Herbert G. Wells — Cind se va trezi Cel Care Doarme

Herbert George Wells 


Herbert George Wells 


CÂND SE VA TREZI CEL- 
CARE-DOARME 


CAPITOLUL 1. 

INSOMNIE. 

Într-o după-amiază, la ora refluxului, domnul Isbister, un 
tânăr pictor instalat temporar în satul Boscastle, pornise în 
plimbare către pitorescul golf din Pentargen, cu gândul de 
a vizita peşterile din împrejurimi. Pe la jumătatea potecii 
abrupte care ducea drept la ţărmul din Pentargen, îi apăru 
deodată în faţă, sub un colţ de stâncă ieşită în afară, un om 
aşezat într-o atitudine ce vădea deznădejde profundă. 
Mâinile îi atârnau fără vlagă pe genunchi, ochii roşii priveau 
nemişcaţi în gol, iar faţa îi era scăldată de lacrimi. 

Auzind paşii lui Isbister, îşi întoarse privirea. Se simţiră 
amândoi stingheriţi, dar mai ales Isbister, care, pentru a-şi 
ascunde stângăcia opririi involuntare, spuse, pe un ton de 
deplină convingere, că vremea se arăta destul de 
călduroasă, faţă de anotimp. 

— Foarte, răspunse laconic necunoscutul, apoi, după o 
clipă de ezitare, adăugă cu un glas lipsit de expresie: Nu 
pot să dorm! 

Isbister se opri brusc. 

— Nu? 

Rostise numai atât, dar înfăţişarea lui exprima dorinţa de 
a-i veni în ajutor. 

— Pare de necrezut - zise necunoscutul, ridicându-şi ochii 
obosiţi către Isbister şi subliniindu-şi vorbele cu o mişcare 
molatică a mâinii, dar n-am dormit... n-am dormit, nici o 
clipă de şase nopţi. 


— Aţi fost la vreun medic? 

— Da. Mi-a dat, în cea mai mare parte, indicaţii greşite. 
Medicamente. Sistemul meu nervos... Poate că pentru 
ceilalţi oameni ar fi bune... E greu să vă explic. Nu 
îndrăznesc să iau... medicamente prea tari. 

— Asta complică lucrurile, zise Isbister. 

Stătea neputincios, pe cărarea îngustă, neştiind cum să 
procedeze. Era clar că omul dorea să stea de vorbă cu 
cineva. O pornire destul de firească în asemenea 
împrejurări îl îndemna să continue conversaţia. 

— Eu n-am suferit niciodată de insomnie, zise el pe un ton 
de conversaţie banală, dar, în cazurile pe care le-am 
întâlnit, oamenii, au găsit de obicei ceva... 

— N-am curajul să fac experienţe. 

Vorbea plictisit. Făcu un gest de lehamite, şi câteva clipe 
rămaseră amândoi tăcuţi. 

— Exerciţii fizice? sugeră sfios Isbister, mutându-şi 
privirea de pe faţa suferindă a interlocutorului spre 
costumul său de turist. 

— Exact asta am şi încercat. Nechibzuit, poate. Am mers 
zile întregi de-a lungul coastei... de la New Quay. N-am 
reuşit decât să adaug oboseala fizică la cea nervoasă. Cauza 
neliniştii mele a fost surmenajul... zbuciumul. A fost ceva... 

Se opri, de parcă ar fi fost sleit cu desăvârşire, îşi plimbă o 
mână descărnată de-a lungul frunţii. Apoi, continuă ca şi 
când ar fi vorbit de unul singur: 

— Sunt un lup singuratic, un om retras, rătăcind într-o 
lume în care n-am ce căuta. N-am soţie... n-am copii... oare 
cine a spus că omul fără copii este ca o creangă uscată pe 
copacul vieţii? N-am soţie, n-am copii... nu mi-am găsit nici 
un rost. Nu simt în inimă nici o dorinţă. Există un singur 
lucru pe care m-am hotărât în cele din urmă să-l fac. Mi-am 
spus: trebuie să-l fac, şi pentru ca să-l pot face, pentru a 
învinge inerția acestui trup greoi, am recurs la droguri. 
Sfinte Dumnezeule! Câte n-am mai luat! Nu ştiu dacă simţi 
şi dumneata apăsarea greoaie a trupului, cererea lui 


exagerantă de a răpi din timpul gândurilor... Timp... Viaţă! 
A trăi! Noi trăim, doar în fragmente. Suntem nevoiţi să 
mâncăm, apoi urmează satisfacţiile obositoare ale digestiei 
- sau neplăcerile ei. Suntem nevoiţi să ieşim la aer, 
deoarece altfel gândurile s-ar lenevi, s-ar îndobitoci, s-ar 
afunda în prăpăstii sau pe căi fără ieşire. Ne distrag mii de 
lucruri dinăuntrul nostru şi dinafară şi apoi vine amorţeala 
şi somnul. Oamenii trăiesc parcă doar pentru a dormi. Cât 
de puţin îi rămâne omului dintr-o zi - chiar dacă te 
conformezi celui mai bun program! Apoi vin aceşti falşi 
prieteni, aceste ajutoare criminale, alicaloizii, care înnăbuşă 
oboseala naturală şi ucid odihna... cafeaua neagră, 
cocaina... 

— Înţeleg, zise Isbister. 

— Am terminat ceea ce aveam de făcut, zise omul, pe un 
ton ursuz, fără somn. 

— Cu preţul acesta? 

— Da. 

Cei doi oameni rămaseră câteva clipe fără să scoată o 
vorbă. 

— Nu-ţi poţi închipui cât de mult jinduiesc după odihnă... 
mă chinuie ca foamea şi setea. De şase zile întregi, de când 
mi-am terminat lucrul, mintea mea este un vârtej rapid, 
neschimbător şi neîncetat, un torent de gânduri care nu 
duc nicăieri, rotindu-se ameţitor şi fără oprire... lăcu o 
clipă, apoi adăugă: Spre prăpastie. 

— Trebuie să dormi, zise Isbister hotărât şi cu aerul de a fi 
descoperit un remediu. Trebuie neapărat să dormi. 

— Mintea mi-e perfect lucidă. Niciodată n-a fost mai 
limpede. Dar ştiu că mă îndrept spre vâltoare. Acum... 

— Ei? 

— Ai văzut vreodată lucruri care pier într-o vâltoare? 
Smulse din lumina zilei, din această lume plăcută... sorbite 
în jos... 

— Dar... îl mustră Isbister. 


Omul întinse o mână spre el. Ochii îi erau sălbatici şi vocea 
devenise dintr-o dată ascuţită. 

— Am să mă sinucid. Dacă nu într-alt chip... atunci în 
fundul prăpastiei întunecate de colo, unde marea e verde şi 
crestele albe ale valurilor urcă şi coboară, acolo, unde 
tremură firul acela de apă. Acolo, cel puţin, este... somnul. 

— Astea sunt vorbe necugetate, zise Isbister, speriat de 
izbucnirea nervoasă a omului. Tot mai bune sunt drogurile. 

— Acolo, cel puţin, este somnul, repetă necunoscutul, 
neluându-l în seamă. 

Isbister îl privi şi se întrebă în treacăt dacă nu cumva 
vreun destin complicat pusese la cale, în după-amiaza 
aceea, întâlnirea lor. 

— Să ştii că nu-i prea sigur, observă el. Există o stâncă la 
fel ca aceasta în Golful Lulworth... în orice caz, tot atât de 
înaltă... şi o fetiţă a căzut, din vârf, până jos. Trăieşte şi 
astăzi... e chiar foarte sănătoasă. 

— Dar stâncile de dincolo? 

— Rişti să rămâi agăţat de ele, în cel mai jalnic mod, o 
noapte întreagă, îngheţat, să-ţi trosnească la fiecare tremur 
oasele frânte şi să te stropească o apă îngheţată. Ei? 

Privirile lor se întâlniră. 

— Îmi pare rău că trebuie să te dezamăgesc, zise Isbiter, 
cu un aer de dezinvoltură. Dar ca să te sinucizi, aruncându- 
te de pe stânca aceasta, şi de altfel, de pe orice altă 
stâncă... serios... ca artist... Râse. Ar fi o treabă de om 
nepriceput! 

— Dar atunci, ce să fac? zise, pe un ton iritat, omul fără 
somn. Nimeni nu poate să rămână zdravăn, dacă noapte 
după noapte... 

— Te-ai plimbat de-a lungul acestui țărm de unul singur? 

— Da. 

— Ce prostie! Te rog să mă ierţi că spun asta. Singur! 
După cum ai spus chiar dumneata: istovirea trupului nu 
este un leac împotriva istovirii minţii. Cine ţi-a spus să 
procedezi aşa? Nici nu-i de mirare: să te plimbi! Toată ziua 


cu soarele arzând în creştetul capului, cu căldura, oboseala, 
singurătatea, şi apoi, bănuiesc, te duceai la culcare şi te 
străduiai din răsputeri să... Nu-i aşa? 

Isbister se opri brusc şi-l privi nehotărât pe suferind. 

— Priveşte aceste stânci! strigă omul fără somn, făcând 
gesturi neaşteptat de energice. Priveşte marea aceasta, 
care străluceşte şi freamătă aici dintotdeauna! lată cum 
spuma albă se năpusteşte în întunecimea de sub stânca 
aceea mare! Şi această boltă albastră, cu soarele orbitor 
revărsându-se din înaltul ei. Aceasta este lumea dumitale. O 
accepţi, te bucuri de ea. e încălzeşte, te susţine şi te 
încântă. Pe când pentru mine... 

Îşi întoarse capul, arătându-şi faţa cadaverică, ochii apoşi, 
injectaţi, şi buzele livide. Vorbi aproape în şoaptă: 

— Este haina suferinţei mele. Întreaga lume... este haina 
suferinţei mele. 

Isbister privi frumuseţea sălbatică a stâncilor însorite din 
jur şi apoi se opri din nou la chipul deznădăjduit din faţa lui. 
Rămase o clipă tăcut. 

După aceea tresări şi făcu un gest ca şi cum ar fi 
îndepărtat un gând. 

— Îţi trebuie o noapte de somn, zise el, şi n-ai să mai vezi 
toată această suferinţă. Crede-mă! 

El era, acum, absolut sigur că întâlnirea aceasta era 
providenţială. Numai cu o jumătate de oră mai înainte se 
simţea grozav de plictisit. Acum avea ceva de făcut şi 
gândul acesta, el singur, îl încânta. Începu imediat să 
acţioneze. Se gândi că omul acesta istovit are în primul 
rând nevoie de tovărăşia cuiva. Se lungi pe panta abruptă, 
acoperită de iarbă, alături de necunoscutul care şedea 
nemişcat, şi se porni să-i vorbească despre tot ce-i trecea 
prin minte. 

Omul fără somn părea să fi căzut în apatie; privea 
deprimat către largul mării şi nu vorbea decât atunci când 
trebuia să răspundă întrebărilor directe ale Isbister - şi nici 


măcar la toate. Dar nu schiţă nici un semn de împotrivire 
faţă de binevoitorul amestec în disperarea sa. 

Deşi rămânea absent, el se arătă oarecum recunoscător - 
şi Isbister, simțind la un moment dat că încercarea lui de 
conversaţie, nesusţinută de celălalt, lâncezea treptat, 
propuse să urce amândoi povârnişul şi să se întoarcă spre 
Boscastle, pentru a privi panorama dinspre Blaekapit Omul 
se supuse iar fără o vorba. Pe la jumătatea urcuşului începu 
să vorbească de unul singur, apoi îşi întoarse faţa 
cadaverică către însoţitorul său. 

— Ce se întâmplă oare? întrebă el. Ce se întâmplă? Se 
învârteşte, se învârteşte. Se roteşte tot mereu. 

Se opri în loc, desenând cu mâna cercuri prin aer. 

— Foarte bine, dragul meu, zise Ishister, cu aerul unui 
prieten vechi. Nu fi îngrijorat. Ai încredere în mine. 

Omul lăsă mâna în jos şi porni din nou. Trecură, unul în 
urma celuilalt, de-a lungul crestei, până în dreptul 
promontoriului de dincolo de Penally. Omul fără somn dădea 
mereu din mâini şi rostea fraze întretăiate despre vârtejul 
pe care-l simţea în creier. Se opriră câtva timp în dreptul 
promontoriului şi el se aşeză pe banca tăiată în stâncă 
deasupra tainelor întunecoase din Blackapit. Ishister 
reluase conversaţia ori de câte ori cărarea devenea 
îndeajuns de largă pentru a le permite să meargă alături. 
Vorbea cu lux de amănunte despre marea dificultate de a se 
acosta pe vreme rea în golful Boscastle, când din nou 
tovarăşul său îl întrerupse pe neaşteptate. 

— Capul meu nu mai este ceea ce era înainte, zise el, 
gesticulând, în căutarea unor cuvinte expresive. Nu mai 
este ce era înainte! Este în el un fel de apăsare, o greutate. 
Nu... Nu e somnolenţă, unde dă Dumnezeu să fie asta! Este 
ca o umbră, o umbră adâncă, care coboară deodată, cu 
repeziciune, peste ceva agitat. Se roteşte, se roteşte în 
întuneric. Un zbucium de gânduri confuze, un vârtej 
neîncetat. Nu pot să-l exprim. Abia pot să-mi adun 
gândurile... atât cât să-ţi pot explica... 


Se opri, obosit. 

— Nu te necăji, dragul meu, zise Isbister. Cred că pot să te 
înţeleg. În orice caz, nu este important să-mi explici acum, 
înţelegi? 

Omul care nu putea să doarmă îşi frecă ochii cu degetele. 
Isbister continuă câteva clipe să vorbească, apoi îi veni o 
idee nouă. 

— Vino până la mine, în camera mea, zise el, şi încearcă să 
fumezi o pipă. Am să-ţi arăt câteva schiţe pe care le-am 
făcut aici, la Blackapit. Nu te interesează? 

Celălalt se ridică ascultător şi îl urmă, coborând 
povârnişul. 

Isbister îl auzi de câteva ori poticnindu-se, în timp ce 
cobora cu mişcări încete şi nesigure. 

— Intră la mine, zise Isbister, şi încearcă o ţigară şi puţin 
alcool înviorător. Bei alcool? 

În poarta grădinii, străinul ezită o clipă. Părea că nu mai 
este stăpân pe acţiunile sale. 

— Nu beau, zise el încet, urcând cărarea din grădină, şi 
după câteva clipe repetă, absent: Nu, nu beau. Simt cum se 
roteşte. Se învârteşte, se învârteşte... 

În prag se poticni şi intră în odaie ca un om care nu vede 
nimic. 

Apoi se aşeză brusc şi greoi în fotoliu, ca şi când s-ar fi 
prăbuşit. Se aplecă, sprijinindu-şi fruntea în mâini şi rămase 
nemişcat. Un sunet slab îi ieşi din gâtlej. Isbister se învârtea 
prin odaie cu nervozitatea unei gazde neexperimentate, 
făcând câteva observaţii care nu aşteptau nici un răspuns. 
Luă mapa cu desene, o puse pe masă şi se uită la pendula 
de pe poliţă. 

— Nu ştiu dacă ţi-ar face plăcere să iei masa cu mine, zise 
el, ţinând o ţigară neaprinsă în mână; se gândea să-i 
administreze pe furiş nişte cloral. Numai friptură rece de 
oaie, ştii, dar foarte gustoasă. Oaie de Wales. Cred că am şi 
o tartă. După câteva clipe de tăcere repetă invitaţia. 


Omul care şedea în fotoliu nu-i dădu nici un răspuns. 
Isbister se opri, cu chibritul în mână, privindu-l. 

Tăcerea se prelungea. Chibritul se stinse, lăsând ţigara 
neaprinsă. Omul părea foarte liniştit. Isbister luă mapa, o 
deschise, o aşeză pe masă şi ezită o clipă, vrând parcă să 
vorbească. 

— Poate, şopti el cu îndoială. Se uită către uşă, apoi către 
omul din fotoliu. În cele din urmă se furişă în vârful 
picioarelor afară din odaie, întorcând capul, la fiecare pas, 
către noua sa cunoştinţă. 

Închise uşa fără să facă vreun zgomot. Uşa de la intrarea 
casei era deschisă şi el ieşi, trecu pe verandă şi se opri 
lângă un aconit, la colţul stratului de flori. Din acest punct 
putea să vadă prin fereastra deschisă cum străinul şedea 
liniştit, cu capul în mâini, în întuneric. Nu se mişcase de loc. 

Câţiva copii care treceau pe stradă se opriră, privindu-l 
curioşi pe pictor. Un barcagiu îl salută. Isbister se gândi că 
s-ar putea ca atitudinea sa circumspectă în acel loc să pară 
ciudată şi inexplicabilă. Poate că dacă ar fuma, totul ar fi 
mai natural. Îşi scoase punga de tutun din buzunar şi îşi 
umplu încet pipa. 

— Mă întreb... zise el, cu o satisfacţie abia mărturisită. În 
orice caz, trebuie să-i ofer o şansă. Scăpără cu putere un 
chibrit şi începu să-şi aprindă pipa. 

În acel moment o auzi în spatele său pe proprietăreasă, 
venind cu lampa aprinsă de la bucătărie. Se întoarse, o opri 
chiar la uşa camerei sale, făcându-i semn cu pipa. Îi era 
destul de greu să-i explice în şoaptă situaţia, deoarece ea 
nu bănuia că el avea un oaspete. Se retrase cu lampa, puţin 
cam nedumerită, judecând-o după gesturi, iar Isbister îşi 
reluă, îmbujorat şi stingherit, pânda la colţul verandei. 

Mult timp după ce-şi terminase pipa, când începură să 
fâlfâie liliecii, curiozitatea învinse ezitările şi se strecură din 
nou în odaia întunecată. Se opri în prag. Necunoscutul 
şedea în aceeaşi atitudine, ca o pată neagră în cadrul 
ferestrei... În afară de cântecul unor marinari, de pe bordul 


micilor bărci din golf, seara era liniştită. Afară, trunchiurile 
de aconiţi şi de delfinium se ridicau tăcute în umbra 
dealurilor. O idee licări în mintea lui Isbister. Tresări şi, 
aplecându-se deasupra mesei, îşi încordă auzul. O bănuială 
neplăcută creştea în el; apoi se transformă în convingere. Îl 
cuprinse o uluială, devenită repede spaimă. 

Dinspre fotoliu nu se mai auzea nici cea mai slabă 
respiraţie. 

Ocoli încet şi fără zgomot masa, oprindu-se de două ori, să 
asculte. În cele din urmă îşi lăsă mâna pe spătarul fotoliului. 
Se aplecă, până când atinse cu fruntea capul celuilalt. 

Se aplecă şi mai mult, pentru a observa faţa 
necunoscutului. Tresări puternic şi scoase o exclamaţie. 
Ochii erau două spaţii goale şi albe. 

Privi din nou şi văzu că ochii rămăseseră deschişi, cu 
pupilele întoarse sub pleoape. Îl apucă spaima. Copleşit de 
starea ciudată în care îşi găsise oaspetele, îl apucă de umăr, 
scuturându-l. 

— Dormi? zise el cu glasul ascuţit, şi repetă: Dormi? 

Îl năpădi certitudinea că omul murise. Brusc, deveni agitat 
şi gălăgios, se repezi prin odaie, poticnindu-se de masă şi 
sună clopoţelul. 

— Adu, te rog, imediat, o lumină, strigă el în coridor, 
Prietenului meu i s-a întâmplat o nenorocire... 

Se întoarse spre făptura nemişcată, o apucă de umăr, o 
scutură, strigând tot timpul. Proprietăreasa intră, uimită, cu 
lampa, inundând camera cu o lumină gălbuie. Isbister se 
întoarse către ea, clipind, cu obrajii goliţi de sânge. 

— Trebuie să chem imediat un doctor, zise el. Este sau 
mort, sau leşinat. Există vreun doctor în sat? Unde putem 
găsi un doctor? 

CAPITOLUL II. CATALEPSLA. 

Starea de rigiditate cataleptică se prelungi neaşteptat de 
mult, apoi omul trecu încet într-o stare de placiditate, 
atitudinea de moleşeală proprie repausului profund. Abia 
atunci izbutiră să-i închidă pleoapele. 


Îl transportară la spitalul din Boscastle; apoi, după câteva 
săptămâni, la Londra. Totuşi corpul rezistă tuturor 
încercărilor de reanimare. După un timp, pentru motive 
care se vor cunoaşte ceva mai târziu, încercările fură 
întrerupte. O lungă perioadă de timp el zăcu în această 
stare ciudată, inert şi nemişcat, nici mort, nici viu, ci, ca să 
spunem aşa, suspendat, atârnând la jumătatea drumului 
dintre, moarte şi viaţă. Întunericul ce-l stăpânea nu era 
întrerupt de raza nici unui gând, nici unei senzaţii; omul 
plutea într-un neant fără vise, într-o linişte infinită. 
Tumultul din creierul lui crescuse până ce devenise brusc o 
culme a tăcerii. Unde se afla acest om? Unde se află oricare 
alt om, atunci când este în stare de nesimţire? 

— Parcă a fost ieri, zise Isbiter. Îmi amintesc totul, ca şi 
cum s-ar fi întâmplat ieri... Poate chiar mai limpede decât s- 
ar fi întâmplat ieri. 

Era acelaşi Isbister întâlnit în capitolul trecut, dar acum se 
îndepărtase de tinereţe. Părul care fusese cândva castaniu 
şi ceva mai abundent decât indica moda, era acum cărunt şi 
tăiat scurt, iar obrajii deveniseră, din roz-albi, tăbăciţi şi 
roşii. Purta o barbă ascuţită şi căruntă. Vorbele lui se 
adresau unui om mai în vârstă, îmbrăcat într-un costum de 
vară, din dril (vara aceea era neobişnuit de călduroasă). 
Acesta era Warming, un avocat din Londra, rudă apropiată 
a lui Graham, omul care căzuse în catalepsie. Şedeau 
amândoi, Isbister şi Warming, unul lângă altul, într-una din 
încăperile unei case din Londra, privind făptura întinsă în 
faţa lor. 

Pe un pat de cauciuc, învelit într-o cămaşă largă, corpul 
era galben, cu o figură pământie, barbă stufoasă, braţe 
subţiri şi unghii lungi, iar în jurul lui se afla un perete de 
sticlă subţire. Acest geam părea că-l desparte pe cel care 
dormea de realitatea vieţii din jur, ca pe un lucru aparte, o 
anomalie stranie şi izolată, Cei doi bărbaţi stăteau lipiţi de 
geam, privindu-l. 


— Am avut un şoc, zise Isbister, şi acum încă mai am un fel 
de senzaţie ciudată când îmi amintesc cât de albi îi erau 
ochii. Erau albi, înţelegi, răsuciţi în sus. Acum, când sunt 
aici, îmi amintesc din nou de toate acestea. 

— De atunci nu l-ai mai văzut niciodată? întrebă Warming. 

— Am vrut de multe ori să viu - zise Isbister. Dar afacerile 
sunt, în zilele noastre, un lucru prea serios ca să-ţi poţi 
permite o vacanţă mai mare. Cea mai mare parte a timpului 
am fost în America. 

— Dacă îmi amintesc bine, zise Warming, dumneata ai fost 
pictor? 

— Am fost. Apoi m-am căsătorit. Mi-am dat foarte repede 
seama că desenul nu era o treabă serioasă... cel puţin 
pentru un talent mediocru. Şi am trecut la acţiune. 
Reclamele de pe faleza, din Dover sunt făcute de oamenii 
mei. 

— Sunt bune, admise avocatul, deşi nu-mi place să le văd 
acolo. 

— Dacă va fi nevoie, vor dura tot atâta vreme cât va dura 
şi faleza, exclamă Isbister, cu satisfacţie. Lumea se schimbă. 
Când ela adormit, acum 20 de ani, eram în Boscastle, 
purtând cu mine o cutie de acuarelă şi o ambiţie nobilă şi 
demodată. Nu credeam că într-o bună zi penelul meu va 
picta întreaga coastă a Angliei, de la Lands End până la 
Lizard. Adesea norocul îi vine omului tocmai atunci când îl 
aşteaptă mai puţin. 

Expresia lui Warming arăta că el se cam îndoieşte de 
calitatea acestui noroc. 

— Era cât pe-aci să ne întâlnim, dacă-mi amintesc bine. 

— Ai venit cu trăsura care mă adusese la gara din 
Camelford. Era în ajunul Jubileului, Jubileul Victoriei, şi îmi 
amintesc estradele şi drapelele de la Westminster, şi cearta 
cu birjarul la Chelsea. 

— Era Jubileul de diamant - zise Warming; al doilea. 

— Aha, da! La adevăratul Jubileu, cel de 50 de ani, mă 
aflam la Wookey, eram încă un băiat pe atunci. N-am reuşit 


să văd nimic... Câte necazuri am mai avut cu el! 
Proprietăreasa mea nu vroia să-l ţină, nu vroia de loc să-l 
vadă în casă - arăta atât de ciudat, ţeapăn cum era! A 
trebuit să-l ducem cu fotoliu cu tot până la hotel. Doctorul 
din Boscastle, nu cel de acum, cel dinaintea lui, a stat lângă 
el până aproape de ora două, iar eu şi hotelierul aveam 
grijă de lămpi şi de tot ce era nevoie. 

— La început se instalase o rigiditate cataleptică, nu-i aşa? 

— Era ţeapăn! Dacă îl îndoiai, aşa rămânea. Puteai să-l 
aşezi în cap şi ar fi rămas nemişcat. N-am mai văzut 
niciodată o astfel de rigiditate. Desigur că acum - şi arătă 
cu un gest al capului către omul care dormea - arată cu 
totul altfel. Şi, desigur, micul doctor... cum îl chema? 

— Smithers? 

— Da, Smithers, a greşit, încercând mult prea devreme - 
de fapt se luase după părerea generală - să-l readucă la 
viaţă. Ce nu i-a făcut! Chiar şi acum parcă mai simt... uh! 
Mugştar, tabac, înţepături... Şi unul dintre aparatele acelea 
îngrozitoare, nu dinam... 

— Bobina de inducţie. 

— Exact. Să-l fi văzut cum i se încordau muşchii şi i se 
răsuceau în toate felurile! Erau numai două luminări, 
pâlpâind galben, şi umbrele care dansau, şi micul doctor 
nervos şi încrezut, şi el, care tresărea şi se zvârcolea în cele 
mai ciudate chipuri. Ei bine, nu se părea că visez. 

Se făcu o pauză. 

— E o stare ciudată, zise Warming. 

— E un fel de absenţă totală, răspunse Isbister. Corpul e 
aici, gol. Nu-i mort câtuşi de puţin, şi totuşi nu-i nici viu. E 
ca un scaun gol pe care scrie „ocupat”. Nici sensibilitate, 
nici digestie, nici bătăile inimii, nici respiraţie. Nu-mi dă de 
loc impresia că ar fi vorba de un om. Într-un sens, e mai 
mort decât morţii, căci doctorii îmi spun că până şi părul a 
încetat să-i mai crească. La cei morţi de-a binelea, părul 
continuă să crească... 

— Ştiu, zise Warming cu o urmă de durere pe faţă. 


Priviră din nou prin peretele de sticlă. Graham era într- 
adevăr într-o stare ciudată, în faza de moleşeală a 
catalepsiei, dar o catalepsie fără precedent în istoria 
medicinei. Catalepsiile durează cel mult un an, şi până la 
urmă sau se produce trezirea, sau moartea; uneori întâi 
una şi apoi cealaltă. Isbister observă semnele pe care 
doctorii le făcuseră injectând celui adormit hrană, căci se 
recursese la acest procedeu pentru a se amâna 
deznodământul; i le arătă şi lui Warming, care, însă, nu voia 
să le privească. 

— Şi în timp ce el zăcea aici, zise Isbister cu bucuria celui 
care trăia viaţa din plin, mi-am schimbat planurile de viitor, 
m-am căsătorit, am întemeiat o familie, băiatul meu cel mai 
mare (pe atunci nici nu mă gândeam la copii) este cetăţean 
american şi pe punctul de a absolvi Universitatea din 
Harvard. Părul a început să-mi încărunţească. Şi acest om 
nu este nici cu o zi mai bătrân sau mai înţelept (practic 
vorbind) decât eram eu în epoca aceea. Curios, dacă stai să 
te gândeşti. 

— Şi eu am îmbătrânit, răspunse Warming. Când eram 
băieţandru, jucam cricket cu el. Şi el încă arată ca un om 
tânăr. Poate puţin cam galben. Chiar este un om încă tânăr. 

— Apoi a venit Războiul, zise Isbister. 

— A venit şi s-a terminat... 

— Apoi marţienii. 

— După câte am înţeles, zise Ishister după o pauză, el are 
ceva avere? 

— Aşa este, zise Warming, tuşind stingherit. De fapt... eu 
sunt însărcinat să o administrez. 

— Ah, gândi Isbister. Tăcu o clipă şi apoi spuse: Fără 
îndoială că întreţinerea lui nu este prea costisitoare; fără 
îndoială că averea a crescut... sumele s-au acumulat. 

— Da. Dacă se va mai trezi vreodată, va avea o situaţie 
mult mai bună decât atunci când a adormit. 

— Ca om de afaceri, zise Isbister, fireşte că gândul acesta 
mi-a trecut prin minte. M-am gândit de multe ori că, 


vorbind din punct de vedere financiar desigur, somnul ar 
putea să fie pentru el o foarte bună afacere. Dacă ştie care 
sunt urmările, ca să spunem aşa, rămânând în nesimţire 
atâta vreme Dacă ar fi continuat să trăiască... 

— Mă îndoiesc că s-ar fi gândit atât de departe zise 
Warming. Nu era un om care să vadă în perspectivă. În 
fond... 

— Da? 

— În această privinţă, noi nu ne înţelegeam. Eu îi eram 
oarecum un sfătuitor. Probabil că dumneata ai văzut destul 
de multe în viaţă pentru a recunoaşte că uneori o oarecare 
fricţiune... Dar chiar dacă ar fi aşa, mă îndoiesc că se va mai 
trezi vreodată. Somnul acesta îl epuizează lent, desigur, dar 
îl epuizează. În aparenţă, el alunecă în jos, încet, foarte 
încet şi obositor, pe o pantă foarte lungă, cred că mă 
înţelegi? 

— Ar fi păcat, să nu asist la surpriza lui. S-au retrecut 
destule schimbări în aceşti douăzeci de ani. Povestea lui Rip 
van Winkle1) a devenit realitate. 

— Ca şi Bellamy12) zise Warming. Desigur, s-au petrecut 
multe schimbări. Şi, printre altele, şi eu m-am schimbat. 
Acum sunt un om bătrân. 

Isbister ezită, şi apoi, exprimând o surpriză întârziată, 
zise: 

— N-aş fi crezut niciodată! 

— Aveam patruzeci şi trei de ani când bancherii lui. Îţi 
aminteşti că le-ai telegrafiat bancheriloR. M-au anunţat. 

— Am găsit adresa lor în carnetul de cecuri din buzunarul 
lui, zise Isbister. 

— Ei bine, calculul nu e greu de făcut, zise Warming. 

Se făcu din nou o pauză, apoi Isbister îşi exprimă o 
curiozitate irezistibilă. 

— S-ar putea să mai continue ani întregi, zise el, 
căutându-şi cuvintele. Trebuie să ţinem seama de asta. 
Averea lui, ştii, s-ar putea ca într-o zi să ajungă pe mâinile... 
altcuiva. 


— Aceasta, dacă vrei să mă crezi, domnule Isbister, este 
una din problemele care mă frământă cel mai mult. Nu 
avem rude care să inspire încredere. Este o situaţie ciudată 
şi fără precedent. 

— Într-adevăr, zise Isbister. De fapt este un caz care ar 
trebui să fie încredinţat unei persoane oficiale, dacă am 
putea găsi un asemenea om. 

— Eu cred că acest caz ar trebui încredinţat unei asociaţii 
publice, un fel de supraveghetor care să fie în mod practic 
fără moarte. Dacă el va continua într-adevăr să trăiască, 
după cum cred unii doctori. Şi fiindcă a venit vorba, eu am 
şi vizitat câteva oficialități, în legătură cu problema aceasta. 
Dar până acum nu s-a putut face nimic. 

— N-ar fi o idee rea s-o încredinţăm vreunei instituţii 
publice, cum ar fi British Museum, sau Academia de Ştiinţe. 
Pare oarecum ciudat, desigur, dar toată situaţia e ciudată. 

— Greutatea este să-i facem să accepte. 

— Birocraţie, cred, nu-i aşa? 

— În mare măsură. 

Se făcu o pauză. 

— Desigur, este o afacere curioasă, zise Isbister. Şi 
dobânzile compuse se acumulează mereu. 

— Aşa este, zise Warming. Acum, rezervele de aur se 
împuţinează şi este o tendinţă de... creştere. 

— Şi eu mi-am dat seama de asta, zise Isbister, făcând o 
grimasă. Dar pentru el, asta e bine. 

— Dacă se va mai trezi. 

— Da, dacă se va mai trezi, repetă Isbister. Ai observat 
cum i s-a subţiat nasul şi cum i-au căzut pleoapele? 

Warming privi şi rămase pe gânduri câtăva vreme. 

— Mă îndoiesc că se va mai trezi, zise el în cele din urmă. 

— Niciodată n-am înţeles prea bine, spuse Isbister, ce 
anume i-a provocat somnul. Mi-a vorbit el ceva despre o 
muncă extenuantă. Am simţit mereu nevoie să cunosc 
amănuntele. 


— Era un om cu calităţi remarcabile, dar capricios, emotiv. 
A avut mari neplăceri în căsnicie, s-a şi despărţit de soţie, 
de altfel; pentru a uita toate acestea, cred, s-a apucat în 
mod violent de politică. Era un radical fanatic, un socialist, 
sau un liberal tipic, cum îşi spuneau chiar ei singuri, cei din 
fracțiunea cea mai progresistă. Energic, nestatornic, 
nedisciplinat. Totul s-a produs din cauza extenuării într-o 
polemică. Îmi amintesc broşura pe care a scris-o atunci... o 
lucrare curioasă. Ceva sălbatic, furtunos. Erau în ea câteva 
previziuni. Unele sunt acum infirmate, altele au devenit 
fapte reale. Dar, în general, când citeşti o astfel de lucrare, 
îţi dai seama că lumea e plină de fapte neaşteptate. Când se 
va trezi va avea multe de învăţat şi multe altele de care să 
se dezveţe. Dacă se va mai trezi vreodată. 

— Aş da orice să fiu de faţă, zise Isbister, ca să aud ce va 
spune. 

— Şi eu, spuse Warming. Da! Şi eu, repetă el, cu 
autocompătimirea unui om bătrân. Dar n-am să-l văd 
niciodată trezindu-se. 

Rămase pe gânduri, privind la faţa ca de ceară. 

— Nu se va trezi niciodată, zise el în cele din urmă. Apoi 
suspină: Nu, niciodată. 

CAPITOLUL III. DEŞTEPIAREA. 

Dar Warming se înşela. Deşteptarea se produse. 

Ce lucru minunat şi complex este această unitate care 
pare atât de simplă: fiinţa! Cine poate urmări 
recompunerea ei, în fiecare dimineaţă, când ne trezim, 
fluxul şi confluenţa nenumăraţilor factori care se 
întrepătrund, reconstituind primele mişcări confuze ale 
sufletului, creşterea şi contopirea inconştientului cu 
subconştientul, a subconştientului cu un început de 
conştiinţă, până când, în cele din urmă, ne recunoaştem pe 
noi înşine. Aşa cum ni se întâmplă şi nouă după somnul de 
noapte, s-a întâmplat şi cu Graham la sfârşitul 
îndelungatului său somn. Un nor nelămurit de senzaţii, 


prinzând cu încetul formă, o tristeţe nelămurită - şi se 
regăsi undeva, întins, slăbit, dar viu. 

I se părea că drumul către fiinţa personală traversase 
hăuri imense, durase epoci întregi. Visurile urieşeşti, care 
fuseseră până atunci realităţi cumplite, îi lăsaseră amintiri 
încâlcite şi vagi, despre creaturi şi privelişti ciudate, ca de 
pe altă planetă. Mai era şi impresia limpede a unei 
conversații importante, a unui nume - n-ar fi putut spune ce 
nume - care trebuia să revină mai târziu, şi senzaţia 
curioasă, de mult uitată, a venelor şi a muşchilor, senzaţia 
unui efort inutil, efortul unui om care este gata să se 
scufunde în întuneric. Apoi, o panoramă orbitoare de scene 
care treceau dintr-una într-alta. 

Graham îşi dădu seama că avea ochii deschişi şi că privea 
un lucru care nu-i era familiar. 

Era ceva alb, muchea unui obiect, o ramă de lemn. Îşi 
mişcă uşor capul, urmărind acest contur. Linia mergea în 
sus, dincolo de limita privirii sale. Încercă să-şi închipuie 
unde ar putea să se afle. Dar ce importanţă mai avea, când 
îşi dădea seama că era atât de neputincios? Gândurile lui 
aveau culoarea unui abis întunecat. Simţea chinul nelămurit 
al celui care se trezeşte în zorii zilei. O clipă, i se păru că 
aude, nesigur, şoapte şi paşi care se îndepărtau în grabă. 

Mişcarea capului îl făcu să simtă o extremă slăbiciune 
fizică. Bănuia că se află în patul hotelului din localitatea 
aceea din vale, dar nu-şi putea aminti ce era acea muche 
albă. Probabil că dormise. Îşi aminti că dorise să doarmă. Îşi 
aminti de faleză, de vuietul apei, şi apoi îşi aduse aminte că 
parcă vorbise cu un trecător... 

Oare cât timp dormise? Ce erau aceste sunete, ca un 
tropăit de paşi? Şi acest zgomot care creştea şi scădea, ca 
murmurul valurilor lovite de stânci? Întinse o mână moale 
ca să apuce ceasul de pe scaunul unde-l punea în mod 
obişnuit şi atinse o suprafaţă netedă şi tare ca sticla. Era 
ceva atât de neaşteptat, încât tresări puternic. Se întoarse 
brusc pe o parte, privi o clipă şi apoi încercă să se ridice. 


Efortul era însă prea mare şi îl lăsă ameţit, fără de vlagă, 
uluit. 

Se frecă la ochi. Misterul care îl înconjura îl nedumerea, 
dar mintea îi era foarte limpede - desigur că somnul îi 
priise. Nu se afla într-un pat, în sensul în care înţelegea el 
acest cuvânt, ci zăcea gol, pe o saltea netedă şi moale, într- 
o cuşcă de sticlă întunecată. Salteaua era 
semitransparentă, şi această descoperire îi produse o 
senzaţie de nesiguranţă, mai ales că dedesubt se afla o 
oglindă care îl reflecta nelămurit. În jurul braţului - 
observă, cu o tresărire, că pielea îi era ciudat de uscată şi 
galbenă - purta un aparat curios din cauciuc, legat atât de 
strâns încât părea să treacă şi deasupra şi pe dedesubtul 
pielii. Acest pat ciudat era plasat într-o cuşcă de sticlă 
verzuie (aşa i se păru lui), iar muchea albă pe care o văzuse 
era una dintre barele ramei de lemn. În colţul cuştii se afla 
o consolă cu aparate delicate şi strălucitoare, în cea mai 
mare parte necunoscute lui, printre care recunoscu un 
termometru de maximă şi minimă. 

Nuanţa uşor verzuie a substanţei asemănătoare cu sticla 
care îl înconjura din toate părţile întuneca lucrurile care se 
aflau dincolo de ea, dar el desluşi o încăpere vastă, care 
părea somptuoasă, cu o arcadă foarte mare şi simplă, care 
se afla drept în faţa lui. Dincolo de pereţii cuştii se aflau 
câteva mobile, o masă acoperită cu o faţă de masă argintie, 
ca solzii unui peşte, şi o pereche de scaune graţioase. Pe 
masă erau câteva farfurii, pline cu diferite substanţe, o 
sticlă şi două pahare. Îşi dădu seama că îi era o foame 
cumplită. 

Nu se zărea nici o fiinţă omenească. După câteva momente 
de ezitare cobori de pe salteaua translucidă şi încercă să se 
ridice în picioare pe podeaua albă şi curată a micii sale 
încăperi. Îşi calculase însă greşit puterile şi se clătină, 
întinzând mâna pentru a se sprijini de peretele de sticlă. O 
clipă, sticla rezistă la apăsare cedând ca o gumă, şi apoi se 
sparse cu o mică pocnitură şi dispăru ca un balon spart. 


Graham ieşi, împleticindu-se, în sală cea mare, complet 
uimit. Se sprijini de masă, ca să nu cadă, răsturnând un 
pahar pe duşumea; paharul sună, fără să se spargă, şi 
Graham se aşeză într-un fotoliu. 

După ce-şi mai reveni puţin, turnă din sticlă în paharul 
rămas pe masă şi bău; era un lichid incolor, însă nu apă, 
aromat şi plăcut la gust, reconfortant şi liniştitor. Lăsă jos 
paharul şi privi înjur. 

Încăperea nu pierdea nici din dimensiuni şi nici din 
somptuozitate, acum când zidul verzui şi transparent 
dispăruse în jurul lui. De sub arcadă, un şir de trepte 
coborau, fără vreo uşă intermediară, către un spaţios 
culoar transversal. Culoarul era încadrat de stâlpi lustruiţi, 
dintr-o substanţă albastră cu vine albe, şi de-a lungul lui se 
auzea un sunet de mişcări şi voci omeneşti şi un murmur 
constant şi profund. Graham, trezit de-a binelea, asculta 
atent, uitând de mâncărurile care se aflau în faţa lui. 

Atunci îşi dădu deodată seama că era gol şi, căutând în jur 
ceva cu care să se acopere, văzu aruncat pe unul din 
scaunele de lângă el un halat negru şi lung. Şi-l puse pe 
umeri şi se aşeză dfin nou, tremurând. 

Mintea îi plutea încă într-o profundă nedumerire. Desigur, 
dormise şi fusese transportat în timpul somnului. Dar unde? 
Şi cine erau aceşti oameni, mulţimea îndepărtată de dincolo 
de stâlpii albaştri? Se afla în Boscastle? Îşi turnă în pahar şi 
bău iar din lichidul incolor. 

În ce loc se afla?... 1 se părea că încăperea fremăta subtil, 
ca o fiinţă vie. Privi în jur la forma frumoasă şi curată a 
încăperii, lipsită de orice ornament, şi văzu că tavanul era 
întrerupt într-un loc de o deschidere circulară, luminată; în 
timp ce privea, o umbră se legăna deasupra, acoperea 
deschiderea, dispărea şi iar revenea. Umbra făcea un 
zgomot care se adăuga zvonului care umplea atmosfera. 

Ar fi vrut să strige, dar din gătlej nu-i ieşi decât un sunet 
slab. Se ridică în picioare şi, cu paşii nesiguri ai unui om 
beat, se îndreptă spre arcadă. Cobori treptele împleticindu- 


se, se împiedică de poalele veşmântului negru cu care se 
înfăşurase şi, ca să nu cadă, se rezemă de unul din stâlpii 
albaştri. 

Culoarul se deschidea spre o privelişte limpede, dominată 
de albastru şi purpuriu, şi se termina în depărtare, într-un 
spaţiu îngrădit, un fel de balcon, luminat puternic şi care 
înainta într-un spaţiu ceţos care părea a fi interiorul unei 
clădiri gigantice. Mai departe, în fund, se înălţau nişte 
forme arhitecturale uriaşe şi nelămurite. Tumultul de 
glasuri se auzea acum mai tare şi mai desluşit, iar pe 
balcon, cu spatele spre el, gesticulând şi părând a discuta 
cu însufleţire, se aflau trei persoane, îmbrăcate în haine 
bogate, largi, de culori vii şi strălucitoare. Prin balcon se 
revărsa zgomotul unei mari mulţimi de oameni şi la un 
moment dat lui Graham i se păru că vede vârful unui steag, 
apoi un obiect viu colorat, probabil o pălărie de culoare 
albastru-deschis aruncată în aer, străluci o clipă şi apoi 
căzu. Strigătele păreau a fi în limba engleză, erau o 
repetare a cuvântului „Se trezeşte!” Auzi un țipăt ascuţit şi 
nedesluşit, şi cei trei oameni din balcon începură deodată 
să râdă. 

— Ha, ha, ha! râse unul din ei, un bărbat cu părul roşu şi o 
robă scurtă, purpurie. Când se va trezi Cel-care-doarme... 
Când...! 

Bărbatul îşi întoarse privirile, înveselit, spre culoar. 
Expresia feţei i se schimbă dintr-o dată, tot corpul i se 
înţepeni. Ceilalţi doi se întoarseră repede, auzindu-i 
exclamaţia, şi rămaseră nemişcaţi. Feţele lor exprimară mai 
întâi consternare, numai-decât transformată în spaimă. 

Deodată, genunchii lui Graham se îndoiră sub el, braţul 
rezemat de stâlp căzu moale în jos, se clătină şi căzu cu faţa 
la pământ. 

CAPITOLUL IV. TUMULIUL.. 

Ultima impresie a lui Graham, înainte de a leşina, fuseseră 
nişte puternice bătăi de clopote. Mai târziu, află că 
rămăsese în nesimţire, atârnând între viaţă şi moarte, timp 


de aproape o oră. Când îşi reveni, se afla din nou pe 
salteaua semitransparentă, şi simţea o căldură puternică la 
inimă şi în piept. Observă că aparatul de culoare închisă îi 
fusese luat de pe braţul care era acum bandajat. Rama albă 
era tot deasupra lui, dar substanţa verzuie şi transparentă 
care acoperea sticla dispăruse. Un om îmbrăcat într-o robă 
de un violet închis, unul dintre cei pe care îi văzuse pe 
balcon, îl privea cu atenţie. 

Se auzea un sunet de clopote amestecat cu zgomote 
confuze, din depărtare, dar insistente, sugerând un mare 
număr de oameni care strigau laolaltă. Apoi, i se păru că a 
căzut ceva peste acest tumult, ca o uşă închisă brusc. 

Graham întoarse capul. 

— Ce înseamnă asta?zise el încet. Unde mă aflu? 

Îl văzu pe omul cu părul roşu, care îl descoperise primul. 
Cineva parcă voi să-l întrebe ce spusese, apoi se opri brusc. 

Omul îmbrăcat în violet îi răspunse cu o voce moale, 
vorbind engleza cu un uşor accent străin, sau cel puţin aşa i 
se părea lui Graham. 

— Eşti în siguranţă. Ai fost adus aici din locul de unde ai 
adormit. Eşti în siguranţă. Ai dormit câtăva vreme. În 
letargie. 

El mai adăugă ceva, dar Graham nu mai auzi; i se întinse o 
mică fiolă. Graham simţi că este stropit cu ceva rece, o 
ceaţă parfumată îi înconjură pentru o clipă fruntea, şi 
senzaţia de răcoare se accentua. Închise ochii, înviorat. 

— E mai bine? întrebă omul în violet, când Graham 
deschise din nou ochii. Era un bărbat cam de vreo treizeci 
de ani, cu faţa plăcută, cu o barbă blondă şi ascuţită şi cu o 
agrafă de aur la gâtul robei violete. 

— Da, zise Graham. 

— Ai dormit câtăva vreme. Într-o letargie catalaptică. Ai 
auzit? Cataleptică. S-ar putea să ţi se pară ciudat la 
început, dar te asigur, că totul e bine. 

Graham nu răspunse, dar aceste cuvinte avură darul să-l 
liniştească. Privi, pe rând, feţele celor trei oameni din jurul 


lui. Ei îl priveau în mod ciudat. El ştia că trebuie să se afle 
undeva în Cornwall, dar nu putea să facă nici o legătură 
între gândul acesta şi impresiile recente. 

Unul dintre gândurile care îl preocupaseră în timpul 
ultimelor clipe înainte de a adormi la Boscastle îi reveni în 
minte, o hotărâre de care uitase. Îşi drese glasul. 

— Aţi telegrafiat vărului meu? întrebă el. E. Warming, 
Chancry Lane, nr. 27? 

Cei trei îl ascultau, cu atenţie. Dar Graham fu nevoit să 
repete. 

— Ce ciudat accent! Şopti omul cu părul roşu. 

— Să telegrafiem, Sir? zise tânărul cu barba blondă, vădit 
încurcat. 

— Se referă la telegramele electrice, interveni al treilea, 
un tânăr cu faţa plăcută, de vreo nouăsprezece sau 
douăzeci de ani. Omul cu barba blondă scoase un strigăt, în 
semn că a înţeles. 

— Ce prost sunt! Puteţi fi sigur că totul va fi făcut, Sir, zise 
el câtre Graham, Mi-e teamă că va fi greu să... telegrafiem 
vărului dumneavoastră. El nu se află acum în Londra. Dar 
să nu vă îngrijoreze această problemă; aţi dormit foarte 
mult timp şi cel mai important lucru este să vă reveniţi, Sir. 
(Graham presupuse că acest cuvânt era „sir”, dar omul îl 
pronunţa „Sire”.) 

— Oh! exclamă Graham şi rămase liniştit. 

Totul era foarte încâlcit, dar desigur că aceşti oameni 
îmbrăcaţi în haine neobişnuite ştiau despre ce era vorba. Şi 
totuşi, şi ei, şi încăperea în care se aflau, totul era ciudat. 
Avea impresia că se afla într-o construcţie recentă. 
Deodată, avu o bănuială. Cu siguranţă că se afla în sala 
vreunei expoziţii publice! Dacă era aşa, îi va spune lui 
Warming ceea ce gândea despre el! Dar probabil că era 
vorba despre altceva. Şi, apoi, într-o expoziţie publică nu ar 
fi fost lăsat complet gol! 

Apoi, pe neaşteptate, înţelese ce se întâmplase, între 
bănuială şi începutul înţelegerii nu se afla nici un interval 


perceptibil. Îşi dădu seama deodată că letargia durase un 
lung interval de timp; că printr-un proces de citire a 
gândurilor, el interpretă spaima de pe feţele celor care îl 
priveau cu atenţie. Se uită la ei într-un mod ciudat, pradă 
unei puternice emoţii. Se părea că şi ei îi citesc în ochi. Îşi 
mişcă buzele ca să vorbească, dar nu reuşi să scoată nici un 
sunet. Îi trecu prin minte, aproape chiar în clipa acestei 
descoperiri, un impuls ciudat de a-şi ascunde gândurile. Îşi 
privi picioarele goale, fără să spună nimic. Dorinţa de a 
vorbi dispăru. Tremura puternic. 

I se dădu să bea un lichid roz, cu o fluorescentă verzuie şi 
cu gust de carne, şi avu senzaţia că îi revin puterile. 

— Asta... asta mă face să mă simt mai bine, zise el cu glas 
răguşit, iar cei trei îi răspunseră cu un murmur respectuos 
de aprobare. 

Acum era sigur. Încercă din nou să vorbească, şi din nou 
nu reuşi. 

Îşi încordă pieptul şi încercă pentru a treia oară. 

— Cât de mult? întrebă el cu o voce stinsă. Cât de mult am 
dormit? 

— O perioadă considerabilă, zise omul cu barba blondă, 
aruncând o privire către ceilalţi. 

— Cât de mult? 

— Foarte mult timp. 

— Da... da, zise Graham iritat. Dar aş vrea... Este... sunt 
poate... câţiva ani? Mulţi ani? A fost ceva... am uitat ce 
anume. Mă simt... dezorientat. Dar dumneavoastră... 
Suspină. Nu trebuie să vă feriţi de mine. Cât timp...? 

Se opri, respirând neregulat. Îşi frecă ochii cu degetele şi 
apoi aşteptă un răspuns. Cei trei vorbeau în şoaptă. 

— Cinci sau şase ani? întrebă el cu glas slab. Mai mult? 

— Mult mai mult decât atât. 

— Mai mult! 

— Mai mult. 

EI îi privi şi parcă nişte demoni îi contractau muşchii feţei. 
Privirile lui erau întrebătoare. 


— Multă vreme, zise omul cu barba roşie. 

Graham se strădui să se ridice. Îşi şterse, cu mâna slabă, o 
lacrimă de pe faţă. 

— Multă vreme! repetă el. 

Închise pleoapele, le deschise, şi privi la lucrurile 
neobişnuite din jur. 

— Câţi ani? întrebă el. 

— Trebuie să vă aşteptaţi la o surpriză. 

— Ei bine? 

— Mai mult decât un gross de ani. 

Acest cuvânt ciudat îl enervă. 

— Mai mult decât un ce? 

Doi dintre ei vorbeau împreună. Graham auzi câteva 
observaţii, pe care însă nu le înţelese, în legătură cu 
cuvântul „zecimal”. 

— Cât timp aţi spus? întrebă Graham. Cât? Nu mă priviţi 
astfel. Spuneţi-mi. 

Printre cuvintele rostite în şoaptă, urechea sa desluşi şase 
cuvinte: „Mai mult decât vreo două secole”. 

— Ce? strigă el, întorcându-se către tânărul care vorbise. 
Cine a spus?... Ce-a fost asta? Două secole! 

— Da, zise omul cu barba roşie. Două sute de ani. 

Graham repetă cuvintele. Se aşteptase să audă despre un 
repaus lung, şi totuşi aceste secole concrete îl copleşeau. 

— Două sute de ani, zise el din nou, şi o prăpastie imensă i 
se deschidea încet în minte; şi apoi: Oh, dar!... 

Cei trei nu spuneau nimic. 

— Aţi spus...? 

— Două sute de ani. Două secole de ani, zise omul cu 
barba roşie. 

Se făcu o pauză. Graham privea la feţele lor, înțelegând că 
auzise purul adevăr. 

— Dar, nu se poate, zise el cu glasul ridicat. Visez. 
Letargie? Letargiile nu durează atât. Nu-i adevărat... este o 
glumă, glumiţi cu mine! Spuneţi-mi... acum câteva zile, 
cred, mă plimbam de-a lungul coastei din Cornwall... 


Glasul i se stinse. 

Omul cu barba blondă ezita. 

— Nu sunt prea tare în istorie, Sir - zise el încet şi privi 
către ceilalţi. 

— Aşa, este, Sir, zise tânărul - Boscastle în vechiul ducat 
de Cornwall... În sud-vestul ţării, dincolo de păşunile de 
vite. Încă mai este o casă. Am fost pe acolo. 

— Boscastle! Graham îşi întoarse privirea către cel mai 
tânăr. Aşa se numea, Boscastle. Micul orăşel Boscastle. Am 
adormit, pe undeva pe acolo. Nu-mi amintesc exact. Nu-mi 
amintesc exact. Îşi apăsă fruntea cu mâna şi şopti... Peste 
două sute de ani! 

Începu să vorbească repede, cu faţa contractată, dar cu 
inima rece în piept. 

— Dar, dacă sunt într-adevăr două sute de ani, toţi oamenii 
pe care i-am cunoscut, toate fiinţele pe care le-am văzut şi 
cu care am vorbit înainte de a adormi, toţi sunt desigur 
morţi! 

Ei nu răspunseră. 

— Regina şi familia regală, miniştrii, biserica şi Statul. Cei 
de sus şi cei de jos, bogaţi şi săraci, toţi... Mai există Anglia? 
Ce bine! Dar Londra mai există? Asta-i chiar Londra, nu-i 
aşa? Dumneata eşti ajutor de îngrijitor? Şi aceştia?... Cum? 
Şi ei sunt ajutori de îngrijitori? 

Se opri, cu o înfăţişare nedumerită. 

— Dar de ce mă aflu aici? Nu! Nu-mi spuneţi nimic! Tăceţi. 
Lăsaţi-mă să... 

Rămase tăcut, se frecă la ochi şi când îi deschise din nou 
văzu că i se întindea încă un pahar, cu lichid roz. Îl bău şi 
simţi imediat efectul binefăcător. Apoi începu să plângă, 
liniştit şi uşurat. 

Când încetă, privi la feţele celorlalţi, şi începu să râdă, 
printre lacrimi, prosteşte. 

— Dar... două... su...te...de...ani! zise el. 

Faţa i se schimonosi şi el şi-o acoperi din nou cu mâinile. 


După câtva timp se linişti. Se aşeză, cu mâinile pe 
genunchi, aproape în aceeaşi atitudine în care Isbister îl 
găsise pe faleza din Pentargen. Atenţia îi fu atrasă de un 
glas puternic şi poruncitor şi de paşii unui om care înainta 
spre ei. 

— Ce faceţi aici? De ce n-am fost anunţat? Trebuia 
neapărat să-mi spuneţi. Cineva va suporta consecinţele. 
Omul acesta trebuie să stea liniştit. Uşile sunt închise? 
Toate uşile? Trebuie ţinut în perfectă linişte. Nu trebuie săi 
se spună nimic. Il s-a spus ceva? 

Omul cu barba blondă spuse ceva în şoaptă, iar Graham, 
privind peste umăr, văzu apropiindu-se un om foarte scund, 
gras, îndesat şi fără barbă, cu nasul coroiat, cu gâtul şi cu 
bărbia groase. Nişte sprâncene dese şi negre, uşor 
înclinate, care aproape că se împreunau deasupra nasului şi 
dominau ochii de un cenugşiu închis, dădeau feţei sale o 
expresie impresionantă şi ciudată. Se uită o clipă la Graham 
şi apoi privirea i se întoarse către omul cu barba blondă. 

— Voi, zise el cu un glas extrem de iritat, aţi face mai bine 
să plecaţi. 

— Să plecăm? zise omul cu barba roşie. 

— Desigur... plecaţi imediat. Şi aveţi grijă să închideţi uşile 
când ieşiţi. 

Cei doi oameni cărora li se adresase plecară ascultători, 
după ce îl mai priviră o dată pe Graham, dar, în loc să iasă 
prin culoar, după cum era de aşteptat, se îndreptară către 
peretele din faţa arcadei. Şi atunci se întâmplă un lucru 
ciudat; o fâşie lungă a acestui zid, în aparenţă solid, începu 
să se ruleze cu zgomot în sus, rămase atârnată deasupra 
celor doi oameni care plecau şi apoi căzu iar. Graham 
rămase numai cu noul venit şi cu omul cu barbă blondă, 
îmbrăcat în robă purpurie. 

Un timp, omul cel scund nu-i dădu nici cea mai mică 
atenţie lui Graham, ci se apucă să-l întrebe pe celălalt - 
care era, desigur, subordonatul lui - despre cel care le 
fusese dat în grijă. Vorbea limpede, dar cu fraze pe care 


Graham nu le înţelegea decât în parte. Probabil că trezirea 
lui nu era pentru omul acela numai o surpriză, ci şi un prilej 
de consternare şi de necazuri. Se vedea bine că era foarte 
agitat. 

— Nu trebuie să-i zăpăciţi mintea, spunându-i prea multe 
lucruri, repeta el tot mereu. Nu trebuie să-i zăpăciţi mintea. 

După ce i se răspunse, la întrebări, se întoarse iute şi-l 
privi pe cel care se trezise cu o expresie ambiguă. 

— Te simţi ciudat? întrebă el. 

— Foarte. 

— Lumea, atât cât vezi din ea, ţi se pare ciudată? 

— Presupun că va trebui să trăiesc în această lume, oricât 
s-ar părea de ciudat. 

— Tot aşa presupun şi eu, acum. 

— Mai întâi, n-ar fi bine să capăt nişte haine? 

— Ei... zise omul robust şi se opri, iar cel cu barba blondă, 
întâlnindu-i privirea, se îndepărtă. Vei avea foarte curând 
haine, zise omul robust. 

— Este chiar adevărat că am dormit două sute?... întrebă 
Graham. 

— Deci ţi s-a spus, nu-i aşa? Două sute trei ani, mai precis. 

Graham, ridicându-şi sprâncenele şi simţindu-şi gura 
amară, ştia acum că trebuie să accepte inevitabilul. Tăcu 
câteva clipe, apoi întrebă: 

— Există prin apropiere vreo moară, sau vreun dinam? Nu 
aşteptă răspunsul. Cred că lucrurile s-au schimbat teribil! 
Ce sunt aceste strigăte? Întrebă el pe neaşteptate. 

— Nimic, răspunse omul robust, nemulţumit. Oameni. 
Cred că mai târziu vei înţelege mai bine... poate... După 
cum singur ai spus, lucrurile s-au schimbat. Vorbea scurt, 
încruntându-şi sprâncenele şi privea în jurul său ca un om 
care, în momente grele, încearcă să ia o hotărâre. În orice 
caz, trebuie să-ţi dăm haine şi tot ce mai ai nevoie. Mai bine 
aşteaptă aici până când va veni cineva. Nimeni nu trebuie 
să se apropie de dumneata. E nevoie să te şi bărbierească. 

Graham se frecă pe bărbie. 


Omul cu barba blondă se îndreptă spre ei, se întoarse 
brusc, ascultă o clipă, ridică din sprâncene spre cel mai în 
vârstă şi se repezi prin culoarul de sub arcadă, spre balcon. 
Tumultul de strigăte crescu şi omul cel scund se întoarse şi 
ascultă şi el. Mormăi un blestem şi se uită la Graham cu o 
privire duşmănoasă. Vacarmul de strigăte şi vociferări 
creştea şi scădea, iar la un moment dat se auzi un zgomot 
ca o lovitură şi ţipete ascuţite, apoi o plesnitură ca şi cum s- 
ar fi rupt un lemn uscat. Graham îşi încorda urechile ca să 
recunoască măcar un singur sunet din acest tumult haotic. 

Atunci desluşi, repetată mereu, o anumită frază. La 
început, nu-şi crezu urechilor. Dar cuvintele erau, desigur, 
acestea: „Arătaţi-ne pe Cel-care-doarme! Arătaţi-ne pe Cel- 
care-doarme!” 

Omul cel scund se repezi deodată către arcadă. 

— Îngrozitor! strigă el. Cum de-au aflat? Dar au aflat? Sau 
doar îşi închipuie... 

Cineva îi dădu un răspuns. 

— Nu pot să viu, zise omul cel robust; trebuie să mă 
îngrijesc de el. Strigaţi-le de la balcon. 

Se auzi un răspuns neînțeles... 

— Spuneţi-le că nu s-a trezit. Spuneţi-le orice! Vă las să 
spuneţi ce vreţi! 

Se întoarse în grabă lângă Graham. 

— Trebuie să ţi se dea imediat haine, zise el. Nu poţi să 
rămâi aici... şi va fi imposibil să... 

Se îndepărtă, în timp ce Graham striga în urma lui câteva 
întrebări care rămaseră fără răspuns. După câteva clipe, se 
întoarse. 

— Nu pot să-ţi explic ce se petrece. Este prea complicat. Ţi 
se vor da imediat haine. Da... imediat. Apoi te vom putea 
duce de aici. Vei afla în curând care sunt grijile noastre. 

— Dar ce strigă aceste glasuri...? 

— Ceva despre Cel-care-doarme. Adică despre dumneata. 
Şi-au făcut o idee ciudată. Nu ştiu care. Nu ştiu nimic. 


Se auzi, peste tumultul zgomotelor îndepărtate, un sunet 
ascuţit de clopot şi personajul se repezi către un mic grup 
de aparate din colţul încăperii. Ascultă o clipă, privind un 
glob de cristal, încuviinţă din cap şi spuse câteva vorbe 
nedesluşite. Apoi se îndreptă spre peretele prin care 
dispăruseră cei doi oameni. Acesta se rulă din nou în sus, ca 
o perdea, şi omul rămase în aşteptare. 

Graham îşi ridică un braţ şi se miră văzând câtă putere îi 
dăduse medicamentul. Îşi trecu un picior peste marginea 
saltelei, apoi pe celălalt. Capul nu i se mai învârtea. 
Aproape că nu-i venea să creadă că se restabilise atât de 
repede. Şedea şi-şi pipăia picioarele. 

Omul cu barba blondă intră din nou, venind din coridorul 
boltit, şi în acelaşi timp cuşca unui ascensor cobori 
lunecând în faţa omului robust; din ascensor ieşi un om 
slab, cu barba căruntă, purtând un costum strâmt, de 
culoare verde-înehis, şi ducând cu el un rulou. 

— Croitorul, zise omul cel robust, prezentându-l cu un 
gest. Acest costum negru nu ţi se potriveşte de loc 
dumitale. Nici nu înţeleg cum de a ajuns aici. Dar voi afla. 
Voi afla. Poţi să lucrezi foarte repede? zise el, adresându-se 
croitorului. 

Omul în verde se înclină şi, înaintând, se aşeză pe pat, 
lângă Graham. Gesturile sale erau liniştite, dar privirile îi 
erau pline de curiozitate. 

— Veţi găsi moda schimbată, Sire, zise el. Se uită pe sub 
sprâncene la omul cel robust. 

Desfăcu ruloul cu o mişcare rapidă, şi o mulţime de stofe 
strălucitoare i se răspândiră pe genunchi. 

— Dumneavoastră aţi trăit, Sire, într-o perioadă oarecum 
cilindrică... perioada victoriană. Cu tendinţă spre forma 
emisferică la pălării. Tot mereu linii curbe. Acum... el scoase 
un mic aparat de mărimea şi aspectul unui ceas, răsuci 
butonul şi arătă o făptură minusculă, îmbrăcată în alb, care, 
ca într-un chinetoscop, apăruse pe cadran, mergând şi 


răsucindu-se în loc. Croitorul luă o bucată de satin alb- 
albăstrui. 

— Cred că aşa trebuie să vă îmbrac, zise el. 

Omul cel robust se apropie şi se opri lângă Graham. 

— Avem foarte puţin timp, zise el. 

— Vă puteţi baza pe mine, zise croitorul. Maşina trebuie 
să-mi sosească imediat. Ce părere aveţi de aparatul acesta? 
— Ce fel de aparat e? întrebă omul secolului al XIX-lea... 

— Pe vremea dumneavoastră vi se arăta un desen care vă 
prezenta moda, zise croitorul, dar acesta este progresul 
nostru modern. Priviţi aici. Minuscula figură îşi repetă, pe 
cadran, mişcările, dar îmbrăcată în alt costum. Sau acum - 
şi cu un mic zgomot apăru o altă figură minusculă 
îmbrăcată într-o robă mai bogată. Croitorul avea mişcări 
foarte iuți şi privi de două ori spre ascensor, în timp ce 
manevra aparatul. 

Ascensorul hurui din nou, şi-şi făcu apariţia un băiat 
anemic, tuns scurt, cu trăsături de tip chinezesc, îmbrăcat 
într-o stofă groasă de culoare albastru-deschis. Aducea cu 
el o maşină complicată, pe care o împinse pe rotiţe, fără 
zgomot, în odaie. Croitorul părăsi imediat micul 
chinetoscop, îl invită pe Graham să se aşeze în picioare în 
faţa maşinii; murmură apoi câteva instrucţiuni băiatului cu 
părul tuns, care răspunse cu glas gutural şi cu cuvinte din 
care Graham nu reţinu nimic. Băiatul continuă un monolog 
de neînțeles, într-un colţ, iar croitorul trase în afară mai 
multe braţe articulate care se terminau cu mici discuri, 
împingându-le până când discurile se lipiră de trupul lui 
Graham, câte unul pe fiecare omoplat, câte unul la coate, 
unul la gât, şi aşa mai departe, încât până la urmă erau 
poate vreo patruzeci, lipite de tot trupul. În acelaşi timp, 
încă o persoană veni cu ascensorul în încăpere, în spatele 
lui Graham. Croitorul puse în funcţiune un mecanism care 
producea mişcări ritmice şi un sunet slab în dispozitivele 
maşinii, apoi, o clipă după aceea, el desfăcu pârghiile şi 
maşina se îndepărtă de Graham. Croitorul îi dădu din nou 


mantaua neagră, iar omul cu barba blondă îi întinse un 
păhărel cu un lichid răcoritor. Graham văzu, pe deasupra 
paharului, un tânăr cu faţa palidă care îl privea cu o fixitate 
ciudată. 

Omul cel robust măsura în lung şi în lat odaia, cu paşi 
nerăbdători, apoi se întoarse şi se îndreptă prin arcadă 
către balcon, de unde continua să se audă zgomotul unei 
mulţimi îndepărtate, în izbucniri cadenţate. Băiatul cu părul 
tuns scurt îi întinse croitorului un sul de satin albăstrui şi 
amândoi începură să-l fixeze în mecanism într-un chip care 
amintea introducerea unui sul de hârtie într-o maşină de 
tipărit din secolul al XIX-lea. Apoi împinseră întreaga 
maşină, pe rotiţele ei fără zgomot, în cealaltă parte a 
încăperii, unde un cablu împletit ieşea grațios din perete. 
Făcură contactul şi maşina începu să funcţioneze cu putere. 

— Ce se întâmplă acolo? întrebă Graham, arătând cu 
paharul gol către cei care se îndeletniceau cu maşina şi 
încercând să ignoreze privirea fixă a noului venit. Este 
oare... vreo forţă... care acţionează? 

— Da, răspunse omul cu barba blondă. 

— Cine este acela? El arătă spre arcada din spatele său. 

Omul în purpuriu îşi mângâie bărbia, ezită, şi răspunse cu 
glas scăzut: 

— Este Howard, paznicul şef al dumneavoastră. Vedeţi, 
Sire, e cam greu să vă explic. Consiliul numeşte paznicul şi 
ajutoarele. Această sală a fost până acum, cu anumite 
restricţii, publică. Pentru satisfacerea curiozităţii oamenilor. 
Acum, am închis uşile pentru prima dată. Dar mai bine, 
dacă nu vă supăraţi, am să-l las pe el să vă explice. 

— Ciudat! zise Graham. Paznic? Consiliu? Apoi, 
întorcându-se cu spatele spre noul sosit, întrebă în şoaptă: 
De ce mă priveşte ţintă omul acesta? E vreun mesmerist? 

— Mesmerist? Este un capilotomist! 

— Capilotomist! 

— Da... unul din cei mai de seamă. Salariul său anual e de 
sixdoz lioni. 


Toate cuvintele i se păreau absurde. Graham se opri, cu 
gândurile tulburate, asupra ultimei fraze. 

— Sixdoz lioni? Întrebă el. 

— Dumneavoastră nu aveaţi lioni? Presupun că nu. Aveaţi 
vechile lire sterline? Acum, unitatea noastră monetară este 
lionul. 

— Dar ce este... cum ai spus dumneata... sixdoz? 

— Da. Şase duzini, Sire. Desigur lucrurile, chiar şi aceste 
lucruri mărunte, s-au schimbat. Dumneavoastră aţi trăit în 
vremurile sistemului zecimal, sistemul arab... cu zeci şi cu 
micile sute şi mii. Acum noi avem unsprezece cifre. Avem 
cifre separate şi pentru zece şi pentru unsprezece, două 
cifre pentru o duzină, iar o duzină de duzine fac un gross, 
adică o sută mare, înţelegeţi, o duzină de groşi fac o 
dozandă, iar o dozandă de dozande fac un miliard. E foarte 
simplu. 

— Văd, zise Graham. Dar acest capi... ce-i cu el? Omul cu 
barba blondă privi peste umăr. 

— lată, hainele dumneavoastră! zise el. Graham se 
întoarse brusc şi-l văzu pe croitor alături lângă el, zâmbind 
şi ţinând pe braţ nişte haine evident noi. Băiatul cu părul 
scurt împingea cu un singur deget maşina complicată spre 
ascensorul cu care fusese adusă. Graham privea ţintă la 
costumul terminat. 

— Nu cumva vrei să spui... 

— Sunt gata, zise croitorul. Îi lăsă hainele jos, la picioare, 
se îndreptă spre patul pe care stătuse întins de curând 
Graham, trase salteaua transparentă şi ridică oglinda în 
sus. În acest timp o sonerie furioasă chemă pe omul cel 
robust spre colţul încăperii. Omul cu barba blondă se repezi 
spre el şi apoi plecă în grabă prin culoarul boltit. 

Croitorul îi ajută pe Graham să-şi pună costumul purpuriu, 
compus din ciorapi, pantalon şi vestă laolaltă, în timp ce 
omul robust se întoarse din colţul încăperii în întâmpinarea 
omului cu barbă blondă care revenea de pe balcon. 
Începură să vorbească repede, cu glasul scăzut, iar 


atitudinea lor trăda clar neliniştea. Pe deasupra hainei 
purpurii îmbrăcă un veşmânt complicat, dar grațios, de 
culoare alb-albăstruie şi Graham se văzu îmbrăcat după 
ultima modă; faţa îi rămăsese palidă, nebărbierită, cu barba 
țepoasă, dar cel puţin el nu mai era gol, ci chiar elegant, 
într-un fel cu totul neobişnuit. 

— Trebuie să mă bărbieresc, zise el, privindu-se în oglindă. 

— Într-o clipă, zise Howard. 

Tânărul care îl privise cu atâta insistenţă închise ochii, îi 
redeschise, şi, întinzând înainte o mână slabă, se apropie de 
Graham. Apoi se opri, făcând un gest slab cu mâna, şi privi 
în jurul său. 

— Un scaun, zise Howard nerăbdător, şi într-o clipă omul 
cu barba blondă aduse un scaun în spatele lui Graham. 
Şezi, te rog, zise Howard. 

Graham ezită, şi în cealaltă mână a omului cu privire fixă 
văzu strălucirea oţelului. 

— Nu înţelegeţi, Sire? strigă omul cu barba blondă, cu o 
politeţe grăbită. El trebuie să vă tundă părul. 

— O! exclamă Graham, lămurit. Dar dumneata l-ai numit... 

— Un capilotomist, exact! Este unul din cei mai mari artişti 
din lume. 

Imediat, Graham se aşeză. Omul cu barbă blondă dispăru. 
Capilotomistul se apropie, cu gesturi graţioase, examină 
urechile lui Graham şi îl măsură cu privirea, îi pipăi capul la 
spate şi s-ar fi aşezat din nou să-l privească dacă n-ar fi fost 
nerăbdarea vizibilă a lui Howard. Imediat, cu mişcări rapide 
şi o serie de instrumente mânuite cu îndemânare îi rase lui 
Graham barba, îi aranjă mustaţa şi îi tunse şi aranjă părul. 
Toate acestea le făcu fără o vorbă, cu aerul inspirat al unui 
poet. De îndată ce termină, Graham primi o pereche de 
pantofi. 

Brusc, o voce puternică - părea că vine dintr-un mecanism 
aşezat din colţul odăii - strigă: „Acum... acum! Poporul ştie 
totul, tot oraşul ştie. Lucrul a fost oprit. Lucrul a fost oprit. 
Nu mai aşteptaţi, veniţi chiar acum!” 


Aceste strigăte îl tulburară teribil pe Howard. Judecându-l 
după gesturi, lui Graham i se păru că ezită între două 
direcţii. Deodată, se îndreptă spre colţul unde era instalat 
aparatul, lângă micul glob de cristal. În acest timp tumultul 
care se auzea dinspre arcadă şi care continuase tot timpul 
se ridică într-un sunet puternic, mugi ca o furtună şi scăzu 
din nou, ca şi cum s-ar fi îndepărtat uşor. Acest zgomot îl 
atrăgea pe Graham ca o chemare irezistibilă. Privi spre 
omul cel robust, apoi îşi ascultă impulsul interior. Ajunse din 
doi paşi pe scări, apoi pe culoar, şi după douăzeci de paşi 
ieşise afară, pe balconul în care îi văzuse pe cei trei oameni. 

CAPITOLUL V. DRUMURILE MIŞCĂTOARE. 

Ajunse la balustrada balconului şi privi în sus. La apariţia 
lui se auziră exclamaţii de surpriză şi agitația unei mulţimi 
aflate în lungul spaţiu de dedesubt. 

Atenţia îi fu izbită de liniile unei arhitecturi impunătoare. 
Locul pe eare-l privea era naosul unei clădiri gigantice, 
întinzându-se, în largi linii curbe, către toate direcţiile. 
Deasupra, se înălţau arcade puternice, întâlnindu-se 
undeva, sus, unde închideau spaţiul imens, ca un cer 
acoperit cu nişte ferestre dintr-un material transparent. 
Globuri uriaşe cu o lumină albă şi rece făceau să pălească 
razele de soare care se mai strecurau prin reţeaua de 
grinzi şi de cabluri. Ici şi colo atârna deasupra abisului câte 
un pod suspendat, cu trecători de mărimea unor puncte: 
văzduhul era întretăiat de o reţea de cabluri subţiri. 
Graham zări, privind în sus, vârful unui edificiu; faţada spre 
care privea era cenuşie, întunecată, întretăiată de arcade 
mari, de deschideri circulare, de balcoane, de turnuri, de 
miriade de ferestre uriaşe şi nenumărate forme 
arhitecturale încâlcite. Pe ziduri se aflau inscripţii 
orizontale şi oblice, cu litere necunoscute. Din loc în loc, 
pornind de pe acoperişuri, erau fixate cabluri groase, care 
se îndreptau, în linii curbe, spre deschiderile circulare din 
cealaltă parte a spaţiului, şi, chiar în timp ce Graham 
observa toate acestea, îi atrase atenţia făptura îndepărtată 


şi slabă a unui om îmbrăcat în albastru-deschis. Şedea 
foarte sus, lângă capătul cel mai înalt al uneia din aceste 
ghirlande de cabluri, aplecat înainte, pe un mic ieşind al 
zidului şi manevra nişte corzi aproape invizibile, care se 
desprindeau din celelalte. Deodată, cu o smucitură care-i 
tăie respiraţia lui Graham, acest om se repezi în josul 
curbei şi dispăru printr-o deschidere circulară, de cealaltă 
parte a drumului. Imediat ce ieşise pe balcon, Graham 
privise în sus şi atenţia îi fusese mai întâi atrasă de lucrurile 
pe care le zărise deasupra şi în faţa lui, fără să mai vadă 
altceva. Apoi, deodată, descoperi strada! Nu era de loco 
stradă în sensul cunoscut de Graham, căci în secolul al 
nouăsprezecelea străzile şi drumurile nu erau decât nişte 
căi bătătorite de pământ nemişcat, pe care se înghesuiau, 
printre trotuare înguste, şuvoaie de vehicule. Dar strada pe 
care o vedea acum era largă de trei sute de picioare şi se 
mişca; se mişca toată strada, în afară de mijloc, partea cea 
mai de jos. Pentru o clipă, mişcarea îl ului. Apoi înţelese. 

Trecând pe sub balcon, această şosea extraordinară 
mergea iute înspre partea dreaptă a lui Graham, ca un 
şuvoi nesfârşit, cu viteza unui tren expres din secolul al 
nouăsprezecelea. Era un fel de platformă continuă, formată 
din plăci înguste, transversale, cu spaţii înguste între ele, 
care îi permiteau să urmeze curbele străzii. Pe platformă 
erau instalate bănci, şi ici-colo mici chioşcuri, dar treceau 
atât de repede, încât Graham nu reuşi să vadă ce 
adăposteau. Din platforma cea mai apropiată şi cea mai 
rapidă coborau spre centrul spaţiului o serie de alte 
platforme. Toate se mişcau înspre drepta, fiecare evident 
mai încet decât cea de deasupra ei, cu o diferenţă de viteză 
destul de mică, încât să permită călătorilor să sară de pe o 
platformă pe cea vecină, şi astfel să se îndrepte de la cea 
mai rapidă către cea din mijloc, care era imobilă. Dincolo de 
acest drum central se aflau alte asemenea platforme 
continui, alergând, cu viteze diferite, spre stânga lui 
Graham. 


Aşezaţi în grupuri mari, pe cele două platforme mai largi şi 
mai rapide, trecând de pe una pe cealaltă, sau coborând 
spre spaţiul central, se aflau nenumărați oameni, de o 
diversitate uimitoare. 

— Nu trebuie să stai aici, strigă deodată Howard, chiar 
lângă el. Trebuie să pleci imediat de aici. 

Graham nu răspunse. Auzea fără să înţeleagă. Platformele 
circulau cu zgomot şi oamenii strigau. Desluşi nişte femei şi 
fete cu părul fluturând, îmbrăcate elegant, cu panglici care 
se încrucişau peste sâni. Erau primele fiinţe pe care le 
vedea lămurit în tot acel haos. Apoi, observă că nota 
dominantă a caleidoscopului de costume era albastrul- 
deschis pe care îl purta şi ajutorul croitorului. Auzi clar 
strigăte de „Cel-care-doarme! Ce s-a întâmplat cu Cel-care- 
doarme?” şi i se păru că pe platformele mişcătoare din faţa 
lui se îngrămădea o mulţime din ce în ce mai mare de 
oameni, cu figuri palide. Observă mâini întinse, arătând 
înspre el. Spaţiul central imobil al uriaşei arcade din faţa 
balconului era înţesat cu oameni îmbrăcaţi în albastru- 
deschis. Se iscă un fel de îmbulzeală. Se părea că oamenii 
sunt împinşi din amândouă părţile pe platformele 
mişcătoare şi îndepărtați împotriva voinţei lor. De îndată ce 
se găseau la o oarecare distanţă de centrul îmbulzelii, se 
întorceau în grabă spre locul de unde plecaseră. 

— Este Cel-care-doarme! Este într-adevăr Cel-care- 
doarme! strigau oamenii. Nu este Cel-care-doarme, strigau 
alţii. Vedea din ce în ce mai multe figuri întorcându-se spre 
el. Din când în când, de-a lungul acestei suprafeţe centrale, 
Graham observa nişte deschizături, ca nişte puțuri, probabil 
capetele scărilor pe care coborau şi urcau oamenii. Agitaţia 
părea să fie centralizată în jurul uneia din aceste 
deschizături, care se afla foarte aproape de balcon. Oamenii 
coborau de pe platformele mişcătoare spre această 
deschizătură, sărind cu îndemânare de pe o platformă pe 
alta. Cei îngrămădiţi pe platformele superioare păreau să-şi 
împartă atenţia între acest punct şi balcon. Un grup de mici 


făpturi, îmbrăcate într-o uniformă de un roşu strălucitor, 
acţionând laolaltă, metodic, păreau hotărâte să oprească 
accesul spre scară. În jurul lor se strângea repede o mare 
mulţime. Roşul strălucitor al uniformelor contrasta violent 
cu albastrul-deschis pe care-l purtau adversarii, căci, fără 
îndoială, era vorba de o luptă. 

În timp ce privea toate acestea, Howard îi striga ceva la 
ureche, scuturându-l de braţ. Apoi, deodată, Howard plecă 
şi Graham rămase singur. 

Strigătele de „Cel-care-doarme!” creşteau în intensitate, şi 
oamenii de pe platforma cea mai apropiată şedeau în 
picioare. Platforma cea mai rapidă din dreapta lui era 
goală, iar cea mai îndepărtată, din partea cealaltă a 
spaţiului, venea înţesată de oameni şi se golea în faţa 
balconului. O mulţime imensă se strânsese cu o iuţeală de 
necrezut în spaţiul central; mulţimea fremăta şi strigătele, 
la început intermitente, deveniră un vacarm puternic şi 
neîncetat: „Cel-care-doarme!” „Cel-care-doarme!” Şi urlete, 
şi ovaţii, haine care fluturau, şi strigăte de „Opriţi 
drumurile!” Oamenii mai strigau şi un nume, străin pentru 
Graham. Părea a fi „Ostrog”. Platformele cu viteză redusă 
se umplură în curând de o mulţime agitată care alerga 
împotriva mişcării, ca şi cum ar fi vrut să rămână în faţa lui. 
„Opriţi drumurile”, strigau ei. Unii mai ageri alergau iute 
din centru spre drumul cel mai rapid de lângă el, treceau în 
viteză pe lângă Graham, strigând vorbe ciudate, de 
neînțeles, şi apoi se întorceau pieziş spre drumul din 
centru. Auzea clar o singură frază: „Este într-adevăr Cel- 
care-doarme! Este într-adevăr Cel-care-doarme!” 

Graham rămase câtva timp fără să facă vreo mişcare. Apoi 
îşi dădu seama limpede că toată manifestaţia îl privea pe el. 
Încântat de această popularitate uimitoare, se înclină, şi 
căutând un gest cât mai cuprinzător, făcu un semn cu 
mâna. Rămase uimit de agitația violentă pe care o stârni 
gestul lui. Tumultul din jurul scării coborâtoare deveni un 
vacarm teribil. Văzu balcoanele înţesate de lume, oameni 


care alunecau de-a lungul cablurilor, oameni aşezaţi într-un 
fel de trapeze, repezindu-se de-a curmezişul spaţiului. Auzi 
voci în spatele lui şi câţiva inşi coborând scările prin 
culoarul boltit; paznicul Howard se întorsese şi îl strângea 
tare de braţ, strigându-i în urechi ceva nedesluşit. 

Se întoarse şi văzu faţa albă a lui Howard. 

— Vino îndărăt, auzi el. Vor opri toate drumurile, întregul 
oraş va fi întors pe dos. 

De-a lungul culoarului cu stâlpi albaştri din spatele lui 
Howard venea în grabă un grup de oameni, printre care 
omul cu părul roşu, cel cu barba blondă, un om înalt 
îmbrăcat în roşu-aprins şi o mulţime de alţi oameni 
îmbrăcaţi în roşu, purtând bastoane şi exprimând cu toţii o 
mare nelinişte. 

— Luaţi-l de aici, strigă Howard. 

— Dar de ce? zise Graham. Nu înţeleg... 

— Trebuie să pleci de aici! zise cu glas hotărât omul în 
roşu. Faţa şi ochii arătau aceeaşi hotărâre. Graham îşi 
plimbă privirile asupra tuturor, şi deodată fu conştient de 
cea mai neplăcută senzaţie din viaţă - constrângerea. 
Cineva îl apucă de braţ... Era târât. Tumultul devenise, 
parcă, de două ori mai mare, ca şi cum jumătate din 
strigătele care veneau dinspre acea stradă uimitoare ar fi 
năvălit în coridoarele marii clădiri din spatele lui. Uluit, 
zăpăcit, simțind o dorinţă neputincioasă de a opune 
rezistenţă, Graham fu pe jumătate condus, pe jumătate 
îmbrâncit de-a lungul culoarului cu stâlpi albaştri şi se trezi 
deodată numai cu Howard, într-un ascensor care luneca în 
sus cu iuţeală. 

CAPITOLUL VI. SALA LUI ATLAS. 

Din clipa când croitorul făcuse o plecăciune, luându-şi 
rămas bun, până în clipa când Graham se trezi în ascensor, 
trecuseră numai cinci minute. Dar ceața imensului interval 
de somn încă mai atârna deasupra lui, parcă strania 
senzaţie a primelor clipe când se trezise viu în această 
epocă îndepărtată umplea totul cu uimire, cu o impresie de 


irațional - ceva dintr-un vis real. Era pe jumătate desprins, 
ca un spectator uimit, şi totuşi pe jumătate integrat în 
această viaţă. Ceea ce văzuse, şi mai ales ultimul tumult al 
mulţimii, privit din cadrul balconului, avea ceva spectaculos, 
ca văzut din loja unui teatru. 

— Nu înţeleg, zise el. Ce înseamnă această agitaţie? 
Mintea mi se învârteşte. De ce strigau? Care este 
primejdia? 

— Avem şi noi necazurile noastre, răspunse Howard. Ochii 
lui ocoleau privirile întrebătoare ale lui Graham. Vremurile 
sunt tulburi. Şi, de fapt, apariţia dumitale, faptul că te-ai 
trezit chiar în acest moment au un fel de legătură... 

Vorbea întretăiat, ca un om nesigur pe respiraţia lui. Se 
opri brusc. 

— Nu înţeleg, zise Graham. 

— Mai târziu va fi mai limpede, zise Howard. 

Privi neliniştit în sus, ca şi cum socotea că ascensorul 
merge prea încet. 

— Voi înţelege mai bine, fără îndoială, atunci când voi 
vedea ce se petrece împrejur, zise Graham nedumerit. Va 
fi... cred că va fi uimitor. Deocamdată totul e atât de ciudat! 
Totul pare posibil. Totul. Chiar şi în amănunte. 
Numărătoarea voastră, după câte am înţeles, este cu totul 
alta. 

Ascensorul se opri şi ei trecură într-un coridor îngust, dar 
foarte lung, între nişte pereţi înalţi, de-a lungul cărora se 
afla un număr extraordinar de tuburi şi de cabluri groase. 

— Imensă construcţie! zise Graham. Totul e o singură 
clădire? Ce este aici? 

— Este una dintre clădirile oraşului, pentru diferite servicii 
publice. Iluminat, şi aşa mai departe. 

— Era o tulburare socială... acolo... pe strada cea mare? 
Cum sunteţi guvernaţi? Mai aveţi poliţie? 

— Mai multe, zise Howard. 

— Mai multe? 

— Cam patrusprezece. 


— Nu înţeleg. 

— Se prea poate. Ordinea noastră socială s-ar putea să ţi 
se pară foarte complexă. Ca să-ţi spun adevărul, nici eu n-o 
înţeleg prea bine. Nimeni n-o înţelege. Dumneata vei reuşi 
poate... în curând. Trebuie să mergem la Consiliu. 

Atenţia lui Graham era împărţită între nevoia imperioasă 
de a pune întrebări şi oamenii întâlniți pe coridoarele şi 
prin sălile pe care le traversau. Mintea lui era concentrată 
când asupra lui Howard şi a răspunsurilor lui ezitante, 
când, pierzând firul gândurilor, se fixa asupra vreunei 
impresii vii şi neaşteptate. De-a lungul coridoarelor, şi prin 
săli, jumătate dintre oamenii întâlniți erau îmbrăcaţi în 
uniforme roşii. Cei în stofă de culoare albastru deschis, atât 
de numeroşi pe platformele mişcătoare, nu se mai vedeau. 
Acum, în timp ce treceau, toţi îi priveau şi îi salutau, pe el şi 
pe Howard. 

Intrară într-un coridor lung, unde se aflau nişte fete, 
aşezate în bănci scunde, ca într-o clasă. Nu se vedea, însă, 
nici un profesor, ci numai un aparat ciudat din care i se 
păru că aude o voce. Fetele se uitară la el şi la însoţitorul 
lui, cu curiozitate şi uimire. Dar, înainte de a-şi putea face o 
idee clară asupra acestei adunări, Howard îl îndemnă să 
meargă mai departe. Se gândi că îl cunoşteau pe Howard, 
dar nu şi pe el, şi poate că se întrebau cine ar putea fi. Se 
părea că Howard este o persoană importantă. Şi totuşi nu 
era decât paznicul lui Graham! Ciudat... Străbătură un 
coridor slab luminat, în care era suspendat un trotuar, 
astfel încât el nu văzu decât picioarele şi gleznele oamenilor 
care umblau încoace şi încolo, atât şi nimic mai mult. Apoi, 
contururile vagi ale unor galerii şi ale unor trecători rari şi 
uimiţi, care se întorceau să privească după ei doi şi după 
garda lor îmbrăcată în roşu. 

Efectul înviorător al medicamentelor pe care le băuse era 
temporar. Mersul excesiv de grăbit îl obosi repede. Îl rugă 
pe Howard să încetinească pasul. Imediat, se trezi într-un 
ascensor, cu o fereastră care da spre spaţiul mare al străzii, 


dar cum geamul era închis, şi ei se aflau la o înălţime prea 
mare, nu izbuti să zărească platformele de dedesubt. Se 
vedeau doar oameni, circulând în amândouă sensurile de-a 
lungul cablurilor şi pe nişte poduri ciudate şi cu aspect 
fragil. 

Apoi, traversară strada, la o mare înălţime, cu ajutorul 
unui pod îngust acoperit cu sticlă, atât de transparentă 
încât îi dădea amețeli. Podeaua era de asemenea din sticlă. 
Din amintirile sale despre faleza dintre New Quay şi 
Boscastle, atât de îndepărtate în timp, şi totuşi atât de 
recente în experienţa lui, socoti că trebuie să se afle 
aproape la patru sute de picioare deasupra străzilor 
mişcătoare. Se opri, privi printre picioare la furnicarul 
mulțimilor de oameni minusculi, turtiţi, în albastru şi roşu, 
care se luptau şi încă mai arătau către micul balcon în care 
apăruse el cu câteva minute în urmă, rămas acum jos, 
departe, ca un mic balcon de jucărie. O ceaţă uşoară şi 
strălucirea globurilor puternice de lumină acopereau totul. 
Un om, instalat într-un leagăn mic, deschis, ţâşni pe lângă 
el dinspre un punct şi mai înalt decât micul pod îngust, şi 
cobori iute de-a lungul unui cablu, ca şi când ar fi căzut. 
Graham se opri fără să vrea, pentru a privi acest pasager 
ciudat, repede dispărut într-o mare deschizătură circulară 
de dedesubt, şi apoi îşi întoarse din nou ochii spre tumultul 
luptei. 

De-a lungul uneia din platformele cele mai rapide năvălise 
o mulţime compactă de uniforme roşii, care, pe măsură ce 
se apropia de balcon, se destrăma în fragmente şi se 
revărsa în jos, spre platformele cu viteză mai mică, către 
mulţimea care se agita în zona centrală. Oamenii în roşu 
păreau să fie înarmaţi cu bețe sau bastoane. Se părea că 
lovesc şi îmbrâncesc. Un strigăt puternic, ţipete de mânie, 
vaiete, izbucniră, ajungând până la Graham, care privea 
slăbit şi sleit. 

— Înainte, strigă Howard, împingându-l cu mâna. 


Un om cobori cu repeziciune de-a lungul unui cablu. 
Graham privi îndată în sus, să descopere locul de unde 
venea, şi văzu, prin acoperişul de sticlă şi prin reţeaua de 
cabluri şi traverse, nişte forme nedesluşite care se 
succedau ritmic, ca aripile unei mori de vânt, lăsând printre 
ele licăririle unui cer îndepărtat şi palid. Howard îl trăsese 
înainte, de-a lungul podului, şi acum se afla într-un mic 
coridor îngust, împodobit cu desene geometrice. 

— Vreau să văd mai mult, zise Graham, împotrivindu-se. 

— Nu, nu, strigă Howard, continuând să-l ţină de braţ. Pe 
aici. Trebuie să mergi pe aici. 

Oamenii îmbrăcaţi în roşu care îi urmau păreau gata să-i 
întărească ordinele. 

În josul coridorului se iviră câţiva negri într-o uniformă 
curioasă, ca nişte viespi, în negru şi galben. Unul dintre ei 
se grăbi să ridice un oblon care aluneca în sus - lui Graham 
i se păru o uşă - şi îl conduse pe acolo. Graham nimeri într-o 
galerie care domina capătul unei încăperi mari. Însoţitorul 
în negru şi galben străbătu camera, ridică un al doilea 
oblon şi se opri, aşteptându.-i. 

Interiorul avea înfăţişarea unei anticamere. Graham văzu 
un grup de oameni în mijlocul încăperii, iar în partea 
cealaltă, la capătul unui şir de trepte, o uşă mare şi 
impunătoare acoperită cu perdele grele, dar care lăsau să 
se vadă dincolo de ea o sală şi mai încăpătoare. Oameni albi 
îmbrăcaţi în roşu şi negrii îmbrăcaţi în negru şi galben 
şedeau, nemişcaţi în jurul acestui portal. 

În timp ce traversau galeria, prinse de dedesubt, o şoaptă: 
„Cel-care-dparme!” şi observă cum toate capetele se 
întorceau după ei, în timp ce se auzea un murmur prelung. 
Intrară într-un alt coridor mic, deschis în peretele acestei 
anticamere şi ajunseră pe o galerie metalică, mărginită cu o 
balustradă de fier care trecea de jur împrejurul vastei săli 
pe care o văzuse printre perdele. Pătrunse în această sală 
prin colţ, astfel încât văzu din prima clipă, proporţiile ei 


uriaşe. Negrul în uniformă de viespe se apropie de el, ca un 
servitor bine stilat, şi închise oblonul din spatele lui. 

În comparaţie cu oricare dintre sălile pe care le văzuse 
Graham până atunci, aceasta părea împodobită cu o 
extremă bogăţie. Pe un piedestal din capătul cel mai 
îndepărtat, şi luminată mai viu decât oricare alt obiect, se 
înălţa o statuie albă şi gigantică, un Atlas puternic şi 
viguros, ţinând pe umerii lui îndoiţi globul pământesc. 
Colosul părea atât de răbdător, dureros de real, alb şi 
simplu, încât reţinu din prima clipă atenţia lui Graham, în 
afară de statuie şi de o estradă aşezată în centru, podeaua 
întinsă a sălii era goală şi strălucitoare Estrada era 
minusculă, în imensitatea sălii. Ar fi părut o simplă placă de 
metal, dacă n-ar fi fost un grup de şapte oameni care 
şedeau acolo, în jurul unei mese, şi care dădeau o idee 
despre proporţiile sălii. Toţi erau îmbrăcaţi în robe albe şi 
păreau să se fi ridicat chiar în acel moment de pe scaune, 
privindu-l stăruitor pe Graham. La capătul mesei străluceau 
nişte aparate mecanice. 

Howard îl conduse de-a lungul galeriei, până când se 
aflară în faţa uriaşei statui simbolizând Efortul. Atunci se 
opri. Cei doi oameni în roşu, care-i urmaseră prin galerie, 
veniră şi se aşezară de o parte şi de cealaltă a lui Graham. 

— Trebuie să rămâi aici, murmură Howard, câteva clipe; 
şi, fără să aştepte răspuns, porni în grabă de-a lungul 
galeriei. 

— Dar de ce?... începu Graham. 

Făcu o mişcare ca să-l urmeze pe Howard, dar în faţa lui 
se aşeză unul dintre oamenii în roşu. 

— Trebuie să aşteptaţi aici, Sire, zise omul în roşu. 

— De ce? 

— Ordine, Sire. 

— Ale cui? 

— Ordinele pe care le-am primit, Sire. 

Pe faţa lui Graham se citea exasperarea. 

— Unde ne aflăm? întrebă el. Cine sunt aceşti oameni? 


— Sunt Domnii din Consiliu, Sire. 

— Ce Consiliu? 

— Consiliul. 

— Oh, zise Graham şi, după o încercare tot atât de 
nereuşită cu celălalt om, se duse până la balustradă şi privi 
în depărtare la oamenii îmbrăcaţi în alb, care şedeau în 
picioare, privindu-l şi şoptind între ei. 

Consiliul? Acum erau opt, cu toate că nu observase cum 
apăruse noul sosit. Ei nu făcură nici un gest de salut; 
şedeau şi îl priveau aşa cum, în secolul al nouăsprezecelea, 
un grup de oameni ar fi stat pe stradă, privind un balon 
îndepărtat care ar fi apărut deodată la orizont. Ce consiliu 
era adunat aici, ce reprezenta acest mic grup de oameni, 
izolaţi de orice ureche indiscretă în acest spaţiu 
impresionant, sub grăitorul simbol al unui Atlas alb? Şi de 
ce trebuia să fie adus el în faţa lor, şi să fie privit atât de 
ciudat, şi să se vorbească despre el, fără să poată auzi 
nimic? Howard apăru de dedesubt, înaintând repede, de-a 
curmezişul podelii lustruite, către Consiliu. Când ajunse 
aproape, se înclină şi execută nişte mişcări ciudate, părând 
a face parte dintr-un ceremonial. Apoi urcă treptele 
estradei şi se opri lângă aparatul din capătul mesei. 

Graham urmărea această conversaţie din care nu putea 
auzi nimic. Din când în când, unul dintre oamenii îmbrăcaţi 
în alb privea către el. Graham îşi încorda în zadar auzul. Doi 
membri ai Consiliului gesticulau cu însufleţire. Graham îşi 
întoarse privirea către feţele pasive ale gardienilor în 
roşu... Când privi din nou spre Consiliu, Howard întindea 
mâinile şi dădea din cap ca un om care protestează. Fu 
întrerupt, se pare, de unul dintre oamenii în robă albă, care 
bătea cu pumnul în masă. 

Conversaţia continuă vreme îndelungată, după părerea lui 
Graham. El îşi ridică ochii către uriaşul calm, la picioarele 
căruia se afla Consiliul. După aceea îşi plimbă privirile de-a 
lungul pereţilor. Erau împodobiţi cu panouri lungi şi pictate, 
de tip aproape japonez, multe din ele foarte frumoase. 


Panourile erau grupate într-o ramă mare de metal, de 
culoare închisă, care se pierdea printre cariatidele metalice 
ale galeriilor, şi în liniile mari structurale ale interiorului. 
Graţia aeriană a panourilor scotea în evidenţă vânjosul 
Atlas alb care îşi înalta efortul în centrul întregii compoziţii. 
Graham privi din nou spre Consiliu, tocmai când Howard 
cobora treptele. Când se apropie destul de mult ca să-i 
poată distinge trăsăturile, Graham văzu că obrajii îi erau 
roşii. Era încă tulburat, când apăru, după o clipă, la capătul 
galeriei. 

— Pe aici, zise el scurt, şi se îndreptară în tăcere către o 
mică uşă care se deschise la apropierea lor. 

Cei doi oameni în roşu se opriră de o parte şi de alta a uşii. 
Intrară amândoi, iar Graham, privind îndărăt, văzu membrii 
Consiliului îmbrăcaţi în robe albe, continuând să stea în 
grup strâns şi să privească spre el. Apoi uşa se închise cu 
zgomot îndărătul lor şi, pentru prima oară de când se 
trezise, auzi liniştea. Chiar şi podeaua era mută sub paşii 
săi. 

Howard deschise o altă uşă şi intrară în prima din cele 
două camere alăturate, mobilate în alb şi verde. 

— Ce fel de Consiliu este acesta? întrebă Graham. Ce 
discută ei? Ce au cu mine? 

Howard închise cu grijă uşa, oftă adânc, şi mormăi ceva, 
cu jumătate glas. Străbătu de-a curmezişul camera şi se 
întoarse. 

— Uh - zise el, ca un om uşurat. 

Graham îl privea. 

— Trebuie să înţelegi, începu Howard pe neaşteptate, 
ocolind privirea lui Graham, că ordinea noastră socială este 
extrem de complexă. O explicaţie dată numai pe jumătate, o 
simplă lămurire defectuoasă ţi-ar crea o impresie falsă. De 
fapt, este vorba, în parte, de dobânda compusă... despre 
mica dumitale avere, şi averea pe care ţi-a lăsat-o vărul 
dumitale Warming... şi alte câteva venituri... S-au mărit 
considerabil. Şi din alte privinţe, pe care ar fi greu să le 


înţelegi, dumneata ai devenit o persoană de o importanţă... 
de o importanţă foarte mare... care interesează întreaga 
lume. 

EI se opri. 

— Da? zise Graham. 

— Se petrec tulburări sociale. 

— Da? 

— Lucrurile au ajuns până acolo încât, de fapt, este mai 
bine să vă închidem aici. 

— Să mă ţineţi prizonier! exclamă Graham. 

— Ei bine... să-ţi cerem să stai închis aici. 

Graham se întoarse spre el. 

— Foarte ciudat! 

— Nu ţi se va face nici un rău. 

— Nici un rău! 

— Dar trebuie să fii ţinut aici... 

— Până când am să aflu care e situaţia mea, presupun. 

— Exact. 

— Foarte bine. Începe. De ce nici un rău? 

— Nu acum. 

— De ce nu? 

— Este o poveste prea lungă. Sire. 

— Cu atât mai mult. Trebuie, deci, să începem imediat. Ai 
spus că sunt o persoană importantă. Ce înseamnă strigătele 
pe care le-am auzit? De ce se agita mulţimea aceea şi striga 
că letargia mea s-a terminat, şi cine sunt oamenii în alb din 
sala Consiliului? 

— Totul la timpul său, Sire, zise Howard. Nu se poate aşa, 
deodată. Trăim vremuri când nimeni nu are mintea 
limpede. Trezirea dumitale... Nu se aştepta nimeni să te 
trezeşti. Consiliul deliberează. 

— Ce fel de Consiliu? 

— Consiliul pe care l-ai văzut. 

Graham făcu un gest de nerăbdare. 

— Nu-i drept, zise el. Ar trebui să mi se spună ce se 
întâmplă. 


— Trebuie să aştepţi. Trebuie într-adevăr să aştepţi. 

Graham se aşeză brusc. 

— Presupun că, întrucât am aşteptat atât de mult ca să-mi 
reiau viaţa, zise el, trebuie să mai aştept puţin. 

— E mai bine aşa, zise Howard. Da, e mult mai bine aşa. 
Acum, trebuie să te las singur. Pentru câtva timp. Trebuie 
să iau parte la discuţiile Consiliului... Îmi pare rău. 

Se îndreptă spre uşa fără zgomot, se opri o clipă, şi apoi 
dispăru. 

Graham se duse la uşă, o încercă, o găsi bine încuiată, într- 
un fel pe care el nu îl înţelegea, se întoarse, se plimbă 
nervos prin odaie, făcându-i înconjurul, şi se aşeză jos. 
Rămase astfel câtva timp, cu braţele încrucişate, cu 
sprâncenele încruntate, muşcându-şi unghiile şi încercând 
să pună cap la cap impresiile fugare din prima oră a 
deşteptării la viaţă: vastele spaţii populate de mecanisme, 
nesfârşita serie de încăperi şi culoare, crâncena luptă care 
mugea şi clocotea pe acele străzi ciudate, micul grup de 
oameni antipatici, îndepărtați, de sub uriaşul Atlas, 
purtarea misterioasă a lui Howard... Îi încolţise în minte 
ideea unei moşteniri uriaşe, o moştenire uriaşă folosită 
greşit, care-i conferea o importanţă şi o putere fără 
precedent. Ce era de făcut? lar tăcerea acestei camere 
izolate îi vorbea destul de clar despre captivitatea lui. 

În mintea lui Graham îşi făcu loc convingerea irezistibilă 
că întreaga serie de impresii apăsătoare nu era decât un 
vis. Încercă să închidă ochii, şi reuşi, dar această veche şi 
cunoscută metodă nu-i folosi la nimic. 

Se porni, apoi, să pipăie şi să examineze tot mobilierul 
neobişnuit ale celor două mici încăperi în care se afla. 

Se văzu în cadrul unei oglinzi lungi şi ovale şi se opri uimit. 
Purta un costum grațios, în purpuriu şi alb-albăstrui, o mică 
barbă căruntă şi ascuţită, iar părul, al cărui negru era acum 
presărat de şuviţe cenuşii, era potrivit pe frunte într-un fel 
neobişnuit, dar care îi venea bine. Părea un bărbat cam de 


patruzeci şi cinci de ani. În primul moment, nu-şi dădu 
seama că omul din oglindă era chiar el. 

Când se recunoscu,izbucni în râs. 

— Să-i fac o vizită lui Warming în ţinuta asta! exclamă el, şi 
să-l oblig să mă invite să iau masa cu el, în oraş! 

Apoi încercă să-şi imagineze ce s-ar întâmpla dacă s-ar 
întâlni cu vreuna dintre puţinele cunoştinţe pe care le 
avusese în tinereţe şi, în mijlocul acestui amuzament, îşi 
dădu seama că toţi cei cu care ar fi putut glumi muriseră cu 
mulţi ani în urmă. Gândul îl izbi brusc şi tăios. Se opri, iar 
expresia feţei sale se schimbă într-o palidă consternare... 

Îi reveni în minte amintirea tumultului de pe platformele 
mişcătoare şi a imensei faţade din strada aceea uimitoare. 
Mulţimile care strigau reapărură limpede şi viu, ca şi acei 
îndepărtați, neauziţi, ostili membri ai Consiliului, îmbrăcaţi 
în alb. Se simţi o fiinţă mică, foarte mică, lipsită de puteri, 
demnă de compătimire. Şi în jurul său era o lume... ciudată. 

CAPITOLUL VII. ÎN CAMERELE TĂCUTE. 

După un timp, Graham începu să examineze din nou 
încăperile. În ciuda oboselii, curiozitatea îl împingea să 
umble. Camera din fund era înaltă, iar tavanul în formă de 
cupolă avea o deschidere alungită în centru, terminată cu 
un fel de pâlnie în care se mişca roata unui mare ventilator, 
aspirând în sus aerul. Zumzetul slab al acestei mişcări era 
singurul sunet care se auzea în liniştea încăperilor. Printre 
aripile ventilatorului, trecând una după alta, Graham putu 
să vadă un petic de cer. Rămase surprins când văzu o stea. 

Aceasta îl făcu să-şi îndrepte atenţia asupra luminii 
strălucitoare care scălda cele două odăi, izvorând dintr-o 
sumedenie de lămpi cu lumină foarte slabă, aşezate în jurul 
cornişelor. Nu existau ferestre. Şi îşi aduse aminte că nu 
observase nici un fel de fereastră în vastele camere şi nici 
pe culoarele pe care le traversase alături de Howard. 
Dispăruseră ferestrele? Văzuse, într-adevăr, ferestre pe 
faţada clădirilor, spre stradă, dar foloseau oare pentru 


luminat? Sau întregul oraş era luminat fără întrerupere, zi 
şi noapte, astfel încât nici nu mai exista noapte? 

Se gândi şi la altceva. În nici o cameră nu exista sobă. Se 
afla oare în anotimpul călduros, şi aceste apartamente erau 
folosite numai vara, sau întreg oraşul era încălzit şi răcorit 
în mod uniform? Punându-şi aceste întrebări, începu să 
examineze materialul neted al pereţilor, patul construit cu, 
simplitate, ingenioasele dispozitive prin care tot serviciul de 
întreţinere al dormitorului era în mod practic înlăturat. 
Întâlnea, pretutindeni, o curioasă lipsă de ornamentaţie, o 
graţie simplă a formelor şi a culorilor, pe care o găsea 
foarte plăcută ochilor. Existau câteva scaune, extrem de 
confortabile, o masă uşoară, care se putea mişca fără 
zgomot, pe rotile, iar pe masă erau câteva sticle pline, 
pahare, şi două farfurii în care se afla o substanţă 
transparentă, ca jeleul. Observă că nu existau nicăieri nici 
cărţi, nici ziare, nici ustensile de scris. 

— Lumea s-a schimbat într-adevăr, zise el. 

Un întreg perete al celeilalte camere era acoperit cu 
rânduri lungi de cilindri dubli, de-o aparenţă ciudată, cu 
inscripţii în litere verzi, pe un fond alb, culori care se 
armonizau cu tot sistemul decorativ al camerei; din mijlocul 
peretelui ieşea în afară un mic aparat, cam de un metru 
pătrat, care avea o suprafaţă netedă spre interiorul 
camerei, în faţa aparatului se afla un scaun. Graham se 
gândi că, de fapt, aceşti cilindri ar putea să fie un fel de 
cărţi, sau nişte dispozitive moderne care înlocuiau cărţile, 
deşi la prima vedere nu păreau să aibă această 
întrebuințare. 

Inscripţiile de pe cilindri îl nedumereau. Mai întâi, crezu 
că sunt în limba rusă. Apoi observă că unele cuvinte îi 
sugerau termeni englezeşti scâlciţi. 

Omu karea vntt săfie rege îl făcea să creadă că este vorba 
de „Omul care a vrut să fie rege.” 

— Scriere fonetică! zise el. Îşi aminti că odinioară citise o 
povestire cu titlul „Omul care a vrut să fie rege”, apoi îi 


apăru cu claritate în minte povestirea, una dintre cele mai 
bune din lume. Dar ceea ce avea acum în faţă nu era o carte 
în sensul pe care-l cunoştea el. Descifra titlurile celor doi 
cilindri de alături. Nu mai auzise niciodată nici de „Inima 
întunericului”, şi nici de „Madona viitorului”; dacă erau într- 
adevăr povestiri, aparţineau unor autori de după perioada 
victoriană. 

Graham rămase câtva timp nedumerit în faţa acestui 
cilindru ciudat şi apoi îl puse la loc. Apoi se întoarse către 
aparatul pătrat şi-l examină. Deschise un fel de capac şi 
găsi înăuntru unul din acei cilindri dubli, având la partea 
superioară un mic buton, ca la o sonerie electrică. Apăsă pe 
buton şi se auzi un ţăcănit rapid care încetă imediat. 
Răsunară glasuri şi muzică şi pe partea lucioasă a 
aparatului apăru un joc de culori... Înţelegând ce s-a 
întâmplat, Graham se dădu înapoi, ca să privească. 

Pe suprafaţa dreaptă a aparatului, apăruse acum un mic 
desen, foarte viu colorat, reprezentând nişte făpturi 
minuscule care se mişcau. Nu numai că se mişcau, dar 
şedeau şi de vorbă, cu nişte glasuri subţiri, limpezi. Era 
asemeni unei imagini reale privită printr-un binoclu de 
teatru, iar sunetele se auzeau ca printr-un tub lung. 
Înteresul îi fu imediat atras de tabloul înfăţişat, care 
prezenta un om mergând în sus şi în jos şi vociferând 
supărat către o femeie frumoasă, dar arogantă. Erau, 
amândoi îmbrăcaţi în haine pitoreşti, pe care Graham le 
găsea foarte ciudate. „Eu am muncit”, zicea omul,„dar tu 
ce-ai făcut?”. 

— Ah! zise Graham. 

Deveni atent şi se aşeză pe scaun. După cinci minute se 
auzi pomenit; un personaj spunea, în glumă, „când se va 
trezi Cel-care-doarme”, ca o zicală despre amânarea pe 
termen nedefinit, şi Graham se văzu pe el însuşi ca pe un 
obiect îndepărtat şi neverosimil. După puţin timp, cele două 
personaje îi deveniseră cunoscute, ca doi prieteni intimi. 


În cele din urmă, drama miniaturală se sfârşi, iar 
suprafaţa pătrată a aparatului deveni din nou oarbă. 

Lumea care îi apăruse acum era o lume ciudată, lipsită de 
scrupule, căutând numai plăcerile, o lume energică, subtilă, 
sfâşiată de crunte lupte economice. Erau şi aluzii pe care 
nu le înţelegea, sclipiri de îmbunătăţiri îndoielnice, 
incidente care lăsau să se înţeleagă că idealurile morale se 
schimbaseră. Culoarea albastră, care apăruse atât de des în 
primele sale impresii asupra oraşului, reapărea tot mereu, 
ca îmbrăcăminte a oamenilor de rând. Povestirea era, fără 
îndoială, contemporană, de o netăgăduită intensitate 
realistă. Finalul era de un tragism copleşitor. Graham 
rămase privind ţintă în gol. 

Tresări şi se frecă la ochi. Fusese atât de absorbit de acest 
înlocuitor al romanului de altă dată, încât se trezi în mica 
încăpere colorată în verde şi alb, şi mai surprins decât la 
prima lui trezire. 

Se ridică şi deodată se află iar în noua ţară a minunilor. 
Claritatea dramei de la chinetescop dispăru şi în locul ei 
reapărură lupta din spaţiul vast al străzilor, ciudatul 
Consiliu, grăbitele evenimente de după ceasul trezirii lui. 
Aceşti oameni vorbiseră despre Consiliu cu aluzii la o 
universalitate a puterii. Vorbiseră şi despre Cel-care- 
doarme; ascultându-i, nu-şi dăduse seama că el era Cel- 
care-doarme. Trebuia să-şi aducă aminte precis ce anume 
spuseseră... 

Intră în dormitor şi privi în sus, prin intervalele înguste ale 
ventilatorului. Rotindu-se, ventilatorul scotea un huruit 
confuz, în valuri ritmice, ca zgomotul unei maşini. În rest, 
nu se mai auzea nimic. Cu toate că ziua artificială continua 
să iradieze în cele două camere, el observă că mica fâşie 
intermitentă de cer era acum de un albastru-închis, 
aproape negru, cu o puzderie de steluțe... 

Începu să examineze din nou camerele. Nu găsi nici un 
mijloc de a deschide uşa capitonată, nici un clopoțel sau 
sonerie pentru a chema pe cineva. Uimirea continua să-l 


stăpânească. Dar îl încerca şi curiozitatea, dorinţa de a afla 
cât mai mult. Vroia să cunoască exact care este poziţia lui în 
această situaţie. Încercă să-şi impună calmul, până când va 
veni cineva la el. Dar deveni repede neliniştit, dornic de a 
cunoaşte, de a se distra, de a trăi noi senzaţii. 

Reveni la aparatul din cealaltă cameră şi descoperi destul 
de repede modul de a înlocui cilindrii. În timp ce îi schimba 
se gândi, că era cu putinţă ca aparatele să fi imprimat 
vorbirea în aşa fel încât să rămână clară şi lesne de înţeles 
şi după 200 de ani. Cilindrii pe care îi introdusese, la 
întâmplare, conţineau o fantezie muzicală, mai întâi lirică, 
apoi plină de senzualitate. Recunoscu imediat că era o 
versiune denaturată a lui „lannhâuser43)”, însoţită de o 
muzică bizară. Tratarea era realistă, având caracterul 
ciudat al acestei necunoscute contemporaneităţi. 
Tannhăuser nu se mai ducea la vreun Venusberg, ci într-un 
Oraş al plăcerilor. Ce era acest Oraş al plăcerilor? O 
fantezie, desigur, plăsmuirea vreunui autor de literatură 
fantastică şi voluptuoasă. 

Povestirea îl interesa, o urmărea plin de curiozitate. 
Acţiunea se desfăşura sub semnul unei sentimentalităţi 
ciudate şi complicate. Deodată, începu să-i displacă. Şi pe 
măsură ce se desfăşura, îi plăcea din ce în ce mai puţin. 

Sentimentele păreau complet răsturnate. Ceea ce vedea 
nu mai erau simple tablouri, sau fantezii, ci fotografiile unor 
realităţi. Nu-l mai atrase nici Venusberg-ul secolului al 
douăzeci şi doilea. Uitând rolul pe care îl jucase nudul în 
arta secolului al nouăsprezecelea, simţi o indignare 
bătrânească. Se ridică, supărat şi oarecum ruşinat de el 
însuşi, de faptul că privea astfel de imagini, chiar şi fără 
martori. Smuci aparatul, şi, furios, căută vreun mijloc de a-i 
opri funcţionarea. Se auzi ceva plesnind. O scânteie violetă 
îi atinse braţul, contractându-l, iar aparatul se opri. A doua 
zi, când încercă să introducă alţi cilindri în locul celor cu 
Tannhăuser, constată că aparatul se defectase... 


Porni să măsoare camera în lung şi în lat, pradă unor 
impresii insuportabile. Ceea ce îi arătaseră cilindrii, şi tot 
ceea ce văzuse până atunci, îl contraria şi îl neliniştea. 
Descoperi, cu surprindere, că în cei treizeci de ani de viaţă 
el nu încercase niciodată să-şi imagineze un tablou al 
acestor timpuri viitoare. 

— Noi făuream viitorul, îşi zise el, şi aproape nimeni dintre 
noi nu se gândea ce fel de viitor făuream. Şi iată-l! Unde au 
ajuns ei, ce au realizat? Cum am venit eu în mijlocul acestei 
lumi? 

El se gândise la vastitatea străzilor şi a caselor, la 
mulțimile de oameni. Dar nu la conflicte pe străzile oraşului. 
Şi nu la senzualitatea aceasta organizată a unei clase de 
oameni bogaţi! 

Se gândi la Bellamy, al cărui erou din Utopia socialistă 
anticipase într-un mod atât de straniu cele văzute de el 
acum. Dar aici nu era nici o Utopie, nici un Stat Socialist! 
Văzuse destul pentru a-şi da seama că vechea antiteză a 
luxului, a risipei şi senzualităţii pe de o parte şi a sărăciei 
crunte pe de alta, încă mai dăinuia. Cunoştea îndeajuns de 
bine factorii esenţiali ai vieţii pentru a înţelege această 
corelaţie. Nu numai clădirile oraşului şi mulțimile adunate 
pe străzi erau uriaşe, ci şi tumultul de pe aceste străzi, şi 
neliniştea lui Howard, întreaga atmosferă vorbea despre o 
nemulţumire uriaşă. În ce ţară se afla? Părea să fie tot 
Anglia, şi totuşi ciudat de neengleză! Mintea lui încerca să 
privească restul lumii, dar nu întâlni decât un văl enigmatic. 

Se învârti prin apartament, examinând fiecare obiect, cum 
ar face un animal închis într-o cuşcă. Era foarte obosit, 
simţea acea sfârşeală agitată care nu-ţi permite să te 
odihneşti. Ascultă de mai multe ori, sub ventilator, crezând 
că va reuşi să prindă vreun ecou îndepărtat al tumultului pe 
care şi-l închipuia continuând în oraş. 

Începu să vorbească singur. 

— Două sute trei ani! îşi repeta el tot mereu, râzând 
prosteşte. Deci, am două sute treizeci şi trei de ani! Sunt 


cel mai bătrân locuitor! Desigur că nu au renunţat la 
vechea tendinţă de a recurge Ia autoritatea celor mai 
bătrâni. Drepturile mele sunt indiscutabile. Aiurez... Ce 
vremuri! Ha! ha! Rămase mai întâi surprins, auzindu-şi 
râsul, apoi râse din nou, mai tare, în mod deliberat. Îşi dădu 
seama că se comporta prosteşte. Linişteşte-te, îşi zise el. 
Linişteşte-te! 

Continuă să se plimbe prin cameră, ceva mai calm. 

— Nu înţeleg, zise el, această lume nouă. De ce... dar totul 
este un de ce! Presupun că ei pot să şi zboare şi pot face tot 
felul de lucruri. Voi încerca să-mi amintesc cum a început... 

Observă, spre surprinderea lui, că amintirile din primii săi 
treizeci de ani deveniseră extrem de vagi. Îi reveneau în 
amintire numai frânturi, în majoritatea lor neînsemnate, 
întâmplări fără mare importanţă, cărora le fusese martor. 
La început, copilăria părea să fie domeniul cel mai accesibil, 
îşi aminti de cărţile de şcoală şi de unele lecţii despre 
măsuri. Revăzu apoi aspecte mai însemnate din viaţa lui, 
amintiri despre soţia moartă de mult, magica ei influenţă, 
acum nimicită, îşi aminti de rivalii lui, de prieteni şi 
duşmani, de soluţiile pripite pe care le alesese în diverse 
împrejurări, şi, în cele din urmă, îşi reaminti ultimii ani, plini 
de nenorociri, şi hotărârile schimbătoare pe care le luase, şi 
ultimele, istovitoarele lui studii. După puţin timp, îşi dădu 
seama că toată viaţa îi revenise în minte; întunecată poate, 
ca un metal neîntrebuinţat multă vreme, dar bun pentru a fi 
lustruit din nou, cu nimic deteriorat sau defectuos. Şi totul 
căpătase nuanţa unei nenorociri din ce în ce mai adânci. 
Merita oare ca viaţa lui să fie lustruită din nou? Fusese 
smuls, printr-un miracol, dintr-o viaţă care îi devenise 
insuportabilă... 

Se întoarse la noua lui situaţie. Dar se lupta în zadar cu 
faptele. Totul era încâlcit. Văzu, prin ventilator, cum cerul 
începuse să se înroşească, din cauza zorilor. O veche 
obişnuinţă se trezi din cutele întunecoase ale amintirii. 

— Trebuie să dorm, zise el. 


Această idee îi apăru ca o salvare binefăcătoare din 
depresiunea nervoasă, din durerea care creştea necontenit 
şi din oboseala ce-i cuprindea picioarele. Se îndreptă spre 
micul, ciudatul pat din cameră, se întinse şi adormi într-o 
clipă... 

Trebuia într-adevăr să se familiarizeze cu încăperile 
înainte de a le părăsi, deoarece rămase prizonier timp de 
trei zile. În acest timp, nimeni, cu excepţia lui Howard, nu 
pătrunse în această închisoare. Ciudăţenia soartei sale se 
amesteca, oarecum minimalizând-o, în ciudăţenia 
supravieţuirii. Părea că se deşteptase din nou la viaţă numai 
pentru a fi aruncat în această singurătate inexplicabilă. 
Howard îi aducea cu regularitate lichide hrănitoare, 
reconfortante şi mâncăruri uşoare, plăcute, cu totul 
necunoscute lui Graham. Când intra, închidea uşa 
întotdeauna cu grijă. Era din ce în ce mai îndatoritor în 
problemele de amănunt, dar în privinţa raporturilor dintre 
Graham şi marile evenimente disputate într-un mod atât de 
misterios în spatele acestor ziduri, care îl despărţeau de 
orice sunet, nu vroia să dea nici o lămurire. Ocolea, pe cât 
putea mai politicos, orice problemă asupra mersului 
evenimentelor din lumea exterioară. 

În timpul acestor trei zile, gândurile lui Graham se 
frământară neîncetat, dezbătând tot ceea ce văzuse, şi tot 
ceea ce îl oprea să vadă. El cercetă pe rând toate 
interpretările posibile asupra situaţiei sale - şi se întâmplă 
să o găsească chiar pe cea adevărată. Datorită izolării, tot 
ceea ce i se întâmplase deveni plauzibil. Când sosi în cele 
din urmă momentul eliberării, el era pregătit... 

Purtarea lui Howard contribui la adâncirea impresiilor lui 
Graham despre neobişnuita importanţă care i se acorda; 
deschizându-se sau închizându-se, uşa părea să aducă un 
val de întâmplări noi. Întrebările lui deveneau mai precise şi 
mai sfredelitoare. În faţa lor, Howard se retrăgea încurcat, 
protestând. El repeta mereu că trezirea fusese neprevăzută 


şi că se întâmplase să coincidă cu începutul unor tulburări 
sociale. 

— Pentru a-ţi da o explicaţie, ar trebui să-ţi relatez istoria 
unui gross şi jumătate de ani, protesta Howard. 

— Adevărul este altul, zise Graham. Vă temeţi că aş putea 
să intru în acţiune. Eu sunt, într-un fel, un arbitru... aş 
putea să fiu un arbitru. 

— Nu este adevărat. Dar dumneata ai... aceasta pot să ţi-o 
spun... creşterea automată a averii dumitale îţi dă mari 
posibilităţi de a interveni. Şi, pe de altă parte, ai o mare 
influenţă, cu noţiunile dumitale din secolul al 
optsprezecelea. 

— Secolul al nouăsprezecelea, îl corectă Graham. 

— Cu noţiunile vechii lumi, în orice caz, având în vedere că 
nu cunoşti de loc structura Statului nostru. 

— Sunt oare incapabil de a înţelege? 

— Desigur că nu. 

— Par să fiu un om care ar putea să acţioneze nesăbuit? 

— Nu s-a aşteptat nimeni că vei mai putea să acţionezi 
vreodată. Nu mai credea nimeni că te vei trezi. Nici prin vis 
nu-i mai trecea cuiva gândul că te vei mai trezi vreodată. 
Consiliul te-a înconjurat cu toate precauţiile antiseptice. De 
fapt, noi credeam că erai mort... O simplă oprire a 
procesului de descompunere. Şi... dar este prea complicat. 
Nu îndrăznim ca deodată... cât eşti abia pe jumătate 
trezit... 

— Nu e clar, zise Graham. Să presupunem că este aşa cum 
spui... De ce nu sunt îndopat zi şi noapte cu fapte şi 
avertismente, cu toată înţelepciunea vremurilor prezente, 
pentru a deveni apt să fac faţă responsabilităţilor mele? 
Sunt oare mai înţelept decât acum două zile, dacă sunt 
două zile de când m-am trezit? 

Howard strânse din buze. 

— Încep să cred... cu fiecare ceas simt tot mai limpede... 
că există un secret complicat pe care dumneata probabil că- 


| cunoşti. Oare Consiliul, acest comitet, sau orice o fi, nu e 
ocupat cu falsificarea cifrelor averii mele? Este adevărat? 

— E doar o bănuială... zise Howard. 

— Uf! Acum, ascultă bine ce-ţi spun: va fi vai şi amar de cei 
care m-au închis aici. Va fi rău. Eu sunt viu. Să nu te 
îndoieşti de asta, sunt într-adevăr viu! Pe zi ce trece, pulsul 
meu devine mai puternic, mintea mai limpede şi mai 
viguroasă. Somnolenţa a dispărut. Sunt un om carea 
revenit la viaţă. Şi vreau să trăiesc... 

— Vrei să trăieşti! 

Faţa lui Howard se lumină de o idee. Se apropie de 
Graham şi-i spuse pe un ton confidenţial: 

— Consiliul te ţine închis aici spre binele dumitale. Ai 
nemulțumiri. Înţeleg... Eşti doar un om energic! Locul 
acesta ţi se pare posomorât. Dar noi ţinem foarte mult ca 
tot ce ţi-ai dori... orice dorinţă... orice fel de dorinţă... Poate 
că vrei să-ţi ţină cineva tovărăşie? 

Urmă o tăcere plină de înţeles. 

— Da - zise Graham, pe gânduri. Aş avea nevoie de cineva. 

— Ah! Dar imediat! A fost o neglijenţă din partea noastră. 

— Mulţimile deoameni de pe străzi... 

— Asta, zise Howard, mi-e teamă că... Dar... 

Graham începu să măsoare odaia în lung şi în lat. Howard 
stătea lângă uşă, privindu-l. Sensul propunerii îi era numai 
pe jumătate limpede lui Graham. Tovărăşie? Şi dacă ar fi 
acceptat propunerea, despre ce fel de tovărăşie ar fi fost 
vorba? Exista oare aici posibilitatea de a culege din 
conversaţia cu acel necunoscut tovarăş o idee cât de vagă 
despre lupta izbucnită atât de violent în momentul trezirii 
lui? Gândindu-se, propunerea începu să prindă contur. Se 
întoarse spre Howard, brusc. 

— Ce înţelegi prin tovărăşie? 

Howard ridică ochii şi dădu din umeri. 

— Fiinţe omeneşti, răspunse el, cu un zâmbet ciudat pe 
faţă. Ideile noastre sociale, zise el, sunt mai liberale, 
probabil, în comparaţie cu vremurile dumitale. Dacă un om 


doreşte să-şi alunge vreo neplăcere oarecare... în 
societatea unei femei, de exemplu, noi nu considerăm asta 
ca un fapt scandalos. Gândirea noastră este eliberată de 
dogme. Există în oraşul nostru o clasă, o clasă necesară, pe 
care nimeni n-o dispreţuieşte... discretă... 

Graham rămase încremenit. 

— Ţi-ai întrebuințat altfel timpul, zise Howard. Ar fi trebuit 
să mă gândesc la asta mai dinainte, dar, de fapt, se întâmplă 
atâtea lucruri... 

Arătăspre lumea dinafară. 

Graham rămase pe gânduri. Pentru o clipă, văzu făptura 
unei femei create de imaginaţia lui. Apoi îl cuprinse mânia. 

— Nu! strigă el. 

Începu să se mişte repede dintr-o parte în alta a camerei... 

— Tot ceea ce spui, tot ceea ce faci, mă convinge că sunt 
amestecat într-un eveniment important. Nu vreau să-mi 
petrec timpul după recomandările dumitale. Da, ştiu. 
Dorinţele şi cedarea în faţa lor înseamnă, într-un fel, viaţa... 
şi moartea! Dispariţia! Înainte de a adormi am fost 
frământat mereu de această întrebare. Nu vreau s-o iau de 
la capăt. Există un oraş, o masă de oameni... şi, în acest 
timp, eu stau aici ca un iepure prins în cursă. 

Mânia creştea. Se înecă o clipă şi începu să dea din mâini, 
cu pumnii strânşi. Pradă unui acces de furie, se auzi rostind 
nişte înjurături străvechi. Gesturile lui aveau caracterul 
unor ameninţări directe. 

— Nu ştiu cărui partid îi aparţineţi. Bâjbăi în întuneric, voi 
mă ţineţi în întuneric. Dar ceea ce ştiu este că sunt închis 
aici, şi nu pentru vreun scop bun. Nu pentru vreun scop 
bun. Vă atrag atenţia, vă atrag atenţia asupra consecinţelor. 
De îndată ce îmi voi recăpăta puterile... 

Îşi dădu seama că asemenea ameninţări ar putea să 
reprezinte pentru el un pericol. Tăcu. Howard îl privea, cu o 
expresie curioasă. 

— Trebuie să consider aceste afirmaţii ca un mesagiu 
către Consiliu? zise Howard. 


O clipă Graham se gândi să sară asupra paznicului, să-l 
trântească jos, să-l ameţească în bătaie. Probabil că gândul 
i se citi pe faţă; în orice caz, Howard acţiona cu rapiditate. 
Într-o secundă, uşa se închise din nou fără zgomot, iar omul 
din secolul al nouăsprezecelea rămase singur. 

Rămase aşa, nemişcat, cu pumnii strânşi, ridicaţi pe 
jumătate. Apoi îi lăsă în jos. 

— Ce prost am fost! zise el, şi iar îşi dădu frâu liber mâniei, 
plimbându-se prin odaie şi înjurând în gura mare. Se zbătu 
astfel mult timp, cuprins de un fel de isterie, turbat de 
situaţia în care se afla, de propria lui nesocotinţă, de 
ticăloşii care îl încinseseră. O făcea pentru că nu voia să 
privească în linişte situaţia în care se afla. Se lăsase în 
prada mâniei, pentru că îi era teamă să nu cadă pradă fricii. 

Îşi dădu în curând seama că-şi regăsea calmul. 
Sechestrarea lui era inexplicabilă, dar fără îndoială că era 
permisă de formele legale - noile forme legale - ale 
timpurilor prezente. Trebuia, desigur, să fie legală. Aceşti 
oameni erau cu două sute de ani mai avansați pe calea 
civilizaţiei decât generaţia victoriană. Nu se putea ca ei să 
fie mai puţin umani. Şi totuşi, ei îşi eliberaseră mintea de 
formule! Oare, ca şi castitatea, pentru ei şi umanitatea era 
o simplă formulă? 

Imaginaţia lui porni să lucreze pentru a-şi închipui ceea ce 
i se putea întâmpla. Dar încercările raţiunii de a pune 
ordine în diversele eventualităţi rămaseră fără succes, cu 
toate că erau în cea mai mare parte logice. 

— De ce mi s-ar face vreun rău? Dacă ar fi vorba să mi se 
întâmple vreun rău, îşi spuse el în cele din urmă, aş putea 
accepta ceea ce îmi propun ei. Dar oare ce doresc eu? Şi de 
ce mă ţin închis aici, fără să mă întrebe nimic? 

Reveni apoi la întrebările în legătură cu eventualele 
intenţii ale Consiliului. Începu să examineze din nou 
amănuntele atitudinii lui Howard, privirile sale sinistre, 
ezitările sale inexplicabile. Gândurile i se învârtiră câtăva 
vreme în jurul ideii de a scăpa din aceste camere. Dar unde 


ar putea să găsească un refugiu în această lume vastă, atât 
de populată? S-ar simţi mult mai rău decât un ţăran saxon 
căzut pe neaşteptate în Londra secolului al 
nouăsprezecelea. Şi, pe de altă parte, cum ar putea cineva 
să evadeze din aceste odăi? 

— Dar cum ar putea cineva să beneficieze de răul care mi 
s-ar face? 

Se gândi la tumultul străzilor, la marea tulburare socială al 
cărei centru era, într-un mod atât de inexplicabil, el însuşi. 
Un text, de altfel fără nici o legătură cu gândurile sale, şi 
totuşi destul de persistent, ţâşni din întunericul memoriei. 
Şi tot un Consiliu spusese această frază: „Este în folosul 
nostru ca un om să moară pentru popor”. 

CAPITOLUL. VIII. PE ACOPERIŞURI. 

Ventilatorul din deschiderea circulară a încăperii din fund 
se rotea, lăsând să se vadă frânturi din cerul nopţii, când, 
deodată, pătrunseră pe acolo nişte sunete neclare. Şi 
Graham, stând dedesubt, încordat în lupta lui nelămurită cu 
puterile necunoscute care îl luaseră prizonier, şi pe care le 
sfidase în mod deliberat, tresări auzind sunetul unui glas. 

Privi în sus şi, în intervalele dintre aripile ventilatorului, 
văzu, ca o pată întunecoasă şi nelămurită, faţa şi umerii 
unui om care se uita la el. Omul întinse o mână neagră şi 
ventilatorul rapid o lovi, oscilă o clipă şi continuă să se 
învârtească, mai departe, cu o mică pată pe una dintre 
lamele sale ascuţite; ceva începu să picure liniştit pe podea. 

Graham privi în jos şi văzu, la picioarele lui, pete de sânge. 
Privi din nou în sus, cu o emoție ciudată. Omul dispăruse. 

Rămase nemişcat, cu simţurile încordate asupra peticului 
sclipitor din întunericul nopţii depline. Zări nişte pete mici, 
vagi, îndepărtate, plutind uşor prin văzduh. Coborau spre 
el, capricioase, ca un vârtej, şi dispăreau gonite de coloana 
de aer care se ridica din ventilator. O rază de lumină licări, 
petele se luminară în alb, apoi întunericul se aşternu din 
nou. Din locul încălzit şi luminat în care se afla, Graham 
văzu că deasupra ventilatorului ningea. 


Se plimbă câţiva paşi de-a curmezişul odăii şi se întoarse 
din nou sub ventilator. O clipă văzu capul unui om şi auzi 
nişte şoapte. Urmă un zgomot puternic, pe o suprafaţă 
metalică, ceva ca o sforţare, glasuri, şi ventilatorul se opri. 
O răbufnire de fulgi de zăpadă pătrunse în odaie, dispărând 
înainte de a atinge podeaua... 

— Să nu vă fie teamă, zise un glas. 

Graham se opri sub ventilator. 

— Cine eşti? şopti el. 

Nu se auzi nimic altceva decât oscilarea ventilatorului, 
apoi capul unui om îşi făcu loc, cu grijă, în deschizătură. 
Faţa îi apărea lui Graham aproape răsturnată; omul avea 
părul negru, ud de fulgii de zăpadă topiţi. Ţinea în mână un 
obiect care nu se vedea. Avea o faţă tinerească, cu ochi 
strălucitori, iar vinele de pe frunte îi erau umflate. Părea că 
face eforturi pentru a se menţine în această poziţie. 

Câteva secunde tăcură amândoi. 

— Dumneavoastră aţi fost Cel-care-doarme? zise, în cele 
din urmă, necunoscutul. 

— Da, zise Graham. Ce vrei de la mine? 

— Sunt trimis de Ostrog, Sire. 

— Ostrog? 

Omul îşi întoarse capul într-o parte, astfel încât Graham îl 
văzu din profil. Părea că ascultă. Deodată se auzi o 
exclamaţie de alarmă, iar necunoscutul sări înapoi exact la 
timp pentru a scăpa de lovitura ventilatorului care pornise 
din nou. Când Graham privi în sus nu mai văzu decât fulgii 
de zăpadă, coborând încet. 

Trecu aproape un sfert de oră înainte de a se întoarce 
cineva la ventilator. Dar, în cele din urmă, se auzi acelaşi 
zgomot metalic; ventilatorul se opri şi faţa omului reapăru. 
Graham rămăsese în tot acest timp nemişcat, atent şi 
tremurând de emoție. 

— Cine eşti? Ce vrei? întrebă el. 

— Vrem să vă vorbim, Sire, zise necunoscutul. Vrem... e 
foarte incomod aici... De trei zile... am tot încercat să 


ajungem până la dumneavoastră... 

— Îmi aduceţi eliberarea? şopti Graham. Pot să fug de 
aici? 

— Da, Sire. Dacă doriţi. 

— Eşti din partidul meu... din partidul Celui-care-doarme? 

— Da, Sire. 

— Ce trebuie să fac? zise Graham. 

Braţul necunoscutului apăru în întregime, palma îi 
sângera. Graham îi văzu genunchii pe marginea 
deschizăturii. 

— Daţi-vă la o parte, zise omul, şi îşi dădu drumul, căzând 
greu, pe mâini şi pe un umăr, la picioarele lui Graham. 

Ventilatorul, neîmpiedicat, începu să se învârtească cu 
zgomot. Străinul se rostogoli, se ridică în grabă şi rămase 
gâfâind, ţinând o palmă la umărul lovit, şi cu privirile 
strălucitoare aţintite asupra luiGraham. 

— Sunteţi într-adevăr Cel-care-doarme, spuse el. V-am 
văzut pe când dormeaţi. Pe atunci legea îngăduia să vă vadă 
oricine. 

— Eu sunt omul care zăcea în letargie, zise Graham. M-au 
închis aici. Mă aflu aici de când m-am trezit... de cel puţin 
trei zile. 

Necunoscutul era gata să vorbească când, auzind ceva, îşi 
aruncă o privire grăbită către uşă; îl părăsi brusc pe 
Graham şi se îndreptă într-acolo, strigând în grabă nişte 
cuvinte incoerente. În mâna lui apăru o lamă strălucitoare, 
de oţel, şi omul începu să izbească în balamalele uşii, cu 
lovituri rapide... 

— Atenţie! strigă o voce. Oh! Glasul venea de sus. 

Graham ridică privirea, văzu două picioare care atârnau, 
apoi unul dintre ele îl lovi la umăr şi se pomeni trântit la 
pământ, apăsat de o mare greutate. Căzu în genunchi, apoi 
cu faţa în jos, cu greutatea aceea deasupra capului. Se 
ridică în genunchi şi văzu, căzut peste el, un al doilea om 
coborât prin deschiderea ventilatorului. 


— Nu v-am văzut, Sire, gâfâi omul. Se ridică şi îl ajută şi pe 
Graham să se ridice. Sunteţi rănit, Sire? întrebă el gâfâind. 
Prin deschizătura ventilatorului răsună o serie de lovituri 

grele, ceva căzu chiar în faţa lui Graham, şi o lamă 
strălucitoare de metal alb licări, ricoşă, şi apoi rămase 
întinsă pe podea. 

— Ce înseamnă asta? strigă Graham nedumerit, privind 
spre ventilator. Cine sunteţi voi? Ce faceţi aici? Gândiţi-vă 
că eu nu înţeleg nimic! 

— Înapoi, zise necunoscutul şi îl trase de sub ventilator, în 
timp ce o altă bucată de metal căzu cu zgomot. 

— Vrem să veniţi cu noi, Sire, spuse gâfâind noul sosit. 

Privindu-l, Graham văzu că avea fruntea înroşită de o nouă 
tăietură, din care curgeau câteva picături de sânge. Poporul 
dumneavoastră vă cheamă. 

— Mă cheamă? Unde? Poporul meu? 

— La sala de lângă piaţă. Aici, viaţa vă este în pericol. 
Avem spioni. Am aflat tocmai la timp. Consiliul a hotărât... 
chiar astăzi... să vă dea un narcotic, sau să vă omoare. Şi 
totul este gata. Poporul este pregătit, poliţia motoarelor de 
vânt, inginerii şi jumătate din muncitorii de la străzile 
mobile sunt cu noi. Sălile sunt înţesate de lume... care 
protestează, întregul oraş protestează împotriva Consiliului. 
Avem arme. Îşi şterse sângele cu mâna. Aici viaţa vă este... 

— De ce-i nevoie de arme? 

— Poporul s-a ridicat ca să vă apere, Sire. Ce-i? 

Se întoarse iute, în timp ce omul care coborâse înaintea lui 
scoase un şuierat printre dinţi. Graham îl văzu făcând un 
salt înapoi. Îndreptându-se spre spatele uşii care se 
deschidea şi făcându-le semn să se ascundă şi ei. 

În aceeaşi clipă apăru Howard, cu o mică tavă în mână; pe 
faţă i se citea îngrijorarea. Tresări, ridică privirile, dar uşa 
se trânti în spatele lui, tava îi alunecă din mână, şi o lamă de 
oţel îl lovi înapoia urechii. Căzu ca un copac doborât şi 
rămase întins aproape de uşa care dădea spre cealaltă 
cameră. Omul care îl lovise se aplecă în grabă, îi examina o 


clipă faţa, apoi se ridică şi se întoarse să-şi continue munca 
la uşă. 

— Otrava, pregătită pentru dumneavoastră! murmură un 
glas la urechea lui Graham. 

Atunci, brusc, se făcu întuneric. Nenumăratele lumini din 
cornişe se stinseseră. Graham văzu numai deschizătura 
ventilatorului, deasupra căreia se învolburau fulgi de 
zăpadă şi se vedeau nişte forme negre, cu mişcări repezi. 
Trei din ele îngenuncheară pe marginea ventilatorului. Un 
obiect întunecat... o scară coborâtă prin deschizătură... şi o 
mână ţinând o lumină galbenă şi tremurătoare. 

Avu o clipă de ezitare. Dar purtarea acestor oameni, 
vioiciunea, spusele lor se potriveau atât de bine cu temerile 
lui în privinţa Consiliului, cu ideea şi speranţele lui de 
eliberare, încât ezitarea dură mai puţinde o clipă. Poporul îl 
aştepta! 

— Nu înţeleg nimic, zise el, dar am încredere în voi. 
Spuneţi-mi ce trebuie să fac. 

Omul cu fruntea însângerată îl apucă de braţ. 

— Căţăraţi-vă pe seară, şopti el. Repede. Probabil că ei au 
auzit... 

Graham pipăi scara, cu mâinile întinse, puse piciorul pe 
prima treaptă şi, înforcând capul, văzu pe deasupra 
umărului omului de alături, în sclipirea galbenă a luminii, 
pe cel care coborâse primul, stând cu picioarele desfăcute 
deasupra lui Howard şi continuând să lucreze la uşă. 
Graham se întoarse din nou spre seară şi, împins de călăuza 
lui şi tras de cei de deasupra, ajunse, în cele din urmă, pe o 
platformă tare, rece şi lunecoasă, dincolo de deschiderea 
ventilatorului. 

Îl străbătu un fior. Temperatura era coborâtă. În jurul lui 
se aflau vreo şase oameni. Fulgi uşori de zăpadă îi atingeau 
mâinile şi faţa şi se topeau. O clipă stăpâni întunericul, apoi 
străluci o lumină alb-violetă, şi din nou totul se cufundă în 
întuneric. 


Erau pe acoperişul unei clădiri uriaşe a oraşului, care 
înlocuise casele izolate, străzile şi locurile deschise ale 
Londrei din perioada victoriană. Locul pe care se afla era 
neted, cu nişte cabluri lungi care se întindeau în serpetină, 
în toate direcţiile. Roţile circulare a nenumărate mori de 
vânt apăreau neclare şi gigantice prin întuneric şi ninsoare, 
mugind mai tare sau mai încet, după cum vântul creştea 
sau scădea. Ceva mai departe, se ivea de jos o lumină albă, 
intermitentă, atingând cu un fulger trecător vârtejele de 
zăpadă, şi dând naştere unei fantasme ce dispărea în 
noapte; ici şi colo se vedeau nedesluşit contururile unor 
mecanisme plate, mişcate de vânt, presărate cu scânteieri 
palide. 

Graham văzu toate acestea în chip fragmentar, în timp ce 
era înconjurat de salvatorii lui. Cineva îi aruncă pe spate o 
pelerină moale, dintr-o țesătură asemănătoare cu blana, şi 
i-o fixă cu nişte şnururi la mijloc şi la umeri. Se vorbea 
scurt, cu hotărâre. Cineva îl împinse din spate. 

Înainte ca gândurile lui să se limpezească, o umbră 
întunecată îl apucă de braţ. 

— Pe aici, îi zise umbra, îndemnându-l să meargă şi 
conducându-l de-a curmezişul acoperişului plat, în direcţia 
unei pete neclare de lumină. 

Graham se supuse. 

— Atenţie! zise un glas, când Graham se împiedică de un 
cablu. Păşiţi printre ele, nu peste ele! Apoi continuă: 
Trebuie să ne grăbim. 

— Unde-i poporul? întrebă Graham. Poporul care spuneai 
că mă aşteaptă? 

Necunoscutul nu-i răspunse. Lăsă braţul lui Graham, 
deoarece drumul se îngustase, şi o luă înainte, mergând cu 
paşi mari. Graham îl urma orbeşte. După puţin timp, începu 
să alerge. 

— Vin şi ceilalţi? întrebă el gâfâind, dar nu primi nici un 
răspuns. 


Tovarăşul său aruncă o privire înapoi şi continuă să alerge. 
Ajunseră la un fel de drum metalic, transversal faţă de 
direcţia din care veniseră, şi o apucară pe acolo. Graham 
privi înapoi, dar zăpada îi ascundea pe ceilalţi. 

— Haidem! zise călăuza sa. 

Alergând, ei se apropiară de o mică moară de vânt, care îşi 
rotea aripile la o mare înălţime. 

— Aplecaţi-vă, zise călăuza lui Graham, şi ei se feriră de 
cureaua de transmisie care se înălța, mugind, către axul 
paletelor. 

— Pe aici! şi se afundară până la glezne într-o rigolă plină 
cu zăpadă topită, între doi pereţi mici de metal care se 
ridicau până la înălţimea şoldurilor. 

— Voi trece mai întâi eu, zise călăuza. 

Graham îşi strânse pelerina în jurul trupului şi îl urmă. 
Apoi apăru deodată o prăpastie îngustă, de-a curmezişul 
căreia rigola se întindea către întunericul din partea 
cealaltă. Graham privi pe deasupra pereţilor şi văzu un abis 
întunecat. O clipă îi păru rău că fugise. Nu îndrăzni să 
privească încă o dată şi, în timp ce păşea prin zăpada pe 
jumătate topită, simţi că-l apucă ameţeala. 

Apoi ieşiră din rigolă şi porniră iute de-a curmezişul unui 
spaţiu întins şi drept, acoperit cu zăpada care se topea; pe 
o jumătate din această întindere se zăreau lumini 
mişcându-se încoace şi încolo, pe dedesubt. Graham ezită 
să calce pe acest material cu aspect atât de fragil, dar 
călăuza continuă să alerge fără grijă, şi astfel ajunseră la 
nişte scări alunecoase, pe care le urcară, până la marginea 
unei cupole mari de sticlă. Merseră împrejurul ei. Departe, 
jos, se părea că dansează un mare număr de oameni şi 
ecoul muzicii străbătea prin pereţii cupolei... Lui Graham i 
se păru că aude un strigăt, prin furtuna de zăpadă, şi 
călăuza îl îndemnă să meargă şi mai repede. Se căţărară, 
gâfâind, până într-un loc de unde se ridicau imense mori de 
vânt; una dintre ele era atât de mare, încât nu i se putea 
vedea decât marginea de jos a aripilor sale, care apăreau o 


clipă şi apoi se pierdeau în noapte şi ninsoare. Alergară un 
timp printre nenumăratele suporturi de metal ale acestui 
colos şi ajunseră în cele din urmă deasupra unor platforme 
mobile, asemănătoare celor din piaţa pe care o văzuse, din 
balcon, Graham. Se căţarară pe suprafaţa transparentă şi 
bombată care acoperea platforma mişcătoare, târându-se în 
mâini şi pe genunchi, din cauza zăpezii alunecoase. 

Sticla era aburită aproape peste tot, şi Graham nu putea 
să vadă decât contururile vagi ale formelor de dedesubt; 
abia în partea cea mai înaltă a acoperişului transparent 
sticla deveni limpede şi el reuşi să desluşească tot ce se 
petrecea dedesubt. Câteva clipe, cu toate îndemnurile 
călăuzei sale, se lăsă învins de ameţeală şi rămase întins pe 
acoperişul de sticlă, istovit şi paralizat. Departe, jos, ca 
nişte puncte şi pete mişcătoare, oamenii se mişcau în 
veşnica lumină a oraşului neadormit, iar platformele 
mişcătoare îşi continuau călătoria lor neîncetată. 
Comisionari şi oameni cu ocupaţii necunoscute ţâşneau de-a 
lungul cablurilor coborâtoare, iar podurile fragile erau 
înţesate de oameni. Era ca şi cum, susţinut doar de un 
geam a cărei grosime n-o cunoştea, ar fi privit înăuntrul 
unui uriaş stup transparent. Străzile erau încălzite şi 
luminate, dar Graham era ud până la piele de zăpada care 
se topea, şi picioarele îi erau amorţite de frig. Câtva timp nu 
se putu mişca. 

— Haidem! strigă călăuza lui, cu spaimă în glas. Haidem! 

Graham făcu un efort şi reuşi să se caţăre până în vârful 
acoperişului. 

Ajunse de partea cealaltă, se întoarse pe spate urmând 
exemplul călăuzei şi îşi dădu drumul să alunece în jos, cu 
mare iuţeală, înconjurat de o mică avalanşă de zăpadă. În 
timp ce aluneca, se gândi ce s-ar întâmpla dacă ar nimeri în 
cale peste vreo spărtură. Ajuns la marginea acoperişului, 
căzu în picioare, scufundându-se până la glezne în zăpada 
topită, şi mulţumind cerului că se găsea din nou pe un teren 


mai solid. Călăuza şi începuse să se caţăre pe un copac 
metalic, aşezat deasupra unui spaţiu orizontal. 

Printre fulgii rari de zăpada, se zărea un alt şir de uriaşe 
mori de vânt; apoi, deodată, zgomotul monoton al roţilor ce 
se învârteau fu acoperit de un sunet asurzitor. Era un 
şuierat mecanic, de o intensitate extraordinară, care părea 
că se aude simultan din toate părţile orizontului. 

— Ne-au şi observat fuga - strigă călăuza, cu un accent de 
spaimă şi, deodată, cu un fulger orbitor, noaptea se lumină 
ca ziua. 

Deasupra ninsorii, din vârfurile morilor de vânt, apărură 
nişte catarge uriaşe, purtând globuri de lumină lividă care 
se roteau neîncetat în toate direcţiile. Cât vedeai cu ochii, 
zăpada era luminată. 

— Urcaţi-vă aici, strigă călăuza şi îl împinse pe Graham 
către o fâşie lungă de metal, neacoperită de zăpadă, care 
şerpuia ca o panglică printre două suprafeţe înclinate, 
acoperite de zăpadă. Graham simţi căldură sub picioarele 
lui amorţite; un nour subţire de aburi se ridica de pe fâşia 
de metal. 

— Înainte! strigă călăuza, aflată la zece metri înaintea lui 
şi fără să mai aştepte, alergă iute prin lumina orbitoare 
către suporturile de fier ale următorului grup de mori de 
vânt. Graham, revenindu-şi din uimire, îl urmă tot atât de 
repede, convins că va fi prins imediat... 

După vreo douăzeci de secunde ajunseră într-o reţea de 
lumină şi de umbre negre, mişcătoare, sub roţile 
monstruoase ale morilor. Călăuza continuă să alerge câtva 
timp, apoi se aruncă într-o parte şi dispăru în umbra neagră 
de lângă piciorul unui suport uriaş. În clipa următoare, 
Graham se afla lângă el. 

Se adăpostiră acolo, gâfâind şi privind în jur. 

Scena pe care o vedea Graham era foarte ciudată, 
neobişnuită. Ninsoarea contenise aproape cu totul; doar 
câte un fulg întârziat mai trecea din când în când peste 
această privelişte. Dar întinderea orizontală din faţa lor era 


de un alb fantomatic, întrerupt doar de mase gigantice, de 
forme mişcătoare şi de fâşii lungi de beznă, nepătrunsă, ca 
nişte umbre uriaşe şi diforme. Pretutindeni, în jurul lor, se 
împleteau construcţii metalice uriaşe, grinzi de fier, de 
proporţii ciclopice, după cum i se păru lui Graham, iar 
aripile morilor de vânt, care abia se mai mişcau în 
atmosfera acum liniştită, luceau în mari linii curbe şi urcau 
încet, încet, pentru a se pierde în ceața luminoasă. Oriunde 
cădea lumina, sclipitoare din cauza zăpezii, revedea grinzi, 
traverse, şi, mişcându-se cu o încăpățânare acerbă, benzi 
rulante care treceau în sus şi în jos, dispărând în întuneric. 
Dar, cu toată această activitate intensă, cu toată, această, 
mărturie omniprezentă de voinţă pusă în slujba unui scop, 
imensitatea mecanismelor acoperite de zăpadă, părea 
îndepărtată de orice fiinţă omenească, în afară de ei doi, 
părea tot atât de pustie şi de străină oamenilor, ca un 
ghețar inaccesibil din Alpi. 

— Ne vor urmări, strigă călăuza. Suntem abia la jumătatea 
drumului. Oricât ar fi de frig trebuie să ne mai ascundem 
aici câtva timp... cel puţin până când va reâncepe să ningă 
mai des. 

Dinţii îi clănţăneau în gură. 

— Unde sunt pieţele? întrebă Graham, privind în jur. Unde 
este poporul? 

Celălalt nu îi răspunse. 

— Priveşte! şopti Graham, apoi se ghemui şi rămase 
nemişcat. 

Începuse deodată să ningă, mai des, şi, lunecând prin 
vârtejurile învolburate ale înălțimilor negre, se văzu 
apropiindu-se ceva mare, nelămurit şi extrem de repede. 
Cobori într-o curbă accentuată, descrise un cerc, cu marile 
aripi întinse şi, lăsând în urmă o dâră de aburi albi care se 
condensau imediat, se ridică cu uşurinţă şi lunecă în sus, 
prin aer, pluti orizontal înainte într-o curbă largă şi dispăru 
din nou printre fulgii de zăpadă. În părţile laterale ale 
aparatului, Graham văzu doi oameni mici, foarte mici şi 


agitaţi, cercetând suprafeţele înzăpezite cu ajutorul unor 
lunete de câmp. Se văzură limpede, timp de o secundă, apoi 
mai confuz, printr-o volbură de zăpadă, se micşorară în 
depărtare şi, după un minut, dispărură. 

— Acum! îi strigă tovarăşul său. Vino! 

Îl trase pe Graham de mânecă şi începură amândoi să 
alerge în jos, de-a lungul arcadei de fier de sub morile de 
vânt. Alergând orbeşte, Graham se ciocni de însoţitorul lui, 
care se întoarse brusc spre el. Erau la vreo doisprezece 
metri de un abis negru care se întindea cât puteai vedea cu 
ochii la dreapta şi la stânga. Părea că le taie înaintarea în 
toate direcţiile. 

— Faceţi ca mine, îi şopti călăuza. Se aşeză jos, se târi 
până la margine, se întoarse cu capul în sus, apoi se răsuci 
până când unul dintre picioare îi atârnă în gol. Căută ceva 
cu piciorul, găsi şi alunecă peste marginea prăpastiei. Capul 
îi apăru din nou. 

— Este o bordură, şopti el. În întuneric, de la un capăt la 
altul. Faceţi cum am făcut eu. 

Graham ezită, apoi cobori în patru labe, se târî până la 
margine, şi privi în bezna catifelată. O clipă nu avu curajul 
nici să meargă înainte, nici să dea înapoi, apoi se aşeză şi 
lăsă un picior să-i atârne în gol; simţi mâinile călăuzei 
trăgându-l, avu o senzaţie groaznică de alunecare pe 
deasupra marginii, în necunoscut, se auzi ceva plescăind, şi 
nimeri într-un jgheab mocirlos, înconjurat de un întuneric 
de nepătruns. 

— Pe aici, şopti glasul călăuzei, şi Graham începu să se 
târască, lipit de perete, de-a lungul jgheabului plin de 
zăpadă topită. Continuară să înainteze câteva minute. 1 se 
părea că trece prin sute de trepte ale mizeriei, că trece în 
fiecare clipă prin sute de grade de frig, de umezeală şi de 
epuizare. După puţin timp, începu să nu-şi mai simtă 
mâinile şi picioarele. 

Jgheabul cobora în pantă lină. Observă că acum erau la 
câteva picioare sub marginea de sus a clădirilor. Deasupra 


lor se ridicau şiruri de forme albe, fantomatice, ca luminile 
unor ferestre cu obloanele lăsate. Ajunseră deasupra uneia 
dintre ferestrele albe, la capătul unui cablu abia vizibil care 
cobora în umbrele de nepătruns. Deodată, mâna lui dădu 
de cea a călăuzei. 

— Nu vă mişcaţi; vin înapoi! 

Privi în sus, tresărind, şi văzu, aripile uriaşe ale unei 
maşini zburătoare care luneca încet şi fără zgomot 
deasupra lor, de-a curmezişul fâşiei largi de cer cenuşiu, 
învăluit în fulgi de zăpadă. După o clipă, dispăru. 

— Nu vă mişcaţi; vin înapoi! 

O clipă rămaseră amândoi nemişcaţi, apoi călăuza se 
ridică şi, întinzându-se spre locul unde era legat cablul, 
începu să orbecăie la nodurile ascunse de întuneric. 

— Ce-i asta? întrebă Graham. 

Celălalt îi răspunse printr-un strigăt slab şi se ghemui, 
rămânând nemișcat. Graham îi vedea faţa întunecată. Omul 
privea în jos, de-a lungul fâşiei lungi de cer, iar Graham, 
urmărindu-i privirile, zări maşina zburătoare, mică şi 
nedesluşită, în depărtare. Apoi văzu că aripile se măresc, că 
aparatul, se îndrepta în direcţia lor, mărindu-se în fiecare 
clipă. Maşina zbura, de-a lungul jgheabului, drept către ei. 

Mişcările omului deveniră convulsive. Aruncă două bare 
încrucişate în mâinile lui Graham. El nu reuşi să le vadă, şi 
numai pipăindu-le îşi dădu seama de forma lor. Erau legate 
de cablu prin corzi subţiri. Pe una dintre corzi erau fixate 
nişte mânere, făcute dintr-o substanţă elastică. 

— Încălecaţi barele, şopti călăuza, alarmată, şi apucaţi 
mânerele. Strângeţi bine, cu toată puterea! 

Graham îl ascultă. 

— Săriţi, spuse glasul. În numele cerului, săriţi! 

Pentru o clipă Graham nu putu să spună nimic. Era 
bucuros că întunericul îi ascundea faţa. Tăcu şi începu să 
tremure puternic. Privi într-o parte, la umbra rapidă care 
înghiţea depărtarea şi se năpustea către el. 


— Săriţi! Săriţi... pentru numele lui Dumnezeu! Altfel au 
să ne prindă, îi strigă călăuza şi, în violenţa emoţiei, îl 
împinse înainte. 

Graham se clătină, scoase fără voia lui un strigăt slab, ca 
un suspin, apoi, în timp ce maşina zburătoare se năpustea 
asupra lor, se prăvăli în prăpastia de întuneric, aşezat 
călare pe cruce şi ţinând mânerele cu o încleştare a morţii. 
Se auzi ceva plesnind, ceva care se ciocnise cu putere de un 
perete. Scripetele leagănului zbârnâia pe cablu. Auzi 
strigătul aeronauţilor. Simţi o pereche de genunchi care i se 
înfipseră în spate... Se prăbuşea înainte prin aer, cădea. 
Toată puterea i se concentrase în mâini. Ar fi vrut să ţipe, 
dar i se tăiase respiraţia. 

Trecu cu iuţeală printr-o lumină orbitoare care îl făcu să 
se încleşteze şi mai tare de mânere. Recunoscu marea 
piaţă, cu străzile ei mişcătoare, cu globurile luminoase şi 
traversele încrucişate. Toate păreau că se năpustesc pe 
deasupra şi pe lângă el. Avu un moment senzaţia unei mari 
deschideri circulare, care se căsca pentru a-l înghiţi. 

Pătrunse din nou în întuneric, căzând, căzând, agăţându- 
se cu disperare de mânere, şi iată! un sunet brusc, o 
izbucnire de lumină, şi se trezi într-o sală luminată 
puternic, cu o mulţime de oameni care strigau dedesubtul 
lui. Poporul! Poporul lui! O scenă, un fel de estradă, se 
ridică înspre el, iar cablul cobori către o deschidere 
circulară, în dreapta. Simţi că alunecă mai încet, apoi mult 
mai încet. Desluşi strigăte de „Salvat! Stăpânul! Este 
salvat!” Estrada urca înspre el cu o iuţeală care scădea din 
ce în ce mai mult. Apoi... 

Îl auzi pe omul agăţat în spatele lui strigând ca şi cum ar fi 
fost deodată îngrozit, şi strigătul se repetă, ca într-un ecou, 
dedesubt. Simţi că nu mai lunecă de-a lungul cablului, ci 
cade. Se auzi un vacarm de urlete, ţipete şi strigăte. Simţi 
ceva moale sub mâna întinsă, şi şocul unei căderi încetinite 
îi zgudui braţul... 


Voia să se odihnească, dar oamenii îl ridicau, pe sus. Mai 
târziu, parcă îşi amintea - dar fără să fie sigur - că fusese 
dus pe platformă şi i se dăduse ceva de băut. Nu observă ce 
se întâmplase cu călăuza lui. Când gândurile i se limpeziră 
din nou, era în picioare; mâini grijulii îl ajutau să se ţină în 
picioare. Se afla într-o nişă încăpătoare, aşezată aşa cum în 
experienţa lui anterioară erau aşezate lojile de la teatru. 
Dacă într-adevăr era acum într-un teatru. 

Un vacarm puternic îi asurzea urechile, un muget ca de 
furtună, strigătele unei mulţimi nenumărate. „Este Cel- 
care-doarme! Cel-care-doarme este cu noi!” „Cel-care- 
doarme este cu noi! Stăpânul. Stăpânul! Stăpânul este cu 
noi! Este în siguranţă.” 

Graham vedea numai agitația unei săli mari, înţesate de 
lume. Nu distingea indivizi aparte, avea doar conştiinţa unei 
imensităţi de figuri omeneşti, veşminte, braţe care îi făceau 
semne, simţea influenţa magică a unei uriaşe mulţimi 
tălăzuind înspre el, ridicându-l pe sus. Vedea balcoane, 
galerii, bolți mari care dădeau spre perspective 
îndepărtate, şi peste tot se mişca poporul, era o arenă 
vastă, plină de oameni îngrămădiţi, aclamându-l. Aproape 
de el zărea întins pe jos cablul rupt, ca un şarpe uriaş. 
Fusese tăiat la capătul de sus de oamenii din maşina 
zburătoare şi se prăbuşise în această sală. Şi parcă oamenii 
trăgeau de el, ca să-l îndepărteze. Dar întreg tabloul era 
confuz, întreaga clădire palpita şi tresărea de mugetul 
glasurilor. 

Graham şedea în picioare, nesigur, şi privea spre cei din 
jur. Cineva îl susţinea de braţ. 

— Duceţi-mă într-o odaie retrasă, spuse el, aproape 
plângând, o odaie retrasă. 

Nu putea să spună mai mult. Un om îmbrăcat în negru 
păşi înainte şi-l luă de celălalt braţ. Văzu câţiva oameni care 
se grăbeau să deschidă o uşă în faţa lui. Cineva îl conduse 
până la un scaun. El se clătină. Se lăsă greoi pe scaun şi-şi 
acoperi faţa cu mâinile; tremura din toate încheieturile, 


ajuns la capătul puterilor. Cineva îi scosese pelerina, fără 
să-şi poată aminti cum; ciorapii purpurii deveniseră negri şi 
uzi. În jurul lui se agitau nişte necunoscuţi, îndeplinind tot 
felul de treburi, dar o bună bucată de vreme el nu le acordă 
nici o atenţie. 

Era salvat i-o spuneau mii şi mii de strigăte. Era în 
siguranţă. Oamenii aceştia erau de partea lui. O clipă se 
strădui să-şi normalizeze respiraţia, apoi rămase liniştit, cu 
faţa îngropată în palme. Văzduhul era plin de strigătele 
unei mulţimi nenumărate. 

CAPITOLUL IX. POPORUL SE PUNE IN MIŞCARE. 

Văzu pe cineva care îi întindea un pahar cu un lichid 
limpede. Graham îşi ridică privirile şi văzu un tânăr brunet, 
îmbrăcat într-o haină galbenă. Dădu paharul peste cap şi se 
simţi imediat încălzit. Un om înalt, în robă neagră, şedea în 
picioare lângă el şi-i arăta uşa pe jumătate deschisă care 
dădea într-o sală. Omul îi striga ceva la ureche, dar, din 
cauza mugetului teribil din sala cea mare, nu se putea 
înţelege nimic. În spatele omului se afla o fată într-o robă 
cenuşiu-argintie, şi Graham, cu toată starea lui de confuzie, 
o găsi frumoasă. Ochii ei negri, arzând de uimire şi 
curiozitate, îl priveau fix, iar buzele întredeschise îi 
tremurau. Prin uşa pe jumătate deschisă se vedea sala 
ticsită de lume, şi se auzea un tumult uriaş şi inegal, bătăi 
din picioare, aplauze şi strigăte care se stingeau, începeau 
din nou şi creşteau într-un bubuit de tunet, continuând 
astfel, intermitent, tot timpul cât Graham rămase în mica 
încăpere. El privi către omul în negru şi înţelese că acesta îi 
dădea o explicaţie sumară. 

Câteva clipe privi buimăcit în jur, apoi se ridică brusc în 
picioare şi îl apucă de braţ pe cel care îi vorbea. 

— Spune-mi! strigă el. Cine sunt eu? Cine sunt eu? 

Ceilalţi se apropiară ca să-i audă mai bine cuvintele. 

— Cine sunt eu? 

Ochii lui cercetau pe rând feţele oamenilor din jur. 

— Nu i-au spus nimic! strigă fata. 


— Spuneţi-mi, spuneţi-mi! strigă Graham. 

— Sunteţi Stăpânul Pământului. Sunteţi posesorul a 
jumătate din lume. 

Graham crezu că n-a auzit bine. Era greu de crezut. Se 
făcu că nu înţelege, că nu aude. Îşi ridică din nou glasul. 

— M-am trezit acum trei zile... Şi de trei zile sunt 
prizonier. Bănuiesc că oamenii acestui oraş se luptă între ei. 
Oare suntem în Londra? 

— Da, zise tânărul. 

— Dar cei întruniţi în sala cea mare, unde se află statuia 
albă a lui Atlas? Ce legătură este între mine şi această 
luptă? Probabil că există o legătură. Dar care, nu ştiu. Au 
vrut să mă adoarmă? Mi se pare că, în timp ce dormeam, 
lumea a înnebunit. Şi eu am înnebunit. Cine sunt Consilierii 
de sub umbra statuii lui Atlas? De ce au încercat să mă 
adoarmă? 

— Ca să vă ţină în nesimţire, răspunse omul în galben. Ca 
să vă împiedice să interveniţi. 

— Dar de ce? 

— Pentru că dumneavoastră sunteţi Atlas, Sire, zise omul 
în galben. Pământul se sprijină pe umerii voştri. Ei îl conduc 
în numele dumneavoastră. 

Zgomotele din sală lăsaseră loc unei tăceri întrerupte doar 
de un glas monoton. Apoi, deodată, acoperind ultimele 
cuvinte, se ridică un zgomot asurzitor, un clocot, un tunet, 
aclamații, glasuri răguşite şi ascuţite care se ciocneau şi se 
întretăiau, şi în tot acest timp cei aflaţi în mica încăpere nu 
reuşiră să se audă unul pe altul. 

Graham şedea în picioare şi se silea zadarnic să înţeleagă 
ceea ce auzise. 

— Consiliul... repeta el, absent, apoi se agăţă de un nume 
care îl izbise. Cine este Ostrog? 

— Este organizatorul... organizatorul revoltei. 
Conducătorul nostru... În numele dumneavoastră. 

— În numele meu? Şi cine eşti dumneata? El de ce nu este 
aici? 


— E]... ne-a delegat pe noi. Eu sunt fratele lui... Fratele lui 
vitreg, Lincoln. El vrea să vă arătaţi acestor oameni şi apoi 
să veniţi la el. De aceea ne-a trimis. El se află la Birourile 
Motoarelor de Vânt, pe care le conduce. Poporul s-a pus în 
mişcare. 

— În numele dumneavoastră, strigă tânărul, ei au 
guvernat, au nimicit, au tiranizat! Dar iată că până la 
urmă... 

— În numele meu! În numele meu! Eu sunt Stăpânul? 

Profitând de o scădere a tumultului ce venea din sală, 
tânărul reuşi să se facă auzit. Vocifera, indignat, cu un glas 
ascuţit şi pătrunzător ce ţâşnea de sub nasul roşu, coroiat şi 
mustaţa stufoasă... 

— Nimeni nu se aştepta, să vă treziţi! Nimeni nu se 
aştepta, să vă treziţi! Sunt vicleni. Tirani blestemaţi! Dar au 
fost luaţi prin surprindere. Nu ştiau dacă e mai bine să vă 
adoarmă, să vă hipnotizeze, sau să vă ucidă! 

Din nou zgomotul din sală acoperi totul. 

— Ostrog este la Birourile Motoarelor de Vânt gata să... Au 
şi început să se audă sunete de luptă. 

Omul care îi spusese că se numeşte Lincoln se aprapie de 
el. 

— Ostrog are planurile lui. Încredeţi-vă în el. Organizațiile 
moastre sunt gata. Vom pune mâna pe platformele de 
zbor... Poate că operaţia aceasta s-a şi încheiat. Apoi... 

— Aici, în sală! strigă omul în galben, este numai un 
contingent. Avem cinci miriade de oameni instruiți... 

— Avem arme, strigă Lincoln. Avem un plan de acţiune. Un 
conducător. Poliţia lor a părăsit străzile şi este masată în... 
Continuarea frazei nu se mai auzi. Acum e momentul! 
Consiliul se clătină... Nu se pot baza nici măcar pe oamenii 
lor... 

— Ascultaţi cum vă cheamă poporul! 

Mintea lui Graham era ca o noapte cu lună şi cu nori 
grăbiţi, când întunecată şi fără speranţă, când luminoasă şi 
palidă. Era Stăpânul Pământului, dar era şi omul ud până la 


piele de zăpada topită. Printre impresiile lui fugitive domina 
imaginea unui conflict: de o parte se afla Consiliul Alb, 
puternic, disciplinat, puţin numeros, Consiliul Alb din mâna 
căruia tocmai scăpase, de cealaltă parte, mulţimi 
nenumărate, mase uriaşe, în mijlocul cărora indivizii se 
pierdeau, care îi strigau numele şi îl salutau ca pe un 
Stăpân. Consiliul îl ţinuse închis, îi dorise moartea. Miile de 
oameni, care strigau dincolo de mica uşă, îl salvaseră. Dar 
de ce trebuia să se întâmple aşa, asta nu putea să înţeleagă. 

Uşa se deschise, glasul lui Lincoln fu acoperit şi se pierdu, 
iar un grup de oameni intră o dată cu tumultul. Noii veniţi 
se îndreptară, gesticulând, spre el şi spre Lincoln. Glasurile 
de afară explicau ceea ce buzele acestor oameni rosteau, 
fără să se audă. 

— Arătaţi-ne pe Cel-care-doarme! Arătaţi-ne pe Cel-care- 
doarme! era refrenul vacarmului din sală. Alte glasuri 
strigau: Ordine! Linişte! 

Graham aruncă o privire prin uşa deschisă şi văzu, un 
tablou alungit al sălii de alături: o zbatere continuă, haotică, 
strigăte, bărbaţi şi femei laolaltă, haine de culoare albastru- 
deschis, mâini întinse. Mulţi dintre ei erau în picioare, un 
om în zdrenţe de culoare cafeniu-închis, cu o faţă prelungă, 
şedea în picioare pe scaun, fluturând o pânză neagră. Apoi 
Graham întâlni uimirea şi speranţa din ochii fetei. Ce 
aşteptau aceşti oameni de la el? Neclar, îşi dădea seama că 
tumultul din sală căpătase alt ritm, devenise mai agitat, mai 
grăbit, şi chiar ritmul gândurilor lui devenise altul. La 
început nu-şi dădu seama de influenţa pe care o resimțea. 
Dar panica de care era gata să fie cuprins trecu. Încercă să 
pună câteva întrebări, să afle ce anume aşteptau de la el. 

Lincoln îi strigă ceva la ureche, dar, asurzit de vacarm, 
Graham nu înţelese nimic. Toţi ceilalţi, în afară de fată, 
gesticulau, arătând către sală. Atunci înţelese ce se 
întâmpla. 'Toţi oamenii aflaţi în sală cântau. Dar nu era 
numai un cor, glasurile erau dublate şi susţinute de un 
torent de muzică instrumentală, asemănătoare registrelor 


de orgă, o împletire de sunete, plină de trompete, plină de 
parada steagurilor, plină de marşurile şi solemnitatea unui 
început de luptă. Iar picioarele oamenilor băteau, măsura... 
Trap, trap. 

Cineva îl conduse către uşă. Se supuse, mecanic. Forţa 
cântecului punea stăpânire pe el, îl mişca, îl îmbărbăta. Sala 
se deschidea înaintea lui, un tablou de culori care se mişcau 
în ritmul muzicii. 

— Faceţi-le semn cu mâna, zise Lincoln. Faceţi-le semn cu 
mâna. 

— Şi haina, zise o voce, trebuie să îmbrace haina asta. 

Simţi în jurul gâtului nişte mâini, oprindu-l chiar în prag, şi 
cineva îi puse pe umeri o manta neagră, cu falduri uşoare. 
Îşi scoase braţele prin mâneci şi îl urmă pe Lincoln. Fata 
îmbrăcată în cenuşiu era alături de el, cu faţa îmbujorată, 
gata să-l însoţească. Pentru o clipă ea deveni pentru el, 
îmbujorată şi tremurând de entuziasm, o întrupare a 
cântecului. Intră din nou în loja din sală. Valurile crescânde 
ale cântecului se întrerupseră brusc la apariţia lui şi 
izbucniră într-o furtună de strigăte. Condus de mâna lui 
Lincoln, el străbătu în diagonală centrul scenei, cu faţa 
către mulţime. 

Sala era un spaţiu vast şi complicat, cu galerii, balcoane, 
trepte mari aşezate în amfiteatru şi arcade uriaşe. Departe, 
sus de tot, se vedea o deschizătură, ca gura unei trecători 
imense, plină de o omenirea fremătătoare. Mulțimea se 
agita în mase compacte. Din acest tumult se detaşau ici şi 
colo figuri izolate, îi atrăgeau o clipă atenţia şi se pierdeau 
din nou, indefinite. Aproape de platformă, se legăna o 
femeie frumoasă şi blondă, cu părul adunat în jurul feţei, 
care, purtată de trei bărbaţi, agita un baston verde. 
Aproape de acest grup, un bătrân cu faţa răvăşită, îmbrăcat 
în pânză albastră, îşi menținea locul cu mari eforturi, şi, 
ceva mai departe, se ridica un cap lipsit de păr, urlând cu 
gura larg deschisă, ca o mare cavitate fără dinţi. Un glas 
strigă enigmaticul cuvânt „Ostrog”. Toate impresiile lui 


Graham erau vagi, în afară de emoția puternică a 
cântecului cadenţat. Mulțimea bătea din picioare, marcând 
ritmul, trap, trap, trap, trap. Bastoanele verzi se agitau, 
străluceau, se înclinau. Apoi, cei din apropiere, din faţa 
scenei, porniră în marş prin fata lui, îndreptându-se către o 
mare boltă şi strigând „Lia Consiliu!” Trap, trap, trap, trap. 
Graham ridică braţul, şi mugetul se făcu de două ori mai 
puternic. Îşi aminti că trebuie să strige „Înainte!” Rosti 
cuvinte eroice, pe care nu reuşea să le audă nimeni. Făcu 
din nou semn cu mâna şi arătă spre boltă, strigând 
„Înainte!” Acum, oamenii nu mai băteau ritmul, ci mergeau 
în marş: Trap, trap, trap, trap. În această oştire erau 
oameni cu barbă, oameni bătrâni, tineri, femei cu braţele 
goale şi cu robele fluturând, fete. Bărbaţii şi femeile acestei 
noi epoci! Haine bogate şi zdrenţe cenuşii fluturau laolaltă 
în vârtejul mişcărilor, pe fondul dominat de culoarea 
albastră. Un steag negru, ameninţător, înainta spre 
dreapta. Graham văzu un negru îmbrăcat în haine albastre, 
o femeie cu faţa zbârcită, îmbrăcată în galben, apoi trecu 
prin faţa lui un grup teatral de oameni înalţi în albastru, cu 
faţa albă, cu părul blond. Apărură şi doi chinezi. Un tânăr 
înalt cu faţa palidă, cu părul negru şi ochi strălucitori, 
îmbrăcat în alb din cap până în picioare, se caţără pe 
platformă, strigându-şi devotamentul şi apoi sări din nou în 
mulţime şi se îndepărtă, privind înapoi. Capetele, umerii, 
mâinile care ţineau arme, totul se legăna în cadenţa 
marşului. 

Din această învălmăşală apăreau diferite figuri, ochi care 
se încrucişau pe ai lui şi apoi se îndepărtau şi dispăreau. 
Oamenii gesticulau spre el, strigau cuvinte pe care el nu le 
putea auzi. Feţele erau, cele mai multe, îmbujorate, dar mai 
întâlnea destule de o paloare cadaverică. Boala tot mai 
domnea, deci, şi multe din mâinile care se întindeau spre el 
erau slabe şi descărnate. Bărbaţii şi femeile acestei epoci 
noi! O adunare stranie şi de necrezut! În timp ce largul 
şuvoi trecea prin faţa lui către dreapta, alte mulţimi veneau 


din înălțimile îndepărtate ale sălii, împinse înainte într-o 
scurgere neîncetată de oameni; trap, trap, trap, trap. 
Unisonul cântecului era îmbogăţit şi complicat de ecourile 
puternice ale arcadelor şi culoarelor. În rânduri se 
amestecau bărbaţi şi femei. Trap, trap, trap, trap. Parcă 
pornise întreaga lume în marş. Trap, trap, trap, trap; 
creierul lui Graham vibra şi el în acest ritm. Hainele 
fluturau, oamenii se scurgeau în rânduri din ce în ce mai 
compacte. 

Trap, trap, trap, trap; Lincoln îi făcu un semn şi Graham se 
întoarse către arcadă, păşind fără să-şi dea seama în ritmul 
marşului, mergând aproape mecanic, împins de melodie şi 
de chemările ei. Mulțimea, fluturarea mâinilor, cântecul, 
totul se mişca în aceeaşi direcţie, şuvoiul de oameni se 
îngrămădea din ce în ce mai jos, până când feţele întoarse 
spre el ajunseră sub nivelul picioarelor lui. Îşi dădu seama 
că i se făcea loc, că era înconjurat de o suită, de paznici şi 
conducători, iar la dreapta lui se afla Lincoln. Escorta 
creştea, acoperindu-i din ce în ce mai mult vederea spre 
mulțimile de oameni din stânga. În faţa lui mergeau oamenii 
de gardă, îmbrăcaţi în negru, în rânduri de câte trei. Păşiră 
de-a lungul unui parapet cu grilaj şi trecură pe deasupra 
arcadei, în timp ce, dedesubt, torentul omenesc se scurgea 
mereu, strigând către el. Nu ştia încotro se îndreaptă; nici 
nu voia să ştie. Aruncă o privire înapoi, spre imensitatea 
sălii clocotind de entuziasm. Trap, trap, trap, trap. 

CAPITOLUL X. BĂTĂLIE ÎN ÎNTUNERIC. 

Sala rămăsese în urmă. Erau pe-o galerie lungă, trecând 
pe deasupra uneia dintre marile străzi cu platforme 
mişcătoare, care traversau oraşul. În faţa şi în spatele lui 
păşeau oamenii din gardă. Întinderea concavă a 
platformelor mişcătoare de sub ei devenise o masă 
compactă de oameni care mărşăluiau, spre stânga, 
strigând, făcând semne cu mâinile şi cu armele, încadraţi 
într-o perspectivă imensă, aclamând în timp ce se apropiau, 
aclamând în timp ce treceau, aclamând în timp ce se 


îndepărtau, până când globurile de lumină electrică care 
străluceau în depărtare păreau că se confundă cu 
furnicarul de capete. Trap, trap, trap,trap. 

Cântecul ajungea până la Graham ca un muget răguşit şi 
zgomotos, care nu mai era susţinut de muzică, iar tropotul 
picioarelor mergând în marş, trap, trap, trap, trap, se 
amesteca în zgomotul asurzitor al năvalei nedisciplinate, 
revărsându-se cu paşi neregulaţi de-a lungul drumurilor 
superioare. 

Deodată, Graham sesiză un contrast. Clădirile de pe 
cealaltă parte a străzii păreau părăsite, cablurile şi podurile 
care se încrucişau de-a curmezişul spaţiului erau goale şi 
întunecate. Graham se gândi că şi acolo ar fi trebuit să fie o 
puzderie de oameni. 

Simţi un fior ciudat, ca o tresărire fulgerătoare, şi se opri. 
Oamenii de gardă care mergeau înaintea lui îşi continuară 
drumul; cei din spatele lui se opriră. Privi şi el în direcţia în 
care priveau oamenii. Tresărirea fusese provocată de un joc 
al luminilor. 

La început crezu că era doar o deficiență a iluminatului, 
un fenomen izolat, fără vreo legătură cu ceea ce se 
petrecea jos. Fiecare dintre uriaşele globuri de lumină albă 
şi orbitoare părea că se stinge, se comprimă, se contractă 
ca o inimă; urma o dilatare trecătoare, şi din nou o 
contracție, ca o strângere înnăbuşitoare, întuneric, lumină, 
întuneric, într-o alternare rapidă. 

Graham realiză imediat că neobişnuita comportare a 
luminilor interesa îndeaproape pe oamenii de jos. Aspectul 
caselor şi al străzilor, aspectul maselor compacte se 
schimbă, deveni un amalgam de lumini vii şi umbre 
săltăreţe. Erau o mulţime de umbre care se însufleţeau 
brusc într-o activitate agresivă, păreau că se reped, că se 
lărgesc, că se măresc, crescând cu iuţeală constantă - 
pentru a sări deodată înapoi şi a se întoarce reîntărite. 
Cântecul şi tropăitul încetaseră. Marşul mulţimii se oprise, 
se produceau pretutindeni îmbulzeli, oamenii se împrăştiau 


LIA 


în toate părţile, strigând: „Luminile 
un singur cuvânt. „Luminile!” strigau glasurile, „Luminile 
Privi în jos. În acest dans macabru al luminilor, spaţiul 
străzii căpătase deodată aspectul unei lupte monstruoase. 
Uriaşele globuri albe se colorară în alb-purpuriu şi 
purpuriu-roşcat, începură să clipească, să clipească din ce 
în ce mai repede, apoi pâlpâiră între lumină şi stingere, 
încetară de a mai clipi şi deveniră simple pete de un roşu 
palid într-o vastă obscuritate. În zece secunde toate 
luminile erau stinse, nu mai rămăsese decât o beznă care 
mugea, o monstruozitate neagră care înghiţise dintr-o dată 
toate miriadele de oameni în haine sclipitoare. 

În jurul lui se mişcau fiinţe invizibile, se simţi apucat de 
braţe. Ceva îl izbi cu putere în fluierul piciorului. Un glas îi 
strigă în ureche: 

— Nu-i nimic, totul e în ordine. 

Graham îşi scutură paralizia care-l cuprinsese în primele 
clipe de uimire. Fruntea i se izbi de fruntea lui Lincoln şi 
scoase un strigăt. 

— Ce înseamnă întunericul acesta? 

— Consiliul a întrerupt curentul în tot oraşul. Trebuie să 
aşteptăm... Să stăm pe loc. Mulțimea va merge mai 
departe. Ei vor... 

Dar glasul lui fu acoperit de alte glasuri care strigau: 
„Salvaţi-l pe Cel-care-doarme. Aveţi grijă de Cel-care- 
doarme”. Un om din gardă se ciocni de Graham şi îl lovi la 
mână, fără să vrea, cu arma. Un tumult sălbatic izbucni, 
învăluindu-l, devenind, parcă, în fiecare clipă mai puternic, 
mai dens, mai furios. Se auzeau în jur frânturi de fraze care 
se îndepărtau când el încerca să le prindă înţelesul. 
Răsunau ordine contradictorii, cărora le răspundeau alte 
glasuri. Auzi deodată, chiar lângă el, o serie de ţipete 
pătrunzătoare. 

Un glas îi strigă în ureche: „Poliţia în uniforme roşii”, şi se 
îndepărtă imediat, fără să-i răspundă la întrebări. 


Toate glasurile strigau 


LLA 


Apoi se auzi apropiindu-se un sunet, un fel de pârâitură, şi 
în acelaşi timp nişte fulgere slabe dansară de-a lungul 
drumurilor exterioare. În lumina de-o clipă, Graham văzu 
capetele şi trupurile unor oameni înarmaţi cu arme la fel cu 
ale celor din gardă. Spaţiul era plin de zgomot, de 
pocnituri, de fulgere scurte de lumină şi, brusc, întunericul 
se dădu în lături, că o perdea. 

O lumină puternică îl orbi, apoi rămase buimăcit văzând 
masele clocotitoare de oameni care se luptau. Strigăte, 
aclamații se ridicau de pretutindeni. Privi în sus să vadă de 
unde venea lumina. Un om era atârnat foarte sus, de 
capătul superior al unui cablu, ţinând de o frânghie steaua 
orbitoare care gonise întunericul. Omul purta o uniformă 
roşie. 

Graham îşi îndreptă din nou privirea spre platformele 
mişcătoare. Îi atrase atenţia o linie roşie. Era o masă 
compactă de oameni îmbrăcaţi în roşu, îngrămădiţi pe 
platforma superioară, cea mai îndepărtată, întorşi cu 
spatele spre zidurile înalte ale clădirii şi înconjurați de o 
mulţime de adversari. Se dădea o luptă. Armele fulgerau, se 
ridicau şi cădeau, şiruri de capete dispăreau de pe linia de 
bătaie, şi alte capete le înlocuiau, scurtele fulgere mici care 
ţâşneau din armele verzi deveneau - cât timp dura lumina - 
mici jeturi de fum cenuşiu. 

Deodată, lumina strălucitoare se stinse şi străzile se 
acoperiră din nou cu un întuneric de cerneală, ca un mister 
tumultuos. 

Simţi că se izbise de ceva. Era împins de-a lungul galeriei. 
Cineva striga... Poate către el. Era prea tulburat pentru a 
mai auzi. Fu împins spre perete, şi un grup de oameni trecu 
în grabă pe lângă el. 1 se păru că oamenii din gardă se 
luptau între ei. 

Apoi apăru din nou omul atârnat de cablu, ţinând lumina 
strălucitoare, şi întreaga scenă fu scăldată în lumină albă. 
Grupul de oameni îmbrăcaţi în roşu parcă se mai mărise şi 
se mai apropiase; cei mai apropiaţi erau la jumătatea 


drumului spre spaţiul central. Ridicând privirea, Graham 
văzu că oamenii în roşu apăruseră şi în galeriile întunecate 
ale clădirii din faţă, şi îşi îndreptau armele, pe deasupra 
poliţiştilor aflaţi jos, către mulțimile înfierbântate de oameni 
de pe platformele din mijloc. Începu să desluşească sensul 
evenimentelor. Marşul poporului nimerise chiar de la 
început într-o cursă. După ce fuseseră buimăciţi de 
stingerea luminilor, oamenii erau acum atacați de poliţia în 
uniforme roşii. Apoi, îşi dădu seama că rămăsese singur, că 
Lincoln şi oamenii din gardă continuau să meargă de-a 
lungul galeriei, în direcţia în care merseseră înainte de a se 
lăsa întunericul. Îi văzu făcându-i semne disperate cu mâna 
şi alergând înapoi, către el. Un strigăt puternic se ridică 
dinspre platformele mişcătoare. Întreaga faţadă a clădirii 
întunecate din faţă era înţesată cu oameni îmbrăcaţi în 
roşu. Ei arătau cu degetul către Graham şi strigau. 

— Cel-care-doarme! Salvaţi-l pe Cel-care-doarme! strigau 
mii de guri. 

Auzi o izbitură deasupra capului, în zid. Privi în sus şi văzu 
o pată de metal argintiu, în formă de stea. Lincoln ajunsese 
lângă el. Se simţi apucat de braţ. Apoi, poc, poc; îşi 
greşiseră încă de două ori ţinta. 

Nu înţelese din primul moment ce se întâmpla. În timp ce 
privea, strada şi tot ce era în jur dispărură. Se stinsese şi 
cea de a doua stea luminoasă. 

Lincoln îl apucase pe Graham de braţ şi îl trăgea de-a 
lungul galeriei. 

— Hai, înainte de a se aprinde din nou lumina! strigă el. 

Graba lui era contagioasă. Instinctul de conservare învinse 
în fiinţa lui Graham paralizia produsă de uluiala lui fără de 
margini. Deveni, pentru un timp, o creatură oarbă, 
stăpânită de frică în faţa morţii. Alergă, poticnindu-se din 
cauza întunericului, izbindu-se de oamenii lui de gardă care 
alergau o dată cu el. Singura lui dorinţă era să fugă, să 
scape de această galerie periculoasă unde şedea în văzul 
tuturor. Se aprinse încă o stea luminoasă şi, o dată cu ea, se 


ridică un strigăt puternic în jurul platformelor. Un tumult îi 
răspunse de pe platforme. Oamenii în uniforme roşii 
aproape atinseseră, jos, culoarul central. Feţele lor 
nenumărate se întoarseră spre el şi izbucniră strigăte. 
Fațada albă de pe cealaltă parte a străzii era înţesată de 
uniforme roşii. Şi toate aceste evenimente ieşite din comun 
erau în legătură cu el, întoarse în direcţia lui ca pe un pivot. 
Oamenii în uniforme roşii făceau parte din garda Consiliului 
şi încercau să-l captureze din nou. 

Spre norocul lui, erau primele gloanţe trase, după o sută şi 
cinci zeci de ani, cu intenţia de a ucide. El auzi gloanţele 
şuierându-i pe deasupra capului, simţi un strop de metal 
topit înţepându-i urechea şi, fără să privească, îşi dădu 
seama că întreaga faţadă, a clădirii din faţă era înţesată de 
poliţiştii în uniforme roşii, care, fără să se mai ascundă, 
strigau şi trăgeau asupra lui. 

Unul dintre oamenii gărzii căzu chiar în faţa lui şi Graham, 
neputând să se oprească, sări peste trupul care se 
zvârcolea. 

În clipa următoare pătrunse teafăr în obscuritatea unui 
coridor şi în acelaşi timp cineva care venea, se pare, dintr-o 
parte se izbi cu putere de el. Cobori o scară, într-un 
întuneric absolut. Se rostogoli, apoi fu lovit, din nou şi se 
izbi cu mâinile de un perete. Se trezi strivit de greutatea 
unor trupuri care se luptau, răsucit şi împins spre dreapta. 
O presiune enormă îl ţintuia locului. Nu mai putea să 
respire şi simţea că i se sfărâmă coastele. Urmă un moment 
de uşurare, şi întreaga masă de oameni care se mişca 
laolaltă îl împinse înapoi, către marele teatru de unde 
venise. Erau clipe când picioarele nici nu-i mai atingeau 
pământul. Apoi se poticnea şi era împins. Se auzeau 
strigăte de „lată-i că vin!” şi, chiar lângă el, un țipăt 
înnăbuşit. Piciorul i se izbi de ceva moale şi răsună un 
geamăt răguşit. Cineva strigă „Cel-care-doarme!”, dar el 
era prea năucit ca să poată vorbi. Se auzeau detunăturile 
armelor verzi. Un timp, voinţa îl părăsi, nu mai era decât un 


atom în mijlocul panicii, orb, fără să mai poată gândi, 
acţionând mecanic. Împinse, îmbrânci în dreapta şi în 
stânga, se răsuci în mijlocul înghesuielii, apoi piciorul i se 
împiedică de o treaptă şi se trezi urcând. Şi, deodată, feţele 
din jurul lui ieşiră din întuneric, vizibile, de o paloare 
cadaverică, uimite, îngrozite, asudate, într-o lumină lividă. 
Foarte aproape de el, nici la jumătate de metru, văzu figura 
unui tânăr. Un simplu incident trecător, care nu-l emoţiona 
de loc, dar îi reveni mai târziu, în vise. Tânărul, ridicat în 
picioare pentru o clipă, în mijlocul mulţimii, fusese împuşcat 
şi era mort. 

Probabil că omul de pe cablu aprinsese cea de-a patra stea 
albă. 

Lumina ei pătrundea prin ferestrele şi arcadele uriaşe şi îi 
arătă lui Graham că el nu mai era decât un atom, în această 
masă densă de siluete negre şi mişcătoare, împinse înapoi, 
spre partea inferioară a marelui teatru. Acum, tabloul era 
livid şi întretăiat ici şi colo de umbre negre. Chiar lângă el, 
oamenii în uniforme roşii îşi croiau drum prin masa de 
oameni. N-ar fi putut să spună dacă îl văzuseră. Îl căută cu 
privirea pe Lincoln şi pe oamenii din garda lui. Îl văzu pe 
Lincoln lângă scena teatrului, înconjurat de o mulţime de 
răsculați cu insigne negre, ridicat pe sus şi căutându-l cu 
ochii în toate părţile. Graham constată că el se afla de 
cealaltă parte a mulţimii şi că în spatele lui, despărțite de o 
barieră, se aflau băncile în amfiteatru, goale. Îi veni o idee 
şi încercă să-şi croiască drum spre barieră. Când ajunse 
lângă ea, lumina se stinse. 

Îşi desfăcu imediat mantia neagră care nu numai că-i 
împiedica mişcările, dar şi atrăgea atenţia asupra lui, şi o 
lăsă să alunece în jos de pe umeri. Auzi cum cineva se 
împiedică în faldurile ei. În clipa următoare, Graham 
escaladă bariera şi sări în beznă. Apoi, pipăindu-şi drumul, 
ajunse la capătul inferior al unui coridor care urca în pantă. 
În întunericul de aici, împuşcăturile nu se mai auzeau, iar 
vacarmul alergăturii şi glasurilor se mai domolise. Ajungând 


la o treaptă neaşteptată, Graham se poticni şi căzu. În 
aceeaşi clipă, prin întunericul din jur se zăriră din nou pete 
şi insule de lumină vie, mugetul se ridică mai puternic şi 
strălucirea altei stele albe pătrunse prin ferestrele imense 
ale teatrului. 

Se rostogoli peste câteva scaune, auzi strigăte şi pocnituri 
de armă, făcu un efort să se ridice şi fu trântit din nou; în 
jurul lui se afla un grup de oameni cu insigne negre trăgând 
spre poliţiştii în uniforme roşii, sărind printre scaune şi 
ghemuindu-se ca să-şi încarce din nou armele. Înstinctiv, 
Graham se ghemui şi el printre scaune, pentru a se ascunde 
de gloanţele rătăcite, care atingeau pernele pneumatice şi 
tăiau bucăţi strălucitoare din garniturile de metal. Tot 
instinctiv, el reţinu direcţia coridoarelor, cea mai bună cale 
pe care putea să scape, de îndată ce vălul întunericului va 
cădea din nou. 

Un tânăr îmbrăcat în haine de un albastru şters se 
apropie, sărind peste scaune. 

— Hei! strigă el, zburând cu picioarele la câţiva centimetri 
de obrazul lui Graham. 

Tânărul îl privi, fără să dea vreun semn că-l recunoaşte, se 
întoarse, pentru a trage din nou, trase şi, strigând: „Jos 
Consiliul!”, era gata să tragă încă o dată. Atunci, lui Graham 
i se păru că jumătate din gâtul omului dispăruse. Ceva 
umed căzu pe obrazul lui Graham. Arma verde se opri, 
ridicată pe jumătate. O clipă, omul rămase liniştit, cu faţa 
golită brusc de expresie, apoi începu să se încline înainte. 
Genunchii se îndoiră. Omul căzu o dată cu întunericul. La 
zgomotul căzăturii, Graham se ridică şi alergă din 
răsputeri, până când se împiedică de o treaptă de pe 
coridor. Se ridică în picioare şi reîncepu să alerge de-a 
lungul coridorului. 

Când străluci cea de a şasea stea, el se afla lângă 
deschiderea unui pasaj. Pe lumină, începu să alerge mai 
repede, intră în pasaj şi coti în clipa când se făcu din nou 
întuneric complet. O izbitură îl împinse într-o parte, se 


rostogoli, apoi se ridică din nou în picioare. Se pomeni în 
mijlocul unor oameni nevăzuţi, care fugeau în aceeaşi 
direcţie. Singurul lui gând, ca şi al celorlalţi, era să scape 
din această învălmăşeală. Împinse, lovi, se clătină, alergă, fu 
strivit, îşi pierdu echilibrul şi se ridică din nou. 

Alergă, timp de câteva minute, prin întuneric, de-a lungul 
unui coridor întortocheat, străbătu un spaţiu larg şi deschis, 
cobori o pantă lungă, şi în cele din urmă ajunse la un şir de 
trepte, care porneau de pe un loc neted. O mulţime de 
oameni strigau: 

— Iată-i că vin! Vine poliţia. Trag în noi. Fugiţi de aici! 
Poliţia va trage! Să ne adăpostim pe strada a şaptea. Porniţi 
spre strada a şaptea! 

În mulţime erau femei, copii şi bărbaţi. Oamenii strigau 
într-una, în fel şi chip. Mulțimea se îndreptă către o boltă, 
trecu printr-un fel de deschidere îngustă şi ieşi într-un 
spaţiu mai larg, uşor luminat. Siluetele negre din jurul său 
se răspândiră, alergând în sus către ceea ce părea să fie, în 
lumina slabă, un şir gigantic de trepte. Graham îi urmă. 
Oamenii se împrăştiară în dreapta şi în stânga... şi el îşi 
dădu seama că nu se mai afla în mijlocul mulţimii. Se opri 
lângă treapta cea mai înaltă. În faţa lui, la acelaşi nivel, 
erau nişte bănci şi un mic chioşc. Se duse până la chioşc şi 
se opri în umbra de sub streaşină ei, gâfâind şi privind de 
jur împrejur. 

Totul era confuz şi cenuşiu, dar el observă că marile trepte 
nu erau decât platformele „străzilor”, acum nemişcate. 
Platformele erau înclinate în ambele părţi şi, dincolo de ele, 
se înălţau clădirile, ca nişte umbre uriaşe cu firme şi 
reclame abia desluşite: sus, printre traverse şi cabluri, se 
zărea o fâşie palidă, întreruptă, a cerului. Un grup de 
oameni trecu în goană. După strigătele şi glasurile lor 
păreau că aleargă spre locul luptei. Alţii, mai puţin 
zgomotoşi, se strecurau timizi prin umbră. 

De departe, din josul străzii, se auzea zgomotul unei lupte. 
Dar Graham ştia că nu aceasta era strada din faţa teatrului. 


Din lupta de acolo nu se mai auzea şi nu se mai zărea nimic. 
Şi... - ce idee ciudată! - toţi oamenii aceştia luptau pentru 
el! 

Câteva clipe, el trăi senzaţia unui om care, oprindu-se din 
lectura unei cărţi captivante, se îndoieşte deodată de tot 
ceea ce admisese până atunci fără rezerve. În acele clipe, el 
nu mai avea gândul la amănunte; îl copleşise efectul 
general. Era destul de ciudat că, în timp ce fuga din 
închisoarea Consiliului, mulţimea uriaşă din sală şi atacul 
poliţiei în uniforme roşii asupra puzderiei de oameni îi erau 
limpezi în minte, trebuia, în schimb, să facă un efort pentru 
a-şi aminti de trezirea din somnul cataleptic şi de timpul 
meditaţiilor din camerele tăcute. La început, memoria lui 
sărea peste aceste perioade şi îl ducea înapoi, la cascada 
din Pentargen, care tremura în bătaia vântului, şi la 
splendorile sumbre ale coastei însorite din Cornwall. 
Contrastul dădea tuturor amintirilor un aspect de irealitate. 
Apoi golul se umplu şi Graham începu să înţeleagă. 

Situaţia în care se afla nu mai era o enigmă, cum fusese în 
camerele tăcute. Cel puţin acum avea un contur ciudat şi 
gol al evenimentelor. El era, într-un fel, posesorul a 
jumătate din lume, şi puternice partide politice luptau să-l 
aibă de partea lor. Pe de o parte era Consiliul Alb, cu poliţia 
în uniforme roşii, hotărât, după cum se părea, să-i uzurpe 
proprietatea şi poate chiar să-l ucidă; pe de altă parte - 
răscoala care îl eliberase, având ca şef nevăzut pe Ostrog. 
Şi tot acest oraş gigantic era zguduit de lupta dintre acele 
partide. Cât de anapoda se dezvoltase lumea! 

— Nu înţeleg, strigă el. Nu înţeleg! 

El reuşise să scape din lupta dintre aceste două partide, 
să-şi câştige această libertate întunecată. 

Ce se va mai întâmpla de acum înainte? Ce se întâmpla în 
clipa de faţă? Îşi închipui pe oamenii îmbrăcaţi în roşu 
căutând să-l captureze, gonind din faţa lor pe răsculații cu 
insigne negre. 


Norocul îi dăduse, în orice caz, răgazul să mai respire. 
Putea să se ascundă nestingherit de cei care treceau pe 
lângă el, putea să urmărească mersul evenimentelor. 
Privirea lui îmbrăţişa imensitatea complexă şi întunecată a 
clădirilor slab luminate, şi prin minte îi trecu gândul, ca o 
descoperire surprinzătoare, că soarele se ridica deasupra 
oraşului şi că lumea era din nou strălucitoare, sub vechea şi 
binecunoscuta lumină a zilei. După puţin timp, respiră ceva 
mai liniştit. Hainele i se uscaseră de umezeala cu care le 
pătrunsese zăpada. 

Rătăci câteva mile pe aceste străzi crepusculare, 
nevorbind nimănui, neînsoţit de nimeni - o siluetă 
întunecată printre alte siluete întunecate - om al trecutului, 
atât de invidiat, posesor fără voie a jumătate de lume. 
Oriunde întâlnea lumini, mulţimi de oameni sau vreo 
agitaţie mai puternică, şedea mai întâi la pândă, de teamă 
să nu fie recunoscut, şi făcea cale întoarsă, sau urca şi 
cobora scările din mijloc, încercând să ajungă la vreun 
sistem transversal de străzi, situate fie deasupra, fie 
dedesubt. Deşi nu mai întâlni nici o încăierare, întregul oraş 
era dominat de spiritul luptei. La un moment dat se văzu 
nevoit să alerge, pentru a evita o mulţime de oameni care 
năvăleau de-a lungul străzii. Toţi cei din jur păreau că se 
alătură lor. Erau mai ales bărbaţi şi purtau nişte obiecte 
care păreau să fie arme. Probabil că lupta se concentrase 
mai ales în cartierul pe care Graham tocmai îl părăsise. Un 
vuiet îndepărtat al conflictului îi ajungea necontenit la 
urechi. Prudenţa şi curiozitatea se luptară în el câtva timp. 
Dar prudenţa învinse şi el continuă să rătăcească departe 
de locul luptei - atât cât îşi putea da seama. Merse 
nestingherit, nebănuit de nimeni, prin întuneric. Nu se mai 
auzea nici măcar vreun ecou îndepărtat al bătăliei; pe lângă 
el treceau din ce în ce mai puţini oameni, şi, în cele din 
urmă, imensele străzi deveniră pustii. Fațadele clădirilor 
erau urâte şi aspre; se părea că ajunsese într-un cartier de 


magazii părăsite. Singurătatea puse stăpânire pe el - paşii i 
se încetiniră. 

Oboseala creştea. Din când în când se oprea din drum, 
aşezându-se pe unul dintre numeroasele scaune instalate 
pe platformele superioare. Dar o frământare febrilă, 
conştiinţa rolului central pe care îl juca în această luptă nu-l 
lăsa să se oprească mult timp într-un loc. Oare bătălia se 
dădea numai pentru el? 

Apoi, pe când străbătea o întindere pustie, se produse 
deodată un cutremur de pământ - însoţit de vuiete şi tunete 
- un curent puternic de aer rece trecu prin oraş, cu zgomot 
de geamuri sparte, de ziduri care se prăbuşeau - o serie de 
zguduiri colosale. O avalanşă de sticlă şi fierărie căzu de pe 
acoperişurile îndepărtate în galeria de mijloc, la nu puţin de 
o sută de metri de el, iar din depărtare se auziră strigăte şi 
tropote de paşi. Graham, sub impulsul unei agitaţii fără 
rost, porni şi el să alerge de colo-colo. 

Un om se apropie, în goană, de el. Abia atunci Graham îşi 
recapătă stăpânirea de sine. 

— Ce-au aruncat în aer? întrebă omul gâfâind. A fost o 
explozie. Şi, înainte ca Graham să poată vorbi, porni mai 
departe în fugă. 

Imensele clădiri se ridicau întunecate, învăluite într-un 
crepuscul stăruitor, cu toate că fâşia de cer de deasupra 
strălucea acum în lumina zilei. Graham fu izbit de mai multe 
aspecte ciudate, din care, pe moment, nu înţelegea nimic; 
reuşi să descifreze unele dintre inscripţiile cu caractere 
fonetice. Dar avea vreun rost să descifrezi, după un efort 
considerabil al ochilor şi al minţii, acele inscripţii 
misterioase care sunau cam aşa: „Aici este Eadhamite” sau 
„Biroul Muncii - Sectorul Mic”? Şi - ceea ce era curios - 
probabil că unele sau chiar toate aceste clădiri ca nişte 
stânci erau ale lui! 

Bizareria experienţei pe care o trăia îi apăru clar în faţă. 
De fapt, el făcuse un salt în timp, cum şi-l imaginaseră de 
multe ori romancierii. Şi, odată acest salt realizat, el se 


aşteptase, mintea lui se aşteptase să asiste la un spectacol. 
Dar nu era un spectacol, ci o mare şi nelămurită primejdie, 
plină de umbre ostile şi văluri de întuneric. Undeva, prin 
acest labirint al beznei, îl aştepta moartea. Oare va fi, în 
cele din urmă, omorât înainte de a vedea această lume 
nouă? Poate că, la primul colţ întunecos, îl pândea moartea. 
Îl cuprinse o dorinţă vie de a vedea, o dorinţă aprinsă de a 
cunoaşte. 

Începu să se teamă de colţurile străzilor. Credea că nu 
poate fi în siguranţă decât ascunzându-se. Dar unde putea 
să se ascundă, pentru a nu fi văzut când se vor aprinde din 
nou luminile? În cele din urmă, se aşeză pe o bancă dintr-un 
loc retras, pe una din străzile superioare, închipuindu-şi că 
era singur. 

Îşi frecă ochii obosiţi cu degetele. Ce-ar fi dacă, atunci 
când va privi din nou, jgheabul întunecat al acestor străzi 
paralele şi clădirile de o înălţime insuportabilă n-ar mai 
exista? Dacă ar descoperi că toate întâmplările din aceste 
câteva zile, trezirea, mulțimile care strigau, întunericul şi 
lupta nu erau decât o fantasmagorie, un alt mod, mai viu, 
de a visa? Desigur, nu era decât un vis! Totul era atât de 
inconsecvent, atât de lipsit, de rațiune! De ce se luptau 
oamenii pentru el? De ce l-ar privi această lume raţională 
ca pe un Stăpânitor, ca pe un Stăpân? 

Aşa gândea el, stând cu ochii închişi; apoi privi din nou, 
aproape sperând, în ciuda auzului, să revadă vreun aspect 
familiar al vieţii din secolul al nouăsprezecelea, şi să vadă, 
poate, în faţa lui, micul golf din Boscastle, ţărmul stâncos 
din Pentargen, sau camera lui de culcare. Dar faptele nu ţin 
seamă de speranţele omeneşti. Un grup de oameni cu un 
drapel negru străbătu umbrele din apropiere, îndreptându- 
se spre locul bătăliei, şi dincolo de ei se ridicau, zidurile 
ameţitoare ale fațadelor, vaste şi întunecate, cu inscripţiile 
lor neînţelese, care abia se zăreau. 

— Nu este un vis zise el, nu este nici un vis, şi îşi cufundă 
faţa în palme. 


CAPITOLUL XI. BĂTRÂNUL CARE ŞTIA TOTUL. 

Tresări, auzind pe cineva tuşind lângă el. 

Se întoarse repede şi, cercetând cu privirea, văzu o 
făptură, scundă, cocoşată, aşezată la vreo doi metri mai 
departe, în umbra gardului despărțitor: 

— Ai vreo noutate? întrebă glasul ascuţit şi gâfâit al unui 
om foarte bătrân. 

Graham, ezită. 

— Niciuna, zise el. 

— Stau aici până când se aprind iar luminile, râse 
bătrânul. Bestiile albastre, umblă, peste tot... peste tot. 

Graham răspunse cu un mormăit nearticulat încercă să-l 
vadă pe bătrân, dar întunericul îi ascundea faţa. Dorea din 
răsputeri să-i răspundă, să vorbească, dar nu ştia cum să 
înceapă. 

— Blestemat să fie! zise bătrânul deodată. Blestemat! Să 
fiu scos din odaia mea, printre atâtea primejdii! 

— E greu, începu, Graham. E greu, pentru dumneata. 

— Întuneric. Sunt un bătrân pierdut, în întuneric. Toată 
lumea a înnebunit. Război şi lupte. Poliţia e înfrântă şi 
numai pungaşi, pretutindeni De ce nu aduc nişte negri să 
ne apere?... Nu, nu mai calc eu prin coridoare întunecoase! 
Am căzut peste un om mort. 'le simţi mai bine în tovărăşia 
cuiva - zise bătrânul, privindu-l cu sinceritate - dacă 
nimereşti o tăvărăşie bună. Apoi se ridică şi se apropie de 
Graham. 

Probabil că rezultatul examinării era satisfăcător. Bătrânul 
se aşeză, bucuros că nu mai rămâne singur. 

— Eh! zise el, trăim vremuri teribile! Război, lupte, şi 
morţi care zac acolo, bărbaţi, bărbaţi viguroşi care pier în 
întuneric. Fiii mei! Am trei fii. Dumnezeu ştie unde sunt în 
noaptea asta. 

Glasul se opri. Apoi repetă, cu glas tremurător: 

— Dumnezeu ştie unde sunt în noaptea asta. 

Graham căuta o întrebare care să nu-i trădeze ignoranţa. 
Dar vocea bătrânului întrerupse tăcerea. 


— Ostrog va învinge, zise el. Va învinge. Şi nimeni nu poate 
spune ce va deveni lumea sub conducerea lui. Fiii mei 
lucrează toţi trei la motoarele de vânt. Una din nurorile 
mele a fost amanta lui, câtva timp. Amanta lui! Noi nu 
suntem oameni de rând. Şi totuşi, ei m-au zvârilit să 
rătăcesc în seara asta la voia întâmplării... Eu ştiam ce se 
punea la cale. Ştiam înaintea multora. Dar e prea întuneric! 
Şi să cad deodată peste un cadavru, în întuneric! 

I se putea auzi respiraţia şuierătoare. 

— Ostrog... zise Graham. 

— Cel mai mare conducător pe care l-a văzut lumea 
vreodată, zise glasul bătrânului. 

Graham căuta cum să înceapă discuţia. 

— Consiliul are puţini prieteni în popor, se hazardă el. 

— Puţini. Şi fără valoare. Ei şi-au trăit traiul. Eh! Ar fi 
trebuit să-i păstreze pe cei mai isteţi. Dar au ţinut de două 
ori alegeri. Şi Ostrog... Acum a izbucnit, şi nimic nu-l mai 
poate opri, nimic nu-l mai poate opri. Ei l-au respins de 
două ori pe Ostrog... Ostrog Conducătorul. Am auzit cât de 
furios a fost atunci... A fost teribil. Cerul să-i apere! Căci pe 
Pământ nimic nu-i mai poate apăra. Ela ridicat împotriva 
lor Companiile de Muncă. Nimeni altul n-ar fi îndrăznit. 
Toate hainele albastre,sunt înarmate şi au pornit! El va 
merge până la capăt. Până la capăt. 

Rămase câteva clipe tăcut. 

— Acest om, Cel-care-doarmE. Începu el. 

— Da, zise Graham. Ei bine? 

Vocea bătrânului se transformă într-o şoaptă confidențială, 
iar faţa slabă şi întunecată se apropie de Graham. 

— Adevăratul Cel-care-doarme. 

— Da... zise Graham. 

— A murit cu mulţi ani în urmă. 

— Cum? zise Graham brusc. 

— Acum mulţi ani. A murit. Acum mulţi ani. 

— Nu mai spune! zise Graham. 


— Ba da. Chiar aşa. A murit. Acesta, cel care s-a trezit, l-a 
înlocuit, în timpul nopţii, pe cel adevărat. Nu-i decât o biată 
creatură, pe care au adormit-o. Dar nu pot să spun tot ce 
ştiu. Nu trebuie să spun tot ce ştiu. 

O bucată de timp el mormăi lucruri de neînțeles. Dar era 
greu ca să-şi păstreze secretul numai pentru el. 

— Nu-i cunosc pe cei care l-au adormit... Asta s-a 
întâmplat înainte de vremea mea... Dar cunosc pe omul 
care i-a injectat nişte substanţe înviorătoare şi l-a trezit din 
somn. Era o şansă din zece. Să-l trezească şi să-l ucidă. Să-l 
trezească sau să-l ucidă. Aşa procedează Ostrog. 

Graham era atât de uimit de aceste afirmaţii, încât a 
trebuit să-l întrerupă, să-l facă pe bătrân să repete 
cuvintele, să-l întrebe din nou, pe ocolite, înainte de a fi 
sigur de sensul şi nebunia celor auzite. Trezirea lui nu 
fusese deci naturală! Era doar nălucirea unei minţi senile, 
sau exista şi un sâmbure de adevăr? Răscolind prin 
ungherele întunecoase ale memoriei, el dădu deodată peste 
o idee care ar fi putut să aibă într-adevăr un efect 
stimulator. Poate că întâlnise o împrejurare favorabilă, 
poate că, în sfârşit, reuşea să afle ceva despre această 
epocă nouă. Bătrânul gâfâi câteva clipe şi scuipă, apoi 
glasul tremurător continuă să-şi depene amintirile: 

— Prima dată ei l-au îndepărtat. Eu am urmărit totul... 

— L-au îndepărtat? Pe cine? zise Graham. Pe Cel-care- 
doarme? 

— Pe Cel-care-doarme? Nu. Pe Ostrog. Ela fost teribil... 
Teribil! Apoi i-a promis, i s-a promis cu siguranţă pentru 
data viitoare. Cât de nesocotiţi au fost... Să nu le mai fie 
teamă de el. Acum, tot oraşul este în puterea lui, iar cei de 
seama noastră suntem doar praful pe care îl calcă în 
picioare. Praful pe care îl calcă în picioare. Până când s-a 
apucat el de treabă... muncitorii îşi tăiau gâtul unul altuia, 
ucideau vreun chinez sau vreun agent al Poliţiei Muncii, şi 
ne lăsau pe noi ceilalţi în pace. Cadavre! Furturi! Întuneric! 


Asta nu s-a mai întâmplat de un gross de ani... Ah!... Când 
cei mari se iau la ceartă e rău de cei mici! E rău. 

— Ai pus... că nu a fost... ce?... de un gross de ani? 

— Eh! zise bătrânul, apoi mormăi ceva despre oamenii 
oare nu se exprimă clar, şi-l făcu pe Graham să repete de 
trei ori întrebarea. 

— Lupte, şi masacre, şi arme în mâini, şi nebuni care 
trăncănesc despre libertate şi tot îelul de treburi ca astea, 
zise bătrânul. De când sunt, asta nu s-a mai întâmplat. 
Parcă ar fi în vremurile de demult... desigur... când s-a 
răsculat poporul din Paris... acum trei groşi de ani. Asta am 
vrut să spun că nu s-a mai întâmplat. Dar aşa e mersul 
lumii. Trebuie să se întoarcă înapoi. Ştiu. Ştiu. În toţi aceşti 
cinci ani, Ostrog a lucrat, şi au fost tulburări, şi foamete, şi 
ameninţări, şi multă vorbărie, şi arme. Haine de pânză 
albastră şi proteste. Nimeni nu mai era în siguranţă. Totul 
se încurca şi se năruia. Şi iată unde am ajuns! Revoltă, 
lupte, şi Consiliul îşi vede sfârşitul apropiindu-se. 

— Eşti destul de bine informat asupra evenimentelor, zise 
Graham. 

— Ştiu ce trebuie să aud. Nu mă mulţumesc numai cu ceea 
ce spun maşinile care trăncănesc. 

— Desigur că nu, zise Graham, întrebându-se ce ar putea 
să însemne „maşinile care trăncănesc”. Şi eşti sigur că 
acest Ostrog... eşti sigur că Ostrog a organizat răscoala şi a 
pus la cale trezirea Celui-care-doarme? Numai ca să se 
afirme... pentru că nu a fost ales în Consiliu? 

— Cred că toată lumea ştie asta, zise bătrânul. În afară de 
imbecili. El vrea să fie Stăpân. Fie în Consiliu, fie altfel. 
Chiar şi cei care nu ştiu nimic, asta tot o ştiu. Şi iată-ne 
acum ca morţi zăcând în întuneric! Dar bine, unde ai fost 
dumneata, că nu ai auzit despre cearta dintre Ostrog şi 
Verney-ii? Şi în legătură cu ce crezi că sunt tulburările? Cu 
Cel-care-doarme? Eh? Crezi că Cel-care-doarme este chiar 
cel adevărat? Şi că s-a trezit singur... eh? 


— Eu sunt un om simplu, mai bătrân decât par, şi cam 
uituc, zise Graham. Multe întâmplări... mai ales în ultimii 
ani... Ca să-ţi spun drept, dacă aş fi eu Cel-care-doarme, n- 
aş fi ştiut mai puţin. 

— Eh! zise celălalt. Bătrân, dumneata? Nu pari prea 
bătrân! Dar nu oricine îşi păstrează memoria la bătrâneţe, 
ca mine... e adevărat. Dar faptele astea, atât de bine 
cunoscute! Şi dumneata doar nu eşti atât de bătrân ca 
mine... nici nu te apropii de vârsta mea. Ei bine! Poate că n- 
ar trebui să-i judec pe alţii după mine. Eu sunt tânăr... 
pentru un om atât de bătrân. Poate că dumneata eşti 
bătrân, pentru un om atât de tânăr... 

— Chiar aşa, zise Graham. Povestea mea este ciudată. Ştiu 
foarte puţine. Cât despre istorie! Pur şi simplu nu cunosc 
istoria. Cel-care-doarme şi lulius Cezar sunt totuna pentru 
mine. Mă interesează să te aud vorbind aceste lucruri. 

— Ştiu câte ceva, zise bătrânul. Ştiu câte ceva... Dar... 
ascultă! 

Cei doi oameni tăcură, ascultând. Se auzi o răbufnire grea, 
o zguduire care făcu să tremure banca pe care şedeau. 
Trecătorii se opriră, strigând ceva unii către alţii. Bătrânul 
era dornic să pună întrebări; opri un om care treceape 
aproape. Graham, împins de exemplul bătrânului, se ridică 
şi acostă un alt trecător. Nimeni nu ştia ce se întâmplase. Se 
întoarse la bancă şi îl găsi pe bătrân mormăind, cu glas 
scăzut, întrebări nedesluşite. Câteva clipe nu-şi vorbiră 
NIMIC. 

Prezenţa acestei încleştări gigantice, atât de apropiată şi 
totuşi atât de îndepărtată, copleşea imaginaţia lui Graham. 
Avea oare dreptate acest bătrân, ceea ce spuneau oamenii 
era adevărat, răsculații urmau să cucerească victoria? Sau 
se înşelau cu toţii, şi oamenii în uniforme roşii măturau totul 
din calea lor? În fiece clipă, puhoiul luptei putea să se 
reverse în acest cartier liniştit al oraşului, cuprinzându-l din 
nou şi pe el. Acum, în acest răgaz, trebuia să afle cât mai 
mult. Se întoarse către bătrân, gata să-i pună o întrebare, 


apoi renunţă s-o mai rostească. Dar gestul lui îi trezi din 
nou bătrânului pofta de vorbă. 

— Eh! Cum se mai potrivesc lucrurile! zise bătrânul. În 
acest om, Cel-care-doarme, şi-au pus nădejdile toţi nebunii! 
Eu îi ştiu toată povestea... Întotdeauna mi-au plăcut astfel 
de poveşti. Când eram copil... sunt atât de bătrân azi... 
obişnuiam să mai citesc cărţi tipărite. Nici nu-ţi vine să 
crezi. Probabil că dumneata n-ai văzut niciuna... acum 
mucegăiesc şi se prăfuiesc... Compania Sanitară le arde, ca 
să facă din ele sodă pentru spălat. Dar erau bune şi ele, cu 
toate că erau murdare. Învăţai multe din ele. Noile Maşini 
Vorbitoare... dumitale nu ţi se par noi, nu?... sunt lesne de 
ascultat, lesne de uitat. Dar eu am urmărit toată povestea 
Celui-care-doarme încă de la început. 

— N-ai să mă crezi, zise Graham încet, dar sunt atât de 
ignorant... am fost atât de preocupat de treburile mele, 
situaţia mea a fost atât de neobişnuită... încât nu ştiu nimic 
din povestea Celui-care-doarme. Cine era? 

— Eh! zise bătrânul. Eu ştiu. Eu ştiu. Era un biet om de 
rând, care - sărmanul - a dat de o femeie cam nebunatică. 
Şi a căzut în catalepsie. Mai există vechituri de alea, de 
culoarea brună... fotografii cu nitrat de argint... care îl 
arată aşa cum şedea culcat, acum un gross şi jumătate de 
ani... un gross şi jumătate de ani! 

— A dat de o femeie cam nebunatică, sărmanul, zise 
Graham încet, ca pentru el însuşi, şi apoi cu glas tare, da... 
ei bine! continuă. 

— Trebuie să ştii că avea un văr, numit Warming, un om 
singuratic, fără copii, care a făcut o mare avere din nişte 
afaceri cu drumurile... primele drumuri în Eadhamită. Dar 
desigur că ai auzit? Nu? Cum aşa? Ela cumpărat toate 
drepturile de brevetare şi a înfiinţat o mare societate. Pe 
atunci existau nenumărate întreprinderi separate şi 
societăţi de afaceri. Nenumărate! Drumurile lui au dus la 
desfiinţarea căilor ferate... vechiturile alea... în două duzini 
de ani. Warming a cumpărat toate drumurile şi le-a 


eadhamitat. Şi, pentru că n-a vrut să-şi fărâmiţeze averea şi 
să o lase împărţită în acţiuni, a lăsat totul Celui-care- 
doarme, şi a instituit un Consiliu de administraţie, ales şi 
instruit de el. El ştia că niciodată Cel-care-doarme nu se va 
mai trezi, că va continua să doarmă, să doarmă până va 
muri. El ştia asta foarte bine! Şi apoi, din senin! un om din 
Statele Unite, care îşi pierduse doi fii într-un accident pe 
mare, a mai adăugat la această, avere o mare donaţie. 
Administratorii s-au trezit chiar de la început cu o avere în 
valoare de o duzină de miriade de lioni. 

— Cum se numea? 

— Graham... 

— Nu... vreau să spun... americanul... 

— Isbister. 

— Isbister! strigă Graham. Bine, dar nici n-am auzit de 
numele acesta. 

— Bineînţeles că nu, zise bătrânul. Bineînţeles. Oamenii nu 
prea învaţă multe în şcolile de azi. Dar eu îi cunosc toată 
povestea. Era un american bogat, originar din Anglia, şi i-a 
lăsat Celui-care-doarme o moştenire chiar mai mare decât a 
lui Warming. Cum a realizat-o? Asta nu ştiu. Ceva în 
legătură cu pictarea prin procedee mecanice. Fapt este că a 
adunat această avere şi i-a lăsat-o Celui-care-doarme şi 
astfel a luat fiinţă Consiliul. La început n-a fost decât un 
Consiliu de administraţie. 

— Şi cum a crescut această avere? 

— Eh!... dar dumneata nu ştii chiar nimic! Ban la ban 
trage... şi doisprezece creieri sunt mai buni decât unul 
singur. Ei au manevrat cu dibăcie. Cu banii au influenţat 
viaţa politică şi au continuat să-i înmulțească prin 
operaţiuni bancare şi tarifare. S-au înmulţit... s-au înmulţit. 
Şi mulţi ani cei doisprezece administratori au ţinut în secret 
creşterea averii Celui-care-doarme, ascunzând-o sub 
diferite nume şi titluri de societăţi şi tot felul de operaţiuni 
similare. Consiliul a cumpărat titluri, ipoteci, acţiuni, 
partide politice, ziare. Dacă vei asculta vechile povestiri, vei 


vedea cum Consiliul a crescut tot mereu. Până în cele din 
urmă s-a ajuns la bilioane şi bilioane de lioni... totul fiind 
averea Celui-care-doarme. Şi totul provenea dintr-un 
capriciu... din testamentul acelui Warming, şi din accidentul 
fiilor lui Isbister. Oamenii sunt ciudaţi, continuă bătrânul. 
Faptul cel mai ciudat pentru mine este cum de a reuşit să 
lucreze Consiliul strâns unit atât de multă vreme. 
Doisprezece oameni. La început erau împărţiţi în câteva 
grupuri. Apoi s-au învăluit în mister. Pe vremea când eu 
eram tânăr, a vorbi despre Consiliu era ca şi cum un om 
ignorant ar fi vorbit despre Dumnezeu. Nu ne trecea prin 
minte ideea că ei ar putea să facă vreun rău. Nu ştiam 
nimic despre femeile lor şi despre viaţa care o duceau. Sau 
poate că acum am devenit eu mai înţelept... Oamenii sunt 
ciudaţi... Mă uit la dumneata, tânăr şi neştiutor, iar eu... un 
bătrân de şaptedozi de ani, aş fi putut foarte bine să uit... şi 
îţi explic totul, concis şi limpede. Şaptedozi - continuă el - 
şaptedozi, şi încă aud şi văd... aud mai bine decât văd. Şi 
gândesc şi sunt la curent cu tot ceea ce se întâmplă. 
Şaptedozi! Viaţa e ciudată. Aveam douădozi de ani când s-a 
născut Ostrog. Îmi amintesc de el cu mult înainte de a-şi fi 
croit drum până în fruntea Controlului. Motoarelor de Vânt. 
Am văzut multe schimbări. Eh! Am purtat şi haine albastre. 
Şi, până la urmă, am ajuns să văd aceste ciocniri, 
întunericul, şi tumultul, şi cadavrele îngrămădite pe străzi. 
Şi toate sunt opera lui! Toate sunt opera lui! 

Glasul i se stinse în mormăituri neclare, adresate lui 
Ostrog. 

Graham rămase pe gânduri. 

— Să vedem, zise el, dacă am înţeles bine. 

Întinse o mână şi începu să numere pe degete. 

— Cel-care-doarme era adormit... 

— A fost schimbat, zise bătrânul. 

— Se poate. Şi în acest timp averea Celui-care-doarme a 
crescut, în mâinile celor doisprezece administratori, până 
când a înghiţit aproape toată marea proprietate din lume. 


Cei doisprezece administratori au devenit, de fapt, în 
virtutea acestei proprietăţi, stăpânii lumii. Întrucât ei sunt 
puterea care plăteşte... după cum vechiul Parlament Englez 
era... 

— Eh! zise bătrânul. Asta e adevărat... e o comparaţie 
bună. Nu eşti chiar atât de... 

— Şi acum, acest Ostrog... a revoluţionat deodată întreaga 
lume, trezindu-l pe Cel-care-doarmE. Despre care nimeni, 
în afară de oamenii de rând, superstiţioşi, nu credea că se 
va mai trezi vreodată... l-a trezit pe Cel-care-doarme, ca să- 
şi revendice averea de la Consiliu, după atâţia ani. 

Bătrânul sublinie această declaraţie cu un acces de tuse. 

— E ciudat, zise el, să întâlneşti un om care află pentru 
prima dată aceste lucruri în seara aceasta. 

— Da, zise Graham, e ciudat. 

— Ai fost în vreun Oraş al Plăcerii? zise bătrânul. Toată 
viaţa mi-am dorit... Chiar şi acum - râse, apoi continuă - mi- 
ar place să mă distrez puţin. Măcar să văd. Mormăi o frază 
pe care Graham n-o înţelese. 

— Când s-a trezit... Cel-care-doarme? întrebă deodată 
Graham. 

— Acum trei zile. 

— Şi unde este acum? 

— E cu Ostrog. A scăpat de la Consiliu acum vreo patru 
ceasuri. Dar bine, stimate domn, unde ai fost în timpul ăsta? 
El era în sala din piaţă... unde s-au dat luptele. Întreg 
oraşul vorbea despre asta. Toate Maşinile Vorbitoare. S-a 
strigat pe toate străzile. Chiar şi nebunii care mai sunt de 
partea Consiliului au recunoscut-o. Toţi se îngrămădeau să-l 
vadă... toţi puneau mâna pe arme. Ai fost beat sau dormeai? 
Zău aşa! Dar probabil că glumeşti! Ie prefaci, desigur! 
Tocmai pentru a opri strigătele Maşinilor Vorbitoare şi a 
împiedica pe oameni să se adune, tocmai din cauza asta ei 
au oprit curentul electric şi ne-au lăsat în întunericul ăsta 
blestemat. Vrei să-mi spui câ...? 


— Am auzit că a reuşit să scape Cel-care-doarme, zise 
Graham. Dar... să revenim o clipă. Eşti sigur că acum este 
cu Ostrog? 

— Ostrog nu-l va lăsa să-i scape, zise bătrânul. 

— Şi Cel-care-doarme, eşti sigur că nu este cel adevărat? 
N-am auzit niciodată... 

— Aşa cred toţi proştii. Aşa cred ei. Ca şi cum n-ar exista o 
mie de treburi despre care nu se aude nimic. Îl cunosc prea 
bine pe Ostrog. Ţi-am spus? Sunt oarecum rudă cu Ostrog. 
Un fel de rudă. Prin nora mea. 

— Presupun... 

— Ei bine? 

— Presupun că nu există, pentru Cel-care-doarme, nici o 
şansă ca să-şi revendice drepturile. Presupun că, de îndată 
ce lupta se va termina, el va deveni cu siguranţă o 
marionetă... în mâinile lui Ostrog sau ale Consiliului. 

— În mâinile lui Ostrog... cu siguranţă. De ce n-ar fi o 
marionetă? Gândeşte-te la situaţia lui. Orice dorinţă, orice 
plăcere, totul i se poate îndeplini. De ce să-şi mai revendice 
drepturile? 

— Ce sunt Oraşele Plăcerii? zise Graham pe neaşteptate. 
Bătrânul îl puse să-şi repete întrebarea. Când înţelese, în 
cele din urmă, cuvintele lui Graham, îl înghionti puternic cu 

cotul. 

— Asta-i prea de tot, zise el. Îţi baţi joc de un bătrân. 
Bănuiam eu că ştii mai multe decât pari să ştii. 

— Poate că da, zise Graham. Dar nu! de ce aş continua să 
mă prefac? Nu, nu ştiu ce este un Oraş al Plăcerii. 

Bătrânul râse, pe un ton familiar. 

— Mai mult chiar, nu ştiu nici să citesc literele voastre, nu 
ştiu ce monedă folosiţi, nu ştiu ce ţări străine mai există. Nu 
ştiu unde mă aflu. Nu ştiu să număr. Nu ştiu de unde să-mi 
procur de mâncare, de băut, sau să-mi găsesc un adăpost. 

— Haide, haide, zise bătrânul, dacă ai un pahar cu 
băutură, unde îl duci, la ureche sau la ochi? 

— Aş vrea să-mi explici toate aceste lucruri. 


— Ha, ha! Ei bine, domnii îmbrăcaţi în mătase trebuie şi ei 
să se distreze. O mână vestejită mângâie o clipă braţul lui 
Graham. Mătase. Bine, bine! Dar, cu toate acestea, aş vrea 
să fiu eu omul care a fost substituit Celui-care-doarme. O să 
petreacă bine. Cu tot fastul şi cu toate plăcerile. Are o 
figură ciudată. Când avea oricine voie să-l vadă, am căpătat 
şi eu bilet şi l-am văzut. Omul cu care a fost înlocuit 
seamănă leit cu cel adevărat, aşa cum îl arată fotografiile. E 
galben la faţă. Dar o să se îngraşe. Trăim într-o lume 
ciudată. Gândeşte-te ce noroc pe el! Ce noroc pe el! Cred 
că va fi trimis la Capri. E cel mai bun loc de distracţie 
pentru un începător. 

Îl apucă din nou tusea. Apoi începu să mormăie cu invidie 
despre plăcerile şi desfătările care îi rămăseseră străine. 

— Ce noroc pe el, ce noroc pe el! Toată viaţa am stat în 
Londra, sperând să-mi vie şi mie rândul. 

— Dar Cel-care-doarme a murit, eşti sigur? zise deodată 
Graham. 

Bătrânul îl puse să-şi repete întrebarea. 

— Oamenii nu trăiesc mai mult decât zecedozi. Ar fi 
nefiresc, zise bătrânul. Eu nu sunt prost. Proştii pot crede 
asta, dar eu nu. 

Graham se supără de siguranţa cu care vorbea bătrânul... 

— Nu ştiu dacă eşti prost sau nu, zise el, dar în privinţa 
Celui-care-doarme te înşeli. 

— Ce? 

— Te înşeli în privinţa Celui-care-doarme. Nu ţi-am spus de 
la început, dar am să-ţi spun acum. Te înşeli în privinţa 
Celui-care-doarme. 

— De unde ştii dumneata? Credeam că nu ştii nimic... nici 
măcar despre Oraşele Plăcerii. 

Graham tăcu. 

— Nu ştii nimic, zise bătrânul. Cum ai putea să ştii? Foarte 
puţini oameni... 

— Eu sunt Cel-care-doarme. 

Fu nevoit să repete. Se lăsă o scurtă tăcere. 


— Ceea ce spui e o prostie, domnule, iartă-mă că-ţi spun. 
Pe vremuri ca astea s-ar putea să-ţi producă neplăceri, zise 
bătrânul. 

Graham, puţin cam încurcat, îşi repetă afirmaţia. 

— Spuneam că eu sunt Cel-care-doarme. Că am adormit, 
cu mulţi ani în urmă, într-un sat cu case de piatră, pe 
vremea când încă mai existau garduri, şi sate, şi hanuri, şi 
tot pământul era împărţit în loturi, în ogoare mici. N-ai 
auzit niciodată de vremurile acelea? Şi eu, eu cel care îţi 
vorbesc, sunt Cel-care-s-a-trezit acum patru zile! 

— Acum patru zile!... Cel-care-doarme! Dar ei au şi pus 
mâna pe Cel-care-doarme! Îl au cu ei şi nu-l vor mai lăsa să 
scape. E o prostie! Ai vorbit, până acum, ca un om în toată 
firea. Pot să-l văd ca şi cum aş fi de faţă. El este acolo, 
avându-l pe Lincoln drept paznic, în spatele lui: nu l-ar lăsa 
ei să plece de unul singur. Te poţi bizui pe ei. Eşti un om 
ciudat. Unul dintre cei care se ţin de glume. Acum înţeleg 
de ce mănânci vorbele într-un mod atât de ciudat, dar... 

Se opri brusc şi Graham îi văzu gestul. 

— Ca şi cum Ostrog ar fi în stare să-l lase pe Cel-care- 
doarme să circule singur! Nu, cu mine nu ţi-ai găsit omul! 
Eh! ca şi cum aş putea să cred una ca asta. Ce urmăreşti? 
Şi, în afară de asta, noi vorbeam chiar despre Cel-care- 
doarme. 

Graham se ridică. 

— Ascultă, zise el. Eu sunt Cel-care-doarme. 

— Eşti un om ciudat, zise bătrânul, dacă stai cu mine aici, 
în întuneric, şi-mi spui, într-o limbă stricată, o asemenea 
minciună. Dar... 

Exasperarea lui Graham se transformă într-un hohot de 
râs. 

— E absurd, strigă el. Absurd. Visul trebuie să ia sfârşit! 
Devine din ce în ce mai stupid. lată-mă aici, în acest 
semiintuneric blestemat - n-am mai auzit să existe un vis în 
semiîntuneric - stând ca un anacronism de două sute de ani 


şi încercând să-l conving pe un bătrân nebun că sunt eu 
însumi, şi în acelaşi timp... Uh! 

Făcu un gest de enervare şi se îndepărtă cu paşi mari. 
După o clipă, bătrânul alergă în urma lui. 

— Eh! dar nu pleca! strigă bătrânul. Sunt un bătrân 
nebun, ştiu. Nu pleca. Nu mă lăsa în întunericul ăsta. 

Graham ezită, apoi se opri. Îşi dădu, deodată, seama de 
neghiobia de a-şi fi dezvăluit taina. 

— N-am vrut să te jignesc... nedând crezare celor ce mi-ai 
spus, zise bătrânul, apropiindu-se. Nu este nici un rău în 
asta. N-ai decât să-ţi spui Cel-care-doarme, dacă îţi face 
plăcere. Este o înşelătorie curioasă... 

Graham ezită, apoi se întoarse brusc şi-şi continuă drumul. 

Îl mai auzi câtva timp pe bătrân şchiopătând în urma lui şi 
strigându-l, tot mai de departe, cu glasul lui de astmatic. 
Dar în cele din urmă întunericul îl înghiţi şi Graham nu-l 
mai văzu. 

CAPITOLUL. XII. OSTROG. 

Graham îşi dădu acum mai bine seama de situaţia lui. 
Rătăci multă vreme, dar, după discuţia cu bătrânul, hotări 
că până la urmă va trebui în mod inevitabil să-l întâlnească 
pe Ostrog. Un lucru era evident: conducătorii revoltei 
reuşiseră de minune să ascundă dispariţia lui. Dar se 
aştepta în fiece clipă să audă ştirea despre moartea sau 
recapturarea lui de către Consiliu. 

În clipa aceea în faţa lui se opri un om. 

— Ai auzit? întrebă el. 

— Nu! zise Graham, tresărind. 

— Aproape o dozandă, zise omul, o dozandă de oameni! şi 
porni, grăbit, mai departe. 

Un grup de bărbaţi şi o fată trecură prin întuneric, 
gesticulând şi strigând: 

— Au capitulat! S-au predat! 

— O dozandă de oameni. 

— Două dozande de oameni. 

— Ostrog, trăiască Ostrog! 


Apoi strigătele se îndepărtară, devenind nedesluşite. 
Urmară alţi oameni care strigau. Câtva timp, atenţia îi fu 
atrasă de frânturile de fraze pe care le auzea. Nu era sigur 
dacă toţi vorbeau englezeşte. Atât cât reuşea să înțeleagă 

era un fel de engleză stricată, ca jargonul negrilor, un 
amestec de fraze stâlcite. Nu îndrăzni să oprească pe 
nimeni, ca să întrebe ceva. Impresia pe care i-o făceau 
oamenii se contrazicea cu părerile pe care şi le făcuse el 
despre soarta bătăliei şi confirma încrederea bătrânului în 
Ostrog. Abia târziu izbuti să se convingă că oamenii se 
bucurau de înfrângerea Consiliului, că marele Consiliu, care 
îl urmărise cu atâta străşnicie, se dovedise până la urmă 
cea mai slabă dintre cele două forţe aflate în conflict. Şi, 
dacă aceasta era situaţia, ce consecinţe putea să aibă 
pentru el? De mai multe ori ezită, pe punctul de a pune 
trecătorilor astfel de întrebări fundamentale. Odată, se 
întoarse şi merse o bună bucată de drum în urma unui om 
scund, grăsun, cu o înfăţişare amabilă, dar nu avu destulă 
încredere ca să i se adreseze. 

Cu încetul, ajunse la concluzia că ar trebui să întrebe unde 
sunt Birourile Motoarelor de Vânt, orice ar fi fost să fie 
aceste motoare de vânt. Când puse prima oară întrebarea i 
se răspunse să meargă mai departe, în direcţia 
Westminster. A doua încercare îl conduse la descoperirea 
unui drum mai scurt, prin care se rătăci repede. Apoi i se 
spuse să părăsească străzile pe care - necunoscând alte 
mijloace de transport - mersese până atunci şi să apuce pe 
una din scările din mijloc, către o stradă întunecată. Acolo 
avu câteva întâlniri ciudate; mai întâi se întâlni cu o fiinţă 
invizibilă, care vorbea cu glas răguşit, într-un dialect curios, 
asemănător, la început, unei limbi străine, un şuvoi de 
cuvinte presărat cu frânturi englezeşti stâlcite, dialectul 
oamenilor de rând din vremea aceea. Apoi se apropie un alt 
glas, un glas de fată, cântând „Tralala, tralala”. Ea i se 
adresă lui Graham într-o engleză care semăna cu a omului 
întâlnit înainte. Declară că îşi pierduse sora, se poticni cam 


fără rost, după părerea lui, îl prinse în braţe şi începu să 
râdă. Dar câteva cuvinte de dojana o făcură să dispară. 

Zgomotele creşteau în jurul lui. Oamenii treceau pe lângă 
el, vorbind cu însufleţire. 

— S-au predat! 

— Consiliul! Desigur, Consiliul! 

— Aşa se vorbeşte în oraş. 

Drumul deveni mai larg. Brusc, zidul se termină. Se afla 
acum într-un spaţiu deschis; se vedeau oameni agitându-se 
în depărtare. Întrebă pe un individ, care abia se distingea 
din întuneric, pe ce drum să apuce. 

— Mergi drept înainte, zise un glas de femeie. 

Se îndepărtă de zidul pe lângă care mersese, şi după o 
clipă se poticni de o măsuţă pe care se aflau nişte obiecte 
de sticlă. Obişnuit acum cu întunericul, Graham descoperi o 
perspectivă întinsă, cu şiruri de mese de-o parte şi de alta. 
Porni într-acolo. Auzi, la câteva mese, clinchete de pahare şi 
zări oameni care mâncau. Existau, deci, oameni destul de 
liniştiţi ca să se aşeze la masă, sau poate destul de 
îndrăzneţi ca să îmbuce câte ceva în grabă, în ciuda 
tulburărilor sociale şi a întunerieului. Apoi zări sus, în 
depărtare, o lumină palidă, de formă semicirculară. Înainta 
în direcţia aceea, dar, când ajunse aproape, lumina îi fu 
ascunsă de un colţ întunecat. Se poticni de nişte trepte şi se 
pomeni într-o galerie. Auzi suspine şi dădu peste-două fetiţe 
înspăimântate, ghemuite lângă o balustradă. Fetiţele 
tăcură, auzind că se apropie zgomot de paşi. Încercă să le 
consoleze, dar ele rămaseră tăcute până când el se 
îndepărtă. Le auzi, din depărtare, scâncind din nou. 

Nu după mult, nimeri la picioarele unei scări, lângă o 
deschidere largă. Deasupra se găsea o lumină confuză; 
urcă, din întuneric, într-o stradă cu platforme, mişcătoare. 
De-a lungul ei trecea o mulţime gălăgioasă şi dezordonată. 
Oamenii cântau, cei mai mulţi cu glasuri false, frânturi ale 
unui cântec de revoltă. Ici şi colo pâlpâiau torţe, născând 
umbre tremurătoare. Întrebă din nou de drumul pe care 


voia să-l urmeze, şi de două ori se încurcă în acelaşi dialect 
de neînțeles. La a treia încercare reuşi să capete un 
răspuns limpede. Se afla la două mile de Birourile 
Motoarelor de Vânt din Westminster, dar drumul era uşor 
de găsit. 

Când se apropie, în cele din urmă, de locul unde erau 
Birourile Motoarelor de Vânt, înţelese, după mulțimile care 
aclamau de-a lungul străzilor, după cântecele şi bucuria lor, 
şi mai ales după lumina care se reaprinsese în oraş, că 
răsturnarea Consiliului era probabil înfăptuită. Dar, totuşi, 
nu auzi nici o veste despre dispariţia Celui-care-doarme. 

Luminile se reaprinseseră, în tot oraşul, pe neaşteptate. 
Se simţi, deodată, orbit, toţi oamenii din jur se opriră de 
asemeni orbiţi, şi întreaga lume era incandescentă. Când se 
reaprinsese lumina, el era la marginea mulțimilor 
fremătătoare, care înţesau străzile de lângă Birourile 
Motoarelor de Vânt, şi sentimentul că era expus privirilor 
transformă intenţia lui vagă de a-l întâlni pe Ostrog într-o 
dorinţă arzătoare. 

Un timp fu îmbrâncit, împiedicat de oameni, unii răguşiţi şi 
obosiţi de cât îi strigaseră numele, alţii bandajaţi şi 
însângeraţi în lupta pentru cauza lui. Fațada Birourilor 
Motoarelor de Vânt era iluminată de proiecția unui tablou 
mişcător, dar el nu putea să distingă nimic, deoarece, în 
ciuda eforturilor lui susţinute, mulţimea era prea compactă 
pentru a-i permite să se apropie. Din frânturile de 
conversaţie pe care le auzi, presupuse că se dădeau ştiri 
despre luptele de la Palatul Consiliului. Ignoranţa şi 
nehotărârea îl făceau să aibă mişcările încete şi 
neputincioase. La început nu-şi dădu seama cum va putea 
intra în clădirea dinapoia acestei faţade imense. Îşi croi cu 
greutate drum prin mijlocul masei de oameni, până când 
observă că scara care cobora dinspre drumul central ducea 
chiar în interiorul clădirii. Continuă să meargă în această 
direcţie, dar mulţimea era atât de înghesuită pe drumul 
central, încât îi trebui destul de mult timp până să ajungă la 


ţintă. Şi chiar atunci el găsi intrarea oprită, şi trebui mai 
întâi să discute cu înverşunare, timp de un ceas, în camera 
de gardă, până reuşi să-i trimită un bilet aceluia care voia 
să-l vadă mai mult decât pe oricare alt om din lume. La 
început, povestea lui fu luată în râs, apoi, devenind mai 
înţelept, declară, când ajunse la a doua scară, că are nişte 
veşti de o importanţă extraordinară pentru Ostrog. Care 
erau veştile - el refuză să spună. Reugşi cu greu să-şi trimită 
biletul. Aşteptă mult timp într-o odăiţă de la capătul de jos 
al ascensorului şi, în sfârşit, îşi făcu apariţia Lincoln, 
prevenitor, uimit, cerându-şi scuze. Se opri în cadrul uşii, 
examinându-l pe Graham, apoi se repezi spre el plin de 
efuziune. 

— Da, strigă el. Dumneata eşti! N-ai murit! 

Graham îi dădu câteva scurte explicaţii. 

— Fratele meu te aşteaptă, îi spuse Lincoln. Este singur, în 
Birourile Motoarelor deVânt. Ne temeam, că ai fost ucis în 
sala teatrului. Era nedumerit... şi treburile nu sunt încă 
limpezi, cu toate că oamenilor le spunem... altfel ar fi venit 
el la dumneata. 

Urcară cu liftul, trecură printr-un coridor îngust, 
traversară o sală mare, în care nu era nimeni decât doi 
curieri grăbiţi - şi intrară într-o încăpere relativ mică, al 
cărei mobilier era format doar dintr-o canapea lungă şi un 
disc oval mare, de un cenuşiu ceţos, schimbător, atârnat de 
perete cu nişte cabluri. Lincoln îl părăsi pentru câtva timp, 
şi Graham rămase singur, fără să înţeleagă ce sunt acele 
forme fumurii şi schimbătoare care treceau încet pe 
suprafaţa discului. 

Un vuiet care izbucni pe neaşteptate îi atrase atenţia. 
Erau aclamații, aclamaţiile frenetice ale unei mulţimi 
uriaşe, dar foarte îndepărtate, un tunet de exaltare. Se 
termină tot atât de brusc pe cât începuse, ca un sunet auzit 
între deschiderea şi închiderea unei uşi. În camera 
alăturată se auzi un zgomot de paşi grăbiţi şi un clinchet 


melodios, ca un lanţ trecând peste dinţii unei roţi. Apoi se 
auzi glasul unei femei, foşnetul unor haine nevăzute. 

— Este Ostrog! auzi el. 

Răsună clinchetul unui clopoțel şi din nou se aşternu 
tăcerea. 

Apoi, afară se auziră glasuri, zgomot de paşi şi mişcare. 
Paşii unei singure persoane se desprinseră de celelalte 
zgomote, apropiindu-se, paşi hotărâți, cu ritmul măsurat. 
Perdeaua se ridică încet. Apăru un om înalt, cu părul alb, 
îmbrăcat în haine de mătase de culoare crem, şi-l cercetă 
pe Graham, pe sub braţele sale ridicate. 

O clipă, omul rămase cu mâinile pe perdea, apoi îi dădu 
drumul să cadă şi păşi în faţa ei. Graham văzu o frunte 
înaltă, doi ochi de un albastru foarte deschis, afundaţi, sub 
sprâncene albe, un nas acvilin şi o gură hotărâtă, cu 
trăsături puternice. Cutele din jurul ochilor, colţurile căzute 
ale gurii contraziceau ţinuta semeaţă şi dovedeau, că omul 
era bătrân. Graham se ridică instinctiv în picioare, şi o clipă 
cei doi oameni rămaseră tăcuţi, privindu-se unul pe altul. 

— Dumneata eşti Ostrog? întrebă Graham. 

— Eu sunt Ostrog. 

— Conducătorul? 

— Aşa mi se spune. 

Graham tăcu stingherit. 

— Trebuie să-ţi mulţumesc mai ales dumitale, după câte 
înţeleg, pentru eliberarea mea, zise el apoi. 

— Mă temeam că ai fost ucis, zise Ostrog. Sau adormit din 
nou... pentru totdeauna. Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă 
ca să păstrăm secretul... secretul dispariţiei dumitale. Unde 
ai fost? Cum ai ajuns aici? 

Graham îi povesti în câteva cuvinte. Ostrog ascultă în 
tăcere. Apoi zâmbi uşor. 

— Ştii ce făceam când am fost anunţat că ai venit? 

— De unde să ştiu? 

— Pregăteam dublura dumitale. 

— Dublura mea? 


— Un om care să semene cât mai mult cu dumneata. 
Aveam de gând să-l hipnotizăm, ca să-i mai uşurăm 
dificultatea de a acţiona. Era neapărat necesar, întreaga 
revoltă se bazează pe ideea că eşti treaz, viu şi de partea 
noastră. Chiar acum, o mare mulţime de oameni s-a strâns 
în teatru, cerând să te vadă. Ei nu au încredere... Cunoşti, 
desigur... măcar unele aspecte ale situaţiei dumitale? 

— Foarte puţin, zise Graham. 

— Treburile stau astfel. Ostrog făcu câţiva paşi prin odaie, 
apoi se întoarse. Eşti proprietarul absolut, zise el, a mai 
mult de jumătate din lume. Cu alte cuvinte, eşti ca un rege. 
Puterile dumitale au anumite limite, dar eşti persoana cea 
mai însemnată, simbolul popular al stăpânirii. Acest Consiliu 
Alb, Consiliul Administratorilor, cum este numit... 

— Am auzit câte ceva... 

— Mă mir. 

— Am dat peste un bătrân vorbăreţ. 


— Înţeleg... Masele noastre - cuvântul vine de pe vremea 
dumitale, ştii desigur că încă mai avem mase - te privesc ca 
pe adevăratul nostru conducător. La fel cum foarte mulţi 
oameni de pe vremea dumitale considerau Coroana drept 
conducător. Ele sunt nemulţumite - masele de pe întreg 
pământul - de felul cum guvernau Administratorii. În 
general, este vechea nemulţumire, vechea neîmpăcare a 
omului de rând cu situaţia în care se află - mizeria muncii, a 
disciplinei şi a incapacității. Dar Administratorii au guvernat 
rău. În anumite cazuri, de exemplu în administrarea 
Companiilor de Muncă, ei au dat dovadă de lipsă de 
înţelepciune. Au creat nenumărate ocazii de nemulţumire. 
Noi, cei din partidul popular, începusem să ne agităm 
pentru reforme... când s-a produs trezirea dumitale. Dacă 
ar fi fost organizată de mai înainte, tot n-ar fi venit mai la 
timp. El zâmbi. Spiritul public, fără să ţină seama de anii 
dumitale de somn, se şi gândise să te trezească şi să 
apeleze la dumneata, când... poc! 

E] schiţă, cu un gest, izbucnirea revoltei, iar Graham dădu 
din cap în semn că a înţeles. 

— Consiliul s-a fâstâcit... au început să se certe, 
întotdeauna fac aşa. N-au putut să ia o hotărâre, n-au ştiut 
cum să procedeze cu dumneata. Ştii cum te-au întemnițat? 

— Ştiu, ştiu. Şi acum... am izbândit? 

— Am izbândit. Am izbândit cu adevărat. Astă-noapte, în 
cinci ore. Am lovit, pe neaşteptate, din toate părţile. 
Oamenii de la Motoarele de Vânt, Compania Muncii, cu 
milioanele ei de oameni, au rupt toate zăgazurile. Am pus 
mâna pe aeropile. 

Ostrog tăcu. 

— Da, zise Graham, bănuind că aeropilele erau nişte 
maşini zburătoare. 

— Asta a fost, desigur, esenţial. Altfel, ei ar fi reuşit să 
fugă. Tot oraşul s-a ridicat, au participat aproape o treime 
din oameni. Toţi albaştrii, toate serviciile publice, în afară 
doar de câţiva aeranauţi şi cam o jumătate din poliţia în 


uniforme roşii. Ai fost salvat, şi oamenii lor, din poliţia 
drumurilor - nici jumătate din ei nu au putut fi concentrați 
în Palatul Consiliului - au fost împrăştiaţi, dezarmaţi sau 
ucişi. loată Londra este acum a moastră. Le-a mai rămas 
doar Palatul Consiliului. Jumătate din cei care le-au mai 
rămas din poliţia în uniforme roşii au căzut în încercarea 
nebunească de a te recaptura. Când te-au pierdut, şi-au 
pierdut şi ei capul. Au aruncat asupra teatrului toate forţele 
pe care le mai aveau. Le-am tăiat retragerea spre Palatul 
Consiliului. Noaptea trecută a fost într-adevăr o noapte a 
victoriei. Pretutindeni a strălucit steaua dumitale. Cu o zi în 
urmă... Consiliul Alb guverna tot aşa cum a guvernat de un 
gross de ani, de un secol şi jumătate de ani... apoi, doar cu 
câteva şoapte, cu câteva arme aduse pe furiş ici şi colo, 
deodată... iată! 

— Eu cunosc foarte puţine lucruri, zise Graham. Cred... 
Nu înţeleg prea bine condiţiile în care s-au dus luptele. 'Te- 
aş ruga să-mi explici. Unde este Consiliul? Unde se dau 
luptele? 

Ostrog făcu câţiva paşi, se auzi un clinchet şi, deodată, în 
afară de o strălucire de formă ovală, camera rămase în 
întuneric. O clipă, Grham fu buimăcit. 

Apoi văzu că discul de culoare cenuşie căpătase adâncime 
şi culoare, luase înfăţişarea unei ferestre ovale, care dădea 
spre o scenă ciudată, neobişnuită. 

La prima privire nu fu în stare să înţeleagă ce însemna 
această scenă. Era o scenă în lumina zilei, lumina unei zile 
de iarnă, cenuşie şi limpede. De-a curmezişul tabloului şi la 
jumătatea distanţei, după cât se părea, dintre el şi punctul 
cel mai îndepărtat, trecea vertical un cablu puternic, de 
sârmă albă, împletită. Apoi observă că şirurile marilor mori 
de vânt pe care le vedea, intervalele largi, petele de 
întuneric presărate din loc în loc erau asemănătoare cu 
acelea printre care trecuse atunci când fugise din Palatul 
Consiliului. Văzu, desluşit, un şir ordonat de oameni în roşu 
mergând de-a curmezişul unui coridor deschis între şiruri 


de oameni în negru şi înţelese, înainte de a-i spune Ostrog, 
că privea, de sus, străzile Londrei din zilele acelea. Zăpada 
din timpul nopţii dispăruse. Graham bănui că discul oval era 
vreun înlocuitor modern al camerei obscure, dar nu primi 
nici o explicaţie. Observă că, deşi oamenii în roşu mergeau 
de la stânga spre dreapta, ei ieşeau totuşi din cadrul 
tabloului prin partea stângă. Pentru o clipă fu uimit, şi apoi 
văzu că tabloul trecea încet, ca o panoramă, pe suprafaţa 
discului oval. 

— Vei vedea imediat luptele, zise Ostrog, lângă el. Oamenii 
în roşu pe care îi vezi sunt prizonieri. Aceasta este 
suprafaţa acoperişurilor din Londra... Acum toate casele 
formează aproape o masă compactă. Străzile şi locurile 
publice sunt acoperite. Locurile goale şi intervalele din 
vremea dumitale au dispărut. 

O pată neclară acoperi tabloul pe jumătate. Părea să fie 
corpul unui om. Se iscă o lucire metalică, o sclipire, ceva 
care trecu deasupra ovalului, cum trece pleoapa unei păsări 
peste ochi, şi imaginea redeveni clară. Graham văzu acum 
oameni alergând printre roţile Motoarelor de Vânt, trăgând 
cu nişte arme din care ţâşneau mici dâre de fum. Ei se 
îngrămădeau tot mai mult în partea dreaptă, gesticulând - 
poate că şi strigau, dar imaginea nu transmitea nici un 
sunet. Oamenii şi roţile motoarelor treceau încet şi constant 
peste câmpul oglinzii. 

— Acum, zise Ostrog, vine Palatul Consiliului! 

Încet, o margine neagră se furişă în câmpul vizual, 
atrăgându-i atenţia lui Graham. În curând nu mai era o 
margine, ci o cavitate, un imens spaţiu negru printre 
mulţimea de edificii, şi din el se ridicau spirale subţiri de 
fum spre cerul palid de iarnă. Masa ruinată a clădirii, 
stâlpii, traversele puternic arcuite se ridicau lugubre din 
întunericul funerar. Şi peste aceste vestigii ale unui palat 
splendid se căţărau, săreau,se îmbulzeau nenumărați 
oameni minusculi. 


— Acesta este Palatul Consiliului, zise Ostrog. Ultima lor 
fortăreață. Au cheltuit - nebunii de ei! - muniţie, care le-ar 
fi ajuns să ne ţină piept o lună, numai ca să arunce în aer 
clădirile din jurul lor... ca să oprească atacul nostru. Ai 
auzit explozia? A făcut ţăndări jumătate din geamurile 
oraşului... 

În timp ce el vorbea, Graham văzu că, dincolo de ruine, 
ridicându-se deasupra lor până la o mare înălţime, se afla 
masa devastată a unei clădiri albe. Această masă rămăsese 
izolată prin distrugerea nemiloasă a tuturor clădirilor din 
jur. Găuri negre marcau coridoarele atinse de dezastru; se 
vedeau săli mari, cu pereţii năruiţi, şi arhitectura de 
interior părea sinistră în zorii acelei zile de iarnă, şi în josul 
zidurilor crăpate atârnau ghirlande de cabluri rupte şi 
drugi de metal, cu capetele răsucite. Printre ruine se 
mişcau mici pete roşii, apărătorii în haine roşii ai 
Consiliului. Din când în când, licăriri slabe iluminau 
umbrele pustii. La prima vedere, lui Graham i se păru că se 
efectua un atac asupra acestei clădiri albe şi izolate, dar 
apoi observă că răsculații nu înaintau, ci rămâneau ascunşi 
prin ruinele colosale care înconjurau această ultimă 
fortăreață şi trăgeau necontenit. 

Şi nu trecuseră nici zece ore de când şedea sub 
deschizătura ventilatorului, într-o mică încăpere din 
această clădire îndepărtată, întrebându-se ce se întâmpla în 
lume! 

Privind cu mai multă atenţie, în timp ce acest episod 
războinic trecea în linişte prin centrul oglinzii, Graham văzu 
că palatul alb era înconjurat din toate părţile de ruine, şi 
Ostrog începu să-i descrie în fraze concise cum apărătorii 
palatului încercaseră prin această distrugere să se izoleze 
de furtuna care venea. Vorbi pe un ton indiferent despre 
pierderea de oameni produsă de această uriaşă explozie, îi 
arătă un cimitir improvizat printre ruine, ambulanţe care 
mişunau ca furnicile de-a lungul unui şanţ ruinat, care 
fusese cândva o stradă, cu platforme mişcătoare. Îi arăta, 


cu mai mult, interes, diferitele părţi, din Palatul Consiliului 
şi felul cum erau distribuiţi asediatorii. În scurt, timp, 
războiul civil care răscolise întreaga Londră nu mai avea 
nici un secret, pentru Graham. Ceea ce se întâmplase, în 
noaptea aceea nu era o revoltă spontană, şi nici un război 
între forţe, egale, era o lovitură de stat magistral 
organizată. Ostrog prevăzuse uimitor de bine toate 
amănuntele; părea că ştie, rolul fiecăreia dintre petele roşii 
şi negre care se târau prin acele locuri. 

El întinse un braţ, negru, imens, peste imaginea luminoasă 
şi arătă încăperea de unde scăpase Graham, apoi, prin, 
labirintul ruinelor, drumul pe care fugise. Graham 
recunoscu prăpastia pe care o mărginea, jgheabul şi alături 
Motoarele de Vânt de care se ghemuise ca să scape de 
maşina zburătoare. Restul drumului fusese distrus de 
explozii. Privi, din nou spre Palatul Consiliului, care ieşise 
aproape în întregime din cadru; dinspre dreapta, apărea 
acum o colină cu un grup de cupole şi turnulețe vagi, 
nelămurite şi îndepărtate. 

— Şi Consiliul a fost într-adevăr răsturnat? zise el... 

— Da, zise Ostrog. 

— Şi eu... Este chiar adevărat că eu... 

— Eşti Stăpânul lumii. 

— Dar steagul acela alb... 

— Acela este steagul Consiliului... Steagul dominaţiei 
lumii. Va cădea. Lupta este terminată. Atacul asupra 
teatrului a fost ultima lor încercare disperată. Au numaii 
vreo mie de oameni, şi, unii dintre ei vor trece, de partea 
noastră. Au puţine muniții. lar noi reînviem vechile 
meşteşuguri. Făurim tunuri. 

— Dar... spune-mi... Oraşul, acesta înseamnă lumea 
întreagă? 

— În mod practic, asta e tot ce le-a mai rămas din imperiul 
lor. În restul lumii, oraşele fie că s-au revoltat o dată cu noi, 
fie că aşteaptă deznodământul. Trezirea dumitale i-a uluit, 
i-a paralizat. 


— Dar Consiliul nu are maşini zburătoare? De ce nu luptă 
cu ele? 

— Aveau. Dar cea mai mare parte a aeronauţilor au fost, 
de fapt, de partea noastră. N-au vrut, să-şi asume riscul de 
a lupta alături de noi, dar n-au vrut nici să acţioneze 
împotriva noastră. A trebuit să le dăm aeronauţilor un 
imbold. Aproape jumătate erau de partea noastră, şi ceilalţi 
ştiau acest lucru. Ei au ştiut că ai reuşit să fugi, şi au pus să 
te urmărească. Acum o oră, noi l-am ucis pe omul carea 
tras în dumneata. Şi am ocupat platformele de zbor din 
toate oraşele în care puteam s-o facem, şi astfel am oprit şi 
am capturat aeroplanele, iar cât despre micile maşini 
zburătoare care s-au aventurat să zboare - căci într-adevăr 
s-au aventurat câteva - am îndreptat asupra lor un foc 
susţinut, şi le-am împiedicat să se apropie de Palatul 
Consiliului. Dacă ar fi aterizat, n-ar mai fi putut să se ridice 
din nou, deoarece acolo, nu există suficient spaţiu liber ca 
să-şi poată lua zborul. Am distrus câteva din ele, alte câteva 
au coborât şi s-au predat, iar restul au plecat spre 
Continent să caute vreun oraş prieten, dacă vor reuşi să-l 
găsească înainte de a li se termina combustibilul. Cei mai 
mulţi dintre aeronauţi au fost foarte bucuroşi să fie luaţi 
prizonieri şi ţinuţi deoparte, fără să li se facă vreun rău. Să 
te prăbuşeşti cu o maşină zburătoare nu este o perspectivă 
prea atrăgătoare! Consiliul nu are nici o şansă pe această 
cale. Zilele lui sunt numărate. 

Râse, şi se întoarse din nou spre oglinda ovală, pentru a-i 
arăta lui Graham ce se înţelegea, prin platforme de zbor. 
Chiar şi cele patru platforme mai apropiate erau prea 
îndepărtate şi întunecate de ceața subţire a dimineţii. Dar 
Graham îşi putu da seama că erau nişte construcţii vaste, 
chiar în comparaţie cu dimensiunile construcţiilor din jur. 

În timp ce aceste forme nelămurite treceau spre stânga, 
apăru din nou drumul pe care trecuseră oamenii în roşu, 
dezarmaţi. Apoi ruinele negre, şi din nou fortăreaţa albă a 
Consiliului asediat. Nu mai avea aspectul unei clădiri 


lugubre, ci strălucea - acum, când umbra norilor se risipise 
- ca un chihlimbar, în lumina soarelui. În jurul ei, lupta 
oamenilor minusculi nu se oprise încă cu totul, dar 
apărătorii în uniforme roşii încetaseră focul. 

Şi astfel, în liniştea zorilor, omul din secolul al 
nouăsprezecelea privi scena finală a marei revolte, 
stabilirea domniei sale prin forţă. Descoperi, cu un fel de 
tresărire, că aceasta era lumea lui, şi nu aceea pe care o 
lăsase în urmă; că acesta nu era un spectacol care să 
ajungă la un punct culminant şi apoi să înceteze; că în 
această lume îşi va petrece anii de viaţă care i-au mai 
rămas, cu toate datoriile şi primejdiile şi responsabilităţile. 
Se întoarse spre Ostrog, cu noi întrebări. Acesta începu să-i 
răspundă şi apoi se întrerupse brusc. 

— Dar toate acestea trebuie să ţi le explic, pe larg, mai 
târziu. În momentul de faţă avem... anumite datorii. Poporul 
se îndreaptă, pe străzile mişcătoare, din toate părţile 
oraşului spre acest loc... pieţele şi teatrele sunt înţesate de 
oameni. Ai venit tocmai la timp. Ei cer să te vadă. Aici, şi în 
toată lumea, vor să te vadă. Paris, New York, Chicago, 
Denver, Capri - mii de oraşe s-au răsculat, tumultuoase, şi 
cer să te vadă. De mulţi ani ei cer să fii trezit, şi acum, când 
dorinţa lor s-a îndeplinit, nu le vine să creadă... 

— Dar, bineînţeles... eu nu pot să mă duc peste tot... 

Ostrog răspunse din celălalt capăt al odăii, şi imaginea de 
pe discul oval păli şi dispăru, în timp ce lumina se aprinse 
din nou. 

— Există kinetotelefotografe, zise el. În timp ce vei saluta 
poporul de aici - în întreaga lume miriade de miriade de 
oameni, îngrămădiţi şi nemişcaţi în săli întunecoase, te vor 
vedea şi ei. În alb şi negru, desigur, nu aşa cum eşti. Şi vei 
auzi strigătele lor care se vor adăuga strigătelor din sala de 
aici. Există un anumit procedeu optic, continuă Ostrog, 
folosit de unii acrobaţi şi de dansatoare. S-ar putea să ţi se 
pară nou. Stai într-o lumină foarte puternică şi ei nu te văd 
pe dumneata, ci o imagine mărită, proiectată pe un ecran - 


astfel încât chiar şi ultimul om din cea mai îndepărtată 
galerie poate, dacă vrea, să-ţi numere şi firele genelor. 

Graham se agăţă disperat de una dintre întrebările care îi 
frământau mintea. 

— Care este populaţia Londrei? întrebă el. 

— Douăzeci şi opt de miriade. 

— Cât înseamnă asta? 

— Peste treizeci şi trei de milioane. 

Aceste cifre depăşeau imaginaţia lui Graham. 

— Ei aşteaptă să le spui ceva, zise Ostrog. Nu ceea ce 
numeaţi voi o cuvântare, ci ceea ce numim noi un cuvânt - 0 
singură frază, şase sau şapte cuvinte. Ceva precis. De 
exemplu: „M-am trezit şi inima mea este alături de voi”. Un 
asemenea cuvânt aşteaptă ei. 

— Cum ai spus? întrebă Graham. 

— M-am trezit şi inima mea este alături de voi.” Şi te 
înclini - te înclini ca un rege. Dar mai întâi trebuie să-ţi 
aducem haine negre, căci negrul este culoarea care ţi se 
cuvine. Ai ceva împotrivă? După aceea, ei se vor împrăştia 
la casele lor. 

Graham ezita. 

— Sunt în mâinile voastre, zise el. 

Ostrog era evident de aceeaşi părere. Se gândi o clipă, se 
întoarse spre perdea şi dădu câteva ordine scurte unor 
slujitori nevăzuţi. Aproape imediat se aduse o robă neagră, 
foarte asemănătoare, cu roba pe care Graham o purtase în 
teatru. În timp ce şi-o arunca pe umeri, se auzi din camera 
alăturată ţârâitul ascuţit al unei sonerii. Ostrog se întoarse 
întrebător spre slujitori, apoi îşi schimbă deodată gândul, 
trase perdeaua deoparte şi dispăru. 

O clipă, Graham rămase cu servitorul care aştepta 
respectuos, ascultând cum se îndepărtau paşii lui Ostrog. 
Se auziră voci, nişte întrebări şi răspunsuri rapide şi paşi 
grăbiţi. Perdeaua fu trasă din nou şi Ostrog reapăru, cu faţa 
lui masivă strălucind de emoție. Străbătu din câţiva paşi 


odaia, cufundă încăperea în întuneric, îl apucă pe Graham 
de braţ şi arătă spre oglindă. 

— Chiar în clipa când ne-am întors cu spatele, zise el. 

Graham îi văzu degetul arătător, negru, imens, deasupra 
imaginii Palatului Consiliului. În prima clipă nu înţelese. 
Apoi observă că prăjina care susţinuse drapelul alb era 
goală. 

— Vrei să spui... începu el. 

— Consiliul a capitulat. Domnia lui s-a terminat pentru 
totdeauna. Priveşte! şi Ostrog arătă spre un sul negru care 
se căţăra, în salturi mici, spre vârful prăjinii, desfăşurându- 
se pe măsură ce se ridica. 

Imaginea ovală păli, în timp ce Lincoln dădu perdeaua 
deoparte şi intră. 

— Vă cheamă, zise el. 

Ostrog continuă să-l strângă pe Graham de braţ. 

— Noi am ridicat poporul, zise el. Noi le-am dat arme. Cel 
puţin astăzi, dorinţele lor trebuie să fie lege. 

Lincoln ţinu perdeaua ridicată, pentru ca Graham şi 
Ostrog să poată trece... 

În drum spre piaţă, Graham văzu din treacăt o sală lungă 
şi îngustă, cu pereţii albi, unde oameni îmbrăcaţi în aceeaşi 
pânză albastră ce-o întâlnise peste tot transportau obiecte 
acoperite, ca nişte sicrie, în jurul cărora se învârteau 
încoace şi încolo oameni îmbrăcaţi în culoarea purpurie a 
medicilor. Din sală se auzeau gemete şi vaiete. Zări o 
canapea goală, pătată de sânge şi pe alte canapele oameni, 
bandajaţi şi însângeraţi. Era doar o imagine fugară, de pe o 
galerie cu balustradă, apoi un contrafort îi ascunse 
imaginea şi-şi continuară drumul spre piaţă... 

Vacarmul mulţimii era acum foarte aproape: se auzea ca 
un tunet. La capătul unui lung coridor îi atrase atenţia 
fâlfâitul unor drapele negre, fluturarea pânzelor albastre şi 
a zdrenţelor brune; apoi îi apăru în faţă imensul teatru de 
lângă piaţa publică, înţesat de oameni. Imaginea se lărgi. 
Observă că intrau chiar în marele teatru unde apăruse 


prima dată, marele teatru pe care îl văzuse ca pe un joc de 
lumină şi întuneric, atunci, în fuga din faţa poliţiei în 
uniforme roşii. De data aceasta el intră printr-o galerie 
situată mult deasupra scenei. Sala era din nou strălucitor 
luminată. Căută cu privirea coridorul prin care fugise, dar 
nu-l descoperi, printre zecile de coridoare asemănătoare; şi 
nici nu izbuti din cauza înghesuielii oamenilor să vadă nimic 
din scaunele distruse, tapiseriile rupte, şi celelalte urme ale 
luptei. În afară de scenă, întreaga sală era ticsită. Privind în 
jos, efectul era al unei suprafeţe vaste de pete trandafirii, 
fiecare punct fiind o faţă întoarsă spre el, privindu-l. Când 
apăru, alături de Ostrog, aclamaţiile se opriră, se stinseră şi 
cântecele, un interes general linişti şi unifică mulţimea până 
atunci în dezordine. Se părea că fiecare individ din aceste 
miriade se uita numai la el. 

CAPITOLUL XIII. SFÂRŞITUL VECHII ORÂNDUIRI. 

După cât îşi dădea seama Graham, drapelul alb al 
Consiliului căzuse aproape de amiază. Dar mai trecură 
câteva ore mai înainte ca să se poată efectua capitularea 
formală, aşa că, după ce îşi rostise „cuvântul”, se retrase în 
noile sale apartamente din Birourile Motoarelor de Vânt. 
Emoţiile continui din ultimele douăsprezece ore îl obosiseră 
peste măsură, şi chiar curiozitatea îi era sleită; rămase 
câtva timp inert şi pasiv, cu ochii deschişi, apoi adormi 
pentru o bucată de timp. Îl treziră doi îngrijitori medicali, 
care-i pregătiseră tonicele necesare pentru a face faţă 
evenimentelor ce-l aşteptau. 

Sorbi medicamentele, se îmbăie, după sfatul îngrijitorilor, 
în apă rece, simţi întoarcerea rapidă a dorinţei de 
cunoaştere şi a energiei, şi deveni imediat în stare, şi chiar 
dornic, să-l întovărăşească pe Ostrog de-a lungul multelor 
mile (după aprecierea lui) de coridoare, ascensoare şi 
pante, ca să asiste la scena finală a dominaţiei Consiliului 
Alb. 

Drumul trecea printr-un labirint de clădiri. Ajunseră în 
cele din urmă la un coridor cotit, la capătul căruia, printr-o 


deschidere ovală, se vedeau nori aprinşi de apusul soarelui 
şi conturul zdrenţuit al ruinelor rămase din Palatul 
Consiliului. Un tumult de strigăte se ridică până la el. În 
clipa următoare ajunseră în partea de sus a clădirilor ce se 
înălţau deasupra ruinelor. Un spaţiu vast se deschidea în 
faţa ochilor lui Graham, un spaţiu straniu şi uimitor chiar şi 
acum, după ce îl văzuse mai înainte în oglinda ovală. 

Spaţiul avea oarecum forma unui amfiteatru, şi părea să 
aibă aproape o milă în lăţime. Soarele îl inunda din stânga 
cu o lumină aurie, iar în jos şi spre dreapta apărea, limpede 
şi rece, cufundat în umbră. Deasupra Palatului Consiliului, 
care se ridica în mijloc, cenuşiu şi umbrit, marele drapel 
negru al capitulării continua să atârne în falduri leneşe în 
bătaia soarelui. Încăperi, săli şi coridoare se căscau în chip 
straniu, mase de metal diforme se proiectau lugubre din 
complexul de ruine, mase imense de cabluri răsucite 
atârnau ca o reţea de alge marine şi, de jos, se auzea 
tumultul a mii şi mii de glasuri; bubuituri violente şi sunete 
de trompete, în jurul clădirii albe totul era distrus: zidurile 
dărâmate şi înnegrite, temeliile şi ruinele clădirilor care 
fuseseră distruse din ordinul Consiliului, scheletele 
grinzilor, mormanele uriaşe de zidărie, o pădure de stâlpi 
înalţi. Printre ruinele sumbre de dedesubt lucea şi scânteia 
o apă curgătoare şi, departe, din mijlocul unei mase uriaşe 
de clădiri nedesluşite, ieşea capătul răsucit al unei conducte 
de apă, sus, la două sute de picioare în aer, lăsând să se 
prăvale o cascadă zgomotoasă şi sclipitoare. Şi, 
pretutindeni, mulţimi imense de oameni. 

Oriunde exista un spaţiu liber, furnicau oameni, oameni 
minusculi care se zăreau limpede, în afară de locurile unde 
soarele îi topea într-un auriu nedesluşit. Se căţărau pe 
zidurile şubrede, atârnau în ciorchini şi în grupuri în jurul 
stâlpilor înalţi. Se îngrămădeau de-a lungul marginilor 
acestui cerc de ruine. Aerul era plin de strigătele lor şi ei se 
îngrămădeau spre spaţiul central. 


Etajele superioare ale Palatului Consiliului păreau 
părăsite, nu se zărea nici o fiinţă omenească. Numai steagul 
înclinat al capitulării atârna greoi, în plină lumină. Morţii 
erau sau înăuntrul Palatului, sau îngropaţi de furnicarul de 
oameni, sau îndepărtați de acolo. Graham putu vedea, doar 
câteva cadavre părăsite pe la colţurile ruinelor şi printre 
valurile apei curgătoare. 

— Vrei să te arăţi, Sire? zise Ostrog. Sunt dornici să te 
vadă. 

Graham ezită, apoi păşi înainte spre locul unde marginea 
ruptă a zidului cădea în jos. Se opri privind o formă solitară, 
înaltă, neagră, proiectată pe cer. 

Încet, mulţimea dintre ruine îşi dădu seama de prezenţa 
lui. Atunci grupuri mici de oameni îmbrăcaţi în uniformă 
neagră apărură în depărtare, făcându-şi loc prin mulţime, 
către Palatul Consiliului. El văzu capetele mici şi negre 
devenind roze, întorcându-se să-l privească, şi înţelese că 
un val de recunoaştere trecea pe deasupra mulţimii. Se 
gândi că ar trebui să le arate că îi vedea. Îşi ridică braţul, 
apoi arătă spre Palatul Consiliului şi îşi lăsă braţul în jos. 
Glasurile de jos se topiră într-unul singur, căpătară volum, 
ajunseră până la el ca nişte valuri nenumărate de aclamații. 

Spre apus, cerul era de un albastru-verzui palid şi, înainte 
de a se termina actul capitulării, Jupiter apăruse sus, înspre 
sud. Deasupra se produse încet o schimbare nesimţită, 
apropierea unei nopţi senine şi frumoase; dedesubt erau 
grabă, însufleţire, comenzi contradictorii, pauze, eforturi 
intermitente de a se face ordine, un vacarm uriaş şi o 
neorânduială crescândă. Era înainte de apariţia membrilor 
Consiliului, şi un grup de oameni trudeau din greu, conduşi 
de un vacarm de strigăte, cărând cadavrele celor căzuţi în 
lupta corp la corp din coridoarele şi camerele Palatului... 

Oameni de gardă, îmbrăcaţi în negru, se înşirau de-a 
lungul drumului pe care urma să treacă Consiliul şi 
departe, cât vedeai cu ochii, în înserarea albastră a 
ruinelor, înţesând acum toate punctele din preajma 


Palatului şi de pe marginile dărâmate ale clădirilor din jur, 
se afla o mulţime nenumărată de oameni; chiar când nu 
aclamau, glasurile lor erau ca suspinul mării pe un țărm 
pietros. Ostrog indicase o grămadă imensă de ziduri 
dărâmate şi acolo se construia acum în grabă o estradă din 
scânduri şi grinzi de metal. Era aproape gata, dar o maşină 
care huruia continua să licărească din când în când în 
umbrele de sub această construcţie provizorie. 

Estrada avea o mică parte mai ridicată, pe care luară loc 
Graham împreună cu Ostrog şi Lincoln, în faţa unui grup de 
ofiţeri mai mici în grad. Pe o platformă mai mare, care o 
înconjura pe cea dintâi, la un nivel inferior, luară loc 
oamenii de gardă ai revoltei, îmbrăcaţi în uniforme negre şi 
înarmaţi cu micile arme verzi al căror nume Graham încă 
nu-l cunoştea. Cei din jur îşi dădură seama că privirile lui 
rătăceau tot mereu de la furnicarul de oameni de pe ruinele 
cufundate în umbra înserării, la masa întunecată a Casei 
Albe a Consiliului, de unde trebuiau să apară consilierii, la 
ruinele înalte care îl încercuiau, apoi din nou spre mulţimea 
de oameni. Glasurile mulţimii se ridicaseră într-un tumult 
asurzitor. 

Îi văzu pe consilieri mai întâi de departe, în lumina 
lămpilor aşezate de-a lungul drumului, un grup mic de 
figuri albe clipind din ochi şi trecând pe sub o arcadă 
întunecată. În Palatul Consiliului ei stătuseră în întuneric. Îi 
privi cum se apropiau, pe lângă becurile electrice orbitoare; 
erau însoţiţi de mugetul ameninţător al mulţimii, asupra 
căreia dominaţia lor apăsase timp de o sută şi cincizeci de 
ani. Când se apropiară mai mult, feţele lor apărură obosite, 
albe şi neliniştite. Îi văzu clipind din ochi, din cauza luminii, 
privind spre el şi spre Ostrog. Prin contrast, îşi aminti 
privirile lor reci şi ciudate din sala lui Atlas... Acum 
cunoştea pe câţiva dintre ei: pe cel care bătuse cu pumnul 
în masă, răstindu-se la Howard, pe altul, un om masiv cu 
barbă roşie, şi pe încă unul, cu trăsături delicate, mărunt, 
negricios, cu o ţeastă neobişnuit de lungă. El observă că doi 


dintre ei vorbeau în şoaptă şi priveau spre el şi spre Ostrog. 
În urma lor venea un bărbat înalt, negricios şi frumos, care 
umbla abătut. Privi brusc în sus, ochii se opriră o clipă 
asupra lui Graham, apoi trecură asupra lui Ostrog. Drumul 
care li se făcuse era astfel orientat încât fură nevoiţi să 
meargă pe ocolite înainte de a ajunge la scândurile 
înclinate care duceau în sus, la estrada unde trebuia să se 
semneze actul capitulării lor. 

— Stăpânul, Stăpânul! Dumnezeu şi Stăpânul, striga 
poporul. Jos Consiliul! 

Graham privi la mulţimea oamenilor, care se întindeau 
fără număr într-o ceaţă şi un vacarm de strigăte, apoi la 
Ostrog care şedea lângă el, alb, nemişcat şi liniştit. Privirea 
i se îndreptă din nou spre micul grup de consilieri îmbrăcaţi 
în alb. Şi apoi privi în sus, la stelele liniştite şi familiare. 
Elementul miraculos al soartei lui prinse deodată viaţă. 
Oare fusese a lui, într-adevăr, viaţa aceea meschină din 
amintire, de acum două sute de ani - şitota lui era viaţa de 
acum? 

CAPITOLUL XIV. DE LA POSTUL DE STRAJĂ. 

Şi astfel, după o stranie întârziere, printr-un drum de 
îndoieli şi lupte, omul din secolul al nouăsprezecelea ajunse, 
în cele din urmă, în fruntea acelei lumi complexe. 

La început, când se trezise din lungul, adâncul lui somn şi 
mai târziu, după eliberarea lui şi capitularea Consiliului, el 
nu recunoscuse locurile înconjurătoare. Cu un efort, el 
reuşi să găsească printre gânduri un fir conducător, şi tot 
ceea ce i se întâmplase îi reveni în minte, la început cu o 
nuanţă de neverosimil, ca o poveste auzită sau citită într-o 
carte. Şi chiar mai înainte ca amintirile să i se limpezească, 
bucuria de a fi scăpat, uimirea pe care i-o dădea supremaţia 
lui, totul îi reveni în minte. Era posesorul a jumătate de 
lume; Stăpânul pământului. Această nouă şi mare epocă 
era, în sensul cel mai complet, epoca lui. Nu mai nădăjduia 
să afle că tot ceea ce i se întâmpla era doar un vis: acum 
era dornic să se convingă că totul era adevărat. 


Un vaiet supus îl ajuta să se îmbrace, sub conducerea unui 
însoțitor şef, plin de demnitate, un om scund a cărui figură 
arăta că este japonez, cu toate că vorbea engleza ca un 
englez. De la el, Graham află câte ceva despre cele 
întâmplate. Revoluţia era acum un fapt acceptat; munca 
fusese reluată în tot oraşul. În afară, căderea Consiliului 
fusese primită în general cu satisfacţie. Consiliul nu era 
nicăieri popular, şi miile de oraşe din America Occidentală, 
încă de două sute de ani geloase pe New York, Londra şi 
Răsărit, se ridicaseră aproape toate, cu două zile mai 
înainte, la vestea întemniţării lui Graham. La Paris se 
duceau lupte. Restul lumii era în aşteptare. 

În timp ce-şi lua micul dejun, răsună dintr-un colţ, apelul 
unui telefon, şi majordomul îi atrase atenţia că Ostrog, plin 
de atenţie, întreba de el. Graham îşi întrerupse masa, 
pentru a-i răspunde. Puțin după aceea sosi Lincoln, şi 
Graham îşi exprimă de îndată via lui dorinţă de a vorbi cu 
oamenii şi de a cunoaşte mai mult din noua viaţă care i se 
deschidea înainte. Lincoln îl informă că peste trei ore un 
grup reprezentativ de persoane oficiale, împreună cu soțiile 
lor, se va aduna în apartamentele conducătorului 
Motoarelor de Vânt. Dorinţa lui Graham de a străbate 
străzile oraşului era cu neputinţă de realizat, deocamdată, 
din cauza marilor agitaţii populare. Totuşi era foarte posibil 
să arunce o privire asupra oraşului de la postul de strajă al 
paznicului Motoarelor de Vânt. Graham fu condus acolo de 
către majordomul lui. Lincoln, cu o plecăciune graţioasă la 
adresa majordomului, se scuză că nu poate să-i însoţească, 
din cauza urgentelor treburi administrative. 

Postul de strajă se ridica mai sus chiar decât cele mai 
uriaşe roţi ale Motoarelor de Vânt, la vreo mie de picioare 
deasupra acoperişurilor; părea o mică pată în formă de disc 
pe o tijă de metal, susţinută de cabluri. Graham fu 
transportat până în vârf într-un mic leagăn atârnat de 
cablu. La jumătatea stâlpului, cu aspect foarte fragil, se afla 
o galerie uşoară, în jurul căreia atârna un mănunchi de 


tuburi - de sus ele păreau minuscule - care se roteau încet 
pe inelul rampei exterioare. Acestea erau oglinzile, în 
comunicaţie cu cele de la Birourile Motoarelor de Vânt, prin 
care Ostrog îi arătase evenimentele care duseseră la 
instaurarea stăpânirii sale. Însoţitorul lui, japonezul, urcă 
înainte şi apoi rămaseră acolo aproape o oră, între întrebări 
şi răspunsuri. 

Era o zi plină de promisiunea primăverii. Vântul începuse 
să se încălzească. Cerul era de un albastru intens şi 
întinderea vastă a Londrei strălucea orbitor sub razele 
soarelui matinal. Văzduhul era limpede, fără fum şi ceaţă, 
blând ca aerul dintr-o vâlcea de munte. 

În afară de ovalul neregulat al ruinelor din jurul Palatului 
Consiliului şi de steagul negru al capitulării care flutura 
acolo, puternicul oraş, văzut de sus, arăta puţine semne ale 
revoluţiei rapide care schimbase, după cum îşi închipuia el, 
într-o zi şi o noapte, destinele lumii. O mulţime de oameni 
încă mai mişuna printre aceste ruine, şi locurile deschise, 
imense, din depărtare, de unde plecau în timp de pace 
aeroplanele spre diferitele oraşe mari din Europa şi 
America, erau de asemeni negre de mulţimea învingătorilor. 
Pe un drum îngust de scânduri, ridicat pe căpriori, care 
traversa ruinele, o mulţime de muncitori erau ocupați să 
restabilească legătura dintre cablurile şi sârmele de la 
Palatul Consiliului şi restul oraşului, pentru a pregăti 
instalarea cartierului general al lui Ostrog, care urma să se 
mute de la clădirile Motoarelor de Vânt. 

În celelalte direcţii, întinderea luminoasă era netulburată. 
Era atâta seninătate, în comparaţie cu locurile pline de 
dezordine, încât Graham, privind peste ruine, reuşi aproape 
îndată să uite de miile de oameni pe care nu-i vedea şi care 
şedeau în lumina artificială din labirintul aproape subteran, 
morţi sau muribunzi din pricina rănilor primite noaptea 
trecută, reuşi să uite ambulanţele improvizate, armatele de 
chirurgi, infirmiere şi brancardieri, agitaţi şi ocupați, uită 
într-adevăr toată uimirea, consternarea şi ciudăţenia celor 


ce se întâmplau sub luminile electrice. El ştia că acolo jos, în 
străzile nevăzute ale acestui furnicar, revoluţia triumfase, 
că negrul era victorios peste tot, ornamente negre, steaguri 
negre, ghirlande negre de-a curmezişul străzilor. Şi aici, 
afară, sub lumina proaspătă a soarelui, deasupra craterului 
luptei, ca şi cum nimic nu se întâmplase pe Pământ, 
pădurea Motoarelor de Vânt care se dezvoltase sub domnia 
Consiliului duduia liniştită în mersul ei neîncetat. 

Departe, sfâşiate şi zimţuite de Motoarele de Vânt, se 
ridicau dealurile din Surrey, albăstrui şi estompate; spre 
nord şi mai aproape, contururile ascuţite ale dealurilor 
Muswell şi Highgate erau tot atât de zdrenţuite. Şi în toată 
regiunea din jur, pe fiecare creastă şi pe fiecare colină, 
unde cândva fuseseră garduri, căsuțe, biserici, hanuri şi 
ferme, cuibărite printre copaci, se ridicau acum marile mori 
de vânt, purtând reclame uriaşe, simboluri distinctive şi 
dizgraţioase ale noii epoci, aruncându-şi umbrele rotitoare 
şi acumulând continuu energia care se scurgea neîntrerupt 
prin arterele oraşului. Şi sub toate acestea rătăceau 
nenumăratele turme şi cirezi ale Trustului Britanic de 
Alimentaţie, cu paznicii lor singuratici. 

Nici un contur familiar, nicăieri, nu întrerupea grupurile 
formelor gigantice de jos. El ştia că supravieţuise şi 
Catedrala Sfântul Paul şi multe dintre vechile clădiri din 
Westminster, care însă nu se zăreau, înghesuite şi acoperite 
de clădirile imense ale acestei noi epoci. Nici Tamisa nu mai 
întrerupea cu strălucirea ei argintie întinderea imensă a 
oraşului; conductele de apă, însetate, îi înghiţeau apele 
până la ultima picătură, înainte ca ele să ajungă între 
zidurile oraşului. Abia în estuarul fluviului, curăţat şi 
adâncit, se mai vedea un canal alimentat cu apă de mare, 
unde o mulţime de barcagii murdari cărau, chiar sub 
picioarele muncitorilor, materiale grele pentru industrie. 
Spre răsărit, între cer şi pământ, atârna o pădure neclară 
de catarge ale vaselor colosale din acest bazin. Căci tot 
marele trafic, care nu necesita urgenţă, se făcea pe vase 


uriaşe cu pânze, până la capătul pământului, iar mărfurile 
grele pentru care era nevoiede urgenţă, în vase mecanice 
de tip mai mic şi mai rapid. 

Spre sud, deasupra dealurilor, erau apeducte uriaşe cu 
apă de mare, pentru canalizare, şi în trei direcţii diferite 
porneau ca nişte linii palide drumurile pe care se mişcau 
puncte cenuşii. Era hotărât ca la prima ocazie, să cerceteze 
aceste drumuri. Dar aceasta după ce va cerceta mai întâi 
maşinile zburătoare. Însoţitorul lui îi descrise drumurile ca 
fiind formate dintr-o pereche de planuri uşor curbate, late 
de o sută de metri, fiecare pentru transportul într-o 
anumită direcţie, şi făcute dintr-o substanţă numită 
Eadhamităţ4) - o substanţă artificială, după câte înţelese 
el, care semăna cu o sticlă dură. De-a lungul acestor 
drumuri era un trafic ciudat, de vehicule înguste cu roţi de 
cauciuc, unele cu o singură roată mare, altele cu două sau 
patru roţi, circulând cu viteze de la una până la şase mile pe 
minut. Drumurile de fier dispăruseră; mai rămăseseră ici şi 
colo câteva ramblee, acoperite de rugină. Unele dintre ele 
formau nucleul drumurilor de eadhamită. Printre primele 
lucruri care i-au atras atenţia au fost flotilele de baloane şi 
zmeie cu reclame care pluteau în perspective neregulate 
spre nord şi spre sud. Nu se vedeau nicăieri aeroplane. 
Zborurile fuseseră întrerupte, şi numai o singură aeropilă, 
care abia se zărea, se rotea sus, în depărtarea albastră, 
deasupra dealurilor din Surrey, ca o mică pată zburătoare, 
aproape invizibilă. 

Un fapt, pe care Graham, deşi îl aflase, îl socotea foarte 
greu de închipuit, era că aproape toate oraşele mici şi 
aproape toate satele dispăruseră. Doar ici şi colo, după câte 
înţelegea el, se înălța câte un edificiu gigantic, asemănător 
cu un hotel, în mijlocul câtorva kilometri pătraţi de pământ 
cultivat, care păstra numele unui oraş - cum ar fi 
Bournemouth, Wareham, sau Swanage. Şi totuşi, ofiţerul 
care îi însoțea îl convinse repede cât de inevitabilă fusese 
această schimbare. Vechea ordine presărase întreaga ţară 


cu ferme, şi la fiecare trei sau patru kilometri se întindea 
domeniul seniorului care era proprietar; apoi hanul, 
cizmăria, băcănia şi biserica formând satul. La fiecare 
doisprezece kilometri se afla orăşelul, unde trăiau: 
avocatul, negustorul de grâne, ţesătorul, pielarul, 
veterinarul, doctorul, postăvarul, modista şi aşa mai 
departe. La fiecare doisprezece kilometri - pur şi simplu - 
pentru ca aceşti doisprezece kilometri de drum până la 
târg, şase dus şi şase întors, era distanţa care îi convenea 
fermierului. Dar de îndată ce apăruseră căile ferate, şi după 
ele trenurile mai uşoare şi automobilele noi şi rapide care 
înlocuiseră caii şi căruțele, şi de îndată ce marile drumuri 
începuseră să fie construite din lemn, şi cauciuc, şi 
eadhamită, şi din tot felul de substanţe elastice şi durabile - 
necesitatea de a avea atât de multe târguri dispăruse. Şi 
astfel crescură marile oraşe. Ele atrăgeau pe muncitori cu 
forţa gravitaţională a lucrului în aparenţă continuu, şi pe 
patron cu promisiunea unui ocean infinit de forţă de muncă. 

Şi, pe măsură ce standardul confortului creştea, o dată, cu 
creşterea complexităţii vieţii şi a mecanizării, viaţa la ţară 
devenise din ce în ce mai costisitoare, din ce în ce mai 
limitată şi greu de suportat. Dispariţia preotului şi a 
moşierului, înlocuirea medicului practician prin specialistul 
de la oraş răpise satului ultima urmă de cultură. După ce, 
telefonul, cinematograful şi fonograful înlocuiseră ziarul, 
cartea, învățătorul şi scrisul, rămase în afara reţelei de 
cabluri electrice, însemna să trăieşti ca un sălbatic izolat. 
La ţară nu existau nici mijloace de a te îmbrăca sau a te 
hrăni (după concepţiile rafinate ale vremii), nici doctori 
capabili, pentru vreun caz urgent, nici societate, şi nici vreo 
distracţie. 

Mai mult, aplicaţiile mecanice în agricultură făcură dintr- 
un inginer echivalentul a treizeci de muncitori. Astfel, 
contrar condiţiei funcţionarului citadin din zilele când abia 
se putea locui în Londra, din cauza aerului încărcat cu fum 
de cărbune, muncitorii agricoli se puteau deplasa acum cu 


rapiditate, pe drumuri terestre sau prin văzduh, spre oraş, 
spre viaţa şi distracţiile de noapte, pentru a pleca apoi din 
nou dimineaţa. Oraşul înghiţise omenirea: omul intrase într- 
o nouă fază a dezvoltării sale. La început, fusese nomadul, 
vânătorul, apoi urmase agricultorul şi statul agricol, ale 
cărui oraşe şi porturi nu erau decât cartierele generale şi 
pieţele de desfacere ale mediului rural. Acum, consecinţă 
logică a unei epoci tehnice, exista această nouă şi imensă 
îngrămădire de oameni. În afară, de Londra, mai erau doar 
patru oraşe în Anglia: Edinburgh, Portsmouth, Manchester 
şi Shrewsbury. Aceste simple precizări de fapte pentru 
oamenii contemporani erau greu de realizat pentru 
închipuirea lui Graham. Şi când el privi „dincolo”, la 
ciudatele realităţi de pe Continent, înţelegerea îl părăsi cu 
totul. 

Graham avu viziunea pământului acoperit de oraşe, oraşe 
pe câmpiile întinse, oraşe pe malul marilor râuri, oraşe 
imense de-a lungul țărmului mării, oraşe printre munţii 
acoperiţi de zăpadă. Pe o mare parte a pământului se 
vorbea limba engleză; împreună cu dialectele ei hispano- 
americane, hinduse, negre şi chineze, era limba de fiecare 
zi a două treimi din oamenii de pe pământ. Pe Continent, în 
afară de câteva rămăşiţe vechi şi curioase, domneau numai 
trei limbi: germana, care se întindea până la Antiohia şi 
Genova, întâlnind la Cadiz dialectul anglo-spaniol; o limbă 
slavă, care se întâlnea cu anglo-indiana în Persia şi în 
Kurdistan şi cu anglo-chineza în Pekin; şi franceza, încă 
strălucitoare şi clară, limba lucidităţii, care îşi împărțea 
bazinul Mediteranei împreună, cu anglo-indiana şi cu 
germana, şi ajungea, printr-un dialect negru, până în 
Congo. 

Pretutindeni, peste pământul presărat cu oraşe, în afară 
de teritoriile „zonei negre” de la tropice, predomina aceeaşi 
organizaţie socială cosmopolită şi pretutindeni, de la pol la 
ecuator, se întindeau proprietatea şi responsabilităţile lui. 
Întreaga lume era civilizată; întreaga lume locuia în oraşe; 


întreaga lume era o proprietate. Dreptul lui de proprietate 
asupra Imperiului Britanic şi a întregii Americi abia de era 
disimulat; oamenii considerau congresul şi parlamentul ca 
pe nişte adunări antice, nişte curiozităţi. Şi chiar în 
imperiile Rusiei şi Germaniei influenţa averii lui avea o 
pondere enormă. Acolo, desigur, existau alte probleme - 
alte posibilităţi - dar, de la înălţimea la care se afla el, cele 
două imperii i se păreau destul de îndepărtate. Iar în ceea 
ce priveşte administraţia zonei negre şi eventualele ei 
probleme, Graham nu-şi puse nici o întrebare, după cum 
făcuse şi în prima parte a existenţei lui. În mintea lui de om 
al secolului al nousprăzecelea nu încăpea ideea că lumea 
neagră ar putea să atârane, ca o ameninţare, deasupra 
omenirii aşa cum şi-o imagina el. 

Află de asemeni că europenii şi chinezii trăiau în pace. 
Secolul al douăzecilea descoperise, fără voia sa, că, în 
general, chinezul era tot atât de civilizat ca şi europeanul 
de rând, şi repetase pe o scară gigantică fraternizarea, 
petrecută în secolul al şaptesprezecelea, între scoţian şi 
englez. După cum spume a Asano: 

— S-au gândit mai bine. Au descoperit, în cele din urmă, 
că şi noi suntem albi. 

Graham îşi întoarse din nou privirea spre imaginea care se 
întindea în faţa lui şi gândurile luară o nouă direcţie. 
Dinspre sud-vestul întunecat străluceau, stranii, voluptoase 
şi, într-un fel, teribile, Oraşele Plăcerii, despre care îi 
vorbise cinefonograful şi bătrânul de pe stradă. Locuri 
neobişnuite, reminiscenţe ale legendarei Sybaris, oraşe ale 
artei şi frumuseţii, ale artei care se vinde şi ale frumuseţii 
care se vinde, oraşe splendide şi sterile, oraşe de mişcare şi 
muzică, atrăgându-i pe toţi cei care profitau de pe urma 
luptei economice, feroce şi lipsite de glorie, desfăşurată în 
labirintul orbitor de jos. 

El ştia că lupta era feroce. Îşi dăduse seama de ferocitatea 
ei după faptul că oamenii de acum socoteau Anglia secolului 
al nouăsprezecelea drept imaginea unei vieţi idilice şi 


uşoare. Îşi întoarse din nou privirile la priveliştea din faţă, 
încercând să-şi închipuie uzinele uriaşe din acest labirint 
monstruos. 

Aflase că spre nord trăiesc olarii, care fabricau nu numai 
vase de pământ şi de porțelan, dar şi pastele din acelaşi fel 
şi compuşii pe care îi crease o chimie minerală mai subtilă. 
Acolo erau fabricanţii de statuete şi de ornamente murale şi 
de mobile foarte complicate; tot acolo se aflau şi fabricile în 
care autorii, într-o întrecere febrilă, îşi compuneau 
discursurile şi reclamele lor fonografice, îşi aranjau 
gruparea personajelor şi subiectele operelor dramatice 
kinematografice, mereu noi şi senzaţionale. Tot de acolo, 
porneau ca fulgerul mesaje către întreaga lume, minciunile 
crainicilor, alimentarea maşinilor telefonice care înlocuiseră 
vechile ziare. 

Spre apus, dincolo de ruinele Palatului Consiliului, se 
înălţau birourile imense ale administraţiei municipale şi ale 
guvernului; spre răsărit, către port, erau cartierele 
comerciale, imensele pieţe publice, teatrele, sălile pentru 
reuniuni, palatele de jocuri, kilometri întregi de săli de 
biliard, terenuri de fotbal şi basebal, arene pentru fiare 
sălbatice şi nenumărate temple ale sectelor creştine, şi 
cvasicreştine, mahomedane, budiste, gnostice, ale 
adoratorilor de fantome, ale adoratorilor de demoni, ale 
adoratorilor de mobile, şi aşa mai departe; spre sud, o 
imensă fabrică de textile, de conserve, vinuri şi condimente. 
Mulţimi nenumărate alergau dintr-un loc într-altul de-a 
lungul asurzitoarelor platforme mişcătoare. Un stup 
gigantic, ai cărui servitor neobosit era vântul, şi care purta 
drept coroană şi simbol Motoarele de Vânt, în mersul lor 
neîncetat. 

El se gândi la uriaşa populaţie, absorbită de acest burete 
de săli şi galerii - cele treizeci şi trei de milioane de vieţi 
care, sub picioarele lui, îşi jucau fiecare drama proprie, 
scurtă şi neînsemnată... şi satisfacția pe care i-o dăduse 
strălucirea zilei, spaţiul, splendoarea priveliştii, şi mai ales 


simţul propriei lui importanţe se micşoră şi dispăru. Privind, 
de la această înălţime, asupra oraşului, putea să înţeleagă 
ce însemna mulţimea copleşitoare de treizeci şi trei de 
milioane, realitatea responsabilităţii pe care urma să o ia 
asupră-şi, imensitatea acestui Maelstrom omenesc 
deasupra căruia plana firava lui regalitate. 

Încercă, apoi, să-şi imagineze tabloul vieţii individuale. 
Rămase uimit când îşi dădu seama cât de puţin se 
schimbase omul obişnuit, în ciuda transformărilor vizibile 
ale condiţiilor. Viaţa şi proprietatea erau, într-adevăr, 
aproape în întreaga lume, la adăpost de violenţă; bolile 
contagioase, bolile bacteriene de toate felurile erau practic 
dispărute; fiecare individ avea suficientă hrană şi 
îmbrăcăminte, străzile oraşului îi dădeau căldură şi îl 
adăposteau de intemperii - atât de mult realizase progresul 
aproape mecanic al ştiinţei şi organizarea materială a 
societăţii. Dar mulţimea - şi el începuse să-şi dea seama de 
acest fapt - era totuşi fără apărare în faţa demagogului şi 
organizatorului, o mulţime laşă şi condusă de pofte, când 
era despărțită în indivizi, separați, nesigură şi capabilă de 
surprize, când era luată în colectiv. Îşi aduse aminte de 
nenumăraţii oameni îmbrăcaţi în pânză de culoare albastru- 
deschis. El ştia că milioanele de bărbaţi şi femei, aflaţi 
dedesubtul lui, nu ieşiseră niciodată din oraş, nu văzuseră 
niciodată mai departe de micul cerc al participării lor ostile 
şi mecanice la treburile lumii şi al plăcerilor de proastă 
calitate care nu îi satisfăceau. Se gândi la speranţele 
contemporanilor săi dispăruţi, şi visul pe care îl istoriseşte 
Morris în ciudata lui povestire despre Londra „Veşti de 
nicăieri”, ca şi ţara perfectă descrisă de Hudson în 
minunata lui „Epocă de cristal” îi apărură pentru o clipă în 
faţa ochilor, ca nişte speranţe spulberate. Apoi se gândi la 
propriile lui speranţe. 

În ultimele zile ale precedentei lui vieţi, rămasă acum atât 
de departe în urmă, concepţia unei omeniri libere şi egale 
devenise pentru el un lucru foarte real. El sperase, cum 


întreaga lui epocă sperase, cu o convingere de 
nezdruncinat, că într-o bună zi va înceta sacrificiul celor 
mulţi pentru cei puţini, că era aproape ziua când fiecare 
copil născut din femeie va avea o şansă echitabilă şi sigură 
pentru a fi fericit. Şi acum, după două sute de ani, aceeaşi 
speranţă, încă neîmplinită, făcea să răsune tot oraşul de 
strigătul ei vibrant. El vedea că, după două sute de ani, încă 
mai existau sărăcia, truda zadarnică, şi toate suferinţele din 
vremea lui, acum mai mari decât oricând, crescute, o dată 
cu oraşul, în proporţii gigantice. 

Graham începuse să cunoască, câte ceva din istoria anilor 
scurşi între timp. Ştia despre: decăderea morală care 
urmase după ce în minţile oamenilor de rând, religia 
supranaturală, se prăbuşise, despre declinul onoarei 
publice, despre creşterea avuţiilor. Căci oamenii care-şi 
pierduseră credinţa în Dumnezeu îşi păstraseră totuşi 
credinţa în proprietate, şi bogăţia, domnea asupra, unei 
lumi venale. 

Însoţitorul lui, japonezul Asano care, îi expunea istoria 
politică a ultimelor douăsecole, se folosi de o imagine 
potrivită, aceea a unui grăunte mâncat de insecte parazite. 
La început este numai grăuntele sănătos, care se coace cu 
destulă vigoare. Apoi, vine o insectă care îşi depune oul pe 
coaja lui şi iată! după puţin, timp grăuntele rămâne o formă 
goală, având, înlăuntru, un vierme activ care i-a consumat 
substanţa. Şi apoi vine un parazit secundar, vreo muscă, 
ichneumon, care îşi depune oul pe acest vierme, şi iată! 
acesta devine, la rândul lui, o formă goală, şi noua fiinţă, vie 
se află în pielea predecesorului ei, care a rămas sub coaja 
grăuntelui... Şi coaja grăuntelui continuă să-şi păstreze 
forma, cei mai mulţi oameni încă mai cred că este un 
grăunte şi, la fel cu ei, grăuntele se mai poate socoti el 
însuşi un grăunte, viguros şi viu. 

— Regatul victorian din epoca dumneavoastră, zise Asano, 
era... un regat cu inima mâncată. 


Moşierii - baronii şi mica nobilime - şi-au început existenţa 
cu secole în urmă, o dată cu regele John; a trecut mult timp, 
apoi ei l-au decapitat pe regele Charles, şi au ajuns să-l 
lichideze, în mod practic, pe regele George, care nu mai era 
decât coaja unui rege... adevărata putere, fiind în mâinile 
Parlamentului. Dar Parlamentul - organul micii nobilimi 
care deţinea, pământurile - nu şi-a păstrat mult timp 
puterea. Schimbarea s-a înfăptuit chiar în secolul al 
nouăsprezecelea. Drepul de vot fusese lărgit, până când, 
cuprinsese masele de oameni ignoranţi, „miriadele urbane”, 
care veneau cu miile şi votau împreună. Consecința firească 
a unui corp electoral numeros este domnia partidelor 
organizate, încă pe timpul reginei Victoria puterea era sub 
controlul maşinaţiilor de partide, secrete, complexe şi 
corupte. În scurt timp, puterea a ajuns în mâinile marilor 
oameni de afaceri care finanţau aceste maşinaţii. Şi a, venit 
un timp când adevărata putere, şi toate interesele 
Imperiului se aflau în mod vizibil în mâinile Consiliilor a 
două partide, care guvernau prin ziare şi organizaţii 
electorale - două grupări mici de oameni bogaţi şi abili, 
acţionând la început în opoziţie, şi apoi împreună. 

După aceea s-a produs o reacţie blândă, şi ineficace. Se 
găsesc nenumărate cărţi, spuse Asano, dovedind că a 
existat într-adevăr o întreagă literatură de împotrivire; 
unele apăruseră în perioada când adormise Graham. Se 
pare că partidul celor care se împotriveau se limitase în 
studiul acestei literaturi şi se revoltase în mod extrem de 
hotărât - dar numai pe hârtie! Necesitatea urgentă, fie de a 
desfiinţa, fie de a priva de putere consiliile partidelor, este o 
idee comună, la baza întregii gândiri de la începutul 
secolului al douăzecilea: atât în America cât şi în Anglia. În 
ce mai mare parte a cazurilor, America era puţin mai 
promptă decât Anglia,deşi ambele ţări urmaseră acelaşi 
drum. 

Dar această idee nu s-a înfăptuit niciodată. Ea n-a reuşit 
niciodată să se organizeze şi să-şi păstreze puritatea. 


Oamenii păstraseră prea puţin din vechiul sentimentalism 
din vechea credinţă în dreptate. Orice organizaţie care 
devenea destul de puternică pentru, a influenţa alegerile 
devenea şi destul de complicată, astfel încât putea fi 
subminată, scindaită sau chiar cumpărată cu totul de 
oameni bogaţi şi îndrăzneţi. Partidele populare partizane 
ale reformei şi purității, au devenit toate, până la, urmă, 
simplie ghişee ale agenţiilor de schimb; îşi vindeau 
principiile pentru a-şi plăti alegerile. Iar grija cea mare a 
celor bogaţi era, desigur, să-şi păstreze proprietatea 
intactă, să-şi poată face afacerile în voie. Aşa cum grija 
feudalilor fusese de a-şi păstra terenul liber pentru 
vânătoare şi război. Întreaga lume era un câmp pentru 
exploatare, un câmp de bătălie pentru afaceri; iar 
zguduirile financiare, flagelul manevrelor de bursă, al 
războaielor tarifare au pricinuit în secolul al douăzecilea 
mai multă mizerie omenească - deoarece mai mare 
nenorocire este o viaţă chinuită, decât o moarte rapidă - 
decât pricinuiseră războaiele, ciuma şi foametea, în 
ceasurile cele mai întunecate ale istoriei. 

Graham înţelegea acum destul de limpede care fusese 
rolul lui în dezvoltarea acestei noi epoci. În fazele succesive 
ale dezvoltării civilizaţiei mecanice luase naştere o nouă 
putere, Consiliul, comitetul administratorilor, care sprijinise 
şi apoi luase conducerea acestei dezvoltări. La început nu 
fusese decât simpla reunire întâmplătoare a milioanelor lui 
Isbister şi Warming, o simplă societate posesoare de bunuri, 
creată prin capriciul a doi testatori fără urmaşi; dar talentul 
colectiv al primilor administratori făcuse ca averea aceasta 
să exercite o influenţă uriaşă, până când prin ipoteci, 
împrumuturi şi acţiuni, sub sute de deghizări şi 
pseudonime, se infiltrase în întreaga structură a statelor 
american şi englez. 

Stăpânind o influenţă şi o avere enormă, Consiliul 
căpătase în scurt timp un aspect politic; dezvoltându-se, el 
folosise în mod permanent averea de care dispunea pentru 


a înclina balanţa hotărârilor politice, şi folosise avantajele 
politice pentru a acapara din ce în ce mai multă bogăţie. În 
cele din urmă, partidele politice din cele două emisfere 
ajunseră în mâinile sale; el deveni un Consiliu intern de 
control politic. 

Consiliul nu fusese la început decât un simplu grup de 
doisprezece oameni, dotați cu o excepţională abilitate, care 
se contopeau într-o unitate genială. Consiliul urmărea cu 
temeritate bogăţia şi influenţa politică, şi amândouă se 
completau reciproc. Cu o surprinzătoare previziune, el 
investea sume mari de bani în arta zborului, ţinând această 
invenţie în rezervă pentru ceasul potrivit. El folosea legea 
brevetelor şi o mie de alte expediente semilegale, pentru a-i 
împiedica pe toţi cercetătorii care refuzau să colaboreze cu 
el. În trecut nu lăsase să-i scape nici un om capabil. Îl plătea 
bine. Consiliul ducea, pe vremea aceea, o politică viguroasă, 
fără greşeală, şi puterea lui creştea neîncetat şi constant, 
neîntâmpinând alt obstacol decât opoziţia haotică şi egoistă 
a câte unui om bogat. Într-o sută de ani, Graham devenise 
posesorul aproape exclusiv al Africii, al Americii de sud, al 
Franţei, al Londrei, al Angliei şi, de fapt, avea o mare 
influenţă şi în America de Nord, care era atunci puterea 
dominantă din America. Consiliul cumpără şi organiză 
China, exploata Asia, paraliza imperiile Vechii Lumi, le 
submina din punct de vedere financiar, luptă împotriva lor 
şi le învinse. 

Această cucerire rapidă a lumii a fost organizată cu atâta 
dibăcie - o reţea întreagă, sute de bănci, societăţi, sindicate 
mascau operaţiile Consiliului - încât devenise un fapt 
aproape împlinit mai înainte ca oamenii obişnuiţi să 
bănuiască tirania care se abătuse asupra lor. Consiliul nu 
ezita niciodată, nu dădea greş niciodată. El acapara cu 
lăcomie mijloace de comunicaţie, pământuri, clădiri, 
guverne, municipalități, companii teritoriale de la tropice, 
tot felul de întreprinderi omeneşti. Apoi îşi instrui şi îşi 
dirijă oamenii, poliţia căilor ferate, poliţia drumurilor, 


paznicii clădirilor, paznicii canalurilor şi ai cablurilor, 
armatele de muncitori agricoli. Consiliul nu lupta împotriva 
acestor asociaţii, ci le submina, le dezbina şi le cumpăra. 
Până la urmă, el cumpără întreaga lume. Şi, în sfârşit, 
lovitura culminantă fu introducerea maşinilor zburătoare. 

Când Consiliul, în conflict cu muncitorii dintr-unul din 
imensele lui monopoluri, comise o ilegalitate flagrantă - 
fără să aibă măcar obişnuita politeţe de a corupe pe cei 
care ar fi putut să-i stea în cale - vechea orânduire, 
alarmată de urmările nefaste ale complezenţei sale, începu 
să caute arme. Dar nu mai existau armate, şi nici vase de 
luptă; venise era Păcii. Singurele vase care puteau fi 
folosite pentru război erau marile nave aparţinând 
Trustului de Navigaţie al Consiliului. Forţele poliţiei erau 
controlate tot de Consiliu: poliţia căilor ferate, a vaselor, a 
domeniilor agricole, normatorii şi supraveghetorii, 
întreceau de zece ori numărul neglijabil al forţelor înarmate 
ale ţării şi ale organizaţiilor municipale. Şi atunci, Consiliul 
a scos maşinile zburătoare. Încă mai trăiau oameni care îşi 
puteau aminti de ultima mare dezbatere din Camera 
Comunelor din Londra - partidul legalist, partidul care se 
opunea Consiliului, deşi în minoritate, dădu o luptă 
disperată - şi cum membrii ei ieşiseră grămadă pe terasă să 
vadă aceste forme ciudate şi înaripate care se roteau 
liniştite pe deasupra lor. Consiliul cucerise puterea. Ultima 
iluzie a unei democraţii care permisese existenţa acestei 
proprietăţi nelimitate şi iresponsabile dispăruse. 

După o sută şi cincizeci de ani de la adormirea lui Graham, 
Consiliul averii lui îşi aruncase masca şi domnea făţiş, în 
mod absolut, în numele lui. Alegerile deveniseră o 
formalitate ridicolă, o prostie care se repeta din şapte în 
şapte ani, un obicei străvechi şi lipsit de sens; din când în 
când se întrunea Parlamentul social, tot atât de ineficace ca 
şi convocarea Sinodului Bisericii din timpul reginei Victoria; 
şi regele legitim al Angliei, dezmoştenit, beţiv şi nătâng, 
apărea pe scena unui music-hall de mâna a doua. Astfel 


pierise visul măreț al secolului al nousprezecelea, proiectul 
nobil al libertăţii universale a individului şi al fericirii 
universaleş pierise de boala onoarei, paralizat de 
superstiţia proprietăţii absolute, paralizat de sectele 
religioase care îi îndepărtaseră pe cetăţenii de rând de 
adevărata educaţie, care răpiseră oamenilor regulile de 
conduită şi puseseră în loc disprețul total asupra 
sancţiunilor morale; pierise în faţa tehnicii şi a afacerilor 
josnice, lăsând loc, la început, unei plutocraţii agresive, 
căreia îi urmă domnia unei plutocraţii supreme. În cele din 
urmă, Consiliul încetase să-şi mai dea osteneala de a-şi 
întări decretele cu girul formal al autorităţilor 
constituţionale, iar Graham, o făptură nemişcată, slabă, cu 
pielea îngălbenită, zăcea, nici mort, nici viu, recunoscut ca 
Stăpân al Pământului. Şi se trezise, într-un târziu, pentru a 
fi... Stăpânul acestei moşteniri! Se trezise pentru a sta sub 
acest cer fără nori şi a privi cum i se aşterne la picioare 
măreţia imperiului său. 

De ce se trezise? Oare acest oraş, acest stup de oameni 
care trudeau fără speranţă însemnau spulberarea completă 
a vechilor lui visuri? Sau focul libertăţii, focul care 
strălucise şi se stinsese în anii vieţii sale trecute, încă mai 
mocnea acolo, jos? El se gândi la elanul şi la forţa 
cântecului de răscoală. Oare acest cântec era doar artificiul 
unui demagog, oare acest cântec urma să fie uitat după ce- 
şi atinsese scopul? Oare speranţa care mai vibra în sinea lui 
era doar amintirea timpurilor trecute, rămăşiţa unei 
credinţe distruse? Sau avea un înţeles mai larg, un sens 
strâns legat de destinul omenirii? În ce scop se trezise el, ce 
avea de făcut aici? Omenirea se întindea dedesubtul său ca 
o hartă. El se gândi la milioanele şi milioanele de oameni 
care veneau neîncetat, unii după alţii, tot mereu, din 
întunericul nefiinţei în întunericul morţii. În ce scop? 
Trebuia să existe un scop, dar acesta depăşea puterea lui 
de gândire. Îşi văzu limpede, pentru prima dată, adevărata 
micime, văzu, întreg şi teribil, contrastul tragic între 


puterea omenească şi aspiraţiile inimii omeneşti. În această 
clipă, el îşi dădu seama că nu era decât un accident 
neînsemnat, şi simţi în acelaşi timp măreţia dorinţei lui. Şi, 
deodată, micimea, ca şi aspiraţiile i se părură insuportabile, 
şi îl cuprinse o irezistibilă dorinţă de a se ruga. Şi se rugă. 
Se rugă rostind cuvinte vagi, incoerente, contradictorii. 
Sufletul îi porni prin timp şi spaţiu, peste nebuloasele 
multiple şi agitate ale existenţei, către ceva - nu ştia ce 
anume - către ceva care ar fi putut să-i înţeleagă năzuinţa 
şi să-l ajute. 

Departe, jos, pe terasa unui acoperiş dinspre sud şedeau 
un bărbat şi o femeie, bucurându-se de prospeţimea 
văzduhului de dimineaţă. Bărbatul adusese o lunetă, pentru 
a privi spre Casa Consiliului, şi îi arăta femeii cum s-o 
folosească. Curiozitatea lor fu satisfăcută; de acolo, de unde 
se aflau, nu se mai vedea nici o urmă a vărsării de sânge; 
după ce priviră spre cerul senin, ea se întoarse către postul 
de strajă. Acolo văzu două forme mici şi negre, atât de mici, 
încât era greu să crezi că erau oameni - unul care privea şi 
altul care gesticula, cu mâinile întinse spre bolta liniştită a 
cerului. 

Ea îi întinse bărbatului luneta. El privi şi exclamă: 

— Cred că este Stăpânul. Da. Sunt sigur. Este chiar 
Stăpânul! 

Cobori luneta şi privi spre ea. 

— Îşi înalţă mâinile, ca şi cum s-ar ruga. Mă întreb ce face. 
Adoră soarele? Parcă nu existau Parşi pe aici, în vremea lui, 
nu-i aşa? 

Apoi privi din nou. 

— Acum s-a oprit. Cred că nu era decât o atitudine 
întâmplătoare. Lăsă jos luneta şi rămase pe gânduri. Nu va 
avea nimic altceva de făcut decât să petreacă... doar să 
petreacă. Desigur că Ostrog va conduce treburile. El 
trebuie să conducă, să-i ţină în ordine pe toţi aceşti smintiţi 
de muncitori. Pe ei, şi toate cântecele lor! Şi el a dobândit 


toate acestea dormind, draga mea... doar dormind! Cât de 
ciudată e lumea! 

CAPITOLUL XV. OAMENI DE VAZĂ. 

Sălile oficiale ale Administratorului Motoarelor de Vânt i s- 
ar fi părut lui Graham uimitor de complicate, dacă ar fi 
intrat în ele venind direct din secolul al nouăsprezecelea; 
dar el începuse să se obişnuiască cu proporţiile acestei noi 
epoci. Cu greu puteau să fie numite săli sau camere, ţinând 
seama că un sistem complicat de arcade, poduri, culoare şi 
galerii despărţeau şi uneau toate încăperile acestui spaţiu 
vast. El veni cu unul din panourile glisante, care acum îi 
erau familiare, pe un palier de la capătul unui şir de trepte 
foarte largi, pe care urcau şi coborau lin grupuri de bărbaţi 
şi femei, îmbrăcaţi mult mai strălucitor decât toţi cei pe 
care îi văzuse până acum. Din locul în care se afla, el privi în 
jos, către o succesiune de ornamente complicate, de 
culoare albă mută, mov şi purpurie, străbătută de poduri 
care păreau făcute din porțelan filigranat, terminându-se în 
depărtare, într-o fundătură misterioasă, cu nişte ecrane 
perforate. 

Privind în sus, văzu şiruri întregi de galerii ascendente, de 
pe care nenumărate feţe de oameni se uitau jos, spre el. 
Aerul era plin de murmurul glasurilor şi de sunetul unei 
muzici care se revărsa de sus, o muzică veselă şi distractivă 
a cărei sursă el nu reuşi s-o descopere. 

Spaţiul central era plin de lume, fără să lase totuşi 
impresia unei adunări dezordonate; în total, erau câteva mii 
de oameni. Erau îmbrăcaţi somptuos, chiar fantezist, 
bărbaţii ca şi femeile, căci influenţa sobră a concepţiei 
puritane despre demnitatea îmbrăcăminţii masculine 
dispăruse demult. Părul bărbaţilor, de asemeni, deşi rareori 
lăsat lung, era de obicei ondulat într-un fel care sugera 
intervenţia coaforului; chelia dispăruse de pe Pământ. Se 
vedeau mulţi bărbaţi cu părul încreţit, tăiat drept, coafură 
care l-ar fi încântat pe Rossetti(5); un domn, care îi fu 
arătat lui Graham cu misterioasa denumire de „amorist”, 


purta părul în două bucle graţioase pe urechi „ă la 
Marguerite”. Se vedeau şi cozi împletite: probabil că 
bărbaţii de origine chineză nu se mai ruşinau de rasa lor. 
Exista foarte puţină uniformitate, de modă în croiala 
hainelor. Bărbaţii mai bine făcuţi îşi arătau armonia 
corpului purtând pantaloni scurţi, bufanţi şi crestaţi; vedeai 
ici-colo şi o pelerină sau o robă. Moda din vremea lui Leon 
al X-lea predomina în cea mai mare măsură, dar erau 
reprezentate, de asemeni, şi concepţiile estetice ale 
Extremului Orient. Corpolenţa masculină, care, în timpul 
perioadei victoriene, ar fi fost supusă primejdiilor corsetului 
şi exagerării nemiloase a hainelor de seară strânse pe 
picioare şi pe braţe, se înveşmânta acum cu o abundență de 
falduri care cădeau cu demnitate. Graţia şi zvelteţea se 
vedeau de asemeni la tot pasul. Pentru Graham - un om 
tipic ţeapăn dintr-o perioadă tipic ţeapănă - oamenii aceştia 
nu numai că păreau mult prea graţioşi în înfăţişarea lor, dar 
şi mult prea expresivi în fizionomiile lor foarte expresive. 
Gesticulau şi îşi exprimau, cu o sinceritate uimitoare, 
surpriza, interesul, amuzamentul şi, mai ales, emoţiile pe 
care le produceau în mintea lor doamnele din jur. Era 
limpede, chiar de la prima vedere, că femeile erau în mare 
majoritate. 

Doamnele care îi acompaniau pe aceşti domni arătau, în 
îmbrăcăminte ca şi în ţinută şi maniere, mai puţină emfază 
şi mai multă complexitate. Unele arborau, în rafinamentul 
croielii, o simplitate clasică, după moda franceză a primului 
imperiu şi, în timp ce Graham trecea pe lângă ele, îşi etalau 
braţele şi umerii atrăgători. Altele purtau rochii strâmte, 
fără cusătură sau cordon în talie, uneori cu falduri lungi 
căzând de pe umeri. Îndrăzneala delicioasă a toaletelor de 
seară nu se micşorase prin trecerea a două secole. 

Mişcările tuturor femeilor păreau graţioase. Graham îi 
spuse lui Lincoln că a văzut oameni care, prin mersul lor, îi 
aminteau de tablourile lui Rafael, iar Lincoln îl informă că 
studierea unui anumit număr de gesturi făcea parte din 


educaţia fiecărei persoane bogate. Intrarea Stăpânului fu 
salutată printr-un fel de râs aprobator; oamenii îşi arătau 
manierele distinse prin faptul că în timp ce el cobora 
scările, spre spaţiul central, nu se îngrămădeau în jurul lui 
şi nici nu-l plictiseau cu priviri iscoditoare. 

El aflase de la Lincoln că aceştia erau oamenii cei mai de 
frunte din societatea londoneză; aproape toate persoanele 
de acolo erau fie funcţionari de vază, fie rude apropiate ale 
vreunui funcţionar de vază. Mulţi dintre ei se întorseseră în 
mod special din Europa, din Oraşele Plăcerii, pentru a-i ura 
lui Graham bun venit. Cei din conducerea aeronauticii, 
instituţie a cărei atitudine jucase un rol aproape tot atât de 
important în răsturnarea Consiliului ca şi rolul jucat de 
Graham, erau în număr foarte mare, ca şi cei de la 
Controlul Motoarelor de Vânt. Printre alţii, se mai aflau aici 
unii dintre cei mai importanţi funcţionari ai Trustului 
Alimentar. Controlorul Crescătoriilor Europene de Porci 
avea o înfăţişare deosebit de melancolică şi interesantă, şi 
maniere de o delicateţă cinică. Un episcop în odăjdii trecu 
prin faţa lui Graham, stând de vorbă cu un domn îmbrăcat 
aidoma clasicului Chaucer16) inclusiv coroana de lauri. 

— Cine este omul acela, întrebă el, aproape fără voie. 

— Episcopul Londrei, zise Lincoln. 

— Nu... vreau să spun celălalt. 

— Poetul laureat. 

— Voi încă mai...? 

— El nu scrie poezii, bineînţeles. Este vărul lui Wotton, 
unul dintre Consilieri. Dar face parte din regaliştii 
Trandafirului Roşu... un club încântător... care încă mai 
păstrează astfel de tradiţii. 

— Asano mi-a spus că există şi un rege. 

— Regele nu face parte din acest club. Au fost nevoiţi să-l 
excludă. Cred că era din ramura Stuarţilor; dar este prea... 

— Prea mult? 

— Peste măsură. 


Graham nu înţelegea prea bine, dar se părea că toate 
acestea fac parte din anomalia generală a epocii noi. Se 
înclină cu condescendenţă în faţa primei persoane care îi fu 
prezentată. Era limpede că mai predominau încă anumite 
subtile distincţii de clasă chiar şi în această adunare, 
deoarece numai o mică proporţie dintre invitaţi, un grup 
restrâns, au fost socotiți de către Lincoln demni de a-i fi 
prezentaţi. Primul i-a fost prezentat Şeful Aeronaut, un 
bărbat a cărui figură arsă de soare contrasta în mod ciudat 
cu feţele delicate din jur. El devenise o persoană foarte 
importantă în urma rezervei pe care o avusese, în 
momentele critice, faţă de Consiliu. 

Atitudinea lui contrasta, în chip foarte favorabil, după 
părerea lui Graham, cu comportarea generală. Făcu vreo 
câteva observaţii banale, îl asigură de loialitatea lui şi îl 
întrebă cu sinceritate pe Stăpân despre sănătate. Era vioi, 
accentul lui nu avea acel uşor stacato al limbii engleze din 
vremea aceea. Îi dădu de înţeles lui Graham, în mod 
limpede, că se considera un „lup de aer” - folosi chiar 
această expresie - că nu-i plăceau fleacurile, că era un om 
dintr-o bucată, şi de modă veche, că nu pretindea a şti prea 
multe, şi că tot ceea ce nu ştia nici nu merita să fie ştiut. 
Făcu o plecăciune bărbătească, în mod ostentativ lipsită de 
linguşire, şi trecu mai departe. 

— Mă bucur văzând că mai există astfel de oameni, zise 
Graham. 

— Fonografe şi kinematografe, zise Lincoln, cu oarecare 
invidie. A studiat după viaţă. 

Graham aruncă din nou o privire în urma omului robust. Îl 
năpădiră amintiri ciudate. 

— De fapt, noi l-am cumpărat, zise Lincoln. În parte. Şi, în 
parte, el s-a temut de Ostrog. Totul depindea de el. 

Se întoarse grăbit, pentru a-l prezenta pe Inspctortul 
General al Trustului Şcolilor Publice. Această persoană avea 
aspectul unei sălcii într-o robă academică de culoare 
albastră-cenuşie. Îl privi pe Graham printr-un pince-nez de 


model victorian, şi îşi ilustră observaţiile prin gesturi făcute 
cu o mână foarte îngrijită. Graham se interesă deîndată de 
funcţiile acestui domn, şi îi puse o serie de întrebări foarte 
precise. Inspectorul general, liniştit, păru amuzat de 
bruscheţea Stăpânului. El răspunse puţin cam vag în 
privinţa monopolului asupra educaţiei, pe care îl deţinea 
Compania lui - monopolul fusese încheiat printr-un contract 
cu sindicatul numeroaselor organizaţii municipale din 
Londra - dar descrise cu entuziasm progresele făcute în 
educaţie, de la perioada victoriană. 

— Noi am desfiinţat, toceala, zise el, am desfiinţat complet 
toceala... pe lume nu mai există examene. Nu sunteţi 
bucuros? 

— Şi cum procedaţi pentru ca elevii să înveţe? întrebă 
Graham. 

— Noi am făcut munca atractivă... cât se poate mai 
atractivă. Dacă nu-i atrage, o abandonăm. Avem un câmp 
imens de activitate. 

Intră în amănunte, şi conversaţia lor se prelungi. 
Inspectorul General menţiona cu profund respect numele 
lui Pestalozzi şi Froebel, cu toate că el nu arăta să fie prea 
familiarizat cu lucrările lor, care făcuseră cândva epocă. 
Graham află că universităţile populare încă mai există, într- 
o formă modificată. 

— Există o anumită categorie de fete, de exemplu, zise 
Inspectorul General, umflându-se de sentimentul 
importanţei sale, cu o mare pasiune pentru studiile aride... 
desigur, atunci când nu sunt exagerate. Avem în grijă mii de 
fete de acest gen. În acest moment, zise el, cu un aer 
napoleonean, aproape cinci sute de fonografe ţin cursuri, în 
diferite părţi ale Londrei, despre influenţa exercitată de 
Platon şi Swift asupra iubirilor lui Shelley, Hazlitt şi Burns. 
Apoi, elevele scriu eseuri pe temele respective, şi numele 
lor sunt afişate, în ordinea meritelor, în locurile cele mai 
vizibile. Vedeţi cum s-a dezvoltat germenele din vremea 


dumneavoastră? Clasa mijlocie incultă de pe acea vreme a 
dispărut cu totul. 

— Dar şcolile publice elementare, zise Graham, tot 
dumneata le controlezi? 

Inspectorul General le controla „în întregime”. Graham, în 
prima parte a vieţii lui, fusese preocupat îndeaproape de 
această problemă, şi întrebările lui se înmulţiră. Câteva 
fraze întâmplătoare auzite din gura bătrânului cu care 
vorbise în întuneric îi reveniră în minte. Inspectorul 
General confirmă într-adevăr cuvintele bătrânului. 

— Noi am desfiinţat toceala, zise el eu un ton care-l făcu 
pe Graham să interpreteze această afirmaţie în sensul 
desființării oricărei, munci susţinute. Inspectorul General 
deveni sentimental. Noi încercăm să facem şcolile 
elementare cât mai plăcute pentru copii. Ei vor trebui 
foarte curând, să muncească. Le dăm doar câteva principii 
simple... ascultare... hărnicie. 

— Îi învăţaţi foarte puţine lucruri? 

— De ce i-am învăţa mai multe? Asta nu duce decât la 
tulburări şi nemulțumiri. Noi îi distrăm. Chiar şi aşa... există 
tulburări... agitaţii. De unde găsesc muncitorii idei, nimeni 
nu înţelege. Şi le comunică unii altora. Există idealuri 
socialiste... şi chiar anarhie! Probabil că printre ei 
acţionează nişte agitatori. Sunt de părere... că datoria mea 
cea mai importantă, este să lupt împotriva nemulțumirilor 
populare. De ce să nefericim oamenii? 

— Mă întreb şi eu, zise Graham, pe gânduri. Dar există 
foarte multe aspecte pe care aş vrea să le cunosc. 

Lincoln, care în tot timpul conversaţiei îl observase pe 
Graham, interveni. 

— Mai sunt şi alţii, zise el eu glas scăzut. Inspectorul 
General al Şcolilor făcu un gest şi se îndepărtă. 

— Poate că - zise Lincoln, interceptând o privire 
întâmplătoare a lui Graham doriţi să cunoaşteţi pe câteva 
dintre aceste doamne? 


Fiica Directorului Crescătoriilor de Porci ale Trustului 
European de Alimentaţie era o persoană mică, 
încântătoare, cu părul roşu, cu ochii albaştri şi vii. Lincoln îl 
lăsă pentru câteva clipe să stea de vorbă cu ea, şi ea se 
arătă cu totul entuziasmată de „frumoasele vremuri vechi” 
- după expresia ei - în care îşi începuse Graham somnul. 
Vorbea zâmbind, iar ochii ei zâmbeau într-un fel care cerea 
reciprocitate. 

— Am încercat, zise ea, de nenumărate ori să-mi închipui 
acele vremuri vechi şi romantice. Pentru dumneata, ele sunt 
nişte amintiri. Cât de ciudată şi cât de aglomerată trebuie 
că ţi se pare lumea de acum! Am văzut fotografii şi tablouri 
ale vremurilor vechi, casele mici şi izolate, făcute din 
cărămizi de pământ ars, înnegrite de funinginea focurilor, 
podurile de cale ferate, reclamele simple, oamenii puritani, 
solemni şi primitivi, în ciudate haine negre şi cu pălării 
înalte, trenurile de pe căile ferate, căţărate pe acele poduri 
de fier ce se bolteau în văzduh, caii şi vitele, şi chiar câinii, 
pe jumătate sălbatici, care alergau pe străzi. Şi, deodată, 
dumneata ai venit în lumea aceasta! 

— În lumea aceasta... zise Graham. 

— Venind de acolo, din viaţa pe care o duceai... din 
mijlocul atâtor lucruri familiare. 

— Vechea viaţă nu era o viaţă fericită, zise Graham. Eu n-o 
regret. 

Ea îi aruncă o privire rapidă. Se făcu o scurtă tăcere. Apoi 
oftă, ca să-l încurajeze. 

— Nu? 

— Nu, zise Graham. Era o viaţă meschină... şi lipsită de 
sens. Acum... Noi socoteam că lumea este destul de 
complexă, de aglomerată şi civilizată. Şi totuşi, văd că... 
deşi trăiesc în această lume numai de patru zile... privind 
înapoi la vremea mea... văd că era o epocă barbară, 
ciudată... era doar începutul acestei noi ordini. Doar 
începutul acestei noi ordini. Va fi greu să înţelegi cât de 
puţine lucruri cunosc. 


— Poţi să mă întrebi tot ce doreşti, zise ea, zâmbindu-i. 

— Atunci, explică-mi cine sunt aceşti oameni. Nu cunosc 
nimic despre ei. Sunt complet nedumerit. Mai există 
generali? 

— Oameni care poartă pălării cu pene? 

— Nu. Cred că nu mai există. Presupun că sunt oamenii 
care controlează marile treburi publice. Cine este bărbatul 
de acolo cu înfăţişare distinsă? 

— Acela? Este un funcţionar foarte important. Îl cheamă 
Morden. Directorul General al Societăţii Pilulelor 
Antibiliare. Am auzit că muncitorii lui produc, uneori un 
miriad de miriade de pilule în douăzeci şi patru de ore. 
Închipuieşte-ţi, un miriad de miriade! 

— Un miriad de miriade! Nu e de mirare că se ţine atât de 
mândru, zise Graham. Pilule! Ce vremuri minunate! Şi omul 
acela îmbrăcat în purpură? 

— Nu face parte din cercul nostru. Dar îl simpatizăm. Este 
foarte inteligent şi foarte amuzant. E unul dintre 
conducătorii Facultăţii de medicină de la Universitatea din 
Londra. Toţi medicii, ştii, sunt acţionarii Societăţii Facultăţii 
de medicină, şi poartă culoarea purpurie. Pentru asta 
trebuie să fii... să fii calificat. Dar, desigur, oamenii care 
primesc un salariu ca să facă ceva... Ea zâmbi, cu un aer de 
superioritate la adresa pretențiilor sociale ale oamenilor din 
această categorie. 

— Sunt pe aici şi câţiva din marii artişti şi scriitori...? 

— Scriitori nu. Ei sunt în general nişte oameni atât de 
ciudaţi... şi-atât de preocupaţi de persoana lor! Şi se ceartă 
atât de înspăimântător între ei! Unii dintre ei sunt în stare 
să se ia şi la bătaie pentru a avea prioritate când urcă sau 
coboară scările! Nu este îngrozitor? Dar cred că Wraysbury, 
capilotomistul la moda, este aici. A venit din Capri. 

— Capilotomist? Zise Graham. Ah! îmi amintesc Un artist! 
De ce nu? 

— Trebuie să-l cultivăm, zise ea, cu un aer de scuză. 
Capetele noastre sunt în mâinile lui. Şi zâmbi. 


Graham ezită să pronunţe complimentul care era de 
aşteptat, dar privirea lui era destul de expresivă. 

— Au progresat şi artele o dată cu restul civilizaţiei? 
întrebă el. Care sunt marii pictori de astăzi? 

Ea îl privi cu un aer de îndoială. Apoi râse. 

— În prima clipă, zise ea, credeam că vrei să spui... Râse, 
din nou. Te refereai, desigur, la oamenii aceia cumsecade, 
de care făceaţi atâta caz pentru că se pricepeau să acopere 
cu vopsele de ulei nişte suprafeţe mari de pânză? Pânze 
mari, ovale. Da, oamenii obişnuiau să încadreze aceste 
obiecte în rame aurii şi să le atârne, şiruri întregi, în 
camerele lor. Acum nu mai există. Oamenii s-au plictisit de 
astfel de obiecte. 

— Dar la ce altceva credeai că mă refer? 

Ea puse, cu un gest semnificativ, un deget pe obrazul a 
cărui strălucire era deasupra oricărei bănuieli, şi zâmbi cu 
un aer şiret, încântător şi provocator. 

— Şi aici, zise ea, arătând spre pleoape. 

Graham simţi, o clipă, tentaţia. Apoi, amintirea grotescă 
aunui tablou pe care îl văzuse cândva. Unchiul Toby şi 
Văduva - îi veni în minte. Îl năpădi o ruşine primitivă. Avea 
senzaţia ascuţită că era privit de un mare număr de curioşi. 

— Înţeleg, zise el, cam fără rost. Cu un aer stingherit, el 
întoarse spatele acestei femei uşuratice şi fascinante. Privi 
în jur şi văzu nenumărați ochi care se întoarseră imediat, 
preocupaţi subit de alte lucruri. Probabil că se îmbujorase 
puţin la faţă. Cine este bărbatul care vorbeşte cu doamna 
îmbrăcată în culoarea şofranului? întrebă el, ocolind 
privirile fetei. 

Află că era unul dintre cei mai mari organizatori ai 
teatrelor americane, întors de curând din Mexic, de la o 
reprezentaţie gigantică. Figura îi reamintea lui Graham de 
un bust a lui Caligula. Un alt om care îi atrăgea atenţia era 
Conducătorul Muncitorilor Negri. Acest titlu nu îi făcu o 
impresie prea adâncă, în primul moment, dar îi reveni mai 
târziu în minte... Conducătorul Muncitorilor Negri? Mica 


doamnă îi arătă, fără să pară de loc jenată, o femeie 
încântătoare, una dintre soțiile subsidiare ale Episcopului 
Anglican al Londrei. Ea adăugă o serie de elogii la adresa 
curajului episcopal - până atunci existase regula 
monogamiei clericale - „o stare de lucruri nenaturală şi 
neavantajoasă... De ce trebuie să fie înnăbuşită sau 
restrânsă dezvoltarea naturală a afecţiunilor din cauză că 
un om este preot?” 

— Şi pentru că veni vorba, adăugă ea, dumneata eşti 
anglican? 

Graham, se pregătea să-i ceară unele lămuriri în privinţa 
semnificației unei „soţii subsidiare”, o expresie în aparenţă 
eufemistică, când întoarcerea lui Lincoln întrerupse această 
conversaţie sugestivă şi interesantă. Străbătură sala, spre 
locul unde un bărbat înalt, îmbrăcat în stacojiu, alături de 
nişte persoane încântătoare, în costume birmane (după 
impresia lui) îl aşteptau respectuoase. După ce primi 
omagiile lor, trecu mai departe, pentru a-i fi prezentate alte 
persoane. 

După câtăva vreme, multiplele lui impresii începură să se 
organizeze într-un contur general. Mai întâi, strălucirea 
acestei reuniuni trezise în Graham sentimentul democratic, 
se simţise ostil şi ironic. Dar natura umană nu poate să 
reziste unei atmosfere de priviri curtenitoare. În curând 
muzica, lumina, jocul de culori, strălucirea braţelor şi 
umerilor din jurul lui, contactul mâinilor, curiozitatea 
trecătoare a feţelor zâmbitoare, mângâierea glasurilor 
modulate cu dibăcie, atmosfera de complimente, interese şi 
respect, se ţesură laolaltă într-o senzaţie de categorică 
satisfacţie. Graham uită pentru o clipă marile lui hotărâri. 
Pe nesimţite, începu să se îmbete de noua lui poziţie, 
atitudinea lui deveni mai puţin reţinută, se convinse şi mai 
profund de regalitatea lui, începu să calce mai sigur, roba 
neagră îi cădea în falduri mai îndrăzneţe şi mândria îi 
înnobila glasul. La urma urmei, era o lume interesantă şi 
strălucitoare. 


Privirea i se plimba aprobatoare peste jocul de culori al 
mulţimii, se oprea ici şi colo, cu o critică binevoitoare, 
asupra vreunei figuri. Din senin, îi trecu prin gând că îi era 
dator o scuză încântătoarei fete cu părul roşu şi ochii 
albaştri. Se simţea vinovat de o purtare cam grosolană. Nu 
făcuse un gest prea regal, ignorând avansurile ei, chiar 
dacă politica îl obliga să le respingă. Se întrebă dacă va mai 
reuşi s-o revadă. Şi, deodată, un fapt mărunt atinse 
întreaga strălucire a splendidei adunări, şi îi schimbă 
caracterul. 

Privi în sus şi văzu, trecând peste un pod de porțelan şi 
uitându-se spre el, o figură care se ascunse aproape 
imediat, figura fetei pe care o întâlnise cu o seară mai 
înainte în mica încăpere de lângă teatru, după ce evadase 
din Palatul Consiliului. Fata avea în priviri aceeaşi expresie 
de speranţă ciudată, de atenţie nesigură asupra faptelor lui. 
La început, el nu-şi aminti când o văzuse, apoi, după ce o 
recunoscu, îşi aminti vag de emoția şi de agitația din seara 
primei lor întâlniri. Dar țesătura melodiei de dans din jur îl 
împiedică să-şi amintească şi de cântecul pe care îl intonau 
răsculații. 

Doamna cu care stătea de vorbă îşi repetă observaţia, şi 
Graham reveni la flirtul semiilegal în care era angajat. 

Din clipa aceea, însă, puse stăpânire pe el un freamăt 
nelămurit, un sentiment care se transforma aproape în 
nemulţumire. Se simţi tulburat, ca de o datorie pe jumătate 
uitată, de sentimentul unor lucruri importante care îi 
scăpau în mijlocul luminii şi strălucirii de aici. Încetă şi 
atracţia pe care o exercitau asupra lui doamnele 
strălucitoare care i se îngrămădeau în jur. El nu se mai 
pierdea în răspunsuri vagi şi confuze la subtilele avansuri 
amoroase care - acum era sigur - i se făceau, şi privirile îi 
rătăceau pentru a mai vedea o dată figura care îi lăsase o 
puternică impresie de frumuseţe. Dar el nu o mai regăsi 
decât în clipa când aştepta întoarcerea lui Lincoln - plecat 
să aranjeze cele necesare - pentru a părăsi adunarea. 


Lincoln îi promisese, ca răspuns la cererea lui, că va putea 
să zboare chiar în după-amiaza aceea, dacă timpul va fi 
favorabil. 

Graham se afla pe una dintre galeriile superioare, stând 
de vorbă, cu o doamnă cu ochii strălucitori, despre 
eadhamită; subiectul fusese ales de el. Întrerupsese printr- 
o întrebare de ordin practic asigurările călduroase de 
devotament ale doamnei. După părerea lui, şi această 
doamnă era, ca şi alte femei pe care le cunoscuse în seara 
aceea, mult mai încântătoare decât bine informată. 
Deodată, răbufnind prin valul de melodie din apropiere, îi 
răsună în urechi, răguşit şi puternic, cântecul Revoltei, 
cântecul maiestuos pe care îl auzise în sala cea mare. 

Tresărind, el privi în sus şi văzu deasupra sa un oeil de 
boeuf17) prin care pătrundea acest cântec şi, mai departe, 
şiragul de cabluri superioare, ceața albăstruie, şi reţeaua 
de lumini a drumurilor publice. Auzi cum cântecul se pierdu 
într-un tumult de glasuri şi încetă. Dar el auzea acum foarte 
limpede zgomotul şi vacarmul platformelor mişcătoare şi 
murmurul mulţimii. Avu convingerea nelămurită, 
inexplicabilă, un fel de sentiment instinctiv, că afară, pe 
străzi, o mulţime imensă privea către acest loc, unde 
Stăpânul lor se amuza. Şi se întrebă ce anume gândea 
mulţimea. 

Cu toate că se oprise atât de brusc, cu toate că muzica din 
sala de recepţie se impuse din nou, motivul cântecului de 
luptă, odată reîntâlnit, puse stăpânire pe gândurile lui. 

Doamna cu ochii strălucitori continua să se lupte cu 
misterele eadhamitei, când el zări din nou fata pe care o 
întâlnise în sala teatrului. Venea către el, de-a lungul 
galeriei; el o văzu înainte ca ea să-l vadă. Era îmbrăcată 
într-un cenuşiu uşor, luminos, cu părul negru, ca un nor în 
jurul frunţii, şi tocmai atunci lumina rece, venind prin 
deschiderea care dădea în stradă, căzu asupra obrazului ei 
înclinat. 


Doamna care se chinuia să-i vorbească despre enhamită 
observă schimbarea lui de expresie, şi se folosi de acest 
prilej ca să scape. 

— Doriţi s-o cunoaşteţi pe această fată Sire? întrebă ea, cu 
îndrăzneală. Este Helen Wotton, o nepoată a lui Ostrog. Ea 
cunoaşte foarte multe lucruri serioase. Este una din cele 
mai serioase persoane de la noi. Sunt sigură că are să vă 
placă. 

După o clipă, Graham şedea de vorbă cu fata, iar doamna 
cu ochii strălucitori dispăruse. 

— Îmi amintesc foarte bine de dumneata, zise Graham. 
Erai în camera aceea mică. Când tot poporul cânta şi bătea 
tactul cu picioarele. Înainte ca eu să intru în sală. 

Încurcătura ei din primul moment se risipi. Ridică ochii 
spre el, şi faţa îi era neclintită. 

— A fost minunat, zise ea, ezitând o clipă şi vorbi din nou, 
după un oarecare efort. Toţi oamenii aceia şi-ar fi dat viaţa 
pentru dumneata, Sire. Nenumăraţi oameni au murit 
pentru dumneata în noaptea aceea. 

Faţa îi radia. Privi repede, de jur împrejur, să vadă dacă 
nu-i auzea cineva vorbele. 

Lincoln apăru la oarecare distanţă, de-a lungul galeriei, 
croindu-şi drum prin mulţime către ei. Fata îl văzu şi se 
întoarse spre Graham cu o grabă ciudată, şi vocea îi deveni 
brusc confidențială şi intimă. 

— Sire, zise ea repede, nu pot să-ţi spun acum şi în acest 
loc. Dar oamenii de rând sunt foarte nefericiţi; sunt 
asupriţi... sunt rău guvernaţi. Nu uita poporul, care a 
înfruntat moartea... moartea pentru ca dumneata să 
trăieşti. 

— Eu nu ştiu nimic... începu Graham. 

— Nu pot să-ţi spun acum. 

Lincoln apăru chiar lângă ei. Se înclină, în chip de scuză, 
în faţa fetei. 

— Vă place noua noastră lume, Sire? întrebă Lincoln 
zâmbind respectuos şi arătând cu un gest cuprinzător 


spaţiul din jur şi splendoarea adunării. În orice caz, cred că 
o găsiţi schimbată. 

— Da, zise Graham, e schimbată. Şi totuşi, la urma urmei, 
nu e chiar atât de mult schimbată. 

— Aşteptaţi până când veţi ajunge în văzduh, zise Lincoln. 
Vântul s-a oprit; chiar în această clipă vă aşteaptă o 
aeropilă. 

Atitudinea fetei arăta că aşteaptă să i se îngăduie să plece. 

Graham o privi, gata de a-i pune o întrebare, văzu în 
expresia ei un avertisment, se înclină şi se întoarse să-l 
însoţească pe Lincoln. 

CAPITOLUL XVI. AEROPILA. 

În timp ce Graham străbătea, alături de Lincoln, 
coridoarele din clădirea Motoarelor de Vânt, era încă 
stăpânit de ciudatele vorbe ale fetei. Dar, cu un efort, el 
reuşi să devină atent la ceea ce îi spunea Lincoln. Apoi, 
încordarea i se risipi. Lincoln vorbea despre Zbor. Graham 
avea o dorinţă arzătoare de a afla cât mai mult despre 
această nouă cucerire. Începu să-l copleşească pe Lincoln 
cu întrebări. În prima parte a vieţii el urmărise cu foarte 
mult interes începuturile navigaţiei aeriene; fu încântat să 
audă că numele pentru el familiare, ale lui Maxim şi Pilcher, 
Langley şi Chanute, şi mai ales cel al primului martir al 
aerului, Lilienthal, erau încă cinstite de oameni. 

Chiar în timpul primei perioade din viaţa lui se dovedise 
limpede, pe două direcţii de cercetări, că erau posibile două 
tipuri diferite de aparate; şi amândouă fuseseră realizate. 
Pe de o parte, era aeroplanul mare, acţionat de motor, cu 
un şir dublu de aripi orizontale şi cu o mare elice în spate, şi 
pe de altă parte, sprintena aeropilă. Aeroplanele nu aveau 
siguranţă în zbor decât pe vreme liniştită sau cu vânt 
moderat; furtunile neaşteptate, care acum puteau fi, însă, 
prevăzute cu precizie, le făceau inutilizabile pentru orice 
scop practic. Aveau dimensiuni enorme - lungimea 
obişnuită a aripilor fiind de şase sute de picioare sau chiar 
mai mult, iar lungimea întregii construcţii, de o mie de 


picioare. Se foloseau numai pentru transportul pasagerilor. 
Vagonul uşor legănător pe care îl duceau avea în lungime o 
sută până la o sută cincizeci de picioare. Era suspendat de 
aeroplan într-un fel anumit, pentru a reduce la minimum 
vibraţiile complexe pe care le produceau chiar un vânt 
moderat şi, pentru acelaşi motiv, banchetele din interiorul 
vagonului - fiecare pasager şedea pe o banchetă în timpul 
călătoriei - erau instalate astfel încât să permită o mare 
libertate de mişcare. Aparatul putea să pornească numai de 
pe un vagon gigantic, aşezat pe şine, pe o platformă special 
construită. Graham văzuse foarte bine, de la postul de 
strajă, aceste platforme uriaşe, platformele de zbor. Existau 
şase arene imense, având fiecare câte o gigantică platformă 
purtătoare. 

Alegerea locului de coborâre era de asemeni condiţionată, 
fiind necesară o suprafaţă absolut plană pentru aterizarea 
în deplină siguranţă. Apoi, în afară de distrugerile care ar fi 
fost cauzate de coborârea acestei imense mase de pânze şi 
metal, şi de imposibilitatea de a se ridica apoi din nou - 
izbirea de vreun accident al terenului, cum ar fi de exemplu 
coasta împădurită a unui deal, sau un dig, ar fi fost de ajuns 
pentru străpungerea sau avarierea carcasei, pentru 
sfărâmarea coastelor aparatului, şi poate chiar pentru 
uciderea călătorilor. 

La început, Graham se simţi dezamăgit în faţa acestor 
aparate greoaie, dar se convinse repede de faptul că 
maşinile de proporţii mai mici ar fi fost nerentabile, pentru 
simplul, motiv că volumul lor de transport s-ar fi micşorat în 
mod proporţional cu micşorarea dimensiunilor. Mai mult, 
dimensiunea enormă a acestor aparate le făcea capabile - şi 
acesta era un considerent de importanţă primordială - să 
străbată aerul cu viteze enorme, şi să nu sufere, astfel, 
riscurile unor intemperii neprevăzute. Cea mai scurtă 
călătorie, de la Londra la Paris, dura aproape trei sferturi 
de oră, dar nu se atingea o viteză prea mare; saltul până la 
New York dura aproximativ două ore şi, dacă se calcula cu 


grijă timpul pentru opririle intermediare, era posibil, pe o 
vreme liniştită, să faci ocolul lumii într-o zi. 

Micile aeropile (li se dăduse acest nume distinctiv fără să fi 
existat vreun motiv anumit) erau de un tip cu totul diferit. 
Multe dintre ele zburau acum prin aer, în toate direcţiile. 
Erau destinate pentru a transporta numai una sau două 
persoane, iar construcţia şi întreţinerea lor erau atât de 
costisitoare, încât deveniseră monopolul celor bogaţi. 
Pânzele lor, viu colorate, erau formate doar din două 
perechi de aripi laterale aşezate în acelaşi plan; în spate 
aveau o elice. Dimensiunea lor redusă făcea ca aterizarea 
să fie uşoară şi plăcută pe orice spaţiu deschis şi era posibil 
să li se ataşeze roţi pneumatice sau chiar motoare 
obişnuite, pentru traficul terestru, putând să fie 
transportate în felul acesta la un loc potrivit de plecare. 
Pentru a fi lansate în aer, era nevoie de un vehicul rapid, 
anume construit, dar un astfel de vehicul putea să 
funcţioneze în orice spaţiu lipsit de clădiri sau copaci. 
Aeronautica omenească, după câte observă Graham, era cu 
mult în urma însuşirilor naturale ale albatrosului sau 
muscarului. Lipsise un eveniment care să influenţeze 
perfecţionarea mai rapidă a aeropilei; aceste aparate nu 
fuseseră folosite niciodată în scopuri de război. Cel mai 
mare război mondial avusese loc înainte ca puterea să fie 
uzurpată de către Consiliu. 

Platformele pentru zbor din Londra erau strânse laolaltă, 
într-un semicerc neregulat, pe partea de-sud a fluviului. Ele 
formau trei grupuri de câte două şi păstraseră denumirile 
vechilor coline sau comune suburbane. Se numeau, în 
ordine: Roehamton, Wimbledon-Park, Streatham, Norwood, 
Blackheath, şi Shooters Hill. Erau nişte construcţii 
uniforme, care se ridicau mult mai sus decât suprafaţa 
generală a acoperişurilor. Fiecare avea aproximativ patru 
mii de metri lungime şi o mie lăţime, şi erau construite din 
aliajul de aluminiu şi fier care înlocuise fierul în construcţii. 
Partea lor superioară era formată dintr-o reţea deschisă de 


traverse prin care urcau ascensoare şi scări. Deasupra era 
o întindere uniformă, cu anumite porţiuni - vagoanele de 
pornire - care puteau fi ridicate pentru ca să alunece, pe 
şine uşor înclinate, până la marginea construcţiei. 
Exceptând locurile ocupate de aeropilele şi aeroplanele 
care făceau escală, aceste suprafeţe deschise erau 
întotdeauna libere pentru aparatele care se reîntorceau. 

Pasagerii se obişnuiseră ca, în timpul când se făceau 
pregătirile pentru zbor, să aştepte în complexul de teatre, 
restaurante, săli de recreaţie, sau locuri de plăcere şi 
distracţii de toate felurile, care se aflau în jurul marilor 
magazine de dedesubt. De aceea această parte a Londrei 
era cea mai animată dintre toate, având ceva din veselia 
libertină a unui port la mare sau a unei staţiuni de odihnă. 
Pentru cei care priveau aeronautica mai serios, sau mai 
temător, cartierele religioase erau pline de o mulţime de 
capele pioase şi atractive, în timp ce o puzderie de instituţii 
medicale luxoase se întreceau să furnizeze droguri 
reconfortante pentru călătorie. La diferite niveluri, prin 
masa de încăperi şi coridoare, exista, în afară de 
platformele mişcătoare principale ale oraşului, care se 
încrucişau şi se strângeau aici, un sistem complex de 
coridoare speciale şi ascensoare, pentru a permite schimbul 
de oameni şi bagaje între diferitele platforme de zbor. O 
trăsătură deosebită a arhitecturii acestui cartier era 
masivitatea ostentativă a stâlpilor, şi, a grinzilor de metal 
care întrerupeau pretutindeni perspectiva şi care uneau 
sălile, şi coridoarele, îngrămădindu-se şi îmbinându-se 
pentru a susţine greutatea platformelor şi şocurile grele 
produse de aeroplane. 

Graham se îndreptă spre platformele de zbor prin străzile 
publice. Era însoţit de Asana, însoţitorul lui, japonezul; 
Lincoln fusese chemat de Ostrog, pentru diferite treburi, 
administrative. O gardă puternică a poliţiei Motoarelor de 
Vânt îl aştepta, pe Stăpân la ieşirea din Birourile 
Motoarelor de Vânt şi îi făcu loc ca să ajungă, pe platforma 


mişcătoare superioară. Trecerea lui pe platformele 
zburătoare nu fusese anunţată, dar cu toate acestea o 
mulţime considerabilă se strânse şi, îl urmă până la 
destinaţie. În timp ce mergea, el auzi cum poporul îi striga 
numele, şi văzu nenumărați bărbaţi, femei şi copii în 
albastru, îngrămădindu-se pe scările drumului central, 
gesticulând şi strigând. Nu reuşi să audă ce anume strigau. 
El fu din nou izbit de dialectul, vulgar întrebuințat de 
oamenii, săraci ai oraşului. Când, în cele din urmă, cobori, 
oamenii din gardă fură imediat înconjurați de o mulţime 
densă, şi agitată. Mai târziu, se gândi că unii poate 
încercaseră să ajungă la el cu anumite plângeri. Poliţia de 
gardă îi croi drum cu greutate. 

Pe platforma dinspre apus îl aştepta o aeropilă, cu un 
aeronaut. Văzut de aproape, aparatul, nu mai părea mic. 
Aşa cum era aşezat pe vagonul de lansare de pe spaţiul 
întins al platformei de zbor, corpul de aluminiu era tot atât 
de mare ca şi un iaht de douăzeci de tone. Pânzele laterale 
erau înconjurate şi fixate cu nervuri metalice, aproape la fel 
cu nervurile aripii de albină, confecţionate dintr-un fel de 
membrană artificială sticloasă; umbrele lor cădeau peste 
câteva sute de metri pătraţi. Scaunele pentru mecanic şi 
pasager, aşezate în partea din spate, erau instalate în aşa 
fel, încât să aibă un balans, cu ajutorul unor legături 
complicate, în interiorul membranelor protectoare ale 
carcasei. Scaunul pasagerului era protejat printr-o 
apărătoare de vânt şi înconjurat de baghete metalice care 
susțineau nişte perne pneumatice. La nevoie, apărătoarea 
de vânt putea să se închidă complet, dar Graham era dornic 
de experienţe noi, şi hotărî s-o lase deschisă. Aeronautul 
era aşezat în spatele unui geam care-i adăpostea faţa. 
Pasagerul se putea fixa bine în scaunul său, şi aceasta era 
aproape indispensabil la aterizare, sau se putea mişca, 
manevrând o pârghie, pe nişte şine miniaturale, până la o 
cabină îngustă din capătul aparatului, unde erau depozitate 
bagajele personale, păturile şi proviziile, şi care, ca şi 


scaunele, servea drept contragreutate pentru părţile 
centrale ale aparatului care se întindeau până la elice. 

Aparatul era în aparenţă foarte simplu. Asano, arătându-i 
diferitele părţi componente, îi spuse că, asemeni motorului 
cu benzină din perioada victoriană, era de tipul motorului 
cu explozie, consumând la fiecare turație un strop dintr-o 
substanţă numită „fomilă”. Era format doar dintr-un 
rezervor şi un piston, adaptate la o manivelă lungă şi 
şănţuită, de la axul elicei. Atât văzu Graham din motor. 

Pe platforma de zbor nu mai era nimeni, în afară de Asano 
şi suita lor de servitori. Condus de aeronaut, Graham se 
aşeză pe scaun. Apoi bău un amestec care conţinea 
ergotină - i se spuse că era doza care se administra în mod 
invariabil celor care erau gata de zbor şi destinată să 
contracareze efectul posibil al presiunii atmosferice scăzute 
asupra organismelor. După aceea, el se declară gata de 
drum. Asano îi luă paharul gol, trecu peste barele de pe 
corpul aparatului, şi rămase jos, pe platformă, făcându-i 
semn cu mâna. Deodată, el alunecă spre dreapta şi, 
dispăru. 

Motorul duduia, elicea se învârtea, şi timp de o clipă 
platforma şi clădirile din spate alunecară iute şi orizontal în 
faţa ochilor lui Graham, apoi avu impresia că toate acestea 
se înclină brusc. Se agăţă de micile bare din părţi, în mod 
instinctiv. Simţi că se ridică în sus, auzi aerul şuierând pe 
deasupra apărătoarei de vânt. Elicea se învârtea cu 
puternice impulsuri ritmice - una, două, trei, apoi o pauză; 
una, două, trei - pe care mecanicul le controla cu multă 
abilitate. Motorul începu să vibreze cu o trepidaţie care 
continuă în tot timpul zborului, iar acoperişurile păreau că 
aleargă cu mare viteză, devenind cu rapiditate tot mai mici. 
EI privi, pe deasupra aparatului, la faţa mecanicului. 
Uitându-se în lături, nu văzu nimic care să-l uimească - un 
funicular rapid i-ar fi dat aceleaşi senzaţii. Recunoscu 
Palatul Consiliului şi Highgate Ridge. Apoi privi drept în jos, 
printre picioare. 


În prima clipă, o spaimă organică puse stăpânire pe el, o 
puternică senzaţie de nesiguranţă. Se agăţă strâns de bare. 
Un timp, nu reuşi să-şi ridice privirile. La vreo sută şi ceva 
de picioare18), drept sub el, se afla unul dintre marile 
motoare de vânt din sud-vestul Londrei; în spatele lui, 
platforma de zbor dinspre sud se acoperi cu o mulţime de 
mici pete negre. Toate acestea păreau că lunecă în jos, 
îndepărtându-se de el. O clipă, se simţi ispitit să se arunce 
înspre Pământ. Strânse din dinţi, îşi ridică ochii, cu efortul 
muşchilor, şi momentul de panică trecu. 

Rămase un timp cu dinţii încleştaţi, cu ochii îndreptaţi fix 
către cer. Motorul huruia şi duduia. El se agăţă strâns de 
bare, privi către aeronaut, şi-i văzu un zâmbet pe faţa arsă 
de soare. Îi zâmbi şi el, la rândul lui, puţin cam forţat. 

— Pare cam ciudat la început, strigă el, înainte de a-şi 
aminti de poziţia lui socială. 

Câtăva vreme, nu îndrăzni să mai privească în jos. Îşi aţinti 
privirea peste capul aeronautului, spre locul unde o fâşie de 
cer albastru se zărea la orizont. Nu reuşea să-şi gonească 
din minte posibilitatea unui accident. Motorul continua să 
duduie; ce-ar fi dacă s-ar strica vreun şurub neînsemnat în 
această maşină zburătoare! Ce-ar fi.! Făcu un efort violent 
pentru a goni toate aceste presupuneri, în scurt timp, ele 
părăsiră cel puţin primul plan al gândurilor. Şi el continua 
să se înalțe, din ce în ce mai sus, în aerul limpede. 

De îndată ce şocul lăuntric, provocat de mişcarea 
nesusţinută de nimic prin aer, trecu, senzațiile încetară să 
mai fie neplăcute, şi deveniră, rapid, agreabile. 1 se spusese 
despre răul de aer. Dar lui i se părea că mişcarea pulsativa 
a aeropilei, în timp ce plutea, peste briza uşoară dinspre 
sud-vest, era foarte mică în comparaţie cu tangajul unui 
vas, pe valuri largi, pe un vânt moderat; iar el era, prin 
constituţie, un bun marinar. Rarefierea aerului, devenit 
mereu mai tăios, prin care urcau, producea o senzaţie de 
uşurare şi veselie. Privi în sus şi văzu cerul albastru de 
deasupra brăzdat de nori Cirus. Privirea îi cobori cu grijă în 


jos, printre barele aparatului, către un stol strălucitor de 
păsări albe care pluteau pe cerul de dedesubt. O clipă, 
privirile îi rămaseră aţintite asupra păsărilor. Apoi, 
continuând să privească mai jos, şi cu mai puţină teamă, el 
văzu forma tot mai mică a postului de strajă de la Motoarele 
de Vânt, strălucind auriu în lumina soarelui şi mişcându-se 
necontenit. Deoarece acum privea cu mai multă încredere, 
zări apropiindu-se o linie albastră de coline, şi apoi, în 
direcţia opusă vântului, Londra - o reţea încâlcită de 
acoperişuri. Marginea cea mai apropiată se vedea limpede 
şi precis şi îi produse o vie surpriză. Hotarul Londrei era ca 
un zid, ca o faleză, o cădere abruptă de trei sau patru sute 
de picioare, un frontispiciu întrerupt doar ici şi colo de 
terase, o faţadă complexă şi decorativă. 

Trecerea gradată de la oraş spre ţară, printr-un burete 
întins de suburbii, care fusese o trăsătură atât de 
caracteristică a marilor oraşe din secolul al 
nouăsprezecelea, nu mai exista. Nimic nu mai rămăsese din 
aceste suburbii, decât o întindere de ruine, presărată cu 
desişuri de verdeață care împodobiseră cândva parcurile 
din jurul oraşului, intercalate cu petece de pământ semănat 
şi întinderi verzi de brădişori. Aceşti arbuşti se întinseseră 
şi printre urmele caselor. Dar, în cea mai mare parte, 
recifele acestor ruini, rămăşiţele caselor suburbane, se 
ridicau printre străzi şi drumuri, insule ciudate în mijlocul 
întinderilor nivelate de verde şi de brun, părăsite cu totul, 
de mulţi ani, de către locuitori, dar prea masive, se pare, 
pentru a fi rase cu totul din drumul maşinilor agricole din 
vremea aceea. 

Vegetaţia acestei pustietăţi se ondula şi se încreţea în 
mijlocul nenumăratelor celule formate de zidurile năruite 
ale caselor, şi se întrerupea lângă zidul oraşului într-un val 
de mărăcini şi ilice, de iederă, ciulini şi ierburi înalte. Ici şi 
colo, printre rămăşiţele mai mărunte ale caselor din 
perioada victoriană, se înălţau palate fastuoase şi drumuri 
de cabluri se înclinau spre ele, dinspre oraş. În această zi 


de iarnă, ele păreau părăsite. Părăsite, de asemeni, erau 
grădinile artificiale din mijlocul acestor ruine. Limitele 
oraşului erau tot atât de precis definite ca şi în vremurile 
vechi, când porţile se închideau la căderea nopţii şi când 
hoţul sau inamicul se furişa chiar până la ziduri. O gură 
semicirculară, imensă, revărsa un trafic uriaş, pe drumul de 
eadhamită care ducea spre Bath. Astfel îi apăru lui Graham 
prima imagine a lumii de dincolo de oraş; apoi se micşoră 
tot mai mult. Şi când, în cele din urmă, el putu să privească 
din nou în jos, văzu sub el câmpiile cultivate de pe valea 
Tamisei - nenumărate forme lunguieţe şi mici, de culoare 
roşcată-brună, întretăiate de fire strălucitoare, şanţurile de 
scurgere. 

Veselia lui crescu repede, deveni un fel de beţie. Se trezi 
că trage adânc aerul în piept, că râde cu glas tare, că 
doreşte să strige. După puţin timp, această dorinţă deveni 
prea puternică, şi strigă. 

Maşina se ridicase acum la înălţimea maximă pe care o 
puteau atinge aeropilele şi aeronautul se îndreptă către 
sud. Graham văzu că schimbarea direcţiei se făcea prin 
deschiderea sau închiderea a una sau două fâşii subţiri de 
membrană aşezate pe cele două aripi care, altfel, erau 
rigide, şi prin mişcarea întregului motor, înainte sau înapoi, 
pe suporturile lui. Aeronautul lăsă motorul să alunece uşor 
înainte de-a lungul şinei şi deschise valva aripii care se 
împotrivea vântului, cu o alternare chibzuită a mişcării, mai 
întâi o ascensiune scurtă şi violentă, apoi o alunecare lină în 
jos, rapidă şi plăcută. În timpul alunecării în jos, elicea 
rămânea cu totul inactivă. Ascensiunea îi dădea lui Graham 
o senzaţie deplină a efortului încununat de succes; 
coborârile prin aerul rarefiat erau mai presus de orice altă 
senzaţie. El dorea să nu se mai termine niciodată acest zbor 
prin aer. 

Câtva timp, el fu atent la cele mai mici amănunte ale 
peisajului care alerga iute, pe sub el, spre nord. Văzându-le 
clar, detaliile îl încântau peste măsură. Era impresionat de 


ruinele caselor care existaseră cândva în această regiune, 
de întinderile vaste fără copaci, de pe care fermele şi satele 
dispăruseră, lăsând doar aceste ruine. El se aşteptase să-i 
placă această privelişte, dar, văzând-o, încerca totuşi un 
sentiment neaşteptat. Încercă să găsească, în acest bazin 
gol al lumii de dedesubt, locurile pe care le cunoscuse, dar 
la început el nu putu să-şi fixeze nici un punct de reper, 
acum când valea Tamisei rămăsese în urmă. Totuşi, în 
curând, trecură pe deasupra unui deal calcaros pe care, 
prin silueta familiară a trecătoarei din capătul de la răsărit, 
şi prin ruinele oraşului care cândva se ridica abrupt pe 
fiecare coastă a trecătorii, îl recunoscu ca fiind Guiford 
Hog's Back. Pornind de aici, el găsi alte puncte, Leith Hill, 
întinderile nisipoase din Aldershot, şi aşa mai departe. 
Povârnişul de la Downs era plin de motoare de vânt 
gigantice, care semişcau încet. În afară de locul unde 
marele drum de eadhamită dinspre Portsmouth, presărat 
de numeroase puncte care se mişcau, urma cursul vechii 
căi ferate, valea îngustă a râului Wey era plină de desişuri. 

Întreaga întindere a povârnişului Downs, atât cât se putea 
vedea prin ceața cenuşie, era presărată cu motoare de 
vânt, pe lângă care cele mai mari motoare din oraş nu erau 
decât fraţi mai mici. Ele se mişcau cu o mişcare 
maiestuoasă în faţa vântului dinspre sud-vest. Ici şi colo 
erau spaţii punctate de oile Trustului Alimentar Britanic şi 
din loc în loc, un păstor călare forma o pată neagră. Apoi, 
gonind pe dedesubtul aeropilei, veniră înălțimile din 
Wealden, şirurile colinelor din Hindhead, Pitch şi Leith, cu 
un al doilea grup de motoare de vânt, care păreau că 
încearcă să răpească şi partea de vânt a moriştelor din vale. 
Buruienile purpurii erau pătate cu drobiţe galbene şi, pe 
versantul cel mai depărtat, o cireada de boi negri fugea în 
faţa a doi călăreţi. Toate acestea trecură iute, se micşorară 
şi îşi pierdură culoarea, devenind nişte pete care abia se 
mişcau, înghiţite de negură. 


Şi când toate acestea dispărură în depărtare, Graham 
auzi, chiar lângă el, ţipătul unui nagâţ. Observă că acum se 
afla la South Downs şi, privind peste umăr, văzu crenelurile 
Platformei de Aterizare de la Portsmouth, înălțate peste 
coama dealului Pontsdown. După aceea, apăru o întindere 
de forme, ca nişte oraşe plutitoare, stâncile albe de la 
Needles, mici şi însorite, şi apele cenuşii şi sclipitoare ale 
unui braţ de mare. Aeropila sări într-o clipă peste Solent, şi 
după câteva secunde, insula Wight trecu în goană; apoi sub 
el începu să se desfăşoare o întindere tot mai mare de apă, 
când împurpurată de umbra unui nor, când cenuşie, când 
asemeni unei oglinzi lustruite, când ca o întindere ceţoasă 
de un albastru verzui. Insula Wight deveni tot mai mică. 
După alte câteva clipe, o fâşie de ceaţă cenuşie se desprinse 
dintre fâşiile norilor, cobori din cer şi deveni o coastă - 
însorită şi frumoasă - coasta din nordul Franţei. Se înălţă, 
căpătă culoare, deveni clară, până în amănunte, iar 
Pământul deluros al Angliei trecea iute pe dedesubt. 

După puţin timp, Parisul, după câte se părea, se arăta la 
orizont, rămase un timp suspendat acolo, şi dispăru din nou 
din vedere, în timp ce aeropila cotea din nou spre nord. Dar 
totuşi el zări turnul Eiffel, care încă rămăsese în picioare şi, 
alături, o cupolă imensă, pe care era aşezat un Colos, cât un 
vârf de ac. Mai observă, de asemeni, fără să-i înţeleagă 
imediat proveniența, o dâră înclinată de fum. Aeronautul 
spuse ceva în legătură cu nişte „tulburări pe drumurile 
subterane”, dar în clipa aceea, Graham nu-i dădu nici o 
atenţie. Observă turlele, turnurile şi clădirile graţioase care 
se ridicau spre cer, pe deasupra motoarelor de vânt din 
oraş, şi îşi dădu seama că, cel puţin în materie de graţie, 
Parisul continua să fie înaintea rivalului său mai mare. Chiar 
în timp ce privea, o formă de un albastru palid se ridică 
repede din oraş, ca o frunză moartă mânată de vânt. 
Descrise o curbă şi se îndreptă către ei, devenind din ce în 
ce mai mare. Aeronautul spuse ceva. 


— Ce? zise Graham, întorcându-şi cu greu privirea de la 
această ciudăţenie. 

— Aeroplan, Sire, îi strigă aeronautul, arătându-i cu 
degetul. Ei se ridicară şi cotiră, spre nord, în timp ce 
aeroplanul se apropia. Se apropia tot mai mult şi devenea 
din ce în ce mai mare. Duduitul produs de motorul 
aeropilei, şi care i se păruse atât de puternic şi de rapid, 
slăbi deodată, în comparaţie cu viteza teribilă a 
aeroplanului. Cât de mare părea acest monstru, cât de 
rapid şi cât de constant în zborul lui! Trecu aproape pe 
dedesubtul lor, continuându-şi drumul liniştit, ca o fiinţă vie, 
o întindere vastă de aripi transparente, brăzdate de sârme. 
Graham avu pentru o clipă imaginea unor şiruri de pasageri 
înfăşuraţi în pelerine, fixaţi pe banchetele din spatele 
apărătoarelor de vânt, un mecanic îmbrăcat în alb, care se 
înălța pe o scară, în bătaia vântului, nişte motoare cu 
explozie care funcționau simultan, o elice care se învârtea, 
şi o suprafaţă de aripi întinse. Această privelişte îl 
entuziasma. Dar într-o clipă, imaginea dispăru. 

Aeroplanul se ridică uşor şi aripile mici ale aeropilei se 
înclinară în direcţia lui. Apoi, uriaşul se micşoră în 
depărtare. Ei abia se mişcaseră, după cum se părea, şi 
aeroplanul devenise din nou doar o mică pată albastră care 
dispărea în depărtarea cerului. Acesta era aeroplanul care 
făcea cursa între Londra şi Paris. Pe vreme frumoasă şi în 
timp de pace el făcea patru curse pe zi. 

Trecură de-a curmezişul canalului Mânecii, destul de 
încet, după cum i se părea acum lui Graham, ale cărui idei 
deveniseră mai îndrăzneţe; Beachy Road se ridică cenuşiu 
spre stânga lor. 

— Pământ, strigă aeronautul, cu glasul abia auzit, din 
cauza aerului care şuiera pe deasupra apărătoarei de vânt. 

— Nu încă, strigă Graham, râzând. Nu vreau încă 
Pământul. Vreau să aflu mai multe despre această maşină. 

— Credeam... zise aeronautul. 


— Vreau să aflu mai multe despre această maşină, repetă 
Graham. Viu la dumneata, zise el şi se ridică din scaun, 
făcând un pas de-a lungul barei care îi despărţea. Se opri o 
clipă, culoarea feţei i se schimbă şi mâinile i se încleştară. 
Încă un pas şi apoi se încleşta strâns de aeronaut. Simţi 
presiunea aerului, ca o greutate pe umăr. Părul i se 
transformă într-un vârtej deasupra capului. Vântul bătea în 
rafale peste apărătoarea de vânt şi îi răvăşea părul peste 
obraji. Aeronautul manevră în grabă, pentru a restabili 
centrul de gravitate şi presiune. 

— Vreau să-mi explici toate acestea, zise Graham. Cum 
procedezi când vrei ca aparatul să meargă înainte? 

Aeronautul ezită. Apoi îi răspunse: 

— Este complicat, Sire. 

— Nu-mi pasă, strigă Graham. Nu-mi pasă. Se lăsă o clipă 
de tăcere. 

— Aeronautica este secretul... privilegiul... 

— Ştiu. Dar eu sunt Stăpânul, şi vreau să aflu. 

El râse, dându-şi pe deplin seama de drepturile pe care 
putea să le exercite chiar şi în aer. 

Aeropila descrise o curbă, aerul rece şi pătrunzător îl lovi 
pe Graham peste obraji, iar hainele i se smuceau de pe 
trup, în timp ce vârful aparatului se îndrepta către vest. Cei 
doi oameni se priviră înochi. 

— Sire, există reguli... 

— Nu în ceea ce mă priveşte pe mine, zise Graham. Se 
pare că uiţi acest lucru. 

Aeronautul îl privea cercetător. 

— Nu, zise el. Nu uit, Sire. Dar pe întreg globul... nici un 
om care nu este aeronaut calificat... nu are dreptul. Ei pot 
veni doar ca pasageri... 

— Am auzit ceva în legătură cu asta. Dar nu am de gând să 
discut. Ştii de ce am dormit eu două sute de ani? Ca să 
zbor! 

— Sire, zise aeronautul, regulamentele... dacă eu încalc 
regulamentele... 


Graham înlătură cu un gest orice pedeapsă. 

— Atunci, dacă vreţi să priviţi cum fac eu... 

— Nu, zise Graham, clătinându-se şi apucându-se strâns 
de bare, în timp ce maşina îşi ridica din nou botul pentru 
ascensiune. Nu vreau aşa. Vreau să încerc eu însumi, chiar 
de-ar trebui să mă prăbuşesc! Nu! Vreau eu. lată. Am să mă 
caţăr pe aici, ca să mă aşez în locul dumitale. Atenţie! Am 
de gând să zbor singur, chiar de-ar fi să mă prăbuşesc. 
Vreau să am o compensație pentru somnul meu. Dintre 
toate lucrurile... În trecut, visul meu era să zbor. Acum... 
ţine-ţi echilibrul. 

— O duzină de spioni mă observă, Sire! 

Răbdarea lui Graham ajunsese la limită. Poate că tocmai 
asta voia şi el. Scoase o înjurătură. Se răsuci brusc prin 
masa intermediară de pârghii, şi aeropila se clătină. 

— Sunt eu Stăpânul Pământului? zise el. Eu, sau 
Societatea voastră? Hai! Lasă pârghiile alea, şi apucă-mă de 
încheieturile mâinilor. Da... aşa. Şi acum, cum facem să-i 
întoarcem botul pentru o alunecare în jos? 

— Sire, zise aeronautul. 

— Ce-i? 

— Îmi veţi lua apărarea? 

— Sigur că da! Chiar dacă ar trebui să dau foc Londrei. 
Hai! 

Cu această promisiune, Graham îşi plăti prima lui lecţie de 
navigaţie aeriană. 

— Această călătorie, este, desigur, în avantajul dumitale - 
zise el râzând zgomotos, căci aerul era tare ca un vin. Să 
mă înveţi repede şi bine. Trebuie să trag de aici? Ah! Aşa! 
Hei! 

— Înapoi, Sire! Înapoi! 

— Înapoi... foarte bine. Uunu... doi... trei... Doamne! Ah! 
lată că urcă! Parcă e ceva viu! 

Acum, maşina începuse să danseze prin aer, făcând cele 
mai ciudate figuri. Când descria o spirală de aproape o sută 
de metri diametru, când se repezea în sus, în văzduh, şi 


cobora, din nou în jos, abrupt, iute, căzând ca un şoim, 
pentru a reveni într-un salt năprasnic, care o făcea să se 
ridice din nou. Într-una din aceste coborâri, ea păru că se 
îndreaptă chiar spre grămada de baloane dinspre sud-est, 
dar nu făcu decât o curbă şi le ocoli printr-o mişcare bruscă 
şi dibace. Viteza extraordinară, caracterul lin al mişcării, 
efectul neaşteptat al aerului rarefiat asupra constituţiei 
sale, îl aduse pe Graham într-o stare de euforie care 
nesocotea orice primejdie. 

În cele din urmă, un incident ciudat veni să-l calmeze, să-l 
oblige să coboare din nou câtre viaţa multilaterală de pe 
Pământ, cu toate insolubilele ei enigme. În timp ce zbura cu 
toată viteza, se auzi o lovitură, ceva trecu în zbor, fluturară 
câţiva stropi ca de ploaie. Apoi, în timp ce continua să 
zboare în jos, Graham văzu ceva, ca o bucată de pânză albă, 
răsucindu-se în urma lui. 

— Ce-a fost asta? întrebă el. N-am observat. 

Aeronautul privi, apoi apucă pârghia pentru a redresa 
aparatul, căci lunecau în jos. Când aeropila se ridică din 
nou, el trase adânc aer în piept şi răspunse: 

— Era, şi arătă obiectul alb care încă mai flutura în aer, 
era o lebădă. 

— N-am văzut-o, ziseGraham. 

Aeronautul nu-i răspunse,şi Graham văzu că avea câteva 
picături mici pe frunte. 

Zburau orizontal, în timp ce Graham se caţără din nou 
spre locul pasagerului, ferindu-se de bătaia vântului. Urmă 
o coborâre rapidă, în timp ce elicea se răsucea pentru a 
încetini căderea, iar platforma de zbor apărea tot mai mare 
şi mai întunecată în faţa lor. Soarele, ascunzându-se pe 
după dealurile calcaroase dinspre vest, cobori o dată cu ei 
şi lăsă cerul ca o strălucire de aur. 

În curând, oamenii puteau fi zăriţi ca nişte pete mici. Auzi 
un zgomot care venea să-l întâmpine, un zgomot ca sunetul 
valurilor pe un țărm stâncos, şi văzu că acoperişurile din 
jurul platformei de zbor erau negre de oamenii care se 


bucurau să-l vadă întorcându-se cu bine. Sub platformă se 
îngrămădea o masă întunecată, punctată de nenumărate 
feţe; fluturau batiste albe şi nenumărate mâini îi făceau 
semne. 

CAPITOLUL XVII. TREI ZILE. 

Lincoln îl aştepta pe Graham într-o încăpere de sub 
platformele de zbor. Se arătă curios să afle tot ce se 
întâmplase, şi fu încântat să audă de plăcerea şi interesul 
extraordinar pe care Graham le avusese în timpul zborului. 
Graham era entuziasmat. 

— Trebuie să învăţ să zbor, strigă el. Trebuie să stăpânesc 
zborul. Îi compătimesc pe toţi oamenii care au murit fără să 
aibă prilejul de a zbura. Beţia vitezei în aer! Este cea mai 
minunată senzaţie din lume. 

— Epoca noastră este plină de experienţe minunate, zise 
Lincoln. Nu ştiu ce doriţi să faceţi acum. Nu cunoaştetţi, 
încă, muzica noastră... 

— Deocamdată, zise Graham, mă interesează zborul. 
Vreau să învăţ cât mai mult despre zbor. Aeronautul vostru 
spunea că există anumite oprelişti din partea Societăţii lor, 
că nu oricine poate sa înveţe. 

— Există, mi se pare, zise Lincoln. Dar pentru 
dumneavoastră... Dacă doriţi să vă ocupați de zbor, putem 
să aranjăm să fiţi primit chiar de mâine în rândurile 
aeronauţilor. 

Graham îşi exprimă cu înflăcărare această dorinţă, şi vorbi 
câtva timp despre senzațiile pe care le încercase. 

— Şi în ceea ce priveşte treburile, întrebă el brusc. Cum 
merg treburile? 

Lincoln îndepărtă cu un gest aceste preocupări. 

— Ostrog va veni mâine la dumneavoastră, zise el. Totul 
intră în normal. Revoluţia se înfăptuieşte în întreaga lume. 
Există unele fricţiuni inevitabile, ici şi colo, desigur; dar 
stăpânirea dumneavoastră este asigurată. Puteţi sta liniştit, 
lăsând treburile în mâinile lui Ostrog. 


— S-ar putea să fiu acceptat ca aeronaut, după cum ai 
spus, imediat... înainte de a mă duce la culcare? zise 
Graham, plimbându-se prin încăpere. Atunci aş putea să 
încep chiar de mâine... 

— Ar fi posibil, zise Lincoln gânditor. Foarte posibil. Într- 
adevăr, se va face. El râse. M-am pregătit să vă sugerez 
câteva distracţii, dar aţi găsit chiar dumneavoastră una. Am 
să telefonez la Birourile Aeronautice de aici, şi ne vom 
întoarce la apartamentele dumneavoastră de la Controlul 
Motoarelor de Vânt. În timp ce veţi lua masa, îi puteţi, primi 
şi pe aeronauţi. Nu credeţi că după ce veţi mânca... veţi 
prefera, poate... El se opri. 

— Da? zise Graham. 

— Am pregătit o reprezentaţie de dansatori... au fost aduşi 
de la teatrul din Capri. 

— Detest baletele, zise Graham scurt. Întotdeauna le-am 
detestat. Celelalte... Nu mă interesează. Existau dansatori 
şi în vremea veche. De fapt, existau şi în Egiptul antic. Dar 
zborul... 

— E adevărat, zise Lincoln. Cu toate că dansatorii noştri... 

— Să mai aştepte, zise Graham, să mai aştepte. Ştiu. Eu nu 
sunt un latin. Am unele întrebări pe care vreau să i le pun 
unui expert... în privinţa maşinilor voastre. Sunt 
nerăbdător. Nu am nevoie de distracţii. 

— Puteţi să alegeţi orice, din întreaga lume, zise Lincoln, 
tot ce doriţi este al dumneavoastră. 

Asano îşi făcu apariţia şi, sub escorta unei gărzi puternice, 
ei se întoarseră, trecând pe străzile oraşului, în 
apartamentele lui Graham. Mulţimi mult mai numeroase 
decât cele care se strânseseră la plecare, se adunaseră să 
asiste la întoarcerea lui şi strigătele şi aclamaţiile lor 
acopereau uneori răspunsurile lui Lincoln la nesfârşitele 
întrebări ale lui Graham, întrebări provocate de călătoria 
aeriană. La început, Graham întâmpinase cu plecăciuni şi 
gesturi aclamaţiile şi strigătele mulţimii, dar Lincoln îl 
preveni că o astfel de purtare poate fi considerată drept 


nepotrivită. Şi Graham, cam obosit de aceste amabilităţi 
ritmice, îşi ignoră supuşii în timpul drumului său în public. 

Imediat după ce-au ajuns în apartamentele lui, Asano 
plecă în căutarea reproducerilor kinematografice ale 
diferitelor motoare, iar Lincoln transmise ordinele lui 
Graham de a i se aduce modele de maşini şi machete care 
să ilustreze progresele mecanice din ultimele două secole. 
Micul grup de aparate pentru comunicaţii telegrafice îl 
atraseră atât de mult pe Stăpân, încât cina, minunat 
pregătită, servită de câteva fete încântătoare şi 
îndemânatice, trebui să aştepte câtva timp. Obiceiul 
fumatului aproape că dispăruse de pe suprafaţa 
Pământului, dar, exprimându-şi dorinţa de a fuma, se făcură 
cercetări şi se descoperiră în Florida câteva ţigări de foi 
excelente, care i se trimiseră prin poşta pneumatică, în timp 
ce masa încă nu se terminase. După aceea apărură 
aeronauţii, împreună cu un inginer care îi prezentă tot felul 
de mecanisme ingenioase. Pentru moment, dexteritatea 
ordonată a maşinilor de calculat şi numărat, maşinile de 
clădit, motoarele de ţesut, uşile automate, motoarele cu 
explozie, elevatoarele de grâne şi de apă, maşinile pentru 
abatoare şi aparatele de recoltare, erau mult mai fascinante 
pentru Graham decât orice baiaderă. 

— Noi eram nişte sălbatici, repetă el într-una, noi eram 
nişte sălbatici. Eram în epoca de piatră... în comparaţie cu 
epoca de acum... Şi ce mai aveţi? 

Veniră şi psihologii, cu câteva perfecţionări interesante în 
arta hipnotismului. Află că numele lui Milne Bramwell, 
Fechner, Liebault, William James, Myers şi Gurney, 
căpătaseră acum o importanţă care i-ar fi uimit pe 
contemporanii lor. Unele aplicaţii practice de psihologie 
erau folosite acum în mod general; se suprimaseră astfel, în 
mare măsură, drogurile, antisepticele şi anestezicele din 
medicină; noile procedee erau folosite aproape de toţi cei 
care aveau nevoie de concentrare intelectuală. Se părea că 
se efectuase, în această direcţie, o reală lărgire a 


facultăţilor omeneşti. Isprăvile „copiilor-calculator”, acele 
minuni - aşa cum obişnuise Graham să le privească - ale 
hipnotizatorilor, erau acum la îndemâna oricui îşi putea 
permite să recurgă la serviciile unui hipnotizator calificat. 
Vechile metode ale examenelor în învăţământ fuseseră de 
mult desfiinţate prin aceste noi procedee. În locul anilor de 
studiu, candidaţii recurgeau la câteva săptămâni de transă 
şi, în timpul somnului, grupul de experţi nu avea decât să 
repete toate noţiunile necesare unui răspuns potrivit; se 
adăuga celui adormit şi sugestia de a-şi reaminti noţiunile şi 
după terminarea somnului hipnotic. Acest ajutor fusese de 
un folos deosebit mai ales în matematică şi cum era 
întrebuințat în mod invariabil de jucătorii de şah şi la alte 
jocuri, încă existente, care cereau o dexteritate manuală. 
De fapt toate operaţiile conduse de reguli bine determinate, 
adică având o structură quasi-mecanică, erau acum 
eliberate în mod sistematic de rătăcirile imaginaţiei şi ale 
emoţiei, şi aduse la un grad extraordinar de precizie. Copiii 
mici din clasele muncitoare, de îndată ce ajungeau la vârsta 
când puteau fi hipnotizaţi, erau transformați, prin acest 
procedeu, în maşini de gândire mecanică de o punctualitate 
şi de o fidelitate admirabilă, şi eliberaţi imediat de 
gândurile apăsătoare ale tinereţii. Elevii aeronauţi care 
sufereau de ameţeală, erau salvaţi de groaza lor imaginară. 
Pe fiecare stradă existau hipnotizatori, gata să întipărească 
în mintea oricui amintiri permanente. Dacă cineva dorea să- 
şi amintească un nume, o serie de numere, un cântec sau 
un discurs, această metodă îi venea imediat în ajutor; şi 
invers, amintirile puteau fi şterse, obişnuinţele părăsite, şi 
dorinţele dezrădăcinate - era de fapt, un fel de chirurgie 
psihică, folosită în mod general. Ofensele, umilinţele, erau 
în felul acesta uitate, văduvele iubitoare îşi ştergeau 
amintirea soţilor anteriori, îndrăgostiţii dezamăgiţi se 
eliberau din sclavia lor. Totuşi, era imposibil încă să se 
imprime dorinţa, iar transferul gândurilor nu era încă bine 
pus la punct. Psihologii îşi ilustrară expunerile prin câteva 


experienţe uimitoare de mnemotehnică, făcute cu ajutorul 
unei trupe de copii palizi, îmbrăcaţi în albastru. 

Graham, ca majoritatea oamenilor din vremea, lui, nu avea 
încredere în hipnotizatori; altfel, şi-ar fi eliberat chiar 
atunci mintea de multe preocupări chinuitoare. Cu toate 
asigurările lui Lincoln, el rămase la vechea teorie că faptul 
de a fi hipnotizat însemna, într-un fel, supunerea 
personalităţii, abdicarea voinţei. La banchetul de 
experienţe uimitoare care începea, el hotări cu tărie să 
rămână în întregimeel însuşi. 

Ziua următoare, şi încă două zile la rând, trecură în studii 
de acest fel. Graham petrecea în fiecare zi mai multe 
ceasuri în minunata plăcere a zborului. În a treia zi, el pluti 
pe deasupra centrului Franţei, zărind şi vârfurile înzăpezite 
ale Alpilor. Aceste exerciţii fizice îi produceau un somn 
odihnitor, şi cu fiecare zi sănătatea lui făcea un salt tot mai 
mare, din anemia deprimantă a primei treziri. Ori de câte 
ori nu era în văzduh, sau nu dormea, Lincoln se ocupa cu 
asiduitate de procurarea distracţiilor; i se prezenta tot ce 
era nou şi curios în invențiile contemporane, până când, în 
cele din urmă, pofta lui pentru noutate fu îndestulată. S-ar 
putea umple o duzină de volume disparate cu descrierea 
ciudatelor obiecte care i-au fost aduse. În fiecare după- 
amiază, el îşi convoca suita şi o reţinea timp de aproape o 
oră. Începuse să aibă interes, faţă de contemporanii lui, 
care deveneau pentru el individuali şi intimi. La început, 
fusese atent mai ales la neobişnuitul din ei, la extravaganţa 
îmbrăcăminţii - şi tot ce era din purtarea şi manierele lor în 
discordanţă cu concepţiile lui asupra bunului gust, îl 
enerva; dar ciudăţeniile, ca şi uşoara ostilitate pe care o 
provocau, dispăruseră uimitor de repede; el ajunse foarte 
curând să aprecieze adevărata perspectivă a poziţiei lui, şi 
să considere vechile vremuri victoriene drept ceva 
îndepărtat şi bizar. Îl amuza îndeosebi fiica Directorului 
Crescătoriilor Europene de Porci, fata cu părul roşu. A doua 
zi după-masă, cunoscu o dansatoare modernă, şi o aprecie 


ca pe o artistă uimitoare. După aceea, i se înfăţişară alte 
minuni ale hipnozei. În a treia zi, Lincoln îi sugeră din nou 
Stăpânului că ar trebui să se ducă într-un Oraş al 
Plăcerilor; dar Graham refuză, şi nu voi nici să accepte 
serviciile hipnotizatorilor în experienţele sale aeronautice. 
Faptul că era londonez îl reţinea, ca un lanţ, în această 
localitate; găsea o plăcere permanentă în identificările 
topografice, care aiurea i-ar fi lipsit. 

— Aici, adică la o sută de picioare mai jos, ar fi putut el să 
spună, obişnuiam să mănânc cotletul de la prânz, pe timpul 
când eram în Universitatea din Londra. Sub locul acesta, 
era gara Waterloo, cu mulţimea de trenuri care se 
încrucişau necontenit. De multe ori am aşteptat acolo, jos, 
cu valiza în mână, privind cerul de deasupra pădurii de 
semnale, neştiind că mă voi plimba cândva la o sută de 
metri în aer. Şi acum, în acelaşi cer care era pe atunci un 
baldachin de fum cenușiu, eu zbor într-o aeropilă. 

În timpul acestor trei zile, Graham fu atât de ocupat cu 
astfel de distracţii, încât dădu prea puţină atenţie vastelor 
mişcări politice care se desfăşurau în afara odăilor lui. Cei 
din jur nu-i spuneau mai nimic. În fiecare zi venea Ostrog, 
Conducătorul, Marele lui Vizir, Primarul Palatului său, să-i 
raporteze în termeni vagi instaurarea continuă a stăpânirii 
sale; „Mici tulburări” în cutare oraş, care vor fi domolite în 
curând. „O uşoară răzvrătire” în altul. Cântecul revoltei 
sociale nu-i mai ajungea la urechi; el nu ştia că fusese 
interzis în interiorul oraşului; şi toate marile emoţii pe care 
le simţise la postul de strajă îi dispărură din minte. 

Dar în a doua şia treia din aceste zile, în ciuda interesului 
său faţă de fiica Directorului Crescătoriilor de Porci, sau 
poate chiar din cauza gândurilor pe care i le sugerase 
conversaţia cu ea, el îşi aduse aminte de Helen Wotton, fata 
care îi vorbise atât de ciudat la reuniunea de la 
Administraţia Motoarelor de Vânt. Fata îi lăsase o impresie 
profundă, cu toate că surpriza neîncetată a noilor 
împrejurări îl împiedicase pentru un timp să se mai 


gândească la ea. Dar acum, amintirea ei revenea. Se 
întreba ce voise să-i spună prin acele frânturi de frază, pe 
jumătate uitate; imaginea ochilor ei, însufleţirea pasionată a 
feţei, deveniră tot mai vii, pe măsură ce interesul lui pentru 
mecanică scădea. Frumuseţea ei se interpunea cu forţă 
între el şi anumite tentaţii imediate de satisfacţii mărunte. 
Dar el n-o revăzu decât după ce trecură trei zile întregi. 

CAPITOLUL. XVIII. GRAHAM ÎŞI AMINTEŞTE. 

În sfârşit, el o întâlni într-o mică galerie care ducea de la 
Birourile Motoarelor de Vânt către impunătoarele lui 
apartamente. Galeria era lungă şi îngustă, cu o serie de 
nişe, fiecare având câte o fereastră arcuită, care dădea 
către, o grădină cu palmieri. El o văzu pe neaşteptate, într- 
una din aceste nişe. La zgomotul paşilor lui îşi întoarse 
capul şi, văzându-l, tresări. Orice urmă de culoare îi dispăru 
din obraji. Se ridică imediat, făcu un pas către el; ca şi cum 
ar fi vrut să-i vorbească, apoi ezită. El se opri şi rămase 
tăcut, aşteptând. Atunci, observă, că un tremur nervos o 
împiedica să rostească vreun cuvânt, şi înţelese de asemeni 
că îl aşteptase, probabil, în acest loc, cu gândul că va putea 
să-i vorbească. 

E] se simţi cuprins de o bunăvoință regală de a o ajuta. 

— Am dorit să te văd, zise el. Acum câteva zile, ai vrut să- 
mi vorbeşti... ai vrut să-mi vorbeşti despre popor. Ce anume 
voiai să-mi spui? 

Ea îl privi cu ochi tulburaţi. 

— Spuneai că poporul este nefericit? 

O clipă, ea continuă să tacă. 

— Probabil că ţi s-a părut ciudat, zise ea deodată. 

— Într-adevăr. Şi totuşi... 

— A fost o ieşire necontrolată din partea mea. 

— Ei, bine? 

— Asta e tot. 

Îl privi, şi ochii ei oglindeau ezitarea. Apoi, făcând un efort: 

— Dumneata uiţi, zise ea, trăgând adânc aer în piept. 

— Ce? 


— Poporul... 

— Vrei să spui...? 

— Dumneata uiţi poporul. 

El oprivi întrebător. 

— Da. Ştiu că te surprinde. Pentru că nu înţelegi ce 
reprezinţi. Nu eşti la curent cu ceea ce se întâmplă. 

— Ei, bine? 

— Nu înţelegi. 

— Nu prea bine, se poate. Dar... spune-mi dumneata. 

Ea se întoarse către el, cu o hotărâre bruscă. 

— E greu să-ţi explic. Am vrut, am dorit să-ţi explic. Şi 
acum... nu pot. Nu găsesc cuvintele. Dar, în privinţa 
dumitale... este ceva. Este o minune. Somnul dumitale... 
trezirea dumitale. Sunt adevărate miracole. Pentru mine cel 
puţin... şi pentru toţi oamenii de rând. Dumneata, care ai 
trăit, ai suferit şi ai murit, dumneata, care ai fost un 
cetăţean de rând, te trezeşti din nou la viaţă, pentru a afla 
că eşti Stăpân pe aproape întregul Pământ. 

— Stăpânul Pământului, zise el. Aşa mă numesc ei. Dar 
încearcă să-ţi închipui cât de puţine lucruri cunosc. 

— Oraşe... Trusturi... Compania Muncii... 

— Principate, puteri, dominioane... puterea şi gloria. Da, i- 
am auzit strigându-mi toate acestea. Ştiu. Eu sunt Stăpânul. 
Rege, dacă doreşti. Cu Ostrog, Conducătorul... 

Tăcu. Ea se întoarse către el şi îl cercetă cu atenţie. 

— Ei, bine? 

El zâmbi... 

— Cu Ostrog, care îşi asumă toată răspunderea. 

— Tocmai de aceea am început să ne temem. O clipă, ea nu 
mai spuse nimic. Nu, zise ea încet. Dumneata vei lua 
conducerea. Dumneata vei lua conducerea. Poporul 
priveşte spre dumneata. 

Ea continuă să-i vorbească potolit: 

— Ascultă! Cel puţin jumătate din perioada cât ai fost 
adormit... generaţie de generaţie... mulţimi de oameni, în 


fiecare generaţie mulţimi tot mai mari de oameni, s-au 
rugat ca să te trezeşti... s-au rugat. 

Graham încercă să spună ceva, dar nu reuşi. Ea ezită, şi 
culoarea îi reveni din nou, uşor, în obraji. 

— Ştii că dumneata ai fost pentru aceste miriade de 
oameni... Regele Arthur, Barbarossa... Regele care va veni 
la momentul oportun, ca să îndrepte rânduiala lumii, în 
numele lor? 

— Cred că imaginaţia poporului... 

— N-ai auzit zicala noastră, „Când se va trezi Cel-care- 
doarme?” În timp ce zăceai acolo nemişcat şi fără simţire... 
veneau mii de oameni. Mii. La fiecare întâi ale lunii, şedeai 
acolo în mare ţinută, cu o robă albă pe dumneata, şi 
poporul se perinda să te vadă. Când eram fetiţă mică, te-am 
văzut şi eu; aveai faţa albă şi liniştită. 

Îşi întoarse faţa dinspre el şi privi ţintă peretele zugrăvit 
din faţă. Glasul i se frânse. 

— Când eram fetiţă mică, obişnuiam să-ţi privesc chipul... 
era nemişcat şi mi se părea că stă în aşteptare, ca răbdarea 
lui Dumnezeu. Aşa gândeam noi despre dumneata, zise ea. 
Aşa ne apăreai nouă. 

Îşi întoarse spre el ochii strălucitori, glasul îi deveni 
limpede şi puternic. 

— În oraş, pe întreg pământul, un miriad de miriade de 
bărbaţi şi femei, plini de o speranţă uluitoare şi de 
necrezut, aşteaptă să vadă ce vei face. 

— Da? 

— Nici Ostrog... nici nimeni altul... nu poate să-şi ia 
această răspundere. 

Graham o privi surprins, îi privi faţa luminată de emoție. 
La început, ea vorbise cu un oarecare efort, apoi se 
aprinsese, pe măsură ce vorbea. 

— Crezi, zise ea, că dumneata, care ai trăit acea viaţă 
măruntă, rămasă atât de departe în trecut, dumneata care 
ai căzut şi te-ai trezit din acel somn miraculos... crezi că 
uimirea, veneraţia şi speranţa a jumătate din omenire s-a 


adunat în jurul dumitale numai pentru ca să trăieşti din nou 
o viaţă măruntă?... Crezi că poţi arunca asupra altuia 
răspunderea? 

— Ştiu cât de întinsă este puterea mea, zise el, ezitând. 
Ştiu cât pare de întinsă. Dar oare este reală? Este de 
necrezut... ca un vis. Este reală, sau nu-i decât o mare 
iluzie? 

— Este reală, zise ea, dacă îndrăzneşti. 

— La urma urmei, ca orice regalitate, şi regalitatea mea 
este o credinţă. Este o iluzie a oamenilor. 

— Dacă îndrăzneşti! zise ea. 

— Dar... 

— Nenumăraţi oameni, zise ea, atâta timp cât cred în 
dumneata... te vor asculta. 

— Dar eu nu ştiu nimic. E tot ceea ce ştiu. Că nu ştiu nimic. 
Iar ceilalţi... Consilierii, Ostrog... Ei sunt mai înţelepţi, mai 
reci, ei cunosc atât de multe, toate amănunte. Şi, de fapt, 
care sunt aceste mizerii despre care vorbeşti? Ce trebuie să 
ştiu eu? Vrei să... 

EI se opri brusc. 

— Eu sunt încă un copil, zise ea. Dar, pentru mine, lumea 
pare plină de suferinţă. Lumea s-a schimbat, din vremea 
dumitale, s-a schimbat într-un chip foarte straniu. M-am 
rugat să te pot vedea şi să-ţi spun toate acestea. Lumea s-a 
schimbat. Parcă a pus stăpânire pe ea o cangrenă... sugând 
vieţii tot ce avea mai bun. 

Cu o mişcare bruscă, ea întoarse spre el o faţă îmbujorată. 

— Timpurile dumitale au fost timpurile libertăţii. Da... m- 
am gândit. Am fost silită să gândesc, căci viaţa mea... n-a 
fost de loc fericită. Oamenii nu sunt mai liberi... nu sunt mai 
înţelepţi, şi nici mai buni decât oamenii din vremea 
dumitale. Şi nu e numai atât. Oraşul acesta... este o 
închisoare. 'Toate oraşele sunt acum ca nişte închisori. 
Mammon ţine în mâna lui cheile. Miriade, nenumărate 
miriade de oameni, trudesc din leagăn până la mormânt. 
Este drept să fie aşa? Aşa va fi... întotdeauna? Da, e mult 


mai rău decât în vremea dumitale. În jurul nostru, sub noi, 
totul este suferinţă şi durere. Toate plăcerile zadarnice ale 
vieţii din preajma dumitale sunt izolate cu o pojghiţă foarte 
subţire de mizeria cumplită a celor mulţi. Da, cei săraci o 
Cunosc... ei ştiu că suferă. Aceste mulţimi nenumărate care 
au înfruntat moartea pentru dumneata, acum două nopţi!... 
Lor le datoreşti viaţa. 

— Da, zise Graham încet. Da. Lor le datoresc viaţa. 

— Dumneata vii, zise ea, din zilele când abia începea 
această nouă tiranie, a oraşelor. Este o tiranie... o tiranie. În 
vremea dumitale, stăpânii feudali dispăruseră, şi noua 
stăpânire a banului abia începuse. O jumătate din omenire 
încă mai trăia, liberă, la ţară. Încă nu fuseseră subjugaţi de 
oraşe. Cunosc toate acestea din cărţile vechi... exista o 
nobilime! Oamenii de rând duceau pe atunci o viaţă de 
iubire şi de credinţă... ei construiau mii de lucruri. Şi 
dumneata... dumneata vii din timpurile acelea. 

— Nu era chiar... Dar n-are importanţă! Şi cum este 
acum...? 

— Câştigul şi Oraşele Plăcerii! Sau sclavie... sclavie 
nedemnă, nemiloasă. 

— Sclavie! Spuse el. 

— Sclavie. 

— Nu cumva vrei să spui că fiinţele omeneşti sunt privite 
ca nişte obiecte? 

— Mai rău. Este exact ceea ce vreau să cunoşti, ceea ce 
vreau să vezi. Ştiu că dumneata nu cunoşti. Ei te vor ţine 
departe de realitate, te vor duce imediat într-un Oraş al 
Plăcerii. Dar ai văzut bărbaţii, femeile şi copiii îmbrăcaţi în 
pânză de culoare albastru deschis, cu feţele galbene şi 
supte, cu ochii întunecaţi? 

— Pretutindeni. 

— Vorbind un dialect groaznic, grosolan şi sărăcăcios... 

— l-am auzit. 

— Ei sunt sclavii... sclavii dumitale. Ei sunt sclavii 
Companiei Muncii, care este proprietatea dumitale. 


— Compania Muncii? Într-un fel... numele acesta îmi este 
familiar. Ah! îmi amintesc. L-am văzut, când rătăceam pe 
străzi, după ce s-au aprins din nou luminile, scris pe 
fațadele unor clădiri colorate în albastru deschis. Vrei, într- 
adevăr, să spui că...? 

— Da. Cum să-ţi explic? Desigur, ai observat uniforma 
albastră. O poartă aproape o treime din poporul nostru... şi 
pe fiece zi sunt tot mai mulţi. Compania Muncii a crescut pe 
nesimţite. 

— Dar ce este această Companie a Muncii? întrebă 
Graham. 

— În vremurile vechi, ce se întâmpla cu oamenii care n- 
aveau ce mânca? 

— Existau aziluri... întreţinute de parohii. 

— Aziluri! Da... aşa era. În lecţiile de istorie. Acum îmi 
amintesc. Compania Muncii a înlăturat azilurile. Ea s-a 
dezvoltat... În parte... din... dumneata, poate, îţi aminteşti... 
dintr-o organizaţie religioasă numită Armata Salvării... care 
a devenit o Companie de afaceri. La început, a fost un fel de 
organizaţie filantropică. Pentru a salva poporul de rigorile 
azilului. Acum, gândindu-mă, îmi amintesc. A fost una dintre 
primele proprietăţi dobândite de Administratorii dumitale. 
Ei au cumpărat Armata Salvării şi au restructurat-o în 
forma aceasta. Ideea principală a fost de a procura de lucru 
oamenilor fără adăpost, muritori de foame. 

— Da... 

— Acum, nu mai există nici aziluri, nici refugii sau 
organizaţii filantropice, nimic altceva în afara acestei 
Companii. Birourile ei există pretutindeni. Culoarea ei este 
albastrul. Orice bărbat, femeie sau copii care ajunge 
flămând, istovit şi fără adăpost, fără prieteni sau ajutor, 
trebuie să se ducă în cele din urmă la Companie... sau să 
caute vreun mijloc de a muri. Eutanasia nu este la 
îndemâna lor... pentru cei săraci nu există moarte uşoară. 
Şi la orice oră din zi sau din noapte există hrană, adăpost şi 
o uniformă albastră pentru oricine... acesta este principiul 


pe baza căruia s-a constituit Compania... În schimbul unui 
adăpost de o zi, Compania stoarce o zi de muncă, apoi îi 
restituie vizitatorului hainele cu care a venit şi îl dă sau o dă 
din nou afară. 

— Da? 

— Poate ca faptul acesta nu-ţi se pare atât de îngrozitor. În 
vremea dumitale, oamenii mureau de foame pe străzi. Era 
rău, desigur. Dar ei mureau ca oameni. Pe când aceşti 
oameni în albastru... Există un proverb care spune: „Pânza 
albastră, odată pentru totdeauna.” Compania le 
exploatează munca, şi ea a avut grijă să-i exploateze din 
plin. Oamenii vin flămânzi şi neajutoraţi... mănâncă şi dorm 
o zi şi o noapte, muncesc o zi, şi la sfârşitul zilei pleacă din 
nou. Dacă au muncit bine, capătă câţiva gologani... cât să le 
ajungă pentru un teatru sau o sală de dans ieftină, sau 
pentru un kinematograf, sau pentru o masă sau un pariu la 
curse. După ce cheltuiesc banii, ei rătăcesc de colo până 
colo. Poliţia străzilor interzice cerşitul. Şi, de altfel, nimeni 
nu dă de pomană. După o zi sau două, ei vin iar... aduşi 
înapoi de aceleaşi cauze care îi aduseseră prima dată. În 
cele din urmă, hainele lor personale se uzează, sau devin 
atât de jerpelite încât li se face ruşine. Atunci ei trebuie să 
lucreze luni întregi ca să poată să obţină haine noi. Dacă 
vor să aibă haine noi. Un mare număr de copii se nasc sub 
grija Companiei. După aceea, mama este datoare o lună de 
muncă, iar copiii pe care îi cresc şi îi educă ei până la 
patrusprezece ani, le datorează doi ani de serviciu. Poţi fi 
sigur că aceşti copii sunt crescuţi ca să poarte haina 
albastră. Astfel funcţionează Compania. 

— Şi nu există în oraş oameni lipsiţi de mijloace de 
existenţă? 

— Niciunul. Ei sunt sau în haine albastre, sau în 
închisoare. 

— Şi dacă nu vor să muncească? 

— Cei mai mulţi acceptă această situaţie, iar Compania 
dispune de anumite puteri. Există o serie de sancţiuni în 


muncă, de pildă suprimarea hranei, iar omul care a refuzat 
măcar o singură dată să muncească este denunţat 
Birourilor Companiei din întreaga lume, printr-un sistem de 
amprente digitale. Şi, pe lângă aceasta, care om sărac 
poate să părăsească oraşul? Drumul până la Paris costă doi 
lioni. Iar pentru nesupunere, există închisori, întunecoase şi 
mizerabile, ascunse sub pământ. Sunt multe motive pentru 
care poţi ajunge la închisoare. 

— Şi o treime a poporului poartă haina albastră? 

— Mai mult decât o treime. Oameni care trudesc, trăind 
fără mândrie, bucurie sau speranţă, cu urechile împuiate 
despre Oraşele Plăcerilor, oraşe care îşi bat joc de 
existenţele lor ruşinoase, de privaţiunile şi suferinţele lor. 
Sunt prea săraci chiar şi pentru eutanasie, acest refugiu al 
bogaţilor care vor să părăsească viaţa. Milioane, 
nenumărate milioane de oameni tăcuţi, schilozi, în întreaga 
lume, necunoscând altceva decât privaţiuni şi dorinţe 
neîmplinite. Se nasc, îndură şi mor. Aceasta este starea la 
care am ajuns. 

Câtva timp, Graham rămase buimăcit. 

— Dar a fost o revoluţie, zise el. Toate aceste lucruri se vor 
schimba. Ostrog... 

— Aceasta este speranţa noastră. Speranţa lumii întregi. 
Dar Ostrog nu o va îndeplini. El este un politician. Lui i se 
pare că aşa trebuie să stea lucrurile. Nu-i pasă. El găseşte 
că e firesc. Toţi bogaţii, toţi cei influenţi, toţi cei care sunt 
fericiţi, ajung să considere aceste mizerii drept o stare 
firească. Ei se folosesc de popor în politica lor, şi trăiesc în 
belşug pe seama degradării oamenilor. Dar dumneata... 
dumneata care vii dintr-o epocă mai fericită... spre 
dumneata îşi îndreaptă poporul privirile. Spre dumneata. 

Graham o privi în faţă. Ochii ei străluceau de lacrimi 
reţinute. El simţi un val de emoție. O clipă, în faţa 
frumuseţii ei atât de omeneşti, uită de acest oraş, uită 
întreaga omenire, şi toate acele glasuri vagi şi îndepărtate. 

— Dar ce trebuie să fac? zise el, cu ochii aţintiţi asupra ei. 


— Să conduci, răspunse ea, aplecându-se spre el, şi 
vorbind cu glas scăzut. Să conduci lumea, aşa cum n-a fost 
condusă niciodată, spre binele şi fericirea oamenilor. 
Dumneata poţi s-o conduci... trebuie s-o conduci... Poporul 
se agită. În întreaga lume. Nu este nevoie decât de un 
cuvânt, dar de un cuvânt rostit de dumneata, ca oamenii să 
se strângă laolaltă. Chiar şi cei din clasa mijlocie sunt 
neliniştiţi... nefericiţi. Ei nu îţi spun nimic din ceea ce se 
întâmplă. Poporul nu vrea să se întoarcă la munca 
istovitoare... Oamenii refuză să fie dezarmaţi. Ostrog a 
trezit în ei un vis mai măreț decât ceea ce a visat el... ela 
trezit speranţele. 

Inima lui Graham bătea cu repeziciune. Încercă să pară 
calm, să cântărească faptele. 

— Oamenii nu au nevoie decât de un conducător, zise ea. 

— Şi apoi? 

— Poţi face tot ceea ce vei vrea; lumea este a dumitale. 

El se aşeză, fără să se mai uite la ea. Apoi începu să 
vorbească. 

— Vechile visuri, şi ceea ce am visat eu, libertate, fericire... 
Oare sunt numai visuri? Ar putea un om... un singur om?... 
glasul i se cobori şi tăcu... 

— Nu un singur om, ci toţi oamenii... dă-le doar un 
conducător care să le exprime dorinţele. 

EI clătină din cap, şi câteva clipe se făcu tăcere. 

Apoi ridică brusc capul, şi privirile li se întâlniră. 

— Eu nu am tăria dumitale, zise el. Nu am tinereţea 
dumitale. Nu am decât o putere iluzorie. Nu... lasă-mă să 
vorbesc. Vreau să fac... nu dreptate... nu am tăria 
necesară... dar ceva mai aproape de dreptate decât de 
nedreptate. Asta nu va duce la instaurarea fericirii 
milenare, dar acum sunt hotărât să guvernez. Ceea ce mi-ai 
spus, m-a trezit... Ai dreptate. Ostrog va trebui să ştie care 
îi este locul. Şi eu voi învăţa... Un singur lucru îţi promit. 
Această sclavie a muncii se va sfârşi. 

— Şi vei lua conducerea? 


— Da. Cu condiţia... Cer un singur lucru. 

— Care? 

— Să mă ajuţi. 

— Eu!... o fată! 

— Da. Nu te-ai gândit că sunt absolut singur? 

Ea tresări, şi o clipă ochii ei avură o expresie de 
compătimire. 

— Mai este nevoie să mă întrebi dacă te voi ajuta? zise ea. 
Stătea în picioare în faţa lui, frumoasă, încântătoare, iar 
entuziasmul şi măreţia ideilor la care se ridicaseră erau ca 
o prăpastie adâncă deschisă între ei. Să o mângâie, să-i 

strângă mâna, era mai presus de orice speranţă. 

— Atunci, voi conduce cu adevărat, zise el încet. Voi 
conduce... făcu o pauză, cu dumneata. 

Se lăsă o tăcere încordată, apoi se auzi bătaia unui clopot 
de orologiu. Ea continuă să tacă. Graham se ridică. 

— Chiar acum, zise el, Ostrog mă aşteaptă. Ezită, privind-o 
în faţă. După ce îi voi pune câteva întrebări... Sunt multe 
lucruri pe care nu le ştiu. Poate că mă voi duce să văd cu 
ochii mei realităţile despre care mi-ai vorbit. lar când mă 
voi înapoia... 

— Voi şti şi când pleci şi când vii. Te voi aştepta aici. 

Rămase o clipă să o privească. 

— Ştiam, zise ea, şi se opri. 

El aşteptă, dar ea nu mai spuse nimic. Se priviră lung, 
întrebător, apoi el se întoarse şi se îndreptă către Birourile 
Motoarelor de Vânt. 

CAPITOLUL XIX. PUNCIUL DE VEDERE AL LUI OSTROG. 

Graham îl găsi pe Ostrog aşteptându-l, pentru a-i prezenta 
un raport asupra activităţii administrative din ziua aceea. 
Mai înainte, în astfel de ocazii, el trecea cât mai repede cu 
putinţă peste această formalitate, pentru a-şi relua 
experienţele aeriene; acum, însă, începu să pună întrebări 
scurte şi precise. Era foarte dornic să intre imediat în 
posesia puterii. Ostrog îi făcu un raport elogios asupra 
felului cum evoluau treburile externe. Graham îl auzi 


spunând că avuseseră loc tulburări, la Paris şi Berlin, nu 
chiar o rezistenţă organizată, ci doar acţiuni de 
nesupunere. 

— După atâţia ani, zise Ostrog, când Graham îşi înmulţi 
întrebările, Comuna şi-a ridicat din nou capul. Ca să fiu 
sincer, aceasta este natura reală a luptei. 

Ordinea fusese, însă, restabilită în aceste oraşe. Graham, 
căutând să fie cât mai judicios, în urma emoţiilor prin care 
trecuse, întrebă dacă avuseseră loc lupte. 

— Puţine, zise Ostrog. Într-un singur cartier. Dar divizia 
senegaleză a poliţiei noastre agricole din Africa - 
Companiile Africane Reunite au o poliţie foarte bine 
instruită - a fost la datorie, ca şi aeroplanele. Ne-am 
aşteptat să aibă loc mici tulburări în oraşele continentale şi 
în America. Dar în America spiritele sunt foarte liniştite. 
Oamenii sunt mulţumiţi de răsturnarea Consiliului. 
Deocamdată. 

— Dar de ce v-aţi aşteptat la tulburări? întrebă Graham, 
pe neaşteptate. 

— Există multe nemulțumiri... Nemulţumiri sociale. 

— Compania Muncii? 

— Văd că începi să înveţi, zise Ostrog cu un accent de 
surpriză. Da. În special nemulţumirea faţă de Compania 
Muncii. Această nemulţumire a fost forţa necesară pentru 
răsturnarea Consiliului... aceasta, şi trezirea dumitale. 

Ostrog zâmbi. Apoi deveni mai explicit. 

— A trebuit să exploatăm această nemulţumire, să 
reînviem vechile idealuri ale fericirii universale... toţi 
oamenii să fie egali... toţi oamenii să fie fericiţi... nici un lux 
pe care să nu-l poată împărtăşi oricine... idei care au stat în 
amorţire două sute de ani înţelegi? A trebuit să reînviem 
aceste idealuri, oricât de imposibile ar fi... pentru a 
răsturna Consiliul. Şi acum... 

— Ei bine? 

— Revoluţia noastră este înfăptuită, Consiliul este 
răsturnat, dar poporul pe care l-am ridicat la luptă... 


continuă să se agite. Au avut loc lupte... Am făcut 
promisiuni, desigur. Este extraordinar cât de violent şi 
rapid a reînviat şi s-a răspândit acest val de umanitarism 
învechit. Chiar noi, care am aruncat sămânţa, suntem 
uimiţi. La Paris, după cum am spus, am fost siliţi să cerem 
ajutor din afară. 

— Dar aici? 

— Mai sunt tulburări. Mulţimile nu vor să se întoarcă la 
muncă. E o grevă generală. Jumătate din fabrici sunt goale, 
şi poporul mişună pe străzi. Ei vorbesc despre o Comună. 
Oamenii îmbrăcaţi în mătase şi satin au fost insultaţi pe 
străzi. Hainele albastre aşteaptă tot felul de măsuri din 
partea dumitale... Desigur, nu este cazul să fii îngrijorat. 
Am pus Maşinile Vorbitoare în acţiune, cu contra-sugestii, 
pentru menţinerea legii şi ordinei. Trebuie să-i ţinem 
strâns; asta e totul. 

Graham se gândea, întrezărind un mijloc de a-şi afirma 
puterea. Dar vorbi cu nehotărâăre. 

— Chiar până la punctul de a aduce poliţia de negri? zise 
el. 

— Ei ne sunt utili, zise Ostrog. Sunt nişte brute frumoase 
şi credincioase, şi n-au nici urmă de idei în capetele lor... 
spre deosebire de gloatele noastre. Dacă i-ar fi avut pe ei 
Consiliul în poliţia străzilor, lucrurile s-ar fi schimbat. 
Desigur, nu avem de ce ne teme, în afară de unele dezordini 
şi stricăciuni. Dumneata poţi acum să zbori singur, şi, dacă 
se produc cumva dezordini, poţi să pleci spre Capri. Noi 
avem în mâini toate pârghiile importante; aeronauţii sunt 
privilegiați şi bogaţi, ei formează societatea cea mai închisă 
din lume, ca şi inginerii de la Motoarele de Vânt. Văzduhul 
este al nostru, şi stăpânirea lui înseamnă stăpânirea 
pământului. Mulţimile n-au un organizator capabil, care să 
le ridice împotriva noastră. Nu au conducători, în afară de 
conducătorii regionali ai societăţii secrete, organizată de 
noi înainte de trezirea dumitale atât de oportună. Dar 
aceştia nu sunt decât nişte înflăcăraţi, nişte sentimentali, 


care se invidiază unii pe alţii. Niciunul dintre ei nu este în 
stare să devină o figură centrală. N-ar putea surveni nimic 
altceva decât o răscoală dezorganizată. Ca să fiu sincer, 
aceasta se poate întâmpla. Dar ea nu va putea să întrerupă 
exerciţiile dumitale aeronautice. Au trecut vremurile când 
poporul putea să facă revoluţii. 

— Cred că au trecut, zise. Graham. Cred că au trecut. 
Rămase pe gânduri. Lumea voastră a fost plină de surprize 
pentru mine. În vremurile vechi, noi visam o viaţă 
democratică şi minunată, visam că va veni o vreme când toţi 
oamenii vor fi egali şi fericiţi. 

Ostrog îl privi fix. 

— Vremea democraţiei a trecut, zise el. A trecut pentru 
totdeauna. Ea a început cu arcaşii de la Crecy, s-a sfârşit 
când infanteria, când oamenii de rând, masa, au încetat de 
a mai câştiga bătăliile. Când tunurile costisitoare, marile 
cuirasate şi căile ferate strategice au devenit mijloacele 
directe ale puterii. Astăzi, este epoca bogăției. Bogăția este 
astăzi o putere mai mare decât oricând... Ea comandă 
Pământul, marea şi cerul. Întreaga putere este a celor care 
ştiu să mânuiască bogăţia... Trebuie să accepţi faptele, şi 
acestea sunt fapte. Să afirmi că Pământul e al mulţimii! Că 
mulţimea poate să guverneze! Această credinţă a fost 
judecată şi condamnată chiar de pe vremea dumitale. 
Astăzi, ea nu mai are decât un credincios... un credincios 
multiplu şi stupid... omul din mulţime. 

Graham nu răspunse imediat. Rămase pierdut în gânduri 
sumbre. 

— Nu, zise Ostrog. Vremea omului de rând a trecut. La 
ţară, un om este tot atât de bun ca şi celălalt, sau aproape 
tot atât de bun. Vechea aristocrație n-avea nici forţă, nici 
îndrăzneală. Era prea temperată... temperată. De aceea au 
existat insurecţii, conflicte, tulburări. Prima aristocrație 
adevărată, prima aristocrație permanentă, a venit o dată cu 
apariţia castelelor şi armurilor, şi a dispărut în faţa 
archebuzelor şi puştilor. Dar aceasta este a doua 


aristocrație. Cea adevărată. Vremurile prafului de puşcă şi 
ale democraţiei nu au fost decât un vârtej într-un curent. 
Acum, omul de rând a devenit o unitate neputincioasă. În 
zilele noastre, avem această mare maşină a oraşului, şi o 
organizaţie complexă, peste puterea lui de înţelegere. 

— Şi totuşi, zise Graham, există ceva care rezistă, ceva pe 
care voi îl ţineţi în frâu... ceva care se mişcă şi se agită. 

— Vei vedea, zise Ostrog cu un zâmbet forţat care voia să 
înlăture aceste întrebări dificile. Eu n-am ridicat aceste 
forţe pentru a mă distruge... ai încredere în mine. 

— Mă întreb...zise Graham. 

Ostrog îl privi atent. 

— Oare trebuie ca lumea să meargă astfel? zise Graham, 
dând frâu liber sentimentelor care îl stăpâneau. Trebuie, 
într-adevăr, să meargă astfel? Toate speranţele noastre au 
fost zadarnice? 

— Ce vrei să spui? zise Ostrog. Speranţe? 

— Eu viu dintr-o epocă democratică. Şi găsesc o tiranie 
aristocratică! 

— Bine,... dar dumneata eşti tiranul principal! 

Graham clătină din cap. 

— Ei, bine, zise Ostrog, trebuie să priveşti lucrurile în mod 
general. Schimbările s-au produs întotdeauna în felul 
acesta. Aristocraţie, predominarea celor mai buni... 
suferinţa şi dispariţia celor incapabili, şi astfel se merge 
spre mai bine. 

— Dar aristocrația! Oamenii aceia pe care i-am întâlnit! 

— Oh! nu ei! zise Ostrog. Cea mal. Mare parte r dintre ei 
se îndreaptă spre nimicire. Vicii şi plăceri! Ei nu au copii. 
Această specie se va stinge. Dacă lumea merge într-adevăr 
înainte, dacă nu se întoarce din drum. Calea uşoară a 
exceselor, apoi eutanasia, pentru căutătorii de plăceri pe 
care i-au consumat flăcările, acesta este cel mai sigur mijloc 
de îmbunătăţire a rasei! 

— Plăcută moarte, zise Graham. Şi totuşi... Se gândi o 
clipă. Mai este ceva... mulţimea, marea masă a oamenilor 


săraci. Vor muri şi ei? Nu, ei nu vor muri. Ei suferă, 
suferinţa lor este o forţă pe care chiar dumneata... 

Ostrog făcu un gest de nerăbdare, şi când vorbi, o făcu pe 
un ton mai puţin potolit ca înainte. 

— Nu-ţi face griji cu astfel de lucruri, zise el. În câteva zile, 
totul se va aranja. Mulțimea este un animal uriaş şi prost. Şi 
dacă nu moare? Chiar dacă nu moare, ea poate fi 
îmblânzită şi condusă. Eu nu am nici o afecţiune faţă de 
sclavi. Acum două nopţi i-ai auzit pe aceşti oameni strigând 
şi cântând. Noi i-am învăţat acest cântec. Dacă ai fi luat pe 
oricare om de acolo, şi l-ai fi întrebat, cu sânge rece, de ce 
strigă, n-ar fi putut să-ţi spună. Erau convinşi că strigă 
pentru dumneata, că îţi sunt credincioşi şi devotați. Atunci 
erau gata să ucidă Consiliul. Astăzi... au şi început să 
murmure împotriva acelora care au răsturnat Consiliul. 

— Nu, nu, zise Graham. Strigătul lor ţâşnea dintr-o viaţă 
mizerabilă, fără bucurie sau mândrie, şi pentru că în mine... 
în mine... ei sperau... 

— Şi care era speranţa lor? Care este speranţa lor? Ce 
drept au ei ca să spere? Ei muncesc prost şi vor răsplata 
acelora care muncesc bine. Ce speră omenirea? Că va veni 
într-o zi Supra-omul, că într-o zi cel inferior, cel slab şi cel 
josnic va putea fi supus sau înlăturat. Supus, dacă nu 
înlăturat. Lumea nu este făcută pentru cei răi, pentru cei 
proşti, cei nemulţumiţi. Datoria lor... o datorie frumoasă, de 
altminteri... este de a muri. Moartea celor care au dat greş! 
Aceasta este calea pe care animalul se ridică spre 
umanitate, pe care omul merge înainte, spre culmi mai 
înalte. 

Ostrog făcu un pas, rămase o clipă pe gânduri, şi se 
întoarse din nou spre Graham. 

— Pot să-mi imaginez cum vede un englez din perioada 
victoriană acest mare stat mondial al nostru. Dumneata 
regreţi toate vechile forme ale orânduirii parlamentare, 
spectrele lor încă mai bântuie lumea... consiliile electorale 
şi parlamentele şi toate aceste copilării din secolul al 


optsprezecelea. Dumneata eşti împotriva Oraşelor noastre 
ale Plăcerii. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta... dacă n-aş 
fi fost atât de ocupat. Dar trebuie să mai înveţi. Poporul, 
este nebun de invidie... ei sunt de aceeaşi părere cu 
dumneata. Ei cer, acum, pe străzi, distragerea Oraşelor 
Plăcerii. Dar Oraşele Plăcerii sunt organele purificatoare, 
ale Statului, locuri care atrag an de an spre ele tot ceea ce 
este slab şi vicios, tot ceea ce este desfrânat şi leneş, 
cheamă toată pleava netrebnică a lumii spre o distrugere 
plină de graţie. Ei se duc acolo, petrec, mor fără copii, toate 
femeile frumoase, proaste şi desfrânate mor fără copii, iar 
omenirea devine mai sănătoasă. Dacă poporul ar fi înţelept, 
nu i-ar invidia pe bogaţi pentru felul lor de a muri. Şi 
dumneata ai vrea să-i emancipezi pe aceşti muncitori proşti 
şi fără minte, pe care noi i-am făcut sclavi, şi să încerci să le 
faci o viaţă uşoară şi plăcută! 'Tocmai acum când s-au 
coborât la locul care li se cuvine! El zâmbi, cu un zâmbet 
care îl irită pe Graham în mod deosebit. Mai ai multe de 
învăţat! Cunosc aceste idei, l-am citit şi eu în copilărie pe 
Shelley al vostru, şi am visat la libertate. Nu există altă 
libertate în afară de înţelepciune şi stăpânire de sine. 
Libertatea este înăuntrul nostru, nu în afară. Este o 
problemă a fiecărui om. Dacă, lucru de altfel imposibil, 
aceşti nenumărați nebuni în haine albastre, care strigă pe 
străzi, ar izbuti să ne învingă ce s-ar întâmpla atunci? Nu 
vor face decât să intre pe mâinile altor stăpâni. Atât timp 
cât există oi, natura va crea şi animale de pradă. Vor 
produce doar o întârziere de câteva sute de ani. Dominația 
aristocrației este fatală şi asigurată. Sfârşitul va fi Supra- 
omul... cu toate protestele nebune ale omenirii. Să se 
revolte, să învingă, să mă ucidă pe mine şi pe cei de o 
seamă cu mine. Da, se vor ridica alţii... alţi stăpâni. Sfârşitul 
va fi acelaşi. 

— Nu ştim, zise Graham, cu încăpățânare. 

Câteva clipe, rămase copleşit de gânduri. 


— Dar eu trebuie să văd aceste lucruri cu ochii mei, zise 
el, luând deodată un ton ferm şi hotărât. Numai văzând, voi 
putea înţelege. Trebuie să învăţ. Asta este ceea ce vreau să- 
ţi spun, Ostrog. Eu nu vreau să fiu Rege într-un Oraş al 
Plăcerii; nu asta este plăcerea mea. M-am ocupat destul 
timp cu aeronautica... şi cu alte asemenea treburi. Trebuie 
să aflu cum trăieşte poporul, cum s-a dezvoltat viaţa de 
toate zilele. Atunci voi înţelege mai bine adevărul. Trebuie 
să aflu cum trăiesc oamenii de rând... În special oamenii 
muncii... cum muncesc, cum se căsătoresc, cum îşi cresc 
copiii, cum mor... 

— Poţi afla asta din romanele noastre realiste, îi sugeră 
Ostrog,brusc îngrijorat. 

— Eu vreau realitate, zise Graham, nu realism. 

— Există unele greutăţi, zise Ostrog, pe gânduri. În 
general, poate... 

— Nu mă aşteptam... 

— Credeam... Şi totuşi, poate că... Spui că vrei să mergi pe 
străzile oraşului şi să vezi oamenii de rând. 

Deodată, el ajunse la o concluzie. 

— Va trebui să umbli deghizat, zise el. Oamenii sunt foarte 
agitaţi, şi descoperirea prezenţei dumitale între ei, ar putea 
să creeze o tulburare teribilă. Şi totuşi, dorinţa dumitale de 
a merge prin oraş... ideea aceasta... Da, acum, gândindu- 
mă mai bine, nu mi se pare chiar... S-ar putea realiza. Dacă 
te interesează cu adevărat! Desigur, dumneata eşti 
Stăpânul. Te poţi duce chiar acum, dacă vrei. Asano îţi va 
procura un deghizament pentru această plimbare. El te va 
însoţi. La urma urmei, nu este o idee rea. 

— Nu vei avea nevoie să mă consuli în vreo problemă, în 
acest timp? întrebă deodată Graham, cuprins de o bănuială 
ciudată. 

— Oh, nici vorbă! Nu! Cred că poţi lăsa treburile pe seama 
mea, în orice caz pentru un timp, zise Ostrog zâmbind. 
Chiar dacă nu suntem de aceeaşi părere... 

Graham îi aruncă o privire tăioasă. 


— Ne putem aştepta să se dea în curând vreo luptă? 
întrebă el brusc. 

— Nu, în mod sigur. 

— M-am gândit la poliţia de negri. Nu cred că poporul 
intenţionează să se poarte ostil faţă de mine, şi, la urma 
urmei, eu sunt Stăpânul. Şi chiar la Paris... 

Ostrog îl privea cu atenţie, pe sub sprâncenele încruntate. 

— Nu am de gând să aduc negri în Londra, zise el încet. 
Dar dacă... 

— Orice s-ar întâmpla, nu vei aduce negri înarmaţi în 
Londra, zise Graham. În această privinţă, nu-mi voi schimba 
părerea. 

Ostrog, după o pauză, se hotări să nu spună nimic, şi se 
înclină cu respect. 

CAPITOLUL XX. PE STRĂZILE ORAŞULUI. 

În noaptea aceea, necunoscut şi nebănuit de nimeni, 
îmbrăcat în costumul unui funcţionar inferior de la 
Motoarele de Vânt, care îşi luase o zi de odihnă, Graham, 
însoţit de Asano, care se îmbrăcase în hainele de pânză ale 
celor din Compania Muncii, colindă, oraşul prin care 
rătăcise altădată, când fusese cufundat în întuneric. Acum, 
el îl văzu luminat şi treaz, într-un vârtej de viaţă. În ciuda 
agitaţiei forţelor revoluţionare, în ciuda nemulțumirii 
crescânde, şi a murmurului prevestind noile lupte, din şirul 
cărora prima revoltă nu fusese decât un preludiu, curentul 
neîncetat al circulaţiei continua să curgă, mare şi puternic. 
Acum el mai cunoştea câte ceva despre dimensiunile şi 
aspectele acestei noi epoci, dar nu era pregătit pentru 
surpriza infinită a unei cercetări mai amănunțite, pentru 
torentul de culori şi de impresii vii care se revărsa în jurul 
lui. 

Era primul lui contact adevărat eu poporul din vremea 
aceea. El îşi dădu seama că tot ce se petrecuse mai înainte, 
în afară de scurtele imagini despre teatre şi pieţele publice, 
avusese un caracter izolat, fusese o simplă mişcare în 
cadrul sectorului politic, relativ îngust, şi că toate 


experienţele de până atunci se desfăşuraseră în jurul 
propriei lui situaţii. Dar acum, oraşul era în cele mai active 
ceasuri ale nopţii, poporul se reîntorcea la interesele 
proprii, viaţa revenea la cursul real, la obiceiurile comune 
ale acestei noi epoci. 

Intrară mai întâi pe o stradă ale cărei margini erau 
înţesate cu oameni îmbrăcaţi în haine albastre. Graham 
văzu că acest furnicar era o parte dintr-o procesiune - şi 
era ciudat să vezi o procesiune de oameni care parcurgeau 
oraşul stând pe loc. Ei fluturau steaguri dintr-o pânză roşie, 
grosolană, pe care erau scrise inscripţii cu litere prost 
desenate şi cu ortografii diferite. „Să nu dezarmăm”, 
strigau aceste steaguri „De ce să dezarmăm?”, „Să nu 
dezarmăm”, „Să nu dezarmăm”. Treceau steaguri după 
steaguri, un şuvoi de steaguri şi, în cele, din urmă, răsună 
cântecul revoltei, acompaniat de o orchestră zgomotoasă, 
cu instrumente ciudate. 

— Toţi ar fi trebuit să fie la muncă, zise Asano. În aceste 
două zile, n-au primit nici un fel de alimente, sau le-au 
furat. 

Apoi Asano făcu un ocol, pentru a evita mulţimea 
compactă care se strânsese, ca să privească trecerea 
cadavrelor de la spital către un cimitir, rămăşiţele recoltei 
funerare ale primei revolte. 

Puţini oameni dormeau în noaptea aceea; ieşiseră aproape 
toţi pe străzi. Graham era înconjurat de imensa agitaţie a 
unor mulţimi care se succedau neîncetat; mintea lui era 
năucită şi înceţoşată de vuietul continuu, de strigătele 
neînţelese şi de aspectele fragmentare ale luptei sociale 
care abia începea. Pretutindeni, ghirlande şi steaguri cu 
decoraţii negre şi ciudate, cu numele lui, dovedindu-i cât 
era de popular. Pretutindeni, frânturi, din acel dialect 
grosolan folosit de cei din clasa incultă, adică de oamenii 
care nu puteau să ajungă, prin modul lor de viaţă, la cultura 
fonografică. Pretutindeni plutea în aer protestul împotriva 
dezarmării, cu o forţă pe care el nu şi-o închipuise în timpul 


petrecut în încăperile Motoarelor de Vânt. Îşi dădu seama 
că imediat ce se va întoarce, va trebui să discute despre 
acest fapt cu Ostrog, despre acest fapt şi despre problemele 
mai mari din care decurgea, va trebui să discute într-un 
mod mai concludent decât o făcuse până acum, în tot timpul 
acestei nopţi, chiar din primele ceasuri ale plimbării lor prin 
oraş, spiritul de agitaţie şi revoltă pusese stăpânire pe 
atenţia lui, îndepărtând nenumăratele alte aspecte ciudate, 
pe care altfel le-ar fi putut observa. 

Această preocupare dădu impresiilor lui un caracter 
fragmentar. Şi totuşi, printre atâtea subiecte bizare şi vii, 
niciunul, oricât ar fi fost de personal şi de insistent, nu 
izbutea să-i reţină întru totul atenţia. Existau momente 
când agitația revoluţionară i se ştergea din minte, era dată 
la o parte, ca o perdea, în faţa vreunui aspect nou şi 
impresionant al acelei epoci. Helen îi orientase gândurile 
către dorinţa intensă de a cunoaşte, dar existau şi momente 
când chiar şi chipul ei dispărea din preocupările lui 
conştiente. La un moment dat, de exemplu, pe când 
străbăteau cartierul religios - nu mai era necesar ca 
bisericile şi capelele să fie împrăştiate prin tot oraşul, 
deoarece platformele mişcătoare asigurau o circulaţie 
rapidă - atenţia îi fu puternic atrasă de faţada bisericii 
uneia dintre sectele creştine. 

Călătoreau aşezaţi pe o platformă superioară, cea mai 
rapidă. Clădirea le apăru la o curbă, apropiindu-se cu 
repeziciune de ei. Era acoperită de sus până jos cu 
inscripţii, colorate în alb şi albastru de porţiunea ocupată 
de un ecran kinematografic, mare şi strălucitor, pe care 
tocmai se prezenta o scenă realistă din Noul Testament; o 
ghirlandă uriaşă de culoare neagră atârnată deasupra 
inscripţiilor arăta că religia populară urma politica 
populară. Graham, care se familiarizase cu scrierea 
fonetică, citi cu atenţie inscripţiile; cele mai multe 
conţineau, după părerea lui, incredibile cuvinte de hulă. 
Printre cele mai inofensive erau: „Mântuirea se află la 


primul etaj, spre dreapta”. „Plasaţi-vă banii în acţiunile 
Creatorului nostru”. „Cele mai rapide convertiri din Londra. 
Operatori experţi! Gră-biţi-vă!” „Ce-i va spune Cristos 
Celui-care-doarme.” „Alătură-te celor mai recenți sfinţi!” 
„Fii creştin, fără să-ţi neglijezi ocupațiile cotidiene.” „Astă- 
seară vor lua cuvântul cei mai străluciți episcopi, iar 
preţurile sunt tot cele obişnuite.” „Binecuvântări rapide 
pentru oamenii de afaceri ocupați.” 

— Dar bine, e îngrozitor! zise Graham, în timp ce 
asurzitorul vacarm al pietăţii mercantile se ridica deasupra 
lor. 

— Ce găsiţi îngrozitor? întrebă micul lui însoțitor, 
încercând zadarnic să găsească ceva neobişnuit în acele 
inscripţii ţipătoare. 

— Tot ce scrie aici! Esenţa religiei este, desigur, credinţa. 

— Oh, asta? răspunse Asano, privindu-l. Asta vă şochează? 
Vorbea cu tonul celui care face o descoperire. Da, desigur. 
Uitasem. În zilele noastre, se dă o bătălie acerbă pentru 
captarea atenţiei, iar oamenii nu au pur şi simplu timp să se 
ocupe de sufletele lor, ştiţi, aşa cum făceau altădată. El 
zâmbi. În vremurile vechi, existau liniştitele zile de 
duminică, excursiile la ţară... Cu toate că am citit undeva că 
în după-amiezile de duminică... 

— Dar această biserică, zise Graham, privind înapoi, spre 
albul şi albastrul care se îndepărtau, cu siguranţă că nu 
este singura cale... 

— Există sute de căi diferite. Dar, bineînţeles, dacă o sectă 
nu spune ceea ce are de spus, îşi pierde orice valoare. 
Cultul a mers în pas cu epoca. Există secte ale clasei înalte, 
cu metode mai puţin zgomotoase... Tămâie costisitoare, 
ceremonii intime şi tot felul de asemenea lucruri. Oamenii 
cultului sunt extrem de populari şi de prosperi. Ei plătesc 
Consiliului câteva doz de lioni, pentru localurile pe care le 
ocupă... vreau să spun că vă plătesc dumneavoastră. 

Graham era încă nedumerit în privinţa monedei, şi 
expresia „câteva doz de lioni” îl făcu să-şi îndrepte brusc 


atenţia către această problemă. Noul subiect îl făcu să uite 
într-o clipă de templele aglomerate şi gălăgioase. O 
întorsătură de frază îi sugeră ideea, confirmată apoi de 
răspunsurile lui Asano, că aurul şi argintul nu mai aveau 
putere de acoperire, că aurul marcat, a cărui domnie fusese 
inaugurată de negustorii fenicieni, era în sfârşit detronat. 
Schimbarea fusese treptată, dar rapidă, provocată de 
extinderea sistemului de cecuri, care, încă în timpul primei 
perioade din viaţa lui Graham, înlocuise în mod practic 
aurul din toate marile tranzacţii de afaceri. Viaţa 
comercială obişnuită a oraşului, circulaţia obişnuită a 
banilor în întreaga lume erau conduse cu ajutorul micilor 
cecuri brune, verzi, şi roze, emise în alb de Consiliu, pentru 
sume mici. Asano avea mai multe asemenea cecuri asupra 
lui, şi la prima ocazie le completă cu sumele necesare. Erau 
tipărite pe o hârtie care nu se rupea, semitransparentă, 
flexibilă, întreţesută cu mătase. Toate purtau un facsimil al 
semnăturii lui Graham; el se reîntâlnea pentru prima oară, 
după două sute trei ani, cu buclele şi înfloriturile acestui 
autograf pe care îl cunoştea atât de bine. 

Dar, cu toate că încercă de câteva ori, niciunul dintre 
aspectele străzii nu făcu o impresie destul de puternică 
asupra lui, pentru a-şi putea lua gândul de la problema 
dezarmării poporului; o clipă, îl urmări imaginea confuză a 
unui templu teozofic care promitea MIRACOLE, cu litere 
enorme de o luminozitate intermitentă; apoi veni imaginea 
sălii de mese de pe bulevardul Northumberland. O clipă, 
aceasta îi reţinu interesul. 

Prin străduinţa şi abilitatea lui Asano, Graham, reuşi să 
examineze sala, privind-o dintr-o mică galerie lăturalnică, 
rezervată administraţiei. Prin toată clădirea plutea un 
murmur înnăbuşit şi îndepărtat; însoţit de şuierături şi 
strigăte a căror semnificaţie n-o înţelese la început, dar 
care îi aminteau de un anumit glas aspru şi misterios, auzit 
în noaptea când rătăcise de unul singur, după ce se 
reaprinseseră luminile. 


Deşi acum era obişnuit cu vastitatea dimensiunilor şi cu 
marele număr de oameni, spectacolul îi reţinu mult timp 
atenţia. Observând felul în care era servită mâncarea la 
masa cea mai apropiată de sub el, punând întrebări despre 
tot felul de amănunte şi ascultând răspunsurile, el îşi dădu 
seama pe deplin de semnificaţia acestui ospăț la care luau 
parte câteva mii de oameni. 

Graham constata, cu o surpriză continuă, că nici nu 
observase fapte care ar fi trebuit să-l izbească puternic de 
la bun început, până când, ridicând un semn de întrebare, 
vreun amănunt banal nu-i dezvăluia ceea ce el trecuse până 
atunci cu vederea. Nu se gândise, de exemplu, că toată 
această continuitate a clădirilor oraşului, eliminarea 
intervalelor, sălile vaste, tot sistemul de drumuri implicau 
dispariţia căminului, că tipicul „home” victorian, celulă de 
cărămizi conţinând bucătăria şi oficiul, sufrageria şi 
dormitoarele, dispăruse - cu excepţia ruinelor de la ţară - 
tot atât de complet ca şi, coliba de răchită. Dar abia acum el 
vedea ceea ce fusese evident încă de la început, şi anume că 
Londra, din punct de vedere al locuinţelor, nu mai era o 
aglomerare de case, ci un hotel enorm, un hotel cu o mie de 
clase de confort, cu mii de săli de mese, capele, teatre, pieţe 
şi locuri de adunare, un complex de întreprinderi, al căror 
proprietar principal era el. Oamenii de rând aveau numai 
dormitoarele, însoţite, cel mult, de anticamere, construite în 
orice caz după regulile igienei, oricare le-ar fi fost gradul de 
confort şi de izolare; ceilalţi trăiau la fel cum trâiseră mulţi 
oameni în marile hoteluri ale perioadei victoriene, 
mâncând, citind, gândind, jucând, conversând, numai în 
locuri publice de întâlnire, lucrând în cartierele industriale 
ale oraşului, sau combinând afaceri în birourile din cartierul 
comercial. 

EI îşi dădu seama din primul moment că noua stare de 
lucruri se dezvoltase în mod necesar, pornind de la oraşul 
victorian. Rațiunea fundamentală a oraşului modern fusese 
întotdeauna principiul economic al cooperării. Principala 


piedică în procesul contopirii caselor separate, pe vremea 
lui, fusese pur şi simplu civilizaţia încă imperfectă a 
mulţimii; o barbară şi puternică mândrie, pasiunile, 
prejudecățile, geloziile, rivalităţile, reacţiile violente ale 
claselor mijlocii şi de jos, impuneau stricta separare, a 
locuinţelor alăturate. Dar adaptarea, îmblânzirea mulţimii 
începuse încă de pe atunci să progreseze rapid. Înainte 
vreme, în scurta lui viaţă de treizeci de ani, el văzuse 
extinderea tot mai mare a obiceiului de a lua masa în afară 
de casă, în locul cafenelelor mici apăruseră, de exemplu, 
marile restaurante, înţesate de lume, începuseră să ia fiinţă 
cluburile feminine; imensa răspândire a sălilor de lectură, a 
caselor de odihnă şi a bibliotecilor au fost martorii 
încrederii sociale crescânde. Promisiunile de atunci erau 
acum complet realizate. Căminul baricadat, străjuit de 
lacăt, dispăruse. 

Oamenii pe care îi vedea luând masa aparţineau - după 
cum i s-a spus - părţii inferioare a clasei mijlocii, venind 
imediat deasupra muncitorilor în haine albastre, oameni 
atât de obişnuiţi, în perioada victoriană, să se aşeze la masă 
cu toate precauţiile izolării, încât, atunci când erau nevoiţi 
uneori să ia masa în public, îşi ascundeau de obicei 
stângăcia prin glume de prost gust sau printr-o comportare 
ostentativă. Dar cei de aici, de dedesubtul lui, îmbrăcaţi în 
haine vesele şi simple, se dovedeau foarte manieraţi şi, cu 
toate că erau agitaţi, grăbiţi şi necomunicativi, raporturile 
dintre ei arătau că se simțeau foarte în largul lor. 

Graham observă un amănunt semnificativ: masa era şi 
rămânea foarte curată, nu exista nimic care să indice 
dezordinea, firimiturile răspândite peste tot, resturile de 
alimente şi condimente, băutura vărsată pe masă sau florile 
împrăştiate fără rost, adică tot ceea ce marca desfăşurarea 
trepidantă a unui ospăț din perioada victoriană. Vesela era 
de un tip nou. Nu existau ornamente, flori, nici faţă de 
masă, deoarece masa era construită dintr-un material solid 
care avea țesătura şi aspectul damascului. El văzu că 


materialul acesta asemănător damascului era împodobit cu 
desene graţioase, de fapt reclame comerciale în faţa 
fiecărui mesean, într-un fel de adâncitură a mesei se afla un 
aparat confecţionat din porțelan şi metal. Era o singură 
farfurie de porțelan alb, pe care meseanul o spăla singur, 
între feluri, cu ajutorul unor robinete prin care veneau nişte 
lichide volatile, calde şi reci; îşi spăla, de asemenea, de câte 
ori era nevoie, elegantele tacâmuri de metal alb, cuțitul, 
furculiţa şi lingura. 

Supa sau vinul sintetic, băutura cea mai răspândită, 
veneau prin robinete similare, iar celelalte feluri călătoreau 
automat, pe tăvi aranjate cu gust, de-a lungul unor şine de 
argint care le aduceau pe masă. Meseanul le oprea şi se 
servea la discreţie. Tăvile apăreau pe o portiţă, la un capăt 
al mesei, şi dispăreau la celălalt capăt. Această formă de 
decadentă a sentimentului democratic, acest urât orgoliu al 
sufletelor josnice; care îi face pe cei egali să nu se 
servească unii pe alţii, bântuia foarte puternic printre aceşti 
oameni. Graham era atât de preocupat de aceste 
amănunte, încât abia când ieşi din sală observă imensele 
diorame de reclamă care treceau maiestuos de-a lungul 
pereţilor, proclamând remarcabilele calităţi ale diferitelor 
mărfuri. 

De aici, ei trecură printr-o sală înţesată de lume, şi el 
descoperi cauza zgomotului care îl nedumerise. Se opriră în 
faţa unei uşi turnante, unde se plătea o taxă. 

Atenţia lui Graham fu atrasă îndată de nişte huiduieli 
violente, urmate de un glas aspru şi puternic. „Stăpânul 
doarme liniştit”, striga acest glas. „Stăpânul este sănătos 
tun. El se va ocupa tot restul vieţii de aeronautică. El spune 
că femeile sunt astăzi mai frumoase decât oricând. Glup! 
Glup! Minunata noastră civilizaţie îl uimeşte peste măsură. 
Peste măsură. Glup! El are toată încrederea în 
Conducătorul Ostrog, are încredere absolută în 
Conducătorul Ostrog. Ostrog va fi primul lui ministru, 
împuternicit să destituie sau să numească funcţionarii 


publici... Toată conducerea va fi în mâinile Conducătorului 
Ostrog! Consilierii au fost trimişi înapoi, în propria lui 
închisoare de deasupra Casei Consiliului.” 

Graham se opri locului de la prima frază şi, privind în sus, 
văzu că sunetele ieşeau dintr-un fel de porta-voce ridicolă, 
având forma unei figuri omeneşti. Era Maşina Inteligentei 
Generale. O clipă, maşina parcă respiră adânc, şi din corpul 
ei cilindric se auzi un zgomot regulat. Se auzi din nou: 
„Glup, glup,” şi începu iar să vorbească. 

„În prezent Parisul este pacificat. A încetat orice 
rezistenţă. Glup! Poliţia neagră deţine toate poziţiile cheie 
ale oraşului. Negrii s-au luptat cu multă vitejie, cântând 
imnurile scrise de poetul Kipling întru slava strămoşilor lor. 
O dată sau poate de două ori ei au uitat de disciplină, şi au 
torturat, şi au mutilat pe rebelii capturați, bărbaţi şi femei. 
Morala: nu vă răzvrătiți. Ha, ha! Glup, glup! Ei sunt băieţi 
isteţi. Băieți isteţi şi viteji. Asta să fie o lecţie pentru 
răzvrătiţii din oraş. Da! Răzvrătiţi! Pleava Pământului! Glup, 
glup!” 

Glasul încetă. Prin mulţime se auzi un murmur confuz de 
dezaprobare. „Negri blestemaţi.” Un om începu să 
vorbească, alături de el. „Oare asta este fapta Stăpânului, 
fraţilor? Este voinţa Stăpânului?” 

— Poliţia neagră! Zise Graham. Ce înseamnă asta? Nu 
cumva... 

Asano îi atinse braţul şi-l preveni cu privirea, şi îndată o 
altă maşină ţipă asurzitor, începând să vorbească cu un glas 
ascuţit „lahaha, iaha, iap! Ascultaţi lătratul unui ziar viu! 
Ziar viu. laha! Groaznice atentate în Paris. lahaha! 
Parizienii, exasperaţi de poliţia neagră, recurg la asasinate. 
Represiuni înspăimântătoare. Se reîntorc vremurile 
barbariei. Sânge Sânge! laha! Maşina vorbitoare de alături 
urlă cu putere: „Glup, glup”, acoperind sfârşitul frazei, apoi 
continuă, cu un glas ceva mai scăzut decât înainte, să 
comenteze grozăviile provocate de dezordini. Trebuie să se 
menţină „legea şi ordinea”, zise maşina. 


— Dar... - începu Graham. 

— Nu-mi puneţi întrebări aici, zise Asano, s-ar putea să vă 
treziţi amestecat într-un scandal. 

— Atunci, hai să mergem în altă parte, zise Graham, căci 
vreau să aflu mai mult despre aceste evenimente. 

Îşi croiră amândoi drum prin mulţimea aţâţată care roia 
sub aceste glasuri, şi se îndreptară spre ieşire. Graham îşi 
dădu atunci mai bine seama de proporţiile şi aspectul sălii. 
În total, mari şi mici, probabil că erau aproape o mie de 
maşini vorbitoare, şuierând, lătrând şi sporovăind în acest 
spaţiu imens, fiecare adunând în jur o mulţime de 
ascultători agitaţi, în majoritate oameni îmbrăcaţi în pânză 
albastră. Erau maşini de toate dimensiunile, de la micile 
mecanisme vorbitoare care îşi împroşcau sarcasmul 
mecanic prin colţuri, până la cele mijlocii, şi ajungând la 
aparatele gigantice, de cincizeci de picioare, care urlaseră 
la început deasupra lui Graham. 

În sală era o aglomeraţie neobişnuită, din cauza marelui 
interes public asupra mersului evenimentelor din Paris. 
Lupta fusese desigur mult mai sălbatică decât i-o 
prezentase Ostrog. Toate maşinile vorbeau despre acest 
subiect, şi repetarea celor auzite, de către oamenii din sală, 
făcea ca imensul furnicar să zumzăie de fraze ca: „Poliţişti 
linşaţi.” „Femei arse de vii”, „Soldaţi negri”. „Oare Stăpânul 
îngăduie asemenea fapte?” întrebă un om de lângă 
Graham. „Aşa îşi începe Stăpânul conducerea?” 

Aşa îşi începe Stăpânul conducerea? Mult timp după ce 
părăsi sala îl urmăriră urletele, şuierăturile şi zbieretele 
maşinilor: „Glup, glup”, „lahaha, iaha, Jap! laha!” Aşa îşi 
începe Stăpânul conducerea? 

Imediat ce ajunseră afară, pe stradă, el începu să-l întrebe 
pe Asano despre cauzele luptelor din Paris. 

— Dezarmarea poporului! Care e natura acestor 
tulburări? Care e natura tuturor acestor evenimente? 

Asano părea că se străduie să-l încredinţeze că totul e în 
ordine. 


— Dar violențele? 

— Nu poţi să faci o omletă, zise Asano, fără să spargi 
ouăle. Sunt doar oamenii cei mai de jos. Şi numai dintr-un 
singur cartier al oraşului. În rest este ordine. Muncitorii 
parizieni sunt cei mai sălbatici din lume, cu excepţia celor 
de la noi. 

— Cum? Londonezii? 

— Nu, japonezii. Ei trebuie să fie ţinuţi în frâu. 

— Dar să arzi femei de vii! 

— Comuna! zise Asano, Ei vor să vă exproprieze. Să 
exproprieze totul şi să lase lumea sub conducerea gloatei. 
Dar dumneavoastră sunteţi Stăpânul, lumea este a 
dumneavoastră. Aici nu va fi vorba de nici un fel de 
Comună. Aici nu este nevoie de poliţia neagră. S-a ţinut 
seama de toate. Sunt proprii lor negri... negri care vorbesc 
franceza. Regimente din Senegal, din Nigeria şi lombuctu. 

— Regimente? zise Graham, credeam că nu este decât, 
unul... 

— Nu, zise Asano, aruncându-i o privire. Sunt mai multe. 

Graham se simţi cu totul neputincios. 

— Nu credeam... începu el, apoi se opri brusc, îşi continuă 
fraza, lăsând să se creadă că vrea doar să obţină informaţii 
despre maşinile vorbitoare. Cei mai mulţi dintre oamenii pe 
care îi văzuse erau prost îmbrăcaţi sau chiar zdrenţăroşi; 
dar Graham află că, pentru clasele mai înstărite, maşinile 
vorbitoare erau instalate în toate apartamentele mai 
confortabile ale oraşului şi începeau să vorbească de îndată 
ce se apăsa pe un buton. Locatarul apartamentului putea să 
conecteze maşina cu cablurile oricăruia dintre marile 
Sindicate de Ştiri pe care dorea să-l audă. Aflând de acest 
procedeu, el întrebă de ce nu există asemenea maşini în 
propriile lui apartamente. 

Asano tresări. 

— Nu m-am gândit niciodată, zise el. Probabil că Ostrog a 
dat dispoziţie să fie scoase. 

Graham tresări şi el. 


— De ce? 

— Poate că s-a gândit că vă vor plictisi, zise Asano. 

— Trebuie să fie instalate la loc, de îndată ce mă întorc, 
zise Graham, după o scurtă pauză. 

Îi fu greu să înţeleagă că sala de ştiri şi cea de mese nu 
erau nişte mari săli specific centrale, ci se repetau la 
nesfârşit în tot oraşul. În tot timpul expediției din acea 
noapte, prin toate cartierele pe unde trecea, auzul lui 
desluşea, din tumultul străzilor, aceleaşi urlete scoase de 
ziarul Conducătorului Ostrog: „Glup, glup!” sau ţipătul 
principalului său concurent: „lahaha, iaha, iah! Auziţi 
lătratul unui ziar viu!”. 

Se repetau, de asemeni, pretutindeni, creşe asemănătoare 
celei pe care o vizită. Urcară mai întâi cu un ascensor, şi 
străbătură apoi un pod de sticlă care trecea pe deasupra 
sălii de mese, şi a străzilor, într-un plan uşor înclinat în sus. 
Pentru a intra în prima secţie a creşei, Graham fu nevoit să 
se folosească, sub îndrumarea lui Asano, de monedele care 
purtau chiar semnătura lui. Porniră apoi, însoţiţi de un 
bărbat îmbrăcat în roba violetă încheiată cu o agrafă de 
aur, uniforma medicilor practicieni. Observând, după 
manierele medicului, că fusese recunoscut, Graham începu 
să-i pună întrebări, fără nici o rezervă, asupra ciudatelor 
instalaţii pe care le întâlnea. 

De o parte şi de alta a liniştitului culoar, capitonat pentru a 
amortiza zgomotul paşilor, se aflau nişte uşi mici şi înguste, 
a căror dimensiune şi aspect amintea de celulele unei 
închisori din perioada victoriană. Dar jumătatea superioară 
a fiecărei uşi era confecţionată din acelaşi material verzui, 
transparent, al cuştii în care se trezise el din somn, iar, 
înăuntru, în fiecare despărţitură, se zărea, abia desluşit, 
câte un copilaş aşezat într-un mic cuib de vată. La cea mai 
mică abatere de la temperatura şi umezeala optimă, un 
aparat complicat controla atmosfera şi acţiona o sonerie 
răspunzând departe, tocmai în biroul central. Acest sistem 
de creşe înlocuise aproape în întregime riscurile şi 


nesiguranța utilizării doicilor de altă dată. Medicul îi atrase 
de la început lui Graham atenţia asupra doicilor, o serie de 
figuri mecanice, cu braţe, umeri şi sâni imitând uimitor 
realitatea, cu articulaţii şi consistenţă extrem de naturale, 
dar plasate pe un simplu trepied de alamă, şi având în locul 
trăsăturilor feţei un disc plat, acoperit cu reclame care 
puteau interesa pe mame. 

Dintre toate ciudăţeniile pe care le întâlni Graham în 
noaptea aceea, niciuna nu-l contrarie mai mult decât 
această creşă. Privi dezaprobator acele mici fiinţe roze, 
încercând să schiţeze, nesigur, cu mâinile şi picioarele lor 
slabe primele mişcări, copii părăsiţi, lipsiţi de îmbrăţişări şi 
mângâieri. Doctorul care îi însoțea era, însă, cu totul de altă 
părere. Evidenţele lui statistice arătau, fără posibilitate de 
contrazicere, că în epoca victoriană cea mai periculoasă 
perioadă a vieţii era aceea petrecută în în braţele mamei, 
că atunci se înregistra cea mai ridicată mortalitate 
omenească. Pe de altă parte, această societate a creşelor, 
Sindicatul Internaţional al Creşelor, nu pierdea nici 0,5 % 
din milioanele de copii pe care îi avea sub îngrijire. Dar 
prejudecata lui Graham era prea puternică, chiar şi în faţa 
cifrelor. 

De-a lungul unuia dintre numeroasele coridoare, ei 
întâlniră o tânără pereche, îmbrăcaţi în obişnuita pânză 
albastră, privind prin geamul transparent, şi râzând în 
hohote de capul chel al primului lor născut. Probabil că pe 
figura lui Graham se putea citi părerea lui despre ei, 
deoarece veselia încetă şi tăcură stânjeniţi. Dar acest, mic 
incident îi accentua convingerea bruscă despre prăpastia 
dintre felul lui de a gândi şi obiceiurile acestei noi epoci. 
Trecu apoi, nedumerit şi întristat, prin camerele de joc şi 
prin grădinile de copii. Nesfârşitele săli de joc erau goale! 
Copiii, cel puţin ei, tot îşi mai petreceau nopţile dormind. În 
timp ce străbăteau aceste săli, Asano îi vorbi despre jucării, 
modelele perfecţionate ale acelora, concepute de inspiratul 
sentimental care a fost Froebel. Aici existau şi îngrijitoare, 


dar aproape totul era făcut de maşini care cântau, dansau 
şi legănau. 

Graham era încă nelămurit asupra multor lucruri. 

— Dar atât de mulţi orfani... zise el nedumerit, revenind la 
oprimă impresie greşită. I se explică din nou că nu erau 
orfani. 

După ce părăsiră creşa, el începu să vorbească despre 
groaza pe care i-o provocaseră aceşti copii în cutiile lor de 
incubație. 

— Oare sentimentul matern a dispărut? zise el. Nu era 
decât o ipocrizie? Nu, cu siguranţă că era un instinct. Toate 
acestea par atât de nefireşti... aproape respingătoare. 

— Vom ajunge, imediat într-un loc unde se dansează, zise 
Asano, drept răspuns. Sunt sigur că e plin de lume. Cu toate 
agitaţiile politice, sala va fi plină. Femeile nu acordă prea 
mare interes politicii... în afară de câteva, ici şi colo. Veţi 
vedea mamele... cea mai mare parte a femeilor tinere din 
Londra sunt mame. În această clasă, faptul de a avea un 
copil este considerat drept o onoare... dovadă de vitalitate. 
Dar în clasa mijlocie puţini oameni au mai mult decât unul. 
La Compania Muncii este altceva. În privinţa sentimentului 
matern, ele continuă să fie extrem de mândre de copiii lor. 
Vin foarte des aici să-i privească. 

— Atunci, vrei să spui că populaţia lumii...? 

— Scade? Da. În afară de oamenii care ţin de Compania 
Muncii. Lor nu le pasă... 

Aerul se umplu deodată de muzică; de-a lungul unei străzi 
de care se apropiară, încadrată de stâlpi măreţi care 
păreau să fie făcuţi dintr-un ametist limpede, se scurgea un 
şuvoi de oameni veseli şi se auzea un tumult de strigăte 
vioaie şi râsete. Graham văzu capete împodobite cu păr 
ondulat, frunţi purtând cununi, şi un amestec vesel de stofe 
galbene, trecând triumfătoare de-a lungul acestei privelişti. 

— Veţi vedea, zise Asano cu un zâmbet uşor. Lumea s-a 
schimbat. Într-o clipă, veţi vedea mamele din epoca noastră. 


Veniţi pe aici. Le vom revedea, imediat, din nou, pe cele pe 
care le-am văzut adineauri. 

Urcară la o oarecare înălţime, într-un ascensor rapid, apoi 
îl schimbară cu unul care mergea mai încet. În timp ce 
urcau, muzica creştea în intensitate, până când se auzi de 
aproape, plină şi încântătoare; mergând în cadenţa ei 
cuceritoare, cei doi desluşiră zgomotul nenumăratelor 
picioare care dansau. Plătiră intrarea, la o uşă turnantă, şi 
intrară în vasta galerie care domina sala de dans, într-o 
atmosferă de încântare deplină a urechilor şi ochilor. 

— Aici, zise Asano, sunt taţii şi mamele micuţilor pe care i- 
aţi văzut. 

Fără să fie atât de bogat ornamentată ca sala lui Atlas, era 
totuşi, prin dimensiunile ei, cea mai splendidă încăpere pe 
care o văzuse Graham. Frumoasele statui albe care 
susțineau galeriile îi amintiră încă o dată de magnifica 
renaştere a sculpturii; erau mlădiate în atitudini pline de 
graţie, iar feţele lor surâdeau. Dintr-un loc invizibil izvora o 
muzică, iar pe podeaua vastă şi strălucitoare dansau 
nenumărate perechi. 

— Priviţi-le, zise Asano, şi veţi vedea cât de mult îşi 
manifestă sentimentul matern. 

Galeria în care intrară mergea de-a lungul calciului 
superior al unui perete enorm care tăia sala de dans, 
despărţind-o de un fel de sală exterioară de unde se vedea, 
prin arcade largi, forfota neîncetată a străzilor. În sala 
exterioară se afla o mare mulţime de oameni îmbrăcaţi cu 
mai puţină eleganţă, aproape tot atât de numeroşi ca şi 
dansatorii dinăuntru; marea lor majoritate purtau uniforma 
albastra a Companiei Muncii, care îi devenise acum atât de 
familiară lui Graham. Prea săraci pentru a putea pătrunde 
pe uşile sălii de serbare, ei totuşi nu se îndurau să rămână 
departe de sunetele seducătoare ale muzicii. Câţiva îşi 
făcuseră chiar loc şi începuseră să danseze, fluturându-şi 
zdrenţele. În timp ce dansau, unii strigau tot felul de glume 
şi aluzii ciudate, pe care Graham nu le înţelegea. La un 


moment dat, cineva începu să fluiere refrenul cântecului 
revoluţionar, dar această iniţiativă fu imediat înnăbuşită. 
Colţul acela era întunecos şi Graham nu vedea mai nimic. 
Se întoarse din nou în sală. Deasupra cariatidelor se aflau 
busturi de marmură ale oamenilor pe care această nouă 
epocă îi socotea mari pionieri şi eliberatori morali; în cea 
mai mare parte, numele lor erau străine lui Graham, deşi 
recunoscu pe Grant Aline, Le Gallienne, Nietzsche, Shelley 
şi Goodwin. Mari ghirlande negre şi lozinci elocvente 
subliniau inscripţia uriaşă care, desfigurând partea de sus a 
pereţilor, afirma că „Festivalul Trezirii” se află în plină 
desfăşurare. 

— Miriade de oameni şi-au luat vacanţă sau şi-au întrerupt 
din această cauză munca; în afară de muncitori, care refuză 
să reia lucrul, zise Asano. Aceşti oameni sunt totdeauna 
gata să-şi ia vacanţă. 

Graham se îndreptă spre grilaj şi, sprijinindu-se de el, privi 
în jos, la dansatori. În afară de două sau trei perechi 
îndepărtate, care se retrăseseră ca să-şi vorbească în 
şoaptă, el, împreună cu Asano, erau singuri în această 
galerie. Un val cald de parfum şi de vitalitate se ridica până 
la el. Atât bărbaţii, cât şi femeile din sală erau îmbrăcaţi 
uşor, cu braţele goale, cu gâtul descoperit, deoarece 
căldura permanentă din oraş le-o îngăduia. Bărbaţii purtau, 
în general, părul în bucle care-i efeminau, barba era de 
obicei rasă, şi mulţi dintre ei aveau obrajii roşii sau divers 
colorați. Printre femei erau multe extrem de drăguţe, toate 
îmbrăcate cu o cochetărie rafinată. În timp ce treceau pe 
dedesubt, Graham le văzu feţele în extaz, cu ochii pe 
jumătate închişi de plăcere. 

— Ce fel de oameni sunt aceştia? întrebă el brusc. 

— Muncitori... muncitori înstăriți. Ceea ce la 
dumneavoastră s-ar fi numit clasa mijlocie. Negustorii 
independenţi, cu micile lor afaceri particulare, au dispărut 
de mult, dar există vânzători de magazine, directori, 
ingineri de tot felul. În seara aceasta este sărbătoare şi, 


bineînţeles, toate locurile de dans din oraş sunt pline de 
lume, ca şi toate lăcaşele de rugăciune. 

— Dar... femeile? 

— La fel. Acum există o mie de feluri de muncă pentru 
femei. Independenţa femeii muncitoare a început încă din 
zilele dumneavoastră. Acum, cea mai mare parte a femeilor 
sunt independente. Majoritatea sunt mai mult sau mai puţin 
căsătorite... Există o mulţime de metode de a contracta 
căsătoria... şi aceasta le face să aibă mai mulţi bani, şi le dă 
posibilitatea să se distreze mai mult. 

— Înţeleg, zise Graham, privind feţele îmbujorate, 
strălucirea şi vârtejul mişcărilor, şi continuând să se 
gândească la făpturile roze şi neajutorate care-i 
provocaseră un adevărat coşmar. Şi acestea sunt... mame? 

— Cea mai mare parte dintre ele. 

— Cu cât văd mai multe lucruri, cu atât mai complexe îmi 
apar problemele voastre. Aceasta, de exemplu, este o 
surpriză. Ştirea aceea din Paris a fost şi ea o surpriză. 

După câteva clipe el vorbi din nou: 

— Deci, acestea sunt mame! Cred că în curând voi căpăta 
şi eu viziunea modernă asupra vieţii. Eu am un mod învechit 
de a privi lucrurile... Obiceiuri bazate, cred, pe necesităţi 
care acum au dispărut. Desigur, în vremea noastră se 
credea că o femeie nu trebuie numai să nască copii, dar să-i 
şi îngrijească, să li se devoteze, să le dea educaţie... tot 
ceea ce era esenţial în educaţia morală şi spirituală a unui 
copil i se datora mamei. Altfel, copilul nu mai avea nici o 
educaţie. Erau mulţi, recunosc, care nu aveau. Astăzi, acum 
mi-e clar, nu mai aveţi nevoie de o astfel de grijă, ca şi cum 
copiii ar fi nişte fluturi. Înţeleg! Numai că înainte vreme 
exista un ideal... tipul acela de femeie serioasă, răbdătoare, 
stăpâna liniştită şi senină a căminului, mama şi creatoarea 
de oameni... lubirea faţă de ea era un fel de cult... 

Tăcu, apoi repetă: 

— Un fel de cult. 


— Idealurile se schimbă, spuse Asano, după cum se 
schimbă şi necesităţile. 

Graham se trezi din clipa lui de reverie şi Asano fu nevoit 
să-şi repete cuvintele. Gândurile lui Graham se întoarseră 
asupra subiectului în discuţie. 

— Desigur, îmi dau seama că toate acestea sunt perfect 
rezonabile. Înfrânarea, cumpătarea, gândirea matură, 
sacrificiul sunt necesităţi ale stării de barbarie, ale vieţii 
pline de pericole. Dârzenia este atitudinea omului faţă de 
natura necucerită. Dar acum omul a cucerit natura, pentru 
toate scopurile practice... treburile lui politice sunt dirijate 
de către Conducători, împreună cu poliţia neagră... şi viaţa 
e veselă. 

EI privi din nou la dansatori. 

— Veselă, zise el. 

— Există şi momente de plictiseală, zise micul său însoțitor, 
dus pe gânduri. 

— Toţi par tineri. Acolo, jos, eu aş fi cu siguranţă cel mai 
bătrân. Pe vremea mea, aş fi trecut, însă, drept un om de 
vârstă mijlocie. 

— Sunt tineri. Se întâlnesc puţini oameni bătrâni în aceste 
pături muncitoare de la oraş. 

— Care este explicaţia? 

— Pentru cei bătrâni, viaţa nu mai este atât de plăcută ca 
înainte, în afară de cazul când sunt destul de bogaţi pentru 
a-şi închiria oameni care să-i iubească şi să-i îngrijească. 
Avem şi o instituţie numită Eutanasie. 

— Ah! această eutanasie! zise Graham. Moartea uşoară? 

— Moartea uşoară. Este plăcerea ultimă. Compania 
Eutanasiei o valorifică din plin. Oamenii plătesc o taxă... 
preţurile sunt foarte ridicate... cu mult timp înainte, apoi se 
duc într-un Oraş al Plăcerii de unde se întorc sărăciţi, şi 
plictisiţi, foarte plictisiţi. 

— Sunt încă multe lucruri pe care trebuie să le înţeleg, 
zise Graham după o pauză. Şi totuşi, le înţeleg logica. Toată 
gama noastră de virtuţi silnice şi de constrângeri înăcrite 


era consecinţa primejdiilor şi nesiguranţei. Tipurile 
stoicului sau puritanului începuseră să dispară chiar de pe 
vremea mea. Pe atunci, omul era înarmat împotriva 
Suferinţei, acum ei este dornic de Plăcere. Aceasta este 
toată diferenţa. Civilizaţia a izgonit suferinţa şi primejdia... 
pentru oamenii avuţi. lar acum, contează numai oamenii 
avuţi. Eu am dormit două sute de ani. 

Rămaseră un minut rezemaţi de balustradă, urmărind 
evoluţia complicată a dansului. Scena era într-adevăr foarte 
frumoasă. 

— O spun cu mâna pe inimă, zise Graham deodată, că aş 
prefera să fiu o santinelă rănită, îngheţând în zăpadă, decât 
unul dintre aceşti nebuni sulemeniţi! 

— S-ar putea ca omul care stă în zăpadă, zise Asano, să 
gândească altfel. 

— Eu sunt un om necivilizat, zise Graham, fără să-i dea 
atenţie. E partea mea slabă. Sunt un primitiv... un 
paleolitic. Pentru ei, fântâna urii, fricii şi mâniei este închisă 
şi sigilată, obiceiurile unei întregi vieţi îi fac veseli, uşuratici 
şi graţioşi. Ar trebui ca dumneata să împărtăşeşti repulsiile 
şi dezgustul meu de om al secolului al nouăsprezecelea. 
Aceşti oameni, după cum spui, sunt muncitori îndemânatici, 
şi aşa mai departe. Şi în timp ce ei dansează, alţi oameni 
luptă... alţii mor în Paris, ca lumea să continue... ca ei să 
poată dansa. 

Asano zâmbi uşor. 

— Şi la Londra oamenii mor pentru acelaşi lucru, zise el. 

Se făcu o clipă de tăcere. 

— Unde dorm toţi aceştia? Întrebă Graham. 

— Sus şi jos... e un întreg labirint. 

— Şi unde lucrează? Căci acum sunt în... orele libere. 

— În noaptea aceasta se lucrează prea puţin. Jumătate 
dintre muncitori au părăsit lucrul sau sunt sub arme. 
Jumătate dintre ei petrec. Dar vom merge şi acolo unde se 
munceşte, dacă doriţi. 


O clipă, Graham mai privi spre dansatori, şi apoi se 
întoarse deodată. 

— Vreau să văd muncitorii. l-am privit destul pe oamenii 
aceştia, zise el. 

Asano îl conduse de-a lungul galeriei care străbătea sala 
de dans. Ajunseră apoi la un coridor transversal, unde îi izbi 
un suflu de aer proaspăt, răcoros. 

Asano aruncă o privire, din treacăt, coridorului, se opri, se 
întoarse până la el, apoi veni spre Graham cu un zâmbet. 

— Aici, Sire, zise el, este ceva... care vă este cel puţin 
familiar... şi totuşi... Dar nu vreau să vă spun. Veniţi! 

Îl conduse de-a lungul coridorului închis, unde aerul 
devenea imediat rece. Sunetul pe care îl făceau paşii lor, 
arăta că treceau pe un pod. Ajunseră într-o galerie 
circulară, despărțită de exterior printr-un acoperiş de 
sticlă, şi de acolo ajunseră într-o cameră rotundă care i se 
păru lui Graham familiară, cunoscută cu toate că nu-şi putu 
aminti clar când mai intrase acolo. În încăpere se afla o 
scară agăţată de perete, prima scară de acest fel pe care o 
vedea de la trezirea lui; urcară, şi ajunseră într-un loc înalt, 
întunecos şi rece, în care se afla o altă scară aproape 
verticală. O urcară şi pe aceasta; Graham continua să fie 
nedumerit. 

Ajuns sus, el înţelese deodată, recunoscând barele 
metalice de care se ţinea. Se afla în cuşca de sub globul 
catedralei Sfântului Paul. Cupola se ridica cu puţin 
deasupra conturului general al oraşului, în semiîntunericul 
tăcut şi curbura ei strălucea uleios sub lumina câtorva 
lămpi pierdute în depărtarea întunericului înconjurător. 

EI privi afară, printre bare, spre cerul liniştit dinspre nord, 
şi văzu constelaţiile neschimbate. Capela atârna spre apus, 
Vega se ridica încet, şi cele şapte puncte sclipitoare ale 
Ursei Mari se desfăşurau, deasupra capului, punând 
aceeaşi cunună maiestuoasă în jurul polului. El văzu aceste 
stele pe o bucată de cer liber. Spre răsărit şi spre sud, 
marile forme circulare ale Motoarelor de Vânt, cu zgomotul 


lor plângător, acopereau cerul, astfel încât, în direcţia 
Palatului Consiliului, stelele dispăruseră. Spre sud-vest se 
zărea Orion, ca o fantomă palidă, prin reţeaua de traverse 
de fier, care se încrucişau deasupra unei scânteieri 
orbitoare de lumini. Un vuiet şi ţipătul unei sirene, venind 
dinspre platformele de zbor, avertiză lumea că un aeroplan 
era gata de plecare. El rămase o clipă cu privirea aţintită 
spre această platformă iluminată. Apoi ochii i se îndreptară 
din nou spre constelaţiile nordului. 

Se lăsă o lungă tăcere. 

— Acesta, zise el în cele din urmă, zâmbind în întuneric, 
îmi pare cel mai ciudat lucru dintre toate. Să stai în cupola 
de la St. Paul şi să priveşti din nou stelele tăcute şi 
familiare! 

De acolo, Graham fu condus de Asano pe drumuri ocolite 
spre marile cartiere de afaceri şi de jocuri, unde se 
pierdeau şi, se câştigau averile oraşului. Avu impresia unei 
serii interminabile de săli foarte înalte, înconjurate de şiruri 
lungi de galerii, în care se deschideau mii de birouri, şi 
pretutindeni o reţea complicată de poduri, trotuare, trenuri 
aeriene, trapeze şi cabluri. Aici, mai mult decât oriunde, se 
simţea acea atmosferă de vitalitate vehementă, de activitate 
agitată, nestăpânită. Pretutindeni se aflau reclame violente, 
care îi ameţiră creierul cu tumultul lor de lumini şi culori. 
Maşinile Vorbitoare, cu glasuri extrem de ascuţite, abundau 
peste tot şi umpleau aerul cu un schelălăit puternic, într-un 
jargon stupid. „Închideţi-vă ochii şi lăsaţi-vă să alunecaţi”, 
„Ghebup, Bonanza”, „Oameni buni, veniţi şi ascultați!” 

I se păru că vede o forfotă de oameni agitaţi, sau care se 
strecurau de colo-colo cu multă abilitate, şi totuşi i se spuse 
că locul era relativ gol, că marile răsturnări politice din 
ultimele câteva zile coborâseră tranzacţiile la un nivel fără 
precedent, într-o sală imensă, se aflau nenumărate mese de 
ruletă, fiecare având în jurul ei o mulţime vulgară şi 
surescitată; în altă sală, o babilonie gălăgioasă de femei cu 
faţa albă şi de bărbaţi cu pieptul puternic şi cu gâtul 


congestionat, cumpărau şi vindeau acţiunile unei 
întreprinderi absolut fictive care, la fiecare cinci minute, 
plătea un dividend de zece la sută şi anula o anumită 
proporţie din acţiunile sale, cu ajutorul unei roţi de loterie... 

Toată această activitate de afaceri se desfăşura cu o 
energie repede ajunsă la violenţă, şi Graham, apropiindu- 
se, văzu în mijlocul unui grup compact doi negustori de 
frunte care se certau eu violenţă asupra vreunui amănunt 
delicat al etichetei de afaceri. Mai exista în viaţă ceva 
pentru care să te lupţi! Trecând mai departe, el tresări 
văzând un anunţ ţipător, scris cu litere fonetice, în lumini 
roşii, fiecare literă având de două ori înălţimea unui om: 
„ASIGURĂRI ASUPRA PROPRIETARULUI. ASIGURĂRI 
ASUPRA PROPRIETARULUI.” 

— Cine este proprietarul? întrebă el. 

— Dumneavoastră. 

— Dar cum mă asigură ei? întrebă el Cum mă asigură? 

— Înainte vreme, nu aveaţi asigurări? 

Graham se gândi. 

— Asigurări pe viaţă? 

— Da... asigurări pe viaţă. Îmi amintesc că aşa se numeau 
atunci. Ei vă asigură viaţa. Dozande de oameni primesc 
poliţe, miriade de lioni se investesc în persoana 
dumneavoastră. Apoi, alţi oameni cumpără anuităţi. Aşa se 
întâmplă cu viaţa oricărui om cât de cât celebru. Priviţi 
acolo! 

O mulţime de oameni se zbăteau gălăgioşi, şi Graham văzu 
un mare ecran negru care se ilumina deodată cu litere şi 
mai mari, de culoare purpurie aprinsă. „Anuităţi asupra 
Proprietarului - x5pr. G.” Oamenii începură să huiduiască şi 
să strige, un grup de oameni, gâfâind, cu ochii rătăciţi, 
trecură pe lângă ei, gesticulând cu degetele crispate. Lângă 
o uşiţă se produse o îmbulzeală furioasă. 

Asano făcu un calcul rapid. 

— Şaptesprezece procente pe an este anuitatea asupra 
dumneavoastră. Ei n-ar plăti un procent atât de mare dacă 


v-ar vedea acum, Sire. Dar ei nu ştiu. Anuităţile 
dumneavoastră erau de obicei o investiţie foarte sigură, dar 
acum, bineînţeles, sunteţi un simplu joc de noroc. Aceasta 
este probabil o ofertă disperată. Nu cred, că oamenii îşi vor 
recăpăta banii. 

Mulțimea solicitanţilor deveni atât de mare în jurul lor, 
încât, pentru câtva timp, ei nu se putură, mişca nici înainte, 
nici înapoi. Graham observă printre cei care speculau 
asupra valorilor un mare număr de femei, şi i se aminti din 
nou despre independenţa lor economică. Ele păreau perfect 
capabile de a se descurca prin mulţime, dând din coate cu o 
îndemânare deosebită, după cum el simţi, de altfel, pe 
propriile coaste. O persoană cu părul ondulat, prinsă 
pentru câteva clipe în această presiune, îl privi ţintă de 
câteva ori, aproape ca şi cum l-ar fi recunoscut, apoi, 
înaintând spre el în mod deliberat, îl atinse cu mâna pe 
braţ, ca din întâmplare, dându-i de înţeles printr-o privire 
tot atât de veche ca şi Chaldeea, că îi obținuse favoarea. Un 
om slab, cu barba căruntă, transpirând abundent de 
pasiunea parvenirii, orb faţă de tot ceea ce era în jur, în 
afară de momeala cu litere strălucitoare, se aruncă între, ei, 
în goană nebună, către acel ademenitor „x 5 pr. G”. 

— Vreau să ies de aici, îi zise Graham lui Asano. Nu asta 
am vrut să văd. Arată-mi-i pe muncitori. Vreau să-i văd pe 
oamenii în albastru. Aceşti paraziți halucinaţi... 

Se trezi înghesuit într-o masă furioasă de oameni, şi 
promiţătoarea lui frază rămase neterminată. 

CAPITOLUL XXI. ÎN PĂRŢILE DE JOS. 

Din Cartierul Afacerilor, ei ajunseră imediat, cu ajutorul 
platformelor mişcătoare, într-un cartier mai îndepărtat al 
oraşului, unde se aflau cele mai multe fabrici. În drum, 
platformele trecură de două ori peste Tamisa, apoi întâlniră 
un viaduct uriaş peste unul dintre marile drumuri care 
intrau în oraş venind dinspre nord. În ambele cazuri 
impresiile lui Graham fură rapide şi foarte vii. Fluviul era o 
strălucire întinsă şi sclipitoare, ca apa neagră a mării, 


mărginită de clădiri, pierzându-se în jos şi în sus, într-o 
întunecime înstelată de lumini îndepărtate. Un şir de bărci 
negre se îndreptau spre mare, conduse de oameni 
îmbrăcaţi în albastru. Drumul pe care mergeau era un tunel 
lung, foarte larg şi înalt, de-a lungul căruia goneau iute şi 
fără zgomot maşini cu roţi mari. Aici, de asemeni, abunda 
albastrul distinctiv al Companiei Muncii. Netezimea celor 
două părţi ale şoselei, volumul şi greutatea redusă a roţilor 
pneumatice, mult mai mari decât corpul vehiculului, îl izbiră 
pe Graham în mod deosebit. Un vehicul îngust şi foarte 
înalt, cu bare metalice longitudinale pe care atârnau câteva 
sute de oi tăiate, pline de sânge, îi atrase puternic atenţia. 
Dar marginea arcadei se interpuse brusc şi întrerupse 
această imagine. 

Părăsiră drumul şi coborâră cu un ascensor, străbătând 
apoi un coridor înclinat în jos, până ajunseră din nou la un 
ascensor care cobora. Aspectul lucrurilor se schimbă. 
Dispăru orice urmă de ornamente arhitecturale, luminile 
scăzură în număr şi dimensiuni, arhitectura deveni din ce în 
ce mai masivă în proporţie cu spaţiile, pe măsură ce 
ajungeau la cartierele fabricilor. În cartierul prăfuit al 
fabricilor de porțelan, printre morile de feldspat, la 
cuptoarele metalurgice, printre lacurile incandescente de 
eadhamită brută, pretutindeni bărbaţii, femeile şi copiii 
erau îmbrăcaţi în pânză albastră. 

În multe din aceste galerii mari şi prăfuite nu se întâlneau 
decât şiruri tăcute de maşini, cuptoare nesfârşite, stinse, 
acoperite de cenuşă, rezultat al tulburărilor revoluţionare, 
dar acolo unde continua munca se vedeau muncitori, 
mişcându-se încet, îmbrăcaţi în pânză albastră. Singurii 
oameni care nu purtau această uniformă erau 
supraveghetorii atelierelor şi oamenii din Poliţia Muncii, 
îmbrăcaţi în portocaliu. Despărţit de curând de feţele 
îmbujorate din sălile de dans, de vigoarea expresivă a celor 
din cartierul de afaceri, Graham putu să observe feţele 
slabe, muşchii sleiţi şi ochii obosiţi ai multora dintre aceşti 


muncitori ai noii epoci. Cei care munceau erau vizibil 
inferiori din punct de vedere fizic celor câţiva şefi şi 
supraveghetori, bine îmbrăcaţi, care dirijau munca. 
Robuştii muncitori din vechea perioadă victoriană urmaseră 
drumul animalelor de povară şi al tuturor celorlaţi 
producători de forţă vie, şi dispăruseră; în locul energiei lor 
costisitoare intraseră în acţiune maşinile de precizie. 
Muncitorul de acum, bărbat sau femeie, nu făcea decât să 
îngrijească şi să întreţină maşina, devenise un servitor şi un 
supraveghetor, sau un artist care lucra sub conducerea 
altuia. 

Femeile din această clasă, în comparaţie cu cele de care îşi 
amintea Graham, erau urâte şi uscate. Două sute de ani de 
emancipare faţă de restricţiile morale ale religiei puritane, 
două sute de ani de viaţă citadină reuşiseră să elimine din 
miriadele de femei îmbrăcate în pânză albastră orice urmă 
de frumuseţe şi vigoare feminină. A avea strălucire fizică 
sau spirituală, a fi cât de cât atrăgătoare sau ieşită din 
comun, fusese şi încă mai era un mijloc de a scăpa din 
sclavia muncii, un mijloc de a ajunge într-un Oraş al 
Plăcerii, cu toate splendorile şi deliciile lui, şi, în cele din 
urmă, la eutanasie şi pace. Era greu să te aştepţi din partea 
acestor fiinţe prost hrănite la rezistenţă în faţa ispitelor. În 
oraşele tinere, în prima parte a vieţii lui Graham, masa 
muncitoare, născută de curând, fusese o mulţime diversă, 
continuând să trăiască sub influenţa tradiţiei despre 
onoarea personală, şi a unei înalte moralităţi; acum, ea se 
diferenţia într-o clasă distinctă, cu trăsături morale şi fizice 
proprii, şi chiar cu un dialect propriu. 

Ei pătrunseră în jos, tot mai jos, spre atelierele de muncă. 
Trecură pe sub una din străzile cu platforme mişcătoare, şi 
văzură deasupra capetelor platformele alergând pe şine şi 
fâşii de lumini albe printre crăpăturile transversale. 
Fabricile care nu lucrau erau slab luminate; lui Graham îi 
păreau, ca şi maşinile gigantice, cufundate în întuneric, şi 


chiar acolo unde se muncea, iluminaţia era mult mai puţin 
puternică decât pe străzile publice. 

După ce trecu de lacurile strălucitoare de eadhamită, 
ajunse la atelierele de bijuterii şi reuşi, cu oarecare 
greutate şi făcând uz de semnătura lui, să pătrundă în 
aceste galerii. Erau înalte, întunecate şi reci. În prima 
galerie, câţiva oameni cizelau ornamente în filigran de aur; 
fiecare om lucra la o mică masă, în faţa unei lămpi cu 
abajur. Şirul petelor de lumină, degetele îndemânatice, 
puternic luminate, care se mişcau printre sârmele galbene 
strălucitoare, feţele nemişcate, ca nişte fantome în umbră 
produceau un efect foarte ciudat. 

Lucrul era frumos executat, dar fără vreun efort de 
modelare sau gravare; erau mai ales arabescuri complicate 
sau variante în jurul unui motiv geometric. Muncitorii 
purtau o uniformă albă specială, fără buzunare sau mâneci. 
O îmbrăcau când veneau la lucru, iar seara o dezbrăcau şi 
erau controlaţi înainte de a părăsi atelierele Companiei. 
Agentul Poliţiei Muncii îi spuse, însă, cu glas scăzut, că, în 
ciuda tuturor precauţiilor, Compania era furată foarte des. 

Mai departe se afla o galerie unde un grup de femei tăiau 
şi montau nişte plăcuţe de rubin artificial; alături, un alt 
grup de bărbaţi şi femei lucrau la reţelele de aramă care 
formau suportul pentru plăcile emailate. Mulţi dintre aceşti 
muncitori aveau buzele şi nările de un alb livid, semnul unei 
boli cauzate de un anumit email purpuriu care era pe 
atunci foarte la modă. Asano îi ceru scuze lui Graham 
pentru că îl adusese să vadă figuri atât de respingătoare, 
dar, în definitiv, nu el alesese acest drum. 

— Asta doream să văd, zise Granam, asta doream să văd, 
repetă el, încercând să-şi reţină o tresărire, la vederea unei 
feţe deosebit de desfigurate care îi apăruse deodată 
înainte. 

— Ar fi făcut mai bine să nu se arate, în faţa noastră, zise 
Asano. 

Graham făcu, pe un ton indignat, câteva observaţii. 


— Dar, Sire, aceste bijuterii nu se pot purta fără email 
purpuriu, zise Asano. În vremea dumneavoastră, oamenii 
puteau să suporte şi lucruri grosolane, erau cu două sute 
de ani mai aproape de barbarie. 


Îşi continuară drumul, de-a lungul uneia dintre galeriile 
inferioare ale acestei fabrici de cloisonne şi ajunseră la un 
mic pod care trecea pe sub o boltă. Privind peste parapet, 
Graham văzu că dedesubt se află un chei, sub nişte arcade 
mai impunătoare decât toate cele care le văzuse până 
atunci. O mulţime de oameni care tuşeau, fiecare dintre ei 
conducând câte un vagonet, descărcau praf de feldspat din 
trei şlepuri acoperite cu o pulbere fină. Praful umplea aerul 
cu un fel de ceaţă înnăbuşitoare şi făcea să se 
îngălbenească lumina electrică. Umbrele vagi ale acestor 
muncitori se mişcau printre picioarele lor şi se repezeau 
încoace şi încolo de-a lungul unui zid vopsit în alb. În fiece 
clipă, câte un muncitor se oprea pentru a tuşi. 

O masă imensă, întunecată, de ziduri se ridica din apa de 
culoarea cernelii, amintindu-i lui Graham de mulţimea de 
drumuri, galerii şi ascensoare care se suprapuneau, între el 
şi cer. Oamenii lucrau în tăcere, sub supravegherea a doi 
agenţi din Poliţia Muncii; paşii lor produceau un zgomot 
surd pe scândurile de-a lungul cărora se duceau şi veneau. 
Şi, în timp ce privea la această scenă, un glas nevăzut 
începu să cânte în întuneric. 

— Tăcere! strigă unul dintre poliţişti, dar ordinul nu fu 
ascultat, şi mai întâi unul şi apoi toţi oamenii mânjiţi în alb 
care lucrau acolo reluară refrenul, cântând, ca o sfidare, 
Cântecul Revoltei. Paşii răsunau acum pe scânduri în ritmul 
cântecului, tram, tram, tram. Polițistul care strigase privi 
către colegul lui şi Graham îl văzu pe acesta ridicând din 
umeri. Nu se mai făcu nici un efort pentru a opri cântecul. 

Şi astfel, ei îşi continuară drumul prin aceste fabrici şi 
locuri de trudă, văzând multe lucruri dureroase şi oribile. 
Dar de ce să-l deprimăm pe bunul cititor? Desigur că, 
pentru o fire sensibilă, lumea de azi este destul de tristă 
chiar şi fără să ne mai gândim la mizeriile viitoare. În orice 
caz, noi nu le vom îndura. Poate copiii noştri, dar ce 
importanţă va mai avea pentru noi? Această plimbare îi lăsă 
lui Graham în minte un labirint de amintiri, imagini confuze 


de săli şi bolți încrucişate, văzute prin nori de praf, maşini 
complicate, reţele de fire întinse, bătaia puternică a 
maşinilor de tipărit, mugetul şi zornăitul curelelor şi 
armăturilor, dormitoare subterane prost luminate, şiruri 
nesfârşite de luminiţe cât gămălia de ac. Aici miros de 
tabăcarie, dincolo aburii unei fabrici de bere, şi tot felul de 
vapori înecăcioşi. Pretutindeni se aflau stâlpi şi arcade 
încrucişate, de o masivitate pe care Graham n-o mai văzuse 
niciodată. Titani vânjoşi, din cărămizi unsuroase şi 
lucitoare, copleşiţi sub greutatea enormă a acestui oraş 
complex, aşa cum aceste milioane de oameni anemici erau 
copleşiţi de aceeaşi complexitate. Şi pretutindeni întâlnea 
figuri palide, braţe slabe, desfigurare şi degradare. 

O dată, şi încă o dată, apoi a treia oară, în timpul acestei 
lungi şi neplăcute explorări, Graham auzi Cântecul Revoltei; 
văzu chiar o încăierare confuză de-a lungul unui coridor, şi 
află că vreo câţiva dintre aceşti sclavi puseseră mâna pe 
pâinea lor înainte de a-şi termina orele de muncă. Urcând 
din nou spre platformele mişcătoare, Graham văzu un grup 
de copii îmbrăcaţi în albastru, care coborau în goană un 
coridor transversal, apoi observă şi cauza panicei lor, o 
companie a Poliţiei Muncii, înarmată cu bastoane şi 
alergând către vreo dezordine nevăzută. Se auzi zgomotul 
unei lupte îndepărtate. Dar cei mai mulţi dintre aceşti 
puţini oameni care lucrau, o făceau fără speranţă. Tot ceea 
ce mai rămăsese din ardoarea acestei omeniri decăzute se 
afla în noaptea aceea sus, pe străzi, chemându-l pe Stăpân 
şi păstrându-şi cu vitejie armele. 

leşiră la suprafaţă şi se aflară din nou, clipind din ochi, în 
lumina strălucitoare de pe culoarul de mijloc al platformelor 
mişcătoare. Auziră în depărtare urletul şi lătratul maşinilor 
unuia dintre Birourile Generale de Ştiri, şi deodată apărură 
oameni care alergau de-a lungul platformelor şi în jurul 
străzilor se auzeau de pretutindeni strigăte şi ţipete. Apoi 
trecu în goană o femeie pe a cărei faţă albă era zugrăvită o 
teroare mută, şi apoi o alta, care gâfâia şi ţipa. 


— Ce s-a întâmplat? zise Graham, nedumerit, neputând să 
înţeleagă limbajul lor aspru. Apoi auzi o frază în engleză şi 
înţelese că strigătul tuturor, ceea ce oamenii îşi ţipau unul 
altuia, ceea ce vociferau femeile, ceea ce trecea ca prima 
rafală a unei furtuni neaşteptate şi îngheţate prin oraş, era: 
„Ostrog a ordonat ca Poliţia Neagră să vină la Londra. 
Poliţia Neagră vine din Africa de Sud... Poliţia Neagră. 
Poliţia Neagră.” 

Pe faţa lui Asano, albită, se citea uluiala; el ezită, îl privi pe 
Graham, şi îi explică ceea ce acesta de altfel aflase. 

— Dar de unde ştiu ei? zise Asano. 

Graham, auzi pe cineva strigând. 

— Încetaţi, orice muncă! Încetaţi orice muncă! şi un 
cocoşat negricios, îmbrăcat ridicol, în verde şi auriu, cobori, 
sărind pe platforme, spre el, urlând: tot mereu în 
englezeşte: „Asta este fapta lui Ostrog, Ostrog, ticălosul! 
Stăpânul a fost trădat” Glasul îi era răguşit, şi o spumă 
subţire se scurgea din gura hidoasă, care striga mereu. El 
le zvârli câteva cuvinte despre grozăviile de nedescris pe 
care le făcuse Poliţia Neagră la Paris, şi se îndepărtă ţipând: 
„Ostrog, ticălosul!” 

O clipă, Graham rămase nemişcat; i se părea din nou că 
toate acestea nu erau decât un vis. Privi în sus, spre silueta 
uriaşă a clădirilor de pe cele două părţi ale străzii, care se 
pierdeau în cele din urmă într-o ceaţă albastră, deasupra 
luminilor; apoi privi în jos, la şirurile asurzitoare de 
platforme, şi la oamenii care treceau în goană strigând şi 
gesticulând: „Stăpânul a fost trădat!” strigau ei. „Stăpânul 
a fost trădat!” 

Deodată, întreaga situaţie îi apăra în faţa ochilor, reală şi 
urgentă. Inima începu să-i bată repede şi puternic. 

— A venit ceasul, zise el. Trebuia să-mi închipui. A venit 
ceasul. Se gândi repede. Ce trebuie să fac? 

— Să vă întoarceţi la Palatul Consiliului zise Asano. 

— De ce să nu apelez la?... Poporul este aici. 


— Veţi pierde timpul. Se vor îndoi că sunteţi 
dumneavoastră. Dar ei se vor adună la Palatul Consiliului. 
Acolo îi veţi găsi pe conducătorii lor. Forţa dumneavoastră 
este acolo... alături de ei. 

— Şi dacă totul nu este decât un zvon? 

— Pare adevărat, zise Asano. 

— Să aflăm ce s-a întâmplat, zise Graham. 

Asano ridică din umeri. 

— Am face mai bine să ne îndreptăm spre Palatul 
Consiliului, strigă el. 'Toţi se vor strânge acolo. S-ar putea să 
nu mai putem trece nici acum din acolo de ruine. 

Graham îl privi cu îndoială şi îl urmă. 

Urcară platformele în trepte, către cea mai rapidă, şi acolo 
Asano opri un muncitor. Acesta îi răspunse la întrebări într- 
o limbă vulgară, grosolană. 

— Ce-a spus! întrebă Graham. 

— Nu ştie prea multe, dar mi-a spus că Poliţia Neagră ar fi 
sosit aici. Înainte că poporul să afle... dacă nu ar fi aflat 
cineva de la Birourile Motoarelor de Vânt. Spunea că e 
vorba de o fată. 

— O fată? Nu cumva?... 

— A spus, o fată... nu ştia cine. Ea a ieşit din Palatul 
Consiliului strigând cu glas tare, şi adresându-se oamenilor 
care lucrau printre ruine. 

Şi atunci se auzi un alt strigăt, care transformă acest 
tumult dezordonat într-o mişcare organizată. Strigătul 
trecu de-a lungul străzii, ca un vânt. „La posturile voastre, 
la posturile voastre. Fiecare să pună mâna pe arme. Fiecare 
la postul lui!” 

CAPITOLUL XXII. LUPIA DIN PALATUL CONSILIULUI. 

În timp ce Asano şi Graham alergau către ruinele din jurul 
Palatului Consiliului, văzură crescând pretutindeni agitația 
poporului. „Lia posturile voastre! La posturile voastre!” 
Bărbaţi şi femei în albastru ieşeau din locurile lor de muncă 
subterană, grăbindu-se spre scările de pe drumul central; 
într-un loc, Graham văzu un arsenal al comitetului 


revoluţionar asediat de o mulţime de oameni gălăgioşi; în 
altă parte, doi oameni îmbrăcaţi în uniforma galbenă, atât 
de urâtă de popor, a Poliţiei Muncii, fugeau, urmăriţi de o 
mulţime tot mai mare, de-a lungul platformei celei mai 
rapide care mergea în direcţie opusă. 

Strigătele „La posturile voastre!” deveniră în cele din 
urmă un singur strigăt continuu, cu cât se apropiau mai 
mult de cartierul Guvernului. Multe strigăte erau de 
neînțeles. „Ostrog ne-a trădat”, urlă un om cu glasul 
răguşit, repetând fraza la nesfârşit, până la obsesie, 
asurzind cu acest refren urechile lui Graham. Omul şedea 
chiar lângă Graham şi Asano, pe platforma rapidă, strigând 
către cei care se îngrămădeau pe platformele inferioare, în 
timp ce treceau pe lângă el. Strigătul său despre Ostrog 
alterna cu nişte ordine neînţelese. Apoi, cobori în salturi şi 
dispăru. 

Mintea lui Graham era plină de acest vacarm. Planurile lui 
erau vagi şi nelămurite. Se gândi să se adreseze mulţimii, 
din vreun loc mai înalt, şi apoi vru să se întâlnească cu 
Ostrog faţă în faţă. Era stăpânit de furie, cu muşchii 
încordaţi, cu degetele crispate, cu buzele strânse. 

Drumul către Casa Consiliului, peste ruine, era de 
netrecut, dar Asano ocoli această dificultate şi îl duse pe 
Graham în dependinţele oficiului poştal central. Oficiul 
poştal funcţiona normal, dar factorii îmbrăcaţi în albastru 
se mişcau anevoie, sau se opreau să privească printre 
arcadele galeriilor, către oamenii care treceau pe afară 
strigând. „Fiecare om la postul lui! Fiecare om la postul 
lui!” Aici, după sfatul lui Asano, Graham îşi dezvălui 
identitatea. 

Ajunseră la Casa Consiliului cu ajutorul unui cablu, în 
scurtul răstimp de la capitularea Consilierilor, surveniseră 
schimbări mari în aspectul ruinelor. Conductele cu apă de 
mare, care se spărseseră, lăsând să izbucnească adevărate 
cascade, fuseseră astupate şi reparate, şi nişte ţevi enorme, 
provizorii, fuseseră aşezate de-a lungul unui sistem de 


traversare cu aspect provizoriu. Cerul era întreţesut de 
cablurile şi sârmele reparate, care deserveau Palatul 
Consiliului, şi spre partea stângă a clădirii albe se proiecta 
masa unei noi construcţii, cu macarale şi alte maşini de 
construcţie care se mişcau dintr-o parte în alta. 

Platformele mişcătoare care treceau prin această parte 
fuseseră reparate, cu toate că deocamdată ele alergau sub 
cerul descoperit. Acestea erau străzile pe care Graham le 
văzuse de pe micul balcon atunci când se deşteptase, cu 
nouă zile în urmă; sala în care dormise se afla de partea 
cealaltă, unde se îngrămădeau acum mormane informe de 
dărâmături şi ruine. 

Se făcuse ziuă de-a binelea şi soarele strălucea cu putere. 
Din adâncimile luminate de lumina electrică albastră, 
platformele rapide veneau încărcate cu o mulţime de 
oameni, care se revărsau şi se îngrămădeau tot mai mult 
printre dărâmături şi ruine. Aerul era plin de strigătele lor, 
şi ei se îngrămădeau şi se îmbulzeau spre clădirea centrală, 
în cea mai mare parte, această masă gălăgioasă era 
formată din grupuri informe, dar Graham putu să-şi dea 
seama că ici şi colo începea să se stabilească o anumită 
disciplină. 'Toate glasurile cereau să se facă ordine în acest 
haos. „La posturile voastre! Fiecare om la postul lui!” 

Cablul îi duse într-o încăpere pe care Graham o recunoscu 
ca fiind anticamera Sălii lui Atlas, pe a cărei galerie trecuse 
el cu câteva zile în urmă, la o oră după ce se trezise, condus 
de Howard, ca să fie prezentat Consiliului, acum dispărut. 
În sală nu erau decât doi îngrijitori ai cablurilor. Aceştia 
rămaseră uluiţi recunoscându-l pe Cel-care-doarme în omul 
care cobori din scăunelul cablului. 

— Unde este Helen Wotton? întrebă el. Unde este Helen 
Wotton? 

Ei nu ştiau. 

— Atunci unde este Ostrog? Trebuie să-l văd imediat pe 
Ostrog. Nu mi-a dat ascultare. M-am întors ca să-i iau 
conducerea din mână. 


Fără să-l aştepte pe Asano, el străbătu încăperea, urcă 
treptele din capătul celălalt şi, dând perdeaua la o parte, se 
găsi în faţa Titanului care trudea în veşnicie. 

Sala era goală. Înfăţişarea ei se schimbase foarte mult de 
când o văzuse pentru prima dată. Ea suferise stricăciuni 
serioase, în lupta violentă a primei răscoale. În partea 
dreaptă a marii statui, jumătatea superioară a zidului 
fusese dărâmată pe o lungime de aproape două sute de 
picioare, şi o fâşie din acelaşi material sticlos, în care fusese 
închis patul pe care dormise Graham, acoperea acum 
deschizătura. Aceasta micşora, dar nu îndepărta cu totul 
vuietul poporului de afară. „La posturi! La posturi i” se 
părea că strigă mulţimea. Prin acest material sticlos se 
puteau vedea stâlpii şi suporturile de metal ale schelelor 
care se ridicau şi coborau, după nevoile unui mare număr 
de muncitori. O maşină de construit, cu braţe subţiri de 
metal vopsit în roşu, care apucau încet blocurile încă noi, 
făcute dintr-o pastă minerală, şi le plasau exact în locul 
potrivit, se înălța, deşirată, peste această imagine colorată 
în verde. Pe maşină mai erau câţiva muncitori, uitându-se la 
mulţimea de jos. O clipă, el urmări această scenă, şi Asano îl 
ajunse din urmă. 

— Ostrog, zise Asano, trebuie să fie în birourile mici de 
acolo. 

Micul japonez părea livid şi cerceta cu privirea faţa lui 
Graham. 

Abia făcuseră zece paşi din faţa perdelei, când un mic 
panou din stânga lui Atlas se ridică şi Ostrog apăru, însoţit 
de Lincoln şi urmat de doi negrii îmbrăcaţi în negru şi 
galben; străbătură colţul îndepărtat al sălii, către un al 
doilea panou care era ridicat şi deschis. 

— Ostrog, strigă Graham, şi, la auzul glasului său, micul 
grup se întoarse uimit. 

Ostrog îi spuse ceva lui Lincoln şi înaintă singur. Graham 
vorbi primul. Glasul lui era puternic şi poruncitor. 


— Ce înseamnă tot ceea ce am auzit? întrebă el. Aduci 
negri aici... ca să asupreşti poporul? 

— Vin exact la timp, zise Ostrog. De când cu revolta, 
mulţimea a devenit din ce în ce mai nedisciplinată. Eu am 
subestimat... 

— Vrei să spui că negrii aceştia sunt pe drum? 

— Pe drum. În orice caz, ai văzut poporul. 

— Nu-i de mirare! Dar... după ceea ce stabilisem... Ai luat 
prea multe asupra dumitale, Ostrog. 

Ostrog nu răspunse nimic, dar veni mai aproape. 

— Aceşti negri nu trebuie să vină în Londra, zise Graham. 
Eu sunt Stăpânul şi ei nu vor veni. 

Ostrog aruncă o privire spre Lincoln, care se apropie 
îndată, împreună cu cei doi însoțitori. 

— Negrii sunt doar un instrument. 

— Dar nu este asta problema. Eu sunt Stăpânul. Eu am de 
gând să fiu într-adevăr Stăpânul. Şi eu îţi spun că aceşti 
negri nu trebuie săvină. 

— Poporul... 

— Eu am încredere în popor. 

— Pentru că dumneata eşti un anacronism. Eşti un om al 
Trecutului... un accident Dumneata posezi aproape o 
jumătate din lume. Dar dumneata nu eşti Stăpân. Nu ştii 
destul pentru a fi Stăpân. 

El aruncă din nou o privire spre Lincoln. 

— Eu ştiu acum ce gândeşti... Şi bănuiesc ce ai dori să faci. 
Încă nu este prea târziu pentru a te preveni. Dumneata 
visezi la egalitatea între oameni... la o ordine socialistă... ai 
în minte, proaspete şi vii, toate acele vise învechite ale 
secolului al nouăsprezecelea, şi ai vrea să guvernezi 
această epocă pe care nu o înţelegi. 

— Ascultă! zise Graham. Poţi să auzi... un zgomot ca al 
mării. Nu glasuri... ci un singur glas. Dumneata oare 
înţelegi asta? 

— Noi i-am învăţat asta, zise Ostrog. 


— Se poate. Dar poţi să-i înveţi să şi uite? Dar am vorbit 
destul. Aceşti negri nu trebuie să vină. 

Se făcu tăcere şi Ostrog îl privi în ochi. 

— Vor veni, zise el. 

— Eu interzic, zise Graham. 

— Au şi pornit. 

— Nu vreau să vină. 

— Nu, zise Ostrog, oricât de rău îmi pare că trebuie să 
urmez metoda Consiliului... Spre binele dumitale... nu 
trebuie să fii de partea... dezordinei. Acum, că eşti aici... Ai 
făcut foarte bine că ai venit aici. 

Lincoln îşi puse mâna pe umărul lui Graham. Şi, deodată, 
Graham îşi dădu seama de enorma greşeală pe care o 
făcuse venind în Palatul Consiliului. Se întoarse spre 
perdeaua care despărţea sala de anticameră. Asano 
interveni, încleştându-şi mâna de braţul lui. În clipa 
următoare, Lincoln îl apucă pe Graham de haină. 

Acesta se întoarse şi îl izbi pe Lincoln în faţă, şi imediat un 
negru îl apucă de gât şi de braţ. Se smulse din strânsoare, 
mâneca i se rupse cu zgomot. Se trase înapoi, clătinându- 
se, iar celălalt servitor îi puse piedică. Atunci, căzu greu la 
Pământ şi rămase cu ochii aţintiţi la tavanul îndepărtat al 
sălii. 

Apoi strigă, se rostogoli, luptându-se cu furie, îl apucă pe 
unul dintre însoțitori de picior, îl trânti la Pământ şi reuşi să 
se ridice în picioare. 

Lincoln apăru în faţa lui, dar îl culcă din nou la Pământ cu 
o lovitură sub bărbie, lăsându-l nemişcat. Graham făcu două 
sărituri, apoi se clătină. Braţul lui Ostrog îi înconjurase 
gâtul, fu tras îndărăt, căzu greoi, şi braţele îi fură ţintuite la 
pământ. După câteva sforţări violente, el încetă să se mai 
lupte şi rămase întins, privind ţintă la Ostrog care gâfâia. 

— Eşti prizonier, şuieră Ostrog, triumfător. Ai fost... un 
prost... că te-ai întors. 

Graham îşi întoarse capul şi-i văzu, prin spărtura 
neregulată şi verzuie din pereţii sălii, pe oamenii care 


lucrau la macarale gesticuâând cu însufleţire către 
mulţimea de sub ei. Văzuseră! 

Ostrog îi urmări privirea, şi tresări. Îi strigă ceva lui 
Lincoln, dar acesta nu se mişcă. Un glonte izbi ornamentele 
de deasupra lui Atlas. Cele două foi de material transparent 
care completau peretele fură sfâşiate, marginile rupturii se 
răsuciră, înnegrindu-se, locul liber se lărgi şi, într-o clipă, în 
sala Consiliului pătrunse aerul dinafară. O rafală rece intră 
prin deschizătură, aducând o dată cu ea un vacarm de 
glasuri dinspre ruinele de afară, o rumoare amenințătoare: 
„Salvaţi Stăpânul!” „Ce vor să-i facă Stăpânului?” „Stăpânul 
a fost trădat!” 

Atunci, Graham îşi dădu seama că atenţia lui Ostrog era 
îndreptată în altă parte, că strânsoarea slăbise şi, 
eliberându-şi braţele, reuşi să se ridice în genunchi. În clipa 
următoare, îl răsturnă pe Ostrog cu faţa în sus şi se ridică 
pe un picior; apoi îl apucă pe Ostrog de gât, în timp ce 
acesta i se agăţă cu mâinile de mătasea înfăşurată în jurul 
gâtului. 

Câţiva oameni coborau către ei, de pe estradă - şi el crezu 
că-i vin în ajutor. Zări pe cineva alergând spre perdelele 
anticamerei, în depărtare, şi atunci Ostrog îi scăpă din 
mână; dar noii veniţi tăbărâră pe el, pe Graham. Spre 
marea lui uimire, se trezi în puterea lor. Ei ascultau de ceea 
ce le striga Ostrog. 

Înainte de a-şi da seama că oamenii aceştia nu îi erau 
prieteni, fu târât vreo doisprezece metri către panoul 
deschis. Când înţelese, începu să se smucească, încercă să 
se trântească la pământ, strigă din răsputeri după ajutor. 
Şi, de data aceasta, auzi strigăte care îi răspundeau. 

Strânsoarea din jurul gâtului slăbi, şi iată! În marginea de 
jos a spărturii din zid apărură mai întâi unul şi apoi mai 
mulţi oameni care strigau şi dădeau din mâini. Ei săriră de 
pe marginea zidului în galeria îngustă care ducea spre 
încăperile tăcute. Apoi alergară de-a lungul galeriei, atât de 
aproape, încât Graham văzu armele din mâinile lor. Atunci 


Ostrog strigă ceva, chiar lângă el, către oamenii care îl 
ţineau, şi el se împotrivi încă o dată, din toate puterile, 
pentru a-i împiedica să-l împingă către deschizătura care se 
căsca în faţa lui. 

— Nu pot să coboare, gâfâi Ostrog. Nu îndrăznesc să 
tragă. E foarte bine. N-o să-i lăsăm să pună mâna pe el! 

Lui Graham i se păru că această luptă inegală continuă 
clipe nesfârşite. Hainele i se sfâşiaseră în multe locuri, era 
acoperit de praf, cineva îl călcase pe mână. El auzea 
strigătele partizanilor lui, şi o dată auzi chiar împuşcături. 
Simţea cum îl părăseau puterile, simţea că eforturile lui 
erau zadarnice. Dar nu venea nici un ajutor, şi această 
deschizătură neagră, căscată, se apropia tot mai mult, 
irezistibil. 

Presiunea care îl apăsa slăbi şi el se ridică în picioare. 
Văzu capul cărunt al lui Ostrog îndepărtându-se şi îşi dădu 
seama că nu-l mai ţinea nimeni. Se întoarse şi se izbi de un 
bărbat îmbrăcat în negru. Una dintre armele acelea verzi 
pocni chiar alături de el, un nor de fum înţepător îl izbi în 
faţă, şi văzu sclipirea unei lame de oţel. Încăperea imensă 
se învârtea în jurul lui. 

La nici trei metri de el, un om în albastru deschis înjunghia 
pe unul dintre negrii îmbrăcaţi în negru şi galben. Apoi se 
simţi din nou apucat de o mulţime de mâini. 

Acum era tras în două direcţii. Oamenii parcă strigau ceva. 
Încercă să înţeleagă ce vor, dar nu reuşi. Cineva îi apucase 
de glezne şi, cu toată împotrivirea lui încăpăţânată, se trezi 
ridicat, pe sus. Atunci, înţelese deodată ce se întâmpla şi 
încetă să se mai zbată. Văzu o sumedenie de oameni 
îmbrăcaţi în albastru şi în negru repezindu-se pe urmele 
partizanilor lui Ostrog, care fugeau şi trăgeau în ei. Ridicat 
pe braţele oamenilor, putea acum să vadă sala în toată 
imensitatea ei, întinzându-se la picioarele lui Atlas. Îşi dădu 
seama că era purtat spre estrada înaltă din mijlocul 
încăperii. Capătul mai îndepărtat al sălii era înţesat de 


oameni care veneau alergând spre el. Toate privirile erau 
îndreptate spre el, toţi îl ovaţionau. 

Observă că îl înconjura un fel de gardă personală. Oameni 
agitaţi strigau ordine vagi în jurul lui. Văzu chiar lângă el, 
dând nişte ordine, pe omul cu mustaţa neagră, îmbrăcat în 
galben, care fusese printre cei care îl salutaseră în teatrul 
public. Sala era plină de forfotă, mica galerie de metal abia 
cuprindea o puzderie de oameni care strigau, perdelele de 
la capătul sălii fuseseră smulse, şi anticamera era de 
asemenea ticsită de lume. Din cauza vacarmului din jur, 
abia reuşi să se facă auzit de omul ce şedea lângă el. 

— Unde s-a dus Ostrog? întrebă el. 

Cel întrebat arătă cu mâna peste capetele oamenilor, către 
panourile de jos, din jurul sălii, pe partea opusă 
deschizăturii din perete. Panourile erau deschise şi prin ele 
intrau în fugă oameni înarmaţi, îmbrăcaţi în albastru, cu 
centuri negre, dispărând în camerele şi coridoarele de 
dincolo. Lui Graham i se păru că un zgomot de împuşcături 
se ridică deasupra tumultului. Mulțimea îl conducea de-a 
lungul unui drum cotit, prin sala cea mare, câtre o 
deschidere de sub spărtura din perete. 

Observă cum oamenii se străduiau, cu un fel de disciplină 
aspră, să dea la o parte mulţimea din jurul lui, ca să-i facă 
loc de trecere. leşi din sală şi văzu ridicându-se în faţa lui 
un zid proaspăt construit, deasupra căruia se vedea cerul 
albastru. Se simţi lăsat jos, pe picioare; cineva îl apucă de 
braţ, conducându-l. Omul îmbrăcat în galben se afla lângă 
el. Îl duseră la o scară îngustă de cărămidă, alături de care 
se ridicau blocuri mari, vopsite în roşu, şi macaralele, 
pârghiile şi motoarele oprite ale marii maşini de construit. 

Ajunse la capătul scării. Trecu repede de-a lungul unui 
trotuar cu balustradă şi, deodată, cu o aclamaţie imensă, 
amfiteatrul cu ruini se deschise din nou în faţa lui. 
„Stăpânul este cu noi! Stăpânul! Stăpânul!” Strigătul trecu 
peste marea de capete ca un val, se izbi de capătul cel mai 


îndepărtat al ruinelor, şi se întoarse ca un şuvoi. „Stăpânul 
este alături de noi!” 

Graham observă că nu mai era înconjurat de oameni, că 
stătea acum pe o mică platformă improvizată, de metal alb, 
făcând parte dintr-o schelărie cu aspect fragil care 
înconjura uriaşa clădire a Palatului Consiliului. Peste 
întinderea imensă a ruinelor, se agita o mulţime de oameni 
care strigau; ici şi colo, steagurile negre ale grupurilor 
revoluţionare se înclinau, fluturau, formând câteva nuclee 
de organizare în acest haos. Pe scările abrupte ale zidurilor 
şi ale schelelor prin care salvatorii lui ajunseseră la 
deschizătura din sala lui Atlas, atârna o mulţime compactă, 
şi nişte fiinţe mici, negre, vioaie, agăţate de stâlpi şi de 
balcoane, se străduiau să pună în mişcare această masă 
compactă de oameni. În spatele lui, la capătul de sus al 
schelelor, câţiva oameni se căţărau cu greu, ducând un 
steag negru, uriaş, care flutura. Prin deschizătura căscată 
în zidul de sub el văzu mulţimea de oameni, înghesuită şi 
atentă, din sala lui Atlas, în depărtare, spre sud, se zăreau, 
vii şi luminoase, platformele de zbor, apropiate parcă de 
transparenţa neobişnuită a văzduhului. O aeropilă solitară 
îşi luă zborul de pe platforma centrală, ca şi cum ar fi ieşit 
în întâmpinarea aeroplanelor care urmau să vină. 

— Ce s-a întâmplat cu Ostrog? întrebă Graham, şi chiar în 
timp ce vorbea, el văzu că toţi ochii se întorceau de la el 
către creasta Palatului Consiliului. Privi şi el într-acolo. La 
început, nu văzu nimic în afară de colţul ascuţit al unui zid 
care se detaşa limpede pe cer. Apoi, el observă, în umbră, 
interiorul unei camere şi recunoscu, tresărind, decoraţiile 
în alb şi verde ale fostei sale închisori. O făptură mică, 
îmbrăcată în alb, urmată de alte două, care păreau şi mai 
mici, în negru şi galben, traversă repede această încăpere 
deschisă şi urcă până în vârful zidului ruinat. El îl auzi pe 
omul de lângă el exclamând: „Ostrog”, şi se întoarse să-i 
pună o întrebare. Dar se opri, din cauza puternicului strigăt 
scos de un alt om din apropiere, care arăta într-o direcţie 


cu degetul. Privi şi el, şi văzu cum aeropila care se ridicase 
de pe platforma de zbor se îndrepta acum către ei. Zborul 
rapid şi precis era încă destul de nou pentru el şi îi atrase 
atenţia. 

Aeropila se apropie, devenind cu repeziciune din ce în ce 
mai mare, până când trecu de marginea cea mai 
îndepărtată a ruinelor şi ajunse în văzul mulţimii dense de 
dedesubt. Cobori de-a curmezişul acestui spaţiu, se ridică 
din nou şi trecu pe deasupra capetelor, urcând pentru a 
ocoli Palatul Consiliului, ca o formă transparentă printre 
coastele cărei se zărea aeronautul care privea în jos. Apoi 
dispăru dincolo de conturul ruinelor. 

Graham îşi îndreptă privirile către Ostrog. Acesta făcea 
semne cu mâinile, iar însoțitorii lui se străduiau să dărâme 
zidul de lângă el. În clipa următoare, aeropila apăru din 
nou, un mic obiect îndepărtat, rotindu-se într-o curbă largă 
şi încetinindu-şi zborul. 

Apoi, deodată, omul în galben strigă: 

— Ce vor să facă? Ce face poporul? De ce este lăsat Ostrog 
acolo? De ce nu este prins? Ei îl vor lua... aeropila îl va lua 
pe sus! Ah! 

Exclamaţia fu repetată de un strigăt venind dinspre ruine. 
Pocnetul armelor verzi se ridică peste prăpastia dintre ei, 
până la Graham care, privind în jos, văzu nişte uniforme 
negre cu galben alergând de-a lungul uneia dintre galeriile 
deschise, pe dedesubtul promontoriului unde şedea Ostrog. 
Ei trăgeau din fugă către duşmani nevăzuţi. Apoi apăru, 
urmărindu-i, un grup de oameni în albastru deschis. Aceste 
fiinţe minuscule, luptându-se între ele, întocmeau un tablou 
straniu: păreau, fugind nişte mici soldaţi de plumb dintr-un 
joc. Ciudatul aspect al casei cu acoperişul tăiat dădea luptei 
printre mobile şi coridoare un aspect ireal. Acestea se aflau 
cam la două sute de metri depărtare de ei şi la aproape 
cincizeci deasupra ruinelor de jos. Oameni îmbrăcaţi în 
negru şi galben intrară în tr-un coridor boltit, şi se 
întoarseră, trăgând o rafală. Unul dintre urmăritorii în 


albastru înainta până la marginea zidului, îşi ridică braţele, 
se clătină într-o parte, păru că se leagănă pe muchie timp 
de câteva secunde, şi căzu cu capul în jos. Graham îl văzu 
izbindu-se de un ieşind al zidului, zburând, rostogolindu-se 
de câteva ori şi dispărând în dosul braţului roşu al maşinii 
de construit... 

Apoi, o umbră trecu între Graham şi soare. Privi în sus: 
cerul era limpede, dar el înţelese că trecuse aeropila. 
Ostrog dispăruse. Omul în galben se repezi înainte, plin de 
zel, transpirat, arătând cu degetul şi strigând: 

— Iată-i că aterizează! strigă omul în galben. Aterizează. 
Spuneţi oamenilor să tragă în el. Spuneţi-le să tragă în el! 

Graham nu înţelegea. Auzi glasuri puternice repetând 
aceste ordine enigmatice. 

Deodată, pe marginea ruinelor, el văzu botul aeropilei 
alunecând şi oprindu-se cu o izbitură. Într-o clipă, Graham 
înţelese că maşina aterizase pentru ca Ostrog să se poată 
salva la bordul ei. Văzu o ceaţă albastră ridicându-se din 
mijlocul prăpastiei, oamenii de sub el trăgeau acum din plin 
către botul aparatului, puţin ieşit în afară. 

Un om de lângă el scoase un strigăt răguşit, şi Graham 
văzu că răsculații în albastru ajunseseră la bolta apărată cu 
o clipă mai înainte de oamenii în negru şi galben, şi alergau 
acum, într-un puhoi continuu, de-a lungul coridorului 
descoperit. 

Deodată, aeropila lunecă peste muchea Palatului 
Consiliului şi căzu. Se aplecă atât de mult, într-un unghi de 
patruzeci şi cinci de grade, încât Graham, ca şi cea mai 
mare parte a oamenilor, crezu că nu se va mai putea 
redresa. 

Căzuse atât de aproape de el, încât putu să-l vadă pe 
Ostrog agăţat de suporturile scaunului, cu părul cărunt 
fluturând; aeronautul, cu faţa albă ca varul, smucea de 
pârghia care mişca motorul de-a lungul glisierelor. Auzi 
strigătul vag de teamă al mulţimii oamenilor de dedesubt. 


Graham se încleştă de balustrada din faţă, cu răsuflarea 
tăiată. Această clipă i se păru un secol. Partea de jos a 
aeropilei trecu aproape gata să atingă mulţimea, care 
începu să urle, să ţipe şi să se îmbulzească... 

Şi atunci, aeropila începu să se ridice. 

O clipă, se păru că nu va putea ocoli zidul din faţă, apoi că 
nu se va putea feri de motorul de vânt care se învârtea ceva 
mai departe. 

Şi iată! acum era liberă, în plin zbor, înclinată încă într-o 
parte, urcând tot mai sus pe cerul bătut de vânt. 

Clipa de incertitudine făcu loc unei exasperări furioase, 
atunci când mulţimea de oameni înţelese că Ostrog le 
scăpase. Cu o grabă târzie, ei începură din nou să tragă, 
până când pocniturile se transformară într-un tunet, până 
când întreaga arenă se acoperi cu o ceaţă albastră, iar 
aerul deveni înţepător, din cauza fumului ascuţit al armelor. 

Era prea târziu! Aeropila se făcea tot mai mică, descriind o 
curbă şi coborând grațios către platforma de zbor de pe 
care se ridicase de curând. Ostrog scăpase. 

Câteva clipe, un murmur confuz se ridică dinspre ruine, 
apoi atenţia tuturor se întoarse asupra lui Graham, care 
rămăsese acolo, sus, printre schele. El văzu feţele 
oamenilor întoarse spre el, îi auzi strigându-şi bucuria că 
fusese salvat. Dinspre străzile mişcătoare răsună Cântecul 
Revoltei, răspândindu-se ca o briză peste această mare 
agitată de oameni. 

Micul grup de oameni din preajmă îl felicitau pentru că 
reuşise să scape. Omul în galben era chiar lângă el, cu faţa 
liniştită şi ochii strălucitori. Şi cântecul creştea, din ce în ce 
mai puternic, bătând măsura marşului: trap, trap, trap, 
trap. 

Încet, el înţelese tot sensul acestor evenimente, înţelese 
rapida schimbare a poziţiei lui. Ostrog, care îi şezuse alături 
ori de câte ori se găsea în faţa acestor mulţimi care-l 
aclamau, era acum departe... Îi era duşman. Acum nu mai 
era nimeni care să guverneze în locul lui Graham. Poporul 


din jurul lui, conducătorii şi organizatorii mulţimii, îi 
aşteptau ordinele, aşteptau să vadă ce va face, aşteptau ca 
el să acţioneze. Era într-adevăr Rege. Domnia lui de 
marionetă se sfârşise. 

Era hotărât să facă exact ceea ce aşteptau oamenii de la 
el. Nervii şi muşchii i se încordau, gândurile îi erau, poate, 
puţin cam confuze, dar nu simţea nici frică, nici mânie. 
Mâna care îi fusese călcată în picioare zvâcnea şi îl ardea. 
Era puţin tulburat, gândindu-se la atitudinea pe care 
trebuia să o adopte. Ştia că nu îi este teamă, dar era 
neliniştit, vrând să nu pară înfricoşat. În prima parte a vieţii 
lui fusese deseori mult mai agitat, atunci când jucase jocuri 
de îndemânare. Acum era dornic de acţiune imediată, ştia 
că nu trebuia să se gândească prea amănunţit la imensa 
complexitate a luptei din jurul lor, deoarece va fi paralizat 
de sentimentul acestei complexităţi. Acolo, departe, acele 
forme pătrate şi albastre, platformele de zbor, însemnau 
Ostrog; el lupta acum împotriva lui Ostrog, pentru întreaga 
lume. 

CAPITOLUL XXIII. ÎN TIMP CE VENEAU AEROPLANELE. 

Câtva timp, Stăpânul Pământului nu reuşi să fie stăpân nici 
pe propriile lui gânduri. I se părea că până şi voinţa nu-i 
mai aparţine, propriile lui acte nu îl surprindeau şi nu erau 
decât o parte din confuzia straniilor senzaţii care îl 
copleşeau. Era însă sigur că aeroplanele se apropiau, că 
Helen Wotton prevenise poporul de venirea lor, şi că el era 
Stăpânul Pământului. Fiecare din aceste fapte părea că 
luptă să pună stăpânire completă pe gândurile lui. Ele se 
ridicau de pe fundalul unor săli înţesate de oameni, din 
coridoare înalte, din încăperi în care conducătorii erau 
strânşi la sfat, din săli de kinematograf şi telefon, şi de la 
ferestre care priveau spre o mare clocotitoare de oameni în 
marş. Omul în galben, şi alţii care erau probabil 
conducători ai secţiunilor îl împingeau înainte sau îl urmau 
ascultători? Era greu de precizat. Poate că făceau şi una şi 
alta. Poate că vreo forţă nevăzută şi nebănuită îi împingea 


pe toţi. Dar el ştia că era pe punctul să dea o proclamaţie 
către poporul întregului Pământ, îi veneau în minte câteva 
cuvinte măreţe pe care se pregătea să le rostească. În cele 
din urmă, intră, împreună cu omul în galben, într-o mică 
încăpere de unde urma să-şi dea proclamația. 

Camera avea un mobilier ciudat pe care nu-l cunoştea. În 
centru, se afla un oval strălucitor, luminat de sus de lămpi 
electrice cu reflector. Restul se afla în umbră, iar uşile 
duble, închise ermetic, prin care intrase din sala plină de 
lume a lui Atlas, făceau ca acest loc să fie foarte liniştit. 
Sunetul înnăbuşit cu care uşile se închiseră în urma lui, 
încetarea bruscă a vacarmului în mijlocul căruia fusese 
ceasuri întregi, cercul tremurător al luminii, şoaptele şi 
mişcările rapide şi fără zgomot ale asistenţilor care abia se 
zăreau în umbră avură asupra lui Graham un efect straniu. 
Pâlniiie enorme, ale unui mecanism fonografic se înşirau, 
căscate, în aşteptarea cuvintelor lui, ochii negri ai unor 
mari aparate fotografice îl aşteptau să înceapă, nişte bare 
de metal şi bobine licăreau slab mai departe, şi ceva se 
răsucea cu un zumzet neîncetat. El păşi până în centrul 
luminii, şi umbra-i se proiectă, neagră şi precisă, într-o mică 
pată, la picioare. 

Acum, ceea ce avea de gând să spună începuse să prindă o 
formă vagă în mintea lui. Dar această linişte, această 
izolare, această retragere bruscă din faţa mulţimii 
contagioase, acest auditoriu tăcut de maşini atente, 
lucitoare, era ceva neprevăzut. Tot ceea ce îl susţinuse 
părea că se retrăsese dintr-o dată, părea că el nimerise 
acolo pe neaşteptate, că se regăsise pe neaşteptate. Într-o 
clipă, deveni altul. Îşi dădu seama că îi era teamă să nu 
pară nenatural, îi era teamă să nu fie teatral, îi era teamă 
de tonul glasului, de sensul ideilor; uimit, se întoarse spre 
omul în galben, cu un gest concludent. 

— Deocamdată, zise el, trebuie să mai aştept. Nu m-am 
gândit că astfel se vor desfăşura evenimentele. Trebuie să 
mă gândesc la ceea ce voi spune. 


În timp ce încă mai ezita, veni un curier cu ştirea că 
primele aeroplane treceau peste Arawan. 

— Arawan? zise el. Unde vine asta? Dar, în orice caz, ei 
vin. Vor fi aici. Când? 

— Către seară. 

— Dumnezeule! În câteva ceasuri! Ce se aude cu 
platformele de zbor? întrebă el. 

— Oamenii de la posturile de sud-vest sânt gata. 

— Gata! 

Se reîntoarse, nerăbdător, spre cercurile albe ale 
lentilelor. 

— Cred că trebuie să fie un fel de cuvântare. De-ar da 
Domnul să ştiu precis ceea ce trebuie să spun! Aeroplane la 
Arawan! Probabil că au plecat înaintea grosului flotei. Şi 
oamenii abia sunt gata? Desigur... Oh! ce importanţă are 
dacă vorbesc bine sau râu? zise el, şi observă că lumina 
devenea mai puternică. 

Înjghebase câteva fraze vagi pătrunse de sentimente 
democratice, când, deodată, îl copleşi îndoiala. Încrederea 
în rolul şi în chemarea lui eroică îşi pierdu aproape total 
siguranţa. În locul ei, apăru imaginea, unei zădărnicii 
mărunte şi înfumurate, într-un pustiu furtunos de destine 
neînţelese. Brusc, el îşi dădu seama limpede că această 
revoltă împotriva lui Ostrog era prematură, condamnată 
dinainte să dea greş, era doar impulsul neputinței pătimaşe 
împotriva unor lucruri inevitabile. Zborul rapid al 
aeroplanelor îi apărea ca o lovitură a Soartei lui. Îl uimea 
faptul că văzuse până atunci lucrurile în altă lumină în 
aceste împrejurări critice, el aruncă cu hotărâre la o parte 
orice îndoială, decis să ducă până la capăt, cu orice preţ, 
ceea ce începuse. Dar nu-şi găsea primele cuvinte. În timp 
ce şedea acolo, stingaci, ezâtând, gata să-şi ceară scuze 
pentru neputinţa lui, se auzi de afară strigătul mai multor 
oameni, şi zgomot de paşi care alergau încoace, şi încolo. 

— Aşteaptă, strigă cineva, şi se deschise o uşă. 

— Iat-o că vine, se auziră câteva glasuri. 


Graham se întoarse, şi luminile se micşorară. 

Prin uşă, el văzu o formă cenugşie, uşoară, înaintând de-a 
curmezişul sălii spaţioase. Inima îi tresări. Era Helen 
Wotton. În spatele şi în jurul ei se auzea un val de aplauze. 
Omul în galben ieşi din umbră şi se apropie în cercul de 
lumină. 

— Aceasta este fata care ne-a denunţat manevrele lui 
Ostrog, zise el. 

Faţa ei era îmbujorată, şi buclele negre ale părului negru îi 
cădeau pe umeri. Faldurile rochiei de mătase moale 
curgeau şi pluteau în ritmul mersului. Se apropie tot mai 
mult; inima lui Graham bătea tot mai repede. Toate 
îndoielile lui dispăruseră. Figura fetei se umbri, o clipă, în 
pragul uşii, apoi apăru lângă el. 

— Nu ne-ai trădat? strigă ea. Eşti alături de noi? 

— Unde ai fost? zise Graham. 

— La biroul posturilor de sud-vest. Până acum zece minute 
nu ştiam că te-ai întors. M-am dus la biroul posturilor de 
sud-vest ca să-i găsesc pe conducătorii posturilor, să poată 
anunţa poporul. 

— M-am întors imediat ce am auzit... 

— Ştiam, strigă ea, ştiam că vei fi cu noi. Eu am fost... eu 
am fost aceea care i-am anunţat, Oamenii s-au ridicat. 
Întreaga lume se ridică. Poporul s-a trezit. Mulţumesc lui 
Dumnezeu că fapta mea nu a fost în zadar! Tot dumneata 
eşti Stăpânul! 

— Dumneata le-ai spus, zise el încet, şi-şi dădu seama că, 
în ciuda privirii lui hotărâte, buzele îi tremurau şi respira 
agitat. 

— Eu le-am spus. Cunoşteam ordinul lui Ostrog. Eram de 
faţă. Am auzit că negrii urmau să vină în Londra ca să te 
păzească şi să ţină poporul în frâu... să te ţină prizonier. 
Dar eu i-am împiedicat. Am ieşit şi am spus poporului. Şi 
dumneata continui să fii Stăpânul. 

Graham aruncă o privire către lentilele negre şi marile 
urechi ale aparatelor de ascultat. 


— Eu sunt Stăpânul, zise el încet, şi zborul rapid al unei 
flote de aeroplane trecu peste gândurile lui. Dumneata ai 
făcut asta? Dumneata, care eşti nepoata lui Ostrog. 

— Pentru dumneata, strigă ea. Pentru dumneata! Pentru 
ca dumneata, pe care te-a aşteptat lumea întreagă, să nu fii 
îndepărtat de la conducere! 

Graham rămase câteva clipe privind-o, fără să poată spune 
nimic. În faţa ei, îndoielile şi ezitările lui dispăruseră. Îşi 
aminti de ceea ce avusese de gând să spună. Se întoarse 
din nou câtre aparate, şi lumina de deasupra se făcu mai 
strălucitoare. Apoi o privi din nou. 

— Dumneata m-ai salvat, zise el; dumneata mi-ai salvat 
puterea. Lupta începe. Dumnezeu ştie ce vom vedea 
noaptea aceasta... dar în nici un caz dezonoarea. 

EI tăcu. Apoi se adresă mulțimilor nevăzute care priveau 
ţintă la el prin aceşti ochi negri şi ciudaţi. La început, vorbi 
încet. 

— Bărbaţi şi femei ai acestei noi epoci, zise el; v-aţi ridicat 
la luptă pentru întreaga rasă umană!... Nu ne aşteaptă o 
victorie uşoară. 

Se opri, căutându-şi cuvintele. Gândurile pe care le 
avusese în minte înainte de venirea ei se întoarseră, dar 
transfigurate, fără să mai fie atinse de umbra neîncrederii. 

— Noaptea aceasta este începutul, strigă el. Lupta care se 
apropie, lupta aceasta care se năpusteşte în noaptea 
aceasta asupra noastră este doar începutul. S-ar putea ca 
toată viaţa voastră să fiţi nevoiţi să luptaţi. Să nu dezarmaţi, 
chiar dacă eu sunt înfrânt, chiar dacă eu sunt cu totul 
înlăturat. 

El simţi că gândurile lui erau prea vagi pentru a fi 
exprimate prin cuvinte. Se opri o clipă, rostind nişte 
îndemnuri neclare, apoi îl năpădi un val de cuvinte. Cele 
mai multe nu conţineau decât banalităţi umanitare ale unui 
secol dispărut, dar convingerea din glasul lui le dădea viaţă. 
El povesti poporului acestei noi epoci, femeii de lângă el, 
despre stările de lucruri de altă dată. 


— Vin la voi din trecut, zise el, cu amintirea unei epoci 
pline de speranţe. Epoca mea a fost o epocă de visuri... de 
începuturi, o epocă de speranţe nobile; noi pusesem capăt 
sclaviei în întreaga lume; noi răspândisem în întreaga lume 
dorinţa şi speranţa că războaiele vor înceta, că toţi bărbaţii 
şi femeile vor putea trăi cinstit, în libertate şi pace... astfel 
speram noi în acele vremuri. Şi ce s-a întâmplat cu 
speranţele noastre? Ce-a devenit omul, după două sute de 
ani? Oraşe mari, puteri uriaşe, o măreție colectivă care 
depăşeşte visurile noastre. Nu în acest scop ne-am străduit 
noi, dar asta s-a întâmplat. Dar ce se întâmplă cu micile 
existenţe care constituie această viaţă mai mare? Ce se 
întâmplă cu vieţile obişnuite? Aşa cum a fost întotdeauna... 
suferinţă şi muncă, vieţi pline de obstacole şi neîmplinire, 
vieţi care se sfârşesc zadarnic, stoarse de vlagă. Vechile 
credinţe s-au şters şi s-au schimbat, noua credinţă... Există 
oare o nouă credinţă? 

Idei pe care de mult ar fi dorit să le creadă, acum le 
credea. El se aruncă asupra acestei încrederi şi continuă să 
vorbească câtva timp despre ea. Vorbea avântat, în fraze 
întretăiate, dar din toată inima şi cu toată energia lui, 
despre această nouă credinţă. Vorbi despre măreţia 
abnegării, despre credinţa lui într-o viaţă nemuritoare a 
umanităţii în care trăim, ne mişcăm şi ne ducem existenţa. 
Glasul lui se ridica şi cobora, aparatele de înregistrare 
bâzâiau de aplauze precipitate, iar cei din jurul lui îl 
priveau din umbră. În clipele de îndoială, sentimentul că 
era ascultat de fata tăcută de lângă el îi susţinea 
sinceritatea. Timp de câteva minute, el se simţi dăruit, nu se 
mai îndoia în privinţa calităţii lui de erou, nu se mai îndoia 
de cuvintele lui eroice, totul i se înfăţişa drept şi limpede. 
Elocvenţa nu-i mai şchiopăta. În sfârşit, el îşi încheie 
cuvântarea. 

— În această clipă strigă el, îmi fac testamentul. Tot ceea 
ce este al meu pe lume dăruiesc poporului lumii. Vouă vă 


dau, şi pe mine însumi mă dau vouă. Şi, dacă vrea 
Dumnezeu, eu voi trăi sau voi muri pentru voi. 

Termină cu un gest măreț, şi se întoarse. El găsi lumina 
exaltării lui reflectată pe faţa fetei. Privirile lor se întâmiră, 
ochii ei erau scăldaţi în lacrimi de entuziasm. Se părea că îi 
împinge ceva unul către celălalt. Îşi strânseră mâinile şi 
rămaseră astfel, unul în faţa celuilalt, într-o tăcere 
grăitoare. Ea şopti: 

— Ştiam. Ştiam. 

El, neputând vorbi, îi strânse doar mâna. În mintea lui se 
răscoleau pasiuni uriaşe. 

Omul în galben era lângă ei. Nici nu observaseră când 
venise. Le spunea că posturile de la sud-vest intraseră în 
luptă. 

— Nu m-am aşteptat niciodată să se întâmple atât de 
curând, strigă el. Au făcut minuni. Trebuie să le trimiţi un 
cuvânt de încurajare. 

Graham lăsă mâna Helenei şi privi ţintă spre el, absent. 
Apoi, cu o tresărire, reveni la preocupările anterioare, în 
privinţa platformelor de zbor. 

— Da, zise el. E foarte bine, foarte bine. Căuta cuvintele 
unui mesaj. Spune-le: Aţi lucrat bine, voi, cei de la posturile 
din sud-vest. 

Îşi întoarse din nou privirea spre Helen Wotton. Faţa lui 
exprima lupta unor idei contradictorii. 

— Trebuie să capturăm platformele de zbor, explică el. 
Dacă nu reuşim să punem mâna pe ele, negri vor debarca. 
Trebuie să-i împiedicăm cu orice preţ. 

În timp ce vorbea, îşi dădu seama că înainte de a fi 
întrerupt se gândise la altceva. Văzu o umbră de surpriză în 
ochii fetei, care era gata să-i vorbească, dar un clopoțel 
ascuţit îi acoperi glasul. 

Graham se gândi că Helen aştepta ca el să ia conducerea 
poporului răsculat, că era singura acţiune oportună. Brusc, 
făcu această propunere. Se adresă omului în galben, dar 
vorbea cu Helen. Citi pe faţa ei aprobare deplină. 


— Aici nu fac nimic, zise el. 

— Este cu neputinţă, protestă omul în galben. Lupta se dă 
într-o mare îmbulzeală. Locul dumitale este aici. 

EI îi explică pe larg. Îi indică încăperea în care Graham 
trebuie să aştepte, insistă asupra faptului, că nu se poate 
proceda altfel. 

— Trebuie să ştim unde te afli, zise el. În orice moment se 
poate ivi o criză care să facă necesară prezenţa şi 
hotărârea dumitale. 

Încăperea era un mic apartament luxos, cu maşini 
vorbitoare şi o oglindă spartă care fusese cândva în 
legătură cu oglinzile de la postul de strajă. Lui Graham i se 
păru normal ca Helen să rămână cu el. 

În mintea lui îşi făcu loc imaginea unei lupte imense şi 
dramatice, sugerată de mulţimea oamenilor care se aflau 
printre ruine. Dar aici nu se afla nici un câmp de bătaie 
spectaculos, aşa cum şi-l închipuise. În locul lui, izolarea... şi 
aşteptarea. Abia către sfârşitul după amiezii el reuşi să aibă 
o imagine mai exactă a luptei care se dezlănţuise, nevăzută 
şi neauzită, la patru mile de el, sub platforma de la 
Roehampton. Era o luptă ciudată şi fără precedent; o 
bătălie compusă dintr-o sută de mii de mici bătălii, o bătălie 
într-un labirint de drumuri şi canale, dusă la adăpost de 
lumina cerului şi a soarelui, sub luminile electrice, într-o 
mare învălmăşală, de către oameni neobişnuiţi cu armele, 
conduşi mai mult prin aclamații, mulţimi de oameni 
abrutizaţi de o muncă mecanică şi aţâţaţi de tradiţia a două 
sute de ani de securitate servilă, împotriva altor mulţimi, 
demoralizate de o viaţă de privilegii şi senzualitate. Nu 
exista artilerie, şi nu era nici o diferenţiere între forţa unora 
şi altora; singurele arme erau, de ambele părţi, carabinele 
de metal verde, fabricate în secret şi distribuite brusc în 
cantităţi enorme de către Ostrog, în clipa culminantă a 
acţiunii împotriva Consiliului. Puţini erau cei care ştiau să 
se folosească de această armă; mulţi dintre ei nu 
descărcaseră niciodată vreuna, mulţi din cei care o purtau, 


nu aveau muniții; în istoria războaielor n-au existat 
niciodată salve de foc mai ciudate. Era o luptă de oameni 
neinstruiţi, un crâncen război experimental, oameni 
înarmaţi împinşi înainte de cuvintele şi înflăcărarea unui 
cântec, de entuziasmul numărului lor, revărsându-se în 
nenumărate miriade spre străzile mici, spre ascensoarele 
distruse, pe galeriile alunecoase de sânge, spre sălile şi 
coridoarele pline de fum, sub platformele de zbor, pentru a 
învăţa acolo, când retragerea era imposibilă, misterele 
străvechi ale războiului. Şi deasupra, în afară de câţiva 
oameni care trăgeau de pe acoperişuri, şi de câteva fâşii şi 
şuviţe de aburi care se înmulţiră, întunecându-se, către 
seară, ziua era de o seninătate deplină. Se părea că Ostrog 
nu are bombe la dispoziţie şi, în toate fazele de la începutul 
luptei, aeropilele nu luară parte. Nici cel mai mic nor nu 
întrerupea strălucirea cerului. Era ca şi cum cerul ar fi vrut 
să se menţină deschis până la venirea aeroplanelor. 

Soseau mereu ştiri despre aeroplane, din ce în ce mai de 
aproape, de la un port al Mediteranei, apoi de la altul, şi 
după aceea din sudul Franţei. Dar, cu toată insistența lui 
Graham, nu se află nimic despre tunurile pe care le turnase 
Ostrog, deşi se ştia că se află undeva în oraş, şi nici despre 
rezultatul luptelor care se dădeau în jurul platformelor de 
zbor. Secţiunile Companiei de Muncă raportau, una după 
alta, că se încolonează, că pornesc, apoi dispăreau în 
labirintul luptelor. Ce se întâmpla acolo? Nu ştiau nici 
conducătorii activi ai posturilor. Deşi uşile se deschideau şi 
se închideau mereu, deşi soseau curieri grăbiţi, soneriile 
sunau şi aparatele de înregistrare ţăcăneau neîncetat, 
Graham se simţea izolat, neobişnuit de inactiv şi inutil. 

Izolarea lor părea uneori fenomenul cel mai ciudat, cel mai 
neaşteptat, dintre toate cele care i se întâmplaseră după 
trezirea lui. Avea ceva din inactivitatea care survine în vis. 
Tumultul, realitatea uimitoare a unei lupte, pe scară 
mondială, între Ostrog şi el însuşi, şi această mică încăpere 


închisă şi liniştită, cu aparatele ei de captat sunetul, cu 
soneriile şi cu o oglindă spartă! 

Uneori uşa se închidea şi ei rămâneau singuri; atunci, 
păreau despărțiți de toată această nemaiîntâlnită furtună 
universală care se dezlănţuise afară; rămâneau extrem de 
conştienţi unul de celălalt, preocupaţi doar unul de celălalt. 
Alteori, uşa se deschidea din nou şi intrau curierii, sau un 
clopoțel ascuţit venea să întrerupă calma lor intimitate; era 
ca fereastra unei case puternic luminate, deschisă deodată 
de un uragan. Graba şi tumultul, încordarea şi violenţa 
luptei năvăleau înăuntru şi îi copleşeau. Ei nu mai erau 
eroii, ci simpli spectatori, simplele impresii ale unor teribile 
tulburări. Deveneau ireali chiar şi pentru ei înşişi, miniaturi 
de personalităţi extrem de mici, şi cele două realităţi 
antagoniste, cele două realităţi existente erau, în primul 
rând oraşul, care palpita şi mugea în frenezia prelungită a 
apărării, şi în al doilea rând aeroplanele care se năpusteau, 
inexorabil spre ei, peste umărul rotund al pământului. 

Mai întâi, fuseseră pătrunşi de o încredere exaltată, pe ei 
pusese stăpânire o imensă mândrie, o mândrie reciprocă 
pentru măreţia evenimentelor pe care le provocaseră. La 
început, el se plimbase prin încăpere, vorbind, cu elocvenţa 
pe care i-o dădea convingerea trecătoare, despre teribilul 
său destin. Dar, cu încetul, îi copleşiră mintea presimţiri 
neliniştitoare asupra înfrângerii lor apropiate. Rămaseră 
singuri mult timp. Graham schimbă subiectul, începu să 
vorbească despre el, despre somnul lui uimitor, despre viaţa 
măruntă din amintirile lui, îndepărtate dar limpezi, ca 
văzute printr-un binoclu de teatru, întors, şi despre toate 
dorinţele şi erorile care formaseră prima parte a vieţii lui. 
Ea vorbi puţin, dar emoția răsfrângea pe obrazul ei 
accentele vorbelor lui Graham, şi lui i se păru că găsise, în 
sfârşit, pe cineva care îl înţelege pe deplin. De la aceste 
simple amintiri, el se întoarse la sentimentul de măreție pe 
care i-l impunea ea. 


— Şi, dincolo de toate, destinul acesta era în faţa mea, zise 
el; imensa moştenire la care nici nu visam. 

Trecură, apoi, pe nesimţite, de la accentele eroice ale 
luptei revoluţionare, la problema relaţiilor dintre ei. El 
începu să-i pună întrebări. Ea îi povesti despre zilele 
dinaintea trezirii lui, vorbi pe scurt şi cu înflăcărare despre 
visurile ei de fată, care îi dăduseră un sens în viaţă, despre 
emoţiile neaşteptate pe care i le provocase trezirea lui. Îi 
mai povesti despre o întâmplare tragică din copilărie, care 
îi întunecase viaţa şi îi înteţise sentimentul de nedreptate, 
deschizându-i prematur inima faţă de suferinţele mai mari 
ale lumii. Câtva timp, pentru Graham, marele război din 
jurul lor rămase doar cadrul uriaş care înnobila aceste 
întâmplări personale. 

După o clipă, aceste relatări personale fură întrerupte. 
Curierii anunțau că o mare flotilă de aeroplane trecea pe 
deasupra oraşului Avignon. Graham se apropie de cadranul 
de cristal care se afla într-un colţ şi se convinse că ştirea 
era adevărată. Se duse apoi în sala de cartografie şi 
consultă harta, pentru a măsura distanţele dintre Avignon, 
New Arawan şi Londra. Făcu nişte calcule rapide, apoi intră 
în sala conducătorilor de posturi, pentru a cere veşti despre 
lupta de la platformele de zbor; nu se afla însă nimeni acolo. 
După câtva timp se întoarse lângă Helen. 

Figura lui Graham se schimbase. Îşi închipuia că lupta era, 
poate, ca şi sfârşită, că Ostrog rezista, că sosirea 
aeroplanelor ar putea să creeze, prin panică, descurajarea. 
O frază întâmplătoare dintr-un mesaj îi contură mai precis 
realitatea care se apropia. Fiecare dintre aceşti giganţi 
zburători aducea câte o mie de negri, pe jumătate sălbatici, 
pentru a lupta, pe viaţă şi pe moarte, cu oraşul. 
Entuziasmul lui umanitar se dovedi dintr-o dată şubred. 
Când se întoarse în sală găsi numai doi dintre conducătorii 
posturilor. Sala lui Atlas părea goală. Crezu că observă o 
schimbare în purtarea oamenilor care se aflau în încăperile 


alăturate. O presimţire întunecată îi învălui gândurile. Când 
se întoarse, Helen îl privi cu un aer neliniştit. 

— Nici o veste, zise el, cu o nepăsare simulată, ca răspuns, 
la privirea ei. 

Apoi, îi vorbi dechis. 

— Sau mai curând... veşti proaste. Pierdem. Nu câştigăm 
teren, iar aeroplanele se apropie din ce în ce mai mult. 

El păşi până la capătul, odăii, şi apoi se întoarse. 

— Dacă nu capturăm până într-o oră platformele de zbor, 
se vor întâmpla lucruri îngrozitoare. Vom fi înfrânți. 

— Nu! zise ea. Avem dreptatea... avem poporul. Îl avem pe 
Dumnezeu de partea noastră. 

— Ostrog are disciplina... are un plan de bătălie. Ştii, 
adineauri, am simţit, acolo, afară... Când am auzit că 
aeroplanele sunt şi mai aproape. Am simţit că lupt 
împotriva maşinii destinului. 

Câteva clipe, ea nu spuse nimic. 

— Noi am făcut ceea ce este drept, zise ea, în cele din 
urmă. 

De afară, se auzi sunetul ascuţit al unui clopoțel, zgomot 
de paşi şi turuitul unui mesaj fonografic. Omul în galben 
apăru. 

— Ei? zise Graham. 

— Au ajuns la Vichy. 

— Unde sunt oamenii care se aflau în marea sală a lui 
Atlas? întrebăGraham deodată. 

Maşina vorbitoare se auzi din nou. 

— Am putea câştiga totuşi, zise omul în galben, 
pregătindu-se să iasă. Numai să găsim locul unde a ascuns 
Ostrog tunurile. Totul depinde acum de asta. Poate că... 

Graham îl urmă; singura ştire era în legătură cu 
aeroplanele. Ajunseseră la Orleans. 

Graham se întoarse Ia Helen. 

— Nici o veste, zise el. Nici o veste. Şi nu putem face 
Nimic? 

— Nimic. 


EI începu să se plimbe nerăbdător prin odaie. Apoi 
deodată firea lui iute la mânie izbucni. 

— Blestemată să fie această lume complicată! strigă el, şi 
toate invențiile oamenilor! Să mori ca un şobolan în cursă, 
şi să nu poţi să-ţi vezi duşmanul! Oh, o singură lovitură...! 

Se întoarse apoi, schimbându-şi brusc atitudinea. 

— E o prostie, zise el. Sunt un sălbatic. 

Făcu câţiva paşi şi apoi se opri. 

— La urma urmei, Londra şi Parisul nu sunt decât două 
oraşe. Toată zona temperată s-a răsculat. Ce importanţă are 
faptul că Londra este condamnată şi Parisul distrus? Nu 
sunt decât nişte accidente. 

Se auzi din nou ţăcănitul aparatelor de ştiri, şi el plecă să 
se informeze. Se întoarse cu o figură şi mai gravă, şi se 
aşeză lângă Helen. 

— Mi se pare că sfârşitul este aproape, zise el. Poporul a 
luptat şi a murit cu zecile de mii, drumurile de lângă 
Roehampton probabil că sunt ca un stup de albine afumat. 
Au murit în zadar. Am ajuns abia la platforma subterană. 
Aeroplanele sunt lângă Paris. Chiar dacă ar licări o rază de 
izbândă, tot n-ar mai fi nimic de făcut, n-am mai avea timp 
să facem, nimic înainte ca aeroplanele să ajungă deasupra 
noastră. Tunurile care ar fi putut să ne salveze sunt de 
negăsit. De negăsit! Gândeşte-te, ce dezordine! Gândeşte- 
te la această îmbulzeală inutilă, în care nici nu poţi să-ţi 
găseşti armele! Oh, dacă aş avea o aeropilă... una singură! 
Fără asta, sunt învins. Omenirea este învinsă şi cauza 
noastră pierdută! Regalitatea mea, regalitatea mea 
nebunească şi temerară nu va mai dura nici o noapte. Şi eu 
am îndemnat poporul să lupte... 

— Ar fi luptat în orice caz. 

— Mă îndoiesc. Eu am venit pentru ei... 

— Nu, strigă ea, nu-i adevărat. Dacă suntem înfrânți... 
dacă mori... Dar asta nu se poate întâmpla, nu se poate, 
după atâţia ani! 


— Ah! Noi am fost bine intenţionaţi. Dar... crezi într- 
adevăr? 

— Chiar dacă vei fi înfrânt, strigă ea, dumneata ai vorbit. 
Cuvântul dumitale a trecut prin lume ca un vânt puternic, 
făcând să se aprindă focul libertăţii. Şi ce-i dacă flacăra 
tremură puţin? Nimic nu mai poate schimba vorbele pe 
care le-ai rostit. Mesajul dumitale a ajuns departe... 

— În ce scop? Se poate. Se poate. Ştii ce mi-am spus 
atunci când mi-ai povestit prima oară despre toate 
acestea... Doamne sfinte! Dar asta a fost abia acum vreo 
douăzeci de ore!... Spuneam că n-am încrederea dumitale. 
Ei, bine... În orice caz acum nu mai este nimic de făcut... 

— N-ai încrederea mea? Vrei să spui?... Îţi pare rău? 

— Nu, răspunse el grăbit, nu! În faţa lui Dumnezeu... nu! 
Glasul i se schimbă. Dar... Cred... că am fost nechibzuit. 
Ştiam puţine lucruri... m-am avântat prea în grabă... 

Tăcu. Îi era ruşine de mărturisirea lui. 

— Este un singur fapt care compensează totul. Te-am 
cunoscut pe dumneata, am venit la dumneata, peste 
prăpastia timpului. Restul, e sfârşit. Sfârşit. Pentru 
dumneata, de asemenea, a fost ceva mai mult... sau ceva 
mai puţin... 

Se opri, cercetându-i faţa. Afară se striga ştirea că 
aeroplanele ajunseseră în dreptul oraşului Amiens, dar ei 
nu-i dădură nici o atenţie. 

Helen îşi duse mâna la gât, şi buzele ei erau albe. Privi 
ţintă în faţă, ca şi cum ar fi văzut vreo perspectivă 
îngrozitoare. Deodată, trăsăturile ei se schimbară. 

— Oh, dar eu am fost sinceră! strigă ea, şi adăugă, am fost 
oare sinceră? Am iubit lumea şi libertatea, am urât 
cruzimea şi oprimarea. Da, aşa a fost. 

— Da, zise el, da. Noi am făcut ceea ce trebuia să facem. 
Am lansat mesajul, mesajul nostru! Am dezlănţuit un 
Armageddon(9). Dar acum... Acum când ne trăim poate 
ultimul ceas, împreună, acum când toate aceste lucruri 
mari sunt înfăptuite... 


EI se opri. Ea tăcea. Faţa ei era albă, enigmatică. 

În prima clipă, ei nu dădură atenţie unei neaşteptate 
agitaţii de afară, paşi care alergau încoace şi încolo, şi 
strigăte. Apoi Helen tresări, rămânând într-o atitudine de 
atenţie încordată. 

— Este... strigă ea şi se ridică în picioare, fără să spună o 
vorbă, neîncrezătoare, triumfătoare. 

Graham, de asemeni, auzi. Glasuri metalice strigau 
„Victorie!” Da, se auzea „Victorie!” El se ridică de asemenea 
în picioare, având în ochi lumina unei speranţe de necrezut. 

Smucind la o parte perdelele, apăru omul în galben, 
tulburat şi cu părul răvăşit de emoție. 

— Victorie, strigă el, victorie! Poporul învinge! Oamenii lui 
Ostrog sunt înfrânți. 

Ea se ridică. 

— Victorie? 

Glasul îi era răguşit şi slab. 

— Ce vrei să spui? întrebă Graham. Spune-mi! Ce? 

— I-am gonit din galeriile subterane de la Norwood, 
Streatham este în flăcări, şi Roehampton este al nostru. Al 
nostru!... şi am pus stăpânire pe aeropila care se află acolo. 

Câteva clipe, Graham şi Helen rămaseră tăcuţi; inima le 
bătea cu putere; se priviră unul pe celălalt. Pentru o ultimă 
clipă, în sinea lui Graham licări visul lui imperial, de 
regalitate, cu Helen alături de el. Licări, şi se stinse. 

Răsună o sonerie ascuţită. Un om agitat, cu părul cărunt, 
apăru din sala conducătorilor de posturi. 

— Totul s-a sfârşit, strigă el. Ce importanţă are că avem 
Roehampthon? Aeroplanele au trecut de Boulogne! 

— La Canalul Mânecii! zise omul în galben. Făcu repede 
nişte calcule. O jumătate de oră. 

— Ei mai deţin încă trei platforme de zbor, zise bătrânul. 

— Şi tunurile? strigă Graham. 

— Nu putem să le montăm... în jumătate de oră. 

— Vrei să spui că au fost găsite? 

— Prea târziu, zise bătrânul. 


LIA 


— Dacă am mai putea să-i oprim încă o oră! strigă omul în 
galben. 

— Acum nu-i mai poate opri nimic, zise bătrânul. În prima 
flotă sunt aproape o sută de aeroplane. 

— Încă o oră? întrebă Graham. 

— Să fim atât de aproape! zise conducătorul de post. 
Acum, când am găsit tunurile! Să fim atât de aproape... 
Dacă am apuca să le montăm pe acoperişuri... 

— De cât timp ar fi nevoie? întrebă Graham deodată. 

— O oră... cu siguranţă. 

— Prea târziu, strigă conducătorul de post, prea târziu. 

— Este oare prea târziu? zise Graham. Chiar acum... O 
oră! 

Întrezări deodată o posibilitate. Încercă să vorbească 
liniştit, dar faţa lui era albă. 

— Există o şansă. Spuneai că avem o aeropilă...? 

— Pe platforma de la Roehampton, Sire. 

— Defectă? 

— Nu. Este aşezată de-a curmezişul, pe postament. Poate 
fi pusă cu uşurinţă pe glisiere. Dar nu există nici un 
aeronaut... 

Graham aruncă o privire către cei doi oameni, apoi către 
Helen. După o lungă pauză, vorbi: 

— Nu avem nici un aeronaut? 

— Niciunul. 

— Aeroplanele sunt greoaie, zise el, dus pe gânduri, în 
comparaţie cu aeropilele. 

Se întoarse brusc către Helen. Hotărârea era luată. 

— Eu trebuie să fac asta. 

— Să faci ce? 

— Să mă duc la platforma de zbor... la aeropilă. 

— Ce vrei să spui? 

— Eu sunt aeronaut. La urma urmei... Zilele acelea, 
pentru care mi-ai făcut reproşuri, n-au fost pierdute în 
zadar. Se întoarse către omul în galben. Spune-le să aşeze 
aeropila pe glisiere. 


Omul în galben ezita. 

— Ce vrei să faci? strigă Helen. 

— Aeropila aceasta... este o şansă... 

— Nu cumva ai de gând...? 

— Să mă lupt... Da. Să mă lupt în văzduh. M-am gândit 
dinainte... Aeroplanul este un aparat greoi. Un om 
hotărât... 

— Dar... niciodată, de când există zborul... strigă omul în 
galben. 

— N-a fost necesar. Dar acum a venit timpul. Spune-le 
acum... trimite-le mesajul meu... să o pregătească de zbor. 
Bătrânul aruncă o privire întrebătoare omului în galben, 

dădu din cap, şi plecă în grabă. 

Helen făcu un pas spre Graham. Faţa ei era albă. 

— Dar... cum poate cineva să lupte în văzduh? Vei fi ucis. 

— Se poate. Şi totuşi, să n-o fac... sau să las pe altcineva să 
încerce... 

Se opri, nemaiputând vorbi, înlătură cu un gest această 
alternativă, şi rămaseră privindu-se unul pe celălalt. 

— Ai dreptate, zise ea în cele din urmă, cu glas scăzut... Ai 
dreptate. Dacă se poate... Trebuie să te duci dumneata. 

Făcu un pas către Helen, dar ea se dădu înapoi, şi faţa ei 
albă i se împotrivi şi îi rezistă. 

— Nu, zise ea, cu respiraţia întretăiată. Nu pot să suport... 
Acum pleacă. 

EI îşi întinse mâinile, prosteşte. Ea îşi strânse pumnii. 

— Du-te chiar acum, strigă ea. Du-te chiar acum! 

El ezită şi înţelese. Îşi ridică mâinile în sus, într-un gest 
straniu, pe jumătate teatral. Dar nu găsi nici un cuvânt de 
spus. Se întoarse. 

Omul în galben se îndreptă către uşă, cu o înţelegere 
tardivă şi stângace. Dar Graham îl depăşi. Străbătu cu paşi 
mari sala în care conducătorul de post striga la telefon, 
ordonând ca aeropila să fie pregătită de zbor. 

Omul în galben aruncă o privire la faţa liniştită a Helenei, 
ezită, şi porni în grabă după el. Graham nu privi nici măcar 


o dată înapoi, nu mai vorbi nimic, până când perdeaua de la 
anticamera marii săli căzu în urma lui. Atunci îşi întoarse 
capul şi câteva ordine scurte şi rapide ieşiră de pe buzele 
lui livide. 

CAPITOLUL XXIV. SOSIREA AEROPLANELOR. 

Doi oameni în albastru deschis şedeau pe linia neregulată 
care se întindea de-a lungul marginii platformei de zbor 
capturate, de la Roehampton, de la un capăt la altul; 
strângeau în mâini carabinele, privind ţintă la umbrele care 
acopereau platforma de zbor de la Wimbledon Park. Din 
când în când, schimbau câteva cuvinte. Vorbeau în engleza 
stâlcită a clasei lor din acea vreme. Focul partizanilor lui 
Ostrog se micşorase, apoi încetase, şi de câtva timp nu mai 
fuseseră zăriţi decât foarte puţini duşmani. Dar eforturile 
luptei care continua şi acum acolo, jos, în galeriile 
inferioare ale platformei, se auzeau din când în când 
printre împuşcăturile răsculaților. Unul dintre aceşti 
oameni îi descria celuilalt cum văzuse pe cineva care vroia 
să se ascundă în dosul unei traverse, şi cum, ochind la 
întâmplare, îl nimerise pe când depăşea ascunzătoarea. 

— Este încă acolo jos, zise cel care trăsese. Priveşte pata 
aceea mică. Da. Între barele alea. 

La câţiva metri în spatele lor zăcea, un mort necunoscut, 
cu faţa întoarsă spre cer, şi pânza albastră a hainei, ardea 
mocnit în jurul găurii pe care i-o făcuse în piept glontele. 
Alături de el, un om rănit, cu un picior bandajat, şedea cu 
figura lipsită de expresie, privind cum celălalt continua să 
ardă. În spatele lor, gigantică, aşezată de-a curmezişul pe 
trenul de pornire, se afla aeropila capturată. 

— Nu văd nimic, zise al doilea om, pe un ton provocator. 

Celălalt începu să înjure, cu glas tare, încercând cu tot 
dinadinsul să-i explice ceva tovarăşului său. Şi, deodată, fu 
întrerupt de nişte strigăte puternice care veneau dinspre 
platforma subterană. 

— Ce se întâmplă? zise el, şi se ridică într-un cot, pentru a 
privi la capătul scării din scobitura centrală a platformei de 


zbor. 

Un număr de oameni în albastru urcau pe acolo şi se 
răspândeau pe platforma de zbor, în jurul aeropilei. 

— Noi nu avem nevoie de toţi aceşti nebuni, zise cel de al 
doilea. Nu fac decât să se îmbulzească şi să strice gloanţele. 
Dar ce caută aici? 

— Sst!... parcă strigă cineva. Cei doi oameni ascultară. 
Mulțimea noilor veniţi se îngrămădise în jurul aeropilei. Trei 
conducători de posturi, care puteau fi recunoscuţi după 
mantalele şi insignele lor negre, se urcară în corpul 
aparatului şi apărură apoi deasupra lui. Un şir de oameni se 
repeziră la aparat, apucându-l de pretutindeni, până când 
el aproape dispăru, acoperit de mulţime. Unul dintre ţintaşi 
se ridică în genunchi. 

— O pun pe glisiere... asta vor să facă. 

Se ridică în picioare, ca şi prietenul lui. 

— La ce bun? zise prietenul său. Nu avem aeronauţi. 

— În orice caz, ei asta fac. Se uită la puşcă, apoi la 
mulţimea care trebăluia, şi deodată se întoarse spre cel 
rănit. Ai grijă de asta, zise el, înmânându-i carabina şi 
cartuşiera; după o clipă, el alerga către aeropila. 

Timp de un sfert de oră, el deveni un titan asudat, care 
împingea, trăgea, striga, asculta de strigătele altora, şi 
treaba fu dusă până la capăt, iar mulţimea, împreună cu el, 
aclamă propriul ei succes. Atunci află ceea ce ştiau toţi 
oamenii din oraş, că Stăpânul, oricât ar fi fost de începător, 
avea de gând să zboare el însuşi cu această maşină, că 
venea chiar acum să o ia în primire, că nu vroia să lase pe 
nimeni altul să încerce. „Cel care înfruntă primejdia cea mai 
mare, cel care poartă sarcina cea mai grea, acela este 
Rege”, aşa se zvonea că vorbise Stăpânul. Şi chiar în timp 
ce omul aclama, şi picăturile de sudoare îi cădeau una după 
alta din părul răvăşit, el auzi tunetul unui tumult şi mai 
puternic şi, în frânturi, ritmul şi chemarea cântecului 
revoluţionar. Printr-un spaţiu deschis în mijlocul mulţimii, el 
văzu cum continua să se reverse un şuvoi de capete, de la 


LLA 


capătul scării. „Vine Stăpânul!” strigau glasurile. „Vine 
Stăpânul”, şi mulţimea din jur se făcu din ce în ce mai 
deasă. Începusă-şi croiască drum către locul din centrul 
platformei de zbor. „Vine Stăpânul!” „Cel-care-doarme, 
Stăpânul!” urlau glasurile. 

Şi deodată, alături de el, văzu uniformele negre ale gărzii 
revoluţionare, şi, pentru prima şi ultima dată în viaţă, el îl 
văzu pe Graham, îl văzu foarte de aproape. Un bărbat înalt, 
brunet, într-o robă neagră şi largă, cu o faţă albă şi 
hotărâtă, privind cu ochii ţintă înainte; un om care nu avea 
nici urechi, nici gânduri pentru toate lucrurile mărunte din 
jurul lui... Până la sfârşitul zilelor lui, omul acela îşi aminti 
de trecerea palidei figuri a lui Graham. După o clipă, 
Graham dispăru, iar omul continua să se îmbulzească prin 
mulţime. Un flăcău, plângând de groază, se izbi de el, 
alergând spre scări şi ţipând: „Faceţi loc pentru aeropilă!” 
Clopotul care anunţa să se elibereze platforma de zbor 
răsună puternic şi nemelodios. 

Cu acest sunet în urechi, Graham se apropie de aeropilă şi 
pătrunse în umbra aripei înclinate. Observă că vreo câţiva 
oameni din jur se ofereau să-l întovărăşească, dar, cu un 
gest categoric, el refuză ofertele lor. Trebuia să se 
concentreze asupra pornirii motorului. Clopotul suna din ce 
în ce mai repede, şi paşii celor care se retrăgeau răsunau 
tot mai repede şi mai puternic. Omul în galben îl ajută să se 
urce printre stinghiile aparatului. Graham se căţără în 
scaunul aeronautului, fixându-se cu multă grijă, pe îndelete. 
Ce era asta? Omul în galben îi arătă două aeropile care se 
ridicau pe cer, înspre sud. Fără îndoială că ele aşteptau 
sosirea aeroplanelor. Acum... singurul lucru pe care îl avea 
de făcut era să pornească. 1 se strigau diferite îndemnuri, 
întrebări, avertismente. Acestea îl plictiseau. El trebuia să 
se gândească numai la aeropilă, să-şi amintească toate 
amănuntele experienţelor precedente, îndepărtă oamenii 
cu un gest, văzu cum omul în galben cobora printre 


stinghiile laterale, şi mulţimea care se dădea la o parte, la 
gestul lui. 

O clipă, rămase nemișcat, privind, la pârghii, la roata cu 
ajutorul căreia se pornea motorul, şi la toate dispozitivele 
delicate pe care le cunoştea atât de puţin. Privirea îi căzu 
asupra unei nivele; bula de aer se afla înspre el şi, 
amintindu-şi, manevră vreo douăsprezece secunde pentru a 
mişca motorul înainte, până când bula pluti în centrul 
tubului. Observă că oamenii nu mai strigau, că se uitau cu 
atenţie la toate mişcările lui. Un glonte se turti de bara de 
deasupra capului. Cine trăsese? Oare drumul era liber de 
oameni? Se ridică să privească şi se aşeză din nou. 

În clipa următoare, elicea se învârti, şi el porni în viteză 
de-a lungul glisierelor. Apucă volanul şi dădu motorul 
înapoi, pentru a ridica botul aparatului. Atunci poporul 
începu să strige. Pentru o clipă, inima îi bătu o dată cu 
duduitul motorului, strigătele slăbiră repede, şi dispărură. 
Vântul şuiera peste marginea apărătoarei de vânt, şi 
pământul se îndepărta cu iuţeală. 

Motorul continua să duduie, în timp ce el urca mereu. Se 
simţi liber de orice emoție, calm şi hotărât. Ridică şi mai 
mult botul aparatului, deschise o valvă din aripa stângă, se 
roti şi urcă mai sus. Privi cu îndrăzneală în jos, apoi în sus. 
Una dintre aeropilele partizanilor lui Ostrog venea de-a 
curmezişul drumului său, aşa încât el porni oblic către ea, 
pentru a-i trece pe dedesubt, într-un unghi ascuţit. 
Minusculii aeronauţi din aeropila duşmană priveau spre el. 
Ce aveau de gând să facă? Mintea îi deveni extrem de 
activă. Unul dintre ei ţintea cu o armă, pregătindu-se să 
tragă. Oare ce credeau ei că are de gând să facă Graham? 
Într-o clipă, el le înţelesese tactica, şi se hotărî. Letargia 
momentană trecuse. Deschise încă două valve din stânga, 
se roti în jurul maşinii inamice, închise valvele, şi se 
îndreptă drept spre ea, ferindu-se de împuşcătură cu botul 
aparatului şi cu apărătoarea de vânt. Ei se înclinară puţin, 


ca şi cum ar fi vrut să-l ocolească. El ridică şi mai sus botul 
aeropilei. 

Motorul duduia din plin. Graham strânse din dinţi, faţa i se 
contractă fără să vrea, şi - bum! Îl lovise! Îl lovise de jos în 
sus, sub aripa cea mai apropiată. 

Aripa aeropilei duşmane părea că se măreşte foarte încet, 
deoarece impetuozitatea loviturii o răsucise în sus. Graham 
o văzu în întreaga ei lărgime, apoi alunecă în jos şi nu o mai 
zări. 

Simţi cum botul aparatului se îndreaptă în jos, mâinile i se 
crispaseră pe pârghii, se răsuci şi împinse motorul înapoi. 
Simţi zguduitura mişcării, botul aparatului se ridică brusc 
în sus; şi o clipă avu impresia că şedea întins pe spate. 
Aparatul trepida şi se clătina, părea că dansează pe elice. El 
făcu un efort uriaş, se agăţă o clipă de pârghii, şi motorul îşi 
reluă, încet, poziţia iniţială. Continua să urce, dar nu atât de 
abrupt. Gâfâi o clipă, trăgându-şi respiraţia, şi apucă din 
nou pârghiile. Vântul şuiera în jur. Încă un efort, şi ajunse 
cu aeropila aproape la orizontal. Respiră liniştit. Întoarse 
capul, pentru prima dată după lovitură, ca să vadă ce se 
întâmplase cu adversarii lui. Se întoarse din nou către 
pârghii, pentru o clipă, apoi privi înapoi. În prima clipă, 
crezu că fuseseră nimiciţi, apoi observă că spre răsărit, 
între două platforme de zbor, se căsca o prăpastie, şi acolo, 
jos, un obiect mic şi plat, cădea iute; dispăru, aşa-cum o 
monedă cade printr-o crăpătură. 

La început, nu înţelesese, apoi puse stăpânire pe el, o 
bucurie sălbatică. Strigă, din toate puterile, un strigăt 
nearticulat, şi apoi se îndreptă tot mai sus, spre cer. 
Motorul continua să duduie regulat. „Unde este cealaltă 
aeropila?” gândi el. „Şi ei...” Aruncând o privire în jur, pe 
cerul gol se temu o clipă că aeropila cealaltă, se ridicase 
deasupra lui, apoi o văzu aterizând, pe platforma de la 
Norwood. Avuseseră, de gând să tragă în el. Dar riscul de a 
fi izbiţi la două mii de picioare în aer era mai presus de 
curajul acelor vremuri. Ocoliseră lupta. 


Câtva timp el pluti în cerc, apoi se îndreptă, într-o 
coborâre lină, către platforma dispre apus. Motorul 
continua să duduie. Amurgrd se lăsa repede, fumul de la 
platforma din Streatham, care fusese atât de des şi negru, 
era acum o limbă defoc, şi toate curbele întretăiate ale 
platformelor mişcătoare şi acoperişurilor, cupolele 
transparente şi abisurile dintre clădiri erau acum 
strălucitoare, luminate de iradierea potolită a lămpilor 
electrice pe care lumina zilei încă le acoperea. Cele trei 
platforme, de zbor disponibile pe care încă le mai deţineau 
partizanii lui Ostrog - cel de la Wimbledon Park era 
inutilizabil din cauza focului de la Roehampton, iar 
Streatham era ca un cuptor - erau luminate de faruri care 
trebuiau să îndrumeze coborârea aeroplanelor. În timp ce 
trecea pe deasupra platformei de la Roehampton, văzu 
masele întunecate ale oamenilor. Auzi o izbucnire de 
aclamații frenetice, auzi apoi un glonte tras de pe platforma 
de la Wimbledon Park şuierând prin aer şi pierzânduse 
deasupra deşertului din Surrey. Simţi o suflare de vânt 
dinspre sud vest, îşi ridică aripa dinspre vest, după cum 
învățase, se îndreptă în sus, ajungând în aerul mai rar şi 
mai tare din regiunile superioare. Motorul duduia regulat. 

Continuă să urce, în ritmul pulsaţiilor motorului, până 
când câmpia de dedesubt deveni albastră şi nedesluşită, iar 
Londra se întinse la marginea orizontului ca o mică hartă 
desenată cu lumini, ca o machetă de oraş. Spre sud-vest, 
certul părea de safir, peste marginea întunecată a 
pământului, şi în timp ce continua să urce, mulţimea de 
stele creştea. 

Dar iată! Spre sud, jos de tot, sclipind din ce în ce mai 
aproape, apărură două mici pete de lumină nebuloasă. Încă 
două, apoi e strălucire difuză de ferme, care se apropiau cu 
repeziciune. În scurt timp, el putu să le numere. Erau 
douăzeci şi patru. Sosea prima flotilă de aeroplane! În 
depărtare, apăru o lumină şi mai puternică. 


Descrise un semicerc, privind ţintă la flota care înainta. 
Aceasta zbura sub formă de unghi ascuţit, un zbor 
triunghiular de forme gigantice şi fosforescente care 
pluteau din ce în ce mai aproape prin văzduhul de sub el. 
Făcu un calcul rapid al vitezei lor, şi răsuci rotiţa care 
adâncea motorul înainte. Atinse o pârghie şi duduitul 
motorului încetă. Începu să cadă, din ce în ce mai repede. 
Ţinta lui era vârful flotei. Cădea ca o piatră prin aerul care 
şuiera. I se păru că trecuse abia o secundă de zbor până 
când izbi aeroplanul cel mai apropiat. 

Nimeni, din acea mulţime de negri, nu văzu venind 
destinul care îi aştepta, niciunul dintre ei nu visa la şoimul 
care se năpustise asupra lor din cer. Cei care nu sufereau 
de rău de aer îşi întindeau gâturile lor negre şi holbau ochii 
să vadă oraşul neclar care se ridica din negură, oraşul 
bogat şi splendid, către care „Dom Şef” mânase muşchii lor 
ascultători. Dinţii albi străluceau, feţele lucioase străluceau. 
Şi, deodată, Graham îi lovi. 

EI ţintise corpul aeroplanului, dar în ultimul moment îi 
trecu prin minte o idee mai bună. Se răsuci şi izbi, cu toată 
greutatea pe care o acumulase, lângă marginea aripei de la 
tribord. Lovitura îl aruncă înapoi. Botul aeropilei alunecă 
de-a curmezişul suprafeţei netede, spre margine. Simţi că 
era împins înainte de aparatul enorm, împreună cu 
aeropila, şi pentru o clipă, care i se păru un secol, el nu-şi 
dădu seama ce se întâmplă. Auzi un urlet scos dintr-o mie 
de piepturi, şi văzu că maşina lui se legăna pe marginea 
aparatului gigantic, coborând tot mai jos; privi peste umăr 
şi văzu axul central al aeroplanului şi aripa opusă ridicându- 
se în sus. Printre stinghiile aparatului, el avu viziunea unor 
scaune care alunecau, feţe cu ochii holbaţi, mâini încleştate 
pe barele de conducere înclinate. Valvele din cealaltă aripă 
se desfăcură, manevrate de aeronautul care încerca să se 
redreseze. Apoi, văzu cel de al doilea aeroplan, care făcu un 
salt brusc, pentru a scăpa din vârtejul provocat de căderea 
primului. Suprafaţa întinsă a aripilor părea că se smucise în 


sus. Graham simţi că aeropila se eliberase, că aparatul 
monstruos, complet răsturnat, atârna deasupra lui ca un zid 
înclinat. El nu era prea sigur că lovise aripa laterală a 
aeroplanului şi apoi alunecase, dar îşi dădu seama că acum 
zbura liber în jos, apropiindu-se cu repeziciune de Pământ. 
Ce se întâmplase? Inima îi bătea în piept ca un motor 
zgomotos, şi, în răstimpul unei clipe primejdioase, el nu 
putu să mişte pârghiile din cauză că îşi simţea mâinile 
paralizate. Smuci pârghiile pentru a împinge motorul 
înapoi, luptându-se două secunde cu greutatea lui, îl simţi 
îndreptându-se, planând orizontal, şi puse din nou motorul 
în mişcare. 

Privi în sus şi văzu două aeroplane care treceau, într-un 
vârtej de strigăte, pe deasupra capului său, privi înapoi şi 
văzu grosul flotei risipindu-se şi fugind în toate direcţiile; 
văzu aeroplanul lovit căzând pe o coastă şi izbindu-se, ca 
într-o gigantică lamă de cuţit, în motoarele de vânt 
dededesubt. 

Cobort botul aparatului şi privi din nou. În timp ce privea, 
nu mai dădu nici o atenţie direcţiei zborului. Văzu 
motoarele de vânt prăbuşindu-se, imensa maşină izbindu-se 
de pământ, zdrobindu-se sub greutatea căderii, şi apoi 
întreaga masă se răsuci cu josul în sus şi se sfărâmă de 
roţile înclinate. Motorul lui continua să duduie. Deodată, din 
sfărâmăturile aparatului, se ridică spre zenit o limbă 
subţire de foc. Şi atunci, el observă o masă imensă care 
zbura prin aer către el, şi întoarse aparatul în sus, chiar la 
timp pentru a scăpa de atacul - dacă era un atac -alunuial 
doilea aeroplan. Acesta se răsuci pe sub el, îl atrase în jos şi 
aproape că îl răsturnă, în vârtejul trecerii sale prin 
apropiere. 

Observă alte trei aeroplane repezindu-se spre el, şi îşi 
dădu seama de necesitatea urgentă de a se ridica deasupra 
lor. Aeroplanele erau peste tot în jurul lui, părând că se 
rotesc în cerc pentru a-l ocoli. Treceau pe lângă el, pe 
deasupra, pe dedesubt, spre răsărit şi spre apus. Departe, 


spre apus, se auzi zgomotul unei ciocniri, şi văzu două 
forme luminoase care cădeau. Departe, spre sud, se vedea 
venind o a doua flotilă. El continuă să se ridice tot mai sus. 
Într-o clipă, toate aeroplanele se aflară sub el, dar 
deocamdată nu cunoştea înălţimea pe care o câştigase 
asupra lor, şi nu îndrăzni să se repeadă din nou către ele. 
Apoi, cobori asupra unei a doua victime, şi toţi soldaţii 
dinăuntru îl văzură venind. Uriaşa maşină se clătină, se 
legănă, în timp ce oamenii înnebuniţi de frică se repezeau 
căutându-şi armele. Vreo douăzeci de gloanţe şuierară prin 
aer, şi o stea sclipi în apărătoarea de vânt din sticlă groasă 
care îl proteja. Aeroplanul îşi încetini zborul şi cobori 
pentru a-i evita lovitura, dar cobori prea jos. El văzu tocmai 
la timp roţile motoarelor de vânt de pe dealul din Bromley 
repezindu-se spre el, şi se răsuci, ridicându-se, în timp ce 
aeroplanul pe care îl fugărise se zdrobi printre ele. Toate 
glasurile din aeroplan se uniră într-un urlet. Uriaşul aparat 
rămase o clipă aşezat pe o margine, printre roţile frânte, 
apoi se prăbuşi în bucăţi. Bucăţi enorme zburară prin aer, 
motoarele se sparseră ca nişte scoici. O izbucnire fierbinte 
de flăcări se ridică spre cerul întunecat. 

— Două! strigă el în timp ce o bombă de sus exploda în 
cădere, şi începu, să se ridice din nou. 

O veselie fără margini puse stăpânire pe el, şi se dezlănţui 
într-o activitate febrilă. Grijile în privinţa omenirii, în 
privinţa neputinței lui, dispăruseră cu desăvârşire. Era un 
om în luptă, care se bucura de puterea lui. Aeroplanele 
păreau că se îndepărtează în toate direcţiile, căutând 
numai să-l ocolească, şi urletul pasagerilor înghesuiți se 
auzea în izbucniri scurte, în timp ce treceau pe lângă el. Îşi 
alese cea de a treia pradă, o lovi în grabă, dar nu făcu decât 
să o răstoarne pe o parte. Aeroplanul scăpă de lovitură, dar 
se zdrobi de marginea înaltă a zidului Londrei. După 
această ciocnire, Graham trecu atât de aproape de 
pământul întunecat, încât putu să vadă un iepure speriat 
gonind pe un pavârniş. Cu o smucitură, se ridică în sus şi se 


văzu zburând pe deasupra părţii de sud a Londrei; în jurul 
lui văzduhul era liber. Spre dreapta, o puzderie de rachete 
de semnalizare ale partizanilor lui Ostrog pocneau 
zgomotos pe cer. Spre sud, resturile unei jumătăţi de 
duzină de aeroplane în flăcări, iar spre răsărit, apus şi nord 
celelalte aeroplane care fugeau din faţa lui. Ele se 
îndreptau spre răsărit şi nord, sau se învârteau prin aer 
înspre sud, căci nu puţeau să se oprească în aer. În confuzia 
în care se aflau, orice încercare de a evolua, ar fi putut da 
naştere unei ciocniri dezastruoase. Abia atunci îşi dădea 
seama Graham de ceea ce realizase. În toate părţile, 
aeroplanele se îndepărtau. Se îndepărtau! Deveneau din ce 
în ce măi mici. Erau puse pe fugă! 

Graham trecu cam la două sute de picioare pe deasupra 
platformei de zbor de la Roehampton. Platforma era neagră 
de oameni şi răsuna de strigătele lor frenetice. Dar oare de 
ce şi platforma de la Wimbledon Park era neagră şi plină de 
strigăte? Fumul şi flăcările de la Streatham acopereau 
acum cele trei platforme mai îndepărtate. Făcu un ocol şi se 
înălţă ca să le vadă şi să privească cartierele, dinspre nord. 
Mai întâi, zări dincolo de fum marile pătrate ale platformei 
de zbor de la Shooters Hill, luminate şi ocupate de 
aeroplanul care aterizase şi de unde debarcau negri. Apoi, 
veni Blackheath, şi după aceea pe sub perdeaua de fum, 
platforma de la Norwood. Pe cea de la Blackheath nu 
aterizase nici un aeroplan, dar aştepta o aeropilă pregătită 
de zbor. Norwood era acoperit de o mulţime de făpturi mici 
care alergau de acolo până colo într-o învălmăşeală agitată. 
De ce? Deodată, Graham înţelese. Apărarea înverşunată a 
platformelorde zbor încetase, poporul se revărsa în 
subsolurile acestor ultime fortărețe, ale lui Ostrog 
uzurpatorul. Şi apoi, de departe, dinspre marginea de nord 
a oraşului, se auzi plin de o victorioasă semnificaţie un 
sunet, un semnal, o notă de triumf, bubuitul greu al unui 
tun. Buzele i se întredeschiseră, faţa îi fu tulburată de 
emoție. 


Trase cu putere aer în piept. 

— Ei înving, strigă el în aerul liber; poporul învinge! 

Bubuitul unui al doilea tun veni ca un răspuns. Şi atunci, 
văzu că aeropilă de la Blackheath era împinsă pe glisiere, 
pentru a fi lansată. Ea se desprinse şi se ridică. Izbucni în 
sus, spre cer, îndreptâdu-se spre sud şi îndepărtându-se de 
el. 

Într-o clipă, el înţelese ce se întâmplase. Nu putea fi decât 
Ostrog care fugea. Scoase un strigăt şi se repezi, căzând, 
către aeropilă duşmană. 

Din punctul înalt în care se afla, porni cu mare iuţeală, 
oblic, prin aer. La apropierea lui cealaltă torpilă se ridică 
brusc. El se apropie cu toată viteza şi merse drept spre ea. 

Ea deveni deodată ca o muche subţire, şi iată! el trecu pe 
lângă ea, continuând să coboare cu toată forţa elanului său 
inutil. 

Era extrem de furios. Împinse motorul înapoi de-a lungul 
axului şi începu să urce, rotindu-se. Văzu maşina lui Ostrog 
gonind în spirală înaintea lui. Se ridică drept spre ea, 
depăşind-o în înălţime în virtutea elanului şi avantajului de 
a avea un om mai puţin pe bord. Îşi dădu drumul să cadă 
drept spre ea, şi îşi greşi din nou ţinta! În timp ce trecea în 
viteză pe lângă ea, văzu faţa încrezătoare şi liniştită a 
aeronautului şi, în atitudinea lui Ostrog, o hotărâre 
crispată. Ostrog privea ţintă în cealaltă direcţie, spre sud. 
Graham îşi dădu seama, cu un acces de mânie, cât de 
neîndemânatic îi fusese zborul. Dedesubt se zăreau colinele 
din Croyden. Smuci aparatul în sus, şi se îndreptă din nou 
către duşman. 

Aruncă o privire peste umăr şi atenţia îi fu atrasă de un 
lucru ciudat. Platforma de zbor de la răsărit, cea de la 
Shooters Hill, păru că se ridică un fulger care se schimbă 
într-o formă cenuşie şi înaltă, ca o fiinţă învăluită într-o 
glugă de fum, izbucni în aer. O clipă, această făptură 
rămase nemişcată, lăsându-i să-i cadă de pe umeri mase 
imense de metal, apoi începu să desfăşoare o trombă deasă 


de fum. Poporul aruncase în aer şi aeroplanul şi platforma! 
Tot atât de brusc, un al doilea fulger şi o altă formă cenuşie 
izbucniră de pe platforma de la Norwood. Şi, chiar în timp 
ce privea, se auzi un zgomot surd, şi îl izbi unda de aera 
primei explozii. Fu aruncat în sus, şi într-o parte. 

Pentru o clipă, aeropila căzu aproape pe o aripă, cu botul 
în jos, părând că ezită să se răstoarne cu totul. El rămase 
pe apărătoarea de vânt, încleştat de volanul care oscila 
deasupra capului. Şi atunci, şocul celei de a doua explozii 
izbi aeropila dintr-o parte. 

Se trezi agăţat de una din stinghiile maşinii, iar aerul 
trecea şuierând pe lângă el în sus. I se părea că atârnă 
liniştit, iar aerul trecea şuierând în sus, pe lângă el. Pe 
urmă se gândi că poate se prăbuşeşte. Apoi fu sigur că se 
prăbuşeşte. Nu putea să privească în jos. 

Începu să recapituleze cu o repeziciune de necrezut tot 
ceea ce i se întâmplase de când se trezise, zilele de îndoială, 
zilele de domnie şi, în cele din urmă, răscolitoarea 
descoperire a trădării calculate a lui Ostrog. El era înfrânt, 
dar Londra salvată. Londra era salvată! 

Gândurile lui păreau cu totul ireale. Cine era el? De ce îi 
erau mâinile atât de crispate? De ce nu putea să-şi dea 
drumul? Nenumărate vise s-au terminat cu o astfel de 
cădere. Dar într-o clipă, se va trezi... 

Gândurile goneau din ce în ce mai repede. Se întreba dacă 
o va mai revedea pe Helen. Părea atât de absurd să n-o mai 
revadă. Cu siguranţă că era numai un vis! Şi, totuşi, era 
sigur că o va întâlni. Ea, cel puţin, era reală. Era reală. Se 
va trezi şi o va vedea. 

Cu toate că nu putea să privească, îşi dădu deodată seama 
că pământul era foarte aproape. 


SFÂRŞIT 


11) Rip van Winkle - eroul unei povestiri de W. Irving, 
care a dormit douăzeci de ani. (n.r.) 42YEduard Bellamy - 
scriitor american (1850-1898), autor al unei utopii 
socialiste, „Looking Backward „ (Privind în trecut). (n.r.) 
13) Cunoscută legendă germană care a inspirat celebra 
operă cu acelaşi nume de Richard Wagner. (n.r.) 44) 
Denumire fantastică inventată de Wells. A se citi idhamită. 
(n.r) 45) Dante-Gabriel Rosetti - pictor şi poet englez 
(1828-1882) unul dintre iniţiatorii curentului prerafaelit. 
(N. R.) 16) Geoffrey Chaucer, poet englez (cca. 1340-1400) 
imitator al clasicilor antici. (N. R.) 47) Oeil de boeuf (în 
limba franceză în original) deschizătură rotundă sau ovală. 
(N. R.) 48) Un picior - măsură engleză, 30 de cm. (N.R.) 
19) Armageddon - denumire apocaliptică a ultimei bătălii 
dint7re noroade (n.r.)