Michael Scott — [Secretul nemuritorului Nicholas Flamel] 02 Magicianul

5 i Aa „e 
7 Secretul neamurilor ului 


NZC HOLAS FLAMEL 


iii 


[i 


g 
f 


Michael Scott 


Magicianul 
Secretul nemuritorului 
NICHOLAS FLAMEL 


Traducere: AL-GAREEB Ofelia 
CIUBOTARIU Monica Laura 


Titlu original: The Magician: 
The Secret of the Immortal Nicholas Flamel 


Rao, 2010 


Pentru Courtney şi Piers 
Hoc opus, hic labor est.! 


1 Aici e greul, aceasta e truda cea mare. (Virgil, Eneida) (n.tr.). 


Cuprins 


Cuprins 

Sâmbătă, 2 lunie 
Capitolul Unu 

Capitolul Doi 

Capitolul Trei 

Capitolul Patru 

Capitolul Cinci 

Capitolul Şase 

Capitolul Şapte 

Capitolul Opt 

Capitolul Nouă 

Capitolul Zece 

Capitolul Unsprezece 
Capitolul Doisprezece 
Capitolul Treisprezece 
Capitolul Paisprezece 
Capitolul Cincisprezece 
Capitolul Şaisprezece 
Capitolul Şaptesprezece 
Capitolul Optsprezece 
Capitolul Nouăsprezece 
Capitolul Douăzeci 
Duminică, 3 iunie 
Capitolul Douăzeci şi Unu 
Capitolul Douăzeci şi Doi 
Capitolul Douăzeci şi Trei 
Capitolul Douăzeci şi Patru 
Capitolul Douăzeci şi Cinci 
Capitolul Douăzeci şi Şase 
Capitolul Douăzeci şi Şase 
Capitolul Douăzeci şi Opt 
Capitolul Douăzeci şi Nouă 
Capitolul Treizeci 
Capitolul Treizeci şi Unu 
Capitolul Treizeci şi Doi 


Capitolul Treizeci şi Trei 
Capitolul Treizeci şi Patru 
Capitolul Treizeci şi Cinci 
Capitolul Treizeci Şase 
Capitolul Treizeci şi Şapte 
Capitolul Treizeci şi Opt 
Capitolul Treizeci şi Nouă 
Capitolul Patruzeci 
Capitolul Patruzeci şi Unu 
Capitolul Patruzeci şi Doi 
Capitolul Patruzeci şi Trei 
Capitolul Patruzeci şi Patru 
Capitolul Patruzeci şi Cinci 
Capitolul Patruzeci şi Şase 
Capitolul Patruzeci şi Şapte 
Capitolul Patruzeci şi Opt 
Capitolul Patruzeci şi Nouă 
Capitolul Cincizeci 
Capitolul Cincizeci şi Unu 
Capitolul Cincizeci şi Doi 
Capitolul Cincizeci şi Trei 
Capitolul Cincizeci şi Patru 
Luni, 4 iunie 

Capitolul Cincizeci şi Cinci 
Nota Autorului Catacombele Parisului 
Mulţumiri 


Sunt pe moarte. 

Şi Perenelle este pe moarte. 

Vraja care ne-a ţinut în viaţă în aceşti şase sute de ani îşi 
pierde puterea, iar acum îmbătrânim cu un an în fiecare zi 
ce trece. Imi trebuie Codexul, Cartea Profetului Avraam 
Magul, ca să recreez vraja nemuririi; fără ea, în mai puţin 
de o lună, vom trece în neființă. 

Dar multe se pot întâmpla într-o lună. 

Dee şi acoliţii săi întunecaţi o ţin prizonieră pe draga mea 
Perenelle; au pus la adăpost Cartea şi sunt conştienţi că eu 
şi ea nu mai putem supravieţui mult timp. 

Dar nu se vor odihni prea uşor. 

Incă nu au Cartea completă. Noi avem ultimele două 
pagini; iar, de acum, ei trebuie să ştie că gemenii Sophie şi 
Josh Newman sunt cei descrişi în acel text străvechi: 
gemeni cu aure argintie şi aurie, un frate şi o soră având 
puterea ori de a salva lumea, ori... de a o distruge. Puterile 
fetei au fost Trezite, deşi ale fratelui ei, din păcate, nu, iar 
antrenamentul a început cu magia elementară. 

Acum, suntem în Paris, oraşul meu natal, oraşul unde am 
descoperit pentru prima dată Codexu/ şi unde am început 
lunga călătorie întru tălmăcirea lui. Acea călătorie m-a dus 
în cele din urmă la descoperirea Seminţiei Străbunilor, mi-a 
dezvăluit misterul pietrei filosofale şi, în final, secretul 
nemuririi. lubesc acest oraş. Deţine multe secrete şi este 
căminul mai multor oameni nemuritori şi al Străbunilor. Aici 
voi găsi o cale să îi Trezesc puterile lui Josh şi să continui 
educaţia lui Sophie. 

Trebuie. 

De dragul lor - şi pentru ca specia umană să continue să 
existe. 


Din Cartea Zilei a lui Nicholas Flamel, alchimist 
Consemnarea acestei zile, sâmbătă, 2 iunie, în Paris, 
oraşul tinereții mele 


Sâmbătă, 2 lunie 


Capitolul Unu 


Licitaţia de binefacere nu începuse până târziu după 
miezul nopţii, când cina de gală se terminase. Era aproape 
patru dimineaţa şi licitaţia se apropia de sfârşit. Un panou 
de afişaj electronic aflat în spatele vedetei care conducea 
licitaţia - un actor care jucase rolul lui James Bond pe ecran 
timp de mai mulţi ani - arăta totalul sumelor la mai mult de 
un milion de euro. 

— Lotul numărul două sute zece: o pereche de măşti 
japoneze Kabuki datând de la începutul secolului al XIX-lea. 

Un freamăt de exaltare străbătu încăperea aglomerată. 
încrustate cu fragmente de jad solid, măştile Kabuki 
constituiau atracţia licitaţiei şi se aştepta ca ele să aducă în 
plus o jumătate de milion de euro. 

În fundul încăperii, bărbatul înalt, slab, cu părul alb ca 
zăpada proaspăt căzută era pregătit să plătească dublu. 

Niccolò Machiavelli şedea separat de restul mulţimii, cu 
braţele încrucişate lejer la piept, atent să nu-şi şifoneze 
smochingul negru din mătase, cumpărat de pe Savile Row. 
Privirea ochilor de culoarea pietrelor cenuşii trecea peste 
ceilalţi licitatori, analizându-i şi evaluându-i. Existau doar 
alţi cinci care să-i suscite interesul: doi colecționari 
particulari asemenea lui, un european mai puţin important, 
de sorginte regală, un actor american de film, cândva 
faimos, şi un negustor de antichităţi canadian. Publicul 
rămas era obosit, îşi epuizase bugetul sau nu era dispus să 
liciteze pentru măştile care arătau cam neplăcut. 

Lui Machiavelli îi plăceau toate tipurile de măşti. Le 
colecţiona de mult şi voia ca această pereche anume să-i 
completeze colecţia de costume de teatru japoneze. Aceste 
măşti fuseseră puse în vânzare ultima dată în 1898, la 
Viena, şi fuseseră adjudecate de un prinţ Romanov care 
licitase mai mult decât el. Machiavelli avusese răbdare; 
măştile urmau să reapară pe piaţă atunci când prinţul şi 
descendenţii săi aveau să moară. Machiavelli ştia că el încă 
ar mai fi fost prin preajmă să le cumpere; era unul dintre 


avantajele nemuririi. 

— Putem începe licitaţia de la o sută de mii de euro? 

Machiavelli îşi ridică privirea, captă atenţia celui care 
conducea licitaţia şi încuviinţă din cap. 

Cel care conducea licitaţia aşteptase ca el să liciteze şi, 
la rândul său, dădu din cap afirmativ. 

— Domnul Machiavelli a licitat o sută de mii de euro. 
Întotdeauna, unul dintre cei mai generoşi susţinători şi 
sponsori ai acestei instituţii filantropice. 

Un ropot timid de aplauze se stârni în încăpere şi mai 
mulţi oameni se întoarseră să-l privească, ridicându-şi 
paharele în cinstea lui. Niccold le mulţumi cu un zâmbet 
politicos. 

— Spune cineva o sută zece? întrebă conducătorul 
licitaţiei. 

Unul dintre colecţionarii particulari îşi ridică timid mâna. 

— O sută douăzeci? 

Conducătorul privi din nou la Machiavelli care imediat 
încuviinţă cu o mişcare a capului. 

În următoarele trei minute, o rafală de oferte ridică preţul 
la două sute cincizeci de mii de euro. Mai rămăseseră doar 
trei ofertanţi serioşi: Machiavelli, actorul american şi 
canadianul. 

Buzele subţiri ale lui Machiavelli se arcuiră într-un 
zâmbet neasemuit; răbdarea sa era pe cale să fie 
recompensată şi, în cele din urmă, măştile aveau să fie ale 
lui. Apoi, zâmbetul îi păli când îşi simţi celularul vibrând 
tăcut în buzunar. O clipă, a fost tentat să îl ignore; le 
dăduse celor din personalul său instrucţiuni precise 
referitoare la faptul că nu trebuia deranjat decât dacă era 
imperios necesar. Ştia, de asemenea, că ei erau atât de 
îngroziţi de el, încât nu i-ar fi telefonat decât dacă ar fi fost 
o urgență.  Căutând în buzunar, scoase telefonul 
ultrasubţire şi îi aruncă o privire scurtă. 

Imaginea unei spade pulsa uşor pe marele ecran LCD. 

Zâmbetul lui Machiavelli pieri. În clipa aceea, ştiu că nu 
avea să fie în stare să cumpere măştile Kabuki în acest 
secol. Răsucindu-se pe călcâie, ieşi din încăpere şi îşi puse 


telefonul la ureche. În spatele lui, auzi cum ciocănelul 
conducătorului licitaţiei lovi pupitrul. 

— Adjudecat. Pentru două sute şaizeci de mii de euro... 

— Sunt aici, spuse Machiavelli revenind la italiana 
tinereţii sale. 

Se auzi un pârâit şi o voce cu accent englezesc îi 
răspunse în aceeaşi limbă, folosind un dialect care nu mai 
fusese auzit în Europa de mai bine de două sute de ani: 

— Am nevoie de ajutorul tău. 

Bărbatul de la capătul celălalt al firului nu-şi dezvălui 
identitatea şi nici nu era nevoie s-o facă; Machiavelli ştia că 
era nemuritorul magician şi necromant doctorul John Dee, 
unul dintre cei mai puternici şi mai periculoşi oameni din 
lume. 

leşi din micul hotel, păşi pe pavajul din piatră al Place du 
Tertre? şi se opri să inspire aerul rece al nopţii. _ 

— Cu ce îţi pot fi de folos? întrebă el precaut. II detesta 
pe Dee şi ştia că sentimentul era reciproc, dar amândoi îi 
slujeau pe Străbunii Intunecaţi, iar asta însemna că ei 
fuseseră obligaţi să colaboreze de-a lungul secolelor. 
Machiavelli era puţin invidios pe Dee pentru că era mai 
tânăr decât el - şi chiar arăta. Machiavelli se născuse la 
Florenţa în 1469, ceea ce îl făcea să fie cu cincizeci şi opt 
de ani mai în vârstă decât Magicianul englez. Istoria 
consemnase faptul că el murise în acelaşi an în care se 
născuse Dee, 1527. 

— Fame s-a întors la Paris. 

Machiavelli îşi înălţă capul. 

— Când? 

— Chiar acum. A ajuns printr-o poartă de energie 
magnetică. Habar n-am unde e ieşirea ei. A adus-o pe 
Scathach cu el... 

Buzele lui Machiavelli se arcuiră într-o grimasă urâtă. 
Ultima dată când se întâlnise cu Războinica, ea îl împinsese 


? Piaţa Tertre (în Ib. franceză, în original). 

3 Poarta de energie magnetică este un dispozitiv care permite 
călătoria instantanee în orice parte a lumii; acest lucru se realizează 
prin intermediul liniilor de energie magnetică, (n.tr.). 


printr-o uşă. Aceasta fusese închisă la momentul respectiv, 
iar el petrecuse săptămâni scoţându-şi aşchiile din piept şi 
din umeri. 

— Sunt doi copii cu el. Americani, spuse Dee, vocea 
reverberându-i şi pierzându-se pe linia transatlantică. 
Gemeni, adăugă el. 

— Mai spune o dată, îi ceru Machiavelli. 

— Gemeni, repetă Dee, cu aure pure, argintie şi aurie. 
Ştii ce înseamnă asta, rosti el scurt. 

— Da, murmură Machiavelli. însemna necaz. Apoi, cel 
mai firav zâmbet îi înflori pe buzele-i subţiri. De asemenea, 
ar putea însemna şi o ocazie favorabilă. 

Se auziră pocnetele produse de electricitatea statică şi 
apoi vocea lui Dee continuă: 

— Puterile fetei au fost Trezite de Hekate înainte ca Zeița 
şi Tărâmul Umbrelor să fi fost distruse. 

— Neinstruită, fata nu constituie o ameninţare, murmură 
Machiavelli evaluând rapid situaţia. lInspiră adânc şi 
adaugă: Doar pentru ea însăşi şi cei din jurul ei. 

— Flamel a dus-o pe fată în Ojai. Acolo, Vrăjitoarea din 
Endor a instruit-o în Magia Aerului. 

— Nu mă îndoiesc că ai încercat să-i opreşti. 

Exista un strop de amuzament în vocea lui Machiavelli. 

— Am încercat. Şi am eşuat, recunoscu Dee cu 
amărăciune. Fata are ceva cunoştinţe, dar nu şi iscusinţă. 

— Ce vrei să fac eu? întrebă precaut Machiavelli, deşi ştia 
deja prea bine. 

— Găseşte-i pe Flamel şi pe gemeni, îi ceru Dee. Prinde-i! 
Omoar-o pe Scathach dacă poţi! Eu plec chiar acum din 
Ojai. Dar îmi va lua paisprezece sau cincisprezece ore să 
ajung la Paris. 

— Ce s-a întâmplat cu poarta de energie magnetică? 
întrebă mirat Machiavelli cu voce tare. 

Dacă o poartă de energie magnetică lega Ojai de Paris, 
atunci de ce Dee nu... 

— A fost distrusă de Vrăjitoarea din Endor, urlă Dee, şi 
aproape că m-a omorât şi pe mine. Am fost norocos să scap 
doar cu câteva tăieturi şi zgârieturi, adăugă el, apoi încheie 


convorbirea telefonică fără să fi spus la revedere. 

Niccolò Machiavelli îşi închise cu grijă telefonul şi îl lovi 
uşor de buza sa inferioară. Cumva, se îndoia că Dee fusese 
norocos - dacă Vrăjitoarea din Endor l-ar fi vrut mort, atunci 
nici chiar legendarul Doctor Dee n-ar fi scăpat. Machiavelli 
se întoarse şi traversă piaţa spre locul unde şoferul său îl 
aştepta răbdător în maşină. Dacă Flamel, Scathach şi 
gemenii americani sosiseră la Paris prin intermediul porţii 
magnetice, atunci erau doar câteva locuri în oraş unde ar fi 
putut să apară. Ar trebui să fie relativ uşor să-i găsească şi 
să-i prindă. 

Şi, dacă ar fi putut să-i captureze în seara aceea, ar fi 
avut suficient timp să se ocupe de ei înainte să sosească 
Dee. 

Machiavelli zâmbi; i-ar trebui doar câteva ore şi, în acest 
răstimp, ei i-ar spune tot ce ştiau. Jumătate de mileniu pe 
acest pământ îl învățase cum să fie cu adevărat foarte 
convingător. 


Capitolul Doi 


Josh Newman se întinse şi îşi apăsă palma pe peretele 
rece, din piatră, pentru a se sprijini. 

Ce se întâmplase? 

O clipă mai înainte, se aflase în magazinul Vrăjitoarei din 
Endor din Ojai, California. Sora lui, Sophie, Scathach şi 
bărbatul pe care îl ştia ca fiind Nicholas Flamel fuseseră în 
oglindă uitându-se la el. Şi următorul lucru pe care îl ştiu fu 
că Sophie ieşise din oglindă, îl luase de mână şi îl trase 
înăuntrul ei. Işi închisese strâns ochii şi simţise ceva rece ca 
gheaţa atingându-i pielea şi ridicându-i părul de pe ceafa. 
Când îi deschisese din nou, era în ceea ce părea a fi un mic 
spaţiu de depozitare. Cutii cu vopsea, scări mobile, cioburi 
de ceramică şi boccele cu haine pline de vopsea erau 
îngrămădite în faţa unei oglinzi mari, pătate, cu un aspect 
mai degrabă banal, fixate pe peretele de piatră. Un singur 
bec lumina slab încăperea. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el cu o voce pierită. Înghiţi 
cu efort şi încercă iar: Ce s-a întâmplat? Unde suntem? 

— Suntem la Paris, răspunse încântat Nicholas Flamel 
ştergându-şi mâinile pline de praf de jeanşii săi negri. 
Oraşul în care m-am născut. 

— Paris? şopti Josh. Era pe punctul de a spune: 
„Imposibil”, dar tocmai începuse să priceapă că acel cuvânt 
nu mai avea niciun înţeles. Cum? întrebă el cu voce tare. 
Sophie? Privi spre sora lui geamănă, dar ea îşi lipise 
urechea de singura uşă din încăpere şi asculta concentrată. 
li făcu semn cu mâna să se îndepărteze. Se întoarse spre 
Scathach, dar Războinica având părul roşu doar dădu din 
cap, ambele palme acoperindu-i gura. Arăta ca şi când 
tocmai era pe punctul de a vomita. În cele din urmă, Josh se 
întoarse către legendarul alchimist Nicholas Flamel. Cum 
am ajuns aici? întrebă el. 

— Această planetă este traversată de linii invizibile de 


energie numite uneori linii de energie magnetică sau 
cursust, explică Flamel. Işi încrucişă cele două degete 
arătătoare. Acolo unde două sau mai multe linii se 
intersectează există o poartă. Porţile sunt incredibil de rare 
acum, dar, în vremuri străvechi, Seminţia Străbunilor le 
folosea pentru a călători dintr-o parte a lumii într-alta, într-o 
secundă - aşa cum am procedat şi noi. Vrăjitoarea a 
deschis poarta în Ojai şi noi am ajuns aici, în Paris. 

Făcuse ca explicaţia să sune atât de firesc! 

— Porţi de energie magnetică: le urăsc, mormăi Scatty. 
În lumina mohorâtă, tenul ei pistruiat părea verde. Ai avut 
vreodată rău de mare? 

Josh dădu din cap dezaprobator: 

— Niciodată. 

Rezemată de uşă, Sophie îl privi din locul unde se afla. 

— Mincinosule! | se face rău şi în piscină. 

Zâmbi, apoi îşi lipi iarăşi faţa de lemnul rece. 

— Rău de mare, bombăni Scatty. Exact asta e senzaţia. 
Numai că e chiar mai rău. 

Sophie îşi întoarse din nou capul, ca să se uite la 
Alchimist. 

— Ai idee unde anume în Paris suntem? 

— Undeva într-un loc vechi, aşa cred, spuse Flamel 
alăturându-i-se la uşă. 

Işi lipi şi el obrazul de aceasta şi ascultă. 

Sophie se dădu înapoi. 

— Nu sunt sigură, zise ea ezitând. 

— De ce nu? o întrebă Josh. 

Aruncă o privire prin încăperea micuță şi neîngrijită. În 
mod cert, arăta ca şi când ar fi fost o parte dintr-o veche 
clădire. 

Sophie dădu din cap. 

— Nu ştiu... nu se simte a fi chiar atât de veche. 

Işi întinse mâna şi atinse peretele cu palma, apoi imediat 
şi-o trase înapoi cu o mişcare bruscă. 


+ Liniile de energie magnetică sunt aşa-numitele alinieri de locuri de 
interes geografic, aşa cum ar fi monumentele antice şi megaliţii, 
considerate a avea puteri spirituale. (n.tr.). 


— Ce e? şopti Josh. 

Sophie îşi puse iarăşi mâna pe perete. 

— Aud voci, cântece şi ceva care pare a fi muzică de 
orgă. 

Josh ridică din umeri. 

— Eu n-aud nimic. 

Se opri, conştientizând brusc diferenţa imensă dintre el şi 
sora sa geamănă. Potenţialul magic al lui Sophie fusese 
Trezit de către Hekate, iar acum ea era hipersensibilă la 
viziuni, sunete, mirosuri, atingeri şi gusturi. 

— Eu pot. 

Sophie îşi luă mâna de pe perete şi sunetele din mintea 
ei se stinseră. 

— Auzi sunete-fantomă, îi explică Flamel. Sunt numai 
zgomote absorbite de clădire, înregistrate în însăşi 
structura acesteia. 

— Aceasta este o biserică, spuse pe un ton hotărât 
Sophie, apoi se încruntă. E o biserică nouă... modernă, 
sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, 
dar este construită pe un loc mult, mult mai vechi. 

Flamel se opri la uşa din lemn şi privi peste umăr. În 
lumina palidă de deasupra capului, trăsăturile sale părură 
deodată ascuţite, colţuroase, deranjant de asemănătoare 
cu cele ale unui craniu, cu ochii umbriţi total. 

— Sunt multe biserici în Paris, zise el, deşi există numai 
una, cred, care să se potrivească descrierii. Îşi duse mâna 
spre clanţa uşii. 

— Stai o clipă, spuse Josh repezit. Nu crezi că ar putea fi 
vreun soi de alarmă? 

— Oh, mă îndoiesc, rosti încrezător Nicholas. Cine ar 
monta o alarmă într-o debara a unei biserici? întrebă el 
deschizând uşa smucit. 

Imediat, o alarmă începu să ţipe, sunetul fiind reverberat 
şi multiplicat de dalele şi pereţii din piatră. Luminile roşii de 
avertizare clipeau şi pulsau. 

Scatty oftă şi murmură într-o limbă celtică veche. 

— Nu tu mi-ai spus cândva să aştept înainte de a face o 
mişcare, să privesc înainte de a păşi şi să observ totul cu 


atenţie? întrebă ea. 

Nicholas dădu din cap şi oftă la gândul stupidei greşeli. 

— Cred că îmbătrânesc, răspunse el în aceeaşi limbă. Dar 
nu era vreme pentru scuze. Să mergem! ţipă el pentru a se 
face auzit peste sunetul strident al alarmei şi ţâşni pe 
coridor. 

Sophie şi Josh îl urmară imediat în timp ce Scatty ieşi 
ultima, de-abia mişcându-se şi bombănind la fiecare pas. 

Uşa se deschidea într-un coridor îngust, din piatră, care 
ducea la o altă uşă din lemn. Fără să se oprească, Flamel 
împinse cea de-a doua uşă - şi imediat porni să sune 
strident o altă alarmă. El coti la stânga într-un spaţiu 
descoperit, imens, care mirosea a tămâie veche şi a ceară 
de podele. Lumânări aprinse aruncau o lumină galben-aurie 
pe pereţi şi pe podea şi, în combinaţie cu luminile de 
siguranţă, dezvăluiră o enormă uşă dublă deasupra căreia 
se afla cuvântul IEŞIRE. Flamel alergă către aceasta, paşii, 
săi stârnind un ecou. 

— N-o atinge... începu Josh, dar Nicholas Flamel înşfacă 
clanţele şi trase tare. 

Porni o a treia alarmă - mult mai puternică decât 
celelalte - şi o lumină roşie de deasupra uşii începu să 
clipească. 

— Ţi-am spus să n-o atingi, murmură Josh. 

— Nu înţeleg... de ce nu e deschisă? întrebă Flamel 
ţipând pentru a se face auzit. Biserica asta e întotdeauna 
deschisă. Se răsuci şi privi în jurul lui. Unde sunt cu toţii? 
Cât e ceasul? întrebă el ca şi când i-ar fi venit o idee. 

— Cât durează să călătoreşti dintr-un loc în altul prin 
poarta de energie magnetică? întrebă Sophie. 

— Este instantaneu. 

— Şi eşti sigur că suntem în Paris, Franţa? 

— Pe deplin. 

Sophie se uită la ceasul ei de mână şi calculă rapid. 

— Parisul e la nouă ore în avans faţă de Ojai? întrebă ea. 

Flamel încuviinţă, înțelegând brusc. 

— E aproape patru dimineaţa; de asta biserica este 
închisă, zise Sophie. 


— Poliţia va sosi îndată, spuse Scatty pe un ton posac. Îşi 
căută nunceagul. Urăsc lupta când nu mă simt bine, 
murmură ea. 

— Ce ne facem acum? întrebă Josh, panica simţindu-i-se 
în glas. 

— Aş putea încerca să distrug uşile cu ajutorul vântului, 
sugeră Sophie pe un ton ezitant. Nu era sigură că avea 
energia necesară să stârnească din nou vântul. Îşi folosise 
noile sale puteri magice să se lupte cu nemorții în Ojai, dar 
efortul o epuizase complet. 

— lţi interzic, strigă Flamel, cu faţa-i în diferite nuanţe de 
stacojiu. Se întoarse şi arătă spre şirurile de strane din 
lemn, care duceau la un altar decorat cu ornamente din 
marmură albă. Lumina lumânărilor sublinia un mozaic 
complicat, în nuanţe de albastru şi auriu în bolta de 
deasupra altarului. Acesta e un monument naţional; nu-ţi 
voi permite să-l distrugi! 

— Unde suntem? întrebară gemenii în acelaşi timp, 
privind în jurul lor. Acum, că ochii li se adaptaseră la 
întuneric, îşi dădeau seama că era o clădire imensă. 
Distingeau coloane înălțându-se în întunericul de deasupra 
lor şi puteau identifica formele altarelor laterale, a statuilor 
din nişe şi a şirurilor nesfârşite de lumânări. 

— Aceasta, anunţă mândru Flamel, e Bazilica Sacre- 
Coeur. 


Aflat pe locul din spate al limuzinei, Niccolò Machiavelli 
tasta coordonate în laptopul său şi urmărea o hartă la 
rezoluţie înaltă a Parisului prinzând viaţă pe ecran. Parisul 
era un oraş incredibil de vechi. Prima atestare istorică data 
de peste două mii de ani, deşi existaseră oameni care 
trăiseră pe insula din mijlocul Senei cu multe generaţii mai 
înainte. Şi, ca multe alte oraşe străvechi din lume, fusese 
aşezat la întretăierea liniilor de energie magnetică. 

Machiavelli apăsă o tastă şi un model complicat de linii 
de energie magnetică apăru deasupra hărţii oraşului. El 
căuta o linie care se conecta cu Statele Unite. În cele din 
urmă, reuşi să reducă numărul de posibilităţi la şase. Cu un 


deget perfect manichiurat, urmări două linii care legau 
direct coasta de vest a SUA de Paris. Una se termina la 
marea Catedrală Notre Dame, cealaltă la mai moderna, dar 
la fel de faimoasa Biserică Sacre-Coeur din Montmartre. 

Dar care din ele? 

Deodată, liniştea nopţii pariziene fu sfâşiată de o serie de 
alarme care  urlau. Machiavelli apăsă butonul care 
deschidea geamul şi sticla fumurie cobori cu un fâşăit. 
Aerul rece al nopţii pătrunse în maşină. In depărtare, 
ridicându-se mult deasupra acoperişurilor de pe cealaltă 
parte a Place du Tertre, se afla Sacre-Coeur. Impozanta 
clădire cu acoperiş bombat era mereu complet luminată în 
alb. Totuşi, în seara respectivă, luminile roşii de alarmă 
pulsau în jurul clădirii. 

„Aceea.” Zâmbetul lui Machiavelli era înfiorător. Deschise 
un program pe laptop şi aşteptă ca hard drive-ul să înceapă 
rularea sa. 

„Introduceţi parola.” 

Degetele lui zburau pe tastatură în timp ce el scria: 
„Discorsi sopra la prima deca di Tito Livio”5. Nimeni nu avea 
să spargă vreodată acea parolă. Nu era una dintre cele mai 
cunoscute cărţi ale sale. 

Un document mai curând obişnuit apăru scris într-o 
combinaţie de latină, greacă şi italiană. Cândva, magicienii 
fuseseră nevoiţi să-şi ţină vrăjile şi incantaţiile în cărţi scrise 
de mână, numite grimoare, dar Machiavelli folosise 
dintotdeauna cea mai nouă tehnologie. Prefera să-şi 
păstreze vrăjile pe hard drive. Acum, avea nevoie de un 
flecuşteţ care să-i ţină ocupați pe Flamel şi pe prietenii 
acestuia, în vreme ce el îşi aduna forţele. 

Josh îşi ridică brusc capul. 

— Aud sirenele poliţiei. 

— Douăsprezece maşini de poliţie se îndreaptă încoace, 
spuse Sophie cu capul aplecat într-o parte, cu ochii închişi 
în timp ce asculta atentă. 

— Douăsprezece? De unde ştii? 


> Discursuri asupra primei decade a lui Tito Livio (în Ib. italiană, în 
original). 


Sophie îşi privi fratele geamăn. 

— Pot distinge diferitelor locuri unde se află sirenele. 

— Şi le poţi auzi pe fiecare în parte? întrebă el. 

Se mira din nou de complexitatea simţurilor surorii lui. 

— Pe fiecare în parte, spuse ea. 

— Nu trebuie să fim prinşi de poliţie, interveni brusc 
Flamel. Nu avem nici paşapoarte, nici alibiuri. Trebuie să 
plecăm de aici! 

— Cum? întrebară simultan gemenii. 

Flamel clătină din cap. 

— Trebuie să mai fie o altă intrare... începu el, apoi se 
opri cu nările fremătând. 

Josh privea stingherit cum atât Sophie, cât şi Scatty 
reacționară deodată la ceva ce el nu putea mirosi. 

— Ce... ce e? întrebă el, iar apoi simţi un extrem de vag 
iz de rânced şi de acru. 

Era genul de miros pe care să-l asociezi cu o grădină 
zoologică. 

— Probleme, spuse Scatty pe un ton posac, lăsând 
deoparte nunceagul şi scoţându-şi săbiile. Probleme mari. 


Capitolul Trei 


— Ce e? întrebă Josh privind în jur. 

Mirosul era mai puternic acum, răsuflat şi amar, aproape 
familiar... 

— Şarpe, spuse Sophie inspirând adânc. 

Josh îşi simţi stomacul strângându-i-se. Şarpe. De ce 
trebuiau să fie şerpi? Era îngrozit de şerpi - deşi n-ar fi 
recunoscut asta în faţa nimănui, mai ales în faţa surorii lui. 

— Şerpi... începu el, dar vocea îi părea strangulată şi 
piţigăiată. Tuşi şi încercă iarăşi. Unde? întrebă el privind 
disperat în jur, imaginându-şi-i peste tot, târându-se de sub 
strane, încolăcindu-se pe stâlpi, căzând din candelabre. 

Sophie clătină din cap şi se încruntă. 

— Nu aud niciunul... Doar... le simt mirosul. Nările i se 
dilatară când inspiră adânc. Nu, e numai unul... 

— Oh, simţi mirosul unui şarpe, foarte adevărat... dar e 
mirosul unuia care merge pe două picioare, rosti rapid 
Scatty. Simţi duhoarea lui Niccolò Machiavelli. 

Flamel îngenunche pe podea, în faţa masivei uşi 
principale şi îşi trecu mâna peste zăvoare. Mănunchiuri de 
fum verde se răsuceau sub degetele lui. 

— Machiavelli, scuipă el. Dee n-a pierdut vremea înainte 
să-şi contacteze aliaţii, după cum văd. 

— Poţi să-ţi dai seama cine e după miros? întrebă Josh, 
încă surprins şi puţin confuz. 

— Fiecare persoană are un miros magic distinct, explică 
Scatty stând cu spatele la Alchimist, protejându-l. Voi doi 
mirosiţi a îngheţată de vanilie şi a portocale, Nicholas 
miroase a mentă... 

— lar Dee a ouă clocite... adăugă Sophie. 

— Sulf, spuse Josh. 

— Care era cândva cunoscut ca pucioasă, zise Scatty. 
Foarte potrivit pentru Doctorul Dee. Îşi legăna capul dintr-o 
parte în alta, fiind atentă la umbrele dense din spatele 
statuilor. Ei bine, Machiavelli miroase a şerpi. Şi asta i se 
potriveşte. 


— Cine e el? întrebă Josh. Se simţea ca şi când ar fi 
trebuit să-i fi ştiut numele, aproape ca şi când l-ar fi auzit 
înainte. Un prieten de-al lui Dee? 

— Machiavelli e un nemuritor aliat cu  Seminţia 
Străbunilor, îi explică Scatty, şi nu e prietenul lui Dee, deşi 
sunt de aceeaşi parte a baricadei. Machiavelli e mai în 
vârstă decât Magicianul, infinit mai periculos şi, cu 
certitudine, mai viclean. Ar fi trebuit să-l fi omorât atunci 
când am avut şansa, zise ea pe un ton amar. In ultimii cinci 
sute de ani, s-a aflat în centrul politicii europene, sforarul 
din umbră. Ultima noutate pe care am auzit-o este că a fost 
numit şeful DGSE, Direction Generale de la Securite 
Exterieure. 

— Asta e vreun soi de bancă? întrebă Josh. 

Buzele lui Scatty schiţară un zâmbet timid, care îi 
dezvălui caninii lungi de vampir. 

— Înseamnă Direcţia Generală pentru Securitate Externă. 
E serviciul secret francez. 

— Serviciul secret! Oh, asta-i grozav, spuse Josh pe un 
ton sarcastic. 

— Mirosul devine din ce în ce mai pregnant, zise Sophie, 
simţurile ei  Trezite fiind deosebit de ascuțite. 
Concentrându-se din răsputeri, lăsă ca o parte din puterea 
ei să se infiltreze în aura ei, ceea ce făcu ca aceasta să se 
răsfire ca o umbră fantomatică în jurul ei. Scântei ca nişte 
firişoare argintii, lucioase, licăreau în părul ei blond, iar 
culoarea ochilor virase spre cea a unor monede din argint 
reflectorizant. 

Aproape fără să-şi dea seama, Josh se îndepărtă de sora 
lui. O mai văzuse arătând aşa şi altădată. lar asta îl speria. 

— Înseamnă că e pe aproape. Face vreo vrajă, zise 
Scatty. Nicholas?... 

— Mai am nevoie de încă un minut. Buricele degetelor lui 
Flamel străluceau verde smarald, scoțând fum, în timp ce 
trasa un model în jurul încuietorii. Din interior se auzi un 
declic puternic, dar, când Alchimistul încercă totuşi clanţa, 
uşa nu se mişcă. Poate mai mult de un minut. 

— Prea târziu, şopti Josh ridicând un braţ şi arătând 


undeva. E ceva aici. 

In capătul opus al marii biserici, lumânările se stinseseră. 
Era ca şi când o adiere imperceptibilă sufla printre strane, 
stingând pe unde trecea tremurătoarele lumini circulare de 
veghe, lumânările groase şi lăsând în urmă spirale de fum 
alb-cenuşiu. Brusc, mirosul de ceară de lumânări deveni 
mai puternic, mult, mult mai puternic, aproape mascând 
mirosul de şarpe. 

— Nu văd nimic... începu Josh. 

— E aici! ţipă Sophie. 

Creatura care se târa pe dalele de piatră era umană doar 
ca înfăţişare. Mai înaltă decât un om ridicat în picioare, 
masivă şi grotescă, era o formă albă, gelatinoasă, cu doar o 
urmă nedesluşită de cap aşezată direct pe umerii largi. Nu 
existau trăsături vizibile. In timp ce o priveau, două braţe 
uriaşe se desprinseră de trup cu un lipăit şi căpătară 
înfăţişarea unor mâini. 

— Golem! ţipă Sophie îngrozită. Un golem din ceară! îşi 
flutură mâna violent şi aura ei luci. Un vânt rece ca gheaţa 
îi ieşi din vârful degetelor pentru a lovi creatura, dar 
învelişul alb din ceară se undui şi se strecură pe sub pala 
de vânt. 

— Apără-l pe Nicholas! ordonă Scathach, năpustindu-se 
înainte, săbiile sale licărind şi lovind creatura, dar fără 
efect. Săbiile se prinseră în ceara moale şi trebui să tragă 
cu toată forţa pentru a le elibera. Lovi din nou şi fulgi de 
ceară se împrăştiară în aer. Creatura o izbi şi ea fu nevoită 
să dea drumul săbiilor pentru a evita lovitura nimicitoare. 
Un pumn ca un baros lovi asurzitor la picioarele ei şi 
particule de ceară albă se împrăştiară în toate direcţiile. 

Josh înşfacă unul dintre scaunele pliante din lemn 
depozitate în exteriorul magazinului de suveniruri din 
naosul bisericii. Ţinându-l de două picioare, el îl trânti în 
pieptul creaturii... unde se lipi pe dată. Când arătarea de 
ceară se întoarse spre Josh, scaunul îi fu smuls din mâini. 
Înşfacă un altul, ţâşni în spatele monstrului şi îl lovi cu el. 
Se sfărâmă de umerii acestuia, lăsându-i zeci de aşchii 
înfipte în trup ca nişte ţepi bizari de porc-spinos. 


Sophie înlemni. Încerca disperată să-şi aducă aminte 
câteva dintre secretele Magiei Aerului pe care le învățase 
de la Vrăjitoarea din Endor cu numai câteva ceasuri în 
urmă. Aceasta spunea că era cea mai puternică dintre 
toate magiile - şi Sophie văzuse ce efecte avusese asupra 
armatei nemoarte de oameni şi bestii de mult răposaţi pe 
care Dee o adunase în Ojai. Dar habar n-avea ce efect ar 
putea avea asupra arătării de ceară din faţa ei. Ştia cum să 
stârnească o tornadă în miniatură, dar nu putea să rişte să 
apeleze la aşa ceva în spaţiul închis al bazilicii. 

— Nicholas! strigă Scatty. 

Săbiile ei fiind înfipte în creatură, Războinica îşi folosea 
nunceagul - două bucăţi din lemn legate cu un lanţ scurt - 
pentru a lovi golemul. Acesta lăsa urme adânci în învelişul 
lui, dar altfel păreau să nu aibă niciun efect. Dădu o lovitură 
aprigă care făcu ca lemnul lustruit să se înfigă în coasta 
creaturii. Ceara se răspândi în jurul nunceagului, prinzându- 
| în ea. Când creatura se răsuci spre Josh, arma se smulse 
din mâna Războinicei, zvârlind-o pe aceasta în lungul 
încăperii. 

O palmă formată numai din policar şi degete topite, ca o 
uriaşă mănuşă cu un singur deget, îl prinse pe Josh de umăr 
şi îl strânse. Durerea era de necrezut şi îl făcu pe băiat să 
cadă în genunchi. 

— Josh! ţipă Sophie, sunetul reverberându-se în uriaşa 
biserică. 

Josh încercă să-şi tragă mâna, dar ceara era prea 
lunecoasă şi degetele i se scufundară în albul lipicios. Ceara 
încălzită începu să curgă din palma creaturii, apoi se undui 
şi îi înfăşură umărul, rostogolindu-se peste pieptul lui, 
împiedicându-l să respire. 

— Josh, lasă-ţi capul în jos! 

Sophie înşfacă un scaun de lemn şi îl balansă prin aer. 
Acesta şuieră pe deasupra capului fratelui ei, curentul de 
aer răvăşindu-i părul, apoi îl lăsă în jos cu putere - mai întâi 
cu muchia - asupra braţului gros din ceară, acolo unde ar fi 
trebuit să fie cotul. Scaunul se înfipse pe jumătate, dar 
mişcarea îi distrase atenţia creaturii, care îl abandonă pe 


Josh, învineţit şi învelit într-un strat de ceară de lumânări. 
De unde se afla îngenuncheat pe pământ, Josh urmărea cu 
groază cum două mâini gelatinoase se întindeau spre gâtul 
surorii lui. 

îngrozită, Sophie ţipă. 

Josh văzu cum ochii surorii lui clipiră, albastrul lor fiind 
înlocuit de argintiu, şi apoi aura îi sclipi incandescent în 
momentul când labele golemului se apropiară de pielea ei. 
Imediat, mâinile din ceară începură să se lichefieze şi să se 
împrăştie pe podea. Sophie îşi întinse palma cu degetele 
răsfirate şi o apăsă pe pieptul Golemului, unde se scufundă 
sfârâind şi şuierând în masa de ceară. 

Josh se ghemui pe podea, aproape de Flamel, cu mâinile 
ridicate pentru a-şi feri ochii de puternica lumină argintie. O 
văzu pe sora lui păşind mai aproape de creatură, aura ei 
fiind acum dureros de strălucitoare, cu braţele larg întinse 
în lateral, o căldură invizibilă şi nedetectată topind 
creatura, lichefiind ceara. Săbiile şi nunceagul lui Scathach 
zăngăniră pe podeaua de piatră, urmate, câteva secunde 
mai târziu, de rămăşiţele scaunului de lemn. 

Aura lui Sophie licări şi Josh fu în picioare lângă ea pentru 
a o prinde când se clătină. 

— Mă simt ameţită, spuse ea cu o voce încleiată în timp 
ce i se prăbuşea în braţe. 

Abia dacă mai era conştientă şi o simţea rece ca gheaţa, 
obişnuitul miros de vanilie al aurei ei fiind acum acru şi 
amar. 

Scatty se aplecă să-şi adune armele din grămada 
semilichidă de ceară, care acum semăna cu un om de 
zăpadă pe jumătate topit. Şterse scârbită lamele săbiilor 
înainte să le vâre înapoi în tecile pe care le purta pe spate. 
Culese şuviţele de ceară de pe nunceag şi îl băgă în 
apărătoarea de la brâu, apoi se întoarse spre Sophie. 

— Ne-ai salvat, rosti ea pe un ton grav. Asta e o datorie 
pe care n-o voi uita. 

— Am rezolvat-o, zise deodată Flamel. Se trase înapoi şi 
Sophie, Josh şi Scathach văzură spirale de fum verde 
strecurându-se din încuietoare. Alchimistul împinse uşa şi, 


cu un declic, aceasta se deschise, lăsând aerul rece al 
nopţii să pătrundă şi să risipească mirosul de ceară topită. 

— Ştii, ne-ar fi prins bine puţin ajutor, mormăi Scatty. 

Flamel rânji şi îşi şterse degetele de jeanşi, lăsând dâre 
de lumină verde pe materialul textil. 

— Ştiam că vă descurcaţi de minune, spuse el ieşind din 
bazilică. 

Scathach şi gemenii îl urmară. 

Sirenelor de poliţie se auzeau şi mai tare acum, dar zona 
din faţa bisericii era pustie. Sacré-Coeur era aşezată pe un 
deal, unul dintre cele mai înalte puncte din Paris, şi, de 
unde stăteau ei, aveau o panoramă a întregului oraş. Faţa 
lui Nicholas Flamel se lumină de bucurie. 

— Acasă! 

— Care e treaba cu magicienii europeni şi cu golemii? 
întrebă Scatty urmându-l. Mai întâi Dee şi acum Machiavelli. 
Chiar n-au pic de imaginaţie? 

Flamel păru surprins. 

— Ăla n-a fost un golem. Pentru a le da viaţă golemilor, e 
nevoie de o vrajă asupra trupului lor. 

Scatty dădu din cap. Ştia asta, desigur. 

— Şi atunci ce?... 

— Asta a fost un tulpa€. 

Ochii verzi ai lui Scatty se lărgiră de uimire. 

— Un tulpa! În cazul ăsta, Machiavelli e aşa de puternic? 

— Evident. 

— Ce e un tulpa? îl întrebă Josh pe Flamel, dar sora sa fu 
aceea care îi răspunse, iar Josh îşi reaminti de uriaşa 
prăpastie ce se căscase între ei din clipa în care puterile ei 
fuseseră Trezite. 

— O făptură creată şi animată pe de-a-ntregul de puterea 
imaginaţiei, îi explică Sophie pe un ton obişnuit. 

— Întocmai, zise Nicholas Flamel respirând adânc. 
Machiavelli ştia că avea să fie ceară în biserică. Aşa încât a 
trezit-o la viaţă. 


€ Manifestare de energie mentală; fiinţă spirituală creată de către 
oameni ca ajutor magic al unei persoane sau o creaţie a maselor de 
oameni, ca urmare a credinţei, (n.tr.) 


— Dar sigur ştia că nu o să ne poată opri? întrebă Scatty. 

Nicholas trecu dincolo de arcul central care încadra 
faţada bisericii şi se opri la marginea primei trepte din cele 
două sute douăzeci şi una de trepte care duceau în strada 
de dedesubt. 

— Oh, ştia că nu ne va opri, spuse el răbdător. A vrut 
doar să ne încetinească, să ne ţină aici până ce sosea el. 

Arătă cu mâna. 

În depărtare, străzile înguste din Montmartre se treziseră 
la viaţă datorită sunetelor şi luminilor flotilei de maşini a 
poliţiei franceze. Duzini de jandarmi se adunaseră la baza 
scărilor şi încă mai soseau şi alţii pentru a alcătui un cordon 
în jurul clădirii. În mod surprinzător, niciunul nu începuse să 
urce. _ 

Flamel, Scatty şi gemenii ignorară poliţia. II urmăreau cu 
privirea pe bărbatul înalt şi subţire, cu părul alb, îmbrăcat 
într-un elegant smoching, care îşi făcea loc pe scări, spre 
ei. Se oprise când îi văzuse ieşind în grabă din bazilică, se 
rezemase de o balustradă joasă din metal şi îşi ridicase 
leneş mâna dreaptă în semn de salut. 

— Dă-mi voie să ghicesc, spuse Josh, ăsta trebuie să fie 
Niccolò Machiavelli. 

— Cel mai periculos nemuritor din Europa, zise 
Alchimistul pe un ton înverşunat. Crede-mă, bărbatul 
acesta îl face pe Dee să pară un amator. 


Capitolul Patru 


— Bine ai revenit la Paris, Alchimistule. 

Sophie şi Josh tresăriră. Machiavelli era încă prea departe 
pentru a putea fi auzit atât de clar. In mod ciudat vocea lui 
părea să vină de undeva din spatele lor şi amândoi se 
întoarseră să se uite, dar acolo nu erau decât două statui 
verzi din metal oxidat deasupra celor trei arce de pe 
frontonul bisericii: o femeie călare, cu braţul ridicat în care 
ţinea o sabie, în dreapta lor, şi un bărbat care ţinea un 
sceptru, în stânga. 

— Te-am aşteptat. 

Vocea părea să vină dinspre statuia bărbatului. 

— E un truc ieftin, spuse Scatty pe un ton nepăsător, 
culegând fâşii de ceară de pe tocurile din oţel ale ghetelor 
ei de luptă. Nu e nimic altceva decât ventrilogie. 

Sophie zâmbi sfioasă. 

— Am crezut că vorbea statuia, recunoscu ea stânjenită. 

josh începu să râdă de sora lui, dar imediat îşi 
reconsideră atitudinea. 

— Bănuiesc că n-aş fi fost surprins dacă ar fi făcut-o. 

— Bunul Doctor Dee îţi transmite complimentele lui. 

Vocea lui Machiavelli continua să rămână suspendată în 
aerul din jurul lor. 

— Deci a supravieţuit celor întâmplate în Ojai, spuse 
Nicholas pe un ton familiar, fără să ridice tonul. 

Stând în picioare, drept şi înalt, îşi duse ambele mâini la 
spate şi privi pieziş spre Scatty. Apoi, degetele mâinii sale 
drepte începură să danseze în palma şi peste degetele 
mâinii stângi. 

Scatty îi îndepărtă pe gemeni de Nicholas, retrăgându-se 
încet sub arcadele umbrite. Aflată între ei, îi cuprinse pe 
după umeri cu braţele - ambele lor aure pârâind auriu şi 
argintiu la atingerea ei - şi le apropie capetele. 

— Machiavelli. Maestrul minciunilor. Şoapta lui Scatty fu 
aproape ca o adiere la urechile lor. Nu trebuie să ne audă. 


— Nu pot să spun că sunt încântat să te văd, signor’ 
Machiavelli, sau în secolul ăsta eşti monsieur* Machiavelli? 
spuse Alchimistul liniştit, sprijinindu-se de balustradă şi 
privind în jos, spre treptele pe care Machiavelli părea încă 
mic din cauza distanţei. 

— In secolul acesta, sunt francez, îi răspunse Machiavelli, 
vocea sa fiind deosebit de limpede. Îmi place Parisul. Este 
oraşul meu preferat din Europa - după Florenţa, desigur. 

In timp ce vorbea cu Machiavelli, Nicholas îşi ţinea 
mâinile la spate pentru a nu fi văzute de celălalt nemuritor. 
Degetele i se mişcau într-o complexă serie de bătăi uşoare 
sau puternice. 

— Face vreo vrajă? întrebă Sophie în şoaptă, privindu-i 
mâinile. 

— Nu, vorbeşte cu mine, spuse Scatty. 

— Cum? şopti Josh. Magie? Telepatie? 

— ASL: American Sign Language’. 

Gemenii îşi aruncară unul altuia o privire rapidă. 
American Sign Language? întrebă Josh. Ştie limbajul 
semnelor? Cum aşa? 

— Pari a uita că a trăit multă vreme, răspunse Scathach 
cu un zâmbet ce îi dezveli dinții de vampir. Şi el chiar a 
contribuit la crearea limbajului francez al semnelor în 
secolul al XVIII-lea, adăugă ea ca din întâmplare. 

— Ce spune? întrebă impacientată Sophie. 

Nu găsea nicăieri printre amintirile  vrăjitoarei 
cunoştinţele necesare pentru a traduce gesturile 
bătrânului. 

Scathach se încruntă mişcându-şi buzele pentru a rosti 
un cuvânt. 

— Sophie... broui/lard... ceaţă, traduse ea. Scutură din 
cap. Sophie, îţi cere ceaţă. N-are sens. 

— Pentru mine, are, zise Sophie în timp ce o duzină de 
imagini ale ceţii, norilor şi fumului îi treceau prin minte. 


7 Domn (în Ib. italiană, în original). 
3 Domn (în Ib. franceză, în original). 
Limbajul american al semnelor (n.tr.) 


Niccolò Machiavelli se opri pe trepte şi inspiră adânc. 

— Oamenii mei au înconjurat toată zona, spuse el 
îndreptându-se încet spre Alchimist. 

Rămăsese cam fără suflu şi inima îi bătea ca un ciocan; 
chiar trebuia să se apuce din nou de gimnastică. 

Crearea acelui tulpa din ceară îl secătuise. Nu mai făcuse 
niciodată până atunci unul atât de mare şi niciodată de pe 
locul din spate al unei maşini gonind pe străzile înguste şi 
şerpuitoare din Montmartre. Nu fusese o soluţie elegantă, 
dar tot ce trebuise să facă fusese să-i ţină pe Flamel şi pe 
companionii lui captivi în biserică până când el avea să 
ajungă. Reuşise. Acum, biserica era înconjurată, mulţi alţi 
jandarmi se grăbeau să ajungă şi îi convocase pe toţi 
agenţii disponibili. Ca şef al DGSE, avea puteri aproape 
nelimitate, aşa că emisese un ordin prin care se interzicea 
accesul presei. Se mândrea să aibă control deplin asupra 
emoţiilor lui, dar trebuia să recunoască totuşi că, în clipa 
aceasta, se simţea chiar bucuros: curând, urma să îi aibă în 
custodie pe Flamel, pe Scathach şi pe copii. Ar fi triumfat 
acolo unde Dee eşuase. 

Mai târziu, avea să ceară cuiva din departamentul lui să 
lase să transpire către presă o poveste în care să fie 
menţionat faptul că hoţii care pătrunseseră prin efracţie în 
incinta monumentului naţional fuseseră prinşi. Cândva în 
zori - tocmai la timp pentru ştirile de dimineaţă devreme -, 
un al doilea raport avea să dezvăluie neoficial că prizonierii 
disperaţi reuşiseră să-i învingă pe gardieni şi să evadeze în 
drum către secţia de poliţie. Nu aveau să mai fie văzuţi 
vreodată. 

— Al meu eşti acum, Nicholas Flamel! 

Flamel veni în capul scărilor şi îşi băgă mâinile în 
buzunarele de la spate ale jeanşilor lui negri şi uzaţi. 

— Cred că, ultima dată când ai făcut această afirmaţie, 
tocmai erai pe punctul de a pătrunde prin efracţie în 
mormântul meu. 

Machiavelli se opri şocat. 

— De unde ştii? 

Cu mai bine de trei sute de ani în urmă, în toiul nopţii, 


Machiavelli deschisese mormântul lui Nicholas şi lui 
Perenelle în căutare de dovezi care să ateste că Alchimistul 
şi soţia lui erau cu adevărat morţi şi pentru a încerca să afle 
dacă ei fuseseră îngropaţi împreună cu Cartea Profetului 
Avraam Maygul. ltalianul nu fusese cu totul surprins să 
descopere că ambele sicrie erau umplute cu pietre. 

— Eu şi Perry eram chiar în urma ta, ascunşi în umbră, 
destul de aproape ca să te pot atinge atunci când ai ridicat 
lespedea de pe mormântul nostru. Ştiam că avea să apară 
cineva... dar nu mi-am imaginat că ai putea fi tu acela. 
Niccolò, recunosc că am fost dezamăgit, adăugă el. 

Bărbatul cu părul alb continuă să urce treptele către 
Sacre-Coeur. 

— Nicholas, tu întotdeauna ai crezut că sunt o persoană 
mai bună decât în realitate. 

— Consider că există o parte bună în fiecare, şopti 
Flamel, chiar şi în tine. 

— În mine, nu, Alchimistule, nu mai există, şi nu mai 
există de foarte mult timp. Machiavelli se opri şi arătă spre 
poliţişti şi spre agenţii forţelor speciale franceze înarmaţi 
până în dinţi, care se aflau la baza scărilor. Hai! Predă-te! 
Nu ţi se va întâmpla nimic rău. 

— Nici nu-ţi pot spune cât de mulţi mi-au spus asta, zise 
Nicholas pe un ton trist. Şi întotdeauna minţeau, adăugă el. 

Vocea lui Machiavelli deveni dură. 

— Poţi să ai de-a face cu mine sau cu Doctorul Dee. Şi ştii 
că Magicianul englez n-a fost niciodată un om răbdător. 

— Mai există şi o altă opţiune, zise Flamel ridicând din 
umeri. Buzele i se arcuiră într-un zâmbet. Aş putea să nu 
am de a face cu niciunul dintre voi. Se întoarse pe 
jumătate, dar, când privi înapoi spre Machiavelli, expresia 
de pe chipul Alchimistului îl făcu pe nemuritorul italian să 
facă şocat un pas înapoi. Pentru o fracțiune de secundă, 
ceva străvechi şi implacabil trecu prin ochii de culoare 
deschisă ai lui Flamel, care licăriră într-o nuanţă de un 
verde smarald strălucitor. De data aceasta, vocea lui 
Flamel scăzu până deveni o şoaptă, dar suficient de 
puternică pentru a fi auzită de Machiavelli. Ar fi mai bine 


dacă eu şi cu tine n-ar mai trebui să ne întâlnim vreodată. 

Machiavelli încercă să râdă, dar rezultatul fu doar un 
sunet tremurat. 

— Asta sună a ameninţare... şi, crede-mă, nu te afli în 
situaţia în care să lansezi ameninţări. 

— Nu o ameninţare, spuse Flamel şi se îndepărtă de 
capătul scărilor. O promisiune. 

Aerul umed şi răcoros al nopţii pariziene se umplu brusc 
de o bogată aromă de vanilie, iar Niccolò Machiavelli 
înţelese atunci că ceva nu era deloc în regulă. 


Stând dreaptă, cu ochii închişi, cu mâinile pe lângă corp, 
cu palmele spre exterior, Sophie Newman inspiră adânc, 
încercând să-şi calmeze inima care bătea nebuneşte şi să-i 
permită minţii ei să cutreiere. Când Vrăjitoarea din Endor o 
înfăşurase ca pe o mumie în feşe de aer solidificat, aceasta 
îi împărtăşise fetei mii de ani de cunoştinţe în doar o 
fracțiune de secundă. Sophie îşi imaginase cum i se umfla 
capul pe măsură ce mintea i se umplea cu amintirile 
Vrăjitoarei. De atunci, oasele capului îi pulsau de durere, îşi 
simţea ceafa înţepenită şi încordată, iar în dosul ochilor 
simţea o durere săcâitoare. Cu numai două zile în urmă, 
fusese o adolescentă obişnuită din America, cu mintea plină 
de lucruri normale de fiecare zi: teme şi proiecte pentru 
şcoală, cele mai recente cântece şi videoclipuri, băieţii pe 
care îi plăcea, numere de mobil şi adrese de web, bloguri şi 
url-uri. 

Acum, ştia lucruri pe care n-ar fi trebuit să le ştie nimeni 
niciodată. 

Sophie Newman se afla în posesia amintirilor Vrăjitoarei 
din Endor; ştia tot ce văzuse vreodată Vrăjitoarea, tot ce 
făcuse de-a lungul mileniului. Totul era un adevărat talmeş- 
balmeş: un amestec de gânduri şi de dorinţe, de observaţii, 
de temeri şi de pofte, o harababură ameţitoare de viziuni 
bizare, de imagini terifiante şi de sunete de neînțeles. Era 
ca şi când o mie de filme fuseseră combinate şi montate 
laolaltă. Şi, dispersate prin încâlceala de amintiri, erau 
nenumărate întâmplări de când Vrăjitoarea îşi folosise 


efectiv puterea specială, Magia Aerului. Tot ceea ce Sophie 
trebuia să facă era să descopere o situaţie când Vrăjitoarea 
se folosise de ceaţă. 

Dar când şi unde, şi cum s-o găsească? 

Ignorând glasul lui Flamel care striga la Machiavelli, 
detaşându-se de mirosul acru al fricii fratelui ei şi de 
zăngănitul săbiilor lui Scathach, Sophie îşi concentră 
gândurile asupra ceţii şi negurii. 

San Francisco era adesea învăluit în ceaţă, iar ea văzuse 
podul Golden Gate răsărind dintr-un strat gros de nori. Şi, 
nu mai departe de toamna trecută, când familia fusese la 
Catedrala St. Paul din Boston, ieşiseră pe strada Tremont ca 
să vadă cum o ceaţă umedă acoperise de tot Commonul. 
Alte amintiri începură să-şi impună prezenţa: negura din 
Glasgow, învârtejirea de ceaţă umedă din Viena, smogul 
gălbui şi dens, cu miros de păsări din Londra. 

Sophie se încruntă; ea nu fusese niciodată în Glasgow, 
Viena sau Londra. Dar Vrăjitoarea fusese... şi acestea erau 
amintirile Vrăjitoarei din Endor. 

Imagini, gânduri şi amintiri - asemenea şuviţelor de 
ceaţă pe care le vizualiza în mintea ei - se întorceau şi se 
răsuceau. Şi apoi, brusc, se limpeziră. Sophie îşi aminti cu 
claritate cum se afla lângă o siluetă îmbrăcată în veşminte 
tipice secolului XIX. Îl vedea cu ochii minţii: un bărbat cu 
nasul lung şi cu fruntea lată, mărginită de păr sur, 
cârlionţat. Şedea în spatele unui pupitru înalt, având în faţa 
lui un teanc mare de hârtii de culoarea untului, înmuind un 
toc simplu în călimara plină ochi cu cerneală. Îi trebui o 
clipă să-şi dea seama că nu erau propriile ei amintiri şi nici 
ceva ce văzuse la televizor sau în vreun film. Ea îşi 
reamintea ceva ce Vrăjitoarea din Endor făcuse sau văzuse. 
Când se întoarse pentru ai vedea mai bine silueta, 
amintirile Vrăjitoarei o inundară; bărbatul era un faimos 
scriitor englez şi tocmai se afla pe punctul de a începe să 
lucreze la o nouă carte. Scriitorul îi aruncă o privire scurtă 
şi îi zâmbi; apoi, buzele i se mişcară, dar nu se auzi nici un 
sunet. Aplecându-se peste umărul lui, îl văzu scriind 
cuvintele Ceaţă pretutindeni. Ceaţă pe râu în sus. Ceaţă pe 


râu în jos! cu o slovă elegantă, cursivă. Dincolo de 
fereastra biroului scriitorului, ceața deasă şi opacă se 
răsucea ca fumul lângă sticla murdară, acoperind peisajul 
cu o pătură impenetrabilă. 

Şi, sub porticul Bazilicii Sacré-Coeur din Paris, aerul 
deveni rece şi umed, cu un miros pătrunzător de îngheţată 
de vanilie. Un fuior alb se prelingea din fiecare deget întins 
al lui Sophie. Şuviţele subţiri se răsuciră în jos 
amestecându-se la picioarele ei. În spatele ochilor închişi, 
ea îl privea pe scriitor înmuind tocul în călimară şi 
continuând. Ceaţă furişându-se... ceată târându-se... ceată 
în ochii şi în gătlejurile... 

Ceaţă albă şi densă se vărsa din degetele lui Sophie şi se 
risipea peste pietre, prelingându-se ca fumul greu, curgând 
sub formă de funii răsucite şi fire de funigei. Spiralată şi 
schimbătoare, se scurgea printre picioarele lui Flamel şi se 
rostogolea pe trepte, crescând, îngroşându-se, 
întunecându-se. 


Niccolò privea ceața prelingându-se pe treptele de la 
Sacré- Coeur ca laptele impur, o privea condensându-se şi 
crescând pe măsură ce se rostogolea, şi, în acel moment, 
ştiu că Flamel avea să-i scape. Când ceața îl învălui, era 
deja până la înălţimea pieptului său, umedă şi având 
parfum de vanilie. Inspiră adânc, recunoscând mireasma 
magică. 

— Remarcabil, spuse el, dar ceața îi aplatiză vocea, 
estompându-i accentul de franceză învățată cu grijă, 
dezvăluindu-l pe cel aspru, italienesc de dedesubt. 

— Lasă-ne în pace! bubui din ceaţă glasul lui Flamel. 

— Asta sună ca o altă ameninţare, Nicholas! Crede-mă 
când îţi spun că habar n-ai de forţele adunate împotriva ta. 
Trucurile tale ieftine nu au cum să te salveze. Machiavelli îşi 
scoase celularul şi tastă un număr de apelare rapidă. 
Atacaţi! Atacaţi acum! Pe măsură ce vorbea, urca în fugă 
treptele, mişcându-se fără zgomot datorită tălpilor din piele 


10 Aluzie la romanul Bleak House (în româneşte, Casa umbrelor) de 
Charles Dickens (n.tr.). 


ale pantofilor scumpi, în timp ce, mai jos, picioare încălţate 
în bocanci tropăiau pe trepte, pe măsură ce forţele 
poliţieneşti năvăleau pe scări. 

— Am supravieţuit foarte mult timp. 

Vocea lui Flamel nu venea de unde s-ar fi aşteptat 
Machiavelli să vină şi el se opri răsucindu-se la stânga şi la 
dreapta, încercând să zărească o siluetă în ceaţă. 

— Lumea a evoluat, Nicholas, zise Machiavelli. Poate că 
ne-ai scăpat în America, dar aici, în Europa, există prea 
mulţi Străbuni, prea mulţi nemuritori care te cunosc. N-ai să 
poţi rămâne ascuns prea mult timp. Te vom găsi! 

Machiavelli se avântă spre ultimele trepte care duceau 
direct la intrarea în biserică. Acolo nu era ceaţă. Pâcla 
nefirească începea din vârful scării şi curgea la vale, lăsând 
parcă biserica să plutească precum o insulă pe o mare 
înnorată. Chiar înainte să intre alergând în biserică, 
Machiavelli ştiu că nu avea să-i găsească acolo: Flamel, 
Scathach şi gemenii scăpaseră. 

Deocamdată. 

Dar Parisul nu mai era de multă vreme oraşul lui Nicholas 
Flamel. Oraşul care îi onorase cândva pe Flamel şi pe soţia 
sa ca patroni ai celor bolnavi şi ai celor săraci, oraşul care 
îşi botezase străzi cu numele lor era de mult dispărut. 
Acum, Parisul le aparţinea lui Machiavelli şi Străbunilor 
Întunecaţi pe care el îi slujea. Privind peste oraşul 
străvechi, Niccolò Machiavelli jură că avea să transforme 
Parisul într-o capcană - şi poate chiar într-un mormânt - 
pentru legendarul Alchimist. 


Capitolul Cinci 


Fantomele Alcatrazului o treziră pe Perenelle Flamel. 

Femeia zăcea nemişcată pe patul îngust din celula 
înghesuită şi îngheţată de sub închisoarea părăsită şi le 
asculta şoptind şi murmurând în umbrele din jurul ei. 
Existau vreo douăsprezece limbi pe care ea le putea 
înţelege, mai multe putea identifica şi câteva care erau cu 
totul de neînțeles. 

Ţinându-şi ochii închişi, Perenelle se concentră asupra 
limbilor încercând să identifice fiecare voce, întrebânddu-se 
dacă era vreuna pe care o recunoştea. Şi atunci o fulgeră 
un gând neaşteptat: cum de putea să audă fantomele? 

În afara celulei era un sfinx, un monstru cu trup de leu, 
aripi de vultur şi capul unei femei frumoase. Una dintre 
puterile sale speciale era abilitatea de a absorbi energiile 
magice ale altor fiinţă vii. | le secase pe ale lui Perenelle, 
lăsând-o neajutorată, ţinând-o prizonieră în celula acestei 
închisori îngrozitoare. 

Un zâmbet timid arcui buzele lui Perenelle când aceasta 
pricepu ceva: era cea de-a şaptea fiică a celei de a şaptea 
fiice, fusese născută cu abilitatea de a auzi şi de a vedea 
fantomele. 

O făcuse cu mult timp înainte să înveţe cum să-şi 
antreneze şi să-şi concentreze aura. Harul ei n-avea nimic 
de-a face cu magia şi, prin urmare, sfinxul nu avea nici o 
putere asupra ei. De-a lungul secolelor îndelungatei ei vieţi, 
îşi folosise îndemânarea sa magică pentru a se apăra de 
fantome, pentru a-şi acoperi aura şi pentru a o ecrana cu 
culori care s-o facă invizibilă în timpul apariţiilor. Dar, 
întrucât sfinxul îi absorbise energiile, acele ecrane fuseseră 
şterse, dovedind faptul că ea aparţinea regatului spiritelor. 

Şi, acum, acestea soseau. 

Perenelle Flamel văzuse prima ei fantomă - cea a 
preaiubitei ei bunici Mamon - când avea şapte ani. 
Perenelle ştia că n-avea de ce să se teamă de fantome; ele 
puteau fi supărătoare, în mod cert, erau adesea enervante 


şi uneori de-a dreptul bădărane, dar nu aveau o înfăţişare 
fizică. Existau chiar şi câteva pe care le considera prietene. 
Peste secole, unele spirite se întorseseră la ea iarăşi şi 
iarăşi, atrase către ea fiindcă ştiau că le putea auzi, le 
putea vedea sau le putea ajuta - şi, adesea, Perenelle se 
gândea că erau pur şi simplu singure. Mamon apărea la 
fiecare zece ani sau cam aşa ceva, ca să vadă ce mai face. 

Dar chiar şi dacă nu aveau o înfăţişare în lumea reală, 
fantomele nu erau lipsite de puteri. 

Deschizându-şi ochii, Perenelle se concentră asupra 
peretelui ciobit, din piatră, aflat drept în faţa ei. Pe el se 
scurgeau dâre de apă verzuie, ce mirosea a rugină şi sare, 
cele două elemente care, în cele din urmă, distruseseră 
închisoarea Alcatraz. Dee făcuse o greşeală, după cum ea 
ştiuse că o să facă. Dacă doctorul John Dee avea un defect 
major, acela era aroganţa. În mod evident, el crezuse că, 
dacă ea era închisă în adâncuri, sub Alcatraz, şi păzită de 
un sfinx, atunci era lipsită de puteri. Nici că s-ar fi putut 
înşela mai tare! 

Alcatraz era un loc al fantomelor. 

lar Perenelle Flamel avea să îi arate cât de puternică era. 

Închizându-şi ochii, relaxându-se, Perenelle le ascultă pe 
fantomele Alcatrazului şi apoi, uşurel, cu o voce ca o şoaptă 
abia rostită, începu să le vorbească, să le cheme şi să le 
adune pe toate în jurul ei. 


Capitolul Şase 


— Sunt în regulă, murmură somnoroasă Sophie, zău că 
sunt. 

— Nu pari să fii, mormăi Josh printre dinţii încleştaţi. 
Pentru a doua oară în tot atâtea zile, Josh îşi ducea sora în 
braţe, cu unul în jurul umerilor şi cu celălalt pe sub 
genunchi. Se mişca precaut pe treptele de la Sacre-Coeur, 
îngrozit că ar fi putut s-o scape pe sora lui geamănă. Flamel 
ne-a spus că, de fiecare dată când îţi foloseşti magia, îţi va 
răpi o parte din energie, adăugă el. Pari epuizată. 

— Mi-e bine... murmură ea. Lasă-mă jos! 

Dar, încă o dată, ochii ei clipiră şi se închiseră. 

Micul grup se deplasa în tăcere prin ceața densă, 
parfumată cu vanilie, condus de Scathach şi cu Flamel 
drept ariegardă. Peste tot în jurul lor, auzeau tropăitul 
bocancilor, zăngănitul armelor şi comenzile în surdină ale 
poliţiştilor francezi şi ale forţelor speciale, în timp ce aceştia 
urcau scările. Câţiva dintre ei ajunseseră periculos de 
aproape şi, de două ori, Josh fu obligat să se ghemuiască la 
pământ când o siluetă în uniformă trecuse în goană pe 
lângă el. 

Trupul lui Scathach se ivi brusc din ceața deasă. Un 
deget scurt şi bont îi era apăsat pe buze. Picături mici de 
apă îngheţaseră în părul ei roşu, ţepos, iar pielea albă 
părea şi mai palidă decât de obicei. Arăta spre dreapta cu 
nunceagul ei decorat cu motive sculptate. Ceaţa se 
învolbură şi, deodată, zări un jandarm aflat aproape în faţa 
lor, îndeajuns de aproape pentru a-l putea atinge, uniforma 
lui neagră strălucind datorită mărgelelor de apă. În spatele 
lui, Josh reuşi să identifice un grup de poliţişti francezi 
grupaţi în jurul a ceva ce semăna cu un carusel demodat. 
Toţi priveau în sus, iar Josh auzi cuvântul bruillard 
murmurat iarăşi şi iarăşi. Ştia că vorbeau despre ciudata 
ceaţă care coborâse brusc peste biserică. Jandarmul îşi 
ţinea pistolul de serviciu în mână, îndreptat în sus, dar cu 
degetul apăsând uşor trăgaciul, iar lui Josh i se reaminti 


încă o dată în ce pericol se găseau - nu doar din partea 
duşmanilor lui Flamel, umani sau nu, dar şi din partea mult- 
prea-umanilor săi inamici. 

Mai parcurseră poate încă vreo doisprezece paşi... şi, 
deodată, ceața se ridică. Intr-o clipă, Josh îşi căra sora în 
braţe prin pâcla deasă, apoi, ca şi când ar fi trecut printr-o 
cortină, se pomeni în faţa unei mici galerii de artă, o 
cafenea şi un magazin de suvenire. Se întoarse să 
privească în urmă şi descoperi că se uita la un zid 
impenetrabil de ceaţă. Siluetele poliţiştilor de-abia se 
zăreau în negura alb-gălbuie. 

Scathach şi Flamel ieşiră din întuneric. 

— Dă-mi voie, spuse Scathach apucând-o pe Sophie şi 
luând-o din braţele lui Josh. El încercă să protesteze - 
Sophie era sora lui geamănă, responsabilitatea lui -, dar se 
simţea epuizat. Avea junghiuri în gambe, iar muşchii 
braţelor îl usturau din cauza efortului de a o fi cărat pe sora 
lui în jos, pe ceea ce i se păruse a fi un şir interminabil de 
trepte. 

Josh o privi pe Scathach în adâncul ochilor ei verzi şi 
strălucitori. 

— O să-i fie bine? 

Străvechea Războinică celtă deschise gura să răspundă, 
dar Nicholas Flamel clătină din cap, reducând-o la tăcere. 
Işi puse mâna stângă pe umărul lui Josh, dar băiatul i-o 
îndepărtă ridicând din umeri. Chiar dacă Flamel remarcase 
gestul, îl ignoră. 

— Are nevoie doar să doarmă. Efortul de a stârni ceața 
atât de curând după topirea lui tulpa i-a stors ultimele 
puteri, zise Flamel. 

— Tu i-ai cerut să creeze ceaţă, spuse iute Josh pe un ton 
acuzator. 

Nicholas îşi deschise larg braţele. 

— Ce altceva aş fi putut face? 

— Eu... eu nu ştiu, recunoscu Josh. Trebuie să fi existat 
ceva ce ai fi putut să faci. Te-am văzut aruncând sulițe de 
energie de culoare verde. 

— Ceaţa ne-a permis să scăpăm fără să facem rău 


nimănui, spuse Flamel. 

— Cu excepția lui Sophie, replică Josh plin de 
amărăciune. 

Pentru o clipă, Flamel îl privi lung şi apoi se întoarse. 

— Să mergem! 

Indică cu o mişcare a capului o străduţă laterală, care 
cobora abrupt, şi se grăbiră în noapte, Scathach ducând-o 
fară efort pe Sophie, Josh străduindu-se să ţină pasul. N- 
avea de gând să se îndepărteze de sora lui. 

— Încotro? întrebă Scathach. 

— Trebuie să părăsim străzile, murmură Flamel. Arăta ca 
şi cum toţi jandarmii din oraş au venit la Sacre-Coeur. Am 
văzut şi agenţi ai forţelor speciale, şi poliţişti în civil despre 
care bănuiesc că fac parte din serviciul secret. Când îşi vor 
da seama că nu suntem în biserică, probabil că vor alcătui 
un cordon în zonă şi o vor cerceta stradă cu stradă. 

Scathach zâmbi fugar, arătându-şi o clipă incisivii lungi. 

— Şi, s-o recunoaştem, nu suntem tocmai greu de 
remarcat. 

— Trebuie să găsim un loc unde... începu Nicholas 
Flamel. 

Polițistul care venea alergând de după colț părea să nu 
aibă mai mult de nouăsprezece ani - înalt, subțire şi greoi -, 
cu obrajii roşii, strălucitori şi cu puful unui început de 
mustață pe buza superioară. Ţinea o mână pe tocul armei, 
iar cu cealaltă îşi ţinea chipiul. Derapă încercând să se 
oprească drept în faţa lor şi scoase un scurt icnet de 
surpriză, în timp ce bâjbâia după pistol în tocul acestuia. 

— Hei! Arrêtez! 

Nicholas se năpusti spre el şi Josh văzu efectiv ceața 
verde scurgându-se din mâna Alchimistului, înainte ca 
degetele sale să treacă peste pieptul poliţistului. Lumina de 
culoarea smaraldului contură trupul poliţistului ca o flacără 
verde, strălucitoare, iar apoi bărbatul pur şi simplu căzu 
grămadă la pământ. 

— Ce-ai făcut? întrebă Josh şoptind îngrozit. Îl privi pe 


11 Opriţi-vă! (în Ib. franceză, în original). 


tânărul poliţist care zăcea nemişcat pe jos şi i se făcu brusc 
frig şi greață. L-ai... l-ai... omorât? 

— Nu, spuse Flamel cu o voce obosită. Doar i-am 
supraîncărcat aura. Cam ca un şoc electric. Se va trezi în 
scurt timp, cu o durere de cap. işi apăsă tâmplele cu 
degetele, masând numai deasupra ochiului stâng. Sper că 
nu va fi la fel de neplăcută ca a mea, adăugă el. 

— Ştii, zise Scathach pe un ton aspru, că mica ta 
manifestare îi va fi indicat lui Machiavelli poziţia noastră. 
Nările îi fremătau, iar Josh inspiră adânc; aerul din jurul lor 
mirosea a mentă - mireasma distinctivă a puterii lui 
Nicholas Flamel. 

— Ce altceva aş fi putut să fac? protestă Nicholas. Aveai 
mâinile ocupate. 

Scatty îşi răsfrânse buzele dezgustată. 

— AŞ fi putut să-l dobor. Aminteşte-ţi, cine a ieşit din 
închisoarea Lubianka cu mâinile încătuşate la spate? 

— Despre ce vorbeşti? Unde e Lubianka? întrebă Josh 
încurcat. 

— Moscova. Nicholas îl privi pieziş pe Josh. Nu întreba; e 
o poveste lungă, murmură el. 

— El era pe punctul de a fi împuşcat ca spion, zise 
Scathach pe un ton voios. 

— O poveste foarte lungă, repetă Flamel. 

Urmându-i pe Scathach şi pe Flamel pe străzile 
întortocheate din Montmartre, Josh îşi aminti cum îl 
descrisese John Dee pe Nicholas Flamel cu numai o zi în 
urmă. „A fost multe de-a lungul timpului: medic şi bucătar, 
vânzător de cărţi, soldat, profesor de limbi străine şi de 
chimie, atât om al legii, cât şi hoţ. Dar acum este, şi a fost 
dintotdeauna, un mincinos, un şarlatan şi un escroc.” 

„Şi spion”, adăugă Josh în minte. Se întreba dacă Dee 
ştia asta. Îl examină pe bărbatul care arăta chiar banal: cu 
părul tuns scurt şi cu ochii de culoare deschisă, îmbrăcat în 
jeanşii săi şi cu un tricou sub o jachetă ponosită din piele 
neagră, ar fi trecut neobservat pe orice stradă, în orice oraş 
din lume. Totuşi, era oricum altcumva decât banal: născut 
în anul 1330, pretindea că lucrează pentru binele omenirii, 


ascunzând Codexul de Dee şi de creaturile terifiante şi 
tenebroase pe care acesta le slujea, Străbunii Întunecaţi. 

Dar Flamel pe cine slujea? se întrebă Josh. Cine era de 
fapt nemuritorul Nicholas Flamel? 


Capitolul Şapte 


Ţinându-şi bine în frâu accesul de furie, Niccolò 
Machiavelli păşi călcând apăsat pe treptele de la Sacré- 
Coeur, ceața încolăcindu-se şi învârtejindindu-se în urma lui 
ca o mantie. Deşi aerul începuse să se limpezească încă era 
impregnat de parfumul de vanilie. Machiavelli îşi dădu 
capul pe spate şi inspiră adânc, trăgând puternic mirosul pe 
nări. Avea să-şi amintească această mireasmă, era la fel de 
aparte ca o amprentă. Toţi cei de pe planetă posedau o 
aură - câmpul electric care înconjura corpul omenesc -, iar 
când acel câmp electric era concentrat şi dirijat, 
interacţiona cu sistemul de endorfine şi cu glandele 
suprenale ale posesorului ca să producă un miros unic 
pentru acea persoană: un miros-semnătură. Machiavelli mai 
inspiră o dată. Aproape că putea să guste vanilia din aer, 
proaspătă, limpede şi pură: mirosul unei puteri crude, încă 
neinstruite. 

Şi, în momentul acela, Machiavelli ştiu fără tăgadă că 
Dee avea dreptate: acesta era mirosul unuia din legendarii 
gemeni. 

— Vreau să închideţi toată zona! rosti scurt Machiavelli 
spre semicercul format de ofiţerii superiori de poliţie care 
se adunaseră la poalele scărilor, în piaţa Wilette. Vreau 
cordoane pe fiecare stradă, alee sau cale dintre Rue 
Custine şi Rue Coulaincourt, de la Boulevard de Clichy la 
Boulevard de Rochechouart şi Rue de Clignancourt. Vreau 
ca oamenii ăştia să fie găsiţi! 

— Tocmai sugerati să închidem Montmartre, spuse un 
poliţist foarte bronzat în liniştea care se lăsase. Îşi privi 
colegii în căutare de sprijin, dar niciunul nu îndrăzni să-l 
privească în ochi. Suntem în plin sezon turistic, protestă el, 
privindu-l din nou pe Machiavelli. 

Machiavelli se răsti la căpitan, faţa fiindu-i la fel de 
imobilă ca măştile pe care le colecţiona. Ochii săi cenuşii şi 
reci îl săgetară pe bărbatul respectiv, dar, când i se adresă, 
vocea îi era calmă şi reţinută, abia mai puternică decât o 


şoaptă. 

— Ştii cine sunt eu? întrebă, pe un ton moderat. 

Căpitanul, un veteran decorat al Legiunii Străine 
Franceze, simţi un nod în gât când se uită în ochii de 
culoarea pietrei ai bărbatului din faţa sa. Umezindu-şi 
buzele uscate instantaneu, spuse: 

— Dumneavoastră sunteţi monsieur Machiavelli, noul şef 
al Direction Generale de la Sécurité Exterieure. Dar, 
domnule, aceasta e o problemă de competenţa poliţiei, şi 
nu una de securitate externă. N-aveţi autoritatea să... 

— Fac din asta o problemă de competenţa DSGE, îl 
întrerupse Machiavelli pe un ton calm. Atribuţiile mele sunt 
fixate în mod direct de către preşedintele statului. La 
nevoie, voi închide tot oraşul. Vreau ca aceşti oameni să fie 
găsiţi. In seara aceasta a fost prevenită o catastrofa. Arătă 
vag cu mâna în direcţia Bazilicii Sacre-Coeur care începea 
să se zărească din ceața ce se tot subţia. Cine ştie ce alte 
lucruri îngrozitoare au mai plănuit? Vreau un raport la 
fiecare oră, încheie el şi, fără să aştepte un răspuns, se 
întoarse şi porni spre maşina lui, unde şoferul îmbrăcat într- 
un costum de culoare închisă aştepta cu mâinile încrucişate 
la pieptul său masiv. Şoferul, a cărui faţă era pe jumătate 
ascunsă de ochelarii de soare mari, cu lentile tip oglindă, 
deschise portiera şi apoi o închise cu grijă în urma lui 
Machiavelli. După ce se urcă în maşină, se aşeză răbdător, 
cu mâinile pe care purta mănuşi negre puse pe volanul în 
husă de piele, aşteptând instrucţiuni. Geamul despărțitor 
din habitaclul maşinii se deschise cu un bâzâit. 

— Flamel e la Paris. Oare unde s-ar duce? întrebă 
Machiavelli fără nici un preambul. 

Creatura cunoscută ca Dagon îl slujise pe Machiavelli de 
aproape patru sute de ani. Era numele sub care fusese 
cunoscut de un mileniu şi, în ciuda înfăţişării sale, nu fusese 
niciodată nici măcar pe departe om. Răsucindu-se în 
scaunul său, îşi scoase ochelarii de soare. In penumbra din 
interiorul maşinii ochii lui erau bulbucaţi, asemănători celor 
ai peştilor, imenşi şi apoşi îndărătul unei pelicule limpezi, 
inexpresive. Când vorbi, două şiruri de dinţi mărunți, 


zimţaţi se zăriră în spatele buzelor subţiri. 

— Cine sunt aliaţii lui? întrebă Dagon schimbând limba 
dintr-o franceză deplorabilă într-o italiană atrăgătoare 
înainte de a redeveni limba bolborosit-lichidă a tinereţii sale 
demult pierdute. 

— Flamel şi nevasta lui au fost întotdeauna nişte 
singuratici, spuse Machiavelli. De asta au şi supravieţuit 
atâta. Din câte ştiu eu, n-au mai locuit în oraşul ăsta încă 
de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. 

Îşi scoase laptopul subţire, de culoare neagră şi îşi trecu 
degetul arătător peste cititorul de amprente integrat. 
Maşinăria bipăi şi monitorul se trezi la viaţă. 

— Dacă au sosit printr-o poartă de energie magnetică 
înseamnă că au venit nepregătiţi, zise Dagon cu voce 
umedă. Fără bani, fără paşapoarte, fără alte haine în afara 
celor de pe ei. 

— Întocmai, şopti Machiavelli. Aşa că vor trebui să-şi 
găsească un aliat. 

— Om sau nemuritor? întrebă Dagon. 

Machiavelli se gândi o clipă. 

— Un nemuritor, spuse el în cele din urmă. Nu sunt sigur 
dacă ei cunosc mulţi oameni obişnuiţi în acest oraş. 

— Deci, ce nemuritori locuiesc acum în Paris? întrebă 
Dagon. 

Degetele italianului apăsau o serie complicată de taste, 
apoi pe monitor se deschise directorul numit Temp. 
Conţinea duzini de documente .jpg, .bmp şi .tmp. 
Machiavelli puse cursorul pe unul dintre ele şi apăsă tasta 
Enter. În centrul monitorului apăru o casetă. 

„Introduceţi parola.” 

Degetul lui subţire ţăcănea pe tastatură scriind parola 
„Del mondo di trattare i suddito della Val di Chiana ribellati” 
şi o bază de date codificată cu criptarea imposibil de spart 
256-bit AES”, aceeaşi utilizată de majoritatea guvernelor 
pentru dosarele lor ultrasecrete, se deschise clipind. Pe 
parcursul îndelungatei sale vieţi, Niccolò Machiavelli 


12 AES - Advanced Encryption Standard (Sistem Avansat de Criptare) 
(ntr): 


adunase o avere imensă, dar el socotea că numai acest 
fişier constituia tezaurul său cel mai de preţ. Era un dosar 
complet, care cuprindea date despre fiecare nemuritor aflat 
încă în viaţă în secolul al XXI-lea, alcătuit de către reţeaua 
lui de spioni de pe tot globul pământesc - mulţi dintre ei 
neştiind măcar că lucrau pentru el. Parcurse numele. Nici 
măcar stăpânii lui, Străbunii Întunecaţi, nu ştiau că el 
poseda această listă şi era convins că unii ar fi fost tare 
nefericiţi dacă ar fi aflat că el cunoştea şi poziţiile, şi 
atribuţiile aproape tuturor Străbunilor şi ale Străbunilor 
Întunecaţi care încă hălăduiau pe pământ sau pe 
Tărâmurile Umbrelor situate la marginea acestei lumi. 

Cunoaşterea, după cum ştia Machiavelli, înseamnă 
putere. 

Deşi existau trei foldere dedicate lui Nicholas şi lui 
Perenelle Flamel, informaţia era foarte săracă. Existau sute 
de intrări, fiecare fiind un raport al faptului că ei fuseseră 
văzuţi de la presupusul lor deces din 1418. Fuseseră zăriţi 
pe aproape toate continentele - cu excepţia Australiei. In 
ultimii o sută cincizeci de ani, locuiseră în America de Nord, 
cu o primă reperare confirmată şi verificată în ultimul secol, 
care avusese loc în Buffalo, New York, în septembrie 1901. 
Sări la secţiunea marcată Asociati nemuritori cunoscuți. Era 
goală. 

— Nimic. Nu am nici o înregistrare a vreunei asocieri a lui 
Flamel cu alţi nemuritori. 

— Dar acum, s-a întors la Paris, zise Dagon, balonaşe de 
lichid formându-i-se pe buze în timp ce vorbea. Îşi va căuta 
prietenii vechi, adăugă el. Işi vor lăsa garda jos. Şi, 
indiferent de cât de mult timp a trăit Flamel departe de 
acest oraş, el încă îl consideră ca fiind căminul său. 

Niccolò Machiavelli privi partea superioară a monitorului. 
| se reamintise din nou cât de puţin ştia despre credinciosul 
lui angajat. 

— Dar căminul tău, Dagon, unde este? îl întrebă el. 

— S-a dus. S-a dus de mult. 

O pieliţă transparentă luci peste imenşii lui globi oculari. 

— De ce ai rămas cu mine? se întrebă Machiavelli cu 


voce tare. De ce nu i-ai căutat pe ceilalţi asemenea ţie? 

— Nici ei nu mai există. Sunt ultimul din neamul meu şi, 
în plus, tu nu eşti prea diferit de mine. 

— Dar tu nu eşti om, spuse Machiavelli pe un ton blând. 

— Dar tu eşti? îl întrebă Dagon cu ochii larg deschişi, fără 
să clipească. 

Machiavelli făcu o pauză lungă înainte de a încuviinţa şi 
de a-şi îndrepta din nou atenţia asupra monitorului în cele 
din urmă. 

— Deci căutăm pe cineva pe care soţii Flamel să-l fi 
cunoscut de pe vremea când locuiau aici. Şi mai ştim că n- 
au mai fost în oraşul ăsta încă din secolul al XVIII-lea, aşa 
că e bine să ne limităm la nemuritorii care erau prin zonă 
atunci. Degetele lui tastau filtrând rezultatele. Numai şapte. 
Cinci ne sunt credincioşi nouă. 

— Şi ceilalţi doi? 

— Catherine de Medici locuieşte dincolo de Rue du 
Dragon. 

— Dar ea nu e franţuzoaică, mormăi Dagon băţos. 

— Ei bine, a fost mama a trei dintre regii francezi, spuse 
Machiavelli cu un zâmbet fără pereche. Dar ea este 
credincioasă doar sieşi... Vocea i se pierdu, iar el îşi 
îndreptă trupul. Dar ce avem noi aici? 

Dagon rămase nemişcat. 

Niccolò Machiavelli întoarse monitorul computerului 
astfel încât servitorul lui să poată vedea fotografia unui 
bărbat care privea drept în obiectivul aparatului foto, în 
ceea ce era în mod evident o poză afectată, pentru un clip 
publicitar. Părul des, buclat şi negru îi cădea până pe umeri, 
încadrând o faţă rotundă. Ochii erau de un albastru 


pătrunzător. 
— Nu-l cunosc pe bărbatul ăsta, zise Dagon. 
— Oh, dar eu îl cunosc. Il cunosc foarte bine. Este 


nemuritorul cunoscut cândva drept contele de Saint- 
Germain. A fost magician, inventator, muzician... şi 
alchimist. Machiavelli închise programul şi opri computerul. 
Saint-Germain a fost, de asemenea, şi elevul lui Nicholas 
Flamel. Şi locuieşte în Paris acum, încheie el triumfător. 


Dagon zâmbi, gura sa formând un O perfect, plină de 
dinţi ca nişte lame de ras. 

— Flamel ştie că Saint-Germain e aici? 

— Habar n-am. Nimeni nu ştie măsura cunoştinţelor lui 
Flamel. 

Dagon îşi împinse ochelarii la locul lor. 

— Şi eu care credeam că tu le ştii pe toate. 


Capitolul Opt 


— Avem nevoie de odihnă, spuse Josh în cele din urmă. 
Nu mai pot să fac un pas. 

Se opri şi se rezemă de o clădire, aplecându-se şi 
respirând greu. Orice răsuflare era un efort şi începu să 
vadă puncte negre dansându-i în faţa ochilor. Dintr-un 
moment în altul, avea să vomite. Uneori, se simţea aşa 
după antrenamentul la fotbal şi ştia din propria experienţă 
că avea nevoie să se aşeze si să-şi introducă ceva lichide în 
propriul sistem. 

— Are dreptate. Scatty se întoarse către Flamel. Trebuie 
să ne odihnim măcar puţin. 

Ea încă o căra pe Sophie în braţe şi, odată cu prima 
geană de lumină cenuşie licărind dinspre est, peste 
acoperişurile Parisului, începuseră să apară primii muncitori 
matinali. Fugarii continuaseră să meargă pe străduţele 
laterale întunecate, iar, până acum, nimeni nu dăduse 
atenţie ciudatului grup, însă asta avea să se schimbe rapid 
pe măsură ce străzile se umpleau mai întâi de parizieni, 
apoi de turişti. 

Nicholas stătea în capătul unei străduţe înguste. Privi în 
susul şi în josul străzii înainte de a se întoarce să privească 
peste umăr. 

— Trebuie să ne grăbim, protestă el. Fiecare secundă de 
întârziere îl aduce pe Machiavelli mai aproape de noi. 

— Nu putem, spuse Scatty. Îl privi pe Flamel şi, preţ de 
numai o clipă, ochii ei verzi şi strălucitori scânteiară. 
Gemenii trebuie să se odihnească, zise, după care adăugă 
pe un ton blând: Şi noi la fel, Nicholas. Eşti terminat. 

Alchimistul o privi cercetător şi apoi încuviinţă, iar umerii 
i se încovoiară. 

— Ai dreptate, desigur. Voi face precum spui. 

— Oare ne-am putea caza într-un hotel? sugeră Josh. 

Era dureros de obosit, avea senzaţia că are nisip în ochi 
şi în gât, capul îi bubuia. 

Scatty scutură din cap. 


— Ne-ar cere paşapoartele... 

Sophie se agită în braţele ei, iar Scathach o puse uşor pe 
pământ şi o sprijini de perete. 

Josh fu imediat lângă ea. 

— Te-ai trezit, spuse el cu uşurare în glas. 

— N-am dormit de-a binelea, răspunse Sophie simţindu-şi 
limba prea umflată. Eram conştientă de tot ce se întâmpla, 
dar era ca şi când priveam din afară. Ca şi cum urmăream 
ceva la televizor. Işi apăsă cu putere mâinile pe ceafă în 
timp ce îşi rotea gâtul. Au! Doare! 

— Ce anume doare? întrebă Josh îndată. 

— Totul. 

Încercă să se întindă, dar muşchii încordaţi protestară, iar 
o migrenă îi pulsa în spatele ochilor. 

— E cineva aici pe care să-l puteţi chema în ajutor? Josh 
se uita de la Nicholas la Scathach. Mai există nemuritori sau 
Străbuni? 

— Există nemuritori şi Străbuni pretutindeni, spuse 
Scatty. Câţiva sunt la fel de prietenoşi ca şi noi, adăugă ea 
cu un zâmbet lipsit de umor. 

— Poate că există nemuritori în Paris, fu de acord Flamel, 
dar n-am nici cea mai vagă idee unde să găsim unul şi, 
chiar de-aş ştii, n-aş avea idee până unde merge loialitatea 
lor. Perenelle ar şti, adăugă el cu o undă de tristeţe în glas. 

— Bunica ta ar putea şti? o întrebă Josh pe Scatty. 

Războinica îi aruncă o privire. 

— Cu siguranţă ar şti. Se întoarse spre Sophie. Printre 
toate amintirile tale, ai putea găsi ceva despre nemuritorii 
sau Străbunii care locuiesc în Paris? 

Sophie închise ochii şi încercă să se concentreze, dar 
scenele şi imaginile care se succedau cu viteza luminii - o 
ploaie de foc ce curgea dintr-un cer roşu ca sângele, o 
piramidă cu vârful teşit pe punctul de a fi acoperită de un 
val gigantic - erau haotice şi înspăimântătoare. Începu să 
dea din cap, apoi se opri. Şi cea mai simplă mişcare îi 
provoca dureri. 

— Nu pot să gândesc, oftă ea. Am capul atât de plin încât 
am senzaţia că o să-mi explodeze. 


— Vrăjitoarea ar putea şti, spuse Flamel, dar nu avem 
cum să o contactăm. Nu are telefon. 

— Dar vecini, prieteni? întrebă Josh. Se întoarse către 
sora lui. Ştiu că nu vrei să te gândeşti la asta, dar trebuie. E 
important. 

— Nu mă pot gândi... începu Sophie privind în gol şi 
scuturându-şi capul. 

— Nu te gândi. Răspunde doar, rosti repede Josh. Inspiră 
scurt şi îşi cobori tonul, vorbind încet: Surioară, care e cel 
mai bun prieten din Ojai al Vrăjitoarei din Endor? 

Ochii de un albastru-deschis ai lui Sophie se închiseră 
iarăşi, iar ea se clătină ca şi cum ar fi fost pe punctul de a 
leşina. Când îşi deschise ochii din nou, dădu din cap. N-are 
prieteni acolo. Dar toţi o cunosc. Poate că am putea 
telefona la magazinul de lângă al ei... sugeră ea. Apoi, dădu 
iarăşi din cap. E o oră prea târzie acolo. 

Flamel dădu aprobator din cap: 

— Sophie are dreptate; la ora asta din noapte, trebuie că 
e închis. 

— Bine, se poate să fie închis, căzu Josh de acord, o undă 
de încântare răzbătându-i din glas, dar, când am plecat din 
Ojai, acolo era haos. Şi nu uita, am intrat cu un Hummer în 
fântâna din Libbey Park; asta trebuie să fi atras atenţia 
cuiva. Pun pariu că poliţia şi presa sunt acolo chiar acum. 
lar presa ar putea răspunde la unele întrebări, dacă le-am 
pune pe cele potrivite. Vreau să spun, dacă magazinul 
Vrăjitoarei a fost distrus, cu siguranţă, sunt în căutarea unei 
poveşti. 

— S-ar putea să meargă... începu Flamel. Trebuie doar să 
ştiu numele ziarului. 

— Ojai Valley News, 646-1476, spuse imediat Sophie. 
Măcar atât îmi amintesc... sau Vrăjitoarea o face, adăugă 
ea, iar apoi se cutremură. Existau atât de multe amintiri în 
mintea ei, atât de multe gânduri şi idei... şi nu numai 
înspăimântătoarele şi fantasticele imagini despre oameni şi 
despre locuri care nu ar fi trebuit niciodată să fi existat, dar 
şi gânduri cât se poate de banale: numere de telefon şi 
reţete, nume şi adrese ale unor oameni despre care nu 


auzise vreodată, imagini din vechi emisiuni TV, afişe de 
filme. Ştia chiar şi numele fiecărui cântec al lui Elvis 
Presley. 

Dar toate acestea constituiau amintirile Vrăjitoarei. Şi, 
acum, trebuia să se străduiască să-şi amintească propriul 
număr de mobil. Ce avea să se întâmple dacă amintirile 
Vrăjitoarei aveau să devină atât de puternice încât să le 
şteargă pe ale ei? Incercă să se concentreze asupra 
chipurilor părinţilor ei, Richard şi Sara. Sute de chipuri 
licăreau în trecere, imagini de siluete cioplite în piatră, 
capete de statui gigantice, picturi mâăzgălite pe pereţii 
clădirilor, mici forme gravate pe cioburi de lut. Sophie simţi 
că o ia razna, De ce nu putea să-şi aducă aminte chipurile 
părinţilor ei? Inchizându-şi ochii, se concentră din răsputeri 
asupra ultimei dăţi când îi văzuse pe mama şi pe tatăl ei. Ar 
fi fost cam cu trei săptămâni în urmă, chiar înainte ca ei să 
fi plecat să facă săpături în Utah. Şi mai multe chipuri se 
rostogoleau în spatele ochilor închişi ai lui Sophie: imagini 
pe resturi de pergamente, fragmente de manuscrise sau 
tablouri în ulei crăpate, chipuri din fotografii sepia 
decolorate, din ziare, neclare... 

— Sophie? 

Şi, deodată, într-o străfulgerare de culori, chipurile 
părinţilor i se iviră în minte, iar Sophie simţi cum amintirile 
Vrăjitoarei păliră şi ale ei ieşiră la suprafaţă. Brusc, ştiu şi 
numărul ei de mobil. 

— Surioară? 

Deschise ochii şi clipi uitându-se la fratele ei. Acesta 
stătea drept în faţa sa, aproape înlăcrimat, cu privirea 
îngrijorată. 

— Sunt în regulă, şopti ea. Încercam să-mi amintesc 
ceva. 

— Ce? 

Ea încercă să zâmbească: 

— Numărul meu de mobil. 

— Numărul tău de mobil? De ce? El se opri şi apoi 
adăugă: Nimeni nu-şi aminteşte niciodată propriul număr 
de mobil. Când ţi-ai telefonat ultima dată? 


Strângând în palme cănile aburinde cu ciocolată amăruie, 
caldă, Sophie şi Josh stăteau aşezaţi unul în faţa celuilalt 
într-o cafenea deschisă toată noaptea, goală de altfel, 
aproape de staţia Gare du Nord Metro”. Dincolo de tejghea 
era un singur angajat, un vânzător cu capul ras, purtând 
invers un ecuson pe care era scris numele ROUX. 

— Trebuie să fac un duş, spuse Sophie pe un ton hotărât. 
Trebuie să mă spăl pe cap şi pe dinţi şi trebuie să-mi 
schimb hainele. Mă simt de parcă au trecut zile în şir de 
când am făcut duş ultima oară. 

— Cred că au trecut câteva zile. Arăţi îngrozitor, fu Josh 
de acord. Se întinse şi îndepărtă o şuviţă de păr blond ce se 
lipise pe obrazul surorii lui. F 

— Mă simt îngrozitor, şopti Sophie. lţi aminteşti când am 
fost vara trecută pe plaja Long Beach şi am mâncat toată 
îngheţata aia, apoi am mâncat crenvurşti picanţi şi cartofi 
prăjiţi spiralaţi!* şi am băut porţia aia dublă de bere de 
sasafras!5? 

Josh zâmbi răutăcios: 

— Şi când mi-ai terminat aripioarele de pui? Ș; îngheţata! 

Sophie zâmbi amintindu-şi, dar zâmbetul îi pieri rapid. 
Deşi temperatura din ziua aceea depăşise 40 de grade 
Celsius, ea începuse să tremure, broboane de transpiraţie 
rece ca gheaţa curgându-i pe şira spinării în timp ce o 
gheară de fier îi strângea stomacul. Din fericire, nu-şi 
legase centura de siguranţă înainte să fi vomitat, dar 
rezultatele oricum au fost spectaculos de dezagreabile, iar 
maşina fusese inutilizabilă pentru cel puţin o săptămână 


15 Metroul Gara de Nord (în Ib. franceză, în original). 

14 Sortiment de cartofi prăjiţi în formă de spirală, de multe ori având 
o culoare portocalie datorită condimentelor adăugate (n.tr.). 

15 Băutură carbonatată, îndulcită, obţinută prin fermentația plantei 
de sasafras; în două variante: alcoolizată şi nealcoolizată. Sasafrasul 
este o plantă de culoare verde-deschis, din ale cărei frunze se poate 
produce un condiment foarte căutat, fie în formă proaspătă, fie uscată. 
Şi rădăcina de sasafras este utilă în bucătărie, având bune proprietăţi 
aromatice. Tradițional, planta provine din America de Nord, unde 
sasafrasul era folosit la felurile de mâncare picante, tocăniţe, supe, 
mâncare de peşte sau de came. (n.tr.). 


după aceea. 

— Exact aşa mă simt acum: transpiraţie rece, tremurat, 
dureri peste tot. 

— Păi, măcăr încearcă să nu vomiţi aici, murmură Josh. 
Nu cred că Roux, veselul nostru ospătar, va fi foarte 
impresionat. 


Roux lucra la cafenea de peste patru ani şi, în acest timp, 
fusese de două ori victimă a unui jaf, ameninţat de multe 
ori, dar niciodată rănit. Cafeneaua deschisă toată noaptea 
văzuse tot soiul de personaje ciudate şi adesea periculoase 
intrând pe uşă şi Roux hotări că acest cvartet neobişnuit se 
încadra în prima categorie, ba poate chiar în ambele. Cei 
doi adolescenţi erau murdari şi miroseau urât, arătau 
îngroziţi şi păreau epuizați. Bărbatul mai în vârstă - poate 
bunicul puştilor, se gândi Roux - nu era într-o formă mult 
mai bună. Numai cea de-a patra membră a grupului - 
femeia tânără, cu părul roşu, cu ochii verzi, purtând un top 
negru, pantaloni negri şi bocanci soldăţeşti - era curată şi 
strălucitoare. Se întreba în ce relaţie de rudenie se afla cu 
ceilalţi; cu siguranţă, nu părea să fie înrudită cu niciunul 
dintre ei, dar băiatul şi fata semănau destul de bine pentru 
a fi gemeni. 

Roux ezitase când bătrânul scosese un card de credit 
pentru a plăti cele două ciocolate calde. De obicei, oamenii 
plăteau cu bani gheaţă pentru ceva atât de ieftin, iar el se 
întrebă dacă nu cumva cardul fusese furat. 

— Am rămas fără euro, zise bătrânul zâmbind. Poţi să 
baţi douăzeci şi să-mi dai rest ceva mărunţiş? Roux se 
gândi că vorbea franceza cu un accent anume, demodat, cu 
o cadență aproape formală. 

— Este strict împotriva politicii noastre... începu Roux, 
dar o altă ocheadă aruncată roşcatei cu privirea tăioasă îl 
făcu să se răzgândească. Încercă să zâmbească şi îi spuse: 
Sigur, pot să fac asta. Dacă totuşi cardul fusese raportat ca 
furat, nu ar fi fost scanat de aparat. 

— Ţi-aş fi foarte recunoscător. Bărbatul zâmbi. Şi ai putea 
să-mi dai nişte fise? 


Roux înregistră în casa de marcat opt euro pentru cele 
două ciocolate calde şi trecu cardul Visa prin aparat pentru 
douăzeci de euro. Fu surprins să constate că era un card de 
credit american; după accent, ar fi jurat că omul era 
francez. Cu o mică întârziere, cardul fu acceptat, iar el 
scăzu costul celor două băuturi şi dădu restul în monede de 
unu şi doi euro. Roux reveni la manualul de matematică 
ascuns sub tejghea. Se înşelase asupra grupului. Nu era 
pentru prima dată şi nu avea să fie nici ultima. Erau 
probabil vizitatori de-abia coborâţi din vreunul dintre 
trenurile de dimineaţă; nimic ieşit din comun. 

Ei bine, poate nu toţi. Ţinându-şi capul aplecat, îşi ridică 
doar ochii pentru a se uita la tânăra cu părul roşu. Stătea în 
picioare cu spatele la el, vorbind cu bărbatul. Apoi, încet şi 
sigur, se întoarse să-l privească. li oferi un zâmbet de-abia 
schiţat, iar Roux descoperi brusc că manualul lui era foarte 
interesant. 


Flamel stătea la tejgheaua din cafenea şi se uita la 
Scathach. 

— Vreau ca tu să rămâi aici, spuse el încetişor, trecând 
de la franceză la latină. Ochii lui erau îndreptaţi spre locul 
unde gemenii stăteau aşezaţi şi îşi beau ciocolatele. 
Veghează asupra lor. Mă duc să caut un telefon. 

Umbra încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Ai grijă! Dacă se întâmplă ceva şi ne despărţim, hai să 
ne întâlnim în Montmartre. Machiavelli nu s-ar aştepta să 
revenim în acelaşi loc. Vom aştepta în faţa unuia dintre 
restaurante - poate La Maison Rose!“ - timp de cinci minute 
la fiecare oră. 

— De acord! Dar dacă nu mă întorc până la prânz, 
continuă el şi mai încet, vreau să-i iei pe gemeni şi să pleci. 
— Nu te voi abandona, spuse Scathach pe un ton egal. 

— Dacă nu mă întorc înseamnă că Machiavelli m-a prins, 
spuse Alchimistul cu seriozitate. Scathach, nici măcar tu nu 
mă vei putea salva din ghearele armatei lui. 


16 Casa trandafirie (în Ib. franceză, în original). 


— Am mai avut de-a face cu armate până acum. 

Flamel îşi întinse mâna şi o puse pe umărul Războinicei. 

— Gemenii reprezintă prioritatea noastră acum. Trebuie 
protejaţi cu orice preţ. Continuă pregătirea lui Sophie. 
Găseşte pe cineva să-l Trezească pe Josh şi pregăteşte-l. Şi 
salveaz-o pe draga mea Perenelle dacă poţi. lar, dacă mor, 
spune-i că fantoma mea o va găsi, adăugă el. Apoi, înainte 
ca ea să mai poată spune ceva, se răsuci pe călcâie şi ieşi 
în aerul rece de dinaintea ivirii zorilor. 

— Să vii repede înapoi... şopti Scatty, dar Flamel 
dispăruse. 

Dacă ar fi fost prins, se decise ea, indiferent ce spusese 
el, avea de gând să sfâşie tot oraşul în bucăţi până ce avea 
să-l găsească. Inspirând adânc, privi peste umăr şi-l 
descoperi pe vânzătorul cu capul ras uitându-se lung la ea. 
Pe o parte a gâtului lui era tatuată o pânză de păianjen şi 
ambii lobi ai urechilor erau plini de cel puţin câte o duzină 
de cerceluşi. Se întreba cât de dureros fusese, dar carnea ei 
se vindeca pur şi simplu foarte repede, astfel încât nu i se 
termina bine de făcut piercingul, că se şi astupa gaura. 

— Ceva de băut? întrebă Roux zâmbind emoţionat, o 
biluţă metalică fiind vizibilă pe limba lui. 

— Apă, spuse Scatty. 

— Desigur. Perrier? 

— De la robinet. Fără gheaţă, adăugă ea şi se întoarse 
pentru a se alătura gemenilor. 

Răsuci un scaun şi îl încălecă, sprijinindu-şi braţele pe 
spătar şi lăsându-şi bărbia pe braţe. 

— Nicholas a plecat să încerce să ia legătura cu bunica 
mea, ca să vadă dacă ea cunoaşte pe cineva aici. Nu prea 
ştiu sigur ce-o să facem dacă nu reuşeşte. 

— De ce? întrebă Sophie. 

Scatty clătină din cap. 

— Nu mai trebuie să ieşim pe străzi. Am fost norocoşi că 
am reuşit să ne îndepărtăm de Sacre-Coeur înainte ca 
poliţia să izoleze zona. Fără îndoială că până acum l-au 
găsit pe polițistul acela ameţit, aşa că zona cercetată 
probabil că s-a extins, iar patrulele au semnalmentele 


noastre. E doar o chestiune de timp până ce vom fi 
reperaţi. 

— Şi ce se va întâmpla atunci? se întrebă Josh cu voce 
tare. 

Zâmbetul lui Scathach fu terifiant. 

— Vor înţelege de ce sunt numită Războinica. 

_ — Dar ce se va întâmpla dacă vom fi prinşi? insistă Josh. 
Incă socotea aproape de neînțeles ideea de a fi vânaţi de 
poliţişti. 

Aproape că era mai uşor să-şi imagineze că sunt vânaţi 
de creaturi mitice sau de oameni nemuritori. Ce ni se va 
întâmpla? 

— Aţi fi predaţi lui Machiavelli. Străbunii Întunecaţi v-ar 
considera un premiu pe cinste. 

— Ce... Sophie îl privi rapid pe fratele ei. Ce ne-ar face? 

— N-ai vrea să ştii, spuse Scathach pe un ton sincer, dar 
crede-mă când îţi spun că n-ar fi ceva plăcut. 

— Dar tu? întrebă Josh. 

— Nu am niciun prieten în rândul Străbunilor Întunecaţi, 
zise blând Scathach. Le sunt duşman de peste două mii 
cinci sute de ani. Imi imaginez că au pregătită pentru mine 
o închisoare cu totul specială pe Tărâmul Umbrelor. Ceva 
rece şi umed. Ei ştiu că eu urăsc asta. Zâmbi, vârfurile 
dinţilor apăsându-i buzele. Dar încă nu ne-au prins, 
continuă ea pe un ton voios, şi nici n-o să ne prindă cu 
uşurinţă. Se întoarse pentru a o privi chiorâş pe Sophie. 
Arăţi îngrozitor! 

— Mi s-a mai spus, fu de acord Sophie ţinând cana cu 
ciocolată aburindă cu ambele mâini şi ducând-o la buze. 
Respiră adânc. Putea simţi toate subtilităţile bogatei arome 
a ciocolatei şi îşi simţea stomacul chiorăindu-i, reamintindu- 
i că trecuse foarte mult timp de când mâncaseră. Simţea pe 
limbă gustul amar al ciocolatei atât de fierbinţi încât îi 
aducea în ochi lacrimi din belşug şi îşi aminti că citise 
undeva că ciocolata europeană avea un conţinut mai ridicat 
de cacao decât cea americană cu care crescuse. 

Scatty se aplecă şi îşi cobori tonul: 

— Trebuie să vă acordaţi timp pentru a vă reveni după 


tot stresul prin care aţi trecut. Călătoria dintr-un capăt al 
lumii în celălalt printr-o poartă de energie magnetică îşi 
cere tributul - mi s-a spus că seamănă cu o substanţială 
diferenţă de fus orar. 

— Şi bănuiesc că tu nu eşti afectată de aşa ceva, 
murmură Josh. In familia lor era o glumă legată de faptul că 
el s-ar putea alege cu o desincronizare circadiană!” chiar şi 
călătorind în maşină dintr-un stat într-altul. 

Scatty dădu din cap: 

— Nu, pe mine nu mă afectează. Eu nu zbor. N-ai să mă 
prinzi niciodată în vreo chestie din aia. Doar fiinţele care 
dau din aripi sunt menite să se afle în ceruri. Deşi am 
încălecat pe un lungt? cândva. 

— Un lung? întrebă confuz Josh. 

— Ying lung, un dragon chinezesc, spuse Sophie. 

Scathach se răsuci spre fată. 

— Invocarea ceţii trebuie să-ţi fi distrus o mare parte din 
energia aurei. E important să nu-ţi foloseşti puterile din nou 
cât mai mult timp posibil. 

Trioul se rezemă iarăşi de spătarele scaunelor când Roux 
ieşi de după tejghea cu un pahar înalt plin cu apă. Il puse 
pe marginea mesei, schiţă un zâmbet emoţionat spre 
Scatty şi apoi se îndepărtă. 

— Cred că te place, zise Sophie surâzând imperceptibil. 

Scatty se întoarse să se uite urât la vânzător, dar 
gemenii îi văzură buzele arcuindu-i-se într-un zâmbet. 

— Are piercinguri, spuse ea destul de tare încât să audă 
şi el. Nu-mi plac băieţii cu piercinguri. 

Ambele fete zâmbiră pe când ceafa lui Roux se făcea de 
un roşu strălucitor. 

— De ce e important ca Sophie să nu-şi folosească 
puterile? întrebă Josh aducând discuţia înapoi la 


17 Stare fiziologică drept consecinţă a alterării ritmurilor circadiene 
(circadian - legat de o perioadă de 24 de ore); rezultat al unei călătorii 
pe distanţă foarte lungă. Fiecare fus orar are asociat un meridian numit 
„meridianul central al fusului orar”. Traversarea mai multor meridiane 
duce la desincronizarea ceasului biologic şi astfel toate procesele 
biologice sunt date peste cap. (n.tr.). 

18 Plămân, joc de cuvinte (n.tr.). 


comentariul făcut de Scatty. 

În mintea lui se pornise o alarmă. 

Scathach se aplecă peste masă şi atât Sophie, cât şi Josh 
se apropiară pentru a o auzi. 

— Odată ce o persoană îşi foloseşte toată energia 
naturală a aurei, puterile încetează să-i mai hrănească 
trupul pentru a putea să-i asigure combustibilul necesar. 

— Şi ce se întâmplă atunci? vru să ştie Sophie. 

— Aţi auzit vreodată de combustie umană spontană? 

Chipul lui Sophie era lipsit de orice expresie, dar Josh 
dădu din cap. 

— Am auzit. Oameni care pur şi simplu izbucnesc în 
flăcări fără vreun motiv anume: e o legendă urbană. 

Scatty negă: 

— Nu e nici o legendă. În decursul istoriei au fost 
înregistrate multe cazuri, zise ea pe un ton egal. Eu însămi 
am fost martoră la vreo două. Se poate întâmpla într-o 
fracțiune de secundă, iar focul, care de obicei porneşte din 
stomac şi plămâni, arde atât de puternic încât în urmă 
rămâne abia ceva mai mult decât nişte cenuşă. Sophie, 
trebuie să ai grijă acum. De fapt, aş vrea ca tu să-mi 
promiţi că n-ai să-ţi mai foloseşti puterile din nou azi, 
indiferent ce s-ar întâmpla. 

— lar Flamel ştie asta, spuse iute Josh, neputându-şi 
stăpâni furia din glas. 

— Desigur, răspunse Scatty pe un ton plat. 

— Şi n-a găsit de cuviinţă să ne spună şi nouă? rosti 
precipitat Josh. La auzul tonului ridicat, Roux privi spre ei, 
iar Josh inspiră adânc şi continuă într-o şoaptă aspră: Ce 
altceva nu ne spune? ceru el poruncitor. Ce altceva mai 
vine odată cu darul ăsta? 

Aproape că scuipă ultimele cuvinte. 

— Josh, totul s-a întâmplat atât de rapid, zise Scatty. Pur 
şi simplu, n-a fost timp să vă antrenăm sau să vă instruim 
în mod corespunzător. Dar aş vrea să-ţi aminteşti că 
Nicholas vă vrea binele. Încearcă să vă ferească de 
pericole. 

— N-am avut parte de pericole până l-am cunoscut, 


spuse Josh. 

Chipul lui Scatty se crispă, iar muşchii gâtului şi ai 
umerilor i se contractară. Ceva întunecat şi neplăcut licări 
în ochii ei verzi. 

Sophie se întinse şi îşi puse mâinile pe braţele lui Scatty 
şi Josh. 

— Ajunge, rosti ea cu o voce obosită. N-ar trebui să ne 
certăm între noi. 

Josh fu pe punctul de a-i răspunde, dar expresia de pe 
chipul epuizat al surorii lui îl sperie, aşa că încuviinţă. 

— Bine. Deocamdată, adăugă el. 

Scatty dădu şi ea din cap. 

— Sophie are dreptate. Se răsuci să-l privească pe Josh. E 
un mare ghinion că totul a căzut deodată pe capul lui 
Sophie. E mare păcat că puterile tale n-au fost Trezite. 

— Nu-ţi pare rău nici pe jumătate din cât îmi pare mie, 
zise el incapabil să-şi disimuleze amărăciunea din glas. In 
ciuda a tot ce văzuse şi chiar cunoscând pericolele, voia 
puterile pe care sora sa geamănă le avea. Totuşi, nu e prea 
târziu, nu-i aşa? întrebă repezit. 

Scatty scutură din cap: 

— Poţi fi Trezit oricând, dar nu ştiu cine ar avea puterea 
să te trezească. E nevoie de un Străbun pentru asta şi doar 
prea puţini dintre ei sunt înzestrați cu acest har special. 

— Ca de exemplu? întrebă el privind-o pe Scathach, dar 
cea care îi răspunse ca în transă fu sora lui: 

— În America, Black Annis?’ sau Persefona? ar putea s-o 
facă. 

Josh şi Scatty se întoarseră s-o privească. 

Surprinsă, Sophie clipi. 

— Cunosc numele, dar nici măcar nu ştiu cine sunt. 


1? Black Annis cunoscută, de asemenea, ca Black Agnes, creatură 
fantastică din folclorul englez. Imaginată ca o vrăjitoare cu faţa albastră 
şi cu gheare de fier, Neagra Annis este o cotoroanţă care mănâncă 
mieii şi copii rătăciţi. (n.tr.). 

2 In mitologia greacă, Persefona (Cea care curmă lumina) este zeiţa 
care stăpâneşte în timpul iernii, alături de Hades, lumea umbrelor, în 
timpul verii fiind însă zeiţa fertilităţii. În mitologia romană, Persefona 
este venerată sub numele de Proserpina (n.tr.). 


Brusc, ochii i se umplură cu lacrimi. Am toate aceste 
amintiri... care nici măcar nu sunt ale mele. 

Josh luă mâna surorii lui şi i-o strânse uşor. 

— Toate sunt amintirile Vrăjitoarei din Endor, spuse blând 
Scathach. Şi bucură-te că nu ştii cine sunt Black Annis sau 
Persefona. Mai ales Black Annis, adăugă ea înverşunată. Mă 
surprinde că, deşi bunica mea ştie unde se află, ea încă mai 
e în viaţă. 

— E în Catskills, începu Sophie, dar Scathach se întinse şi 
o ciupi de dosul palmei. Au! 

— Am vrut doar să-ţi distrag atenţia, explică Scathach. 
Nici măcar să nu te gândeşti la Black Annis. Există câteva 
nume care n-ar trebui să fie niciodată rostite cu voce tare. 

— E ca şi cum ai spune nu te gândi la elefanţi, zise Josh, 
şi apoi nu te poţi gândi decât la elefanţi. 

— Atunci, dă-mi voie să-ţi ofer altceva la care să te 
gândeşti, rosti Scathach blând. Afară, în faţa vitrinei, sunt 
doi poliţişti care se holbează la noi. Nu te uita! adăugă pe 
un ton poruncitor. 

Prea târziu. Josh se întoarse să-i privească şi, indiferent 
ce expresie i se citi pe chip - şoc, groază, vină, sau teamă îi 
făcu pe poliţişti să intre alergând în cafenea, unul scoţându- 
şi pistolul automat din teacă, celălalt vorbind precipitat în 
staţia lui de emisie-recepţie în timp ce-şi trăgea bastonul. 


Capitolul Nouă 


Cu mâinile vârâte adânc în buzunarele jachetei de piele, 
încă purtând jeanşii negri, nu prea curaţi şi ghetele uzate, 
de cowboy, Nicholas Flamel nu părea deplasat printre 
oamenii fără adăpost, care începuseră să apară pe străzile 
Parisului. Jandarmii adunaţi în grupuri mici pe la colţuri 
vorbeau preocupaţi sau îşi ascultau staţiile de radio şi nu-i 
aruncară nici măcar o privire. 

Nu era pentru prima oară când era urmărit pe străzile 
acestea, dar era prima dată când nu avea aliaţi şi prieteni 
care să-l ajute. El şi Perenelle se întorseseră în oraşul lor 
natal la sfârşitul Războiului de Şapte ani din 1763. Un vechi 
prieten avea nevoie de ajutorul lor, iar familia Flamel nu 
refuza niciodată un prieten. Din nefericire, totuşi, Dee 
descoperise unde se aflau şi îi vânase pe străzi cu o armată 
de asasini din lut negru, dintre care niciunul pe de-a-ntregul 
fiinţă omenească. 

Atunci, reuşiseră să scape. Acum, scăparea nu părea atât 
de lesnicioasă. Parisul se schimbase complet. Când baronul 
Haussmann reconfigurase Parisul, în secolul al XIX-lea, 
distrusese o porţiune imensă din zona medievală a oraşului 
cu care era Flamel atât de familiarizat. Toate ascunzătorile 
şi casele sigure ale Alchimistului, toate subsolurile secrete 
şi mansardele ascunse dispăruseră. Cândva, cunoştea toate 
străzile şi aleile, fiecare străduţă întortocheată şi curte 
ascunsă din Paris; acum, ştia la fel de multe ca un turist 
oarecare. 

Şi, în clipa aceea, nu numai că Machiavelli îi vâna, dar 
toată poliţia franceză era pe urmele lor. lar Dee era şi el pe 
drum. Dee, după cum prea bine ştia Flamel, era capabil 
cam de orice. 

Nicholas inspiră aerul rece al crepusculului parizian şi 
aruncă o privire ceasului electronic ieftin pe care îl purta la 
încheietura mâinii stângi. Era setat pe ora Pacificului, unde 
acum era opt şi douăzeci seara, ceea ce însemna - calculă 
el rapid în minte - că la Paris era cinci şi douăzeci 


dimineaţă. Îi trecu prin gând să-şi reseteze ceasul pe ora 
Greenwich Mean Time”, dar se răzgândi rapid. Cu două luni 
în urmă, când încercase să-şi reseteze ceasul pentru ora de 
vară, acesta pornise să clipească nebuneşte şi să ţiuie. 
Muncise apoi mai mult de o oră fără succes; lui Perenelle îi 
trebuiseră treizeci de secunde să-l repare. Il purta numai 
fiindcă avea şi funcţia de numărare în sens invers. O dată 
pe lună, când el şi Perenelle creau o nouă doză de poţiune 
pentru nemurire, îl reseta la 720 de ore şi îl lăsa să ajungă 
până la zero. Cu trecerea anilor, descoperiseră că poţiunea 
era sincronizată cu un ciclu lunar şi dura aproximativ 
treizeci de zile. În cursul lunii, îmbătrâneau lent, abia 
perceptibil, dar, odată ce beau poţiunea, efectele 
procesului de îmbătrânire se inversau rapid - părul se 
închidea la culoare, ridurile se estompau şi dispăreau, 
încheieturile dureroase şi muşchii înţepeniţi redeveneau din 
nou supli, văzul şi auzul se ascuţeau. 

Din păcate, nu era o reţetă pe care să o copiezi; în 
fiecare lună, formula era unică şi fiecare reţetă funcţiona 
doar o dată. Cartea Lui Avraam Maygul era într-o limbă care 
data de dinaintea apariţiei oamenilor şi avea un scris aflat 
în permanentă schimbare, în mişcare continuă, aşa încât 
biblioteci întregi de cunoştinţe să poată fi cuprinse în tomul 
subţire. Dar, în fiecare lună, la pagina a şaptea a 
manuscrisului legat în cupru, secretul Vieţii Veşnice apărea. 
Scrisul care se târa rămânea pe loc timp de cel puţin o oră 
înainte să-şi schimbe forma, să se răsucească şi să dispară. 

Singura şi unica dată când soţii Ramei încercaseră să 
folosească aceeaşi reţetă de două ori nu făcuse decât să 
accentueze procesul de îmbătrânire. Din fericire, Nicholas 
nu luase decât o gură din poţiunea incoloră şi cu un aspect 


21 GMT - numit uneori şi Greenwich Meridian Time, marchează 
punctul de pornire al fiecărui fus orar din lume. GMT este timpul mediu 
principal în care pământul efectuează o rotaţie completă de la ora 12 
ziua la următoarea oră 12 ziua. Oraşul Greenwich se află în Anglia, 
măsurarea timpului făcându-se pornind de la linia meridianului 0, unde 
se găseşte Observatorul Regal; mergând spre est, pentru fiecare 
meridian/fus orar se adaugă câte o oră, iar spre vest se scade câte o 
oră pentru fiecare meridian/fus orar. (n.tr.). 


mai curând obişnuit când Perenelle remarcase că, în jurul 
ochilor şi pe frunte, îi apăreau riduri şi că îi cădea părul din 
barba sa lungă. li smulse cupa din mână înainte ca el să 
mai apuce să ia încă o înghiţitură. Oricum, ridurile îi 
rămaseră imprimate pe chip, iar barba groasă, de care 
fusese atât de mândru, nu-i mai crescu niciodată. 

Nicholas şi Perenelle băuseră ultima doză de poţiune 
duminica trecută la miezul nopţii, aşadar, cu mai puţin de o 
săptămână în urmă. Apăsă unul dintre butoanele ceasului şi 
opri mecanismul pentru a citi: trecuseră 116 ore şi 21 de 
minute. Apăsă din nou şi văzu timpul rămas: 603 ore şi 39 
de minute, adică circa 25 de zile. În timp ce privea, se mai 
scurse un minut: 38 de minute. El şi Perenelle aveau să 
îmbătrânească şi să se ramolească, şi, desigur, ori de câte 
ori unul din ei şi-ar folosi puterile, asta ar contribui la 
accelerarea instalării procesului de îmbătrânire. Dacă nu 
recupera Cartea înainte de sfârşitul lunii şi nu crea o nouă 
doză de poţiune, atunci amândoi aveau să îmbătrânească 
rapid şi să moară. 

lar lumea avea să moară împreună cu ei. 

Numai dacă... 

O maşină de poliţie cu sirena urlând îl depăşi. Era urmată 
de o a doua şi de o a treia. Ca toţi ceilalţi de pe stradă, 
Flamel se întoarse să le privească trecând. Ultimul lucru pe 
care trebuia să-l facă era să atragă atenţia asupra sa 
evidenţiindu-se faţă de mulţime. 

Trebuia să recupereze Codexul. Rămăşiţele Codexu/ui, îşi 
reaminti el atingându-şi pieptul cu mâna. Ascuns sub tricoul 
său, atârnând pe un şnur din piele, purta un simplu săculeţ 
pătrat din bumbac pe care îl cususe Perenelle cu o 
jumătate de mileniu în urmă, când găsise pentru prima 
dată Cartea. Il făcuse pentru a pune în el volumul străvechi; 
acum, tot ce mai conţinea erau cele două pagini pe care 
Josh reuşise să le rupă. Cartea era încă incredibil de 
periculoasă în mâinile lui Dee, dar cele două pagini care 
conţineau vraja cunoscută sub numele de Invocarea Finală 
erau ceea ce îi trebuia lui Dee pentru a-i aduce pe stăpânii 
lui, Străbunii Intunecaţi, înapoi în această lume. 


lar Flamel nu avea de gând - nu putea - să permită aşa 
ceva. A 

Doi poliţişti dădură colţul şi o luară pe stradă. li fixau cu 
privirea pe unii pietoni şi examinau vitrinele magazinelor, 
dar trecură de Nicholas fără ca măcar să se uite la el. 

Nicholas ştia că prioritatea lui era să găsească un loc 
sigur pentru gemeni. lar asta însemna că trebuia să dea de 
un nemuritor care să locuiască în Paris. Fiecare oraş din 
lume îşi avea partea lui de oameni a căror viaţă se întindea 
de-a lungul câtorva secole sau milenii, iar Parisul nu 
constituia o excepţie. Ştia că nemuritorilor le plăceau 
oraşele mari, anonime, unde era mai uşor să te faci 
nevăzut în masa mare a populaţiei veşnic schimbătoare. 

Cu mult timp în urmă, Nicholas şi Perenelle ajunseseră 
să-şi dea seama că la baza oricărui mit sau al oricărei 
legende se găsea un sâmbure de adevăr. Şi fiecare rasă 
spunea poveşti despre oameni care trăiau vieţi excepţional 
de lungi: nemuritorii. 

De-a lungul secolelor, soţii Flamel intraseră în legătură cu 
trei tipuri total diferite de fiinţe umane nemuritoare. Erau 
Strămoşii - dintre care acum probabil că mai erau în viaţă 
doar câţiva care făceau parte din trecutul foarte îndepărtat 
al pământului. Unii dintre ei fuseseră martorii desfăşurării 
întregii istorii a omenirii, iar asta îi făcuse mai mult, dar şi 
mai puţin, oameni. 

Apoi, mai erau alţi câţiva care, la fel ca Nicholas şi 
Perenelle, descoperiseră singuri cum să devină nemuritori. 
De-a lungul mileniului, secretele alchimiei fuseseră 
descoperite, pierdute şi redescoperite de nenumărate ori. 
Unul dintre cele mai mari secrete ale alchimiei îl constituia 
formula nemuririi. lar întreaga alchimie - posibil chiar şi 
ştiinţa modernă - avea o sursă unică: Cartea lui Avraam 
Maygul. 

Mai existau şi cei care fuseseră dăruiţi cu harul nemuririi. 
Aceştia erau oameni care ajunseseră, fie accidental, fie în 
mod deliberat, să se bucure de atenţia unuia sau altuia 
dintre Străbunii care rămăseseră în această lume după 


Căderea lui Danu Talis?. Străbunii erau întotdeauna în 
căutarea oamenilor  excepţionali sau având abilităţi 
neobişnuite, ca să-i recruteze pentru cauza lor. Şi, ca 
recompensă pentru serviciile aduse de aceştia, Străbunii le 
garantau adepților o viaţă îndelungată. Era un dar pe care 
puţini oameni puteau să-l refuze. De asemenea, era un dar 
care asigura loialitatea absolută, statornică... deoarece 
putea fi retras la fel de iute cum fusese oferit. Nicholas ştia 
că, dacă ar fi întâlnit nemuritori la Paris - chiar dacă îi 
cunoscuse în trecut asta ar fi putut să constituie un real 
pericol în caz că ei s-ar fi aflat în slujba Străbunilor 
Întunecaţi. 

Tocmai trecea pe lângă un magazin deschis non-stop de 
închirieri de casete video care făcea reclamă la internet de 
mare viteză, când observă afişul din vitrină, scris în zece 
limbi: CONVORBIRI TELEFONICE NAŢIONALE & 
INTERNAŢIONALE. CELE MAI MICI TARIFE. Deschizând uşa, 
simţi deodată mirosul acru de trupuri nespălate, mirosuri 
vechi, mâncare unsuroasă şi ozonul prea multor computere 
îngrămădite laolaltă. Magazinul era surprinzător de 
aglomerat: un grup de studenţi care arătau ca şi când ar fi 
stat treji toată noaptea înghesuiți în jurul a trei calculatoare 
care afişau logoul World of Warcraft, în vreme ce restul 
maşinăriilor erau ocupate de tineri cu feţe serioase, băieţi şi 
fete, care priveau concentrați monitoarele. Pe măsură ce îşi 
croia drum către tejgheaua aflată în fundul magazinului, 
Nicholas vedea că cei mai mulţi dintre tineri erau ocupați 
cu e-mailuri şi messenger. Zâmbi scurt; cu numai câteva 
zile în urmă, într-o după-amiază de luni, când în librărie era 
linişte, Josh petrecuse o oră explicându-i diferenţa dintre 
cele două metode de comunicare. Ba Josh chiar îl şi iniţiase, 
ajutându-l să-şi creeze propriul cont de e-mail - pe care 
Nicholas se îndoia că avea să-l utilizeze vreodată deşi 
pricepea totuşi rostul programelor de mesagerie 
instantanee. 

Chinezoiaca din spatele tejghelei era îmbrăcată în haine 


* Danu Talis este numele literar al miticei insule pierdute a 


Atlantidei. (n.tr.). 


zdrenţuite şi neîngrijite, pe care Nicholas le considera 
potrivite doar pentru a fi aruncate la gunoi, dar care 
probabil costaseră o avere. Avea un machiaj gotic şi era 
ocupată cu lăcuitul unghiilor când Nicholas se apropie de 
ea. 

— Trei euro pentru 15 minute, cinci pentru 30, şapte 
pentru 45, zece pentru o oră, răpăi ea într-o franceză foarte 
proastă fără să-şi ridice privirea. 

— Vreau să dau un telefon internaţional. 

— Numerar sau card de credit? 

Tot nu-şi ridicase capul şi Nicholas observă că îşi 
înnegrea unghiile nu cu ojă, ci cu un marker. 

— Card de credit. Voia să-şi păstreze puţinii bani în 
numerar pe care îi avea pentru a cumpăra ceva de 
mâncare. Deşi mânca rar, iar Scathach nu mânca niciodată, 
trebuia să-i hrănească pe copii. 

— Folosiţi cabina unu. Instrucţiunile sunt pe perete. 

Nicholas se strecură în cabina cu uşă de sticlă şi închise 
uşa după el. Strigătele tinerilor se estompară, dar cabina 
mirosea îngrozitor, a mâncare râncedă. Citi rapid 
instrucţiunile în timp ce pescuia din fundul portofelului 
cardul de credit pe care îl folosise pentru a le cumpăra 
ciocolată caldă gemenilor. Era emis pe numele de Nick 
Fleming, numele pe care îl folosise mereu în ultimii zece 
ani, şi se întrebă dacă Dee sau Machiavelli aveau resursele 
necesare pentru a-l depista prin intermediul acestui card. 
Era conştient că în mod sigur aşa făceau, dar un zâmbet 
efemer îi rotunji buzele subţiri. Ce importanţă avea? Tot ce 
avea să le spună era că el se afla în Paris, iar ei deja ştiau 
asta. Urmă instrucţiunile de pe perete, formă prefixul 
internaţional şi apoi numărul pe care Sophie şi-l amintise 
din memoria Vrăjitoarei din Endor. 

Linia pârâi şi scoase scântei din cauza electricităţii statice 
transatlantice, iar apoi, la peste nouă mii de kilometri, 
telefonul porni să sune. La al doilea sunet, i se răspunse. 

— Ojai Valley News. Cu ce vă pot fi de folos? 

Vocea tinerei femei era surprinzător de clară. 

Dinadins, Nicholas folosi un accent franțuzesc pronunţat: 


— Bună dimineaţa... sau, mai curând, bună seara. Sunt 
încântat să descopăr că încă mai sunteţi la birou. Sunt 
Monsieur Montmorency şi vă sun din Paris, Franţa. Sunt 
reporter la ziarul Le Monde. Tocmai am văzut online că aţi 
avut o seară de-a dreptul interesantă acolo. 

— Doamne... veştile circulă rapid, domnule... 

— Montmorency. 

— Montmorency. Da, am avut o seară pe cinste. Cu ce vă 
pot ajuta? 

— Am vrea să includem un articol în ziarul din această 
seară - şi mă întrebam dacă aveţi un reporter la faţa 
locului? 

— De fapt, toţi reporterii noştri se află în centrul oraşului 
în acest moment. 

— Credeţi că ar fi posibil să mă puneţi în legătură? Aş 
putea obţine o descriere a locului întâmplării şi un 
comentariu în direct. Văzând că nu primeşte niciun răspuns 
imediat, adăugă repede: Ar constitui, desigur, un bun 
renume pentru ziarul dumneavoastră. 

— Să văd dacă pot să vă fac legătura cu unul dintre 
reporterii aflaţi pe stradă, domnule Montmorency. 

— Merçi! Vă sunt deosebit de recunoscător. 

Linia păcăni din nou şi urmă o pauză lungă. Nicholas 
bănui că funcţionara vorbea cu reporterul înainte de a-i 
transfera legătura. Urmă un alt clic şi fata zise: 

— Vă fac legătura... 

Tocmai mulțumea când i se răspunse: 

— Michael Carroll, Ojai Valley News. Înţeleg că sunati din 
Paris, Franţa? 

În vocea bărbatului se putea sesiza o notă de scepticism. 

— Aşa e, monsieur Carroll. 

— Veştile circulă repede, rosti reporterul, repetând cele 
spuse de funcţionară. 

— Internetul, zise Flamel pe un ton evaziv, adăugând: 
Există un filmuleţ pe Youtube. N-avea absolut niciun dubiu 
că existau filmuleţe online ale scenei din Ojai. Se întoarse 
să privească prin sala internet cafe-ului. De unde se afla, 
putea să vadă vreo şase ecrane; fiecare etala o pagină web 


într-o limbă diferită. Mi s-a cerut să găsesc ceva pentru 
pagina noastră de artă şi cultură. Unul dintre editorii noştri 
a vizitat adesea frumosul dumneavoastră oraş şi a 
achiziţionat numeroase piese uimitoare, din sticlă, dintr-un 
magazin de antichităţi situat pe bulevardul Ojai. Nu sunt 
sigur dacă îl ştiţi: magazinul vinde numai oglinzi şi sticlărie, 
adăugă Flamel. _ 

— Witcherly Antiques?, spuse imediat Michael Carroll. II 
ştiu foarte bine. Mă tem că a fost complet distrus de 
explozie. 

Brusc, Flamel simţi că i se taie respiraţia. Hekate murise 
fiindcă el îi adusese pe gemeni în al ei Tărâm al Umbrelor; 
oare Vrăjitoarea din Endor împărtăşise şi ea soarta lui 
Hekate? Îşi drese vocea şi înghiţi un nod. Şi proprietara, 
doamna Witcherly? E?... 

— Este teafără, zise reporterul şi pe Flemel îl trecu un val 
de uşurare. Tocmai i-am luat o declaraţie. E într-o stare de 
spirit remarcabilă pentru cineva al cărui magazin tocmai a 
fost aruncat în aer. Râse şi adăugă: A spus că, atunci când 
ai trăit cât a trăit ea, nimic nu te mai poate surprinde. 

— E încă acolo? întrebă Famel încercând să-şi mascheze 
nerăbdarea din voce. Ar dori să dea o declaraţie pentru 
presa franceză? Spuneţi-i că sunt Nicholas Montmorency. 
Am mai vorbit o dată anterior; sunt convins că-şi aminteşte 
de mine, continuă el. 

— O s-o întreb... 

Vocea se pierdu şi Flamel îl auzi pe reporter strigând-o pe 
Dora Witcherly. În fundal, mai auzea urletele a nenumărate 
sirene ale maşinilor de poliţie, de pompieri, ale 
ambulanţelor şi, mai slab, strigătele şi ţipetele sinistraţilor. 

Şi era numai vina lui. 

Dădu rapid din cap. Nu, nu era vina lui. Asta era fapta lui 
Dee. Dee n-avea simţul măsurii; aproape că arsese Londra 
din temelii în 1666, devastase Irlanda cu Marea Foamete 
din anii 1840, distrusese o bună parte din San Francisco în 
1906 - iar acum golise cimitirele din jurul oraşului Ojai. Fără 


5 Antichităţi Veăjitoreşti (joc de cuvinte pornind de la witch, care 
înseamnă „vrăjitoare”). (n.tr.). 


îndoială că străzile erau presărate cu oase şi cadavre. 
Nicholas auzi în surdină vocea reporterului şi apoi sunetul 
produs de mobilul care era înmânat. 

— Monsieur Montmorency? spuse Dora pe un ton 
politicos într-o franceză perfectă. 

— Madame! Eşti teafără? 

Vocea Dorei cobori până deveni o şoaptă şi trecu la un 
dialect străvechi al limbii franceze care ar fi fost de 
neînțeles pentru orice modern trăgător cu urechea. 

— Nu e uşor să mă omori, zise repede. Dee a scăpat, dar 
e tăiat, învineţit, boţit şi tare, tare supărat. Voi sunteţi cu 
toţii teferi? Şi Scathach? 

— Scatty e în siguranţă. Însă am avut o întâlnire cu 
Niccolò Machiavelli. 

— Deci, încă mai există. Dee trebuie că l-o fi prevenit. Ai 
grijă, Nicholas! Machiavelli e mai periculos decât îţi poţi 
imagina. E chiar mai şiret decât Dee. Acum, trebuie să mă 
grăbesc, adăugă pe un ton imperativ. Reporterul ăsta 
devine suspicios. Crede că probabil îţi dau o variantă mai 
bună decât cea oferită lui. Ce doreşti? 

— Am nevoie de ajutorul tău, Dora. Trebuie să ştiu în cine 
pot avea încredere în Paris. Trebuie să îi iau pe copii de pe 
stradă. Sunt epuizați. 

— Hmmm! Linia pârâi cu un zgomot asemănător 
foşnetului hârtiei. Nu ştiu cine e în Paris acum. Dar voi afla, 
spuse ea pe un ton hotărât. Ce oră e acolo? 

El se uită la ceas şi calculă. 

— Cinci jumătate dimineaţa. 

— Du-te la Tumul Eiffel. Să fii acolo la şapte. Şi să aştepţi 
zece minute. Dacă pot să găsesc pe cineva de încredere, 
acesta se va întâlni cu tine acolo. Dacă nu soseşte nimeni 
pe care să-l recunoşti, revino la opt, apoi la nouă. Dacă nici 
la nouă nu e nimeni, atunci vei şti că în Paris nu e nimeni în 
care să poţi avea încredere şi va trebui să-ţi faci propriile 
aranjamente. 

— Mulţumesc, madame Dora, spuse pe un ton liniştit. 
Rămân dator. 

— Nu se pune problema datoriilor între prieteni, zise ea. 


Ah şi, Nicholas, încearcă s-o ţii pe nepoata mea departe de 
buclucuri. 

— Voi face tot ce îmi stă în putinţă, rosti Flamel. Dar tu 
ştii cum e ea: pare să atragă necazurile. Deşi acum 
veghează asupra gemenilor într-o cafenea nu departe de 
aici. Cel puţin, acolo nu poate intra în bucluc. 


Capitolul Zece 


Scathach îşi ridică piciorul, îşi propti talpa de scaun şi lovi 
puternic. Scaunul din lemn alunecă pe podea şi se izbi în 
cei doi poliţişti în timp ce aceştia intrau pe uşă. Se 
prăbuşiră la pământ, staţia de radio zburând din mâna 
unuia, bastonul din a celuilalt. Staţia care piuia alunecă şi 
se opri la picioarele lui Josh. El se aplecă şi turnă ciocolata 
fierbinte peste ea. Într-o jerbă fâsâită de scântei aparatul 
răposă. 

Scathach sări în picioare. Fără să-şi întoarcă măcar capul, 
ridică un braţ şi îl îndreptă spre Roux: 

— Tu! Rămâi exact acolo unde te afli! Şi nici măcar să 
nu-ţi treacă prin minte să suni la poliţie! 

Cu inima bătându-i ca un ciocan, Josh o înşfacă pe Sophie 
şi o trase de la masă, spre fundul magazinului, protejând-o 
cu trupul lui împotriva poliţiştilor de la uşă. 

Unul din ei ridică un pistol. Şi nunceagul lui Scatty lovi 
încărcătorul cu atâta forţă încât îndoi metalul şi trimise 
arma învârtindu-se din mâna bărbatului. 

Al doilea poliţist se târî de-a buşilea, scoțând un baston 
lung şi negru. Scathach îşi aplecă umărul drept şi inversă 
din aer direcţia nunceagului, cei treizeci de centimetri de 
lemn dur izbind bastonul chiar deasupra mânerului scurt. 
Acesta se transformă în aşchii. Scathach legănă nunceagul 
şi îi dădu drumul să cadă în mâna ei întinsă. 

— Chiar sunt prost dispusă, spuse într-o franceză 
perfectă. Credeţi-mă când vă spun că nu vreţi să vă bateţi 
cu mine. 

— Scatty... rosti Josh printre dinţi. 

— Nu acum, răspunse repezit Războinica. Nu vezi că sunt 
ocupată? 

— Mda, bine, dar eşti pe punctul de a deveni şi mai 
ocupată, strigă Josh. Mult mai ocupată. Priveşte afară! 

Un detaşament de intervenţii rapide al poliţiei, cu 
echipamente de protecţie negre, cu căşti cu viziere şi cu 
scuturi, cu bastoane şi cu puşti de atac, venea în pas 


alergător pe stradă, drept spre cafenea. 

— RAID”, şopti vânzătorul îngrozit. 

— Exact ca SWAT”, zise Scathach în engleză, doar mai 
duri. Vocea ei sunase aproape încântată. Privindu-l pieziş 
pe Roux, o trânti în franceză: Există o uşă în spate? 

Vânzătorul rămăsese  încremenit din cauza şocului, 
holbându-se la detaşamentul care se apropia, şi nu 
reacţionă până ce Scathach nu-şi roti nunceagul, iar capătul 
rotunjit îi trecu şuierând pe lângă faţă, curentul de aer 
făcându-l să clipească. 

— Există o uşă în spate? întrebă iarăşi, dar în engleză. 

— Da, da, desigur. 

— Atunci, scoate-i afară pe prietenii mei. 

— Nu... începu Josh. 

— Lasă-mă să fac ceva, spuse Sophie, o duzină de vrăji 
de stârnire a vântului trecându-i prin minte. Pot să ajut... 

— Nu, protestă Josh şi se întinse spre sora lui geamănă 
exact când părul ei blond pârâia cu scântei argintii. 

— Afară! strigă Scatty şi deodată păru că suprafeţele şi 
unghiurile feţei sale se modificară, pomeţii şi bărbia 
devenind proeminente, ochii verzi transformându-i-se în 
sticlă reflectorizantă. Pentru o clipă, pe chipul ei se citi ceva 
antic şi primitiv - şi complet străin. Pot să mă ocup de asta. 
Incepu să rotească nunceagul, creând un scut impenetrabil 
între ea şi cei doi poliţişti. Unul din ei apucă un scaun şi îl 
aruncă înspre ea, dar nunceagul îl prefăcu în chibrituri. 

— Roux - scoate-i acum! mârâi Scatty. 

— Pe aici, zise vânzătorul îngrozit într-o engleză cu 
accent american. Trecu dincolo de gemeni şi îi conduse 
printr-un coridor îngust şi friguros şi apoi afară, într-o curte 
care mirosea a păsări, plină cu tomberoane de gunoi, 
bucăţi de mobilier stricat de restaurant şi scheletul unui 


24 RAID (Recherche, Assistance, Intervention, Dissuasion - 
Investigaţii, Asistenţă, Intervenţii, Reţineri) - unitate de elită a Poliţiei 
Naţionale Franceze (n.tr.). 

25 SWAT (Special Weapons And Tactics - Arme Speciale şi Tactici) - 
unitate tactică paramilitară de elită în SUA, antrenată pentru a îndeplini 
operaţii cu un grad ridicat de risc (n.tr.). 


demult abandonat brad de Crăciun. În urma lor se auzi un 
sunet de lemn care crapă. 

Roux arătă spre o poartă roşie şi continuă în engleză: 

— Asta dă în alee. Faceţi la dreapta spre Rue de 
Dunkerque; imediat vă scoate în staţia de metrou Gare du 
Nord. 

În spatele lor era un dezastru colosal, acompaniat de 
zgomot de sticlă spartă. 

— Prietena voastră e în mare belea, murmură el nefericit. 
lar RAID va demola magazinul. Cum am să-i explic eu asta 
patronului? 

Dinăuntru se auzi un alt zgomot de ceva care se 
prăbuşea. 

O plăcuţă de ardezie de pe acoperiş alunecă în curte şi se 
sparse. 

— Duceţi-vă, duceţi-vă acum! 

Formă combinaţia numerică a lacătului şi deschise 
poarta. 

Sophie şi Josh îl ignorară. 

— Ce să facem? îşi întrebă Josh sora geamănă. Să plecăm 
sau să rămânem? 

Sophie dădu din cap. Îi aruncă o privire lui Roux şi îşi 
cobori tonul vocii până ce deveni o şoaptă: 

— N-avem unde să ne ducem - nu cunoaştem pe nimeni 
în oraş cu excepţia lui Nicholas şi a lui Scatty. N-avem bani 
şi n-avem nici paşapoarte. 

— Am putea merge la ambasada americană. Josh se 
întoarse spre Roux. Există ambasadă americană la Paris? 

— Da, desigur, pe Avenue Gabriel, lângă Hôtel de Crillon. 
Tânărul cu ţeasta rasă se făcu mic când o bufnitură uriaşă 
zgudui întreaga clădire, umplând aerul cu particule fine de 
praf. Vitrina din faţa lor crăpă de sus până jos şi de pe 
acoperiş porni să curgă o ploaie de plăcuţe de ardezie. 

— Şi ce-o să spunem la ambasadă? întrebă Sophie. Vor 
vrea să ştie cum am ajuns aici. 

— Răpiţi? sugeră Josh. Şi, brusc, un gând îi trecu prin 
minte şi simţi că i se face rău. Şi ce-o să le spunem mamei 
şi tatei? Cum o să le explicăm? 


Olanele vibrară şi se năruiră, apoi urmă o trosnitură 
straşnică. 

Sophie îşi înălţă capul într-o parte şi îşi dădu părul după 
ureche. 

— Asta a fost vitrina principală. Făcu un pas spre uşă. S- 
ar cuveni să o ajut. Fuioare de ceaţă se învârtejeau ieşindu- 
i din degete în timp ce ducea mâna spre clanţă. 

— Nu! îi înşfacă rapid Josh mâna şi între ei apărură 
scântei din cauza electricităţii statice. Nu poţi să-ţi foloseşti 
puterile, şopti el pe un ton imperios. Eşti mult prea 
epuizată; aminteşte-ţi ce-a zis Scatty. Ai putea izbucni în 
flăcări. 

— Ea e prietena noastră... nu putem s-o abandonăm, 
pronunţă scurt Sophie. Eu una oricum n-o voi face! 

Fratele ei era un singuratic şi nu fusese niciodată 
priceput la a-şi face sau la a-şi păstra prieteniile la şcoală, 
în vreme ce ea era în mod hotărât credincioasă prietenilor 
ei şi începuse să o considere pe Scatty mai mult decât 
prietenă. Deşi îşi iubea profund fratele, întotdeauna îşi 
dorise o soră. 

Josh o cuprinse pe Sophie pe după umeri şi o întoarse cu 
faţa spre el. Era deja cu un cap mai înalt decât ea şi trebuia 
să privească în jos, în ochii albaştri care îi reflectau pe ai 
lui. 

— Nu e prietena noastră, Sophie. Tonul lui era scăzut şi 
serios. Nu va fi niciodată prietena noastră. Are două mii 
cinci sute de ani... cam pe acolo. A recunoscut faţă de noi 
că e vampir. Ai văzut cum i s-a modificat chipul acolo, 
înăuntru: nici măcar nu e om. Şi... sunt sigur că ea nu e 
chiar aşa cum îşi imaginează Flamel că e. Ştiu că e/nu e. 

— Ce vrei să spui? întrebă Sophie. Ce încerci să-mi spui? 

Josh deschise gura să răspundă, dar o serie de bufnituri 
zgomotoase făcură ca întreaga clădire să trepideze. 
Smiorcăindu-se de frică, Roux ţâşni pe alee. Gemenii nu-l 
băgară în seamă. 

— Ce vrei să spui? întrebă Sophie iarăşi. 

— Dee a spus... 

— Dee! 


— Am vorbit cu el în Ojai. Când erai în magazin cu 
Vrăjitoarea din Endor. 

— Dar el e duşmanul nostru! 

— Numai fiindcă Flamel zice că e, spuse Josh repezit. 
Sophie, Dee mi-a zis că Flamel e un criminal şi că Scathach 
e de fapt doar un bătăuş plătit. Susţine că, pentru crimele 
ei, a fost blestemată să poarte corpul unei adolescente tot 
restul vieţii. Clătină repede din cap şi se precipită cu vocea 
coborâtă şi plină de disperare: Surioară, ştim foarte puţine 
spre nimic despre aceşti oameni... Flamel, Perenelle şi 
Scathach. Singurul lucru pe care îl ştim cu adevărate că te- 
au făcut diferită - periculos de diferită. Ne-au cărat la 
jumătatea lumii şi uite în ce situaţie suntem acum. Chiar în 
timp ce el vorbea, clădirea se clătină şi încă vreo 
douăsprezece plăcuţe de ardezie căzură spărgându-se în 
curte, împroşcând fragmente tăioase ca lama în jurul lor. 
Josh ţipă când un ciob i se înfipse în braţ. Nu putem avea 
încredere în ei, Soph. N-ar trebui. 

— Josh, habar n-ai ce puteri mi-au dat... Sophie îl prinse 
pe fratele ei de braţ, iar aerul impregnat de miros de 
mâncare stricată căpătă un iz de vanilie şi apoi, un moment 
mai târziu, de aromă de portocale pe măsură ce aura lui 
Josh pâlpâi aurie. Oh, Josh, ce de lucruri aş putea să-ţi spun! 
Ştiu tot ce ştia Vrăjitoarea din Endor... 

— Şi asta te îmbolnăveşte! ţipă mânios Josh. Şi, nu uita, 
dacă îţi mai foloseşti încă o dată puterile, ai putea pur şi 
simplu să explodezi. 

Aurele gemenilor pâlpâiră aurie şi argintie. Sophie îşi 
strânse pleoapele pe măsură ce un torent de impresii, 
gânduri imprecise şi idei dezordonate o năpădi. Ochii ei 
albaştri clipiră, o fracțiune de secundă argintii, şi, deodată, 
îşi dădu seama că percepea gândurile fratelui ei. Îşi luă 
mâna de pe el şi imediat gândurile şi senzațiile sc 
estompară. 

— Eşti invidios! şopti ea plină de uimire. Invidios pe 
puterile mele. 

Lui Josh i se înroşiră obrajii, iar Sophie văzu adevărul din 
ochii lui înainte ca el să-şi spună minciuna. 


— Ba nu sunt! 

Brusc, un poliţist îmbrăcat în uniformă de culoare neagră 
se năpusti pe uşă, ieşind în curte. Pe viziera căştii se 
întindea o crăpătură verticală şi îi lipsea unul dintre 
bocancii negri. Fără să se oprească, şchiopătă pe lângă ei şi 
fugi de-a lungul aleii. Auzeau lipăitul piciorului gol şi 
pocănitul tălpii din piele a bocancului îndepărtându-se. 

Apoi, Scatty străbătu curtea. Işi rotea nunceagul ca şi 
cum ar fi fost Charlie Chaplin rotindu-şi bastonul. N-avea 
niciun fir de păr în neorânduială sau vreun semn pe corp, 
iar ochii ei verzi erau strălucitori şi atenţi. 

— Oh, sunt într-o dispoziţie mult mai bună acum, anunţă 
ea. 

Gemenii priviră dincolo de ea, spre coridor. Nimeni şi 
nimic nu se mişca în întunericul din spatele ei. 

— Dar erau cam zece... începu Sophie. 

Scathach ridică din umeri. 

— De fapt, doisprezece. 

— Înarmaţi... zise Josh. Privi pieziş la sora lui şi apoi din 
nou la Războinică. Înghiţi cu greu. Tu nu i-ai... nu i-ai 
omorât, nu-i aşa? 

Se auzi lemnul trosnind şi ceva prăbuşindu-se în 
magazin. 

— Nu, ei doar... dorm, zâmbi Scatty. 

— Dar cum ai... se bâlbâi Josh. 

— Sunt Războinica, spuse simplu Scatty. 

Sophie surprinse o frântură de mişcare şi deschise gura 
să strige chiar când o siluetă apăru pe coridor şi o mână cu 
degete lungi se aşeză pe umărul lui Scathach. Războinica 
nu reacţionă. 

— Nu vă pot lăsa singuri nici zece minute, zise Nicholas 
Flamel ieşind din umbră. Dădu din cap spre poarta 
deschisă. Mai bine să plecăm, adăugă el conducându-i pe 
alee. 

— Ţi-a scăpat lupta, îi spuse Josh. Erau zece... 

— Doisprezece, îl corectă repede Scathach. 

— Ştiu, zise Alchimistul cu un zâmbet ambiguu, numai 
doisprezece. N-au avut nicio şansă. 


Capitolul Unsprezece 


— Au scăpat! Doctorul John Dee mârâi la telefonul mobil. 
l-aţi încercuit. Cum au putut să vă scape? 

De cealaltă parte a Atlanticului, Niccolò Machiavelli 
rămase calm, numi contractarea muşchilor maxilarelor 
dezvăluindu-i furia. 

— Eşti remarcabil de bine informat. 

— Am sursele mele, rosti precipitat Dee, buzele lui subţiri 
arcuindu-se într-un zâmbet urât. 

Era convins că Machiavelli avea să înnebunească ştiind 
că exista un spion în tabăra proprie. 

— Inţeleg că i-ai încolţit în Ojai, continuă Machiavelli 
domol, înconjurați de o armată de nemorţi. Şi totuşi, au 
scăpat. Cum de le-ai permis una ca asta? 

Dee se rezemă de spătarul banchetei îmbrăcate în piele 
moale din limuzina care prindea viteză. Chipul îi era luminat 
doar de ecranul celularului, strălucirea acestuia atingându-i 
pomeţii şi subliniindu-i barbişonul ascuţit cu o lumină rece, 
lăsându-i ochii în umbră. Nu-i spusese lui Machiavelli că 
folosise necromanţia pentru a ridica o armată de oameni şi 
de fiare moarte. Oare era modul subtil în care italianul îi 
dădea de înţeles că avea un spion în tabăra lui? 

— Unde eşti acum? întrebă Machiavelli. 

Dee aruncă o privire pe geamul limuzinei, încercând să 
descifreze marcajele rutiere pe lângă care treceau. 

— Undeva pe 101, îndreptându-ne spre L.A. Avionului 
meu i s-a făcut plinul cu combustibil şi e gata de plecare. Și 
am primit permisiunea de decolare de îndată ce sosesc. 

— Aş anticipa că-i vom avea în custodie înainte ca tu să 
aterizezi în Paris, spuse Machiavelli. Linia pârâi furios şi el 
făcu o pauză înainte de a adăuga: Cred că vor încerca să-l 
contacteze pe Saint-Germain. 

Dee îşi îndreptă spatele. 

— Contele de Saint-Germain? S-a întors la Paris? Am 
auzit că a murit în India, căutând pierdutul oraş Ophir. 

— Evident că nu. Deţine un apartament dincolo de 


Champs-Elysées şi două case la periferie de care ştim noi. 
Toate se află sub observaţie. Dacă Flamel îl contactează, 
vom şti. 

— De data asta, nu-l lăsa să-ţi scape, lătră Dee. 
Stăpânilor noştri nu le va fi pe plac. 

Închise cu un pocnet mobilul înainte ca Machiavelli să 
apuce să-i răspundă. Apoi, un zâmbet îi dezveli dinţii. Plasa 
se strângea din ce în ce mai tare. 


— Poate fi atât de infantil, murmură Machiavelli în 
italiană. Intotdeauna, trebuie să aibă ultimul cuvânt. Stând 
în picioare printre ruinele cafenelei, îşi închise cu grijă 
telefonul şi privi la dezastrul din jurul lui. Era ca şi cum o 
tornadă se dezlănţuise în cafenea. Tot mobilierul era 
stricat, geamurile - năruite şi existau crăpături pe tavan. Pe 
podea, cioburile pulverizate ale farfurioarelor şi ceşcuţelor 
se amestecau cu boabele de cafea, frunzele de ceai 
împrăştiate şi cu bucăţile de produse de patiserie. 
Machiavelli se aplecă să ridice o furculiţă. Era răsucită într- 
un S perfect. Aruncând-o într-o parte, îşi croi drum printre 
dărâmături. Scathach îi bătuse cu o singură mână pe cei 
doisprezece ofiţeri RAID bine antrenați şi înarmaţi până în 
dinţi. Sperase vag ca ea să-şi fi pierdut ceva din 
îndemânarea în artele marţiale în anii care trecuseră de 
când o întâlnise ultima dată, dar se părea că îşi făcuse iluzii 
în van. Umbra era la fel de periculoasă ca întotdeauna. Să 
se apropie de Flamel şi de copii avea să fie dificil cu 
Războinica în peisaj. In lunga sa viaţă, Niccolò o întâlnise de 
cel puţin o duzină de ori şi supravieţuise cu greu acestor 
întâlniri. Ultima dată, se întâlniseră la ruinele îngheţate ale 
Stalingradului în iarna anului 1942. Dacă n-ar fi fost ea, 
forţele lui ar fi capturat oraşul. Jurase atunci că o va ucide: 
poate că acum era timpul să-şi ţină promisiunea. 

Dar cum s-o ucidă pe cea de neucis? Ce ar fi putut să-i 
facă faţă luptătoarei care îi antrenase pe cei mai mari eroi 
din istorie, care luptase în toate conflictele şi al cărei stil de 
luptă constituia baza a aproape oricărei arte marţiale? 

leşind din magazinul demolat, Machiavelli inspiră adânc, 


eliberându-şi plămânii de mirosul amar, înăcrit al cafelei 
vărsate şi al laptelui acru care persista în aer. Dagon îi 
deschise portiera maşinii când se apropie şi italianul îşi 
văzu propria reflexie în geamurile automobilului. Se opri 
înainte să se urce şi le aruncă o privire poliţiştilor care 
opreau traficul pe străzi, detaşamentul bine înarmat 
adunându-se în grupuri mici, ofiţerii îmbrăcaţi civil circulând 
în maşini fără însemne oficiale. Serviciile secrete franceze 
se aflau sub comanda lui, el putea da ordine şi poliţiştilor şi 
avea acces la o armată particulară de câteva sute de 
bărbaţi şi femei care i-ar fi îndeplinit ordinele fără să 
crâcnească. Şi totuşi, ştia că niciunul dintre aceştia nu-i 
putea face faţă Războinicei. Luă o hotărâre şi îl privi pe 
Dagon înainte să se urce în maşină. 

— Găseşte-le pe disir?6. 

Dagon încremeni, afişând un deosebit de rar semn de 
emoție. 

— Oare o fi înţelept? întrebă el. 

— E necesar. 


26 În mitologia scandinavă, o dis („doamnă”, plural disir) este o 
stafie, un spirit, o zeitate asociată sorții, care poate fi binevoitoare sau 
răutăcioasă faţă de muritori. (n.tr.). 


Capitolul Doisprezece 


— Vrăjitoarea a spus că ar trebui să ajungem la Turnul 
Eifell la şapte şi să aşteptăm acolo zece minute, spuse 
Flamel în timp ce se grăbeau pe aleea îngustă. Dacă nu 
apar trebuie să ne întoarcem acolo la opt şi din nou la 
nouă. 

— Cine va fi acolo? întrebă Sophie alergând, ca să ţină 
pasul cu cel uriaş al lui Flamel. Era epuizată, iar cele câteva 
momente în care stătuse jos în cafenea nu făcuseră decât 
să-i aducă aminte cât de obosită era. Avea senzaţia că are 
picioarele ca de plumb şi simţea o durere acută în partea 
stângă. 

Alchimistul ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Pe oricine va putea contacta Vrăjitoarea. 

— Asta presupunând că există cineva în Paris dispus să 
rişte să te ajute, spuse Scathach încet. Eşti un duşman 
periculos, Nicholas, şi probabil un prieten şi mai periculos. 
Moartea şi distrugerea îţi calcă pe urme. 

Josh o privi pieziş pe sora lui, ştiind că asculta. Privea 
dinadins în altă parte, dar el ştia că ei nu-i pica bine 
conversaţia. 

— Păi, dacă nu apare nimeni, zise Flamel, atunci trecem 
la planul B. 

Scathach zâmbi trist. 

— Nici măcar nu ştiam că avem un plan A. Care e planul 
B? 

— N-am apucat încă să-l gândesc. Rânji. Apoi, rânjetul îi 
pieri. Mi-aş fi dorit ca Perenelle să fi fost aici; ea ar fi ştiut 
ce să facă. 

— Ar trebui să ne despărţim, spuse Josh brusc. 

Flamel, care era în fruntea grupului, privi peste umăr. 

— Nu prea cred. 

— Trebuie, zise ferm Josh. Are rost. Dar, în timp ce rostea 
cuvintele, se întreba de ce nu voia Alchimistul să se 
despartă. 

— Josh are dreptate, spuse Sophie. Poliţia caută patru 


persoane. Sunt convinsă că, până acum, au căpătat o 
descriere: doi adolescenţi, o fată roşcată şi un bătrân. Nu 
prea e un grup obişnuit. 

— Bătrân! Vocea lui Nicholas sună de parcă ar fi fost 
cumva insultat, accentul franțuzesc devenind şi mai 
pronunţat. Scatty e mai mare decât mine cu două mii de 
ani! 

— Da. Dar diferenţa e că eu n-o arăt, îl necăji Războinica 
rânjind. E o idee bună să ne despărţim. 

Josh se opri în capătul aleii înguste şi privi în sus şi în jos. 
În jurul lor urlau sirenele poliţiei. 

Sophie stătea în spatele fratelui ei şi, în vreme ce 
remarca din nou asemănarea evidentă a trăsăturilor lor, 
deodată, el observă că pe fruntea ei erau riduri şi că ochii ei 
albaştri-deschis deveniseră umbriţi, irişii punctaţi cu argint. 

— Roux a zis să cotim la stânga pentru Rue de 
Dunkerque sau la dreapta pentru staţia de metrou. 

— Nu sunt convins că, dacă ne despărţim... ezită Flamel. 

Josh se răsuci pe călcâie. 

— Trebuie s-o facem, zise el hotărât. Sophie şi cu mine 
vom... începu el, dar Nicholas dădu din cap întrerupându-l. 

— Bine. Sunt de acord cu faptul că ar trebui să ne 
despărţim. Dar poliţia s-ar putea să caute gemeni... 

— Nu prea părem gemeni, spuse repede Sophie. Josh e 
mai înalt decât mine. 

— Şi amândoi aveţi păr blond şi ochi albaştri luminoşi, şi 
niciunul dintre voi nu cunoaşte franceza, adăugă Scatty. 
Sophie, tu vii cu mine. Două fete nu vor atrage prea mult 
atenţia. Josh şi Nicholas pot merge împreună. 

— N-o părăsesc pe Sophie... protestă Josh, brusc panicat 
la simplul gând că ar putea fi separat de sora sa în acel 
oraş ciudat. 

— Voi fi în siguranţă cu Scatty, spuse Sophie zâmbind. Îţi 
faci prea multe griji. Şi ştiu că Nicholas va avea grijă de 
tine. 

Josh nu părea prea încrezător. 

— Mai degrabă rămân cu sora mea, zise el ferm. 

— Lasă fetele să meargă împreună; e mai bine aşa, 


spuse Flamel. Şi mai sigur. 

— Mai sigur? se miră Josh neîncrezător. Nimic din toate 
astea nu înseamnă siguranţă. 

— Josh! Sophie rosti numele ca pe o exclamaţie, pe 
acelaşi ton pe care îl folosea uneori mama lor. Ajunge! Se 
întoarse spre Războinică: Va trebui să faci ceva în legătură 
cu părul tău. Dacă poliţia are un portret al unei fete cu 
părul roşu, îmbrăcată în haine de luptă, de culoare 
neagră... 

— Ai dreptate. Mâna stângă a lui Scathach se răsuci rapid 
şi, deodată, ţinu între degete un cuţit cu lamă scurtă. Se 
răsuci către Flamel: îmi va trebui nişte material. Fără să 
aştepte vreun răspuns, se învârti în jurul lui şi îi ridică 
jacheta ponosită din piele. Cu mişcări scurte şi precise, tăie 
un pătrat din partea din spate a tricoului lăbărţat al lui 
Flamel. Apoi, dădu drumul jachetei şi răsuci pătratul de 
material într-o bandană pe care şi-o legă la ceafa, 
acoperindu-şi părul ţipător. 

— Asta era tricoul meu preferat, murmură Flamel. E 
vintage. Nemulțumit, îşi roti umărul. Şi acum, mi-e frig la 
spate. 

— Nu fi copil! Am să-ţi cumpăr altul, zise Scatty. O luă pe 
Sophie de mână. Hai! Să mergem! Ne întâlnim la Turn. 

— Cunoşti drumul? strigă Nicholas după ea. 

Scatty râse. 

— Am locuit aici aproape şaizeci de ani, îţi aminteşti? 
Eram aici când a fost construit Tumul. 

Flamel încuviinţă din cap. 

— Ei bine, încearcă să nu atragi atenţia asupra ta. 

— O să încerc! 

— Sophie... începu Josh. 

— Ştiu, îi răspunse sora lui, ai grijă. Se întoarse şi îşi 
îmbrăţişă scurt fratele, aurele ciocnindu-li-se. Totul o să fie 
bine, spuse ea blând, citindu-i teama din priviri. 

Josh se forţă să zâmbească şi dădu din cap. 

— De unde ştii? Magie? 

— Pur şi simplu, ştiu, spuse ea pe un ton neutru. Ochii îi 
fură străbătuţi de o scurtă licărire argintie. Totul se 


întâmplă cu un scop - aminteşte-ţi profeția. Totul va merge 
de minune. 

— Te cred, zise el, deşi nu era aşa. Ai grijă şi, nu uita, 
adăugă el, fără vânt. 

Sophie îl îmbrăţişă iarăşi. 

— Fără vânt, îi şopti ea la ureche şi se răsuci. 

Nicholas şi Josh le priviră pe Scatty şi pe Sophie 
dispărând în josul străzii, îndreptându-se spre staţia de 
metrou. Apoi, ei porniră în direcţia opusă. Chiar înainte să 
cotească, Josh aruncă o privire îndărăt peste umăr şi văzu 
că şi sora lui făcuse la fel. Amândoi ridicară mâinile şi le 
fluturară în semn de rămas-bun. 

Josh aşteptă până ce ea se întoarse şi apoi îşi lăsă mâna 
în jos. Acum, era cu adevărat singur într-un oraş ciudat, la 
mii de kilometri de casă, cu un bărbat în care n-avea 
încredere, un bărbat de care începuse să-i fie teamă. 


— Am avut impresia că ai zis că ştii drumul, spuse 
Sophie. 

— A trecut ceva timp de când am fost aici, recunoscu 
Războinica, iar străzile s-au cam schimbat. 

— Dar ai zis că erai aici când a fost construit Turnul Eiffel. 
Se opri, dându-şi brusc seama de ceea ce tocmai spusese. 
Şi când s-a întâmplat asta mai exact? întrebă ea. 

— În 1899. Am plecat câteva luni mai târziu. 

Scathach se opri la intrarea la metrou şi ceru indicaţii de 
la o vânzătoare de ziare şi reviste. Micuța chinezoaică 
vorbea prea puţin franţuzeşte, aşa că Scatty trecu repede 
la altă limbă. Brusc, Sophie îşi dădu seama că o recunoştea 
- era mandarina”. Vânzătoarea zâmbăreaţă ieşi de după 
tejghea şi arătă în josul străzii, vorbind atât de rapid încât 
Sophie nu putea selecta cuvintele, în ciuda cunoştinţelor 
din acea limbă. Suna ca şi cum ar fi cântat. Scathach îi 
mulţumi, apoi făcu o plecăciune şi femeia îi răspunse cu 
altă plecăciune. 

Sophie o luă de braţ pe Războinică şi o trase deoparte. 


27 Dialect al limbii chineze (n.tr.). 


— Parcă era vorba să nu atragi atenţia asupra ta, 
murmură ea. Oamenii începuseră să se holbeze. 

— La ce se holbau? întrebă Scatty încurcată de-a dreptul. 

— Ah, probabil, la o fată albă vorbind chinezeşte fluent şi 
apoi făcând plecăciuni, spuse Sophie strâmbându-se. A fost 
un spectacol pe cinste. 

— Într-o zi, toţi vor vorbi mandarina, iar plecăciunile 
înseamnă doar bune maniere, zise Scathach pornind pe 
stradă, urmând indicaţiile pe care i le dăduse femeia. 

Sophie îşi reglă pasul după alei. 

— Unde ai învăţat chinezeşte? întrebă ea. 

— În China. De fapt, îi vorbeam femeii în dialectul 
mandarin, dar, de asemenea, vorbesc şi dialectul Wu şi 
cantoneza. Am petrecut mult timp în Orientul Îndepărtat, 
de-a lungul secolelor, îmi plăcea acolo. 

Merseră în tăcere, apoi Sophie zise: 

— Deci câte limbi vorbeşti? 

Sacathach se încruntă, închizându-şi ochii în timp ce se 
gândea. 

— Şase sau şapte... 

Sophie dădu din cap. 

— Şase sau şapte, asta e impresionant. Mama şi tata au 
vrut ca noi să învăţăm spaniola, iar tata ne învaţă greaca şi 
latina. Dar mi-ar plăcea cu adevărat să învăţ japoneza. 
Chiar vreau să vizitez Japonia, adăugă ea. 

— ... şase sau şapte sute, continuă Scathach, apoi râse 
văzând expresia de stupefacţie de pe chipul lui Sophie. Işi 
trecu braţul pe după al lui Sophie. Păi, cred că vreo câteva 
dintre ele ar cam fi limbi moarte, aşa că nu sunt sigură 
dacă se pun, am fost pe aici vreme îndelungată. 

— Chiar ai trăit două mii cinci sute de ani? întrebă Sophie 
privind-o pieziş pe fata care nu părea mai mare de 
şaptesprezece ani. Deodată, zâmbi: nu se imaginase 
niciodată punând o asemenea întrebare. Era un alt exemplu 
despre cum i se schimbase viaţa. 

— Două mii cinci sute şaptesprezece ani omeneşti. 
Scathatch zâmbi cu buzele strânse, ascunzându-şi dinţii de 
vampir. Hekate m-a abandonat odată într-un deosebit de 


periculos Tărâm al Umbrelor din Tărâmul Subpământean. 
Mi-au trebuit secole să-mi găsesc drumul spre ieşire. lar 
când eram tânără, am petrecut mult timp pe Tărâmul 
Umbrelor din Lyonesse?, Hy-Brasil?* şi Tir na nOg”, unde 
timpul curge diferit. Timpul Tărâmurilor Umbrelor nu e 
acelaşi cu timpul normal, aşa că eu chiar îmi număr anii pe 
acest pământ. Şi, cine ştie, poate ai să ajungi să descoperi 
de una singură. Tu şi Josh sunteţi unici şi puternici, şi veţi 
deveni încă şi mai puternici pe măsură ce vă veţi însuşi 
magia elementelor. Dacă nu veţi descoperi voi înşivă 
secretul nemuririi, s-ar putea să vi-l ofere cineva în dar. Hai 
să traversăm! Ţinând-o pe Sophie de mână, o trase pe un 
drum îngust. 

Deşi era de-abia şase dimineaţă, traficul începuse să se 
aglomereze. Camioanele făceau livrări la restaurante, iar 
aerul rece al dimineţii începea să se impregneze de 
mirosuri de pâine proaspătă şi produse de patiserie, şi de 
cafea la filtru, care făceau să îţi lase gura apă. Sophie 
inspiră mirosurile familiare: croissante şi cafea care îi 
aminteau că, în urmă cu numai două zile, le servea la 
Ceaşca de Cafea. Clipi, ca să împiedice lacrimile să-i curgă. 
Se întâmplaseră atâtea, se schimbaseră atâtea în ultimele 
două zile! 

— Cum e să trăieşti atât de mult? se întrebă ea cu voce 
tare. 

— Înseamnă să fii singur, zise Scatty încetişor. 


25 Lyonesse este o ţară din legendele arturiene, în special în 
povestea lui Tristan şi a Isoldei. Se spune că se învecina cu Cornwall 
(provincie actuală din Anglia); ulterior, se zice că s-ar fi scufundat, 
împărtăşind soarta altor ţinuturi dispărute ca Ys, din poveştile 
medievale celte. (n.tr.). 

2? Brazil, cunoscută şi sub numele de Hy-Brazil, este o insulă-fantomă 
care apare în multe dintre miturile irlandeze; se spune că e învăluita în 
ceaţă, cu excepţia unei singure zile, o dată la şapte ani, când devine 
vizibilă, dar nu poate fi atinsă (n.tr.). 

3 Tir na nOg [irlandeza veche) - Tărâmul Tinereţii, una dintre cele 
mai populare lumi de dincolo în mitologia irlandeză, considerat a fi 
dincolo de marginile hărților, localizat pe o insulă îndepărtată, din Vest; 
se putea ajunge numai printr-o călătorie dificilă, stăruitoare sau la 
invitaţia uneia dintre zânele rezidente. (n.tr.). 


— Cât... cât o să trăieşti? o întrebă precaută pe 
Războinică. 

Scatty ridică din umeri şi zâmbi. 

— Cine ştie? Dacă am grijă, dacă fac exerciţii în mod 
regulat şi îmi supraveghez dieta, aş mai putea trăi încă 
vreo două mii de ani. Apoi, zâmbetul îi păli. Dar nu sunt 
invulnerabilă, nici invincibilă. Pot fi omorâtă. Văzu expresia 
îndurerată de pe chipul lui Sophie şi o strânse de mână. Dar 
asta nu o să se întâmple. Ştii câţi oameni, nemuritori, 
Străbuni, vârcolaci şi monştri diferiţi au încercat să mă 
omoare? 

Fata dădu din cap. 

— Ei bine, de fapt, nici eu nu ştiu. Dar au fost cu miile. 
Poate zeci de mii. Şi încă sunt aici. Ce-ţi spune asta? 

— Că eşti bună! 

— Ha! Sunt mai bună decât bună. Sunt cea mai bună. 
Sunt Războinica. Scathach se opri şi privi în vitrina unei 
librării, dar Sophie observă că, atunci când reîncepu să 
vorbească, ochii ei verzi şi strălucitori priveau pretutindeni, 
scrutând împrejurimile. 

Rezistând tentaţiei de a se întoarce, Sophie îşi cobori 
tonul până la o şoaptă: 

— Suntem urmărite? 

Era surprinsă să descopere că nu-i era câtuşi de puţin 
frică; ştia instinctiv că nimic rău nu i se putea întâmpla 
când era cu Scatty. 

— Nu, nu cred. Doar năravuri vechi. Scathach zâmbi. 
Aceleaşi năravuri care m-au ţinut în viaţă de-a lungul 
secolelor. Se îndepărtă de magazin şi Sophie îşi împleti 
braţul cu al lui Scatty. 

— Nicholas te-a strigat şi pe alte nume când ne-am 
întâlnit... Sophie se încruntă, încercând să-şi aducă aminte 
cum o prezentase acesta pe Scathach prima dată, în urmă 
cu doar două zile, în San Francisco. Te-a numit Prinţesa 
Războinică, Umbra,  Ucigaşa  Demonilor,  Cea-Care-i- 
Incoronează-pe-Regi. 

— Astea sunt doar nişte nume, murmură Scathach, 
părând stânjenită. 


— Păreau a fi mai mult decât nume, insistă Sophie. 
Păreau titluri... titluri pe care le-ai câştigat? perseveră ea. 

— Păi, am avut o mulţime de nume, zise Scathach, nume 
pe care mi le-au dat prietenii, nume pe care mă strigau 
inamicii. Am fost mai întâi Prinţesa Războinică, apoi am 
devenit Umbra datorită abilităţilor mele de a mă deghiza. 
Am perfectat primul veşmânt de camuflaj. 

— Sună de parcă ai fi un ninja, râse Sophie. 

Ascultând explicaţiile Războinicei, imagini din amintirile 
Vrăjitoarei îi licăreau prin minte şi ea ştiu că Scatty spunea 
adevărul. 

— Am încercat să îi învăţ pe ninja, dar n-au fost niciodată 
atât de buni, crede-mă! Am devenit Ucigaşa Demonilor 
când l-am ucis pe Raktabija”. Şi mi s-a spus Cea-care.-i- 
Incoronează-pe-Regi când am dat o mână de ajutor la 
preluarea tronului de către Arthur, adăugă ea, vocea 
devenindu-i şi mai aspră. Dădu repede din cap. Asta a fost 
o greşeală. Şi, de altfel, nici măcar prima mea greşeală. 
Râse, dar râsul părea nesigur şi forţat. Am făcut o grămadă 
de greşeli. 

— Tata zice că poţi să înveţi din propriile greşeli. 

Scatty hohoti scurt. 

— Nu şi eu. 

Era incapabilă să-şi ascundă amărăciunea din glas. 

— Pare că ai avut o viaţă dură, spuse Sophie pe un ton 
calm. 

— A fost dură, recunoscu Războinica. 

— A existat vreodată un... se opri Sophie, căutând 
cuvântul potrivit. Ai avut vreodată un prieten? 

Scathach o fulgeră cu privirea, apoi îşi întoarse faţa 
pentru a se uita în vitrina unui magazin. Pentru o clipă, 
Sophie crezu că examinează modul de etalare a pantofilor, 
dar îşi dădu seama că Războinica îşi privea propria reflexie 


31 Raktabija era un asura, un demon care a luptat împreună cu 
Shumbha şi cu Nishumbha împotriva lui Durga şi a lui Kali sau 
Chamunda (zeități indiene antice); avea drept trăsătură distinctivă 
capacitatea de a se multiplica - de fiecare dată când o picătură din 
sângele lui cădea pe pământ, răsărea un nou Raktabija. (n.tr.). 


pe sticlă. Fata se întreba ce vedea. 

— Nu, recunoscu în cele din urmă Scatty. N-a existat 
niciodată nimeni apropiat, nimeni special. Zâmbi strâmb. 
Străbunii se tem de mine şi mă evită. lar eu încerc să nu 
mă apropii prea tare de oameni. E prea dificil să-i văd 
îmbătrânind şi murind apoi. Asta e blestemul nemuririi: să 
priveşti lumea schimbându-se, să vezi tot ceea ce 
cunoşteai ofilindu-se. Să nu uiţi asta, Sophie, dacă cineva îţi 
va oferi nemurirea în dar. 

Făcu ca ultimele cuvinte să sune ca o blasfemie. 

— Sună a singurătate, spuse pe un ton precaut Sophie. 

Niciodată până atunci nu se mai gândise cum ar fi fost să 
fii nemuritor - să continui să trăieşti, în timp ce tot ce îţi 
este familiar se schimbă şi toţi cei pe care îi cunoşti te 
părăsesc. Făcură vreo zece paşi în tăcere înainte ca Scatty 
să vorbească iarăşi. 

— Da, a fost singurătate, admise ea, multă singurătate. 

— Ştiu cum e să fii singur, spuse gânditoare Sophie. Cu 
mama şi tata plecaţi atâta timp sau mutându-ne dintr-un 
oraş într-altul, e greu să-ţi faci prieteni. E aproape imposibil 
să-i păstrezi. Presupun că de asta eu şi Josh am fost atât de 
apropiaţi; n-am mai avut pe nimeni altcineva. Prietena mea 
cea mai bună, Elle, e în New York. Vorbim la telefon tot 
timpul, prin e-mailuri sau conversăm pe chat, dar nu ne-am 
mai văzut de la Crăciun. Îmi trimite poze pe mobil ori de 
câte ori îşi schimbă culoarea părului, aşa că ştiu cum arată, 
adăugă zâmbind. lar Josh nici măcar nu încearcă să-şi facă 
prieteni. 

— Prietenii sunt importanţi, fu  Scatty de acord, 
strângând-o uşor de braţ pe Sophie. Dar, în vreme ce 
prietenii vin şi pleacă, tu vei avea mereu familia. 

— Dar familia ta? Vrăjitoarea din Endor i-a menţionat pe 
mama ta şi pe fratele tău. Chiar în timp ce vorbea, imagini 
din amintirile Vrăjitoarei i se iviră în minte: o femeie cu faţa 
ascuţită şi ochi roşii ca sângele şi un tânăr cu pielea 
cenuşie şi cu părul roşu aprins. 

Războinica ridică nemulțumită din umeri: 

— Nu prea mai vorbim zilele astea. Părinţii mei erau 


Străbuni născuţi şi crescuţi pe insula Danu Talis. Când 
bunica mea, Dora, a părăsit insula să le dea învăţătură 
primilor oameni, ei n-au iertat-o niciodată. Ca mulţi alţi 
Străbuni, ei considerau că oamenii sunt abia puţin mai mult 
decât nişte bestii. „Curiozităţi” îi numea tata. Un tremur de 
dezgust îi trecu peste chip. Prejudecăţile ne-au însoţit 
mereu. Mama şi tata au fost şi mai şocaţi când i-am 
anunţat că şi eu aveam de gând să mă ocup de oameni, să 
lupt pentru ei, să-i apăr când puteam. 

— De ce? întrebă Sophie. 

Vocea lui Scatty se înmuie. 

— Chiar şi atunci, era evident pentru mine că oamenii 
reprezentau viitorul şi că zilele Seminţiei Străbunilor se 
apropiau de sfârşit. O privi pieziş pe Sophie, care fu 
surprinsă să descopere că ochii lui Scathach erau luminoşi 
şi strălucitori, aproape ca şi cum ar fi fost înlăcrimaţi. 
Părinţii mă avertizaseră că, dacă plecam de acasă, aveam 
să aduc ruşinea asupra numelui familiei şi că aveau să mă 
dezmoştenească. 

Vocea lui Scatty se pierdu în tăcere. 

— Dar totuşi ai plecat, ghici Sophie. 

Războinica încuviinţă. 

— Am plecat. N-am vorbit timp de un mileniu... până 
când au dat de necazuri şi au avut nevoie de ajutorul meu, 
adăugă ea zâmbind aspru. Acum, vorbim din când în când, 
dar mă tem că ei încă mă consideră un motiv de jenă. 

Sophie îi strânse uşor mâna. Nu-i pica bine ceea ce 
tocmai îi spusese Războinica, dar, de asemenea, îşi dădu 
seama că Scatty îi împărtăşise ceva incredibil de personal, 
ceva ce Sophie se îndoia că străvechea luptătoare ar mai fi 
împărtăşit şi altcuiva. 

— Îmi pare rău. N-am vrut să te tulbur. 

Scathach o strânse şi ea de mână drept răspuns. 

— Nu m-ai tulburat. Ei m-au tulburat - de fapt, cu mai 
mult de două mii de ani în urmă - şi încă îmi amintesc de 
parcă ar fi fost ieri. A trecut mult timp de când cineva s-a 
deranjat să mă întrebe despre viaţa mea. Şi, crede-mă, n-a 
fost toată rea. Am avut şi nişte aventuri minunate, zise ea 


voioasă. Ţi-am spus despre vremea când am fost solista 
unei formaţii compuse numai din fete? Un soi de Spice Girls 
de tip punk-gotic, dar făceam numai coveruri după Tori 
Amos*?. Am avut succes în Germania. Problema a fost că 
toate eram vampiri... 


Nicholas şi Josh cotiră pe Rue de Dunkerque şi 
descoperiră că pretutindeni erau poliţişti. 

— Continuă să mergi, îi spuse Nicholas pe un ton 
poruncitor când Josh îşi încetini pasul. Şi poartă-te firesc! 

— Firesc, bombăni Josh. Nici măcar nu mai ştiu ce 
înseamnă. 

— Mergi în pas vioi, dar nu alerga, zise calm Nicholas. 
Eşti total nevinovat, un elev în drum spre şcoală sau 
îndreptându-se spre slujba sa de pe timpul verii. Uită-te la 
poliţişti, dar nu-i privi fix. Şi, dacă se uită vreunul la tine, nu 
te întoarce imediat, lasă-ţi doar privirea să alunece spre 
următorul personaj. Asta e ceea ce un cetăţean obişnuit ar 
face. Dacă ne opresc, lasă-mă pe mine să vorbesc. Va fi 
bine. Văzu privirea sceptică a băiatului şi zâmbetul i se lăţi. 
Ai încredere în mine, am tot făcut asta de multă vreme. 
Şmecheria e să te mişti de parcă ai avea tot dreptul din 
lume să te afli aici. Poliţiştii sunt antrenați să caute oamenii 
care arată şi se comportă suspect. 

— Nu crezi că ne încadrăm în ambele categorii? întrebă 
Josh. 

— Arătăm de parcă am fi de pe aici... şi asta ne face 
invizibili. Un grup de trei poliţişti nici măcar nu se uită în 
direcţia lor când trecură pe lângă ei. Josh observă că fiecare 
purta un tip diferit de uniformă, iar bărbaţii păreau să se 
contrazică. 

— Bun, zise Nicholas când se aflau destul de departe 
pentru a nu putea fi auziţi. 

— Ce e bun? 

Nicholas indică cu o mişcare a capului direcţia din care 
veneau. 


32 Tori Amos (născută Myra Ellen Amos, în 22 august 1963) este o 
cântăreaţă, pianistă şi compozitoare americană, (n.tr.). 


— Ai văzut uniformele diferite? 

Băiatul încuviinţă. 

— Franţa are un sistem polițienesc complicat; Parisul şi 
mai şi. Există Police Naţionale, Gendarmerie Naţionale şi 
Préfecture de Police”. În mod evident, Machiavelli şi-a scos 
în stradă toţi agenţii pentru a ne găsi, dar marele său 
defect este că întotdeauna presupune că toţi ceilalţi 
oameni judecă la fel de logic şi la rece ca el. In mod 
evident, el crede că, dacă scoate toate resursele 
poliţieneşti pe străzi, ei nu vor face altceva decât să ne 
caute pe noi. Dar există o mare rivalitate între diferitele 
unităţi şi fără îndoială că toţi vor să aibă meritul de a-i fi 
capturat pe periculoşii infractori. 

— În asta ne-ai transformat? întrebă Josh incapabil să-şi 
ascundă amărăciunea bruscă din voce. In urmă cu două 
zile, eu şi Sophie eram oameni normali, fericiţi. Şi uită-te 
acum la noi: de-abia o mai recunosc pe sora mea. Am fost 
urmăriţi, atacați de monştri şi acum ne găsim pe lista celor 
mai căutaţi de către poliţie. Ne-ai transformat în infractori, 
domnule Flamel! Dar nu e prima dată când tu eşti infractor, 
nu-i aşa? o trânti el. 

Îşi îndesă mâinile adânc în buzunare şi le strânse în 
pumni pentru a le împiedica să-i tremure. Era speriat şi 
furios, iar frica îl făcea să fie recalcitrant. Până atunci, nu-i 
mai vorbise niciodată unui adult în felul acesta. 

— Nu, spuse moale Nicholas, ochii săi de culoare 
deschisă începând să scapere ameninţător. Am fost numit 
infractor. Dar numai de către duşmanii mei. Mi se pare, 
adăugă el după o pauză lungă, că ai stat de vorbă cu 
Doctor Dee. Şi singurul loc în care te-ai fi putut întâlni cu el 
a fost în Ojai, de vreme ce a fost singura dată când te-am 
scăpat din vedere. 

Josh nici măcar nu se gândi să nege. 

— L-am întâlnit pe Dee când voi trei eraţi ocupați cu 
Vrăjitoarea, recunoscu pe un ton obraznic. Mi-a zis o groază 
de lucruri despre tine. 


33 Poliţia Naţională, Jandarmeria Naţională, Prefectura de Poliţie (în 
lb. franceză, în original). 


— Sunt convins că a făcut-o, murmură Flamel. 

Aşteptă la colţul străzii ca o duzină de elevi pe biciclete şi 
mopede să treacă în viteză, apoi traversă. Josh fugi după el. 

— A zis că nu spui nimic nimănui niciodată. 

— Adevărat, fu de acord Flamel. Dacă le spui totul 
oamenilor, le răpeşti şansa de a învăţa. 

— A zis că ai furat Cartea lui Avraam de la Luvru. 

Nicholas mai făcu câţiva paşi înainte să clatine 
dezaprobator din cap. 

— Ei bine, presupun că şi asta e adevărat, zise el, dar nu 
e chiar atât de simplu pe cât o zugrăveşte el. Cu 
certitudine, în secolul al XVII-lea, cartea a căzut pentru 
scurt timp în mâinile cardinalului Richelieu. 

Josh clătină din cap. 

— Cine-i ăsta? 

— N-ai citit Cei trei muşchetari? întrebă uimit Flamel. 

— Nu. Nici măcar filmul nu l-am văzut. 

Flamel dădu din cap. 

— Am un exemplar în magazin... începu el, apoi se opri. 
Joi, când plecase de la magazin, acesta se transformase 
într-o ruină. Richelieu apare în cărţi... şi în filme. A existat 
cu adevărat şi a fost cunoscut drept l'Eminence Rouge - 
Eminenţa Roşie - numit astfel după roba sa roşie de 
cardinal, îi explică el. A fost ministrul regelui Ludovic al XIII- 
lea, dar, în realitate, el a condus ţara. În 1632, Dee a reuşit 
să ne întindă o capcană, mie şi lui Perenelle, în partea 
veche a oraşului. Agenţii săi neumani ne-au înconjurat; 
erau ghuli** în pământul de sub picioarele noastre, Dire- 
Crow” în aer şi Baobhan Sith** urmărindu-ne pe străzi. 
Nicholas se scutură neplăcut înfiorat din cauza amintirii şi 
privi în jur, aproape aşteptându-se să vadă creaturile 


34 Monstru asociat cu cimitirele şi cu consumul de carne umană, 
adesea clasificat drept strigoi. În folclorul arab străvechi, ghu-ul 
locuieşte în cimitire sau locuri pustii; este tipul diabolic, malefic, de djin. 
(n.tr.). 

3 Corbi malefici (n.tr.). 

35 Femeie-vampir din mitologia scoțiană, care seduce noaptea 
călătorii tineri; zână malefică, foarte frumoasă, îmbrăcată în rochie 
verde. (n.tr.). 


reapărând. Începusem să cred că trebuia să distrug 
Codexul mai degrabă decât să-l las să cadă în mâinile lui 
Dee. Atunci, Perenelle a sugerat o ultimă opţiune: puteam 
ascunde cartea la vedere. Era o idee simplă şi strălucitoare. 

— Şi ce-aţi făcut? întrebă Josh, curios de data aceasta. 

Flamel zâmbi dezvelindu-şi dinţii. 

— Am solicitat o audienţă la cardinalul Richelieu şi i-am 
dăruit cartea. 

— l-ai dat-o lui? Ştia ce este? 

— Sigur că ştia. Josh, Cartea lui Avraam are faima ei... 
sau poate că faimă proastă e o sintagmă mai potrivită. 
Data viitoare când mai intri pe internet, caut-o. 

— Cardinalul ştia cine eşti? întrebă el. Ascultându-l pe 
Flamel vorbind, era uşor - atât de uşor - să creadă orice îi 
spunea. Şi atunci, îşi aminti cât de credibil fusese şi Dee în 
Ojai. 

Flamel zâmbi amintindu-şi: 

— Cardinalul Richelieu credea că sunt unul dintre urmaşii 
lui Nicholas Flamel. Aşa că i-am dăruit Cartea lui Avraam, 
iar el a pus-o în biblioteca sa. Nicholas râse voios în timp ce 
dădea din cap. Cel mai sigur loc din Franţa. 

Josh se încruntă. 

— Dar, cu siguranţă, când acesta s-a uitat în ea, a văzut 
că textul se mişca. 

— Perenelle a pus un farmec asupra cărţii. E un tip 
special de vrajă - uimitor de simplă, aparent, deşi eu n-am 
reuşit niciodată s-o stăpânesc -, aşa că, atunci când 
cardinalul se uita în carte, vedea ceea ce se aştepta să 
vadă: pagini ornamentate, scrise în aramaică şi în greacă. 

— A reuşit Dee să vă prindă? 

— Aproape. Am fugit pe Sena cu o baijă. Dee însuşi se 
afla pe Pont Neuf” cu o duzină de muşchetari şi trăgeau 
zeci de lovituri asupra noastră. Niciuna nu ne-a nimerit; în 
ciuda reputației muşchetarilor, nu erau buni ţintaşi, adăugă 
el. Şi apoi, două săptămâni mai târziu, eu şi cu Perenelle 


37 În mod paradoxal, Pont Neuf (Podul Nou, în franceză) este cel mai 
vechi pod din Paris; de asemenea, şi cel mai cunoscut pod din Paris, iar 
împreună cu Pont Alexandre Ill, unele dintre cele mai frumoase. (n.tr.). 


ne-am întors la Paris, am pătruns prin efracţie în bibliotecă 
şi am furat cartea, luând-o înapoi. Aşa că presupun că Dee 
are dreptate, concluzionă el. Sunt un hoţ. 

Josh mergea în tăcere; habar n-avea ce să creadă. Voia 
să-l creadă pe Flamel; lucrând la librărie alături de bărbatul 
acesta, ajunsese să-l placă şi să-l respecte. Voia să aibă 
încredere în el... şi totuşi n-ar fi putut să-l ierte că o pusese 
pe Sophie în pericol. 

Flamel aruncă o privire în susul şi în josul străzii, apoi, 
punându-şi mâna pe umărul lui Josh, îl îndrumă prin traficul 
aglomerat pentru a traversa Rue de Dunkerque. 

— În caz că suntem urmăriţi, spuse el încet, buzele de- 
abia mişcându-i-se în timp ce se avântară în traficul de dis- 
de-dimineaţă. 

Odată ajunşi pe partea cealaltă a străzii, Josh ridică din 
umăr pentru a se elibera de mâna lui Nicholas. 

— Are sens ce-a spus Dee, continuă el. 

— Sunt convins că are, zise râzând Flamel. Doctorul John 
Dee a fost o mulţime de lucruri în lunga şi colorata lui viaţă, 
magician şi matematician, alchimist şi spion. Dar dă-mi voie 
să-ţi spun, Josh, că a fost adesea un coţcar şi întotdeauna 
un mincinos. E stăpânul minciunilor şi al adevărurilor spuse 
pe jumătate, şi-a exersat şi perfectat arta într-una dintre 
cele mai periculoase epoci, cea elisabetană. Ştie că cea mai 
bună minciună e cea care are un miez de adevăr. Se opri, 
ochii scăpărându-i spre mulţimea care curgea pe lângă ei. 
Ce altceva ţi-a mai spus? 

Josh ezită pentru o clipă înainte de a-i răspunde. Era 
tentat să nu-i dezvăluie toată discuţia cu Dee, dar îşi dădu 
seama că oricum deja spusese prea multe. 

— Dee a zis că foloseşti vrăjile din Codex numai pentru 
binele tău. 

Nicholas dădu aprobator din cap. 

— E un punct de vedere corect. Folosesc vraja nemuririi 
pentru ca eu şi Perenelle să rămânem în viaţă, asta e 
adevărat. Şi folosesc formula pietrei filosofale pentru a 
transforma metalul obişnuit în aur şi cărbunele în diamante. 
Din vânzarea de carte nu ies bani, crede-mă. Dar producem 


atâta avere câtă ne trebuie - nu suntem lacomi. 

Josh trecu grăbit în faţa lui Flamel, apoi se întoarse spre 
el. 

— Nu e vorba de bani, i-o trânti el. Sunt mult mai multe 
lucruri pe care ai putea să le faci cu ceea ce scrie în cartea 
aia. Dee a zis că ar putea fi folosită pentru a transforma 
lumea într-un paradis, că ar putea vindeca toate bolile, ba 
chiar să repare şi mediul înconjurător. Găsea că este de 
neînțeles să nu vrea cineva să facă toate astea. 

Flamel se opri în faţa lui Josh. Ochii lui se aflau aproape la 
acelaşi nivel cu ai băiatului. 

— Da, există în Carte vrăji care ar face toate astea şi 
mult, mult mai mult, spuse el pe un ton serios. Cu coada 
ochiului, în acea Carte, am zărit vrăji care ar putea reduce 
lumea asta la un tăciune, altele care ar face ca deşertul să 
înflorească. Dar, Josh, chiar dacă aş putea face vrăjile alea - 
ceea ce nu pot -, materialul din Carte nu e al meu ca să mă 
folosesc de el. Ochii apoşi ai lui Famel îi cercetau pe ai lui 
Josh, iar Josh nu avu niciun dubiu că Alchimistul spunea 
adevărul. Eu şi Perenelle suntem doar Păzitorii Cărţii. Pur şi 
simplu, ne-a fost dată spre păstrare până ce o vom putea 
înmâna proprietarilor ei de drept. Ei vor şti cum s-o 
folosească. 

— Dar cine sunt proprietarii de drept? Unde sunt? 

Nicholas Flamel îşi puse ambele mâini pe umerii lui Josh 
şi îl privi adânc în ochii albaştri şi strălucitori. 

— Ei bine, speram, zise el încetişor, că aţi putea fi voi, tu 
şi Sophie. De fapt, aş paria pe orice - pe viaţa mea, pe a lui 
Perenelle, pe supraviețuirea întregii rase umane - că voi 
sunteţi aceia. 

Stând pe Rue de Dunkerque, uitându-se în ochii 
Alchimistului, citind adevărul în ei, Josh avu senzaţia că 
restul oamenilor de pe stradă dispăruseră şi că numai ei doi 
se mai aflau acolo. Înghiţi cu greu. 

— Şi tu crezi asta? 

— Din toată inima, spuse simplu Flamel. Şi tot ce am 
făcut, am făcut ca să vă protejez pe tine şi pe Sophie şi să 
vă pregătesc pentru ce va veni. Trebuie să mă crezi, Josh. 


Trebuie. Ştiu că eşti furios din cauza celor întâmplate lui 
Sophie, dar n-aş permite niciodată să i se întâmple ceva 
rău. 

— Ar fi putut să moară sau să intre în comă, murmură 
Josh. 

Flamel scutură din cap. 

— Dacă ar fi fost o fiinţă omenească obişnuită, atunci, da, 
asta s-ar fi putut întâmpla. Dar ştiu că ea nu e obişnuită. 
Nici tu nu eşti, adăugă el. 

— Datorită aurelor noastre? întrebă Josh încercând să 
obţină cât mai multe informaţii. 

— Fiindcă sunteţi gemenii legendari. 

— Şi dacă te înşeli? Te-ai gândit la asta: ce se va 
întâmpla dacă te înşeli? 

— Atunci se vor întoarce Străbunii Întunecaţi. 

— Şi asta ar fi chiar aşa de rău? se întrebă Josh cu voce 
tare. 

Nicholas deschise gura să-i răspundă, dar îşi strânse iute 
buzele, înghiţindu-şi vorbele pe care fusese pe punctul de a 
le spune, dar nu înainte ca Josh să remarce licărul de mânie 
care îi străbătuse chipul. În cele din urmă, Nicholas se forţă 
să zâmbească. Blând, îl răsuci pe Josh astfel încât să poată 
privi strada. 

— Ce vezi? îl întrebă el. 

Josh dădu din cap şi ridică din umeri. 

— Nimic... doar o adunătură de oameni îndreptându-se 
spre muncă. Şi pe poliţiştii care ne caută, mai adăugă. 

Nicholas îl luă pe Josh de umăr şi îl sili să privească mai 
atent strada. Flamel îl admonestă cu asprime: 

— Asta e modul în care Dee şi cei de teapa lui îi privesc 
pe oameni: ceea ce ei numesc oameni. Eu văd indivizi cu 
griji şi necazuri, cu familii şi persoane dragi lor, cu prieteni 
şi colegi. Văd oameni. 

Josh dădu din cap. 

— Nu înţeleg. 

— Dee şi Străbunii pe care îi slujeşte îi privesc pe aceşti 
oameni şi nu văd decât sclavi. Se opri, apoi adăugă liniştit: 
Sau hrană. 


Capitolul Treisprezece 


întinsă pe spate, Perenelle Flamel privea ţintă tavanul 
pătat de deasupra capului ei şi se întrba câţi alţi prizonieri 
încarceraţi la Alcatraz făcuseră acelaşi lucru. Câţi mai 
urmăriseră liniile şi crăpăturile din zidăria de piatră, 
văzuseră formele create de dârele de apă neagră, 
închipuindu-şi imagini în igrasia cafenie? Aproape toţi, îşi 
imagină ea. 

Şi câţi auziseră voci? se întrebă ea. Era sigură că mulţi 
dintre prizonieri îşi imaginaseră că auzeau sunete în 
întuneric - cuvinte şoptite, propoziţii înăbuşite -, dar, dacă 
nu posedau harul deosebit al lui Perenelle, ceea ce auzeau 
nu exista dincolo de imaginaţia lor. 

Perenelle auzea vocile fantomelor din Alcatraz. 

Ascultând concentrată, putea distinge sute de voci, poate 
chiar mii. Bărbaţi şi femei - şi copii - protestând zgomotos 
şi strigând, murmurând şi plângând, strigându-i pe cei 
dragi,  repetându-şi propriile nume iarăşi şi iarăşi, 
proclamându-şi nevinovăția, blestemându-şi temnicerii. Se 
încruntă; nu erau ceea ce căuta ea. 

Permiţând vocilor să se prelingă peste ea, căută printre 
sunete până ce alese o voce mai puternică decât restul: 
puternică şi încrezătoare, îşi făcea loc printre bolboroseli, 
iar Perenelle se concentră asupra ei, focalizându-se asupra 
cuvintelor, identificând limba. 

— Asta e insula mea. 

Era un bărbat care vorbea spaniolă cu un accent foarte 
vechi şi formal.  Concentrându-se asupra tavanului, 
Perenelle nu mai acordă atenţie celorlalte voci. 

— Cine eşti? 

În aerul rece şi umed al celulei, cuvintele se îndepărtau 
învârtejindu-se ca un fum, iar miriadele de fantome tăcură. 

Urmă o pauză lungă, ca şi când fantoma fusese surprinsă 
de faptul că cineva i se adresase, apoi, pe un ton mândru, 
spuse: 

— Am fost primul european care a navigat în golful ăsta, 


primul care a văzut insula. 

O siluetă începu să capete formă pe tavanul de deasupra 
capului ei, forma grosolană a unui chip apărând printre 
crăpăturile şi pânzele de păianjen, petele de igrasie şi 
muşchiul verde împrumutându-i forma şi definindu-i-o. 

— Am numit acest loc Isla de los Alcatraces. 

— Insula Pelicanilor, zise Perenelle, cuvintele ei fiind de- 
abia o respiraţie şoptită. 

Chipul de pe tavan căpătă consistenţă. Aparţinea unui 
bărbat chipeş, cu o faţă alungită, îngustă şi cu ochi negri. 
Picături de apă se materializau şi ochii lui începură să 
lăcrimeze. 

— Cine eşti? întrebă Perenelle din nou. 

— Sunt Juan Manuel de Ayala. Eu am descoperit 
Alcatrazul. 

Se auzeau zgomote de gheare pe pietrele din afară şi izul 
de şarpe şi de carne stricată fu purtat pe coridor. Perenelle 
rămase tăcută până când duhoarea şi paşii se retraseră şi, 
când privi din nou spre tavan, chipul căpătase şi mai multe 
detalii, crăpăturile din zidăria de piatră alcătuind ridurile de 
pe fruntea şi din jurul ochilor bărbatului. O faţă de marinar, 
remarcă ea, cu ridurile pricinuite de scrutarea orizontului. 

— De ce eşti aici? întrebă ea cu voce tare. Ai murit aici? 

— Nu, nu aici. Buzele subţiri se curbară într-un zâmbet. 
M-am întors deoarece m-am îndrăgostit de locul ăsta din 
prima clipă în care mi-au căzut ochii pe el. Se întâmpla în 
anul Domnului nostru 1775 si eu mă aflam pe preacinstita 
corabie San Carlos. Îmi amintesc chiar si luna, august, si 
data, cinci. 

Perenelle încuviinţă cu o mişcare din cap. Mai dăduse 
peste fantome ca Ayala şi până atunci. Bărbaţii şi femeile 
care fuseseră atât de influenţaţi sau afectaţi de un loc se 
reîntorceau acolo iarăşi şi iarăşi în visele lor şi, în cele din 
urmă, când mureau, spiritele lor reveneau pentru a deveni 
o fantomă-gardian. 

— Am vegheat asupra acestei insule timp de mai multe 
generații. Voi veghea mereu asupra ei. 

Perenelle privi fix chipul. 


— Trebuie să te fi întristat să-ţi vezi frumoasa insulă 
devenind un loc al durerii şi al suferinţei, încercă ea. 

Ceva schimonosi gura apariţiei şi o singură picătură de 
apă căzu din ochii ei pe obrazul lui Perenelle. 

— Zile întunecate, zile triste, dar s-au dus de-acum... din 
fericire, s-au dus. Buzele fantomei se mişcară şi cuvintele 
fură o şoaptă în mintea lui Perenelle. N-a mai fost nici un 
om prizonier la Alcatraz încă din 1963, iar insula a fost 
liniştită din 1971. 

— Dar acum există un prizonier pe preaiubita-ţi insulă, 
spuse Perenelle pe un ton ponderat. Un prizonier păzit de 
un temnicer mai îngrozitor decât a văzut insula asta 
vreodată. 

Chipul de pe tavan se modifică, ochii apoşi îngustându- 
se, clipind. 

— Cine? Tu? 

— Sunt ţinută aici împotriva voinţei mele, zise Perenelle. 
Sunt ultimul prizonier din Alcatraz şi nu sunt păzită de un 
temnicer uman, ci de un sfinx. 

— Nu! 

— Convinge-te singur! 

Tencuiala se crăpă şi o ploaie de praf umezit căzu pe faţa 
lui Perenelle. Când redeschise ochii, chipul de pe tavan 
dispăruse, nelăsând în urmă nimic altceva decât o pată. 

Perenelle îşi îngădui un zâmbet. 

— Ce te amuză, femeie? 

Vocea era un şuierat alunecos, iar limba era mai veche 
decât rasa umană. 

Ridicându-se în capul oaselor, Perenelle îşi aţinti privirea 
asupra creaturii care stătea pe coridor la nici doi metri de 
ea. 

Generatii întregi de oameni străvechi încercaseră să 
surprindă imaginea acestei creaturi pe pereţii peşterilor şi 
pe vasele din lut, tăindu-i forma în piatră, imortalizându-i 
înfăţişarea pe pergamente. Şi nimeni nici măcar nu reuşise 
să se apropie de adevărata oroare a sfinxului. 

Trupul era al unui leu uriaş, musculos, blana fiindu-i rărită 
şi brăzdată de urme de răni vechi. O pereche de aripi de 


vultur erau prinse de umeri şi se lăsau drepte pe spate, cu 
penele răvăşite şi murdare. lar capul cu o înfăţişare delicată 
era cel al unei femei tinere şi frumoase. 

Sfinxul se apropie de gratiile celulei şi o limbă neagră, 
despicată se undui în aerul din faţa lui Perenelle. 

— N-ai nici un motiv să zâmbeşti. Am aflat că soţul tău şi 
Războinica sunt prinşi în cursă la Paris. În curând, vor fi 
prizonieri, iar de data asta Doctor Dee se va asigura că ei n- 
au să mai scape vreodată. Inţeleg că Străbunii i-au dat 
permisiunea doctorului ca, în fine, să-l nimicească pe 
legendarul Alchimist. 

Perenelle simţea cum i se răsuceşte ceva în stomac. 
Timp de câteva generaţii, Străbunii  Întunecaţi se 
concentraseră asupra capturării lui Nicholas şi a lui 
Perenelle vii. Dacă era să-i dea crezare Sfinxului şi aceştia 
erau pregătiţi să-l omoare pe Nicholas, atunci totul se 
schimbase. 

— Nicholas va scăpa, spuse ea pe un ton încrezător. 

— Nu şi de data asta. Coada de leu a sfinxului se mişca 
voioasă dintr-o parte în alta, stârnind dâre de praf. Parisul îi 
aparţine italianului, Machiavelli, şi în curând i se va alătura 
Magicianul englez. Alchimistul nu va putea să le scape 
amândurora. 

— Şi copiii? întrebă Perenelle, ochii strângându-i-se 
periculos. Dacă i s-a întâmplat ceva lui Nicholas sau 
copiilor... 

Penele sfinxului foşniră iscând un miros acru, stătut. 

— Dee crede că acei doi copii gemeni sunt puternici, că 
ei ar putea fi cu adevărat gemenii din profeție şi din 
legendă. De asemenea, crede că ei pot fi convinşi că ar 
trebui să ne slujească pe noi, mai degrabă decât să-l 
urmeze pe un vânzător de cărţi în hoinărelile lui. Sfinxul 
inspiră adânc, cutremurat. Dar, dacă nu fac cum li se 
spune, atunci vor pieri şi ei. 

— Dar cu mine cum rămâne? 

Gura drăgălaşă a sfinxului se deschise pentru a dezvălui 
o cavitate bucală plină de dinţi fioroşi şi ascuţiţi ca acele. 
Limba lungă şi neagră pocni sălbatic aerul. 


— Tu eşti a mea, Vrăjitoareo, şuieră el. Străbunii mi te-au 
dat în dar pentru mileniul în care i-am slujit. Când soţul tău 
va fi prins şi nimicit, atunci îmi va fi acordată permisiunea 
de a-ţi mânca amintirile. Ce ospăț va fi! Intenţionez să 
savurez şi ultima bucăţică. Când voi fi terminat cu tine, nu- 
ţi vei aminti nimic, nici propriul nume. 

Sfinxul începu să hohotească, sunetul şuierător şi 
batjocoritor ricoşând în pereţii goi de piatră. 

Şi atunci o uşă de celulă se trânti. _ 

Sunetul neaşteptat sperie sfinxul, care tăcu. Işi întoarse 
capul mic, limba fluturându-i, gustând aerul. 

O altă uşă se izbi închizându-se. 

Şi apoi încă una... 

Şi încă una. 

Sfinxul se răsuci, ghearele scoțând scântei la contactul 
cu podeaua. 

— Cine-i acolo? 

Vocea zgâria pietrele umede. 

Brusc, toate uşile celulelor din galeria superioară se 
închiseră şi se deschiseră zăngănind, într-o succesiune 
rapidă, ca sunetul unei detunături huruitoare ce vibră 
adânc în inima închisorii, făcând să se ridice praful până în 
tavan. 

Mărâind şi şuierând, sfinxul se îndepărtă în căutarea 
sursei zgomotului. 

Cu un zâmbet îngheţat, Perenelle îşi ridică iarăşi 
picioarele pe bancă, culcându-se pe spate şi lăsându-şi 
capul pe degetele împreunate. Insula Alcatraz îi aparţinea 
lui Juan Manuel de Ayala şi se părea că el îşi anunţa 
prezenţa. Perenelle auzi uşile celulelor zâăngănind, lemnul 
bufnind şi pereţii duduind şi ştiu ce devenise de Ayala: un 
poltergeistsE. 

O fantomă zgomotoasă. 

Ştia, de asemenea, ce făcea Juan Manuel de Ayala. 


3 Cuvânt de etimologie germană, poltern însemnând a hodorogi, a 
hurui, a face zgomot şi Geist - fantomă, spirit desemnând, în mitologie şi în 
folclor, o stafie, un spirit malefic, o entitate care se manifestă făcând 
zgomot şi mutând obiecte. (n.tr.). 


Sfinxul se hrănea cu energiile magice ale lui Perenelle; tot 
ce trebuia să facă poltergeistul era să ţină creatura departe 
de celulă o vreme, pentru ca puterile lui Perenelle să poată 
începe să se regenereze. Ridicându-şi palma stângă, femeia 
se concentră din răsputeri. Cea mai micuță scânteie cu 
putinţă, de culoarea gheții dansă între degetele ei, apoi se 
stinse cu un fâsâit. 

Curând. 

Curând. 

Vrăjitoarea îşi strânse pumnul. Când puterile aveau să-i 
revină, avea să dărâme Alcatrazul în capul sfinxului. 


Capitolul Paisprezece 


Cu minunata sa alcătuire complexă, Turnul Eiffel se înălța 
la mai mult de trei sute de metri deasupra capului lui Josh. 
Existase o vreme când alcătuise o listă pentru un proiect 
şcolar cu cele Zece Minuni ale Lumii Moderne. Turnul din 
metal ocupase locul al doilea pe lista respectivă, iar el îşi 
promisese mereu că, într-o bună zi, va ajunge să-l vadă. 

lar acum, când în cele din urmă se afla la Paris, nici 
măcar nu-l privea. 

Stând aproape chiar sub centrul Turnului, se ridică pe 
vârfuri, întorcându-şi capul la stânga şi la dreapta, în 
căutarea surorii sale gemene prin mulţimea surprinzător de 
mare de turişti matinali. 

Pe unde o fi fost? 

Josh era speriat. 

Nu, mai mult decât speriat - era îngrozit. 

__ Ultimele două zile îl învăţaseră adevăratul sens al fricii. 
Inaintea evenimentelor de joi, Josh fusese cu adevărat 
speriat numai de posibilitatea de a pica un test sau de a fi 
umilit public în clasă. Mai avea şi alte temeri, acele gânduri 
vagi, dătătoare de fiori, care apăreau în crucea nopţii, când 
stătea întins pe pat întrebându-se ce s-ar întâmpla dacă 
părinţii lui ar avea un accident. Sara şi Richard Newman 
erau amândoi licenţiaţi în arheologie şi paleontologie şi, în 
timp ce acest lucru nu reprezenta partea cea mai 
periculoasă a muncii lor, cercetările lor îi duceau uneori în 
unele ţări cuprinse de agitaţii politice sau religioase, ori îşi 
conduceau săpăturile în zone din lume răvăşite de furtuni 
sau de cutremure, sau în apropierea vulcanilor activi. 
Mişcările neaşteptate ale scoarţei terestre adesea aruncau 
în afară descoperiri arheologice extraordinare. 

Dar cea mai profundă şi întunecată teamă era că i s-ar 
putea întâmpla ceva surorii lui. Cu toate că Sophie era cu 
douăzeci şi opt de secunde mai mare, întotdeauna se 
gândea la ea ca la surioara lui mai mică. El era mai mare, 
mai puternic şi era de datoria lui să o protejeze. 


lar acum, într-un fel, ceva îngrozitor i se întâmplase 
surorii lui gemene. 

Se schimbase în feluri în care el nici măcar nu începuse 
să le priceapă. Ea începuse să semene mai mult cu Flamel 
şi cu Scathach şi cu cei ca ei, decât cu el; devenise mai 
mult decât umană. 

Pentru prima dată în viaţă, se simţi singur. Îşi pierdea 
sora. Dar exista o cale pentru a fi din nou egalul ei: 
trebuiau să-i fie şi lui Trezite puterile. 

Josh se întoarse - chiar când Sophie şi Scathach apărură 
traversând iute un pod lat care ducea direct la Turn. Se 
simţi cuprins de uşurare. 

— Sunt aici! îi zise el lui Flamel, care privea în direcţie 
opusă. 

— Ştiu, spuse Nicholas, accentul lui franțuzesc fiind şi 
mai puternic decât de obicei. Şi nu sunt singure. 

Josh îşi desprinse privirea de la sora lui şi de la Scathach, 
care se apropiau. 

— Ce vrei să spui? 

Nicholas indică discret cu capul şi Josh se întoarse. Două 
autocare cu turişti tocmai ajunseseră în Place Joffre şi îşi 
deşertau pasagerii. Turiştii - americani, ghici Josh după 
îmbrăcăminte - se învârteau prin zonă, vorbeau între ei şi 
râdeau, aparatele de fotografiat şi cele video fiind pornite 
deja, în timp ce ghizii lor încercau să-i adune laolaltă. Un al 
treilea autocar galben strălucitor parcă, din el revărsându- 
se pe trotuar zeci de turişti japonezi. Încurcat, Josh îl privi 
pe Nicholas: se referea la autocare? 

— In negru, spuse enigmatic Flamel, arătând cu bărbia 
ridicată. 

Josh se răsuci şi reperă bărbatul în negru, care mergea 
cu paşi mari înspre ei, mişcându-se iute prin mulţimea 
adunată. Niciunul dintre turişti nu-i aruncă măcar o privire 
străinului care îşi croia drum printre ei, mişcându-se şi 
răsucindu-se ca un dansator, având grijă să nu se atingă de 
ei. Josh presupuse că bărbatul era cam de aceeaşi înălţime 
cu el, dar era imposibil să-şi dea seama de formele lui 
întrucât purta o haină trei sferturi de piele, care flutura pe 


lângă el în timp mergea. Avea gulerul ridicat şi îşi ţinea 
mâinile în buzunare. Josh simţi că-l lasă inima: ce mai era 
acum? 

Sophie alergă şi îi trase un pumn în braţ fratelui ei. 

— Aţi ajuns aici, spuse ea într-un suflet. Aţi avut 
probleme? 

Josh arătă cu o mişcare a capului spre bărbatul îmbrăcat 
în haina de piele, care se apropia. 

— Nu sunt sigur. 

Scathach apăru lângă cei doi gemeni. Nici măcar nu 
gâfâia, remarcă Josh. De fapt, nu respira deloc. 

— Probleme? întrebă Sophie uitându-se la Scathach. 

Războinica surâse cu buzele strânse. 

— Depinde cum defineşti problemele, murmură ea. 

— Din contră, spuse Nicholas zâmbind cu gura până la 
urechi. Oftă de uşurare. E un prieten. Un prieten vechi. Un 
prieten bun. 

Bărbatul în haină de piele neagră era şi mai aproape 
acum, iar gemenii puteau să vadă că avea o faţă mică, 
aproape rotundă, tenul bine bronzat şi ochi albaştri, 
pătrunzători. Părul des, negru şi lung până la umeri era 
pieptănat peste cap, lăsându-i descoperită fruntea înaltă. 
Urcând treptele, îşi scoase ambele mâini din buzunare şi îşi 
deschise larg braţele; inele de argint străluceau pe toate 
degetele, chiar şi pe cele mari, asortându-se cu cerceii din 
urechi. Un zâmbet larg îi dezveli dantura neregulată, uşor 
îngălbenită. 

— Maestre, spuse el strângându-l pe Nicholas în braţe şi 
sărutându-l pe amândoi obrajii. Te-ai întors! 

Bărbatul clipi cu ochii umezi şi, preţ de o clipă, pupilele îi 
licăriră roşii. Brusc, în aer se simţi un vag iz de frunze arse. 

— Şi tu n-ai plecat niciodată, zise cu căldură Nicholas, 
ţinându-l pe bărbat la distanţă de un braţ şi examinându-l 
cu un ochi critic. Arăţi bine, Francis. Mai bine decât data 
trecută când ne-am văzut. Se întoarse, punându-şi braţul în 
jurul umerilor bărbatului. Pe Scathach, desigur, o cunoşti. 

— Cine ar putea să uite Umbra? 

Bărbatul cu ochi albaştri făcu un pas, luă mâna 


Războinicei în mâna lui şi o duse la buze cu un gest de 
curtoazie demodat. 

Scathach se aplecă şi-l ciupi pe bărbat de obraz destul de 
tare încât să-i lase un semn roşu. 

— Ţi-am spus ultima dată: nu face gestul ăsta cu mine. 

— Recunoaşte - îţi place la nebunie. Rânji. lar ei trebuie 
să fie Sophie şi Josh. Vrăjitoarea mi-a spus despre ei, 
adăugă el. Ochii de culoare deschisă ai bărbatului rămaseră 
larg deschişi şi, fără să clipească, se uită pe rând la cei doi. 
Gemenii legendari, murmură el încruntându-se uşor în timp 
ce îi fixa cu privirea. Eşti sigur? 

— Sunt sigur, rosti ferm Nicholas. 

Străinul încuviinţă din cap şi se înclină uşor. 

— Gemenii legendari, repetă el. Sunt onorat să vă 
cunosc. Permiteţi-mi să mă prezint. Sunt contele de Saint- 
Germain, anunţă el pe un ton teatral, apoi se opri ca şi cum 
se aştepta ca ei să-i cunoască numele. 

Gemenii îl priviră indiferenți, cu expresii identice pe 
chipurile lor. 

— Dar trebuie să-mi spuneţi Francis; toţi prietenii o fac. 

— Elevul meu preferat, adăugă afectuos Nicholas. În mod 
cert, cel mai bun elev al meu. Ne cunoaştem de multă 
vreme. 

— Cât de multă? întrebă Sophie automat, deşi, chiar în 
timp se întreba, răspunsul îi trecu prin minte. 

— De circa trei sute de ani sau cam pe acolo, spuse 
Nicholas. Francis s-a pregătit cu mine pentru a fi alchimist. 
M-a întrecut repede, continuă el. S-a specializat în crearea 
de bijuterii. 

— Am învăţat tot ce ştiu despre alchimie de la un 
maestru: Nicholas Flamel, zise rapid Saint-Germain. 

— In secolul al XVIll-lea, Francis era, de asemenea, un 
desăvârşit cântăreţ şi muzician. În secolul ăsta ce eşti? 
întrebă Nicholas. 

— Păi, trebuie să spun că sunt dezamăgit că n-ai auzit de 
mine, spuse bărbatul într-o engleză fără accent. În mod 
evident, nu eşti la curent cu topurile muzicale. Am avut 
cinci hituri pe primul loc în State şi trei în Germania şi am 


câştigat un premiu MTV Europe pentru „Cel mai bun 
debutant”. 

— Cel mai bun debutant? rânji Nicholas, accentuând 
cuvântul debutant. Tu! 

— Ştii că am fost dintotdeauna muzician, dar, în secolul 
ăsta, Nicholas, sunt un star rock! zise el plin de mândrie. 
Sunt Germain! 

Se uită la gemeni în timp ce vorbea, cu sprâncenele 
ridicate, dând din cap, aşteptând ca ei să reacționeze la 
anunţul făcut. Amândoi dădură din cap simultan. 

— N-am auzit niciodată de tine, spuse Josh fără 
menajamente. z 

Saint-Germain ridică din umeri şi păru dezamăgit. Işi 
ridică gulerul peste urechi. 

— Cinci hituri numărul unu, murmură el. 

— Ce gen de muzică? întrebă Sophie muşcându-şi 
interiorul obrajilor pentru a nu izbucni în râs la vederea 
expresiei de descurajare de pe chipul bărbatului. 

— Dance... electro... tehno... genul ăsta. 

Sophie şi Josh dădură iarăşi din cap. 

— Nu ascultăm aşa ceva, răspunse Josh, dar Saint- 
Germain nu se mai uita la gemeni. 

Îşi întorsese capul spre Avenue Gustave Eiffel, unde o 
limuzină Mercedes de culoare neagră se oprise la bordură. 
Trei dube negre parcară în spatele acestuia. 

— Machiavelli! rosti repezit şi supărat Flamel. Francis, ai 
fost urmărit. 

— Dar cum... începu contele. 

— Nu uita, avem de-a face cu Niccolò. Flamel privi în jur, 
evaluând rapid situaţia. Scathach, ia-i pe gemeni şi du-te cu 
Saint-Germain! Apăraţi-i cu preţul vieților voastre! 

— Putem rămâne, pot să mă lupt, spuse Scathach. 

Nicholas dădu dezaprobator din cap. Arătă cu mâna spre 
turiştii adunaţi. 

— Prea mulţi oameni. Cineva ar putea fi omorât. Dar 
Machiavelli nu e Dee; el e subtil. Nu va folosi magia, nu 
dacă va putea evita. Dacă ne despărţim, mă va urmări pe 
mine; pe mine mă vrea. Şi nu numai pe mine. 


Căutând sub cămaşă, scoase un săculeţ pătrat din 
material textil. 

— Ce-i asta? întrebă Saint-Germain. 

Nicholas îi răspunse lui Saint-Germain, dar se uită la 
gemeni în timp ce vorbi. 

— Cândva a conţinut Codexul în întregime, dar Dee îl are 
acum. Josh a reuşit să rupă două pagini de la sfârşitul cărţii. 
Acestea sunt aici, paginile conţin Invocarea Finală, adăugă 
el cu înţeles. Dee şi Străbunii au nevoie de paginile astea. 
Netezi săculeţul şi, brusc, i-l înmână lui Josh. Să-l păstrezi în 
siguranţă! spuse el. 

— Eu? 

Josh privi de la săculeţ la chipul lui Famel, dar nu făcu 
nici o mişcare pentru a-l lua din mâna bărbatului. 

— Da, tu. la-l! porunci Flamel. 

Fără nici o tragere de inimă, băiatul întinse mâna spre 
săculeţ, materialul pocnind şi scoțând scântei în timp ce îl 
îndesa sub tricoul lui. 

— De ce eu? întrebă el. O privi scurt pe sora lui. Vreau să 
spun, Scathach sau Saint-Germain ar fi mai buni... 

— Tu ai salvat paginile, Josh. E cât se poate de potrivit ca 
tu să le păstrezi. Flamel apucă umărul lui Josh şi se uită în 
ochii băiatului. Ştiu că pot avea încredere în tine că vei 
avea grijă de ele. 

Josh îşi apăsă cu mâna abdomenul, simțind materialul pe 
piele. Când Josh şi Sophie începuseră să lucreze la librărie, 
respectiv la cafenea, tatăl lor folosise o propoziţie aproape 
identică atunci când îi vorbise despre Sophie: „Ştiu că pot 
avea încredere în tine că vei avea grijă de ea”. În acel 
moment, el se simţise mândru, dar şi puţin speriat. În clipa 
de faţă, se simţea numai înspăimântat. 

Şoferul Mercedesului deschise portiera şi un bărbat în 
costum negru cobori, ochelarii cu lentile tip oglindă 
reflectând cerul de dimineaţă timpurie de parcă ar fi avut 
două găuri pe chip. 

— Dagon, mârâi Scathach, dinţii ascuţiţi fiind brusc 
vizibili, şi îşi vâri mâna în geantă în căutarea unei arme, dar 
Nicholas o prinse de braţ şi i-l strânse. 


— Nu e timp. 

Dagon deschise portiera din spate şi Niccold Machiavelli 
se ivi. Cu toate că se afla la cel puţin o sută de metri 
depărtare, triumful de pe chipul lui se vedea limpede. 

În spatele Mercedesului, uşile dubelor se deschiseră 
simultan şi poliţişti îmbrăcaţi în echipamente de protecţie şi 
înarmaţi complet porniră să alerge spre Turn. Un turist ţipă 
şi zeci de oameni care aşteptau în picioare în jurul bazei 
Turnului îşi îndreptară imediat aparatele în direcţia 
respectivă. i 

— E vremea să plecaţi, spuse repede Flamel. Indreptaţi- 
vă către fluviu, o să-i conduc în direcţia opusă. Saint- 
Germain, prietene, şopti liniştit Nicholas, ne va trebui o 
diversiune care să ne ajute să fugim. Ceva spectaculos. 

— Unde te vei duce? întrebă Saint-Germain. 

Flamel zâmbi. 

— Acesta a fost oraşul meu cu mult înainte ca Machiavelli 
să fi venit aici. Poate că încă au mai rămas câteva dintre 
vechile mele vizuini. 

— S-a schimbat mult de când ai fost tu aici ultima oară, îl 
preveni Saint-Germain. 

În timp ce vorbea, luă mâna stângă a lui Flamel între ale 
sale, i-o întoarse şi îşi apăsă degetul mare în centrul palmei 
Alchimistului. 

Sophie şi Josh erau suficient de aproape pentru a vedea 
când îşi trase mâna; acolo, pe pielea lui Flamel, era 
amprenta unui fluture cu aripi negre. 

— Te va conduce înapoi la mine, spuse pe un ton 
misterios Saint-Germain. Acum, ai vrut ceva spectaculos. 
Zâmbi şi-şi suflecă mânecile hainei din piele pentru a-şi 
dezgoli braţele. Pielea îi era acoperită cu mici fluturaşi 
tatuaţi, care îi înconjurau încheieturile ca nişte brățări, 
şerpuind apoi de-a lungul braţelor până la cot. 
Împreunându-şi degetele, îşi răsuci încheieturile mâinilor 
spre exterior ca un pianist care se pregătea să cânte. 

— Aţi văzut ce a făcut Parisul pentru a celebra noul 
mileniu? 

— Mileniul? 


Gemenii îl priviră fără vreo expresie pe chip. 

— Mileniul. Anul 2000. Deşi mileniul ar fi trebuit să fie 
celebrat în 2001, adăugă el. 

— Ah, acel mileniu, spuse Sophie. Îşi privi încurcată 
fratele. Ce are de-a face mileniul cu orice altceva? 

— Părinţii noştri ne-au dus în Times Square*, zise Josh. 
De ce? 

— Atunci, aţi pierdut ceva cu adevărat spectaculos aici, 
la Paris. Data viitoare când sunteţi online, priviţi imaginile. 

Saint-Germain îşi frecă brusc braţele şi apoi, stând sub 
uriaşul turn de metal, îşi ridică palmele în sus şi, deodată, 
mirosul de frunze arse umplu aerul. 

Atât Sophie, cât şi Josh urmăreau cum fluturii tatuaţi 
avură un spasm, după care tremurară şi pulsară pe braţele 
lui Saint-Germain. Aripi de borangic vibrară, antenele se 
contractară... şi apoi tatuajele se ridicară în zbor de pe 
braţele bărbatului. 

Un şuvoi neîntrerupt de fluturaşi albi şi roşii se 
desprinseră din pielea lui Saint-Germain şi se avântară în 
aerul răcoros al Parisului. Invârtindu-se, descriseră un cerc, 
o spirală ce părea a nu se mai termina, stacojie, cu puncte 
cenușii. Fluturii se roteau deasupra barelor şi traverselor, a 
niturilor şi a bolţurilor turnului de metal, acoperindu-l ca o 
piele irizată, strălucitoare. 

— Ignis, şopti Saint-Germain dându-şi capul pe spate şi 
bătând din palme. 

Şi turnul explodă într-o jerbă de lumină ce trosnea şi 
scotea scântei. 

Râse încântat văzând expresia celor doi gemeni şi zise: 

— Faceţi cunoştinţă cu mine: sunt contele de Saint- 
Germain. Sunt Stăpânul Focului! 


3 Celebră piaţă din New York. (n.tr.). 


Capitolul Cincisprezece 


— Artificii şopti Sophie copleşită. 

Turnul Eiffel se aprinse într-un spectaculos foc de artificii. 
Dâre albastre şi aurii de lumină alergau de-a lungul celor 
320 de metri, de la baza pilonilor până în vârful Turnului, 
unde se desfăceau în fântâni arteziene de globuri albastre. 
Scânteind, şuierând, sâsâind, fire în culorile curcubeului se 
întreţeseau printre bare, arzând şi pocnind. Niturile groase 
ale turnului aruncau scântei ca nişte focuri albe, în timp ce 
traversele arcuite lăsau să cadă pe strada de dedesubt 
picături albastre, reci ca gheaţa. 

Efectul era teatral, dar deveni de-a dreptul spectaculos 
când Saint-Germain pocni din degete şi Tumul Eiffel deveni 
de culoarea bronzului, apoi auriu, apoi verde şi, în final, 
albastru în lumina soarelui de dimineaţă. Dâre zornăitoare 
de lumină ţâşneau în susul şi în josul metalului. Roţi de foc 
şi rachete, fântâni arteziene, lumânări romane, spirale şi 
şerpi se răsuceau pe podeaua fiecărui nivel. Pilonii de la 
fiecare picior al Turnului lăsau să cadă cascade de scântei 
roşii, albe şi albastre, care curgeau ca un lichid spumos prin 
centrul construcţiei. 

Mulțimea era în transă. 

Oamenii se adunaseră la baza Turnului, scoțând sunete 
de uimire, aplaudând la fiecare nouă explozie, aparatele lor 
ţăcănind cu furie. Automobiliştii se opriră pe străzi şi ieşiră 
din maşini, ridicându-şi telefoanele mobile pentru a 
fotografia imaginile uimitoare si minunate. In câteva 
momente, zecile de oameni din jurul Turnului deveniră 
câteva sute, iar apoi, în câteva minute, numărul lor se 
dublase din nou, pe măsură ce oamenii veneau alergând 
din magazine şi din case pentru a observa extraordinarul 
foc de artificii. 

lar Nicholas Flamel şi însoțitorii lui fură înghiţiţi de 
mulţime. 


Într-o rară izbucnire de emoţii, Machiavelli lovi în aripa 


maşinii atât de tare, încât îl duru mâna. Privi mulţimea 
crescândă şi ştiu că oamenii lui nu vor putea să treacă prin 
ea la timp pentru a-i împiedica pe Famel şi pe ceilalţi să 
fugă. 

Aerul sfârâia şi cernea focuri de artificii; rachetele zburau 
rotindu-se prin aer, unde explodau sub formă de sfere şi 
fâşii de lumină. Pocnitori şi focuri bengale izbucneau în jurul 
fiecăruia dintre cele patru picioare uriaşe, metalice ale 
Turnului. 

— Domnule! Un poliţist tânăr se opri în faţa lui 
Machiavelli şi îl salută. Care sunt ordinele dumneavoastră? 
Am putea să ne facem loc prin mulţime, dar ar putea exista 
răniţi. 

Machiavelli negă din cap. 

— Nu, nu faceţi asta. 

Ştia că Dee ar fi făcut-o. Dee n-ar fi ezitat să dărâme tot 
Turnul, să ucidă sute de oameni doar pentru a-l captura pe 
Flamel. Ridicându-se complet în picioare, Niccold abia 
putea să zărească silueta înveşmântată în piele a lui Saint- 
Germain şi pe cea a periculoasei Scathach mânându-i pe 
cei doi tineri. Se topiră în deja uriaşa mulţime şi dispărură. 
Dar, în mod surprinzător, de-a dreptul şocant, când se mai 
uită o dată, văzu că Nicholas Flamel rămăsese acolo unde îl 
zărise prima dată, stând în picioare sub Turn, aproape drept 
în centrul acestuia. 

Flamel îşi ridică mâna dreaptă într-un salut ironic, 
brăţara-lănţişor de argint pe care o purta reflectând lumina. 

Machiavelli îl prinse pe ofiţerul de poliţie de umăr, îl 
răsuci în loc cu o forţă surprinzătoare şi îi arătă cu indexul 
lui lung. 

— Acela! Cu orice preţ, prinde-mi-l pe ăla! Şi îl vreau viu 
şi nevătămat! 

În timp ce bărbaţii îl priveau, Flamel se întoarse şi se 
grăbi spre piciorul vestic ai Turnului, spre Pont d'lena“, dar, 
pe când ceilalţi alergaseră peste pod, Flamel făcu dreapta, 
pe Quai Branly“. 


+ Podul lena, în franceză în original. (n.tr.). 
1 Cheiul Branly, în franceză în original. (n.tr.). 


— Da, să trăiţi! Căpitanul porni pe o scurtătură hotărât 
să-i taie calea lui Flamel. Urmaţi-mă, strigă el şi trupele se 
înşirară în urma lui. 

Dagon păşi spre Machiavelli. 

— Vreţi să le dau de urmă lui Saint-Germain şi Umbrei? 
îşi întoarse capul, nările fremătându-i cu un sunet umed, 
lipicios. Pot să le iau mirosul. 

Niccolò Machiavelli dădu imperceptibil din cap, în timp ce 
se urca înapoi în maşină. 

— Să plecăm de aici înainte să apară presa. Saint- 
Germain e cum nu se poate mai previzibil. Fără dubiu, se 
îndreaptă spre una dintre casele lui, iar noi le avem pe 
toate sub observaţie. Tot ce putem face e să sperăm că-l 
prindem pe Flamel. 

Chipul lui Dagon rămase impasibil în vreme ce trântea 
portiera după stăpânul său. Se întoarse în direcţia în care 
fugise Flamel şi îl văzu dispărând în mulţime. Poliţiştii erau 
pe urmele lui, mişcându-se cu repeziciune, deşi erau 
îngreunaţi de echipamentul de protecţie şi de arme. Dar 
Dagon ştia că, de-a lungul secolelor, Flamel scăpase atât de 
urmăritorii umani, cât şi de cei care nu erau oameni, 
scăpase de creaturi care fuseseră mit înainte de evoluţia 
maimuţelor şi păcălise monştri care n-aveau dreptul să 
existe dincolo de coşmaruri. Dagon se îndoia că poliţia avea 
să-l prindă pe Alchimist. 

Apoi, îşi înălţă capul, cu nările fremătându-i iarăşi, 
simțind mirosul lui Scathach. Umbra se întorsese! 

Duşmănia dintre Dagon şi Umbră dura de milenii. El era 
ultimul din neamul lui... deoarece ea îi distrusese întreaga 
seminţie într-o noapte îngrozitoare, cu două mii de ani în 
urmă. Dincolo de ochelarii săi cu lentile tip oglindă, mari, 
ochii creaturii se umplură de lacrimi incolore, lipicioase şi el 
îşi jură că, indiferent de ceea ce avea să se întâmple între 
Machiavelli şi Flamel, de data aceasta, avea să-şi ia 
revanşa asupra Umbrei. 


— Mergeţi, nu alergaţi, le porunci Scathach. Saint- 
Germain, preia conducerea, Sophie şi cu Josh la mijloc, eu 


voi fi ariergarda. 

Tonul lui Scatty nu lăsa loc de discuţii. 

Se repeziră peste pod şi o luară la dreapta, pe Avenue de 
New York. O serie de cotituri la dreapta şi la stânga îi 
scoaseră într-o stradă lăturalnică, îngustă. Era încă 
devreme, iar strada se afla complet în umbră. Temperatura 
scăzuse simţitor şi gemenii observară imediat că degetele 
mâinii stângi a lui Saint-Germain, care atingeau uşor 
peretele murdar, lăsau stropi sclipitori în urma lor. 

Sophie se încruntă căutând printre amintiri - amintirile 
Vrăjitoarei din Endor, îşi spuse ea - pe cele despre contele 
de Saint-Germain. Îl surprinse pe fratele ei uitându-se pieziş 
la ea şi ridică din sprâncene într-o întrebare mută. 

— Ochii tăi au devenit argintii. Numai pentru o secundă, 
zise el. 

Sophie îi aruncă o privire peste umăr lui Scathach care îi 
urma şi îl privi pe bărbatul în haină de piele. Ambii se aflau 
la o distantă de la care nu puteau să-i audă. 

— Încercam să-mi amintesc ce ştiu... Dădu din cap. Ce 
ştia Vrăjitoarea despre Saint-Germain. 

— Ce-i cu el? întrebă Josh. N-am auzit niciodată de el. 

— E un faimos alchimist francez, şopti ea, şi, alături de 
Flamel, probabil unul dintre cei mai misterioşi bărbaţi din 
istorie. 

— O fi om? se întrebă Josh cu voce tare, dar Sophie 
continuă: 

— Nu e nici Străbun, nici Generaţia Următoare. E om. Nici 
chiar Vrăjitoarea din Endor nu ştia prea multe despre el. L-a 
întâlnit pentru prima dată în 1740, la Londra. A ştiut 
imediat că el era o fiinţă omenească nemuritoare şi că 
pretindea că descoperise secretul nemuririi pe când studia 
cu Nicholas Flamel. Scutură iute din cap: Dar nu cred că 
Vrăjitoarea chiar crezuse asta. El i-a spus că, în timp ce 
călătorea prin Tibet, a perfecţionat o formulă pentru 
nemurire care nu necesita o reînnoire lunară, însă, când i-a 
cerut o copie, el i-a zis că o pierduse. Aparent, vorbea 
fluent toate limbile pământului, era un muzician strălucit şi 
avea reputaţia unui bijutier. Ochii ei străluciră din nou 


argintii pe măsură ce amintirile îi păleau. lar Vrăjitoarei nu 
i-a plăcut de el şi nici nu a avut încredere în el. 

— Atunci, nici noi n-ar trebui să avem, şopti Josh pe un 
ton imperios. 

Sophie, fiind de acord, încuviinţă din cap. 

— Dar Nicholas îl place şi, în mod evident, are şi 
încredere în el, spuse ea încet. De ce? 

Josh avea o expresie întunecată. 

— Ţi-am mai spus şi înainte: cred că nici în Nicholas 
Flamel n-ar trebui să avem încredere. Ceva nu e în regulă 
cu el - sunt convins. 

Sophie îşi înghiţi răspunsul şi privi în altă parte. Ştia de 
ce Josh era supărat pe Alchimist; fratele ei era invidios pe 
puterile ei Trezite, iar ea ştia că el îl acuza pe Famel că a 
pus-o pe ea în pericol. Dar asta nu însemna că el se înşela. 


Strada îngustă îi scoase într-un bulevard mărginit de 
copaci. Cu toate că era încă prea devreme pentru 
aglomeraţia de la orele de vârf, luminile şi artificiile 
spectaculoase din jurul Turnului Eiffel contribuiseră la 
blocarea traficului din zonă. Aerul era plin de trâmbiţat de 
claxoane şi de urlete de sirene provenind de la maşinile de 
poliţie. O maşină de pompieri era prinsă în ambuteiaj, cu 
sirena pornită, dar oricum nu avea pe unde să treacă. 
Saint-Germain făcu paşi mari traversând strada, neuitându- 
se nici la dreapta, nici la stânga în timp ce scormonea în 
buzunar în căutarea mobilului lui îngust, de culoare neagră. 
Apoi, vorbi în franceză într-un tir rapid. 

— Suni după ajutor? îl întrebă Sophie în vreme ce el îşi 
închidea telefonul. 

Saint-Germain scutură din cap. 

— Comandam micul dejun. Sunt lihnit. Arătă cu degetul 
mare înapoi spre Turnul Eiffel din care încă mai ţâşneau 
artificii. A crea ceva de genul ăsta - iertat să-mi fie jocul de 
cuvinte - înseamnă a arde o mulţime de calorii. 

Sophie încuviinţă din cap, înțelegând acum de ce îi 
chiorăise stomacul încă de când crease ceața. 

Scathach îi ajunse din urmă pe gemeni şi îşi potrivi pasul 


după al lui Sophie pe când treceau pe lângă Catedrala 
Americană. 

— Nu cred că am fost urmăriţi, zise ea, părând surprinsă. 
M-aş fi aşteptat ca Machiavelli să trimită pe cineva după 
noi. 

Işi frecă buza inferioară cu marginea degetului mare, 
rozându-şi unghiile zdrenţuite. 

Maşinal, Sophie îi îndepărtă lui Scatty mâna de la gură. 

— Nu-ţi roade unghiile! 

Scathach clipi surprinsă, apoi, pe jumătate jenată, îşi lăsă 
mâna în jos. 

— Un tic vechi, murmură ea. Un tic foarte vechi. 

— Şi acum ce urmează? întrebă Josh. 

— Părăsim străzile şi ne odihnim, spuse Scathach pe un 
ton sumbru. Mai avem mult de mers? strigă ea spre Saint- 
Germain care era încă în fruntea grupului lor. 

— Câteva minute, răspunse el fără să se întoarcă. Una 
dintre casele mele mai mici e prin apropiere. 

Scathach dădu din cap. 

— Odată ajunşi acolo, ne întindem până se întoarce 
Nicholas, ne odihnim şi ne schimbăm hainele. Strâmbă din 
nas în direcţia lui Josh: Şi, de asemenea facem duş, adăugă 
ea cu subiînţeles. 

Obrajii tânărului se îmbujorară. 

— Vrei să spui că duhnesc? o întrebă el atât stânjenit, cât 
şi supărat. 

Sophie îşi puse mâna pe braţul fratelui ei înainte ca 
Războinica să poată răspunde. 

— Doar puţin, spuse ea. Probabil că toţi mirosim. 

Vizibil tulburat, Josh privi în altă parte, apoi îi aruncă din 
nou o privire lui Scathach. 

— Presupun că tu nu miroşi, i-o trânti el. 

— Nu, spuse ea. Nu am glande sudoripare. Vampirii sunt 
o specie mult mai evoluată decât oamenii. 

Continuară să meargă în tăcere până când Rue Pierre 
Charron se deschise în mai larga Champs-Elysées, artera 
principală a Parisului. La stânga, se putea vedea Arcul de 
Triumf. Circulaţia de pe ambele sensuri era blocată, şoferii 


stând pe lângă maşini, discutând animat, gesticulând larg. 
Toate privirile erau aţintite asupra artificiilor curgând în 
valuri, încă explodând deasupra Turnului Eiffel. 

— Cum crezi că va fi prezentată chestia asta la ştiri? 
spuse Josh. „Artificii ţâşnind brusc din Tumul Eiffel.” 

Saint-Germain aruncă o privire scurtă peste umăr. 

— Adevărul e că nu e chiar atât de ieşit din comun. 
Adesea, turnul este luminat de artificii - de exemplu, în 
seara de Anul Nou sau de Ziua Bastiliei“?. Imi imaginez că, 
în reportaj, se va spune că artificiile pentru Ziua Bastiliei, 
de luna viitoare, s-au aprins prematur. 

Se opri şi privi înjur, auzind cum cineva îl striga pe nume. 

— Nu vă uitaţi... începu Scatty, dar deja era prea târziu: 
gemenii şi Saint-Germain se întorseseră în direcţia din care 
veneau strigătele. 

— Germain... 

— Hei, Germain... 

Doi bărbaţi tineri, care stăteau lângă maşina lor 
staționată, arătau spre Saint-Germain şi îl strigau pe nume. 

Ambii bărbaţi erau îmbrăcaţi în jeanşi şi tricouri şi arătau 
la fel, cu părul drept, pieptănat pe spate şi ochelari de 
soare  supradimensionaţi.  Abandonându-şi maşina în 
mijlocul străzii, aceştia îşi croiau drum prin traficul blocat, 
ambii ţinând în mâini ceva ce lui Josh i se păru că arată ca 
nişte lame lungi, înguste. 

— Francis, îl preveni Satty pe un ton poruncitor, cu 
mâinile strânse în pumni. Făcu câţiva paşi chiar când primul 
bărbat ajunse lângă Saint-Germain. Dă-mi voie... 

— Domnilor! Saint-Germain se răsuci spre cei doi bărbaţi, 
zâmbind larg, cu toate că gemenii, care se aflau în spatele 
lui, văzură cum flăcări galbene-albăstrui îi jucau peste 
buricele degetelor. 

— Grozav concertul de aseară, zise dintr-o suflare primul 
bărbat vorbind englezeşte cu un puternic accent german. 
Îşi împinse la loc ochelarii de soare şi îşi ridică mâna 
dreaptă, iar Josh îşi dădu seama că ceea ce îşi închipuise el 


42 Sărbătoarea naţională a Franţei, celebrată pe 14 iulie. (n.tr.). 


că ar fi un cuţit nu era nimic altceva decât un stilou gros. Aş 
putea căpăta un autograf? 

Flăcările de pe degetele lui Saint-Germain se stinseră. 

— Desigur, spuse el surâzând încântat, întinzând mâna 
pentru a lua stiloul şi scoțând un carnet de notițe legat cu 
arc dintr-un buzunar interior. Aveţi noul CD? întrebă el 
răsfoind carnetul. 

Al doilea bărbat, purtând ochelari identici, scoase un ipod 
roşu cu negru din buzunarul jeanşilor. 

— Îl avem de pe iTunes, de ieri, răspunse el cu acelaşi 
accent distinctiv. 

— Şi nu uitaţi să căutaţi DVD-ul cu spectacolul care 
urmează să iasă cam într-o lună. Are câteva bonusuri 
grozave, vreo două remixuri şi un mashup* fain, adăugă 
Saint-Germain în timp ce-şi scria numele cu o înfloritură 
elaborată şi desprinse paginile din carnet. Mi-a făcut 
plăcere să flecărim, băieţi, dar mă cam grăbesc. Vă 
mulţumesc că aţi trecut pe aici, apreciez sista. 

Îşi dădură mâinile iute şi cei doi bărbaţi se grăbiră înapoi 
la maşina lor, bătând palma reciproc în vreme ce-şi 
comparau autografele. 

Zâmbind larg, Saint-Germain inspiră adânc şi se întoarse 
să-i privească pe cei doi gemeni: 

— V-am zis că sunt faimos! 

— Şi, în curând, vei fi un mort faimos dacă nu părăsim 
această stradă, îi reaminti Scathach. Sau poate doar mort. 

— Aproape că am ajuns, mormăi Saint-Germain. 

Îi conduse dincolo de Champs-Elysées şi pe o stradă 
adiacentă, apoi ocoliră pe o străduţă îngustă, pietruită, 
mărginită de ziduri înalte, care şerpuia în dosul clădirilor. 
Oprindu-se la jumătatea aleii, vâri o cheie în broasca unei 
uşi oarecare, încastrată în perete. Uşa din lemn era plină de 
aşchii şi avea urme de lovituri, vopseaua verde murdar 
cojindu-se în fâşii mari, care lăsau la vedere lemnul umflat; 
marginea de jos a uşii era despicată şi crăpată de la 
frecatul de pământ. 


43 Un mashup este un cântec sau o compoziţie creată din îmbinarea a 
două sau mai multe cântece deja înregistrate. (n.tr.). 


— Aş putea să-ţi sugerez o poartă nouă? spuse Scathach. 

— Asta este o poartă nouă. Saint-Germain schiţă un 
zâmbet. Lemnul e numai o disimulare. Sub el se află o 
placă din oţel solid, cu un dispozitiv de închidere sofisticat. 
Se dădu înapoi şi le permise gemenilor să treacă pragul 
înaintea lui. Intraţi cu încredere, zise el formal. 

Gemenii intrară şi fură uşor dezamăgiţi de ceea ce 
găsiră. In dosul porţii se afla o curte mică şi o clădire cu 
patru etaje. La dreapta şi la stânga, garduri din bârne 
separau casa de vecinii săi. Sophie şi Josh se aşteptaseră la 
ceva exotic sau chiar teatral, dar tot ceea ce văzură era o 
grădină neîngrijită, plină de frunze căzute. Un bazin pentru 
păsărele, uriaş şi hidos, se afla în centrul grădinii, dar, în loc 
de apă, era plin cu frunze moarte şi cu rămăşiţele unui cuib 
de păsări. Toate plantele din ghivecele şi coşurile care 
înconjurau fântâna erau fie deja moarte, fie pe moarte. 

— Grădinarul e plecat, spuse Saint-Germain fără pic de 
jenă, şi eu zău că nu mă prea pricep la plante. Îşi ridică 
mâna dreaptă şi îşi răsfiră degetele. Fiecare se lumină 
brusc în culori diferite. Zâmbi şi flăcările colorate se 
reflectară pe chipul lui în umbre pâlpâitoare. Nu e 
specialitatea mea. 

Scathach se opri la poartă, privind în susul şi în josul aleii, 
cu capul aplecat într-o parte, ascultând. Când constată 
mulţumită că nu erau urmăriţi, închise poarta şi răsuci 
cheia în broască. Zăvorul încuietorii intră în locaşul lui cu un 
declic mulţumitor. 

— Cum ne va găsi Flamel? întrebă Josh. Deşi era precaut 
şi temător în legătură cu Alchimistul, se simţea şi mai 
nervos în preajma lui Saint-Germain. 

— l-am dat un mic ghid, explică Saint-Germain. 

— O să fie în regulă? o întrebă Sophie pe Scathach. 

— Sunt sigură că va fi, spuse aceasta, cu toate că tonul şi 
privirea îi trădau temerile. 

Tocmai se îndepărta de poartă când înţepeni cu gura 
căscată, colții de vampir brusc - îngrozitor - de vizibili. 

Uşa care ducea în spatele casei se deschisese brusc şi o 
siluetă ieşi în curte. Pe neaşteptate, aura lui Sophie lumină 


alb-argintiu, şocul trimiţând-o învârtindu-se drept în fratele 
ei, aducând şi aura lui la viaţă, conturându-i corpul în auriu 
şi culoarea bronzului. Şi, în timp ce gemenii se ţineau unul 
de celălalt orbiţi de luminile argintie şi aurie a propriilor lor 
aure, o auziră pe Scathach ţipând. A fost cel mai îngrozitor 
sunet pe care îl auziseră ei vreodată. 


Capitolul Şaisprezece 


Stai! 

Nicholas Flamel continuă să alerge pe Quai Branly. 

— Stai sau trag! 

Flamel ştia că poliţiştii nu aveau să tragă - nu ar fi putut. 
Machiavelli nu l-ar fi vrut rănit. 

Zgomotul de piele frecată pe beton şi zornăitul armelor 
erau aproape acum, iar el putea chiar să-şi audă urmăritorii 
respirând. Propria lui respiraţie începuse să aibă un ritm 
sincopat şi ceva îl ţinea chiar imediat sub coaste. Reţeta din 
Codex îl menținea în viaţă şi sănătos, dar nu era chip să-i 
întreacă pe poliţiştii bine pregătiţi şi în formă. 

Nicholas Flamel se opri atât de brusc încât căpitanul de 
poliţişti aproape că intră în el. Rămânând pe loc, Alchimistul 
întoarse capul pentru a privi peste umăr. Polițistul scosese 
un pistol negru şi urât pe care îl ţinea cu ambele mâini. 

— Nu mişca! Mâinile sus! 

Nicholas se întoarse încet cu faţa către ofiţerul de poliţie. 

— Ei bine, hotărăşte-te, ce să fie? întrebă el blajin. 

In spatele ochelarilor lui de protecţie, bărbatul clipi 
surprins. 

— Să nu mă mişc? Sau să ridic mâinile? 

Ofiţerul de poliţie îi indică cu încărcătorul armei şi Flamel 
ridică mâinile. Alţi cinci membri RAID veniră alergând. 
Aceştia aţinteau asupra Alchimistului o diversitate de arme 
pe măsură ce ocupau poziţii alături de căpitanul lor. Cu 
mâinile încă ridicate, Nicholas îşi întoarse încet capul 
pentru a-l privi pe fiecare în parte. În uniformele lor negre, 
cu căşti, cagule şi ochelari de protecţie, aceştia arătau ca 
nişte insecte. 

— La pământ! Fă-o, fa-o acum! ordonă căpitanul. Ţine 
mâinile sus! 

Nicholas se lăsă uşor pe genunchi. 

— Acum, culcă-te la pământ! Cu faţa în jos! 

Alchimistul era întins pe strada pariziană, cu bărbia pe 
pavajul rece şi tare. 


— Întinde-ţi braţele în lateral! 

Nicholas îşi întinse braţele. Poliţiştii îşi schimbară poziţia, 
încercuindu-l rapid, păstrând însă distanţa. 

— L-am prins! Căpitanul de poliţie vorbi în microfonul 
aşezat în faţa buzelor. Nu, domnule. Nu l-am atins. Da, 
domnule. Imediat. 

Nicholas şi-ar fi dorit ca Perenelle să fi fost acolo, cu el; 
ea ar fi ştiut ce să facă. Dar, dacă vrăjitoarea ar fi fost cu el, 
atunci nu s-ar fi aflat în această încurcătură de la bun 
început. Perenelle era o luptătoare. Cât de des îl îndemnase 
ea să nu mai fugă, să-şi folosească cunoştinţele despre 
alchimie, vechi de peste o jumătate de mileniu, şi ale ei 
despre arta vrăjitoriei şi să lupte contra Străbunilor 
Întunecaţi? Ar fi vrut ca el să-i fi adunat pe nemuritori, pe 
Străbuni şi pe cei din Generaţia Următoare, care îi 
sprijineau pe oameni şi să fi purtat un război împotriva 
Străbunilor Întunecaţi, împotriva lui Dee şi a neamului lui. 
Dar el nu putuse; el îi aşteptase toată viaţa pe gemenii 
despre care se prezisese în Codex. 

„Cei doi ce sunt unul, unul care e totul.” 

În sinea lui, nu se îndoise niciodată că el avea să-i 
descopere pe gemeni. Profeţiile din Codex nu erau 
niciodată greşite, dar, ca orice altceva din carte, cuvintele 
lui Avraam nu erau nicicând limpezi şi erau scrise într-o 
varietate de limbi arhaice sau de mult uitate. 

Cei doi ce sunt unul, unul care e totul. 

Va veni vremea când Cartea va fi luată 

Și omul Reginei se va alia cu Corbul. 

Atunci Străbunii vor ieşi din Umbre 

lar nemuritorii vor trebui să-i pregătească pe 
muritori. Cei doi ce sunt unul trebuie să devină 
unul care e totul. 

lar Nicholas ştiuse - dincolo de orice umbră de îndoială - 
că el era nemuritorul menţionat în profeție: omul cu un 
cârlig în loc de mână îi spusese. 

În urmă cu o jumătate de mileniu, Nicholas şi Perenelle 
Flamel călătoriseră prin toată Europa încercând să 
înţeleagă misterioasa carte legată în metal. In final, în 


Spania, întâlniseră un om misterios, având o singură mână, 
care îi ajutase să traducă porţiuni din veşnic schimbătorul 
text. Omul cu o singură mână le dezvăluise faptul că 
secretul Vieţii Veşnice apărea întotdeauna la pagina şapte a 
Codexului când era lună plină, în timp ce reţeta pentru 
transmutaţie, pentru schimbarea compoziției oricărui 
material, apărea numai la pagina paisprezece. Când omul 
cu o singură mână le tradusese prima profeție, se uitase la 
Nicholas cu ochii lui negri precum cărbunele şi se întinsese 
pentru a-l bate pe francez peste piept cu cârligul ce-i ţinea 
loc de mână stângă. 

— Alchimistule, aici e destinul tău, îi şoptise acesta. 

Misterioasele cuvinte sugerau că Flamel avea să-i 
găsească pe cei doi gemeni într-o bună zi... Profeţia nu 
dezvăluise că el va ajunge să zacă cu membrele depărtate 
pe o stradă murdară din Paris, înconjurat de poliţişti 
înarmaţi şi extrem de nervoşi. 

Flamel închise ochii şi inspiră adânc. Apăsând pietrele cu 
degetele răsfirate, fără nici o tragere de inimă, făcu apel la 
aura lui. Un extrem de fin firişor de energie verde-aurie se 
prelinse din buricele degetelor sale şi se scurse peste 
pietre. Nicholas simţea cum un fuior din energia aurei lui se 
răsucea prin pavaj, apoi în pământul de dedesubt. Fuiorul 
de grosimea unui fir de păr şerpuia prin pământ, căutând... 
cercetând... şi apoi, în cele din urmă, găsind ceea ce căuta: 
o masă clocotitoare de viaţă fertilă. Apoi, a fost doar o 
simplă chestiune de transformare, principiul de bază al 
alchimiei, de a crea glucoză şi fructoză şi de a le lega 
laolaltă printr-o legătură glicozidică, şi de a obţine 
zaharoză. Forma de viaţă se agită, se transformă şi deveni 
dulce. 

Căpitanul de poliţie ridică tonul: 

— Puneţi-i cătuşele! Percheziţionaţi-l! 

Nicholas auzi foşnetul apropierii a doi poliţişti, câte unul 
pe fiecare parte. Drept în faţa lui, zări bocancii bine 
lustruiţi, din piele neagră, cu talpă groasă. 

Şi atunci, mărită datorită apropierii de faţa lui, Nicholas 
reperă furnica. Apăruse dintr-o crăpătură a pavajului, cu 


antenele în mişcare. Era urmată de o a doua şi de o a treia. 

Alchimistul îşi apăsă degetul mare de cel mijlociu şi pocni 
din degete. Scântei minuscule de un verde-auriu, mirosind 
a mentă se răsuciră în aer, acoperindu-i pe cei şase poliţişti 
cu particule infinitezimale de putere. 

Apoi, transformă particulele în zahăr. 

Brusc, pavajul din jurul lui Flamel se înnegri. O mulţime 
de furnicuţe ţâşni de sub asfaltul străzii, ieşind în valuri din 
crăpături. Ca un sirop gros, lipicios, se împrăştiară pe 
trotuar, trecând peste bocanci înainte de a se undui brusc 
peste picioarele poliţiştilor, îmbrăcându-i într-un roi 
curgător de insecte. Pentru o clipă, bărbaţii rămaseră 
nemişcaţi din cauza şocului. Uniformele şi mănuşile îi mai 
protejară pentru încă o secundă, apoi unul se contorsionă, 
apoi încă unul şi încă unul, pe măsură ce furnicile găseau şi 
cea mai mică deschizătură din costumaţia poliţiştilor şi se 
strecurau înăuntru, gâdilându-le picioarele, ciupindu-i de 
fălci. Bărbaţii începură să se răsucească, să se întoarcă, 
pălmuindu-se singuri,  aruncându-şi pe jos armele, 
scoţându-şi mănuşile, trăgând de căşti, azvârlindu-şi 
ochelarii de protecţie şi cagulele pe măsură ce mii de 
furnici li se căţărau pe trupuri. 

Căpitanul de poliţie privea cum prizonierul lor - care era 
cu totul neatins de pătura mişcătoare de furnici - se ridică 
şi, dispreţuitor, se scutură de praf înainte de a sări în 
picioare. Căpitanul încercă să-şi aţintească pistolul înspre 
bărbat, dar furnicile îi zgâriau încheieturile mâinilor, îl 
gâdilau în palme, îi ciupeau carnea şi nu putea ţine arma 
nemişcată. Voi să-i ordone bărbatului să stea jos, dar pe 
buze i se târau furnici şi ştia că, dacă ar fi deschis gura, 
acestea ar fi ţâşnit înăuntru. Întinse mâna şi îşi dădu casca 
jos de pe cap cu un bobârnac, îşi smulse cagula de pe faţă 
şi o aruncă pe pământ, simțind că îl ustura spatele din 
cauza furnicilor care i se căţărau de-a lungul şirei spinării. 
Işi trecu mâna peste cap şi simţi că îndepărtase vreo 
douăsprezece furnici. Acestea îi căzură pe faţă şi el închise 
ochii. Când îi deschise iarăşi, prizonierul mergea în pas de 
plimbare spre staţia de metrou Pont de l'Alma, cu mâinile în 


buzunare, arătând de parcă n-avea nici o grijă pe lume. 


Capitolul Şaptesprezece 


Josh se forţă să-şi deschidă ochii. Puncte negre îi dansau 
în faţă şi, când îşi ridică mâna, zări urma aurei sale aurii 
încă vizibilă în jurul corpului lui. Întinzând mâna, dădu de 
cea a surorii lui şi o apucă. Ea îl strânse uşor, iar el se 
întoarse pentru a o vedea cum clipea în încercarea de a-şi 
deschide ochii. 

— Ce s-a întâmplat? mormăi el prea şocat şi ameţit ca 
măcar să-i fie frică. 

Sophie scutură din cap. 

— A fost o explozie... 

— Am auzit-o pe Scathack ţipând, adăugă el. 

— lar eu am crezut că văd pe cineva ieşind din casă... 
zise ea. Se întoarseră amândoi spre casă. Scathach era la 
uşă, cu braţele în jurul unei femei tinere pe care o ţinea 
strâns, legănând-o în cerc. Ambele femei râdeau şi 
chicoteau încântate, strigând una la cealaltă într-un tir 
rapid de cuvinte în franceză. 

— Bănuiesc că se cunosc, spuse Josh în timp ce îşi ajuta 
sora să se ridice în picioare. 

Gemenii se răsuciră să-l privească pe contele de Saint- 
Germain care stătea în picioare într-o parte, cu braţele 
încrucişate la piept, zâmbind încântat. 

— Sunt prietene vechi, explică el. Nu s-au mai întâlnit de 
mult... de foarte mult timp. Saint-Germain tuşi. Joan, zise el 
politicos. 

Cele două femei se despărţiră şi femeia pe care el o 
strigase Joan se întoarse să-l privească pe Saint-Germain, 
cu capul înclinat a mirare. Era imposibil de ghicit vârsta 
acesteia. Imbrăcată cu jeanşi şi cu un tricou alb, era de 
înălţimea lui Sophie, aproape nenatural de slabă, iar tenul 
bronzat şi fără cusur îi sublinia ochii mari şi cenuşii. Părul 
castaniu-auriu era tuns băieţeşte. Pe obraz, avea lacrimi pe 
care şi le şterse cu o mişcare rapidă a mâinii. 

— Francis? întrebă ea. 

— lar aceştia sunt musafirii noştri. 


Ţinând-o pe Scathach de mână, tânăra păşi spre Sophie. 
În timp ce aceasta se apropia, Sophie simţi o bruscă 
presiune în aerul dintre ele, ca şi când vreo forţă invizibilă 
ar fi împins-o înapoi, şi atunci, brusc, aura ei scânteie 
argintie şi aerul se umplu de aroma dulce de vanilie. Josh o 
înşfacă pe sora sa de braţ şi propria lui aură se aprinse, 
adăugând aerului mirosul de portocale. 

— Sophie... Josh... începu Saint-Germain. Mirosul bogat 
de levănţică învălui curtea, pe măsură ce o aură argintie şi 
şuierătoare crescu în jurul femeii cu părul scurt. Se 
solidifică devenind metalică şi începu să aibă reflexe, 
modelându-se în formă de platoşă şi apărătoare pentru 
picioare, mănuşi şi cizme, înainte ca, în cele din urmă, să 
devină o armură medievală completă. 

— Aş vrea să v-o prezint pe soţia mea, Joan... 

— Soţia ta! scânci Scatty şocată. 

— ... Pe care voi şi istoria o cunoaşteţi drept loana d'Arc. 


Micul dejun fusese întins pe o masă lungă de lemn 
lustruit din bucătărie. Mirosea a pâine proaspătă şi a cafea 
fierbinte. Existau farfurii pline ochi cu fructe, clătite şi 
biscuiţi din făină de grâu şi orz, în timp ce într-o tigaie 
aflată pe o plită de fier de modă veche sfârâiau cârnaţi şi 
ouă. 

Lui Josh stomacul începu să-i chiorăie din clipa în care 
păşise în încăpere şi văzuse mâncarea. Gura i se umplu cu 
salivă, amintindu-i cât de mult timp trecuse de când 
mâncase ultima oară. Reuşise să soarbă doar de câteva ori 
din cana cu ciocolată caldă înainte ca poliţia să fi sosit. 

— Mâncaţi! Mâncaţi, spuse Saint-Germain înşfăcând o 
farfurie cu o mână şi un croissant mare cu cealaltă. Muşcă 
din produsul de patiserie, împrăştiind firimituri pe podeaua 
pavată cu gresie. Trebuie că sunteţi lihniţi. 

Sophie se aplecă mai tare spre fratele ei. 

— Ai putea să-mi aduci ceva de mâncare? Vreau să 
vorbesc cu Joan. Trebuie s-o întreb ceva. 

Josh aruncă o privire scurtă spre femeia care părea atât 
de tânără şi care scotea nişte căni din maşina de spălat 


vase. Părul ei scurt făcea imposibil să-i ghiceşti vârsta. 

— Chiar crezi că e loana d'Arc? 

Sophie îl strânse pe Josh de braţ. 

— După tot ce am văzut, tu ce crezi? Dădu din cap înspre 
masă: Vreau numai fructe şi cereale. 

— Nu vrei cârnaţi, nici ouă? întrebă el surprins. Sora lui 
era singura persoană pe care o cunoştea capabilă să 
mănânce mai mulţi cârnaţi decât el. 

— Nu. Ea se încruntă, ochii albaştri înnegurându-i-se. E 
caraghios, dar simplul gând de a mânca orice fel de carne 
îmi face greață. 

Înşfacă un biscuit şi se întoarse înainte ca el să poată 
comenta. Se apropie de Joan care turna cafea într-o cană 
înaltă din sticlă. 

— Cafea Hawaiian Kona?** întrebă ea. 

Joan clipi surprinsă şi îşi înclină capul. 

— Sunt impresionată. 

Sophie zâmbi şi ridică din umeri. 

— Am lucrat într-o cafenea. Aş recunoaşte oriunde 
mirosul de Kona. 

— M-am îndrăgostit de ea când am fost în Hawaii, zise 
Joan. Vorbea englezeşte cu un vag accent american. O 
păstrez pentru ocazii deosebite. 

— Îmi place mirosul; urăsc gustul. Prea amară. 

Joan mai sorbi puţin din cafea. 

— Pariez că n-ai venit aici ca să vorbim despre cafea. 

Sofie negă cu o mişcare a capului. 

— Nu, aşa e. Eu doar... Se opri. De-abia o cunoscuse pe 
femeie şi totuşi era pe punctul de a-i adresa o întrebare 
incredibil de personală: Aş putea să te întreb ceva? spuse 
ea repede. 

— Orice, zise Joan cu sinceritate, iar Sophie o crezu. 

Trase adânc aer în piept, iar cuvintele se înghesuiau să 
iasă grăbite. 

— Cândva, Scathach mi-a zis că eşti ultima persoană cu o 


* Numele unei mărci de cafea, (Coffea arabica), cultivată pe pantele 
din Hawaii (Hualalai şi Mauna Loa); şi-a câştigat reputaţia de a fi una 
dintre cele mai scumpe şi mai căutate mărci. (n.tr.). 


aură de un argintiu pur. 

— Asta e motivul pentru care a ta a reacţionat la a mea, 
spuse Joan prinzând cana cu ambele mâini şi fixând-o pe 
fată cu privirea peste buza cănii. Chiar îţi cer scuze. Aura 
mea a supraîncărcat-o pe a ta. Pot să te învăţ cum să faci 
să previi aşa ceva. Zâmbi, dezvelindu-şi dinţii drepţi şi albi. 
Deşi şansele să întâlneşti o altă aură de un argintiu pur într- 
o viaţă întreagă sunt incredibil de mici. 

Sophie muşcă emoţionată din biscuitul cu afine. 

— Te rog să mă ierţi că te întreb, dar eşti cu adevărat... 
chiar eşti loana d'Arc, acea loana d'Arc? 

— Da, chiar sunt loana d'Arc. Femeia făcu o scurtă 
plecăciune. La Pucelle, Fecioara din Orleans, la ordinele 
dumneavoastră! 

— Dar credeam că... adică, vreau să spun că întotdeauna 
am citit că ai murit... 

Joan îşi lăsă capul în jos şi zâmbi: 

— Scathach m-a salvat. Îşi întinse mâna şi atinse braţul 
lui Sophie, şi imediat imagini pâlpâitoare cu Scathach 
călare pe un cal negru uriaş, purtând o armură alb cu negru 
lignit şi mânuind două săbii îi jucară în spatele ochilor. 
Umbra a luptat cu o singură mână pentru a-şi croi drum 
prin mulţimea uriaşă adunată pentru a asista la execuţia 
mea. Nimeni n-a putut să-i facă faţă. În panica, haosul şi 
confuzia create m-a smuls drept de sub nasul călăilor mei. 

Imaginile se perindau în mintea lui Sophie: Joan, 
îmbrăcată în zdrenţe arse, agăţându-se de Scathach, în 
timp ce Războinica îşi îmboldea calul negru, acoperit şi el 
de armură, prin mulţimea panicată, cu câte o sabie în 
fiecare mână, făcându-şi loc. 

— Desigur, cu toţii au trebuit să susţină că Joan murise, 
zise Scatty alăturându-li-se în timp ce tăia cu grijă un 
ananas în felii egale, cu ajutorul unui cuţit cu lama curbată. 
Nici unii - nici englezii, nici francezii - n-aveau de gând să 
recunoască faptul că Fecioara din Orleans fusese smulsă de 
sub nasurile a aproximativ cinci sute de cavaleri bine 
înarmaţi, salvată de o singură războinică. 

Joan întinse mâna şi luă un cub de ananas din mâna lui 


Scathach şi îl azvârli în gură. 

— Scatty m-a condus la Nicholas şi Perenelle, continuă 
ea. Ei mi-au oferit adăpost şi au avut grijă de mine. 
Fusesem rănită în timpul fugii şi eram slăbită din cauza 
lunilor de captivitate. Dar, în ciuda celei mai bune îngrijiri 
oferite de Nicholas, aş fi murit dacă nu ar fi fost Scathach. 

Se întinse şi strânse iarăşi mâna prietenei sale, părând să 
nu ia aminte la lacrimile de pe obraji. 

— Joan pierduse o mulţime de sânge, spuse Scathach. 
Indiferent ce ar fi făcut Nicholas sau Perenelle, starea ei nu 
se îmbunătăţea. Aşa că Nicholas a efectuat una dintre 
primele transfuzii de sânge. 

— Al cui sânge... începu Sophie să întrebe, dar, brusc, îşi 
dădu seama că ştia răspunsul. Sângele tău? 

— Sângele de vampir al lui Scathach mi-a salvat viaţa. Şi 
m-a şi ţinut în viaţă - m-a făcut nemuritoare. Joan zâmbi. 
Sophie observă că dinţii acesteia erau normali, nu ascuţiţi 
ca ai lui Scatty. Din fericire, n-a avut niciunul dintre efectele 
secundare ale vampirilor. Cu toate astea, sunt vegetariană, 
adăugă ea. Am fost în ultimele câteva secole. 

— Şi eşti căsătorită, spuse Scathach pe un ton acuzator. 
Când s-a întâmplat asta şi cum, şi de ce n-am fost invitată? 
întrebă ea într-un suflet. 

— Ne-am căsătorit acum patru ani, pe Sunset Beach, în 
Hawaii, la apusul soarelui, desigur. Te-am căutat 
pretutindeni când ne-am hotărât, zise rapid Joan. Am vrut 
tare mult să fii acolo; am vrut să-mi fii domnişoară de 
onoare. 

Scathach îşi strânse pleoapele, amintindu-şi. 

— Acum patru ani... Cred că eram în Nepal urmărind un 
coţcar Nee-gued®. Un abominabil om al zăpezii, adăugă ea 
văzând privirile inexpresive ale lui Sophie şi Josh. 

— N-am avut cum să te contactăm. Mobilul nu-ţi 
funcţiona, iar e-mailurile erau trimise înapoi pe motiv de 
căsuţă poştală plină. Joan o prinse pe Scathach de mână. 


5 Legendarul Yeti, Omul-Zăpezii, numit Nee-gued în Sikkim, despre 
care se crede că bântuie colinele din Sikkim, un stat din estul Indiei, 
(n.tr.) 


Vino, am poze să-ţi arăt! Femeia se întoarse spre Sophie: Ar 
trebui să mănânci acum. Ai nevoie să-ţi înlocuieşti energia 
consumată. Bea multe lichide, apă, sucuri de fructe, dar 
fără cofeină - fără ceai şi cafea, nimic din ce ar putea să te 
ţină trează. După ce terminaţi, Francis o să vă conducă în 
camerele voastre, unde puteţi să faceţi duş şi să vă 
odihniţi. O măsură cu privirea pe Sophie din cap până în 
picioare: o să-ţi aduc nişte haine. Avem cam aceeaşi 
mărime. lar apoi, mai târziu, vom vorbi despre aura ta. Joan 
îşi ridică mâna stângă şi îşi răsfiră degetele. O mănuşă din 
metal, cu articulaţii apăru strălucind pe mâna ei. O să-ţi 
arăt cum s-o controlezi, cum s-o modelezi, cum s-o 
transformi în orice vrei tu. Mănuşa se transformă într-o labă 
de pasăre de pradă cu gheare curbate, înainte să pălească 
şi să scoată la iveală pielea bronzată a lui Joan. Numai 
unghiile ei rămaseră argintii. Se aplecă şi o sărută pe 
Sophie pe ambii obraji. Dar, mai întâi, trebuie să te 
odihneşti. Acum, zise ea privind-o pe Scathach, hai să-ţi 
arăt fotografiile. 

Cele două femei ieşiră grăbite din bucătărie, iar Sophie 
traversă încăperea spre locul unde Saint-Germain vorbea 
amical cu fratele ei. Josh îi înmână o farfurie plină ochi cu 
fructe şi pâine. Farfuria lui era la fel de plină cu ouă şi 
cârnaţi. Sophie îşi simţi stomacul protestând la vederea 
acestei imagini şi se forţă să privească în altă parte. Muşcă 
din fructe, ascultând conversaţia. 

— Nu, sunt om, nu-ţi pot Trezi puterile, spunea Saint- 
Germain când ea li se alătură. Pentru asta ai nevoie de un 
Străbun sau de unul dintre puţinii aparţinând Noii Generaţii, 
care ar putea s-o facă. Zâmbi, arătându-şi dinţii strâmbi. Nu 
te îngrijora, Nicholas va găsi pe cineva care să te 
Trezească. 

— Există, oare, cineva aici, în Paris, care ar putea s-o 
facă? 

Saint-Germain se gândi o clipă. 

— Machiavelli ar şti cu siguranţă pe cineva, sunt sigur. El 
ştie tot. Dar eu nu. Se întoarse spre Sophie, înclinându-se 
uşor. Am înţeles că ai fost destul de norocoasă pentru a fi 


Trezită de legendara Hekate şi pregătită în Magia Aerului 
de fosta mea profesoară, Vrăjitoarea din Endor. Dădu din 
cap. Ce mai face bătrâna vrăjitoare? Nu m-a plăcut 
niciodată, adăugă el. 

— Şi nici acum nu te place, zise rapid Sophie, apoi roşi. 
Îmi pare rău. Nu ştiu de ce am zis asta. 

Contele râse. 

— Ah, Sophie, nu tu ai zis-o, zău că nu. Vrăjitoarea a 
făcut-o. O să-ţi ia ceva timp să faci ordine în amintirile ei. 
Am primit un telefon de la ea în dimineaţa asta. Mi-a spus 
cum te-a impregnat nu numai cu Magia Aerului, ci şi cu 
toate cunoştinţele ei. Tehnica mumiei n-a fost utilizată în 
amintirile vii; e incredibil de periculoasă. 

Sophie îi aruncă o privire scurtă fratelui ei. Acesta îl 
urmărea atent pe Saint-Germain, ascultându-i fiecare 
cuvânt. Remarcă tensiunea din muşchii gâtului şi ai 
maxilarului lui, fiindcă îşi strângea gura pentru a nu vorbi. 

— Ar fi trebuit să te fi odihnit cel puţin douăzeci şi patru 
de ore pentru a lăsa timpul necesar minţii tale şi 
subconştientului tău să facă ordine în afluxul brusc de 
amintiri străine, gânduri şi idei. 

— N-a fost timp, murmură Sophie. 

— Ei, asta e. Terminaţi de mâncat, apoi o să vă conduc în 
camerele voastre. Dormiţi cât vreţi. Sunteţi în deplină 
siguranţă. Nimeni nu ştie nici măcar că sunteţi aici. 


Capitolul Optsprezece 


— Se află în casa de la oraş a lui Saint-Germain de 
dincplo de Champ-Elysees. Machiavelli duse receptorul la 
ureche şi se lăsă pe spate pe scaunul tapisat cu piele 
neagră, răsucindu-se pentru a privi pe fereastră. În 
depărtare, dincolo de acoperişurile înclinate, zărea vârful 
Turnului Eiffel. În cele din urmă, artificiile încetaseră, dar un 
grup de nori în toate culorile curcubeului încă atârna pe cer. 
Nu-ţi face griji, doctore, casa e supravegheată. Saint- 
Germain, Scathach şi gemenii sunt înăuntru. Nu mai există 
alţi locatari. 

Machiavelli îndepărtă receptorul de ureche din cauza 
energiei statice care producea pocnete şi pârâituri. Avionul 
lui Dee tocmai decola de pe un mic aeroport particular aflat 
la nord de L.A. Urma să facă escală la New York, pentru a 
se alimenta cu combustibil, şi apoi urma să-şi continue 
zborul transatlantic spre Shannon, în Irlanda, pentru o altă 
alimentare, înainte de a-şi continua zborul spre Paris. 
Pârâiturile încetară şi vocea lui Dee, clară şi puternică, 
răsună din telefon: 

— Şi Alchimistul? 

— L-am pierdut în Paris. Oamenii mei l-au avut întins la 
pământ, în bătaia armelor, dar cumva i-a îmbrăcat în zahăr 
şi apoi a slobozit asupra lor toate furnicile din oraş. Ei au 
intrat în panică, iar el a scăpat. 

— Transmutaţie, remarcă Dee. Apa e alcătuită din două 
părţi hidrogen şi o parte oxigen. Zaharoza are aceeaşi 
proporţie. A transformat apa în zahăr; un truc de salon - m- 
aş fi aşteptat la mai mult din partea lui. 

Machiavelli îşi trecu mâinile prin părul scurt, alb ca 
zăpada. 

— După părerea mea, a fost mai degrabă o dovadă de 
isteţime, zise el calm. A băgat în spital şase ofiţeri de 
poliţie. 

— Se va întoarce la gemeni, rosti scurt Dee. Are nevoie 
de ei. A aşteptat toată viaţa să-i găsească. 


— Cu toții am aşteptat, îi reaminti Machiavelli 
Magicianului. Şi, chiar în clipa asta, ştim unde sunt, ceea ce 
înseamnă că ştim unde se va duce Flamel. 

— Nu faceţi nimic până ce nu ajung eu acolo, ordonă 
Dee. 

— Şi ai cumva idee când s-ar putea... începu Machiavelli, 
dar convorbirea se întrerupsese. 

Nu era sigur dacă Dee închisese sau căzuse linia. 
Cunoscându-l pe Dee, bănui că acesta închisese; era stilul 
lui obişnuit. Bărbatul înalt, elegant îşi lovi uşor buzele cu 
receptorul înainte de a-l pune în furcă. N-avea nici cea mai 
mică intenţie de a executa ordinele lui Dee; avea de gând 
să-i prindă pe Flamel şi pe gemeni înainte ca avionul lui 
Dee să aterizeze la Paris. Avea să facă ceea ce Dee nu 
reuşise să facă secole la rând şi, în schimb, Străbunii aveau 
să-i dea orice ar fi dorit. 

Mobilul lui Machiavelli bâzâi în buzunar. Îl scoase şi privi 
ecranul. Un şir neobişnuit de lung de cifre se desfăşură pe 
ecran, arătând ca niciun alt număr pe care îl mai văzuse 
până atunci. Şeful DGSE se încruntă. Numai preşedintele 
Franţei, câţiva miniştri care ocupau poziţii foarte înalte şi 
personalul lui propriu ştiau acel număr. Apăsă tasta 
Răspunde, dar nu vorbi. 

— Magicianul englez crede că vei incerca să-i prinzi pe 
Flamel şi pe gemeni înainte de sosirea lui. Vocea de la 
celălalt capăt al firului vorbea într-un dialect grecesc, ce nu 
mai fusese folosit de milenii. 

Niccolò Machiavelli îşi îndreptă spatele pe scaunul lui. 

— Stăpâne? zise el. 

— Acordă-i lui Dee tot sprijinul tău. Nu face nici o mişcare 
împotriva lui Flamel până ce el nu ajunge. Convorbirea luă 
sfârşit. 

Machiavelli puse cu grijă mobilul pe biroul gol şi se 
rezemă de spătar. Ţinându-şi ambele mâini întinse în faţa 
ochilor, văzu, fără să fie surprins, că îi tremurau uşor. 
Ultima oară când vorbise cu Străbunul pe care îl numise 
Stăpân fusese în urmă cu mai bine de un secol şi jumătate. 
Acesta era Străbunul care îi acordase nemurirea la 


începutul secolului al XVI-lea. Oare îl contactase Dee 
cumva? Machiavelli scutură din cap a negaţie. Greu de 
crezut; probabil că Dee îl contactase pe propriul lui stăpân 
şi îl rugase să facă solicitarea. Dar stăpânul lui Machiavelli 
era unul dintre cei mai puternici Străbuni Intunecaţi... Asta 
îl făcu să revină la o întrebare care îl tulburase de-a lungul 
secolelor: cine era stăpânul lui Dee? 

Fiecare muritor căruia i se acordase nemurirea de către 
un Străbun era legat de acel Străbun. Un Străbun care 
acorda nemurirea putea s-o revoce la fel de uşor. 
Machiavelli văzuse întâmplându-se aşa ceva: urmărise un 
tânăr aparent sănătos ofilindu-se şi îmbătrânind într-o clipă, 
în final devenind o ruină de oase şi piele prăfuită. 

În dosarul lui Machiavelli despre oamenii nemuritori 
existau referinţe încrucişate despre aceştia şi Străbunul sau 
Străbunul Întunecat pe care îl slujeau. Existau numai câţiva 
oameni - ca Flamel, Perenelle şi Saint-Germain - care nu 
datorau loialitate nici unui Străbun, deoarece ei deveniseră 
nemuritori prin propriile eforturi. 

Nimeni nu ştia pe cine slujea Dee. Dar era evident că era 
cineva mai puternic decât Străbunul Intunecat, stăpânul lui 
Machiavelli. lar asta îl făcea pe Dee cu atât mai periculos. 

Aplecându-se, Machiavelli apăsă un buton de pe telefonul 
fix. Uşa se deschise imediat şi Dagon intră în birou, 
lentilele-oglindă ale ochelarilor săi reflectând pereţii goi. 

— Vreo veste despre Alchimist? 

— Nimic. Am accesat imaginile înregistrate de camerele 
de securitate din staţia de metrou Pont de l'Alma şi din 
toate staţiile care au legătură cu aceasta şi le analizăm 
acum, dar o să dureze. 

Machiavelli dădu din cap. Timpul era ceva ce lui îi lipsea. 
Făcu un gest în aer cu mâna sa cu degete lungi. 

— Ei bine, se prea poate să nu ştim unde se află acum, 
dar ştim unde se duce: spre casa lui Saint-Germain. 

Dagon îşi mişcă buzele lipicioase. 

— Casa este supravegheată. Toate intrările şi ieşirile sunt 
păzite; există oameni chiar şi în canalele colectoare de sub 
clădire. Nimeni nu poate intra sau ieşi fără a fi observat. 


Există două unităţi RAID în dubele parcate pe străzile 
alăturate şi o a treia unitate în casa vecină cu proprietatea 
lui Saint-Germain. Pot trece zidul în câteva clipe. 

Machiavelli se ridică şi ieşi de după birou. Cu mâinile la 
spate, se plimbă prin biroul mic şi banal. Deşi era adresa lui 
oficială, rareori se folosea de această încăpere, aşa că nu 
conţinea altceva decât biroul, două scaune şi telefonul. 

— Dar mă întreb dacă o fi destul. Flamel a scăpat de sub 
paza a şase ofiţeri care îl amenințau cu armele lor, fiind 
aşezat cu faţa la pământ. Şi ştim că Saint-Germain - 
Stăpânul Focului - se află pe această proprietate. Am avut 
deja parte de o mică mostră a abilităţilor sale azi- 
dimineaţă. 

— Artificiile au fost inofensive, spuse Dagon. 

— Sunt convins că ar fi putut la fel de bine să transforme 
tumul în ceva lichid. Nu uita, face diamante din cărbune. 

Dagon încuviinţă din cap. 

Machiavelli continuă: 

— Mai ştim că puterile fetei americane au fost Trezite şi 
am văzut câte ceva din ceea ce ea poate face. Ceaţa de la 
Sacre-Coeur a fost o ispravă impresionantă pentru cineva 
atât de tânăr şi de neinstruit. 

— Şi apoi mai este şi Umbra, adăugă Dagon. 

Faţa lui Niccolò Machiavelli se schimonosi într-o mască 
urâtă. 

— Şi apoi mai este şi Umbra, fu el de acord. 

— A scos din circuit doisprezece ofiţeri bine înarmaţi azi- 
dimineaţă, la cafenea, zise Dagon impasibil. Am urmărit-o 
ţinând piept unor armate întregi şi a supravieţuit timp de 
secole pe un Tărâm al Umbrelor dintr-un Tărâm 
Subpământean. Flamel o foloseşte în mod evident pentru a- 
i proteja pe gemeni. Trebuie distrusă înaintea celorlalţi. 

— Într-adevăr. 

— Vei avea nevoie de o armată. 

— Poate că nu. Nu uita, „/scusința şi inducerea în eroare 
fi vor sluji mereu unui bărbat mai bine decât forța”, cită el. 

— Cine a zis asta? întrebă Dagon. 

— Eu am zis într-o carte, cu multă vreme în urmă. Era 


perfect valabil la curtea familiei de Medici şi e valabil şi 
acum. lşi ridică privirea: Ai trimis după disir? 

— Sunt pe drum. Vocea lui Dagon deveni cleioasă: N-am 
încredere în ele. 

— Nimeni n-are încredere în disir. Nu era pic de umor în 
zâmbetul lui Machiavelli. Ai auzit vreodată povestindu-se 
cum a prins-o în capcană Hekate pe Scathach pe Tărâmul 
Subpământean? 

Dagon rămase imobil. 

— Hekate le folosea pe disir. Cearta lor cu Umbra 
datează imediat după scufundarea lui Danu Talis. Punându- 
şi mâinile pe umerii creaturii, Machiavelli păşi mai aproape 
de Dagon, având grijă să respire numai pe gură. Dagon 
exala un iz de peşte; îi acoperea pielea palidă ca o umoare 
uleioasă, râncedă. Ştiu că o urăşti pe Umbră şi nu te-am 
întrebat niciodată de ce, cu toate că am unele bănuieli. 
Este evident că ţi-a produs multă durere. Oricum, vreau să 
laşi la o parte sentimentele; ura este cel mai nefolositor 
dintre ele. Am nevoie să te concentrezi şi să-mi fii alături. 
Suntem aproape acum, atât de aproape de victorie, 
aproape de întoarcerea Seminţiei Străbunilor în această 
lume! Las-o pe Scathach pe mâna acelor disir. Dar, dacă 
ele dau greş, atunci ea va fi a ta. Îţi promit! 

Dagon deschise gura pentru a-şi dezveli arcada de dinţi 
ascuţiţi ca vârful acelor. 

— Nu vor da greş. Disir intenţionează să-l aducă pe 
Nidhogg*$. 

Niccold Machiavelli clipi surprins. 

— Nidhogg... e liber? Cum? 

— Copacul Lumii a fost distrus. 

— Dacă îl asmut pe Nidhogg asupra lui Scathach, atunci 
ai dreptate. Nu vor da greş. Nu au cum. 

Dagon îşi ridică mâna şi îşi scoase ochelarii. Ochii lui de 
peşte, uriaşi şi bulbucaţi erau larg deschişi şi se holbau. 

— Şi dacă îl scapă pe Nidhogg de sub control, ar putea 
devora întreg oraşul. 


46 În mitologia scandinavă, Niohăggr (adesea anglicizat Nidhogg) 
este un dragon care roade rădăcinile Copacului Lumii, Yggdrasil. (n.tr.). 


Machiavelli se gândi preţ de o clipă. Apoi, încuviinţă. 

— Ar fi un preţ mic de plătit pentru a distruge Umbra. 

— Ai vorbit exact ca Dee. 

— Ah, nu semăn deloc cu Magicianul englez, zise 
Machiavelli cu pasiune. Dee e un fanatic periculos. 

— Şi tu nu eşti? întrebă Dagon. 

— Sunt doar periculos. 


Doctorul John Dee se lăsă pe spate în scaunul din piele 
moale şi privi cum reţeaua de luminiţe strălucitoare a L.A.- 
ului pălea sub el. Uitându-se la un ceas de buzunar bogat 
ornamentat, se întrebă dacă Machiavelli primise deja 
telefonul dat de stăpânul lui. Işi închipui că da. Dee rânji, 
întrebându-se ce o fi priceput italianul din asta. In lipsă de 
altceva, cel puţin, i-ar fi arătat lui Machiavelli cine era şeful. 

Nu era nevoie să fii vreun geniu ca să-ţi dai seama că 
italianul s-ar fi dus el în persoană după Flamel şi după copii. 
Dar Dee petrecuse prea mult timp alergând după Alchimist 
ca să-l scape din mână chiar la final... mai ales în favoarea 
unuia ca Niccolò Machiavelli. 

Închise ochii în timp ce avionul se ridică şi stomacul i se 
strânse. Cu un gest maşinal, întinse mâna după punga de 
hârtie de pe scaunul de lângă el. li plăcea să zboare, dar 
stomacul lui protesta mereu. Dacă totul mergea conform 
planului, în curând, el avea să fie conducătorul întregii 
planete şi nu avea să mai fie vreodată nevoit să zboare. Cu 
toţii ar fi venit la el. 

Avionul urca abrupt şi el înghiţi cu greu; mâncase o 
şaorma de pui în aeroport şi acum regreta. Băutura 
acidulată fusese, cu siguranţă, o greşeală. 

Dee aştepta cu nerăbdare timpul când Străbunii se vor 
întoarce. Poate că ei vor putea restabili reţeaua de porţi 
magnetice din toată lumea şi să facă în aşa fel încât zborul 
să nu mai fie necesar. Inchizând ochii, Dee se concentră 
asupra Străbunilor şi asupra beneficiilor pe care ar urma să 
le aducă ei pe planetă. In trecutul îndepărtat, ştia că 
Străbunii creaseră un paradis pe pământ. Toate cărţile şi 
pergamentele vechi, miturile şi legendele fiecărei rase 


vorbeau despre vremurile acelea glorioase. Stăpânul lui îi 
promisese că Străbunii aveau să-şi folosească puterile 
magice pentru a readuce planeta în paradisul acela. Aveau 
să inverseze efectul încălzirii globale, să repare gaura din 
stratul de ozon şi să trezească deşerturile la viaţă. Sahara 
va înflori, calotele glaciare de la poli se vor topi, scoțând la 
iveală pământul bogat de dedesubt. Dee se gândea că şi-ar 
găsi capitala în Antarctica, pe malul lacului Vanda. Străbunii 
ar putea să-şi refacă vechile regate din Summer, Egipt, 
America Centrală şi Angkor“ şi, cu ajutorul cunoştinţelor 
conţinute de Cartea lui Avraam, ar fi posibil să ridice Danu 
Talis din nou. 

Desigur, Dee ştia că populaţia umană avea să fie 
transformată în sclavi, iar unii aveau să devină hrană 
pentru acei Străbuni care încă ar mai fi trebuit să mănânce, 
dar era un preţ mic de plătit pentru atât de multe alte 
beneficii. 

Avionul începu să zboare la orizontală şi el simţi că 
stomacul i se linişteşte. Deschizându-şi ochii, inspiră adânc 
şi îşi privi ceasul iarăşi. li venea greu să creadă că se afla la 
ore - literalmente, ore - distanţă de momentul când îi va 
prinde, în cele din urmă, pe Alchimist, pe Scathach şi, mai 
nou, pe gemeni. Ei reprezentau un bonus. Odată ce îl va 
avea pe Flamel şi paginile din Codex, lumea se va schimba. 

Nu avea să înţeleagă niciodată de ce Flamel şi soţia lui se 
străduiseră din răsputeri să-i împiedice pe Străbuni să 
aducă civilizaţia înapoi pe pământ. Dar va avea grijă să-l 
întrebe... chiar înainte de a-l omori. 


+7 Angkor - regiune din Cambodgia, reşedinţa Imperiului Khmer, care 
a înflorit între secolele al IX-lea şi al XIII-lea; cuvântul derivă din 
sanskrită, nagara - oraş. (n.tr.). 


Capitolul Nouăsprezece 


Nicholas Flamel se opri pe Rue Beauburg şi îşi roti încet 
ochii de culoare deschisă pentru a cerceta strada. Nu 
credea că fusese urmărit, dar trebuia să fie sigur. Luase 
metroul până la staţia Saint-Michel Notre-Dame şi 
traversase Sena pe Pont d'Arcole, îndreptându-se în direcţia 
monstruozităţii din oţel şi sticlă care era Centrul Pompidou. 
Fără să se grăbească, oprindu-se adesea, repezindu-se 
dintr-o parte într-alta a străzii, oprindu-se la chioşcul de 
presă pentru a cumpăra ziarul de dimineaţă, oprindu-se 
iarăşi pentru a lua o cafea groaznică la pahar de carton, el 
continuă să verifice dacă cineva îi urmărea cu atenţie 
mişcările. Dar, din câte îşi dădea seama, nu-l urmărea 
nimeni. 

Parisul se schimbase de când fusese ultima dată în oraş 
şi, cu toate că acum considera San Francisco domiciliul lui, 
acesta era oraşul în care se născuse şi avea să fie 
întotdeauna oraşul /ui. Cu numai două săptămâni în urmă, 
Josh încărcase programul Google Earth pe calculatorul din 
încăperea din spate a librăriei şi îi arătase cum să-l 
folosească. Nicholas petrecuse ore în şir privind străzile pe 
care cândva se plimbase, descoperind clădiri pe care le ştia 
din tinereţe, ba chiar descoperind şi locaţia Bisericii Sfinţilor 
Inocenţi, unde se presupunea că ar fi fost el înmormântat. 

Fusese în mod special interesat de o anume stradă. O 
găsise pe programul cu hărţi şi se plimbase în mod virtual 
pe aceasta, fără să-si dea seama că în curând avea s-o facă 
în realitate. 

Nicholas Flamel făcu stânga şi ieşi de pe Rue Beauburg 
pe Rue de Montmorency - şi, brusc, se opri ca şi când ar fi 
intrat într-un zid. 

Inspiră adânc, înfiorându-se, conştient fiind că inima îi 
bătea nebuneşte. Valul de emoţii era extraordinar de 
puternic. Strada era atât de îngustă încât soarele dimineţii 
n-o lumina, lăsând-o în umbră. Pe ambele părţi erau aliniate 
clădiri înalte, cele mai multe fiind vopsite în alb şi crem, 


multe dintre ele având suspendate pe pereţi jardiniere cu 
flori şi verdeață. Pe marginea trotuarelor de pe ambele 
părţi fuseseră înfipţi stâlpi din metal, rotunijiţi la capete, 
pentru a împiedica parcarea maşinilor. 

Nicholas merse încet în josul străzii, văzând-o aşa cum 
fusese cândva. Amintindu-si. 

Cu peste şase sute de ani în urmă, el şi Perenelle 
locuiseră pe această stradă. Imagini ale vechiului Paris îi 
licăreau în minte, un talmeş-balmeş de case din piatră şi 
din lemn, alei înguste şi întortocheate, podeţe putrede, 
case dărăpănate şi înclinate care arătau abia ceva mai bine 
decât şanţurile de canalizare. Zgomotul, incredibilul, 
neîntreruptul zgomot şi miasma groaznică ce persista 
deasupra oraşului - un amestec de oameni bolnavi, 
nespălaţi şi de animale împuţite - erau lucruri pe care nu le 
va uita nicicând. 

La capătul Rue de Montmorency, găsi clădirea pe care o 
căutase. 

Nu se schimbase prea mult. Piatra fusese cândva crem; 
acum, era foarte veche, ciobită şi decolorată de vreme, 
pătată pe alocuri cu negrul funinginii. Cele trei ferestre din 
lemn şi uşile erau noi, dar clădirea în sine era una dintre 
cele mai vechi din Paris. Chiar deasupra uşii din mijloc era o 
plăcuţă din metal, cu un număr de culoare albastră - 51 - şi 
deasupra acesteia se afla o placă din piatră cu un aspect 
obosit, care anunţa că aceasta fusese cândva MAISON DE 
NICOLAS FLAMEL ET PERENELLE, SA FEMME“. Un panou 
roşu, în formă de scut, anunţa că acesta era AUBERGE 
NICOLAS FLAMEL”. Acum, era restaurant. 

Odinioară, fusese casa lui. 

Păşind spre vitrină, se uită cu atenţie în interior, 
prefăcându-se că citeşte meniul. Interiorul fusese complet 
remodelat, desigur, de nenumărate ori probabil, dar grinzile 
întunecate care traversau tavanul alb păreau să fie aceleaşi 
pe care le privise atât de des cu mai bine de şase sute de 


48 Casa lui Nicolas Flamel şi a soţiei sale, Perenelle (în Ib. franceză, în 
original). 
+ Hanul Nicolas Flamel (în Ib. franceză, în original). 


ani în urmă. 

Îşi dădu seama că el şi Perenelle fuseseră fericiţi în acest 
loc. 

Şi în siguranţă. 

Vieţile lor fuseseră simple în acea vreme: nu ştiuseră 
despre Străbuni sau Străbunii Intunecaţi, nu ştiuseră nimic 
despre Codex sau despre nemuritorii care îl păzeau şi se 
luptau pentru acesta. 

Şi atât el, cât şi Perenelle erau pe deplin umani, în 
pietrele vechi ale casei fuseseră sculptate felurite imagini, 
simboluri şi litere despre care el ştia că-i nedumeriseră şi îi 
intrigaseră pe savanţi de-a lungul secolelor. Multe erau fără 
sens, ceva mai mult decât tăbliţele magazinelor din vremea 
lor, dar existau una sau două care aveau o semnificaţie 
aparte. Privind scurt la stânga şi la dreapta lui şi văzând că 
străduţa îngustă era pustie, îşi întinse mâna dreaptă şi 
trasă conturul literei N, care era tăiată în piatra de la 
stânga ferestrei din mijloc. Energia verde se ondulă în jurul 
literei. Apoi, urmări cu degetul conturul literei F bogat 
ornamentate aflată de cealaltă parte a ferestrei, lăsând un 
contur tremurător al literei în aer. Ţinându-se cu mâna 
stângă de rama geamului, se săltă pe pervaz şi întinse 
mâna dreaptă deasupra capului, degetele sale descoperind 
formele literelor din piatra veche. Permiţând unei minuscule 
şuviţe din aură să-i curgă prin degete, apăsă o succesiune 
de litere... iar piatra de sub mâna lui deveni caldă şi moale. 
Împinse... şi degetele i se afundară în piatră. Se înfăşurară 
în jurul obiectului pe care îl ascunsese în blocul solid de 
granit în secolul al XV-lea. Trăgându-l, cobori de pe 
pervazul ferestrei pe trotuar, învelind rapid acel obiect în 
exemplarul din ziarul Le Monde. Apoi, se răsuci pe călcâie şi 
se îndreptă spre capătul celălalt al străzii, fără să mai 
arunce vreo privire în urmă. 

Înainte să păşească pe Rue Beauburg, Nicholas îşi 
întoarse palma în sus. Cuibărită în podul palmei se afla 
impresiunea perfectă a fluturelui negru pe care Saint- 
Germain i-l apăsase pe piele. „Te va conduce înapoi la 
mine”, îi spusese acesta. 


Nicholas Flamel îşi trecu degetul mare al mâinii drepte 
peste tatuaj. 

— Du-mă înapoi la Saint-Germain, murmură el. Du-mă la 
el! Tatuajul tremură pe pielea lui, aripile negre se ondulară. 
Apoi, brusc, se desprinse şi rămase dând din aripi în faţa 
lui. Un moment mai târziu, dansa şi îşi croi drum în josul 
străzii. 

— Ingenios, şopti Nicholas, foarte ingenios. 

Şi porni după el. 


Capitolul Douăzeci 


Perenelle Flamel ieşi din celulă. 

Uşa nu fusese niciodată încuiată. Nu era nevoie: nimic nu 
putea trece dincolo de sfinx. Dar acum sfinxul plecase. 
Perenelle inspiră adânc: duhoarea acră a creaturii, 
combinaţia mucegăită de şarpe, leu şi pasăre se diminuase, 
lăsând mirosurile obişnuite ale Alcatrazului - sare şi metal 
ruginit, ierburi de mare şi piatră fărâmiţată - să ia aerul în 
stăpânire. Coti la stânga, mişcându-se iute de-a lungul unui 
coridor cu celule. Se afla pe Stâncă, dar n-avea nici cea mai 
vagă idee unde anume în uriaşul complex de piatră 
sfărâmicioasă. Cu toate că ea şi Nicholas locuiseră la San 
Francisco timp de mai mulţi ani, nu fusese nicicând tentată 
să viziteze insula bântuită de stafii. Tot ce ştia era că se 
afla sub nivelul mării. Singura lumină venea de la un şir 
inegal de becuri de putere mică apărate de grătare de 
sârmă. Buzele lui Perenelle schiţară un zâmbet crispat; 
lumina nu era în beneficiul ei. Sfinxul se temea de 
întuneric; creatura venea dintr-un timp şi un loc în care 
chiar existau monştri în întuneric. 

Sfinxul fusese ademenit de stafia lui Juan Manuel de 
Ayala. Plecase în căutarea misterioaselor zgomote de bare 
care zdrăngăneau, de uşi care se trânteau, zgomote care 
umpluseră brusc clădirea. In fiecare clipă în care sfinxul era 
plecat de lângă celula ei, aura lui Perenelle se reîncărca. Nu 
ajunsese la capacitatea maximă - avea nevoie să doarmă şi 
să mănânce mai întâi -, dar, cel puţin, nu mai era complet 
lipsită de apărare. Tot ce trebuia să facă era să se ţină 
departe din calea creaturii. 

O uşă se trânti undeva mult mai sus, deasupra ei şi 
Perenelle încremeni la auzul zgomotelor de gheare păşind. 
Apoi, un clopot răsună lent şi solemn, singuratic şi distant. 
Se auzi un sunet brusc de unghii tari ca fierul pocnind pe 
piatră, în timp ce sfinxul alerga să cerceteze. 

Perenelle îşi încrucişă braţele la piept şi îşi mişcă palmele 
pe corp, în sus şi în jos, tremurând uşor. Purta o rochie de 


vară fără mâneci şi, în mod normal, ar fi fost capabilă să-şi 
regleze temperatura ajustându-şi aura, dar mai avea doar 
puţină energie şi ezita s-o folosească fără să fie neapărat 
nevoie. Unul dintre talentele deosebite ale sfinxului era 
abilitatea de a simţi şi apoi de a se hrăni cu energie 
magică. 

Sandalele fără tocuri ale lui Perenelle nu făceau niciun 
zgomot pe pietrele umede, în timp ce ea înainta pe coridor. 
Era îngrijorată, dar nu speriată. Perenelle Flamel trăise mai 
mult de şase sute de ani şi, în vreme ce Nicholas fusese 
fascinat de alchimie, ea se concentrase asupra vrăjitoriei. 
Cercetările ei o duseseră în nişte locuri foarte întunecate şi 
periculoase, nu numai pe acest pământ, ci şi pe unele 
dintre Tărâmurile Umbrelor învecinate. 

Undeva, în depărtare, se auzi sticlă spărgându-se şi 
căzând cu zgomot pe pământ. Auzi sfinxul şuierând şi 
urlând de frustrare, dar şi aceste sunete erau îndepărtate. 
Perenelle zâmbi: de Ayala ţinea sfinxul ocupat şi, indiferent 
cât de mult l-ar fi căutat, nu avea să-l găsească niciodată. 
Chiar şi o creatură aşa de puternică precum sfinxul nu avea 
nici o putere asupra stafiilor sau poltergeistului. 

Perenelle ştia că trebuia să ajungă la un nivel superior şi 
apoi afară, la lumina soarelui, unde aura ei avea să se 
reîncarce mult mai rapid. Ajunsă afară, la aer, ar fi putut 
folosi oricare dintr-o duzină de vrăji simple, descântece şi 
incantaţii despre care ştia că i-ar face sfinxului viaţa 
îngrozitoare. Un mag scit care pretindea că ar fi ajutat la 
ridicarea piramidelor pentru supraviețuitorii de pe Danu 
Talis care se stabiliseră în Egipt o învățase o vrajă foarte 
utilă pentru topirea pietrei. Perenelle n-avea să ezite s-o 
folosească pentru a dărâma toată clădirea în capul 
sfinxului. Probabil că ar fi supravieţuit - era practic 
imposibil să ucizi sfincşi dar, cu certitudine, avea să-l 
încetinească. 

Perenelle localiză scările din metal ruginit şi se repezi 
spre ele. Era pe punctul de a pune piciorul pe prima 
treaptă, când remarcă firul cenuşiu de pe metal. Perenelle 
încremeni cu piciorul ridicat în aer... apoi, încet şi cu grijă, 


păşi îndărăt. Ghemuindu-se la pământ, privi treptele din 
metal. Din acest unghi, putea vedea firele pânzelor de 
păianjeni traversând şi ţesându-se peste trepte. Oricine ar 
fi păşit pe treptele din metal ar fi fost prins. Se dădu înapoi, 
privind încordată în întunericul lugubru. Firele erau prea 
groase pentru a fi fost ţesute de un păianjen normal şi erau 
punctate cu mici globule de lichid argintiu. Perenelle ştia 
vreo douăsprezece creaturi care ar fi putut să ţeasă pânza, 
iar ea nu dorea să întâlnească niciuna dintre ele, nu aici şi 
nu acum, cât timp ea era atât de stoarsă de puteri. 

Intorcându-se, se repezi pe un coridor lung, luminat doar 
de câte un singur bec la fiecare capăt. Acum, că ştia ce 
căuta, putea zări pânzele argintii pretutindeni, întinse pe 
tavan, împrăştiindu-se pe pereţi, şi existau şi cuiburi uriaşe 
împletite în colţuri, crescând în întunericul cel mai adânc. 
Prezenţa păianjenilor explica de ce nu întâlnise niciun fel de 
dăunători în închisoare - furnici, muşte, țânțari sau 
şobolani. Odată ce cuiburile ar fi eclozat, clădirea ar fi 
mişunat de păianjeni... dacă, într-adevăr, cei ce ţesuseră 
pânzele erau păianjeni. De-a lungul secolelor, Perenelle 
întâlnise Străbuni asociaţi cu păianjenii, inclusiv pe Arachne 
şi pe misterioasa şi terifianta Femeie-Păianjen, dar, din câte 
ştia ea, niciunul nu era de partea lui Dee şi a Străbunilor 
Întunecaţi. 

Perenelle tocmai trecu grăbită de o uşă deschisă, în 
deschizătură fiind ţesută o pânză perfectă, când simţi o 
duhoare acră-amăruie. Incetini, apoi se opri. Mirosul era 
nou; nu era duhoarea sfinxului. Intorcându-se cu spatele 
spre uşă, se apropie cât de mult putu de pânză fără să o 
atingă şi privi cu atenţie înăuntru. Ochilor ei le trebui o 
secundă să se adapteze la întuneric şi ceva mai mult să 
înţeleagă ce vedea. 

Vetala”. 

Inima lui Perenelle începu să bată atât de puternic încât 


5 În mitologia indiană, vetala (în sanscrită) este o creatură 


asemănătoare unei stafii. Sunt definite ca locuind în cadavre şi în 
osuare; cadavrele sunt folosite ca vehicule, nemaifiind supuse 
degradării în timp ce sunt astfel locuite. (n.tr.). 


de fapt îşi simţea carnea vibrându-i. Era o duzină de 
creaturi atârnând din tavan cu capul în jos. Labele, care 
erau un amestec de picioare omeneşti şi gheare de pasăre, 
erau înfipte adânc în piatra moale, în timp ce aripile de 
liliac, acoperite cu pene, se înfăşurau în jurul scheletelor de 
trupuri umane. Capetele atârnând cu susul în jos erau 
frumoase, cu chipuri de femei şi de bărbaţi tineri, încă 
adolescenţi. 

Vetala. 

Perenelle rosti cuvântul în tăcere. Vampiri de pe 
subcontinentul indian. Şi, spre deosebire de Scathach, 
acest clan bea sânge şi se hrănea cu carne. Dar ce făceau 
aici şi, mai important, cum ajunseseră aici? Vetala fuseseră 
întotdeauna legaţi de o regiune sau de un trib: Perenelle nu 
ştia ca vreunul să-şi fi părăsit meleagul natal. 

Vrăjitoarea se întoarse uşor să se uite spre cealaltă uşă 
deschisă din coridor. Ce altceva mai zăcea ascuns în 
celulele de sub Alcatraz? 

Ce plănuia Doctorul Dee? 


Duminică, 3 iunie 


Capitolul Douăzeci şi Unu 


Ţipătul aspru al lui Sophie îl smulse pe Josh dintr-un somn 
adânc şi fărş viseţi îl făcu se rostogolească din pat, 
clătinându-se, încercând să-şi găsească direcţia în 
întunericul desăvârşit. 

Sophif ţipa iarăşi, un sunet brutal şi terifiant. 

Josh se poticni prin cameră, lovind un scaun cu genunchii 
înainte să găsească uşa vizibilă doar datorită fâşiei subţiri 
de lumină de sub ea. Sora lui era în camera de vizavi. 

Mai devreme, Saint-Germain îi însoţise sus şi le oferise 
posibilitatea de a alege dintre camerele de la ultimul etaj al 
casei. Sophie şi-o alesese imediat pe cea care dădea înspre 
Champs- Elysées - de pe geamul dormitorului, putea de 
fapt vedea Arcul de Triumf peste acoperişuri -, în timp ce 
Josh alesese camera de pe partea cealaltă, care dădea 
către grădina uscată din spate. Camerele erau mici, cu 
tavane joase şi inegale, înclinate uşor spre pereţi, dar 
fiecare avea propria baie cu o cabină de duş ce oferea doar 
două opţiuni - apă clocotită sau rece ca gheaţa. Când 
Sophie dăduse drumul la apă în baia ei, duşul lui Josh se 
oprise cu totul. Şi, cu toate că îi promisese surorii lui că 
avea să vină să vorbească cu ea după ce se va fi spălat şi 
schimbat, se aşezase pe marginea patului şi, frânt, căzuse 
imediat într-un somn adânc. 

Sophie ţipă pentru a treia oară, un plânset hohotit, 
cutremurător, care aduse lacrimi în ochii lui. 

Smucind-o, Josh deschise uşa de la camera lui şi alergă 
de-a lungul coridorului îngust. Impinse uşa de la camera 
surorii lui... şi se opri. 

Joan şedea pe marginea patului surorii lui ţinându-i mâna 
într-ale ei. Nu erau lumini aprinse în încăpere, dar nici nu 
era complet întuneric. Mâna lui Joan strălucea cu o lumină 
rece, argintie şi părea că ea purta o mănuşă moale, gri. În 
vreme ce băiatul privea, mâna surorii lui căpătă aceleaşi 
textură şi culoare. Aerul mirosea a vanilie şi levănţică. 

Joan se întoarse să-l privească pe Josh, iar el tresări 


descoperind că ochii ei străluceau ca două monede argintii. 
Făcu un pas spre pat, dar ea îşi duse un deget la buze şi 
dădu uşurel din cap, avertizându-l să nu spună nimic. 
Strălucirea din ochii ei păli. 

— Sora ta visează, zise Joan, cu toate că el nu fu sigur 
dacă ea vorbise cu voce tare sau el doar auzise vocea în 
mintea lui. Coşmarul tocmai a trecut. Nu va mai reveni, 
spuse ea, propoziţia sunând ca o promisiune. 

Ceva din lemn scârţâi în spatele lui Josh, iar el se răsuci 
şi-l văzu pe contele de Saint-Germain coborând pe nişte 
scări înguste de la capătul holului. De pe ultima treaptă a 
scării, Francis gesticulă spre Josh şi, cu toate că buzele nu i 
se mişcau, băiatul îi auzi limpede vocea: 

— Soţia mea va avea grijă de sora ta. Vino! 

Josh dădu din cap. 

— Ar trebui să rămân. 

Nu voia să o lase pe Sophie singură cu o femeie ciudată, 
dar, de asemenea, ştia instinctiv că Joan nu îi va face niciun 
rău surorii lui. 

— Nu ai ce să faci pentru ea, spuse cu voce tare Saint- 
Germain. Imbracă-te şi vino în pod. Acolo am biroul. 

Se întoarse şi dispăru înapoi pe scări. 

Josh îi aruncă o ultimă privire lui Sophie. Aceasta se 
odihnea liniştită, respiraţia îi devenise regulată, iar el 
observă că îi dispăruseră şi cearcănele de sub ochi. 

— Du-te acum, îi zise Joan. Trebuie să-i spun surorii tale 
nişte lucruri. Lucruri intime. 

— Doarme... începu Josh. 

— Dar oricum i le voi spune, murmură femeia. Şi ea mă 
va auzi oricum. 

În camera lui, Josh se îmbrăcă rapid. Un maldăr de haine 
fusese aşezat pe scaunul de sub fereastră: lenjerie intimă, 
jeanşi, tricouri şi şosete. Bănui că lucrurile îi aparţineau lui 
Saint-Germain: erau cam pe mărimea contelui. Josh se 
îmbrăcă iute cu o pereche de jeanşi de firmă, de culoare 
neagră şi cu un tricou negru, din mătase, înainte de a-şi 
strecura picioarele în propriii lui pantofi şi de a arunca o 
privire fugară în oglindă. Fu incapabil să reziste tentaţiei de 


a zâmbi; nu se imaginase niciodată purtând haine atât de 
scumpe. În baie, desfăcu ambalajul unei periuţe de dinţi 
nouă, se spălă pe dinţi, îşi aruncă apă rece pe faţă şi îşi 
trecu degetele prin părul blond crescut excesiv, lăsându-şi 
fruntea liberă. Punându-şi ceasul la mână, fu şocat să 
descopere că era puţin după miezul nopţii, în dimineaţa 
zilei de duminică. Dormise ziua întreagă şi cea mai mare 
parte a nopţii. 

Când ieşi din dormitor, se opri la uşa surorii lui şi privi 
înăuntru. Mirosul de levănţică era atât de puternic încât îi 
curgeau ochii. Sophie era culcată pe pat, nemişcată, 
respirând regulat şi egal. Joan rămăsese alături de ea, 
ţinând-o de mână, murmurând blând, dar nu într-o limbă pe 
care el s-o fi ştiut. Femeia îşi răsuci lent capul pentru a-l 
privi, iar el descoperi încă o dată că ochii ei erau discuri 
plate, argintii, fară nici o urmă de alb sau de pupilă. Apoi, 
ea se reîntoarse către Sophie. 

Josh le privi lung pentru o clipă, înainte de a pleca de 
lângă ele. Când Vrăjitoarea din Endor o instruise pe Sophie 
în Magia Aerului, el fusese concediat; acum, fusese din nou 
concediat. Îşi dădea repede seama că în această lume 
magică, nouă, nu era loc pentru unul ca el, pentru cineva 
lipsit de putere. 

Josh urcă încet scările înguste şi spiralate care duceau 
spre biroul lui Saint-Germain. Orice s-ar fi aşteptat Josh să 
găsească în pod, dar în niciun caz uriaşa încăpere cu lemn 
alb şi crom, luminată strălucitor. Podul se întindea pe 
lungimea întregii case şi fusese remodelat într-un spaţiu 
vast, deschis, cu o fereastră boltită ce dădea spre Champs- 
Elysées la unul din capete. Incăperea enormă era plină de 
aparate electronice şi instrumente muzicale, dar nu era nici 
urmă de Saint-Germain. 

Lipită de peretele din dreapta, o masă lungă se întindea 
de la un capăt al spaţiului la celălalt. Era vrăfuită cu 
computere, atât desktopuri, cât şi laptopuri, monitoare de 
toate formele şi mărimile, sintetizatoare, un pupitru de 
mixaj, claviaturi şi seturi de tobe electronice. 

Pe partea opusă a încăperii, trei chitare electrice erau 


aşezate pe standuri, în timp ce un asortiment de clape era 
aranjat în jurul unui ecran LCD enorm. 

— Cum te simţi? îl întrebă Saint-Germain. 

Lui Josh îi trebui o secundă pentru a-şi da seama de unde 
venea vocea. Muzicianul era întins pe spate sub masă, cu 
un mănunchi de cabluri USB în mâini. 

— Bine, zise Josh şi fu surprins să descopere că era 
adevărat. Se simţea mai bine decât se simţise în ultima 
vreme. Nici măcar nu-mi amintesc când m-am culcat... 

— Ai fost epuizat şi fizic, şi psihic. Şi înţeleg că porţile de 
energie magnetică îţi sug şi ultima picătură de energie. Nu 
că aş fi călătorit vreodată cu ajutorul vreuneia, adăugă el. 
Ca să fiu cinstit, am fost surprins că încă te mai ţineai pe 
picioare, murmură el în vreme ce dădu drumul cablurilor. Ai 
dormit cam paisprezece ore. 

Josh îngenunche alături de Saint-Germain. 

— Ce încerci să faci? 

— Am mutat un monitor şi cablul a ieşit; nu sunt sigur 
care e. 

— Ar trebui să îi lipeşti fiecăruia câte o bucată de bandă 
colorată, îi spuse Josh. Aşa procedez eu. Indreptându-şi 
trupul, prinse capătul cablului care era ataşat de monitorul 
cu ecran lat şi îl trase în sus şi în jos. Asta e! Cablul se 
mişcă în mâna lui Saint-Germain. 

— Mulţumesc! 

Brusc, monitorul clipi şi porni, afişând un ecran plin cu 
cursoare şi cu butoane. 

Saint-Germain se ridică în picioare şi se scutură de praf. 
Purta haine identice cu cele ale lui Josh. 

— Se potrivesc. Dădu aprobator din cap. Şi-ţi stau bine. 
Ar trebui să porţi negru mai des. 

— Mulţumesc pentru haine... Se opri. Nu ştiu cum vom 
putea să te răsplătim, zău. 

Francis râse scurt. 

— N-au fost un împrumut, au fost un dar. Nu le vreau 
înapoi. 

Înainte ca Josh să-i fi putut mulţumi din nou, Saint- 
Germain lovi claviatura şi Josh tresări când o serie de note 


grave de pian izbucniră din difuzoarele ascunse. Nu-ţi face 
griji, podul este antifonat, zise Saint-Germain. N-o s-o 
trezească pe Sophie. 

Josh dădu din cap arătând spre ecran: 

— Compui toată muzica pe calculator? 

— Cam aşa ceva. Saint-Germain privi prin încăpere. 
Acum, oricine poate să facă muzică; nu-ţi trebuie nimic mai 
mult decât un computer, ceva programe de calculator, 
răbdare şi multă imaginaţie. Dacă îmi trebuie oarece 
instrumente reale pentru un mixaj final, angajez muzicieni. 
Dar pot face cele mai multe lucruri aici. 

— Cândva am descărcat nişte programe de beat- 
detection, recunoscu Josh. Dar niciodată nu m-am 
descurcat cum trebuie. 

— Ce compui? 

— Păi, nu sunt convins că poate fi numit compus... pun 
laolaltă nişte mixaje de sunete ambientale. 

— Mi-ar plăcea să ascult orice ai. 

— Le-am pierdut pe toate. Mi-am pierdut computerul, 
celularul şi ipodul când Yggdrasill a fost distrus. Chiar şi să 
rostească aşa ceva cu voce tare îl îmbolnăvea. lar partea 
cea mai rea era că n-avea cu adevărat nici mai vagă idee 
ce pierduse exact. Mi-am pierdut proiectul de vară şi toată 
muzica, şi astea aveau cam nouăzeci de giga. Aveam nişte 
bootleguri”! grozave. N-am să pot nicicând să le înlocuiesc. 
Oftă. De asemenea, am pierdut sute de fotografii; toate 
locurile în care mama şi tata ne-au dus. Părinţii noştri sunt 
oameni de ştiinţă - sunt arheologi şi paleontologi, adăugă 
el, astfel încât am văzut nişte locuri uimitoare. 

— Totul este pierdut! Asta trebuie să fie cumplit, zise plin 
de înţelegere Saint-Germain. Dar n-ai încercat să faci un 
backup5?2? 

Privirea îndurerată de pe chipul lui Josh a fost un răspuns 


5 Înregistrare audio sau video a unei interpretări care nu a fost 
lansată oficial de către artist. (n.tr.). 

52 În informatică, backup se referă la posibilitatea de a face copii ale 
unor fişiere/informaţii pierdute din diferite motive (şterse din greşeală, 
intenţionat, hackeri etc.) pentru a le putea restaura ulterior. (n.tr.). 


evident pentru conte. 

— Foloseai Mac sau PC? 

— Amândouă, de fapt. Tata foloseşte PC-uri acasă, dar 
cele mai multe dintre şcolile la care am mers eu şi Sophie 
aveau Mac-uri. Lui Sophie îi plac Mac-urile, dar eu prefer un 
PC, zise el. Dacă ceva nu merge cum trebuie, îl pot desface 
şi repara de unul singur. 

Saint-Germain se duse spre capătul mesei şi cotrobăi pe 
sub ea. Scoase trei laptopuri de mărci şi mărimi diferite şi le 
alinie pe podea. Gesticulă teatral: 

— la unul! 

Josh clipi surprins. 

— Să iau unul? 

— Toate sunt PC-uri, continuă Saint-Germain, şi mie nu- 
mi sunt de trebuinţă. Am trecut cu totul la Mac-uri acum. 

Josh privi de la Saint-Germain la laptopuri şi înapoi la 
muzician. Abia îl cunoscuse pe bărbat, nu-l ştia şi iată că el 
îi oferea lui Josh şansa de a alege unul dintre cele trei 
laptopuri scumpe. Clătină din cap: 

— Mulţumesc, dar n-aş putea. 

— De ce nu? îl întrebă Saint-Germain. 

Dar Josh nu avea răspuns pentru aşa ceva. 

— lţi trebuie un computer. i-l ofer pe unul dintre 
acestea. Aş fi încântat dacă l-ai lua. Saint-Germain zâmbi. 
Am crescut într-o epocă în care oferirea darurilor era o artă. 
Am descoperit că oamenii din secolul ăsta chiar nu ştiu cum 
să accepte un dar cu graţie. 

— Nu ştiu ce să spun. 

— Ce părere ai de mulţumesc? îi sugeră Saint-Germain. 

Josh zâmbi. 

— Da. Păi... mulţumesc, spuse el pe un ton ezitant. 
Mulţumesc foarte mult. Chiar în timp ce vorbea, ştia ce 
aparat voia: laptopul cel mic, gros de cam un centimetru şi 
jumătate, cu ecran de douăzeci şi cinci de centimetri. 

Saint-Germain scotoci pe după masă şi extrase trei 
cabluri de alimentare pe care le lăsă să cadă pe podea, 
lângă aparate. 

— Eu nu le folosesc. Probabil că nici nu vor mai fi folosite 


din nou. Voi sfârşi prin a reformata hardurile şi a le dona 
şcolilor locale. la-l pe care îl vrei! Sub masă o să găseşti şi 
un rucsac. Se opri, ochii lui albaştri strălucindu-i, bătu uşor 
în dosul aparatului la care se uita Josh şi, cu un zâmbet, 
adăugă: Pentru ăsta am o baterie de rezervă cu viaţă 
lungă. Asta e preferatul meu. 

— Păi, dacă într-adevăr nu le foloseşti... 

Saint-Germain îşi trecu degetul pe spatele laptopului, 
trasând o dungă în praf, ridicându-l apoi ca Josh să poată 
vedea urmele de pe degetul lui. Crede-mă: nu le folosesc. 

— Bine... multam. Adică, mulţumesc. Nimeni nu mi-a dat 
până acum un asemenea cadou, zise el luând micul 
computer şi răsucindu-l în mâini. Il iau pe ăsta... dacă eşti 
foarte sigur... 

— Sunt sigur. E complet echipat; are şi wireless, şi se va 
adapta automat la frecvenţa curentului electric din Europa 
sau din America. In plus, are şi albumele mele pe el, spuse 
Saint-Germain, aşa încât o să poţi să începi să-ţi refaci 
colecţia de muzică. Vei găsi, de asemenea, un mpeg al 
ultimului concert. Uită-te pe el; chiar e bun. 

— O să fac asta, zise Josh băgând ştecherul în priză 
pentru a-i încărca acumulatorul. 

— Să-mi spui ce părere ai. Şi poţi să fii cinstit cu mine, 
adăugă Saint-Germain. 

— Zău? 

Contele cumpăni o clipă, apoi dădu din cap: 

— Nu, nu chiar. Spune-mi numai dacă tu crezi că sunt 
bun. Nu-mi plac recenziile negative, cu toate că ai crede că, 
după trei sute de ani, m-am obişnuit cu ele. 

Josh deschise laptopul şi îl porni. Aparatul scoase un 
zgomot şi se trezi la viaţă. Aplecându-se, suflă uşor praful 
de pe tastatură. Când laptopul porni, ecranul clipi şi etală o 
imagine a lui Saint-Germain pe scenă, înconjurat de o 
duzină de instrumente. 

— Ai o poză cu tine pe desktop? se miră Josh 
neîncrezător. 

— E una dintre preferatele mele, zise muzicianul. 

Josh încuviinţă privind ecranul şi apoi privi în jur, prin 


încăpere. 

— Poţi să cânţi la toate astea? 

— La fiecare. Am început la vioară acum mult timp în 
urmă, apoi am trecut la clavecin şi la flaut. Dar am ţinut 
pasul cu vremea, studiind noi instrumente. In secolul al 
XVIII-lea, utilizam cea mai nouă tehnologie - noile viori, 
ultimele claviaturi - şi iată-mă făcând acelaşi lucru circa trei 
sute de ani mai târziu. Sunt vremuri grozave pentru a fi 
muzician. Şi, datorită tehnologiei, în sfârşit, pot să redau 
toate sunetele pe care le aud în mintea mea. Îşi trecu 
degetele peste o tastatură şi un cor întreg se auzi din 
difuzoare. 

Josh tresări. Vocile erau atât de clare, încât se pomeni 
privind peste umăr. 

— Am încărcat pe computer mostre de sunete, ca să pot 
folosi orice în munca mea. Saint-Germain se întoarse spre 
ecran şi degetele lui dansară pe taste. Nu găseşti că 
artificiile de ieri-dimineaţă sunau grozav? Pârâind. Pocnind. 
Poate că e timpul pentru o nouă Suită a artificiilor. 

Josh se plimbă prin cameră, privind discurile de aur 
înrămate, posterele semnate şi copertele de CD-uri. 

— Nu ştiam că deja există una, spuse el. 

— Georg Frideric Handel, 1749, Muzică pentru focurile de 
artificii regale. Ce noapte a fost! Ce muzică! Degetele lui 
Saint-Germain se mişcau peste o tastatură, umplând 
încăperea cu o melodie care lui Josh i se păru vag 
cunoscută. Poate că o auzise într-o reclamă TV. Bunul 
George, spuse Saint-Germain. Niciodată nu mi-a plăcut de 
el. 

— Vrăjitoarea din Endor nu te place pe tine, zise Josh 
ezitant. De ce? 

Saint-Germain zâmbi. g 

— Vrăjitoarea nu place pe nimeni. In mod special, nu mă 
place pe mine deoarece am devenit nemuritor prin propriile 
eforturi şi, spre deosebire de Nicholas şi Perry, n-am nevoie 
de nici o reţetă din Carte pentru a rămâne în viaţă. 

Josh se încruntă. 

— Vrei să spui că există diferite tipuri de nemurire? 


— Multe tipuri diferite şi la fel de multe tipuri de 
nemuritori. Cei mai periculoşi sunt cei care devin nemuritori 
datorită loialității lor faţă de un Străbun. Dacă pierd 
favoarea Străbunilor, darul este revocat, desigur. Îşi pocni 
degetele şi Josh tresări. Rezultatul e îmbătrânirea 
instantanee. La o vârstă extrem de înaintată. E o 
modalitate grozavă de a te asigura de loialitatea cuiva. Se 
întoarse din nou la tastatură, iar degetele sale făcură ca din 
boxe să iasă un sunet obsedant. Il privi pe Josh care i se 
alăturase în faţa ecranului. Dar adevăratul motiv pentru 
care Vrăjitoarea din Endor nu mă place e fiindcă eu - un 
muritor de rând - am devenit Stăpânul Focului. 

Îşi ridică mâna stângă şi flăcări de diferite culori dansară 
în vârful fiecăruia dintre degetele lui. Studioul din pod 
începu brusc să miroasă a frunze arse. 

— Şi de ce ar deranja-o asta? întrebă Josh privind ca în 
transă flăcările ce dansau. 

Voia - voia cu disperare - să poată fi capabil să facă aşa 
ceva. 

— Poate fiindcă am aflat secretul focului de la fratele ei. 
Muzica se schimbă, devenind discordantă şi dezagreabilă. 
Ei bine, când am spus aflat, ar fi trebuit să spun furat. 

— Ai furat secretul focului! 

Contele de Saint-Germain încuviinţă fericit. 

— De la Prometeu. 

— lar într-una dintre zilele astea, unchiul meu îl va vrea 
înapoi. Vocea lui Scathach îi făcu pe amândoi să tresară. 
Niciunul n-o auzise intrând în încăpere. Nicholas e aici, zise 
ea şi se răsuci pe călcâie. 


Capitolul Douăzeci şi Doi 


Nicholas Flamel şedea în capul mesei din bucătărie, 
ţinând cu ambele mâini un bol cu supă din care ieşau aburi. 
În faţa faţa lui se găsea o sticlă de Perrier pe jumătate 
goală, un pahar înalt şi o farfurie plină ochi cu pâine cu 
coajă groasă şi cu brânză. Işi ridică privirea, dădu din cap şi 
zâmbi când Josh şi Saint-Germain, urmând-o pe Scathach, 
intrară în bucătărie? 

Sophie stătea într-o parte a mesei, faţă în faţă cu Joan, 
iar Josh se strecură repede pe locul de lângă sora lui, în 
timp ce Saint-Germain luă loc alături de soţia sa. Numai 
Scathach rămase în picioare, rezemându-se de chiuveta din 
spatele Alchimistului, privind fix în întunericul de afară. Josh 
remarcă faptul că ea încă purta bandana pe care şi-o tăiase 
din tricoul negru, lălâu al lui Flamel. 

Josh îşi îndreptă atenţia asupra Alchimistului. Bărbatul 
părea epuizat şi îmbătrânit, şi în părul lui tuns scurt părea 
să fie o pulbere de argint care nu fusese acolo mai 
devreme. De asemenea, pielea lui părea şocant de palidă, 
evidențiind cearcănele de sub ochi şi ridurile de pe frunte. 
Hainele îi erau mototolite şi pătate de ploaie, iar pe mâneca 
jachetei, pe care o atârnase pe spătarul scaunului său din 
lemn, avea o dâră lungă de noroi. Pe pielea ponosită 
străluceau picături de apă. 

Nimeni nu vorbi cât timp Alchimistul termină supa şi apoi 
rupse bucăţi de pâine şi brânză. Mestecă încet şi metodic, 
apoi îşi turnă apă în pahar şi o bău cu înghiţituri mici. Când 
sfârşi, îşi şterse buzele cu un şervet şi îşi îngădui un oftat 
de satisfacţie. 

— Mulţumesc. Dădu din cap înspre Joan. A fost perfect. 

— Există o cămară plină cu mâncare, Nicholas, zise ea, 
ochii ei cenuşii şi mari fiind plini de grijă. Ar trebui să 
mănânci ceva mai mult, nu doar supă, pâine şi brânză. 

— A fost destul, spuse el pe un ton blând. Acum, trebuie 
să mă odihnesc şi nu vreau să-mi încarc stomacul cu prea 
multă mâncare. Vom lua un mic dejun copios dimineaţă. Ba 


chiar o să-l pregătesc eu însumi. 

— Nu ştiam că ştii să găteşti, spuse Saint-Germain. 

— Nu ştie, murmură Scathach. 

— Credeam că mâncatul de brânză seara târziu îţi dă 
coşmaruri, zise Josh. Aruncă o privire la ceasul lui de mână. 
E aproape unu dimineaţa. 

— Ah, n-am nevoie de brânză pentru a avea coşmaruri. 
Le-am văzut pe viu. Nicholas zâmbi cu toate că nu era nici 
urmă de umor în zâmbetul lui. Nu sunt atât de 
înfricoşătoare. Îşi mută privirea de la Josh la Sophie. Sunteţi 
teferi? 

Gemenii se priviră reciproc şi încuviinţară. 

— Şi odihniţi? 

— Au dormit toată ziua şi cea mai mare parte a nopţii, 
spuse Joan. 

— Bine, încuviinţă Flamel. Veţi avea nevoie de toată 
puterea voastră. Şi îmi plac hainele. În timp ce Josh era 
îmbrăcat identic cu Saint-Germain, Sophie purta o bluză 
groasă de bumbac alb şi blugi albaştri cu marginile 
răsfrânte pentru a dezveli botinele înalte până la glezne. 

— Joan mi le-a dat, explică Sophie. 

— Ne  potrivim aproape perfect, spuse femeia mai 
matură. Acuşi, o să trecem în revistă garderoba mea pentru 
a-ţi face rost de schimburi pentru restul călătoriei voastre. 

Sophie îi zâmbi drept mulţumire. 

Nicholas se întoarse către Saint-Germain. 

— Artificiile de ieri, de pe Tumul Eiffel, au fost inspirate, 
pur şi simplu inspirate. 

Contele se înclină. 

— Mulţumesc, maestre, zise el părând extraordinar de 
mulţumit de sine. 

Chicotitul lui Joan se auzi ca torsul în surdină al unei 
pisici. 

— De luni de zile, tot caută un pretext să facă aşa ceva. 
Ar fi trebuit să fi văzut spectacolul pe care l-a montat în 
Hawaii când ne-am căsătorit. A aşteptat până ce soarele a 
apus, apoi Francis a aprins cerul timp de aproape o oră. A 
fost atât de frumos, deşi efortul l-a sleit de puteri pentru o 


săptămână, adăugă ea cu un zâmbet. 

Doi bujori colorară obrajii contelui, iar el se întinse pentru 
a-i strânge mâna soţiei sale. 

— Merita să vezi chipul tău. 

— Ultima dată când ne-am întâlnit, nu stăpâneai focul, 
spuse Nicholas încetişor. Dacă îmi amintesc, te descurcai 
cumva, dar nu în maniera pe care ai demonstrat-o ieri. Cine 
te-a instruit? 

— Am petrecut niscaiva timp în India, în Ophir, oraşul 
pierdut, răspunse contele aruncându-i o privire scurtă 
Alchimistului. Incă nu te-au uitat acolo. Ştiai că au ridicat o 
statuie a ta şi a lui Perenelle în piaţa principală? 

— Nu ştiam. l-am promis lui Perenelle că, într-o bună zi, o 
s-o duc înapoi acolo, zise Nicholas melancolic. Dar ce are 
asta a face cu arta ta de a stăpâni focul? 

— Am cunoscut pe cineva acolo... cineva care m-a 
instruit, spuse Saint-Germain pe un ton enigmatic. Mi-a 
arătat cum să folosesc toate cunoştinţele secrete pe care 
le-am cules de la Prometeu... 

— Furat, îl corectă Scathach. 

— Păi, el le-a furat primul, i-o trânti Saint-Germain. 

Mâna lui Flamel izbi masa cu atâta forţă încât sticla de 
apă zăngăni. Numai Scathach nu tresări. 

— Destul! lătră el şi, pentru o clipă, planurile şi unghiurile 
feţei lui se schimbară, pomeţii devenind brusc proeminenţi, 
reliefându-i craniul de sub muşchi. Ochii lui aproape lipsiţi 
de culoare se întunecară în mod vizibil, devenind cenuşii, 
apoi căprui şi, în cele din urmă, negri. Ţinându-şi coatele pe 
masă, îşi frecă faţa cu ambele palme şi inspiră adânc. Se 
simţi un foarte vag iz de mentă, dar era acru-amărui. Îmi 
pare rău. Asta a fost de neiertat. N-ar fi trebuit să ridic 
tonul, spuse domol în liniştea şocantă care urmase. 

Când îşi luă mâinile de pe faţă, buzele i se curbară într-un 
zâmbet care nu i se reflectă şi în ochi. Se uită pe rând la 
fiecare, privirea lui întârziind asupra feţelor uimite ale 
gemenilor. Trebuie să mă iertaţi. Sunt obosit acum, atât de 
obosit; aş putea dormi o săptămână. Francis, continuă, te 
rog. Cine te-a instruit? 


Contele de Saint-Germain trase aer în piept. 

— Mi-a zis... a zis că nu trebuia să-i rostesc niciodată 
numele cu voce tare, isprăvi el dintr-o suflare. 

Flamel îşi puse coatele pe masă, îşi împreună degetele şi 
îşi lăsă bărbia în palmele unite. Îl privi ţintă pe muzician, cu 
chipul impenetrabil. 

— Cine a fost? întrebă el ferm. 

— l-am dat cuvântul, spuse Saint-Germain nefericit. A 
fost una dintre condiţiile pe care mi le-a impus când m-a 
instruit. Zicea că există puterea cuvintelor şi că anumite 
nume stârnesc vibrații atât în lumea asta, cât şi pe Tărâmul 
Umbrelor şi că atrag atenţii nedorite. 

Scathach făcu un pas înainte şi îşi lăsă uşor mâna pe 
umărul Alchimistului. 

— Nicholas, ştii că e adevărat. Există anumite cuvinte 
care n-ar trebui rostite niciodată, nume care n-ar trebui 
folosite niciodată. Lucruri vechi. Lucruri care n-au murit. 

Nicholas încuviinţă. 

— Dacă i-ai dat cuvântul acestei persoane, atunci n-ar 
trebui să ţi-l încalci, desigur. Dar spune-mi... Se opri el fără 
să se uite la conte, această persoană misterioasă câte 
mâini are? 

Saint-Germain se lăsă brusc pe spate, iar expresia şocată 
de pe chipul lui revelă adevărul. 

— Cum de ai ştiut? şopti el. 

Gura Alchimistului se strâmbă într-o grimasă urâtă. 

— Acum şase sute de ani, în Spania, am întâlnit un 
bărbat cu o singură mână, care m-a învăţat câteva secrete 
din Codex. Şi el a refuzat să-şi spună numele cu voce tare. 
Flamel se uită brusc înspre Sophie, care privea fix, cu ochii 
larg deschişi. Porţi în tine amintirile Vrăjitoarei. Dacă un 
nume îţi vine acum în minte - ar fi mai bine pentru noi toţi 
dacă nu l-ai rosti cu voce tare. 

Sophie îşi închise gura atât de iute încât îşi muşcă buza. 
Ea ştia numele persoanei despre care vorbeau Flamel şi 
Saint-Germain. De asemenea, ştia chiar cine - şi ce - era el. 
lar ea fusese cât pe ce să-i rostească numele cu voce tare. 

Flamel se întoarse din nou spre Saint-Germain. 


— Ştii că puterile lui Sophie au fost Trezite. Vrăjitoarea a 
învăţat-o principiile de bază ale Magiei Aerului, iar eu sunt 
hotărât ca atât ea, cât şi Josh să fie antrenați în magiile 
elementare cât mai repede posibil. Ştiu unde există maeştri 
ai Pământului şi ai Apei. Chiar ieri, mă gândeam că va 
trebui să mergem în căutarea unuia dintre Străbunii 
asociaţi cu focul, Maui, Vulcan” sau vechiul tău inamic 
puternic, însuşi Prometeu. Acum, sper ca asta să nu mai fie 
necesar. Se opri să-şi tragă respiraţia. Crezi că ai putea-o 
învăţa pe Sophie Magia Focului? 

Saint-Germain clipi surprins. Îşi încrucişă braţele la piept, 
privi de la fată la Alchimist şi începu să dea din cap. 

— Nu sunt sigur că aş putea. Nici măcar nu sunt sigur că 
ar trebui... Joan se întinse şi îşi puse mâna pe braţul soţului 
ei. El se întoarse să o privească, iar ea dădu aproape 
imperceptibil din cap. Buzele nu i se mişcau, dar totuşi toţi 
o auziră rostind clar: 

— Francis, trebuie s-o faci! 

Contele nu avu nici o ezitare. 

— O voi face... dar oare e înţelept? întrebă el serios. 

— Este necesar, spuse ea simplu. 

— Pentru ea va fi mult de asimilat... Se înclină spre 
Sophie. lartă-mă. N-am vrut să vorbesc despre tine ca şi 
când tu nu ai fi fost aici. Se uită iarăşi la Nicholas şi adăugă 
şovăitor: Sophie încă are de furcă cu amintirile Vrăjitoarei. 

— Nu mai are. Am avut eu grijă de asta. Strânsoarea lui 
Joan pe braţul soţului se înteţi. Işi întoarse capul să-i 
privească pe toţi cei care şedeau în jurul mesei, oprindu-se, 
în cele din urmă, asupra lui Sophie. In vreme ce Sophie 
dormea, i-am vorbit, am ajutat-o să-şi sorteze amintirile, să 
le ordoneze pe categorii, să-şi separe gândurile de cele ale 
Vrăjitoarei. Nu cred că îi vor mai crea atât de multe 
probleme de acum încolo. 


5 în mitologia hawaiană, Maui e un semizeu care a legat razele 
soarelui cu o frânghie împletită din părul surorii lui, pentru a lungi zilele. 
De asemenea, este creatorul insulei omonime. (n.tr.). 

5 Vulcan (latină: Vulcanus), cunoscut şi ca Mulciber, zeul focului, 
inclusiv al celui din vulcani, la vechii romani. (n.tr.). 


Sophie era şocată. 

— Ai pătruns în mintea mea în timp ce eu dormeam? 

Joan scutură uşor din cap. 

— N-am pătruns în mintea ta... pur şi simplu, ţi-am 
vorbit, ţi-am dat instrucţiuni despre ce să faci şi cum să 
faci. 

— V-am văzut vorbind... începu Josh, apoi se încruntă. 
Dar Sophie dormea tun. Nu te putea auzi. 

— Mă auzea, spuse Joan. O privi fix pe Sophie şi îşi 
întinse mâna stângă pe masă. Un abur argintiu, care pârâia 
apăru din buricele degetelor ei, mici luminiţe dansând 
legănat, ca nişte mici bobiţe de mercur, îndreptându-se 
spre mâinile fetei ce se odihneau pe lemnul lustruit. Pe 
măsură ce se apropiau, unghiile de la mâinile lui Sophie 
începură să strălucească pal-argintii, iar apoi, deodată, 
punctele de lumină i se înfăşurară în jurul degetelor. 

— Oi fi tu sora geamănă a lui Josh, dar noi suntem surori, 
eu şi cu tine. Suntem Argint. Ştiu ce înseamnă să auzi voci 
în mintea ta, ştiu cum e să vezi imposibilul, să cunoşti 
necunoscutul. Joan privi mai întâi la Josh, apoi la Alchimist. 
In timp ce Sophie dormea, i-am vorbit direct 
subconştientului ei. Am învăţat-o cum să controleze 
amintirile Vrăjitoarei, cum să ignore vocile, cum să 
blocheze imaginile. Am învăţat-o cum să se apere. 

Sophie îşi ridică încet capul, cu ochii larg deschişi datorită 
surprizei. 

— Asta e ceea ce-i diferit! exclamă ea şi şocată, şi uimită. 
Nu mai aud vocile. Se uită la fratele ei geamăn. Au început 
când Vrăjitoarea şi-a revărsat cunoştinţele în mine. Erau 
mii, ţipând şi şoptind în limbi pe care aproape că le 
înţelegeam. Acum e linişte. 

— Tot acolo sunt, îi explică Joan. Întotdeauna vor fi acolo. 
Dar acum, vei fi capabilă să le chemi doar când vei avea 
nevoie, pentru a te folosi de cunoştinţele lor. De asemenea, 
am început să te învăţ cum să-ţi controlezi aura. 

— Dar cum ai putut în timp ce ea dormea? insistă Josh. 

Considera că până şi a se gândi la asta era incredibil de 
tulburător. 


— Numai conştientul doarme -  subconştientul e 
întotdeauna treaz. 

— Ce vrei să spui, cum să-mi controlez aura? întrebă 
Sophie încurcată. Credeam că e doar acest câmp electric 
colorat în argintiu din jurul corpului meu. 

Joan ridică din umeri cu o mişcare elegantă. 

— Aura ta e la fel de puternică precum imaginaţia ta. Poţi 
s-o modelezi, s-o combini, s-o fasonezi după propria-ţi 
voinţă. Îşi întinse mâna stângă. Aşa pot face asta. O 
mănuşă de metal aparţinând unei armuri apăru cu un 
clinchet pe mâna ei. Fiecare îmbinare avea o formă 
perfectă, iar dosul degetelor era chiar pătat de rugină. 
Încearcă, îi sugeră ea. 

Sophie îşi întinse mâna şi o privi concentrată. 

— Vizualizează  mănuşa, îi sugeră Joan. Vezi-o în 
imaginaţia ta. 

Pe degetul mic al lui Sophie apăru un degetar argintiu 
minuscul, care dispăru licărind. 

— Ei bine, poate cu ceva mai mult exerciţiu, admise Joan. 
ÎI privi pieziş pe Saint-Germain şi apoi se uită la Alchimist. 
Lasă-mă să mai lucrez cu Sophie vreo două ore, s-o mai 
învăţ puţin despre cum să-şi controleze şi să-şi schimbe 
forma aurei înainte ca Francis să înceapă s-o înveţe Magia 
Focului. 

— Această magie a focului. E periculoasă? întrebă 
insistent Josh privind în jurul lui prin încăpere. Avea încă 
amintiri destul de vii despre ce i se întâmplase surorii lui 
când Hekate o Trezise - ar fi putut să moară. Şi, cu cât afla 
mai multe despre această Vrăjitoare din Endor, cu atât mai 
mult îşi dădea seama că Sophie ar fi putut muri la fel de 
bine învățând Magia Aerului. Cum nimeni nu-i răspunse, se 
întoarse spre Saint-Germain. E periculos? 

— Da, îi răspunse simplu muzicianul. Foarte. 

Josh clătină din cap. 

— În cazul ăsta, nu vreau... 

Sophie se întinse pentru a-l lua de braţ pe fratele ei. El 
privi în jos: mâna care îi strângea braţul era învelită într-o 
mănuşă de zale. 


— Josh, trebuie să fac asta. 

— Ba nu, nu trebuie. 

— Ba da. 

Josh privi chipul surorii lui. Era încremenit în masca aceea 
de încăpăţânarea pe care el o ştia atât de bine. In cele din 
urmă, se întoarse fără să mai spună nimic. Nu voia ca sora 
lui să înveţe mai multă magie, nu numai fiindcă era 
periculos... dar, de asemenea, avea să mărească distanţa 
dintre ei. 

Joan se întoarse către Flamel. 

— lar acum, Nicholas, trebuie să te odihneşti. 

Alchimistul încuviinţă. 

— O voi face. 

— Te-am aşteptat să te întorci cu mult mai înainte, spuse 
Scathach. Mă gândeam că ar fi trebuit să plec în căutarea 
ta. 

— Fluturele m-a condus aici cu câteva ore în urmă, spuse 
Nicholas, vocea fiindu-i înăbuşită de epuizare. Odată ce am 
aflat unde sunteţi, am vrut să aştept căderea nopţii înainte 
de a mă apropia de casă, în caz că era supravegheată. 

— Machiavelli nici măcar nu ştie că această casă există, 
spuse plin de încredere Saint-Germain. 

— Perenelle m-a învăţat o vrajă simplă de acoperire, cu 
mult timp în urmă, dar funcţionează numai când plouă - 
foloseşte picăturile de apă pentru a refracta lumina în jurul 
celui care o foloseşte, explică Flamel. Am decis să aştept 
căderea nopţii pentru a-mi spori şansele de a rămâne 
nevăzut. 

— Ce ai făcut toată ziua? îl întrebă Sophie. 

— Am hoinărit prin oraş, căutând câteva dintre vechile 
locuri frecventate de mine. 

— Cu siguranţă, multe dintre ele nu mai există, spuse 
Joan. 

— Majoritatea. Nu toate. Flamel se aplecă şi ridică de pe 
podea un obiect învelit în ziar. Acesta scoase un sunet 
înăbuşit, greoi când căzu pe masă. Casa din Montmorency 
e încă acolo. 

— Ar fi trebuit să ghicesc că ai vizitat Montmorency-ul, 


zise Scathach zâmbind. Îi privi pe gemeni şi le explică: E 
casa în care au locuit Nicholas şi Perenelle în secolul al XV- 
lea. Am petrecut vremuri fericite acolo. 

— Foarte fericite, fu Flamel de acord. 

— Şi încă e acolo? întrebă Sophie uimită. 

— Una dintre cele mai vechi case din Paris, spuse 
mândru Flamel. 

— Ce altceva ai mai făcut? întrebă Saint-Germain. 

Nicholas ridică din umeri. 

— Am vizitat Musée de Cluny. Nu în fiecare zi ţi-e dat 
să-ţi vezi propria piatră funerară. Cred că e reconfortant să 
ştiu că oamenii încă îşi amintesc de mine - cel adevărat. 

Joan zâmbi. 

— Există o stradă care îţi poartă numele, Nicholas: Rue 
Flamel. Şi una numită în onoarea lui Perenelle. Dar cumva, 
nu cred că ăsta este adevăratul motiv pentru care ai vizitat 
muzeul, nu-i aşa? Adăugă cu şiretenie: N-aş fi crezut 
niciodată că eşti sentimental. 

Alchimistul zâmbi. 

— Păi, nu a fost singurul motiv, recunoscu el. Băgă mâna 
în buzunar şi scoase un tub cilindric, îngust. Toţi cei din 
jurul mesei se aplecară spre el. Chiar şi Scatty făcu un pas 
în faţă pentru a privi. Deşurubându-l la ambele capete, 
Flamel scoase şi derulă un pergament foşnitor. Cu aproape 
şase sute de ani în urmă, am ascuns asta în mormântul 
meu, gândindu-mă prea puţin că voi mai avea vreodată 
nevoie să-l folosesc. Întinse pergamentul gălbui pe masă. 
Desenat cu cerneală roşie, decolorată spre ruginiu, era un 
oval cu un cerc în interiorul lui, înconjurat de trei linii 
formând un triunghi aproximativ. 

Josh se aplecă asupra lui. 

— Am mai văzut ceva asemănător. Se încruntă. Nu e 
ceva similar cu ceea ce se află pe bancnota de un dolar? 

— Ignoră felul în care arată, spuse Flamel. E desenat aşa 
pentru a masca adevăratul sens. 

— Ce este? întrebă Josh. 


55 Muzeul Cluny. (n.tr.). 


— E o hartă, zise brusc Sophie. 

— Da, e o hartă, fu Nicholas de acord. Dar de unde ştii? 
Vrăjitoarea din Endor n-a văzut asta niciodată... 

— Nu, n-are nimic de-a face cu Vrăjitoarea, zâmbi Sophie. 
Se aplecă peste masă, capul ei atingându-l pe al fratelui ei. 
Arătă spre colţul din dreapta sus al pergamentului, unde o 
cruciuliţă de-abia vizibilă era gravată în cerneală roşie. 
Hotărât, ăsta arată ca un N, spuse ea arătând către vârful 
cruciuliţei, iar acesta e un S. 

— Nordul şi sudul, încuviinţă Josh cu o mişcare rapidă din 
cap. Genial, Soph! Se uită la Nicholas. E o hartă. 

Alchimistul încuviinţă. 

— Prea bine. Este harta tuturor liniilor de energie 
magnetică din Europa. Târgurile şi oraşele, ba chiar şi 
graniţele se poate să se fi schimbat cu totul, dar liniile de 
energie magnetică au rămas aceleaşi. Ridică pergamentul. 
Acesta e paşaportul nostru către Europa şi înapoi spre 
America. 

— Să sperăm că vom avea şansa să-l folosim, murmură 
Scatty. 

Josh atinse marginea obiectului învelit în ziar care stătea 
în centrul mesei. 

— Şi asta ce-i? 

Nicholas rulă pergamentul şi îl băgă înapoi în tubul lui pe 
care îl strecură în buzunarul jachetei. Apoi, începu să 
despacheteze straturile de ziar de pe obiectul aflat pe 
masă. 

— Eu şi Perenelle am fost în Spania aproape de sfârşitul 
secolului al XIV-lea, când bărbatul cu o singură mână ne-a 
dezvăluit primul secret al Codexu/ui, spuse el neadresându- 
se cuiva anume, accentul lui franțuzesc fiind acum 
pregnant. 

— Primul secret? întrebă Josh. 

— Ai văzut textul - se schimbă permanent... dar se 
schimbă într-o secvenţă strict matematică. Nu e 
întâmplătoare. Schimbările sunt legate de mişcările stelelor 
şi planetelor, de fazele lunii. 

— Ca un calendar? întrebă Josh. 


Flamel încuviinţă. 

— Exact ca un calendar. Odată ce am învăţat codul 
secvenţei, am ştiut că, în cele din urmă, puteam să ne 
întoarcem la Paris. Ar dura o viaţă - mai multe vieţi - să 
traducem cartea, dar cel puţin am aflat de unde să 
începem. Aşa că am schimbat nişte pietre în diamante şi 
nişte bucăţi de şist în aur şi am început lunga noastră 
călătorie înapoi la Paris. Pe atunci, desigur, intrasem în 
atenţia Străbunilor Întunecaţi, iar Bacon, odiosul predecesor 
al lui Dee, era pe aproape. Decât să mergem direct în 
Franţa, am preferat să o luăm pe drumuri lăturalnice şi am 
evitat trecătorile obişnuite din munţi, pe care le ştiam 
supravegheate de el. Totuşi, în anul acela, iarna a sosit mai 
devreme - cred că Străbunii Intunecaţi au avut ceva de-a 
face cu asta - şi ne-am pomenit blocaţi în Andorra. Acolo 
am găsit asta... Atinse obiectul de pe masă. 

Cu sprâncenele ridicate într-o întrebare tăcută, Josh se 
uită la sora lui. „Andorra?” îşi rotunji el buzele; ea era mult 
mai bună la geografie decât el. 

— Una dintre cele mai mici ţări din lume, îi explică ea în 
şoaptă, în munţii Pirinei, între Spania şi Franţa. 

Flamel mai desfăcu câteva dintre straturile de hârtie. 

— Înainte „să mor, am ascuns acest obiect adânc în 
interiorul pietrei de deasupra pragului de sus al casei de pe 
Rue Montmorency. Nicicând nu am crezut că voi mai avea 
nevoie de el. 

— În interior? întrebă Josh încurcat. Ai zis că l-ai ascuns în 
interior? 

— În interior. Am modificat structura moleculară a 
granitului, am împins asta în blocul de piatră pe care apoi |- 
am readus la starea lui solidă iniţială. O transmutaţie 
simplă: ca atunci când împingi o nucă într-un butoi de 
îngheţată. 

Ultimul strat de ziar se rupse când îl îndepărtă. 

— E o sabie, şopti Josh înfiorându-se, privind arma scurtă 
şi îngustă cuibărită pe masa presărată cu hârtie. Bănui că 
avea cam patruzeci de centimetri lungime, mânerul sub 
formă de cruce simplă, învelit în fâşii de piele de culoare 


neagră, pătată. Lama părea a fi făcută dintr-un metal 
cenuşiu strălucitor. Nu, nu metal. O sabie din piatră, spuse 
el cu voce tare, încruntându-se. li reaminti de ceva - ca şi 
când o mai văzuse înainte. 

Dar, chiar în timp ce vorbea, Joan şi Saint-Germain se 
ridicară de la masă, scaunul femeii răsturnându-se în 
nerăbdarea ei de a se îndepărta de masă. În spatele lui 
Flamel, Scathach şuiera ca o pisică, dinţii ei de vampir 
ieşind la iveală când îşi deschise gura, iar, când vorbi, 
vocea îi tremura, având un accent dur şi barbar. Părea 
aproape mânioasă... sau înspăimântată. 

— Nicholas, spuse ea foarte rar, ce faci cu lucrul ăla 
împuţit? 

Alchimistul o ignoră. Îi privi pe Josh şi pe Sophie, care 
rămaseră aşezaţi la masă, nemişcaţi din cauza şocului 
produs de reacţia celorlalţi, nesiguri de ceea ce se 
întâmpla. 

— Există în total patru spade ale puterii, zise Flamel pe 
un ton hotărât, fiecare legată de câte un element: Pământ, 
Aer, Foc şi Apă. Se spune că preced chiar şi cele mai vechi 
Seminţii Străbune. Spadele au avut mai multe nume de-a 
lungul veacurilor: Excalibur şi Joyeuse, Mistelteinn şi 
Curtana, Durendal şi Tyrfing. Ultima dată când una dintre 
ele a fost folosită ca armă în lumea oamenilor a fost când 
Carol cel Mare, sfânţul împărat roman, a purtat-o pe 
Joyeuse în bătălie. 

— Asta e Joyeuse? şopti Josh. 

Poate că sora lui era bună la geografie, dar el ştia istorie, 
iar Carol cel Mare îl fascinase dintotdeauna. 

Râsul lui Scathach fu un mârâit amar. 

— Joyeuse e o frumuseţe. Asta... e o monstuozitate. 

Flamel atinse mânerul spadei şi minusculele cristale din 
piatră sclipiră într-o nuanţă de verde. 

— Asta nu e Joyeuse, cu toate că e adevărat că i-a 
aparţinut cândva lui Carol cel Mare. De asemenea, cred că 
însuşi împăratul a ascuns sabia în Andorra, cândva în 
secolul al IX-lea. 

— E exact ca Excalibur, spuse Josh dându-şi seama brusc 


de ce sabia din piatră îi era atât de familiară. Îşi privi sora. 
Dee a avut-o pe Excalibur, a folosit-o pentru a distruge 
Copacul Lumii. 

— Excalibur este Sabia de Gheaţă, continuă Flamel. Asta 
e sora ei geamănă: Clarent, Sabia de Foc. E singura armă 
care îi poate face faţă lui Excalibur. 

— E o sabie blestemată, spuse Scathach pe un ton ferm. 
N-o să o ating. 

— Nici eu, spuse iute Joan, iar Saint-Germain dădu 
aprobator din cap. 

— Nu vă cer nici unuia dintre vo; s-o purtaţi sau s-o 
folosiţi, le-o trânti Nicholas. Roti sabia pe masă până ce 
mânerul atinse degetele băiatului şi apoi îl privi pe fiecare 
în parte. Ştim că Dee şi Machiavelli sosesc. Josh e singurul 
dintre noi fără abilitatea de a se apăra singur. Până ce 
puterile lui vor fi Trezite, va avea nevoie de o armă. Vreau 
ca el s-o aibă pe Clarent. 

— Nicholas! strigă Scathach îngrozită. Unde ţi-s minţile? 
El e neinstrulit... 

— ... Cu o aură aurie solidă, spuse rece Flamel. lar eu 
sunt decis să fac tot ce pot ca el să fie în siguranţă. Împinse 
sabia în mâna lui Josh. E a ta. la-o! 

Josh se aplecă şi simţi cele două pagini din Codex 
apăsându-i pielea în săculeţul lor textil. Acesta ar fi fost al 
doilea dar pe care Alchimistul i-l făcea în ultimele zile. O 
parte din el voia să accepte darurile ca atare - să aibă 
încredere în el şi să creadă că Flamel îl plăcea şi că, la 
rându-i, avea încredere în el. Şi totuşi, şi totuşi... chiar şi 
după discuţia pe care o avuseseră pe stradă, undeva într- 
un colţişor al minţii lui, Josh nu putea uita ceea ce îi 
spusese Dee lângă fântâna din Ojai: că jumătate din tot ce 
Flamel spunea era o minciună şi nici cealaltă jumătate nu 
era cu totul adevărată. In mod deliberat, îşi luă privirea de 
pe sabie şi îl privi pe Nicholas în ochii lui apoşi. Alchimistul 
se uita fix la el, faţa lui fiind o mască lipsită de orice 
expresie. Deci ce punea Alchimistul la cale? se întrebă Josh. 
Ce joc juca? Mai multe dintre vorbele lui Dee îi năvăliră în 
minte: „El e acum şi a fost dintotdeauna un mincinos, un 


şarlatan şi un escroc”. 

— N-o vrei? îl întrebă Nicholas. la-o! 

Împinse mânerul drept în podul palmei lui Josh. 

Aproape împotriva voinţei lui, degetele lui Josh se 
strânseră peste mânerul învelit în piele moale al săbiei din 
piatră. O ridică - deşi era scurtă, era surprinzător de grea - 
şi o răsuci în mâini. 

— N-am mânuit niciodată în viaţa mea o sabie, spuse el. 
Nu ştiu cum... 

— Scathach îţi va arăta esenţialul, zise Flamel fără să se 
uite la Umbră, dar transformând afirmaţia într-un ordin. 
Cum s-o porţi, atacul simplu şi pararea. Incearcă şi evită să 
te înjunghii singur cu ea, adăugă el. 

Brusc, Josh îşi dădu seama că zâmbea cu gura până la 
urechi şi încercă să-şi şteargă surâsul de pe buze, dar era 
greu: se simţea grozav cu sabia în mână. Işi mişcă 
încheietura şi sabia flutură. Apoi, îi privi pe Scatty, Francis 
şi Joan şi văzu cum ochii lor erau fixaţi asupra armei, 
urmărindu-i fiecare mişcare, iar zâmbetul îi pieri. 

— Ce nu e în regulă cu sabia? vru el să ştie. De ce vă 
temeţi de ea? 

Sophie îşi puse mâna pe braţul fratelui ei, ochii 
scânteindu-i argintii datorită cunoştinţelor Vrăjitoarei. 

— Clarent, zise ea, e o armă nefastă, blestemată, numită 
uneori Sabia laşului. Este sabia pe care a folosit-o Mordred 
pentru a-şi ucide unchiul, pe regele Arthur. 


Capitolul Douăzeci şi Trei 


În dormitorul ei de la etajul superior Sophie şedea pe 
pervazul lat al ferestrei şi privea peste Champ-Elseee. 
Strada largă şi mărginită de copaci era udă şi strălucea 
chilimbariu, roşiatic şi alb, reflectând luminile maşinilor şi 
autobuzelor. Se uită la ceas: era aproape două după- 
amiază, duminică, dar, cu toate astea, traficul era 
aglomerat. La orice oră după miezul nopţii, străzile din San 
Francisco ar fi fost pustii. 

Această diferenţa sublinia cât de departe de casă se afla. 

Când era mai mică, trecuse printr-o etapă când hotărâse 
că totul la ea era plictisitor. Făcuse un efort susţinut să fie 
mai stilată să semene mai mult cu prietena ei Ella, care îşi 
schimba culoarea părului săptămânal şi care avea o 
garderobă plină mereu cu lucruri în cele mai recente stiluri. 
Sophie colecţionase tot ce putuse găsi despre oraşele 
europene exotice despre care citise în reviste, locuri unde 
moda şi arta erau create: Londra şi Paris, Roma, Milano, 
Berlin. Era hotărâtă că nu va ţine pasul cu moda; avea de 
gând să şi-o creeze pe a ei. Etapa durase cam o lună. Moda 
era o afacere scumpă, iar alocaţia pe care ea şi fratele ei o 
primeau de la părinţi era strict limitată. 

Totuşi, încă mai voia să viziteze marile oraşe ale lumii. Ea 
şi Josh chiar începuseră să vorbească despre luarea unui an 
de pauză înainte de colegiu şi despre mersul cu rucsacul în 
spinare într-un tur al Europei. lar acum se aflau într-unul 
dintre cele mai frumoase oraşe de pe pământ, iar ea n-avea 
absolut niciun chef să-l exploreze. Singurul lucru pe care şi-l 
dorea în clipa aceea era să se întoarcă la San Francisco. 

Dar la ce avea să se întoarcă? 

Gândul o făcu să înlemnească. 

Deşi familia se tot mutase de o grămadă de ori şi 
călătorise de şi mai multe ori, în urmă cu două zile, ar fi 
ştiut la ce să se aştepte în lunile următoare. Restul anului 
era programat în detalii plictisitoare. În toamnă, părinţii 
urmau să-şi reia activitatea didactică la Universitatea din 


San Francisco, iar ea şi cu Josh aveau să se reîntoarcă la 
şcoală. In decembrie, familia urma să facă excursia anuală 
în Providence, Rhode Island, unde tatăl lor susţinea cursul 
de Crăciun la Universitatea Brown de peste două decenii. În 
21 decembrie, de ziua lor, gemenii erau duşi la New York să 
vadă magazinele, să admire luminile de Crăciun, să vadă 
copacul din faţa Centrului Rockefeller şi apoi să patineze. 
Aveau să ia masa la Stage Door Deli: supă evreiască cu 
găluşte şi sandviciuri mari cât capetele lor şi, între ele, o 
felie de plăcintă cu dovleac. În ajun de Crăciun, urmau să 
se îndrepte spre casa mătuşii lor Christine, în Montauk, pe 
Long Island, unde aveau să petreacă sărbătorile şi 
revelionul. Aceasta fusese tradiţia din ultimii zece ani. 

lar acum? 

Sophie inspiră adânc. Acum, poseda puteri şi abilităţi pe 
care de-abia le înţelegea. Avea acces la amintiri care erau 
un amestec de adevăr, mit şi fantezie; cunoştea secrete 
care ar fi putut rescrie cărţile de istorie. Dar ea îşi dorea 
mai mult decât orice să fi fost o cale prin care să poată da 
timpul înapoi, să se întoarcă în dimineaţa zilei de joi... 
înainte ca toate astea să se fi petrecut, înainte ca lumea să 
se fi schimbat. 

Sophie îşi sprijini fruntea de geamul rece. Ce avea să se 
întâmple? Ce avea ea să facă... nu chiar acum, dar în anii 
care vor veni? Fratele ei n-avea nici o carieră în minte; în 
fiecare an, anunţa ceva diferit - avea să fie creator de 
jocuri pe computer sau programator, jucător profesionist de 
fotbal, medic pe ambulanţă sau pompier -, dar ea ştiuse 
dintotdeauna ce avea să se facă. Incă de când învăţătoarea 
ei, în clasa întâi, o întrebase: „Ce vrei să fii când o să creşti, 
Sophie?” - ea ştiuse răspunsul. Voia să studieze arheologia 
şi paleontologia, ca părinţii ei, să călătorească prin lume şi 
să catalogheze trecutul, poate chiar să facă şi nişte 
descoperiri care să ajute la a pune ordine în istorie. Dar 
asta n-avea să se mai întâmple acum. Peste noapte, îşi 
dăduse seama că studiul arheologiei, istoriei, geografiei şi 
ştiinţei deveniseră inutile... sau, dacă nu inutile, pur şi 
simplu greşite. 


Un val brusc de emoție o luă prin surprindere, iar ea simţi 
un nod în gât şi lacrimi pe obraji. Işi apăsă ambele palme 
pe obraji şi îşi şterse lacrimile. 

— Cioc-cioc... o luă prin surprindere vocea fratelui ei. 
Sophie se întoarse spre fratele ei geamăn. Acesta stătea în 
cadrul uşii, cu sabia din piatră într-o mână şi un laptop mic 
în cealaltă. Pot să intru? 

— N-ai mai întrebat niciodată până acum. 

Îi zâmbi. 

Josh păşi în cameră şi se aşeză pe marginea patului 
dublu. 

O aşeză pe Clarent cu grijă pe podea, la picioarele lui, şi 
îşi puse laptopul pe genunchi. 

— Multe s-au schimbat, spuse el pe un ton liniştit, ochii 
lui albaştri şi mari fiind trişti. 

— Şi eu mă gândeam la acelaşi lucru, căzu ea de acord. 
Cel puţin, asta nu s-a schimbat. Gemenii descopereau 
adesea că gândeau la fel la un moment dat şi se cunoşteau 
unul pe celălalt atât de bine încât îşi puteau chiar termina 
reciproc propoziţiile. Imi doream să fi putut să ne întoarcem 
în timp, înainte ca toate astea să se fi întâmplat. 

— De ce? 

— Să nu fi trebuit să fiu aşa... să nu fi fost atât de diferiţi. 

Josh privi chipul surorii lui şi îşi înclină uşor capul. 

— Ai renunţa? o întrebă foarte blând. La putere, la 
cunoştinţe? 

— Intr-o clipită, răspunse ea imediat. Nu-mi place ce mi 
se întâmplă. Niciodată n-am vrut să se întâmple. Vocea i se 
frânse, dar continuă: Vreau să fiu obişnuită, Josh. Vreau să 
fiu din nou om. Vreau să fiu ca tine. 

Josh îşi plecă privirile. Deschise laptopul concentrându-se 
asupra pornirii acestuia. 

— Dar tu nu vrei, nu-i aşa? spuse ea rar, interpretând 
liniştea care urmă. Vrei puterea, vrei să fii capabil să-ţi 
modelezi aura şi să controlezi elementele, nu-i aşa? 

Josh ezită. 

— Ar fi... interesant, cred, spuse el în cele din urmă, 
privind fix ecranul. Apoi, îşi ridică privirile, ochii lui deschişi 


la culoare reflectând imaginea ferestrei de logare de pe 
monitor. Da, vreau să pot s-o fac, recunoscu el. 

Sophie deschise gura pentru a-i da un răspuns rapid, 
pentru a-i spune că el nu ştia ce vorbeşte, pentru a-i spune 
cât de rău o făcea pe ea să se simtă, cât de înspăimântată 
era. Dar se opri; nu voia să lupte şi, până ce Josh nu ar fi 
experimentat personal, n-ar fi înţeles. 

— De unde ai computerul? întrebă ea schimbând 
subiectul când, în cele din urmă, laptopul clipi. 

— Mi l-a dat Francis, spuse Josh. leşiseşi când Dee a 
distrus Yggdrasill. A străpuns copacul cu Excalibur şi acesta 
s-a transformat în gheaţă şi apoi s-a spart ca sticla. Ei bine, 
portofelul, mobilul, ipodul şi laptopul meu erau în copac, 
spuse el cu mâhnire. Am pierdut tot. Inclusiv fotografiile 
noastre. 

— Şi contele ţi-a dat pur şi simplu un laptop? 

Josh încuviinţă. 

— Mi l-a dat, a insistat să-l iau. Probabil că, pentru mine, 
este ziua cadourilor. Strălucirea pală de la ecranul 
computerului îi lumina faţa de dedesubt, dând capului său 
un aspect vag înspăimântător. El a trecut la Mac-uri; au un 
software mai bun pentru muzică, cel puţin în aparenţă, şi 
nu mai foloseşte PC-uri. Pe ăsta l-a găsit aruncat sub o 
masă, sus, continuă el, ochii fiindu-i încă aţintiţi asupra 
micului monitor. Îi aruncă o privire rapidă surorii lui: E 
adevărat, zise el, luând tăcerea ei drept îndoială. 

Sophie se uită în altă parte. Ştia că fratele ei spune 
adevărul şi că n-avea nimic de-a face cu cunoştinţele 
Vrăjitoarei. Ştiuse mereu când fratele ei încerca s-o mintă, 
deşi, în mod straniu, el nu ştia niciodată când ea îl mintea... 
ceea ce ea oricum nu făcea prea des, dar întotdeauna 
numai spre binele lui. 

— Deci ce faci acum? îl întrebă. 

Îmi verific e-mailul. El zâmbi. Viaţa merge înainte... 
începu el. 

— ... Şi e-mailurile nu se opresc pentru nici un om, isprăvi 
Sophie cu un zâmbet. Era una dintre zicătorile preferate ale 
lui Josh şi care, de obicei, o înnebunea. 


— Sunt o droaie, murmură el. Optzeci pe Gmail, şaizeci şi 
două pe Yahoo, douăzeci pe AOL, trei pe Fastmail... 

— N-am să înţeleg niciodată de ce îţi trebuie atât de 
multe conturi de e-mail, spuse Sophie. 

Işi ridică genunchii la piept, îşi petrecu braţele pe sub ei 
şi îşi puse bărbia pe aceştia. Era plăcut să poarte o 
conversaţie obișnuită cu fratele ei; îi amintea cum ar fi 
trebuit să fie lucrurile... şi cum fuseseră până joi după- 
amiază la două şi un sfert fix. Îşi aminti ora; vorbise la 
telefon cu prietena ei Elle din New York, când remarcase 
maşina neagră şi lungă trăgând în faţa librăriei. Se uitase la 
ceas chiar înainte ca bărbatul pe care acum îl ştia ca fiind 
Doctor Dee să fi coborât din maşină. 

Josh îşi ridică privirea. 

— Avem două e-mailuri de la mama, unul de la tata. 

— Citeşte-mi-le! începe cu cel mai vechi. 

— Bine. Mama a trimis unul vineri, 1 iunie. „Sper că 
sunteţi cuminţi. Ce mai face doamna Fleming? Şi-a revenit 
pe deplin?” 

Josh se uită la sora lui şi se încruntă confuz. 

Sophie oftă. 

— Nu-ţi aminteşti? l-am spus mamei că librăria s-a închis 
deoarece Perenelle nu se simţea bine. Clătină din cap. 
Incearcă să ţii pasul! 

— Au fost niţel cam multe evenimente, îi reaminti el. Nu 
pot să ţin minte chiar totul. În plus, e treaba ta. 

— Apoi, am zis că Nicholas şi Perenelle ne-au invitat să 
petrecem ceva timp cu ei, la casa lor din deşert. 

— Aşa. Josh o privi pe sora lui, degetele hoinărindu-i pe 
tastatură. Ce să-i zic mamei? 

— Spune-i că e totul în regulă şi că Perenelle se simte 
mult mai bine. Totuşi, nu uita să le spui Nick şi Perry, îi 
reaminti ea. 

— Mulţam, spuse el lovind tasta de pauză, înlocuind 
Perenelle cu Perry. Degetele îi alunecau peste taste în timp 
ce scria. Bine, următorul, continuă el. De la mama, datat 
ieri. „Am tot încercat să vă sun, dar apelurile sunt 
direcționate direct în căsuţa de mesaje vocale. E totul în 


regulă? M-a sunat mătuşa Agnes. A zis că n-aţi trecut pe 
acasă să vă luaţi haine şi articole de toaletă. Daţi-mi un 
număr unde să vă pot suna.” Josh se uită la sora lui. Deci ce 
să-i spunem acum? 

Sophie îşi muşcă buza de jos, gândind cu voce tare. 

— Ar trebui să-i zicem... Ezită. Spune-i că am avut 
lucrurile cu noi, la magazin. Ştie că avem lucruri acolo. Asta 
nu e o minciună. Urăsc s-o mint. 

— Am priceput, spuse Josh tastând cu repeziciune. Ambii 
gemeni îşi ţineau haine în vestiarul lui din spatele librăriei 
pentru serile în care, ocazional, mergeau la filme sau se 
plimbau până la Embarcadero. 

— Spune-i că nu avem reţea de telefonie mobilă aici. Dar 
nu-i zi ce înseamnă „aici”, adăugă ea cu un zâmbet. 

Josh o privi dezgustat. 

— Vrei să spui că nu avem celulare... 

— Eu încă îl am pe al meu, dar bateria e moartă. Zi-i 
mamei că o s-o sunăm de îndată ce vom avea semnal. 

Josh continuă să scrie. Degetele lui ezitau asupra tastei 
Enter. Asta e tot? 

— Trimite-l! 

Apăsă Enter. 

— Trimis! 

— Şi spuneai că e un e-mail de la tata? întrebă ea. 

— E pentru mine. Îl deschise, îl citi rapid şi zâmbi cu gura 
până la urechi. A trimis o imagine .jpeg cu dinţii unei fosile 
de rechin pe care i-a găsit. Arătă destul de bine. Şi mai are 
nişte coproliţi pentru colecţia mea. 

— Coproliţi! Sophie îşi clătină capul cu prefăcut dezgust. 
Rahat fosilizat! De ce n-ai putut şi tu să colecţionezi timbre 
sau monede, ca o persoană normală? E prea ciudat. 

— Ciudat? Josh îşi ridică privirea, brusc enervat. Ciudat! 
Dă-mi voie să-ţi spun eu ce e ciudat: suntem într-o casă 
împreună cu un vampir vegetarian în vârstă de două mii de 
ani, un alchimist nemuritor, un alt nemuritor care e 
muzician specializat în Magia Focului şi o eroină franceză 
care ar fi trebuit să fi murit undeva pe la jumătatea 
secolului al XV-lea. Lovi cu piciorul sabia de pe podea. Şi să 


nu uităm de sabia care a fost folosită la uciderea regelui 
Arthur. Pe măsură ce vorbea, tonul lui Josh se ridica şi, 
deodată, el se opri şi inspiră adânc, cutremurându-se. 
Începu să zâmbească. În comparaţie cu toate astea, cred că 
a colecţiona rahat fosilizat e probabil ce/ mai puțin ciudat 
lucru de pe aici! Zâmbetul îi deveni rânjet, iar Sophie 
zâmbi, apoi amândoi izbucniră în râs. Josh râdea atât de 
tare încât începu să sughiţă, iar asta îi făcu să râdă şi mai 
tare, până ce lacrimile le curseră pe obraji şi burţile 
începură să-i doară. 

— Oh, opreşte-te, mormăi Josh. 

Sughiţă din nou şi amândoi se prăbuşiră de râs, râs vecin 
cu isteria. 

Le trebui un efort considerabil să se controleze, dar, 
pentru prima dată de când Sophie fusese Trezită, Josh se 
simţi din nou apropiat de ea. De obicei, râdeau în fiecare zi; 
îndreptându-se spre lucru, joi dimineaţă fusese ultima oară 
când ei râseseră împreună privind un slăbănog cu patine cu 
rotile şi pantaloni de trening scurţi tras de un dalmaţian 
uriaş. Tot ce le trebuia era să găsească lucruri de care să 
râdă... dar, din nefericire, nu prea avuseseră parte de aşa 
ceva în ultimele zile. i 

Sophie îşi reveni prima şi se întoarse spre fereastră. Il 
vedea pe fratele ei reflectat de sticlă şi aşteptă până ce el 
îşi cobori privirile pentru a spune: 

— Mă surprinde că n-ai obiectat mai mult când Nicholas a 
sugerat ca Francis să mă antreneze în Magia Focului, spuse 
ea. 
Josh îşi ridică privirile şi se uită la reflexia feţei surorii lui 
în geam. 

— Ar fi contat dacă aş fi făcut-o? întrebă pe un ton serios. 

Ea se gândi o clipă. 

— Nu. Presupun că nu, recunoscu ea. 

— Aşa am crezut şi eu. Oricum, ai fi făcut-o. 

Sophie se răsuci pentru a se uita în ochii fratelui ei. 

— N-am încotro. Trebuie. 

— Ştiu, spuse el simplu. Acum, ştiu asta. 

Sophie clipi surprinsă. 


— Ştii? 

Josh închise laptopul şi îl lăsă să cadă pe pat. Apoi, ridică 
sabia şi o puse pe genunchi, frecându-i absent lama 
netedă. Piatra părea caldă. 

— Am fost... supărat, speriat - nu, mai mult decât speriat 
-, îngrozit când Flamel a pus-o pe Hekate să te Trezească. 
Nu ne-a spus despre pericole. Nu ne-a spus că ai fi putut să 
mori sau să intri în comă. Pentru asta n-o să-l iert niciodată. 

— Era destul de sigur că n-avea să se întâmple nimic 
rău... 

— Destul de sigur nu e pe deplin sigur. 

Sophie  încuviinţă din cap, neavând încredere să 
vorbească. 

— Şi, atunci când Vrăjitoarea din Endor ţi-a pasat 
cunoştinţele, am fost din nou speriat. Dar nu atât speriat 
pentru tine... cât speriat detine, recunoscu el foarte blând. 

— Josh, cum de poţi să spui asta? începu Sophie, cu 
adevărat şocată. Sunt sora ta geamănă. 

Expresia de pe chipul lui o reduse la tăcere. 

— Tu n-ai văzut ce am văzut eu, recunoscu el cinstit. Te- 
am văzut făcându-i faţă femeii cu cap de pisică. Am văzut 
cum ţi se mişcau buzele, dar, când ai vorbit, cuvintele erau 
desincronizate şi, când te-ai uitat la mine, nu m-ai 
recunoscut. Nu ştiu ce erai... dar atunci nu-mi erai soră 
geamănă. Erai posedată. 

Sophie clipi şi lacrimi uriaşe i se rostogoliră pe obraji. 
Despre ceea ce vorbea fratele ei avea numai nişte amintiri 
vagi, abia ceva mai mult decât nişte crâmpeie de vise. 

— Atunci, în Ojai, te-am urmărit cum făceai vârtejuri, iar 
azi - ieri - te-am văzut iscând ceaţă din nimic. 

— Nu ştiu cum fac lucrurile astea, murmură ea. 

— Ştiu, Soph, ştiu. Se ridică, traversă încăperea spre 
fereastră şi privi peste acoperişurile Parisului. Acum, înţeleg 
asta. M-am tot gândit. Puterile tale au fost Trezite, dar 
singurul mod prin care vei fi capabilă să le controlezi, 
singurul mod prin care vei fi în siguranţă e să fii instruită. 
Pe moment, acestea sunt în egală măsură un pericol şi 
pentru tine, şi pentru duşmanii noştri. loana d'Arc te-a 


ajutat astăzi, nu-i aşa? 

— Da, m-a ajutat foarte mult. Nu mai aud voci. Asta e un 
mare ajutor. Dar mai e ceva, nu-i aşa? întrebă Sophie. 

Josh răsuci în mâini sabia aproape neagră în întuneric, 
minusculele fărâme de cristale din piatră strălucind ca 
stelele. 

— Habar n-avem în ce fel de primejdie suntem, spuse el 
încet. Dar ştim că suntem în pericol... un pericol real. Avem 
cincisprezece ani - n-ar trebui să ne gândim că s-ar putea 
să fim ucişi... sau mâncaţi... sau şi mai rău! Făcu un gest 
evaziv în direcţia uşii. N-am încredere în ei. Singura 
persoană în care am încredere eşti tu... Tu cea adevărată. 

— Dar Josh, zise Sophie pe un ton foarte cald, eu chiar 
am încredere în ei. Sunt oameni de treabă. Scatty a luptat 
pentru omenire timp de peste două mii de ani, iar Joane o 
persoană de treabă şi blândă... 

— lar Flamel a ţinut Codexul ascuns timp de secole, 
spuse Josh rapid. Îşi atinse pieptul şi Sophie auzi foşnetul 
celor două pagini în săculeţul pe care Flamel i-l dăduse. 
Există reţete în această Carte care ar putea transforma 
această planetă într-un paradis, care ar putea vindeca 
toate bolile. Văzu licărul de îndoială din ochii ei şi insistă: Şi 
ştii că e adevărat. 

— Amintirile Vrăjitoarei îmi spun, de asemenea, că există 
reţete în Carte care ar putea distruge lumea asta. 

Josh clătină iute din cap. 

— Cred că tu vezi ceea ce vor ei să vezi. 

Sophie arătă spre sabie. 

— Dar de ce ţi-a dat Flamel sabia şi paginile din Codex? 
întrebă ea triumfătoare. 

— Cred - ştiu - că ei ne folosesc. Numai că nu ştiu pentru 
ce. Mă rog, nu încă. Văzu cum sora lui geamănă începu să 
clatine din cap. Oricum, vom avea nevoie de puterile 
noastre pentru a rămâne amândoi în siguranţă. 

Sophie se întinse şi îi strânse mâna fratelui ei. 

— Ştii că n-aş permite niciodată să ţi se întâmple ceva 
rău. 

— Ştiu asta, spuse Josh serios. Cel puţin, nu în mod voit. 


Dar ce s-ar întâmpla dacă ceva s-ar folosi de tine, aşa cum 
s-a întâmplat pe Tărâmul Umbrelor? 

Sophie clătină din cap. 

— Nu aveam control atunci, recunoscu ea. Era ca şi când 
aş fi fost într-un vis, urmărind cu privirea pe cineva care 
arăta ca mine. 

— Antrenorul meu de fotbal zice că, înainte de a prelua 
controlul, trebuie să a; controlul. Dacă poţi să înveţi cum 
să-ţi controlezi aura şi cum să stăpâneşti magiile, continuă 
Josh, nimeni nu va putea să-ţi facă iarăşi aşa ceva. Ai fi 
incredibil de puternică. Şi să zicem că, pentru moment, 
puterea nu mi-a fost Trezită. Pot învăţa cum să mânuiesc 
sabia asta. O răsuci în mână încercând s-o învârtă, dar îi 
alunecă în lateral şi făcu o crestătură adâncă în perete. Vai! 

— Josh! 

— Ce e? De-abia se observă. Frecă cu mâneca peretele. 
Zugrăveala şi mortarul se exfoliară, expunând vederii zidul 
de cărămidă de dedesubt. 

— Inrăutăţeşti lucrurile. Şi probabil că ai rupt o aşchie din 
sabie. 

Dar, când Josh ridică sabia spre lumină, văzură că pe 
lamă nu era nici măcar un semn. 

Sophie clătină din cap încetişor. 

— Incă mai cred - ştiu - că te înşeli în legătură cu Flamel 
şi cu ceilalţi. 

— Sophie, trebuie să ai încredere în mine. 

— Am încredere în tine. Dar nu uit că Vrăjitoarea îi 
cunoaşte pe aceşti oameni şi are încredere în ei. 

— Sophie, spuse Josh frustrat, nu ştim nimic despre 
Vrăjitoare. 

— Ah, Josh, eu ştiu totu/ despre Vrăjitoare, zise Sophie pe 
un ton pasional. Işi lovi tâmpla cu arătătorul. Şi aş fi 
preferat să nu fi ştiut. Toată viaţa ei, mii de ani, e aici. Josh 
deschise gura pentru a răspunde, dar Sophie ridică mâna. 
lată ce voi face: voi lucra cu Saint-Germain, voi învăţa tot 
ce poate el să mă înveţe. 

— Şi, între timp, stai cu ochii pe el; încearcă să afli ce 
pun la cale el şi Flamel. 


Sophie îl ignoră. 

— Poate că data viitoare când vom fi atacați, vom fi în 
stare să ne apărăm singuri. Privi peste acoperişurile 
Parisului. Cel puţin, aici suntem în siguranţă. 

— Dar pentru cât timp? o întrebă fratele ei geamăn. 


Capitolul Douăzeci şi Patru 


Doctorul John Dee stinse lumina şi ieşi din dormitorul 
enorm pe balcon, sprijinindu-şi braţele pe balustrada de 
metal şi privind peste Paris. Plouase mai devreme şi aerul 
era umed şi răcoros, impregnat de izul acru al Senei şi 
miros şi mirosul gazelor de eşapament. 

Ura Parisul. 

Nu fusese mereu aşa. Cândva, acesta fusese oraşul său 
favorit din întreaga Europă, plin cu cele mai frumoase şi 
deosebite amintiri. La urma urmelor, fusese făcut nemuritor 
în acest oraş. Într-o temniţă aflată sub Bastilia, închisoarea- 
fortăreață, Zeita Corb îl dusese la Străbunul care îi 
acordase viața veşnică în schimbul loialității lui 
nețărmurite. 

Doctorul John Dee lucrase pentru Străbuni, spionase 
pentru ei, îndeplinise nenumărate misiuni periculoase pe 
numeroase Tărâmuri ale Umbrelor. Luptase cu armate 
întregi de morţi şi de nemorți, urmărise monştri peste 
pustietăţi aspre, furase câteva dintre cele mai preţioase şi 
mai magice obiecte considerate sacre de o duzină de 
civilizaţii. Cu timpul, devenise campionul Străbunilor 
Întunecaţi; nimic nu-i era peste putinţă, nici o misiune nu 
era prea dificilă... cu excepţia cazului în care a fost vorba 
despre familia Flamel. Magicianul englez eşuase iarăşi şi 
iarăşi să-i prindă pe Nicholas şi Perenelle Flamel, de mai 
multe ori chiar în acest oraş. 

Cum au reuşit cei doi Flamel să-i scape rămânea unul 
dintre cele mai mari mistere ale îndelungatei lui existenţe. 
Se aflase la comanda unei armate de agenţi oameni, 
neoameni şi snamenii, avusese acces la păsările cerului, le 
putuse comanda şobolanilor, câinilor, pisicilor. Avusese la 
dispoziţie creaturi din cele mai întunecate colţuri ale 
mitologiei. Dar, timp de mai multe sute de ani, nu reuşise 
să-i prindă pe cei doi Flamel, mai întâi aici, în Paris, apoi în 
Europa şi în America, aceştia fiind întotdeauna cu un pas 
înaintea lui, adesea părăsind oraşul cu doar câteva ore 


înainte de sosirea lui. Era aproape ca şi când ar fi fost 
avertizaţi. Dar asta, desigur, era imposibil. Magicianul nu-şi 
împărtăşea nimănui planurile sale. 

O uşă se deschise şi se închise în camera din spatele lui. 
Nările lui Dee fremătară, simțind un iz de şarpe învechit. 

— Bună seara, Niccold, spuse Dee fără să se întoarcă. 

— Bine ai venit la Paris! Niccold Machiavelli vorbea latină 
cu un accent italian. Sper că ai avut un zbor plăcut, iar 
camera îţi este pe plac. Machiavelli aranjase ca Dee să fie 
întâmpinat la aeroport şi escortat de poliţie la reşedinţa sa 
imensă din Place du Canada. 

— Unde se află? întrebă nepoliticos Dee, ignorând 
întrebările gazdei sale, afirmându-şi autoritatea. Se prea 
poate să fi fost cu câţiva ani mai tânăr decât italianul, dar 
el era şeful. 

Machiavelli ieşi din cameră şi veni alături de Dee, pe 
balcon. Nedorind să-şi şifoneze costumul de balustrada 
metalică, rămase în picioare, cu mâinile împreunate la 
spate. ltalianul înalt, elegant, proaspăt ras, cu părul alb, 
tuns scurt forma un contrast cu bărbatul scund, cu trăsături 
ascuţite, cu barbişonul ascuţit şi părul cenuşiu prins la 
spate într-o coadă de cal. 

— Încă sunt în casa lui Saint-Germain. lar Flamel li s-a 
alăturat de curând. 

Doctorul Dee îl privi pieziş pe Machiavelli. 

— Sunt surprins că n-ai fost tentat să încerci să-i prinzi tu 
însuţi, spuse el cu viclenie. 

Machiavelli privi peste oraşul pe care îl controla. 

— Ah, am crezut că aş putea lăsa capturarea finală în 
seama ta, zise cu blândeţe. 

— Vrei să spui că ai fost instruit să-i laşi în seama mea, i- 
o trânti Dee. 

Machiavelli nu spuse nimic. 

— Casa lui Saint-Germain e complet înconjurată? 

— În întregime. 

— Şi nu sunt decât cinci oameni în casă? Nici un servitor, 
nici un paznic? 

— Alchimistul şi Saint-Germain, gemenii şi Umbra. 


— Scathach e problema, murmură Dee. 

— S-ar putea să am o soluţie, sugeră cu voce joasă 
Machiavelli. Aşteptă până ce Magicianul se întoarse să-l 
privească, ochii lui de culoarea pietrelor cenuşii clipind 
portocalii în luminile reflectate de pe stradă. Am trimis 
după disir, cele mai înfiorătoare inamice ale lui Scathach. 
Trei dintre ele tocmai au sosit. 

Un zâmbet neobişnuit arcui buzele subţiri ale lui Dee. 
Apoi, se îndepărtă iarăşi de Machiavelli şi se înclină uşor. 

— Valkiriile“$ - o alegere cu adevărat excelentă. 

— Suntem de aceeaşi parte a baricadei, se înclină 
Machiavelli la rândul său. li slujim pe aceiaşi stăpâni. 

Magicianul era pe punctul de a intra din nou în cameră, 
când se opri şi se răsuci spre a-l privi pe Machiavelli. Pentru 
o clipă, un iz vag de ouă clocite atârnă în aer. 

— N-ai nici cea mai vagă idee pe cine slujesc eu, spuse 
el. 

Dagon deschise uşa înaltă, cu două canaturi şi se dădu 
înapoi. Niccolò Machiavelli şi doctorul John Dee intrară cu 
paşi apăsaţi în biblioteca plină de cărţi împodobite pentru 
a-şi saluta musafirii. 

În încăpere erau trei femei tinere. 

La prima vedere, păreau atât de asemănătoare de parcă 
ar fi fost tripleţi. Înalte şi subţiri, cu părul blond, lung până 
la umeri, erau îmbrăcate la fel, cu veste de protecţie sub 
haine din piele moale şi blugi îndesaţi în cizme până la 
genunchi. Feţele lor erau alcătuite numai din unghiuri: 
pomeţi osoşi, ochi înfundaţi în orbite, bărbii ascuţite. Numai 
după ochi puteau fi deosebite. Aceştia erau de diferite 
nuanţe de albastru, de la cel mai palid albastru-safir, la cel 
mai închis indigo, aproape violet. Toate trei arătau ca de 
şaisprezece sau şaptesprezece ani, dar, în realitate, erau 


55 În limbile scandinavice vechi, va/r - ucis, kjosa - a alege; în 
mitologia scandinavă, femei din grupul care îl însoțea pe zeul Odin. 
Valkiriile dictau cursul bătăliilor şi îi alegeau pe războinicii cei mai viteji 
care urmau să moară; jumătate dintre aceştia erau escortaţi în 
Walhalla, paradisul destinat eroilor, aparţinând lui Odin, restul în 
Sessrumnir, palatul Freyei, zeiţa dragostei, soţia lui Odin. (n.tr.). 


mai bătrâne decât cea mai mare parte a civilizaţiilor. 

Ele erau disir. 

Machiavelli păşi în centrul încăperii şi se răsuci pentru a 
le privi pe rând pe fiecare, încercând să le deosebească. 
Una şedea pe scaunul din faţa pianului de concert, alta era 
aşezată confortabil pe sofa, în timp ce a treia se rezema de 
o fereastră, privind ţintă în noapte, cu o carte nedeschisă în 
mâini. Pe măsură ce se apropia de ele, acestea îşi 
întoarseră capetele, iar el văzu că lacul lor de unghii avea 
culoarea ochilor. 

— Vă mulţumesc că aţi venit, spuse el vorbind în latină, 
care împreună cu greaca erau limbile cu care Străbunii erau 
cel mai bine familiarizați. 

Fetele îl priviră indiferente. 

Machiavelli îi aruncă o privire scurtă lui Dagon, care 
intrase în cameră şi închisese uşa după el. Îşi scoase 
ochelarii, descoperindu-şi ochii bulbucaţi, şi vorbi rapid într- 
o limbă ale cărei sunete nici o limbă sau laringe uman nu ar 
fi putut să le formeze. 

Femeile îl ignorară. 

Doctorul John Dee oftă teatral. Se lăsă să cadă într-un 
fotoliu cu spătar înalt, îmbrăcat în piele şi îşi lovi palmele 
una de cealaltă cu un sunet strident. 

— Ajunge cu prostia asta, zise el în engleză. Aţi venit aici 
pentru Scathach. Acum, o vreţi sau nu? 

Fata care şedea la pian se holbă la Magician. Chiar dacă 
remarcase că avea capul răsucit într-o poziţie imposibilă, 
nu reacţionă. 

— Unde se află? 

Engleza ei era impecabilă. 

— Pe aproape, spuse Machiavelli plimbându-se încet prin 
cameră. 

Cele trei îşi îndreptară atenţia asupra lui, capetele 
întorcându-li-se pentru a-l urmări precum  bufniţele 
urmăresc un şoarece. 

— Ce face? 

— Îi apără pe Alchimistul Flamel, pe Saint-Germain şi pe 
gemeni, zise Machiavelli. Noi îi vrem numai pe gemeni şi pe 


Flamel. Scathach vă aparţine. Se opri şi adăugă: Puteţi să-l 
luaţi şi pe Saint-Germain dacă îl vreţi. Nu ne e de niciun 
folos. 

— Umbra. Vrem doar Umbra, zise femeia care şedea la 
pian. 

Degetele ei cu unghii lăcuite indigo se mişcau peste 
claviatură, făcând-o să răsune delicat şi frumos. 

Machiavelli traversă încăperea spre o masă aflată într-o 
parte şi turnă cafea dintr-o cafetieră înaltă din argint. Se 
uită la Dee şi ridică din sprâncene odată cu ridicarea 
cafetierei. Magicianul clătină din cap. 

— Ar trebui să ştii că Scathach e încă puternică, continuă 
Machiavelli adresându-i-se femeii de la pian. Pupilele 
ochilor ei indigo erau înguste şi orizontale. leri-dimineaţă, a 
scos din circulaţie o întreagă unitate de poliţişti bine 
pregătiţi. 

— Oameni, aproape că scuipă una dintre disir. Nici un om 
nu poate să-i facă faţă Umbrei. 

— Dar noi nu suntem oameni, spuse femeia care stătea 
la fereastră. 

— Noi suntem disir, încheie femeia care stătea vizavi de 
Dee. Noi suntem Fecioarele Împlătoşate, Cele Care Aleg 
Moartea, Războinicele... 

— Da, da, da, rosti Dee nerăbdător. Ştim cine sunteţi: 
valkiriile. Probabil cele mai mari războinice pe care le-a 
văzut vreodată lumea - potrivit vouă, oricum. Vrem să ştim 
dacă puteţi învinge Umbra. 

Femeia dis cu ochii indigo se ridică graţioasă de pe 
scaunul de la pian. Păşi maiestuoasă pe covor pentru a se 
afla faţă în faţă cu Dee. Celelalte două surori fură deodată 
lângă ea, iar temperatura din încăpere scăzu brusc. 

— Ar fi o greşeală să ne ironizezi, Doctore Dee, zise una. 

Dee oftă. 

— Puteţi învinge Umbra? întrebă el din nou. Căci, dacă nu 
puteţi, sunt sigur că mai sunt şi alţii care ar fi deosebit de 
încântați să încerce. Îşi ridică telefonul celular. Pot să 


telefonez amazoanelor”, samurailor”, sau bogatârilor*?. 

Temperatura din încăpere continua să scadă în timp ce 
Dee vorbea, aerul expirat de el transformându-se în fuioare 
albe, formând cristale de gheaţă pe sprâncene şi în barbă. 

— Destul cu şmecheria asta! Dee pocni din degete şi 
aura sa sclipi galbenă. Camera se încălzi, apoi se 
înfierbântă, grea de putoarea de ouă clocite. 

— Nu e nevoie de aceşti războinici inferiori. Disir vor 
măcelări Umbra, spuse fata care stătea în dreapta lui Dee. 

— Cum? se răsti el. 

— Noi avem ceea ce restul războinicilor nu au. 

— Vorbiţi în cimilituri, zise Dee nerăbdător. 

— Spuneţi-i, zise Machiavelli. 

Femeia dis cu ochii cei mai deschişi la culoare îşi întoarse 
capul şi privi înspre Dee. Îşi flutură degetele lungi îi faţa lui. 

— Ai nimicit Yggdrasilul şi i-ai dat drumul creaturii 
noastre pe care o aveam ca animal de companie, cea care 
fusese demult prinsă în capcană la rădăcina Arborelui 
Lumii. 

Ceva licări în ochii lui Dee şi în colţul gurii îi zvâcni un 
muşchi. 

— Nidhogg? Se uită la Machiavelli. Erai la curent cu asta? 
Machiavelli încuviinţă. 

— Desigur. 

Femeia dis cu ochii indigo păşi spre Dee şi-l privi drept în 
faţă. 
_ — Da, l-ai eliberat pe Nidhogg, Devoratorul de Cadavre. 
Incă aplecată spre Dee, îşi răsuci capul pentru a-l privi pe 
Machiavelli. Şi surorile ei se întoarseră în direcţia lui. 

— Du-ne acolo unde se ascund Umbra şi ceilalţi, apoi 
pleacă. Odată ce i-am dat drumul lui Nidhogg, Scathach e 


57 Amazoanele erau un trib de femei războinice din nordul Mării 
Negre, menţionate primaMată în mitologia greacă, (n.tr.) 

58 Samurai - termen care a fost folosit în Japonia pentru a desemna 
indivizi aparţinând nobilimii militare. Samuraiul de orice rang putea 
ucide fără să dea socoteală orice persoană inferioară lui ca poziţie 
socială. (n.tr.). 

5 Războinic, comandant militar sau erou epic în mitologia păgână 
slavă, omologul vesticului cavaler rătăcitor, (n.tr.) 


condamnată. 

— Poţi controla creatura? întrebă curios Machiavelli. 

— Odată ce se hrăneşte din Umbră, îi consumă mai întâi 
amintirile, apoi carnea şi oasele, va avea nevoie să doarmă. 
După un ospăț ca acela din Scathach, va dormi probabil 
vreo două secole. Atunci, îl vom prinde din nou. 

Niccolò Machiavelli încuviinţă. 

— N-am discutat despre onorariul vostru. 

Cele trei disir zâmbiră şi chiar şi Machiavelli, care mai 
văzuse orori, se dădu înapoi la vederea expresiei de pe 
chipurile lor. 

— Nu avem nevoie de nici un onorariu, zise femeia dis cu 
ochi indigo. Vom face asta pentru a restabili onoarea 
clanului nostru şi a ne răzbuna familia decăzută. Scathach 
Umbra le-a distrus pe multe dintre surorile noastre. 

Machiavelli dădu afirmativ din cap. 

— Înţeleg. Când veţi ataca? 

— În zori. 

— De ce nu acum? vru să ştie Dee. 

— Suntem creaturi ale crepusculului. In perioada aceea 
dintre zi şi noapte, puterile noastre sunt la apogeu, zise 
una. 

— Atunci suntem invincibile, adăugă sora ei. 


Capitolul Douăzeci şi Cinci 


— Bănuiesc că sunt încă pe ora Americii, spuse Josh. 

— De ce? întrebă Scathach. Stăteau în picioare în sala de 
gimnastică de la subsolul casei lui Saint-Germain. Un perete 
era acoperit cu oglinzi reflectându-i pe tânăr şi pe femeia- 
vampir înconjurați de cele mai noi aparate pentru exerciţii. 

Josh aruncă o privire ceasului de pe perete. 

— E ora trei după-amiază... ar trebui să fiu epuizat, dar 
sunt complet treaz. Poate pentru că acasă e şase seara. 

Scathach încuviinţă. 

— Ăsta e unul dintre motive. Altul e faptul că te afii 
înconjurat de oameni ca Nicholas şi Saint-Germain, şi, mai 
ales, ca sora ta şi Joan. Cu toate că puterile tale n-au fost 
încă Trezite, te afli în compania unora dintre cele mai 
puternice aure de pe planetă. Propria-ţi aură culege câte 
puţin din puterile lor şi îţi dă şi ţie energie. Dar, numai 
fiindcă nu te simţi obosit, asta nu înseamnă că n-ar trebui 
să te odihneşti. Şi bea apă multă. Aura luminează prin 
intermediul unei mari cantităţi de lichide. Trebuie să te 
mentii bine hidratat. _ 

O uşă se deschise şi Joan păşi în sala de gimnastică. In 
vreme ce Scathach era îmbrăcată în negru, Joan purta un 
tricou alb, cu mâneci lungi, peste pantaloni albi, comozi, şi 
încălţăminte de sport albă. Totuşi, la fel ca Scathach, avea 
o sabie. 

— Mă întrebam dacă nu aveţi nevoie de un asistent, 
spuse aproape ruşinată. 

— Am crezut că te-ai dus la culcare, zise Scathach. 

— Nu prea dorm cine ştie ce zilele astea. Şi, când se 
întâmplă, visele îmi sunt tulburate. Visez despre foc. Zâmbi 
trist. Nu e asta o minunată ironie a sorții: sunt măritată cu 
Stăpânul Focului, şi totuşi sunt îngrozită de visele despre 
foc. 

— Unde e Francis? 

— În biroul lui, munceşte. Va fi acolo ore în şir. Nu sunt 
sigură dacă mai doarme vreodată. Acum, zise ea privindu-l 


pe Josh şi schimbând subiectul, cum te descurci? 

— Incă mai învăţ cum să ţin sabia, mormăi Josh, părând 
oarecum stânjenit. Văzuse filme; crezuse că ştia cum luptau 
oamenii cu spadele. Totuşi, nu-şi imaginase niciodată că 
numai a ţine o sabie era atât de dificil. Scathach îşi 
petrecuse ultimele treizeci de minute încercând să-l înveţe 
cum s-o ţină şi cum s-o mânuiască pe Clarent fără să o 
scape. Nu prea avusese succes; de fiecare dată când 
învârtea arma, greutatea acesteia îl făcea să o scape. 
Podeau de lemn lustruită impecabil era zgâriată şi crestată 
acolo unde lama de piatră o lovise. E mai greu decât am 
crezut, recunoscu el în cele din urmă. Nici măcar nu sunt 
sigur că voi învăţa vreodată. 

— Scathach te poate învăţa cum să lupţi cu o sabie, 
spuse încrezătoare Joan. Ea m-a învăţat şi pe mine. A luat o 
simplă ţărăncuţă şi a transformat-o într-o războinică. Îşi 
răsuci încheietura mâinii, iar sabia ei, care era aproape cât 
ea de lungă, se mişcă şi descrise o curbă în aer, scoțând un 
sunet aproape ca un mormăit omenesc. Josh încercă să 
copieze gestul şi Clarent îi zbură din mână răsucindu-se. Se 
înfipse în podea, crăpând lemnul, legănându-se înainte şi 
înapoi. 

— Îmi pare rău, mormăi Josh. 

— Uită tot ce crezi că ştii despre lupta cu sabia, zise 
Scathach. li aruncă o privire lui Joan. S-a uitat prea mult la 
televizor. Crede că poate învârti o sabie ca pe un baston de 
majoretă. 

Joan zâmbi. Cu dexteritate, întoarse sabia ei lungă şi i-o 
prezentă lui Josh, cu mânerul spre el. 

— la-o! 

Josh se întinse şi luă sabia cu mâna dreaptă. 

— Ai putea să iei în consideraţie prinderea cu două mâini, 
îi sugeră micuța franţuzoaică. 

Josh n-o luă în seamă. Infăşurându-şi degetele în jurul 
mânerului spadei lui Joan, încercă să i-o ia din mână. Nu 
reuşi. Era incredibil de grea. 

— Poţi să înţelegi de ce suntem încă la noţiunile de bază, 
zise Scatty. Smulse sabia din strânsoarea lui Josh şi i-o 


aruncă lui Joan, care o prinse cu uşurinţă. 

— Hai să începem cu modul în care se ţine o sabie. Joan 
ocupă o poziţie în dreapta lui Josh, în timp ce Scathach 
stătea în stânga lui. Priveşte drept înainte! 

Josh se uită în oglindă. Pe când el şi Scathach erau 
perfect vizibili în oglindă, pe Joan o înconjura o uşoară 
ceaţă argintie. Clipi, strângându-şi cu putere ochii, dar, 
când îi deschise iarăşi, ceața era tot acolo. 

— E aura mea, îi explică Joan anticipând întrebarea pe 
care era pe punctul de a i-o pune. De obicei, este invizibilă 
pentru ochii omeneşti, dar uneori apare în fotografii şi în 
oglinzi. 

— lar aura ta e ca a lui Sophie, spuse Josh. 

Joan scutură din cap. 

— Ah nu, nu ca a surorii tale, zise ea uimindu-l. A ei e 
mult mai puternică. 

Joan ridică sabia cea lungă, învârtind-o astfel încât vârful 
lamei ajunse între picioarele ei, iar ambele mâini îi erau pe 
măciulia mânerului. 

— Acum, fa exact ca mine... şi fa-o încet. Îşi întinse braţul 
drept, ţinând sabia lungă nemişcată. La stânga lui Josh, 
Umbra îşi întinse ambele braţe în faţă, ţinând cele două 
săbii drept în faţa ei. 

Josh îşi strânse degetele pe mânerul sabiei de piatră şi îşi 
ridică braţul drept. Chiar înainte de a-l fi întins complet, 
acesta începu să-i tremure din cauza greutăţii armei. 

— E prea grea, icni el în timp ce-şi lăsa braţul în jos şi îşi 
rotea umărul; muşchii îi ardeau. Se simţea cam ca în prima 
zi de antrenament la fotbal, după vacanţa de vară. 

— Incearcă aşa! Urmăreşte-mă! 

Joan îi arătă cum să ţină mânerul cu ambele mâini. 
Folosindu-şi ambele mâini, descoperi că era mai uşor să 
ţină sabia dreaptă. Incercă din nou, de data aceasta ținând- 
o doar cu o mână. Cam treizeci de secunde, arma rămase 
nemişcată, apoi vârful începu să tremure. Cu un oftat, Josh 
îşi lăsă braţele în jos. 

— Nu pot s-o fac cu o singură mână, mormăi el. 

— Cu timpul vei putea, se răsti Scathach pierzându-și 


răbdarea. Însă, până atunci, o să te învăţ s-o mânuieşti 
folosindu-ţi ambele mâini, moda orientală. 

Josh încuviinţă. 

— Asta s-ar putea să fie mai uşor. Petrecuse ani întregi 
studiind taekwondo“ şi îşi dorise mereu să studieze 
kendos!, scrima japoneză, dar părinţii lui refuzaseră zicând 
că era prea periculos. 

— Tot ceea ce îi trebuie este exerciţiul, spuse Joan pe un 
ton serios, privind reflexia lui Scathach în oglindă, ochii ei 
fiind cenuşii luminoşi şi strălucitori. 

— Cât de mult exerciţiu? întrebă Josh. 

— Pe puţin trei ani. 

— Trei ani? 

Inspirând adânc, îşi şterse mai întâi o palmă, apoi pe 
cealaltă de pantaloni şi apucă iarăşi mânerul. Se privi în 
oglindă şi îşi întinse în faţă ambele braţe. 

— Sper ca Sophie să se descurce mai bine decât mine, 
murmură el. 


Contele de Saint-Germain o adusese pe Sophie în micuța 
grădină de pe acoperişul casei. Priveliştea Parisului era 
spectaculoasă, iar ea se aplecă peste balustradă să 
privească în jos, spre Champs-Elysées. În cele din urmă, 
traficul se redusese la câte o maşină trecând din când în 
când, iar oraşul era liniştit şi tăcut. 

Inspiră adânc; aerul era răcoros şi umed, izul uşor acriu 
al fluviului fiind mascat de mirosurile de ierburi provenind 
de la zecile de ghivece şi vase decorative cu plante înflorite 
împrăştiate pe acoperiş. Sophie îşi strânse trupul în braţe, 
frecându-şi cu putere mâinile şi tremurând. 

— Frig? întrebă Saint-Germain. 

— Puțin, zise ea, cu toate că nu era sigură dacă îi era frig 
sau era emoţionată. 


5 Taekwondo este o artă marţială de origine coreeană, faimoasă în 
special pentru loviturile înalte cu piciorul. (n.tr.). 

$1 Kendo, „calea sabiei”, este arta marţială japoneză a scrimei. Kendo 
s-a dezvoltat din tehnicile tradiţionale japoneze de luptă cu sabia, 
cunoscute sub denumirea de kenjutsu. (n.tr.). 


Ştia că Saint-Germain o adusese să o înveţe Magia 
Focului. 

— După seara asta, nu vei mai simţi niciodată frigul, îi 
promise Saint-Germain. Vei putea să traversezi Antarctica 
în şort şi în tricou, fără să simţi nimic. Dându-şi la o parte 
părul lung de pe frunte, smulse o frunză dintr-un ghiveci şi 
o îndoi în palme, apoi şi le frecă una de cealaltă. Mirosul 
proaspăt de mentă umplu aerul. 

— Joan adoră să gătească. Creşte tot soiul de plante aici, 
explică el inspirând adânc. Sunt o duzină de soiuri diferite 
de mentă, măghiran, cimbru, salvie şi busuioc. Şi, desigur, 
levănţică. Adoră levănţică; îi aduce aminte de tinereţea ei. 

— Unde ai cunoscut-o pe Joan? Aici, în Franţa? 

— Am ajuns cu ea aici, în cele din urmă, dar, crezi sau 
nu, prima dată ne-am întâlnit în California. Era în 1849; 
scoteam ceva aur, iar Joan lucra ca misionar, conducând o 
cantină a săracilor şi un spital pentru cei care se duseseră 
în Vest în căutare de aur. 

Sophie se încruntă. 

— Scoteai aur în timpul Goanei după aur®?? De ce? 

Saint-Germain ridică din umeri şi păru uşor stânjenit. 

— Ca mai toată lumea din America, în '48 şi în '49, m-am 
dus în Vest în căutare de aur. 

— Credeam că poţi să faci aur. Nicholas a zis că el poate. 

— Făcutul aurului e un proces lung şi laborios. Am socotit 
că ar fi mult mai uşor să-l dezgrop din pământ. Şi, odată ce 
un alchimist are puţin aur, îl poate folosi pentru a-l spori. 
Asta am crezut că urma să fac. Dar pământul pe care l-am 
cumpărat s-a dovedit a fi nefolositor. Aşa că am plantat 
câteva fragmente de aur în pământ şi apoi am vândut 
proprietatea acelor oameni care tocmai sosiseră. 

— Dar ăsta e un lucru greşit, zise Sophie şocată. 

— Eram tânăr pe atunci, spuse Saint-Germain. Şi 


€ Goana după aur din California (în engleză California Gold Rush, 
1848-1855) a început în ianuarie 1848, când s-a descoperit aur la Ferma 
lui Sutter din localitatea Coloma. După ce s-a răspândit vestea, 
aproximativ 300 000 de oameni au venit în California din restul Statelor 
Unite şi de peste hotare. (n.tr.). 


flămând. Dar asta nu-i o scuză, adăugă el. Oricum, Joan 
lucra în Sacramento şi se tot întâlnea cu oamenii care 
cumpăraseră pământul nefolositor de la mine. Gândea că 
sunt un şarlatan - ceea ce eram -, iar eu am luat-o drept 
una dintre acele îngrozitoare persoane făcătoare de bine. 
Niciunul din noi nu ştia că celălalt era nemuritor, desigur, şi 
ne-am urât de la prima vedere. Am tot continuat să dăm 
unul peste altul pe parcursul anilor şi apoi, în timpul celui 
de-al Doilea Război Mondial, ne-am reîntâlnit aici, la Paris. 
Ea lupta în Rezistență, iar eu spionam pentru americani. 
Atunci a fost momentul când ne-am dat seama că eram 
diferiţi. Am supravieţuit războiului şi am fost nedespărţiţi de 
atunci, cu toate că Joan ţine foarte mult la aparenţe. 
Niciunul dintre blogurile mele de fani sau revistele de 
scandal nu au habar că ne-am căsătorit. Am fi putut 
probabil să vindem fotografiile de la nuntă pentru o mică 
avere, dar Joan preferă să rămână în umbră. 

— De ce? 

Sophie ştia că celebrităţile îşi preţuiau intimitatea, dar să 
rămână complet invizibili părea pur şi simplu straniu. 

— Păi... trebuie să-ţi aminteşti că, ultima dată când a fost 
celebră, oamenii au vrut s-o ardă pe rug. 

Sophie încuviinţă. Brusc, a rămâne invizibil i se păru 
perfect rezonabil. 

— De când o cunoşti pe Scathach? întrebă ea. 

— De secole. Când eu şi Joan am rămas împreună, am 
descoperit că aveam o grămadă de cunoştinţe comune. Cu 
toţii nemuritori, desigur. Joan o cunoaşte de mai mult timp 
decât mine. Cu toate că nu sunt convins că cineva o 
cunoaşte cu adevărat pe Umbră, adăugă el cu un zâmbet 
hâtru. Pare mereu aşa de... 

Se opri, căutând cuvântul potrivit. 

— Singuratică? sugeră ea. 

— Da. Singuratică. Aruncă o privire peste oraş, apoi 
clătină trist din cap şi se uită peste umăr la Sophie. Ştii cât 
de des s-a ridicat ea împotriva Străbunilor Întunecaţi, de 
câte ori s-a pus pe sine într-un pericol teribil numai pentru a 
salva această lume de ei? 


Deşi Sophie începuse să dea din cap a negaţie, o serie de 
imagini îi licăriră în conştiinţă, frânturi din amintirile 
Vrăjitoarei: 

Scathach purtând armură din piele şi zale, stând singură 
pe un pod, cu cele două săbii luminoase în mâini, aşteptând 
în timp ce la celălalt capăt al podului se adunau monştri ca 
nişte moluşte. 

Scathach în armură, stând la poarta unui mare castel, cu 
braţele încrucişate la piept, săbiile înfipte în pământ la 
picioarele ei. În faţa ei, o armată de creaturi uriaşe 
asemănătoare şopârlelor. 

Scathach înveşmântată în piei de focă şi blănuri, 
legănându-se pe un sloi de gheaţă în timp ce nişte arătări 
ce păreau a fi fost sculptate din acea gheaţă o înconjurau. 

Sophie îşi umezi buzele. 

— De ce... de ce o face? 

— Deoarece este cine este. Asta e ceea ce este. Contele 
o privi pe fată şi zâmbi trist. Şi fiindcă e tot ceea ce ştie. 
Deci, zise el abrupt, frecându-şi din nou palmele una de 
cealaltă, scântei şi cenuşă ridicându-se sub formă de 
spirală în aerul nopţii. Nicholas vrea ca tu să înveţi Magia 
Focului. Emoţionată? o întrebă. 

— Puțin. Ai mai învăţat şi pe altcineva? îl întrebă Sophie 
ezitând. 

Saint-Germain zâmbi, dezvelindu-şi dinţii inegali. 

— Pe nimeni. Vei fi prima mea elevă... şi probabil ultima. 

Ea îşi simţi stomacul tresăltându-i şi, brusc, nu i se mai 
păru o idee bună. 

— De ce ai spune una ca asta? 

— Ei bine, şansele de a da peste o altă persoană ale cărei 
abilităţi să fi fost Trezite sunt foarte mici, iar acelea de a 
găsi pe cineva cu o aură la fel de pură ca ata sunt aproape 
imposibile. O aură argintie e incredibil de rară. Joan a fost 
ultimul om care a avut una, iar ea s-a născut în 1412. 
Sophie Newman, tu eşti cu adevărat specială. 

Sophie înghiţi un nod; nu se simţea foarte specială. 

Saint-Germain se aşeză pe o bancă simplă din lemn, de 
lângă coşul şemineului. 


— Aşază-te aici, lângă mine, şi-ţi voi spune ceea ce ştiu. 

Sophie se aşeză lângă contele de Saint-Germain şi privi 
oraşul dincolo de acoperiş. Amintiri care nu erau ale ei Îi 
licăriră la limita conştiinţei, făcând aluzie la un oraş cu un 
alt orizont, un oraş cu clădiri scunde, îngrămădite în jurul 
unei fortărețe masive, mii de dâre de fum ridicându-se în 
noapte. Deliberat, îşi reprimă gândurile, dându-şi seama că 
vedea Parisul aşa cum şi-l amintea Vrăjitoarea din Endor, 
cândva în trecut. 

Saint-Germain îşi schimbă poziţia pentru a o privi pe fată. 

— Dă-mi mâna, îi zise el blând. Sophie îşi puse palma 
dreaptă în mâna lui şi, imediat, o senzaţie de căldură îşi 
făcu loc prin corpul ei, alungând frigul. Dă-mi voie să-ţi 
spun ce m-a învăţat profesorul meu despre foc. In timp ce 
vorbea, contele îşi mişca indexul strălucitor peste palma 
fetei, urmărind liniile şi cutele pielii, trasând un desen pe 
pielea ei. Profesorul meu zicea că există cei care susţin că 
Magia Aerului sau a Apei, sau chiar a Pământului e cea mai 
puternică dintre toate magiile. Se înşală. Magia Focului le 
depăşeşte pe toate celelalte. 

Pe măsură ce vorbea, aerul din faţa lor începu să 
strălucească, apoi să sclipească. Ca printr-o ceaţă caldă, 
Sophie privi fumul răsucindu-se şi dansând odată cu 
vorbele contelui, alcătuind imagini, simboluri, picturi. Voia 
să întindă mâna şi să le atingă, dar rămase nemişcată. 
Apoi, acoperişul se estompă şi Parisul dispăru; unicul sunet 
pe care îl auzea era vocea blândă şi stăruitoare a lui Saint- 
Germain şi tot ce vedea erau tăciuni arzând. Dar, în timp ce 
el vorbea, în foc se formară imagini. 

— Focul consumă aerul. Poate încălzi apa până o 
transformă în aburi şi poate face pământul să crape. 

Ea privi cum un vulcan arunca rocă topită în aer. Lava 
neagră-roşie şi cenuşa albă şi fierbinte curgeau ca o ploaie 
peste un oraş de pământ şi piatră. 

— Focul distruge, dar şi creează. O pădure are nevoie de 
foc pentru a creşte viguroasă. Anumite seminţe depind de 
el pentru a germina. 

Flăcările se răsuceau ca frunzele, iar Sophie văzu o 


pădure înnegrită şi distrusă, copacii purtând semnele 
evidente ale unui foc îngrozitor. Dar, la baza copacilor, 
mlădiţe verzi, strălucitoare se iţeau din cenuşă... 

— In erele trecute, focul îi încălzea pe oameni, le 
permitea să supravieţuiască în climate aspre. 

Focul dezvălui un peisaj dezolant, stâncos şi acoperit de 
zăpadă, dar ea putea să vadă că peştera presărată cu 
stânci era luminată de flăcări calde, roşii-gălbui... 

Urmă un sunet ca de ceva ce crapă şi o flacără de 
grosimea unui creion se înălţă spre cerul nopţii. Ea îşi ridică 
gâtul, urmărind-o sus, sus, sus, până ce dispăru printre 
stele. 

— Aceasta e Magia Focului. 

Sophie încuviinţă. Pielea o furnica şi privi în jos pentru a 
vedea micuţele flăcări galben-verzui încolăcindu-se pe după 
degetele lui Saint-Germain.  Licăriră pe pielea «i, 
înfăşurându-i-se după încheieturile mâinilor, moi ca puful şi 
răcoroase, lăsând în urmă pe pielea ei dâre slabe, 
negricioase. 

— Ştiu cât de important este focul. Mama mea e 
arheolog, spuse ca în vis. Mi-a zis cândva că omul n-a pornit 
pe drumul spre civilizaţie decât atunci când şi-a gătit prima 
masă. 

Saint-Germain zâmbi ca o părere. 

— li aveţi pe Prometeu şi pe Vrăjitoare ca să le mulţumiţi 
pentru asta. Ei au adus focul primilor oameni primitivi. 
Gătitul a făcut să fie mai uşor pentru omenire să digere 
carnea pe care o vâna, i-a permis să absoarbă mai uşor 
nutrienţii. Le-a asigurat căldura şi siguranţa în peşterile lor, 
iar Prometeu le-a arătat cum pot folosi acelaşi foc pentru a- 
şi căli uneltele şi armele. Contele prinse încheietura mâinii 
lui Sophie în mâna lui, ţinând-o de parcă i-ar fi luat pulsul. 
Focul a pus în mişcare toate marile civilizaţii, de la lumea 
antică până în prezent. Fără căldura soarelui, această 
planetă n-ar fi nimic altceva decât piatră şi gheaţă. 

Pe măsură ce vorbea, imagini pârâiră făcându-şi din nou 
apariţia în faţa ochilor lui Sophie, create din fumul care îi 
ieşea din mâini. Atârnau ondulându-se în aerul nemişcat. 


...O planetă cenuşiu-cafenie rotindu-se în spaţiu, o 
singură lună gravitând în jurul ei. Nu existau nori albi, apă 
albastră, continente verzi sau deşerturi aurii. Numai 
cenuşii. Şi contururi vagi ale unor forme de relief tăiate în 
stânca solidă. Brusc, Sophie îşi dădu seama că ceea ce 
privea era pământul, probabil în viitorul foarte, foarte 
îndepărtat. Icni din cauza şocului, iar respiraţia ei suflă 
fumul îndepărtându-l, luând şi imaginea cu el. 

— Magia Focului e mai puternică în lumina soarelui. 
Saint-Germain îşi mişcă mâna dreaptă şi trasă un simbol cu 
degetul arătător. Acesta atârnă în aer, un cerc cu spiţe 
radiind din el ca o explozie solară. Contele suflă asupra lui 
şi acesta se dizolvă în particule scânteietoare. Fără foc, nu 
suntem nimic! 

Mâna stângă a lui Saint-Germain era acum complet 
acoperită de flăcări, dar încă ţinea încheietura mâinii lui 
Sophie. Panglici de foc alb-roşietice se ondulau în jurul 
degetelor fetei şi se lichefiau în palma ei. Fiecare deget 
ardea ca o lumânare miniaturală - roşie, galbenă, albastră 
şi albă - şi totuşi ea nu simţea niciun fel de durere sau 
teamă. 

— Focul poate vindeca, poate cauteriza o rană, poate 
îndepărta o boală, continuă Saint-Germain cu toată 
convingerea. Fire aurii de cenuşă ardeau în ochii lui 
albăstrii. E altfel decât orice altă formă de magie, deoarece 
e singura direct legată de puritatea şi puterea aurei tale. 
Aproape oricine poate învăţa principiile de bază ale Magiilor 
Pământului, Aerului sau Apei. Vrăjile şi incantaţiile pot fi 
memorate şi scrise în cărţi, dar puterea de a aprinde focul 
vine din interior. Cu cât aura este mai pură, cu atât mai 
puternic e focul, iar asta înseamnă, Sophie, că tu trebuie să 
fii foarte prudentă, întrucât aura ta este atât de pură. Când 
vei declanşa Magia Focului, aceasta va fi incredibil de 
puternică. Flamel te-a avertizat să nu abuzezi de puterile 
tale, că altminteri vei izbucni în flăcări? 

— Scatty mi-a zis ce s-ar putea întâmpla, spuse Sophie. 

Saint-Germain dădu din cap a încuviinţare. 

— Să nu creezi niciodată focul când eşti obosită sau 


slăbită. Dacă pierzi controlul asupra acestui element, se va 
întoarce împotriva ta şi te va arde până te va face tăciune, 
într-o clipită. 

O minge solidă de foc ardea acum constant în palma 
dreaptă a lui Sophie. Incepu să conştientizeze că mâna 
stângă o furnica şi şi-o luă iute de pe bancă. În urmă 
rămase arsă în lemn amprenta înnegrită, fumegândă a 
palmei ei. Cu un pocnet slab, în palma stângă îi apărură 
flăcări albastre, iar fiecare deget scânteia aprins. 

— De ce nu-l simt? se întrebă Sophie cu voce tare. 

— Eşti protejată de aura ta, îi explică Saint-Germain. Poţi 
modela focul în acelaşi mod în care Joan ţi-a arătat cum să 
creezi obiecte argintii din aura ta. Poţi crea globuri şi sulițe 
de foc. Pocni din degete şi o dispersie de scântei rotunde, 
compacte ţâşni peste acoperiş. Apoi, ridică degetul arătător 
şi o flăcăruie asemănătoare unei sulițe ascuţite zbură spre 
cel mai apropiat felinar, lovindu-l cu precizie. Când îţi vei 
controla pe deplin puterile, vei putea apela la Magia 
Focului, dar, până atunci, vei avea nevoie de un 
declanşator. 

— Un declanşator? 

— În mod normal, ar lua ore întregi de meditaţie pentru 
a-ţi concentra aura până în punctul în care ai putea să o 
faci să lumineze. Dar cândva, în trecutul foarte îndepărtat, 
cineva a descoperit cum să creeze un declanşator. O 
scurtătură. Mi-ai văzut fluturii? 

Sophie încuviinţă, amintindu-şi de zecile de fluturaşi 
tatuaţi care se înfăşurau în jurul încheieturilor mâinilor şi 
care se încolăceau în sus pe braţele contelui. 

— Ei constituie declanşatorul meu. Saint-Germain ridică 
mâinile fetei. lar acum, îl ai şi tu pe al tău. 

Sophie îşi privi mâinile. Focul dispăruse, lăsându-i pe corp 
şi pe încheieturi dâre de cenuşă neagră. Îşi frecă mâinile 
una de cealaltă, dar nu reuşi decât să întindă funinginea. 

— Dă-mi voie! Saint-Germain ridică o stropitoare şi o 
scutură. Lichidul din interior clipoci. Întinde mâinile! îi turnă 
apă peste palme - sfârâi când îi atinse pielea -, spălând 
urmele negre. Contele scoase o batistă albă, impecabilă din 


buzunar, o înmuie în apă şi şterse cu grijă resturile de 
funingine. Însă, în jurul încheieturii mâinii drepte, de unde o 
ţinuse Saint-Germain, cenuşa refuza să se spele. O bandă 
lată, neagră îi încercuia încheietura ca o brățară. 

Saint-Germain pocni din degete, iar indexul şi degetul 
mic se aprinseră. Aduse lumina mai aproape de mâna lui 
Sophie. 

Ea privi în jos şi descoperi că pe pielea ei era imprimat un 
tatuaj. 

Ridicându-şi în tăcere braţele, îşi roti încheietura pentru a 
examina banda ornată care se răsucea pe după aceasta. 
Două fâşii, aurie şi argintie, se împleteau şi se încolăceau 
una cu cealaltă pentru a alcătui un model complicat, ce 
părea a fi aproape unul celtic. Pe dosul mâinii, acolo unde 
Saint-Germain îşi apăsase degetul mare, era un cerc 
perfect de aur cu un punct roşu la mijloc. 

— Când vei dori să declanşezi Magia Focului, apasă cu 
degetul arătător pe cerc şi concentrează-ţi aura, îi explică 
Saint-Germain. Asta va aprinde focul instantaneu. 

— Şi gata? întrebă Sophie, părând surprinsă. Asta-i tot? 

Saint-Germain dădu afirmativ din cap. 

— Asta e tot. De ce, la ce te aşteptai? 

Sophie scutură din cap. 

— Nu ştiu, dar când Vrăjitoarea din Endor m-a învăţat 
Magia Aerului, m-a înfăşurat în bandaje ca pe o mumie. 

Saint-Germain zâmbi timid. 

— Păi, sigur că eu nu sunt Vrăjitoarea din Endor. Joan mi- 
a zis că Vrăjitoarea te-a impregnat cu amintirile şi 
cunoştinţele ei. Habar n-am de ce a făcut asta; cu 
siguranţă, n-a fost necesar. Dar, fără îndoială, a avut 
motivele ei. În plus, nu ştiu cum să fac asta... şi nu sunt 
sigur că aş vrea ca tu să-mi cunoşti toate gândurile şi 
amintirile, adăugă el cu un rânjet. Unele dintre ele nu sunt 
tocmai drăguţe. 

Sophie zâmbi. 

— Mă simt uşurată - n-ar fi prea grozav să am de-a face 
cu un alt calup de amintiri. Ridicându-şi mâna, apăsă cercul 
de pe încheietura mâinii şi degetul mic fumegă; apoi, 


pentru o clipă, unghia străluci portocaliu mat înainte de a 
se aprinde pe neaşteptate cu o flacără tremurătoare, slabă. 
Cum de ai ştiut ce să faci? 

— Păi, mai întâi şi înainte de toate am fost alchimist. 
Presupun că astăzi m-ai numi om de ştiinţă. Când Nicholas 
mi-a cerut să te antrenez în Magia Focului, n-aveam nici 
cea mai vagă idee despre cum s-o fac, dar am abordat 
chestiunea la fel ca pe oricare alt experiment. 

— Un experiment? clipi Sophie. S-ar fi putut să meargă 
prost? 

— Pericolul adevărat ar fi fost ca, pur şi simplu, să nu fi 
funcţionat. 

— Mulţumesc, spuse ea în cele din urmă, apoi zâmbi. Mă 
aşteptam ca procesul să fie mult mai dramatic. Chiar mă 
bucur că a fost aşa... - se opri, căutând cuvântul potrivit - 
de obişnuit. 

— Ei bine, poate că nu chiar obişnuit. Nu înveţi în fiecare 
zi să stăpâneşti focul. Ce zici de extraordinar? îi sugeră 
Saint-Germain. 

— Păi, şi asta. 

— Asta e tot. Ah, există şi te voi învăţa nişte şmecherii. 
Mâine, îţi voi arăta cum să faci globuri, cercuri şi inele de 
foc. Dar, odată ce ai declanşatorul, poţi apela la foc 
oricând. 

— Dar e nevoie să spun ceva? întrebă Sophie. Trebuie să 
învăţ nişte cuvinte? 

— Ca de exemplu? 

— Ei bine, când ai aprins Turnul Eiffel, ai zis ceva care a 
părut „eggness”. 

— „Ignis”, spuse contele. Cuvântul latin pentru „foc”. Nu, 
nu trebuie să spui nimic. 

— Dar, atunci, tu de ce ai făcut-o? 

Saint-Germain zâmbi. 

— Am crezut că sună mişto. 


Capitolul Douăzeci şi Şase 


Perenelle Flamel era nedumerită. 

Furişându-se de-a lungul coridoarelor slab luminate, 
descoperi că toate celulele din partea de jos de pe insulă 
erau ticsite cu creaturi venite parcă din cele mai 
înfricoşătoare legende. Vrăjitoarea dăduse peste o duzină 
de specii diferite de vampiri şi fel de fel de vârcolaci, 
precum şi gnomi, troli şi spiriduşi: Intr-una dintre celule nu 
era închis decât un pui de minotaur adormit în timp ce, în 
celula din faţa acesteia, doi windigo® canibali ziceau 
inconştienţi alături de trei demoni. Un coridor întreg era 
lăsat la dispoziţia unor creaturi înrudite cu dragonii, balauri 
înaripaţi cu două picioare şi dragoni care scuipă flăcări. 

Perenelle nu credea că aceştia erau prizonieri - niciuna 
dintre celule nu era zăvorâtă -, dar toţi erau adormiţi şi 
protejaţi în spatele unor pânze de păianjen strălucitoare şi 
argintii. Totuşi, ea nu era sigură dacă această pânză avea 
rolul de a ţine captive creaturile sau de a le izola unele de 
altele. Niciuna dintre făpturile pe care le descoperise nu 
erau înrudite. Trecu pe lângă o celulă la care pânza de 
păianjen atârna în fâşii zdrenţuite. Incăperea era goală, dar 
pânza şi podeaua erau pline de oase, însă niciunul nu părea 
măcar pe departe omenesc. 

Acestea erau creaturi adunate din douăsprezece colţuri 
ale lumii şi din tot atâtea legende. De unele - precum 
windigo -, ea doar auzise, dar cel puţin erau fiinţe de pe 
continentul american. Altele, după câte ştia, nu ajunseseră 
niciodată în Lumea Nouă şi rămăseseră neştiute şi ferite de 
pericole în ţinuturile lor de baştină sau pe Tărâmul 
Umbrelor care împrejmuia acele ţinuturi. Demonii japonezi 
nu ar fi trebuit să trăiască alături de dragonii celtici. 


55 Monstru mitic care se hrăneşte cu carne de om. (n.red.). 


Ceva era teribil de în neregulă aici. 

Perenelle o coti pe un alt coridor şi simţi o adiere care-i 
învolbură uşor părul. Îşi întoarse faţa în direcţia aceea, cu 
nările umflate, inspirând mirosul de sare şi de alge marine. 
După ce mai aruncă o privire iute peste umăr, se repezi 
grăbită pe coridor. 

Dee trebuie să fi colecţionat toate aceste creaturi, el 
trebuie să le fi adunat pe toate laolaltă, dar de ce? Şi, mai 
ales, cum? Nu auzise vreodată să fi prins cineva o singură 
vetala, dar o duzină? Şi cum de reuşiseră să smulgă un pui 
de minotaur de la sânul mamei lui? Nici chiar Scathach, aşa 
neînfricată şi periculoasă cum era, nu ar fi doborât 
niciodată unul din rasa celor cu cap de taur decât dacă nu 
ar fi avut încotro. 

Perenelle ajunse la un şir de trepte. Mirosul de aer sărat 
era acum mai puternic, briza era mai răcoroasă, dar ea 
ezită puţin înainte să pună piciorul pe treaptă şi se aplecă 
să verifice dacă aceasta nu avea fire argintii. Nu se vedea 
niciunul. Încă nu-şi dădea seama ce fel de creatură ţesuse 
acele pânze din celulele de jos, iar asta o făcea să se simtă 
nervoasă peste măsură. Toate acestea sugerau că cei care 
țesuseră pânzele dormeau probabil... ceea ce însemna că, 
mai devreme sau mai târziu, aveau să se trezească. După 
ce s-ar fi trezit, păianjenii aveau să mişune prin toată 
închisoarea - sau poate mai rău -, iar ea nu voia să fie 
prinsă în câmp deschis când avea să se întâmple acest 
lucru. 

O parte din puteri îi reveniseră - desigur, destul ca să se 
poată apăra, deşi, în momentul în care ar fi folosit magia, 
sfinxul s-ar fi apropiat de ea şi ar fi slăbit-o, şi îmbătrânit-o 
în acelaşi timp. Perenelle ştia că i s-ar fi oferit doar o 
singură şansă să învingă creatura şi voia - trebuia - să fie 
cât mai puternică posibil pentru acea luptă. După ce urcă în 
fugă scările de metal care scârţâiau, se opri la uşa mâncată 
de rugină. Dându-şi părul deoparte, îşi lipi urechea de 
metalul corodat. Tot ce putea auzi era zgomotul surd al 
valurilor care se izbeau de mal în vreme ce marea continua 
să erodeze coasta insulei. Apucând clanţa cu ambele mâini, 


o apăsă uşurel în jos şi împinse uşa pentru a o deschide, 
scrâşnind din dinţi în momentul în care balamalele vechi 
scârţâiră şi huruiră strident, sunetul având ecou de-a lungul 
coridoarelor. 

Perenelle păşi într-o curte largă, înconjurată de nişte 
construcţii distruse, ruinate. La dreapta, soarele apunea în 
vest şi colorase pietrele într-o lumină caldă, portocalie. Cu 
un oftat de uşurare, ea îşi deschise larg braţele, îşi întoarse 
faţa spre soare, îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii. 
Electricitatea statică făcu să se audă un pârâit şi se scurse 
pe toată lungimea părului ei negru, ridicându-i-l deasupra 
umerilor în timp ce aura începu imediat să i se refacă. 
Vântul care mătura tot golful era răcoros, iar ea trase adânc 
aer în piept, eliberându-şi plămânii de mirosul insuportabil 
de  putregai, mucegai şi de duhoarea monştrilor de 
dedesubt. 

Apoi, înţelese dintr-odată ce aveau în comun toate 
creaturile din celule: erau monştri. 

Unde erau spiritele mai prietenoase, piticii şi zânele, 
huldra““ şi rusalkas5, elfii şi inariiss? Dee adunase laolaltă 
doar vânătorii, prădătorii: Magicianul îşi aduna o armată de 
monştri. 

Un urlet sălbatic şi pătrunzător sfâşie liniştea insulei, 
făcând să vibreze chiar şi pietrele de sub tălpile ei. 

— Vrăjitoareo! 

Sfinxul descoperise că Perenelle lipsea. 

— Unde eşti, Vrăjitoareo? Briza proaspătă a mării fu 
deodată alterată de duhoarea sfinxului. 

Perenelle tocmai se întorsese ca să închidă uşa când 
observă mişcare în bezna de dedesubt. Se uitase prea mult 
la soare, iar sfera de aur îi lăsase pe retină imagini 
incandescente. Inchise ochii, strângând din pleoape pentru 
o clipă, apoi îi deschise din nou ca să cerceteze atent în 
întuneric. 

Umbrele se mişcau, prelingându-se pe pereţi, adunându- 


6 Spirit al pădurii, în mitologia scandinavă. (n.tr.). 
65 Spirit al apelor, nimfă, în folclorul est-european. (n.tr.). 
6 Zei ai recoltelor, în mitologia japoneză. (n.tr.). 


se la baza scărilor. 

Perenelle clătină din cap. Acestea nu erau umbre. Asta 
era o masă de creaturi, de mii, de zeci de mii de creaturi. O 
luară în sus pe trepte, încetinind doar pe măsură ce se 
apropiau de lumină. 

Perenelle ştia ce erau aceştia - erau păianjeni foarte 
periculoşi şi veninoşi - şi înţelese de ce pânzele erau atât 
de diferite. Distinse dintr-o privire o mulţime de păianjeni 
care forfoteau, păianjeni-lup şi tarantule, văduve-negre şi 
pustnici cafenii, păianjeni de grădină şi păianjeni-pâlnie. Ea 
ştia că aceştia nu trebuiau să trăiască împreună... ceea ce 
putea să însemne că orice sau oricine i-ar fi chemat şi 
oricine i-ar fi dirijat acum stătea probabil la pândă 
dedesubt. 

Vrăjitoarea închise cu zgomot uşa metalică şi o înţepeni 
cu o bucată de zidărie pusă la bază. Apoi, se întoarse şi o 
luă la fugă. Dar abia apucă să facă vreo zece paşi înainte ca 
uşa să fie smulsă din balamale sub greutatea mulţimii de 
păianjeni. 


Capitolul Douăzeci şi Şase 


Josh deschise obosit uşa de la bucătărie şi păşi în 
încăperea lungă şi joasă. Sophie se afla în faţa chiuvetei şi 
se întoaorse ca sa-şi urmărească fratele cum se prăbuşeşte 
pe un scaun, lasă să-i cadă pe podea sabia de piatră şi cum 
îşi pune braţele pe masă, şi-şi lasă capul pe ele. 

— Cum a fost? întrebă Sophie. 

— Abia mai pot să mă mişc, murmură el. Umerii mă dor, 
spatele mă doare, braţele mă dor, am numai băşici pe 
mâini şi abia mai pot să-mi îndoi degetele. li arată palmele 
julite. Nu mi-am imaginat niciodată că doar să ţii o sabie 
poate fi atât de greu. 

— Măcar ai învăţat ceva? 

— Am învăţat cum trebuie s-o ţin. 

Sophie împinse spre el, pe masă, o farfurie cu pâine 
prăjită, iar Josh se îndreptă în scaun imediat, apucă o 
bucată şi o îndesă în gură. 

— Cel puţin, mai poţi mânca, spuse ea. Apucându-i mâna 
dreaptă, ea i-o întoarse ca să se uite la palma lui. Vai! 
exclamă ea înduioşată. 

Pielea de la baza degetului mare era roşie, umflându-se 
într-o băşică ce părea dureroasă. 

— i-am spus, zise el cu gura plină de pâine prăjită. Am 
nevoie de un plasture. 

— Lasă-mă să încerc ceva. 

Sophie îşi frecă repede mâinile una de alta, apoi îşi apăsă 
degetul mare de la mâna stângă pe încheietura mâinii 
drepte. Cu ochii închişi, se concentră... iar degetul ei mic se 
aprinse deodată, arzând cu o flăcăruie albastră. 

Josh se opri din mestecat şi se holbă la ea. 

Inainte ca acesta să mai poată spune ceva, Sophie îşi 
trecu degetul peste pielea plină de băşici. El încercă să se 
tragă înapoi, dar ea îi ţinea încheietura cu o forţă 
surprinzătoare. Când, în sfârşit, îi dădu drumul, el se smuci, 
trăgându-şi mâna înapoi. 

— Ce crezi că... începu el, cercetându-şi mâna. 


Apoi, descoperi că băşica dispăruse, lăsând doar o urmă 
vagă în formă de cerc pe pielea lui. 

— Francis mi-a spus că focul poate vindeca. 

Sophie îşi ţinu ridicată mâna dreaptă. Fuioare de fum 
cenuşiu i se vedeau încolăcindu-se printre degete, apoi se 
aprindeau dintr-odată. Când strânse degetele, focul se 
stinse. 

— Am crezut... Josh înghiţi cu greu şi încercă din nou.... 
nu am ştiut nici măcar că te-ai apucat să înveţi despre foc. 

— M-am apucat şi am şi terminat. 

— Ai terminat? 

— Totul. 

Ea îşi puse mâinile una peste alta; în jur se împrăştiară 
câteva scântei. Mestecându-şi pâinea prăjită, Josh o privi 
critic pe sora lui. Atunci când aceasta fusese Trezită şi când 
învățase despre Magia Aerului, el văzuse imediat 
schimbările pe care le suferise, în special schimbarea feţei 
şi a ochilor. El observase până şi noua nuanţă subtilă pe 
care o căpătaseră ochii ei. De astă dată, nu putea să vadă 
nici o schimbare. Ea arăta la fel ca înainte... dar nu era la 
fel. lar Magia Focului o îndepărtă de el şi mai mult. 

— Tu nu pari deloc să te fi schimbat, spuse el. 

— Nici nu mă simt diferit. Cu excepţia faptului că mă simt 
mai caldă, adăugă ea. Nu mai simt frigul. 

Aşadar, asta era acum sora lui, se gândi Josh. Arăta la fel 
ca oricare altă adolescentă dintre cele pe care le cunoştea. 
Şi totuşi... 

Era diferită de oricare alta de pe planetă: ea putea 
controla două dintre magiile elementelor. 

Poate că asta era cea mai înfricoşătoare parte dintre 
toate: oamenii nemuritori - persoane ca Flamel şi Perenelle, 
Joan, extravagantul Saint-Germain şi chiar Dee - arătau toţi 
atât de normal. Erau genul de oameni pe lângă care ai fi 
trecut pe stradă şi la care nu te-ai fi uitat de două ori. 
Scathach, cu părul ei roşu şi ochii verzi ca iarba, 
întotdeauna avea să atragă atenţia. Dar ea nu era fiinţă 
omenească. 

— A... a durut? întrebă el curios. 


— Deloc. Zâmbi. Aproape că am fost dezamăgită. Într-un 
fel, Francis mi-a spălat mâinile cu foc... ah, şi am rămas cu 
asta, spuse ea ţinând ridicată mâna dreaptă şi lăsând 
mâneca să-i cadă în jos, ca să lase la vedere desenul făcut 
parcă cu fierul roşu în piele. 

Josh se aplecă pentru a se uita mai de aproape la braţul 
lui Sophie. 

— E un tatuaj, zise el, în tonul vocii lui distingându-se clar 
invidia. Gemenii plănuiseră întotdeauna să-şi facă un tatuaj. 
Mama o să se sperie când o să vadă asta. Apoi, el adăugă: 
De unde îl ai? Şi de ce ţi l-ai făcut? 

— Nu e făcut cu cerneală, a fost făcut cu foc, îi explică 
Sophie răsucindu-şi încheietura ca să-i arate desenul. 

Josh îi prinse deodată mâna şi-i arătă punctul roşu 
înconjurat de un cerc auriu de pe partea inferioară a 
încheieturii mâinii ei. 

— Am mai văzut ceva asemănător, spuse el încetişor şi 
se încruntă, încercând să-şi aducă aminte. 

Sora lui geamănă încuviinţă din cap. 

— Mi-a luat ceva timp, dar, într-un târziu, mi-am amintit 
că Nicholas are ceva asemănător pe încheietura mâinii lui, 
zise Sophie. Un cerc cu o cruce peste el. 

— Aşa e. Josh închise ochii. El observase prima dată 
micul tatuaj de pe încheietura lui Flamel atunci când 
începuse să lucreze pentru acesta în librărie şi, cu toate că 
se mirase că tatuajul era făcut într-un loc atât de 
neobişnuit, nu-l întrebase niciodată nimic în legătură cu 
acest lucru. Deschise din nou ochii, se uită la tatuaj şi 
înţelese  dintr-odată că Sophie fusese însemnată prin 
magie, desemnată ca fiinţă ce putea controla elementele. 
Şi lui nu-i plăcea acest lucru. Pentru ce-ţi trebuie? 

— Atunci când vreau să folosesc focul, apăs în centrul 
cercului şi mă concentrez asupra aurei mele. Saint-Germain 
numeşte asta scurtătură, un declanşator pentru puterile 
mele. 

— Mă întreb de ce-ar avea nevoie Flamel de un 
declanşator, se întrebă Josh cu voce tare. 

Ceainicul începu să şuiere şi Sophie se întoarse la 


chiuvetă. Îşi pusese aceeaşi întrebare. 

— Poate că ar trebui să-l întrebăm când se trezeşte. 

— Mai ai pâine prăjită? întrebă Josh. Sunt mort de foame. 

— Tu eşti mereu mort de foame. 

— Da, ei bine, antrenamentul cu sabia mi-a făcut foame. 

Sophie înfipse o furculiţă într-o felie de pâine şi o ridică în 
faţa ei. 

— Priveşte, zise ea. Apăsă pe partea inferioară a 
încheieturii ei şi arătătorul îi luă foc. Incruntându-se şi 
străduindu-se din greu, ea se concentră până ce flacăra 
tremurândă deveni o flăcăruie de culoare albastră pe care 
apoi o trecu peste felia de pâine, prăjind-o uşurel. O vrei 
prăjită pe ambele părţi? 

Josh o privi cu un amestec de fascinaţie şi groază. Ştia de 
la ora de ştiinţe că pâinea se prăjea la aproximativ o sută 
cincizeci de grade Celsius. 


Capitolul Douăzeci şi Opt 


Machiavelli stătea pe locul din spate al maşinii sale, 
lângă doctorul John Dee. In faţa lor se aflau cei trei disir. 
Dagon stătea pe scaunul şoferului, ochii lui fiind ascunşi în 
spatele ochelarilor supradimensionaţi. In maşină persista 
mirosul acru de peşte pe care el îl emana. 

Un telefon mobil începu să bâăzâie, rupând liniştea 
stânjenitoare. Machiavelli îl deschise fără a se uita la ecran. 
Apoi închise aproape imediat. 

— Totul e în regulă. Oamenii mei s-au retras şi în locul 
lor, a rămas un cordon de securitate care blochează toate 
străzile de legătură. Nimeni nu va rătăci din întâmplare în 
interiorul zonei. 

— Orice s-ar întâmpla, nu intraţi în casă, spuse femeia dis 
cu ochii indigo. Odată ce-l vom elibera pe Nidhogg, vom 
avea foarte puţin control asupra lui până ce se va hrăni. 

John Dee se aplecă şi, pentru o clipă, păru pe punctul de 
a o bate pe genunchi pe tânăra femeie. Expresia de pe faţa 
ei îl preveni însă. 

— Flamel şi copiii nu trebuie lăsaţi să scape! 

— Asta sună a ameninţare, doctore, spuse femeia- 
războinic aflată pe locul din stânga. Sau a ordin. 

— lar nouă nu ne plac amenințările, adăugă sora 
acesteia, care stătea pe locul din dreapta. Şi nu acceptăm 
ordine. 

Dee clipi încet. 

— Nu e nici ameninţare, nici ordin. E doar o... rugăminte, 
spuse el în cele din urmă. 

— Noi suntem aici doar pentru Scathach, zise femeia cu 
ochii indigo. Ceilalţi nu ne interesează. 

Dagon cobori din maşină şi deschise uşa. Fără să se uite 
în urmă, valkiriile ieşiră în lumina primelor licăriri ale zorilor, 
se împrăştiară şi o luară încet pe strada din spate. Păreau 
trei femei tinere care se întorceau acasă de la o petrecere 
ce durase o noapte întreagă. 

Dee îşi schimbă poziţia, aşezându-se pe locul din faţa lui 


Machiavelli. 

— Dacă ele vor reuşi, voi avea grijă ca stăpânii noştri să 
afle că disir au fost ideea ta, spuse el agreabil. 

— Sunt sigur de asta. Machiavelli nu-l privi pe Magicianul 
englez, ci continuă să le urmărească pe cele trei fete în 
timp ce acestea înaintau pe stradă. Şi, dacă vor da greş, vei 
putea să le spui stăpânilor noştri că ele au fost ideea mea, 
iar tu poţi să fii absolvit de orice vină, adăugă el. Să dai 
vina pe altcineva: cred că eu am creat iniţial acest concept, 
cam cu douăzeci de ani înainte ca tu să vii pe lume. 

— Mi s-a părut că ai spus că-l vor aduce pe Nidhogg? 
întrebă Dee fără să-i ia în seamă vorbele. 

Niccolò Machiavelli bătu în geam cu unghiile lui 
manichiurate. 

— Aşa e. 

În vreme ce disir mergeau pe aleea îngustă, pietruită, 
mărginită de un zid înalt, se transformară. 

Transformarea avu loc pe când treceau printr-o zonă 
întunecată. Intrară în întuneric ca nişte tinere îmbrăcate cu 
jachete din piele moale, blugi şi cizme... şi, o clipă mai 
târziu, erau valkirii: fecioare războinice. Cămăşi lungi de 
zale albe, de gheaţă le cădeau peste genunchi, cizme 
metalice înalte până la genunchi, cu vârfuri ascuţite le 
acopereau picioarele, iar pe mâini aveau nişte mănuşi 
grele, din piele şi metal. Coifuri rotunjite le protejau 
capetele şi le mascau ochii şi nasul, dar le lăsau gura liberă. 
Săbiile şi tecile cuţitelor erau băgate în centurile albe din 
piele care le încingeau mijlocul. Fiecare valkirie ţinea câte o 
sabie cu lama albă într-o mână şi, de asemenea, fiecare 
avea o a doua armă prinsă în curele la spate: o suliță, un 
topor cu două tăişuri şi un ciocan de luptă. 

Se opriră în faţa unei porţi putrede, de culoare verde, 
care era fixată în zid. Una dintre valkirii se întoarse să se 
uite în direcţia maşinii şi arătă cu mâna înmănuşată spre 
poartă. 

Machiavelli apăsă un buton şi geamul maşinii se lăsă în 
jos. Îşi ridică degetul mare şi le făcu un semn de aprobare 
cu capul. În ciuda exteriorului atât de ponosit, era poarta 


din spate a casei lui Saint-Germain. 

Fiecare femeie dis întinse mâna spre o tolbă de piele 
agăţată de centură. Scoţând de acolo câte un pumn de 
obiecte plate care semănau cu nişte pietre, începură să le 
arunce la baza porţii. 

— Aruncă runele, explică Machiavelli. Îl cheamă pe 
Nidhogg... creatura pe care ai eliberat-o tu, o creatură pe 
care chiar Străbunii au ţinut-o închisă, ca să nu poată scăpa 
vreodată. 

— Nu ştiam că era ţinut captiv în Copacul Lumii, bombăni 
Dee. 

— Sunt surprins să aud asta. Am crezut că tu ştii totul. 
Machiavelli se întoarse în scaun, ca să-l privească pe Dee. 
In semiîntunericul sumbru, văzu că Magicianul era palid şi 
că pe frunte avea minuscule broboane de sudoare. Secolele 
în care-şi controlase emoţiile garantau că Machiavelli nu 
zâmbea. De ce ai distrus Yggdrasill? întrebă el. 

— Era sursa puterii lui Hekate, spuse încet Dee, cu ochii 
ţintă la valkirii, urmărindu-le cu atenţie. Acestea se 
îndepărtaseră de pietrele pe care le aruncaseră pe pământ 
şi vorbeau încet între ele, arătând spre fiecare piatră în 
parte. 

— Era la fel de bătrân ca planeta asta. Totuşi, tu l-ai 
distrus fără să stai pe gânduri. De ce-ai făcut asta? se miră 
Machiavelli cu voce tare. 

— Am făcut ce trebuia să fac. Cuvintele lui Dee erau de 
gheaţă. Voi face întotdeauna orice va fi necesar ca să-i 
aduc pe Străbuni înapoi în această lume. 

— Dar nu te-ai gândit la consecinţe, spuse încetişor 
Niccolò Machiavelli. Orice faptă are o consecinţă. Yggdrasill, 
pe care l-ai distrus în regatul lui Hekate, se întindea în alte 
şapte Tărâmuri ale Umbrelor. Ramurile din vârful copacului 
ajungeau în Tărâmul Umbrelor din Asgard, iar rădăcinile 
pătrundeau adânc până în Niflheim, Lumea întunericului. El 
văzu că Dee devine ţeapăn. Nu numai că l-ai eliberat pe 
Nidhogg, dar ai distrus cel puţin trei Tărâmuri ale Umbrelor 
- poate chiar mai multe - atunci când ai distrus Copacul 
Lumii. 


— Nu am ştiut... 

— Ţi-ai făcut o mulţime de duşmani, continuă calm 
Machiavelli, ignorându-l, duşmani periculoşi. Am auzit că 
Străbuna Hel a scăpat în urma distrugerii regatului său. Am 
înţeles că te vânează pe tine acum. 

— Nu mi-e frică de dânsa, pufni Dee, dar vocea îi 
tremura. 

— Oh, ar trebui să-ţi fie, şopti Machiavelli. Pe mine mă 
îngrozeşte. 

— Stăpânul meu mă va proteja, zise Dee încrezător. 

— Trebuie să fie un Străbun extrem de puternic ca să te 
apere de Hel; niciunul dintre cei care i s-au împotrivit nu a 
rămas în viaţă. 

— Stăpânul meu este atotputernic, se răsti Dee. 

— De-abia aştept să aflu identitatea acestui misterios 
Străbun. 

— Când toate astea se vor termina, poate că o să ţi-l 
prezint, spuse Dee. Făcu un semn din cap spre alee. Şi asta 
s-ar putea întâmpla foarte curând. 


Runele sâsâiau şi sfârâiau pe pământ. Erau nişte pietre 
plate, neregulate, de culoare neagră, fiecare dintre ele fiind 
gravată cu o serie de linii ascuţite, pătrate şi crestături. 
Acum, liniile erau de un roşu strălucitor, un fum purpuriu 
ridicându-se şerpuitor în aerul încremenit de dinaintea 
zorilor. 

Una dintre femeile disir folosi vârful sabiei ca să mute trei 
dintre pietre în acelaşi timp. O a doua Dis împinse o piatră 
din calea ei cu vârful de oţel al cizmei, apoi trase altă piatră 
în locul acesteia. A treia găsi o singură piatră la marginea 
grămezii şi îi schimbă poziţia, mutând-o cu sabia ei la 
capătul şirului de litere. 

— Nidhogg, şopti femeia dis chemând coşmarul al cărui 
nume îl scriseseră pe litere în pietrele străvechi. 


x 


— Nidhogg, rosti şi Machiavelli foarte încet. Se uită peste 


umărul lui Dee, către locul unde Dagon stătea privind fix 
drept înainte, aparent dezinteresat de ceea ce se întâmpla 
în stânga lui. Ştiu ce zic legendele despre el, dar, spune-mi 
Dagon, ce este el mai exact? 

— Poporul meu îl numea Devoratorul de Cadavre, zise 
şoferul cu o voce cleioasă, bolborosind. Era deja aici înainte 
ca rasa mea să revendice mările, iar noi am fost printre 
primii care au ajuns pe planeta asta. 

Dee se răsuci iute în scaun, ca să se uite le şofer. 

— Ce eşti tu? 

Dagon ignoră întrebarea. 

— Nidhogg era atât de periculos încât un consiliu al 
Seminţiei Străbunilor a creat un înspăimântător Tărâm al 
Umbrelor, Niflheim, Lumea întunericului, ca să-l reţină, apoi 
au folosit rădăcinile indestructibile ale lui Yggdrasill pentru 
a acoperi complet creatura, înlănţuind-o pe vecie. 

Machiavelli se uita fix la fumul negru-roşiatic care ieşea 
şerpuit din rune. | se păru că zărise conturul unei forme 
care lua fiinţă. 

— De ce nu l-au ucis Străbunii? 

— Nidhogg era o armă, spuse Dagon. 

— Pentru ce ar fi avut nevoie Străbunii de o armă? se 
miră Machiavelli cu voce tare. Puterile lor erau aproape 
nelimitate. Nu aveau duşmani. 

Deşi stătea cu mâinile aşezate uşor pe volan, umerii lui 
Dagon îşi schimbară poziţia, iar capul i se roti aproape 
complet, astfel că ajunse cu faţa spre Dee şi Machiavelli. 

— Străbunii nu au fost primii pe acest pământ, zise el 
simplu. Au existat... altii. Pronunţă cuvântul rar şi cu grijă. 
Străbunii l-au folosit pe Nidhogg şi alte câteva creaturi 
primitive ca arme în Marele Război, ca să-i distrugă 
definitiv. 

Un Machiavelli stupefiat se uită la Dee, care părea la fel 
de şocat de această dezvăluire. 

Gura lui Dagon se deschise în ceea ce ar fi putut fi un 
zâmbet, lăsându-i la iveală interiorul plin de dinţi. 

— Ar trebui probabil să ştii că ultima dată când un grup 
de disir l-au folosit pe Nidhogg au scăpat creatura de sub 


control. Acesta le-a mâncat pe toate. În cele trei zile cât a 
durat ca să poată fi capturat din nou şi înlănţuit în 
rădăcinile lui Yggdrasill, acesta a distrus complet poporul 
Anasazi în locul care astăzi se numeşte New Mexico. Se 
spune că Nidhogg a devorat zece mii de fiinţe omeneşti şi 
că tot nu se săturase. 

— Pot aceste disir să-l controleze? întrebă Dee. 

Dagon ridică din umeri. 

— Treisprezece dintre cele mai puternice disir nu l-au 
putut ţine sub control în New Mexico... 

— Poate ar trebui ca noi... începu Dee. 

Machiavelli înţepeni dintr-odată. 

— Prea târziu, şopti el. E aici. 


Capitolul Douăzeci şi Nouă 


— Mă duc la culcare. Sophie Newman se opri lângă uşa 
bucătăriei, cu un pahar de apă în mână, şi privi în urmă, 
spre Josh, care încă stătea la masă. Francis vrea să mă 
înveţe dimineaţă câteva vrăji specifice focului. A promis să- 
mi arate trucul cu artificiile. 

— Grozav, nu va mai trebui să cumpărăm niciodată, 
artificii pentru 4 Iulie”. 

Sophie zâmbi obosită. 

— Nu sta prea mult, e aproape dimineaţă. 

Josh îşi mai îndesă în gură o felie de pâine prăjită. 

— Eu funcţionez încă după ora Pacificului, spuse el cu o 
voce înăbuşită. Dar voi fi sus în câteva minute. Scatty vrea 
să continuăm mâine antrenamentul cu sabia. Abia aştept, 
crede-mă! 

— Mincinosule, mincinosule! 

El mormăi nemulţumit. 

— Ei bine, tu ai magia care te protejează... tot ce am eu 
e o sabie de piatră. 

Amărăciunea răzbătea clar din vocea lui, iar Sophie se 
abţinu să mai comenteze. Se cam săturase de văicărelile 
permanente ale fratelui ei. Ea nu ceruse niciodată să fie 
Trezită; ea nu voise să ştie nici magia Vrăjitoarei, nici a lui 
Saint-Germain. Dar se întâmplase, iar ea lua situaţia ca 
atare şi Josh trebuia să se obişnuiască cu ideea. 

— Noapte bună, zise ea. 

Inchise uşa după ea, lăsându-l pe Josh singur în 
bucătărie. 

După ce el îşi termină ultima felie de pâine prăjită, îşi luă 
farfuria şi paharul şi le duse pe amândouă la chiuvetă. Lăsă 
să curgă apă fierbinte peste farfurie, apoi o puse la scurs, 
ca să se usuce în suportul metalic pentru vase de lângă 
chiuveta mare, de ceramică. După ce-şi umplu din nou 
paharul cu apă din vasul cu apă filtrată, traversă bucătăria 
spre uşa care dădea afară, o deschise şi ieşi în grădiniţă. 


€ Sărbătoarea naţională a Statelor Unite ale Americii. (n.tr.). 


Deşi aproape că se iveau zorii, nu se simţea câtuşi de puţin 
obosit, dar, pe de altă parte, îşi aduse el aminte, dormise 
cam toată ziua. Peste zidul înalt nu putea zări prea mult din 
cerul parizian, cu excepţia strălucirii calde, portocalii a 
felinarelor de pe stradă. Işi ridică privirea, dar nu se vedeau 
stele pe cer. Aşezându-se pe o treaptă, trase adânc aer în 
piept. Era răcoros şi umed, exact ca la San Francisco, deşi îi 
lipsea mirosul de sare cunoscut, care-i plăcea atât de mult; 
în schimb, era asaltat de mirosuri necunoscute, dintre care 
foarte puţine erau plăcute. Simţi cum îi vine să strănute şi 
trase aer pe nas cu putere, ochii umezindu-i-se. Era un 
miros greu de lăzi de gunoi supraîncărcate şi de fructe 
putrede şi detectă o duhoare mai dezgustătoare şi mai 
scârboasă, care-i era vag cunoscută. Inchizându-şi gura, 
inspiră adânc pe nări, încercând să o identifice: Ce era? Era 
un miros pe care-l mai simţise foarte recent... 

Șarpe. 

Josh sări în picioare. Nu existau şerpi în Paris, nu-i aşa? 
Josh simţi cum, adânc în piept, inima începe să-i bată mai 
repede. Şerpii îl îngrozeau, simţea faţă de ei o teamă care-i 
îngheţa măduva-n oase încă de când avea aproape zece 
ani. Fusese în drumeţie cu tatăl lui în Wupatki National 
Monument din Arizona, când se îndepărtase de cărare şi 
alunecase pe o pantă direct într-un cuib de şerpi cu 
clopoței. Când praful se risipise, remarcase că zăcea lângă 
un şarpe lung de unsprezece metri. Creatura îşi ridicase 
capul de formă triunghiulară şi-l fixase cu nişte ochi negri, 
ca de cărbune nu mai mult de o secundă, probabil - deşi lui 
i se păruse o viaţă de om -, înainte ca Josh să reuşească să 
se caţăre afară, prea îngrozit şi lipsit de suflu ca să mai 
poată măcar să ţipe. Nu fusese niciodată în stare să-şi 
explice de ce şarpele nu-l atacase, deşi tatăl lui îi spusese 
că şerpii cu clopoței erau de fapt sfioşi, iar acela probabil că 
tocmai mâncase. Avusese coşmaruri de la acel incident 
timp de câteva săptămâni şi, după fiecare coşmar, se 
trezea în nări cu acel miros greu, de mosc al şarpelui. 


s Parc, rezervaţie naturală din SUA. (n.tr.). 


Îl simţea acum. 

Şi devenea din ce în ce mai pătrunzător. 

Josh începu să dea înapoi pe trepte. Deodată se auzi un 
zgomot ca un râcâit, de parcă o veveriţă ar fi urcat repede 
în copac. Apoi, chiar în faţa lui, în cealaltă parte a micii curţi 
interioare, gheare, fiecare de lungimea mâinii lui, apărură 
deasupra zidului înalt de trei metri. Se mişcară de colo-colo 
încetişor, aproape delicat, căutând un punct de sprijin, apoi, 
deodată, se prinseră ferm, înfigându-se adânc în cărămizile 
vechi. Josh îngheţă, rămânând şocat, fără suflare. 

Braţele care se iviră după aceea erau acoperite cu o piele 
groasă şi noduroasă... apoi, capul monstrului apăru 
deasupra zidului. Era lung şi turtit, cu două nări rotunde la 
capătul unui rât bont situat chiar deasupra gurii, şi avea 
ochi negri, afundaţi în nişte orbite circulare situate de 
fiecare parte a capului. Incapabil să se mişte, să respire, cu 
inima bătându-i atât de tare încât îi scutura corpul de-a 
binelea, Josh urmări cum capul uriaş se legăna leneş dintr-o 
parte în alta, o limbă bifurcată, dezgustătoare, albă şi 
extrem de lungă lucind în semiîntuneric. Monstrul rămase 
nemişcat, apoi, încet, foarte încet, îşi întoarse capul şi se 
uită în jos, spre Josh. Vârful limbii gustă aerul, după care 
monstrul deschise gura mare - imposibil de mare, cât să-l 
înghită în întregime -, iar băiatul îi văzu interiorul gurii plin 
de dinţi: nişte cuțite ascuţite, curbate, cu zimţi. 

Josh vru să se întoarcă şi să o ia ţipând la fugă, dar nu 
putea. Inspăimântătoarea creatură care se căţăra pe zid 
avea ceva care-l hipnotiza. Toată viaţa lui fusese fascinat 
de dinozauri: colecţionase fosile, ouă, oase şi dinţi - până şi 
excremente fosilizate de dinozaur. lar acum, se uita la un 
dinozaur în carne şi oase. O parte a creierului său identifică 
creatura - sau, cel puţin, identifică ceea ce părea să fie. Era 
un dragon de Komodo. Aceştia nu creşteau mai mult de trei 
metri lungime în sălbăticie, dar el deja constatase că 
arătarea era de cel puţin trei ori mai mare. 

Piatra  crăpă. O cărămidă veche se  sfărâmă 
transformându-se în ţărână, apoi o a doua şi a treia. După 
aceea se auzi un sunet ca un scârţâit, un pocnet sau ca o 


ruptură şi - aproape cu încetinitorul - Josh văzu cum zidul, 
cu creatura atârnând în partea de sus, se legănă, apoi se 
prăbuşi la pământ. Uşa de metal se curbă, sări din 
balamale şi se sfărâmă de fântâna arteziană, făcând să se 
rupă o mare porţiune din bazin. Monstrul se izbi de pământ 
fără să-i pese de pietrele care cădeau peste tot în jurul lui. 
Zgomotul îl trezi pe Josh la realitate şi, clătinându-se, 
băiatul urcă treptele chiar în timp ce monstrul se mişca 
greoi pe picioare şi se târa înainte, îndreptându-se direct 
spre casă. Băiatul trase cu zgomot uşa după el şi o închise 
cu zăvorul. Tocmai se întorcea când, prin geamul de la 
bucătărie, desluşi silueta în alb, care ţinea strâns în mână 
ceva ce părea o sabie, păşind prin gaura largă care fusese 
înainte zid. 

Josh înşfacă sabia de piatră de pe podea şi se repezi în 
hol. 

— Treziţi-vă! strigă el, vocea lui fiind atât de schimbată 
din cauza terorii încât nici el nu şi-o mai recunoştea. 
Sophie! Flamel! Mă aude cineva? 

Uşa din spatele lui se zgâlţâia în cadru. Aruncă o privire 
rapidă peste umăr, la timp ca să vadă cum limba albă a 
monstrului izbeşte lemnul şi sticla. 

— Ajutor! 

Sticla se făcu ţăndări şi limba se năpusti în bucătărie, 
măturând toate farfuriile, care căzură pe podea, împrăştiind 
oale şi tigăi şi răsturnând un scaun. Metalul sfârâia acolo 
unde era atins de limba monstrului, lemnul se făcea negru 
şi ardea, plasticul se topea. O picătură din saliva corozivă 
se prelinse pe podea şi sfârâi pe dale, găurind piatra. 

Instinctiv, Josh lovi cu putere limba cu sabia Clarent. Abia 
îi atinse limba, că aceasta dispăru brusc, retrăgându-se 
rapid în gura creaturii. Există un singur moment de linişte, 
apoi monstrul îşi băgă tot capul prin uşă. 

Uşa se transformă în aşchii, zidul se crăpă de o parte şi 
de alta în timp ce cărămizile erau sparte. Creatura îşi trase 
capul înapoi şi izbi din nou, făcând o gaură mare în 
bucătărie. Toată casa pârâi ameninţător. 

O mână se lăsă pe umărul lui Josh, aproape tăindu-i 


respiraţia. 

— Uite ce-ai făcut: ai dat bir cu fugiţii şi l-ai întărâtat la 
culme. Scathach se năpusti în bucătăria distrusă şi se opri 
în spărtura făcută de loviturile creaturii. Nidhogg, spuse ea, 
iar Josh nu era sigur dacă i se adresa lui, ceea ce înseamnă 
că disir nu sunt prea departe. Părea aproape mulţumită de 
constatare. 

Scathach sări în spate când capul creaturii izbi din nou 
zidul pentru a lărgi deschizătura. Nările sale enorme se 
deschiseră larg şi limba albă şfichiui locul în care, o clipă 
mai devreme, stătuse Umbra. O minge de salivă făcu o 
arsură în una dintre dalele de pe podea, transformând-o 
într-un lichid vâscos. Săbiile gemene ale lui Scathach se 
repeziră fulgerând în nuanţe de cenuşiu şi argintiu şi două 
tăieturi lungi apărură pe limba albă şi bifurcată a creaturii. 

Fără să scape din ochi arătarea, aproape calmă, 
Scathach îi zise lui Josh: 

— Scoate-i pe ceilalţi din casă, o să am eu grijă de asta... 

Apoi, un enorm braţ cu gheare făcu ţăndări fereastra, se 
încolăci pe după corpul femeii-războinic strângând-o ca într- 
o menghină şi o izbi de perete cu o forţă care făcu să se 
desprindă tencuiala. Mâinile acesteia erau imobilizate pe 
lângă corp, săbiile ei erau inutile. Capul uriaş al lui Nidhogg 
apăru prin zidul distrus al casei, apoi gura lui se deschise 
larg, iar limba ţâşni spre Scathach. Odată ce limba lui 
acoperită cu acid se încolăcea în jurul femeii-războinic 
lipsite de apărare, avea să o tragă în interiorul gurii mari 
cât o cavernă. 


Capitolul Treizeci 


Sophie cobori în fugi scările, scântei şi strălucitoare 
firişoare albastre apărând şi dispărând treptat din vârful 
degetelor ei întinse. 

Se aflase în baie, spălându-se pe dinţi când toată casa 
începuse să se cutremure. Auzise cum se prăbuşise 
zgomotos zidul de cărămizi, huruitul fiind urmat, o clipă mai 
târziu, de ţipătul fratelui ei. Ţipătul sfâşiase liniştea din casă 
şi era cel mai înfricoşător pe care-l auzise vreodată. 

Acum, fugea pe coridor, pe lângă camera lui Flamel, când 
uşa se deschise. Pentru o secundă, aproape că nu-l 
recunoscu pe bătrânul cu o expresie confuză care stătea în 
uşă. Cearcănele de sub ochii lui erau atât de întunecate că 
păreau nişte vânătăi, iar pielea lui avea o nuanţă gălbuie, 
bolnăvicioasă. 

— Ce se întâmplă? mormăi el, dar Sophie trecu grăbită 
mai departe: nu avea niciun răspuns. Tot ce ştia era că 
fratele ei se afla jos. 

Apoi, toată casa se zgudui din nou. 

Simţea vibrația prin podele şi prin pereţi. Toate tablourile 
de pe peretele din stânga ei îşi schimbară poziţia şi se 
înclinară într-o parte. 

Îngrozită, Sophie cobori în fugă scările până la primul etaj 
chiar în momentul în care uşa unui dormitor se deschise şi 
Joan îşi făcu apariţia. Când se ivise, micuța femeie purta o 
pijama din satin albastru-verzui strălucitor, dar, în secunda 
următoare, era înveşmântată din cap până-n picioare într-o 
armură de metal, ţinând în mâinile protejate cu mănuşi o 
sabie lungă şi lată. 

— Înapoi, rosti scurt Joan cu pronunţatul ci accent 
franțuzesc. 

— Nu, ţipă Sophie. E Josh... este în pericol. 

Joan îşi potrivi paşii după ai lui Sophie, armura zăngănind 
şi scârţâind. 

— Bine, atunci, dar stai în spatele meu sau la dreapta 
mea, ca să ştiu tot timpul unde te afli, comandă Joan. L-ai 


văzut pe Nicholas? 

— Este treaz. Dar pare bolnav. 

— Epuizare. Nu ar trebui să mai încerce alte vrăji în 
starea lui. L-ar putea ucide. 

— Unde este Francis? 

— Probabil că în pod. Dar camera e izolată fonic, iar el 
probabil are căştile la urechi şi basul pornit; mă îndoiesc că 
a auzit ceva. 

— Sunt sigură că a simţit cum s-a zguduit casa. 

— Probabil, a crezut că a fost vorba doar de o bucată 
bună de bas. 

— Nu ştiu unde e Scatty, spuse Sophie. Se străduia din 
greu să-şi stăpânească spaima ce-i clocotea în suflet, ca să 
nu o copleşească. 

— Cu puţin noroc, e jos în bucătărie, cu Josh. Dacă-i 
acolo, atunci el e în siguranţă, adăugă Joan. Acum, 
urmează-mă! 

Ţinând sabia dreaptă cu ambele mâini, femeia cobori cu 
grijă ultimele trepte şi intră în holul larg, cu pardoseală de 
marmură de la intrare. Se opri atât de brusc încât Sophie 
aproape intră în ea. Joan arătă spre uşa din faţă. Sophie 
distinse forma albă, fantomatică din spatele ochiurilor de 
geam din sticlă colorată, iar apoi se auzi cum ceva 
plesneşte şi scârţâie... şi capătul unui topor apăru prin uşă. 
Cu o bubuitură, uşa de la intrare fu spulberată într-o ploaie 
de bucăţi de lemn şi de sticlă. 

Două siluete păşiră în holul casei. 

In lumina preţiosului candelabru de cristal, Sophie văzu 
că era vorba de două tinere femei în armuri albe, de zale, 
cu feţele ascunse de nişte coifuri, una din ele ţinând o sabie 
şi un topor, cealaltă având în mâini o sabie şi o suliță. 
Reacţionă instinctiv. Apucându-şi încheietura mâinii drepte 
cu stânga, îşi întinse degetele cu palma în exterior. Flăcări 
de culoare albastră-verzuie, care pocneau, se răspândiră 
peste podea direct în faţa celor două fete, ţâşnind în sus 
într-un zid compact de foc de smarald unduitor. 

Femeile trecură prin perdeaua de flăcări fără urmă de 
şovăială, dar se opriră când o zăriră pe Joan în armura ei. 


Se uitară una la alta vădit nedumerite. 

— Tu nu eşti muritoarea de argint. Cine eşti? întrebă una 
din ele. 

— Asta e casa mea şi cred că eu ar trebui să întreb asta, 
spuse Joan cu asprime. 

Se întoarse într-o parte, cu umărul stâng spre femei, 
ţinându-şi sabia cu ambele mâini, vârful acesteia descriind 
încet cifra opt între cele două războinice. 

— Stai deoparte! Nu avem nimic cu tine, zise una. 

Joan ridică sabia, apropiindu-i mânerul de faţă, vârful 
lamei lungi fiind îndreptat în sus. 

— Voi veniţi în casa mea şi-mi spuneţi să stau deoparte, 
zise ea neîncrezătoare. Cine sunteţi... ce sunteţi voi? 
întrebă ea. 

— Noi suntem disir, rosti încet femeia cu sabie şi suliță. 
Suntem aici pentru Scathach. N-avem treabă decât cu ea. 
Dar, dacă stai în calea noastră, vom avea şi cu tine. 

— Umbra e prietena mea, spuse Joan. 

— Inseamnă că şi tu eşti duşmanul nostru. 

Fără niciun avertisment, valkiriile atacară în acelaşi timp, 
una lovind cu sabia şi sulița, cealaltă cu sabia şi cu toporul. 
Sabia grea a lui Joan izbi, metalul scrâşni, mişcarea fiind 
aproape prea rapidă ca să poată vedea cineva cum bloca 
ea loviturile săbiilor adverse, devia traiectoria toporului şi 
făcea fărâme sulița. 

Femeile disir se retraseră şi se îndepărtară una de alta 
până ce ajunseră de o parte şi de cealaltă a lui Joan. Ea 
trebuia să întoarcă mereu capul, ca să le poată urmări pe 
amândouă. 

— Lupţi bine. 

Buzele lui Joan se retraseră dezvelindu-i dinţii într-un 
zâmbet sălbatic. 

— Am avut cel mai bun profesor. Scathach în persoană 
m-a instruit. 

— Mi s-a părut mie că recunosc acest stil, spuse cea de-a 
doua dis. 

Doar ochii cenuşii ai lui Joan se mişcară în timp ce le 
urmărea pe cele două femei disir. 


— Nu credeam că am un stil. 

— Nici Scathach nu credea. 

— Cine eşti tu? întrebă femeia dis din dreapta. În toată 
viaţa mea, am cunoscut foarte puţini luptători care ar fi 
putut să ne ţină piept. Şi niciunul dintre aceştia nu era om. 

— Sunt loana d'Arc, răspunse ea simplu. 

— Nu am auzit niciodată de tine, spuse dis şi, în vreme 
ce aceasta vorbea, sora ei care se afla în stânga lui Joan îşi 
trase braţul înapoi şi se pregăti să arunce sulița... 

Arma fu cuprinsă de limbi de foc strălucitoare, de culoare 
albă. 

Cu un urlet sălbatic, femeia aruncă sulița într-o parte; 
până ce aceasta atinse pământul, mânerul de lemn al 
armei era doar cenuşă, iar vârful metalic foarte ascuţit se 
topea într-o băltoacă efervescentă. 

Stând pe ultima treaptă a scării, Sophie clipi de câteva 
ori, surprinsă. Nu avusese idee că putea să facă una ca 
asta. 

Valkiria din dreapta lui Joan se năpusti, sabia şi toporul 
încrucişându-se şi tăind aerul din faţa ei cu un vâjâit mortal, 
distrugând sabia lui Joan, facând-o să se retragă sub 
violentul atac. 

Cea de-a doua dis se repezi spre Sophie. 

Faptul că se străduise să aprindă mânerul suliţei şi 
topirea vârfului o epuizaseră, aşa că se rezemă balustradă. 
Dar trebuia să o ajute pe Joan; trebuia să ajungă la Josh. 
Apăsându-şi cu putere partea inferioară a încheieturii, 
Sophie încercă să invoce puterea Magiei Focului pe care o 
deţinea. Fuioare de fum începură să i se strecoare printre 
degete, dar nu era nici urmă de foc. 

Femeia dis înaintă cu paşi mari până ajunse chiar în faţa 
fetei. Sophie stătea pe o treaptă a scării, iar feţele celor 
două erau aproape la acelaşi nivel. 

— Deci tu eşti muritoarea de argint pe care Magicianul 
englez o vrea cu atâta disperare. 

In spatele măştii de metal, ochii indigo ai valkiriei erau 
dispreţuitori. 

După ce, înfiorată, trase adânc în piept o gură mare de 


aer, Sophie îşi îndreptă umerii. Cu pumnii strânşi, îşi întinse 
ambele braţe. Ţinându-şi ochii închişi, respirând adânc, 
încercând să-şi liniştească bătăile nebuneşti ale inimii, văzu 
cu ochii minţii nişte mănuşi de foc; se văzu pe sine cum îşi 
pune palmele una peste alta şi formează o minge de foc ca 
un aluat, iar apoi cum aruncă mingea în persoana care 
stătea în faţa ei. Dar, când deschise ochii, doar nişte foarte 
mici urme de flăcări albastre, transparente se vedeau 
jucând pe pielea ei. Işi lovi palmele una de alta şi scântei 
începură să danseze blând peste zalele armurii femeii dis. 

Aceasta îşi bătu uşor cu sabia mâna înmănuşată. 

— Trucurile tale amărâte cu focul nu mă impresionează. 

Un bubuitură îngrozitoare dinspre bucătărie scutură din 
nou casa. Candelabrul ornat din mijlocul holului începu să 
se balanseze dintr-o parte în alta, scoțând sunete cristaline 
în timp ce umbrele jucau pe pereţi. 

— Josh, şopti Sophie. Frica ei se transformă în furie: 
această creatură o împiedica să ajungă la fratele ei. lar 
mânia îi alimentă forţa. Amintindu-şi ce făcuse Saint- 
Germain pe acoperiş, fata îşi fixă arătătorul spre femeia dis 
şi-şi dezlănţui furia într-o singură rază cu ţintă precisă. 

O săgeată de foc dens, cam afumată, galben-întunecată 
ţâşni din degetul lui Sophie şi explodă la contactul cu zalele 
armurii  valkiriei. Focul se răspândi peste armura 
luptătoarei, iar forţa loviturii o facu să cadă în genunchi. 
Strigă un cuvânt de neînțeles, care sună ca urletul unui lup. 

In cealaltă parte a holului, Joan profită de acest moment 
de confuzie şi îşi înteţi atacul asupra adversarei sale, 
facând-o să dea înapoi, spre locul în care fusese uşa. Cele 
două femei erau la fel de puternice şi, în vreme ce sabia lui 
Joan era mai lungă şi mai grea decât a adversarei sale, dis 
avea avantajul că mânuia două arme. În plus, trecuse mult 
timp de când Joan purtase armură şi luptase cu o sabie. 
Simţea cum muşchii umerilor o ustură, iar şoldurile şi 
genunchii o dureau din pricina greutăţii metalului pe care-l 
căra. Trebuia să termine asta odată. 

Valkiria căzută la pământ se ridică în picioare în faţa lui 
Sophie. Partea din faţă a armurii preluase întreaga forţă a 


săgeţii de foc, iar zalele se topiseră şi curgeau precum o 
ceară moale. Luptătoarea apucă o bucată din armură şi şi-o 
smulse de pe trup, azvârlind-o deoparte. Veşmântul de sub 
armură, simplu şi alb, era carbonizat şi înnegrit, cu bucăţi 
mari şi scânteietoare de metal topit în țesătură. 

— Fetiţo, şopti dis, te voi învăţa să nu te mai joci 
niciodată cu focul. 


Capitolul Treizeci şi Unu 


Limba lipicioasa a lui Nidhogg se întindea prin aer către 
Scathach, care era încă ţintuită de peretele bucatariei, 
ţinută strâns în ghearele creaturii. Razboinica se lupta în 
tacere, străduindu-se să se elibereze din strânsoarea 
monstrului, răsucindu-se dintr-o parte în alta, tocurile 
cizmelor sale agăţându-se şi cautând un punct de sprijin 
pe pardoseala cu dale alunecoase. Cu braţele ţintuite de o 
parte şi de cealalta a corpului, nu avea cum să folosească 
sabiile ei scurte. 

Josh îşi dadea seama că, dacă ar fi ezitat chiar şi o 
clipa, nu ar fi putut duce la bun sfârşit ceea ce intentiona 
să facă. Duhoarea creaturii îi făcea rău la stomac, iar 
inima îi bubuia atât de tare că abia putea să mai respire. 

Limba bifurcată trecu peste masă, lăsând o arsură 
adancă în lemn. Trecu printr-un scaun de lemn în timp ce 
se îndrepta chiar spre capul Razboinicei. 

Tot ce avea de făcut, se straduia să-şi amintească 
Josh, era să se gândească la sabia lui ca la fotbal. 
Ţinând-o pe Clarent strâns cu ambele mâini, sus, 
deasupra capului, aşa cum îi aratase Joan mai devreme, 
el se repezi cu o mişcare pe care antrenorul de la ultima 
şcoală pe care o frecventase încercase un întreg semestru 
şi nu reuşise să-l înveţe. 

Dar, chiar în timp ce sărea, îşi dădu seama că nu 
calculase bine. Limba se mişca prea repede, iar el era 
prea departe. Cu un ultim efort disperat, aruncă sabia. 

Latul săbiei lovi partea laterală a limbii cărnoase a lui 
Nidhogg. Şi se lipi rapid. 

Anii de antrenamente taekwondo îşi spuseră cuvântul 
când Josh se prăbuşi pe dalele pardoselii. Lovi cu putere 
podeaua, dar reuşi să se sprijine în palmă, trimiţându-şi 
trupul într-o rostogolire perfectă care-l puse înapoi pe 
picioare... la câţiva centimetri de limba cărnoasă din care 
picura acid. Şi de sabie. 

Reuşind s-o apuce de mâner, îşi folosi toată puterea ca 


să o dezlipească de limbă - aceasta se desprinse cu un 
sunet de scai lipicios, iar limba sfarâi şi sâsâi în timp ce se 
retrăgea în gura monstrului. Josh ştia că, dacă s-ar fi oprit, 
şi el, şi Scatty ar fi fost morţi. Înfipse vârful lui Clarent mai 
întâi în braţul monstrului, chiar deasupra articulației 
încheieturii. Pe când lama se afunda uşor în pielea ca de 
aligator, începu să vibreze cu un sunet ascuţit, insuportabil, 
o vibraţie care punea la grea încercare dinţii lui Josh. Simţi 
un flux de căldură scurgându-i-se prin braţ, până în piept. O 
clipă mai târziu, un val de forţă şi de energie facu să-i 
dispară ca prin minune toate grijile şi durerile. Aura lui se 
ivi strălucitoare, orbitoare ca aurul, iar pe sabia cenușie de 
piatră se formă un ornament din raze de lumină care se 
încolăciră în jurul ei când o smulse cu putere din carnea 
creaturii. 

— Ghearele, Josh! Taie-i ghearele, mormăi Scathach în 
vreme ce Nidhogg o zgâlţâi puternic. 

Cele două săbii îi căzură din mâini şi zăngăniră pe 
pardoseală. 

Josh lovi cu forţă monstrul, încercând să-i taie una dintre 
gheare, dar sabia grea de piatră se roti în ultimul moment 
şi ricoşă de piciorul creaturii fară să o rănească. Încercă din 
nou, iar de această dată sabia scoase scântei la contactul 
cu pielea blindată a creaturii. 

— Hei! Ai grijă, şuieră Scathach în momentul în care 
sabia care se balansa ajunse primejdios de aproape de 
capul ei. Asta-i una dintre puţinele arme care mă pot ucide. 

— lartă-mă, bombăni Josh printre dinţii încleştaţi. Nu am 
mai făcut aşa ceva până acum. Lovi din nou, cu putere, 
gheara. Câteva scântei zburară spre faţa Războinicei. De 
fapt, de ce vrem o gheară? mormăi el, încercând să 
ciopârţească pielea dură precum fierul. 

— Poate fi omorât doar cu una dintre propriile sale 
gheare, spuse Scathach cu o voce surprinzător de calmă. 
Fereşte-te! Înapoi! 

Josh se răsuci chiar în momentul în care capul uriaş al 
monstrului se repezise din nou prin zidul distrus al casei, 
limba lui albă ţâşnind iarăşi în încăpere. Venea după el. Se 


mişca prea repede; nu avea unde să se ducă - şi, dacă s-ar 
fi mişcat, nu ar fi făcut altceva decât să o lovească pe 
Scatty. Proptindu-se bine pe picioare, ţinând strâns cu 
ambele mâini mânerul lui Clarent, îşi ridică sabia la nivelul 
chipului. Inchise ochii în faţa imaginii de coşmar care se 
apropia - şi imediat îi deschise din nou. Dacă urma să 
moară, avea să o facă cu ochii deschişi. 

Parcă juca un joc video, se gândi el, cu excepţia faptului 
că acest joc era mortal. Aproape cu încetinitorul, văzu cele 
două capete ale limbii bifurcate înfaşurându-se în jurul 
săbiei - de parcă ar fi avut intenţia să o smulgă din mâna 
lui Josh. Işi spori strânsoarea, hotărât să nu lase sabia din 
mână. 

Când limba creaturii atinse sabia de piatră, efectul fu 
instantaneu. 

Creatura îngheţă, apoi începu să se scuture şi să sâsâie 
ca aburul sub presiune. Acidul de pe limba monstrului 
sfărâia pe lama săbiei în timp ce aceasta tremura în mâna 
lui Josh, vibrând ca un diapazon, din ce în ce mai caldă, 
după aceea fierbinte, ca mai apoi să înceapă a străluci cu o 
lumină albă, desăvârşită. Îşi închise strâns ochii... 

„„.Şi, în spatele pleoapelor coborâte, Josh zări ca prin vis o 
serie de imagini: priveliştea unui ţinut distrus, în ruine şi 
imaginea unor pietre înnegrite punctată din loc în loc cu 
băltoace de lavă roşie, clocotitoare, în timp ce deasupra 
cerul fierbea de nori murdari, din care curgeau cenuşă şi 
zgură. Intinzându-se până dincolo de cer, atârnate printre 
nori, se vedeau rădăcinile a ceea ce părea a fi un copac 
uriaş. Din ele curgea cenuşă albă, amară: se dezintegrau, 
se uscau, mureau... 

Smucindu-se, Nidhogg îşi eliberă limba înnegrită. 

Josh îşi pierdu răsuflarea şi deschise ochii chiar în 
momentul în care aura lui se aprinse din nou, mai 
puternică, mai strălucitoare, de data asta orbindu-l. 
Panicat, agitându-şi sabia în faţă, facu câţiva paşi înapoi 
până ce atinse cu omoplaţii peretele bucătăriei. Continuă 
să clipească furios, simțind nevoia să se frece la ochi, dar 
nu îndrăznea să dea drumul săbiei. Peste tot în jurul lui 


auzea cum cădeau pietre, cum crăpa tencuiala, cum 
scârţâia şi se rupea lemnul şi îşi băgă capul între umeri 
aşteptând să se prăbuşească ceva peste el. 

— Scatty? strigă Josh. 

Dar nu veni niciun răspuns. 

Strigă mai tare. 

— Scatty! 

Incercând cu greu să distingă ceva, clipind des din cauza 
umbrelor care-i jucau în faţa ochilor, îl văzu pe monstru 
cum o trăgea pe Scathach afară din casă. Limba lui, acum 
neagră şi maronie, atârna inertă într-o parte. Ţinând-o 
strâns pe Războinică, aproape s-o zdrobească, creatura se 
întoarse şi îşi facu loc prin grădina devastată, coada sa 
lungă rupând bucăţi mari din peretele casei, spulberând 
singura fereastră care rămăsese neatinsă. Apoi, monstrul 
se ridică pe picioarele din spate, ca o iguană, şi tropăi pe 
alee, aproape călcând în picioare silueta în armură albă de 
zale care stătea de pază. Fără nici o ezitare, silueta dispăru 
imediat după plecarea creaturii. 

Josh se împletici prin gaura din peretele casei şi se opri. 
Aruncă o privire peste umăr. Bucătăria odată atât de 
îngrijită era acum o ruină. Apoi, se uită la sabia din mâna lui 
şi zâmbi. El îl oprise pe monstru. Zâmbetul i se transformă 
într-un rânjet larg. El îl alungase şi o salvase pe sora lui şi 
pe toţi ceilalţi din casă... cu excepţia lui Scatty. 

După ce trase o gură zdravănă de aer, Josh sări peste 
trepte şi alergă până la marginea grădinii şi apoi pe aleea 
de afară, urmărindu-l pe monstru. 

— Nu pot să cred că fac asta, mormăi el. Nici măcar nu o 
plac pe Scatty. Ei bine... nu atât de mult, se corectă el. 


Capitolul Treizeci şi Doi 


Niccolò Machiavelli fusese întotdeauna un om prudent. 

Supravieţuise şi chiar prosperase la periculoasa şi 
mortala Curte Medici din Florenţa secolului al XV-lea, o 
perioadă în care intriga era un mod de viaţă, iar moartea 
violentă şi asasinatul erau lucruri obişnuite. Cartea sa cea 
mai rtinoscută, Principele, a fost una dintre primele care 
insinuau că viclenia, minciunile şi trădarea erau mijloace 
perfect acceptabile pentru un domnitor. 

Machiavelli era un supravieţuitor pentru că era subtil, 
precaut, inteligent şi, mai presus de toate, viclean. 

Deci ce fusese în mintea lui când apelase la disir? 
Valkiriile nu aveau în limba lor un echivalent pentru „subtil” 
şi nu ştiau semnificaţia cuvântului „prudenţă”. Ideea lor 
despre inteligenţă şi viclenie a fost să-l aducă pe Nidhogg - 
un monstru primitiv, pe care nu-l puteau ţine sub control - 
în inima unui oraş modem. 

lar el le îngăduise să o pună în aplicare. 

Acum, pe străzi se auzeau zgomote de sticlă spartă, lemn 
crăpat şi pietre care se rostogoleau. Fiecare alarmă de la 
maşinile şi casele din cartier o luase razna şi luminile erau 
aprinse în toate celelalte case de pe stradă, deşi nimeni nu 
se aventurase încă afară. 

— Ce se întâmplă acolo? se întrebă cu voce tare 
Machiavelli. 

— Nidhogg o devorează pe Scathach? sugeră absent 
Dee. 

Telefonul lui mobil începu să bâzâie, distrăgându-i 
atenţia. 

— Nu, nu cred asta! strigă deodată Machiavelli. Deschise 
portiera maşinii, sări afară, îl apucă de guler pe Dee şi-l 
trase după el în noapte. Dagon! Afară! 

Dee încercă să se ridice pe picioare, dar Machiavelli 
continuă să-l tragă după el, departe de maşină. 

— Ţi-ai ieşit din minţi? ţipă doctorul. 

Deodată, se auzi un zgomot puternic de sticlă spartă în 


momentul în care Dagon se aruncă prin parbriz. El se 
rostogoli pe capotă şi ateriză lângă Machiavelli şi Dee, dar 
Magicianul nu aruncă nici măcar o privire în direcţia lui. 
Văzuse ce îl speriase pe italian. 

Nidhogg venea în fugă pe aleea îngustă, îndreptându-se 
către ei, ridicat pe cele două picioare din spate. O fiinţă cu 
părul roşu atârna fară vlagă între ghearele membrelor 
superioare ale monstrului. 

— Înapoi! strigă Machiavelli, aruncându-se la pământ şi 
trăgându-l pe Dee după el. 

Nidhogg călcă peste maşina de fabricaţie germană, 
neagră şi lungă. Un picior îi ateriză chiar în mijlocul capotei 
automobilului, facându-l una cu pământul. Geamurile 
trosniră, sticla împrăştiindu-se peste tot ca şrapnelul în 
timp ce maşina se strivi la mijloc, roţile din faţă şi din spate 
ridicându-se de pe pământ. 

Creatura dispăru în noapte. 

O clipă mai târziu, o dis înveşmântată în alb trecu 
aproape în zbor peste resturile maşinii, evitând-o printr-un 
sigur salt, urmărind creatura. 

— Dagon? şopti Machiavelli rostogolindu-se. Dagon, unde 
eşti? 

— Sunt aici. Şoferul se ridică sprinten în picioare, 
îndepărtându-şi cu mâna cioburile de sticlă spartă de pe 
costumul negru. Îşi scoase ochelarii de soare, care erau 
crăpaţi, şi-i aruncă pe jos. Culorile curcubeului trecură 
peste ochii rotunzi care nu clipeau niciodată. O ţinea pe 
Scathach, spuse el  lărgindu-şi cravata neagră şi 
descheindu-şi primul nasture de la cămaşa albă. 

— E moartă? întrebă Machiavelli. 

— Nu voi crede că Scathach e moartă până nu voi vedea 
cu ochii mei. 

— De acord. De-a lungul anilor au fost mult prea multe 
zvonuri despre moartea ei. Şi, de fiecare dată, ea îşi face 
apariţia din nou! Trebuie să-i vedem cadavrul. 

Dee se ridică dintr-o băltoacă plină cu noroi; bănuia că 
Machiavelli l-ar fi împins intenţionat în ea. Îşi scurse apa din 
pantof. 


— Dacă e prizoniera lui Nidhogg, atunci Umbra e moartă. 
Am reuşit. 

Ochii de peşte ai lui Dagon se plecară pentru a-l privi pe 
Magician în faţă. 

— Neghiob arogant şi îngust la minte! Ceva din interiorul 
casei l-a speriat şi l-a pus pe fugă pe Nidhogg - de asta 
fuge şi nu poate fi vorba de Umbră, pentru că a capturat-o. 
Şi, nu uita, asta e o creatură care nu ştie ce-i frica. Trei disir 
au intrat în clădirea aceea - şi numai una a mai ieşit! Ceva 
groaznic s-a întâmplat acolo, înăuntru. 

— Dagon are dreptate: e un adevărat dezastru. Trebuie 
să ne schimbăm complet strategia. Machiavelli se întoarse 
spre şoferul său. Ţi-am promis că, dacă zeițele dau greş, 
atunci Scathach va fi a ta. 

Dagon încuviinţă. 

— Şi tu ţi-ai respectat întotdeauna cuvântul. 

— Ai fost alături de mine timp de aproape patru sute de 
ani. Mi-ai fost întotdeauna loial şi-ţi datorez atât viaţa, cât şi 
libertatea. Te eliberez din serviciul meu, spuse oficial 
Machiavelli. Găseşte corpul Umbrei... şi, dacă e încă în 
viaţă, atunci fă ceea ce trebuie să faci. Du-te acum... şi 
fereşte-te de primejdii, bătrâne prieten! 

Dagon le întorse spatele. Apoi, se opri brusc şi se uită în 
urmă, la Machiavelli. 

— Cum mi-ai spus? 

Machiavelli zâmbi. 

— Bătrâne prieten. Ai grijă, zise el cu blândeţe. Umbra e 
mai mult decât periculoasă şi mi-a ucis prea mulţi prieteni. 

Dagon dădu din cap. Se descălţă de pantofi şi de şosete, 
lăsând la iveală nişte picioare cu trei degete membranate. 

— Nidhogg se va îndrepta spre râu, unde se simte în 
siguranţă. Pe neşteptate, gura plină de dinţi a lui Dagon se 
deschise în ceea ce ar fi putut fi un zâmbet. Şi apa e mediul 
meu de viaţă. 

Apoi, fugi în noapte, picioarele lui goale lipăind pe 
trotuar. 

Machiavelli aruncă o privire îndărăt, către casă. Dagon 
avea dreptate, ceva îl îngrozise pe Nidhogg. Ce se 


întâmplase acolo? Şi unde erau celelalte două disir? 

Paşi se auziră tropăind pe asfalt şi, dintr-odată, Josh 
Newman apăru gonind pe alee, sabia de piatră pe care o 
ţinea în mână împrăştiind mănunchiuri de foc auriu. Fără se 
se uite în stânga sau în dreapta, ocoli maşina distrusă şi o 
luă pe urma zgomotului făcut de alarmele maşinilor, care 
se declanşau la trecerea monstrului. 

Machiavelli se uită la Dee. 

— Bănuiesc că acesta era puştiul american? 

Dee încuviinţă. 

— Ai văzut ce ţinea în mână? Părea o sabie, spuse el 
încet. O sabie de piatră? Nu e Excalibur? 

— Nu, nu e Excalibur, zise scurt Dee. 

— Era, cu siguranţă, o sabie de piatră cenuşie. 

— Nu era Excalibur. 

— De unde stii? întrebă Machiavelli. 

Dee băgă mâna sub haină şi scoase de acolo o sabie 
scurtă, de piatră, la fel ca aceea pe care o ţinea Josh. Sabia 
fremăta, vibra aproape imperceptibil. 

— Ştiu, pentru că asta e Excalibur, zise Dee. Băiatul ţinea 
în mână sabia geamănă, Clarent. Noi am bănuit 
întotdeauna că e la Flamel. 

Machiavelli închise ochii şi-şi ridică faţa spre cer. 

— Clarent. Nu-i de mirare că Nidhogg a fugit din casă. 
Clătină din cap. Ar putea să se întâmple ceva mai rău decât 
atât în noaptea asta? 

Telefonul mobil al lui Dee băzâi din nou şi amândoi 
bărbaţii tresăriră. Magicianul aproape că îl rupse în două 
când îl deschise. 

— Ce e? mărâi el. Ascultă un moment, apoi închise foarte 
grijuliu telefonul şi, când vorbi din nou, vocea lui abia se 
auzea, fiind aproape o şoaptă: Perenelle a scăpat. E liberă 
în Alcatraz. 

Clătinând din cap, Machiavelli se întoarse şi porni pe 
alee, îndreptându-se înapoi spre Champs-Elysées. Acesta 
era răspunsul la întrebarea lui. Ceva mai rău tocmai se 
întâmplase în noaptea aceea - ceva mult mai rău. Nicholas 
Flamel îl înspăimânta pe Machiavelli, dar Perenelle îl 


îngrozea de-a dreptul. 


Capitolul Treizeci şi Trei 


— Nu sunt o fetiţă! Sophie Newman era furioasă. Şi ştiu 
mai mult decât magia Focului. Disir. Numele îi veni brusc în 
minte şi, dintr-o dată, Sophie ştiu tot ce ştia şi Vrăjitoarea 
din Endor despre aceste fiinţe. Vrăjitoarea le dispreţuia. 
Ştiu cine sunteţi, spuse scurt, ochii ei strălucind cu o 
neplăcută nuanţă argintie. Valkirii. 

Chiar şi printre Străbuni, disir erau diferite. Ele nu 
trăiseră niciodată pe Danu Talis, ci rămăseseră în ţinuturile 
nordice îngheţatede la capătul lumii, simțindu-se acasă 
printre vânturile aspre şi lapoviţă îngheţată. 

In secolele teribile care urmaseră după căderea lui Danu 
Talis, axa planetei se deplasase şi Marele Ingheţ pusese 
stăpânire pe cea mai mare parte a pământului. De la nord 
şi de la sud, sloiuri de gheaţă pluteau oriîncotro vedeai cu 
ochii, împingându-i pe muritori în interiorul centurii subţiri 
de verdeață care nu îngheţase, din jurul ecuatorului. 
Civilizaţii întregi  dispărură devastate de condițiile 
climaterice schimbătoare, de boli şi de foamete. Nivelul 
mărilor crescu, inundând oraşele de coastă, distrugând 
relieful în vreme ce, în interiorul ținutului, gheaţa 
devastatoare îndepărtase toate urmele oraşelor şi satelor. 

Disir descoperiră curând că abilităţile lor de a supravieţui 
în climatul nordic atât de aspru le oferea un avantaj 
deosebit faţă de diversele rase şi civilizaţii care nu reuşeau 
să facă faţă iernii veşnice atât de periculoase. Grupuri de 
disir sălbatice au revendicat în scurt timp cea mai mare 
parte din zonele nordice, înrobind oraşele care scăpaseră 
din calea gheții eterne. Acestea distrugeau fară milă pe 
oricine le stătea în cale şi, în scurtă vreme, disir au primit 
un al doilea nume: valkirii, Cele-Care-Preferau-Moartea. 

Foarte repede, valkiriile au ajuns să deţină controlul unui 
imperiu îngheţat, care cuprindea cea mai mare parte a 
emisferei nordice. Ele îşi fortau sclavii muritori să le 
venereze ca pe nişte zeități şi au ajuns chiar să ceară 
sacrificii. Răscoalele erau înăbuşite în mod brutal. Pe 


măsură ce Epoca de Gheaţă îşi întărea dominaţia, au 
început să privească tot mai departe spre sud, 
concentrându-şi atenţia asupra rămăşiţelor civilizaţiei care 
mai luptau pentru supravieţuire. 

Imagini se învălmăşeau şi dănţuiau în capul ei şi Sophie 
văzu cum domnia clanului disir se sfârşise într-o singură 
noapte. Ştia acum ce se întâmplase cu milenii în urmă. 

Vrăjitoarea din Endor se folosise de respingătorul Străbun 
Cronos®, care putea chiar să se deplaseze în timp. Fusese 
nevoită să-şi sacrifice ochii pentru a putea vedea fuioarele 
răsucite ale timpului, dar era o jertfa pe care nu o regretase 
niciodată. Cutreierând zece mii de ani prin timp, ea alesese 
câte un singur luptător din fiecare mileniu, apoi Cronos se 
întorsese în fiecare eră pentru a-i duce pe războinici înapoi 
în vremea Marelui Îngheţ. 

Sophie ştia că Vrăjitoarea ceruse în mod special ca 
propria ei nepoată, Scathach, să fie dusă înapoi în timp 
pentru a lupta cu clanul disir. 

Umbra fusese cea care condusese atacul asupra 
fortăreței lor, un oraş de gheaţă densă, aproape de capătul 
de sus al lumii. Ea o omorâse pe regina valkiriilor, 
Brunhilda, aruncând-o în inima unui vulcan în erupție. 

Până ce soarele se ridicase puţin deasupra orizontului, 
puterea valkiriilor fusese spulberată pentru totdeauna, 
oraşul lor îngheţat zăcea în ruine care se topeau şi doar 
foarte puţine Valkirii supravieţuiseră. Acestea fugiră într-un 
ţinut întunecat, înfricoşător, în care nici măcar Scathach nu 
s-ar fi aventurat. Femeile disir care supravieţuiseră au 
numit acea noapte Ragnarok, Amurgul Zeilor, şi au jurat 
răzbunare eternă Umbrei. 

Sophie îşi puse mâinile una peste alta şi un vârtej în 
miniatură apăru între palmele ei. Focul şi gheaţa le 
distruseseră pe valkirii în trecut. Ce s-ar întâmpla dacă ar 
folosi puţin din Magia Focului ca să încălzească vântul? 
Chiar în momentul în care acest gând îi trecea prin minte 
lui Sophie, dis facu un salt înainte, ţinând sabia cu ambele 


© Cronos, zeul timpului, în mitologia greacă, fiul lui Uranus şi al Geei, 
este cel mai tânăr dintre cei doisprezece titani. (n.tr.). 


mâini, sus, deasupra capului. 

— Dee te vrea în viaţă, dar nu a spus că te vrea şi 
teafară... mârâi aceasta. 

Sophie îşi duse mâinile spre gură, îşi apăsă degetul mare 
al mâinii stângi pe declanşatorul de la încheietură şi suflă 
cu putere. Micul vârtej se formă pe podea şi crescu. Săltă 
de la podea o dată, de două ori... apoi, o lovi pe dis. 

Sophie supraîncălzise aerul până ce deveni mai fierbinte 
decât un cuptor. Vârtejul arzător o cuprinse pe valkirie, o 
învârti de jur-împrejur, o răsuci pe toate părţile şi o aruncă 
sus, în aer. Ea se ciocni de candelabrul de cristal, spărgând 
toate becurile cu excepţia unuia singur. În întunericul 
neaşteptat, vârtejul care dansa de-a lungul pardoselii ardea 
cu sclipiri de foc oranj. Valkiria se prăbuşi la pământ, dar 
ţâşni imediat în picioare, chiar în clipa când cioburi de 
cristal căzură pe lângă ea ca o ploaie de sticlă. Pielea palidă 
îi era de un roşu aprins şi părea rău arsă de soare, 
sprâncenele ei blonde fiind complet părlite. Fără un cuvânt, 
lovi cu sabia, lama grea pătrunzând chiar prin balustradă 
spre mâna lui Sophie. 

— Scatty! 

Sophie auzi vocea fratelui ei care striga din bucătărie. 
Era în primejdie! 

— Scatty! îl auzi ea strigând din nou. 

Valkiria se repezi înainte. Încă un vârtej supraîncălzit o 
cuprinse, smulgându-i sabia din mână şi învârtind-o de 
colo-colo, trimiţând-o de-a rostogolul în sora ei, care o 
prinsese pe Joan într-un colţ şi o doborâăse, facând-o să 
cadă în genunchi în urma unui atac violent. Cele două disir 
se prăbuşiră la pământ într-un zăngănit de arme şi armuri. 

— Joan, fereşte-te! strigă Sophie. 

Aburi se scurseră de pe degetele fetei şi se răspândiră în 
spirale pe toată pardoseala; fâşii dense şi fuioare de fum se 
înfăşurară în jurul femeilor, prinzându-le pe amândouă în 
lanţuri de abur fierbinte. Îi trebui un enorm efort de voinţă, 
dar Sophie reuşi să îndesească ceața, făcând-o să se 
învârtă din ce în ce mai repede în jurul celor două disir care 
se zbăteau să scape, până ce fură înfăşurate într-un cocon 


gros ca o mumie, asemănător cu cel în care o învelise 
Vrăjitoarea. 

Sophie realiza că puterile îi slăbesc, epuizarea profundă 
făcându-o să simtă nisip în ochi şi umerii grei. Cu ultimele 
forţe, fata bătu din palme şi micşoră temperatura aerului 
din coconul de fum atât de repede încât îngheţă 
instantaneu, transformându-se într-un bloc de gheaţă dură, 
care pârâia. 

— Aşa. Ar trebui să vă simţiţi chiar ca acasă, şopti 
răguşită Sophie. 

Se prăbuşi brusc, apoi se strădui să se ridice în picioare şi 
se pregătea să se repeadă în bucătărie când Joan întinse 
mâna şi o opri. 

— Oh, n-o s-o faci! Eu, prima. 

Femeia făcu un pas spre uşa bucătăriei, apoi aruncă o 
privire peste umăr, spre blocul de gheaţă cu cele două disir 
parţial vizibile. 

— Mi-ai salvat viaţa, spuse ea încet. 

— Oricum, ai fi învins-o, zise Sophie încrezătoare. 

— Poate, încuviinţă Joan, sau poate că nu. Nu mai sunt 
atât de tânără cum am fost odinioară. Dar tu mi-ai salvat 
totuşi viaţa, spuse ea din nou, iar asta e o datorie pe care 
nu o voi uita niciodată. 

Întinzând mâna stângă, îşi puse palma pe uşa bucătăriei 
şi împinse uşor. Uşa se deschise. Apoi, se prăbuşi, ieşind 
din balamale. 


Capitolul Treizeci şi Patru 


Contele de Saint-Germain cobori tacticos scările după ce 
ieşise din studioul său, cu nişte mici căşti băgate în urechi 
şi cu ochii aţintiţi pe ecranul MFS-ului din mâinile lui. 
Încerca să creeze o listă: primele zece dintre liniile 
melodice preferate. G/adiator, fireşte... The Rock... Star 
Wars, dar numai prima... El Cid, desigur... The Crow, 
poate... 

Se opri la poadele scărilor şi îndreptă din reflex un tablou 
care atârna strâmb pe perete. Mai facu un pas şi-şi dădu 
seama că un disc de aur înrămat stătea şi el uşor într-o 
parte. Uitându-se pe coridor, observă dintr-o privire că 
toate tablourile atârnau în poziţii ciudate. Incruntându-se, 
îşi scoase căştile din urechi... 

Şi-l auzi pe Josh care striga numele lui Scatty... 

Şi auzi zăngănitul metalului... 

Şi realiză că aerul mirosea a vanilie şi lavandă... Saint- 
Germain o luă la fugă în jos, pe scări, până la următorul 
etaj. Il găsi pe Alchimist prăbuşit, epuizat, în uşa camerei 
sale, şi încetini pasul, dar Nicholas îi facu semn cu mâna să 
nu se oprească. 

— Repede, şopti el. Saint-Germain trecu în grabă pe 
lângă el, mai departe pe coridor şi pe scări... 

Holul era o ruină. 

Resturile uşii care dădea în hol atârnau scoase din 
balamale. Tot ce rămăsese din candelabrul vechi de cristal 
era un singur bec care bâzâia. Tapetul de pe perete 
spânzura în fâşii foarte lungi, răsucite, lăsând la iveală 
tencuiala crăpată de dedesubt. Stâlpii balustradei erau 
retezaţi, dadele pardoselii erau zgâriate şi ciobite. 

Şi mai era şi un bloc masiv de gheaţă exact în mijlocul 
holului. Saint-Germain se apropie prudent de el şi îşi plimbă 
degetele pe suprafaţa netedă. Era atât de rece încât pielea 
i se lipi de gheaţă. Reuşi să distingă două siluete 
înveşmântate în alb, încolăcite în interiorul blocului de 
gheaţă, având pe feţele îngheţate rânjete respingătoare; 


ochii lor albaştri, înfiorători îl urmăreau. 

Un lemn trosni în bucătărie, iar el se întoarse şi aruncă 
repede o privire în direcţia aceea, mănuși de flăcări dense, 
de culoare alb-albăstruie apărându-i pe mâini. 

Şi dacă Saint-Germain avea impresia că stricăciunile din 
hol erau teribile, nimic nu îl pregăti pentru dezastrul din 
bucătărie. 

Toată partea aceea a casei lipsea. 

Sophie şi Joan stăteau în mijlocul ruinelor. Soţia lui o 
ţinea strâns pe fata care tremura, sprijinind-o. Joan purta o 
pijama lucioasă, din satin de culoare albastră-verzuie şi 
ţinea încă sabia în mână, într-o mănuşă de metal. Se 
întoarse să se uite peste umăr, în timp ce soţul ei păşi în 
încăpere. 

— Ai pierdut toată distracţia, îi spuse ea în franceză. 

— Nu am auzit nimic, se scuză el în aceeaşi limbă. 
Povesteşte-mi! 

— Totul s-a terminat în câteva minute. Eu şi Sophie am 
auzit un zgomot în spatele casei. Am alergat jos chiar în 
momentul în care două femei îşi croiau drum prin uşa de la 
hol, distrugând-o. Erau disir, au spus că au venit după 
Scathach. Una m-a atacat pe mine, cealaltă şi-a concentrat 
atenţia asupra lui Sophie. Chiar dacă vorbea o variantă 
puţin cunoscută a limbii franceze, cobori vocea şi vorbi în 
şoaptă: Francis... fata asta. E extraordinară. Combină 
vrăjile: a folosit focul şi aerul ca să le învingă pe disir. Apoi, 
le-a imobilizat în aburi şi le-a îngheţat într-un bloc de 
gheaţă. 

Saint-Germain clătină din cap. 

— Este fizic imposibil să foloseşti mai mult de o vrajă în 
acelaşi timp... zise el, dar vocea i se pierdu treptat într-o 
şoaptă. 

Dovada puterilor lui Sophie se afla în mijlocul holului. 
Exista o legendă precum că cei mai puternici Străbuni 
puteau să folosească în vrăjile lor toate elementele 
simultan. Conform celor mai vechi mituri, aceasta era 
cauza - una dintre cauzele - scufundării lui Danu Talis. 

— Josh a dispărut. Dintr-odată, Sophie se eliberă din 


braţele lui Joan şi se întoarse cu faţa spre conte. Apoi, se 
uită peste umărul acestuia, acolo unde se afla Flamel, palid 
la faţă ca un mort, rezemat de tocul uşii. Ceva l-a luat pe 
Josh, spuse ea, speriată acum până la disperare. Şi Scatty a 
plecat după el. 

Alchimistul îşi târî picioarele până în mijlocul încăperii, îşi 
puse mâinile în jurul corpului ca şi cum ar fi îngheţat de frig 
şi se uită în jur. Apoi, se aplecă pentru a ridica din mijlocul 
dărâmăturilor, unde zăceau aruncate, săbiile scurte, 
identice ale Umbrei. Când se întoarse ca să se uite la 
ceilalţi, aceştia rămaseră surprinşi să vadă că ochii lui 
străluceau plini de lacrimi. 

— Îmi pare rău, zise el, nespus, nespus de rău. Eu am 
adus această teroare şi distrugere în casa voastră. E de 
neiertat. 

— Putem reconstrui totul, spuse Saint-German nepăsător. 
Asta ne va servi drept pretext ca să redecorăm. 

— Nicholas, i se adresă grav Joan, ce s-a întâmplat aici? 

Alchimistul trase singurul scaun din încăpere care mai 
rămăsese întreg şi se prăbuşi pe el. Se aplecă cu coatele pe 
genunchi, uitându-se la săbiile strălucitoare ale Umbrei, 
întorcându-le pe toate părţile. 

— Acele fiinţe din blocul de gheaţă sunt disir. Valkirii. 
Cele care i-au jurat război pe vecie lui Scathach, deşi ea nu 
mi-a spus niciodată de ce. Ştiu că au urmărit-o prin secole 
şi că s-au aliat întotdeauna cu duşmanii ei. 

— Ele au făcut asta? Saint-Germain se uită în jur, la 
bucătăria distrusă. 

— Nu. Dar, în mod clar, au adus ceva cu ele, ceva carea 
făcut asta. 

— Ce s-a întâmplat cu Josh? întrebă Sophie. 

Ea nu ar fi trebuit să-l lase singur în bucătărie, ar fi 
trebuit să aştepte împreună cu el. Ea ar fi învins pe oricine 
sau orice ar fi atacat partea din spate a casei. 

Nicholas ridică în sus arma lui Scathach. 

— Cred că ar trebui să întrebi ce s-a întâmplat cu 
Războinica. Vreme de secole, am ajuns să o cunosc, ea nu 
a lăsat niciodată săbiile din mână. Mă tem că a fost 


capturată... 

— Săbii... săbii... Sophie se trase mai departe de Joan şi, 
disperată, începu să caute printre dărâmături. Când am 
plecat la culcare, Josh tocmai se întorsese de la 
antrenamentul cu sabia pe care-l făcea cu Scatty şi Joan. 
Avea sabia de piatră pe care i-ai dat-o. Iscă un vânt ca să 
ridice o bucată mare de zidărie şi o aruncă apoi deoparte, 
descoperind podeaua de dedesubt. Unde era sabia? Fata 
simţi un licăr de speranţă. Dacă ar fi fost capturat, atunci, 
cu siguranţă, sabia ar fi fost pe podea. Îşi îndreptă umerii şi 
privi de jur-împrejurul camerei. Clarent nu e aici. 

Saint-Germain merse spre gaura unde fusese uşa din 
spate. Grădina era distrusă. O bucată mare de piatră fusese 
smulsă din fântâna arteziană şi bazinul era crăpat în două. 
Îi trebui un moment ca să recunoască bucata de metal în 
formă de U care fusese cândva poarta lui din spate. Numai 
atunci îşi dădu seama că întregul zid din spatele casei 
lipsea. Zidul înalt de aproape trei metri era acum abia ceva 
mai mult decât un ciot. Cărămizi strivite şi sparte erau 
împrăştiate peste tot în grădină, aproape ca şi cum zidul ar 
fi fost împins şi năruit din exterior. 

— Ceva mare - foarte mare - a fost în grădină, spuse el 
fără a se adresa cuiva în mod special. 

Flamel ridică capul. 

— Poţi să distingi vreun miros? întrebă el. 

Saint-Germain inspiră adânc. 

— Şarpe, spuse el hotărât. Dar acesta nu e izul lui 
Machiavelli. leşi în grădină şi trase o gură de aer proaspăt. 
E mai puternic aici. Apoi, începu să tuşească. Duhoarea 
asta e mai scârboasă, mult mai scârboasă... le strigă el. 
Acesta este mirosul unei creaturi foarte, foarte bătrâne... 

Atras de alarmele stridente ale maşinilor, Saint-Germain 
traversă grădina, se căţără pe zidul dărâmat şi se uită pe 
alee în stânga şi-n dreapta. Alarmele caselor şi maşinilor 
urlau, mai ales în stânga lui, iar în casele de la capătul 
străzii erau aprinse lumini. La capătul aleii înguste, zări 
resturile strivite ale unei maşini negre. 

— Orice o fi fost a atacat această casă, spuse el, 


repezindu-se înapoi în bucătărie. La capătul străzii se află o 
maşină de două sute de mii de euro care nu mai este bună 
decât de aruncat la fier vechi. 

— Nidhogg, şopti îngrozit Flamel. Dădu din cap; totul 
avea înţeles acum. Disir l-au adus pe Nidhogg, zise el. Apoi, 
se încruntă. Dar nici măcar Machiavelli nu ar fi adus aşa 
ceva într-un oraş atât de mare. El este mult prea prudent. 

— Nidhogg? întrebară Joan şi Sophie în acelaşi timp, 
uitându-se una la alta. 

— Gândiţi-vă la el ca la o combinaţie între un dinozaur şi 
un şarpe, le explică Flamel. Dar probabil mai bătrân decât 
planeta asta. Cred că a prins-o pe Scathach, iar Josh s-a dus 
după el. 

Sophie clătină hotărâtă din cap. 

— Nu ar face asta - nu ar putea -, şerpii îl îngrozesc. 

— Atunci, unde este? întrebă Flamel. Unde este Clarent? 
Asta e singura explicaţie: a luat sabia şi a plecat în 
căutarea Umbrei. 

— Dar l-am auzit strigând-o ca să-l ajute... 

— L-ai auzit când o striga pe nume. Se poate să fi strigat 
după ea. 

Saint-Germain încuviinţă. 

— Asta ar avea sens. Disir o voiau doar pe Scathach. 
Nidhogg a prins-o şi a luat-o la fugă. Josh trebuie să-l fi 
urmat. 

— Poate că l-a prins pe el şi ea a plecat după ei, sugeră 
Sophie. Acesta e genul de lucru pe care l-ar face. 

— Pe monstru nu-l interesează Josh. Ar fi fost destul să-l 
mănânce. Nu, el a plecat din proprie voinţă. 

— Asta demonstrează un mare curaj, zise Joan. 

— Dar Josh nu e curajos... începu Sophie. 

Chiar în vreme ce rostea aceste cuvinte, ştia că nu era 
adevărat în întregime. El o apărase întotdeauna la şcoală şi 
o protejase. Dar de ce s-ar fi dus el după Scatty? Ea ştia că 
nici măcar nu o plăcea. 

— Oamenii se mai schimbă, rosti Joan. Nimeni nu rămâne 
la fel. 

Zgomotul era mai puternic acum, o  cacofonie 


amestecată de sirene de poliţie, ambulanţă şi pompieri 
auzindu-se din ce în ce mai aproape. 

— Nicholas, Sophie, trebuie să plecaţi, spuse insistent 
Saint-Germain. Cred că suntem pe cale să fim vizitaţi de 
poliţie, de mulţi, foarte mulţi poliţişti care vor pune mult 
prea multe întrebări. lar noi nu avem nici un răspuns. Dacă 
ei vă găsesc aici - fără niciun fel de acte sau paşapoarte -, 
mă tem că vă vor reţine pentru interogatorii. Işi trase un 
portofel de piele care atârna agăţat de un lanţ lung ataşat 
de cureaua lui. Aveţi aici ceva bani. 

— Nu pot... începu Alchimistul. 

— Luaţi-i, insistă Saint-Germain. Nu folosiţi cărţile voastre 
de credit; Machiavelli vă poate da de urmă, continuă el. Nu 
am idee cât va sta poliţia pe aici. Dacă voi fi liber, ne 
întâlnim în seara asta, la ora şase, la piramida de sticlă din 
faţa Muzeului Luvru. Dacă la ora şase nu voi fi acolo, voi 
încerca să ajung la miezul nopţii sau, dacă nu reuşesc să 
ajung nici atunci, la ora şase mâine-dimineaţă. 

— Îţi mulţumesc, bătrâne prieten. Nicholas se întoarse 
spre Sophie. la-ţi repede hainele şi pe ale lui Josh, şi orice 
altceva ai nevoie; nu ne vom mai întoarce aici! 

— Te ajut eu, spuse Joan ieşind repede din cameră 
împreună cu Sophie. 

Alchimistul şi fostul lui ucenic stăteau printre ruinele din 
bucătărie, ascultând cum cele două femei urcau repede 
scările la etaj. 

— Ce ai de gând să faci cu blocul de gheaţă din hol? 
întrebă Nicholas. 

— Avem în pivniţă o mare ladă frigorifică. O să-l pun 
acolo până pleacă poliţia. Cât despre disir, crezi că au 
murit? 

— Disir sunt practic imposibil de ucis. Tu doar ai grijă ca 
gheaţa să nu se topească prea curând. 

— Într-o seară, o să-l duc cu maşina până la Sena şi o să-l 
arunc în râu. Cu puţin noroc, nu se va topi până la Rouen. 

— Ce ai de gând să le spui poliţiştilor - Nicholas făcu un 
semn cu mâna spre dărâmături - despre toate astea? 

— O explozie din cauza gazelor? sugeră Saint-Germain. 


— Pueril, zise Flamel cu un zâmbet, amintindu-şi ce 
spuseseră gemenii când el făcuse aceeaşi sugestie. 

— Pueril? 

— Extrem de pueril. 

— Atunci, cred că abia am ajuns acasă şi am găsit totul 
aşa, spuse el, şi este destul de aproape de adevăr. Nu am 
nici o idee cum s-a petrecut totul. Dintr-odată, rânji cu 
viclenie. Aş putea vinde povestea şi pozele unui ziar de 
scandal. „Forțe misterioase distrug casa starului rock.” 

— Toată lumea ar crede că a fost o găselniţă publicitară. 

— Da, aşa ar crede, nu-i aşa? Şi ştii ce: întâmplarea face 
că tocmai am scos un nou album. Asta va fi o reclamă 
grozavă. 

Uşa de la bucătărie se deschise, iar Sophie şi Joan intrară 
în cameră. Se schimbaseră amândouă în jeanşi şi hanorace 
şi purtau rucsacuri la fel. 

— Mă duc cu ei, spuse Joan înainte ca Saint-Germain să 
poată pune întrebarea care începuse să-i iasă de pe buze. 
Vor avea nevoie de un ghid şi de o gardă de corp. 

— Ar merita oare să-mi mai pierd timpul convingându-te 
să renunţi? întrebă contele. 

— Nu. _ 

— Nici nu credeam altceva. Işi îmbrăţişă soţia. Te rog, ai 
grijă, foarte multă grijă. Dacă Machiavelli şi Dee au fost în 
stare să le aducă pe disir şi pe Nidhogg în oraş înseamnă că 
sunt disperaţi. lar bărbaţii disperaţi fac lucruri prosteşti. 

— Da, spuse simplu Flamel. Da, aşa este. lar proştii fac 
greşeli. 


Capitolul Treizeci şi Cinci 


Josh se tot uita peste umăr, încercând să se orienteze. Cu 
fiecare pas, se îndepărta tot mai mult de casa lui Saint- 
Germain şi era îngrijorat că nu va mai găsi drumul înapoi. 
Dar nu se putea întoarce acum, nu putea să o lase pe 
Scatty în ghearele creaturii. Şi, atâta timp cât putea găsi 
Arcul de Triumf la capătul lui Champs-Elysées, îşi închipuia 
că va fi în stare să se întoarcă acasă. Până una, alta, tot ce 
trebuia să facă era să urmărească convoiul neîntrerupt de 
maşini de poliţie, maşini de pompieri şi ambulanţe care 
goneau pe strada principală, îndreptându-se în direcţie 
opusă celei în care fugea el. 

Incercă să nu se gândească prea mult la ce făcea, pentru 
că, dacă s-ar fi gândit - că urmăreşte prin Paris un monstru 
asemănător cu un dinozaur atunci s-ar fi oprit, iar Scatty 
ar... ei bine, el nu era sigur ce s-ar întâmpla cu Scatty. 
Orice ar fi, nu ar fi fost de bine. 

să-l urmărească pe Nidhogg era foarte simplu. Creatura 
fugea în linie dreaptă, călcând totul în picioare pe 
nenumăratele străduţe şi alei paralele cu Champs-Elysées. 
Lăsase în urma lui o grămadă de dărâmături, zdrobind totul 
pe o stradă laterală plină cu maşini parcate, chiar alergând 
peste acestea, deformându-le, aplatizându-le. În timp ce 
țâşni pe o alee îngustă, coada care-i flutura în spate izbi şi 
străpunse toate obloanele de oţel din faţa magazinelor care 
se aflau de o parte şi de cealaltă a străzii, spărgând 
geamurile pe care acestea le protejau. Alarmele prăvăliilor 
şi ale maşinilor se adăugară dezastrului. 

Deodată, ceva alb care strălucea în faţa lui îi atrase 
atenţia. 

Josh întrezărise pentru o clipă silueta înveşmântată în alb 
care stătea afară, lângă casa lui Saint-Germain. Bănuise că 
era unul dintre paznicii monstrului. lar acum, părea că şi 
aceştia urmăreau creatura... ceea ce însemna că o 
scăpaseră de sub control. Se uită în sus, încercând să 
estimeze ora. Chiar în faţa lui, pe cer începea să apară 


lumina răsăritului, ceea ce însemna că el fugea înspre est. 
Ce se va întâmpla când tot oraşul se va trezi şi va descoperi 
un monstru preistoric umblând ca turbat pe străzi? Ar fi fost 
panică; fără nici o îndoială, poliţia şi armata ar fi aduse 
acolo. Josh îl crestase cu sabia fără niciun rezultat - avea o 
presimţire funestă că gloanţele vor fi probabil la fel de 
inutile. 

Străzile se îngustau, devenind cu puţin mai mult decât 
nişte alei, iar creatura era forţată să încetinească în timp 
ce-şi făcea loc printre ziduri. Josh descoperi că ajunsese din 
urmă fiinţa înveşmântată în alb. El credea că e vorba de un 
bărbat, dar cu greu ar fi putut fi sigur de acest lucru. 

Alerga mai uşor acum, nici măcar nu gâfâia; credea că 
toate acele săptămâni şi luni de antrenamente pe terenul 
de fotbal îşi spuneau cuvântul. Pantofii lui nu făceau niciun 
zgomot pe străzi, iar el presupuse că fiinţa în alb nici măcar 
nu bănuia că ea şi monstrul erau urmăriţi. În definitiv, cine 
ar fi atât de nebun încât să fugă după un monstru, înarmat 
cu nimic altceva decât cu o sabie cu care să se apere? Cu 
toate acestea, pe măsură ce se apropia, putea vedea că 
fiinţa aceea avea, de asemenea, o sabie într-o mână şi ceva 
ce părea un ciocan enorm în cealaltă. Recunoscu arma din 
jocul video World of Warcraft: era un ciocan de război, o 
variantă feroce şi extrem de periculoasă a buzduganului. 
Apropiindu-se şi mai mult, descoperi că persoana aceea 
purta o armură de zale de culoare albă, cizme metalice şi 
un coif rotund, cu o plasă metalică de zale care-i acoperea 
gâtul. Într-un fel, nici măcar nu fu surprins. 

Apoi, pe neaşteptate, fiinţa se schimbă. 

Chiar în faţa ochilor lui, se transformă dintr-un războinic 
în armură într-o tânără femeie blondă, nu mult mai în 
vârstă decât el, îmbrăcată într-o jachetă de piele, jeanşi şi 
cizme. Doar sabia şi ciocanul de război din mâinile ei arătau 
că este o fiinţă neobişnuită. Se făcu nevăzută după colţul 
unei străzi. 

Josh încetini: nu voia să dea peste femeia cu sabia şi 
ciocanul. Şi, gândindu-se la acest lucru, bănui că probabil 
aceasta nu era deloc doar o tânără femeie. 


Se auzi o explozie de cărămidă şi sticlă înaintea lui, iar 
Josh mări din nou pasul şi se repezi după colţul străzii, apoi 
se opri. Creatura era blocată într-o alee. Josh se deplasă 
înainte cu grijă; părea că monstrul o luase în grabă pe ceea 
ce semăna cu o altă stradă dreaptă. Dar această stradă o 
cotea la capăt, apoi se îngusta, etajele de sus a două case 
aflate de o parte şi de cealaltă a străzii fiind proiectate în 
afară, deasupra  trotuarului. Monstrul se izbise în 
deschizătura dintre cele două case, smulgând câte o 
bucată mare din ambele clădiri. Încercând să treacă mai 
departe, se trezi deodată înţepenit acolo. Se zvârcoli dintr-o 
parte în cealaltă, o ploaie de cărămizi şi de sticlă căzând pe 
stradă. Ceva mişcare se întrezări la o fereastră din 
apropiere, iar Josh dădu cu ochii de un bărbat care trăgea 
cu ochiul din spatele uneia dintre ferestre, cu ochii mari şi 
cu gura căscată de groază, împietrit la vederea monstrului 
chiar la fereastra sa. O bucată de beton de mărimea unei 
canapele căzu în capul creaturii, dar aceasta nici nu păru 
măcar să observe. 

Josh nu ştia ce să facă. Trebuia să ajungă la Scatty, dar 
asta ar fi însemnat să se poată mişca în jurul monstrului, iar 
pentru asta pur şi simplu nu era destul spaţiu. Văzu cum 
femeia blondă aleargă pe alee. Fără şovăială, ea făcu un 
salt şi ajunse pe spatele monstrului, apoi începu să se 
caţere sprintenă spre capul acestuia, cu braţele întinse de o 
parte şi de alta a corpului, cu armele pregătite. 

Avea de gând să-l omoare, hotărî Josh cuprins de 
uşurare. Poate că, după aceea, va putea să se strecoare 
acolo şi să o ia pe Scatty. 

Călare pe gâtul gros al creaturii, femeia întinse mâna în 
jos şi lovi cu putere în trupul moale şi nemişcat al lui 
Scathach. 

Strigătul plin de groază al lui Josh se pierdu în urletul 
strident al sirenelor. 


— Domnule, trebuie să raportăm un... incident. Ofiţerul 
palid la faţă îi înmână telefonul lui Niccolò Machiavelli. 
Ofiţerul RAID a cerut să vă vorbească personal. 


Dee îl prinse de braţ pe bărbat şi-l întoarse spre el. 

— Ce este? întrebă el într-o franceză perfectă în timp ce 
Machiavelli asculta atent la telefon, cu un deget în ureche, 
încercând să vorbească mai tare ca să acopere zgomotul. 

— Nu sunt sigur, domnule. O greşeală, cu siguranţă. 
Ofiţerul de poliţie încercă un zâmbet nesigur. La câteva 
străzi mai încolo, oamenii ne anunţă că un... monstru este 
blocat într-o casă. E imposibil, ştiu... 

Vocea lui se stinse în vreme ce se întoarse pentru a se 
uita spre ceea ce fusese odată o casă masivă cu trei etaje, 
care avea acum o gaură făcută în una dintre laturi. 

Machiavelli îi aruncă telefonul înapoi ofițerului de poliţie. 

— Adu-mi o maşină! 

— O maşină? 

— O maşină şi o hartă, rosti el scurt. 

— Da, domnule. Puteţi să o luaţi pe a mea. 

Ofiţerul de poliţie fusese printre primii care veniseră la 
faţa locului, ca răspuns la o mulţime de apeluri de urgenţă 
primite de la cetăţeni foarte alarmaţi. Îi zărise pe 
Machiavelli şi pe Dee ieşind grăbiţi de pe aleea învecinată 
cu sursa zgomotului şi-i oprise, convins că aceştia erau 
implicaţi în ceea ce fusese raportat ca o explozie. 
Ameninţările sale se transformaseră însă în disperare când 
descoperise că bărbatul mai în vârstă, plin de noroi, cu 
părul alb şi îmbrăcat într-un costum uzat era de fapt şeful 
DGSE. 

Ofiţerul îi înmână cheile maşinii sale, precum şi o hartă 
Michelin”? boţită şi ruptă a centrului Parisului. 

— Mă tem că asta e tot ce am. 

Machiavelli i-o smulse din mână. 

— Eşti liber. Arătă cu un gest spre stradă. Du-te şi 
dirijează traficul; să nu laşi nici presa, nici civili pe lângă 
casă. Ai înţeles? 

— Da, domnule. Ofiţerul de poliţie se îndepărtă în goană, 
recunoscător că nu-şi pierduse slujba; nimeni nu voia să 
supere pe unul dintre cei mai puternici oameni din Franţa. 


7? Companie franceză care publică anual ghiduri, hărţi etc., începând 
din 1900, actualmente în douăsprezece ţări. (n.tr.). 


Machiavelli întinse harta pe capota maşinii. 

— Ne aflăm aici, îi explică el lui Dee. Nidhogg se 
îndreaptă direct spre est, dar, la un moment dat, va trebui 
să traverseze Champs-Elysées şi să o ia spre Sena. Dacă va 
continua pe traseul ăsta, am o bănuială destul de 
îndreptăţită că va ajunge - degetul lui împunse harta - 
aproape de locul acesta. 

Cei doi bărbaţi se urcară în mica maşină şi Machiavelli se 
uită o clipă în jur, încercând să-şi dea seama care erau 
comenzile. Nu-şi putea aminti când condusese ultima dată 
o maşină; Dagon avea întotdeauna grijă de acest lucru. In 
cele din urmă, cu un scrâşnet în cutia de viteze, reuşi să 
pună maşina în mişcare şi făcu o întoarcere ilegală care-i 
trimise derapând în cealaltă parte a şoselei, apoi, bubuind, 
pe Champs-Elysées, lăsând dâre de cauciuc pe unde 
treceau. 

Dee stătea tăcut pe locul de lângă şofer, cu o mână 
strânsă pe centura de siguranţă şi cu cealaltă sprijinită de 
bordul maşinii. 

— Cine te-a învăţat să conduci? întrebă el cu o voce 
tremurătoare în timp ce erau zgâlţâiţi după ce maşina se 
lovise de o bordură. 

— Karl Benz”, răspunse scurt Machiavelli. Cu foarte mult 
timp în urmă, adăugă el. 

— Şi câte roţi avea maşina aceea? 

— Trei. 

Dee închise strâns ochii în vreme ce treceau de o 
intersecţie, reuşind să evite în ultimul moment un camion 
greoi care mătura asfaltul. 

— Şi ce vom face când vom da de Nidhogg? întrebă el, 
concentrându-se asupra acestei probleme, încercând să se 
gândească la altceva, ca să nu mai fie atent la cât de 
groaznic conducea Machiavelli. 

— Asta e problema ta, ripostă Machiavelli. La urma 
urmei, tu eşti cel care l-a pus în libertate. 

— Dar tu le-ai invitat aici pe disir. Deci, parţial, este vina 


1 Karl Friedrich Michael Benz inginer german, pionier al 
automobilismului. (n.tr.). 


ta. 

Machiavelli apăsă cu putere frânele, făcând maşina să 
derapeze cu un scrâşnet prelung. Motorul se opri brusc, iar 
automobilul se zdruncină înainte de a încremeni pe loc. 

— De ce ne-am oprit? întrebă Dee. 

Machiavelli arătă spre geam. 

— Ascultă! 

— Nu pot auzi nimic din cauza sirenelor. 

— Ascultă, insistă Machiavelli. Ceva se apropie. Apoi, 
arătă spre stânga. Acolo. 

Dee lăsă în jos geamul maşinii. Peste zgomotul făcut de 
sirenele poliţiei, ambulanţei şi pompierilor, puteau auzi 
zgomotul pietrelor care se sfărâmau, al cărămizilor care 
cădeau şi scrâşnetul ascuţit de sticlă spartă... 


Fără să poată face nimic, Josh urmări cum femeia care 
stătea călare pe monstru lovi cu sabia în trupul lui Scatty. 

In momentul acela, creatura se scutură, încercând încă 
să se elibereze din clădirea care-l ţinea prizonier, iar lama 
sabiei rată ţinta, şuierând periculos de aproape pe lângă 
capul Războinicei care zăcea fără cunoştinţă. Căţărându-se 
mai sus pe gâtul gros al monstrului, femeia se prinse de o 
bucată de piele groasă, se aplecă într-o parte, peste un 
ochi enorm, fără pleoape şi o împunse pe Scatty cu vârful 
sabiei sale. Monstrul se mişcă din nou, iar sabia îl înţepă 
într-unul dintre picioare, aproape de gheara în care o ţinea 
pe Războinică. Monstrul nu reacţionă, dar Josh văzu cât de 
aproape ajunsese lama sabiei de Scatty. Femeia se aplecă 
din nou şi, de această dată, Josh înţelese că avea să o 
lovească pe Războinică. 

Trebuia să facă ceva! El era singura speranţă a lui Scatty. 
Nu putea doar să stea acolo şi să se uite cum o fiinţă pe 
care o cunoştea este ucisă. O luă la fugă. Acolo, în spatele 
casei, atunci când el tăiase monstrul cu sabia, nu se 
întâmplase nimic, dar atunci când înfipsese prima dată 
vârful sabiei sale în pielea groasă a acestuia... 

Ţinând-o strâns pe Clarent cu ambele mâini, aşa cum îl 
învățase Joan, Josh se pregăti pentru un ultim atac şi se 


repezi spre creatură. Simţi sabia bâzâind în mâinile lui chiar 
înainte de a o înfige în coada monstrului. 

In aceeaşi clipă, simţi o căldură care i se scurgea prin 
braţe şi-i creştea în piept. Aerul se umplu de o mireasmă 
îmbătătoare de portocale chiar o secundă înainte ca aura 
lui să pâlpâie scurt cu o lumină aurie, ca mai apoi să 
pălească până ce deveni aceeaşi strălucire roşcată- 
portocalie care se scurgea din bucata de sabie ce se vedea 
înfiptă în pielea groasă, cu proeminente a creaturii. 

Josh răsuci sabia Clarent, apoi o trase afară. În pielea 
brună-cenuşie a monstrului, rana arunca văpăi de un roşu 
aprins şi începu imediat să se întărească până ce se acoperi 
cu o crustă neagră. Dură o clipă până ce senzaţia trecu prin 
sistemul nervos primitiv al creaturii. Apoi, monstrul se 
ridică brusc pe picioarele din spate, şuierând şi ţipând în 
agonie. Se smuci violent din clădirea în care era blocat, 
ploaia neaşteptată de cărămizi, ţigle de pe acoperiş şi grinzi 
de lemn făcându-l pe Josh să se tragă îndărăt, în afara zonei 
periculoase. Se izbi de pământ, acoperindu-şi capul în timp 
ce resturi de zidărie cădeau peste tot în jurul lui. Se gândi 
că ar fi chiar norocos dacă ar fi ucis de o bucată de ţiglă. 
Mişcarea neaşteptată aproape că o făcu să cadă pe femeia 
din spatele monstrului. Balansându-se, ea scăpă ciocanul 
de război şi se prinse disperată de spatele creaturii ca să nu 
fie aruncată jos, chiar în faţa lui. Întins la pământ în vreme 
ce în jurul lui ploua cu cărămizi, Josh văzu cum crusta 
neagră şi groasă începe să se întindă pornind de la rană şi 
cuprinzând coada monstrului. Dihania se înălţă iarăşi pe 
picioarele din spate, apoi îşi croi drum direct prin colţul 
clădirii, se eliberă şi ieşi pe Champs-Elysées. Josh era 
uşurat să vadă că trupul fără vlagă al lui Scatty era încă 
prins între ghearele din faţă ale monstrului. 

Trăgând adânc aer în piept, Josh se ridică în picioare şi 
apucă sabia. Imediat, simţi o energie care-i trecu vibrând 
prin tot corpul, intensificându-i toate simţurile. Stătea în 
picioare, legănându-se, în timp ce puterea aceea nouă îi 
dădea energie; apoi, se întoarse şi o porni în grabă după 
monstru. Se simţea uimitor. Chiar dacă soarele nu răsărise 


încă, el vedea clar, deşi culorile erau cam şterse. Putea 
simţi nenumăratele miresme ale oraşului, dincolo de 
respingătoarea duhoare de şarpe a creaturii. Auzul său era 
atât de ascuţit, încât putea deosebi sirenele de la multe 
dintre serviciile de urgenţă; putea chiar să distingă 
alarmele fiecărei maşini în parte. De fapt, putea simţi toate 
neregularităţile asfaltului de sub picioarele sale prin tălpile 
de cauciuc ale pantofilor sport. Agită sabia în faţa lui. 
Aceasta vâjâi prin aer şi bâzâi, iar apoi, brusc, lui Josh i se 
păru că aude şoapte îndepărtate şi că distinge cuvinte pe 
care aproape că le putea înţelege. Pentru prima dată în 
viaţa lui, se simţi cu adevărat viu şi înţelese atunci că aşa 
trebuie să se fi simţit Sophie când fusese Trezită. Dar, cu 
toate că ea fusese speriată, confuză din cauza acelor 
senzaţii... el se simţea foarte bine. 
El voia asta. Mai mult decât orice altceva pe lume. 


Dagon se furişă pe alee, culese de pe jos ciocanul căzut 
al femeii dis şi plecă grăbit după băiat. 

Dagon văzuse strălucirea aurei acestuia şi ştiu că era cu 
adevărat puternică, chiar dacă posibilitatea ca băiatul şi 
fata să fie gemenii legendari era o cu totul altă chestiune. 
Cu siguranţă, Alchimistul, şi Dee păreau, de asemenea, 
convinşi că gemenii erau cei în cauză. Dar Dagon ştia că 
până şi Machiavelli - unul dintre cei mai inteligenţi muritori 
cu care avusese de-a face vreodată - era nesigur, iar 
imaginea scurtă a aurei băiatului, pe care o zărise, nu era 
destul ca să-l convingă de acest lucru. Aurele de aur şi de 
argint erau rare - deşi nu atât de rare precum aura neagră 
- şi Dagon întâlnise cel puţin patru serii de gemeni timp de 
secole, cu aure de soare şi de lună, la fel ca şi duzini de 
indivizi. Dar ceea ce nici Dee, nici Machiavelli nu ştiau era 
faptul că Dagon îi văzuse pe adevărații gemeni. 

El fusese pe Danu Talis chiar până la sfârşit, pentru 
Bătălia Finală. Purtase armura tatălui său în acea zi 
norocoasă, când toţi ştiau că soarta insulei era în cumpănă. 
Ca toţi ceilalţi, fugise plin de groază în timp ce lumini de 
argint şi de aur se revărsau din vârful Piramidei Soarelui, 


într-o manifestare de putere a elementelor primare. Magiile 
elementelor fundamentale  zăcuseră nefolosite pe 
străvechiul teritoriu şi izolaseră insula din centrul lumii. 

Dagon dormea foarte rar; nici măcar nu avea un pat. 
Precum un rechin, el putea să doarmă şi, în acelaşi timp, să 
se mişte. Visa foarte rar, dar, când se întâmpla să o facă, 
visele lui erau întotdeauna aceleaşi: un coşmar viu despre 
acele vremuri când cerurile ardeau cu lumini de aur şi 
argint şi lumea se sfârşise. 

Petrecuse mulţi ani în serviciul lui Machiavelli. Văzuse şi 
minuni, dar şi terori de-a lungul acelor secole şi, împreună, 
fuseseră prezenţi la cele mai semnificative şi mai 
interesante momente din istoria recentă a planetei. 

Şi Dagon începu să reflecteze că această noapte ar putea 
fi una dintre cele mai memorabile. 


* 


— Aşa ceva nu vezi în fiecare zi, mormăi Dee. 

Magicianul şi Machiavelli văzură cum Nidhogg se ivi dintr- 
o clădire de pe partea stângă a bulevardului Champs- 
Elysées, călcă în picioare copacii de pe marginea străzii şi 
traversă în goană şoseaua. O avea încă în gheare pe Scatty 
cea roşcată, iar femeia dis îi stătea agăţată în spate. Cei doi 
nemuritori văzură cum uriaşa coadă care se legăna 
transformă nişte semafoare într-o masă diformă de fiare, în 
timp ce creatura se năpusti pe altă stradă. 

— Se îndreaptă către fluviu, zise Machiavelli. 

— Mă întreb ce s-a întâmplat cu băiatul, gândi Dee cu 
voce tare. 

— Poate s-a rătăcit, începu Machiavelli, sau a fost călcat 
în picioare de Nidhogg. Sau poate nu, adăugă el în 
momentul în care Josh Newman trecu printre copacii smulşi 
din rădăcini şi ieşi la şosea. 

Băiatul se uită în stânga şi-n dreapta, dar nu era nici o 
maşină pe stradă şi nu se uită nici măcar în treacăt la 
maşina de poliţie prost parcată la bordură. Se repezi spre 
cealaltă parte a marelui bulevard, ţinând în mână sabia din 


care se scurgeau fuioare de fum auriu ce rămâneau în urma 
lui. 

— Băiatul e un supravieţuitor, spuse Dee cu admiraţie. ŞI 
curajos pe deasupra. 

Câteva secunde mai târziu, Dagon se ivi de pe una dintre 
străzile laterale, pe urmele lui Josh. Avea în mână un ciocan 
de război. Observându-i pe Dee şi pe Machiavelli care 
stăteau în maşină, înălţă cealaltă mână într-un gest care ar 
fi putut fi un salut sau un gest de rămas-bun. 

— Şi acum, ce facem? întrebă Dee. 

Machiavelli întoarse cheia în contact şi băgă în viteza 
întâi. Motorul mugi de cum apăsă pedala de acceleraţie la 
maximum, apoi maşina ţâşni înainte, se legănă puţin, apoi 
propulsorul urlă iarăşi când bărbatul apăsă pedala până la 
podea. 

— Rue de Marignan dă în Avenue Montaigne. Cred că pot 
ajunge acolo înaintea lui Nidhogg. Porni sirenele. 

Dee dădu din cap. 

— Poate ar trebui să te gândeşti să schimbi viteza. 
Buzele lui schiţară un zâmbet abia vizibil. Vei descoperi că 
maşina va merge mai repede dacă faci asta. 


Capitolul Treizeci Şase 


— Garajul tău nu e lipit de casă? întrebă Sophie, urcându- 
se pe locul din spate al unui micuţ Citroen 2CV şi 
aşezându-se în spatele lui Nicholas, care stătea în faţă, 
alături de Joan. _ 

— Acestea sunt nişte foste grajduri. In secolele trecute, 
grajdurile nu erau niciodată prea aproape de casă. Cred că 
celor bogaţi nu le plăcea să trăiască în miros de bălegar de 
cal. Nu e chiar atât de rău, deşi poate fi un mic 
inconvenient într-o noapte ploioasă, ştiind că trebuie să 
fugi vreo trei străzi până acasă. Dacă eu şi Francis ieşim 
seara, luăm metroul de obicei. 

Joan scoase încet maşina din garaj şi apoi întoarse spre 
dreapta, îndepărtându-se de casa avariată, care avea să fie 
în curând înconjurată de maşini de pompieri, ambulante, 
maşini de poliţie şi presă. După plecarea lor, Francis urcase 
sus să se schimbe; era sigur că toată publicitatea asta va 
face minuni în privinţa vânzărilor noului său album. 

— Vom traversa Champs-Elysées, apoi ne vom îndrepta 
spre fluviu, spuse Joan, conducând expertă Citroenul pe 
aleile înguste şi pietruite. Sunteţi siguri că Nidhogg se 
îndreaptă într-acolo? 

Nicholas Flamei oftă. 

— E doar o bănuială, admise el. Nu l-am văzut de fapt - nu 
am auzit de nimeni care să-l fi văzut sau care să fi avut de- 
a face cu el -, dar am întâlnit creaturi de acest fel în 
călătoriile mele şi toate sunt înrudite cu reptilele marine, ca 
mozazaurul'?. E speriat, poate e şi rănit. Se va îndrepta 
spre apă, căutând răcoare, mâl vindecător. 

Sophie se aplecă între scaunele din faţă. Se concentră 
intenţionat asupra lui Nidhogg, cercetând printre amintirile 
Vrăjitoarei, căutând ceva care ar fi putut să o ajute. Dar 
până şi Vrăjitoarea ştia prea puţine despre creatura 
primitivă, cu excepţia faptului că fusese ţinută prizonieră de 


72 Mozazaurii au fost nişte reptile marine mari din perioada 


mezozoică. (n.tr.). 


rădăcinile  Copacului Lumii, copacul pe care Dee îl 
distrusese cu... 

— Excalibur, şopti ea. 

Alchimistul se întoarse în scaun, ca să o privească. 

— Ce-i cu Excalibur? 

Sophie se încruntă, străduindu-se să-şi amintească. 

— Josh mi-a spus mai devreme că Dee a distrus 
Yggdrasill cu Excalibur. 

Flamel încuviinţă din cap. 

— lar tu mi-ai spus că Excalibur şi Clarent sunt săbii 
gemene. 

— Aşa este. 

— Are aceleaşi puteri ca Excalibur? 

Ochii reci ca oţelul ai lui Flamel străluciră. 

— Şi tu te gândeşti că, dacă Excalibur a putut distruge 
ceva atât de vechi precum Copacul Lumii, ar putea Clarent 
să-l distrugă pe Nidhogg? Dădu din cap chiar în timp ce 
rostea aceste cuvinte. Vechile arme ale puterii au existat 
înaintea Străbunilor. Nimeni nu are idee de unde au apărut 
ele, deşi ştim că Străbunii au folosit câteva dintre acestea. 
Faptul că astăzi aceste arme încă mai sunt prin preajmă 
dovedeşte cât de indestructibile sunt ele. Îşi întări spusele 
printr-un gest afirmativ din cap. Sunt sigur că Clarent l-ar 
putea răni şi chiar l-ar putea ucide pe Nidhogg. 

— Şi tu crezi că Nidhogag e rănit acum? 

Joan observă un loc liber printre maşinile puţine ca 
număr la acea oră a dimineţii şi tăie cu dibăcie drumul 
pentru a se strecura în acel spaţiu. Claxoane izbucniră în 
urma ei. 

— Ceva l-a alungat din casă. 

— Atunci, înţelegi ce tocmai mi-ai confirmat? zise ea. 

Flamel făcu un semn afirmativ. 

— Noi ştim că Scatty nu s-ar atinge niciodată de Clarent. 
Deci, Josh a rănit creatura - destul de grav ca să o trimită 
gonind nebuneşte prin Paris. lar acum, el e pe urmele 
monstrului. 

— Şi Machiavelli, şi Dee? întrebă Joan. 

— Probabil că îl urmăresc pe Josh. 


Joan tăie două benzi de trafic şi o luă valvârtej pe 
Champs-Elysées. 

— Să sperăm că nu-l vor ajunge din urmă. 

Brusc, lui Sophie îi trecu ceva prin minte. 

— Dee l-a întâlnit pe Josh... 

Se opri speriată de ceea ce tocmai spusese. 

— În Ojai. Ştiu, zise Flamel, iar asta o surprinse. El mi-a 
spus. 

Sophie nu schiţă niciun gest, uimită de ceea ce fratele ei 
geamăn îi spusese Alchimistului. Obrajii ei se colorară uşor. 

— Cred că Dee a făcut o anumită impresie supra lui. Se 
simţea cam stânjenită să-i zică acest lucru Alchimistului, ca 
şi cum şi-ar fi trădat fratele, dar continuă. Acum nu era 
timp de secrete. Dee i-a spus unele lucruri despre tine. 
Cred că... cred că Josh l-a crezut oarecum, sfârşi ea grăbită. 

— Ştiu, zise Flamel încetişor. Magicianul englez poate fi 
foarte convingător. 

Joan încetini la un stop. 

— Asta nu-i bine, mormăi ea. De fapt, nu ar trebui să fie 
nimeni pe şosea la ora asta. 

Intrară direct într-un enorm blocaj de trafic. Se întindea 
pe tot bulevardul Champs-Elysées, chiar înaintea lor. Două 
zile la rând, circulaţia pe arterele principale ale Parisului 
ajunsese să se oprească complet. Oamenii stăteau în 
picioare lângă maşinile lor, uitându-se la gaura din partea 
laterală a unei clădiri de peste drum. Poliţiştii tocmai 
sosiseră la faţa locului şi încercau grăbiţi să preia controlul, 
dirijând traficul pentru a evita blocajele şi pentru a permite 
serviciilor de urgenţă să ajungă până la clădire. 

Joan se aplecă peste volan, ochii ei cenuşii şi duri ca 
oţelul analizând situaţia. 

— A traversat strada şi a luat-o pe aici, spuse ea 
semnalizând repede şi întorcând spre dreapta, pe o stradă 
îngustă, Rue de Marignan, trecând pe lângă o pereche de 
semafoare contorsionate şi sparte. Nu-i văd. 

Nicholas se ridică în scaun, încercând să vadă cât mai 
departe pe strada lungă şi dreaptă. 

— Unde dă strada asta? 


— În Rue François, chiar înainte de Avenue Montaigne, 
răspunse Joan. Am mers pe jos, cu bicicleta şi cu maşina pe 
aceste străzi timp de zeci de ani. Le cunosc ca pe propria- 
mi palmă. 

Depăşiră o duzină de maşini, fiecare având câte un semn 
de la Nidhogg: bucăţi de metal boţite ca foiţele de staniol, 
geamuri sparte sau fisurate ca nişte pânze de păianjen. O 
movilă de metal care fusese odată o bicicletă era acum 
turtită şi intrată adânc în asfalt, încă legată cu un lanţ lung 
de o balustradă. 

— Joan, spuse Nicholas foarte încet, cred c-ar trebui să te 
grăbeşti. 

— Nu-mi place să conduc cu viteză. Se uită pieziş la 
Alchimist şi, oricare ar fi fost expresia de pe faţa lui, o făcu 
să apese cu piciorul la maximum pedala de acceleraţie. 
Micul motor mugi, iar maşina ţâşni înainte clătinându-se. Ce 
este? întrebă ea. 

Nicholas îşi muşcă buza de jos. 

— Tocmai mi-a trecut prin minte o potenţială problemă, 
admise el în cele din urmă. 

— Ce fel de problemă? întrebară Joan şi Sophie în acelaşi 
timp. 

— O problemă serioasă. 

— Mai mare decât Nidhogg? 

Joan trase schimbătorul de viteze şi băgă maşina în 
treapta de viteză cea mai înaltă. 

Sophie nu remarcă nici o diferenţă; avea impresia că şi 
pe jos ar fi putut merge mai repede. Se agita pe locul din 
spate, înnebunită de îngrijorare. Trebuiau să ajungă la 
fratele ei. 

— l-am dat lui Josh cele două pagini care lipseau din 
Codex, spuse Flamel. Se întoarse apoi în scaun, ca să se 
uite la Sophie. Crezi că fratele tău le are la el? 

— Probabil, spuse ea imediat, apoi încuviinţă din cap. Da, 
sunt sigură că le are la el. Ultima dată când am vorbit, le 
purta într-un săculeţ, sub cămaşă. 

— Deci, cum a ajuns Josh să păzească paginile din 
Codex? întrebă Joan. Credeam că nu pierzi niciodată cartea 


din ochi. 

— Eu i le-am dat. 

— Tu i le-ai dat? întrebă surprinsă. De ce? 

Nicholas se întoarse la loc în scaun şi cercetă cu atenţie 
strada, acum plină de resturi, dovezi ale trecerii lui 
Nidhogg. Când o privi din nou pe Joan, faţa lui avea o 
expresie înfiorătoare. 

— Mi-am închipuit că, din moment ce era singurul dintre 
noi care nu era nici nemuritor, nici Străbun şi nici nu făcea 
parte dintre cei Treziţi, nu ar fi implicat în niciunul dintre 
conflictele pe care le-am înfrunta noi şi nici nu ar fi o ţintă; 
el este doar un muritor. Am crezut că paginile vor fi în 
siguranţă la el. 

Ceva din cuvintele lui o deranjă pe Sophie, dar nu putea 
spune exact ce. 

— Josh nu i-ar da paginile lui Dee, spuse ea încrezătoare. 

Nicholas se întoarse din nou spre fată, iar privirea din 
ochii lui spălăciţi era înfricoşătoare. 

— Oh, crede-mă: Dee obţine întotdeauna ce vrea, zise el 
plin de amărăciune, iar ce nu poate avea distruge. 


Capitolul Treizeci şi Şapte 


Machiavelli încetini la un semafor, oprind automobilul 
jumătate pe trotuar, jumătate în stradă. Trase frâna de 
mână, dar lăsase maşina băgată în viteză, aşa că aceasta 
mai zvâcni o dată, apoi se opri. Se aflau într-o parcare de 
pe malul Senei, aproape de locul în care el anticipase că 
Nidhogg avea să apară. Pentru o clipă, singurul zgomot 
care se auzi fu cel al motorului care murmura încetişor, 
apoi Dee oftă prelung. 

— Eşti cel mai prost şofer pe care l-am întâlnit vreodată. 

— Dar suntem aici, nu? Desigur, ştii că va fi foarte dificil 
să explici toate astea, adăugă Machiavelli abătând discuţia 
de la felul lui de a conduce. El, un specialist în ocultism şi 
meşteşuguri dificile, manipulase societatea şi politica timp 
de jumătate de mileniu, vorbea fluent douăsprezece limbi 
străine, putea folosi cinci programe diferite pe computer şi 
era unul dintre puţinii experţi din lume în fizică cuantică. Și 
totuşi, nu ştia să conducă o maşină. Era stânjenitor. Lăsă în 
jos geamul din dreptul şoferului, iar aerul rece năvăli 
înăuntru, aerisind vehiculul. Evident, nu pot impune presei 
să nu se amestece, pretinzând că e o problemă de 
securitate naţională, dar toată afacerea asta devine din ce 
în ce mai publică şi mai murdară. Oftă. Probabil că, pe 
internet, există deja o filmare video cu Nidhogg. 

— Oamenii vor respinge ideea, crezând că e vorba de un 
trucaj, spuse Dee încrezător. Am bănuit că avem probleme 
atunci când Bigfoot a fost surprins de camera de filmat. 
Dar, în scurt timp, a fost considerată o farsă. Dacă am 
învăţat ceva de-a lungul timpului, acest lucru ar fi că 
muritorii sunt maeştri în a ignora ceea ce e chiar sub nasul 
lor. Au ignorat existenţa noastră de secole, i-au ignorat pe 
Străbuni şi vremurile lor considerându-i abia ceva mai mult 
decât mituri şi legende, în ciuda tuturor dovezilor existente. 
Pe lângă toate acestea, adăugă el cu îngâmfare, 
mângâindu-şi absent barba scurtă, toate ne ies din plin. 
Avem cea mai mare parte din carte; odată ce vom pune 


mâna pe cele două pagini care lipsesc, îi vom aduce înapoi 
pe Străbunii Intunecaţi şi vom aduce lumea la starea ei 
iniţială. Flutură o mână prin aer. Nu ai de ce să-ţi faci griji în 
legătură cu probleme minore, cum ar fi presa. 

— Se pare că ai uitat că avem alte câteva probleme, cum 
ar fi Alchimistul şi Perenelle. Ei nu sunt probleme atât de 
minore. 

Dee îşi scoase din buzunar telefonul mobil şi-l flutură 
nepăsător. 

— Oh, am avut grijă de asta. Am dat un telefon. 

Machiavelli îl privi pieziş pe Magician, dar nu spuse nimic. 

Din experienţă, ştia că oamenii vorbesc adesea numai ca 
să umple tăcerea într-o conversaţie, iar el ştia că Dee era 
un bărbat căruia îi plăcea să-şi audă propria voce. 

John Dee se uita atent prin parbrizul murdar, spre Sena. 
La vreo doi kilometri în josul fluviului, chiar aproape de cot, 
uriaşa catedrală gotică Notre Dame de Paris începea uşor 
să prindă contur în lumina răsăritului. 

— l-am întâlnit prima dată pe Nicholas şi Perenelle în 
acest oraş acum aproape cinci sute de ani. Am fost ucenicul 
lor - nu ştiai asta, nu-i aşa? Lucrul ăsta nu este scris în 
dosarele tale legendare. Oh, nu trebuie să pari aşa surprins, 
spuse el râzând la vederea expresiei uimite a lui 
Machiavelli. De zeci de ani, am ştiut de dosarele tale. lar 
copiile mele sunt chiar mai de actualitate, adăugă el. Dar 
recunosc, am studiat cu legendarul Alchimist aici, chiar în 
acest oraş. Am înţeles în foarte scurt timp că Perenelle era 
mult mai puternică - mai periculoasă - decât soţul ei. Ai 
întâlnit-o vreodată? întrebă el pe neaşteptate. 

— Da, spuse Machiavelli cu voce tremurătoare. Era peste 
măsură de surprins că Străbunii - sau era vorba numai de 
Dee? — ştiau despre dosarele lui secrete. Da, am întâlnit-o 
o singură dată. Ne-am luptat; ea a câştigat, zise el scurt. M- 
a impresionat. 

— E o femeie extraordinară, cu adevărat remarcabilă. 
Chiar pe vremea ei, reputaţia pe care o avea era 
formidabilă. Gândeşte-te ce ar fi putut obţine dacă ar fi ales 
să ni se alăture. Nu ştiu ce vede la Alchimist. 


— Nu ai înţeles niciodată capacitatea omenească de a 
iubi, nu-i aşa? întrebă suav Machiavelli. 

— Am înţeles că Nicholas supravieţuieşte şi prosperă 
datorită Vrăjitoarei. Ca să-l distrugem pe Nicholas, tot ce 
avem de făcut este să o omorâm pe Perenelle. Eu şi 
Stăpânul meu am ştiut întotdeauna acest lucru, dar am 
crezut că, dacă am fi reuşit să-i capturăm pe amândoi, 
cunoştinţele lor cumulate ar merita riscul de a-i lăsa în 
viaţă. 

— Si acum? 

— Acum nu mai merită. În noaptea asta, adăugă el foarte 
încet, am făcut în sfârşit ceea ce ar fi trebuit să fac demult. 

Părea aproape trist. 

— John, se răsti imediat Machiavelli rotindu-se în scaun 
ca să-l privească pe Magicianul englez. Ce-ai făcut? 

— Am trimis-o pe Morrigan la Alcatraz. Perenelle nu va 
mai apuca alt răsărit. 


Capitolul Treizeci şi Opt 


În cele din urmă, Josh îl ajunse pe monstru pe malul 
Senei. 

Nu ştia cât de departe alergase, probabil kilometri întregi 
- dar ştia că nu ar fi trebuit să o poată face. Străbătuse în 
fugă întreaga lungime a ultimei străzi - i se păruse că pe 
indicator scria Rue de Marignan - fără pic de efort, iar 
acum, luând-o spre dreapta pe Avenue Montaigne, nu era 
nici măcar obosit. 

Era datorită sabiei. 

O simţise băzâind şi vâjâind în mâinile lui în timp ce 
fugea, o auzise suspinând şi şoptind cuvinte care sunau ca 
vagi promisiuni. Când o ţinu drept în faţa lui, îndreptată 
spre monstru, şoaptele se auziră mai tare şi sabia îi 
tremură vizibil în mână. Atunci când îi schimbă poziţia, 
şoaptele conteniră. 

Sabia îl împingea spre creatură. 

Urmărind lucrurile distruse de monstru pe strada îngustă, 
trecând în fugă pe lângă parizieni şocaţi, zăpăciţi şi 
îngroziţi, Josh descoperi că gânduri ciudate şi îngrijorătoare 
începeau să i se ivească la limita conştientului. 

„.„Era într-o lume fără pământ, înotând într-un ocean 
destul de mare ca să înghită toate planetele, plin de 
creaturi în comparaţie cu care monstrul pe care-l urmărea 
el părea micuţ... 

„„Se legăna suspendat sus, în aer, înfăşurat în nişte 
rădăcini groase care-i intrau în piele, privind în jos, spre un 
ţinut distrus, în flăcări... 

„„„Se simţea pierdut şi confuz într-un loc înţesat cu clădiri 
mici şi creaturi şi mai mici, şi suferea, un foc incredibil 
pârjolindu-i baza coloanei vertebrale... 

„Era... 

Nidhogg. 

Numele acesta îi ţâşni în subconștient, iar şocul că trăia 
cumva toate gândurile monstrului aproape că-l opri din 
drum. Ştia că acest fenomen trebuia să fie legat de puterile 


sabiei. Ceva mai devreme, când limba creaturii atinsese 
tăişul, avusese o viziune instantanee a unei lumi 
extraterestre, imagini şocante ale unui ţinut bizar, iar 
acum, când înjunghiase din nou creatura, căpătase indicii 
clare despre existenţa vieţii aflată dincolo de ceea ce 
cunoştea el. 

Inţelese că el vedea ceea ce creatura - Nidhogg - văzuse 
într-un anumit moment din trecut. El trăia ceea ce monstrul 
simţea acum. 

Trebuia să fie ceva legat de sabie. 

Şi dacă sabia lui şi Excalibur erau gemene, se întrebă 
Josh dintr-odată, atunci şi acea străveche sabie transmitea 
sentimente, emoţii şi senzaţii atunci când era folosită? Ce 
simţise Dee atunci când înfipsese sabia Excalibur în 
străvechiul Yggdrasill? Ce viziuni avusese, ce simţise şi ce 
învățase? Josh se trezi întrebându-se dacă acesta fusese 
adevăratul motiv pentru care Dee distrusese Yggdrasill: îl 
nimicise ca să primească uriaşa cantitate de informaţii pe 
care o deţinea acesta? 

Josh se uită în grabă la sabia de piatră şi se cutremură. O 
armă ca aceasta îi dădea puteri inimaginabile celui care o 
mânuia - şi ce tentaţie înfricoşătoare era! 

Oare impulsul de a o folosi o dată şi încă o dată pentru a 
câştiga din ce în ce mai multă cunoaştere avea să devină 
de necontrolat? Era o presupunere îngrozitoare. 

Dar de ce i-o dăduse Alchimistul tocmai lui? 

Răspunsul îi veni imediat în minte: pentru că Flamel nu 
ştia! Sabia era doar o bucată neînsufleţită de piatră până ce 
era înfiptă sau tăia ceva anume - numai atunci prindea 
viaţă. Josh dădu din cap; acum, ştia de ce Saint-Germain, 
Joan şi Scatty nu atingeau sabia. 

In timp ce se gonea pe stradă îndreptându-se către râu, 
se întrebă ce s-ar întâmpla dacă ar reuşi să-l ucidă pe 
Nidhogg cu ajutorul lui Clarent. Ce ar simţi el, ce 
sentimente ar încerca? 

Ce ar afla? 


Nidhogg se repezi printr-un pâlc de copaci şi ţâşni peste 


drum, apoi cobori până în portul Champs-Elysées. Se opri în 
parcarea de pe chei, foarte aproape de locul în care se 
aflau Dee şi Machiavelli, şi se lăsă pe toate cele patru 
picioare în timp ce capul uriaş se legăna dintr-o parte în 
alta şi limba îi atârna afară. Era atât de aproape încât ei 
puteau vedea trupul fără vlagă al lui Scatty prins în 
ghearele monstrului şi pe femeia dis care stătea călare pe 
gâtul acestuia. Coada lui Nidhogg lovi şi mătură de pe chei 
maşinile parcate, apoi izbi un autocar lung, făcându-i bucăţi 
motorul. Un cauciuc explodă cu un zgomot puternic. 

— Cred că ar trebui să ne dăm jos din maşină... începu 
Dee punând mâna pe mânerul portierei, cu ochii ţintă la 
coada care se balansa şi care tocmai lovise capota unui 
BMW masiv. 

Braţul lui Machiavelli ţâşni brusc, prinzându-l pe Dee de 
braţ într-o strânsoare puternică, ca într-o menghină. 

— Nici să nu-ţi treacă prin cap să faci vreo mişcare. Nu 
face nimic care să-i atragă atenţia! 

— Dar coada... 

— Are dureri, de aceea coada i se răsuceşte aşa. Dar se 
pare că mişcările i s-au mai domolit. 

Dee îşi întoarse încet capul. Machiavelli avea dreptate: 
ceva era în neregulă cu coada lui Nidhogg. Cam o treime 
din lungimea acesteia se făcuse neagră - arăta de parcă ar 
fi fost de piatră. Chiar sub privirile lui Dee, ramificații de 
vase şi vene prin care trecea un lichid negru, clocotitor 
apărură la suprafaţa pielii dure a creaturii, transformând-o 
treptat într-o crustă solidă. Doctorul John Dee înţelese ce se 
întâmplase. 

— Băiatul l-a înjunghiat cu sabia Clarent, zise el fără să 
se mai întoarcă spre Machiavelli. Asta a cauzat această 
reacţie. 

— Parcă ai spus că Clarent era Sabia de Foc, nu Sabia de 
Piatră. 

— Există mai multe forme de foc, zise Dee. Cine ştie ce 
influenţă a avut energia tăişului asupra unei creaturi 
precum Nidhogg? Se uită cu atenţie la coada monstrului, 
urmărind cum crusta neagră şi groasă se răspândea pe 


suprafaţa pielii. Pe măsură ce se întărea, el avu o scurtă 
viziune a unui foc incandescent. Scoarţă formată din lavă, 
se miră el în şoaptă. Este crustă de lavă. Focul continuă să 
ardă sub pielea creaturii. 

— Nu-i de mirare că se zvârcoleşte de durere, mormăi 
Machiavelli. 

— Pari aproape înduioşat de soarta lui, rosti scurt Dee. 

— Nu am renunţat niciodată la umanitate în ciuda vieţii 
mele atât de lungi, doctore. O să-mi aduc mereu aminte de 
unde am plecat. Vocea i se aspri, devenind dispreţuitoare: 
Te-ai străduit atât de mult să devii precum stăpânul tău 
Străbun, încât ai uitat cum e să te simţi om - să fii om. lar 
noi, oamenii - şi rosti apăsat ultimul cuvânt -, avem 
capacitatea să simţim durerea altei creaturi. Este ceea ce-i 
înalţă de fapt pe muritori deasupra Străbunilor, e ceea ce-i 
face măreţi. 

— Şi slăbiciunea este cea care-i distruge până la urmă, 
rosti Dee simplu. Permite-mi să-ţi amintesc că această 
creatură nu este om. Te-ar putea strivi sub călcâi şi nici 
măcar nu şi-ar da seama. Oricum, hai să nu ne certăm 
acum; nu când suntem pe cale de a fi victorioşi. S-ar putea 
ca băiatul să fi rezolvat problema în locul nostru, spuse 
Dee. Nidhogg se transformă încet-încet în stană de piatră. 
Râse încântat. Dacă sare acum în apă, greutatea cozii îl va 
trage la fund - şi o va trage după el şi pe Scathach. Se uită 
cu viclenie la Machiavelli. Nu cred că umanitatea ta se 
extinde până la a-ţi părea rău pentru Umbră. 

Machiavelli se strâmbă. 

— Să o ştiu pe Scathach zăcând pe fundul Senei, prinsă 
în ghearele creaturii, asta m-ar face într-adevăr foarte 
fericit. 

Cei doi nemuritori stăteau nemişcaţi în maşină, urmărind 
creatura care înainta împleticindu-se, mişcându-se din ce în 
ce mai greu, greutatea cozii trăgând-o în spate. Intre 
monstru şi apă nu mai era decât una dintre ambarcaţiunile 
acoperite cu sticlă - un bateau-mouche” - care-i plimba pe 


733 În traducere românească - vapor-muscă. Aceste ambarcaţiuni 
circulă pe Sena, în Paris, în scop turistic. (n.tr.). 


turişti în susul şi-n josul fluviului. 

Dee facu un semn cu capul spre ambarcaţiune. 

— Odată ce se va urca pe vas, acesta se va scufunda, iar 
Nidhogg şi Scathach vor dispărea în Sena pentru 
totdeauna. 

— Şi cu dis cum rămâne? 

— Sunt sigur că ştie să înoate. 

Machiavelli îşi permise un zâmbet fals. 

— Deci, tot ce mai aşteptăm noi acum... 

— ... Este ca monstrul să ajungă pe vas, termină Dee 
chiar în momentul în care Josh se ivi prin gaura făcută în 
linia copacilor de pe chei şi se repezi peste drum, în 
parcare. 


În timp ce Josh se năpustea spre creatură, sabia, pe care 
o ţinea în mâna dreaptă, începu să ardă, flăcări lungi de 
culoare portocalie încolăcindu-se pe lamă. Aura sa începu 
să pocnească, aruncând lumini de culoare aurie, la fel ca 
acelea de pe sabie, împrăştiind în aer o mireasmă de 
portocale. 

Brusc, femeia dis alunecă de pe gâtul monstrului, 
transformându-se într-o clipă şi apărând în armura ei albă, 
chiar înainte ca picioarele să-i atingă solul. Se întoarse spre 
Josh, trăsăturile fiindu-i ascunse sub o mască urâtă, 
sălbatică. 

— Devii o adevărată bătaie de cap, băiete, mârâi ea într- 
o engleză abia inteligibilă. Ridicându-şi cu ambele mâini 
sabia lată, se repezi spre Josh. Nu va dura decât o clipă. 


Capitolul Treizeci şi Nouă 


Valuri uriaşe de ceaţă se rostogoleau deasupra golfului 
San Francisco. 

Perenelle Flamel îşi încrucişă braţele la piept şi privi cerul 
nopţii plin de păsări. Un mare stol rotitor se ridică deasupra 
oraşului, se grupă formând un nor gros în continuă mişcare, 
apoi, ca nişte ramificații de cerneală vărsată, trei stoluri 
mai mici trecură peste golf, îndreptându-se direct spre 
insulă. lar ea înţelese că undeva, în mijlocul marelui stol, se 
afla Zeița Corb. Morrigan venea spre Alcatraz. 

Perenelle stătea printre ruinele carbonizate ale casei 
temnicerului, în care reuşise în cele din urmă să se 
adăpostească de masele de păianjeni. Deşi casa arsese cu 
mai mult de trei decenii în urmă, ea încă mai simţea 
mirosul persistent de lemn carbonizat, tencuială arsă şi ţevi 
topite. Vrăjitoarea ştia că, dacă lăsa garda jos şi se 
concentra, ar putea să audă vocile temnicerilor şi ale 
familiilor acestora, care locuiseră în acea clădire de-a lungul 
timpului. 

Umbrindu-şi cu mâna ochii verzi, strălucitori şi privind 
ţintă în direcţia aceea, Perenelle îşi concentră atenţia 
asupra păsărilor care se apropiau, încercând să le distingă 
în întunericul nopţii şi calculând cât timp mai avea înainte 
de sosirea lor. Stolul era uriaş, iar ceața din ce în ce mai 
groasă făcea imposibil de apreciat mărimea sau distanţa. 
Dar ea presupuse că mai avea probabil vreo zece sau 
cincisprezece minute până ce păsările aveau să ajungă pe 
insulă. Îşi apropie degetul mic de degetul mare. În spaţiul 
rămas între ele se formă o singură scânteie de culoare albă. 
Perenelle dădu din cap. Puterile îi reveneau, doar că nu atât 
de repede. Aveau să i se amplifice în continuare acum, că 
era departe de sfinx, dar aura ei se reîncărca mult mai lent 
noaptea. Mai ştia şi că nu era nici pe departe destul de 
puternică încât s-o învingă pe Morrigan şi pe cei din alaiul 
ei. 

Dar asta nu însemna că era complet lipsită de apărare; 


într-o viaţă de studiu, învățase o mulţime de lucruri 
folositoare. 

Vrăjitoarea simţi o adiere rece învolburându-i părul lung 
chiar cu o clipă înainte ca fantoma lui Juan Manuel de Ayala 
să se materializeze lângă ea. Fantoma atârna în aer, 
căpătând substanţă şi întrupându-se dintr-o aglomerare de 
particule de praf şi picături mici de apă în ceața tot mai 
densă. Ca multe dintre fantomele pe care le întâlnise, 
aceasta purta hainele în care se simţise cel mai confortabil 
în timpul vieţii: o cămaşă albă şi largă de olandă fină, 
băgată în nişte pantaloni lungi până la genunchi. Picioarele 
i se subţiau mai jos de genunchi şi, ca majoritatea 
spiritelor, nu avea tălpi. Cât trăiesc, oamenii se uită rar în 
jos, la picioarele lor. 

— Acesta a fost odată cel mai frumos loc de pe pământ, 
nu-i aşa? întrebă el, ochii săi umezi şi fără expresie fiind 
aţintiţi asupra oraşului San Francisco. 

— Incă mai este, spuse ea întorcându-se şi privind peste 
golf, acolo unde oraşul se vedea strălucind şi sclipind într-o 
mulţime de luminiţe. Eu şi Nicholas l-am numit „acasă” 
mulţi ani la rând. 

— Oh, nu vorbesc de oraş spuse nepăsător de Ayala. 

Perenelle se uită pieziş la fantomă. 

— Ce tot spui? întrebă ea. Arată minunat. 

— Am stat odată aici, aproape în acelaşi loc, şi am privit 
poate o mie de focuri care se vedeau arzând pe țărm. 
Fiecare foc reprezenta o familie. Cu timpul, am ajuns să le 
cunosc pe toate. Faţa lungă a spaniolului făcu o grimasă 
care ar fi putut însemna întristare. Ei m-au învățat despre 
pământ şi despre acest loc, mi-au vorbit despre zeii şi 
spiritele lor. Cred că acei oameni m-au legat de pământ. 
Tot ce văd acum sunt lumini; nu pot vedea stelele, nu pot 
vedea triburile sau oamenii înghesuindu-se în jurul focurilor 
lor. Unde e locul pe care l-am iubit? 

Perenelle făcu un semn cu capul spre luminile din 
depărtare. 

— E tot acolo. Doar că e mai mare acum. 

— E schimbat complet, nimeni nu l-ar mai recunoaşte, 


zise de Ayala, şi nu s-a schimbat în bine. 

— Şi eu am urmărit schimbările din lume, Juan. Perenelle 
vorbea foarte încet. Dar îmi place să cred că lumea s-a 
schimbat în bine. Eu sunt mai în vârstă decât tine. M-am 
născut într-o epocă în care o durere de dinţi putea fi fatală, 
când viaţa era scurtă şi dură, iar moartea era adesea 
însoţită de suferinţă şi durere. Cam la acea vreme în care 
tu descopereai insula, speranţa medie de viaţă în cazul 
unui adult sănătos nu era mai mult de treizeci şi cinci de 
ani. Acum, este dublul acestei cifre. Oamenii nu mai mor 
din cauza durerilor de dinţi - ei bine, nu de obicei, adăugă 
ea râzând. Să-l facă pe Nicholas să meargă la dentist era 
practic imposibil. Oamenii au făcut progrese surprinzătoare 
în ultimele secole, au creat minuni. 

De Ayala pluti prin aer, planând chiar în faţa ei. 

— Şi, în graba lor de a crea minuni, au ignorat minunile 
din jurul lor, au ignorat misterele, frumusețea. Mituri şi 
legende trec nevăzute pe lângă ei, ignorate, 
nerecunoscute. Nu a fost aşa întotdeauna. 

— Nu, nu a fost aşa, aprobă Perenelle cu tristeţe. Privi 
apoi peste golf. Oraşul dispărea repede în ceaţă, luminile 
devenind magice, diafane. Era uşor să-ţi dai seama cum 
trebuie să fi arătat în trecut... şi cum ar fi putut arăta din 
nou dacă Străbunii Intunecaţi ar fi revendicat pământul. În 
epocile trecute, omenirea recunoscuse că existau în 
realitate creaturi şi alte rase - vampirii, vârcolacii, uriaşii - 
trăind în întuneric. Uneori, fiinţe la fel de puternice precum 
zeii trăiau în inima munţilor sau în adâncul unor păduri de 
nepătruns. Erau pe lume demoni, lupii cutreierau cu 
adevărat pădurea şi, pe sub poduri, existau creaturi mult 
mai rele decât trolii. Atunci când călătorii s-au întors din 
ţinuturi îndepărtate, aducând cu ei poveşti despre monştri 
şi creaturi pe care le întâlniseră, despre minunăţiile pe care 
le văzuseră, nimeni nu s-a îndoit de existenţa lor. În zilele 
noastre, chiar susţinute de fotografii, filmări video sau 
declaraţii ale martorilor despre ceva extraordinar sau de pe 
altă lume, oamenii tot se îndoiesc - respingând totul ca pe 
o farsă. 


— Şi acum, una dintre acele minuni teribile vine pe insula 
mea, spuse trist Juan. Simt cum se apropie. Cine este? 

— Morrigan, Zeița Corb. 

Juan se întoarse spre Perenelle. 

— Am auzit de ea; câțiva dintre marinarii irlandezi şi 
scoțieni din echipajul meu se temeau de ea. Vine după tine, 
nu-i aşa? 

— Da. 

Vrăjitoarea zâmbi sinistru. 

— Ce are de gând să facă? 

Perenelle înclină capul într-o parte, gândindu-se puţin. 

— Ei bine, au încercat să mă închidă. Nu au reuşit. Îmi 
închipui că stăpânii lui Dee au găsit, în cele din urmă, o 
soluţie mai de durată. Râse şovăielnic. Am fost în situaţii 
mai complicate... Vocea ei se stinse, iar ea înghiţi cu greu, 
apoi încercă din nou. Dar l-am avut mereu pe Nicholas 
alături de mine. Impreună, eram de neînvins. Mi-aş dori să 
fie aici, cu mine, acum. Trase adânc aer în piept, 
străduindu-se să respire calm şi ridicându-şi ambele mâini 
în dreptul feţei. Firişoare de fum ce ieşeau din aura ei albă 
de gheaţă se încolăciră printre unghiile ei. Dar eu sunt 
Perenelle Flamel cea nemuritoare şi nu voi ceda fără luptă. 

— Spune-mi cum te pot ajuta, zise pe un ton serios de 
Ayala. 

— Deja ai făcut destul pentru mine. Datorită ție, am 
scăpat de sfinx. 

— Asta e insula mea. lar tu eşti sub protectia mea acum. 
Zâmbi cu mâhnire. Oricum, nu cred că păsările se vor 
speria de zgomotul unor uşi trântite. Şi nu sunt multe alte 
lucruri pe care le-aş putea face. 

Perenelle se uita cu grijă pe unde călca, dintr-o parte în 
cealaltă a casei dărăpănate. Aşezându-se în cadrul unei 
ferestre dreptunghiulare, se uită din nou spre închisoare. 
Acum, că era noapte de-a binelea, se vedea doar ceva mai 
mult decât un vag şi amenințător contur pe cerul violet. Îşi 
analiză situaţia: era prizonieră pe o insulă pe care mişunau 
păianjeni, exista un sfinx care hoinărea liber pe coridoarele 
de dedesubt, iar celulele erau pline de creaturi rupte parcă 


din cele mai înfiorătoare legende de care auzise vreodată. 
Pe deasupra, puterile ei se diminuau incredibil pe măsură 
ce Morrigan se apropia. li spusese lui de Ayala că fusese în 
situaţii mai complicate, dar, în momentul acela, nu-şi putea 
aminti nici măcar una. 

Fantoma se ivi lângă Perenelle, conturul ei deformând 
silueta clădirii din spate. 

— Cum te pot ajuta? 

— Cât de bine cunoşti insula asta? întrebă ea. 

— Ha! Cunosc fiecare centimetru. Știu toate locurile 
secrete, toate tunelele săpate pe jumătate de prizonieri, 
coridoarele ascunse, camerele cu pereți falşi, peşterile 
vechilor indieni săpate adânc în stânca de dedesubt. Te-aş 
putea ascunde şi nimeni nu te-ar mai găsi vreodată. 

— Morrigan e foarte ingenioasă... şi apoi mai sunt 
păianjenii. Ei m-ar găsi cu uşurinţă. 

Fantoma pluti în jurul ei, oprindu-se, în cele din urmă, tot 
în faţa ei. Doar ochii - de un cafeniu întunecat - erau vizibili 
în întunericul nopţii. 

— Oh, păianjenii nu sunt controlati de Dee. 

Perenelle făcu surprinsă un pas înapoi. 

— Nu sunt controlaţi de el? 

— Au început să apară cu vreo două săptămâni în urmă. 
Am observat primele pânze formate deasupra uşilor, 
acoperind scările. In fiecare dimineață apăreau tot mai 
mulți păianjeni. Au venit aduşi de vânt, transportați de fire 
din pânza lor. Atunci erau pe insulă gărzi care se asemănau 
cu oamenii... deşi nu erau oameni, adăugă el repede. 
Teribile creaturi fară față. 

— Homunculi, spuse Perenelle cutremurându-se. Creaturi 
pe care Dee le-a crescut prin fermentarea grăsimii animale 
în recipiente. Ce s-a întâmplat cu ei? 

— Au fost puşi să măture toate pânzele de păianjen, să 
păstreze uşile curate. Unul s-a împiedicat şi, când a căzut, 
s-a prins într-o pânză, zise de Ayala, dinţii lui strălucind în 
beznă într-un zâmbet scurt. Tot ce a mai rămas din el au 
fost doar nişte bucăţi de pânză. Nu mai era nici măcar un 
os, şopti el îngrozit. 


— Asta pentru că homunculii nu au oase, rosti ea 
absentă. Deci, ce anume îi ţine aici pe păianjeni? 

De Ayala se întoarse ca să se uite la închisoare. 

— Nu sunt sigur... 

— Parcă ai spus că ştii tot ce este de ştiut în legătură cu 
insula asta, zise Perenelle cu un zâmbet. 

— Mult mai jos, sub închisoare, săpate de valuri adânc în 
stâncă sunt o serie de peşteri subterane. Cred că primii 
băştinaşi ai insulei le foloseau ca depozite. Cu vreo lună în 
urmă, micul englez... 

— Dee? 

— Într-adevăr, Dee a adus pe insulă ceva în puterea 
nopții Acel ceva a fost închis în acele peşteri, apoi el a izolat 
întreaga zonă cu sigilii magice şi gărzi. Nici măcar eu nu pot 
pătrunde prin straturile de protecție. Dar sunt convins că 
ceea ce-i ține pe păianjeni pe această insulă, orice ar fi 
acest lucru, e închis în acele peşteri. 

— Poţi să mă duci acolo, la acele peşteri? întrebă repede 
Perenelle. 

Putea auzi fâlfâitul de aripi şi clămpănitul miilor de păsări 
din ce în ce mai aproape. 

— Nu, rosti scurt de Ayala. Coridorul e iînțesat de 
păianjeni şi cine ştie ce alte capcane a pus Dee în zona 
aceea. 

Perenelle se întinse maşinal să-l prindă de braţ pe 
navigator, dar mâna ei trecu chiar prin el, lăsând în urmă o 
dâră de picături mici de apă. 

— Dacă Dee a îngropat ceva în temniţele subterane din 
Alcatraz şi apoi l-a protejat cu vrăji atât de puternice, astfel 
că nici măcar un spirit nu poate trece de ele, atunci trebuie 
să aflăm ce este acel lucru. Zâmbi. Nu ai auzit niciodată 
zicala: „Duşmanul duşmanului meu este prietenul meu”? 

— Nu, dar am auzit-o în schimb pe asta: „Proştii se 
grăbesc să se aventureze pe acolo pe unde îngerii se tem 
să treacă“. 

— Vino, atunci - repede, înainte ca Morrigan să sosească. 
Du-mă înapoi în închisoarea Alcatraz. 


Capitolul Patruzeci 


Sabia femeii dis fulgeră spre capul lui Josh. 

Totul se petrecea atât de repede încât băianul nu mai 
avu când să se sperie. Josh văzu strălucirea sabiei în 
mişcare şi reacţionă instinctiv, ridicând-o pe Clarent în sus 
şi rotind-o, ţinând-o orizontal deasupra capului. Sabia lată a 
valkiriei lovi lama scurtă de piatră şi scoase un sunet 
strident când se ciocni de aceasta într-o explozie de 
scântei. Scânteile se revărsară peste părul lui Josh, lăsându- 
i arsuri pe faţă în locurile în care-l atinseră. Durerea îl 
înfurie, dar forţa cu care se ciocniseră săbiile îl făcu să cadă 
în genunchi, apoi femeia dis făcu un pas îndărăt şi roti arma 
în jurul ei cu o mişcare fulgerătoare. Sabia vâjâi în timp ce 
tăie aerul în direcţia lui... iar Josh, cu o senzaţie de rău la 
stomac, ştiu că nu va putea să o evite. 

Clarent tremura în mâna lui Josh. 

Zvâcni. 

Și se mişcă. 

Un val de căldură care-l furnica i se împrăştie în mână, 
zguduindu-l, spasmul încleştându-i degetele pe mânerul 
sabiei. Apoi, sabia tresări, sărind să întâmpine lama de 
metal a femeii dis, încrucişându-se cu aceasta şi parând 
lovitura în ultimul moment, într-o nouă explozie de scântei. 

Cu ochii ei albaştri mari de uimire, dis sări într-o parte. 

— Niciun muritor nu are asemenea dibăcie, se miră ea cu 
voce tare, vorbele ei nefiind mai mult decât o şoaptă. Cine 
eşti? 

Josh se ridică nesigur în picioare, fără a fi prea sigur ce se 
întâmplase puţin mai devreme, ştiind doar că era ceva 
legat de sabie. Sabia preluase controlul, îl salvase. Ochii lui 
se opriră asupra înfricoşătoarei dis, clipind nedumerit când 
spre faţa mascată, când spre sabia ei strălucitoare de 
argint. Cu ambele mâini, o ţinea pe Clarent în faţa lui, 
încercând să imite poziţia pe care o văzuse la Joan şi la 
Scatty, dar sabia îşi tot schimba locul în mâinile lui, 
mişcându-se şi vibrând după bunul ei plac. 


— Sunt Josh Newman, zise el simplu. 

— Nu am auzit niciodată de tine, spuse nepăsătoare 
femeia. 

Se uită fugitiv peste umăr, spre Nidhogg care se târa 
către apă. 

Coada lui era acum atât de grea din cauza crustei de 
piatră neagră încât abia se mai putea mişca. 

— Poate că nu ai auzit niciodată de mine, spuse Josh, dar 
asta - şi înclină lama sabiei ţinând-o ridicată - este Clarent. 
Văzu cum ochii albaştri şi strălucitori ai femeii se măreau 
uşor. Şi văd că aí auzit de ea! 

Învârtindu-şi sabia încet, într-o singură mână, dis începu 
să se mişte în jurul lui Josh. El se tot întorcea pentru a fi cu 
faţa spre ea. Ştia ce urmărea - să-l facă să se mişte în aşa 
fel încât să rămână cu spatele spre monstru -, dar el nu ştia 
cum să evite acest lucru. Atunci când băiatul aproape că 
atinse cu spatele pielea pietrificată a lui Nidhogg, valkiria 
se opri. 

— În mâinile unui maestru, sabia ar fi periculoasă, spuse 
ea. 

— Nu sunt un maestru, zise Josh tare, încântat că vocea 
nu-i tremura. Dar nici nu e nevoie să fiu. Scathach mi-a zis 
că această armă chiar ar putea să îl ucidă. Atunci, nu am 
priceput ce voia să spună, dar acum înţeleg. Şi, dacă ar 
putea să-l ucidă pe el, bănuiesc că ar putea avea acelaşi 
efect asupra ta. Făcu semn cu degetul mare peste umăr. 
Uite ce i-am făcut acestui monstru cu o singură lovitură de 
sabie. Tot ce am de făcut e să te zgării cu sabia. 

Arma chiar tremură în mâinile lui, băzâind de parcă era 
întru totul de acord. 

— Nu ai putea nici măcar să te apropii de mine, se amuză 
valkiria, năpustindu-se asupra lui, sabia lată agitându-se în 
faţa ei şi descriind o traiectorie fascinantă. 

Deodată, atacă cu o înlănţuire rapidă de lovituri. 

Josh nu avu timp nici măcar să-şi tragă răsuflarea. Reuşi 
să pareze trei lovituri, Clarent mişcându-se în aşa fel încât 
să oprească fiecare asalt, în timp ce sabia de metal a femeii 
dis se izbea cu putere de sabia lui de piatră într-o ploaie de 


scântei, fiecare lovitură făcându-l să dea înapoi, forţa 
vibrându-i prin tot corpul. Pur şi simplu, valkiria se mişca 
prea repede. Următoarea lovitură îi atinse braţul gol între 
umăr şi cot. Clarent reuşi să pareze lovitura în ultimul 
moment, astfel că partea care-l lovi fu latul lamei, şi nu 
tăişul ascuţit. Intr-o clipă, braţul lui amorţi complet de la 
umăr până în vârful degetelor şi simţi dintr-odată cum îl 
cuprinde un val de greață din cauza durerii, fricii şi realizării 
bruşte că va muri. Clarent îi căzu din mână şi zăngăni la 
contactul cu solul. 

Când femeia zâmbi, Josh văzu că dinţii acesteia erau de 
fapt nişte vârfuri subţiri de ace. 

— Uşor. Prea uşor. O sabie legendară nu poate face din 
tine un spadasin. 

Ridicându-şi sabia lată, înaintă spre băiat, împingându-l 
chiar în trupul pe jumătate pietrificat al lui Nidhogg. Josh 
închise ochii şi strânse din pleoape chiar în momentul în 
care ea îşi ridică braţele şi scoase un înfiorător strigăt de 
război. 

— Odin! 

— Sophie, şopti el. 


— Josh! 

La două străzi distanţă, blocată în traficul încremenit, 
Sophie Newman stătea înfiptă pe locul din spate al maşinii, 
o senzaţie bruscă de teroare care-i strângea stomacul 
cuprinzând-o şi sufocând-o, făcându-i inima să bată 
nebuneşte. 

Nicholas se întoarse spre ea şi o luă de mână. 

— Spune-mi! 

Ochii i se umplură de lacrimi. 

— Josh, bolborosi ea aproape incapabilă să vorbească, cu 
un nod în gât. Josh e în pericol, un pericol groaznic. În 
maşină se răspândi o aromă copleşitoare de vanilie, în timp 
ce aura ei se aprinse. Scântei micuţe îi dănţuiau la capetele 
firelor de păr, foşnind precum celofanul. Trebuie să 
ajungem la el! 

— Nu ajungem nicăieri, spuse Joan pe un ton sumbru. 


Traficul de pe strada îngustă era complet paralizat. 

Un fior de gheaţă străbătu stomacul lui Sophie: era frica 
îngrozitoare la gândul că fratele ei va muri. 

— Trotuarul, spuse hotărât Nicholas. la-o pe-acolo. 

— Dar pietonii... 

— Se pot da la o parte. Foloseşte claxonul. Se întoarse 
iarăşi spre Sophie. Suntem la câteva minute distanţă, spuse 
el în vreme ce mica maşină condusă de Joan părăsi 
carosabilul şi o luă bubuind pe trotuar, claxonul cârâind 
jalnic. 

— Va fi prea târziu. Ai putea face ceva? insistă disperată 
Sophie. Orice. 

Nicholas Flamel, care părea bătrân şi obosit, cu riduri 
săpate adânc pe frunte şi în jurul ochilor, clătină trist din 
cap. 

— Nu pot să fac nimic, recunoscu el. 


Scânteind, pocnind, plesnind, o flacără albă-gălbuie, urât 
mirositoare pâlpâi însufleţindu-se între Josh şi valkirie. 
Căldura era atât de puternică încât îl împinse înapoi pe 
labele cu gheare ale lui Nidhogg şi-i încreţi părul, pârlindu-i 
sprâncenele şi genele. Femeia dis se retrase şi ea, 
clătinându-se, orbită de flăcările care duhneau. 

— Josh! 

Cineva îl strigase pe nume, dar flăcările înfricoşătoare 
ardeau zgomotos chiar în faţa lui. 

Apropierea focului îl însufleţise pe monstru. Acesta păşi 
făcând să se cutremure solul, mişcarea piciorului său 
îmbrâncindu-l pe Josh, care căzu în patru labe, periculos de 
aproape de flăcări... ce se stinseră la fel de brusc precum 
apăruseră. Băiatul se lovi cu putere de asfalt, rânindu-şi 
palmele şi genunchii la contactul cu solul. Mirosul intens de 
ouă clocite era înfiorător, ochii şi nasul i se umeziră, dar, 
printre lacrimi, el o văzu pe Clarent şi încercă să pună 
mâna pe ea chiar în clipa în care cineva strigă din nou: 

— Josh! 

Femeia dis se aruncă asupra lui Josh încă o dată, 
atacându-l cu sabia. O suliță solidă de flăcări galbene o izbi, 


explodând la contactul cu armura ei de metal, care începu 
pe loc să ruginească şi îi căzu de pe trup. Apoi, încă un zid 
de flăcări se ivi vuind între băiat şi luptătoare. 

— Josh! O mână căzu pe umărul băiatului, iar acesta făcu 
un salt, urlând de spaimă, dar şi din cauza durerii din 
umărul lovit. Privi în sus şi îl văzu pe doctorul John Dee 
stând aplecat deasupra lui. 

Un fum de un galben murdar se scurse din mâinile 
Magicianului, care abia dacă erau acoperite cu nişte mănuşi 
cenuşii, deşirate, costumul lui odată atât de elegant fiind 
acum un dezastru. Dee zâmbi prietenos. 

— Cel mai bine ar fi să plecăm chiar acum. Făcu un semn 
către flăcări. Nu pot să le ţin aprinse la nesfârşit. 

Chiar în timp ce spunea aceste cuvinte, sabia valkiriei 
lovi orbeşte printre flăcări, limbile de foc încolăcindu-se în 
jurul lamei în timp ce aceasta căuta o ţintă. Dee îl ajută pe 
Josh să se ridice în picioare, apoi îl trase înapoi. 

— Aşteaptă, spuse Josh răguşit, vocea lui aspră fiind o 
combinaţie de groază şi fum. Scatty... începu să tuşească, 
apoi încercă din nou. Scatty e prinsă... 

— A scăpat, spuse repede Dee punându-şi un braţ pe 
umărul băiatului, susţinându-l, conducându-l spre maşina 
de poliţie. 

— A scăpat? murmură confuz Josh. 

— Nidhogg a scăpat-o din gheare atunci când am creat 
perdeaua de foc între tine şi dis. Am văzut-o cum se 
rostogolea din ghearele lui, cum a sărit în picioare şi a luat- 
o la fugă pe chei. 

— A fugit... a reuşit să se îndepărteze? 

Asta nu părea în regulă. Era inertă şi inconştientă ultima 
dată când o văzuse el. Încercă să se concentreze, dar capul 
îi bubuia şi simţea cum pielea de pe faţă i se strânge din 
cauza flăcărilor. 

— Nici măcar legendara Războinică nu putea să-l înfrunte 
pe Nidhogg. Eroii supraviețuiesc şi luptă din nou pentru că 
ştiu când să fugă. 

— Vrei să spui că m-a părăsit? 

— Cred că nici măcar nu ştia că eşti acolo, zise iute Dee, 


băgându-l grăbit pe Josh în partea din spate a unei maşini 
de politie parcată stângaci şi strecurându-se lângă el. ÎI 
bătu pe umăr pe şoferul cu părul alb şi spuse: Să mergem. 

Josh încercă să se ridice. 

— Aşteaptă... am pierdut-o pe Clarent, rosti el. 

— Crede-mă, spuse Dee, nu vrei să te întorci pentru ea. 

Se lăsă pe spate, astfel ca Josh să poată privi pe geamul 
maşinii. Femeia dis, a cărei armură albă de zale, odată 
imaculată, atârna acum în zdrenţe şi fâşii topite în jurul ei, 
trecu cu paşi mari printre flăcările galbene aproape stinse. 
Il zări pe băiat în partea din spate a maşinii şi se repezi spre 
vehicul, strigând vorbe de neînțeles într-o limbă care 
semăna cu urletul lupilor. 

— Niccolò, zise repede Dee. Cred că e supărată rău. Ar 
cam trebui să plecăm acum, chiar acum. 

Josh se uită de la valkiria care se apropia la şofer şi fu 
îngrozit să descopere că era acelaşi bărbat pe care-l văzuse 
pe treptele bisericii Sacre-Coeur. 

Machiavelli întoarse cheia în contact atât de sălbatic 
încât contactul scrâşni. Maşina ţâşni înainte clătinându-se, 
zdruncinându-se, apoi se opri. 

— Oh, nemaipomenit, bombăni Dee. Asta-i chiar 
fantastic. Josh privi cum Magicianul se aplecă pe geamul 
maşinii în afară, îşi duse mâna la gură şi suflă brusc. O 
sferă galbenă de fum se ridică rotindu-se din palma lui şi 
căzu apoi pe pământ. Sări în sus de două ori, ca o minge de 
cauciuc, apoi explodă când fu la înălţime, chiar în 
momentul în care o atinse pe dis. Fâşii groase şi lipicioase 
dintr-o substanţă vâscoasă de culoarea şi consistenţa mierii 
murdare o împroşcară pe dis, apoi se prelinseră pe jos în 
şuvoaie lungi, făcând-o să se lipească de sol. Asta ar trebui 
s-o reţină... începu Dee. Sabia lată a femeii dis tăia cu 
uşurinţă fâşiile de clei. Sau poate că nu. 

Deşi avea dureri, Josh înţelese că Machiavelli încercase - 
şi dăduse greş - să pornească din nou maşina. 

— Lasă-mă pe mine, mormăi el trecând peste spătarul 
scaunului în timp ce Machiavelli trecu pe scaunul 
pasagerului. Umărul drept încă îl durea, dar cel puţin 


degetele i se dezmorţiseră şi nu credea că are vreo 
fractură. Avea să rămână cu o vânătaie uriaşă care se 
adăuga colecţiei sale de vânătăi din ce în ce mai 
numeroase. Întorcând cheia în contact, apăsă la maximum 
pedala de acceleraţie şi, simultan, băgă în marşarier chiar 
în momentul în care dis ajunse la maşină. Se simţea dintr- 
odată recunoscător că învățase să manevreze schimbătorul 
de viteze pe bătrânul şi uzatul Volvo al tatălui său. Sabia 
care se agita prin aer izbi portiera găurind metalul, vârful 
lamei ajungând la câţiva centimetri de piciorul lui Josh. În 
vreme ce maşina dădea scârţâind înapoi, femeia îşi fixă 
ferm picioarele pe pământ şi, cu ambele mâini, ridică sabia. 
Lama intră în metal şi făcu o tăietură orizontală de la un 
capăt la altul al portierei şi în aripă, deasupra motorului, 
decojind stratul de tablă de parcă ar fi fost hârtie. Lama 
mai sfâşie şi cauciucul din faţă, din dreptul şoferului, care 
explodă cu un pocnet surd. 

— Mergi, nu te opri! strigă Dee. 

— Nu mă opresc, promise Josh. 

Cu motorul parcă văitându-se în semn de protest şi cu 
roata din faţă bălăbăânindu-se şi lovindu-se de asfalt, Josh se 
îndepărtă de chei... 


„„.Chiar atunci când Joan ajungea cu Citroenul ei destul 
de zgâriat la celălalt capăt al cheiului. 

Joan puse frână şi maşina scârţâi, oprindu-se pe pietrele 
ude. Sophie, Nicholas şi Joan priviră zăpăciţi cum Josh 
conducea în marşarier o maşină veche de poliţie, în mare 
viteză, îndepărtându-se de Nidhogg şi de dis. li văzură în 
maşină pe Dee şi pe Machiavelli în timp ce băiatul execută 
o întoarcere stângace cu frâna de mână trasă, ca apoi să 
dispară în viteză din parcare. 

Pentru o clipă, valkiria rămase pe chei, părând pierdută şi 
uluită. După aceea, îi zări pe nou-veniţi. Întorcându-se, se 
năpusti spre ei, cu sabia ridicată deasupra capului, scoțând 
un sălbatic strigăt de luptă. 


Capitolul Patruzeci şi Unu 


— Mă ocup eu de asta, zise Joan părând aproape 
încântată de această perspectivă. Atinse mâneca lui Flamel 
şi arătă cu capul spre Războinică, care se afla prinsă în 
continuare în ghearele creaturii. O s-o iau pe Scathach. 

Monstrul se afla acum la mai puţin de doi metri de 
marginea cheiului şi se apropia din ce în ce mai mult de 
apa protectoare. 

Micuța franţuzoaică îşi luă sabia şi sări din maşină. 

— Încă nişte muritori înarmaţi cu săbii, pufni 
dispreţuitoare femeia dis în timp ce sabia ei se îndrepta în 
cădere spre femeie. 

— Nu doar nişte muritori oarecare, spuse Joan parând cu 
uşurinţă lovitura, sabia ei fulgerând apoi brusc, ca să se 
ciocnească de resturile armurii distruse de pe umerii femeii 
dis. Eu sunt loana d'Arc! Sabia lungă din mâinile ei se 
învârti şi se răsuci, creând o roată din oţel ce se învârtea 
sălbatic şi care o făcu pe Valkirie să dea înapoi, surprinsă 
de sălbăticia acestui atac. Eu sunt Fecioara din Orleans. 


Sophie şi Nicholas înaintau prudenţi, apropiindu-se de 
Nidhogg. Sophie observă că toată coada acestuia era 
acoperită cu un strat dur de piatră neagră, care începuse 
acum să se extindă în sus, spre spate şi în jos, pe labele 
posterioare. Greutatea cozii de piatră ţintuia creatura la 
pământ, iar Sophie văzu muşchii uriaşi ai acesteia 
întinzându-se şi contractându-se în timp ce se chinuia să-şi 
tragă tot corpul în direcţia apei. Vedea locurile în care 
ghearele şi coada care-i frâna mişcarea lăsau urme adânci 
în asfalt. 

— Sophie, strigă Flamel. Am nevoie de ajutor! 

— Dar Josh... începu ea zăpăcită. 

— Josh a plecat, rosti el scurt. Apoi, se repezi să o înşface 
pe Clarent de pe jos, şuierând surprins de căldura pe care o 
degaja arma. Repezindu-se înainte, el îl lovi pe Nidhogg cu 
sabia. Lama se izbi de pielea din piatră fără să o rănească. 


Sophie, ajută-mă să o eliberez pe Scatty şi după aceea ne 
vom duce după Josh. Foloseşte-ţi puterile! 

Alchimistul îl lovi din nou pe Nidhogg, dar fără succes. 
Cele mai rele temeri ale sale se îndepliniseră: Dee reuşise 
să pună mâna pe Josh... iar Josh avea la el ultimele două 
pagini din Codex. Nicholas privi peste umăr. Sophie stătea 
nemişcată, părând speriată şi complet năucită. 

— Sophie! Ajută-mă! 

Sophie ridică mâinile ascultătoare, îşi apăsă degetul 
mare pe tatuajul de la încheietură şi încercă să cheme 
puterea magică a Focului. Nu se întâmplă nimic. Nu se 
putea concentra; era prea îngrijorată din cauza fratelui ei. 
Oare ce făcea el? De ce plecase cu Dee şi Machiavelli? Nu 
părea să fi fost constrâns de cei doi - el era cel care 
conducea maşina! 

— Sophie, o strigă Nicholas. 

Dar ea ştia că el era în pericol - un real şi teribil pericol. 
Simţise emoția profund, o recunoscuse la propriu. Ori de 
câte ori Josh avea necazuri, ea ştia. Atunci când aproape că 
se înecase la Pakala Beach, în Kauai, ea se trezise din somn 
fără suflare, sufocându-se; când îşi rupsese coastele pe 
terenul de fotbal din Pittsburgh, ea simţise clar durerea 
ascuţită în partea stângă a corpului, simţise usturimea de 
fiecare dată când respira. 

— Sophie! 

Ce se întâmplase? Timp de o clipă, fusese în pericol de 
moarte... iar apoi... 

— Sophie! se răsti Flamel. 

— Ce e? întrebă ea scurt, întorcându-se spre Alchimist. 

Simţi un val de furie; Josh era teafăr - de fapt, fusese în 
regulă tot timpul. Asta era greşeala Alchimistului. 

— Sofie, spuse el mai blând. Trebuie să mă ajuţi. Nu pot 
să fac asta de unul singur. 

Sophie se întoarse spre Alchimist şi-l privi. Acesta era 
ghemuit la pământ, iar în jurul lui se formase un abur rece 
de culoare verde. Un fuior de fum gros, de culoarea 
smaraldului se înfăşură în jurul unuia dintre picioarele 
uriaşe ale lui Nidhogg şi dispăru în adâncul pământului, 


acolo unde se părea că Flamel ar fi vrut să-l închidă. Un alt 
fuior de fum, mai subţire, mai puţin dens decât primul, era 
înfăşurat larg în jurul unui picior din spate al creaturii. 
Nidhogg se mişcă înainte, iar fuiorul de fum verde se rupse 
şi se risipi în aer. Mai avea de făcut câţiva paşi şi o va duce 
pe Scathach - prietena ei - în adâncul fluviului. Sophie nu 
avea de gând să lase să se întâmple aşa ceva. 

Frica şi furia îi sporiră puterea de concentrare. Când 
apăsă tatuajul de pe mână, flăcări izbucniră din fiecare 
deget. Trimise şuvoaie de foc argintiu peste spatele lui 
Nidhogg, dar nu avură niciun efect asupra lui. Apoi, 
împroşcă monstrul cu pietricele incandescente, dar acesta 
nici măcar nu păru să observe. El căuta să se apropie din ce 
în ce mai mult de apă. 

Focul nu avea niciun efect, aşa că fata încercă vântul. 
Dar tornadele miniaturale pe care le aruncă asupra lui se 
izbiră de creatură fără să-i facă vreun rău. Cercetând 
amintirile Vrăjitoarei, încercă un truc pe care Hekate îl 
folosise împotriva Hoardei Mongole. Stârni un vânt aspru, 
care pulveriză pietriş înţepător şi noroi în ochii lui Nidhogg. 
Creatura clipi doar şi o a doua pleoapă protectoare cobori 
peste ochiul enorm. 

— Nimic nu merge! strigă ea în vreme ce monstrul o 
trăgea pe Scatty tot mai aproape de marginea cheiului. 
Nimic nu merge! 


Sabia valkiriei lovi fără milă. Joan se feri lăsându-se în 
jos, iar lama şuieră deasupra capului ei şi izbi Citroenul, 
transformând parbrizul într-un praf alb, spulberând micile 
ştergătoare de parbriz. 

Joan era furioasă; îşi iubea nespus 2CV-ul Charleston. 
Francis voise să-i cumpere o maşină nouă de ziua ei, în 
ianuarie. li dăduse atunci un teanc de cataloage lucioase cu 
modele de maşini şi-i spusese să aleagă una. Ea împinsese 
cataloagele deoparte şi-i zisese că dintotdeauna îşi dorise 
micuța maşină clasică franţuzească. El căutase peste tot în 
Europa modelul perfect, iar apoi cheltuise o mică avere ca 
să-l recondiţioneze şi să-l facă aproape nou. Atunci când i-l 


arătase, era acoperit cu trei panglici groase de culoare 
albastră, albă şi roşie. 

O altă tăietură lungă făcută de femeia dis lăsă o 
crăpătură în capota maşinii, apoi alta distruse micul far 
rotund ca un ochi de deasupra amortizorului din partea 
dreaptă. Farul ricoşă de asfalt, apoi se făcu ţăndări. 

— Ştii tu oare, întrebă Joan cu ochii mari întunecaţi de 
furie în timp ce reluă atacul asupra femeii dis, fiecare 
cuvânt fiind rostit odată cu loviturile ei de sabie care parau 
loviturile de ciocan, ştii cât de greu e să găseşti piese 
originale pentru maşina asta? 

Valkiria se retrase, încercând disperată să se apere în 
faţa sabiei extrem de rapide a lui Joan, bucăţi din armura ei 
distrusă fluturând în vreme ce arma micutei franţuzoaice 
lovea tot mai mai aproape. Continuă să încerce stiluri 
diferite de luptă ca să se apere, dar niciunul dintre acestea 
nu era eficient împotriva atacului violent. 

— O să observi, continuă Joan împingând-o pe luptătoare 
îndărăt către râu, că nu am un anumit stil de luptă. Asta 
pentru că am fost instruită de cea mai mare luptătoare. Am 
fost instruită de Scathach, de Umbră. 

— Poţi să mă învingi, rosti aspru femeia dis, dar surorile 
mele îmi vor răzbuna moartea. 

— Surorile tale, zise Joan cu un ultim asalt sălbatic, care 
tăie sabia femeii în două. Oare nu e vorba de cele două 
valkirii îngheţate în acest moment în aisbergul lor personal? 

Dis se clătină, balansându-se pe marginea zidului de pe 
chei. 

— Imposibil. Noi nu putem fi biruite. 

— Oricine poate fi învins. Latul sabiei lui Joan zăngăni 
când se ciocni de coiful femeii dis ameţind-o. Apoi, Joan se 
repezi în faţă, umărul ei nimerind-o în piept pe valkiria 
nesigură pe picioare, împingând-o în Sena. Numai ideile 
sunt nemuritoare, murmură ea. 

Ţinând încă strâns resturile sabiei, valkiria dispăru în râul 
întunecat, într-o jerbă de apă care o udă pe Joan din cap 
până-n picioare. 


Sophie era nedumerită. Vraja ei nu avusese efect asupra 
lui Nidhogg... dar cum a putut Josh... El nu avea puteri. 

Sabia: el avea sabia. 

Sophie o înşfacă pe Clarent din mâna lui Flamel. Şi, pe 
loc, aura ei pâlpâi însufleţită, scânteind, pârâind, fascicule 
lungi de lumină rece ca gheaţa cuprinzându-i trupul ca într- 
un vârtej. Simţi un val de emoţii, o năvală de gânduri 
amestecate, gânduri urâte, gânduri întunecate, amintirile şi 
sentimentele acelor bărbaţi şi femei care ţinuseră sabia în 
epocile trecute. Fu chiar pe punctul de a o arunca 
dezgustată, dar ştia că aceasta era probabil singura şansă 
pe care o avea Scatty. Coada lui Nidhogg era rănită, deci 
Josh acolo trebuie să fi înfipt sabia. Dar ea văzuse că 
Alchimistul lovise de câteva ori cu tăişul pielea dură, dar 
fără niciun rezultat. 

Numai dacă... 

Repezindu-se spre monstru, ea înfipse vârful sabiei mai 
întâi în umărul acestuia. 

Rezultatul se văzu de îndată. Un foc roşu şi întunecat se 
aprinse pe toată lungimea sabiei, iar pielea monstrului 
începu pe loc să se întărească. Aura lui Sophie prinse a 
străluci mai tare ca niciodată şi, brusc, în mintea ei năvăliră 
viziuni imposibile şi amintiri incredibile. Apoi, aura ei se 
supraîncărcă şi începu să pâlpâie din ce în ce mai tare până 
izbucni într-o explozie care o luă pe sus şi o făcu să 
plutească prin aer. Reuşi să tipe o dată înainte să se 
prăbuşească pe capota de pânză a Citroenului lui Joan, care 
începu încetişor să se desfacă pe la cusături şi o lăsă să 
alunece lin pe locul pasagerului din faţă. 

Nidhogg fu cuprins de un spasm, ghearele sale lungi 
deschizându-se pe măsură ce carnea i se întărea. 

Joan se aruncă printre picioarele monstrului, o prinse pe 
Scatty de mijloc şi o smuci eliberând-o, fără să-i pese că 
piciorul uriaş al creaturii călcase la câţiva centimetri de 
capul ei. 

Nidhogg mugi, trepidaţia provocată de zgomot făcând 
alarmele caselor să se declanşeze în tot oraşul. Toate 
alarmele maşinilor din parcare se porniră. Bestia încercă să- 


şi întoarcă apoi capul, ca s-o urmărească pe Joan, care o 
trăsese pe Scatty din ghearele lui, dar străvechea lui piele 
se solidifica, transformându-se într-o crustă groasă de 
piatră neagră. Gura i se deschise lăsând la iveală dinţii ca 
nişte pumnale. 

Dintr-odată, o porţiune enormă din suprafaţa cheiului 
crăpă; piatra se sfărâmă şi se transformă în pulbere, 
măcinându-se până se făcu praf sub greutatea monstrului. 
Nidhogg se aplecă şi se prăbuşi peste nava pentru turişti 
ancorată la chei, care se rupse în două, apoi dispăru în 
Sena într-o explozie monstruoasă de apă, care trimise un 
val uriaş în josul râului. 

Zăcând pe chei, aproape de marginea apei, udă până la 
piele, Scathach îşi reveni încet, buimăcită, în simţiri. 

— Nu m-am mai simţit atât de rău de secole, murmură ea 
încercând, fără succes, să se ridice. Joan o ajută să stea în 
şezut şi o susţinu cu fermitate. Ultimul lucru de care-mi 
aduc aminte... ochii verzi ai lui Scatty se măriră deodată. 
Nidhogg... Josh. 

— El a încercat să te salveze, zise Flamel şchiopătând 
până la Scatty şi Joan. O ridică pe Clarent de jos, de pe 
chei. Josh l-a înjunghiat pe Nidhogg, l-a încetinit destul cât 
să ajungem noi aici. Apoi, Joan a înfruntat-o pe dis pentru 
tine. 

— Noi toţi am luptat pentru tine, spuse Joan. O cuprinse 
cu braţul pe Sophie care ieşise clătinându-se din maşina 
avariată, julită şi lovită, cu o zgârietură lungă pe antebraţ, 
dar teafără în rest. Sophie a reuşit, până la urmă, să-l 
înfrângă pe Nidhogg. 

Războinica se ridică încet în picioare, întorcând capul 
dintr-o parte în alta, dezmorţindu-şi muşchii înţepeniţi ai 
gâtului. 

— Şi Josh? întrebă ea privind în jur. Ochii i se măreau din 
cauza îngrijorării. Unde este Josh? 

— Dee şi Machiavelli au pus mâna pe el, zise Flamel, faţa 
lui făcându-se cenuşie de epuizare. Nu ştim sigur cum. 

— Trebuie să ne ducem acum după ei, spuse Sophie 
insistentă. 


— Maşina lor nu e în stare bună, nu puteau să ajungă 
prea departe, zise Flamel. Se întoarse să se uite la Citroen. 
Mă tem că şi ata a fost la fel de avariată. 

— Şi am iubit atât de mult maşina asta... murmură Joan. 

— Hai să plecăm de-aici, spuse Scatty hotărâtă. Suntem 
pe cale să fim asaltaţi de poliţie. 

Şi apoi, ca un rechin sărind deodată din valuri, Dagon se 
ivi din adâncul Senei. Ridicându-se, acum mai mult peşte 
decât om, cu branhiile deschise pe gâtul său lung şi cu ochii 
rotunzi bulbucaţi în afară, el o cuprinse pe Scathach cu 
ghearele lui membranate şi o trase după el în râu. 

— În sfârşit, Scathach. În sfârşit. 

Dispărură în adâncul apei aproape fără să stropească în 
jur şi nu mai apărură. 


Capitolul Patruzeci şi Doi 


Perenelle merse după fantoma lui de Ayala care o 
conduse prin labirintul ruinelor de la Alcatraz. Incerca să 
ţină pasul cu umbrele, aplecându-se pe sub pereţi năruiţi şi 
portaturi fără uşi, permanent alertată din cauza creaturilor 
care mişunau în noapte. Nu credea că sfinxul ar fi îndrăznit 
să se aventureze în afara închisorii - în ciuda aspectului lor 
înfricoşător, sfincşii erau creaturi laşe, cărora le era frică de 
întuneric. Oricum, multe dintre fiinţele pe care le văzuse în 
celulele acoperite cu pânze păianjen de dedesubt erau 
creaturi ale nopţii. 

Intrarea în tunel era aproape chiar sub turnul de apă care 
fusese odată singura rezervă de apă potabilă de pe insulă. 
Carcasa de metal a acestuia era ruginită, corodată de apa 
sărată a mării, de găinaţul acid al păsărilor şi de 
nenumăratele mici găuri de scurgeri din tancul uriaş de 
apă. Dar pământul de sub turn era acoperit de o vegetaţie 
abundentă, hrănită de apa care picura din turn. 

De Ayala îi arătă un petic de pământ cu o formă 
neregulată, aproape de unul dintre picioarele de metal. 

— Vei găsi un puț care duce dedesubt, la tunelul de sub 
noi Mai există o intrare în tunel, săpată chiar în suprafața 
stâncii, spuse el, dar pe acolo se poate intra doar cu barca 
în timpul refluxului. Aşa şi-a adus şi Dee prizonierul pe 
insulă. El nu ştie de intrarea asta. 

Perenelle găsi o bucată ruginită de metal şi o folosi ca să 
radă şi să îndepărteze noroiul de pe betonul spart şi crăpat 
de sub stratul de sol. Folosind muchia barei de metal, 
începu să sape în noroi. Se tot uita în sus, încercând să-şi 
dea seama cât de aproape de insulă erau păsările, dar, cu 
vântul care urla peste ruinele construcţiei şi pătrundea 
printre stâlpii de metal ruginit ce susțineau turnul de apă, 
era imposibil să distingă orice alte zgomote. Fuioarele de 
ceaţă groasă care puseseră stăpânire pe San Francisco şi 
podul Golden Gate ajunseseră acum pe insulă, învăluind 
totul într-un nor de vapori lichizi, cu miros de sare. 


Când ea începu din nou să sape în pământ, de Ayala se 
deplasă plutind deasupra unui loc anume. 

— Chiar aici, spuse el, vocea lui fiind doar o adiere în 
urechea ei. Prizonierii au descoperit existența unui tunel şi 
au reuşit să sape un puț până la el. Ei au înţeles că zecile 
de ani în care apa a tot picurat din turn a înmuiat solul şi 
chiar a erodat pietrele de dedesubt. Dar când, în cele din 
urmă, au pătruns până la tunelul de dedesubt, asta s-a 
întâmplat în timpul fluxului, iar ei au descoperit că era 
inundat. Atunci au renunțat. Îşi dezveli dinţii într-un zâmbet 
perfect, aşa cum nu zâmbise când era în viaţă. Măcar de-ar 
fi aşteptat până la reflux. 

Perenelle îndepărtă mai mult pământ, descoperind mai 
multă piatră spartă. Fixând bara de metal sub marginea 
blocului de piatră, se lăsă cu putere pe ea. Blocul nu se 
clinti. Apăsă din nou cu ambele mâini, iar apoi, când văzu 
că nici aşa nu se mişcă, ridică un bolovan şi lovi cu forţă 
bara de metal: zgomotul ciocnirii răsună ca un dangăt de 
clopot pe toată insula. 

— Oh, este imposibil, murmură ea. 

Ezita să-şi folosească puterile din moment ce asta i-ar fi 
trădat locaţia şi sfinxul ar fi găsit-o, dar nu avea de ales. 
Făcându-şi mâna dreaptă căuş, lăsă particule din aura sa să 
i se adune în palmă, unde se închegară ca mercurul. Işi 
puse mâna uşor, aproape delicat, pe piatră, apoi îşi întoarse 
palma şi lăsă ca puterea ei pură să i se scurgă din palmă şi 
să se prelingă în interiorul granitului. Piatra deveni moale şi 
lunecoasă, apoi se topi ca o lumânare de ceară. Bucăţi 
dense de rocă lichidă căzură şi dispărură în întunericul de 
dedesubt. 

— Sunt mort de multă vreme; am crezut că am văzut 
minuni, dar nu am văzut niciodată aşa ceva, spuse de Ayala 
plin de venerație. 

— Un mag din Sciţia m-a învăţat această vrajă ca 
răsplată pentru că i-am salvat viaţa. E destul de uşoară, 
crede-mă, zise ea. 

Se aplecă deasupra găurii şi apoi se trase iute înapoi, cu 
ochii umeziţi. Oh, Doamne, miroase groaznic! 


Fantoma lui Juan Manuel de Ayala plană chiar deasupra 
găurii. Se întoarse şi zâmbi, arătându-şi din nou dantura 
perfectă. 

— Eu nu pot simţi niciun miros. 

— Fii bucuros că nu poţi, crede-mă, mormăi Perenelle 
clătinând din cap; fantomele aveau adesea un neobişnuit 
simţ al umorului. Tunelul duhnea a peşte putred şi alge 
străvechi, a găinaţ rânced de pasăre şi de liliac, a lemn 
descompus şi a metal ruginit. Se mai simţea încă un miros, 
amar şi înţepător, aproape ca mirosul de oţet. Lăsându-se 
în jos, ea îşi rupse o fâşie din poalele rochiei şi o înfăşură în 
jurul capului, astupându-şi nasul şi gura cu ea, de parcă ar 
fi fost o mască grosolană. 

— Există şi un fel de scară, spuse de Ayala, dar ai grijă, 
sunt sigur că e ruginită. El privi deodată în sus. Păsările au 
atins capătul sudic al insulei. Şi mai e ceva. Ceva rău. Pot 
să-l simt. 

— Morrigan. Perenelle se aplecă peste gaură şi pocni din 
degete. O pană subţire de lumină albă se desprinse de pe 
unghiile ei şi alunecă prin gaură, dispărând în bezna de 
dedesubt, răspândind o lumină lăptoasă, tremurătoare pe 
pereţii umezi, cu dâre de apă. Lumina mai scosese la iveală 
şi scara îngustă, care se dovedi a fi doar nişte piroane lungi 
bătute în zid sub unghiuri neregulate. Piroanele, fiecare nu 
mai lung de zece centimetri, erau pline de rugină şi de un 
strat jilav, din cauza apei care picura. Aplecându-se, se 
prinse de primul piron şi trase tare de el. Părea destul de 
solid. 

Perenelle se răsuci şi strecură un picior prin deschizătură. 
Găsi unul dintre piroane şi imediat alunecă. Trăgându-şi 
piciorul înapoi prin gaură, îşi scoase sandalele şi le băgă în 
centura de la brâu. Putea auzi fâlfâitul aripilor păsărilor - 
ale miilor, poate ale zecilor de mii de păsări - din ce în ce 
mai aproape. Ştia că puterea pe care şi-o consumase ca să 
topească piatra şi ca să lumineze interiorul tunelului, deşi 
asta durase doar câteva clipe, avea să o prevină pe 
Morrigan în legătură cu poziţia ei. Mai erau doar câteva 
momente până la sosirea păsărilor... 


Perenelle îşi băgă din nou piciorul în puț, piciorul ei gol 
atingând pironul. Îl simţi rece şi lipicios sub pielea ei, dar 
măcar se simţea în stare să se prindă mai bine. Ţinându-se 
cu mâinile de câteva buruieni rezistente, se lăsă în jos, 
talpa ei dând peste un alt piron, apoi se întinse şi prinse un 
piron cu mâna stângă. Se cutremură. Era dezgustător la 
atingere, plin de mâzgă sub degetele ei. Apoi, zâmbi; cât de 
mult se schimbase. Când era doar o fetiţă care creştea pe 
meleagurile din Quimper, în Franţa, cu aţâţi ani în urmă, 
mergea cu picioarele prin apă în bălțile dintre stânci, 
prinzând şi mâncând crustacee. Hoinărea cu picioarele 
goale pe străzi, unde se afunda în noroi şi mizerie până la 
glezne. 

Având grijă la fiecare pas, Perenelle continuă să coboare 
pe peretele puţului. La un moment dat, un piron se rupse 
sub piciorul ei şi căzu zdrăngănind în întuneric. Păru că nu 
se mai opreşte din cădere. Se lipi cu spatele de peretele 
plin de mâăzgă, simțind cum umezeala trece prin rochia ei 
subţire de vară. Ţinându-se disperată de piron, căută cu 
piciorul un altul. Simţea cuiul de metal în palmă şi, pentru o 
clipă, crezu că inima i se opreşte când se gândi că acesta 
era pe cale să iasă din perete. Dar pironul rezistă. 

— A fost cât pe ce. Am crezut că erai pe cale să mi te 
alături, spuse fantoma lui de Ayala materializându-se dintr- 
odată din beznă, chiar în faţa ei. 

— Nu sunt atât de uşor de ucis, spuse Perenelle pe un 
ton sinistru, continuând să coboare. Deşi ar fi amuzant 
dacă, după ce am supravieţuit zeci de ani atacurilor 
repetate ale lui Dee şi ale Străbunilor săi Intunecaţi, aş fi 
murit în cădere. Privi forma vagă a chipului din faţa ei. Ce 
se întâmplă acolo, sus? Îşi înălţă capul în direcţia 
deschiderii de la gura puţului, vizibilă numai datorită 
fuioarelor de ceaţă cenuşie care se încolăceau şi se 
prelingeau în puț. 

— Insula e acoperită cu păsări, spuse de Ayala. Probabil 
sunt vreo suta de mii; stau cocoțate pe toate suprafeţele 
disponibile. Zeița Corb a intrat în adâncul închisorii, ca să-l 
caute pe sfinx, mai mult ca Sigur. 


— Nu avem mult timp, îl avertiză Perenelle. Mai făcu un 
pas şi piciorul ei se scufundă până la gleznă într-un strat 
gros de noroi cleios. Atinsese fundul puţului. Noroiul era 
rece ca gheaţa şi putea simţi cum răceala îi intră în oase. 
Ceva se târa pe degetele ei de la picioare. Pe unde o luăm? 

Braţul lui de Ayala se ivi alb şi fantomatic chiar în faţa ei, 
arătând spre stânga. Ea realiză că stătea la gura unui tunel 
înalt, scobit grosolan în stâncă, care se povârnea uşor spre 
interior. Luminiscenţa fantomatică a lui de Ayala scoase la 
iveală pânzele de păianjen care acopereau pereţii. Acestea 
erau atât de groase încât pereţii păreau zugrăviți cu o 
culoare argintie. 

— Nu pot să merg mai departe, spuse fantoma, vocea ei 
atingând în treacăt pereţii. Dee a protejat tunelul cu vrăji 
incredibil de puternice şi cu sigilii; eu nu pot să trec de ele. 
Celula pe care o cauţi e cam la zece paşi în fată, pe partea 
stângă. 

Deşi Perenelle ezita să-şi folosească magia, ştia că nu 
avea de ales. Cu siguranţă, nu avea de gând să se 
aventureze într-un tunel în care era întuneric beznă. Pocni 
din degete şi o sferă albă de foc se formă deasupra 
umărului ei drept. Aceasta arunca o lumină suavă, 
opalescentă şi strălucitoare, dezvăluind fiecare pânză de 
păianjen în cel mai mic detaliu. Pânzele se întindeau într-o 
perdea groasă chiar peste gura tunelului. Vedea pânzele 
tesute peste alte pânze şi se întrebă cât de mulţi păianjeni 
erau acolo, jos. 

Perenelle păşi înainte, lumina mişcându-se odată cu ea, 
şi, dintr-odată, îl zări pe primul dintre paznici şi mijloacele 
de protecţie pe care Dee le plasase de-a lungul tunelului. O 
serie de sulițe din lemn cu vârfuri metalice fuseseră înfipte 
adânc în solul mocirlos. Pe capătul plat de metal al fiecărei 
sulițe fusese pictat un străvechi simbol al puterii, o 
hieroglifa cu formă de pătrat, care ar fi putut aparţine 
străvechii civilizaţii maya din America Centrală. Zări cel 
puţin o duzină de sulițe, fiecare pictată cu un simbol diferit. 
Ştia că, luate individual, simbolurile nu aveau nici o 
semnificaţie, dar, împreună, acestea alcătuiau o reţea în 


zigzag incredibil de puternică, o reţea de putere pură, care 
traversa coridorul prin intermediul unor raze invizibile de 
lumină neagră. Îi aminteau de complicatele alarme cu laser 
folosite de bănci. Puterea nu avea niciun efect asupra 
oamenilor - tot ce simţea era un bâzâit surd şi o tensiune 
între ceafa şi gât -, dar era o barieră impenetrabilă pentru 
oricare dintre cei care aparţineau Seminţiei Străbunilor, 
Generației Următoare şi Creaturilor Întunericului. Până şi de 
Ayala, o fantomă, era afectat de barieră. 

Perenelle recunoscu unele dintre simbolurile de pe 
capetele suliţelor; le văzuse în Codex şi gravate în zidurile 
ruinelor din Palenque, în Mexic. Cele mai multe dintre ele 
erau de dinainte de apariţia omului, multe erau chiar mai 
vechi decât Străbunii şi aparţineau rasei care populase 
pământul în trecutul foarte îndepărtat. Acestea erau 
Cuvinte ale Puterii, străvechi Simboluri ale Legăturilor, 
menite să protejeze - sau să prindă în capcană ceva ori 
incredibil de valoros, ori extraordinar de periculos. 

Avea senzaţia că era vorba de ultima variantă. 

De asemenea, se întreba unde descoperise Dee cuvintele 
străvechi. 

Înaintând prin stratul gros de noroi, Perenelle făcu primul 
ei pas în tunel. Toate pânzele de păianjen fremătau şi 
tremurau făcând un zgomot precum foşnetul frunzelor. 
Trebuie să fi fost milioane de păianjeni acolo, înăuntru, se 
gândi ea. Nu-i era frică de ei; înfruntase creaturi mult mai 
înspăimântătoare decât păianjenii, dar era conştientă că, 
prin mulţimea de arahnide, erau probabil păianjeni-pustnic 
cafenii, văduve-negre sau chiar păianjeni prădători din 
America de Sud. O muşcătură de-a unuia dintre ei ar fi 
paralizat-o, poate chiar ar fi ucis-o. 

Perenelle smulse una dintre sulițe din noroi şi o folosi ca 
să rupă şi să îndepărteze pânza. Simbolul pătrat de pe 
capul suliţei aruncă o lumină roşie, iar  faldurile 
transparente sâsâiră şi sfârâiră în locul în care sulița le 
atinse. O umbră densă, despre care ea ştia că e de fapt o 
masă de păianjeni, se deplasă îndărăt în beznă. Avansând 
încet prin tunelul îngust, răsturnă fiecare suliță care-i 


apărea în cale, lăsând noroiul murdar să îndepărteze 
Cuvintele Puterii, desfăcând treptat complicata țesătură a 
magiei. Dacă Dee se străduise atât ca să prindă ceva în 
celulă, asta însemna că el nu-l putea controla. Perenelle 
voia să afle ce anume era şi să-l elibereze. Dar, cu cât se 
apropia, sfera de deasupra umărului ei aruncând o lumină 
tremurătoare dintr-un capăt în altul al coridorului, un alt 
gând îi trecu prin minte: întemniţase Dee ceva de care 
până şi ea ar fi trebuit să se teamă, ceva străvechi, ceva 
oribil? Deodată, înţelese că s-ar putea să facă o greşeală 
îngrozitoare. 

Tocul uşii şi uşa celulei fuseseră pictate cu simboluri la 
care aproape că nu se putea uita. Stridente şi grosolane, 
acestea păreau să se schimbe şi să se răsucească pe 
piatră, aproape ca în Cartea /ui Avraam. Dar, în timp ce 
literele din cartea străveche formau cuvinte în limbi pe care 
ea le înţelegea în mare parte sau măcar le recunoştea, 
aceste simboluri luau forme inimaginabile. 

Se aplecă, luă de pe jos o grămăjoară de noroi şi-l 
împroşcă deasupra literelor, ştergându-le. Numai după ce 
curăţă complet primitivele Cuvinte ale Puterii, merse mai 
departe şi trimise globul de lumină răsucindu-se şi 
legănându-se în interiorul celulei. 

Lui Perenelle îi trebui doar o secundă ca să înţeleagă la 
ce se uita. Şi, în acel moment, îşi dădu seama că, 
distrugând întregul sistem de vrăji protectoare, s-ar fi putut 
să fi făcut într-adevăr o greşeală teribilă. 

intreaga celulă era un mare cocon format din pânze de 
păianjen. In centrul încăperii, legănându-se pe un singur fir 
de mătase nu mai gros decât indexul ei, era un păianjen. 
Creatura era enormă, aproape la fel de mare ca giganticul 
turn de apă care domina insula deasupra capului ei. 
Semăna într-o oarecare măsură cu o tarantulă, dar fire de 
păr ţepos de culoare violet şi cenuşii la vârfuri îi acopereau 
tot corpul. Fiecare picior al păianjenului era mai gros decât 
Perenelle. Chiar în mijlocul trupului său era un cap uriaş, 
aproape uman. Acesta era chel şi rotund, fără urechi, fără 
nas şi doar cu o tăietură orizontală în loc de gură. Ca o 


tarantulă, avea opt ochi minusculi aşezaţi aproape de vârful 
capului. 

Şi, unul după altul, ochii se deschiseră încet, fiecare 
având culoarea unei vânătăi vechi. Privirea lor se fixă pe 
chipul femeii. Apoi, gura i se lăţi şi apărură doi colţi lungi ca 
nişte sulițe, de culoare albă. 

— Madame Perenelle. Vrăjitoarea, sâsâi el. 

— Areop-Enap'*, spuse ea uimită, recunoscându-l pe 
străvechiul Străbun al păianjenilor. Am crezut că eşti mort. 

— Vrei să spui, ai crezut că m-ai omorât! 

Pânza se contractă şi, dintr-o dată, hidoasa creatură se 
năpusti spre Perenelle. 


74 În miturile indigene despre creaţie, aparţinând poporului Nauru, 
Areop-Enap, bătrânul păianjen, a jucat un rol important în crearea lumii. 
(mtr): 


Capitolul Patruzeci şi Trei 


Doctorul John Dee se aplecă în faţă de pe locul din spate 
al maşinii de poliţie. 

— Întoarce aici, îi spuse el lui Josh. El văzu expresia de pe 
faţa tânărului şi adăugă: Te rog. 

Josh frână, iar maşina derapă şi scrâşni, cauciucul din 
faţă fiind acum complet distrus, maşina mergând pe janta 
de metal din care ieşeau scântei la frecarea cu asfaltul. 

— Acum, aici. Dee indică o alee îngustă, de-a lungul 
căreia pe ambele părţi, erau şiruri de containere cu gunoi. 
Urmărindu-l prin oglinda retrovizoare, Josh vedea că acesta 
se tot întorcea în scaun ca să se uite în spate. 

— Ea ne urmăreşte? întrebă Machiavelli. 

— Nu o văd, rosti însufleţit Dee, dar cred că trebuie să 
ieşim de pe străzile astea. 

Josh se strădui să controleze maşina. 

— Nu vom ajunge prea departe cu maşina asta, începu 
el, apoi lovi prima ladă de gunoi, care se răsturnă peste a 
doua, apoi peste a treia, împrăştiind gunoaie pe toată 
aleea. 

Răsuci brusc volanul, ca să evite să treacă peste unul 
dintre containerele răsturnate, iar motorul începu să duduie 
ameninţător. Maşina porni să se clatine, după care se opri 
brusc, de sub capotă începând să iasă fum. 

— Coborâţi, spuse Josh repede. Cred că am luat foc. 

leşi repede din maşină, Machiavelli şi Dee coborând pe 
cealaltă parte. Apoi, se întoarseră şi o luară la fugă pe alee, 
îndepărtându-se de maşină. Făcuseră poate vreo şase paşi 
când se auzi un zgomot înăbuşit şi maşina izbucni în flăcări. 
Un fum negru şi gros începu să se ridice spre cer, în spirale. 

— Minunat, spuse Dee cu amărăciune. Deci, acum, dis 
ştie cu siguranţă unde suntem. Şi, când se va ivi, nu va fi 
prea fericită. 

— Ei bine, nu faţă de tine, asta în mod sigur, zise 
Machiavelli cu un zâmbet strâmb. 

— Faţă de mine? 


Dee părea surprins. 

— Nu eu sunt cel care i-a dat foc, îi aminti Machiavelli. 

Era ca şi cum ar fi ascultat nişte copii. 

— Destul acum! Josh îi ocoli pe cei doi. Cine era acea... 
acea femeie? 

— Aceea, spuse Machiavelli cu un zâmbet straniu, era o 
valkirie. 


— O valkirie? 
— Uneori i se spune dis. 
— O dis? 


Josh descoperi că nici măcar nu era surprins de răspuns. 
Lui nu-i păsa cum i se spunea femeii; tot ce conta pentru el 
era că acea femeie încercase să-l spintece în două cu o 
sabie. Poate că acesta fusese un vis, se gândi deodată, şi 
tot ce se întâmplase din momentul în care Dee şi acei 
golemi păşiseră în librărie nu era nimic mai mult decât un 
coşmar. Apoi, îşi mişcă braţul drept şi umărul lovit protestă. 
Se cutremură de durere. Işi simţea întinsă şi tare pielea de 
pe faţa arsă, iar când îşi trecu limba peste buzele uscate şi 
crăpate înţelese că nu era un vis. Era cât se poate de treaz 
- acesta era un coşmar real. 

Josh se îndepărtă de cei doi bărbaţi. Se uită într-o parte 
şi-n alta a aleii. Pe o latură erau case înalte, iar pe cealaltă 
se ridica o clădire ce părea un hotel. Pereţii erau măzgăliţi 
cu straturi de litere şi înflorituri din graffiti, containerele de 
gunoi fiind şi ele pătate cu spray. Ridicându-se pe vârfuri, 
încercă să vadă linia orizontului, căutând cu privirea Tumul 
Eiffel sau Sacré-Coeur, un punct de reper, ca să-şi dea 
seama unde se află. 

— Trebuie să mă întorc înapoi, zise el îndepărtându-se şi 
mai mult de cei doi bărbaţi răvăşiţi. 

După spusele lui Flamel, aceştia îi erau duşmani - în 
special, Dee. Totuşi, Dee tocmai îl salvase de valkirie. 

Dee se întoarse să se uite la el, ochii lui cenuşii licărind 
cu bunăvoință. 

— De ce, Josh, unde te duci? 

— Inapoi la sora mea. 

— Şi la Flamel şi Saint-Germain? Spune-mi, ce vor face ei 


pentru tine? 

Josh făcu încă un pas îndărăt. Îl văzuse pe Dee aruncând 
săgeți de foc de două ori - în librărie si, ultima dată, în 
femeia dis - si nu era sigur cât de departe putea să le 
arunce Magicianul. Nu prea departe, îşi închipuia el. Încă un 
pas sau doi şi ar putea să se întoarcă şi să o ia la fugă pe 
alee. Apoi, ar putea opri prima persoană pe care ar întâlni-o 
şi ar întreba care era drumul spre Turnul Eiffel. Credea că 
varianta în franceză pentru „unde este” era „ou est?” sau 
poate era „qui est?” Sau poate asta însemna „cine este?” 
Clătină uşor din cap, regretând că nu fusese atent la orele 
de franceză. 

— Nu încerca să mă opreşti, începu el întorcându-i 
spatele. 

— Cum te-ai simţit? întrebă Dee dintr-odată. 

Josh se opri şi se întoarse încet spre Magician. Ştiu pe loc 
despre ce era vorba. Descoperi că degetele lui se 
încleştaseră automat, ca şi cum ar fi ţinut în palmă mânerul 
unei săbii. 

— Cum era când o ţineai pe Clarent, cum a fost să simţi 
puterea aceea brută trecând prin tine? Cum a fost să afli 
gândurile şi emoţiile creaturii pe care tocmai o 
înjunghiaseşi? Dee întinse mâna sub costumul lui zdrenţuit 
şi scoase sabia geamănă a lui Clarent: Excalibur. Este un 
sentiment care te copleşeşte, nu-i aşa? O răsuci în mână, o 
scurgere de energie de un albastru întunecat tremurând de 
la un capăt la celălalt al sabiei. Ştiu că ai simţit gândurile lui 
Nidhogg... emoţiile... amintirile? 

Josh dădu din cap. Imaginile erau încă proaspete - 
surprinzător de vii - în mintea lui. Gândurile, imaginile erau 
atât de nepământeşti, atât de bizare încât el înţelese că nu 
ar fi fost niciodată în stare să şi le închipuie singur. 

— Pentru o clipă, ai ştiut ce înseamnă să fii la fel ca 
Dumnezeu: să vezi lumi dincolo de orice imaginaţie, să 
trăieşti emoţii nepământene. Ai văzut trecutul, trecutul 
foarte îndepărtat... poate-ai văzut chiar Tărâmul Umbrelor 
al lui Nidhogg. 

Josh încuviinţă încet, întrebându-se cum de ştia Dee 


toate astea. 

Magicianul mai făcu un pas, apropiindu-se de băiat. 

— Pentru o clipă, Josh, pentru numai o clipă, a fost ca şi 
cum erai printre cei Treziţi - deşi nici pe departe atât de 
puternic, adăugă el repede. lar tu vre; într-adevăr să te 
numeri printre cei Treziţi? 

Josh  încuviinţă. Se simţea sufocat, inima bătându-i 
nebuneşte în piept. Dee avea dreptate; în acele momente 
în care o ţinuse pe Clarent, se simţise viu, cu adevărat viu. 

Dee începu să râdă. 

— Oh, da, se poate. Se poate rezolva aici, astăzi, termină 
el triumfător. 

— Dar Flamel a zis... începu Josh, apoi se opri, realizând 
ce tocmai spusese. 

Dacă el putea fi Trezit... 

— Flamel zice multe. Mă îndoiesc chiar că mai ştie care e 
adevărul. 

— Dar tu ştii? întrebă scurt Josh. 

— Întotdeauna. Dee arătă cu degetul mare peste umăr, 
spre Machiavelli. ltalianul nu este prieten cu mine, spuse el 
încet, uitându-se lung în ochii tulburi ai băiatului. Aşa că, 
pune-i această întrebare: întreabă-l dacă puterile tale ar 
putea fi însufleţite chiar în dimineaţa asta. 

Josh se întoarse spre Niccolò Machiavelli. Bărbatul înalt, 
cu părul alb părea uşor tulburat, dar încuviinţă cu un gest al 
capului. 

— Magicianul englez spune adevărul: puterile tale ar 
putea fi Trezite astăzi. Îmi închipui că vom putea găsi 
probabil pe cineva care să o facă în mai puţin de o oră. 

Zâmbind triumfător, Dee se întoarse din nou spre Josh. 

— E alegerea ta. Aşa că, răspunde - vrei să te întorci la 
Flamel şi la promisiunile lui neclare sau vrei să-ţi Trezeşti 
puterile? 

Chiar în momentul în care se întorcea ca să se uite la 
firele negre de energie întunecată ce se scurgeau din lama 
de piatră a săbiei Excalibur, Josh ştiu răspunsul. Işi aminti 
sentimentele, emoţiile, puterea care-i traversase tot corpul 
când o ţinuse în mână pe Clarent. lar Dee spusese că acele 


sentimente nu erau nici pe departe la fel de intense ca 
atunci când erai Trezit. 

— Am nevoie de un răspuns, zise Dee. 

Josh Newmann trase adânc aer în piept. 

— Ce trebuie să fac? 


Capitolul Patruzeci şi Patru 


Joan conduse Citro&nul avariat, care se bălăbănea până 
la intrarea unei alei şi reduse viteza până ce maşina se opri, 
blocând deschiderea aleii. Aplecându-se peste volan, 
cercetă din priviri străduţa, căutând orice urmă de mişcare, 
întrebându-se dacă nu cumva era o capcană. 

Să-l urmărească pe Josh fusese deosebit de uşor; tot ce 
avusese de făcut fusese să meargă după tăietura din asfalt 
făcută de janta metalică de la roata din faţă a maşinii. 
Avusese un scurt moment de parnică atunci când îl 
pierduse prin labirintul de străzi periferice, dar o dâră 
groasă de fum negru se ridică peste vârfurile acoperişurilor, 
iar ea urmărise acea dâră: o condusese la aleea pe care se 
afla maşina de poliţie în flăcări. 

— Rămâneţi aici, le ceru ea lui Flamel, care era epuizat, 
şi lui Sophie, care avea faţa murdară de cenuşă, în timp ce 
cobora din maşină. Işi ţinea sabia lejer, în mâna dreaptă, în 
vreme ce înainta pe alee, lovind uşurel lama de palma 
stângă. Era foarte sigură că ajunseseră prea târziu şi că 
Dee, Machiavelli şi Josh plecaseră, dar nu era pregătită să- 
şi asume vreun risc. 

Păşind fără zgomot până la jumătatea aleii, atentă la 
grămezile de containere de gunoi după care s-ar fi putut 
ascunde vreun agresor, Joan înţelese că era încă în stare de 
şoc după dispariţia lui Scatty. Intr-o clipă, Joan se aflase în 
faţa bunei sale prietene, iar, în următoarea, creatura care 
era mai mult peşte decât bărbat se ridicase deasupra apei 
şi o trăsese pe Scatty după el, în adâncuri. 

Joan clipi simţindu-şi ochii plini de lacrimi. O cunoştea pe 
Scathach de peste cinci sute de ani. In primele secole, ele 
fuseseră nedespărţite, aventurându-se împreună peste tot 
în lume, în ţări încă neexplorate din Vest, întâlnind triburi 
care trăiau încă la fel cum trăiseră înaintaşii lor cu mii de 
ani în urmă. Descoperiseră insule dispărute, oraşe ascunse 
şi ţări uitate, iar Scatty o dusese chiar pe câteva Tărâmuri 
ale Umbrelor, unde se luptaseră cu creaturi care 


dispăruseră demult de pe pământ. Pe acele Ţărmuri ale 
Umbrelor, Joan o văzuse pe prietena ei luptând şi învingând 
creaturi care existau doar în legendele cele mai întunecate 
ale omenirii. Joan ştia că nimic nu-i putea sta în cale 
Umbrei... şi totuşi, chiar Scatty spusese întotdeauna că ea 
poate fi înfrântă, că era nemuritoare, dar nu era 
invulnerabilă. Joan mereu îşi imaginase că, atunci când 
Scatty va renunţa la viaţă în cele din urmă, va fi într-o 
ultimă împrejurare dramatică şi extraordinară... nu fiind 
trasă în adâncul unui râu murdar de către un bărbat-peşte 
enorm. 

Joan suferea pentru prietena ei şi avea să plângă pentru 
ea, dar nu acum. Nu încă. 

loana d'Arc fusese o luptătoare încă de pe vremea când 
era adolescentă şi lupta călare în fruntea unei numeroase 
armate franceze. Îşi văzuse prea mulţi prieteni căzuţi în 
bătălie şi învățase că, dacă s-ar fi gândit prea mult la 
moartea lor, ar fi fost incapabilă să lupte. În acest moment, 
ştia că trebuia să-i protejeze pe Nicholas şi pe fată. Mai 
târziu, avea să găsească vreme să o plângă pe Scathach, 
Umbra, şi avea să găsească timp şi pentru a pleca în 
căutarea creaturii pe care Flamel o numea Dagon. Joan 
cântări sabia în mână. Avea să-şi răzbune prietena. 

Micuța franţuzoaică trecu de rămăşiţele în flăcări ale 
maşinii de poliţie şi se ghemui la pământ, citind expertă 
urmele şi semnele de pe pietrele ude. Îi auzi pe Nicholas şi 
pe Sophie cum coboară din Citroenul avariat şi merg pe 
alee, păşind printre băltoace de ulei şi apă murdară. 
Nicholas o ţinea în mână pe Clarent. Joan auzea clar cum 
bâzâie pe măsură ce el se apropia de maşina în flăcări, iar 
ea se întrebă dacă sabia mai era conectată cu băiatul. 

— Au fugit de lângă maşină şi s-au oprit aici, spuse fără 
să ridice privirea când ei se opriră lângă ea. Dee şi 
Machiavelli au stat faţă-n faţă cu Josh. El a stat acolo. Ea le 
arătă un anume loc. Au fugit prin apă, înapoi, acolo; puteţi 
vedea clar urmele pantofilor lor în pământ. 

Sophie şi Flamel se aplecară şi priviră solul. Încuviinţară, 
deşi ea ştia că nu puteau vedea nimic. 


— Acum, asta e interesant, continuă ea. La un moment 
dat, urmele lui Josh se îndreaptă spre alee, iar el stă 
aproape pe vârfuri, ca şi cum ar fi fost pe punctul de ao lua 
la fugă. Indică urmele de călcâie întipărite în pământ şi pe 
care doar ea putea să le vadă. Toţi trei au plecat împreună, 
Dee şi Josh primii, Machiavelli după ei. 

— Poţi să le dai de urmă? întrebă Flamel. 

Joan ridică din umeri. 

— Până la capătul aleii, poate, dar mai departe... Ridică 
iarăşi din umeri, apoi se ridică, scuturându-şi mâinile de 
praf. Imposibil; vor fi prea multe alte urme. 

— Ce vom face? şopti Nicholas. Cum îl vom găsi pe băiat? 

Privirea lui Joan alunecă de pe chipul lui Flamel spre 
Sophie. 

— Noi nu putem... dar Sophie poate. 

— Cum? întrebă el. 

Joan îşi mişcă mâna pe orizontală, în faţa ei. Palma ei 
lăsă în aer cea mai suavă țesătură din raze de lumină, iar 
pe aleea murdară se simţi pentru o clipă miros de 
levănţică. 

— Ea este sora lui geamănă: va putea să-i urmeze aura. 

Nicholas Flamel o prinse pe Sophie de umeri, obligând-o 
pe fată să se uite în ochii lui. 

— Sophie! o strigă el scurt. Sophie, uită-te la mine! 

Sophie ridică nişte ochi roşii ca să-l privească pe 
Alchimist. Era complet amorţită. Scatty nu mai era şi acum 
Josh dispăruse, răpit de Dee şi de Machiavelli. Totul era 
pierdut. 

— Sophie, spuse Nicholas foarte încet, ochii lui spălăciţi 
prinzând privirea fetei şi făcând-o să se uite la el. Trebuie 
să fii puternică acum. 

— Ce rost mai are? întrebă ea. Sunt pierduţi. 

— Nu sunt pierduţi, spuse el încrezător. 

— Dar Scatty... sughiţă fata. 

— ... Este una dintre cele mai periculoase femei din 
lume, termină el. A supravieţuit peste două mii de ani şi a 
înfruntat creaturi mult mai periculoase decât Dagon. 

Sophie nu era sigură dacă el încerca să se convingă pe 


sine sau voia să o convingă pe ea de acest lucru. 

— Am văzut acel lucru trăgând-o după el în râu şi am 
aşteptat cel puţin zece minute. Nu s-a mai ridicat la 
suprafaţă. Trebuie să se fi înecat. Vocea i se curmă şi 
simţea din nou lacrimile usturând-o în spatele pleoapelor. 
Gâtul parcă i-ar fi luat foc. 

— Am văzut-o scăpând cu viaţă din situaţii dificile, mult 
mai dificile. Nicholas încercă un zâmbet slab. Cred că 
Dagon se poate aştepta la o surpriză! Scatty e ca o pisică: 
urăşte să se ude. Cursul Senei e foarte rapid; au fost 
probabil târâţi în adânc. Va lua ea legătura cu noi. 

— Dar cum? Ei nici măcar nu-i va trece prin cap unde 
suntem. 

Sophie ura într-adevăr modul în care minţeau adulţii. 
Erau atât de transparenti! 

— Sophie, spuse grav Nicholas. Dacă Scathach e în viaţă, 
ne va găsi. Crede-mă! 

Şi, în acel moment, Sophie realiză că nu avea încredere 
în Alchimist. 

Joan îşi puse mâna pe umărul lui Sophie şi o strânse cu 
blândeţe. 

— Nicholas are dreptate. Scatty e... Zâmbi şi tot chipul i 
se lumină. Ea este extraordinară. Mătuşa ei a abandonat-o 
odată într-unul dintre Tărâmurile Umbrelor dintr-un Tărâm 
Subpământean: i-au trebuit secole ca să găsească pe unde 
să scape de acolo. Dar a reuşit. 

Sophie încuviinţă încet din cap. Ştia că tot ce spuneau ei 
era adevărat - Vrăjitoarea din Endor ştia despre Scathach 
mai multe decât Alchimistul sau Joan dar îşi dădea seama şi 
că ei erau foarte îngrijoraţi. 

— Şi acum, Sophie, reluă Nicholas. Trebuie să-ţi găseşti 
fratele. 

— Cum? 

— Aud nişte sirene, spuse repede Joan uitându-se îndărăt 
pe alee. Multe sirene. 

Flamel o ignoră. Se uita pătrunzător în ochii albaştri şi 
strălucitori ai lui Sophie. 

— Tu poţi să-l găseşti, insistă el. Eşti sora lui geamănă; 


există o legătură mai puternică şi decât cea de sânge. Tu ai 
ştiut întotdeauna când era în primejdie, nu-i aşa? 

Sophie încuviinţă. 

— Nicholas... îl îndemnă Joan, nu mai avem timp. 

— Tu i-ai simţit întotdeauna suferinţa, ai ştiut când era 
nefericit sau supărat? 

Sophie confirmă din nou. 

— Între voi există o conexiune, tu îl poţi găsi. Alchimistul 
o întoarse pe fată astfel încât să fie cu faţa la alee. Josh a 
stat aici, spuse el, indicând acel loc. Dee şi Machiavelli au 
stat cam pe aici. 

Sophie era confuză şi tot mai iritată. 

— Dar acum nu mai sunt aici. L-au luat cu ei. 

— Nu cred că l-au forţat să meargă undeva, cred că el i-a 
însoţit din proprie iniţiativă, zise foarte încet Nicholas. 

Cuvintele lui o izbiră pe Sophie ca suflul unei explozii. 
Josh nu ar fi părăsit-o, nu-i aşa? 

— Dar de ce? 

Flamel ridică uşor din umeri. 

— Cine ştie? Dee a fost mereu foarte convingător, iar 
Machiavelli e un maestru al manipulării. Dar putem să-i 
găsim, sunt sigur de asta. Simţurile tale au fost Trezite, 
Sophie. Mai uită-te o dată; imaginează-ţi-l pe Josh stând în 
faţa ta, priveşte.-l... 

Sophie respiră adânc şi închise ochii, apoi îi deschise din 
nou. Nu putea vedea nimic ieşit din comun; se afla pe o 
alee murdară, presărată cu gunoaie, vedea nişte ziduri 
acoperite cu desene şi înflorituri de graffiti, cu fumul de la 
maşina în flăcări învăluind-o. 

— Aura lui e aurie, continuă Flamel. A lui Dee e galbenă... 
A lui Machiavelli e cenuşie sau de un alb murdar... 

Sophie începu să clatine din cap. 

— Nu pot vedea nimic, începu ea. 

— Atunci, lasă-mă să te ajut. Nicholas îşi puse mâna pe 
umărul ei şi, dintr-odată, mirosul pătrunzător de la maşina 
carbonizată fu înlocuit cu o mireasmă proaspătă şi 
înţepătoare de mentă. Pe loc, aura ei începu să-i pâlpâie în 
jurul trupului, pârâind şi scoțând scântei ca un foc de 


artificii, argintul pur având acum o nuanţă de smarald 
verde, culoarea aurei lui Flamel. 

lar apoi, ea văzu... ceva. 

Chiar în faţa ei, putu să recunoască doar o urmă vagă a 
siluetei lui Josh. Era spectrală şi imaterială, compusă din 
abia ceva mai mult decât fire şi particule fine de praf de aur 
strălucitor, iar, când se mişca, lăsa dâre de culori diafane în 
aerul din urma lui. Acum, că ştia ce caută, era în stare să 
perceapă şi urmele lăsate în aer de siluetele lui Dee şi 
Machiavelli. 

Clipi uşor, de teamă că imaginile ar putea dispărea, dar 
acestea rămaseră suspendate în aerul din faţa ei şi, chiar 
mai mult, culorile deveniră mai pronunţate. Aura lui Josh 
era cea mai strălucitoare dintre toate. Întinse orbeşte 
mâna, degetele atingând conturul auriu al braţului fratelui 
ei. Forma străvezie se îndepărtă, învârtindu-se ca şi cum ar 
fi fost suflat de o boare. 

— li văd, spuse ea copleşită, vocea ei abia auzindu-se. 
Nu-şi imaginase niciodată că ar fi în stare să facă aşa ceva. 
Pot să le văd forma trupurilor. 

— Unde au plecat? întrebă Nicholas. 

Sophie urmări dungile colorate din aer; acestea duceau 
spre capătul aleii. 

— Pe aici, spuse ea şi se îndreptă în direcţia aceea pe 
alee, spre stradă, cu Nicholas urmând-o îndeaproape. 

Joan mai aruncă o ultimă privire galeşă spre maşina ei 
avariată, apoi se luă după ei. 

— La ce te gândeşti? întrebă Flamel. 

— Mă gândesc că, atunci când toate astea se vor sfârşi, 
voi repara maşina ca să fie din nou cum era la început. Şi 
apoi... nu o să o mai scot niciodată din garaj. 


— Ceva nu e-n regulă, zise Flamel în timp ce-şi croiau 
drum pe străzi. 

Sophie făcea eforturi extraordinare să se concentreze 
asupra urmăririi fratelui ei geamăn, aşa că-l ignoră. 

— Tocmai mă gândeam la acelaşi lucru, zise Joan. Oraşul 
este prea liniştit. 


— Exact. Flamel se uită împrejur. Unde erau parizienii 
grăbiţi în drumul lor spre serviciu şi turiştii hotărâți să 
viziteze punctele de atracţie turistică, înainte ca oraşul să 
se aglomereze şi aerul să devină irespirabil din cauza 
căldurii înăbuşitoare? Cei câţiva oameni de pe stradă 
trecură grăbiţi pe lângă ei, discutând însufleţiţi. Se auzeau 
numai sirene şi era poliţie peste tot. Apoi, Nicholas îşi dădu 
seama că goana nebună a lui Nidhogg prin oraş era subiect 
de ştiri, iar oamenii fuseseră avertizaţi să evite străzile. Se 
întrebă ce scuză vor găsi autorităţile ca să explice haosul. 

Sophie îşi continuă orbeşte drumul pe stradă, urmărind 
firele diafane pe care aurele celor trei - Josh, Dee şi 
Machiavelli - le lăsaseră în urma lor în aer. Se tot izbea de 
oameni şi-şi cerea scuze, dar nu-şi lua deloc ochii de la 
particulele scânteietoare. Apoi, observă că, pe măsură ce 
soarele urca tot mai sus pe cer, era din ce în ce mai greu să 
distingă punctele de lumină colorată, înţelese că era prea 
târziu. 

Joan îl ajunse din urmă pe Alchimist. 

— Chiar poate să vadă imaginile lăsate în urmă de aurele 
lor? întrebă ea într-o franceză arhaică. 

— Da, poate, îi răspunse Nicholas în aceeaşi limbă. Fata 
are nişte puteri extraordinare; nici nu are habar de 
proporţiile puterilor ei. 

— Ai idee încotro mergem? întrebă Joan privind înjur. 

Bănuia că se aflau undeva în vecinătatea muzeului Palais 
de Tokyo”, dar se concentrase asupra urmelor lăsate pe 
asfalt de maşina de poliţie şi nu fusese prea atentă pe unde 
trecuseră. 

— Habar n-am, spuse Nicholas încruntându-se. Mă întreb 
doar de ce mi se pare că ne îndreptăm spre străzile 
periferice. Ar fi posibil ca Machiavelli să vrea să-l reţină pe 
băiat. 

— Nicholas, îl vor pe băiat pentru ei sau, mai degrabă, 
Străbunii îl vor. Ce spune profeția? „Cei doi ce sunt unul, 
unul care e totul”. Unul ca să salveze lumea, altul ca să o 


75 Palatul Tokyo. (în Ib. franceză, în original). 


distrugă. Băiatul este un premiu. Fără să-şi mişte capul, 
ochii ei sclipiră în direcţia lui Sophie. La fel şi fata. 

— Ştiu asta. 

Joan îşi puse uşor mâna pe braţul Alchimistului. 

— Ştii că nu trebuie să permitem vreodată ca amândoi să 
cadă în mâinile lui Dee. 

Chipul lui Flamel împietri ca o mască. 

— Ştiu şi acest lucru. 

— Ce vei face? 

— Orice va fi nevoie, spuse el neîndurător. 

Joan scoase un telefon mobil de culoare neagră. 

— II sun pe Francis. Vreau să-i spun că suntem teferi. 
Privi împrejur după un punct de reper. Poate că el va şti 
unde ne aflăm. 

Sophie coti pe o alee îngustă, insuficient de lată pentru 
ca doi oameni să meargă unul lângă altul. În întuneric, 
putea vedea firicelele şi particulele luminoase mult mai 
clar. Chiar prinse câteva instantanee fantomatice ale formei 
fratelui ei. Simţi cum îi revine speranţa; poate îl vor ajunge 
din urmă. 

Apoi, brusc, aurele dispărură. 

Se opri confuză şi înspăimântată. Ce se întâmplase? 
Uitându-se în spate pe alee, văzu urmele aurelor în aer, 
auriu şi galben - Josh şi Dee, unul lângă altul -, aura 
cenuşie a lui Machiavelli urmându-le pe celelalte. 
Ajunseseră până la mijlocul aleii şi se opriseră, iar ea zări 
clar conturul auriu al trupului fratelui ei stând cam pe unde 
era ea acum. Cu ochii pe jumătate închişi, concentrându-se 
din greu, încercă să focalizeze aura băiatului... 

El se uita în jos, cu gura căscată. 

Sophie făcu un pas înapoi. Chiar sub picioarele ei se afla 
capacul unei guri de canal, cu literele /DC imprimate adânc 
în metal. Mici particule din trei aure licăreau pe suprafaţa 
capacului, conturând fiecare literă cu o culoare diferită. 

— Sophie? începu Nicholas. 

Ea simţi un val de emoție: uşurare că nu-l pierduse. 

— Au luat-o pe dedesubt, spuse ea. 

— Pe dedesubt? întrebă el, faţa lui căpătând o paloare 


bolnăvicioasă. Vocea i se stinse ajungând o şoaptă. Eşti 
sigură? 

— Absolut, zise ea alarmată de expresia feţei lui. De ce, 
ce nu e în regulă? Ce-i acolo jos? Canale colectoare? 

— Canale... şi ceva mai rău. Alchimistul păru dintr-odată 
foarte bătrân şi obosit. Sub noi sunt legendarele catacombe 
ale Parisului, murmură el. 

Joan se ghemui şi indică un loc în care noroiul din jurul 
marginii capacului de canal era răscolit. 

— Capacul a fost deschis foarte recent. Se uită în sus cu 
o expresie sinistră. Ai dreptate; l-au dus dedesubt, în 
Imperiul Celor Morți. 


Capitolul Patruzeci şi Cinci 


— Oh, termină! | 

Perenelle îl lovi pe păianjenul Străbun chiar în vârful 
capului cu latul suliţei din mâna sa. Străvechiul simbol al 
puterii străluci, emană o lumină albă-roşiatică, iar 
paianjenul fugi înapoi în celulă, vârful capului său sfârâind, 
din el ridicându-se în spirale un fum cenuşiu. 

— Asta a durut! spuse scurt Areop-Enap, mai mult iritat 
decât rănit. Tu întotdeauna mă răneşti. Aproape că m-ai 
ucis ultima dată când te-am văzut. 

— Şi permite-mi să-ţi amintesc că, ultima dată când ne- 
am întâlnit, cei pe care i-ai trimis să mă urmărească au 
încercat să mă sacrifice ca să activeze un vulcan stins. 
Evident, m-am cam supărat. 

— Ai prăvălit un munte întreg peste mine, zise Areop- 
Enap sâsâind într-un mod specific din cauza colţilor foarte 
lungi. Ai fi putut să mă omori. 

— Era doar un munte mic, îi reaminti Perenelle creaturii. 
Bănuia că Areop-Enap era femelă, dar nu putea fi sigură în 
întregime. Ai supravieţuit şi altor împrejurări mai rele. 

Toţi ochii lui Areop-Enap erau îndreptaţi spre sulița din 
mâna lui Perenelle. 

— Poţi măcar să-mi spui unde sunt? 

— Pe Alcatraz. Sau, mai degrabă, sub Alcatraz, o insulă 
din Golful San Francisco, pe coasta de vest a Americii. 

— Lumea Nouă? întrebă Areop-Enap. 

— Da, Lumea Nouă, spuse Perenelle zâmbind. Păianjenul 
Străbun, care era un păianjen pustnic, hiberna adesea 
secole întregi şi avea mari lacune privind istoria omenirii. 

— Ce cauţi tu aici? întrebă Areop-Enap. 

— Sunt prizonieră - ca şi tine. Făcu un pas înapoi. Dacă 
las sulița în jos, ai de gând să faci vreo prostie? 

— Ca de exemplu? 

— De exemplu, să sari la mine. 

Firele de păr de pe picioarele lui Areop-Enap se ridicară şi 
apoi se lăsară în jos toate odată. 


— Armistiţiu? sugeră Străbunul păianjen. 

Perenelle încuviinţă. 

— Armistiţiu, acceptă ea. Se pare că avem un inamic 
comun. 

Areop-Enap se deplasă spre uşa celulei. 

— Tu ştii cum am ajuns eu aici? 

— Mai degrabă speram că mă vei putea lămuri tu, spuse 
Perenelle. 

Ţinând în continuare câţiva ochi îndreptaţi cu precauţie 
spre sulița strălucitoare, păianjenul încercă să facă un pas 
afară, pe coridor. 

— Ultimul loc pe care mi-l amintesc este insula Igup. Face 
parte din Arhipelagul Polinezian, adăugă el. 

— Micronezia, spuse Perenelle. Denumirea s-a schimbat 
de mai bine de o sută cinzeci de ani. Cât timp ai dormit, 
Bătrâne Păianjen? întrebă ea, spunându-i creaturii pe 
numele ei obişnuit. 

— Nu sunt sigur... când ne-am întâlnit noi ultima dată şi 
am avut acea mică neînțelegere? Spune-mi în ani 
pământeşti, Vrăjitoareo! zise el. 

— Atunci când eu şi Nicholas am fost la Pohnpei'* să 
cercetăm ruinele de la Nan Madol, răspunse imediat 
Perenelle. Avea o memorie aproape perfectă. Asta a fost 
acum vreo două sute de ani, adăugă ea. 

— Probabil că am tras un pui de somn de atunci, spuse 
Areop- Enap păşind afară, pe coridor. In spatele lui, celula 
se însufleţi, în ea mişunând milioane de păianjeni. Imi 
amintesc că m-am trezit dintr-un somn foarte odihnitor, 
spuse el încet. L-am văzut pe magicianul Dee... dar el nu 
era singur. Mai era ceva - altcineva - cu el. li dădea 
dispoziţii. _ 

— Cine? întrebă repede Perenelle. incearcă să-ți 
aminteşti, Bătrâne Păianjen, este important. 

Areop-Enap închise toţi ochii încercând să-şi aducă 
aminte ce se întâmplase. 


76 Pohnpei (în trecut: Ponape) este denumirea unuia dintre cele patru 
state ale Statelor Federale ale Microneziei şi a uneia dintre insulele 
Senyavin, parte din Arhipelagul Carolina din Oceania. (n.tr.). 


— Ceva mă previne, spuse el, toţi ochii deschizându-i-se 
în acelaşi timp. Ceva puternic. Oricine ar fi fost cu el era 
protejat de un scut magic extraordinar de puternic. Areop- 
Enap se uită într-o parte şi-n alta pe coridor. Pe acolo? 
întrebă el. 

— Pe aici. Perenelle indică direcţia cu sulița. Deşi Areop- 
Enap declarase armistițiu, Perenelle nu era pregătită să 
rămână neînarmată în faţa unuia dintre cei mai puternici 
Străbuni. Mă întreb de ce a vrut să te ia prizonier. Deodată, 
un gând o fulgeră şi se opri atât de brusc încât Areop-Enap 
o atinse în trecere, aproape trimiţând-o cu faţa în solul 
noroios. Dacă ar trebui să faci o alegere, Bătrâne Păianjen, 
dacă ar trebui să alegi între întoarcerea Străbunilor pe 
această lume sau a lăsa lumea în mâinile muritorilor, ce ai 
alege? 

— Vrăjitoareo, spuse Areop-Enap, gura deschizându-i-se 
ca să lase la iveală dinţii înspăimântători, rânjiţi în ceea ce 
ar fi putut fi un zâmbet. Eu am fost unul dintre Străbunii 
care au considerat că ar fi trebuit să lăsăm pământul celor 
care se trăgeau din maimuţă. Am recunoscut că timpul 
nostru pe această planetă se sfârşise şi, în aroganţa 
noastră, aproape că am distrus-o. Era vremea să ne 
retragem şi să o lăsăm muritorilor. 

— Deci nu ai fi de acord cu reîntoarcerea Străbunilor. 

— Nu. 

— lar dacă ar fi fost o luptă, de partea cui ai fi fost - de 
partea Străbunilor sau a muritorilor? 

— Vrăjitoareo, zise foarte grav Areop-Enap. Am mai trăit 
alături de muritori înainte. Alături de ruda mea Hekate şi de 
Vrăjitoarea din Endor, am contribuit la popularea acestei 
planete. În ciuda înfăţişării mele, loialitatea mea e faţă de 
muritori. 

— Şi de asta Dee a trebuit să te captureze acum. El nu-şi 
poate permite să aibă pe cineva atât de puternic ca tine 
luptând de partea rasei umane. 

— Atunci, confruntarea trebuie să fie într-adevăr foarte 
aproape, spuse Areop-Enap. Dar Dee şi Străbunii Întunecaţi 
nu pot face nimic până nu vor găsi Cartea... vocea lui 


Areop-Enap se stinse treptat. Au pus mâna pe Carte? 

— Pe cea mai mare parte din ea, confirmă Perenelle cu 
tristeţe. lar tu trebuie să ştii restul. Cunoşti profeția 
gemenilor? 

— Desigur. Acel bătrân prost, Avraam, trăncănea şi scria 
mereu despre gemeni, indescifrabilele lui profeţii în Codex. 
Nu am crezut niciodată o vorbă dintre acestea. Şi, în toţi 
anii în care l-am cunoscut, nu a făcut nici măcar un lucru 
cum trebuia. 

— Nicholas i-a găsit pe gemeni. 

— Ah! Areop-Enap tăcu o clipă, apoi ridică din ce umeri 
avea el, ochii clipindu-i la unison. Aşadar, până la urmă, 
Avraam a avut dreptate în legătură cu ceva; ei bine, e 
prima dată. 

În timp ce Perenelle înainta cu greu prin noroiul până la 
glezne, povestind ce descoperise în celulele de deasupra, 
observă că, în ciuda mărimii gigantice, păianjenul Străbun 
luneca uşor pe suprafaţa acoperită cu mâl. In urma lor, 
zidurile şi tavanele colcăiau de milioane de păianjeni care-l 
urmau pe Străbun. 

— Mă întreb de ce nu te-a ucis Dee. 

— Nu putea, zise Areop-Enap nepăsător. Moartea mea ar 
fi făcut valuri prin nenumărate Tărâmuri ale Umbrelor. Spre 
deosebire de Hekate, eu am prieteni şi prea mulţi dintre 
aceştia ar fi venit să investigheze. Dee nu ar fi vrut una ca 
asta. Areop-Enap se opri când ajunse la prima dintre 
suliţele pe care Perenelle le doborâse la pământ. Un picior 
uriaş o răsturnă, iar păianjenul examină urmele vagi ale 
hieroglifelor pictate pe capul suliţei. Sunt curios, sâsâi el. 
Aceste Cuvinte ale Puterii. Erau străvechi şi atunci când 
Străbunii conduceau Pământul. lar eu am crezut că le-am 
distrus atât pe ele, cât şi toate copiile lor. Cum de le-a 
redescoperit Magicianul englez? 

— Mă întrebam acelaşi lucru, spuse Perenelle. Răsuci 
sulița în mână, ca să se uite la unica hieroglifa în formă de 
pătrat. Poate că a copiat de undeva incantaţia. 

— Nu, zise Areop-Enap. Cuvintele luate individual sunt 
puternice, e adevărat, dar Dee le-a aranjat într-un mod 


aparte pentru a mă ţine captiv în celulă. De fiecare dată 
când am încercat să evadez, era ca şi cum m-aş fi izbit în 
fugă de un zid adevărat. Am mai văzut această țesătură de 
vrăji şi înainte, dar asta s-a întâmplat în zilele de dinaintea 
prăbuşirii lui Danu Talis. De fapt, acum, că mă gândesc la 
asta, ultima dată când am văzut acest model a fost chiar 
înainte de a fi creat continentul insular şi de a-l fi tras în sus 
de pe fundul oceanului. Cineva l-a instruit pe Dee; cineva a 
ştiut cum să creeze aceste Bariere magice, cineva care le-a 
văzut. 

— Nimeni nu ştie cine este Străbunul lui Dee, în slujba cui 
este el, zise Perenelle gânditoare. Nicholas a petrecut zeci 
de ani încercând în zadar să descopere cine îl manipulează, 
până la urmă, pe Magician. 

— Cineva din vechime, rosti Areop-Enap. La fel de bătrân 
ca mine sau chiar mai bătrân. Unul dintre Marii Străbuni, 
poate. Toţi ochii păianjenului Străbun clipiră. Dar asta nu se 
poate, niciunul dintre ei nu a supravieţuit prăbuşirii lui Danu 
Talis. 

— Tu ai supravieţuit. 

— Eu nu sunt unul dintre Marii Străbuni, spuse simplu 
Areop-Enap. 

Ajunseră la capătul tunelului şi de Ayala se ivi chiar în 
faţa lor. El era fantomă de secole şi văzuse minuni şi 
monştri, dar nu întâlnise niciodată ceva ca Areop-Enap şi, la 
vederea creaturii enorme, rămase şocat, fără cuvinte. 

— Juan, spuse blând Perenelle. Vorbeşte. 

— Zeița Corb e aici, spuse el în sfârşit. Stă cam deasupra 
noastră, cocoțată în vârful turnului de apă, ca un vultur 
uriaş. Te aşteaptă să apari la suprafață. Are o discuţie cu 
sfinxul, adăugă fantoma. Sfinxul a spus că Străbunii i te-au 
dăruit; Morrigan susținea că Dee i-a zis că tu îi aparții. 

— Mă bucur să aud că sunt atât de dorită, spuse 
Perenelle uitându-se în întuneric în căutarea gurii puţului. ÎI 
privi pieziş pe Areop-Enap. Mă întreb dacă ea ştie că eşti 
aici. 

— E puţin probabil, zise Bătrânul Păianjen. Dee nu ar fi 
avut niciun motiv să-i spună şi, cu atât de multe creaturi 


magice şi mitice pe insulă, ea nu va reuşi să recunoască 
aura mea. 

Buzele lui Perenelle se curbară într-un zâmbet fugar, 
care-i lumină faţa. 

— Să-i facem o surpriză atunci? 


Capitolul Patruzeci şi Şase 


Josh Newman se opri şi înghiţi cu greu. Simţea că va 
vomita în orice moment. Deşi sub pământ era răcoare şi 
umezeală, el transpira, părul încleindu-i-se pe cap, bluza 
rece ca gheaţa lipindu-i-se de trup pe tot spatele. Devenise 
mai mult decât înspăimântat, peste măsură de îngrozit şi 
împietrit de-a dreptul. 

Să coboare în canalizare fusese destul de rău. Dee 
smulsese din pământ capacul gurii de canal fără nici un 
efort şi ei săriseră înapoi când o dâră de gaz urât mirositor 
şi persistent se răspândi pe stradă. După ce mirosul 
dispăruse, Dee se strecurase prin gura de canal, urmat o 
clipă mai târziu de Josh şi, în cele din urmă, de Machiavelli. 
Coborâră pe o scară scurtă de metal şi ajunseră la un tunel 
atât de îngust încât trebuiau să meargă în şir indian şi atât 
de jos că numai Dee putea să meargă drept, în poziţie 
verticală. Tunelul cobora în pantă, iar Josh simţi cum i se 
taie răsuflarea când apa rece ca gheaţa îi intră deodată în 
adidaşi. Mirosul era înfiorător, iar el încercă disperat să nu 
se gândească prin ce ar fi putut să calce. 

Duhoarea de ouă clocite a sulfului mască pentru scurt 
timp celelalte mirosuri din canalizare, în timp ce Dee 
confecţionă o sferă de lumină rece, alb-albăstruie. Aceasta 
plana şi dansa în aer, cam la treizeci de centimetri în faţa 
Magicianului, scăldând interiorul îngust şi boltit al tunelului 
într-o lumină cenuşie, dezolantă şi aruncând pe ziduri 
umbre adânci, impenetrabile. În vreme ce înaintau cu 
picioarele prin apă, Josh auzea ceva mişcându-se şi zări 
nişte puncte scânteietoare de lumină roşie licărind în 
beznă. Spera să fie doar şobolani. 

— Eu nu... începu Josh, vocea lui având un ecou 
distorsionat în tunelul strâmt. Nu-mi plac deloc spaţiile mici. 

— Nici mie, adăugă ferm Machiavelli. Am stat în 
închisoare ceva timp, cu multă vreme în urmă. Nu am uitat 
niciodată perioada aceea. 

— A fost tot atât de rău ca acum? întrebă Josh cu voce 


tremurătoare. 

— Mai rău. Machiavelli mergea în spatele lui Josh şi se 
aplecă pentru a adăuga: încearcă să-ţi păstrezi calmul. 
Acesta este doar un tunel de serviciu; vom ajunge la 
canalizarea propriu-zisă în câteva minute. 

Josh inspiră adânc şi se sufocă de miros. Trebuia să-şi 
amintească să respire numai pe gură. 

— Şi la ce ne va folosi asta? bombăni el printre dinţii 
încleştaţi. 

— Canalele din Paris sunt adevărate oglinzi ale străzilor 
de deasupra lor, explică Machiavelli, Josh simţindu-i 
răsuflarea caldă în ureche. Canalizările mai mari au o 
înălţime de peste patru metri. 

Machiavelli avea dreptate; câteva clipe mai târziu, ieşiră 
din tunelul de serviciu atât de strâmt şi care-ţi dădea o 
senzaţie de claustrofobie într-un tunel înalt, boltit, suficient 
de lat ca să conduci maşina prin el. Zidurile înalte de 
cărămidă erau luminate intens şi aveau de-a lungul lor 
conducte de culoare neagră, de grosimi diferite. Undeva, la 
distanţă, apa se auzea clipocind şi gâlgâind. 

Senzaţia înăbuşitoare de claustrofobie a lui Josh se mai 
atenuă puţin. Sophie se speria uneori de spaţiile largi, 
deschise; lui îi era frică de locurile închise, de dimensiuni 
reduse. Agorafobia şi claustrofobia. Respiră adânc; aerul 
era încă alterat de mirosul apelor reziduale, dar cel puţin 
era respirabil. Işi ridică partea din faţă a tricoului său negru 
ca să-şi acopere faţa şi inspiră: acesta duhnea. Când va ieşi 
de acolo - dacă va ieşi de acolo -, va trebui să ardă totul, 
inclusiv jeanşii de firmă pe care-i avea de la Saint-Germain. 
Işi lăsă tricoul repede în jos, dându-şi seama că aproape 
lăsase la vedere săculeţul pe care-l purta prins cu un şnur 
în jurul gâtului şi care conţinea paginile din Codex. 
Indiferent de ce s-ar întâmpla acum, era hotărât să nu-i 
cedeze paginile lui Dee, nu până nu va fi sigur - foarte, 
foarte, foarte sigur - că intenţiile Magicianului erau sincere. 

— Unde ne aflăm? întrebă el cu voce tare, uitându-se 
înapoi spre Machiavelli. 

Dee ajunsese în mijlocul canalizării, sfera albă şi densă 


rotindu-se acum chiar deasupra palmei sale cu degetele 
întinse. 

ltalianul cel înalt aruncă o privire împrejur. 

— Habar nu am, recunoscu el. Există cam 2 100 de 
kilometri de canale, în jur de 1 300 de mile, rectifică el, 
văzând privirea inexpresivă de pe faţa lui Josh. Dar fii pe 
pace, nu ne vom rătăci. Multe canale au propriile lor 
indicatoare. 

— Indicatoare în canalizare? 

— Reţeaua de canalizare din Paris este una dintre marile 
minuni ale acestui oraş, zâmbi Machiavelli. 

— Veniţi pe aici! 

Vocea lui Dee se sparse parcă de pereţi, răsunând cu 
ecou în încăpere. 

— Ştii cumva încotro mergem? întrebă Josh încetişor. 

Ştia din experienţă că trebuia să se tot gândească la 
altceva; odată ce începea să se gândească la cât de 
înguste erau tunelele şi la greutatea pământului de 
deasupra lui, claustrofobia ar fi făcut din el o epavă. 

— Mergem în jos, în cea mai adâncă şi mai veche zonă a 
catacombelor. Tu vei fi Trezit. 

— Ştii pe cine vom întâlni? 

Faţa de obicei impasibilă a lui Machiavelli se strâmbă 
într-o grimasă. 

— Da. Doar după renume. Nu l-am văzut niciodată. Îşi 
cobori vocea până ajunse o şoaptă şi-l prinse pe Josh de 
mânecă, trăgându-l înapoi. Nu e prea târziu să te întorci, 
spuse el. 

Josh clipi surprins. 

— Lui Dee nu i-ar plăcea asta. 

— Probabil că nu, fu de acord Machiavelli cu un zâmbet 
fals. 

Josh era nedumerit. Dee spusese că Machiavelli nu era 
prietenul lui şi era evident că cei doi bărbaţi nu se 
înțelegeau. 

— Dar am crezut că tu şi Dee sunteţi în aceeaşi tabără. 

— Suntem amândoi în serviciul Străbunilor, e adevărat... 
dar eu nu am fost niciodată de acord cu Magicianul englez 


şi cu metodele sale. 

În faţa lor, Dee coti intrând într-un tunel mai mic şi se 
opri în faţa unei uşi înguste de metal, care era încuiată cu 
un lacăt gros. Îşi băgă în încuietoarea de metal unghiile 
care duhneau din cauza energiei galbene şi deschise uşa. 

— Repede, le strigă nerăbdător celor din spatele lui. 

— Această... această persoană cu care ne vom întâlni, 
rosti încet Josh, poate ea să-mi Trezească cu adevărat 
puterile? 

— Nu am nici cea mai mică îndoială, spuse blând 
Machiavelli. Este această Trezire atât de importantă pentru 
tine? întrebă el, iar Josh era perfect conştient că Machiavelli 
îl urmărea îndeaproape. 

— Sora mea a fost Trezită - sora mea geamănă, explică 
el încet. Eu vreau... trebuie să-mi Trezesc puterile ca să fim 
din nou la fel. Îl privi apoi pe bărbatul înalt, cu părul alb. Are 
vreo noimă? 

Machiavelli încuviinţă din cap, faţa lui fiind o mască 
impenetrabilă. 

— Dar este acesta unicul motiv, Josh? 

Băiatul se uită la el destul de mult timp înainte de a se 
întoarce cu spatele. Machiavelli avea dreptate; nu era 
singurul motiv. Atunci când o ţinuse pe Clarent în mână, se 
simţise pentru o clipă cum s-ar fi simţit dacă ar fi avut 
simţurile Trezite. Pentru câteva momente, se simţise cu 
adevărat viu, se simţise desăvârşit... şi, mai mult decât 
orice altceva, voia să trăiască din nou acel sentiment. 


Dee îi conduse într-un alt tunel care era, la drept vorbind, 
chiar mai îngust decât primul. Josh simţi cum i se strânge 
stomacul şi cum inima începe să-i bubuie. Tunelul cotea şi 
cobora în spirală având nişte scări scurte. Pietrele de aici 
erau mai vechi, treptele aveau forme neregulate, zidurile 
fiind moi şi fărâmiţându-se în timp ce ei le atingeau în 
trecere. În unele locuri, tunelul era atât de îngust încât Josh 
trebuia să se întoarcă pe o parte ca să se strecoare pe 
lângă pereţi. Rămase blocat într-un colţ extrem de strâmt şi 
imediat începu să simtă o panică sufocantă clocotindu-i în 


piept. Apoi, Dee îl prinse de un braţ şi-l smulse dintre pereţi 
fără prea multe formalităţi, rupându-i o fâşie lungă de 
material din partea din spate a tricoului. 

— Aproape am ajuns, murmură Magicianul. Îşi ridică 
puţin braţul şi sfera plutitoare de lumină argintie se ridică 
mai sus, în aer, luminând zidăria de cărămidă erodată de 
vreme. 

— Stai o secundă, lasă-mă să-mi trag răsuflarea. Josh se 
aplecă cu mâinile pe genunchi, respirând adânc. Îşi dădu 
seama că, atâta timp cât se concentra asupra sferei de 
lumină şi nu se gândea la pereţii şi la tavanul care limitau 
spaţiul, totul era în regulă. De unde ştii unde mergem? 
gâfâi el. Ai mai fost aici? 

— Am mai fost aici o singură dată... cu multă vreme în 
urmă, zise Dee cu un rânjet. În momentul de faţă, urmez 
doar lumina. Lumina aspră, de culoare albă, preschimbă 
zâmbetul Magicianului în ceva înfricoşător. 

Josh îşi aduse aminte de un truc pe care îl învățase de la 
antrenorul lui de fotbal. Îşi încolăci braţele în jurul 
abdomenului şi strânse tare în timp ce inspira, apoi înălţă 
capul. Senzaţia de greață dispăru imediat. 

— Cu cine ne vom întâlni? întrebă el. 

— Răbdare, muritorule, răbdare! Dee se uită pe lângă 
Josh, la Machiavelli. Sunt sigur că prietenul nostru italian va 
fi de acord. Unul dintre marile avantaje ale nemuririi este 
că înveţi să ai răbdare. Există o zicală: „Lucrurile bune li se 
întâmplă celor care ştiu să aştepte”. 

— Nu numai lucrurile bune, bombăni Machiavelli pe când 
Dee se întoarse şi-şi continuă drumul. 

La capătul tunelului îngust se afla o uşă joasă, de metal. 
Arăta ca şi cum nu mai fusese deschisă de zeci de ani şi 
ruginise serios în zidul umed de calcar. În lumina albă, Josh 
văzu că rugina pătase piatra albicioasă cu o culoare de 
sânge uscat. 

Sfera de lumină se legăna prin aer, în vreme ce Dee îşi 
plimba unghiile de un galben strălucitor de-a lungul 
marginilor uşii, tăind-o din ramă, mirosul greu de ouă 
clocite acoperind duhoarea apelor reziduale. 


— Ce e după uşa asta? întrebă Josh. Acum, că învățase 
să-şi ţină frica sub control, începea să se simtă puţin 
exaltat. Odată ce ar fi fost Trezit, avea să se strecoare 
afară şi să se întoarcă la Sophie. Se întoarse spre 
Machiavelli, dar italianul clătină din cap şi arătă spre Dee. 
Doctore Dee? întrebă Josh. 

Dee sparse uşa joasă şi o smuci din ramă. Piatra muiată 
se sfărâmă şi căzu fărâmiţe în jurul deschizăturii. 

— Dacă nu greşesc, şi pot spune că nu greşesc aproape 
niciodată, adăugă Magicianul, atunci pe aici vom ajunge în 
catacombele Parisului. 

Dee rezemă uşa de perete, apoi păşi prin deschizătură. 

Josh se aplecă, ca să-l urmeze. 

— Nu am auzit niciodată de aceste catacombe. 

— Puţini oameni care nu sunt din Paris au auzit, zise 
Machiavelli, şi totuşi, mergând de-a lungul canalelor de 
scurgere, catacombele sunt una dintre minunile acestui 
oraş. Peste două sute şaptezeci de kilometri de tunele 
misterioase şi labirinturi. Catacombele erau odată cariere 
de calcar. lar acum sunt pline cu... 

Josh păşi prin deschizătură, îşi îndreptă trupul şi privi 
înjur. 

— ... Cu oase. 

Băiatul simţi cum ceva îi strânge stomacul şi înghiţi un 
nod, având pe limbă un gust acru şi amar. Chiar în faţă, 
atât cât putea el să vadă în interiorul tunelului întunecos, 
zidurile, tavanul boltit şi chiar podeaua erau alcătuite din 
oase lustruite de om. 


Capitolul Patruzeci şi Şapte 


Nicholas tocmai ridicase cu o pârghie capacul gurii de 
canal când telefonul mobil al lui Joan începu să sune, linia 
melodică acută facându-i pe toţi să trtesară speriaţi. 
Alchimistul lăsă capacul să se prăbuşească zdrăngănind la 
loc, sărind înapoi înainte ca acesta să-i cadă peste degetele 
de la picioare. 

— E Francis, le spuse Joan deschizând telefonul. Vorbi cu 
Saint-Germain rapid, în franceză, apoi închise telefonul cu 
zgomot. E pe drum, zise ea. A spus că, pentru nimic în 
lume, să nu coborâm în catacombe fără el. 

— Dar nu putem aştepta, protestă Sophie. 

— Sophie are dreptate. Ar trebui... începu Nicholas să 
spună. 

— Vom aştepta, spuse ferm Joan, cu tonul pe care-l 
folosise odată la comanda armatelor. 

Îşi puse piciorul micut pe capacul gurii de canal. 

— Vor scăpa, rosti disperată Sophie. 

— Francis a zis că ştie unde se duc, zise Joan foarte 
calmă. Se întoarse spre Alchimist. A spus că şi tu ştii. E 
adevărat? întrebă ea. 

Nicholas trase adânc aer în piept şi apoi încuviinţă cu 
asprime. Lumina crudă a dimineţii ştersese orice urmă de 
viaţă de pe chipul lui, lăsându-i în schimb o culoare de 
pergament îngălbenit. Cearcănele de sub ochi aveau o 
culoare vânătă întunecată şi erau umflate. 

— Aşa cred. ` 

— Unde? întrebă Sophie. Incerca să-şi păstreze calmul. 
Fusese întotdeauna mai bună decât fratele ei în a-şi păstra 
cumpătul, dar, în acest moment, era pe punctul de a-şi da 
capul pe spate şi de a urla plină de frustrare. Dacă 
Alchimistul ştia încotro se îndrepta Josh, de ce nu plecau şi 
ei acum, într-acolo? 

— Dee îl duce pe Josh să-i Trezească puterile, spuse 
Flamel încet, în mod clar alegându-şi cuvintele cu grijă. 

Sophie se încruntă tulburată. 


— Si este atât de rău? Nu asta e ceea ce voiam? 

— Ba da, este ceea ce voiam, dar nu este cum voiam noi. 
Deşi chipul lui nu avea nici o expresie, în ochi i se citea 
tristeţea. Contează foarte mult cine - sau ce - Trezeşte 
puterile cuiva. E un proces periculos. Poate fi chiar mortal. 

Sophie se întoarse încet spre el. 

— Şi totuşi, tu voiai să o laşi pe Hekate să ne Trezească 
pe mine şi pe Josh. Fratele ei avusese tot timpul dreptate: 
Flamel îi pusese pe amândoi în primejdie. Işi dădea seama 
de asta acum. 

— A fost necesar pentru propria ta siguranţă. Existau 
totuşi primejdii, dar niciunul dintre voi nu a fost în pericol 
din cauza Zeiţei înseşi. 

— Ce fel de pericole? 

— Cei mai mulţi dintre Străbuni nu au fost niciodată 
generoşi faţă de cei pe care ei îi numeau muritori. Foarte 
puţini dintre ei erau pregătiţi să dăruiască fără a pune fel 
de fel de condiţii, explică Flamel. Cel mai mare dar pe care 
Străbunii îl pot oferi cuiva este nemurirea. Muritorii îşi 
doresc să trăiască o veşnicie. Atât Dee, cât şi Machiavelli 
sunt în slujba Străbunilor lor Intunecaţi care le-au dăruit 
nemurirea. 

— În slujba? întrebă Sophie uitându-se de la Alchimist la 
Joan. 

— Ei sunt slujitori, zise blând Joan, unii ar spune sclavi. 
Acesta este preţul nemuririi şi al puterilor pe care le au. 

Telefonul lui Joan sună din nou cu aceeaşi linie melodică 
acută, iar ea îl deschise. 

— Francois? 

— Sophie, continuă calm Flamel, darul nemuririi poate fi 
retras oricând unei persoane şi, dacă se întâmplă asta, 
atunci toţi anii pe care astfel de persoane i-au trăit în mod 
nefiresc îi vor ajunge din urmă în doar câteva clipe. Unii 
Străbuni i-au înrobit pe muritorii pe care i-au Trezit, i-au 
preschimbat în abia ceva mai mult decât nişte zombi. 

— Dar Hekate nu m-a făcut nemuritoare atunci când m-a 
Trezit, replică Sophie. 

— Spre deosebire de Vrăjitoarea din Endor, Hekate nu a 


avut nici un interes să creeze generaţii întregi de 
nemuritori. Ea a rămas întotdeauna neutră în războaiele 
purtate între cei dintre noi care apărau umanitatea şi 
Străbunii Întunecaţi. Un zâmbet amar îi ridică în sus 
colţurile buzelor subţiri. Poate că, dacă ar fi ales o anumită 
tabără, ar mai fi trăit şi astăzi. 

Sophie se uită în ochii spălăciţi ai Alchimistului. Se 
gândea că, dacă Flamel nu s-ar fi dus pe Tărâmul Umbrelor, 
unde trăia Hekate, Străbuna ar mai fi trăit şi astăzi. 

— Vrei să spui deci că Josh e în pericol, rosti ea în cele 
din urmă. 

— Într-un mare pericol. 

Privirea insistentă a lui Sophie nu se îndepărtă de la 
chipul lui Flamel. Josh era în pericol, dar nu din cauza lui 
Dee şi Machiavelli, ci pentru că Nicholas Flamel îi pusese pe 
cei doi fraţi gemeni în această situaţie teribilă. El îi proteja, 
aşa le spusese şi ea crezuse asta odată fără nici urmă de 
îndoială. Dar acum... acum, nu ştia ce să mai creadă. 

— Vino! Joan închise repede telefonul, o prinse pe Sophie 
de mână şi o trase după ea pe alee, îndreptându-se spre 
stradă. Francis e pe drum. 

Flamel aruncă o ultimă privire spre capacul gurii de 
canal, apoi o îndesă pe Clarent sub haina lui şi plecă grăbit 
după ele. 

Joan îi duse de pe îngusta stradă lăturalnică pe Avenue 
du President Wilson, apoi cotiră repede spre stânga, pe Rue 
Debrousse şi se îndreptară din nou către fluviu. Peste tot se 
auzeau nenumărate sirene ale maşinilor de poliţie şi ale 
ambulanţelor, şi, deasupra lor, pe cer, elicopterele de 
poliţie se auzeau bâzâind când se lăsau în jos, deasupra 
oraşului. Străzile erau cam pustii şi nimeni nu dădea atenţie 
celor trei persoane care alergau probabil să se 
adăpostească. 

Sophie tremura; întreaga scenă era atât de fantastică! 
Era asemănător cu ce ar fi putut urmări într-un documentar 
de război pe Discovery Channel. 

Chiar la intrarea pe Rue Debrousse, îl găsiră pe Saint- 
Germain aşteptând într-un BMW de culoare închisă, 


nedefinită, care avea mare nevoie să fie spălat. Atât 
portiera din faţă, cât şi cele din spate erau întredeschise, 
iar geamul fumuriu din dreptul şoferului se lăsă în jos 
bâzâind în timp ce se apropiau. Saint-Germain rânjea 
încântat. 

— Nicholas, ar trebui să vii mai des pe acasă; e un haos 
total în oraş. Totul e teribil de interesant. Nu m-am mai 
distrat atât de secole. 

Joan intră în maşină, lângă soţul ei, în timp ce Nicholas şi 
Sophie urcară în spate. Saint-Germain porni motorul, dar 
Nicholas îl strânse de umăr aplecându-se spre el. 

— Nu atât de repede. Nu trebuie să atragem deloc 
atenţia, îl avertiză. 

— Dar, cu toată panica asta de pe străzi, nu ar trebui nici 
să mergem încet, remarcă Saint-Germain. 

Plecă uşor cu maşina de lângă bordură şi o luă pe 
Avenue de New York. Conducea ţinând o singură mână pe 
volan, cealaltă sprijinită de spătarul scaunului în timp ce se 
tot întorcea ca să vorbească cu Alchimistul. 

Complet năucă, Sophie îşi rezemă capul de geam, 
uitându-se afară, la apa care scânteia în stânga ei. La 
distanţă, pe celălalt mal al Senei, putu distinge forma de 
acum familiară a Turnului Eiffel ridicându-se deasupra celor 
mai înalte acoperişuri. Era epuizată şi simţea cum i se 
învârte capul. Era derutată în privinţa Alchimistului. 
Nicholas nu putea fi rău, nu-i aşa? Saint-Germain şi Joan - la 
fel şi Scatty - îl respectau în mod clar. Până şi cele două, 
Hekate şi Vrăjitoarea, îl plăceau. Gânduri tremurătoare, de 
care ea ştia că nu erau ale ei, pluteau chiar la limita dintre 
conştient şi  subconştient, dar, când încercă să se 
concentreze, acestea dispărură. Erau amintirile Vrăjitoarei 
din Endor, iar ea ştia din instinct că erau importante. Aveau 
legătură cu catacombele şi cu creatura care trăia în 
adâncuri... 

— Oficial, poliţia raportează că o porţiune din catacombe 
a fost excavată şi câteva case s-au dărâmat din cauza asta, 
spuse Saint-Germain. Ei susţin că reţeaua de canalizare s-a 
fisurat, iar gazul metan, dioxidul şi monoxidul de carbon s- 


au scurs şi au poluat aerul din oraş. Centrul Parisului este 
acum izolat şi evacuat. Oamenii sunt sfătuiţi să rămână în 
casele lor. 

Nicholas se lăsă pe spate, pe bancheta din piele, şi 
închise ochii. 

— A fost cineva rănit? întrebă el. 

— Doar câteva tăieturi şi vânătăi, nu a fost raportat nimic 
mai grav. 

Joan clătină din cap uimită. 

— Având în vedere ce creatură tocmai a gonit prin oraş 
călcând totul în picioare, acesta este un miracol mai puţin 
important. 

— S-a specificat ceva în legătură cu apariţia lui Nidhogg? 
întrebă Nicholas. 

— Nu încă, pe nici unul dintre canalele principale de ştiri, 
dar câteva imagini filmate cu telefoane mobile au apărut pe 
bloguri, iar Le Monde şi Le Figaro susţin că au imagini în 
exclusivitate cu ceea ce numesc ei „Creatura din 
catacombe” şi „Bestia din iad”. 

Sophie se aplecă în faţă, urmărind conversaţia. Se uită la 
Nicholas, apoi la Saint-Germain şi din nou la Alchimist. 

— În curând, toată lumea va afla adevărul. Ce se va 
întâmpla atunci? 

— Nimic, răspunseră cei doi bărbaţi într-un glas. 

— Nimic? Dar nu este posibil. 

Joan se răsuci în scaun. 

— Dar asta se va întâmpla. Toate astea vor fi 
muşamalizate. Sophie se uită la Flamel. Acesta făcu un 
semn afirmativ din cap. 

— Cei mai mulţi oameni oricum nu vor crede aşa ceva, 
Sophie. Ştirea va fi respinsă, considerată o farsă sau o 
glumă. Cei care cred că e adevărată vor fi consideraţi 
teoreticieni ai conspirației. lar tu poţi să fii sigur că oamenii 
lui Machiavelli sunt deja în alertă, confiscând şi distrugând 
fiecare copie existentă. 

— In două ore, adăugă Saint-Germain, evenimentele din 
dimineaţa asta vor fi raportate doar ca un accident 
nefericit. Imaginile cu monstrul vor fi luate în râs şi 


veridicitatea lor va fi respinsă, fiind considerate isterie. 

Sophie clătină neîncrezătoare din cap. 

— Nu poţi ascunde aşa ceva la nesfârşit. 

— Străbunii fac asta de milenii, spuse Saint-Germain 
înclinând oglinda retrovizoare astfel încât să o poată vedea 
pe Sophie. In interiorul întunecos al maşinii, ea se gândi că 
ochii lui de un albastru profund scânteiau uşor. Şi trebuie 
să-ţi aminteşti că omenirea nu vrea deloc să creadă în 
magie. Nu vrea să ştie că miturile şi legendele au fost 
aproape întotdeauna bazate pe adevăr. 

Joan se întinse şi-şi puse uşurel mâna pe braţul soţului ei. 

— Dar eu nu sunt de acord; oamenii au crezut 
întotdeauna în magie. Doar în ultimele secole, această 
credinţă a dispărut. Eu cred că ei vor cu adevărat să 
creadă, pentru că, în inimile lor, ştiu că asta e ceva 
adevărat. Ei ştiu că magia există într-adevăr. 

— Şi eu credeam în magie, spuse Sophie foarte încet. Se 
întorsese ca să privească din nou oraşul, dar, reflectat în 
geamul maşinii, ea văzu un dormitor de copil zugrăvit în 
culori aprinse: dormitorul ei acum cinci, poate şase ani în 
urmă. Nu avea nici o idee unde era - casa din Scottsdale, 
poate, sau ar fi putut fi Raleigh; se mutaseră atât de des în 
perioada aceea. Ea stătea în mijlocul patului, înconjurată de 
cărţile ei favorite. Când eram mai mică, am citit despre 
prințese şi vrăjitori, şi despre cavaleri, şi magicieni. Chiar 
dacă ştiam că erau doar poveşti, îmi doream ca magia să 
fie reală. Până acum, adăugă ea cu amărăciune. |Intoarse 
capul, ca să se uite la Alchimist. Sunt toate basmele cu 
zâne adevărate? 

Flamel încuviinţă din cap. 

— Nu numai basmele cu zâne, ci aproape fiecare legendă 
se bazează pe adevăr, fiecare mit are o bază reală. 

— Chiar şi cele înfricoşătoare? şopti ea. 

— In special cele înfricoşătoare. 

Un trio de elicoptere de televiziune bâzâiau la joasă 
altitudine, deasupra capetelor lor, zgomotul elicelor 
acestora făcând să vibreze interiorul maşinii în care se 
aflau. Flamel aşteptă până ce trecură, apoi se aplecă în 


faţă. 

— Unde mergem acum? 

Saint-Germain arătă tot înainte şi la dreapta. 

— Există o intrare secretă spre catacombe în Grădinile 
Trocadero. Aceasta duce direct în jos, în tunelele interzise. 
Am verificat hărţile vechi; cred că traseul lui Dee îi va duce 
mai întâi prin canalizare şi apoi în tunelele de dedesubt. 
Vom câştiga ceva timp în felul ăsta. 

Nicholas Flamel se aşeză înapoi pe scaun şi apoi se 
întinse şi-i strânse mâna lui Sophie. 

— Totul va fi în regulă, spuse el. 

Dar Sophie nu-l crezu. 


Intrarea în catacombe se făcea printr-un grilaj de metal 
montat în pământ, care nu avea nimic ieşit din comun. 
Parţial acoperit cu muşchi şi iarbă, era ascuns printre 
copaci, în spatele unui carusel sculptat somptuos şi pictat 
minunat, aflat într-o margine a Grădinii Trocadéro. Intr-una 
dintre zilele obişnuite, nemaipomenitele grădini ar fi fost 
năpădite de turişti, dar, în această dimineaţă, erau pustii, 
iar căluşeii de lemn ai caruselului, părăsiţi deopotrivă, se 
mişcau în sus şi în jos sub prelata cu dungi albe şi albastre. 

Saint-Germain o luă pe o alee îngustă şi-i conduse pe un 
spaţiu verde, care devenise cafeniu din cauza soarelui de 
vară. Se opri în faţa unui grilaj dreptunghiular, de metal, 
care nici nu se observa. 

— Nu am mai folosit această intrare din 1941. 

Se lăsă în genunchi, apucă gratiile şi trase. Grilajul nu se 
mişcă. 

Joan se uită pieziş la Sophie. 

— Când eu şi Francis am luptat alături de Rezistenţa 
Franceză împotriva Germaniei, am folosit catacombele ca 
bază de operaţiuni. Puteam apărea din senin în orice loc din 
oraş. Cu vârful pantofului, bătu uşor în gratiile de metal. 
Acesta era unul dintre locurile noastre favorite. Chiar şi în 
timpul războiului, grădinile erau întotdeauna pline de 
oameni, iar noi puteam să ne pierdem cu uşurinţă prin 
mulţime. 


Prin aer trecu dintr-odată o boare care aduse un miros 
tomnatic de frunze uscate, apoi gratiile de metal din 
mâinile lui Francis începură să strălucească, arzând cu o 
flacără intensă, roşie ca focul, apoi albă-roşiatică. Metalul 
se transformă în lichid şi se topi complet, picături mari 
scurgându-se în puț. Saint-Germain smulse rămăşiţele 
grilajului din pământ şi le aruncă într-o parte, apoi se răsuci 
şi intră prin deschizătură. 

— Este o scară aici. 

— Sophie, tu urmezi, spuse Nicholas. Vin şi eu după tine. 
Joan, rămâi tu la urmă? 

Joan încuviinţă. Apucă de marginea unei bănci de lemn 
din apropiere şi o trase pe iarbă. 

— O voi pune deasupra deschizăturii înainte să cobor. Nu 
avem nevoie de oaspeţi neaşteptaţi care să coboare pe 
aici, nu-i aşa? 

Zâmbi. 

Sophie se strecură cu prudenţă prin deschizătură, 
picioarele ei găsind în cele din urmă prima bară a scării. Se 
lăsă cu grijă în jos. Se aşteptase ca puţul să fie oribil, 
dezgustător, dar aerul nu era umed, ci doar stătut. Începu 
să numere paşii, dar pierdu numărătoarea pe drum, pe la 
şaptezeci şi doi, deşi putea să-şi dea seama după pătratul 
de cer de deasupra capetelor lor, care se micşora rapid, că 
ei coborau adânc sub pământ. Nu se temea defel - nu 
pentru ea. Tunelele şi spaţiile înguste nu o înfricoşau, dar 
fratele ei era îngrozit de spaţiile mici: oare cum se simţea el 
acum? Simţi cum i se agită fluturi în stomac; simţea că-i 
vine greață. Gura i se uscă şi ea ştiu - din instinct, fără 
urmă de îndoială - că aşa se simţea fratele ei chiar în acel 
moment. Ştiu că Josh era îngrozit. 


Capitolul Patruzeci şi Opt 


— Oase, rosti Josh perplex, privind peste tot în tunel. 

Peretele din faţa lui creat din sute de cranii de culoare 
gălbuie sau albite. Dee mergea cu paşi mari prin pasaj, iar 
sfera sa luminoasă trimitea pe pereţi umbre care dansau şi 
pulsau, făcând să pară că, în orbitele goale ale craniilor, 
nişte ochi se mişcau, îl urmăreau. 

Josh crescuse în prezenţa oaselor; ştia că nu are de ce să 
se teamă de ele. Studiile tatălui său erau bazate în primul 
rând pe schelete. Când erau copii, şi el, şi Sophie se 
jucaseră în magaziile muzeului pline cu rămăşiţe osoase, 
dar acestea erau oase de animale sau de dinozaur. Josh 
contribuise chiar la refacerea structurii osoase din coada 
unei păsări preistorice care fusese expusă la Muzeul 
American de Istorie Naturală. Dar aceste oase... acestea 
erau... erau... 

— Acestea sunt toate oase de om? întrebă el în şoaptă. 

— Da, răspunse încet Machiavelli, o urmă de accent 
italienesc distingându-se perfect în acest cuvânt. Sunt 
rămăşiţele a şase milioane de corpuri, pe puţin, acolo jos. 
Poate chiar mai multe. Catacombele au fost iniţial cariere 
uriaşe de calcar. Işi ridică degetul mare în sus. Acelaşi 
calcar folosit la construcţia oraşului. Parisul e clădit 
deasupra unui adevărat labirint de tunele. 

— Cum au ajuns aici, jos? întrebă Josh cu voce 
tremurândă. Incepu să tuşească, se cuprinse cu braţele şi 
se strădui să pară indiferent, ca şi cum nu ar fi fost complet 
îngrozit. Par foarte vechi; de când sunt aici? 

— De vreo două sute de ani, zise Machiavelli 
surprinzându-l. Pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, 
cimitirele Parisului erau prea pline. Am fost atunci în oraş, 
adăugă el, gura strâmbându-i-se de dezgust. Nu am mai 
văzut vreodată ceva asemănător. Erau atât de mulţi morţi 
în oraş încât cimitirele erau adesea doar nişte grămezi 
uriaşe de pământ afânat, prin care se întrezăreau oasele. 
Poate că Parisul era unul dintre cele mai frumoase oraşe 


din lume, dar era şi cel mai plin de mizerie. Mai rău decât 
Londra - iar asta spune ceva! începu să râdă, iar sunetul se 
ciocni de pereţii din oase şi ecoul se auzi în mod repetat, 
distorsionându-se într-un sunet înfiorător. Mirosul era de 
nedescris şi chiar existau acolo şobolani mari cât nişte 
câini. Boala era în floare, iar răspândirea epidemiei de 
ciumă era ceva firesc. În cele din urmă, s-a ajuns la un 
acord că cimitirele supraaglomerate trebuie să aibă 
legătură cu boala. Aşadar, s-a hotărât să fie golite 
cimitirele, iar rămăşiţele să fie mutate sub pământ, în 
carierele goale de calcar. 

Incercând să nu se gândească la faptul că era înconjurat 
de osemintele unor oameni care muriseră cel mai probabil 
din cauza unei boli îngrozitoare, Josh îşi concentră atenţia 
asupra pereţilor. 

— Cine a făcut acele ornamente? întrebă el indicând un 
aranjament ce reprezenta un soare, un model deosebit, 
bogat ornamentat, creat din oase omeneşti de diferite 
lungimi în chip de raze. 

Machiavelli ridică din umeri. 

— Cine ştie? Cineva care voia să aducă un omagiu 
morţilor, poate; cineva care încerca să găsească un sens în 
ceea ce trebuie să fi fost un haos incredibil. Oamenii au 
căutat întotdeauna să disciplineze haosul, adăugă el 
încetişor. 

Josh îl privi. 

— li numeşti pe ei... pe noi, „oameni”. Se întoarse să-l 
caute din ochi pe Dee, dar Magicianul aproape că ajunsese 
la capătul coridorului şi nu putea să-i audă. Dee ne 
numeşte „muritori”. 

— Eu nu sunt Dee, spuse Machiavelli cu un zâmbet 
glacial. 

Josh era nedumerit. Cine era cel mai puternic aici - Dee 
sau Machiavelli? Credea că Magicianul, dar începea să 
presupună că italianul era mult mai stăpân pe situaţie. 

— Scathach ne-a spus că tu eşti mult mai periculos şi mai 
viclean decât Dee, zise, gândind cu voce tare. 

Zâmbetul lui Machiavelli se transformă într-un rânjet plin 


de încântare. 

— Acesta este cel mai drăguţ lucru pe care ea l-a spus 
despre mine. 

— E adevărat? Eşti mai periculos decât Dee? 

Machiavelli stătu o clipă pe gânduri. Apoi, zâmbi şi în 
tunel se simţi un miros abia perceptibil de şarpe. 

— Absolut. 

— Repede, pe aici, îi strigă Dee, vocea lui fiind înăbuşită 
din cauza pereţilor înguşti şi tavanului jos. 

Se întoarse şi se îndepărtă din nou de-a lungul tunelului 
căptuşit cu oase, luând şi lumina cu el. Josh era tentat să 
fugă după el, nedorind să rămână singur în beznă totală, 
dar Machiavelli pocni din degete şi, imediat, o flacără 
subţire şi delicată de lumânare, care răspândea o lumină 
albă-cenuşie, îi apăru în palmă. 

— Nu toate tunelele sunt aşa, continuă Machiavelli 
arătând spre oasele aşezate cu dibăcie în pereţi, formele 
armonioase ale aranjamentelor şi modelelor. În câteva 
dintre tunelele mici sunt îngrămădite până în tavan grămezi 
de oase de acelaşi tip. Cotiră şi-l găsiră pe Dee aşteptându- 
i, bătând nerăbdător din picior. Apoi, bărbatul se întoarse şi 
plecă mai departe fără a spune nici un cuvânt. 

Josh se concentră asupra spinării lui Dee şi asupra 
globului de lumină care se legăna deasupra umărului 
acestuia, în timp ce coborau tot mai adânc în catacombe; 
asta îl ajuta să ignore pereţii care păreau să se închidă în 
jurul lui din ce în ce mai mult cu fiecare pas pe care-l făcea. 
In vreme ce mergea, observă cum câteva dintre oasele 
care căptuşeau tunelul aveau pe ele întipărite date, graffiti 
vechi de secole, fiind conştient şi de faptul că singurele 
urme de paşi din stratul gros de praf de pe sol erau cele ale 
picioarelor mici ale lui Dee. Aceste tunele nu mai fuseseră 
folosite de foarte mult timp. 

— Vin vreodată oameni aici? întrebă pe Machiavelli 
încercând să facă conversaţie doar de dragul de a mai auzi 
un sunet în tăcerea apăsătoare. 

— Da. Anumite părţi din catacombe sunt deschise 
publicului, zise Machiavelli ţinându-şi mâna ridicată, flacăra 


subţire făcând să se desluşească în întuneric aranjamentele 
ornamentale de oase din pereţi, umbrele care dansau peste 
acestea aducându-le parcă pentru scurt timp la viaţă. Dar 
sunt mulţi kilometri de catacombe sub oraş şi o mare parte 
din zonele unde se găsesc acestea nu au fost nici măcar 
trecute pe hartă. Să explorezi aceste tunele este ilegal şi 
periculos, desigur, dar oamenii tot o fac. Acei oameni sunt 
numiţi „catafili”. Există chiar şi o unitate specială de poliţie, 
„cataflics”, care patrulează prin aceste tunele. Machiavelli 
făcu un semn cu mâna spre pereţii care-i înconjurau, 
flacăra dansând sălbatic, dar fără să se stingă. Dar noi nu 
vom da peste nici unii dintre ei aici. Această zonă este 
complet necunoscută. Acum, suntem jos de tot, sub oraş, în 
una dintre primele cariere de calcar, excavată cu multe 
secole în urmă. 

— Jos de tot, sub oraş, repetă încet Josh. Umerii lui se 
lăsară, băiatul imaginându-şi că putea chiar să simtă 
greutatea întregului Paris deasupra capului său, 
numeroasele tone de pământ, beton şi oţel strivindu-l. 
Claustrofobia ameninţa să-l copleşească şi i se părea că 
pereţii tremurau, pulsau. Gâtul îi era uscat, buzele îi erau 
crăpate şi-şi simţea limba prea mare în gură. Eu cred, îi 
şopti el lui Machiavelli, cred că aş prefera să mă întorc 
acum la suprafaţă dacă-i OK. 

ltalianul clipi sincer surprins. 

— Nu, nu, Josh, nu e OK. Machiavelli întinse mâna şi-l 
apucă strâns de umăr pe Josh, iar băiatul simţi un val de 
căldură trecându-i prin tot trupul. Aura lui pârâi, iar în aerul 
închis din tunel se simţi o mireasmă de portocale 
combinată cu o duhoare râncedă de şarpe. E prea târziu 
pentru aşa ceva, spuse blând Machiavelli. Vocea lui se 
preschimbă în şoaptă: Am ajuns prea jos, în adânc... nu e 
cale de întoarcere. Vei părăsi aceste catacombe Trezit 
sau... 

— Sau ce? întrebă Josh când înţelese, pe măsură ce 
groaza-i creştea, cum avea de gând italianul să termine 
fraza. 

— Sau nu le vei părăsi deloc, spuse simplu Machiavelli. 


Cotiră din nou şi ajunseră la un tunel în linie dreaptă. 
Pereţii erau şi aici tapetaţi cu oase, chiar mai sofisticat 
aranjate, dar cu ciudate modele pătrate pe care Josh 
aproape că le recunoscu. Erau la fel ca desenele pe care le 
văzuse în materialele de studiu ale tatălui său şi arătau ca 
hieroglifele civilizaţiei maya sau ale civilizaţiei aztece; dar 
ce căutau oare hieroglifele mezoamericane în catacombele 
Parisului? 

Dee îi aştepta la capătul tunelului. Ochii lui cenuşii 
străluceau în lumina reflectată, care împrumuta şi chipului 
său o paloare nesănătoasă. Atunci când vorbi, accentul lui 
englezesc deveni mai pronunţat, iar cuvintele se 
rostogoleau parcă aşa de repede încât era dificil pentru 
oricine să-l înţeleagă. Josh nu putea spune dacă Magicianul 
era entuziasmat sau nervos, iar asta îi spori frica. 

— Asta e o zi importantă pentru tine, băiete, o zi foarte 
importantă. Nu numai pentru că puterile tale vor fi Trezite, 
dar vei întâlni, de asemenea, pe unul dintre cei câţiva 
Străbuni de care umanitatea încă îşi mai aduce aminte. 
Este o mare onoare. Bătu din palme. Aplecându-şi capul, 
ridică apoi mâna înălţând globul de lumină şi dezvăluind 
două bolți înalte şi arcuite sprijinite de coloane din oase 
care fuseseră aranjate astfel încât să formeze un cadru al 
uşii. Dincolo de deschizătură era întuneric beznă. Făcând 
un pas îndărăt, spuse pe un ton poruncitor: Tu primul! 

Josh ezită, iar Machiavelli îl prinse de braţ şi-l strânse cu 
putere. Când vorbi, vocea îi era joasă şi insistentă: 

— Orice s-ar întâmpla, nu trebuie să arăţi că ţi-e frică şi 
nici să intri în panică. Viaţa ta, chiar echilibrul tău psihic 
depind de acest lucru. Inţelegi? 

__— Să nu arăt frică, să nu intru în panică, repetă Josh. 
Incepu să respire din ce în ce mai accelerat. Nici frică, nici 
panică. 

— Du-te acum. Machiavelli îi dădu drumul şi-l împinse 
spre Dee şi portalul confecţionat din oase. Du-te să-ţi 
Trezeşti puterile, spuse el, şi sper că va merita. 

Ceva din tonul lui Machiavelli îl făcu pe Josh să privească 
în urmă. Pe chipul italianului era întipărită o expresie 


aproape compătimitoare, iar Josh se opri. Dee se uită la el, 
ochii lui cenușii sclipindu-i şi buzele fiind strâmbate într-un 
rânjet oribil. Ridică din sprâncene. 

— Nu vrei să fii Trezit? 

Insă Josh avea doar un singur răspuns la această 
întrebare. 

Uitându-se din nou spre Machiavelli, ridică puţin o mână 
în semn de rămas-bun, trase adânc aer în piept şi păşi prin 
portalul boltit în bezna totală. Lumina se ivi când Dee îl 
urmă, iar băiatul descoperi că se afla într-o enormă 
încăpere circulară, care părea a fi în întregime scobită într- 
un os uriaş - pereţii netezi şi curbați, tavanul îngălbenit şi 
şlefuit, până şi podeaua de culoarea pergamentului aveau 
aceeaşi nuanţă şi textură ca oasele cu care erau ornaţi 
pereţii. 

Dee îşi puse mâna pe spatele lui Josh şi-l împinse în faţă. 
Băiatul făcu doi paşi şi se opri. Ultimele zile îl învăţaseră să 
se aştepte la surprize - minuni, monştri şi tot felul de 
creaturi, dar asta, asta... îl dezamăgea. 

Incăperea era goală, cu excepţia unui soclu din piatră, 
lung şi cu suprafaţa pătrată, care se ridica în mijlocul 
camerei. Sfera de lumină a lui Dee se legănă deasupra 
platformei, iluminând intens fiecare detaliu sculptat. Întinsă 
pe spate deasupra unei lespezi de calcar plină de scobituri 
era o statuie uriaşă a unui bărbat într-o străveche armură 
din piele şi metal, cu mănuşi metalice ale căror degete 
ţineau strâns mânerul gros al unei săbii late, care avea cel 
puţin doi metri lungime. Ridicându-se pe vârfuri, Josh văzu 
capul statuii acoperit cu un coif care-i ascundea complet 
faţa. 

Josh se uită împrejur. Dee rămăsese la dreapta portalului 
de la intrare, iar Machiavelli păşise în interiorul camerei şi 
se dusese în partea stângă. Amândoi îl urmăreau foarte 
atenţi. 

— Ce... ce se întâmplă acum? întrebă el, vocea lui 
răsunând slab şi înăbuşit în încăpere. 

Nici unul din cei doi bărbaţi nu răspunse. Machiavelli îşi 
încrucişă braţele şi îşi aplecă uşor capul într-o parte, 


îngustându-şi ochii. 

— Cine este acesta? întrebă Josh făcând un semn cu 
degetul mare spre statuie. 

Nu se aştepta să primească vreun răspuns de la Dee, 
dar, când se întoarse spre italian, îşi dădu seama că 
Machiavelli nu se uita la el, ci dinco/o de dânsul. Josh se 
răsuci pe călcâie... chiar în momentul în care cele două 
creaturi de coşmar se materializară din întuneric. 

Totul la ele era alb, începând cu pielea aproape 
transparentă până la părul lung şi subţire care le curgea în 
jos pe spate şi mătura podeaua în urma lor. Era imposibil 
să-ţi dai seama dacă erau bărbaţi sau femei. Aveau 
înălţimea unor copii mici şi erau neobişnuit de subţiri, cu 
capete proeminente, frunţi late şi bărbii ascuţite. Aveau 
urechi foarte mari şi cioturi micuţe de coarne li se vedeau 
ieşind din creştetele capetelor. Nişte ochi enormi şi rotunzi, 
fără pupile se fixară asupra lui, iar când creaturile păşiră în 
faţă, el îşi dădu seama că era ceva în neregulă cu picioarele 
lor. Oasele lor femurale erau curbate spre spate şi ieşeau în 
afară în partea din faţă, la genunchi, terminându-se cu 
copite, la fel ca la capre. 

Se despărţiră, aşezându-se de o parte şi de alta a 
soclului, iar Josh simţi instinctiv că trebuie să se 
îndepărteze, dar îşi aminti sfatul lui Machiavelli şi rămase 
pe loc. Trăgând aer în piept, se uită mai atent la creatura 
care era mai aproape de el şi descoperi că aceasta nu era 
atât de înfricoşătoare cum i se păruse la început: era atât 
de micuță că părea aproape fragilă. Credea că ştia ce sunt; 
văzuse imagini cu astfel de creaturi pe fragmentele de vase 
de lut greceşti şi romane care se aflau pe rafturile din biroul 
mamei sale. Erau fauni sau poate satiri; nu era sigur care 
era diferenţa. 

Creaturile începură să meargă încet în jurul lui Josh, 
întinzând spre el nişte mâini cu degete lungi şi reci ca 
gheaţa, cu unghiile murdare, de culoare neagră atingându-i 
tricoul rupt, pipăindu-i materialul jeanşilor. Vorbeau între 
ele, rostind strident cuvinte imposibil de înţeles, aproape 
nişte infrasunete care îl făcură să-şi încleşteze dinţii. Un 


deget foarte rece îi atinse abdomenul, iar aura lui pârâi şi 
începu să împrăştie scântei aurii. 

— Hei, strigă el. Creaturile făcură câte un salt în spate, 
dar acea unică atingere făcuse ca inima lui Josh să o ia 
razna. Fu dintr-odată cuprins de toate fricile de nedescris 
pe care şi le-ar fi imaginat vreodată şi cele mai înfiorătoare 
coşmaruri năvăliră la suprafaţă, lăsându-l tremurând şi fără 
aer, scăldat de o sudoare rece şi amară. Cel de-al doilea 
faun se repezi şi puse o mână rece pe faţa lui Josh. 
Deodată, inima lui începu să bată nebunește, iar stomacul 
începu să i se agite, fiind cuprins de o panică iraţională. 

Cele două creaturi se prinseră una de cealaltă şi începură 
să ţopăie zguduite de ceea ce-ar fi putut fi doar râs. 

— Josh! Tonul poruncitor al lui Machiavelli stăvili panica 
din ce în ce mai mare a băiatului şi reduse creaturile la 
tăcere. Josh! Ascultă-mă! Ascultă-mi vocea, concentrează- 
te asupra ei. Satirii sunt simple creaturi şi se hrănesc cu 
cele mai elementare emoţii omeneşti: unul se îndoapă cu 
frică, celălalt se desfată cu panica. Ei sunt Phobos şi 
Deimos. 

La auzul numelor lor, cei doi satiri se retraseră, dispărură 
în întuneric, până ce doar ochii lor enormi, străvezii mai 
rămaseră vizibili, negri şi strălucitori în lumina globului 
plutitor. 

— Ei sunt Paznicii Zeului Adormit. 

Apoi, piatra străveche se auzi huruind, statuia se ridică şi 
îşi roti capul, ca să se uite la Josh. Prin coif, doi ochi se 
vedeau strălucind roşii ca sângele. 


Capitolul Patruzeci şi Nouă 


— Acesta este un tărâm al Umbrelor? întrebă Sophie în 
şoaptă, îngrozită, ţinându-şi respiraţia. 

Fata se afla la intrarea într-un tunel lung, care mergea în 
linie dreaptă şi ai cărui pereţi erau decoraţi şi căptuşiţi cu 
ceva ce părea alcătuit din oase umane. Un singur bec de 
putere mică ilumina spaţiul, răspândind o lumină galbenă, 
slabă. 

Joan îi strânse braţul şi râse încetişor. 

— Nu. Suntem încă în lumea noastră. Bine ai venit în 
cataombele Parisului! 

Ochii lui Sophie sclipiră cu o lumină argintie în timp ce 
cunoaşterea Vrăjitoarei se scurgea prin toată fiinţa ei. 
Vrăjitoarea din Endor ştia bine aceste catacombe. Sophie 
făcu un pas înapoi, imediat ce o învălmăşeală bruscă de 
imagini o năpădiră: bărbaţi şi femei purtând abia ceva mai 
mult decât nişte zdrenţe, scoțând bucăţi de piatră din nişte 
gropi uriaşe făcute în pământ, sub supravegherea unor 
gardieni care purtau uniforme de centurioni romani. 

— Acestea erau nişte cariere, şopti ea. 

— Cu mult timp în urmă, zise Nicholas. lar acum este un 
mormânt atât pentru milioane de parizieni, cât şi pentru un 
alt... 

— Zeul Adormit, spuse Sophie, vocea ei stingându-se 
brusc. Acesta este un Străbun cu care Vrăjitoarea nu a fost 
niciodată de acord, dar pe care l-a şi compătimit. 

Saint-Germain şi Joan erau şocaţi de câte ştia fata. Până 
şi Flamel părea uimit. 

Sophie începu să tremure. Se cuprinse cu braţele, 
încercând să se ţină pe picioare, în timp ce gânduri negre îi 
străbăteau fulgerător mintea. Zeul Adormit fusese odată un 
Străbun... 

„„„Pe un câmp de luptă în flăcări, ea văzu un războinic 
solitar, într-o armură din piele şi metal, mânuind un paloş 
aproape cât el de lung, luptând împotriva unor creaturi 
venite direct din jurasic. 


„„La porţile unui oraş străvechi, războinicul în piele şi 
metal înfrunta singur o hoardă de bestii asemănătoare cu 
maimuţele, în timp ce un şir de refugiaţi evadau pe o altă 
poartă. 

„„„Pe treptele unei piramide extrem de înalte, războinicul 
apăra o femeie singură şi un copil de nişte creaturi care 
erau o combinaţie de şerpi şi păsări. 

— Sophie... 

Ea tremura în continuare, acum rece ca gheaţa, cu dinţii 
clănţănindu-i. Imaginile din mintea ei se schimbară; armura 
din piele şi metal a războinicului era acum murdară, plină 
de noroi, stropită şi pătată. Războinicul era şi el schimbat. 

„„„Războinicul gonea printr-un sat primitiv dintre gheţuri, 
urlând ca o fiară în vreme ce oameni îmbrăcaţi în blănuri 
fugeau din calea lui sau tremurau de frică. 

„„„Războinicul călărea în fruntea unei mari armate de 
fiinţe care erau nişte corcituri între bestii şi oameni, 
apropiindu-se ameninţător de un oraş strălucitor aflat în 
mijlocul unui deşert. 

„„„Războinicul se afla în mijlocul unei biblioteci enorme, 
pline cu hărţi, pergamente şi cărţi confecţionate din metal, 
pânză şi scoarță de copac. Biblioteca ardea atât de 
puternic, încât cărţile de metal se transformară în lichid. 
Distrugând cu sabia un rând de rafturi, el aruncă şi mai 
multe cărţi în flăcări. 

— Sophie! 

Aura fetei pâlpâi şi pocni în timp ce Alchimistul o prinse 
de umeri şi o strânse cu putere. 

— Sophie! 

Vocea lui Flamel o scoase brusc din transă. _ 

— Am văzut... am văzut... începu ea răguşită. Işi simţea 
gâtul iritat şi îşi muşcase atât de rău interiorul obrazului 
încât avea un gust metalic, dezgustător, de sânge în gură. 

— Nu pot nici măcar să-mi imaginez ce-ai văzut, spuse el 
cu blândeţe. Dar cred că ştiu pe cine ai văzut... 

— Cine era? întrebă ea gâfâind, fără să poată respira. 
Cine era războinicul în armură de piele şi metal? 

Ştia că, dacă s-ar gândi mai mult la el, amintirile 


Vrăjitoarei i-ar dezvălui numele său, dar asta ar fi atras-o 
din nou în lumea violentă a războinicului, iar ea nu voia 
acest lucru. 

— Străbunul, Marte Ultor. 

— Zeul Războiului, adăugă Joan cu amărăciune. 

Fără să se uite în altă parte sau să-şi întoarcă măcar 
capul, Sophie ridică mâna stângă şi arătă în jos, spre un 
coridor îngust. 

— E acolo jos, spuse ea încetişor. 

— De unde ştii? întrebă Saint-Germain. 

__—li pot simţi prezenţa, zise fata cutremurându-se. 
Incepu să-şi frece braţele furioasă. E ca şi cum ceva rece şi 
lipicios se târăşte pe pielea mea. Vine de acolo. 

— Acest tunel ne va duce în interiorul ascuns al 
catacombelor, spuse Saint-Germain, în Lutetia, oraşul 
roman dispărut. Îşi frecă brusc palmele una de alta, 
împrăştiind scântei care căzură pe pământ, apoi începu să 
coboare în tunel, urmat de Joan. Sophie se pregătea să o ia 
după ei, când se opri şi-l privi pe Alchimist. 

— Ce s-a întâmplat cu Marte? Când l-am văzut prima 
dată, am crezut că era apărătorul umanităţii. Ce anume l-a 
schimbat? 

Nicholas clătină din cap. 

— Nimeni nu ştie asta. Poate că ai să găseşti răspunsul în 
amintirile Vrăjitoarei, sugeră el. Trebuie să se fi cunoscut. 

Sophie începu să clatine din cap. 

— Nu vreau să mă gândesc la el... începu ea, dar era 
prea târziu. 

Chiar odată cu ultimele vorbe ale Alchimistului, o serie de 
imagini teribile se iviră în mintea lui Sophie. Văzu un bărbat 
chipeş şi înalt, care se afla singur în vârful unei piramide în 
trepte, ameţitor de înaltă, cu braţele întinse spre ceruri. Pe 
umeri, purta o mantie impresionantă, din pene multicolore. 
La poalele piramidei se întindea un oraş enorm, de piatră, 
înconjurat de o junglă de nepătruns. Oraşul era în 
sărbătoare, străzile late erau pline de oameni care purtau 
haine viu colorate, bijuterii sofisticate, mantii extravagante 
şi ornamente din pene pe cap. Singura absenţă a culorilor 


se observa în rândul bărbaţilor şi femeilor înveşmântaţi în 
alb, care stăteau în mijlocul largii străzi principale. Privind 
mai de aproape, ea realiză că aceştia erau legaţi cu lanţuri 
unii de alţii şi aveau în jurul gâtului funii de piele şi lujeri de 
viţă. Gărzi care purtau bice şi suliţi îi duceau spre piramidă. 

Sophie trase înfiorată aer în piept şi clipi des, ca să 
alunge imaginile din faţa ochilor. 

— Ea îl cunoştea, zise cu un ton glacial. 

Nu-i spuse Alchimistului că Vrăjitoarea din Endor îl iubise 
odată pe Marte... dar asta se întâmplase cu multă vreme în 
urmă, înainte ca acesta să se schimbe, înainte să fie 
cunoscut ca Marte Ultor. Răzbunătorul. 


Capitolul Cincizeci 


— Slavă lui Marte, Zeul Războiului, zise Dee cu voce tare. 

Complet năucit de frică, Josh privi cum uriaşul cap 
acoperit cu un coif se roteşte să-l privească pe Dee. Aura 
Magicianului se aprinse într-o clipă, sfârâind şi răspândind 
în jur vapori de culoare galbenă. Din interiorul coifului care 
acoperea capul zeului ss ivi o lumină roşie, strălucitoare. 
Capul se întoarse din nou, cu un scrâşnet de piatră 
sfărâmată, şi nişte ochi roşii, de foc, îl priviră pe băiat. Cei 
doi satiri albi, fantomatici, Phobos şi Deimos, se furişară din 
întuneric şi se ghemuiră în spatele piedestalului de piatră, 
privindu-l pe Josh cu mare atenţie. Doar uitându-se la ei, 
simţea valuri de panică şi frică trecându-i prin tot corpul şi 
era sigur că-l văzuse pe unul din ei lingându-se pe buzele 
subţiri cu o limbă de culoarea unei vânătăi vechi. Privind 
intenţionat în altă parte, el se concentră asupra Străbunului 
din vechime. 

„Nu trebuie să arăţi frică, îi spusese Machiavelli, şi nu 
intra în panică.” Dar asta era mai uşor de spus decât de 
făcut. Chiar în faţa lui, destul de aproape ca să-l poată 
atinge, se afla Străbunul pe care romanii îl veneraseră ca 
Zeu al Războiului. Josh nu auzise niciodată de Hekate sau 
de Vrăjitoarea din Endor şi, pentru că nu ştia nimic despre 
ele, nu avuseseră acelaşi efect asupra lui. Acest Străbun 
era diferit. Acum, ştia la ce se referise Dee atunci când 
spunea că acesta era Străbunul de care omenirea îşi 
aducea aminte. Acesta era însuşi Marte, zeul al cărui nume 
era purtat de o lună a anului şi de o planetă. 

Josh încercă să inspire cu putere şi să-şi potolească 
bătăile inimii, dar tremura atât de tare, că abia mai putea 
să respire. Picioarele îi erau ca gelatina şi simţea că, în 
orice moment, se putea prăbuşi la pământ. Strângând din 
dinţi, se strădui să tragă aer pe nas, încercând să-şi aducă 
aminte câteva dintre exerciţiile de respiraţie pe care le 
învățase la ora de arte marţiale. Închise ochii şi strânse din 
pleoape, apoi se cuprinse cu braţele şi strânse cu putere. Ar 


fi trebuit să poată face asta: mai văzuse Străbuni şi înainte, 
înfruntase zombi şi luptase chiar cu un monstru primitiv. 
Cât de greu putea să fie? 

Josh îşi îndreptă umerii, deschise ochii şi privi statuia lui 
Marte... numai că aceasta nu mai era o statuie. Era o fiinţă 
vie. Pe pielea şi pe hainele acesteia era o crustă groasă şi 
dură de culoare cenuşie. Singura pată de culoare din 
înfăţişarea zeului erau ochii săi roşii, care străluceau în 
spatele unui viziere ce-i ascundea complet faţa. 

— Mărite Zeu Marte, aproape că e timpul, zise repede 
Dee, timpul ca Străbunii să se întoarcă în lumea muritorilor. 
Trase o gură de aer şi anunţă dramatic: Avem Codexul. 

Josh simţi trosnind pergamentul pe care-l avea sub 
tricou. Ce s-ar întâmpla cu el dacă ei ar afla că cele două 
pagini lipsă din Codex erau la el? L-ar mai Trezi atunci? 

La auzul cuvântului Codex, capul Străbunului se întoarse 
brusc spre Dee, ochii îi străluciră, fuioare de fum roşu 
ieşindu-i prin vizieră. 

— Profeţia e aproape împlinită, continuă repede Dee. În 
curând, vom face Invocarea Finală. În curând, îi vom elibera 
pe Străbunii Dispăruţi şi le vom acorda din nou locul pe 
care-l aveau de drept, ca stăpâni ai lumii. In curând, vom 
face iarăşi din această lume paradisul care a fost odată. 

Cu un scrâşnet de piatră sfărâmată, Marte îşi lăsă 
picioarele să-i atârne în afara soclului şi se întoarse astfel 
încât să stea cu faţa la băiat. Josh observă că, în fiecare 
clipă, cădeau spre pământ mici fulgi din ceea ce părea a fi 
piele pietrificată. 

Vocea lui Dee se auzi aproape ca un strigăt: 

— Şi prima profeție din Codex s-a îndeplinit. l-am găsit pe 
cei doi care sunt unul singur. l-am găsit pe gemenii din 
legendă. Făcu un semn cu mâna spre Josh. Acest muritor 
are o aură din aur pur; aura surorii sale este dintr-un argint 
fără cusur. 

Marte îşi înclină capul, ca să-l privească din nou pe Josh, 
şi apoi întinse spre el o mână acoperită cu o mănuşă 
metalică. Mai avea vreo jumătate de metru până să ajungă 
la umărul băiatului când aura acestuia se ivi încet în jurul 


lui, strălucirea puternică a acesteia luminând interiorul 
încăperii, făcând ca pereţii de os şlefuit să capete culoarea 
aurului, făcându-i pe Phobos şi Deimos să caute adăpost în 
întunericul deplin din spatele soclului. În aerul uscat se 
simţi dintr-odată o mireasmă puternică de portocale. 

Ţinând ochii întredeschişi din cauza strălucirii emise de 
propria piele, simțind cum părul de pe cap îi stătea ţeapăn, 
pârâind din cauza electricităţii statice, Josh urmări înfiorat 
cum crusta dură începea să cadă, pornind de la degetele lui 
Marte, pentru a lăsa la vedere pielea puternic bronzată şi 
muşchii de sub ea. Aura zeului izbucni, acoperind statuia cu 
un strat gros de abur purpuriu, iar pielea lui trezită la viaţă 
începu să strălucească roşu intens, în timp ce scântei 
micuţe se răsuceau în jurul aurei sale şi i se lipeau de piele, 
acoperind-o, după ce se răceau rapid, cu o crustă albă- 
cenuşie, ca piatra. Josh se încruntă; părea că aura zeului se 
întărea şi forma un înveliş gros în jurul lui, transformându-l 
încet din nou în piatră. 

— Puterile fetei au fost Trezite, continuă Dee, vocea lui 
răsunând cu ecou în încăpere. Nu şi ale băiatului. Dacă 
vrem să reuşim, dacă vrem să-i aducem pe Străbuni înapoi, 
puterile acestui băiat trebuie Trezite. Marte Ultor, îl vei 
Trezi pe băiat? 

Zeul înfipse paloşul său lung în podea, vârful acestuia 
intrând cu uşurinţă în pardoseala de os, prinse cu 
amândouă mâinile mânerul şi se aplecă în faţă, ca să-l 
privească pe Josh. 

Nu trebuia să arate că-i era frică sau să intre în panică. 
Josh îşi îndreptă umerii şi rămase pe loc, cu capul sus, apoi 
privi direct în  deschizătura îngustă, de formă 
dreptunghiulară din coiful de piatră. Pentru o clipă, crezu că 
zărise în întuneric o scurtă sclipire a unor ochi strălucitori, 
de un albastru aprins înainte de a deveni roşii şi de a 
străluci din nou. Aura lui Josh păli până nu mai rămase din 
ea decât o vagă strălucire, iar cei doi satiri se furişară în 
faţă, căţărându-se pe soclu, ca să privească pe furiş, din 
spatele zeului, la băiat. Foamea din ochii lor era acum 
evidentă: 


Gemeni. 

Lui Josh îi trebui o clipă până să-şi dea seama că cel care 
vorbise era Marte. Vocea zeului era surprinzător de 
catifelată şi părea nespus de obosită. Gemeni? întrebarea 
din vocea lui era evidentă. 

— D... da, se bâlbâi Josh. Am o soră geamănă, Sophie. 

— Am avut odată doi băieţi gemeni... cu mult timp în 
urmă, spuse Marte cu o voce pierdută şi rezervată. Lumina 
roşie din interiorul coifului său se stinse, iar ochii albaştri 
clipiră din nou. Băieți buni, băieţi frumoşi, adăugă el, iar 
Josh nu era prea sigur despre cine vorbea. Cine este cel mai 
mare? întrebă el. Tu sau sora ta? 

— Sophie, spuse Josh, buzele curbându-i-se într-un 
zâmbet spontan când se gândi la sora lui. Dar numai cu 
douăzeci şi opt de secunde. 

— Şi-ţi iubeşti sora? întrebă din nou Marte. 

Luat prin surprindere, Josh răspunse: 

— Da... ei bine, vreau să spun, da, desigur. E sora mea 
geamănă. 

Marte încuviinţă din cap. 

— Romulus, băiatul meu mai mic, spunea şi el acelaşi 
lucru. Mi-a jurat că-şi iubea fratele, pe Remus. Apoi, l-a ucis. 

Camera de os se cufundă într-o tăcere de moarte. 

Privind în interiorul coifului, Josh văzu cum ochii albaştri 
ai lui Marte Ultor se umezesc, iar el simţi, înduioşat, cum şi 
ochii lui se umplu de lacrimi. Apoi, lacrimile zeului sfârâiră, 
transformându-se în abur în timp ce ochii lui roşii se 
aprinseră din nou. 

— Am Trezit aurele fiilor mei, le-am dat acces la puteri şi 
abilităţi mai presus decât cele ale muritorilor. Toate 
simţurile şi emoţiile lor erau intensificate... inclusiv emoţiile 
trezite de ură, teamă şi iubire. Tăcu pentru câteva clipe, 
apoi adăugă: Ei au fost apropiaţi - atât de apropiaţi - până 
le-am Trezit simţurile. Asta i-a distrus. Mai tăcu un timp, 
ceva mai mult de această dată. Poate ar fi mai bine dacă 
nu te-aş Trezi. Pentru binele tău şi al surorii tale. 

Josh clipi surprins şi privi peste umăr la Dee şi la 
Machiavelli. Chipul italianului era impasibil, dar Dee părea 


la fel de uluit ca Josh. Oare acesta era un refuz din partea 
lui Marte? 

— Stăpâne Marte, începu Magicianul, băiatul trebuie 
Trezit... 

— Va fi alegerea lui, spuse blajin Marte. 

— Eu cer... 

Strălucirea din interiorul coifului de pe capul zeului 
deveni incandescentă. 

— Tu ceri! 

— În numele stăpânului meu, bineînţeles, adăugă repede 
Dee. Stăpânul meu cere... 

— Stăpânul tău nu-mi poate cere nimic, Magicianule, 
şopti Marte. Şi, dacă mai spui ceva, continuă el, îi voi lăsa 
pe însoțitorii mei să se ocupe de tine. Phobos şi Deimos se 
căţărară pe umerii zeului, ca să-l privească cu atenţie pe 
Dee. Amândoi salivau. E o moarte teribilă. Se uită din nou 
la Josh. Aceasta e alegerea ta şi numai a ta. Eu pot să-ţi 
Trezesc puterile. Eu pot să te fac puternic. Periculos de 
puternic. Ochii lui roşii străluciră intens, centrul acestora 
arzând cu o nuanţă galbenă-roşiatică. Asta e ceea ce-ţi 
doreşti? 

— Da, răspunse Josh fără şovăială. 

— Există un preţ, pentru că orice lucru are un preţ. 

— ÎI voi plăti, zise imediat Josh, deşi nu avea deloc idee în 
ce ar fi putut consta plata. 

Marte făcu un semn de aprobare din cap, cu un zgomot 
de piatră crăpată şi sfărâmată. 

— Un răspuns bun, răspunsul corect. Ar fi fost o greşeală 
să mă întrebi despre preţ. 

Phobos şi Deimos izbucniră în ceea ce Josh presupuse că 
era un hohot de râs şi imediat înţelese că alţii plătiseră 
scump pentru că încercaseră să negocieze cu Zeul Adormit. 

— Va veni o vreme când îţi voi aminti că îmi eşti dator. 
Zeul se uită peste capul lui Josh. Cine va fi mentorul 
băiatului? 

— Eu, spuseră simultan Dee şi Machiavelli. 

Josh se întoarse spre cei doi nemuritori, surprins de 
răspunsul lor. Dintre ei doi, el se gândi că ar prefera să fie 


îndrumat de Machiavelli. 

— Magicianule, e al tău, spuse Marte după o clipă de 
gândire. Pot vedea clar scopul şi motivele pe care le ai. 
Intenţionezi să-l foloseşti pe băiat pentru a-i aduce înapoi 
pe Străbuni; nu am nici o îndoială. Dar tu... Adăugă el, 
capul rotindu-i-se spre Machiavelli. Nu pot citi aura ta, nu 
ştiu ce vrei. Probabil pentru că nu ai luat încă o decizie. 

Rocile pocniră şi se crăpară în timp ce zeul se ridică în 
picioare. Avea aproximativ doi metri şi ceva înălţime, capul 
său acoperit de coif aproape atingând tavanul. 

— Ingenunchează, îi spuse el lui Josh, care se lăsă în 
genunchi. Marte îşi smulse paloşul uriaş din podea şi-l roti 
până ce ajunse chiar în dreptul feţei băiatului. Josh îşi 
încrucişă ochii uitându-se la lama sabiei. Era atât de 
aproape încât putea vedea locurile în care tăişul era ciobit 
sau găurit şi reuşi să distingă o urmă foarte vagă dintr-un 
model în spirală, mai jos de mijlocul lamei. 

— Care sunt numele clanului tău şi ale părinţilor tăi? 

Gura lui Josh era atât de uscată încât abia putea vorbi: 

— Numele clanului? Oh, numele familiei este Newman. 
Tatăl meu se numeşte Richard, iar pe mama o cheamă 
Sara. Işi aminti brusc de Hekate care îi pusese lui Sophie 
aceleaşi întrebări. Asta se întâmplase cu doar două zile în 
urmă şi totuşi i se părea că trecuse o viaţă de atunci. 

Timbrul vocii zeului se schimbă, devenind mai puternic, 
suficient de asurzitor ca Josh să-i simtă vibraţiile în oase. 

— Josh, fiu al lui Richard şi al Sarei din Clanul Newman, 
din rasa muritorilor, îţi voi încuviinţa Trezirea. Ai acceptat 
faptul că acesta nu este un dar şi că va trebui să plăteşti un 
preţ pentru asta. Dacă nu-l vei plăti, te voi distruge pe tine 
şi tot ce ai mai drag pe lume. 

— Voi plăti, zise Josh cu vocea îngroşată, în timp ce 
sângele-i zvâcnea nebuneşte în tâmple, adrenalina 
străbătându-i tot corpul. 

— Ştiu că o vei face. Uriaşa sabie se mişcă, mai întâi 
atingând umărul drept al lui Josh, apoi pe cel stâng, înainte 
de a se mişca din nou spre umărul drept. O urmă foarte 
vagă a aurei sale i se ivi în jurul trupului. Fuioare de fum 


auriu începură să se încolăcească prin părul lui blond, iar 
mireasma de citrice se simţi tot mai puternic. De acum 
încolo, văzul tău va fi mai pătrunzător... 

Ochii lui Josh de un albastru aprins se transformară în 
nişte discuri solide de aur. Imediat, ochii i se umplură de 
lacrimi care începură să i se prelingă pe faţă. Aveau 
culoarea şi textura aurului lichid. 

— Vei auzi cu claritate... 

Fumul ieşi şerpuind din urechile băiatului. 

— Gustul îţi va fi pur... 

Josh deschise gura şi tuşi. Un norişor de aburi de 
culoarea şofranului se ivi şi mici scântei de chihlimbar îi 
dănţuiau între limbă şi dinţi. 

— Vei atinge cu sensibilitate... 

Băiatul îşi ridică mâinile în dreptul feţei. Acestea 
străluceau atât de intens încât erau aproape transparente. 
Scântei săreau şi se încolăceau în jurul fiecărui deget, iar 
unghiile sale atât de roase erau acum oglinzi lucioase. 

— Vei mirosi cu intensitate... 

Capul lui Josh era acum aproape complet învăluit într-un 
fum auriu. Fumul i se scurse prin nări, făcându-l să pară că 
respira foc. Aura lui deveni mai densă, solidificată în jurul 
umerilor şi pe piept, strălucitoare şi reflectând lumina. 

Paloşul zeului se mişcă din nou, bătând uşurel umerii 
băiatului. 

— Intr-adevăr, aura ta e una dintre cele mai puternice pe 
care le-am văzut vreodată, zise Marte încet. Mai este ceva 
ce-ţi pot da - un dar - şi pe acesta ţi-l ofer gratis. S-ar putea 
să-l găseşti de folos în zilele ce vor urma. Întinzând mâna 
stângă, o aşeză pe capul băiatului. Pe loc, aura lui Josh 
explodă cu o lumină incandescentă. Mănunchiuri de raze şi 
sfere din foc galben ieşeau şerpuind din corpul său şi 
începură să sară prin toată încăperea. Phobos şi Deimos 
fură prinşi de suflul exploziei de lumină şi căldură care-i 
făcu să ţipe şi să se caţăre în spatele soclului de piatră, dar 
nu înainte ca pielea lor palidă să se înroşească şi vârfurile 
părului lor alb să se înnegrească şi să se încreţească. 
Lumina arzătoare îl făcu pe Dee să cadă în genunchi, 


ferindu-şi ochii cu mâinile acoperite de mănuși. Se întoarse 
cu spatele, îngropându-şi faţa în mâini, în timp ce sferele de 
foc săltau şi ricoşau de podea şi de tavan, împroşcând 
pereţii, lăsând urme de arsuri pe suprafaţa lucioasă a 
peretelui din os. 

Numai Machiavelli scăpase cu bine de forţa exploziei de 
lumină. El se aplecase şi ieşise din încăpere cu o clipă mai 
devreme ca Marte să-l atingă pe băiat. Ghemuindu-se la 
pământ, se ascunse în întunericul adânc de după uşă, în 
timp ce mănunchiuri de raze galbene ricoşau de pereţi şi 
sfere şuierătoare din energie solidă se aprindeau afară, pe 
coridor. Clipi des, încercând să vadă clar imaginile de după 
explozie, care-i arseseră retinele. Machiavelli mai văzuse 
ceremonii de Trezire înainte, dar niciodată ceva atât de 
dramatic. Ce făcea Marte cu băiatul, ce dar îi oferea el? 

Apoi, ca prin ceaţă, văzu o vagă siluetă argintie 
materializându-se la celălalt capăt al coridorului. 

Şi mireasma de vanilie se răspândi în catacombe. 


Capitolul Cincizeci şi Unu 


Cocoţată în vârful turnului de apă din Alcatraz, 
înconjurată de uriaşe Bestii-Corb, Morrigan îşi cânta 
încetiţor. Era uncântec auzit prima dată de cei mai primitivi 
dintre oamenii din vechime, acum întipărit adânc în ADN-ul 
omenirii. Era lent şi duios, pierdut şi tânguitor, frumos... şi 
absolut înfiorător. Era Cântecul lui Morrigan: un țipăt menit 
să inspire frică şi teroare. Şi, pe câmpurile de luptă de pe 
tot cuprinsul lumii şi din toate timpurile, era adesea ultimul 
sunet pe care-l auzea un om în viaţa lui. 

Morrigan îşi trase mantia neagră de pene pe lângă trup ţi 
se uită lung spre cealaltă parte a golfului izolat de ceaţă, 
spre oraş. Putea simţi căldura maselor de muritori, putea 
vedea strălucirea arzătoare a aproape un milion de aure 
numai în San Francisco. Şi fiecare aură acoperea trupul 
unui muritor, fiecare era plină de griji şi temeri, plină de 
emoţii suculente, delicioase. Îşi lipi palmele şi-şi apropie 
unghiile de buzele negre şi subţiri. Strămogşii ei se hrăniseră 
pe seama omenirii, le băuseră amintirile, savuraseră 
emoţiile oamenilor ca pe nişte vinuri rafinate. Curând... ah, 
foarte curând, avea să fie liberă să o facă din nou. 

Dar, înainte de asta, trebuia să se bucure de un banchet. 

Cu ceva timp înainte, primise un telefon de la Dee. În 
sfârşit, el şi Străbunii lui fuseseră nevoiţi să accepte că 
acum era prea periculos să-i lase în viaţă pe Nicholas şi pe 
Perenelle; el îi dăduse permisiunea de a o ucide pe 
Vrăjitoare. 

Morrigan avea un cuib la înălţime, undeva în munţii San 
Bernardino. Avea să o ducă acolo pe Perenelle, iar, în 
următoarele zile, avea să o golească pe femeie de toate 
amintirile şi emoţiile. Vrăjitoarea trăise aproape şapte sute 
de ani; călătorise peste tot în lume şi pe Tărâmurile 
Umbrelor, văzuse minunăţii şi trăise tot felul de experienţe 
groaznice. Şi femeia avea o memorie extraordinară; şi-ar fi 
amintit totul, fiecare emoție, fiecare gând şi fiecare 
nelinişte. lar Morrigan i le-ar fi savurat pe toate. Când ar fi 


terminat cu ea, legendara Perenelle Flamel ar fi fost abia 
ceva mai mult decât un bebeluş lipsit de rațiune. Zeita Corb 
îşi lăsă capul pe spate şi deschise larg gura, lăsând la 
vedere incisivii ei lungi şi albi, în contrast cu buzele 
întunecate, cu limba mică şi neagră. Curând. 

Morrigan ştia că Vrăjitoarea se afla în tunelele de sub 
turnul de apă. Singura intrare care mai exista era printr-un 
tunel accesibil numai în timpul refluxului. Şi, cu toate că 
fluxul nu se schimba decât după mai multe ore, părţile din 
faţă ale stâncilor şi falezei de lângă gura peşterii erau 
acoperite de corbi cu ciocuri ascuţite. 

Apoi, nările lui Morrigan fremătară. 

Dincolo de mirosul de iod şi sare de mare, de duhoarea 
metalică de rugină, de piatră erodată şi de mirosul stătut al 
nenumăratelor păsări, ea simţi dintr-odată altceva... ceva 
care nu putea aparţine nici acestui loc şi nici acestei epoci. 
Ceva străvechi şi amar. 

Vântul îşi schimbă direcţia, iar ceața se risipi purtată de 
vânt. Picături de apă sărată scânteiară dintr-odată pe un fir 
argintiu care atârna în faţa ei. Morrigan clipi din ochii negri 
precum cărbunele. Un alt fir flutura în aer, iar apoi altul şi 
altul, intersectându-se într-o serie de cercuri. Arătau ca 
nişte pânze. 

Erau pânze. 

Se ridică în picioare când un păianjen monstruos ţâşni 
din puţul de sub ea şi ateriză exact lângă turnul de apă, 
uriaşele lui picioare ţepoase înfigându-se în metal. Acesta 
se năpusti asupra Zeiţei Corb. 

Miile de păsări făcură turnul de apă să răsune în vreme 
ce se ridicau în spirală către cer, ţipând răguşite... şi fură 
pe loc prinse în uriaşa pânză de păianjen care flutura 
deasupra lor. Căzură peste stăpâna lor întunecată, făcând-o 
să se încurce într-o masă de pene şi pânză lipicioasă. 
Morrigan se eliberă, croindu-şi drum cu unghiile sale 
ascuţite, îşi aranjă mantia în jurul trupului şi se pregătea să- 
şi ia zborul când păianjenul se căţără deasupra turnului de 
apă şi o împinse înapoi, ţintuind-o la pământ cu un uriaş 
picior ţepos. 


Perenelle Flamel, călare pe spatele păianjenului, având o 
suliță strălucitoare în mână, se aplecă şi-i zâmbi lui 
Morrigan. 

— Cred că pe mine mă căutai. 


Capitolul Cincizeci şi Doi 


Sophie o luă la fugă. 

Nu-i mai era frică; nu se mai simţea rău, nici nu mai era 
slăbită. Trebuia doar să ajungă la fratele ei. Josh se afla 
chiar înainte, într-o cameră de la capătul tunelului. Putea 
vedea strălucirea aurie a aurei sale luminând în întuneric, 
putea simţi mireasma portocalilor care făcea să-ţi lase gura 
apă. 

Tăcând de Nicholas, Joan şi Saint-Germain, ignorând 
tipetele lor care voiau s-o oprească, Sophie goni, ca să 
ajungă mai repede la portalul boltit şi strălucitor. Fusese 
întotdeauna o bună alergăoare şi deţinea mai multe 
recorduri la o sută de metri în majoritatea şcolilor pe care le 
frecventase, dar acum ea practic zbura pe coridor. Şi, cu 
fiecare pas, aura ei - alimentată de furie şi hotărâre - îi 
creştea în jur, metalică, aruncând scântei şi pârâind. 
Simţurile ei sporite izbucniră, pupilele făcându-i-se mici ca 
nişte puncte, apoi mărindu-se ca nişte discuri de argint şi, 
deodată, întunericul dispăru, iar ea putu să vadă interiorul 
sumbru al coridorului cu toate şocantele lui detalii. Nările ei 
fură năpădite de o varietate de mirosuri - de şarpe şi 
pucioasă, de putreziciune şi mucegai -, dar mai puternic 
decât toate celelalte era mirosul de portocale pe care-l 
emana aura fratelui ei. 

lar ea înţelese că era prea târziu: fusese Trezit. 

Ignorându-l pe bărbatul care stătea ghemuit pe jos, lângă 
intrarea în încăpere, Sophie trecu în fugă pe sub portal... iar 
aura ei se întări pe loc, transformându-se într-o crustă 
metalică în timp ce scântei arzătoare de foc auriu ricoşau 
dintr-un perete în altul, ca să o împroaşte apoi pe ea. Se 
clătină copleşită în faţa acelei descărcări de energie. 
Apucându-se de marginea uşii, se agăţă de aceasta, ca să 
nu se lase împinsă afară, în coridor. 

— Josh! exclamă ea copleşită de ceea ce vedea. 

Josh stătea îngenuncheat pe podea, în faţa cuiva care nu 
putea fi decât Marte. Uriaşul Străbun ţinea în mâna stângă 


o sabie lată, ridicată în sus, vârful acesteia atingând 
tavanul în timp ce mâna lui dreaptă se afla pe capul fratelui 
ei. Aura lui Josh ardea ca un foc sălbatic, învelindu-l într-un 
cocon de lumină aurie. Flăcări galbene se roteau în jurul lui, 
aruncând sfere şi raze de energie. Acestea împroşcau 
pereţii şi tavanul, retezând bucăţi mari din peretele de os 
îngălbenit de timp, dezvăluind roca albă de dedesubt. 

— Josh! ţipă Sophie. 

Zeul întoarse încet capul şi o fixă cu nişte ochi roşii, 
strălucitori. 

— Pleacă! îi porunci Marte. 

Sophie clătină din cap. 

— Nu fără fratele meu geamăn, spuse ea printre dinţii 
încleştaţi. 

Nu avea de gând să-şi abandoneze fratele; nu ar fi făcut 
asta niciodată. 

— Nu mai este fratele tău geamăn, zise Marte cu 
blândeţe. Sunteţi diferiţi acum. 

— El va fi întotdeauna fratele meu geamăn, zise simplu 
fata. 

Intrând în încăpere, Sophie trimise un val de ceaţă 
argintie, rece ca gheaţa, care i se scurse de pe trup, 
învăluindu-i pe fratele ei şi pe Străbun. Sfârâi şi sâsâi în 
locurile în care atinse aura lui Josh, rotocoale de fum alb 
murdar ridicându-se în sus, ca în final să se adune pe 
tavan. La contactul cu pielea dură a lui Marte, ceața 
îngheţă şi cristale de gheaţă scânteiară în lumina de 
culoarea chihlimbarului. 

Zeul lăsă încet sabia în jos. 

— Ai cumva idee cine sunt eu? întrebă el, vocea lui fiind 
calmă, aproape blândă. Dacă ştii, ar trebui să-ţi fie frică de 
mine. 

— Eşti Marte Ultor, zise încet Sophie, cunoştinţele 
Vrăjitoarei din Endor informând-o. Şi, înainte ca romanii să 
te fi venerat, grecii te ştiau drept Ares, şi, înainte de asta, 
babilonienii te numeau Nergal. 

— Cine eşti? 

Mâna Străbunului se îndepărtă de capul lui Josh şi, brusc, 


aura băiatului se ivi din nou şi flăcările se stinseră. 

Josh se legănă, iar Sophie se repezi spre el, ca să-l prindă 
înainte să cadă la pământ. În momentul în care-l atinse, 
propria ei aură dispăru, lăsând-o fără apărare. Dar nu-i mai 
era frică acum; nu mai simţea nimic, doar uşurare pentru 
că era din nou împreună cu fratele ei geamăn. Ghemuindu- 
se la pământ, ţinându-şi fratele în braţe, Sophie privi în sus, 
spre zeul războiului înalt cât un turn. 

— Şi, înainte de a fi Nergal, ai fost salvatorul omenirii: ai 
fost Huitzilopochtli. l-ai călăuzit pe oamenii care erau sclavi, 
ca să ajungă undeva în siguranţă atunci când Danu Talis s-a 
scufundat sub valuri. 

Zeul se clătină îndepărtându-se. Partea din spate a 
genunchilor lui se lovi de soclu, iar el se aşeză brusc, piatra 
masivă trosnind sub enorma sa greutate. 

— Cum de ştii asta? întrebă el şi în vocea lui se distingea 
ceva ce semăna a frică. 

— Ştiu pentru că ai fost acolo cu Vrăjitoarea din Endor. 
Fata îşi îndreptă umerii, ridicându-l pe fratele ei în picioare. 
Josh avea ochii deschişi şi daţi peste cap, rămânânau-i la 
vedere numai albul ochilor. Vrăjitoarea din Endor mi-a dat 
toate aceste amintiri, zise Sophie. Ştiu ce ai făcut... şi de ce 
te-a blestemat. Întinzându-şi mâna, atinse cu degetele 
pielea tare ca piatra a zeului. O scânteie pocni. Ştiu de ce a 
făcut acest lucru cu aura ta. 

Trecându-şi mâna fratelui ei pe după umăr, ea întoarse 
spatele zeului războiului. Flamel, Saint-Germain şi Joan 
ajunseseră şi se îngrămădiseră în pragul uşii. Sabia lui Joan 
era îndreptată spre Dee, care zăcea nemişcat, întins pe 
pământ. Niciunul nu vorbea. 

— Dacă posezi cunoştinţele Vrăjitoarei, zise repede 
Marte, aproape rugător, atunci ştii şi incantaţiile şi 
descântecele ei magice. Tu ştii cum să ridici acest blestem. 

Nicholas se repezi spre cei doi, ca să-l ridice pe Josh din 
braţele lui Sophie, dar ea refuză să-i dea drumul. Privind 
peste umăr spre zeu, spuse foarte încet: 

— Da, ştiu cum să-l ridic. 

— Atunci, fa-o! îi porunci Marte. Fă asta şi-ţi voi da tot ce 


vrei. Îţi pot oferi orice! 

Sophie se gândi o clipă. 

— Ai putea să-mi iei înapoi simţurile Trezite? Ai putea să 
ne faci din nou oameni normali pe mine şi pe fratele meu? 

Se lăsă un moment lung de tăcere înainte ca zeul să 
vorbească din nou: 

— Nu. Nu pot face asta. 

— Atunci, nu poţi face nimic pentru noi. Sophie se 
întoarse şi, cu sprijinul lui Saint-Germain, îl ajută pe Josh să 
iasă din încăpere, pe coridor. Joan se aplecă şi ieşi, lăsându- 
| doar pe Flamel în pragul uşii. 

— Aşteaptă! Vocea zeului se auzi ca un tunet şi întreaga 
încăpere trepidă din cauza sunetului. Phobos şi Deimos 
ieşiră furişându-se pe după soclul crăpat, sporovăind 
zgomotoşi. Vei ridica acest blestem sau... începu zeul. 

Nicholas făcu un pas înainte. 

— Sau ce? 

— Niciunul dintre voi nu va ieşi viu din aceste catacombe, 
urlă Marte. Eu nu voi permite. lar eu sunt Marte Ultor! Ochii 
ascunşi ai zeului aruncară flăcări de culoarea sângelui şi 
făcu un pas înainte, agitându-şi uriaşa sabie. Cine sunteţi 
voi să nu vă supuneţi dorinţei mele? 

— Eu sunt Nicholas Flamel. lar tu, adăugă el, eşti un 
Străbun care a făcut greşeala de a crede că este zeu. Pocni 
din degete şi fărâme dintr-un praf de smarald strălucitor 
căzură pe pardoseala de os. Acestea se rostogoliră pe 
suprafaţa lustruită şi netedă, lăsând pe vechea podea 
îngălbenită firişoare subţiri de culoare verde. Eu sunt 
Alchimistul... şi lasă-mă să-ţi prezint unul dintre cele mai 
mari secrete ale alchimiei: transmutaţia. 

Apoi, se întoarse înapoi pe coridor şi dispăru în întuneric. 

— Nu! Marte făcu un pas îndărăt şi, într-o clipită, se 
scufundă până la glezne în pardoseala care devenise 
deodată moale şi gelatinoasă. Zeul mai făcu un pas care 
cutremură încăperea şi îşi pierdu echilibrul în timp ce 
pardoseala se topea sub greutatea lui. Se prăbuşi în faţă, 
izbindu-se de duşumea destul de puternic ca să trimită pe 
pereţi şiroaie de materie vâscoasă din pardoseala de os 


lichefiat. Sabia lui tăie o bucată uriaşă din perete, acolo 
unde o clipă mai înainte se aflase Flamel. Marte făcea 
eforturi să-şi recapete echilibrul, dar podeaua era o mocirlă 
mişcătoare de os lipicios, semilichid. Aşezându-se în patru 
labe, Marte înălţă capul, ca să se uite duşmănos la Dee, 
care se târa încet spre uşă, încercând să iasă din materia 
lichidă. Asta e opera ta, Magicianule! urlă el sălbatic, 
întreaga încăpere vibrând din cauza furiei sale. Praf de oase 
şi fulgi de piatră veche cădeau din tavan. Pe tine te 
consider răspunzător. 

Dee se clătina abia ţinându-se pe picioare şi se rezemă 
de tocul uşii, curăţându-şi mâinile de gelatina lipicioasă, 
ştergând-o şi de pe pantalonii lui distruşi. 

— Adu-mi fata şi băiatul, mârâi Marte, şi s-ar putea să te 
iert. Adu-mi-i pe cei doi gemeni. Că de nu... 

— Dacă nu, ce? întrebă Dee mieros. 

— Te voi distruge: nici măcar Străbunul, stăpânul tău, nu 
te va putea proteja de mânia mea. 

— Să nu îndrăzneşti să mă ameninţi! zise Dee, vocea lui 
fiind un mârâit sălbatic. Şi nu am nevoie de protecţia 
Străbunului meu. 

— Să te temi de mine, Magicianule, pentru că ţi-ai făcut 
din mine un duşman. 

— Ştii tu oare ce le fac eu celor care vor să mă sperie? 
întrebă Dee, accentul lui devenind mai pronunţat. Îi distrug! 
încăperea se umplu pe loc cu un miros greu de sulf, apoi 
pereţii din os începură să se rotească şi să se topească 
precum o îngheţată moale. Flamel nu e singurul alchimist 
care ştie secretul transmutaţiei, spuse el în timp ce tavanul 
deveni moale şi fluid, picături mari din această substanţă 
picurând pe podea, acoperindu-l pe Marte cu lichid lipicios. 
Apoi, începu să plouă cu nişte picături galbene, uriaşe, de 
os lichid. 

— Distrugeţi-l! urlă Marte. 

Phobos şi Deimos săriră de pe soclu în spatele 
Străbunului, cu dinţii şi cu ghearele scoase, ochii lor enormi 
fiind aţintiţi asupra lui Dee. 

Magicianul rosti un singur cuvânt ca să-şi activeze 


puterea şi pocni din degete: osul lichid se întări pe loc. 

Niccolò Machiavelli se ivi în prag. Îşi încrucişă braţele şi 
se uită în încăpere. În mijlocul camerei, prins în timp ce 
încerca să se ridice de pe podea, cu cei doi satiri în spate, 
era Marte Ultor încremenit într-un strat de os. 

— Deci catacombele Parisului mai au încă o statuie 
misterioasă de os, spuse calm italianul. Dee se întoarse şi 
se îndepărtă. Mai întâi ai ucis-o pe Hekate, iar acum pe 
Marte, continuă Machiavelli. Şi am crezut că tu se 
presupune că eşti de partea noastră. Cred că-ţi dai seama, 
strigă el după Dee, că amândoi suntem morţi. Am dat greş 
în capturarea lui Flamel şi a celor doi gemeni. Stăpânii 
noştri nu ne vor ierta. 

— Incă nu am dat greş, îi strigă Dee. Aproape că 
ajunsese la capătul coridorului. Ştiu unde iese acest tunel. 
Ştiu cum îi putem captura. Se opri şi privi în urmă, iar, când 
vorbi, rosti cuvintele rar, aproape şovăielnic. Dar... 
Niccolò... va trebui să lucrăm împreună. Va trebui să ne 
unim puterile. 

— Ce ai de gând să faci? întrebă Machiavelli. 

— Impreună, putem să-i eliberăm pe Gardienii Oraşului. 


Capitolul Cincizeci şi Trei 


Morrigan reuşi să se ridice, dar avea înfăşurată în jurul 
mijlocului şi răsucită printre picioare o pânză de păianjen cu 
fire groase cât braţul ei, care o imobiliza, aşa că se prăbuşi 
din nou. Incepu să se târască pe marginea turnului de apă 
când o a doua, apoi oa treia pânză de păianjen o prinseră, 
încolăcindu-se în jurul trupului ei, înfăşurând-o de la gât 
până la tălpi într-un înveliş de mumie. Perenelle sări din 
spatele lui Areop-Enap şi se ghemui lângă Zeița Corb. 
Vârful suliţei sale vibra de energie şi fuioare de fum roşu şi 
alb se ridicau răsucindu-se în aerul umed al nopţii. 

— Cred ca-ţi vine să ţipi acum, zise Perenelle cu un 
zâmbet strâmb. Dă-i drumul! 

Morrigan îi facu pe plac. Fălcile ei se deschiseră, buzele 
negre se desfăcură, ca să lase la iveală dinţii ascuţiţi, şi 
urlă. 

Ţipătul care-ţi făcea părul măciucă răsună peste tot pe 
insulă. Fiecare ochi de geam rămas intact în Alcatraz se 
făcu ţăndări şi turnul de apă începu să se clatine. De 
cealaltă parte a golfului, oraşul se trezea la viaţă pe măsură 
ce alarmele maşinilor, caselor şi firmelor de pe coastă 
începură să urle cacofonic. Toţi câinii aflaţi pe o rază deo 
sută şaizeci de kilometri începură să urle jalnic. 

Dar ţipătul stârni totodată şi restul stolului uriaş de 
păsări, făcându-le să zboare în valuri pe cerul nopţii într-o 
explozie asurzitoare de fâlfâit de aripi şi cârâieli răguşite. 
Cele mai multe fură imediat imobilizate şi doborâte de un 
nor gros de pânze de păianjen atârnând în aer, între 
clădirile părăsite, drapând fiecare fereastră, ţesute de la un 
stâlp la altul. In momentul în care păsările prinse în 
capcană atinseră solul, păianjeni de toate mărimile şi 
formele începură să mişune deasupra lor, învelindu-le în 
coconi de pânză argintie. In câteva momente, insula fu din 
nou cuprinsă de tăcere. 

Câteva Bestii-Corb scăpară. Şase dintre uriaşele păsări 
coborâră în picaj peste insulă, la joasă înălţime, evitând 


firele ţesute şi reţelele de pânză lipicioasă. Păsările se 
înşiruiră într-un zbor sinuos deasupra Golfului San 
Francisco, îndreptându-se spre pod, se înălţară, apoi se 
întoarseră pentru a ataca. Acum, erau deasupra pânzelor 
încâlcite. Zburară în cerc deasupra turnului de apă. 
Doisprezece ochi negri ca smoala erau aţintiţi asupra lui 
Perenelle, iar ciocurile ascuţite şi ghearele ca nişte pumnale 
se deschiseră în timp ce acestea plonjau în linişte înspre 
femeie. 

Ghemuită deasupra lui Morrigan, Perenelle sesiză o vagă 
urmă de mişcare reflectată în ochii negri ai rivalei sale. 
Rostind un singur cuvânt, vrăjitoarea făcu vârful suliţei să 
se aprindă, apoi o roti în mână şi formă un triunghi roşu pe 
care-l lăsă să ardă în aerul ceţos. Păsările sălbatice zburară 
prin foc... şi se transformară. 

Şase ouă perfecte căzură din cer şi se prinseră în zbor de 
fâşii subţiri de pânză fină de păianjen. 

— Micul dejun, spuse Areop-Enap încântat, coborând de 
pe marginea turnului de apă. 

Perenelle stătea aşezată lângă Zeița Corb care nu înceta 
să se zbată. Sprijinind sulița de genunchi, se uită în 
depărtare, de cealaltă parte a golfului, în direcţia oraşului 
pe care ea îl numea casă. 

— Ce vei face acum, Vrăjitoareo? întrebă Morrigan. 

— Nu am nici o idee, răspunse Perenelle cu sinceritate. 
Se pare că Alcatraz e al meu. Părea aproape amuzată de 
această idee. Ei bine, al meu şi a lui Areop-Enap. 

— Cu excepţia cazului în care ai reuşit să-ţi însuşeşti arta 
zborului, eşti blocată aici, mârâi Morrigan. Aceasta e 
proprietatea lui Dee. Nici un turist nu mai vine aici, acum; 
nu există nici excursionişti pasionaţi de privelişti, nici bărci 
de pescuit. Eşti şi acum la fel de prizonieră ca atunci când 
erai în celula ta. lar sfinxul patrulează pe coridoarele de 
dedesubt. Va veni după tine. 

Vrăjitoarea zâmbi. 

— Poate încerca. Învârti sulița. Aceasta vâjâi prin aer. Mă 
întreb în ce îl va transforma sulița asta pe sfinx: în fetiţă, 
pui de leu sau ou de pasăre? 


— Ştii că Dee se va întoarce... şi cu puteri sporite. Va dori 
să-şi vadă armata lui de monştri. 

— ÎI voi aştepta şi eu, promise Vrăjitoarea. 

— Nu poţi câştiga, scuipă vorbele Morrigan. 

— Oamenii ne tot spun de secole acest lucru, mie şi lui 
Nicholas. Şi totuşi, noi suntem încă aici. 

— Ce vei face cu mine? întrebă Zeița Corb în cele din 
urmă. Dacă nu mă vei ucide, ştii că nu-mi voi găsi liniştea 
până nu vei muri. 

Perenelle zâmbi. Aduse vârful suliţei aproape de buze şi 
suflă uşor asupra lui până ce începu să strălucească cu o 
lumină alb-roşiatică. 

— Mă întreb în ce te va transforma pe tine asta, întrebă 
ea indiferentă. În pasăre sau în ou? 

— Am fost născută, nu ouată, zise simplu Morrigan. Nu 
mă poţi ameninţa cu moartea. Nu mă înspăimântă deloc. 

Perenelle se ridică în picioare şi înfipse capătul bont al 
suliţei în pământ. 

— Nu te voi ucide. În schimb, ţi-am rezervat o pedeapsă 
mult mai potrivită. Se uită spre cer, iar vântul îi văluri părul 
lung, i-l suflă peste cap, pe spate. M-am întrebat adesea 
cum ar fi să poţi zbura, să te înalţi în linişte prin văzduh. 

— Nu există senzaţie mai minunată, spuse cu sinceritate 
Morrigan. 

Pernelle zâmbi glacial. 

— La asta m-am gândit şi eu. Aşa că o să-ți iau ceea ce 
consideri mai de preţ: libertatea şi abilitatea de a zbura. Am 
cea mai grozavă celulă, doar pentru tine. 

— Nici o închisoare nu mă poate opri, rosti Morrigan cu 
dispreţ. 

— A fost construită ca să-l ţină captiv pe Areop-Enap, zise 
Perenelle. Jos, în adânc, nu vei mai vedea niciodată lumina 
soarelui şi nici nu vei mai zbura în văzduh. 

Morrigan urlă din nou şi se zvârcoli. Turnul de apă îşi 
schimbă poziția şi începu să trepideze, dar pânza 
Bătrânului Păianjen era indestructibilă. Apoi, Zeița Corb 
tăcu dintr-odată. Vântul se înteţi, iar ceața se învolbură în 
jurul celor două femei. Putea auzi cum răsunau în depărtare 


alarmele din San Francisco. 

Morrigan începu să scoată o serie de sunete întretăiate, 
ca o tuse, iar lui Perenelle îi luă ceva timp până să-şi dea 
seama că Zeița Corb râdea. Deşi bănuia că nu-i va plăcea 
răspunsul, Perenelle întrebă: 

— Vrei să-mi spui şi mie ce găseşti atât de amuzant? 

— Poate că m-ai învins, vorbi cu greu Morrigan, dar tu 
eşti deja pe moarte. Pot să-ţi văd vârsta pe faţă şi pe mâini. 

Perenelle îşi ridică mâna în dreptul feţei şi mişcă vârful 
suliţei astfel încât să-i lumineze pielea. Fu şocată să 
descopere pe mână o serie de pete mici, maronii. Işi atinse 
faţa şi gâtul, degetele ei urmărind liniile noilor riduri. 

— De cât timp a dispărut efectul formulei Alchimistului, 
Vrăjitoareo? De cât timp ai început să te ofileşti şi să te 
zbârceşti ca o femeie bătrână? E vorba de zile sau de 
săptămâni? 

— Multe se pot întâmpla în câteva zile. 

— Vrăjitoareo,  ascultă-mă acum. Ascultă adevărul. 
Magicianul e în Paris. L-a capturat pe băiat şi l-a eliberat pe 
Nidhogg, ca să scape de soţul tău şi de ceilalţi. Mai scoase 
un hohot de râs. Am fost trimisă aici să te ucid, pentru că tu 
şi soţul tău nu mai sunteţi de folos. Gemenii sunt cheia spre 
viitor. 

Perenelle se aplecă mai aproape de Morrigan. Vârful 
suliţei aruncă o strălucire de un roşu aprins pe feţele lor, 
făcându-le să arate ca nişte măşti hidoase. 

— Ai dreptate. Gemenii sunt cheia spre viitor... dar al cui: 
al Străbunilor Întunecaţi sau al omenirii? 


Capitolul Cincizeci şi Patru 


Niccolò Machiavelli făcu un pas ezitant în faţă şi se uită în 
jos, pe deasupra Parisului. Se afla pe acoperişul măreţei 
catedrale gotice Notre Dame; jos, se vedea fluviul Sena şi 
Pont au Double şi chiar în faţa lui se întindea pe o suprafaţă 
mare parvisul, piaţa din faţa catedralei. Ţinându-se bine de 
zidăria de cărămidă bogat ornamentată, trase înfiorat o 
gură mare de aer şi-şi impuse să se calmeze, să-şi 
potolească inima care bătea nebuneşte. Tocmai terminase 
de urcat o mie şi una de trepte pentru a ieşi din catacombe 
pe acoperişul catedralei, urmând o rută secretă. Dee 
pretindea că o mai folosise şi înainte. Picioarele lui 
tremurau de efort, iar genunchii îl dureau. Lui Machiavelli îi 
plăcea să creadă că se păstra într-o bună condiţie fizică - 
era un vegetarian convins şi făcea zilnic exerciţii fizice -, 
dar urcuşul îl epuizase. Era şi puţin iritat că obositorul 
traseu abrupt nu-l afectase câtuşi de puţin pe Dee. 

— Când spuneai că ai fost aici, sus ultima dată? întrebă 
el. 

— Nu spuneam, pufni Magicianul. Stătea în stânga lui 
Machiavelli, în umbra turnului sudic. Dar dacă vrei atât de 
mult să ştii, s-a întâmplat în 1575. Arătă un loc într-o parte. 
Am întâlnit-o pe Morrigan chiar acolo. Pe acest acoperiş, am 
aflat prima dată despre adevărata putere a lui Nicholas 
Flamel şi de existenţa Cărţi; lui Avraam. Aşa că, poate ar fi 
potrivit să se sfârşească tot aici. 

Machiavelli se aplecă în afară şi privi în jos. Se afla cam 
deasupra ferestrei circulare dinspre apus. Piaţa de 
dedesubt ar fi trebuit să fie plină de turişti, dar era ciudat 
de pustie. 

— Şi de unde ştii că Flamel şi ceilalţi vor veni aici? 
întrebă el. 

Dinţii minusculi ai lui Dee se dezveliră într-un rânjet 
sinistru. 

— Ştim că băiatul e claustrofobic. Simţurile sale tocmai 
au fost Trezite. Când îşi va reveni din transa în care l-a lăsat 


Marte, va fi îngrozit, iar simţurile sale intensificate vor spori 
această teroare. De dragul sănătăţii lui, Flamel va trebui să- 
| aducă la suprafaţă cât mai repede posibil. Ştiu că există 
un pasaj secret care duce de la oraşul roman îngropat sub 
pământ în interiorul catedralei. Îi arătă deodată cinci siluete 
care ieşeau împleticindu-se pe uşa centrală, chiar sub ei. 

— Ce ţi-am spus? zise el triumfător. Nu mă înşel 
niciodată. Se uită la Machiavelli. Ştii ce avem de făcut? 

ltalianul încuviinţă. 

— Ştiu. 

— Nu pari prea fericit referitor la asta. 

— E o crimă să distrugi o clădire minunată. 

— Dar să omori oameni nu e o crimă? întrebă Dee. 

— Ei bine, oamenii pot fi întotdeauna înlocuiţi. 


— Lasă-mă doar să mă aşez, gâfâi Josh. 

Fără să mai aştepte vreun răspuns, el se desprinse din 
braţele surorii sale şi ale lui Saint-Germain şi se aşeză pe o 
piatră rotundă şi netedă, montată în pavajul din piaţă. 
Aducându-şi genunchii la piept, îşi sprijini bărbia pe 
genunchi şi-şi cuprinse gambele cu braţele. Tremura atât 
de tare încât călcâiele lui loveau uşurel piatra. 

— Trebuie neapărat să ne continuăm drumul, zise grăbit 
Flamel uitându-se împrejur. 

— Mai lasă-ne un minut, rosti scurt Sophie. Lăsându-se în 
genunchi lângă fratele ei, întinse mâna ca să-l atingă, dar o 
scânteie pârâi între unghiile ei şi braţul lui şi amândoi 
tresăriră. Ştiu ce simţi, spuse ea cu blândeţe. Totul e atât 
de... atât de luminos, atât de sonor, atât de intens. Hainele 
ţi se par atât de grele şi aspre în contact cu pielea, pantofii 
îţi sunt prea strâmţi. Dar te vei obişnui. Senzaţiile acestea 
vor dispărea. 

El trecea acum prin ceea ce trecuse ea cu doar două zile 
în urmă. : 

— Capul îmi bubuie, murmură Josh. Il simt de parcă stă 
să explodeze, ca şi cum e plin de prea multe informaţii. Imi 
tot vin în minte aceste gânduri stranii... 

Fata se încruntă. Asta nu suna bine. Atunci când ea 


fusese Trezită, simţurile ei deveniseră copleşitoare, dar, 
abia când Vrăjitoarea din Endor picurase cunoaştere în 
mintea ei, îşi simţise creierul pe punctul de a exploda. Un 
gând fulgerător îi veni în minte şi îşi aminti că, atunci când 
intrase grăbită în încăperea din catacombe, văzuse mâna 
enormă a Străbunului apăsată pe capul fratelui ei. 

— Josh, spuse ea încetişor, ce a spus Marte când te-a 
Trezit? 

Fratele ei clătină jalnic din cap. 

— Nu ştiu. 

— Gândeşte-te, zise ea tăios şi-l văzu cum tresare la 
auzul vocii ei. Te rog, Josh, mai spuse ea, calmă de această 
dată. Este important. 

— Nu eşti şefa mea, bombăni el cu o urmă de zâmbet pe 
faţă. 

— Ştiu. Fata surâse răutăcios. Dar sunt totuşi sora ta 
mai... aşa că spune-mi! 

Josh se încruntă, dar efortul îl făcu să simtă durere. 

— El a spus... a spus că Trezirea nu e un dar, că este 
ceva pentru care va trebui să plătesc mai târziu. 

— Ce altceva a mai spus? 

— A spus... a spus că aura mea e una dintre cele mai 
puternice pe care le-a întâlnit. Josh îl privise pe zeu în timp 
ce rostise aceste cuvinte, văzându-l pentru prima dată cu 
ochii Treziţi, observând detaliul sofisticat de pe coiful său şi 
desenul împodobit de pe platoşa de piele care-i acoperea 
pieptul, sesizând cât se poate de clar suferinţa din vocea 
lui. A spus că-mi va face un dar, ceva ce voi putea 
considera folositor în zilele ce vor urma. 

— Şi? 

— Nu am idee care ar fi acel dar. Când a pus mâna pe 
capul meu, m-am simţit de parcă ar fi încercat să mă 
împingă prin podea. Presiunea a fost incredibilă. 

— Ţi-a transmis ceva, zise Sophie îngrijorată. Nicholas, 
strigă ea. 

Dar nu se auzi nici un răspuns, iar când se întoarse spre 
Alchimist, văzu că acesta, Saint-Germain şi Joan se uitau 
uimiţi în spate, la măreaţa catedrală. 


— Sophie, zise calm Nicholas, fără să se întoarcă, ajută-l 
pe fratele tău să se ridice în picioare. Trebuie să plecăm de 
aici în momentul ăsta. Înainte de a fi prea târziu. 

Tonul lui calm şi hotărât o îngrozi mai mult decât dacă ar 
fi strigat. Prinzându-şi fratele de sub umeri, ignorând 
pocniturile zgomotoase ce se auzeau la contactul între 
aurele lor, fata îl trase după ea şi se răsuci. În faţa lor erau 
trei monştri de mărimi diferite în poziţie de atac. 

— Cred că e deja prea târziu, zise ea. 


De secole, doctorul John Dee învățase cum să-i 
însufleţească pe golemi şi reuşise, de asemenea, să creeze 
şi să controleze simulacre şi homunculi. Una dintre primele 
abilităţi ale lui Machiavelli, pe care acesta şi-o 
perfecţionase, era aceea de a controla un tulpa. Procesul 
era surprinzător de asemănător; tot ce era într-adevăr 
diferit erau materialele. 

Amândoi puteau să aducă lucrurile neînsufleţite la viaţă. 

Acum, Magicianul şi italianul stăteau unul lângă altul pe 
acoperişul Catedralei Notre Dame şi se concentrau asupra 
voinţei lor. 

Şi, unul câte unul, garguii şi statuile groteşti de pe pereţii 
catedralei se treziră la viaţă. 


Garguii - construiți ca jgheaburi pentru scurgerea apei de 
ploaie - se mişcară primii. 

Singuri sau în perechi, apoi duzini întregi, ei se 
desprinseră de pe zidurile catedralei. Târându-se ca să iasă 
din locurile cele mai ascunse - cornişe tainice, burlane 
uitate -, dragoni de piatră şi şerpi, capre şi maimute, pisici, 
câini şi monştri se târau în jos pe faţada clădirii. 

Apoi, creaturile groteşti - hidoasele statui sculptate - se 
treziră greoaie la viaţă. Lei, tigri, gorile şi urşi se 
desprinseră, eliberându-se de construcţia medievală de 
piatră şi începură să coboare agăţându-se de pereţii clădirii. 

— Asta e chiar foarte, foarte rău, bombăni Saint-Germain. 

Un leu sculptat grosolan ateriză pe pământ direct în faţa 
uşii catedralei şi începu să înainteze, ghearele lui de piatră 


păcănind şi alunecând pe pavajul neted. 

Saint-Germain făcu un gest larg cu mâna şi leul fu înghiţit 
de o sferă de foc... care nu avu niciun alt efect asupra lui 
decât să facă scrum secole de murdărie şi găinaţ de 
pasăre. Leul continua să înainteze. Saint-Germain încercă 
trei tipuri diferite de foc - săgeți şi straturi de foc, mingi de 
foc şi bice de flăcări -, dar fără nici un rezultat. 

Din ce în ce mai mulţi gargui săreau pe pământ. Câţiva 
se sparseră la impactul cu solul, dar cei mai mulţi 
supravieţuiră. Aceştia se răspândiră prin toată piaţa, apoi 
începură să se apropie, strângând din ce în ce mai mult 
cercul. Unele creaturi erau complexe şi minunat sculptate, 
altele fuseseră distruse de vreme, acum fiind abia ceva mai 
mult decât nişte blocuri de piatră. Garguii mai mari se 
mişcau greoi, în timp ce creaturile groteşti mai mici 
aproape zburau. Dar toţi se mişcau în linişte absolută, cu 
excepţia zgomotului făcut de piatra care se freca de piatră. 

O creatură pe jumătate om, pe jumătate ţap se desprinse 
din mulţimea monştrilor care se apropia, se lăsă pe toate 
cele patru picioare şi tropăi înainte, încercând să-l împungă 
cu nişte coarne mari şi curbate de piatră pe Saint-Germain. 
Joan sări înainte şi lovi creatura cu sabia, lama făcând să 
sară scântei din gâtul acesteia. Lovitura nici măcar nu-l 
încetini. Saint-Germain reuşi să se arunce într-o parte în 
ultima clipă, apoi făcu greşeala de a pocni bestia peste 
partea dorsală în timp ce aceasta trecu pe lângă el. Mâna 
lui înţepeni. Omul-ţap încercă să se oprească pe pavaj şi 
alunecă, prăbuşindu-se la pământ şi rupându-şi un corn. 

Nicholas o scoase pe Clarent şi se roti, ţinând sabia cu 
ambele mâini, întrebându-se care creatură va ataca prima 
dată. Un urs cu cap de femeie înaintă greoi, cu ghearele 
scoase. Nicholas îl împunse cu Clarent, dar sabia scrâşni 
fără să rănească deloc pielea de piatră a creaturii. El lovi 
repede bestia cu tăişul sabiei, dar vibrația îi amorţi tot 
braţul, aproape făcându-l să scape mânerul. Ursul lovi 
puternic cu o labă masivă care trecu vâjâind pe deasupra 
capului Alchimistului. Asta îl făcu pe urs să se clatine, 
pierzându-şi echilibrul, iar Nicholas ţâşni înainte, ca să se 


arunce cu toată greutatea asupra lui. Ursul se prăbuşi la 
pământ. Ghearele lui se izbiră de pietrele din pavaj, 
făcându-le praf şi pulbere, în vreme ce încerca să se ridice 
din nou. 

Stând în faţa fratelui ei, încercând disperată să-l acopere, 
Sophie lansă o serie de mici tornade. Acestea ricoşară 
inofensiv de cele mai multe pietre şi nu făcură nimic mai 
mult decât să trimită un ziar în zbor spiralat până sus, pe 
cer. 

— Nicholas, spuse disperat Saint-Germain pe când cercul 
creaturilor de piatră se strângea tot mai tare. Puţină magie, 
ceva alchimie ne-ar prinde bine acum. 

Nicholas ridică mâna dreaptă. O mică sferă de sticlă 
verde se formă pe mâna lui. Apoi, se sparse şi conţinutul 
lichid al acesteia se scurse înapoi sub pielea lui. 

— Nu sunt destul de puternic, răspunse trist Alchimistul. 
Vraja transmutaţiei din catacombe m-a epuizat. 

Garguii se apropiau  târându-şi picioarele, piatra 
scrâşnind şi pârâind cu fiecare pas pe care-l făceau. Mici 
creaturi groteşti se transformau în praf dacă erau prinse 
sub picioarele creaturilor mai mari. 

— Se vor rostogoli peste noi, bombăni Saint-Germain. 

— Trebuie să fie controlati de Dee, murmură Josh. 

Se prăbuşi peste sora sa, cu mâinile apăsate pe urechi. 
Fiecare pas zgomotos, fiecare piatră crăpată era o agonie 
pentru auzul lui Trezit. 

— Totuşi, sunt prea mulţi pentru a fi controlaţi de un 
singur om, zise Joan. Trebuie să fie vorba de Dee și de 
Machiavelli. 

— Dar asta înseamnă că trebuie să fie pe aproape. 

— Foarte aproape, încuviinţă Joan. 

— Un comandant alege întotdeauna cel mai înalt loc, zise 
Josh  dintr-odată,  surprinzându-se pe sine de atâta 
cunoaştere. 

— Ceea ce înseamnă că se află pe acoperişul catedralei, 
trase Flamel concluzia. 

Apoi, Joan le arătă cu mâna un loc anume. 

— li văd. Acolo, între cele două turnuri, chiar deasupra 


mijlocului Ferestrei Roz de Vest. Ea azvârli soţului ei sabia, 
apoi aura i se aprinse argintie în jurul trupului, iar în aer se 
simţi mireasma de levănţică. Aura ei se întări, căpătând 
formă şi substanţă şi, dintr-odată, un arc mare îi crescu în 
mâna stângă, în timp ce o săgeată strălucitoare apăru în 
dreapta. Trăgându-şi înapoi braţul drept, ochi şi trase cu 
arcul, trimițând cu boltă săgeata în aer. 

— Ne-au descoperit, zise Machiavelli. 

Picături mari de sudoare îi şiroiau pe faţă, iar buzele lui 
erau albastre din cauza efortului depus pentru a controla 
creaturile de piatră. 

— Nu are nici o importanţă, spuse Dee iţindu-se de după 
parapet. Ei sunt lipsiţi de putere. 

În piaţa de dedesubt, cei cinci oameni erau încercuiți în 
timp ce statuile de piatră crăpată se apropiau. 

— Atunci, hai să sfârşim odată, rosti Machiavelli printre 
dinţii încleştaţi. Dar nu uita, copiii trebuie să rămână în 
viaţă. Se opri brusc în momentul în care ceva ascuţit şi 
argintiu tăie aerul din faţa lui. E o săgeată, începu el mirat, 
apoi se opri şi gemu când săgeata i se înfipse adânc în 
coapsă. Piciorul lui, de la şold până la degete, amorţi. Se 
trase înapoi clătinându-se şi căzu pe acoperişul catedralei, 
cu mâinile apăsate pe picior. Surprinzător, nu se vedea nici 
o picătură de sânge, dar durerea era groaznică. 

Mai jos, pe pământ, cel puţin o jumătate din numărul 
creaturilor împietriră brusc sau se răsturnară. Se prăbuşiră 
la pământ, iar cele din spatele lor căzură peste ele. Piatra 
se sparse, roca alterată de vreme explodând şi făcându-se 
praf. Dar restul creaturilor continuau totuşi să se apropie. 

Încă o duzină de săgeți de argint urcară de jos în înalt. 
Acestea bâzâiră prin aer şi se ciocniră inofensiv de zidul de 
cărămidă. 

— Machiavelli! urlă Dee. 

— Nu pot... Durerea din picior era de nedescris şi 
lacrimile i se rostogoleau pe obraji. Nu mă pot concentra... 

— Atunci, voi termina singur. 

— Băiatul şi fata, mai spuse Machiavelli fără vlagă. Avem 
nevoie de ei în viaţă... 


— Nu neapărat. Eu sunt necromant. Pot să aduc din nou 
la viaţă corpurile lor. 

— Nu! ţipă Machiavelli. 

Dee nu-l luă în seamă. Concentrându-şi extraordinara 
voinţă, Magicianul le dădu garguilor o singură comandă. 

— Omorâţi-i! Omorâţi-i pe toţi! 

Creaturile se năpustiră spre ei. 


— Din nou, Joan! strigă Flamel. Trage din nou! 

— Nu pot. Micuța franţuzoaică era cenuşie din cauza 
epuizării. Săgeţile sunt din aura mea. Nu mai am niciuna. 

Garguii strângeau din ce în ce mai mult cercul, piatra 
scrâşnind şi huruind pe măsură ce aceştia se apropiau 
greoi. Nu se mişcau prea mult, dar unii aveau dinţi şi 
gheare, alţii coarne şi cozi ascuţite şi aveau să-i zdrobească 
pe oameni pur şi simplu. 

Josh ridică de pe jos o statuetă grotescă, sferică, atât de 
erodată încât ajunsese doar o bucată turtită de piatră şi o 
aruncă înapoi, în masa de creaturi. Se ciocni de un gargui şi 
amândouă se sfărâmară. El tresări când auzi zgomotul, dar 
îşi dădu seama, în acelaşi timp, că puteau fi distruşi. Cu 
mâinile apăsate pe urechi, se uită lung spre creatura 
distrusă, simţul Trezit al văzului făcându-l să observe 
amănunţit fiecare detaliu. Creaturile de piatră erau 
invulnerabile la oţel şi la orice fel de vrajă... însă apoi 
observă că piatra era erodată şi fragilă. Ce anume 
distrugea piatra? 

..„.O scurtă amintire îi trecu prin minte... doar că nu era 
amintirea lui... un străvechi oraş ale cărui ziduri se năruiau, 
se prefăceau în pulbere... 

— Am o idee, strigă el. 

— Sper să fie una bună, îi strigă Saint-Germain. E magie? 

— E chimie elementară. Josh se întoarse spre Saint- 
Germain. Francis, cât de fierbinte poţi să faci să fie focul? 

— Foarte fierbinte. 

— Sophie, cât de rece poţi să faci să fie vântul? 

— Foarte rece, zise ea întărindu-şi spusele cu un semn 
din cap. Inţelese imediat ce sugera fratele ei: ea făcuse 


acelaşi experiment la ora de chimie. 

— Faceţi asta acum! ţipă Josh. 

Un dragon sculptat, cu o aripă de liliac ciobită înaintă 
clătinându-se. Saint-Germain declanşă Focul său magic cu 
toată forţa asupra capului creaturii, scăldând-o în flăcări, 
prăjind-o până se făcu roşie precum cireaşa. Apoi, Sophie 
lansă o boare de aer arctic. 

Capul dragonului crăpă, făcându-se praf şi pulbere. 

— Fierbinte şi rece, ţipă Josh, fierbinte şi rece! 

— Dilatare şi contracție, zise Nicholas cu un zâmbet 
slăbit. Se uită în sus, acolo unde capul lui Dee abia se zărea 
deasupra streaşinii. Unul dintre principiile de bază ale 
alchimiei. 

Saint-Germain scăldă în flăcări un mistreţ care galopa 
înspre ei, iar Sophie aruncă asupra lui aer îngheţat. 
Picioarele mistreţului se sparseră. 

— Mai fierbinte, strigă Josh. Focul trebuie să fie mai 
fierbinte. lar aerul tău trebuie să fie mai rece, îi zise el 
surorii sale. 

— Voi încerca, şopti ea. Ochii ei erau deja grei ca plumbul 
de oboseală. Nu ştiu cât de mult voi putea. Se uită la fratele 
ei. Ajută-mă, spuse dânsa. Lasă-mă să iau din puterea ta. 

Josh se aşeză în spatele lui Sophie şi-şi puse mâinile pe 
umerii ei. Aurele de argint şi de aur se aprinseră 
scăpărătoare, unindu-se, combinându-se. Înţelegând care 
era intenţia celor doi, Joan puse repede mâna pe umărul 
soţului ei şi ambele lor aure - roşie şi argintie - începură să 
pocnească în jurul lor. Atunci când Saint-Germain aruncă un 
jet de flăcări peste garguii care se apropiau, flăcările aveau 
o culoare albă-roşiatică, fiind destul de puternice să 
topească statuile de piatră chiar înainte ca vânturile arctice 
îngheţate şi ceața gheţurilor să se scurgă din mâinile lui 
Sophie. Saint-Germain se întoarse încet, descriind un cerc, 
iar Sophie îl urmă. Prima statuie crăpă, piatra străveche 
explodă, iar roca se topi sub jetul de foc, dar atunci când 
flăcările fură urmate de vânturile îngheţate, efectul fu 
dramatic. Statuile fierbinţi de piatră explodară şi se 
sparseră în bucăţi, sfărâmându-se în mii de pietricele şi 


nisip. Primul rând de statui se prăbuşi, iar apoi urmă altul şi 
altul, până ce un zid de piatră spartă şi sfărâmată se ridică 
într-un cerc în jurul oamenilor captivi. 

lar când Saint-Germain şi Joan se prăbuşiră epuizați, 
Sophie şi Josh continuară, aruncând un aer îngheţat asupra 
celor câteva creaturi rămase. Pentru că garguii fuseseră 
timp de secole doar nişte jgheaburi de scurgere a apei de 
ploaie, piatra era moale şi poroasă. Folosind energia fratelui 
ei ca să-şi sporească puterile, Sophie îngheţă umezeala din 
interiorul pietrei, iar creaturile se sfărâmară. 

— Cei doi ce sunt unul, şopti Nicholas Flamel ghemuindu- 
se vlăguit pe pietrele din pavaj. li privi pe Sophie şi pe Josh 
în timp ce aurele lor ardeau sălbatic în jurul lor, un amestec 
de argint şi aur, urmele unor armuri străvechi distingându- 
se pe pielea lor. Puterea lor era incredibilă... şi aparent 
inepuizabilă. El ştia că o asemenea putere putea controla, 
reface sau putea chiar să distrugă lumea. 

Şi când, în sfârşit, explodă şi ultimul gargui monstruos, 
făcându-se praf şi pulbere, iar aura gemenilor se stinse, 
Alchimistul se trezi întrebându-se pentru prima dată dacă 
Trezirea lor fusese decizia corectă. 


Pe acoperişul Catedralei Notre Dame, Dee şi Machiavelli 
priveau cum Flamel şi ceilalţi îşi croiau drum printre 
grămezile fumegânde de zidărie, îndreptându-se spre pod. 

— Suntem în mare bucluc, zise Machiavelli printre dinţii 
încleştaţi. 

Săgeata dispăruse din coapsa lui, dar piciorul încă îi era 
amorţit. 

— Noi? rosti încet Dee. Asta, toată treaba asta e numai 
din vina ta, Niccold. Sau, cel puţin, asta va fi scris în 
raportul meu. Şi ştii ce se va întâmpla atunci, nu-i aşa? 

Machiavelli îşi îndreptă umerii şi se ridică, rezemându-se 
de zidărie, ca să-şi ocrotească piciorul rănit. 

— Raportul meu va fi diferit. 

— Nimeni nu te va crede, spuse Dee foarte sigur pe el, în 
timp ce se îndepărta. Toată lumea ştie că eşti maestrul 
minciunilor. 


Machiavelli băgă mâna în buzunar şi scoase de acolo un 
mic reportofon digital. 

— Ei bine, din fericire, am înregistrat tot ce ai spus. Bătu 
uşurel reportofonul. Înregistrare activată prin voce. A 
înregistrat fiecare cuvânt pe care mi l-ai spus. 

Dee se opri. Se întoarse încet, ca să-l privească pe 
italian, şi se uită la reportofonul subţirel. 

— Fiecare cuvânt? întrebă el. 

— Fiecare cuvânt, rosti sinistru Machiavelli. Cred că 
Străbunii vor crede raportul meu. 

Dee îl fixă o clipă cu privirea pe italian înainte de a da din 
cap. 

— Ce vrei? 

Machiavelli arătă cu capul spre dezastrul din faţa 
catedralei. Zâmbetul lui era înfricoşător. Uite ce pot face cei 
doi gemeni... iar ei abia au fost Treziţi, nu au fost nici 
măcar instruiți corespunzător. 

— Ce sugerezi? întrebă Dee. 

— Între noi fie vorba, eu şi cu tine avem acces la resurse 
extraordinare. Lucrând împreună - şi nu unul împotriva 
celuilalt -, ar trebui să fim în stare să-i găsim pe gemeni, 
să-i capturăm şi să-i instruim. 

— Să-i instruim! 

Ochii lui Machiavelli începură să strălucească. 

— Ei sunt gemenii din legendă. Cei doi ce sunt unul, unul 
care e totul. Odată ce vor stăpâni toate magiile elementare, 
nimic nu va mai sta în calea lor. Zâmbetul lui deveni 
sălbatic. Oricine îi va controla va putea controla întreaga 
lume. 

Magicianul se întoarse, ca să se uite de sus în piaţa din 
faţa catedralei, acolo unde Flamel abia se zărea printre 
mormanele de praf de piatră sfărâmată şi pietriş. 

— Crezi că Alchimistul ştie toate astea? 

Râsul lui Machiavelli era plin de amărăciune. 

— Sigur că ştie. Pentru ce alt motiv crezi că i-a instruit 
până acum? 


Luni, 4 iunie 


Capitolul Cincizeci şi Cinci 


La ora 12.13 fix, trenul Eurostar ieşea din Gara de Nord şi 
pornea în călătoria de ore şi douăzeci de minute până la 
staţia St. Pancras International din Londra. 

Nicholas Flamel stătea aşezat de cealaltă parte a mesei, 
în faţa lui Sophie şi a lui Josh, la clasa | business. Saint- 
Germain cumpărase biletele folosind o carte de credit 
nedetectabilă şi le făcuse rost de paşapoarte de cetăţeni 
francezi, cu tot cu fotografii care nu arătau deloc precum 
cei doi gemeni, în timp ce în paşaportul lui Nicholas era 
poza unui bărbat tânăr, cu păr des şi negru. 

— Spune-le că ai îmbătrânit foarte tare în ultimii patru 
ani, îi spuse Saint-Germain cu un rânjet. Joan îşi petrecuse 
dimineaţa făcând cumpărături şi le dăruise, atât lui Sophie, 
cât şi lui Josh, câte un rucsac plin cu haine şi articole de 
toaletă. Când Josh îl deschisese pe al său, descoperise 
micul laptop pe care Saint-Germain i-l oferise în ziua 
precedentă. Se întâmplase totul cu numai o zi în urmă? 
Părea că trecuse atât de mult! 

Nicholas îşi întinse pe masă ziarele în vreme ce trenul 
pleca din staţie şi-şi puse pe nas nişte ochelari ieftini de 
citit, pe care-i cumpărase de la farmacie. Ridică ziarul Le 
Monde astfel ca gemenii să poată vedea prima pagină; pe 
aceasta era o poză cu distrugerile cauzate de Nidhogg. 

— Scrie aici că o parte din catacombe s-au prăbuşit. 
Întoarse pagina. Acolo se afla o fotografie de o jumătate de 
pagină cu grămezile de piatră sfărâmată din piaţa 
Catedralei Notre Dame, care acum era izolată de poliţie cu 
bandă galbenă. Experții susţin că prăbuşirea şi 
dezintegrarea unora dintre cele mai celebre statui groteşti 
şi gargui ai Parisului a fost cauzată de ploaia acidă care 
slăbeşte structurile. Cele două evenimente nu au nici o 
legătură între ele, mai citi el, apoi împături ziarul. 

— Deci, ai avut dreptate, zise Sophie, oboseala fiind 
întipărită pe chipul ei chiar dacă dormise aproape zece ore. 
Dee şi Machiavelli au reuşit să muşamalizeze totul. Se uită 


pe geam în timp ce trenul zăngănea traversând un labirint 
de şine interconectate. leri, un monstru s-a plimbat prin 
Paris, garguii s-au dat jos de pe clădire... şi totuşi nu apare 
nimic în ziare. E ca şi cum nu s-ar fi întâmplat niciodată. 

— Dar s-a întâmplat, zise Flamel cu gravitate. lar tu ai 
deprins Magia Focului şi puterile lui Josh au fost Trezite. Şi 
tot ieri ai descoperit cât de puternici sunteţi împreună. 

— lar Scathach a murit, rosti Josh cu amărăciune. 

Privirea complet surprinsă de pe chipul lui Flamel îl 
zăpăci şi-l enervă pe Josh. Se uită la sora lui, apoi înapoi la 
Nicholas. _ 

— Scatty, spuse el supărat. iți mai aminteşti de ea? S-a 
înecat în Sena. 

— Să se înece? Flamel zâmbi şi noile sale riduri din 
colţurile ochilor şi cele care-i brăzdau fruntea se adânciră. 
Ea este vampir, Josh, spuse el cu blândeţe. Nu-i trebuie aer 
ca să respire. Pun totuşi pariu că s-a enervat; urăşte să se 
ude, adăugă el. Bietul Dagon: nu a avut nici cea mai mică 
şansă. Se lăsă pe spate în scaunul său confortabil şi închise 
ochii. Mai avem de făcut o scurtă oprire în afara Londrei, 
apoi vom folosi harta liniilor de forţă magnetică, pentru a 
ne întoarce în San Francisco şi la Perenelle. 

— De ce ne ducem în Anglia? întrebă Josh. 

— Mergem să-l întâlnim pe cel mai bătrân om nemuritor 
din lume, zise Alchimistul. Voi încerca să-l conving să vă 
instruiască pe amândoi în tainele Magiei Apelor. 

— Cine este acesta? întrebă Josh întinzându-se după 
laptopul său. 

Vagoanele de la clasa I aveau reţea de internet wireless. 

— Regele Ghilgameş. 


Sfârşitul cărții a doua 


Nota Autorului 
Catacombele Parisului 


Catacombele Parisului, pe care Sophie şi Josh le 
explorează, există cu adevărat, la fel ca şi sistemul 
extraordinar de reţele de canalizare, care sunt completate, 
aşa cum observă şi Machiavelli, de indicatoare ale străzilor. 
Deşi Parisul primeşte anual milioane de vizitatori, mulţi nu 
ştiu nimic despre reţeaua vastă de tunele de sub oraş. 

Oficial, acestea sunt numite „/es carrieres de Paris”, 
carierele Parisului, dar sunt numite în mod obişnuit 
catacombe, fiind una dintre minunile oraşului. Ceea ce 
întâlnesc gemenii în catacombe - pereţii de oase, 
aranjamentele spectaculoase de cranii - sunt deschise 
publicului larg. Acestea datează din secolul al XVIII-lea, 
când toate cadavrele şi oasele din Cimitirul Inocenţilor, care 
era supraaglomerat, au fost exhumate şi transportate în 
tunelele şi cavernele de calcar. Mai multe cadavre aduse 
din alte cimitire au urmat şi astăzi se estimează că în acest 
bizar cimitir se află circa şapte milioane de cadavre. Nimeni 
nu ştie cine a creat artisticele şi  extraordinarele 
aranjamente de oase; poate un muncitor a vrut să ridice un 
monument morţilor ce nu au mai avut pietre funerare care 
să le însemne mormintele. Pereţii făcuţi în întregime din 
oase omeneşti, în mulţi dintre aceştia fiind încastrate cranii 
în diferite combinaţii, sunt potriviţi pentru crearea unei 
atmosfere înfiorătoare şi, cu diverse ocazii, au fost iluminaţi 
pentru a spori efectul dramatic. 

Romanii au fost probabil primii care au excavat calcar din 
cariere, ca să construiască ceea ce a devenit mai apoi 
Lutetia, prima aşezare romană de pe lle de la Cite. Pe locul 
în care se ridică astăzi Catedrala Notre Dame a existat 
odată un monument al zeului roman Jupiter. Începând cam 
cu secolul al X-lea, exploatarea minieră a calcarului s-a 
extins, pentru a crea zidurile oraşului şi a construi Notre 
Dame şi palatul Luvru original. Catacombele au fost multă 
vreme folosite pentru depozitare de către contrabandişti şi 


au asigurat adăpostul multor oameni ai străzii. Mai recent, 
atât armata germană, cât şi Rezistenţa Franceză şi-au 
stabilit bazele în tunele în timpul celui de-al Doilea Război 
Mondial. În acest secol, galerii ilegale de artă şi chiar un 
cinematograf au fost descoperite la mare adâncime de 
către poliţiştii catacombelor, o unitate de poliţie care 
patrulează sub pământ. 

Oficial, catacombele sunt numite Osuarele de la Denfert 
Rochereau, iar intrarea este situată chiar pe cealaltă parte 
a staţiei de metrou de la Denfert Rochereau. Doar o mică 
parte e deschisă publicului; tunelele sunt înşelătoare, 
înguste şi expuse inundaţiilor, ciuruite de gropi şi de puțuri. 

Şi sunt ascunzătoarea ideală pentru Zeul Adormit. 


Mulţumiri 


Lista creşte tot mai mult, dar Magicianul nu ar fi văzut 
lumina tiparului fără sprijinul susţinut al atâtor oameni... 

Krista Marino, Beverly Horowitz, Jocelyn Lange şi 
Christine Labov de la Delacorte Press, fără al căror ajutor, 
răbdare, perseverenţă... 

Barry Krost de la BKM, şi Frank Weiman de la Literary 
Group, pentru suport susţinut şi încurajare... 

O menţiune specială trebuie făcută pentru: 

Libby Lavela, care i-a dat lui Perenelle voce... 

Sarah  Baczewschi, care produce cele mai bune 
acorduri... 

Jeremy Robert, care a creat imaginea... 

Michael Carroll, care citeşte primul şi ultimul... 

Şi, în cele din urmă, ar mai fi: 

Claudette, Brooks, Robin, Mitch, Chris, Elaine, David, 
Judith, Trista, Cappy, Andrea, Ron şi, bineînţeles, Ahmet, 
pentru tot! 

Totuşi, ştiu că am omis pe cineva... 


În mâinile doctorului John Dee, 
Cartea Profetului Avraam poate reprezenta 
distrugerea lumii. 

Cartea cea mai puternică a tuturor timpurilor 
păstrează secretul vieţii eterne — așadar, un secret 
mult mai periculos decât orice altceva. 
lar Dee este la două pagini distanţă de informaţiile 
care i-ar aduce puterea absolută. Singurele obstacole 
din calea sa: Josh și Sophie Newman — care se află 
la opt mii de mile distanţă... 


cu textul „RAO“ la 1771 
Detalii pe www.raobeoks.com 9178606 
SEPTEMBRIE 2010 — SEPTEMBRIE 2011 i 


ISBN 978-606-8251-68-4 
Do IANDA CĂRŢI RAO PRIN SMS 
8 


251684 


ui 


www.raobooks.com S 


i sii 


re