Ion Luca Caragiale — Schite vol.1

|. L. Caragiale 


SCHIȚE 


“ol, 1 


D-L GOE. 

Ca să nu mai rămăie repetent şi anul acesta, mar mare, marmițica 
zi tanti Miţa au prorus tânărului Goe să-l ducă-n Bucuregti de 10 
mai, 

Puțin ne irnportă dacă aceste trei darne se hotărăsc a părăsi locul 
lor spre a veni în Capitală nurnai de hatărul hului şi nepoţelului lor, 
Destul că foarte de diruneaţă, dumnealor, trurnos gătite, împreună 
cu tânărul Goe, aşteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea 
X, trenul accelerat care trebuie să le ducă la Bucureşti. Adevărul e 
că, dacă se hotărăgte cineva să aziste la o sărbătoare națională aga 
de importantă, trebuie s-o ia de rhrmuneață, Trenul în care se var sui 
ajunge în Gara de Hord la opt fără zece a.m. Di. Goe este foarte 
impacient şi, cu un ton de comandă, zice încruntat: 

Ham mare! de ce nu mai vine?,,, Eu vreau să viel 

“fine, virie acuma, puigorul marii! răspunde cucoana, 

i sărută pe nepoțel, apoi îi potriveste pălăna, 

Tânărul Goe poartă un trurnos costurn de marinar, pălărie de paie, 
cu inscripția pe parnblceă: le Forrmdable, şi sub parmblheă biletul de 
călătarie înhpt de tanti Miţa, că „aşa țin bărbaţu biletul”. 

— Yfezi ce bine- sade lui — zice mam mare — cu costurnul de 


pr 


I. L. Caragiale 
SCHIŢE 


Vol. 1 


D-L GOE... 

Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, mam'mare, 
mamiţica şi tanti Miţa au promis tânărului Goe să-l ducă-n 
Bucureşti de 10 mai. 

Puțin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a 
părăsi locul lor spre a veni în Capitală numai de hatârul 
fiului şi nepoţelului lor. Destul că foarte de dimineaţă, 
dumnealor, frumos gătite, împreună cu tânărul Goe, 
aşteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea X, 
trenul accelerat care trebuie să le ducă la Bucureşti. 
Adevărul e că, dacă se hotărăşte cineva să asiste la o 
sărbătoare naţională aşa de importantă, trebuie s-o ia de 
dimineaţă. Trenul în care se vor sui ajunge în Gara de Nord 
la opt fără zece a.m. D. Goe este foarte impacient şi, cu un 
ton de comandă, zice încruntat: 

Mam'mare! de ce nu mai vine?... Eu vreau să vie! 

Vine, vine acuma, puişorul mamii! răspunde cucoana. 

Şi sărută pe nepoţel; apoi îi potriveşte pălăria. 

Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie 
de paie, cu inscripţia pe pamblică: le Formidable, şi sub 
pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Miţa, că „aşa ţin 
bărbaţii biletul”. 

— Vezi ce bine-i şade lui - zice mam'mare - cu costumul de 
marinel? 

— Mamiţo, nu ţi-am spus că nu se zice marinel? 


— Da cum? 

— Marinal... 

— Ei! ziceţi voi cum ştiţi; eu zic cum am apucat. Aşa se 
zicea pe vremea mea, când a ieşit întâi moda asta la copii - 
mariner. 

— Vezi, că sunteţi proaste amândouă? întrerupe tânărul 
Goe. Nu se zice nici marinal, nici marinel... 

— Da cum, procopsitule? întreabă tanti Miţa cu un zâmbet 
simpatic. 

— Mariner... 

— Apoi de! n-a învăţat toată lumea carte ca d-ta! zice 
mam! mare, şi iar sărută pe nepoţel şi iar îi potriveşte 
pălăria de mariner. 

Dar nu e vreme de discuţii filologice: soseşte trenul - şi nu 
stă mult. Trenul este plin... Dar cu multă bunăvoință din 
partea unor tineri politicoşi, cari merg până la o staţie 
apropiată, se fac locuri pentru dame. Trenul a plecat... 
Mam' mare îşi face cruce, apoi aprinde o ţigară... Goe nu 
vrea să intre în cupeu; vrea să şadă în coridorul vagonului 
cu bărbaţii. 

— Nu!... nu e voie să scoţi capul pe fereastră, mititelule! 
zice unul dintre tineri lui d. Goe, şi-l trage puţin înapoi. 

— Ce treabă ai tu, urâtule? zice mititelul smucindu-se. 

Şi după ce se strâmbă la urâtul, se spânzură iar cu 
amândouă mânile de vergeaua de alamă şi scoate iar capul. 
Dar n-apucă să răspunză ceva urâtul, şi mititelul îşi retrage 
îngrozit capul gol înăuntru şi-ncepe să zbiere. 

— Mamiţoo! mam' maree! tantii! 

— Ce e? Ce e? sar cocoanele. 

— Să oprească! zbiară şi mai tare Goe, bătând din 
picioare. Mi-a zburat pălăria! să opreascăăă! 

Tot într-un timp, iacătă conductorul intră să vază cine s-a 
suit de la staţia din urmă. 

— Biletele, domnilor! 

Cocoanele arată biletele dumnealor, explicând d-lui 
conductor de ce nu poate şi Goe să facă acelaşi lucru: 


fiindcă biletul era în pamblica pălăriei, şi, daca a zburat 
pălăria, fireşte c-a zburat cu pamblică şi cu bilet cu tot. Dar 
avea bilet... 

— Parol! chiar eu l-am cumpărat! zice tanti Miţa. 
Conductorul însă nu înţelege, pretinde bilet; daca nu, la 
staţia apropiată, trebuie să-l dea jos pe d. Goe. Aşa scrie 
regulamentul: daca un pasager n-are bilet şi nu declară că 
n-are bilet, i se ia o amendă de 7 lei şi 50 de bani, şi-l dă jos 
din tren la orice staţie. 

— Dar noi n-am declaratără? strigă mamiţa. 

— Ce e vinovat băiatul dacă i-a zburat pălăria? zice mam' 
mare. 

— De ce-a scos capul pe fereastră? eu i-am spus să nu 
scoată capul pe fereastră! zice cu pică urâtul. 

— Nu-i treaba dumitale! ce te-amesteci d-ta? zice tanti 
Miţa urâtului... 

— Uite ce e, cucoană - zice conductorul - trebuie să plătiţi 
un bilet... 

— Să mai plătim? n-am plătitără o dată? 

— Şi pe dasupra un leu şi 25 de bani. 

— Şi pe dasupra...? 

— Vezi, daca nu te-astâmperi? zice mamiţa, şi-l zguduie pe 
Goe de mână. 

— Ce faci, soro? Eşti nebună? nu ştii ce simţitor e? zice 
mam'mare. 

Şi, apucându-l de mâna cealaltă, îl smuceşte de la mamiţa 
lui, tocmai când trenul, clănţănind din roate, trece la un 
macaz. Din smucitura lu' mam' mare într-un sens, 
combinată cu clătinătura vagonului în alt sens, rezultă că 
Goe îşi pierde un moment centrul de gravitate şi se reazimă 
în nas de clanţa uşii de la cupeu. Goe începe să urle... în 
sfârşit, n-au ce să facă. Trebuie să se hotărască a plăti 
biletul, pe care are să-l taie conductorul din carnetul lui. 
Păcat însă de pălărie!... Ce-o să facă d. Goe la Bucureşti cu 
capul gol? şi toate prăvăliile închise!... s-ar întreba oricine, 
care nu ştie câtă grije are mam” mare şi câtă prevedere. 


Cum era să plece băiatul numai cu pălăria de paie? Daca se 
întâmplă să plouă, ori răcoare? Şi mam' mare scoate din 
săculeţul ei un beret tot din uniforma canonierii le 
Formidable. 

— Te mai doare nasul, puişorule? întreabă mam' mare. 

— Nu... răspunde Goe. 

— Să moară mam' mare? 

— Să moară! 

— Ad', să-l pupe mam' mare, că trece! 

Şi-l pupă în vârful nasului; apoi, aşezându-i frumos 
beretul: 

— Parcă-i şade mai bine cu bereul!... zice mam' mare 
scuipându-l să nu-l deoache, apoi îl sărută dulce. 

— Cu ce nu-i şade lui bine? adaogă tanti Miţa, şi-l scuipă şi 
dumneaei şi-l sărută. 
— Lasă-l încolo! că prea e nu ştiu cum!... Auzi d-ta! pălărie 
nouă şi biletul! zice mamiţa, prefăcându-se foarte supărată. 
— Să fie el sănătos, să poarte mai bună! zice mam' mare. 
Dar mămiţa adaogă: 

— Da pe mamiţica n-o pupi? 

— Pe tine nu vreau! zice Goe cu humor. 

— Aşa? zice mamiţa. Lasă!... şi-şi acopere ochii cu mâinile 
şi se face că plânge. 

— Las' că ştiu eu că te prefaci! zice Goe. 

— Ţi-ai găsit pe cine să-nşeli! zice mam' mare. Mamiţa 
începe să râză; scoate din săculeţ ceva şi zice: 

— Cine mă pupă... uite!... ciucalată! 

Mamiţa pupă pe Goe, Goe pe mamiţa şi, luând bucata de 
ciucalată, iese iar în coridor. 

— Puişorule, nu mai scoate capul pe fereastră!... E lucru 
mare, cât e de deştept! zice mam' mare. 

— E ceva de speriat, parol! adaogă tanti Miţa. 

Pe când Goe îşi mănâncă afară ciucalata, cocoanele se dau 
în vorbă de una, de altă... Trenul aleargă acuma de spre 
Crivina câtre Periş. 


— la mai vezi ce face băiatul afară, mamiţo! zice mamiţa 
către mam' mare. 

Mam' mare se ridică bătrâneşte şi se duce în coridor: 

— Goe! puişorule! Goe! Goe! 

Goe nicăieri. 

— Vai de mine! ţipă cucoana, nu-i băiatul! Unde e 
băiatul!... s-a prăpădit băiatul! 

Şi toate cucoanele sar... 

— A căzut din tren băiatul! 'Ţaţo, mor! 

Dar deodată, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în 
uşa compartimentului unde nu intră decât o persoană. 

— Goe! maică! acolo eşti? 

— Da! 

— Aide! zice mam'mare, ieşi odată! ne-ai speriat. 

— Nu pot! zbiară Goe dinăuntru. 

— De ce?... te doare la inimă? 

— Nu! nu pot... 

— E încuiat! zice mam' mare, vrând să deschidă pe 
dinafară. 

— Nu pot deschide! zbiară Goe desperat. 

— Vai de mine! îi vine rău băiatului înăuntru! în sfârşit, 
iacată conductorul cu biletul: primeşte paralele şi liberează 
pe captiv, pe care toate trei cocoanele îl sărută dulce, ca şi 
cum l-ar revedea după o îndelungată absenţă. Şi mam! 
mare se hotărăşte să stea în coridor, pe un geamantan 
străin, să păzească pe Goe, să nu se mai întâmple ceva 
puişorului. Puişorul vede o linie de metal în colţul 
coridorului, care are la capătul de sus o maşină cu mâner. 
Se suie-n picioare pe geamantan, pune mâna pe mânerul 
maşinii şi începe să-l tragă. 

— Şezi binişor, puişorule! să nu strici ceva! zice mam' 
mare. 

Trenul îşi urmează drumul de la Periş cătră Buftea cu 
mare viteză. Dar pe la mijlocul kilometrului 24, deodată s- 
aude un şuier, apoi semnalul de alarmă, trei fluiere scurte, 


şi trenul se opreşte pe loc, producând o zguduitură 
puternică. 

„Ce e? ce €...?” Toţi pasagerii sar înspăimântați la ferestre, 
la uşi, pe scari... 

— Goe! puişorule! Goe! strigă tanti Miţa şi se repede afară 
din compartiment. 

Goe este în coridor... De ce s-a oprit trenul? 

Cineva, nu se ştie din ce vagon, a tras semnalul de alarmă. 
Din ce vagon?... Asta e uşor de constatat; manivela 
semnalului nu se poate trage decât rupându-se aţa 
înnodată şi cu nodul plumbuit. Personalul trenului umblă 
forfota, examinând roatele tamponate cu toată presiunea, 
aşa de tamponate că-i trebuie vreo zece minute mecanicului 
să-şi încarce iar pompa de aer comprimat şi să poată urni 
trenul din loc. În toată vremea asta, conductorii şi şeful 
trenului aleargă din vagon în vagon şi cercetează aparatele 
semnalelor de alarmă. 

Cine poate ghici în ce vagon era ruptă aţa plumbuită şi 
răsturnată manivela? Ciudat! tocmai în vagonul de unde 
zburase mai adineauri pălăria marinerului! Cine? cine a 
tras manivela? Mam' mare doarme în fundul cupeului cu 
puişorul în braţe. Nu se poate şti cine a tras manivela. 

Trenul se porneşte în sfârşit, şi ajunge în Bucureşti cu o 
întârziere de câteva minute. Toată lumea coboară. Mam' 
mare aşază frumuşel beretul lui Goe, îl scuipă pe puişor să 
nu-l deoache, îl întreabă dacă-l mai doare nasul şi-l sărută 
dulce. 

Apoi cocoanele se suie cu puişorul în trăsură şi pornesc în 
oraş: 

— La bulivar, birjar! La bulivar...! 


BUBICO. 

Nouă ceasuri şi nouă minute... Peste şase minute pleacă 
trenul. Un minut încă şi se-nchide casa. Repede-mi iau 
biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon... Trec de 
colo până colo prin coridor, să 5 văz în care compartiment 


aş găsi un loc mai comod... Aci. 0 damă singură, şi fumează, 
atit mai bine! Intru şi salut, când auz o mârâitură şi văz 
apărând dintr-un paneraş de lângă cocoana capul unui 
căţel lăţos, plin de funde de panglici roşii şi albastre, care- 
ncepe să mă latre ca pe un făcător de rele intrat noaptea în 
iatacul stăpânii-si. 

— Bubico! zice cocoana... şezi mumos, mamă! 

„Norocul meu - gândesc eu - să trăiesc bine!... Lua-te-ar 
dracul de javră!” 

Bubico se linişteşte puţin; nu mai latră; îşi retrage capul în 
paneraş, unde i-l acopere iar cocoana cu un tărtânaş de 
lână roşie; dar tot mârâie înfundat... Eu, foarte plictisit, mă 
lungesc pe canapeaua din faţa cocoanii şi-nchiz ochii. 
Trenul a pornit... Prin coridor umblă pasajeri şi vorbesc. 
Bubico mârâie arţăgos. 

— Biletele, domnilor! zice conductorul, intrând cu zgomot 
în compartimentul nostru. 

Acum Bubico scoate capul foarte sus şi, vrând să sară 
afară de la locul lui, începe să latre şi mai grozav ca 
adineaori. Eu întind biletul meu conductorului care mi-l 
perforează. Conductorul face un pas către cocoana, care-şi 
caută biletul ei în săculeţul de mână, pe când Bubico latră şi 
chelălăie desperat, smucindu-se să iasă din paner. 

— Bubico! zice cocoana, şezi mumos, mamiţo! 

Şi-ntinde biletul. Când mâna conductorului s-a atins de 
mâna cocoanei, Bubico parc-a-nnebunit. Dar conductorul şi- 
a terminat treaba şi iese. Cocoana îşi înveleşte favoritul 
mângâindu-l „mumos”; eu mă lungesc la loc închizînd ochii, 
pe când Bubico mârâie înfundat ca tunetul care se tot 
depărtează după trecerea unei grozave furtuni. Acum nu se 
mai aude de loc. Dar auz hârşiitul unui chibrit: cocoana îşi 
aprinde o ţigaretă... încă nu mi-e somn. De ce n-aş aprinde 
şi eu una? A! de degrabă să nu pierz trenul, am uitat să-mi 
iau chibrituri. Dar nu face nimic... S-o rog pe mamiţa lui 
Bubico... Scot o ţigaretă, mă ridic şi dau să m-apropiu de 
cocoana. Dar n-apuc să fac bine o mişcare, şi Bubico scoate 


capul lătrându-mă mai furios decât pe conductor; latră şi 
chelălăie şi tuşeşte şi... 

— Bubico - zice cocoana - şezi mumos, mamiţico! 

„Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!” zic în gândul meu. N- 
am văzut de când sunt o javră mai antipatică şi mai 
scârboasă... Daca aş putea, i-aş rupe gâtul. 

În zbieretele desperate ale lui Bubico, mamiţica îmi dă s- 
aprind. Îi mulţumesc şi m-aşez în locul cel mai depărtat din 
compartiment, de teamă că n-am să mai pot rezista pornirii 
şi am să-i trag la cap când şi l-o mai scoate din paner. 

— Frumugşel căţel aveţi, zic eu cocoanii, după câteva 
momente de tăcere; da rău! 

— Aş! nu e rău, zice cocoana; până se-nvaţă cu omul; dar 
nu ştiţi ce cuminte şi fidel este, şi deştept! Ei bine! e ca un 
om, frate! doar că nu vorbeşte... 

Apoi către paner, cu multă dragoste: 

— Unde-i Bubico?... Nu e Bubico!... 

Din paner se aude un miorlăit sentimental. 

— Să-i dea mama băieţelului zăhărel?... Bubico! Bubi! 

Băieţelul scoate capul cu panglicuţe... Mamiţa-l degajează 
din ţoalele în cari dospeşte-nfăşurat şi-l scoate afară. 
Bubico se uită la mine şi mârâie-n surdină. Eu, apucat de 
groază la ideea că nenorocitul ar încerca să mă provoace, 
zic cocoanei: 

— Madam! pentru Dumnezeu, ţineţi-l să nu se dea la mine! 
eu sunt nevricos, şi nu ştiu ce-aş fi în stare... de frică... 

Dar cocoana, luând în braţe pe favorit şi mângâindu-l cu 
toată duioşia: 

— Vai de mine! cum crezi d-ta?... Noi suntem băieţi 
cuminţi şi binecrescuţi... Noi nu suntem mojici ca 
Bismarck... 

— Ha? zic eu. 

— Bismarck al ofițerului Papadopolinii. 

Dându-mi această explicaţie, cocoana scoate din săculeţul 
de mână o bucăţică de zahar: 

— Cui i place zăhărelul...? 


Bubico (făcând pe bancă sluj frumos, cu toată cletinătura 
vagonului): Ham! 

— Să-i dea mamiţica băiatului zăhărel? 

Bubico: Ham! ham! 

Şi apucă bucăţica de zahăr şi-ncepe s-o ronţăie... Cocoana 
scoate din alt săculeţ o sticlă cu lapte, din care toarnă într- 
un pahar; apoi: 

— Cui i place lăptic? 

Bubico (lingându-se pe bot): Ham! 

Să-i dea mamiţica lăptic băiatului? 

Bubico (impacient): Ham! ham! 

„Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico 

Dar cocoana apropie paharul aplecat de botul favoritului, 
care-ncepe să lăpăie, şi lăpăie, şi lăpăie, până când un 
pasajer se arată la uşa compartimentului nostru, uitându- 
se-năuntru. Bubico se opreşte din lăpăit şi se porneşte să 
latre ca o fiară, cu ochii holbaţi şi muşcând în sec şi 
clanţănind din dinţi, şi tuşind şi... 

„Vedea-te-aş la Babeş, jigăraie îndrăcită!” gândesc eu, şi 
prin mintea mea încep să treacă fel de fel de idei, care de 
care mai crudă şi mai infamă. 

Pasajerul s-a retras de la geam. Bubico s-a potolit. 
Cocoana toarnă iar lapte-n pahar şi bea şi dumneei. Eu simţ 
cum mă năvălesc, din ce în ce mai irezistibile, ideile negre. 

— A propos - zic eu - madam, vorbeaţi adineaori de 
Bismarck... al... 

— Al ofițerului Papadopolinii... 

— Ei! Ce e Bismarck? 

— Un dulău de curte... Era să mi-l omoare pe Bubico... 
Papadopolina are o căţeluşă, Zambilica, foarte frumuşică! 
şade alături de mine; suntem prietene; şi dumnealui (arată 
pe Bubico), curte teribilă! (Cătră Bubico:) Craiule!... (Cătră 
mine:) Mizerabila de servitoare, o dobitoacă! i-am spus, 
când l-a dus afară de dimineaţă - că nu ştii ce curat e! - zic: 
„Bagă de seamă să nu scape, să se ducă iar la 
Papadopolina, că-l rupe Bismarck...” dulăul ofițerului, care 


LLA 


şade cu chirie la ea. (Tuşeşte cu mult înţeles.) Eu nu ştiu ce 
făceam pân casă, când auz afară chelălăituri şi ţipete... 
Strig: „Bubico! Bubico! unde e băiatul?!” Alerg... Mi-l 
aducea dobitoaca pe braţe; d-abia-l scoseseră ea şi 
Papadopolina şi soldatul ofițerului din gura dulăului. Ce să-l 
vezi?... tăvălit, leşinat şi moale ca o cârpă. Zic: „Vai de mine! 
moare băiatul! Stropeşte-l cu apă! dă-i cu odicolon la nas!... 
Ce-am pătimit, numai eu ştiu... Două săptămâni a zăcut... 
Am adus şi doftor. Da-n sfârşit, slava domnului! a scăpat... 
(Cătră Bubico:) Mai merge la Zambilica băiatul? 

Bubico: Ham! 

— Să te mănânce Bismarck... craiule! 

— Ham! ham! 

Şi sare de pe bancă jos în vagon şi apucă spre mine. 

— Cocoană! strig eu, ridicându-mi picioarele; eu sunt 
nevricos, să nu se dea la mine, că... 

— Nu, frate! zice cocoana, nu vezi că vrea să se- 
mprietinească? Aşa e el: numaidecât simte pe cine-l 
iubeşte... 

— A! zic eu, având o inspiraţie infernală; a! simte pe cine-l 
iubeşte... vrea să ne-prietenim?... Bravo! 

Şi pe când cățelul se apropie să mă miroasă, iau un 
pacheţel de bonboane, pe cari le duc în provincie la un 
prietin; îl deschid, scot un bonbon şi, întinzându-l în jos, cu 
multă blândeţe: 

Cuţu, cuţu! Bubico băiatul! Bubi! 

Bubico, dând din coadă, se apropie mai întâi cu oarecare 
sfială şi îndoinţă, apoi, încurajat de blândeţea mea, apucă 
frumos bonbonul şi-ncepe să-l clefăie. 

— Vezi că v-aţi împrietinit! zice cocoana cu multă 
satisfacţie de această apropiere. 

Apoi îmi spune genealogia favoritului... Bubico este copilul 
lui Garson şi al Gigichii, care era soră cu Zambilica a 
Papadopolinii, ceea ce, care va să zică, însemnează că 
Zambilica este mătuşa lui Bubico după mamă... În timp ce 
cocoana-mi povesteşte, eu, înfrânându-mi aversiunea şi 


dezgustul în favoarea unui scop înalt, întrebuinţez cele mai 
înjositoare mijloace spre a intra în bunele graţii ale 
nepotului Zambilichii. Şi-n adevăr, Bubico se tot apropie de 
mine, până se lasă să-liau m braţe. Simţ că mi se bate inima 
de teamă ca nu cumva, printr-o mişcare, ori privire, să 
trădez un plan mare ce l-am croit în adâncul conştiinţei 
mele. Cocoana nu se poate mira îndestul de prietenia ce-mi 
arată Bubico, pe când eu cultiv cu stăruinţă această 
prietenie atît de scumpă mie, prin mângâieri şi bonboane. 

— Ei vezi! cum v-aţi împrietenit... Ce e, Bubico? ce e, 
mamă? iubeşti pe domnul? da? 

Şi Bubico răspunde, gudurându-se-n braţele mele: 

— Ham! 

Aşa? ai trădat-o care va să zică pe mamiţica?... craiule! 

Bubico: Ham! ham! 

— Trebuie să fii om bun! Nu trage el la fitecine... 

— Fireşte, coconiţă; simte cânele; are instinct. 

Când zic acestea, iată că trenul se opreşte în Crivina. Pe 
peron se aud lătrături şi ceartă de câni. Bubico dă să se 
smucească din braţele mele; eu îl ţiu bine; el începe să latre 
îndârjit cătră fereastra vagonului. Trenul porneşte iar, şi 
Bubico, întorcând capul către partea de unde s-aude 
depărtându-se cearta semenilor lui, latră mereu; eu îl 
mângâi, să-l potolesc; el, când nu se mai aude nimic, ridică 
botul spre tavan şi începe, în braţele mele, să urle... în 
braţele mele! 

„Ah! Bubico - zic eu în sine-mi, mângâindu-l frumos - de 
capu-ţi!... vedea-te-aş mănuşi!” 

Dar Bubico urlă mereu. 

— Doamnă - zic eu - rău faceţi că-l ţineţi aşa de aproape 
pe Bubico şi acoperit aşa în căldură, poate să turbeze... 
Chiar aşa, aici e prea cald. 

Şi zicând acestea, mă scol cu Bubico-n braţe şi m-apropiu 
de fereastra vagonului. Pun pe Bubico binişor jos lângă 
mamiţa lui, şi cobor geamul, aplecându-mă să respir. Afară, 
noapte neagră ca şi ideile mele. 


— Bine faci! să mai iasă fumul de ţigară, zice cocoana. 
Intrăm pe podul Prahovii... Mă-ntorc, iau o bonboană, i-o 
arăt lui Biibico, care s-apropie de mine bâţâind frumuşel din 

coadă. 

„Pe memoria lui Plutone şi a fidelului său Cerber! zic eu în 
gând; jur că au minţit acei cari au cântat instinctul cânilor! 
E o minciună! Nu există!” 

Bubico îmi ia bonboana; îl iau iar în braţe şi mă dau lângă 
fereastră, ridicându-l în dreptul deschizăturii. Aerul 
răcoros, trecându-i pe la bot, face mare plăcere lui Bubico. 
Scoate limba şi respiră din adânc. 

— Să nu-l scapi pe fereastră!... pentru Dumn... 

Dar n-apucă mamiţica să rostească-ntreg sfântul nume al 
creatorului, şi Bubico dispare ca un porumbel alb în neagra 
noapte, înapoi spre Bucureşti, zburând - la Zambilica, 
probabil. Mă-ntorc cu faţa spre cocoana şi, prezentându-i 
mânile goale, strig exasperat: 

— Doamnă! 

Un răcnet!... A-nnebunit cocoana! 

— Repede, doamnă, semnalul de alarmă! 

O duc la semnal şi o-nvăţ cum să-l tragă. Pierdută de 
durere, execută mişcarea cu o supremă energie. Trenul, 
stop! pe loc. Cletinătura colosală. Emoţie generală-ntre 
pasajeri. 

— Cine? cine a dat alarma? 

— Dumneaei! zic eu către personalul trenului, arătând pe 
cocoana leşinată. 

Trenul se pune din nou în mişcare. La Ploeşti, cocoana s-a 
deşteptat din leşin; zdrobită de nenorocire, trebuie să 
răspunză la procesul-verbal ce i se dresează pentru 
întrebuinţarea semnalului. Pe când, în mijlocul pasajerilor 
grămădiţi, cocoana se jeleşte, eu m-apropiu de urechea ei 
şi, c-un rînjet diabolic, îi şoptesc răspicat: 

— Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada! 

Ea leşină iar... Eu trec ca un demon prin mulţime şi dispar 
în noaptea neagră... 


CĂLDURĂ MARE... 

Termometrul spune la umbră 33* Celsius... Subt arşiţa 
soarelui, se opreste o birje, în strada Pacienţei, la numărul 
11 bis, către orele trei după-amiaz!'. Un domn se dă jos din 
trăsură şi cu pas moleşit s-apropie de uşa marchizei, unde 
pune degetul pe butonul soneriei. Sună o dată... nimic; de 
două, de trei... iar nimic; se razimă în buton cu degetul, pe 
care nu-l mai ridică... În sfârşit, un fecior vine să deschidă. 

În tot ce urmează, persoanele toate păstrează un calm 
imperturbabil, egal şi plin de dignitate. 

Domnul: Domnu-i acasă? 

Feciorul: Da; dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta 
cineva, c-a plecat la ţară. 

.: Dumneata spune-i c-am venit eu. 
: Nu pot, domnule. 

: De ce? 

: E încuiată odaia. 

.: Bate-i, să deschidă. 

: Apoi, a luat cheia la dumnealui când a plecat. 
: Care va să zică, a plecat? 

: Nu, domnule, n-a plecat. 

„: Amice, eşti... idiot! 

: Ba nu, domnule. 

; Zici că nu-i acasă. 

: Ba-i acasă, domnule. 

„: Apoi, nu ziseşi c-a plecat? 

: Nu, domnule, n-a plecat. 

„: Atunci e acasă. 

: Ba nu, da n-a plecat la ţară, a ieşit aşa. 
: Unde? 

: În oraş. 

: Unde?! 

: În Bucureşti. 

„ Atunci să-i spui c-am venit eu. 

: Cum vă cheamă pe dv.? 


TI ION OI ONOIIONOINIONOINIUINUI 


D.: Ce-ţi pasă? 

F.: Ca să-i spui. 

D.: Ce să-i spui? de unde ştii ce să-i spui, daca nu ţi-am 
spus ce să-i spui? Stăi, întâi să-ţi spui; nu te repezi... Să-i 
spui când s-o-ntoarce că l-a căutat... 

F.: Cine? 

D.: Eu. 

F.: Numele dv...? 

D.: Destul atâta! mă cunoaşte dumnealui... suntem 
prieteni... 

: Bine, domnule. 

: Ai înţeles? 

: Am înţeles. 

: Al... Spune-i că să ne-ntâlnim negreşit. 

: Unde? 

: Ştie dumnealui... Da să vie neapărat. 

: Când? 

: Când o putea. 

: Prea bine. 

: Ai înţeles? 

: Am înţeles. 

; A]... şi dacă vede pe amicul nostru... 

: Care amic? 

„: Ştie dumnealui!... să-i spuie că nu s-a putut reuşi cu 
afacerea ştiută nimic, fiincă am vorbit cu persoana... Nu 
uita! 

F.: Se poate să uit? 

D.: şi zice că acuma e prea tirziu, dacă n-a venit la vreme; 
căci daca venea măcar cu câteva zile înainte, altă vorbă!... 
poate că s-ar fi putut... Ţine minte! 

F.: 'Ţiu, domnule... 

D.: deoarece nu plecase încă mătuşa persoanei care s-a 
dus pentru ca să dea arvună tutorelui minorilor, şi el nu 
aflase încă, deoarece nu-i spusese nepotul cocoanei, cu care 
era afacerea ca şi terminată, dacă mai avea răbdare până 
luni seara, când trebuie neapărat să se-ntoarcă avocatul, 


Omiomomomomomom 


fiincă s-a dus cu o hotărnicie; dar acuma, cu regret, este 
imposibil din mai multe punte de vedere, care le ştie 
dumnealui... Aşa să-i spui. 


F.: Bine, domnule. 

Domnul pleacă... Feciorul dă să-nchiză... Domnul se- 
ntoarce. 

D.: A!... ştii ce? nu-i spune nimic, fiincă poate nu ţii minte 


exact persoanele. Trec eu mai bine deseară să-i spui... La 
câte vine d. Costică seara la masă? 


OHIO OIEmIOIEONONEmOm Emo 


: Care d. Costică? 

„: Stăpânu-tău. 

: Care stăpân, domnule? 

: Al tău... d. Costică. 

: Pe stăpânu-meu nu-l cheamă d. Costică; e propitar... 
: Ei! şi dacă-i propitar? 

: Îl cheamă d. Popescu. 

: Şi mai cum? 

: Cum, mai cum? 

„: Fireşte... Popescu, propitar... bine... şi mai cum? 
: Nu pot să ştiu. 

: Nu-l cheamă Costică Popescu? 

: Nu. 

: Nu se poate. 

: Ba da, domnule. 

: Apoi vezi? 

: Ce să văz? 

+ Îl cheamă Costică? 

: Ba, Mitică. 

„: Mitică?... peste poate!... Ce stradă e aici? 

: Numărul 11 bis... 

„: Nu e vorba de 11 bis. 

: A zis domnul că nu vrea să puie 13, că e fatal. 

„: N-are-a face 13... Eu te-ntreb de stradă. Ce stradă e 


asta? 


F.: 
D. 


Strada Pacienţii... 


: Strada Pacienţii?... imposibil! 


: Nu, domnule, e strada Pacienţii. 
„: Atunci, nu e asta. 
: Ba-i asta. 
: Nu. 
: Ba da. 
„: Eu caut din contra strada Sapienţii, 11 bis, strada 
Sapienţii, d. Costică Popescu. 
F.: Aşa? 
D.: Aşa. 
F.: Atunci, nu e aici. 
D.: Foarte bine. 
Domnul pleacă şi merge la birje. Birjarul doarme pe capră. 
Caii dorm la oişte. 
Domnul: Haide, birjar! 
Birjarul: Nu slobod... este muştiriu, mo roc... 
„: Care muştiriu? 
: Nu ştii la mine,... mo roc. 
„: De unde L-ai luat? 
: Ghe acold, mo roc. 
„: Apoi, nu sunt eu? 
: Ie! la domnu este, mo roc. 

Domnul suie... Birjarul trage bice... Caii se deşteaptă şi 
pornesc. Domnul se ridică-n picioare, la ceafa birjarului. 
D.: Ascultă-mă; ştii dumneata unde e strada Pacienţii? 

B.: Ala nu ştii, mo roc. 

O babă trece. Domnul opreşte birja. 

Domnul: Mă rog, jupâneasă, ştii dumneata unde e 
strada Pacienţii? 

B a b a: Asta e, măiculiţă. 

D.: Ei, aş!... Teribil e de ramolită!... Mână-nainte, birjar! 

Birja porneşte. Domnul face semn să oprească la o 
băcănioară în colţ, unde pe prag moţăie la umbră un băiat 
cu sorţul verde. 

Domnul: Tânărule, ce stradă e asta? 

Băiatul: Strada Pacienţii... 

D.: Eşti un prost!... Înainte, birjar! 


omiomorm 


»ouoao 


Birja merge încă o bucată bună... Un sergent de stradă stă 
pe o bancă la poarta unei curţi mari. S-a descălţat de cizme, 
să-şi mai răcorească picioarele. Domnul face semn; birja 
opreşte. 

Domnul: Sergent! 

Sergentul: Ordonaţi! 

: Mă rog, nu ştii dumneata unde e strada Pacienţii? 

: Chiar asta e. 

: Imposibil. 

: Da, domnule, asta e. 

: la d. Popescu, numărul 11 bis.. 

: Ei, da, mai în sus, pe mâna stângă, nişte case galbene-n 
curte, cu marchiză... 

D.: A!... Atunci feciorul e un stupid!... Mersi!... întoarce, 
birjar! 


Spa 


LANŢUL SLĂBICIUNILOR. 

Am şi eu o slăbiciune, şi eu sunt om! dorinţele graţioasei 
mele prietene domnişoara Mari Popescu sunt pentru mine 
porunci, la cari mă supun cu atât mai bucuros cu cât văd că 
prietena mea nu abuzează niciodată de influenţa 
nemărginită ce ştie bine că exercită asupră-mi... De astă 
dată, ce mare lucru-mi cere? 

„Stimate amice, Ştiu ce prieten eşti cu profesorul Costică 
Ionescu şi cât nu e în stare să-ţi refuze o rugăminte. Mă- 
ndatorezi până-n suflet dacă obţii de la el pentru elevul 
Mitică Georgescu din clasa IV liceul X... la latină nota 7, 
fără de care, băiatul, care mi-e rudă de aproape, rămâne şi 
anul acesta repetent, ceea ce ar fi o mare nenorocire 
pentru familia lui - o familie dintre cele mai bune - şi pentru 
mine o mare mâhnire. 

Cu cele mai afectuoase salutări, a dumitale bună prietenă, 
Mari Popescu.” 

A! irezistibilă graţie, cum ştii de frumos să porunceşti! Şi 
ce bine s-a nemerit! lonescu are şi el o slăbiciune, şi el e 
om! ţine la mine şi nu e în stare să mă refuze. Repede mă 


arunc într-o birje şi alerg la Ionescu, profesorul de 
latineşte. 

— Dragă Costică, viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi; ştiu 
cât pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a mă-ndoi un 
moment că în cazul de faţă fiind vorba, mă-nţelegi, de o 
chestiune care mă interesează în aşa grad, încât dacă n-aş 
fi pe deplin convins că tu, care mi-ai dovedit totdeauna, fără 
să dezminţi niciodată o afecţiune, ce pot zice că la rândul 
meu... în fine... 

— În fine - zice Ionescu - am înţeles... Nu trebuia să mă iei 
aşa departe. Vii să mă rogi pentru vreo loază de elev de-ai 
mei. 

— Nu e loază, Costică; e un băiat dintr-o familie dintre cele 
mai bune: mi-e rudă. 

— Cine ştie ce leneş, ce dobitoc! 

— Nu-i adevărat, dragă Costică; este un băiat prea 
cumsecade... Să nu mă laşi!... Viu la tine sigur că n-aisă mă 
refuzi; ştiu cât pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a 
mă-ndoi un moment că în cazul de faţă, fiind vorba, mă- 
nţelegi, de o chestiune... 

Ei, lasă astea! ştii că ţiu la tine; ce mai încap între noi 
astfel de fraze banale?... Ce notă vrei să-i dau pârlitului tău 
de protejat? 

— 7, dragă Costică...! 

— Apoi, dacă n-o fi ştiind nimic animalul! 

— Ei, acuma şi tu! zi că nu ştie; parcă el o să fie cel dintâi 
şi cel de pe urmă care să treacă fără să ştie... le rog, dragă 
Costică! dacă rămâne băiatul repetent încă un an, e o 
nenorocire pentru familia lui - o familie dintre cele mai 
bune - şi pentru mine o mare mâhnire... 

— A! irezistibilă milogeală prietenească! zice Costică; ce 
bine ştii tu să porunceşti! Aide! să-ţi fac hatârul şi de data 
asta... să-i dau nepricopsitului 7. 

— Merci, dragă Costică, mare pomană-ţi faci! 

— Cum îl cheamă? 


Eu caut repede-n buzunare scrisoarea d-rei Mari Popescu. 
Nu e... Zic lui Costică: 

— Un moment...! 

Şi ies ca din puşcă, sar în birjă şi alerg acasă... Acasă, 
scrisorica nicăieri... Fuga la d-ra Popescu. 

— Prea-graţioasa mea prietenă, lucrul merge bine; am 
obţinut de la profesor nota dorită; decât, acuma am nevoie 
să ştiu numele protejatului matale... Cum îl cheamă pe 
tânărul? 

— 'Ţi-am scris numele în scrisoarea mea. 

— Da, dar scrisoarea dumitale am rătăcit-o acasă printre 
alte hârtii, şi lucru este urgent: ca să nu pierd vremea 
căutând-o, am venit la d-ta... Cum îl cheamă? 

— Zău, nu mai ţiu minte, zice drăgălaşa mea amică; pentru 
că, drept să-ţi spun, madam Preotescu, o bună prietină a 
mea, la care ţiu foarte mult - nu sunt în stare să-i refuz 
nimica - m-a rugat să-ţi scriu, că ştie că ţii foarte mult la 
mine şi nu mă refuzi niciodată, şi eşti prieten cu d. profesor 
Costică lonescu, care ţine foarte mult la d-ta şi nu e-n stare 
să-ţi refuze nimic. 

— Atunci, ce e de făcut? zic. 

— Du-te d-ta la madam Preotescu şi întreab-o cum îl 
cheamă pe băiatul pe care mi l-a recomandat ca să ţi-l 
recomand d-tale. 

— Sărut mănuşiţele. 

Şi alerg la Preoteasca... Zic: 

— Madam Preotescu, uite la ce am venit să vă deranjez: aţi 
recomandat amicei mele d-rei Mari Popescu pe un tânăr, să 
mi-l recomande mie, să-l recomand amicului meu Costică 
Ionescu, profesorul... 

— Da. 

— Ei! cum îl cheamă? 

— Nu ţi-a scris Mari? 

— Ba da, dar am rătăcit scrisoarea, şi d-ra Popescu a uitat 
cum îl cheamă şi m-a trimis să-mi spuneţi dv. 


— Eu... drept să-ţi spun... nu mai mi-aduc aminte, pentru 
că i-am avut numele pe o însemnărică, pe care am lăsat-o la 
Mari; dar putem afla de la Diaconeasca - şade aci aproape - 
ea m-a rugat, că ştie cât ţine Mari la mine şi d-ta nu refuzi 
nimic lui Mari şi d. Costică Ionescu profesorul pe d-ta nu te 
refuză niciodată. 

— Atunci - zic - cum facem? 

— Stăi niţel, să trimiţ să cheme pe Diaconeasca; este aci 
alături. 

N-aştept mult. Madam Diaconescu vine. Dar, fatalitate! şi 
dumneaei se află în aceeaşi necunoştinţă despre numele 
junelui nostru protejat: însemnărica i-a dat-o amicei sale 
madam Preotescu. 

— Ce-i de făcut? 

— Aleargă la Iconomeasca! 

Alerg la Iconomeasca... De acolo, la Sachelăreasca... Pe 
urmă la Piscupeasca... în sfârşit, am dat de izvor... Tânărul 
este nepoţelul lu' madam Piscupescu, băiatul surioarei 
dumneaei, al lu' madam Dăscălescu: Mitică Dăscălescu. 

Nimic nu refuzăm - madam Piscupescu lu' madam 
Dăscălescu, madam Sachelarescu lu' madam Piscupescu, 
madam lconomescu lu' madam Sachelarescu, madam 
Diaconescu lu' madam Iconomescu, madam Preotescu lu' 
madam Diaconescu, d-ra Popescu lu' madam Preotescu, eu 
d-rii Popescu, şi mie amicul Costică Ionescu... Alerg la 
Costică Ionescu. 

— Dragă Costică, să nu mă laşi... Viu la tine sigur că n-ai să 
mă refuzi, ştiu cât pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a 
mă-ndoi un moment... 

— Lasă, omule, fleacurile... 

— Să-i dai nota 7, cum mi-ai promis... 

— Cui, frate? 

— Lui Mitică Dăscălescu. 

— Mitică Dăscălescu!... Nu ţiu minte să am vreun şcolar cu 
aşa nume. 

— Nu se poate! 


— Să vedem... 

Şi se uită în cataloage. 

— Nu; n-am nici unul Mitică Dăscălescu, în cursul inferior; 
ai făcut confuzie; trebuie să fie în cursul superior. 

Alerg... de astă dată drept la madam Piscupescu. 

— Madam Piscupescu, de ce clasă dă examen nepoţelul 
matale? 

— De clasa VI. 

A! zic eu... Bine. 

Şi dau fuga-napoi la lonescu; zic: 

— E în clasa VI Mitică Dăscălescu al meu. 

— Atunci nu e la mine, e la Georgescu; îl cunoşti pe 
Georgescu? 

— Nu. Tu nu-l cunoşti? ţi-e coleg. 

— Ba da, ţine foarte mult la mine, nu e-n stare să-mi 
refuze nimic. 

— Atunci - zic eu - mă rog ţie, nu mă lăsa!... ştiu că pot 
conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit... 

— lar?... eşti cu birja... hai de mă du degrabă la 
Georgescu. 

— Haide. 

Ajungem... Aştept în birje pe Ionescu. Peste câteva 
momente iacătă.-l. 

— Ai avut mare noroc c-am venit tocmai la pont; daca mai 
întârziam un sfert de ceas, până la două, mergea cu 
cataloagele la şcoală şi trecea notele în matriculă: 
protejatul tău avea un 3. 

— Şi acum? 

— Are 7. 

Uite-te - am gândit eu - ce va să zică o întârziere de 
câteva minute; cum poate nenoroci pe un tânăr! Rămânea 
Mitică Dăscălescu iar repetent, cu toate că ţine la el atâta 
mamiţă-sa Dăscăleasca, la care ţine Piscupeasca, la care 
ţine Sachelăreasca, la care ţine Iconomeasca, la care ţine 
Diaconeasca, la care ţine Preoteasca, la care ţine mult 
graţioasa Popeasca, la care ţiu foarte mult eu, la care... 


VIZITĂ... 

M-am dus la sf. lon să fac o vizită doamnei Maria Popescu, 
o veche prietină, ca s-o felicit pentru onomastica unicului 
său fiu, lonel Popescu, un copilaş foarte drăguţ de vreo opt 
anişori. N-am voit să merg cu mâna goală şi i-am dus 
băieţelului o minge foarte mare de cauciuc şi foarte 
elastică. Atenţiunea mea a făcut mare plăcere amicei mele 
şi mai ales copilului, pe care l-am găsit îmbrăcat ca maior 
de roşiori în uniformă de mare ţinută. După formalităţile de 
rigoare, am început să convorbim despre vreme, despre 
sorții agriculturii - d. Popescu tatăl este mare agricultor - 
despre criză ş.cl. Am observat doamnei Popescu că în anul 
acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri... 
Doamna mi-a răspuns că de la o vreme i se urăşte chiar 
unei femei cu petrecerile, mai ales când are copii. 

— Să-ţi spun drept, cît era Ionel mititel, mai mergea; acu, 
de când s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el; 
trebuie să-i fac educaţia. Şi nu ştiţi dv. bărbaţii cât timp îi ia 
unei femei educaţia unui copil, mai ales când mama nu vrea 
să-l lase fără educaţie! 

Pe când doamna Popescu-mi expune părerile ei sănătoase 
în privinţa educaţiei copiilor, auzim dintr-o odaie de alături 
o voce răguşită de femeie bătrână: 

— Uite, coniţă, Ionel nu s-astâmpără! 

— Ionel! strigă madam Popescu; Ionel! vin' la mama! 

Apoi, cătră mine încet: 

— Nu ştii ce ştrengar se face... şi deştept... 

Dar vocea de dincolo adaogă: 

— Coniţă! uite Ionel! vrea să-mi răstoarne maşina!... 
Astâmpără-te, că te arzi! 

— Ionel! strigă iar madam Popescu; Ionel! vin' la mama! 

— Sări, coniţă! varsă spirtul! s-aprinde! 

— Ionel! strigă iar mama, şi se scoală repede să meargă 
după el. Dar pe când vrea să iasă pe uşe, apare micul maior 
de roşiori cu sabia scoasă şi-i opreşte trecerea, luând o 


poză foarte marţială. Mama ia pe maiorul în braţe şi-l 
sărută... 

— Nu ţi-am spus să nu te mai apropii de maşină când face 
cafea, că daca te-aprinzi, moare mama? Vrei să moară 
mama? 

— Dar - întrerup eu - pentru cine aţi poruncit cafea, 
madam Popescu? 

— Pentru dumneata. 

— Da de ce vă mai supăraţi? 

— Da ce supărare! 

Madam Popescu mai sărută o dată dulce pe maioraşul, îl 
scuipă, să nu-l deoache, şi-l lasă jos. El a pus sabia în teacă, 
salută milităreşte şi merge într-un colţ al salonului unde, pe 
două mese, pe canapea, pe foteluri şi pe jos, stau grămădite 
fel de fel de jucării. Dintre toate, maiorul alege o trâmbiţă şi 
o tobă. Atârnă toba de gât, suie pe un superb cal vânăt 
rotat, pune trâmbiţa la gură şi, legănându-se călare, începe 
să bată toba cu o mână şi să sufle-n trâmbiţă. Madam 
Popescu îmi spune ceva; eu n-aud nimica. Îi răspund totuşi 
că nu cred să mai ţie mult gerul aşa de aspru; ea n-aude 
nimica. 

— Ionel! Ionel! Ionel! Du-te dincolo, mamă; spargi urechile 
dumnealui! Nu e frumos, când sunt musafiri! 

Iar eu, profitând de un moment când trâmbiţa şi toba tac, 
adaog: 

— Şi pe urmă, d-ta eşti roşior, în cavalerie. 

— Maior! strigă mândrul militar. 

— Tocmai! zic eu. La cavalerie nu e tobă; şi maiorul nu 
cântă cu trâmbiţa; cu trâmbiţa cântă numai gradele 
inferioare; maiorul comandă şi merge-n fruntea soldaţilor 
cu sabia scoasă. 

Explicaţia mea prinde bine. Maiorul descalică, scoate de 
după gât toba, pe care o trânteşte cât colo; asemenea şi 
trâmbiţa. Apoi începe să comande: 

— Înainte! marş! 


Şi cu sabia scoasă, începe să atace straşnic tot ce- 
ntâlneşte-n cale. În momentul acesta, jupâneasa cea 
răguşită intră cu tava aducând dulceaţă şi cafele. Cum o 
vede, maiorul se opreşte o clipă, ca şi cum ar vrea să se 
reculeagă fiind surprins de inamic. Clipa însă de reculegere 
trece ca o clipă, şi maiorul, dând un răcnet suprem de asalt, 
se repede asupra inamicului. Inamicul dă un țipăt de 
desperare. 

Ţine-l, coniţă, că mă dă jos cu tava! 

Madam Popescu se repede să taie drumul maiorului, care, 
în furia atacului, nu mai vede nimic înaintea lui. Jupâneasa 
este salvată; dar madam Popescu, deoarece a avut 
imprudenţa să iasă din neutralitate şi să intervie în război, 
primeşte în obraz, dedesubtul ochiului drept, o puternică 
lovitură de spadă. 

— Vezi? vezi, dacă faci nebunii? era să-mi scoţi ochiul... Ţi- 
ar fi plăcut să mă omori? Sărută-mă, să-mi treacă şi să te 
iert! 

Maiorul sare de gâtul mamei şi o sărută... Mamei îi trece; 
iar eu, după ce am luat dulceaţa, mă pregătesc să sorb din 
cafea... 

— Nu vă supără fumul de tutun? întreb eu pe madam 
Popescu. 

— Vai de mine! la noi se fumează... Bărbatu-meu 
fumează... şi... dumnealui... mi se pare că-i cam place. 

Şi zicând „dumnealui”, mama mi-arată râzând pe domnul 
maior. 

— A! zic eu, şi dumnealui? 

— Da, da, dumnealui! să-l vezi ce caraghios e cu ţigara-n 
gură, să te prăpădeşti de râs... ca un om mare... 

— A! asta nu e bine, domnule maior, zic eu; tutunul este o 
otravă... 

— Da tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul lucrând cu 
lingura în cheseaua de dulceaţă... 

— Ajunge, Ionel! destulă dulceaţă, mamă! iar te-apucă 
stomacul... 


Maiorul ascultă, după ce mai ia încă vreo trei-patru 
linguriţe; apoi iese cu cheseaua în vestibul. 

— Unde te duci? întreabă mama. 

— Viu acu! răspunde Ionel. După un moment, se-ntoarce 
cu cheseaua goală; o pune pe o masă, se apropie de mine, 
îmi ia de pe mescioară tabacherea cu țigarete regale, 
scoate una, o pune în gură şi mă salută milităreşte, ca orice 
soldat care cere unui ţivil să-i împrumute foc. Eu nu ştiu ce 
trebuie să fac. Mama, râzând, îmi face cu ochiul şi mă- 
ndeamnă să servesc pe domnul maior. Întind ţigareta mea, 
militarul o aprinde pe a lui si, fumând, ca orice militar, se 
plimbă foarte grav de colo până colo. Eu nu-l pot admira 
îndestul, pe când mama îl scuipă, să nu-l deoache, şi îmi 
zice: 

— Scuipă-l, să nu mi-l deochi! 

Maiorul şi-a fumat ţigareta până la carton. Apoi se repede 
la mingea pe care i-am adus-o eu şi-ncepe s-o trântească. 
Mingea sare până la policandrul din tavanul salonului, unde 
turbură grozav liniştea ciucurilor de cristal. 

— Ionel! astâmpără-te, mamă! Ai să spargi ceva... Vrei să 
mă superi? vrei să moară mama? 

Dar maiorul s-a-ndârjit asupra ghiulelei săltătoare, care i-a 
scăpat din mână: o trânteşte cu mult necaz de parchet. Eu 
aduc spre gură ceaşca, dar, vorba francezului,... entre la 
coupe et les levres. 

[1] mingea?mi zboar? din m?n? cea?ca, op?rindu-m? cu 
cafeaua, care se vars? pe pantalonii mei de vizit? coloarea 
oului de ra? 

— Ai văzut ce-ai făcut?... Nu ţi-am spus să te-astâmperi... 
Vezi? ai supărat pe domnul!... aldată n-o să-ţi mai aducă nici 
o jucărie! 

Apoi, întorcându-se către mine, cu multă bunătate: 

— Nu e nimic! iese... Cafeaua nu pătează! lese cu niţică 
apă caldă...! 

Dar n-apucă să termine, şi deodată o văd schimbându-se la 
faţă ca de o adâncă groază. Apoi dă un țipăt şi, ridicându-se 


de pe scaun: 

— Ionel! mamă! ce ai? 

Mă-ntorc şi văz pe maiorul, alb ca varul, cu ochii pierduţi 
şi cu drăgălaşa lui figură strâmbată. Mama se repede spre 
el, dar până să facă un pas, maiorul cade lat. 

— Vai de mine! ţipă mama. E rău copilului!... Ajutor! 
moare copilul! 

Ridic pe maiorul, îi deschei repede mondirul la gât şi la 
piept. 

— Nu-i nimica! zic eu. Apă rece! 

Îl stropesc bine, pe când mama pierdută îşi smulge părul. 

— Vezi, domnule maior? îl întreb eu după ce-şi mai vine în 
fire; vezi? Nu ţi-am spus eu că tutunul nu e lucru bun? 
Aldată să nu mai fumezi! 

Am lăsat pe madam Popescu liniştită cu scumpul ei maior 
afară din orice stare alarmantă, şi am ieşit. Mi-am pus 
şoşonii şi paltonul şi am plecat. Când am ajuns acasă, am 
înţeles de ce maiorul ieşise un moment cu cheseaua în 
vestibul - ca să-mi toarne dulceaţă în şoşoni. 


INSPECŢIUNE. 

Mai mulţi prieteni - impiegaţi în diferite administrații 
publice - stau de vorbă, la masa lor obişnuită într-o berărie, 
despre chestiunile la ordinea zilei. Firesc lucru ca, dintre 
toate, să-i intereseze una mai cu seamă: e vorba de 
nenorocirea unui coleg, vechi impiegat, reputat până mai 
zilele trecute ca un funcţionar model, ca om de o probitate 
mai presus de orice bănuială, şi care fuge din ţară lăsând în 
casa publică o foarte însemnată lipsă de bani. Fiecare 
dintre camarazi comentează în felul său această tristă 
aventură: unul înfierează cu toată asprimea fapta, altul nu 
şi-o poate explica îndestul, altul încearcă să găsească o 
scuză pentru fugar; în fine, d. Anghelache deplânge pe 
nenorocitul acela, „care nu e decât o victimă a neglijenţii 
altora!” La această părere aruncată cu toată seriozitatea de 
d. Anghelache, toţi ceilalţi fac nişte ochi mari; din aceasta, 


vede d. Anghelache că amicii lui nu i-au priceput deloc 
vorbele, şi astfel se simte obligat a le da explicaţiunile 
necesare. Şi nu trebuie să uităm a spune că dintre toţi cel 
mai competent în materie este d. Anghelache: d-sa este 
mânuitor de bani publici într-o mare administraţie. 

— Fireşte că nu este el de vină, zice d. Anghelache. El este 
o victimă a neglijenţii altora! 

—?! 

— De câtă vreme nu a fost controlat? De câţi ani nu a venit 
vreun inspector să-i verifice casa?... Mizerabilii! 

— Dă-mi voie! care va să zică, dacă mânuieşte cineva bani 
publici şi nu este controlat la vreme, asta înseamnă că 
delapidarea, ca necinstea lui ar fi scuzabile?... Să mă ierţi! 

— Ba nu te iert deloc! strigă foarte tare d. Anghelache, 
bătând cu pumnul în masă, nu te iert deloc, pentru că d-ta 
nu înţelegi, n-ai idee de ce vorbeşti! 

Cine n-ar cunoaşte bine pe d. Anghelache, şi-ar explica 
tonul şi manierele acestea violente prin numărul paharelor 
de bere consumate; însă camarazii îl cunosc destul ca să 
caute o altă explicaţie; pe când o caută în zahar, d. 
Anghelache înghite pe nerăsuflate încă un pahar şi 
urmează din ce în ce mai cu căldură: 

— Dumnealor să-i tragă păcatele nenorocitului! 
Dumnealor l-au mâncat! Dacă la cea dintâi ciupeală, ar fi 
venit un domn inspector şi i-ar fi făcut casa, ar fi găsit lipsă 
mai nimic... Aşa e? 

— Aşa e! 

— Şi dacă i-ar fi zis: „Amice, îţi lipsesc patru-cinci sute de 
lei din casă; ia fii bun d-ta şi-i pune imediat la loc, şi altădată 
socoteşte mai bine; că foarte curând am să viu iar să te 
vizitez, şi-ţi declar că nu-ţi voi mai vorbi tot astfel, imediat 
voi raporta cui de drept! Aşa e că nu se nenorocea omul? 

— Aşa e! 

— Apoi dacă e aşa, strigă d. Anghelache foarte tare, 
trântind cu paharul în masă, dacă e aşa, de ce vă faceţi că 
nu-nţelegeţi? ori sunteţi idioţi? 


Idioţi! Cuvântul acesta face pe camarazi să nu mai 
înţeleagă nimica. Ca să pronunţe d. Anghelache, care este 
un tip de urbanitate, astfel de cuvânt, desigur trebuie să fie 
scos din ţâţâni. Însă ce?... ce l-a putut scoate astfel din 
ţâţâni pe d. Anghelache? Iată ce nu pot înţelege camarazii. 
Dar d. Anghelache bea încă un pahar şi foarte enervat 
urmează: 

— Ştiţi dv. câţi bani îmi trec mie pân mână? 

— Mii! 

— Vezi că eşti prost...? 

— Nene Anghelache! 

— Mii, ai?... Sute de mii, boule! 

— Nene Anghelache! 

— Ce, nene Anghelache? ce, nene Anghelache?... Ţal! Ţal! 
Ţal! 

— Nene Anghelache, spargi paharul! 

— Nu vezi că bat de un ceas, şi nu vrea să vie 
mizerabilul!... Ţal! 

În sfârşit, mizerabilul vine... D. Anghelache îşi plăteşte 
consumaţia plus un pahar, care trebuie să vie. 

— Milioane, neghiobule! strigă d. Anghelache. De când 
crezi d-ta că n-a mai dat pe la mine cineva să-mi verifice 
casa? 

— De când? 

— De acum unsprezece ani, de când am luat-o în primire... 
Mişeii! 

— Pentru că te cunosc toţi că eşti un funcţionar corect. 

— Corect! strigă d. Anghelache fierbând... Corect! De 
unde ştiu dumnealor că sunt corect?... Canaliile! Şi aduce 
paharul la gură. 

— Cine poate crede de dumneata că nu eşti om cinstit...? 

Cinstit!... Când aude acest cuvânt d. Anghelache se scoală 
drept în picioare cu paharul ridicat în sus, şi, în culmea 
furiei: 

— Nu vă permit să faceţi glume proaste pe socoteala mea, 
măgarilor! că vă sparg capul! 


Trânteşte paharul de masa de marmură, prefăcându-l în 
ţăndări, şi iese turbat pe uşă. Lumea toată din berărie îşi 
întoarce privirile spre masa camarazilor, care au ramas 
consternaţi. Câteva minute, în timp ce chelnerul şterge 
urmele accesului de violenţă al d-lui Anghelache, tac toţi, 
căutând fiecare în ochii celorlalţi o lămurire... 

— Am înţeles! zice unul. 

— Să ştii c-a făcut-o! adăogă altul. 

— E pierdut, nenorocitul! 

În momentul acesta, iată că intră în berărie un domn 
matur. Camarazii de la masă îl salută respectuos. El se 
apropie cu bunăvoință de dânşii şi le întinde mâna cu un 
aer de o vădită superioritate. 

— Bună seara, băieţi. 

— Bună seara, d-le inspector. 

— Îmi daţi voie? 

— Mai încape vorbă!... şi d.inspector se aşază în locul unde 
cu câteva minute mai înainte a şezut d. Anghelache. 

— Ce mai e nou? întrebă noul venit. 

— Mai nimica, d-le inspector... S-au dat lefurile astăzi. 

— Da?... Eu n-am fost astăzi la minister, am dormit toată 
ziua; ieri noapte în tren n-am putut închide ochii; era plin 
de deputaţi şi de senatori... M-a chemat telegrafic ministrul 
să viu de la gară drept la dânsul acasă... De mâne începem 
să călcăm rând pe rând toate casele... Istoria nenorocitului 
celuia care a fugit în America a pus pe gânduri pe d. 
ministru. 

Cuvintele inspectorului finanţiar produc asupra 
camarazilor o aşa de puternică zguduitură, încât unul, fără 
să vrea şi fără să ştie pentru ce, zice: „Anghe-la-che...” 

— Cum ţi-a dat prin cap de Anghelache? întreabă 
inspectorul... Cu Anghelache vreau să încep mâine... tocmai 
pentru că ştiu că la el merge lucrul mai uşor... Ei! dacă ar fi 
toţi mânuitorii de bani publici ca Anghelache... 

— An-ghe-la-che... 


—.n-ar mai trebui inspectori finanţiari. Tot vrea guvernul 
să facă economii; ne-ar putea suprima pe toţi... Ei! ca 
Anghelache, mai rar, aşa corect şi serios. 

— An-ghe-la-che... şopteşte aiurit impiegatul, pe când 
ceilalţi tac zdrobiţi. 

Dar d. inspector nu observă cât e de curioasă înfăţişarea 
camarazilor, sau, dacă o observă, o atribuie naturalei 
constrângeri pe care trebuie s-o simtă nişte inferiori având 
plăcerea şi onoarea să stea la aceeaşi masă într-un loc 
public cu un superior. D. inspector are să se scoale de 
dimineaţă a doua zi pentru ca să pornească a face surprize 
mânuitorilor de bani publici. A băut un pahar mare, îl 
plăteşte, apoi întinde cu multa bunăvoință mâna tuturor 
inferiorilor şi se retrage. Un moment, camarazii rămân în 
picioare, ca ţintuiţi, fără a se hotări să mai şează jos ori să 
plece, când unul din ei rupe tăcerea: 

— Ce-i de făcut? 

— Nenorocitul! 

— Trebuie să-i dăm numaidecât de ştire... Imposibil să-l 
lăsăm aşa... Când l-o vedea pe inspector mâine, îi cade 
dambla. 

— Trebuie să-l găsim... să-l luam cu binişorul! 

— Anghelache?... Se împuşcă! 

— Nu l-ai vazut ce iritat era? 

— Îi lipseşte mult...! 

— Încai să se facă nevăzut...! 

Repede camarazii plătesc consumaţiile, ies, se suie toţi trei 
într-o birjă şi pornesc către locuinţa nenorocitului lor 
camarad. Anghelache e flăcău, stă cu soră-sa şi cu mama 
lor, în Dobroteasa. E aproape unu după miezul nopţii... 

— Trebuie să doarmă nenorocitul fără grijă... 

— Aşa fără grijă! nu l-aţi văzut în ce hal era? 

— Eu gândesc că-şi face bagajele... 

— Să-l luăm cu binişorul... 

Au ajuns... în casă nu e nici o lumină. La fereastra odăii de 
la pod doarme Anghelache, perdeaua este ridicată. 


Mahalaua e cufundată în deplină tăcere: nici o mişcare 
alta decât pâlpâiala rarelor becuri de gaz. Unul dintre 
camarazi bate direct la geam: nici un răspuns. Mai bate 
odată: acelaşi rezultat. 

— Doarme dus! 

— Bate mai tare! 

— Cine e? întrebă un glas tânăr dinăuntru. 

— Bate mereu! 

— Cine e? 

Şi la fereastră, apare o icoană albă cu mânile încrucişate 
pe piept... E domnişoara Eliza, sora lui Anghelache. 
Camaradul care a bătut zice foarte emoţionat: 

— Dormeaţi, domnişoară Elizo? 

— Da, d-le Costică... Ce e? 

— Mă scuzaţi că v-am deranjat somnul... Nenea 
Anghelache n-a venit? 

— Nu! 

— Ne daţi voie să-l aşteptăm... 

— Îl aşteptaţi degeaba... a trimis vorbă aseară pe la zece 
cu un comisionar să stingem şi să-ncuiem, că nu vine la 
noapte acasă... E poftit la o petrecere cu nişte prieteni şi nu 
crede să scape până la ziuă... 

— Nenorocitul!... Noapte bună, domnişoară Elizo! 

— Mersi! 

Şi icoana cea albă se retrage de la fereastră stingându-se- 
n întunerec. 

— Ce e de făcut? 

— După el!... Trebuie să-l găsim undeva. 

— Mână, birjar! 

— Nenorocitul! 

Unde?... unde să fie nenea Anghelache?... De atâtea 
ceasuri acuma, bunii camarazi îl caută, alergând prin 
întunericul nopţii de acolo până colo, când în birjă, când pe 
jos - degeaba! Au fost de-a rândul peste tot, de câte două şi 
trei ori, prin toate localurile de noapte, pe unde şi-au putut 
închipui că s-o fi încurcat, după cunoscutu-i obicei la luarea 


lefii... Au mers mai departe: l-au căutat şi pe unde nu 
trebuia să-l caute... Anghelache nicăiri! Biruiţi de osteneală, 
demoralizaţi de atâta nesucces, au intrat încă o dată într-o 
cafeneluţă, unde gazul apune după ce a răsărit soarele. În 
odăiţa din fund, un alt camarad... La lumina spălăcită a 
becului Auer, chipul camaradului seamănă cu icoana unui 
martir în urma chinurilor: e alb ca varul, cu umbre albastre; 
fălcile-i sunt încleştate; nasul tras! ochii pierduţi în extaz. În 
mâna-i asemenea albă, ca şi cum pe sub piele n-ar mai 
curge un pic de sânge, ţine o linguriţă, cu care amestecă, 
încet, încet de tot, zahărul într-o ceaşcă plină cu şvarţ. Din 
când în când oftează din adânc pe nas, umflându-şi nările. 
Cum îl văd, camarazii se apropie de el şi-l salută. El le 
zâmbeşte - zâmbetul sfânt al martirului, care-ntrevede, 
prin deschizătura regiunilor cereşti, lumina vieţii eterne - şi 
urmează să amestece în ceaşcă fără a schimba câtuşi de 
puţin măsura mişcării. Camarazii, înțelegând starea 
sufletească a camaradului, s-aşează discreţi la o masă 
alături şi comandă cafele... Dar unul are o inspiraţie şi, mai 
puţin discret decât ceilalţi, se adresează către omul care 
amestecă-n ceaşcă: 

— Mitică... nu cumva ai văzut tu astă seară pe undeva pe 
nenea Anghelache? 

Mitică zâmbeşte şi face semn din cap că da. Toţi trei 
camarazii se ridică drept în picioare? 

— Unde? 

Mitică face semn cu palma stângă pe masă, adică: aici. 

— Când? 

Mitică face din buze un semn şi ridică din umeri, adică: n- 
aş putea spune precis, când... 

— Spune, nene, păcatele mele! strigă unul scos din 
răbdare!... Când a plecat? 

Mitică amestecă cu mâna dreaptă şi arată cu cea stângă 
spre uşă, adică: acuşic-a plecat. 

— Ci vorbeşte, domnule! eşti mut? ce dracu! Unde a 
plecat? 


Mitică lasă linguriţa şi zice cu o sforţare supremă: 

— A... 'âp... 'ăpt... 

Şi caută să prinză iar linguriţa. 

— Unde? 

—.ptăiie! 

Şi prinde linguriţa şi-ncepe iar s-amestece. 

— Băiete! strigă unul dintre camarazi. 

Chelnerul vine... 

— A fost în urma noastră pe aici nenea Anghelache? 

— Da! 

— A fost pe aici!... Când? 

— Adineaor... 

— Nu i-ai spus că l-am căutat? că avem o afacere foarte 
importantă şi să ne aştepte? 

— Ba da. 

— Şi ce-a zis? 

— A zis: ce afacere importantă? să mă slăbească. 

— Nenorocitul! 

— Şi nu ştii unde a plecat? 

—.ptăiie! 

— Cum? 

— La lăptărie, tălmăceşte chelnerul, care e deprins cu 
vorba lui d. Mitică. 

Peste câteva momente, o birjă iese în goană pe la capul 
podului căâtră şosea... 

La laptărie întuneric beznă. 

— Ce-i de făcut? 

— Înapoi birjar! 

— Haid ' iar acasă? Trebuie să se fi întors. 

— Eşti nebun? Iocma-n Dobroteasa?... Ne-apucă ziua pe 
drum... 

— Dar putem să-l lăsăm aşa?... Dacă nu ştie nimica, se 
duce la canţilerie, şi-l prinde-acolo inspectorul. Trebuie să 
ştie ce-l aşteaptă... 

Se face în adevăr ziuă când camarazii ajung în 
Dobroteasa... Nenea Anghelache n-a venit acasă. Sunt 


şapte ceasuri... Peste două ceasuri, fiecare trebuie să fie la 
postul său. În definitiv, au conştiinţa împăcată că şi-au dat 
toată osteneala să-l scape, ca buni camarazi şi amici. 
Oamenii au făcut tot ce puteau face; de acuma, aibă 
Dumnezeu grijă de Anghelache! Cei trei camarazi se 
despart, să meargă fiecare la treaba lui. Unul dintre dânşii, 
care lucrează în aceeaşi administraţie cu Anghelache, ia 
însărcinarea să comunice la dejun ce s-a mai întâmplat. Şi, 
în adevăr, peste câteva ceasuri, la douăsprezece trecute, 
ceilalţi doi camarazi se-ntâlnesc la birtul lor, unde al treilea 
vine tocmai la unu să le comunice lucruri de o extremă 
gravitate. 

Pe la unsprezece ceasuri, când trebuia să se deschiză 
casa, a venit inspectorul financiar, şi, aşteptând la 
Anghelache, s-a pus să cerceteze registrele. Pe la 
unsprezece şi jumătate, s-a trimis un aprod cu birja acasă la 
Anghelache să-l cheme, că-l aşteaptă inspectorul. Aprodul s- 
a-ntors după douăsprezece cu răspuns că d. Anghelache n-a 
mai dat p-acasă de ieri dimineaţă, că noaptea a trimis vorbă 
să nu-l aştepte cocoanele, că nu vine. La vorbele aprodului, 
inspectorul a-nceput să râză... pe urmă a cerut lumânare şi 
ceară, a pecetluit casa şi a plecat spunând că se-ntoarce la 
trei. 

— Nenorocitul de Anghelache! 

Imediat după dejun, camarazii se reped în Dobroteasa. 
Dar şi acuma acelaşi rezultat - Anghelache nu se află. Din 
Dobroteasa apucă la stânga, să iasă pe chei spre piaţa 
mare. Trecând prin faţa Morgei, văd căruţa funebră: un nou 
oaspete a venit, sătul de căldurile vieţii, să coboare în 
răcorosul otel. Camarazii îşi fac cruce şi, privindu-se unul 
pe altul, se-ncruntă, ca şi cum ar voi să gonească unul din 
mintea altuia un gând, acelaşi, pe care unul altuia şi l-au 
ghicit. 

— Sărmanul Anghelache... Unde-o fi Anghelache? 

La şease seara, la Gambrinus, tânărul comunică celorlalţi 
urmarea inspecţiunii. La trei fără un sfert, inspectorul s-a 


înfiinţat la casă, şi iar a mai cercetat registrele, şi iar a 
trimes zadarnic pe aprod în Dobroteasa. Apoi a încheiat un 
proces-verbal, dispunând că, dacă şi a doua zi casierul nu 
se va prezenta la post, să se cheme lăcătuşul. Pe când 
povesteşte camaradul, iată că vine un băiat cu gazete: 
fiecare dintre trei prieteni ia câte una şi-şi aruncă ochii pe 
ultimele informaţiuni. Unul dă un țipăt şi încremeneşte cu 
gazeta în mână. 

— Anghelache! 

Atât poate zice şi întinde gazeta, în care fiecare citeşte: 
„Azi dimineaţă s-a găsit la şosea spânzurat un om bine 
îmbrăcat în vârstă ca de 40-45 de ani. Din ordinul 
procurorului, cadavrul, asupra căruia nu s-a găsit nimic alta 
decât un plic cu adresa Anghelache M., mărunţiş în monete 
nouă de nichel ca de şeaptezeci de bani şi un ceasornic de 
argint cu monograma A. M., a fost transportat la morgă”. 

— Bravo! nene Anghelache...! 

— Da! mai bine moartea decât dezonoarea! 

— Sărmanul nenea Anghelache! 

Şi toţi trei camarazii se despart cu inima zdrobită. 

A doua zi, la dejun... 

— S-a deschis casa... 

— Îi lipseşte mult? 

— Nimic nu lipseşte! 

2! 

— S-a găsit în plus un pol de aur românesc din 70, învelit 
într-o foiţă de ţigară. 

| 

— Trebuie să mergem la Morgă să-l vedem! eu nu m- 
astâmpăr până nu-l văd! 

Şi pornesc iar toţi trei. La morgă se pregătesc servanţii a-l 
preda pe Anghelache să-l ducă acasă, fiindcă i s-a stabilit 
complet identitatea şi l-a reclamat familia. Camarazii s-au 
apropiat de masa pe care stă camaradul lor. 

— De ce?... de ce, nene Anghelache? a întrebat plângând 
ca un prost cel mai tânăr. 


Dar, nenea Anghelache, cuminte, n-a vrut să răspunză. 


ARI. 214 

Un biurou de avocat. Ora 9 dimineaţa. 

Avocatul, un licenţiat începător stă la biuroul său, studiind 
nişte hârtii. 

O cocoană intră urmată de un tânăr. 

Cocoana este îmbrăcată, cum purtau înainte vreme 
mahalagioaicele, cu barej havai legată la cap, rochie şi 
pieptar de lână de aceeaşi coloare, şi un tărtănaş conabiu, 
făcut cu igliţa; în mâni, mănuşi de imitație de mătase fără 
deşte. E o femeie de vreo cincizeci de ani destul de bine 
ţinută; cam prea dreasă la obraz: sprincenile ca nişte 
lipitori; dinţii cam negri de ristic şi de tutun; foarte veselă şi 
vioaie, vorbeşte şi gesticulează degajat, chiar cu multă 
volubilitate şi cu o figură plină de expresie. Tânărul are 
aerul unui impiegat de minister; redingotă de camgarn la 
trei butoni, cravată strigătoare, pantaloni de culoarea oului 
de rață leşească şi pălărie cilindru. El urmează cu încredere 
pe femeie, care intră cu pasul hotărât. 

COCOANA. 

— Las' că-i spui eu tot lu domnu avucatu. (Înaintează spre 
biurou.) Bonjur... Mă recomand Tarsiţa Popeasca, vaduva 
lui priotul Sava de la Caimata, care a dărămat-o Pache, 
când a făcut bulivardu ăl nou, şi fiul-meu, Lae Popescu. 

AVOCATUL. 

— Poftiţi, luaţi loc. 

COCOANA. 

— Mersi! 

TÂNĂRUL. 

— Mersi! (şed.) 

COCOANA (scoate o tabacheră, din aceasta o ţigaretă 
militară, pe care o pune în gură. Avocatul îi ofera chibrituri; 
ea aprinde ţigareta; trage de doua-trei ori şi dând fumul pe 
nas). -Uite la ce-am venitără noi la dumneata, care ne-a 
recomandat o prietină a noastră, finc'a avut şi dumneei o 


chestie (face cu ochiul râzând şi arătând pe Lae, care se 
uită la lucrurile din biuroul avocatului de jur împrejur şi-n 
tavan la policandru), tot într-o pricină, de par egzamplu 
acum, vine vorba; şi zice: du-te negreşit la dumnealui, că-ţi 
face dumnealui treaba. 

AVOCATUL. 

— Care cocoană, mă rog? 

COCOANA. 

— Miţa... 

AVOCATUL. 

— Care Miţa...? 

COCOANA. (râzând, dând fum pe nas şi făcând cu ochiul) - 
Ei nu te mai face acu... Miţa, de! care ai devorţat-o 
dumneata... 

AVOCATUL. -? 

COCOANA. 

— Care ai devorţat-o dumneata de Pricopoiu de la Ciulniţa. 

AVOCATUL (după o prefăcută sforţare a memoriei). 

— A! madam Zaharidi... 

COCOANA. 

— Ei, da! aşa te-nvaţă... Zaharidina... (se apleacă la 
urechea avocatului şi-i şopteşte ceva râzând cu multă 
intenţie. Avocatul zâmbeşte cam sfiindu-se de atâta 
apropiere. Cocoana se trage repede de la urechea lui şi 
pune grațios trei deşte de la mâna stângă peste buze). U! 
pardon... oi fi mirosind!... Am gustat de dimineaţă nişte 
anghelică de casă... Nu ştiu ce pârdalnicu îmi venea de cum 
m-am sculat, pardon, de la stomac!... (cu aceeaşi mişcare 
graţioasă, se apasă cu cele trei deşte la lingurea făcând 
ceea ce se zice pe franţuzeşte une petite moue degoitee). 

AVOCATUL. 

— Ei! şi afacerea dv...! 

TÂNĂRUL (aplecând ochii din tavan). 

— E pentru... 

COCOANA (după ce şi-a aprins o ţigaretă). 


— Las' să spui eu. (Cătră avocat.) Eu i-am spus: Lae, nu 
face pentru tine! dar el, amurezat... n-ai ce-i face! nu şi nu! 
că se omoară, dacă nu-l las. (Cătră Lae.) Ai văzut acu, 
mangafache? (cătră avocat, cu blândă filosofie) Furia 
tinereţii... n-ai ce-i face! asta e al tinerilor dat. (lar s- 
apleacă la urechea avocatului şi-i şopteşte cu multă intenţie 
şi sclipind din ochi. Avocatul iar evită contactul. Cocoana iar 
face mişcarea-i graţioasă.) U! Anghelica, bat-o focu! (apoi 
iar s-apasă la lingurea). 

AVOCATUL. 

— În sfârşit... în sfârşit, cum stă chestia? 

COCOANA.- El... Lae... 

TÂNĂRUL. 

— Lasă-mă, mamiţo, să spui eu. 

COCOANA. 

— Ei! poftim, spune (fumează şi se uită şi ea la 
policandru). 

TÂNĂRUL. 

— Eu vreau să dau divorţ... 

AVOCATUL. 

— Eşti însurat de curând... 

COCOANA. 

— De... 

TÂNĂRUL. 

— Lasă-mă, mamiţo! ce? eu sunt prost? (către avocat) De 
trei ani. 

AVOCATUL. 

— Copii aveţi? 

COCOANA. 

— Ei, aş! unde poate aia să facă? (se dă la urechea 
avocatului). 

AVOCATUL se scoală repede-n picioare şi se duce într-un 
colţ al biuroului, unde s-apleacă, puţin asupra unui 
castronaş cu nisip. 

COCOANA (care i-a urmărit mişcarea). 


— Ai şi d-ta de dimineaţă arsuri la stomac; să-mi dai o 
sticluţă, să-ţi aduc şi dumitale niţică anghelică... de casă. 

AVOCATUL (coborând înapoi la biurou, ştergându-se la 
gură cu batista; catră tânărul client). 

— Şi ce motive putem invoca? 

TÂNĂRUL. 

— Nu-mi mai convine, domnule, pentru motive... 

COCOANA. 

— Parcă dumneatale ce treabă ai? să le găseşti, nu mai 
vrea să trăiască cu ea şi pace buna! bărbat e! de unde nu, 
îşi ia căciula şi pleacă... Iaca. 

AVOCATUL. 

— Bine, pleacă; dar femeia îl urmează, trebuie, are chiar 
datoria să-l urmeze. 

COCOANA. 

— Să poftească!... lacă-i vine lui pofta să meargă unde a- 
nţărcat mutu iapa, tocma colo unde tot spune la „Universul” 
că se bate, zice, cu Englezii... boierii ăia, (râzând) ce fel de 
boieri, ai dracului or fi şi ăia! încinşi cu tei ca la Fefelei! 
(râzând crescendo). Să meargă după el!... să vază ea pe 
dracu!... război e ala, ce? te joci, ţaţo? nu-i caută că e fata 
lui Popa Petcu! (râde cu multă poftă; s-apleacă s-apuce de 
gât pe avocat-şi să-l tragă cu urechea la gura ei. Avocatul 
face la vreme o mişcare inteligentă şi scapă. Ea face 
mişcarea ei graţioasă, cu cele trei deşte, întâi pe buze, apoi 
la stomac). Ei! da, uitasem!... Anghelica!... Da' (închide 
ochiul stâng şi cu un zâmbet plin de intenţie) ai înţelegut 
unde bate vorba Iarsiţii priotesii! (face mare haz şi fumează 
cu multă poftă). 

AVOCATUL. 

— Lasă, te rog, cocoană; lasă-l pe dumnealui să răspunză 
la întrebări: altfel nu pot sesiza speța (către tânărul). Mă 
rog, să vedem... Ce plângeri pozitive şi întemeiate pe probe 
putem s-aducem contra soţiei noastre? 

COCOANA. 

— Berechet! 


AVOCATUL. 

— CUM? 

COCOANA. 

— Cu martori. 

AVOCATUL. 

— Ce-or să spuie, de exemplu, martorii? 

COCOANA. 

— Ei bravos! dumneata ce treabă ai? să-i înveţi ce să 
spuie... Martori găsim noi. 

TÂNĂRUL. 

— Mai întâi, domnule avocat, eu vreau să dau divorţ, 
fiindcă n-o mai iubesc pe dumneaei... 

AVOCATUL. 

— Dar dacă dumneaei te iubeşte pe dumneata? 

COCOANA (pufnind). 

— Em...p!! (face din buze un zgomot onomatopeic). 

TÂNĂRUL. 

— Şi este luxoasă... şi... 

AVOCATUL. 

— Da, amice, te cred; dar astea nu sunt motive... 

COCOANA.- Jur eu ca mama lui! 

AVOCATUL. 

— Em... p!! (face acelaşi zgomot din buze ca preoteasa mai 
sus; apoi către tânărul). Putem să dovedim un adulteriu? 
înţelegeţi ce va să zică un adulteriu... 

COCOANA. 

— Ştii că mi-ai plăcut aici? 

AVOCATUL. 

— Apoi nu e aşa, cocoană. Ştii cât e de greu să stabileşti 
elementele pentru proba legală a adulteriului? 

COCOANA. 

— Ei, bravos! (se repede râzând la urechea avocatului; 
acesta se dă degrabă într-o parte. Mişcarea graţioasă a 
cocoanii). 

TÂNĂRUL. 


— Dumneaei, domnule avocat, am martori, umblă toată 
ziulica pe la tanti ale dumneaei; ştiu eu ce face dumneaei pe 
la tanti ale dumneaei? că dumneaei are vreo patru tanti. 

COCOANA. 

— Olio! ce spui, ţaţo? nu zici cinci?... ba încă şase! (volubil) 
pe Răduleasca, pe Popeasca, pe loneasca, pe Otopeanca, pe 
Hurdubiloaia, pe Popeasca ailaltă a lui Mache al Popii 
Zamfirache, de-i mai zice şi Ampotrofagu, că a băgat 
spaima în maala! uite aşa umbla cu patacele şi basmacu-n 
cap, când fu la alegeri, de-a spart capu lui bietu Guţă 
Băncuţă (cu volubilitate crescândă), fiindcă nu vrea să fie 
cu hoţii ăştia, de-a venitără la putere, fi-s-ar fi stârpit 
sămânţa de liberali! auzi liberali! să nenorocească o lume 
de se hrănea... 

AVOCATUL. (plictisit). Ţţ!... Ce-are a face acuma politica? 

TÂNĂRUL (rugător). 

— Lasă, mamă! 

AVOCATUL. 

— Lasă, cocoană! 

COCOANA (cu forţa). 

— Nu las! nu vreau să las (trântind ţigareta în scrumieră 
şi, foarte sentimentală, obidindu-se treptat până la lacrimi) 
că dacă nu am mai avut alţi copii, şi să-l văz nenorocit, care 
numa pe elîlam! (îşi suflă foarte zgomotos nasul, apoi îşi 
şterge ochii şi aprinde ţigareta). 

AVOCATUL. 

— E vorba dar de a proba că lipseşte de la cea mai sacră 
datorie conjugală, dacă... 

COCOANA. 

— Apoi ai cunoscut-o dumneata pe mă-sa ce pramatie, ce 
catifea? (se dă la ureche fără succes, apoi, pufnind de râs). 
M-ai înţelegut, care va să zică? (taie cu mâna dreaptă de 
două ori aerul în mişcări scurte şi dese bleojdind buzele, 
pufnind din nări şi ţinând închis ochiul stâng - semnul unei 
idei superlative). 

AVOCATUL. 


— Mai rămâne să găsim altceva... Te insultă vreodată? 

TÂNĂRUL. 

— Aplică domnule, totdeauna, aşa vorbe triviale, care nu 
aş putea pentru ca să vi le zic în persoană în prezenţa 
mamiţii. 

COCOANA. (se repede la ureche, iar fără mult succes; 
apoi, râzând, cătră avocat). 

— Destul! 

TÂNĂRUL. 

— Şi, pe urmă, să vă spun drept... nu-mi mai dă nici mâna 
pentru ca să ţin o nevastă fără zestre... 

AVOCATUL. 

— N-ai luat zestre? 

COCOANA. 

— Zestre? de la cine? de la Popa Petcu? să-i rămâie 
clironomie, când a muri beţivul, căldăruşa şi datoriile de la 
„Moartea Vânătorului”, unde bea toată ziua şi toată noaptea 
pe catastif şi joacă tabinet cu ginere-său, de! cu Tache 
Hengheru, care are antipriză de flaşnete în Popa Tatu şi 
iarna vicleimuri cu olteni! 

TÂNĂRUL. 

— Lasă, mamiţo!... Nu-mi mai dă mâna pentru ca să ţiu 
nevastă fără zestre; mai ales că a fost o nenorocire acu, cu 
ocazia bugetului, care am devenit suprimat pe întâi aprilie. 

AVOCATUL. 

— Şi ce salariu aveţi? 

COCOANA. 

— Marea cu sarea! Avea şi el o sută cincizeci de lei pe 
lună... şi l-a suplimatără; cu o sută cincizeci de lei ai lui o să 
se procopsească statul! În maţe să le stea ăi o sută cinzeci 
de franci! L-a suplimatără, că la-nsemnat Ampotrofagu, 
suplima-le-ar Dumnezeu luminiţele ochişorilor din cap, s- 
ajungă să-i văz orbeţi pe toţi, cu mânuşiţa întinsă pe strada 
Clemenţii la colţul lui Butculescu! L-a supl... 

UN FECIOR (intră şi, întrerupând imprecaţiunea mamei). 

— Conaşule, poftiţi la dejun. 


AVOCATUL. (se scoală). 

— În sfârşit, mai veniţi în zilele astea pe la mine; ne vom 
mai consulta; poate să găsim ceva... A! nu cumva ai vreo 
scrisoare de la soţia dumitale? 

COCOANA. 

— Heihei! câte! de când trata amor (iar la ureche; dar 
avocatul e prea nalt şi cocoana nu-l ajunge din picioare). 

TÂNĂRUL. 

— Ba, am vreo trei, de când eram astă toamnă cu domnul 
inspector trimis în anchetă în Dobrogea... Am stat vreo trei 
săptămâni, şi dumneaei era straşnic de supărată că nu-i 
trimeteam mereu parale... 

AVOCATUL (ca având o idee luminoasă). 

— Bravo! vino mâne-poimâne dimineaţa cu scrisorile... 
poate să avem şansă... cine ştie? poate să avem mare şansă! 

FECIORUL (intrând iar). 

— Conaşule, se răceşte. 

AVOCATUL (mânând pe cei doi clienţi cu binişorul până la 
uşă, îi scoate afară din biurou; în vestibul, cocoana, râzând, 
vrea să-i spuie ceva la ureche; avocatul o depărtează şi 
apucă spre sufragerie). 

— Cocoana pleacă făcând cu ochiul. 

TÂNĂRUL (urmând-o şi netezându-şi jobenul cu mâneca). 

— Stai, mamiţo, nu aşa iute! 

II. 

Acelaşi biurou de avocat. În aceeaşi zi, orele patru d. a. 

Avocatul intră cu servieta subsuoară, urmat de fecior. 

AVOCATUL. 

— Afară de ăştia nu m-a mai căutat nimeni? 

FECIORUL (gândindu-se mai bine) - Ba da, conaşule, un 
popă şi o damă tânără; a zis popa că vine mai târziu. (S- 
aude soneria zbârnâind cu insistenţă.) 

AVOCATUL. 

— Vezi cine e. 


(Feciorul aleargă. Avocatul s-aşază la biurou, îşi desface 
servieta şi deschide un dosar.) 

Un popă venerabil intră. E un om de vreo şaizeci şi cinci 
de ani; barbă şi păr mai mult albe; faţa foarte roşie mai ales 
la pomete şi alte proeminențe; ochii spălăciţi, albaştri, dulci 
şi lăcrimoşi. Poartă în mâna dreaptă baston înalt negru cu 
măciulie de os alb; mâna stângă o ţine în buzunarul giubelii; 
cu toate că părintele păşeşte cu multă metodă aplecându- 
se-ntr-o parte, tot se denunţă aproape sigur unui ochi 
deprins, că mâna stângă a părintelui, desimulată sub 
giubea, duce o greutate considerabilă. 

În urma părintelui, o tânără persoană, ca de vreo 
optsprezece ani: o frumuseţe de fată; ochii verzui mari, sub 
gene şi sprincene negre ca şi părul buclat al capului; naltă 
şi mlădioasă, mergând, pare că pluteşte - la grâce plus 
belle encore que la beaute! E foarte cochet îmbrăcată: o 
pălărie de pâslă în tricorn de coloare gris-fer, tivită pe 
margini cu şiret de fir, ca şi manteluţa de aceeaşi coloare - 
şic de tot. 

AVOCATUL. 

— Blagosloveşte, părinţele. 

POPA. 

— Domnul, taică! 

AVOCATUL. 

— Ia poftiţi, luaţi loc. 

TÂNĂRA. 

— Mersi. 

(Părintele şi tânăra se aşează lângă biurou în faţa 
avocatului. Părintele se aşează, cu metodă, aşa că ajunge cu 
mâna stângă la potrivită distanţă ca să poată lăsa binişor jos 
pe covor sarcina purtată pe sub giubea. Şezând jos 
părintele, poalele giubelii se dau într-o parte, aşa că jos 
lângă scaun se vede acum bine ce ţinuse părintele-n mână: 
o legătură de basma roşie cadrilată în stil scoţian. Legătura 
stă ţapănă-n picioare într-o formă conopiramidală prelungă 


şi coronată cu două funde-nnodate-n cruciş - o siluetă 
foarte zveltă.) 

AVOCATUL (care priveşte adânc şi foarte distrat la tânăra 
persoană). 

— Dv. sunteţi fiica părintelui, domnişoară? 

TÂNĂRA. 

— Nu sunt domnişoară, domnule... 

POPA (cu duios regret patern şi foarte răguşit). 

— Nu mai e de trei ani domnişoară, biata fată!... s-a dus de 
mult bunul ei! Acu încă gândim, dacă o vrea Maica Precista, 
să devorţăm... 

AVOCATUL (care priveşte cu multă stăruinţă la tânăra 
clientă, fără s-asculte îndestul vorbele părintelui).... 

— Damă, care va să zică? damă? 

TÂNĂRA. 

— Da, domnule, damă... 

(Părintele se uită la legătură, să vază dacă şade bine: 
legătura îşi ţine mândră fundele-n sus.) 

AVOCATUL. 

— Aşa tânără!... De câţi ani, doamna mea? 

TÂNĂRA. 

— Am împlinit optsprezece ani la două dechemvrie 
trecute. 

AVOCATUL (din ce în ce mai dus). 

— La două dechemvrie!... Aşa tânără! 

POPA. 

— La sfântul prooroc Avacum... 

AVOCATUL (şi mai dus) - Avacum!... Aşa tânară! 

TANARA (tristă) -...şi fără noroc! 

AVOCATUL. 

— Fără noroc! dumneata...? 

POPA. 

— Uite, ea! Dacă n-a vrut Maica Domnului! 

TÂNĂRA. 

— De aia am venitără la dumneata (roşeşte). 

AVOCATUL (fericit). 


— La mine... 

POPA. 

— Pentru ca s-o devorţezi. 

AVOCATUL. 

— O divorţez. 

POPA. 

— Şi helbet! cunoaştem şi noi filotimia obrazului... Al 
dracului am răguşit... sfintele sărbători...! 

AVOCATUL... 

— Slujbă multă. 

POPA. 

— Al dracului... Şi lumânările proaste... fac fum. 

AVOCATUL. 

— Părinte, nu luaţi o cafea?... Doamna nu ia o dulceaţă, 
bomboane? 

TÂNĂRA.- Mersi... (roşeşte). 

POPA. 

— Ba, dac-ai fi bun, mai bine un pahar de vinişor; mâncai 
nişte afurisiţi de ţări. 

(Avocatul sună. Feciorul intră; apoi, după ce a primit de la 
stăpân un ordin discret, iese.) 

AVOCATUL. 

— Dar, pardon, am uitat să întreb cum se numeşte 
doamna... 

TÂNĂRA. 

— Acriviţa Popescu (roşeşte). 

AVOCATUL. 

— Acriviţa?! Frumos nume!... Acriviţa! 

(Feciorul intră cu o tavă, pe care poartă o sticlă de vin, 
pahare, apă şi dulceaţă. Avocatul se scoală, apropie un 
gheridon lângă biurou între părinte şi tânăra clientă. 
Feciorul aşează pe gheridon tava şi, la un semn al 
stăpânului, se duce. Avocatul serveşte părintelui un pahar 
de vin şi damei dulceaţă.) 

PĂRINTELE (punând mâna pe pahar). 


— Nu-i vorba, am mai băut un păhărel; fusei adineaori pe 
la Hanu-Roşu, de gustai un pelin (se uită iar la legătură) la 
Bărăţie... la Andrei, de! 

AVOCATUL. 

— A!... la Andrei... 

POPA. 

— Luai de provă pentru casă vreo trei chile (iar se uită la 
legătură). 

TÂNARA. - (După ce-a luat dulceaţă şi băut puţină apă, se 
caută să-şi găsească batista) A! mi-am uitat batista... 
(roşeşte). 

AVOCATUL. (Scoate pe-a lui neatinsă din buzunarul 
redingotei şi o dă clientei). 

— Poftiţi, doamnă... 

TÂNĂRA (ia batista, se şterge la guriţă; apoi dându-o 
înapoi). 

— Opoponax? 

AVOCATUL. 

— Da, parfumul meu favorit. 

TÂNĂRA. 

— SŞ-al meu! (roşeşte). 

AVOCATUL (încântat). 

— Ş-al dumitale!... (se apropie mai tare de ea şi o priveşte 
adânc, punând apăsat batista pe buzele lui). 

PĂRINTELE (care a băut paharul). 

— Straşnic vinişor, taică! (îşi mai toarnă un pahar) 

(Pe când avocatul pledează cu multă volubilitate foarte 
încet şi de aproape Acriviţii, şi dânsa se face din ce în ce 
mai roşie la obraz fără să răspundă, părintele scoate din 
buzunar un ţâr; pe urmă ia de pe masă un presse-papier, 
care reprezintă bustul lui Ciceron în bronz; ţine ţârul de 
coadă, culcat pe marginea biuro-ului şi-l bate bine cu capul 
bustului, să-l frăgezească.) 

AVOCATUL (mai tare, aşa încât se aude)... care merită a fi 
fericită! 

TÂNĂRA. 


— Eu fericită? (roşeşte) 

PĂRINTELE (la al treilea pahar). 

— Straşnic vinişor! 

AVOCATUL. 

— Aşadar, să vedem ce motive putem invoca. 

PARINTELE. 

— Ce motive? ce motive? lacă, o despart eu, că-i sunt tată, 
şi pace bună! nu mai vreau s-o las să trăiască cu un pârlit, 
(goleşte paharul) cu un fecior de... 

AVOCATUL (turnându-i încă un pahar). 

— Apoi, nu merge aşa, părinţele. Trebuie să găsim motive 
şi (cu hotărâre) le vom găsi, trebuie să le găsim! 

PĂRINTELE. 

— Găseşte-le, taică! de ce eşti dumneata avucat? 

AVOCATUL (sună nervos: feciorul intră). 

— Stai la uşă: să nu intre nimeni fără să m-anunţi... (şi mai 
nervos) Ai înţeles? 

FECIORUL. 

— Am înţeles (iese). 

AVOCATUL (cătră tânăra). 

— Să vedem... (ia un scaun şi se aşează, cam cu spatele la 
părintele, şi cât permit genunchii mai aproape, faţă-n faţă 
de clientă, care roşeşte tare. Părintele bate cu bustul 
oratorului alt ţâr). Să vedem... Se poartă nedelicat cu d-ta? 

TÂNĂRA. 

— Prea nedelicat... 

AVOCATUL.-Te insultă vreodată? 

TÂNĂRA. 

— Numa odată? 

POPA. 

— O-njură de părinţi... 

AVOCATUL. 

— Mizerabilul! Faţă cu martori? 

POPA. —Nu! în particular... zice că e-n glumă... Ce fel de 
glumă?... vorba aia: glumă-glumă... (goleşte paharul). 

AVOCATUL. 


— A părăsit vreodată domiciliul conjugal? 

TÂNĂRA. 

— De câte ori!... Mergea p-afară... zicea că cu 
inspectorul... când era în slujbă... 

AVOCATUL. Când era în slujbă?... Acuma nu mai €...? 

POPA. 

— Acum l-a luat dracul! l-a suplimatără... de la Paşti! 

TÂNĂRA. 

— Odată, astă toamnă, m-a lăsat fără un santim acasă şi a 
stat vreo trei săptămâni în Dobrogea; i-am scris de zece ori 
şi nici nu mi-a răspuns. 

AVOCATUL. 

— În Dobrogea? 

TÂNĂRA. 

— Şi, toată ziua şi toată noaptea, la Berăria Cooperativă, 
cu actori şi... cu actriţe! 

AVOCATUL. 

— Şi... am uitat... cum îl cheamă pe bărbatul dumitale? 

TÂNĂRA. 

— Lae Popescu. 

POPA. 

— Feciorul Tarsiţii Popeaschii, văduva lui Popa Sava de la 
Caimata, care a dărâmat-o răposatul Pache Dumnezeu să-l 
erte! când a făcut Bulevardu ăl nou. 

AVOCATUL (foarte vesel). 

— Doamnă, afacerea dumitale e ca şi terminată; motivul 
este găsit! eşti ca şi divorțată; îţi dau parola mea de 
onoare... (se apropie şi-i spune ceva foarte încet cu multă 
căldură). 

CLIENTA (roşind grozav, şopteşte) - Mersi! 

(Se aude un zgomot afară şi râsete. Feciorul intră şi spune 
o vorbă stăpânului.) 

AVOCATUL (repede către părintele şi cătră tânăra clientă). 

— Părinte, doamnă, vă rog, iute treceţi dincoace în salon! 
iute, vă rog! e cineva care are o afacere... 


(Părintele s-apleacă, îşi ia legătura, se ridică de pe scaun; 
asemenea şi tânăra; părintele trece întâi, apoi tânăra 
condusă la braţ foarte strâns de avocatul. Când acesta 
închide după ei uşa salonului, se deschide uşa biuroului şi 
apare Coana Tarsiţa, urmată de fiu-său, Lae. Cocoana e şi 
mai veselă ca dimineaţa.) 

COCOANA. 

— Eu sunt şi cu mine, ţaţo! Bonjur! 

LAE. 

— Bonjur. 

AVOCATUL. 

— Bine c-aţi venit! Vă aşteptam; chiar acu am pomenit de 
dv. 

COCOANA. 

— Să mă îngropi!... De-aia sughiţam eu adineaori! (s- 
apleacă la urechea avocatului, îi şopteşte ceva şi râde; după 
ce i-a vorbit, îi duhneşte în faţa). Aşa-i că acu nu mai 
miros?... Vezi... de dimineaţă, pe stomacul gol... se simte... 
Ei! ce ne facem?... Băiatul n-a găsit scrisorile alea... pe 
semne că i le-a furat dumneaei... 

(Se aud în salon bufnituri înfundate parc-ar pisăgi cineva 
pe o masă.) 

LAE. 

— E capabelă! 

AVOCATUL. 

— Cocoană, nu mai este nici o nevoie de scrisori, am găsit 
eu alt motiv mai puternic decât toate... Afacerea fiului d-tale 
este ca şi terminată; e ca şi divorţat, pot să-ţi dau parola 
mea de onoare... (râzând). Ce-mi dai? 

COCOANA (s-apleacă la ureche; avocatul se fereşte). 

— Parol! să mor! (râde tare, îşi udă pe buză buricul 
degetului mare de la mâna dreaptă şi-l arată în sus). 

AVOCATUL (cătră Lae). 

— Mă rog, d-ta eşti un caraghios? (Cocoana râde.) 

LAE. 

— Cum, domnule? 


AVOCATUL. 

— Lasă-mă să isprăvesc! eşti un caraghios, ori eşti serios 
hotărât să te desparţi? 

LAE. 

— Serios,domnule! 

(Se aud bufnituri pe masă în salon.) 

AVOCATUL (foarte nervos). 

— Bine... Staţi puţin (trece din biurou în salon). 

COCOANA (căutând chibrituri pe masă, dă de peile şi şira 
ţârului). 

— A mâncat cineva ţâri... 

(Lae îşi netezeşte pălăria cu mâneca.) 

AVOCATUL (se întoarce). 

— Uite ce e?... Dacă eu aş putea convinge pe soţia şi pe 
socrul dumitale să vă despărțiți de bună voie, ce ai avea de 
zis? 

COCOANA.-Bucuros! 

AVOCATUL (cătră Lae). D-ta... d-ta ce zici? că d-ta eşti 
interesat în cauză! 

COCOANA. 

— Ce să zică? el zice ce zic eu... 

LAE. 

— Eu zic ce zice mămiţa. 

AVOCATUL. 

— Atunci... (se gândeşte o clipă). Atunci... (merge la uşă 
salonului). Poftim, doamnă; poftim, părinţele. 

(Tânăra apare urmată de popă. Dând unii cu ochii de 
ceilalţi, de o parte şi de alta, exclamaţie de surpriză. 
Tablou.) 

COCOANA. 

— Ehei! sabalaerosu, taică părinte! 

POPA. 

— Cocoana prioteasa! Ptiu! bată-te mama Ana! 

COCOANA (cu humor), - Care va să zică v-aţi hotărâtără şi 
dv. 

POPA (asemenea). 


— Slobod! 

COCOANA. 

— Lac să fie, că broaşte...! 

POPA. 

— Lasă, că-ţi cunoaştem guriţa... 
COCOANA. 

— Ce spui, ţaţo? 


— Lasă acu, mamiţo...! 


COCOANA (tânărului). 

— Taci, prostule!... (popii) Guriţa mea, ai? 
POPA. 

— Guriţa d-tale. 

AVOCATUL. 


— Ei, acum ne-am înţeles! lăsaţi mofturile. (Cocoana 
privind lung la popa, face semn avocatului ca de tras la 
măsea; popa, privind la ea, face acelaşi semn avocatului; 
Lae îşi netezeşte pălăria; Acriviţa roşeşte.) Care va să zică, 
este hotărât: fiecare soţ dorind deopotrivă să se despartă, 
vom face cererea împreună, întemeiată pe art. 214... 
consimţimânt mutual. Poftiţi, şedeţi. 

(Toţi şed. Popa îşi toarnă un pahar; cocoana fumează; Lae 
îşi netezeşte pălăria, şi Acriviţa roşeşte.) 

AVOCATUL (cătră Lae). 

— D-ta şezi colea şi scrie. Să facem petiția. (Lae se aşează 
la biurou cu pana-n mână. Avocatul cătră prioteasa Tarsiţa, 
presintându-i un chibrit aprins pentru ţigară.) Ai văzut? 
(încet şi serioş). Ei! ce-mi daţi? 

COCOANA (râzând şi aruncându-i fum în obraz). 

— Bravo! Tot noi să-ţi dăm?... Să-ţi dea... (face cu ochiul 
arătând pe tânăra; apoi vrea să s-aplece la ureche, dar se 
opreşte, aducându-şi aminte de ceva)... A! Bată-te norocul! 
uitasem (scoate din buzunar o sticlă de spiţărie şi o dă 
avocatului). Anghelica! teribilă pentru stomac şi... (râzând, 
s-apropie de urechea avocatului şi, făcându-i cu ochiul, 


şopteşte o vorbă, apoi iar cu degetul ud). Parol! Să mor! e 
lucru mare! 

AVOCATUL (cătră Lae). - „Domnule Preşedinte... 
subsemnaţii...” numele d-tale întreg... 

(Avocatul şade, la spatele scriitorului, aproape de tot de 
tânăra clientă, şi dictează petiția, pe când părintele Petcu 
bate un ţâr, iar cocoana Tarsiţa aprinde o ţigaretă militară.) 


BORIS SARAFOFF...! 

Pe vremea conflictului româno-bulgar... 

La cunoscuta ospătarie Enache, în compartimentul 
popular, unde unele feluri de bucate se servesc şi cu 
jumătatea de porţie, se află, cătra ora două după amiazi - 
ora la care toată lumea de rând a plecat de la dejun - o 
companie de patru tineri, urmând o dispută destul de 
animată. 

Cine sunt aceşti tineri? 

Asta puţin importă. Să zicem că-i cheamă A, B, C şi D. 

Ce sunt aceşti tineri? 

Asta importă mai mult, şi asta o s-o înţelegem dacă vom 
urma cu atenţie călduroasa lor dispută... 

Să ascultăm... 

A. (cătră D.): Poftim! două fără douăzeci-şi-cinci! Unde 
e...? 

D. (foarte îngrijat): Ştiu eu?... În orice caz, nu stric eu! 

A. (cătră D.): Da cine? eu...? 

B. (cătră D.): Dumneata strici, fireşte! Daca nu erai 
dumneata, nu-i perdeam urma! nu ne scăpa aşa! 

C. (cătră D.): Dacă dumneata nu te simţeai capabil să-i 
aduci negreşit, de ce te-ai băgat? 

D.: Domnilor, eu vă spun că vine, mi-a zis că vine, dar că nu 
ne mai spune nimic. l-am promis pe parola de onoare că nu- 
| mai întreb nimic, şi mi-a promis negreşit să dejuneze aci 
cu noi: trebuie să vie! peste putinţă să nu vie!... Câte 
ceasuri sunt? 

C.: Două fără douăzeci!... (dezolat): Nu mai vine! 


A. şi B. (dezolaţi): 

— Nu mai vine! 

C. (cătră D.): Pentru ce n-ai stat la uşă, să-l iei în trăsură 
când a ieşit? 

D. (dezolat): Am stat... la uşa dinspre Doamna Bălaşa, pe 
unde iese totdeauna... 

B.: Ei? 

D.: Am stat până la unu... A-nceput ploaia... Am reintrat în 
palat, l-am căutat în biuroul lui... Plecase...! 

A.: leşise pe uşa principală dinspre cheiul Dâmboviţii! 

B.(cătră D.): 

— Vezi că eşti zevzec? 

D.: De ce, domnule! 

B.: Fiindcă trebuia să bănuieşti că-ţi poate scăpa... De cel 
ai aşteptat la uşa palatului? Nu ştiai că palatul mai are şi 
alte ieşiri? Trebuia să-l aştepţi la uşa cabinetului când 
iese... Ai văzut cum ţi-a tras chiulul? 

Oricine înţelege, crez, din această fierbinte convorbire, că 
cei patru tineri nu pot fi decât nişte infatigabili reporteri de 
ziar, şi că persoana căreia i-au pierdut urma, fiindcă a ştiut 
să le scape cu atâta dibăcie, nu poate fi altul decât 
inteligentul jude de instrucţie de pe lângă onor. trib. Ilfov, 
simpaticul meu amic ]. Th. Florescu care a mandat şi 
ordonat tuturor agenţilor forţei publice să-i aducă, de unde 
or şti, pe numiții Boris Sarafoff, Vladimir Kovaceff, D. 
Davidoff, D. Troleff, D. Iconomoff şi Al. Burlacoff, pentru a fi 
ascultați asupra inculpărilor ce li se aduc pentru faptele 
prevăzute şi penate de art. 47 combinat cu art. 226 şi 332 
din cod. pen.! 

Dar până să execute agenţii forţei publice ordinul 
neobositului jude de instrucţie, să urmăm a asculta disputa 
tinerilor reporteri... 

C.: Domnilor, ora este două fără un sfert... Crez că e de 
prisos să mai aşteptăm... (Cu ironie): Să mulţumim amicului 
D. de inteligenţa cu care a ştiut să conducă urmărirea 
omului nostru şi să mergem să ne vedem de treburi. 


A. şi B. (cu mult sarcasm cătră D.): Mersi, monşer... 

D.: Dar... 

Toţi ceilalţi trei.: Mersi, monşer, şi la revedere... 

Zicând acestea, pornesc să iasă. Dar D., atins până-n suflet 
de maliţiozitatea confraţilor, li se pune în cale şi, emoţionat, 
după ce a făcut, încruntându-şi fruntea, apel la o inspiraţie, 
le zice cu un ton suprem: 

— Domnilor! un moment!... Ştiu unde este!... Câte ceasuri 
sunt? 

— Două fără zece. 

— Staţi aci! Vă conjur să mă aşteptaţi o jumătate de oră... 
Dacă la două şi douăzeci nu sunt cu el aici, atunci... vă dau 
voie să nu mă mai stimaţi... Mă duc! Vi-l aduc! Trebuie să vi- 
l aduc! 

Şi zicând acestea, omul rănit de sarcasmul confraţilor şi 
iritat de chiulul fugarului urmărit, a pornit ca glonţul unui 
anarchist. 

Deşi sceptici în privinţa rezultatului promis cu atâta avânt, 
cei trei confraţi se hotărăsc să aştepte, şi, pentru a scurta 
chinul aşteptării, comandă o semibaterie cu sifon. Dar n- 
apucă să vină băiatul, şi o birjă, cu coşul ridicat şi cu 
burduful tras, se opreşte din goana mare dinaintea 
ospatăriei. 

Un moment, birjarul, un muscal, vorbeşte cu muşteriul, 
apoi desprinde burduful. Muşteriul se dă jos şi intră în 
compartimentul popular al ospătăriei. Muscalul a şi plecat. 

Mugşteriul cel nou este un om înalt şi bine făcut; ochi 
pătrunzători; fruntea mică, încadrată într-un păr aspru şi 
des, de culoare castanie bătând în roşcat ruginiu; bărbia şi 
buza încadrate asemenea în nişte mustăţi şi o barbă de 
acelaşi fel şi aceeaşi culoare. E îmbrăcat într-un chip 
neobişnuit în oraşele europene - haine de dimie groasă, 
tivite cu şiret de lână, dar croite tot nemţeşte, însă cam 
nepotrivite pe trup; pe d-asupra un fel de ipingea de aba 
pentru vreme rea; în cap, o şapcă de plisă neagră cu 
cozoroc de piele, cum sunt şepcile birjereşti; în picioare, 


cizme mari, răspândind mirosul caracteristic al iuftului 
rusesc îngrijit cu untură de peşte. 

Acest tip exotic, de o înfăţişare foarte hotărâtă şi energică, 
atrage fireşte atenţia de Argus a celor trei tineri confraţi, 
care-şi schimbă, ca nişte fulgere, priviri arzătoare de 
mirare şi curiozitate. Tipul se duce la o masă mai departe 
de ei, lângă fereastră, trage cu precauţie perdeluţa - care, 
în compartimentul unde se servesc unele feluri de mâncare 
şi cu jumătatea de porţie, stă totdeauna dată la o parte - şi 
dă să se aşeze pe scaun. În mişcarea ce face ca să-şi ridice 
vingherca - de la spate aşezându-se, îi cade din buzunar, 
făcând mult zgomot, un revolver de calibru mare, ca 
revolverele milităreşti, împreună cu o cartă de vizită. Vădit 
contrariat de aceasta şi neputându-şi îneca o exclamaţie de 
necaz, s-apleacă, ia repede arma şi o pune la loc în buzunar. 
Apoi bate tare în masă. 

Băiatul intră cu semi-bateria comandată de cei trei 
confraţi, le-o aşează pe un scaun şi trece la noul sosit. 

— Listi! zice tipul cu tonul aspru şi cu un pronunţat accent 
străin. 

Băiatul dă lista. 

— Ţuici şi ciorbi, schimbe şi ărdei! comandă tipul. 

Cei trei confraţi privesc aiuriţi pe când tipul, ca şi cum ar 
pricepe că este obiectul celei mai diabolice scrutări, îşi 
mută scaunul, întorcându-le spatele. 

— Carta de vizită a rămas jos! şopteşte unul dintre 
confraţi. Uite, jos! între piciorul scaunului, la stânga, şi între 
piciorul mesei, la picioarele lui... 

În adevăr, tipul, grăbindu-se să-şi ridice arma, a uitat carta 
de vizită. 

— Ce-i de făcut, să punem mâna pe ea? 

— Bine, să-i fie lui d. judecător! Vezi? daca nu fugea de noi 
şi venea să dejunăm împreună!... Vezi ce a pierdut! 

— Şi dobitocul de D... aleargă cine ştie pe unde după 
dumnealui! 

— Atât mai rău pentru ei! şi atât mai bine pentru noi! 


— Ce-i de făcut? 

— Ce-i de făcut? 

— Ce-i de facut? 

Toate aceste replici se urmează pe şoptite foarte repede, 
pe când tipul, care şi-a mâncat ciorba de schimbea, 
comandă: 

— Vărzi! porţii măre, mi! Şi ărdei şi vin! 

— Şi pe urmă? - întrebă băiatul. 

— Pi urmă, fleici şi ărdei! 

Până să execute băiatul comanda, tipul se scoală de la 
masa lui şi, cu mâinile la spate, se duce să se uite la reclama 
ilustrată, atârnată pe peretele dimpotrivă. Unul dintre 
confraţi se scoală şi se repede spre masa de la care s-a 
ridicat tipul; dar tipul iute se întoarce la loc, îl ajunge la 
masă, tocmai când vrea să s-aplece spre piciorul din stânga 
al scaunului, şi-l împinge binişor, dar cu destulă putere, la o 
parte. N-a trebuit mai mult decât trei-patru secunde, ca să 
săvârşească această manoperă. Tipul se aşează la loc pe 
scaunul lui, de astă dată cu mai multă precauţie ca întâia 
oară, iar tânărul ziarist merge să facă asemenea la masa 
lui. De astă dată cartea de vizită nu se mai vede; a dispărut 
sub talpa ciobotei din stânga a stăpânului ei. Confraţii îşi 
muşcă buzele. 

— Să dăm ştire poliţiei! 

— N-am făcut nimic!... Trebuie să ştim noi mai întâi cine e 
tipul ăsta. Dacă este ce bănuiesc eu, apoi atunci captura lui 
s-o facem noi... Şi atunci să poftească iar d. judecător să ne 
mai facă fasoane! 

— Unde dracu e dobitocul de D...? 

— E două şi jumătate... 

— Crezi că mai vine?... E ruşine să se-ntoarcă singur... Pe 
când şoptesc acestea tinerii noştri, tipul se scoală şi trecând 
pe lângă ei, cu capu-ntors fără să-i privească, iese, cine ştie 
pentru ce, pe uscioara care duce în dosul ospătăriei. A ieşit 
urmărit de privirile celor trei confraţi, şi n-a apucat să se- 
nchiză bine uscioara după el, şi toţi trei au dat să se 


repează la piciorul stâng al scaunului... Nenorocire! Carta 
de vizită lipseşte din locul ştiut. 

— 1 s-a lipit de talpa cizmei! zice unul dezolat. 

Şi toţi se-ntorc în loc, şi toţi dau un ţipat de triumf... În 
adevăr, carta s-a lipit de talpa cizmei; dar cizma trecând 
pragul uscioarei, carta s-a dezlipit. Este colo jos, murdărita 
de noroiul de pe talpă, dar sclipind totuşi ca un soare 
strălucitor. O ridică şi - ce citesc? 

Boris Sarafoff, president de Comite macedo- 
andrianopolitain, Grand Maitre etc. etc. 

EI! Boris Sarafoff! la Bucureşti! Boris Sarafoff! 

— Boris Sarafoff trebuie prins! prins de noi! 

Cât e de scurtă viaţa omului, progresul n-ar fi fost posibil, 
dacă omul n-ar fi avut darul să înveţe din păţeala altuia, să 
se folosească de experienţa aproapelui său. Astfel o 
amintire trecu ca un fulger prin mintea celor trei tineri 
confraţi: cum scăpase judecătorul de instrucţie din mâinile 
amicului lor D?... foarte simplu: pe când D... îlpândea, de 
bună credinţă, la o uşă de ieşire a palatului, d. judecător 
ieşise pe alta. Dar dacă D... ar fi avut inspiraţia să-l 
pândească la uşa de ieşire a cabinetului, pe d. judecator, 
aşa e că nu-i putea scăpa? Prin urmare: numai o uşă de 
ieşire are ospătăria Enache? Nu! are trei. Care va să zică, 
dacă, pe când dânşii îl aşteaptă pe Sarafoff în 
compartimentul unde se servesc unele mâncări şi cu 
jumătatea de porţie, îi vine numitului Sarafoff inspiraţia să 
plece pe altă ieşire? 

— Dar nu şi-a terminat dejunul... A comandat o fleică... 

— Ce-are a face! A simţit că e bănuit şi fireşte a renunţat 
la fleică. 

— Dar cum să plece? nu şi-a plătit socoteala... 

— Ba ce! un asasin să mai aibă aşa scrupuluri... 

— Dar ipingeaua şi-a lăsat-o-n cui... trebuie să vie să-şi ia 
ipingeaua! mai ales că afară e o ploaie teribilă. 

— Aş! un om aşa de îndrăzneţ ca Sarafoff are să se teamă 
de ploaie! vezi bine! 


Se-nţelege că toate aceste raționamente, pentru care mie- 
mi trebuiesc atâtea cuvinte greoaie, s-au săvârşit într-o 
clipă printr-o schimbare de priviri - tot aşa, într-o noapte 
adâncă la sclipirea fulgerului se vede o cale limpede. Nu e 
vreme de gândit prea mult! Cei trei confraţi ies pe urmele 
lui Sarafoff, trec pe lângă „bucătăria ospătăriei şi merg spre 
fund să se pună de-aproape la pândă. La zgomotul paşilor 
lor, răspunde o tuse înfundată: Sarafoff n-a scăpat! Sarafoff 
este acolo! Îi aşteaptă... 

— Dar dacă sparge zidul şi iese prin curtea de-alături?... 
şopteşte unul. 

— Mai aşteptăm câteva momente şi, dacă nu iese, spargem 
uşa, intrăm după el şi-l scoatem de urechi afară! 

Sarafoff nici gând n-a avut să fugă... Apare foarte liniştit... 
Cu aceasta îşi susţine totdeauna prestigiul un om reputat 
îndrăzneţ - cu liniştea. La înfăţişarea lui Sarafoff, care ţinea 
mâna dreaptă în buzunarul unde e revolverul, cei trei 
confraţi fac un pas înapoi; el înaintează un pas; ei fac doi 
înapoi; el doi, ei trei... Aceasta nu doar de laşitate... E o 
tactică prudentă: vor să-l înconjure, să-i ia orice posibilitate 
de mişcare, să-i taie toate ieşirile. Astfel unul merge la 
portiţa gangului de serviciu, altul la uşa compartimentului 
celui mare, şi celălalt la uşa compartimentului unde Sarafoff 
s-a întors, s-a reaşezat la masă şi continuă să dejuneze cu 
liniştea celei mai nevinovate conştiinţe. A! criminalul! Dar 
de data aceasta nu mai scapă! El va fi prins de cei trei bravi 
jurnalişti, care-l vor da pe mâna justiţiei implacabile şi 
incapabile a-l apuca făra ajutorul lor. Şi cu această 
ocaziune, se va vedea odată mai mult cât se poate câştiga 
când totul merge după principiul aşa-numitului „schimb de 
bune proceduri”. Dacă în trista afacere bulgaro-macedo- 
română, justiţia a făcut colosale servicii presei, apoi, în 
schimb, presa, prin cei trei valoroşi membri ai ei, va fi făcut 
un serviciu imens justiţiei, dându-i în mână pe numitul Boris 
Sarafoff, creierul şi sufletul infernalului complot bulgar, 
pentru a fi ascultat asupra inculpărilor ce i se aduc pentru 


faptele prevăzute şi penate de art. 47 combinat cu art. 226 
şi 332 din cod. pen. 

Sarafoft a terminat dejunul şi a plătit socoteala. După 
reverenţele ce i le face băiatul care a primit plata, se poate 
crede că Sarafoff a fost galantom şi a dat un bun bacşiş. 
Tânărul reporter care stă la pândă simte un fior: Sarafoff s- 
a ridicat de pe scaun... Desigur vrea să plece... A sosit deci 
momentul suprem. Dacă asasinul, văzându-se în faţa 
primejdiei de a fi prins, în desperarea lui, trage?... Un aşa 
om e capabil de orice! Dar prima emoție trece: tânărul vede 
că Sarafoff n-are deloc intenţia să plece, şi mai observă că 
bulgarul n-are câtuşi de puţin aerul că ar lua seama la 
dânsul. 

Sarafoff s-a ridicat de la masă şi se plimbă de colo până 
colo, parcă ar aştepta pe cineva! Asta ar fi şi mai frumos! Ar 
avea haz să fie aci, la Enache, convocat comitetul macedo- 
andrinopolitan. 

— Să aşteptăm dar! îşi zise tânărul. 

Câteva momente se petrec fără ca să se schimbe ceva, 
material sau psihic, în situaţiunea aceasta aşa de încordată. 
Dar o birjă se opreşte dinaintea ospătăriei, şi din birjă se 
coboară tânărul D... care a alergat până acuma după 
judecătorul de instrucţie. Confratele din uşă îl întâmpină, şi 
cu tonul înecat: 

— Ci, haide, nene, odată! pentru numele lui Dumnezeu! 
unde umbli? Aşa e că nu l-ai găsit? 

— Nu, monşer, am umblat ca un nebun peste tot; imposibil 
ca să-l găsesc, parcă s-a ascuns în pământ! 

— Puțin ne pasă acuma de dumnealui!... Uite-te bine la 
omul acesta! 

Şi, zicând astea, arătă pe bulgarul care, cu mâinile la 
spate, se uita la reclama ilustrată din perete. 

— Un bulgar, probabil! 

— Da, un bulgar... Ştii anume cine? 

— Cine? 


Drept răspuns confratele arată foarte discret carta de 
vizită plină de noroi. D... dă un ţipăt!... Bulgarul n-aude-n-a- 
vede. Se întoarce în loc şi urmează să se plimbe cu mâinile 
la spate de colo, până colo... 

— Ce facem? întrebă D... uimit. 

— II pândim aci. 

— II denunţăm poliţiei. 

— Peste putinţă! Ai răbdare... Trebuie să avem răbdare... 
Sarafoff, aşteaptă aici pe Kovaceff, Davidoff, Troleff, 
Iconomoff şi Burlacoff... 

— De unde ştii? 

— Ce-ţi pasă?! Aici e convocat comitetul macedo- 
andrinopolitan... Trebuie să-i prindem pe toţi... Dacă dăm 
acum alarma stricăm tot! Trebuie s-avem rabdare! 

— Dar ceilalţi unde sunt? 

— Membrii comitetului? 

— Nu! băieţii noştri. 

— Sunt la posturile lor. Noi nu suntem zevzeci ca 
dumneata să lăsăm ieşirile neocupate. 

Până să protesteze D... contra acestei răutăţi, o altă birjă 
se opreşte în faţa ospătăriei; este muscalul care l-a adus aci 
adineaori pe presidentul comitetului macedo- 
andrinopolitan. Un tip absolut bulgăresc coboară şi intră... 

— Kovaceff! şopteşte tânărul confrate cătră D... Kovaceff 
se apropie cu mult respect de Sarafoff şi-i spune foarte 
încet ceva la ureche. 

— Trebuie să pice şi ceilalţi! şopteşte tânărul jurnalist. 

Dar Kovaceft ia ipingeaua din cuier şi o ţine lui Sarafoff, 
care o îmbracă pe mâneci. 

— Vor să plece! 

— Pleacă! 

— Opriţi-vă, asasinilor! strigă ce doi confraţi tâindu-le 
drumul spre uşă. 

Dar asasinii îndrăzneţi îl împing, făcându-şi loc de trecere. 

— Săriţi! Asasinii! Sarafoff! Kovacefit! 


Ceilalţi doi confraţi aleargă la acest zgomot, urmaţi de toţi 
băieţii de la Enache. Însă, până să sosească toţi, Sarafoff şi 
Kovaceff au biruit şi au reuşit să ajunga la trăsura lor... În 
luptă, Sarafoff şi-a pierdut peruca şi, punând un picior pe 
scăriţa trăsurii, când vor toţi să-l înhaţe, îşi smulge barba. 

Toată lumea rămâne trăsnită. 

Cine?... Cine?... Cine e Sarafoff?! 

Este inteligentul judecător de instrucţie, care ştie să scape 
cu atâta dibăcie de urmăririle reporterilor! este simpaticul 
nostru amic ]. Ih. Florescu, care a mandat şi ordonat etc. 
etc. 

Dar Kovaceft? 

Grefierul lui Sarafoff. 

Profitând de aiurirea urmăritorilor săi, Sarafoff s-a suit cu 
Kovaceff în birjă şi strigă muscalului: 

— Mână iute, gaspadin! 

Birja porneşte în goană... Tânărul D., se acaţă ca 
ştrengarii de la mahala dinapoia trăsurii. 

— Dă cu biciul dindărăt! strigă Kovaceff. 


SFÂRŞIT 


[1]...de la pahar la gură... (fr.).