Ion Luca Caragiale — Opere alese V2
ION LUCA CARAGIALE
ION LUCA CARAGIALE
Opere alese
Volumul 2
Povestiri dramatizate - Teatru
CUPRINS:
AMICI 4
UN PEDAGOG DE ŞCOALĂ NOUĂ 10
ARTICOLUL 21422
JUSTIŢIE 37
C.F.R.41
FIVE O'CLOCK 47
1 APRILIE 53
O NOAPTE FURTUNOASĂ 59
PERSONAJELE 60
ACTUL 161
ACTUL II 88
CONUL LEONIDA FAŢĂ CU REACŢIUNEA 111
PERSONAJELE 112
ACTUL 1113
O SCRISOARE PIERDUTĂ 126
PERSONAJELE 127
ACTUL 1 128
ACTUL II 150
ACTUL III 175
ACTUL IV 196
D-ALE CARNAVALULUI 216
PERSONAJELE 217
ACTUL 1218
ACTUL II 243
ACTUL III 264
NĂPASTA 283
PERSONAJELE 284
ACTUL 1285
ACTUL II 304
AMICI.
Domnul Mache şade la o masă în berărie şi aşteaptă să
pice vreun amic; e vesel şi are poftă de conversaţie. N-
aşteaptă mult. Peste câteva momente, iată că-i soseşte unul
dintre cei mai buni amici, dl. Lache. Dl. Lache e fără chef. S-
apropie şi şade şi el la masă. Cititorul mă va ierta că nu dau
nici o indicație de ton, de acţiune şi de gamă
temperamentală în tot decursul dialogului - indicație atât
de necesară pentru citire caldă - şi va suplini însuşi, cu
imaginaţia, această lipsă.
LACHE - Bonsoar, Mache.
MACHE - Bonsoar, Lache.
| 23
— Ai venit de mult?
M.
— Nu... De vreo zece minute... lei o bere?
L.
— Iau.
M.
— Băiete! două mari... (Către Lache.) Da'... ce ai? te văz
cam...
L.
— Nu prea am chef... Sunt obosit... Am stat azi-noapte
târziu la Cosman, până la ziuă.
M.
— Cu cine?
|
— Cu nişte amici... Am vorbit foarte mult de tine.
M.
— Da... Ce?
L.
— E...! mai nimic... fleacuri! Nu ştii cum sunt oamenii
noştri?
M.
— Adică... cum? mă vorbea de râu... mă-njura...
L.
— Uite, vezi! ăsta e cusurul tău - exagerezi.
M.
— N-ai spus tu?
L.
— Ce-am spus eu? nu ţi-am spus nimica... [i-am spus că
aşa sunt oamenii... Tu vrei numaidecât să te laude toată
lumea, şi să nu-ndrăznească nimeni să-ţi facă o critică, fie
cât de mică. Vezi, ăsta e cusurul tău - prea te crezi.
M.
— Ba nu mă cred deloc, să mă ierţi; da' mă mir că nu găsiţi
alt subiect de conversaţie decât pe mine...
| 58
— Dacă a venit vorba... Mai la urmă, nu te-a vorbit nimeni
de rău pe faţă... fireşte că n-ar fi îndrăznit: ştie ce buni
amici suntem... Da' ştii, aşa, ciupeli.
M.
— Cam ce?
L.
— Secături... Mai ales unul dintre ei nu te poate suferi, şi
ţi-e amic.
M.
— Cine-i ăla?
L.
— Ei! asta el... Ce-ţi pasă?
M.
— Aş vrea să-l ştiu.
L.
— Nu se poate.
M.
— Parolă de onoare că nu-i cer nici o socoteală; n-am să-l
fac niciodată să-nţeleagă că am aflat ce-a spus.
Îi
— Mai întâi, nici nu ştii ce-a spus...
M.
— Ce-a spus? ...
L.
— Uite, ăsta e cusurul tău - eşti curios.
M.
— Bine, frate, fireşte că sunt curios să aflu ce se spune pe
socoteala mea, mai ales de amici, ca să ştiu cui să mă
încrez, cum să mă apăr.
L.
— Mai luăm câte una mică?
M.
— Da.
Îi
— Băiete, două mici... (Pauză. Chelnerul aduce paharele
cu bere.)
M.
— Ei?
Îi
=> Blaaa
M.
— Ei! ce spunea amicul?
L.
— Nu te poate suferi... Nu ştiu cum venise vorba de
oameni deştepţi, şi zic eu: „Uite, Mache e băiat deştept”...
că tu ştii că eu te-am considerat totdeauna ca foarte
deştept, nu că mi-eşti amic, fiindcă mai la urmă, să-mi dai
voie să-ţi spun, n-am nici un interes să-ţi fac curte... Acu, ce
să mai vorbim? ... te cunosc şi mă cunoşti, slavă Domnului!
toate defectele le pot avea; dar trebuie să mărturisiţi toţi,
că am şi eu o calitate - sinceritatea; şi-ţi spun sincer, că mi-
ar părea foarte rău să vie tocmai amici şi să zică, mă-
nţelegi...
M.
— Bine, monşer, cine zice?
| BA
— Tu.
M.
— Eu?
L.
— Văz că te uiţi la mine aşa, cu un aer care, de! parcă vrei
să-mi zici că nu crezi.
M.
— Da, mai întâi, ce să crez? că nu mi-ai spus nimic. Mi-ai
spus că unul dintre amicii cu care erai aseară nu mă poate
suferi, şi tu ai susţinut că eu sunt deştept.
L.
— Am susţinut, fireşte.
M.
— Dar amicul meu, care nu mă poate suferi?
L.
— Apoi, tocmai la asta vream s-ajung; dar dacă mă
întrerupi mereu! Uite, vezi! ăsta e cusurul tău - întrerupi!
M.
— Ei! iacă, nu mai întrerup! spune, ascult.
L.
— Când am zis eu că eşti deştept, întâi a zâmbit aşa, adică:
„Prost eşti!” mie, şi pe urmă zice: „O fi deştept, nu zic; dar e
cam... zevzec”.
M.
— Zevzec!
le
— Zevzec.
M.
— Ei! după ce mă judecă dumnealui pe mine, că sunt
Zevzec?
L.
— După multe, care spunea el...
M.
— Cam ce?
L.
— Că ţi-ai neglijat totdeauna slujba...
M.
— Nu-i adevărat!
38
— Că era să te dea afară până acum de vreo trei ori...
M.
— Minte!
L.
— Că joci cărţi, şi râd toţi de tine ca de o mazetă!
M.
— Eu, mazetă!
L.
— Că bei...
M.
— Ce beau? ... două-trei pahare de bere pe zi.
L.
— Că te-ai însurat fără zestre.
M.
— Treaba mea! ... Ce măgar! ... Mă rog ţie, cine e măgarul
ăsta, aş vrea să-l ştiu...
L.
— 'Ţi-am zis de la-nceput că nu ţi-l spui.
M.
— De ce să nu mi-l spui, dacă zici că-mi eşti amic sincer?
L.
— Ca să mă pui de faţa? ... N-am poftă.
M.
— Pe onoarea mea că nu... îţi jur pe ce am mai scump, că
nici n-am să-i pomenesc vreodată. Vreau să-l ştiu numai, ca
să mă feresc de el şi să-l despreţuiesc.
li
— Nu se poate, Mache.
M.
— Pe onoarea mea! Mă rog ţie, spune-mi-l!
L.
— Uite, vezi, ăsta e cusurul tău - eşti indiscret. Înţelege
româneşte, că nu ţi-l spui. Eu am toate defectele, câte
pofteşti; da” trebuie să mărturisiţi toţi, că am şi eu o calitate
- eu sunt discret... nu-mi place să umblu cu plosca.
M.
— Atunci, dă-mi voie să-ţi spun că nu-mi eşti amic, cum te
credeam.
L.
— Eu! nu-ţi sunt amic ţie? eu? Bravo! Mersi...
M. - în sfârşit, un amic...
L.
— Dacă sunt eu prost... şi-ţi spun... Da' iacă tac... şi aldată
să-mi dai cu tifla dacă ţi-oi mai spune ceva... (Către
chelner.) Băiete, încă două mici...
M.
— Şi... numai atât a zis amicul de mine?
|
— A zis mai multe... Da'-n sfârşit, ce-ţi pasă?
M.
— Nu-mi pasă nimic... dar sunt curios să văd până unde
merge mişelia omului... Zici că mi-e amic.
L.
— Bun.
M.
— Amic de-aproape?
L.
— Da.
M.
— Şi... ce mai zicea?
L.
— Nu-ţi mai spui, că te superi... Că ăsta, trebuie să
mărturiseşti şi tu, că e cusurul tău - te superi.
M.
— Pe onoarea mea, nu mă supăr...
L.
— Zicea de nevastă-ta... că...
M.
— Că ce?
L.
— Că... în fine, prostii! ce să-ţi mai spui? Da! dar i-am tăiat
nasul. Nu-ţi permit, zic, să te atingi, mă-nţelegi, de onoarea
femeii amicului meu!
M.
— Cum! de onoarea nevestii mele?
L.
— Că e prea frumuşică şi prea tânără pentru tine; că te-a
luat fiindcă era săracă, dar...
M.
— Dar ce?
L.
— Că la teatru mereu... Zic: „Are lojă gratis!” „Da, zice el,
la şosea cu bicicleta de două ori pe zi, dimineaţa şi seara?”
„Tot gratis!” zic eu. „Da' vara la Sinaia, tot gratis?” zice el;
„De unde atâta lux?”
M.
— Mare canalie!
L.
— Şi pe urmă a făcut aluzie aproape pe faţă la un alt amic.
M.
— La cine?
L.
— Nu-ţi spun...
M.
— Ascultă-mă, Lache! să ştii că mă supar serios! ... Trebuie
numaidecât să-mi spui...
53
— Dacă nu vreau...
M.
— Trebuie să vrei! auzi? fiindcă-ţi trag palme, mă-nţelegi?
L.
— Ei, uite, vezi? ăsta e cusurul tău - eşti violent.
M.
— Cusur, necusur, numaidecât să-mi spui, la cine a făcut
aluzie?
L.
— Vrei numaidecât să ştii?
M.
— Da!
L.
— La Fănică.
M.
— La bărbatul sorii nevestii-mii? la cumnatu-meu?
L.
— La Fănică, la cumnatu-tău.
M.
— Mizerabilul! canalia! Cine e? trebuie să-mi spui numele
lui!
L.
— Uite, vezi? asta e...
M.
— Nu vreau să ştiu nimic! ... Trebuie să mi-l spui! ...
L..
— Nu-ţi spun!...
M. - îţi trag palme, mă-nţelegi!
L..
— la poftim! ... Eii apoi nu mă lua aşa de repede, câ...
Auzi dumneata! Dar nu strici tu; eu stric... Viu şi-ţi dau de
ştire să te păzeşti de amici, să nu ' te-ncrezi în oricine ca un
zevzec, şi-ţi atrag atenţia asupra ce spune lumea despre
onoarea ta şi a nevestii, şi tu, în loc să-mi mulţumeşti, te
răţoieşti la mine... O să mă faci să te evit altădată...
M.
— Care va să zică, nu vrei să-mi spui?
L.
— Nu.
M.
— Mersi. (Cheamă pe chelner şi plăteşte. Pauză lungă, în
timp ce Mache bate toba cu degetele pe masă, având aerul
că plănuieşte ceva adine. Un muşteriu nou venit, amtme
Tache, se apropie de masa celor doi amici.)
TACHE - Bună seara.
LACHE şi MACHE - Bună seara.
TACHE - Mare secătură eşti, amice Lache... Mă faci să-mi
pierz noaptea până despre ziuă, să te aştept ca un
caraghios la Cosman.
LACHE - Mă rog ţie, scuză-mă... Eram zdrobit de
oboseală; nu mai puteam; am stat să mă odihnesc şi eu o
noapte ca oamenii; m-am culcat de la opt aseară. MACHE
(drept în picioare, izbucnind furtunos) - A! care va să zică,
te-ai culcat devreme! n-ai fost aznoapte la Cosman? ... Acu
ştiu cine e amicul... Poftim! (Două palme straşnice, şi
pleacă.)
LACHE - Uite, vezi! ăsta e cusurul lui - e măgar! ... şi
violent! ... şi n-are manieră!
UN PEDAGOG DE ŞCOALĂ NOUĂ.
DI. Mariu Chicoş Rostogan, distinsul nostru pedagog
absolut, şi-a început cariera printr-o memorabilă conferinţă
didactică.
Vom da aci mai ia vale conferinţa în rezumat, apoi câteva
note, luate după natură, despre activitatea în praxă a
eminentului pedagog.
Trebuie prealabil să spunem că d-sa, totdeauna înainte de
e şi i, pronunţă pe: n ca gn franțuzesc, tcak, dca gb, gca f,
e ca ş.
Aceasta pentru uşurarea cetirii citatelor din vorbirea d-
sale, pe cari voim să le transcriem pe cât se poate cu
pronunţarea lor originală. Cetitorul va suplini părţile din
cale afară originale, pe cari ne-a fost prea greu să le
transcriem exact, ca de ex.: gn şi ş.
1. CONFERINŢA
„Onorat aughitoriu, „Vom căuta să ne roskim astăzi
ghespre metoda ghe a prăda grămakica în jenere şi apoi
numai doară ghespre metoda intuikivă şi ghespre
răspunsurile neapărake, neţesitake ghe lojica lucrului,
amăsurat inkelijinţii şcolerului!”
Aşa începe dl. Conferenţiar. Cui nu a asistat la conferinţa
aceasta trebuie să-i spunem că pedagogul pune întrebările
şi presupune şi răspunsurile. Aşa că urmarea, deşi s-ar
părea o conversaţie între pedagog şi şcolar, este însuşi
corpul conferinţei. lată rezumatul acestei superioare opere
didactice.
Urmează conferenţiarul:
PEDAGOGUL - No! ce-i grămakica?
ŞCOLERUL - Grămakica iaşte...
PEDAGOGUL - No că-z ce iaşte? că-z doar nu iaşte vun
lucru mare.
ŞCOLERUL numai apoi se răculeje şi raspunghe:
grămakica iaşte o ştiinţă ghespre cum lucră limba şi lejile
mai apoi la cari se supune aceea lucrare, ghin toake
punturile ghe veghere.
PEDAGOGUL - Bravo, mă! prostovane! (Îi zic aşe doară nu
spre admoniţiune, ci spre înghemn şi încurajare.) No,
acuma, spune-ne tu numai cum se împart substankivele?
Şcolerul la întrebarea aceasta a mea doară, musai să
răspunză, neţăsare, amăsurat priceperii şi raţiunii sale:
ŞCOLERUL - în substankive cari se văd şi substankive cari
nu se văd. - reşpeckive concreke şi abstracke!
PEDAGOGUL - Apoi merem mai gheparte pe ogorul
pedagojic şi punem chestiunea doar: Aţi auzit voi, copii,
ghespre jăn? Ce iaşte jănul?
ŞCOLERUL răspunghe: Jănul e cumu-i lucru: masculin,
femenin şi ekerojen au neutru, reşpeckive ghe bărbat, ghe
femeie şi ghe ce nu-i nici bărbat nici femeie.
PEDAGOGUL - Exemple doară...
ŞCOLERUL - apoi musai se exprime astfel: Calul îi
substankiv masculin; el se schimbă în iapă, ş-apoi ghevine
femenin.
PEDAGOGUL - No! dar neutru?
ŞCOLERUL (inoţent cumu-i, el nu poate da exemplul
aghecvat; eu, pedagogul, atuncea-s gata să-i dau
ilustraţiunea keoriei) ...
PEDAGOGUL - Neutru! Neutru mai apoi, dacă-i calul
masculin şi iapa femenină, neutru-i catârul, carele nu-t nici
cal, nici iapă, nici măgar, nici cal: e catâr, aghică corşitură,
ghe îmbele jenuri, şi mai gheparke pentru aceea se
conzultă zoologhia care-i o altă ştiinţă naturale, şi doară
naturalia non sunt turpi'a! ...
După aceea doară, şcolerul musai să fie, în raţiunea sa
puerilă, eghificat pe gheplin ghe jănurile tuturor
substankivelor.
Vine numai dup-aceea cheskiunea makemakică... Spune-
ne tu doară, Bârsăscule! (zic eu şcolerului) ce înţăleji tu
prin curbă, o linie curbă?
ŞCOLERUL - Care nu-i ghireaptă...
PEDAGOGUL (zâmbind cu bunătate) - No! care nu-i
ghireaptă, bine! da' cumu-i, dacă nu-i ghireaptă?
ŞCOLERUL - mai apoi vine la aceea înduplecare a raţiunii
că musai va să răspundă minken:
E o linie oablă, oablă, care mere şi mere şi mere şi iarăşi
se-ntoarnă ghe unghe o purces.
PEDAGOGUL (jucându-şi serios rolul) - Bine! răspuns
limpeghe! chiar! reşpeckive esact... No acuma, spune-ne,
cine au invăântat numerele?
ŞCOLERUL - acuma, după memorare numai, căci
memoria e, cum zice Tubinghen, pur animală, răspunghe ca
animalul: numerele pare, reşpeckive cele cu soţiu, le-au
invâăntat Pitagora, iar mai apoi cele impare, reşpeckive cele
fără soţiu, le-au invântat Eratoskenes!
Bravo!
Cum veghe onoratul aughitoriu, toake răspunsurile
şcolerului după metoda intuikivă moghearnă sunt
neţesitake prin lojika lui, proprie vorbind născândă, dar
completaminke formată printr-o educaţiune aghecvată
cercustanţelor, probăluike ca gherivând ghin natura
noastră, carea lucră pe cum e mânată mai gheparke.
Într-o viitoare eonferenţă, vom cuvânta apoi ghespre
această natură iarăşi în aplicaţiunile sale în raport cu
pedagojia, cu beserica şi cu işcoala! (Aplauze. A doita zi,
pedagogul nostru este numit în slujbă, profesor „ghe
pedagojie în jenăre şi ghe limba makernă în şpeţial”. Să-l
vedem la lucru.)
2. O INSPECŢIUNE.
PROFESORUL - Că-z onorat domnul Inşpectore va binevoi
doară un momânt să asculke aplicaţiunea metoaghii
intuikive.
INSPECTORUL (se aşază, scoate carnetul şi condeiul şi
ascultă).
PROFESORUL - Mă! prostovane! tu ala ghe colo... Spune-
ne tu doară: ce iaşte fiinţă şi ce iaşte lucru, mă?
ELEVUL - Lucrul, dom'le, este care nu mişcă, şi fiinţă
pentru că mişcă!
PROFESORUL - No! dar ornicul meu... prostule! fiinţa-i
ori lucru?
ELEVUL - E lucru, dom'le!
PROFESORUL - Că-z doar mişcă, mă! auzi-l. (Bagă ceasul
în urechea elevului.)
ELEVUL (ferindu-se) - Da, dacă nu-l întoarcem, nu mişcă.
PROFESORUL (satisfăcut) - Bravo! (Cătră domnul
inspector.) Ş-apoi doar ăsta-i ghintre cei meghiocri... Bine!
(Elevul trece la loc.) Tu, mă! ălălant ghe lângă el... Câke
picioare are boul, mă?
ELEVUL - Patru, dom'le!
PROFESORUL (vesel) - Ei, pe dracu! că-z doar n-o să aibă
şăpke! ... Şi ce e boul cu patru picioare? lucru ori fiinţă?
Ha?
ELEVUL - Fiinţă, dom'le!
PROFESORUL - Dar masa fiinţa-i?
ELEVUL - E lucru, dom'le!
PROFESORUL - No! că-z n-are şi ea patru?
ELEVUL - Da, dar nu se mişcă, dom'le!
PROFESORUL (şi mai vesel) - Ei îpe dracu! să se mişte...
poake doar că cu şpirikismus!
INSPECTORUL (tuşeşte tare şi caută să schimbe vorba) -
Mă rog, cum îl chiamă pe elevul acesta?
PROFESORUL - Anibal loanescu.
INSPECTORUL - Răspunde bine.
PROFESORUL (cu siguranţă) - Că-z ăsta-i ghintre cei
bunişori! ... No! la gheografie acuma... Mă! tu ghe colo...
Spune-ne tu doară toake ştakele Europei.
ELEVUL - Franţa, dom'le!
PROFESORUL - Franţia, bine!
ELEVUL - Anglia, dom'le.
PROFESORUL - laşte!
ELEVUL - Germania, dom'le.
PROFESORUL - Ghermania.
ELEVUL (se porneşte repede) - (Profesorul dă din cap
afirmativ la fiece nume de stat cu satisfacţie şi cu mândrie.)
- Elveţia, Rusia, Suedia, Italia, Belgia, Olanda, Turcia,
Bulgaria, România, Serbia, Muntenegru şi Grecia... dom'le!
PROFESORUL (încruntându-se) - Şi apoi mai care, mă?
ELEVUL - Atâtea, dom'le!
PROFESORUL (începând să scrâşnească) - Dar Şpania,
mă?
ELEVUL (intimidat) - Şi... Spania, dom'le!
PROFESORUL (mai aspru) - Dar Şpania, unghe-i Şpania?
ELEVUL - ...?!
PROFESORUL (magistral) - Şpania-i lângă Portocalia, mă
boule, şi viţă-versa!
ELEVUL (aiurit) - Şi... Spania şi Portocalia, dom'le!
PROFESORUL (din ce în ce mai sus) - Şi mai care?
ELEVUL (pierdut) - Viţăvercea, dom'le!
PROFESORUL (indignat) - Nu Viţăvercea, mă! Danimarca,
mă! Dania, mă! (Şoptind ameninţător printre dinţi.) Dania
tătână-tău! (Energic.) Merji la loc, boule!
ELEVUL (pleacă obidit la loc).
INSPECTORUL (conciliant) - Ei! oricum, tot a ştiut destul
de bine.
PROFESORUL (încă fierbând de ciudă) - Pe dracu! ştiut!
Traiane Ghiorghiescule! Vină tu... Spune-ne tu doară, s-
audă şi onorat domnul inşpector: dacă sunt în lume apoi
câke le veghem doară, cine le-au făcut pe toake?
ELEVUL (sigur) - Natura, dom'le!
PROFESORUL (zâmbind cu bunătate filosofică) - Ei, pe
dracu, Natura! ... Dar pe Natura aia cine au făcut-o, mă
prostovane?
ELEVUL - Dumnezeu, dom'le!
PROFESORUL - Dar vezi bine că Dumnezeu, că-z doar nu
tată-tău şi mumă-ta! ... No! acuma... noi, românii, musai
doară să şkim pe cum că: ghe unghe ne trajem noi? ... ghe
unghe? ... spune!
ELEVUL (energic) - De la Traian, dom'le!
PROFESORUL (făcând cu ochiul Inspectorului, care stă în
admiraţie) - Şi cine era Trăian?
ELEVUL - El era un om bun!
PROFESORUL (emoţionat) - Bun, drăguţul ghe el, zic zău
lui Dumnezeu, bun... Şi cu cine s-au bătut el?
ELEVUL (brav) - Cu turcii!
PROFESORUL (râzând cu mult chef) - Pe dracu! Că-z
unghe erau turcii până atunci în Europa... Mai târziu doară
apoi s-or ghescoperit turcii... (Puternic.) Cu dacii, mă!
ELEVUL (mai brav) - Cu draci!
PROFESORUL - Că zău lui Dumnezeu, că cu draci s-o
bătut! ... Dar mai apoi, Ştefan cel Mare şi Mihai-Bravul, cine
au fost?
ELEVUL (mândru) - Ei erau oameni buni.
PROFESORUL (aprobând cu tărie) - Buni, mă! ... şi s-au
bătut...
ELEVUL (cu multă mândrie naţională) - Cu draci!
PROFESORUL (entuziast) - Cu draci! zic zău lui
Dumnezeu! ... Merji la loc! ... Bravo, prostovane! (Către
Inspector, care e transportat.) Că-z ăsta doară iaşte un
şcoler emininke!
INSPECTORUL - Are şi mult talent!
PROFESORUL (cu siguranţă) - Ei! pe dracu, talent! ... că-z
talent nu-i doar ghe vreo samă! asta-i lucru anticvat... Cu
metoaghele mogherne doară, totul zace numai în
aplicăţiune! ... No! la muzică acuma. Spune-ne, Popăscule:
ce-i muzica?
ELEVUL - Muzica este care cântă, dom'le.
PROFESORUL (nemulţumit) - Nu aşa, loază! Nu cuvânta
doară ca râtanii... vorbeşte ca şcolerii. Dă-ne tu
numaighecât ghefiniţia chiară şi aghecvata!
ELEVUL - Muzica este...
PROFESORUL - Ce?
ELEVUL - Este când...
PROFESORUL (foarte nemulţumit şi repetând definiţia)-
Muzica iaşte aceea care ne gâghilă urechile într-un mod
plăcut... (printre dinţi aparte şcolarului) - la sama doară să
nu ţi le gâghil eu ţie într-un mod neplăcut! (Se aude
clopotul de ieşire.)
INSPECTORUL (se ridică; copiii fac şi ei ca Inspectorul) -
Domnule profesor, sunt foarte mulţumit. Metoda dumitale e
admirabilă...
PROFESORUL (tăindu-i vorba cu mândrie) - Că-z asta
doară e metoda lui Peştaloţiu!
INSPECTORUL (urmând) - ... şi zelul dumitale vrednic de
laudă... (Către elevi.) Voi, băieţii, căutaţi a profita de ştiinţa
bunului vostru profesore şi nu uitaţi că de la voi aşteaptă
mult patria, România, pentru viitor!
PROFESORUL (conducând cu multe reverenţe pe
inspector şi încântat de rezultat) - Că-z eu ce le tot spun
boilor, onorat domnule Inspectore? ... Apoi dacă-s porci şi n-
au ghestulă aplicăţiune!
3. AJUNUL EXAMENELOR.
PROFESORUL - No! mâne apoi începem doară! Câţi
ghintre voi au ştuduit, oî mere mai gheparte; câţi au fost
putori şi n-au ştuduit, trebuie că rămân repekinţi. Acuma
doară numai să vă muştruluiesc că cum să fiţi la aceea
înălţime la care caută a fi şcolerul întru cât priveşke
educaţiunea prinţipială, reşpeckive la o conduită exămplară
faţă ghe azistenţii cari vor fi ghe faţă. (Către un şcolar din
fund.) închighe gura, boule, că-ţi intră musca... (Băieţii
râd.) Silenţium! ... Şcolerul caută să fie curat îmbrăcat...
ŞCOLARLT IONESCU - Mie mi-a făcut mama haine nouă,
dom/le.
PROFESORUL - Ei! mă-ta! că-z doară nu era să ţi le fac
eu! (Râsete.) Silenţium, măgarilor! Educaţiunea prinţipială
mai apoi ne obligă la reşpect cătră cei mari, şi la înfăţişare
moghestă, carea iaşte ca un ghecorum al juneţii... (Răspicat
şi sever.) Că pe carele îl voi veghe că rânjeşte, ori se
zbenguieşte, apoi minken acelui măgar i-oi lunji eu
urechile... măcar de-ar fi ficior ghe Erzherzog! ...
ŞCOLARUL POPESCU - Dom'le, tata a zis că să-i spui de
câte ori ne tragi de ureche, ca să vorbească la Cameră.
PROFESORUL (cu ton de mângâiere) - Că-z astea nu le-
am spus pentru kine. Pe kine doară ke cunosc ca un şcoler
emininke... Le-am spus numai pentru porcii eilanţi! ... No!
acuma să probăluim câke o ţâră ghin makerie... Popăscule!
(O pleznitoare, şi-ap oi alta, şi-ncă una pocnesc în zidul din
spatele profesorului; acesta sare în sus speriat.) Hoghi o
fene eghemek! Cine a fost porcui şi măgarul? (Ioată clasa
râde.) Cine? ... Minken musai să aflăm cine nu a ştiut
reşpectul? (Fierbe de ciudă.)
MAI MULŢI ŞCOLARI - Popescu, dom'le!
PROFESORUL - Popescu? Nu se poake... Popescu doară-i
un şcoler emininke.
ŞCOLARII - Popescu, dom'le!
PROFESORUL - Acela care mai face asta, lasă-l apoi
doară... Popăscule... dacă cineva ke-ntreabă, să-i spui
numai câke operaţiuni avem în aritmekică, cum vei
răspunghe?
POPESCU - Trei, dom'le.
PROFESORUL - Nu-s mai mulke?
POPESCU - Cinci.
PROFESORUL - Nu-s mai puţine?
POPESCU - Două.
PROFESORUL - La ghereptu vorbind, sunt numai două în
prinţipiu, sporire şi scăghere ghe unitake; numai doară
după diferănţiarea lor în praxă, ghevin că-s patru;
aghiţiunea, substracţiunea, multiplicaţiunea şi ghiviziunea.
No! bine! meri la loc... Spune numa lui tată-tău să vină
mâne să ne onoreză. (Altă pleznitoare) ... O fekete kukio!
Cine-i porcul şi măgarul?
TOŢI - Popescu, dom'le!
PROFESORUL - (necâjit). Silenţium! lonescule! Dacă
cineva ke întreabă că-s câke-s emisferele pământului, tu ce
vei răspunghe?
IONESCU - Două, dom'le!
PROFESORUL - Nu-s mai mulke?
IONESCU - Nu, dom'le!
PROFESORUL (iritat) - Ba da, loază!
IONESCU - Care, dom'le?
PROFESORUL - Acele care sunt, boule! emisferul austral,
emisferul boreal, mai gheparte apoi emisferul oriental şi
emisferul occidental, măgarule! Meri la loc, vită! Vine mâni-
ta mâne?
IONESCU - Nu, dom'le, că spală la mama lui Popescu.
PROFESORUL - No bine, că-z tot n-avea ce procopseală să
vază. (Un pumn de pleznitori; profesorul sare cât colo.) O
fene ş-o fekete kukio! (turbat) ... Care e iar măgarul şi
porcul care n-are respect?
TOŢI - Popescu, dom'le... (Râd.)
PROFESORUL (potolindu-se) - No! Silenţium! Luaţi
aminke doară la muştruluiala care v-am făcut... Mâne este
ziua când pukem zice, pedagoji şi şcoleri, faţă cu onorata
azistenţă care va fi ghe faţă: finis coronat opus! ... În
educatione et virtuke... (Copiii fac zgomot... Popescu se
caută să mai găsească o pleznitoare. Profesorul iese
repede, înjurând teribil ungureşte.)
4. EXAMENTIUL ANUAL.
Două mahalagioaice asistă la examenul copiilor lor.
Profesorul, pedagogul nostru absolut, ascultă pe copiii
mahalagioaicelor.
E foarte aspru şi fără chef.
Mamele stau înţepate pe scaune, unde s-au aşezat fără să
fie poftite.
PROFESORUL (către elevul Popescu, care n-a răspuns la
trei întrebări) - No! prostule, dacă nu ştii pe astea, care-s
ghe tot simple şi jenărale, apoi spune-ne raţiunea pântru
carea Românii au kins să urmeză o polikikă jermână pe
timpul lui Mihaele Bravul?
POPESCU - ...?
PROFESORUL - No! spune odată!
POPESCU - ...?
PROFESORUL (energic) - Meri la loc, boule! (Către mama
lui Popescu, care este foarte mâhnită.) Că-z prost l-ai făcut,
cucoană! Apoi ăstuia doară numai paie să-i dai să mânce.
(Mama lui Popescu plânge.) Că-z geaba te mai boceşti
acuma! nu-l mai dreji. Are să mai stee încă şăpke ani
repekinke... lonescule! (Mama lui lonescu tuşeşte foarte
mişcată.) Cumu-i pământul, mă?
IONESCU - Mare, dom'le!
PROFESORUL - Pe dracu mare! L-a măsurat mâni-ta să
vază mare-i. Pe lângă alke astre, bunăoară Saturnus, au
Neptunus, au lupităr, pământul nostru doară-i o scârbă!
nici cât să chiorăşti un şoarece... Nu-i vorbă ghe mare, mă
prostovane! e vorba cumu-i?
IONESCU - Se-nvârteşte, dom'le.
PROFESORUL (răstindu-se puternic, mama lui lonescu se
sperie) - No! apoi? dacă se învârke, cumu-i? În trei colţuri,
animale?
IONESCU - Nu, dom'le!
PROFESORUL - No, dar?
IONESCU - Rotund.
PROFESORUL - Vezi aşa, loază! (Se face un zgomot la uşe.
O doamnă din înalta societare, doamna Ftiriadi, intră
împreună cu un mops gras, care vine să se gudure pe lângă
pedagog.)
PROFESORUL (întâmpinând-o foarte emoţionat) - Onorată
doamnă, eu încă mă recomând! (la cățelul în braţe.)
DOAMNA FTIIRIADI (foarte volubil şi pe un diapason mult
mai înalt) - Am venit pentru băiat... Să-ţi spun drept jă nu
vream să-l aduc să dea examen la şcoala publică, nu vream
să se amestece cu fel de fel de băieţi rău crescuţi... Dara
stăruit tată-său... zice că e ordin de la minister... Şi de-aia l-
am trimis la d-ta, care-i cunoşti caracterul Sui ambițios, de
când îi eşti meditator.
PROFESORUL - Binevoiască numai onorata doamnă să iee
loc. (Către lonescu, care aşteaptă în picioare.) Tu meri la
locu-ţi... De hatârul mâni-tii, pe kine nu ke las repekinke!
No! meri! (lonescu merge la loc.)
IONEASCA (ridicându-se) - Sărut mâna!
PROFESORUL (demn) - No bine! poţi mere. (la scaunul
loneaschii şi-l pune lângă doamna nou sosită, şi aşază
cățelul pe el; mopsul, mulţumit, îl linge pe nas.
Mahalagioaicele ies foarte umilite.) No, acuma tânărul
Ftiriadi! Spune-ne, s-audă şi ilustra matroană, onorata ta
mamă: nu-i aşa că pământul se-nvârke în jurul soarelui trei
ani câte 365 ghe zile şi mai apoi în al patrulea în 366 ghe
zile?
MICUL FTIRIADI - Da, dom'le.
PROFESORUL (face semne de aprobare doamnei Ftiriadi
care, foarte satisfăcută, se scoală de la locul ei, drege
cravata băiatului, îl sărută şi se aşază iar la loc.) - No, nu-i
aşa că presiunea se ghemonstră sufiţiente prin cele două
emisfere (doamna Ftiriadi tuşeşte tare) ghe Maggheburg?
MICUL FTIRIADI - Da, dom'le.
PROFESORUL (către clasa întreagă) - No, boilor, vegheţi
numai exămplu ghe aplicăţiune! (Către micul Ftiriadi.) No,
încă una ş-apoi basta! Spune-ne: nu-i aşa că Ioane Corvin
ghe Huniaghe, şi Makiaş Corvin, şi-apoi dup-aceia doară toţi
magnații maghiari fost-au români ghe-ai noşti?
MICUL FTIRIADI - Da, dom'le.
PROFESORUL - Bine! Bravo! Emininke!!
DOAMNA FTIIRIADI - Mersi, domnule profesor... Sunt
foarte mulţumită... O să-i spui şi lui Ftiriadi câtă osteneală-ţi
dai cu copiii...
PROFESORUL - llustră doamnă, că-z asta ni-i misiunea.
Datoria ni-i să luminăm jenăraţiunile june; că-z fără
instrucţiune şi educaţiune, un popor doară e învins astăzi în
lupta pentru existenţă, şi cine-i învins, apoi acela dă-l
dracului! vorba lăkinească: una salus vichis, nullam şperare
salukem!
ARTICOLUL 214
[.
Un birou de avocat. Ora 9 dimineaţa.
Avocatul, un licenţiat începător, stă la biroul său, studiind
nişte hârtii.
O cocoană intră urmată de un tânăr.
Cocoana este îmbrăcată, cum purtau înainte vreme
mahalagioaicele, cu barej havai legată la cap, rochie şi
pieptar de lână de aceeaşi coloare şi un tărtănaş conabiu,
făcut cu igliţa; în mâini, mănuşi de imitație de mătase, fără
deşte. E o femeie de vreo cincizeci de ani, destul de bine
ţinută; cam prea dreasă la obraz; sprâncenile ca nişte
lipitori; dinţii cam negriţi de ristic şi de tutun; foarte veselă
şi vioaie, vorbeşte şi gesticulează degajat, chiar cu multă
volubilitate şi cu o figură plină de expresie. Tânărul are
aerul unui impiegat de minister; redingotă de camgarn la
trei butoni, cravată strigătoare, pantaloni de culoarea oului
de rață leşească şi pălărie cilindru. El urmează cu încredere
pe femeie, care intră cu pasul hotărât.
COCOANA - Las' că-i spui eu tot lu domnu avucatu.
(Înaintează spre birou.) Bonjur... Mă recomand Tarsiţa
Popeasca, văduva lui priotul Sava de la Caimata, care a
dărâmat-o Pache, când a făcut bulivardu ăl nou, şi fiu-meu,
Lae Popescu.
AVOCATUL - Poftiţi, luaţi loc.
COCOANA - Mersi!
TÂNĂRUL - Mersi! (Şed.)
COCOANA (scoate o tabachere, din aceasta o ţigaretă
militară, pe care o pune în gură. Avocatul îi oferă chibrituri;
ea aprinde ţigareta; trage de două-trei ori fi, dând fumul pe
nas): Uite la ce-am venitără noi la dumneata, care ne-a
recomandat o prietenă a noastră, finc-a avut şi dumneei o
dhestie (face cu ochiul râzând şi arătând pe Lae, care se
uită la lucrurile din biroul Avocatului de fur împrejur şi-n
tavan la policandru), tot într-o pricină, de par egzamplu
acuma, vine vorba; şi zice: du-te negreşit la dumnealui, că-ţi
face dumnealui treaba.
AVOCATUL - Care cocoană, mă rog?
COCOANA - Miţa...
AVOCATUL - Care Miţa?
COCOANA (râzând, dând fum pe tias şi făcând cu ochiul):
Ei! nu te mai face acu... Miţa, de! care ai devorţat-o
dumneata...
AVOCATUL - ...?
COCOANA - Care ai devorţat-o dumneata de Pricopoiu de
la Ciulniţa.
AVOCATUL (după o prefăcută sforţare a memoriei): A!
madam Zaharidi...
COCOANA - Ei, da! aşa te-nvaţă... Zaharidina... (Se
apleacă în urechea Avocatului şi-i şopteşte ceva râzând cu
multă intenţie. Avocatul zâmbeşte cam sfiindu-se de atâta
apropiere. Cocoana se trage repede de la urechea lui şi
pune grațios trei deşte de la mâna stânga peste buze.) U!...
pardon... oi fi mirosind! ... Am gustat de dimineaţă nişte
angelică de casă... Nu ştiu ce purdalnicu îmi venea de cum
m-am sculat, pardon, de la stomac! ... (Cu aceeaşi mişcare
graţioasă, se apasă cât cele trei deşte la lingurea, făcând
ceea ce se zice pe franţuzeşte une petite moue degoutee.)
AVOCATUL - Ei! şi afacerea d-voastră! ...
TÂNĂRUL (aplecând ochii din tavan) - E pentru...
COCOANA (după ce şi-a aprins o ţigaretă) - Las' să spui
eu. (Către avocat.) Eu i-am spus: Lae, nu face pentru tine!
dar el, amurezat... n-ai ce-i face! nu şi nu! că se omoară
dacă nu-l las. (Cătră Lae.) Ai văzut acu, mangafache? (Cătră
Avocat, cu blândă filosofie.) Furia tinereţii... n-ai ce-i face!
asta e al tinerilor dat. (lar s-apleacă la urechea avocatului
şi-i şopteşte cu multă intenţie şi clipind din ochi. Avocatul
iar evită contactul. Cocoana iar face mişcarea-i graţioasă.)
U! Anghelica, bat-o focu! (Apoi iar s-apasă la lingurea.)
AVOCATUL - În sfârşit... în sfârşit, cum stă chestia?
COCOANA - El... Lae...
TÂNĂRUL - Lasă-mă, mamiţo, să spui eu.
COCOANA - Ei! poftim, spune! (Fumează şi se uită şi ea la
policandru.)
TÂNĂRUL - Eu vreau să dau divorţ...
AVOCATUL - Eşti însurat de curând...
COCOANA - De.
TÂNĂRUL - Lasă-mă, mamiţo! ce? eu sunt prost? (Cătră
Avocat.) De trei ani.
AVOCATUL - Copii aveţi?
COCOANA - Ei, aş! unde poate aia să facă? (Se dă la
urechea Avocatului.)
AVOCATUL (se scoală repede-n picioare şi se duce într-un
colţ al biroului unde s-apleacă puţin asupra unui castronaş
cu nisip).
COCOANA (Care i-a urmărit mişcarea) - Ai şi d-ta de
dimineaţă arsuri la stomac; să-mi dai o sticluţă, să-ţi aduc şi
dumitale niţică anghelică... de casă...
AVOCATUL (coborând înapoi la biurou, ştergându-se la
gură cu batista; cătră tânărul client): Şi ce motive putem
invoca?
TÂNĂRUL - Nu-mi mai convine, domnule, pentru ca să
trăiesc cu dumneaei.
AVOCATUL - Apoi asta nu-i un motiv... Trebuiesc motive...
COCOANA - Parcă dumneatale ce treabă ai? să le găseşti,
nu mai vrea să trăiască cu ea, şi pace bună! bărbat el de
unde nu, îşi ia căciula şi pleacă... Iaca!
AVOCATUL - Bine, pleacă; dar femeia îl urmează, trebuie,
are chiar datoria să-l urmeze.
COCOANA - Să poftească! ... lacă-i vine pofta să meargă
unde a-nţărcat mutu iapa, tocma colo unde tot spune la
Universul că se bate, zice, cu englezii... boierii ăia (râzând),
ce fel de boieri ai dracului or fi şi ăia! încinşi cu tei ca la
Fefelei! (Râzând crescendo.) Să meargă după el! ... să vază
ea pe dracu! ... război e ala! ce? te joci, ţaţo? nu-i caută că e
fata lui Popa Petcu! (Râde cu multă poftă, s-apleacă s-apuce
de gât pe Avocat şi să-l tragă cu urechea la gura ei.
Avocatul face la vreme o mişcare inteligentă şi scapă. Ea
face mişcarea ei graţioasă cu cele trei deşte, întâi pe buze,
apoi la stomac.) Ei! Da” uitasem! ... Anghelica! ... Da'
(Închide ochiul stâng şi cu un zâmbet plin de intenţie) ai
înţelegut unde bate vorba Târşiţii priotesii! (Face mare haz
şi fumează cu multă poftă.)
AVOCATUL - Lasă, te rog, cocoană; lasă-l pe dumnealui să
răspunză la întrebări; altfel nu pot sesiza speța. (Cătră
Tânărul.) Mă rog, să vedem... Ce plângeri pozitive şi
întemeiate pe probe putem s-aducem contra soţiei noastre?
COCOANA - Berechet!
AVOCATUL - Cum?
COCOANA - Cu martori.
AVOCATUL. - Ce-or să spuie, de exemplu, martorii?
COCOANA - Ei, bravos! dumneata ce treabă ai? să-i înveţi
ce să spuie... Martori găsim noi.
TÂNĂRUL - Mai întâi, domnule avocat, eu vreau să dau
divorţ fiindcă n-o mai iubesc pe dumneei...
AVOCATUL. - Dar dacă dumneei te iubeşte pe dumneata?
COCOANA (pufnind) - Em... p”! (Face din buze un zgomot
onomatopeic.)
TÂNĂRUL - Şi este luxoasă... şi...
AVOCATUL - Da, amice, te cred; dar astea nu sunt
motive...
COCOANA - Jur eu ca mama lui!
AVOCATUL - Em... p!”! (Face acelaşi zgomot din buze ca
preoteasa mai sus; apoi cătră Tânărul.) Putem să dovedim
un adulteriu? înţelegi ce va să zică un adulteriu...
COCOANA - Ştii că mi-ai plăcut aici?
AVOCATUL - Apoi nu e aşa, cocoană. Ştii cât e de greu să
stabileşti elementele pentru proba legală a adulteriului?
COCOANA - Ei, bravos! (Se repede râzând la urechea
Avocatului; acesta se dă degrabă într-o parte. Mişcare
graţioasă a Cocoanii.)
TÂNĂRUL - Dumneei, domnule avocat, am martori, umblă
toată ziulica pe la tanti ale dumneei; ştiu eu ce face
dumneei pe la tanti ale dumneei? că dumneei are vreo
patru tanti.
COCOANA - Olio! ce spui, ţaţo? nu zici cinci? ... ba încă
şase! (Volubil.) Pe Răduleasca, pe Popeasca, pe loneasca, pe
Otopeanca, pe Hurdubiloaia, pe Popeasca ailaltă a lui
Mache al Popii Zamfirache, de-i mai zice şi Ampotrofagu, că
a băgat spaima în maală! uite aşa umbla cu patacele şi cu
basamacu-n cap, când fu la alegeri, de-a spart capu lui
bietu Guţă Băncuţă (cu volubilitatea crescândă), fincă nu
vrea să fie cu oţii ăştia de-a venitără la putere, fi-s-ar fi
stârpit sămânţa de liberali! auzi liberali! să nenorocească o
lume de se hrănea...
AVOCATUL. (plictisit) - [ţ! ... Ce-are a face acuma politica?
TÂNĂRUL (rugător) - Lasă, mamă!
AVOCATUL - Lasă, cocoană!
COCOANA (cu forţă) - Nu las! nu vreau să las! (Trântind
ţigareta în scrumieră şi, foarte sentimentală, obidindu-se
treptat până la lacrimi.) Că dacă nu am avut alţi copii, şi să-l
văz nenorocit, care numa pe el îl am! (îşi suflă foarte
zgomotos nasul, apoi îşi şterge ochii şi aprinde ţigareta.)
AVOCATUL - E vorba dar de a proba că lipseşte de la cea
mai sacră datorie conjugală, dacă...
COCOANA - Apoi ai cunoscut-o dumneata pe mă-sa ce
pramatie, ce catifea? (Se dă la ureche fără succes; apoi,
pufnind de râs.) M-ai înţelegut, care va să zică? (Iaie cu
mâna dreaptă de două-trei ori aerul în mişcări scurte şi
dese, bleojdind buzele, pufnind din nări şi ţinând închis
ochiul stâng - semnul unei idei superlative.)
AVOCATUL. - Mai rămâne să găsim altceva... Te insultă
vreodată?
TÂNĂRUL - Aplică, domnule, totdeauna aşa vorbe triveale,
care nu aş putea pentru ca să vi le zic în persoană în
prezenţa mamiţii.
COCOANA (se repede la ureche iar fără succes; apoi,
râzând, cătră Avocat) - Destul!
TÂNĂRUL - Şi, pe urmă, să vă spun drept... nu-mi mai dă
nici mâna pentru ca să ţin o nevastă fără zestre...
AVOCATUL - N-ai luat zestre?
COCOANA - Zestre? de la cine? de la Popa Petcu? să-i
rămâie clironomie când o muri beţivul, căldăruşa şi datoriile
de la Moartea Vânătorului, unde bea toată ziua şi toată
noaptea pe catastif şi joacă tabine cu gineri-său şi cu alţi
spânzurați... cu gineri-său, de! cu Tache Hengheru, care
are antipriză de flaşnete în Popa-Tatu şi iarna vicleimuri cu
olteni!
TÂNĂRUL - Lasă, mamiţă! ... Nu-mi mai dă mâna pentru
ca să ţiu nevastă fără zestre; mai ales că a fost o nenorocire
acu, cu ocazia bugetului, care am devenit suprimat pe întâi
aprile.
AVOCATUL. - Şi ce salariu aveaţi?
COCOANA - Marea cu sare! Avea şi el o sută cinzeci de lei
pe lună... şi l-a suplimatără; cu o sută cinzeci de lei ai lui o
să se procopsească statul! în maţe să le stea ăi o sută
cinzeci de franci! L-a suplimatără, că l-a-nsemnat
Ampotrofagu, suplima-le-ar Dumnezeu luminiţile ochişorilor
din cap, s-ajung să-i văz orbeţi pe toţi, cu mânuşiţa întinsă
pe strada Clemenţii la colţul lu Butculescu! L-a supl...
UN FECIOR (intră şi, întrerupând imprecaţiunea mamei) -
Conaşule, poftiţi la dejun.
AVOCATUL (se scoală) - în sfârşit, mai veniţi în zilele astea
pe la mine; ne vom mai consulta; poate că găsim ceva... A!
nu cumva ai vreo scrisoare de la soţia dumitale? ...
COCOANA - Hehei! câte! de când trata amor. (lar la
ureche; dar Avocatul e prea nalt şi Cocoana nu-l ajunge din
picioare.)
TÂNĂRUL - Ba, am vreo trei, de când eram astă-toamnă
cu domnul inspector trimis în anchetă în Dobrogea... Am
stat vreo trei săptămâni, şi dumneei era straşnic de
supărată că nu-i trimiteam mereu parale...
AVOCATUL (ca având o idee luminoasă) - Bravo! vino
mâine, poimâine dimineaţa cu scrisorile... poate să avem
şansă... cine ştie? poate să avem mare şansă!
I'ECIORUL (intrând iar) - Conaşule, se răceşte.
AVOCATUL (mânând pe cei doi clienţi cu binişorul până la
uşă, îi scoate afară din biurou; în vestibul, Cocoana râzând,
vrea să-i spuie ceva la ureche; avocatul o depărtează şi
apucă spre sufragerie.
— Cocoana pleacă, făcând cu ochiul.)
TÂNĂRUL (urmând-o şi netezindu-şi jobenu cu mâneca) -
Stai, mamiţo, nu aşa iute!
II.
Acelaşi biurou de avocat. În aceeaşi zi, orele patru d.a.
Avocatul intră cu servieta subsoară, urmat de Fecior.
AVOCATUL. - Afară de ăştia, nu m-a mai căutat nimeni?
FECIORUL (gândindu-se mai bine): Ba da, conaşule, un
popă şi o damă tânără; a zis popa că vine mai târziu. (S-
aude soneria zbârnâind cu insistenţă.)
AVOCATUL - Vezi cine e. (Feciorul aleargă. Avocatul se
aşază la biurou, îşi desface servieta şi deschide un dosar.)
Un popă venerabil intră. E un om de vreo şaizeci şi cinci
de ani; barbă şi păr mai mult albe; faţa foarte roşie, mai
ales la pomete şi alte proeminențe; ochii spălăciţi, albaştri,
dulci şi lăcrimoşi. Poartă în mâna dreaptă baston înalt,
negru, cu măciulie de os alb; mâna stânga o ţine în
buzunarul giubelii; cu toate că părintele păşeşte cu multă
metodă, aplecându-se-ntr-o parte, tot se denunţă aproape
sigur unui ochi deprins că mâna stânga a părintelui,
disimulată sub giubea, duce o greutate considerabilă.
În urma părintelui, o tânără persoană, ca de vreo
optsprezece ani; o frumuseţe de fată: ochi verzui mari, sub
gene şi sprâncene negre, ca şi părul buclat al capului; naltă
şi mlădioasă, mergând, pare că pluteşte - la grâce plus
belle encore que la beaute. E foarte cochet îmbrăcată: o
pălărie de pâslă în tricorn, de culoare gris-fer, tivită pe
margini cu şiret de fir, ca şi manteluţa de aceeaşi culoare -
şic de tot.)
AVOCATUL - Blagosloveşte, părinţele!
POPA - Domnul, taică!
AVOCATUL. - la poftiţi, luaţi loc.
TÂNĂRA - Mersi. (Părintele şi Tânăra se aşază lângă
biurou în faţa Avocatului. Părintele se aşază, cu metodă, aşa
că ajunge cu mâna stânga la potrivită distanţă ca să poată
lăsa binişor jos pe covor iarcina purtată pe sub giubea.
Şezând jos Părintele, poalele giubelii se dau într-o parte,
aşa că jos lângă scaun se vede acum bine ce ţinuse
Părintele-n mână: o legătură de basma roşie cadrilată în stil
scoţian. Legătura stă ţapănă-n picioare într-o formă
conopiramidală şi coronată cu două funde-nnodate cruciş —
o siluetă foarte zveltă.)
AVOCATUL (care priveşte adânc şi foarte distrat la tânăra
persoană) - D-voastră sunteţi fiica părintelui, domnişoară?
TÂNĂRA - Nu sunt domnişoară, domnule...
POPA (cu duios regret patern şi foarte răguşit) - Nu mai e
de trei ani domnişoară, biata fată! ... s-a dus de mult bunul
ei! ... Acu încă, gândim, dacă o vrea Maica Precistă, să
devorţăm...
AVOCATUL (care priveşte cu multă stăruinţă la tânăra
clientă, fără s-asculte îndestul vorbele Părintelui) - Damă,
care va să zică? ... damă?
TÂNĂRA - Da, domnule, damă... (Părintele se uită la
legătură, să vază dacă şade bine; legătura îşi ţine mândră
fundele-n sus.)
AVOCATUL - Aşa tânără! ... De câţi ani, doamna mea?
TÂNĂRA - Am împlinit optsprezece ani la două dechemvrie
trecut.
AVOCATUL (din ce în ce mai dus) - La două dechemvrie! ...
Aşa tânără!!
POPA - La Sfântul prooroc Avacum...
AVOCATUL (şi mai dus) - Avacum! ... Aşa tânără!
TÂNĂRA (tristă) - ... şi fără noroc!
AVOCATUL - Fără noroc! dumneata?
POPA - Uite, ea! Dacă n-a vrut Maica Domnului!
TÂNĂRA - D-aia am venitără la dumneatale. (Roşeşte.)
AVOCATUL (fericit) - La mine...
POPA - Pentru ca s-o devorţezi.
AVOCATUL - O devorţez.
POPA - Şi helbet! cunoaştem şi noi filotimia obrazului...
Al dracului am răguşit... sfintele sărbători! ...
AVOCATUL - Slujbă multă...
POPA - Al dracului... Şi luminările proaste... fac fum...
AVOCATUL - Părinte, nu luaţi o cafea? ... Doamna nuia o
dulceaţă, bomboane?
TÂNĂRA - Mersi. (Roşeşte.)
POPA - Ba, dac-ai fi bun, mai bine un pahar de vinişor;
mâncai nişte afurisiţi de, ţâri. (Avocatul sună. Feciorul intră;
apoi, după ce a primit de la stăpân un ordin discret, iese.)
AVACATUL - Dar, pardon, am uitat să întreb cum se
numeşte doamna...
TÂNĂRA - Acriviţa Popescu. (Roşeşte.)
AVOCATUL. - Acriviţa? Frumos nume! ... Acriviţa! (Feciorul
intră cu o tavă, pe care poartă o sticlă de vin, pahare, apă şi
dulceaţă. Avocatul se scoală, apropie un gheridon lângă
biurou între părinte şi tânăra clientă. Feciorul aşază pe
gheridon tava şi, la un semn al stăpânului, se duce. Avocatul
serveşte părintelui un pahar de vin şi damei dulceaţă.)
PĂRINTELE (punând mâna pe pahar): Nu-i vorba, am mai
băut un păhărel; fusei adineaori pe la Flanu-Roşu, de gustai
un pelin (se uită iar la legătură) la Bărăţie... la Andrei, de!
AVOCATUL - A! ... la Andrei...
POPA - Luai de probă pentru casă vreo trei chile. (lar se
uită la legătură.)
TÂNĂRA (după ce a luat dulceaţă şi a băut puţină apă, se
caută să-şi găsească batista) - A! mi-am uitat batista...
(Roşeşte.)
AVOCATUL. (scoate pe a lui neatinsă din buzunarul
redingotei şi o dă clientei) - Poftiţi, doamnă...
TÂNĂRA (ia batista, se şterge la guriţă; apoi, dând-o
înapoi) - Opoponax?
AVOCATUL - Da, parfumul meu favorit.
TÂNĂRA - Ş-al meu! (Roşeşte.)
AVOCATUL (încântat) - Ş-al dumitale... (Se apropie mai
tare de ea şi o priveşte adânc, punând apăsat batista pe
buzele lui.)
PĂRINTELE (care a băut paharul) - Straşnic vinişor, taică!
(Îşi mai toarnă un pahar.) (Pe când avocatul pledează cu
multă volubilitate foarte încet şi de aproape Acriviţii, şi
dânsa se face din ce în ce mai roşie la obraz fără să
răspundă, Părintele scoate din buzunar un ţâr; pe urmă ia
de pe masă un presse-papier care reprezintă bustul lui
Ciceron în brojiz; ţine ţârul de coadă culcat pe marginea
biuroului şi-l bate bine cu capul bustului, să-l frăgezească.)
AVOCATUL (mai tare, aşa încât se aude) - ... care merită a
fi fericită!
TÂNĂRA - Eu fericită? (Roşeşte.)
PĂRINTELE (la al treilea pahar): Straşnic vinişor!
AVOCATUL - Aşa dar, să vedem ce motive putem invoca.
PĂRINTELE - Ce motive? ce motive? Iacă, o despart eu că-
i sunt tată, şi pace bună! nu mai vreau s-o las să trăiască cu
un pârlit (goleşte paharul), cu un fecior de...
AVOCATUL (turnându-i încă un pahar) - Apoi nu merge
aşa, părinţele. Trebuie să găsim motive şi (cu hotărâre) le
vom găsi! trebuie să le găsim!
PĂRINTELE - Găseşte-le, taică! de ce eşti dumneata
avocat?
AVOCATUL (sună nervos; Feciorul intră) - Stăi la uşă: să
nu intre nimeni fără să m-anunţi... (Şi mai nervos.) Ai
înţeles?
FECIORUL - Am înţeles. (lese.)
AVOCATUL (către Tânăra) - Să vedem... (la un scaun şi se
aşază, cam cu spatele la părintele, şi cât permit genunchii
mai aproape faţă-n faţă de clientă, care roşeşte tare.
Părintele bate cu bustul oratorului alt ţâr.) Să vedem... Se
poartă nedelicat cu d-ta?
TINĂRA - Prea nedelicat.
AVOCATUL. - 'Te insultă vreodată?
TÂNĂRA - Numa o dată? ...
POPA - O-njură de părinţi...
AVOCATUL - Mizerabil! Faţă cu martori?
POPA - Nu! în particuler... zice că e-n glumă... Ce fel de
glumă? ... vorba aia: glumă-glumă... (Goleşte paharul.)
AVOCATUL - A părăsit vreodată domiciliul conjugal?
TÂNĂRA - De câte ori! Mergea p-afară... Zicea că cu
inspectorul... când era în slujbă...
AVOCATUL. - Când era în slujbă? ... Acum nu mai e?
POPA: Acum l-a luat dracul! l-a suplimatără... de la Paşti!
TÂNĂRA - O dată, astă-toamnă, m-a lăsat fără un satim
acasă şi a stat vreo trei săptămâni în Dobrogea; i-am scris
de zece ori şi nici nu mi-a răspuns.
AVOCATUL - ... în Dobrogea?
TÂNĂRA - Şi, toată ziua şi toată noaptea, la Berăria
Cooperativei, cu actori şi... cu actriţe!
AVOCATUL - Şi... am uitat... cum îl dhiamă pe bărbatul
dumitale?
TÂNĂRA - Lae Popescu.
AVOCATUL - Lae Popescu!
POPA - Feciorul Târşiţii Popeaschii, văduva lui Popa Sava
de la Caimata, care a dărâmat-o răposatul Pache,
Dumnezeu să-l ierte! când a făcut bulivardu ăl nou.
AVOCATUL (foarte vesel) - Doamnă, afacerea dumitale e
ca şi terminată; motivul este găsit! eşti ca şi divorțată; îţi
dau parola mea de onoare... (Se apropie şi îi spune ceva
foarte încet, cu multă căldură.)
CLIENTA (roşind grozav, şopteşte) - Mersi! (Se aude un
zgomot afară şi râsete. Feciorul intră şi spune o vorbă
stăpânului.)
AVOCATUL (repede către Părintele şi către tânăra clientă)
- Părinte, doamnă, vă rog, iute treceţi dincoace în salon!
iute, vă rog! e cineva care are o afacere... (Părintele s-
apleacă, îşi ia legătura, se ridică de pe scaun; asemenea şi
Tânăra; părintele trece întâi, apoi Tânăra, condusă la braţ
foarte strâns de Avocatul. Când acesta închide după ei uşa
salonului, se deschide uşa biuroului şi apare coana Tarşiţa,
urmată de fiu-său, Lae. Cocoana e şi mai veselă ca
dimineaţa.)
III.
COCOANA - Eu sunt şi cu mine, ţaţo! Bonjur!
LAE - Bonjur.
AVOCATUL. - Bine c-aţi venit! vă aşteptam; chiar acu am
pomenit de d-voastră.
COCOANA - Să mă-ngropi! ... D-aia sughiţam eu
adineaori. (S-apleacă la urechea Avocatului, îi şopteşte ceva
şi râde; după ce i-a vorbit, îi duhneşte în faţă.) Aşa-i că
acum nu mai miros? ... Vezi... de dimineaţă, pe stomacul
gol... se simte... Ei! ce ne facem? ... Băiatul n-a găsit
scrisoarile alea... pesemne că i le-a furat dumneei. (Se aud
în salon bufnituri înfundate parc-ar pisăgi cineva ceva pe o
masă.)
LAE - E capabelă!
AVOCATUL - Cocoană, nu mai este nici o nevoie de
scrisori, am găsit eu alt motiv mai puternic decât toate...
Afacerea fiului d-tale este ca şi terminată; e ca şi divorţat,
pot să-ţi dau parola mea de onoare... (Râzând.) Ce-mi dai?
COCOANA (s-apleacă la ureche; Avocatul se fereşte) -
Parol! să mor! (Râde tare, îşi udă pe buză buricul degetului
mare de la mâna dreaptă şi-i arată în sus.)
AVOCATUL (către Lae) - Mă rog, d-ta eşti un caraghios?
(Cocoana râde.)
LAE - Cum, domnule?
AVOCATUL - Lasă-mă să isprăvesc! eşti un caraghios, ori
eşti serios hotărât să te desparţi?
LAE - Serios, domnule! (Se aud bufnituri pe masă în
salon.)
AVOCATUL (foarte nervos) - Bine... Staţi puţin. (Trece din
biurou în salon.)
COCOANA - (căutând chibrituri pe masă, dă de pieile şi
şira ţârului): A mâncat cineva ţâri...
AVOCATUL (se întoarce) - Uite ce e? ... Dacă eu aş putea
convinge pe soţia şi pe socrul dumitale să vă despărțiți de
bunăvoie, ce ai avea de zis?
C COCOANA - Bucuros!
AVOCATUL (cătră Lae) - D-ta... d-ta ce zici? că d-ta eşti
interesat în cauză!
COCOANA - Ce să zică el? el zice ce zic eu...
LAE - Eu zic ce zice mamiţa.
AVOCATUL - Atunci... (Se gândeşte o clipă.) Atunci...
(Merge la uşa salonului.) Poftim, doamnă; poftim, părinţele.
(Tânăra apare urmată de Popă. Dând unii cu ochii de
ceilalţi, de o parte şi de alta, exclamaţie de surpriză,
tablou.)
COCOANA - Ehei! sabalaerosu, taică părinte!
POPA - Cocoana prioteasa! Ptiu! bată-te mama Ana!
COCOANA (cu humor) - Care va să zică, v-aţi hotărâtără şi
d-voastră.
POPA (asemenea) - Slobod!
COCOANA - Lac să fie, că broaşte...
POPA - Lasă, că-ţi cunoaştem guriţa...
COCOANA - Ce spui, ţaţo?
IAE - Lasă acu, mamiţo! ...
COCOANA (Tânărului) - Taci, prostule! ... (Popii.) Guriţa
mea, ai?
POPA - Guriţa d-tale.
AVOCATUL - Ei, acum ne-am înţeles! lăsaţi mofturile.
Cocoana, privind lung la Popa, face semn Avocatului ca de
tras la măsea; Popa, privind la ea, face acelaşi semn
Avocatului; Lae îşi netezeşte pălăriuţa; Acriviţa roşeşte.)
Care va să zică, este hotărât: fiecare soţ dorind deopotrivă
să se despartă, vom face cererea împreună, întemeiată pe
art. 214 consimţăţământ mutual. Poftiţi, şedeţi. (Toţi şed.
Popa îşi toară un pahar; Cocoana fumează; Lae îşi netezeşte
pălăria şi Acriviţa roşeşte.)
AVOCATUL (către Lae) - D-ta şezi colea şi scrie. Să facem
petiția. (Lae se aţază la biurou cu până-n mânăAvocatul
către prioteasa Tarşiţa, prezentându-i un chibrit aprins
pentru ţigară.) Ai văzut? (încet şi serios.) Ei! ce-mi daţi?
COCOANA (râzând şi aruncându-i fum în obraz) - Bravos!
Tot noi să-ţi dăm? ... Să-ţi dea... (Face cu ochiul arătând pe
Tânăfa; apoi vrea s-aplece la ureche, dar se opreşte
aducându-şi aminte de ceva.) ...U! Bată-te norocul!
uitasem! (Scoate din buzunar o sticlă de spiţărie şi o dă
Avocatului.) Anghelica! teribilă pentru stomac şi... (Râzând,
se apropie de urechea Avocatului şi, făcându-i cu ochiul, îi
şopteşte o vorbă, apoi iar cu degetul ud.) Parol! Să mor, e
lucru mare!
AVOCATUL (cătră Lae) - „Domnule Preşedinte...
Subsemnaţii...” numele dumitale întreg... (Avocatul şade, la
spatele scriitorului, aproape de tot de tânăra clientă, şi
dictează petiția, pe când părintele Petcu bate un ţâr, iar
cocoana Iarşiţa aprinde o ţigaretă militară.)
JUSTIŢIE.
JUDELE DE OCOL - Care va să zică, d-ta Leanca văduva,
comersantă de băuturi spirtoase...
LEANCA - La Hanu-Dracului...
JUD.
— Ştiu... Lasă-mă să-ntreb.
LEANCA - Plătim licenţa, dom” judecător...
PREVENITUL. - Oleo!
JUD.
— Tăcere!
LEANCA - ... E păcat pentru mine, dom” judecător...
JUD.
— Lasă-mă să te-ntreb...
LEANCA - Te las...
JUD.
— Care va să zică, d-ta Leanca văduva, comersantă de
băuturi spirtoase, ce reclami de la prevenitul lancu
Zugravu?
LEANCA (cu emoţiune treptată) - Eu, să trăiţi, săru' mâna,
dom” judecător, eu sunt o femeie sârmană, Dumnezeu mă
ştie cum mă chinuiesc pentru o pâine... De aia şi pusesem
de gând, de la sfântu Gheorghe să las prăvălia, care nu mai
poate omul de atâtea angarale pentru ca să mai mănânce o
bucăţică de pâine, şi nu ne mai dă mâna să plătim licenţa.
PREVENITUL. - Licenţa o plăteşte dom' Mitică.
LEANCA - Dom” Mitică? ... să fie al dracului care minte?
JUD.
— Tăcere! Nimeni n-are voie să vorbească până nu-l întreb
eu.
LEANCA - Dacă zice dumnealui că dom! Mitică! ... Eu,
dom” judecător, săru' mâna, poci să jur că sunt curată la
sufletul meu!
JUD.
— Nu e vorba de asta! ... Spune, cum s-au petrecut
lucrurile şi ce reclami de la prevenit?
LEANCA - Eu, dom” judecător, reclam, pardon, onoarea
mea, care m-a-njurat, şi clondirul cu trei chile mastică
prima, care venisem tomn-atunci cu birja de la dom”
Marinescu Bragadiru din Piaţă, încă chiar dom” Tomiţa
zicea să-l iau în birje...
JUD.
— Pe cine să iei în birje?
LEANCA - Clondiru... că zicea...
JUD.
— Cine zicea?
LEANCA - Dom” Iloma... se sparge...
JUD.
— Cine se sparge?
LEANCA - Clondirul, dom” judecător!
JUD. (impacientat) - Femeie, ce tot bârâi! ... Răspunde o
dată lămurit la ce te-ntreb eu! Ce pretinzi d-ta acum de la
prevenit?
LEANCA (cu volubilitate) - Onoarea mea, dom” judecător,
care m-a-njurat dumnealui, pardon facu-ţi şi dregu-ţi, şi mi-
a spart clondirul, că nu vrea să-mi plătească... (Cu obidă.)
Că eu sunt o femeie sârmană, şi e păcat! Vine dumnealui gol
puşcă, şi bea până se face tun, şi pe urmă, dacă am vrut să
chem vardistul, dumnealui zice că mă sulemeneşte cu
chinoroz şi vrea s-o tulească, ş-a căzut peste tarabă şi s-a
făcut praf.
JUD.
— Ce s-a făcut praf?
LEANCA - Clondirul cu mastică; şi pe urmă vrea să fugă.
JUD.
— Cine?
LEANCA - Dumnealui.
JUD.
— Ei, ce pretinzi?
LKANCA - Onoarea mea şi trei chile de mastică prima...
JUD.
— Bine; şezi şi taci.
LEANCA - Care vine dumnealui...
JUD.
— Taci!
LEANCA - Tac, da"...
JUD.
— Taci odată!
LEANCA - Am tăcut.
JUD.
— Iancu Zugravu! Ce ai d-ta să răspunzi la pretenţiile
reclamantei?
PREVENITUL. (e afumat şi pronunţă foarte îngălat) - Eu,
domnule judecător, dumneaei zice, pardon, iar ai venit, mă
porcule? că dumneaei n-are niciodată o politică vizavi de
muşterei. Eu zic... dacă dom” Mitică...
JUD.
— Cine-i dom” Mitică?
LEANCA - Dom” judecător! uite, săru' mâna, ş-acuma e
beat...
JUD.
— Taci! nu te-ntreb pe d-ta. (Către prevenit.) Cine-i dom!
Mitică?
PREV.
— Dom Mitică? ... nu-l cunoşti pe dom” Mitică? (râzând
ironic): al dracului dom” Mitică!
JUD.
— Vorbeşte serios! Cine-i dom' Mitică?
PREV.
— Care va să zică, dom” Mitică de la pricepţie (cu un
zâmbet de fină intenţie), pricepi dumneatale acuşica cum
vine vorba noastră (face cu ochiul).
JUD.
— Ce are a face dom' Mitică?
PREV.
— Dacă i-a plătit licenţa.
LEANCA - Să fie-al drac...
JUD.
— “Taci! (Prevenitului.) Nu e vorba de licenţă; e vorba de
clondirul cu mastică. A căzut de pe tejghea, dom” judecător;
era pe margine.
JUD.
— Cine l-a-mpins?
PREV.
— Piază-rea, fiindcă zicea că cheamă vardistul... Eu nu
vream, că sunt comersant...
LEANCA (dându-i cu tifla) - Comersant de piei de cloşcă.
JUD.
— "Te invit să fii cuviincioasă aici! aici nu-i permis să dai cu
tifla!
PREV. (vesel) - Bravos, dom” judecător! Ai văzut şi
dumneatale acuşica ce pramatie e dumneaei?
JUD.
— Nu-ţi permit să fii necuviincios aici! ... (aspru) m-ai
înţeles?
LEANCA (veselă) - Hahaha! bravos, dom” judecător! ... să
spuie, ce comerţ învârteşte...
JUD. (mai aspru) - Taci, că te dau afară!
PREV.
— Hahahaha! Brav...
JUD. (foarte aspru) - Răspunde! ce comerţ faci d-ta?
PREV.
— Am fost zugrav de case român, dom” judecător... Dac-
am văzut că mă omoară concurenţa străinilor am deschis
tombolă cu obiecte la Moşi.
JUD.
— Da' de chinoroz cum a venit vorba?
PREV.
— Am vrut numai s-o speriu c-o stric (face cu ochiul)
pardon, la ficsonomia obrazului...
LEANCA - Să mă sperii? N-ai venit o dată cu căciula
umplută cu chinoroz...?
PREV.
— Las-o p-aia! Aia-i altă căciulă! (judelui): aia a fost la
politică., nu-nţelege dumneei... fomeie...
JUD.
— Bine, toate bune, dar de ce vii beat la judecătorie?
PREV. (obidit) - Dacă n-am aminteri coraj, dom” judecător!
“UD
— Destul! (Condamnă pe prevenitul Iancu Zugravu la
şapte lei despăgubire civilă şi doi lei cheltuieli de judecată.)
LEANCA - Da, dom” judecător, onoarea mea, săru' mâna,
nereperată, cum rămâne?
PREV. (maliţios) - Las” că ţi-o reperează dom” Mitică!
C.F.R.
Doi amici, Nită şi Ghiţă, şed la o masă în berărie şi vorbesc
încet despre cine ştie ce. Uşa stabilimentului se desdhide cu
zgomot, şi intră foarte vesel un muşteriu nou, un om mai
mult tânăr ca bătrân. După toate aparențele, soseşte dintr-
un alt stabiliment similar, unde trebuie să fi stăruit mult.
Noul-sosit se uită la mesele ocupate, pare c-ar căuta o
cunoştinţă, şi-şi opreşte în sfârşit privirile asupra celor doi
amici. Cu pas mai mult hotărât decât sigur, vine drept la
masa lor.
Muşteriul cel nou îngălează silabele, pe unele prea slabe
neglijându-le chiar de tot.
MUŞTERIUL. - Salutare, neică.
NITĂ şi GHIŢĂ - Salutare!
M.
— Îmi daţi voie?
N. - ... Poftim!
M.
— Nu vă deranjez, ca'va-s'zică.
G. - ... Nu.
M.
— Vorbeaţi ceva secret?
G. — ... Aş! (Tăcere.)
M.
— Frate... o fi târziu? ... că pe-al meu, l-am dat să-l
dreagă...
N.
— Unu fără un sfert.
M.
— Umbli regulat?
N.
— După gară.
M. - ... Miţa acu trebuie să fie... Cât ai zis că e?
G.
— Unu fără un sfert.
M. - ... între Ghergani şi Conţeşti... Am lăsat-o să plece cu
şeful... (Bate tare-n masă.) Bine, frate, eu nu beau nimic,
ca'va-s'zică? Dă-mi o halbă... (Nită şi Ghiţă se uită vinul la
altul, întrebându-se reciproc din ochi cine este amicul.)
AMICUL (ciocneşte halba cu paharele amicilor şi bea) -
Pardon... un moment. (Pleacă.)
G.
— Cine e amicul? îl cunoşti?
N.
— Nu.
G.
— E cam trecut...
N.
— Ce cam! e bine de tot.
AMICUL (se-ntoarce la loc) - Frate, e târziu? Câte să fie?
N.
— Unu şi zece.
A.
— Acuma sunt în gară la Titu; mănâncă gogoşi la madam
Mari, ca'va-s'zică.
G.
— Cine, nene?
A.
— Miţa, nu ţi-am spus... Băiete, o halbă.
N.
— Frate, cine e Miţa asta? fă-mă să-nţeleg.
A.
— Cum? nu ştii?
N.
— Nu.
A.
— Nevastă-mea, frate.
G.
— Bine, nene, nu ţi-e frică s-o laşi singură noaptea pe
drum?
A.
— Păi nu ţi-am spus că nu e singură? ... e cu şeful...
N.
— Bine-bine, înţelegem noi, dar... în sfârşit, tocmai d-aia...
parcă... de... o femeie singură...
A.
— N-ai grije! Cupeu separat... Intri, închizi lumina, tragi
perdeluţele şi te-ncui pe dinăuntru: cupeu de servici, ca'va-
s'zică - sepa'at. (Face cu ochiul.) Poţi să dormi până dincolo
de Filiaşi... Trenul 163... âl mai bun pentru noi ăsta e:
trenul 163... (Cei doi amici râd.) Câte sunt acuma?
N.
— Unu şi jumătate trecute.
A.
— A plecat din Titu... A trecut şi de Mătăsaru. Miţa acu
trebuie să-i tragă la soamne...
G.
— Da' şeful?
A.
— Şi şeful... Pardon... un moment. (Pleacă.)
N.
— E dulce.
G.
— Bărbat de zahăr.
N.
— Stăi, să vedem, ce fel de persoană e Miţa.
A. (se-ntoarce la loc) - Singură n-aş lăsa-o eu! ştii! femeie
tânără, nu face să umble singură... Sunt măgari cari n-au
maneră şi...
G. - ... Dacă o fi şi curăţică.
A. (pufneşte de râs) - Curăţică! ... Miţa, curăţică! ... Ce
vorbeşti, dom'le? Îmi pare rău... Frumoasă, dom'le,
îngheaţă puţul... Stăi, să vezi... (Se caută în buzunar, scoate
portofelul şi din portofel o poză, pe care o trece amicilor.
Amicii privesc lung poza cu nişte ochi plini de admiraţie.)
Ei? aşa e?
N.
— Straşnică, domnule!
G.
— Minune!
A. (mândru) - Aş! poza e moft! s-o vezi în natură, dom'le...
e ceva, ca'va-s'zică... Mă rog, destul! s-o vezi în natură!
N.
— E naltă?
A. (cu siguranţă) - Potrivită.
G.
— Blondă?
A.
— Aur, nu altceva. Uite păr! Crezi că-l face cu fierul? Aş!
natur... S-o vezi dimineaţa, cum drăcuieşte, că nu şi-l poate
descurca... E lucru mare!
N.
— De câţi ani e?
A.
— Cam de câţi zici d-ta, după poză?
N.
— De vreo douăzeci şi cinci.
A.
— Vezi? ... Şi mai zici că-n poză te flatează... N-a-mplinit
nici doăşunu.
G.
— Fie, nene, să vă trăiască! aţi ştiut ce-aţi ales... Şi o
iubeşti?
A.
— Ei bravos! ... Cum să n-o iubeşti! ... E lucru mare,
domnule, când îţi spui. Apoi, în gară la noi, o comedie! Toţi
pasajerii, când trece trenul ziua, toată lumea, uite aşa
întoarce capul şi se uită la ea la fereastră. - că stăm sus în
gară.
N.
— Da"... şeful unde şade?
A.
— Tot sus.
N.
— Şeful e familist?
A.
— Aş! Nu vrea să se-nsoare; zice că nu ţine la femei. Ce
mai râde Miţa de el, e lucru mare! Mereu îl tachinează, şi să
vezi ce e frumos, că el se supără!
O dată, nu ştiu cum l-a tachinat, că s-a certatăra straşnic -
n-a vorbitără... o zi-ntreagă...
N.
— Şi pe urmă?
A.
— Pe urmă s-a-mpăcatără; trebuia să se-mpace, n-avea-
ncotro! dacă mâncăm împreună, ca'va-s'zică! ştii, vine de
stă cineva vizavi la masă... nu se poate! A stat ei serioşi cât
a stat, şi mă făceam şi eu serios, şi zice şeful: „Pardon,
maşer, v-am călcat!” şi pe urmă ne-a pufnit pe toţi râsul...
G.
— Da” şeful ce fel de om e?
A.
— Foarte bun băiat...
N.
— Nu adică de bun: dar ce fel de om e? în vârstă?
A.
— Ei, aş! ... nici de treizeci de ani... Să vezi, dom'le,
frumuseţe de băiat! Stăi, că am uitat să vi-l arăt. (Scoate iar
portofelul şi din portofel o altă poză.) Uite. (Amicii iau poza
şi o privesc cu oarecare gelozie.) - Aşa e?
G.
— Voinic bărbat!
A.
— Aş! să-l vezi în natură. Mai nalt ca d-ta! şi încă în poză
nu iese roşu!
— Să-l vezi când îşi pune şapca roşie, aşa cam la o parte...
Straşnic, dom'le! mustăţile alea negre ca abanosul şi nişte
sprâncene! Când trece trenul, toate cocoanele cu ochii la el,
să-l soarbă şi mai multe nu! Dacă n-ar avea şapcă roşie, l-ar
deochia diavoliţele!
N.
— Da' scuză-mă, să te-ntreb, copii aveţi?
A. (râzând foarte tare) - Ce vorbeşti, nene? ... sunt însurat
numa de cinci luni...
N.
— Aşa? ... apoi atunci, nu e vremea pierdută; o să aveţi...
A.
— Aşa nădăjduim şi noi... Câte ceasuri sunt? ... ia vezi.
G.
— Două ş-un sfert.
A.
— Acuma intră în Leordeni.
N.
— Mă rog, da' dumneata ce eşti acolo la gară?
A.
— Eu? ... Magazioner... Mai luăm un rând?
G.
— E cam târziu; mâne am canţilerie de dimineaţă.
A.
— Numa un rând... Băiete! trei...
N.
— Şi acuma eşti în congediu?
A.
— Ce conged! ... Ce să mai cer conged! Mă-nvoieşte şeful
când vreau să plec. Pot să lipsesc şi câte trei zile; mai ales
acuma, cu criza asta, nu prea e atâta lucru!
G.
— Nene, dă-mi voie să-nchin în sănătatea soţiei dumitale...
Să vă trăiască.
A.
— Mersi!
N.
— Şi eu închin în sănătatea şefului d-tale... Să vă trăiască!
A.
— Mersi!
G. (dă să bea, îi răsare şi pufneşte) - Nene! (Cu multă
căldură.) Nene! lasă-mă să te pup! (Se pupă cu
magazionerul.) Eşti mai dulce ca mierea! (Râd toţi.) Mult aş
vrea să cunosc pe şeful şi pe soţia d-tale! (Cu duioşie.) Ce-or
fi făcând ei acum?
A.
— Dorm tun... Câte ceasuri ai?
N.
— Trei fix.
A.
— A intrat în Piteşti... La Piteşti stă treiştrei de minute...
(Cei doi amici îl îmbrăţişează pe rând şi-l pupă cu multă
căldură.)
G.
— Nene! eşti un om fericit! ... să trăieşti!
A.
— Asta, ce-i drept, aşa e... sunt fericit! slavă Domnului!
Nevastă frumoasă am, să-mi trăiască; slujbuşoară bunicică
am - de! orişicât să zici, magazioner... dacă nu curge, pică!
de şef încai, ce să mai zicem! ţi-este ca şi un frate, o dată ce
ţi-e cumnat, ca'va-s'zică! (Amândoi amicii, după ce au râs
tare, rămân foarte nedumeriţi.)
N.
— Cum, cumnat?
A.
— Dacă-i fratele Miţii! ... Da' ce credeai?
G.
— Atunci, n-am făcut nimic...
A.
— Cum, n-am făcut nimic?
N.
— Noi gândeam...
A.
— Cum, nene? Apăi daca nu-i era frate bun, se putea? Cum
adică? era să las aşa mândreţe de femeie... noaptea... cu
aşa frumuseţe de bărbat? ... în cupeu de servici! ... (face cu
ochiul) sepa'at, ca'va-s'zică... (râde cu multă poftă) ştii că-
mi place! ... Câte ceasuri ai?
N.
— Ce-ţi pasă?
A.
— Vorba e, vreau să ştiu unde e Miţa acuma.
N. (plictisit) - Trei şi jumătate trecute.
A.
— A plecat din Piteşti... Ai să mergem undeva, să bem câte
un jvarţ.
G.
— Nu mai mergem.
A.
— De ce?
N.
— Nu mai ai nici un haz!
FIVE O'CLOCK.
Five o'clock pe englezeşte însemnează cinci ceasuri. În
lumea mare, fiecare damă-şi hotărăşte o zi pe săptămână
(jour fixe), când primeşte, la ceasurile cinci după amiazi,
vizite şi face mosafirilor trataţie cu ceai; de aceea se mai
zice şi five o'clock tea, adică pe româneşte ceaiul de la cinci
ceasuri. În genere, damele din lumea mare publică în
carnetul lui Claymoor, spre ştiinţa numeroaselor lor
cunoştinţe, ziua lor de primire. De exemplu, citim în
Vindependance Roumaine: „Madame Esmeralde
Piscopesco, five o'clock tea tous Les jeudis.”
— Azi e joi. Haide, zic eu, la madame Piscopesco.
Feciorul în frac şi cu mănuşi albe mă introduce în salonul
splendid al somptuosului hotel Piscopesco. Dar nu văz pe
nimeni... A! în fund! auz, în salonaşul intim de cel mai pur
stil Louis XV, ciripind pe-ntrecute, ca doi scatii, două glasuri
de coconiţe. Merg acolo, madam Măndica Piscopesco cu
surioara sa, madam Tincuţa Popesco. Cocoana Măndica mă-
ntâmpină cu graţia-i obişnuită. Mărturisesc drept... Am
mare slăbiciune de ceea ce francezul numeşte la causerie,
şi de aceea frecventez bucuros cercurile mondains. Îmi
place adică, pe româneşte, să stau de vorbă cu damele din
lumea mare. Găsesc în conversaţia lor mult mai multă
graţie decât în conversaţia bărbaţilor. Femeile ştiu să spună
o mie şi o sută de nimicuri într-un mod mult mai interesant
decât spun bărbaţii lucrurile cele mai serioase... O floare, o
panglicuţă, o deosebire d-abia simțită între două nuanţe, un
nimic, distilate prin mintea subtilă a unei femei şi exprimate
prin acele dulci modulaţiuni de voce şi prin jocul acela
încântător al luminilor ochilor, capătă, pentru mine cel
puţin, un farmec indicibil. lată-mă dar în elementul meu...
Aci, desigur, am să petrec câteva momente delicioase.
EU - Madam Piscopesco, daţi-mi voie...
MĂNDICA - Vii taman la pont.
TINCUȚA - Ai fost...?
MĂNDICA - Taci tu! ... Las' să-l întreb eu... Ai fost aseară
la circ?
EU - Am fost.
TINCUȚA - Cine mai...
MĂNDICA - Taci, soro! n-auzi? (Către mine.) Ai văzut pe
Miţa?
EU - Pe sora matale?
MĂNDICA - Nu... Pe Miţa, pe Protopopeasca a tânără. EU
- Da; era într-o lojă în faţa mea...
MĂNDICA (Tincuţii) - Ai văzut?
TINCUȚA (mie) - Cu cin...
MĂNDICA - Taci! ... (Mie.) Cu ce pălărie era?
EU (încurcat) - Cu... (Lincuţa vrea să mă-ntrerupă.)
MĂNDICA (astupându-i gura cu mâna) - Cu o pălărie
mare...
EU (răsufiând) - Da...
MĂNDICA (Tincuţii) - Ai văzut? (Mie.) Bleu gendarme.
FU - Da...
MĂNDICA (mie) - Cu panglici vieux-rose... (Eu dau din cap
afirmativ.)
MĂNDICA (Tincuţii) - Te mai prinzi aldată?
TINCUȚŢA - Stăi, să vedem... (Mie.) Era cu bărbatu-său?
MĂNDICA (Tincuţii) - Taci tu!
TINCUŢA - Apăi, lasă-mă şi pe mine, soro! Tot tu?
MĂNDICA (mie) - Era cu Protopopescu?
EU (încurcat) - Mi se pare că...
MĂNDICA - Nu era cu Haralambina?
EU (şi mai încurcat) - Cu care Haralambina...?
TINCUȚŢA - Cu mă-sa.
24 IER
MĂNDICA - ... O bătrână mică, urâtă, parcă-i o smochină
uscată, şi gătită-gătită...
EU (răsufiând) - Da.
TINCUŢA - Cu părul roşu văpsit...
EU - Da, da.
TINCUȚŢA (Măndichii) - Ai văzut?
MĂNDICA - Ce să văz? ... parcă mă-sa nu ştie! (Mie.) A
venit cineva în lojă la ele?
EU -..,
TINCUŢA - Mitică...
EU - Care Mitică?
MĂNDICA - Ei! care Mitică...
TINCUŢA - Lefterescu, locotenentul...
EU - Să mă credeţi, cuconiţelor, pe onoarea mea vă spun,
că nu pot să zic, pentru că eu...
MĂNDICA - Pentru că dumneata eşti cavaler şi nu vrei să
spui.
“TINCUŢA - Da' pe Lefterescu l-ai văzut în circ?
EU - Mi se pare că era într-un stal, drept în faţa mea.
MĂNDICA - Lângă loja ei! ... (Tincuţii.) Ai văzut? Ai înţeles
acum pontul? ... Vezi, dacă eşti proastă?
TINCUȚA - Peste poate!
EU (aruncând o privire pe fereastră şi văzând o trăsură
închisă, care a tras la scară) - Vorbeşti de lup şi Madam
Protopopesco la uşă.
TINCUŢA - Ea!
MĂNDICA - Vezi ce obraznică el...
EU (având un presentiment şi luându-mi pălăria):
Doamnelor, daţi-mi voie să vă salut... îmi pare bine că vă
găsesc totdeauna vesele şi graţioase... Eu trebuie să mă
retrag.
TINCUȚA (tăâindu-mi calea) - Aşa degrab”?
EU - Vă asigur că... o afacere... urgentă...
MĂNDICA (acoperindu-mi uşa) - Fără să iei măcar un
ceai?
EU (apăsat din ce în ce mai mult de negrul meu
presentiment) - Parol...
MĂNDICA - Tocma acu?
TINCUŢA (smulgându-mi pălăria) - Peste poate!
EU (trebuind să cedez, cad zdrobit pe un puf).
FECIORUL - Madam Protopopesco. (Măndica se face
roşie. Tincuţa vânătă, eu galben. Madam Miţa Protopopescu
apare uimitoare de frumuseţe şi de toaletă, ca totdeauna,
purtând pălăria bleu gendarme. Cele trei dame se sărută
foarte afectuos.)
MIŢA - E un ger afară, maşer, că nu-ţi poţi face o idee...
Dacă o ţinea aşa toată noaptea, se duce dracului rapiţa!
EU - Nu crez... Am vorbit cu arendaşi...
MIŢA - Aş! nu mi-a scris azi Protopopescu al meu!
MĂNDIŢĂ (Miţii) - Ai fost aseară...
TINCUŢA (Măndichii) - Taci tu! Las” să-ntreb eu. (Miţii.) Ai
fost aseară la circ, madam Protopopesco?
MIŢA - Da.
MĂNDICA - Sin...
TINCUȚŢA - Taci! ... (Miţii.) Singură?
MIŢA - Nu; cu maman.
TINCUŢA - Cu maman? ... Bravo!
EU (sculându-mă) - Doamnelor, eu...
MĂNDICA (împiedicându-mă să iau pălăria şi, încet) -
Tocma la pont? (Merge să apese nasturele soneriei.)
TINCUȚA - Şi... era multă lume în circ?
MIŢA - Foarte multă.
MĂNDICA (sunând prelungit) - Ce slugi dobitoace!
(Feciorul vine.)
MĂNDICA - Nu te-am chemat pe dumneata; treaba
dumitale e să stai la uşă; unde e dobitoaca de Roza? Ce face
cu ceaiul? (Feciorul iese.)
TINCUȚŢA (Miţii) - Era cineva dintre cunoscuţi?
MIŢA - Mai nimeni... Era Costandineasca, Dumitreasca,
Vasileasca, Georgeasca, Ogretinencile... (Roza, subreta,
apare.)
MĂNDICA - Ce faci cu ceaiul ăla?
ROZA - E gata, coniţă.
MĂNDICA - Apăi, de ce dracu nu-l aduci odată?
ROZA - E gata în salon.
MĂNDICA - Atunci, de ce nu spui, proasto? (Roza pleacă
bombănind.)
MANDICA - Să nu bombăneşti, obraznico! (Ioată vremea
asta, madam Tincuţa Popesco tace, bătându-se pe palma
stânga cu un cuţit de sidef pentru tăiat corespondenţa, pe
când madam Protopopesco se consideră în oglindă,
drăcuindu-şi un cârlionţ rebel din frunte, care nu vrea să
stea cum trebuie. Madam Piscopesco, cu un gest degajat,
ne pofteşte în salonul cel mare, la ceai. Un samovar şi un
servici de argint cu coroană de conte deasupra
monogramei E. P Esmeralde Piscopesco de toată
frumuseţea.)
TINCUŢA (Miţii) - Apropo, nu mi-ai spus cine mai era la
circ.
MIŢA - Ba ţi-am spus... Ogretinencile...
TINCUȚŢA - Nu... Dintre bărbaţi...
MIŢA - Dintre bărbaţi? (Eu trec repede din salonaş şi-mi
iau pălăria.)
MĂNDICA - Nu iei ceaiul?
EU (ţinându-mi în sus şi bine pălăria) - Ba da.
TINCUŢA - Mitică... nu era?
MIŢA - Mitică? ... nu ştiu care Mitică...
TINCUȚŢA - Lefterescu! ... sublocotenentul!
EU (frigându-mă cu ceaiul, către Măndica) - Pardon, eu
trebuie să...
MIŢA (râzând foarte veselă, către 'Tincuţa) - A! Lefterescu!
Mitică al dumitale...
TINCUȚŢA - Ba al dumitale, obraznico!
MIŢA - Ba al tău, mojico! (Eu, scăpând din mână paharul
cu ceai, împing pe madam Piscopesco cât colo, dau în lături
pe fecior şi într-o clipă sunt în curte. În poartă întâlnesc pe
bravul Lefterescu.)
EU - Un' te duci?
MITICĂ - La five o'cloke, la madam Piscopesco.
EU - Fugi, nenorocitule!
1 APRILIE.
Desigur, având cineva inspiraţie, poate minţi şi mistifica pe
altul ori în ce zi peste an; dar la zi-ntâi de aprile este un fel
de datorie, pentru cine ţine la tradiţiuni, să minţă şi să
mistifice, inspirat ori nu. Oricât s-ar părea de comună arta
minţitului, artă pe care o profesează omenirea întreagă cu
atâta pasiune - prima artă frumoasă, pe care a profesat-o
speța noastră - tot, ca orice artă, unii o fac cu mai puţin,
alţii cu mai mult talent, cu mai mult sau mai puţin succes.
Izvorul ei stă în acea putere nepătrunsă a spiritului, pe care
o numim imaginaţiune, şi fireşte că oamenii nu sunt
deopotrivă înzestrați cu acea putere. Apoi, imaginaţiunea
este şi ea condiţionată la fiecare individ de temperamentul
şi caracterul lui. Astfel, sunt minciuni şi mistificări vesele,
inteligente, delicate; altele stupide, grosolane, lugubre
chiar. De exemplu, tânărul Costică Petrăchescu, controlor al
unei mari administ raţiuni publice, este vestit printre
camarazii lui, atât cei din serviciul central, cât şi cei din
serviciul exterior, pentru talentul cu care ştie să mistifice la
1 aprile. Nu se poate o imaginaţie mai bogată. Nota
caracteristică a invenţiunilor tânărului controlor este nota
lugubră. Câteva specimene din celebrele-i mistificări vor da
o idee exactă cititorului despre talentul lui d. Petrăchescu.
Sunt din anul trecut, aprile 1900:
Domnului Teodor lonescu, impiegat clasa III, Direcţia
generală X... Bucureşti.
Dragă Tudorache, Imediat ce vei primi scrisoarea mea,
suie-te în tren şi vino aci. Este neapărat nevoie de prezenţa
ta. Unchiu-tău Panait este foarte greu bolnav; l-a lovit iar
apoplexia şi doctorii nu mai dau nici o speranţă de scăpare;
cel mult până mâine seară poate s-o mai ducă. Am vorbit cu
madam Ionescu, mama ta, şi mi-a spus să-ţi scriu, fiindcă
singură nu ştie ce măsuri să ia în caz de nenorocire.
Prăvălia lui unchiu-tău Panait a rămas pe mâna băieţilor şi a
lui Iordache, tejghetarul, aşa că, dacă n-ai fi tu aici la cazul
fatal, cine ştie cu ce vă alegeţi la moştenire!
Fă-ţi curaj! toţi o să trecem prin asta! aşa e viaţa noastră!
toţi suntem muritori!
Te aştept la sosirea trenului în gară.
Al tău fidel amic.
C. Petrăchescu.
Domnului Panait Mistopolu, comersant, Târgul Y...
Preastimate neică Panait, Nepotului dumitale Tudorache
lonescu, impiegat clasa III la direcţia noastră generală, i s-a
întâmplat o mare nenororocire. Dintr-o desperare de amor,
pe care-l trata cu o fată de la maşinile de scris ale
serviciului central, a nebunit şi a vrut aseară să-şi spintece
pântecele în canţilerie, cu nişte foarfeci mari de la
registratură. Au sărit mai mulţi camarazi şi, cu mare luptă, i
le-au putut smulge din mână. Atunci, bietul Tudorache a-
nceput să cânte şi să joace, şi pe urmă s a repezit să
strângă de gât pe unul dintre camarazi, crezându-l că este
amanta lui care-l trădează.
Te rog, nu spune lui madam lonescu, mama nenorocitului,
şi aşteaptă-ne mâne dimineaţă în gară la sosirea trenului.
Doctorii au spus că altă scăpare nu e decât liniştea în sânul
familiei. Mâne-l aducem pe bietul Tudorache.
Fă-ţi curaj, neică Panait; aşa e viaţa omului, n-ai ce-i face!
dar păcat de el, că era tânăr!
Încă o dată, nu cumva să lipseşti din gară ca să-l iei în
primire pe bolnav.
Al d-tale, cu tot respectul, C. Petrăchescu.
De prisos să mai spunem ce şi-au spus a doua zi, 1 aprile,
dis-de-dimineaţă, d. Teodor lonescu, impiegat clasa III din
Direcţia generală X... şi respectabilul său unchi Panait, când
s-au întâlnit, la sosirea trenului, pe peronul gării din Târgul
AR
Dar alta:
Telegramă.
Mandache Smărăndescu, impiegat Direcţia generală X...
Bucureşti.
Casele voastre şi prăvăliile aici piaţa mare în flăcări.
Răspuns plătit 10 cuvinte.
Petrăchescu.
D. Costică Petrăchescu, controlorul, are strânse legături
de prietenie cu reporteraşul unei mari gazete bucureştene.
Îi dă, foarte emoţionat, următoarea informaţie pentru ediţia
de dimineaţă: „Aseară s-a-ntâmplat în gara N... un teribil
accident.
Trenul de persoane sosind pe linia a doua, publicul a dat
năvală către peron, trebuind să traverseze şinele liniei
întâia.
O damă în vârstă, voind şi ea să treacă mai la urmă, s-a-
mpiedicat în rochie şi a căzut pe şine. A voit să se scoale,
când iată trenul accelerat, care intră în gară cu o viteză
neînchipuită.
Nenorocita femeie se ridicase şi ieşise de pe şine; dar,
fiindcă bătea un vânt puternic şi, poate, din pricina
curentului provocat de iuţeala locomotivei, pulpana
rotondei umflată a fost apucată de botul maşinei. Într-o
clipă femeia a fost smulsă, învârtită în loc şi apucată sub
roţi.
Toată lumea ţipa. În zadar! mecanicul n-a putut opri decât
prea târziu, când nenorocita era cu desăvârşire zdrobită - o
masă de carne informă.
Victima acestui teribil accident e doamna Tincuţa
Constandineasca, soacra d-lui lancu Dimitrescu, impiegat
clasa I în Direcţia generală X...
Nenorocita lasă o frumoasă avere fiicei sale, d-nei
Dimitrescu.
Condoleanţele noastre neconsolatului ginere.”
Iarăşi de prisos a spune că în aceeaşi zi chiar, la ediţia de
seară de 1 aprile, ziarul, felicitând pe ginere, a anunţat cu
bucurie că a fost inclus în eroare de un mişel, că d-na
Constandinescu nici nu se afla în ziua de 31 marte în tren.
A! Dar nu numai d. Costică Petrăchescu, controlorul, are
imaginaţie! şi, afară de asta, în fiecare an e câte un 1 aprile!
Domnului Costică Petrăchescu, controlor al Direcţiunii
generale X...
Târgul N...
Dragă Costică, Am să-ţi dau o veste foarte bună. Aseară în
sfârşit am putut să punem mâna pe noul buget, pe care
direcţia l-a ţinut foarte secret până acuma.
Ai avut mare noroc. Din posturile de controlori s-au
suprimat două, şi s-a înfiinţat încă un subinspector, pe lângă
ceilalţi şapte, cari trebuie să controleze pe cei cinci
controlori.
Eşti înaintat în noul post.
Leafa noului subinspector este de 350 de lei pe lună, afară
de diurnă; adică, vei căpăta încă 50 lei diurnă, peste ce
aveai în calitate de controlor, şi noi tot cu ce aveam
rămânem.
Halal să-ţi fie! se vede că ai bună protecţie!
Dar, în orice caz, nu crede că suntem invidioşi; suntem
buni camarazi şi te felicităm. Aseară am băut câte un pahar
în sănătatea ta. La revedere! Amicii tăi sinceri, Teodor
lonescu, Iancu Dimitrescu, Mandache Smărăndescu.
Alta:
D-lui Costică Petrăchescu, subinspector etc., etc.
Dragă Costică, Am aflat de la nepotu-meu Tudorache că
te-a înaintatără. Foarte bine a făcutără. Amploiat ca
dumneata deştept şi de treabă n-a mai avutără ei. Să-ţi spui
drept că ne-am bucura tară şi eu, şi soră-mea, mama lui
Tudorache, ca de copilul nostru. Să trăieşti şi la mai mare!
Al d-tale ca un părinte, Panait Mistopolu.
Telegramă.
Subinspector Costică Petrăchescu etc., etc.
Ginerele spus înaintare. Felicitările noastre sincere.
Tincuţa Constandineasca.
Direcţia generală X... Serviciul administrativ no. 15245 -
31 marte 1901
Domnului Costică Petrăchescu, controlor etc., etc.
Domnule, Prin noul buget 1900-1901, suprimându-se, pe
motive de economie, postul de controlor în care funcţionaţi,
vi se aduce la cunoştinţă că rămâneţi în disponibilitate până
la alte dispoziţiuni.
Primiţi etc.
Director general N. N...
O NOAPTE FURTUNOASĂ
— Comedie în două acte -
PERSONAJELE:
JUPÂN DUMITRACHE TITIRCA INIMĂ-REA, cherestigiu,
căpitan în garda civică.
NAE IPINGESCU, ipistat, amic politic al căpitanului.
CHIRIAC, tejghetar, om de încredere al lui Dumitrache,
sergent în gardă.
SPIRIDON, băiat pe procopseală în casa lui Titircă.
RICĂ VENTURIANO, arhivar la o judecătorie de ocol,
student în drept şi publicist.
VETA, consoarta lui Jupân Dumitrache.
ZIŢA, sora ei.
În Bucureşti, la Dumitrache.
ACTUL 1 (O odaie de mahala. Uşă în fund dând în sala de
intrare; de amândouă părţile uşii din fund, câte o fereastră.
Mobile de lemn şi paie. La stânga, în planul întâi şi-n planul
din fund, câte o uşă; în dreapta, pe planul al doilea, altă uşă.
În dreapta în fund, răzemată de fereastră, o puşcă de
gardist cu spanga atârnată lângă ea.)
SCENA.
Jupân Dumitrache, în haine de căpitan de gardă fără
sabie, şi Nae Ipingescu.
JUJPÂN DUMITRACHE (urmând o vorbă începută): Iaca,
nişte papugii... nişte scârţa-scârţa pe hârtie! “1 ştim noi!
Mănâncă pe datorie, bea pe veresie, trag lumea pe sfoară
cu pişicherlâcuri... şi seara... se gătesc frumos şi umblă
după nevestele oamenilor să le facă cu ochiul. N-ai să mai
ieşi cu o femeie pe uliţă, că se ia bagabonţii laie după
dumneata. Un ăla... un prăpădit de amploiat, n-are chioară
în pungă şi se ţine după nevestele negustorilor, să le spargă
casele, domnule!
IPINGESCU: Nu se ia după toate, jupân Dumitrache; după
cum e şi femeia; dacă trage la ei cu coada ochiului şi face
fasoane, vezi bine! bagabonţii atât aşteaptă.
JUPÂN DUMITRACHE: Ba să am pardon! Ştiu eu ce vrei
dumneata să zici... Dar nevastă-mea nu-i d-alea, domnule.
IPINGESCU: Vai de mine! jupân Dumitrache, adică,
gândeşti că am vrut pentru ca să-ţi fac un atac? îmi pare
rău!
JUPÂN DUMITRACHE: Nu, nene Nae; dar vreau să zic
adică că nevasta mea nu-i d-alea cum ziseşi, şi iaca, după
mine de ce s-a luat?
IPINGESCU: S-a luat bagabonţii şi după dumneata?
JUPÂN DUMITRACHE: S-a luat şi se ia! ...
IPINGESCU: Şi cum eşti dumneata! ...
JUPÂN DUMITRACHE: Eu am ambâţ, domnule, când e
vorba la o adică de onoarea mea de familist...
IPINGESCU: Rezon!
JUPÂN DUMITRACHE: Apoi să ştiu bine că intru în
cremenal! Să mai văz eu numai că se ţine bagabontul după
mine, şi lasă.-l...
IPINGESCU: Care bagabont?
JUPÂN DUMITRACHE: Ei! iaca... un bagabont! de unde-l
cunosc eu?
IPINGESCU: Apoi, dacă nu-l cunoşti, de unde ştii că-i
bagabont?
JUPÂN DUMITRACHE: Asta-i! Una vorbim şi başca ne-
nţelegem. Dar de! ai dreptul; nu ştii ce mi s-a întâmplat, nu
ştii cum mă fierbe el pe mine de două săptămâni de zile...
Nu că mi-e frică de ceva, adică de nevastă-mea... să nu...
IPINGESCU: Aida de! Coana Veta! Mie-mi spui? n-o ştiu
eu? ...
JUPÂN DUMITRACHE: Nu că mi-e frică... dar am ambâţ,
domnule; când e vorba la o adică de onoarea mea de
familist...
IPINGESCU: Rezon!
JUPÂN DUMITRACHE: Bagabontul...
IPINGESCU: Că bine zici! începuseşi să-mi spui istoria.
JUPÂN DUMITRACHE: Stai s-o iau de la cap.
IPINGESCU: Stau.
JUPÂN DUMITRACHE: Ştii dumneata că la lăsata secului
am mers la grădină la „lunion”; eram eu, consoarta mea şi
cumnată-mea Ziţa. Ne punem la o masă, ca să vedem şi noi
comediile alea de le joacă lonescul. Trece aşa preţ ca la un
sfert de ceas, şi numai ce mă pomenesc cu un ăla, cu un
bagabont de amploiat...
IPINGESCU: De unde ştii că era amploiat?
JUPÂN DUMITRACHE: După port nu semăna a fi negustor.
Mă pomenesc că vine şi se pune la altă masă alături, cu faţa
spre masa noastră şi cu spatele la comedie. Şade rezemat
într-un peş2, şade, şade, şade, şi se uită lung şi galiş la
cocoane, se uită, se... Eu, cum m-a făcut Dumnezeu cu
ambâţ, mă scol ca să plecăm; cocoanele nu! că să mai
şedem, că încă nu s-a isprăvit comedia. Încep să mă-
ncruntez la bagabontul şi mai că-mi venea să-l cârpesc, dar
mi-era ruşine de lume; eu de! negustor, să mă pui în poblic
cu un coate-goale nu vine bine... Mai mă uit eu încolo, mai
mă fac că nu mă sinchisesc de el... bagabontul cu ochii
zgâiţi la cocoane; ba încă-şi pune şi ochilarii pe nas. Tii!
frate Nae, să fi fost el aici să mă fiarbă aşa, că-i sărea
ochilarii din ochi şi giubenul3 din cap, de auzea câinii în
Giurgiu.
IPINGESCU: Rezon!
JUPÂN DUMITRACHE: În sfârşit, se isprăveşte comedia.
Ne sculăm să plecăm; coate-goale se scoală şi dumnealui.
Plecăm noi, pleacă şi dumnealui după noi. Eu îl vedeam cu
coada ochiului; dar nu vream să le spui cocoanelor, ca să nu
le ruşinez. Ştii cum e Veta mea... ruşinoasă.
IPINGESCU: Mie îmi spui? n-o ştiu eu? ... Ei?
JUPÂN DUMITRACHE: Ei! Apucăm pe Sfântul Ionică ca să
ieşim pe Podul-de-pământ. - papugiul cât colea după noi;
ieşim în dosul Agiei4. - coate-goale după noi; ajungem la
Sfântul Ilie în Gorgani. - moftangiul după noi; mergem pe la
Mihai-Vodă ca să apucăm pe la Stabilament. - maţe-fripte
după noi... Eu trăgeam cu coada ochiului... fierbeam în
mine, dar nu vream să spui cocoanelor...
IPINGESCU: Rezon! Ca să nu le ruşinezi.
JUPÂN DUMITRACHE: Ştii cum e Veta mea...
IPINGESCU: Ruşinoasă, mie-mi spui?
JUPÂN DUMITRACHE: Când s-apucăm de la Stabilament
în sus, mă uit înapoi cu coada ochiului, şi nu mai văd pe
coate-goale. Mai mergem ce mai mergem, mă uit iar... mă
iertase bagabontul.
IPINGESCU: Jupân Dumitrache, adică să am pardon de
impresie, eu gândesc că numai ţi-ai făcut spaimă degeaba.
Poate că omul o fi şezând prin partea locului, pe Dealul
Spirii. Ei! a venit şi el la grădină ca şi dumneavoastră, a stat
până la isprăvitul comediei, şi s-a nemerit să apucaţi tot pe
un drum ca să vă înturnaţi la domiciliu. Ela rămas la al lui
şi dumneavoastră aţi mers înainte.
JUPÂN DUMITRACHE: Aşa am crezut şi eu întâi, dar stai
să vezi! ... A trecut o săptămână la mijloc. Îmi cam şi
uitasem eu de istoria bagabontului; gândeam şi eu: poate c-
o fi stând coate-goale prin partea locului. - bunioară vorba
dumitale. Aşa, zice cumnată-mea ieri: „Nene, hai deseară la
„lunion” la Ionescu!” Cum auzii eu de „lunion”, mă făcui
verde la faţă. „Ce să mai căutăm la comediile alea
nemţeşti5, nişte mofturi; dăm parale şi nu înţelegem
nimica; mai bine punem banii în buzunarul ălălalt şi zicem
că ne-am dus.” - „Aide, nene, zău! parol! să n-ai parte de
mine şi de Veta!” Ei! când am auzit aşa vorbă mare, n-am
putut pentru ca s-o tratez cu refuz.
IPINGESCU: Rezon!
JUPÂN DUMITRACHE: Ei! haide! ... dar unde mă gândeam
eu că o să mi se întâmpie un aşa ceva. Ne ducem. Şedem la
o masă mai la o parte; şedem cât şedem şi începe comedia.
Nu ştiu cum mă-ntorc cu ochii înapoi, şi pe cine gândeşti că
văz la masa de la spate? ...
IPINGESCU: Pe bagabontul...
JUPÂN DUMITRACHE: Pe coate-goale, domnule, pe
moftangiul, pe maţe-fripte, domnule! Fir-ai al dracului de
pungaş! ... Bagabontul, nene, cu sticlele-n ochi, cu giubenul
în cap şi cu basmaua iac-aşa scoasă. Cum m-a văzut. - că
trebuie să fi fost schimbat la faţă, cum sunt eu când mă
necăjesc (îşi mângâie favoritele) - cum m-a văzut, a sfeclit-
0... A întors capu-ncolo şi a început să bea din ţigară, ştii
aşa, niznai. Dar mă trăgea cu coada ochiului. Mă-ntorc eu
iar la loc şi mă fac că mă uit la comedii, se-ntoarce şi
bagabontul iar cu ochii la cocoane! ... mă uit iar la el, iar se-
ntoarce-ncolo; ...mă-ntorc iar la comedii, iar se uită la
cocoane; mă uit iar la el, iar se-ntoarce-ncolo; mă-ntorc iar
la comedii...
IPINGESCU: Iar se uită la cocoane...
JUPÂN DUMITRACHE: Ei! iac-aşa m-a fiert fără apă toată
seara...
IPINGESCU: În sfârşit?
JUPÂN DUMITRACHE: în sfârşit... plecăm; coate-goale
după noi. Era să mă-ntorc în poarta „lunionului”, să-i zic
numa: „Ce pofteşti, mă musiu?” şi să-l umflu; dar ştii, am
ambâţ; m-am gândit: eu negustor... să mă pui în poblic cu
un bagabont ca ăla, nu face...
IPINGESCU: Ei! pe urmă?
JUPÂN DUMITRACHE: Pe urmă s-a ţinut iar gaie după
mine.
IPINGESCU: Până la Stabilament...
JUPÂN DUMITRACHE: Da, până la Stabilament! S-a ţinut
după mine până la răscruci, ştii, unde vrei s-apuci spre
cazarmă. Ce ziceam eu? „Haide, drace, haide; să intri tu pe
strada lui Marcu Aoleriu ori Catilina şi lasă!” Aveam de
gând să intru cu cocoanele în casă, să trimit repede pe
Chiriac pe poarta de din dos pe maidan să-i iasă înainte, şi
eu să-l iau pe la spate... să-l apucăm la mijloc pentru ca să-l
întreb: „Ce pofteşti, mă musiu?” şi să-l şi umflu! ... Şi dacă
nu-i ajungea, să-mi tai mie favuridele! (Îşi mângâie
favoritele.)
IPINGESCU: Ei! dacă nu-i ajungea, despărţirea6 e
aproape; să fi poftit la mine la despărţire cu lăcrămaţie, că-i
împlineam eu cât i mai lipsea.
JUPÂN DUMITRACHE: A avut noroc! mare noroc a avut
bagabontul; a scăpat!
IPINGESCU: ii! păcat... Cum?
JUPÂN DUMITRACHE: Când am trecut eu de răscruci cu
cocoanele, şi bagabontul era să intre după noi în uliţă, a
ieşit haita de câini de la maiorul din colţ, şi i-a tăiat drumul
lui coate-goale. Am lăsat pe Ziţa acasă, m-am suit degrab'
cu Veta sus, am trimis pe Chiriac repede în maidan, eu i-am
ieşit înainte peste uluci tocmai pe la prăvălia lui Bursuc;
dar... geaba! până să ieşim noi, fugise bagabontul! (Se aude
glasul lui Chiriac strigând afară: „Spiridoane! Spiridoane!”)
IPINGESCU: lacătă vine Chiriac. Să n-auză.
JUPÂN DUMITRACHE: Aş! de el nu mă sfiesc. La din
contra, el ştie toată istoria, i-am spus-o de la început... Atâta
om de încredere am... Băiat bun! ... ţine la onoarea mea de
familist. Dacă nu l-aş fi avut pe el, mi-ar fi mers treaba greu.
Eu, ştii, cu negustoria, mai mergi colo, mai du-te dincolo,
mă rog, ca omul cu daraveri, toată ziua trebuie să lipsesc
de-acasă. Pe de altă parte, ce să-ţi spui! am ambâţ, ţiu când
e vorba la o adică la onoarea mea de familist. De! când
lipsesc eu deacasă cine să-mi păzească onoarea? Chiriac
săracul! N-am ce zice î onorabil băiat! De-aia m-am hotărât
şi eu, cum m-oi vedea la un fel cu meremetul7 caselor, îl fac
tovarăş la parte şi-l şi însor!
IPINGESCU: Da"... coana Veta ce zice?
JUPÂN DUMITRACHE: Consoarta mea? ... Ce să zică?....
De! muierea... mai ursuză. Am cam băgat eu de seamă că
nu-l prea are ea la ochi buni pe Chiriac; dar - ştii cum m-a
făcut Dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atâtica din al
meu. - i-am zis pe şleau: „Nevastă, e băiat onorabil şi
credincios; n-ai ce-i face: ce-i al omului e al omului!”
IPINGESCU: Rezon!
SCENA II.
Aceiaşi - Chiriac.
CHIRIAC (intrând prin fund): Jupâne, trebuie să facem
mandat de arestare pentru Tache pantofarul de la Sf.
Lefterie; nu vrea să iasă mâine la izirciţ cu nici un preţ.
JUPÂN DUMITRACHE: Dar pentru ce nu vrea?
CHIRIAC: Zice că-i bolnav. Am trimis gornistul de trei ori la
el cu biletul şi l-a primit cu refuz. Zice mă-sa că nu poate
umbla, că de-abia s-a sculat după lingoare.
IPINGESCU: Să dea ceferticat medical.
CHIRIAC: M-am dus eu la el chiar în persoană; zic: pe ce
bază nu vrei să vii mâine la ezerciţ, domnule? zice: sunt
bolnav, domnule sergent, zice, de-abia mă ţiu pe picioare,
nu pot să merg nici pân'la prăvălie, zice; zic: nu cunosc la
un aşa rezon fără motiv; zice: aduc martori, domnule
sergent, că am zăcut o lună de zile, întreabă şi pe popa
Zăbavă de la Sfântul Lefterie, zice, alaltăieri m-a grijit, m-a
spovedit; zic: n-am de-a face cu popa Zăbavă, nu-l am pe
listă, zic, eu pe dumneata te am pe listă; să te prezanţi
mâine la companie.
— Acu, trebuie să-i dăm mandat, pentru ca să-l iau mâine
dimineaţă!.
JUPÂN DUMITRACHE: Să-i dăm, să-l iei! Ala-i de-al
ciocoilor8, îl ştiu eu; cât a umblat dânsul fel şi chip să scape
de gardă...
IPINGESCU: Şi eu îl am însemnat pe musiu Tache la
catastiful meu; e finul lui Popa Tache.
JUPÂN DUMITRACHE: Ei! vezi!
CHIRIAC: Lasă-l că nu se sfinţeşte el cu mine, jupâne, îl
pocăiesc eu... Ei! după aia pe nea Ghiţă Ţircădău nu l-a
putut găsi gornistul deloc. A fost la el şi ieri şi astăzi cu
biletul; cică n-a dat pe-acasă de trei zile!
JUPÂN DUMITRACHE: Pricopsitul de cumnatu-meu, n-aş fi
mai avut parte de el! Cine ştie în ce cârciumă s-a-nfundat!
IPINGESCU: L-am văzut eu azi-dimineaţă, trecea pe la
despărţire.
CHIRIAC: Mă duc să-i trimiţ gornistul cu biletul pentru
mâine. (lese repede.)
IPINGESCU: Era afumat rău nea Ghiţă.
JUPÂN DUMITRACHE: Ei! bravos! asta e una la mână. Om
stricat, domnule! Păi de ce am aezvorţat-o pe Ziţa de el,
gândeşti? Nu mai putea trăi cu mitocanul, domnule...
IPINGESCU: Rezon!
JUPÂN DUMITRACHE: Fată frumoasă, modistă şi învățată
şi trei ani la pasion, să-şi mănânce ea tinereţele cu un ăla...
Tot gândeam la început, că de! e tânăr, o să-i treacă mai
încolo, o să-şi vie la pocăință. Aş, ţi-ai găsit! Ţircădău şi om
de treabă! Eu, ca ăla, cumnat mai mare, cum am zice ca şi
un frate, tot i dam poveţe fetii să mai rabde, să nu strice
casa. Cu azi, cu mâine, a răbdat biata fată - biată să nu fie!
- a răbdat cât a răbdat, până m-am pomenit într-o zi că vine
ţipând la mine, pe cum că: „Nene, moartă, tăiată, nu mai
stau cu mitocanul, scapă-mă de pastramagiul! să ştiu de
bine că mă duc la mânăstire, pâine şi sare nu mai mănânc
cu el!” Ei! dacă am văzut ş-am văzut, zic: „Lasă, Ziţo, zic, îţi
găseşti tu norocul, n-a intrat zilele-n sac! acu e vremea ta!
Lac să fie, că broaşte destule!” - ş-am dezvorţat-o. Apoi nu
mai era de suferit aşa trai. N-o mai maltrata, domnule,
măcar cu o vorbă bună. Mă rog, o dată ce nu e bărbatul
levent, ce fel de casă să mai fie ş-aia?
IPINGESCU: Mie-mi spui? Nu i-am încheiat eu
procesulverbal atuncea noaptea, când a tratat-o cu insulte
şi cu bătaie? (Chiriac reintră.)
JUPÂN DUMITRACHE: Apoi de! n-a avut dreptul muierea
să-l lase? Om fără ambâţ, domnule, nu ţinea la onoarea lui
de familist! Un mitocan, mă rog; zice că-i negustor, alege-s-
ar praful!
CHIRIAC: Jupâne, da' deseară ştii că eşti de rond... mergi?
JUPÂN DUMITRACHE: Mai e vorbă! cum să nu merg? De
ce m-am îmbrăcat? nu vezi?
CHIRIAC: Jupâne, da' faci toate posturile? nu-i aşa? Nu
sunt multe... până pe la două după douăspce le isprăveşti.
JUPÂN DUMITRACHE: Aşa, cam pe la două după
douăspce, ca totdeauna... Chiriac băiete (îl trage la o
parte), ia vezi tu... mă ştii că am ambâţ, când e vorba la o
adică, ţiu la...
CHIRIAC: Lasă, jupâne, că doar nu mă cunoşti de ieri,
dealal tăieri.
SCENA III.
Aceiaşi - Spiridon (aducând o gazetă)
JUPÂN DUMITRACHE (lui Spiridon): Dar mai mult nu
puteai să şezi, mă?
SPIRIDON: Vezi că era mulţi muştirii, jupâne, până să-mi
dea madama gazeta. (Ipingescu ia gazeta.)
JUPÂN DUMITRACFIE: Mă Spiridoane, fii băiat de treabă,
mă, că iau pe sfântul Niculae din cui; ştii că i-am pus sfârcul
nou de ibrişim, să nu-i fac saftea pe spinarea ta!
SPIRIDON: Da' de ce, jupâne?
JUPÂN DUMITRACHE: Aţâţă-ţi spui eu ţie: aida! du-te iute
şi cere cocoanii să-mi dea sabia şi cintironul. (Spiridon
pleacă.) Chiriac, băiete (îl ia la o parte), ia vezi, ştii că am
ambâţ, ţiu când e la o adică...
CHIRIAC: Lasă, jupâne, mă ştii că consimţ la onoarea
dumitale de familist.
JUPÂN DUMITRACHE: Ei! ia vezi...
CHIRIAC: N-ai grije, jupâne... Eu mă duc să închiz
cantorul şi magazia. (Cătră Ipingescu, care, de când a adus
Spiridon gazeta, a sorbit-o cu ochii pe toate feţele.)
Bonsoar, nene Nae.
IPINGESCU: Salutare, onorabile! (Chiriac iese, prin fund,
după ce a schimbat gesturi de înţelegere, despre onoarea
de familist, cu Jupân Dumitrache.)
SPIRIDON (vine din dreapta cu sabia şi cintironul): Iaca,
na, jupâne, poftim.
JUPÂN DUMITRACHE: Ce făcea cocoana, mă?
SPIRIDON: Cosea galoanele la mondirul lui nea Chiriac.
JUPÂN DUMITRACHE: Ce-a zis?
SPIRIDON: Zicea că să vii mai devreme la noapte, că-i urât
singură-n casă.
JUPÂN DUMITRACHE: Uite, mă! Ce ţi-e cu muierea
fricoasă! (Strajnic.) Da' Chiriac nu-i aicea?
SPIRIDON: Jupâne, nea Chiriac mi-a zis să-nchidem mai
degrabă, că ai să pleci de rond.
JUPÂN DUMITRACHE: Du-t' de ado cheile şi le du lui
Chiriac jos. (Spiridon iese.) Nene Nae, auzişi cum îmi
poartă Chiriac de grija rondului? Ei! i-e tot frică să nu uit
reglementul. Are ambâţ băiatul, ca să fie compania noastră
ceva mai abitir din toate. Gândeşti dumneata că mai
primeam eu să fiu căpitan dacă nu-l alegea pe el sergent?
Ştii cum a regulat compania? E prima, domnule, poci să
ZICI
IPINGESCU: Bravos!
JUPÂN DUMITRACHE: Face să-i dea şi dicoraţie!
IPINGESCU: Să-i dea! de ce să nu-i dea? Şi ele d-ai noştri,
băiat din popor...
JUPÂN DUMITRACHE: Fireşte, dicorăţiile nu sunt făcute
tot din sudoarea poporului?
IPINGESCU: Rezon!
SPIRIDON (venind din fund): S-a închis, jupâne; acuma
eu... mă duc să mă culc?
JUPÂN DUMITRACHE: Da, dar tutun şi cărticică ţi-ai luat?
chibrituri ai?
SPIRIDON: Ce tutun, jupâne?
JUPÂN DUMITRACHE: Te faci că nu înţelegi, ai? Nu ştii ce
tutun? Eu n-am aflat că tragi din ţigară? Aoleo, Spiridoane,
nu te-oi prinde odată! ... Săracul sf. Niculae! i ştii tu păpara
lui! ...
SPIRIDON: Zău, jupâne.
JUPÂN DUMITRACHE: Haide, pleacă. (Spiridon pleacă.)
Mă! spune lui nen-tu Chiriac să nu uite de ce ne-a fost
vorba... să fie cu ochii-n patru.
SPIRIDON (ieşind): Bine, jupâne.
SCENA IV.
Ipingescu, Jupân Dumitrache.
JUPÂN DUMITRACHE (şezând pe scaun): Hei! ia să vedem
acu ce mai zice politica. Citişi ceva?
IPINGESCU: Bravos ziar, domnule! Ăsta ştiu că combate
bine.
JUPÂN DUMITRACHE: Apoi nu-i zice lui degeaba Vocea
Patriotului Naţionale! ... Ia citeşte.
IPINGESCU (citeşte greoi şi ară interpuncţie): „Bucureşti
15/27 Răpciune9.
— Amicul şi colaboratorele R. Vent... un june scriitor
democrat, a cărui asinuitate o cunoaşte de mult publicul
cititor, ne trimite următoarea prefaţiune a unui nou opal
său. I dăm astăzi locul de onoare, recomandând cu căldură
poporului suveran scrierea amicului nostru Republica şi
Reacţiunea sau Venitorele şi Trecutul.
— Prefaţiune. - „Democraţiunea romană, sau mai bine zis
ţinta Democraţiunii romane este de a persuada pe cetăţeni,
că nimeni nu trebuie a mânca10 de la datoriile ce ne impun
solemnaminte pactul nostru fundamentale, sfânta
Constituţiune”...”
JUPÂN DUMITRACHE (mulţumit): Ei, bravos! Aici a adus-o
bine.
IPINGESCU (căutând şirul unde a rămas): „... A mânca...
sfânta Constituţiune...”
JUPÂN DUMITRACHE (cam nedomirit): Adică, cum s-o
mănânce?
IPINGESCU: Stai să vezi... că spune el... „Sfânta
Constituţiune, şi mai ales cei din masa poporului...”
JUPÂN DUMITRACHE (nedomirit): E scris adânc.
IPINGESCU: Ba nu-i adânc deloc. Nu pricepi? Vezi cum
vine vorba lui: să nu mai mănânce nimeni din sudoarea
bunioară a unuia ca mine şi ca dumneata, care suntem din
popor; adică să şază numai poporul la masă, că el e stăpân.
JUPÂN DUMITRACHE (lămurit): Ei! aşa mai vii deacasă.
Bravos! Zi-i nainte.
IPINGESCU: Stai să vezi: acum vine un ce şi mai tare.
JUPÂN DUMITRACHE: Ei?
IPINGESCU (urmând citirea): „... A mânca poporul mai
ales, este o greşeala neiertată, ba putem zice chiar o
crimă...”
JUPÂN DUMITRACHE (cu deplină aprobare): Ştii că şi aici
loveşte bine! Da! cine mănâncă poporul să meargă la
cremenal!
IPINGESCU (bătând cu mâna-n gazetă): Apoi de ce scrie
ei, sireacul!
JUPÂN DUMITRACHE: Dă-i nainte, că-mi place.
IPINGESCU: „... Ba putem zice chiar o crimă. (Schimbând
tonul şi mai grav.) Nu! Orice s-ar zice şi orice s-ar face, cu
toate zbieretele reacţiunii, ce se zvârcoleşte sub disprețul
strivitor al opiniunii publice; cu toate urletele acelora ce cu
neruşinare se intitulează sistematici opozanți...”
JUPÂN DUMITRACHE (care la fiece accent al lui Ipingescu
a dat mereu din cap în semn de aprobare, îl întrerupe cu
entuziasm): Hahahaha! i-a-nfundat!
IPINGESCU (urmând cu tărie): „Nu! în van! noi am spus-o
şi o mai spunem: situaţiunea României nu se va putea
chiarifica; ceva mai mult, nu vom putea intra pe calea
viritabilelui progres, până ce nu vom avea sufragiu
universale...” (Amândoi rămân foarte încurcaţi.)
JIJPÂN DUMITRACHE: Adicătelea, cum vine vorba asta?
IPINGESCU (după adâncă reflecţie): A! înţeleg! bate în
ciocoi, unde mănâncă sudoarea poporului suveran... ştii:
masă... sufragiu...11
JUPÂN DUMITRACHE: Ei! acu înţeleg eu unde bate vorba
lui! Ei! bravos! bine vorbeşte...
IPINGESCU: Ăsta combate, domnule, nu ţi-am spus eu?
JUPÂN DUMITRACHE: Apoi, nu-i zice lui degeaba Vocea
Patriotului Naţionale!
IPINGESCU: „... Până ce nu vom avea un sufragiu
universale. Am zis şi subsemnez! R. Vent... studinte în drept
şi publicist.” (Când încă nu sfârşeşte bine Ipingescu de citit,
se aude afară, în stradă, la dreapta, ceartă mare.)
UN GLAS DE BĂRBAT (de afară): Lasă, cocoană! Poate că
să mor şi să nu ţi-o fac!
GLASUL ZIŢII (de afară): Mitocane! pastramagiule! la
poliţiune! (Amândouă glasurile vorbesc deodată.) Nene
Dumitrache! (Jupân Dumitrache şi Nae Ipingescu rămân
uimiţi.)
JUPÂN DUMITRACHE (ascultând): Săi, nene Nae!
IPINGESCU: Urgent! (Strânge repede gazeta şi scoate
fluierul de la chiotoarea mondirului. Amândoi ies fuga prin
fund, Ipingescu şuierând signalul de alarmă.)
SCENA V.
SPIRIDON (singur, intră din dreapta făcându-şi o ţigară):
Măă! al dracului rumân şi jupânul nostru! Bine l-a botezat
cine l-a botezat „Litircă Inimă-Rea”. Ce are el cu mine? Zău!
biata cocoană şi cu nea Chiriac! cu ei mai am noroc, eimă
mai scapă de afurisitul, că despre partea lui jupân Titircă
Inimă-Rea, halal să fie de oasele mele! m-ar cotonogi. leri
săptămâna, când s-a întors de la grădină cu cocoanele, m-a
găsit deştept: „Bravos, musiu Spiridoane! zice, nu te-ai
culcat pân-acuma; mâine dimineaţă jupânul săracul să
deschiză prăvălia; ai stat pân-acuma să bei tutun, ai?
— Nu, jupâne, zic, da' dacă nu mi-e somn.
— Nu ţi-e somn, ai? stăi că-ţi fac eu ţie poftă de culcat!”
Bietul nea Chiriac m-a scăpat, că luase pe sfântul Niculae
din cui... leri seară m-a găsit dormind: „Bravos, musiu
Spiridoane! zice; dormi, ce-ţi pasă! tutun ai tras destul,
acum tragi la aghioase; trai, neneaco, cu banii băbachii!
— Nu, jupâne, da' dacă mi-a fost somn, zic.
— Somn, ai? le trage traiul ăl bun la somn? (Auzi, cu
sfântul Niculae trai bun, cădea-i-ar bunul pe inimă lui
jupânul!) Tragi la somn? Stai că am eu leac să-ţi tai de
piroteală.” Şi mi-a şi pus mâna-n păr. Dacă nu era cocoana
să sară pentru mine tocmai la apropont, mă rupea, că nu'ş
ce-avea, era turbat rău de tot. (S-aude zgomot.) Auliu! vine!
(Stinge repede ţigara cu degetele şi o bagă în buzunar.)
SCENA VI.
Spiridon, Ziţa (intră agitată)
ZIŢA: Auzi mizerabilul! să se-ntinză până-ntr-atâta ca să-
mi facă un afront.
SPIRIDON: Dumneata eşti, cocoană Ziţo? Bine că venişi.
Eu n-am putut să viu. Mi-era frică să nu mă spuie nea
Chiriac lui jupânul, că am umblat noaptea pe drum...
ZIŢA (repede): Ei! I-ai găsit? i-ai vorbit? i-ai dat? i-ai spus?
SPIRIDON: Da, cocoană.
ZIŢA: Ce-a zis?
SPIRIDON: „Mersi!”
ZIŢA: Şi tu ce i-ai spus?
SPIRIDON: „Pentru puţin.”
ZIŢA: Nu i-ai spus cum ţi-am zis eu?
SPIRIDON: Ba da, l-am luat să-i arat casa.
ZIŢA: Nu mai trebuia să-i araţi nimic, că-i scrisesem eu în
bilet unde să vie.
SPIRIDON: Aşa mi-a zis, să-i arăt casa, ca să meargă la
sigur... Dar când să ies de pă maidan cu dumnealui, tocmai
trecea jupânul de la vale; am lăsat pe persoana în chestie să
m-aştepte pe maidan şi eu am sărit peste uluci prin fundul
curţii, că mi-era frică să nu dea jupânul cu ochii de mine, ori
să vie acasă şi să nu mă găsească.
ZIŢA: Prostule! nu ştii că nenea e de rond la noapte? nu
mai dă pe-acasă până la ziuă.
SPIRIDON: Dar dacă mă găsea pe uliţă, plăteai dumneata
pielea mea?
ZIŢA: Ei! şi zi, persoana în chestie aşteaptă pe maidan?
SPIRIDON: Da, şi mi-a dat şi biletul ăsta ca să ţi-l aduc.
ZIŢA (luând biletul): Şi nu mi-l dai mai curând? Adu să văz.
(Merge la o parte şi citeşte.) „Angel radios! de când te-am
văzut întâiaş dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul
raţiunii... (îşi comprimă palpitaţiile.) Te iubesc la nemurirE.
E. vous aime et vous adore: que pretendez-vous encore? 12
Inima-mi palpită de amoare. Sunt într-o poziţiune pitorescă
şi mizericordioasă şi sufăr peste poate. O. Da! Tu eşti
aurora sublimă, care deschide bolta azurie într-o
adoraţiune poetică infinită de suspine misterioase, pline de
reverie şi inspiraţiune, care m-a făcut pentru ca să-ţi fac
aici anexata poezie: „Eşti un crin plin de candoare, eşti o
fragilă zambilă, Eşti o roză parfumată, eşti o tânără lalea!
Un poet nebun şi tandru te adoră, ah! copilă!
De a lui poziţiune turmentată fie-ţi milă;
Te iubesc la nemurire şi îţi dedic lira mea!
Al tău pentru eternitate şi per toujours 13.” (Foarte
aprinsă, îşi face vânt cu scrisoarea şi se plimbă repede.)
Spiridoane, băiete, du-te, du-te iute; te aşteaptă
siguralmente... du-te... spune-i să aştepte, viu şi eu după
tine numaidecât, numai să vorbesc cevaşilea cu ţăţica.
SPIRIDON: Nu pot, cocoană, să mă duc, până nu mi-o da
voie ori nea Chiriac, ori cocoana.
ZIŢA: Unde-i Chiriac?
SPIRIDON: Nu ştiu, pân curte.
ZIŢA: Dar ţaţa?
SPIRIDON: Lucrează dincolo. (Ziţa porneşte spre uşa din
stânga, când uşa se deschide şi Veta intră.) lacătă-i
cocoana.
SCENA VII.
Aceiaşi - Veta.
VETA (intră cu lucrul în mână; coase galoanele la un
mondir de sergent de gardă civică; este obosită şi distrată,
vorbeşte rar şi încet): Cine-i aici? (Văzând pe Ziţa.) A! tu
erai? mă miram cine-i. (Trece încet să fază cu lucrul la masa
din dreapta.)
ZIŢA: Eu, ţăţico; te rog lasă pe Spiridon să se ducă pân' la
mine acasă, ca să-mi aducă mantelul; bate vântul şi mi-e
frică să nu răcesc când m-oi întoarce... (Ilăcere. Veta şade la
dreapta şi lucrează adâncită în gânduri.) îl laşi, ţaţo? (Se
apropie de ea.)
VETA: Ai? ce să las?
ZIŢA: Să laşi pe Spiridon să-mi aducă ceva de acasă.
VETA: Da, îl las.
ZIŢA: Du-te, Spiridoane. (Spiridon, după ce schimbă priviri
şi semne cu Ziţa, iese.)
VETA: Dar tu, Ziţo, la ce-ai venit? (Lucrează înainte.)
ZIŢA: Stai să-ţi spui... Dar nu mă-ntrebi, ţaţă, să-ţi
povestesc ce am păţit cu mitocanul! Să vezi, e halima...
Auzi, mizerabilul! să-ndrăznească să-mi ţie drumul ca să-mi
facă un atac... Stai, ţaţo, să-ţi spui şi să te cruceşti, nu
altceva. Mai adineaori şedeam acasă. Tuşica, cum ştii c-a
făcut-o Dumnezeu, se culcă o dată cu găinile. Eram
ambetată14 absolut. „Dramele Parisului”15 câte au ieşit
până acuma le-am citit de trei ori. Ce să fac? n-aveam ce
citi. Zic: hai să mă duc la ţaţa, dacă nu s-o fi culcat, să mai
stăm puţin de vorbă. Scoţ ivărul de la şalon şi plec. Când să
trec pe maidan, mă pomenesc cu mitocanul, cu pricopsitul
de Ţircădău, că-mi taie drumul. „Bonsoar-bonsoar”, şi ştii
deodată, sanfash16: „Hei, cocoană, zice, mai bine ţi-e
acuma văduvă?
— Pardon, domnule, zic, n-am de-a face cu dumneata, şi
mai întâi când e la o adică, nu sunt văduvă, sunt liberă,
trăiesc cum îmi place, cine ce are cu mine! acu mi-e timpul:
jună sunt, de nirnini nu depand, şi când oi vrea, îmi găseşte
nenea Dumitrache bărbat mai de onoare ca dumneata.
— Mică t-ei căi!
— Zic: pardon, domnule, nu-ţi permit să te-ntinzi mai mult
la un aşa afront; mă-nţelegi? - zice...
VETA (întrerupând-o scurt): Ziţo... ce e când ţi se bate
tâmpla a dreaptă?
ZIŢA: Îţi vine o bucurie.
VETA: Mie, bucurie? ... nu crez.
ZIŢA: Da' de ce nu?
VETA: Da' când ţi se bate a stânga?
ZIŢA: le-mpaci cu o persoană cu care eşti certată.
VETA (ridicând capul cu mult interes): Da? (Dând din
umeri.) Cu cine să mă-mpac? ... nu sunt certată cu nimeni.
ZIŢA: Aşa... zic mitocanului... ţaţo, că era trăsnit... Am
auzit că de la o vreme-ncoace într-o băutură o duce. Uf!
ţaţico, maşer, bine că m-a scăpat Dumnezeu de traiul cu
pastramagiul! Să trăiesc eu cu un mitocan! Nu era de mine;
eu sunt o persoană delicată; bine că m-am văzut liberă! ...
Aşa - să nu-mi uit vorba - zic mitocanului: „Nu-ţi permit,
domnule, să te naintezi la un aşa afront! Da' el: Gândeşti,
zice, că o să te măriţi, cocoană?
— Asta mă-mportă pe mine, cine ce treabă are!
— Să te măriţi, ai? cât o trăi Ghiţă Ţircădău, ori să te-
nhăitezi cu vreunul? Săracul! Dar să ştiu de bine că merg
cu el de gât până la Dumnezeu, tot n-ai dumneata parte de
un aşa ceva; încai dacă m-ai lăsat pe mine, să te duci la
mânăstire, că aşa te lăudai la trebunar! ... - Mitocane,
pastramagiule! la poliţiune! vardist! nene Dumitrache! ...
Am avut, ţaţo, parte că a sărit nenea Dumitrache şi cu Nae
ipistatul! aminteri, mitocanul scosese şicull17 de la baston
V
pentru ca să mă sinucidă... Ei! ce zici dumneata, ţăţico, de
nasul care şi l-a luat mitocanul? (Veta nu răspunde; Ziţa s-
apropie de ea şi o observă.) [aţo! ce ai? plângi?
VETA (ştergându-se la ochi): Eu? de ce să plâng? Mă
doare capul, mi-e cam rău.
ZIŢA: Îţi sunt ochii turburi grozav...
VET A: Nu-ş' ce am; parcă mă-ncearcă nişte friguri.
ZIŢA: Nenea e de rond la noapte?
VETA: Da. (S-apucă iar de lucru.) Tu mai stai, Ziţo?
ZIŢA: Nu, ţaţo; o să mă duc şi eu să mă culc; trebuie să fie
târziu.
SPIRIDON (intră încet şi trece repede lângă Ziţa):
Cocoană! (Încet.) Până acu am aşteptat degeaba. L-am
căutat peste tot, şi pe maidan, şi pe uliţă, nu e nicăieri.
ZIŢA: Biletul, zici că i l-ai dat?
SPIRIDON: Nu ştii? I l-am dat de când m-am dus la
tutungerie, când m-a trimes jupânul. (Iese în dreapta.)
ZIŢA: Bine. (Către Veta) Ei! ţaţo, eu mă duc, bonsoar,
alevoa. Culcă-te şi matale, nu mai lucra dacă ţi-e rău.
VETA: Lasă să-mi fie rău. (Râzând silit.) Mai bine ar fi să
Mor.
ZIŢA: Vai de mine! Ce vorbă-i asta? Ce, ţi-e râu de tot? Să
trimitem să caute pe cineva.
VETA: Aş! eşti nebună! nu vezi că glumesc? Mă doare
capul; nu ţi-am spus? Am lucrat mult la lumânare. (Are un
fior.) M-a tras şi fereastra... Cum m-oi culca, îmi trece.
ZIŢA: Atunci, alevoa, bonsoir, ţaţo. (Pleacă şi se întoarce.)
A! să nu uit; mâine ne vedem, ştii că-i sărbătoare. Să ne
legăm de nenea să ne ducă la „lunion”.
VETA: La „lunion”? nu, Ziţo, nu mai merg la „lunion”.
ZIŢA: Da' de ce?
VE'TA: Pentru că... pentru că nu-mi face nici o plăcere
acolo, nu-nţeleg comediile alea... Ei! ce să-ţi spui! nu voi.
ZIŢA: Ei, Doamne! ţaţo, parol, ştii că eşti curioasă! Ce,
pentru comediile alea mergem noi? Mergem să mai vedem
şi noi lumea. Ce adică toţi câţi merg acolo înţeleg ceva,
gândeşti? Merg numai aşa de un capriţ, de un pamplezir;
de ce să nu mergem şi noi?
VE'TA: De ce, de ne-ce, nu voi să merg.
ZIŢA: Aide, zău, ţaţo; zic eu lui nenea... vrei?
VETA: Nu voi, ţi-am spus o dată, şi nici dumnealui nu mai
vrea să meargă; mi-a spus de azi-dimineaţă; degeaba-i zici.
ZIŢA: Zău! ţăţico, parol! să mă-ngropi!
VETA: Nu merg, Ziţo, nu. Mă ştii tu; când zic o vorbă e
vorbă.
ZIŢA: Zi, nu vrei să mergi, ţaţo?
VETA: Nu.
ZIŢA (obidindu-se treptat): Nu?
VETA: Nu.
ZIŢA (podidind-o plânsul): Fir-ar a dracului de viaţă ş-
afurisită! că m-a făcut mama fără noroc! (Pleacă.) N-am
avut parte şi eu pe lume măcar de o compătimire! (lese,
plângând şi trântind uşa, prin fund.
— Spiridon intră din dreapta.)
SCENA VIII.
Spiridon, Veta.
VETA (lasă mondirul din mână): Spiridoane băiete, tu de
de ce mai stai? mai ai vreo treabă?
SPIRIDON: Nu, cocoană.
VETA: Apoi, dut'te culcă, ce mai aştepţi?
— Domnul Chiriac unde este?
SPIRIDON: E jos, pân curte; adineaori şedea pe laviţa de
la poartă. Dar... nu ştiu ce o fi având nea Chiriac, cocoană...
parcă nu-i sunt toţi boii acasă...
VETA: Cine ştie ce-o fi având şi dumnealui.
SPIRIDON: E necâjit foc; un ceas s-a tot plimbat pe jos;
când am trecut prin curte, umbla de colo până colo, parcă
vorbea singur şi se bătea cu pumnii-n piept...
VETA: O fi supărat, cine ştie! ... Spune-i să-nchiză poarta.
Galoanele i le-am cusut; uite mondirul, să i-l duci.
SPIRIDON: Bine, cocoană. (Vrea să plece cu mondirul.)
VETA: Pe urmă să-i spui... nu; pe urmă, să te duci să te
culci, nu mai ai ce căuta p-aci. Să nu vie dumnealui să te
găsească deştept, că iar o păţi.
SPIRIDON (aparte): Ei, că parcă dacă m-o găsi dormind
nu-i tot un drac!
VETA: Aide, du-te.
SPIRIDON: Mă duc; noapte bună, cocoană.
VETA: Noapte bună, Spiridoane. (Spiridon iese.) Noapte
bună! ... Săracul Spiridon! nu ştie el ce-i pe sufletul meu, nu
ştie el cum râde de mine! Eu şi noapte bună! ... (Merge
încet la fereastra din dreapta uşii din fund, se uită în curte,
apoi se-ntoarce tot adâncită în gânduri.) Ei! dacă nu vrea
omul, nu vrea! ... dragoste cu sila nu se poate.
— Nu-i mai place, nu mai vrea! ... bine! n-o să mor nici eu!
„.. De unde ştii? poate mai bine că s-a întâmplat aşa... A! de
ce mai dă Dumnezeu omului fericire, dacă e să i-o ia
înapoi?! De ce nu moare omul când e fericit?! De ce am
trăit eu s-ajung la aşa ceva?! ... (Plânge; se aude zgomot.)
Vine! (Se şierge la ochi repede şi vrea să plece.) Nu! nu mai
voi să fiu proastă; dragoste cu sila nu se poate! (Porneşte să
iasă spre stânga, când intră Chiriac, care rămâne un
moment la uşă. Veta stă locului. Tăcere.)
SCENA IX.
Chiriac, Veta, apoi de afară Jupân Dumitrache şi Ipingescu.
CHIRIAC: Dumneata m-ai chemat?
VETA: Eu? ...nu.
CHIRIAC: Spiridon mi-a spus că...
VETA: Da... am zis lui Spiridon să-ţi ducă mondirul; l-am
cusut.
CHIRIAC: Mersi!
VETA: Pentru puţin. (Pauză.)
CHIRIAC: Poarta... am închis-o.
VETA: Bine. (Întoarce capul în faţa scenii; e mişcată.)
CHIRIAC: Alt nimic nu mai ai să-mi porunceşti?
VETA: Ce! eu să-ţi poruncesc dumitale?
CHIRIAC: Să-mi porunceşti, fireşte; nu-mi eşti stăpână? ...
nu sunt slugă în casa dumitale, cu simbrie?
VETA (întorcându-se cu faţa spre Chiriac): Bine, domnule
Chiriac, bine; zi înainte, că n-ai zis destule.
CHIRIAC (înaintează): Ei! de ieri seară până acu cum ai
petrecut? Ţi-e mai bine aşa?
VETA (scohorând un pas spre a se depărta de el): Da.
CHIRIAC: îţi pare bine de ce-ai făcut?
VETA: Nu mă ştiu să fi făcut nimic; dar nu-mi pare rău că
s-a întâmplat aşa. (Pauză.)
CHIRIAC (mai apropiindu-se): Mâine seară mergi iar la
„lunion”?
VETA: Dacă o vrea dumnealui să mergem, trebuie să
merg, fireşte.
CHIRIAC: Ca să te curtezi cu amploiatul dumitale?
VETA (tresărind şi ridicând capul spre el): Domnule, te-am
rugat să fii bun să nu-mi mai zici vorba asta. Dacă n-ai avut
destulă vreme să mă cunoşti, păcat! Eu te credeam pe
dumneata mai deştept.
CHIRIAC (stă la îndoială, apoi se mai apropie): Jură-te încă
o dată!
VETA: Să mă mai jur - eu? ... Nu m-am jurat? n-am plâns?
Cu ce m-am ales? Nu mă mai jur, pentru că nu mă crezi; de
plâns aş mai plânge, dar nu mai pot... Dar... în sfârşit, nu
strici dumneata... eu stric... nu trebuia să-mi pui mintea cu
un copil ca dumneata... D-aia zic şi eu, mai bine că s-a
întâmplat aşa. Tot trebuia să isprăvim odată... Am isprăvit...
CHIRIAC: Jură-te încă o dată şi...
VETA (cu emoție din ce în ce mai nestăpânită): Ce folos!
Dumneata crezi mai mult în prostiile şi în bănuielile lui
bărbatu-meu decât în jurământul meu, şi gândesc că
trebuia să ne cunoşti destul de bine şi pe mine şi pe dânsul.
Dar... foarte bine ai făcut să nu mă crezi. Aşa e. Eu sunt
femeie rea; am vrut numai să râz de dumneata. Eu te las pe
dumneata ca pe o slugă „cu simbrie” să păzeşti casa, şi
târăsc pe dumnealui pe la grădini ca să mă curtez cu alţii.
Eu sunt o femeie mincinoasă; n-am simţit nimic când ţi-am
spus că nu ştiu să mai fi trăit până să nu te cunosc pe
dumneata... Toate le-am făcut pentru dumneata numai din
prefăcătorie... totdeauna alta ţi-am spus şi alta am gândit;
te-am minţit, te-am amăgit, am râs de dumneata atâta
vreme... Acuma bine că ţi-ai deschis şi dumneata în sfârşit
ochii ca să vezi cine sunt. De! ţi-am făcut rău, dar... ai
scăpat de mine. Lasă! ce-a fost a trecut... Bonsoar. (Vrea să
plece spre stânga.)
CHIRIAC (ieşind cu un pas înainte): Te duci?
VETA (stă): La ce să mai stau? Ce mai am eu cu dumneata?
CHIRIAC: Nu-mi mai zice „dumneata”.
VETA: Cum pofteşti să-ţi zic?
CHIRIAC: Cum mi-ai zis până ieri.
VETA: Azi e azi, ieri a trecut. (Porneşte să iasă.)
CHIRIAC (tăindu-i drumul): Şi nu vrei să se mai întoarcă?
VETA (scoborând un pas, depărtându-se de ella dreapta):
Nu.
CHIRIAC (apropiindu-se): Veto!
VETA: Nu, lasă-mă... Ce folos câtă fericire am avut un an,
dacă într-o zi mi-am plâns-o toată! Nu, nu mai voi; mai bine
mi-este aşa cum sunt...
CHIRIAC: Dar eu... eu ce să mă fac?
VETA: Ce fac şi eu... învăţul are şi dezvăţ, nu ştii
dumneata?
CHIRIAC: Dezvăţ! lesne din gură. Îi scoţi rumânului ochii
şi după aia-i zici: „Lasă, că nu e rău şi fără să mai vezi... mai
bine că s-a întâmplat aşa! n-o să mori fără lumina ochilor! ...
învăţul are şi dezvăţ! ...” Dar dacă n-oi vrea eu să trăiesc
aşa! ... care va să zică să mor, ai?
VETA: Ei, bine ar fi să poată muri omul când vrea; dar...
nu moare nimeni de asta!
CHIRIAC: Dar dacă eu oi muri? (Se repede şi ia spanga de
la puşcă.) Vezi dumneata spanga asta?
VE'TA (se repede la el şi vrea să i-o smucească): Chiriac!
CHIRIAC (luptându-se cu ea): Fugi! ... lasă-mă!...
VETA (luptându-se): Nu te las! te ştiu eu cine eşti. Nu te
las! Nu voi să ţi se tragă moartea de la mine.
CHIRIAC: Lasă-mă! lasă-mă! ... (Se luptă.)
VETA (desperată): Chiriac! (Înecându-se.) Dacă vrei să te
omori, omoară-mă întâi pe mine! (Se luptă din putere.)
Chiriac! ... Nu ţi-e milă ţie de mine? Toate, toate de un an şi
mai bine le-ai uitat într-o zi? ... Chiriac! ...
CHIRIAC: 'Tocmai pentru că nu le-am uitat, vreau mai bine
să mor. Dacă nu mai este nimic între noi, spune-mi
dumneata cum să mai trăiesc! Dacă mă laşi, dacă nu mai
mă vrei, tot mort sunt eu; mai bine, lasă-mă; adio, viaţă! (Se
smuceşte.) Lasă-mă!
VETA (ţinându-l strâns): Chiriac! Vrei să strig? eşti nebun?
CHIRIAC: Da! sunt nebun, fireşte că sunt nebun; m-ai
înnebunit dumneata; dumneata să-mi tragi păcatul! Câte
gânduri şi dor m-a ars pe mine, nu mă-ntrebi?
VETA: Dar tu pe mine nu mă-ntrebi?
CHIRIAC: Nu mai voi să ştiu nimic, nu mai ştiu cine sunt!
Am vrut să mă omor adineaori în curte, dar ţi-am văzut
trecând umbra peste perdeaua de la fereastră, ş-am vrut să
te mai văz o dată. Încai să mor lângă tine, cum am trăit. (Cu
vorbele acestea Chiriac s-a mai domolit.)
VETA: Chiriac, ascultă. Nu mi-ai zis tu să mă mai jur o
dată? Dacă m-oi jura, mă crezi?
CHIRIAC: Ie crez.
VETA (repede): Dragă Chiriac, să n-am parte de ochii mei,
să n-am parte de viaţa ta, să nu mai apuc măcar o zi fericită
cu tine - na! ce mai vrei? - dacă ştiu eu ceva la sufletul meu
din câte ţi le-a sporit dumnealui.
CHIRIAC: De ce te-ai dus la grădină?
VETA: M-am dus numai de gura sorii-mii Ziţii. Era lume
multă, de n-aveam unde sta; cânta muzica; juca comedii; n-
am auzit nimic, n-am văzut nimic; parcă dormeam şi visam
ceva... Ştiam eu că o să mi se întâmple mie un necaz mare;
mi se făcuse semn: răsturnasem de dimineaţă candela...
Încă dumnealui, dacă m-a văzut că mă speriu, zice: „Eice e
dacă s-a răsturnat! nu mai crede în prostii de-alea. Ce! ce-o
să ni se întâmple? să-mi arză cherestigiria? arză sănătoasă!
Nu m-a făcut ea pe mine! este asiguripsită... Atâta pagubă!
„..” Răsturnasem candela; pe urmă ochiul drept mi se batea
într-una de vreo trei zile. Pe tine te lăsasem acasă
ştergându-ţi puşca; ştii că ruginise încărcătura înăuntru şi
te apucaseşi s-o scoţi cu vergeaua. Nu puteam să-mi iau
gândul de la puşcă. Mă gândeam: dacă s-o descărca,
Doamne fereşte! puşca în mâna lui, ce să mă fac eu când |-
oi găsi mort acasă! ... Da' de ce nu i-am spus să bage de
seamă! de ce nu l-am rugat să o lase la pustia de puşcă! la
(ce am plecat de-acasă?! Iac-aşa m-am bătut cu gândurile
toată seara. N-am văzut, zău! n-am văzut nimic, n-am auzit
nimic! Mă jur pe ce vreitu; mă crezi?
CHIRIAC (biruit cu desăvârşire): Te crez! (Aruncă departe
spanga şi ia pe Veta în braţe.)
VETA (strângându-l cu putere): Chiriac! (Rămân o clipă
îmbrăţişaţi în tăcere.) Chiriac, să nu mai faci ce mi-ai făcut,
că mor... zău! mă omori...
CHIRIAC: Nu, nu mai fac.
VETA: Îmi făgăduieşti? te juri?
CHIRIAC: Da.
VETA: Şi o să mă crezi că eu numai la tine mă gândesc?
CHIRIAC: Da.
VETA: Că numai pentru tine trăiesc?
CHIRIAC: Da.
VETA: Şi n-o să-mi mai zici nici o vorbă rea?
CHIRIAC: Nu.
VETA: Şi n-o să mai mă faci să plâng?
CHIRIAC: Nu! nu! nu! Dar mă ierţi?
VETA: Dar tu pe mine mă ierţi?
CHIRIAC: Eu te-am iertat de mult. (Se strâng bine în
braţe.)
JUPÂN DUMITRACHE (de afară, sub fereastră): Chiriac!
Chiriac! (Cei îmbrăţişaţi rămân încremeniţi ascultând.)
VETA: Hâi! Dumnealui...
CHIRIAC (repede, fără s-o lase din braţe, merge spre
fereastră): Nu-i nimic! Trece la posturile dinspre
Marmizon18 (Către Jupân Dumitrache, pe fereastră.)
Dumneata eşti, jupâne?
JUPÂN DUMITRACHE (de afară): Dar ce, Chiriac puiule,
nu te-ai culcat?
CHIRIAC: Încă nu, jupâne, acu mă culc.
JUPÂN DUMITRACHE (de afară): Somn uşor! ...
IPINGESCU (asemenea): Şi vise plăcute, onorabile!
JUPÂN DUMITRACHE (depărtându-se treptat): Chiriac,
puiule, ia vezi de ce am vorbit, fii cu ochii-n patru, d-
aproape de tot: mă ştii că ţiu când e la o adică...
CHIRIAC (strângând pe Veta cu putere): Lasă, jupâne, mă
ştii că consimţ la onoarea dumitale de familist! ...
CORTINA.
ACTUL II (Aceeaşi odaie. O lampă cu gaz arde pe masă.)
SCENA.
Veta, Chiriac.
VETA: Du-te, puiule, du-te; fii cuminte, sunt aproape de
unsprezece... cine ştie? vine fără veste!
CHIRIAC: Aş! mai are două ceasuri bune de alergat; nu
poate veni aşa degrab'.
VETA: De unde ştii ce se-ntâmplă? paza bună trece
primejdia rea.
CHIRIAC: N-ai grijă, dragă, când îţi spui eu că nu vine; are
să meaogă până la Cotroceni, ce te gândeşti? nu-l ştii pe el
că umblă agalea...?
VETA: Bine, dar aş vrea şi eu să mă culc; zău, sunt obosită
grozav. Ştii tu că de ieri-seară de când ne-am certat, până
acum n-am închis ochii?
CHIRIAC: Ei! d-apoi eu i-am închis!
VETA: Tocmai d-aia; sărută-mă încă o dată şi du-te şi tu de
te culcă. Mâine ai să ieşi la ezirciţ; ai uitat că trebuie să te
scoli până-n ziuă?
CHIRIAC: Bine zici! Cum să uit, se poate? Mâine trebuie să
mă scol la patru ceasuri. Are să vie gornistul, să mergem să
luăm doi oameni din companie, ca să ridicăm pe Tache
pantofarul de la Sfântul Lefterie.
VETA: Apoi mi-a spus leliţa Safta, că-i bolnav de lingoare.
CHIRIAC: Ce treabă am eu cu boala lui? ce, eu sunt
bolnav? nu mă priveşte pe mine. Îl am pe listă, trebuie să se
prezante la ezirciţ.
VETA (tresărind, ca cum ar fi auzit ceva): Ia taci! (Ascultă.)
Mi s-a părut că umblă cineva pe portiţă. Aide, Chiriac,
sărută-mă şi du-te.
CHIRIAC (o sărută): Mâine seară nu te mai duci la
„lunion”?
VETA: Nu, nu mai mă duc fără tine... Dar tu... nu uiţi ce
mi-ai făgăduit. - n-o să mă mai necăjeşti niciodată?
CHIRIAC: Niciodată. (O sărută, o strânge-n braţe şi
pleacă.) Bonsoar. (Se mai întoarce spre “a repeta jocul şi
iese în stânga planului din fund.)
VETA (singură, fredonează încet, coborând la masă): „Într-
un moment de fericire, Stelele s-au umplut de dor.
Şi, printr-o perlă de iubire, Mi-au revărsat razele lor.”
(Fredonează din ce în ce mai încet.) Trebuie să fie trecut de
unsprezece... Să mă culc... Ce obosită sunt! ... (Şade lângă
masă, deschide albumul şi dă de portretul lui Chiriac.) Ah!
Ah! Chiriac! (Fredonează întâia strofă din „Portretul” de G.
Sion.) „Când ore de-ntristare vor turbura vreodată.
Frumoasa-ţi inimioară, tu vezi portretul meu, Şi crede că
eu sufăr cu tine deodată, Şi c-amândoi atuncea compătimim
mereu.” (Urmează mai încet; micşorează lumina lămpii de
tot şi începe a se pregăti de culcare.
— Uşa din fund se deschide încet în vremea asta, şi se
arată Rică Venturiano; odaia este fdarte slab luminată de
flacăra închisă a lămpii.)
SCENA II.
Veta şi Rică Venturiano, apoi Jupân Dumitrache şi
Ipingescu de-afară.
RICĂ (intră, se opreşte pe prag, vede pe Veta în spate,
răsuflă clin adânc, pune mâna la inimă şi înaintează în
vârful degetelor până la spatele scaunului ei; cade în
genuchi şi începe cu putere): Angel radios!
VETA (dă un țipăt, se scoală şi fuge în partea ceailaltă 'a
scenii şi făcându-şi cruce şi scuipându-şi în sân): A!
RICĂ (întorcându-se în genuchi spre partea unde a fugit
ea): Angel radios! precum am avut onoarea a vă comunica
în precedenta mea epistolă, de când te-am văzut întâiaşi
dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul raţiunii; da!
sunt nebun...
VETA: Nebun! (Strigând.) Săriţi, Chiriac! Spiridoane!
RICĂ: Nu striga, madam (se târăşte un pas în genuchi), fii
mizericordioasă19! Sunt nebun de amor; da, fruntea mea
îmi arde, tâmplele-mi se bat, sufer peste poate, parcă sunt
turbat.
VETA: Turbat? ... Domnule, spune-mi degrab', c-aminteri,
strig; cine eşti, ce pofteşti, ce cauţi pe vremea asta în casele
oamenilor?
RICĂ (se ridică şi se apropie de dânsa tăindu-i drumul):
Cine sunt? mă întrebi cine sunt? Sunt un june tânăr şi
nefericit, care sufere peste poate şi iubeşte la nemurire.
VETA: Ei! ş-apoi? ce-mi pasă mie! (După o mică reflecţie.)
Vai de mine! ăsta e vreun pungaş; a aflat că nu-i dumnealui
acasă şi umblă să ne pungăşească. (Tare, strigând.) Chiriac!
Spiridoane! săriţi! hoţii!
RICĂ (cu mâinile rugătoare): Nu striga! nu striga! fii
mizericordioasă; aibi pietate1! M-ai întrebat să-ţi spui cine
sunt, ţi-am spus. Mă întrebi să-ţi spui ce caut... Ingrato! nu
mi-ai scris chiar tu însuţi în original?
VETA: Eu?
RICĂ: Da! (Se ridică.) Nu mi-ai scris să intru fără grijă
după zece ceasuri la numărul 9, strada Catilina, când oi
vedea la fereastră că se micşorează lampa? lată-mă. M-am
transportat la localitate pentru ca să-ţi repet că te iubesc
precum iubeşte sclavul lumina şi orbul libertatea.
VETA: Adevărat, domnule, parol că eşti nebun. Visezi; ţi-
am scris eu dumitale vreo scrisoare? Auzi obrăznicie! Ştii
dumneata cu cine vorbeşti?
RICĂ: Cum să nu ştiu? în van te aperi. Şi tu mă iubeşti pe
mine, nu mai umbla cu mofturi. le-am văzut de-atunci seara
de la „lunion”...
VETA: De la „lunion”? (Caută cu gândul.)
RICĂ: Da; chiar de atunci seara, când privirile noastre s-au
întâlnit, am citit în ochii tăi sublimi că şi tu corespunzi la
amoarea mea. M-am luat după tine chiar în seara aceea
până la Stabilament. Simţisem că mitocanul de cumnatu-tău
mă mirosise, ştia că mă ţiu după voi; şi abandonându-mă
curajul de a mai intra într-o stradă fără lampe gazoase, m-
am întors îndărăt, pentru că-mi era frică să nu pat vun
conflict cu mitocanul. Alaltăieri seară, amoarea mi-a
inspirat curaj; m-am ţinut după voi până în această
suburbie, în colţul stradei; dar când să-ţi văz justaminte
adresa, mi-a tăiat drumul nişte câini. Când am aflat că şezi
pe aci, te-am curtat la nemurire şi m-am informat prin
băiatul de la cherestegeria lui cumnatu-tău cum stai cu
familia ta. Am aflat că eşti liberă, ţi-am scris prima mea
epistolă într-un moment de inspiraţiune, ai primit-o, mi-ai
răspuns să viu, şi am venit... pentru ca să-ţi repet că: (cade
iar în genuchi) nu, orice s-ar zice şi orice s-ar face, eu voi
susţinea, sus şi tare, că tu eşti aurora, care deschide bolta
înstelată într-o adoraţie poetică, plină de... (Urmează
declaraţia foarte iute până ce-l întrerupe Veta.)
VETA (a ascultat cu mult interes toată tirada lui Rică şi-l
întrerupe izbucnind în râs): Ha! ha! ha! acu înţeleg eu tot...
ha! ha! ha!
RICĂ: Râzi, râzi, ingrato, de amoarea mea?
VETA: Da' cum, Doamne iartă-mă! să nu râz! ... vezi bine
că râz. Apoi ştii dumneata cu cine vorbeşti? ... mă cunoşti?
„..„ Ştii bine cine sunt?
RICĂ: Cum să nu ştiu? tu eşti angelul visurilor mele, tu eşti
steaua, pot pentru ca să zic chiar luceafărul, care
străluceşte sublim în noaptea tenebroasă a existenţii mele,
tu eşti...
VETA (care trece la lampă, i măreşte focul şi se pune cu
chipul în bătaia luminii): Zău? ia uite-te bine? (Râde.)
RICĂ (foarte încurcat, se scoală de jos şi se dă înapoi
împiedicându-se): Madam! să am pardon! scuzaţi! Cocoană!
considerând că... adică, vreau să zic, respectul... pardon...
sub pretext că şi pe motivul... scuzaţi... pardon...
VETA (râzând): Bine, pardonul ca pardonul, dar te rog,
dacă ţii la pielea dumitale, să te duci mai degrabă, să ieşi
curând din casa asta, că, Doamne fereşte! de te-o călca aici
bărbatu-meu (accentuând) mitocanul... de! ...
RICĂ: Scuzaţi... pardon...
VETA: Apoi zău nu ştiu ce s-o mai alege de dumneata.
Bărbatu-meu sufere grozav de gelozie şi e în stare a fi
capabil să te omoare.
RICĂ (speriat): Să mă omoare!
VETA: Deja alaltăieri seară ai avut noroc de ţi-a tăiat
drumul câinii şi nu te-a lăsat să intri în uliţa noastră, încă
Chiriac luase şi levorverul; dar până să iasă el, dumneata
fugiseşi...
RICĂ (îngrijat): Levorverul! ... Madam, vă rog să binevoiţi
a-mi da drumul d-aici de urgenţă...
VETA: Ei! ştii că-mi place! Ce! te ţiu eu? Du-te, uşa-i
deschisă; du-te repede, şi bagă de seamă la poartă să nu
dai piept cu dumnealui, că de-acum încolo trebuie să să
întoarcă acasă. Apucă pe maidan şi ieşi devale spre Antim.
Bagă de seamă să nu te întâlneşti cu bărbatu-meu că te
cunoaşte, şi cum te-o vedea, zău! te umflă.
RICĂ: Mă umflă! ... (Vrea să plece, apoi stă şi se întoarce.)
Cocoană, eşti o damă venerabilă; profit de ocaziune a vă
ruga (cu multă volubilitate) să primiţi asigurarea înaltei
stime şi profundului respect, cu care am onoarea a fi al
domniei-voastre prea supus şi prea plecat, Rică Venturiano,
arhivar la judecătoria de pace circumscripţia de galben,
poet liric, colaborator la ziarul Vocea Patriotului Naţionale,
publicist şi studinte în drept...
VETA: În drept, în strâmb, ce-mi pasă mie! du-te odată, ori
ţi s-a făcut pesemne de vun conflict...
RICĂ: Nu, madam, nu; eu sunt june cu educaţie, nu voi să
pat nici un conflict!
VETA: Apoi, atunci du-te! ce mai stai?
RICĂ: Mă duc; scuzaţi, pardon, bonsoar!
VETA: Aide! (Vrea să-l conducă până la uşă; când vrea să
deschidă uşa ca să-i dea drumul, s-aude glasul lui Jupân
Dumitrache în curte.
— Rică şi Veta coboară înspăimântați.)
JUPÂN DUMITRACHE (afară în curte): îţi spui că i-am
văzut eu capul pe fereastră. E aici în casă. Chiriac!
Spiridoane!
VETA (îngrozită): Musiu! domnule! m-ai nenorocit, şi
dumitale atât ţi-a fost! fugi, fugi, că te omoară!
RICĂ: Aoleo! (Se repede să fuga pe uşă.)
VE'TA (oprindu-l): Nu p-acolo!
JUPÂN DUMITRACHE (d-afară): Dacă nu i-o ajunge ce i-oi
da eu moftangiului, să-mi tai mie favuridele!
IPINGESCU (tot d-afară): Rezon! (Se aud paşi repezi
suind scările.)
RICĂ (desperat): Madam, cocoană! ai mizericordie de un
june român în primăvara existenţei sale! de-abia douăzeci şi
cinci de roze şi jumătate înnumăr, douăzeci şi şase le
împlinesc tocmai la Sfântul Andrei... Scapă-mă!
VETA: Da... dar pe unde? A! pe fereastra asta; ieşi curând,
treci binişor pe schele la stânga, lasă-te pe scară în capătul
binalii; jos e o portiţă scurtă, care dă în maidan... Fugi iute!
RICĂ (iese pe fereastră, se loveşte cu capul de zid şi-şi
turteşte pălăria): Pardon! scuzaţi! ... bonsoar! (Dispare pe
fereastră, paşii se apropie.)
SCENA III.
Veta singură, apoi Dumitrache şi Ipingescu.
VE'TA: A scăpat, sărmanul... Ce comedie! Doamne sfinte!
dacă-l prindea Chiriac, îl omora. Vezi dumneata cine mi-era
soră-mea Ziţa! D-aia se ţinea dumneei de capul meu să tot
batem grădinile; era amorezată. Şi eu, proastă, să nu ştiu
Nimic, şi să-mi fac zile amare cu Chiriac din pricina lui
musiu ăsta... Bine că a scăpat, vai de el; acum trebuie să-i
sfârâie călcâiele pe maidanul lui Bursuc. (Coboară la masă
şi se face că lucrează. Uşa din fund se deschide de perete şi
intră furioşi jupân Dumitrache şi Ipingescu cu săbiile
scoase.)
JUPÂN DUMITRACHE (înaintează strajnic): Cocoană! Cine
a fost aici? (Ipingescu caută cu ochii în toate părţile, se uită
pe sub pat, pe sub masă, peste tot.)
VETA: Cine să fie?
JUPÂN DUMITRACHE (fierbând): Cine să fie? ... Ştiu eu
cine să fie? Daca aş şti, nu te-aş întreba.
IPINGESCU: Rezon! (Caută mereu.)
VETA: Ei! ştii că eşti nu ştiu cum! Ce vii aşa turbat? Uite,
cu sabia scoasă, ca la bătălie.
JUPÂN DUMITRACHE: Nu râde, cocoană, după ce că pat
un afront tocmai la ce-am ţinut eu; nu râde; du-te dincolo,
cocoană! ... De ce nu te-ai culcat pân-acum?
VETA: Zău, că nu eşti în toată firea! auzi că de ce nu te-ai
culcat: pentru că nu mi-a fost somn. Ce! vrei să mă culc şi
să-mi las lucru? Mâine e sărbătoare, trebuie să mă gătesc
să merg la biserică.
IPINGESCU: Rezon!
JUPÂN DUMITRACHE: Cocoană, du-te dincolo, aci avem
treabă; du-te curând. (Umblă agitat, strigând.) Spiridoane!
Spiridoane! Chiriac! Spiridoane! Chiriac! (Către Veta.) Rău
ai făcut, cocoană!
VETA: Ce rău? ce visezi? ce-am făcut?
JUPÂN DUMITRACHE: Ştii dumneata bine! Dumneata să
tragi păcatul de ce s-o întâmpla (sinistru), că are să se
întâmple lucru mare, cocoană, măcar să ştiu de bine că
merg la cremenal!
VETA: Eşti nebun! (Aparte.) Acu nu mai mi-e frică.
JUPÂN DUMITRACHE (strajnic la culme): Du-te, cocoană,
şi nu râde.
VETA: laca, mă duc. (lese râzând în stânga planului întâi.)
SCENA IV.
Jupân Dumitrache, Nae Ipingescu, apoi Spiridon.
JUPÂN DUMITRACHE: Ştii! (se îneacă de emoție), mă
stăpânesc, adică-i vorbesc cu perdea, nu voi să-i isplic lucru
formal, ca să n-o ruşinez.
IPINGESCU: Rezon!
JUPÂN DUMITRACHE: Ştii cum e dânsa...
IPINGESCU: Coana Veta? ruşinoasă... mie-mi spui?
JUPÂN DUMITRACHE (plimbându-se agitat): Adică chiar
în casa mea să nu pot eu pune mâna pe bagabontul? că n-a
avut pe unde ieşi; altă scară nu mai are casa. (Strigă.)
Spiridoane! Chiriac! Chiriac! Spiridoane! -
SPIRIDON (vine din dreapta, cu părul vâlvoi, sculat
zăpăcit din somn): Ce-i porunca, jupâne?
JUPÂN DUMITRACHE: Porunca? vino să-ţi dau poruncă. (Îl
ia de păr.)
IPINGESCU: Hahahaha! dă-l, dă-l căţeaua20!
JUPÂN DUMITRACHE: Apoi parcă ne-a fost vorba, musiu
Spiridoane băiete, să nu te mai găsesc dormind când mă-
ntorc acasă! Na poruncă! na poruncă! mai na poruncă! să-ţi
mai treacă de piroteală!
SPIRIDON (plângând): Auliu, jupâne, auliu! Ce ţi-am făcut
eu, jupâne, dacă am dormit?
IPINGESCU (strajnic cătră Spiridon): Pentru ce nu eşti
prezent la apelul nominal? ...
SPIRIDON: Auliu! (Se jeleşte.)
JUPÂN DUMITRACHE: Taci! Unde-i Chiriac?
SPIRIDON (fugind într-un colţ): Nu ştiu...
JUPÂN DUMITRACHE (se repede la el; Spiridon fuge): Da'
să mănânci şi să dormi ştii?
SPIRIDON: Doarme în odaia dumnealui, jupâne.
JUPÂN DUMITRACHE: Doarme? Toţi dormiţi, domire-aţi
somnul ăl lung! Pâinea ştiţi să mi-o mâncaţi. Cheamă pe
Chiriac degrabă... mergi!
IPINGESCU (către Spiridon, bătându-i din picior): Urgent!
(Spiridon iese degrab' în stânga.)
JUPÂN DUMITRACHE: Chiriac! Chiriac! ... Eu arz în foc şi
toţi trag la aghioase! Eu arz de onoarea mea de familist şi
lor de somn le arde... Chiriac!
SCENA V.
Aceiaşi - Chiriac, apoi Spiridon.
CHIRIAC (ştergându-se la ochi, în costum de noapte, vine
moale de somn, din stânga): Ce-i, jupâne? ce s-a aprins?
arde? unde arde?
JUPÂN DUMITRACHE (luându-l de mână şi aducându-l în
faţa scenii): Chiriac! (Scurt.) M-am nenorocit!
CHIRIAC: Pentru ce?
JUPÂN DUMITRACHE: S-a dus ambâţul!
CHIRIAC: Cum?
JUPÂN DUMITRACHE: Tocmai la ce am ţinut...
CHIRIAC: Ce?
JUPÂN DUMITRACHE: Mi s-a necinstit onoarea de
familist!
CHIRIAC: Aş! nu se poate; ţi s-a părut!
JUPÂN DUMITRACHE: Am văzut cu ochii mei.
CHIRIAC: Aş! aşa m-ai speriat şi alaltăieri seară; aşa ţi se
năzare dumitale.
JUPÂN DUMITRACHE: Chiriac, întreabă şi pe nenea Nae!
IPINGESCU: Aprob pozitiv.
CHIRIAC (dezamăgit): Cum? când? unde? cine?
JUPÂN DUMITRACHE: Bagabontul!
CHIRIAC: Ei!
JUPÂN DUMITRACHE: Maţe-fripte, Chiriac puiule, l-am
văzut din uliţă pe fereastră aici în casă... cu ochelari pe nas,
cu giubenu-n cap.
IPINGESCU: Idem. (Spiridon intră din dreapta.)
CHIRIAC: Aici în casă? nu mă băga-n păcate, jupâne!
SPIRIDON (aparte): Cu ochelari? Cu giuben! E persoana
cocoanii Ziţii. (lese pe furiş prin fund.)
JUPÂN DUMITRACHE: L-am văzut cu ochii mei, şi nu se
poate să fi ieşit d-aici, că n-avea pe unde! Pe scară m-am
suit eu cu nenea Nae, trebuia să dau piept în piept cu el.
Trebuie să fie aici în casă ascuns. Trebuie să-l găsim, (lese
în dreapta.)
CHIRIAC (bătându-se-n piept): Las' pe mine, jupâne.
IPINGESCU (care se află la fereastra din stânga): Să am
pardon: fereastra asta dă pe schele, schelele merg până-n
capătul binalii. (Jupân Dumitrache reintră şi iese căutând în
stânga.)
CHIRIAC: Da.
IPINGESCU: Ei! acolo nu-i scară? Dacă o fi ieşit pe aici pe
fereastră, s-a dus, a scăpat pe maidanul lui Bursuc.
CHIRIAC: Nu se poate să fi găsit scara. Schelele se-nfundă
în podul grajdului; podul nu-i podit până acuma, e gratie
numai şi scara este în partea ailaltă, în dosul binalii.
JUPÂN DUMITRACHE (reintră din stânga desperat: Mi s-a
dus ambâţul, nu mai voi să ştiu de nimic! mi s-a necinstit
onoarea de familist, acum nu mai îmi pasă măcar că intru şi-
n cremenal! (Căutând cu ochii, găseşte bastonul lui Rică
uitat pe scânduri lângă scaunul unde acesta a căzut în
genuchi la intyare.
— Chiriac şi Ipingescu caută şi ei în toate părţile.) Chiriac!
Chiriac! puiule, uite! (Arată bastonul.) Mai zi că mi s-a
părut.
CHIRIAC (se repede şi ia puşca, acuma cu spanga pusă):
Jupâne, vrei să punem mâna pe el? după mine curând!
Nene Nae, aţin-te după noi! Odaia lui Spiridon (arată în
dreapta) dă tot pe scara mare. Pe scara pe unde aţi venit, n-
a putut fugi. Pe aici, pe schele, a ieşit. Trebuie să fie ascuns
în podul grajdului la capătul binalii. Aideţi iute după mine.
Tii! nu scapă el din gheara mea nici mort! (Vor să sară pe
fereastră.)
SCENA VI.
Aceiaşi - Veta (din stânga)
VETA: Ce e, frate, ce e?
CHIRIAC (cu putere câtre ea): Nu scapă el, cocoană, nici
mort din gheara mea!
JUPÂN DUMITRACHE: Da, cocoană, nici mort.
IPINGESCU (asemenea): Absolut!
CHIRIAC: Aide, jupâne, aide, nene Nae! (Vrea să se
repează peste fereastră cu puşca-n mină.)
VETA (aleargă şi se pune în dreptul ferestrei): Sunteţi
nebuni? Vreţi să se rupă schelele cu voi? Chiriac, nu ştii că
schelele sunt părăsite de trei săptămâni? vrei să te
prăpădeşti?
CHIRIAC: Lasă-ne, cocoană! (Vrea s-o dea în lături, ea nu
se lasă.)
JUPÂN DUMITRACHE (asemenea): Lasă-ne, cocoană!
IPINGESCU (asemenea): Pardon!
VETA (lui Chiriac): lar te iei după vreo bănuială de-a
dumnealui, iar? Ai uitat ce...
JUPÂN DUMITRACHE: Da, bănuială... cu ochelari la nas şi
cu giubenu-n cap!
CHIRIAC (se luptă cu Veta): Lasă-mă, cocoană! (Scapă din
mâinile ei şi iese pe fereastră.)
VE'TA (şovăie şi cade pe scaun): Chiriac!
JUPÂN DUMITRACHE: înainte, Chiriac! înainte, nene Nae!
(lese pe fereastră, Nae Ipingescu îl urmează.)
VETA (sculându-se şovăind, scoate capul pe fereastră):
Chiriac! Chiriac! binişor! să nu cazi!
SCENA VII.
Veta, Ziţa.
ZIŢA (intră prin fund repede): Ce e, ţaţo! ce s-a întâmplat?
mi-a spus Spiridon...
VETA (sculându-se repede de pe scaun): Ziţo, Ziţo, tu mi le
faci toate, tu m-ai dus la „lunion”, tu ai dat nas amploiatului
să se ţie după noi, de mi-am găsit beleaua cu Chiriac...
ZIŢA: Cu Chiriac?
VETA (dregând-o): Cu dumnealui, cu Chiriac, cu toţi: l-ai
chemat să vie, şi în loc să vie la tine a venit aici.
ZIŢA: Şi? ...
VETA: Şi tocmai când să-i dau drumul înapoi pe uşe,
iacătă-i dumnealui cu Nae ipistatul se suia pe scară
strigând ca nişte turbaţi...
ZIŢA: Şi pe urmă?
VETA: L-am făcut scăpat pe fereastră, i-am dat drumul pe
schelă, ca să iasă pe la spatele binalii, pe portiţa dinspre
maidan.
ZIŢA (cu spaimă): Pe portiţa dinspre maidan?
VETA: Da, pentru că pe scara a mare s-ar fi întâlnit piept
în piept cu dumnealui.
ZIŢA (zdrobită): Ţaţo! per lamour di Dieu! 21 portiţa
dinspre maidan e încuiată; adineaori am vrut să viu p-acolo,
ca să nu mai ocolesc, şi a trebuit să mă întorc iar pe uliţă ca
să intru în curte.
VETA: Încuiată? şi ulucile sunt de doi stânjeni! Atunci
persoana în chestie n-a putut fugi! Ziţo, Ziţo! e primejdie!
dumnealui e grozav, Chiriac e nebun!
ZIŢA: Vai de mine! monşerul meu! mi-l omoară!
VE'TA: Chiriac a luat puşca cu spangă şi dumnealui a scos
sabia.
ZIŢA: Nu mai spune, ţaţo, că mor! (Se aude o dărâmare de
scânduri.)
VETA: Taci! (Ascultă amândouă.)
JUPÂN DUMITRACHE (de afară): Aţin-te, Chiriac!
IPINGESCU (de afară): Stai! în numele Constituţiunii!
VETA (îngrozită): L-a prins!
ZIŢA (asemenea): Ah! mor!
VETA: Sunt în curte, aide să mergem degrabă. Tu ai făcut
încurcătura, tu s-o descurci! Aide repede de scapă omul de
primejdie.
ZIŢA: Aide! (Amândouă pornesc să iasă prin fund; când ele
vor să păşească pragul, s-aude alt zgomot afară şi strigăte.)
GLASUL JUPÂNULUI: Nu te lăsa, Chiriac! (Zgomot,
strigăte şi o detunătură de puşcă.)
VETA: Chiriac!
ZIŢA: Monşerul meu! (les amândouă desperate.)
SCENA VIII.
Rică Venturiano, apoi Spiridon.
RICĂ (coboară încet pe fereastră pe unde a ieşit; este
prăfuit de var, ciment şi cărămidă; părul îi este în
neorânduială, pălăria ruptă; e galben şi tras la faţă;
tremură şi i se încurcă limba la vorbă; i se năluceşte a
spaimă din când în când şi îl apucă slăbiciunea la
încheieturi): Am scăpat până acum! Sfinte Andrei, scapă-mă
şi de acu încolo: sunt încă june! Geniu bun al venitorului
României, protege-mă; şi eu sunt român! (Răsuflă din greu
şi îşi apasă palpitaţiile.) O, ce noapte furtunoasă! Oribilă
tragedie! (7 se pare că aude cev'a şi tresare.) Ce de
peripeții! ... les pe fereastră şi pornesc pe dibuite pe
schele! mă ţiu binişor de zid şi ajung la capătul binalii...
Destinul mă persecută implacabil... Schelele se-nfundă; nici
o scară... Cocoana perfidă mă indusese în eroare... Vreau
să mă-ntorc şi dodată auz pe inimici venind în faţa mea pe
schele. O iau înapoi fără să ştiu unde merg; mă împiedic de
un butoi cu ţiment... O inspiraţiune... - Eu ca poet am
totdeauna inspiraţiuni! - m-ascunz în butoi! Paşii inimicilor
s-apropie în fuga mare, mulţi inşi trec iute pe lângă butoiul
meu înjurându-mă; eu, ca june cu educaţiune, mă fac că n-
auz... Toţi se depărtează... Auz zgomot, strigăte, ţipete de
femei, în fine o împuşcătură. Zgomotul apoi cu încetul se
stinge, totul rămâne într-un silenţiu lugubru22, numai din
depărtare se aude orologiul de la Stabilament bătând
unsprezece şi douăzeci... oră fatală pentru mine!
— Ies binişor din butoiul meu, mă târăsc de-a buşele pe
schele şi mă pomenesc înapoi aici... Ce să fac? pe unde să
ies? îmi trebuie o inspiraţiune ingenioasă... (Pune mâna la
frunte şi caută în gând.) Da, am găsit-o! să ies pe uşe.
(Merge repede în vârful degetelor la uşa din fund, o
deschide; afară, în sală, e beznă.) Obscuritate absolută!
(Merge la fereastră.) A! auz paşi; vine cineva pe schele. (Se
repede la uşa din dreapta, a odăii lui Spiridon.) P-aici!
(Spiridon intră în acelaşi moment repede, şi se lovesc
amândoi în piept.) Ah! cum m-ai speriat! (Îi vine rău.)
SPIRIDON: Domnule, musiu, tot aici eşti? E foc mare,
trebuie să fugi! dacă o pune mâna pe dumneata, te
omoară...
RICĂ: Mă omoară? ... Scapă-mă, băiete, scoate-mă de
aici... Pe unde să ies? (Pornind spre uşa din dreapta, pe
unde a intrat Spiridon.) Pe aici...
SPIRIDON: Nu se poate, (Îi taie drumul.) Odaia d-acolo
răspunde tot pe scara a mare; vrei să te-ntâlneşti cu ei
piept în piept?
RICĂ: Nu, nu voi; dar atunci ce-i de făcut! existenţa mi-
este periclitată. Voi să scap. Scapă-mă: îţi dau bacşiş trei
sferturi de rublă.
SPIRIDON: Trei sferturi de rublă; şase pachete de tutun î
te scap.
RICĂ: Cum? pe unde? spune-mi iute, că mi-e degrabă, îmi
vine stenahorie.
SPIRIDON: Dumneata stăi aici. Eu mă duc colea în odăiţă
(la dreapta), deschiz uşa care dă în scară, cum i-oi vedea că
se urcă sus, te chem în odaie, închidem uşa de la mijloc, şi
când or intra cu toţii aici, îţi dau drumul pe dincolo pe
scară, te cobori şi ieşi repede pe poartă... Lasă că te scap,
n-ai grijă.
RICĂ: Da, du-te degrabă!
SPIRIDON (cu şiretenie): Apoi, nu-mi dai?
RICĂ: Ce?
SPIRIDON: Ce mi-ai făgăduit.
RICĂ: Ba da, îţi dau. (Se caută în toate buzunarele şi
completează suma din mărunţele; Spiridon o socoteşte cu
scumpătate.) Băiete (solemn), tânărule! ştii tu în ce
poziţiune mă găsesc? ştii tu ce pericol ma ameninţă?
SPIRIDON: Ba bine că nu! Dacă n-oi şti eu păpara lui
jupânul! ... hehei! lasă; dacă n-ăi putea scăpa...
RICĂ: 'Ai! (Şovăie.)
SPIRIDON: Ai să vezi şi dumneata al dracului ce e... De ce-
i zice lui „Litircă Inimă-Rea”?
RICĂ: Nu, nu voi să văz, scapă-mă.
SPIRIDON (cam rece): Ei! lasă, dacă oi putea, te scap eu,
fireşte.
RICĂ: A! (Şovăie.) Auz zgomot pe scară; se suie... (Şovăie.)
Aleargă; scapă-mă! (Spiridon iese încet în dreapta,
numărând gologanii; Rică îl zoreşte de la spate.)
SCENA IX.
Rică, Dumitrache, Chiriac, Ipingescu, Ziţa şi apoi Veta.
RICĂ (o clipă singur; joc de scenă mută; deodată se aud în
odaia din dreapta palme, şi Spiridon ţipând): A! (Paşi pe
scară; Rică se repede la uşa din dreapta.)
JUPÂN DUMITRACHE (întâmpinândn-l cu sabia scoasă):
Stăi!
RICĂ (dându-se înapoi): Sunt mort, sfinte Andrei! (Se
repede la fereastra schelelor în. Stânga.)
CHIRIAC (întâmpinându-l, sare pe fereastră în scenă, cu
puşca cu baionetă în mână, ca de asalt): Stăi!
RICĂ (dându-se înapoi şovăind): Geniu bun al venitorului
României! (Se repede la uşa din fund.)
IPINGESCU (întâmpinându-l cu sabia scoasă): Stăi!
(Recunoscându-l pe Rică, îi cade sabia din mână.) Nu mă
nebuni, onorabile! Dumneata eşti?
RICĂ (tremurând grozav): Eu! (Ziţa intră prin fund.)
JUPÂN DUMITRACHE: Ce pofteşti, mă musiu? (Se repede
să-l umfle. Ziţa i sare-n piept şi-l opreşte.)
CHIRIAC (trânteşte puşca şi scuipă în palme): Lasă-mi-l
mie, jupâne! (Se repede şi el să-l umfle.)
IPINGESCU (sărind şi oprind în piept pe Chiriac): Nu da,
onorabile! ... îl cunosc eu.
CHIRIAC (lui Ipingescu): Dă-te la o parte!
ZIŢA (lui Jupân Dumitrache): Nene Dumitrache, nu-mi
asasina viitorul! (Se luptă cu el.)
JUPÂN DUMITRACHE: Lasă-l să-l întreb numai: ce
pofteşti, mă musiu?
CHIRIAC: Lasă-mă, nene Nae, să-l învăţ eu pe maţefripte
să mai umble după nevestele negustorilor!
IPINGESCU (strigând tare ca să acopere toate strigătele):
Staţi! staţi! că e-ncurcătură! Pe dumnealui îl cunosc eu!
Dumnealui nu-i d-ei de care credeţi dumneavoastră; e
cetăţean onorabil.
CHIRIAC: Da' de onorabil n-are-ncotro! (Vrea să se
repează.)
IPINGESCU (oprindu-l): E de-ai noştri, e patriot!
JUPÂN DUMITRACHE: Dacă-i patriot, de ce umblă să-mi
strice casa? de ce mă atacă la onoarea de familist? (Vrea să
se repează; Veta intră prin fund.)
ZIŢA: Nene! nene! iartă-mă! nu e ce crezi dumneata.
JUPÂN DUMITRACHE: Dar ce e?
CHIRIAC: Ce e?
VETA (trecând lângă Chiriac şi luându-l la o parte
necăjită): Ce e, ce el oameni în toată firea şi nu-nţelegeţi ce
el Umblaţi ca nebunii! (Şoptindu-i repede.) laca ce el
tânărul umblă după Ziţa, s-a amorezat cu ea de la „lunion”,
ştii din seara când s-a luat după noi, şi-a trimes unul la altul
bilete de amor, şi-n loc să meargă la ea acasă, a greşit ş-a
venit aici. Nu ţi-am spus eu că etoto bănuială proastă de-a
dumnealui? Mă faci să intru în alte alea cu nebuniile tale.
Iaca ce e; ai văzut? (În timpul acesta Jupân Dumitrache,
cam încurcat de potolirea lui Chiriac, vre'a să asculte şi el
explicaţia.)
CHIRIAC (domirindu-se): A!
JUPÂN DUMITRACHE (trecând lângă Veta): Ei! ce el (În
timpul acesta, scenă mută între Ipingescu, Rică şi Ziţa mai
în fund.)
VETA (către Chiriac): Spune-i ce e. (Trece în fund.)
CHIRIAC (luând la o parte pe Jupân Dumitrache şi
şoptindu-i): Ce e, ce el Oameni în toată firea şi nu
înţelegem! Umblăm ca nebunii! iaca ce el tânărul umblă
după Ziţa; s-a amorezat cu ea de la „lunion”, ştii, din seara
aia când s-a luat după dumneavoastră, şi-a trimes unul la
altul bilete de amor, şi în loc să meargă la ea acasă, a greşit
şi a venit aici. Nu ţi-am spus eu, jupâne, că aşa îţi căşunează
dumitale? M-ai făcut să alerg ca nebunii să-mi rup gâtul!
Doamne fereşte! dacă făceam şi moarte de om? lacă ce e; ai
văzut?
JUPÂN DUMITRACHE (înseninat şi domirit): A! (Căutând
la Ziţa cu coada ochiului). Ei! bată-te, Ziţo, să te bată!
(Chiriac trece lângă Ipingescu.)
ZIŢA (plecând ochii cu nevinovăție): Nene!
JUPÂN DUMITRACHE (cu părinţie): Ei! nu te ruşina! ale
tinereţii valuri! (Către public.) Fată romanţioasă! D-aia
dumneaei: „Ai, nene, la „Iunion”, parol! să mă-ngropi!” (În
timpul acesta, cei ce n-au vorbit sunt grupaţi în fund; Rică
încă nu-şi poate veni în fire.)
IPINGESCU (înaintând lângă Jupân Dumitrache):
Onorabile! (Cu ifos.) Ştii cine-i tânărul ăsta? (Arată pe Rică.)
JUPÂN DUMITRACHE: Cine?
IPINGESCU: Ăsta e ăl care scrie la „Vocea Patriotului
Naţionale”.
JUPÂN DUMITRACHE: Nu mă nebuni!
IPINGESCU: Parol.
JUPÂN DUMITRACHE: Ei, fugi că mor!
IPINGESCU: D-apoi ce crezi! chiar el însuşi în persoană: e
băiat bun, d-ai noştri, din popor. El combate în articolul ăl
de astă-seară, ştii, cu „sufragiul”.
JUPÂN DUMITRACHE (încântat): Ei bravos! (Încet.) Apoi
de! să facem cunoştinţă. Cum e amorezat cu Ziţa, mai ştii?
de unde a fost să iasă norocul fetii!
IPINGESCU: Rezon! aia ziceam şi eu. (Către Rică.)
Onorabile domn, permite-mi pentru ca să-ţi prezant pe
cetăţeanul Dumitrache Titircă, comersant, apropitar şi
căpitan în gvarda civică. (Cu importanţă.) E d-ai noştri.
(Grupul din fund înaintează.)
RICĂ: Sunt încântat. (Se confundă în complimente.) Mersi
de cunoştinţă.
IPINGESCU: Dumnealui este cetăţeanul Rică Venturiano,
amploiat judiciar, student la Academie - învaţă legile - şi
redactor la Vocea Patriotului Naţionale... (Cu putere.) E d-ai
noştri... ce să mai stăm să mai vorbim... îl ştii... (Amândoi
recomandaţii se compliment ează şi-şi dau mâna.)
JUPÂN DUMITRACHE (cu respect amestecat cu sfială): Da,
tocmai astă-seară citeam cu nenea Nae, în gazeta
dumneavoastră, cum scriţi despre ciocoi că mănâncă
sudoarea poporului suveran. Ei, bravos! Îmi place! bine
combaţi reacţiunea, nu pot să zic, ştii colea, verde,
româneşte. Să vă ajute Dumnezeu ca să scăpaţi poporul de
ciocoi!
RICĂ (prinzând limbă, după ce a zâmbit cu multă
satisfacţie de vorbele lui Jupân Dumitrache): Domnule,
Dumnezeul nostru este poporul: box populi, box dei23! Noi
n-avem altă credinţă, altă speranţă, decât poporul. (Jupân
Dumitrache ascultă uimit.) Noi n-avem decât suveranitatea
poporului; de aceea în lupta noastră politică, am spus-o şi o
mai spunem şi o repetăm necontenit tuturor cetăţenilor:
„Ori toţi să muriţi ori toţi să scăpăm!”
JUPÂN DUMITRACHE (răpit): Bravos! să trăieşti! (Bate-n
palme, încet către Ipingescu.) Vorbeşte abitir, domnule.
Ăsta e bun de dipotat.
IPINGESCU: Hei! lasă-l că ajunge şi dipotat
curândcurând... (în timpul acesta Rică a venit lângă Ziţa.)
JUPÂN DUMITRACHE: Cum combate el, poate să ajungă şi
ministru. (Tare către Rică, care stă tot în grup.) Mă rog,
onorabile, eu îmi cer iertare, ştiţi că poate, adineaori, cum
țiu eu la... poate, v-am adus un afront; dar e şi vina
dumneavoastră; nu ştiam că veniserăţi pentru Ziţa...
RICĂ: Mă rog, pardon, vina nu este nici a mea, nici a
dumitale, nici a madam Ziţii; este a tăbliţii de la poartă...
Dumneaei îmi scrisese că şade la numărul 9... am văzut la
poartă numărul 9 şi am intrat. (Vorbeşte încet cu Ziţa, Veta
şi Chiriac.)
JUPÂN DUMITRACHE (către Ipingescu): Aşa e; asta
meşterul Dincă binagiul mi-a făcut-o; a tencuit zidul de la
poartă şi mi-a bătut numărul 6 d-a-ndoaselea; să-l pui
mâine să mi-l întoarcă la loc, să nu mi se mai întâmple
vreun conflict.
CEIIRIAC (care s-a găsit în fund cu Veta, Ziţa şi Rică): Lasă
că-i spui eu şi cu cocoana, dacă vă e ruşine. (Coboară cu
Veta; Rică şi Ziţa se ţin în fund.) Jupâne.
VETA: Frate.
JUPÂN DUMITRACHE: Ce-i, Chiriac, puiule? ce-i, Veto?
VETA: Avem să te rugăm ceva.
CHIRIAC: Da'... să nu ne tratezi cu refuz.
JUPÂN DUMITRACHE: Orice; mă ştii cum ţiu la nevastă şi
la tine.
VETA: Uite ce e; musiu Rică şi cu Ziţa compătimesc
împreună.
JUPÂN DUMITRACHE: Ei! aşa e, ale tinereţii valuri!
CHIRIAC: Şi le e ruşine să-ţi spuie că ar vrea să...
JUPÂN DUMITRACHE: Să... ce?
CHIRIAC: Ei! nu ştii dumneata! să puie pirostriile! ... vrei
şi dumneata?
JUPÂN DUMITRACHE (răpit): Dacă dumnealui
cabulipseşte24 să ne onoreze cu atâta cinste... de! Zestrea
nu-i aşa mare, şi dumnealui €... ştii, ceva mai sus... noi
suntem negustori.
RICA (coborând): Cetăţene, suntem sub regimul libertăţii,
egalităţii şi fraternității: unul nu poate fi mai sus decât altul,
nu permite Constituţia.
IPINGESCU: Rezon!
JUPÂN DUMITRACHE (lui Ipingescu): Bine vorbeşte,
domnule, bravos!
RICĂ: Eu, dacă compătimeşte şi madam Ziţa la suferinţa
mea...
JUPÂN DUMITRACHE: Mai e vorbă! cum să nu
compătimească? Ziţo nene, ia vino-ncoa. (Ziţa vine
ruşinoasă.) Ei! nu-ţi mai fie ruşine: ale tinereţii valuri...
Vrei?
ZIŢA: Eu fac ce vrei dumneata; îmi eşti ca şi un frate mai
mare.
JUPÂN DUMITRACHE: Ei! să vă fie de bine, şi ceasul ăl
bun să-l dea Pronia. (încet Ziţii.) Să-ţi cinsteşti bărbatul:
ăsta e om, nu glumă; ţi-ai găsit norocul.
ZIŢA: Mersi, nene. (Trece în fund.)
JUPÂN DUMITRACHE: Pentru puţin. (Lui Rică.) Ei, acum,
cumnate, ia să vorbim o vorbă colea între bărbaţi,
cocoanele să nu asculte; ştii dumneata, nene Nae, cum sunt
cocoanele...
IPINGESCU: Ruşinoase... mie-mi spui?
JUPÂN DUMITRACHE (lui Rică care a venit lângă ei):
Toate ca toate, dar la onoarea de familist să ţii.
RICA: Da, familia e patria cea mică, precum patria e
familia cea mare; familia este baza societăţii.
JUPÂN DUMITRACHE: Aşa e, bravos! (Lui Ipingescu.)
Toate le ştie, îmi place...
IPINGESCU: Apoi, dacă-i jurnalist...
VETA (din fund către Jupân Dumitrache): Ei! toate bune,
frăţico, dar noi nu dormim în noaptea asta? Chiriac are să
se scoale mâine până-n ziuă la ezirciţ.
JUPÂN DUMITRACHE: Mai e vorbă, soro, cum să nu? (Toţi
se dispun a se retrage; Rică e cu Ziţa; Chiriac cu Veta,
Jupân Dumitrache suie cu Ipingescu.)
IPINGESCU (lui Jupân Dumitrache): Onorabile,
îndatorează-mă cu o ţigară de tutun.
JUPÂN DUMITRACHE: Şi cu două, nene Nae. (Bagă mâna
să scoaţă tabacherea şi se opreşte încruntat cu mâna în
buzunar.) Nene Nae! Chiriac!
CHIRIAC (coborând lângă Jupân Dumitrache): Ce-i,
jupâne?
JUPÂN DUMITRACHE (luând pe Chiriac şi pe Ipingescu de
mână şi aducându-i dramatic în faţa scenii): Toate le-am
lămurit; bine, de cumnatul Rică nu mai am ce să zic; dar să
vă arăt ce-am găsit pe pernele patului dumneaei... că
uitasem... îmi vine să intru la bănuieli rele.
CHIRIAC (înfiorat): Ce-ai găsit, jupâne?
JUPÂN DUMITRACHE: Uite. (Scoate din buzunar o
legătură de gât.)
IPINGESCU: Frumoasă legătură, de şic!
CHIRIAC: Aş! ado-ncoa, jupâne; asta-i legătura mea, n-o
ştii dumneata?
JUPÂN DUMITRACHE (lămurit): Ei, bată-te să te bată! de
ce nu spui aşa, frate? (Lui Ipingescu cu filosofie.) Ei! vezi?
„.„„ Uite aşa se orbeşte omul la necaz!
IPINGESCU: Rezon! (Pornesc cu toţii veseli spre fund.)
— CORTINA -—-
CONUL LEONIDA FAŢĂ CU REACŢIUNEA.
Farsă într-un act.
PERSONAJELE.
CONUL LEONIDA, pensionar - 60 de ani.
COANA EFIMIŢA, consoarta lui - 56 de ani.
SAFTA, slujnica lor.
În Bucureşti, la Leonida.
ACTUL 1 (O odaie modestă de mahala. În fund, la dreapta,
o uşă; la stânga o fereastră. De-o parte şi de alta a scenii
câte un pat de culcare. În mijlocul odăii o masă împrejurul
căreia sunt aşezate scaune de paie. Pe masă, o lampă cu
gaz; pe globul lămpii un abat-jour cusut pe canava. În
planul întâi, la stânga, o sobă cu uşa deschisă şi cu câţiva
tăciuni pâlpâind.
— Leonida e în h'alat, în papuci şi cu scufia de noapte;
Efimiţa în camizol, fustă de flanelă roşie şi legată la cap cu
tulpan alb. Amândoi şed de vorba la masă.)
SCENA.
LEONIDA: Aşa, cum îţi spusei, mă scol într-o dimineaţă, şi,
obiceiul meu, pui mâna întâi şi-ntâi pe Aurora Democratică,
să văz cum mai merge ţara. O deschiz... şi ce citesc? Uite,
ţiu minte ca acuma: „11/23 Făurar25... a căzut tirania!
Vivat Republica!”
EFIMIŢA: Auzi colo!
LEONIDA: Răposata dumneei - nevastă-mea a d-întâi - nu
se sculase încă. Sar jos din pat şi-i strig: „Scoală, cocoană, şi
te bucură, că eşti şi dumneata mumă din popor; scoală, c-a
venit libertatea la putere!”
EFIMIŢA (afirmativ): Ei!
LEONIDA: Când aude de libertate, sare şi dumneei din
pat... că era republicană! Zic: găteşte-te degrab', Miţule,
şi... hai şi noi pe la revoluţie. Ne îmbrăcăm, domnule,
frumos, şi o luăm repede pe jos pân” la teatru... (Cu
gravitate.) Ei, când am văzut... ştii că eu nu intru la idee cu
una, cu două...
EFIMIŢA: Ţi-ai găsit! ... dumneata nu eşti d-ăia. Ehei! Ca
dumneata, bobocule, mai rar cineva.
LEONIDA: Ori să zici nu ştiu ce şi nu ştiu cum, că adicătele
„acu, unde eşti la republican, ţii parte naţiunii...”
EFIMIŢA: Aş!
LEONIDA: Dar, când am văzut, am zis şi eu: să te ferească
Dumnezeu de furia poporului! ... Ce să vezi, domnule?
Steaguri, muzici, chiote, tămbălău, lucru mare, şi lume,
lume... de-ţi venea ameţeală, nu altceva.
EFIMIŢA: Bine că n-am fost în Bucureşti pe vremea aia!
cum sunt eu nevricoasă, Doamne fereşte! păţeam alte
alea...
LEONIDA: Ba nu zic asta; puteai trage un ce profit.
(Scbhimbând tonul.) Ei, cât gândeşti c-a ţinut toiul
revoluţiei?
EFIMIŢA: Până seara.
LEONIDA (zâmbind de aşa naivitate, apoi cu seriozitate):
Trei săptămâni de zile, domnule.
EFIMIŢA (minunându-se): Nu mă-nnebuni, soro!
LEONIDA: Ce te gândeşti dumneata, că a fost aşa un
bagadel lucru? Fă-ţi idee: dacă chiar Galibardi, de-acolo, de
unde este el, a scris atunci o scrisoare cătră națiunea
română.
EFIMIŢA (cu interes): Zău?
LEONIDA: Mai e vorbă!
EFIMIŢA: Adică cum?
LEONIDA: Vezi dumneata, i-a plăcut şi lui cum am dus noi
lucrul cu un sul subţire ca să dăm exemplu Evropii, şi s-a
crezut omul dator, ca un ce de politică, pentru ca să ne
firitisească...
EFIMIŢA (curioasă): Da... ce spunea în scrisoare?
LEONIDA (cu importanţă): Patru vorbe, numai patru
vorbe, da' vorbe, ce-i drept! Uite, ţiu minte ca acuma:
„Bravos, naţiune! Halal să-ţi fie! Să trăiască Republica!
Vivat Prinţipatele Unite!” şi jos iscălit în original
„Galibardi”.
EFIMIŢA (satisfăcută): Apoi, atunci dacă-i aşa, a vorbit,
destul de frumos omul!
LEONIDA: Hehei! unul e Galibardi: om, o dată şi jumătate!
(Cu mândrie şi siguranţă.) Ei! giantă latină, domnule, n-ai
ce mai zice. De ce a băgat el în răcori” gândeşti, pe toţi
împărații şi pe Papa de la Roma?
EFIMIŢA (mirată): Şi pe Papa de la Roma? Auzi, soro?
LEONIDA: Ba încă ce! i-a tras un tighel, de i-a plăcut şi lui.
Ce-a zis Papa - iezuit, aminteri nu-i prost! - când a văzut că
n-o scoate la căpătâi cu el? ... „Mă nene, ăsta nu-i glumă; cu
ăsta, cum văz eu, nu merge ca de cu fitecine; ia mai bine să
mă iau eu cu politica pe lângă el, să mi-l fac cumătru.” Şi de
colea până colea, tura-vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a pus
pe Galibardi de i-a botezat un copil.
EFIMIŢA (cu ironie): Şi-a cunoscut omul naşul!
LEONIDA: Vezi bine! ... Acu ia spune, cam câţi oameni te
bate gândul că să aibă Galibardi?
EFIMIŢA: Sumedenie!
LEONIDA: O mie, domnule, numa o mie.
EFIMIŢA: Ei! fugi că mor! Şi adică numa cu o mie să...
LEONIDA (întrerupând-o): Da, da” întreabă-mă să-ţi spun
ce fel de oameni sunt.
EFIMIŢA: Ceva tot unul şi unul.
LEONIDA: Ai mai prima, domnule, aleşi pe sprinceană,
care mai de care, dă cu puşca-n Dumnezeu; volintiri, mă
rog; azi aici, mâine-n Focşani, ce-am avut şi ce-am pierdut!
EFIMIŢA: Ei! aşa da.
LEONIDA: Şi toţi se-nchină la el ca la Christos; de hatârul
lui, sunt în stare, trei zile d-a rândul, să nu mănânce şi să nu
bea, dacă n-or avea ce.
EFIMIŢA: Ce spui, soro?
LEONIDA: Ce-ţi spui eu, şi câte şi mai câte altele şi mai şi.
EFIMIŢA: Bravos! (O mică pauză şi căscături de amândouă
părţile.)
LEONIDA: Trebuie să fie târziu, Miţule; ne culcăm?
EFIMIŢA (se scoală şi se uită la ceas): Douăspce trecute,
bobocule.
LEONIDA (sculându-se şi el şi mergând spre patul din
stânga): Vezi dumneata cum trece vremea cu vorba...
EFIMIŢA (dregându-şi patul): Ei! cum le spui dumneata,
să tot stai s-asculţi; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva.
LEONIDA (la p'at şi intrând sub plapumă): Miţo, ai zis
matale fetii să vie mâine mai de dimineaţă ca să facă focul?
EFIMIŢA (stingând lampa): Da. (Se-nchină şi se aşază în
pat la dreapta.) (Odaia rămâne lumirtată numai de flacăra
taciunilor din sobă.)
LEONIDA (după ce s-a învârtit în pat până să-şi găsească
culcuşul, cu satisfacţie): A! aaşa! (Un moment pauză, în
timp ce fiecare se aşază bine în aşternutul său.)
EFIMIŢA (din aşternut): Şi zi aşa cu Galibardi, ai?
LEONIDA (asemenea): Aşa zău! ... Ei! mai dă-mi încă unul
ca el, şi până mâine seară. - nu-mi trebuie mai mult. - să-ţi
fac republică... (Cu regret.) Da' nu el Da' o să-mi zici că cu
încetul se face oţetul, ori că mai rabdă, că n-a intrat zilele-n
sac. (Cu tărie.) D-apoi bine, frate, până când tot rabdă azi,
rabdă mâine? că nu mai merge, domnule, s-a săturat
poporul de tiranie, trebuie republică!
EFIMIŢA: Adică zău, bobocule, de! eu, cu mintea ca de
femeie, pardon să te-ntreb şi eu un lucru; ce procopseală ar
fi şi cu republică?
LEONIDA (minunat de-aşa întrebare): Ei! bravos! ş-asta-i
bună! Cum ce procopseală? Vezi asta-i vorba: cap ai, minte
ce-ţi mai trebuie? Apoi, închipuieşte-ţi dumneata numai un
condei, stăi să-ţi spui: mai întâi şi-ntâi că dacă e republică,
nu mai plăteşte nimenea bir...
EFIMIŢA: Zău?
LEONIDA: Zău... Al doilea că fieştecine cetăţean ia câte o
leafă bună pe lună, toţi într-o egalitate.
EFIMIŢA: Parol?
LEONIDA: Parol... Par egzamplu, eu...
EFIMIŢA: Pe lângă pensie?
LEONIDA: Vezi bine, pensia e başca, o am după legea
veche, e dreptul meu; mai ales când e republică, dreptul e
sfânt; republica este garanţiunea tuturor drepturilor.
EFIMIŢA (cu toată aprobarea): Aşa da.
LEONIDA: Şi al treilea, că se face şi lege de murături26.
EFIMIŢA: Cum lege de murături?
LEONIDA: Adicătelea că nimini să nu mai aibă drept să-şi
plătească datoriile.
EFIMIŢA (crucindu-se de mirare): Maică Precistă,
Doamne! apoi dacă-i aşa, de ce nu se face mai curând
republică, soro?
LEONIDA: Hei! te lasă reacţionarii, domnule? Fireşte, nu
le vine lor la socoteală să nu mai plătească niminea bir! e
aproape de mintea omului: de unde ar mai mânca ei lefurile
cu lingura?
EFIMIŢA: Aşa e... da"... (reflectând mai adânc) un lucru
nu-nţeleg eu.
LEONIDA: Ce lucru?
EFIMIŢA: Dacă n-o mai plăti niminea bir, soro, de unde or
să mai aibă cetăţenii leafă?
LEONIDA (în luptă cu somnul): Treaba statului, domnule,
el ce grijă are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să-
ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme...
EFIMIŢA (lămurită): Aşa da... vezi, nu-mi dădea-n gând.
(După o pauză de reflecţie.) Ce bine ar fi! unde dă
Dumnezeu odată să o mai vedem şi-asta, republica!
(Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro? ... (Leonida
sforăie-nainte.) A adormit.
SCENA II (Coana Efimiţa se aşază pe o ureche şi adoarme
şi ea.
— Unul după miezul nopţii sună rar în vecinătate; patru
bătăi pentru sferturi, apoi o bătaie mai gravă pentru ceas.
În orchestră melodramă „misterioso”. Câteva momente
pauză, după care s-aud în depărtare două-trei detunături
de puşcă şi chiote surde; apoi altele mai multe şi strigăte
mai distincte, şi încă o dată.)
EFIMIŢA (se deşteaptă şi se ridică-n pat, privind cu
nedomirire către uşe şi întrebând cu neastâmpăr): Cine e?
(Pauză.) Cine e? (Pauză, sare din pat, aleargă repede la uşă
şi o încearcă dacă e bine încuiată, asemenea la fereastră, şi
se întoarce mai puţin îngrijată să se aşeze iar la loc,
făcându-şi o cruce.) Cine ştie ce-oi fi visat! ... (Se culcă şi
aţipeşte iar; în orchestră melodramă; pauză; o salvă de
detunături şi strigăte înmulţite; cocoana sare din pat cât
colo.) Cine e? ... (O pauză; merge tremurând la masă, caută
p-întuneric chibriturile şi aprinde lampa; foarte emoţioriată
încearcă încă o dată uşa, merge în vârful degetelor la
dulapul de haine, îl încuie repede, ca şi cum ar fi prins pe
cineva în el, şi ascultă cu palpitaţie ce se petrece înăuntru;
se uită pe sub paturi şi prin toate colţurile, stinge lampa, se-
nchină şi se urcă iar în pat.) Ce-o fi ş-asta? (Deodată, s-aud
o nouă salvă şi chiote, coana Efimiţa sare jos şi rămâne
înmărmurită în picioare ascultând o altă salvă şi strigăte.)
Leonido! (Zgomotul se repetă.) Leonido!! (Pauză; zgomotul
se repetă cu putere; cocoana se repede peste un scaun cu
exasperare, se împiedică şi cade peste patul lui Leonida.)
Leonido!!!
SCENA III.
LEONIDA (sculându-se din somn spăimântat): Ai! ce e?
EFIMIŢA: Leonido! scoal' că-i foc, Leonido!
LEONIDA: Unde-i foc? (Speriat.)
EFIMIŢA: Scoal' că-i revuluţie, bătălie mare afară!
LEONIDA: Aş! vorbă să fie! Ce te pomeneşti vorbind,
domnule?
EFIMIŢA: Bătălie la toartă, soro: pistoale, puşti, tunuri,
Leonido, ţipete, chiote, lucru mare, de am sărit din somn!
LEONIDA (tuând-o cu binişorul): Miţule, nu-i nimica; ştii
cum eşti dumneata nevricoasă, unde am vorbit toată seara
de politică, te-i fi culcat şi eu faţa-n sus şi ai visat cine ştie
ce.
EFIMIŢA (impacientată): Leonido, deşteaptă sunt eu
acuma?
LEONIDA: Apoi de! Miţule, asta dumneata ştii.
EFIMIŢA (atinsă): Bravos, bobocule! nu m-aşteptam ca
tocmai dumneata să te pronunţi cu aşa iluzii în contra mea;
te credeam mai altfel... îmi pare rău! ... Cocoane Leonido,
sunt deşteaptă; am auzit cum te-auz şi m-auzi... revuluţie,
bătălie mare!
LEONIDA: Bine, Miţule, stăi, nu te importa degeaba. De
când m-ai deşteptat pe mine, ai mai auzit ceva?
EFIMIŢA: Nu.
LEONIDA: Apoi de! cum vine treaba asta? spune matale...
EFIMIŢA (cam nedomirită): De, soro, ştiu şi eu?
LEONIDA: Apoi, vezi? Dar... s-o mai luăm şi pe partea
ailaltă, să vedem ce-ai să mai zici. Bine, chiar revuluţie să fi
fost, să zicem... nu ştii dumneata că n-are nimini voie să
descarce focuri în oraş? e ordin de la poliţie...
EFIMIŢA (aproape răsconvinsă): De! bobocule, să zic şi eu
cum zici, că după cum le spui dumneata, una şi cu una fac
două, n-are de unde să te mai apuce omul... (Stând la
gânduri şi iar îndoindu-se.) Da” bine, soro, am auzit, am a-u-
z-i-t; cum s-auz ce nu era? ce-am auzit dacă nu era nimica?
LEONIDA: Ei! domnule, câte d-astea n-am citit eu, n-am
păr în cap! Glumeşti cu omul! Se-ntâmplă... (cu tonul unei
teorii sigure) că fiincă de ce? o să mă-ntrebi... Omul,
bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva,
cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o
idee? fandacsia e gata; ei! şi după aia, din fandacsie cade în
ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimica mişcă.
EFIMIŢA: Comedie, soro! (Minunându-se.) Aşa o fi!
LEONIDA: Bunioară şi la dumneata acuma, o ipohondrie
trecătoare; nu-i nimica... Hai să ne culcăm: noapte bună,
Miţule.
EFIMIŢA: Noapte bună. (Încă nedomirită oarecum, stinge
lampa şi se vâră în pat.)
LEONIDA (după o pauză): Nu te mai culca cu faţa-n sus,
Miţule, că iar visezi. (Cocoana s-aşază p-o ureche; în odaie
întuneric, în orchestră melodramă; o pauză, după care
dodată se aud în depărtare chiote, strigăte şi detunături.)
SCENA IV.
EFIMIŢA: Ai auzit?
LEONIDA: Ai auzit? (Amândoi, dodată, se ridică înfioraţi.
Zgomotul s-apropie.)
EFIMIŢA (sărind din pat): E idee, Leonido?
LEONIDA (cu spaimă): Aprinde lampa... (Sare şi el din
pat.) (Zgomotul mai aproape.)
EFIMIŢA (aprinzând lampa): E fandacsie, bobocule?
LEONIDA: Nu-i lucru curat, Miţule! (Zgomotul mai tare.)
EFIMIŢA: E ipohondrie, soro? (Zgomotul creşte mereu.)
LEONIDA: E primejdie mare, domnule! Ce să fie?
EFIMIŢA: Ce să fie? dumneata nu vezi ce să fie? Revuluţie,
bătălie mare, Leonido!
LEONIDA (ciudindu-se): Bine, frate, revuluţie ca revuluţie,
da” nu-ţi spusei că nu-i voie de la poliţie să dai focuri în
oraş? (Zgomotul creşte înainte.)
EFIMIŢA (tremurând): Voie, ne-voie, auzi?
LEONIDA (asemenea): Auz; da” nu e, nu se poate să fie
revuluţie... Câtă vreme sunt ai noştri la putere, cine să stea
să facă revuluţie?
EFIMIŢA: De! întreabă-mă să te-ntreb... (Zgomot mare.)
Auzi?
LEONIDA: Unde mi-este gazeta? (nervos) că dacă o fi să
fie revuluţie, trebuie să spuie la „Ultimele ştiri”. Unde mi-e
gazeta? (Merge la masă, ia gazeta, îşi aruncă ochii pe
pagina a treia şi dă un țipăt.) A!
EFIMIŢA: Ei!
LEONIDA: Nu e revuluţie, domnule, e reacțiune; ascultă
(citeşte tremurând): „Reacţiunea a prins iar la limbă. Ca un
strigoi în întuneric, ea stă la pândă ascuţindu-şi ghearele şi
aşteptând momentul oportun pentru poftele ei
antinaţionale... Națiune, fii deşteaptă!” (Cu dezolare.) Şi noi
dormim, domnule!
EFIMIŢA (asemenea): Cine strică, soro, dacă nu mi-ai citit
gazeta de cu seară? (Zgomot tare.)
LEONIDA (prăpădit): Şi pe mine mă ştiu toţi reacţionarii
că sunt republican, că sunt pentru naţiune.
EFIMIŢA (tremurând şi începând să plângă): Ce-i de făcut,
soro?
LEONIDA (stăpânindu-se ca să-i facă curaj): Nu te speria,
Miţule, nu te speria... (Salve şi chiote foarte apropiate.)
EFIMIŢA: Iute, soro, pune mâna. (Amândoi trag
cearşafurile din paturi în mijlocul casii, golesc dulapul,
scrinul, şi fac două legături mari; apoi baricadează uşa cu
paturile şi cu mobilele.)
LEONIDA (lucrând): Mergem la gară pân dosul
Cişmigiului; şi plecăm până-n ziuă cu trenul la Ploieşti...
Acolo nu mai mi-e frică: sunt între ai mei! republicani toţi,
săracii! (Zgomot şi mai aproape.)
EFIMIŢA (îngrozită, oprindu-se din lucru şi ascultând):
Soro! soro! auzi dumneata? Zavragiii vin încoace!
LEONIDA (asemenea): Auz... (Tremură.) Şi cum sunt eu
deochiat, drept aicea vin, să ne dărâme casa.
EFIMIŢA (îndoindu-se de genuchi şi înecându-se): Nu-mi
spune, soro, că mor!
LEONIDA: Fă iute, iute! (Zgomotul şi mai aproape;
Leonida cade-n genuchi.)
EFIMIŢA: Soro, mor! a intrat în uliţa noastră...
LEONIDA: Stinge lampa! (Cocoana suflă iute în lampă;
zgomotul este sub fereastră. Amândoi sunt trăsniţi. O
pauză, zgomot, şi apoi câteva bătăi în uşa d-afară.)
EFIMIŢA (şoptind): Sunt la uşă.
LEONIDA (asemenea): Atât mi-a fost! ... Nu te mişca.
(Bătăile se repetă mai tare; zgomotul s-a cam depărtat.) Să
ne ascundem în dulap...
EFIMIŢA: Să lăsăm calabalâcul şi să sărim pe fereastră...
LEONIDA: Dar dacă or fi intrat în curte? (Bătăile în uşă se
îndesesc cu nerăbdare; zgomotul se depărtează mereu.)
UN GLAS DE FEMEIE (d-afară): Dar asta, comedie!
EFIMIŢA (cu uimire, plecându-se spre uşă s-asculte): Ai?
LEONIDA (oprind-o): St! nu te mişca! (Pumni tari în uşă;
zgomotul şi mai departe.)
GLASUL (d-afară): Ei! Doamne! (Strigând.) Coniţă!
EFIMIŢA (uimită): E slujnica, Leonido, Safta. (Chiotele şi
împuşcăturile d-abia se mai aud foarte departe.)
LEONIDA: St! parcă s-a mai depărtat zavera! (Bătăi
desperate în uşă.)
GLASUL (d-afară): Deschide, cocoană, să fac focul. (O
pauză. Leonida şi Efimiţa ascultă uimiţi, neştiind ce să
creează.) Vai de mine! nu-i bună asta! a păţit boierii ceva!
EFIMIŢA: E Safta... (Vrea să meargă la uşă.)
LEONIDA (oprind-o): St! nu deschide o dată cu capul!
EFIMIŢA (nemaiputând răbda şi zmucindu-se): Trebuie să
deschiz, soro, că-ncepe dobitoaca să ţipe şi-i mai rău: ne dă
de gol la zavragii! (Bătăi din toate puterile în uşă.)
LEONIDA (comprimându-şi inima şi cu un ton de supremă
resignare): Deschide!
EFIMIŢA (mergând în vârful degetelor la uşă, întreabă cu
gura pe jumătate): Cine e?
GLASUL (d-afară): Eu, cocoană; am venit să fac focul.
EFIMIŢA (stă un minut la îndoială, apoi se hotărăşte şi,
dând în lături baricada, deschide şi cu glasul alterat):
Haide, intră. (În odaie e întuneric. Coana Efimiţa ţine piept
Saftii ta uşă.)
SCENA V.
EFIMIŢA (mişcată, cu tonul misterios): Ce-i afară, soro?
SAFTA (care a intrat cu un braţ de lemne): Bine, cocoană,
ce să fie! Da' pân-acuma n-am putut închide ochii: toată
noaptea a fost masă mare la băcanul din colţ; acu d-abia s-a
spart cheful. Adineaori a trecut p-aici vreo câţiva, se duceau
acasă pe două cărări; era şi Nae Ipingescu, ipistatul, beat
frânt; chiuia şi trăgea la pistoale... obicei mitocănesc.
LEONIDA (nedomirit): Ce obicei?
SAFTA: Ştii, a făcut oamenii chef, c-aseară a fost lăsata
secului.
EFIMIŢA (înseninându-se şi prinzând limbă, cătră Leonida
cu umor): A fost lăsata, secule!
LEONIDA (îmbărbătat): Ei vezi! (Plin de triumful teoriei.)
Tot vorba mea, domnule! Omul bunioară, de par egzamplu,
dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate,
intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! din
fandacsie cade în ipohondrie. (Către cocoana.) Văzuşi?
EFIMIŢA (cu chef): Eh! soro! parcă ziceai că nu e voie de
la poliţie să se dea cu pistoale în oraş?
LEONIDA (sigur): Apoi bine, nu vezi dumneata că aici a
fost chiar poliţia în persoană...
EFIMIŢA: Ei, bobocule! apăi cum le ştii dumneata toate,
mai rar cineva! (Aprinde lampa.) (Amândoi sunt foarte
veseli. Safta rămâne încremenită văzând răsturrtarea
odăii.)
— CORTINA -—-
O SCRISOARE PIERDUTĂ.
Comedie în patru acte.
PERSONAJELE.
ŞTEFAN TIPATESCU, prefectul judeţului.
AGAMEMNON DANDANACHE, vechi luptător de la 48
ZAHARIA TRAHANACHE, prezidentul Comitetului
permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar,
Comitetului agricol şi al altor comitete şi comiţii.
TACHE FARFURIDI, avocat, membru al acestor comitete şi
comiţii.
IORDACHE BRÂNZOVENESCU, asemenea.
NAE CAŢAVENCU, avocat, director-proprietar al ziarului
Răcnetul Carpaţilor, prezident-fundator al Societăţii
Enciclopedice-Cooperative „Aurora Economică Română”
IONESCU, institutor, colaborator la acel ziar şi membru al
acestei societăţi.
POPE SCU, institutor, asemenea.
GHIŢĂ PRISTANDA, poliţaiul oraşului.
UN CETĂŢEAN TURMENTAI.
ZOE 'TRAHANACHE, soţia celui de sus.
UN FECIOR.
ALEGĂTORI, CETĂŢENI, PUBLIC.
În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre.
ACTUL 1 (O anticameră bine mobilată. Uşă în fund cu două
ferestre mari de laturi. La dreapta, în planul din fund, o uşă,
la stânga altă uşă, în planul din faţă. În stânga, planul întâi,
canapea şi un fotoliu.)
SCENA.
Tipătescu, puţin agitat, se plimbă cu „Răcnetul Carpaţilor”
în mână; e în haine de odaie; Pristanda, în picioare, mai
spre uşă, stă rezemat în sabie.
TIPATESCU (terminând de citit o frază din jurnal): ,...
Ruşine pentru oraşul nostru să tremure în faţa unui om! ...
Ruşine pentru guvernul vitreg, care dă unul din cele mai
frumoase judeţe ale României pradă în ghearele unui
vampir! ...” (Indignat.) Eu vampir, ai? ... Caraghioz!
PRISTANDA (asemenea): Curat caraghioz! ... Pardon, să
iertaţi, coane Fănică, că întreb: bampir... ce-i aia, bampir?
TIPĂTESCU: Unul... unul care suge sângele poporului...
Eu sug sângele poporului! ...
PRISTANDA: Dumneata sugi sângele poporului! ... Aoleu!
TIPĂTESCU: Mişel!
PRISTANDA: Curat mişel!
TIPĂTESCU: Murdar!
PRISTANDA: Curat murdar!
TIPĂTE SCU: Ei! nu s-alege!
PRISTANDA: Nu s-alege!
TIPĂTE SCU: Cu toată dăscălimea dumnealui, cu toată
societatea moftologică a dumnealui... degeaba! să-mi rază
mie mustăţile!
PRISTANDA: Şi mie!
TIPĂTE SCU: Dar în sfârşit, las-o asta! lasă-l să urle ca un
câine!
PRISTANDA: Curat ca un câine!
TIPĂTE SCU: Începuseşi să-mi spui istoria de aseară.
(Şade.)
PRISTANDA: Cum vă spuneam, coane Fănică (se apropie),
aseară, aţipisem niţel după masă, precum e misia noastră...
că acuma dumneavoastră ştiţi că bietul poliţai n-are şi el
ceas de mâncare, de băutură, de culcare, de sculare, ca tot
creştinul...
TIPĂTESCU: Fireşte...
PRISTANDA: Şi la mine, coane Fănică, să trăiţi! greu de
tot... Ce să zic? Famelie mare, renumeraţie mică, după
buget, coane Fănică. Încă d-aia nevastă-mea zice: „Mai
roagă-l şi tu pe domnul prefect să-ţi mai mărească leafa, că
te prăpădeşti de tot! ...” Nouă copii, coane Fănică, să trăiţi!
nu mai puţin... Statul n-are idee de ce face omul acasă, ne
cere numai datoria; dar de! nouă copii şi optzeci de lei pe
lună: famelie mare, renumeraţie mică, după buget.
TIPĂTE SCU (zâmbind): Nu-i vorbă, după buget e mică, aşa
e... decât tu nu eşti băiat prost; o mai cârpeşti, de ici, de
colo; dacă nu curge, pică... Las” că ştim noi!
PRISTANDA: Ştiţi! Cum să nu ştiţi, coane Fănică, să trăiţi!
tocma' dumneavoastră să nu ştiţi!
TIPĂTE SCU: Şi nu-mi pare rău, dacă ştii să faci lucrurile
cuminte: mie-mi place să mă servească funcţionarul cu
tragere de inimă... Când e om de credinţă...
PRISTANDA: De credinţă, coane Fănică, să trăiţi!
TIPĂTESCU: Nu mă uit dacă se foloseşte şi el cu o para,
două... mai ales un om cu o familie grea.
PRISTANDA: Nouă suflete, coane Fănică, nouă, şi
renumeraţie...
TIPĂTE SCU: După buget! ...
PRISTANDA: Mică, sărut mâna, coane Fănică.
TIPĂTE SCU: Lasă, Ghiţă, cu steagurile de alaltăieri ţi-a
ieşit bine; ai tras frumuşel condeiul.
PRISTANDA (uitându-se pe sine şi râzând): Curat condei!
(Luându-şi numaidecât seama, naiv.) Adicăte, cum condei,
coane Fănică? ...
TIPĂTE SCU: Contul jidanului s-a plătit la Comitet pe
patruzeci şi patru de steaguri...
PRISTANDA (naiv): Da.
TIPĂTE SCU: Ei? ... S-a pus patruzeci şi patru de steaguri?
PRISTANDA (cu tărie): S-a pus, coane Fănică, s-a pus...
Poate unul-două să le fi dat vântul jos... da' s-a pus...
TIPĂTE SCU: Patruzeci şi patru?
PRISTANDA: Patruzeci şi patru în cap, coane Fănică.
TIPĂTESCU (râzând): Nu umbla cu mofturi, Ghiţă. Nu m-
am plimbat eu la luminăţie în trăsură cu Zoe şi cu nenea
Zaharia în tot oraşul? Tocmai ea, cum e glumeaţă, zice: „Ia
să-i numărăm steagurile lui Ghiţă”...
PRISTANDA (mâhnit): Îmi pare rău! tocmai coana Joiţica,
tocmai dumneei, care de! ... să ne aşteptăm de la dumneei
la o protecţie...
TIPĂTE SCU: Apoi, ea n-a zis-o cu răutate, a zis-o de glumă.
Nu ştie şi nenea Zaharia şi ea că eşti omul nostru...
PRISTANDA: Al dumneavoastră, coane Fănică, şi al coanii
Joiţichii, şi al lui conul Zaharia... Ei? şi le-aţi numărat, coane
Fănică? ... Ei? aşa e? patruzeci şi patru...
TIPĂTESCU: Vreo paispce... cinspce.
PRISTANDA: Apoi să le numărăm, coane Fănică; să le
numărăm: două la prefectură.
TIPĂTESCU: Două...
PRISTANDA: Două pe piaţa lui 11 Fevruarie...
TIPĂTESCU: Patru...
PRISTANDA (căutând în gând): Două la primărie...
TIPĂTESCU: Şase...
PRISTANDA (acelaşi joc): Unul la şcoala de băieţi...
TIPĂTESCU: Şapte...
PRISTANDA: Unul... la şcoala de fete...
TIPĂTESCU: Opt...
PRISTANDA: Unul la spital...
TIPĂTESCU: Nouă...
PRISTANDA: Două... la catrindală, la Sf. Niculae...
TIPĂTESCU: Unsprezece...
PRISTANDA: Două la prefectură... paispce...
TIPĂTESCU (râzând): Le-ai mai numărat pe ale de la
prefectură.
PRISTANDA: Nu, coane Fănică, să trăiţi! (Continuă
repede, pe nerăsuflate.) Două la primărie, optspce, patru la
şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae,
treizeci...
TIPĂTESCU (râzând): Le-ai mai numărat o dată pe toate
astea şi aduni râu...
PRISTANDA: Doamne păzeşte, coane Fănică, să trăiţi,
patruzeci şi patru, în cap... patruzeci şi patru... Cum zic,
unul-două, poate vântul... ori cine ştie...
TIPĂTESCU (râzând): Ghiţă... apoi nu mă orbi de la obraz
aşa.
PRISTANDA (schimbând deodată tonul, umilit şi naiv):
Famelie mare... renumeraţie după buget mică...
TIPĂTE SCU (uitându-se la ceas): Ia să lăsăm steagurile,
Ghiţă...
PRISTANDA: Curat să le lăsăm, coane Fănică.
TIPĂTESCU: Spune odată istoria de-aseară, că mă
grăbesc.
PRISTANDA: Bine ziceţi, coane Fănică. Aseară pe la zece
jumătate, mă duc acasă, îmbuc ceva şi mă dau aşa pe-o
parte să aţipesc numai un minuţel, că eram prăpădit de
ostenit de la foc. Nevasta zice, pardon: „Dezbracă-te, Ghiţă,
şi te culcă”. Eu, nu; eu, la datorie, coane Fănică, zi şi noapte
la datorie. Aşa, mă scol cam pe la douăspce fără un sfert, şi,
pardon, mă dezbrac de mondir, scoţ chipiul, mă-mbrac
ţivileşte şi plec... la datorie, coane Fănică. Până să plec se
făcuse vreo unul după douăspce. O iau prin dosul primăriei,
şi apuc pe maidan ca să ies la bariera „Unirii”. Când dau să
trec maidanul, văz lumină la ferestrele de din dos ale lui d.
Nae Caţavencu, şi ferestrele vraişte. Ulucile înalte... dacă te
sui pe uluci, poţi intra pe fereastră în casă. Eu, cu gândul la
datorie, ce-mi dă în gând ideea? zic: ia să mai ciupim noi
ceva de la onorabilul, că nu strică... şi binişor, ca o pisică,
mă sui pe uluci şi mă pui s-ascult: auzeam şi vedeam cum v-
auz şi m-auziţi, coane Fănică, ştiţi, ca la teatru.
TIPĂTE SCU (interesându-se): Ei, ce?
PRISTANDA: Jucaseră stos27.
TIPĂTESCU: Cine era?
PRISTANDA: Cine să fie? dăscălimea: lonescu, Popescu,
popa Pripici...
TIPĂTESCU: Şi popa?
PRISTANDA: Da, popa şi d. Tăchiţă, şi Petcuş, şi Zapisescu,
toată gaşca-n păr. Jocul era pe isprăvite... şi fumărie de
tutun... ieşea pe fereastră ca de la vapor. Mai juca popa şi
cu Petcuş. Ăilalţi şedeau de vorbă.
TIPĂTE SCU: Şi Caţavencu mă-njura?
PRISTANDA: Grozav, coane Fănică, pe guvern şi pe dv...
Şi-şi număra voturile.
TIPĂTE SCU: Dăscălimea, popa şi moflujii28.
PRISTANDA: Curat moflujii!
TIPĂTESCU: Las”, că le dau eu voturi.
PRISTANDA: Da' să vedeţi ce s-a-ntâmplat... coane Fănică.
Din vorbă-n vorbă, Caţavencu zice: „Mă prinz cu d-voastră
că o să voteze cu noi cine cu gândul nu gândiţi, unul pe care
contează bampirul - şi acolo, pardon, tot bampir vă zicea -
pe care contează bampirul ca pe Dumnezeu... şi când l-om
avea pe ala, i-avem pe toţi... la ascultați scrisoarea asta”...
şi scoate o scrisoare din portofel... „la ascultați...” Diavolul
de popă, n-are de lucru? se scoală repede de la joc şi spune:
„Să mă-ngropi, sufletul meu, Năică, nu citi... stăi, s-o ascult
şi eu... să-mi aprinz numai ţigara...” Şi, coane Fănică, se
scoală de la joc, aprinde chibritul, trage din ţigară şi vine să
arunce chibritul aprins pe fereastră drept în ochii mei... Mă
trag înapoi, alunec de pe uluci şi caz pe maidan, peste un
dobitoc care pesemne trecea ori şedea lângă uluci.
Dobitocul începe să strige, toţi din casă sar năvală la
fereastră; eu, cum căzusem, mă ridic degrabă, o iau pituliş
pe lângă uluci şi intru în curtea primăriei.
TIPĂTESCU (interesându-se de povestire): Ei?
PRISTANDA: M-am mai întors eu, dar închiseseră
ferestrele şi lăsaseră perdelele.
TIPĂTESCU: Cine să fie? Ce scrisoare? Nu pricep... Ghiţă,
eu trebuie să mă duc la dejun, să nu fac pe nenea Zaharia şi
pe Zoe să m-aştepte. Ei nu dejunează fără mine, şi nenea
Zaharia nu iese înainte de dejun. Şi mai ales cum e Zoe
nerăbdătoare...
PRISTANDA: Ce-mi ordonaţi, coane Fănică?
TIPĂTE SCU: Să-mi afli ce scrisoare e aia şi de cine e
vorba.
PRISTANDA: Ascult, coane Fănică.
TIPĂTESCU: Dacă s-ar putea să punem mâna şi pe firul
ăsta. - nu doar că mi-e teamă de intrigile proaste ale lui
Caţavencu. - dar n-ar fi rău să-l dezarmăm cu desăvârşire,
ş-apoi să-l lucrăm pe onorabilul!
PRISTANDA: Curat să-l lucrăm!
TIPĂTESCU: Stăi un minut până să-mi schimb haina; ieşim
împreună; am să-ţi mai spun ceva.
PRISTANDA: Stau, coane Fănică. (Tipătescu iese în
stânga.)
SCENA II.
PRISTANDA (singur): Grea misie, misia de poliţai... Şi
conul Fănică cu coana Joiţica mai stau să-mi numere
steagurile... Tot vorba bietei neveste, zice: „Ghiţă, Ghiţă,
pupă-l în bot şi papă-i tot, că sătulul nu crede la ăl
flămând...” Zic: curat! De-o pildă, conul Fănică: moşia
moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica: trai,
neneaco, cu banii lui Trahanache... (luându-şi seama)
babachii... Da” eu, unde? famelie mare, renumeraţie după
buget mică. (Şade în fund pe un scaun la o parte.)
SCENA III.
Zaharia Trahanache, Ghiţă Pristanda, apoi Tipătescu şi
Zoe.
TRAHANACHE (intră prin fund, fără să ia seama la Ghiţă,
care se ridică răpede la intrare. Trahanache e mişcat): A!
ce coruptă soţietate! ... Nu mai e moral, nu mai sunt
prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul... Bine
zice fiu-meu de la facultate alaltăieri în scrisoare: vezi,
tânăr, tânăr, dar copt, serios băiat! zice: „Iatiţo, unde nu e
moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să
zică că nu le are!”... Auzi d-ta mişelie, infamie. (Vede pe
Ghiţă.) Aici erai, Ghiţă? (Se stăpâneşte.)
PRISTANDA: Aici, sărut mâna, coane Zahario.
TRAHANACHE: Fănică a ieşit?
PRISTANDA: Ba nu, coane Zahario, vine numaidecât
momental, e dincolo... A! iată conul Fănică...
TIPĂTE SCU (cu pălăria şi haina de oraş vine din stânga, e
surprins la vederea lui Zaharia): Neică Zaharia! Cum se
poate? Ai ieşit înainte de dejun? Ce e?
TRAHANACHE: E comedie, mare comedie, Fănică, stăi să-
ţi spui. (Îi face semn să expedieze pe Pristanda.)
PRISTANDA (răpede): Mai aveţi ceva să-mi ordonaţi,
coane Fănică?
TIPĂTE SCU: Nu... Nu uiţi de ce-am vorbit. Trebuie să
avem dezlegarea istoriei cât mai degrabă.
PRISTANDA: Ascult.
TIPĂTE SCU: Nene Zahario, e lung ce ai să-mi spui? Nu mi-
o poţi spune la dejun?
TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare... Nu trebuie să ştie
Joiţica... E comedie mare, Fănică. (Şede pe canapea, cu
spatele spre fund.)
TIPĂTE SCU (uitându-se la ceas): Atuncea treci, Ghiţă, pe
la nenea Zaharia p-acasă şi lasă-i vorbă coanei Joiţica - nu-i
aşa, nene Zahario? - să fie aşa de buna să nu se supere
dacă om întârzia de la dejun... avem ceva politică de vorbit
între bărbaţi.
PRISTANDA: Ascult, coane Fănică. (Pristanda pleacă spre
fund. Tipătescu se întoarce spre Trahanache şi coboară.
Când Pristanda vrea să iasă prin fund, uşa din dreapta se
deschide puţin, Zoe scoate capul, cheamă pe Pristanda:
„Pst! Pst!” şi închide repede uşa. Tipătescu se întoarce şi îl
vede pe Pristanda lângă uşa din dreapta.)
TIPĂTESCU: Ai? Un' te duci?
PRISTANDA (făcându-i semn să tacă şi arătându-l pe
Trahanache): Unde mi-aţi ordonat.
TIPĂTESCU (fără a înţelege): De ce nu ieşi prin faţă?
PRISTANDA (urmându-şi jocul): Da, prin faţă... (Se-
ntoarce spre uşa din fund. Tipătescu se-ntoarce iar spre
Trahanache. Jocul Zoii se repetă. Fănică se-ntoarce iar.
Ghiţă, care este iar lângă uşa din dreapta, iese năvală pe
acolo. Tipătescu, dând din umeri, fără să-nţeleagă, se
coboară să şază pe fotoliu, lângă Trahanache.)
SCENA IV.
Tipătescu, Trahanache.
TIPATESCU: Ei! Neică Zahario, ce e? ia spune, te văz cam
schimbat! ...
TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare, să vezi... Azi-
dimineaţă, pe la opt şi jumătate, intră feciorul în odaie. -
nici nu-mi băusem cafeaua. - îmi dă un răvăşel şi-mi zice că
aşteaptă răspuns... De la cine era răvăşelul?
TIPATESCU: De la cine?
TRAHANACHE: De la onorabilul d. Nae Caţavencu.
TIPĂTESCU: De la Caţavencu?
TRAHANACHE: Zic: ce are a face Caţavencu cu mine şi eu
cu Caţavencu, nici în clin, nici în mâneci, ba chiar putem
zice, dacă considerăm după prinţipuri, dinpotrivă.
TIPĂTESCU: Fireşte... Ei?
TRAHANACHE: Stăi, să vezi. (Scoate un răvăşel din
buzunar şi-l dă lui Tipătescu.)
TIPĂTESCU (luând răvăşelul şi citind): „Venerabilului d.
Zaharia Trahanache, prezident al Comitetului permanent,
al Comitetului şcolar, al Comitetului electoral, al Comiţiului
agricol şi al altor comitete şi comiţii... Loco. (Scoate hârtia
din plic.) Venerabile domn, în interesul onoarii d-voastre de
cetăţean şi de tată de familie, vă rugăm să treceţi astăzi
între orele 9 jum. Şi 10 a.m. Pe la biroul ziarului Răcnetul
Carpaţilor şi sediul Societăţii Enciclopedice-Cooperative
„Aurora Economică Română” unde vi se va comunica un
document de cea mai mare importanţă pentru d-voastră...
Al d-voastră devotat, Caţavencu, director-proprietar al
ziarului Răcnetul Carpaţilor, prezident fundator al Societăţii
Enciclopedice-Cooperative „Aurora Economică Română”...”
Ei? ce document?
TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare! Să vezi... M-am
gândit: să nu mă duc... să mă duc... să nu mă duc...ia,
numai de curiozitate, să mă duc, să văz ce moft mai e şi
ăsta. Mă îmbrac degrabă, Fănică, şi mă duc.
TIPĂTESCU: La Caţavencu?
TRAHANACHE: Stăi, să vezi... la Caţavencu. Cum intru se
scoală cu respect şi mă pofteşte pe fotei. „Venerabile” sus,
„venerabile”-n jos. „Îmi pare rău, că ne-am răcit împreună,
zice el, că eu totdeauna am ţinut la d-ta ca la capul judeţului
nostru...” şi în sfârşit o sumă de delicateţuri... Eu, serios,
zic: „Stimabile, m-ai chemat să-mi arăţi un document, arată
documentul!” Zice: „Mi-e teamă, zice, că o să fie o lovitură
dureroasă pentru d-ta, şi ar fi trebuit să te pregătesc mai
dinainte, d-ta un bărbat aşa de, şi aşa de...” şi iar
delicateţuri. Zic iar: „Stimabile, ai puţintică răbdare,
documentul”... Eliar: „... că de, damele...” Să vezi unde
vrea să m-aducă mişelul! ... Biata Joiţica! să nu cumva să-i
spui, să nu care cumva să afle! cum e ea simţitoare! ...
TIPĂTESCU: Ce! a cutezat? mizerabilul! (Se ridică
tulburat.)
TRAHANACHE (oprindu-l): Stăi, să vezi! „... că de, damele,
zice, nu înţeleg totdeauna meritele şi calităţile morale ale
bărbatului, şi respectul care va să zică, ce trebuie să-i
poarte...” În sfârşit (Tipătescu fierbe) ce s-o mai lungesc
degeaba! După ce-i pui piciorul în prag şi-i zic: „la ascultă,
stimabile, ai puţintică răbdare: documentul!” vede mişelul
că n-are încotro, şi-mi scoate o scrisorică... Ghici a cui şi
către cine?
TIPĂTESCU (de abia stăpânindu-şi emoția): A cui? a cui,
nene Zahario?
TRAHANACHE: Stăi să vezi. (Răspicat şi râzând.) A ta
cătră nevastă-mea, cătră Joiţica! scrisoare de amor în toată
regula... Ai? ce zici d-ta de asta?
TIPĂTESCU (tulburat rău): Nu se poate, nu se poate!
TRAHANACHE: Am citit-o de zece ori poate: o ştiu pe
dinafară! ascultă: „Scumpa mea Zoe, venerabilul (adică eu)
merge deseară la întrunire (întrunirea de alaltăieri seara).
— Eu (adică tu) trebuie să stau acasă, pentru că aştept
depeşi de la Bucureşti, la care trebuie să răspunz pe dată;
poate chiar să mă cheme ministrul la telegraf. Nu mă
aştepta, prin urmare, şi vino tu (adică nevastă-mea, Joiţica),
la cocoşelul tău (adică tu) care te adoră, ca totdeauna, şi te
sărută de o mie de ori, Fănică...” (Priveşte lung pe
Tipătescu, care e în culmea agitaţiei.)
TIPĂTE SCU (plimbându-se înfuriat): Nu se poate! O să-i
rup oasele mizerabilului! ... Nu se poate!
TRAHANACHE (placid): Fireşte că nu se poate; dar ţi-ai fi
închipuit aşa mişelie... (Cu candoare.) Bine, frate, înţeleg
plastografie, până unde se poate, dar până aci nu înţeleg...
Ei, Fănică, să vezi imitație de scrisoare! să zici şi tu că ea
ta, dar să juri, nu altceva, să juri! (Oprindu-se şi privind pe
Tipătescu, care se plimbă cu pumnii încleştaţi; cu mirare şi
ciudă.) Uite-te la el cum se turbură! Lasă, omule, zi-i mişel
şi pace! Ce te aprinzi aşa? Aşa e lumea, n-ai ce-i face, n-
avem s-o schimbăm noi. Cine-şi poate închipui până unde
poate merge mişelia omului!
TIPĂTESCU (acelaşi joc): Mizerabilul!
TRAHANACHE: Măi omule, ai puţintică răbdare, zi-i ce i-
am zis eu: „Eşti tare, stimabile, la machiaverlâcuri, tare, n-
am ce zice; dar nu ţi-ai găsit omul...” Ei, dacă a văzut că nu
i se trece cu mine, ştii la ce-a ajuns? Mi-a spus că, dacă nu
dau eu importanţă lucrului, o să-i dea publicul, pentru că
scrisoarea o să se publice duminică la gazetă şi o să fie pusă
la cercevea, ca s-o vadă oricine-o pofiti.
TIPĂTE SCU (turbat): Îl împuşc! îi dau foc! trebuie să mi-l
aducă aci numaidecât, viu ori mort, cu scrisoarea. (Se
răpede în fund.) Ghiţă! Ghiţă! Să vie poliţaiul!
TRAHANACHE (după el până în fund): Ai puţintică...
(Întorcându-se singur în scenă.) E iute! n-are cumpăt.
Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face
pentru un prefect. Într-o soţietate fără moral şi fără
prinţip... trebuie să ai şi puţintică diplomaţie!
TIPĂTE SCU (întorcându-se din fund): Infamul! Canalia!
TRAHANACHE: Ei, astâmpără-te, omule, şi lasă odată
mofturile, avem lucruri mai serioase de vorbit. Deseară e
întrunire. S-a hotărât? Punem candidatura lui Farfuridi? Ce
facem?
— Deseară, am aflat că dăscălimea cu Caţavencu şi cu toţi
ai lor vor să facă scandal. Trebuie să-i spunem lui Ghiţă să
îngrijească. Mişelul de Caţavencu o să ia deseară cuvântul
ca să ne combată...
TIPATESCU (fierbând mereu): Nu te teme, nene Zaharie,
deseară d. Caţavencu nu o să fie la întrunire, o să fie în altă
parte - la păstrare.
TRAHANACHE: Aide, mergi la dejun?
TIPĂTE SCU: Nu, neică Zahario, mulţumim, am treabă. Du-
te dumneata singur; sărutări de mâini coanii Joiţichii.
TRAHANACHE: Bine, dar la prânz desigur. Deseară eu mă
duc la întrunire, trebuie să stai cu Joiţica, i-e urât singură.
După întrunire avem preferanţă29...
TIPĂTESCU (ameţit): Da, neică Zahario.
TRAHANACHE: La revedere, Fănică.
TIPĂTE SCU: La revedere, neică Zahario...
TRAHANACHE (mergând spre uşă, condus de Tipătescu):
Şi nu te mai turbura, neică, pentru fitece mişelie. Nu vezi tu
cum e lumea noastră? într-o soţietate fără moral şi fără
prinţip, nu merge s-o iei cu iuţeală, trebuie să ai (cu fineţă)
puţintică răbdare... (lese în fund.)
SCENA V.
Tipătescu, apoi Zoe.
TIPĂTESCU (vine ameţit şi-mpleticindu-se din fund şi cade
pe un scaun cu capul în mâini): Ce să fac? Ce să fac? şi nu
mai vine Ghiţă! ...
ZOE (ieşind din dreapta misterios şi coborând repede
lângă el): Fănică! Fănică!
TIPĂTESCU (ridicându-se iute): Zoe! ... Ştii?
ZOE (dezolată): Ştiu! Sunt nenorocită, Fănică. Ştiu... am
fost dincolo în odaie, am intrat pe scăricica din dos... Am
venit numaidecât după Zaharia. N-am avut curaj să dau
ochii cu el, măcar că nu crede... Am auzit tot, tot, tot. Sunt
nenorocită, Fănică... Când a plecat Ghiţă, l-am chemat
dincolo (Tipătescu înţelege), i-am spus tot: numai el ne
poate scăpa.
TIPĂTE SCU: De unde aflaseşi?
ZOE: Eu am ştiut numaidecât după Zaharia... Uite! ... (i
dă o scrisoare. Scena aceasta se face cu multă nervozitate.)
TIPĂTE SCU (citind): „Stimabilă doamnă, la redacţia
noastră se află un document iscălit de amabilul nostru
prefect şi adresat d-voastră. Acest document vi s-ar putea
ceda în schimbul unui sprijin pe lângă amabilul în cestiune.
Binevoiţi dar a trece îndată pe la biroul nostru, spre a
regula această afacere într-un chip mulţumitor pentru
amândouă părţile...” (Cu desperare.) Cum? cum? când ai
pierdut biletul, Zoe?
ZOE (înecată): Nu ştiu... alaltăieri seara, când am plecat
de la tine, îl aveam: când am ajuns acasă, nu ştiu dacă-l mai
aveam; poate să fi scos batista pe drum şi mi-a căzut
scrisoarea: le aveam tot într-un buzunar!
TIPĂTESCU: A! ce nenorocire!
ZOE: M-am dus la Caţavencu... de la el veneam acuma. Mi-
a propus să-mi dea înapoi scrisoarea, cu condiţia să-i
asigurăm alegerea. Aminteri, publică scrisoarea poimâine...
TIPĂTE SCU (în prada agitaţiei): Lupta este desperată.
Vrea să ne omoare, trebuie să-l omorâm! ... Şi nu mai vine
Ghiţă...
ZOE: Pe Ghiţă l-am trimis eu la Caţavencu, să-i cumpere
scrisoarea cu orice preţ.
TIPĂTE SCU: Care va să zică Ghiţă e acolo?
ZOE: Desigur. (Se aude zgomot.)
TIPĂTESCU: El trebuie să fie... (Se repede la uşa din fund,
o deschide şi se trage iute înapoi.) A! Ascunde-te... degrabă.
(O duce repede şi ies “amândoi prin stânga.)
SCENA VI.
Farfuridi, Brâzovenescu, intrând misterios din fund; apoi
Tipătescu din stânga.
BRÂNZOVENESCU: Poate să nu fie tocmai aşa; poate că e
o manoperă... o manoperă grosolană, ca să intimideze pe
câţiva nehotărâţi...
FARFURIDI (cu intenţie fină): Pe venerabilul d.
Trahanache l-am văzut intrând la Caţavencu, astăzi pe la
zece, când mă duceam în târg... Eu, am, n-am să-ntâlnesc
pe cineva, la zece fix mă duc în târg...
BRÂNZOVENESCU: Ei!
FARFURIDI: Pe respectabila madam Trahanache am
văzut-o ieşind de la Caţavencu tot astăzi pe la unsprezece,
când mă-ntorceam din târg... Eu, am, n-am clienţi acasă, la
unsprezece fix mă-ntorc din târg...
BRÂNZOVENESCU: Nu-nţeleg.
FARFURIDI: Cum nu-nţelegi? la unsprezece fix...
BRÂNZOVENESCU: Nu, frate, nu-nţeleg daraverile astea
cu opoziţia! tu ai văzut pe Trahanache întâi, pe urmă pe
madam Trahanache, şi eu adineaori am văzut pe poliţaiul,
pe Ghiţă, intrând la Caţavencu...
FARFURIDI (cu intenţie): Ei?
BRÂNZOVENESCU (cu îndoială): Să fie trădare la mijloc?
ai?
FARFURIDI: Eu merg şi mai departe şi zic: trădare să fie,
dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi! ...
BRÂNZOVENESCU: Prefectul trebuie să ne dea cheia
comediei ăştia... lacătă.-l...
TIPĂTE SCU (venind din stânga tulburat şi dându-şi aer
silit de degajare): Salutare, salutare, stimabile!
BRÂNZOVENESCU (aparte): E galben!
FARFURIDI (aparte): Ce roşu s-a făcut. (Iare.) Salutare,
salutare, onorabile...
TIPĂTE SCU (oferindu-le locuri): Ia poftiţi, ia poftiţi, mă
TOg.
BRÂNZOVENESCU: Mulţumin, mulţumim, stimabile, dar
ne cam grăbim: sunt douăsprece trecute.
FARFURIDI: Şi eu, am, n-am înfăţişare, la douăsprece
trecute fix mă duc la tribunal! ...
BRÂNZOVENESCU: Uite de ce e vorba, stimabile, să fim
scurţi... Prin târg... se spune...
FARFURIDI: Adică, dă-mi voie, să fim expliciţi; mie îmi
place să pun punctele pe i... Se aude...
BRÂNZOVENESCU: Se aude... cum că partidul nostru dă
la colegiul 1130 ajutor lui Caţavencu...
TIPĂTESCU (mişcat): Care partid? Care Caţavencu?
BRÂNZOVENESCU: Cum care partid?
FARFURIDI: Adică partidul nostru: madam Trahanache,
dumneata, nenea Zaharia, noi şi ai noştri... să ducem pe
braţe pe d. Caţavencu.
TIPĂTESCU: Şi cine spune asta? (Râde silit.)
BRÂNZOVENESCU: Nu râde, stimabile, nu râde; a început
să se vorbească...
FARFURIDI: Şi de! ... ce să zicem! lumea are pentru ce să
intre la bănuieli.
BRÂNZOVENESCU: D. Trahanache la vizită la d.
Caţavencu...
TIPĂTESCU: Ei?
FARFURIDI: Madam Trahanache la vizită la d.
Caţavencu...
TIPĂTESCU: Ei?
BRÂNZOVENESCU: D. Ghiţă poliţaiul la vizită la d.
Caţavencu...
FARFURIDI: De unde şi până unde?
BRÂNZOVENESCU: Noi, ce să zicem - ne temem de ce
spune lumea...
TIPĂTESCU (nervos): Ei, ce spune lumea?
FARFURIDI: Vrei să vorbesc curat şi desluşit, stimabile?
Ne temem de trădare... Na!
TIPATESCU (după ce s-a întors când la unul, când la altul,
supărat cătră Farfuridi): Amice, d-le Farfuridi, nu ţi se pare
d-tale că te faci mai catolic decât Papa?
FARFURIDI (hotărât): Da, când e vorba de prinţipuri,
stimabile, da, mă faci, adică nu, nu mă fac, sunt când e
vorba de asta, sunt mai catolic decât Papa...
TIPĂTE SCU (supărat): Domnilor, nu primesc acasă la mine
astfel de observaţii, pe care, daţi-mi voie să vă spui, le
consider ca nişte insulte...
FARFURIDI: Să nu ne iuţim, stimabile...
TIPĂTE SCU: Cum să nu mă iuţesc, onorabile? D-voastră
veniţi la mine acasă, la mine, care mi-am sacrificat cariera
şi am rămas între d-voastră, ca să vă organizez partidul -
căci fără mine, trebuie să mărturisiţi, că d-voastră n-aţi fi
putut niciodată să fiţi un partid - d-voastră veniţi la mine
acasă să mă numiţi pe faţă trădător... A! asta nu pot să v-o
permit...
BRÂNZOVENESCU (scoțând o hârtie din buzunar): Mă
rog, iată ce se împarte acum prin târg, din partea lui d.
Caţavencu... E tipărit, stimabile!
TIPĂTE SCU (mişcat, îi smulge hârtia): Tipărit?
FARFURIDI (smulgându-i-o el): Da, tipărit, dă-mi voie...
(Citeşte.) „Dăm ca pozitivă ştirea cum că desigur
candidatura amicului nostru politic d. Caţavencu,
prezidentul grupului independent, este pusă la adăpost de
orice loviri din partea administraţiei. Din contra, avem
cuvinte puternice pentru a crede că atât bătrânul şi
venerabilul d. Trahanache, prezidentul Comitetului
electoral, cât şi junele şi onorabilul nostru prefect, ar fi
convinşi în fine că în împrejurările prin care trece ţara,
judeţul nostru nu poate fi mai bine reprezentat decât un
bărbat independent ca amicul nostru d. Ca-ţa-ven-cu... D.
Caţavencu va lua cuvântul la întrunirea de deseară...
Comitetul grupului independent.” (Vorbit.) ... Aud?
TIPĂTE SCU (aparte): Nu mai răimâne nici o clipă de
pierdut. (Iare.) Domnilor, vă rog, nişte afaceri importante
mă cheamă numaidecât la telegraf... Mă scuzaţi... dar...
(Merge la o masă şi trage clopoţelul, apoi iese în fund.)
BRÂNZOVENESCU: Aşa scurt?
FARFURIDI: Adică, cum am zice, poftiţi pe uşe afară...
Bine?
TIPĂTE SCU (apare în fund cu un fecior): Unde e Ghiţă?
FECIORUL: L-am căutat în tot târgul, coane Fănică, nu e.
(Vorbesc încet în fund.)
BRÂNZOVENESCU (care a vorbit încet cu Farfuridi): Aide
la Trahanache... Aici am aflat tot... Aide...
FARFURIDI: Brânzovenescule, mi-e frică de trădare...
Câte ceasuri sunt?
BRÂNZOVENESCU: Douăsprece trecute...
FARFURIDI: Douăsprece trecute? ... Eu la douăsprece
trecute fix...
TIPĂTE SCU (coborând între ei): Astfel dar, d-lor...
BRÂNZOVENESCU: Ne ducem, ne ducem, stimabile, nu
voim să facem deranj...
FARFURIDI (grav): Ne ducem, dar gândeşte-te, stimabile,
că suntem membrii aceluiaşi partid... Cum ziceam adineaori
amicului Brânzovenescu: trădare să fie (cu oarecare
emoție) dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi
n0i... De aceea eu totdeauna am repetat cu străbunii noştri,
cu Mihai Bravul şi Ştefan cel Mare: iubesc trădarea (cu
intenţie), dar urăsc pe trădători... (Schimbând tonul, cu
dezinvoltură.) Salutare, salutare, stimabile! ...
BRÂNZOVENESCU (asemenea): Salutare! ...
TIPĂTE SCU (închizând uşa după ei, grozav de plictisit): A!
(Coboară.)
SCENA VII.
Tipătescu, Zoe, apoi Cetăţeanul turmentat.
ZOE (ieşind din stânga repede): S-a dus? ... Ai văzut,
Fănică? Ai auzit? Şi Ghiţă nu mai vine... Fănică, Fănică, ne
ameninţă o nenorocire grozavă...
TIPĂTE SCU: Taci! vine cineva. E Ghiţă desigur. (Se repede
la uşa din fund prin care apare Cetăţeanul turmentat.)
CETĂŢEANUL (şovăind): Sluga! (În tot jocul sughiţe şi
şovăie.)
ZOE: Cine e ăsta?
TIPĂTESCU: Ce pofteşti d-ta?
CETĂŢEANUL: Eu? ... (Sughiţe.) Eu s, unt alegător...
TIPĂTE SCU (nervos): Cum te cheamă?
CETĂŢEANUL: Cum mă cheamă? Ce trebuie să spui cum
mă cheamă... vorba e, sunt alegător? (Şovăie.)
ZOE: E turmentat?
TIPĂTESCU: Dracu să-l ia! nu e nimeni afară: lasă să-mi
intre aici toţi nebunii, toiţi beţivii... Aide, ieşi!
CETĂŢEANUL: Nu sunt turmentat... (zâmbind) coană
Joiţico... Las' că ne cunoaştem... Mă cunoaşte conul Zaharia
de la 11 fevruarie31... Nu e vorba, ţinem la d. Nae
Caţavencu... e din Soţietate... dar vorba e, eu alegător...
eu... (sughiţe) apropritar, eu pentru cine votez? (Sughiţe.)
D-aia am venit. (Şovăie.)
ZOE: Trimite-l, Fănică, dă-i drumul... e ameţit de tot...
TIPATESCU (luându-l cu binişorul): Fii bun, cetăţene, du-
te. Aldată mai vorbim.
CETĂŢEANUL: Dar ce să vorbim aldată?
ZOE: A!
CETĂŢEANUL: Acu ce treabă avem? ... Nu vă uitaţi la
mine că sunt aşa de... Am făcut-o de oaie de tot. Să vezi d-ta
cum de a devenit la băutură... (sughiţe) că a fost lată de
tot...
TIPĂTE SCU (necăjit): Fii bun, omule, şi-nţelege. (Vrea să-l
apuce.)
CETĂŢEANUL: Eu am găsit (sughiţe) o scrisoare...
TIPĂTESCU şi ZOE: O scrisoare!
CETĂŢEANUL: Da. (Către Tipătescu.) A d-tale către coana
Joiţica... Am găsit-o alaltăieri seara pe drum, când ieşeam
de la întrunire... Fă-ţi idee (sughiţe) de alaltăieri seara până
azi dimineaţă s-o duci într-un chef! ...
TIPĂTE SCU (răpezindu-se şi apucându-l cu amândouă
mâinile de gât): Mizerabile!
CETĂŢEANUL: Nu mă zgudui (sughiţe) că ameţesc...
ZOE: Lasă-l, Fănică, să vedem.
CETĂŢEANUL: Lăsaţi-mă să vedeţi. Când am găsit-o, de
curiozitate am deschis-o şi m-am dus subt un felinar, s-o
citesc. N-apucasem s-o isprăvesc bine... şi haţ! pe la spate,
d. Caţavencu dă să mi-o ia.
TIPĂTESCU: Şi (desperat) ţi-a luat-o?
ZOE (acelaşi joc): Ţi-a luat-o?
CETĂŢEANUL: Aş! Am băgat-o în buzunar. Zice d. Nae:
„Aşa? faci parte din Soţietatea noastră şi primeşti scrisori
de la prefectul, cetăţene, bravos!
— Zic: (sughiţe) Aş! de la prefectul!
— Zice: l-am cunoscut slova... la arată-mi-o.
— Doamne păzeşte!” Ba că dă-mi-o, ba că nu ţi-o dau, din
vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o ţuică... una-
două-trei... pe urmă dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-
i cu bere... A făcut cinste d. Nae... l-am băut... oo! l-am
băut!
ZOE: Dar scrisoarea?
TIPĂTE SCU: Scrisoarea (se repede la el strigând), unde e
scrisoarea?
CETĂŢEANUL: Nu striga (sughiţe) că ameţtesc! ... Oam la
mine scrisoarea. (Amândoi îl ascultă şi-l privesc cu îndoială
şi nerăbdare nervoasă.) Da.
ZOE ŞI TIPĂTESCU: S-ar putea!
CETĂŢEANUL: Da... o am la mine. (Căutându-se prin
buzunare.) Ehei! d. Nae zicea că-mi dă zece poli pe ea; nu
trebuie, onorabile, parale., slava Domnului... apropitar sunt
(sughiţe), alegător... (Sughiţe şi se caută mereu.) Vorba e...
eu (sughiţe), eu pentru cine votez? (Se opreşte din căutat şi
cu simplicitate.) Am pierdut-o! (Se mai caută, apoi cu
hotărâre.) Am pierdut-o!
TIPĂTESCU: A!
ZOE: Ţi-a furat-o Caţavencu!
CETĂŢEANUL: Adică d. Nae. Se prea poate... că am şi
dormit... Vezi d-ta (Zoe şi Tipătescu îşi frâng mâinile) fă-ţi
idee... dă-i cu bere... dă-i cu vin... dă-i cu vin... dă-i cu...
TIPATESCU (apucându-l şi zguduindu-l): Mizerabile! Ce ai
făcut?
CETĂŢEANUL (căzând pe un scaun): Nu mă zgudui!
SCENA VIII.
Acelaşi - Ghiţă Pristanda.
PRISTANDA (intră gâfiind într-un suflet, prin fund): Coane
Fănică! Coană Joiţico!
TIPATESCU şi ZOE: Ghiţă!
PRISTANDA: Vine! vine conu Zaharia!
CETĂŢEANUL (pufnind): Conul Zaharia? ... nu mai spune
(sughiţe) că ameţesc...
TIPĂTE SCU (lui Pristanda, arătând pe Cetăţeanul
turmentat): la-l pe nenorocitul ăsta, şi...
ZOE: Şi dă-i drumul prin dos, pe scara a mică.
PRISTANDA (ridicând pe Cetăţeanul turmentat): Aide,
cetăţene! (îl împinge spre dreapta.)
CETĂŢEANUL: Nu mă-mpinge (sughiţe) că ameţesc.
PRISTANDA (acelaşi joc): Aide!
CETĂŢEANUL: Vorba €... eu pentru cine votez? ...
PRISTANDA: Aide!
CETĂŢEANUL: Nu mă-mpinge (sughiţe) că ameţesc, (Iese,
împins de Pristanda.)
SCENA IX.
Zoe, Lipătescu, apoi Ghiţă Pristanda şi Trahanache.
TIPĂTE SCU (repede Zoii): De Zaharia nu avem teamă: ştie
tot, dar nu crede nimica... N-ai auzit?
ZOE: Fănică! Fănică! (Ghiţă intră din dreapta.) Ce-ai făcut,
Ghiţă? Ai fost la Caţavencu?
PRISTANDA: Am fost, coană Joiţico... Se lasă greu, greu de
tot: ori o mie de poli, ori deputăţia...
TIPĂTESCU: Trebuie să punem mâna pe el. (Hotărât): Du-
te, Ghiţă, ia jandarmi... viu ori mort, trebuie să mi-l aduci la
poliţie, acuma într-un moment...
ZOE: Fănică! ...
TIPĂTESCU: Du-te.
PRISTANDA: Ascult! (Vrea să pornească spre fund, în
momentul acesta intră Trahanache cu aerul triumfător.)
TRAHANACHE: L-am prins cu alta mai boacănă!
ZOE (începând să se jelească şi căzându-i ca leşinată în
braţe): Nene, nene!
TRAHANACHE: Joiţico! (Către Tipătescu.) A aflat?
TIPĂTESCU: Ştie tot!
TRAHANACHE (îngrijind-o, după ce a pus-o cu ajutorul lui
Pristanda pe fotoliu): Bine, omule, nu ţi-am zis să nu-i spui?
o ştiam eu cât e de simţitoare! Iaca vezi! (Toţi o îngrijesc.)
Ei! 'Ţi-am spus că l-am prins pe onorabilul cu alta mai
boacănă... Ghiţă, iute un pahar cu apă. (Ghiţă iese în
stânga.)
TIPĂTESCU (bătând în palmele Zoii): Care onorabil?
TRAHANACHE (acelaşi joc): Ei, ai puţintică răbdare...
Caţavencu, de...
TIPATESCU: Cu ce alta?
TRAHANACHE (bătând cu putere în palmele Joiţichii): Cu
altă plastografie... Ce plastograf!
PRISTANDA (care a venit cu paharul cu apă): Curat
plastograf!
CORTINA CADE.
ACTUL II (Acelaşi salon)
SCENA.
Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu (stau împrejurul
unei mese rotunde, studiind listele electorale; fiecare are
câte un creion colorat în mână)
BRÂNZOVENESCU: Şaizeci şi nouă cu roşu, buni...
unsprece cu albastru... ai lor...
FARFURIDI: Doisprezece...
TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare... unu, doi, cinci...
şapte... zece... unsprezece.
FARFURIDI: Doisprezece...
TRAHANACHE: Cu lenache Siripeanu.
BRÂNZOVENESCU: Nici nu mai are drept de vot, de când
şi-a măritat fata... Nu i-a dat casele de zestre? Ei? Dacă
votează, merge la puşcărie onorabilul.
TRAHANACHE: Ai piţintică răbdare... Da' dacă-l putem
aduce să voteze cu noi?
FARFURIDI: Altă vorbă... Să voteze cu noi e uşor; are
procesul cu epitropia bisericii săptămâna viitoare... dar să
voteze cu noi? Adică cum să voteze cu noi? ...
BRÂNZOVENESCU: Adică cum să voteze cu noi?
TRAHANACHE: Să voteze cu noi.
BRÂNZOVENESCU; Nu pricepi, neică Zahario, vorba
noastră? Adică „noi”, partidul nostru, pentru cine votăm
noi, pentru cine lucrăm noi? Noi încă nu ştim...
TRAHANACHE: Mă rog, aveţi puţintică...
FARFURIDI: Nu ştim...
TRAHANACHE: Mă rog, aveţi...
FARFURIDI: Ba eu merg şi mai departe şi zic, cum ziceam
lui amicul meu Brânzovenescu: mă tem de trădare...
TRAHANACHE: Cum de trădare?
BRÂNZOVENESCU: De-aia noi astăzi când am mirosit
ceva cumva...
FARFURIDI: Ceva cumva...
TRAHANACHE: Ceva cumva?
BRÂNZOVENESCU: Dacă e ceva la mijloc...
FARFURIDI: Ceva la mijloc...
TRAHANACHE: Ceva la mijloc?
FARFURIDI: Da, aşa, dacă e trădare, adică dacă o cer
interesele partidului, fie!
BRÂNZOVENESCU: Dar cel puţin s-o ştim şi noi!
(Trahanache vrea să-i întrerupă, fără să izbutească.)
FARFURIDI: Pentru că eu am zis-o cu străbunii noştri, cu
Mircea cel Bătrân şi cu Vlad Ţepeş, neică Zahario: îmi place
trădarea, dar...
TRAHANACHE: Mă rog, ai puţintică...
BRÂNZOVENESCU: Ce răbdare, neică Zahario! Nu mr e
vreme de aşa lucru... Astă-seară e întrunire?
FARFURIDI: Mâine începe alegerea?
TRAHANACHE: Da...
FARFURIDI: Ei! pentru cine votăm?
BRÂNZOVENESCU: Pentru cine votăm?
TRAHANACHE: Aveţi puţintică răbdare! Pentru cine aţi
mai votat şi până acuma?
BRÂNZOVENESCU: Nu înţeleg.
FARFURIDI: Nici eu.
TRAHANACHE: Mă rog, ia să ne tălmăcim noi puţintel...
FARFURIDI: Să ne tălmăcim, da, să ne tălmăcim, asta o
cerem şi noi.
TRAHANACFâE: Ce sunteţi d-voastră, mă rog! Vagabonţi
de pe uliţă? nu... Zavragii? nu... Căuzaşi? nu... D-voastră,
adică noi, suntem cetăţeni, domnule, suntem onorabili...
Mai ales noi trei suntem stâlpii puterii: proprietari, membrii
Comitetului permanent, ai Comitetului electoral, ai
Comitetului şcolar, ai Comitetului pentru statua lui Traian,
ai Comiţiului agricol şi eţetera. Noi votăm pentru candidatul
pe care-l pune pe tapet partidul întreg... pentru că de la
partidul întreg atârnă binele ţării şi de la binele ţării atârnă
binele nostru...
BRÂNZOVENESCU: Aşa €...
FARFURIDI: Aşa e, dar...
TRAHANACHE: Dar ce? Numele candidatului poate să fie
al meu, al d-tale, ori al d-sale, după cum cer enteresurile
partidului. Din moment în moment aşteptăm să-l ştim...
Prefectul trebuie să vie; nu-l aşteptăm să vie de la telegraf?
Ei? Nu bate telegraful? ... Bate; ce treabă alta are? Poate că
acuma cândnoi vorbim, poate să fi şi sosit numele... pe
sârmă, stimabile... Da, pe sârmă, ce crezi d-ta?
FARFURIDI: Toate bune şi frumoase cum le tălmăceşti d-
ta, neică Zahario, dar nouă... nouă ni e frică de trădare...
BRÂNZOVENESCU: Nu din partea d-tale...
FARFURIDI: Nu din a d-tale...
TRAHANACHE: Da” din a cui?
FARFURIDI: Din a cui, din a cui? ştii d-ta din a cui...
TRAHANACHE: Să n-am parte de Joiţica, dacă ştiu.
BRÂNZOVENESCU: Ei, stimabile, prea te faci chinez, dă-mi
voie...
FARFURIDI: Ştii ce, venerabile neică Zahario, ia să dăm
noi mai bine cărţile pe faţă.
TRAHANACHE: Dă-le, neică, să vedem.
FARFURIDI: Ţi-am spus că mi-e frică de trădare... Ei?
BRÂNZOVENESCU: Ei?
TRAHANACHE: Ei?
FARFURIDI: Ei? ni-e frică din partea amicului.
TRAHANACHE: Care amic?
BRÂNZOVENESCU: Care amic, care amic? Ştii d-ta...
TRAHANACHE: Să n-am parte de Joiţica, dacă ştiu.
FARFURIDI: lar te faci chinez...
TRAHANACHE: Zău nu...
FARFURIDI: Din partea amicului... Fănică...
TRAHANACHE (surprins): Ce?
BRÂNZOVENESCU: Din partea prefectului.
TRAHANACHE (încruntat): Cum?
FARFURIDI (scurt): Nouă ni-e frică... de! că-şi dă coatele
cu Caţavencu...
TRAHANACHE (urmează jocul crescendo): Cu Caţavencu?
FARFURIDI: Cu moftologul...
BRÂNZOVENESCU: Cu nifilistul...
TRAHANACHE (de abia stăpânindu-şi indignarea): Cu
Caţavencu? trădare? Fănică trădător! Ei bravos! Ei! asta
mi-a plăcut! Ei! nu m-aşteptam! Ei! ne-am procopsit!
FARFURIDI: De! noi...
BRÂNZOVENESCU: Ce ne-am zis? ...
TRAHANACHE (biruit din ce în ce mai mult de indignare):
Ai puţintică răbdare, stimabile! Nu dau voie nimănui să-şi
permită, mă-nţelegi, să bănuiască măcar câtuşi de puţin pe
Fănică. Pentru mine, stimabile, mă-nţelegi, să vie cineva să-
mi bănuiască nevasta, pe Joiţica...
BRÂNZOVENESCU: Pe coana Joiţica, onorabile...
FARFURIDI: îmi pare rău, neică Zahario, noi nu...
TRAHANACHE (şi mai indignat): Ai puţintică răbdare...
zic: pentru mine să vie cineva să bănuiască pe Joiţica, ori pe
amicul Fănică, totuna e... E un om cu care nu trăiesc de ieri,
de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-
am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii,
şi nici un minut n-am găsit la omul ăsta măcar atâtica rău...
Credeţi d-voastră că ar fi rămas el prefect aici şi nu s-ar fi
dus director la Bucureşti, dacă nu stăruiam eu şi cu
Joiţica... şi la dreptul vorbind, Joiţica a stăruit mai mult...
FARFURIDI: Ei! se-nţelege, damele sunt mai ambiţioase...
TRAHANACHE (şi mai indignat): Ai puţintică răbdare... Nu
de ambâţ că ni era prieten. - pentru enteresul partidului.
Cine altul ar fi putut fi prefect al nostru?
FARFURIDI: S-ar mai fi găsit, poate.
TRAHANACHE: Să-mi dai voie să nu te crez. Un om
endependent, care a făcut servicii partidului, judeţului,
țarii... şi mie, ca amic, mi-a făcut şi-mi face servicii, da! ... şi
să veniţi d-voastră, tot din partid (cu ton de mustrare aspră)
şi să bănuiţi că... să vă pronunţaţi cu astfel de cuvinte
neparlamentare... îmi pare rău...
BRÂNZOVENESCU: în sfârşit, noi...
TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare... îmi pare rău...
(Indignat rău de tot.) Care va să zică unde nu înţelegeţi d-
voastră politica, hop! numaidecât trădare! Ne-am
procopsit! Ce soţietate! Adevărat, bine zice fiu-meu de la
facultate: unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate
fără prinţipuri, va să zică că nu le are. (În culmea
indignării.) Trădare! Bravos! Fănică trădător! Frumos!
(Pleacă.) Salutare! salutare, stimabile! (lese foarte tulburat
prin fund.)
SCENA II.
Farfuridi, Brânzovenescu stau un minut privind unul la
altul.
FARFURIDI: Ei! ... ţi-a plăcut venerabilul?
BRÂNZOVENESCU: E tare... tare de tot... Solid bărbat!
Nu-i dăm de rostul secretului. Trebuie să mai aşteptăm.
FARFURIDI: Să mai aşteptăm? Până când să mai
aşteptăm? ... Deseară, la sfârşitul întrunirii, parcă-l văz pe
venerabilul că se scoală şi trage clopoţelul: „Stimabililor,
aveţi puţintică răbdare: Candidatul Comitetului nostru este
onor. D. Nae Caţavencu...”
BRÂNZOVENESCU: Moftologul!
FARFURIDI: Nifilistul!
— Şi bravo-n sus, şi bravo-n jos, şi mâine şi poimâine,
nenea Ghiţă poliţaiul aleargă până-i iese limba de un cot şi
ţi-l toarnă pe d. Caţa vencu, care ne-a înjurat şi ne-a
batjocorit de atâta vreme pe toate tonurile, deputat la
colegiul II... Şi noi... să stăm cu mâinile în sân? ... peste
poate! ...
BRÂNZOVENESCU: Ce-o şi faci? Te joci cu puterea?
FARFURIDI: Ce să fac? ... Batem o depeşă la Bucureşti, la
Comitetul central, la minister, la gazete, scurt şi cuprinzător
(bătând cu pumnul drept în palma stânga, ca un telegrafist
pe aparatul lui, sacadat, tot textulproiect al depeşii):
„Irădare! Prefectul şi oamenii lui trădează partidul pentru
nifilistul Caţavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II...
trădare! trădare! de trei ori trădare!”
BRÂNZOVENESCU (scurt): E tare! prea tare! n-o iscălesc.
FARFURIDI (cu tărie, impunător): Trebuie să ai curaj ca
mine! trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă!
BRÂNZOVENESCU: Aşa da, o iscălesc!
FARFURIDI: O iscălim: „Mai mulţi membri ai partidului”...
BRÂNZOVENESCU: Da” dacă ne cunoaşte slova la
telegraf?
FARFURIDI: Punem pe altcineva s-o scrie.
BRÂNZOVENESCU: Pe cine?
FARFURIDI: Trebuie să găsim pe cineva să ni-o dea la
telegraf! Aide, Brânzovenescule.
BRÂNZOVENESCU: Numai să nu păţim ceva.
FARFURIDI (impunător): Trebuie să ai curaj: anonimă.
Câte ceasuri sunt?
BRÂNZOVENESCU: Cinci.
FiIARFURIDI: Aide degrab', între cinci şi şase fix se-nchide
telegraful... (les cu grabă.)
SCENA III.
Ghiţă Pristanda singur, intră prin dreapta, e puţin mişcat.
PRISTANDA: O făcurăm şi p-asta... şi tot degeaba. Am pus
mâna pe d. Caţavencu... Când am asmuţit băieţii de l-a
umflat, striga cât putea: „Protestez în numele Constituţiei!
Asta e violare de domiciliu!” - Zic: „Curat violare de
domiciliu! da' umflaţi-l!” Şi l-au umflat. L-am turnat la
hârdăul lui Petrache. M-am întors cu birja acasă la el, am
căutat prin toate colţişoarele, am ridicat duşamelele, am
destupat urloaiele sobii, am scobit crăpăturile zidului: peste
putinţă să dau de scrisoare. M-am întors la poliţie, l-am
scotocit prin buzunare, peste tot: nu e şi nu e. L-am
ameninţat că am poruncă de la conul Fănică să-l chinuiesc
ca pe hoţii de cai... degeaba: nu spune decât numai şi
numai coanii Joiţichii. O caut şi nu o găsesc; acasă nu-i, aici
nu €... A! iacăt-o... Coană Joiţico!
SCENA IV.
Pristanda şi Zoe.
ZOE (venind repede din fund): Ghiţă, bine că te găsesc.
PRISTANDA: Şi eu vă căutam, coană Joiţico...
ZOE: Ghiţă, Ghiţă, ce-am aflat? ce aţi făcut? Aţi înnebunit?
Adineaori, când ieşeam de-acasă, am aflat de la doctorul că
te-ai dus cu jandarmii, ai călcat casa lui Caţavencu, l-ai luat
pe sus şi l-ai dus la poliţie, la arest! Cum ai făcut asta?
PRISTANDA: Ordin verbal de la conul Fănică.
ZOE: Unde e Fănică?
PRISTANDA: Nu ştiu, îl caut şi eu.
ZOE: Şi pentru ce l-aţi arestat pe Caţavencu?
PRISTANDA: Pentru ca să-i apucăm scrisoarea.
ZOE: Şi ai apucat-o?
PRISTANDA: Nu, coană Joiţico, după cât am căutat şi pe
dânsul şi la el acasă, scrisoarea este ascunsă altundeva.
ZOE: Ghiţă, m-aţi nenorocit! Scrisoarea o să fie publicată
mâine şi aţi făcut şi scandal degeaba. Dăscălimea o să
urmeze înainte cu gazeta şi în lipsa lui... Ce-o să zică la
Bucureşti guvernul, când o afla că aţi violat domiciliul lui
Caţavencu şi l-aţi arestat în ajunul alegerilor, după ce
guvernul era asigurat că toate au să se petreacă cu bine şi
cu linişte? ... Cum o să mai poată rămâne Fănică prefect?
PRISTANDA: Coană Joiţico, am uitat să vă spui: după câte
făgăduieli şi ameninţări i-am făcut lui Caţavencu, mi-a
răspuns că în zadar mai stăruiesc şi că la urma urmelor nici
nu mai vrea să stea de vorbă cu nimini, dar cu nimini, decât
numai cu d-voastră.
ZOE: Cu mine? ... Du-te, Ghiţă, du-te degrabă, dă-i drumul
şi roagă-l din partea mea să poftească aici... îl aştept...
PRISTANDA: Numai dacă conul Fănică...
ZOE: Dacă ţii la tine, dacă ţii la familia ta, Ghiţă...
PRISTANDA: Cum să nu ţiu, coană Joiţica? unsprece
suflete!
ZOE: Du-te degrabă, într-un suflet, şi să nu vii fără
Caţavencu. Poartă-te bine cu el. Ia o birjă şi vino-ntr-o clipă.
PRISTANDA: Ascult!
ZOE: Ai venit?
PRISTANDA: M-am dus! ...
SCENA V.
ZOE (singură; agitată, scoate gazeta şi citeşte): „în
numărul de mâine al foii noastre vom reproduce o
interesantă scrisoare sentimentală a unui înalt personaj din
localitate cătră o damă de mare influenţă. Originalul va sta
de mâine la dispoziţia curioşilor, în biroul nostru de
redacţie. Atât pentru astăzi. A bon entendeur salut32! ...
Ce mai e de făcut? ... (Se plimbă agitată, apoi se opreşte ca
în faţa unei inspiraţii.) Trebuie să alegem pe Caţavencu. Nu
mai încape vorbă, nu mai e vreme de stat la gânduri. Cu un
mişel ca el, când ne ţine la mână aşa de bine, lupta ar fio
copilărie, o nebunie... Fănică... trebuie să se învoiască...
trebuie... Ei! ş-apoi! mai la urmă Caţavencu poate fi tot aşa
de bun deputat ca oricare altul... Dar unde e Fănică? unde
poate să fie? ...
SCENA VI.
Zoe şi Tipătescu venind din fund.
TIPĂTESCU: Zoe! aici eşti?
ZOE: Fănică! ... te aşteptam... Ce ai făcut? Ai arestat pe
Caţavencu. Te-ai gândit bine la ce ai făcut? Cum ţi-a venit să
faci una ca asta? Pentru ce ai făcut-o?
TIPĂTESCU (nervos): Pentru ce? pentru ce? Tu mă întrebi
pentru ce? Pentru nerozia care ai făcut-o tu, pentru ca să
LLA
evit nenorocirea pe care ai cauzat-o tu din neglijenţă. Se
poate atâta distracţie! atâta nebăgare de seamă! o
scrisoare de amor s-o arunci în neştire într-un buzunar cu
batista, şi s-o pierzi ca şi cum ai pierde o hârtie indiferentă,
ca un afiş, după ce ai ieşit de la reprezentaţie... La atâta
lipsă de judecată, să-ţi spui drept, nu m-aşteptam! Ce
Dumnezeu! eşti femeie în toată firea, nu mai eşti copil.
Atâta neglijenţă nu se pomeneşte nici în romane, nici într-o
piesă de teatru.
ZOE: Judecă-mă, Fănică, judecă-mă... (Plânge.) Da, aşa e...
am fost o copilă... am făcut o nerozie fără seamăn; dar
acuma trebuie îndreptată. Fănică, dacă mă iubeşti, dacă ai
ţinut tu la mine măcar un moment în viaţa ta, scapă-mă...
scapă-mă de ruşine! Tu eşti bărbat, nu-ţi pasă! Pentru tine,
afişarea intrigii noastre n-ar fi o nenorocire... dar pentru
mine... Fănică, gândeşte-te... gândeşte-te. (Plânge.)
TIPĂTE SCU: Tocmai de-aia m-am asigurat de persoana lui
Caţavencu...
ZOE: În zadar, Fănică; Caţavencu poate muri astăzi, mâine
gazeta lui tot o să publice scrisoarea noastră. Dumnezeule!
Cum or să-şi smulgă toţi gazeta, cum or să mă sfâşie, cum
or să râză! ... O săptămână, o lună, un an de zile n-o să se
mai vorbească decât de aventura asta... în orăşelul ăsta,
unde bărbaţii şi femeile şi copiii nu au altă petrecere decât
bârfirea, fie chiar fără motiv... dar încă având motiv... şi ce
motiv, Fănică! ... Ce vuiet! ce scandal! ce cronică infernală!
„.. Şi eu, Fănică, în timpul ăsta, ce să fac? Să mor? să mor
dacă voieşti... pentru că după asta nu o să maipottrăi.
TIPĂTESCU: Atunci, dacă nu e altă scăpare... Zoe! Zoe!
mă iubeşti...
ZOE: 'Te iubesc, dar scapă-mă.
TIPATESCU: Să fugim împreună...
ZOE (retrăgându-se): Eşti nebun? dar Zaharia? dar poziţia
ta? dar scandalul şi mai mare care s-ar aprinde pe urmele
noastre? ...
TIPĂTESCU (descurajat): Atunci nu ne mai rămâne nimica
de făcut?
ZOE: Ba da!
TIPĂTESCU: Ce?
ZOE: Să sprijinim candidatura lui Caţavencu!
TIPĂTE SCU (sărind): Peste putinţă!
ZOE: Să-l alegem!
TIPĂTESCU: Niciodată.
ZOE: Trebuie.
TIPĂTE SCU: O dată cu capul! Te gândeşti la ce spui? lată
pe ce depeşe am pus mâna adineaori, a adus-o la telegraf
canalia care a găsit scrisoarea ta, beţivul de ieri. E o depeşe
anonimă. Am oprit-o şi am dat ordin la telegraf să nu mai
expedieze nimica fără ştirea mea; dar ştiu eu ce poate
conţine o depeşe cu cheie? ... lată: „Irădare! Prefectul şi
oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Caţavencu, pe
care vor să-l aleagă la colegiul II. Trădare, trădare, de trei
ori trădare... Mai mulţi membri ai partidului...”...Orice s-ar
întâmpla, nu se poate să sprijinim pe mizerabilul, nu, nu,
nu! ... Spune-mi, să căutăm, să găsim alt mijloc?
ZOE (zdrobită): Alt mijloc nu văz... alt mijloc nu este.
TIPĂTESCU: Atunci...
ZOE: Atunci... (înecată) lasă-mă, lasă-mă în nenorocire...
lasă-mă să mor de ruşine... Omoară-mă pe mine care te-am
iubit, care am jertfit tot pentru tine... lată unde m-ai adus!
iată cât plăteau jurămintele tale! M-ai adus la moarte -
pentru că (hotărâtă) mă omor înainte de izbucnirea
scandalului, astăzi, acuma, aici! - m-ai adus la moarte, şi mă
poţi scăpa, şi mă laşi să mor... (Plânge.)
TIPĂTESCU: Zoe! Zoe!
ZOE: Lasă-mă... Dacă ambiția ta, dacă nimicurile tale
politice le pui mai presus de ruşinea mea, de viaţa mea,
lasă-mă! Să mor... (Plângând.) Să mor cu siguranţa că opt
ani de zile m-ai amăgit în fiecare minută, că nu m-ai iubit
niciodată... niciodată... niciodată...
TIPĂTE SCU: Zoe! să vedem, să ne mai gândim!
ZOE: Nu mai e vreme de gândit, Fănică! Fiecare minută
care trece mă apropie de pieire... Trebuie să te hotărăşti!
TIPĂTESCU (în luptă cu el însuşi): Să mă hotărăsc! să mă
hotărăsc...
ZOE (înecată): Adineaori, în Lipscani, am aflat de
arestarea lui Caţavencu. Am alergat ca o nebună la
redacţie. Iată ce foaie au scos comitetul lor. (Îi dă foaia.
Tipătescu o citeşte încet.) Înţelegi la ce trebuie să ne
aşteptăm după arestarea lui.
TIPĂTE SCU: Omul ăsta îşi joacă viaţa!
ZOE: Nu şi-o joacă pe a lui, Fănică, o joacă pe a mea;
pentru că încă o dată îţi spui... din două una: oritu mă
iubeşti şi eu trăiesc, şi atunci lupta e peste putinţă cu
Caţavencu - trebuie să-mi cedezi; ori nu, şi atuncea mor, şi
dacă mă laşi să mor, după ce-oi muri poate să se-ntâmple
orice... (Zdrobită.) Sunt hotărâtă... (Revenindu-i deodată
toată energia.) Da, sunt hotărâtă, dar nu voi să mor până nu
voi fi luptat cu toate împrejurările (cu energie crescândă) şi
am să lupt! şi cu tine am să lupt din toate puterile, cu tine,
om ingrat şi fără inimă! cu tine trebuie să lupt, pentru că
acuma tu eşti piedica a mai grea, care mă opreşte să-mi
capăt iar liniştea! ... Da, sunt hotărâtă, şi trebuie să biruiesc
tot, şi pe tine... aşa de hotărâtă sunt, încât adineaori am
poruncit lui Ghiţă să meargă să dea drumul lui Caţavencu şi
să-l poftească aici din partea mea...
TIPĂTE SCU: Femeie nebună! Ce ai făcut?
ZOE: Am făcut ce am crezut că trebuie să fac. Dacă tu nu
vrei să sprijini pe Caţavencu, dacă tu nu vrei să-l alegi, ca să
mă scapi - atunci eu, care voi să scap, îl sprijin eu, îl aleg
eu...
TIPĂTESCU: Cum?
ZOE: Da, îl aleg eu. Eu sunt pentru Caţavencu, bărbatul
meu cu toate voturile lui trebuie să fie pentru Caţavencu. În
sfârşit, cine luptă cu Caţavencu luptă cu mine... Aide,
Fănică, luptă, zdrobeşte-mă, tu care ziceai că mă iubeşti! Să
vedem! (Pleacă spre dreapta.)
TIPĂTESCU: Zoe!
ZOE: Lasă-mă! (lese.)
TIPĂTESCU (urmărind-o): Zoe! Zoe! (lese după ea. O clipă
scena goală.)
SCENA VII.
Ghiţă Pristanda şi Caţavencu.
PRISTANDA (apărând în fund şi făcând loc cu respect lui
Caţavencu să treacă): Poftiţi, coane Nicule, poftiţi... (umilit)
şi zău, să pardonaţi, în consideraţia misiei mele, care
ordonă (serios) să fim scrofuloşi la datorie. D-voastră ştiţi
mai bine ca mine... aşa e poliţaiul: tată să-ţi fie - trebuie să-l
ridici? îl ridici! n-ai ce-i face: e misie. De aia (foarte rugător)
mă rog să pardonaţi...
CAŢAVENCU: Îmi pare rău, Ghiţă, că mai stăruieşti cu
scuzele tale... Adică noi nu ştim cum merge poliţia?
(Sentenţios.) într-un stat constituţional un poliţai nu e nici
mai mult, nici mai puţin decât un instrument!
PRISTANDA: Curat instrument!
CAŢAVENCU: Nu braţul care loveşte, voinţa care ordonă e
de vină... Eu chiar am scris un articol în privinţa asta. Nu
ştiu dacă l-ai citit?
PRISTANDA: Trebuie să-l fi citit, coane Nicule; eu gazeta
d-voastră o citesc ca Evanghelia totdauna; că să nu vă uitaţi
la mine... adică pentru misie... (misterios) altele am eu în
sufletul meu, dar de! n-ai ce-i face: famelie mare,
renumeraţie după buget mică...
CAŢAVENCU: Şi în sfârşit, cum ar fi posibil martiriul, dacă
n-ar exista călăul?
PRISTANDA: Curat, coane Nicule!
CAŢAVENCU (schimbând tonul): Cetăţene, nu uita condiţia
cu care am venit aici! Am venit în casa prefectului, nu voi
însă să dau ochii cu el, nu mă pot aşa de ieftin compromite.
Am venit chemat de doamna Trahanache, pe dânsa voi să
văz.
PRISTANDA: Mai e vorbă, coane Nicule, pe coana Joiţica,
pe dumneei... conul Fănică nici nu e aicea... Poftiţi, poftiţi,
şedeţi, coane Nicule, mă duc să spui coanii Joiţichii că aţi
venit... (Vrea să plece.)
CAŢAVENCU: Poţi să-i adaogi chiar că mă grăbesc să mă
întorc în temniţa unde m-a aruncat dizgraţia dumneei.
PRISTANDA: Ascult. (Aparte.) Mare pişicher! Strajnic
prefect ar fi ăsta! (lese aruncând priviri furişe de admiraţie
cătră Caţavencu.)
SCENA VIII.
CAŢAVENCU (singur): în sfârşit, capitulează! Se putea
altfel? ... Iubitul, scumpul, venerabilul nenea Zaharia (râde)
parcă-l auz deseară proclamându-mă candidat al colegiului.
Sărmanul Farfuridi! ... (Grav.) Scopul scuză mijloacele, a zis
nemuritorul Gambetta33! ... Amabilul Fănică trebuie să
facă venin de moarte... atât mai bine pentru mine! îşi
pierde minţile, atât mai rău pentru el! Mă arestează, atât
mai bine pentru mine! Coana Joiţica, mai cuminte ca toţi,
mă cheamă, şi eu, politicos, iată-mă, gata să-i sărut mâna cu
respect... Mă rog, n-ai ce-i face: mâna care-ţi dă mandatul!
„.. Dar... unde e coana Joiţica? ... nu văz pe coana Joiţica...
(Se-ntoarce spre fund, apoi spre stânga, în fine spre
dreapta. În momentul acesta apare Tipătescu în uşa din
dreapta, unde stă un moment nemişcat. Gest de surpriză
din partea lui Caţavencu. Aparte.) Tipătescu! O preferam pe
ea!
SCENA IX.
Caţavencu, Tipătescu.
TIPĂTE SCU (a apărut în dreapta cu aerul încruntat şi
pumnii încleştaţi, a stat în uşă, a mers apoi liniştit la uşa din
fund, măsurând din ochi pe Caţavencu, şi s-a oprit în fund
un moment; aparte): Ţine-mă, Doamne!
CAŢAVENCU (jenat): Stimabile domn, scuzaţi-mă dacă v-
ar părea că mă prezint la d-voastră astfel, într-un mod
neregulat... Trebuie să vă spun că am fost adus aici din
arest de poliţaiul d-voastră, după ordinile... şi nu m-
aşteptam să vă întâlnesc...
TIPĂTE SCU (aparte): Impertinent!
CAŢAVENCU: Pentru că mi se spusese că eram chemat
de... altfel nici nu aş fi venit... în fine, dacă sunt aici
prizonier, rămâi... dacă sunt liber - şi nu cer nimic mai mult
- mă retrag îndată...
TIPĂTESCU (care a tot bătut din călăi cu impacienţă,
coboară încet, rar şi cu dinţii strânşi): Iubite şi stimabile d-
le Caţavencu, nu înţeleg pentru ce între doi bărbaţi, cu
oarecare pretenţie de seriozitate, să mai încapă astfel de
meşteşuguri şi rafinării de maniere, astfel de tirade
distilate, când situaţia lor e aşa de limpede... Eu sunt un om
căruia-i place să joace pe faţă... Să-mi dai voie să-ţi spun
ceva... la poftim, ia poftim, mă rog. (Îi oferă un scaun,
aparte.) Să fiu cuminte. Ce bine că-i Zoe dincolo!
CAŢAVENCU: Stimabile domn, d-tale îţi place să joci pe pe
faţă, primesc; mie-mi place să joc scurt, scurt. (Gest de
retezare.) Situaţia noastră o putem dezlega numaidecât.
(Tipătescu îi oferă jeţul, el îl respinge uşor.) Mulţumesc!
TIPATESCU (acelaşi joc): Ia poftim, mă rog, ia poftim!
CAŢAVENCU (acelaşi joc): Mulţumesc!
TIPĂTE SCU (privind ţintă la Caţavencu şi cu tonul mârâit):
Poftim de! ...
CAŢAVENCU (care s-a retras puţin, cedează în sfârşit şi
cade pe fotoliu cam fără voie): Mulţumesc...
TIPĂTESCU: Aşa. (Şade aproape de el, Caţavencu se cam
retrage. Tipătescu se îndeasă spre el. Caţavencu acelaşi joc,
şi iar.) Astfel dar, onorabile domn, d-ta. - prin ce mijloace
nu-mi pasă! - posedezi o scrisoare a mea” care poate
compromite onoarea unei familii...
CAŢAVENCU (gest): A!
TIPATESCU: Mă iartă că te-am ofensat. Să fiu şi mai
scurt... lată: d-ta eşti un om practic, d-ta posedezi up lucru
care-mi trebuie mie. Eu viu şi-ţi zic (cu multă afabilitate):
mă rog, onorabile domn, ce-mi ceri d-ta în schimbul acelui
lucru?
CAŢAVENCU (naiv): Cum, nu ştii?
TIPĂTE SCU (asemenea): Nu...
CAŢAVENCU (asemenea): Nici măcar nu vă dă-n gând?
TIPATESCU (asemenea): Nu... d-aia întreb...
CAŢAVENCU: Stimabile domn (cu dignitate), un om
politic...
TIPĂTESCU (cu pofidă): Adică d-ta...
CAŢAVENCU: Dă-mi voie... Un om politic trebuie, mai ales
în nişte împrejurări politice ca acelea prin care trece patria
noastră, împrejurări de natură a hotări o mişcare generală,
mişcare ce, dacă vom lua în consideraţie trecutul oricărui
stat constituţional, mai ales un stat tânăr ca al nostru...
TIPĂTE SCU (impacientat, bătând din călcâi): Mă rog,
onorabile, încă o dată... (răspicat) ce-mi ceri d-ta în
schimbul acelei scrisori? Scurt! scurt! (Repetă gestul de
retezare al lui Caţavencu.)
CAŢAVENCU: Ei? ... dacă este aşa, dacă voieşti scurt, iată:
voi (rugător) să nu mă combaţi, ceva mai mult, să-mi sprijini
candidatura...
TIPĂTE SCU (vrând să izbucnească): Candidatura d-tale!
(Stăpânindu-se.) Onorabile domn, nu ţi se pare că ceri prea
mult? ...
CAŢAVENCU: Atuncea d-ta, care mi-ai propus schimbul,
care-mi faci întrebarea, trebuie să răspunzi...
TIPĂTE SCU (apropiindu-se şi îndesându-se înspre
Caţavencu, se repetă jocul de scenă de mai sus): Ba zău,
spune, nu ţi se pare prea mult? Ai? Ce zici?
CAŢAVENCU (naiv): Nu.
TIPĂTE SCU (cu insinuare): Dacă s-ar retrage Comitetul
permanent şi am rezerva un loc pentru preaiubitul d.
Caţavencu? ...
CAŢAVENCU (zâmbind şi cu bonomie): E un nimic,
stimabile.
TIPĂTESCU: Dacă în postul de advocat al statului s-ar
numi acelaşi d. Caţavencu? ...
CAŢAVENCU (asemenea): E puţin, onorabile...
TIPĂTESCU: Dacă în locul de primar, vacant acum, şi în
locul de epitrop-efor la Sf. Nicolae s-ar numi tot nenea
Caţavencu? Ai? (Caţavencu surâde cu un gest de refuz.) Şi
dacă şi moşia „Zăvoiul” din marginea oraşului...
CAŢAVENCU (zâmbind asemenea): Dă-mi voie, stimabile,
un om politic trebuie, este dator, mai ales în împrejurări ca
cele prin care trece patria noastră, împrejurări de natură a
hotări o mişcare generală, mişcare (mângâie şi umflă
cuvintele distilându-şi tonul şi accentul), ce, dacă vom lua în
consideraţie, trecutul unui stat constituţional, mai ales un
stat tânăr ca al nostru, de abia ieşir din...
TIPĂTE SCU (bătând impacient din călcâi şi întrerupându-
|): Ei! să lăsăm frazele, nene Caţavencule! Astea sunt bune
pentru gură-cască... Eu sunt omul pe care d-ta să-l îmbeţi
cu apă rece? ... Spune, unde să fie! bărbăteşte: ce vrei de la
mine? (Se ridică fierbând.)
CAŢAVENCU (ridicându-se şi el): Ce vreau? ce vreau? Ştii
bine ce vreau. Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta
vreme; vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani,
unde sunt cel danţai... între fruntaşii politici... Vreau...
TIPĂTESCU (fierbând): Ce vrei?
CAŢAVENCU (asemenea): Vreau... mandatul de deputat,
iată ce vreau: nimic altceva! nimic! nimic! (După o pauză,
cu insinuare caldă şi crescândă.) Mi se cuvine! ... le rog!...
Nu mă combate... Susţine-mă... Alege-mă... Poimâine, în
momentul când voi fi proclamat cu majoritatea cerută... în
momentul acela vei avea scrisoarea (cu multă căldură) ... pe
onoarea mea!
TIPĂTE SCU (aproape să izbucnească): Pe onoarea ta? ...
Şi dacă nu pot să te aleg? ....
CAŢAVENCU: Poţi!
TIPĂTE SCU (pierzându-şi cumpătul din ce în ce): Şi dacă
nu voi? - zică nu voi să te aleg?
CAŢAVENCU (îndârjit): Trebuie să vrei.
TIPĂTE SCU (d-abia mai stăpânindu-se): Uiţi că nu e bine
să te joci cu un om ca mine astfel. Nu! nu! nu voi să te aleg!
CAŢAVENCU: Trebuie!
TIPĂTESCU: Nu!
CAŢAVENCU: Trebuie să vrei, dacă ţii câtuşi de puţin la:
onoarea...
TIPĂTE SCU (izbucnind): Mizerabile! (Caţavencu face un
pas înapoi.) Canalie neruşinată! Nu ştiu ce mă ţine să nu-ţi
zdrobesc capul... (Se repede, ia un baston de lângă perete
şi se întoarce turbat cătră Caţavencu.) Mişelule! trebuie să-
mi dai aci scrisoarea, trebuie să-mi spui unde e scrisoarea...
ori te ucid ca pe un câine! (Se repede năvală la el.
Caţavencu ocoleşte masa şi canapeaua, răstoarnă mobilele
şi se repede la fereastră, pe care o deschide de perete
îmbrâncind-o în afară.)
CAŢAVENCU (tremurând, strigă la fereastră în afară):
Ajutor! Săriţi! Mă omoară vampirul! prefectul asasin!
ajutor!
SCENA X.
Aceiaşi - Zoe venind repede din dreapta.
ZOE (repezindu-se între Caţavencu şi Tipătescu,
rugătoare şi foarte emoţionată): Domnule Caţavencu,
domnule, pentru Dumnezeu! te rog, nu striga... Fănică, ai
înnebunit? ... Domnule Caţavencu... mă rog...
CAŢAVENCU (emoţionat şi el): Cum să nu strig, doamnă?
TIPĂTE SCU (zdrobit de mişcare, ştergându-şi fruntea şi
căzând pe un scaun la dreapta): Mişel! mişel! mişel!
ZOE (rugătoare): Domnule Caţavencu, cer scuze eu
pentru momentul de iuţeală care l-a făcut pe Fănică să
uite...
CAŢAVENCU: Nu încap scuze, doamnă... trebuie să ies d-
aci numaidecât: nu mai pot sta un moment într-o casă unde-
mi este viaţa în primejdie! ...
ZOE: Domnule Caţavencu, în sfârşit d-ta eşti un om
cuminte, un om practic, d-tale îţi este indiferent de la cine
ţi-ar veni aceea ce-ţi trebuie aşa de neapărat...
CAŢAVENCU: Nu-nţeleg...
ZOE: Ai cerut, în schimbul scrisorii de care e vorba,
mandatul de deputat. Ai jurat pe onoarea d-tale că
poimâine când ăi fi proclamat, vei da scrisoarea aceluia ce
te-ar face să fii ales... Ei! eu te aleg, eu şi cu bărbatul meu;
mie să-mi dai scrisoarea... Primeşti? ...
CAŢAVENCU (ca lovit de o idee): Primesc...
ZOE (încet către Tipătescu, care stă cufundat în gânduri
pe fotoliu): Şi înţelegi că atunci, când, luptând cu tine, voi
căpăta scrisoarea... tot... tot... Fănică, va fi isprăvit între
noi. (Iare.) Suntem deplin înţeleşi, domnule Caţavencu...
CAŢAVENCU: Da, madam, pe deplin... dar... (Îi face semn
către 'Tipătescu.)
ZOE (stăruind lângă Tipătescu): Fănică! Fănică! hotărăşte-
te! Poţi fi tu duşmanul liniştii mele? ... Spune! ... (Rugându-l
frumos.) Fănică! ...
TIPĂTESCU (nemaiputând lupta şi sculându-se): în sfârşit,
dacă vrei tu... fie! ... întâmple-se orice s-ar întâmpla. „(Cu
hotărâre.) Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti
candidatul lui nenea Zaharia... prin urmare şi al meu!
Poimâine eşti depuoat! ...
ZOE (triumfătoare): A!
CAŢAVENCU: Poimâine veţi avea... (Se aude zgomot afară,
vocea lui Trahanache: „Ai puţintică răbdare!”)
ZOE: Nenea!
TIPATESCU: Zaharia!
CAŢAVENCU: Venerabilul!
TIPĂTE SCU: Repede, ascundeţi-vă amândoi... Nu trebuie
să vă vază... (Zoe iese degrabă în stânga, Tipătescu cu
Caţavencu la dreapta.)
SCENA XI.
TRAHANACHE (singur): Nimeni? ... şi dobitocul de fecior
mi-a spus că Fănică şi Zoe sunt aici... (Merge la uşa din
dreapta şi bate cu discreţie.) Nimeni! (Asemenea în stânga.)
Nimeni! (Vrea să plece prin fund şi ca şi când şi-ar aduce
aminte de ceva.) A! era să uit! (Şade la masa de scris, ia
condei şi hârtie şi scrie, citind.) „Dragă Fănică, te-am
căutat! Mă întorc peste o jumătate de ceas. Trebuie să ne
vedem înainte de întrunire. Aşteaptă-mă negreşit; nu ieşi: ai
puţintică răbdare... Trahanache...” (Pune scrisoarea la
vedere pe masă.) Acuma să dăm de căpătâiele firelor
iubitului nostru d. Caţavencu. (lese prin fund repede. Un
moment scena goală; apoi uşile din dreapta şi din stânga se
deschid binişor. Din stânga iese Zoe, din dreapta Tipătescu
şi Caţavencu.)
SCENA XII.
Tipătescu, Caţavencu, Zoe, apoi Cetăţeanul turmentat.
TIPĂTESCU: Blestemată politică! un moment să n-ai pace!
(Merge la uşa din fund şi o închide.) Suntem în linişte... (Lui
Caţavencu.) Eu merg la telegraf să-ţi anunţ la Bucureşti
candidatura... d-ta aşteaptă acasă un cuvânt al meu...
Deseară, la întrunire, fii cu tact... trebuie mult tact. (Se aud
în fund bătăi în uşă; toţi din scenă tac şi nu mişcă; iar bătăi,
apoi trei fluierături.) E Ghiţă, ăsta e semnalul lui! (Merge şi
deschide uşa din fund, prin c'are Apare Cetăţeanul,
fluierând ca de mirare.)
TIPĂTESCU: Iar? (Se dă înapoi.)
CAŢAVENCU: Omul meu! (Se dă cam la spatele Zoii.)
CETĂŢEANUL: Da, iar eu! (Sughiţe.) Am venit pentru
istoria aia de care am vorbit az-dimineaţă... Ce facem? lacă,
mâine începe... Eu... pentru cine votez?
TIPĂTE SCU (ţinându-i calea să nu coboare în scenă):
Pentru cine? pentru cine? Lasă-mă în pace, cetăţene: ai
ajuns de nesuferit... Votează pentru cine pofteşti...
CETĂŢEANUL: Eu nu poftesc pe nimeni, dacă e vorba pe
poftă...
TIPĂTESCU: Ei! lasă-mă-n pace, administraţia nu voieşte
să influenţeze câtuşi de puţin pe nimeni.
CAŢAVENCU (intervenind): Pardon, daţi-mi voie: mie-mi
pare din contra că într-un stat constituţional, mai ales într-
un stat ca al nostru, administraţia ar trebui să...
ZOE (asemenea): Se-nţelege...?
CETĂŢEANUL (cătră Caţavencu): Ei! onorabilul! nu te
vedeam: sluga! o mie de ani pace! Şi zi, mă lucraşi, ai?
Adică, dă-i cu bere, dă-i cu vin, nu pentru cinstea
obrazului... pentru ca să-mi faci pontul cu scrisoarea...
bravos! dom'le Nae.
CAŢAVENCU: Ala!
ZOE: Fănică! Fănică! trimite-l! ... e nesuferit!
TIPATESCU (nervos): În sfârşit, cetăţene, te rog lasă-ne cu
binişorul, lasă-ne... Ce pofteşti de la mine?
CETĂŢEANUL: Nu ţi-am spus? (Sughiţe.) Mâine începe...
Ei? (Sughiţe.) Eu pe cine aleg? Pentru cine? ... (Face
semnul votării fi sughiţe.)
ZOE: Pentru d. Nae Caţavencu.
CETĂŢEANUL: Pentru... (Sughiţe şi pufneşte în râs.) Nu
mă-nnebuni că ameţesc...
TIPATESCU (din ce în ce mai nervos, luând pe Cetăţeanul
de mână şi zguduindu-l): Pentru că eşti un om viţios...
CETĂŢEANUL: Nu mă smuci, că ameţesc!
TIPĂTE SCU (asemenea): Pentru că te-ai lăsat să-ţi ia din
buzunar, să-ţi fure scrisoarea...
CETĂŢEANUL.: Ei! nu face nimica, poate mai găsim alta...
TIPATESCU: Lasă-mă să vorbesc... pentru că eşti...
CETĂŢEANUL: Alegător...
TIPĂTESCU: Nu... beţiv... viţios... păcătos.
ZOE: Fănică! ...
TIPĂTE SCU: Da, beţiv... uite şi acuma eşti turmentat, eşti
băut... (Caţavencu râde.)
CETĂŢEANUL: Aş!
TIPĂTESCU (cu dezgust): Uite, nenorocitule! miroşi cale
d-o poştă... (Îl împinge.)
CETĂŢEANUL (şovăind): Asta este mirosul meu naturel...
TIPĂTESCU: Miroşi a rom...
CETĂŢEANUL.: Ei bravos! vrei să miros a gaz?
TIPĂTE SCU: Ei! pentru toate astea trebuie să-ţi dai votul
lui onorabilul d. Caţavencu... Pentru aşa alegător, mai bun
ales nici că se putea...
ZOE: Fănică! ...
CAŢAVENCU: Totdeauna ironic (zâmbind), stimabile!
SCENA XIII.
Aceiaşi - Farfuridi, Brânzovenescu şi Trahanache.
TIPĂTESCU (montându-se treptat): Da, pentru d.
Caţavencu lucrăm noi, pe d-sa noi îl sprijinim, pe d.
Caţavencu să-l alegeţi d-voastră. Şi nu-l sprijinim din silă, îl
sprijinim pentru că dumnealui este cel mai onest
concetăţean al nostru...
ZOE: Fănică, fii calm...
TIPĂTESCU: Da, sunt calm... Pentru că dumnealui
(Farfuridi, Brânzovenescu şi Trahanache apar în fund şi
ascultă. Cei dintâi arată tot ce se petrece în scenă celui d-al
treilea) nu e ca alţii mişel, pentru că nu e ca alţii canalie, nu
e ca alţii infam... (se montează din ce în ce) ... pentru că
încă o dată, la alegători ca d-ta, cu minte, cu judecată
limpede, cu simţ politic, nu se poate mai bun reprezentant
decât d. Caţavencu (apăsând), onorabilul d. Caţavencu!
(Tipătescu împinge cu scârbă pe Cetăţeanul turmentat.)
CETĂŢEANUL (zâmbind cu bonomie): Ce răutăcios!
BRÂNZOVENESCU (din fund): A!
FARFURIDI (lui Trahanache): lacă trădarea! Când îţi
spuneam, venerabile! ... (Coboară toţi.)
TRAHANACFIE: Ei! ai puţintică răbdare!
ZOE: Nene! (Se repede la Trahanache şi-l trage deoparte
unde-i vorbeşte încet şi cu multă mişcare. Caţavencu şi
Cetăţeanul vorbesc de altă parte asemenea.)
TIPĂTESCU: Ei! lăsaţi-mă toţi în pace!
FARFURIDI: Te lăsăm, stimabile, dar mergem la
Bucureşti...
BRÂNZOVENESCU: Şi vom spune tot...
TIPĂTE SCU (aparte): Duceţi-vă la dracul! (Trece lângă
Trahanache şi Zoe.)
FARFURIDI: La ziare!
BRÂNZOVENESCU: La Comitetul electoral central!
FARFURIDI: La guvern!
CETĂŢEANUL (arătând pe Farfuridi şi Brânzovenescu lui
Caţavencu): Oleu! ... fugi că ameţesc! (Caţavencu şi
Cetăţeanul turmentat convorbesc foarte mişcat deoparte cu
Farfuridi şi Brânzovenescu.)
TRAHANACHE: în sfârşit, ce e, Fănică?
TIPĂTESCU: Nu mă-ntreba pe mine, nene Zahario!
ZOE (cu energie): Nici o vorbă, nene, trebuie...
TRAHANACHE: De ce?
ZOE (precipitată): Dacă mă iubeşti, dacă ţii la mine, acuma
tăcere; îţi spun pe urmă tot. (Vorbesc încet toţi trei.)
CAŢAVENCU (cătră Farfuridi şi Brânzovenescu): Daţi-mi
voie, stimabile, nu d-voastră veţi avea mai multă încredere
faţă cu înaltele locuri decât onorabilul (toţi ascultă,
Tipătescu se plimbă agitat în fund) d. Tipătescu, prefectul
cel mai onest! ...
TRAHANACHE: Da!
CAŢAVENCU: Cel mai integru! ...
TRAHANACHE: Da!
CAŢAVENCU: Cel mai credincios! ...
ZOE: Fireşte!
CAŢAVENCU: Daţi-mi voie să vă spun că toate
zbuciumările d-voastră sunt numai şi numai chestii
personale, şi când vin nişte asemenea persoane... ca d-
voastră...
CETĂŢEANUL: Nananr!
FARFURIDI: Care va să zică şi insulte!
BRÂNZOVENESCU: Bravos!
CAŢAVENCU: Chestie de tarabă, onorabile! daraveri de
clopotniţă, stimabile!
ZOE (cătră Trahanache): Se-nţelege!
CAŢAVENCU: Alegătorii vor vorbi...
ZOE (îndemnând pe Cetăţeanul turmentat şi pe
Trahanache): Da, alegătorii vor vorbi.
TRAHANACHE: Da, alegătorii vor vorbi, fireşte!
CETĂŢEANUL (serios): Da, noi vom vorbi!
SCENA XIV.
Aceiaşi - Ghiţă Pristanda venind fuga din fund, cu o
depeşă-n mână.
PRISTANDA: Coane Fănică! o depeşă fe-fe urgentă!
ZOE: O depeşă! (Se-ntorc toţi spre fund.)
TIPĂTE SCU (deschide nervos depeşa şi citeşte): „Cu orice
preţ, dar cu orice preţ, colegiul d-voastră al II-lea trebuie să
aleagă pe d. Agamemnon Dandanache. (Toţi mişcare.) Se
face din aceasta pentru d-voastră o înaltă şi ultimă chestie
de încredere”... A!
FARFURIDI şi BRÂNZOVENESCU: Aha!
ZOE (cu toată energia): A! nu se poate! Vom lupta contra
oricui... Vom lupta contra guvernului! ... (Lipătescu a căzut
obosit pe un scaun.)
TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare!
ZOE: Da, nene! vom lupta contra guvernului!
CAŢAVENCU: Da, vom lupta contra guvernului!
(Caţavencu, Zoe şi Trahanache de o parte, Farfuridi,
Brânzovenescu frecându-şi mâinile cu satisfacţie de altă
parte; Ghiţă în fund; Tipătescu obosit pe scaun, ca şi cum n-
ar lua parte la ce se petrece. Cetăţeanul turmentat în
mijloc.)
CETĂŢEANUL (târât de curent): Da! vom lupta contra...
(Sughiţând şi schimbând tonul) ... adică nu... Eu nu lupt
contra guvernului! ...
CORTINA.
ACTUL III (Teatrul înfăţişează sala cea mare a pretoriului
primăriei, un fel de exagon din care se văd trei laturi. Trei
uşi în fund; cea din mijloc dă în coridorul de intrare; pe cea
din dreapta se citeşte: „Ofiţer ţivil”; pe cea din stânga:
„Arfiva”. În stânga la planul al doilea, o uşă cu inscripţia
„Cabinetul Primarelui”. În dreapta, acelaşi plan, altă uşă cu
inscripţia: „Reghistratura”.
— Partea din stânga până la uşa „Arfivei” este despărțită
de scenă cu un grilaj de lemn acoperit cu perdeluţe de
chembrică34 verde. Lângă grilaj, la stânga, în scenă, este o
estradă pe care sunt aşezate masa şi jeţul prezidenţial.
Înaintea mesei, puţin mai jos, este tribuna. Pe masă sunt
două candelabre, hârtie, călimări şi un clopoțel. Pe tribună
o sticlă şi un pahar de apă. De partea dreaptă sunt bănci
dese şi scaune; sub estradă, asemenea. Peste tot sunt bănci
şi scaune, afară de o cărare lăsată liber de la uşa de intrare
din fund prin mijlocul scenii, pe unde vine şi se duce lumea.
Pe pereţi câteva lămpi atârnate în cuie. Lumină cam săracă.
La ridicarea perdelii, Trahanache este la masa
prezindenţială în jeţul său, la spatele tribunei. Împrejurul
mesii, Brânzovenescu şi alţi cetăţeni.
— Înaintea tribunii, cu spatele spre dânsa, alegători,
cetăţeni, public, unii şezând jos, alţii în picioare. Pe bănci,
pe scaune şi împrejur asemenea, în capul băncilor din faţă,
e Caţavencu împreună cu lonescu, Popescu şi alţi dascăli şi
partizani.
— Farfuridi e la tribună.
— Perdeaua se ridică asupra unei întreruperi. În toată sala
e rumoare. Prezidentul agită clopoţelul.)
SCENA.
Trahanache, Caţavencu, Brânzovenescu, Farfuridi,
lonescu, Popescu, cetăţeni, alegători, public (Rumoare)
FARFURIDI (de la tribună): Daţi-mi voie! (Gustă din
paharul cu apă.) Daţi-mi voie! (Rumoare.)
TRAHANACHE (trăgându-şi clopoţelul): Stimabili!
onorabili! (afabil) faceţi tăcere! Sunt cestiuni importante,
arzătoare la ordinea zilei... Aveţi puţintică răbdare... (Cătră
Farfuridi.) Dă-i înainte, stimabile, aveţi cuvântul!
FARFURIDI (cătră adunare): După ce am vorbit dar din
punctul de vedere istoric, din punctul de vedere de drept,
voi încheia cât se poate mai scurt...
POPESCU: Parol! ... Numai dacă te-i ţinea de vorbă.
(Râsete în partea unde sunt dascălii.)
FARFURIDI: Rog, nu mă-ntrerupeţi, daţi-mi voie...
TRAHANACPIE (cătră partea unde e Popescu): Stimabile,
nu-ntrerupeți...
FARFURIDI: După ce am vorbit dar din punctul de vedere
istoric şi din punctul de vedere de drept, voi încheia,
precum am zis, cât se poate mai scurt. (Bea o sorbitură,
apoi, reluându-şi răsuflarea, rar ca şi cum ar începe o
poveste.) La anul una-mie-opt-sute-două-zecişi unu... fix...
(Rumoare şi protestări în grupul lui Caţavencu: A! A! A!)
POPESCU: Dacă ne-ntoarcem iar la 1821 fix, ne-am
procopsit. (Rumoare şi protestări.)
FARFURIDI: Daţi-mi voie... La una-mie-opt-sute...
TOŢI (în cor, cu tonul lui): Douăzeci-şi-unu fix... (Rumoare
şi protestări.)
FARFURIDI: Daţi-mi voie.
TRAHANACHE (clopoțel): Stimabile, onorabile! Nu
întrerupeţi... Aveţi puţintică...
CAŢAVENCU: Ce răbdare, venerabile domnule prezident!
Ceasurile sunt înaintate. Sunt şi alţi oratori înscrişi să
vorbească...
TOŢI DIN GRUP: Da! Da!
CAŢAVENCU: Onorabilul orator a promis să încheie cât se
poate mai scurt: apoi ce fel de scurt este asta, s-o luăm a
doua oară de la 1821?A!A!A!
TOŢI DIN GRUP: A! A! A! (Rumoare.)
FARFURIDI: Daţi-mi voie...
TRAHANACHE (cătră Farfuridi cu dulceaţă, ridicându-se
peste masă către tribună): Stimabile... eu gândesc că nu ar
fi rău să sărim la 48...
CAŢAVENCU (strigând): Mai bine la 64...
POPESCU, IONESCU şi TOŢI DIN GRUP: Da! Da! la 64...
TRAHANACHE (ridicându-se ca şi cum ar consulta
adunarea): Adică... la plebicist35?
TOŢI: Da, la plebicist! (Zgomot.)
FARFURIDI (întorcându-se cu spatele spre adunare şi cu
faţa la prezident): Daţi-mi voie, domnule prezident; mi-aţi
acordat cuvântul: îmi pare că un prezident o dată ce acordă
cuvântul...
TRAITANACHE (sculându-se şi punând, peste masă,
mâinile pe umerii lui Farfuridi, mângâietor): Dacă mă
iubeşti, stimabile, fă-mi hatârul... să trecem la plebicist...
dorinţa adunării! ...
FARFURIDI: Dar, domnule prezident...
TRAHANACHE (şi mai rugător): Să trecem la plebicist! (ÎL
întoarce binişor de umeri cu faţa spre adunare.)
TOŢI (cu putere): Da! la plebicist! la plebicist!
FARFURIDI (soarbe o dată şi cu aerul resignat): Ce ziceam
dar? la 1864, vine, mă-nţelegi, ocaziunea să se pronunţe
poporul printr-un plebicist... Să vedem însă mai-nainte... să
ne dăm seama bine de ce va să zică... de ce este un
plebicist...
IONESCU: Ştim ce este plebicistul! Mersi de explicaţie!
TOŢI: Nu trebuie explicaţie... (Rumoare.)
FARFURIDI (cătră întrerupători): Daţi-mi voie! (Cătră
Trahanache.) Domnule prezident! ...
TRAFIANACHE (clopoțel): Stimabili, onorabili, rog nu
întrerupeţi pe orator, (foarte afabil) faceţi tăcere; sunt
cestiuni arzătoare la ordinea zilii; aveţi puţintică răbdare.
(Cătră Farfuridi.) Aveţi cuvântul, stimabile, daţi-i înainte!
FARFURIDI (luând vânt): Când zicem dar 64, zicem
plebicist, când zicem plebicist, zicem 64... Ştim,
oricinedintre noi ştie ce este 64, să vedem ce este
plebicistul... (Cu tărie începând fraza.) Plebicistul! ...
CAŢAVENCU: Aci nu e vorba de plebicist...
FARFURIDI: Daţi-mi voie; (discutând cu Caţavencu) mi se
pare că atunci când zicem 64... (cu energică convingere) şi
să nu căutaţi a încerca măcar să mă combateţi; vă voi
dovedi cu date istorice că toate popoarele îşi au un 64 al
lor...
CAŢAVENCU: Daţi-mi voie; nu e vorba de 64. (Rumoare
aprobativă pentru Caţavencu.)
FARFURIDI: Daţi-mi voie... (Ioate colochiile şi
întreruperile se fac avocăţeşte, cu multă vioiciune şi cu
tonul înţepat şi volubil.) Domnule prezident! ...
TRAHANACHE (clopoțel): Stimabile, onorabile, faceţi
tăcere... avem cestiuni arzătoare...
CAŢAVENCU (ridicându-se în capul băncii): Cum, domnule
prezident? De unde până unde 64 chestie arzătoare la
ordinea zilei? Dacă nu mă-nşel, îmi pare că suntem în anul
de graţie 1883... Ce are a face? Chemaţi pe onorabilul
orator la cestiune...
TRAHANACHE (ridicându-se îar peste masă şi atingându-l
pe umere pe Farfuridi): Stimabile... (Afabil şi rugător) să
lăsăm plebicistul, dacă mă iubeşti; să trecem la cestiune.
FARFURIDI (obosit de întreruperi, întorcându-se cu faţa
spre Trahanache şi cu spatele la adunare): Domnule
prezident, aţi binevoit a-mi acorda cuvântul... Eu cred c-ar
trebui...
CAŢAVENCU (strigând): Nu trebuie, onorabile!
TOŢI DIN GRUP: Nu, nu trebuie!
TRAHANACHE (punând mâinile, peste masă, pe umerii lui
Farfuridi, şi foarte dulce): Mă rog, dacă mă iubeşti, fâ-mi
hatârul... dorinţa adunării, stimabile... (Îl întoarce de umeri
binişor cu faţa spre adunare.)
TOŢI: Da! la chestiune! la chestiune!
FARFURIDI (foarte obosit, soarbe şi se resignează):
Ajungem dar la chestiunea revizuirii Constituţiunii şi Legii
Electorale...
TOȚI (ca satisfacţie): A! Aşa da!
TRAHANACHE (asemenea): A! (clopoţel.) Ei! acu aveţi
puţintică răbdare... (cătră Farfuridi.) Scurt, stimabile, scurt,
dacă mă iubeşti: dorinţa adunarii.
FARFURIDI (asudă, bea şi se şterge mereu cu basmaua):
Mă rog, daţi-mi voie! Ştiţi care este opinia mea în privinţa
revizuirii?
TOATĂ SALA: Nu! ... Să vedem! ... Spune!
CAŢAVENCU (batjocoritor): Să vedem opinia lui d.
Farfuridi. (Itahanache clopoţeşte.)
FARFURIDI (asudă mereu şi se emoţionează pe văzute):
Opinia mea este aceasta: e vorba de revizuire, da?
TOŢI (puternic): Da! Da!
FARFURIDI (emoţionat şi asudând): Atunci, iată ce zic eu,
şi împreună cu mine (începe să se înece) trebuie să se sicj
zică asemenea toţi aceia care nu vor să cază la extremitate
(se îneacă mereu), adică vreau să zic, da, ca să fie
moderați... adică nu exageraţiuni! ... într-o chestiune
politică... şi care, de la care atârnă viitorul, prezentul şi
trecutul ţării... să fie prea-prea, ori foarte-foarte... (se
încurcă, asudă şi înghite) încât vine aci ocazia să întrebăm
pentru ce? ... da... pentru ce? ... Dacă Europa... să fie cu
ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel,
care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor...
şi... idei subversive... (asudă şi se rătăceşte din ce în ce) şi
mă-nţelegi, mai în sfârşit, pentru care în orce ocaziuni
solemne a dat probe de tact... vreau să zic într-o privinţă,
poporul, națiunea, România... (cu tărie) ţara în sfârşit... cu
bun-simţ, pentru ca Europa cu un moment mai nainte să vie
şi să recunoască, de la care putem zice depandă... (se
încurcă şi asudă mai tare) precum. - daţi-mi voie - (se
şterge) precum la 21, daţi-mi voie (se şterge) la 48, la 34, la
54, la 64, la 74 asemenea şi la 84 şi 94, şi eţetera, întru cât
ne priveşte... pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor
noastre de ginte latină însă! (Foarte asudat „se şterge, bea,
iar se şterge şi suflă foarte greu. Trahanache a urmărit cu
mâna tactul sacadelor oratorice ale lui Farfuridi. Bravo şi
aplauze în fund, conduse de Brânzovenescu; râsete şi
sâsâituri în grupul lui Caţavencu. Clopoţelul lui Trahanache
de abia se mai aude.
— După ce s-a mai oprit zgomotul, cu multă aprindere.)
Daţi-mi voie! 'Termin îndată! mai am două vorbe de zis.
(Zgomotul tace.) Iată dar opinia mea. (În supremă luptă cu
oboseala care-l biruie.) Din două una, daţi-mi voie: ori să se
revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu
se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe
colo, şi anume în punctele... esenţiale... Din această dilemă
nu puteţi ieşi... Am zis! (Aplauze în fund, sâsâituri în faţă.
Farfuridi coboară zdrobit, ştergându-se de sudoare, şi
merge în fund. Brânzovenescu şi alţi alegători îl întâmpină
şi-i strâng mâna.
— Rumoare. Mai mulţi din auditoriu se scoală şi strică
rândurile. Caţavencu suie de la dreapta în mijloc, unde
vorbeşte încet cu grupul său gesticulând viu. Cu un alt grup
mai în fund Farfuridi şi Brânzovenescu asemenea.
— Pristanda iese misterios din cabinetul primarului, trece
prin uşcioara grilajului, care este la spatele tribunii, şi trage
de pulpană pe Trahanache, care sună clopoţelul.) trecut cu
Ghiţă în partea stânga despărțită, bate în uşa „Cabinetului
Primarelui”. Zoe şi Tipătescu îi deschid: Trahanache şi
Ghiţă dispar înăuntru; uşa se închide la loc.)
SCENA II.
Aceiaşi - Pristanda.
TRAHANACHE (lăsând clopoţelul şi întorcându-se la
spatele mesii): Ai? Ce e?
PRISTANDA (misterios şi repede): Coane Zahario! Conul
Fănică, coana Joiţica! ...
TRAHANACHE: Ei? Ce?
PRISTANDA: Sunt dincoace în cabinet... au venit pe din
dos, vă aşteaptă. Numaidecât să poftiţi acolo.
TRAHANACHE (asemenea misterios): Nu pot să las
prezidenţia... să aibă puţintică răbdare.
PRISTANDA: Trebuie... numaidecât! ... suspandaţi!
TRAHANACHE (trage clopoţelul şi se ridică): Stimabilă,
onorabilă adunare. După discursul important, pe care l-a
ţinut respectabilul nostru concetăţean şi advocat d.
Farfuridi, eu cred că ar fi bine să suspandăm şedinţa pentru
cinci minute.
VOCI: Da! Da! pentru cinci minute! ... (Caţavencu cu
grupul său, Farfuridi şi Brânzovenescu cu al lor se
amestecă în mulţime. Trahanache, care s-a dat jos de pe
tribună, a deschis portiţa grilajului şi a.
SCENA III.
Aceiaşi - fără Trahanache şi Pristanda.
CAŢAVENCU (cătră grupul lui): Ei, cum să-l trimeţi în
Cameră, nene, pe stimabilul? Nu zic, are ideile, opiniile lui -
şi eu respect ideile, numai să fie sincere „şi el e sincer, n-ai
ce zice. - respect la orice opiniune! ... Dar să-ţi vie
stimabilul cu idei învechite, cu opiniuni ruginite, şi să te
sperie mereu cu Europa, cu zguduiri, cu teorii subversive...
asta nu mai merge... Astfel de opiniuni nu le respect, să-mi
dea voie să-i spui...
POPESCU: Nu, uite ce susţine Farfuridi, n-ai înţeles;
susţine că adică după istorie - d-aia se teme el de zguduiri -
nu trebuie să dăm exemplu rău surorilor noastre de ginte
latină. N-ai auzit, chiar a zis-o el: surorile noastre de ginte
latină...
IONESCU: Da! a zis-o...
CAŢAVENCU (cu aer de protecţie): Voi dascălii sunteţi
băieţi buni, dar aveţi un cusur mare: cum vă vorbeşte
cineva de istorie, s-a isprăvit, are dreptate. (Cu putere.) Ce
istorie? Apoi, dacă e vorba de istorie, apoi ce te-nvaţă
istoria mai întâi şi-ntâi?
POPESCU: Că România de la Traian...
CAŢAVENCU: Nu-i aşa...
IONESCU: Că adică străbunul nostru...
CAŢAVENCU: Ce străbun! ce nostru! Vezi că nu ştii! (Cm
tonul retoric.) Or, mai întâi şi-ntâi istoria ne învaţă anume
că un popor care nu merge înainte stă pe loc, (publicul
începe să-i ia aminte că perorează şi se grupează încet-
încet împrejurul lui Ca să asculte) ba chiar dă înapoi, că
legea progresului este aşa, că cu cât mergi mai iute, cu atât
ajungi mai departe. (Grupul lui Caţavencu aprobă şi
admiră, grupul lui Farfuridi şi Brânzovenescu, care s-au
apropiat şi ascultă mai dintr-o parte, dă din umeri.)
IONESCU: Asta e aşa.
POPESCU: Nici nu mai încape vorbă.
FARFURIDI (înţepat): Da! progres! progres fără
conservaţiune, când vedem bine că Europa...
CAŢAVENCU (întrerupându-l lătrător): Nu voi, stimabile,
să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi
numai de România... Progresul, stimabile, progresul! în
zadar veniţi cu gogoriţe, cu invenţiuni antipatriotice, cu
Europa, ca să amăgiţi opinia publică...
FARFURIDI (şi mai înţepat): Dă-mi voie... Mi se pare că
altcineva amăgeşte opinia publică...
CAŢAVENCU: Nu voi să ştiu de ce zici d-ta.
BRÂNZOVENESCU: Fireşte că nu vrei să ştii... nu-ţi vine
la socoteală...
CAŢAVENCU (şi mai lătrător): Să-şi vază de trebile ei
Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu... N-are prin
urmare dreptul să se amestece într-ale noastre... D-ta eşti
advocat, eşti confrate cu mine...
FARFURIDI: Da, sunt avocat, dar nu sunt confrate cu d-
ta...
CAŢAVENCU (urmându-şi jocul): Ştii ca şi mine principiul
de drept, fiecare cu al său, fiecare cu treburile sale...
oneste bibere36...
FARFURIDI: Da' de onest n-ai încotro! ... (Grupurile
Caţavencu şi Farfuridi încep a se despărţi, fiecare de o
parte.)
CAŢAVENCU (cu totul înţepător): Stimabile, nu ştiu pentru
ce d-ta mă prigoneşti de la o vreme... Ce ai cu mine?
Suntem în faţa alegătorilor, stimabile: or, nu încape pică; să
luptăm: d-ta o să-ţi pui candidatura, o ştim; eu ţi-o declar că
mi-o pui pe a mea... luptă electorală! şi ştim că lupta
electorală este viaţa popoarelor... De ce te revolţi contra
adevărului? în contra dreptului? ... Oneste bibere,
onorabile! ... (Aprobări din partea grupului.)
FARFURIDI (izbucnind): la scuteşte-mă cu mofturile d-
tale! Onest d-ta? Pe de o parte „Răcnetul Carpaţilor”, pe de
altă parte chiverniseala confraţilor; pe de o parte opoziţie la
toartă, pe de altă parte teşcherea la buzunar! ... Urlă
târgul, domnule...
BRÂNZOVENESCU (trăgându-l de mânecă): Tache, Tache!
FARFURIDI (smucindu-se): la lasă-mă-n pace, să mă
răfuiesc odată cu domnul... Ce adică, noi nu ştim, nu vedem,
orbi suntem? d-ta eşti candidatul prefectului...
CAŢAVENCU (râzând): Eu sunt candidatul grupului tânăr,
inteligent şi independent... Onorabilul, venerabilul nostru
prezident - (Îl caută cu ochii) unde e venerabilul prezident?
nu-l văz... - va proclama, pe cât ştim, astă-seară pe
candidatul comitetului dV. Comitetul dv. - ... Or, dacă voi
avea onoarea ca să mă agreeze şi comitetul dv...căci e al
dv...
FARFURIDI (fierbând, mereu): Nu mai este comitetul
nostru, este al dumitale...
BRÂNZOVENESCU: Tache! Tache, fii cuminte. (Îl trage de
mânecă, Farfuridi se smuceşte.)
CAŢAVENCU (cu ton batjocoritor): Adică, dă-mi voie, d-ta
nu mai eşti al comitetului (grupurile se desinează distinct
de două părţi şi se privesc cu încordare.)
FARFURIDI: Da, eu nu mai sunt, eu care am susţinut
totdeauna partidul... şi d-ta, care l-ai înjurat totdeauna...
eşti!
CAŢAVENCU: Dă-mi voie! ...
FARFURIDI (furios): Ce voie! ce voie! ... Vii cu moftologii,
cu iconomii, cu soţietăţi, cu scamatorii, ca să tragi lumea pe
sfoară... cu dăscălimea d-tale, (mişcare în grupul
Caţavencu) cu moftangiii d-tale...
POPESCU (violent): Domnule, retrage-ţi cuvântul!
FARFURIDI (continuând): Cu grupul (umflând cuvintele)
inteligent... independent... impertinent! (Porneşte spre
fund cu Brânzovenescu şi cu grupul lor.)
TOŢI (din grupul lui Caţavencu): A! a! (Se reped spre ei,
zgomot, învălmăşală şi gbiontuieli.)
FARFURIDI (ieşind prin fund): Vă-nvăţăm noi, papugiilor!
GRUPUL CAŢAVENCU: Afară! Afară! (Urmăreşte în fund
pe cei din grupul Farfuridi.) (Ioată lumea s-a înghesuit în
fund şi a ieşit afară cu zgomot. În tot timpul scenii
următoare, sala întrunirii e goală. În fund, prin uşă, se văd
mai mulţi alegători plimbându-se în sus şi-n jos, vorbind
încet şi fumând.)
SCENA IV.
Trahanache ieşind repede din fund, din cabinetul
primarului în partea despărțită cu grilaj, după el Fănică şi
Zoe urmărindu-l. (Scena aceasta se face misterios şi
repede.)
TRAHANACHE: Nu! nu se poate...
ZOE (urmărindu-l): Nene...
TIPATESCU (asemenea): Neică Zahario.
ZOE: Dacă ai ţinut vreodată la mine...
TIPATESCU: Dacă mi-eşti prietin...
TRAHANACHE: Ei, aveţi puţintică răbdare! (Serios.) Cum
putem noi să punem candidatura unui plastograf?
TIPATESCU: Bine, frate, plastograf, aşa e; dar până să
bage lumea de seamă... să-l tragem în judecată...
ZOE: Să ne facem de râs prin tribunale... nene, gândeşte-
A SAR
TRAHANACHE (după un moment de ezitare): Ei nu! Dacă
ar fi numai una... aia cu scrisoarea ta cătră Joiţica, înţeleg;
să zic: pentru politică - unde e în joc enteresul ţării, ca
oricare român, a încercat omul, ca să te forţeze adică,
pentru că te ştie că ţii la onoarea Joiţichii, ca prietin ce-mi
eşti. - a făcut plastografie...
TIPATESCU: Se-nţelege!
ZOE: Fireşte; în politică...
TRAHANACHE: Ei, aveţi puţintică răbdare... Dar astălaltă?
(Se loveşte cu mina, pe buzunarul hainii.) Apoi, dacă umblă
el cu machiavelicuri, să-i dau eu machiavelicuri!
(Schimbând tonul.) Martoră mi-e Maica Precista! Să n-am
parte de Joiţica - că e de faţă - să spuie...
ZOE (cu sentiment): Nene!
TRAHANACHE: N-am umblat în viaţa mea cu diplomaţie;
dar dacă e vorba să facem pe iezuitul a la Metternich, apoi
să-i dau eu, neică...
TIPĂTE SCU (impacientat): Nu pricep, neică Zahario!
ZOE (asemenea): Nici eu.
TRAHANACHE: Ei, aveţi puţintică răbdare! (Scoate o
hârtie din buzunar şi o desface - o poliţă.) Asta tot pentru
politică e? Girurile astea două cu care onorabilul d.
Caţavencu a ridicat cinci mii de lei de la Soţietate, sunt tot
pentru enteresul ţării?
TIPĂTE SCU (luând degrabă poliţa şi examinând-o când pe-
o parte când pe alta): Suntem scăpaţi!
ZOE: Scăpaţi?
TRAHANACHE: Ei apoi? când îţi spuneam eu să ai
puţintică răbdare, că l-am prins cu alta mai boacănă...
TIPĂTE SCU (abia stăpânindu-şi bucuria): Nene Zahario,
candidatul nostru este d. Agamiţă Dandanache.
TRAHANACHE: Aşa da!
ZOE: Mi-e frică! ...
TIPĂTESCU: Nu mai avem nici o grijă.
TRAHANACHE: ...Dă-mi înscris pe Gagamiţă ăla, să nu-i
uit numele... (Vorbeşte încet cu Zoe.)
TIPĂTE SCU (scoate portofelul, rupe o filă şi scrie pe ea,
apoi o dă lui Zaharia): lată...
TRAHANACHE: Mă duc să deschid şedinţa.
TIPĂTE SCU: Anunţă îndată candidatura, ridică şedinţa şi
vino să mergem la preferanţă, te aşteptăm...
TRAHANACHE (vrând să treabă prin portiţa grilajului în
partea tribunii): A! ţi-am dat poliţa lui Caţavencu... Sănuo
pierzi. (Irece.)
TIPĂTESCU: N-ai grijă, neică Zahario, eu nu pierz hârtiile
de preţ... (Sărută repede pe Zoe.)
ZOE: Fănică!
TIPĂTESCU: A! acuma, să-l lucrez eu pe nenea Caţavencu!
(les amândoi iute pe uşa din stânga.)
SCENA V.
Trahanache, care s-a urcat la tribună, apoi Caţavencu,
Popescu, lonescu, Alegători, Publicul venind din fund şi
ocupând locurile lor din scena l-a. Intrare zgomotoasă,
acompaniată de clopoţelul prezidentului.
TRAHANACHE (în picioare): Orele sunt înaintate! poftiţi,
poftiţi, stimabililor: avem cestiuni arzătoare la ordinea
zilii... (Şade.) (Ioată lumea s-a aşezat la locul său.)
CAŢAVENCU (cu modestie): D-le preşedinte, vă rog,
cerusem şi eu cuvântul...
TRAHANACHE: Da (binevoitor), da, stimabile. Aveţi
cuvântul. Poftiţi la tribună! ... (Mişcare în grupul lui
Caţavencu.)
CAŢAVENCU (ia poză, trece cu importanţă pintre mulţime
şi suie la tribună; îşi pune pălăria la o parte, gustă din
paharul cu apă, scoate un vraf de hârtii şi gazete şi le afază
pe tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă
avocăţească fruntea. Este emoţionat, tuşeşte şi luptă
ostentativ cu emoția care pare a-l birui.
— Tăcere completă. Cu glasul tremurat): Domnilor! ...
Onorabili concetăţeni! ... Fraţilor! ... (Plânsul îl îneacă.)
lertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă
apucă aşa de tare... suindu-mă la această tribună... pentru
a vă spune şi eu... (plânsul îl îneacă mai tare) ... Ca orice
român, ca orice fiu al ţării sale... în aceste momente
solemne... (de abia se mai stăpâneşte) mă gândesc... la
ţărişoara mea... (plânsul l-a biruit de tot) la România...
(plânge; aplauze în grup) ... la fericirea ei! ... (acelaşi joc de
amândouă părţile) ... la progresul ei! (asemenea crescendo)
„.. la viitorul ei! (Plâns cu hohot. Aplauze zguduitoare.)
IONESCU, POPESCU, TOȚI (foarte mişcaţi): Bravo!
CAŢAVENCU (ştergându-se repede la ochi şi remiţându-se
dodată; cu tonul brusc, vioi şi lătrător): Fraţilor, mi s-a făcut
o imputare şi sunt mândru de aceasta! ... O primesc! Mă
onorez a zice că o merit! ... (Foarte volubil.) Mi s-a făcut
imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultra-
progresist... că sunt liber-schimbist... că voi progresul cu
orice preţ. (Scrut şi foarte retezat.) Da, da, da, de trei ori
da! (Aruncă roată priviri scânteietoare la adunare. Aplauze
prelungite.)
Da! (Cu putere din ce în ce crescândă.) Voi progresul şi
nimic alt decât progresul: pe calea politică... (îngraşă
vorbele.)
POPE SCU: Bravo!
CAŢAVENCU: Socială...
POPESCU: Bravo!
CAŢAVENCU: Economică...
POPESCU: Bravo!
CAŢAVENCU: Administrativă...
IONESCU: Bravo!
CAŢAVENCU: Şi... şi...
IONESCU, POPESCU, GRUPUL: Bravo! bravo!
TRAHANACHE (clopoţind): Rog, nu întrerupeţi pe orator,
stimabile...
CAŢAVENCU (cu tărie): Nu mă tem de întreruperi,
venerabile domnule preşedinte... (Cătră adunare şi mai ales
cătră grup, cu tonul sigur.) Puteţi, d-lor, să întrerupeţi,
pentru că eu am tăria opiniunilor mele... (reintrând în tonul
discursului şi îngrăşând mereu vorbele) şi... şi... finanţiară.
(Aplauze prelungite.) ...Da, suntem ultraprogresişti, da,
suntem liber-schimbişti... Or... conduşi de aceste idei, am
fundat aci în oraşul nostru „Aurora Economică Română”,
soţietate enciclopedică-cooperativă, independentă de cea
din Bucureşti... pentru că noi suntem pentru
descentralizare. Noi... eu... nu recunosc, nu voi să recunosc
epitropia bucureştenilor, capitaliştilor, asupra noastră; căci
în districtul nostru putem face şi noi ce fac dânşii în al lor...
GRUPUL (aplauze): Bravo!
CAŢAVENCU: Soţietatea noastră are de scop să încurajeze
industria română, pentru că, daţi-mi voie să vă spui, din
punctul de vedere economic, stăm râu...
GRUPUL (aplauze): Bravo!
CAŢAVENCU: Industria română e admirabilă, e sublimă,
putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire. Soţietatea noastră
dar, noi, ce aclamăm? Noi aclamăm munca, travaliul, care
nu se face deloc în ţara noastră!
GRUPUL: Bravo! (aplauze entuziaste.)
TRAHANACHE (clopoţind): Stimabile... nu...
CAŢAVENCU: Lăsaţi, d-le preşedinte, să întrerupă... nu mă
tem de întreruperi! ... în Iaşi, de exemplu. - permiteţi-mi
această digresiune, este tristă, dar adevărată! - în Iaşi n-
avem nici un negustor român, niciunul! ...
GRUPUL (mişcat): A!
CAŢAVENCU: Şi cu toate aceste toţi faliţii sunt jidani!
Explicaţi-vă acest fenomen, acest mister, dacă mă pot
exprima astfel!
GRUPUL: Bravo! (Aplauze.)
CAŢAVENCU: Ei bine! Ce zice soţietatea noastră? Ce
zicem noi? ... lată ce zicem: această stare de lucruri e
intolerabilă! (Aprobări în grup. Cu tărie.) Până când să n-
avem şi noi faliţii noştri? ... Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi
are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine
oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi
(îngroaşă vorbele) ... Numai noi să n-avem faliţii noştri! ...
Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu
mai poate dura! ... (Aplauze frenetice. Pauză. Oratorul
soarbe din pahar şi aruncă iar priviri scânteietoare în
adunare. În momentul acesta mai mulţi inşi se mişcă în
fund, pe unde apare Cetăţeanul turmentat şi Ghiţă în ţivil.)
SCENA VI.
Aceiaşi - Ghiţă Pristanda şi Cetăţeanul foarte şovăind.
Zgomot la intrarea acestora.
TRAHANACHE (clopoţind): Faceţi puţintică tăcere...
CAŢAVENCU (care, în timpul scurt al rumorii provocate de
intrarea lui Pristanda şi a Cetăţeanului turmentat, şi-a
consultat hârtiuţele, cu ton predomnitor): Fraţilor, iată ce
spun statutele soţietăţii noastre la art. L-iu: „Se formează în
urbea noastră o soţietate enciclopedică-cooperativă cu
numele de „Aurora Economică Română”. Scopul societăţii
este ca România să fie bine şi tot românul să prospere!”
CETĂŢEANUL (care, de la intrare, a venit şovăind până în
mijloc şi s-a turnat pe un scaun în faţa tribunii, se scoală şi
ridică mâna): Şi eu! (sughiţe) şi eu sunt! (Şovăie şi iar se
toarnă pe scaun.
— Râsete în fund, rumoare în faţă.)
CAŢAVENCU (cătră Trahanache, întorcându-se spre masa
prezidenţială): Domnule preşedinte, rog să nu fiu
întrerupt...
TRAHANACHE: Parcă ziceai, stimabile, că întreruperile...
CAŢAVENCU: Da (cu dignitate) dar...
TRAHANACHE: în sfârşit... (Clopoţind.) Nu întrerupeţi, mă
TOg...
CAŢAVENCU (căutând şirul): Ziceam dar: „...ca România
să fie bine şi tot românul să prospere”...
CETĂŢEANUL (se scoală şovăind şi ridică mâna): Şi eu
sunt! (Sughiţe rău; râsete, rumoare.)
TRAHANACHE: A! (sculându-se peste rrtasă.) Ce? ce eşti
d-ta, stimabile? ...
CETĂŢEANUL (sughiţând): Mă cunoaşte d. Nae... (Arată
pe Caţavencu.) Cioclopedică... (Râsete, rumoare.)
CAŢAVENCU (nervos): Ce?
CETĂŢEANUL: Română! ... (râsete; sughiţe) Aurora! ...
(Sughiţe; râsete, rumoare din ce în ce mai mare.)
TRAHANACHE (nervos şi el, cătră adunare, clopoţind):
Faceţi tăcere, stimabile! ... (Cătră Cetăţeanul turmentat):
Cum?
CETĂŢEANUL (şovăind): Cioclopedică! (Sughiţe.)
Comportativă! (Sughiţe.) Iconomie! (Sughiţe.) Soţietate
care va să zică... (Râsete şi rumoare mare.)
IONESCU: E turmentat! ...
POPESCU: E tun! (Grupul se mişcă; unii se scoală.)
CETĂŢEANUL (sughiţând şi strigând): Sunt nembru!
TRAHANACHE (agitând clopoţelul cu putere, cătră
lonescu şi Popescu)-. Stimabile! stimabile (cu afabilitate)
TOg, daţi afară pe onorabilul!
IONESCU, POPESCU şi GRUPUL: Afară! E turmentat!
Afară! (lonescu şi Popescu îl îmbrâncesc spre uşă.
Caţavencu s-a dat jos de la tribună şi vorbeşte cu câţiva din
grup.)
CETĂŢEANUL (îmbrâncit de dascăli şi opunându-se): Nu
mă-mbrânciţi... că ameţesc!
IONESCU, POPESCU şi GRUPUL: Afară!
CETĂŢEANUL: Nembru! (Toată scena aceasta a fost
însoţită de râsete şi rumoare. Dascălii au dat afară pe
Cetăţeanul turmentat. În adunare, mişcare. Pristanda se
apropie la tribună, în vreme ce dascălii şi grupul lor, în
mijloc cu Caţavencu, se agită şi-şi reiau locurile.)
PRISTANDA (misterios lui Trahanache): Coane Zahario,
dă-i zor! Trebuie să-l lucrăm pe onorabilul, pe d. Nae
Caţavencu; ordinul lui conul Fănică... Sunt la uşă, când oi
tuşi de trei ori, d-ta proclamă catindatul şi ieşi pe portiţă...
şi pe urmă-i treaba mea...
TRAHANACHE (încet): Bine.
PRISTANDA (încet): Când oi tuşi de trei ori: nu mi-a sosit
încă oamenii! ... (Trece lângă uşa din fund, pe unde intră cu
zgomot Farfuridi, Brânzovenescu şi alţi câţiva. Pristanda
vorbeşte încet cu dânşii. Toţi se aranjază în fund, astupând
uşa de ieşire.)
SCENA VII.
Aceiaşi - Farfuridi, Brânzovenescu şi alţi alegători şi
Cetăţeanul turmentat, apoi Zoe şi Tipătescu ascunşi după
grilaj şi ascultând ce se petrece în adunare.
TRAHANACHE (clopoţind, cătră Caţavencu, care vorbeşte
încet cu grupul lui): Poftiţi la tribună, stimabile! ...
(Caţavencu porneşte spre tribună.)
ZOE: Nu mai auz nimic...
TIPĂTE SCU: Pesemne n-a sosit încă Ghiţă.
CAŢAVENCU (de la tribună): Fraţilor!
FARFURIDI (aducând din fund pe Cetăţeanul turmentat):
Te-a dat afară? Cum se poate, fraţilor, să lăsăm să gonească
din adunare pe un cetăţean onorabil, pe un alegător?
BRÂNZOVENESCU: Pentru că d. Caţavencu...
CAŢEVENCU (răcnind): Stimabile! (Lui Trahanache.)
Domnule prezident! (Rumoare surdă în fund.)
TRAHANACHE: Stimabile (clopoţind), aveţi puţintică
răbdare... (Ghiţă tuşeşte cu putere de trei ori.) Fiindcă
orele sunt înaintate...
CAŢAVENCU: Daţi-mi voie...
TRAHANACHE (ridicându-se): Fiindcă unii dintre domnii
alegători au început să plece, ar fi bine, cred, mâine fiind
alegerea, ca chiar acuma să rugăm pe onorabilul orator să-
şi întrerupă discursul un moment, să aibă puţintică
răbdare, pentru ca să proclamăm numele candidatului
propus de comitetul nostru.
CAŢAVENCU (cu aer foarte degajat): Primesc cu
mulţumire, d-le preşedinte. (Coboară de la tribună, cătră
grupul său.) Numele candidatului.
TOŢI (din grup şi din sală): Da! numele candidatului!
ZOE (tremurând, încet): Fănică!
TIPĂTE SCU (încet): Taci! n-ai grijă!
TRAFIANACHE (citind foaia între luminări): Stimabile î
candidatul pe care-l susţine comitetul nostru, este domnul...
IONESCU: Nae Cât...
TRAHANACHE (întrerupându-l): Ai puţintică răbdare...
(citind) domnul...
CAŢAVENCU: Domnul... (loată lumea ascultă cu mare
nerăbdare şi în deplină tăcere; Zoe se strânge după grilaj
lângă Tipătescu.)
TRAHANACHE: Domnul... Agamiţă Dandanache! (Mişcare
de satisfacţie în fund. În grupul din faţă turburate. Zoe şi
Tipătescu ascultă mişcaţi.)
CAŢAVENCU (sărind în loc şi răcnind): Trădare!
(Gesticulează viu în mijlocul grupului său. În fund aplauze.)
TRAHANACHE (în picioare) Daţi-mi voie! (Clopoţind; după
un moment de tăcere.) Cine a pronunţat cuvântul trădare?
(Toată lumea e în picioare şi în fierbere.)
CAŢAVENCU (din mijlocul grupului, cu putere): Eu!
GHIŢĂ, BRÂNZOVENESCU şi CETĂŢEANUL TURMENTAT
şi CEI DIN FUND: Afară! afară, moftologul!
TRAHANACHE (trăgând clopoţelul foarte violent, cătră
grupul din fund): Aveţi puţintică răbdare! (Cătră
Caţavencu.) Şi cine este trădător, stimabile?
CAŢAVENCU (foarte aprins): Acela care falsifică numele
candidatului odată hotărât, acela care uită, care trădează
interesele şi onoarea familiei sale... (Cu un gest colosal.) D-
ta!
TRAHANACHE (trântind clopoţelul pe masă în culmea
indignării): Apoi, ai puţintică răbdare, stimabile! Mă scoţi
din ţâţâni... Eu falsificator? ... Pe mine, cetăţean onorabil,
pe mine, om venerabil, să vie într-o adunare publică, să mă
facă falsificator... cine? (rumoare mare. Tipătescu şi Zoe
ascultă palpitând) cine? (Cu energie.) Un plastograf
patentat!
CAŢAVENCU (sărind din loc): Plastograf!
TOŢI DIN FUND (strigând ameninţător): Afară
plastograful!
TOŢI DIN FAŢĂ (asemenea): Afară falsificatorul!
trădătorul! (Fierbere mare.)
CAŢAVENCU (spumând, se repede din mijlocul grupului
său la tribună cu pumnii încleştaţi şi zbierând febril. Un
moment tăcere): Fraţilor! domnilor! un moment, onorabili
concetăţeni! Am voit să acoper o ruşine care se petrece de
atâta vreme în sânul oraşului nostru... (Zoe şi Tipătescu
mişcare) am voit să cruţ opinia publică de o lovitură
scandaloasă; ... astăzi însă am fost lovit aşa de crud în
dignitatea mea, încât nu mai pot tăcea. (Zoe şi Tipătescu
mişcare.) Acest onorabil cetăţean, (arată pe Trahanache)
acest om venerabil, d. Zaiharia Trahanache...
TRAHANACHE (cu pofidă): Ei? Eu...
CAŢAVENCU: Este atât de naiv, încât crede că e
plastografie un document olograf... (Zoe şi Tipătescu
mişcare de groază.)
ZOE: Fănică! ... (Şovâie.)
TIPĂTE SCU (susţinând-o şi răcnind cu o supremă putere):
Ghiţă! (Se repede ia portiţa grilajului... Zoe se agaţă de el
şi-l opreşte. Rumoare mare.)
PRISTANDA (punând mâinile amândouă lângă gură ca o
port-voce şi strigând asemenea spre partea de unde i-a
venit chemarea): Prezent! (Către cei din fund.) Pe el, copii!
(Grupul din fund cu Pristanda, Farfuridi, Brânzovenescu,
Cetăţeanul turmentat se reped la tribună şi pun mâna pe
Caţavencu.)
CAŢAVENCU (continuând a zbiera în mijlocul zgomotului):
O scrisorică a prefectului câtră...
GRUPUL LUI CAŢAVENCU: Pe ei, fraţilor. (Grupul din faţă
dă năvală spre fund.)
TOATĂ LUMEA: Afară! ho! huideo! (Zgomot la culme,
strigăte, huiduieli, fluierături. Zaharia Trahanache a ieşit
repede pe portiţa grilajului, a dat dincolo de Zoe şi de
Tipătescu, şi toţi trei ascultă ce se petrece în adunare.
Pristanda, Farfuridi, Brânzovenescu au apucat de gât pe
Caţavencu şi-l târăsc afară. Grupul lonescu şi Popescu sunt
grămadă peste cei din fund. Toate cuvintele şi mişcările
acestea din urmă se fac deodată şi într-o clipă.
— Cortina se lasă asupra primei mişcări a scandalului.)
CORTINA.
ACTUL IV (Grădina lui Trahanache, în fund grilaj cu
poartă de intrare în mijloc; se vede în fund perspectiva
orăşelului pe un fundal de dealuri. La dreapta în grădină,
pe planul întâi şi al doilea, mtrarea, cu trei trepte de piatră,
în casele lui Trahanache. La stânga boschete. Mobile de
grădină.)
SCENA.
Zoe şi Tipătescu.
ZOE: Unde e? unde poate să fie Caţavencu?
TIPĂTE SCU: Nu ştiu: a fugit, a murit, a intrat în pământ...
(După o pauză, apropiindu-se de Zoe.) Ei? şi pentru ce
voieşti să ştii? pentru ce să te-ngrijeşti mai mult acuma? Din
contra. Eu parcă nu mai am grije... Zoe, gândeşte-te: de
două zile, oamenii noştri aleg pe Dandanache, pe care-l
aşteptăm din minut în minut. - am ordine să-i fac o primire
strălucită...
ZOE: Ei şi?
TIPATESCU: Ei! ... De două zile va să zică, strivesc pe
Caţavencu, şi el nu e nicăiri. Unde e? pentru ce nu s-arată?
„„„ are scrisoarea, pentru ce nu o publică? Pentru ce a
dispărut, nu ştiu. - din ce motive nu publică scrisoarea, nu-
mi pasă. - destul că nu o publică... Şi-l crezi tu pe mişelul
capabil să nu o publice pentru altceva, decât pentru că nu
poate?
ZOE: Ce inimă! ce judecată ai, Fănică! (Cu frământare
concentrată.) Dar aste două zile cum am trăit eu? ... Ce
strângere continuă de inimă! ce frică! ce tortură! ... Fiecare
persoană care-mi iese înainte, fiecare figură pe care o văz,
fiecare mişcare ce se face în jurul meu, îmi zdrobeşte toată
puterea... Fănică, ai milă de mine, o zi încă de astfel de
chinuri şi nu mai pot trăi... înnebunesc... (Îşi ia capul în
mâini şi plânge.)
TIPATESCU: Nu fi copilă, Zoe... Zoe...
ZOE (plânsă): Tu nu înţelegi, tu nu simţi! Peste câteva
minute se sfârşeşte alegerea şi se proclamă deputat al
vostru Dandanache; sunt sigură... sigură... că în acelaşi
moment, mişelul, care s-a ascuns şi ne pândeşte din
întuneric, o să-şi împrăştie publicaţia lui infamă... ca să-şi
răzbune! Ei... atunci eu?...
TIPĂTE SCU (scoate poliţa din buzunar şi i-o arată): Nu
poate... dacă face asta, e pierdut...
ZOE: Ce-mi pasă! după ce m-o pierde pe mine! ... Fănică!
n-aş voi să mă răzbuni, aş voi să mă scapi... Prevedeam
asta... Presimţeam c-o să ajungem aici, când am văzut
scandalul de alaltăieri seara la întrunire... lată culmea
nenorocirii: el nu ştie că ai plastografia lui; ...el nu ştie că
dacă ar veni aici să primească schimbul acestor două hârtii,
ar scăpa şi el şi m-ar scăpa şi pe mine... Te-ai bizuit să joci
cu Caţavencu şi te-ai amăgit, şi mi-ai jucat onoarea mea,
ruşinea mea, viaţa mea, şi ai pierdut, pentru că sau eljoacă
mai bine ca tine, sau noi avem mai puţin noroc decât el...
(Se îneacă de plâns.) Ce să fac? ce să fac?
TIPATESCU: Taci! vine cineva... şterge-te la ochi!
SCENA II.
Aceiaşi - Trahanache şi Agamiţă Dandanache, venind din
fund.
TRAHANACFIE (foarte politicos): Poftim, poftim, stimabile!
TIPATESCU: Cine să fie?
ZOE: Un străin? ...
TRAHANACHE (coborând): Dă-mi voie, Joiţico, să-ţi
recomand pe d. Agamiţă Dandanache!
ZOE şi TIPĂTESCU: Dandanache! (Complimente.)
TRAHANACHE: Candidatul nostru! ... adică ce mai
candidat! alesul nostru.
DANDANACHE (vorbeşte peltic şi sâsâit): Sărut mâna... Şi
domnul? bărbatul dumneei?
TRAHANACFIE: Nu, eu sunt bărbatul dumneei, dumneei
este nevasta mea, cum am avut onoarea să vă recomand...
DANDANACHE: Şi d-voastră?
TRAHANACHE: Şi eu? ... bărbatul dumneei... Eu (serios)
Zalharia Trahanache, prezidentul Comitetului permanent,
Comitetului electoral şi... ai puţintică răbdare... (se caută în
buzunar şi scoate o cartă de vizită, pe care i-o dă lui
Dandanache), sunt aicea toate comitetele...
DANDANACHE (ia carta): Mersi! ... Şi domnul? ...
TRAHANACHE: Domnul Fănică Tipătescu, prefectul
nostru, amicul meu şi al familiei mele.
DANDANACHE (lui Fănică): îmi pare bine, d-le prezident!
(îi dă mâna. Trahanache trece lângă Zoe.)
TIPĂTESCU: Şi mie, onorabile, nu mai puţin... Sunt
încântat... Dar cu ce ocazie pe la noi?
DANDANACHE: Cu ocazia aledzerii, neicusorule, cu ocazia
aledzerii; ştii, m-a combătut opoziţia şi colo, şi dincolo... şi
dincolo, şi rămăsesem eu... care familia mea de la patuzsopt
în Cameră... rămăsesem mă-nţeledzi fără coledzi... şi aşa
am venit pentru aledzere.
ZOE (cu răutate): Nu trebuia să vă mai deranjaţi...
DANDANACHE: Ba încă ţe deranz, coniţa mea! Da' ştii, nu
făţea să nu faţem măcar act de prezenţă...
TRAHANACHE: Se-nţelege! foarte bine, foarte bine;
trebuie, trebuie.
DANDANACHE: Da' de deranz... destul! închipuieşte-ţi să
vii pe drum cu bârza ţinţi postii, hodoronc-hodoronc,
zdronca-zdronca... Ştii, m-a zdrunţinat! ... şi clopoţeii...
(gest) îmi ţiuie ureahile... ştii aşa sunt de ameţit şi de
obosit... nu-ţi faţi o idee, coniţa mea, (cătră Trahanache) nu-
ţi faţi o idee, d-le prefect, neicusorule, (cătră Tipătescu) nu-
ţi faţi o idee, d-le prezident puicusorule...
TIPĂTESCU: Fireşte...
ZOE: Mai e vorbă...
DANDANACHE: Adineaori am sosit, era să trag la otel...
dar birzarul... el ştia de ţe viu, mi-a arătat pe d. Prefect.
(Arată pe Trahanache.)
ZOE (încet cătră Tipătescu, care râde): Şi încă mai râzi,
Fănică.
TRAHANACHE: Da, mă duceam pe la alegere să văz cum
mergem... Nu-i vorba, de mers, mergem strună... dar ştii,
de obicei, ca un cap ce sunt al partidului, trebuie să fiu
acolo...
DANDANACHE (strângându-i mâna): Bine că te-am găsit,
neicusorule, mersi. (Vorbesc amândoi deoparte.)
ZOE (către Fănică încet): lată, Fănică, pentru cine mi-am
pierdut eu liniştea... Şi spune drept dacă nu era mai bun
Caţavencu!
TIPĂTESCU (scurt): E simplu, dar îl prefer, cel puţin e
onest, nu e un mişel!
TRAHANACHE (lui Dandanache): Stimabile, eu te las aici
cu amicul Fănică şi cu Joiţica... Eu trebuie să mă duc la
alegere: peste o jumătate de ceas se deschide urna; trebuie
să fiu acolo... D-ta n-ai nici o grijă, mergem la sigur, la noi
opoziţie nu încape... suntem tari, stimabile... tari... Nu o să
ai majoritate, stimabile...
DANDANACHE: Cum se poate? Să nu te pomeneşti cu
vrun balotaz? “ai? ... a mai păţit-o şi alţii...
TRAHANACHE: Adică, ai puţintică răbdare, balotaj la noi?
„.„„ Zic: nu majoritate, unanimitate o să ai, stimabile.
DANDANACHE: A, aşa? (Cu siguranţă.) Se-nţeledze... Niţi
nu se putea altfel...
TRAHANACFIE: Salutare, stimabile, salutare... La
revedere, Fănică... La revedere, Joiţico. (lese.)
SCENA III.
Zoe, Lipătescu, Dandanache.
DANDANACHE: Cum îţi spui, să nu m-aleg, puieusorule,
nu merdzea... Eu, familia mea, de la patuzsopt... luptă,
luptă şi dă-i, şi dă-i şi luptă... şi eu mă-nţeledzi tocmai
acuma să remâi pe dinafară... fără coledzi! ... şi cât p-aţi,
neicusorule, să nu m-aleg...
ZOE: Să nu te-alegi d-ta, cu meritele d-tale! era peste
putinţă...
TIPĂTE SCU: Peste putinţă...
DANDANACHE: Ei, uite aşa, cu meritele mele, coniţă, vezi!
era cât p-aţi, dar ştii, cât p-aţi... întreabă-mă, neicusorule,
să-ţi spui: nu vrea comitetul ţentral şi paţe; ziţea că nu sunt
marcant. Auzi, eu să nu fiu marcant... Am avut noroc, mare
noroc am avut. Să vedeţi. Într-o seară... ţinevas - nu spui
ţine... persoană însemnată... da' becher - vine şi zoacă la
mine cărţi... şi când pleacă îşi uită pardesiul la mine... A
doua zi, voi să-l îmbrac... gândeam că-i al meu... văz că nu-i
al meu; îl caut prin buzunare şi dau... peste ţe te gândeşti?
TIPĂTESCU: Peste?
DANDANACHE (râzând): Peste o scrisorică.
AMÂNDOI: O scrisorică.
DANDANACHE: De amor...
AMÂNDOI (mişcaţi): O scrisorică de amor?
DANDANACHE: O scrisorică de amor căâtră becherul meu,
de la nevasta unui prietin. - nu spui ţine... persoană
însemnată.
ZOE: Ei şi?
TIPĂTESCU: Ei?
DANDANACHE: Ei, ţe să-ţi mai spui, puieusorule? Adu o
birze, mă, băiete, degrabă... Mă sui în birze şi mă duc la
persoana, la becherul. - nu spui ţine - e persoană
însemnată -: Găseşte-mi, mă-nţeledzi, un coledzi, ori dau
scrisoarea la „Răsboiul” ... De colea până colea... gâri-
mâr... a trebuit, coniţa mea, să ţedeze, şi tranc! depeşa aiţi,
neicusorule...
ZOE (agitata, treptat în măsura povestirii lui
Dandanache): A! domnule Dandanache, ai făcut râu... fapta
d-tale este... să-mi dai voie să-ţi spun...
TIPĂTESCU (încet): Zoe! (Ea urcă.)
DANDANACHE: Aşa e, puicusorule, c-am întors-o cu
politică. Aud? Ţe era de făcut? Aminteri dacă nu-mi dedea
în gând asta, nu m-aledzeam... şi nu merdzea deloc,
neicusorule; fă-ţi idee! familia mea de la patuzsopt
(coborând cătră public) şi eu, în toate Camerele, cu toate
partidele, ca rumânul imparţial... şi să remâi fără coledzi!
TIPĂTE SCU: Vezi bine! (Muşcându-şi buzele.) Dar nu ne-ai
spus sfârşitul istoriei... scrisoarea.
ZOE: Da, scrisoarea...
DANDANACHE: Care scrisoare?
TIPĂTESCU: Scrisoarea becherului...
DANDANACHE: Care becher?
ZOE (nervoasă): Persoana însemnată... scrisoarea... de
amor... arma d-tale politică, cu care te-ai ales...
TIPATESCU: Scrisoarea pe care voiai s-o publici în
„Răsboiul”, dacă nu...
DANDANACHE (aducându-şi în sfârşit aminte): A da!
scrisoarea... da... am priţeput...
ZOE: Ei! scrisoarea?
TIPĂTESCU: Ce s-a făcut?
DANDANACHE: O am pusă acasă la păstrare... dar ştii, la
loc sigur...
ZOE: Nu i-ai înapoiat-o persoanei?
DANDANACHE (cu mirare): Cum s-o înapoiez?
TIPĂTE SCU: Iată te-alegi, el şi-a ţinut cuvântul...
ZOE: Trebuie să i-o dai înapoi...
DANDANACHE: Cum se poate, coniţa mea, s-o dau înapoi?
S-ar putea să fac aşa prostie? Mai trebuie s-aldată... La un
caz iar... pac! la „Răsboiul”. (Coboară.)
ZOE (cu dezgust): A! (Trecând pe lângă Fănică, încet şi cu
tonul lui de mai sus.) E simplu, dar e un om onest! (lare,
cătră Dandanache.) D-le Dandanache, am să vă fac o
rugăciune: o să rămâneţi la masă la noi... mă rog să nu
povestiţi istoria cu scrisoarea becherului d-voastră...
TIPĂTE SCU: Ştiţi, asupra alegătorilor, ar face poate rău
efect...
DANDANACHE: Nu spui, neicusorule; dar dacă oi uita
— Aminteri, am memorie bună... dar ştii, cum sunt ameţit
de drum, poate să uit şi să-nţep - să-mi faţeţi semn. Eu la
masă o să stau ori lângă d-ta, ori lângă consoarta d-tale...
TIPĂTESCU: Care consoarta mea?
DANDANACHE: Doamna.
ZOE (aparte): A! idiot!
TIPĂTE SCU (impacientat): Pardon, d-le Dandanache,
doamna e soţia d-lui prezident al Comitetului, domnul care
v-a adus aici, (subliniază silabic) domnul Zaharia
Trahanache, doamna Zoe Zaharia Trahanache... Eu sunt
Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului... cu doamna sunt
numai prieten...
DANDANACHE (care a ascultat cu multă atenţie): Aşa e,
bini ziţi puieusorule... bată-vă sănătatea să vă bată...
pardon... ştii eu... de pe drum (serios) fă-ţi idee d-ta: ţinţi
postii, hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca, şi clopoţeii...
îmi ţiuie grozav...
ZOE (aparte): Trebuie să-l duc de aici să se liniştească
puţin... e ameţit rău de tot.
TIPĂTE SCU: D-le Dandanache, nu voiţi să vă odihniţi, să vă
liniştiţi puţin...
DANDANACHE: Ba da, neicusorule... dar unde?
ZOE: Poftiţi cu mine, d-le Dandanache.
DANDANACHE (dându-i braţul şi ieşind cu ea la dreapta
pe scară): Ştii, coniţa mea, sunt aşa de ameţit... ştii,
trăsura... şi clopoţeii... ştii, îmi ţiuie grozav... grozav îmi
țiuie... (les.)
SCENA V.
Tipătescu, Zoe, apoi Pristanda.
ZOE (coborând precipitat treptele): Ai auzit, Fănică? Ai
auzit? Onestul tău d. Agamiţă, care reuşeşte, care
triumfează, păstrează scrisoarea... Ce trebuie să facă
onestul Caţavencu, care n-a reuşit, care-şi muşcă acum
mâinile, îşi mestecă turbarea şi mă ocheşte din cine ştie ce
ascunzătoare? (Agitată.) A! mi-e groază să mă gândesc. Ce
face Caţavencu? unde e ascuns şarpele? de unde o să-şi
arunce veninul asupra mea!
TIPĂTESCU: Zoe! Zoe! fii bărbată...
ZOE (înecată): Nu mai pot, nu mai pot. Vorbele lui
Dandanache mi-au luat toată puterea, mi-au frânt inima...
A! înnebunesc de frică. (îşi ascunde obrazul.)
PRISTANDA (venind repede din stânga): Coană Joiţico!
Coană Joiţico! ...
TIPATESCU: Ghiţă!
ZOE (tresărind): Ghiţă... Ce e? Spune!
PRISTANDA (oprindu-se): Coană Joiţico, voiam să...
ZOE (fierbând): Spune, nu mă chinui! Ce el A publicat-o?
dă-mi-o s-o văz! (foarte agitată) dă-mi-o, s-o văz!
TIPĂTESCU: Zoe! eşti nebună!
PRISTANDA (aparte): Curat nebună!
ZOE: Da, sunt nebună! şi ţie trebuie să-ţi mulţumesc de
asta.
PRISTANDA (căutând s-o calmeze): Nu, coană Joiţico, nu e
nimica, nu e nimica publicat... „Răcnetul” nici n-a apărut
astăzi... După ce a fugit Caţavencu, dăscălimea s-a apucat
la ceartă, s-au bătut, l-au bătut pe popa Pripici, şi nici vorbă
să mai scoaţă gazeta... S-a spart partidul independent... s-a
spart! (Încet Zoii, trecând spre Tipătescu.) Am să vă spun
ceva secret, acu numaidecât!
TIPĂTESCU: Nu spuneam eu! Dar Caţavencu?
PRISTANDA: Nu l-am găsit, coane Fănică, parcă a intrat în
pământ. (Bătându-se repede pe frunte ca şi cum şi-ar aduce
aminte de ceva.) A! ce-am uitat! Să mă iertaţi, sărut mâna,
coane Fănică... Ministrul... nu, miniştrii, toţi şapte, vă
cheamă la telegraf numaidecât... de-aia vă căutam aşa de
ZOr...
TIPĂTE SCU: La telegraf? Ce mai vor de la mine?
PRISTANDA: Nu ştiu, dar bate telegraful de un ceas,
coane Fănică, trebuie să mergeţi.
TIPĂTE SCU: A, blestemată politică... Zoe! Zoe, curaj, mă
duc...
ZOE: Du-te.
TIPĂTE SCU: Mă-ntorc îndată. (Îi sărută mâna.) Zoe, fii
cuminte! Nu suntem pierduţi; n-ai grijă; la revedere!
(Pleacă prin fund.)
ZOE: La revedere! ... A! ... Cum pot să iubesc pe omul
ăsta! (Cade pe gânduri. Pristanda urmăreşte pe Tipătescu
până la ieşire şi se uită după elpână se depărtează.)
SCENA VI.
Zoe, Pristanda.
PRISTANDA (după ce s-a asigurat că Tipătescu s-a
depărtat, coboară degrab'): Coană Joiţico!
ZOE (tresărind)-. Ai! Ghiţă! iar m-ai speriat... Ce e?
cevrei? du-te! lasă-mă-n pace!
PRISTANDA: Sărut mâna, coană Joiţico, nu vă supăraţi.
(Foarte cu binişorul.) Este cineva... cineva, pe care-l ştiţi d-
voastră bine... aşteaptă aici... ar voi să vă vorbească... dar
numai d-voastră... De-aia eu l-am trimis pe conul Fănică la
telegraf, pentru ca să rămâneţi d-voastră singură... Am
minţit... nu-i adevărat că-l cheamă miniştrii... Ştiu că o să
mă ocărască, o să mă bată că l-am trimis la cai verzi pe
păreţi, dar lasă să mă ocărască... să mă bată... Nu e mai-
marele meu? Nu e stăpânul meu, de la care mănânc pâne
eu şi unsprece suflete? L-am minţit, dar pentru binele - d-
voastră, coană Joiţico... îl primiţi? ... da?
ZOE (care a stat pe gânduri şi n-a ascultat tirada lui
Pristanda): Pe cine să primesc?
PRISTANDA: Pe cine - pe cine? ... pe d. Nae Caţavencu...
ZOE (sărind din loc): Pe Caţavencu? E aici? Unde e, Ghiţă?
Să vie acu, numaidecât: mergi, adu-l iute. (E în culmea
nerăbdării.)
PRISTANDA: Ascult! (Merge în fund la stânga şi aduce pe
Caţavencu.) Poftim, stimabile, poftim. (Îl introduce şi iese
repede.)
SCENA VII Zoe, Caţavencu.
ZOE (repezindu-se la el): D-le Caţavencu, ai voit să mă
pierzi pe mine şi te-ai pierdut şi pe d-ta. La ce-ai fugit,
pentru Dumnezeu! la ce-ai dispărut? Fănică are în mână o
poliţă, ale cărei giruri le-ai plastografiat, ca să ridici cinci
mii de lei de la societate... Ştii?
CAŢAVENCU: Ştiu, madam, că o are, (dezolat) ştiu, dar ce
e de făcut?
ZOE: Om nebun! ţi-ai pierdut minţile? mai întrebi ce e de
făcut! Nu ştii? Să-ţi dau poliţa: scapă-mă, să te scap!
CAŢAVENCU (dezolat): Madam! madam! peste putinţă...
ZOE: Ce?
CAŢAVENCU: Scrisoarea d-voastră...
ZOE: Ei?
CAŢAVENCU: N-o maiam! ...
ZOE: Nu se poate! ...
CAŢAVENCU: N-o maiam! ...
ZOE: Minţi!
CAŢAVENCU: Nu minţ; n-o maiam!....
ZOE: Nenorocitule! ce ai făcut-o?
CAŢAVENCU: Am pierdut-o!
ZOE (dând un țipăt şi uitându-se pierdută în toate părţile):
A! de ce nu pot să te omor!
CAŢAVENCU: Omoară-mă, madam, omoară-mă, dar nu e
vina mea!
ZOE: Cum ai pierdut-o? când ai pieidut-o? unde ai pierdut-
0?
CAŢAVENCU: în scandalul, în bătaia de alaltăieri seara, de
la întrunire, cine nu ştiu... mi-a smuls pălăria din cap...
scrisoarea o aveam în căptuşeala pălăriei...
ZOE: Care va să zică, adevărat ai pierdut-o?
CAŢAVENCU: DA!
ZOE: Mi-ai pierdut scrisoarea... şi nu ştii, nu bănuieşti pe
unde poate rătăci scrisoarea mea?
CAŢAVENCU: Nu.
ZOE: Nu?
CAŢAVENCU: Nu...
ZOE (desperată): A! eşti un om pierdut! ... pierdut! ... Eu
poate să mai scap... căci poate să mai scap! dar d-ta... (cu
putere) d-ta eşti pierdut! ... Când te-a arestat Fănică, te-am
scăpat eu... acum te arestez eu şi n-ai să scapi decât atunci
când mi-oi găsi scrisoarea... pentru că poate să mai ai noroc
s-o găsesc... Roagă-te la Dumnezeu s-o găsesc... A! s-a
întors jocul, d-le Caţavencu... începe să te părăsească
norocul şi să mai treacă şi-n partea noastră... A! eşti
pierdut! da, pierdut! ... (Strigând în fund.) Ghiţă! Ghiţă!
CAŢAVENCU: Doamnă, pentru Dumnezeu! (Se uită-n toate
părţile.)
ZOE: Ghiţă! (Cătră Caţavencu.) Nu te uita pe unde să
scapi... Nu mai e scăpare: plastografii dovediţi nu mai au
scăpare... s-a mântuit... Ghiţă! Ghiţă! (Merge strigând în
fund şi se-ntâlneşte piept în piept cu Cetăţeanul turmentat.)
SCENA VIII.
Aceiaşi - Cetăţeanul turmentat cu pălăria albă a lui
Caţavencu.
CETĂŢEANUL (intrând şi coborând foarte bine dispus):
Nu e Ghiţă, eu sunt...
ZOE: Ce cauţi?
CAŢAVENCU (aparte): Pălăria mea!
CETĂŢEANUL: Pe d-voastră, coană Joiţico!
ZOE: Ce vrei cu mine?
CETĂŢEANUL.: Ei! uite şi d. Nae. Salutare, onorabile!
ZOE (nervoasă): Ce vrei? spune ce vrei?
CETĂŢEANUL: Ce vreu eu, bine vreu. Eu am o vorbă: o
mie de ani pace! (Gest de impacienţă din partea femeii.) Eu,
coană Joiţico, am găsit o scrisoare.
ZOE: Pe care ai lăsat-o să ţi-o fure onorabilul d.
Caţavencu...
CAŢAVENCU (zdrobit): Doamnă!
CETĂŢEANUL: Las-o aia; ... am mai găsit una!
ZOE: Ei, ce-mi pasă!
CETĂŢEANUL: Nu vă supăraţi, coană Joiţico, să vedeți...
nu v-am spus tot. Eu până să nu intru în politică, cum am
zice, care va să zică până să nu deviu negustor şi apropitar,
am fost împărţitor... la poştie... mă cunoaşte conul Zaharia!
ZOE: Ei! ieşi odată şi lasă-mă... Ghiţă!
CETĂŢEANUL: Şi d-atunci, care va să zică, eu dau
scrisoarea după andresă. Dacă nu găsesc andrisantul, scriu
pe ea cu plaivaz: „andrisantul necunoscut”, ori „nu se află”,
ori „mort”, care va să zică fiecare după cum devine... (Zoe
se plimbă impacientată în fund) dar dacă găsesc
andrisantul, i-o dau andrisantului... Bunioară acuma... Eu
am găsit alaltăieri, în învălmăşeala de la primărie, o
pălărie...
ZOE (coborând): O pălărie?
CAŢAVENCU (aparte): Mizerabilul...
CETĂŢEANUL: O pălărie, da, asta... şi astăzi tot înaesând-
o pe capul meu s-o potrivesc - că mi-era strâmtă - am vrut
să-i scot căptuşeala s-o mai lărgesc... când colo în
căptuşeală peste ce dau?
ZOE: O scrisoare!
CAŢAVENCU: O scrisoare!
CETĂŢEANUL: O scrisoare, da, domnule Nae... Nu mai
mergem pe la o ţuică? ...
ZOE (foarte emoţionată): S-o vedem!
CETĂŢEANUL: E de la conul Fănică: andrisantul sunteţi d-
voastră.
ZOE: Dă-mi-o, dă-mi-o degrabă!
CAŢAVENCU: Sunt în adevăr pierdut!
ZOE: Degrabă, dacă o ai.
CETĂŢEANUL: O am, n-am pierdut-o... nu m-am mai
întâlnit (sughiţe şi arată pe Caţavencu) cu onorabilul!
(Scoate scrisoarea din căptuşeala pălăriei şi i-o dă Zoii.)
CAŢAVENCU (aparte): A! mizerabilul!
ZOE (care a smucit scrisoarea): A!
CAŢAVENCU (încet cătră Cetăţeanul turmentat, care a
trecut lângă el): Nenorocitule! ţi-ai aruncat norocul în
gârlă: te făceam om!
CETĂŢEANUL: Nu puteam... andrisantul cu domicilul
cunoscut. (Arată pe Zoe.)
ZOE (care s-a remis de prima emoție): Domnule, domnule,
eşti un om onest, eşti un om admirabil, fără pereche. Cum
te cheamă, te rog? spune-mi... recunoştinţa mea...
CETĂŢEANUL: Ce trebuie să mai spui cum mă cheamă?
mă cunoaşte conul Zaharia de la 11 fevruarie! lacă un
cetăţean şi eu...
ZOE: Cum să-ţi mulţumesc? Ce ceri de la mine?
CETĂŢEANUL: Să-mi spui d-ta, pentru cine votez. laca mai
e un sfert de ceas şi se închide alegerea... Eu... pentru cine
votez?
CAŢAVENCU (cu amărăciune): Pentru d. Agamiţă
Dandanache.
ZOE (întorcându-se spre el cu o privire de dispreţ şi
ameninţare): Domnule Caţavencu! tot mai poţi vorbi? Şi
încă ironic. A! eşti tare, drept să-ţi spui...
CETĂŢEANUL: Coană Joiţico, adevărat?
ZOE: Da, adevărat, pentru d. Agamiţă Dandanache: da,
adevărat; poate că e singurul adevăr pe care d. Caţavencu
l-a spus în viaţa d-sale...
CETĂŢEANUL: Atunci mă duc să votez... (vrea să plece)
dar cum îi zice?
ZOE: D-le Caţavencu, fii bun, scrie-i, mă rog, votul acestui
onest cetăţean. (Caţavencu stă pe loc.) Te rog... (Îi arată
scrisoarea. Caţavencu trece la masă, scrie un buletin şi i-l
dă Cetăţeanului turmentat.) îmi dai voie? (Ia buletinul.)
„Agamiţă Dandanache”... Bravo, d-le Caţavencu, eşti un om
de bună-credinţă...
CETĂŢEANUL (luând buletinul): Mă duc, nu mai e vreme.
ZOE (conducându-l): Te rog să crezi, domnule, că oricând
recunoştinţa mea...
CETĂŢEANUL (foarte grăbit): Nu mai e vreme... se-nchide
alegerea, (lese ducând sus buletinul.) (Zoe l-a condus cu
multă amabilitate până la ieşire; ie-ntoarce, se opreşte în
fund, îşi deschide corsajul, pune scrisoarea în sân, se
încheie la loc şi coboară încet şi ţintă spre Caţavencu. La
fiece pas al Zoii, Caţavencu se-ndoaie de încheieturi; când
ea s-a apropiat bine, se opreşte înaintea lui; el cade în
genunchi.)
SCENA IX.
Zoe, Caţavencu.
CAŢAVENCU: lartă-mă, iartă-mă...
ZOE (râzând): Scoală-te, eşti bărbat, nu ţi-e ruşine! (Cu
ton aspru.) Scoală-te!
CAŢAVENCU (sculându-se ruşinat): lartă-mă...
ZOE (cu dignitate): Eşti un om râu... miai dovedit-o... Eu
sunt o femeie bună... am să ţi-o dovedesc. Acuma sunt
fericită... Puțin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău şi n-ai
putut. Nu ţi-a ajutat Dumnezeu, pentru că eşti rău; şi
pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu tot bună
ca şi până acuma.
CAŢAVENCU (umilit): Madam!
ZOE: Nu tremura! Pe parola mea de onoare, eşti scăpat...
CAŢAVENCU: Sărut mâinile... devotamentul meu...
ZOE: Cu o condiţie: după alegere, o să fie manifestaţie
publică... d-ta ai s-o conduci.
CAŢAVENCU (repede şi supus): O conduc...
ZOE: D-ta o să prezidezi banchetul popular din grădina
primăriei...
CAŢAVENCU (asemenea): Prezidez...
ZOE: O să chefuieşti cu poporul...
CAŢAVENCU (acelaşi joc): Chefuiesc...
ZOE: Şi o să vii aici cu toţii, să saluţi, în numele
alegătorilor, pe deputatul ales şi pe prefect...
CAŢAVENCU: Da.
ZOE: Ne-am înţeles?
CAŢAVENCU: Da.
ZOE: Du-te şi ia loc în capul mesii; fii zelos, asta nu-i cea
din urmă Cameră!
CAŢAVENCU: Madam, madam Trahanache, eşti un înger...
ZOE: Mulţumesc, eşti prea galant, dar du-te degrabă...
CAŢAVENCU: Mă duc, mă duc, şi să vedeţi dacă nu v-o
plăcea... Sărut mâinile... Sărut mâinile! ... (lese repede
zăpăcit prin fund.)
SCENA.
ZOE (singură): E adevărat, ori visez? (Şade pe un scaun,
scoate scrisoarea, o citeşte, o sărută.) Fănică! (Se scoală
râzând, o mai citeşte, o mai sărută de mai multe ori şi iar
şade.) Fănică! (Plâns nervos... după o pauză, se scoală
zâmbind, se şterge la ochi şi răsuflă tare.) A! ... mi-a
trecut... Fănică! (Suie repede scările la dreapta şi dispare.)
SCENA XI.
TIPĂTESCU (singur; intră repede din fund): A înnebunit
Ghiţă! Mă trimite la telegraf pentru nimica... îmi face farse?
Ce însemnează... Şi Zoe... unde e Zoe? (Se uită-n toate
părţile şi iese repede în dreapta.)
SCENA XII.
Trahanache şi Dandanache vin din dreapta din grădină,
planul al treilea.
TRAHANACPIE: A! aici la noi, stimabile, a fost luptă
crâncenă, orice s-ar zice... s-au petrecut comedii mari.
DANDANACHE: aţi, frate.
TRAHANACHE: Infamii! închipuieşte-ţi d-ta, un caraghios,
un mişel, ca să enfluanseze pe Tipătescu... pe Fănică de! ....
pe prefect. (Dandanache dă multă atenţie, dar pare că nu
pricepe.)
DANDANACHE: A, da! aşa! că nu eşti d-ta prefectul. (Se
aude din depărtare entrata unui marş.)
TRAPIANACHE: Or să-l învrăjbească cu mine şi cu familia
mea... s-apucă şi face o scrisorică de amor ca din partea lui
Fănică, prefectul... câtră Zoiţica, nevastămea, şi-i imitează
slova băiatului... ştii, să juri, nu altceva... închipuieşte-ţi
plastografie!
DANDANACHE: Nu mă nebuni, neicusorule! La mine a
fost cazul adevărat! ... (Marşul se apropie, se aud şi urale.)
TRAHANACHE: Cum, cazul adevărat?
DANDANACHE: Scrisoarea era a persoanei... da... becher.
TRAHANACHE: Cum becher?
DANDANACHE: Adică necăsătorit...
TRAHANACHE: Cine?
DANDANACHE: Nu spui ţine. - persoană însemnată...
Când i-am pus piţorul în prag. - ori coledzi, ori „Răsboiul”
mă-nţeledzi. - tranc! depegşa aiţi...
TRAHANACHE: Nu-nţeleg (Aparte.) E ameţit de drum...
căruţa... şi clopoţeii.
DANDANACHE (aparte): E slab de tot prefectul, îi spui de
două ori o istorie şi tot nu priţepe... (În toată scena aceasta
şi în cea următoare, până la intrarea mulţimii, se aude
marşul şi uralele treptat, din ce în ce mai aproape şi mai
distinct.)
SCENA XIII.
Aceiaşi - Zoe, Tipătescu.
ZOE (coborând întâi treptele, urmată de Tipătescu, veselă
şi fără să vază pe cei din scenă): Şi astfel, cum ai văzut
(văzând pe Trahanache şi Dandanache, schimbă tonul), d-le
prefect, furtuna rea trece curând... (Coborând.) D-le
Dandanache, într-un moment, masa e gata...
DANDANACHE: Tocmai îi spuneam d-lui prefect, şi
dumnealui îmi spunea...
TIPATESCU: D-lui prefect? ...
DANDANACHE: Da, d-lui prefect! (Arată pe Trahanache,
care vorbeşte la o parte cu Zoe.)
ZOE (încet): îţi place, nene, alesul d-voastră?
TRAHANACHE (încet): Deştept... dar mi se pare că e cam
şiret.
DANDANACHE (lui Tipătescu): îmi spunea istoriile de aiţi
de la aledzeri, cu scrisoarea, cu plastografia (mişcarea Zoii)
şi eu îi spuneam de cazul meu... că la mine a fost chiar
adevărat... cu becherul...
ZOE (repezindu-se lângă el, încet): D-le Dandanache, mi-ai
promis să nu mai pomeneşti de istoria asta...
DANDANACHE: Eu am promis? (repede) când am promis?
cui am promis? ţe am promis? (Aducându-şi deodată
aminte.) A! da! Nu mai... nu mai... (Uralele s-au apropiat cu
desăvârşire. Lumea toată intră cu muzica.)
SCENA XIV.
Aceiaşi - Farfuridi, Brânzovenescu, Caţavencu, Cetăţeanul
turmentat, Ghiţă Pristanda, lonescu, Popescu, Alegători,
Cetăţeni, Public. (Brânzovenescu şi Farfuridi cu alţi
alegători mai spălaţi, în costume de pretenţie provincială,
intră, venind din casă, coborând pe treptele din dreapta;
salutări de toate părţile. Prin fund, Caţavencu, Ghiţă
poliţaiul, îmbrăcat ţivil, Cetăţeanul turmentat, lonescu şi
Popescu intră, conducând manifestaţia publică. Cei ce vin
prin fund sunt toţi ameţiţi, şi mai ales Caţavencu şi
Cetăţeanul turmentat, care înghite şi sughiţe mereu. După
ei vin o mulţime de cetăţeni cu ramuri verzi şi steaguri,
asemenea foarte chefuiţi. Toată lumea cu borcane de
băutură în mâini.
— Din casă, în urma lui Farfuridi, Brânzovenescu şi a
celorlalţi alegători, vin feciorii cu sticle de şampanie.
— Ghiţă Pristanda, îndată ce soseşte în scenă face semn
muzicei să tacă. Muzica tace. Se împart pahare de
şampanie fruntaşilor.
— Tipătescu, Zoe, Trahanache, Dandanache sunt în
stânga.)
FARFURIDI (luând un pahar de şampanie): în sănătatea
domnului Agamiţă Dandanache, alesul nostru! Să trăiască!
(Urale şi muzică. Pristanda ţine cu mâna tactul uralelor. Toţi
ciocnesc şi beau.)
DANDANACHE (îndemnat de Zoe şi Tipătescu, trece în
mijloc cu paharul în mână): în sănătatea alegătorilor... cari
au probat patriotism şi mi-au acordat (nu nemereşte) asta...
cum să zic de! ... zi-i pe nume de! ... al sufradzele lor; eu,
care familia mea de la patuzsopt în Cameră, şi eu ca
rumânul imparţial, care va să zică... cum am ziţe... în sfârşit
să trăiască! (Urale şi ciocniri.)
TRAHANACHE (cătră Caţavencu, care a coborât spre el şi
Tipătescu): Şi aşa zi, ai? d-ai noştri, stimabile? bravos! mă
bucur.
CAŢAVENCU: Venerabile neică Zahario! în împrejurări ca
acestea (mişcat) micile pasiuni trebuie să dispară.
TRAHANACHE: Ei, aici mi-ai plăcut! bravos! să trăieşti!
CAŢAVENCU: în sănătatea venerabilului şi imparţialului
nostru prezident, Trahanache! (Urale şi ciocniri.) (Zoe vede
pe Cetăţeanul turmentat în grădină, ia un pahar şi merge
de i-l oferă.)
CETĂŢEANUL.: în sănătatea coanii Joiţichii! că e (sughiţe)
damă bună! (Ciocneşte cu ea: ea-i strânge mâna din toată
inima. Urale, ciocniri.)
CAŢAVENCU (lui Tipătescu încet): Să mă ierţi şi să mă
iubeşti! (expansiv) pentru că toţi ne iubim ţara, toţi suntem
români! ... mai mult, sau mai puţin oneşti! (Tipătescu râde.)
În sănătatea iubitului nostru prefect! Să trăiască pentru
fericirea judeţului nostru! (Urale, ciocniri.)
TRAHANACHE (luând un pahar şi trecând în mijloc foarte
vesel): Ei, aveţi puţintică răbdare! ... Nu cunosc prefect eu!
eu n-am prefect! eu am prietin! în sănătatea lui Fănică! Să
trăiască pentru fericirea prietinilor lui! (Sărută pe Fănică,
apoi pe Zoe. Fănică sărută mâna Zoii.) (Urale, Dandanache
între alegători, cu Farfuridi şi Brânzovenescu, le povesteşte
încet, făcând gestul cu clopoţeii; la dreapta în fund,
Pristanda, Cetăţeanul turmentat, muzica şi lume. În stânga
Zoe, Tipătescu, Trahanache cu alţi alegători. În mijloc
Caţavencu.)
CAŢAVENCU (foarte ameţit, împleticindu-se-n limbă, dar
tot îngrăşându-şi silabele): Fraţilor! (Toţi se-ntorc şi-l
ascultă.) După lupte seculare, care au durat aproape
treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma
câtva timp înainte de Crimeea? Am luptat şi am progresat:
ieri obscuritate, azi lumină! ieri bigotismul, azi liber-
panismul! ieri întristarea, azi veselia! ... lată avantajele
progresului! lată binefacerile unui sistem constituţional!
PRISTANDA: Curat constituţional! Muzica! Muzica!
(Muzica atacă marşul cu mult brio. Urale tunătoare.
Grupurile se mişcă. Toată lumea se sărută, gravitmd în jurul
lui Caţavencu şi lui Dandanache, care se strâng în braţe, în
mijloc. Dandanache face gestul cu clopoţeii, Zoe şi
Tipătescu contemplă de la o parte mişcarea. Cortina cade
repede asupra tabloului.)
CORTINA.
D-ALE CARNAVALULUI.
Comedie în trei acte.
PERSONAJELE.
NAE GIRIMEA, frizer şi subchirurg.
IANCU PAMPON.
MACHE RAZACHESCU, ce-i mai zice şi „CRACĂNEI”
Un catindat de la percepţie.
IORDACHE, calfă la Girimea.
Un ipistat.
DIDINA MAZU.
MIŢA BASTON.
Un chelner.
O mască.
Măşti, Public, Sergenţi de noapte.
Într-un carnaval, în Bucureşti.
ACTUL 1 (Un salon de frizărie de mahala. Mobile de paie.
Uşă şi fereastră de prăvălie în fund. La dreapta, în planul
întâi o uşă; în planul al doilea un lavabo. Ambele planuri din
dreapta sunt mascate de restul scenii printr-un „paravent”.)
SCENA [.
Iordache, apoi Pampon.
IORDACHE (şade pe un scaun şi dă un brici la piatră,
fredonând): „Şi mă cere, mamă, cere.
— Cine dracul te mai cere?
— Şi mă cere d-un bărbier...”
PAMPON (intrând prin fund): Aici este frizăria lui d. Nae
Girimea? ...
IORDACHE (sculându-se politicos): Da, poftiţi... Barba?
părul?
PAMPON: Nimic...
IORDACHE: Atunci, poate, vă spălaţi la cap?
PAMPON: Eu nu mă spăl niciodată la cap, pentru că sufăr
de...
IORDACHE: De măsea? Ştii cum ţi-o scot? Odată... pac!
PAMPON: Ei, nu de măsea... sufăr de bătăi...
IORDACHE: De bătăi? ... Ştii cum le...
PAMPON: Ei! Lasă-mă-n pace, omule; nu mă spăl la cap
pentru că sufăr de bătăi de inimă. Înţelege odată că n-am
venit pentru alişveriş.
IORDACHE: Atunci, pentru ce?
PAMPON: Am o trebuinţă cu d. Nae Girimea... Nu cumva
eşti d-ta?
IORDACHE: Nu, eu sunt calfă...
PAMPON: D. Nae nu este aici?
IORDACHE: Nu, domnule; îl aştept: trebuie să vie foarte
curând...
PAMPON: Atunci îl aştept şi eu... Se poate?
IORDACHE: De ce nu? Poftiţi... (Îi dă un scaun.)
PAMPON (după o mică pauză): Mă rog, la d-voastră se fac
şi abonamente?
IORDACHE: Da: 12 rasuri 3 franci, ceva a la „vivat
concurenţa!” Să poftească oricare daca le dă mâna;
glumeşti d-ta? vine un ras, ori nu tuns 25 de santimuri, cu
pudră, unt de migdale, livantă... Pentru frezat, bătături, se
plăteşte supliment.
PAMPON: Şi biletele de abonament le aveţi cu o pecetie, ca
ăsta? (Arată biletul pe care-l scoate din portofel.)
IORDACHE: Nu... ăsta este din ale vechi; gândesc că
numai ăsta a mai rămas. (Îl examinează.) Pesemne că d-ta ai
luat biletul ăsta demult şi ai plecat din Bucureşti. Trebuie să
vi-l schimbăm; pe astea le-am tras din circulaţie.
PAMPON (punând biletul la loc): Nu; e altceva cu biletul
ăsta...
IORDACHE: Până acu vreo trei luni le aveam aşa, pentru
iconomie adică: punea d. Nae pecetea pe o bucată de hârtie
ori de mucava, şi pe urmă la fiecare răsătură trăgeam cu
cerneală o dungă, până se făcea douăsprezece. Acu, pentru
că ni s-a întâmplat o istorie cu un spiţer, a hotărât d. Nae să
dea la tipografie să i le facă cu numere: l-am ras? ţac! i tai
numărul.
PAMPON: Cu un spiţer? Ce istorie?
IORDACHE: Al dracului spiţerul! Închipuieşte-ţi d-ta! Lua
un bilet. Îl rădeai, trăgeai o dungă. Să zicem că asta era
marţi; bun! Joi, iar o dungă; sâmbătă, alta; trei dungi.
Marţea ailaltă, te uitai la bilet: numai o dungă. Peste asta
mai trăgeam una; una şi cu una două. Joi mai trăgeam una,
care va să zică trei; bun! Marţea ailaltă... biletul alb.
PAMPON: Alb?
IORDACHE: De tot...
PAMPON: Cum asta?
IORDACHE: Aşteaptă să vezi, că e frumoasă... A mers aşa
preţ de vreo zece luni de zile, până să băgăm noi de
seamă... Mugşterii mulţi... l-ai ras, i-ai tras dunga, te culci pe
urechea aia, şi nu-i mai ţii altă socoteală, într-o sâmbătă
seară, vine spiţerul, şi nu ştiu cum din vorbă. - era lume
multă în prăvălie. - lui d. Nae i se pare că spiţerul cere un
bilet, şi-mi zice: „lordache, un bilet nou lui d.
Frichinescu...”, aşa-l cheamă. Dar el... zice: „Eu bilet nou?
n-am cerut; al meu e nenceput - ...” şi scoate biletul alb ca
laptele... Măi, ce dracul! Ne uităm noi lung, eu şi d. Nae, la
bilet... pe urmă ne uităm la spiţerul, pe urmă unul la altul, şi
d. Nae zice: „Bine!” şi-i trage o dungă. Pleacă spiţerul...
Zice d. Nae: „Iordache, biletul spiţerului e cu scamatorie; ia
să-l ţinem noi de scurt; ori că ne-a luat bilete, ori că ne-a
furat pecetia, ori că şi-a făcut el alta pe model, că prea se-
ntinde abonamentul lui ca caşcavalul prăjit...”
PAMPON: Ei, în sfârşitul sfârşitului ce era?
IORDACHE: Stăi să vezi. Al dracului spiţerul! Asta era într-
o sâmbătă. Marţi dimineaţa, altă dungă; - dar acum le
însemnam şi cu tibişir pe pervazul uşii; - două; joi alta,
trei... sâmbătă alta...
PAMPON (cam impacientat): Patru...
IORDACHE: Joi...
PAMPON: Ei! spune odată, că n-am vreme de stat.
IORDACHE: Parcă ziceai că aştepţi pe d. Nae.
PAMPON: Bine, îl aştept, dar spune odată.
IORDACHE: Daca nu mă laşi... Joi, un ras şi un tuns, două
dungi: cinci şi cu două şapte; pe bilet şapte, pe uşe şapte. În
sfârşit, sâmbătă îl raz iar; dau să scriu dunga: pe bilet erau
patru şi cu una acu cinci; pe uşe şapte şi cu una opt.
Spiţerul nu ştia că mijloceşte contabilitate dublă. Marţi, pe
uşe opt şi cu una nouă; pe bilet trei şi cu una patru; şi pe
urmă joi, pândeşte când nu e d. Nae în prăvălie, şi intră;
după ce-l raz, zice: „Scrie una, că am luat bilet nou de la d.
Nae”... Pe uşe nouă şi cu una zece...
PAMPON: Ei? prin urmare...
IORDACHE: Ei! prin urmare, ştergea dungile cu doftorii,
cu metaluri de-ale lor de la spiţărie.
PAMPON: Şi cum a rămas?
IORDACHE: N-a vrut d. Nae să facă scandal, măcar că era
de un procuror ceva. D. Nae, ştii, mai galant, i-a luat biletul
şi vreo cinci franci câţi i-avea în buzunar, i-a făcut un moral
bun, din porc şi din măgar nu l-a mai scos, i-a tras vreo
două palme şi l-a dat pe uşe afară...
PAMPON (care a ascultat cu atenţie, ca lovit de o
inspiraţie): A! ce idee mi-a venit! Parfumurile, odicoloanele,
pomădurile, liubemurile Didinii! ... Spiţerul! ... Da! ... Zici
că biletele astea le-aţi tras din circulaţie de mai bine de trei
luni?
IORDACHE: Da.
PAMPON: Zici că d. Nae a luat înapoi biletul cu scamatoria
de la spiţerul? ...
IORDACHE: Da.
PAMPON: Ei? Spiţerul în vreme de zece luni cât v-a tras pe
sfoară, numai cu un bilet a lucrat? ...
IORDACHE: Ştiu şi eu?
PAMPON: Era peste putinţă. Atunci aţi fi băgat de seamă
mai degrabă... la adu-ţi aminte bine.
IORDACHE: De unde să-mi aduc aminte! ... E de mult...
PAMPON: A! ce idee! să vedem! Mă duc... mă întorc
numaidecât... spune-i lui d. Nae că am să-i vorbesc... Viu cât
mai degrabă, (lese în fund. La ieşire se loveşte cu Miţa, care
intră foarte agitată.) A! pardon, madam! ...
SCENA II.
Iordache, Miţa.
MIŢA: Iordache! Unde e Nae?
IORDACHE: Nu ştiu; a plecat de azi-dimineaţă şi până
acum nu s-a mai întors. Trebuie să vie, ca să mă pot duce şi
eu la masă.
MIŢA (trântindu-se pe un scaun): Am să-l aştept şi eu...
IORDACHE: Dar daca vine târziu, eu ce să fac? să rabd de
foame? Trebuie să închiz prăvălia şi să mă duc la mâncare...
MIŢA: Nu ştiu, nu voi să ştiu de nimic... (Patetică.)
Iordache...
IORDACHE: Ce?
MIŢA: Iordache, sunt nenorocită...
IORDACHE: A simţit Crăcănel ceva...
MIŢA! Aş! Crăcănel! - îţi spui că sunt nenorocită...
IORDACHE: Pentru?
MIŢA: Nae! Nae, pe care l-am iubit, pe care l-am adorat:
pentru eternitate, până la nebunie... Tu ştii cât l-am iubit?
IORDACHE: Ei! da. Ei! ce?
MIŢA (montându-se treptat): Nae mă traduce.
IORDACHE: Aş!
MIŢA: Mă traduce la sigur.
IORDACHE: Fugi de-acolo!
MIŢA: La sigur... De opt zile nu l-am văzut. Îi scriu:
„Bibicule, Mangafaua pleacă mâine miercuri la Ploeşti,
remâi singură şi ambetată; sunt foarte rău bolnavă; vino,
să-i tragem un chef...” Şi Năică nici nu-mi răspunde.
lubeşte pe alta, mi s-a făcut semn. În cărţi cade mereu gând
la gând cu bucurie, cu dragoste, cu temei, cu întâlnire pe
drum de seară cu o damă de verde.
IORDACHE: Aş! nu mai crede în mofturile cărţilor, frate...
MIŢA: Trebuie s-o ştiu, trebuie s-o aflu... şi să vedem... O
să fie un scandal., dar un scandal... cum n-a mai fost până
acuma în „Universul”.
IORDACHE: Aş! nu-i nimica! ţi-ai făcut spaimă de gelozie.
(Dând din umeri, urcă până-n fund, undt dă piept în piept
cu Catindatul de la percepţie.)
MIŢA: Un muşteriu! poate mă cunoaşte... Nu voisămă
compromentez. Trec să aştept în odaie, (lese pe după
paravan în dreapta.)
SCENA III.
Iordache, Catindatul (legat cu o basma la fălci)
CATINDATUL. (către public, coborând): Pfii! al dracului mă
doare! ... dar ştii cum? ... lucru mare... Nu mai merge... M-
am hotărât. Trebuie s-o încerc şi p-asta...
IORDACHE (care l-a urmărit, coborând înaintează un
scaun până în mijlocul scenii): Ia poftiţi, poftiţi! ...
CATINDATUL (hotărât): Ştii s-o scoţi? Scoate-mi-o!
IORDACHE: N-ai idee cum ţi-o scot; până să clipeşti din
ochi, o dată, pac! ... Ia poftiţi! poftiţi! ...
CATINDATUL: Uf! mersi!
IORDACHE: Ia poftiţi...
CATINDATUL: Ce n-am pus, domnule? Ce să-ţi mai spui?
Ce n-am pus? Mi-am tăbăcit gingiile... Ce n-am pus?
IORDACHE: Ce să-i pui, domnule? E odată vătămată, s-a
isprăvit: picături de rădăcină de cleşte.
CATINDATUL: Ce n-am pus? ... în sfârşit, astăzi m-a
învăţat unul de la noi de la percepţie...
IORDACHE: A! d-ta eşti de la percepţie? ...
CATINDATUL: Da, catindez până la o vacanţă. Nu e vorba,
am cu ce trăi; am parte în bogasierie37 la Ploeşti; îmi
trimete parale Nenea lancu; dar ştii, orişicât poţi zice,
trebuie pentru ca să-ţi faci o carieră ca tânăr...
IORDACHE: Mai e vorbă...
CATINDATUL: A! eu aş fi avut parale multe, daca nu mă-
ncurcam în trataţie de amor pe vremea războiului. O
iubeam, o iubeam! ... şi ea mă traducea... cu un ofiţer de
itidenţie.
IORDACHE: Ei, şi-acuma?
CATINDATUL: Acuma... nu-ţi spui? catindez la percepţie.
(Mâhnit.). Dar catindez de mult... Ştii, catindezi azi,
catindezi mâine, o lună, două, trei, un an... Bine, până
când? Nu zic să mă facă ajutor, ori reghistrat, domnule, dar
măcar acolo ceva.
IORDACHE: Adică să te înainteze.
CATINDATUL: Măcar un copist de clasa a doua.
IORDACHE: Şi acuma câtă leafă primiţi în mână?
CATINDATUL: Nu ţi-am spus că sunt catindat? Nimic, de
doi ani de zile, nimic. (Şade.)
IORDACHE: Nimic?
CATINDATUL: Nimic...
IORDACHE: Dar... reţinere nu vă face?
CATINDATUL.: Asta, ce-i dreptul, nu...
IORDACHE: 'Tot e bine... Ei! ... ia dezleagă-te.
CATINDATUL: Pentru ce?
IORDACHE: Legat, nu porci...
CATINDATUL: Ce?
IORDACHE: Pentru că nu poţi căsca gura.
CATINDATUL.: Pentru ce să casc gura?
IORDACHE: Aminteri cum să ţi-o scot?
CATINDATUL: Ce să-mi scoţi?
IORDACHE: Ei, asta-mi place! pentru ce ai venit aicea? ...
Măseaua...
CATINDATUL: Măseaua?
IORDACHE: Ei da, măseaua. (Merge şi scoate
instrumentele dintr-o masă.) Ştii cum ţi-o scot? ... până să
clipeşti din ochi (revine lângă Catindat) odată... pac!
CATINDATUL (care s-a sculat): Uf!
IORDACHE: Şezi...
CATINDATUL: Mersi, am şezut destul...
IORDACHE: Trebuie să stai jos... ca să am loc în sus să
trag... d-a-mpicioarele cum?
CATINDATUL: N-o mai scoţ... mi-a trecut.
IORDACHE: Cum ţi-a trecut?
CATINDATUL.: Nu ţi-am spus că m-a învăţat unul de la noi
de la percepţie... zice c-a citit în cartea lui Matei.
IORDACHE: De la Matei citire?
CATINDATUL: Nu vanghelistul, ăsta e altul, e doftor de
bătături în Italia şi face şi văpsea pentru păr...
IORDACHE: Ei?
CATINDATUL.: Ei? să zicem că mă doare! întâi rabd cât
pot... pe urmă, pui doftorii; pe urmă, daca văz că nu mai
merge, mă duc hotărât la bărbier să mi-o scoaţă... bun!
Cum intru...
IORDACHE: Ei! prin urmare...
CATINDATUL: Cum intru, zic serios: ştii s-o scoţi? scoate-
mi-o! De par examplu, adineaori la d-ta... D-ta nici nu
înţelegeai ce vreau eu... Şi pe urmă, mă dau în vorbă, mai
de una, mai de alta... Dar când intru, simţ odată ca un cuţit
(arată la falcă), cald, şi pe urmă rece; pe urmă din vorbă-n
vorbă, vii d-ta, subfirugul, cu cleştele: L atunci deodată simţ
iar un cuţit... rece, şi pe urmă numaidecât cald... şi pe urmă
nu mai simţ nimic... Vezi d-ta, pesemne, nu ştiu cum devine
care va să zică de este al naturii lucru ceva, că măseaua, în
interval de conversaţie, de frică trece... Ei... al dracului
italianul!
IORDACHE (care a ascultat cu multă atenţie): Fugi, d-le,
cu superstiţiile italieneşti... îmi pare rău de d-ta, om tânăr!
„.„. Bine, d-ta nu vezi cum e naturelul la toate, că trebuie să
aibă o bază, măcar cât de mică, dar să fie bază. Ce nu are
bază cum poate să fie naturel? ori să-mi spui d-ta că Matei
ăla al d-tale - că eu nu-l cunosc - te-a învăţat adică să mergi
prin ploaie fără umbrelă şi să zici, numai aşa la un capriţ, că
e soare... şi să nu te ude... Auzi d-ta mofturi italieneşti!
CATINDATUL: Aşa e, decât n-are a face cu măseaua. (Face
o grimasă în partea măselii.)
IORDACHE: Ba prea are a face.
CATINDATUL: Ba nu. (Altă grimasă.)
IORDACFIE: Ba da, tot lucru naturel...
CATINDATUL: Ba nu! ... (Altă grimasă.) Hait!
IORDACHE: Ce?
CATINDATUL: lar m-a apucat (Începe să se plimbe) dar
rău... rău de tot...
IORDACHE: Vezi... vorba mea... ştiu eu...
CATINDATUL (oprindu-se în loc din umblet, şi cu un ton
foarte hotărât): Ştii s-o scoţi? scoate-mi-o!
IORDACHE: Şezi...
CATINDATUL (hotărât): Adu cleştele. (Şade.)
IORDACHE (merge, ia cleştele şi revine): Zi că te-a ciupit
un purice... odată... pac!
CATINDATUL (uitându-se ţintă la cleşte şi apoi sculându-
se): Mi-a trecut. Ai văzut? vorba mea... ştiu eu... Al dracului
italianul! ...
IORDACHE (plictisit): A!
CATINDATUL (foarte mulţumit): Satulare, neică, şi mersi!
(Pleacă.)
IORDACFIE: Stai, domnule! ...
CATINDATUL: Nu mai pot... e târziu... am treabă la
canţilerie, am o groază de avizuri de făcut... Salutare,
neică, şi mersi! (lese repede prin fund.)
SCENA IV.
Iordache, apoi Miţa.
IORDACHE: Aşa haplea mai rar... Ce dracul face d. Nae de
nu mai vine... Sunt aproape de douăsprece... Mă leşin de
foame. (Miţa intră în dreapta.) Miţa? o uitasem! ...
MIŢA: N-a venit Nae încă?
IORDACHE: Uite ce e, coană Miţo, d-ta tot zici că-l aştepţi;
eu mă repez aici aproape să-mbuc ceva şi mă-ntorc
numaidecât... nu-i aşa? (Îşi ia pălăria.)
MIŢA: Poţi să te duci.
IORDACHE: Da', nu pleci? Să nu rămâie prăvălia singură...
MIŢA (nervoasă): "i-am spus o dată: îl aştept până mâine,
până poimâine, până o veni!
IORDACHE: Atunci mă duc... mă-ntorc la moment, (lese în
fund.)
SCENA V.
Miţa, apoi Pampon.
MIŢA: Să-l aştept, da, să-l aştept... Trebuie să vie... Sămă
traducă pe mine Nae... şi să nu-mi răzbun (Peste poate!
PAMPON (care a intrat): Mă rog, d. Nae n-a venit încă?
(Salută.)
MIŢA (aparte): Un muştiriu... (Tare.) Nu, domnule, şi eu îl
aştept... Dacă poftiţi şi dv. Să-l aşteptaţi... vine ori dânsul ori
băiatul...
PAMPON: Mersi, madam. (Şede, aparte.) Curăţică. (lare,
după o pauză.) D-voastră sunteţi rudă, ori consoarta
dumnealui...
MIŢA (tristă): Nici rudă, nici consoartă, d-le... i sunt...
adică i-am fost... amică... Am venit pentru o mică afacere.
PAMPON: Ca şi mine...
MIŢA (oftând): La d-ta... nu poate fi ca la mine... La mine e
chestiune de traducere.
PAMPON: În amor?
MIŢA (asemenea): Da, în amor...
PAMPON: Ca şi la mine...
MIŢA: Ca şi la d-ta? ... Cum?
PAMPON: Mi se pare, adică nu mi se pare... sunt aproape
sigur că sunt tradus.
MIŢA: Ca şi mine...
PAMPON: Şi numai d. Nae poate să mă puie pe urma
aceluia care a devenit în chestiune... A! dar n-are să-mi
scape... Sunt hotărât! Am să-i dau o curăţenie spiţerului să
mă pomenească!
MIŢA: E spiţer?
PAMPON: Da, desigur, spiţer. Aflasem adineaori cum îl
cheamă de la băiatul de aici...
MIŢA: De la Iordache...
PAMPON: Da; îmi spusese cum îl cheamă, dar i-am uitat
numele cu gândul la dovezi. - pentru că am dovezi. - nişte
hârtii pe care le-am găsit în odaie la Didina.
MIŢA: Didina...
PAMPON: Da, amanta mea, cel mai sacru amor, pentru
care mi-am sacrificat cariera de militar, fiincă până să nu o
cunosc am fost tist38 de vardişti la Ploeşti... Şi sunt turbat
de gelozie! Toată noaptea n-am dormit...
MIŢA: Ah! mie-mi spui ce-i gelozia? ... Numai o noapte n-ai
dormit? Nu ştii nimic! Câte nopţi! ...
PAMPON: Nu, az-noapte nu a devenit din gelozie, pentru
că nu începuse încă chestia... Am jucat la Podul Gărlii
conţina39 cu nişte papugii până la şase az-dimineaţă... l-am
ras...
MIŢA: Să nu te bucuri... Şi eu câştig la conţină, dar ce
folos! noroc la cărţi, nenoroc la amor...
PAMPON: Aş! la mine nu e noroc, e ştiinţă: îi iau la sigur...
poate că să am o goană40 nebună, să pierz. Eu joc conţină
oarbă cu fantele41, şi am eu merchezul42 meu. Bunioară,
cărţile le ţiu în stânga şi joc cu dreapta; am bătut cu fantele,
pui cărţile bătute jos, şi fantele ia loc în mâna stânga,
pentru altă ocazie... Az-noapte i-am stins...
MIŢA (plictisită): Nu mai vine Nae...
PAMPON: Astfel dar az-dimineaţă, coniţa mea, pe la şase
ceasuri, mă întorc acasă, la Didina; bat la uşe, se scoală
somnoroasă şi-mi deschide. Era încă întunerec; aprinz
lumânarea... Dar, când viu prea târziu, e totdeauna
supărată şi-ncepe să mă certe... Acuma nu zice nimic: se-
ntoarce, pardon, cu faţa la perete şi tace. Zic eu (Miţa
plictisită s-a sculat şi se plimbă) în gândul meu: e
supărată... s-o las să doarmă; când o vedea mâine c-am
câştigat trei poli, îi trece... Dau să mă dezbrac şi văz jos
lângă mescioară două hârtiuţe. M-aplec - cum le-am văzut
am simţit un fior rece -, m-aplec, le iau: ce era? Un bilet de
abonament la frizăria model a lui d. Nae Girimea...
MIŢA: Nae Girimea? ... (Se interesează.)
PAMPON: Da, şi un bilet de amor de la o damă către
„Bibicul” ei...
MIŢA: „Bibicul”?
PAMPON: Da, către spiţerul... Să vezi cum am aflat pe
urmă că e spiţer.
MIŢA (aparte): „Bibicul”! S-ar putea?
PAMPON: Cum am citit hârtiuţele şi am văzut pecetia pe
bilet: „Frizăria model, Nae Girimea”, mi-am luat iar
baltonul şi bastonul şi am ieşit binişor; Didina adormise iar.
Mă duc la poliţie, cercetez şi aflu că aici e frizăria. Am venit;
d. Nae nu era aici. Băiatul mi-a spus că bilete de astea...
MIŢA (interesându-se nerăbdătoare): în sfârşit?
PAMPON: în sfârşit, ce mai să lungim vorba degeaba,
coniţa mea, spiţerul este... După câte mi-a spus băiatul, am
fost cu biletul la o spiţărie, am spus că aveam ceva scris pe
el şi s-a şters cu un fel de asenţie, şi că aş vrea să ştiu ce era
scris... se poate? şi spiţerii nu ştiu ce-a făcut, ce-a turnat pe
bilet. - mirosea a spirt de ţiperig. - şi-n două minute a ieşit
iar dungile la loc...
MIŢA: Să fie cu putinţă? ...
PAMPON: Le-am numărat: sunt cinzeci şi cinci de dungi...
Spiţerul mişel! l-am prins mai rău decât d. Nae: o să-i dau o
curăţenie... să-i rup şalele! ...
MIŢA (aparte): Să fie Nae? A! ce răzbunare ar fi! (Iare.)
Domnule, zici că biletul de amor este câtre „Bibicul”?
PAMPON: Da.
MIŢA: Şi este iscălit de cine?
PAMPON: „A ta adorată, Miţa...”
MIŢA: Miţa! A! Dumnezeule!
PAMPON: Ce?
MIŢA: Domnule, eşti sigur că e spiţer? ...
PAMPON: Fireşte... Mai sigur se poate? Biletul era alb...
spirt de ţiperig şi dodată cinzeci-şi-cinci de dungi... Le-am
numărat... poftim să le numeri şi d-ta...
MIŢA: Şi ai venit aici pentru ca să afli numele omului cu
chestia de traducere?
PAMPON: Da.
MIŢA: Eu am o presimţire...
PAMPON: Care?
MIŢA: Cum este amanta dumitale?
PAMPON: Cum să fie adică?
MIŢA: De roşu, de ghindă, de tobă, ori de verde?
PAMPON: De verde...
MIŢA: De verde?
PAMPON: Da.
MIŢA: Şi ai la d-ta biletul cătră „Bibicul”, pe care zici că l-
ai găsit în odaia damii de verde?
PAMPON: Da.
MIŢA: A să-l văz degrabă...
PAMPON (dându-i biletul): Iacătă.-l.
MIŢA (ia biletul, îl priveşte şi face o mutră grozav ae
disperată): A! am să-mi răzbun! ... (Solemnă.) Domnule, nu
te juca cu inima unei femei nenorocite... Spune drept:
biletul ăsta l-ai găsit în odaia amanţii d-tale? Jură...
PAMPON (grav): Pe onoarea mea!
MIŢA: Uite-te la biletul ăsta... l-ai citit? (Citind nervos.)
„Bibicule, Mangafaua pleacă mâine miercuri la Ploeşti,
remâi singură şi ambetată; sunt foarte rău bolnavă: vino
negreşit, am poftă să-i tragem un chef... A ta adorantă,
Miţa...” Ai văzut biletul? ... Acuma uite-te la mine bine...
PAMPON: Ei? (Îi ia înapoi biletul.)
MIŢA: Ei! Eu, eu sunt nenorocita care am scris biletul
ăsta...
PAMPON: Se poate?
MIŢA: Da, se poate... (Dezolată.) Şi omul care a fost la
Didina dumitale este amantul meu! ...
PAMPON: Amantul dumitale? Spiţerul?
MIŢA: Ce spiţer? nu-i spiţer... (Frământându-se.) A!
trebuie să am o explicaţie... O să-mi răzbun... o răzbunare
teribilă!
PAMPON (acelaşi joc): Amantul dumitale? trebuie să-l ştiu
şi eu, trebuie să-l văz. Eu nu mă mulţumesc pe răzbunarea
dumitale... Trebuie ca să-mi răzbun eu! ... (Se plimbă
turbat.)
MIŢA: Juri să ne răzbunăm împreună?
PAMPON: Jur!
SCENA VI.
Aceiaşi - Iordache.
IORDACHE (venind repede din fund): Coană Miţo, eşti
aici? Vine.
MIŢA: Nae...
PAMPON: D. Nae.
IORDACHE (dând pe Pampon la o parte şi luând pe Miţa în
partea cealaltă): Pardon. (Miţii.) Vine Crăcănel al d-tale. Viu
într-un suflet de la birt din colţ... Crăcănel a intrat în birt, a
întrebat de prăvălia lui d. Nae Girimea, şi băiatul l-a
îndreptat aici. Ascunde-te iute... vine, trebuie să fie la uşe.
MIŢA: Crăcănel! ce caută?
IORDACHE: Treci degrabă în odăiţă. (Miţa pleacă spre
dreapta pe după paravan.)
PAMPON: Te duci?
MIŢA: Da... (Lui Iordache.) Când o pleca, dă-mi de veste...
fă-i vânt degrabă...
PAMPON: Bine, da' chestia noastră cum rămâne? (O
urmăreşte până la uşe.)
MIŢA: Mai vorbim noi. (lese repede în dreapta înebizând
uşa după ea.)
PAMPON (aparte): Ciudat lucru! să fie vreo moftangioaică?
... (Lui Iordache.) Mă rog, cine e persoana asta?
IORDACHE: E o damă...
PAMPON: Bine, damă... O văz eu că e damă, dar cine e?
(Crăcânel intră.)
IORDACHE (încet lui Pampon): Lasă că-ţi spui eu...
SCENA VII.
Aceiaşi - Crăcănel.
CRĂCĂNEL: Mă rog aici este d. Nae frizerul?
IORDACHE: Aici este... da'... nu-i acasă.
CRĂCĂNEL: Dar... mă rog, se-ntoarce?
PAMPON (lui Iordache aparte): Cine-i domnul ăsta?
IORDACHE (încet lui Pampon): Lasă că-ţi spui eu...
CRĂCĂNEL: Aud?
IORDACHE: Nu crez să se întoarcă aşa degrabă... Daca
aveţi trebuinţă chiar cu d-lui, atunci poftiţi mai pe seară,
poate să-l găsiţi...
CRĂCĂNEL.: În sfârşit, eu tot mai pot aştepta; poate sa vie.
(Şade.)
IORDACHE: Aşteptaţi degeaba, domnule, vine foarte
târziu...
CRĂCĂNEL: De unde ştii? poate vine mai curând...
IORDACHE (încet lui Pampon): Cum dracul să-i tac vânt?
PAMPON: Daca spune o dată omul că vine deseara...
CRĂCĂNEL.: Ei, poate să am noroc. Nu ştii d-ta? de câte
ori pleci să stai un ceas şi stai cinci... Ei, de ce adică să nu
pleci o dată pentru şapte şi să stai numai unul? ... (Se
găteşte în faţa unei oglinzi, îşi piaptănă barbetele şi chelia,
ia o gazetă şi se pune pe citit.
— Iordache şi Pampon dau din umeri. Pampon scoate o
perechi de cărţi şi-ncepe să se joace cu ele pe genuchi.
Iordache merge la uşa din dreapta.)
MIŢA (scoțând capul pe uşă): Fă-i vânt!
IORDACHE: Nu e chip... Zice că vrea s-aştepte...
MIŢA: Ce dracul caută aici?
IORDACHE: Ştiu eu... caută pe d. Nae...
MIŢA: Nu-nţeleg.
IORDACHE: l-am spus că d. Nae vine deseară, şi tot zice
că-l aşteaptă... A! stăi, că îi am eu leacul...
MIŢA: Domnul ălălalt s-a dus?
IORDACHE: Nu, e aici...
MIŢA: Să m-aştepte... Bate-mi în uşe când l-ai exoflisi43 pe
Crăcănel...
IORDACHE: Îl exoflisesc acuma, să vezi... (Coboară în
scenă. Miţa îşi retrage capul şi închide uşa. Lui Pampon.) -
Dama a zis s-aştepţi...
PAMPON (încet): Bine...
IORDACHE (către Crăcănel, care e cufundat în citirea
jurnalului): Ei, boierule, d. Nae nu mai vine... Eu trebuie să-
nchiz prăvălia... am treabă să mă duc în târg...
CRĂCĂNEL (lăsând gazeta): A! închizi? ... Atunci, daca
închizi, trebuie să mă duc şi eu...
PAMPON (strângându-şi cărţile): Fireşte că trebuie să te
duci, nu o să te încuie aici.
CRĂCĂNEL: Daca e aşa... salutare... Mă-ntorc eu mai
târziu... (lese în fund.)
IORDACHE: Cu plecăciune... S-a dus! uf! Al dracului
dobitoc! ... De ce muşterii am eu parte astăzi!
PAMPON: Mă rog, cine e negustorul ăsta?
IORDACHE: Urâtul ăsta? Este amantul damii de colo...
PAMPON (sărind): Amantul damii de colo? ...
IORDACHE: Da.
PAMPON: Care a vorbit cu mine adineaori? ... Miţa?
IORDACHE: Da, da!
PAMPON (fioros): Bibicul ei? Ăsta e Bibicul?
IORDACHE: Ei, da, frate, când îţi spui o dată; e amantul
damii de colo... Ce te prinde mirarea? ...
PAMPON (care şi-a luat pălăria şi bastonul degrabă): Am
pus mâna pe Bibicul! Nu-l las nici mort! nici mort! (Se
repede şi iese glonţ pe uşa din fund.)
SCENA VIII.
Iordache, Nae, apoi Miţa.
IORDACHE: Asta este niţel cam ţicnit... De ce muşterii am
parte eu astăzi? ... Frumos carnaval! S-o scoţ pe Miţa. (Nae
intră.) D. Nae, în sfârşit! credeam că nu mai vii.
NAE: De ce?
IORDACHE: 'Te-a căutat doi inşi...
NAE: Cine?
IORDACHE: Unul nu ştiu cum îl cheamă, ălălalt era
Crăcănel...
NAE: Crăcănel? ...
IORDACHE: Da; şi coana Miţa... e aici.
NAE (strâimbându-se): Miţa aici? Nu i-ai spus că nu sunt
acasă şi că vin târziu?
IORDACHE: l-am spus, da! a zis că te aşteaptă până
mâine, până poimâine... Am profitat de ocazie şi m-am dus
la birt în colţ să mănânc ceva. N-apucasem să gust de două
ori, şi hop! Crăcănel vine-n birt şi-ntreabă pe băiat unde e
frizăria model a lui d. Nae. Am alergat degrabă să dau de
veste coanii Miţii... Era aici şi negustorul ălălalt; zice că are
un bilet de abonament să-l schimbe, ori să te-ntrebe ceva...
în sfârşit nu ştiu bine...
NAE: Care va să zică Miţa e aici?
MIŢA (care a crăpat uşa mai dinainte şi a auzit ultimele
vorbe ale lui Iordache, coborând): Aici, Bibicule; ce, îţi pare
râu?
NAE (făcându-se vesel): Să-mi pară rău? cum să-mi pară
râu? ... Se poate?
MIŢA (trecând pe lângă Nae, încet): Trimite de-aici pe
Iordache. Am să-ţi spun ceva între patru ochi...
NAE (făcându-se că n-aude): Auz?
MIŢA: Iordache, daca nu mai ai treabă, fii bun şi ne lasă;
am să-i spui ceva lui d. Nae în secret...
IORDACHE: Mă duc... să-mi isprăvesc porţia de varză.
(lese în fund.)
SCENA IX.
Miţa, Nae (Miţa merge şi încuie uşa din fund)
NAE: Pentru ce încui uşa?
MIŢA (în fund): Poate să vie iar cineva să ne facă deranj...
Am să-ţi spui ceva în linişte... (Pauză.) Nae! (Coboară încet,
emoţionată.) Bibicule! nu mă mai iubeşti... (Un pas şi se
opreşte.)
NAE (d-abia întorcându-se): Ei na! de unde ţi-a mai venit
ş-asta-n cap?
MIŢA (încă un pas): Pentru ce n-ai venit alaltăieri seara
când ţi-am scris?
NAE (acelaşi joc): Eram bolnav alaltăieri.
MIŢA (coborând, cu energie): Minţi! ... Ai primit biletul
meu?
NAE: Da.
MIŢA: Unde mi-e biletul? Arată biletul...
NAE (după ce se caută prin toate buzunarele): Pesemne că
l-am pierdut.
MIŢA: L-ai pierdut. Unde l-ai pierdut?
NAE: Ştiu eu unde l-am pierdut? daca ştiam că-l pierz,
fireşte că nu-l pierdeam...
MIŢA: Nu ştii unde l-ai pierdut?
NAE: Nu...
MIŢA (straşnică): Bibicule! Bibicule!
NAE: Ei? ...
MIŢA: Vezi tu sticluţa asta? (scoate din buzunar o sticluţă
mică şi i-o arată.)
NAE: Ei, ce?
MIŢA: Ştii ce are înăuntru?
NAE: Cerneală...
MIŢA: Nu cerneală, Năică... vitrion englezesc!
NAE (dându-se înapoi): Vitrion? eşti nebună?
MIŢA: Da, vitrion! ţi-e frică?
NAE: Fireşte că mi-e frică, na!
MIŢA: Pentru ce, daca te ştii curat?
NAE: Pentru că tu nu ştii ce e vitrionul...
MIŢA: Ba da... e un fel de metal...
NAE: Nu ştii ce poate face?
MIŢA: Ba da; pârleşte, Năică; arde, Bibicule, momentan
tot, tot, şi mai ales ochii!
NAE: Dă-mi sticluţa...
MIŢA: Aş!
NAE: Pentru ce să ţii asemenea lucruri? pentru ce?
MIŢA (vrând să izbucnească): Pentru ce? ... îmi trebuie...
NAE: Pentru ce îţi trebuie?
MIŢA (izbucnind): Pentru ce? (Cu un gest Mare, care face
pe Nae să-şi acopere ochii, dându-se repede înapoi.) Pentru
dumneatale, musiu Năică, şi pentru Didina dumitale! ...
NAE (pălind): Care Didină? tu ştii ce spui!
MIŢA: Ştii şi d-ta mai bine decât mine; nu umbla cu
mofturi, şarlatane. Care Didină, ai? Didina, pentru care mă
traduci pe mine; Didina, pe care o iubeşti; Didina, la care ai
fost az-noapte, mizerabile!
NAE: Nu e adevărat, am stat acasă bolnav.
MIŢA: Minţi! ... Adineaori spuneai că nu ştii unde ai
pierdut biletul... Să-ţi spui eu: biletul meu l-a găsit în odaie
la Didina d-tale respectivul ei.
NAE: Respectivul? Pampon?
MIŢA: Vezi! vezi! ştii cum îl cheamă; da, unul înalt, bărbos,
fioros, cu care o să aia face chiar astăzi; pentru că s-a
întâlnit cu mine aici, mi-a arătat biletul meu, şi eu i-am
declarat că omul cu traducerea este acela care mă traduce
şi pe mine, (Nae se plimbă agitat) amantul meu, fidelul meu
amant, căruia eu (obidită) i-am fost întotdeauna fidea.
NAE: Ce-ai făcut?
MIŢA: Pampon te caută să te omoare... A! dar până să-şi
răzbune el, am să va omor eu, eu! pe Didina, pe tine, şi pe
mine! ... (Se trânteşte pe un scaun desperata şi isterică şi-şi
ascunde capul în mâini.)
NAE (apropiindu-se binişor de ea şi căutând s-o mângâie):
Miţo, neică, vino-ţi în fire...
MIŢA: Lasă-mă! (Îl respinge.)
NAE (apucând-o în braţe şi căutându-i buzunarul): Nu; nu
te las, pentru că te iubesc... numai pe tine... te iubesc...
numai... pe... tine... (a găsit buzuriarul, a luat sticluţa, se
ridică repede şi schimbând tonul.) înţelege că e încurcătură
la mijloc. Mi-ai pus pe nebunul de Pampon în cap.
MIŢA: D-ta ţi l-ai pus...
NAE: Vrei scandal cu orice preţ?
MIŢA: Da, (ridicându-se) vreau scandal, da... pentru că m-
ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate: ai uitat că sunt fiică din
popor şi sunt violentă; ai uitat că sunt republicană, că-n
vinele mele curge sângele martirilor de la 11 fevruarie;
(formidabilă) ai uitat că sunt ploeşteancă - da, ploeşteancă!
— Năică, şi am să-ţi torn o revuluţie, da' o revuluţie... să
mă pomeneşti! ...
NAE (cam zâmbind): Nu fi nebună! ... Ce-o să faci?
MIŢA (căutând sticluţa în buzunar): Ce să fac? (N-o
găseşte; se uită rătăcit împrejur... Nae i arată de departe,
râzând, sticluţa; ea dă un țipăt.) A! mi-ai furat sticluţa,
scamatorule! (Repezindu-se la el pe după mobile.) Dă-mi
sticluţa, şarlatane, mizerabile, infame! (Se aud bătăi tari în
uşă.)
NAE: Taci! bate cineva!
IORDACHE (de afară): Deschideţi! deschideţi degrabă!
MIŢA: Nu vei deschide, până nu-mi dai sticluţa! (Se pune
în dreptul uşii. Nae o dă în lături, trage ivărul şi deschide.
Iordache intră repede.)
SCENA.
Aceiaşi - Iordache.
IORDACHE: Vine Crăcănel turbat... S-a făcut scandal; l-a
bătut ălălalt care era aici... (Miţii.) Ascunde-te... Vine!
MIŢA (apelpisită44): Nu mai voi să ştiu de nimic... Să vie:
oricine... Voi scandal... voi să mor! ... (Se repede să ia un
brici; lordache se uită afară prin uşă.)
NAE (repezindu-se şi smulgându-i briciul, o apucă de
amândouă mâinile şi o târăşte spre dreapta): Aide dincolo,
să-ţi dau sticluţa.
MIŢA: Nu.
IORDACHE (de la uşă): Fugiţi, iacătă-l, fugiţi! ...
NAE: Haide! (târăşte pe Miţa cu multă luptă şi iese cu ea
în odaia din dreapta, pe după par'avan.)
SCENA XI.
Iordache, Crăcănel.
CRĂCĂNEL (Intrând prin fund furios, cu pălăria stricată şi
tăvălită. Iordache se dă la o parte): A! asta nu, asta nu
poate să rămâie jos! ... Ai mai pomenit d-ta una ca asta, d-
le?
IORDACHE: Ce, d-le?
CRĂCĂNEL: D-le, adineaori ştii că am plecat de aici.
IORDACHE: Da.
CRĂCĂNEL: N-apuc s-ajung în colţ şi auz pe urmele mele:
„Pst! pst! Bibicule!” Pe mine mă cheamă Telemac, Mache,
nu mă cheamă Bibicul. Îmi văz de drum... lar: „Pst! pst!
Bibicule!” Eu merg înainte... Când mă pomenesc că m-
apucă cineva pe la spate de guler. Mă întorc. Zice: „Ie faci
că n-auzi, Bibicule, ai?” Eu zic: „Nu mă cheamă Bibicul, d-
le, mă cheamă lelemac, Mache”. - „Bibicule, zice el,
deodată; eşti un mizerabil! ai făcut un abuz mare; ai înşelat
o femeie, dar ai a face acuma cu un bărbat. De mult te caut.
Avem să ne răfuim amândoi. Acu nu-i vreme, dar până una
alta, ca să ştii cu cine ai a face, poftim o arvună!”... N-apuc
să răspunz, domnule, şi şart! part! trosc! pleosc! patru
palme: îmi turteşte pălăria şi mi-o aruncă cât colo. Până să
mă plec s-o ridic, infamul se suie într-o trăsură şi pleacă...
Chem sergentul... nimini! ... A! dar trebuie să ştiu cine este
dobitocul ăsta smintit... trebuie să ştiu! Cum îl cheamă?
IORDACHE: Ştiu eu cine e ăla?
CRĂCĂNEL: Este mizerabilul care era adineaori aici cu d-
ta, când am venit eu.
IORDACHE: Nu ştiu cum îl cheamă...
CRĂCĂNEL: Trebuie să ştii, trebuie să-mi spui: nu plec de
aicea până nu aflu; chem poliţia, fac scandal! ... (Se plimbă
făcând gesturi exasperate.)
SCENA XII.
Aceiaşi - Catindatul, Nae, apoi Pampon.
CATINDATUL (intră prin fund, cu mina la falcă, văitându-
se): A! a!a! m-a apucat rău... (Se trânteşte pe un scaun.)
IORDACHE: Şi ai venit iar la doftoria lui Matei? nu mai
merge, tânărule...
CRĂCĂNEL: D-le, înţelege odată şi spune-mi...
NAE (ieşind din odaie şi coborând): Ce e? Ce e, domnule?
CRĂCĂNEL: Domnule! Un dobitoc, un infam, care era
adineaori aici, m-a insultat cu palme pe mine, Mache, ca
drept Bibicul...
NAE (aparte): Pampon a fost! (Către Iordache încet.) Treci
dincolo, i-a venit rău nebunii. (lordache iese iute la
dreapta.)
CATINDATUL: A! al al (Se zvârcoleşte pe scaun.)
NAE (Catindatului): Ce e? d-ta ce pofteşti?
CATINDATUL (sculându-se şi arătându-şi falca, hotărât):
Ştii s-o scoţi? scoate-mi-o!
NAE: Şezi. (Catindatul şade.)
CRĂCĂNEL: Domnule, n-am vreme de stat. Spuneţi-mi
cum îl cheamă...
NAE (alegându-şi instrumentele): Nu ştiu, domnule, de
unde vrei să ştiu eu numele la toţi mugşterii! (Cătră
Catindat.) A din fund de tot? (Catindatul dă din cap că da.)
Dezleagă-te. (Catindatul face fasoane. Nae îl apucă cu
putere şi-l dezleagă.)
PAMPON (apărând în fund): Aha! Bibicule, iar d-ta!
(Crăcănel se dă înapoi.)
NAE (cu un ochi la ce se petrece între Pampon şi Crăcănel,
şi cu altul la Catindat, pe care îl ţine cu putere cercând să-i
vâre mâna în gură, şi care se zbate şi nu vrea să se lase):
Numai s-o văz! n-o scoţ!
CRĂCĂNEL (înaintând un pas spre Pampon, făcându-şi
inimă şi voind să-i dea fiori): Domnule! mă cunoşti d-ta pe
mine?
PAMPON: Cum să nu, Bibicule! (Se apropie binişor de
Crăcănel, şi vrea să-l apuce.)
CRĂCĂNEL (scăpând şi ocolind pe după mobile): A! ajutor!
poliţie! vardist! (Pampon îl urmăreşte neîmpăcat; Crăcănel
vrea să iasă prin dreapta pe după paravan, se întâlneşte
piept în piept cu Iordache care intră, şi care-l respinge.)
NAE (care după o luptă, a reuşit să vâre mâna în gura
Catindatului): Şezi binişor!
CATINDATUL (gemând cu gura înfundată şi zvârcolindu-
se): Ala!a!
IORDACHE (care a venit de după paravan, încet lui Nae):
I-a venit pandaliile1, era să-şi taie gâtul cu briciul.
CRĂCĂNEL: E nebun! ajutor! poliţie! vardişti! (lese în fuga
mare prin fund.)
PAMPON: Stăi, Bibicule! (lese furios după el.)
NAE (trăgând cu putere): Nu mişca! (După ce a tras, iese
repede în dreapta, urmărit de Iordache.)
CATINDATUL. (văitându-se cu mâna la falcă): A! a! a! Mi-a
scos alta! Măsea nevinovată, domnule! ...
CORTINA.
ACTUL II (O sală de o parte a unui bufet într-un bal
mascat de mahala. Două uşi în fund; cea din dreapta dând
în bal, cea din stânga într-un coridor de lângă bal. La
stânga, în planul din fund, o uşă a cabinetului de toaletă; la
dreapta, planul întâi, o uşă dând în sala principală a
bufetului. În scenă, mese pentru mâncare, una în fund între
cele două uşi, două în faţă, una la dreapta, alta la stânga. La
ridicarea cortină, se aud măsurile din urmă ale unui vals, şi
se vede prin uşa din dreapta, în fund, mişcarea balului).
SCENA.
Catindatul (în costum şi cu masca scoasă şezând la masa
din stânga şi bând rom cu un păhăruţ, apoi Chelnerul)
CATINDATUL (bătând în masă): Chelner! ...
CHELNERUL (d-afară): Vine! ...
CATINDATUL: Am început să mă încălzesc... ori
magnetismul... ori electricitatea lui Matei... nu ştiu ce e...
dar lucrează. Am început să mă-ncălzesc. (Bate în masă.)
CHELNERUL (din dreapta): Vine, vine!
CATINDATUL: Unul de la noi de la percepţie m-a învăţat!
„Vrei să-ţi treacă? mănâncă, bea, fă petreceri şi
magnetizează-te, dar magnetizează-te straşnic cu
jamaica...” şi., mă magnetizez. (Bate în masă tare.) Pfu!
Cald!
CHELNERUL (d-afară): Vine, vine, vine!
CATINDATUL: Nenea lancu, săracul, dacă ar şti cum mă
magnetizez... şi unde? (Scoate de sub costum din sân o
scrisoare şi o citeşte cu chef.) „Am aflat că umbli prin
cafenele şi pe la baluri; dacă mai aflu astfel de chestii, nu-ţi
mai trimet nici un gologan, viu să-ţi lungesc urechile; te iau
înapoi la prăvălie, şi te pui la ipitropie, măgarule”... Mie
adică îmi scrie nenea Iancu. (Bate tare în masă.)
CHELNERUL (intrând din dreapta): Vine! ...
CATINDATUL: Socoteala şi-ncă un rom... ăsta e al
patrulea...
CHELNERUL: Ba al cincilea...
CATINDATUL.: Ba al patrulea...
CHELNERUL: Al patrulea l-aţi băut... şi cu unu, care îl
comandaţi acuma, cinci...
CATINDATUL.: Aşa, cu ăl d-acuma? ... da. (Chelnerul iese
în dreapta.) Pfu! cald mi-e... lucrează magnetismul... l-am
dat de leac! ... Vezi ce e când nu ştie cineva? ... Era aproape
de mintea omului; durerea devine din măsea, măseaua
devine din răceală, răceala devine din frig; - Din cald
devine că nu mai e frig; daca nu mai e frig, va să zică că
răceala se duce şi vine căldura; a venit căldura, a trecut
durerea... (Chelnerul vine.) Par egzamplu... (pune mâna pe
falcă) lucrează magnetismul... arde... foc... Pfu! cald mi-e!
(Chelnerul a pus pe masă romul.) Un rom şi ţal!
CHELNERUL: Cinci romuri: unu şi cinzeci.
CATINDATUL (dând romul pe gât): Şase...
CHELNERUL: Nu, cinci...
CATINDATUL: Ba şase... Cinci cu ăsta care l-am băut, şi cu
unul, care o să mi-l aduci acuma, şase. (Plăteşte.) Lucrează
straşnic magnetismul... Şi am să tachinez astă-seară! ... da,
am să tachinez! ... pe toate am sa le tachinez! (Merge cam
şovăind la o oglindă în stânga să-şi dreagă miza45.)
Straşnic de cald!
SCENA II.
Catindatul, Didina, apoi Chelnerul.
DIDINA (intră prin fund de la stânga, coboară la masa din
dreapta şi şade; e în costum de polonez: cazacă cu
brandeburguri, măntăluţă cu blană, pantaloni în cizme cu
carâmb; în cap căciulă poloneză cu un pompon mare,
bătând în masă): Băiete! (Îşi scoate masca şi se şterge cu
batista.)
CHELNERUL (intrând cu romul): Vine!
CATINDATUL (întorcându-se şi punându-şi masca): O
mască... Am s-o tachinez... (Chelnerul, după ce a lăsat
romul pe masă la stânga, trece la dreapta lângă Didina.)
DIDINA: O bere.
CHELNERUL: Vine!
DIDINA (care a observat pe Catindatul, se întoarce căm cu
spatele ca să nu-i vază faţa. Catindatul bea rdm, suflă
mereu de căldură şi se uită când pe o parte, când pe alta la
Didina): N-a venit Nae încă... (Scoate o scrisorică şi o
citeşte.) „Prea iubita mea angelă, s-a întâmplat un caz de o
comedie mare în chestia noastră prin respectivul tău
Pampon şi o individă! ... Trebuie să ne vedem deseară ca să-
ţi spui cum curge în defavor toată intriga asupra romanţului
nostru, să juri că devine ca la Teatru, pentru care nu cumva
să lipseşti deseară de la bal cum ne-a fost vorba. Trimite-l
pe Pampon să joace conţină şi vino negreşit... Al tău
adorant până la moarte... Nae”... Douăsprece aproape, şi
nu mai vine. (Chelnerul aduce berea, o pune pe masă la
Didina şi iese.)
CATINDATUL.: Pfuu! (Didinii.) Bonsoar, mască... (Aparte.)
Am s-o tachinez... (Iare.) Ce mai faci?
DIDINA (care îndată ce i-a vorbit Catindatul şi-a pus
masca): Bine, mersi! Uite beau o bere... Da' d-ta ce faci?
CATINDATUL.: Şi eu bine, mersi; mă magnetizez cu
Jamaica.
DIDINA: îmi pare bine.
CATINDATUL.: Şi mie nu mai puţin, parol! (Aparte cu chef.)
Al dracului ştiu să le tachinez.
DIDINA (bătând în masă şi sculându-se): Să-l mai caut în
bal...
CATINDATUL (bându-şi picătura din fund a paharului): Ce,
te duci, mască?
DIDINA: Da, mască, mă duc. (Chelnerul vine din dreapta.)
O bere, o plătesc. (Aruncă banii pe masă.)
CATINDATUL (cătră chelner): Şi mie o jamaică... (Cătră
Didina.) Nu mai stai niţel? să mai beau un magnet şi pe
urmă te joc.
DIDINA: Nu, mersi.
CATINDATUL.: Să te joc o... conţină oarbă. (Râde.)
DIDINA (aparte): Conţină oarbă? să mă fi cunoscând?
(Pleacă să iasă.)
CATINDATUL: Pe două consumaţii şi-o guriţă mazu46.
(Râde.) Straşnic tachinez... (O urmăreşte până la uşă.)
DIDINA (aparte): Mazu? m-a cunoscut, (lese repede, în
fund, la dreapta; ieşind, pomponul de la căciula-i cade în
scenă; chelnerul aduce încă un rom şi-l pune pe masă la
stânga, aşteptând.)
CATINDATUL (întorcându-se de la uşă şi coborând):
Straşnic am tachinat-o... (Gustă din rom şi-l plăteşte.) Şi mi-
e cald... mi-e cald... mi-e foc de cald! (Întorcându-se şi
zărind pomponul jos.) lacă! i-a căzut polinezului istoria de
la căciulă... (la pomponul şi şi-l pune-n piept.) Haha! Acu să
vezi cum o tachinez. (Trage repede paharul de rom şi iese
iute după Didina.) Acu să vezi cum am s-o tachinez. (Se
aude în bal polca.)
SCENA III.
Crăcănel, singur, în costum de bal, intrând din bufet, apoi
Chelnerul.
CRĂCĂNEL (coborând şi scoţându-şi masca): Îl cheamă
Iancu Pampon; i mai zice şi „Conţină cu 5 Fanţi”; a fost tist
de vardişti de noapte la Ploeşti: acuma face pe jucătorul de
cărţi; e neînsurat, dar precontează47 pe una Didina Mazu,
exmarşandă. l-am luat urma acasă, de acasă la cafenea, de
la cafenea iar acasă, şi de acasă aici. Trebuie să fie aici...
Am minţit pe Miţa că mă duc la Ploeşti, şi am venit... Mi-am
pus costum ca să nu mă cunoască cineva şi să afle Miţa...
cum e ea geloasă! ... (Bate-n masă; Chelnerul intră.) Am zis
o bere...
CHELNERUL: Vine!
CRĂCĂNEL: A! Asta nu poate rămâne jos... Eu, când îmi
trage cineva palme... eu turbez! ... cu dinţii îl apuc, nu-l las
nici mort până nu-mi spune pentru ce? pentru ce mi le-a
tras? să ştiu şi eu: pentru ce? ... Trebuie să-mi spuie mişelul
numaidecât! ... (Chelnerul aduce berea, Crăcănel o bea şi o
plăteşte. Chelnerul ia paharul de bere şi paharul de rom
rămas pe masa din stânga şi iese.) Dacă o fi deschis, mă duc
drept la el... Dar dacă o fi mascat? ... (Se gândeşte.) A! am
găsit... Mă dau binişor pe lângă toţi bărbaţii şi le zic la
ureche: „Eu sunt Bibicul, nene lancule, nu mai pofteşti? ...”
Să poftească la bal să-mi tragă... nu! să poftească,
mizerabilul! (Îşi face o ţigară ş-o aprinde. Didina urmărită
de Catindatul intră.) Cineva! (îşi pune masca.)
SCENA IV.
Crăcănel, Didina, Catindatul.
DIDINA (intrând): S-a hotărât! nu pot să scap de dobitocul
ăsta... mă cunoaşte.
CATINDATUL. (urmărind-o pe pasul de polcă, şovâind
puţin): Mască, nu te las; trebuie să facem o polcă.
DIDINA (plictisită): Mersi, mască, nu joc; fii băiat
cumsecade şi nu te mai ţine după mine...
CATINDATUL (aparte): Straşnic le tachinez! ...
DIDINA: 'Ţi-am spus o dată că aştept pe cineva?
CATINDATUL.: Ce adică, eu nu sunt cineva?
DIDINA (foarte plictisită): Ba da, decât aştept pe cineva să
mă ducă acasă...
CATINDATUL.: Da' ce, eu nu te poci duce acasă?
CRĂCĂNEL (aparte): Ăsta să fie? că prea e obraznic...
(Observă scena.)
DIDINA (împingând pe Catindat, care vrea s-o ia de zor la
polcă): Vai de mine! mi-am găsit beleaua cu d-ta, îmi scoţi
sufletul! (Aparte.) Ce să fac? Cum să scap? A! (Iare.) Mască,
am să te rog ceva: aşteaptă-mă un minut aici... Mă-ntorc
îndată...
CATINDATUL: Da' te-ntorci?
DIDINA: Mai e vorbă...
CATINDATUL: Să te-ntorci, să nu pleci până nu ne vedem,
că ai pierdut ceva.
DIDINA (plecând): Eu?
CATINDATUL: Da... (Aparte.) Acu am s-o tachinez...
DIDINA: Aş! Mofturi!
CATINDATUL: Zău! ... cum ai venit, ai! N-ai venit cu
pampon? Vrei să te duci fără pampon?!
CRĂCĂNEL (sărind): Pampon?!
DIDINA: Pampon?! Hotărât, mă cunoaşte, trebuie să-mi
schimb costumul, să-mi piarză urma... (lese repede.
Catindatul se repede să iasă după ea; Crăcănel îl
urmăreşte, îl apucă în uşă şi-l trage cu putere înapoi.)
CRĂCĂNEL (cu tonul sfidător şi melodramatic): Eu sunt
Bi-bi-cul, ne-ne Ian-cu-le!
CATINDATUL: Eu nenea Iancu? fugi d-acolo!
CRĂCĂNEL (crescendo): Eu sunt Bibicul, nene Iancule!
CATINDATUL.: Bine, d-ta poţi să fii Bibicul, dar vezi că
asta-i asta, că eu nu sunt nenea lancu... Nenea Iancu e
frate-meu...
CRĂCĂNEL: Atunci, nen-tu lancu al d-tale este o canalie!
CATINDATUL: Da' pentru ce, d-le? ...
CRĂCĂNEL: Asta mă priveşte pe mine...
CATINDATUL.: Ba priveşte familia, să mă ierţi...
CRĂCĂNEL.: Şi-l aştept aici, pentru ca să-l iau de piept şi
să am o tălmăcire cu d-lui... Să vedem: pentru ce? da,
pentru ce?
CATINDATUL.: Aş! îl aştepţi degeaba: nenea Iancu e la
Ploeşti...
CRĂCĂNEL: Mofturi! e la Bucureşti...
CATINDATUL (sărind): Nenea Iancu la Bucureşti?
CRĂCĂNEL: Da, şi are să vie aici! îl aştept!
CATINDATUL (aparte): Nenea lancu! să vie aici! M-am
topit... Sunt nenorocit!
CRĂCĂNEL.: Şi o să fii faţă şi d-ta la tălmăcire; am să te pui
faţă ca să vezi şi d-ta pentru ce nen-tu Iancu al d-tale este o
canalie.
CATINDATUL (aparte): Nenea Iancu! vine nenea lancu, şi
ăsta cum mă cunoaşte, o să mă spuie, osă mă puie faţă!...
Trebuie să-mi piarză urma: trebuie să-mi schimb
costumul... (lese în fund la stânga.)
CRĂCĂNEL: Fuge să-i dea de ştire lui nen-su Iancu!
Trebuie să-l ţiu de scurt. (lese fuga după Catindatul. Se
aude în bal semnalul cadrilului.)
SCENA V.
Miţa, singură în domino48 albastru cu flori, apoi
Chelnerul.
MIŢA (intrând, îşi scoate masca): Nu e... N-a venit încă? îl
cunosc... are numai două costume: un cazac şi un turc... N-
a venit. Trebuie să se fi dus să-şi ia pe individa! Trebuie să
vie împreună! A! să vie! Dumnezeule! Jur pe tot ce mi-a
rămas mai scump, jur pe statua Libertăţii de la Ploeşti, că
are să fie o istorie! ... (Bate-n masă.) A! gelozie! Am să-i
OmMor!
CHELNERUL (intrând din dreapta): Vine!
MIŢA: Un vermult.
CHELNERUL: Vine. (lese.)
MIŢA: Voi să beau, voi să beau (cadenţând), căci nu e-n
lume altă durere, decât durerea ce simţesc eu... (Chelnerul
aduce paharul. Se aude cadrilul. Miţa bea paharul pe
nerăsuflate şi plăteşte. Chelnerul ia paharul şi pleacă.) Aşa!
să vie acuma. (Îşi pune masca.)
SCENA VI.
Miţa, Iordache în costum de turc, apoi Crăcănel.
IORDACHE (vine suflând la masa din stânga): Uf! Am
asudat... trebuie să mă duc la o gargariseală. (Bate-n
masă.) MIŢA (se-ntoarce, îl vede şi dă un țipăt): Turcul!
Nae! (Se repede la el.) Nae! Eu sunt, Miţa. (îşi scoate
masca.) IORDACHE: Miţa! Coana Miţa! Sunt eu, lordache.
(Îşi scoate masca.)
MIŢA: Nae a venit?
IORDACHE: Nu... n-a venit...
MIŢA: Minţi! a venit! A! v-am dat de urmă. L-am căutat
acasă şi nu l-am găsit; vardistul mi-a spus că a plecat în
costum de bal în birje. A venit... E aici... E cu ea... Spune;
nu minţi!
IORDACHE: Ei, da, da! a venit, dar a venit şi Crăcănel...
(Îşi pune masca.)
MIŢA: Crăcănel! aicea Crăcănel? ... (Punându-şi masca.)
Nu-i adevărat! Mangafaua e la Ploeşti.
IORDACHE: Ba-i prea adevărat! (Crăcănel intră.)
CRĂCĂNEL (intră prin fund şi vine ţintă la Iordache): Eu
sunt Bibicul, nene lancule, eu sunt Bibicul; nu mă cunoşti?
„„. Poftim de! ia mai poftim de!
MIŢA (aparte): E Crăcănel! Îmi cunoaşte dominul, trebuie
să mi-l schimb numaidecât. (lese repede în fund la stânga.)
CRĂCĂNEL: Nu răspunzi? nu pofteşti, nene Iancule?
IORDACHE: Eu nu sunt nenea Iancu, eu sunt nenea
Iordache... Pe nenea Iancu caută-l în bal...
CRĂCĂNEL: În bal? (lese repede-n fund, dreapta.)
IORDACHE: Un nenea Iancu trebuie să găseşti în tot balul.
(Îşi scoate masca.)
SCENA VII.
Iordache, Nae, în costum de cazac, apoi Catindatul.
NAE (din fund, dreapta): Iordache... (îşi scoate masca.)
IORDACHE: Aha! bine că vii! Ştii cine e în bal? ia ghici...
NAE: Cine?
IORDACHE: Miţa...
NAE: Miţa!
IORDACHE: Şi Crăcănel... fereşte-te! Miţa te caută...
NAE: Cum să scap de republicana asta? ... Nu găsesc pe
Didina să plec...
CATINDATUL (din fund): Peste putinţă să găsesc alt
costum: Bibicul ăla o să mă dea de gol lui nenea Iancu... (Îşi
scoate masca.)
NAE (îşi pune masca repede; lui Iordache): Pune-ţi masca!
(Iordache îşi pune masca.)
CATINDATUL: Uf! şi m-am magnetizat! ... Lucrează
magnetismul... Nu mai poci de cald!
NAE (încet lui Iordache): îl cunoşti?
IORDACHE (asemenea): Tânărul cu măseaua...
CATINDATUL (văzându-i): A! bună idee. (Vine la ei vesel.)
Mască, mă cunoaşteţi?
NAE: Nu...
CATINDATUL: Îmi pare rău, v-aş fi rugat ceva...
NAE: Ce?
IORDACHE (încet lui Nae): Să-i scoţi iar măseaua...
NAE (Catindatului, tare): Cu plăcere, neică, dar n-am
ostromentele...
CATINDATUL: Ce ostromente?
IORDACHE: Pentru măsea...
CATINDATUL (aparte): Şi ăştia sunt bărbieri... (Iare.) Aş!
măseaua nu o mai scoţ; i-am dat de leac: călduri cu
magnetism de jamaică...
NAE: Ala-i bun...
CATINDATUL: Uite ce vream eu să vă rog: eu am un frate
mai mare în bal, şi mă cunoaşte, şi n-aş vrea să mă
cunoască... Ce e de făcut?
NAE: Ştiu eu? şi eu aş vrea să nu mă cunoască cineva în
bal: da” dacă te cunoaşte o dată...
IORDACHE: Nu-i alta nimic de făcut decât să plecăm din
bal...
CATINDATUL: Nu! nu voi să plec, voi să mai tachinez, voi
să mă magnetizez bine! Am eu o idee...
NAE: Ce idee?
CATINDATUL: Costumurile d-voastră sunt de la grandirop,
ori particulere? ...
IORDACHE: Particulere.
CATINDATUL.: Şi al meu tot particuler. Haide să le
schimbăm, şi apoi să mai poftească Bibicul să mă puie faţă
cu nenea Iancu...
NAE: Faină idee! Bravos! Haide!
IORDACHE: Haide!
CATINDATUL: Haide la grandirop! (les toţi trei în fund la
stânga) la cabinet de toaletă! (Se aude mazurca în bal:
Catindatul iese pe pasul de mazurcă.)
SCENA VIII.
Pampon (în costum, intrând din bal)
PAMPON: Este adevărat că sunt tradus: Didina mă înşală
cu Bibicul, cu amantul femeii ăleia. Astă-seară, la cafenea,
femeia aia mi-a lăsat un bilet; i-am cunoscut slova din biletul
către Bibicul. Îmi scrie să viu aici, unde amantul ei are
întâlnire cu Didina. Nu se poate, zic eu; Didina s-a dus la
mătuşică-sa. Merg degrabă acasă, Didina nu e; la mătuşică-
sa, Didina nu e. Mă-ntorc acasă, chem slujnica, îi trag două
perechi ca la poliţie şi pe urmă o supun la intrigatoriu.
Spune că coniţa a plecat în costum polinez... Aici în bal
este! cu el! ... cu Bibicul. A! Bibicule! ai scos o femeie din
minţi - femeie! ochi alunecoşi, inimă zburdalnică! ... astă
dată n-ai să scapi... O să-ţi rup şalele... (Bate în masă.) O
mastică! (Îşi pune masca.)
CHELNERUL (d-afară): Vine!
SCENA IX.
Pampon, Crăcănel.
CRĂCĂNEL (din fund, dreapta): Nu pot să dau de nenea
Iancu, şi l-am pierdut şi pe frate-său... (Văzând pe Pampon.)
Pe ăsta nu l-am cercetat... Acuma îl văz întâi. (Pampon bate
iar în masă; Crăcănel coborând doi paşi, tare şi cu ton de
sfidare melodramatică.) Eu sunt Bi-bi-cul...
PAMPON (sărind): Bibicul!
CRĂCĂNEL: Da, Bibicul, nene Iancule! (Îşi scoate masca)
nu mai pofteşti?
PAMPON (îşi scoate masca, fioros, gata să se repează): A!
care va să zică mă câăutai, Bibicule?
CRĂCĂNEL (potrivindu-se să-şi ia vânt de scăpare): Da,
nene lancule...
PAMPON (acelaşi joc crescendo): Şi eu te căutam,
Bibicule! (Se repede.)
CRĂCĂNEL (dându-se pe după o masă): Să nu dai! să nu
dai! că fac scandal... Chem poliţia... stai să ne desluşim!
PAMPON: Mişelule, să ne desluşim, ai? După ce mă ataci la
sacrul meu amor; amăgeşti o fiinţă nevinovată... o femeie...
femeie! ochi alunecoşi, inimă zburdalnică! ...
CRĂCĂNEL (urmându-şi jocul): Eu? amăgesc o femeie? ...
Eu nu am amăgit nici o femeie; ele m-a amăgit pe mine... şi
multe; nu ştiu nimic la sufletul meu.
PAMPON: Minţi!
CRĂCĂNEL: Nu minţ... Nu da! nu da! că fac scandal. Să
ne desluşim: e încurcătură la mijloc... Spune care femeie...
PAMPON: O ştii bine, Didina...
CRĂCĂNEL: Nu cunosc nici o Didină. Pe amanta mea o
cheamă Miţa...
PAMPON: Da, pe amanta ta o cheamă Miţa; dar, ca un
mişel ce eşti, nu te-ai mulţumit cu o amantă... Ai atacat şi pe
amanta mea Didina... Ai nenorocit-o!
CRĂCĂNEL: Nu-i adevărat!
PAMPON: Am dovezi: ai uitat la Didina un bilet de
abonament la frizerie.
CRĂCĂNEL: Nu-i adevărat! eu nu mă raz cu abonament,
eu mă raz a la carte49.
PAMPON: Şi un bilet de la amanta ta...
CRĂCĂNEL: De la amanta mea? îţi spui eu că e
încurcătură.
PAMPON: Nu e nici o încurcătură, mişelule! Amanta ta,
Miţa, îţi scrisese de miercuri că te aşteaptă, că Mangafaua
pleacă la Ploeşti.
CRĂCĂNEL: Miercuri? ... Ploeşti? ... Magafaua? ...
PAMPON: Da, şi tu, Bibicul, în loc să te duci la ea, o
părăseşti şi te dai pe furiş la amanta mea, la Didina. (Se
repede.) O să-ţi rup oasele... Oasele am să ţi le rup!
CRĂCĂNEL (apărându-se): Stai! să nu dai, că fac scandal!
Mi-e frică de o nenorocire! ... (Îşi pune mâna la inimă să o
astâmpere.)
PAMPON: Da! să-ţi fie frică de o nenorocire; pentru că
precum ai vrut tu să nenoroceşti pe Didina... o femeie! ochi
alunecoşi, inimă zburdalnică! ... asemenea să ştii că o să te
nenorocesc eu pe tine. (Se repede.)
CRĂCĂNEL (acelaşi joc): Stăi! stăi, omule, pentru
Dumnezeu! ... Miţa? miercuri? Ploeşti? Mangafaua? ...
Dumnezeule! am o bănuială... Arată-mi biletul... Eu am fost
miercuri la Ploeşti...
PAMPON: La Ploeşti?
CRĂCĂNEL: Da, la Ploeşti... Să fie cu putinţă? ... Miţa?a
opta? ... Arată biletul!
PAMPON: lacătă-l biletul! (Crăcănel se apropie să vază
biletul; Pampon îl apucă cu mâna stânga, şi cu dreapta i-
arată hârtia.) A! vrei să mă-nşeli? (Îl zguduie.)
CRĂCĂNEL (sfârşindu-se de la inimă, se moaie din
balamale, şi cade pe un scaun): Miţa! m-a tradus! apă! apă!
... Mangafaua... eu... eu sunt!
PAMPON: Mangafaua?
CRĂCĂNEL: Da, Mangafaua! ... eu... A opta oară tradus!
(Ridicând mâinile la cer.) Este cu putinţă, domnule?
PAMPON: A opta oară? (Şade lângă el.)
CRĂCĂNEL (dezolat): Nu ţi le mai spui p-alelalte, că sunt
halimale, domnule, numai una să ţi-o spui, al şaptelea caz
de traducere... în vremea războiului...
PAMPON: Cu un muscal?
CRĂCĂNEL (plin de obidă): Nu m-ar fi costisit atâta să fi
fost cu un muscal, fiindcă eu eram de la început pentru
convenţie... ştii, muscalii luptau pentru cauza sfântă a
eliberării popoarelor creştine de sub jugul semilunii
barbare... Dar cu un neamţ, domnule! ...
PAMPON: Cu un neamţ?
CRĂCĂNEL.: Fă-ţi idee, domnule, ce traducere!
PAMPON: Ei şi?
CRĂCĂNEL (plângând): Am plâns, cum plâng şi acuma,
căci eu ţiu mult la amor; am plâns şi am iertat-o... pe urmă
am prins-o iar, şi iar am plâns şi iar am iertat-o; nu de multe
ori, dar cam des... aşa cam de vreo cinci, şase ori... Ce-mi
ziceam eu? Vorba d-tale? femeie! ochi alunecoşi...
PAMPON: Inimă zburdalnică! ...
CRĂCĂNEL: Până când, într-o seară, mă duc, domnule, ca
de obicei acasă; intru în sală, deşchiz uşa iatacului...
întunerec... „Le-ai culcat?” nu răspunde nimini. Inima-
ncepe să bată rău; aprinz lumânarea, şi ce găsesc pe masă,
domnule?
PAMPON: Ce?
CRĂCĂNEL: Un răvăşel: „Mache, m-am plictisit să mai
trăiesc cu o rublă ştearsă ca dumneatale. Nu mă căuta; am
trecut cu neamţul meu în Bulgaria...”
PAMPON: În Bulgaria? Ce căuta neamţul în Bulgaria?
CRĂCĂNEL (dezolat): Nu ştiu! Ei! ce te faci, Mache? ... de
desperare, ce am zis eu? daca n-am avut parte de ce mi-a
fost drag pe lume, încai să mă fac martir al independenţii...
şi m-am înrolat de bunăvoie...
PAMPON: Volintir? ...
CRĂCĂNEL: În garda naţională... Ştii, pentru ca să-mi mai
uit focul... (Plânge.) Şi închipuieşte-ţi d-ta acum şi Miţa!
(Plânge) şi garda naţională s-a desfiinţat! ...
PAMPON: Care va să zică este un Bibicul...
CRĂCĂNEL: Se-nţelege; n-ai văzut biletul?
PAMPON: Care va să zică este un Bibicul, care devine în
chestie de traducere şi pentru mine şi pentru d-ta...
CRĂCĂNEL.: Fireşte...
PAMPON (cu tărie): Nu mai plânge, nu şade frumos, un
volintir ca d-ta...
CRĂCĂNEL: Dacă nu pot să mă stăpânesc! mi-e naturelul
simţitor...
PAMPON: Trebuie să-l găsim! Nu plânge, nu-i frumos! un
volintir! Trebuie să-l regulăm pe Bibicul... Auzi d-ta? două!
CRĂCĂNEL: Cum să-l găsim?
PAMPON: Îl găsesc eu, n-ai grije; eu ştiu politica poliţiei.
Nu plânge: eşti volintir! Bibicul nostru e aici în bal... Didina
mea este aici în bal...
CRĂCĂNEL.: Poate şi Miţa mea...
PAMPON: Da...
CRĂCĂNEL: Da?
PAMPON (repede): Adică nu! în sfârşit, ce-ţi pasă! vino cu
mine... Nici o vorbă să nu zici. Lasă-mă pe mine, să vezi
cum îl înhaţ eu. Aide... nu plânge: eşti volintir! pune-ţi
masca, şi aide! (Îşi pune masca.)
CRĂCĂNEL: Miţa? Miţa? ... (Hotărât.) Nu! ... o mai iert
acum, dar daca s-o mai întâmpla încă o dată... hotărât mă
însor! (Îşi pune masca.)
PAMPON: Haide... nu, nu plânge, eşti volintir! ... şi nici un
cuvânt! A! Bibicule! (les amândoi în bal.)
SCENA.
Miţa în costumul polonez al Didinii, apoi Iordache în
costumul de cazac al lui Nae.
MIŢA (scoţându-şi masca; vine din bufet): Ce dracu caută
Crăcănel aici? Mă minte că se duce la Ploeşti... şi vine la
bal... Nu cumva Mangafaua sare garduri? ... Ori a simţit
ceva? ... Mi-am schimbat costumul la grandirop... Nici el,
nici lordache nu mă mai poate cunoaşte... Dar Nae... Năică
unde-i? ... Unde e pârlitul de Pampon? (Iordache intră.)
Nae! Să vedem. (Îşi pune masca şi urcă în fund spre
stânga.)
IORDACHE (venind din fund dreapta şi uitându-se în bal):
A dracului istorie o să iasă... Crăcănel aici, Pampon aici,
Miţa aici... Numai de-ar fi plecat Nae şi Didina...
MIŢA (coborând): Nae! (Îşi scoate masca.)
IORDACHE: Ai! (se întoarce.) Fugi că mor! Miţa? (Vrea să
plece.)
MIŢA (tăindu-i drumul): Unde pleci, mizerabile?
IORDACHE (îi face semn că merge în bal să danţeze)
MIŢA: Nu vrei să mă cunoşti, Năică, ai? Nu vrei să-mi
vorbeşti? Fugi de mine ai? (Îl apucă.)
IORDACHE (se smucegşte şi vrea să plece)
MIŢA (sărindu-i înainte): Mişelule, daca mai faci un pas,
daca nu vorbeşti, te nenorocesc. A! mizerabile! ai gândit că
daca mi-ai luat sticluţa cu vitrionul, nu o să mai găsesc alta!
Ţi-am făgăduit să-mi răzbun şi...
IORDACHE: Ei apoi, daca o iei pe coarda vitrionului, nu-mi
place. (Miţa face un pas înapoi, el îşi scoate masca.) Nu sunt
Nae; ce pofteşti? Sunt Iordache, na!
MIŢA: A! care va să zică v-aţi schimbat costumul, ca să mă
jucaţi pe degete! ... Şi a crezut domnul Nae că scapă cu
atâta de mine? ... Unde e Nae?
IORDACHE: Trebuie să fi plecat de mult din bal; nu l-am
mai văzut; şi a plecat cu cheia; pe mine m-a lăsat pe
dinafară. (Pampon şi Crăcănel se arată în fund şi privesc
scena.)
MIŢA: A! mizerabilul! (Se plimbă agitată.) Mizerabilul!
(Vede pe cei din fund şi-şi pune iute masca; Iordache
asemenea.)
SCENA XI.
Aceiaşi - Pampon şi Crăcănel scoţându-şi măştile.
PAMPON (lui Crăcănel): Costumul polinez! E Didina cu
Bibicul!
CRĂCĂNEL.: Cu Bibicul...
PAMPON: Pe el! (Iordache vrea să plece; Pampon îl apucă
de o parte, Crăcănel de alta, şi-l readuc târâş în scenă.)
CRĂCĂNEL: Unde te duci, Bibicule?
PAMPON: Stai să te judec eu, Bibicule...
IORDACHE (zhătându-se între amândoi): Nu mă cheamă
Bibicul, mă cheamă Iordache! ...
MIŢA (apare): Pampon! (Trece repede lângă Pampon şi-l
trage cu putere deoparte; încet.) Eşti aici? (Îşi arată figura
la o parte şi iar se maschează.)
PAMPON: Persoana în chestie? Miţa?
IORDACHE (luptând să scape de Crăcănel, îşi scoate
masca): Lasă-mă, domnule!
CRĂCĂNEL (ţinându-l din răsputeri): Stai aci! (Se luptă
amândoi.)
MIŢA (lui Pampon repede şi şoptit): Nu e Bibicul, este
Iordache; Bibicul, traducătorul, este îmbrăcat turc.
PAMPON (sărind): Turc! Turcul care ne-a tachinat
adineaori?
IORDACHE: înţelege odată, domnule, că nu sunt Bibicul!
Ce, eşti turbat? vrei scandal?
CRĂCĂNEL (crud): Da! vreau scandal...
PAMPON (după ce a vorbit cu Miţa încet, trecând repede
lângă Crăcănel, pe care îl apucă şi-l trage de mână în faţă;
Crăcănel din smucitură scapă pe Iordache, care iese repede
din bal dând cu tifla înapoi): Lasă-l! nu-i ăsta! am greşit.
Bibicul e turcul, turcul care ne-a tachinat adineaori...
CRĂCĂNEL: Turcul? Aide după el... Dar dama asta cine e?
PAMPON: O damă...
CRĂCĂNEL: O damă? bine... Ai după turc. (Pleacă întâi
punându-şi masca.)
MIŢA (încet lui Pampon): Nu cumva să-i spui lu Crăcănel...
PAMPON (asemenea): N-ai grije. Ai după turc! (îşi pune
masca.)
CRĂCĂNEL: Aide după turc! (les toţi trei în bal.)
SCENA XII.
Didina în domino roşu, Nae, în costumul de la început al
Catindatului, vin din bufet; apoi lordache, apoi Catindatul şi
O mască tot din bufet.
DIDINA: Da. (Îşi scoate masca, Nae asemenea.) Când am
venit adineaori în bal m-a cunoscut unul. El trebuie să fi
fost. Crăcănel al tău... ştie că mă cheamă Didina Mazu, ştie
de Pampon, ştie că-i zice lui Pampon „Conţină cu 5 Fanţi”.
În sfârşit, m-a cunoscut bine! d-aia mi-am schimbat
costumul. Haide, haide, Nae, să mergem; mi-e frică... (Se
aude cadrilul.)
NAE: Da, haide să mergem, e târziu.
IORDACHE (intrând din Bal repede): Tot aici sunteţi?
Plecaţi, plecaţi degrabă! Crăcănel, Pampon şi Miţa, toţi trei,
vă caută să facă scandal... Fugiţi!
DIDINA: Aide! (Îşi pune masca.)
NAE: Dacă am putea să ieşim fără să mai dăm prin bal...
(Îşi pune masca.)
IORDACHE: Nu se poate, altă ieşire nu-i; haideţi! (Îşi pune
şi el masca.)
CATINDATUL (cu o Mască pe care o aduce cam cu d-a sila
la braţ; e cu chef, îşi scoate masca şi vorbeşte tare de tot):
Aşa sunt eu... Uite şi prietenii.
NAE (încet): Dracul să te ia!
MASCA (vrând să-i scape de la braţ): Lasă-mă.
DIDINA: Cine-i ăsta? (Nae, Iordache şi Didina vorbesc
încet deoparte.)
CATINDATUL.: Aşa sunt eu; când mă magnetizez, mi-e
cald... Pfu! ... şi când mi-e cald, pfu! tachinez... Trebuie să
te fac un cadril. lacă ne-am găsit vizaveaua...
DIDINA: Haide! (Vor să plece.)
CATINDATUL.: Ce vă duceţi? Nu se poate să vă duceţi. (Le
taie drumul.) Trebuie să facem un cadril.
NAE: Mersi, drăguță, ne ducem acasă...
CATINDATUL.: Acasă? cu costumul meu? nu se poate.
(Strigă tare.) Dacă vă duceţi, dă-mi înapoi costumul, trebuie
să-mi dai costumul, nu te las să pleci cu costumul...
NAE (încet): Ne mai întârzie dobitocul!
DIDINA (încet): Schimbă costumul şi pace!
IORDACHE (încet): Nu se poate, o să ieşim prin bal: Miţa
cunoaşte costumul...
NAE (încet): Ce e de făcut?
IORDACHE (încet): Spune-i că mai rămânem...
DIDINA (încet): Şi ne strecurăm binişor şi ieşim...
NAE (tare): Dacă-i aşa, ştii ce? ai să mai rămânem.
IORDACHE: Să mai rămânem...
DIDINA: Să mai rămânem...
CATINDATUL.: Aşa da! Ai să facem cadrilul...
IORDACHE: În bal?
NAE: Nu merg în bal.
CATINDATUL.: Atunci aici; sunt magnetizat, am poftă de
cadril, să-mi fac vânt. Unde e nenea lancu să mă vază!
IORDACHE (încet lui Nae şi Didinei): Jucaţi-l o figură,
două, până uită de costum, şi pe urmă o ştergem. (Vorbesc
încet toţi trei.)
MASCA: Ţi-am spus că mi-e frică să nu mă vază bărbatu-
meu... (Luptă să scape.)
CATINDATUL: Ei! parcă mie nu mi-e frică de nenea
Iancu... (Masca se smuceşte, scapă şi fuge; uitându-se după
ea.) Atâta pagubă! (Merge şi invită la danţ pe Iordache.) Ei,
aide! Ce faceţi? (Îşi pune masca pentru danţ.)
NAE: Ei haide, de! (Se aude o figură a cadrilului. Nae
danţează cu Didina, Catindatul cu Iordache ca damă. La a
doua parte a figurii contradanţului, apar în fund Pampon,
Crăcănel şi Miţa mascaţi.)
SCENA XIII.
Cei de sus, Pampon, Miţa şi Crăcănel, apoi lume din bal.
PAMPON: Iaca turcul! A! în sfârşit. (Toţi trei coboară
melodramatic în faţa Catindatului; figura danţului se
sparge; Didina, Nae şi Iordache se retrag deoparte spre
uşa din fund în stânga şi ascultă; Miţa mai la spatele lui
Crăcănel şi lui Pampon, care s-au oprit ţintă în faţa
Catindatului înmărmurit; Miţa a scos din buzunar sticluţa şi
pândeşte.)
DIDINA (încet): Pampon!
NAE (încet): Miţa!
IORDACHE (încet): Crăcănel!
CRĂCĂNEL (fioros): Jos masca!
CATINDATUL (tremurând): Pentru ce?
CRĂCĂNEL: Până aici ţi-a fost, Bibicule! (Stau amândoi
gata să-l apuce.)
CATINDATUL.: lartă-mă, nene lancule, nu mai fac! (Pune
mârta să-şi scoată masca.)
MIŢA (care a pândit momentul, n-apucă el să-şi scoată
masca, şi-i aruncă sticluţa în ochi): Na, mizerabile! (Fuge
prin fund.)
CATINDATUL: A! Săriţi! ajutor! (Vrea să fugă.)
Pampon şi Crăcănel îl înhaţă şi încep să-i tragă: lume
mascată şi nemascată vine fuga din fund la dreapta; Didina,
Nae şi Iordache au şi dispărut în fund la stânga.)
CORTINA.
ACTUL III (Decorul actului întâi întocmai. Un moment,
scena goală. Se aude o birje oprindu-se din goana mare în
fund, apoi plecând peste un moment înapoi. Pe urmă se
aude zgomotul unei chei deschizând broasca. Uşa se
deschide de perete. În scenă întuneric adânc.)
SCENA.
Didina, Nae şi Iordache, în costumurile de la bal, mascaţi,
intră gâfâind prin fund.
— Apoi Pampon, Crăcănel şi Catindatul de-afară.
NAE: În sfârşit, am ajuns... Aprinde o lampă.
DIDINA: Ne urmăreşte, trebuie să ne urmărească.
(lordache caută pe dibuite chibriturile pe o masă din fund şi
răstoarnă nişte sticluţe.) A! m-ai speriat! (lordache aprinde
lampa; lumină în scenă.) Uf! (Îşi scoate masca; toţi şi le
aruncă fiecare pe câte-o masă.)
NAE: Iordache, scoate cheia d-afară, şi-ncuie degrab' pe
dinăuntru. (lordache execută ordinul.)
DIDINA: Sunt sigură că s-au luat după noi... O să fie un
scandal mare... sunt nenorocită.
NAE: Lasă-i să vie, n-ai grijă; orişicum, avem pe unde
scăpa.
DIDINA (lui Iordache, care coboară): Zici c-ai văzut
dumneata când i-a aruncat cu vitrion în ochi?
IORDACHE: Am văzut eu, fireşte. A strigat o dată: „Na,
mizerabile!” şi paf! (face gestul) şi pe urmă a fugit pân
lume.
NAE (desperat): Cum? Cum să scap de nebuna asta? Cum
să mă cotorosesc de republicana? Vrea să mă bage în
primejdie!
DIDINA: Ce scandal! O să mijlocească proces, poliţie,
procuror, şi pe urmă la juraţi... O să ne dea pân gazete! Să
afle la sigur Pampon... Sunt compromentată... Mi-ai omorât
viitorul, d-le Nae.
NAE: Bine, soro, vina mea este? păcatele mele!
DIDINA: Da, fireşte, vina d-tale... Daca ştiai eu ce
republicană apilpisită de Ploeşti ai de-a face, nu trebuia să
mă-ncurci pe mine.
NAE: Bine, neică...
DIDINA: Nu trebuia să mă-ncurci pe mine.
IORDACHE (care “a stat în fund la uşă şi a ascultat afară):
St! tăceţi!
NAE: Ce?
DIDINA: Ai?
IORDACHE: Vine o birje... (Se aude o birje.)
DIDINA: Nu v-am spus că ne-a luat urma...
IORDACHE: 'Tăceţi! (Toţi ascultă; birja se opreşte afară în
fund.) S-a oprit aici...
NAE: Hait!
DIDINA: Ei sunt!
IORDACHE: 'Tăceţi!
DIDINA: Să stingem lampa... (Merge în vârful degetelor în
fund.)
NAE (lui Iordache): Scoate oheia din uşe! (lordache scoate
cheia. Se aud de afară glasul lui Pampon, al lui Crăcănel şi
al Catindat ului.)
PAMPON (d-afară): E lumină! sunt aici!
NAE, DIDINA şi IORDACHE (coborând în vârful degetelor,
misterios): St!
CRĂCĂNEL (d-afară): Deşchideţi! (Bătăi tari în uşe; Didina
stinge lampa; întuneric.)
CATINDATUL: Deşchideţi! (Bătăi mai tari.)
NAE: Binişor! încet!
TOŢI DE AFARĂ: Deşchideţi! (Bătăi tari.)
DIDINA (toţi trei au coborât în faţă de tot): Ce e de făcut?
NAE: Să ieşim în curte pe fereastra din odăiţă... St!
PAMPON (d-afară): Ori deşchideţi, ori sparg uşa! ...
CRĂCĂNEL (d-afară): Deşchideţi!
CATINDATUL (d-afară): Ori spargem uşa! (Bătăi grozave.)
DIDINA (frângându-şi mâinile): Sunt mulţi! sparg uşa; îmi
vine rău; mor!
NAE: Să fugim.
IORDACHE: Aide degrabă; e minunat! (Având o inspiraţie.)
Să poftească să spargă uşa... Tii! mare politică mi-a dat în
cap... să poftească să spargă! ...
NAE: Sunt turbaţi! (Se aud lovituri grele în broasca uşii.)
IORDACHE: Lasă, că-i potolesc eu! ...
DIDINA: Aide degrabă!
NAE: Aide! (toţi ies misterios şi de graba prin uşa din
dreapta.) (Un moment scena goala; se aude lucrare la uşa
din fund; uşa se clatină, se zguduie şi în sfârşit cedează.)
SCENA II.
Pampon, Crăcănel, Catindatul în costumurile de la bal, fără
măşti. Catindatul e plin de pete negre pe tot obrazul;
intrare fioroasă.
PAMPON: A stins lampa!
CRĂCĂNEL.: Cine are un chibrit?
CATINDATUL (se descheie la costum şi scoate dedesubt
din jiletcă un chibrit de ceară; îl aprinde şi îl ţine în mână):
Aici este la bărbierul unde mi-a scos măseaua nevinovată!
„„„ De-aia, adineaori, în bal, zicea să-mi mai scoaţă una...
PAMPON (care, la lumina chibritului, a dat ocol cu ochii în
scenă): Nu mai încape vorbă, este aici. Aicea este Bibicul!
(Crud.) Am să-l sfâşiu!
CRĂCĂNEL (scrâşnind din dinţi şi zguduind din cap): Cu
dinţii! cu dinţii am să-l rup! După ce e caz de traducere
dublă, ne mai duce din încurcătură în încurcătură; îşi bate
joc de noi... Cu dinţii!
PAMPON (arătând pe Catindatul, care schimbă
chibriturile. - când se stinge unul aprinde altul): Toată
încurcătura devine de la dumnealui...
CATINDATUL: De la mine?
CRĂCĂNEL: Da, de la dumneata...
CATINDATUL: Cum de la mine?
CRĂCĂNEL: Se înţelege...
PAMPON: Pentru ce ţi-ai schimbat costumul? pentru ce ai
luat costumul turcului?
CATINDATUL (lui Crăcănel): Nu mi-ai spus d-ta că e nenea
Iancu în bal! ... (Schimbă chibritul.)
PAMPON: Ei! ş-apoi?
CATINDATUL: Cum ş-apoi? Dacă mă prindea nenea lancu
în bal, mă lua la Ploeşti, îmi omora cariera de la percepţie.
CRĂCĂNEL: Şi cel puţin dacă am fi siguri, sigurisimi că-i
aici! ... (Către Catindatul.) pentru că d-ta ca un zevzec ce
eşti...
CATINDATUL: Pentru ce mă faci zevzec, d-le?
CRĂCĂNEL: Pentru că dacă nu tachinai, nu se-ntâmpla ce
s-a-ntâmplat...
CATINDATUL.: Ce să-ţi fac? Nu ţi-am spus că nu mă pot
stăpâni? când mă magnetizez, eu tachinez straşnic... Şi
nenea Iancu tadhinează când are magnet, toţi ai noştri
tachinează... da' nu ca mine.
CRĂCĂNEL.: Vezi! vezi că eşti zevzec, când îţi spun eu că
eşti zevzec...
CATINDATUL.: Pentru ce mă faci zevzec, d-le?
PAMPON: Are dreptate... pentru că d-ta ţi-ai schimbat
costumul cu o mască, care nu ştii măcar ce fel de persoană
e.
CATINDATUL: Daca nu şi-a scos masca? Nu ţi-am spus că
vorbea de măsele? ... era bărbier.
PAMPON: Eu vă spui că sunt aici. Nu ne-am ţinut noi după
birja lor? Birja lor nu s-a oprit aici? Nu s-a-ntors înapoi? N-
am oprit noi birjarul care-i adu şese? Nu s-a-ntors el cu noi
şi ne-a arătat că aici i-a lăsat, pe doi bărbaţi şi o damă?
CRĂCĂNEL.: Da!
PAMPON: Aici sunt, aici, ascunşi. Trebuie să fie aici o
lumânare, o lampă... Cine a fost aici, pentru ce a fugit când
am venit noi? ... că a fost cineva aici.
CATINDATUL (aprinzând alt chibrit şi mergând la masa
unde sunt două lămpi): Aha! iacătă o lampă...
CRĂCĂNEL: Aprinde-o!
CATINDATUL (pune mina pe sticlă, o scoate şi o aruncă
jos): Pfu! frige!
CRĂCĂNEL.: Ai spart ţilindrul! ...
CATINDATUL: M-a fript!
PAMPON (repede): Vezi! vezi! e stinsă acuma de curând: a
stins-o adineaori când eram noi la uşe...
CATINDATUL (aprinde alt chibrit şi apucă cu mâna învelită
în pulpana hainei ţilindrul de la o altă lampă, pe care o
aprinde. Lumină în scenă.
— Vede o mască pe masă): lacătă o mască!
CRĂCĂNEL (la altă masă): Aici încă una!
PAMPON (găsind a treia mască): Încă una! Trei! Sunt aici!
(examinând rrtasca.) Este scoasă acum de pe obraz... e
caldă... e asudată! (O miroase tare.) Asta e masca Didinii! i
cunosc mirosul... Să-i căutăm; aici sunt... (Miroase încă o
dată tare masca.) A! al data asta, Bibicule, nu mai scapi!
CRĂCĂNEL: Trebuie să punem mâna pe el!
CATINDATUL.: Trebuie să-mi dea costumul meu!
PAMPON (fioros): Am să-l sfâşiu.
CRĂCĂNEL (scrâşnind dinţii): Cu dinţii am să-l rup! ... cu
dinţii! ...
CATINDATUL (punând mâna la falcă): Eu nu pot să-l rup
cu dinţii, dar trebuie să-mi dea costumul meu! (Toţi caută în
toate părţile, pe sub mobile, pe care le răstoarnă, pe după
paravan.)
PAMPON (văzând uşa din dreapta): O uşe! p-aici! (Dă cu
piciorul tare în uşă, uşa se deschide, el se repede afară în
odăiţă, urmat de Crăcănel şi Catindatul; se aude răsturnare
de mobile în dreapta.)
SCENA III.
Iordache în costum de oraş, Ipistatul, doi Sergenţi de
noapte, apoi Pampon, Crăcănel şi Catindatul.
IORDACHE (intrând şi oprindu-se în uşe, arată dezordinea
din prăvălie Ipistatului; cu ton dezolat): Ilacă, domnule, iacă
în ce hale prăvălia! ...
IPISTATUL (grav): Nu-i niminea.
IORDACHE: Pesemne a fugit! ... (Se aude alt zgomot în
odaie.) Scotocesc în odaie! să nu fugă pe fereastră! ...
IPISTATUL (sergenţilor): După ei degrab'”! (Sergenţii,
Ipistatul şi Iordache se reped spre odaie; în momentul
acesta intră Crăcănel şi Pampon): Staţi! Puneţi mâna pe ei!
(Sergenţii înhaţă cu putere unul pe Pampon şi altul pe
Crăcănel.)
CRĂCĂNEL.: Poliţia!
CATINDATUL (care a scos şi el capul pe uşe, să intre):
Poliţia! (Îşi trage repede capul înapoi; Iordache merge
repede în odaie.)
PAMPON (zbătându-se în mâinile sergentului): Pentru ce,
domnule?
IPISTATUL (bătând din picior şi din mână, aspru): Vorrrbă!
„„. Ce căutaţi noaptea în prăvăliile negustorilor?
CRĂCĂNEL: Căutam o persoană...
PAMPON: Da, o persoană...
IPISTATUL (acelaşi joc, rrtai aspru): Vorrrbă! Ce
persoană?
CRĂCĂNEL.: Pe Bibicul.
PAMPON: Pe Bib...
IPISTATUL (acelaşi joc, şi mai aspru): Vorrrbă!
IORDACHE (intrând repede din dreapta, cu gura mare):
Cum Bibicul, ce Bibicul, care Bibicul, domnule? Mofturi!
Aici nu şade Bibicul... ştie dl. Subcomisar cine şade aicea.
Ia-i, d-le subcomisar, sunt pungaşi!
PAMPON (ţinut strâns de sergent): Eu pungaş?
CRĂCĂNEL: Noi pungaşi! Aşa umblă pungaşii îmbrăcaţi?
IPISTATUL (şi mai aspru, acelaşi joc crescendo): Vorrrbă!
„.„. Da” oamenii de treabă aşa umblă? ... Pe unde aţi intrat?
CRĂCĂNEL.: Pe uşe.
PAMPON: Da, pe...
IPISTATUL (foarte aspru): Vor... vorrrbă!
IORDACHE: Da, pe uşe. Da' întreabă-i d-ta cum a intrat pe
uşe. A spart-o, d-le. Eu eram în odăiţă dincolo; am simţit că
sparge cineva uşa: de frică să nu m-apuce în casă să mă
omoare, am ieşit pe dincolo pe fereastră ca să dau de ştire
la secţie...
CRĂCĂNEL: Nu-i adevărat! ... noi...
PAMPON: Am văzut...
IPISTATUL (aspru rău de tot): Vor... vorrrbă! (sergenţilor.)
- Haide! luaţi-i la secţie! (Sergenţii împing pe Crăcănel şi
Pampon.)
CRĂCĂNEL: D-le subcomisar, îmi pare rău... (Sergentul îi
împinge.) Nu! nu da brânci, domnule!
IPISTATUL (grozav de aspru): Vorrrbă! (Sergenţilor.)
Haide odată!
PAMPON (împins de sergent): Da, da' nu scapă Bibicul cu
asta. (Sergentul îl împinge.) Nu! nu da brânci, domnule!
IPISTATUL (scrâşnind din dinţi): Vorrrbă! La secţie!
(Sergenţii scot, prin fund, în brânci pe Pampon şi pe
Crăcănel.)
IPISTATUL (merge după ei până la uşe; cum au ieşit, el se
întoarce repede înapoi, şi cu tonul foarte dulce): Iordache...
ştii de ce venisem eu?
IORDACHE: Cum să nu ştiu, dacă ţi-am făcut denunţul să-i
iei...
IPISTATUL: Nu, ştii aşa vine vorba... Uite ce vream să te
rog eu: am o listă de lotărie. (Scoate o listă mare.)
IORDACHE: lar?
IPISTATUL: Un franc numărul... mai sunt numai trei
numere! ...
IORDACHE: Ce?
IPISTATUL: Un portabac cu muzică: are două cântece.
(Scoate portabacul şi-l face să cânte.)
IORDACHE: Bine, ăsta parcă-l mai puseseşi o dată la lot;
aveam şi eu un număr.
IPISTATUL.: Da, s-a şi tras, la Anul nou.
IORDACHE: Ei?
IPISTATUL: Am câştigat-o eu; oprisem şi eu un număr...
Acu o pun iar, voi să-mi mai încerc norocul... Mă rog ţie, nu
mă refuza, pune şi tu unul... să le completăm odată...
IORDACHE (i dă un franc şi scrie): Iaca.
IPISTATUL (strânge lista, o bagă în buzunar şi plecând):
Mersi, neică.
IORDACHE (după el): la vezi, nu da drumul negustorilor
ălora, până nu venim eu ori d. Nae; să vedem, să nu ne fi
luat ceva din prăvălie...
IPISTATUL (oprindu-se în uşe cu intenţie foarte fină):
Vor... Vorrrbă! las” pe mine, îi regulez eu... (lese învârtindu-
şi muzica.)
SCENA IV.
Iordache singur, apoi Catindatul.
IORDACHE: Haha! i-am lucrat. Să vedem cum are să
prinză politica; eu i-am băgat, el să-i scoaţă; eu i-am
regulat, el să-i scape... Până una alta, să vedem de urâtul de
dincolo. (Merge la uşa din dreapta.) Haide, vino!
CATINDATUL (foarte sfios intră): S-a dus?
IORDACHE: S-a dus...
CATINDATUL (tremurând): Dacă mă ducea la poliţie?! Să
afle nenea Iancu că m-a dus la poliţie!
IORDACHE: Care nenea lancu? ...
CATINDATUL: Nu ţi-am spus? Nenea lancu, bogasierul50,
din Ploeşti... Închipuieşte-ţi, domnule, să afle nenea Iancu
că m-a dus la poliţie! ...
IORDACHE: Las-o asta; te mai doare obrazul?
CATINDATUL: De ce? de măsea? Aş! Am magnetizat-o!
IORDACHE: Nu de măsea, de vitrion...
CATINDATUL.: Ce vitrion?
IORDACHE: Care ţi l-a aruncat în ochi la bal.
CATINDATUL: Mi-a aruncat şi cu vitrion? Cine mi-a
aruncat cu vitrion?
IORDACHE: Dama, de. Uite, eşti plin de pete...
CATINDATUL.: Aş! aia a fost cerneală violentă, am
cunoscut-o după miros; m-a stropit şi-n gură; îi cunosc
gustul: cerneală violentă... Ştii, la noi la percepţie, când pic
cerneală pe concept... o dată cu limba! (Scoate limba şi
arată cum linge hârtia.) O şterg... Da” închipuieşte-ţi d-ta,
domnule, să afle nenea lancu că m-a dus la poliţie! ...
IORDACHE: Cine strică? d-ta. Ce cauţi să te amesteci cu
vagabonţii, cu zamparagiii51, cu pungaşii... să spargi uşi şi
să intri noaptea în prăvăliile oamenilor?
CATINDATUL.: Zicea că să găsim pe Bibicul...
IORDACHE: Mofturi!
CATINDATUL.: Bibicul, care mi-a luat în bal costumul meu
şi mi l-a dat pe ăsta de turc... (Dezolat.) Trebuie să-l găsesc,
să-mi dea costumul meu; trebuie să mi-l dea... nu pot să
plec fără costumul meu.
IORDACHE: Stăi, domnule, ce pofteşti d-ta? Costumul? Ţi-l
găsesc eu, ţi-l dau eu mâine, poimâine, îţi dau eu garanţie,
să m-apuci pe mine, na! ce mai vrei?
CATINDATUL (foarte dezolat): Îmi trebuie acuma... Cu
costumul ăsta de turc nu mă pot duce să-mi iau hainele
mele. Nenea lancu m-a căutat la bal, o să mă caute, o să m-
aştepte acasă... Cum să dau eu ochi cu nenea Iancu aşa
turc? ... Mă ia la Ploeşti, îmi zdrobeşte cariera de la
percepţie.
IORDACHE: Aş! vorbă!
CATINDATUL.: Şi nu-mi poci lua înapoi hainele nemţeşti,
nu mă poci duce mâine dimineaţă la canţilerie...
IORDACHE: Ei, o să lipseşti o zi, ce lucru mare! tot zici că
nu primeşti leafă...
CATINDATUL: Mă destituie, nu se poate să lipsesc.
IORDACHE: Ascultă-mă pe mine, măi omule; ai mai întâi să
tragem clopoţelul la o spiţărie; trebuie să-ţi cureţi obrazul;
nu se poate să te duci în lume aşa pârlit...
CATINDATUL: E rău de tot?
IORDACHE: Eşti ciuruit; numai în albul ochilor n-ai...
CATINDATUL.: îi închisesem de frica lui nenea lancu... are
palmă grea...
IORDACHE: Vino degrabă cu mine; cunosc eu un spiţer
care scoate cerneala cum scoatem noi măselele, odată...
CATINDATUL: Aoleo!
IORDACHE: Vino degrabă, nu mai sta; poate te aşteaptă
nenea Iancu. (Suflă în lampă şi-l ia pe Catindatul să plece cu
el. Întuneric.)
CATINDATUL.: Aide... (leşind.) Dar fă-ţi idee, domnule, să
afle nenea Iancu că m-a dus la poliţie! ... (les, închizând
bine uşa.)
SCENA V.
Miţa singură în costumul de la bal, apoi Didina asemenea.
MIŢA (venind din dreapta pe dibuite): Am găsit fereastra
din odăiţă deschisă şi am intrat... L-am nemerit? ori nu l-am
nemerit? Da, trebuie să-l fi nemerit. Da, sunt o cremenală...
(Se retrage pe dibuite după paravan.)
DIDINA: Mare istorie! ... Am îngheţat aşteptând afară în
frig; a trebuit să intru înapoi pe fereastră. Nae trebuie să
vie numaidecât cu Pampon. Trebuie să pândesc când or
intra aici, să ies pe fereastră şi pe aici mi-e drumul. Să
poftească pe urmă d. Pampon acasă în costum de bal... să-l
judec eu...
MIŢA: Auz mişcând... e cineva...
DIDINA: S-aprinz o lampă... (Merge pe dibuite la maia cu
lămpile.)
MIŢA: Desigur e cineva...
DIDINA (a găsit chibriturile şi aprinde lampa): Aşa...
MIŢA: A! (Aparte.) O femeie! dama de verde! (Tare.) A! în
sfârşit!
DIDINA (dând un țipăt de surprindere, se întoarce): A!
(Aparte.) O femeie! e republicana!
MIŢA (fierbând): V-aţi speriat? pardon! Mă recomand!
Miţa Baston.
DIDINA (cu contenenţă52): Mersi! şi eu Didina Mazu.
MIŢA (jocul crescendo): Ce cauţi aici, madamo?
DIDINA (cu un ton mai sus): Da” d-ta ce cauţi aici,
madamo?
“MIŢA (jocul crescendo): En sunt la amantul meu!
DIDINA (foarte de sus): Şi eu sunt la amantul meu!
MIŢA (izbucnind): La amantul d-tale? ... Amantul d-tale... a
fost... era... este... amantul meu! D-ta, ca o infamă, mil-ai
răpit! (Luând o poză de atac şi cu tonul tragic.) Una din noi
două trebuie să moară!
DIDINA (pregătindu-se de luptă): Să vedem care... Poftim!
(Miţa se repede turbată la Didina, care se repede şi ea şi o
întâmpină. Amândouă ţipă şi se încleştează, spumând, una
de alta.)
SCENA VI.
Aceleaşi - Nae.
NAE (apărând în fund, rămâne o clipă încremenit): Să nu
daţi la oglinzi, că sunt cu chirie! (Apoi repezindu-se între
cele două femei, le descleştează şi le împinge pe una într-o
parte, pe alta într-alta.)
DIDINA (căzând d-a-ndăratele pe un scaun şi leşinând): A!
a! a! (Nervi.)
MIŢA (acelaşi joc): A! a! a! (Nervi.)
NAE: Asta e curat ca la „Norma”... Acu-i acu! ... (Se
repede şi le zguduie când pe una când pe cealaltă.)
DIDINA (deşteptându-se brusc): Unde-i republicana?
MIŢA (asemenea): Unde-i infama? (Se reped iar una spre
alta.)
NAE (oprindu-se la mijloc): Iar? Bre, femeilor, veniţi-vă-n
fire. Vine Pampon! vine Crăcănel!
DIDINA: Pampon?
MIŢA: Crăcănel?
NAE: Da, Pampon şi Crăcănel. I-am scăpat eu de la secţie,
unde erau închişi! am pus la cale toate... Drept mulţumire,
Pampon, Crăcănel şi Ipistatul vin aici acum să facă cinste; s-
a dus să cumpere vin şi mezeluri. Nu mai e vreme de
mofturi! (Didinii.) Vrei să te lase Pampon?
DIDINA (repede): Ba nu! (Didina merge în fund şi ascultă
afară.)
NAE (Miţii): Vrei să-l laşi pe Crăcănel?
MIŢA (tristă): Ah! l-aş lăsa pe Mangafaua pentru tine... dar
nu pot; trebuie mai întâi să-mi fac o carieră...
NAE: Fă-ţi-o!
MIŢA: Am fost să intru la telegraf.
NAE: Electrică ploeşteancă! Ei, şi?
MIŢA: Nu m-a primit...
NAE: Pentru ce?
MIŢA: Zice că n-am încă vârsta... (Didina coboară.)
NAE: Vezi! apoi nu e mai bun Crăcănel, că nu mai întreabă
de vârstă? Aide, aide! fiţi fete cuminte, că pe urmă mă
supăr pe amândouă...
MIŢA: Dar Crăcănel a aflat... Mangafaua ştie tot...
NAE: Nu a aflat nimic, nu ştie nimic.
MIŢA: A aflat de la Pampon.
NAE: Nimic!
DIDINA: Şi Pampon ştie bine...
NAE: Apoi daca n-ascultaţi. Trebuie să vă spun cum i-am
liniştit, ca să ştiţi şi voi ce să spuneţi, cum s-o potriviţi...
Aide, să nu dea peste noi aici... (Le apucă pe amândouă cu
câte o mână şi porneşte cu ele spre dreapta; Iordache
intră.)
IORDACHE (din fund): Vin! sunt la colţ!
NAE: La colţ? Aideţi să punem odată la cale încheierea
comediei ăştia... (Nae, Didina şi Miţa ies, dreapta.)
SCENA VII.
Iordache, apoi Pampon şi Crăcănel, cu butelci, pachete de
mezeluri şi franzele la subsuoară, apoi Nae.
IORDACHE (căzând obosit pe un scaun): De azi-dimineaţă!
„.. de azi-dimineaţă, asta merge într-un aşa! Ce goană! Ce
goană turbată! Doamne! Doamne, isprăveşte odată istoria
asta! sunt trei după douăsprezece şi mă leşin de somn şi d-
a-mpicioarele!
PAMPON (intrând cu Crăcănel): Haha! domnule
Iordache...
CRĂCĂNEL: Ei! domnule, ai văzut că nu suntem pungaşi...
Stăpânul d-tale, d. Nae, în persoană, ne-a scos de la secţie.
IORDACHE: Da, domnule Crăcănel...
CRĂCĂNEL: Nu mă cheamă Crăcănel; mă dheamă Mache
Razachescu. (Pune ce a adus pe masă.)
PAMPON (acelaşi joc): Foarte urât din partea d-tale să te
porţi astfel! noi venisem aici pentru Bibicul, nu pentru ce
credeai d-ta: nu avem de un astfel harahterul...
IORDACHE: Măcar d-ta să fii ala, să găseşti noaptea
despre ziuă în prăvălia d-tale...
PAMPON: Eu n-am prăvălie, domnule: eu nu sunt cupeţ53,
sunt particoler...
IORDACHE: Ştiu, da' zi că ai... să găseşti trei oameni
necunoscuţi...
CRĂCĂNEL: Aşa e, bine zici, trei. Ce s-a făcut urâtul ăla
micul... pârlitul... fratele lui nenea Iancu bogasierul? Pe el
pentru ce nu l-a luat la secţie?
PAMPON: Pesemne a fugit ca un laşi...
CRĂCĂNEL.: Iaca, mie nu-mi pare rău de ce s-a întâmplat,
dacă oi câştiga portabacul cu muzică.
IORDACHE (repede): Aţi pus şi d-voastră la lotăria
ipistatului?
PAMPON: Mai era două numere: unul l-am pus eu, şi unul
amicul.
IORDACHE (aparte): S-a complectat? A murit francul! ...
PAMPON: Domnul Nae unde este?
IORDACHE: Mi se pare că e dincolo în odaie, să vedem...
(Merge pe după paravan; către Nae, care intră din
dreapta). Sunt aici, te aşteaptă. Aşa-i că a prins bine politica
mea? Femeile s-au dus?
NAE: Da, dar o să se întoarcă numaidecât; am regulat bine
chestia.
IORDACHE: Cum?
NAE: Ai să vezi... treci la pod în faţă, şi aşteaptă-le...
(Trece în scenă; Iordache iese repede în fund.) Ehei!
Salutare, neică!
PAMPON (vesel, strângându-i mâna): Salutare şi frăţie!
CRĂCĂNEL (vesel, dar solemn, îl apucă de mână): Mersi,
neică; eşti un bărbat, drept să-ţi spui, nu că eşti frizer, dar
eşti galant.
PAMPON: Da, foarte galant!
CRĂCĂNEL: Ne-ai făcut şi mie şi prietinului mare
bunătate: amândoi o să-ţi rămânem foarte recunoscători de
câte ai făcut pentru noi. (Îi strânge mâna călduros.)
NAE: N-aveţi de ce! îmi pare rău... datoria: se-ntâmplase
la mine-n casă...
PAMPON: Aida de! nu! ce-i drept e drept, neică, ai făcut
mult pentru noi...
CRĂCĂNEL (vesel): Şi care va să zică Bibicul erai d-ta, 'ai?
bată-te să te bată!
NAE: Vezi bine!
CRĂCĂNEL: Şi Mangafaua nu eram eu?
NAE: Aş! Mangafaua era unchiul fetii, epitropul...
CRĂCĂNEL.: Bată-te să te bată. (Râde.)
PAMPON: Şi închipuieşte-ţi, neică Năică, daca te întâineam
azi-dimineaţă, când am venit întâi aici, îmi spuneai
numaidecât cum a devenit chestia de ai înfăşurat
borcănelele cu pomadă, care le-a cumpărat de aici Didina,
în ale două bilete... şi ne lămuream, frate... Dar eu, prost!
Să nu-mi dau în gând să întreb măcar pe Didina... Biata
Didina! ...
CRĂCĂNEL (aparte): Auzi d-ta! şi eu gândeam că e biletul
Miţii...
SCENA VIII.
Aceiaşi - Ipistatul - apoi Iordache, apoi Didina şi Miţa,
amândouă în haine de oraş.
IPISTATUL. (intrând repede din fund): S-a tras lotul...
Acum l-am tras! ...
PAMPON: Ei?
NAE: Ştiu cine l-a câştigat.
IPISTATUL (cu multă naivitate): lar eu, domnule,
închipuieşte-ţi noroc!
NAE (aparte): A murit francul!
PAMPON: Tii! păcat!
CRĂCĂNEL: Rău îmi pare. (Se aude uruitul unei birji, care
se opreşte în fund.)
NAE: St! tăceţi, mi se pare că s-a oprit aici o birjă...
PAMPON: Da...
IORDACHE (venind repede din fund): Două dame, vin
două dame.
NAE (naiv): Două dame? Ce să caute la mine două dame?
CRĂCĂNEL: Două dame?
PAMPON: Nu cumva?
DIDINA (intrând furioasă prin fund): A! d-le Iancule. În
sfârşit! (Iordache, Ipistatul şi Nae la o parte vorbesc încet.)
PAMPON: Didina! (Miţa intră furioasă şi se opreşte ctt
braţele încrucişate în fund.)
CRĂCĂNEL: Miţa? (Caută să se ascundă undeva.)
MIŢA (coborând la el): Nu te-ascunde, bibiloiule! gândeat
că nu o să te prinz, ai? De când te pasc, gândeşti? Aici e la
Ploeşti, ai? în costum de bal, ai? (Miţa lângă Crăcănel îl
judecă încet şi-l zguduie: Nae după paravan; Iordache şi
Ipistatul cară mezelurile şi butelcile în odaia din dreapta.)
DIDINA: De azi-dimineaţă de când ai plecat de acasă, câte
ceasuri sunt? ştii?
PAMPON: Îţi spui eu acasă ce a fost...
CRĂCĂNEL: Miţo, Miţo, îţi spui acasă...
MIŢA: Nici un cuvânt mai mult! aide!
DIDINA: Aide acasă!
PAMPON: Frate, a fost încurcătură, înţelege.
CRĂCĂNEL: Da, o încurcătură...
NAE (ieşind de după paravan): Se înţelege c-a fost o
încurcătură, cum se-ntâmplă totdeauna în carnaval... Ei! d-
ale carnavalului! Să-mi daţi voie, coconiţelor, să vă isplic eu
încurcătura pe larg la masă. (Crăcănel şi Pampon foarte
mulţumiţi.)
FEMEILE: La masă?
NAE: Da, la masă... Noi, între bărbaţi, pusesem de gând să
îmbucăm ceva aicea la noi... Dincolo e cald, masa pusă
aşteaptă... Crez că nu o să capăt un refuz?
MIŢA (cu tonul de refuz, înţepată): Mersi, musiu, de
invitaţie.
CRĂCĂNEL (stăruitor): Miţo, să mă vezi cu ghete de
brunei cu bizeţ54 pe catafalc! ... (Încet.) Frizer, frizer, da”
nu ştii ce băiat galant e.
PAMPON (Didinii): Dacă mă iubeşti...
SCENA IX.
Aceiaşi - Catindatul, Curat la faţă, tot în costumul de turc.
CATINDATUL (intrând în fund triumfător): M-a curăţat
spiţerul!
DIDINA (încet): Cine-i ăsta?
PAMPON (tot aşa): Lasă că-ţi spui eu... (Didina râde.)
CRĂCĂNEL (Miţii): Ăstuia i-a dat o nebună la bal cu o
sticluţă cu doftorii în ochi!
MIŢA (repede): Şi nu l-a ars?
CRĂCĂNEL: Aş! era un fel de cerneală violentă. (Didina
trece lângă Nae; Miţa şi toţi ceilalţi se grupează în jurul
Catindatului şi-l examinează.) Le-a scos toate?
CATINDATUL: Toate, uite-te. Îţi dau un franc pe una...
MIŢA (aparte): M-a-nşelat spiţerul... mai bine!
NAE (încet Didinii): Mâine seară la cinci.
DIDINA (asemenea): Bine!
NAE (asemenea): Nu bine, negreşit! (Didina trece şi ea să
examineze pe Catindat.)
PAMPON: Nu se mai cunoaşte deloc...
IORDACHE: Da' deloc. (Trece în odaia din drcapta.)
CATINDATUL.: închipuieşte-ţi să mă fi văzut nenea lancu în
halul ăsta... (Toţi îl examinează.)
MIŢA (încet lui Nae): Aţi şoptit? Ce ţi-a şoptit? ce i-ai
şoptit?
NAE (asemenea): Eşti nebună? iar începi? ... Aşteaptă-mă
mâine la opt seara...
MIŢA: Da... (Se duc amândoi şi ei lângă Catindatul.)
CRĂCĂNEL (uitându-se în ceafa Catindatului): Aha! iaca
una a rămas în ceafă: adu francul...
CATINDATUL.: Las-o aia; aia e de la noi de la percepţie;
ştii, am obicei, după ce scriu, şterg condeiul; îl dau pân păr.
(Face gestul la ceafă; toţi râd.)
IORDACHE (venind din dreapta): Daca poftiţi, masa e
gata.
CATINDATUL.: Masa? Care va să zică (lui Nae) ne-ncurcăm
iar?
NAE: Cu plăcere, neică.
PAMPON: Aida la masă.
CRĂCĂNEL.: Aida! (Toţi au pornit spre dreapta; Didina cu
Pampon, Miţa cu Crăcănel, Nae cu Catindatul, Iordache cu
Ipistatul.)
CATINDATUL (punând repede mâna la falcă, dă un țipăt):
Ai! (Se opreşte în loc; toţi fac asemenea.)
TOŢI: Ce e?
CATINDATUL (umblând agitat): Pfu! Pfu! Pfu! lar m-a
apucat; dar rău, rău de tot! (Cătră Iordache, hotărât.) Ştii s-
o scoţi? Scoate-o. (Ioţi privesc pe loc.)
IORDACHE: Lasă că-i ştiu eu leacul ei; eu i sunt popa... de
la Matei citire... (Se repede la masa din fund, ia o pereche
de foarfeci mari şi vine cu ele încruntat, clănţănindu-le ca la
tuns; Catindatului.) Sezi! (Catindatul şade; Iordache cu
foarfecele clănţănind îl ameninţă să i le bage pe gât.)
CATINDATUL (ridicându-se înseninat): Mersi, neică, mi-a
trecut! (Toţi pornesc veseli şi râzând spre dreapta.)
CORTINA.
NĂPASTA.
Dramă în două acte.
PERSONAJELE.
DRAGOMIR, cârciumar.
GHEORGHE, învățătorul satului.
ION, ocnaş.
ANCA, soţia lui Dragomir.
CÂŢIVA OAMENI.
Într-un sat de munte.
ACTUL 1 (Interiorul unei cârciume, clădire cu grinzi de
lemn. În fund, la mijloc, uşa de intrare; la stânga, fereastră
mare de prăvălie cu oblon; lângă fereastră, taraba. La
stânga, planul întâi şi al doilea, două uşi care dau în două
odăi. Lia dreapta, planul întâi, chepengul beciului şi o uşe
care dă în celar. La stânga, în faţă, o masă de lemn şi
scaune rustice. Laviţe pe lângă pereţi.)
SCENA.
Dragomir, Gheorghe şi Anca (Toţi trei stau împrejurul
mesii pe care arde o lampă mică cu petrol. Gheorghe ţine o
gazetă în mână. Anca lucrează la o cămaşă.)
GHEORGHE: ...E greu să scape, fireşte... dar se-ntâmplă...
Aşa fac mai toţi câţi scapă: dintru-ntâi s-arată pocăiţi, se
prefac proşti, se dau tot cu binişorul, şi odată, când le vine
bine, p-aici ţi-e drumul...
DRAGOMIR: Adică şi ăsta era şiret... se prefăcea...
(Zâmbind.) Am înţeles!
GHEORGHE: Ştiu eu?
DRAGOMIR: Fugi, mă, d-acolo!
GHEORGHE: De ce să nu crezi că s-a prefăcut?
ANCA: Asta el nouă ani de zile! ... Cine se preface atâta
vreme aşa, şi să nu fi fost nebun, tot acolo ajunge... până la
urmă tot nebuneşte.
DRAGOMIR: Dac-a fost ticălos, prostul! L-a găsit cu
cămaşa plină de sânge, a văzut la el luleaua, tutunul şi
amnarul mortului... Dacă s-a bucurat să fure nişte nimicuri
de la un mort pe care l-a găsit în pădure, eu stric? ... Era
tâmpit... când i-a citit osânda râdea...
ANCA (cu mult interes): Cum? ... de unde ai văzut tu când
i-a citit osânda?
DRAGOMIR: Am fost la judecată.
GHEORGHE: Ai fost?
ANCA (din ce în ce mai interesată): La care judecată?
DRAGOMIR (contrariat): La juraţi, când l-a osândit.
ANCA: Ai fost tu la juraţi! ... şi mie atâţia ani de zile să nu-
mi spui!
DRAGOMIR: Ţi-am spus...
ANCA: Ba nu.
DRAGOMIR (supărat): Ei! aşa e, nu, fireşte. La ce? ... Să-
ncepi iar să-mi boceşti pe răposatul?
ANCA (clătinând din cap): Dragomire! (Se scoală şi trece
la tarabă.)
DRAGOMIR (după ce s-a uitat urât la ea, cătră Gheorghe):
Ia citeşte, mă, înainte, să vedem ce s-a făcut nebunul.
GHEORGHE (căutând şirul în ziar, apoi urmând citirea):
„+... precum şi toate cercetările au fost zadarnice. Soldatul
mărturiseşte că de multe ori a mers cu nebunul la apă, că-l
lăsa la fântână singur şi el se ducea să-şi. Vază amanta.
Nebunul venea cu doniţele pline şi-l chema să se întoarcă
împreună la temniţă. Tot timpul „nebunul a fost ca şi liber,
în orice caz foarte puţir. Păzit. Era bun şi foarte simpatic
tutulor - afară de accesurile acute în care-l apuca mania
persecuției. După cum afirmă soldatul, nebunul ar fi căzut
în ocna a. Veche, care e părăsită de pe vremuri...”
DRAGOMIR (cu interes): Care va să zică... a murit...?
GHEORGHE: Ba bine că nu.
DRAGOMIR (aparte): A murit! ...
GHEORGHE: Ia spune, Dragomire, ce fel de om era... Eu
n-am văzut de când sunt o judecată la juraţi... Aş vrea să
văz şi eu o dată... Ce face, ce zice, omul pe care-l judecă?
DRAGOMIR: Ce să facă? ... Stă şi el între puşti şi aşteaptă
să se isprăvească mai degrab....
ANCA (la tarabă): Dar tu, Dragomire, ai mers aşa din.
Întâmplare ori dinadins?
DRAGOMIR (întorcându-se spre ea): Dinadins? ... Ce, nu
ţi-e bine? ... De ce să merg dinadins? (Lui Gheorghe.) S-a
nimerit să fiu în oraş... mă dusesem să vânz nişte lână.
(Răstit, câtră Anca, care şade rezemată cu coatele pe
tarabă.) Ce faci acolo?
ANCA: Nimic... Ascult.
DRAGOMIR: Asculţi! (Din ce în ce mai aspru.) Nu-ncepi iar
să boceşti pe răposatul? că iar am vorbit de el... Aide de!
începe... jeleşte-l! ... (Anca trece binişor şi iese în stânga; -
cătră Gheorghe.) Eu zic că nebunul nu era vinovat;
degeaba l-a băgat douăzeci de ani la ocnă!
GHEORGHE: Ştii c-ar fi ciudat - că s-a mai întâmplat aşa
lucru... să te pomeneşti că prinde vreun tâlhar şi ala spune:
tot eu am făcut acu câţiva ani omorul din pădurea
Corbenilor... Uite de ce şi uite cum... Ai?
DRAGOMIR: Se prea poate.
GHEORGHE: Ce te faci atuncea cu nebunul? ...
DRAGOMIR: Care?
GHEORGHE: Care a fost osândit degeaba.
DRAGOMIR: Ai zis c-a murit.
GHEORGHE: Să zicem că trăieşte...
DRAGOMIR: Cum să trăiască? ... a căzut în ocna
părăsită...
GHEORGHE: Nu... să zicem că n-a căzut, să zicem c-a
fugit şi pun mâna pe el... Cine-i plăteşte atâţia ani de
necaz?
DRAGOMIR: Dumnezeu... (Pauză.) Mă Gheorghe, tu cam
ştii legile...
GHEORGHE: Aşa ş-aşa... (Anca intră şi se opreşte în uşe.)
DRAGOMIR: Nu-i aşa că un om care a făcut o faptă... un
OmMor... nu-i aşa că dacă vine singur peste zece ani şi se
mărturiseşte, nu mai are nici o pedeapsă? ...
GHEORGHE: Cât e nu ştiu sigur, dar ştiu că e un termen:
dacă trece ala, s-a isprăvit...
ANCA (care a ascultat din pragul uşii, coboară; e plânsă):
Cum adică? la zece ani un ucigaş poate veni să spuie singur
ce-a făcut şi lumea îl lasă în pace.
DRAGOMIR: Aşa e legea...
ANCA: Bună lege, zău! (Se şterge la ochi.)
DRAGOMIR: De ce nu te puitu să faci alta mai bună?
(Fixând-o.) lar ai venit! (Lui Gheorghe.) Vezi de ce nu i-am
spus... pentru că de câte ori vine vorba de răposatul, ori îşi
aduce aminte de el cât de departe, îmi urlă toată ziua.
(Cătră ea.) Mergi d-aici, şi nu mă mai boci pe cap, cobe!...
Ştiu că dacă m-ar omori pe mine, mi-ai juca hora la soroace
în loc să-mi faci pomană... (Pauză; Anca se retrage.) Dacă
era să boceşti toată viaţa pe bărbatu-tău ăl dintâi, de ce te-
ai măritat a doua oară? ... Aide... mergi!
ANCA: De ce nu eşti mai blând, Dragomire?
DRAGOMIR: Pleacă odată...!
ANCA: Mă duc. (lese în fund.)
SCENA II.
Dragomir, Gheorghe.
DRAGOMIR: Du-te la păcatele! (Se scoală supărat.)
GHEORGHE (după o pauză): Fie, măi vere, prea aspru eşti
cu muierea.
DRAGOMIR: Ia lasă-mă-n pace şi tu... Ştii tu cum trăiesc
eu? ... ştii tu ce am făcut eu pentru femeia asta? ... că mai
bine îmi frângeam gâtul până să n-o fi întâlnit! ... Dacă nu
era femeia asta îndărătnică, eu eram astăzi altfel de om! Tu
nu ştii ce s-a petrecut între mine şi ea.
GHEORGHE: Da, da' văz ce se petrece. Vă canoniţi unul
pe altul degeaba: nici tu nu eşti de ea, nici ea de tine.
DRAGOMIR: Ea m-a luat ca să aibă cine să-i ţie soroacele
de sufletul răposatului. Din ziua întâia a cununiei şi până
astăzi, o dată n-am văzut-o zâmbind; de atunci şi până
astăzi cu trupul e aicea pe lumea asta şi cu gândul e la
Dumitru pe lumea aialaltă.
GHEORGHE: O fi fost cu ea mai bun ca tine.
DRAGOMIR: Mai bun! De unde ştia ea din ziua întâia că n-
o să fiu şi eu poate mai bun decât el. Eu n-o iubeam? ...că
dacă n-aş fi iubit-o! ... Şi mai în sfârşit înţeleg să plângă o
femeie pe bărbat dacă e văduvă... da' dacă s-a măritat o
dată cu altul! ... Care-i ăla să rabde asta? ... Atunci de ce s-a
mai măritat?
GHEORGHE: Ei!
DRAGOMIR: Da; de ce... dacă nu se poate despărţi de
umbra răposatului? Ba zi că e o femeie nebună, care mi-a
stricat mintea şi mie. Eu sunt sănătos, crezi, de când am
luat-o? ... Uf! m-am săturat! De opt ani de zile, Dumitru şi
iar Dumitru; pe el îl auz când vorbeşte ea, când mă uit la
ea, îl văz pe el... Eu trăiesc în casă, mănânc la masă, dorm
la un loc cu stafia lui... Aşa! asta n-o să mai meargă mult!
(Anca intră din fund încetinel, se opreşte în uşă şi ascultă;
Gheorghe o vede şi face o mişcare; Dragomir, atras de
mişcarea lui Gheorghe, se întoarce şi o vede.) Uite-o! Uite-l!
EI e... Dumitru! (Cătră ea.) leşi! ieşi! fugi, să nu te văz!
(Anca stă locului cu ochii pironiţi asupra lui.) le duci? or mă
duc eu... Să nu te văz! (Porneşte spre ea, ea înaintează spre
el; el se repede, o apucă de mână ş-o aduce hotărât în faţă.)
Ce vrei? ... Ce te uiţi aşa la mine? ... Ce gândeşti? ... Eul-
am omorât? ... Da? Spune! (O smuceşte.)
ANCA (hotărât): Dragomire, eşti nebun... (Îşi face cruce.)
DRAGOMIR: Nebun? ... Spune... (O smucegşte iar.)
GHEORGHE: Dragomire!
ANCA: O! ... nebun!
DRAGOMIR: Nu, să spui... Din două una: or crezi că l-am
omorât eu...
ANCA: Poftim! asta-i vorbă de vorbit!
DRAGOMIR: Da... şi atunci de ce mai trăieşti cu mine... or
nu crezi şi atunci de ce mă chinuieşti pe mine? ... ceaicu
mine? Lasă-mă în pace pe mine cu Dumitru al tău! (0
împinge de mână şi suie; ea vrea să facă un pas spre el.)
Lasă-mă în pace! (Acelaşi joc.) Lasă-mă în pace! (lese foarte
tulburat prin fund trântind uşa.)
SCENA III.
Anca, Gheorghe.
GHEORGHE (suie până în fund): Dragomire! Dragomire!
„„.„ S-a dus!
ANCA (coborând la stânga, aparte): Se duce la cârciuma.
Popii...acasă n-are ce bea.
GHEORGHE (din fund): Anco! (Coboară încet.)
ANCA: "Tot aici eşti? ... Gheorghe, de ce nu-ţi schimbi tu
gândurile, mă băiete, şi vrei să mi le schimbi pe ale mele?
îmi pare rău de tine! ... Aşa necăjită cum sunt, decenu mă
laşi tu necazului meu şi mai mă turburi şi tu?
GHEORGHE: Pentru că...
ANCA: Pentru că mă iubeşti... Asta o ştiu...
GHEORGHE: Da, pentru că te iubesc...
ANCA: Lasă-mă păcatelor mele, Gheorghe, şi du-te. Eşti
tânăr... mergi de-ţi caută norocul aiurea... Aşa cum mă
iubeşti tu pe mine eu nu te poci iubi...
GHEORGHE: Tu nu poţi iubi?
ANCA: Ba... oi fi iubit şi eu odată... dar n-am avut parte.
Acu la mine a trecut vremea iubitului... D-aia Gheorghe, îţi
mai spui o dată, caută-ţi norocul în altă parte...
GHEORGHE: în altă parte? ... Bine...
ANCA: ...De ce să-ţi încurci tu o viaţă tânără cu păţeli
trecute, să iei o femeie cu gânduri vechi? ... Ş-apoi chiar
aşa... cum să mă iei?
GHEORGHE: [i-am spus...
ANCA: Să mă desparţ eu acum de Dragomir? ... nu se
poate.
GHEORGHE: Zici că ţi-e negru să-l vezi.
ANCA: Da... da' mie Dumnezeu mi l-a trimis pe el; şi
Dumnezeu ştie ce face... eu trebuie să fac voia lui...
GHEORGHE: Bine, Anco, fă cum vrei, trăieşte cum îţi
vine... Eu m-am hotărât să plec din satul ăsta...
ANCA (repede): Să pleci?
GHEORGHE: Da... Eu te iubesc, tu nu mă poţi iubi... ce ar
semăna să mai stau aici degeaba?
ANCA (tristă): Pleci!
GHEORGHE: Da... Lumea a cam simţit... eu să mă
stăpânesc nu poci... şi nu voi să mă fac de batjocură, să mă
ţiu de urmele tale ca un nătărău. (Anca stă pe gânduri.) Nu
mai merge... să fiu prieten cu bărbatu-tău, care nu-i om de
felul meu, numai ca să te poci vedea mai des! ... Eşti o
femeie... nu ştiu cum să-ţi zic... Ți-e drag să trăieşti cu un
om care se poartă cu tine ca cu un câine, şi mă goneşti pe
mine, care te iubesc... Bine... Atunci mai bine să nu te mai
văz deloc.
ANCA: Care va să zică, pleci? ... adevărat?
GHEORGHE: Da...
ANCA: Când?
GHEORGHE: Cât s-ar putea mai curând... peste câteva
zile.
ANCA: Rău îmi pare.
GHEORGHE: De ce?
ANCA: De ce, de ne-ce, îmi pare rău...
GHEORGHE: Dacă nu mă iubeşti?
ANCA: Ce copil eşti? ... Eu nu te iubesc pe tine, dartumă
iubeşti pe mine: nu înţelegi tu că mai dor o să-mi fie mai la
urmă mie de tine decât ţie de mine...
GHEORGHE: Atuncea...
ANCA: Ce?
GHEORGHE: Vino cu mine.
ANCA: Nu se poate.
GHEORGHE: Prin urmare, eu ce să fac?
ANCA: Tu... tu să te duci, Gheorghe, cu Dumnezeu; de
dorul meu să nu-ţi pese... (Plânge.)
GHEORGHE: Anco, plângi?
ANCA: Da.
GHEORGHE: Pentru ce?
ANCA: De prisos să-ţi spui.
GHEORGHE: Dacă plângi...
ANCA: Să-ţi vorbesc drept, Gheorghe: eu îţi sunt cu mult
datoare ţie... Multă putere mi-a dat prieteşugul tău şi
gândul că un om aşa de voinic ca tine mă iubeşte... Gândul
că tu ai fi în stare să faci odată ş-odată o jertfă mare pentru
mine era sprijinul sufletului meu amărât... Dacă tu te duci,
cum rămâi eu?
GHEORGHE: Ce jertfă? s-o fac.
ANCA: Nu poci acuma... nu ştiu... n-am ce să-ţi spui. (Stă
un minut la gânduri.) Gheorghe, dacă mă iubeşti mult...
mult... (schimbând repede tonul) du-te acuma de dormi
liniştit şi vino mâine dimineaţă aici: Dragomir pleacă la
târg, putem sta mai mult de vorbă... Du-te... Noapte bună.
GHEORGHE: Noapte bună, Anco. (Pleacă spre fund.)
ANCA (aparte): Pleacă. (El dă să iasă; cu glasul jumătate.)
Gheorghe!
GHEORGHE (întorcându-se): M-ai chemat?
ANCA: Nu... (El o priveşte lung, apoi vrea să plece.) Ba da!
(E1 se întoarce iar şi coboară cu aerul întrebător.)
GHEORGHE: De ce?
ANCA: Nu pricepi?
GHEORGHE: Nu.
ANCA (cu multă intenţie): ...Iu n-ai simţit, n-ai priceput
deloc că şi eu te iubesc?
GHEORGHE: Tu... pe mine? ... adevărat?
ANCA: Adevărat... Trebuie să-ţi spui, că nu mai poci.
(Foarte volubil.) Gheorghe, Dragomir o să vie acum beat...
Când se-ntoarce beat, mă-njură şi se culcă şi doarme dus de
poţi tăia lemne pe el... Vino! De la tine din deal se vede
fereastra asta... oblonul este închis... Pândeşte: când ăi
vedea lampa la ochiul oblonului, vino degrabă... te aştept!
GHEORGHE: Mă iubeşti?
ANCA: Da, da' să nu uiţi că sunt nevasta lui Dragomir...
dacă moare el sunt a ta! ... Gheorghe, m-am jurat: când o
cădea a dintâi lopată de pământ pe coşciugul lui, eu să fiu în
braţele tale... Ai priceput? ...
GHEORGHE: S-aştept o viaţă întreagă...
ANCA (scurt): Eşti un prost! M-ăi fi iubind tu, da' nu mă-
nţelegi... Gândeşte-te mai bine la ce am vorbit... Cum vezi
lumina, vino, să nu te aştept... Du-te...
GHEORGHE (transportat): Mă duc... viu... Mă iubeşti?
ANCA: Da, da, te iubesc... (Îl strânge în braţe cu putere,
apoi îi face vânt prin fund şi încuie.)
SCENA IV.
ANCA (singură, privind spre fund): Gheorghe, Gheorghe,
ce păcat te mână pe tine! ... (Coboară încetinel la masă.) O
fi în stare băiatul ăsta uşurel de câte se laudă? să vedem...
Unde o fi câinele? la cârciuma Popii... joacă cărţi şi bea... Să
vie iar beat, să mă înjure şi să mă amenințe! ... Aş vrea să
ştiu cât o să mai ţie asta! ... Mult, nu crez! (Ascultă.) Haha!
vine... el este... (Îşi ia lucrul şi stă la masă.
— O bătaie în uşă.
— Anca se ridică şi stă un moment.) Am încuiat... (Încă o
bătaie. Anca merge la uşă.) Acuş-acuş! (Descuie.)
SCENA V.
Anca, Ion.
ION (foarte obosit şi cam tremurând): Bună vremea,
nevastă.
ANCA: Mulţumim dumitale, om bun... Ce pofteşti?
ION: Îmi dai demâncare?
ANCA (aparte): Ăsta nu-i din sat... e străin. (Iare.) N-avem
demâncare, omule... pleacă.
ION: Da... mă laşi să dorm? ... lasă-mă să dorm...
ANCA (aparte): E un om rău, e beat, or ce? (Iare.) Caută-ţi
de drum, creştine; (cam aspru) aide!
ION (sfios şi apărându-se ca de o lovitură la cap): Mă
duc... să nu mă baţi... să nu dai!
ANCA: Dec! de ce să te bat? ... du-te sănătos.
ION (vrea să plece, îşi pierde puterile şi se reazimă de
uşe): Nu mai poci... (Rugându-se frumos.) Dă-mi ceva să
mănânc, fă-ţi pomană... mi-e foame. (Se lasă binişor pe
laviţa din stânga uşii.)
ANCA: Ăi fi bolnav?
ION: Nu.
ANCA: Da' ce ai?
ION: Mi-e foame... sunt ostenit...
ANCA: Da... de unde vii dumneata?
ION: Hehe, de departe... tocma' de la munte.
ANCA: Şi ce vânt te-a bătut pe la noi?
ION: M-am rătăcit.
ANCA: Da-ncotro mergeai?
ION: Nu ştiu...
ANCA: Cum să nu ştii unde mergeai?
ION (încet şi confidenţial): Vezi că eu... sunt nebun...
ANCA: Nebun?!
ION: Hăhă! ... Da” nu m-apucă totdeauna... Şi când mă
chinuieşte Necuratul, numa” vine Maica Domnului de mă
scapă... Necuratul mi-a poruncit de două ori să-mi fac
seama singur... ca să-mi ia sufletul...
ANCA: Sărmane, cine ştie ce păcate! ...
ION: Da' Maica Domnului nu m-a lăsat. (Se închină.)
ANCA: Şi din ce ţi-a venit?
ION: Din bătaie... Şi când mă speriu m-apucă, fie pe pustii
locuri! şi, când e să m-apuce, îmi vine întâi cu grije şi cu
scârbă şi pe urmă cu spaimă... şi mă arde. (Arată moalele
capului.) Eu am o bubă aici înăuntru... Da-mi dai?
ANCA: Ce?
ION: Demâncare...
ANCA: A! uitasem, uita-te-ar relele! (Merge la tarabă, taie
un codru de pâine şi i-l dă.) Na, omule.
ION: Bodaproste!
ANCA: Vrei ş-un rachiu?
ION: Dacă-mi dai...
ANCA (îi dă un ţoi de rachiu): Da' cum s-a întâmplat să-ţi
vie? ... E de mult?
ION: Vreo zece ani...
ANCA: Zece ani... Şi cine te-a bătut? ... de ce?
ION: Degeaba... Eu eram pădurar la Corbeni...
ANCA (aparte): Pădurar la Corbeni! ... (Iare.) Cine te-a
bătut?
ION: La judecată... că nu vream să spui.
ANCA (cu nerăbdare): Ce?
ION: Că de ce l-am omorât...
ANCA: Omorât! (Aparte.) Doamne Isuse Ghristoase! cine e
omul ăsta? (Cu teamă c-a aflat adevărul.) Te cheamă... Ion...
ION (dând din cap): lon mă cheamă.
ANCA: Şi zice c-ai omorât pe...
ION: ...Pe Dumitru Cirezarul...
ANCA (aparte): Cum a ajuns omul ăsta aici? ... lu, Maica
Domnului! i-ai fost călăuză; tu l-ai purtat pe căi necunoscute
şi mi l-ai trimes aici ca să ridice din calea hotărârii mele
îndoiala...
ION (moţăind): Acu mi-e somn... (Ascultă ca de departe.)
De ce urlă câinele?
ANCA: Nu urlă nici un câine.
ION: Ascultă...
ANCA (aparte): Aiurează. (Iare.) Ioane, vrei să te culci?
ION: Da.
ANCA: Scoală. (Îl ajută să se ridice.) Vino cu mine... Aide
p-aici. (Îl duce de mâini încetinel spre stânga, planul întâi.)
ION: Când urlă câinele, moarte cineva... (Şovăie, ea îl
sprijineşte.)
ANCA: încetinel...
ION: Tu ştii cine o să moară... O să moară Ion? ... Dacă lon
moare, scapă de dracul? ... (Se opreşte, face o grimasă de
durere şi pune mâna la cap.) Mă doare! (Amândoi ies încet.)
SCENA VI.
Gheorghe, Anca.
GHEORGHE (intră repede din fund): Anco! (Venind spre
stânga.) Anco!
ANCA (venind din stânga): Gheorghe! (Repede.) Ce cauţi?
ce vrei? Nu ţi-am spus să nu vii până nu ţi-oi face semn? Ţi-
am făcut semn? Vrei să dea Dragomir peste tine aici? ...
Pleacă, du-te şi nu mai veni până nu te chem...
GHEORGHE: Stai să-ţi spui... Am venit să-ţi aduc o veste
bună...
ANCA: Ce veste bună?
GHEORGHE: Viu de la cârciuma Popii... Dragomir e tot
acolo... E băut... A jucat cărţi, a pierdut şi-a făcut cinste la
toţi... E acolo popa, notarul, primarul, sunt toţi în odaie...
ANCA: Asta ţi-e vestea a bună?
GHEORGHE: Stai... Dragomir pleacă până-n ziuă.
ANCA: Ei! merge la târg.
GHEORGHE: Nu... pleacă, nu se mai întoarce.
ANCA: Ce?
GHEORGHE: Te lasă... se duce în lume!
ANCA: Cum? (Aparte.) Nu crez eu asta.
GHEORGHE: Anco...
ANCA: Aida-de! mai sunt şi eu p-aici.
GHEORGHE: Nu-ţi pare bine? N-ai zis că mă iubeşti?
ANCA: Ei da! ş-apoi... dacă te iubesc?
GHEORGHE: Când bărbatul îşi părăseşte nevasta, ea are
drept, după lege, să se despartă de el şi să ia pe cine-i
place.
ANCA (impacientată): Ce vorbeşti prostii... Cum o să plece
Dragomir? Unde să plece?
GHEORGHE: N-a spus unde, dar îşi ia ziua bună de la
toţi... zău! până în ziuă se porneşte...
ANCA: Om vedea... (Aparte.) Aşa? (Stă pe gânduri.)
GHEORGHE: La ce te gândeşti?
ANCA: Gheorghe, uite-te la mine bine! eşti tu bărbat în
toată firea, ori eşti un om uşurel? ... Mă poci eu încrede în
tine? Faci ce ţi-oi zice eu?
GHEORGHE: Fac.
ANCA: Dar dacă nu faci?
GHEORGHE: Spune ce, să fac!
ANCA: Bine... Să vedem ce-ţi poate dragostea: du-te şi
orice s-ar întâmpla, până nu vezi semnul, nu te mişca.
(Gheorghe face o mişcare.) Fără vorbă multă, pleacă. (Îl
împinge spre fund.)
GHEORGHE: Anco!
ANCA: Du-te!
GHEORGHE: Mă iubeşti?
ANCA (foarte impacientată): Da, da' du-te. (ÎL împinge
afară.) Să nu te întâlneşti cu el... ia seama. (Închide.)
SCENA VII.
ANCA (singură, coboară la uşa din stânga şi ascultă; o
deschide binişor şi se uită înăuntru; trece apoi şi şade la
masă): Vrea să plece... Ce să fac? ... Să mă duc şi să strig în
gura mare... să dau pe vinovatul adevărat pe mâna
judecătorilor şi să scap pe nevinovat... Dar dovada?
Bănuiala mea. Dar ce dovadă o să fie asta dacă elo
tăgădui? ... la stai... Care va să zică elmaiare un an săo
ducă cu frica în sân... anul ăsta o să umble fugar, şi peste un
an îşi poate spune singur fapta, şi... s-a isprăvit... Să rămâie
nepedepsit... Aşa e legea, bine; dar eu poci să-l las aşa? ...
Nu... nu se poate. (Pauză.) Nebunul ăsta tot e osândit o
dată... Pentru un păcat, două ori zece, un om tot cu o viaţă
plăteşte... Şi fără altă vină nouă, nebunul tot are să fie prins
până la urmă şi întors acolo de unde a fugit... (Pauză.) Şi
dacă e vorba, ce este mai bine pentru un nebun? să-şi
târască viaţa pribeag şi chinuit, fără adăpost, fără o
zdreanţă pe el, fără hrană, ori să trăiască la închisoare
îmbrăcat, hrănit şi îngrijit la vreme şi adăpostit? ... Să fie
slobod e mai bine? să se bucure de lumina soarelui în
bunăvoie? ... Dar e nebun... Mai are nebunul bunăvoie? ...
Lumina soarelui fără lumina minţii... O să-i ţie lumina
soarelui singură iama de cald, ori de foame vara? O să
găsească ori nu un suflet de creştin să-l miluiască cu o
fărâmă de pâine... o să degere, or o să se coacă toată ziua,
nemâncat, gonit de lipsa lui de voie, şi seara o să adoarmă
de foame pe pământul gol... Aşa-aşa... locul lui e la ocnă...
Dumnezeu, cine ştie pentru ce păcate, l-a aruncat în
prăpastie, dar a fost şi bun şi i-a luat mintea cu care să-şi
judece ticăloşia: i-a dat greutatea... dar i-a luat cumpăna!
(Stă pe gânduri.)
SCENA VIII.
Anca, Dragomir.
DRAGOMIR (intră şi se opreşte în prag, e palid şi cam
ameţit): Anco! ... Anco!
ANCA (tresărind): Ai venit? (Se scoală.)
DRAGOMIR: Da... îţi pare rău? Dacă îţi pare rău... mă duc
iar... (Şovăie.)
ANCA: Nu-mi pare rău c-ai venit, îmi pare rău c-ai venit iar
beat.
DRAGOMIR: Asta aşa €... sunt... ce e drept sunt cam
beat... Am băut... dar de necaz am băut. (Oftează.) Da, să
ştii tu... numai de necazul tău!
ANCA: De ce ai băut nu ştiu, ştiu că eşti beat... culcă-te.
DRAGOMIR: Nu voi să mă culc... Am de vorbă cu tine...
ANCA: Las” că mai vorbim mâine dimineaţă, acuma nu poţi
vorbi...
DRAGOMIR: Ba poci... Dă-mi să beau.
ANCA: Tot mai vrei?
DRAGOMIR: 'Tot mai vreau... Adu vin şi să stai aici, că am
să vorbesc cu tine. (El stă la masă, ea îi aduce o cană cu
vin.)
ANCA: Na... să-ţi treacă necazul.
DRAGOMIR (ridică la gură cana şi se opreşte): Tu!
(rânjeşte la ea) tu, n-auzi? ... De ce vrei tu să mă otrăveşti
pe mine?
ANCA: Eşti nebun, vai de capul tău! Da' dece săte
otrăvesc?
DRAGOMIR: Ca să scapi de mine, ştiu eu! ... şi să trăieşti
cu altul... Poate că ai pus ochii pe Gheorghe, învățătorul...
Am cam mirosit eu ceva... (Rânjind.) Vai de voi! ... vă pui
capul la amândoi! (Aduce cana la gură şi iar se opreşte.)
ANCA: Vorbeşti aiurea...
DRAGOMIR: Să mă otrăveşti, ai? (Îi dă cana şi aspru.) Na
ici! bea tu întâi... să te văz eu că bei.
ANCA (ia cana, bea şi i-o dă înapoi): Na.
DRAGOMIR: Tu, Anco, spune drept, ce gândeşti tu de
mine?
ANCA (luându-şi lucrul): Bine gândesc.
DRAGOMIR: Bine? ... Bine să fie... Las-o încurcată...
(Pauză.)
ANCA: Aba, Dragomire, când pleci tu?
DRAGOMIR: Unde să plec?
ANCA: În lume... ştiu eu unde? Am auzit că vrei să mă laşi
şi să te duci încotro ăi vedea cu ochii...
DRAGOMIR: Cine ţi-a spus?
ANCA: Ce-ţi pasă... De ce, Dragomire? ...
DRAGOMIR: Pentru că nu trăiesc bine cu tine...nu mă
iubeşti... tu nu-mi eşti nevastă, îmi eşti vrăjmaş... pentru că
tu m-ai nenorocit pe mine...
ANCA: Eu? aş vrea să ştiu şi eu cum.
DRAGOMIR: Da, tu... Dacă nu te cunoşteam pe tine, eu era
să fiu altfel de om... (Bea şi oftează). Hehe! ce om era să fiu
eu... Dar s-a dus... acu e degeaba... las-o încurcată!
ANCA: Şi vrei să mă laşi?
DRAGOMIR: Da, numai câtăva vreme... să vezi cum îţi este
şi fără mine... (Bea.) Ascultă ici la mine. Unde ţi-e gândul?
„„. Eu am o daraveră departe... trebuie să plec mâine
dimineaţă... Tu... fii cuminte... stai acasă şi m-aşteaptă. Să
nu dea dracu! ...cătetai!...
ANCA: O să zăboveşti mult?
DRAGOMIR: O lună, două, trei, mai mult... un an, nu ştiu...
ANCA: Dar ai să vii înapoi?
DRAGOMIR: Fireşte că vin... Tu ai să iei cu înscris de la
Popa. - să-mi aduci aminte să-ţi dau înscrisul - cinci sute de
lei... Hanul poţi să-l dai cu chirie; tot Popa vrea să-l ia... Şiţa
de sub şură poţi s-o vinzi... Scândurile de la deal o să le
aducă peste câteva zile... mai ai să mai plăteşti vreo treizeci
şi cinci de lei... să le vinzi; poţi apuca pe ele până la o sută
de lei.
ANCA (după ce l-a ascultat cu răbdare, clătinând mereu
din cap): Aoleu, Dragomire!
DRAGOMIR: Ce?
ANCA: Să mai crez eu că ai să te întorci? Eu nu văz că-ţi
faci adiata? (Se scoală.) Dragomire, tu n-ai să pleci... Cum
se poate una ca asta! Să-ţi laşi tu casa ta şi să fugi aşa în
lume... De ce? Ai scăpătat şi mergi să slugăreşti unde nu te
cunoaşte nimeni?
DRAGOMIR: Aş!
ANCA: Ori te-a ars focul şi mergi să cauţi adăpost în altă
parte?
DRAGOMIR: Nu!
ANCA: Atunci ai făcut poate vreo faptă rea şi ţi-e teamă de
răspundere, de pleci aşa în străinătăţi de la tine şi de la ai
tăi...
DRAGOMIR: Dec!
ANCA: Că cine fuge aşa? cine îşi părăseşte aşa casa şi
locul, tam-nisam şi-şi ia lumea în cap? ... Doar oamenii
deznădăjduiţi, or făcătorii de rele, or... nebunii.
DRAGOMIR (bea şi rânjeşte): Nebunii...
ANCA: Deznădăjduit n-ai de ce să fii, că slava Domnului, ai
după ce bea apă... Fapte rele zici că n-ai făcut, că tu ştii şi
Dumnezeu ce stă pe cugetul tău... Atunci, Doamne iartă-mă,
ăi fi nebun!
DRAGOMIR (acelaşi joc): Mai ştii? Oi fi...
ANCA: De asta să nu râzi... eşti tu niţel cam ţicnit... adică,
ce niţel! eşti bine de tot; de mult ţi-ai pierdut sărita...
(Dragomir ascultă nervos.) Noaptea visezi urât şi sai din
somn mereu... Ţi-e frică să dormi cu lampa stinsă... Mai-
nainte, unde se întâmpla la tine să te îmbeţi! ... acuma îţi
bei minţile dintr-un ţoi de rachiu... Mai-nainte mă sileai tu
să fac pomană şi să ţiu soroacele de sufletul lui Dumitru
(Dragomir mişcare) - ba că ţi-a fost prieten bun, ba că e
păcat că s-a prăpădit aşa om de omenie!
— Ajunsesem să mă mir eu de tine, cum tu bărbatul meu
să nu mă laşi o clipă măcar să-mi uit de bărbatu-meu ăl
dintâi... De la o vreme încoace, alta ş-alta: daca pomenesc
cât de rar de el, te-apucă alte alea... Tu n-ai băgat de seamă
ce-ai făcut adineaori?
DRAGOMIR: Când adineaori?
ANCA: Adineaori, când citea Gheorghe.
DRAGOMIR: Ei?
ANCA: Vorbeşti nişte vorbe... de nu te-ar cunoaşte orrnil
ar crede...
DRAGOMIR: Ce vorbe? Ce-am zis?
ANCA: Ce nu se cade să vorbeşti... încai la băutură,
caleavalea... e omul cu mintea împăienjenită... Dar erai
treaz...
DRAGOMIR: Ei! ce-am vorbit?
ANCA: Mi-ai zis să-ţi spui ce crez eu de tine, câătuai
omorât pe Dumitru... şi Gheorghe era de faţă...
DRAGOMIR: Şi tu ce-ai răspuns?
ANCA: i-am răspuns ca totdeauna... că eşti nebun.
DRAGOMIR (încruntat): Nebun! ...
ANCA: Uite, vezi... am luat seama că nu-ţi place deloc s-
auzi vorba asta. Ce să fie cu tine, Dragomire? Eu gândesc c-
o fi vreun păcat... Să te spovedeşti... să te grijeşti...
DRAGOMIR: Ce, am să mor?
ANCA: Nu se spovedeşte omul numai când are să moară...
DRAGOMIR (indispus): M-oi spovedi altă dată, n-am vreme
acuma.
ANCA: Când?
DRAGOMIR: Când m-oi întoarce...
ANCA: Dacă t-ei mai întoarce...
DRAGOMIR: Ei, aşa! dacă m-oi mai întoarce... (se ridică
ameţit) m-oi spovedi... Ei, ş-apoi ce? Aşa e viaţa omului! Pe
toţi dracul îi încalecă... toţi o să moară, toţi! Şi eu o să
Mor... şi tu o să mori, şi Gheorghe şi toţi... pe rând, pe rând,
ca la moară. (Se uită lung unul la altul.) Tu, femeie, tu eşti
ispita... Anco! Anco! (Îi face şovăind semn să vie după el.)
Aide! ... Aide, tu, n-auzi? ... Mâine dimineaţă plec... Tu! de
ce nu mă iubeşti tu pe mine? (O apucă.)
ANCA (vrând să-l depărteze): Lasă-mă...
DRAGOMIR: Nu te las... (O ţine cu d-a sila.)
ANCA (fixându-l): Abf, Dragomire, ţii tu minte alaltăieri la
pomană - că uitai să te întreb - când a venit re - zervistul
ăla, de ce ai fugit?
DRAGOMIR (o lasă şi o împinge uşor încolo): Care rezervi
st?
ANCA: Ăla de semăna grozav cu Dumitru...
DRAGOMIR: Tu ştii care e ăla. (Se întoarce spre masă.)
ANCA (după o pauză): Zici că pleci dis-de-dimineaţă?
DRAGOMIR (posomorit): Da... plec...
ANCA: Atunci, culcă-te... ai şi băut... e aproape de miezul
nopții...
DRAGOMIR (bea ce a mai rămas în cană): Mă duc! (Pleacă
spre uşa odăii lui, la stânga, planul al doilea...) Sunt beat...
ANCA: Crez... (Urmându-l încet.) Du-te de te odihneşte...
(subliniind) şi...
DRAGOMIR (din pragul uşii): Şi... ce?
ANCA: Închină-te... să nu mai visezi urât.
DRAGOMIR: Bine! (lese în stânga. Anca se uită din uşă în
odaie.)
ANCA: Aşa... Dormi acuma. (Închide uşa şi ascultă, trece
apoi şi ascultă la uşa cealaltă, apoi coboară.) Închină-te,
Dragomire, că se apropie ceasul!
CORTINA.
ACTUL II.
SCENA.
ANCA (singură la masă): Să chem pe Gheorghe şi să-l pui
să-i sfărâme capul... să stau să mă spovedesc lui Gheorghe
cu de-amănuntul... Am eu vreme de asta acuma? ... Poci să-i
arăt lui aşa de scurt şi în pripă cum s-a strecurat şi s-a
înşirat îndelung, încet-încet, bănuială cu bănuială în sufletul
meu, până să se înrădăcineze credinţa asta... că Dragomir e
vinovat? ... Să-mi pierz noaptea cu vorbe... Dar Gheorghe
poate să nu vrea, or să nu fie în stare să facă aşa faptă...
Cum e băiatul uşurel, m-oi căi că i-oi fi spus... (Pauză.) Nu...
N-am nevoie de ajutor... Să mă gândesc mai bine... Cine n-o
să creează că tot nebunul fugit de la ocnă a omorât şi pe
Dragomir? ... (Pauză.) Da' de ce să-mi fac păcat şi să mai
străgănesc55 pe nevinovat? ... Aseară, la cârciumă,
Dragomir le-a spus la toţi că pleacă-n lume. Am destul
răgaz până la ziuă să-l târăsc şi să-l arunc în puț: a plecat,
s-a dus... nu mai vine azi, nu mai vine mâine, o lună, un an,
nu mai vine deloc... M-a părăsit! ... (Pauză.) S-a hotărât...
(Se scoală, merge la tarabă şi ia o bardă, apoi coboară
încet.) Adică să fie greu lucru? ... Doarme beat. Un uriaş
doarme... doarme şi cugetul lui şi puterea lui şi voia lui;
viaţa lui arde încet şi domol, cum arde luminarea fără să
vrea să arză... O femeie slabă, un copil fraged, hotărâre
numai să aibă, poate să sufle o dată... ş-o stinge... (Se joacă
cu barda, cioplind binişor pe muchia mesii; în stânga s-aud
gemetele nebunului; ea se trezeşte din gânduri şi ascultă.)
Nebunul... S-a deşteptat... o să-l deştepte şi pe el... Ce să
fac? să-l trăsnesc în somn! ... Să moară fără să ştie că
moare, fără să vază că eu îl lovesc, fără să-şi aducă aminte
de Dumitru... Dacă n-o vezi că vine, aia nu mai e moarte!
Nu, nu vreau în somn: atunci ar fi parcă ar dormi mereu...
Da... să-l deştept întâi: să ştie că-i vine moartea, de la cine
şi de ce... (Pune barda pe tarabă şi porneşte spre uşa lui
Dragomir, face câţiva paşi şi se opreşte; uşa de la Dragomir
se deschide, el apare foarte tulburat.)
SCENA II.
Anca, Dragomir.
DRAGOMIR (speriat): Anco!.
ANCA (aparte): El!
DRAGOMIR: Anco, am visat urât... mă doare mâna!
ANCA: Aiurezi... te doare mâna din vis...
DRAGOMIR: Mă înjunghie unde am semnul de muşcătură.
ANCA: Şezi jos... tremuri. (El şade.) De unde ai muşcătura
aia la mână, Dragomire?
DRAGOMIR: De mult.
ANCA: Bine, de mult; dar de unde? ... N-auzi?
DRAGOMIR: M-a bătut când eram copil şi m-a muşcat unul
pe care îl trântisem...
ANCA: De ce nu vrei tu să-mi spui ce ai pe suflet? Eu văz
că tu nu eşti în toate ale tale... Tu ai un ghimpe în cugetul
tău... Destăinuieşte-te mie.
DRAGOMIR: Ţie?
ANCA: Da, mie: (Dragomir mişcă din cap negativ) spune şi
te uşurează; dacă ai duce-o mult aşa, o să înnebuneşti...
DRAGOMIR: Să înnebunesc!
ANCA: Da... Ce ai visat?
DRAGOMIR: Un cap de mort... cu dinţii mari... vrea să mă
muşce... mă doare...
ANCA: Te doare că nu vrei să spui, te doare cânute
hotărăşti să spargi buba şi s-arunci răutatea afară... (Pauză
- se apropie binişor de el şi-l apucă pe după gât.) Ia ascultă,
Dragomire... adică ce ar fi, cum stăm noi aici amândoi, să te
pomeneşti cu Dumitru (el face o mişcare) că intră binişor pe
uşe... uite pe colo... (arată în fund) să-l vezi că vine, cum era
el înalt şi voinic, şi se aşază frumos colea la masă în faţa ta:
„Ei, bună seara, frate Dragomire... Ce mai faci? Mai îţi
aduci tu aminte de mine? ...” (Dragomir se zgârceşte pe
scaun şi s-apucă de masă; ea îi ia repede capul în mâini şi
cearcă să i-l întoarcă cu d-a sila spre fund.) Ia uite colo...
colo... lacătă.-l... iacătă-l! ... Vino, vino, Dumitre! ... (Vrea să-
l întoarcă cu toată puterea.) Ci uite-te! ...
DRAGOMIR (smucindu-se): Lasă-mă! ... (Se scoală; s-aude
ţipând nebunul; Dragomir se întoarce spre stânga; alt
țipăt.)
ANCA: Ascultă... (Dragomir îşi întoarce privirile de la
stingă, ea se repede aproape de el şi, jucând spaima,
şoptit.) Dragomire! (Îl smuceşte şi-l întoarce în loc cu faţa
spre stingă; el dă cu ochii de nebun, scoate un strigăt înecat
şi rămâne încremenit.) Uite-l... Ştii cine e? E nebunul care a
scăpat de la ocnă...
DRAGOMIR: Ion! (Cade zdrobit pe scaun.)
ANCA: EI!
SCENA III.
Dragomir, Anca, Ion.
ION (coboară tremurând): Mi-e foame... îmi dai să
mănânc?
ANCA (lui Dragomir încet): Trebuie să-l oprim aici până
mâine... (Merge la tarabă, ia pâine, o cană de rachiu şi
ţoiuri şi le aduce pe masă.) Şezi colea, Ioane...
ION: Şez. (Şade sfios în faţa lui Dragomir, care se dă
înapoi cu scaunul.)
ANCA (dându-i să bea): Cum e la ocnă, Ioane?
ION: Bodaproste... e bine. (La întrebările ei, Ion răspunde
lui Dragomir.)
ANCA: Şi cum ai fugit de acolo?
ION (ca iluminat): Vezi că s-a pogorât Maica Domnului la
mine şi zice: pe cum că, Ioane, când ăi ajunge la fântâna
sub deal, o să-ţi iasă înainte cine să te aducă la mine, şi să
vii negreşit... să vii, că eu te scap de toţi duşmanii tăi, şi o
să-ţi fie bine, că eu, Maica Domnului, o să pui stavilă între
tine şi rele: rdele să nu mai poată trece la tine, şi nici tu să
nu mai poţi trece la ele... (Simplu.) Aşa...
ANCA: Ei? ...
ION: Pe urmă, vere, m-am dus la fântâna de sub deal şi am
pus doniţele jos... Ei! era frumos şi cald... şi era pădurea
singură... doar într-o tufă fluiera de departe o mierlă...
Numa”, dinspre partea dealului, iacătă că-mi iese înainte o
veveriţă. - vezi, o trimisese Maica Domnului! - stă în faţa
mea în două labe şi se uită la mine drept cu ochii ei mititei
şi galbeni. Eu am dat s-o prinz, când colo ea... ţuşt! a sărit
p-o cracă subţire de alun: acu se încovoia craca şi s-apleca
cu ea până la pământ, acu se ridica, acu se ridica, acu se
apleca. Eu după ea, ea iar înaintea mea, în două labe, se
uita la mine... îi sclipea ochii, vere, de parcă era două
schintei şi mă chema iac-aşa... (Face gestul.) Am umblat o zi
întreagă: la urmă a pierit şi am rămas rătăcit... Da' acuma o
să mă duc înapoi acasă.
ANCA: Unde acasă?
ION: La ocnă.
DRAGOMIR: Ai scăpat şi vrei să te duci singur înapoi?
ANCA: Da! de ce te-a închis pe tine, loane?
ION: Pentru că am omorât pe Dumitru.
DRAGOMIR: Da' tu i-ai omorât?
ION: Eu.
ANCA: Ba nutu.
ION: Ba eu... Luleaua şi tutunul şi amnarul lui erau la
mine.
DRAGOMIR: Ei, ş-apoi? Dacă s-o găsi luleaua şi tutunul şi
amnarul tău la mine, se cheamă că te-am omorât, ai?
ION (neînţelegând bine): E! ...
ANCA: Ascultă-l pe el, Ioane, tu stai degeaba închis.
ION (dă din cap): Hăhă!
DRAGOMIR: Şi o să scapi curând de acolo... Peste un an...
(Se opreşte privind bănuitor la Anca; ea face o mişcare de
inteligenţă, trece la tarabă, d-acolo în celar şi ascultă prin
uşe, pe care a lăsat-o crăpată.)
ION: Mai am unsprece ani.
DRAGOMIR: Ba unul.
ION: Ba unsprece...
DRAGOMIR (impacientat s-apropie de Ion şi confidenţial,
după ce a aruncat o căutătură de jur împrejur): Daca
mâine, poimâine, o ieşi un om ş-o zice: daţi-i drumul lui Ion,
că nu este el vinovat, e altcineva...
ION: Altcineva... Ei! Aşa a făcut unul de la noi de la ocnă...
om milos, vere, Dumnezeu să-l miluiască...
DRAGOMIR (urmându-şi jocul): Lasă-mă să-ţi spui... E
altcineva: Ion a fost un prost, i-a luat din buzunar luleaua şi
tutunul: dar când i le-a luat, Dumitru era mort...
ION: Ba nu...
DRAGOMIR: Ba era mort... cu faţa la pământ...
ION: Ba nu, era trântit pe spate (Anca mişcare) şi a
deschis ochii la mine...
DRAGOMIR: Ce!
ANCA (coboară repede la masă): Ş-apoi?
ION: Apoi l-a podidit sângele pe nas şi pe gură ş-a murit...
(Mănâncă. Anca îşi şterge ochii şi se uită la Dragomir.)
DRAGOMIR (răstit la ea): Ce te uiţi la mine aşa? (Ea
apleacă privirile; el mai aspru.) Uite-te la mine! (Bate cu
pumnul în masă; Ion tresare; foarte animat, cătră Ion.)
Când l-ai găsit în pădure?
ION (se scoală speriat şi începe să tremure): Spui, să nu
mă loveşti, să nu mă baţi! ...
DRAGOMIR: Cine te bate? ... şezi jos... (lon şade
înfricoşat.) Pentru ce să te bat?
ION: Pentru că am omorât pe Dumitru...
ANCA (coborând): Creştinul lui Dumnezeu, înţelege că nu
tu.
ION (cătră Dragomir): Nu eu... da' cine (Dragomir
ţâfneşte.)
ANCA: Spune cine, Dragomire.
DRAGOMIR (fierbând): Nu te-amesteca tu în vorbă! ...
Lasă-ne-n pace! ... Nu ştiu... (Bea cu sete.)
ANCA (foarte simplu): Vrei să-ţi spui eu, loane? ... Uite
cine. (Arată pe Dragomir; acesta face o mişcare violentă.)
Uite, loane, vezi tu? ăsta a omorât pe Dumitru. (Lui
Dragomir.) Zi tu că nu-i aşa! ... (lon se scoală, începe să
râză pe-nfundate şi să ochească pe Dragomir.)
DRAGOMIR (bea până-n fund, trânteşte pe masă cana,
care se face ţăndări, şi se scoală): Sunt prost eu că stau la
vorbă cu doi nebuni! ...
ANCA: Doi nebuni!
DRAGOMIR (ameninţător): Tu, femeie! ... (Încruntat,
porneşte spre ea, care s-a retras la tarabă.)
ION (dă un răcnet şi se năpusteşte asupra lui Dragomir
tăindu-i drumul; îl apucă de găt şi-l învârteşte în loc): Stai
aci! ... De ce l-ai ucis pe creştin? (Anca din fund urmăreşte
cu tot interesul jocul lor.)
DRAGOMIR (luptând, înecat): Lasă-mă, nebunule!
ION (crescendo): Atunci, daca l-ai omorât tu, pe mine de
ce m-a închis, mă? ... de ce m-a chinuit? de ce m-a lovit în
cap? de ce? (Îl zguduie şi-l împinge departe în faţă lângă
masă; Dragomir palid cade gâfâind pe un scaun...) Dacă tu
eşti vinovat (obidindu-se treptat şi arătându-şi moalele
capului) de ce mi-a făcut mie bubă aici înăuntru? (Se vaită.)
Mă doare! ... Mă doare!...
DRAGOMIR (se ridică pe furiş de pe scaun şi face un pas):
Cum să scap?
ION (oprindu-se din plâns şi repezindu-se): Stai aci! (Îl
apucă de gât.)
DRAGOMIR: Anco, mi-a stins puterile!
ION (crescendo): Tu... eşti dracul! ... Daca tu eşti dracul,
de ce nu te duci să stai în balta unde te-a gonit Maica
Domnului? ... or de ce nu mergi pe pustii locuri? or de ce nu
te întorci în fundul iadului? ... de ce? (Îl pune în genuchi.)
DRAGOMIR: M-a răpus!
ION: De ce să mă chinuieşti tu pe mine? (Îl lasă un
moment şi-l priveşte rânjind sălbatic.) Măi! ... este la noi o
ocnă părăsită... în fund e o baltă neagră... Dacă arunci o
piatră-n fund, numa”, de departe, din inima pământului,
începe să îue, şi îue tot mereu, şi tocm-a doua zi trece, când
zice Maica Domnului: destul! ... Acolo trebuie să vii tu cu
mine... să te iau de gât (îl înhaţă) să te ridic şi să te arunc în
fundul bălții... aşa! ... Haide. (Urlând.) Haide! ... (Îl târăşte,
Dragomir se zbate.)
ANCA (aparte): Îl omoară... nu trebuie! ... (Pune mâna pe
bardă.)
DRAGOMIR: Săi, Anco!
ION (îl târăşte): Haide! nu urla, câine!
ANCA (alergând în faţa lui Ion, cu barda ridicată):
Nebubunule! îţi crăp capul!
ION (tresare, lasă pe Dragomir şi se dă la o parte sfios):
Nu el? ... N-aizistu? ... lu ai zis. (Se retrage spre fund.)
ANCA (ajutând pe Dragomir să se ridice): Scoală! ...
ION (depărtându-se): Atunci, mă duc. (lese repede în
fund.)
ANCA (după ce a ridicat pe Dragomir, care se aşază obosit
la masă şi uitându-se în toate părţile): Dragomire, s-a dus!
DRAGOMIR: S-a dus?
ANCA: Se duce-n sat... Trebuie să-l întoarcem înapoi şi să-l
ţinem aci până vedem ce e de făcut... Aide după el!
DRAGOMIR: Nu merg...
ANCA: Fuge! n-o să-l mai ajungem...
DRAGOMIR: Du-te tu.
ANCA (suie şi privind către el, aparte): Aşteaptă tu! d-abia
a-nceput! ... (lese în fugă prin fund.)
SCENA IV.
Dragomir, singur, apoi lon.
DRAGOMIR: N-o să-l mai poată ajunge... şi chiar să-l
ajungă, ce folos! Parc-o să aibă ea destulă putere să se lupte
cu nebunul... A putut femeia să mă vânză... acu ar vrea să
mă scape, dar n-o să poată... lon o să spuie... încă un an...
Pentru un an să pierz viaţa întreagă! ... pentru un an! A!
când n-are omul noroc! (Îşi apucă cu mâinile capul.
— Ion a apărut la vorbele din urmă, coboară şi pune mâna
pe umărul lui Dragomir; acesta se scoală şi rămâne ca
trăsnit.) Anco!
ION: A trecut pe lângă mine acuma... eram pe laviţă; s-a
dus încolo la vale... Mi-e foame, dă-mi să mănânc. (Şade.)
Şezi şi tu. (Bea.) Bea şi tu. (Dragomir se supune; - după o
pauză lungă.) E unul la noi la ocnă... Ce om bun, vere! cum
mă miluieşte el pe mine: mănâncă numai câte o fărâmiţă şi
tainul lui mi-l dă mie! Ala a foist ucis pe tată-său, şi-l băgase
pe frate-său la ocnă... Pe urmă, vezi ce l-a învăţat pe el
Maica Domnului, să vie la ocnă şi să spuie: eu am răpus pe
taica, lui neică să-i daţi drumul, că nu e vinovat... (Simplu.)
lac-aşa.
DRAGOMIR (din ce în ce mai mişcat): Şi...
ION: Şi i-a dat drumul lui frăţini-său şi l-a închis pe el.
DRAGOMIR: Pe el...
ION: D-apăi! ... într-un târziu după aia, a aflat el că frăţini-
său umblă să moară, şi s-a rugat să-l lase de la ocnă să
meargă acasă cu soldaţi numai pentru trei zile, că zice că:
ce-am avut eu cu taica, aia a fost altă socoteală; dar nu voi
să plece alde neică până nu m-o ierta...
DRAGOMIR: Şi l-a iertat?
ION: Da' de unde!...
DRAGOMIR: Nu l-a iertat?
ION: Nu, n-a vrut să-l lase de la ocnă să meargă...
DRAGOMIR: Şi frate-său a murit aşa?
ION (dă din cap că da, bea, apoi se uită lung la Dragomir):
Mă Dragomire, tu eşti sănătos şi cu mintea întreagă şi o să
trăieşti bine... şi eu... (zâmbind trist) o să mor aşa... necăjit,
bătut şi nebun! (Se ridică.)
DRAGOMIR (foarte pătruns): loane! ...
ION: Vezi... Tu la ce n-ai venit să spui pe cum că lon nu-i
vinovat... Pe Ion l-aţi bătut în cap degeaba... Luaţi-mă pe
mine. Ce-am avut eu cu Dumitru e altă socoteală, dar pe Ion
lăsaţi-l săracul! (cu obidă adâncă) şi Ion s-ar fi rugat la
Maica Domnului Buna pentru păcatele tale... Vezi! ... vezi.
(Plânge liniştit.)
DRAGOMIR (plânge înfundat): Ioane, eu caut să te scap pe
tine... Tu să nu mai mergi, nu mai trebuie să mergi înapoi la
ocnă...
ION: Da' unde o, să mă duc eu?
DRAGOMIR (iute): Tu o să stai aci cu noi. (Anca intră prin
fund şi se opreşte în uşe să asculte.) Or nu; mai bine să
plecăm... Vino cu mine... scăpăm amândoi. Îţi cumpăr haine
nouă, pălărie, cizme nouă... De mâncare, de băutură... tot...
îţi dau eu ce-ţi trebuie. (Anca se retrage afară şi încuie uşa;
Dragomir pleacă ameţit spre dreapta şi se întoarce înapoi.)
Or nu... vino şi tu cu mine...
ION: Unde?
DRAGOMIR: Colea în beci... să scoatem banii (ia lampa) şi
să plecăm... Aide... (Dragomir pleacă cu lampa înainte spre
chepengul beciului: Ion îl urmează. Dragomir deschide şi
porneşte să scoboare, Ion se retrage.) Aide!
ION (retrăgându-se cu frică): Nu, nu intru...
DRAGOMIR: Da' să nu pleci!
ION: Nu.
DRAGOMIR: Or nu... stăi. (lese din beci, aleargă la uşa din
fund, o încuie şi ia cheia; o pune în buzunar şi coboară iar în
beci.) Viu acuş...
ION (trece la masă şi bea, fredonează un cântec
haiducesc, apoi se opreşte ascultând): A început iar... Când
urlă câinele, moare cineva...
DRAGOMIR (iese din beci cu lampa şi cu o ulcică în mână;
închide chepengul la loc; vine la masă, scoate o basma din
sân şi toarnă în ea banii din ulcică; înnodă basmaua şi o
pune în sân): Gata, Ioane!
ION (apucat de un fior): Mi-e frig! (Dragomir, mereu
pripit, se repede în stânga şi vine îndată cu o zeghe, pe care
o aruncă pe umerii lui lon, şi cu două pălării, una i-o pune
lui lon şi alta o pune el pe cap.)
DRAGOMIR: Acu plecăm... Tu să nu vorbeşti nimic pe
drum... să mă laşi pe mine. Aide...
ION: Aide! (Alt fior. Pornesc amândoi... Uşa e încuiată.)
DRAGOMIR: Ne-a închis pe dinafară! (Stă un moment,
caută cu gândul şi aducându-şi aminte.) A! (Se caută nervos
în buzunare... găseşte cheia şi deschide. Anca le vine în
faţă; ei se dau56 înapoi; ea intră şi închide uşa.)
SCENA V.
Dragomir, lon, Anca.
ANCA: Da' încotro, Dragomire? ... încotro, neică Ioane?
DRAGOMIR: Ascultă, Anco...
ANCA (coborând cu Dragomir): Nu mai spune, că ştiu;
eram la uşe. (lon se-nveleşte în zeghe, se trânteşte pe o
laviţă şi se culcă.) Vezi, Dragomire, când zic eu că tu eşti
mai nebun decât... (Arată cu ochii pe Ion.) Să fugi în lume
cu el! ... Pe unde o să umbli? pân pustii? Osăvă întâlniți cu
oameni... O să-l cunoască cineva... E scăpat de la ocnă... Şi
chiar să nu-l cunoască nimeni, poţi tu să-i stăpâneşti
mintea? Da' când l-o apuca iar turba ca adineaori?
DRAGOMIR (demoralizat): Atunci? ...
ANCA: Ce copil o să auză asta şi n-o să priceapă ce
legătură e îrare oamenii ăştia doi, de pribegesc în lume,
fără să poată spune de unde vin, fără să ştie unde se duc?
DRAGOMIR (descurajat de tot): Dar ce să fac?
ANCA: Să rămâi aici şi să-l ţinem şi pe el până ne-om gândi
la altceva mai cuminte.
DRAGOMIR: Daca n-o vrea... dacă nu-l putem ţine... (lon
geme şi se zbuciumă în somn; Dragomir se sperie şi se
îndeasă spre Anca.)
ANCA: Trebuie să putem... Cât o fi aici, îl iau eu pe seamă.
(Merge la Ion, care se munceşte rău în somn şi zguduindu-l
foarte brusc.) loane! Ioane!
ION (sare din somn; e cu totul apucat): Da! eu sunt
vinovat... Maica Domnului mi-a zis să spui, ca să nu mă
loviți... Bateţi-l! ... Daţi-i la cap! ... Se preface că e nebun...
(Înduioşat către Dragomir.) Uite cum îl bate! Uite cum îi dă
la cap lui Ion! (Ţ[ipând de groază.) A!... nu! ...nu!... nu
daţi! (În culmea spăimâi.) O să-i spargă oasele, îi turteşte
ţeasta capului... O să-l omoare! ... (Îşi acopere ochii.)
ANCA: Ioane!
ION (crescendo): De ce-l mai bate pe Ion dacă a murit?
(Dă cu piciorul ca cum ar vrea să înlăture ceva.) Să-lia de
aici... e plin de sânge... (Mai dă o dată.) Nu mai mişcă...
(rar.) A murit... (Porneşte spre fund.)
DRAGOMIR: Pleacă (Amândoi se reped după el şi vor să-l
apuce.)
ION (ţipând): Nu puneţi mâna! ... Să nu daţi... lon a murit!
(Se smuceşte şi le scapă; se repede la tarabă, ia un cuţit
mare şi ridicându-l în sus măreț.) Nu puneţi mâna! ... Ion
merge la Maica Domnului. (Se precipită în odaia din
stânga.)
ANCA: După el!
DRAGOMIR (oprind-o): A luat cuțitul!
ANCA: Nu e nimic! ... după el, să-l liniştim! Daca răcneşte
aşa, aude cineva de pe drum. (Vrea să meargă spre stânga;
Ion, cu figura radioasă, reapare ţinând în sus cuțitul plin de
sânge; face doi paşi şi se prăbuşeşte; amândoi se reped la el
şi-l ridică.)
DRAGOMIR: S-a înjunghiat! (Îl aşază pe o laviţă lângă
masă.)
ANCA: Înjunghiat aici! ... în casa noastră! (Stă pe gânduri;
pe chipul ei străluceşte o inspiraţie.)
DRAGOMIR (dezolat): Ce-ai făcut, Ioane?
ION (deschizând ochii): Dă-mi apă... mi-e sete!
ANCA (cu o bărdacă de apă): Ţine, loane.
ION (bea): Bodaproste... Maica Domnului mi-a zis: scoate-
ţi măruntaiele când intră Necuratul, şi aruncă-le câinelui...
ANCA: Ascultă, Dragomire.
ION: ...Că eu, Maica Domnului, o să pui stavilă între tine şi
rele... ş-o să dormi... o să dormi... Dă-mi apă... mă arde...
(Anca îi dă.)
DRAGOMIR: Ioane!
ION (dând cu mâna într-o parte bărdaca): Scoate-mi
măruntaiele şi dă-le câinelui să nu mai urle! ... Caută-mă la
picior, din jos de genunchi... am un chimir... Să te duci la
ocnă şi să-l dai de la mine ăluia de a omorât pe tată-său...
ANCA (scoate chimirul şi-l bagă în buzunarul lui
Dragomir): Ţine... (Aparte.) Nu moare odată... o să ne
apuce ziua.
ION (iluminat): Uite veverița! ... colo sus... pe cracă!...
uite-o! (Vrea să se închine şi-i cade mâna; - în extazul
suprem.) Maica Domnului! ... tu eşti? ... tu mă chemi?....
stai, că viu... iacătă-mă, viu! ... (Expiră.)
ANCA (închinându-se foarte pătrunsă): S-a isprăvit! ...
Dumnezeu să te ierte, omule. (Dragomir e zdrobit; ea,
schimbând tonul d-odată.) Acu-i acu, Dragomire... acu ce ne
facem? ...
DRAGOMIR: Să dăm de ştire...
ANCA: Vrei să intri, or să mă bagi pe mine în fundul ocnii!
Să zică că l-am omorât noi! ... Nu. Până acuma nu ştie
nimeni c-a venit aici: să-l aruncăm în puţul ăl părăsit. Mâine
om astupa puţul şi atât... Aide! nu e vreme de pierdut! se
luminează de ziuă; rămânem cu mortu-n casă până mâine
noaptea... A! să sting lumina... trece cineva pe drum şi ne
vede ieşind aşa... (Stinge lampa.) Pune mâna... (Amândoi
iau pe Ion şi pornesc spre fund; se aud în depărtare
clopotele de la biserică... Ei se opresc s-asculte.) Toacă de
utrenie... Ai avut încai noroc la moarte, Ioane: îţi trage
clopotele ca la toţi creştinii! ... La alţii nici măcar atâta! ...
(les prin fund... Pauză - în timp ce clopotele urmează.
Amândoi reintră. Anca aprinde lampa ş-o aduce pe masă.
Dragomir foarte deprimat şade; cămaşa îi e mânjită puţin
de sânge.)
SCENA VI.
Anca, Dragomir.
ANCA: Acu, ce stai? trebuie să te găteşti de plecare.
DRAGOMIR: De plecare...
ANCA: Fireşte.
DRAGOMIR: De ce să mai plec?
ANCA: Ca să scapi şi tu şi să mă scapi şi pe mine. Dacă se
află, şi eşti tot aici, şi eu am tăcut, se cheamă că amândoi l-
am omorât... Eu... sunt nevinovată şi nu vreau să cază vina
pe mine. Daca vrei să stai, eu caută să mă duc în sat şi să
spui tot, tot, tot... Daca pleci, mă fac că găsesc pe Ion în puţ
şi dau de ştire... N-ai grije; îţi las eu vreme destulă s-ajungi
departe... Tu eşti fugarul, tu vinovatul... ş-am scăpat
amândoi...
DRAGOMIR: Vino şi tu.
ANCA: Daca fug şi eu, cade vina pe mine; nu poci asta...
(Suie; după o pauză mare, coborând la el cu braţele
încrucişate.) Nu ţi-e ruşine! nu ţi-a fost milă şi păcat de
Dumnezeu! ... Creştin eşti tu? ... om eşti tu? Vine un biet
păcătos în casa ta, îţi cere o bucăţică de pâine la masa ta, e
obosit şi te roagă de adăpost sub acoperământul tău, îţi
spune taina lui, şi tu, fiară fără de lege, pui mâna pe cuţit şi
spinteci omul! (Dragomir face nişte ochi foarte miraţi.) Cu
ce-ţi greşise bietul nebun? ... ce piedică ţi-era el în lumea
asta largă, unde e loc pentru toţi? (Cu toată energia.) De ce
ai omorât pe Ion?
DRAGOMIR: Eu... pe Ion!
ANCA: Pe Ion.
DRAGOMIR: Eu... am omorât... pe lon (Râde febril.)
ANCA: Râzi? Nu tu, da' cine? (El se uită la ea lung; ea îi
înfruntă căutătura; merge la el şi-l apucă de pieptul
cămăşii.) Asta ce e? sângele ăsta al cui e? Nu-i sângele lui
lon? ...
DRAGOMIR (îşi încheie repede minteanul la piept): Fugi d-
aici!
ANCA: Nu te-ncheia, Dragomire: pe cămaşe e puţin; în
odaie dincolo e mult; uite, ici e plin... Du-te în curte, e
stropit peste tot; mergi de scoate o găleată din puț, să vezi
apa roşie... Tu, ucigaşule, tu! O să te gunoieşti de viu între
pereţii de sare umezi până o socoti Dumnezeu c-a venit
ceasul să te cheme ca să te judece el mai bine...
DRAGOMIR: Pentru ce?
ANCA: Pentru că ai ridicat viaţa altuia...
DRAGOMIR: A cui?
ANCA: A lui Ion.
DRAGOMIR (stă un moment şi se şterge la ochi): Femeie!
Daca te-ar întreba cineva pe tine de asta, ce-ai spune? ...
ANCA: Ce-am văzut.
DRAGOMIR (ciudit din ce în ce): Ce?
ANCA (simplu): Că Dragomir a răpus pe Ion nu ştiu de ce!
DRAGOMIR: Tu?
ANCA (ia lampa şi o pune la oblon; apoi coboară): Măcai
că tu ai fost rău cu mine, mie tot mi-e milă de tine,
Dragomire; am să-ţi dau o povaţă... Dacă s-o întâmpla şi n-
ăi avea noroc să scapi până la urmă; dacă or pune mâna pe
tine, nu fi prost şi te-apuca să tăgăduieşti cum faci cu mine,
că acolo nu te joci ca aicea: te-or pune la chinuri, vai de
viaţa ta! ... o să-ţi rupă carnea, să-ţi smulgă dinţii şi
urechile, să-ţi descheie ţeasta capului... Ascultă-mă pe
mine, eu îţi vorbesc de binele tău. (Se uită cu neastâmpăr în
fund.)
DRAGOMIR: Care va să zică...
ANCA: Faci ce-ţi spui eu: mărturiseşti c-ai ucis pe lon şi te
alegi numai cu pedeapsa; încai scapi de chinuri.
DRAGOMIR (revoltat, bătând cu pumnul în masă): Da'
dacă nu l-am ucis eu?
ANCA: Asta el începem iar; ba nu, ba da, ba da, ba nu.
DRAGOMIR (fierbând): Lasă-mă! (Îşi vâră capu-n mâini,
astupându-şi urechile.)
SCENA VII.
Aceiaşi - Gheorghe.
GHEORGHE (intră repede, vede pe Dragomir şi vrea să se
retragă): Dragomir!
ANCA (suind la Gheorghe; foarte repede şi şoptit): Mergi
în sat, ia pe primar şi oricâţi oameni găseşti, spune că te-am
trimes eu pentru omor... şi vino cu ei...
GHEORGHE: Ce e?
ANCA: Mergi, îţi spui... o să vezi... Vino iute! (Îl mână
afară.)
SCENA VIII.
Anca, Dragomir.
ANCA (vine cu pasul grav la Dragomir, care stă pe un
scaun cu capul în mâini): Scoală, Dragomire, c-a sosit
ceasul!
DRAGOMIR (se scoală): Ceasul!
ANCA: Ceasul socotelii. Stăi drept... adună-ţi minţile câte
le mai ai şi răspunde la ce te-oi întreba... Pentru ce l-ai
omorât?
DRAGOMIR (înecat de ciudă până la lacrimi): Nu! nu l-am
omorât eu! ... N-ai fost tu aicea? N-ai văzut tu?
ANCA: Nu pe Ion... pe Ion lasă-l... De altcineva îţi vorbesc
eu acuma...
DRAGOMIR (pălind, încet): De cine? ...
ANCA: Ştii de cine, nu te mai preface... Tu vrei să pleci, tu
caută să pleci. (El face trist din cap că da; ea, aspru.) Ei!...
nu faci un pas de-aici până nu-i zici pe nume... (Privindu-l
cu toată puterea.) Zi-i odată pe nume!
DRAGOMIR (încet de tot): Du... mi... tru!
ANCA (răsufiând din adânc): Ai văzut? Aşa! Du-mi-tru!
(Şade jos; el stă în picioare.) Pentru ce l-ai ucis...
DRAGOMIR: Pentru tine...
ANCA: Pentru mine.
DRAGOMIR: Ca să te iau eu...
ANCA: Cum l-ai ucis? spune. (Îşi pune coatele pe masă şi
bărbia în palme şi ascultă nemişcată; el stă drept, sen-cheie
cu îngrijire la mintean şi povesteşte simplu.)
DRAGOMIR: Mă tot goneai... Odată, când ai ieşit de la
biserică la Vinerea Mare, seara - ţi-aduci aminte - m-am dat
pe lângă tine şi ţi-am zis încet: „Anco! de ce n-ai vrut să mă
iei pe mine? Eu tot te iubesc... Lasă-l pe Dumitru şi vino! ...
Ţi-aduci aminte?
ANCA: Da, mi-aduc.
DRAGOMIR: Tu mi-ai răspuns: „Am bărbat, lasă-mă-n
pace! ...
ANCA: Şi tu?
DRAGOMIR: Eu am plecat acasă, n-am dormit toată
noaptea şi dimineaţa... m-am hotărât.
ANCA: Cum ai făcut?
DRAGOMIR: Ştiam când se-ntoarce de la deal pân
pădure... şi l-am aşteptat... Venea şuierând... Ne-am
LLA
întâlnit, ne-am dat în vorbă... i-am arătat o plută înaltă; ela
ridicat ochii în sus... Am tras cuțitul, şi până s-aplece iar
ochii... (Se opreşte, stingmdu-i-se glasul.)
ANCA (îşi acopere faţa - un moment - apoi şi-o descopere
şi-l priveşte aşteptând): Ei? ... înainte...
DRAGOMIR: Ce să-ţi mai spui?
ANCA: El ce-a făcut?
DRAGOMIR: A ţipat ş-a căzut în genuchi... a dat să scoaţă
cuțitul... da' m-am repezit şi l-am lovit peste mână şi la
beregată... când m-am aplecat la el, m-a muşcat de mână.
ANCA: De la el era muşcătura! (Îi face semn să urmeze.)
DRAGOMIR: Pe urmă, l-am întors cu faţa în jos, am mers la
fântâna de m-am spălat şi m-am dus acasă să mă culc, că nu
mai puteam, cădeam d-a-mpicioarele de ostenit... Ion l-a
găsit acolo... Pe urmă... ştii...
ANCA (sculându-se): Ştiu... La un an ai venit şi mi-ai zis:
„ANco, nu-ţi mai trăieşte bărbatul, mă iei?” Vorba ta şi
glasul cum mi-ai spus-o, mi-au dat un junghi pân inimă; nici
nu te luam altfel, că mi-erai urât: de-aia te-am luat ca să te
aduc în sfârşit aici. De la început te-am bănuit. Tot ce-ai
făcut pe urmă, întâi grija de sufletul răposatului, apoi
spaimele şi turba ta când îţi pomeneam de el, vorbele tale
fără şir tot de omorâtori şi de termenele până când încape
pedeapsa, şi visurile tale cu capete de morţi, care te muşcă,
şi câte altele, puneau mai mult temei bănuielii mele. Mai
întâi, mă hotărâsem să te curăţ - ba era să bag şi alt suflet
în păcat! - pe urmă am stat să mă gândesc mai bine.
Adineaori credeam că o să te sugrume nebunul; era să las
să te socoteşti cu el, dar aveam şi eu cu tine o răfuială mai
mare: nu te puteam lăsa să treci dincolo aşa nejudecat
aicea. (Pauză.) le-am judecat, te-ai mărturisit, trebuie să-ţi
dau acuma pedeapsa ce ţi se cade c-ai răpus pe omuâl ce
mi-era drag ca lumina ochilor, tu, care mi-ai fost urât
totdeauna... (Suie şi-l lăsa-n urmă.)
DRAGOMIR: Eu te-am iubit... şi...
ANCA: ŞI? ...
DRAGOMIR: Şi... da' acu e degeaba... Eu trebuie să plec în
lume; tu... poate să iei pe Gheorghe... (înecat şi foarte
încet) dar să ştii că tot te iubesc...
ANCA: Da? (Râde.) Aşteaptă să vezi tu acuma cum o să-ţi
plătesc eu ţie dragostea. (Pauză.)
DRAGOMIR: Anco, eu plec... să mă ierţi!
ANCA: Să te iert! D-aia te-am răbdat eu lângă mine, d-aia
am umblat eu atâta vreme să te aduc aici, ca să te iert?
(Râde. Se aud paşi şi glasuri afară.)
DRAGOMIR: Taci! ... Anco, vine cineva...
ANCA: Da, vine Gheorghe, cu oameni... vin să te ridice că
ai omorât pe Ion.
DRAGOMIR: Pe Ion! (Izbucnind.) Tu m-ai vândut... cu
Gheorghe...
ANCA: D-apoi cine?
DRAGOMIR (îngrozit, căutând în toate părţile): Femeie!
vreau să scap... Nu vreau să puie mâna pe mine! ... Mi-e
frică! ... vreau să scap!
ANCA: Nu se mai poate! (S-aude glasul lui Gheorghe.)
GHEORGHE (d-afară): Haide toţi!
DRAGOMIR (răcnind): A! ([inteşte pe Anca şi se precipită
la ea s-o strângă de gât.)
ANCA (ţipând şi fugind spre uşe): Săriţi, fiara! (Uşa se
deschide; Gheorghe şi alţi oameni năvălesc înăuntru.) Mă
omoară şi pe mine!
SCENA IX.
Dragomir, Anca, Gheorghe, mai mulţi oameni.
DRAGOMIR (coboară aiurit şi se înţepeneşte în faţă;
Gheorghe şi alţi doi oameni coboară ia el şi-l apucă de
amândouă braţele; el se uită la ei pierdut şi tremurând):
Merg... merg eu... să nu mă bateţi, merg! (Rugător cătră
Gheorghe.) Nu mă strânge aşa tare de-acolo... Ţi-am spus
că mă doare!
ANCA: Oameni buni... a tras aseară la noi în gazdă un biet
drumeţ; nu ştiu de unde venea, nici unde se ducea... L-a
ucis bărbatu-meu! în odaie şi colea, uitaţi-vă, e lac de
sânge! ... Căutaţi în puţul ăl părăsit de lângă grădină...
Avea nenorocitul de el un chimir la picior... acu e la
Dragomir în buzunar. (Dragomir pune machinal mâna,
scoate chimirul şi-l dă râzând prosteşte unuia din oameni.)
UN OM (cu o frânghie în mână): De ce omorâşi creştinul,
mă? (Îl leagă.)
ALT OM: Luaţi-l... la primărie...
ANCA: Oameni buni... eu v-am desoperit fapta; dar omul
ăsta e bărbatul meu... O să mi-l luaţi de tot... rămâi singură.
Trebuie să mă lăsaţi să-i spui şi eu o vorbă... (Oamenii se
dau cu respect în lături; ea s-apropie de Dragomir, care stă
nemişcat, şi răspicat îi şopteşte.) Dragomire, uite-te la
mine: (el o priveşte) pentru faptă răsplată şi năpastă pentru
năpastă!
— CORTINA -—-
SFÂRŞIT
1 I. D. Ionescu, cântăreţ şi director de trupă (vezi şi nota la
O noapte furtunoasă).
2 Latură, coastă.
3 Pălărie înaltă şi tare, cilindrică, tip haut-de-forme, care
şi-a luat numele de la pălărierul din Bucureşti, Jobin
(joben).
4 Prefectura de poliţie.
5 Repertoriul trupei lui Î. D. Lonescu conţinea cântece pe
mai multe limbi: română, germană, idiş, franceză şi
engleză;. Nemţeşti” - termen popular generic pentru
„strâine”.
6 Circumscripţia.
7 Reparaţia.
8 Din partidul conservator.
9 După calendarul popular, „Răpciune” e luna septembrie.
10 A manca, franţuzism, de la manquer, a lipsi.
11 Confuzie între sufragiu (vot) şi sufragiu (servitor).
12 'Te iubesc şi te ador: altceva ce mai pretinzi? (fr.).
13 Formă provenită din expresia franceză pour toujours
(pentru totdeauna), în care „pour” francez este înlocuit prin
latinescul „per”.
14 Plictisită, iritată.
15 Romane populare, făcute după răsunătoarele
Mystreres de Paris de Eugene Sue.
16 Forma stâlcită a expresiei franceze „sans facon” - în
mod familiar, fără mofturi.
17 Vergea de fier ascuţită, prinsă într-un mâner, care este
şi capul bastonului.
18 Malmezon, fostă cazarmă.
19 Miloasă (fr.).
20 Păruieşte-l.
21 Formă stâlcita a expresiei franceze „Pour lamour de
Dieu!” - Pentru numele lui Dumnezeu!
22 O tăcere fioroasă.
23 Formă schimonosită a dictonului „Vox populi, vox dei”:
„glasul poporului e glasul lui Dumnezeu”.
24 Binevoieşte, consimte.
25 Februarie, după calendarul popular; aici e vorba de
răsturnarea domnitorului Al. I. Cuza, la 11 februarie 1866.
26 Lege de moratoriu - lege pentru amânarea plăţilor
datoriilor.
27 Joc de cărţi.
28 Faliţii, cei nemulţumiţi.
29 Joc de cărţi.
30 În epoca Scrisorii pierdute se vota pe colegii cenzitare.
Cetăţenii erau împărţiţi, pe criterii sodal-economice, în trei
categorii. Majoritatea nu putea vota decât indirect, prin
delegaţi.
31 Februarie, după calendarul popular; aici e vorba de
răsturnarea domnitorului Al. I. Cuza, la 11 februarie 1866.
32 Corespunde preceptului biblic: „Cine are urechi de
auzit să audă!”
33 Confuzie, ilustrând pretenţiile de cultură ale lui
Caţavencu. Aceste cuvinte aparţin de fapt lui Machiavelli.
Gambetta, om politic francez chiar din acea vreme, era însă
mai cunoscut eroilor lui Caragiale.
34 Pânză subţire de bumbac.
35 Este vorba despre plebiscitul iniţiat de Al. I. Cuza şi M.
Kogălniceanu în 1864, prin care s-a aprobat reforma
agrară.
36 Începutul stâlcit al maximei latine: „honeste vivere,
neminem laedere, suum cuique tribuere” (să trăieşti cinstit,
să nu păgubeşti pe nimeni, să dai fiecăruia ce e al său).
37 Prăvălie cu articole de mode.
38 Ofiţer.
39 Joc de cărţi.
40 Nenoroc, ghinion.
41 Valetul, la jocurile de cărţi.
42 'Tertip, şiretlic, truc.
43 A da afară; în limba veche, a achita complet o sumă de
bani.
44 Turbată.
45 Îmbrăcămintea.
“ Adaos, supliment, relans, la jocul de cărţi...
47 Curtează.
48 Costum de bal mascat, cu glugă.
49 Contra plată (ed. Socec şi Şaraga: r-la-cart).
50 Negustor.
51 Chefliii, stricaţii. Zampara: castanietă; un fel de dans.
52 Stăpânire de sine.
53 Negustor (regional).
54 Ghete de lux; bucată de piele (adesea cu găurele), pisă
îndeosebi la vârful ghetei, ca ornament.
55 A întârzia, a încurca.
56 În ed. Haiman, Şaraga şi Minerva: se dă.