Ion Luca Caragiale — Scrieri Alese. Teatru, Nuvele, Momente, Schite

lon Luca Caragiale 


Ion Luca Caragiale 


Scrieri Alese, leatru, Nuvele, 
Momente, Schițe 


CUPRINS: 

Notă asupra ediţiei. 2 

Tabel cronologic. 3 

O noapte furtunoasă. 7 

Conul Leonida faţă cu reacţiunea. 55 
O scrisoare pierdută. 69 

D-ale carnavalului. 155 

Năpasta. 219 

Aprecieri. 257 


O NOAPTE TUNOASĂ 

Comedie în două acte 

PERSOANELE 

JUPÎNDUMITRACHETITIRCĂINIMĂ-RE 
A, cherestegiu, căpitan în garda civică 

NAEIPINGE S CU, ipistat, amic politic al căpitanului 

CHIRIAC, tejghetar, om de încredere al lui Dumitrache, 
sergent în gardă 

SPIRIDON, băiat de procopseală în casa lui Titircă 

RICĂVENTURIA NO, arhivar la o judecătorie de 
ocol, student în drept şi publicist 

V E "TA, consoarta lui Jupân Dumitrache 

ZI] A, soraei 

În Bucureşti, la Dumitrache. 

9 O noapte furtunoasă 

ACTULI 


(O odaie de mahala. Uşă în fund, dând în sala de intrare; 
de amândouă părţile uşii din fund, câte o fereastră. Mobile 
de lemn şi paie. La stânga în planul întâi şi-n planul din 
fund, câte o uşă; în dreapta pe planul al doilea, altă uşă. În 
dreapta în fund, răzemată de fereastră, o puşcă de gardist 
cu spanga atârnată lângă ea.) 

SCENA 

JUPÎNDUMITRACHE, în haine de căpitan de 
gardă fără sabie, şi NAEIPINGESCU 

JUPÎNDUMITRACHE (urmând o vorbă începută): 
Iaca, nişte papugii. nişte scârţa-scârţa pe hârtie! "1 ştim noi! 
Mănâncă pe datorie, bea pe veresie, trag lumea pe sfoară 
cu pişcherlicuri. şi seara. se gătesc frumos şi umblă după 
nevestele oamenilor să le facă cu ochiul. N-ai să mai ieşi cu 
o femeie pe uliţă, că se ia bagabonţii laie după dumneata. 
Un ăla. un prăpădit de amploiat, n-are chioară în pungă şi 
se ţine după nevestele negustorilor, să le spargă casele, 
domnule! 

IPINGE SCU: Nu seia după toate, jupân Dumitrache; 
după cum e şi femeia; dacă trage la ei cu coada ochiului şi 
face fasoane, vezi bine! bagabonţii atât aşteaptă. 

JUPÎN DUMITRACHE: Ba să am pardon! Ştiu eu cevrei 
dumneata să zici. Dar nevastă-mea nu-i d-alea, domnule. 

IPINGE SCCU: Vai de mine! jupân Dumitrache, adică, 
gândeşti că am vrut pentru ca să-ţi fac un atac? Îmi pare 
rău! 

JUPÂN DUMITRACH E: Nu, nene Nae; dar vreau să zic 
adică 

I. L.. Caragiale 10 că nevastă-mea nu-i d-alea cum ziseşi, şi 
iaca, după mine de ce s-aluat?l PIN GE SCU: S-a luat 
bagabonţii şi după dumneata? 

JUPÂN DUMITRACHE: S-a luat şi se ia. 

IPINGE SCU: Şi cum eşti dumneata! 

JUPÎN DUMITRACHE: Eu am ambiţ, domnule, când e 
vorba la o adică de onoarea mea de familist. 

IPINGE SCU: Rezon! 


JUPÂN DUMITRACHE: Apoi să ştiu bine că intru în 
cremenal! 

Să mă văz eu numai că se ţine bagabontul după mine, şi 
lasă-l. 

IPINGE SCU: Care bagabont? 

JUPÂN DUMITRACHE: Ei! iaca. un bagabont! de unde-l 
cunosc eu? 

IPINGE S CU: Apoi, dacă nu-l cunoşti, de unde ştii că-i 
bagabont? 

JUPÂN DUMITRACHE: Asta-i! Una vorbim şi başca ne- 
nţelegem. 

Dar de! ai dreptul; nu ştii ce mi s-a întâmplat, nu ştii cum 
mă fierbe el pe mine de două săptămâni de zile. Nu că mi-e 
frică de ceva, adică de nevastă-mea. să nu. 

IPINGE S CU: 'Aida de! Coana Veta! Mie-mi spui? n-o 
ştiu eu? 

JUPÂN DUMITRACHE: Nu că mi-e frică. dar am ambiţ, 
domnule; când e vorba la o adică de onoarea mea de 
familist. 

IPINGE SCU: Rezon! 

JUPÂN DUMITRACHE: Bagabontul. 

IPINGESCU: Că bine zici! Începuseşi să-mi spui 
istoria. 

JUPÂN DUMITRACHE: Stai s-o iau de la cap. 

IPINGESCU: Stau. 

JUPÂN DUMITRACHE: Ştii dumneata că la lăsata-secului 
am mers la grădină la „lunion”; eram eu, consoarta mea şi 
cumnatămea Ziţa. Ne punem la o masă, ca să vedem şi noi 
comediile alea de le joacă Ionescu. Trece aşa preţ ca la un 
sfert de ceas, şi numai ce mă pomenesc cu un ăla, cu un 
bagabont de amploiat. 

1 I. D. Ionescu, cântăreţ şi director de trupă în acea 
vreme. 

IPINGE S CU: De unde ştii că era amploiat? 

JUPÂN DUMITRACHE: După port nu semăna a fi negustor. 


Mă pomenesc că vine şi se pune la altă masă alături, cu 
faţa spre masa noastră şi cu spatele la comedie. Şade 
rezemat într-un peşI, şade, şade, şade şi se uită lung şi 
galiş la cocoane, se uită, se. Eu, cum m-a făcut Dumnezeu 
cu ambiţ, mă scol ca să plecăm; cocoanele nu! că să mai 
şedem, că încă nu s-a isprăvit comedia. Încep să mă- 
ncruntez la bagabontul şi mai că-mi venea să-l cârpesc, dar 
mi-era ruşine de lume; eu de! negustor, să mă pui în poblic, 
cu un coate-goale nu vine bine. 

Mai mă uit eu încolo, mai mă fac că nu mă sinchisesc de el. 
bagabontul cu ochii zgâiţi la cocoane, ba încă-şi pune şi 
ochilarii pe nas. 

Tii! frate Nae, să fi fost el aici să mă fiarbă aşa, că-i sărea 
ochilarii din ochi şi giubenul? din cap de auzea câinii în 
Giurgiu. 

IPINGE SCU: Rezon! 

JUPÂN DUMITRACHE: În sfârşit, se isprăveşte com&dia. 
Ne sculăm să plecăm; coate-goale se scoală şi dumnealui. 
Plecăm noi, pleacă şi dumnealui după noi. Eu îl vedeam cu 
coada ochiului; dar nu vream să le spui cocoanelor, ca să nu 
le ruşinez. Ştii cum e Veta mea,. ruşinoasă. 

IPINGE S CU: Mie-mi spui? n-o ştiu eu? Ei? 

JUPÂN DUMITRACHE: Ei! Apucăm pe la Sfântul Ionică ca 
să ieşim pe Podul-de-pământ - papugiul cât colea după noi; 
ieşim în dosul Agiei3 - coate-goale după noi; ajungem la 
Sfântul Ilie în Gorgani, 

— moftangiul după noi; mergem pe la Mihai-vodă ca să 
apucăm spre Stabilament - maţe-fripte după noi. Eu 
trăgeam cu coada ochiului. 

fierbeam în mine, dar nu vream să spui cocoanelor. 

IPINGE S CU: Rezon! ca să nu le ruşinezi. 

JUPÂN DUMITRACHE: Ştii cum e Veta mea. 

IPINGE S CU: Ruşinoasă, mie-mi spui? 

JUPÎN DUMITRACHE: Când să apucăm de la 
Stabilament în sus, mă uit înapoi cu coada ochiului şi nu mai 
văd pe coate-goale. 1 Latură, coastă. 


2 Pălărie înaltă şi tare, cilindrică, tip haat-de-forme, care 
şi-a luat numele de la 

O noapte furtunoasă pălărierul din Bucureşti, Jobin 
(joben). 

Prefectură de poliţie. 

I. L. Caragiale 

Mai mergem ce mai mergem, mă uit iar. mă iertase 
bagabontul. 

IPINGE SCU: Jupân Dumitrache, adică să am pardon 
de impresie, eu gândeam că numa! ţi-ai făcut spaimă 
degeaba. Poate că omul o fi şezând prin partea locului, pe 
Dealul Spirii. Ei! a venit şi el la grădină ca şi 
dumneavoastră, a stat şi el până la isprăvitul comediei, şi s- 
a nimerit să apucaţi tot pe-un drum ca să vă înturnaţi la 
domiciliu. 

Ela rămas la al lui şi dumneavoastră aţi mers înainte. 
JUPÂN DUMITRACHE: Aşa am crezut şi eu întâi, dar stai 
să vezi! A trecut după aia o săptămână la mijloc. Îmi cam şi 
uitasem eu de istoria bagabontului; gândeam şi eu: poate c- 

o fi stând coategoale prin partea locului, - bunioară vorba 
dumitale. Aşa zice cumnatămea ieri: „Nene, hai deseară la 

„lunion” la Ionescu!” Cum auzii eu de „lunion”, mă făcui 
verde la faţă. „Ce să mai căutăm la comediile alea 
nemţeştil, nişte mofturi; dăm parale şi nu înţelegem 
nimica; mai bine punem banii în buzunarul ălălalt şi zicem 
că ne-am dus.” - „Aide, nene, zău! Parol! să n-ai parte de 
mine şi de Veta!” Ei! când am auzit aşa vorbă mare, n-am 
putut pentru ca s-o tratez cu refuz. 

IPINGE SCU: Rezon! 

JUPÂN DUMITRACHE: Ei! haide! dar unde mă gândeam 
eu că o să mi se întâmple un aşa ceva. Ne ducem. Şedem la 
o masă mai la o parte; şedem cât şedem, şi începe comedia. 
Nu ştiu cum mă-ntorc cu ochii înapoi, şi pe cine gândeşti că 
văz la masa de la spate? 

IPINGESCU: Pe bagabontul. 


JUPÂN DUMITRACHE: Pe coate-goale, domnule, pe 
moftangiul, pe maţe-fripte, domnule! Fir-ai al dracului de 
pungaş! Bagabontul, nene, cu sticlele-n ochi, cu giubenul în 
cap şi cu basmaua iacaş a scoasă. Cum m-a văzut - că 
trebuie să fi fost schimbat la faţă, cum sunt eu când mă 
necăjesc (îşi mângâie favoritele), - cum m-a văzut, a sfeclit- 
0. A întors capu-ncolo şi a început să bea din ţigară ştii aşa, 
niznai. Dar mă trăgea cu coada ochiului. Mă-ntorc eu iar la 
loc şi mă fac că mă uit la comedii, se-ntoarce şi bagabontul 
iar cu ochii la cocoane! mă uit iar la el, iar se-ntoarce-ncolo; 
mă-ntorc iar 

Repertoriul trupei lui I. D. Ionescu conţinea cântece în mai 
multe limbi: română, germană, idiş, franceză şi engleză; 
„nemţeşti”, termen popular generic pentru „străine”. 

la comedii., iar se uită la cocoane; mă uit iar la el, iar se- 
ntoarcencolo; mă-ntorc iar la comedii. 

IPINGE SCU: Iar se uită la cocoane. 

JUPÂN DUMITRACHE: Ei! lac-aşa m-a fiert fără apă toată 
seara. 

IPINGE SU: În sfârşit? 

JUPÂN DUMITRACH E: În sfârşit. plecăm; coate-goale 
după noi. Era să mă-ntorc la poarta „lunionului”, să-i zic 
numa”: „Ce pofteşti, mă musiu?” şi să-l şi umflu; dar ştii, am 
ambiţ; m-am gândit: eu negustor. 

să mă pui în poblic cu un bagabont ca ăla, nu face. 

IPINGE S CU: Rezon! Ei! pe urmă? 

JUPÎN DUMITRACHE: Pe urmă s-a ţinut iar gaie după 
mine. 

IPINGE S CU: Până la Stabilament. 

JUPÂN DUMITRACHE: Da, până la Stabilament! S-a ţinut 
după mine până la răscruci, ştii, unde vrei s-apuci spre 
cazarmă. Ce ziceam eu? „Haide, drace, haide! să intri tu pe 
strada lui Marcu Aoleriu ori Catilina şi lasă!” Aveam de 
gând să intru cu cocoanele în casă, să trimit repede pe 
Chiriac pe poarta de din dos pe maidan să-i iasă înainte, şi 
eu să-l iau pe la spate. să-l apucăm la mijloc pentru ca să-l 


întreb: „Ce pofteşti, mă musiu?” şi să-l şi umflu! Şi dacă nu-i 
ajungea, să-mi taie mie favuridele! (Îşi mângâie favoritele.) 

IPINGE SCU: Ei! dacă nu-i ajungea, despărţireal e 
aproape; să fi poftit la mine la despărţire cu lăcrămaţie, că-i 
împlineam eu cât îi mai lipsea. 

JUPÂN DUMITRACHE: A avut noroc! mare noroc a avut 
bagabontul; a scăpat! 

IPINGE SCU: lii! păcat. Cum? 

JUPÂN DUMITRACHE: Când am trecut eu de răscruci cu 
cocoanele, şi bagabontul era să intre după noi în uliţă, a 
ieşit haita de câini de la maiorul din colţ şi i-a tăiat drumul 
lui coate-goale. Am lăsat pe Ziţa acasă, m-am suit degrab' 
cu Veta sus, am trimis pe ChiriO noapte furtunoasă 

1 Circumscripţie. 

I. L.. Caragiale 

(Se aude glasul lui Chiriac strigând afară: „Spiridoane! 
Spiridoane!”) ac repede în maidan, eu i-am ieşit înainte 
peste uluci tocmai pe la prăvălia lui Bursuc; dar. geaba! 
până să ieşim noi, fugise bagabontul! 

IPINGE SCU: Iacătă vine Chiriac. Să n-auză. 

JUPÂN DUMITRACHE: Aş! de el nu mă sfiesc. La din 
contra, el ştie toată istoria, i-am spus-o de la început. Atâta 
om de încredere am. Băiat bun! ţine la onoarea mea de 
familist. Dacă nu l-aş fi avut pe el, mi-ar fi mers treaba greu. 
Eu, ştii, cu negustoria, mai mergi colo, mai du-te dincolo, 
mă rog, ca omul cu daraveri, toată ziua trebuie să lipsesc 
de-acasă. Pe de altă parte, ce să-ţi spui! am ambiţ, ţiu când 
e vorba la o adică la onoarea mea de familist. De! cât lipsesc 
eu de-acasă cine să-mi păzească onoarea? Chiriac săracul! 
N-am ce zice! onorabil băiat! De-aia m-am hotărât şi eu, 
cum m-oi vedea la un fel cu meremetull caselor, îl fac 
tovarăş la parte şi-l şi însor! 

IPINGE SCU: Da. coana Veta ce zice? 

JUPÂN DUMITRACHE: Consoarta mea? Ce să zică? De! 

ca muierea. mai ursuză. Am cam băgat eu de seamă că nu- 
l prea are ea la ochi buni pe Chiriac; dar - ştii cum m-a 


făcut Dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atâtica din al 
meu, - i-am zis pe şleau: „Nevastă, e băiat onorabil şi 
credincios; n-ai ce-i face; ce-i al omului e al omului!” 

IPINGE SCU: Rezon! 

SCENA II 

ACEIAŞI,CHIRIAC 

CHIRIAC (intrând prin fund): Jupâne, trebuie să facem 
mandat de arestare pentru Tache pantofarul de la Sf. 
Lefterie; nu vrea să iasă mâine la izirciţ cu nici un preţ. 

JUPÂN DUMITRACHE: Dar pentru ce nu vrea? 

1 Reparaţie. 

O noapte furtunoasă 15 

CHIRIAC: Zice că-i bolnav. Am trimis gornistul de trei 
ori la el cu biletul, şi l-a primit cu refuz. Zice mă-sa că nu 
poate umbla, că deabia s-a sculat după lingoare. 

IPINGE SCU: Să dea ceferticat medical. 

CHIRIAC: M-am dus eu la el chiar în persoană; zic: „Pe 
ce bază nu vrei să vii mâine la ezirciţ, domnule?”; zice: 
„Sunt bolnav, domnule sergent, zice, de-abia mă ţiu pe 
picoare, nu pot să merg nici pân” la prăvălie”, zice; zic: „Nu 
cunosc la un aşa rezon fără motiv”; zice: „Aduc martori, 
domnule sergent, că am zăcut o lună de zile, zice, întreabă 
şi pe popa Zăbavă, de la Sfântul Lefterie, zice, alaltăieri m-a 
grijit, m-a spovedit”; zic: „N-am eu de-a face cu Popa 
Zăbavă, nu-l am pe listă, zic, eu pe dumneata te am pe listă; 
să te prezanţi mâine la companie”. 

— Acu, trebuie să-i dăm mandat, pentru ca să-l iau mâine 
dimineaţă. 

JUPÂN DUMITRACHE: Să-i dăm, să-l iei! Ala-i de-al 
ciocoilori, îl ştiu eu; cât a umblat dânsul fel şi chip să scape 
de gardă. 

IPINGE SCU: Şieuîlam însemnat pe musiu Tache la 
catastiful meu; e finul lui popa Tache. 

JUPÂN DUMITRACHE: Ei! vezi! 

CHIRIAC: Lasă-lcă nu se sfinţeşte el cu mine, jupâne, îl 
pocăiesc eu. Ei! după aia pe nea Ghiţă Ţircădău nu l-a putut 


găsi gornistul deloc. A fost la el şi ieri, şi astăzi cu biletul; 
cică n-a dat pe-acasă de trei zile! 

JUPÂN DUMITRACHE: Pricopsitul de cumnatu-meu, n-aş fi 
mai avut parte de el! Cine ştie în ce cârciumă s-a-nfundat! 

IPINGE SCU: L-am văzut eu azi-dimineaţă, trecea pe la 
despă rţire. 

CHIRIAC: Mă duc să-i trimeţ gornistul cu biletul pentru 
mâine. 

(lese repede.) 

IPINGE SCU: Era afumat rău nenea Ghiţă. 

JUPÂN DUMITRACHE: Ei! bravos! asta e una la mână. Om 
stricat, domnule! Păi de ce am dezvorţat-o pe Ziţa de el, 
gândeşti? 

Nu mai putea trăi cu mitocanul, domnule. 

1 Din partidul conservatorilor. 

I. L.. Caragiale 

IPINGE SCU: Rezon! 

(Chiriac reintră.) 

JUPÂN DUMITRACHE: Fată frumoasă, modistă şi învățată 
şi trei ani la pasion, să-şi mănânce ea tinereţele cu un ăla. 
Tot gândeam la început, că de! e tânăr, o să-i treacă mai 
încolo, o să-şi vie la pocăință. Aş, ţi-ai găsit! Ţircădău şi om 
de treabă! Eu, ca ăla, cumnat mai mare, cum am zice ca şi 
un frate, tot îi dăm poveţe fetii să mai rabde, să nu strice 
casa. Cu azi, cu mâine, a răbdat biata fată - biată să nu fie! 
- a răbdat cât a răbdat, până m-am pomenit într-o zi că vine 
ţipând la mine, pe cum că: „Nene, moartă, tăiată, nu mai 
stau cu mitocanul, scapă-mă de pastramagiul! să ştiu de 
bine că mă duc la mănăstire, pâine şi sare nu mai mănânc 
cu el!” Ei! dacă am văzut şi-am văzut, zic: „Lasă, Ziţo, zic, îţi 
găseşti tu norocul, n-a intrat zilele-n sac! Acu e vremea ta! 
Lac să fie, că broaşte destule!” - ş-am şi dezvorţat-o. Apoi 
nu mai era de suferit aşa trai. N-o mai maltrata, domnule, 
măcar cu o vorbă bună. Mă rog, o dată ce nu e bărbatul 
levent, ce fel de casă să mai fie ş-aia? 


IPINGESCU: Mie-mi spui? Nu i-am încheiat eu 
procesul-verbal atuncea noaptea, când a tratat-o cu insulte 
şi cu bătaie? 

JUPÂN DUMITRACHE: Apoi de! n-a avut dreptul muierea 
să-l lase? Om fără ambiţ, domnule, nu ţinea la onoarea lui 
de familist! 

Un mitocan, mă rog; zice că-i negustor, alege-s-ar praful! 

CHIRIAC: Jupâne, da deseară ştii că eşti de rond. 
mergi? 

JUPÎN DUMITRACHE: Mai e vorbă! cum să nu merg? 
De ce m-am îmbrăcat? nu vezi? 

CHIRIAC: Jupâne, da faci toate posturile? nu-i aşa? Nu 
sunt multe. până pe la două după douăspce le isprăveşti. 

JUPÂN DUMITRACHE: Aşa, cam pe la două după 
douăspce, ca totdeauna. Chiriac băiete (îl trage la o parte), 
ia vezi tu. mă ştii că am ambiţ, când e vorba la o adică, ţiu 
la. 

CHIRIAC: Lasă, jupâne, că doar nu mă cunoşti de ieri 
de-alaltăieri. 

17 O noapte furtunoasă 

SCENA III 

ACEIAŞI,SPIRIDON, aducând o gazetă 

JUPÎNDUMITRACHE (lui Spiridon): Dar mai mult 
nu puteai să şezi, mă? 

SPIRIDON: Vezi că era mulţi muştirii, jupâne, până să- 
mi dea madama gazeta. 

(Ipingescu ia gazeta.) 

JUPÂN DUMITRACHE: Mă Spiridoane, fii băiat de treabă, 
mă, că iau pe sfântul Niculai din cui; ştii că i-am pus sfârcul 
nou de ibrişim, să nu-i fac saftea pe spinarea ta! 

SPIRIDON: Da de ce, jupâne? 

JUPÂN DUMITRACHE: Atâta-ţi spui eu ţie: 'aida! du-te iute 
şi cere cocoanii să-mi dea sabia şi cintironul. (Spiridon 
pleacă). Chiriac băiete (îl ia la o parte), ia vezi, ştii că am 
ambiţ, ţiu când e la o adică. 


CHIRIAC: Lasă, jupâne, mă ştii că consimţ la onoarea 
dumitale de familist. 

JUPÂN DUMITRACHE: Ei! ia vezi. 

CHIRIAC: N-ai grije, jupâne. Eu mă duc să închiz 
cantorul şi magazia. (Către Ipingescu, care, de când a adus 
Spiridon gazeta, a sorbito cu ochii pe toate feţele:) Bonsoar, 
nene Nae. 

IPINGE SCU: Salutare, onorabile! 

(Chiriac iese, prin fund, după ce a schimbat gesturi de 
înţelegere, despre onoarea de familist, cu Jupân 
Dumitrache.) 

SPIRIDON (vine din dreapta cu sabia şi cintironul): 
Iaca, na, jupâne, poftim. 

JUPÂN DUMITRACHE: Ce făcea cocoana, mă? 

SPIRIDON: Cosea galoanele la mondirul lui nea 
Chiriac. 

JUPÎN DUMITRACHE: Ce a zis? 

I. L. Caragiale 

SPIRIDON: Jupâne, nea Chiriac mi-a zis să-nchidem 
maidelPIN GE SCU: Bravos! 

JUPÂN DUMITRACHE: Face să-i dea şi dicoraţie? 

IPINGE S CU: Să-i dea! de ce să nu-i dea? Şiele d-ai 
noştri, SPIRIDON: Zicea ca să vii mai devreme la noapte 
că-i e urât singură-n casă. 

JUPÂN DUMITRACHE: Uite mă! Ce ţi-e cu muierea 
fricoasă! 

(Strajnic:) Da' Chiriac nu-i aicea? 

grabă, că ai să pleci de rond. 

JUPÂN DUMITRACHE: Dut' de ado cheile şi le du lui 
Chiriac jos. (Spiridon iese.) Nene Nae, auzişi cum îmi 
poartă Chiriac de grija rondului? Ei! i-e tot frică să nu uit 
reglementul. Are ambiţ băiatul, ca să fie compania noastră 
ceva mai abitir din toate. Gândeşti dumneata că mai 
primeam eu să fiu căpitan dacă nu-l alegea pe el sergent? 

Ştii cum a regulat compania? E prima, domnule, poci să 
Zic. 


băiat din popor. 

JUPÂN DUMITRACHE: Fireşte, dicorăţiile nu sunt făcute 
tot din sudoarea poporului? 

IPINGE SCU: Rezon! 

SPIRIDON (venind din fund): S-a închis, jupâne; acuma 
eu. 

mă duc să mă culc? 

JUPÂN DUMITRACHE: Da, dar tutun şi cărticică ţi-ai luat? 

chibrituri ai? 

SPIRIDON: Ce tutun, jupâne? 

JUPÂN DUMITRACHE: Te faci că nu înţelegi, ai? Nu ştii ce 
tutun? Eu n-am aflat că tragi ţigară? Aoleo, Spiridoane, nu 
te-oi prinde odată! Săracul sf. Niculae! i ştii tu păpara lui! 

SPIRIDON: Zău, jupâne. 

JUPÂN DUMITRACHE: Haida, pleacă. (Spiridon pleacă.) 

Mă! spune lui nen' tu Chiriac să nu uite de ce ne-a fost 
vorba. să fie cu ochii-n patru. 

SPIRIDON (ieşind): Bine, jupâne. 

19 O noapte furtunoasă 

SCENA IV 

IPINGESCU,JUPÎNDUMITRACHE 

JUPÂN DUMITRACHE (şezând pe scaun): Hei! ia să vedem 
acu ce mai zice politica. Citişi ceva? 

IPINGE S CU: Bravos ziar, domnule! Ăsta ştiu că 
combate bine. 

JUPÂN DUMITRACHE: Apoi nu-i zice lui degeaba „Vocea 
patriotului naţionale”! Ia citeşte. 

IPINGESCU (citeşte greoi şi fără interpunctaţie): 
«Bucureşti 15/ 

27 Răpciunel. 

— Amicul şi colaboratorele nostru R. Vent., un june scriitor 
democrat, a cărui asinuitate o cunoaşte de mult publicul 
cititor, ne trimite următoarea prefaţiune a unui nou opal 
său. I dăm astăzi locul de onoare, recomandând cu căldură 
poporului suveran scrierea amicului nostru. „Republiuca şi 
Reacţinea sau Venitorele şi Trecutul”. 


— Prefaţiune. - „Democraţiunea romană, sau mai bine zis 
ţinta democraţiunii romane este de a persuada pe cetăţeni, 
că nimeni nu trebuie a mânca? de la datoriile ce ne impun 
solemnaminte pactul nostru fundamentale, sfânta 
Constituţiune”.» 

JUPÂN DUMITRACHE (mulţumit): Ei, bravos! Aici a adus-o 
bine. 

IPINGE S CU (căutând şirul unde a rămas): „. A mânca. 
sfânta 

Constituţiune.” 

JUPÂN DUMITRACHE (cam nedumerit): Adică, cum s-o 
mănânce? 

IPINGESCU: Stai să vezi. că spune el. „Sfânta 
Constituţiune, şi mai ales cei din masa poporului.” 

JUPÂN DUMITRACHE (nedumerit): E scris adânc. 

IPINGE SCU: Ba nu-i adânc deloc. Nu pricepi? Vezi 
cum vine vorba lui: să nu mai mănânce nimeni din sudoarea 
bunioară a unuia 

Luna septembrie. 

A manca, franţuzism, de la manquer, a lipsi. 

I. L.. Caragiale 20 ca mine şi ca dumneata, care suntem din 
popor; adică să şază numai poporul la masă, că el e stăpân. 
JUPÂN DUMITRACHE (lămurit): Ei! aşa mai vii de-acasă. 

Bravos! Zi-i nainte. 

IPINGE SCU: Stai să vezi: acum vine un ce şi mai tare. 

JUPÂN DUMITRACHE: Ei? 

IPINGE SCU (urmând citirea): „. A mânca poporul mai 
ales, este o greşeală neiertată, ba putem zice chiar o 
crimă.” 

JUPÂN DUMITRACHE (cu deplină aprobare): Ştii că şi aici 
loveşte bine! Da! cine mănâncă poporul să meargă la 
cremenal! 

IPINGE SCU (bătând cu mâna-n gazetă): Apoi de ce 
scrie el, sireacul! 

JUPÂN DUMITRACHE: Dă-i nainte, că-mi place. 


IPINGE SCU: „. Ba putem zice chiar o crimă. 
(Schimbând tonul şi mai grav:) Nu! Orice s-ar zice şi orice 
s-ar face, cu toate zbieretele reacţiunii, ce se zvârcoleşte 
sub disprețul strivitor al opiniunii publice; cu toate urletele 
acelora ce cu neruşinare se intitulează sistematici 
opozanți.” 

JUPÂN DUMITRACHE (care la fiecare accent al lui 
Ipingescu a dat mereu din cap în semn de aprobare, îl 
întrerupe cu entuziasm): 

Hahahaha! i-a-nfundat! 

IPINGE SCU (urmând cu tărie): „. Nu! în van! noiam 
spus-o şi o mai spunem: situaţiunea României nu se va 
putea clarifica; ceva mai mult, nu vom putea intra pe calea 
viritabilelui progres, până ce nu vom avea un sufragiu 
universale.” (Amândoi rămân foarte încurcaţ i.) 

JUPÂN DUMITRACHE: Adicătele, cum vine vorba asta? 

IPINGE SCU (după adâncă reflecţie): A! înţeleg! bate 
în ciocoi, unde mănâncă sudoarea poporului suveran. ştii: 
masă. sufragiul. 

JUPÂN DUMITRACHE: Ei! acu înţeleg eu unde bate vorba 
lui! Ei! bravos! bine vorbeşte. 

1 Confuzie între sufrrgiu (vot) şi sufrageu (servitor). 

O noapte furtunoasă 

Am zis şi subsemnez! R. Vent., studinte în drept şi 
publicist.” 

(Când încă nu sfârşeşte bine Ipingescu de citit, se aude 
afară, în stradă la dreapta, ceartă mare.) 

IPINGE S CU: Ăsta combate, domnule, nu ţi-am spus 
eu! 

JUPÂN DUMITRACHE: Apoi, nu-i zice lui degeaba „Vocea 

Patriotului naţionale”! 

IPINGE SCU: „. Până ce nu vom avea un sufragiu 
universale. 

UN GLAS DE BĂRBAT (de afară): Lasă, cocoană! Poate că 
să mor şi să nu ţi-o fac! 


GLASUL Z 1] II (de afară): Mitocane! pastramagiule! la 
poliţiune! (Amândouă glasurile vorbesc deodată.) Nene 
Dumitrache! 

(Jupân Dumitrache şi Nae Ipingescu rămân uluiţi.) 

JUPÂN DUMITRACHE (ascultând): Săi, nene Nae! 

IPINGE SCU: Urgent! (Strânge repede gazeta şi 
scoate fluierul de la cheotoarea mondirului. Amândoi ies 
fuga prin fund, Ipingescu şuierând signalul de alarmă.) 

SCENA V 

SPIRIDON (singur, intră din dreapta făcându-şi o 
țigară): Măâă! 

al dracului rumân şi jupânul nostru! Bine l-a botezat cine l- 
a botezat „Litircă Inimă-Rea”. Ce are el cu mine? Zău! biata 
cocoană şi cu nea 

Chiriac! cu ei mai am noroc, ei mă mai scapă de afurisitul, 
că despre partea lui jupân Titircă Inimă-Rea, halal să fie de 
oasele mele! m-ar cotonogi. leri săptămâna, când s-a întors 
de la grădină cu cocoanele, m-a găsit deştept: „Bravos, 
musiu Spiridoane! zice, nu te-ai culcat pânacuma; mâine 
dimineaţă jupânul săracul să deschiză prăvălia; ai stat pân- 
acuma să bei la tutun, ai?” „Nu, jupâne, zic, da' dacă nu mi- 
e somn.” „Nu ţi-e somn, ai? stăi că-ţi fac eu ţie poftă de 
culcat!”. Bietul nea 

Chiriac m-a scăpat, că luase pe sfântul Niculae din cui. leri 
seară m-a 

I. L.. Caragiale 22 găsit dormind: „Bravos, musiu 
Spiridoane! zice; dormi, ce-ţi mai pasă! 

tutun ai tras destul, acum te-ai pus să tragi la aghioase: 
trai, neneaco, cu banii băbachii!” „Nu, jupâne, da' dacă mi-a 
fost somn”, zic. 

„Somn, ai? Ie trage traiul ăl bun la somn! (Auzi, cu sfântul 
Niculae trai bun, cădea-i-ar bunul pe inimă lui jupânul!) 
Tragi la somn? Stai că am eu leac să-ţi tai de piroteală.” Şi 
mi-a şi pus mâna-n păr. Dacă nu era cocoana să sară pentru 
mine tocmai la apropont, mă rupea, că nu-ş' ce-avea, era 
turbat rău de tot. (S-aude zgomot.) Auliu! vine! 


(Stinge repede ţigara cu degetele şi o bagă în buzunar.) 

SCENA VI 

SPIRIDON,ZIȚŢ Aintră agitată 

Z. | Ţ A: Auzi mizerabilul! să se-ntinză până-ntr-atâta ca să- 
mi facă un afront. 

SPIRIDON: Dumneata eşti, cocoană Ziţo? Bine că 
venişi. Eu n-am putut să viu. Mi-era frică să nu mă spuie 
nea Chiriac lui jupânul, că am umblat noaptea pe drum. 

Z IL [ A (repede): Ei! l-ai găsit? i-ai vorbit? i-ai dat? i-ai 
spus? 

SPIRIDON: Da, cocoană. 

Z | [ A: Ce-a zis? 

SPIRIDON: „Mersi!” 

ZI A: Şitu ce i-ai spus? 

SPIRIDON: „Pentru puţin.” 

Z | [ A: Nu i-ai spus cum ţi-am zis eu? 

SPIRIDON: Ba da, l-am luat să-i arăt casa. 

Z | [ A: Nu mai trebuia să-i arăţi nimic, că-i scrisesem eu 
în bilet unde să vie. 

SPIRIDON: Aşa mi-a zis, să-i arăt casa, ca să meargă la 
sigur. 

Dar când să ies de pă maidan cu dumnealui, tocmai trecea 
jupânul la vale; am lăsat pe persoana în chestie să m- 
aştepte pe maidan şi eu 

(Foarte aprinsă, îşi face vânt cu scrisoarea şi se plimbă 
repede.) am sărit peste uluci prin fundul curţii, că mi-era 
frică să nu dea jupânul cu ochii de mine, ori să vie acasă şi 
să nu mă găsească. 

Z. | [ A: Prostule! nu ştii că nenea e de rond la noapte? nu 
mai dă pe-acasă până la ziuă. 

SPIRIDON: Dar dacă mă găsea pe uliţă, plăteai 
dumneata pieS PIRID ON: Da, şi mi-a dat biletul ăsta ca 
să ţi-l aduc. 

ZI Ţ A (luând biletul): Şi nu mi-l dai mai curând! Adu să 
văz. 


(Merge la o parte şi citeşte:) „Angel radios! de când te-am 
văzut întâiaşi dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul 
raţiunii. (Îşi comprimă palpitaţiile.) Te iubesc la nemurire. 
Je vous aime et vous adore: que pretendez-vous encore?1l 
Inima-mi palpită de amoare. Sunt într-o poziţiune 
pitorească şi mizericordioasă? şi sufăr peste poate. O, da! 

Tu eşti aurora sublimă, care deschide bolta azurie, într-o 
adoraţiune poetică infinită de suspine misterioase, pline de 
reverie şi inspiraţiune, care m-a făcut pentru ca să-ţi fac aci 
anexata poezie: 

Spiridoane băiete, du-te, du-te iute; te aşteaptă 
siguralmente. dute. 

spune-i să aştepte, viu şi eu după tine numaidecât, numai 
să 

O noapte furtunoasă lea mea? 

Z IŢ A: Ei! şi zi, persoana în chestiune aşteaptă pe 
maidan? 

„Eşti un crin plin de candoare, eşti o fragilă zambilă, Eşti o 
roză parfumată, eşti o tânără lalea! 

Un poet nebun şi tandru te adoră, ah! copilă! 

De a lui poziţiune turmentată fie-ţi milă; 

Te iubesc la nemurire şi îţi dedic lira mea!” 

Al tău pentru eternitate şi per toujours3. 

vorbesc cevaşilea cu ţăţica. 

Te iubesc şi te ador: altceva ce mai pretinzi? (fr.). 

Care trezeşte milă. 

Formă stâlcită a expresiei franceze „pour toujours” 
(pentru totdeauna). 

I. L. Caragiale 24 

SPIRIDON: Nu pot, cocoană, să mă duc, până nu mi-o 
da voie ori nea Chiriac, ori cocoana. 

Z | [ A: Unde-i Chiriac? 

SPIRIDON: Nu ştiu, pîn curte. 

Z | [ A: Dar ţaţa? 

SPIRIDON: Lucrează dincolo. (Ziţa porneşte spre uşa 
din stânga, când uşa se deschide şi Veta intră.) lacătă-i 


cocoana. 

SCENA VII 

ACEIAŞI, VE TA 

VE TA (intră cu lucrul în mână, coase galoanele la un 
mondir de sergent de gardă civică; este obosită şi distrată, 
vorbeşte rar şi încet): 

Cine-i aici? (Văzând pe Ziţa.) A! tu erai? mă miram cine-i. 
(Trece încet să şază cu lucrul la masa din dreapta.) 

ZI [ A: Eu, ţăţico; te rog, lasă pe Spiridon să se ducă pân” 
la mine acasă, ca să-mi aducă mantelul; bate vântul şi mi-e 
frică să nu răcesc când m-oi întoarce. (Tăcere. Veta şade la 
dreapta şi lucrează adâncită în gânduri.) Îl laşi, ţaţo? (Se 
apropie de ea.) 

VE TA: Ai? ce să las? 

ZI A: Să laşi pe Spiridon să-mi aducă ceva de-acasă. 

VE TA: Da, îl las. 

Z | [ A: Du-te, Spiridoane. 

(Spiridon, după ce schimbă priviri şi semne cu Ziţa, iese.) 

VE TA: Dar tu, Ziţo, la ce-ai venit? (Lucrează înainte.) 

Z | [ A: Stai să-ţi spui. Dar nu mă-ntrebi, ţaţo, să-ţi 
povestesc ce am păţit cu mitocanul! Să vezi, e haimana. 
Auzi, mizerabilul! să-ndrăznească să-mi ţie drumul ca să-mi 
facă un atac. Stai, ţaţo, să-ţi spui şi să te cruceşti, nu 
altceva. Mai adineaori şedeam acasă. Tuşica, cum ştii c-a 
făcut-o Dumnezeu, se culcă odată cu găinile. Eram 
ambetatăl absolut. 

1 Plictisită. 

Dramele Parisului, câte au ieşit până acuma, le-am citit de 
trei ori. Ce să fac? n-aveam ce citi. Zic: hai să mă duc la 
ţaţa, dacă nu s-o fi culcat, să mai stăm de vorbă. Scot ivărul 
de la salon şi plec. Când să trec pe maidan, mă pomenesc 
cu mitocanul, cu pricopsitul de 'Țircădău, că-mi taie drumul. 
„Bonsoar-bonsoar”, şi ştii aşa deodată, sanfasol: „Hei, 
cocoană, zice, mai bine ţi-e acuma văduvă?” „Pardon, 
domnule, zic, n-am de-a face cu dumneata, şi mai întâi când 


e la o adică, nu sunt văduvă, sunt liberă, trăiesc cum îmi 
place, cine ce are cu mine! 

acu mi-e timpul: jună sunt, de nimini nu depand, şi când oi 
vrea, îmi găseşte nenea Dumitrache bărbat mai de onoare 
ca dumneata.” „Mică t-ei căi!” Zic: „Pardon, domnule, nu-ţi 
permit să te-ntinzi mai mult la aşa afront; mă-nţelegi?” Zice. 

V E TA (întrerupând-o scurt): Ziţo. ce e când ţi se bate 
tâmpla a 

O noapte furtunoasă dreaptă? 

Z 1 Ţ A: Îţi vine o bucurie. 

VE TA: Mie, bucurie? nu crez. 

Z | [ A: Da de ce nu? 

VE TA: Dar când ţi se bate a stângă? 

Z. | '[ A: Te-mpaci cu o persoană cu care eşti certată. 

VE TA (ridicând capul cu mult interes): Da? (Dând din 
umeri.) Cu cine să mă-mpac? nu sunt certată cu nimeni. 

Z | [ A: Aşa. zic mitocanului. ţaţo, că era trăsnit. Am auzit 
că de la o vreme-ncoace într-o băutură o duce. Uf! ţăţico, 
maşer, bine m-a scăpat Dumnezeu de traiul cu 
pastramagiul! Să trăiesc eu cu un mitocan! Nu era de mine; 
eu sunt o persoană delicată; bine că m-am văzut liberă! Aşa 
- să nu-mi uit vorba - zic mitocanului: „Nu-ţi permit, 
domnule, să te naintezi la un aşa afront!” Da' el: „Gândeşti, 
zice, că o să te măriţi, cocoană?” „Asta mă-mportă pe mine, 
cine ce treabă are!” „Să te măriţi, ai? cât o trăi Ghiţă 
Ţircădău, ori să te-nhăitezi cu vreunul? Săracul! Dar să ştiu 
de bine că merg cu el de gât până la Dumnezeu, tot n-ai 
dumneata parte de un aşa ceva; încai 

Forma stâlcită a expresiei franceze „sans facons”: în mod 
familiar, fără mofturi. 

26 I. L. Caragiale dacă m-ai lăsat pe mine, să te duci la 
mănăstire, că aşa te lăudai la trebunar!” „Mitocane, 
pastramagiule! la poliţiune! vardist! nene 

Dumitrache!” Am avut, ţaţo, parte că a sărit nenea 
Dumitrache şi cu Nae ipistatul! aminteri, mitocanul scosese 
şicull de la baston pentru ca să mă sinucidă. Ei! ce zici 


dumneata, ţăţico, de nasul care şi la luat mitocanul? (Veta 
nu răspunde; Ziţa s-apropie de ea şi o observă.) 

Ţaţo! ce ai? plângi? 

VE TA (ştergându-se la ochi): Eu? de ce să plâng? Mă 
doare capul, mi-e cam rău. 

Z 1 Ţ A: Îţi sunt ochii turburi grozav. 

VE TA: Nu-ş' ce am; parcă mă-ncearcă nişte friguri. 

Z. |'[ A: Nenea e de rond la noapte? 

VE TA: Da. (S-apucă iar de lucru.) Tu mai stai, Ziţo? 

ZI [ A: Nu, ţaţo; o să mă duc şieu să mă culc; trebuie să 
fie târziu. 

SPIRIDON (intră şi trece repede lângă Ziţa): Cocoană! 
(Încet:) 

Până acu am aşteptat degeaba. L-am căutat peste tot, şi pe 
maidan, şi pe uliţă, nu e nicăieri. 

Z. | Ţ A (încet): Biletul, zici că i l-ai dat. 

SPIRIDON: Nu ştii? I l-am dat când m-am dus la 
tutungerie, când m-a trimes jupânul. (Iese în dreapta.) 

Z | [ A: Bine. (Către Veta): Ei! ţaţo, eu mă duc, bonsoar, 
alevoa. 

Culcă-te şi matale, nu mai lucra dacă ţi-e rău. 

VE TA: Lasă să-mi fie rău. (Râzând silit.) Mai bine ar fi să 
Mor. 

Z. | '[ A: Vai de mine! Ce vorbă-i asta? Ce, ţi-e rău de tot? 
Să trimitem să caute pe nenea. 

VE TA: Aş! eşti nebună! nu vezi că glumesc. Mă doare 
capul: nu ţi-am spus? am lucrat mult la lumânare. (Are un 
fior.) M-a tras şi fereastra. 

Cum m-oi culca, îmi trece. 

Z | Ţ A: Atunci, alevoa, bonsoar, ţaţo. (Pleacă şi se 
întoarce.) A! să nu uit; mâine ne vedem, ştii că-i sărbătoare. 
Să ne legăm de nenea să ne ducă la „lunion”. 

VE TA (repede): La „lunion”? nu, Ziţo, nu mai merg la 
„lunion”. 

1 Vergea de fier ascuţită, prinsă într-un mâner, care este şi 
capul bastonului. 


O noapte furtunoasă 27 

Z. | '[ A: Da' de ce? 

VE TA: Pentru că. pentru că nu-mi face nici o plăcere 
acolo, nu-nţeleg comediile alea. Ei! ce să-ţi spui! nu voi. 

Z | [ A: Ei, Doamne! ţaţo, parol, ştii că eşti curioasă! Ce, 
pentru comediile alea mergem noi? Mergem să mai vedem 
şi noi lumea. Ce, adică toţi care merg acolo înţeleg ceva, 
gândeşti? Merg numai aşa de un capriţ, de un pamplezir; 
de ce să nu mergem şi noi? 

VE TA: De ce, de ne-ce, nu voi să merg. 

Z | [ A: 'Aide, zău, ţaţo; i zic eu lui nenea. vrei? 

VE TA: Nu viu, ţi-am spus o dată, şi nici dumnealui nu mai 
vrea să meargă; mi-a spus de azi-dimineaţă: degeaba-i zici. 

ZI [ A: Zău! ţăţico, parol! să mă-ngropi! 

VE TA: Nu merg, Ziţo, nu. Mă ştii tu, când zic o vorbă e 
vorbă. 

ZI '[ A: Zi, nu vrei să mergi, ţaţo? 

VE TA: Nu. 

Z. | '[ A (obidindu-se treptat): Nu? 

VE TA: Nu. 

ZI [ A (podidind-o plânsul): Fir-ar a dracului de viaţă ş- 
afurisită! 

că m-a făcut mama fără noroc! (Pleacă.) N-am avut parte 
şi eu pe lume măcar de o compătimire! (lese, plângând şi 
trântind uşa, prin fund. 

Spiridon intră din dreapta.) 

SCENA VIII 

SPIRIDON,VETIA 

VE TA (lasă mondirul din mână): Spiridoane băiete, tu de 
ce mai stai? mai ai vreo treabă? 

SPIRIDON: Nu, cocoană. 

VE TA: Apoi, du-t' te culcă, ce mai aştepţi? Domnul Chiriac 
unde este? 

SPIRIDON:E jos în curte; adineaori şedea pe laviţa de 
la poartă. 

I. L.. Caragiale 


VE TA: 'Aide, du-te. 

SPIRIDON: Mă duc, noapte bună, cocoană. 

VE TA: Noapte bună, Spiridoane. (Spiridon iese.) Noapte 
bună! 

Dar. nu ştiu ce o fi având nea Chiriac, cocoană. parcă nu-i 
sunt toţi boii acasă. 

VE TA: Cine ştie ce-o fi având şi dumnealui. 

SPIRIDON:E necăjit foc; un ceas s-a tot plimbat pe jos; 
când am trecut prin curte, umbla de colo până colo, parcă 
vorbea singur şi se bătea cu pumnii-n piept. 

VE TA: O fi supărat, cine ştie! Spune-i să-nchiză. poarta. 
Galoanele i le-am cusut; uite mondirul, să i-l duci. 

SPIRIDON: Bine, cocoană. (Vrea să plece cu mondirul.) 

VE TA: Pe urmă, să-i spui. nu; pe urmă, să te duci să te 
culci, nu mai ai ce căuta p-aci. Să nu vie dumnealui să te 
găsească deştept, că iar o paţi. 

SPIRIDON (aparte): Ei, că parcă dacă m-o găsi 
dormind nu-i tot un drac! 

Săracul Spiridon! nu ştie el ce-i pe sufletul meu, nu ştie el 
cum râde de mine! Eu şi noapte bună! (Merge încet la 
fereastra din dreapta uşii din fund, se uită în curte, apoi se- 
ntoarce tot adâncită în gânduri.) 

Ei! iacă nu vrea omul, nu vrea! dragoste cu sila nu se 
poate. Nu-i mai place, nu mai vrea! bine! n-o să mor nici eu! 
De unde ştii? poate mai bine că s-a întâmplat aşa. A! De ce 
mai dă Dumnezeu omului fericire, dacă e să i-o ia înapoi? 
De ce nu moare omul când e fericit? 

De ce am mai trăit eu s-ajung la aşa ceva?! (Plânge; se 
aude zgomot.) 

Vine! (Se şterge la ochi repede şi vrea să plece.) Nu! nu 
mai voi să fiu proastă: dragoste cu sila nu se poate! 
(Porneşte să iasă spre stânga, când intră Chiriac, care 
rămâne un moment la uşă. Veta stă locului. Tăcere.) 

29 O noapte furtunoasă 

SCENA IX 


CHIRIAC, VE TA, apoide afară] UPÎNDUMITRA 
CHEşiIPINGESCU 

CHIRIAC: Dumneata m-ai chemat? 

VE IA: Eu? nu. 

CHIRIAC: Spiridon mi-a spus că. 

VE TA: Da. am zis lui Spiridon să-ţi ducă mondirul; l-am 
cusut. 

CHIRIAC: Mersi! 

VE IA: Pentru puţin. 

(Pauză) 

CHIRIAC: Poarta. am închis-o. 

VE TA: Bine. (Întoarce capul în faţa scenii; e mişcată.) 

CHIRIAC: Alt nimic nu mai ai să-mi porunceşti? 

VE TA: Ce! eu să-ţi poruncesc dumitale? 

CHIRIAC: Să-mi porunceşti, fireşte; nu-mi mai eşti 
stăpână? 

nu sunt slugă în casa dumitale, cu simbrie? 

V E TA (întorcându-se cu faţa spre Chiriac): Bine, domnule 
Chiriac, bine; zi înainte, că n-ai zis destule. 

CHIRIAC (înaintează): Ei! de ieri-seara până acu cum 
ai petrecut? 

Ţi-e mai bine aşa? 

V E "TA (scoborând un pas spre a se depărta de el): Da. 

CHIRIAC: Îţi pare bine de ce-ai făcut? 

VE TA: Nu mă ştiu să fi făcut nimic; dar nu-mi pare rău că 
s-a-ntâmplat aşa. 

(Pauză) 

CHIRIAC (mai apropiindu-se): Mâine seară mergi iar la 
„lunion”? 

VE TA: Dacă o vrea dumnealui să mergem, trebuie să 
merg, fireşte. 

CHIRIAC: Ca să curtezi cu amploiatul dumitale? 

VE TA (tresărind şi ridicând capul spre el): Domnule, te- 
am rugat să fii bun să nu-mi mai zici vorba asta. Dacă n-ai 
avut destulă vreme să mă cunoşti, păcat. Eu te credeam pe 
dumneata mai deştept. 


I. L.. Caragiale 30 

CHIRIAC (stă la îndoială, apoi se mai apropie): Jură-te 
încă o dată! 

VE TA: Să mă maijur - eu? Nu m-am jurat? n-am plâns? 
Cu ce m-am ales? Nu mai mă jur, pentru că nu mă crezi; de 
plâns aş mai plânge, dar nu mai pot. Dar. în sfârşit, nu strici 
dumneata. eu stric. 

nu trebuia să-mi pui mintea cu un copil ca dumneata. D-aia 
zic şi eu mai bine că s-a întâmplat aşa. Tot trebuia să 
isprăvim odată. Am isprăvit. 

CHIRIAC: Jură-te încă o dată şi. 

VETA (cu emoție din ce în ce mai nestăpânită): Ce folos! 
Dumneata crezi mai mult în prostiile şi în bănuielile lui 
bărbatu-meu decât în jurământul meu, şi gândesc că 
trebuia să ne cunoşti destul de bine şi pe mine, şi pe dânsul. 
Da. foarte bine ai făcut să nu mă crezi. Aşa e. 

Eu sunt o femeie rea; am vrut numai să râz de dumneata. 
Eu te las pe dumneata ca pe o slugă „cu simbrie” să păzeşti 
casa, şi târăsc pe dumnealui pe la grădini ca să mă curtez 
cu alţii. Eu sunt o femeie mincinoasă; n-am simţit nimic 
când ţi-am spus că nu ştiu să mai fi trăit până să nu te 
cunosc pe dumneata. Toate le-am făcut pentru dumneata 
numai din prefăcătorie. totdeauna alta ţi-am spus, şi alta am 
gândit; te-am minţit, te-am amăgit, am râs de dumneata 
atâta vreme. Acuma, bine că ţi-ai deschis şi dumneata în 
sfârşit ochii ca să vezi cine sunt. De! ţi-am făcut rău, dar. ai 
scăpat de mine. Lasă! 

ce-a fost a trecut. Bonsoar. (Vrea să plece spre stânga.) 

CHIRIAC (ieşindu-i cu un pas înainte): Ie duci? 

VE TA (stă): La ce să mai stau? Ce mai am cu dumneata? 

CHIRIAC: Nu-mi mai zice „dumneata”. 

VE TA: Cum pofteşti să-ţi zic? 

CHIRIAC: Cum mi-aizis până ieri. 

VE TA: Azi e azi, ieri a trecut. (Porneşte să iasă.) 

CHIRIAC (tâindu-i drumul): Şi nu vrei să se mai 
întoarcă? 


V E "TA (scoboară un pas, depărtându-se de el la dreapta): 
Nu. 

CHIRIAC (apropiindu-se): Veto! 

VE TA: Nu; lasă-mă. Ce folos câtă fericire am avut un an, 
dacă 

O noapte furtunoasă 31 într-o zi mi-am plâns-o toată! Nu, 
nu mai voi; mai bine mi-este aşa cum sunt. 

CHIRIAC: Dar eu. eu ce să fac? 

VE TA: Ce fac eu. Învăţul are şi dezvăţ, nu ştii dumneata? 

CHIRIAC: Dezvăţ! Lesne din gură. Îi scoţi rumânului 
ochii şi după aia-i zici: „Lasă că nu e rău şi fără să mai vezi. 
mai bine că s-a întâmplat aşa! n-o să mori fără luminile 
ochilor! Învăţul are şi dezvăţ! „ Dar dacă n-oi vrea eu să mai 
trăiesc aşa! care va să zică să mor, 'ai? 

VE TA: Ei, bine ar fi să poată muri omul când vrea; dar. nu 
moare nimeni de asta! 

CHIRIAC: Dar dacă eu oi muri? (Se repede şi ia spanga 
de la puşcă.) Vezi dumneata spanga asta? 

VE TA (se repede la el şi vrea să i-o smuncească): Chiriac! 

CHIRIAC (luptându-se cu ea): Fugi! lasă-mă! 

VE TA (luptându-se): Nu te las! te ştiu eu cine eşti. Nu te 
las! Nu voi să ţi se tragă moartea de la mine. 

CHIRIAC: Lasă-mă! lasă-mă! (Se luptă.) 

VE TA (disperată): Chiriac! (Înecându-se.) Dacă vrei să te 
omori, omoară-mă întâi pe mine! (Se luptă cu putere.) 
Chiriac! Nu ţi-e milă ţie de mine? Ioate, toate de un an şi 
mai bine le-ai uitat într-o zi? 

Chiriac! 

CHIRIAC: Tocmai pentru că nu le-am uitat, vreau mai 
bine să mor. Dacă nu mai este nimic între noi, spune-mi 
dumneata cum să mai trăiesc! Dacă mă laşi, dacă nu mai 
mă vrei, tot mort sunt eu; mai bine, lasă-mă: adio, viaţă! (Se 
smunceşte.) Lasă-mă! 

VE TA (ţinându-l strâns): Chiriac! Vrei să strig? eşti 
nebun? 


CHIRIAC: Da! sunt nebun, fireşte că sunt nebun; m-ai 
înnebunit dumneata; dumneata să-mi tragi păcatul! Câte 
gânduri şi dor m-a ars pe mine, nu mă-ntrebi? 

VE TA: Dar tu pe mine nu mă-ntrebi? 

CHIRIAC: Nu mai voi să ştiu de nimic, nu mai ştiu cine 
sunt. 

Am vrut să mă omor adineaori în curte, dar ţi-am văzut 
trecând 

I. L.. Caragiale 32 umbra peste perdeaua de la fereastră, ş- 
am vrut să te mai văz o dată. 

Încai să mor lângă tine, cum am trăit. (Cu vorbele acestea 
Chiriac s-a mai domolit.) 

VE TA: Chiriac, ascultă. Nu mi-ai zis tu să mai mă jur încă 
o dată? 

Dacă m-oi jura, mă crezi? 

CHIRIAC: Ie crez. 

VE TA (repede): Dragă Chiriac, să n-am parte de ochii 
mei, să n-am parte de viaţa ta, să nu mai apuc măcar ozi 
fericită cu tine - na! ce mai vrei? - dacă ştiu eu ceva la 
sufletul meu din câte ţi le-a sporit dumnealui. 

CHIRIAC: De ce te-ai dus la grădină? 

VE TA: M-am dus numai de gura sorii-mii Ziţii. Era lume 
multă, de n-aveam unde sta; cânta muzica; juca comedii, n- 
am auzit nimic, n-am văzut nimic. Toată seara în uietul 
grădinii m-am gândit numai la tine; parcă dormeam şi 
visam ceva. Ştiam eu că o să mi se întâmple mie un necaz 
mare, mi se făcuse semn: răsturnasem de dimineaţă 
candela. Încă dumnealui, dacă m-a văzut că mă speriu, zice: 
„Ei, ce e dacă s-a răsturnat! Nu mai crede în prostii de-alea. 
Ce! ce-o să ni se-ntâmple? să-mi arză cherestigiria? arză 
sănătoasă? Nu m-a făcut ea pe mine! este asiguripsită. 
Atâta pagubă!” Răsturnasem candela; pe urmă ochiul ăl 
drept mi se bătea întruna de vreo trei zile. Pe tine te 
lăsasem acasă ştergându-ţi puşca: ştii că ruginise 
încărcătura înlăuntru şi te apucaseşi s-o scoţi cu vergeaua. 


Nu puteam să-mi iau gândul de la puşcă. Mă gândeam: 
dacă s-o descărca, Doamne fereşte! 

puşca în mâna lui, ce să mă fac eu când l-oi găsi mort 
întins acasă! 

Da de ce nu i-am spus să bage de seamă! de ce nu l-am 
rugat să o lase la pustia de puşcă! la ce am plecat de-acasă? 
lac-aşa m-am bătut cu gândurile toată seara. N-am văzut, 
zău! n-am văzut nimic, n-am auzit nimic! Mă jur pe ce vrei 
tu; mă crezi? 

CHIRIAC (biruit cu desăvârşire): Te crez! (Aruncă 
departe spanga şi ia pe Veta în braţe.) 

VE TA (strângându-l cu putere): Chiriac! (Rămân o clipă 
îmbrăţişaţi în tăcere.) Chiriac, să nu mai faci ce mi-ai făcut, 
că mor. zău! mă omori. 

CHIRIAC: Nu, nu mai fac. 

V E TA: Îmi făgăduieşti? te juri? 

CHIRIAC:Da. 

VE TA: Şiosă mă crezi că eu numai la tine mă gândesc? 

CHIRIAC:Da. 

VE TA: Că numai pentru tine trăiesc? 

CHIRIAC: Da. 

VE TA: Şi n-o să mai zici nici o vorbă rea? 

CHIRIAC:Nu. 

VE TA: Şi n-o să mai mă faci să plâng? 

CHIRIAC: Nu! nu! nu! Dar mă ierţi? 

VE TA: Dar tu pe mine mă ierţi? 

CHIRIAC: Eu te-am iertat de mult. (Se strâng bine în 
braţe.) 

JUPÂN DUMITRACHE ( de afară, sub fereastră): Chiriac! 

O noapte furtunoasă 

Chiriac! 

(Cei îmbrăţişaţi rămân încremeniţi, ascultând.) 

VE TA: Hii! Dumnealui. 

CHIRIAC (repede, fără s-o lase din braţe, merge spre 
fereastră): 


Nu-i nimic! Trece la posturile dinspre Marmizon1. (Către 
Jupân Dumitrache, pe fereastră:) Dumneata eşti, jupâne? 

JUPÂN DUMITRACHE (de afară): Dar ce, Chiriac, puiule, 
nu te-ai mai culcat? 

CHIRIAC: Încă nu, jupâne, acu mă culc. 

JUPÂN DUMITRACHE (de afară): Somn uşor! 

IPINGE S CU (asemenea): Şi vise plăcute, onorabile! 

JUPÎNDUMITRACHE (depărtându-se treptat): 
Chiriac, puiule, ia vezi de ce am vorbit, fii cu ochii-n patru, 
d-aproape de tot: mă ştii că ţiu când e la o adică. 

CHIRIAC (strângând pe Veta cu putere): Lasă, jupâne, 
mă ştii că consimţ la onoarea dumitale de familist! 

(Cortina) 

1 Malmezon, fostă cazarmă. 

I. L.. Caragiale 34 

ACTUL Il 

(Aceeaşi odaie. O lampă cu gaz arde pe masă) 

SCENAI 

VE TA, CHIRIAC 

VE TA: Du-te, puiule, du-te; fii cuminte, sunt aproape de 
unsprezece. 

cine ştie? vine fără veste! 

CHIRIAC: Aş! mai are două ceasuri bune de alergat; nu 
poate veni aşa degrab'. 

VE "TA: De unde ştii ce se-ntâmplă? Paza bună trece 
primejdia rea. 

CHIRIAC: N-ai grijă, dragă, când îţi spui eu că nu vine; 
are să meargă până la Cotroceni, ce te gândeşti? nu-l ştii pe 
el că umblă agalea? 

VE TA: Bine, dar aş vrea şi eu să mă culc; zău, sunt 
obosită grozav. 

Ştii tu că de ieri-seară de când ne-am certat, până acum n- 
am închis ochii? 

CHIRIAC: Ei! d-apoi eu i-am închis! 

VE TA: Tocmai d-aia; sărută-mă încă o dată şi du-te şi tu 
de te culcă. Mâine ai să ieşi la ezerciţ; ai uitat că trebuie să 


te scoli până-n ziuă? 

CHIRIAC: Bine zici! Cum să uit, se poate? Mâine 
trebuie să mă scol la patru ceasuri. Are să vie gornistul, să 
mergem să luăm doi oameni din companie, ca să ridicăm pe 
Tache pantofarul de la Sfântul 

Lefterie. 

VE TA: Apoi mi-a spus leliţa Safta că-i bolnav de lingoare. 

O noapte furtunoasă 35 

CHIRIAC: Ce treabă am eu cu boala lui? ce, eu sunt 
bolnav? nu mă priveşte pe mine. Îl am pe listă, trebuie să se 
prezante la ezerciţ. 

VE TA (tresărind ca cum ar fi auzit ceva): la taci! 
(Ascultă.) Mi s-a părut că umblă cineva pe portiţă. 'Aide, 
Chiriac, sărută-mă şi du-te. 

CHIRIAC (o sărută): Mâine seară nu te mai duci la 
„lunion”? 

VE TA: Nu, nu mă mai duc fără tine. Dar tu. nu uiţi ce mi- 
ai făgăduit - n-o să mă mai necăjeşti niciodată? 

CHIRIAC: Niciodată. (O sărută, o strânge-n braţe şi 
pleacă). Bonsoar. 

(Se mai întoarce spre a repeta jocul şi iese în stânga 
planului din fund.) 

VE TA (singură, fredonează încet, coborând la masă): 

Într-un moment de fericire, Stelele s-au umplut de dor 

Şi, printr-o perlă de iubire, Mi-au revărsat razele lor. 

(Fredonează din ce în ce mai încet.) Trebuie să fie trecute 
de unsprezece. 

Să mă culc. Ce obosită sunt! Nu mai pot! (Şade lângă 
masă, deschide albumul şi dă de portretul lui Chiriac.) Ah! 
Ah! Chiriac! 

(Fredonează întâia strofă din Portretul de d. G. Sion:) 
„Când ore de-ntristare vor tulbura vreodată 

Frumoasa-ţi inimioară, tu vezi portretul meu, Şi crede că 
eu sufer cu tine deodată, Şi c-amândoi atuncea compătimim 
mereu.” 


(Urmează mai încet; micşorează lumina lămpii de tot şi 
începe a se pregăti de culcare. Uşa din fund se deschide 
încet în vremea asta, şi se arată Rică Venturiano; odaia este 
foarte slab luminată de flacăra închisă a lămpii.) 

I. L.. Caragiale 36 

SCENA II 

VETAşiRICĂVENTURIANO, apoi 

JUPÎNDUMITRACHEşiIPINGESCU de-afară 

RICĂ (intră, se opreşte pe prag, vede pe Veta în spate, 
răsuflă din adânc, pune mâna la inimă şi înaintează în vârful 
degetelor până în spatele scaunului ei; cade în genunchi şi 
începe cu putere): Angel radios! 

VE TA (dă un țipăt, se scoală şi fuge în partea cealaltă a 
scenei făcându-şi cruce şi scuipându-şi în sân): A! 

RICĂ (întorcându-se în genunchi spre partea unde a 
fugit ea): Angel radios! precum am avut onoareaavă 
comunica în precedenta mea epistolă, de când te-am văzut 
întâiaşi dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul raţiunii: 
da! sunt nebun. 

VE TA: Nebun! (Strigând:) Săriţi! Chiriac! Spiridoane! 

RI CĂ: Nu striga, madam (se târăşte un pas în genunchi), 
fii mizericordioasă! 

Sunt nebun de amor; da, fruntea mea îmi arde, tâmplelemi 
se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat. 

VE TA: Turbat? Domnule, spune-mi degrab', c-aminteri, 
strig: cine eşti, ce pofteşti, ce cauţi pe vremea asta în casele 
oamenilor? 

R 1 CĂ (se ridică şi se apropie de dânsa, tăindu-i drumul): 
Cine sunt? 

mă întrebi cine sunt? Sunt un june tânăr şi nefericit, care 
suferă peste poate şi iubeşte la nemurire. 

VE TA: Ei! ş-apoi? ce-mi pasă mie! (După o mică reflecţie:) 
Vai de mine! ăsta e vun pungaş: a aflat că nu-i dumnealui 
acasă şi umblă să ne pungăşească. (Tare, strigând:) Chiriac! 
Spiridoane! săriţi! hoţii! 


RICĂ (cu mâinile rugătoare): Nu striga! nu striga! fii 
mizericordioasă; aibi pietate1! M-ai întrebat să-ţi spui cine 
sunt, ţi-am spus. Mă întrebi să-ţi spui ce caut. Ingrato! nu 
mi-ai scris chiar tu însuţi în original? 

VE TA: Eu? 

RICĂ: Da! (Se ridică.) Nu mi-ai scris să intru fără grijă 
după zece ceasuri la numărul 9, strada Catilina, când oi 
vedea la fereastră că se 

1 Confuzie între cuvinte - fr. pitie (cucernicie). Aici cu 
sensul: miloasă. 

O noapte furtunoasă 37 micşorează lampa? lată-mă. M-am 
transportat la localitate pentru ca să-ţi repet că te iubesc 
precum iubeşte sclavul lumina şi orbul libertatea. 

VE TA: Adevărat, domnule, parol că eşti nebun. Visezi; ţi- 
am scris eu dumitale vreo scrisoare? Auzi obrăznicie! Ştii 
dumneata cu cine vorbeşti? 

RICĂ: Cum să nu ştiu? În van te aperi. Şitu mă iubeşti 
pe mine, nu mai umbla cu mofturi. le-am văzut d-atunci 
seara de la „lunion”. 

VE TA: De la „lunion”? (Caută cu gândul.)RI CĂ: Da; 
chiar de atunci seara, când privirile noastre s-au întâlnit, 
am citit în ochii tăi cei sublimi că şi tu corespunzi la 
amoarea mea. M-am luat după tine chiar în seara aceea 
până la Stabiliment. 

Simţisem că mitocanul de cumnatu-tău mă mirosise, ştia 
că mă ţiu după voi; şi, abandonându-mă curajul de a mai 
intra într-o stradă fără lampe gazoase, m-am întors îndărăt, 
pentru că-mi era frică să nu paţ vun conflict cu mitocanul. 
Alaltăieri seară, amoarea mi-a inspirat curaj; m-am ţinut 
după voi până în această suburbie, în colţul stradei; dar 
când să-ţi văz justaminte adresa, mi-a tăiat drumul nişte 
câini. Când am aflat că şezi pe aici, te-am căutat la 
nemurire şi m-am informat prin băiatul de la cherestegeria 
lui cumnatu-tău cum stai cu familia ta. Am aflat că acum eşti 
liberă, ţi-am scris prima mea epistolă într-un moment de 
inspiraţiune, ai primit-o, mi-ai răspuns să viu, şi am venit. 


pentru ca să-ţi repet că (cade iar în genunchi): nu, orice s- 
ar zice şi orice s-ar face, eu voi susţinea, sus şi tare, că tu 
eşti aurora, care deschide bolta înstelată într-o adoraţie 
poetică, plină de. 

(Urmează declaraţia foarte iute până ce-l întrerupe Veta.) 

VETA (a ascultat cu mult interes tirada lui Rică şi-l 
întrerupse izbucnind de râs): Ha! ha! ha! acum înţeleg eu 
tot! ha! ha! ha! 

RICĂ: Râzi, râzi, ingrato, de amoarea mea? 

VE TA: Da' cum, Doamne iartă-mă! să nu râz? vezi bine că 
râz. 

Apoi ştii dumneata cu cine vorbeşti? mă cunoşti? ştii bine 
cine sunt? 

RI CĂ: Cum să nu ştiu! tu eşti angelul visurilor mele, tu 
eşti steaua, I. L.. Caragiale 38 pot pentru ca să zic chiar 
luceafărul, care străluceşte sublim, în noaptea tenebroasă a 
existenţei mele, tu eşti. 

V E "TA (care trece la lampă, îi măreşte focul şi se pune cu 
chipul în bătaia luminii): Zău? ia uite-te bine! (Râde.) 

R 1 CĂ (foarte încurcat, se scoală de jos şi se dă înapoi 
împiedicânduse): 

Madam! să am pardon! scuzaţi! Cocoană! considerând că. 
adică, vreau să zic, respectul. pardon. sub pretext că şi pe 
motivul. 

scuzaţi. pardon. 

VE TA (râzând): Bine, pardonul ca pardonul, dar te rog, 
dacă ţii la pielea dumitale, să te duci mai degrabă, să ieşi 
curând din casa asta, că, Doamne fereşte! de te-o călca aici 
bărbatu-meu (accentuând), mitocanul. de! 

RICĂ: Scuzaţi. pardon. 

VE TA: Apoi zău, nu ştiu ce s-o mai alege de dumneata. 
Bărbatumeu suferă grozav de gelozie şi e în stare a fi 
capabil să te omoare. 

RICĂ (speriat): Să mă omoare! 

V E TA: Deja alaltăieri-seara ai avut noroc de ţi-a tăiat 
drumul câinii şi nu te-a lăsat să intri în uliţa noastră. 


Aminteri, dumnealui s-a suit repede sus, a deşteptat pe 
Chiriac. 

RICĂ: Chiriac! 

VE TA: Da, tejghetarul nostru, şi au ieşit amândoi, unul pe 
maidan şi altul pe la poartă, ca să te prinză în uliţă. Încă 
Chiriac luase şi levorverul; dar până să iasă ei, dumneata 
fugiseşi. 

RICĂ (îngrijorat): Levorverul! Madam, vă rog, binevoiţi 
a-mi da drumul d-aici de urgenţă. 

VE TA: Ei! ştii că-mi place! Ce! te ţiu eu? Du-te, uşa-i 
deschisă; dute repede, şi bagă de seamă la poartă să nu dai 
piept în piept cu dumnealui, că de-acum încolo trebuie să se 
întoarcă acasă. Apucă pe maidan şi ieşi devale spre Antim. 
Bagă de seamă să nu te întâlneşti cu bărbatu-meu, că te 
cunoaşte, şi cum te-o vedea, zău! te umflă! 

RICĂ: Mă umflă! (Vrea să plece, apoi stă şi se întoarce.) 
Cocoană, eşti o damă venerabilă; profit de ocaziune, spre a 
vă ruga (cu multă volubilitate) să primiţi asigurarea înaltei 
stime şi profundului 

O noapte furtunoasă 39 respect, cu care am onoarea a fial 
domniei-voastre preasupus şi preaplecat, Rică Venturiano, 
arhivar la judecătoria de pace circumscripţ ia de galben, 
poet liric, colaboratore la ziarul „Vocea patriotului 
naţionale”, publicist şi studinte în drept. 

VE TA: În drept, în strâmb, ce-mi pasă mie! du-te odată, 
ori ţi s-a făcut pesemne de vun conflict. 

RICĂ: Nu, madam nu; eu sunt june cu educaţie, nu voi să 
paţ nici un conflict! 

VE TA: Apoi, atunci du-te! ce mai stai? 

RICĂ: Mă duc; scuzaţi, pardon, bonsoar! 

V E TA: 'Aide! (Vrea să-l conducă până la uşă; când vrea să 
deschiză uşa ca să-i dea drumul, s-aude glasul lui Jupân 
Dumitrache în curte. 

Rică şi Veta coboară înspăimântați). 

JUPÂN DUMITRACHE (afară în curte): Îţi spun că i-am 
văzut eu capul pe fereastră. E aici în casă. Chiriac! 


Spiridoane! 

VE TA (îngrozită): Musiu! domnule! m-ai nenorocit, şi 
dumitale atât ţi-a fost! fugi, fugi, că te omoară! 

RICĂ: Aoleo! (Se repede să fugă pe uşă.) 

VE TA (oprindu-l): Nu p-acolo! 

JUPÂN DUMITRACHE (d-afară): Dacă nu i-o ajunge ce i-oi 
da eu moftangiului, să-mi taie mie favuridele! 

IPINGE S CU (tot d-afară): Rezon! (Se aud paşi repezi 
suind scările.) 

RICĂ (disperat): Madam, cocoană! ai mizericordie de un 
june român în primăvara existenţei sale! de-abia douăzeci şi 
cinci de roze şi jumătate în număr, douăzeci şi şase le 
împlinesc tocmai la sfântul 

Andrei. Scapă-mă! 

VE TA: Da. dar pe unde? A! pe fereastra asta; ieşi curând, 
treci binişor pe schele la stânga, lasă-te pe scară, în capătul 
binalii, jos e o portiţă scurtă, care dă în maidan. Fugi iute! 

RICĂ (iese pe fereastră, se loveşte cu capul de zid şi-şi 
turteşte pălăria): Pardon! scuzaţi! bonsoar! (Dispare pe 
fereastră, paşii se apropie.) 

I. L.. Caragiale 40 

SCENA III 

V E TA singură, apoi DUMITRACHE şilPINGESCU 

VE TA: A scăpat sărmanul. Ce comedie! Doamne sfinte! 
dacă-l prindea Chiriac, îl omora. Vezi dumneata cine mi-a 
fost soră-mea Ziţa! 

D-aia se ţinea dumneei de capul meu să tot batem 
grădinile; era amorezată. Şi eu, proastă, să nu ştiu nimic, şi 
să-mi fac zile amare cu 

Chiriac din pricina lui musiu ăsta. Bine că a scăpat, vai de 
el; acum trebuie să-i sfârâie călcâiele pe maidanul lui 
Bursuc. (Coboară la masă şi se face că lucrează. Uşa din 
fund se deschide de perete şi intră furios 

Jupân Dumitrache şi Ipingescu cu săbiile scoase.) 

JUPÂN DUMITRACHE (înaintează strajnic): Cocoană! Cine 
a fost acum aici? (Ipingescu caută cu ochii în toate părţile, 


se uită pe sub pat, pe sub masă, peste tot.) 

VE TA: Cine să fie? 

JUPÂN DUMITRACHE (fierbând): Cine să fie? Ştiu eu cine 
să fie? Dacă aş şti, nu te-aş întreba. 

IPINGE S CU: Rezon! (Caută mereu.) 

VE TA: Ei! ştii că eşti nu ştiu cum! Ce vii aşa turbat? Uite, 
cu sabia scoasă, ca la bătălie. 

JUPÂN DUMITRACHE: Nu râde, cocoană, după ce că paţ 
un afront tocmai la ce-am ţinut eu, nu râde; du-te dincolo, 
cocoană! 

De ce nu te-ai culcat pân-acum? 

VE TA: Zău că nu eşti în toată firea! auzi că de ce nu m-am 
culcat: pentru că nu mi-a fost somn. Ce! vrei să mă culc şi 
să-mi las lucru? 

Mâine e sărbătoare, trebuie să mă gătesc să merg la 
biserică. 

IPINGE S CU: Rezon!JUPÂN DUMITRACHE: Cocoană, 
du-te dincolo, aci avem treabă; du-te curând. (Umblă agitat, 
strigând): Spiridoane! Spiridoane! 

Chiriac! Spiridoane! Chiriac! (Către Veta:) Rău ai făcut, 
cocoană! 

VE TA: Ce rău? ce visezi? ce-am făcut? 

JUPÂN DUMITRACHE: Ştii dumneata bine! Dumneata să 
tragi păcatul de ce s-o întâmpla (sinistru), că are să se 
întâmple lucru mare, cocoană, măcar să ştiu de bine că 
merg la cremenal! 

VE TA: Eşti nebun! (Aparte:) Acu nu mai mi-e frică. 

JUPÂN DUMITRACHE (strajnic la culme): Du-te, cocoană, 
O noapte furtunoasă şi nu râde. 

VE TA: Iaca, mă duc. (lese râzând în stânga, planul întâi.) 

SCENA IV 

JUPÎNDUMITRACHE,NAEIPINGESCU, 
apoi SPIRIDON 

JUPÂN DUMITRACHE: Ştii (se îneacă de emoție), mă 
stăpânesc, adică-i vorbesc cu perdea, nu voi să-i isplic lucru 
formal, ca să n-o ruşinez. 


IPINGE SCU: Rezon! 
JUPÂN DUMITRACHE: Ştii cum e dânsa. 

IPINGE S CU: Coana Veta? ruşinoasă. mie-mi spui? 
JUPÂN DUMITRACHE (plimbându-se agitat): Adică chiar 
în casa mea să nu pot eu pune mâna pe bagabontul? că n-a 

avut pe unde ieşi; altă scară nu mai are casa. (Strigă:) 
Spiridoane! Chiriac! 

Chiriac! Spiridoane! 

SPIRIDON (vine din dreapta, cu părul vâlvoi, sculat 
zăpăcit din somn): Ce-i porunca, jupâne? 

JUPÂN DUMITRACHE: Porunca? vino să-ţi dau poruncă. 

(Îl ia de păr.) 

IPINGE S CU: Hahahaha! dă-l, dă-l căţeaual! 

JUPÂN DUMITRACHE: Apoi parcă ne-a fost vorba, musiu 

Spiridoane băiete, să nu te mai găsesc dormind când mă- 
ntorc acasă! 

Na poruncă! na poruncă! mai na poruncă! să-ţi mai treacă 
de piroteală! 

SPIRIDON (plângând): Auliu, jupâne, auliu! Ce ţi-am 
făcut eu, jupâne, dacă am dormit? 

1 Păruieşte-l. 

I. L. Caragiale 

IPINGE SCU (strajnic, către Spiridon): Pentru ce nu 
eşti prezent la apelul nominal? 

SPIRIDON: Auliu! (Se jeleşte.) 

JUPÂN DUMITRACHE: Taci! Unde-i Chiriac? 

SPIRIDON (fugind într-un colţ): Nu ştiu. 

JUPÂN DUMITRACHE (se repede la el; Spiridon fuge): Da' 
să mănânci şi să dormi ştii? 

SPIRIDON: Doarme în odaia dumnealui, jupâne. 

JUPÂN DUMITRACHE: Doarme? Toţi dormiţi, dormire-aţi 
somnul ăl lung! Pâinea ştiţi să mi-o mâncaţi. Cheamă pe 
Chiriac degrabă. 

mergi! 

IPINGE SCU (către Spiridon, bătându-i din picior): 
Urgent! (Spiridon iese degrab' în stânga.) 


JUPÂN DUMITRACHE: Chiriac! Chiriac! Eu arz în foc şi 
toţi trag la aghioase! Eu arz de onoarea mea de familist şi 
lor de somn le arde. Chiriac! 

SCENA V 

ACEIAŞI,CHIRIAC,apoi SPIRIDON 

CHIRIAC (ştergându-se la ochi, în costum de noapte, 
vine moale de somn, din stânga): Ce-i, jupâne? ce s-a 
aprins? unde arde? 

JUPÂN DUMITRACHE (luându-l de mână şi aducându-l în 
faţa scenii): Chiriac! (Scurt:) M-am nenorocit! 

CHIRIAC: Pentru ce? 

JUPÂN DUMITRACHE: S-a dus ambiţul! 

CHIRIAC: Cum? 

JUPÂN DUMITRACHE: Tocmai la ce am ţinut. 

CHIRIAC: Ce? 

JUPÂN DUMITRACHE: Mi s-a necinstit onoarea de 
familist! 

CHIRIAC: Aşi! nu se poate; ţi s-a părut! 

JUPÂN DUMITRACHE: Am văzut cu ochii. 

O noapte furtunoasă 

IPINGESCU: Idem. 

(Spiridon intră din dreapta.) 

CHIRIAC: Aşi! aşa m-ai speriat şi alaltăieri-seara; aşa ţi 
se năzare dumitale. 

JUPÎN DUMITRACHE: Chiriac, întreabă şi pe nenea 
Nae! 

IPINGE SCU (grav): Aprob pozitiv. 

CHIRIAC (dezmeticit): Cum? când? unde? cine? 

JUPÂN DUMITRACHE: Bagabontul! 

CHIRIAC: Ei? 

JUPÎNDUMITRACHE: Maţe-fripte, Chiriac puiule, 
l-am văzut din uliţă pe fereastră aici în casă. cu ochelarii pe 
nas, cu giubenun cap. 

CHIRIAC: Aici în casă? nu mă băga-n păcate, jupâne! 

SPIRIDON (aparte): Cu ochelari? Cu giuben? E 
persoana cocoanii 


Ziţii. (lese pe furiş prin fund.) 

JUPÂN DUMITRACHE: L-am văzut cu ochii mei, şi nu se 
poate să fi ieşit d-aici, că n-avea unde! Pe scară m-am suit 
eu cu nenea 

Nae, trebuia să dau piept în piept cu el. Trebuie să fie aici 
în casă ascuns. Trebuie să-l găsim. (lese în dreapta). 

CHIRIAC (bătându-se-n piept): Las” pe mine, jupâne. 

IPINGE SCU (care se află la fereastra din stânga): Să 
am pardon: fereastra asta dă pe schele, schelele merg 
până-n capătul binalii. 

(Jupân Dumitrache reintră şi iese căutând în stânga.) 

CHIRIAC: Da. 

IPINGE SCU: Ei! acolo nu-i scară? Dacă o fi ieşit pe aci 
pe fereastră, s-a dus, a scăpat pe maidanul lui Bursuc. 

CHIRIAC: Nu se poate să fi găsit scara. Schelele se- 
nfundă în podul grajdului; podul nu-i podit până acuma, e 
gratie numa, şi scara este în partea ailaltă, în dosul binalii. 

JUPÂN DUMITRACHE (reintră din stânga disperat): Mi s-a 
dus ambiţul, nu mai voi să ştiu de nimic! mi s-a necinstit 
onoarea de 

I. L. Caragiale 44 familist, acum nu mai îmi pasă, măcar să 
intru şi-n cremenal! (Căutând cu ochii, găseşte bastonul lui 
Rică, uitat pe scânduri lângă scaunul unde acesta a căzut în 
genunchi la intrare. Chiriac şi Ipingescu caută şi ei în toate 
părţile.) Chiriac! Chiriac! puiule, uite! (Arată bastonul.) Mai 
zi că mi s-a părut. 

CHIRIAC (se repede şi ia puşca, acuma cu spanga 
pusă): Jupâne, vrei să punem mâna pe el? după mine 
curând! Nene Nae, aţin'te după noi! Odaia lui Spiridon 
(arată în dreapta) dă tot pe scara a mare. Pe scară pe unde 
aţi venit, n-a putut fugi. Pe aici, pe schele, a ieşit. Trebuie să 
fie ascuns în podul grajdului la capătul binalii. 'Aideţi iute 
după mine. Tii! nu scapă el din gheara mea nici mort! (Vor 
să sară pe fereastră.) 

SCENA VI 

ACEIAŞI, VE TA, din stânga 


VE TA: Ce e, frate? ce e? 

CHIRIAC (cu putere către ea): Nu scapă el, cocoană, 
nici mort din gheara mea! 

JUPÂN DUMITRACHE (asemenea): Da, cocoană, nici mort. 

IPINGE S CU (asemenea): Absolut! 

CHIRIAC: 'Aide, jupâne, 'aide, nene Nae! (Vrea să se 
repează peste fereastră cu puşca-n mână). 

VETA (aleargă şi se pune în dreptul ferestrii): Sunteţi 
nebuni? Vreţi să se rupă schelele cu voi? Chiriac, nu ştii că 
schelele sunt părăsite de trei săptămâni? vrei să te 
prăpădeşti? 

CHIRIAC: Lasă-ne, cocoană! (Vrea s-o dea în lături, ea 
nu se lasă.) 

JUPÂN DUMITRACHE (asemenea): Lasă-ne, cocoană! 

IPINGE S CU (asemenea): Pardon! 

VE TA (lui Chiriac): lar te iei după vreo bănuială de-a 
dumnealui, iar? Ai uitat ce. 

O noapte furtunoasă 45 

JUPÂN DUMITRACHE: Da, bănuială. cu ochilari la nas şi 
cu giobenu-n cap! 

CHIRIAC (se luptă cu Veta): Lasă-mă, cocoană! (Scapă 
din mâinile ei şi iese pe fereastră.) 

VE TA (şovăie şi cade pe scaun): Chiriac! 

JUPÂN DUMITRACHE: Înainte, Chiriac! Înainte, nene Nae! 

(Iese pe fereastră, Nae Ipingescu îl urmează.) 

V E "TA (sculându-se şovăind, scoate capul pe fereastră): 
Chiriac! 

Chiriac! binişor! să nu cazi! 

SCENA VII 

VE TA,ZIŢA 

Z. | '[ A (intră prin fund repede): Ce e, ţaţo? ce s-a 
întâmplat? Mi-a spus Spiridon. 

V E "TA (sculându-se repede de pe scaun): Ziţo, Ziţo, tu mi 
le faci toate, tu m-ai adus la „lunion”, tu ai dat nas 
amploiatului să se ţină după noi, de mi-am găsit beleaua cu 
Chiriac. 


Z | [ A: Cu Chiriac? 

VE TA (dregând-o): Cu dumnealui, cu Chiriac, cu toţi; l-ai 
chemat să vie, şi în loc să vie la tine a venit aici. 

ZI Ţ A: Şi? 

VE TA: Şi tocmai când să-i dau drumul înapoi pe uşe, 
iacătă-i dumnealui cu Nae ipistatul se suia pe scară 
strigând ca nişte turbaţi. 

Z | [ A: Şi pe urmă? 

VE TA: L-am făcut scăpat pe fereastră, i-am dat drumul pe 
schelă, ca să iasă pe la spatele binalii, pe portiţa dinspre 
maidan. 

Z. | [ A (cu spaimă): Pe portiţa dinspre maidan! 

VE TA: Da, pentru că pe scara a mare s-ar fi întâlnit piept 
în piept cu dumnealui. 

Z. | [A (zdrobită): '[aţo! per lamour di Dieu!1 portiţa 
dinspre 

1 Formă stâlcită a expresiei franceze Pour l'amour de 
Dieu! 

— Pentru numele lui 

Dumnezeu! 

I. L. Caragiale 46 maidan e încuiată; adineaori am vrut să 
viu eu p-acolo, ca să nu mai ocolesc, şi a trebuit să mă 
întorc iar pe uliţă ca să intru în curte. 

V E TA: Încuiată? şi ulucile sunt de doi stânjeni! Atunci 
persoana în chestie n-a putut fugi! Ziţo! Ziţo! e primejdie! 
dumnealui e grozav, Chiriac e nebun! 

Z. | '[ A: Vai de mine! monşerul meu! mi-l omoară! 

VE TA: Chiriac a luat puşca cu spangă şi dumnealui a scos 
sabia. 

Z. | Ţ A: Nu mai spune, ţaţo, că mor! (Se aude o dărâmare 
de scânduri.) 

V E TA: Taci! (Ascultă amândouă.) 

JUPÂN DUMITRACHE (de afară): Aţin-te, Chiriac! 

IPINGE S CU (de afară): Stai! în numele Constituţiunii! 

VE TA (îngrozită): L-a prins! 

Z. | [ A (asemenea): Ah! mor! 


VE TA: Sunt în curte, aide să mergem degrabă. Tu ai făcut 
încurcătura, tu s-o descurci! 'Aide repede de scapă omul 
din primejdie. 

Z. | Ţ A: 'Aide! (Amândouă pornesc să iasă prin fund; când 
ele vor să păşească pragul, s-aude alt zgomot afară şi 
strigăte). 

GLASUL LUI] UPÎN DUMITRACH E: Nu te lăsa, Chiriac! 

(Zgomot, strigăte şi o detunătură de puşcă.) 

VE TA: Chiriac! 

Z. | Ţ A: Monşerul meu! (les amândouă desperate.) 

SCENA VIII 

RICĂVENTURIANO,apoiSPIRIDON 

RICĂ (coboară încet pe fereastră pe unde a ieşit; este 
prăfuit de var, ciment şi cărămidă; părul îi este în 
neorânduială; pălăria ruptă; e galben şi tras la faţă; 
tremură şi i se încurcă limba la vorbă; i se năluceşte o 
spaimă din când în când şi îl apucă slăbiciune la 
încheieturi.): Am scăpat până acum! Sfinte Andrei, scapă- 
mă şi de acu încolo: sunt încă june! Geniu bun al venitorului 
României, protege-mă; şi eu sunt 

47 O noapte furtunoasă român. (Răsuflă din greu şi îşi 
apasă palpitaţiile.) O, ce noapte furtunoasă! 

Oribilă tragedie! (1 se pare că aude ceva şi tresare.) Ce de 
peripeţiuni! les pe fereastră şi pornesc pe dibuite pe 
schele! mă ţiu binişor de zid şi ajung în capătul binalii. 
Destinul mă persecută implacabil. 

Schelele se-nfundă; nici o scară. Cocoana perfidă mă 
indusese în eroare. Vreau să mă-ntorc şi d-odată auz pe 
inimici venind în faţa mea pe schele. O iau înapoi fără să 
ştiu unde merg; mă împiedic de un butoi cu ţiment. O 
inspiraţiune. - eu, ca poet, am totdeauna inspiraţiuni! - m- 
ascunz în butoi! Paşii inimicilor s-apropie în fuga mare, 
mulţi inşi trec iute pe lângă butoiul meu înjurându-mă; eu, 
ca june cu educaţiune, mă fac că n-auz. Ioţi se depărtează. 
Auz un zgomot, strigăte, ţipete de femei, în fine o 
împuşcătură. Zgomotul apoi cu încetul se stinge, totul 


rămâne într-un silenţiu lugubru, numai din depărtare se 
aude orologiul de la Stabiliment bătând unsprezece şi 
douăzeci. oră fatală pentru mine! les binişor din butoiul 
meu, mă târăsc de-a buşele pe schele şi mă pomenesc 
înapoi aci. Ce să fac? 

pe unde să ies? Îmi trebuie o inspiraţiune ingenioasă. 
(Pune mâna pe frunte, şi caută în gând.) Da, am găsit-o! să 
ies pe uşă. (Merge repede în vârful degetelor la uşa din 
fund, o deschide; afară, în sală, e beznă.) 

Obscuritate absolută! (Merge la fereastră.) A! auz paşi; 
vine cineva pe schele. (Se repede la uşa din dreapta, a odăii 
lui Spiridon.) P-aici! 

(Spiridon intră în acelaşi moment repede, şi se lovesc 
amândoi în piept.) 

Ah! cum m-am speriat! (Îi vine rău.) 

SPIRIDON: Domnule, musiu, tot aici eşti? E foc mare, 
trebuie să fugi! dacă o pune mâna pe dumneata, te omoară. 
RICĂ: Mă omoară? Scapă-mă, băiete, scoate-mă de aici. 
Pe unde să ies? (Pornind spre uşa din dreapta, pe unde a 

intrat Spiridon.) 

Pe aici. 

SPIRIDON: Nu se poate. (Îi taie drumul.) Odaia d-acolo 
răspunde tot pe scara a mare; vrei să te-ntâlneşti cu ei 
piept în piept? 

RICĂ: Nu, nu voi; dar atunci ce-i de făcut?! existenţa mi- 
este periclitată. Voi să scap. Scapă-mă; îţi dau bacşiş trei 
sferturi de rublă. 

SPIRIDON: Trei sferturi de rublă; şase pachete de 
tutun! te scap. 

I. L. Caragiale 48 

RICĂ: Cum? pe unde? spune-mi iute, că mi-e degrabă, 
îmi vine stenahorie. 

SPIRIDON: Dumneata stai aici. Eu mă duc colea în 
odăiţă (la dreapta), deschiz uşa care dă în scară, cum i-oi 
vedea că se urcă sus, te chem în odaie, închidem uşa de la 
mijloc, şi când or intra cu toţii aici, îţi dau drumul pe dincolo 


de scară, te cobori şi ieşi repede pe poartă. Lasă că te scap, 
n-ai grijă. 

RICĂ: Da, du-te degrabă! 

SPIRIDON (cu şiretenie): Apoi, nu-mi dai? 

RICĂ: Ce? 

SPIRIDON: Ce mi-ai făgăduit. 

SCENA IX 

RICĂ, DUMITRACHE,CHIRIAC,IPINGESC 
U,ZIŢ[AşiapoiVETA 

RICĂ (o clipă singur; joc de scenă mută; deodată se aud 
în odaia din dreapta palme, şi Spiridon ţipând): A! (Paşi pe 
scară; Rică se reR 1 CĂ: Ba da, îţi dau. (Se caută în toate 
buzunarele şi completează suma din mărunţele; Spiridon o 
socoteşte cu scumpătate.) Băiete, (solemn) tânărule! ştii tu 
în ce poziţiune mă găsesc? ştii tu ce pericol mă ameninţă? 

SPIRIDON: Ba bine că nu! Dacă n-oi şti eu păpara lui 
jupânul! 

hehei! lasă; dacă n-ai putea scăpa. 

RICĂ: 'Ai? (Şovăie.) 

SPIRIDON: Ai să vezi şi dumneata al dracului ce e. De 
ce-i zice lui „Litircă Inimă-Rea”? 

RICĂ: Nu, nu voi să văz, scapă-mă. 

SPIRIDON (cam rece): Ei! lasă, dacă oi putea, te scap 
eu, fireşte. 

RICĂ: A! (Şovăie.) Auz zgomot pe scară; se suie. (Şovăie.) 
Aleargă; scapă-mă! (Spiridon iese încet în dreapta, 
numărând gologanii; Rică îl zoreşte de la spate.) pede la 
uşa din dreapta.) 

O noapte furtunoasă 49 

JUPÂN DUMITRACH E (întâmpinându-l cu sabia scoasă): 
Stai! 

RICĂ (dându-se înapoi): Sunt mort, sfinte Andrei! (Se 
repede la fereastra schelelor în stânga.) 

CHIRIAC (întâmpinându-l, sare pe fereastră în scenă, 
cu puşca, cu baionetă în mână, ca de asalt): Stăi! 


RICĂ (dându-se înapoi şovăind): Geniu bun al venitorului 
României! (Se repede la uşa din fund.) 

IPINGE SCU (întâmpinându-l cu sabia scoasă): Stăi! 
(Recunoscâ nd pe Rică, îi cade sabia din mână.) Nu mă 
nebuni, onorabile! 

Dumneata eşti? 

RICĂ (tremurând grozav): Eu! 

(Ziţa intră prin fund.) 

JUPÂN DUMITRACHE: Ce pofteşti, mă musiu? (Se repede 
să-l umfle. Ziţa-i sare-n piept şi-l opreşte.) 

CHIRIAC (trânteşte puşca şi scuipă în palme): Lasă-mi- 
| mie, jupâne! (Se repede şi el să-l umfle.) 

IPINGE SCU (sărind şi oprind în piept pe Chiriac): Nu, 
da, onorabile! 

Îl cunosc eu. 

CHIRIAC (lui Ipingescu): Dă-te la o parte! 

ZI [ A (lui Jupân Dumitrache): Nene Dumitrache, nu-mi 
asasina viitorul! (Se luptă cu el.) 

JUPÂN DUMITRACHE: Lasă-l să-l întreb numai: ce 
pofteşti, mă musiu? 

CHIRIAC: Lasă-mă, nene Nae, să-l învăţ pe maţe-fripte 
să mai umble după nevestele negustorilor! 

IPINGE S CU (strigând tare ca să acopere toate 
strigătele): Staţi! 

staţi! că e-ncurcătură! Pe dumnealui îl cunosc eu! 
Dumnealui nu-i d' âi de care credeţi dumneavoastră; e 
cetăţean onorabil. 

CHIRIAC: Da' de onorabil n-are-ncotro! (Vrea să se 
repează.) 

IPINGE S CU (oprindu-l): E de-al nostru, e patriot! 
JUPÂN DUMITRACHE: Dacă-i patriot, de ce umblă să-mi 
strice casa? de ce mă atacă la onoarea de familist? (Vrea să 

se repează; 

Veta intră prin fund.) 

I. L.. Caragiale 50 

Z. | [ A: Nene! nene! iartă-mă! nu e ce crezi dumneata. 


JUPÂN DUMITRACHE: Dar ce e? 

CHIRIAC:Cee? 

VE TA (trecând lângă Chiriac şi luându-l la o parte 
necăjită): Ce e, ce e! oameni în toată firea şi nu-nţelegeţi ce 
e! Umblaţi ca nebunii! 

(Şoptindu-i repede): Iaca ce e! tânărul umblă după Ziţa, s- 
a amorezat cu ea de la „lunion”, ştii din seara când s-a luat 
după noi, şi-a trimes unul la altul bilete de amor, şi-n loc să 
meargă la ea acasă, a greşit şi-a venit aici. Nu ţi-am spus eu 
că e tot o bănuială proastă de-a dumnealui! 

Mă faci să intru în alte alea cu nebuniile tale. Iaca ce e; ai 
văzut? (În timpul acesta Jupân Dumitrache, cam încurcat de 
potolirea lui Chiriac, vrea să asculte şi el explicaţia.) 

CHIRIAC (domirindu-se): A! 

JUPÂN DUMITRACHE (trecând lângă Veta): Ei! ce e? 

(În timpul acesta, scenă mută între Ipingescu, Rică şi Ziţa 
mai în fund.) 

VE TA (către Chiriac): Spune-i ce e. (Trece în fund.) 

CHIRIAC (luând la o parte pe Jupân Dumitrache şi 
şoptindu-i): 

Ce e, ce e! Oameni în toată firea şi nu înţelegem! Umblăm 
ca nebunii! 

iaca ce e! tânărul umblă după Ziţa; s-a amorezat cu ea de 
la „lunion”, ştii, din seara aia când s-a luat după 
dumneavoastră, şi-a trimis unul la altul bilete de amor, şi în 
loc să meargă la ea acasă, a greşit ş-a venit aici. Nu ţi-am 
spus eu, jupâne, că aşa îţi căşunează dumitale! M-ai făcut să 
alerg ca nebunii, să-mi rup gâtul! Doamne fereşte! dacă 
făceam şi moarte de om? Iaca ce e; ai văzut? 

JUPÂN DUMITRACHE (înseninat şi domirit): A! (Căutând 
la Ziţa cu coada ochiului:) Ei, bată-te, Ziţo, să te bată! 
(Chiriac trece pe lângă Ipingescu.) 

ZI [ A (plecând ochii cu nevinovăție): Nene! 

JUPÂN DUMITRACHE (cu părinţie): Ei! nu te ruşina! ale 
tinereţii valuri! (Către public:) Fată romanţioasă! D-aia 
dumneaei: „Ai, nene, la „lunion”, parol! să mă-ngropi!” 


51 O noapte furtunoasă 

(În timpul acesta, cei ce n-au vorbit sunt grupaţi în fund: 

Rică încă nu-şi poate veni bine în fire.) 

IPINGE S CU (înaintând lângă Jupân Dumitrache): 
Onorabile! 

(Cu ifos:) Ştii cine-i tânărul ăsta? (Arată pe Rică.) 

JUPÂN DUMITRACHE: Cine? 

IPINGE S CU: Ăsta e ăl care scrie la „Vocea patriotului 
naţionale”. 

JU PÎN DUMITRACHE: Nu mă nebuni! 

IPINGESCU: Parol. 

JUPÂN DUMITRACHE: Ei, fugi că mor! 

IPINGE SCU: D-apoi ce crezi! chiar el însuşi în 
persoană: e băiat bun, d-ai noştri, din popor. El combate în 
articolul ăl de astă-seară, ştii cu „sufragiul”. 

JUPÂN DUMITRACHE (încântat): Ei bravos. (Încet:) Apoi 
de! să facem cunoştinţă. Cum e amorezat cu Ziţa, mai ştii? 
de unde a fost să iasă norocul fetii! 

IPINGE S CU: Rezon! aia ziceam şi eu. (Către Rică:) 
Onorabile domn, permite-mi pentru ca să-ţi prezant pe 
cetăţeanul Dumitrache 

Titircă, comersant, apropitar şi căpitan în garda civică. (Cu 
importanţă:) 

E d-ai noştri. (Grupul din fund înaintează.) 

RICĂ: Sunt încântat. (Se confundă în complimente.) 
Mersi de cunoştinţă. 

IPINGE SCU: Dumnealui este cetăţeanul Rică 
Venturiano, amploiat judiciar, student la Academie - învaţă 
legile - şi redactor la „Vocea patriotului naţionale”. (Cu 
putere:) E d-ai noştri. ce să mai stăm să mai vorbim. îl ştii. 
(Amândoi recomandaţii se complimentează şi-şi dau mâna.) 

JUPÂN DUMITRACHE (cu respect amestecat cu sfială:) Da, 
tocmai astă-seară citeam cu nenea Nae, în gazeta 
dumneavoastră, cum scriţi despre ciocoi că mănâncă 
sudoarea poporului suveran. Ei, bravos! 


Îmi place! bine combateţi reacţiunea, nu pot să zic, ştii 
colea, verde, româneşte. Să vă ajute Dumnezeu ca să 
scăpaţi poporul de ciocoi! 

RICĂ (prinzând limbă, după ce a zâmbit cu multă 
satisfacţie de 

52 I. L.. Caragiale vorbele lui Jupân Dumitrache): Domnule, 
Dumnezeul nostru este poporul: box populi, box dei!1 Noi 
n-avem altă credinţă, altă speranţă decât poporul. (Jupân 
Dumitrache ascultă uimit.) Noi n-avem altă politică decât 
suveranitatea poporului; de aceea, în lupta noastră politică, 
am spus-o şi o mai spunem şi o repetăm necontenit tuturor 
cetăţenilor: „Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm!” 

JUPÂN DUMITRACHE (răpit): Bravos! să trăieşti! (Bate-n 
palme, încet către Ipingescu:) Vorbeşte abitir, domnule. 
Ăsta e bun de dipotat. 

IPINGE SCU: Hei! lasă-lcă ajunge el şi dipotat curând- 
curând. 

(În timpul acesta Rică a venit lângă Ziţa.) 

JUPÂN DUMITRACHE: Cum combate el, poate să ajungă şi 
ministru. (Tare către Rică, care stă tot în grup:) Mă rog, 
onorabile, eu îmi cer iertare, ştiţi că poate adineaori, cum 
ţiu eu la. poate, v-am adus un afront; dar e şi vina 
dumneavoastră; nu ştiam că veniserăţi pentru Ziţa. 

RICĂ: Mă rog, pardon, vina nu este nici a mea, nici a 
dumitale, nici a madam Ziţii; este a tăbliţii de la poartă. 
Dumneaei îmi scrisese că şade la numărul 9. am văzut la 
poartă numărul 9 şi am intrat. 

(Vorbeşte încet cu Ziţa, Veta şi Chiriac.) 

JUPÂN DUMITRACH E (către Ipingescu): Aşa e; asta 
meşterul 

Dincă binagiul mi-a făcut-o; a tencuit zidul la poartă şi mi-a 
bătut numărul 6 d-a-ndoaselea; să-l pui mâine să mi-l 
întoarcă la loc, să nu mi se mai întâmple vreun conflict. 

CHIRIAC (care s-a găsit în fund cu Veta, Ziţa şi Rică): 
Lasă să-i spun eu şi cu cocoana, dacă vă e ruşine. (Coboară 
cu Veta; Rică şi Ziţa se ţin în fund.) Jupâne. 


VE IA: Frate. 

JUPÂN DUMITRACHE: Ce-i, Chiriac, puiule? ce-i, Veto? 

VE TA: Avem să te rugăm ceva. 

CHIRIAC: Da'. să nu ne tratezi cu refuz. 

1 Formă greşită a dictonului latin „Vox populi vox dei!” - 
„Glasul poporului e glasul lui Dumnezeu!” 

JUPÂN DUMITRACHE: Orice; mă ştii cum ţin la nevastă şi 
la tine. 

VE TA: Uite ce e: musiu Rică şi cu Ziţa compătimesc 
împreună. 

JUPÂN DUMITRACHE (încântat): Ei! aşa e, ale tinereţii 
valuri! 

CHIRIAC: Şi le e ruşine să-ţi spuie că ar vrea să. 

JUPÂN DUMITRACHE: Să. ce? 

CHIRIAC: Ei! nu ştii dumneata? să puie pirostriile! vrei 
şi dumneata? 

JUPÂN DUMITRACHE (răpit): Dacă dumnealui 
cabulipseştel să ne onoreze cu atâta cinste. de! Zestrea nu- 
i aşa de mare, şi dumnealui e. ştii, ceva mai sus. noi suntem 
negustori. 

RICĂ (coborând): Cetăţene, suntem sub regimul 
libertăţii, egalităţiişi fraternității: unul nu poate fi mai sus 
decât altul, nu permite Constituţia. 

IPINGE SCU: Rezon! 

JUPÂN DUMITRACHE (lui Ipingescu): Bine vorbeşte, 
domnule, bravos! 

RICĂ: Eu, dacă compătimeşte şi madam Ziţa la suferinţa 
mea. 

JUPÂN DUMITRACHE: Mai e vorbă! cum să nu 
compătimească? 

Ziţo nene, ia vino-ncoa. (Ziţa vine ruşinoasă.) Ei! nu-ţi mai 
fie ruşine: ale tinereţii valuri. Vrei? 

ZI '[ A: Eu fac ce vrei dumneata; îmi eşti ca şi un frate mai 
mare. 

JUPÂN DUMITRACHE: Ei! să vă fie de bine, şi ceasul ăl 
bun să-l dea Pronia. (Încet Ziţii:) să-ţi cinsteşti bărbatul: 


ăsta e om, nu glumă; ţi-ai găsit norocul. 

Z. | Ţ A: Mersi, nene. (Trece în fund.) 

JUPÂN DUMITRACHE: Pentru puţin. (Lui Rică:) Ei, acum, 
cumnate, ia să vorbim o vorbă colea între bărbaţi, 
cocoanele să nu asculte; ştii dumneata, nene Nae, cum sunt 
cocoanele. 

IPINGESCU: Ruşinoase. mie-mi spui? 

JUPÂN DUMITRACH E (lui Rică, care a venit lângă ei): 
Toate ca toate, dar la onoarea de familist să ţii. 

RICĂ: Da, familia e patria cea mică, precum patria e 
familia cea 

O noapte furtunoasă mare; familia este baza societăţii. 

1 Binevoieşte, consimte. 

I. L.. Caragiale 54 

JUPÂN DUMITRACHE: Aşa e, bravos! (Lui Ipingescu:) 
Toate le ştie, îmi place. 

IPINGE S CU: Apoi dacă-i jurnalist. 

VE TA (din fund către Jupân Dumitrache): Ei! toate bune, 
frăţico, dar noi nu dormim în noaptea asta? Chiriac are să 
se scoale mâine până-n ziuă la ezirciţ. 

JUPÂN DUMITRACHE: Mai e vorbă, soro, cum să nu? 

(Toţi se dispun a se retrage; Rică e cu Ziţa, Chiriac cu Veta, 
Jupân Dumitrache suie cu Ipingescu.) 

IPINGE SCU (lui Jupân Dumitrache): Onorabile, 
îndatoreazămă cu o ţigară de tutun. 

JUPÂN DUMITRACHE: Şi cu două, nene Nae. (Bagă mâna 
să scoată tabachera şi se opreşte cu mâna în buzunar.) 
Nene Nae! Chiriac! 

CHIRIAC (coborând lângă Jupân Dumitrache): Ce-i, 
jupâne? 

JUPÂN DUMITRACHE (luând pe Chiriac şi pe Ipingescu de 
de gât.) 

IPINGE SCU: Frumoasă legătură, de şic' CHIRIAC: 
Aş! ad-o-ncoa, jupâne, asta-i legătura mea, n-o ştii 
dumneata? 


JUPÂN DUMITRACHE (lămurit): Ei, bată-te să te bată! de 
ce nu spui aşa, frate? (Lui Ipingescu, cu filozofie:) Ei! vezi? 
Uite aşa se orbeşte omul la necaz! 

IPINGE SCU: Rezon! 

mână şi aducându-i dramatic în faţa scenei): Toate le-am 
lămurit; bine, de cumnatul Rică nu mai am ce să zic; dar să 
vă arăt ce am găsit pe pernele patului dumneaei. că 
uitasem. îmi vine să intru la bănuieli rele. 

CHIRIAC (înfiorat): Ce-ai găsit, jupâne? 

JUPÂN DUMITRACHE: Uite. (Scoate din buzunar o 
legătură 

(Pornesc cu toţii veseli spre fund.) 

(Cortina) 

CONUL LEONIDA 

FAŢĂ CU REACŢIUNEA 

Farsă într-un act 

PERSOANELE 

CONULLEONID A, pensionar - 60 de ani 

COANAEFIMI A, consoarta lui de 56 de ani 

SA F TA, slujnica lor 

În Bucureşti, la Leonida. 

(O odaie modestă de mahala. În fund, la dreapta, o uşă; la 
stânga, o fereastră. De-o parte şi de alta a scenei, câte un 
pat de culcare. În mijlocul odăii, o masă împrejurul căreia 
sunt aşezate scaune de paie. Pe masă, o lampă cu gaz; pe 
globul lămpii un abat-jour cusut pe canava. În planul întâi, 
la stânga, o sobă cu uşa deschisă şi cu câţiva tăciuni 
pâlpâind. Leonida e în halat, în papuci şi cu scufia de 
noapte; Efimiţa în camizol, fustă de flanelă roşie şi legată la 
cap cu tulpan alb. Amândoi şed de vorbă la masă.) 

Conul Leonida faţă cu reacţiunea 

SCENAI 

LEONIDA: Aşa, cum îţi spusei, mă scol într-o dimineaţă, şi, 
ştii obiceiul meu, pui mâna întâi şi-ntâi pe „Aurora 
democratică”, să văz cum mai merge ţara. O deschiz. şi ce 


citesc? Uite, ţin minte ca acuma „11/23 făurarl. A căzut 
tirania! Vivat Republica!”. 

EFIMIŢA: Auzi colo! 

LEONIDA: Răposata dumneei - nevastă-mea a d-întâi - nu 
se sculase încă. Sar jos din pat şi-i strig: „Scoală, cocoană, şi 
te bucură, că eşti şi dumneata mumă din popor; scoală, c-a 
venit libertatea la putere!” 

EFIMIȚA (afirmativ): Ei! 

LE ONIDA: Când aude de libertate, sare şi dumneei 
răposata din pat. că era republicană! zic: „Găteşte-te 
degrab', Miţule, şi. hai şi noi pe la revoluţie”. Ne îmbrăcăm, 
domnule, frumos, şi o luăm repede pe jos pân' la teatru. (Cu 
gravitate:) Ei, când am văzut. ştii că eu nu intru la idee cu 
una cu două. 

Februarie, după calendarul popular; aici e vorba de 
detronarea de către monstruoasa coaliţie a domnitorului Al. 
I. Cuza, la 11 februarie 1866. 

I. L. Caragiale 58 

EFIMIŢA: Ţi-ai găsit.! dumneata nu eşti d-ăia. Ehei! Ca 
dumneata, bobocule, mai rar cineva. 

LE ON IDA: Ori să zici nu ştiu ce şi nu ştiu cum, că 
adicătele, „acu, unde eşti tu republican, ţii parte naţiunii”. 

EFIMIŢA: Aş! 

LE ONI DA: Dar, când am văzut, am zis şi eu: să te 
ferească 

Dumnezeu de furia poporului! Ce să vezi, domnule? 
Steaguri, muzici, chiote, tămbălău. lucru mare, şi lume, 
lume. de-ţi venea ameţeală, nu altceva. 

EFIMIȚA: Bine că n-am fost în Bucureşti pe vremea 
aia! cum sunt eu nevricoasă, Doamne fereşte! păţeam alte 
alea. 

LE ONIDA: Ba nu zi asta: puteai trage un ce profit. 
(Schimbând tonul:) Ei, cât gândeşti c-a ţinut toiul 
revoluţiei? 

EFIMIȚA: Până seara. 


LE ONIDA (zâmbind de aşa naivitate, apoi cu 
seriozitate): Trei săptămâni de zile, domnule. 

EFIMIȚŢA (minunându-se): Nu mă-nnebuni, soro! 

LE ON IDA: Ce te gândeşti dumneata, că a fost aşa un 
bagadel lucru? Fă-ţi idee: dacă chiar Galibardi, de-acolo de 
unde este el, a scris atunci o scrisoare către națiunea 
română. 

EFIMIȚŢA (cu interes:) Zău? 

LE ON IDA: Maie vorbă? 

EFIMIȚŢA: Adică cum? 

LE ONIDA: Vezi dumneata, i-a plăcut şi lui cum am adus 
noi lucrul cu un sul subţire ca să dăm exemplu Evropii, şi s- 
a crezut omul dator, ca un ce de politică, pentru ca să ne 
firitisească. 

EFIMIȚA (curioasă): Da. ce spunea în scrisoare? 

LE ONIDA (cu importanţă): Patru vorbe, numai patru, 
da vorbe, ce-i drept! Uite, ţiu minte ca acuma: „Bravos 
naţiune! Halal să-ţi fie! 

Să trăiască Republica! Vivat Prinţipatele Unite!” şi jos a 
iscălit în original: „Galibardi”. 

EFIMIȚŢA (satisfăcută): Apoi, atunci dacă-i aşa, a vorbit 
destul de frumos omul! 

Conul Leonida faţă cu reacţiunea de oameni sunt. LE ON 
I DA: Hehei! unul e Galibardi; om, o dată şi jumătate! (Cu 
mândrie şi siguranţă:) Ei! giantă latină, domnule, n-ai ce-i 
mai zice. 

De ce a băgat el în răcori, gândeşti, pe toţi împărații şi pe 
Papa de la 

Roma? 

EFIMIȚŢA (mirată): Şi pe Papa de la Roma? Auzi, soro? 

LEONIDA: Ba încă ce! i-a tras un tighel, de i-a plăcut şi lui. 
Ce-a zis Papa - iezuit, aminteri nu-i prost! - când a văzut că 
n-o scoate la capăt cu el? „Mă, nene, ăsta nu-i glumă; cu 
ăsta, cum văz eu, nu merge ca, de, cu fitecine; ia mai bine 
să mă iau cu politică pe lângă el, să mi-l fac cumătru.” Şi de 


colea până colea, tura-vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a pus 
pe Galibardi de i-a botezat un copil. 

EFIMIȚŢA (cu ironie): Şi-a cunoscut omul naşul! 

LEONIDA: Vezi bine! Acu ia spune, cam câţi oameni te 
bate gândul că să aibă Galibardi? 

EFIMIȚŢA: Sumedenie! 

LEONIDA: O mie, domnule, numa o mie. 

EFIMIȚŢA: Ei, fugi că mor! şi adică numa cu o mie să. 

LE ONIDA (întrerupând-o): Da, da” întreabă-mă să-ţi 
spun ce fel 

EFIMIȚŢA: Ceva tot unul şi unul. 

LEONIDA: Ăi mai prima, domnule, aleşi pe sprânceană, 
care mai de care, dă cu puşca-n Dumnezeu; volintiri, mă 
rog: azi aici, mâine-n Focşani, ce-am avut şi ce-am pierdut! 

EFIMIȚŢA: Ei! aşa da. 

LEONIDA: Şi toţi se-nchină la el ca la Christos; de hatârul 
lui, sunt în stare, trei zile d-a rândul, să nu mănânce şi să nu 
bea, dacă n-or avea ce. 

EFIMIȚŢA: Ce spui, soro? 

LEONIDA: Ce-ţi spun eu, şi câte şi mai câte altele şi mai şi. 

EFIMIȚA: Bravos! 

(O mică pauză şi căscături de amândouă părţile.) 

LEONIDA: Trebuie să fie târziu, Miţule; ne culcăm? 

I. L.. Caragiale 60 

EFIMIȚŢA (se scoală şi se uită la ceas): Douăspce 
trecute, bobocule. 

LE ON IDA (sculându-se şi el şi mergând spre patul din 
stânga): 

Vezi dumneata cum trece vremea cu vorba. 

EFIMIȚŢA (dregându-şi patul): Ei! cum le spui 
dumneata, să tot stai s-asculţi; ca dumneata, bobocule, mai 
rar cineva. 

LE ONIDA (la pat şi intrând sub plapumă): Miţo, ai zis 
matale fetii să vie mâine mai de dimineaţă ca să facă focul? 

EFIMIȚŢA (stingând lampa): Da. (Se-nchină şi se aşază 
în pat la dreapta.) 


(Odaia rămâne luminată numai de flacăra tăciunilor din 
sobă.) 

LE ONIDA (după ce s-a învârtit în pat până să-şi facă 
culcuşul, cu satisfacţie): A! aaşa! 

(Un moment pauză, în timp ce fiecare se aşază bine în 
aşternutul său.) 

EFIMIȚŢA (din aşternut): Şi zi aşa cu Galibardi, 'ai? 

LE ONIDA (asemenea): Aşa zău! Ei! mai dă-mi încă unul 
ca el, şi până mâine seara - nu-mi trebuie mai mult - să-ţi 
fac republică. 

(Cu regret:) Da nu e! Da o să-mi zici că cu încetul se face 
oţetul ori că mai rabdă, că n-a intrat zilele-n sac. (Cu tărie:) 
D-apoi bine, frate, până când tot rabdă azi, rabdă mâine? că 
nu mai merge, domnule, s-a săturat poporul de tiranie, 
trebuie republică! 

EFIMI A: Adică, zău, bobocule, de! eu, cu mintea ca de 
femeie, pardon să te-ntreb şi eu un lucru: ce procopseală ar 
fi şi cu republica? 

LE ONIDA (minunat de-aşa întrebare): Ei, bravos! ş- 
asta-i bună! Cum ce procopseală? Vezi, asta-i vorba: cap ai, 
minte ce-ţi mai trebuie? Apoi, închipuieşte-ţi dumneata 
numai un condei, nu mai plăteşte niminea bir. 

EFIMIŢA: Zău? 

Conul Leonida faţă cu reacţiunea 61 

LE ONIDA: Zău. Ai doilea, că fieştecare cetăţean ia câte 
o leafă bună, toţi într-o egalitate. 

EFIMIŢA: Parol? 

LEONIDA: Parol. Par egzamplu, eu. 

EFIMIȚŢA: Pe lângă pensie? 

LEONIDA: Vezi bine: pensia e başca, o am după legea a 
veche, e dreptul meu; mai ales când e republică, dreptul e 
sfânt: republica este garanţiunea tuturor drepturilor. 

EFIMIȚŢA (cu toată aprobarea): Aşa da. 

LEONIDA: Şi al treilea, că se face şi lege de murăturil. 

EFIMIŢA: Cum lege de murături? 


LE ONIDA: Adicătelea că nimini să nu mai aibă drept să- 
şi plătească datoriile. 

EFIMI A (crucindu-se de mirare): Maică Precistă, 
Doamne! apoi dacă-i aşa, de ce nu se face mai curând 
republică, soro? 

LEONIDA: Hei! te lasă reacţionarii, domnule? Fireşte, nu 
le vine lor la socoteală să nu mai plătească niminea bir! e 
aproape de mintea omului: de unde ar mai mânca ei lefurile 
cu lingura? 

EFIMIȚA: Aşa e. da. (reflectând mai adânc). un lucru 
nu-nţeleg eu. 

LEONIDA: Ce lucru? 

EFIMIŢA: Dacă n-o mai plăti niminea bir, soro, de unde 
or să aibă cetăţenii leafă? 

LEONIDA (în luptă cu somnul): Treaba statului, domnule, 
el ce grije are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să- 
ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme. 

EFIMIŢA (lămurită): Aşa de. vezi, mie nu-mi dădea-n 
gând. 

(După o pauză de reflecţie:) Ce bine ar fi! unde dă 
Dumnezeu odată să o mai vedem ş-asta, republica! (Leonida 
începe să sforăie.) Dormi, soro? (Leonida sforăie-nainte.) A 
adormit. 

1 Lege de moratoriu, lege pentru amânarea plăţii 
datoriilor. 

I. L. Caragiale 62 

SCENA II 

(Coana Efimiţa se aşază pe o ureche şi adoarme şi ea. 
Unul după miezul nopţii sună rar în vecinătate: patru bătăi 
de sferturi, apoi o bătaie mai gravă pentru ceas. În 
orchestră melodramă „misterioso”. Câteva momente pauză, 
după care s-aud în depărtare două-trei detunături de puşcă 
şi chiote surde; apoi, altele mai multe şi strigăte mai 
distincte, şi încă o dată.) 

EFIMIȚŢA (se deşteaptă şi se ridică-n pat, privind cu 
nedumerire către uşă şi întrebând cu neastâmpăr): Cine e? 


(Pauză.) Cine e? (Pauză; sare din pat, aleargă repede la uşă 
şi o încearcă dacă e bine încuiată, asemenea, la fereastră, şi 
se-ntoarce mai puţin intrigată să se aşeze iar la loc, 
făcându-şi o cruce.) Cine ştie ce-oi fi visat! (Se culcă şi 
aţipeşte iar; în orchestră melodramă; pauză; o salvă de 
detunături şi strigăte înmulţite, cocoana sare din pat cât 
colo.) Cine e? (O pauză; merge tremurând la masă, caută p- 
întunerec chibriturile şi aprinde lampa; foarte emoţionată, 
încearcă încă o dată uşa, merge în vârful degetelor la 
dulapul de haine, îl încuie repede, ca şi cum ar fi prins pe 
cineva în el; şi ascultă cu palpitaţie ce se petrece înăuntru; 
se uită apoi pe sub paturi şi prin toate colţurile, stinge 
lampa, se-nchină şi se urcă iar în pat.) Ce-o fi şi asta? 
(Deodată, s-aud o nouă salvă şi chiote prelungite: coana 
Efimiţa sare jos şi rămâne înmărmurită în picioare 
ascultând: o altă salvă şi strigăte.) Leonido! (Zgomotul se 
repetă.) Leonido! (Pauză; zgomotul se repetă cu putere; 
cocoana se repede peste un scaun cu exasperare, se 
împiedică şi cade peste patul lui Leonida.) Leonido! 

SCENA III 

LE ON IDA (sculându-se din somn spăimântat): 'Ai! ce e? 

EFIMIȚŢA: Leonido! scoal' că-i foc, Leonido! 

LE ON IDA (speriat): Unde-i foc? 

EFIMIȚŢA: Scoal că-i revuluţie, bătălie mare afară! 

Conul Leonida faţă cu reacţiunea 63 

LE ONIDA: Aş! vorbă să fie! Ce te pomeneşti vorbind, 
domnule? 

EFIMI A: Bătălie la poartă, soro: pistoale, puşti, tunuri, 
Leonido; ţipete, chiote, lucru mare, de am sărit din somn! 

LEONIDA (luând-o cu binişorul): Miţule, nu-i nimica; ştii 
cum eşti dumneata nevricoasă, unde am vorbit toată seara 
de politică, te-i fi culcat şi cu faţa-n sus şi ai visat cine ştie 
ce. 

EFIMIȚŢA (impacientată): Leonido, deşteaptă sunt eu 
acuma? 

LEONIDA: Apoi de! Miţule, asta dumneata ştii. 


EFIMIȚŢA (atinsă): Bravos, bobocule! nu m-aşteptam ca 
tocmai dumneata să te pronunţi cu aşa iluziil în contra 
mea; te credeam mai altfel. îmi pare rău! Cocoane Leonido, 
sunt deşteaptă; am auzit cum te-auz şi m-auzi. revuluţie, 
bătălie mare! 

LEONIDA: Bine, Miţule, stăi, nu te importa? degeaba. De 
când m-ai deşteptat pe mine, ai mai auzit ceva? 

EFIMIŢA:Nu. 

LEONIDA: Apoi de! cum vine treaba asta? spune matale. 

EFIMIȚA (cam în nedumerire): De, soro, ştiu eu? 

LEONIDA: Apoi, vezi? Dar. s-o mai luăm şi pe partea 
ailaltă, să vedem ce-ai să mai zici. Bine, chiar revuluţie să fi 
fost, să zicem. 

nu ştii dumneata că n-are nimeni voie să descarce focuri în 
oraş? e ordin de la poliţie. 

EFIMIŢA (aproape răsconvinsă): De! bobocule, să zic şi 
eu cum zici, că după cum le spui dumneata, una şi cu una 
fac două, n-are de unde să te mai apuce omul. (Stând pe 
gânduri şi iar îndoindu-se:) 

Dar bine, soro, am auzit, am a-u-zit; cum s-auz ce nu era? 
ce-am auzit dacă nu era nimica? 

LEONIDA: Ei! domnule, câte d-astea n-am citit eu; n-am 
păr în cap! Glumeşti cu omul! Se-ntâmplă! (cu tonul unei 
teorii sigure) că fiindcă de ce? o să mă-ntrebi. Omul, 
bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, 
cum e nevricos, de curiozitate, intră la o 

Aluzii 

Nu te „amporta”, de la franc. s'emporter, a se înfuria. 

idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! şi după aia, 
din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimica 
mişcă. 

EFIMIȚA: Comedie, soro! (Minunându-se:) Aşa o fi! 

LE ON IDA: Bunioară şi la dumneata acuma, o 
ipohondrie trecătoare; nu-i nimica. Hai să ne culcăm: 
noapte bună, Miţule. 


EFIMIŢA: Noapte bună. (Încă nedumerită oarecum, 
stinge lampa şi se vâră în pat.) 

LE ONIDA (după o pauză): Nu te mai culca cu faţa-n 
sus, Miţule, că iar visezi. 

(Cocoana s-aşază p-o ureche; în odaie întunerec, în 
orchestră melodramă; o pauză, după care d-odată se aud în 
depărtare chiote, strigăte şi detunături.) 

EFIMIŢA: Ai auzit? 

LE ONIDA: Ai auzit? 

bătălie mare, Leonido! 

(Amândoi, d-odată, se ridică înfioraţi. Zgomotul s-apropie.) 

EFIMIȚŢA (sărind din pat): E idee, Leonido? 

LE ONIDA (cu spaimă): Aprinde lampa. (Sare şi el din 
pat.) 

(Zgomotul se apropie.) 

EFIMIȚA (aprinzând lampa): E fandacsie, bobocule? 

LE ONIDA (tremurând): Nu-i lucru curat, Miţule! 

(Zgomotul tot mai tare.) 

EFIMIŢA: E ipohondrie, soro? 

(Zgomotul creşte mereu.) 

LE ON IDA: E primejdie mare, domnule! Ce să fie? 

EFIMI A: Ce să fie? dumneata nu vezi ce să fie? 
Revuluţie, SCENA IV 

I. L.. Caragiale 

Conul Leonida faţă cu reacţiunea 

(Zgomotul creşte înainte.) 

LEONIDA (ciudindu-se): Bine, frate, revuluţie ca revuluţie, 
da nu-ţi spusei că nu-i voie de la poliţie să dai focuri în oraş. 

EFIMIȚA (tremurând): Voie, ne-voie, auzi? 

LEONIDA (asemenea): Auz; da nu e, nu se poate să fie 
revuluţie. Câtă vreme sunt ai noştril la putere, cine să stea 
să facă revuluţie?E FIMIŢ A: De! Întreabă-mă să te-ntreb. 
(Zgomot mare.) Auzi? 

LEONIDA: Unde mi-este gazeta? (nervos) că dacă o fi să 
fie revuluţie, trebuie să spuie la „Ultimele ştiri”. Unde mi-e 


gazeta? (Merge la masă, ia gazeta, îşi aruncă ochii pe 
pagina a treia şi dă un țipăt.) A! 

EFIMIŢA:EI! 

LEONIDA (pierdut): Nu e revuluţie, domnule, e reacțiune; 
ascultă! 

(Citeşte tremurând:) „Reacţiunea a prins iar la limbă. Ca 
un strigoi în întunerec, ea stă la pândă ascuţindu-şi 
ghearele şi aşteptând momentul oportun pentru poftele ei 
antinaţionale. Națiune, fii deşteaptă!” (Cu dezolare:) Şi noi 
dormim, domnule! 

EFIMI A (asemenea): Cine strică, soro, dacă nu mi-ai 
citit gazeta de cu seara! 

(Zgomot tare.) 

LEONIDA (prăpădit): Şi pe mine mă ştiu toţi reacţionarii 
că sunt republican, că sunt pentru naţiune. 

EFIMIȚA (tremurând şi începând să plângă): Ce-i de 
făcut, soro? 

LEONIDA (stăpânindu-se, ca să-i facă curaj): Nu te speria, 
Miţule, nu te speria. 

(Salve şi chiote foarte apropiate.) 

EFIMIȚA: lute, soro pune mâna. 

(Amândoi trag cearşafurile din paturi în mijlocul casei, 
golesc dulapul, scrinul, şi fac două legături mari; apoi 
baricadează uşa cu paturile şi mobilele.) 

1 Partidul liberal; în timpul lungii guvernări a lui 1. C. 
Brătianu (1876 —1883). 

66 I. L. Caragiale 

LE ON IDA (lucrând): Mergem la gară pân dosul 
Cişmigiului şi plecăm până-n ziuă cu trenul la Ploieşti. Acolo 
nu mai mi-e frică: sunt între ai mei! republicani toţil, 
săracii! 

(Zgomot şi mai aproape.) 

EFIMIȚŢA (îngrozită, oprindu-se din lucru şi ascultând): 
Soro! 

soro! auzi dumneata? Zavragiii? vin încoace! 


LE ON I DA (asemenea): Auz. (Iremură.) Şi cum sunt eu 
deocheat, drept aicea vin, să ne dărâme casa. 

EFIMIȚŢA (îndoindu-se de genunchi şi înecându-se): 
Nu-mi mai spune, soro, că mor! 

LE ON IDA: Fă iute, iute! 

(Zgomotul şi mai aproape; Leonida cade-n genunchi.) 

EFIMIȚA: Soro, mor! a intrat în uliţa noastră. 

LE ON IDA: Stinge lampa! 

(Cocoana suflă iute în lampă; zgomotul este sub ferestre. 
Amândoi sunt trăsniţi. O pauză, zgomot şi apoi câteva bătăi 
în uşa d-afară.) 

EFIMIȚŢA (şoptind): Sunt la uşă. 

LE ONIDA (asemenea): Atât mi-a fost! Nu te mişca. 
(Bătăile se repetă mai tare; zgomotul s-a cam depărtat.) Să 
ne ascundem în dulap. 

EFIMIȚŢA: Să lăsăm calabalâcul şi să sărim pe 
fereastră. 

(Bătăile în uşă se îndesesc cu nerăbdare; zgomotul se 
depărtează mereu.) 

LE ON IDA: Dar dacă or fi intrat în curte? 

UN GLAS DE FEMEIE (d-afară): Dar asta comedie! 

Aluzie la mişcarea condusă de Al. Candiano-Popescu, care 
a proclamat republica la Ploieşti, în ziua de 8 august 1870. 

Revoluţionari, de la zaveră, mişcarea eteristă pentru 
eliberarea Greciei. 

67 Conul Leonida faţă cu reacţiunea 

EFIMIȚA (cu uimire plecându-se spre uşă s-asculte): 
"Ai? 

LEONIDA (oprind-o): St! nu te mişca! 

(Pumni tari în uşă; zgomotul şi mai departe.) 

GLASUL (d-afară): Ei! Doamne! (Strigând:) Coniţă! 

EFIMIŢA (uimită): E slujnica, Leonido, Safta. 

(Chiotele şi împuşcăturile d-abia se mai aud foarte 
departe.) 

LEONIDA: St! parcă s-a mai depărtat zavera! 

(Bătăi disperate în uşă.) 


GLASUL (d-afară): Deschide, cocoană, să fac focul. (O 
pauză. 

Leonida şi Efimiţa ascultă uimiţi, neştiind ce să crează.) Vai 
de mine! 

nu-i bună asta! a păţit boierii ceva! 

EFIMIŢA:E Safta. (Vrea să meargă la uşă.) 

LEONIDA (oprind-o): St! nu deschide o dată cu capul! 

EFIMIȚŢA (nemaiputând răbda şi smucindu-se): Trebuie 
să deschiz, soro, că-ncepe dobitoaca să ţipe şi-i mai rău: ne 
dă de gol la zavragii! 

(Bătăi din toate puterile în uşă.) 

LEONIDA (comprimându-şi inima şi cu un ton de supremă 
resignare): 

Deschide! 

EFIMIŢA (mergând în vârful degetelor la uşă, întreabă 
cu gura jumătate): Cine e? 

GLASUL (d-afară): Eu, cocoană; am venit să fac focul. 

EFIMIȚA (stă un minut la îndoială, apoi se hotărăşte şi, 
dând în lături baricada, deschide, şi cu glasul alterat): 
Haide, intră. 

(În odaie e întuneric. Coana Efimiţa ţine piept Saftei la 
uşă.) 

I. L.. Caragiale 68 

SCENA V 

EFIMIȚŢA (mişcată, cu tonul misterios): Ce-i afară, 
Safto? 

SA F TA (care a intrat cu un braţ de lemne): Bine, 
cocoană, ce să fie! Da pân-acum n-am putut închide ochii; 
toată noaptea a fost masă mare la băcanul din colţ; acu d- 
abia s-a spart cheful. Adineaori a trecut p-aici vreo câţiva, 
se duceau acasă pe două cărări; era şi Nae 

Ipingescu, ipistatul, beat frânt; chiuia şi trăgea la pistoale. 
obicei mitocănesc. 

LE ONIDA (nedumerit): Ce obicei? 

SAF TA: Ştii, a făcut oamenii chef, c-aseară a fost lăsata- 
secului. 


EFIMIȚA (înseninându-se şi prinzând limbă, către 
Leonida cu umor): A fost lăsata, secule! 

LE ONIDA (îmbărbătat): Ei vezi? (Plin de triumful 
teoriei:) Tot vorba mea, domnule! Omul, bunioară, de par 
egzamplu, dintr-un nuştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de 
curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e 
gata; ei! şi după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. 
(Către cocoana:) Văzuşi? 

EFIMI A (cu chef): Ei! soro! parcă ziceai că nu e voie 
de la poliţie să se dea cu pistoale în oraş? 

LEONI DA (sigur): Apoi bine, nu vezi dumneata că aici a 
fost chiar poliţia în persoană. 

EFIMIŢA: Ei, bobocule, apăi cum le ştii dumneata 
toate, mai rar cineva! (Aprinde lampa.) 

(Amândoi sunt foarte veseli. Safta rămâne încremenită 
văzând răsturnarea odăii.) 

(Cortina) 

O SCRISOARE PIERDUTĂ 

Comedie în patru acte 

I. L.. Caragiale 70 

PERSOANE LE 

ŞTEFANTIPĂTE S CU, prefectul judeţului 

AGAMEMNON DANDANACHE, vechi luptător de la '48 

ZAHARIA TRAHANACH E, prezidentul Comitetului 
permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, 
Comiţiului agricol, al altor comitete şi comiţii 

TA CH E FARFURID I, avocat, membru al acestor comitete 
şi comiţii 

IORDACHE BR ÎNZOVENESCU, asemenea 

N A E CAŢAVENCU, avocat, director-proprietar al ziarului 
„Răcnetul Carpaţilor”, prezident-fundator al Societăţii 
enciclopedicecooperative „Aurora economică română” 

ION E S CU, institutor, colaborator la acest ziar şi 
membru al acestei societăţi 

POPE S CU, istitutor, asemenea 

GHIŢĂPRI S TANDA, poliţaiul oraşului 


UN CETĂŢEAN TURMENTAT 

ZOETRAHANACHE, soţia celui de sus 

UNFECIOR,ALEGĂTORI,CETĂŢENI,PUBLI 
C 

În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre. 

71 O scrisoare pierdută 

ACTUL 1 

(O anticameră bine mobilată. Uşă în fund cu două ferestre 
mari în lături. La dreapta, în planul din fund, o uşă, la 
stânga, altă uşă, în planul din faţă. În stânga, planul întâi, 
canapea şi un fotoliu.) 

SCENAI 

TIPĂTE S CU, puţin agitat, se plimbă cu „Răcnetul 
Carpaţilor” în mână; e în haine de odaie; PRI S TAND A, în 
picioare, mai spre uşă, stă rezemat în sabie. 

TIPĂTE S CU (terminând de citit o frază din jurnal): ,. 
Ruşine pentru oraşul nostru să tremure în faţa unui om! 
Ruşine pentru guvernul vitreg, care dă unul din cele mai 
frumoase judeţe ale 

României pradă în ghearele unui vampir!” (Indignat:) Eu 
vampir, 'ai? Caraghioz! 

PRI S TANDA (asemenea): Curat caraghioz! Pardon, să 
iertaţi, coane Fănică, că întreb: bampir. ce-i aia, bampir? 

TIPĂTE S CU: Unul. unul care suge sângele poporului. 
Eu sug sângele poporului! 

PRI S TANDA: Dumneata sugi sângele poporului! Aoleu! 

TIPĂTE SCU: Mişel! 

PRI S TANDA: Curat mişel! 

TIPĂTE S CU: Murdar! 

PRI S TANDA: Curat murdar! 

TIPĂTE SCU: Ei! nu s-alege! 

PRI S TANDA: Nu s-alege! 

I. L.. Caragiale 

TIPĂTE S CU (zâmbind): Nu-i vorbă, după buget e 
mică, aşa e. 


TIPĂTE S CU: Şi nu-mi pare rău, dacă ştii să faci 
lucrurile cuTIPĂTE S CU: Cu toată dăscălimea 
dumnealui, cu toată societatea moftologică a dumnealui. 
degeaba! să-mi rază mie mustăţile! 

PRI S TANDA: Şi mie! 

TIPĂTE S CU: Dar în sfârşit, las-o asta! Lasă-l să urle ca 
un câine! 

PRI S TANDA: Curat ca un câine! 

TIPĂTE S CU: Începuseşi să-mi spui istoria de aseară. 
(Şade.) 

PRI S TANDA: Cum vă spuneam, coane Fănică (se 
apropie), aseară, aţipisem niţel după-masă, precum e misia 
noastră. că acuma dumneavoastră ştiţi că bietul poliţai n- 
are şi el ceas de mâncare, de băutură, de culcare, de 
sculare, ca tot creştinul. 

TIPĂTE SCU: Fireşte. 

PRI S TANDA: Şi la mine, coane Fănică, să trăiţi! greu de 
tot. 

Ce să zici? Famelie mare, renumeraţie mică, după buget, 
coane Fănică. 

Încă d-aia nevastă-mea zice: „Măi, roagă-te şi tu de 
domnul prefectul să-ţi mai mărească leafa, că te prăpădeşti 
de tot!” Nouă copii, coane 

Fănică, să trăiţi! nu mai puţin. Statul n-are idee de ce face 
omul acasă, ne cere numai datoria; dar de! nouă copii şi 
optzeci de lei pe lună: famelie mare, renumeraţie mică, 
după buget. 

decât tu nu eşti băiat prost; o mai cârpeşti, de ici, de colo, 
dacă nu curge, pică. Las' că ştim noi! 

PRI S TANDA: Ştiţi! Cum să nu ştiţi, coane Fănică, să 
trăiţi! tocmai dumneavoastră să nu ştiţi! 

minte: mie-mi place să mă servească funcţionarul cu 
tragere de inimă. 

Când e om de credinţă. 

PRI S TANDA: De credinţă, coane Fănică, să trăiţi! 


TIPĂTE S CU: Nu mă uit dacă se foloseşte şielcu o 
para, două. 

mai ales un om cu o familie grea. 

PRI S TANDA: Nouă suflete, coane Fănică, şi 
renumeraţie. 

TIPĂTESCU: După buget! 

PRI S TANDA: Mică, sărut mâna, coane Fănică. 

O scrisoare pierdută 73 

TIPĂTE S CU: Lasă, Ghiţă, cu steagurile de alaltăieri ţi- 
a ieşit bine; ai tras frumuşel condeiul. 

PRI S TANDA (uitându-se pe sine şi râzând): Curat 
condei! 

(luându-şi numaidecât seama, naiv:) Adicăte, cum condei, 
coane 

Fănică? 

TIPĂTE S CU: Contul jidanului s-a plătit la Comitet pe 
patruzeci şi patru de steaguri. 

PRI S TANDA (naiv): Da. 

TIPĂTE S CU: Ei? s-a pus patruzeci şi patru de 
steaguri? 

PRI S TANDA (cu tărie): S-a pus, coane Fănică, s-a pus. 
Poate unul-două să le fi dat vântul jos. da s-a pus. 

TIPĂTE S CU: Patruzeci şi patru? 

PRI S TANDA: Patruzeci şi patru în cap, coane Fănică. 

TIPĂTE S CU (râzând): Nu umbla cu mofturi, Ghiţă. Nu 
m-am plimbat eu la luminaţie în trăsură cu Zoe şi cu nenea 
Zaharia în tot oraşul? Tocmai ea, cum e glumeaţă, zice: „Ia 
să-i numărăm steagurile lui Ghiţă.” 

PRI S TANDA (mâhnit): Îmi pare rău! tocmai coana 
Joiţica, tocmai dumneei, care de! să ne aşteptăm de la 
dumneei la o protecţie. 

TIPĂTE S CU: Apoi, ea n-a zis-o cu răutate, a zis-o de 
glumă. 

Nu ştie şi nenea Zaharia şi ea că eşti omul nostru. 

PRI S TANDA: Al dumneavoastră, coane Fănică, şi al 
coanii 


Joiţichii, şi al lui conu Zaharia. Ei? Şi le-aţi numărat, coane 
Fănică? 

Ei? aşa e? Patruzeci şi patru. 

TIPĂTE S CU: Vreo paispce. cinspce. 

PRI S TANDA: Apoi să le numărăm, coane Fănică; să le 
numărăm; două la prefectură. 

TIPĂTE SCU: Două. 

PRI S TANDA: Două pe piaţa lui 11 Fevruarie. 

TIPĂTE SCU: Patru. 

PRI S TANDA (căutând în gând): Două la Primărie. 

TIPĂTE SCU: Şase. 

PRI S TANDA (acelaşi joc): Unul la şcoala de băieţi. 

I. L. Caragiale 74 

TIPĂTE SCU: Şapte. 

PRI S TANDA: Unul. la şcoala de fete. 

TIPĂTESCU: Opt. 

PRI S TANDA: Unul la spital. 

TIPĂTE SCU: Nouă. 

PRI S TANDA: Două. la catrindală, la Sf. Niculae. 

TIPĂTE S CU: Unsprezece. 

PRI S TANDA: Două la prefectură. paispce. 

TIPĂTE S CU (râzând): Le-ai mai numărat pe ale de la 
prefectură. 

PRI S TANDA: Nu, coane Fănică, să trăiţi! (Continuă 
repede, pe nerăsuflate:) Două la primărie, optspce, patru la 
şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, 
treizeci. 

TIPĂTE SCU (râzând): Le-ai mai numărat o dată pe 
toate astea şi aduni rău. 

PRI S TANDA: Doamne păzeşte, coane Fănică, să trăiţi, 
patruzeci şi patru, în cap. patruzeci şi patru. Cum zic, unul- 
două, poate vântul. ori cine ştie. 

TIPĂTE S CU (râzând): Ghiţă. apoi nu mă orbi de la 
obraz aşa. 

PRI S TANDA (schimbând deodată tonul, umilit şi naiv): 
Famelie mare. renumeraţie după buget mică. 


TIPĂTE S CU (uitându-se la ceas): Ia să lăsăm 
steagurile, Ghiţă. 

PRI S TANDA: Curat să le lăsăm, coane Fănică. 

TIPĂTE S CU: Spune odată istoria de-aseară, că mă 
grăbesc. 

PRI S TANDA: Bine ziceţi, coane Fănică. Aseară pe la 
zece şi jumătate, mă duc acasă, îmbuc ceva şi mă dau aşa 
pe-o parte să aţipesc numai un minuţel, că eram prăpădit 
de ostenit de la foc. Nevasta zice, pardon: „Dezbracă-te, 
Ghiţă, şi te culcă”. Eu, nu; eu, la datorie, coane 

Fănică, zi şi noapte la datorie. Aşa, mă scol cam pe la 
douăspce fără un sfert, şi, pardon, mă dezbrac de mondir, 
scot chipiul, mă-mbrac ţivileşte şi plec. la datorie, coane 
Fănică. Până să plec se făcuse vreo unul după douăspce. O 
iau prin dosul primăriei, şi apuc pe maidan ca să ies la 
bariera Unirii. Când dau să trec maidanul, văz lumină la 
ferestrele de din jos ale lui d. Nae Caţavencu, şi ferestrele 
vraişte. Ulucile înalte. dacă te sui pe uluci, poţi intra pe 
fereastră în casă. Eu, cu gândul la datorie, ce-mi dă în gând 
ideea? zic: ia să mai ciupim noi ceva de la onorabilul, că nu 
strică. şi binişor, ca o pisică, mă sui pe uluci şi mă pui s- 
ascult: auzeam şi vedeam cum v-auz şi m-auziţi, coane 
Fănică, ştiţi, ca la teatru. 

TIPĂTE S CU (interesându-se): Ei, ce? 

PRI S TANDA: Jucaseră stos. 

TIPĂTE S CU: Cine era? 

PRI S TANDA: Cine să fie? dăscălimea: Ionescu, Popescu, 
popa 

Pripici. 

TIPĂTE S CU: Şi popa? 

PRI S TANDA: Da, popa şi d. Tăchiţă şi Petcuş, şi 
Zapisescu, toată gaşca-n păr. Jocul era pe isprăvite. şi 
fumărie de tutun. ieşea pe fereastră ca de la vapor. Mai juca 
popa şi cu Petcuş. Ăilalţi şedeau de vorbă. 

TIPĂTE S CU: Şi Caţavencu mă-njura? 


PRI S TANDA: Grozav, coane Fănică, pe guvern şi pe dv. 
şi-şi număra voturile. 

TIPĂTE S CU: Dăscălimea, popa şi moflujiil. 

PRI S TANDA: Curat moflujii! 

TIPĂTE S CU: Las' că le dau eu voturi. 

PRI S TANDA: Da' să vedeţi ce s-a-ntâmplat. coane 
Fănică. Din vorbă-n vorbă, Caţavencu zice: „Mă prinz cu d- 
voastră că o să voteze cu noi cine cu gândul nu gândiţi, unul 
pe care contează bampirul - şi acolo, pardon, tot bampir vă 
zicea - pe care contează bampirul ca pe Dumnezeu. şi când 
l-om avea pe ăla, i-avem pe toţi. la ascultați scrisoarea 
asta”. şi scoase o scrisorică din portofel. „la ascultați.” 

Diavolul de popă, n-are de lucru? se scoală repede de la 
joc şi zice: „Să mă-ngropi, sufletul meu, Năică, nu citi. stăi, 
s-o ascult eu. să-mi aprinz numai ţigara.” Şi, coane Fănică, 
se scoală de la joc, aprinde chibritul, trage din ţigară şi vine 
să arunce chibritul aprins pe fereastră; drept în ochii mei. 
Mă trag înapoi, alunec de pe uluci şi caz pe maidan, peste 

O scrisoare pierdută 

1 Faliţii, cei nemulţumiţi. 

I. L. Caragiale 76 un dobitoc, care pesemne trecea ori 
şedea lângă uluci. Dobitocul începe să strige, toţi din casă 
sar năvală la fereastră, eu, cum căzusem, mă ridic degrabă, 
o iau pituliş pe lângă uluci şi intru în curtea Primăriei. 

SCENA II 

PRI S TANDA (singur): Grea misie, misia de poliţai. Şi 
conul 

Fănică şi coana Joiţica mai stau să-mi numere steagurile. 
Tot vorba bietei neveste, zice: „Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi- 
ipapă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând.” Zic: curat! De- 
o pildă, conul Fănică: moşia moşie, foncţia foncţie, coana 
Joiţica coana Joiţica, trai, neneaco, cu banii lui Trahanache. 
(luându-şi seama) babachii. Da eu, unde? 

famelie mare, renumeraţie după buget mică. (Şade în fund 
pe un scaun 

TIPĂTE S CU (interesându-se de povestire): Ei? 


PRI S TANDA: M-am mai întors eu, dar închiseseră 
ferestrele şi lăsaseră perdelele. 

TIPĂTE S CU: Cine să fie? Ce scrisoare? Nu pricep. 
Ghiţă, eu trebuie să mă duc la dejun, să nu fac pe nenea 
Zaharia şi pe Zoe să m-aştepte. Ei nu dejunează fără mine, 
şi nenea Zaharia nu iese înainte de dejun. Şi mai ales cum e 
Zoe nerăbdătoare. 

PRI S TANDA: Ce-mi ordonaţi, coane Fănică? 

TIPĂTE S CU: Să-mi afli ce scirisoare e aia şi de cine e 
vorba. 

PRI S TANDA: Ascult, coane Fănică. 

TIPĂTE S CU: Dacă s-ar putea să punem mâna şi pe 
firul ăsta - nu doar că mi-e teamă de intrigile proaste ale lui 
Caţavencu - dar n-ar fi rău să-l dezarmăm cu desăvârşire, ş- 
apoi să-l lucrăm pe onorabilul! 

PRI S TANDA: Curat să-l lucrăm! 

TIPĂTE S CU: Stăiun minut până să-mi schimb haina; 
ieşim împreună; am să-ţi mai spun ceva. 

PRI S TANDA: Stau, coane Fănică. 

(Tipătescu iese în stânga.) la o parte.) 

77 O scrisoare pierdută 

SCENA III 

ZAHARIATRAHANACHE,GHIŢĂPRIS 
TANDA, apoiTIPĂTE SCU şi ZOE 

TRAHANACHE (intră prin fund, fără să ia seama la Ghiţă, 
care se ridică repede la intrare. Trahanache e mişcat): A! 
ce coruptă societate! 

Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic, 
enteresul şi iar enteresul. Bine zice fiu-meu de la facultate 
alaltăieri în scrisoare: vezi, tânăr tânăr, dar copt, serios 
băiat! zice: „Iatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o 
societate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!” Auzi d-ta 
mişelie, infamie. (Vede pe Ghiţă.) Aici erai, Ghiţă? (Se 
stăpâneşte). 

PRI S TANDA: Aici, sărut mâna, coane Zahario. 

TRAHANACHE: Fănică a ieşit? 


PRI S TANDA: Ba nu, coane Zahario, vine numaidecât 
momental, e dincolo. A! iată conul Fănică. 

TIPĂTE S CU (cu pălăria şi haina de oraş vine din 
stânga, e surprins la vederea lui Zaharia): Neica Zaharia! 
Cum se poate? Ai ieşit înainte de dejun? Ce e? 

TRAHANACHE: E comedie, mare comedie, Fănică, stăi să- 
ţi spui. (Îi face semn să expedieze pe Pristanda.) 

PRI S TANDA (repede): Mai aveţi ceva să-mi ordonaţi, 
coane 

Fănică? 

TIPĂTE S CU: Nu. Nu uiţi de ce-am vorbit. Trebuie să 
avem dezlegarea istoriei cât mai degrabă. 

PRI S TANDA: Ascult. 

TIPĂTE S CU: Nene Zahario, e lung ce ai să-mi spui? 
Nu mi-o poţi spune la dejun? 

TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare. Nu trebuie să ştie 

Joiţica. E comedie mare, Fănică. (Şade pe canapea, cu 
spatele spre fund.) 

TIPĂTE S CU (uitându-se la ceas): Atuncea treci, Ghiţă, 
pe la nenea Zaharia p-acasă şi lasă-i vorbă coanei Joiţichii - 
nu-i aşa, nene 

I. L.. Caragiale 78 

Zahario? - să fie aşa de bună să nu se supere dacă om 
întârzia de la dejun. avem ceva politică de vorbit între 
bărbaţi. 

PRI S TANDA: Ascult, coane Fănică. 

(Pristanda pleacă spre fund. Tipătescu se întoarce spre 
Trahanache şi coboară. Când Pristanda vrea să iasă prin 
fund, uşa din dreapta se deschide puţin, Zoe scoate capul, 
cheamă pe Pristanda: „Pst! Pst!” şi închide repede uşa. 
Tipătescu se întoarce şi îl vede pe Pristanda lângă uşa din 
dreapta.) 

TIPĂTE S CU: A? Un'te duci? 

PRI S TANDA (făcându-i semn să tacă şi arătându-i pe 
Trahanache): 

Unde mi-aţi ordonat. 


TIPĂTE S CU (fără să înţeleagă): De ce nu ieşi prin 
faţă? 

PRI S TANDA (urmărindu-şi jocul): Da, prin faţă. 

(Se întoarce spre uşa din fund. Tipătescu se-ntoarce iar 
spre Trahanache. 

Jocul Zoii se repetă. Fănică se-ntoarce iar. Ghiţă, care este 
iar lângă uşa din dreapta, iese năvală pe acolo. Tipătescu, 
dând din umeri, fără să-nţeleagă, se coboară să şază pe 
fotoliu, lângă Trahanache.) 

SCENA IV 

TIPĂTESCU,TRAHANACHE 

TIPĂTESCU: Ei! neică Zahario, ce e? ia spune, te văz 
cam schimbat! 

TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare, să vezi. Azi- 
dimineaţă, pe la opt şi jumătate, intră feciorul în odaie - nici 
nu-mi băusem cafeaua - îmi dă un răvăşel şi-mi zice că 
aşteaptă răspuns. De la cine era răvăşelul? 

TIPĂTE S CU: De la cine? 

TRAHANACHE: De la onorabilul d. Nae Caţavencu. 

TIPĂTE S CU: De la Caţavencu? 

TRAHANACHE: Zic: ce are a face Caţavencu cu mine şi eu 
cu 

O scrisoare pierdută 79 

Caţavencu, nici în clin, nici în mâneci, ba chiar putem zice, 
dacă considerăm după prinţipuri, dinpotrivă. 

TIPĂTE S CU: Fireşte. Ei? 

TRAHANACHE: Stăi să vezi. (Scoate un răvăşel din 
buzunar, i-l dă lui Tipătescu.) 

TIPĂTE SCU (luând răvăşelul şi citind): „Venerabilului 
d. Zaharia 

Trahanache, prezident al Comitetului permanent, al 
Comitetului şcolar, al Comitetului electoral, al Comitetului 
agricol şi al altor comitete şi comiţii. Loco. (Scoate hârtia 
din plic.) Venerabile domn, în interesul d-voastră de 
cetăţean şi de tată de familie, vă rugăm să treceţi astăzi 
între orele 9 jum. şi 10 a.m. pe la biuroul ziarului „Răcnetul 


Carpaţilor” şi sediul Societăţii enciclopedice-cooperative 
„Aurora economică română”, unde vi se va comunica un 
document de cea mai mare importanţă pentru d-voastră. Al 
d-voastre devotat, Caţavencu, director-proprietar al ziarului 
„Răcnetul Carpaţilor”, prezident fundator al Societăţii 
enciclopedice-cooperative «Aurora economică română.» Ei? 
Ce document? 

TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare! Să vezi. M-am 
gândit: să nu mă duc. să mă duc. să nu mă duc. ia, numai de 
curiozitate, să mă duc, să văz ce moft mai e şi ăsta. Mă 
îmbrac degrabă, Fănică, şi mă duc. 

TIPĂTE SCU: La Caţavencu? 

TRAHANACHE: Stăi, să vezi. la Caţavencu. Cum intru se 
scoală cu respect şi mă pofteşte pe fotel. „Venerabile”-n sus, 
„venerabile”- n jos. „Îmi pare rău, că ne-am răcit împreună, 
zice el, că eu totdeauna am ţinut la d-ta ca la capul judeţului 
nostru.” şi în sfârşit o sumă de delicateţuri. Eu, serios, zic: 
„Stimabile, m-ai chemat să-mi arăţi un docoment, arată 
docomentul!” Zice: „Mi-e teamă, zice, că o să fie o lovitură 
dureroasă pentru d-ta, şi ar fi trebuit să te pregătesc mai 
dinainte, d-ta, un bărbat aşa de, şi aşa de.” şi iar 
delicateţuri. 

Zic iar: „Stimabile, ai puţintică răbdare, docomentul.” El 
iar: „. că de, damele.” Să vezi unde vrea să m-aducă 
mişelul! Biata Joiţica! să nu cumva să-i spui, să nu care 
cumva să afle! cum e ea simţitoare! 

I. L.. Caragiale 80 

TIPĂTE S CU: Ce! a cutezat? mizerabilul! (Se ridică 
turburat.) 

TRAHANACHE (oprindu-l): Stăi, să vezi! „. că de, damele, 
zice, nu înţeleg totdeauna meritele şi calităţile morale ale 
bărbatului şi respectul care va să zică, ce trebuie să-i 
poarte.” În sfârşit (Tipătescu fierbe), ce s-o mai lungesc 
degeaba! După ce-i pui piciorul în prag şi-i zic: „la ascultă, 
stimabile, ai puţintică răbdare: docomentul!” vede mişelul 


că n-are încotro, şi-mi scoate o scrisorică. Ghici a cui şi 
către cine? 

TIPĂTE S CU (de abia stăpânindu-şi emoția): A cui? a 
cui, nene 

Zahario? 

TRAHANACHE: Stăi să vezi. (Răspicat şi râzând:) A ta 
către nevastă-mea, către Joiţica! scrisoare de amor în toată 
regula. Ai? ce zici d-ta de asta? 

TIPĂTE S CU (turburat rău): Nu se poate, nu se poate! 

TRAHANACHE: Am citit-o de zece ori poate: o ştiu pe 
dinafară! 

ascultă: „Scumpa mea Zoe, venerabilul (adică eu) merge 
deseară la întrunire (întrunirea de alaltăieri-seara). Eu 
(adică tu) trebuie să stau acasă pentru că aştept depeşi de 
la Bucureşti, la care trebuie să răspunz pe dată; poate chiar 
să mă cheme ministrul la telegraf. Nu mă aştepta, prin 
urmare, şi vino tu (adică nevăsta-mea, Joiţica), la cocoşelul 
tău (adică tu), care te adoră, ca totdeauna, şi te sărută de o 
mie de ori, Fănică.” (Priveşte lung pe Tipătescu, care e în 
culmea agitaţiei.) 

TIPĂTE S CU (plimbându-se înfuriat): Nu se poate! O 
să-i rup oasele mizerabilului! Nu se poate! 

TRAHANACHE (placid): Fireşte că nu se poate; dar ţi-ai fi 
închipuit aşa mişelie. (Cu candoare:) Bine, frate, înţeleg 
plastografie, până unde se poate, dar până aici nu înţeleg. 
Ei, Fănică, să vezi imitație de scrisoare! să zici şi tu că ea 
ta, dar să juri, nu altceva, să juri! (Oprindu-se şi privind pe 
Tipătescu, care se plimbă cu pumnii încleş taţi; cu mirare şi 
ciudă:) Uită-te la el cum se turbură! Lasă, omule, zi-i mişel, 
şi pace! Ce te aprinzi aşa? Aşa e lumea, n-ai ce-i face, n- 
avem s-o schimbăm noi. Cine-şi poate închipui până unde 
poate merge mişelia omului! 

O scrisoare pierdută dumneata singur; sărutări de mâini 
coanii Joiţichii. 

TIPĂTE S CU (acelaşi joc): Mizerabilul! 


TRAHANACHE: Măi omule, ai puţintică răbdare, zi-i ce i- 
am zis eu: „Eşti tare, stimabile, la machiaverlicuri, tare, n- 
am ce să zic; dar nu ţi-ai găsit omul.” Ei, dacă a văzut că nu 
i se trece cu mine, ştii la ce-a ajuns? Mi-a spus că, dacă nu 
dau eu importanţă lucrului, o să-i dea publicul, pentru că 
scrisoarea o să se publice duminică la gazetă şi o să fie pusă 
în cercevea, ca s-o vază oricine-o pofti. 

TIPĂTE S CU (turburat): Îl împuşc! îi dau foc! trebuie 
să mi-l aduci aci numaidecât, viu ori mort, cu scrisoarea. 
(Se repede în fund.) 

Ghiţă! Ghiţă! Să vie poliţaiul! 

TRAHANACHE (după el până în fund): Ai puţintică. 
(întorcă ndu-se singur în scenă:) E iute! n-are cumpăt. 
Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face 
pentru un prefect. Într-o societate fără moral şi fără prinţip. 
trebuie să ai şi puţintică diplomaţie! 

TIPĂTE S CU (întorcându-se din fund): Infamul! 
Canalia! 

TRAHANACHE: Ei, astâmpără-te, omule, şi las” odată 
mofturile, avem lucruri mai serioase de vorbit. Deseară e 
întrunire. S-a hotărât? 

Punem candidatura lui Fafuridi? Ce facem? Deseară, am 
aflat că dăscălimea cu Caţavencu şi cu toţi ai lor vor să facă 
scandal. Trebuie să-i spunem lui Ghiţă să îngrijească. 
Mişelul de Caţavencu o să ia deseară cuvântul ca să ne 
combată. 

TIPĂTE S CU (fierbând mereu): Nu te teme, nene 
Zahario, deseară d. Caţavencu nu o să fie la întrunire, o să 
fie în altă parte - la păstrare. 

TRAHANACHE: Aide, mergi la dejun? 

TIPĂTE S CU: Nu, neică Zahario, mulţumim, am treabă. 
Du-te 

TRAHANACHE: Bine, dar la prânz desigur. Deseară eu mă 
duc la întrunire, trebuie să stai cu Joiţica, i-e urât singură. 
După întrunire avem preferanţă. 

TIPĂTE SCU (ameţit): Da, neică Zahario. 


TRAHANACHE: La revedere, Fănică. 

TIPĂTE S CU: La revedere, neică Zahario. 

I. L.. Caragiale 82 

TRAHANACHE (mergând spre uşe, condus de Tipătescu): 
Şi nu te mai turbura, neică, pentru fitece mişelie. Nu vezi tu 
cum e lumea noastră? Într-o soţietate fără moral şi fără 
prinţip, nu merge s-o iei cu iuţeală, trebuie să ai (cu fineţă) 
puţintică răbdare. (lese în fund.) 

SCENA V 

TIPĂTESCU,apoiZOE 

TIPĂTE S CU (vine ameţit şi-mpleticindu-se din fund şi 
cade pe un scaun cu capul în mâini): Ce să fac? Ce să fac? şi 
nu mai vine 

Ghiţă! 

ZOE (ieşind din dreapta misterios şi coborând repede 
lângă el): 

Fănică! Fănică! 

TIPĂTE S CU (ridicându-se iute): Zoe! Ştii? 

ZOE (dezolată): Ştiu! Sunt nenorocită, Fănică. Ştiu. am 
fost dincolo în odaie, am intrat pe scăricica din dos. Am 
venit numaidecât după Zaharia. N-am avut curaj să dau 
ochii cu el, măcar că nu crede. 

Am auzit tot, tot, tot. Sunt nenorocită, Fănică. Când a 
plecat 

Ghiţă, l-am chemat dincolo (Tipătescu înţelege), i-am spus 
tot: numai el ne poate scăpa. 

TIPĂTE S CU: De unde aflaseşi? 

Z O E: Eu am ştiut numaidecât după Zaharia. Uite! (îi dă o 
scrisoare. 

Scena aceasta se face cu multă nervozitate.) 

TIPĂTE SCU (citind): „Stimabilă doamnă, la redacţia 
noastră se află un document iscălit de amabilul nostru 
prefect şi adresat d-voastre. Acest document vi s-ar putea 
ceda în schimbul unui sprijin pe lângă amabilul în 
chestiune. Binevoiţi dar a trece îndată pe la biuroul nostru, 
spre a regula această afacere într-un chip mulţumitor 


pentru amândouă părţile.” (Cu desperare:) Cum? cum? 
când ai pierdut biletul, Zoe? 

ZOE (înecată): Nu ştiu. alaltăieri-seara, când am plecat de 
la tine, îl aveam; când am ajuns acasă, nu ştiu dacă-l mai 
aveam; poate 

O scrisoare pierdută 83 să fi scos batista pe drum şi mi-a 
căzut scrisoarea: le aveam tot într-un buzunar! 

TIPĂTE SCU: A! ce nenorocire! 

Z. O E: M-am dus la Caţavencu. de la el veneam acuma. Mi- 
a propus să-mi dea înapoi scrisoarea, cu condiţie să-i 
asigurăm alegerea. 

Aminteri, publică scrisoarea poimâine. 

TIPĂTE S CU (în prada agitaţiei): Lupta este desperată. 
Vrea să ne omoare, trebuie să-l omorâm! Şi nu mai vine 
Ghiţă. 

Z. O E: Pe Ghiţă l-am trimis eu la Caţavencu, să-i cumpere 
scrisoarea cu orice preţ. 

TIPĂTE S CU: Care va să zică Ghiţă e acolo? 

Z O E: Desigur. (Se aude zgomot.) 

TIPĂTE S CU: Eltrebuie să fie. (Se repede la uşa din 
fund, o deschide şi se trage iute înapoi.) A! Ascunde-te. 
degrabă. (O duce repede şi ies amândoi prin stânga.) 

SCENA VI 

FARFURIDI,BRÎNZOVENESCU, intrând 
misterios din fund; apoi TIPĂTE S CU, din stânga. 

BRÂNZOVENESCU: Poate să nu fie tocmai aşa; poate că e 
o manoperă. o manoperă grosolană, ca să intimideze pe 
câţiva nehotă râţi. 

FARF URIDI (cu intenţie fină): Pe venerabilul d. 
Trahanache l-am văzut intrând la Caţavencu, astăzi pe la 
zece, când mă duceam în târg. Eu, am n-am să-ntâlnesc pe 
cineva, la zece fix mă duc la târg. 

BRÂNZOVENESCU: Ei! 

FARFURIDI: Pe respectabila madam Trahanache am 
văzut-o ieşind de la Caţavencu tot astăzi pe la unsprezece, 


când mă-ntorceam din târg. Eu, am n-am clienţi acasă, la 
unsprezece fix mă-ntorc din târg. 

BRÂNZOVENESC U: Nu-nţeleg. 

I. L.. Caragiale 

FARFURIDI: Cum nu-nţelegi? la unsprezece fix. 

BRÂNZOVENESCU: Nu, frate, nu-nţeleg daraverile astea 
cu opoziţia! tu ai văzut pe Trahanache întâi, pe urmă pe 
madam Trahanache, şi eu adineaori am văzut pe poliţaiul, 
pe Ghiţă, intrând la Caţavencu. 

FARFURIDI(cu intenţie): Ei? 

BRANZ O VENESCU (cu îndoială): Să fie trădare la mijloc? 
ai? 

FARFURIDI: Eu merg şi mai departe şi zic: trădare să 
fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi! 

BRÂNZOVENESCU: Prefectul trebuie să ne dea cheia 
comediei ăştia. lacătă-l. 

TIPĂTE S CU (venind din stânga turburat şi dându-şi 
aer silit de degajare): Salutare, salutare, stimabile! 

BRÂNZOVENESCU (aparte): E galben! 

FARFURIDI(aparte): Ce roşu s-a făcut. (lare:) 
Salutare, salutare, onorabile. 

TIPĂTE S CU (oferindu-le locuri): Ia poftiţi, ia poftiţi, 
mă rog. 

BRÂNZOVENESCU: Mulţumim, mulţumim, stimabile, dar 
ne cam grăbim, sunt douăsprezece trecute. 

FARFURIDI: Şieu, am n-am înfăţişare, la 
douăsprezece trecute fix mă duc la tribunal. 

BRÂNZOV E NE SCU: Uite de ce e vorba, stimabile, să 
fim scurţi. Pirn târg. se spune. 

FARFURIDI: Adică, dă-mi voie, să fim expliciţi; mie îmi 
place să pun punctele pe i. Se aude. 

BRÂNZOVENESCU: Se aude. cum că partidul nostru dă la 
colegiul II1 ajutorul lui Caţavencu. 

TIPĂTE S CU (mişcat): Care partid? Care Caţavencu? 

BRÂNZOVENESCU: Cum care partid? 


FARFURIDI: Adică partidul nostru: madam 
Trahanache, dumneata, nenea Zaharia, noi şi ai noştri. să 
ducem pe braţe pe d. Caţavencu. 

TIPĂTE S CU: Şi cine spune asta? (Râde silit.) 

1 În epoca Scrisorii pierdute se vota pe colegii. Cetăţenii 
erau împărţiţi, pe criterii social-economice, în trei categorii. 
Majoritatea nu putea vota decât indirect, prin delegaţi 
(colegiul III). 

O scrisoare pierdută 

TIPĂTE SCU: Ei? 

FARF URIDI: Madam Trahanache la vizită la d. 
Caţavencu. 

TIPĂTE SCU: Ei? 

BRÂNZOVENESCU: Nu râde, stimabile, nu râde; a început 
să se vorbească. 

FARF URIDI: Şi de! ce să zicem! lumea are pentru ce să 
intre la bănuieli. 

BRÂNZOVENESC U: D. Trahanache la vizită la d. 
Caţavencu. 

BRÂNZOVENESCU: D. Ghiţă poliţaiul la vizită la d. CaţaFA 
RFURIDI: De unde şi până unde? 

BRÂNZOV E N E S CU: Noi, ce să zicem - ne temem de ce 

TIPĂTE S CU (nervos): Ei, ce spune lumea? 

FARFURIDI: Vrei să vorbesc curat şi desluşit, 
stimabile? Ne tevencu. 

spune lumea. 

mem de trădare. Na! 

TIPĂTESCU (după ce s-a întors când la unul, când la 
altul, supărat către Farfuridi): Amice, d-le Farfuridi, nu ţi se 
pare d-tale că te faci mai catolic decât Papa? 

FARFURIDI (hotărât): Da, când e vorba de prinţipuri, 
stimabile, da, mă fac, adică nu, nu mă fac, sunt când e vorba 
de asta, sunt mai catolic decât Papa. 

TIPĂTE S CU (supărat): Domnilor, nu primesc acasă la 
mine astfel de observaţii, pe care, daţi-mi voie să vă spui, le 
consider ca nişte insulte. 


FARFURIDI: Să nu ne iuţim, stimabile. 

TIPĂTE SCU: Cum să nu mă iuţesc, onorabile? D- 
voastră veniţi la mine acasă, la mine, care mi-am sacrificat 
cariera şi am rămas între d-voastră, ca să vă organizez 
partidul - căci fără mine, trebuie să mărturisiţi, că d-voastră 
n-aţi fi putut niciodată să fiţi un partid - d-voastră veniţi la 
mine acasă să mă numiţi pe faţă trădător. A! asta nu pot să 
v-o permit. 

BRÂNZOVENESCU (scoțând o hârtie din buzunar): Mă 
rog, I. L. Caragiale 86 iată ce se împarte prin târg, din 
partea lui d. Caţavencu. E tipărit, stimabile! 

TIPĂTE S CU (mişcat, îi smulge hârtia): Tipărit? 

FARFURIDI(smulgându-i-o el): Da, tipărit, dă-mi voie. 
(Citeş te:) „Dăm ca pozitivă ştirea cum că desigur 
candidatura amicului nostru politic d. Caţavencu, 
prezidentul grupului independent, este pusă la adăpost de 
orice lovituri din partea administraţiei. Din contra, avem 
cuvinte puternice pentru a crede că atât bătrânul şi 
venerabilul d. Trahanache, prezindentul Comitetului 
electoral, cât şi junele şi onorabilul nostru prefect ar fi 
convinşi în fine că în împrejurările prin care trece ţara, 
judeţul nostru nu poate fi mai bine reprezentat decât de un 
bărbat independent ca amicul nostru d. Ca-ţa-ven-cu. 

D. Caţavencu va lua cuvântul la întrunirea de deseară. 
Comitetul grupului independent.” (Vorbit:). Aud? 

TIPĂTE S CU (aparte): Nu mai rămâne nici o clipă de 
pierdut. 

(Tare:) Domnilor, vă rog, nişte afaceri importante mă 
cheamă numaidecă t la telegraf. Mă scuzaţi. dar. (Merge la 
o masă şi trage clopoţelul, apoi iese în fund.) 

BRÂNZOVENESCU: Aşa scurt? 

FARFURIDI: Adică, cum am zice, poftiţi pe uşe afară. 
Bine! 

TIPĂTE S CU (apare în fund cu un fecior): Unde e 
Ghiţă? 


FECIORUL: L-am căutat în tot târgul, coane Fănică, nu 
e. 

(Vorbesc încet în fund.) 

BRÂNZOVENESCU (care a vorbit încet cu Farfuridi): 'Aide 
la 

Trahanache. Aici am aflat tot. 'Aide. 

FARFURIDI: Brânzovenescule, mi-e frică de trădare. 
Câte ceasuri sunt? 

BRÂNZOVENESCU: Douăsprezece trecute. 

FARFURIDI: Douăsprece trecute? Eu, la douăsprezece 
trecute fix. 

TIPĂTE S CU (coborând între ei): Astfel dar, d-lor. 

BRÂNZOVENESCU: Ne ducem, ne ducem, stimabile, nu 
voim să facem deranj. 

O scrisoare pierdută 87 

FARFURIDI (grav): Ne ducem, dar gândeşte-te, 
stimabile, că suntem membrii aceluiaşi partid. Cum ziceam 
adineaori amicului 

Brânzovenescu: trădare să fie (cu oarecare emoție), dacă 
o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi. De aceea eu 
totdeauna am repetat cu străbunii noştri, cu Mihai Bravul şi 
Ştefan cel Mare: iubesc trădarea 

(cu intenţie), dar urăsc pe trădători. (Schimbând tonul, cu 
dezinvoltură:) 

Salutare, salutare, stimabile! 

BRÂNZOVENESCU (asemenea): Salutare! 

TIPĂTE SCU (închizând uşa după ei, grozav de 
plictisit): A! (Coboară.) 

SCENA VII 

TIPĂTESCU,ZOE,apoiCETĂŢEANULTURM 
E N TAT 

ZOE (ieşind din stânga repede): S-a dus? Ai văzut, Fănică? 
Ai auzit? Şi Ghiţă nu mai vine. Fănică, Fănică, ne ameninţă o 
nenorocire grozavă. 

TIPĂTE S CU: Taci! vine cineva. E Ghiţă desigur. (Se 
repede la uşa din fund, prin care apare Cetăţeanul 


turmentat.) 

CETĂŢEANUL (şovăind): Sluga! (În tot jocul sughite şi 
şovăie.) 

ZO E: Cine e ăsta? 

TIPĂTE S CU: Ce pofteşti d-ta? 

CETĂŢEANUL: Eu? (Sughite.) Eu sunt alegător. 

TIPĂTE S CU (nervos): Cum te cheamă? 

CETĂŢEANUL: Cum mă cheamă? Ce trebuie să spui cum 
mă cheamă. vorba e, sunt alegător! (Şovăie.) 

ZOE: E turmentat? 

TIPĂTE SCU: Dracul să-l ia! nu e nimeni afară; lasă să- 
mi intre aici toţi nebunii, toţi beţivii. 'Aide, ieşi! 

CETĂŢEANUL: Nu sunt turmentat. (zâmbind) coană 
Joiţico. 

Las” că ne cunoaştem. Mă cunoaşte conul Zaharia de la 11 
fevruariel. 

1 11 februarie 1866, data complotului încheiat cu 
detronarea lui Al. I. Cuza. 

I. L.. Caragiale 

Z O E: Trimite-l, Fănică, dă-i drumul. e ameţit de tot. 

TIPĂTE S CU (luându-l cu binişorul): Fii bun, cetăţene, 
du-te. 

CETĂŢEANUL: Dar ce să vorbim altădată? 

ZO E: A! 

CETĂŢEANUL: Acu ce treabă avem? Nu vă uitaţi la mine 
că 

Nu e vorba, ţinem la d. Nae Caţavencu. e din Soţietate. 
dar vorba e, eu alegător. eu (sughite) apropitar, eu pentru 
cine votez? (sughite) d-aia am venit. (Şovăie.) 

Altădată mai vorbim. 

sunt aşa de. Am făcut-o de oaie de tot. Să vezi d-ta cum de 
a devenit la băutură. (sughite) că a fost lată de tot. 

TIPĂTESCU (necăjit): Fii bun, omule, şi-nţelege. (Vrea 
să-l apuce.) 

CETĂŢEANUL: Eu am găsit (sughite) o scrisoare. 

TIPĂTE S CU şi ZOE: O scrisoare! 


CETĂŢEANUL: Da. (Către Tipăătescui:) A d-tale către 
coana 

Joiţica. Am găsit-o alaltăieri-seara pe drum, când ieşeam 
de la întrunire. Fă-ţi idee (sughiţă), de alaltăieri-seara până 
azi-dimineaţă s-o duci într-un chef! 

TIPĂTE S CU (repezindu-se şi apucându-l cu amândouă 
mâinile de gât): Mizerabile! 

CETĂŢEANUL: Nu mă zgudui (sughite), că ameţesc. 

Z. O E: Lasă-l, Fănică, să vedem. 

CETĂŢEANUL: Lăsaţi-mă să vedeţi. Când am găsit-o, 
de curiozitate am deschis-o şi m-am dus subt un felinar, s-o 
citesc. N-apucasem s-o isprăvesc bine. şi haţ! pe la spate, d. 
Caţavencu dă să mi-o ia. 

TIPĂTE S CU: Şi (disperat) ţi-a luat-o? 

ZOE (acelaşi joc): Ţi-a luat-o? 

CETĂŢEANUL: Aş! Am băgat-o în buzunar. Zice d. Nae: 
„Aşa? 

faci parte din Soţietatea noastră şi primeşti scrisori de la 
prefectul, cetăţene, bravos!” Zic (sughite): „Aş! de la 
prefectul!” Zice: „l-am cunoscut slova. la arată-mi-o”. - 
„Doamne păzeşte!” Ba că dă-mi-o, O scrisoare pierdută 89 
ba că nu ţi-o dau, din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am 
abătut pe la o ţuică. una-două-trei. pe urmă dă-i cu bere, 
dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere. A făcut cinste d. Nae. l- 
am băut. oo! l-am băut! 

Z. O E: Dar scrisoarea? 

TIPĂTE S CU: Scrisoarea (se repede la el strigând), 
unde e scrisoarea? 

CETĂŢEANUL: Nu striga (sughite), că ameţesc! O am la 
mine scrisoarea. (Amândoi îl ascultă şi-l privesc cu îndoială 
şi nerăbdare nervoasă.) 

Da. 

ZOE şi TIPĂTE S CU: S-ar putea! 

CETĂŢEANUL: Da.oam la mine. (Căutându-se prin 
buzunare.) 


Ehei! d. Nae zicea că-mi dă zece poli pe ea; zic: nu 
trebuie, onorabile, parale. slava Domnului. apropitar sunt 
(sughite), alegător. (Sughite şi se caută mereu.) Vorba e. eu 
(sughite), eu pentru cine votez? (Se opreşte din căutat şi cu 
simplicitate:) Am pierdut-o! 

(Se mai caută, apoi cu hotărâre:) Am pierdut-o! 

TIPĂTESCU:A! 

ZOE: Ţi-a furat-o Caţavencu! 

CETĂŢEANUL: Adică d. Nae. Se prea poate. că am şi 
dormit. 

Vezi d-ta (Zoe şi Tipătescu îşi frâng mâinile), fă-ţi idee. dă-i 
cu bere. dă-i cu vin. dă-i cu vin. dă-i cu. 

TIPĂTE S CU (apucându-l şi zguduindu-l): Mizerabile! 
Ce ai făcut? 

CETĂŢEANUL (căzând pe un scaun): Nu mă zgudui! 

SCENA VIII 

ACEIAŞI,GHIŢĂPRISTANDA 

PRI S TANDA (intră gâfâind într-un suflet, prin fund): 
Coane 

Fănică! Coană Joiţico! 

TIPĂTE SCU şi ZOE: Ghiţă! 

PRI S TANDA: Vine! vine conul Zaharia! 

I. L.. Caragiale 90 

CETĂŢEANUL (pufnind): Conul Zaharia? nu mai spune 
(sughite), că ameţesc. 

TIPĂTE S CU (lui Pristanda, arătând pe Cetăţeanul 
turmentat): 

Ia-l pe nenorocitul ăsta, şi. 

Z O E: Şi dă-i drumul prin dos, pe scara a mică. 

PRI S TANDA (ridicând pe Cetăţeanul turmentat): 'Aide, 
cetăţene! 

(Îl împinge spre dreapta.) 

CETĂŢEANUL: Nu mă-mpinge (sughite), că ameţesc. 

PRI S TANDA (acelaşi joc): 'Aide! 

CETĂŢEANUL: Vorba e. eu pentru cine votez? 

PRI S TANDA: 'Aide! 


CETĂŢEANUL: Nu mă-mpinge (sughite), că ameţesc. (Iese 
împins de Pristanda.) ma într-un moment. 

ZOE: Fănică! 

TIPĂTESCU: Du-te. 

SCENA IX 

ZOE,TIPĂTESU,apoiGHIŢĂPRISTANDAŞşiTR 
AHANACHE 

TIPĂTESCU (repede Zoii): De Zaharia nu avem 
teamă: ştie tot, dar nu crede nimica. N-ai auzit? 

Z O E: Fănică! Fănică! (Ghiţă intră din dreapta.) Ce-ai 
făcut, Ghiţă? 

Ai fost la Caţavencu? 

PRI S TANDA: Am fost, coană Joiţico. Se lasă greu, greu 
de tot: ori o mie de poli, ori deputăţia. 

TIPĂTE S CU: Trebuie să punem mâna pe el. (Hotărât): 
Du-te, Ghiţă, la jandarmi. viu ori mort trebuie să mi-l aduci 
la poliţie, acuP RI S TANDA: Ascult! (Vrea să pornească 
spre fund, în momentul acesta intră Trahanache cu aerul 
triumfător.) 

TRAHANACHE: L-am prins cu alta mai boacănă! 

91 O scrisoare pierdută 

ZOE (începând să se jelească şi căzându-i ca leşinată în 
braţe): 

Nene, nene! 

TRAHANACHE: Joiţico! (Către Tipătescu:) A aflat? 

TIPĂTE SCU: Ştie tot! 

TRAHANACHE (îngrijind-o, după ce a pus-o cu ajutorul lui 

Pristanda pe fotoliu): Bine, omule, nu ţi-am zis să nu-i 
spui? o ştiam eu cât e de simţitoare! Ilacă vezi! (Ioţi o 
îngrijesc.) Ei! 'Ţi-am spus că l-am prins pe onorabilul cu alta 
mai boacănă. Ghiţă, iute un pahar cu apă. (Ghiţă iese în 
stânga.) 

TIPĂTE S CU (bătând în palmele Zoii): Care onorabil? 

TRAHANACHE (acelaşi joc): Ei, ai puţintică răbdare. 
Caţavencu, de. 

TIPĂTE S CU: Cu ce alta? 


TRAHANACHE (bătând cu putere în palmele Joiţichii): Cu 
altă plastografie. Ce plastograf! 

PRI S TANDA (care a venit cu paharul cu apă): Curat 
plastograf! 

(Cortinacade) 

I. L.. Caragiale 92 

ACTUL II 

(Acelaşi salon) 

SCENA I 

TRAHANACHE,FARFURIDIşi 
BRÂNZOVENESCU stau împrejurul unei mese rotunde, 
studiind listele electorale; fiecare are câte un creion colorat 
în mână. 

BRÎNZOVENE S CU: Şaizeci şi nouă cu roşu, buni. 
unsprezece cu albastru. ai lor. 

FARFURIDI: Doisprezece. 

TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare. unu, doi, cinci,. 

şapte. zece. unsprezece. 

FARFURIDI: Doisprezece. 

TRAHANACHE: Cu lenache Sirepeanu. 

BRÂNZOVENESCU: Nici nu mai are drept de vot, de când 
şi-a măritat fata. Nu i-a dat casele de zestre? Ei? Dacă 
votează, merge la puşcărie onorabilul. 

TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare. Da' dacă-i putem 
aduce să voteze cu noi? 

FARFURIDI: Altă vorbă. Să voteze cu noi, e uşor; are 
procesul cu epitropia bisericii, săptămâna viitoare. dar să 
voteze cu noi? 

Adică cum să voteze cu noi? 

BRÂNZOVENESCU: Adică cum să voteze cu noi? 

TRAHANACHE: Nu pricepi, neică Zahario, vorba noastră? 

Adică „noi”, partidul nostru, pentru cine votăm noi, pentru 
cine lucrăm noi? Noi încă nu ştim. 

O scrisoare pierdută 93 

TRAHANACHE: Mă rog, aveţi puţintică. 

FARFUDIRI: Nu ştim. 


TRAHANACHE: Mă rog, aveţi. 

FARFURIDI: Ba eu merg şi mai departe şi zic, cum 
ziceam lui amicul meu Brânzovenescu: mă tem de trădare. 

TRAHANACHE: Cum de trădare? 

BRÂNZOVENESCU: De aia noi astăzi am mirosit ceva 
cumva. 

FARFURIDI: Ceva cumva. 

TRAHANACHE: Ceva cumva? 

BRÂNZOVENESCU: Dacă e ceva la mijloc. 

FARFURIDI: Ceva la mijloc. 

TRAHANACHE: Ceva la mijloc? 

FARFURIDI: Da, aşa, dacă e trădare, adică dacă o cer 
interesele partidului, fie! 

BRÂNZOVENESCU: Dar cel puţin s-o ştim şi noi! 
(Trahanache vrea să-i întrerupă, fără să izbutească.) 

FARFURIDI: Pentru că eu am zis-o cu strâbunii noştri, 
cu Mircea cel Bătrân şi cu Vlad Ţepeş, neică Zahario: îmi 
place trădarea, dar. 

TRAHANACHE: Mă rog, ai puţintică. 

BRÂNZOV E N E S CU: Ce răbdare, neică Zahario! Nu mai 
e vreme de aşa lucru. Astă seară e întrunire? 

FARFU RI DI: Mâine începe alegerea? 

TRAHANACHE: Da. 

FARFURIDI: Ei! pentru cine votăm? 

BRÂNZOVENESCU: Pentru cine votăm? 

TRAHANACHE: Aveţi puţintică răbdare! Pentru cine aţi 
mai votat şi până acuma! 

BRÂNZOVENESCU: Nu înţeleg. 

FARFURIDI: Nicieu. 

TRAHANACHE: Mă rog, ia să ne tălmăcim noi puţintel. 

FARF URIDI: Să ne tălmăcim, da, să ne tălmăcim, asta o 
cerem şi noi. 

I. L.. Caragiale 

BRÂNZOVENESC U: Aşa e. 

FARFURIDI: Aşa e, dar. 


TRAHANACHE: Dar ce? Numele candidatului poate să fie 
al 

TRAHANACHE: Ce sunteţi d-voastră, mă rog? Vagabonţi 
de pe uliţă? nu. Zavragii? nu. Căuzaşi? nu. D-voastră, adică 
noi, suntem cetăţeni, domnule, suntem onorabili. Mai ales 
noi trei suntem stâlpii puterii: proprietari, membrii 
Comitetului permanent, ai Comitetului electoral, ai 
Comitetului şcolar, ai Comitetului pentru statuia lui Traian, 
ai Comiţiului agricol şi eţetera. Noi votăm pentru candidatul 
pe care-l pune pe tapet partidul întreg. pentru că de la 
partidul întreg atârnă binele ţării şi de la binele ţării atârnă 
binele nostru. 

meu, al d-tale, ori al d-sale, după cum cer enteresurile 
partidului. Din moment în moment aşteptăm să-l ştim. 
Prefectul trebuie să vie; nu-l aşteptăm să vie de la telegraf? 
Ei? Nu bate telegraful? Bate; ce treabă alta are? Poate că 
acuma când noi vorbim, poate să fi sosit numele. 

pe sârmă, stimabile. Da, pe sârmă, ce crezi d-ta? 

FARFURIDI: Toate bune şi frumoase cum le tălmăceşti 
d-ta, neică Zahario, dar nouă. nouă ni-e frică de trădare. 

BRÂNZOVENESCU: Nu din partea d-tale. 

FARFURIDI: Nudina d-tale. 

TRAHANACHE: Da' din a cui? 

FARFURIDI: Dina cui, din a cui? ştii d-ta din acui. 

TRAHANACHE: Să n-am parte de Joiţica, dacă ştiu. 

BRÂNZOVENESCU: Ei, stimabile, prea te faci chinez, dă- 
mi voie. 

FARFURIDI: Ştii ce, venerabile neică Zahario, ia să 
dăm noi mai bine cărţile pe faţă. 

TRAHANACHE: Dă-le, neică, să vedem. 

FARFURIDI: [i-am spus că mi-e frică de trădare. Ei? 

BRÂNZOVENESC U: Ei? 

TRAHANACHE: Ei? 

FARFURIDI: Ei? ni-e frică din partea amicului. 

TRAHANACHE.: Care amic? 

O scrisoare pierdută 95 


BRÂNZOVENESCU: Care amic, care amic? Ştii d-ta. 

TRAHANACHE: Să n-am parte de Joiţica, dacă ştiu. 

FARF URIDI: Iar te faci chinez. 

TRAHANACHE: Zău nu. 

FARFURIDI: Din partea amicului. Fănică. 

TRAHANACHE (surprins): Ce? 

BRÂNZOVENESCU: Din partea prefectului. 

TRAHANACHE (încruntat): Cum? 

FARFURIDI (scurt): Nouă ni-e frică. de! că-şi dă 
coatele cu 

Caţavencu. 

TRAHANACHE (urmează jocul crescendo): Cu Caţavencu? 

FARFURIDI: Cu moftologul. 

BRÂNZOVENESCU: Cu nifilistul. 

TRAHANACHE (de-abia stăpânindu-şi indignarea): Cu 
Caţavencu? 

trădare? Fănică trădător! Ei, bravos! Ei! asta mi-a plăcut! 
Ei! 

nu m-aşteptam! Ei! ne-am procopsit! 

FARFURIDI:Del!noi. 

BRÂNZOVENESCU: Ce ne-am zis? 

TRAHANACHE (biruit din ce în ce mai mult de indignare): 
Ai puţintică răbdare, stimabile. Nu dau voie nimănui să-şi 
permită, mănţelegi, să bănuiască măcar câtuşi de puţin pe 
Fănică. Pentru mine, stimabile, mă-nţelegi, să vie cineva să- 
mi bănuiască nevasta, pe Joiţica. 

BRÂNZOVENESCU: Pe coana Joiţica, onorabile. 

FARFURIDI: Îmi pare rău, neică Zahario, noi nu. 

TRAHANACHE (Şi mai indignat): Ai puţintică răbdare. zic: 
pentru mine să vie cineva să bănuiască pe Joiţica, ori pe 
amicul Fănică, totuna e. E un om cu care nu trăiesc de ieri, 
de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m- 
am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, 
şi nici un minut n-am găsit la omul ăsta măcar atâtica rău. 
Credeţi d-voastră că ar fi rămas el prefect aici şi nu s-ar fi 


dus director la Bucureşti dacă nu stăruiam eu cu Joiţica. şi 
la dreptul vorbind, Joiţica a stăruit mai mult. 

FARFURIDI: Ei! se-nţelege, damele sunt mai 
ambiţioase. 

I. L.. Caragiale 96 

TRAHANACHE (şi mai indignat): Ai puţintică răbdare. Nu 
de ambiţ că ni era prieten - pentru enteresul partidului. 
Cine altul ar fi putut fi perfect al nostru? 

FARFURIDI: S-ar mai fi găsit poate. 

TRAHANACHE: Să-mi dai voie să nu te crez. Un om 
endependent, care a făcut servicii partidului, judeţului, 
țarii. şi mie, ca amic, mi-a făcut şi-mi face servicii, da! şi să 
veniţi d-voastră, tot din partid 

(cu un ton de mustrare aspră), să bănuiţi că. să vă 
pronunţaţi cu astfel de cuvinte neparlamentare. Îmi pare 
rău. 

BRÂNZOVENESCU: În sfârşit, noi. 

TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare. Îmi pare rău. 
(Indignat rău de tot:) Care va să zică unde nu înţelegeţi d- 
voastră politica, hop! numaidecât trădare! Ne-am 
procopsit! Ce soţietate! Adevărat, bine zice fiu-meu de la 
facultate: unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate 
fără prinţipuri, va să zică că nu le are (În culmea indignă 
rii:) Trădare! Bravos! Fănică trădător! Frumos! (Pleacă.) 
Salutare! 

salutare, stimabile! (Iese foarte turburat prin fund.) 

SCENA II 

FARFURIDI,BRÎNZOVENESCU stau un minut, 
privind unul pe altul 

FARFURIDI:Ei! ţi-a plăcut venerabilul? 

BRÂNZOVENESCU: E tare. tare de tot. Solid bărbat! Nu-i 
dăm de rostul secretului. Trebuie să mai aşteptăm. 

FARFURIDI: Să mai aşteptăm? Până când să mai 
aşteptăm? 

Deseară, la sfârşitul întrunirii, parcă-l văd pe venerabilul 
că se scoală şi trage clopoţelul: „Stimabililor, aveţi puţintică 


răbdare: Candidatul 

Comitetului nostru este onor. d. Nae Caţavencu.” 

BRÂNZOVENESC U: Moftologul! 

FARFURIDI: Nifilistul! Şi bravo-n sus, şi bravo-n jos, şi 
mâine şi poimâine, nenea Ghiţă poliţaiul aleargă până-i iese 
limba de un cot 

O scrisoare pierdută 97 şi ţi-l toarnă pe d. Caţavencu, care 
ne-a înjurat şi ne-a batjocorit de atâta vreme pe toate 
tonurile, deputat de colegiul II. Şi noi. să stăm cu mâinile în 
sân? peste poate! 

BRÂNZOVENESCU: Ce-o să facem? Te joci cu puterea? 

FARF URIDI: Ce să fac? Batem o depeşă la Bucureşti, la 
Comitetul 

Central, la minister, la gazete, scurt şi cuprinzător (bătând 
cu pumnul drept în palma stângă, ca un telegrafist pe 
aparatul lui, sacadat, tot textul-proiect al depeşii): 
„Irădare! Prefectul şi oamenii lui trădează partidul pentru 
nifilistul Caţavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II. 
trădare! trădare! de trei ori trădare!” 

BRÂNZOVENESCU (scurt): E tare! prea tare! n-o iscălesc. 

FARFURID I (cu tărie, impunător): Trebuie să ai curaj, ca 
mine! 

trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă! 

BRÂNZOVENESCU: Aşa da, o iscălesc! 

FARFURIDI: Oiscălim: „Mai mulţi membri ai 
partidului.” 

BRÂNZOVENESCU: Da dacă ne cunoaşte slova la 
telegraf? 

FARFURIDI: Punem pe altcineva s-o scrie. 

BRÂNZOVENESCU: Pe cine? 

FARFURID I: Trebuie să găsim pe cineva să ni-o dea la 
telegraf! 

'Aide, Brânzovenescule. 

BRÂNZOVENESCU: Numai să nu păţim ceva. 

FARFURIDI (impunător): Trebuie să ai curaj: anonimă. 
Câte ceasuri sunt? 


BRÂNZOVENESCU: Cinci. 

FARFU RI DI: 'Aide degrab', între cinci şi şase fix se- 
nchide telegraful. (les cu grabă.) 

SCENA III 

PRI S TANDA (singur, intră prin dreapta, e puţin mişcat): 
O făcurăm şi p-asta. şi tot degeaba. Am pus mâna pe d. 
Caţavencu. 

Când am asmuţit băieţii de l-am umflat, striga cât putea: 
„Protestez în numele Constituţiei! Asta e violare de 
domiciliu!” Zic: „Curat viol. L. Caragiale 98 lare de 
domiciliu! da umflatţi-l!” Şi l-au umflat. L-am turnat la 
hârdăul lui Petrache. M-am întors cu birja acasă la el, am 
căutat prin toate colţişoarele, am ridicat duşumelele, am 
destupat urloaiele sobii, am scobitcrăpăturile zidului: peste 
putinţă să dau de scrisoare. M-am întors la poliţie, l-am 
scotocit prin buzunare, peste tot: nu e şi nu e. L-am 
ameninţat că am poruncă de la conul Fănică să-l chinuiesc 
ca pe hoţii de cai. degeaba! nu spune decât numai şi numai 
coanii Joiţichii. O caut şi nu o găsesc; acasă nu-i, aicenu e. 
A, iacăt-o. Coană Joiţico! 

SCENA IV 

PRI S TANDA şi ZOE 

ZOE (venind repede din fund): Ghiţă, bine că te găsesc. 

PRI S TANDA: Şi eu vă căutam, coană Joiţico. 

Z. OE: Ghiţă, Ghiţă, ce-am aflat? ce aţi făcut? Aţi înnebunit? 

Adineaori, când ieşeam de-acasă, am aflat de la doctorul 
că te-ai dus cu jandarmii, ai călcat casa lui Caţavencu, l-ai 
luat pe sus şi l-ai dus la poliţie, la arest! Cum ai făcut asta? 

PRI S TANDA: Ordin verbal de la conul Fănică. 

Z. O E: Unde e Fănică? 

PRI S TANDA: Nu ştiu, îl caut şi eu. 

Z. O E: Şi pentru ce l-aţi arestat pe Caţavencu? 

PRI S TANDA: Pentru ca să-i apucăm scrisoarea. 

ZOE: Şi ai apucat-o? 

PRI S TANDA: Nu, coană Joiţico, după cât am căutat şi pe 
la dânsul, şi la el acasă, scrisoarea este ascunsă altundeva. 


Z O E: Ghiţă, m-aţi nenorocit! Scrisoarea o să fie publicată 
mâine şi aţi făcut şi scandal degeaba. Dăscălimea o să 
urmeze înainte cu gazeta şi în lipsa lui. Ce-o să zică la 
Bucureşti guvernul când o afla că aţi violat domiciliul lui 
Caţavencu şi l-aţi arestat în ajunul alegerilor, după ce 
guvernul era asigurat că toate au să se petreacă cu bine şi 
cu linişte? Cum o să mai poată rămâne Fănică prefect? 

O scrisoare pierdută 99 

PRI S TANDA: Coană Joiţico, am uitat să vă spui: după 
câte făgăduieli şi ameninţări i-am făcut lui Caţavencu, mi-a 
răspuns că în zadar mai stăruiesc şi că la urma urmelor nici 
nu mai vrea să stea de vorbă cu nimini, dar cu nimini, decât 
numai cu d-voastră. 

ZO E: Cu mine? Du-te, Ghiţă, du-te degrabă, dă-i drumul şi 
roagă-l din partea mea să poftească aici. Îl aştept. 

PRI S TANDA: Numai dacă conul Fănică. 

ZOE: Dacă ţii la tine, dacă ţii la familia ta, Ghiţă. 

PRI S TANDA: Cum să nu ţiu, coană Joiţico? unsprece 
suflete! 

Z OE: Du-te degrabă, într-un suflet, şi nu vii fără 
Caţavencu. 

Poartă-te bine cu el. la o birjă şi vino-ntr-o clipă. 

PRI S TANDA: Ascult! 

ZO E: Ai venit? 

PRI S TANDA: M-am dus! 

SCENA V 

ZOE (singură. Agitată, scoate gazeta şi citeşte): „În 
numărul de mâine al foii noastre vom reproduce o 
interesantă scrisoare sentimentală a unui înalt personaj din 
localitate către o damă de mare influenţă. 

Originalul va sta de mâine la dispoziţia curioşilor, în 
biuroul nostru de redacţie. Atât pentru astăzi. A bon 
entendeur, salut!” Ce mai e de făcut? (Se plimbă agitată, 
apoi se opreşte ca în faţa unei inspiraţii.) 

Trebuie să alegem pe Caţavencu. Nu mai încape vorbă, nu 
mai e vreme de stat la gânduri. Cu un mişel ca el, când ne 


ţine la mână aşa de bine, lupta ar fi o copilărie, o nebunie. 
Fănică. trebuie să se învoiască. trebuie. Ei! ş-apoi mai la 
urmă Caţavencu poate fi tot aşa de bun deputat ca oricare 
altul. Dar unde e Fănică? unde poate să fie? 

I. L.. Caragiale 100 

SCENA VI 

ZOE şi TIPĂTE S CU venind din fund 

TIPĂTE S CU: Zoe! aici eşti? 

Z. OE: Fănică! te aşteptam. Ce ai făcut? Ai arestat pe 
Caţavencu. 

Te-ai gândit bine la ce ai făcut? Cum ţi-a venit să faci una 
ca asta? 

Pentru ce ai făcut-o? 

TIPĂTE S CU (nervos): Pentru ce? pentru ce? Tu mă 
întrebi pentru ce? Pentru nerozia care ai făcut-o tu, pentru 
ca să evit nenorocirea pe care ai cauzat-o tu din neglijenţă. 
Se poate şi atâta distracţie! atâta nebăgare de seamă! o 
scrisoare de amor s-o arunci în neştire într-un buzunar cu 
batista, şi s-o pierzi ca şi cum ai pierde o hârtie indiferentă, 
ca un afiş, după ce ai ieşit de la reprezentaţie. La atâta lipsă 
de judecată, să-ţi spui drept, nu m-aşteptam! Ce 
Dumnezeu! eşti femeie în toată firea, nu mai eşti copil. 
Atâta neglijenţă nu se pomeneşte nici în romane, nici într-o 
piesă de teatru. 

Z O E: Judecă-mă, Fănică, judecă-mă. (Plânge.) Da, aşa e. 
am fost o copilă. am făcut o nerozie fără seamăn; dar acuma 
trebuie îndreptată. Fănică, dacă mă iubeşti, dacă ai ţinut tu 
la mine măcar un moment în viaţa ta, scapă-mă. scapă-mă 
de ruşine! Tu eşti bărbat, nu-ţi pasă! Pentru tine, afişarea 
intrigii noastre n-ar fi o nenorocire. 

dar pentru mine. Fănică, gândeşte-te. gândeşte-te. 
(Plânge.) 

TIPĂTE S CU: Tocmai de-aia m-am asigurat de 
persoana lui 

Caţavencu. 


Z O E: În zadar, Fănică; Caţavencu poate muri astăzi, 
mâine gazeta lui tot o să publice scrisoarea noastră. 
Dumnezeule! Cum or să-şi smulgă toţi gazeta, cum or sămă 
sfâşie, cum or să râză! O săptămână, o lună, un an de zile, 
n-o să se mai vorbească decât de aventura asta. În orăşelul 
ăsta, unde bărbaţii şi femeile şi copiii nu au altă petrecere 
decât bârfirea, fie chiar fără motiv. dar încă având motiv. 

şi ce motiv, Fănică! Ce vuiet! ce scandal! ce cronică 
infernală! Şi eu, Fănică, în timpul ăsta, ce să fac? Să mor? 
să mor dacă voieşti. 

pentru că după asta nu o să maipottrăi. 

O scrisoare pierdută 101 

TIPĂTE S CU: Atunci, dacă nu e altă scăpare. Zoe! Zoe! 
mă iubeşti? 

Z. O E: 'Te iubesc, dar scapă-mă. 

TIPĂTE S CU: Să fugim împreună. 

ZOE (retrăgându-se) Eşti nebun? dar Zaharia? dar poziţia 
ta? dar scandalul şi mai mare care s-ar aprinde pe urmele 
noastre? 

TIPĂTE S CU (descurajat): Atunci nu ne mai rămâne 
nimica de făcut? 

ZOE: Ba da! 

TIPĂTE SCU: Ce? 

ZOE: Să sprijinim candidatura lui Caţavencu! 

TIPĂTE S CU (sărind): Peste putinţă! 

Z O E: Să-l alegem! 

TIPĂTE SCU: Niciodată. 

ZO E: Trebuie. 

TIPĂTES CU: Odată cu capul! Te gândeşti la ce spui? 
iată pe ce depeşă am pus mâna adineaori, a adus-o la 
telegraf canalia care a găsit scrisoarea ta, beţivul de ieri. E 
o depeşă anonimă. Am oprit-o şi am dat ordin la telegraf să 
nu mai expedieze nimica fără ştirea mea; dar ştiu eu ce 
poate conţine o depeşă cu cheie? lată: „Ilrădare! Prefectul 
şi oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Caţavencu 


pe care vor să-l aleagă la colegiul II. Trădare, trădare, de 
trei ori trădare. 

Mai mulţi membri ai partidului.”. Orice s-ar întâmpla, nu 
se poate să sprijinim pe mizerabilul, nu, nu, nu! Spune-mi, 
să căutăm, să găsim alt mijloc? 

ZOE (zdrobită): Alt mijloc nu văz. alt mijloc nu este. 

TIPĂTE SCU: Atunci. 

Z O E: Atunci. (înecată) lasă-mă, lasă-mă în nenorocire. 
Lasă-mă să mor de ruşine. Omoară-mă pe mine, care te-am 
iubit, care am jertfit tot pentru tine. lată unde m-ai adus! 
iată cât plăteau jurămintele tale! M-ai adus la moarte - 
pentru că (hotărâtă) mă omor 

— m-ai adus la moarte, şi mă poţi scăpa, şi mă laşi înainte 
de izbucnirea scandalului, astăzi, acuma, aici! să mor. 
(Plânge.) 

I. L.. Caragiale 

TIPĂTE S CU: Zoe! Zoe! 

Z O E: Lasă-mă. Dacă ambiția ta, dacă nimicurile tale 
politice le pui mai presus de ruşinea mea, de viaţa mea, 
lasă-mă! Să mor! 

(Plângând.) Să mor cu siguranţă că opt ani de zile m-ai 
amăgit în fiecare minută, că nu m-ai iubit niciodată. 
niciodată. niciodată. 

TIPĂTE S CU: Zoe! să vedem, să ne mai gândim! 

Z O E: Nu mai e vreme de gândit, Fănică! Fiecare minută 
care trece mă apropie de pieire. Trebuie să te hotărăşti! 

TIPĂTE S CU (în luptă cu el însuşi): Să mă hotărăsc! să 
mă hotărăsc. 

ZOE (înecată): Adineaori, în Lipscani, am aflat de 
arestarea lui 

Caţavencu. Am alergat ca o nebună la redacţie. lată ce 
foaie au scos comitetul lor. (Îi dă foaia, Tipătescu o citeşte 
încet.) Înţelegi la ce trebuie să ne aşteptăm după arestarea 
lui. 

TIPĂTE S CU: Omul ăsta îşi joacă viaţa! 


Z O E: Nu şi-o joacă pe a lui, Fănică, o joacă pe a mea; 
pentru că încă o dată îţi spui. din două una: oritu mă 
iubeşti şi eu trăiesc, şi atunci lupta e peste putinţă cu 
Caţavencu - trebuie să-mi cedezi; ori nu, şi atuncea mor, şi 
dacă mă laşi să mor, după ce-oi muri poate să se-ntâmple 
orice. (zdrobită:) Sunt hotărâtă. (Revenindu-i deodată toată 
energia:) Da, sunt hotărâtă, dar nu voi să mor până nu voi fi 
luptat cu toate împrejurările (cu energie crescândă) şi am 
să lupt! şi cu tine am să lupt din toate puterile, cu tine, om 
ingrat şi fără inimă! 

cu tine să lupt, pentru că acuma tu eşti piedica a mai grea, 
care mă opreşte să-mi capăt liniştea! Da, sunt hotărâtă, şi 
trebuie să biruiesc tot, şi pe tine. aşa de hotărâtă sunt, încât 
adineaori am poruncit lui 

Ghiţă să meargă să dea drumul lui Caţavencu şi să-l 
poftesc aici din partea mea. 

TIPĂTE S CU: Femeie nebună! Ce ai făcut? 

Z. O E: Am făcut ce am crezut că trebuie să fac. Dacă tu nu 
vrei să sprijini pe Caţavencu, dacă tu nu vrei să-l alegi, ca să 
mă scapi - atunci eu, care voi să scap, îl sprijin eu, îl aleg 
eu. 

TIPĂTE SCU: Cum? 

O scrisoare pierdută 103 

Z O E: Da, îl aleg eu. Eu sunt pentru Caţavencu, bărbatul 
meu cu toate voturile lui trebuie să fie pentru Caţavencu. În 
sfârşit, cine luptă cu Caţavencu luptă cu mine. 'Aide, Fănică, 
luptă, zdrobeşte-mă, tu, care ziceai că mă iubeşti! Să 
vedem! (Pleacă spre dreapta.) 

TIPĂTE S CU: Zoe! 

Z O E: Lasă-mă! (lese.) 

TIPĂTE S CU (urmărind-o): Zoe! Zoe! (Iese după ea. O 
clipă scena goală.) 

SCENA VII 

GHIŢĂPRI S TANDA şi CA Ţ AVENCU 

PRISTIAN DA (apărând în fund şi făcând loc cu respect 
lui 


Caţavencu să treacă): Poftiţi, cocoane Nicule, poftiţi. 
(umilit) şi zău, să pardonaţi, în consideraţia misiei mele, 
care ordonă (serios) să fim scrofuloşi la datorie. D-voastră 
ştiţi mai bine ca mine. aşa e poliţaiul: tată să-ţi fie - trebuie 
să-l ridici? îl ridici! n-ai ce-i face: e misie. De aia (foarte 
rugător) mă rog să pardonaţi. 

CA Ţ AVENCU: Îmi pare rău, Ghiţă, că mai stăruieşti cu 
scuzele tale. Adică nu ştim cum merge poliţia? (Sentenţios:) 
Într-un stat constituţional un poliţai nu e nici mai mult, nici 
mai puţin decât un instrument! 

PRIS IANDA: Curat instrument! 

CA '[ AVENCU: Nu braţul care loveşte, voinţa care ordonă 
e de vină. Eu chiar am scris un articol în privinţa asta. Nu 
ştiu dacă l-ai citit. 

PRI S TANDA: Trebuie să-l fi citit, coane Nicule; eu 
gazeta d-voastră o citesc ca Evanghelia totdeauna; ca să nu 
vă uitaţi la mine. adică pentru misie. (misterios) altele am 
eu în sufletul meu, dar de! n-ai ce-i face: famelie mare, 
renumeraţie după buget mică. 

CA [ AVENCU: Şi în sfârşit, cum ar fi posibil martiriul, 
dacă n-ar exista călăul? 

104 1. L. Caragiale 

PRI S TANDA: Curat, coane Nicule! 

CA '[ AVENCU (schimbând tonul): Cetăţene, nu uita 
condiţia cu care am venit aici! Am venit în casa prefectului, 
nu voi însă să dau ochii cu el, nu mă pot aşa de ieftin 
compromite. Am venit chemat de doamna Trahanache, pe 
dânsa voi s-o văz. 

PRI S TANDA: Mai e vorbă, coane Nicule, pe coana 
Joiţica, pe dumneei. conul Fănică nici nu e aicea. Poftiţi, 
poftiţi, şedeţi, coane 

Nicule, mă duc să-i spui coanii Joiţichii că aţi venit. (Vrea 
să plece.) 

CAŢAVENCU: Poţi să-i adaogi chiar că mă grăbesc să mă 
întorc în temniţa unde m-a aruncat dizgraţia dumneei. 


PRI S TANDA: Ascult. (Aparte:) Mare pişicher! Strajnic 
prefect ar fi ăsta! (lese aruncând priviri furişe de admiraţie 
cătră Caţavencu.) 

SCENA VIII 

CAŢAVENC U (singur): În sfârşit, capitulează! Se putea 
altfel? 

Iubitul, scumpul, venerabilul nenea Zaharia (râde) parcă-l 
auz diseară proclamându-mă candidat al colegiului. 
Sărmanul Farfuridi! 

(Grav:) Scopul scuză mijloacele, a zis nemuritorul 
Gambetta!1. Amabilul 

Fănică trebuie să facă venin de moarte. atât mai bine 
pentru mine! Îşi pierde minţile, atât mai rău pentru el! Mă 
arestează, atât mai bine pentru mine! Coana Joiţica, mai 
cuminte ca toţi, mă cheamă, şi eu, politicos, iată-mă, gata 
să-i sărut mâna cu respect. Mă rog, n-ai ce-i face: mâna 
care-ţi dă mandatul! dar. unde e coana Joiţica? 

nu văz pe coana Joiţica. (Se-ntoarce spre fund, apoi spre 
stânga, în fine spre dreapta. În momentul acesta apare 
Tipătescu în uşa din dreapta, unde stă un moment 
nemișcat. Gest de surpriză din partea lui Caţavencu. 

Aparte:) Tipătescu! O preferam pe ea! 

1 Confuzie, ilustrând pretenţiile de cultură ale lui 
Caţavencu. Aceste cuvinte aparţin de fapt lui Machiavelli. 
Gambetta, om politic francez chiar din acea vreme, era însă 
mai cunoscut eroilor lui Caragiale. 

105 O scrisoare pierdută 

SCENA IX 

CAŢAVENCU,TIPĂTESCU 

TIPĂTE S CU (a apărut în dreapta cu aerul încruntat şi 
pumnii încleştaţi, a stat în uşe, a mers apoi liniştit la uşa din 
fund, măsurând din ochi pe Caţavencu, şi s-a oprit în fund 
un moment; aparte): [ine-mă, Doamne! 

CA [ AVENCU (jenat): Stimabile domn, scuzaţi-mă dacă v- 
ar părea că mă prezint la d-voastră astfel, într-un mod 
neregulat. Trebuie să vă spun că am fost adus aici din arest 


de poliţaiul d-voastre, după ordinile. şi nu m-aşteptam să vă 
întâlnesc. 

TIPĂTE S CU (aparte): Impertinent! 

CA Ţ AVENCU: Pentru că mi se spusese că eram chemat 
de. 

altfel nici nu aş fi venit. În fine, dacă sunt aici prizonier, 
rămâi. 

dacă sunt liber - şi nu cer nimic mai mult - mă retrag 
îndată. 

TIPĂTE S CU (care a tot bătut din călcâi cu impacienţă, 
coboară încet, rar şi cu dinţii strânşi): Iubite şi stimabile d- 
le Caţavencu, nu înţeleg pentru ce între doi bărbaţi, cu 
oarecare pretenţie de seriozitate, să mai încapă astfel de 
meşteşuguri şi rafinării de maniere, astfel de tirade, 
distilate, când situaţia lor e aşa de limpede. Eu sunt un om 
căruia-i place să joace pe faţă. Să-mi dai voie să-ţi spui ceva. 
Ia poftim, ia poftim, mă rog. (Îi oferă un scaun, aparte:) Să 
fiu cuminte. 

Ce bine că-i Zoe dincolo! 

CA Ţ AVENCU: Stimabile domn, d-tale îţi place să joci pe 
faţă, primesc; mie-mi place, să fiu scurt, scurt (gest de 
retezare): Situaţia noastră o putem dezlega numaidecât. 
(Tipătescu îi oferă jeţul, el îl respinge uşor.) Mulţumesc! 

TIPĂTE S CU (acelaşi joc): Ia poftim, mă rog, ia poftim! 

CA '[ AVENCU (acelaşi joc): Mulţumesc! 

TIPĂTESCU (privind ţintă la Caţavencu şi cu tonul 
mârâit): 

Poftim de! 

CA '[ AVENCU (care s-a retras puţin, cedează în sfârşit şi 
cade pe fotoliu cam fără voie): Mulţumesc. 

I. L.. Caragiale 106 

TIPĂTE S CU: Aşa. (Şade aproape de el, Caţavencu se 
cam retrage. 

Tipătescu se îndeasă spre el, Caţavencu acelaşi joc, şi iar.) 
Astfel dar, onorabile domn, d-ta - prin ce mijloace nu-mi 


pasă! - posedezi o scrisoare a mea, care poate compromite 
onoarea unei familii. 

CA Ţ AVENCU (gest:) A! 

TIPĂTE SCU: Măiartă că te-am ofensat. Să fiu şi mai 
scurt. lată: d-ta eşti un om practic, d-ta posezi un lucru 
care-mi trebuie mie şi ştii cât îmi trebuie. Eu vin şi-ţi zic (cu 
multă afabilitate): mă rog, onorabile domn, ce-mi ceri d-ta 
în schimbul acelui lucru? 

CA [ AVENCU (naiv): Cum, nu ştii? 

TIPĂTE S CU (asemenea): Nu. 

CA Ţ AVENCU (asemenea): Nici măcar nu vă dă-n gând? 

TIPĂTE S CU (asemenea): Nu. d-aia întreb. 

CA '[ AVENCU: Stimabile domn (cu dignitate), un om 
politic. 

TIPĂTE S CU (cu pofidă): Adică d-ta. 

CA Ţ AVENCU: Dă-mi voie. Un om politic trebuie, mai ales 
în nişte împrejurări politice ca acelea prin care trece patria 
noastră, împrejurări de natură a hotări o mişcare generală, 
mişcare ce, dacă vom lua în consideraţie trecutul oricărui 
stat constituţional, mai ales un stat tânăr ca al nostru. 

TIPĂTE S CU (impacientat, bătând din călcâi): Mă rog, 
onorabile, încă o dată (răspicat). ce-mi ceri d-ta în schimbul 
acelei scrisori? 

Scurt! scurt! (Repetă gestul de retezare al lui Caţavencu.) 

CA '[ AVENCU: Ei? dacă este aşa, dacă voieşti scurt, iată: 
voi 

(rugător) să nu mă combaţi, ceva mai mult, să-mi sprijini 
candidatura. 

TIPĂTE S CU (vrând să izbucnească): Candidatura d- 
tale! (Stăpânindu-se:) Onorabile domn, nu ţi se pare că ceri 
prea mult? 

CA Ţ AVENCU: Atuncea d-ta care mi-ai propus schimbul, 
care-mi faci întrebarea, trebuie să răspunzi. 

TIPĂTESCU (apropiindu-se şi îndesându-se înspre 
Caţavencu, se repetă jocul de scenă de mai sus): Ba zău, 
spune, nu ţi se pare prea mult? Ai? Ce zici? 


CA [ AVENCU (naiv): Nu. 

O scrisoare pierdută 107 

TIPĂTE S CU (cu insinuare): Dacă s-ar retrage 
Comitetul permanent şi am rezerva un loc pentru 
preaiubitul d. Caţavencu? 

CAŢAVENCU (zâmbind şi cu bonomie): E un nimic, 
stimabile. 

TIPĂTE S CU: Dacă în postul de avocat al statului s-ar 
numi acelaşi d. Caţavencu? 

CA Ţ AVENCU (asemenea): E puţin, onorabile. 

TIPĂTE S CU: Dacă în locul de primar, vacant acum, şi 
în locul de epitrop-efor la Sf. Nicolae s-ar numi tot nenea 
Caţavencu? Ai? 

(Caţavencu surâde cu un gest de refuz.) Şi dacă şi moşia 
Zăvoiul din marginea oraşului. 

CA [ AVENCU (zâmbind asemenea): Dă-mi voie, stimabile, 
un om politic trebuie, este dator, mai ales în împrejurări ca 
acelea prin care trece patria noastră, împrejurări de natură 
a hotărî o mişcare generală, mişcare (mângâie şi umflă 
cuvintele distilându-şi tonul şi accentul) ce, dacă vom lua în 
consideraţie trecutul unui stat constituţ ional, mai ales un 
stat tânăr ca al nostru de-abia ieşit din. 

TIPĂTE S CU (bătând impacientat din călcâi şi 
întrerupându-l): 

Ei! să lăsăm frazele, nene Caţavencule! Astea sunt bune 
pentru gurăcască. Eu sunt omul pe care d-ta să-l îmbeţi cu 
apă rece? Spune, unde să fie? bărbăteşte: ce vrei de la 
mine? (Se ridică fierbând.) 

CAŢAVENCU (ridicându-se şi el): Ce vreau? ce vreau? Ştii 
bine ce vreau. Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta 
vreme; vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani, 
unde sunt cel d-întâi. între fruntaşii politici. Vreau. 

TIPĂTE S CU (fierbând): Ce vrei? 

CA Ţ AVENCU (asemenea): Vreau. mandatul de deputat, 
iată ce vreau: nimic altceva! nimic! nimic! (După o pauză, 


cu insinuare caldă şi crescândă): Mi se cuvine! Te rog! nu 
mă combate. 

Susţine-mă. Alege-mă. Poimâine, în momentul când voi fi 
proclamat cu majoritatea cerută. în momentul acela vei 
avea scrisoarea 

(cu multă căldură). pe onoarea mea! 

TIPĂTE S CU (aproape să izbucnească): Pe onoarea ta? 
Şi dacă nu pot să te aleg? 

I. L.. Caragiale 108 

CAŢAVENCU: Poţi! 

TIPĂTE S CU (pierzându-şi cumpătul din ce în ce): Şi 
dacă nu voi? - zi că nu voi să te aleg? 

CA Ţ AVENCU (îndârjit): Trebuie să vrei. 

TIPĂTE SCU (d-abia mai stăpânindu-se): Uiţicănue 
bine să te joci cu un om ca mine astfel. Nu! nu! nu voisăte 
aleg! 

CA Ţ AVENCU: Trebuie! 

TIPĂTESCU: Nu! 

CA [ AVENCU: Trebuie să vrei, dacă ţii câtuşi de puţin la 
onoarea. 

TIPĂTE S CU (izbucnind): Mizerabile! (Caţavencu face 
un pas înapoi). Canalie neruşinată! Nu ştiu ce mă ţine să 
nu-ţi zdrobesc capul. (Se repede, ia un baston de lângă 
perete şi se întoarce turbat către Caţavencu.) Mişelule! 
trebuie să-mi dai aici scrisoarea, trebuie să-mi spui unde e 
scrisoarea. ori te ucid ca pe un câine! (Se repede năvală la 
el. Caţavencu ocoleşte masa şi canapeaua, răstoarnă 
mobilele şi se repede la fereastră, pe care o deschide de 
perete îmbrâncind-o în afară.) 

CA Ţ AVENCU (tremurând, strigă la fereastră în afară): 
Ajutor! 

Săriţi! Mă omoară vampirul! prefectul asasin! ajutor! 

SCENA X 

ACEIAŞI,ZO E venind repede din dreapta 

ZOE (repezindu-se între Caţavencu şi Tipătescu, 
rugătoare şi foarte emoţionată): Domnule Caţavencu, 


domnule, pentru Dumnezeu! te rog, nu striga! Fănică, ai 
înnebunit? Domnule Caţavencu. mă rog. 

CA '[ AVENCU (emoţionat şi el): Cum să nu strig, doamnă? 

TIPĂTE S CU (zdrobit de mişcare, ştergându-şi fruntea 
şi căzând pe un scaun la dreapta): Mişel! mişel! mişel! 

ZOE (rugătoare): Domnule Caţavencu, cer scuze eu 
pentru momentul de iuţeală care l-a făcut pe Fănică să uite. 

O scrisoare pierdută 109 

CA '[ AVENCU: Nu încap scuze, doamnă. trebuie să ies d- 
aici numaidecât: nu mai pot sta un moment într-o casă 
unde-mi este viaţa în primejdie! 

Z O E: Domnule Caţavencu, în sfârşit, d-ta eşti un om 
cuminte, un om practic, d-tale eşti indiferent de la cine ţi-ar 
veni aceea ce-ţi trebuie aşa de neapărat. 

CAŢAVENCU: Nu-nţeleg. 

Z O E: Ai cerut, în schimbul scrisorii de care e vorba, 
mandatul de deputat. Ai jurat pe onoarea d-tale că 
poimâine, când ăi fi proclamat, vei da scrisoarea acelui ce 
te-ar face să fii ales. Ei! eu te aleg, eu şi cu bărbatul meu; 
mie să-mi dai scrisoarea. Primeşti? 

CA Ţ AVENCU (ca lovit de o idee): Primesc. 

ZOE (încet cătră Tipătescu, care stă cufundat în gânduri 
pe fotoliu): 

Şi înţelegi că atunci, când luptând cu tine, voi căpăta 
scrisoarea. 

tot. tot. Fănică, va fi isprăvit între noi. (Tare:) Suntem 
deplin înţeleşi, domnule Caţavencu. 

CAŢAVENCU: Da, madam, pe deplin. dar. (Îi face semn 
către 

Tipătescu.) 

ZOE (stăruind lângă Tipătescu): Fănică! Fănică! hotărăşte- 
te! Poţi tu fi duşmanul liniştii mele? Spune! (Rugându-l 
frumos:) Fănică! 

TIPĂTE S CU (nemaiputând lupta şi sculându-se): În 
sfârşit, dacă vrei tu. fie! Întâmple-se orice s-ar întâmpla. 
(Cu hotărâre:) Domnule 


Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea 
Zaharia. 

prin urmare şi al meu! Poimâine eşti deputat! 

ZOE (triumfătoare): A! 

CA Ţ AVENCU: Poimâine veţi avea. (Se aude zgomot afară, 
vocea lui Trahanache: „Ai puţintică răbdare!”) 

Z. O E: Nenea! 

TIPĂTE S CU: Zaharia! 

CAŢAVENCU: Venerabilul! 

TIPĂTE S CU: Repede, ascundeţi-vă amândoi. Nu 
trebuie să vă vază. 

(Zoe iese în stânga, Tipătescu cu Caţavencu în dreapta.) 

I. L. Caragiale 110 vencu.) 

SCENA XI 

TRAHANACHE (singur): Nimeni? şi dobitocul de fecior mi- 
a spus că Fănică şi Zoe sunt aici. (Merge la uşa din dreapta 
şi bate cu discreţie.) Nimeni! (Asemenea în stânga.) 
Nimeni! (Vrea să plece prin fund, şi ca şi când şi-ar aduce 
aminte ceva:) A! era să uit! (Şade la masa de scris, ia condei 
şi hârtie şi scrie, citind:) „Dragă Fănică, te-am căutat! Mă 
întorc peste o jumătate de ceas. Trebuie să ne vedem 
înainte de întrunire. Aşteaptă-mă negreşit; nu ieşi: ai 
puţintică răbdare. Trahanache.” (Pune scrisoarea la vedere 
pe masă.) Acuma să dăm de căpătâiele firelor iubitului 
nostru d. Caţavencu. (lese prin fund repede. Un moment 
scena goală; apoi uşile din dreapta şi din stânga se deschid 
binişor. Din stânga iese Zoe, din dreapta Tipătescu şi 
CaţaSCENA XII 

TIPĂTESCU,CAŢAVENCU,ZOE, apoi 

CETĂŢEANULTURMENIAT 

TIPĂTE SCU: Blestemată politică! un moment să n-ai 
pace! 

(Merge la uşa din fund şi o închide.) Suntem în linişte. (Lui 
Caţavencu:) 

Eu merg la telegraf să-ţi anunţ la Bucureşti candidatura. 
d-ta aşteaptă acasă un cuvânt al meu. Deseară, la întrunire, 


fii cu tact. trebuie mult tact. (Se aud în fund bătăi în uşă; 
toţi din scenă tac şi nu mişcă, iar bătăi, apoi trei fluierături). 
E Ghiţă, ăsta e semnalul lui! (Merge şi deschide uşa din 
fund, prin care apare Cetăţeanul, fluierând ca de mirare.) 

TIPĂTE S CU: lar? (Se dă înapoi.) 

CA Ţ AVENCU: Omul meu! (Se dă cam la spatele Zoii.) 

CETĂŢEANUL: Da, iar eu! (Sughite.) Am venit pentru 
istoria aia de care am vorbit az-dimineaţă. Ce facem? lacă, 
mâine începe. 

Eu. pentru cine votez? 

TIPĂTE S CU (ţinându-i calea să nu coboare în scenă): 
Pentru 

O scrisoare pierdută 111 cine? pentru cine? Lasă-mă în 
pace, cetăţene: ai ajuns de nesuferit. 

Votează pentru cine pofteşti. 

CETĂŢEANUL: Eu nu poftesc pe nimeni, dacă e vorba 
pe poftă. 

TIPĂTE S CU: Ei! lasă-mă-n pace, adiministraţia nu 
voieşte să influenţeze câtuşi de puţin pe nimeni. 

CAŢAVENCU (intervenind): Pardon, daţi-mi voie: mie-mi 
pare din contra că într-un stat constituţional, mai ales întru- 
un stat tânăr ca al nostru, administraţia ar trebui să. 

ZOE (asemenea): Se-nţelege. 

CETĂŢEANUL (către Caţavencu): Ei! onorabilul! nu te 
vedeam; sluga! o mie de ani pace! Şi zi, mă lucraşi, ai? 
Adică, dă-i cu bere, dă-i cu vin, nu, pentru cinstea obrazului. 
pentru ca să-mi faci pontul cu scrisoarea. bravos! dom'le 
Nae. 

CA [ AVENCU: Ala! 

Z O E: Fănică! Fănică! trimite-l. e nesuferit! 

TIPĂTESCU (nervos): În sfârşit, cetăţene, te rog lasă- 
ne cu binişorul, lasă-ne. Ce pofteşti de la mine? 

CETĂŢEANUL: Nu ţi-am spus? (Sughite.) Mâine începe. 
Ei? 

(Sughite.) Eu pe cine aleg? Pentru cine? (Face semnul 
votării şi sughite.) 


Z O E: Pentru d. Nae Caţavencu. 

CETĂŢEANUL: Pentru. (Sughite şi pufneşte de râs.) Nu 
mă-nnebuni, că ameţesc. 

TIPĂTE S CU (din ce în ce mai nervos, luând pe 
Cetăţeanul de mână şi zguduindu-l): Pentru că eşti om 
viţios. 

CETĂŢEANUL: Nu mă smuci, că ameţesc! 

TIPĂTE SC U (asemenea): Pentru că te-ai lăsat să-ţi ia 
din buzunar, să-ţi fure scrisoarea. 

CETĂŢEANUL.: Ei! nu face nimica, poate mai găsim alta. 

TIPĂTE S CU: Lasă-mă să vorbesc. pentru că eşti. 

CETĂŢEANUL: Alegător. 

TIPĂTE SCU: Nu. beţiv. viţios. păcătos. 

I. L. Caragiale 

Z O E: Fănică! 

TIPĂTE SCU: Da, beţiv. uite şi acuma eşti turmentat, eşti 
băut. 

(Caţavencu râde.) 

CETĂŢEANUL: Aş! 

TIPĂTE S CU (cu dezgust): Uite, nenorocitule! miroşi 
cale de-o poştă. (Îl împinge.) 

CETĂŢEANUL (şovăind): Ăsta este mirosul meu naturel. 

TIPĂTE S CU: Miroşi a rom. 

CETĂŢEANUL.: Ei bravos! Vrei să miros a gaz? 
TIPĂTE SCU: Ei! pentru toate astea trebuie să-ţi dai 
votul lui onorabilul d. Caţavencu. Pentru aşa alegător, mai 

bun ales nici că se putea. 

Z O E: Fănică! 

CA [ AVENCU: Totdeauna ironic (zâmbind), stimabile! 

SCENA XIII 

ACEIAŞI, FARFURIDI,BRÎNZOVENESCUşiTR 
AHANACHE 

TIPĂTE S CU (montându-se treptat): Da, pentru d. 
Caţavencu lucrăm noi, pe d-sa noi îl sprijinim, pe d. 
Caţavencu să-l alegeţi d-voastră. 


Şi nu-l sprijinim de silă, îl sprijinim că dumnealui este cel 
mai onest concetăţean al nostru. 

Z O E: Fănică, fii calm. 

TIPĂTE S CU: Da, sunt calm. Pentru că dumnealui 
(Farfuridi, Brânzovenescu şi Trahanache apar în fund şi 
ascultă. Cei dintâi arată tot ce se petrece în scenă celui d-al 
treilea.) nu e ca alţii mişel, pentru că nu e ca alţii canalie, 
nu e ca alţii infam (se montează din ce în ce). 

pentru că, încă o dată, la alegători ca d-ta, cu minte, cu 
judecată limpede, cu simţ politic, nu se poate mai bun 
reprezentant decât d. 

Caţavencu (apăsând), onorabilul d. Caţavencu! (Tipătescu 
împinge cu scârbă pe Cetăţeanul turmentat.)O scrisoare 
pierdută 113 

CA [ AVENCU (zâmbind cu bonomie): Ce răutăcios! 

BRÂNZOVENESCU (din fund): A! 

FARFURIDI(lui Trahanache): lacă trădarea! Când îţi 
spuneam, venerabile. (Coboară toţi.) 

TRAHANACHE: Ei! ai puţintică răbdare! 

Z. O E: Nene! (Se repede la Trahanache şi-l trage 
deoparte, unde-i vorbeşte încet şi cu multă mişcare. 
Caţavencu şi Cetăţeanul turmentat vorbesc de altă parte 
asemenea.) 

TIPĂTE S CU: Ei! lăsaţi-mă toţi în pace! 

FARFURIDI: Te lăsăm, stimabile, dar mergem la 
Bucureşti. 

BRÂNZOVENESCU: Şi vom spune tot. 

TIPĂTE S CU (aparte): Duceţi-vă la dracul! (Trece 
lângă Trahanache şi Zoe.) 

FARFURIDI: La ziare! 

BRÂNZOVENESCU: La Comitetul electoral central! 

FARFURIDI: La guvern! 

CETĂŢEANUL (arătând pe Farfuridi şi Brânzovenescu lui 
Caţavencu): 

Oleu! fugi, că ameţesc! (Caţavencu şi Cetăţeanul 
turmentat convorbesc foarte mişcat deoparte cu Farfuridi şi 


Brânzovenescu.) 

TRAHANACHE: În sfârşit, ce e, Fănică? 

TIPĂTE S CU: Nu mă-ntreba pe mine, nene Zahario! 

ZOE (cu energie): Nici o vorbă, nene, trebuie. 

TRAHANACHE: De ce? 

ZOE (precipitată): Dacă mă iubeşti, dacă ţii la mine, acum 
tăcere; îţi spun pe urmă tot. (Vorbesc încet toţi trei.) 

CA '[ AVENCU (către Farfuridi şi Brânzovenescu): Daţi-mi 
voie, stimabile, nu d-voastră veţi avea mai multă încredere 
faţă cu înaltele locuri decât onorabilul (toţi ascultă, 
Tipătescu se plimbă agitat în fund) d. Tipătescu, prefectul 
cel mai onest! 

TRAHANACHE: Da! 

CA '[ AVENCU: Cel mai integru! 

CETĂŢEANUL: Da! 

CA Ţ AVENCU: Cel mai credincios! 

I. L.. Caragiale 

CETĂŢEANU L: Nanana! 

FARFURIDI: Care va să zică şi insulte! 

BRÂNZOVENESC U: Bravos! 

CA Ţ AVENCU: Chestie de tarabă, onorabile! daraveri de 
cloZ O E: Fireşte! 

CA Ţ AVENCU: Daţi-mi voie să vă spun că toate 
zbuciumările d-voastră sunt numai şi numai chestii 
personale, şi când vin nişte asemenea persoane. ca d- 
voastră. 

potniţă, stimabile! 

ZOE (către Trahanache): Se-nţelege! 

CA [ AVENCU: Alegătorii vor vorbi. 

ZOE (îndemnând pe Cetăţeanul turmentat şi pe 
Trahanache): Da, alegătorii vor vorbi. 

TRAHANACHE: Da, alegătorii vor vorbi, fireşte! 

CETĂŢEANUL (serios): Da, noi vom vorbi! 

SCENA XIV 

ACEIAŞI,GHIŢĂPRIS TAND A venind fuga din 
fund, cu o depeşă-n mână 


PRI S TANDA: Coane Fănică! o depeşă fe-fe urgentă! 

ZO E: O depeşă (Se-ntorc toţi spre fund.) 

TIPĂTE S CU (deschide nervos depeşa şi citeşte): „Cu 
orice preţ, dar cu orice preţ, colegiul d-voastră al II-lea 
trebuie să aleagă pe d. 

Agamemnon Dandanache. (Toţi mişcare.) Se face din 
aceasta pentru d-voastră o înaltă şi ultimă chestie de 
încredere.” A! 

FARFURIDIşi BRÂNZOVENESCU: Aha! 

ZOE (cu toată energia): A! nu se poate! Vom lupta contra 
oricui. 

Vom lupta contra guvernului! (Lipătescu a căzut obosit pe 
un scaun.) 

TRAHANACHE: Ai puţintică răbdare! 

O scrisoare pierdută 115 

Z O E: Da, nene! vom lupta contra guvernului! 

CA '[ AVENCU: Da, vom lupta contra guvernului! 
(Caţavencu, Zoe şi Trahanache de o parte, Farfuridi, 
Brânzovenescu, frecându-şi mâinile cu satisfacţie, de altă 
parte; Ghiţă în fund; Tipătescu obosit, pe un scaun, ca şi 
cum n-ar lua parte la ce se petrece, Cetăţeanul turmentat 
în mijloc.) 

CETĂŢEANUL (târât de curent): Da! vom lupta contra 
(sughiţă nd şi schimbând tonul). adică nu. Eu nu lupt contra 
guvernului! 

(Cortina) 

I. L.. Caragiale 116 

ACTUL III 

(Teatrul înfăţişează sala cea mare a pretoriului primăriei, 
un fel de exagon din care se văd trei laturi. Trei uşi în fund; 
cea din mijloc dă în coridorul de intrare; pe cea din dreapta 
se citeşte: „Ofiţer ţivil”; pe cea din stânga: „Arhiva”. În 
stânga la planul al doilea, o uşă cu inscripţia: „Cabinetul 
Primarelui”. În dreapta, acelaşi plan, altă uşă cu inscripţia: 
„Reghistratura”. Partea din stânga până la uşa „Arhivei” 
este despărțită de scenă cu un grilaj de lemn acoperit cu 


perdeluţe de chembrică1 verde. Lângă grilaj, la stânga, în 
scenă, este o estradă pe care sunt aşezate masa şi jeţul 
prezidenţial. Înaintea mesei, puţin mai jos, este tribuna. Pe 
masă, sunt două candelabre, hârtie, călimări şi un clopoțel. 
Pe tribună o sticlă şi un pahar de apă. De partea dreaptă 
sunt bănci dese şi scaune; sub estradă, asemenea. 

Peste tot sunt bânci şi scaune, afară de o cărare lăsată 
liber de la uşa de intrare din fund prin mijlocul scenii, pe 
unde vine şi se duce lumea. Pe pereţi câteva lămpi atârnate 
în cuie. Lumină cam săracă. La ridicarea perdelii, 
Trahanache este la masa prezidenţială în jeţul său, la 
spatele tribunei. Împrejurul mesei, Brânzovenescu şi alţi 
cetăţeni. Înaintea tribunii, cu spatele spre dânsa, alegători, 
cetăţeni, public, unii şezând jos, alţii în picioare. Pe bănci, 
pe scaune şi împrejur asemenea. În capul băncilor din faţă, 
e Caţavencu împreună cu lonescu, Popescu şi alţi dascăli şi 
partizani. Farfuridi e la tribună. Perdeaua se ridică asupra 
unei întreruperi. În toată sala e rumoare. Prezidentul agită 
clopoţelul.) 

SCENAI 
TRAHANACHE,CAŢAVENCU,BRÎNZOVEN 
ESCU,FARFURIDI,IONESCU,POPESCU,CE 

TĂŢENI,ALEGĂTORI,PUBLIC-rumoare 

FARFURIDlI(de la tribună): Daţi-mi voie! (Gustă din 
paharul cu apă.) Daţi-mi voie! (Rumoare.) 

1 Pânză subţire de bumbac. 

O scrisoare pierdută 117 

TRAHANACHE (trăgându-şi clopoţelul): Stimabili! 
onorabili! 

(afabil) faceţi tăcere! Sunt cestiuni importante, arzătoare 
la ordinea zilei. Aveţi puţintică răbdare. (Către Farfuridi:) 
Dă-i înainte, stimabile, aveţi cuvântul! 

FARFURIDI(către adunare): După ce am vorbit dar 
din punctul de vedere istoric, din punctul de verede de 
drept, voi încheia cât se poate mai scurt. 


POPESCU: Parol? Numai dacă t-ei ţinea de vorbă. (Râsete 
în partea unde sunt dascălii.) 

FARFURIDI: Rog, nu mă-ntrerupeţi, daţi-mi voie. 

TRAHANACHE (către partea unde e Popescu): Stimabile, 
nu-ntrerupeţ i. 

FARFURIDI: După ce am vorbit dar din punctul de 
vedere istoric şi din punctul de vedere de drept, voi încheia, 
precum am zis, cât se poate mai scurt. (Bea o sorbitură, 
apoi, reluându-şi răsuflarea, rar ca şi cum ar începe o 
poveste:) La anul una-mie-opt-sute-douăzecişi-unu. fix. 
(Rumoare şi protestări în grupul lui Caţavencu: „A! A! 

A!”) 

POPESCU: Dacă ne-ntoarcem iar la 1821 fix, ne-am 
procopsit. 

(Rumoare şi protestări.) 

FARFURIDI: Daţi-mi voie. La una-mie-opt-sute. 

TOŢI (în cor cu tonul lui): Două-zeci-şi-unu fix. (Rumoare şi 
protestări.) 

FARFURIDI: Daţi-mi voie. 

TRAHANACHE (clopoțel): Stimabile, onorabile! Nu 
întrerupeţ i. Aveţi puţintică. 

CAŢAV E N CU: Ce răbdare, venerabile domnule 
prezident! 

ceasurile sunt înaintate. Sunt şi alţi oratori înscrişi să 
vorbească. 

TOŢI DIN GRUP: Da! Da! 

CAŢAVENCU: Onorabilul orator a promis să încheie cât se 
poate mai scurt: apoi ce fel de scurt este asta, s-o luăm a 
doua oară de la 

1821? A!A!A! 

TOŢIDIN GRUP:A!A! A! (Rumoare.) 

I. L.. Caragiale 118 

FARFURIDI: Daţi-mi voie. 

TRAHANACHE (către Farfuridi cu dulceaţă, ridicându-se 
peste masă către tribună): Stimabile. eu gândesc că nu ar fi 
rău să sărim la 48. 


CA Ţ AVENCU (strigând): Mai bine la 64. 

POPESCU, IONESCUşiTOŢIDIN GRUP: Da! dal! la 
64. 

TRAHANACHE (ridicându-se ca şi când ar consulta 
adunarea): 

Adică la plebicist?1 

TOȚI; Da, la plebicist! (Zgomot.) 

FARFURID II (întorcându-se cu spatele spre adunare şi 
cu faţa la prezident): Daţi-mi voie, domnule prezident; mi- 
aţi acordat cuvântul: îmi pare că un prezident o dată ce 
acordă cuvântul. 

TRAHANACHE (sculându-se şi pufnind, peste masă, 
mâinile pe umerii lui Farfuridi, mângâietor): Dacă mă 
iubeşti, stimabile, fă-mi hatârul. să trecem la plebicist. 
dorinţa adunării! 

FARFURIDI: Dar, domnule prezident. 

TRAHANACHE (şi mai rugător): Să trecem la plebicist! 

TOŢI (cu putere): Da! la plebicist, la plebicist! (Îl întoarce 
binişor de umeri cu faţa spre adunare.) 

FARFURIDI(soarbe o dată şi cu aerul resignat): Ce 
ziceam dar? 

La 1864, vine, mă-nţelegi, ocaziunea să se pronunţe 
poporul printr-un plebicist. Să vedem însă mai-nainte. să ne 
dăm seama bine de ce va să zică. de ce este un plebicist. 

IONE S CU: Ştim ce este plebicistul! Mersi de explicaţie! 

TOŢI: Nu trebuie explicaţie. (Rumoare.) 

FARFURIDI(către întrerupători): Daţi-mi voie! (Către 
Trahanache:) 

Domnule prezident! 

TRAHANACHE (clopoțel): Stimabili, onorabili, rog, nu 
întrerupeţ i pe orator (foarte afabil), faceţi tăcere; sunt 
cestiuni arzătoare la ordinea zilii; aveţi puţintică răbdare. 
(Către Farfuridi:) Aveţi cuvântul, stimabile, daţi-i înainte! 

1 Este vorba despre plebiscitul iniţiat de Al. I. Cuza şi M. 
Kogălniceanu în 1864, prin care s-a aprobat prima reformă 
agrară. 


O scrisoare pierdută 119 

FARFURIDI (luând vânt): Când zicem dar 64, zicem 
plebicist, când zicem plebicist, zicem 64. Ştim, oricine 
dintre noi ştie ce este 

64, să vedem ce este plebicistul. (Cu tărie începând fraza:) 
Plebicistul! 

CA Ţ AVENCU: Aici nu e vorba de plebicist. 

FARFURIDI: Daţi-mi voie (discutând cu Caţavencu): mi 
se pare că atunci când zicem 64. (cu energică convingere). 
şi să nu căutaţi a încerca măcar să mă combateţi; vă voi 
dovedi cu date istorice că toate popoarele îşi au un 64 al lor. 

CA Ţ AVENCU: Daţi-mi voie; nu e vorba de 64. (Rumoare 
aprobativă pentru Caţavencu.) 

FARFURIDI: Daţi-mi voie. (Ioate colocviile şi 
întreruperile se fac avocăţeşte, cu multă vioiciune şi cu 
tonul înţepat şi volubil.) Domnule prezident! 

TRAHANACHE (clopoțel): Stimabile, onorabile, faceţi 
tăcere. 


avem cestiuni arzătoare. 

CA '[ AVENCU (ridicându-se în capul băncii): Cum, 
domnule prezident? de unde până unde 64 chestie 
arzătoare la ordinea zilei? 

Dacă nu mă-nşel, îmi pare că suntem în anul de graţie 
1883. Ce are a face? Chemaţi pe onorabilul orator la 
chestiune. 

TRAHANACHE (ridicându-se iar peste masă şi atingându-l 
pe umere pe Farfuridi): Stimabile (afabil şi rugător). să 
lăsăm plebicistul, dacă mă iubeşti; să trecem la cestiune. 

FARF URI DI (obosit de întrerupere, întorcându-se cu 
faţa spre 

Trahanache şi cu spatele la adunare): Domnule prezident, 
aţi binevoit a-mi acorda cuvântul. Eu cred c-ar trebui. 

CA Ţ AVENCU (strigând): Nu trebuie, onorabile! 

TOŢIDINGRUP: Nu,nutrebuie! 

TRAHANACHE (punând mâinile, peste masă, pe umerii lui 
Farfuridi, şi foarte dulce): Mă rog, dacă mă iubeşti, fâ-mi 
hatârul. dorinţa adunării, stimabile. (Îl întoarce de umeri 
binişor cu faţa spre adunare.) 

TOŢI: Da! la chestiune! la chestiune! 

FARFURIDI (foarte obosit, soarbe şi se resignează): 
Ajungem dar la chestiunea revizuirii Constituţiunii şi legii 
electorale. 

I. L.. Caragiale 120 

TOȚI (cu satisfacţie): A! Aşa da! 

TRAHANACHE (asemenea): A! (Clopoţelul.) Ei! acu aveţi 
puţintică răbdare. (Către Farfuridi:) Scurt, stimabile, scurt, 
dacă mă iubeşti, dorinţa adunării. 

FARFURIDlI(asudă, bea şi se şterge mereu cu 
basmaua): Mă rog, daţi-mi voie! Ştiţi care este opinia mea 
în privinţa revizuirii? 

TOATĂ SALA: Nu! Să vedem! Spune! 

CA 'Ţ[ AVENCU (batjocoritor): Să vedem opinia lui d. 
Farfuridi. 

(Trahanache clopoţeşte.) 


FARFURIDI(asudă mereu şi se emoţionează pe 
văzute): Opinia mea este aceasta: e vorba de revizuire, da? 

TOŢI (puternic): Da! Da! 

FARFURIDI(emoţionat şi asudând): Atunci, iată ce zic 
eu şi împreună cu mine (începe să se înece) trebuie să se 
zică asemenea toţi aceia care nu vor să cază la extremitate 
(se îneacă mereu), adică vreau să zic da, ca să fie moderați. 
adică nu exageraţiuni! Într-o chestiune politică. şi care, de 
la care atârnă viitorul, prezentul şi trecutul ţării. să fie ori 
prea-prea, ori foarte-foarte (se încurcă, asudă şi înghite). 
încât vine azi ocazia să întrebăm pentru ce? da. pentru ce? 
Dacă Europa. să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă 
pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din 
cauza zguduirilor. şi. idei subversive (asudă şi se rătăceşte 
din ce în ce). 

şi mă-nţelegi, mai în sfârşit, pentru care în orice ocaziuni 
solemne a dat probe de tact. vreau să zic într-o privinţă, 
poporul, națiunea, România (cu tărie). ţara în sfârşit. cu 
bun-simţ, pentru ca Europa cu un moment mai nainte să vie 
şi să recunoască, de la care putem zice depandă (se încurcă 
şi asudă mai tare). precum - daţi-mi voie 

— (se şterge) precum la 21, daţi-mi voie (se şterge), la 48, 
la 34, la 

DA, la 64, la 74 asemenea şi la 84 şi 94 şi eţetera, întru cât 
ne priveşte. 

pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor noastre de 
ginte latine însă! 

(Foarte asudat, se şterge, bea, iar se şterge şi suflă foarte 
greu. Trahanache a urmărit cu mâna tactul sacadelor 
oratorice ale lui Farfuridi. 

121 O scrisoare pierdută 

Bravo şi aplauze în fund, conduse de Brânzovenescu; 
râsete şi sâsâituri în grupul lui Caţavencu. Clopoţelul lui 
Trahanache de abia se mai aude. 

După ce s-a mai oprit zgomotul, cu multă aprindere:) Daţi- 
mi voie! 


Termin îndată! mai am două vorbe de zis. (Zgomotul tace.) 
Iată dar opinia mea. (În supremă luptă cu oboseala care-l 
biruie:) Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, 
primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se 
revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe 
colo, şi anume în punctele. esenţiale. Din această dilemă nu 
putem ieşi. Am zis! 

(Aplauze în fund, sâsâituri în faţă. Farfuridi coboară 
zdrobit, ştergându-se de sudoare, şi merge în fund. 
Brânzovenescu şi alţi alegători îl întâmpină şi-i strâng 
mâna. Rumoare. Mai mulţi din auditoriu se scoală şi strică 
rândurile. Caţavencu suie de la dreapta în mijloc, unde 
vorbeşte încet cu grupul său gesticulând viu. 

Cu un alt grup mai în fund Farfuridi şi Brânzovenescu 
asemenea. Pristanda iese misterios din cabinetul 
primarului, trece prin ulicioara grilajului, care este în 
spatele tribunii, şi trage de pulpană pe Trahanache, care 
sună clopoţelul.) 

SCENA II 

ACEIAŞI,PRISTANDA 

TRAHANACHE (lăsând clopoţelul şi întorcându-se la 
spatele mesii): 'Ai? Ce e? 

PRI S TANDA (misterios şi repede): Coane Zahario! Conul 
Fănică, coană Joiţica! 

TRAHANACHE: Ei! Ce? 

PRI S TANDA: Sunt dincoace în cabinet. au venit pe din 
dos, vă aşteaptă. Numaidecât să poftiţi acolo. 

TRAHANACHE (asemenea misterios): Nu pot să las 
prezidenţ ia. să aibă puţintică răbdare. 

PRI S TANDA: Trebuie. numaidecât! suspendaţi! 

TRAHANACHE (trage clopoţelul şi se ridică): Stimabilă, 
onorabilă adunare. După discursul important, pe care l-a 
ţinut respectabil. L. Caragiale 

VO C I: Da! Da! pentru cinci minute! 

lul nostru concetăţean şi advocat d. Farfuridi, eu cred că 
ar fi bine să suspendăm şedinţa pentru cinci minute. 


(Caţavencu cu grupul său, Farfuridi şi Brânzovenescu cu al 
lor se amestecă în mulţime. Trahanache, care s-a dat jos de 
pe tribună, a deschis portiţa grilajului şi a trecut cu Ghiţă în 
partea stângă despărțită, bate în uşa „Cabinetului 
primarelui”. Zoe şi Tipătescu îi deschid; 

Trahanache şi Ghiţă dispar înăuntru; uşa de închide la 
loc.) 

SCENA III 

ACEIA ŞI, fără TRAHANACHE şi PRI S 'TIANDA 

CA Ţ AVENCU (către grupul lui): Ei, cum să-l trimeţi în 
Cameră, nene, pe stimabilul? Nu zic, are ideile, opiniile lui - 
şi eu respect ideile, numai să fie sincere, şi el e sincer, n-ai 
ce zice - respect la orice opiniune! 

Dar să-ţi vie stimabilul cu idei învechite, cu opiniuni 
ruginite, şi să te sperie mereu cu Europa, cu zguduiri, cu 
teorii subversive. asta nu mai merge. Astfel de opiniuni nu 
le respect, să-mi dea voie să-i spui. 

POPESCU: Nu, uite ce susţine Farfuridi, n-ai înţeles; 
susţine că adică după istorie - d-aia se teme el de zguduiri - 
nu trebuie să dăm exemplu rău surorilor noastre de ginte 
latină. N-ai auzit, chiar a zis-o el: surorile noastre de ginte 
latină. 

ION E SCU: Da! a zis-o. 

CA Ţ AVENCU (cu aer de protecţie): Voi dascălii sunteţi 
băieţi buni, dar aveţi un cusur mare: cum vă vorbeşte 
cineva de istorie, s-a isprăvit, are dreptate. (Cu putere:) Ce 
istorie? Apoi, dacă e vorba de istorie, apoi ce te-nvaţă 
istoria mai întâi şi-ntâi? 

POPESCU: Că România de la Traian. 

CAŢAVENCU: Nu-i aşa. 

ION E SCU: Că adică străbunul nostru. 

CA '[ AVENCU: Ce strâbun! ce nostru! Vezi că nu ştiţi! (cu 
tonul retoric:) Or, mai întâi şi-ntâi istoria ne învaţă anume 
că un popor care nu merge înainte stă pe loc (publicul 
începe să-i ia aminte că perorează 


123 O scrisoare pierdută şi se grupează încet-încet 
împrejurul lui ca să asculte), ba chiar dă înapoi, că legea 
progresului este aşa, că cu cât mergi mai iute, cu atât 
ajungi mai departe. (Grupul lui Caţavencu aprobă şi 
admiră, grupul lui Farfuridi şi Brânzovenescu, care s-au 
apropiat şi ascultă mai dintr-o parte, dă din umeri.) 

ION E S CU: Asta e aşa. 

POPESCU: Nici nu mai încape vorbă. 

FARFURIDI(înţepat): Da! progres! progres fără 
conservaţiune, când vedem bine că Europa. 

CAŢAVENCU (întrerupându-l lătrător): Nu voi, stimabile, 
să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi 
numai de România. Progresul, stimabile, progresul! În 
zadar veniţi cu gogoriţe, cu invenţiuni antipatriotice, cu 
Europa, ca să amăgiţi opinia publică. 

FARFURIDI (şi mai înţepat): Dă-mi voie. Mi se pare că 
altcineva amăgeşte opinia publică. 

CA Ţ AVENCU: Nu voi să ştiu ce zici d-ta. 

BRÂNZOVENESCU: Fireşte că nu vrei să ştii. nu-ţi vine la 
socoteală. 

CA Ţ AVENCU (şi mai lătrător): Să-şi vază de trebile ei 
Europa. 

Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu. N-are prin urmare 
dreptul să se amestece într-ale noastre. D-ta eşti advocat, 
eşti confrate cu mine. 

FARFURIDI: Da, sunt avocat, dar nu sunt confrate cu 
d-ta. 

CA Ţ AVENCU (urmându-şi jocul): Ştii ca şi mine principiul 
de drept, fiecare cu al său, fiecare cu treburile sale. oneste 
biberel. 

FARFURIDI: Da' de onest n-ai încotro! (Grupurile 
Caţavencu şi Farfuridi încep a se despărţi fiecare de o 
parte.) 

CAŢAVENCU (cu tonul înţepător): Stimabile, nu ştiu 
pentru ce d-ta mă ponegreşti de la o vreme. Ce ai cu mine? 
Suntem în faţa alegătorilor, stimabile: or, nu încape pică; să 


luptăm: d-ta o să-ţi pui candidatura, o ştim; eu ţi-o declar că 
mi-o pui pe a mea. luptă electorală! 

şi ştim că lupta electorală este viaţa popoarelor. De ce te 
revolţi 

1 Începutul stâlcit al maximei latine: „Honeste vivere, 
neminem laedere, suum cuique tribuere” (Să trăieşti cinstit, 
să nu păgubeşti pe nimeni, să dai fiecăruia ce e al său). 

I. L. Caragiale 124 contra adevărului? în contra dreptului? 
Oneste bibere, onorabile! 

(Aprobări din partea grupului.) 

FARFURID (izbucnind): la scuteşte-mă cu mofturile d- 
tale! 

Onest d-ta? Pe de o parte „Răcnetul Carpaţilor”, pe de altă 
parte chiverniseala confraţilor; pe de o parte opoziţie la 
toartă, pe de altă parte teşcherea la buzunar! Urlă târgul, 
domnule. 

BRÂNZOVENESCU (trăgându-l de mânecă): Tache! Tache! 
FARF URID I(smucindu-se): la lasă-mă-n pace, să mă 
răfuiesc odată cu domnul. Ce adică, noi nu ştim, nu vedem, 

orbi suntem? d-ta eşti candidatul prefectului. 

CA Ţ AVENCU (râzând): Eu sunt candidatul grupului 
tânăr, inteligent şi independent. Onorabilul, venerabilul 
nostru prezident — 

(îl caută cu ochii) unde e venerabilul prezident? nu-l văz. - 
va proclama, pe cât ştim, astă-seară pe candidatul 
comitetului dv. - comitetul dv. —. Or, dacă voi avea onoarea 
ca să mă agreeze şi comitetul dv. 

căci e al dv. 

FARFURIDI(fierbând mereu): Nu mai este comitetul 
nostru, este al dumitale. 

BRÂNZOVENESCU: Tache! Tache, fii cuminte. (Îl trage de 
mânecă, Farfuridi se smuceşte.) 

CA '[ AVENCU (cu ton batjocoritor): Adică, dă-mi voie, d-ta 
numai eşti al comitetului! (Grupurile se desinează distinct 
de două părţi şi se privesc cu încordare.) 


FARFURID I: Da, eu nu mai sunt, eu, care am susţinut 
totdeauna partidul. şi d-ta, care l-ai înjurat totdeauna. eşti! 

CAŢAVENCU: Dă-mi voie! 

FARFURIDI (furios): Ce voie! ce voie! Vii cu moftologii, 
cu iconomii, cu soţietăţi, cu scamatorii, ca să tragi lumea pe 
sfoară. cu dăscălimea d-tale (mişcare în grupul lui 
Caţavencu), cu moftangiii d-tale. 

POPESCU (violent): Domnule, retrage-ţi cuvântul! 

FARFURIDI(continuând): Cu grupul (umflând 
cuvintele) inteligent. 

independent. impertinent! (Porneşte spre fund cu 
Brânzovenescu şi cu grupul lor.) 

125 O scrisoare pierdută 

TOŢI (din grupul lui Caţavencu): A! a! (Se reped spre ei; 
zgomot, învălmăşeală şi ghiontuieli.) 

FARF URIDI (ieşind prin fund): Vă-nvăţăm noi, 
papugiilor! 

GRUPU L CA [ AVENCU: Afară! afară! (Urmăreşte în fund 
pe cei din grupul Farfuridi.) 

(Toată lumea s-a înghesuit în fund şi a ieşit afară cu 
zgomot. În tot timpul scenii următoare, sala întrunirii e 
goală. În fund prin uşă, se văd mai mulţi alegători 
plimbându-se în sus şi-n jos, vorbind încet şi fumând.) 

SCENA IV 

TRAHANACHE ieşind repede din fund, din cabinetul 
primarului în partea despărțită cu grilaj, după elF ĂNIC 
Ă şi ZOE urmărindu-l. Scena aceasta se face misterios şi 
răpede. 

TRAHANACHE: Nu! nu se poate! 

ZOE (urmărindu-l): Nene. 

TIPĂTE S CU (asemenea): Neică Zahario. 

Z O E: Dacă ai ţinut vreodată la mine. 

TIPĂTE S CU: Dacă mi-eşti prieten. 

TRAHANACHE: Ei, aveţi puţintică răbdare! (Serios:) Cum 
putem noi să punem candidatura unui plastograf? 


TIPĂTE S CU: Bine, frate, plastograf, aşa e; dar până să 
bage lumea de seamă. să-l tragem în judecată. 

ZO E: Să ne facem de râs prin tribunale. nene, gândeşte- 
te. 

TRAHANACHE (după un moment de ezitare): Ei, nu! Dacă 
ar fi numai una. aia cu scrisoarea ta cătră Joiţica, înţeleg; să 
zic: pentru politică - unde e în joc enteresul ţării, ca orice 
român, a încercat omul, ca să te forţeze adică, pentru că te 
ştie că ţii la onoarea Joiţichii, ca prieten ce-mi eşti - a făcut 
plastografie. 

TIPĂTESCU: Se-nţelege! 

ZOE: Fireşte; în politică. 

I. L.. Caragiale 126TRAHANACHE: Ei, aveţi puţintică 
răbdare. Dar astălaltă? (Se loveşte cu mâna pe buzunarul 
hainii.) Apoi, dacă umblă ei cu machiavelicuri, să-i dau eu 
machiavelicuri. (Schimbând tonul:) Martoră mi-e 

Maica Precista! Să n-am parte de Joiţica - că e de faţă - să 
spuie. 

ZOE (cu sentiment): Nene! 

TRAHANACHE: N-am umblat în viaţa mea cu diplomaţie; 
dar dacă e vorba să facem pe iezuitul a la Metternich, apoi 
să-i dau eu, neică. 

TIPĂTE S CU (impacientat): Nu pricep, neică Zahario! 

ZOE (asemenea): Nici eu. 

TRAHANACHE: Ei, aveţi puţintică răbdare! (Scoate o 
hârtie din buzunar şi o desface - o poliţă.) Asta tot pentru 
politică e? Girurile astea, două, cu care onorabilul d. 
Caţavencu a ridicat cinci mii de lei de la Soţietate, sunt tot 
pentru enteresul ţării? 

TIPĂTE S CU (luând degrabă poliţa şi examinând-o 
când pe-o parte, când pe alta): Suntem scăpaţi! 

Z O E: Scăpaţi? 

TRAHANACHE: Ei apoi? când îţi spuneam eu să ai 
puţintică răbdare, că l-am prins cu alta mai boacănă. 

TIPĂTE S CU (abia stăpânindu-şi bucuria): Nene 
Zahario, candidatul nostru este d. Agamiţă Dandanache. 


TRAHANACHE: Aşa da! 

ZO E: Mi-e frică! 

TIPĂTE S CU: Nu mai avea nici o grijă. 

TRAHANACHE: Dă-mi în scris pe Gagamiţă ăla, să nu-i uit 
numele. (Vorbeşte încet cu Zoe.) 

TIPĂTE S CU (scoate portofelul, rupe o filă şi scrie pe 
ea, apoi o dă lui Zaharia): lată. 

TRAHANACHE: Mă duc să deschid şedinţa. 

TIPĂTE SCU: Anunţă îndată candidatura, ridică 
şedinţa şi vino să mergem la preferanţă, te aşteptăm. 

TRAHANACHE (vrând să treacă prin portiţa grilajului în 
partea tribunii): A! ţi-am dat poliţa lui Caţavencu. Să nu o 
pierzi. (Irece.) 

O scrisoare pierdută 127 

TIPĂTE S CU: N-ai grijă, neică Zahario, eu nu pierz 
hârtiile de preţ. (Sărută repede pe Zoe.) 

ZO E: Fănică! 

TIPĂTE SCU: A! acuma, să-l lucrez eu pe nenea 
Caţavencu. 

(les amândoi pe uşa din stânga.) 

SCENA V 

TRAHANACHE, care s-a urcat la tribună, apoi CA Ţ 
AVENCU,POPESCU,IONESCUALEGĂTORI, 
PU BLICU L venind din fund şi ocupând locurile lor din 
scenă. Intrare zgomotoasă, acompaniată de clopoţelul 
prezidentului. 

TRAHANACHE (în picioare): Orele sunt înaintate! poftiţi, 
poftiţi, stimabililor: avem cestiuni arzătoare la ordinea zilei. 
(Şade.) 

(Toată lumea s-a aşezat la locul său.) 

CA 'Ţ[ AVENCU (cu modestie): Dle preşedinte, vă rog, 
cerusem şi eu cuvântul. 

TRAHANACHE: Da (binevoitor), da, stimabile. Aveţi 
cuvântul. 

Poftiţi la tribună! 

(Mişcare în grupul lui Caţavencu.) 


CA Ţ AVENCU (ia poză, cu importanţă printre mulţime şi 
suie la tribună; îşi pune pălăria la o parte, gustă din paharul 
cu apă, scoate un vraf de hârtii şi gazete şi le aşază pe 
tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă 
avocăţească fruntea. Este emoţionat, tuşeşte şi luptă 
ostentativ cu emoția care pare a-l birui. Tăcere completă. 
Cu glasul tremurat): Domnilor! Onorabili concetăţeni! 
Fraţilor! (Plânsul îl îneacă.) lertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt 
mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare. suindu-mă la 
această tribună. pentru a vă spune şi eu. (Plânsul îl îneacă 
şi mai tare.) Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale. în 
aceste momente solemne (de-abia se mai stăpâneşte). 

mă gândesc. la ţărişoara mea (plânsul l-a biruit de tot.), la 
România 

I. L.. Caragiale 128 

(plânge: Aplauze în grup). la fericirea ei! (acelaşi joc de 
amândouă părţile) la progresul ei! (asemenea crescendo) la 
viitorul ei (Plâns în hohot. Aplauze zguduitoare.) 

IONESCU,POPESCU, TOŢI (foarte mişcaţi): Bravo! 

CAŢAVENCU (ştergându-se repede la ochi şi remiţându-se 
d-odată; cu tonul brusc, vioi şi lătrător): Fraţilor, mi s-a 
făcut o imputare şi sunt mândru de aceasta! O primesc! Mă 
onorez a zice că o merit! 

(Foarte volubil:) Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că 
sunt prea, că sunt ultraprogresist. că sunt liber-schimbist. 
că voi progresul cu orice preţ. (Scurt şi foarte retezat:) Da, 
da, da, de trei ori da! (Aruncă roată priviri scânteietoare în 
adunare. Aplauze prelungite.) 

CA '[ AVENCU: Da! (Cu putere din ce în ce mai 
crescândă:) Voi progresul şi nimic alt decât progresul: pe 
cale politică. (Îngraşă vorbele.) 

POPESCU: Bravo! 

CAŢAVENCU: Socială. 

ION E SCU: Bravo! 

CAŢAVENCU: Economică. 

POPESCU: Bravo! 


CAŢAVENCU: Administrativă. 

ION E SCU: Bravo! 

CAŢAVENCU: Şi. şi. 

IONESCU,POPESCU,GRU PUL: Bravo! bravo! 

TRAHANACHE (clopoţind): Rog, nu întrerupeţi pe orator, 
stimabile. 

CA Ţ AVENCU (cu tărie): Nu mă tem de întreruperi, 
venerabile domnule preşedinte. (Către adunare şi mai ales 
către grup, cu tonul sigur:) Puteţi, dlor, să întrerupeţi, 
pentru că eu am tăria opiniunilormele. (reintrând în tonul 
discursului şi îngrăşând mereu vorbele) şi. 

şi. finanţiară. (Aplauze prelungite). Da, suntem 
ultraprogresişti, da, suntem liber-schimbişti. Or. conduşi de 
aceste idei, am fundat aci în oraşul nostru „Aurora 
economică română”, soţietate enciclopedicăcooperativă, 
independentă de cea din Bucureşti. pentru că noi suntem 

O scrisoare pierdută 129 pentru descentralizare. Noi. eu. 
nu recunosc, nu voi să recunosc epitropia bucureştenilor, 
capitaliştilor, asupra noastră; căci în districtul nostru putem 
face şi noi ce fac dânşii în al lor. 

GRUPU L (aplauze): Bravo! 

CA Ţ AVENCU: Soţietatea noastră are de scop să 
încurajeze industria română, pentru că, daţi-mi voie să vă 
spui, din punctul de vedere economic, stăm rău. 

GRUPU L (aplauze): Bravo! 

CAŢAVENCU: Industira română e admirabilă, e sublimă, 
putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire. Soţietatea noastră 
dar, noi, ce aclamăm? Noi aclamăm munca, travaliul, care 
nu se face deloc în ţara noastră! 

GRUPU L: Bravo! (Aplauze entuziaste.) 

TRAHANACHE (clopoţind): Stimabile. nu. 

CAŢAVENCU: Lăsaţi, dle preşedinte, să întrerupă. nu mă 
tem de întreruperi! În Iaşi, de exemplu - permiteţi-mi 
această digresiune, este tristă, dar adevărată! - în Iaşi n- 
avem nici un negustor român, nici unul! 

GRUPU L (mişcat): A! 


CAŢAVENCU: Şi cu toate aceste toţi faliţii sunt jidani! 
Explicaţivă acest fenomen, acest mister, dacă mă pot 
exprima astfel! 

GRUPU L: Bravo! (Aplauze.) 

CA Ţ AVENCU: Ei bine! Ce zice soţietatea noastră? Ce 
zicem noi? lată ce zicem: această stare de lucruri este 
intolerabilă! 

(Aproape în grup. Cu tărie:) Până când să n-avem şi noi 
faliţii noştri? 

Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până chiar 
Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare 
popor, oricare ţară îşi are faliţii săi. (Îngraşă vorbele:) 
Numai noi să n-avem faliţii noştri! 

Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu 
mai poate dura! (Aplauze frenetice. Pauză. Oratorul soarbe 
din pahar şi aruncă iar priviri scânteietoare în adunare. În 
momentul acesta mai mulţi inşi se mişcă în fund, pe unde 
apare Cetăţeanul turmentat şi Ghiţă în ţivil.) 

I. L.. Caragiale 130 

SCENA VI 

ACEIAŞI,GHIŢĂPRISTANDAşiCETĂŢEANU 
L foarte şovăind. Zgomot la intrarea acestora 

TRAHANACHE (clopoţind): Faceţi puţintică tăcere. 

CA '[ AVENCU (care în timpul scurt al rumorii provocate 
de intrarea lui Pristanda şi a Cetăţeanului turmentat, şi-a 
consultat hârtiuţele, cu ton predominator): Fraţilor, iată ce 
spun statutele Soţietăţii noastre la art. I-iu: „Se formează în 
urbea noastră o soţietate enciclopedicăcooperativă cu 
numele de „Aurora economică română”. Scopul soţietăţii 
este ca România să fie bine şi tot românul să prospere!” 

CETĂŢEANUL (care, de la intrare, a venit şovăind până în 
mijloc şi s-a turnat pe un scaun în faţa tribunii, se scoală şi 
ridică mâna): Şi eu (sughite) şi eu sunt! (Şovăie şi iar se 
toarnă pe scaun. Râsete în fund, rumoare în faţă.) 

CAŢAVENCU (către Trahanache, întorcându-se spre masa 
prezidenţ ială): Domnule preşedinte, rog să nu fiu 


întrerupt. 

TRAHANACHE: Parcă ziceai, stimabile, că întreruperile. 

CA '[ AVENCU: Da (cu dignitate), dar. 

TRAHANACHE: În sfârşit. (clopoţind) Nu întrerupeţi, mă 
TOg. 

CA '[ AVENCU (căutând şirul): Ziceam dar: „. ca România 
să fie bine şi tot românul să prospere.” 

CETĂŢEANUL (se scoală şovăind şi ridică mâna): Şi eu 
sunt! 

(Sughite rău; râsete, rumoare.) 

TRAHANACHE: A! (Sculându-se peste masă.) Ce? ce eşti, 
d-ta, stimabile? 

CETĂŢEANUL (sughiţând): Mă cunoaşte d. Nae. (Arată pe 

Caţavencu.) Cioclopedică. (Râsete, rumoare.) 

CA [ AVENCU (nervos): Ce? 

CETĂŢEANUL: Română! (Râsete; sughite.) Aurora! 
(Sughite; râsete, rumoare din ce în ce mai mare.) 

O scrisoare pierdută şi rumoare mare.) 

IONE SCU: E turmeniat! 

POPESCU: E tun! (Grupul se mişcă; unii se scoală.) 

CETĂŢEANUL (sughiţând şi strigând): Sunt membru! 

mă-mbrânciţi. că ameţesc! 

IONESCU,POPESCUşiGRUPUL:AfarălE 
turmentat! 

CETĂŢEANUL: Nembru! 

Caţavencu, se agită şi-şi reiau locurile.) 

TRAHANACHE (nervos şi el, către adunare, clopoţind): 
Faceţi tăcere, stimabile! (către Cetăţeanul turmentat:) 
Cum? 

CETĂŢEANUL (şovăind): Cioclopedică! (Sughite.) 
Comportativă! 

(Sughite.) Iconomie! (Sughite.) Soţietate care va să zică. 
(Râsete 

TRAHANACHE (agitând clopoţelul cu putere, către 
Ionescu şi 


Popescu): Stimabile! stimabile (cu afabilitate), rog, daţi 
afară pe onorabilul! 

IONESCU,POPESCUşiGRUPUL: Afară! E 
turmentat! 

Afară! (lonescu şi Popescu îl îmbrâncesc spre uşă. 
Caţavencu s-a dat jos de la tribună şi vorbeşte cu câţiva din 
grup.) 

CETĂŢEANUL (îmbrâncit de dascăli şi opunându-se): Nu 
(Toată scena aceasta a fost însoţită de râsete şi rumoare. 
Dascălii au dat afară pe Cetăţeanul turmentat. În adunare, 
mişcare. Pristanda se apropie de tribună, în vreme ce 

dascălii şi grupul lor, în mijloc cu 

PRI S TANDA (misterios lui Trahanache): Coane Zahario, 
dă-i zor! Trebuie să-l lucrăm pe onorabilul, pe d. Nae 
Caţavencu; ordinul lui conul Fănică. Sunt la uşă, când oi tuşi 
de trei ori, d-ta proclamă candidatul şi ieşi pe portiţă. şi pe 
urmă-i treaba mea. 

TRAHANACHE (încet): Bine. 

PRI S TANDA (încet): Când oi tuşi de trei ori: nu mi-a 
sosit încă oamenii! (Trece lângă uşa din fund, pe unde intră 
cu zgomot Farfuridi, Brânzovenescu şi alţi câţiva. Pristanda 
vorbeşte încet cu dânşii. Toţi se aranjează în fund, astupând 
uşa de ieşire.) 

I. L.. Caragiale 132 

SCENA VII 

ACEIAŞI,FARFURIDI,BRÎNZOVENESCUşi 
alţi alegători şi 

CETĂŢEANULTURMEN IAT apoi ZOE şiTIPĂ 
TE S CU, ascunşi după grilaj şi ascultând ce se petrece în 
adunare. 

TRAHANACHE (clopoţind, către Caţavencu, care vorbeşte 
încet cu grupul lui): Poftiţi la tribună, stimabile! (Caţavencu 
porneşte spre tribună.) 

Z O E: Nu mai auz nimic. 

TIPĂTE S CU: Pesemne n-a sosit încă Ghiţă. 

CA Ţ AVENCU (de la tribună): Fraţilor! 


FARFURIDI (aducând din fund pe Cetăţeanul 
turmentat): le-a dat afară? Cum se poate, fraţilor, să lăsăm 
să gonească din adunare pe un cetăţean onorabil, pe un 
alegător? 

BRÂNZOVENESCU: Pentru că d. Caţavencu. 

CAŢAVENCU (răcnind): Stimabile! (Lui Trahanache:) 
Domnule prezident! (Rumoare surdă în fund.) 

TRAHANACHE: Stimabile (clopoţind), aveţi puţintică 
răbdare. 

(Ghiţă tuşeşte cu putere de trei ori.) Fiindcă orele sunt 
înaintate. 

CAŢAVENCU: Daţi-mi voie. 

TRAHANACHE (ridicându-se): Fiindcă unii dintre domnii 
alegători au început să plece, ar fi bine, cred, mâine fiind 
alegerea, ca chiar acuma să rugăm pe onorabilul orator să- 
şi întrerupă discursul un moment, să aibă puţintică 
răbdare, pentru ca să proclamăm numele candidatului 
propus de comitetul nostru. 

CA '[ AVENCU (cu aer foarte degajat): Primesc cu 
mulţumire, dle preşedinte. (Coboară de la tribună, către 
grupul său.) Numele candidatului. 

TOŢI (din grup şi din sală): Da! numele candidatului! 

ZOE (tremurând, încet): Fănică! 

TIPĂTE S CU (încet): Taci! N-ai grijă! 

TRAHANACHE (citind foaia între lumânări): Stimabile! 
candidatul pe care îl susţine comitetul nostru este domnul. 

O scrisoare pierdută 133 

ION E S CU: Nae Caţ. 

TRAHANACHE (întrerupându-l): Ai puţintică răbdare. 
(citind) domnul. 

CA Ţ AVENCU: Domnul. (Ioată lumea ascultă cu mare 
nerăbdare şi în deplină tăcere; Zoe se strânge după grilaj 
lângă Tipătescu.) 

TRAHANACHE: Domnul. Agamiţă Dandanache! 

(Mişcare de satisfacţie în fund. În grupul din faţă 
turburare. Zoe şi 


Tipătescu ascultă mişcaţi.) 

CA '[ AVENCU (sărind în loc şi răcnind): Trădare! 
(Gesticulează viu în mijlocul grupului său. În fund aplauze.) 

TRAHANACHE (în picioare): Daţi-mi voie! (Clopoţind; 
după un moment de tăcere:) Cine a pronunţat cuvântul 
trădare? (Toată lumea e în picioare şi în fierbere.) 

CA '[ AVENCU (din mijlocul grupului, cu putere): Eu! 

GHIŢĂ, BRÎNZOVENESCU, CETĂŢEANUL 
TURMENIAIT şi CEI DIN FUND: Afară! afară moftologul! 

TRAHANACHE (trăgând clopoţelul foarte violent, către 
grupul din fund): Aveţi puţintică răbdare! (Către 
Caţavencu:) Şi cine e trădător, stimabile? 

CA '[ AVENCU (foarte aprins): Acela care falsifică numele 
candidatului o dată hotărât, acela care uită, care trădează 
interesele şi onoarea familiei sale. (Cu un gest colosal.) D- 
ta! 

TRAHANACHE (trântind clopoţelul pe masă în culmea 
indignă rii): Apoi, ai puţintică răbdare, stimabile! Mă scoţi 
din ţâţâni. Eu falsificator? Pe mine, cetăţean onorabil, pe 
mine, om venerabil, să vie într-o adunare publică, să mă 
facă falsificator. cine? (Rumoare mare. Tipătescu şi Zoe 
ascultă palpitând.) cine? (Cu energie:) Un plastograf 
patentat! 

CA 'Ţ[ AVENCU (sărind din loc): Plastograf! 

TOŢI DIN FUND (strigând ameninţător): Afară 
plastograful! 

TOŢI DIN FAŢĂ (asemenea): Afară falsificatorul! 
trădătorul! (Fierbere mare.) 

CA Ţ AVENCU (spumând, se repede din mijlocul grupului 
său la 

I. L.. Caragiale 134 tribună cu pumnii încleştaţi şi zbierând 
febril. Un moment tăcere): 

Fraţilor! domnilor! un moment, onorabili concetăţeni! Am 
voit să acopăr o ruşine care se petrece de atâta vreme în 
sânul oraşului nostru 


(Zoe şi Tipătescu mişcare). am voit să cruţ opinia publică 
de o lovitură scandaloasă, astăzi însă am fost lovit aşa de 
crud în dignitatea mea, încât nu mai pot tăcea. (Zoe şi 
Tipătescu mişcare.) Acest onorabil cetăţean (arătând pe 
Trahanache), acest om venerabil, d. Zaharia 

Trahanache. 

TRAHANACHE (cu pofidă): Ei? Eu. 

CA '[ AVENCU: Este atât de naiv, încât crede că e 
plastografie un document olograf. 

(Zoe şi Tipătescu mişcare de groază.) 

ZO E: Fănică! (Şovâie.) 

TIPĂTE SCU (susţinând-o şi răcnind cu supremă 
putere): Ghiţă! 

(Se repede la portiţa grilajului. Zoe se agaţă de el şi-l 
opreşte. Rumoare mare.) 

PRI S TANDA (punând mâinile amândouă lângă gură ca o 
portvoce şi strigând asemenea spre partea de unde i-a venit 
chemarea): 

Prezent! (Către cei din fund:) Pe el, copii! (Grupul din fund 
cu Pristanda, Farfuridi, Brânzovenescu, Cetăţeanul 
turmentat se reped la tribună şi pun mâna pe Caţavencu.) 

CA Ţ AVENCU (continuând a zbiera în mijlocul 
zgomotului): O scrisorică a prefectului către. 

GRUPU L LUI CA Ţ AVENCU: Pe ei, fraţilor. (Grupul din 
faţă dă năvală spre fund.) 

TOATĂ LUMEA: Afară! ho! huideo! 

(Zgomot la culme, strigăte, huiduieli, fluierături. Zaharia 
Trahanache a ieşit repede pe portiţa grilajului, a dat dincolo 
de Zoe şi de Tipătescu, şi toţi trei ascultă ce se petrece în 
adunare. Pristanda, Farfuridi şi Brânzovenescu au apucat 
de gât pe Caţavencu şi-l târăsc afară. Grupul Ionescu şi 
Popescu sunt grămadă peste cei din fund. Toate cuvintele şi 
mişcările acestea din urmă se fac deodată şi într-o clipă. 
Cortina se lasă asupra primei mişcări a scandalului.) 

135 O scrisoare pierdută 

ACTUL IV 


(Grădina lui Trahanache, în fund grilaj cu poartă de 
intrare în mijloc: se vede în fund perspectiva orăşelului pe 
un fundal de dealuri. La dreapta în grădină, pe planul întâi 
şi al doilea, intrarea, cu trei trepte de piatră, în casele lui 
Trahanache. Lia stânga boschete. Mobile de grădină.) 

SCENA 

ZOE şiTIPĂTESCU 

Z. O E: Unde e? unde poate să fie Caţavencu? 

TIPĂTE S CU: Nu ştiu: a fugit, a murit, a intrat în 
pământ. 

(După o pauză, apropiindu-se de Zoe:) Ei? şi pentru ce 
voieşti să ştii? 

pentru ce să te-ngrijeşti mai mult acuma? Din contra. Eu 
parcă nu mai am grije. Zoe, gândeşte-te: de două zile, 
oamenii noştri aleg pe 

Dandanache, pe care-l aşteptăm din minut în minut - am 
ordine să-i fac o primire strălucită. 

ZO E: Ei şi? 

TIPĂTE S CU: Ei! De două zile va să zică, strivesc pe 
Caţavencu, şi el nu e nicăieri. Unde e? pentru ce nu se 
arată? Are scrisoarea, pentru ce nu o publică? Pentru ce a 
dispărut, nu ştiu - din ce motive nu publică scrisoarea nu-mi 
pasă - destul că nu o publică. 

Şi-l crezi tu pe mişelul capabil să nu o publice pentru 
altceva decât pentru că nu poate? 

Z O E: Ce inimă! ce judecată ai, Fănică? (Cu frământare 
concentrată:) 

Dar aste două zile cum am trăit eu? Ce strângere continuă 
de inimă! ce frică! ce tortură! Fiecare persoană care-mi 
iese înainte, fiecare figură pe care o văz, fiecare mişcare ce 
se face în jurul meu 

I. L. Caragiale 136 îmi zdrobeşte toată puterea. Fănică, ai 
milă de mine, o zi încă de astfel de chinuri şi nu mai pot trăi. 
înnebunesc. (Îşi ia capul în mâini şi plânge.) 

TIPĂTE S CU: Nu fi copilă, Zoe. Zoe. 


ZOE (plânsă): Tu nu înţelegi, tu nu simţi! Peste câteva 
minute se sfârşeşte alegerea şi se proclamă deputat al 
vostru Dandanache; sunt sigură. sigură. că în acelaşi 
moment, mişelul, care s-a ascuns şi ne pândeşte din 
întuneric, o să-şi împrăştie publicaţia lui infamă. ca să-şi 
răzbune! Ei. atunci eu? 

TIPĂTE S CU (scoate poliţa din buzunar şi i-o arată:) 
Nu poate. 

dacă face asta, e pierdut. 

Z. O E: Ce-mi pasă! după ce m-o pierde pe mine! Fănică! n- 
aş voi să mă răzbuni, aş voi să mă scapi. Prevedeam asta. 
Presimţeam c-o să ajungem aici, când am văzut scandalul 
de alaltăseară la întrunire. 

lată culmea nenorocirii: el nu ştie că ai plastografia lui. el 
nu ştie că dacă ar veni aici să primească schimbul acestor 
două hârtii, ar scăpa şi el, şi m-ar scăpa şi pe mine. Te-ai 
bizuit să joci cu Caţavencu şi te-ai amăgit, şi mi-ai jucat 
onoarea mea, ruşinea mea, viaţa mea, şi ai pierdut, pentru 
că el joacă mai bine ca tine, sau noi avem mai puţin noroc 
decât el. (Se îneacă de plâns.) Ce să fac? ce să fac? 

TIPĂTE S CU: Taci! vine cineva. şterge-te la ochi! 

SCENA II 

ACEIAŞI,TRAHANACHEŞiAGAMIŢĂ DANDA 
NAC H E, venind din fund. 

TRAHANACHE (foarte politicos): Poftim, poftim, stimabile! 

TIPĂTE S CU: Cine să fie? 

Z. O E: Un străin? 

TRAHANACHE (coborând): Dă-mi voie, Joiţico, să-ţi 
recomand pe d. Agamiţă Dandanache! 

ZOE şi TIPĂTE SCU: Dandanache! (Complimente.) 

O scrisoare pierdută 137 

TRAHANACHE: Candidatul nostru! adică ce mai candidat! 

alesul nostru. 

DANDANACHE (vorbeşte peltic şi sâsâit): Sărut mâna. şi 
domnul? 

bărbatul dumneei? 


TRAHANACHE: Nu, eu sunt bărbatul dumneei, dumneei 
este nevasta mea, cum am avut onoarea să vă recomand. 

DANDANACHE: şi d-voastră? 

TRAHANACHE: Şi eu? bărbatul dumneei. Eu (serios), 
Zaharia 

Trahanache, prezidentul Comitetului permanent, 
Comitetului electoral şi. ai puţintică răbdare (se caută în 
buzunar şi scoate o carte de vizită, pe care i-o dă lui 
Dandanache). sunt aicea toate comitetele. 

DANDANACHE (ia cartea): Mersi! şi domnul? 

TRAHANACHE: Domnul Fănică Tipătescu, prefectul 
nostru, amicul meu şi al familiei mele. 

DANDANACHE (lui Fănică): Îmi pare bine, dle prezident! 
(Îi dă mâna. Trahanache trece lângă Zoe.) 

TIPĂTE SCU: Şi mie, onorabile, nu mai puţin. Sunt 
încântat. 

Dar cu ce ocazie pe la noi? 

DANDANACHE: Cu ocazia aledzerii, neicusorule, cu ocazia 
aledzerii; stii, m-a combătut opoziţia şi colo, şi dincolo, şi 
dincolo. 

si rămăsesem eu. care familia mea de la patuzsopt în 
Cameră. 

rămăsesem mă-nţeledzi fără coledzi. şi asta am venit 
pentru aledzere. 

ZOE (cu răutate): Nu trebuia să vă mai deranjaţi. 

DANDANACHE: Ba încă ţe deranz, coniţa mea! Da' stii, nu 
făţea să nu faţem măcar act de prezenţă. 

TRAHANACHE: Se-nţelege! foarte bine, foarte bine! 
trebuie, trebuie. 

DANDANACHE: Da' de deranz. destul! Închipuieşte-ţi să 
vii pe drum cu briza ţinţi postii, hodoronc-hodoronc, 
zdronca-zdronca. 

Ştii, m-a zdrunţinat! şi clopoţeii (gest). îmi ţiuie urechile. 
stii aşa sunt de ameţit şi obosit. nu-ţi faţi o idee, dle prefect, 
neicusorule 


(către Tipătescu) nu-ţi faţi o idee dle prezident, 
puicusorule. 

TIPĂTE SCU: Fireşte. 

I. L.. Caragiale 138 

Z O E: Mai e vorbă. 

DANDANACHE: Adineaori am sosit, era să trag la otel. dar 
birzarul. el stia de ţe viu, mi-a arătat pe d. prefect. (Arată la 
Trahanache.) 

ZOE (încet către Tipătescu care râde): Şi încă mai şi râzi, 
Fănică. 

TRAHANACHE: Da, mă duceam pe la alegere să văz cum 
mergem. 

Nu-i vorbă, de mers, mergem strună. dar ştii, de obicei, ca 
un cap ce sunt al partidului, trebuie să fiu acolo. 

DANDANACHE (strângându-i mâna): Bine că te-am găsit, 
neicusorule, mersi. (Vorbesc amândoi deoparte.) 

ZOE (către Fănică încet): Iată, Fănică, pentru cine mi-am 
pierdut eu liniştea. Şi spune drept dacă nu era mai bun 
Caţavencu! 

TIPĂTE S CU (scurt): E simplu, dar îl prefer, cel puţin e 
onest, nu e un mişel! 

TRAHANACHE (lui Dandanache): Stimabile, eu te las aci 
cu amicul Fănică şi cu Joiţica. Eu trebuie să mă duc la 
alegere; peste o jumătate de ceas se deschide urna; trebuie 
să fiu acolo. D-ta n-ai nici o grijă, mergem la sigur, la noi 
opoziţie nu încape. suntem tari, DANDANACHE: Cum se 
poate? Să nu te pomenesti cu vrun 

TRAHANACHE: Adică, ai puţintică răbdare, balotaj la noi? 

DANDANACHE: A, asa? (cu siguranţă). Se-nţeledze. Niţi 

TRAHANACHE: Salutare, stimabile, salutare. La revedere, 
stimabile. tari. Nu o să ai majoritate, stimabile. 

balotaz? 'ai? a mai păţit-o şi alţii. 

zic: nu majoritate, unanimitate o să ai, stimabile. 

nu se putea altfel. 

Fănică. La revedere, Joiţico. (lese.) 

SCENA III 


ZOE, TIPĂTE SCU, DANDANACHE 

DANDANACHE: Cum îţi spui, să nu m-aleg puicusorule, nu 
merdzea. Eu, familia mea, de la patuzopt. luptă, luptă şi dă- 
i, si 

O scrisoare pierdută 139 dă-i şi luptă. şi eu mă-nţeledzi 
tocmai acuma să rămâi pe dinafară. 

fără coledzi! şi cât p-aţi, neicusorule, să nu m-aleg. 

ZOE: Să nu te-alegi d-ta, cu meritele d-tale! era peste 
putinţă. 

TIPĂTE SCU: Peste putinţă. 

DANDANACHE: Ei, uite asa, cu meritele mele, coniţă vezi! 
era cât p-aţi, dar stii cât p-aţi. Întreabă-mă neicusorule, să- 
ţi spui: nu vrea comitetul ţentral şi paţe; ziţea că nu sunt 
marcant. Auzi, eu să nu fiu marcant. Am avut noroc, mare 
noroc am avut. Să vedeţi. Într-o seară,. ţinevas - nu spui 
ţine. persoană însemnată. da becher - vine şi zoacă la mine 
cărţi. şi când pleacă îsi uită pardesiul la mine. 

A doua zi, voi să-l îmbrac. gândeam că-i al meu. văz că nu-i 
al meu; îl caut prin buzunare şi dau. peste ţe te gândesti? 

TIPĂTE SCU: Peste? 

DANDANACHE (râzând): Peste o scrisorică. 

AMÂNDOI: O scrisorică. 

DANDANACHE: De amor. 

AMÂNDOI (mişcaţi): O scrisorică de amor? 

DANDANACHE: O scrisorică de amor cătră becherul meu, 
de la nevasta unui prietin, - nu spui ţine. persoană 
însemnată. 

ZO E: Ei şi? 

TIPĂTE SCU: Ei? 

DANDANACHE: Ei, ţe să-ţi spui, puicusorule? Adu o birze, 
mă, băiete, degrabă. Mă sui în birze simă duc la persoana, 
la becherul, 

— nu spui ţine - e persoană însemnată: 

— Găseşte-mi, mă înţeledzi, un coledzi, ori dau scrisoarea 
la „Răsboiul”. De colea până colea. 


gâri-mâr. a trebuit, coniţa mea, să ţedeze, şi tranc! depesa 
aiţi, neicusorule. 

ZOE (agitată treptat în măsura povestirii lui Dandanache): 
A! domnule 

Dandanache, ai făcut rău. fapta d-tale este. să-mi dai voie 
să-ţi spui. 

TIPĂTE S CU (încet): Zoe! (Ea urcă). 

DANDANACHE: aşa e, puicusorule, c-am întors-o cu 
politică? 

Aud? Ţe era de făcut? Aminteri dacă nu-mi dedea în gând 
asta, nu 

I. L.. Caragiale 

TIPĂTE SCU: Scrisoarea pe care voiai s-o publici în 
„Răsboiul”, m'aledzeam. şi nu merdzea deloc, neicusorule; 
fă-ţi idee! familia mea de la patuzsopt (coborând către 
public) şi eu, în toate Camerele, cu toate partidele, ca 
rumânul imparţial. şi să rămâi fără coledzi! 

TIPĂTE S CU: Vezi bine! (Muşcându-şi buzele:) Dar nu 
ne-ai spus sfârşitul istoriei. scrisoarea. 

Z. O E: Da, scrisoarea. 

DANDANACHE: Care scrisoare? 

TIPĂTE S CU: Scrisoarea becherului. 

DANDANACHE: Care becher? 

ZOE (nervoasă): Persoana însemnată. scrisoarea. de amor. 

arma d-tale politică, cu care te-ai ales. 

dacă nu. 

DANDANACHE (aducându-şi în sfârşit aminte): A da! 
scrisoarea. 

da. am priţeput. 

ZOE: Ei! scrisoarea? 

TIPĂTE S CU: Ce s-a făcut? 

DANDANACHE: O am pusă la păstrare. dar ştii, la loc 
sigur. 

Z O E: Nu i-ai înapoiat-o persoanei? 

DANDANACHE (cu mirare): Cum s-o înapoiez? 

TIPĂTE SU: Iată te-alegi, el şi-a ţinut cuvântul. 


Z O E: Trebuie să i-o dai înapoi. 

DANDANACHE: Cum se poate, coniţa mea, s-o dau înapoi? 
S-ar putea să fac aşa prostie? Mai trebuie s-aldată. La un 
caz iar. pac! la „Răsboiul”. (Coboară). 

ZOE (cu dezgust): A! (Trecând pe lângă Fănică, încet şi cu 
tonul lui de mai sus). E simplu, dar e un om onest! (lare 
către Dandanache:) 

Dle Dandanache, am să vă fac o rugăciune: o să rămâneţi 
la masă la noi. mă rog să nu povestiţi istoria cu scrisoarea 
becherului d-voastră. 

TIPĂTE S CU: Ştiţi, asupra alegătorilor, ar face poate 
rău efect. 

DANDANACHE: Nu spui, neicusorule; dar dacă oi uita - 
aminteri, am memorie bună. dar stii, cum sunt ameţit de 
drum, poate 

O scrisoare pierdută 141 să uit şi să-nţep - să-mi faţeţi 
semn. Eu la masă o să stau ori lângă d-ta, ori lângă 
consoarta d-tale. 

TIPĂTE S CU: Care consoarta mea? 

DANDANACHE: Doamna. 

ZOE (aparte): A! Idiot! 

TIPĂTE S CU (impacientat): Pardon, dle Dandanache, 
doamna e soţia dlui prezident al Comitetului, domnul care 
v-a adus aici (subliniază silabic), domnul Zaharia 
Trahanache, doamna Zoe Zaharia 

Trahanache. Eu sunt Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului. 
cu doamna sunt numai prieten. 

DANDANACHE (care a ascultat cu multă atenţie): aşa e, 
bini ziţi, puicusorule. bată-vă sănătatea să vă bată. pardon. 
stii eu. 

de pe drum (serios), fă-ţi idee d-ta: ţinţi postii, hodoronc- 
hodoronc, zdronca-zdronca, şi clopoţeii. îmi ţiuie grozav. 

ZOE (aparte): Trebuie să-l duc de aici să se liniştească 
puţin. e ameţit rău de tot. 

TIPĂTE S CU: Dle Dandanache, nu voiţi să vă odihniţi, 
să vă liniştiţi puţin? 


DANDANACHE: Ba da, neicusorule. dar unde? 

Z O E: Poftiţi cu mine, dle Dandanache. 

DANDANACHE (dându-i braţul şi ieşind cu ea la dreapta 
pe scară): Stii, coniţa mea, sunt aşa de ameţit. stii, trăsura. 
şi clopoţeii. 

stii, îmi ţiuie grozav. grozav îmi ţiuie. (les.) 

SCENA IV 

TIPĂTE S CU (singur): Şi-l aleg pe d. Agamiţă 
Dandanache! Iaca pentru cine sacrific de atâta vreme 
liniştea mea şi a femeii pe care o iubesc. Unde eşti. 
Caţavencule, să te vezi răzbunat! Unde eşti, să-ţi cer iertare 
că ţi-am preferit pe onestul d. Agamiţă, pe admirabilul, pe 
sublimul, pe neicusorul, pe puicusorul Dandanache. Ce 
lume! ce lume! ce lume! 

I. L.. Caragiale 

SCENA V 

TIPĂTESCU,ZOE,apoiPRIS TANDA 

ZOE (coborând precipitat treptele): Ai auzit, Fănică? Ai 
auzit? 

Onestul tău d. Agamiţă, care reuşeşte, care triumfează, 
păstrează scrisoarea. 

Ce trebuie să facă onestul Caţavencu, care n-a reuşit, 
care-şi muşcă acuma mâinile, îşi mestecă turbarea şi mă 
ocheşte din cine ştie ce ascunzătoare? (Agitată:) A! mi-e 
groază să mă gândesc. Ce face Caţavencu? unde e ascuns 
şarpele? de unde o să-şi arunce veninul asupra mea! 

TIPĂTE S CU: Zoe! Zoe! fii bărbată. 

ZOE (înecată): Nu mai pot, nu mai pot. Vorbele lui 
Dandanache mi-au luat toată puterea, mi-au frânt inima. A! 
înnebunesc de frică. 

(Îşi ascunde obrazul.) 

PRI S TANDA (venind repede din stânga): Coană Joiţico! 
coană 

Joiţico! 

TIPĂTE SCU: Ghiţă! 

ZOE (tresărind): Ghiţă. Ce e? Spune! 


PRI S TANDA (oprindu-se): Coană Joiţico, voiam să. 

ZOE (fierbând): Spune, nu mă chinui! Ce e? A publicat-o? 
dă-mi-o s-o văz (foarte agitată), dă-mi-o, s-o văz! 

TIPĂTE S CU: Zoe! eşti nebună! 

PRI S TANDA (aparte): Curat nebună! 

Z O E: Da, sunt nebună! şi ţie trebuie să-ţi mulţumesc de 
asta. 

PRI S TANDA (căutând s-o calmeze): Nu, coană Joiţico, 
nu e nimica, nu e nimica publicat. „Răcnetul” nici n-a apărut 
astăzi. După ce a fugit Caţavencu, dăscălimea s-a apucat la 
ceartă, s-au bătut, l-au bătut pe popa Pripici, şi nici vorbă să 
mai scoaţă gazeta. S-a spart partidul independent. s-a 
spart! (Încet Zoii, trecând spre Tipătescu:) 

Am să vă spun ceva secret, acu numaidecât! 

TIPĂTE S CU: Nu spuneam eu! Dar Caţavencu? 

PRI S TANDA: Nu l-am găsit, coane Fănică, parcă a intrat 
în 

143 O scrisoare pierdută pământ. (Bătându-se repede pe 
frunte ca şi cum şi-ar aduce aminte de ceva.) A! ce-am uitat! 
Să mă iertaţi, sărut mâna, coane Fănică. Ministrul. 

nu, miniştrii, toţi şapte, vă cheamă la telegraf numaidecât. 

de-aia vă căutam aşa de zor. 

TIPĂTE S CU: La telegraf? Ce mai vor de la mine? 

PRI S TANDA: Nu ştiu, dar bate telegraful de un ceas, 
coane 

Fănică, trebuie să mergeţi. 

TIPĂTE SCU: A, blestemată politică. Zoe! Zoe, curaj, 
mă duc. 

ZO E: Du-te. 

TIPĂTE S CU: Mă-ntorc îndată. (Îi sărută mâna). Zoe, fii 
cuminte! 

Nu suntem pierduţi; n-ai grijă; la revedere! (Pleacă prin 
fund.) 

Z O E: La revedere! A! cum pot să iubesc pe omul ăsta! 
(Cade pe gânduri. Pristanda urmăreşte pe Tipătescu până 
la ieşire şi se uită după el până se depărtează.) 


SCENA VI 

Z OE,PRIS TANDA 

PRI S TANDA (după ce s-a asigurat că Tipătescu s-a 
depărtat, coboară degrabă): Coană Joiţico! 

ZOE (tresărind): Ai! Ghiţă! iar m-ai speriat. Ce e? ce vrei? 
du-te, lasă-mă-n pace! 

PRI S TANDA: Sărut mâna, coană Joiţico, nu vă supăraţi. 
(Foarte cu binişorul:) Este cineva. cineva pe care-l ştiţi d- 
voastră bine. 

aşteaptă aici. ar voi să vă vorbească. dar numai d-voastră. 
De-aia eu l-am trimis pe conul Fănică la telegraf, pentru ca 
să rămâneţi d-voastră singură. Am minţit. nu-i adevărat că-l 
cheamă miniştrii. 

Ştiu că o să mă ocărască, o să mă bată că l-am trimis la cai 
verzi pe păreţi, dar lasă să mă ocărască. să mă bată. Nu e 
mai marele meu? 

Nu e stăpânul meu, de la care mănânc pâine eu şi 
unsprezece suflete? 

L-am minţit, dar pentru binele d-voastră, coană Joiţico. Îl 
primiţi? da? 

I. L. Caragiale 144 

ZOE (care a stat pe gânduri şi n-a ascultat tirada lui 
Pristanda): 

Pe cine să primesc? 

PRI S TANDA: Pe cine - pe cine? pe d. Nae Caţavencu. 

ZOE (sărind din loc): Pe Caţavencu? E aici? Unde e, Ghiţă? 
Să vie acu, numaidecât: mergi, adu-l iute. (E în culmea 
nerăbdării.) 

PRI S TANDA: Ascult! (Merge în fund, la stânga, şi aduce 
pe 

Caţavencu.) Poftim, stimabile, poftim. (ÎL introduce şi iese 
repede.) 

SCENA VII 

ZOE, CAŢAVENCU 

ZOE (repezindu-se la el): Dle Caţavencu, ai voit să mă 
pierzi pe mine şi te-ai pierdut şi pe d-ta. La ce-ai fugit, 


pentru Dumnezeu! la ce-ai dispărut? Fănică are în mână o 
poliţă, ale cărei giruri le-ai plastografiat, ca să ridici cinci 
mii de lei de la societate. Ştii? 

CA Ţ AVENCU: Ştiu, madam, că o are (dezolat), ştiu, dar 
ce e de făcut? 

Z O E: Om nebun! ţi-ai pierdut minţile? mă întrebi ce e de 
făcut! 

Nu ştii? Să-ţi dau poliţa: scapă-mă, să te scap! să 
schimbăm: dă-mi scrisoarea. 

CA Ţ AVENCU (dezolat:) Madam! madam! peste putinţă. 

Z O E: Ce? 

CA '[ AVENCU: Scrisoarea d-voastră. 

ZOE: Ei? 

CA '[ AVENCU: N-o maiam! 

Z. O E: Nu se poate! 

CA Ţ AVENCU: N-o maiam! 

Z O E: Minţi! 

CA [ AVENCU: Nu mint; n-o maiam! 

Z. O E: Nenorocitule! ce ai făcut-o? 

CA Ţ AVENCU: Am pierdut-o! 

ZOE (dând un țipăt şi uitându-se pierdută în toate părţile): 
A! de ce nu pot să te omor! 

O scrisoare pierdută 145 

CAŢAVENCU: Omoară-mă, madam, omoară-mă, dar nu e 
vina mea! 

Z O E: Cum ai pierdut-o? când ai pierdut-o? unde ai 
pierdut-o? 

CA Ţ AVENCU: În scandal, în bătaia de alaltăieri seara, de 
la întrunire, cine nu ştiu. mi-a smuls pălăria din cap. 
scrisoarea o aveam în căptuşeala pălăriei. 

Z. O E: Care va să zică, adevărat ai pierdut-o? 

CA '[ AVENCU: Da! 

Z. O E: Mi-ai pierdut scrisoarea. şi nu ştii, nu bănuieşti pe 
unde poate rătăci scrisoarea mea? 

CAŢAVENCU: Nu. 

Z O E: Nu? 


CAŢAVENCU: Nu. 

ZOE (disperată): A! eşti om pierdut! pierdut! Eu poate să 
mai scap. căci poate să mai scap! dar d-ta (cu putere). d-ta 
eşti pierdut! 

Când te-a arestat Fănică te-am scăpat eu. acuma te 
arestez eu şi n-ai să scapi decât atunci când mi-oi găsi 
scrisoarea. pentru că poate să mai ai noroc s-o găsesc. 
Roagă-te la Dumnezeu s-o găsesc. 

A! s-a întors jocul, d-le Caţavencu. începe să te părăsească 
norocul şi să mai treacă şi-n partea noastră. A! eşti pierdut! 
da, pierdut! 

(strigând în fund:) Ghiţă! Ghiţă! 

CA Ţ AVENCU: Doamnă, pentru Dumnezeu! (Se uită-n 
toate părţile.) 

Z. O E: Ghiţă! (Către Caţavencu:) Nu te uita pe unde să 
scapi. Nu mai e scăpare: plastografii dovediţi nu mai au 
scăpare. s-a mântuit. 

Ghiţă! Ghiţă! (Merge strigând în fund şi se-ntâlneşte piept 
în piept cu 

Cetăţeanul turmentat.) 

SCENA VIII 

ACEIAŞI,CETĂŢEANULTURMENIATcu 
pălăria albă a lui Caţavencu 

CETĂŢEANUL (intrând şi coborând foarte bine dispus): 
Nu e 

Ghiţă, eu sunt. 

I. L.. Caragiale 146 

ZOE: Ce cauţi? 

CA Ţ AVENCU (aparte): Pălăria mea! 

CETĂŢEANUL: Pe d-voastră, coană Joiţico! 

Z. O E: Ce vrei cu mine? 

CETĂŢEANUL: Ei! uite şi d. Nae. Salutare, onorabile! 

ZOE (nervoasă): Ce vrei? spune, ce vrei? 

CETĂŢEANUL.: Ei! uite şi d. Nae. Salutare, onorabile! 

CETĂŢEANUL: Ce vreu eu, bine vreu. Eu am o vorbă: o 
mie de ani pace! (Gest de impacienţă din partea femeii.) Eu, 


cocoană Joiţico, am găsit o scrisoare. 

Z O E: Pe care ai lăsat-o să ţi-o fure onorabilul d. 
Caţavencu. 

CA Ţ AVENCU (zdrobit): Doamnă! 

CETĂŢEANUL: Las-o aia. am mai găsit una! 

Z O E: Ei, ce-mi pasă! 

CETĂŢEANUL: Nu vă supăraţi, coană Joiţico, să vedeţi. nu 
v-am spus tot. Eu până să nu intru în politică, cum am zice, 
care va să zică până să nu deviu negustor şi apropitar, am 
fost împărţitor. la poştie. mă cunoaşte conul Zaharia! 

ZOE: E! ieşi odată şi lasă-mă. Ghiţă! 

CETĂŢEANUL.: Şi atunci, care va să zică, eu dau 
scrisoarea după adresă. Dacă nu găsesc andrisantul, scriu 
pe ea cu plaivaz: „andrisantul necunoscut”, ori „nu se află”, 
ori „mort”, care va să zică fiecare după cum devine (Zoe se 
plimbă impacientată în fund). dar dacă găsesc andrisantul, 
i-o dau andrisantului. Bunioară acuma. 

Eu am găsit alaltăieri, în învălmăşeala de la primărie, o 
pălărie. 

ZOE (coborând): O pălărie? 

CA Ţ AVENCU (aparte): Mizerabilul. 

CETĂŢEANUL: O pălărie, da, asta. şi astăzi tot îndesând-o 
pe capul meu s-o potrivesc - că mi-era strimtă - am vrut să-i 
scot căptuşeala s-o mai lărgesc. când colo în căptuşeală 
peste ce dau? 

Z. O E: O scrisoare! 

CA '[ AVENCU: O scrisoare! 

CETĂŢEANUL: O scrisoare, da, domnule Nae. Nu mai 
mergem pe la o ţuică? 

147 O scrisoare pierdută 

ZOE (foarte emoţionată): S-o vedem! 

CETĂŢEANUL: E de la conul Fănică: andrisantul sunteţi d- 
voastră. 

Z O E: Dă-mi-o, dă-mi-o degrabă! 

CA [ AVENCU: Sunt în adevăr pierdut! 

Z. O E: Degrabă, dacă o ai. 


CETĂŢEANUL: O am, n-am pierdut-o. nu m-am mai întâlnit 

(sughite şi arată pe Caţavencu) cu onorabilul! (Scoate 
scrisoarea din căptuşeala pălăriei şi i-o dă Zoii.) 

CA '[ AVENCU (aparte): A! mizerabilul! 

ZOE (care a smucit scrisoarea): A! 

CA [ AVENCU (încet către Cetăţeanul turmentat, care a 
trecut lângă el): Nenorocitule! ţi-ai aruncat norocul în 
gârlă: te făceam om! 

CETĂŢEANUL: Nu puteam. andrisantul cu domiciliul 
cunoscut. 

(Arată pe Zoe.) 

ZOE (care s-a remis de prima emoție): Domnule, domnule, 
eşti un om onest, eşti un om admirabil, fără pereche. Cum 
te cheamă, mă rog? spune-mi. recunoştinţa mea. 

CETĂŢEANUL: Ce trebuie să mai spui cum mă cheamă? 
mă cunoaşte conul Zaharia de la 11 fevruarie! lacă un 
cetăţean şi eu. 

Z O E: Cum să-ţi mulţumesc? Ce ceri de la mine? 

CETĂŢEANUL: Să-mi spui d-ta, pentru cine votez. Iaca, 
mai e un sfert de ceas şi se închide alegerea. Eu. pentru 
cine votez? 

CAŢAVENCU (cu amărăciune): Pentru d. Agamiţă 
Dandanache. 

ZOE (întorcându-se spre el cu o privire de dispreţ şi 
ameninţare): 

Domnule Caţavencu! tot mai poţi vorbi? şi încă ironic. A! 
eşti tare, drept să-ţi spui. 

CETĂŢEANUL: Coană, Joiţico, adevărat? 

Z O E: Da, adevărat, pentru d. Agamiţă Dandanache: da, 
adevărat; poate că e singurul adevăr pe care d. Caţavencu 
l-a spus în viaţa d-sale. 

CETĂŢEANUL: Atunci mă duc să votez (vrea să plece). dar 
cum îi zice? 

Z O E: Dle Caţavencu, fii bun, scrie-i, mă rog, votul acestui 
onest 


I. L.. Caragiale 148 cetăţean. (Caţavencu stă pe loc.) Te 
rog. (Îi arată scrisoarea. Caţavencu trece la masă, scrie un 
buletin şi i-l dă Cetăţeanului turmentat.) Îmi dai voie? (la 
buletinul.) „Agamiţă Dandanache.” Bravo, dle Caţavencu, 
eşti un om de bună credinţă. 

CETĂŢEANUL (luând buletinul): Mă duc, nu mai e vreme. 

ZOE (conducându-l): Te rog, să crezi, domnule, că oricând 
recunoş tinţa mea. 

CETĂŢEANUL (foarte grăbit): Nu mai e vreme. se-nchide 
alegerea. (Iese ducând sus buletinul.) 

(Zoe l-a condus cu multă amabilitate până la ieşire; se- 
ntoarce, se opreşte în fund, îşi deschide corsajul, pune 
scrisoarea în sân, se încheie la loc şi coboară încet şi ţintă 
spre Caţavencu. La fiece pas al Zoii, Caţavencu se-ndoaie 
de încheieturi; când ea s-a apropiat bine, se opreşte ţapăn 
înaintea lui, el cade în genunchi.) d-ta ai s-o conduci. 

SCENA IX 

ZOE, CAŢAVENCU 

CA Ţ AVENCU: lartă-mă, iartă-mă. 

ZOE (râzând): Scoală-te, eşti bărbat, nu ţi-e ruşine! (Cu 
ton aspru:) 

Scoală-te! 

CA '[ AVENCU (sculându-se ruşinat): lartă-mă. 

ZOE (cu dignitate): Eşti um om rău. mi-ai dovedit-o. Eu 
sunt o femeie bună. am să ţi-o dovedesc. Acuma sunt 
fericită. Puțin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău şi n-ai 
putut. Nu ţi-a ajutat Dumnezeu, pentru că eşti rău; şi 
pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu tot bună 
ca şi până acuma. 

CA Ţ AVENCU (umilit): Madam! 

Z. O E: Nu tremura! Pe parola mea de onoare, eşti scăpat. 

CA '[ AVENCU: Sărut mâinile. devotamentul meu. 

Z O E: Cu o condiţie: după alegere, o să fie manifestaţie 
publică. 

O scrisoare pierdută 149 

CA Ţ AVENCU (repede şi supus): O conduc. 


Z. OE: D-ta o să prezidezi banchetul popular din grădina 
Primăriei. 

CA Ţ AVENCU (asemenea): Prezidez. 

Z. O E: O să chefuieşti cu poporul. 

CA '[ AVENCU (acelaşi joc): Chefuiesc. 

Z O E: Şi o să vii aici cu toţii, să saluţi, în numele 
alegătorilor, pe deputatul ales şi pe prefect. 

CA [ AVENCU: Da. 

Z O E: Ne-am înţeles? 

CA [ AVENCU: Da. 

Z O E: Du-te şi ia loc în capul mesii; fii zelos, asta nu-i cea 
din urmă Cameră! 

CA Ţ AVENCU: Madam, madam Trahanache, eşti un înger. 

Z. O E: Mulţumesc, eşti prea galant, dar du-te degrabă. 

CAŢAV E N CU: Mă duc, mă duc, şi să vedeţi dacă nu v-o 
plăcea. Sărut mâinile. sărut mâinile! (lese repede, zăpăcit, 
prin fund.) 

SCENA X 

ZOE (singură): E adevărat, ori visez? (Şade pe un scaun, 
scoate scrisoarea, o citeşte, o sărută.) Fănică! (Se scoală 
râzând, o mai citeşte, o mai sărută de mai multe ori şi iar 
şade.) Fănică! (Plâns nervos. 

după o pauză, se scoală zâmbind, se şterge la ochi şi 
răsuflă tare.) A! 

mi-a trecut. Fănică! (Suie repede scările la dreapta şi 
dispare.) 

SCENA XI 

TIPĂTESCU (singur, intră repede din fund): A 
înnebunit Ghiţă? 

Mă trimite la telegraf pentru nimica. Îmi face farse? Ce 
însemnează. 

Şi Zoe. unde e Zoe? (Se uită-n toate părţile şi iese repede 
în dreapta.) 

I. L. Caragiale 150 

SCENA XII 


TRAHANACHE şi DANDANACHE vin din dreapta din 
grădină, planul al treilea. 

TRAHANACHE: A! aici la noi, stimabile, a fost luptă 
crâncenă, orice s-ar zice. s-au petrecut comedii mari. 

DANDANACHE: aţi, frate. 

TRAHANACHE: Infamii! Închipuieşte-ţi d-ta, un caraghios, 
un mişel, ca să enfluanseze pe Tipătescu. pe Fănică de! pe 
prefect. 

(Dandanache dă multă atenţie, dar pare că nu pricepe.) 

DANDANACHE: A, da! asa! că nu esti d-ta prefectul. 

(Se aude din depărtare entrata unui marş.) 

TRAHANACHE: Or să-l învrăjbească cu mine şi cu familia 
mea. s-apucă şi face o scrisorică de amor ca din partea lui 
Fănică, prefectul. cătră Zoiţica, nevastă-mea, şi-i imitează 
slova băiatului. 

ştii, să juri, nu altceva. Închipuieşte-ţi plastografie! 

DANDANACHE: Nu mă nebuni, neicusorule! la mine a fost 
cazul adevărat! 

(Marşul se apropie, se aud urale.) 

TRAHANACHE: Cum, cazul adevărat? 

DANDANACHE: Scrisoarea era a persoanei. da. becher. 

TRAHANACHE: Cum becher? 

DANDANACHE: Adică necăsătorit. 

TRAHANACHE: Cine? 

DANDANACHE: Nu spui ţine - persoană însemnată. Când 
i-am pus piţorul în prag - ori coledzi, ori „Răsboiul”, mă- 
nţeledzi — 

TRAHANACHE: Nu-nţeleg. (Aparte.) E ameţit de drum. 

tranc! depesa aiţi. 

căruţa. şi clopoţeii. 

DANDANACHE (aparte): E slab de tot prefectul, îi spui de 
două ori o istorie şi tot nu priţepe. 

151 O scrisoare pierdută 

(În toată scena aceasta şi în cea următoare, până la 
intrarea mulţimii, se aude marşul şi uralele treptat, din ce 
în ce mai aproape şi mai distinct.) 


SCENA XIII 

ACEIAŞI,ZOE,TIPĂTESCU 

ZOE (coborând întâi treptele, urmată de Tipătescu, veseli 
şi fără să vază pe cei din scenă): Şi astfel, cum ai văzut 
(văzând pe Trahanache şi Dandanache, schimbă tonul), dle 
prefect, furtuna rea trece curând. 

(Coborând.) Dle Dandanache, într-un moment, masa e 
gata. 

DANDANACHE: "Tocmai îi spuneam dlui prefect, şi 
dumnealui îmi spunea. 

TIPĂTE S CU: Dlui prefect? 

ZOE (încet): Îţi place, nene, alesul d-voastră? 

DANDANACHE: Da, dlui prefect! (Arată pe Trahanache, 
care vorbeşte la o parte cu Zoe.) 

TRAHANACHE (încet): Deştept. dar mi se pare că e cam 
şiret. 

DANDANACHE (lui Tipătescu): Îmi spunea istoriile de aiţi 
de la aledzeri, cu scrisoarea, cu plastografia (mişcarea Zoii) 
şi eu îi spuneam de cazul meu. că la mine a fost chiar 
adevărat. cu becherul. 

ZOE (repezindu-se lângă el, încet): Dle Dandanache, mi-ai 
promis să nu mai pomeneşti de istoria asta. 

DANDANACHE: Eu am promis? (repede) când am promis? 
cui am promis? ţe am promis? (Aducându-şi deodată 
aminte.) A! da! Nu mai. nu mai. 

(Uralele s-au apropiat cu desăvârşire. Lumea toată intră 
cu muzica.) 

I. L.. Caragiale 152 

SCENA XIV 

ACEIAŞI,FARFURIDI,BRÎNZOVENESCU, 
CAŢAVENCU,CETĂŢEANULTURMEN IALG 
HIŢĂPRISTANDA,IONESCU,POPESCU,ALEG 
ĂTORI,CETĂŢENI,PUBLIC 

(Brânzovenescu şi Farfuridi cu alţi alegători mai spălaţi, în 
costume de pretenţie provincială, intră, venind din casă, 
coborând pe treptele din dreapta; salutări de toate părţile. 


Prin fund, Caţavencu, Ghiţă poliţaiul, îmbrăcaţi ţivil, 
Cetăţeanul turmentat, Ionescu şi Popescu intră, conducând 
manifestaţia publică. Cei ce vin prin fund sunt toţi ameţiţi, şi 
mai ales Caţavencu şi 

Cetăţeanul turmentat care înghite şi sughite mereu. După 
ei vin o mulţime de cetăţeni cu ramuri verzi şi steaguri, 
asemenea foarte chefuiţi. Toată lumea cu borcane de 
băutură în mâini. 

Din casă, în urma lui Farfuridi, Brânzovenescu şi a 
celorlalţi alegători, vin feciorii cu sticle de şampanie. Ghiţă 
Pristanda, îndată ce soseşte în scenă, face semn muzicii să 
tacă. 

Muzica tace. Se împart pahare de şampanie fruntaşilor. 

Tipătescu, Zoe, Trahanache, Dandanache sunt în stânga.) 

FARFURIDI (luând un pahar cu şampanie): În 
sănătatea domnului Agamiţă Dandanache, alesul nostru! Să 
trăiască! (Urale şi muzică, Pristanda ţine cu mâna tactul 
uralelor. Toţi ciocnesc şi beau.) 

DANDANACHE (îndemnat de Zoe şi Tipătescu, trece în 
mijloc cu paharul în mână): În sănătatea alegătorilor. care 
au probat patriotism şi mi-au acordat (nu nemereşte). asta. 
cum să zic, de! zi-i pe nume, de! a! sufradzele lor; eu, care 
familia mea de la patruzsopt în Cameră, şi eu ca românul, 
imparţial, care va să zică. cum am ziţe. 

În sfârsit să trăiască! (Urale şi ciocniri.) 

TRAHANACHE (către Caţavencu, care a coborât spre el şi 

Tipătescu): Şi aşa zi, 'ai? d-ai noştri, stimabile? bravos! mă 
bucur. 

O scrisoare pierdută 

(Zoe vede pe Cetăţeanul turmentat în grămadă, ia un 
pahar şi merge de i-l oferă.) 

CAŢAVENCU: Venerabile neică Zahario! în împrejurări ca 
acestea 

(mişcat), micile pasiuni trebuie să dispară. 

TRAHANACHE: Ei, aici mi-ai plăcut! bravos! să trăieşti! 


CAŢAVENCU: În sănătatea venerabilului şi imparţialului 
nostru prezident, Trahanache! (Urale şi ciocniri.) 

CETĂŢEANUL.: În sănătatea coanii Joiţichii! că e (sughite) 
damă bună! (Ciocneşte cu ea; ea-i strânge mâna din toată 
inima. Urale, ciocniri.) 

CA '[ AVENCU (lui Tipătescu încet): Să mă ierţi şi să mă 
iubeşti! 

(expansiv) pentru că toţi ne iubim ţara, toţi suntem 
români! mai mult, sau mai puţin oneşti! (Tipătescu râde.) În 
sănătatea iubitului nostru prefect! Să trăiască pentru 
fericirea judeţului nostru! (Urale, ciocniri.) 

TRAHANACHE (luând un pahar şi trecând în mijloc foarte 
vesel): 

Ei, aveţi puţintică răbdare! Nu cunosc prefect eu! eu n-am 
prefect! 

eu am prieten! În sănătatea lui Fănică! Să trăiască pentru 
fericirea prietenilor lui! (Sărută pe Fănică, apoi pe Zoe. 
Fănică sărută mâna 

Zoii.) 

(Urale. Dandanache între alegători, cu Farfuridi şi 
Brânzovenescu, le povesteşte încet, făcând gestul cu 
clopoţeii; la dreapta, în fund, Pristanda, Cetăţeanul 
turmentat, muzică şi lume. 

În stânga Zoe, Tipătescu, Trahanache cu alţi alegători. 

În mijloc Caţavencu.) 

CA '[ AVENCU (foarte ameţit, împleticindu-se-n limbă, dar 
tot îngrăşându-şi silabele): Fraţilor! (Toţi se-ntorc şi-l 
ascultă.) După lupte seculare, care au durat aproape 
treizeci de ani, iată visul nostru realizat! 

Ce eram acuma câtva timp înainte de Crimeea? Am luptat 
şi am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! ieri bigotismul, 
azi liber-pani. L. Caragiale 154 sismul! ieri întristarea, azi 
veselia! lată avantajele progresului! lată binefacerile unui 
sistem constituţional! 

PRI S TANDA: Curat constituţional! Muzica! Muzica! 


(Muzica atacă marşul cu mult brio. Urale tunătoare. 
Grupurile se mişcă. Toată lumea se sărută, gravitând în 
jurul lui Caţavencu şi lui Dandanache, care se strâng în 
braţe, în mijloc. Dandanache face gestul cu clopoţeii. Zoe şi 
Tipătescu contemplă de la o parte mişcarea.) 

(Cortina cade repede asupra tabloului.) 

D-ALE CARNAVALULUI 

Comedie în trei acte 

PERSOANELE 

NAEGIRIME A, frizer şi subchirurg 

IAN CU PAMPON 

MACHE RAZACHESCU, ce-i mai zice şi „CRĂCĂNEI” 

UN CATINDATDELAPERCEPŢIE 

IORDACHE, calfă la Girimea 

UNIPIS IAT 

DIDINAMAZU 

MIŢABASTON 

UN CHELNER 

O MASCĂ 

MĂŞTI,PUBLIC,SERGENŢIDENOAPTE 

Într-un carnaval, în Bucureşti. 

157 D-ale carnavalului 

ACTUL II 

(Un salon de frizerie de mahala. Mobile de paie. Uşă şi 
fereastră de prăvălie în fund. La dreapta, în planul întâi, o 
uşă; în planul al doilea un lavabo. Ambele planuri din 
dreapta sunt mascate de restul scenei printr-un 
„paravent”.) 

SCENA I 

IORDACHE, apoi PAMPON 

IORDACHE (şade pe un scaun şi dă un brici la piatră, 
fredonâ nd): „ Şi mă cere, mamă, cere. 

— Cine dracul te mai cere? 

— Şi mă cere d-un bărbier.” 

PAMPON (intrând prin fund): Aici este frizăria lui d. Nae 
Girimea? 


IORDACHE (sculându-se politicos): Da, poftiţi. Barba? 
părul? 

PAMPON: Nimic. 

I OR DACHE: Atunci, poate, vă spălaţi la cap? 

PAMPON: Eu nu mă spăl niciodată la cap, pentru că sufăr 
de. 

I OR DACHE: De măsea? Ştii cum ţi-o scoţ? Odată. pac! 

PAMPON: Ei, nu de măsea. sufăr de bătăi. 

I OR DACHE: De bătăi? Ştii cum le. 

PAMPON: Ei! lasă-mă-n pace, omule; nu mă spăl la cap 
pentru că sufăr de bătăi de inimă. Înţelege odată că n-am 
venit pentru alişveriş. 

I OR DACHE: Atunci, pentru ce? 

PAMPON: Am o trebuinţă cu d. Nae Girimea. Nu cumva 
eşti d-ta? 

I OR DACHE: Nu, eu sunt calfă. 

I. L.. Caragiale 158 

PAMPON: D. Nae nu este aici? 

I OR DACHE: Nu, domnule; îl aştept: trebuie să vie foarte 
curând. 

PAMPON: Atunci îl aştept şi eu. Se poate? 

I OR DACHE: De ce nu? Poftiţi. (Îi dă un scaun.) 

PAMPON (după o mică pauză): Mă rog, la d-voastră se fac 
şi abonamente? 

IORDACHE: Da: 12 rasuri 3 franci, ceva a la „vivat 
concurenţa!” 

Să poftească oricare le dă mâna; glumeşti d-ta? vine un 
ras, ori un tuns 25 de santimuri, cu pudră, unt de migdale, 
livantă. Pentru frezat, spălat, bătături, se plăteşte 
supliment. 

PAMPON: Şi biletele de abonament le aveţi cu o pecetie, ca 
ăsta? 

(Arată biletul, pe care-l scoate din portofel.) 

I OR DACHE: Nu. ăsta este din ale vechi; gândesc că 
numai ăsta a mai rămas. (Îl examinează.) Pesemene că d-ta 


ai luat biletul ăsta demult din Bucureşti. Trebuie să vi-l 
schimbăm; pe astea le-am tras din circulaţie. 

PAMPON (punând biletul la loc): Nu; e altceva cu biletul 
ăsta. 

IORDACHE: Până acu vreo trei luni le aveam aşa, pentru 
iconomie adică; punea d. Nae pecetea pe o bucată de hârtie 
ori de mucava, şi pe urmă la fiecare răsătură trăgeam cu 
cerneală o dungă, până se făcea douăsprezece. Acu, pentru 
că ni s-a întâmplat o istorie cu un spiţer, a hotărât d. Nae să 
dea la tipografie să i le facă cu numere: l-am ras? ţac!itai 
numărul. 

PAMPON: Cu un spiţer? Ce istorie? 

IORDACHE: Al dracului spiţerul! Închipueşte-ţi d-ta! Lua 
un bilet. 

Îl rădeai, trăgea o dungă. Să zicem că asta era marţi; bun! 
Joi, iar o dungă; sâmbătă, alta: trei dungi. Marţea ailaltă, te 
uitai la bilet: numai o dungă. Peste asta mai trăgeam una; 
una şi una două. Joi mai trăgeam una, care va să zică trei; 
bun! Marţea ailaltă. biletul alb. 

PAMPON: Alb? 

I OR DACHE: De tot. 

PAMPON: Cum asta? 

D-ale carnavalului 159 

I OR DACHE: Aşteaptă să vezi, că e frumoasă. A mers aşa 
preţ de vreo zece luni de zile până să băgăm noi de seamă. 
Mugşterii mulţi. l-ai ras, i-ai tras dunga, te culci pe urechea 
aia, şi nu-ţi mai ţii altă socoteală. Într-o sâmbătă seară, vine 
spiţerul, şi nu ştiu cum din vorbă - era lume multă în 
prăvălie - lui d. Nae i se pare că spiţerul cere un bilet, şi-mi 
zice: „lordache, un bilet nou lui d. Frichinescu.” aşa-l 
cheamă. Dar el. zice: „Eu bilet nou? n-am cerut; al meu e 
ne-nceput.” şi scoate biletul alb ca laptele. Măi, ce dracul! 
Ne uităm noi lung, eu şi d. Nae, la bilet. pe urmă ne uităm 
la spiţerul, pe urmă unul la altul, şi d. Nae zice: „Bine!” şi-i 
trage o dungă. Pleacă spiţerul. 


Zice d. Nae: „Iordache, biletul spiţerului e cu scamatorie; 
ia să-l ţinem noi scurt; ori că ne-a luat biletele, ori că ne-a 
furat pecetia, ori că şi-a făcut el alt model, că prea se-ntinde 
abonamentul lui ca caşcavalul prăjit.” 

PAMPON: Ei, în sfârşitul sfârşitului ce era? 

I OR DACHE: Stăi să vezi. Al dracului spiţerul! Asta era 
într-o sâmbătă. Marţi dimineaţa, altă dungă - dar acum le 
însemnam şi cu tibişir pe pervazul uşii - două; joi alta, trei. 
sâmbătă alta. 

PAMPON: (cam impacientat): Patru. 

I OR DACHE: Joi. 

PAMPON: Ei! spune odată, că n-am vreme de stat. 

I OR DACHE: Parcă ziceai că aştepţi pe d. Nae. 

PAMPON: Bine, îl aştept, dar spune odată. 

I OR DACHE: Dacă nu mă laşi. Joi, un ras şi un tuns, două 
dungi: cinci şi cu două şapte; pe bilet şapte, pe uşe şapte. În 
sfârşit, sâmbătă îl raz iar; dau să scriu dunga: pe bilet erau 
patru şi cu una acu cinci; pe uşe şapte şi cu una opt. 
Spiţerul nu ştia că mijloceşte contabilitate dublă. Marţi, pe 
uşe opt şi cu una nouă; pe bilet trei şi cu una patru; şi pe 
urmă joi, pândeşte când nu e d. Nae în prăvălie, şi intră; 
după ce-l raz, zise: „Scrie una, că am luat bilet nou de la d. 

Nae.” Pe uşe nouă şi cu una zece. 

PAMPON: Ei? prin urmare. 

I. L.. Caragiale 

PAMPON: Şi cum a rămas? 

I OR DACHE: N-a vrut d. Nae să facă scandal, măcar că 
era de 

I OR DACHE: Ei! prin urmare, ştergea dungile cu doftorii, 
cu metaluri de-ale lor de la spiţărie. 

un procuror ceva. D. Nae, ştii, mai galant, i-a luat biletul şi 
vreo cinci franci câţi i-avea în buzunar, i-a făcut un moral 
bun, din porc şi din măgar nu l-a mai scos, i-a tras vreo 
două palme şi l-a dat pe uşe afară. 

PAMPON (care a ascultat cu atenţie, ca lovit de-o 
inspiraţie): A! 


ce idee mi-a venit! Parfumurile, odicoloanele, pomădurile, 
liubemurile 

Didinii! Spiţerul! Da! Zici că biletele astea le-aţi tras din 
circulaţie de mai bine de trei luni? 

I OR DACHE: Da. 

PAMPON: Zici că d. Nae a luat biletul cu scamatoria de la 
spiţerul? 

I OR DACHE: Da. 

PAMPON: Ei? Spiţerul în vreme de zece luni cât v-a tras pe 
sfoară, numai cu un bilet a lucrat? 

I OR DACHE: Ştiu şi eu? 

PAMPON: Era peste putinţă. Atunci aţi fi băgat de seamă 
mai degrabă. la adu-ţi aminte bine. 

I OR DACHE: De unde să-mi aduc aminte! E demult. 

PAMPON: A! ce idee! să vedem! Mă duc. mă întorc 
numaidecă t. spune-i lui d. Nae că am să-i vorbesc. Viu cât 
mai degrabă. 

(lese în fund. La ieşire se loveşte cu Miţa, care intră foarte 
agitată.) A! 

pardon, madam! 

SCENA II 

IORDACHE,MIŢA 

MI A: Iordache! Unde e Nae? 

I OR DACHE: Nu ştiu; a plecat de azi-dimineaţă şi până 
acuma nu s-a mai întors. Trebuie să vie, ca să mă pot duce 
şi eu la masă. 

D-ale carnavalului eternitate, până la nebunie. Tu ştii cât l- 
am iubit? 

MIŢA (trântindu-se pe un scaun): Am să-l aştept şi eu. 

I OR DACH E: Dar dacă vine târziu, eu ce să fac? să rabd 
de foame? Trebuie să închiz prăvălia şi să mă duc la 
mâncare. 

MI Ţ A: Nu ştiu, nu voi să ştiu nimic. (Patetică:) Iordache. 

I OR DACHE: Ce? 

MI A: Iordache, sunt nenorocită. 

I OR DACHE: A simţit Crăcănel ceva. 


MI Ţ A: Aş! Crăcănel! îţi spui că sunt nenorocită. 

I OR DACHE: Pentru? 

MI [ A: Nae! Nae, pe care l-am iubit, pe care l-am adorat 
pentru 

I OR DACHE: Ei! da. Ei! ce? 

MIŢA (montându-se treptat): Nae mă traduce. 

I OR DACHE: Aş! 

MI [ A: Mă traduce la sigur. 

I OR DACHE: Fugi de-acolo! 

MI Ţ A: La sigur. De opt zile nu l-am văzut. Îi scriu: 
„Bibicule, Magafaua pleacă mâine miercuri la Ploieşti, 
remâi singură şi ambetată; sunt foarte rău bolnavă; vino să- 
i tragem un chef.” Şi Năică nici nu-mi răspunde. lubeşte pe 
alta, mi s-a făcut semn. În cărţi cade mereu gând la gând cu 
bucurie, cu dragoste, cu temei, cu întâlnire pe drum de 
seară cu o damă de verde. 

I OR DACHE: Aş! nu mai crede în mofturile cărţilor, frate. 
MI ŢA: Trebuie s-o ştiu, trebuie s-o aflu. şi să vedem. O să 
fie un scandal. dar un scandal. cum n-a mai fost până acuma 

în 

Universul. 

IORDACHE: Aş! nu-i nimica! ţi-ai făcut spaimă de gelozie. 
(Dând din umeri, urcă până-n fund, unde dă piept în piept 
cu Catindatul de la percepţie.) 

MI Ţ A: Un muşteriu! poate mă cunoaşte. Nu voi să mă 
compromentez. 

Trec să aştept în odaie. (lese pe după paravan în dreapta.) 

I. L.. Caragiale 162 

SCENA III 

IORDACHE, CATIN DATU L (legat cu o basma la 
fălci) 

CAT I N DATUL. (Către public, coborând): Pfii! al dracului 
mă doare! dar ştii cum? lucru mare. Nu mai merge. M-am 
hotărât. 

Trebuie s-o încerc şi p-asta. 


I OR DACHE (care l-a urmărit, coborând înaintează un 
scaun până în mijlocul scenii): Ia poftiţi! poftiţi! 

CAT IN DAT U L (hotărât): Ştii s-o scoţi? Scoate-mi-o! 

I OR DACHE: N-ai idee cum ţi-o scot; până să clipeşti din 
ochi, odată, pac! Ia poftiţi! poftiţi! 

CAT I N DATUL: Uf! mersi! 

I OR DACHE: Ia poftiţi. 

CAT I N DATUL: Ce n-am pus, domnule? Ce să-ţi mai spui? 
Ce n-am pus? Mi-am tăbăcit gingiile. Ce n-am pus? 

I OR DACHE: Ce să-i pui, domnule? E odată vătămată, s-a 
isprăvit: picături de rădăcină de cleşte. 

CAT I N DATUL: Ce n-am pus? În sfârşit, astăzi m-a învăţat 
unul de la noi de la percepţie. 

I OR DACHE: A! d-ta eşti de la percepţie? 

CATIN DAT UL: Da, catindez până la o vacanţă. Nue 
vorba, am cu ce trăi; am parte în bogasieriel la Ploieşti; îmi 
trimite parale nenea 

Iancu; dar ştii, orişicât poţi zice, trebuie pentru ca să-ţi 
faci o carieră ca tânăr. 

I OR DACHE: Mai e vorbă. 

CAT I N DATUL: A! eu aş fi avut parale multe, dacă nu mă- 
ncurcam în trataţie de amor pe vremea războiului. O 
iubeam, o iubeam! 

şi ea mă traducea. cu un ofiţer de itidenţie. 

I OR DACHE: Ei, ş-acuma? 

CAT I N DATUL: Acuma. nu-ţi spui? catindez la percepţie. 

1 Prăvălie cu articole de mode. 

D-ale carnavalului ani de zile, nimic. (Şade.) 

(Mâhnit:) Dar catindez de mult. Ştii, catindezi azi, 
catindezi mâine, o lună, două, trei, un an. Bine, până când? 
Nu zic să mă facă ajutor, ori reghistrat, domnule, dar măcar 
acolo ceva. 

I OR DACHE: Adică să te înainteze. 

CAT I N DATUL: Măcar un copist de clasa a doua. 

I OR DACHE: Şi acuma câtă leafă primiţi în mână? 


CAT I N DATUL: Nu ţi-am spus că sunt catindat? Nimic, de 
doi 

I OR DACHE: Nimic? 

CAT IN DATUL: Nimic. 

I OR DACHE: Dar. reţinere nu vă face? 

CAT I N DATUL.: Asta, ce-i dreptul, nu. 

I OR DACHE: Tot e bine. Ei! ia dezleagă-te. 

CAT I N DATUL: Pentru ce? 

I OR DACHE: Legat, nu poci. 

CAT IN DATUL: Ce? 

I OR DACHE: Pentru că nu poţi căsca gura. 

CAT I N DATUL: Pentru ce să casc gura? 

I OR DACHE: Aminteri cum să ţi-o scot? 

CAT I N DATUL: Ce să-mi scoţi? 

I OR DACHE: Ei, asta-mi place! pentru ce ai venit aicea? 

Măseaua. 

CAT I N DATUL: Măseaua? 

IORDACHE: Ei, da, măseaua. (Merge şi socate 
instrumentele dintro masă.) Ştii cum ţi-o scot? până să 
clipeşti din ochi (revine lângă 

Catindat) odată. pac! 

CAT I N DATUL: (care s-a sculat): Uf! 

I OR DACHE: Şezi. 

CAT I N DATUL: Mersi, am şezut destul. 

I OR DACHE: Trebuie să stai jos. ca să am loc în sus să 
trag. 

d-a-mpicioarele cum? 

CAT I N DAIUL: N-o mai scoţ. mi-a trecut. 

IORDACHE: Cum ţi-a trecut? 

I. L. Caragiale 164 

CAT IN DATUL: Nu ţi-am spus că m-a învăţat unul de la 
noi de la percepţie. zice c-a citit în cartea lui Matei. 

I OR DACHE: De la Matei citire? 

CAT IN DAT U L: Nu vanghelistul, ăsta e altul, e doftor de 
bătături în Italia şi face şi văpsea pentru păr. 

I OR DACHE: Ei? 


CAT I N DATUL: Ei? să zicem că mă doare! Întâi rabd cât 
pot. 

pe urmă, pui doftorii; pe urmă, daca văz că nu mai merge, 
mă duc hotărât la bărbier să mi-o scoaţă. bun! Cum intru. 

I OR DACHE: Ei! prin urmare. 

CAT IN DAIUL: Cum intru, zic serios: ştii s-o scoţi? 
scoate-mi-o! 

De par examplu, adineaori la d-ta. D-ta nici nu înţelegeai 
ce vreau eu. Şi pe urmă, mă dau în vorbă, mai de una, mai 
de alta. Dar când intru, simţ odată ca un cuţit (arată la 
falcă), cald, şi pe urmă rece; pe urmă din vorbă-n vorbă, vii 
d-ta, subfirurgul, cu cleştele: atunci simţ deodată iar un 
cuţit. rece, şi pe urmă numaidecât cald. 

şi pe urmă nu mai simţ nimic. Vezi d-ta, pesemne, nu ştiu 
cum devine care va să zică de este al naturii lucru ceva, că 
măseaua, în interval de conversaţie, de frică trece. Ei. al 
dracului italianul! 

I OR DACH E (care a ascultat cu multă atenţie): Fugi, dle, 
cu superstiţiile italieneşti. Îmi pare rău de d-ta, om tânăr! 
Bine, d-ta nu vezi cum e naturelul la toate, că trebuie să 
aibă o bază, măcar cât de mică, dar să fie bază. Ce nu are 
bază, cum poate să fie naturel? 

ori să-mi spui d-ta ca Matei ăla al d-tale - că eu nu-l cunosc 
- te-a învăţat adică să mergi prin ploaie fără umbrelă şi să 
zici, numai aşa la un capriţ, că e soare. şi să nu te ude. Auzi 
d-ta mofturi italieneşti! 

CAT IN DATUL Aşa e, decât n-are a face cu măseaua (Face 
o grimasă în partea măselei.) 

I OR DACHE: Ba prea are a face. 

CAT IN DATUL: Ba nu. (Altă grimasă.) 

I OR DACHE: Ba da, tot lucrul naturel! 

CAT I N DATUL: Ba nu! (Altă grimasă.) Hait! 

D-ale carnavalului 165 

I OR DACHE: Ce? 

CAT IN DATUL: lar m-a apucat (începe să se plimbe), dar 
Tău. 


rău de tot. 

I OR DACHE: Vezi. vorba mea. ştiu cu. 

CAT I N DATUL. (oprindu-se în loc din umblet, şi cu un ton 
foarte hotărât): Ştii s-o scoţi? scoate-mi-o! 

I OR DACHE: Şezi. 

CAT I N DATUL (hotărât): Adu cleştele. (Şade.) 

I OR DACHE (merge, ia cleştele şi revine): Zi că te-a ciupit 
un purice. odată. pac! 

CAT IN DATUL (uitându-se ţintă la cleşte şi apoi sculându- 
se): 

Mi-a trecut. Ai văzut? vorba mea. ştiu eu. Al dracului 
italianul! 

I OR DACHE (plictisit): A! 

CAT I N DATU L (foarte mulţumit): Salutare, neică, şi 
mersi! 

(Pleacă.) 

I OR DACHE: Stai, domnule! 

CAT I N DATUL: Nu mai pot. e târziu. am treabă la 
canţilerie, am o groază de avizuri de făcut. Salutare, neică, 
şi mersi! (lese repede prin fund.) 

SCENA IV 

IORDACHE,apoiMIŢA 

I OR DACHE: Aşa haplea mai rar. Ce dracul face d. Nae de 
nu mai vine. Sunt aproape de douăsprezece. Mă leşin de 
foame. (Miţa intră din dreapta.) Miţa? o uitasem! 

MI Ţ A: N-a venit Nae încă? 

I OR DACHE: Uite ce e, coană Miţo, d-ta tot zici că-l 
aştepţi; eu mă repez aici aproape să-mbuc ceva şi mă-ntorc 
numaidecât. nu-i aşa? (Îşi ia pălăria.) 

MI ŢA: Poţi să te duci. 

I. L.. Caragiale 166 

I OR DACHE: Da nu pleci? Să nu rămiîie prăvălia singură. 

MIŢA (nervoasă): 'Ţi-am spus odată: îl aştept până mâine, 
până poimâine, până o veni. 

I OR DACHE: Atunci, mă duc. mă-ntorc la moment. (lese 
în fund.) 


SCENA V 

MI A, apoi PAMPON 

MI Ţ A: Să-l aştept, da, să-l aştept. Trebuie să vie. Să mă 
traducă pe mine Nae. şi să nu-mi răzbun? Peste poate! 

PAMPON (care a intrat): Mă rog, d. Nae n-a venit încă? 
(Salută.) 

MIŢA (aparte): Un muştiriu. (Iare:) Nu, domnule, şi eu îl 
aştept. Dacă poftiţi şi dv. să-l aşteptaţi. vine ori dânsul, ori 
băiatul. 

PAMPON: Mersi, madam. (Şade, aparte): Curăţică. (Tare, 
după o pauză:) D-voastră sunteţi rudă, ori consoarta 
dumnealui. 

MI ŢA (tristă): Nici rudă, nici consoartă, dle. i sunt. adică 
i-am fost. amică. Am venit pentru o mică afacere. 

PAMPON: Ca şi mine. 

MIA (oftând): La d-ta. nu poate fi ca la mine. La mine e 
chestiune de traducere. 

PAMPON: În amor? 

MIŢA (asemenea): Da, în amor. 

PAMPON: Ca şi la mine. 

MI [ A: Ca şi la d-ta? Cum? 

PAMPON: Mi se pare, adică nu mi se pare. sunt aproape 
sigur că sunt tradus. 

MI [ A: Ca şi mine. 

PAMPON: Şi numai d. Nae poate să mă puie pe urma 
aceluia care a devenit în chestiune. A! dar n-are să-mi 
scape. Sunt hotărât! 

Am să-i dau o curăţenie spiţerului, să mă pomenească! 

MI [ A: E spiţer? 

PAMPON: Da, desigur, spiţer. Aflasem adineaori cum îl 
cheamă de la băiatul de aici. 

MI [ A: De la Iordache. 

PAMPON: Da; îmi spusese cum îl cheamă, dar i-am uitat 
numele cu gândul la dovezi - pentru că am dovezi - nişte 
hârtii pe care le-am găsit în odaie la Didina. 


PAMPON: Da, amanta mea, cel mai sacru amor, pentru 
care mi-am sacrificat cariera de militar, fiin' că până să nu o 
cunosc am fost tist!1 de vardişti la Ploieşti. Şi sunt turbat de 
gelozie! Toată noaptea n-am dormit. 

MI [ A: Ah! mie-mi spui ce-i gelozia? Numai o noapte n-ai 
dormit? 

Nu ştii nimic! Câte nopţi! 

PAMPON: Nu, az-noapte nu a venit din gelozie, pentru că 
nu începuse încă chestia. Am jucat la Podul Gârlii conţina2 
cu nişte papugii până la şase az-dimineaţă. I-am ras. 

MI Ţ A: Să nu te bucuri. Şi eu câştig la conţină, dar ce 
folos! 

noroc la cărţi, nenoroc la amor. 

PAMPON: Aş! la mine nu e noroc, e ştiinţă: îi iau la sigur. 
poate că să am o goană3 nebună, să pierz. Eu joc conţina 
oarbă cu fantele4, şi am eu merchezul5 meu. Bunăoară, 
cărţile le ţiu în stânga şi joc cu dreapta; am bătut cu fantele, 
pui cărţile bătute jos, şi fantele la loc în mâna stângă, 
pentru altă ocazie. Az-noapte i-am stins. 

MIŢA (plictisită): Nu mai vine Nae. 

PAMPON: Astfel, dar az-dimineaţă, coniţa mea, pe la şase 
ceasuri, mă întorc acasă, la Didina; bat în uşe, se scoală 
somnoroasă şi-mi deschide. Era încă întunerec; aprinz 
lumânarea. Dar, când viu 

D-ale carnavalului 

MI Ţ A: Didina. 

1 Ofiţer 

2 Joc de cărţi. 

3 Nenoroc, ghinion. 

4 Valetul, la jocurile de cărţi. 

5 Tertip, şiretlic, truc. 

I. L.. Caragiale 168 prea târziu, e totdeauna supărată şi- 
ncepe să mă certe. Acuma nu zice nimic; se-ntoarce, 
pardon, cu faţa la perete şi tace. Zic eu (Miţa plictisită s-a 
sculat şi se plimbă) în gândul meu; e supărată. s-o las să 
doarmă; când o vedea mâine c-am câştigat trei poli, îi trece. 


Dau să mă dezbrac şi văz jos lângă mescioară două 
hârtiuţe. M-aplec - cum le-am văzut am simţit un fior rece - 
m-aplec, le iau: ce era? Un bilet de abonament la frizăria 
model a lui d. Nae Girimea. 

MI 'ŢA: Nae Girimea? (Se interesează.) 

PAMPON: Da, şi un bilet de amor de la o damă către 
„Bibicul” ei. 

MI Ţ A: „Bibicul”? 

PAMPON: Da, către spiţerul. Să vezi cum am aflat pe urmă 
că e spiţer. 

MI ŢA (aparte): „Bibicul”! S-ar putea? 

PAMPON: Cum am citit hârtiuţele şi am văzut pecetia pe 
bilet: „Frizăria model, Nae Girimea”, mi-am luat iar 
paltonul şi bastonul şi am ieşit binişor; Didina adormise iar. 
Mă duc la poliţie, cercetez şi aflu că aici e frizăria. Am venit; 
d. Nae nu era aici. Băiatul mi-a spus că bilete de astea. 

MIŢA (interesându-se, nerăbdătoare): În sfârşit? 

PAMPON: În sfârşit, ce mai lungim vorba degeaba, coniţa 
mea, spiţerul este. După câte mi-a spus băiatul, am fost cu 
biletul la spiţărie, am spus că aveam ceva scris pe el şi s-a 
şters cu un fel de asenţie, şi că aş vrea să ştiu ce era scris. 
se poate? şi spiţerul nu ştiu ce-a făcut, ce-a turnat pe bilet - 
mirosea a spirt de ţiperig - şi-n două minute a ieşit iar 
dungile la loc. 

MIŢA: Să fie cu putinţă? 

PAMPO N: Le-am numărat: sunt cinzeci şi cinci de dungi. 

Spiţerul mişel! l-am prins mai rău decât d. Nae: o să-i dau 
o curăţenie. 

să-i rup şalele! 

MIŢA (aparte): Să fie Nae? A! ce răzbunare ar fi! (Iare:) 
Domnule, zici că biletul de amor este către „Bibicul”? 

PAMPON: Da! 

MI A: Şi este iscălit de cine? 

D-ale carnavalului 169 

PAMPON: „A ta adorantă, Miţa.” 

MI [ A: Miţa! A! Dumnezeule! 


PAMPON: Ce? 

MI [ A: Domnule, eşti sigur că e spiţer? 

PAMPON: Fireşte. Mai sigur se poate? Biletul era alb. spirt 
de ţiperig şi d-odată cinzeci-şi-cinci de dungi. Le-am 
numărat. poftim să le numeri şi d-ta. 

MI A: Şi ai venit aici pentru ca să afli numele omului cu 
chestia de traducere? 

PAMPON: Da. 

MI Ţ A: Eu am o presimţire. 

PAMPON: Care? 

MI [ A: Cum este amanta dumitale? 

PAMPON: Cum să fie adică? 

MI [ A: De roşu, de ghindă, de tobă, ori de verde? 

PAMPON: De verde. 

MI [ A: De verde? 

PAMPON: Da. 

MI Ţ A: Şi ai la d-ta biletul câtră „Bibicul”, pe care zici că L- 
ai găsit în odaia damii de verde? 

PAMPON: Da. 

MI [ A: A să-l văz degrabă. 

PAMPON (dându-i biletul): Iacătă-l. 

MI ŢA (ia biletul, îl priveşte şi face o mutră grozav de 
disperată): 

A! am să-mi răzbun! (Solemnă:) Domnule, nu te juca cu 
inima unei femei nenorocite. Spune drept: biletul ăsta l-ai 
găsit în odaia amantii d-tale? Jură. 

PAMPON (grav): Pe onoarea mea! 

MI A: Uită-te la biletul ăsta. l-ai citit? (Citind nervos:) 
„Bibicule, Mangafaua pleacă mâine miercuri la Ploieşti, 
remâi singură şi ambetată; sunt foarte rău bolnavă; vino 
negreşit, am poftă să-i tragem un chef. A ta adorantă, Miţa.” 
Ai văzut biletul? Acuma uite-te la mine bine. 

PAMPON: Ei? (Îi ia înapoi biletul.) 

MI Ţ A: Ei! Eu, eu sunt nenorocita care am scris biletul 
ăsta. 

PAMPON: Se poate? 


y 


MI [ A: Da, se poate. (Dezolată:) Şi omul care a fost la 
Didina dumitale este amantul meu! 

PAMPON: Amantul dumitale? Spiţerul? 

MI Ţ A: Ce spiţer? nu-i spiţer. (Frământându-se) A! 
Trebuie să am o explicaţie. O să am o explicaţie. O să-mi 
răzbun. o răzbunare teribilă! 

PAMPON (acelaşi joc): Amantul dumitale? Trebuie să-l ştiu 
şi eu, trebuie să-l văz. Eu nu mă mulţumesc pe răzbunarea 
dumitale. 

Trebuie ca să-mi răzbun eu! (Se plimbă turbat.) 

MI A: Juri să ne răzbunăm împreună? 

PAMPON: Jur! 

PAMPON: D. Nae. 

SCENA VI 

ACEIAŞI,IORDACHE 

IORDACHE (venind repede din fund): Coană Miţo, eşti 
aici? 

Vine. 

MI [ A: Nae. 

IORDACHE (dând pe Pampon la o parte şi luând pe 
Miţa în partea cealaltă): Pardon. (Miţii:) Vine Crăcănel al d- 
tale. Viu într-un suflet de la birt din colţ. Crăcănel a intrat în 
birt, a întrebat de prăvălia lui d. Nae Girimea, şi băiatul l-a 
îndreptat aici. Ascunde-te iute. vine, trebuie să fie la uşe. 

MI [ A: Crăcănel! Ce caută? 

I OR DACHE: Treci degrabă în odăiţă. (Miţa pleacă spre 
dreapta pe după paravan.) 

PAMPON: Te duci? 

I. L.. Caragiale 

D-ale carnavalului 171 

MI Ţ A: Da. (Lui lodrdache:) Când o pleca, dă-mi de veste. 
fă-i vânt degrabă. 

PAMPON: Bine, da chestia noastră cum rămâne? (O 
urmăreşte până la uşă.) 

MI Ţ A: Mai vorbim noi. (lese repede, în dreapta, 
închizând uşa după ea.) 


PAMPON (aparte): Ciudat lucru! Să fie vreo 
moftangioaică? 

(Lui lordache:) Mă rog, cine e persoana asta? 

I OR DACHE: E o damă. 

PAMPON: Bine, damă. O văz eu că e damă, dar cine e? 
(Crăcânel intră.) 

IORDACHE (încet lui Pampon): Lasă că-ţi spui eu. 

SCENA VII 

ACEIAŞI,CRĂCĂNEL 

CRĂCĂNEL: Mă rog, aici este d. Nae frizerul? 

I OR DACHE: Aici este. da. nu-i acasă. 

CRĂCĂNEL: Dar. mă rog, se-ntoarce? 

PAMPON (lui Iordache aparte): Cine-i domnul ăsta? 

I OR DACHE (încet lui Pampon): Lasă că-ţi spui eu. 

CRĂCĂNEL: Aud? 

I OR DACHE: Nu crez să se întoarcă aşa degrabă. Dacă 
aveţi trebuinţă chiar cu d-lui, atunci poftiţi mai pe seară, 
poate să-l găsiţi. 

CRĂCĂNEL.: În sfârşit, eu tot mai pot aştepta; poate să vie. 

(Şade.) 

I OR DACHE: Aşteptaţi degeaba, domnule, vine foarte 
târziu. 

CRĂCĂNEL: De unde ştii? Poate vine mai curând. 

I OR DACHE (încet lui Pampon): Cum dracul să-i fac vânt? 

PAMPON: Dacă spune odată omul că vine deseară. 

CRĂCĂNEL.: Ei, poate să am noroc. Nu ştii d-ta? De câte 
ori pleci să stai un ceas şi stai cinci. E, de ce adică să nu 
pleci odată 

I. L.. Caragiale 172 pentru şapte şi să stai numai unul? (Se 
găteşte în faţa unei oglinzi, îşi piaptănă barbetele şi chelia, 
ia o gazetă şi se pune pe citit. Iordache şi Pampon dau din 
umeri. Pampon scoate o pereche de cărţi şi-ncepe să se 
joace cu ele pe genunchi. Iordache merge la uşa din 
dreapta.) 

MIŢA (scoțând capul pe uşă): Fă-i vânt! 

I OR DACHE: Nu e chip. Zice că vrea s-aştepte. 


MI [ A: Ce dracul caută aici? 

I OR DACHE: Ştiu eu. caută pe d. Nae. 

MI [ A: Nu-nţeleg. 

I OR DACHE: l-am spus că d. Nae vine deseară, şi tot zice 
că-l aşteaptă. A! stăi, că îi am eu leacul. 

MI [ A: Domnul ălălalt s-a dus? 

I OR DACHE: Nu, e aici. 

MI Ţ A: Să m-aştepte. Bate-mi în uşe când l-ăi exoflisil pe 
Crăcănel. 

I OR DACHE: Îl exoflisesc acuma, să vezi. (Coboară în 
scenă. 

Miţa îşi retrage capul şi închide uşa. Lui Pampon:) Dama a 
zis s-aşteptaţi. 

PAMPON (încet): Bine. 

I OR DACHE (către Crăcănel, care e cufundat în citirea 
jurnalului): 

Ei, boierule, d. Nae nu mai vine. Eu trebuie să-nchiz 
prăvălia. 

CRĂCĂNEL (lăsând gazeta): A! închizi? Atunci, dacă 
închizi, am treabă să mă duc în târg. 

trebuie să mă duc şi eu. 

PAMPON (strângându-şi cărţile): Fireşte că trebuie să te 
duci, nu o să te încuie aici. 

CRĂCĂNEL: Dacă e aşa. salutare. Mă-ntorc eu mai târziu. 

(lese în fund.) 

IORDACHE: Cu plecăciune. S-a dus! uf! Al dracului 
dobitoc! 

De ce muşterii am eu parte azi! 

PAMPON: Mă rog, cine e negustorul ăsta? 

1 A da afară; în limba veche, a achita o sumă de bani. 

D-ale carnavalului 173 

I OR DACHE: Urâtul ăsta? Este amantul damii de acolo. 

PAMPON (sărind): Amantul damii de acolo? 

I OR DACHE: Da. 

PAMPON: Care a vorbit cu mine adineaori? Miţa? 

I OR DACHE: Da, da! 


PAMPON (fioros): Bibicul ei? Ăsta e Bibicul? 

I OR DACHE: Ei, da, frate, când îţi spui odată; e amantul 
damii de acolo. Ce te prinde mirarea? 

PAMPON (care şi-a luat pălăria şi bastonul degrabă): Am 
pus mâna pe Bibicul! Nu-l las nici mort! Nici mort! (Se 
repede şi iese glonţ pe uşa din fund.) 

SCENA VIII 

IORDACHE,NAE,apoiMIŢA 

1 OR DACHE: Ăsta e niţel cam ţicnit. De ce muşterii am 
parte eu astăzi? Frumos carnaval! S-o scoţ pe Miţa. (Nae 
intră.) D. Nae, în sfârşit! Credeam că nu mai vii. 

N A E: De ce? 

I OR DACHE: Te-a căutat doi inşi. 

N A E: Cine? 

I OR DACHE: Unul nu ştiu cum îl cheamă, ălălalt era 
Crăcănel. 

N A E: Crăcănel? 

I OR DACHE: Da; şi coana Miţa. e aici. 

NAE (strâmbându-se): Miţa aici? Nu i-ai spus că nu sunt 
acasă şi că viu târziu? 

I OR DACHE: l-am spus, da a zis că te aşteaptă până 
mâine, până poimâine. A profitat de ocazie şi m-am dus la 
birt în colţ să mănânc ceva. N-apucasem să gust de două 
ori, şi hop! Crăcănel vine-n birt şi întreabă pe băiat unde e 
frizăria model a lui d. Nae. Am alergat degrabă să dau veste 
coanii Miţii. Era aici şi negustorul ălălalt; 

I. L. Caragiale 174 zice că are un bilet de abonament să-l 
schimbe, ori să te-ntrebe ceva. 

În sfârşit nu ştiu bine. 

N A E: Care va să zică Miţa e aici? 

MI ŢA (care a crăpat uşa mai dinainte şi a auzit ultimele 
vorbe ale lui Iordache, coborând): Aici, Bibicule; ce, îţi pare 
râu? 

NAE (făcându-se vesel): Să-mi pară rău? cum să-mi pară 
râu? 

Se poate? 


MI ŢA (trecând pe lângă Nae încet): Trimete de-aici pe 
Iordache. 

Am să-ţi spun ceva între patru ochi. 

NAE (făcându-se că n-aude): Auz? 

MI ŢA: Iordache, dacă nu mai ai treabă, fii bun şi ne lasă; 
am să-i spun ceva lui d. Nae în secret. 

I OR DACHE: Mă duc. să-mi isprăvesc porţia de varză. 
(lese în fund.) 

SCENA IX 

MIŢA,NAE.MIŢA merge şi încuie uşa din fund. 

N A E: Pentru ce încui uşa? 

MI ŢA (în fund): Poate să vie iar cineva să ne facă deranj. 
Am să-ţi spui ceva în linişte. (Pauză) Nae! (Coboară încet, 
emoţionată.) 

Bibicule! nu mă mai iubeşti. (Un pas, şi se opreşte.) 

NAE (d-abia întorcându-se): Ei, na! de unde ţi-a mai venit 
ş-asta-n cap? 

MI ŢA (încă un pas): pentru ce n-ai venit alaltăieri seara, 
când ţi-am scris? 

NAE (acelaşi joc): Eram bolnav alaltăieri. 

MI ŢA (coborând cu energie): Minţi! Ai primit biletul meu? 

NAE: Da. 

MI [ A: Unde mi-e biletul? Arată biletul. 

NAE (după ce se caută prin toate buzunarele): Pesemne că 
l-am pierdut. 

D-ale carnavalului 175 

MI Ţ A: La-i pierdut? Unde l-ai pierdut? 

N A E: Ştiu eu pe unde l-am pierdut? dacă ştiam că-l pierz, 
fireşte că nu-l pierdeam. 

MI Ţ A: Nu ştii pe unde l-ai pierdut? 

NAE: Nu. 

MI ŢA (straşnică): Bibicule! Bibicule! 

N AE: Ei? 

MI ŢA: Vezi tu sticluţa asta? (Scoate din buzunar o sticluţă 
mică şi i-o arată.) 

N AF: Ei, ce? 


MI Ţ A: Ştii ce are înăuntru? 

N A E: Cerneală. 

MI [ A: Nu cerneală, Năică. vitrion englezesc! 

NAE (dându-se înapoi): Vitrion? eşti nebună? 

MI A: Da, vitrion! ţi-e frică? 

N A E: Fireşte că mi-e frică, na! 

MI ŢA: Pentru ce, dacă te ştii curat? 

N A E: Pentru că tu nu ştii ce e vitrionul. 

MI [ A: Ba da. e un fel de metal. 

NAE: Nu ştii ce poate face? 

MI Ţ A: Ba da: pârleşte, Năică, arde, Bibicule, momentan 
tot, tot, şi mai ales ochii! 

NA E: Dă-mi sticluţa. 

MI A: Aş! 

N A E: Pentru ce să ţii asemenea lucruri? pentru ce? 

MIŢA (vrând să izbucnească): Pentru ce? Îmi trebuie. 

N A E: Pentru ce îţi trebuie? 

MI ŢA (izbucnind): Pentru ce? (Cu un gest mare, care face 
pe Nae să-şi acopere ochii, dându-se repede înapoi.) Pentru 
dumneatale, musiu 

Năică, şi pentru Didina dumitale! 

NAE (pălind): Care Didină? tu ştii ce spui! 

MI Ţ A: Ştii şi d-ta mai bine decât mine; nu umbla cu 
mofturi, Il. L.. Caragiale 176 şarlatane. Care Didină, ai? 
Didina, pentru care mă traduci pe mine; 

Didina, pe care o iubeşti; Didina la care ai fost az-noapte, 
mizerabile! 

N A E: Nu e adevărat, am stat acasă bolnav. 

MI [ A: Minţi! Adineaori spuneai că nu ştii unde ai pierdut 
biletul. 

Să-ţi spui eu: biletul meu l-a găsit în odaie la Didina d-tale 
respectivul ei. 

N A E: Respectivul? Pampon? 

MI Ţ A: Vezi! vezi! ştii cum îl cheamă; da, unul înalt, 
bărbos, fioros, cu care o să aia face chiar astăzi; pentru că 
s-a întâlnit cu mine aici, mi-a arătat biletul meu, şi eu i-am 


declarat că omul cu traducerea este acela care mă traduce 
şi pe mine (Nae se plimbă agitat), amantul meu, fidelul meu 
amant, căruia eu (obidită) i-am fost întotdeauna fidea. 

N A E: Ce-ai făcut? 

MI Ţ A: Pampon te caută să te omoare. A! dar până să-şi 
răzbune el, am să vă omor eu, eu! pe Didina, pe tine, şi pe 
mine! (Se trânteşte pe un scaun desperată şi isterică şi-şi 
ascunde capul în mâini.) 

NAE (apropiindu-se binişor de ea şi căutând s-o mângâie): 
Miţo, neică, vino-ţi în fire. 

MI ŢA: Lasă-mă! (Îl respinge.) 

NAE (apucând-o în braţe şi căutându-i buzunarul): Nu; nu 
te las, pentru că te iubesc. numai pe tine. te iubesc. numai. 
pe. tine. 

(A găsit buzunarul, a luat sticluţa, se ridică repede şi 
schimbând tonul:) 

Înţelege că e încurcătură la mijloc. Mi-ai pus pe nebunul 
de Pampon pe cap. 

MI ŢA: D-ta ţi l-ai pus. 

N A E: Vrei scandal cu orice preţ? 

MIA: Da (ridicându-se), vreau scandal, da. pentru că m- 
ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate: ai uitat că sunt fiică din 
popor şi sunt violentă; ai uitat că sunt republicană, că-n 
vinele mele curge sângele martirilor de la 11 fevruarie 
(formidabilă), ai uitat că sunt ploieşteancă 

— da, ploieşteancă! Năică, şi am să-ţi torn o revoluţie, da o 
revoluţie. 

să mă pomeneşti! 

D-ale carnavalului 

NAE (cam zâmbind): Nu fi nebună! Ce-o să faci? 

bătăi tari în uşă.) 

MIŢA (căutând sticluţa în buzunar): Ce să fac? (N-o 
găseşte; se uită rătăcită împrejur. Nae i-arată de departe, 
râzând, sticluţa; ea dă un țipăt.) A! mi-ai furat sticluţa, 
scamatorule! (Repezindu-se la el pe după mobile.) Dă-mi 
sticluţa, şarlatane, mizerabile, infame! (Se aud 


N A E: Taci! bate cineva! 

IORDACHE (de afară): Deschideţi! deschideţi degrabă! 

MI Ţ A: Nu vei deschide, până nu-mi dai sticluţa! (Se pune 
în dreptul uşii. Nae o dă în lături, trage ivărul şi deschide. 
Iordache intră repede.) 

SCENA X 

ACEIAŞI,IORDACHE 

I OR DACHE: Vine Crăcănel turbat. S-a făcut scandal; l-a 
bătut ălălalt, care era aici. (Miţii:) Ascunde-te. Vine! 

MIŢA (apelpisită1): Nu mai voi să ştiu de nimic. Să vie 
oricine. 

Voi scandal. voi să mor! (Se repede să ia un brici; Iordache 
se uită afară prin uşă.) 

N A E: (repezindu-se şi smulgându-i briciul, o apucă de 
amândouă mâinile şi o târăşte spre dreapta): 'Aide dincolo 
să-ţi dau sticluţa. 

MI ŢA: Nu. 

IORDACHE (de la uşă): Fugiţi, iacătă-l, fugiţi! 

N A E: Haide! (Iârăşte pe Miţa cu multă luptă şi iese cu ea 
în odaia din dreapta, pe după paravan.) 

1 Turbată. 

I. L. Caragiale 178 

SCENA XI 

IORDACHE,CRĂCĂNEL 

CRĂCĂNEL (intrând prin fund, furios, cu pălăria stricată şi 
tavălită. Iordache se dă la o parte): A! asta nu, asta nu 
poate să rămâie jos! Ai mai pomenit d-ta una ca asta, dle? 

I OR DACHE: Ce, dle? 

CRĂCĂNEL: Dle, adineaori ştii că am plecat de aici. 

I OR DACHE: Da. 

CRĂCĂNEL: N-apuc s-ajung în colţ, şi auz pe urmele mele: 
„Pst! 

pst! Bibicule!” Pe mine mă cheamă Telemac, Mache, nu mă 
cheamă 

Bibicul. Îmi văz de drum. lar „Pst! pst! Bibicule!” Eu merg 
înainte. 


Când mă pomenesc că m-apucă cineva de la spate de 
guler. Mă întorc. 

Zice: „Le faci că n-auzi, Bibicule, ai?” Eu zic: „Nu mă 
cheamă Bibicul, dle, mă cheamă Telemac, Mache”. - 
„Bibicule - zice el - deodată; eşti un mizerabil! ai făcut un 
abuz mare; ai înşelat o femeie, dar ai a face acuma cu un 
bărbat. De mult te caut. Avem să ne răfuim amândoi. 

Acu nu-i vreme, dar până una alta, ca să ştii cu cine aia 
face, poftim o arvună! N-apuc să răspunz, domnule, şi şart! 
part! trosc! pleosc! 

patru palme: îmi turteşte pălăria şi mi-o aruncă cât colo. 
Până să mă aplec s-o ridic, infamul se suie într-o trăsură şi 
pleacă. Chem sergentul. 

nimini! A! dar trebuie să ştiu cine este dobitocul ăsta 
smintit. trebuie să ştiu! Cum îl cheamă? 

I OR DACHE: Ştiu eu cine e ăla? 

CRĂCĂNEL: Este mizerabilul care era adineaori aici cu d- 
ta, când am venit eu. 

I OR DACHE: Nu ştiu cum îl cheamă. 

CRĂCĂNEL: Trebuie să ştii, trebuie să-mi spui: nu plec de 
aicea până nu aflu; chem poliţia, fac scandal! (Se plimbă 
făcând gesturi exasperate.) 

179 D-ale carnavalului 

SCENA XII 

ACEIAŞI,CATINDATUL,NAE, apoi PAMPON 

CAT I N DATUL. (Intră prin fund, cu mâna la falcă, 
văitându-se): 

A!la!a! m-a apucat rău... (Se trânteşte pe un scaun.) 

I OR DACHE: Şi ai venit iar la doftoria lui Matei? nu mai 
merge, tânărule... 

CRĂCĂNEL: Dle, îneţelege odată şi spune-mi... 

NAE (ieşind din odaie şi coborând): Ce e? Ce e? Cee, 
domnule? 

CRĂCĂNEL: Domnule! Un dobitoc, un infam, care era 
adineaori aici, m-a insultat cu palme pe mine, Mache, ca 
drept Bibicul... 


NAE (aparte): Pampon a fost! (Către Iordache încet): 
Treci, dincolo, i-a venit rău nebunii. (Iordache iese iute la 
dreapta.) 

CAT IN DATUL: A!a!a! (Se vârcoleşte pe scaun.) 

NAE (Catindatului): Ce e? D-ta ce pofteşti? 

CAT I N DATUL (sculându-se şi arătându-şi falca, hotărât): 
Ştii s-o scoţi? Scoate-mi-o! 

N A E: Sezi. (Catindatul şade.) 

CRĂCĂNEL: Domnule, n-am vreme de stat. Spuneţi-mi 
cum îl cheamă. 

NAE (alegându-şi instrumentele): Nu ştiu, domnule, de 
unde vrei să ştiu eu numele la toţi mugşteriii! (Cătră 
Catindat:) A din fund de tot? (Catindatul dă din cap că da.) 
Dezleagă-te. (Catindatul face fasoane. 

Nae îl apucă cu putere şi-l dezleagă.) 

PAMPON (apărând în fund): Aha! Bibicule, iar d-ta! 
(Crăcănel se dă înapoi.) 

NAE (cu un ochi la ce se petrece între Pampon şi Crăcănel, 
şi cu altul la Catindat, pe care îl ţine cu putere, cercând să-i 
vâre mâna în gură, şi care se zbate şi nu vrea să se lase): 
Numai s-o văz! N-o scoţ! 

CRĂCĂNEL (înaintând un pas spre Pampon, făcându-şi 
inimă şi voind să-i dea fiori): Domnule! Mă cunoşti d-ta pe 
mine? 

PAMPON: Cum să nu, Bibicule! (Se apropie de Crăcănel, şi 
vrea să-l apuce.) 

I. L.. Caragiale 

CATINDATUL (gemând cu gura înfundată şi zvârcolindu- 
se): A! 

I OR DACHE (care a venit de după paravan, încet lui 
Nae): l-a 

PAMPON: Stai, Bibicule! (lese furios după el.) 

CRĂCĂNEL (scăpând şi ocolind pe după mobile): A! ajutor! 

poliţie! vardist! (Pampon îl urmăreşte neîmpăcat; Crăcănel 
vrea să iasă prin dreapta, pe după paravan, se întâlneşte 
piept în piept cu Iordache, care intră, şi care-l respinge.) 


NAE (care după o luptă a reuşit să vâre mâna în gura 
Catindatului): 

Şezi binişor! 

ala! 

venit pandaliile1, era să-şi taie gâtul cu briciul. 

CRĂCĂNEL: E nebun! ajutor! poliţie! vardişti! (Iese în 
fuga mare prin fund.) 

NAE (trăgând cu putere): Nu mişca! (După ce a tras, iese 
repede în dreapta, urmărit de Iordache.) 

CATINDATUL (văitându-se cu mâna la falcă): A! a! a! Mi-a 
scos alta! Măsea nevinovată, domnule! 

(Cortina) 

1 În ediţiile îngrijite de Caragiale: pandoliile. 

181 D-ale carnavalului 

ACTUL II 

O sală deoparte a unui bufet într-un bal mascat de mahala. 
Două uşi în fund; cea din dreapta dând în bal, cea din 
stânga, într-un coridor de lângă bal. La stânga, în planul din 
fund, o uşă a cabinetului de toaletă; la dreapta, planul întâi, 
o uşă dând în sala principală a bufetului. În scenă, mese 
pentru mâncare, una în fund între cele două uşi, două în 
faţă, una la dreapta, alta la stânga. La ridicarea cortinii, se 
aud măsurile din urmă ale unui valţ, şi se vede uşa din 
dreapta, în fund, mişcarea balului. 

SCENAI 

CATINDATU L, în costum şi cu masca scoasă, şezând la 
masa din stânga şi bând rom cu un păhăruţ, apoi 
CHELNERUL 

CAT I N DATUL. (Bătând în masă): Chelner! 

CHELNERUL (d-afară): Vine! 

CATINDATUL.: Am început să mă încălzesc. ori 
magnetismul. 

ori electricitatea lui Matei. nu ştiu ce e. dar lucrează. Am 
început să mă-ncălzesc. (Bate în masă.) 

CHELNERUL (din dreapta): Vine, vine! 


CATINDATUL: Unul de la noi de la percepţie m-a învăţat! 
„Vrei să-ţi treacă? Mănâncă, bea, fă petreceri şi 
magnetizează-te, dar magnetizeazăte straşnic cu jamaică.” 
şi. mă magnetizez. (Bate în masă tare.) Pfu! Cald! 

CHELNERUL (d-afară): Vine, vine, vine! 

CAT I N DATU L: Nenea lancu, săracul, dacă ar şti cum mă 
magnetizez. şi unde? (Scoate de sub costum din sân o 
scrisoare şi o 

I. L.. Caragiale 

CHELNERUL (intrând din dreapta): Vine! 

CAT I N DATUL.: Socoteala şi-ncă un rom. ăsta al patrulea. 

CHELNERUL: Ba al cincilea. 

CAT I N DATUL.: Ba al patrulea. 

CHELNERUL: Al patrulea l-aţi băut. şi cu unu, care îl 
comanciteşte cu chef:) „Am aflat că umbli prin cafenele şi 
pe la baruri; dacă mai aflu astfel de chestii, nu-ţi mai trimit 
nici un gologan, viu să-ţi lungesc urechile; te iau înapoi la 
prăvălie, şi te pui la ipitropie, măgarule.” Mie adică îmi 
scrie nenea Iancu. (Bate tare în masă.) daţi acuma, cinci. 

CAT I N DATUL.: Aşa, cu ăl d-acuma? da. (Chelnerul iese 
din dreapta.) Pfu! cald mi-e. lucrează magnetismul. I-am dat 
de leac! 

Vezi ce e când nu ştie cineva? Era aproape de mintea 
omului: durerea devine din măsea, măseaua devine din 
răceală, răceala devine din frig - din cald devine că nu mai 
e frig; dacă nu mai e frig, va să zică că răceala se duce şi 
vine căldura; a venit căldura, a trecut durerea. 

(Chelnerul vine.) Par egzamplu. (pune mâna pe falcă) 
lucrează magnetismul. arde. foc. Pfu! cald mi-e! (Chelnerul 
a pus pe masă romul.) Un rom şi ţal! 

CHELNERUL: Cinci romuri; unu şi cinzeci. 

CAT I N DATUL. (dând romul pe gât): Şase. 

CHELNERUL: Nu, cinci. 

CAT I N DATUL.: Ba şase. Cinci cu ăsta care l-am băut, şi 
cu unul, care o să mi-l aduci acuma, şase. (Plăteşte.) 


Lucrează straşnic magnetismul. Şi am să tachinez astă- 
seară! da, am să tachinez! 

pe toate am să le tachinez! (Merge cam şovăind la o 
oglindă în stânga să-şi dreagă miza1.) Straşnic de cald! 

1 Îmbrăcămintea. 

183 D-ale carnavalului 

SCENA IICAT IN DATUL,DIDINA,apoiCHELNE 
RUL 

DIDI NA (intră prin fund de la stânga, coboară la masa 
din dreapta şi şade; e în costum de polonez: cazacă cu 
brandeburguri, măntăluţă cu blană, pantaloni în cizme cu 
carâmb; în cap căciulă poloneză cu un pompon mare, 
bătând în masă): Băiete! (Îşi scoate masca şi se şterge cu 
batista.) 

CHELNERUL (intrând cu romul): Vine! 

CAT IN DATUL (întorcându-se şi punându-şi masca): O 
mască. 

Am s-o tachinez. (Chelnerul, după ce a lăsat romul pe 
masa din stânga, trece la dreapta lângă Didina.) 

DIDINA:O bere. 

CHELNERUL: Vine! 

DID INA (care a obsrevat pe Catindatul, se întoarce cam 
cu spatele ca să nu-i vază faţa. Catindatul bea rom, suflă 
mereu de căldură şi se uită când pe o parte, când pe alta la 
Didina): N-a venit Nae încă. 

(Scoate o scrisorică şi o citeşte): „Preiubita mea angelă, s- 
a întâmplat un caz de o comedie mare în chestia noastră 
prin respectivul tău Pampon şi o individă! Trebuie să ne 
vedem deseară ca să-ţi spui cum merge în defavor toată 
intriga asupra romanţului nostru, să juri că devine ca la 
teatru, pentru care nu cumva să lipseşti deseară de la bal 
cum ne-a fost vorba. Trimite-l pe Pampon să joace conţina şi 
vino negreşit. Al tău adorant până la moarte. Nae.” 
Douăsprece aproape, şi nu mai vine. (Chelnerul aduce 
berea, o pune pe masă la Didina şi iese.) 


CATINDATUL.: Pfuu! (Didinii:) Bonsoar, mască. (Aparte:) 
Am s-o tachinez. (Iare:) Ce mai faci? 

DIDIN A (care îndată ce i-a vorbit Catindatului şi-a pus 
masca): 

Bine, mersi! Uite, beau o bere. Da d-ta ce faci? 

CAT I N DATUL: Şi eu bine, mersi; mă magnetizez cu 
jamaică. 

DIDINA: Îmi pare bine. 

CAT I N DATUL.: Şi mie nu mai puţin, parol! (Aparte cu 
chef:) Al dracului ştiu să le tachinez! 

I. L.. Caragiale 184 

DIDINA (bătând în masă şi sculându-se): Să-l mai caut 
în bal. 

CAT IN DATUL (bându-şi picătura din fund a paharului): 
Ce, te duci, mască? 

DID INA: Da, mască, mă duc. (Chelnerul vine din 
dreapta.) O bere, o plătesc. (Aruncă banii pe masă.) 

CAT I N DATUL (către chelner): Şi mie o jamaică. (Cătră 
Didina:) 

Nu mai stai niţel? Să mai beau un magnet, şi pe urmă te 
joc. 

DIDIN A: Nu, mersi. 

CAT I N DATUL.: Să te joc o. conţină oarbă. (Râde.) 

DIDIN A (aparte): Conţina oarbă? Să mai fi cunoscând? 
(Pleacă să iasă.) 

CAT I N DATUL: Pe două consumaţii şi-o guriţă mazul. 
(Râde.) 

Straşnic tachinez. (O urmăreşte până la uşă.) 

DIDIN A (aparte): Mazu? m-a cunoscut. (lese repede, în 
fund, la dreapta: ieşind, pomponul de la căciuliţă-i cade în 
scenă; chelnerul aduce încă un rom şi-l pune pe masă la 
stânga, aşteptând.) 

CAT I N DATUL (întorcându-se de la uşă şi coborând): 
Straşnic am tachinat-o. (Gustă din rom şi-l plăteşte.) Şi mi-e 
cald. mi-e cald. 


mi-e foc de cald! (Întorcându-se şi zărind pomponul jos.) 
Iaca! Acu să vezi cum o tachinez. (Trage repede paharul de 
rom şi iese iute după 

Didina.) Acu să vezi cum am s-o tachinez. (Se aude în bal 
polca.) 

SCENA III 

CRĂCĂNE L, singur, în costum de bal, intrând din 
bufet, apoiCHELNERUL 

CRĂCĂNEL (coborând şi scoţânddu-şi masca): Îl cheamă 
Iancu 

Pampon; i mai zice şi „Conţina cu 5 fanţi”; a fost tist de 
vardişti de noapte la Ploieşti: acuma face pe jucătorul de 
cărţi; e neînsurat, dar 

1 Adaos, supliment, relans, la jocul de cărţi. 

D-ale carnavalului 185 preconteazăl pe una Didina Mazu, 
exmarşandă?. l-am luat urma acasă, de acasă la cafenea, de 
la cafenea iar acasă, şi de acasă aici. Trebuie să fie aici. Am 
minţit pe Miţa că mă duc la Ploieşti, şi am venit. Mi-am pus 
costum ca să nu mă cunoască cineva şi să afle Miţa. cum e 
ea geloasă! (Bate-n masă: Chelnerul intră.) Am zis o bere. 

CHELNERUL: Vine! 

CRĂCĂNEL: A! Asta nu poate rămâne jos. Eu, când îmi 
trage cineva palme. eu turbez! cu dinţii îl apuc, nu-l las nici 
mort până nu-mi spune pentru ce? Pentru ce mi le-a tras? 
Să ştiu şi eu; pentru ce? Trebuie să-mi spuie mişelul 
numaidecât! (Chelnerul aduce berea, Crăcănel o bea şi o 
plăteşte. Chelnerul ia paharul de bere şi paharul de rom 
rămas pe masa din stânga şi iese.) Dacă o fi deschis, mă duc 
drept la el. Dar dacă o fi mascat? (Se gândeşte.) A! am 
găsit. 

Mă dau binişor pe lângă toţi bărbaţii şi le zic la ureche: 
„Eu sunt 

Bibicul, nene Iancule, nu mai pofteşti?” mizerabilul! (Îşi 
face o ţigară ş-o aprinde. Didina urmărită de Catindatul 
intră.) Cineva! (Îşi pune masca.) 

SCENA IV 


CRĂCĂNEL,DIDINA,CATINDATUL 

DIDINA (intrând): S-a hotărât! Nu pot să scap de 
dobitocul ăsta. 

mă cunoaşte. 

CAT I N DATUL (urmărind-o pe pasul de polcă, şovăind 
puţin): 

Mască, nu te las; trebuie să facem o polcă. 

DIDINA (plictisită): Mersi, mască, nu joc; fii băiat 
cumsecade şi nu te mai ţine după mine. 

CAT I N DATUL (aparte): Straşnic le tachinez! 

DIDINA: Ţi-am spus o dată că aştept pe cineva? 

CAT I N DATUL: Ce adică, eu nu sunt cineva? 

Curtează. 

Fostă negustoreasă. 

I. L.. Caragiale 186 

DIDINA (foarte plictisită): Ba da, decât aştept pe cineva 
să mă ducă acasă. 

CAT I N DATUL: De ce, eu nu te pot duce acasă? 

CRĂCĂNEL (aparte): Ăsta să fie? Că prea e obraznic. 
(Observă scena.) 

DIDI NA (împingând pe Catindatul, care vrea s-o ia de 
zor la polcă): Vai de mine! mi-am găsit beleaua cu d-ta, îmi 
scoţi sufletul! 

(Aparte:) Ce să fac? Cum să scap? A! (Iare:) Mască, am să 
te rog ceva; aşteaptă-mă un minut aici. Mă-ntorc îndată. 

CAT I N DATUL: Da te-ntorci? 

DIDIN A: Maie vorbă. 

CAT IN DATUL: Să te-ntorci, să nu pleci până nu ne 
vedem, că ai pierdut ceva. 

DIDINA (plecând): Eu? 

CAT I N DATUL: Da. (Aparte:) Acu am s-o tachinez. 

DIDIN A: Aş! Mofturi! 

CAT I N DATUL: Zău! cum ai venit, ai? N-ai venit cu 
pampon? 

Vrei să te duci fără pampon?! 

CRĂCĂNEL (sărind): Pampon?! 


DIDIN A: Pampon?! Hotărât, mă cunoaşte, trebuie să-mi 
schimb costumul, să-mi piarză urma. (lese repede. 
Catindatul se repede să iasă după ea; Crăcănel îl 
urmăreşte, îl apucă în uşă şi-l trage cu putere înapoi.) 

CRĂCĂNEL (cu tonul sfidător şi melodramic): Eu sunt Bi- 
bi-cul, ne-ne Ian-cu-le! 

CAT I N DATUL: Eu nenea Iancu? Fugi d-acolo! 

CRĂCĂNEL (crescendo): Eu sunt Bibicul, nene Ilancule; nu 
mai pofteşti? Poftim de! ba nu, nu! ia poftim. 

CATINDATU LL: Ce să poftesc, domnule? ştii că eşti 
curios d-ta! 

CRĂCĂNEL (crescendo): Eu sunt Bibicul, nene Iancule! 

CAT I N DATUL: Bine, d-ta poţi să fii Bibicul, dar vezi că 
asta-i asta, că eu nu sunt nenea lancu. Nenea lancu e frate- 
meu. 

CRĂCĂNEL.: Atunci, nen' tu lancu al d-tale este o canalie! 

D-ale carnavalului 187 

CAT I N DATUL.: Da pentru ce, dle? 

CRĂCĂNEL: Asta mă priveşte pe mine. 

CAT I N DATUL: Ba priveşte familia, să mă ierţi. 

CRĂCĂNEL.: Şi-l aştept aici, pentru ca să-l iau de piept şi 
să am o tălămăcire cu d-lui. Să vedem: pentru ce? da, 
pentru ce? 

CATINDATUL.: Aş! îl aştepţi degeaba: nenea Iancu e la 
Ploieşti. 

CRĂCĂNEL: Mofturi! e la Bucureşti. 

CAT I N DATUL (sărind): Nenea Iancu la Bucureşti? 

CRĂCĂNEL: Da, şi are să vie aici! îl aştept! 

CATINDATUL (aparte): Nenea Iancu! Să vie aici! M-am 
topit. 

Sunt nenorocit! 

CRĂCĂNEL.: Şi o să fii faţă şi d-ta la tălmăcire; am să pui 
faţă ca să vezi şi d-ta pentru ce nen' tu lancu al d-tale este o 
canalie. 

CATINDATUL (aparte): Nenea lancu! Vine nenea Iancu, şi 
ăsta cum mă cunoaşte, o să mă spuie, osă mă puie faţă! 


Trebuie să-mi piarză urma: trebuie să-mi schimb costumul. 
(Iese fuga în fund.) 

CRĂCĂNEL: Fuge să-i dea de ştire lui nen' su Iancu! 
Trebuie să-l ţiu de scurt. (lese după Catindatul. Se aude în 
bal semnalul cadrilului.) 

SCENA V 

MIŢA, singură, în dominol albastru cu flori, apoiCHEL 
NERUL 

MIŢA (intrând, îşi scoate masca): Nu e. N-a venit încă? Îl 
cunosc. 

are numai două costume: un cazac şi un turc. N-a venit. 
Trebuie să se fi dus să-şi ia pe individa! Trebuie să vie 
împreună! A! să vie! Dumnezeule! Jur pe tot ce mi-a rămas 
mai scump, jur pe statuia 

Libertăţii de la Ploieşti că are să fie o istorie! (Bate-n 
masă.) A! gelozie! 

Am să-i omor! 

Costum de bal mascat, cu glugă. 

I. L.. Caragiale 

CHELNERUL (intrând din dreapta): Vine! 

MI Ţ A: Un vermult. 

CHELNERUL: Vine. (lese.) 

MI Ţ A: Voi să beau, voi să beau (cadenţând), căci nu e-n 
lume altă durere decât durerea ce simţesc eu. (Chelnerul 
aduce paharul. 

Se aude cadrilul. Miţa bea paharul pe nerăsuflate şi 
plăteşte. Chelnerul ia paharul şi pleacă.) Aşa! să vie acuma. 
(Îşi pune masca.) 

SCENA VI 

MIŢA,LOR DACHE în costum de turc, apoi CRĂCĂN 
EL 

I OR DACHE (vine suflând la masa din stânga): Uf! Am 
asudat... 

Trebuie să mă dau la o gargariseală. (Bate-n masă.) 

MIŢA (se-ntoarce, îl vede şi dă un țipăt): Turcul! Nae! (Se 
repede la el.) Nae! Eu sunt, Miţa. (Îşi scoate masca.) 


I OR DACHE: Miţa! Coana Miţa! Sunt eu, Iordache. (Îşi 
scoate masca.) 

MI [ A: Nae a venit? 

I OR DACHE: Nu... n-a venit... 

MI [ A: Minţi! A venit! A! v-am dat de urmă. L-am căutat 
acasă şi nu l-am găsit; vardistul mi-a spus că a plecat în 
costum de bal în birje. 

A venit... E aici... E cu ea... Spune; nu minţi! 

I OR DACHE: Ei, da, da! A venit, dar a venit şi Crăcănel... 
(Îşi scoate masca.) 

MI Ţ A: Crăcănel! Aicea Crăcănel?... (Punându-şi masca.) 
Nu-i adevărat! Mangafaua e la Ploieşti. 

I OR DACHE: Ba-i prea adevărat! (Crăcănel intră.) 

CRĂCĂNEL (intră prin fund şi vine ţintă la Iordache): Eu 
sunt 

Bibicul, nene lancule, eu sunt Bibicul; nu mă cunoşti?... 
Poftim de! ia mai poftim de! 

MI ŢA (aparte): E Crăcănel! îmi cunoaşte dominoul, 
trebuie să mi-l schimb numaidecât. (lese repede-n fund la 
stânga.) 

D-ale carnavalului 189 

CRĂCĂNEL: Nu răspunzi? Nu pofteşti, nene lancule? 

IORDACHE: Eu nu sunt nenea Iancu, eu sunt nenea 
Iordache... 

Pe nenea Iancu caută-l în bal... 

CRĂCĂNEL.: În bal? (lese repede-n fund, dreapta.) 

I OR DACHE: Un nenea Iancu trebuie să găseşti în tot 
balul. (Îşi scoate masca.) 

SCENA VII 

IORDACHE, NAE, în costum de cazac, apoi CATIN 
DATUL 

NAE (din fund, dreapta): Iordache. (Îşi scoate masca.) 

I OR DACHE: Aha! Bine că vii! Ştii cine e în bal? Ia ghici. 

N A E: Cine? 

I OR DACHE: Miţa. 

N A E: Miţa! 


I OR DACHE: Şi Crăcănel. fereşte-te! Miţa te caută. 

N A E: Cum să scap de republicana asta? Nu găsesc pe 
Didina să plec. 

CAT I N DATUL (din fund): Peste putinţă să găsesc alt 
costum: 

Bibicul ăla o să mă dea de gol lui nenea Iancu. (Îşi scoate 
masca.) 

NAE (îşi pune masca repede; lui Iordache): Pune-ţi masca! 
(Iordache îşi pune masca.) 

CAT I N DATUL: Uf! şi m-am magnetizat! Lucrează 
magnetismul. 

Nu mai poci de cald! 

NAE (încet lui Iordache): Îl cunoşti? 

I OR DACHE (asemenea): Tânărul cu măseaua. 

CAT IN DATUL (văzâbdu-i): A! bună idee! (Vine la el 
vesel.) 

Mască, mă cunoaşteţi? 

NAE: Nu. 

CAT I N DATUL: Îmi pare rău, v-aş fi rugat ceva. 

N A E: Ce? 

I OR DACHE (încet lui Nae): Să-i scoţi iar măseaua. 

I. L. Caragiale 190 

NAE (Catindatului, tare): Cu plăcere, neică, dar n-am 
ostromentele. CAT I N DATUL: Ce ostromente? 

I OR DACHE: Pentru măsea. 

CAT I N DATUL (aparte): Şi ăştea sunt bărbieri. (Iare:) Aş! 

măseaua nu o mai scoţ; i-am dat de leac: călduri cu 
magnetism de jamaică. 

N A E: Ala-i bun. 

CAT I N DATUL: Uite ce vream eu să vă rog: eu am un 
frate mai mare în bal, şi mă cunoaşte, şi n-aş vrea să mă 
cunoască. Ce e de făcut? 

NA E: Ştiu eu? şi eu aşvrea să nu mă cunoască cineva în 
bal; da dacă te cunoaşte o dată. 

I OR DACHE: Nu-i alta nimic de făcut decât să plecăm din 
bal. 


CAT I N DATUL: Nu! nu voi să plec, voi să mai tachinez, voi 
să mă magnetizez bine! Am eu o idee. 

N A E: Ce idee? 

CAT I N DATUL: Costumurile d-voastră sunt de la 
gardirop, ori particulere? 

I OR DACHE: Particulere. 

CAT I N DATUL.: Şi al meu tot particuler. Haide să le 
schimbăm, şi apoi să mai poftească Bibicul să mă puie faţă 
cu nenea Iancu. 

N A E: Faină idee! Bravos! Haide! 

I OR DACHE: Haide! 

CAT I N DATUL.: Haide la grandirop (ies toţi trei în fund, la 
stânga), la cabinet de toaletă! (Se aude mazurca în bal; 
Catindatul iese pe pasul de mazurcă.) 

SCENA VIII 

PAMPON, în costum, intrând din bal 

PAMPON: Este adevărat că sunt tradus: Didina mă înşeală 
cu 

Bibicul, cu amantul femeii ăleia. Astă-seară la cafenea, 
femeia aia mi-a lăsat un bilet; i-am cunoscut slova, e slova 
biletului către Bibicul. Îmi 

D-ale carnavalului 191 scrie să viu aici, unde amanatul ei 
are întâlnire cu Didina. Nu se poate, zic eu; Didina s-a dus 
la mătuşică-sa. Didina nu e. Mă-ntorc acasă, chem slujnica, 
îi trag două perechi ca la poliţie şi pe urmă o supun la 
intrigatoriu. Spune că coniţa a plecat în costum polinez. Aici 
în bal este! Cu el! cu Bibicul. A! Bibicule! Ai scos o femeie 
din minţi - femeie! ochi alunecoşi, inimă zburdalnică! astă 
dată n-ai să scapi. 

O să-ţi rup şalele. (Bate în masă.) O mastică! (Îşi pune 
masca.) 

CHELNERUL(d-afară): Vine! 

SCENA IX 

PAMPON,CRĂCĂNEL 

CRĂCĂNEL (din fund, dreapta): Nu pot să dau de nenea 
Iancu, şi l-am pierdut şi pe frate-său. (Văzând pe Pampon): 


Pe ăsta nu l-am cercetat. Acuma îl văz întâi. (Pampon bate 
iar în masă; Crăcănel coborând doi paşi, tare şi cu ton de 
sfidare melodramatică): Eu sunt 

Bi-bi-cul. 

PAMPON (sărind): Bibicul! 

CRĂCĂNEL: Da, Bibicul, nene Ilancule! (îşi scoate masca) 
nu mai pofteşti? 

PAMPON (îşi scoate masca, fioros, gata să se repează): A! 
care va să zică mă câăutai, Bibicule? 

CRĂCĂNEL (potrivindu-se să-şi ia vânt de scăpare): Da, 
nene 

lancule. 

PAMPON (acelaşi joc crescendo): Şi eu te căutam, 
Bibicule! (Se repede.) 

CRĂCĂNEL (dându-se după o masă): Să nu dai! Că fac 
scandal. 

Chem poliţia. stai să ne desluşim! 

PAMPON: Mişelule, să ne desluşim, ai? După ce mă ataci la 
sacrul meu amor, amăgeşti o fiinţă nevinovată. o femeie. 
femeie! ochi alunecoşi, inimă zburdalnică! 

I. L.. Caragiale 

CRĂCĂNEL: Nu-i adevărat! 

PAMPON: Am dovezi: ai uitat la Didina un bilet de 
abonament 

CRĂCĂNEL (urmându-şi jocul): Eu? Amăgesc o femeie? ne 
desluşim; e încurcătură la mijloc. Spune, care femeie. 

PAMPON: O ştii bine, Didina. 

CRĂCĂNEL: Nu cunosc nici o Didină. Pe amanta mea o 
cheamă 

Miţa. 

PAMPON: Da, pe amanta ta o cheamă Miţa; dar, ca un 
mişel ce eşti, nu te-ai mulţumit cu o amantă. Ai atacat şi pe 
amanta mea, Didina. Ai nenorocit-o! 

la frizerie. 

CRĂCĂNEL: Nu-i adevărat! eu nu mă raz cu abonament, 
eu mă raz r la cartel. 


PAMPON: Şi un bilet de la amanta ta. 

CRĂCĂNEL: De la amanta mea? Îţi spui eu că e 
încurcătură. 

PAMPON: Nu e nici o încurcătură, mişelule! Amanta ta, 
Miţa, îţi scrisese de miercuri că te aşteaptă, că Mangafaua 
pleacă la Ploieşti. 

CRĂCĂNEL: Miercuri? Ploieşti? Mangafaua? 

PAMPON: Da, şi tu, Bibicul, în loc să te duci la ea, o 
părăseşti şi te dai pe furiş la amanta mea, la Didina. (Se 
repede.) O să-ţi rup oasele. 

Oasele am să ţi le rup! 

CRĂCĂNEL (apărându-se): Stai! Să nu dai, că fac scandal! 
Mi-e frică de o nenorocire! (Îşi pune mâna la inimă să o 
astâmpere.) 

PAMPON: Da! să-ţi fie frică de o nenorocire; pentru că 
precum ai vrut tu să nenoroceşti pe Didina. o femeie! ochi 
alunecoşi, inimă zburdalnică! asemenea să ştii că o să te 
nenorocesc eu pe tine. (Se repede.) 

CRĂCĂNEL (acelaşi joc): Stăi! Stăi, omule, pentru 
Dumnezeu! 

Miţa! miercuri? Ploieşti? Mangafaua? Dumnezeule! Am o 
bănuială. 

Arată-mi biletul. Eu am fost miercuri la Ploieşti. 

PAMPON: La Ploieşti? 

1 Contra plată (fr.). 

D-ale carnavalului 193 

CRĂCĂNEL: Da, la Ploieşti. Să fie cu putinţă? Miţa? a 
opta? 

Arată biletul 

PAMPON: lacată-l biletul! (Crăcănel se apropie să vază 
biletul; 

Pampon îl apucă cu mâna stângă, şi cu dreapta i-arată 
hârtia.) A! vrei să mă-nşeli? 

CRĂCĂNEL (sfârşindu-se de la inimă, se moaie din 
balamale, şi cade pe un scaun): Miţa! m-a tradus! apă! apă! 
Mangafaua. eu. 


eu sunt! 

PAMPON: Mangafaua? 

CRĂCĂNEL: Da, Mangafaua! eu. A opta oară tradus! 
(Ridicâ nd mâinile la cer:) Este cu putinţă, domnule? 

PAMPON: A opta oară? (Şade lângă el.) 

CRĂCĂNEL (dezolat): Nu ţi le mai spui p-alelalte, că sunt 
halimale, domnule, numai una să ţi-o spui, al şaptelea caz 
de traducere. 

În vremea războiului]. 

PAMPON: Cu un muscal? 

CRĂCĂNEL (plin de obidă): Nu m-ar fi costisit atâta să fi 
fost cu un muscal, fiindcă eu eram de la început pentru 
convenţie. ştii, muscalii luptau pentru cauza sfântă a 
eliberării popoarelor creştine de sub jugul semilunii 
barbare. Dar cu un neamţ, domnule! 

PAMPON: Cu un neamţ? 

CRĂCĂNEL: Fă-ţi idee, domnule, ce traducere! 

PAMPON: Ei şi? 

CRĂCĂNEL (plângând): Am plâns, cum plâng şi acuma, 
căci eu ţiu mult la amor; am plâns şi am iertat-o. pe urmă 
am prins-o iar, şi iar am plâns, şi iar am iertat-o; nu de 
multe ori, dar cam des. aşa cam de vreo cinci-şase ori. Ce- 
mi ziceam eu? Vorba d-tale: femeie! 

ochi lunecoşi. 

PAMPON: Inimă zburdalnică! 

CRĂCĂNEL: Până când, într-o seară, mă duc, domnule, ca 
de 

1 Războiul ruso-româno-ture din 1877-1878, în urma 
căruia România dobândeşte independenţa naţională. 

I. L. Caragiale 

PAMPON: Care va să zică este Bibicul. 

CRĂCĂNEL: Se-nţelege; n-ai văzut biletul? 

PAMPON: Care va să zică este un Bibicul, care devine în 
chestie obicei acasă; intru în sală, deşchiz uşa iatacului. 
întunerec. „le-ai culcat?” Nu răspunse nimini. Inima-ncepe 


să bată rău; aprinz lumânarea, şi ce găsesc pe masă, 
domnule? 

PAMPON: Ce? 

CRĂCĂNEL: Un răvăşel: „Mache, m-am plictisit să mai 
trăiesc cu o rublă ştearsă ca dumneatale. Nu mă căuta; am 
trecut cu neamţul meu în Bulgaria.” 

PAMPON: În Bulgaria? Ce caută neamţul în Bulgaria? 
CRĂCĂNEL (dezolat): Nu ştiu! Ei! ce te faci, Mache? de 
desperare, ce am zis eu? Dacă n-am avut parte de ce mi-a 
fost drag pe lume, încai să mă fac martir al independenţii. şi 

m-am înrolat de bunăvoie. 

PAMPON: Volintir? 

CRĂCĂNEL: În garda naţională. Ştii, pentru ca să-mi mai 
uit focul. (Plânge.) Şi închipuieşte-ţi d-ta acum şi Miţa! 
(plânge) şi garda naţională s-a desfiinţat! 

de traducere şi pentru mine, şi pentru d-ta. 

CRĂCĂNEL: Fireşte. 

PAMPON (cu tărie): Nu mai plânge, nu şade frumos, un 
volintir ca d-ta. 

CRĂCĂNEL: Dacă nu pot să mă stăpânesc! Mi-e naturelul 
simţitor. 

PAMPON: Trebuie să-l găsim! Nu plânge, nu-i frumos! Un 
volintir! 

Trebuie să-l regulăm pe Bibicul. Auzi d-ta? două! 

CRĂCĂNEL: Cum să-l găsim? 

PAMPON: Îl găsesc eu, n-ai grije; eu ştiu politica poliţiei. 
Nu plânge; eşti volintir! Bibicul nostru e aici în bal. Didina 
mea este aici în bal. 

CRĂCĂNEL: Poate şi Miţa mea. 

PAMPON: Da. 

D-ale carnavalului 195 

CRĂCĂNEL: Da? 

PAMPON (repede): Adică nu! În sfârşit, ce-ţi pasă! Vino cu 
mine. 

Nici o vorbă să nu zici. Lasă-mă pe mine, să vezi cum îl 
înhaţ eu. Aide. nu plânge; eşti volintir! pune-ţi masca, şi 


aide! (Îşi pune masca.) 

CRĂCĂNEL: Miţa? Miţa? (Hotărât:) Nu! o mai iert acum, 
dar dacă s-o mai întâmpla încă o dată. hotărât mă însor! (Îşi 
pune masca.) 

PAMPON: Haide. nu, nu plânge, eşti volintir! şi nici un 
cuvânt! 

A! Bibicule! (les amândoi în bal.) 

SCENA X 

MIŢA în costumul polonez al Didinii, apoi în costumul de 
cazac al lui Nae 

MIŢA (scoţându-şi masca; vine din bufet): Ce dracul caută 
Crăcănel aici? Mă minte că se duce la Ploieşti. şi vine la bal. 
Nu cumva Mangafaua sare garduri? Ori a simţit ceva? Mi- 
am schimbat costumul la gardirop. Nici el, nici Iordache nu 
mă mai poate cunoaşte. Dar Nae. 

Năică unde-i? Unde e pârlitul de Pampon? (Iordache 
intră.) Nae! 

Să vedem. (Îşi pune masca şi urcă în fund spre stânga.) 

I OR DACHE (venind din fund dreapta şi uitându-se în 
bal): A dracului istorie o să iasă. Crăcănel aici, Pampon aici, 
Miţa aici. numai de-ar fi plecat Nae şi Didina. 

MIŢA (coborând): Nae! (Îşi scoate masca.) 

IORDACHE: Ai! (Se întoarce.) Fugi, că mor! Miţa? (Vrea să 
plece.) 

MI ŢA (tăindu-i drumul): Unde pleci, mizerabile? 

I OR DACHE (îi face semn că merge în bal să danţeze). 

MI [ A: Nu vrei să mă cunoşti, Năică, ai? Nu vrei să-mi 
vorbeşti? 

Fugi de mine, ai? (Îl apucă.) 

I OR DACHE (se smuceşte şi vrea să plece). 

MIŢA (sărindu-i înainte): Mişelule, dacă mai faci un pas, 
dacă nu mai vorbeşti, te nenorocesc. A! mizerabile! ai 
gândit că dacă mi-ai 

I. L. Caragiale 196 luat sticluţa cu vitrionul, nu o să mai 
găsesc alta! Ţi-am făgăduit să-mi răzbun şi. 


I OR DACHE: Ei apoi, dacă o iei pe coarda vitrionului, nu- 
mi place. (Miţa face un pas înapoi, el îşi scoate masca.) Nu 
sunt Nae; ce pofteşti? Sunt Iordache, na! 

MI Ţ A: A! care va să zică v-aţi schimbat costumul, ca să 
mă jucaţi pe degete! Şi a crezut domnul Nae că scapă cu 
atâta de mine! 

Unde e Nae? 

I OR DACHE: Trebuie să fi plecat demult din bal; nu l-am 
mai văzut; şi a plecat cu cheia; pe mine m-a lăsat pe 
dinafară. (Pampon şi 

Crăcănel se arată în fund şi privesc scena.) 

MI Ţ A: A! mizerabilul! (Se plimbă agitată.) Mizerabilul! 
(Vede pe cei din fund şi-şi pune iute masca; Iordache 
asemenea.) 

SCENA XI 

ACEIAŞI, PAMPON şiCRĂCĂNE L, scoţându-şi 
măştile 

PAMPON (lui Crăcănel): Costumul polinez! E Didina cu 
Bibicul! 

CRĂCĂNEL.: Cu Bibicul. 

PAMPON: Pe el! (Iordache vrea să plece; Pampon îl apucă 
de o parte, Crăcănel de alta, şi-l readuc târâş în scenă.) 

CRĂCĂNEL: Unde te duci, Bibicule? 

PAMPON: Stai să te judec eu, Bibicule. 

I OR DACHE (zbătându-se între amândoi): Nu mă cheamă 
Bibicul, mă cheamă Iordache! 

MI ŢA (aparte): Pampon! (Trece repede lângă Pampon, şi-l 
trage cu putere deoparte; încet:) Eşti aici? (Îşi arată figura 
la o parte şi iar se maschează.) 

PAMPON: Persoana în chestie? Miţa? 

I OR DACHE (luptând să scape de Crăcănel, îşi scoate 
masca): 

Lasă-mă, domnule! 

197 D-ale carnavalului 

CRĂCĂNEL (ţinându-l din răsputeri): Stai aici! (Se luptă 
amândoi.) 


MI ŢA (lui Pampon, repede şi şoptit): Nu e Bibicul, este 
Iordache; 

Bibicul, traducătorul, este îmbrăcat turc. 

PAMPON (sărind): Turc! Turcul care ne-a tachinat 
adineaori? 

I OR DACHE: Înţelege odată, domnule, că nu sunt Bibicul! 
Ce, eşti turbat? vrei scandal? 

CRĂCĂNEL (crud): Da! vreau scandal. 

PAMPON (după ce a vorbit cu Miţa încet, trecând repede 
lângă 

Crăcănel, pe care îl apucă şi-l trage de mână în faţă; 
Crăcănel din smucitură scapă pe Iordache, care iese repede 
din bal dând cu tifla înapoi): 

Lasă-l! nu-i ăsta! am greşit. Bibicul e turcul, turcul care 
ne-a tachinat adineaori. 

CRĂCĂNEL: Turcul? 'Aide după el. Dar dama asta cine e? 

PAMPON: O damă. 

CRĂCĂNEL: O damă? bine. 'Ai după turc. (Pleacă, întâi 
punâ ndu-şi masca.) 

MIŢA (încet lui Pampon): Nu cumva să-i spui lui Crăcănel. 

PAMPON (asemenea): N-ai grije, 'Ai după turc! (Îşi pune 
masca.) 

CRĂCĂNEL.: 'Aide după turc! (les toţi trei în bal.) 

SCENA XII 

DIDINA în domino roşu, NA E în costumul de la început 
al Catindatului, vin din bufet; apoil ORDACHE,apoiC 
ATIN DATU L şi OMASCĂ, tot din bufet 

DIDINA: Da. (Îşi scoate masca, Nae asemenea.) Când 
am venit adineaori în bal, m-a cunoscut unul. El trebuie să fi 
fost, Crăcănel al tău. ştie că mă cheamă Didina Mazu, ştie 
de Pampon, ştie că-i zice lui Pampon „Conţina cu 5 franci”. 
În sfârşit m-a cunoscut bine! d-aia mi-am schimbat 
costumul. Haide, haide, Nae, să mergem; mi-e frică. 

(Se aude cadrilul.) 

I. L.. Caragiale 198 

N A E: Da, haide să mergem, e târziu. 


I OR DACHE (intrând din bal repede): Tot aici sunteţi? 
Plecaţi, plecaţi! Degrabă! Crăcănel, Pampon şi Miţa, toţi 
trei, vă caută să facă scandal. Fugiţi! 

DIDINA: 'Aide (Îşi pune masca.) 

N A E: Dacă am putea să ieşim fără să dăm prin bal. (Îşi 
pune masca.) 

I OR DACHE: Nu se poate, altă ieşire nu-i; haideţi! (Îşi 
pune şi el masca.) 

CAT I N DATUL (cu o Mască pe care o aduce cam cu d-a 
sila la braţ; e cu chef, îşi scoate masca şi vorbeşte tare de 
tot): Aşa sunt eu. 

Uite şi prietenii. 

NAE (încet): Dracul să te ia! 

MASCA (vrând să-i scape de la braţ): Lasă-mă. 

DIDI NA: Cine-i ăsta? (Nae, Iordache şi Didina vorbesc 
încet deoparte.) 

CAT I N DATUL.: Aşa sunt eu; când mă magnetizez, mi-e 
cald. 

Pfu! şi când mi-e cald, pfu! tachinez. Trebuie să te fac un 
cadril. 

Iaca ne-am găsit vizaveaua. 

DIDIN A: Haide? (Vor să plece.) 

CAT I N DATUL: Ce, vă duceţi? Nu se poate să vă duceţi? 
(Le taie drumul.) Trebuie să facem un cadril. 

N A E: Mersi, drăguță, ne ducem acasă. 

CAT I N DATUL.: Acasă? Cu costumul meu? Nu se poate. 
(Strigă tare:) Dacă vă duceţi, dă-mi înapoi costumul, trebuie 
să-mi dai costumul, nu te las să pleci cu costumul. 

NAE (încet): Ne mai întârzie dobitocul! 

DIDINA (încet): Schimbă costumul şi pace! 

I OR DACHE (încet): Nu se poate, o să ieşim prin bal: Miţa 
cunoaşte costrumul. 

NAE (încet): Ce e de făcut? 

I OR DACHE (încet): Spune-i că mai rămânem. 

D-ale carnavalului 199 

DIDINA (încet): Şi ne strecurăm binişor şi ieşim. 


NAE (tare): Dacă-i aşa, ştii ce? 'ai să mai rămânem. 

I OR DACHE: Să mai rămânem. 

DIDINA: Să mai rămânem. 

CAT I N DATUL: Aşa da! 'Ai să facem cadrilul. 

I OR DACHE: În bal? 

N A E: Nu merg la bal. 

CATINDATUL.: Atunci aici; sunt magnetezat, am poftă de 
cadril, să-mi fac vânt. Unde e nenea Iancu să mă vază?! 

I OR DACHE (încet lui Nae şi Didinei): Jucaţi-l o figură, 
două, până uită de costum, şi pe urmă o ştergem. (Vorbesc 
încet toţi trei.) 

MASCA: Ţi-am spus că mi-e frică să nu mă vază bărbatu- 
meu. 

(Luptă să scape.) 

CAT I N DATUL: Ei! parcă mie nu mi-e frică de nenea 
Iancu. 

(Masca se smunceşte, scapă şi fuge; uitându-se după ei) 
Atâta pagubă! 

(Merge şi invită la danţ pe Iordache.) Ei, 'aide! Ce faceţi? 
(Îşi pune masca pentru danţ.) 

N A E: Ei, haide, de! (Se aude o figură a cadrilului. Nae 
dansează cu Didina, Catindatul cu Iordache ca damă. La a 
doua parte a figurii contradanţului, apar în fund Pampon, 
Crăcănel şi Miţa mascaţi.) 

SCENA XIII 

Cei de sus, PAMPON, MIŢAşiCRĂCĂNE L, apoi lume 
din bal 

PAMPON: Iaca turcul! A! în sfârşit. (Toţi trei coboară 
melodramatic în faţa Catindatului: figura danţului se 
sparge; Didina, Nae şi 

Iordache se retrag deoparte spre uşa din fund în stânga şi 
ascultă; Miţa mai la spatele lui Crăcănel şi lui Pampon, care 
s-au oprit ţintă în faţa 

Catindatului înmărmurit; Miţa a scos din buzunar sticluţa 
şi pândeşte.) 

DIDINA (încet): Pampon! 


NAE (încet): Miţa! 

CRĂCĂNEL (fioros): Jos masca! 

I. L.. Caragiale 

CAT IN DATUL (tremurând): Pentru ce? 

CRĂCĂNEL: Până aici ţi-a fost, Bibicule! (Stau amândoi 
gata să-l apuce.) 

CATINDATU L: lartă-mă, nene lancule, nu mai fac! 
(Pune mâna să-şi scoaţă masca.) 

MIŢA (care a pândit momentul, n-apucă el să-şi scoaţă 
masca, şi-i aruncă sticluţa în ochi): Na, mizerabile! (Fuge 
prin fund.) 

CAT I N DATUL: A! Săriţi! Ajutor! (Vreau să fugă.) 

(Pampon şi Crăcănel îl înhaţă şi încep să-i tragă; lume 
mascată şi nemascată vine fuga din fund în dreapta; Didina, 
Nae şi Iordache au şi dispărut în fund la stânga.) 

(Cortina) 

201 D-ale carnavalului 

ACTUL III 

Decorul actului întâi întocmai. Un moment, scena goală. 
Se aude o birje oprindu-se din goana mare în fund, apoi 
plecând peste un moment înapoi. Pe urmă se aude zgomotul 
unei chei deschizând broasca. Uşa se deschide de perete. În 
scenă întuneric adânc. 

SCENA 

DIDINA,NAE şilIORDACHE, în costumurile de la 
bal, mascaţi, intră gâfâind prin fund. Apoi PAMPON,CR 
ĂCĂNELşiCATIN DATUL de-afară 

N A E: În sfârşit, am ajuns. Aprinde o lampă. 

DIDINA: Ne urmăreşte, trebuie să ne urmărtească. 
(lordache caută pe dibuite chibriturile pe o masă din fund şi 
răstoarnă nişte sticluţe.) A! m-ai speriat! (Iordache aprinde 
lampa; lumină în scenă.) 

Uf! (Îşi scoate masca; toţi şi le scot şi le aruncă fiecare pe 
câte o masă.) 

N AE: Iordache, scoate cheia d-afară şi-ncuie degrab' pe 
dinăuntru. 


(Iordache execută ordinul.) 

DIDINA: Sunt sigură că s-au luat după noi. O să fie un 
scandal mare. sunt nenorocită. 

NA E: Lasă-i să vie, n-ai grijă; orişicum, avem pe unde 
scăpa. 

DIDIN A(lui Iordache, care coboară): Zici c-ai văzut 
dumneata 

I OR DACHE: Am văzut eu, fireşte. A strigat odată: „Na, 
mizeraNAE (desperat): Cum? Cum să scap de nebuna asta? 
Cum să mă când i-a aruncat cu vitrion în ochi? 

bile!” şi paf! (face gestul) şi pe urmă a fugit prin lume. 

cotorisesc de republicana? Vrea să mă bage în primejdie! 

I. L.. Caragiale 202 

DIDIN A: Ce scandal! O să mijlocească proces, poliţie, 
procuror, şi pe urmă la juraţi. O să ne dea pân gazete! Să 
afle la sigur Pampon. 

Sunt compromentată. Mi-ai omorât viitorul, d-le Nae. 

N A E: Bine, soro, vina mea este? păcatele mele! 

DIDINA: Da, fireşte, vina d-tale. Dacă ştiai cu ce 
republicană apilpisită de Ploieşti ai de-a face, nu trebuia să 
mă-ncurci pe mine. 

N A E: Bine, neică. 

DIDINA: Nu trebuia să mă-ncurci pe mine. 

I OR DACHE (care a stat în fund la uşă şi a ascultat afară): 
St! 

Tăceţi! 

N A E: Ce? 

DIDINA: Ai? 

I OR DACHE: Vine o birje. (Se aude o birje.) 

DIDIN A: Nu v-am spus că ne-a luat urma. 

I OR DACHE: Tăceţi! (Ioţi ascultă; birja se opreşte afară 
în fund.) 

S-a oprit aici. 

NA E: Hait! 

DIDINA: Eisunt! 

I OR DACHE: Tăceţi! 


DIDI NA: Să stingem lampa. (Merge în vârful degetelor 
în fund.) 

NAE (lui Iordache): Scoate cheia din uşe! (Iordache scoate 
cheia. 

Se aud de afară glasul lui Pampon, al lui Crăcănel şi al 
Catindatului.) 

PAMPON (d-afară): E lumină! Sunt aici! 

NAE, DIDINA, ŞI IORDACHE (coborând în vârful 
degetelor, misterios): St! 

PAMPON (d-afară): Deşchideţi! 

CAT I N DATUL (d-afară): Ori spargem uşa! (Bătăi 
grozave.) 

DIDINA (frângându-şi mâinile): Sunt mulţi! sparg uşa; 
îmi vine rău; mor! 

NAE: Să fugim. 

I OR DACHE: 'Aide degrabă; e minunat! (Având o 
inspiraţie:) Să poftească să spargă uşa. Tii! Mare politică 
mi-a dat în cap. să poftească să spargă! 

203 D-ale carnavalului 

N A E: Sunt turbaţi (Se aud lovituri grele în broasca uşii.) 

I OR DACHE: Lasă, că-i potolesc eu! 

DIDIN A: 'Aide degrabă! 

N A E: 'Aide! (Toţi ies misterios degrabă prin uşa din 
dreapta.) 

(Un moment scena goală; se aude lucrare la uşa din fund; 
uşa se clatină, se zguduie şi în sfârşit cedează) 

SCENA II 

PAMPON,CRĂCĂNEL,CATIN DATU L în 
costumurile de la bal, fără măşti. Catindatul e plin de pete 
negre pe tot obrazul; intrare fioroasă 

PAMPON: A stins lumina! 

CRĂCĂNEL.: Cine are un chibrit? 

CAT I N DATUL (se descheie la costum şi scoate dedesubt 
din jiletcă chibrit de ceară; îl aprinde şi îl ţine în mână): Aici 
este la bărbierul unde mi-a scos măseaua nevinovată! De- 
aia adineaori, în bal, zicea să-mi mai scoaţă una. 


PAMPON (care, la lumina chibritului, a dat ocol cu ochii în 
scenă): 

Nu mai încape vorbă, este aici. Aicea este Bibicul! (Crud:) 
Am să-l sfâşiu! 

CRĂCĂNEL (scrâşnind din dinţi, zguduind din cap): Cu 
dinţii! 

Cu dinţii am să-l rup! După ce e caz de traducere dublă, 
ne mai duce din încurcătură în încurcătură; îşi bate joc de 
noi. Cu dinţii! 

PAMPON (arătând pe Catindatul, care schimbă 
chibriturile, - când se stinge unul, aprinde altul): Toată 
încurcătura devine de la dumnealui. 

CAT I N DATUL.: De la mine? 

CRĂCĂNEL: Da, de la dumneata. 

CAT I N DATUL: Cum de la mine? 

CRĂCĂNEL: Se înţelege. 

PAMPON: Pentru ce ţi-ai schimbat costumul? pentru ce ai 
luat costumul turcului! 

I. L.. Caragiale 

CAT IN DATUL: Nu mi-ai spus d-ta că e nenea Iancu în 
bal. 

(Schimbă chibritul.) 

PAMPON: Ei! ş-apoi? 

CAT I N DATUL: Cum, ş-apoi? Dacă mă prindea nenea 
Iancu în bal, mă lua la Ploieşti, îmi omora cariera de la 
percepție. 

CRĂCĂNEL: Şi cel puţin dacă am fi siguri, sigurisimi că-i 
aici! 

(către Catindatul) pentru că d-ta ca un zevzec ce eşti. 

CAT I N DATUL: Pentru ce mă faci zevzec, dle? 

CRĂCĂNEL: Pentru că dacă nu tachinai, nu se-ntâmpla ce 
s-a-ntâmplat. 

CAT I N DATU L: Ce să-ţi fac? Nu ţi-am spus că nu mă pot 
stăpâni? Când mă magnetizez, eu tachinez straşnic. Şi 
nenea Iancu tachinează când are magnet, toţi ai noştri 
tachinează. da nu ca mine. 


CRĂCĂNEL.: Vezi! Vezi că eşti zevzec, dle? 

PAMPON: Are dreptate. pentru că d-ta ţi-ai schimbat 
costumul cu o mască, care nu ştii măcar ce fel de persoană 
e. 

CAT I N DATUL: Dacă nu şi-a scos masca? Nu ţi-am spus 
că vorbea de măsele? era bărbier. 

PAMPON: Eu vă spun că sunt aici. Nu ne-am ţinut noi după 
birja lor? Birja lor nu s-a oprit aici? Nu s-a-ntors înapoi? N- 
am oprit noi birjarul care-i adusese? Nu s-a-ntors el cu noi 
şi ne-a arătat că aici i-a lăsat, pe doi bărbaţi şi o damă? 

CRĂCĂNEL.: Da! 

PAMPON: Aici sunt, aici, ascunşi. Trebuie să fie aici o 
lumânare, o lampă. Cine a fost aici, pentru ce a fugit când 
am venit noi? că a fost cineva aici. 

CAT I N DATUL. (aprinzând alt chibrit şi mergând la masa 
unde sunt două lămpi): Aha! iacătă o lampă. 

CRĂCĂNEL: Aprinde-o! 

CAT I N DATUL. (pune mâna pe sticlă, o scoate şi o aruncă 
jos): 

Pfu! frige! 

CRĂCĂNEL.: Ai spart ţilindrul! 

CAT IN DATUL: M-a fript! 

D-ale carnavalului 205 

PAMPON (repede): Vezi! vezi! e stinsă acuma de curând: a 
stins-o adineaori când eram noi la uşe. 

CAT I N DATUL. (aprinde alt chibrit şi apucă cu mâna 
învelită în pulpana hainei ţilindrul de la o altă lampă, pe 
care o aprinde. Lumină în scenă. Vede o mască pe masă): 
lacătă o mască! 

CRĂCĂNEL (la altă masă): Aici încă una! 

PAMPO N (găsind a treia mască): Încă una! Trei! Sunt aici! 

(Examinând masca.) Este scoasă acum de pe obraz. e 
caldă. e asudată! 

(O miroase tare.) Asta e masca Didinii! | cunosc mirosul. 
Să-i căutăm; aici sunt. (Miroase încă o dată tare masca.) A! 
a! data asta, Bibicule, nu mai scapi! 


CRĂCĂNEL: Trebuie să punem mâna pe el! 

CAT I N DATUL: Trebuie să-mi dea costumul meu! 

PAMPON (fioros): Am să-l sfâşiu. 

CRĂCĂNEL (scrâşnind dinţii): Cu dinţii am să-l rup! cu 
dinţii! 

CAT IN DATUL (punând mâna la falcă): Eu nu pot să-l rup 
cu dinţii, dar trebuie să-mi dea costumul meu! (Toţi caută în 
toate părţile, pe sub mobile, pe care le răstoarnă pe după 
paravan.) 

PAMPON (având uşa din dreapta): O uşe! p-aici! (Dă cu 
piciorul tare în uşă, uşa se deschide, el se repede afară în 
odăiţă, urmat de 

Crăcănel şi Catindatul; se aude răsturnare de mobile în 
dreapta.) 

SCENA III 

I OR D ACHE în costum de oraş, IPISTIATUL,doiSER 
GEN Ide noapte, apoiPAMPON,CRĂCĂNELşiC 
ATINDATUL 

I OR DACHE (intrând şi oprindu-se în uşă, arată 
dezordinea din prăvălie Ipistatului: cu ton dezolat): Iaca, 
domnule, iaca în ce hal e prăvălia! 

IPIS TAT UL (grav): Nu-i nimenea. 

I OR DACHE: Pesemne a fugit! (Se aude alt zgomot în 
odaie.) 

Scotocesc în odaie! să nu fugă pe fereastră! 

I. L. Caragiale 206 

IPIS TAT UL (sergenţilor): După ei degrab'! (Sergenţii, 
Ipistatul şi Iordache se reped spre odaie; în momentul ăsta 
intră Crăcănel şi Pampon.) 

Staţi! Puneţi mâna pe ei! (Sergenţii înhaţă cu putere unul 
pe 

Pampon şi altul pe Crăcănel.) 

CRĂCĂNEL.: Poliţia! 

CAT I N DATUL (care a scos şi el capul pe uşă, să intre): 
Poliţia! 


(Îşi trage repede capul înapoi; Iordache merge repede în 
odaie.) 

PAMPON (zbătându-se în mâinile sergentului): Pentru ce, 
domnule? 

IPIS "IAT UL (bătând din picior şi din mână, aspru): 
Vorrrbă! 

Ce căutaţi noaptea în prăvăliile negustorilor? 

CRĂCĂNEL: Căutăm o persoană. 

PAMPON: Da, o persoană. 

IPIS TAT UL (acelaşi joc mai aspru): Vorrrbă! Ce 
persoană? 

CRĂCĂNEL.: Pe Bibicul. 

PAMPON: Pe Bib. 

IPIS TAT UL (acelaşi joc mai aspru): Vorrrbă! 

I OR DACHE (intrând repede din dreapta, cu gura mare): 
Cum 

Bibicul, ce Bibicul, care Bibicul, domnule? Mofturi! Aici nu 
şade 

Bibicul. ştie d. subcomisar cine şade aicea. Ia-i, d-le 
subcomisar, sunt pungaşi! 

PAMPON (ţinut strâns de sergent): Eu pungaş? 

CRĂCĂNEL: Noi pungaşi! Aşa umblă pungaşii îmbrăcaţi? 

IPIS TAT UL (şi mai aspru, acelaşi joc crescendo): 
Vorrrbă! Dar oamenii de treabă aşa umblă? Pe unde aţi 
intrat? 

CRĂCĂNEL.: Pe uşe. 

PAMPON: Da, pe. 

IPIS TAT UL: (foarte aspru): Vor. vorrrbă! 

I OR DACHE: Da, pe uşe. Da întreabă-i d-ta cum a intrat 
pe uşe. 

A spart-o, dle. Eu eram în odăiţă dincolo; am simţit că 
sparge cineva uşa; de frică să nu m-apuce în casă să mă 
omoare, am ieşit pe dincolo pe fereastră ca să dau de ştire 
la secţie. 

D-ale carnavalului 207 

CRĂCĂNEL: Nu-i adevărat! noi. 


PAMPON: Am văzut. 

IPI S TATU L (aspru rău de tot): Vor. vorrrbă! 
(Sergenţilor:) 

Haide! luaţi-i la secţie! (Sergenţii împing pe Crăcănel şi 
Pampon.) 

CRĂCĂNEL: Dle subcomisar, îmi pare rău. (Sergentul îl 
împinge.) 

Nu! nu da brânci, domnule! 

IPIS TATUL (grozav de aspru): Vorrrbă! (Sergenţilor): 
Haide odată! 

PAMPON (împins de sergent): Da, da' nu scapă Bibicul cu 
asta. 

(Sergentul îl împinge.) Nu! nu da brânci, domnule! 

IPIS TAT UL (scrâşnind din dinţi): Vorrrbă! La secţie! 
(Sergenţii scot, prin fund, în brânci pe Pampon şi pe 
Crăcănel.) 

IPIS TAT UL (merge după eipână la uşă; şi cum au ieşit, 
el se întoarce repede înapoi, şi cu tonul foarte dulce): 
Iordache. ştii de ce venisem eu? 

IORDACHE: Cum să nu ştiu, dacă ţi-am făcut denunţul să-i 
iei. 

IPI STAT UL: Nu, ştii, aşa vine vorba. Uite ce vream să te 
rog eu: am o listă de lotărie. (Scoate o listă mare.) 

I OR DACHE: Iar? 

IPI STATUL: Un franc numărul. mai sunt numai trei 
numere! 

I OR DACHE: Ce? 

IPIS "IAT UL: Un portabac cu muzică: are două cântece. 
(Scoate portabacul şi-l face să cânte.) 

IORDACHE: Bine, ăsta parcă-l mai puseseşi o dată la lot; 
aveam şi eu un număr. 

IPIS TAT UL: Da, s-a tras, la Anul Nou. 

I OR DACHE: Ei? 

IPIS TAT UL: Am câştigat-o eu; oprisem şi eu un număr. 
Acu o pun iar, voi să-mi mai încerc norocul. Mă rog ţie, nu 
mă refuza, pune şi tu unul. să le completăm odată. 


I OR DACHE (îi dă un franc şi scrie): Iaca. 

IPI S IAT UL (strânge lista, o bagă în buzunar şi 
plecând): Mersi, neică. 

I OR DACHE: (după el) Ia vezi, nu da drumul negustorilor 
ălora până nu venim eu ori d. Nae; să vedem, să nu ne fi 
luat ceva din prăvălie. 

SCENA IV 

I OR DACHE singur, apoi CATINDATUL 

I OR DACHE: Haha! i-am lucrat. Să vedem cum are să 
prinză politica; eu i-am băgat, el să-i scoaţă; eu i-am 
regulat, el să-i scape. 

Până una-alta, să vedem de urâtul de dincolo. (Merge la 
uşa din dreapta.) 

Haide, vino! 

CAT I N DATUL (foarte sfios, intră): S-a dus? 

I OR DACHE S-a dus. 

CAT IN DATUL (tremurând): Dacă mă ducea la poliţie?! 
Să afle nenea Iancu că m-a dus la poliţie! 

I OR DACHE: Care nenea Iancu? 

CAT I N DATUL: Nu ţi-am spus? Nenea Iancu, bogasierull, 
din 

Ploieşti. Închipuieşte-ţi, domnule, să afle nenea Iancu că 
m-a dus la poliţie! 

I OR DACHE: Las-o asta; te mai doare obrazul? 

CAT I N DATUL: De ce? de măsea? Aş! Am magnetizat-o! 

I OR DACHE: Nu de măsea, de vitrion. 

CAT I N DATUL: Ce vitrion? 

I OR DACHE: Care ţi l-a aruncat în ochi la bal. 

CAT I N DAIUL: Mi-a aruncat şi cu vitrion? Cine mi-a 
aruncat 

IPI S 'IATUL (oprindu-se în uşă cu intenţie foarte fină): 
Vor. vorrrbă! 

Las” pe mine, regulez eu. (lese învârtindu-şi muzica.) cu 
vitrion? 

1 Negustor. 

I. L.. Caragiale 


D-ale carnavalului 209 

I OR DACHE: Dama, de! Uite, eşti plin de pete. 

CAT I N DATUL: Aş! aia a fost cerneală violentă, am 
cunoscut-o după miros; m-a stropit şi-n gură; îi cunosc 
gustul: cerneală violentă. 

Ştii, la noi la percepţie, când pic cerneală pe concept. o 
dată cu limba! 

(scoate limba şi arată cum linge hârtia) o şterg. Da 
închipuieşte-ţi d-ta, domnule, să afle nenea Iancu că m-a 
dus la poliţie! 

I OR DACHE: Cine strică? D-ta. Ce cauţi să te amesteci cu 
vagabonţii, cu zamparagiiil, cu pungaşii. să spargi uşi şi să 
intri noaptea în prăvăliile oamenilor? 

CAT I N DATUL: Zicea că să găsim pe Bibicul. 

I OR DACHE: Mofturi! 

CAT IN DATUL: Bibicul, care mi-a luat în bal costumul 
meu şi mi l-a dat pe ăsta de turc. (Dezolat:) Trebuie să-l 
găsesc, să-mi dea costumul meu; trebuie să mi-l dea. nu pot 
să plec fără costumul meu. 

I OR DACH E: Stăi, domnule, ce pofteşti d-ta? Costumul? 
Ţi-l găsesc eu, ţi-l dau eu mâine, poimâine, îţi dau eu 
garanţie, să m-apuci pe mine, na! Ce mai vrei? 

CAT I N DATUL (foarte dezolat): Îmi trebuie acuma. Cu 
costumul ăsta de turc nu mă pot duce să-mi iau hainele 
mele. Nenea lancu m-a căutat la bal, o să mă caute, o să m- 
aştepte acasă. Cum să dau ochii cu nenea lancu aşa turc? 
Mă ia la Ploieşti, îmi zdrobeşte cariera de la percepţie. 

I OR DACHE: Aş! vorbă! 

CAT I N DATUL.: Şi nu-mi poci lua înapoi hainele nemţeşti, 
nu mă poci duce mâine dimineaţă la canţilerie. 

I OR DACHE: Ei, o să lipseşti o zi, ce lucru mare! tot zici 
că nu primeşti leafă. 

CAT I N DATUL: Mă destituie, nu se poate să lipsesc. 

I OR DACHE: Ascultă-mă pe mine, măi omule; 'ai mai întâi 
să tragem clopoţelul la o spiţărie; trebuie să-ţi cureţi 
obrazul; nu se poate să te duci în lume aşa pârlit. 


1 Chefliii, stricaţii. Zampara: castanietă; un fel de dans. 

I. L.. Caragiale 

CAT I N DATUL: E rău de tot? 

I OR DACHE: Eşti ciuruit; numai în albul ochilor n-ai. 

CAT 1 N DATUL.: Îi închisesem de frica lui nenea Iancu... 
are palmă grea... 

I OR DACHE: Vino degrabă cu mine; cunosc eu un spiţer 
care scoate cerneala cum scoatem noi măselele, odată... 

CAT I N DATUL: Aoleo! 

I OR DACHE: Vino degrabă, nu mai sta; poate te aşteaptă 
nenea 

Iancu. (Suflă în lampă şi-l ia pe Catindatul să plece cu el. 
Întuneric.) 

CATINDATUL: 'Aide... (leşind.) Dar fă-ţi idee, 
domnule, să afle nenea lancu că m-a dus la poliţie!... (les, 
închinzând bine uşa.) 

SCENA V 

MIŢA singură în costumul de la bal, apoiDIDINA 
asemenea 

MI ŢA (venind din dreapta pe dibuite): Am găsit fereastra 
din odăiţă deschisă şi am intrat... L-am nemerit? Ori nu l-am 
nemerit? 

Da, trebuie să-l fi nemerit. Da, sunt o cremenală... (Se 
retrage pe dibuite după paravan.) 

DIDIN A: Mare istorie!... Am îngheţat aşteptând afară în 
frig; a trebuit să intru înapoi pe fereastră. Nae trebuie să 
vie numaidecât cu 

Pampon. Trebuie să pândesc când or intra aici, să ies pe 
fereastră, şi pe aici mi-e drumul... Să poftească pe urmă d. 
Pampon acasă în costum de bal... să-l judec eu... 

MI Ţ A: Auz mişcând... e cineva... 

DIDI NA: S-aprinz o lampă... (Merge pe dibuite la masa 
cu lămpile.) 

MI [ A: Desigur e cineva... 

DIDINA (a găsit chibriturile şi aprinde lampa): Aşa... 


MI [ A: A! (Aparte:) O femeie! Dama de verde! (Iare:) A! 
în sfârşit! 

211 D-ale carnavalului 

DIDIN A (dând un țipăt de surprindere, se întoarce): A! 
(Aparte:) 

E republicana! 

MIA (fierbând): V-aţi speriat? Pardon! Mă recomand: 
Miţa 

Baston. 

DIDIN A (cu contenenţă1): Mersi! şi eu, Didina Mazu. 

MI ŢA (jocul crescendo): Ce cauţi aici, madamo? 

DIDINA (cu un ton mai sus): Da d-ta, ce cauţi aici, 
madamo? 

MIŢA: (jocul crescendo): Eu sunt la amantul meu! 

DIDINA (foarte de sus): Şi eu sunt la amantul meu! 

MI ŢA (izbucnind): La amantul d-tale?... Amantul d-tale... 
a fost... era... este... amantul meu! D-ta, ca o infamă, mi l-ai 
răpit! 

(Luând o poză de atac şi cu tonul tragic:) Una din noi două 
trebuie să moară. 

DIDIN A (pregătindu-se de luptă): Să vedem care... 
Poftim! 

(Miţa se repede turbată la Didina, care se repede şi ea şi o 
întâmpină. 

Amândouă ţipă şi se încleştează spunând, una de alta.) 

SCENA VI 

ACELEAŞI,NAE 

NAE (apărând în fund, rămâne o clipă încremenit): Să nu 
daţi la oglinzi, că sunt cu chirie! (Apoi, repezindu-se între 
cele două femei, le descleştează şi le împinge pe una într-o 
parte, pe alta într-alta.) 

DIDINA (căzând d-a-ndăratele pe un scaun şi leşinând): 
Alala! 

(Nervi.) 

MI ŢA (acelaşi joc): A! a! a! (Nervi.) 


N A E: Asta e curat ca la Norma?2... Acu-i acu!... (Se 
repede şi le zguduie când pe una, când pe cealaltă.) 

Stăpânire de sine. 

Operă în două acte de Bellini (1631). 

I. L. Caragiale 212 

DIDINA (deşteptându-se brusc): Unde-i republicana? 

MI ŢA (asemena): Unde-i infama? (Se repede iar una spre 
alta.) 

NAE (oprindu-le la mijloc): lar? Bre, femeilor, veniţi-vă-n 
fire. Vine 

Pampon! Vine Crăcănel! 

DIDIN A: Pampon? 

MI [ A: Crăcănel? 

N A E: Da, Pampon şi Crăcănel. l-am scăpat eu de la 
secţie, unde erau închişi! Am pus la cale toate... Drept 
mulţumire, Pampon, Crăcănel şi Ipistatul vin aici acum să 
facă cinste; s-a dus să cumpere vin şi mezeluri. Nu mai e 
vreme de mofturi! (Didinii:) Vrei să te lase 

Pampon? 

DID INA (repede): Ba nu! (Didina merge în fund şi 
ascultă afară.) 

NAE (Miţii): Vrei să-l laşi pe Crăcănel? 

MI ŢA (tristă): Ah! l-aş lăsa pe Mangafaua pentru tine. dar 
nu pot; trebuie mai întâi să-mi fac o carieră. 

NAE: Fă-ţi-o! 

MI [ A: Am fost să intru la telegraf. 

N A E: Electrică ploieşteancă! Ei, şi? 

MI Ţ A: Nu m-a primit. 

N A E: Pentru ce? 

MI Ţ A: Zice că n-am încă vârsta. (Didina coboară.) 

N A E: Vezi! apoi nu e mai bun Crăcănel, că nu mai 
întreabă de vârstă? 'Aide, 'aide! Fiţi fete cuminte, că pe 
urmă mă supăr pe amândouă. 

MI [ A: Dar Crăcănel a aflat. Mangafaua ştie tot. 

NAE: Nu a aflat nimic, nu ştie nimic. 

MI A: A aflat de la Pampon. 


N A E: Nimic! 

DIDINA: Şi Pampon ştie bine. 

N A E: Apoi dacă n-ascultaţi. Trebuie să vă spun cum i-am 
liniştit, ca să ştiţi şi voi ce să spuneţi, cum s-o potriviţi. 'Aide, 
să nu dea peste noi aici. (Le apucă pe amândouă cu câte o 
mână şi porneşte cu ele spre dreapta; Iordache intră.) 

D-ale carnavalului 213 

I O R DACHE (din fund): Vin! Sunt la colţ! 

N A E: La colţ? 'Aideţi să punem odată la cale încheiarea 
comediei ăştia. (Nae, Didina şi Miţa ies, dreapta.) 

SCENA VII 

IORDACHE,apoi PAMPON şi CRĂCĂNEL,cu 
butelci, pachete de mezeluri şi franzele la subsuoară, apoi 
NAE 

I OR DACHE (căzând obosit pe un scaun): De azi- 
dimineaţă! 

de azi-dimineaţă, asta merge într-una aşa! Ce goană! Ce 
goană turbată! 

Doamne! Doamne, isprăveşte odată istoria asta! Sunt trei 
după douăsprezece şi mă leşin de somn şi d-a-mpicioarele! 

PAMPON (intrând cu Crăcănel): Haha! Domnule Iordache. 

CRĂCĂNEL: Ei! domnule, ai văzut că nu suntem pungaşi. 

Stăpânul d-tale, d. Nae, în persoană, ne-a scos de la sceţie. 

I OR DACHE: Da, domnule Crăcănel. 

CRĂCĂNEL: Nu mă cheamă Crăcănel; mă cheamă Mache 
Razachescu. 

(Pune ce a adus pe masă.) 

PAMPON (acelaşi joc): Foarte urât din partea d-tale să te 
porţi astfel! Noi venisem aici pentru Bibicul, nu pentru ce 
credeai d-ta: nu avem de un astfel harahterul. 

IORDACHE: Măcar d-ta să fii ăla, să găseşti noaptea 
despre ziuă în prăvălia d-tale. 

PAMPON: Eu n-am prăvălie, domnule: eu nu sunt cupeţi, 
sunt particoler. 

I OR DACHE: Ştiu, da zi că ai. să găseşti trei oameni 
necunoscuţ i. 


CRĂCĂNEL: Aşa e, bine zici, trei. Ce s-a făcut urâtul ăla 
micul. 

pârlitul. fratele lui nenea Iancu bogasierul? Pe el pentru ce 
nu l-a luat la secţie? 

1 Negustor (regional). 

I. L. Caragiale 214 

PAMPON: Pesemne a fugit ca un laş. 

CRĂCĂNEL.: Iaca, mie nu-mi pare rău de ce s-a întâmplat, 
dacă oi câştiga portabacul cu muzică. 

I OR DACHE (repede): Aţi pus şi d-voastră la lotăria 
ipistatului? 

PAMPON: Mai era două numere; unul l-am pus eu, şi unul 
amicul. 

I OR DACHE (aparte): S-a complectat? A murit francul! 

PAMPON: Domnul Nae unde este? 

IORDACHE: Mi se pare că e dincolo în odaie, să vedem. 
(Merge pe după parvan; către Nae, care intră din dreapta:) 
Sunt aici, te aşteaptă. Aşa-i că a prins bine politica mea? 
Femeile s-au dus? 

N AE: Da, dar o să se întoarcă numaidecât; am regulat 
bine chestia. 

I OR DACHE: Cum? 

N A E: Ai să vezi. treci la pod în faţă, şi aşteaptă-le. (Trece 
în scenă; Iordache iese repede în fund.) Ehei! Salutare, 
neică! 

PAMPON (vesel, strângându-i mâna): Salutare şi frăţie! 

CRĂCĂNEL (vesel, dar solemn, îl apucă de mână): Mersi, 
neică, eşti un bărbat, drept să-ţi spui, nu că eşti frizer, dar 
eşti galant. 

PAMPON: Da, foarte galant! 

CRĂCĂNEL: Ne-ai făcut şi mie şi prietenului mare 
bunătate: amândoi o să-ţi rămânem foarte recunoscători de 
câte ai făcut pentru noi. (Îi strânge mâna călduros.) 

N A E: N-aveţi de ce! îmi pare rău. datoria; se-ntâmplase 
la mine-n casă. 


PAMPON: 'Aida de! Nu! ce-i drept e drept, neică, ai făcut 
mult pentru noi. 

CRĂCĂNEL (vesel): Şi care va să zică Bibicul erai d-ta, 'ai? 

Bată-te să te bată! 

N A E: Vezi bine! 

CRĂCĂNEL: Şi Mangafaua nu eram eu? 

N A E: Aş! Mangafaua era unchiul fetii, epitropul. 

CRĂCĂNEL.: Bată-te să te bată. (Râde.) 

D-ale carnavalului 215 

PAMPON: Şi închipuieşte-ţi, neică Năică, dacă te întâlneam 
azidimineaţă, când am venit întâi aici, îmi spuneai 
numaidecât cum a devenit chestia de ai înfăşurat 
borcănelele cu pomadă, care le-a cumpărat de aici Didina, 
în ale două bilete. şi ne lămuream, frate. 

Dar eu, prost! Să nu-mi dea în gând să întreb măcar pe 
Didina. Biata 

Didina! 

CRĂCĂNEL (aparte): Auzi d-ta! şi eu gândeam că e biletul 

Miţii. 

SCENA VIII 

ACEIAŞI,IPISTIATUL,apoilORDACHE,apoiD Il 
DINAşiMIŢ A, amândouă în haine de oraş 

IPIS IAT UL (intrând repede din fund): S-a tras lotul. 
Acum l-am tras! 

PAMPON: Ei? 

N A E: Ştiu cine l-a câştigat. 

IPI STAT UL (cu multă naivitate): lar eu, domnule, 
închipuieşte-ţi noroc! 

NAE (aparte): A murit francul! 

PAMPON: Tii! Păcat! 

CRĂCĂNEL: Rău îmi pare. (Se aude uruitul unei birji, care 
se opreşte în fund.) 

NA E: St! Tlăceţi, mi se pare că s-a oprit aici o birjă. 

PAMPON: Da. 

I OR DACH E (venind repede din fund): Două dame, vin 
două dame. 


NAE (naiv): Două dame? Ce să caute la mine două dame? 

CRĂCĂNEL: Două dame? 

PAMPON: Nu cumva? 

DIDINA (intrând furioasă prin fund): A! dle Iancule, în 
sfârşit! 

(Iordache, Ipistatul şi Nae la o parte vorbesc încet.) 

I. L.. Caragiale 216 

PAMPON: Didina! (Miţa intră furioasă şi se opreşte cu 
braţele încrucişate în fund.) 

CRĂCĂNEL: Miţa? (Caută să se ascunză undeva.) 

MI ŢA (coborând la el): Nu te-ascunde, bibiloiule! gândeai 
că nu o să te prinz, 'ai? De când te pasc, gândeşti? Aici e la 
Ploieşti, 'ai? În costum de bal, 'ai? (Miţa lângă Crăcănel îl 
judecă încet şi-l zguduie; 

Nae după parvan; lordache şi Ipistatul cară mezelurile şi 
butelcile în odaia din dreapta.) 

DID INA: De azi-dimineaţă de când ai plecat de acasă, 
câte ceasuri sunt? ştii? 

PAMPON: Îţi spui eu acasă ce a fost. 

CRĂCĂNEL: Miţo, Miţo, îţi spui acasă. 

MI Ţ A: Nici un cuvânt mai mult! 'aide! 

DIDIN A: 'Aide acasă! 

PAMPON: Frate, a fost încurcătură, înţelege. 

CRĂCĂNEL: Da, o încurcătură. 

NAE (ieşind de după parvan): Se înţelege c-a fost o 
încurcătură, cum se-ntâmplă totdeauna în carnaval. Ei! d- 
ale carnavalului! Să-mi daţi voie, coconiţelor, să vă isplic eu 
încurcătura pe larg la masă. 

(Crăcănel şi Pampon foarte mulţumiţi.) 

FEMEILE: La masă? 

N AE: Da, la masă. Noi, între bărbaţi, pusesem de gând să 
îmbucăm ceva aicea la noi. Dincolo e cald, masa pusă 
aşteaptă. Crez că nu o să capăt un refuz. 

MIŢA (cu tonul de refuz, înţepată): Mersi, musiu, de 
invitaţie. 


CRĂCĂNEL (strălucitor): Miţo, să mă vezi cu ghete de 
brunel cu bizeţi pe catafalc! (Încet:) Frizer, frizer, da” nu 
ştii ce băiat galant e. 

PAMPON (Didinii): Dacă mă iubeşti. 

1 Ghete de lux; bucată de piele (adesea cu găurele), pusă 
în deosebi la vârful ghetei, ca ornament. 

217 D-ale carnavalului 

SCENA IX 

ACEIAŞI,CATIN DAT UL, curat la faţă, tot în 
costumul de turc 

CAT I N DATUL (intrând din fund triumfător): M-a curăţat 
spiţerul! 

DIDINA (încet): Cine-i ăsta? 

PAMPON (tot aşa): Lasă că-ţi spui eu. (Didina râde.) 

CRĂCĂNEL (Miţii): Ăstuia i-a dat o nebună la bal cu o 
sticluţă cu doftorii în ochi! 

MI ŢA (repede): Şi nu l-a ars? 

CRĂCĂNEL: Aş! era un fel de cerneală violentă. (Didina 
trece lângă Nae; Miţa şi toţi ceilalţi se grupează în jurul 
Catindatului şi-l examinează.) Le-a scos toate? 

CAT 1 N DATUL.: Toate, uite-te. Îţi dau un franc pe una. 

MI ŢA (aparte): M-a-nşelat spiţerul. mai bine! 

NAE (încet Didinii): Mâine seară la cinci. 

DIDIN A (asemenea): Bine! 

NAE (asemenea): Nu bine, negreşit! (Didina trece şi ea să 
examineze pe Catindatul.) 

PAMPON: Nu se mai cunoaşte deloc. 

I OR DACHE: Da' deloc. (Trece în odaia din dreapta.) 

CAT IN DATUL: Închipuieşte-ţi să mă fi văzut nenea Iancu 
în halul ăla. (Toţi îl examinează.) 

MIŢA (încet lui Nae): Aţi şoptit? Ce ţi-a şoptit? Ce i-ai 
şoptit? 

NAE (asemenea): Eşti nebună? iar începi? Aşteaptă-mă 
mâine la opt seara. 

MI Ţ A: Da. (Se duc amândoi şi ei lângă Catindatul.) 


CRĂCĂNEL (uitându-se în ceafa Catindatului): Aha! iaca 
una a rămas în ceafă; adu francul. 

CAT I N DATUL.: Las-o aia; aia e de la noi de la percepţie; 
ştii, am obicei, după ce sciriu, şterg condeiul; îl dau pân păr. 
(Face gestul la ceafă; toţi râd.) 

I. L.. Caragiale 

I OR DACHE (venind din dreapta): Dacă poftiţi, masa e 
gata. 

CATIN DAT UL: Masa? Care va să zică (lui Nae) ne- 
ncurcăm iar? 

N A E: Cu plăcere, neică. 

PAMPON: 'Aida la masă. 

I OR DACHE: Lasă că-i ştiu eu leacul ei; eu i sunt popa. de 
la 

CAT IN DATUL (ridicându-se înseninat): Mersi, neică, mi-a 
treCRĂCĂNEL.: 'Aida! (Toţi au pornit spre dreapta; Didina 
cu Pampon, Miţa cu Crăcănel, Nae cu Catindatul, Iordache 
cu Ipsitatul.) 

CAT I N DATUL. (punând mâna repede la falcă, dă un 
țipăt)! Ai! 

(Se opreşte şi se întoarce în loc; toţi fac asemenea.) 

TOŢI: Cee? 

CAT I N DATUL (umblând agitat): Pfu! Pfu! Pfu! lar m-a 
apucat; dar rău; rău de tot! (Către Iordache, hotărât:) Ştii 
s-o scoţi? Scoate-o. 

(Toţi privesc pe loc.) 

Matei citire. (Se repede la masa din fund, ia o pereche de 
foarfeci mari şi vine cu ele încruntat, clănţănându-le ca la 
tuns; Catindatului:) Şezi! 

(Catindatul şade; Iordache cu foarfecele clănţănind îl 
ameninţă să i le bage pe gât.) cut! (Toţi pornesc veseli şi 
râzând spre dreapta.) 

(Cortina) 

NĂPASTA 

Dramă în două acte 

I. L.. Caragiale 220 


PERSOANELE 

DRAGOMIR, cârciumar 

GHEORGHE, învățătorul satului 

I ON, ocnaş 

AN C A, soţia lui Dragomir 

CÎŢIVA OAMENII. 

Într-un sat de munte. 

221 Năpasta 

Am înţeles! 

ACTUL II 

(Interiorul unei cârciume, clădite cu grinzi de lemn. În 
fund, la mijloc, uşa de intrare; la stânga, fereastră mare şi 
prăvălie cu oblon; lângă fereastră, taraba. 

La stânga, planul întâi şi al doilea, două uşi care dau în 
două odăi. La dreapta, planul întâi, chepengul beciului şi o 
uşe care dă în celar. La stânga, în faţă, o masă de lemn şi 
scaune rustice. Laviţe pe lângă pereţi.) 

SCENA I 

DRAGOMIR, GHEORGHEşiANCA. 

Toţi trei stau împrejurul mesei pe care arde o lampă mică 
cu petrol. 

Gheorghe ţine o gazetă în mână. Anca lucrează la o 
cămaşe 

GHEORGHE: E greu să scape, fireşte. dar se-ntâmplă. Aşa 
fac mai toţi câţi scapă: dintru-ntâi s'arată pocăiţi, se prefac 
proşti, se dau tot cu binişorul, şi odată, când le vine bine, p- 
aici ţi-e drumul. 

DRAGOMIR: Adică şi ăsta era şiret. se prefăcea. 
(zâmbind). 

GHEORGHE: Ştiu eu? 

DRAGOMIR: Fugi, mă, d-acolo! 

GHEORGHE: De ce să nu crezi că s-a prefăcut? 

A N CA: Asta e! nouă ani de zile! Cine se preface atâta 
vreme aşa, şi să nu fi fost nebun, tot acolo ajunge. până la 
urmă tot nebuneşte. 


DRAGOMIR: Dac-a fost ticălos, prostul! L-a găsit cu 
cămaşa plină de sânge, a văzut la el luleaua, tutunul şi 
amnarul mortului. 

Dacă s-a bucurat să fure nişte nimicuri de la un mort pe 
care l-a găsit în pădure, eu stric? Era tâmpit. când i-a citit 
osânda, râdea. 

I. L. Caragiale 222 

ANCA (cu mult interes): Cum? de unde ai văzut tu când i-a 
citit osânda? 

DRAGOMIR: Am fost la judecată. 

GHEORGHE: Ai fost? 

ANCA (din ce în ce mai interesată): La care judecată? 

DRAGOMIR (contrariat): La juraţi, când l-a osândit. 

A N CA: Ai fost tu la juraţi?! şi mie atâţia ani de zile să nu- 
mi spui! 

DRAGOMIR: [i-am spus. 

AN CA: Banu. 

DRAGOMIR (supărat): Ei! aşa e, nu, fireşte. La ce? Să- 
ncepi iar să-mi boceşti pe răposatul? 

ANCA (clătinând din cap): Dragomire! (Se scoală şi trece 
la treabă.) 

DRAGOMIR (după ce s-a uitat urât la ea, către Gheorghe): 
Ia citeşte, mă, înainte, să vedem ce s-a făcut nebunul. 

GHEORGHE (căutând şirul în ziar, apoi urmărind citirea): 
„„precum şi toate cercetările au fost zadarnice. Soldatul 
mărturiseşte că de multe ori a mers cu nebunul la apă, că-l 
lăsa la fântână singur şi el se ducea să-şi vază amanta. 
Nebunul venea cu doniţele pline şi-l chema să se întoarcă 
împreună la temniţă. Tot timpul, nebunul a fost ca şi liber, în 
orice caz foarte puţin păzit. Era bun şi foarte simpatic 
tuturor - afară de accesurile acute în care-l apuca mania 
persecuției. 

După cum afirmă soldatul, nebunul ar fi căzut în ocna 
veche, care e părăsită de pe vremuri.” 

DRAGOMIR (cu interes): Care va să zică. a murit.? 

GHEORGHE: Ba bine că nu. 


DRAGOMIR (aparte): A murit! 

GHEORGHE: Ia spune, Dragomire, ce fel de om era. Eu n- 
am văzut de când sunt o judecată la juraţi. Aş vrea să văz şi 
eu o dată. 

Ce face, ce zice omul pe care-l judecă? 

DRAGOMIR: Ce să facă? Stă şi el între puşti şi aşteaptă să 
se isprăvească mai degrab'. 

Năpasta 223 

ANCA (de la tarabă): Dar tu, Dragomir, ai mers aşa din 
întâmplare ori dinadins? 

DRAGOMIR (întorcându-se spre ea): Dinadins? Ce, nu ţi-e 
bine? De ce să merg dinadins? (Lui Gheorghe.) S-a nimerit 
să fiu în oraş. mă dusesem să vânz nişte lână. (Răstit, către 
Anca, care şade, rezămată cu coatele pe tarabă.) Ce faci 
acolo? 

A N CA: Nimic. Ascult. 

DRAGOMIR: Asculţi! (Din ce în ce mai aspru:) Nu-ncepi iar 
să boceşti pe răposatul? că iar am vorbit de el. 'Aide de! 
începe. jeleşte-l! (Anca trece binişor şi iese în stânga; către 
Gheorghe.) Eu zic că nebunul nu era vinovat; degeaba l-a 
băgat douăzeci de ani la ocnă! 

GHEORGHE: Ştii c-ar fi ciudat - că s-a mai întâmplat aşa 
lucru. - să te pomeneşti că prind vreun tâlhar şi ala spune: 
tot eu am făcut acu câţiva ani omorul din pădurea 
Corbenilor. uite de ce şi uite cum. Ai! 

DRAGOMIR: Se prea poate. 

GHEORGHE: Ce te faci atuncea cu nebunul? 

DRAGOMIR: Care? 

GHEORGHE: Care a fost osândit degeaba. 

DRAGOMIR: Ai zis c-a murit. 

GHEORGHE: Să zicem că trăieşte. 

DRAGOMIR: Cum să trăiască? a căzut în ocna părăsită. 

GHEORGHE: Nu. să zicem că n-a căzut, să zicem c-a fugit 
şi pun iar mâna pe el. Cine-i plăteşte atâţia bani de necaz? 

DRAGOMIR: Dumnezeu. (pauză) Mă, Gheorghe, tu cam 
ştii legile. 


GHEORGHE: Aşa ş-aşa. (Anca intră înapoi şi se opreşte în 
uşă.) 

DRAGOMIR: Nu-i aşa că un om care a făcut o faptă. un 
omor. 

nu-i aşa că dacă vine singur peste zece ani şi se 
mărturiseşte, nu mai are nici o pedeapsă? 

GHEORGHE: Cât e nu ştiu sigur, dar ştiu că e un termen: 
dacă trece ala, s-a isprăvit. 

ANCA (care a ascultat din pragul uşii, coboară; e plânsă): 
Cum 

I. L.. Caragiale 

AN CA: De ce nu eşti mai blând, Dragomire? 

DRAGOMIR: Pleacă odată.! 

AN CA: Mă duc. (Iese în fund.) adică? la zece ani un 
ucigaş poate veni să spuie singur ce-a făcut şi lumea îl lasă 
în pace? 

GHEORGHE: Aşa e legea. 

A N CA: Bună lege, zău! (Se şterge la ochi.) 

DRAGOMIR: De ce nu te puitu să faci alta mai bună? 
(Fixândo.) 

Iar ai venit! (Lui Gheorghe.) Vezi de ce nu i-am spus. 
pentru că de câte ori vine vorba de răposatul, ori îşi aduce 
aminte de el cât de departe, îmi urlă toată ziua. (Către ea:) 
Mergi d-aici, şi nu mai boci pe cap, cobe! Ştiu că dacă m-or 
omori pe mine, mi-ai juca hora la soroace în loc să-mi faci 
pomană. (Pauză; Anca se retrage.) Dacă era să boceşti toată 
viaţa pe bărbatu-tău ăl dintâi, de ce te-ai măritat a doua 
oară? 'Aide. mergi! 

muierea. 

SCENA II 

DRAGOMIR, GHEORGHE 

DRAGOMIR: Du-te la păcatele! (Se scoală supărat.) 

GHEORGHE (după o pauză): Fie, măi vere, pre aspru eşti 
cu 

DRAGOMIR: Ia lasă-mă-n pace şi tu. Ştii tu cum trăiesc 
eu? 


ştii tu ce am făcut eu pentru femeia asta? că mai bine îmi 
frângeam gâtul până să n-o fi întâlnit! Dacă nu era femeia 
asta îndărătnică, eu eram astăzi altfel de om! Tu nu ştii ce s- 
a petrecut între mine şi ea. 

GHEORGHE: Da, da, văz ce se petrece. Vă canoniţi unul 
pe altul degeaba: nici tu nu eşti de ea, nici ea de tine. 

DRAGOMIR: Ea m-a luat ca să aibă cine să-i ţie soroacele 
de sufletul răposatului. Din ziua întâia a cununiei şi până 
astăzi, o dată n-am văzut-o zâmbind; de atunci şi până 
astăzi cu trupul e aicea pe lumea asta şi cu gândul e la 
Dumitru pe lumea ailaltă. 

Năpasta 225 

GHEORGHE: O fi fost cu ea mai bun ca tine. 

DRAGOMIR: Mai bun! De unde ştia ea din ziua întâia că n- 
o să fiu şi eu poate mai bun decât el. Eu n-o iubeam? că 
dacă n-aş fi iubit-o! Şi mai în sfârşit înţeleg să plângă o 
femeie pe bărbat dacă e văduvă. da dacă s-a măritat odată 
cu altul. care-i ala să rabde asta? 

Atunci de ce s-a mai măritat? 

GHEORGHE: Ei! 

DRAGOMIR: Da; de ce. dacă nu se poate despărţi de 
umbra răposatului? Ba zi că e o femeie nebună, care mi-a 
stricat mintea şi mie. Eu sunt sănătos, crezi, de când am 
luat-o? Uf! m-am săturat! 

De opt ani de zile, Dumitru şi iar Dumitru; pe el îl auz când 
vorbeşte ea, când mă uit la ea, îl văz pe el. Eu trăiesc în 
casă, mănânc la masă, dorm la un loc cu stafia lui. Aşa! asta 
n-o să mai meargă mult! 

(Anca intră din fund încetinel, se opreşte în uşă şi ascultă; 
Gheorghe o vede şi face o mişcare; Dragomir, atras de 
mişcarea lui Gheorghe, se întoarce şi o vede.) Uite-o! Uite-l! 
El e. Dumitru! (Către ea.) Ie duci! 

ori mă duc eu. Să nu te văz! (Porneşte spre ea, ea 
înaintează spre el; el se repede, o apucă de mână ş-o aduce 
hotărât în faţă.) Ce vrei? Ce te uiţi aşa la mine? Ce 
gândeşti? Eu l-am omorât? Da? Spune! 


(O smuceşte.) 

ANCA (hotărât): Dragomire, eşti nebun? (Îşi face cruce.) 

DRAGOMIR: Nebun? Spune. (O smuceşte iar.) 

GHEORGHE: Dragomire! 

AN CA: O! nebun! 

DRAGOMIR: Nu, să spui. Din două una: ori crezi că l-am 
omorât eu. 

A N CA: Poftim! asta-i vorbă de vorbit! 

DRAGOMIR: Da. şi atunci de ce mai trăieşti cu mine. ori nu 
crezi şi atunci de ce mă chinuieşti pe mine? ce ai cu mine? 
Lasă-mă în pace pe mine cu Dumitru al tău! (O împinge de 
mână şi suie; ea vrea să facă un pas spre el.) Lasă-mă în 
pace! (Acelaşi joc.) Lasă-mă în pace! (Iese foarte turburat 
prin fund, trântind uşa.) 

I. L.. Caragiale 226 acasă n-are ce bea. 

SCENA III 

ANCA,GHEORGHE 

GHEORGHE (suie până în fund): Dragomire! Dragomire! 
S-a dus! 

ANCA (coborând la stânga, aparte): Se duce la cârciuma 
Popii. 

GHEORGHE (din fund): Anco! (Coboară încet). 

A N CA: Tot aici eşti? Gheorghe, de ce nu-ţi schimbi tu 
gândurile, mă băiete, şi vrei să mi le schimbi pe ale mele? 
Îmi pare rău de tine! 

Aşa necâjită cum sunt, de ce nu mă laşi tu necazului meu şi 
mai mă turburi şi tu? 

GHEORGHE: Pentru că. 

A N CA: Pentru că mă iubeşti. Asta o ştiu. 

GHEORGHE: Da, pentru că te iubesc. 

A N CA: Lasă-mă păcatelor mele, Gheorghe, şi du-te. Eşi 
tânăr. 

mergi de-ţi caută norocul aiurea. Aşa cum mă iubeşti tu pe 
mine, eu nu te pociiubi. 

GHEORGHE: Tu nu poţi iubi? 


A N CA: Ba. oi fi iubind şi eu odată. dar n-am avut parte. 
Acu la mine a trecut vremea iubitului. D-aia, Gheorghe, îţi 
mai spui o dată, caută-ţi norocul în altă parte. 

GHEORGHE: În altă parte? Bine. 

A N CA: De ce să-ţi încurci tu o viaţă tânără cu păţeli 
trecute, să iei o femeie cu gânduri vechi? Ş-apoi chiar aşa. 
cum să mă iei? 

GHEORGHE: Ţi-am spus. 

A N CA: Să mă despart eu acuma de Dragomir? nu se 
poate. 

GHEORGHE: Zici că ţi-e negru să-l vezi. 

A N CA: Da. da mie Dumnezeu mi l-a trimis pe el; şi 
Dumnezeu ştie ce face. eu trebuie să fac voia lui. 

GHEORGHE: Bine, Anco, fă cum vrei, trăieşte cum îţi vine. 

Eu m-am hotărât să plec din satul ăsta. 

ANCA (repede): Să pleci? 

Năpasta 227 

GHEORGHE: Da. Eu te iubesc, tu nu mă poţi iubi. ce-ar 
însemna să mai stau aici degeaba? 

ANCA (tristă): Pleci! 

GHEORGHE: Da. Lumea a cam simţit. eu să mă stăpânesc 
nu poci. şi nu voi să mă fac de batjocură, să mă ţiu de 
urmele tale ca un nătărău. (Anca stă pe gânduri.) Nu mai 
merge. să fiu prieten cu bărbatu-tău, care nu-i om de felul 
meu, numai ca să te poci vedea mai des! Eşti o femeie. nu 
ştiu cum să-ţi zic. Ţi-e drag să trăieşti cu un om care se 
poartă cu tine ca cu un câine, şi mă goneşti pe mine, care te 
iubesc. Bine. Atunci mai bine să nu te mai văz deloc. 

A N CA: Care va să zică, pleci? adevărat? 

GHEORGHE: Da. 

AN CA: Când? 

GHEORGHE: Cât s-ar putea mai curând. peste câteva zile. 

AN CA: Rău îmi pare. 

GHEORGHE: De ce? 

A N CA: De ce, de ne-ce, îmi pare rău. 

GHEORGHE: Dacă nu mă iubeşti? 


A N CA: Ce copil eşti? Eu nu te iubesc pe tine, dartu mă 
iubeşti pe mine: nu înţelegi tu că mai dor o să-mi fie mai la 
urmă mie de tine decât ţie de mine. 

GHEORGHE: Atuncea. 

A N CA: Ce? 

GHEORGHE: Vino cu mine. 

A N CA: Nu se poate. 

GHEORGHE: Prin urmare, eu ce să fac? 

AN CA: Tu.tu să te duci, Gheorghe, cu Dumnezeu; de 
dorul meu să nu-ţi pese. (Plânge.) 

GHEORGHE: Anco, plângi?A N CA: Da. 

GHEORGHE: Pentru ce? 

A N CA: De prisos să-ţi spui. 

GHEORGHE: Dacă plângi. 

I. L.. Caragiale 

AN CA: Să-ţi vorbesc drept, Gheorghe; eu îţi sunt cu mult 
datoare ţie. Multă putere mi-a dat prieteşugul tău şi gândul 
că un om aşa de voinic ca tine mă iubeşte. Gândul că tu ai fi 
în stare să faci odată ş-odată o jertfă mare pentru mine era 
sprijinul sufletului meu amărât. 

Dacă tu te duci, cum rămâi eu? 

GHEORGHE: Ce jertfă? s-o fac. 

A N CA: Nu poci acuma. nu ştiu. n-am ce să-ţi spui. (Stă un 
minut la gânduri.) Gheorghe, dacă mă iubeşti mult. mult. 
(schimbând repede tonul), du-te acuma de dormi liniştit şi 
vino mâine dimineaţă aici: Dragomir pleacă la târg, putem 
sta mai mult de vorbă. Du-te. 

Noapte bună. 

GHEORGHE: Noapte bună, Anco. (Pleacă spre fund.) 

ANCA (aparte): Pleacă. (El dă să iasă; cu glasul jumătate.) 
Gheorghe! 

GHEORGHE (întorcându-se): M-ai chemat? 

A N CA: Nu. (Elo priveşte lung, apoi vrea să plece.) Ba da! 
(E1 se întoarce iar şi coboară cu aerul întrebător.) 

GHEORGHE: De ce? 

A N CA: Nu pricepi? 


GHEORGHE: Nu. 

ANCA (cu multă intenţie): Tu nu simţi, n-ai priceput deloc 
că şi eu te iubesc? 

GHEORGHE: Tu. pe mine? adevărat? 

A N CA: Adevărat. Trebuie să-ţi spui, că nu mai porci. 
(Foarte volubil:) 

Gheorghe, Dragomir o să vie acum beat. Când se întoarce 
beat, mă-njură şi se culcă şi doarme dus de poţi tăia lemne 
pe el. Vino! 

De la tine din deal se vede fereastra asta. oblonul este 
închis. 

Pândeşte: când ăi vedea lampa la ochiul oblonului, vino 
degrabă. te aştept! 

GHEORGHE: Mă iubeşti? 

AN CA: Da, da' să nu uiţi că sunt nevasta lui Dragomir. 
dacă moare el, sunt a ta! Gheorghe, m-am jurat: când o 
cădea a dintâi lopată de pământ pe coşciugul lui, eu să fiu în 
braţele tale. Ai priceput? 

Năpasta 229 

GHEORGHE: S-aştept o viaţă întreagă. 

ANCA (scurt): Eşti un prost! M-ai fi iubind tu, da' nu mă- 
nţelegi. 

Gândeşte-te mai bine la ce am vorbit. Cum vezi lumina, 
vino, să nu te aştept. Du-te. 

GHEORGHE (transportat): Mă duc. viu. Mă iubeşti? 

A N CA: Da, da, te iubesc. (Îl strânge în braţe cu putere, 
apoi îi face vânt prin fund şi încuie.) 

SCENA IV 

AN C A singură, privind spre fund 

Gheorghe, Gheorghe, ce păcat te mână pe tine! (Coboară 
încetinel la masă.) O fi în stare băiatul ăsta uşurel de câte se 
laudă? să vedem. Unde o fi câinele? la cârciuma Popii. joacă 
cărţi şi bea. Să vie iar beat să mă înjure şi să mă amenințe! 
Aş vrea să ştiu cât o să mai ţie asta! Mult, nu crez! 
(Ascultă.) Haha! vine. el este. (Îşi ia lucrul şi stă la masă. 

— O bătaie în uşe. 


— Anca se ridică şi stă un moment.) Am încuiat. (Încă o 
bătaie. Anca merge la uşe.) Acuş-acuş! 

(Descuie.) 

SCENA V 

AN CA,ILON 

I ON (foarte obosit şi cam tremurând): Bună vremea, 
nevastă. 

AN CA: Mulţumim dumitale, om bun. Ce pofteşti? 

I ON: Îmi dai de mâncare? 

ANCA (aparte): Ăsta nu-i din sat. e străin. (Tare:) N-avem 
de mâncare, omule. pleacă. 

I ON: Da'. mă laşi să dorm? lasă-mă să dorm. 

ANCA (aparte): E un om rău, e beat, ori ce? (Iare:) Caută- 
ţi de drum, creştine; (cam aspru:) 'aide! 

I ON (sfios şi apărându-se ca de o lovitură la cap): Mă duc. 
să nu mă baţi. să nu dai! 

I. L.. Caragiale 230 

A N CA: Dec! de ce să te bat? du-te sănătos. 

I ON (vrea să plece, îşi pierde puterile şi se razimă de 
uşe): Nu mai poci. (ridicându-se frumos). Dă-mi ceva să 
mănânc, fă-ţi pomană. 

mi-e foame. (Se lasă binişor pe laviţa din stânga uşii.) 

AN CA: Ăi fi bolnav? 

I ON: Nu. 

A N CA: Da ce ai? 

I ON: Mi-e foame. sunt ostenit. 

AN CA: Da. de unde vii dumneata? 

I ON: Hehc, de departe. tocma' de la munte. 

A N CA: Şi ce vânt te-a bătut pe la noi? 

I ON: M-am rătăcit. 

A N CA: Da-ncotro mergeai? 

I ON: Nu ştiu. 

A N CA: Cum să nu ştii unde mergeai? 

I ON (încet şi confidenţial): Vezi că eu. sunt nebun. 

A N CA: Nebun?! 


I ON: Hăhă! Da” nu m-apucă totdeuna. Şi când mă 
chinuieşte 

Necuratul, numa” vine Maica Domnului de mă scapă. 
Necuratul mi-a poruncit de două ori să-mi fac seama singur. 
ca să-mi ia sufletul. 

A N CA: Sărmane, cine ştie ce păcate! 

I ON: Da' Maica Domnului nu m-a lăsat. (Se închină.) 

A N CA: Şi din ce ţi-a venit? 

I ON: Din bătaie. Şi când mă speriu m-apucă, fie pe pustii 
locuri! 

şi, când e să m-apuce, îmi vine întâi cu grije şi cu scârbă şi 
pe urmă cu spaimă. şi mă arde (arată moalele capului). Eu 
am o bubă aici înăuntru. Da-mi dai? 

A N CA: Ce? 

I ON: De mâncare. 

AN CA: A! uitasem, uita-te-ar relele! (Merge la tarabă, 
taie un codru de pâine şi i-l dă.) Na, omule. 

I ON: Bodaproste! 

Năpasta 231 

A N CA: Vrei ş-un rachiu? 

I ON: Dacă-mi dai. 

ANCA (îi dă un ţoi de rachiu): Da' cum s-a întâmplat să-ţi 
vie? 

E de mult? 

I ON: Vreo zece ani. 

A N CA: Zece ani. Şi cine te-a bătut? de ce? 

I ON: Degeaba. Eu eram pădurar la Corbeni. 

ANCA (aparte): Pădurar la Corbeni! (tare). Cine te-a 
bătut? 

I ON: La judecată. că nu vream să spui. 

ANCA (cu nerăbdare): Ce? 

I ON: Că de ce l-am omorât. 

A N CA: Omorât! (Aparte:) Doamne Isuse Cristoase! cine e 
omul ăsta? (Cu teamă c-a aflat adevărul:) le cheamă. Ion. 

I ON (dând din cap): lon mă cheamă. 

A N CA: Şi ziceai c-ai omorât pe. 


I ON: Pe Dumitru Cirezarul. 

ANCA (aparte): Cum a ajuns omul ăsta aici? Tu, Maica 
Domnului! 

i-ai fost căâlăuză; tu l-ai purtat pe căi necunoscute şi mi l-ai 
trimes aici ca să ridice din calea hotărârii mele îndoiala. 

I ON (moţăind): Acu mi-e somn. (ascultă ca de departe). 
De ce urlă câinele? 

AN CA: Nu urlă nici un câine. 

I ON: Ascultă. 

ANCA (aparte): Aiurează. (Iare:) Ioane, vrei să te culci? 

I ON: Da. 

AN CA: Scoală (îl ajută să se ridice), vino cu mine. 'Aide p- 
aici 

(îl duce de mână încetinel spre stânga, planul întâi). 

I ON: Când urlă câinele, moare cineva. (şovăie, ea îl 
sprijineşte). 

AN CA: Încetinel. 

I ON: Tu ştii cine o să moară. O să moară lon? Dacă lon 
moare, scapă de dracul? (se opreşte, face o grimasă de 
durere şi pune mâna la cap). Mă doare! (Amândoi ies încet.) 

I. L.. Caragiale 232 

SCENA VI 

GHEORGHE,ANCA 

GHEORGHE (intrând repede din fund): Anco! (venind spre 
stânga:) Anco! 

ANCA (venind din stânga): Gheorghe! (Repede.) Ce cauţi? 
ce vrei? 

Nu ţi-am spus să nu vii până nu ţi-oi face semn? i-am 
făcut semn? 

Vrei să dea Dragomir peste tine aici? Pleacă, du-te şi nu 
mai veni până nu te chem. 

GHEORGHE: Stai să-ţi spui. Am venit să-ţi aduc o veste 
bună. 

A N CA: Ce veste bună? 

GHEORGHE: Viu de la cârciuma Popii. Dragomir e tot 
acolo. 


E băut. A jucat cărţi, a pierdut şi-a făcut cinste la toţi. E 
acolo popa, notarul, primarul, sunt toţi în odaie. 

A N CA: Asta ţi-e vestea a bună? 

GHEORGHE: Stai. Dragomir pleacă până-n ziuă. 

AN CA: Ei! merge la târg. 

GHEORGHE: Nu. pleacă, nu se mai întoarce. 

A N CA: Ce? 

GHEORGHE: Te lasă. se duce în lume! 

AN CA: Cum? (Aparte:) Nu crez eu asta. 

GHEORGHE: Anco. 

A N CA: 'Aida-de! mai sunt şi eu p-aici. 

GHEORGHE: Nu-ţi pare bine? N-ai zis că mă iubeşti? 

AN CA: Ei da! ş-apoi. dacă te iubesc? 

GHEORGHE: Când bărbatul îşi părăseşte nevasta, ea are 
drept, după lege, să se despartă de el şi să ia pe cine-i 
place. 

A N CA: Ce vorbeşti prostii. Cum o să plece Dragomir? 
Unde să plece? 

GHEORGHE: N-a spus unde, dar îşi ia ziua bună de la toţi. 

zău! până în ziuă se porneşte. 

AN CA: Om vedea. (Aparte:) Aşa? (Stă pe gânduri.) 

GHEORGHE: La ce te gândeşti? 

Năpasta 233 

AN CA: Gheorghe, uită-te la mine bine! eşti tu bărbat în 
toată firea, ori eşti un om uşurel? Mă poci eu încrede în 
tine? Faci ce ţi-oi zice eu? 

GHEORGHE: Fac. 

A N CA: Dar dacă nu faci? 

GHEORGHE: Spune ce, să fac! 

A N CA: Bine. Să vedem ce-ţi poate dragostea: du-te şi 
orice s-ar întâmpla, până nu vezi semnul, nu te mişca. 
(Gheorghe face o mişcare.) 

Fără vorbă multă, pleacă. (Îl împinge spre fund.) 

GHEORGHE: Anco! 

AN CA: Du-te. 

GHEORGHE: Mă iubeşti? 


ANCA (foarte impacientată): Da, da' du-te (îl împinge 
afară). Să nu te întâlneşti cu el. ia seama. (Închide.) 

SCENA VII 

AN CA singură, coboară la uşa din stânga şi ascultă; o 
deschide binişor şi se uită înăuntru; trece apoi şi şade la 
masă. 

Vrea să plece. Ce să fac? Să mă duc să strig în gura mare. 
să dau pe vinovatul adevărat pe mâna judecătorilor şi să 
scap pe nevinovat. 

Dar dovada? Bănuiala mea. Dar ce dovadă o să fie asta 
dacă el o tăgădui? Ia stai. Care va să zică el mai are un an 
să o ducă cu frica în sân. anul ăsta o să umble fugar, şi peste 
un an îşi poate spune singur fapta, şi. s-a isprăvit. Să rămâie 
nepedepsit. Aşa e legea, bine; dar eu poci să-l las aşa? Nu. 
nu se poate. (Pauză.) Nebunul ăsta tot e osândit odată. 
Pentru un păcat, două ori zece, un om tot cu o viaţă 
plăteşte. Şi fără altă vină nouă, nebunul tot are să fie prins 
până la urmă şi întors acolo de unde a fugit. (Pauză.) Şi 
dacă e vorba, ce este mai bine pentru nebun? să-şi târască 
viaţa pribeag şi chinuit, fără adăpost, fără o zdreanţă pe el, 
fără hrană, ori să trăiască în închisoare îmbrăcat, hrănit şi 
îngrijit la vreme şi adăpost? Să fie 

I. L. Caragiale 234 slobod e mai bine? să se bucure de 
lumina soarelui în bunăvoie? 

Dar e nebun. Mai are nebunul bunăvoie? Lumina soarelui 
fără lumina minţii. O să-i fie lumina soarelui singură iarna 
de cald, ori de foame vara? O să se găsească ori nu un suflet 
de creştin să-l miluiască cu o fărâmă de pâine. o să degere, 
ori o să se coacă toată ziua, nemâncat, gonit de lipsa lui de 
voie, şi seara o să adoarmă de foame pe pământul gol. Aşa- 
aşa. locul lui e la ocnă. Dumnezeu, cine ştie pentru ce 
păcate, l-a aruncat în prăpastie, dar a fost şi bun şi i-a luat 
mintea cu care să-şi judece ticăloşia: i-a dat greutatea. dar 
i-a luat cumpăna! (Stă pe gânduri.) 

SCENA VIII 

ANCA,DRAGOMIR 


DRAGOMIR (intră şi se opreşte în prag, e palid şi cam 
ameţit): 

Anco! Anco! 

ANCA (tresărind): Ai venit? (Se scoală.) 

DRAGOMIR: Da. îţi pare rău? Dacă îţi pare rău. mă duc 
iar. 

(Şovăie.) 

AN CA: Nu-mi pare rău c-ai venit, îmi pare rău c-ai venit 
iar beat. 

DRAGOMIR: Asta aşa e. sunt. ce e drept, sunt cam beat. 

Am băut. dar de necaz am băut. (Oftează.) Da, să ştii tu. 
numai de necazul tău! 

A N CA: De ce ai băut nu ştiu, ştiu că eşti beat. culcă-te. 

DRAGOMIR: Nu voi să mă culc. Am de vorbă cu tine. 

A N CA: Las-că mai vorbim mâine dimineaţă, acuma nu 
poţi vorbi. 

DRAGOMIR: Ba poci. Dă-mi să beau. 

A N CA: Tot mai vrei? 

DRAGOMIR: 'Tot mai vreau. Adu vin şi să stai aici, că am să 
vorbesc cu tine. (El stă la masă, ea îi aduce o cană cu vin.) 

A N CA: Na. să-ţi treacă necazul. 

235 Năpasta 

DRAGOMIR (ridică la gură cana şi se opreşte): Tu! 
(Rânjeşte la ea.) Tu, n-auzi? De ce vrei tu să mă otrăveşti pe 
mine? 

A N CA: Eşti nebun, vai de capul tău! Da' de ce să te 
otrăvesc? 

DRAGOMIR: Ca să te scapi de mine, ştiu eu! şi să trăieşti 
cu altul. Poate că ai pus ochii pe Gheorghe, învățătorul. Am 
cam mirosit eu ceva. (rânjind). Vai de voi! vă pui capul la 
amândoi! (Aduce cana la gură şi iar se opreşte.) 

A N CA: Vorbeşti aiurea. 

DRAGOMIR: Să mă otrăveşti, 'ai? (Îi dă cana, şi aspru:) Na 
ici!bea tu întâi. să te văz eu că bei. 

ANCA (ia cana, bea şi i-o dă înapoi): Na. 


DRAGOMIR: Tu, Anco, spune drept, ce gândeşti tu de 
mine? 

ANCA (luându-și lucrul): Bine gândesc. 

DRAGOMIR: Bine? Bine să fie. Las-o încurcată. (Pauză.) 

AN CA: Abf, Dragomire, când pleci tu? 

DRAGOMIR: Unde să plec? 

AN CA: În lume. ştiu eu unde? Am auzit că vrei să mă laşi 
şi să te duci încotro ăi vedea cu ochii. 

DRAGOMIR: Cine ţi-a spus? 

A N CA: Ce-ţi pasă. De ce, Dragomire? 

DRAGOMIR: Pentru că nu trăiesc bine cu tine.nu mă 
iubeşti. 

tu nu-mi eşti nevastă, îmi eşti vrăjmaş. pentru că tu m-ai 
nenorocit pe mine. 

A N CA: Eu? aş vrea să ştiu şi eu cum. 

DRAGOMIR: Da, tu. Dacă nu te cunoşteam pe tine, eu era 
să fiu altfel de om. (Bea şi oftează:) Hehe! ce om era să fiu 
eu. Dar s-a dus. acu e degeaba. las-o încurcată! 

A N CA: Şi vrei să mă laşi? 

DRAGOMIR: Da, numai pe câtăva vreme. să vezi cum îţi 
este fără mine. (bea). Ascultă ici la mine. unde ţi-e gândul? 
Eu am o daraveră departe. trebuie să plec mâine dimineaţă. 
Tu. fii cuminte. 

stai acasă şi m-aşteaptă. Să nu dea dracul! că te tai! 

AN CA: O să zăboveşti mult? 

I. L. Caragiale 

DRAGOMIR: O lună, două, trei, mai mult. un an, nu ştiu. 

AN CA: Dar ai să vii înapoi? 

DRAGOMIR: Fireşte că viu. Tu ai să iei cu înscris de la 
Popa, 

— să mi-aduci aminte să-ţi dau înscrisul - cinci sute de lei. 
Hanul poţi să-l dai cu chirie; tot Popa vrea să-l ia. Şiţa de 
sub şură poţi s-o vinzi. Scândurile de la deal o să le aducă 
peste câteva zile. mai ai să mai plăteşti vreo treizeci şi cinci 
de lei. să le vinzi; poţi apuca pe ele până la o sută de lei. 


ANCA (după ce l-a ascultat cu răbdare, clătinând mereu 
din cap): 

Aoleu, Dragomire! 

DRAGOMIR: Ce? 

AN CA: Să mai crez eu că ai să te întorci? Eu nu văz că-ţi 
faci adiata? (Se scoală.) Dragomire, tu n-ai să pleci. Cum se 
poate una ca asta! Să-ţi laşi tu casa ta şi să fugi aşa în lume. 
De ce? Ai scăpătat şi mergi să slugăreşti unde nu te 
cunoaşte nimeni? 

DRAGOMIR: Aşi! 

AN CA: Ori te-a ars focul şi mergi să cauţi adăpost în altă 
parte? 

DRAGOMIR: Nu! 

A N CA: Atunci ai făcut poate vreo faptă rea şi ţi-e teamă 
de răspundere, de pleci aşa în străinătăţi de la tine şi de la 
ai tăi. 

DRAGOMIR: Dec! 

AN CA: Că cine fuge aşa? cine îşi părăseşte aşa casa şi 
locul tamnisam şi-şi ia lumea în cap? Doar oamenii 
deznădăjduiţi, ori făcătorii de rele, ori. nebunii. 

DRAGOMIR (bea şi rânjeşte): Nebunii. 

A N CA: Deznădăjduit n-ai de ce să fii, că, slava Domnului, 
ai după ce bea apă. Fapte rele zici că n-ai făcut, că tu ştii şi 
Dumnezeu ce stă pe cugetul tău. Atunci, Doamne iartă-mă, 
ăi fi nebun! 

DRAGOMIR (acelaşi joc): Mai ştii? Oi fi. 

A N CA: De asta să nu râzi. eşti tu niţel cam ţicnit. adică, 
ce niţel! eşti bine de tot; demult ţi-ai pierdut sărita. 
(Dragomir ascultă nervos.) Noaptea visezi urât şi sai din 
somn mereu. '[i-e frică să dormi cu lampa stinsă. Mai- 
nainte, unde se întâmpla la tine să te îmbeţi! 

Năpasta 237 acuma îţi bei minţile dintr-un ţoi de rachiu. 
Mai-nainte mă sileai tu să fac pomană şi să ţiu soroacele de 
sufletul lui Dumitru (Dragomir mişcare) - ba că ţi-a fost 
prieten bun, ba că ce păcat că s-a prăpădit aşa om de 
omenie! 


— Ajunsesem să mă mir eu de tine, cum tu, bărbatul meu, 
să nu mă laşi o clipă măcar să-mi uit de bărbatu-meu ăl 
dintâi. De la o vreme încoace, alta ş-alta; dacă pomenesc cât 
de rar de el, te-apucă alte alea. Tu n-ai băgat de seamă ce- 
ai făcut adineaori? 

DRAGOMIR: Când adineaori? 

AN CA: Adineaori, când citea Gheorghe. 

DRAGOMIR: Ei? 

A N CA: Vorbeşti nişte vorbe. de nu te-ar cunoaşte omul ar 
crede. 

DRAGOMIR: Ce vorbe? Ce-am zis? 

A N CA: Ce nu se cade să vorbeşti. Încai la băutură, calea- 
valea. 

e omul cu mintea împăienjinită. Dar erai treaz. 

DRAGOMIR: Ei! ce-am vorbit? 

A N CA: Mi-ai zis să-ţi spui ce crez eu de tine, că tu ai 
omorât pe 

Dumitru. şi Gheorghe era de faţă. 

DRAGOMIR: Şi tu ce-ai răspuns? 

AN CA: Ţi-am răspuns ca totdeauna. că eşti nebun. 

DRAGOMIR (încruntat): Nebun! 

A N CA: Uite, vezi. am luat seama că nu-ţi place deloc s- 
auzi vorba asta. Ce să fie cu tine, Dragomire? Eu gândesc c- 
o fi vreun păcat. Să te spovedeşti. să te grijeşti. 

DRAGOMIR: Ce, am să mor? 

A N CA: Nu se spovedeşte omul numai când are să moară. 

DRAGOMIR (indispus): M-oi spovedi altădată, n-am vreme 
acuma. 

AN CA: Când? 

DRAGOMIR: Când m-oi întoarce. 

A N CA: Dacă te-i mai întoarce. 

DRAGOMIR: Ei, aşa! dacă m-oi mai întoarce. (se ridică 
ameţit) m-oi spovedi. Ei, ş-apoi ce? Aşa e viaţa omului! Pe 
toţi tot dracul îi 

I. L.. Caragiale 238 încalecă. toţi o să moară, toţi! Şi eu o să 
Mor. şi tu o să mori, şi 


Gheorghe, şi toţi. pe rând, pe rând, ca la moară. (Se uită 
lung unul la altul.) Tu, femeie, tu eşti ispita. Anco, Anco! (Îi 
face şovăind semn să vie după el.) 'Aide! 'Aide, tu, n-auzi? 
Mâine dimineaţă plec. 

Tu! de ce nu mă iubeşti tu pe mine? (O apucă.) 

ANCA (vrând să-l depărteze): Lasă-mă. 

DRAGOMIR: Nu te las. (o ţine cu d-a-sila). 

AN CA: Abr, Dragomire, ţii tu minte alaltăieri la pomană - 
că uitai să te întreb - când a venit rezervistul ăla, de ce ai 
fugit? 

DRAGOMIR (o lasă şi o împinge uşor încolo): Care 
rezervist? 

A N CA: Ăla de semăna grozav cu Dumitru. 

DRAGOMIR: Tu ştii care e ăla. (Se întoarce spre masă.) 

ANCA (după o pauză): Zici că pleci dis-de-dimineaţă? 

DRAGOMIR (posomorât): Da. plec. 

A N CA: Atunci, culcă-te. ai şi băut. e aproape de miezul 
nopții. 

DRAGOMIR (bea ce a mai rămas în cană): Mă duc! (Pleacă 
spre uşa odăii lui, la stânga, planul al doilea.) Sunt beat. 

A N CA: Crez. (urmărindu-l încet). Du-te de te odihneşte. 
(subliniind) şi. 

DRAGOMIR (din pragul uşii): Şi. ce? 

AN CA: Închină-te. să nu mai visezi urât. 

DRAGOMIR: Bine! (lese în stânga. Anca se uită din uşe în 
odaie.) 

AN CA: Aşa. Dormi acuma. (Închide uşa şi ascultă, trece 
apoi şi ascultă la uşa cealaltă, apoi coboară.) Închină-te, 
Dragomire, că se apropie ceasul! 

(Cortina) 

239 Năpasta 

ACTUL II 

SCENA I 

ANCA (singură la masă): Să chem pe Gheorghe şi să-l pui 
să-i sfărâme capul. să stau să mă spovedesc lui Gheorghe cu 
de-amănuntul. Am eu vreme de asta acuma? Poci să-i arăt 


lui aşa pe scurt şi în pripă cum s-a strecurat şi s-a înşirat 
îndelung, încet-încet, bănuială cu bănuială în sufletul meu, 
până să se înrădăcineze credinţa asta. 


că Dragomir e vinovat? Să-mi pierz noaptea cu vorbe. Dar 
Gheorghe poate că nu vrea, ori să nu fie în stare să facă aşa 
faptă. Cum e băiatul uşurel, m-oi căi că i-oi fi spus. (Pauză.) 
Nu. N-am nevoie de ajutor. Să mă gândesc mai bine. Cine n- 
o să crează că tot nebunul fugit de la ocnă a omorât şi pe 
Dragomir? (Pauză). Da de ce să-mi fac păcat şi să mai 
străgănescil pe nevinovat? Aseară, la cârciumă, Dragomir 
le-a spus la toţi că pleacă în lume. Am destul răgaz până la 
ziuă să-l târăsc şi să-l arunc în puț: a plecat, s-a dus. nu mai 
vine azi, nu mai vine mâine, o lună, un an, nu mai vine 
deloc. M-a părăsit! (pauză) S-a hotărât. (Se scoală, merge 
la tarabă şi ia o bardă, apoi coboară încet.) Adică să fie greu 
lucru? Doarme beat. Un uriaş doarme. doarme şi cugetul lui 
şi puterea lui şi voia lui; viaţa lui arde încet şi domol, cum 
arde lumânarea fără să vrea să arză. O femeie slabă, un 
copil fraged, hotărâre numai să aibă, poate să sufle o dată. 

ş-o stinge. (Se joacă cu barda, cioplind binişor pe muchia 
mesii; în stânga se aud gemetele nebunului; ea se trezeşte 
din gânduri şi ascultă.) 

Nebunul. S-a deşteptat. o să-l deştepte şi pe el. Ce să fac? 
să-l trăsnesc în somn! Să moară fără să ştie măcar că 
moare, fără să vază că eu îl lovesc, fără să-şi aducă aminte 
de Dumitru. Dacă n-o vezi că vine, aia nu mai e moarte! Nu, 
nu vreau în somn; atunci ar fi parcă ar dormi mereu. Da. să- 
| deştept întâi: să ştie că-i vine 

1 A întârzia, a încurca. 

I. L. Caragiale 240 moartea, de la cine şi de ce. (pune 
barda pe tarabă şi porneşte spre uşa lui Dragomir, face 
câţiva paşi şi se opreşte; uşa de la Dragomir se deschide, el 
apare foarte tulburat). 

DRAGOMIR: Ţie? 

SCENA II 

ANCA,DRAGOMIR 

DRAGOMIR (speriat): Anco! 

ANCA (aparte): El! 

DRAGOMIR: Anco, am visat urât. mă doare mâna! 


AN CA: Aiurezi. te doare mâna din vis. 

DRAGOMIR: Mă înjunghie unde am semnul de muşcătură. 

A N CA: Şezi jos. tremuri (el şade). De unde ai tu 
muşcătura aia la mână, Dragomire? 

DRAGOMIR: De mult. 

A N CA: Bine, de mult; dar de unde? N-auzi? 

DRAGOMIR: M-am bătut când eram copil şi m-a muşcat 
unul pe care îl trântisem. 

A N CA: De ce nu vrei tu să-mi spui ce ai pe suflet? Eu văz 
că tu nu eşti în toate ale tale. Tu ai un ghimpe în cugetul 
tău. Destă inuieşte-te mie. 

A N CA: Da, mie (Dragomir mişcă din cap negativ): spune 
şi te uşurează; dacă ai duce-o mult aşa, o să înnebuneşti. 

DRAGOMIR: Să înnebunesc! 

A N CA: Da. Ce ai visat? 

DRAGOMIR: Un cap de mort. cu dinţii mari. vrea să mă 
muşte. mă doare. 

A N CA: Te doare că nu vrei să spui, te doare că nu te 
hotărăşti să spargi buba şi s-arunci răutatea afară. (pauză - 
se apropie binişor de el şi-l apucă pe după gât). Ia ascultă, 
Dragomire. adică ce ar fi, cum stăm noi aici amândoi, să te 
pomeneşti (arată în fund) să-l vezi 

Năpasta 241 că vine, cum era înalt şi voinic, şi se aşează 
frumos colea la masă în faţa ta: „Ei, bună-seara, frate 
Dragomire. Ce mai faci? Mai îţi aduci tu aminte de mine?” 
(Dragomir se zgârceşte pe scaun şi s-apucă de masă; ea îi ia 
repede capul în mâini şi cearcă să i-l întoarcă cu d-a sila 
spre fund). Ia uite colo. colo. lacătă-l. iacătă-l! Vino, vino, 
Dumitre! (vrea să-l întoarcă cu toată puterea). Ci uită-te! 

DRAGOMIR (smuncindu-se): Lasă-mă! (Se scoală; s-aude 
ţipând nebunul; Dragomir se întoarce spre stânga; alt 
țipet). 

A N CA: Ascultă. (Dragomir îşi întoarce privirile de la 
stânga, ea se repede aproape de el şi, jucând spaima, 
şopti:) Dragomire! (Îl smunceşte şi-l întoarce în loc cu faţa 
spre stânga; el dă cu ochii de nebun, scoate un strigăt 


înecat şi rămâne încremenit.) Uite-l. Ştii cine e? E nebunul 
care a scăpat de la ocnă. 

DRAGOMIR: Ion! (Cade zdrobit pe scaun.) 

AN CA: EI! 

masă). Şezi, colea, Ioane. 

SCENA III 

DRAGOMIR, AN CA,ION 

I ON (coboară tremurând): Mi-e foame. Îmi dai să 
mănânc? 

ANCA (lui Dragomir, încet): Trebuie să-l oprim aici până 
mâine. 

(merge la tarabă, ia pâine, o cană de rachiu şi ţoiuri şi le- 
aduce pe 

I ON: Şez. (Şade sfios în faţa lui Dragomir, care se dă 
înapoi cu scaunul.) 

ANCA (dându-i să bea): Cum e la ocnă, Ioane? 

I ON: Bodaproste. e bine (La întrebările ei, Ion răspunde 
lui 

Dragomir.) 

A N CA: Şi cum ai fugit de acolo? 

I ON (ca iluminat): Vezi că s-a pogorât Maica Domnului la 
mine şi zice: pe cum că, Ioane, când ăi ajunge la fântână 
sub deal, o să-ţi iasă înainte cine să te aducă la mine, şi să 
vii negreşit. să vii, că eu 

I. L.. Caragiale 242 te scap de toţi duşmanii tăi, o să-ţi fie 
bine, că eu, Maica Domnului, o să pui stavilă între tine şi 
rele: relele să nu mai poată trece la tine, şi nici tu să nu mai 
poţi trece la ele. (Simplu:) Aşa. 

AN CA: Ei? 

I ON: Pe urmă, vere, m-am dus la fântâna de sub deal şi 
am pus doniţele jos. Ei! era frumos şi cald. şi era pădurea 
singură. doar într-o tufă fluiera de departe o mierlă. Numa”, 
dinspre partea dealului, iacătă că-mi iese înainte o veveriţă 
- vezi, o trimisese Maica Domnului! 

— sta în faţa mea în două labe şi se uita la mine drept cu 
ochii ei mititei şi galbeni. Eu am dat s-o prinz, când colo ea. 


ţuşt! a sărit p-o cracă subţire de alun: acu se încovoia craca 
şi s-apleca cu ea până la pământ, acu se ridica, acu se 
ridica, acu se apleca. Eu după ea, ea iar înaintea mea, în 
două labe, se uita la mine. Îi sclipea ochii, vere, de parcă 
era două scântei şi mă chema iac-aşa. (face gestul). Am 
umblat o zi întreagă: la urmă a pierit şi am rămas rătăcit. 
Da' acuma o să mă duc înapoi acasă. 

narul tău la mine, se cheamă că te-am omorât eu, 'ai? 

A N CA: Unde acasă? 

I ON: La ocnă. 

DRAGOMIR: Ai scăpat şi vrei să te duci singur înapoi? 

A N CA: Da' de ce te-a închis pe tine, loane? 

I ON: Pentru că am omorât pe Dumitru. 

DRAGOMIR: Da' tu l-ai omorât? 

ION: Eu. 

ANCA: Banutu. 

I ON: Ba eu. Luleaua şi tutunul şi amnarul lui era la mine. 

DRAGOMIR: Ei, ş-apoi? Dacă s-o găsi luleaua şi tutunul şi 
aml ON (neînţelegând bine): E! 

AN CA: Ascultă-l pe el, Ioane, tu stai degeaba închis. 

I ON (dă din cap): Hăhă! 

DRAGOMIR: Şi o să scapi curând de acolo. Peste un an. (se 
opreşte privind bănuitor la Anca; ea face o mişcare de 
inteligenţă, trece la tarabă, de acolo în celar şi ascultă prin 
uşe, pe care a lăsat-o crăpată). 

243 Năpasta 

I ON: Mai am unsprece ani. 

DRAGOMIR: Ba unul. 

I ON: Ba unsprece. 

DRAGOMIR (impacientat, s-apropie de Ion şi confidenţial, 
după ce a aruncat o căutătură de jur împrejur): Dacă 
mâine, poimâine, o ieşi un om ş-o zice: daţi-i drumul lui Ion, 
că nu este el vinovat, e altcineva. 

I ON: Altcineva. Ei! aşa a făcut unul de la noi de la ocnă. 
om milos, vere, Dumnezeu să-l miluiască. 


DRAGOMIR (urmându-şi jocul): Lasă-mă să-ţi spui. E 
altcineva: 

Ion a fost un prost, i-a luat din buzunar luleaua şi tutunul; 
dar când i le-a luat, Dumitru era mort. 

ION: Banu. 

DRAGOMIR: Ba era mort. cu faţa la pământ. 

I ON: Ba nu, era trântit pe spate (Anca mişcare) şi a 
deschis ochii la mine. 

DRAGOMIR: Ce! 

ANCA (coboară repede la masă): Ş-apoi? 

I ON: Apoi l-a podidit sângele pe nas şi pe gură ş-a murit. 

(Mănâncă. Anca îşi şterge ochii şi se uită la Dragomir.) 

DRAGOMIR (răstit la ea): Ce te uiţi la mine aşa? (Ea 
apleacă privirile; el mai aspru:) Uită-te la mine! (Bate cu 
pumnul în masă; Ion tresare; foarte animat, către Ion:) 
Când l-ai găsit în pădure? 

I ON (se scoală speriat şi începe să tremure): Spui, să nu 
mă loveşti, să nu mă baţi! 

DRAGOMIR: Cine te bate? Şezi jos. (Ion şade înfricoşat.) 
Pentru ce să te bat? 

I ON: Pentru că am omorât pe Dumitru. 

ANCA (coborând): Creştinul lui Dumnezeu, înţelege că nu 
tu. 

I ON (către Dragomir): Nu eu. da' cine? (Dragomir 
ţâfneşte.) 

A N CA: Spune cine, Dragomire. 

DRAGOMIR (fierbând): Nu te-amesteca tu în vorbă! lasă- 
ne-n pace! Nu ştiu. (bea cu sete). 

I. L. Caragiale 244 

ANCA (foarte simplu): Vrei să-ţi spui eu, loane? Uite cine 
(arată pe Dragomir, acesta face o mişcaree violentă). Uite, 
Ioane, vezi tu? ăsta a omorât pe Dumitru. (Lui Dragomir.) Zi 
tu că nu-i aşa! (Ion se scoală, începe să râză pe înfundate şi 
să ochească pe Dragomir.) 

DRAGOMIR (bea până-n fund, trânteşte cana care se face 
țandări, şi se scoală): Sunt prost eu că stau la vorbă cu doi 


nebuni! 

A N CA: Doi nebuni! 

DRAGOMIR (ameninţător): Tu, femeie! (încurcat, porneşte 
spre ea, care s-a retras la tarabă). 

I ON (dă un răcnet şi se năpusteşte asupra lui Dragomir 
tăindu-i drumul; îl apucă de găt şi-l învârteşte în loc): Stai 
aci! De ce l-ai ucis, mă, pe creştin? (Anca din fund, 
urmăreşte cu tot interesul jocul lor.) 

DRAGOMIR (luptând, înnecat): Lasă-mă, nebunule! 

I ON (crescendo): Atunci, dacă l-ai omorât tu, pe mine de 
ce m-a închis, mă? de ce m-a chinuit? de ce m-a lovit în cap? 
de ce? (Îl zguduie şi-l împinge departe, în faţă lângă masă; 
Dragomir, palid, cade gâfâind pe un scaun.) Dacă tu eşti 
vinovat (obidindu-se treptat şi arătându-şi moalele capului) 
de ce mi-a făcut mie bubă aici înăuntru? 

(Se vaită.) Mă doare! Mă doare! 

DRAGOMIR (se ridică pe furiş de pe scaun şi face un pas): 
Cum să scap? 

I ON (oprindu-se din plâns şi repezindu-se): Stai aci! (ÎI 
apucă de gât.) 

DRAGOMIR: Anco, mi-a stins puterile! 

I ON (crescendo): Tu. eşti dracul! Dacă tu eşti dracul, de 
ce nu te duci să stai în balta unde te-a gonit Maica 
Domnului? ori de ce nu mergi pe pustii locuri? ori de ce nu 
te întorci în fundul iadului? 

de ce? (Îl pune în genunchi.) 

DRAGOMIR: M-a răpus! 

I ON: De ce să mă chinuieşti tu pe mine (îl lasă un 
moment şi-l priveşte rânjind sălbatic)? Măi! este la noi o 
ocnă părăsită. În fund e o baltă neagră. Dacă arunci o 
piatră-n fund, numa”, de departe, din inima pământului, 
începe să rue, şi rue tot mereu, şi tocm-a doua zi tace, când 
zice Maica Domnului: destul! Acolo trebuie să vii tu 

Năpasta 245 cu mine. să te iau de gât (îl înhaţă), să te 
ridic şi să te arunc în fundul bălții. aşa! Haide, (urlând) 
haide! (îl târăşte; Dragomir se zbate). 


ANCA (aparte): Îl omoară. nu trebuie! (pune mâna pe 
bardă). 

DRAGOMIR: Stăi, Anco! 

I ON (îl târăşte): Haide! nu urla, câine! 

ANCA (alergând în faţa lui Ion cu barda ridicată): 
Nebunule! îţi crăp capul! 

I ON (tresare, lasă pe Dragomir şi se dă la o parte sfios): 
Nu el? 

N-ai zis tu? Iu ai zis (se retrage spre fund). 

ANCA (ajutând pe Dragomir să se ridice): Scoală! 

I ON (depărtându-se): Atunci, mă duc. (lese repede în 
fund.) 

ANCA (după ce a ridicat pe Dragomir, care se aşează 
obosit la masă, şi uitându-se în toate părţile): Dragomire, s- 
a dus! 

DRAGOMIR: S-a dus? 

AN CA: Se duce-n sat. Trebuie să-l întoarcem înapoi şi să-l 
ţinem aci până vedem ce e de făcut. Aide după el! 

DRAGOMIR: Nu merg. 

A N CA: Fuge! n-o să-l mai ajungem. 

DRAGOMIR: Du-te tu. 

ANCA (suie şi privind către el, aparte): Aşteaptă tu! d-abia 
a-nceput! (lese în fugă prin fund.) 

SCENA IV 

DRAGOMI R singur, apoi l ON 

DRAGOMIR: N-o să-l mai poată ajunge. şi chiar să-l 
ajungă, ce folos! Parc-o să aibă ea destulă putere să se lupte 
cu nebunul. A putut femeia să mă vânză. acu ar vrea să mă 
scape, dar n-o să poată. 

Ion o să spuie. Încă un an. Pentru un an, am să pierz viaţa 
întreagă! pentru un an! A! când n-are omul noroc! (Îşi 
apucă cu mâinile capul. 

— Ion a apărut la vorbele din urmă, coboară şi pune 

I. L.. Caragiale 246 mâna pe umărul lui Dragomir; acesta 
se scoală şi rămâne ca trăsnit). 

Anco! 


I ON: A trecut pe lângă mine acuma. eram pe laviţă; s-a 
dus încolo la vale. Mi-e foame, dă-mi de mâncare. (Şade). 
Şezi şi tu (Bea). Bea şi tu. (Dragomir se supune; - după o 
pauză lungă:) E unul la noi la ocnă. Ce om bun, vere! cum 
mă miluieşte el pe mine: mănâncă numai câte o fărâmiţă şi 
tainul lui mi-l dă mie! Ala a fost ucis pe tată-său, şi-l băgase 
pe frate-său la ocnă. Pe urmă, vezi ce l-a învăţat pe el 

Maica Domnului, să vie la ocnă şi să spuie: eu am răpus pe 
taica, lui neica să-i daţi drumul, că nu e vinovat. (Simplu:) 
lac-aşa. 

DRAGOMIR (din ce în ce mai mişcat): Şi. 

I ON: Şii-a dat drumul lui frăţâne-său şi l-a închis pe el. 

DRAGOMIR: Pe el. 

I ON: D-apăi! Într-un târziu după aia, a aflat el că frăţâni- 
său umblă să moară, şi s-a rugat să-l lase de la ocnă să 
meargă acasă cu soldaţi, numai pentru trei zile, că zice că: 
ce-am avut eu cu taica aia a fost altă socoteală; dar nu voi 
să plece alde neica până nu m-o ierta. 

DRAGOMIR: Şi l-a iertat? 

I ON: Da' de unde! 

DRAGOMIR: Nu l-a iertat? 

I ON: Nu, n-a vrut să-l lase de la ocnă să meargă. 

DRAGOMIR: Şi frate-său a murit aşa? 

I ON (dă din cap că da, apoi se uită lung la Dragomir): Mă 
Dragomire, tu eşti sănătos şi cu mintea întreagă şi o să 
trăieşti bine. şi eu. 

(zâmbind trist) o să mor aşa. necăjit, bătut şi nebun! (Se 
ridică.) 

DRAGOMIR (foarte pătruns): loane! 

I ON: Vezi. Tu la ce n-ai venit să spui pe cum că lon nu-i 
vinovat. 

Pe Ion l-aţi bătut în cap degeaba. Luaţi-mă pe mine. Ce-am 
avut eu cu Dumitru e altă socoteală, dar pe Ion lăsaţi-l 
săracul! (cu obidă adâncă) şi Ion s-ar fi rugat la Maica 
Domnului Buna pentru păcatele tale. Vezi! vezi (plânge 
liniştit). 


DRAGOMIR (plânge înfundat): Ioane, eu caut să te scap pe 
tine. Tu să nu mai mergi, nu mai trebuie să mergi înapoi la 
ocnă. 

Năpasta întoarce înapoi.) Ori nu. vino şi tu cu mine. 

DRAGOMIR: Da să nu pleci! 

I ON: Nu. 

I ON: 'Aide! (Alt fior. Pornesc amândoi. Uşa e încuiată). 

I ON: Da unde o să mă duc eu? 

DRAGOMIR (iute): Tu o să stai aci cu noi (Anca intră prin 
fund şi se opreşte în uşe să asculte.) Ori nu; mai bine să 
plecăm. Vino cu mine. scăpăm amândoi. Îţi cumpăr haine 
nouă, pălărie, cizme nouă. 

De mâncare, de băutură. tot. îţi dau eu ce-ţi trebuie. (Anca 
se retrage afară şi închide uşa; Dragomir pleacă ameţit 
spre dreapta şi se 

I ON: Unde? 

DRAGOMIR: Colea în beci. să scoatem banii (ia lampa) şi 
să plecăm. 'Aide. (Dragomir pleacă cu lampa înainte spre 
chepengul beciului: Ion îl urmează. Dragomir deschide şi 
porneşte să scoboare. Ion se retrage.) 'Aide! 

I ON (retrăgându-se cu frică): Nu, nu intru. 

DRAGOMIR: Ori nu. stăi. (lese din beci, aleargă la uşa din 
fund, o încuie şi ia cheia, o pune în buzunar şi coboară iar în 
beci.) Viu acuş. 

I ON (trece la masă şi bea, fredonează un cântec 
haiducesc, apoi se opreşte ascultând): A început iar. Când 
urlă câinele, moare cineva. 

DRAGOMIR (iese din beci cu lampa şi cu o ulcică în mână; 
închide chepengul la loc; vine la masă, scoate o basma din 
sân şi toarnă în ea banii din ulcică; înnoadă basmaua şi o 
pune în sân): Gata, Ioane! 

I ON (apucat de un fior): Mi-e frig! (Dragomir, mereu 
pripit, se repede în stânga şi vine îndată cu o zeghe, pe care 
o aruncă pe umerii lui 

Ion, şi cu două pălării, una i-o pune lui lon şi alta opuneel 
pe cap). 


DRAGOMIR: Acu plecăm. Iu să nu vorbeşti nimic pe drum. 

să mă laşi pe mine. 'Aide. 

DRAGOMIR: Ne-a închis pe dinafară! (Stă un moment, 
caută cu gândul şi aducându-şi aminte.) A! (se caută nervos 
în buzunare. 

găseşte cheia şi deschide. Anca le vine în faţă; ei se dau 
înapoi; ea intră şi închide uşa.) 

I. L.. Caragiale 248 

SCENA V 

DRAGOMIR, ION, AN CA 

AN CA: Da' încotro, Dragomire? încotro, neică loane? 

DRAGOMIR: Ascultă, Anco. 

ANCA (coborând cu Dragomir): Nu mai spune, că ştiu; 
eram la uşe (Ion se înveleşte în zeghe, se trânteşte pe o 
laiţă şi se culcă). Vezi, Dragomire, când zic eu că tu eşti mai 
nebun decât. (arată cu ochii pe Ion). Să fugi în lume cu el! 
Pe unde o să umbli? p-în pustii? O să vă întâlniți cu oameni. 
O să-l cunoască cineva. E scăpat de la ocnă. 

Şi chiar să nu-l cunoască nimeni, poţi tu să-i stăpâneşti 
mintea? Da' când l-o apuca iara turba ca adineaori? 

DRAGOMIR (demoralizat): Atunci? 

A N CA: Ce copilo să auză asta şi n-o să priceapă ce 
legătură e între oamenii ăştia doi, de pribegesc în lume, 
fără să poată spune de unde vin, fără să ştie unde se duc? 

DRAGOMIR (descurajat de tot): Dar ce să fac? 

AN CA: Să rămânem aici şi să-l ţinem şi pe el până ne-om 
gândi la altceva mai cuminte. 

DRAGOMIR: Dacă n-o vrea. dacă nu-l putem ţine. (lon 
geme şi se zbuciumă în somn; Dragomir se sperie şi se 
îndeasă spre Anca.) 

A N CA: Trebuie să putem. Cât o fi aici, îl iau eu pe seamă 
(merge la Ion, care se munceşte rău în somn şi zguduindu-l 
foarte brusc:) loane! 

Ioane! 

I ON (sare din somn; e cu totul apucat): Da! eu sunt 
vinovat. Maica 


Domnului mi-a zis să spui, ca să nu mă loviți. Bateţi-l! Daţi- 
i la cap! Se preface că e nebun. (înduioşat către Dragomir: ) 
Uite cum îl bate! uite cum îi dă în cap lui Ion! (Ţipând de 
groază:) A! nu! 

nu! nu daţi! (în culmea spaimei). O să-i spargă oasele, îi 
turteşte ţeasta capului. O să-l omoare! (îşi acoperă ochii). 

A N CA: Ioane! 

I ON (crescendo): De ce-l mai bate pe Ion dacă a murit? 
(Dă cu 

249 Năpasta piciorul ca şi cum ar vrea să înlăture ceva.) 
Să-l ia de aici. e plin de sânge. (mai dă o dată). Nu mai 
mişcă. (lar:) A murit. (porneşte spre fund). 

DRAGOMIR: Pleacă! (Amândoi se reped după el şi vor să-l 
apuce.) 

I ON (ţipând): Nu puneţi mâna! Să nu daţi! lon a murit! 
(Se smuceşte şi le scapă; se repede la tarabă, ia un cuţit 
mare şi ridicându-l în sus măreţ:) Nu puneţi mâna! Ion 
merge la Maica Domnului (se precipită în odaia din stânga). 

AN CA: Dupăel! 

DRAGOMIR (oprind-o): A luat cuțitul! 

AN CA: Nu e nimic! după el, să-l liniştim! Dacă răcneşte 
aşa, aude cineva de pe drum. (Vrea să meargă spre stânga. 
Ion, cu figura radioasă, reapare ţinând în mână sus cuțitul 
plin de sânge; face doi paşi şi se prăbuşeşte; amândoi se 
reped la el şi-l ridică.) 

DRAGOMIR: S-a înjunghiat! (Îl aşează pe o laviţă lângă 
masă.) 

A N CA: Înjunghiat aici! în casa noastră! (Stă pe gânduri; 
pe chipul ei străluceşte o inspiraţie.) 

DRAGOMIR (dezolat): Ce-ai făcut, loane? 

I ON (deschizând ochii): Dă-mi apă. mi-e sete! 

ANCA (cu o bărdacă de apă): Ţine, loane. 

I ON (bea): Bodaproste. Maica Domnului mi-a zis, scoate-ţi 
măruntaiele când intră necuratul şi aruncă-le câinelui. 

A N CA: Ascultă, Dragomire. 


I ON: Că eu, Maica Domnului, o să pui stavilă între tine şi 
rele. 

ş-o să dormi. o să dormi. Dă-mi apă. mă arde. (Anca îi dă.) 

DRAGOMIR: Ioane! 

I ON (dând cu mâna într-o parte bărdaca): Scoate-mi 
măruntaiele şi dă-le câinelui să nu mai urle! Caută-mă la 
picior, din jos de genunchi. 

am un chimir. Să te duci la ocnă şi să-l dai de la mine ăluia 
de a omorât pe tată-său. 

ANCA (scoate chimirul şi-l bagă în buzunarul lui 
Dragomir): Ţine. 

(aparte). Nu moare odată. o să ne apuce ziua. 

I ON (iluminat): Uite veverița! colo sus. pe cracă! uite-o! 

I. L. Caragiale 250 

(vrea să se închine şi-i cade mâna; - în extazul suprem:) 
Maica 

Domnului! tu eşti? tu mă chemi? stai, că viu. iacătă-mă, 
viu! 

(expiră). 

ANCA (închinându-se foarte pătrunsă): S-a isprăvit! 
Dumnezeu să te ierte, omule (Dragomir e zdrobit; ea, 
schimbând tonul deodată:) 

Acu-i acu, Dragomire, acu ce ne facem? 

DRAGOMIR: Să dăm de ştire. 

AN CA: Vrei să intri, ori să mă bagi pe mine în fundul 
ocnii! Să zică că l-am omorât noi! Nu. Până acuma nu ştie 
nimeni c-a venit aici: să-l aruncăm în puţul ăl părăsit. Mâine 
om astupa puţul şi atât. 

'Aide! nu e vreme de pierdut! se luminează de ziuă: 
rămânem cu mortun casă până mâine noaptea. A! să sting 
lumina. trece cineva pe drum şi ne vede ieşind aşa. (Stinge 
lampa.) Pune mâna. (Amândoi iau pe lon şi pornesc spre 
fund; se aud în depărtare clopotele de la biserică. 

Ei se opresc s-asculte.) Toacă de utrenie. Ai avut încai 
noroc la moarte, Ioane: îţi trage clopotele ca la toţi 


creştinii! La alţii nici măcar atâta! (les prin fund. Pauză - în 
timp ce clopotele urmează. 

Amândoi reintră. Anca aprinde lampa şi o aduce pe masă. 
Dragomir, foarte deprimat, şade; cămaşa îi e puţin mânjită 
de sânge.) 

SCENA VI 

ANCA,DRAGOMIR 

A N CA: Acu, ce stai? trebuie să te găteşti de plecare. 

DRAGOMIR: De plecare. 

A N CA: Fireşte. 

DRAGOMIR: De ce să mai plec? 

A N CA: Ca să scapi şi tu şi să mă scapi şi pe mine. Dacă se 
află, şi eşti tot aici, şi eu am tăcut, se cheamă că amândoi l- 
am omorât. 

Eu. sunt nevinovată şi nu vreau să cază vina pe mine. Dacă 
vrei să stai, eu caut să mă duc în sat şi să spui tot, tot, tot. 
Dacă pleci, mă fac că găsesc pe Ion în puţ şi dau de ştire. N- 
ai grijă; îţi las eu vreme 

Năpasta 251 destulă s-ajungi departe. Tu eşti fugarul, tu 
vinovatul. ş-am scăpat amândoi. 

DRAGOMIR: Vino şi tu. 

A N CA: Dacă fug şi eu, cade vina pe mine: nu pot asta. 
(suie; după o pauză mare, coborând la el cu braţele 
încrucişate:) Nu ţi-e ruşine! 

nu ţi-a fost milă şi păcat de Dumnezeu! Creştin eşti tu? om 
eşti tu? Vine un biet păcătos în casa ta, îţi cere o bucăţică 
de pâine la masa ta, e obosit şi te roagă de adăpost sub 
acoperământul tău, îţi spune taina lui, şi tu, fiară fără-de- 
lege, pui mâna pe cuţit şi spinteci omul! (Dragomir face 
nişte ochi foarte miraţi.) Cu ce-ţi greşise bietul nebun? ce 
piedică ţi-era el în lumea asta largă, unde e loc pentru toţi? 
(Cu toată energia:) De ce ai omorât pe lon? 

DRAGOMIR: Eu. pe Ion! 

A N CA: Pe Ion. 

DRAGOMIR: Eu. am omorât. pe Ion! (Râde febril.) 


A N CA: Râzi? Nu tu, da cine? (El se uită la ea lung; ea îi 
înfruntă căutătura; merge la el şi-l apucă de pieptul 
cămăşii.) Asta ce e? sângele ăsta al cui e? Nu-i sângele lui 
lon? 

DRAGOMIR (îşi încheie repede minteanul la piept): Fugi d- 
aici! 

AN CA: Nu te-ncheia, Dragomire, pe cămaşă e puţin; în 
odaie de dincolo e mult; uite, ici e plin. Du-te în curte, e 
stropit peste tot, mergi de scoate o găleată din puț, să vezi 
apa roşie. Tu, ucigaşule, tu! O să te gunoieşti de viu între 
pereţii de sare umezi până o socoti 

Dumnezeu c-a venit ceasul să te cheme ca să te judece el 
mai bine. 

DRAGOMIR: Pentru ce? 

A N CA: Pentru că ai ridicat viaţa altuia. 

DRAGOMIR: A cui? 

AN CA: A lui Ion. 

DRAGOMIR (stă un moment şi se şterge la ochi): Femeie! 
Dacă te-ar întreba cineva pe tine de asta, ce-ai spune? 

A N CA: Ce-am văzut. 

DRAGOMIR (ciudit din ce în ce): Ce? 

ANCA (simplu): Că Dragomir a răpus pe lon nu ştiu de ce? 

I. L.. Caragiale 252 

DRAGOMIR: Tu? 

ANCA (ia lampa şi o pune la oblon; apoi coboară): Măcar 
că tu ai fost rău cu mine, mie tot mi-e milă de tine, 
Dragomire: am să-ţi dau o povaţă. Dacă s-o întâmpla şi n-ai 
avea noroc să scapi până la urmă; dacă or pune mâna pe 
tine, nu fi prost şi te-apuca să tăgăduieşti cum faci cu mine, 
că acolo nu te joci ca aicea; te-or pune la chinuri, vai de 
viaţa ta! o să-ţi rupă carnea, să-ţi smulgă dinţii şi unghiile, 
să-ţi descheie ţeasta capului. Ascultă-mă pe mine, eu îţi 
vorbesc de binele tău. (Se uită cu neastâmpăr în fund.) 

DRAGOMIR: Care va să zică. 

A N CA: Faci ce-ţi spun eu: mărturiseşte c-ai ucis pe Ion şi 
te alegi numai cu pedeapsa; încai scapi de chinuri. 


DRAGOMIR (revoltat, bătând cu pumnul în masă): Dar 
dacă nu l-am ucis eu? 

A N CA: Asta e! Începem iar: ba nu, ba da, ba da, ba nu. 

DRAGOMIR (fierbând): Lasă-mă (îşi vâră capul în 
mâini, astupându-şi urechile). 

SCENA VII 

ACEIAŞ I, GHEORGHE 

GHEORGHE (intră repede, vede pe Dragomir şi vrea să se 
retragă): 

Dragomir! 

ANCA (suind la Gheorghe; foarte repede şi şoptit): Mergi 
în sat, ia pe primar şi oricâţi oameni găseşti, spune că te-am 
trimes eu pentru un omor. şi vino cu ei. 

GHEORGHE: Ce e? 

A N CA: Mergi, îţi spui. o să vezi. Vino iute! (îl mână afară). 

253 Năpasta 

SCENA VIII 

ANCA,DRAGOMIR 

ANCA (vine cu pasul grav la Dragomir, care stă pe scaun 
cu capul în mâini): Scoală, Dragomire, c-a sosit ceasul! 

DRAGOMIR (se scoală): Ceasul! 

A N CA: Ceasul socotelii. Stăi drept. adună-ţi minţile câte 
le mai ai şi răspunde la tot ce te-oi întreba. Pentru ce l-ai 
omorât? 

DRAGOMIR (înecat de ciudă până la lacrimi): Nu! nu l-am 
omorât eu! N-ai fost tu aicea? N-ai văzut tu? 

AN CA: Nu pe Ion. pe Ion lasă-l. De altcineva îţi vorbesc 
eu acuma. 

DRAGOMIR (pălind, încet): De cine? 

A N CA: Ştii de cine, nu te mai preface. Tu vrei să pleci, tu 
caută să pleci (el face trist din cap că da; ea aspru:) Ei! nu 
faci un pas de-aici până nu-i zici pe nume. (privindu-l cu 
toată puterea). Zi-i odată pe nume! 

DRAGOMIR (încet de tot): Du. mi. tru! 

ANCA (răsuflă din adânc): Ai văzut? Aşa! Du-mi-tru! (Şade 
jos; el stă în picioare.) Pentru ce l-ai ucis. 


DRAGOMIR: Pentru tine. 

A N CA: Pentru mine. 

DRAGOMIR: Ca să te iau eu. 

AN CA: Cum l-ai ucis? spune (îşi pune coatele pe masă şi 
bărbia în palme şi ascultă nemişcată; el stă drept, se încheie 
cu îngrijire la mintean şi povesteşte simplu). 

DRAGOMIR: Mă tot goneai. Odată, când ai ieşit de la 
biserică la Vinerea-Mare, seara - ţi-aduci aminte - m-am dat 
pe lângă tine şi ţi-am zis încet: „Anco! deci n-ai vrut să mă 
iei pe mine? Eu tot te iubesc. Lasă-l pe Dumitru şi vino!” Ţi- 
aduci aminte? 

AN CA: Da, mi-aduc. 

DRAGOMIR: Tu mi-ai răspuns: „Am bărbat, lasă-mă-n 
pace!” 

I. L.. Caragiale 254 

AN CA: Şi tu? 

DRAGOMIR: Eu am plecat acasă, n-am dormit toată 
noaptea şi dimineaţa. m-am hotărât. 

AN CA: Cum ai făcut? 

DRAGOMIR: Ştiam când se-ntoarce de la deal pân pădure. 
şi l-am aşteptat. Venea şuierând. Ne-am întâlnit, ne-am dat 
în vorbă. 

i-am arătat o plută înaltă; el a ridicat ochii în sus. Am tras 
cuțitul, şi până s-aplece iar ochii. (se opreşte, stingându-i-se 
glasul). 

ANCA (îşi acoperă faţa - un moment - apoi şi-o descoperă 
şi-l priveşte aşteptând): Ei? înainte. 

DRAGOMIR: Ce să-ţi mai spui? 

AN CA: El ce ţi-a făcut? 

DRAGOMIR: A ţipat ş-a căzut în genunchi. a dat să scoată 
cuțitul. da m-am repezit şi l-am lovit peste mână şi la 
beregată. 

când m-am aplecat la el, m-a muşcat de mână. 

AN CA: De la el era muşcătura! (Îi face semn să urmeze.) 

DRAGOMIR: Pe urmă, l-am întors cu faţa în jos, am mers la 
fântână de m-am spălat şi m-am dus acasă să mă culc, că nu 


mai puteam, cădeam d-a-n picioarele de ostenit. Ion l-a 
găsit acolo. Pe urmă. ştii. 

ANCA (sculându-se): Ştiu. La un an ai venit şi mi-ai zis: 
„ANco, nu-ţi mai trăieşte bărbatul, mă iei?” Vorba ta şi 
glasul cum ai spus-o, mi-au dat un junghi pân inimă; nici nu 
te luam altfel, că mi-erai urât; de-aia te-am luat ca să te 
aduc în sfârşit aici. De la început te-am bănuit. Tot ce-am 
făcut pe urmă, întâi grija de sufletul răposatului, apoi 
spaimele şi turba ta când îţi pomeneam de el, vorbele tale 
fără şir tot de omorâtori şi de termenele până când încape 
pedeapsa, şi visurile tale cu capetele de morţi care te 
muşcă, şi câte altele, puneau mai mult temei bănuielii mele. 
Mai întâi, mă hotărâsem să te curăţ 

— ba era să bag şi alt suflet în păcat! - pe urmă am stat să 
mă gândesc mai bine. Adineaori credeam că o să te 
sugrume nebunul; era să las să te socoteşti cu el, dar aveam 
şi eu cu tine o răfuială mai mare: nu 

Năpasta 255 te puteam lăsa să treci dincolo aşa nejudecat 
aicea. (Pauză.) Te-am judecat, te-ai mărturisit, trebuie să-ţi 
dau acuma pedeapsa ce ţi se cade c-ai răpus pe omul ce mi- 
era drag ca lumina ochilor, tu, care mi-ai fost urât 
totdeauna. (suie şi-l lasă-n urmă). 

DRAGOMIR: Eu te-am iubit. şi. 

A N CA: Şi? 

DRAGOMIR: Şi. da' acu e degeaba. Eu trebuie să plec în 
lume; tu. poate să iei pe Gheorghe. (înecat şi foarte încet:) 
dar să ştii că tot te iubesc. 

A N CA: Da? (Râde:) Aşteaptă să vezi tu acuma cum o să-ţi 
plătesc eu ţie dragostea (pauză). 

DRAGOMIR: Anco, eu plec. să mă ierţi! 

AN CA: Să te iert! D-aia te-am răbdat eu lângă mine, d-aia 
am umblat eu atâta vreme să te aduc aici, ca să te iert? 
(Râde. Se aud paşi şi glasuri afară.) 

DRAGOMIR: Taci! Anco, vine cineva. 

A N CA: Da, vine Gheorghe cu oameni. vin să te ridice că ai 
omorât pe Ion. 


DRAGOMIR: Pe Ion! (Izbucnind:) Tu m-ai vândut. Cu 

Gheorghe. 

A N CA: D-apoi cine? 

DRAGOMIR (îngrozit, căutând în toate părţile): Femeie! 
vreau să scap. Nu vreau să puie mâna pe mine! Mi-e frică! 

A N CA: Nu se mai poate! (Se aude glasul lui Gheorghe.) 

GHEORGHE (de-afară): Haide toţi! 

DRAGOMIR (răcnind): A! ([inteşte pe Anca şi se precipită 
la ea s-o strângă de gât.) 

ANCA (ţipând şi fugind spre uşe): Săriţi, fiara! (uşa se 
deschide; 

Gheorghe şi alţi oameni năvălesc înăuntru) mă omoară pe 
mine! 

I. L.. Caragiale 256 

SCENA IX 

DRAGOMIR, AN CA, GHEORGHE, mai mulţi oameni 

DRAGOMIR (coboară aiurit şi se înţepeneşte în faţă; 
Gheorghe şi alţi doi oameni coboară la el şi-l apucă de 
amândouă braţele; el se uită la ei pierdut şi tremurând): 
Merg. merg eu. să nu mă bateţi, merg! (Rugător către 
Gheorghe:). Nu mă strânge aşa tare de-acolo. 

Ţi-am spus că mă doare! 

AN CA: Oameni buni. a tras aseară la noi în gazdă un biet 
drumeţ; nu ştiu de unde venea, nici unde se ducea. L-a ucis 
bărbatumeu! 

În odaie şi colea, uitaţi-vă, e lac de sânge! Căutaţi în puţul 
ăla părăsit de lângă grădină. Avea nenorocitul de el un 
chimir la picior. 

acu e la Dragomir în buzunar. (Dragomir pune maşinal 
mâna, scoate chimirul şi-l dă râzând prosteşte unuia din 
oameni.) 

UN OM (cu o frânghie în mână): De ce omorâşi creştinul, 
mă? 

(Îl leagă). 

ALT OM: Luaţi-l! la primărie. 


A N CA: Oameni buni. eu v-am descoperit fapta; dar omul 
ăsta e bărbatul meu. O să mi-l luaţi de tot. rămâi singură. 
Trebuie să mă lăsaţi să-i spui şi eu o vorbă. (Oamenii se dau 
cu respect în lături; ea s-apropie de Dragomir, care stă 
nemişcat, şi răspicat îi şopteşte:) Dragomire, uită-te la 
mine: (el o priveşte) pentru faptă răsplată şi năpastă pentru 
năpastă! 

(Cortina) 

APRECIERI 

În acest caleidoscop de figuri, înlănţuite în vorbele şi 
faptele lor spre efecte de scenă cu multă cunoştinţă a artei 
dramatice, dl Caragiale ne arată realitatea din partea ei 
comică. Dar uşor se poate întrevedea prin această realitate 
elementul mai adânc şi serios, care este nedezlipit de viaţa 
omenească în toată înfăţişarea ei, precum în genere 
îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie. ăi 

Şi oare aceasta este puţin lucru? Oare nu este aici un 
adevărat început de literatură dramatică naţională, 
independentă, trăind din propriile sale puteri, în înţelesul 
aceleiaşi mişcări intelectuale sănătoase, în care sunt şi 
Novelele lui Slavici, şi Amintirile lui Creangă, şi Copiile de 
pe natură ale lui Negruzzi, şi Poeziile lui 

Eminescu - mişcare deşteptată în literatura noastră prin 
acea culegere de poezii populare prin care Alecsandri a 
îndreptat spiritul tinerimii de astăzi spre izvorul veşnic al 
tuturor inspiraţiilor adevărate: simţurile reale ale poporului 
în care trăim, şi care simţiri numai întru cât sunt oglindite 
prin artă în această realitate a lor devin o parte integrantă 
a omenirii exprimată în formă literară? ăi 

Se-nţelege de la sine că nu poate fi vorba de insinuarea ce 
nu s-a sfiit a se produce şi în unele organe de publicitate, că 
adică comediile dlui Caragiale urmăresc scopuri politice şi 
vor să-şi bată anume joc de unele apucături ale partidului 
liberal, şi că prin urmare trebuie oprite de pe scena 
teatrului din ordinul guvernului de astăzi. â.1 Este evident 
că o comedie nu are nimic a face cu politica de partid; 


autorul îşi ia persoanele sale din societatea contemporană 
cum este, pune în evidenţă partea comică aşa cum o 
găseşte, şi acelaşi Caragiale, care astăzi îşi bate joc de fraza 
demagogică, şi-ar fi bătut joc ieri de işlic şi tombateră şi îşi 
va bate joc mâine de fraza reacționară, şi în toate aceste 
cazuri va fi dreptul său literar incontestabil. 

Aşadar, nu la asemenea imputări nechibzuite ne putem 
opri. E însă o altă imputare mai serioasă ce se face 
autorului nostru, şi pe aceasta ne credem datori să o 
cercetăm mai de aproape. 

Comediile dlui Caragiale, se zice, sunt triviale şi imorale; 
tipurile lui sunt toate alese dintre oameni sau viţioşi, sau 
proşti; situaţiile sunt adeseori scârboase; 

I. L. Caragiale 

Dacă mi se pune întrebarea: arta în genere şi în special 
arta dramatică are amorul e totdeauna nelegiuit; şi încă 
aceste figuri şi situaţii se prezintă într-un mod firesc, parcă 
s-ar înţelege de la sine că nu poate fi altfel; nicăieri nu se 
vede pedepsirea celor răi şi răsplătirea celor buni. 

Pentru cei ce cunosc multele discuţii deşteptate şi în 
literatura altor ţări asupra acestor întrebări, ne-am putea 
mărgini să răspundem: există aceste tipuri în lumea 
noastră? sunt adevărate aceste situaţii? Dacă sunt, atunci 
de la autorul dramatic trebuie să cerem numai ca să ni le 
prezinte în mod artistic, iar valoarea lor morală este afară 
din chestie. Nici în comediile lui Aristofan, nici în Mariage 
de Figaro, nici în Sganarelle, nici în sute de comedii 
cunoscute şi necunoscute nu e vorba de o asemenea 
morală. ă.î sau nu are şi o misiune morală? Contribuie ea la 
educarea şi înălţarea poporului? 

Noi răspundem fără şovăire: da, arta a avut totdeauna o 
înaltă misiune morală, şi orice adevărată operă artistică o 
îndeplineşte. ă.i 

Revenind acum la comediile dlui Caragiale, vom zice: 
singura moralitate ce se poate cere de la ele este 
înfăţişarea unor tipuri, simţăminte şi situaţii în adevăr 


omeneşti, care prin expunerea lor artistică să ne poată 
transporta în lumea închipuită de autor şi să ne facă, prin 
deşteptarea unor emoţiuni puternice, în cazul de faţă a unei 
veselii, să ne uităm pe noi înşine în interesele noastre 
personale şi să ne înălţăm la o privire curat obiectivă a 
operei produse. ăi 

Orice concepţie artistică este în esenţa ei ideală căci ne 
prezintă reflexul unei lumi închipuite. Prin chiar aceasta ne 
produce caracteristica impresie impersonală. 

Tipurile înfăţişate în comediile dlui Caragiale trebuie să 
vorbească cum vorbesc, căci numai astfel ne pot menţine în 
iluzia realităţii, în care ne transportă. 

Menţinerea acestei iluzii este singurul element hotărâtor, 
şi un limbagiu academic în gura lui Nae Ipingescu ar nimici 
toată lucrarea; pe când în gura lui Ramiro din eleganta 
Sara la Curte a dlui loan Cerchez este foarte potrivit. 

Murillo a zugrăvit Madone, dar a zugrăvit şi copii murdari 
şi zdrenţuroşi, care mănâncă pepene. Poate zice cineva, că 
Madonele lui Murillo se ţin de adevărata pictură, iar acei 
copii zdrenţuroşi ar fi prea triviali pentru artă? 

În faimosul Salon Carre din Louvre la Paris, unde este 
aşezată launloc quintesenţa picturii frumoase, se vede, 
alăturea cu sfânta familie a lui Rafael, femeia hidropică a lui 
Gerard Dow, dinaintea căreia stă doctorul examinându-i 
lichidul într-o sticlă. A contestat vreodată cineva acestui 
tablou al lui Dow marea lui valoare artistică? 

Teatru rioară farsei D-ale Carnavalului. 

Dar nu vedem pentru moment nici o trebuinţă de a stărui 
asupra acestui punct. 

Cu atât mai puţin, cu cât atunci s-ar da ultimei piese a dlui 
Caragiale o însemnătate, la care nu aspiră. D-ale 
Carnavalului este o simplă farsă de carnaval, precum se şi 
numeşte, veselă şi fără pretenţii, şi un public neprevenit nu- 
i poate cere alta decât un moment de bună petrecere. 

Însă în aceste limite mai modeste şi această lucrare 
rămâne o lucrare de merit. 


Căci literatura adevărată cu feluritele ei produceri se 
poate asemăna unei păduri naturale cu feluritele ei plante. 
Sunt şi copaci mari în pădure, este şi tufiş, sunt şi flori, sunt 
şi simple fire de iarbă. Toate împreună alcătuiesc pădurea, 
fiecare în felul său trăieşte şi înveseleşte ochiul privitorului; 
numai să fie plantă adevărată, cu rădăcina ei în pământ 
sănătos, iar nu imitație în tinichea vopsită, cum se pune pe 
unele case din oraş. 

Aici concepţia artistului inspirat este unica măsură a 
convenției, şi în lumea artei adevărate nici nu poate fi vorba 
de trivial. „Irivial” este o impresie relativă din lumea de 
toate zilele, ca şi decent şi indecent. 

Dacă pseudo-artistul rămâne el însuşi în această lume de 
rând, dacă el însuşi nu este cuprins de inspirarea 
impersonală şi prin urmare nu ne poate transporta nici pe 
noi în lumea curată a ficţiunilor, atunci se înţelege că 
lucrarea sa poate să fie trivială, indecentă, lascivă după 
cum îi este felul şi ţinta. Dar aceasta nu atârnă nici de la 
obiect, nici de la expresii, ci de la chiar genul inspiraţiei 
sale; şi atunci o împărăteasă cu expresii academice, 
manierate, după gustul trecător al unui public trecător, 
poate să fie în adevăr trivială, pe când soţia cherestegiului 
Dumitrache nu este.ăi 

Odată hotarul aşezat, nu mai încape îndoială că se pot face 
multe deosebiri şi înlăuntrul terenului artei; numai să se 
recunoască mai întâi că ne aflăm pe teren de artă. Valoarea 
va fi mai mare sau mai mică după însemnătatea mai mare 
sau mai mică a caracterelor prezentate, a conflictului, a 
situaţiilor. Şi în această privinţă am simţit şi noi, ca toată 
lumea, diferenţa de valoare în diferitele comedii ale dlui 
Caragiale; şi noi credem de exemplu că O scrisoare 
pierdută este supeTITU MAIORESCU 

I. L.. Caragiale 260 

Caragiale e privit ca adevăratul întemeietor al teatrului de 
satiră socială. Poate cel mai de seamă. Nu însă şi cel dintâi 
prin originalitatea satirei. Meritul acesta e al lui Alecsandri. 


Teatrul lui Caragiale nu-i decât urmarea firească a teatrului 
bardului de la Mirceşti. ăi 

Satira lui Caragiale e prelungirea satirei lui Alecsandri, 
mult mai tăioasă şi mai artistic exprimată, dar nu mai 
felurită. În teatrul uitat al poetului găsim întregul şirag al 
eroilor lui Caragiale, politicianul ambițios, vânzătorul de 
vorbe goale, redactorele „Gogoaşei patriotice”, vânătorul 
de slujbe, exploatatorul credulităţii publice. ăi 

Lumea comediilor lui Caragiale e lumea unor primitivi, ce 
cred că au scăpat de primitivitate şi de viaţa vegetativă 
pentru a trăi din viaţa oamenilor cugetători. 

De aici vine şi simplicitatea lor. Dacă ar gândi ar avea două 
idei ce s-ar ciocni poate. Aşa au numai una. Mai toţi eroii lui 
Caragiale se pot rezuma într-o singură formulă, cel mai 
adese bine aleasă, care se repetă mereu cu o stăruinţă ce 
ţi-o impune. La urmă, o vezi mişcându-se pe scenă, ca un 
adevărat simbol al unei fiinţe. ă.i Sub ea însă nu e nimic, 
nici un fel de viaţă, nici un fel de zbucium sufletesc, nici un 
fel de înflorire de sentimente. ă.i 

Caragiale n-a fost lipsit numai de idealism şi generozitate, 
dar şi de poezie. 

Eroii săi nu au nici cea mai mică umbră de farmec, nici o 
eroină nu aduce cu ea o nelămurită mireasmă de 
feminitate, o notă de duioşie; pretutindeni chipuri 
deformate, groteşti, pretutindeni dragostea văzută prin 
prisma mahalalei. Natura de asemenea nu a existat pentru 
Caragiale. Acest ascuţit observator al unei anumite 
categorii de oameni nu şi-a aruncat ochii în jur la podoabele 
firii. Afară de câteva pagini din Hanul lui Mânjoală, în 
întreaga lui operă nu vom găsi un apus de soare, un foşnet 
de pădure, un murmur de izvoare, un farmec de lună plină; 
nu vom găsi o clipă de duioşie, de extaz, de înminunare, o 
încleştare a sufletului dinaintea frumuseţilor cuceritoare ale 
naturii. ăi 

Caragiale a fost un dramaturg înzestrat cu o reală putere 
de observaţie a contrastelor dintre formă şi fond, şi cu un 


mare talent de a se da sub haina scenică o serie de tipuri 
care prin unitatea lor sufletească, energică şi expresivă, au 
ajuns adevărate simboluri ale mentalităţii unei întregi clase 
sociale din epoca noastră de prefacere. Spiritul lui de 
observaţie nu a mers până la adâncimile sufleteşti pentru a 
ne prinde aspecte veşnice - cum făcea de pildă Molicre în 

Misanthrope şi Tartuffe - ci s-a mărginit la o suprafaţă 
uşor de ridiculizat, şi într-o tendinţă, în care nu era el cel 
dintâi deschizător de cale. Alecsandri începuse mai 
dinainte. 

EUGEN LOVINESCU 

Teatru 261 

Numele din opera comică a lui Caragiale ne dau impresia 
că fac parte din personagiile pe care le denumesc. Desigur 
şi pentru că ne-am deprins cu ele. Dar şi pentru că numele 
seamănă, prin ele însele, cu personagiile. Aceasta se 
dovedeşte prin faptul că deodată, la prima lectură sau 
reprezentare a unei comedii a lui 

Caragiale, simţim că personagiile nu puteau să aibă alt 
nume, în orice caz că au numele lor. Şi trebuie adăugat că 
mai ales în piesele de teatru e mai necesară această 
corespondenţă, căci o piesă de teatru e scurtă, şi nu e timp 
când să se facă acea sudare între nume şi personagiu, - 
ceea ce este posibil într-un lung roman, care, la rigoare, 
poate „imita” viaţa şi în privinţa aceasta. ă.î „Zaharia 

Trahanache”, şi prin nume, şi mai ales prin prenume, şi în 
definitiv prin combinarea numelui cu a prenumelui, 
sugerează bătrâneţea şi chiar decrepitudinea şi tot ce are 
greoi şi ticăit venerabilul preşedinte. Să nu se spună că 
acest nume face impresia aceasta fiindcă, posterior, s-a 
asociat în mintea noastră caracterul tipului cu numele său. 
Nu poate fi nici o îndoială, că dacă ai auzi pentru întâia oară 
acest nume, şi numai numele, n-ai avea o impresie, fie şi pe 
departe, asemănătoare cu aceea pe care o ai când cunoşti 
personagiul. - „Farfuride” şi „Brânzovenescu”, prin aluzia 
culinară a numelor lor, sugerează cred inferioritate, 


vulgaritate şi lichelism. - „Nae Ipingescu”, prin sonoritate 
chiar (ori e o impresie personală?), fără nici o asociaţie de 
idei cu croitoria inferioară (ipingea) şi cu ciubotăria (pinge), 
sugerează extracţie inferioară, ocupaţie de rând şi 
imbecilitate. 

— Caţavencu”, cu silabele lui stridente şi cu conturul 
ridicol, redă perfect pe demagogul latrans. - „Agamiţă 
Dandanache” rimează, cred, cu ramolismentul comic, prin 
diminutivul caraghios al straşnicului nume Agamemnon, pe 
care Trahanache îl pronunţă „Gagamiţă” şi care redă 
căderea în copilărie a acestui ramolit; prin conţinutul 
noţional al cuvântului „Dandanache” şi prin sonoritatea 
acestui cuvânt; prin sufixul ache, comun şi numelui lui 
Trahanache, şi prin suma tuturor acestora. Iar cuvântul 
dandana se potriveşte cu rolul lui în piesă: schimbarea 
intempestivă a candidatului la deputăţie, dezesperarea Zoei 
din cauza scrisorii amoroase etc., plus dandanaua mai 
veche cu „pac!” la „Războiul”. ă.î - „Crăcăne!” evocă un om 
cu o conformaţie fizică şubredă, în deficit de virilitate, 
imbecil, adică aşa cum e acest personagiu fricos şi „tradus” 
de toate femeile. De altfel, aici nu poate încăpea nici o 
discuţie, căci „Crăcănel” e o poreclă (dar tot aşa de 
indirectă ca şi „Dandanache”), aşadar trebuie să conţină 
caracterele comice ale tipului. - „Rică Venturiano” evocă 
dezinvoltura (prin nume şi prin prenume) juneţe, poate 
aventură (prin pronume) şi prin sonoritatea numelui şi al 
prenumelui, ca şi prin combinaţia lor, e comic. 

I. L.. Caragiale 

GARABET IBRĂILEANU 

Numele „Veta”, „Ziţa”, „Miţa”, „Didina” nu au nimic comic, 
noţional sau acustic, dar au comicul categoriei sociale - 
aceste nume fiind mai mult nume de mahala. 

Caragiale are o dublă intuiţie a individului: a categoriei lui 
sociale şi sufleteşti. 

Această sinteză constituie rezistenţa operei lui. Comedia 
de moravuri se împleteşte cu aceea de caracter. Putem 


stabili, pe această observaţie capitală, o serie de secţiuni în 
psihologia şi starea socială a personagiilor. La o superficială 
privire, s-ar părea că scriitorul se repetă, prin asemănarea 
conţinutului moral al unor tipuri, şi că numai starea lor 
socială, decorul mediului se schimbă, nu şi psihologia 
specifică a personagiilor. Există un fel de simetrie între 
tipurile comediei caragialiene, dar cât de nuanţată, precisă, 
de viguroasă, în înseşi nuanțele respective, este fizionomia 
concretă a fiecărui personagiu. Viziunea şi tehnica sunt atât 
de lucrate, până la cele mai mici dar caracteristice 
amănunte, încât rar găsim o operă care să ne dea senzaţia 
unei condensări, a unei organicităţi mai depline. Afirmația 
că în special în O scrisoare pierdută (am adăuga şi Conul 
Leonida faţă cu reacţiunea) nu se poate schimba un cuvânt, 
o replică, o virgulă este justă. Dar de ce impresia aceasta de 
organism fără defect, de viabilitate fără hiaturi, de replică 
fără artificialitate? 

Nimic mai „compus” decât discursurile lui Caţavencu şi 
Farfuride, cu toate incoerenţele logice, cu toate efectele 
aglomerate, în vederea comicului. Şi totuşi nimic de prisos, 
nimic exagerat în însăşi exagerarea artistică a acestor două 
discursuri. Caragiale exprimă prin ele o mentalitate, o 
ideologie deformată. Discursurile sunt tipice pentru fiecare. 
Al lui Caţavencu mai avântat, în stupiditatea lui, al lui 
Farfuride e discurs de „pisălog” şi agramat împleticit. lată 
de unde vine impresia de organicitate: din suprapunerea 
şarjei peste conţinutul psihologic al tipului satirizat. Putem 
alcătui un întreg tablou al nuanţelor, al filiaţiei psihologice 
şi al ritmicităţii lor artistice, urmărind cele mai însemnate 
personagii ale comediilor. ă.i 

Caţavencu este un produs mai nou al politicianismului: 
avocat, patron de ziar, ca armă de şantaj, plastograf, 
semidoct patetic şi ridicul, el şi-a multiplicat mijloacele de 
luptă, deşi i le anulează centrul, fiindcă tradiţia moralității 
este mai veche, mai autoritară aici. Trahanache, ca şi 
Farfuride şi Brânzovenescu (cam de aceeaşi vârstă toţi) 


sunt ramoliţi, incapabili, dar în fond mai puţin pătaţi în viaţa 
morală. Concurența în democraţia extinsă e mai aprigă în 
noile generaţii. 

Caţavencu trece peste orice scrupul, iar Tipătescu, fiindcă 
celelalte mijloace de 

Teatru 263 parvenire politică s-au uzat (delaţiunea la 
centru, şantajul, discursul demagogic), descoperă o nouă 
cale: femeia. ă. 

Abuzul de putere este ultima evoluţie a falsei democraţii, 
reprezentate prin micul „satrap”, prefectul de judeţ. 

Psihologia ciclică a personagiilor caragialiene nu se 
termină aici. lată raportul de evoluţie dintre Jupân 
Dumitrache şi Trahanache. Amândoi „stâlpi ai societăţii” în 
mediul lor: corecţi în fond, cu obsesia prestigiului casnic, 
deopotrivă de naivi, de senini în faţa evidenţei. Jupân 
Dumitrache are exact aceeaşi funcţie psihologică în mediul 
mahalalei ca şi Trahanache în al burgheziei provinciale. 
Căpitan în „guardia naţională”, el contribuie la consolidarea 
stării lui sociale, permiţând ascensiunea şi siguranţa lui 
Trahanache. Regimul nu mai este acum ameninţat de 
duşmanii poporului, generaţia lui Jupân Dumitrache a 
pregătit calea generaţiei lui Zaharia Trahanache. ăi 

În sfârşit, asemănarea şi filiaţia dintre Ziţa, Veta şi Zoe, 
trei feţe ale „eternului feminin” vulgar, romanţios, cu un 
limbaj, cu gusturi, cu voințe precizate, exprimă trei 
mentalități, surprinse în nuanţa lor specială. Ziţa, generaţie 
de mahalagioaică mai evoluată, aspră la „intelectualul” 
Venturiano şi îi plac escapadele sentimentale, grădinile de 
vară. Veta, dezamăgită în căsnicia ei prozaică, nu evadează 
prin latura romanţioasă; ea se consolează, mai practic, cu 
vigoarea şi tinereţea lui Chiriac; mulţumită cu mediul ei, cu 
situaţia ei, îşi caută numai satisfacția amoroasă în braţele 
tejghetarului. 

Zoe, mai emancipată, mai voluntară, uneşte ambiția 
socială şi grija de reputaţie cu amorul clandestin pentru 
Tipătescu. Într-o genealogie posibilă, Veta ar fi mama, Ziţa, 


fiica ei, iar Zoe fiica Ziţei. Trei generaţii de femei cu 
psihologii distincte. 

POMPILIU CONSTANTINESCU 

Fără să fie esenţială, structura tipologică există în opera 
lui Caragiale, ca un schelet susţinător. Altfel opera ar părea 
uşuratecă. Nicăiri nu dăm de caracterul complet, trăind 
independent de comicul situaţiilor. Femeile sunt fără 
interes, mai degrabă vulgare, iar când sunt comice, atunci 
umorul vine din procedee. Nu întâlnim aici pe mizantrop, 
pe avar, pe ipocrit, adică marile probleme de viaţă morale. 
Caracterele lui Caragiale sunt minimale. În O noapte 
furtunoasă Jupân 

Dumitrache e un mahalagiu fioros de moral, ţinând la 
onoarea lui de familist, propriu-zis credul, mai mult brutal 
decât vigilent şi deci „cocu”. Nae Ipingescu, ipistasul, 
amicul său, e un devotat redus la minte, întunecat de o 
onestă stupidil. L. Caragiale 

G. CĂLINESCU tate. Chiriac, întinătorul onoarei conjugale 
a stăpânului, e şters. Rică Venturiano nu-i decât un pretext 
de umor verbal. Restul inexistent. În O scrisoare pierdută, 
Ştefan Tipătescu, prefectul, e foarte neînsemnat ca om. 
Zaharia Trahanache e o variantă, bonomă, a lui Jupân 
Dumitrache, un „cocu” cu bănuielile uşor de potolit. 

Agamemnon Dandanache e mai mult un bâlbâit şi un 
mărginit mintal, simbol al necesităţilor electorale. El comite 
nedelicateţea de a se sluji la infinit de o scrisoare 
compromiţătoare, căzută în mâinile sale, dar se pune 
întrebarea dacă are destul proces mintal spre a-şi da seama 
de natura morală a faptelor. Farfuridi, Brânzovenescu, 
Cetăţeanul turmentat, cei dintâi doi tenebroşi, ultimul onest 
şi beţiv, sunt mai mult nişte intrări grase în scenă decât 
nişte corporalităţi. 

Caţavencu e zgomotos, schelălăitor, excroc, galant, 
sentimental, patriot, adică un Mitică, exponent al câmpiei 
danubiene. Poate că mai substanţial este comisarul 


Pristanda, un Polonius pentru această lume bombastică, 
funcţionând ca un ecou docil. Şi mai organic este Conu 
Leonida, care caută a ţine pe coana Eftimia sub prestigiul 
ştiinţei sale universale: psihologice, istorice, politice, 
economice. 

Afară de aceasta e un egoist burghez, un poltron şi un 
tiran care nu iese din ale lui. Când teoria fandacsiei nu se 
verifică, el suceşte explicaţia tot în favoarea lui. 

Toţi aceşti eroi sunt structural satisfăcători, însă nu s-ar 
putea face cu ei comedie adâncă. Comicul rezultă din 
îmbinarea mijloacelor şi rămâne în cele din urmă în sfera 
indemonstrabilului. Este la Caragiale un umor inefabil ca şi 
lirismul eminescian, independent de orice observaţie ori 
critică, constând în,caragialism”, adică într-o manieră 
proprie de a vorbi. Teatrul lui e plin de ecouri memorabile 
ce au asupra spectacolului efectul delirant pe care melodia 
operei italiene o are asupra publicului. Spectatorul ia fraza, 
vrăjit, din gura actorului şi o continuă singur. Când 
Pristanda vorbeşte de remuneraţia lui după buget, simţi 
nevoia de a striga din stal: „mică, sărut mâna, coane 
Fănică”, într-atât aceste replici, sentinţe trăiesc singure cu 
o pură viaţă verbală. Ele zugrăvesc misterios sufletul nostru 
volubil şi ne reprezintă inanalizabil, deşteptând simţul 
estetic nu prin curiozitate, la prima lectură, ci prin 
imposibilitatea de a le mai înlătura din conştiinţă după ce 
ne-am familiarizat cu ele. 

Ideea politică, obişnuia să spună la cursurile sale 
esteticianul Mihail Dragomirescu, este sâmburele tuturor 
capodoperelor literaturii universale. Exemplele nu-i lipseau: 
Iliada în antichitate, Divina comedie în evul mediu ş. a.m. d. 
până 

Teatru 265 în zilele noastre, la Caragiale. Este sigur că 
pasiunea politică e firul conducător în cele trei principale 
comedii ale marelui nostru dramaturg: O noapte 
furtunoasă, Conu Leonida faţă cu reacţiunea şi O scrisoare 
pierdută (citate în ordine cronologică 


— cea axiologică ar impune o exactă inversare!). Ce este 
jupânul Dumitrachedecât un ambițios al cărui zel în garda 
civică, unde funcţionează cu gradul de căpitan, ascunde, în 
subtext, dorinţa unui „la mai mare!”, de aceia se înduplecă 
atât de lesne să deschidă largi braţe de viitor cumnat lui 
Rică Venturiano, de a cărui neîndoielnică ascensiune nu 
putea să nu profite (vezi situaţiile lui viitoare în planurile 
din proiectata comedie berlineză Titircă, Sotirescu et K*). 
Până şi Nae 

Ipingescu, ipistatul, e recomandat în lista persoanelor, ca 
„amic politic al căpitanului”, - căpitan, se-nţelege, electiv 
prin dominarea cadrelor liberale în garda civică. Se ştie că 
ascest ipistat se pune vădit în serviciul partidului pe care 
însuşi se sprijină, cu recrutarea forţată, până şi a bolnavilor 
- ce e drept, fără „ceferticat” —, ca în cazul lui Tache 
Pantofarul „de la Sf. Lefterie”, special vizat, ca „finul lui 
Popa-lache”, vestitul bătăuş conservator, rămas de pomină 
în istoria politică bucureşteană de acum o sută de ani. Mai 
prudent şi mai „disponibil”, gata să se pună în serviciul 
tuturor guvernelor, în rotativa tradiţională a celor două 
partide „istorice”, Ghiţă Pristanda nu este afiliat niciunuia, 
se-nţelege, datorită precarei sale situaţii economice; cu o 
leafă de 80 de lei, trebuie să ţină 11 guri! Nici Cetăţeanul 
turmentat nu s-a înregimentat, deşi ţine mortiş să-şi 
exercite dreptul suveranităţii prin votul său, la alegirile de 
la colegiul al II-lea, al micii burghezii, sub regimul cenzitar 
al colegiilor. El simbolizează de altfel aşazisa „zestre 
guvernantentală”, deoarece, ca „om de ordine”, votează 
regulat cu partidul de la putere. Zelul său de votant, fie 
chiar în ultimul sfert de oră, îl integrează în masa 
personajelor din O scrisoare pierdută, din care nici unul nu 
este apolitic. Însăşi Zoe se agită politiceşte, dar, credem, nu 
numai din interesul special, al recuperării scrisorii 
compromiţătoare, ci în calitate de femeie „cu influenţă”, de 
femeie de mare voinţă. Spre deosebire de ea, nici Veta şi 
Ziţa, din O noapte furtunoasă, nici Coana Efimiţa, din Conu 


Leonida faţă cu reacţiunea, nu manifestă nici un fel de 
interes pentru problemele politice. Nu acelaşi este însă în 
cazul celor două eroine galante din D-ale carnavalului, ba 
chiar dimpotrivă, considerând că sunt singurele personaje 
din comedie care se declară politiceşte, spre deosebire de 
bărbaţii care gravitează în jurul lor. În textul primei 
publicări a comediei (Convorbiri literare din 1 mai 1885, în 
fruntea revistei), Didina Mazu e prezentată ca „nihilista din 
Bucureşti”, iar Miţa Baston ca „republicana din 

Ploieşti”, fapt care, explicabil, l-a indispus profund pe 
Gherea. 

I. L.. Caragiale 266 

Nu vom merge mai departe cu analiza implicaţiilor social- 
politice ale teatrului lui Caragiale, care au făcut obiectul 
unor numeroase cercetări şi discuţii. La pasiunea politică a 
eroilor lui Caragiale, cărora li se alătură o singură femeie, 
cum s-a văzut, Zoe, se adaugă ca un element de aceiaşi 
greutate pasiunea dragostei, de la care nu se exceptează 
nici una din eroinele acestui „theatron politikon”. 

Ponderea elementului feminin pasional nu a fost îndeajuns 
remarcată. Veta trece ca un personaj comic, întocmai ca şi 
Ziţa, sora ei mai tânără. Publicul surâde când ea recită, 
singură, versuri de dragoste sau când le asociază 
portretului lui 

Chiriac, tot aşa cum se distrează când Chiriac ameninţă, în 
prezenţa Vetei, să se străpungă cu şpanga, ca să-şi 
dovedească iubirea. Poate că în acest din urmă caz, 
spectatorii să nu se înşele, dacă ei adulmecă, în subtext, 
caracterul interesat al legăturii tânărului tejghetar cu 
matura lui patroană. Nu ştim vârsta exactă a Vetei, dar 
bănuim că este mult mai în etate decât sora ei, Ziţa, care o 
respectă ca atare. 

În orice caz, ea se apropie de acea vârstă la care, mai 
acum un secol, femeile erau socotite ca „trecute” şi nu mai 
puteau râvni la plăcerile, pe atunci oprite, ale dragostei. 
Veta trăieşte cu o deosebită intensitate, la acel prag 


crepuscular al feminităţii, ultima şi poate unica ei pasiune. 
A fost măritată de tânără cu Dumitrache, bărbat copticel, 
pe care nu l-a iubit niciodată, respectându-şi însă datoria de 
fidelitate conjugală, până l-a cunoscut pe Chiriac, căruia i s- 
a dăruit cu frenezia aşteptării de o viaţă. Gelozia lui Chiriac 
(sinceră să admitem!), departe de a o măguli şideao 
întreţine, numai din instinctul tactic al vârstei critice, sau ca 
o femeie cochetă, - ceia ce nu este, - o chinuie îngrozitor. 
Dragostea ei profundă pentru Chiriac este un autentic 
element de dramă în această primă comedie politică a lui 
Caragiale. Cine iubeşte cu adevărat, cine este stăpânit de 
pasiunea sa, se dă uşor de gol, prin imprudenţe de tot felul. 
Nu s-a remarcat cu câtă fineţe psihologică autorul o face pe 
Veta să comită o seamă de imprudenţe, care într-o dramă 
propriu-zisă i-ar fi fost de-a dreptul fatale. Să le facem 
punctajul. În prealabil, fie zis, ea şi-a luat o precauţie faţă 
de zuliarul ei soţ, prefăcându-se a nu face haz şi caz de 
Chiriac, şi a se opune intenţiei lui Dumitrache de a şi-l face 
„tovarăş la parte”. În scena VII din actul I, când ea intră în 
scenă, o vedem cusând galoanele la mondirul de sergent de 
gardă civică al lui Chiriac şi ascultând-o distrată pe Ziţa, ca 
s-o întrebe „ce e” când ţi se bate o tâmplă. Ghicim că i s-a 
„bătut” cea stângă, fiindcă ridică cu interes capul la 
răspunsul că se va împăca cu o persoană cu care e certată. 
Ziţei îi răspunde totuşi, cu prefăcută indiferenţă, că nu e 
certată cu nimeni, fapt neadevărat, deoarece Chiriac o 
bănuieşte, ca şi Dumileatru 267 trache, soţul ei, că ţine să 
se ducă la Union ca să-şi facă semne cu „craiul” ei (de fapt 
al Ziţei, Rică!). Ziţa constată cu uimire că Veta plânge, iar 
aceasta îşi justifică lacrimile cu „nişte figuri” imaginare, nu 
fără să spună mai departe că mai bine ar muri. După ce-i 
„scăpa” această indirectă mărturie, dă înapoi, spunând că a 
glumit şi se ceartă cu Ziţa, comunicându-i ferma hotărâre 
de a nu mai pune piciorul la Union. Desigur o costă 
bănuiala lui Chiriac, nu a lui Dumitrache, pe care vom 
vedea că-l sfidează, când acesta îl caută turbat pe Rică, 


văzut de el din stradă, prin perdea, în casă, la miezul nopţii. 
Când Chiriac vine să-şi ia mondirul, începe scena mare, a 
IX-a, a „explicaţiei”. Ea îi spune că nu mai poate plânge, că 
şi-a plâns toate lacrimile şi că a greşit, punându-şi mintea 
cu un copil ca el. Aşadar era o notabilă diferenţă de vârstă 
între patroană şi tejghetar. Ea îi mărturiseşte, profund 
afectată de a nu fi crezută că el este marea ei dragoste: „Eu 
sunt o femeie mincinoasă; n-am simţit nimic când ţi-am spus 
că nu ştiu să mai fi trăit până să nu te cunosc pe 
dumneata”. Întreg paragraful cu care Veta vrea să-şi 
încheie convorbirea cu Chiriac, poartă următoarea indicație 
de regie: „(cu emoție din ce în ce mai nestăpânită)”. Aflam 
din dialogul care continuă că era amanta lui 

Chiriac de un an: „Ce folos câtă fericire am avut un an, 
dacă într-o zi mi-am plâns-o toată!”. Ea regretă că nu poate 
muri de dragoste: „Ei! bine ar fi să poată muri omul când 
vrea; dar. nu moare nimeni de asta!”. Marea scenă se 
încheie cu împăcarea, dar efectul dramatic e obnubilat de 
comicul situaţiei: din stradă, Dumitrache, care-şi face, cu 
Ipingescu, rondul de noapte, îi strigă lui Chiriac, strâns 
îmbrăţişat cu Veta, să vegheze mereu la „onoarea” lui de 
„familist”! Când însă la întoarcerea inopinată a lui 
Dumitrache, Veta îl înfruntă, cum spuneam, pe soţul nu fără 
„rezon” zuliar, ea riscă să se dea de gol, ocupându-se 
mereu de 

Chiriac. Bărbaţii se pregătesc să escaladeze schelele, în 
căutarea „bagabondului” şi Veta îi întreabă: „Sunteţi 
nebuni? Vreţi să se rupă schelele cu voi? Chiriac, nu ştii că 
schelele sunt părăsite de trei săptămâni? vrei să te 
prăpădeşti?” La răspunsul lui tăios, ea revine cu o altă 
imprudenţă, în auzul lui Dumitrache şi al lui Ipingescu: 

— lar te iei după vreo bănuială de-a dumnealui, iar? Ai 
uitat ce.” (adică: ce mi-ai jurat adineauri, că nu mă vei 
bănui?). Lesne încrezătorul Dumitrache e acel care-i 
răspunde, fără să se mire de grija pe care ea i-o poartă lui 
Chiriac, la stăruința de a-i înlătura acestuia, iar nu lui, 


bănuielile: „Da, bănuială. cu ochilari la nas şi cu giobenu-n 
cap!” Chiriac trebuie să se lupte cu Veta, că să-i scape din 
mâini, ceea ce putea să-i dea de bănuit oricărui soţ, afară 

de, bineînţeles, lui 

Dumitrache, a cărui încredere absolută în Chiriac nu e 
zdruncinată de nici o evidenţă. 

Iar când, în sfârşit, cei trei bărbaţi escaladează fereastra, 
Veta îşi manil. L.. Caragiale 

ŞERBAN CIOCULESCU festă cu glas tare grija ei 
exclusivă, scoțând capul pe fereastră: „Chiriac! Chiriac! 

binişor! să nu cazi!”. Când vine Ziţa, e iarăşi gata să se dea 
de gol, reproşându-i că şi-a găsit „beleaua cu Chiriac.” din 
cauză că a dus-o la „lunion”. 

— Cu Chiriac? 

se miră Ziţa, necunoscându-i legătura. Veta „(dregând-o): 
Cu dumnealui, cu 

Chiriac, cu toţi”. De fapt, un singur om o interesează şi o 
stăpâneşte: Chiriac. 

Ziţei îi spune, cu privire la primejdia care-l ameninţă pe 
Rică, urmărit de cei trei: „Dumnealui e grozav, Chiriac e 
nebun!” Primejdia mai mare vine, simţea ea, nu de la 
bărbatul ei atât de gelos, ci de la amantul care se crede 
înşelat şi care, îi place a crede, este şi mai gelos! Când, în 
sfârşit, Rică e prins, numai Ipingescu, recunoscându-l, îi ia 
apărarea. Veta nu se simte datoare să-i explice lui 
Dumitrache situaţia, ci se dă pe lângă Chiriac, pe care îl ia 
„la o parte, necăjită”. Altă imprudenţă! Iar când ea îşi dă 
seama cât de târziu s-a făcut, întâia ei grijă, făţişă, e tot la 
Chiriac: „Veta (din fund către jupân Dumitrache): Ei! toate 
bune, frăţico, dar noi nu dormim în noaptea asta? Chiriac 
are să se scoale mâine până-n ziuă la ezirciţ”. Este ultima ei 
intervenţie scenică orală. Când dau să se retragă, „Rică e 
cu Ziţa, Chiriac cu Veta, jupân Dumitrache suie cu 
Ipingescu”. Nici această imprudenţă a Ziţei n-are să-i 
deschidă ochii lui Dumitrache, care mai departe, în ultimele 
replici se linişteşte asupra provenienţei legăturii de gât 


străină, găsită de el „pe pernele patului dumneaei”, - se 
linişteşte, fireşte, când află de la Chiriac că este a acestuia. 
lar Veta nu mai spune nici o vorbă, fericită că şi-a recuperat 
definitiv încrederea şi dragostea lui Chiriac. Comedia a 
trecut norocos pe lângă drama rămasă neobservată de 
către unanimitatea spectatorilor. 

Născut în 1852, în împrejurimile Bucureştilor, I. L.. 
Caragiale a scris excelente povestiri şi câteva piese de 
teatru care au „revoluţionat” teatrul românesc, uşor de 
revoluţionat, deoarece, ca să zicem aşa, nu exista. De fapt, 
el l-a creat. 

Prin valoarea comediilor de moravuri şi de caractere, 
scrise, din păcate, într-o limbă fără circulaţie mondială, |. L. 
Caragiale este, probabil, cel mai mare dintre autorii 
dramatici necunoscuţi. Scârbit de societatea timpului său, 
după ce şi-a agravat dezgustul denigrând-o, în întreaga sa 
operă, cu violenţă şi luciditate, talent şi amor, I. L. Caragiale 
profită de o moştenire târzie pentru a se expatria la 
sfârşitul vieţii sale la Berlin, unde muri în 1912, la şaizeci de 
ani şi cinci luni. 

Refuzase, în ianuarie al aceluiaşi an, să se întoarcă la 
Bucureşti pentru cele câteva zile necesare sărbătoririi 
oficiale a celor şaizeci de ani ai săi şi a carierei sale, căci, 
întrucât îşi înjurase compatrioţii, aceştia sfârşiseră prin a-l 
admira. 

Teatru 2609 

I. L.. Caragiale i-a dojenit, în opera sa, pe comercianţi, 
administraţia, pe politicieni: învinuirile lui erau îndreptăţite, 
fireşte. 

Întrucât 1. L. Caragiale frecventase, în tinereţea sa, un 
club politic şi literar conservator sub egida căruia îşi 
publică primele sale două comedii (O noapte furtunoasă şi 
Conu' Leonida faţă cu reacţiunea), reprezentate respectiv 
în 1879 şi 

1880, unii au vrut să vadă acest autor un duşman al 
liberalismului, al democraţiei. 


Nu era adevărat decât în parte. Mai târziu, Caragiale fu 
prietenul intim al creatorului mişcării socialiste româneşti şi 
participă la manifestații socialiste. În comedia sa cea mai 
importantă (O scrisoare pierdută, jucată în 18683), 1. L.. 
Caragiale atacă, cu aceeaşi obiectivitate şi vehemenţă, pe 
conservatori ca şi pe liberali. 

S-a profitat de acest fapt pentru a descoperi în opera sa 
simpatii socialiste, tendinţe revoluţionare. Lucrul acesta e 
poate exact, pentru bunul motiv că, neexistând guvernare 
socialistă, nu avea de ce să-i poarte pică. În realitate 
pornind de la oamenii vremii lui, Caragiale este un critic al 
omului oricărei societăţi. Ceea ce îl particulizează este 
virulenţa excepţională a criticii sale. Într-adevăr, omenirea, 
aşa cum ne este înfăţişată de acest autor, pare a nu merita 
să existe. Personajele sale sunt nişte exemplare umane în 
aşa măsură degradate, încât nu ne lasă nici o speranţă. 
Într-o lume în care totul nu e decât batjocură, josnicie, 
numai comicul pur, cel mai nemilos, se poate manifesta. 

Principala originalitate a lui Caragiale este că toate 
personajele sale sunt nişte imbecili. Închipuiţi-i pe omuleţii 
lui Henry Monner împinşi mai adânc, scufundă ndu-se cu 
totul în iraţionalitatea cretinismului. Aceşti antropozi sociali 
sunt lacomi şi vanitoşi: lipsiţi de intelegenţă, ei sunt, 
dimpotrivă, uimitori de şireţi; ei vor să „parvină”; sunt 
moştenitorii, beneficiarii revoluţionarilor, ai eroilor, ai 
iluminaţilor, ai filozofilor care au răsturnat lumea cu 
gândirea lor, sunt rezultatul acestei răsturnări. Trebuie 
desigur să profite cineva de ea. Ceea ce e deprimant este că 
înseşi ideile, văzute prin acest haos intelectual, se 
degradează, îşi pierd orice semnificaţie, în aşa măsură 
încât, în cele din urmă, oamenii şi ideologii, totul e 
compromis. Caragiale nu ia lucrurile uşor şi se află foarte 
departe de un 

Feydeau, al cărui geniu constructor îl are de altfel, sau de 
un Labiche, cu care are totuşi, poate, afinități de tehnică 
formată. Spirit naturalist, el şi-a ales personajele din lumea 


de fiecare zi, dar ni le-a dezvăluit în esenţa lor profundă. El 
a făcut din ele nişte tipuri, nişte modele: lumea a fost 
obligată să le admită existenţa. Toată lumea putea să vadă, 
în miniştrii ţării, pe prefectul care-şi încalcă datoria din O 
scrisoare pierdută; în deputaţii bâlbâiţi, pe avocatul 
conservator din aceeaşi piesă; în ziariştii cu mintea confuză, 
pe poetul din Noaptea furtunoasă; în micii rentieri, pe conu' 
Leonida. 

I. L.. Caragiale 270 

Văzute mai aproape, şi mai înâti înfăţişarea lor locală, 
lucrurile devin şi mai grave. La ieşirea dintr-un ev mediu 
balcanic ce se prelungise în provinciile româneşti până în 
mijlocul secolului trecut, ţara intra, dintr-o dată, în plină 
Europă liberală. Reforme rapide dădură acestei naţiuni o 
nouă structură socială; o clasă burgheză se constituia, în 
întregime; micul-burghez, negustor îmbrăcat în uniforma 
gărzii civice, apărea, identic cu confratele lui francez, cu 
micul-burghez universal, însă şi mai prost. Cât despre 
burghezia superioară, ea nu părea deloc deosebită de cea 
mică. Ignoranţa ei era mai complexă. Neânţelegând nimic 
din evoluţia istoriei, câteva dintre aceste personaje, cele 
mai puţin fericite, aveau totuşi ambiția de a înţelege ceva 
din ea, fără să reuşească: şi acest efort mental, recăzând, 
istovit, în gol, ni-l înfăţişează Caragiale, în greoaia lui 
strălucire. 

Eroii lui Caragiale sunt nebuni după politică. Sunt nişte 
cretini politicieni. În aşa măsură, încât şi-au deformat 
limbajul cel mai cotidian. Ziarele sunt hrana întregii 
populaţii: scrise de nişte idioţi, ele sunt citite de alţi idioţi. 
Deformarea limbajului, obsesia politică sunt atât de mari 
încât toate actele vieţii se scaldă într-o bizară elocvenţă, 
alcătuită din expresii tot atât de sonore pe cât de minunat 
de improprii, în care cele mai rele nonsensuri se 
acumulează cu o bogăţie inepuizabilă şi servesc la 
justificarea nobilă, a unor acţiuni incalificabile: prietenii 
sunt trădaţi „în intresul partidului”; înşelată de amantul ei, 


o femeie îi aruncă în faţă cu vitriol: pentru că „are o fire 
republicană”; se „iscăleşte cu curaj” un denunţ anonim, 
trimis ministrului conservator; eşti falsificator pentru binele 
patriei; vrei să fii deputat din dragoste pentru „ţărişoara 
mea”: faci parte din toate regimurile pentru că eşti 
„imparţial”; nu dai posturi decât „fiilor Națiunii”; descoperi 
că un individ deocheat e vrednic de interes „pentru că e de- 
ai noştri”; numai un copil al Națiunii „are dreptul să fie 
decorat, căci decoraţiiloe sunt făcute din sudoarea 
poporului”; trebuie trimişi la ocnă „toţi cei ce mănâncă 
poporul”; o mică rebeliune locală „este un mare exemplu 
pentru Europa întreagă care e cu ochii aţinţiţi asupra 
noastră”; prefectul care nu vrea să-şi dea sprijinul unui 
candidat de deputat „suge sângele poporului”; „Papa - 
iezuit, aminteri nu-i prost”; 

Leonida vrea o cârmuire care ar da pentru „fieştecare 
cetăţean. câte o leafă bună pe lună” şi sub care „nimeni să 
nu mai aibă drept să-şi plătească datoriile”. 

Există şi marile principii: „lubesc trădarea, dar urăsc pe 
trădători”; „un popor care nu merge înainte, stă pe loc”; 
„oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi. 

Numai noi să n-avem faliţii noştri!”. 

Distanţa dintre un limbaj pe cât de obscur pe atât de 
elevat şi şiretenia meschină a personajelor, dintre politeţea 
lor ceremonioasă şi necinstea lor funciară, Teatru 271 
adulterele groteşti ce se amestecă cu toate acestea, fac ca 
în cele din urmă acest teatru, mergând dincolo de 
naturalism, să devină absurd-fantastic. Niciodată stăpânite 
de un sentiment de culpabilitate, nici de ideea vreunui 
sacrificiu, nici de vreo altă idee („de vreme ce avem un cap, 
la ce ne-ar sluji inteligenţa”, se întreabă ironic Caragiale), 
aceste personaje cu conştiinţa uimitor de liniştită sunt cele 
mai josnice din literatura universală. Critica societăţii 
capătă astfel la Caragiale o ferocitate nemaipomenită. 

În cele din urmă ne dăm seama că nu principiile noilor 
instituţii sunt combătute de Caragiale ci reaua credinţă a 


reprezentanţilor lor, ipocrizia diriguitoare, dezgustătoarea 
prostie burgheză, toate nişte cauze care au făcut ca 
maşinăria democratică să se strice, ca şi cum ar fi fost 
sabotată, înainte de a fi putut să funcţioneze, iar noua 
societate să fie descompusă înainte de a fi compusă; totul se 
prăbuşeşte în haos. I. L.. Caragiale nu ne spune că vechea 
societate era mai bună. El nu crede aşa ceva. El gândeşte 
că aşa este „societatea”. Totul trebuie mereu refăcut. 
Autorul, în ce-l priveşte, se spală pe mâini (şi-a interzis 
întotdeauna să facă altceva decât artă pentru artă) şi se 
retrage în străinătate, unde nu va reuşi niciodată să 
cunoască îndeajuns oamenii pentru ca ei să-i devină la fel 
de insuportabili ca şi cei pe care i-a cunoscut prea bine la el 
acasă. 

EUGCNE IONESCO. 


SFÂRŞIT