Cehov_Opere_complete_vol_10 — Teatru 1893-1895

Anton Pavlovici Cehov 


OPERE 


Volumul X 


Teatru 
1893-1895 


Traduceri de Moni Ghelerter, R. Teculescu, M. Sorbul, I. 
Alexandrescu, M. Sevastos, M. Calmicu, V. Jianu, A. Steinberg 


Note de A. P. Skaftimov 


E.S.P.L.A. - CARTEA RUSĂ 
Bucuresti, 1960 


A. P. CEHOV 


Opere, vol.10 


Kindle eBook: Cosimo, aprilie 2013 
- versiune definitiva - 


Cuprins: 
Anton Pavlovici Cehov 
PIESE INCLUSE DE A.P. CEHOV ÎN CULEGEREA DE ,,OPERE” 
Cântecul lebedei 
Ivanov 
Ursul 
Cerere în căsătorie 
Tragedian fără voie 
Nunta 
Jubileul 
Pescarusul 
Unchiul Vanea 
Trei surori 
Despre efectul daunator al tutunului 
Livada de visini 
PIESE CARE NU AU FOST INCLUSE DE A. P. CEHOV ÎN CULEGEREA DE ,,OPERE” 
Despre efectul dăunător al tutunului 
Duhul pădurii 


A.P. CEHOV 
Acuarela de V.A. Serov — 1902 


PIESE INCLUSE DE A.P. CEHOV IN 
CULEGEREA DE ,,OPERE” 


Cântecul lebedei 


(Calhas!) 


SCENETĂ DRAMATICĂ ÎNTR-UN ACT 
(1887-1888) 


Traducere de M. Sorbul şi 1. Alexandrescu 
PERSONAJE: 


VASILI VASILICI SVETLOVIDOV, actor comic, bătrân; 68 
de ani 
NIKITA IVANICI, sufleor, bătrân şi el 


Acțiunea se petrece pe o scenă, într-un teatru de provincie, 
noaptea, după spectacol. Scena goală a unui teatru de mâna a 
doua, din provincie. La dreapta, un sir de uşi făcute de mântuială, 
din scânduri nevopsite: uşile de la cabine. Partea stângă si fundul 
scenei sunt pline cu tot felul de troace. 

În mijlocul scenei, un taburet răsturnat. E noapte, întuneric. 


SVETLOVIDOV (în costumul lui Calhas, cu o lumânare in 
mână, iese din cabină râzând): Bună treabă! Frumoasă patanie! 
Am adormit în cabină! Spectacolul s-a terminat de mult, toţi au 
plecat din teatru, numai eu am rămas să sforăi de unu” singur. Ah! 
Hârb bătrân! Hârb bătrân ce eşti! Ramolitule! Se vede că te-ai 
cherchelit bine, de-ai adormit pe scaun! Bravo tie! Frumos iti 
şade! (strigă) Egorka! Egorka! Diavole! Petruşka! Aţi adormit, 
blestematilor, lua-v-ar toți dracu să vă ia! Egorka! (ridică 
taburetul, se aşază pe el si pune lumânarea jos) Nici tipenie de 
om! Doar ecoul îmi răspunde... Le-am dat azi câte trei ruble şi 
acum nici cu copoii nu dai de urma lor... Au plecat şi te 
pomenesti c-au închis teatrul, afurisiţii... (clätinänd din cap) Is 
beat! Uf! În cinstea sărbătoririi mele am turnat în mine atâta vin si 
bere... Dumnezeule! Tot corpul mă arde, iar gura mi-e ca o 
iască... Mi-e şi sila! (pauză) Ce tâmpenie! Te-ai îmbătat, neghiob 
bătrân ce esti, şi nici nu ştii barem de ce... Uf! Dumnezeule!... 
Salele mă dor, capul îmi vâjâie, mă ia cu frig, iar sufletul mi-e rece 
si întunecat ca un mormânt. Dacă nu-ţi pasă de sănătatea ta, ai 
barem milă de bätrânetea ta, caraghiosule! (pauză) Batranete... 
Oricât m-aş grozăvi, orice-aş face, orice-aş drege, mi-am trăit 
traiul... Am şaizeci şi opt de ani, bătuți pe muchie. Respectele 
mele!... Nu-i mai poţi întoarce... Cupa s-a golit... şi n-a mai 
rămas decât o picătură pe fund... N-a rămas decât drojdia... Da, 
da, Vasiuşa... Vrei nu vrei, acu e timpu să joci rolu’ mortului. 
Moartea nu-i departe! (se uită drept înainte) Uite, de 45 de ani 
sunt actor şi parcă văd teatrul noaptea pentru prima oară... Da, 
pentru prima oară... Si e destul de interesant, mânca-l-ar lupii... 
(se apropie de rampă) Nu se vede nimic... Se zareste niţel cuşca 
sufleorului... pupitrul... Loja oficială... da-ncolo, beznă! O 
groapă neagră şi fără fund... parcă ar fi un mormânt, în care se 
ascunde însăşi moartea... Brrr!! Ce frig! Trage din sală, ca pe 
hornul unei sobe!... Aici e locu” cel mai nimerit sa chemi 


spiritele! Te-apuca groaza, fir-ar al dracului... Ma trece un fior pe 
şira spinării... (strigă) Egorka! Petruska! Unde sunteţi, 
impielitatilor? Doamne, Doamne... Mai pomenesc şi de diavol! 
Dumnezeule! (siesi) Termină cu vorbele astea! Termină cu 
băutura! Eşti un hodorog cu un picior în groapă!... La 68 de ani, 
oamenii se duc la biserică, se pocäiesc înainte de moarte, pe cand 
tu... Doamne, Dumnezeule!... Vorbele astea desäntate, mutra asta 
de betiv, straiele astea de paiata... Mi-e şi sila de mine! Mă duc 
repede să mă schimb... Mi-e groază. Zau aşa: de-aş rămâne aici 
toată noaptea, aş muri de spaimă... (se îndreaptă spre cabina lui; 
în aceeaşi clipă, din ultima cabină, în fundul scenei, apare Nikita 
Ivanici, într-un halat alb) 


2 


SVETLOVIDOV (văzându-l pe Nikita Ivanici, scoate un țipăt 
de spaimă si se retrage câtiva paşi): Cine esti? Ce vrei? Ce cauţi? 
(bate cu piciorul in dusumea) Cine esti? 

NIKITA IVANICI: Eu sunt! 

SVETLOVIDOV: Care eu? 

NIKITA IVANICI (apropiindu-se): Eu sunt... sufleorul Nikita 
Ivanici... Eu sunt, Vasil Vasilici!... 

SVETLOVIDOV (cade sfârşit pe scaunel, respiră greoi si 
tremura din tot corpul): Dumnezeule! Cine e? Tu esti... tu, 
Nikituska? Ce... ce-i cu tine aici? 

NIKITA IVANICI: Noaptea, dorm in cabină. Da’, vă rog, să nu 
mă spuneţi lui Alexei Fomici... N-am unde să mă culc... va rog sa 
mă credeți... 

SVETLOVIDOV: Tu eşti, Nikituska!... Doamne, 
Dumnezeule!... M-au chemat la rampa de saisprezece ori... mi-au 
trimis trei coşuri cu flori şi alte daruri... Toţi erau în extaz, da’ nu 
s-a găsit niciunul care să-l fi trezit pe batranu’ ăsta betiv şi să-l 
ducă acasă... Îs bătrân, Nikituşka... Am 68 de ani... Sunt bolnav! 
Sărmanul meu suflet se chinuie!... (plânge pe braţul sufleorului) 
Nu pleca, Nikituşka... Is... bătrân, neputincios, mi-a venit vremea 
să mor... Mi-e frică, mi-e frică!... 

NIKITA IVANICI (blând şi respectuos): E vremea să vă duceti 
acasă, Vasil Vasilici. 

SVETLOVIDOV: Nu mă duc! N-am casă! N-am! 

NIKITA IVANICI: Doamne! Nu cumva aţi uitat unde staţi?! 

SVETLOVIDOV: Nu vreau să mă duc acasă... nu vreau... 
Acasă-s singur... n-am pe nimeni, Nikituşka! Nici părinți, nici 
nevastă, nici copii... sunt singur, ca vantu-n stepă... Am să mor, şi 
nimeni n-o să-şi aducă aminte de mine... Mi-e teamă de 
singurătatea mea... Nu-i nimeni care să-l mângâie, care să-l 
îngrijească, să-l ducă la culcare pe betivanul ăsta bătrân... Al cui 
sunt? Cine are nevoie de mine? Cine mă iubeşte? Nimeni nu mă 


iubeşte, Nikituska! 

NIKITA IVANICI (printre lacrimi): Publicul va iubeste, Vasil 
Vasilici! 

SVETLOVIDOV: Publicul a plecat de mult, doarme si a uitat de 
paiata lui! Nu! Nimeni n-are nevoie de mine... Nimeni nu mă 
iubeşte... Nevastă n-am... copii n-am... 

NIKITA IVANICI: Necazuri mai mari să n-aveţi... 

SVETLOVIDOV: Da’ eu-s om, sunt viu, în venele mele curge 
sânge, nu apă... Îs nobil, Nikituşka... de neam ales... Până să cad 
în groapa asta, am fost ofiţer de artilerie... Ce chipeş eram... 
frumos, plin de demnitate, curajos, înflăcărat! Dumnezeule! Unde 
sunt toate astea? Şi ce artist am fost, Nikituşka! (ridicându-se, se 
sprijină pe braţul sufierului) Si-acum?!... Unde-i timpu ăla? 
Dumnezeule! Mă uitam mai adineauri la groapa asta şi mi-am 
adus aminte de toate! Groapa asta mi-a mâncat 45 de ani din 
viata... Si ce viata! Nikituska! Mă uit acum în groapa asta şi vad 
totul, în cele mai mici amănunte, ca şi chipul tău. Entuziasmul 
tinereții, încrederea, pasiunea, dragostea pentru femei! Ah! 
Femeile, Nikituska! 

NIKITA IVANICI: E vremea să vă duceti la culcare, Vasil 
Vasilici. 

SVETLOVIDOV: Când eram actor tânăr, cand abia incepusem 
să-mi iau avânt, mi-aduc aminte că o femeie s-a îndrăgostit de 
mine, de arta mea. Era gratioasa, subțire ca o trestie, tânără, 
inocentă, înflăcărată ca zorile unei zile de vară! Sub privirea 
ochilor ei albaştri, în fata surâsului ei minunat, orice umbră se 
risipea. Valurile ondulate ale mării se sparg de stânci, dar de 
valurile părului ei ondulat s-ar fi spart orice stâncă, orice sloi de 
gheaţă, orice troiene de zăpadă! Într-o zi, mi-amintesc... stăteam 
în fata ei, cum stau acum în fata ta... Era mai frumoasă ca 
niciodată!... Se uita la mine cu nişte ochi pe care nu-i voi uita nici 
după moarte... Duiosi, catifelati, adânci, plini de strălucirea 
tinereţii!... Beat de încântare, i-am căzut în genunchi, cerşindu-i 
fericirea de a-mi fi soție! (continuă, cu glas stins) Si dânsa... 
dânsa mi-a spus: „Lasă-te de teatru! Lasă-te de teatru!” Pricepi? 


Putea să iubească un actor, dar să-i fie soţie, niciodată! Mi-aduc 
aminte că, în ziua aceea, jucam... un rol ingrat, de măscărici... 
jucam — şi simţeam că mi se deschid ochii... Atunci am înţeles că 
nimic nu-l sfânt în artă, că totul e fantezie şi minciună, ca eu nu 
eram decât un sclav, jucăria unor trândavi, un mascarici, un clovn. 
Atunci abia am înţeles publicul! Şi de-atunci, n-am mai crezut nici 
în aplauze, nici în buchete de flori, nici în entuziasm... Da, 
Nikituşka! Publicul mă aplaudă, cumpără cu ruble fotografia mea, 
dar eu rămân un străin pentru ei... Pentru ei sunt o fiinţă 
imorală... aproape o cocotă... Numai din vanitate vor să aibă 
relații cu mine... Dar domnii ăştia nu se injosesc într-atâta ca sa- 
mi dea de nevastă pe sora lor, pe fiica lor... Nu cred în public! 
(cade pe scăunel) Nu cred! 

NIKITA IVANICI: V-aţi schimbat la fata, Vasil Vasilici! Mi-e 
si frică... Fiţi bun, hai să mergem acasă! 

SVETLOVIDOV: Atunci mi s-au deschis ochii... Dar m-a 
costat scump, Nikituşka! După povestea asta, dupa ce am 
cunoscut-o pe tânăra fată, am început să rătăcesc fără rost, să 
trăiesc fără tel, fără să mă mai uit înainte... Am facut pe 
măscăriciul, pe paiata, pe clovnul... Perverteam minţile şi totuşi 
ce artist mare, ce talent mare eram... Mi-am îngropat talentul, mi- 
am stâlcit limba, am devenit vulgar, mi-am pierdut înfăţişarea de 
om... Groapa asta neagră m-a înghițit, m-a sfâşiat! La început, n- 
am simţit asta, dar astăzi... când m-am trezit, m-am uitat înapoi... 
şi-n urma mea am văzut 68 de ani... Numai acum am băgat de 
seamă că sunt bătrân! Cântecul s-a sfârşit! (plânge în hohote) 
Cântecul s-a sfârşit! 

NIKITA IVANICI: Vasil Vasilici! Dragul meu... Hai, linisteste- 
te... Dumnezeule! (strigă) Petruşka! Egorka! 

SVETLOVIDOV: Si când te gândeşti ce talent, ce forță! Nici 
nu-ți închipui ce dictiune aveam, câtă simtire şi grație, cata 
sensibilitate... (se bate cu pumnii în piept) aveam în acest piept. 
Mă înăbuş! Bătrâne, ascultă... stai să respir... Uite, un fragment 
din „Boris Godunov”: 


Naluca lui Ivan cel Groaznic m-a-nfiat! 

Da, umbra lui, din groapa m-a numit Dmitri! 
In jurul meu a adunat noroade 

Si mi l-a dat pe Boris prada razbunarii! 

Sunt farevici — şi-ajunge! Mi-e ruşine 

Să ma-njosesc in fata unei poloneze... 


Ce zici? (vioi) Stai! la ascultă fragmentul ăsta din „Regele 
Lear”... Fii atent! Ceru-i mohorât, plouă, tuna: rrr! fulgeră: ]]]]!... 
cerul se dezlantuie... uite: 


„„Suflaţi pân-v-or crăpa obrajii, vânturi, 
Suflati, infuriati-va mai tare! 

Voi uragane, cataracte, treceţi 

Puhoi peste clopotnitele noastre, 
Sfârleaza să le-o înecaţi sub valuri. 
Voi, focuri de pucioasă iuți ca gândul, 
Stafete ale trăsnetului care 

Despică vechi stejari, hai, parjoliti-mi 
Aceste tâmple albe! Haide, tunet 
Atotzguduitor, sfărâmă globul, 
Tiparele Naturii să le spulberi 

Si să se risipeasca-n vânt sămânţa 

Ce scoate-n oameni nerecunostin{a! 


(nerăbdător) Dă-mi repede replica Nebunului! (izbeste cu 
piciorul în duşumea) Hai! Dă-mi repede replica Nebunului! Nu 
pot să aştept! 

NIKITA IVANICI ( jucând rolul Nebunului): ,,Taicutule, la 
căldurică, în casă, e mai bine decât afară, în ploaie. Intră înăuntru 
si cere fetelor binecuvântarea... E-o noapte, căreia nu-i pasă nici 
de înţelept, nici de nebun...” 

SVETLOVIDOV: 

Hai, urla! Scuipa, arzi, tasneste, varsa! 
Voi, ploaie si furtuna, vant si trasnet, 


Nu-mi sunteți fiice. Nu vă-nvinuiesc, 
Stihii, că sunteţi rele. Nu v-am dat 
Regatul, nici v-am spus „copiii mei” 
Nu-mi datorati supunere... 


Ce putere! Ce talent! Ce artist am fost eu, Nikituşka!... Să mai 
zicem ceva... da, încă ceva... Să ne amintim de vremurile de 
demult... (râde fericit) Uite, un fragment din ,,Hamlet”, de 
exemplu... E1, încep... De unde? Aha! (jucând rolul lui Hamlet) 
„Ah, flaute. Dati-mi unul să-l văd! (lui Nikita Ivanici) Si, ca să 
isprăvesc cu vol... De ce tot imi dai târcoale, de parcă ai vrea sa 
mă prinzi în lat?” 

NIKITA IVANICI: „O, dacă datoria mă face prea îndrăzneţ, 
dragostea mă face necuviincios.” 

SVETLOVIDOV: „Nu prea înţeleg. Vrei să canti din flaut?” 

NIKITA IVANICI: „Nu pot, stăpâne!” 

SVETLOVIDOV: „Ie rog eu!” 

NIKITA IVANICI: „Crede-mă că nu pot!” 

SVETLOVIDOV: „Ie rog din suflet!” 

NIKITA IVANICI: „Nu ştiu nici măcar să-l mânuiesc, Măria- 
Ta.” 

SVETLOVIDOV: „E la fel de uşor cum ar fi să minţi. Potriveşte 
degetul cel mare şi celelalte patru degete pe aceste găurele; pune-l 
la gură şi suflă în el; şi flautul va cânta cea mai încântătoare 
muzică... Uite, acestea sunt clapele...” 

NIKITA IVANICI: „Dar nu-i pot smulge niciun sunet armonios; 
nu mă pricep defel...” 

SVETLOVIDOV: „Vezi ce părere proastă ai despre mine! Vrei 
să mă faci să cânt, vrei să arăţi că-mi cunoşti strunele, vrei să 
smulgi până şi inima tainei mele, vrei să mă faci să vibrez de la 
nota cea mai joasă până la cea mai înaltă. Acest micut instrument 
e plin de melodii, de sunete minunate, şi totuşi nu-l poţi face sa 
vorbească! La naiba, cum iti închipui că sunt mai uşor de mânuit 
decât un fluier? Poti să mă iei drept orice fel de instrument, oricât 
m-ai Suci, tot n-ai să mă faci să cânt!” (râde şi aplaudă) Bravo! 


Bis! Bravo! Cine spune că sunt bătrân? E o prostie, o minciună, nu 
sunt deloc bătrân. Toţi porii mei respiră forță! Asta-i tinereţe, 
vioiciune, viata! Nikituşka, unde-i talent, nu există bătrâneţe! Ai 
înnebunit, Nikituska? Ţi-ai pierdut mințile? Stai putin! Lasă-mă 
să-mi revin... O, Doamne, Dumnezeule! Ascultă-mă acum! Câtă 
gingasie şi grație, ce muzicalitate! Sssst!... Liniste! 


Ucraina-n noapte tace lin. 

Pe cer cresc licăriri de stele. 
Văzduhu-i adormit deplin, 

Doar frunzele din plopi, doar ele, 
Se clatină-n argint bătând... 


(se aude zgomotul unei uşi care se deschide) Ce-o fi? 

NIKITA IVANICI: Se vede că s-au întors Petruşka si Egorka... 
Ce talent aveţi, Vasil Vasilici! Ce talent! 

SVETLOVIDOV (întorcându-se spre locul de unde vine 
zgomotul, strigă): Veniti încoace, vulturii mei! (lui Nikita Ivanici) 
Să mergem să ne schimbăm... Nu există bătrâneţe, totu-i prostie, 
aiureală... (râde voios) De ce plângi? Prost mai esti, bătrâne, ce-s 
lacrimile astea? Nu-i bine! Uite, asta nu-i bine! De ce te uiţi aşa la 
mine? Hai, hai... (fl îmbrățișează plângând) Nu trebuie să 
plângi!... Unde-i artă, unde-i talent, nu-i nici bătrânețe, nici 
singurătate, nici boală! Până şi moartea-i ceva relativ... (plânge) 
Nu, nu, Nikituşka, cântecul nostru s-a sfârşit. S-a dus talentul! 
Sunt o lămâie stoarsă, o umbră, un cui ruginit, şi tu, un şoarece 
bătrân de teatru: sufleor... Haidem! (pleacă amândoi) S-a dus 
talentul! Nu mai sunt bun decât de soldat în alaiul lui Fortinbras... 
în piesele serioase... Şi poate că şi pentru asta sunt prea bătrân... 
Da! Iti aduci aminte, Nikituska, de fragmentul ăsta din „Othello”: 


Adio, fericire! 

Adio, oşti cu coifuri şi panaşe 
Si lupte vitejesti, unde mândria 
E o virtute! Adio — nechezatul 


De armăsari în goană, voi, trompete, 
Si tobe, si voi, fluiere de lupte, 

Adio, steag regesc şi orice slavă, 
Plăcerea de-a lupta si strălucirea 
Nemăsuratei glorii de-a învinge! 


NIKITA IVANICI: Un adevărat talent! Adevărat talent! 
SVETLOVIDOV: Dar asta: 
Acuma voi pleca din Moscova! 
Aici nu mă voi mai reîntoarce nicicând! 
Plec, fără să arunc în urmă o singură privire, 
Voi căuta în lumea asta largă 
Un coltisor mai fericit... să pot trăi. 
(iese cu Nikita Ivanici) 


CORTINA CADE ÎNCET 


Piesa Cântecul lebedei (Calhas) este o adaptare după nuvela Calhas, scrisă 
de A. P. Cehov în 1886. 

Publicată pentru prima oară în almanahul literar ilustrat Sezon, sub red. lui 
N. P. Kiceev, nr. 1, Moscova, 1887, purtând titlul: Calhas. Scenetă dramatică 
într-un act. 

Într-o scrisoare adresată M. V. Kiseliovei (14 ianuarie 1887), Cehov 
comunică: ,,Toata piesa a încăput pe 4 coli de hârtie. Durata reprezentatie1 va 
fi de 15-20 minute. E cea mai mică piesă din câte s-au pomenit pe lume. Va 
juca în ea celebrul Davidov, care lucrează acum la Kors... Am scris-o într-o 
oră şi cinci minute.” 

În scrisoarea sa din 17 octombrie 1888, Cehov îl roagă pe A. N. Pleşceev să 
supună piesa spre aprobare Comitetului literar al teatrelor (de pe lângă 
Direcţia teatrelor imperiale), spunând printre altele: „Piesa n-are cine ştie ce 
calităţi şi personal nu-i dau prea mare importanţă, însă Lenski arde de 
nerăbdare s-o Joace pe scena Teatrului Mic, aşa încât această rugăminte o 
adresez mai mult în numele lui Lenski”. La 25 octombrie piesa trecuse prin 
Comitetul literar, şi Cehov îi mulţumeşte printr-o scrisoare lui A. N. Plesceev. 
La 26 octombrie piesa i-a fost înmânată lui A. P. Lenski. În scrisoarea 
adresată lui Lenski, Cehov scrie: „Am trecut astăzi pe la dumneata şi am lăsat 
originalul Calhas-ului, precum şi o copie. Când nu vei mai avea nevoie de 
exemplarul cenzurat, ia-l, te rog, de la regizor şi păstrează-l la dumneata; îl 
voi trimite ulterior lui Rassohin. Am intitulat Calhas-ul — Cântecul lebedei. 
Găsesc că titlul e cam lung şi siropos, dar altul mai bun n-am putut găsi, deşi 


m-am gandit mult.” 

In exemplarul prezentat cenzurii (data aprobarii cenzorului: 9 noiembrie 
1888) sunt cuprinse câteva monoloage din Othello, care lipsesc în textul 
apărut în Sezon. Curând după aceea, piesa, cu câteva mici modificări, a fost 
litografiata de Biblioteca teatrelor (Moscova, 1888), iar mai târziu a apărut în 
revista Artist, nr. 2, octombrie 1889. Cu mici modificări a fost inclusă în 
culegerea Piese de teatru, Sankt-Petersburg, 1897. În ediţiile apărute în 
timpul vieţii scriitorului (din anni 1901 şi 1902), piesa n-a mai suferit nicio 
modificare. Publicăm textul din 1902. 


Ivanov 


PIESA DRAMATICA IN PATRU ACTE 
(1887-1889) 


Traducere de M. Sevastos si M. Calmicu 


PERSONAJE: 


IVANOV NIKOLAI ALEXEEVICI, membru permanent al 
administrației zemstvei, însărcinat cu rezolvarea problemelor 
ţărăneşti 

ANNA PETROVNA, sofia lui, născută Sarra Abramsohn 

SABELSKI MATVEI SEMIONOVICI, conte, unchiul lui 
Ivanov, din partea mamei 

LEBEDEV PAVEL KIRILLICI, preşedintele administraţiei 
zemstvei 

ZINAIDA SAVISNA, sofia acestuia 

SAŞA, fiica lui Lebedev, 20 de ani 

LVOV EVGHENI KONSTANTINOVICI, tdanar, medic al 
zemstvel 

BABAKINA MARFA EGOROVNA, văduvă  tänara, 
mosiereasa, fiica de negustor bogat 


KOSIH DMITRI NIKITICL, incasator la accize 

BORKIN MIHAIL MIHAILOVICI, rudă îndepărtată a lui 
Ivanov si administratorul moşiei acestuia 

AVDOTIA NAZAROVNA, bătrână de profesiune indefinita 

EGORUSKA, pripasit la casa lui Lebedev 

1-ul musafir 

Al 2-lea musafir 

Al 3-lea musafir 

Al 4-lea musafir 

PIOTR, lacheul lui Ivanov 

GAVRILA, lacheul lui Lebedev 

Musafiri de ambele sexe, lachei 


Acțiunea se petrece într-unul dintre judeţele Rusiei centrale 


ACTUL INTAI 


Grădina de pe moşia lui Ivanov. În stânga se vad faţada casei şi 
terasa. Una dintre ferestre este deschisă. În faţa terasei se află un 
teren bătătorit în forma de semicerc. De aici, din dreapta, pornesc 
câteva alei care duc în fundul grădinii. Tot în dreapta se afla nişte 
bănci şi masute de grădină. 

Pe masuta cea mai apropiată arde o lampă. Se întunecă. La 
ridicarea cortinei, din casă se aud acorduri de pian si violoncel. 
Se exersează un cântec. 


Ivanov si Borkin. 


(Ivanov citeste o carte la lumina lampii. Din fundul gradinii 
apare Borkin. Poartă cizme cu carâmbi înalţi iar pe umăr o puşcă 
de vânătoare. E putin ametit de băutură. Zărindu-l pe Ivanov, se 
apropie tiptil în varful picioarelor şi întinde pușca spre el.) 


IVANOV (tresarind şi ridicându-se în picioare): Misa, da-o- 
ncolo de treabă!... M-ai speriat!... Şi aşa sunt destul de necăjit, iar 
dumitale iti mai arde de glume... (se aşază) Poftim, m-a băgat în 
sperieti şi acum se bucură... 

BORKIN (râzând): Ei, ei... scuzele mele. (se aşază lângă el) N- 
am să mai fac, zău... (isi scoate sapca) Ce nabuseala! Gandeste-te 
numai, în trei ceasuri să faci peste 17 verste... e ceva... Abia mă 
mai tin pe picioare. Pune mâna aici, să vezi cum îmi bate inima... 

IVANOV (citind): Lasă, lasă, mai pe urmă... 

BORKIN: Ba nu, acum. (îi ia mâna şi şi-o pune în dreptul 
inimii) Auzi? Tic-tac-tic-tac... Asta înseamnă un deranjament al 
cordului. Pot să-mi dau duhul în orice clipă. Ia spune-mi drept, are 
să-ţi pară rău dacă o să mor? 

IVANOV: Nu vezi că citesc?... Lasă-mă acum... 

BORKIN: Nu, zău, Nikolai Alexeevici, are să-ţi pară rău dacă o 
să mor? Aşa, pe neaşteptate... 

IVANOV: Da’ mai slăbeşte-mă, omule, odată! 

BORKIN: Haide-haide, nu te supăra. Ce zici, are să-ţi pară rau? 

IVANOV: Îmi pare rău de un lucru — că mirosi a votcă cale de o 
posta. Asta-i de-a dreptul respingator, Misa. 

BORKIN (râzând): Nu mai spune, miros a votcă? Foarte 
curios... Adică, s-ar putea să ai dreptate. La Plesniki m-am întâlnit 
cu judecătorul de instrucţie şi recunosc că am dat pe gât câteva 
păhărele... La drept vorbind, băutura dăunează sănătăţii, nu? Nu-i 
aşa că dăunează sănătăţii? 


IVANOV: Esti insuportabil... Da intelege-ma, omule, odata... 

BORKIN: Ei, ei, iertare!... Am plecat, te las... (se ridică si 
pleacă) Ce oameni, zău, o vorbă nu poţi schimba cu ci. (se 
întoarce din drum) Ah, da, bine că mi-am adus aminte... Dă-mi, te 
rog, 82 de ruble! 

IVANOV: 82 de ruble? Pentru ce? 

BORKIN: Mâine avem de plătit muncitorii. 

IVANOV: N-am. 

BORKIN: Omagiile mele! (îngânându-l) „N-am, n-am...” Da’ 
ia spune-mi, ce părere ai, muncitorii trebuiesc plătiți ori ba? Ce 
ZICI? 

IVANOV: Nu ştiu... Ştiu doar atât că astăzi n-am nicio letcaie. 
Să mai aştepte până la întâi, când primesc leafa. 

BORKIN: Poftim de te înţelege cu acest cetatean!... Dumneata 
nu pricepi că muncitorii vor veni să-şi ia banii mâine dimineaţă şi 
nu pe ziua de întâi? 

IVANOV: Ce vrei să fac! Taiati-ma, spanzurati-ma, n-am... Ce 
obicei, zău, de a sâcâi omul tocmai atunci când citeşte, scrie, ori... 

BORKIN: Te mai întreb încă o dată: muncitorii trebuie plătiți 
ori nu? Dar văd că-mi bat gura de pomană!... (face un gest cu 
mâna de lehamite) Mosieri cică, auzi, naiba să mă ial... 
Gospodărie model... O mie deseatine de pământ şi nicio para 
chioara în buzunar... Pivnita este, cu vin la sticle, dar vezi matale, 
n-avem tirbuşon... Mâine vând troica, scurt! Da, da! Am vândut 
ovăzul de-abia incoltit, iar mâine am să vând şi secara! Să ştii. (se 
plimbă de colo-colo pe scenă) Crezi că o să-mi fac proces de 
conştiinţă? Nu, nu! Cu mine nu se prinde... 


2 


Aceiasi, Sabelski (din spatele scenei) si Anna Petrovna. 


Se aude din casă vocea lui Sabelski: „Decât să cânti cu 
dumneata, mai bine să-ţi iei câmpii... Aşa ureche muzicală n-ar 
face cinste nici unei ştiuci puse la frigare! De tuşeu nici nu mai 
vorbesc!” 


ANNA PETROVNA (apărând în fereastră): Am auzit pe 
cineva vorbind. Dumneata erai, Misa? Da” ce-ai patit, ai nervi? 

BORKIN: Putin zis... Cu Nicolas al dumitale, mare minune să 
nu intre omul în balamuc! 

ANNA PETROVNA: Ascultă, Mişa. Dă ordin să se aducă fân 
pe terenul de crochet. 

BORKIN (făcând un gest disperat cu mâna): Da’ mai slabiti-ma 
cu tot felul de fleacuri... 

ANNA PETROVNA: Ia te uită cu ce ton vorbeşte dumnealui!... 
Să ştii că nu te prinde. Dacă vrei să te iubească femeile să nu faci 
niciodată pe supăratul şi pe grozavul în faţa lor... (adresându-se 
soțului) Nikolai, hai să ne dăm de-a tumba prin fân!... 

IVANOV: Aniuta, ştii că n-ai voie să stai lângă fereastra 
deschisă. Pleacă, te rog... (strigă) Unchiule, închide fereastra! 
(fereastra se închide) 

BORKIN: Si nu uita că peste două zile ai de plătit lui Lebedev 
dobânzile... 

IVANOV: Ştiu. Am să trec astăzi pe la ei şi am să-l rog să mai 
aştepte... (se uită la ceas) 

BORKIN: Când vrei să pleci? 

IVANOV: Îndată. 

BORKIN (inviorat): Ti, am uitat!... Pai astăzi e ziua de naştere 
a Surocikai!... He-he-he!... Să uit o zi ca asta... Halal memorie! 
(sare într-un picior) Mă duc, mă duc şi eu... (cântă) Da, da, mă 
duc... Mai întâi am să fac o baie straşnică, am să rumeg niscaiva 


hârtii, dau pe gât vreo trei picături de amoniac şi... 1a-0, băiete, de 
la capăt! Nikolai Alexeevici, scumpule, îngerul salvator al inimii 
mele, nu mai fi nervos, nu mai umbla supărat de parcă ti s-au 
înecat corăbiile, că noi amândoi, dracu să ne ia, putem urni munţii 
din loc! Pentru dumneata sunt în stare de orice... Poftim, de 
dragul dumitale mă însor cu Marfuşa Babakina, vrei? Jumătate de 
zestre e a dumitale... Ce zic jumătate, ia-o toată şi stăpâneşte-o 
sănătos!... 

IVANOV: Lasă prostiile... 

BORKIN: Nu, vorbesc serios! Vrei, mă însor cu Marfusa?! 
Zestrea pe din două... Ptiu, îmi bat gura de pomană cu dumneata! 
Parcă poţi să ma-ntelegi? (îngânându-l) Auzi, „lasă prostiile”! 
Uite, eşti un om de treabă, inteligent, dar iti lipsesc astea, cum să 
ZIC, aripioarele... Să te-nalti odată, da’ aşa, ca să-i dai gata şi pe 
dracii din iad! De n-ai fi un ipohondru şi un molâu, ci un om 
normal ca toţi oamenii, peste un an ai avea un milion. Spre 
exemplu eu, dacă aş avea acum în buzunar 2300 de ruble, peste 
două săptămâni aş câştiga douăzeci de mii. Nu mă crezi? Ti se 
pare că vorbesc prostii? Nu, nu sunt prostii... Poftim, fă-mi rost de 
2300 de ruble şi peste o săptămână iti aduc douăzeci de mii. Pe 
malul celălalt al râului, Ovseanov vinde o limbă de pământ taman 
în dreptul nostru şi cere pe ea 2300 de ruble. Dacă o cumpărăm, 
amândouă malurile vor fi ale noastre. lar dacă amândouă malurile 
sunt ale noastre, legea ne dă dreptul să zăgăzuim râul. Intelegi? E 
clar ceea ce-ţi spun, nu? Ne apucăm, cică, să construim apoi o 
moară, şi îndată ce-om da de veste că ridicăm zăgazul, să-i vezi 
numai pe cei din josul râului! Scandal, panică... lar noi, de colo, 
commen-zier musiu, nu vreţi să zăgăzuim râul? Mă rog, atunci să 
ne înţelegem! Pricepi? Dintr-un foc, Zarevski cu fabrica lui ne dă 
cinci mil, Korolkov trei, mănăstirea cinci... 

IVANOV: Mofturi... Ascultă, Misa, dacă nu vrei să ne certäm, 
pastreaza-ti ideile astea pentru tine. 

BORKIN (luând loc la masă): Poftim!... Bănuiam dinainte 
răspunsul! Păi bine, dacă singur nu vrei să faci nimic, de ce mă 
legi pe mine de mâini şi de picioare?... 


: 


Aceiasi, Sabelski si Lvov. 


SABELSKI (iesind cu Lvov din casa): Doctorii sunt la fel ca 
avocaţii, cu o singură deosebire: avocaţii îi jefuiesc pe oameni, iar 
doctorii îi şi omoară pe deasupra... Nu mă refer la persoanele de 
fata... (se aşază pe banca) Sarlatani, exploatatori... Poate, undeva 
în Patagonia, să mai existe unele abateri de la regula generală, 
dar... personal, pot să-ţi spun că doctorii m-au costat până acum 
vreo douăzeci de mii de ruble, şi n-am întâlnit pe unul singur care 
să nu-şi merite calificativul de escroc. 

BORKIN (lui Ivanov): Da, singur nu întreprinzi nimic şi nu-l 
laşi nici pe altul să facă ceva. De aceea nu avem bani... 

SABELSKI: Repet, nu mă refer la persoanele de fata... Poate 
există unele excepţii, deşi, personal... (cască) 

IVANOV (închizând cartea): Ce mai e nou, doctore? 

LVOV (aruncând o privire spre fereastră): Repet cele spuse de 
mine în cursul dimineţii: ar trebui să plece în Crimeea, şi cât mai 
repede posibil! (se plimbă de colo până colo) 

SABELSKI (pufnind): Asta-i bună! Auzi, în Crimeea! Ia spune- 
mi, Mişa, nu ne facem şi noi doctori? E simplu ca bună ziua... A 
dat tusea peste madame Angot sau peste frumoasa Ofelia? Pui 
mâna pe toc şi procedezi după toate regulile ştiinţei: mai întâi un 
doctor tânăr, apoi un voiaj în Crimeea, acolo un tătar frumos care 
să-i tina de urât... 

IVANOV (contelui): Pisălog mai esti! Mă scoţi din sărite... (lui 
Lvov) Ca să o trimit în Crimeea e nevoie de bani. Să presupunem 
că am să-i procur. Dar ea nu vrea să plece, refuză categoric... 

LVOV: Asta-i adevărat. 

(pauză) 

BORKIN: Într-adevăr, doctore, e atât de bolnavă Alina Petrovna 
încât are absolută nevoie de Crimeea? 

LVOV (aruncând iarăşi o privire fugară spre fereastră): Da, 


sufera de ftizie... 

BORKIN: Hm!... Proastă treabă... Am băgat de seamă şi eu în 
ultima vreme că prea e trasă la fata. N-o mai duce mult... 

LVOV: Vă rog... vorbiti mai încet... poate să ne audă... 

(pauză) 

BORKIN (oftând): Asta-i viaţa. E ca o floare de câmp: a trecut 
un tap, a păscut-o $1... 1a-0 de unde nu-i. 

SABELSKI: Fleacuri, de la început până la sfârşit... (cască) 
Fleacuri şi escrocherii! 

(pauză) 

BORKIN: lar eu, domnilor, îmi tot bat capul cu Nikolai 
Alexeevici. Il învăţ cum să câştige bani. Stric orzul pe gâste. Iată, 
i-am dat în clipa asta o idee genială, dar, ca de obicei, strădania 
mi-a rămas zadarnică. Nu-l poţi clinti din loc. Priviţi-l cum arată: 
melancolia intruchipata, spleen şi ipohondrie... 

SABELSKI (ridicându-se si dezmortindu-si trupul): Într-adevăr, 
ai un dovleac genial. Nascocesti câte şi mai cate, pe toţi îi înveţi, 
tuturor le dai staturi cum să-şi rostuiascä mai bine viata... la 
invata-ma şi pe mine rogu-te, şi-ţi voi spune bogdaproste. 

BORKIN (ridicându-se): Mă duc sa fac o baie... La revedere, 
domnilor... (contelui) Dumneata ai douăzeci de ieşiri... În locul 
dumitale, peste o săptămână aş avea în buzunar pe puţin douăzeci 
de mil... (pleacă) 

SABELSKI (pornind după el): Cum aşa? Învaţă-mă cum să fac. 

BORKIN: N-ai ce învăţa, e atât de simplu... (se întoarce din 
drum) Nikolai Alexeevici, dă-mi o rublă! 

(Ivanov îi dă banii fără a spune nimic) 

BORKIN: Merci! (contelui) Dumneata, cu atâtea atuuri în 
mână... 

SABELSKI (mergând după el): Care atuuri, ce fel de atuuri? 

BORKIN: În locul dumitale peste o săptămână aş avea vreo 
treizeci de mii, dacă nu mai mult. 

(pleacă urmat de conte) 

IVANOV (după o pauză): Oameni de prisos, vorbe de prisos, şi 

pe deasupra mai ai şi obligația de a răspunde la ele, de a asculta 


toate aceste inepţii! M-au obosit, doctore. M-au îmbolnăvit. Am 
devenit irascibil, violent, grosolan şi atât de meschin, încât nu mă 
mai recunosc. Zile în şir am dureri de cap, noaptea nu pot închide 
ochii, îmi vâjâie urechile... Nu ştiu ce să mă fac şi încotro să 
fug... Iti mărturisesc cinstit... 

LVOV: Nikolai Alexeevici, vreau să stau de vorbă cu dumneata 
într-o chestiune extrem de importantă. 

IVANOV: Te ascult. 

LVOV: E vorba de Anna Petrovna. (se așază) Nu vrea în ruptul 
capului să plece în Crimeea. Cu dumneata însă ar pleca. 

IVANOV (după câteva clipe de gândire): Ca să plecăm 
amândoi ne costa mult. Si, în afară de asta, n-o să pot căpăta un 
concediu mai îndelungat. Am mai luat unul anul acesta... 

LVOV: Să admitem că este adevărat ceea ce-mi spui. Ridic 
atunci o altă chestiune. Cel mai bun leac împotriva bolilor de 
plămâni este liniştea totală, odihna, iar soția dumitale n-are parte o 
clipă de ele. O frământă mereu purtarea dumitale fata de ea. Iarta- 
mă ca-ti spun, dar sunt prea tulburat şi nu mă pot stăpâni. De 
aceea iti voi vorbi deschis. Purtarea dumitale pur şi simplu o 
ucide. (pauză) Nikolai Alexeevici, nu pot să cred că nu-ţi dai 
seama... 

IVANOV: Ai dreptate, ai dreptate... Fără îndoială că am o mare 
vină fata de ea, dar gândurile îmi sunt încâlcite, sufletul mi-e 
cuprins de o lene neinteleasa. Nu pot pricepe ce se întâmplă cu 
mine. Nu-i înţeleg, nici pe oameni şi nici pe mine însumi nu mă- 
nteleg... (priveşte spre fereastră) Am putea fi auziti, de aceea ar fi 
mai bine să plecăm de aici. Să ne plimbăm puţin. (se ridică 
amândoi de pe bancă) Ti-as putea povesti, prietene, totul cum a 
fost, de la început, dar povestea e atât de lungă şi atât de încurcată 
încât n-aş isprăvi-o nici până mâine dimineaţă. (se plimbă 
amândoi) Aniuta e o femeie minunată, o femeie cum rar 
întâlneşti... De dragul meu şi-a schimbat credinţa, şi-a părăsit 
mama si tatăl, a renunţat la bogăţie, şi dacă mâine 1-as cere încă o 
sută de jertfe, sunt încredinţat că le-ar aduce fără să stea o singură 
clipă pe gânduri. Din parte-mi, n-am făcut nimic pentru ea, n-am 


sacrificat nimic. Dar, cum ti-am spus, e o poveste lunga... 
Explicaţia, dragă doctore (ezitdnd), sta... ca sa fiu mai explicit, in 
faptul că eu... eu m-am însurat din dragoste, dintr-o mare 
dragoste, şi i-am jurat că am s-o iubesc toată viaţa, dar vezi... n-au 
trecut decât cinci ani şi ea continuă să mă iubească, pe când eu... 
(face un gest larg cu mâinile) lată, dumneata îmi spui că n-are 
mult de trait, iar eu nu simt nici iubirea dinainte, nici măcar milă, 
ci parcă am în suflet un fel de gol, o oboseală sfâşietoare. Daca m- 
ar privi cineva din afară, ar spune, fără îndoială, că e o 
monstruozitate ceea ce fac, dar, crede-mă, nici eu nu pricep ce se 
petrece cu mine, cu sufletul meu... 
(se îndepărtează amândoi pe alee) 


4 


Sabelski, apoi Anna Petrovna. 


SABELSKI (intra râzând cu hohote): Pe cinstea mea, omul ăsta 
nu e un escroc de duzină! E un filozof sadea, un virtuoz al 
gândirii! Ar trebui să 1 se ridice un monument! Auzi dumneata, să 
cumulezi in propria ta persoană toată pleava societăţii 
contemporane sub toate aspectele ei! Să fii totodată şi avocat, şi 
doctor, şi tarabagiu, şi cămătar! (se aşază pe ultima treaptă a 
terasei) Şi culmea e ca, după câte ştiu, n-a terminat nicio scoala... 
Ce lepădătură genială ar fi ieşit din el dacă şi-ar fi însuşit o brumă 
de cultură, niscaiva ştiinţe umanitare! Auzi, cică „Dumneata într-o 
săptămână poţi avea douăzeci de mii de ruble. Ai un atu imbatabil 
în mână — titlul dumitale de conte. (râde cu hohote) Orice femeie 
cu zestre te ia cu ochii închişi...” 

(Anna Petrovna deschide fereastra si se uită afară) 

SABELSKT: „Vrei, zice, să te însor cu Marfuşa?” Qui est-ce que 
c'est”, Marfusa? Ah, da, trebuie să fie Balabalkina sau 
Babakalkina... cum naiba 1-0 fi spunând, aia cu mutră de 
spălătoreasă. 

ANNA PETROVNA: Dumneata erai, conte? 

SABELSKI: Ce s-a întâmplat? 

(Anna Petrovna râde) 

SABELSKI (cu accent evreiesc): Si di ci, me rog, radeti 
dumneavoastra? 

ANNA PETROVNA: Mi-am amintit de o frază a dumitale, 
spusă la prânz. Mai ţii minte cum vine? „Hoţul iertat, calul”... zău 
c-am uitat-o. 

SABELSKI: Ovreul botezat, hoţul iertat, calul cu buboaie — nu 
fac o letcaie. 

ANNA PETROVNA (râzând): Răutăcios mai esti! Nu poţi 
spune un calambur fără să înţepi. (după o scurtă pauză, pe un ton 
serios) Zău, ţi-o spun fără glumă, esti un om foarte rău. li 


plictiseşti şi-i inspaimanti pe cei din preajma dumitale. Toată ziua, 
bună ziua, umbli morocänos, bombänind, pe toţi îi vezi şnapani şi 
ticăloşi. Recunoaste cinstit — ai găsit cândva, in viata dumitale, un 
cuvânt bun pentru cineva? 

SABELSKI: E un interogatoriu? 

ANNA PETROVNA: Gândeşte-te numai, de cinci ani trăim sub 
acelaşi acoperiş şi n-am auzit o dată să vorbeşti despre cineva fără 
răutate. Ce ti-au făcut oamenii? Oare crezi într-adevăr că esti mai 
bun decât toţi ceilalți? 

SABELSKI: Catusi de putin. Sunt la fel de ticălos şi porc ca toţi 
ceilalţi. O zdreantä şi o acritură de om. Îmi dau singur cu pumnii 
în cap. Ce sunt eu? Cine sunt? Am fost pe vremuri un om bogat, 
liber, aş putea spune fericit, şi acum ce-am ajuns?... Un parazit, 
un lingău, un bufon fără căpătâi. Mă înfurii, mă indignez, detest, 
iar ceilalți se uită la mine şi râd. Dacă râd la rându-mi, toţi clatina 
din cap a compătimire, cică s-a scrântit moşneagul... De cele mai 
multe ori însă nimeni nu mă aude şi nu mă bagă în seamă... 

ANNA PETROVNA (ca/mă): lar tipa... 

SABELSKI: Cine ţipă? 

ANNA PETROVNA: Cucuveaua. Tipä în fiecare seară. 

SABELSKI: Las-o să pipe. Mai rău decât acum ce poate să mai 
fie? (dezmortindu-si trupul) Ehe, dragă Sarra, ia să câştig vreo 
sută-două de mii, atât m-ati mai vedea voi pe aici. V-ar arăta el, 
mosneagul, ce ştie! Aş pleca din văgăuna asta blestemată, as fugi 
de această pâine străină şi nu mi-ar mai călca piciorul pe aceste 
coclauri până la judecata de apoi... 

ANNA PETROVNA: Si ce-ai face dacă s-ar întâmpla să câştigi 
cu adevărat? 

SABELSKI (căzând pe gânduri): Mai întâi şi întâi aş pleca la 
Moscova să aud tarafurile de ţigani. Apoi... apoi m-aş duce 
învârtindu-mă drept la Paris. Mi-aş închiria o casă, aş umbla la 
biserica rusească... 

ANNA PETROVNA: Si? 

SABELSKI: Aş sta cat îi ziulica de lungă la mormântul soției 
mele şi m-aş gândi la ale vieţii valuri. Aş sta aşa zile şi săptămâni 


în şir, până când mi-aş da duhul... E îngropată la Paris nevasta- 
mea, ştii?... 
(pauză) 
ANNA PETROVNA: Ce plictiseală! Ce-ar fi să cântăm duet? 
Eşti de acord? 
SABELSKI: Bine, pregăteşte notele. 


5 


Sabelski, Ivanov si Lvov. 


IVANOV (apărând pe alee alături de Lvov): Dumneata, 
prietene, ti-ai terminat facultatea abia anul trecut. Esti inca tanar, 
plin de energie, pe cand eu am împlinit treizeci şi cinci de ani. Prin 
urmare am dreptul să-ţi dau sfaturi. Ascultă-mă ce-ţi spun — nu te 
însura niciodată cu o ovreică, cu vreo psihopată, sau cu o pedantă 
prețioasă... Alege-ti o mediocritate, şi încă una dintre cele mai 
şterse, fără culori tipätoare, fără pretenţii. În general, construieste- 
ti întreaga viata după un anume calapod. Cu cât fondul e mai 
cenuşiu şi mai monoton, cu atât e mai bine. Dragutule, nu te pune 
în bete cu miile de oameni din jurul tau, nu te lupta cu morile de 
vânt, nu te da cu capul de toţi pereţii, că-i în zadar... Păzească-te 
sfântul de gospodării model, de şcoli „cum nu s-au mai văzut”, de 
toasturi  avântate... Inchide-te în propria-ti carapace şi 
indeplineste-ti până la capăt micul şi neînsemnatul tău rost dat de 
Dumnezeu... Crede-mă, e mult mai bine aşa, mai cinstit şi mai 
sănătos. Ah, de-ai şti cât de obositoare şi de chinuitoare e viaţa pe 
care am trăit-o eu! Câte greşeli, câte nedreptati, câte absurditati! 
(zărindu-l pe conte, iritat) Zău, unchiule, stai întotdeauna ca un 
spin în ochii omului, nu-l laşi să schimbe o vorbă cu cineva! 

SABELSKI (cu o voce tânguitoare): N-au loc de mine, dracu să 
mă ia! Peste tot sunt de prisos! (sare în picioare şi intră în casă) 

IVANOV (strigând după el): Stai, unchiule, n-am vrut să te 
jignesc! (lui Lvov) Ei poftim, mă întreb acum, pentru ce l-am 
ofensat? Mi-s nervii zdruncinati, asta e. Trebuie să întreprind ceva, 
să fac ceva... 

LVOV (enervat): Nikolai Alexeevici, te-am ascultat până acum 
şi... iertat să-mi fie, am să-ţi vorbesc fără ocol. În vocea dumitale, 
în intonatia, fără a mai vorbi de cuvintele pe care le rostesti, e 
atâta egoism şi atâta cruzime, încât mă sperii. Un om apropiat, un 
om care te iubeşte, se prăpădeşte cu zile tocmai pentru că e alături 


de dumneata, pentru că te iubeşte, iar dumneata... dumneata poţi 
să stai indiferent, să umbli de colo până colo, să mai dai sfaturi şi 
să faci pe ipocritul... N-am cum să mă exprim, căci n-am darul 
vorbirii, dar... dar, cinstit ţi-o spun, îmi eşti profund antipatic!... 

IVANOV: Se prea poate, se prea poate... Dumneata, stând 
deoparte, poate vezi mai bine lucrurile... S-ar putea să mă vezi în 
adevărata lumină... Da, cred, sunt convins că-s foarte vinovat, 
foarte... (ascultă) Mi se pare că a tras trăsura la scară. Mă duc să 
mă îmbrac... (porneşte spre casă, dar se opreşte la mijlocul 
drumului) Dumneata, doctore, nu mă simpatizezi şi nici nu 
ascunzi acest lucru. Asta iti face cinste, să ştii, iti face cinste... 
(intră în casă) 

LVOV (singur): Ce caracter afurisit! lar am pierdut ocazia să-i 
spun tot ce-aveam pe inimă... Nu pot vorbi cu el liniştit! Cum 
deschid gura şi scot o vorbă, simt că mă sufoc, mă apasă ceva aici 
(duce mâna la piept), se răsuceşte ceva, limba mi se usucă în gură. 
Îl urăsc din tot sufletul pe acest Tartuffe, pe acest escroc cu toată 
parada lui de sentimente... Poftim, dumnealui pleacă... Biata lui 
soţie nu visează decât un singur lucru: să stea măcar o seară lângă 
ea, el este toată viata ei, îl imploră ca pe un Dumnezeu, iar 
dumnealui... dumnealui nu poate... dumnealui se sufocă acasă. 
Dacă ar rămâne o singură seară cu dânsa, şi-ar trage de urât un 
glonţ în tâmplă. Säräcutul de el... îi trebuie libertate, ca să pună la 
cale vreo nouă mârsävie... Ştiu, domnul meu, de ce-ţi sfârâie 
dumitale cälcâiele în fiecare seară după Lebedevii ăştia! Ştiu, ştiu! 


6 


Lvov, Ivanov, în palton, cu pălăria pe cap, Sabelski si Anna 
Petrovna. 


SABELSKI (iesitul din casa impreuna cu Ivanov si cu Anna 
Petrovna): La urma urmei, Nicolas, e neomenos ceea ce faci! Iti 
iei talpasita în fiecare seară, iar pe noi ne laşi aici să murim de 
urât. Am început să ne culcäm pe la opt, odată cu găinile. Asta-i 
viata? Si de ce, mă rog, tu ai dreptul să pleci şi noi nu? De ce? 

ANNA PETROVNA: Lasa-l, lasă-l în pace, conte, să plece!... 

IVANOV (soției): Aniuta, stii bine că nu pot să te iau cu mine. 
Eşti bolnavă, şi după asfintitul soarelui n-ai voie să ieşi din casă. 
Uite, întreabă-l şi pe doctor. Doar nu eşti un copil ca să nu pricepi 
atâta lucru... (contelui) Si tu ce să cauţi acolo? 

SABELSKI: Aş pleca oriunde, şi la dracu-n praznic, şi-n gura 
crocodililor, numai să nu rămân aici. Mor de urât! M-am tâmpit de 
plictiseală! Tuturor li-1 lehamite de mine. Tu mă laşi acasă cu ea 
ca să-i tin de urât, şi eu am dat-o gata, am îmbolnăvit-o mai rau! 

ANNA PETROVNA: Lasă-l în pace, conte, lasă-l să plece. I-o fi 
mai vesel acolo. 

IVANOV: Ania, ce înseamnă tonul acesta? Ştii doar că nu mă 
duc acolo să mă distrez! Trebuie să vorbesc cu ei în legătură cu 
polita... 

ANNA PETROVNA: Nu inteleg de ce te justifici in fata mea! 
Pleacă, doar nu te opreşte nimeni! 

IVANOV: Fraţilor, să nu ne sâcâim unii pe alti! Oare nu se 
poate fără asta? 

SABELSKI (cu voce plângăreaţă): Nicolas, iubitule, te implor, 
ia-mă cu tine. Printre escrocii şi proştii de acolo poate am să mă 
mai înveselesc şi eu. Ştii doar ca de la Paşti n-am mai fost nicäieri! 

IVANOV (iritat): Bine, bine, te iau! Ah, cum mi s-a urât de voi 
toți! 

SABELSKI: Zău? Merci şi pentru asta... (fl ia vesel la brat şi-l 


trage mai la o parte) Pot să-mi pun pălăria ta de paie? 

IVANOV: Poti s-o pui, numai grabeste-te! 

(contele dă buzna în casă) 

IVANOV: Ah, cum mi s-a urât de voi toţi! Dar... vai, Doamne, 
ce vorbesc! Ania, iartă-mă, am început să folosesc fata de tine un 
ton imposibil. Niciodată nu mi s-a mai întâmplat asta! (pauză) Ei, 
cu bine, Ania, trebuie să plec. Mă întorc pe la unu. 

ANNA PETROVNA: Kolea, dragul meu, rămâi acasă! 

IVANOV (neliniștit): Porumbita mea dragă, comoara mea, 
nefericita mea copilă, te implor, nu mă împiedica să plec serile de 
acasă. E crud poate ceea ce fac, e nedrept, dar îngăduie-mi să fac 
această nedreptate! Acasă mă apasă pereţii! Îndată ce asfinteste 
soarele, plictiseala îmi otrăveşte sufletul, mă macină urâtul. De 
unde vine starea asta nu mă-ntreba, nu ştiu. Plictiseala aici... pleci 
la Lebedevi — plictiseală şi acolo, ba poate încă mai cumplită... Te 
întorci acasă — dai iarăşi de ceea ce ai lăsat, şi uite-aşa toată 
noaptea... Iti vine să-ţi iei câmpii, nu alta!... 

ANNA PETROVNA: Kolea... te rog, rămâi! O să stăm de vorbă 
amândoi, cum făceam înainte. O să cinăm împreună, apoi o să 
citim... Am învăţat cu Bombănilă al nostru o mulțime de duete, ca 
să le cântăm pentru tine... (il îmbrățișează) Rămâi, Kolea! (pauză) 
Nu te-nteleg, dragul meu. În ultimul an nu te mai recunosc. Ce-i 
cu tine? 

IVANOV: Nu ştiu, nu ştiu... 

ANNA PETROVNA: Kolea, de ce nu vrei să mă 1e1 cu tine, să 
petrecem serile împreună? 

IVANOV: Dacă tii atât de mult, pot să-ţi spun. E poate crud din 
partea mea, dar totuşi e mai bine aşa... Când mă apucă urâtul, 
eu... eu încep să nu te mai iubesc. Fug şi de tine ca şi de ceilalți. 
Într-un cuvânt, Ania, simt nevoia să plec de acasă. 

ANNA PETROVNA: Te apucă urâtul, zici? Înţeleg, înţeleg... 
Ştii ceva, Kolea? Încearcă să faci ca mai înainte: să cânti, să râzi, 
să te superi... Rămâi acasă, o să râdem amândoi, o să bem 
vişinată, şi o să-ţi alungăm urâtul cât ai bate din palme. Dacă vrei, 
am să-ţi cânt... Sau o să ne aşezăm amândoi în biroul tău, pe 


întuneric, aşa cum făceam odinioară, şi tu ai să-mi vorbeşti despre 
tine, despre urâtul care te apasă... Ai ochii atât de trişti! Am să 
privesc în ei şi am să plâng... O să ne fie mai uşor amândurora... 
(râde printre lacrimi) Mă întreb, Kolea, cum se poate — florile 
revin cu fiecare primăvară, dar bucuria niciodată? Se poate să fie 
aşa?... Haide, haide, dragul meu, pleacă, nu te mai retin... 

IVANOV: Mai bine roagă-te pentru mine, Ania! (pleacă, se 
opreşte in loc si cade câteva clipe pe gânduri) Nu, nu pot! 
(pleacă) 

ANNA PETROVNA: Pleacă, pleacă, dragul meu... (se aşază în 
fata mesei) 

LVOV (umblând de colo-colo pe scenă): Anna Petrovna, trebuie 
să respecţi o dată pentru totdeauna această regulă: cum s-a făcut 
ora şase, intri în casă şi nu te mai mişti de acolo până dimineaţa. 
Aerul umed al serii iti face rău. 

ANNA PETROVNA: Să trăiţi, am înţeles! 

LVOV: Vorbesc serios. 

ANNA PETROVNA: Iar eu n-am chef să fiu serioasă. (tuseste) 

LVOV: Poftim, ai şi început să tusesti... 


7 


Lvov, Anna Petrovna si Sabelski. 


SABELSKI (iese din casa, poarta palarie si palton): Unde-i 
Nikolai? S-au pus caii la trasura? (se apropie de Anna Petrovna si- 
i sărută mâna grăbit) Noapte buna, îngeraşule! (făcând o grimasa) 
Gevolt, iertati-me ve rog! (pleacă grăbit) 

LVOV: Bufon bătrân! 

(pauză; se aud acorduri îndepărtate de armonică ) 

ANNA PETROVNA: Ce plictiseală! Poftim, vizitin şi 
bucătăresele petrec ca la bal, iar eu... eu n-am parte de nicio 
bucurie... M-au părăsit toţi. Evgheni Konstantinovici, ce tot umbli 
de colo până colo? Aşază-te odată! 

LVOV: Nu pot şedea locului. 

(pauză) 

ANNA PETROVNA: Îi auzi cum cântă „Scatiul”? (cântă) „Măi, 
scatiu, pe unde-ai fost? Ia, de-o votcă făcui rost...” (pauză) 
Doctore, părinţii dumitale mai sunt în viaţă? 

LVOV: Tata a murit. Mama mai trăieşte. 

ANNA PETROVNA: Nu ţi-e dor de ea? 

LVOV: N-am timp să mă gândesc prea mult la asta. 

ANNA PETROVNA (râzând): Florile revin în fiecare 
primăvară, dar bucuria niciodată? Cine mi-a spus aceste cuvinte? 
Nu-mi mai amintesc... Ce uitucă sunt... Ah, da, da, mi se pare că 
le-am auzit de la Nikolai. (ciuleste urechea) lar ţipă cucuveaua! 

LVOV: N-are decât să tipe! 

ANNA PETROVNA: Mi se pare, doctore, că soarta mi-a jucat 
festa. Atâtia oameni cu nimic mai buni decât mine sunt fericiţi, şi 
nu plătesc nimic pentru această fericire. Eu însă am plătit pentru 
toate. Si cat de scump am plătit! Mă întreb, de ce oare trebuie să 
dau acest tribut îngrozitor sorții, de ce? Toţi sunteţi buni cu mine, 
delicati, vă e frică să-mi spuneţi adevărul... Oare credeţi că nu ştiu 
ce boală am? O ştiu prea bine. Dar să lăsăm asta, e un subiect 


banal şi plictisitor... (cu accent evreiesc) Scuzati, ve rog! Doctore, 
ştii vreo anecdotă veselă? 

LVOV: Nu mă pricep la anecdote. 

ANNA PETROVNA: Dar Nikolai se pricepe. Ştii, mă întreb 
uneori de ce sunt atât de nedrepti oamenii? De ce la dragoste nu 
răspund cu dragoste, iar adevărul îl plătesc cu minciuna? Spune- 
mi, doctore: până când or să mă urască tata şi mama? Locuiesc 
amândoi la o depărtare de cincizeci de verste de aici, iar eu zi şi 
noapte, până şi în somn, simt ura lor sfâşiindu-mi sufletul. Dar 
tristeţea lui Nikolai cum ţi-o explici? Îmi spune că nu mă iubeşte 
numai seara, când îl apucă urâtul. Înţeleg şi admit asta, dar 
inchipuie-ti că dragostea lui pentru mine a murit! E de necrezut, şi 
totuşi... Nu, nu, nici nu trebuie să mă gândesc la aşa ceva, e mai 
bine să nu mă gândesc. (cântă) „Măi scatiu, pe unde-ai fost?...” 
(tresare) Doamne, ce gânduri negre mă cuprind!... Dumneata, 
doctore, nu eşti căsătorit şi nu poți înţelege multe... 

LVOV: Zici că te mira multe lucruri... (se aşază alături de ea) 
Pe mine însă mă miră un singur lucru: cazul dumitale. Explicä-mi, 
fă-mă să înţeleg, cum... cum dumneata, o femeie inteligentă, 
cinstită, sfântă aş putea spune, ai admis să fii atât de josnic 
înşelată, să fii adusă în acest cuib de cucuvele? Ce cauţi aici? Ce 
poţi avea comun cu acest om rece, fără suflet... Dar să-l lăsăm la o 
parte pe soţul dumitale! Ce poţi avea comun cu acest mediu 
găunos, vulgar? O, Doamne, Dumnezeule! Acest conte smintit, 
cicălitor, coclit în rele şi acest pehlivan, escroc printre escroci, 
Mişa, cu mutra lui ticăloasă... Explică-mi, cum de te afli aici, la 
ce? Cum de ai nimerit in acest viespar?... 

ANNA PETROVNA (râzând): Uite aşa îmi vorbea şi el... 
Intocmai, cuvânt cu cuvânt... Numai că ochii lui sunt mai mari, şi 
când începea să-mi vorbească, se aprindeau ca nişte cărbuni... 
Haide, haide, spune mai departe!... 

LVOV (făcând un gest cu mâna): N-are niciun rost să mai 
vorbesc. A1 face bine să intri în casă... 

ANNA PETROVNA: Spui că Nikolai e aşa şi pe dincolo. De 
unde îl cunoşti? Crezi că într-o jumătate de an poţi pătrunde 


sufletul unui om? Află, doctore, că e un om minunat, şi-mi pare 
rău că nu l-ai cunoscut acum doi-trei ani. Îl vezi tăcut, trist, 
umblând de colo până colo fără să facă nimic, dar mai înainte... 
Ce om dintr-o bucată era!... L-am îndrăgit din prima clipă. (râde) 
O singură privire mi-a fost de ajuns şi, clamp! m-am trezit în 
capcană... Mi-a spus: hai cu mine!... M-am rupt de toate, am dat 
totul la o parte şi l-am urmat... (pauză) Acum nu mai e acelaşi om 
pe care l-am cunoscut... Seară de seară pleacă la Lebedevii ăştia 
ca să se distreze cu alte femei, iar eu... stau aici în grădină şi 
ascult cum ţipă cucuveaua... (se aude toaca paznicului) Doctore, 
al fraţi? 

LVOV: N-am. 

(Anna Petrovna plânge) 

LVOV: Ce înseamnă asta? Te rog... 

ANNA PETROVNA (ridicându-se): Nu mai pot, doctore, nu 
mai pot. Plec... 

LVOV: Unde vrei să pleci? 

ANNA PETROVNA: Mă duc după el... Dă ordin să se pună 
cail la trăsură, te rog... (fuge în casă) 

LVOV: Nu, refuz categoric să o mai tratez în asemenea 
condițiuni! Nu-i de ajuns că nu-mi plătesc niciun ban, ba pe 
deasupra îmi mai întorc şi sufletul pe dos!... Nu mai pot rămâne în 
casa asta! Ajunge! (intră în casă) 


Cortina 


ACTUL AL DOILEA 


Salonul in casa lui Lebedev. În față — uşa care dă în parc. In 
dreapta si în stânga — alte uşi. Mobilă veche, de pret. Lampa din 
tavan, candelabrele şi tablourile sunt infasurate în invelitori albe. 


Zinaida Savisna, Kosih, Avdotia Nazarovna, Egoruska, Gavrila, 
camerista, bătrâne vizitatoare, tineri, câteva domnişoare si 
Babakina. 


(Zinaida Savisna sade pe divan. În dreapta şi în stânga ei, in 
fotolii, iau loc bătrânele vizitatoare. Pe scaune — tineretul. In 
fund, lângă uşa ce dă spre grădină, un grup de musafiri joacă 
cărți. Printre ei: Kosth, Avdotia Nazarovna si Egoruska. Gavrila 
stă lângă uşa din dreapta. Camerista umblă de colo până colo cu 
o tavă încărcată cu dulciuri. În tot timpul actului, prin usa din 
dreapta e un du-te-vino de musafiri, care se duc şi se întorc din 
parc. Babakina intră tot prin dreapta si se apropie de Zinaida 
Savişna) 


ZINAIDA SAVISNA (radioasă): Bine ai venit, sufletelule, 
Maria Egorovna... 

BABAKINA: Bine te găsesc sănătoasă, Zinaida Savisna! Am 
deosebita plăcere să te felicit cu prilejul aniversării... (se sărută) 
Sa-ti trăiască, dea Domnul să aibă parte... 

ZINAIDA SAVISNA: Mulţumesc, sufletelule, sunt atât de 
bucuroasă... Cum o mai duci cu sănătatea?... 

BABAKINA: Mulţumesc, cât se poate de bine. (se așază 
alături, pe divan) Bună seara, tinerete!... 

(Musafirii se ridică în picioare si se înclină. ) 

1-UL MUSAFIR (râzând): Tinerețe, auzi vorbă... Nu cumva 
vrei să spui că dumneata eşti bătrână? 

BABAKINA (oftdnd): Ehe, nu mă mai pun cu dumneavoastră... 

1-UL MUSAFIR (râzând, cu respect): lertati-mä, dar... Vorba 
vine că sunteți văduvă... Aşa văduvă mai poate bate zece 
fetişcane... 

(Gavrila o serveşte pe Babakina cu un pahar de ceai) 

ZINAIDA SAVISNA (lui Gavrila): Serveşti ceaiul aşa, fără 


nimic? Ai putea sa aduci niste dulceata, de agrise sa zicem... 
BABAKINA: Mulţumesc, nu va deranjati. 
(pauza) 

1-UL MUSAFIR: Marfa Egorovna, ati trecut prin Muskino? 

BABAKINA: Nu, prin Zaimisce. E drumul mult mai bun pe 
acolo. 

1-UL MUSAFIR: Mda... 

KOSIH: Două dame de pică. 

EGORUSKA: Pas. 

AVDOTIA NAZAROVNA: Pas. 

AL 2-LEA MUSAFIR: Pas. 

BABAKINA: Ai auzit, Zinaida Savisna, obligatiunile iar au 
inceput sa urce vertiginos. Ai mai pomenit asa ceva: primul 
imprumut e cotat acum la 270 de ruble, al doilea la aproape 250... 
Nu s-a mai vazut una ca asta!... 

ZINAIDA SAVISNA (oftdnd): Noroc de cei care au mai 
multe... 

BABAKINA: Să nu crezi ca-1 o scofala, sufletelule. Desi, nu 
ZIC, au crescut în valoare, totuşi e un risc să plasezi capitalul în ele. 
Gândeşte-te numai la procentul de asigurare. Te aduce la sapă de 
lemn... 

ZINAIDA SAVISNA: O fi aşa cum zici, totuşi, draga mea, omul 
speră... (oftează) Dumnezeu e mare... 

AL 3-LEA MUSAFIR: Din punctul meu de vedere, mesdames, 
să ai capital în ziua de azi nu-i câtuşi de putin convenabil. Titlurile 
de rentă dau un dividend cu totul neînsemnat. A-ti pune deci banii 
în circulaţie înseamnă a risca în modul cel mai serios. Sunt de 
părere, mesdames, că acei oameni care au astăzi capital se află, 
mesdames, într-o situație mult mai critică decât... decât acei... 

BABAKINA (oftând): Asta-i adevărat! 

(1-ul musafir cască) 

BABAKINA: Se poate să caşti în fata unor cucoane? 

1-UL MUSAFIR: Pardon, mesdames, am căscat fara să vreau. 

(Zinaida Savisna se ridică si iese pe usa din dreapta; pauză mai 

indelungata) 


EGORUSKA: Doua dame de toba. 

AVDOTIA NAZAROVNA: Pas. 

AL 2-LEA MUSAFIR: Pas. 

KOSIH: Pas. 

BABAKINA (aparte): Doamne, sa mori de plictiseala, nu alta! 


2 


Aceiasi, Zinaida Savisna si Lebedev. 


ZINAIDA SAVISNA (intrând pe usa din dreapta împreună cu 
Lebedev şi adresându-i-se în şoaptă): Ce te-ai aşezat acolo ca o 
primadonă de opera?! Sezi cu musafirii! (se aşază pe vechiul loc) 

LEBEDEV (căscând): Of, păcatele noastre cele grele! (zărind-o 
pe Babakina) Aoleu, a venit şi zaharicaua noastră!... (salutând-o) 
Cum o mai duci cu sănătatea, comoara mea?... 

BABAKINA: Mulţumesc, cât se poate de bine. 

LEBEDEV: Slava Domnului!... Slava Domnului! (se așază 
într-un jilt) Da, da, ce să-i faci... Gavrila! 

(Gavrila îi aduce un păhărel de votcă şi unul cu apă. Lebedev bea 
votca şi goleşte paharul cu apă) 

1-UL MUSAFIR: Noroc şi sănătate! 

LEBEDEV: De-ar da Dumnezeu să mă mai ţină amândouă! Da 
nu prea văd... Mă mai păsuieşte Domnul. Îi mulţumesc şi pentru 
asta!... (soției) Ziuziuska, da’ unde-i sărbătorita noastră? 

KOSIH (văietându-se): Cum naiba s-a făcut că am rămas fără 
levată? (sare în picioare) Cum naiba s-a făcut că am pierdut, 
trăsni-m-ar să mă trasneasca! 

AVDOTIA NAZAROVNA (sărind şi ea în picioare, supărată): 
Ai pierdut, stimabile, pentru ca nu ştii să joci. Şi dacă nu ştiu să 
joci, nu te aşeza la masa verde! Ia spune, cu ce drept încurci 
mataluta culorile? Cu ce drept, te întreb?! D-aia ai pus la saramură 
asul!... (fug amândoi de la masă spre ceilalți ) 

KOSIH (väietändu-se): Dati-mi voie, domnilor... Am la 
culoare: asul, riga, dama, valetul, septe-opt, un as de pica şi... şio 
treflă, intelegeti?... Una mititică. Si ea... şi ea... la dracu... l-am 
declarat doar că joc fără atu... 

AVDOTIA NAZAROVNA (întrerupându-l): Să avem pardon! 
Eu am declarat că joc fără atu! Dumneata ai declarat două fără 
atu... 


KOSIH: E revoltător, domnilor! Dati-mi voie... dati-mi voie... 
dumneata aveai... eu aveam... (lui Lebedev) Judecă şi dumneata, 
Pavel Kurillici... Am la culoare: asul, riga, dama, valetul, septe- 
opt... 

LEBEDEV  (astupându-şi urechile): Slabeste-ma, rogu-te, 
slăbeşte-mă! 

AVDOTIA NAZAROVNA: Eu, şi nu el, am declarat că joc fără 
atu! 

KOSIH (furios): Blestemat să fiu dacă mai joc cândva cu 
pastruga asta! (iese agitat pe usa care dă în grădină) 

(al 2-lea musafir iese după el. La masă rămâne numai Egoruska) 

AVDOTIA NAZAROVNA: Ptiu!... M-au apucat căldurile cu 
smintitul ăsta!... Auzi, păstrugă! Tu eşti păstrugă, zevzecule!... 

BABAKINA: Da’ şi dumneata, bunicuto, prea te aprinzi... 

AVDOTIA NAZAROVNA (zărind-o pe Babakina face un gest 
de uimire cu mâinile): la te uită, porumbita era aici şi eu n-o 
vedeam! Parcă am dat în orbul găinilor!... Draga de ea!... (ii 
sărută umărul) Ce bucuroasă sunt că te văd! Lasă-mă să te 
privesc, paunita mea frumoasă, să te privesc şi să nu mă mai satur! 
Ptiu, ptiu!... să nu te deochi!... 

LEBEDEV: Şi-a dat drumul la clont!... Mai bine i-ai găsi un 
mire mai de Doamne ajută... 

AVDOTIA NAZAROVNA: Si am să-i găsesc, fii fără grijă! Să 
ştiu că mă dau peste cap, că intru-n pământ, da’ pe ea şi pe 
Sanicika tot le mărit!... Să ştiu că mă dau... (ofteaza). Dar 
întrebarea este, unde să-i găseşti pe miri în vremea de azi? Poftim, 
priviti-1, stau ca nişte cocoşi plouati şi nici nu se sinchisesc!... 

AL 3-LEA MUSAFIR: Comparatia nu e prea fericit aleasă. Din 
punctul meu de vedere, mesdames, dacă tinerii de astăzi preferă 
viata de burlac, nu e vina lor. Vina o poartă, cum să spun, 
conditiunile sociale in care trăim... 

LEBEDEV: Ei, ei!... Mai da-o încolo de filozofie, că n-o pot 
inghiti!... 


3 


Aceiasi şi Sasa. 


SAŞA (intrând şi îndreptându-se spre părintele sau): Ce vreme 
minunată e afară, domnilor, şi dumneavoastră stati în zăpuşeala 
asta! 

ZINAIDA SAVISNA: Saşenka, nu vezi că a venit Maria 
Egorovna? 

SAŞA: Scuzele mele. (se apropie de Babakina şi-i dă buna 
seara) 

BABAKINA: Prea te-ai făcut fudulă de la o vreme, Sanicika, 
prea te-ai făcut fudulă. Măcar o dată să fi dat şi pe la noi. (se 
sărută) La multi ani, sufletelule... 

SAŞA: Mulţumesc. (se aşază alături de taica-su) 

LEBEDEV: Da, da, că veni vorba, Avdotia Nazarovna, cu mirii 
e o problemă în vremea de azi. Marfă rară. Ce mai tura-vura, până 
si cavaleri de onoare mai breji se găsesc cu greu. Nu vă fie cu 
bănat, dar tineretul de astăzi, Doamne iartă-mă, e atât de acrit şi de 
răsacrit, e atât de molâu, că ti se face lehamite. Nici tu un dant ca 
lumea, nici tu o vorbă de duh, nici tu un pahar de băuturică... 

AVDOTIA NAZAROVNA: În ce priveşte păhărelele, n-avea 
grijă, că nu le prea duc la ureche... numai să aibă ce turna în ele. 

LEBEDEV: Nu-i totul să bei, că beau şi caini... Totul e să bei cu 
socoteală, că băutura are şi ea rostul ei!... Ehe, pe vremea noastră 
după ce ne perpeleam cu învăţătura cât îi ziulica de mare, cum se 
făcea seara, dam năvală la vreo familie mai primitoare, şi tin’te 
petrecere până-n zori!... Să fi văzut atunci danturi, să fi văzut 
curte la domnisoare, să fi văzut... (îşi dă un bobârnac peste gat) 
Si dă-i cu palavre, dă-i cu filozoficale, până cand iti înţepenea 
limba în gură!... Da, da! Dar tineretul de astăzi... ptiu! (face un 
semn cu mâna a lehamite) Nu pot să-i pricep... Nici cal, nici 
măgar. În tot judeţul nostru unul singur mai e cum mai e, dar si 
acela-i însurat (oftdnd), şi pare-se că a şi început să-şi dea în petic 


cu nervii lui... 

BABAKINA: De cine vorbeşti? 

LEBEDEV: De Nikolaşa Ivanov. 

BABAKINA: Da, da, e un bărbat interesant (cu un aer amarat), 
dar e nefericit!... 

ZINAIDA SAVISNA: Cum vrei, sufletelule, să fie omul fericit 
(oftând), dacă a făcut ceea ce a făcut!... S-a însurat nenorocitul cu 
ovreica aceea, crezând că părinţii ei or să-i dea marea cu sarea, iar 
când colo, a rămas cu buzele umflate... Din clipa când şi-a 
schimbat credinţa, bătrânii au blestemat-o, şi nici în ochi s-o mai 
vadă!... Un ban nu i-au dat. Acum se căieşte bietul, da-i prea 
târziu... 

SAŞA: Mamă, nu-i adevărat! 

BABAKINA (cu ardoare): Cum să nu fie adevărat, sufletelule? 
Toată lumea ştie. Dacă nu avea interes, la ce-i trebuia să se însoare 
cu ovreica? Ce, fete de-ale noastre sunt puţine? N-a prevăzut ce-o 
să se întâmple, asta e! N-a prevăzut, sufletelule... (cu vioiciune) 
Ehe, da’ ce mai pateste acum de la el! Să te strambi de râs, nu alta! 
Auzi, vine acasă, seara, şi o ia din scurt: „Părinţii tai m-au tras pe 
sfoară! Marş din casa mea, să nu te mai văd!” Unde să plece? Că 
bătrânii n-o mai primesc nici în prag. S-ar duce undeva ca fată în 
casă, dar, vezi matale, că nu-i obişnuită cu munca... lar el o tot 
mustruluieste până-i vine rău... De n-ar fi contele să-i ia apărarea, 
o trimitea de mult în lumea drepţilor... 

AVDOTIA NAZAROVNA: Se mai întâmplă şi aşa: când îl 
ajunge supărarea, nici una, nici două, o închide în pivniţă şi-i zice: 
„Aşa şi pe dincolo, usturoi să-mi mănânci, că altceva n-am ce să-ţi 
dau!...” Şi să vezi cum înghite la usturoi, până 1 s-apleaca... 

(râsete) 

SAŞA: Tăticule, doar astea-s minciuni! 

LEBEDEV: Ei şi? N-au decât să trăncănească cât or pofti... 
(strigă) Gavrila!... 

(Gavrila îi aduce votca şi paharul cu apă) 

ZINAIDA SAVISNA: Uite, de asta s-a ruinat, saracutul. Da, 

treburile îi merg de-a-ndoaselea... Dacă n-ar fi Borkin care să-i 


administreze moşia, murea de foame cu ovreica lui. (ofteazä) Si 
când te gândeşti, sufletelule, ce-am pagubit şi noi de pe urma 
lui!... Numai bunul Dumnezeu ştie ce-am păgubit! Iti dai seama, 
dräguto, de trei ani ne datorează nouă mii de ruble! Iti dai seama? 

BABAKINA (îngrozită): Nouă mii de ruble! 

ZINAIDA SAVISNA: Da, da... Paşenka, dragutul de el, i-a 
avansat acești bani. Niciodată nu ştie să aleagă, cui poţi să-i dai şi 
cui nu. De capitalul investit nici nu mai vorbesc — s-a dus de râpă. 
De-ar plăti măcar dobânzile la timp. Tot ar fi ceva! 

SAŞA (cu inflacarare): Mama, de o mie de ori ati vorbit până 
acum despre asta! 

ZINAIDA SAVISNA: Si tu de ce te amesteci? Ce-i iei apărarea? 

SAŞA (ridicându-se): Dar cum puteţi să vorbiti în felul acesta 
despre un om care nu v-a făcut niciodată vreun rău? Vă întreb, v-a 
făcut el cândva vreun rău? 

AL 3-LEA MUSAFIR: Alexandra Pavlovna, permite-mi să spun 
şi eu două vorbe! Il stimez pe Nikolai Alexeevici, şi întotdeauna 
am considerat drept o cinste pentru mine să-i port această stimă. 
Dar, vorbind entre nous’, mi se pare că Nikolai Alexeici e un 
aventurier. 

SAŞA: Te felicit pentru această părere a dumitale. 

AL 3-LEA MUSAFIR: În sprijinul afirmației mele am să vă 
povestesc următorul fapt, care mi-a fost redat de ataşatul lui, de 
acest Cicero pre numele de Borkin... Acum doi ani pe vremea 
epizootiei printre vite, dumnealui a cumpărat un număr 
considerabil de bovine, le-a asigurat... 

ZINAIDA SAVISNA: Da, da, îmi amintesc şi eu de întâmplarea 
aceasta. Mi-a fost povestită şi mie... 

AL 3-LEA MUSAFIR: $i, cum vă spuneam, le-a asigurat pe 
toate, ganditi-va numai, le-a infectat apoi cu bacterii de ciumă şi a 
încasat prima de asigurare... 

SAŞA: Minciuni! Minciuni gogonate! Nimeni n-a cumpărat şi 
n-a infectat vitele! A fost un proiect de-al lui Borkin, conceput pe 
de-a-ntregul de el, pe care l-a trambitat apoi peste tot. Era foarte 
mândru de el. Când a aflat Ivanov de treaba asta, numai bine nu 1- 


a venit lui Borkin. Timp de două săptămâni 1-a cerut iertare lui 
Ivanov! Partea de vină a lui Ivanov se datoreşte caracterului său 
slab: n-are curajul să-l alunge o dată pentru totdeauna din casa lui 
pe acest Borkin. Un alt păcat al său e că se încrede prea mult în 
oameni. L-au jefuit, l-au prădat care cum a putut! Multe lucruri 
frumoase a întreprins el, dar de pe urma lor s-au îmbuibat alții, 
alţii au tras foloasele. 

LEBEDEV: Da’ mai opreste-te, Surocika! Prea te-ai 
infierbantat! 

SAŞA: Nu pot să sufăr când oamenii vorbesc prostu! Ah, m-am 
săturat până-n gât de această discuţie! Ce plictiseală! Ivanov, 
Ivanov şi iar Ivanov! Parcă altceva n-ar avea de vorbit. (se 
îndreaptă spre uşă, dar se întoarce înapoi) Ma mir, domnilor! 
(adresându-se tinerilor) Mă mur de răbdarea pe care o aveţi! Cum 
de puteţi sta aşa nemiscati? Nu va plictisiti? Haide, spuneţi ceva, 
distrati-le pe domnişoare, miscati-va odată! Dacă în afară de 
Ivanov nu aveţi un alt subiect de discuţie, atunci râdeti, dansati, 
cantati-ne un cântec... 

LEBEDEV (râzând): Aşa, asa, Surocika, ia-i din scurt, nu-i 
lăsa! 

SAŞA: Măcar o dată în viata faceti-mi şi mie această plăcere! 
Dacă nu vreţi să dansati, să râdeti, să cantati, dacă găsiţi că toate 
astea sunt lucruri banale, vă rog, vă implor, adunati-va ultimul rest 
de energie pe care-l aveți şi aşa, din curiozitate, ca să-i faceţi sa 
râdă sau să-i uimiti pe cei din jur, găsiţi ceva spiritual, ceva care să 
iasă din comun, spuneti-ne măcar o impertinenta, o grosolanie, dar 
să fie nouă, să ne descreteasca o clipă fruntile! Sau savarsiti, cu 
puteri comune, o cât de mică ispravă, ceva care să semene cât de 
cât cu un act de bravură, ca domnişoarele, privindu-vă, să poată 
exclama măcar o dată în viata: ,,Ah!” Doar vreţi să le intrați in 
gratui, vreți să le placeti, atunci de ce nu depuneti pentru asta nicio 
strădanie, nu intreprindeti nimic? Ah, domnilor! Nu sunteţi ceea 
ce ar trebui să fiţi, nu sunteti!... Leşină mustele când va văd, şi 
lămpile încep să fumege! De o mie de ori v-am spus şi am să repet 
mereu, că nu sunteţi ceea ce ar trebui să fiți, nu sunteti!... 


4 


Aceiasi, Ivanov şi Sabelski. 


SABELSKI (intrând împreună cu Ivanov pe usa din dreapta): 
Cine pledeaza aici cu atata foc? Dumneata erai, Surocika? (rdde 
cu hohote şi-i strânge mâna) Felicitarile mele, ingerasule, 
felicitările mele! Să-ţi dea Dumnezeu o viata îndelungată şi nicio 
reîncarnare după moarte... 

ZINAIDA SAVISNA (bucuroasă): Vai, Nikolai Alexeevici şi 
contele!... 

LEBEDEV: He-he-he! Ia te uită pe cine văd... contele în 
persoană! (vine în întâmpinarea lui Sabelski) 

SABELSKI (zărind-o pe Zinaida Savisna si pe Babakina se 
apropie de ele si le ia de mână pe amândouă): Două dame de pică 
pe acelasi divan!... Ce incantare! (Zinaidei Savisna) Bine te 
gasesc, Ziuziuska! (Babakinei) Bine te gasesc, pomponelule!... 

ZINAIDA Savişna: Sunt atât de bucuroasă, conte, că te vad! Vu 
atât de rar pe la noi... (strigă) Gavrila, o ceaşcă de ceai! Ia loc, ia 
loc te rog! (se ridică, iese pe usa din dreapta, dar se întoarce 
numaidecat cu fata îngrijorată. Sasa se aşază pe vechiul loc. 
Ivanov îi salută în tăcere pe musafiri) 

LEBEDEV (către Sabelski): Cum de-ai apărut? Ce puteri tainice 
te-au îndemnat să vii încoace? Asta e într-adevăr o surpriză! (fl 
sărută) Eşti un bandit de drumul mare, stimabile conte! Aşa 
procedează oamenii cinstiţi? (îl ia de mână si il aduce in fata 
rampei) De ce nu mai dai pe la noi? Eşti supărat cumva? 

SABELSKI: Si cum ai vrea să vin, călare pe bat? Doar ştii bine 
că nu mai am cai, iar Nikolai nu mă ia cu el. Mă lasă să o păzesc 
pe Sarra, să-i tin de urât. Trimite-mi trăsura şi am să vin cu cea 
mai mare plăcere... 

LEBEDEV (făcând un gest cu mâna): Ştii că eşti nostim! 
Ziuziuşka mea se spânzură mai curând decât să trimită trăsura. 
Dragul meu, cât de mult te iubesc! Îmi eşti mai aproape şi mai 


scump decat toti! Dintre toate fosilele am mai ramas in viata 
numai noi doi. Iubesc în tine tot zbuciumul meu din trecut şi 
tinereţea care n-o să se întoarcă niciodată... Da, gluma e glumă, 
dar uite, simt cum mi se umplu ochii de lacrimi. (fl sărută iarăşi) 

SABELSKI: Haide, haide, lasă-mă, că mirosi ca un butoi... 

LEBEDEV: Of, dragule, tu nici nu-ţi poţi închipui cât de mult 
simt lipsa voastră, a vechilor mei prieteni! De urât, îmi vine uneori 
să-mi fac seama... (cu voce scăzută) Ziuziuska cu casa ei de 
împrumut a alungat pe toţi oamenii de treabă, de n-au mai rămas 
decât nespalatii ăştia de-alde Dudkin, Budkin şi alții de teapa 
lor... Haide, bea-ti ceaiul. 

(Gavrila aduce contelui o ceaşcă de ceai) 

ZINAIDA SAVISNA (îngrijorată, lui Gavrila): Servesti ceaiul 
aşa, fără nimic? Ai putea să aduci nişte dulceaţă, de agrise să 
zicem... 

SABELSKI (râzând cu hohote, lui Ivanov): Vezi, n-am avut 
dreptate? (lui Lebedev) Am ţinut cu el o prinsoare în timp ce 
veneam încoace, că îndată ce vom sosi, Ziuziuska o să ne 
servească o dulceaţă de agrişe... 

ZINAIDA SAVISNA: Tot un mucalit şi un zeflemist ai rămas, 
conte, aşa cum te ştiam... (se aşază) 

LEBEDEV: Păi dacă a făcut vreo douăzeci de butoaie de 
dulceaţă de agrişe... Ce vreţi să facă cu ea? 

SABELSKI (așezându-se la masă): Tot mai pui bani la ciorap, 
Ziuziuska, tot mai pui? Ai făcut milionul, ce zici? 

ZINAIDA SAVISNA (oftând): Da’ de unde... Celor care nu ne 
cunosc li se pare ca, deh, oameni mai avuti nici nu găseşti prin 
împrejurimi... Dar te întreb, de unde să vină bani, de unde? 
Numai vorbe de clacă... 

SABELSKI: Cum să nu!... Doar ne cunoaştem bine! Parcă la 
jocul de dame nu pierzi întotdeauna? (lui Lebedev) Pasa, ia spune, 
cu mâna pe inimă, ati facut milionul? 

LEBEDEV: De unde să ştiu eu? Intreab-o pe Ziuziuska... 

SABELSKI (către Babakina): Şi pomponelul nostru dolofan o 
să aibă în curând milionul! S-a rotunjit şi s-a făcut frumoasă, de 


mai mare dragul! Uite ce inseamna sa ai punga plina!... 

BABAKINA: Mulţumesc pentru compliment, Excelenţă, numai 
că mie nu-mi prea plac glumele nesărate. 

SABELSKI: Scumpa mea damă de pica, parcă asta e o glumă? E 
un strigăt al sufletului sufocat de prisosul lui de simtaminte! 
Buzele mele rostesc adevărul curat... Pe dumneata şi pe Ziuziuska 
vă iubesc mai mult decât orice pe lume!... (exuberant) Sunteţi o 
încântare a ochiului, o simfonie pe care nu o pot asculta cu 
indiferenta!... 

ZINAIDA SAVISNA: Ai rămas asa cum te ştiu. Nimic nu te 
schimbă. (lui Egoruska) Egoruska, stinge lumânările! De ce sa 
arda de pomana, daca nu mai jucati... (Egoruska tresare, stinge 
lumanarile si se asaza la loc; lui Ivanov) Nikolai Alexeevici, cum 
se mai simte soția dumitale? 

IVANOV: Prost. Astăzi doctorul mi-a declarat categoric că are 
ftizie... 

ZINAIDA SAVISNA: Nu mai spune! Păcat de ea!... (oftdnd) Si 
când te gândeşti cat de mult o iubim cu toţii... 

SABELSKI: Mofturi, prostii!... Nu suferă de niciun fel de ftizie, 
astea-s şiretlicuri doctoriceşti. Vrea domnul Esculap să se afle în 
treabă şi a inventat povestea asta cu ftizia. Slava Domnului că 
soţul nu-i un om gelos. (Ivanov face un gest de nerăbdare) Cât 
despre Sarra, nu cred un cuvânt din câte le spune. Minte până şi-n 
gesturi. În ce mă priveşte, n-am avut încredere niciodată nici în 
doctori, nici în avocaţi şi nici în femei. Mofturi, şiretlicuri şi 
scorneli! 

LEBEDEV (lui Sabelski): Esti un tip imposibil, Matvei!... Ţi-ai 
pus o masca de mizantrop, si te fandosesti cu ea ca prostul cu 
tichia. La prima vedere pari a fi un om ca toti oamenii, dar indata 
ce deschizi gura, parca ai avea puschea pe limba, ori mai stiu eu ce 
vatamatura la cap... 

SABELSKI: Nu cumva ai vrea să ma pup cu toţi escrocii şi 
ticăloşii? 

LEBEDEV: Da’ unde vezi, mă rog, escroci şi ticăloşi? 

SABELSKI: Să-mi fie cu iertare, dar... dar cu excepţia celor de 


fata, eu aş zice... 

LEBEDEV: As zice, as zice!... Nu vezi ca vorbele tale nu au 
niciun temei, ca totul nu-i decât o fanfaronada? 

SABELSKI: Fanfaronadă, auzi... Nu ai nicio concepţie asupra 
lumii, asta e! 

LEBEDEV: Ce fel de concepție asupra lumii ai vrea să am? 
Iaca, stau şi eu şi o aştept pe milostiva... N-o să întârzie mult... 
Asta-i toată concepţia mea asupra lumii, stimabile. Am trecut noi 
de vârsta concepţiilor. Da, da... (strigă) Ei, Gavrila! 

SABELSKI: Da mai dă-o încolo de băutură, nu vezi ca esti 
mototol?... T1-1 nasul ca o patlagica murata... 

LEBEDEV (tragdnd o dusca): Nu face nimic, doar nu ma duc la 
biserică să ma cunun... 

ZINAIDA SAVISNA: Ce-o fi cu doctorul Lvov, ca n-a mai dat 
pe la noi de nu mai tin minte cand... Ne-a uitat cu totul. 

SAŞA: Antipatic om. Cinstea personificată. Un pahar de apă nu- 
ti cere, o ţigară nu-şi aprinde fără ca să nu-ţi demonstreze 
nemaipomenita lui onestitate. De umblă ori de-ti vorbeşte, parcă ar 
avea scris pe frunte: priviti-mä ce om cinstit sunt! Mori de 
plictiseală cu dânsul. 

SABELSKI: Un doftoraş cu cap pătrat! (izmenindu-se) Numai 
ce-l auzi: „Faceţi loc muncii cinstite!” La fiecare pas ţi-o spune ca 
un papagal, şi i se pare că e Dobroliubov în persoană, se-ntelege, 
într-o nouă variantă însă. Si cine nu strigă ca el, pentru dumnealui 
e un ticălos. Auzi dumneata opinii care te uimesc prin 
profunzimea lor: dacă ţăranul e înstărit şi duce un trai mai 
omenesc, înseamnă că-i chiabur şi tâlhar. Dacă eu port haină de 
catifea şi mă îmbracă dimineaţa lacheul, înseamnă că tot tâlhar 
sunt, şi feudal pe deasupra. Ti se apleacă de atâta cinste! Şi toată 
ziua n-are astâmpăr. Trebuie să vă mărturisesc că mi-e şi frică de 
el... Da, da! N-ar fi de mirare ca din simţul datoriei să-mi ardă 
una, ori să mă facă cum 1-0 veni la gură. 

IVANOV: Desi mă oboseşte într-un hal fără de hal, totuşi imi e 
simpatic acest om. Îmi place sinceritatea lui. 

SABELSKI: Merci pentru aşa sinceritate! Auzi, vine aseară la 


mine $1, nici una, nici doua, imi spune: ,,Conte, imi esti profund 
antipatic!” Îi foarte mulţumesc. Si să nu credeţi că a spus-o cu 
indiferenţă, căci n-a fost o vorbă aruncată în vânt. Îi vibra glasul. 
Să-i fi văzut numai ochii! Ardeau ca doi cărbuni... Şi-i tremurau 
fălcile... La naiba asemenea sinceritate din topor! Să zicem că nu 
mă poate înghiţi, că-i provoc repulsie... asta o-nteleg, dar să vii şi 
să 1-0 spui omului în obraz? Recunosc, sunt un om infect, dar de 
bine, de rău, am părul cărunt... Ticăloasă sinceritate! 

LEBEDEV: Lasă, lasă, parcă tu n-ai fost tânăr şi n-ai fost la 
fell. 

SABELSKI: Nimic de zis, am fost si eu tânăr si am facut 
prostii... Jucam rolul lui Ceatki şi-i denuntam pe ticăloşi şi pe 
escroci, dar niciodată în viata n-am spus hotului în fata că e hot şi 
n-am vorbit de funie în casa spânzuratului. Căci am avut creştere. 
Pe când doftoraşul ăsta obtuz al dumneavoastră s-ar simţi la 
înălțimea misiunii sale şi în al nouălea cer de fericire, dacă soarta 
i-ar da prilejul ca în numele înaltelor principu şi al idealurilor 
umanităţii să-mi tragă, în plin public, câteva scatoalce şi câteva 
picioare în spate... 

LEBEDEV: Asa-s toţi tinerii, cu närav. Tin minte că am avut un 
unchi, hegelian până-n măduva oaselor... Să vedeţi ce făcea: 
umplea casa cu musafiri, golea un clondir de votcă, se urca pe un 
scaun, şi începea: „Sunteţi cu toţii nişte bădărani şi nişte ignoranti! 
Macabre arătări ale iadului! Zorii nori vieţi...” Şi da-1 şi da-i 
mustruluiala, până obosea... 

SAŞA: Si musafirii ce făceau? 

LEBEDEV: Ce să facă? Nu făceau nimic... Il ascultau şi-şi 
vedeau de paharele lor. Odată l-am provocat la duel... da, da, pe 
unchiu-meu adevărat! Din pricina lui Bacon... Tin minte ca acum: 
sedeam uite-aşa cum sade Matvei, iar unchiu-meu cu Gherasim 
Nilici, Dumnezeu să-l ierte, stăteau ceva mai încolo, cam pe locul 
unde stă Nikolasa... $i deodată Gherasim Nilici îi pune, fraților, 
următoarea întrebare... 

(intra Borkin) 


5 


Aceiasi si Borkin intra pe usa din dreapta topaind şi fredonând. E 
gătit ca un fante si tine un sul în mână. Asistenţa îl primeşte cu 
murmure de aprobare. 


DOMNISOARELE: Mihail Mihailovici! 

LEBEDEV: Michel Michelici! In sfârşit, după ani şi zile... 

SABELSKI: Animatorul societati! 

BORKIN: Prezent la datorie! (se apropie grabit de Sasa) 
Stimata signorina, iau asupra mea îndrăzneala de a felicita 
universul acesta la minunata aniversare a naşterii celei mai 
minunate flori!... Si ca un omagiu al entuziasmului meu 
netarmurit, îmi permit să-ţi aduc în dar (îi întinde sulul) aceste 
artificii şi focuri bengale de producție proprie. Fie ca ele să 
lumineze bezna nopţii, aşa precum făptura dumitale luminează 
bezna acestei vieţi! (face o plecăciune afectată) 

SAŞA: Mulţumesc... 

LEBEDEV (râzând cu hohote, lui Ivanov): De ce nu-l alungi pe 
acest Iuda de lângă dumneata? 

BORKIN (lui Lebedev): Respectele mele lui Pavel Kirillici! (lui 
Ivanov) Respectele mele patronului!... (cântă) Nicolas, voilà, ho- 
ho! (face înconjurul salonului) Respectele mele mult 
preastimabilei Zinaida Savişna... Angelicii Maria Egorovna... 
Străvechu noastre Avdotia Nazarovna... Räsexcelentei Sale 
contelui... 

SABELSKI (râzând cu hohote): Animatorul societăţii... De- 
abia a intrat că s-a şi primenit atmosfera. Nu găsiţi? 

BORKIN: Of, am obosit... Mi se pare că i-am salutat pe toți. Fi, 
ce mai noutăți, domnilor? Aveţi ceva, vreo veste care să mă dea 
gata? (cu vioiciune, Zinaidei Savişna) Ascultă, mamitico... În 
timp ce veneam încoace... (lui Gavrila) Ei, Gavriusa, adă-mi şi 
mie un pahar de ceai, dar fără dulceaţă de agrişe! (Zinaidei 
Savişna) Da, zic, în timp ce veneam încoace, ce crezi că văd!? Pe 


malul râului, in rachitis, nişte ţărani cojeau lozule... Ia spune-mi, 
de ce nu arendati rachitisul? 

LEBEDEV (lui Ivanov): De ce nu-l alungi pe acest Iuda de 
langa dumneata? 

ZINAIDA SAVISNA (speriata): Are dreptate... Nici prin cap 
nu mi-a trecut ca s-ar putea arenda rachitisul!... 

BORKIN (făcând exerciţii de relaxare cu braţele): Nu pot 
exista fără mişcare... la spune, mamicuto, ce-am putea întreprinde 
acum? Maria Egorovna, sunt în vervă... În culmea exaltării! 
(cântă) ,,Räsar din nou în fata ta...” 

ZINAIDA SAVISNA: Organizează dumneata ceva, că moare 
lumea de plictiseală, nu vezi? 

BORKIN: Chiar asa-i... De unde această neagră melancolie pe 
capul dumneavoastră, oameni buni? Parcă ati fi nişte jurati, zau 
aşa! Haideţi să facem ceva, să jucăm ceva! Vreun joc cu gajuri... 
Sau de-a v-ati-ascunselea... Ori să dăm drumul la artificii? 

DOMNISOARELE (aplaudând): Da, da, să dăm drumul la 
artificii! Focuri bengale! (fug cu toate în parc) 

SAŞA (lui Ivanov): Eşti cam indispus astăzi, ce ai? 

IVANOV: Mă cam doare capul, Surocika, şi sunt cam plictisit... 

SAŞA: Haidem în salonas. 

(ies amândoi pe uşa din dreapta; în afară de Zinaida Savişna şi de 
Lebedev, toată lumea intră în parc) 

ZINAIDA SAVISNA: Asa da, mai zic şi eu!... Ce tânăr plin de 
viata! Două minute n-a stat si a şi descretit fruntile tuturor. (se 
apropie de lampă şi face lumina mai mică) Cât timp vor sta ei în 
parc n-au de ce să ardă lumânările. (stinge lumânările) 

LEBEDEV (mergând în urma ei): Ziuziuska, ai face bine să 
serveşti o gustare... 

ZINAIDA SAVISNA: Ia te uită ce risipă de lumânări... ŞI apoi 
să te miri că lumea ne socoate oameni bogaţi. (continuă să stingă 
lumânările) 

LEBEDEV (mergând în urma ei): Ziuziuska, pune ceva pe 
masa, o gustare... tinerii au flămânzit, de bună seamă, saracutii de 
el... Ziuziuska... 


ZINAIDA SAVISNA: Ia te uita, contele abia s-a atins de ceasca 
cu ceai. Degeaba am stricat zahărul. (iese pe usa din stânga) 
LEBEDEV: Ptiu, pacoste!... (iese în parc) 


6 


Ivanov si Sasa. 


SAŞA (intrând cu Ivanov pe usa din dreapta): Toţi s-au dus în 
parc. 

IVANOV: Asta iti spuneam, Surocika... Înainte vreme 
munceam mult şi gândeam intens, şi nu oboseam niciodată. Acum 
însă nu fac nimic, nu mă gândesc la nimic, şi mă simt obosit 
trupeşte şi sufleteşte. Zi şi noapte am remuşcări de conştiinţă... 
Știu că sunt profund vinovat, şi totuşi nu pot să-mi dau seama în 
ce anume coristă această vină a mea. Şi apoi, colac peste pupăză, 
boala aceasta a soţiei, permanenta lipsa de bani, certurile, 
intrigăria, discuţiile inutile... Si Borkin cu prostia lui le pune vârf 
la toate. Am ajuns să-mi fie silă de propria mea casă. Viaţa între 
pereţii ei îmi pare un infern. Iti mărturisesc cinstit, Surocika, până 
si prezenţa soției, a acestei femei care mă iubeşte, mi-a devenit 
insuportabilă. Dumneata eşti vechiul şi bunul meu prieten, aşa 
încât n-ai să te superi pe acest acces de sinceritate... lată, am venit 
la voi ca sa mă distrez un pic, să uit, dar m-a ajuns plictiseala şi 
aici. Parcă iarăşi mă trage ceva acasă... Te rog să mă ierti, dar am 
să plec pe nesimţite... 

SAŞA: Nikolai Alexeevici, eu te înţeleg. Nenorocirea dumitale e 
că eşti singur. Ai nevoie de un om în preajma dumitale, de un om 
pe care să-l iubeşti şi care să te înțeleagă. Numai o dragoste 
puternică ar putea să te vindece. 

IVANOV: Asta-i buna, Surocika! Ar mai lipsi acum ca eu, curcă 
plouată, să mai înjgheb un roman! Păzească-mă sfântul de aşa 
ceva! Nu, fetito dragă, nu despre asta e vorba. Iti mărturisesc 
deschis, ca-n faţa unei icoane, că voi suporta orice: şi tristeţe, şi 
psihopatia mea, şi ruina materială, şi pierderea soţiei, şi batranetea 
asta prematură, şi singurătatea, dar nu pot suporta în ruptul capului 
batjocura faţă de propriul meu eu. Mor de ruşine la gândul că un 
om sănătos, viguros, ca mine, a început să semene cu un Hamlet 


sau cu un Manfred, sau cu o oarecare alta ființă omenească de 
prisos... dracu să ma ia! Sunt unii oameni, vrednici de 
compătimire, care se simt maguliti atunci când sunt asemuiti cu 
Hamlet, sau când li se spune că sunt fiinţe de prisos, pentru mine 
însă aceasta e o mare ruşine, deoarece îmi răneşte mândria de om! 
Rusinea mă copleseste, şi sufăr... 

SAŞA (zâmbind, printre lacrimi): Nikolai Alexeevici, hai să 
fugim în America. 

IVANOV: Mi-e lene să ajung până la pragul acesta, d-apoi pana 
în America... (merg amândoi spre usa care dă în parc) Într- 
adevăr, Sura, mă gândesc cât de greu iti vine să trăieşti în 
atmosfera de aici! Mă uit la aceşti oameni din jurul tău şi mă înfior 
la gândul că va trebui să-ţi alegi un sot dintre ei... O singură 
speranță mai există: să nimerească cumva în trecere pe la voi 
vreun tânăr locotenent sau vreun student şi să te fure din casa 
asta... 


7 


Zinaida Savişna intra pe usa din stânga cu un borcan de dulceaţă 
în mână. 


IVANOV: Iartă-mă o clipă, Surocika, am să te ajung din urmă... 
(Saşa se duce în parc) 

IVANOV: Zinaida Savişna, o mică rugăminte... 

ZINAIDA SAVISNA: Ce s-a întâmplat, Nikolai Alexeevici? 

IVANOV (sovaind): Să vedeţi... Poimâine e scadenta politei 
mele... M-ati îndatora nespus dacă mi-ati da o amânare şi mi-ati 
permite să trec dobânzile la capital. Mă aflu într-o mare criză 
financiară... 

ZINAIDA SAVISNA (speriată): Da’ cum se poate aşa ceva, 
Nikolai Alexeevici? Glumesti? Ce fel de rânduială e asta? Nu, nu, 
te rog pentru numele lui Dumnezeu, nu mă chinui şi nu-mi otravi 
sufletul... 

IVANOV: Scuzele mele, scuzele mele... (se duce în parc) 

ZINAIDA SAVISNA: Vai, vai, m-a dat gata omul ăsta!... Ce 
spaimă am tras!... Tremur toată... toată... (iese pe uşa din 
dreapta) 


8 


KOSIH (intră pe usa din stânga si traversează întreaga scenă): 
Auzi dumneata, să am la culoare asul, riga, dama, valetul, şepte- 
opt, un as de pică şi... şi o treflă, una mititica. $i ea... şi ea... la 
dracu!... (iese pe uşa din dreapta) 


9 


Avdotia Nazarovna si 1-ul musafir. 


AVDOTIA NAZAROVNA (venind din parc cu I-ul musafir): I- 
aş arăta eu ei, scorpiei!... Aş face-o bucăţi, bucätele, auzi?! De la 
cinci după amiază stau aici, şi să nu ne ospăteze măcar cu o 
scrumbie amărâtă... să pună pe masă o coajă de pâine!... Halal de 
aşa casă!... Halal de aşa gospodărie!... 

1-UL MUSAFIR: Plictiseală ca aici n-am pomenit nicăieri! Mai 
ca-ti vine să te dai cu capul de toți pereţii! Ce oameni, Doamne 
iartă-mă! Să url de foame şi de urât, nu alta, şi să te repezi cu 
colții să-i sfâşii pe toți! 

AVDOTIA NAZAROVNA: Bucätele aş face-o, bucatele!... 

1-UL MUSAFIR: Aş trage o duşcă şi m-aş carabani acasă! Nu- 
mi trebuiesc, bătrâno, miresele dumitale, n-am nevoie de ele. Iti 
mai arde de amoruri în casa asta, când de la ora prânzului umbli cu 
gâtul uscat? 

AVDOTIA NAZAROVNA: Hai să căutăm, poate găsim ceva... 

1-UL MUSAFIR: Psst!... Să umblăm cu băgare de seamă! Mi 
se pare că clondirul e în dulap, în sufragerie. [1 luăm din scurt pe 
Egoruska... Psst!... 

(ies amândoi pe uşa din stânga) 


10 


Anna Petrovna si Lvov intră amândoi pe usa din dreapta. 


ANNA PETROVNA: Poate vor fi bucuroşi de oaspeţi, mai ştii? 
Dar nu văd pe nimeni. Probabil toată lumea e în parc. 

LVOV: Nu înţeleg de ce m-ai adus aici, în acest cuib de ereti! 
Locul nostru nu este aici! Oamenii cinstiţi n-au ce căuta în casa 
aceasta! 

ANNA PETROVNA: Ascultă, stimabile om cinstit! Nu-i catusi 
de puţin amabil din partea dumitale să vorbeşti unei cucoane tot 
drumul de acasă până aici numai de cinstea dumitale! Poate-i 
cinstit ceea ce faci, dar crede-mă că e îngrozitor de plicticos. Nu 
vorbi niciodată cu o femeie despre virtuțile proprii. Las-o să le 
descopere singură. Nikolai al meu, la vârsta dumitale, când se afla 
în societatea femeilor, povestea tot felul de nazdravanii, cânta şi 
fiecare dintre ele îşi dădea singură seama cu ce fel de om are de-a 
ace. 

LVOV: Of, nu-mi mai vorbi atât de Nikolai al dumitale, că-l 
înţeleg cum nu se poate mai bine! 

ANNA PETROVNA: Eşti un om de treabă, dar nu pricepi 
nimic. Să mergem mai bine în parc. Nu, nu, niciodată nu l-am 
auzit spunând: „Sunt un om cinstit! Mă sufoc în această 
atmosferă! Eretii! Cuib de cucuvele! Crocodili!” El lăsa menajeria 
în pace; iar atunci când se revolta, nu spunea decât atât: „Cât de 
nedrept am fost astăzi!” sau: ,,Aniuta, ce rău imi pare de omul 
acesta!” Iată ce spunea el, pe când dumneata... 

(ies amândoi) 


11 


Avdotia Nazarovna si 1-ul musafir. 


1-UL MUSAFIR (intrând pe usa din stânga): Nu-i nimic în 
sufragerie. Au ascuns clondirul pe undeva prin cămară... Ar trebui 
să-l descoasem pe Egoruşka. Să mergem în salon. 
AVDOTIA NAZAROVNA: Bucätele aş face-o, bucatele!... 
(ies amândoi pe uşa din dreapta) 


12 


Babakina, Borkin si Sabelski. Babakina si Borkin intră râzând pe 
usa care dă în parc. In urma lor, cu paşi mărunți, râzând şi 
frecându-şi mâinile, intra Sabelski. 


BABAKINA: Ce plictiseală, Doamne! (râzând cu hohote) Ce 
plictiseală! Toţi se plimbă ori sed tepeni pe bănci, de parca ar fi 
înghiţit o umbrelă! Mi-au amortit oasele. (fopăind) la să le 
dezmortesc putin!... 

(Borkin o cuprinde de talie si o saruta pe obraz) 

SABELSKI (râzând si trosnind din degete): Ia te uită! Mda, asa 
mai ZIC si eu! 

BABAKINA: Lasă-mă, lasă-mă, nerusinatule, altfel contele 
poate să-şi închipuie cine ştie ce! Lasă-mă în pace!... 

BORKIN: O, heruvim al inimii mele, nestemata mea!... (o 
sărută) Împrumută-mi 2300 de ruble!... 

BABAKINA: Ne-ne-ne... Până aici, stimabile, că nu se prinde 
cu mine!... Ah, lasă-mă odată! 

SABELSKI (alergând cu paşi mărunți în jurul lor): Draga de 
pomponel... Are şi ea farmecele sale!... 

BORKIN (redevenind serios): Ei, ajunge cu gluma. Să vorbim 
despre afaceri, de-a dreptul, negustoreşte. Să-mi răspunzi clar şi 
răspicat, fără tot felul de subtilitati şi fără mofturi: da ori ba? lată 
despre ce-i vorba. (arătându-l pe conte) Dumnealui are nevoie de 
bani, de un venit anual de cel putin trei mii de ruble. Dumneata ai 
nevoie de un sot. Vrei să devii contesă? 

SABELSKI (râzând cu hohote): Atâta cinism n-am mai 
pomenit! 

BORKIN: Ce zici, vrei să devii contesă? Da ori ba? 

BABAKINA  (emoționată): Aiurezi, Misa, zău... Şi apoi 
asemenea chestii nu se aranjează aşa, hodoronc-tronc... Dacă 
contele doreşte într-adevăr acest lucru, ar putea şi singur... Dar, 
zau, nu înţeleg cum se poate asa... din senin... 


BORKIN: E1, hai, hai, nu te mai fandosi! E o afacere ca oricare 
alta!... Te intreb, da ori ba? 

SABELSKI (râzând si frecandu-si mâinile): Si de ce nu la urma 
urmei... Ei drace, ce-ar fi să fac şi aceasta ticăloşie? Mm... 
Pomponelule!... (o sărută pe Babakina pe obraz) S-o mănânci, nu 
alta! 

BABAKINA: Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă în pace... M-ati ametit de 
tot. Plecati, plecaţi de aici!... Ba nu, mai ramaneti!... 

BORKIN: Să nu pierdem vremea de pomană! Te mai întreb o 
dată, da ori ba? Că suntem cam grăbiţi... 

BABAKINA: Ştii ceva, conte? N-ar fi rău să-mi faci totuşi o 
vizită... Stil, să stai aşa vreo două-trei zile... La mine e mult mai 
vesel, nu-i ca aici... Ai putea să vii chiar mâine... (lui Borkin) Da’ 
nu cumva vă radeti de mine? 

BORKIN (supărat): Crezi că ne arde nouă de glume când e 
vorba de asemenea chestiuni importante? 

BABAKINA: Stati, stati putin... Ah, mi-e rău! Mi-a venit 
lesinul! Eu, contesă... Ah, mă înăbuş! Mor... 

(Borkin şi contele o iau râzând de subsuori si, sărutând-o pe 
amândoi obrajii, o scot afară pe uşa din dreapta) 


13 


Ivanov, Sasa, apoi Anna Petrovna. Ivanov si Sasa intra grabiti din 
pare. 


IVANOV (disperat, apucându-se de cap cu amândouă mâinile): 
Nu se poate! N-avem dreptul, Surocika!... N-avem dreptul sa 
facem asta!... 

SAŞA (cu pasiune): Te iubesc, te iubesc ca o nebună... Fara 
tine viata mea n-ar avea niciun sens, nicio bucurie! Eşti totul 
pentru mine... 

IVANOV: La ce-mi spui toate astea, la ce?! Doamne, 
Dumnezeule, nu mai înţeleg nimic... Surocika, n-avem dreptul!... 

SAŞA: În copilăria mea ai fost singura mea bucurie. Te iubeam 
pentru sufletul tău ca pe mine însămi... lar acum, acum te iubesc 
cu patimă, Nikolai Alexeevici... Alături de dumneata m-aş duce şi 
la capătul lumii, aş intra chiar în mormânt... De s-ar putea însă 
mai repede, altfel simt că mă înăbuş... 

IVANOV (râde fericit): Vasăzică... vasăzică să încep viaţa de 
la capăt? Nu-i aşa, Surocika? Fericirea mea! (o cuprinde în braţe) 
Eşti tinereţea însăşi, esti prospetimea inimii mele... 

(Anna Petrovna intră pe usa care dă în parc si, zarindu-i pe cei 

doi, rămâne încremenită locului) 

IVANOV: Deci să iau viaţa de la început? Da? Să trăiesc din 
nou, să muncesc din nou? 

(se sărută. Deodată, intorcand amândoi capetele, o zăresc pe 
Anna Petrovna) 
IVANOV (îngrozit): Sarra! 


Cortina 


ACTUL AL TREILEA 


Cabinetul lui Ivanov. Pe birou se vad, in dezordine, hartii, carti, 
plicuri oficiale, tot felul de nimicuri, câteva revolvere; lângă 
hârtii se află o lampă, un clondir cu votcă, o farfurie cu scrumbii, 
felii de pâine şi castraveți. Pe pereţi — hărţi, tablouri, puşti, 
pistoale, secere, cravaşe etc. E ora amiezii. 


Sabelski, Lebedev, Borkin şi Piotr. 
(Sabelski si Lebedev sed pe scaune la cele două extremități ale 
biroului; Borkin e în mijlocul scenei, călare pe un scaun, iar Piotr 
stă în picioare lângă uşă) 


LEBEDEV: Franţa are o politică clară şi precisă. Francezii ştiu 
ce vor. Scopul lor este să le vină de hac carnatarilor de nemți şi 
atâta tot, pe când cu Germania e o altă poveste. În afară de Franța, 
Germania mai are multi spini în ochi... 

SABELSKI: Mofturi!... După părerea mea şi nemţii şi francezii 
sunt nişte fricoşi, care nu fac altceva decât să-şi dea cu tifla unul 
altuia. La asta or să se margineasca, ascultați ce vă spun. N-o să se 
încaiere între ei pentru nimic în lume. 

BORKIN: Asta zic şi eu, la ce să se incaiere? La ce toate aceste 
înarmări, congrese, cheltuieli inutile? Ştiţi ce-aş face eu? Aş aduna 
toți câinii din tara, le-as inocula serul lui Pasteur într-o doză 
suficientă şi le-as da drumul în tara inamică. Într-o lună toţi 
vrăjmaşii ar turba... 

LEBEDEV (râzând): Mă uit la teasta asta şi mă minunez: e atât 
de mică şi totuşi idei geniale găseşti în ea cu nemiluita. 

SABELSKI: E un virtuoz al marilor idei! 

LEBEDEV: Bravo, Michel Michelici, m-ai făcut praf! (devenind 
serios) Un lucru nu-mi place, domnilor: trăncănim verzi şi uscate, 
dar de votcă nu-şi aduce nimeni aminte. Repetatur!“ (umple trei 
păhărele) Sănătate!... (beau şi iau câte o gustare) Scrumbia după 
votcă e sfânta sfintelor, dragii mei. 

SABELSKI: Nu dau castraveți pe ea... De la facerea lumii şi 
până acum, domnilor, marii gânditori ai omenirii n-au ştiut să 
descopere ceva mai bun decât castraveţii. (lui Piotr) Ascultă, 
Piotr, du-te şi mai adă nişte castraveciori şi dă poruncă la bucătărie 
să ne prăjească patru pirosti cu ceapă. Da’ vezi, să le aduci 
fierbinți. 


(Piotr pleacă) 

LEBEDEV: Fie vorba între noi, nici icrele nu se supără pe 
votcă... Numai că trebuie să le prepari cu cap... Ştiţi cum? lei un 
sfert de icre tescuite, două firişoare de ceapă verde, nişte ulei de 
măsline, amesteci totul bine... apoi storci o lămâie deasupra şi... 
ŞI, să te lingi pe degete, nu alta. 

BORKIN: Da’ ia spuneti-mi cinstit, ce, nişte porcusori prajiti la 
tigaie, după o votcă, nu merg? Numai să ştii a-1 praji. Mai întâi îi 
cureti bine, apoi îi tavalesti prin pesmet şi-i prăjeşti până când se 
usucă şi încep să crontane în dinţi... uite-aşa, cront... cront... 

SABELSKI: Babakina ne-a servit aseară o gustare straşnică... 
nişte manatarci... 

LEBEDEV: Bun, bun... 

SABELSKI: Preparate grozav... cu ceapă, cu foaie de dafin, cu 
tot felul de mirodenii... Tii, să fi văzut, când au descoperit cratita, 
cum au ieşit aburi şi miresme... Să mori şi iar să învii! 

LEBEDEV: Nu cumva ati abdicat de la datorie? Repetatur, 
domnilor! (golesc iarăşi păhărelele) Sănătate şi voie bună!... (se 
uită la ceas) Se vede că n-am să-l mai văd azi pe Nikolaşa. S-a 
făcut târziu şi trebuie să plec... Zici că la Babakina ai mâncat 
manatarci? Mă mir, că la noi încă n-au ieşit. Da’ ia spune cinstit, 
ce naiba cauţi tu la Marfuşka?... Văd că ai început să-i baţi cam 
des pragul. 

SABELSKI (arătându-l cu capul pe Borkin): S-a apucat 
dumnealui să mă însoare... 

LEBEDEV: Să te însoare?... D-apoi câţi ani ai? 

SABELSKI: Şaizeci şi doi, bătuţi pe muchie. 

LEBEDEV: Cea mai potrivită vârstă pentru însurătoare... pe 
cinstea mea! $i nici că poţi visa o pereche mai minunată decât 
Marfuska. 

BORKIN: Nu-i vorba atât de Marfuska, cât de sterlingii 
Marfuskai. 

LEBEDEV: Ia te uită ce 1-a intrat dumnealui in cap — sterlingii 
Marfuskai... Eu aş zice să-ţi pui pofta-n cui. 

BORKIN: Nu zi vorbă mare. Ca mâine e însurat, şi să te vedem 


atunci ce spui! 

SABELSKI (lui Lebedev): A luat-o în serios, să ştii. Geniul ăsta 
e ferm convins că am să-l ascult şi o să mă însor... 

BORKIN: Cum aşa, dumneata nu eşti convins de lucrul acesta? 

SABELSKI: Ţi-ai pierdut minţile se vede. Când am fost convins 
cu că am să fac un asemenea pas? 

BORKIN: Mulţumesc... Îţi mulţumesc din adâncul inimii! 
Vasăzică, dumneata ai de gând să mă duci de nas, nu?! Auzi, cică, 
ba mă însor, ba nu mă-nsor... Naiba să mai înţeleagă! Iar eu, când 
stai şi te gândeşti, i-am şi dat Marfuskai cuvântul de onoare! Prin 
urmare nu vrei să te însori? 

SABELSKI (ridicând din umeri): Poftim, o tine una şi bună... 
S1 să mai spui după asta că ai de-a face cu un om serios! 

BORKIN (din ce în ce mai supărat): În cazul acesta la ce a fost 
nevoie să tulburi liniştea unei femei cinstite? Nici nu mai doarme, 
sărmana, nici nu mai mănâncă... se şi vede contesă. Cum se poate 
să glumesti cu asemenea lucruri? Crezi că e frumos ceea ce faci? 

SABELSKI (trosnindu-si degetele): Si ce-ar fi totuşi să fac 
ticăloşia asta? Hai? Să crape duşmanii de ciudă! Da, da, am s-o 
fac! Să mă bată Dumnezeu dacă n-am s-o fac!... Să vezi ce mai 
râsete atunci! 

(intră Lvov) 


2 


LEBEDEV: Esculap în persoană!... (îi întinde mâna lui Lvov si 
cântă) „Doctore, dă-mi ajutor! Frică mi-i că n-am să mor...” 

LVOV: Nikolai Alexeevici încă n-a venit? 

LEBEDEV: N-a venit. ÎL aştept şi eu de mai bine de o oră. 

(Lvov se plimbă nerăbdător pe scenă) 

LEBEDEV: Ia spune, cum se mai simte Anna Petrovna? 

LVOV: Prost de tot. 

LEBEDEV (oftând): Pot intra să-i aduc omagiile mele? 

LVOV: Nu, nu, te rog. Mi se pare că doarme... 

(pauză) 

LEBEDEV: O femeie simpatică, şi cat de simtitoare e... 
(oftează) De ziua de naştere a Surocikai, când a leşinat la noi, m- 
am uitat la fata ei şi mi-am dat seama că nu mai are, sărmana, mult 
de trăit. Nu înţeleg însă de ce-a leşinat. Am intrat în fugă în odaie 
ŞI, ce să vezi: zăcea întinsă pe duşumea, albă ca varul; lângă ea, în 
genunchi, Nikolaşa, palid şi el, iar mai încolo Surocika, cu obrazul 
scăldat în lacrimi. După întâmplarea asta o săptămână întreagă am 
umblat năuci, atât eu, cât şi Surocika. 

SABELSKI (lui Lvov): Ia spune, stimabile slujitor al ştiinţei, 
care savant a descoperit că doamnele, atunci când suferă de o 
boală de piept, au nevoie de doctori tineri, care să le viziteze cât 
mai des? E o descoperire epocală, pe cinstea mea! Din ce ramură a 
medicinei face parte: din alopatie sau hemopatie? 

(Lvov vrea să-i răspundă, însă se stăpâneşte; face un gest de 
dispreţ şi iese) 

SABELSKI: Ce privire ucigătoare mi-a aruncat! 

LEBEDEV: Dacă nu-ţi tii limba! Si de ce, mă rog, il insulti pe 
om fara ca sa te provoace? 

SABELSKI (iritat): Ma scoate din sarite cu minciunile lui! Auzi 
dumneata, ftizie, nu mai există nicio scăpare, o să moară... Minte 
cu nerusinare! Asta nu pot s-o sufăr! 

LEBEDEV: Si ce te face să crezi că minte? 


SABELSKI (se ridică si se îndreaptă spre ieşire): Nu pot 
admite ca un om viu, un om care se mişcă, vorbeşte, să moară, asa 
dintr-odata, nitam-nisam... Dar mai bine să lăsăm asta! 


3 


KOSIH (intră în fugă, gâfäind): Nikolai Alexeevici e acasă? 
Bine vă găsesc sănătoşi! (strânge în grabă mâinile celor de fata) E 
acasă? 

BORKIN: Nu-i acasă. 

KOSIH (se aşază pe scaun, dar sare numaidecăt în picioare): În 
cazul acesta va spun la revedere! (dă pe gat o duşcă de votcă si 
imbuca la repezeală din gustările de pe masa) Călătorului îi şade 
bine cu drumul... Treburi şi iar treburi... Nu mai pot, abia îmi trag 
sufletul... 

LEBEDEV: Da’ de unde te-aduce necuratul? 

KOSIH: Vin de la Barabanov. Am jucat toată noaptea. Acum un 
ceas am ispravit ultima partidă... La dracu, am pierdut tot ce-am 
avut! Ca un cizmar, curat ca un cizmar joacă blestematul ăsta de 
Barabanov! (cu voce tânguitoare) Ascultati aici! Joc cu treflele... 
(se adresează lui Borkin care sare speriat în lături) EI cu tobele... 
Merge el... Merg eu... Iarăşi merge el... Si nicio levată. (lui 
Lebedev) Joc patru trefle, pricepi?... Am asul, dama, zecele... 

LEBEDEV (astupându-şi urechile): Cruta-ma, pentru numele 
lui Dumnezeu!... 

KOSIH (contelui): Intelegi dumneata, să ai asul, dama, zecele... 

SABELSKI (împingându-l uşor cu mâna): Slăbeşte-mă, te rog! 

KOSIH: Şi deodată se întâmplă nenorocirea: ia asul de unde nu- 
aes 

SABELSKI (apucând un pistol de pe masa): Pleacă, că trag!... 

KOSIH (disperat): La naiba... Ce oameni, domnule, ce oameni! 
N-ai cu cine schimba o vorba! Parca am fi in Australia: nici tu 
interese comune, nici tu solidaritate... Unul trage hais, altul cea. 
Dar am zăbovit destul, trebuie să plec. (insfacandu-si sapca) 
Timpul e bani... (întinde mâna lui Lebedev) Pas!... 

(râsete) 
(Kosîh pleacă, dar in uşă se ciocneste cu Avdotia Nazarovna ) 


4 


AVDOTIA NAZAROVNA (fipă): Ptiu, drace! Mai-mai era sa 
ma dai gramada!... 

TOTI: A-a-a!... Omniprezenta noastra Avdotia Nazarovna! 

AVDOTIA NAZAROVNA: Iata unde-mi erati, si eu va cautam 
prin toată casa! Bine va găsesc, fetii mei, bine vă găsesc sănătoşi! 
Și să vă deie Domnul numai spor şi bucurie... 

LEBEDEV: La ce-ai venit? 

AVDOTIA NAZAROVNA: Tot cu treburile, tot cu treburile, 
taicutule! (contelui) Pentru Luminätia Ta am venit. (face o 
plecăciune) M-a trimis porumbita să ma închin înaintea 
Luminatiei Tale şi să-ţi spun multă sănătate... Si m-a mai rugat, 
päpusica de ea, să te instiintez că, dacă astă-seară n-ai să 
binevoiesti a veni, au să-i sece ochişorii de plâns. Auzi, zice, 
cheamă-l mai la o parte, şi sopteste-i la ureche cele ce-ţi spun. Si, 
adică, la ce să o spun în taină, parcă nu suntem toţi oameni de-ai 
nostri? Parca ne ţinem de furtisaguri? Treaba-i cinstită, că-i vorba 
de dragoste şi de bună înţelegere între oameni. Uite, in viata mea 
strop în gură n-am luat, păcătoasa de mine, dar acum am să beau şi 
cu un păhărel cu ocazia asta. 

LEBEDEV: Să bem atunci. (toarna în pahare) De tine, 
cotoroanta, nu poate scăpa omul nici în gura tartorului!... De 
treizeci de ani te ştiu, şi tot bătrână erai ca şi acum... 

AVDOTIA NAZAROVNA: Apoi dacă am uitat şi numărul 
anilor... Doi bărbaţi am îngropat, l-aş îngropa şi pe al treilea, dar 
nimeni nu vrea să mă ia fără zestre. Opt copii am avut... (ia 
paharutul) Ati pus la cale o treabă bună, să dea Dumnezeu să o 
sfarsiti cu bine! Să trăiţi, sa-mbatraniti, iară noi să vă privim şi să 
ne bucurăm de bucuria voastră! Multă dragoste şi sănătate!... 
(goleste paharutul) Uf, straşnică votcă! 

SABELSKI (râzând cu hohote, lui Lebedev): Ceea ce este 
curios in toata afacerea asta e ca dumnealor sunt convinsi ca eu... 
Sa te crucesti, nu alta! (se ridica in picioare) Si ce-ar fi totusi, 


Pasa, sa fac ticalosia asta? Hai? Sa-mi zic apoi — sac, sac, hodorog 
bătrân, culege ce-ai semănat! Ce zici, Paşa, hai? 

LEBEDEV: Träncänesti verzi şi uscate. La vârsta noastră ar 
trebui să ne gândim la izbăvirea sufletelor şi nu la sterlingi şi 
Marfuski... S-au dus! Fosta-i, lele, când ai fost! 

SABELSKI: Nu, zau, am s-o fac! Pe cinstea mea ca am s-o fac! 

(intra Ivanov si Lvov) 


5 


LVOV: Vă rog să-mi acordati cinci minute... 

LEBEDEV: Nikolaşa! (vine în întâmpinarea lui Ivanov şi-l 
sărută) Bine-ai venit... Te aştept de mai bine de o oră. 

AVDOTIA NAZAROVNA (făcând o plecăciune): Bine-ai 
venit, taicutule! 

IVANOV (cu amărăciune): Domnilor, iar ati deschis cârciumă 
în biroul meu!... De o mie de ori v-am rugat să nu mai faceţi 
lucrul acesta. (se apropie de masa de scris) Poftim, mi-ati pătat 
hârtule cu votcă... Firimituri... castraveți... E pur şi simplu 
respingător! 

LEBEDEV: S-avem iertare, Nikolaşa, de o mie de ori iertare! E 
vina mea... Ascultă, dragule, am de discutat cu tine o chestiune 
importantă... 

BORKIN: Si eu. 

LVOV: Nikolai Alexeevici, putem sta de vorba? 

IVANOV (aratandu-l pe Lebedev): Si dumnealui vrea sa-mi 
vorbească. Aşteaptă putin, să termin cu dumnealui mai întâi... (lui 
Lebedev) Te ascult. 

LEBEDEV: Domnilor, e o chestiune confidențială. Vă rog... 
(contele şi Avdotia Nazarovna pleacă, urmaţi de Borkin şi de 
Lvov) 

IVANOV: Pasa, vreau sa te rog un lucru. Poti bea cat iti pofteste 
inima, ca doar asta-i meteahna ta, însă te rog, nu mi-l mai imbata 
pe unchiu. Înainte vreme nu lua nimic în gură, că-i face rău. 

LEBEDEV (speriat): Dragul meu, să mă bată Dumnezeu dacă 
am ştiut... Nici prin cap nu mi-a trecut... 

IVANOV: Ferească sfântul, dacă moare copilul ăsta bătrân, nu 
voi o să-l aveţi pe conştiinţă, ci eu... Ce-ai vrut să-mi spui? 

(pauză) 

LEBEDEV: Să vezi, dragă... Nu ştiu cum să încep, ca să nu 
apar în ochiu tăi ca un zgârie-brânză... Mi-e ruşine, Nikolasa, zau, 
mă rosesc, mi se încurcă limba în gură, dar te rog intelege-ma, 


pune-te în locul meu... Ştii bine că sunt un om de nimic, o cârpă, 
un rob nemernic... lartă-mă încă o dată... 

IVANOV: Dar ce s-a-ntâmplat? 

LEBEDEV: M-a trimis nevastă-mea... Fă-ţi pomană, prietene, 
si plăteşte-i dobânzile astea blestemate! Mă crezi, mi-a scos 
sufletul cu ele, m-a näucit, m-a dat gata! Fă-i hatârul, pentru 
numele lui Dumnezeu!... 

IVANOV: Paşa, ştii bine că în clipa de fata n-am o letcaie. 

LEBEDEV: Ştiu, ştiu, dar ce pot face, spune şi tu? Nu vrea sa 
mai aştepte. Gandeste-te numai daca va protesta polita, cum ne 
vom mai uita noi, eu şi cu Surocika, în ochii tai? 

IVANOV: Mi-e ruşine mie însumi, Paşa, imi vine să intru in 
pământ de ruşine, dar... dar de unde să iau banii aceştia? Învaţă- 
mă şi tu: de unde? Există o singură ieşire: să aşteptăm până la 
toamnă, când voi vinde grâul. 

LEBEDEV (strigând): Nu vrea să aştepte, n-auzi? 

(pauză) 

IVANOV: Îmi dau seama că situaţia ta e cât se poate de 
neplăcută, e o situaţie delicată, înţeleg, dar a mea e şi mai proastă. 
(se plimbă gânditor) Şi nu-mi vine o idee în cap... De vândut n- 
am ce vinde... 

LEBEDEV: De ce n-ai face un drum până la Millbach, să iei 
ceva bani de la el? Doar ţi-e dator şaisprezece mii. 

(Ivanov face un gest disperat cu mâna) 

LEBEDEV: lată ce-ţi propun, Nikolasa... Ştiu, ai să mă 
ocarasti, dar... iartă-l pe bătrânul betiv! Procedăm prieteneste... 
Uită-te în ochii mei, doar mă cunoşti... Amândoi am fost pe 
vremuri studenţi, amândoi am fost liberali... Am avut aceeaşi 
comuniune de idei şi de interese... Amândoi am studiat la 
universitatea din Moscova... Alma mater... (scoate portofelul) 
Uite, am aici nişte paralute dosite, de care nimeni nu ştie în toată 
casa... Banii ăştia ti-1 dau cu împrumut... (scoate banii şi-i pune 
pe masă) Lasă amorul propriu la o parte şi priveşte lucrurile cu 
ochi de prieten. Eu, în locul tău, n-aş sta o clipă pe gânduri, iti dau 
cuvântul meu de cinste... (pauză) Poftim, banii sunt pe masă: o 


mie şi o sută de ruble. Du-te la ea astăzi şi înmânează-i personal... 
Poftim, Zinaida Savisna, să-ţi stea în gât! Numai bagă de seamă, 
nu cumva să răsufle că i-ai luat de la mine, ferească-te sfântul! Îmi 
face felul dulceata noastră de agrişe! (se uită lung la chipul lui 
Ivanov) Lasă, lasă, nu te supăra! (ia repede banii şi-i ascunde în 
buzunar) Nu trebuie să te superi, am glumit... lartă-mă! (pauză) 
Ti-e greu, nu? 
(Ivanov face un gest cu mâna) 

LEBEDEV: Ce să-i faci, prietene, asta e viata... (ofteaza) Au 
venit şi pentru tine zile amare. Omul, dragul meu, e ca samovarul. 
Stă cat stă liniştit pe poliţă în cămară, la răcoare, dar iată că vin 
zile când e îndopat şi el cu cărbuni încinşi şi, tin’te... fas, fas, 
săracul, de-l trec näduselile! Comparatia e cam idioată, recunosc, 
dar altceva mai bun nu-mi vine în cap... (oftează) Nenorocirile 
călesc sufletul omului. Nu mi-e milă de tine, Nikolaşa, căci sunt 
încredinţat că ai să treci prin impas ca gâsca prin apă, dar îmi pare 
rău şi mi-e ciudă pe oameni... la spune-mi, de unde umblă atâtea 
vorbe pe socoteala ta? Atâtea se spun despre tine în tot judeţul, 
încât n-ar fi de mirare să te pomenesti într-o bună zi cu judecătorul 
de instrucție... Auzi, cică ai fi un ucigaş, un căpcăun, un tâlhar... 

IVANOV: Fleacuri! Partea proastă e că mă doare al naibu capul. 

LEBEDEV: Asta-i din cauză că te gândeşti prea mult. 

IVANOV: Ba nu mă gândesc la nimic. 

LEBEDEV: Eu aş zice să dai dracului toate supărările tale şi să 
vil la noi. Surocika te iubeşte, te înţelege şi te apreciază. E o fire 
minunată, cinstită, cum rar întâlneşti. Cui o fi semănând? Căci, 
vorba ceea, de la mama — nimic, de la tata — nimic, poate de la 
vreun drumet voinic... Mă uit uneori la mine, în oglindă, şi mă 
apucă mirarea. De unde, îmi zic, mi-a picat pleasca aşa o 
comoară? Şi-mi tot admir mutra asta buhaita de betiv înrăit si nu 
mă mai dumiresc... Ascultă-mă, ce-ţi spun, du-te la ea, discută cu 
ea, spune-i păsul, şi ai să vezi că ai să uiţi de supărare. Are o inimă 
cinstită, sinceră... 


(pauză) 
IVANOV: Paşa, scumpule, te rog, lasă-mă acum... 


LEBEDEV: Inteleg, inteleg... (se uita grabit la ceas) Cum sa 
nu-nteleg! (fl sărută pe Ivanov) Rămâi sănătos. Am şi uitat ca 
trebuia să mă duc la sfinţirea şcolii. (se îndreaptă spre usa, dar se 
opreşte în drum) Inteleapta fată e Surocika asta a mea... Tocmai 
vorbeam aseară cu ea despre gura lumii... (râzând) Şi-mi trânteste 
nici una, nici două, un aforism de mă lasă tablou. Auzi, cică: 
„Lăticule, zice, licuricii luminează noaptea pentru ca păsările de 
noapte să-i poată zari mai uşor, ca să-l înghită... lar oamenii buni 
există numai pentru a cădea jertfă bârfei şi clevetirilor.” Ce spui de 
asta? Geniu curat! George Sand în persoană!... 

IVANOV: Paşa! (oprindu-l) Nu ştiu ce-i cu mine, ce am... 

LEBEDEV: Asta voiam să te întreb şi eu, dar îmi venea nu ştiu 
cum, peste mână... Nu pricep nimic, fratioare! Pe de o parte 
aveam impresia că te-au coplesit tot felul de necazuri, de nu-ţi mai 
pot ridica capul, dar pe de alta parte te cunosc şi ştiu bine că nu 
eşti tu omul care să se dea bătut cu una, cu două... Că slab de 
înger n-ai fost niciodată. Am impresia, dragul meu, că-i altceva la 
mijloc, dar ce anume — nu pricep! 

IVANOV: Nu pricep nici eu. Mi se pare... dar nu, nu... 
Ascultă-mă! lată ce vreau să-ţi spun. Am avut pe vremuri un argat, 
îl chema Semion, pe care îl tii minte şi tu. Într-o zi, pe vremea 
treierisului, îi vine în cap să-şi arate voinicia în fata fetiscanelor şi 
ce crezi că face? Umflă pe umeri doi saci cu secară de-şi vatămă 
toate măruntaiele... N-a trait mult după aceea. Mi se pare că şi eu 
am patit la fel. Liceul, universitatea, pe urmă gospodăria, şcolile, 
proiectele de viitor m-au spetit... Am crezut altfel de cum cred 
ceilalți oameni, m-am însurat nu cum se însoară omul de obicei, 
m-am perpelit în foc, am riscat, azvârlind, cum bine ştii, banu în 
dreapta şi în stânga, am fost fericit şi am suferit cum n-a suferit 
nimeni în tot ținutul nostru. Aceştia au fost sacii care m-au surpat. 
Mi-am aruncat în spate o povară, dar ea m-a frânt de mijloc. La 
douăzeci de ani suntem toţi nişte eroi, ne apucăm de toate, facem 
orice, dar la treizeci ne muiem şi nu mai suntem buni de nimic. 
Cum altfel ai putea să-ţi explici această oboseală, cum? Totuşi se 
prea poate ca nu aceasta să fie cauza... Se prea poate... Haide, 


Pasa, du-te cu Dumnezeu. Cred ca te-am plictisit destul. 
LEBEDEV (cu vioiciune): Stii ce cred eu, fratioare? Ca te-a 
prapadit mediul în care trăieşti! 
IVANOV: Prostii, ideea e cam răsuflată... Hai, du-te acum! 
LEBEDEV: Ai dreptate, e cam răsuflată. Ai dreptate... Mă duc, 
am plecat!... (iese) 


6 


IVANOV (singur): Sunt un om rau, un om de nimic, vrednic de 
dispreţ. E-adevarat că numai un om croit după acelaşi calapod ca 
mine, cum este Paşa, tot atât de jalnic terfelit prin viaţă şi fără 
vlagă, mai poate să te iubească şi să te mai respecte. Cum mă 
detest, Doamne, Dumnezeule, cum mă detest! Cu câtă înverşunare 
îmi urăsc glasul, paşii, mâinile, hainele pe care le port, până şi 
gândurile acestea. Oare nu-i de râs, oare nu e jignitor pentru un 
om? Nu s-a împlinit nici un an de când eram un om sănătos, 
voinic. Veşnic neobosit, plin de râvnă, munceam cu tragere de 
inimă cu aceste mâini ale mele, iar când vorbeam ştiam să 
emotionez până la lacrimi şi pe un bădăran de rând... Ştiam să 
plâng când vedeam durerea altuia şi să mă revolt atunci când 
simțeam nedreptatea. Ştiam ce este entuziasmul, mă imbatam de 
poezia nopţilor linistite, când până la revărsatul zorilor rămâi la 
masa ta de lucru, ori iti mângâi inima cu visuri de aur. Pe atunci 
credeam, priveam in viitor cum priveşti în ochii blajini ai 
mamei... Şi acum, 0, Doamne! Am obosit, nu mai cred în nimic, 
trândăvesc zile şi nopţi în şir. Nici creierul, nici mâinile, nici 
picioarele nu-mi mai dau ascultare. Moşia se duce de râpă, 
pădurile se prăbuşesc sub toporul altora. (plânge) Pământul, 
pământul meu mă priveşte ca un copil orfan. Nu mai aştept nimic, 
nu-mi pare rău de nimic, inima mi se cutremură de groază în faţa 
zilei de mâine... Şi când mă gândesc la Sarra... l-am jurat iubire 
veşnică, i-am prorocit fericirea, i-am dat iluzii despre un viitor 
cum nu te incumeti nici să visezi. M-a crezut, biata de ea. Timp de 
Cinci ani o vedeam cum se stingea treptat sub povara jertfelor pe 
care mi le aducea, cum cădea istovita în luptă cu propria-i 
conştiinţă, dar nu mi-a aruncat nicio privire chiorâşă, Doamne, 
Dumnezeule, un reproş nu mi-a adresat niciodată!... Şi ce-am 
făcut din ea? Ce-am făcut?... lată, acum n-o mai iubesc... Ce s-a- 
ntâmplat? Care-i cauza? Nu înţeleg. O văd cum suferă, ştiu că 
zilele ei sunt numărate, şi totuşi fug de ea, ca un las netrebnic, fug 


de obrajii sai palizi, de pieptul ei scofâlcit, de privirea-i 
rugătoare... Ce ruşine, ce ruşine, Doamne! (pauză) Saşa, o fetiță 
încă, se înduioşează de nenorocirile mele şi-mi mărturiseşte 
dragostea, mie, unui om aproape bătrân... lar eu, uitând totul, 
îmbătat de vorbele ei ca de o melodie sublimă, strig în gura mare: 
„Am să încep viaţa de la capăt! Sunt un om fericit!” A doua zi 
cred in acest început de viata noua şi in această fericire la fel cum 
cred în stafii... Ce se întâmplă cu mine? În ce prăpastie îmi 
împing, sufletul? De unde vine această istovire? Ce se petrece cu 
nervii mei? E suficient ca biata Sarra, irascibilă din cauza bolii ei 
necruțătoare, să intepe cu o vorbă amorul meu propriu, servitorul 
să nu-mi intre în voie, sau puşca să nu 1a foc, că devin un bădăran, 
o fiară de nu mă mai pot recunoaşte... (pauză) Nu-nteleg, nu 
pricep nimic! Îmi vine uneori să-mi pun capăt zilelor!... 

LVOV (intrând): Vreau să discut cu dumneata o chestiune 
importantă, Nikolai Alexeevici! 

IVANOV: Dacă ne vom ţine zilnic de aceste discuţii 
interminabile, nu vom mai fi în stare de altceva... 

LVOV: Esti dispus să ma asculti? 

IVANOV: Te ascult aproape în fiecare zi, dar până acum nu pot 
să-mi dau seama de un lucru: ce anume doreşti de la mine? 

LVOV: Mi se pare că vorbesc cât se poate de clar şi de explicit, 
aşa că poate să nu mă înţeleagă numai un om lipsit de inimă... 

IVANOV: Si ce-ai vrea să-mi spui, mă rog? Că soția mea e pe 
moarte — ştiu asta; ca sunt iremediabil vinovat fata de ea—o 
recunosc; că dumneata eşti un om drept şi cinstit — îmi dau seama 
cum nu se poate mai bine! Ce mai vrei acum? 

LVOV: Mă revoltă cruzimea omenească... Moare un om lângă 
dumneata. Acest om, pe moarte, are tată şi mamă pe care-i iubeşte 
si pe care ar vrea să-i vadă înainte de a-şi da sufletul. Părinţii, la 
rându-le, ştiu prea bine că fiica lor va muri în curând şi că ea tot îi 
mai iubeşte, dar intervine această blestemată cruzime a oamenilor, 
născută de data asta din canoane religioase, şi dumnealor, vrând să 
facă paradă de ele, continuă să o blesteme! lar dumneata, omul 
căruia 1-a jertfit totul — şi căminul părintesc, şi liniştea sufletească, 


dumneata, in modul cel mai ostentativ, fără măcar să-ţi ascunzi 
scopurile, te duci în fiecare seară la Lebedevii ăştia... 

IVANOV: De două săptămâni n-am mai dat pe acolo! 

LVOV (neluându-i în seamă replica): Cu oameni ca dumneata 
se cade să vorbesc fără ocol, şi dacă dumneata nu binevoieşti să 
mă asculti, n-ai decât! Sunt obişnuit să spun lucrurilor pe nume... 
Dumneata ai nevoie de acest deces pentru a putea savarsi alte 
isprăvi... Bine, să zicem că-l aşa, dar oare nu-ţi poţi acorda o 
amânare? Crezi că dacă ai lăsa-o să-şi trăiască liniştită zilele cât le 
mai are de trăit, dacă n-ai rani-o în fiecare clipă cu cinismul 
dumitale vădit, crezi că ar fugi frumoasa Lebedeva cu zestrea ci? 
Dacă nu acum, peste un an sau doi dumneata, splendidul Tartuffe, 
al avea tot timpul să suceşti minţile fetei şi să pui mâna pe zestrea 
ei... De ce atâta grabă? De ce vrei neapărat ca soţia dumitale să 
moară acum şi nu peste o lună sau un an? 

IVANOV: Ce chin, Doamne... Doctore, iti cunoşti slab meseria 
dacă crezi că un om poate să se stăpânească la nesfârşit. Depun 
eforturi supraomenesti ca să nu-ţi răspund la toate aceste insulte. 

LVOV: Să lăsăm asta. Pe mine nu mă poţi prosti. Cred că ai face 
mult mai bine dacă ţi-ai arunca masca de pe fata. 

IVANOV: Omule care te pretinzi inteligent, crezi că, pentru a 
înţelege un om ca mine, nu e nevoie de multă bătaie de cap, nu-i 
aşa? E tot ce poate fi mai simplu şi mai firesc, nu? Într-adevăr ai 
dreptate... M-am însurat cu Ania ca să capăt o zestre frumoasă... 
Părinții n-au vrut să mi-o dea... Am dat greş deci şi acum vreau să 
mă scap de nevastă, ca să mă însor cu alta şi să iau zestrea 
acesteia... Aşa-i? E clar ca lumina zilei! Doar omul e un 
mecanism atât de puţin complicat!... Nu, dragă doctore, te înşeli 
amarnic! În fiecare dintre noi sunt prea multe angrenaje, şuruburi 
si supape, pentru ca să ne putem face o părere pripită unul despre 
altul. Eu nu te înţeleg pe dumneata, dumneata nu mă înţelegi pe 
mine, şi noi înşine nu ne putem înţelege asupră-ne. Poţi să fii un 
medic excelent şi în acelaşi timp poți să nu-i cunoşti pe oameni. 
Prin urmare nu trebuie să fii niciodată prea încrezut. Cred că îmi 
dai dreptate, nu! 


LVOV: Nu cumva crezi ca esti atât de impenetrabil şi că eu am 
atât de puţină minte încât să nu pot face o deosebire între cinste şi 
marsavie? 

IVANOV: Se vede că noi amândoi n-o să ne putem înţelege 
niciodată... Te întreb pentru ultima oară şi te rog să-mi răspunzi 
fără introduceri: ce anume doreşti de la mine? Ce vrei să obtii? 
(enervat) Si, la urma urmei, aş mai vrea să te întreb un lucru: cu 
cine am onoarea să stau de vorbă — cu un procuror sau cu medicul 
curant al soției mele? 

LVOV: Sunt medic, şi în calitate de medic am dreptul să-ţi 
pretind ca să-ți schimbi purtarea dumitale... Această purtare o 
ucide pe Anna Petrovna! 

IVANOV: Si ce-ai vrea să fac? Cum să ma port? Dacă dumneata 
susții că mă cunoşti mai bine decât mă cunosc eu însumi, atunci 
spune-mi: ce să fac? 

LVOV: Cel puţin ascunde intenţiile dumitale. 

IVANOV: Sfinte Dumnezeule, dar iti închipui că dumneata 
însuți le cunoşti? (bea din paharul cu apa) Lasă-mă, te rog. Ştiu, 
sunt vinovat, de o mie de ori, dar voi da socoteală pentru faptele 
mele numai în fata Celui de Sus. Cine te-a împuternicit să mă 
torturezi în fiecare zi? 

LVOV: Dar cine, mă rog, te-a împuternicit pe dumneata să 
jigneşti în mine adevărul, rațiunea omenească? Mi-ai schingiuit, 
mi-ai otrăvit sufletul. Înainte de a veni în acest judeţ, admiteam 
existența oamenilor proşti, nebuni, patimasi; dar n-aş fi crezut 
niciodată că există criminali conştienţi, care urmăresc intenționat 
să săvârşească răul... I-am respectat şi i-am iubit pe oameni, dar 
din clipa în care te-am văzut pe dumneata... 

IVANOV: Am mai auzit asta! 

LVOV: Ai mai auzit? (zărind-o pe Saşa, care intră în odaie 
îmbrăcată în costum de amazoană) Acum, sper că ne înţelegem 
cum nu se poate mai bine unul pe altul! (ridică din umeri si iese) 


7 


IVANOV (speriat): Sura, ce-i cu tine? 

SASA: Nimic. Buna ziua! Nu ma asteptai, nu-i asa? Ia spune- 
mi, de ce n-ai mai dat pe la noi de atata vreme? 

IVANOV: Sura, pentru numele lui Dumnezeu, e o imprudenta 
ce faci! Vizita ta poate sa o dea gata... 

SASA: N-o sa ma vada. Am intrat pe scara de serviciu. O sa 
plec îndată. Eram nelinistita. Spune-mi, esti sănătos? Ce s-a- 
ntâmplat cu tine? 

IVANOV: Am jignit-o amândoi pe Ania până-n adâncul inimu, 
e pe moarte acum, şi tu mai vii în casă, aici... Sura, e nechibzuit 
ceea ce faci, e neomenos! 

SAŞA: Spune-mi, ce era să fac? De două săptămâni n-ai mai dat 
niciun semn de viaţă, nici măcar nu mi-ai răspuns la scrisori. Sunt 
la capătul puterilor. Mă tortura gândul că suferi îngrozitor, că 
poate eşti bolnav, că ai murit... N-am avut o noapte liniştită. Am 
să plec îndată... Dar spune-mi măcar atât: eşti sănătos? 

IVANOV: Sura, Sura, nu-mi ajunge cat ma torturează gândurile, 
cât ma chinuiesc cei din jur... Sunt istovit cu totul! Mai lipseai tu 
aici! E anormal, e nesănătos ceea ce facem! Cât de vinovat ma 
simt, cât de vinovat! 

SAŞA: Îţi place să rosteşti întotdeauna cuvinte îngrozitoare, care 
îmi sfâşie inima! Te simţi vinovat? Da? De ce? Te întreb: de ce? 

IVANOV: Nu ştiu, nu ştiu nici eu... 

SAŞA: Acesta nu-i un răspuns. Fiecare păcătos trebuie să ştie ce 
anume a păcătuit. Poate te-ai indeletnicit cu falsificarea politelor? 

IVANOV: Nu e deloc spiritual!... 

SAŞA: Te simţi vinovat că nu-ţi mai iubeşti nevasta? Se prea 
poate să fii, dar omul nu e stăpân pe sentimentele sale. Doar n-ai 
vrut să se întâmple asta. Te simţi vinovat că ea ne-a văzut în clipa 
în care eu iti mărturiseam dragostea? Doar nu intentionai ca ea să 
ne vadă... 

IVANOV (întrerupând-o): Si aşa mai departe, şi aşa mai 


departe... Ai iubit-o, n-o mai iubeşti, omul nu-i stăpân pe 
sentimentele sale... Nu vezi că toate astea sunt locuri comune, 
fraze răsuflate, care nu mai folosesc la nimic? 

SAŞA: Obosesc vorbind cu tine. (se uită la un tablou) Ce bine e 
pictat câinele acesta! E după natură? 

IVANOV: Da, după natură... Până şi acest roman al nostru e o 
temă bătătorită şi de mult răsuflată: el, eroul principal, s-a pierdut 
cu firea, e demoralizat... Apare ea, o ființă curajoasă, plină de 
vigoare şi-i întinde o mână de ajutor. E o temă frumoasă şi pare 
veridică, dar numai în romane. În viaţă însă... 

SAŞA: În viaţă se întâmplă la fel. 

IVANOV: Nu prea ai simţul realitatilor, Sura! Această stare de 
prostratie a mea îţi inspiră o spaimă plină de venerație. Iti închipui 
că ai descoperit în mine un al doilea Hamlet. După părerea mea 
însă, psihopatia aceasta de care sufăr, împreună cu toate 
accesoriile ei, poate servi drept material suficient pentru o bună 
comedie! Ar trebui să râzi cu hohote de aceste maimutäreli ale 
mele, iar tu, de colo — ajutor! Sariti, trebuie salvat!... Ah, ce furios 
sunt astăzi pe mine. Simt că toată tensiunea mea nervoasă de azi 
se va sfârşi într-un fel... Ori am să sparg ceva, ori... 

SAŞA: Da, da, asta ar trebui să faci. Să spargi ceva, să strici 
ceva, sau să tipi cât te tine gura. lată, eşti supărat pe mine că m-am 
decis să vin încoace. E cel mai bun prilej ca să te înfurii, sa tipi la 
mine, să baţi cu pumnul in masă... Haide, începe, dă-i drumul 
odată!... (pauză) Ei? 

IVANOV: Copilă mai esti! 

SAŞA: Parcă-am început să zâmbim, nu? E un simptom bun. 
Fiţi atât de amabil, domnule, şi binevoiti să mai zambiti o data! 

IVANOV (râzând): Am observat un lucru: de obicei, când iti 
începi acțiunea de salvare a sufletului meu, mai precis, când 
încerci să-mi bagi minţile în cap, faţa ta capătă o expresie de atâta 
naivitate copilărească, pupilele ochilor ţi se măresc atât de mult, 
încât îmi pare că priveşti o cometă... [a te uită, ţi-e mâneca plină 
de praf. (scutură praful de pe mâneca Sasei) Un bărbat naiv 
echivalează cu un prost. Voi însă, femeile, reusiti în aşa fel să 


faceti pe naivele, incat deveniti simpatice, emanati atata caldura 
din toată ființa voastră, încât pana şi prostia la voi îşi pierde 
noțiunea de prostie. Un lucru însă nu-l pot pricepe în ruptul 
capului, şi anume: atâta timp cât un bărbat e sănătos, vesel, în 
plinătatea puterilor, voi nu-i acordati nicio atenţie; dar îndată ce 
toate aceste remarcabile calităţi s-au dus de râpă şi omul a început 
să miroasă a tămâie, vă agatati îndată de gâtul lui. Oare nu este 
mai bine să fii soția unui bărbat energic şi curajos, decât a unui 
ghinionist înăcrit la căpătâiul căruia să faci pe sora de caritate? 

SASA: Nu, nu-i mai bine. 

IVANOV: De ce, care-i raţiunea? (râde cu hohote) De-ar afla 
Darwin despre asta, v-ar arăta el vouă! Îi stricati specia umană. 
Graţie dumneavoastră, curând or să înceapă să se nască pe lume 
numai ipohondri si psihopati. 

SAŞA: Multe lucruri nu pricep bărbaţii. Oricărei fete îi place 
mai mult un ghinionist decât un fericit privilegiat al sorții, 
deoarece femeia e predispusă din naştere unei dragoste active... 
Nu ştiu dacă mă înţelegi. Bărbaţii nu-şi văd capul de treburi, de 
aceea dragostea la ei se află pe al treilea plan. Totul la dânşii se 
rezumă să stea din când în cand de vorbă cu soția, să se plimbe cu 
ea prin parc, să petreacă împreună câteva clipe plăcute, să verse 
două-trei lacrimi pe mormântul ei... asta-i totul. La noi însă 
dragostea e însăşi existenţa noastră, e raţiunea de a fi. Iubindu-te 
pe tine, eu nu mă gândesc decât cum să te vindec de această stare 
de depresiune morală în care te afli şi sunt gata să merg cu tine 
până la capătul pământului... De vei urca tu, voi urca şi eu cu tine; 
de te vei prăbuşi, mă voi prabusi şi eu. Pentru mine ar fi o mare 
fericire să stau nopţi in şir şi să transcriu hârtiile tale, sau să 
veghez la căpătâiul tău ca nimeni să nu-ţi tulbure somnul, ori să 
merg cu tine, pe jos, vreo sută de verste. Îmi aduc aminte de o 
întâmplare de acum trei ani. Era pe vremea treierişului. Ai venit la 
noi într-o zi frânt de oboseală, cu hainele prăfuite, cu obrazul ars 
de soare, şi mi-ai cerut să-ţi aduc un pahar cu apă. Când m-am 
întors în odaie te-am găsit întins pe divan. Dormeai dus. Fi bine, 
vreme de douăsprezece ore în şir am vegheat în faţa uşii ca să nu 


intre cineva in odaie si sa te trezeasca. Si cat de fericita eram! Cu 
cat te sacrifici mai mult, cu cât depui mai multă trudă, cu atât 
dragostea pare mai frumoasă, pentru că o simţi mai intens. 

IVANOV: Dragoste activă... Hm... E o aiureală, o filozofie a 
fetelor tinere, sau... poate aşa trebuie să fie... (ridicând din umeri) 
Naiba ştie! (vesel) Pe cuvântul meu de cinste, Sura, crede-ma, sunt 
un om de treabă!... Gandeste-te numai: Mi-a plăcut întotdeauna sa 
fac tot felul de speculaţii filozofice, însă niciodată in viaţă n-am 
spus: „femeile noastre sunt nişte stricate” sau: „femeia cutare 
calcă strâmb”. Întotdeauna i-am fost recunoscător femeii, atât şi 
nimic mai mult! Da, Sura, i-am fost numai recunoscător! Draga 
mea fetiţă, ce bună esti tu, şi cât de amuzantă esti! Si eu sunt un 
caraghios si un tâmpit! Îi tulbur de pomană pe oameni cu 
văicărelile mele... (râzând) Bau! Bau! (se depărtează repede de 
ea) Dar pleacă odată, Saşa, că am uitat amândoi unde ne aflăm... 

SAŞA: Da, trebuie să plec. Rămâi cu bine! Mi-e teamă ca nu 
cumva preacinstitul tau doctor, împins de simţul datoriei, să nu-i fi 
raportat Annei Petrovna de prezenţa mea aici. Acum ascultă ce-ţi 
spun: du-te în odaia soţiei tale şi rămâi la căpătâiul ei! Să stai un 
an, zece, cât o trebui... Fă-ţi datoria de sot. Caieste-te în fata ei, 
cere-1 iertare, varsă lacrimi de durere — asa e normal, şi aşa 
trebuie să faci! Dar nu uita nici treburile tale. 

IVANOV: Mă simt iar, de parcă am mâncat mäselaritä! lar mi-a 
venit! 

SAŞA: Aibă-te Domnul în pază! Plec. Poti nici să nu te gândeşti 
la mine! De-mi scrii la două săptămâni o dată câteva rânduri, am 
să-ți fiu recunoscatoare. Eu însă iti voi scrie mai des... 

(în uşă apare capul lui Borkin) 

BORKIN: Nikolai Alexeevici, e voie? (zărind-o pe Sașa) 
Scuzele mele! Nici nu te-am zărit... (intră) Bonjur! (face o 
plecaciune) 

SASA (fâstâcită): Bună ziua... 

BORKIN: Te-ai tăcut mai frumoasă, arăţi mai bine. 

SAŞA (lui Ivanov): Trebuie să plec, Nikolai Alexeevici. La 
revedere... (pleacă) 


BORKIN: Ce aparitie minunata. Veneam sa dau ochi cu proza, 
când colo dau de poezie... (cântă) „Mi-a apărut un fluture-n 
lumină...” 

(Ivanov se plimbă agitat) 

BORKIN (așezându-se): Are ceva în ea, Nicolas, ceva ce nu 
găseşti la toate femeile. Nu-i aşa? Ceva deosebit, fantasmagoric... 
(oftând) În fond şi la urma urmei e cea mai bogată mireasă din tot 
judeţul, da” are o mamă... O-la-la!... că nici dracu n-o să vrea să 
se încurce cu aşa o scorpie! După moartea ei, se-ntelege, toată 
averea o să-i ramaie Surocikai, dar până atunci o să-i dea colea 
vreo zece miişoare, o strachină şi un fier de călcat, şi-o să-l mai 
puie în schimb pe bietul ginere să 1 se prosterneze la picioare... (se 
scotoceşte prin buzunare) la să mai tragem un fum, două... 
Fumezi? (îi întinde lui Ivanov porttigaretul) Bune ţigări... 
marfă... străină. 

IVANOV (se apropie de Borkin sufocat de mânie): Să dispari 
imediat din casa mea, să nu te mai prind pe-aici! M-auzi?! 

(Borkin se ridică pe jumătate de pe scaun şi scapă ţigara) 

IVANOV: Să pleci numaidecât! 

BORKIN: Nicolas, da” ce-nseamnă asta? De ce te superi pe 
mine? 

IVANOV: De ce ma supăr? Ia spune, de unde ai luat tigärile 
astea? Crezi că nu ştiu în care casă anume şi în ce scop îl duci 
zilnic pe bătrân? 

BORKIN (ridicând din umeri): Şi ce-i cu asta?... Ce amestec ai 
dumneata? 

IVANOV: Nemernic şi ticălos ce esti! Josnicele dumitale 
proiecte pe care le impanzesti prin tot judeţul m-au facut să apar in 
ochii oamenilor drept un om necinstit. N-am nimic comun cu 
dumneata şi te rog să părăseşti numaidecât această casă! (se 
plimbă agitat) 

BORKIN: Ştiu că toate acestea mi le spui într-un moment de 
enervare, de aceea nu mă supăr pe dumneata. Jigneste-ma cât 
poftesti, nu zic nimic... (ridică ţigara) În ce priveşte însă 
melancolia dumitale, ar fi timpul să mai renunti la ea. Doar nu mai 


esti un licean... 
IVANOV: Ai auzit ce ţi-am spus? (tremurând din tot trupul) Te 
joci cu nervii mei, te întreb? 
(intra Anna Petrovna) 


9 


BORKIN: Poftim, a venit Anna Petrovna... Am să mă retrag. 
(pleacă) 

(Ivanov se opreşte în fata mesei de scris, cu capul plecat) 

ANNA PETROVNA (după o scurtă pauză): Ce-a căutat ea la 
tine? (pauză) Te întreb încă o dată, ce-a căutat ea aici? 

IVANOV: Nu mă întreba, Aniuta... (pauză) Mă simt nespus de 
vinovat fata de tine. Dă-mi orice pedeapsă vrei, suport orice, 
numai... numai nu mă-ntreba... Nu sunt în stare să vorbesc. 

ANNA PETROVNA (supărată): Ce-a căutat ea aici? (pauză) 
Vasăzică din ästia-mi eşti?! Acum te înţeleg. În sfârşit îmi dau 
seama cu ce fel de om am de-a face. Eşti un individ murdar, 
josnic... Til minte cand ai venit la mine şi m-ai mințit că mă 
iubesti?... Eu te-am crezut ca o proastă, mi-am părăsit tatăl, 
mama, credinţa, şi te-am urmat... Mă minteai când îmi vorbeai 
despre bine şi adevăr, despre planurile tale cinstite de vutor, 
credeam în fiecare cuvânt pe care mi-l spuneai... 

IVANOV: Aniuta, nu te-am minţit niciodată... 

ANNA PETROVNA: Cinci ani am trăit alături de tine, am 
suferit şi am fost bolnavă, dar te-am iubit şi nu te-am părăsit o 
singură clipă... Ai fost idolul meu... Când colo, în tot acest timp 
tu n-ai făcut decât să mă minţi cu nerusinare... 

IVANOV: Nu-i adevărat, Aniuta. Am greşit deseori fata de tine, 
dar nu te-am mințit o singură dată... N-ai dreptul să mă 
invinovatesti de asta... 

ANNA PETROVNA: Acum am înţeles totul... Te-ai însurat 
crezând că părinţii mă vor ierta şi îmi vor da bani... Acesta a fost 
motivul... 

IVANOV: O, Doamne, Dumnezeule! Aniuta, să pui la încercare 
în felul acesta răbdarea unui om... (plânge) 

ANNA PETROVNA: Taci! Când ai văzut că nu-i chip să scoţi 
banii, ai început un nou joc... Acum totul e clar pentru mine, şi 
când îmi amintesc de toate câte le-ai făcut... (plânge) Nu m-ai 


iubit şi nu mi-ai fost credincios niciodată... Niciodată! 

IVANOV: Minciuni, Sarra!... Spune-mi ce vrei, dar nu mă jigni 
cu astfel de minciuni... 

ANNA PETROVNA: Eşti un om fără onoare, un om josnic... Îi 
datorezi bani lui Lebedev şi pentru a scăpa acum de datorie, cauţi 
să iei minţile fetei lui... Vrei s-o înşeli şi pe ea cum m-ai înşelat pe 
mine. Poate spui că nu-i adevărat? 

IVANOV (sufocându-se): Taci, pentru numele lui Dumnezeu! 
Altfel nu răspund pentru mine... Furia ma-nabusa şi aş putea... aş 
putea să te jignesc dureros... 

ANNA PETROVNA: I-ai înşelat întotdeauna pe toţi, nu numai 
pe mine... Toate mârsävile tale le aruncai în spinarea lui 
Borkin... Acum însă ştiu cine era autorul lor... 

IVANOV: Sarra, încetează, pleacă de-aici, altfel iti voi spune 
ceva neplăcut, care să te rănească! Îmi stă pe limbă să-ţi spun ceva 
îngrozitor... (strigă) Taci, jidoavcă! 

ANNA PETROVNA: N-am să tac... Prea multă vreme m-ai 
înşelat pentru ca să pot tăcea acum... 

IVANOV: Nu vrei să taci?! (încercând să se stăpânească) Încă 
o dată te rog... 

ANNA PETROVNA: Acum te poţi duce la fata lui Lebedev, ca 
să o înşeli şi pe ea... 

IVANOV: Află... află că ai să mori... ai să mori în curând)... 
Doctorul mi-a spus-o... 

ANNA PETROVNA (cade pe scaun, cu voce sfârşită): Cand ti- 
a spus asta? 

IVANOV (apucdndu-se cu amândouă mâinile de cap): 
Doamne, sunt un ticălos! Ce ticălos sunt, Doamne!... (plânge cu 
hohote) 

Cortina 


Intre actul al treilea si al patrulea se scurge un an. 


ACTUL AL PATRULEA 


Unul dintre saloane in casa Lebedevilor. În fata, o arcadă care 
desparte salonul de sală; în dreapta şi în stânga — uşi. Obiecte de 
bronz vechi, portrete de familie. Încăperile sunt gătite ca de 
sărbătoare. O pianină, pe care se află o vioară, alături un 
violoncel. În tot timpul actului prin sală e un du-te-vino nesfărşit 
de musafiri îmbrăcaţi în haine de gala. 


LVOV (intra, se uită la ceas): E ora cinci. Curând va începe 
ceremonia binecuvântării... O să-i binecuvânteze şi o să-i ducă la 
biserică. lată, în sfârşit, triumful virtuţii şi al dreptăţii pe pământ! 
Pe Sarra n-a reuşit să o jefuiască, dar a chinuit-o îngrozitor şi a 
băgat-o în mormânt. Acum a găsit alta. Are să facă pe fatarnicul şi 
cu ea, până când va izbuti să o jefuiască şi să se scape de dânsa, la 
fel ca de biata Sarra. Poveste veche, răsuflată!... (pauză) Acum e 
în al nouălea cer de fericire. Aşa o să trăiască până la adâncă 
bătrânețe, şi o să moară cu conştiinţa împăcată... Nu, nenisorule, 
asta n-o să se-ntâmple! Ştiu eu cum să-ţi vin de hac! Când voi 
smulge de pe obrazul tău această mască blestemată, şi când toată 
lumea va afla ce comoară esti, ai să-mi pici din al nouălea cer al 
tău într-o prăpastie atât de adâncă, încât toate puterile iadului n-or 
să te mai poată scoate din fundul ei! Sunt un om cinstit, şi datoria 
mea de onoare este să intervin în această chestiune şi să deschid 
ochii celor orbi. Am s-o îndeplinesc întocmai, iar mâine am să fug 
mâncând pământul din acest judeţ blestemat! (cade pe gânduri) 
Dar cum să procedez? Să vorbesc cu Lebedevii? Strădanie inutilă! 
Să-l provoc la duel? Să fac scandal? Doamne, Dumnezeule, mă 
frământ ca un copilandru! Parcă mi-am pierdut mintile!... Ce sa 
fac? Să-l provoc la duel? 


2 


KOSIH (intrând şi adresându-se lui Lvov, e binedispus): Teri am 
declarat un mic slem la trefle, dar am luat unul mare. Numai ca iar 
blestematul de Barabanov mi-a stricat toată combinația! Jucăm. 
Eu zic fără atale. El zice pas. Eu zic două trefle. El, de colo, pas. 
Două caro, zic... trei trefle... şi inchipuiti-va comedie: eu declar 
şlem, iar el nu-mi arată asul. Să-mi fi arătat, canalia, asul, aş fi 
declarat mare slem fără atale... 

LVOV: lartă-mă, dar nu mă pricep la jocul de cărţi, de aceea nu 
pot împărtăşi bucuria dumitale. Când va începe blagoslovenia? 

KOSIH: Cred că în curând. Deocamdată o readuc pe Ziuziuska 
în simtire. Zbiară ca o vită înjunghiată. Îi pare rău de zestre... 

LVOV: Nu de fată? 

KOSIH: De zestre. Are şi ea dreptate în felul ei. Dacă se însoară 
dumnealui, înseamnă că nu mai pupă banii imprumutati... Amin. 
Doar nu te-apuci să protestezi polita ginerelui! 


3 


BABAKINA (imbracata fistichiu trece grav prin fata lui Lvov si 
Kosih; acesta din urmă pufneste de râs, acoperindu-si gura cu 
palma; Babakina întoarce capul spre el): Nu vad, ce-i de ras?! 

(Kosîh întinde mâna ca să o prindă de talie şi râde cu hohote) 

BABAKINA: Bădăranule! (pleacă) 

KOSÎH (râzând cu hohote): A căpiat muierea! Înainte, când nici 
prin cap nu-i trecea să se bage în tagma aristocraților, era o muiere 
ca toate muierile, dar acum — nici cu o floare să n-o atingi. Auzi, 
cică, bădăranule! 

LVOV (frământându-se): la spune-mi, ce părere ai despre 
Ivanov? 

KOSIH: Proastă. Joacă ca un cizmar. Anul trecut, în postul 
mare, să-ţi spun ce s-a întâmplat: ne asezäm la masa de joc... Eu, 
contele, Borkin şi el. Încep să împart cărţile... 

LVOV (întrerupându-l): Nu despre asta te întreb. Ca om, cum îl 
găseşti? 

KOSIH: Ca om? Straşnic bărbat! O pramatie cum n-a văzut 
pământul, trecută prin ciur şi prin dârmon. El şi contele — nici că le 
mai găseşti pereche! Au un miros, de-i pun în coadă pe copoi... 
Unde-i răul pe capul oamenilor —acolo-s şi ei! S-a păcălit cu 
ovreica, iar acum râvneşte la sipetele Ziuziuşkăi. Bat laba cu 
dumneata, şi să mă trăsnească Cel de Sus dacă într-un an n-o 
aduce la sapă de lemn... El pe Ziuziuska, iar contele pe Babakina. 
Or să le ia toţi bănişorii, şi să vezi, după aceea, ce mai trai pe ei! 
Da’ ia spune-mi, doctore, ce-i cu dumneata? Prea esti palid si 
schimbat la fata. Nici nu te mai recunosc... 

LVOV: Nu, n-am nimic. M-am cam întrecut aseară la un pahar 
de vin... 


4 


LEBEDEV (intrând împreună cu Sasa): Sa stam de vorbă aici. 
(lui Lvov si Kosih) la, stimabililor, lasati-ne singuri. Avem de pus 
la cale unele lucruri. Vă aşteaptă domnisoarele în sala... 

KOSIH (trecând prin fata Saşei, pocneşte cu admiraţie din 
degete): Curat tablou!! Dama de pică! 

LEBEDEV: Haide, haide, mai repejor, om al cavernelor! 

(Lvov şi Kosih pleacă) 

LEBEDEV: Ia loc, Surocika, ia loc... (se aşază si el, aruncând 
o privire în jur) Ascultă-mă cu atenţie şi cu smerenia cuvenită. 
lată despre ce-i vorba: mama ta mi-a poruncit să-ţi transmit 
următoarele... Pricepi? N-am să vorbesc din partea mea, ci din 
partea e1... Ea m-a trimis. 

SAŞA: Tăticule, dacă se poate, mai pe scurt! 

LEBEDEV: Ti se atribuie drept zestre cincisprezece mii de 
ruble, in bani de argint. Asta-i... Vezi să nu avem discuţii mai 
târziu! Stai, lasă-mă să vorbesc! Dar asta nu-i totul. Vine acum si 
bucuria cea mare! Prin urmare, ţi se atribuie cincisprezece mii, dar 
având în vedere şi luând în considerație faptul că Nikolai 
Alexeevici îi datorează mamei tale nouă mu de ruble, aceşti bani 
se retin integral din zestrea ta... Ei, şi apoi... 

SAŞA: La ce-mi spui toate acestea? 

LEBEDEV: i-am spus doar că mama mi-a poruncit să-ţi 
vorbesc! 

SAŞA: Lăsaţi-mă în pace! Tată, dacă mi-ai purta cat de cât 
respect, şi dacă te-ai respecta şi pe tine, nu ţi-ai permite să-mi 
vorbeşti în felul acesta. N-am nevoie de zestrea voastră! Nu v-am 
cerut nimic si nici n-am să vă cer nimic! 

LEBEDEV: De ce te repezi la mine? Spune Gogol undeva 
despre doi şobolani, care mai întâi au mirosit amândoi bucatica şi 
abia după aceea şi-au luat tälpäsita, iar tu, emancipato, nici n-o 
mirosi ŞI... gata, te şi repezi la mine. 

SAŞA: Lăsaţi-mă in pace, nu mă jigniti cu aceste calcule 


meschine ale voastre. 

LEBEDEV (enervat): Ptiu, drace! O să mă faceţi pana la urmă 
să-mi bag cuțitul până-n prăsele în inimă, ori să-l spintec pe 
careva! Aia de-acolo o tine într-un bocet de dimineaţă, mă piseaza, 
mă otrăveşte cu socotelile ei, iar astălaltă, emancipata şi umana de 
ea, dracu să mă ia, nici nu se oboseşte să-l înţeleagă pe propriul ei 
tată! Auzi, cică, nu mă jigniti! Dar ştii dumneata, domnişoară, ca 
înainte de a veni aici cu intenţia de a te jigni cu tot dinadinsul, 
dincolo (arată spre usa) am fost tăiat bucati-bucati şi pus la 
saramură? Dumneaei nu poate pricepe! Auzi vorbă! M-ati 
înnebunit de cap, m-ati facut neom!... Ptiu, drace!... (se îndreaptă 
spre uşă, dar se opreşte în loc, şovăind) Nu-mi place, nu-mi place 
si gata toată povestea asta! 

SAŞA: Care poveste? 

LEBEDEV: Tot ce se-ntâmplă aici! 

SAŞA: Si ce anume nu-ţi place? 

LEBEDEV: Totul. Stai să mă aşez lângă tine ca să-ţi vorbesc 
mai pe îndelete. Nu-mi place, zic, tot ce se-ntâmplă aici, iar la 
nunta ta nici nu vreau să mă uit! (apropiindu-se de ea, cu căldură 
în glas) lartă-mă, Surocika, se prea poate ca nunta asta a ta să fie o 
nuntă inteleapta, cinstită, clădită pe principii înalte, umane, dar e 
ceva în ea, e ceva... Nu ştiu cum să-ţi spun, dar nu seamănă cu 
alte nunți pe care le-am văzut. Tu, o fată tânără, curată ca un 
diamant, frumoasă... iar el un văduv, trecut prin viaţă, înăcrit de 
ea. Si apoi, Doamne iartă-mă, nici nu-l prea înţeleg. (o sărută) E 
ceva necurat la mijloc, Surocika, nu te supăra ca-ti spun. Prea mult 
vorbeşte lumea. Moartea asta a Sarrei, învăluită oarecum în 
mister... apoi, deodată, noua cerere în căsătorie... (cu vioiciune) 
Dar, nu, nu mă asculta... Ce sunt acum? O babă, o muiere 
plangareata, un crinolin demodat. Nu mă asculta, ascultă numai 
glasul inimii tale. 

SAŞA: Tăticule, simt şi eu că-i altfel de cum ar trebui să fie... 
Altfel, nu ştiu cum. Dacă ai şti ce greutate îmi apasă inima! Mă 
simt stingherită şi mi-e groază să recunosc lucrul acesta. Tăticule 
dragă, dă-mi curaj, te implor... învaţă-mă ce să fac. 


LEBEDEV: Dar ce este, ce s-a-ntamplat? 

SASA: Sunt infricosata... Pana acum n-am avut niciodata 
această senzaţie! (privind în jur) Mi se pare uneori că nu-l înţeleg 
şi că n-am să-l pot înţelege niciodată. În tot timpul cât am fost 
logodnica lui, n-a zâmbit o singură dată, o dată nu s-a uitat în ochii 
mei. Veşnic se jeluieste, se căieşte pentru nu ştiu ce păcate, face 
aluzii la ele... Deseori îl văd tremurând... Am obosit. În anumite 
momente am impresia că eu... că eu îl iubesc mult mai putin decât 
ar trebui. lar când vine la noi şi stă de vorbă cu mine, încep să mă 
plictisesc. Ce-o fi însemnând toate astea, tăticule? Sunt 
înfricoşată! 

LEBEDEV: Fetiţa mea dragă, ascultă-l pe bătrânul tău tată 
măcar o dată în viaţă. Rupe această căsătorie! 

SAŞA (speriată): Cum se poate să fac una ca asta! 

LEBEDEV: Zău, Surocika, fă cum iti spun! O să fie scandal, tot 
Judeţul o să vuiască, dar e mai bine să suporţi un scandal decât să 
te nenorocesti pentru toată viata. 

SAŞA: Nu, tăticule, nu! Nici nu vreau să aud de aşa ceva! 
Trebuie să lupt cu toate aceste gânduri negre ale mele. E un om 
bun, dar e nenorocit şi neînțeles în nenorocirea lui. Am să-l iubesc, 
am să încerc a-l înțelege şi am să-l pun pe picioare. Am să-mi fac 
datora până la capăt! M-am hotărât! 

LEBEDEV: E curată psihopatie ce-mi spui, şi nu datorie... 

SAŞA: Ajunge. Ti-am făcut unele mărturisiri la care nu mă 
încumetam să mă gândesc nici eu. Dar să nu sufli nimănui o 
vorbă. Mai bine să uităm tot ce-am vorbit. 

LEBEDEV: Nu mai pricep nimic. Ori m-a prostit batranetea, ori 
voi cei din jurul meu aveţi minte mai multă decât mine, căci, 
cinstit ţi-o spun, nu mai pricep nimic! 


5 


SABELSKI (intrând): Dracu să-i ia pe toţi, şi pe mine laolaltă 
cu ei! E revoltător, pur şi simplu revoltator! 

LEBEDEV: Ce-ai patit? 

SABELSKI: Paşa, vorbesc serios, trebuie să fac şi cu o ticälosie, 
dar o asemenea ticăloşie, încât nu numai mie, dar şi celor din juru- 
mi să li se facă greață. Si am s-o fac, pe cuvântul meu că am s-o 
fac! I-am şi spus lui Borkin ca în seara asta să anunţe logodna 
mea. (râzând) Toţi sunt nişte ticăloşi, şi nu vreau să rămân nici eu 
de căruţă... 

LEBEDEV: M-am săturat de tine ca de mere acre! Ascultă, 
Matvei, iartă-mă ca-ti spun, dar pentru trăncăneala asta a ta or sa 
te bage într-o zi în casa de nebuni. 

SABELSKI: E o casă mai onorabilă decât multe altele... Poti să 
mă internezi chiar acum, mi-ai face un mare serviciu. Toţi, toţi cei 
din juru-mi, în frunte cu mine, suntem nişte creaturi marsave, nişte 
nulitati... Mi-e scârbă cand mă uit la mine, nu cred o vorbă din 
câte le spun... 

LEBEDEV: Ascultă, frätioare! Ti-as propune să-ţi presari 
cenuşă pe cap şi să te preumbli aşa printre oameni... Sau, ai face 
mult mai bine să-ţi pui pălăria şi să te duci acasă. Aici e nuntă, 
toată lumea se veseleşte şi tu, de colo, cârrr! cârrr! ca o cobe cu 
pene negre. Zău aşa!... 

(Sabelski îşi lasă fruntea pe pianină şi plânge cu hohote) 

LEBEDEV: Matvei!... Fratioare!... Ce-i cu tine? Dragul meu... 
prietene... te-am jignit cumva?... lartă-l, iartă-l pe betivanul ăsta 
bătrân şi ticălos... Vrei un pahar de apă?... 

SABELSKI: Nu, nu-mi trebuie. (ridică fruntea) 

LEBEDEV: Ce te-a apucat? De ce plângi? 

SABELSKI: O să-mi treacă, n-am nimic... 

LEBEDEV: Ce ai, Mitiuşka, nu mă minţi... Ce s-a întâmplat cu 
tine? 

SABELSKI: Mi-am aruncat privirea pe acest violoncel şi... şi 


mi-am adus aminte de... de ovreica... 

LEBEDEV: Asta-i bună, tocmai acum? Fie-i tärâna uşoară, 
dar... dar crede-mă, nu e momentul potrivit... 

SABELSKI: Câte dueturi am cântat împreună!... Ce fire de om, 
ce femeie minunată a fost! 

(Saşa plânge) 

LEBEDEV: Si tu? Ce v-a apucat?! Doamne, Dumnezeule, ia te 
uită la ei... Vă rog din suflet, plecaţi de aici, să... să nu vă vadă 
musafirii! 

SABELSKI: Auzi, Paşa, când soarele luminează pământul, până 
si cimitirul pare mai vesel. Când ai o speranță, măcar una, 
batranetea e mai uşoară. lar eu n-am nicio speranţă, n-am nicio 
speranţă! 

LEBEDEV: Da, într-adevăr, nu te invidiez... Nici tu copii, nici 
tu bani, nici măcar o îndeletnicire oarecare... Ce să-i faci, n-ai 
încotro! (Sasei) Dar tu ce ai? 

SABELSKI: Pasa, dragul meu, da-mi niste bani. Ne vom socoti 
pe lumea cealaltă. Vreau să mă duc la Paris, să văd mormântul 
soției mele... Am dat mult în viata mea, o jumătate din avere am 
dat-o altora, de aceea am dreptul să cer şi eu de la alţii. Şi apoi cer 
de la un prieten... 

LEBEDEV (zăpăcit): De unde să am bani, Alitiuşa, de unde? N- 
am o copeică! Adică, să vedem, să vedem! Nu promit, dar... să 
văd ce-am să pot face... (in parte) Of, m-ati dat gata, nu mai pot! 


6 


BABAKINA (intrând): Unde-i cavalerul meu, nu l-aţi văzut? 
(zărindu-l pe Sabelski) Bine, conte, cum se poate să mă laşi 
singură! Uf, nesuferitule! (i/ loveşte cu evantaiul peste mână) 

SABELSKI (cu dezgust): Lasă-mă în pace! Mi-e sila de 
dumneata! 

BABAKINA (perplexă): Cum?... Ce-ai spus?... 

SABELSKI: Piei din fata mea! 

BABAKINA (prăbuşindu-se într-un fotoliu): Ah! (plânge) 

ZINAIDA SAVISNA (intră plângând): E cineva la scară... Mi 
se pare că a sosit cavalerul de onoare al mirelui. E timpul să-i 
binecuvântăm pe tineri... (plânge cu hohote) 

SAŞA (cu privire rugătoare): Mamă! 

LEBEDEV: Poftim, toţi s-au pus pe bocit! Ce cvartet simpatic! 
Da’ mai dati-o-ncolo, fraților, de treabă, că prindem igrasie de 
atâtea lacrimi! Matvei!... Marfa Egorovna, vă rog! Zau, mă faceţi 
si pe mine să... să plâng... (plânge) Doamne Isuse! 

ZINAIDA SAVISNA: Dacă nu mai ai nevoie de mine, de mama 
ta, dacă nu vrei să-mi dai ascultare... am să-ţi fac aceasta bucurie, 
am să-ţi dau binecuvântarea mea... 

(intră Ivanov; poartă frac şi mănuși) 


7 


LEBEDEV: Asta ne mai lipsea! Ce s-a-ntamplat? 

SASA: De ce-ai venit? 

IVANOV: Iertati-ma, domnilor. Vreau să vorbesc cu Saşa în 
patru ochi... 

LEBEDEV: Aşa ceva n-am mai pomenit! Auzi, să vii în casa 
miresei înainte de cununie! La ora asta ar fi trebuit să fii la 
biserică! 

IVANOV: Paşa, te rog... 

(Lebedev ridică din umeri, apoi el, Zinaida Savişna, contele şi 

Babakina pleacă) 


SASA (cu asprime): Ce vrei? 

IVANOV: Furia mă inabusa, totuşi am să-ţi vorbesc cu sânge 
rece. Asculta-ma, acum o ora cand ma imbracam pentru a merge 
la biserică, m-am uitat în oglindă şi mi-am văzut tâmplele 
cărunte... Saşa, să nu facem asta! Să sfârşim această comedie 
absurdă cât nu e prea târziu... Eşti tânără, neprihanita, ai toată 
viata înainte, pe când eu... 

SAŞA: Am mai auzit de mii de ori aceste vorbe, m-am săturat 
de ele! Nu e ceva nou! Ai face mult mai bine să te duci la biserică 
$1 să nu mai incurci lumea pe aici! 

IVANOV: Am să plec imediat acasă, iar tu anuntä-1 pe ai tai ca 
nunta nu va mai avea loc. Explică-le într-un fel. E timpul să ne 
băgăm minţile în cap. Destul am jucat rolul lui Hamlet, iar tu pe al 
sublimei îndrăgostite... Ajunge! 

SAŞA (izbucnind): Ce fel de ton e acesta? Nici nu vreau să te 
ascult. 

IVANOV: Totuşi am să-ţi vorbesc, indiferent dacă vrei sau nu 
vrei să mă asculti. 

SAŞA: De ce-ai venit aici? Nu-ţi dai seama ca văicărelile astea 
devin un fel de batjocură la adresa mea? 

IVANOV: Nu, acum nu mă mai vaiet! Zici, batjocură? Se prea 
poate. Şi dacă aş putea să mă batjocoresc pe mine însumi de o mie 
de ori mai mult, astfel ca întreaga lume să râdă cu hohote de 
mine — aş face-o! Cum iti spuneam, m-am uitat în oglindă si am 
simţit deodată că în inimă parcă mi s-a rupt o coardă! Am râs de 
mine până la lacrimi, şi era cat pe-aci să-mi pierd mințile de 
ruşine. (râde) Da, melancolie! Boala nobilei trândăvii! Durere fara 
margini! Mi-ar mai lipsi încă să scriu versuri. M-am săturat de 
văicăreli, m-am săturat să-i tot acresc pe oamenii din jurul meu... 
Să constati în fiecare chpă că ai epuizat pentru totdeauna energia 
ta de om, că ai prins rugină ca un hârb vechi, că ţi-ai trăit traiul, ca 
al căzut în marasm şi în această neagră melancolie — să constati, 


ZIC, toate acestea in timp ce soarele luminează pe cer, în timp ce 
până şi neobosita furnică se bucură de povara ce-o cară în 
spinare — mulțumesc cu plecăciune, nu mai vreau! $i să vezi apoi 
cum unii te consideră sarlatan de rând, cum alţii te compătimesc, 
cum iti întind o mână de ajutor, iar alţii — lucrul cel mai dureros — 
ascultă toate văicărelile tale stupide şi se uită la tine ca la un al 
doilea Mahomed, așteptând ca dintr-o clipa în alta să întemeiezi o 
nouă religie... nu, nu, e prea de tot! Mulţumesc lui Dumnezeu că 
mai am în mine destul bun-simt şi destulă mândrie! Venind 
încoace râdeam de mine, şi mi se părea că râd de mine şi curcile, 
ŞI copacii pe care-i intalneam în drum... 

SAŞA: Mi-ai vorbit la început de o furie care te inabusa, dar 
constat că nu-i vorba de aşa ceva, ci de o nebunie curată! 

IVANOV: Crezi? Nu, nu sunt nebun. Acum văd lucrurile în 
adevărata lor lumină, şi gândurile îmi sunt tot atât de limpezi ca şi 
însăşi conştiinţa ta. Ne iubim unul pe altul, dar totuşi nunta noastră 
nu va avea loc. Singur, pot să mă înfurii, să mă dau peste cap, să- 
mi înveninez sufletul cât oi pofti, dar n-am dreptul să-i nenorocesc 
si pe alții! Cu lamentările mele i-am otrăvit soției ultimul an de 
viata. Nu vezi, de când mi-ai devenit logodnica ai uitat ce 
înseamnă râsul şi ai îmbătrânit cu vreo cinci ani! Tatăl tău pentru 
care întreaga viata era limpede ca un cristal, graţie mie, şi numai 
mie, a încetat să mai înțeleagă oamenii. Oriunde m-aş afla — la 
zemstvă, într-o vizită, la vânătoare, peste tot aduc cu mine 
plictisul, melancolia, nemulţumirea... Stai, nu mă-ntrerupe! Sunt 
tăios, crud, vorbindu-ti în felul acesta, dar furia imi încleştează 
gatlejul şi nu pot vorbi altfel. N-am mințit niciodată, niciodată n- 
am defaimat viata, dar, devenind un morocănos, fără voia mea, 
fără a băga măcar de seamă, am început să hulesc viaţa, să cârtesc 
împotriva sorti, să mă plâng necontenit şi orice om care mă aude, 
molipsindu-se de această apatie a mea idioată, începe să defaime 
si el totul. $i când te gândeşti cu ce ton vorbesc! Parcă 1-as face 
concesie naturii că mai trăiesc pe lume, dracu să mă ia! 

SAŞA: Stai, stai putin... Din cele ce-mi spui acum rezultă că te- 
al plictisit de această stare de apatie şi că ar fi timpul să începi o 


alta viata, o viaţă nouă!... Si asta e bine!... 

IVANOV: Nu văd niciun bine nicăieri. Despre ce fel de viaţă 
nouă mai poate fi vorba? Sunt un om pierdut, o dată pentru 
totdeauna! Ar trebui să înţelegi si tu acest lucru. Auzi, o viata 
noua!... 

SASA: Nikolai, trezeste-te! De unde ai scos ca esti un om 
pierdut? De unde rezulta asta? E un cinism nelalocul lui. Nu, nici 
nu mai discut cu tine şi nici nu vreau să mai aud nimic... Haide, 
pleaca la biserica... 

IVANOV: Sunt un om pierdut, definitiv şi irevocabil! 

SAŞA: Nu mai striga aşa, că te aud musafirii! 

IVANOV: Dacă un om inteligent, un om cult şi sănătos a 
început să se vaiete fără a avea un motiv cât de cât palpabil, şi a 
pornit să se rostogolească pe un povârniş, asta înseamnă că nu-l va 
mai opri nimeni şi că pentru omul acesta nu mai există salvare! În 
ce vezi tu salvarea mea, în ce? De băut nu pot să beau, căci mă 
doare capul de băutură, versuri proaste nu ştiu să scriu, să mă 
prosternez în faţa lenei mele sufleteşti, considerând-o mai presus 
de toate frământările vieţii, nu pot. Lenea rămâne lene, slăbiciunea 
rămâne slăbiciune — n-am alte denumiri pentru ele. Într-un cuvânt, 
sunt un om definitiv pierdut! (aruncând o privire în jur) Numai de 
n-ar intra cineva... Asculta-ma, Sura. Dacă mă iubeşti, ajută-mă. 
Renunta la mine acum, în clipa aceasta! Dar mai repede, te rog... 

SAŞA: Ah, Nikolai, dacă ai sti cât mă obosesti, cât îmi torturezi 
sufletul! Doar esti un om bun, un om inteligent, gandeste-te 
singur: cum se poate sa pui in fata unui om asemenea probleme? 
Nu există zi lăsată de Dumnezeu în care să nu ridici o noua 
problemă, una mai grea decât alta... Visam o dragoste activă, dar 
am dat de o dragoste care mă martirizează! 

IVANOV: Iar când vei deveni soția mea, vei da de probleme si 
mai complexe. Renuntä dar! Intelege un lucru: in tine vorbeşte nu 
atât dragostea, cât îndărătnicia unei fiinţe cinstite până-n măduva 
oaselor. Ţi-ai pus drept scop să invii in mine omul, să mă 
tămăduieşti; te mangaiai cu speranţa că săvârşeşti o faptă nobilă... 
Acum însă ai da înapoi, dar te împiedică un sentiment fals. 


Intelege lucrul acesta! 

SASA: Ce logica ciudata, salbatica as putea spune! Cum, cum 
vrei să renunţ la tine? Cum? Nu ai mamă, n-ai nici surori, nici 
prieteni... Eşti în pragul ruinei, moşia ti-au jefuit-o, toţi 
clevetesc... 

IVANOV: Mare prostie am făcut că am venit aici. Trebuia să 
fac ceea ce îmi pusesem în gând... 

(intră Lebedev) 

SAŞA (alergând în întâmpinarea tatălui său): Tata, tată, uite ce 
face dumnealui: a dat buzna la noi ca un apucat, şi acum mă 
chinuieşte cumplit! Îmi cere, auzi, să renunţ la el, fiindcă nu vrea 
să mă nenorocească... Spune-i că n-am nevoie de mărininua lui! 
N-am nevoie! Ştiu ce fac!... 

LEBEDEV: Nu pricep nimic... Despre ce fel de mărinimie e 
vorba? 

IVANOV: Această căsătorie nu se va încheia! 

SAŞA: Ba da! Se va încheia! Spune-i-o şi tu, taticule! 

LEBEDEV: Stai, stai putin!... Adică de ce nu vrei să aibă loc 
căsătoria aceasta? 

IVANOV: I-am explicat de ce, dar nu vrea să mă înţeleagă. 

LEBEDEV: Nu ei, ci mie trebuie să-mi explici! Si să-mi explici 
în aşa tel încât să pot pricepe! Ah, Nikolai Alexeevici! Domnul sa 
te judece; dar eu, unul, ţi-o spun verde în ochi: aşa harababura ai 
adus în viaţa noastră, aşa zăpăceală, încât mă întreb uneori ce-i cu 
mine şi unde mă aflu... Nu mai înţeleg nimic. Parcă a căzut un 
blestem pe capul nostru!... Ei, spune-mi acum, invata-ma pe mine, 
om bătrân, ce să mă fac cu tine? Să te provoc la duel? 

IVANOV: Nu-i nevoie de niciun duel. E nevoie de cap, ca să ne 
putem înţelege unul pe altul. 

SAŞA (umblând agitată de colo-colo): E îngrozitor! E ca un 
copil fără minte! 

LEBEDEV: S-ar părea că nu-i nimic de făcut, că nu ne-a rămas 
decât să ne plecăm capul în faţa sorții. Ascultă-mă, Nikolai! După 
părerea ta tot ceea ce faci tu acum este logic, inteligent, conform 
tuturor legilor psihologiei. Iar după părerea mea toată afacerea asta 


nu e decat un scandal si o nenorocire pe capul nostru. Asculta-ma 
pe mine, om in vârstă, ce-ţi spun, pentru ultima oară! Linisteste-te, 
potoleste-ti creierul înfierbântat! Priveşte lucrurile asa cum le 
privesc toți oamenii! Totul e simplu pe lume. Tavanul e alb, 
cizmele sunt negre, zahărul e dulce. Tu o iubeşti pe Saşa, şi Saşa 
te iubeşte la rândul ei. Dacă o iubeşti — rămâi, dacă n-o iubeşti — 
pleacă, nimeni n-o să-ţi ceară socoteală. E atât de simplu, nu? 
Amândoi sunteţi nişte oameni sănătoşi, inteligenți, integri. Sunteţi 
sătui, slavă Domnului, şi îmbrăcaţi... Ce mai vrei? N-ai bani? Si 
ce importanţă are? Fericirea nu stă în bani... Bineînţeles, îmi dau 
seama că ai greutăți... Mosia ti-1 ipotecatä, n-ai de unde plăti 
dobânzile; dar eu, eu sunt tată, eu înţeleg... Mama, treaba ei, facă 
ce-o vrea. Nu vrea să vă dea bani, n-are decât. Sura îmi spune ca 
n-are nevoie de zestre. Mă rog, principii... Schopenhauer... 
Mofturi copilăreşti! Am la bancă un cont personal de zece mii de 
ruble... (aruncând o privire în jur) Sunt de la bunică-mea... Nici 
pământul nu ştie de existenţa lor... Vi-i dau... Luati-i, dar să ne 
înţelegem asupra unui lucru: lui Matvei îi dati două mii... 
(in sală încep să se adune musafirii ) 

IVANOV: Paşa, orice discuţie este inutilă. Procedez aşa cum 
îmi dictează conştiinţa. 

SAŞA: Si eu, la rândul meu, am să procedez cum îmi dictează 
conştiinţa. Orice mi-ai spune, eu n-am să te las să pleci. Mă duc s- 
o chem pe mama. (pleacă) 


10 


LEBEDEV: Nu mai pricep nimic... 

IVANOV: Ascultă, omule. Degeaba aş încerca să-ţi explic ce fel 
de om sunt: cinstit sau ticălos, lucid sau psihopat, că tot n-ai să 
ma-ntelegi. Ar fi o strădanie zadarnică. Am fost cândva tânăr, o 
fire aprinsă, cinstită şi n-am fost nici un prostănac. Am iubit, am 
urât şi am crezut altfel decât ceilalți oameni, am muncit si am 
sperat cât zece, m-am luptat cu morile de vânt, m-am izbit cu 
capul de toți pereţii. N-am ştiut să-mi apreciez însă puterile si, 
necunoscând viaţa, am luat pe umeri o povară care mi-a frânt 
dintr-odată şira spinării, m-a dat gata. M-am grăbit să-mi 
cheltuiesc toată vigoarea numai şi numai de dragul tinereţii, 
entuziasmându-mă, muncind din greu, îmbătându-mă de victorii, 
fără a cunoaşte măsura. Spune-mi, te rog: oare puteam să procedez 
altfel? Suntem prea puţini, iar muncă — cu nemiluita! Da, muncă, 
nu glumă! Si iată, cu câtă cruzime se răzbună viata cu care m-am 
luat de piept! M-a dărâmat de timpuriu! La treizeci şi ceva de ani 
mă simt ametit, bătrân, mi-am pus halatul şi papucii. Cu capul 
greu, cu sufletul copleşit de lene, ostenit, frânt, fără vreo credinţă 
în mine, fără să pot iubi, fără să am vreun scop pe lume, mă 
strecor ca o umbră printre oameni, întrebându-mă necontenit: cine 
sunt, pentru ce trăiesc, ce vreau? Si mi se pare că dragostea e o 
prostie, că mângâierile sunt o dulcegărie inutilă, că munca n-are 
niciun sens, că cântecele şi vorbele înaripate sunt demodate şi 
banale. Oriunde aş intra, aduc odată cu mine tristeţea, spleenul, 
nemulțumirea şi repulsia fata de viata... Da, sunt un om pierdut, 
definitiv şi irevocabil! În fata ta se află un bărbat care la treizeci si 
cinci de ani e deceptionat, obosit de viata, strivit de stupidele sale 
avânturi. Ruşinea îl doboară, şi el încearcă să ia în batjocură 
propria-i slăbiciune... O, de-ai sti cum se revoltă mândria din 
mine! Furia mă sugrumă! (se infioara) Poftim, mă şi clatin pe 
picioare! Mi-am făcut-o cu mâna mea... Sunt la capătul puterilor. 
Unde-i Matvei? Să mă ducă acasă... 


VOCI DIN SALA: A sosit cavalerul de onoare al mirelui! 


11 


SABELSKI (intrând): Ce să zic, am o ţinută clasa întâi... Frac 
străin, uzat, fără mănuși... Si apoi privirile astea batjocoritoare, 
zâmbetele ironice, glumele idioate... Oameni meschini, suflete de 
NIMIC! 

BORKIN (intra grăbit cu un buchet de flori în mână. E in frac, 
cu o floare de cavaler de onoare prinsă la butoniera): Of, nu mai 
pot! Pe unde o fi? (zărindu-l pe Ivanov) Lumea a intepenit 
asteptandu-te la biserică şi dumneata te tii de pledoarii filozofice. 
Eşti un om imposibil. Stârneşti hazul, zău aşa! Doar n-ai să mergi 
la biserică împreună cu mireasa! Trebuie să te duci cu mine, iar eu 
am să mă întorc mai târziu să o iau şi pe ea. Să nu ştii atâta lucru? 
Zău aşa, eşti un om imposibil!... 

LVOV (intrând şi adresându-se lui Ivanov): Ah, dumneata erai 
aici? (cu glas tare) Nikolai Alexeevici Ivanov, declar in fata 
tuturor celor prezenţi că eşti un ticălos! 

IVANOV (cu răceală): Mulţumesc. 

(rumoare în sală) 

BORKIN (lui Lvov): Stimate domn, consider că ieşirea dumitale 
este o josnicie incalificabilă! Îmi vei da socoteală pentru ea! Ne 
vom bate şi te rog să-ţi alegi armele! 

LVOV: Domnule Borkin, socot că n-ar fi de demnitatea mea nu 
numai să primesc această provocare, dar şi să stau de vorbă cu 
dumneata! lar domnului Ivanov îi pot da satisfacţie oricând. 

SABELSKI: Stimate domn, am să mă bat eu în locul lui!... 

SAŞA (lui Lvov): Pentru ce? Cu ce drept îl jigneşti? Dati-mi 
voie, domnilor, să-l întreb pentru ce îl jigneste? 

LVOV: Alexandra Pavlovna, am avut temei pentru aceasta. Am 
venit ca un om cinstit, pentru că vreau să vă deschid ochii, şi vă 
rog, să-mi dati ascultare... 

SAŞA: Si ce anume ai putea să ne spui? Ca esti un om cinstit? 
Asta o ştie toată lumea! Altceva însă aş vrea să te întreb: eşti atât 
de convins de dreptatea dumitale? Poftim, ai intrat în această casă 


ca om cinstit, cum zici, aducându-i logodnicului meu o jignire 
îngrozitoare, care putea să mă prăpădească. Înainte vreme, când îl 
urmăreai ca o umbră şi îl împiedicai să trăiască, tot din cinste şi 
din simţul dreptăţii ai să spui c-o faceai. Te amestecai in viata lui 
particulară, clevetindu-l şi împroşcându-l cu noroi. Trimiteai 
scrisori anonime mie şi tuturor prietenilor tot din imboldul cinstei 
dumitale... Crezând ca procedezi cinstit, n-ai crutat-o nici măcar 
pe soţia lui în ultimele clipe ale vieţii, otrăvindu-i sufletul cu tot 
felul de bănuieli. Şi orişice nedreptate, orişice mârsävie ai mai fi 
făcut, ai fi fost convins că o faci în calitate de om cinstit şi luminat 
al epocii!... 

IVANOV (râzând): Parcă am fi în parlament şi nu la nuntă... 
Bravo, bravo!... 

SASA (lui Lvov): Gândeşte-te acum: tot mai eşti convins de 
dreptatea dumitale? Ce oameni märginiti, fără inimă! (fl ia pe 
Ivanov de mână) Să mergem de aici, Nikolai! Haide, tată! 

IVANOV: Stai, unde vrei să mergem? Nu-i nevoie, am să rezolv 
totul... îndată! S-a trezit în mine tinereţea, omul care a fost 
înainte! (scoate pistolul) 

SAŞA (țipind): Priviţi ce vrea să facă! Nikolai, pentru numele 
lui Dumnezeu! 

IVANOV: M-am rostogolit prea departe! Ajunge! Există şi o 
limita a demnităţii! Dati-va la o parte! Saşa, îţi mulţumesc! 

SAŞA (țipând): Nikolai, ce faci! Opriti-l! 

IVANOV: Lăsaţi-mă! (fuge în partea cealaltă a sălii si se 
împușcă) 


CORTINA 


Piesa Ivanov a fost scrisă la sfârşitul lui septembrie — începutul lui 
octombrie 1887, în urma rugamintilor stăruitoare ale directorului de teatru F. 
Korş şi ale actorilor acestui teatru. Într-o scrisoare adresată M. V. Kiseliovei 
(13 septembrie 1887), Cehov spune: „De două ori am fost la teatrul lui Kors şi 
de fiecare dată am fost rugat să le scriu o piesă... Actorii mă asigură că am să 
scriu o piesă bună, deoarece mă pricep să impresionez...” Pe la începutul lui 
octombrie piesa a şi fost scrisă (vezi scrisoarea lui A. P. Cehov din 5 


octombrie 1887, adresată lui N. M. Ejov). Textul initial al piesei s-a păstrat 
sub formă de copie dactilografiată, purtând următorul titlu: Ivanov, Comedie 
în patru acte şi 5 tablouri. Cuvântul comedie este şters şi înlocuit cu cuvântul 
dramă. Data aprobării cenzurii: 6 noiembrie 1887, după care urmează 
următoarea adnotare: Cu modificări (Biblioteca centrală a dramei ruse, nr. 
40393). 

Cu alte mici modificări, a apărut într-o ediție litografiata la Biblioteca 
teatrelor din Moscova. Data aprobării cenzurii: 10 decembrie 1887. 

Piesa a fost modificată de două ori pentru teatrul Alexandrinski din 
Petersburg în octombrie-decembrie 1888 şi în ianuarie 1889. 

După prezentarea piesei la teatrul Alexandrinski (31 ianuarie 1889), Cehov 
i-a schimbat sfârşitul; cu alte mici modificări şi cu subtitlul: Piesă dramatică 
în patru acte, piesa a fost publicată în revista Severnii vestnik, nr. 3, 1889. 

Făcându-i alte modificări şi prescurtări, A. P. Cehov a inclus-o în culegerea 
Piese de teatru, Sankt-Petersburg, 1897. Cu câteva noi modificări a intrat în 
culegerea de Opere din 1901, vol. VII; fără nicio modificare, a intrat în a 2-a 
ediţie a aceluiaşi volum din anul 1902. Publicăm textul din 1902. 

Prima dată, piesa a fost jucată pe scena unui teatru din provincie, şi anume 
la Saratov. Teatrul lui Korş din Moscova a pus-o în scenă la 19 noiembrie 
1887, în beneficiul lui N. V. Svetlov, care interpreta rolul lui Borkin. 

Prima versiune, spre deosebire de textul definitiv, era mai bogată în 
amănunte, iar desfăşurarea acţiunii se deosebea pe alocuri. De pildă, revolta 
lui Ivanov apărea mai puţin pregnantă. Actul patru avea două tablouri. În 
primul, se succedau scenete din casa Lebedevilor în preajma cununiei lui 
Ivanov cu Saşa, în cel de al doilea, acţiunea se desfăşura în cadrul ospatului 
de după cununie. În prima versiune, Ivanov, înainte de ofensa ce i-o aduce 
Lvov, se află pe calea împăcării cu sine şi e gata să renunţe la gândurile sale 
negre. După ofensa adusă de Lvov, Ivanov nu se împuşca, ci murea în urma 
unui şoc nervos, rostind cuvintele: „Pentru ce, pentru ce...” 

Încă din prima versiune s-a cristalizat pe de-a întregul ideea fundamentală a 
piesei. La baza dramei eroului principal (Ivanov) nu stă un anume caz izolat şi 
nici comportarea unor anumite persoane, ci realitățile vieţii luate în ansamblul 
lor. Ivanov este ros de o ,,boala” ale cărei cauze trebuie căutate în randuielile 
de atunci din Rusia, care i-au frânt voinţa, sădindu-i în suflet descurajare, 
răpindu-i orice speranţă. În lupta sa cu aceste realităţi, forţele lui Ivanov se 
irosesc repede şi el devine un om „blazat”, ceea ce explică întreaga lui 
comportare. Pentru Cehov, Ivanov nu este un om viciat din punct de vedere 
moral, şi cu toate că e într-adevăr inapt pentru viaţă, chiar dăunător ei, dar, ca 
să ne exprimăm în limbajul lui Lvov, el nu este un „ticălos”. Urmările acestei 
inadaptabilitati sunt îngrozitoare atât pentru el, cât şi pentru oamenii din jurul 
său (soarta Sarrei etc). Cel vinovat de toate nenorocirile, Ivanov apare şi ca o 
victimă a societăţii în care trăieşte, astfel încât acest personaj negativ, într-o 
oarecare măsură, capătă nu numai un caracter demascator, ci şi unul dramatic. 

În scrisoarea sa adresată lui A. P. Cehov (24 octombrie 1887), însuşi 
Cehov subliniază acest nou aspect în tratarea dramatică a realităţii din piesa 


Ivanov. „În piesele dramaturgilor contemporani nu găseşti decât îngeri, 
scelerati şi bufoni. Du-te de caută asemenea specimene prin Rusia! Nu-i 
vorbă, de găsit s-ar găsi, dar nu în forma atât de concentrată cum le vor ei... 
Am vrut să fiu mai original: în piesa mea nu există nici scelerati, nici îngeri 
(nu m-am putut abtine însă când e vorba de bufoni), n-am condamnat, dar nici 
n-am dat dreptate nimănui...” 

Primele reprezentații ale piesei (noiembrie 1887) au stârnit mult interes şi 
discuţii insufletite. După primul spectacol, Cehov îi scrie fratelui său, 
Alexandr Pavlovici, următoarele: „Oamenii de teatru susţin că n-au mai văzut 
niciodată la vreun spectacol atâta fierbere, atâtea aplauze şi fluierături, n-au 
auzit niciodată atâtea dispute câte au fost la premiera piesei mele.” 

Cronicarul revistei Novoe Vremea scrie: „Niciun autor din ultima vreme n- 
a fost primit cu atâtea aplauze, chemări la rampă, cu atâtea fluierături şi nici 
n-a stârnit atâtea laude şi critici” (Novoe Vremea, 1887, nr. 4215). 

În memoriile sale, M. P. Cehov scrie: „Succesul spectacolului a fost foarte 
amestecat: unii fluierau, alţii, care formau majoritatea, aplaudau zgomotos şi-l 
chemau pe autor la rampă; dar în general piesa n-a fost înţeleasă, şi mult timp 
după aceea ziarele comentau personalitatea şi caracterul eroului principal” 
(M. P. Cehov, Cehov si temele tratate de el, Moscova, 1923 pag. 40). 

Recenzentii, obişnuiţi cu formulări simpliste în aprecierea trăsăturilor 
morale ale eroilor, îi reproşau autorului caracterul confuz al lui Ivanov, 
întrebându-se dacă e un personaj pozitiv sau negativ. 

În scrisoarea sa adresată lui A. S. Suvorin (30 decembrie 1887), Cehov 
comentează pe larg caracterele eroilor săi: Ivanov, Lvov şi Saşa. 
„Scepticismul şi veşnica nemulțumire a lui Ivanov se datorează, spune 
autorul, «istovirib» eroului principal, care şi-a luat asupra sa mai mult decât ar 
fi fost în stare să suporte...” „Abia a atins vârsta de 35 de ani, că a şi început 
să se simtă istovit şi plictisit. Nici nu i-a crescut bine mustata, că şi declară 
sententios: «Nu te însura, fratioare... Ti-o spun din proprie experienţă.» Sau: 
«Şi totuşi ce este în esenţă liberalismul? Între noi fie vorba, Katkov de multe 
ori a avut dreptate.» El este gata să renege şi zemstvele, şi gospodărirea 
rațională, şi ştiinţa, şi dragostea... Acesta este tonul folosit de oamenii ale 
căror forte s-au irosit înainte de vreme. Ivanov nu-şi poate explica ce se 
petrece cu el. Firea lui cinstită nu se împacă cu noua lui stare sufletească. 
Caută motivarea ei în mediul înconjurător şi nu găseşte. Caută în el, dar nu 
descoperă decât o vagă conştiinţă a vinovatiei sale. Veşnic istovit şi plictisit, 
ros de conştiinţa propriei vinovätii mai are un duşman: singurătatea... Ivanov 
se simte foarte singur. Serile lungi de iarnă, parcul pustiu, odăile pustii, 
lamentările contelui, soția suferindă. N-are unde să plece. De aceea e obsedat 
mereu de întrebarea: «Ce să facă?» Ivanov este dezarmat in fata vieţii: 
Oamenii de felul lui Ivanov nu sunt în stare să facă fata situației şi se lasă 
coplesiti de greutățile vieţii. Ei se pierd cu firea, ridică neputincioşi din umeri, 
se enervează, se tânguiesc, fac prostii şi, în cele din urmă, dând frâu liber 
nervilor lor zdruncinati, pierd terenul de sub picioare şi cad în categoria celor 
«frânti» de viata, a celor «neintelesi». Lvov este tipul omului dintr-o bucată, 


energic, dar mărginit şi lipsit de suplete. Tot ceea ce se poate numi vederi mai 
largi, tot ceea ce este simtämânt spontan îi sunt străine lui Lvov. Judecă totul 
după un anumit şablon, este tendentiozitatea personificata... Lvov este o fire 
cinstită, deschisă, mergând până la brutalitate în sinceritatea lui. E în stare să 
arunce sub trăsură o bombă, să pălmuiască un inspector sau să-i spună omului 
de la obraz că-i un ticălos. Nimic nu-l va opri... Asemenea oameni sunt 
necesari şi de cele mai multe ori ne sunt chiar simpatici. A-i caricaturiza, fie şi 
în interesul scenei, nu e cinstit şi nici nu-i nevoie. E adevărat ca prin 
caricatură personajul iese mai reliefat, deci mai pe înţelesul tuturor, dar e 
preferabil să-l laşi estompat decât să fortezi nota...” „Saşa e o tânără de 
formaţie nouă; o fată cultă, inteligentă, onestă ş.a.m.d. În lipsă de altceva mai 
bun ea se îndrăgosteşte de Ivanov, un bărbat de 35 de ani. El e mai bun decât 
toți cei care o înconjoară. L-a cunoscut de mică, l-a văzut în plină activitate, 
în perioada când nu era încă istovit... O insufleteste gândul de a-l face să-şi 
revină, de a-i reda curajul pierdut, de a-l face fericit. Nu pe Ivanov îl iubeşte 
ea, ci această misiune... Un an încheiat se chinuieşte Saşa să-l redreseze pe 
Ivanov, dar acesta decade tot mai jos.” 

Cehov încheie scrisoarea cu rugămintea ca piesa să-i fie restituită: ,,N-as 
mai realiza nimic cu îndreptări şi completări... 

Personalitatea Saşei ar putea fi conturată ceva mai mult în final, dar în ceea 
ce îi priveşte pe Ivanov şi Lvov, n-am ce să mai fac. Pur şi simplu nu mă 
pricep. Chiar dacă le-aş mai adăuga câte ceva, presimt că mai mult aş strica 
decât aş repara.” 

Cehov tinea foarte mult la ideea de bază a piesei şi la figurile schitate 
inițial. Era înclinat să explice greutăţile pe care le întâmpinau cititorii şi 
actorii în înţelegerea piesei prin lipsa lui de experienţă în dramaturgie. În 
aceeaşi scrisoare, adresată lui Suvorin, el spune: „N-am izbutit cu piesa mea. 
Se-ntelege că-mi pare rău. Pe Ivanov şi pe Lvov mi i-am închipuit ca pe nişte 
oameni vii. Vă spun cinstit, cu toată sinceritatea, că au fost zämisliti de mine 
nu din spuma mării, nu din idei preconcepute, nu din raționamente reci şi nici 
la întâmplare. Ei sunt rezultatul direct al observaţiilor şi studiului asupra 
vietii. Aceşti oameni trăiesc în mintea mea, şi simt cu toată ființa că n-am 
exagerat nici cu un centimetru şi n-am căutat nicăieri să despic firu-n patru. 
Dacă însă pe hârtie aceste personaje au iesit lipsite de viata şi slab conturate, 
nu este vina lor, ci rezultatul nepriceperii mele de a-mi exprima gândurile. 
Înseamnă că n-a sosit încă momentul să scriu piese de teatru.” 

Recenziile apărute în ziarele şi revistele pe anul 1889 (cu ocazia punerii în 
scenă a piesei la teatrul Alexandrinski şi a publicării ei în revista Severnii 
vestnik) contin în cea mai mare parte aprecieri favorabile. Peterburgskaia 
gazeta (nr. 31, 1 februarie 1889) scria despre succesul exceptional al piesei 
următoarele: „A fost un succes deplin, triumful unui talent cu adevărat 
mare...” „A fost un succes colosal, un succes cum rar întâlneşti pe scena 
noastră dramatică...” „Dialogul viu, tema legată de viata, erou luați de-a 
dreptul din ea şi o intrigă originală — toate acestea luate la un loc au contribuit 
la succesul tânărului autor.” În numărul următor al aceleiaşi publicaţii era 


analizat tipul lui Ivanov, se sublinia sobrietatea dialogului şi ,,omenescul” 
profund ce se desprinde din întreaga piesă. „Prin sinceritatea sa, prin 
dragostea sa fata de oameni şi prin puterea talentului său, autorul trezeşte în 
spectator sentimente care altfel poate că ar fi fost înăbuşite...” 

Despre „măiestria cu care a fost realizat acest crâmpei de viata’, despre 
„personajele viu conturate, tipice şi lipsite de orice şablon”, despre 
»prospetimea” şi „îndrăzneala” cu care a fost scrisă piesa amintea şi V. A. 
Tihonov în revista Nedelia (nr. 6, 5 februarie 1889). În legătură cu aceste 
aprecieri, Cehov îi mulţumeşte lui V. A. Tihonov în scrisoarea sa din 5 martie 
1889. Într-un articol amplu, apărut în nr. 11 al revistei Nedelia, se vorbeşte 
despre această piesă ca despre cel mai important eveniment din viaţa teatrală 
şi literară a stagiunii. Piesa aceasta „a pus degetul pe rană”, iar referitor la 
caracterul lui Ivanov: „este cea mai reuşită redare a stării de spirit care 
predomină în rândurile noastre şi care ne dă dreptul să-l punem pe Cehov în 
rândurile acelor artişti care au reuşit să cuprindă şi să redea fizionomia 
lăuntrică a unor generaţii”. Revista Oskolki (1889, nr. 7) scria: „Piesa Ivanov 
este ceva de sine stătător, ceva cu totul aparte, o piesă care se remarcă printr-o 
prospeţime şi o vigoare deosebită, e un mesaj al adevărului vieții”. Pe un ton 
binevoitor au fost scrise şi recenziile apărute în Russkie vedomosti (1889, nr. 
90, 1 aprilie), în livopisnoie obozrenie (1889, nr. 13), în Artist (1889, nr. 2), 
deşi nu fără unele polemici cu autorul în problema înţelegerii cauzelor 
depresiunii sufleteşti a lui Ivanov, şi referiri la „lipsurile” scenice ale piesei, 
cum ar fi: „abundența unor episoade secundare”, „discuţii excesiv de lungi”, 
„acţiunea insuficient de dinamică” ş.a.m.d. În Russkie vedomosti (1889, nr. 
133), N. Mihailovski ia o atitudine negativă fata de piesă. Luând din replicile 
lui Ivanov acele parti în care Cehov subliniază decăderea morală şi rusinoasa 
neputinţă a acestuia în lupta cu viata drept îndemnuri ale autorului la „o viata 
cenuşie, mediocră”, la renunțare la orice luptă, Mihailovski, pe aceste 
temeiuri, condamnă întreaga piesă. Din aceeaşi neînțelegere a fondului, piesa 
e criticată şi de V. G. Korolenko în scrisoarea sa adresată lui A. A. Drobis- 
Drobisevski (mai 1889), şi de GI. Uspenski în eseurile sale Păcatele grele 
(Russkaia misl, 1889, nr. 4). Criticul L. Obolenski (Sozertatel) de la revista 
Russkoie bogatstvo, în articolul său închinat piesei Ivanov, se ridică împotriva 
explicării fenomenelor vieţii sociale (tipul lui Ivanov), fundamentând-o din 
punct de vedere medical (Russkoie bogatstvo, 1889, nr. 3). Aprecieri cu totul 
defavorabile piesei au apărut în presa reacționară (Den, 1889, nr. 247; Sin 
otecestva, 1889, nr. 32; Moskovskie vedomosti, 1889, nr. 36; Grajdanin, 1889, 
nr. 54). Cehov, în scrisoarea sa adresată lui I. L. Sceglov la 18 februarie 1889, 
apreciază drept un succes această primă manifestare a lui în dramaturgie. 


Ursul 


FARSA INTR-UN ACT 
(inchinata lui N. N. Solovtov) 
(1888) 


Traducere de M. Sorbul si I. Alexandrescu 
PERSONAJE: 
ELENA IVANOVNA POPOVA, o văduvioară durdulie, cu 
gropite în obraji, mosierita 
GRIGORI STEPANOV ICI SMIRNOV, moșier, încă tânăr 


LUKA, servitorul Elenei Ivanovna Popova, bătrân 


Salon în conacul Elenei Ivanovna Popova 


Popova in mare doliu, se uita mereu la o fotografie, si Luka. 


LUKA: ...Nu-1 bine asa, conita... va prapaditi sănătatea... 
Jupâneasa şi bucătăreasa s-au dus să culeagă mure... orice 
vieţuitoare se bucură de viata... Până şi pisica, şi ea e mulţumită; 
se plimbă prin curte, prinde păsărele! Numai dumneavoastră nu vă 
ingaduiti nicio bucurie, stati toată ziulica închisă în odaie, parc-ati 
fi la mănăstire. De un an aproape n-aţi mai ieşit din casa. Zău aşa! 

POPOVA: Si nici n-am să mai ies vreodata!... Pentru ce-aş ieşi? 
Viaţa mea s-a sfârşit. El e în groapă, iar eu — înmormântată între 
patru pereţi... Amândoi suntem morţi. 

LUKA: Ei, poftim, auzi vorbă! Nikolai Mihailovici a murit şi nu 
mai € nimic de făcut... Aşa a vrut Dumnezeu, fie-1 tärâna uşoară, 
acolo unde e... Ati plâns cât ati plâns; ajunge! Durerea are şi ea o 
margine. Ca doar n-o să jeliti şi să purtaţi doliu toată viata! Iaca, şi 
mie mi-a murit baba... Ei, am plâns-o, am oftat vreo lună... şi 
gata! Doar n-o fi meritat baba mea să mă amărăsc o viaţă Has 
(oftează) Ati uitat şi de vecini... Nici dumneavoastră nu va duceti 
la ei, da’ nici pe ei nu vreţi să-i primiţi. Trăim — iertaţi-mă — ca 
nişte lilieci, nu mai ştim ce-i lumina zilei. Până şi livreaua mi-au 
mâncat-o şoarecii... Ei, să nu fi fost oameni cumsecade prin 
vecinătate, as mai zice, da’ aşa, tot judeţul e plin de boieri... La 
Riblov, e un regiment de husari. Ce mai ofiteri!... O mandrete de 
bărbaţi. Ti se scurg ochii după ei. În tabăra lor e bal în fiece vineri 
$1 aproape în fiecare zi cântă muzica regimentului... Eh, conita, 
conita! Sunteţi tânără, frumoasă, albă si rumena—sa va tot 
bucurati de viata... Să ştiţi că frumuseţea nu tine o vesnicie! Încă 
vreo zece anişori — şi pe urmă o să voiti să treceţi ca o lebădă pe 
stradă, ca să-i mai scoateţi din minţi pe domnii ofiţeri, dar va fi 
prea tarziu!... 

POPOVA (cu hotărâre): Te rog să nu-mi vorbeşti niciodată de 
asemenea lucruri! Ştii că, de când a murit Nikolai Mihailovici, 


pentru mine viata nu mai are niciun rost. Ti se pare că trăiesc, dar 
asta nu-i decât o aparenţă! Am jurat că până la moarte n-am să-mi 
scot doliul şi n-am să mă arăt în lume... Ai auzit? Vreau ca umbra 
lui să vadă cât l-am iubit... Ştiu, da... da... ştiu că tu ai văzut că 
de multe ori era nedrept cu mine, nemilos... şi chiar mă înşela... 
dar eu îi voi rămâne credincioasă până la moarte şi am să-i 
dovedesc cum ştiu să iubesc! Acolo, de pe lumea cealaltă, o sa mă 
vadă tot atât de curată pe cât m-a lăsat... 

LUKA: În loc să vorbiti aşa, mai bine v-aţi plimba putin prin 
grădină... sau aţi porunci să vă înhame la trăsură pe Tobi sau pe 
Uriasul şi ati merge prin vecini... 

POPOVA: Ah!... (plânge) 

LUKA: Conita!... Conita!... Ce-i cu dumneavoastră? Doamne, 
Dumnezeule! 

POPOVA: El l-a iubit atât de mult pe Tobi! Întotdeauna când se 
ducea pe la Korceaghini sau pe la Vlasovi pe el îl înhăma la 
trăsură. Ce frumos mâna caii! Câtă putere când întindea frâul, câtă 
gratie! Iti aduci aminte, Luka? Tobi, Tobi! Să i se dea astăzi o 
portie dublă de ovăz! 

LUKA: Bine, conita! 

(se aude soneria) 
POPOVA (tresare): Cine o fi? Să spui că nu primesc pe nimeni! 
LUKA: Bine, conita! (iese) 


2 
Popova singura. 


POPOVA (uitându-se la fotografie): Vei vedea, Nicolas, cum 
ştiu eu să iubesc şi să iert!... Dragostea mea nu se va stinge decât 
odată cu ultima bătaie a bietei mele inimi. (râde printre lacrimi) 
Tie nu ţi-e ruşine deloc? Sunt o sotioara cuminte, credincioasă... 
m-am ferecat între patru pereţi să-ți fiu credincioasă toată viata! 
Dar tu? Nu ţi-e ruşine deloc? De câte ori m-ai înşelat, de câte ori 
nu mi-ai făcut scene şi m-ai lăsat singură săptămâni intregi!... 


2 


Popova si Luka. 


LUKA (intra agitat): Conita, intreaba cineva de dumneavoastra. 
Vrea sa va vada... 

POPOVA: Nu i-ai spus ca, de cand a murit sotul meu, nu mai 
primesc pe nimeni? 

LUKA: Ba i-am spus, conita, da’ nici nu vrea să asculte. Zice ca 
are ceva foarte important. 

POPOV A: Nu primesc! 

LUKA: Păi, i-am spus, da’... e unu îndrăcit... A înjurat si a 
intrat drept în sufragerie. Acu e-acolo... 

POPOVA (enervată): Bine, primeşte-l... Ce bădăran o mai fi şi 
ăsta?! 

(Luka iese) 

POPOVA: Oh, ce oameni nesuferiti! Ce vor de la mine? De ce- 
mi tulbură liniştea? (suspină) Nu zău, cred că trebuie să mă retrag 
la mănăstire... (rămâne pe gânduri) Da, da... călugăriță într-o 
mănăstire... 


4 


Popova, Luka si Smirnov. 


SMIRNOV (intrând, către Luka): Tampitule, iti place sa 
trancanesti cam multe!... Magar bătrân! (observând-o pe Popova, 
grav) Am onoarea sa ma prezint, doamna. Locotenent de artilerie 
în retragere şi mosier, Grigori Stepanovici Smirnov!... Sunt nevoit 
să vă tulbur pentru o chestiune foarte urgentă... 

POPOVA (fără să-i întindă mâna): Ce doriţi? 

SMIRNOV: Răposatul dumneavoastră sot, pe care am avut 
onoarea să-l cunosc, mi-a rămas dator, pe două polite, o mie două 
sute de ruble. Mâine fiind scadenta, şi cum am de făcut plăți la 
Banca Agrară, vă rog, doamnă, să-mi achitati datoria chiar astăzi. 

POPOVA: O mie două sute?... Pentru ce vă datora soţul meu 
aceşti bani? 

SMIRNOV: Pentru ovăzul cumpărat de la mine. 

POPOVA: Ovăz? (suspinând, către Luka) Luka, nu uita să-i dai 
lui Tobi o portie dublă de ovăz. (Luka iese. Către Smirnov) 
Desigur că vă voi plăti suma, dacă spuneţi că Nikolai Mihailovici 
v-o datora... numai că, vă rog să mă 1ertati, dar astăzi nu am aceşti 
bani asupra mea. Poimâine însă, când se întoarce administratorul 
meu de la oraş, îi voi da ordin să vă plătească tot ce vi se cuvine... 
Dar acum, nu pot să vă satisfac dorinţa. Pe lângă asta, chiar astăzi 
s-au împlinit şapte luni de la moartea soţului meu şi nu mă simt 
deloc dispusă să mă ocup de chestiuni financiare. 

SMIRNOV: Da’ nici eu nu sunt dispus ca, mâine, să mi se 
scoată la mezat moşia, ceea ce, vă asigur, se va întâmpla, dacă nu- 
mi voi plăti procentele. 

POPOVA: Poimâine veţi primi banii care vi se cuvin... 

SMIRNOV: Mie îmi trebuiesc banii astăzi... nu poimâine! 

POPOVA: Iertati-ma, dar astăzi nu pot să vi-i dau. 

SMIRNOV: Iar eu nu pot aştepta până poimâine. 

POPOVA: Ce să fac, dacă nu-i am acum? 


SMIRNOV: Vasazica nu-mi puteti plati? 

POPOVA: Nu pot... 

SMIRNOV: Hm!... Asta-i ultimul dumneavoastră cuvânt? 

POPOVA: Da, ultimul. 

SMIRNOV: Ultimul? Sigur? 

POPOV A: Sigur! 

SMIRNOV: Mulţumesc. Am luat notă. (ridică din umeri) Cum 
să-ți păstrezi calmul? Venind încoace, l-am întâlnit in drum pe 
perceptor, care m-a întrebat: „De ce eşti mereu supărat, Grigori 
Stepanovici?” Păi cum să nu fiu supărat? Am o nevoie cumplită de 
bani... Am plecat de-acasă de ieri dimineaţă, cu noaptea-n cap, am 
fost pe la toți debitorii mei, dar niciunul dintre ei nu vrea să-mi 
plătească datoriile! Am alergat ca un ogar. Am dormit pe unde-am 
apucat — în cârciuma unui evreu, lângă un butoiaş cu votcă... În 
cele din urmă, am ajuns aici, la şaptezeci de verste de casa mea, cu 
speranţa să găsesc banii... şi, în schimb, mă izbesc de „proasta 
dispoziţie” a dumitale. Cum să nu mă supăr? 

POPOVA: Mi se pare c-am vorbit destul de limpede. Când are 
să vină administratorul de la oraş, am să vă plătesc! 

SMIRNOV: Eu la dumneavoastră am venit, nu la administrator. 
Ce dracu am eu, iertati-mi expresia, cu administratorul 
dumneavoastră? 

POPOVA: Iertati-ma, stimate domn, dar nu sunt obişnuită cu 
asemenea expresii... nici cu un asemenea ton... Nici nu vreau să 
va mai ascult! (iese grăbită) 


5 


Smirnov singur 


SMIRNOV: Ia te uita! Prost dispusa... Sapte luni de cand i-a 
murit barbatul!... Eu insa trebuie sa platesc procentele! Va intreb, 
trebuie să plătesc procentele? Ei i-a murit bărbatul, e prost dispusă 
si câte şi mai câte... administratorul e plecat, dracu să-l ia, iar eu 
ce să fac, mă rog? Sa mă inalt cu balonul în cer, ca să nu mă 
prindă creditorii? Să mă dau cu capul de pereți? Am fost la 
Gruzdev, nu-i acasă! laroşevici s-a ascuns! Cu Kuritin m-am certat 
$1 era cât p-aci să-l arunc pe fereastră... Mazutov era bolnav de 
holeră... iar dumneaei — e prost dispusă! Niciuna dintre canalule 
astea nu vrea să plătească. Şi asta numai fiindcă sunt o cârpă, mă 
port cu ei cu mănuşi, îs un prost, o nimica toată... Prea mă port 
delicat cu ei!... Stati că v-arăt eu vouă! O să vedeţi cine-s eu. N- 
am să mă las să vă bateti joc de mine. Lua-v-ar dracu să va ia! 
Rămân aici şi aştept, până-mi plăteşte datoria. Astăzi sunt furios! 
Brr!... Foarte furios! Tremur tot de furie, mă înăbuş... 
Dumnezeule! M-apucă ameteala! (striga) Mosule! 


6 


Smirnov si Luka. 


LUKA (intrând): Ce doriţi? 
SMIRNOV: Adă-mi un pahar cu apă sau cvas! 
(Luka iese) 

SMIRNOV: Ce logică o mai fi şi asta? Un om are neapărată 
nevoie de bani, i-a ajuns cuțitul la os... şi dânsa nu vrea să 
plătească, fiindcă, mă rog, nu-i dispusă să se ocupe de chestiuni 
băneşti. Logică femeiască ce vreţi! De-aia nu mi-a plăcut niciodată 
să stau de vorbă cu femeile. Mai repede aş sta pe un... butoi plin 
cu pulbere, decât să stau de vorbă cu o femeie... Brrr!... Mă trec 
florii... aşa de rău m-a scos din sărite fusta asta! Mi-e de ajuns sa 
văd de departe o ființă poetică — adică o femeie — că îndată mă şi 
apucă furia. Îmi vine să urlu! 


7 


Smirnov si Luka. 


LUKA (intra şi-i dă un pahar cu apă): Conita e bolnavă si nu 
primeşte. 

SMIRNOV: leşi afară! 

(Luka iese) 

SMIRNOV: E bolnavă şi nu primeşte! nu-i nimic! Poti să nu mă 
primeşti... Stau aici, până îmi dai banii... O să fu bolnavă o 
săptămână? Bine! Voi sta o săptămână... O să fii bolnavă un an? 
Voi sta un an... Am să primesc ce mi se cuvine, scumpeteo! Nu 
mă impresionează nici rochia de doliu, nici gropitele din obraji... 
Cunoaştem noi toate astea! (strigă pe fereastră) Semion, deshamă 
cau! Nu mai plecăm! Rămânem aici! Să spui, la grajd, să dea ovăz 
cailor! Ce păzeşti, neghiobule? Iar ti s-a încurcat în hamuri calul 
din stânga! (îl îngână) „Nu-i nimic!” Ti-arat eu tie „Nu-i nimic!” 
(pleacă de la fereastră) Daa, urâtă treabă... afară-i o căldură 
insuportabilă, nimeni nu vrea să-mi plătească... noaptea trecută 
am dormit prost şi, pe lângă toate, hop! şi fusta asta în doliu, cu 
proasta ei dispoziţie... Mă doare capul!... Ce-ar fi să beau puţină 
votcă? Să încerc! (strigă) Moşule! 

LUKA (intră): Ce doriţi? 

SMIRNOV: Dă-mi un păhărel de votcă! 

(Luka iese) 

SMIRNOV: Uff! (se aşază şi se examinează ) N-am ce zice, bine 
mai arăt! Prafuit, cu cizmele pline de noroi, nespălat, nepieptanat, 
cu paie pe haine... Te pomenesti că doamna m-a luat drept un 
tâlhar. (cască) Ce e drept, e cam nepoliticos să apari într-un salon 
în halul asta, da’ nu face nimic... Nu sunt musafir, sunt creditor. 
Si, pentru creditori, ținuta nu-i obligatorie... 

LUKA (intră şi-i da un paharel cu votcă): Vă ingaduiti cam 
multe, domnule... 

SMIRNOV (supăra: Cum? 


LUKA: Eu... eu... n-am spus nimic... 

SMIRNOV: Cu cine crezi ca vorbesti? Gura! 

LUKA (siesi): De unde o fi picat săritul ăsta? Dracu l-a adus!... 
(Luka iese) 

SMIRNOV: Ah! Ce furios sunt! Atât de furios, încât as face praf 
toată lumea. lar mi-e rău... (strigă) Moşule! 


8 


Popova si Smirnov. 


POPOVA (intra, cu ochii plecaţi): Stimate domn! In 
singurătatea mea, m-am dezobişnuit să aud glasuri omeneşti şi nu 
pot suporta tipetele astea! Vă rog stăruitor să-mi crutati liniştea! 

SMIRNOV: Dati-mi banu şi plec! 

POPOVA: V-am mai spus o dată: nu am bani. Aşteptaţi pana 
poimâine. 

SMIRNOV: Si eu v-am mai spus o dată: am nevoie de bani 
astăzi, nu poimâine. Dacă nu-mi daţi banii astăzi, mâine nu-mi 
mai rămâne altceva de făcut decât să-mi pun ştreangul de gât! 

POPOVA: Da’ ce pot să fac dacă n-am bani? Ciudat! 

SMIRNOV: Aşadar, nu mi-i dati acum? Nu? 

POPOVA: Nu pot... 

SMIRNOV: În cazul ăsta, rămân aici până-mi plătiţi... (se 
aşază) Îmi plătiţi poimâine? Bine!... Stau aşa până poimâine! Da! 
Nu mă urnesc din loc!... (sare în sus) Spuneţi şi dumneavoastră: 
trebuie să-mi plătesc mâine procentele? Da sau ba?... Sau credeţi 
că-mi arde de glumit? 

POPOVA: Stimate domn, vă rog să nu strigati! Nu sunteți in 
grajd! 

SMIRNOV: Nu-i vorba de grajd; eu vă întreb: trebuie să-mi 
plătesc, mâine, procentele? Da sau ba? 

POPOVA: Nu ştiţi cum să vă purtaţi cu doamnele. 

SMIRNOV: Nu-i adevărat. Știu foarte bine să mă port cu 
doamnele. 

POPOVA: Nu! Nu ştiţi! Sunteţi un om prost crescut si 
nepoliticos! Oamenii de lume nu vorbesc aşa cu femeile. 

SMIRNOV: Aha! Minunat! Si cum doriţi să vă vorbesc? Pe 
frantuzeste? (supărat şi afectat) Madame, je vous prie”. sunt tare 
fericit că nu-mi plătiţi banii mei... Oh! Pardon... că v-am tulburat. 
Astăzi e o vreme încântătoare! Şi doliul va stă de minune! (face o 


reveren{a) 

POPOVA: E grosolan şi nu-i deloc spiritual! 

SMIRNOV (îngânând-o): „E grosolan... şi nu-i deloc spiritual 
Nu ştiu să mă port în societatea doamnelor! Conita, de când esti, 
n-ai văzut atâtea vrăbii, câte femei am cunoscut eu. De trei ori m- 
am bătut în duel pentru femei. Douăsprezece femei le-am părăsit 
eu, iar nouă m-au părăsit ele pe mine! Da, conita! A fost o vreme 
când eram un prost! Mă risipeam în vorbe dulci, în drăgălăşenii, în 
complimente... Faceam reverente... lubeam nebunește! Oftam la 
lumina Lunii, sufeream, mă topeam... inghetam... ardeam ca 
flacăra... Am iubit cu patimă, cu ardoare, în tot felul, dracu să mă 
ia! Am ţinut prelegeri despre emanciparea femeilor!... Mi-am 
prăpădit jumătate din avere cu sentimentele astea duioase. Dar 
acum? Nu, mulţumesc! Acum nu mă mai duceti de nas! Gata! 
Ochi negri, ochi patimasi, buze roşii, gropite în obraji, clar de 
Lună, suspine, şoapte drăgăstoase... Toate astea pentru mine nu 
mai fac doi bani! Nu vorbesc de cei de fata!... Da’ în general, 
toate femeile, toate, fără nicio excepţie, sunt nişte izmenite, nişte 
prefăcute, invidioase şi mincinoase până-n măduva oaselor... Sunt 
superficiale, meschine, fără suflet, fără pic de logică... iar în ce 
priveşte asta (se bate pe frunte), iertaţi-mi sinceritatea, da’ şi-o 
găină e mai isteata decât un filozof cu fustă! Privesti câte o fiinţă 
poetică din astea: e vaporoasă, încântătoare, semizeita... numai 
extaz! Da’ 1a uită-te în adâncul sufletului ei... Curat crocodil, nu 
altceva! (pune mâinile pe speteaza unui scaun; scaunul trosneşte 
şi se sfărâmă în bucăţi) Revoltător e însă faptul că crocodilul ăsta 
îşi închipuie, nu ştiu de ce, că sentimentul gingas al dragostei este 
capodopera lui, privilegiul, monopolul lui! La naiba! Spanzurati- 
mă cu capul în jos de cuiul ăsta dacă femeia ştie să iubească pe 
altcineva decât pe cätelusul ei... În dragoste, nu ştie decât să 
miorlăie şi să ofteze. În timp ce bărbatul suferă şi se sacrifică, 
toată dragostea femeii se exprimă într-un singur fel: se 
împăunează şi face tot ce poate ca să te ducă de nas. Aţi avut 
nefericirea să vă nasteti femeie... aşadar, cunoaşteţi destul de bine 
caracterul feminin. Spuneti-mi sincer, ati văzut vreodată o femeie 


1°? 


care să fie sinceră, credincioasă şi statornica? N-ati văzut 
niciodată! Credincioase şi statornice sunt numai femeile bătrâne 
sau pocite! Mai degrabă ai să întâlneşti o pisică cu coarne sau un 
sitar alb, decât o femeie statornică. 

POPOVA: Dati-mi voie! După părerea dumneavoastră, cine e 
statornic în dragoste? Te pomenesti ca bărbatul!... 

SMIRNOV: Exact, doamnă! Bărbatul! 

POPOVA: Bărbatul? (râde cu răutate) Bărbatul... credincios şi 
statornic in dragoste?... Ce noutate!... (cu inflacarare) Cu ce 
drept afirmati asta? Credinciosi $i statornici, bărbaţii... Daca aşa 
stau lucrurile, atunci dati-mi voie să va spun că, dintre toți bărbaţii 
pe care i-am cunoscut, cel mai bun a fost bietul meu sot... L-am 
iubit cu pasiune, cu toată ființa mea, aşa cum numai o femeie 
tânără şi inteligentă poate iubi! l-am dăruit tinereţea mea, 
fericirea, viaţa, averea mea. Am trăit numai pentru el! Mă 
inchinam lui ca unui idol... şi... ce credeţi? El, bărbatul acesta, pe 
care l-am socotit cel mai bun, mă înşela la fiece pas! După 
moartea lui, am găsit, în sertarul biroului, o casetă cu o mulţime de 
scrisori de dragoste... lar când era in viata, mi-e şi ruşine să-mi 
amintesc, mă lăsa singură săptămâni întregi şi făcea curte altor 
femei, chiar sub ochiu mei! Mă înşela, îmi risipea banii; îşi bătea 
joc de sentimentele mele... Cu toate astea, l-am iubit şi i-am fost 
credincioasă... Si nu numai atât: a murit şi eu tot îi mai sunt 
credincioasă. M-am înmormântat pentru veşnicie între patru 
pereţi, şi doliul îl voi purta până la moarte... 

SMIRNOV (râde batjocoritor): Doliul!... Nu înţeleg drept cine 
mă luați! Parcă n-aş şti ce-nseamna mascarada asta cu doliul si 
pentru ce v-aţi îngropat între patru pereti!... Cred şi eu! E-atât de 
poetic, plin de mister!... Dacă vreun ofiţer sau vreun poet ar trece 
prin fata conacului dumneavoastră, n-ar putea să nu spună: „Aici 
stă ciudata Tamara, care, din dragoste pentru soţul ei, şi-a îngropat 
frumuseţea între patru pereţi!” Cunoaştem noi toate astea! 

POPOVA (aprinzându-se): Cum? Cum indrazniti să-mi vorbiti 
in felul acesta? 

SMIRNOV: V-ati ingropat de vie, da’ vad ca n-ati uitat sa va 


pudrati! 

POPOVA: Cum va permiteti? 

SMIRNOV: Vă rog să nu tipati la mine, că eu nu sunt 
administratorul dumneavoastră. Dati-mi voie să spun lucrurilor pe 
nume. Nu-s femeie şi sunt obişnuit să vorbesc pe şleau! Aşa că vă 
rog sa nu tipati la mine! 

POPOVA: Dumneavoastră tipati la mine, nu eu! Vă rog läsati- 
mă în pace! 

SMIRNOV: Dati-mi banu şi plec! 

POPOVA: Nu vi-i dau! 

SMIRNOV: Ba o să mi-i dati! 

POPOVA: Nu! N-am să va dau niciun ban! Scutiti-ma, vă rog, 
de prezenţa dumneavoastră. 

SMIRNOV: N-am plăcerea să vă fiu nici soţ şi nici logodnic, 
aşa că vă rog să mă scutiţi de scene. (se aşază) Mie nu-mi plac 
scenele! 

POPOVA (abia îşi stăpâneşte furia): Văd că v-aţi aşezat!! 

SMIRNOV: Da, doamnă! 

POPOVA: Vă rog să plecaţi! 

SMIRNOV: Dati-mi banii... (siesi) Ah, cât sunt de furios! 
Furios! 

POPOVA: Nu stau de vorbă cu obraznicii! Vă rog, ridicati-va! 
(pauză) N-aveti de gând să plecaţi? Nu? 

SMIRNOV: Nu! 

POPOVA: Nu? 

SMIRNOV: Nu! 

POPOVA: Bine! (sună) 


9 


Aceiasi si Luka. 


POPOVA: Luka, dă-l afară pe domnul!... 

LUKA (se apropie de Smirnov): Domnule, va rog sa binevoiti a 
ieşi atunci cand vi se spune! Sa binevoiti a... 

SMIRNOV (sărind în picioare): Taca-ti fleanca! Cu cine crezi 
că vorbeşti? Acum te fac piftie! 

LUKA (punându-și mâna la inimă):  Dumnezeule!... 
Doamne!... (cade într-un fotoliu) Oh!... Mi-e rău... Mi se taie 
răsuflarea! 

POPOVA: Unde-i Daşa? Daşa! (strigă) Pelagheia! Daşa! (sună) 

LUKA: S-au dus toate după mure... Nu-i nimeni acasă... Mi-e 
rău... Apă!... 

POPOVA: Vă rog să ieşiţi imediat! 

SMIRNOV: Vă rog să fiți mai politicoasă! Popova (strângând 
pumnii şi bătând din picior): Sunteţi un mojic! Un urs necioplit! 
Brută! Monstru! 

SMIRNOV: Poftim? Ce-ati spus? 

POPOVA: Am spus că sunteți un urs, o brută! 

SMIRNOV (făcând un pas înainte): Dati-mi voie! Cu ce drept 
mă insultati? 

POPOVA: Da, va insult! Ei şi? Ce credeţi? Nu mi-e frică! 

SMIRNOV: Si dumneavoastră ce credeți? Fiindcă sunteţi o 
fiinţă poetică, aveţi dreptul să insultati un bărbat si să nu fiti 
pedepsită? Da? Vă provoc la duel!... 

LUKA: Dumnezeule sfinte!... Apă! 

SMIRNOV: Cu pistolul! 

POPOVA: Credeţi că, dacă aveţi pumni zdraveni şi o ceafă de 
taur, mă înspăimântați? Aşa credeţi? Nu sunteți decât un mitocan! 

SMIRNOV: La duel! Nu permit nimănui să mă insulte! Credeţi 
că mă impresionează faptul că sunteți o femeie, o făptură 
gingasa?! 


POPOVA (tipdnd): Ursule! Ursule! Ursule! 

SMIRNOV: E vremea să lăsăm prejudecățile că numai bărbaţii 
trebuie să plătească pentru insulte!... Dacă-i egalitate de drepturi, 
egalitate de drepturi să fie!... Ei, dracie! Să ne duelam! 

POPOV A: Cu pistolul? Bine! 

SMIRNOV: Da! Imediat! 

POPOVA: Imediat! Bărbatu-meu mi-a lăsat destule pistoale... 
Le aduc îndată... (se duce grăbită, apoi se întoarce) Cu câtă 
plăcere am să vă trag un glonte in cäpätâna dumneavoastră seacă! 
Lua-v-ar dracu! (iese) 

SMIRNOV: Am s-o omor ca pe un pui de găină! Nu-s 
baietandru şi nici căţel sentimental... Pentru mine nu există făpturi 
gingase! 

LUKA: Domnule, boierule!... (cade în genunchi) Fie-va mila de 
un biet batran! Plecati, plecati de-aici... Ne-ati bagat in sperieti — 
si-acum vreţi să va mai bateti şi-n duel! 

SMIRNOV (fara sa-l asculte): Tocmai asta e principiul de 
egalitate in drepturi, de emancipare! Sexele sunt egale! Asa ca am 
să trag în ea, din principiu! Ce femeie! (o imită) ,,Lua-v-ar 
dracu!... Am să vă trag un glonte în căpăţână...” Ce femeie! Se 
înroşise! Ochii-i străluceau... A primit provocarea! Pe cuvânt de 
cinste că-i pentru prima oară în viata mea când întâlnesc o femeie 
ca asta!... 

LUK A: Boierule, plecaţi! Pentru numele lui Dumnezeu, plecaţi! 

SMIRNOV: Asta femeie! Aşa mai zic şi eu! Adevărată femeie! 
Nu-i o miorlăită... Spirt, foc, dinamită! Zău aşa, iti şi pare rău s-o 
omori!... 

LUKA (plânge): Boierule, tatucule... pleacă! 

SMIRNOV: Începe să-mi placă femeia asta! Serios! Cu toate că 
are gropitele alea în obraji, totuşi imi place! Sunt gata să-i iert şi 
datona!... Poftim: mi-a trecut până şi furia! Minunată femeie! 


10 


Aceiasi si Popova 


POPOVA (intra cu pistoalele): lată pistoalele... Dar, mai 
înainte de a ne bate, arătaţi-mi, vă rog, cum se umblă cu ele... N- 
am ţinut, în viaţa mea, un pistol în mână... 

LUKA: Doamne sfinte, ocroteste-ne... fie-ti milă de noi... Mă 
duc să chem grădinarul şi vizitiul... De unde a căzut pe capul 
nostru o năpastă ca asta?... (iese) 

SMIRNOV (examinează pistoalele): Vedeţi, există câteva feluri 
de pistoale... Pistoale speciale pentru duel, Mortimer... Astea sunt 
sistem Smith şi Wesson, cu trei ţevi, cu extractor, cu percuție 
centrală... Minunate pistoale! Costă cam nouăzeci de ruble 
perechea... Pistolul trebuie ţinut aşa... (sieşi) Ce ochi! Ce ochi! 
Femeia asta te aprinde ca o văpaie... 

POPOVA: Aşa? 

SMIRNOV: Da... aşa... Pe urmă, ridicaţi cocoşul... Aşa... 
tintiti... capul putin pe spate... Intindeti mâna aşa... apoi, cu 
degetul ăsta, apăsaţi pe trăgaci... şi gata... Da” ce-i mai important 
e să nu vă grăbiţi! Să stati liniştită... şi să tintiti... Aveţi grijă să 
nu vă tremure mâna... 

POPOVA: Bine... Socot totuşi că nu-i nimerit să tragem cu 
pistolul în cameră... Să mergem în grădină! 

SMIRNOV: Să mergem! Vă previn, însă, că voi trage în aer! 

POPOVA: Cum aşa? De ce? 

SMIRNOV: Fiindcă... fundcă... Asta-i treaba mea de ce! 

POPOVA: A! Vă e frica? Da? Aha! Nu, domnule, nu va mai 
dati în lături! Vă rog să mă urmaţi! Nu mă linistesc până ce nu va 
găuresc fruntea asta, pe care o urăsc atâta! Vă e frică? 

SMIRNOV: Da, mi-e frică! 

POPOVA: Minciună! De ce nu vreţi să ne batem? 

SMIRNOV: Fiindcă... fiindcă... imi placeti! 

POPOVA (râde cu răutate): Îi plac! Are îndrăzneala să spună 


că-l plac! (îi arată usa) Poftim! 

SMIRNOV (fără să scoată o vorbă, pune revolverul jos, îşi ia 
pălăria, se duce spre uşă, unde se opreşte; o clipă se privesc în 
lăcere; apoi el incepe să vorbească apropiindu-se încet de 
Popova): Ascultati-ma... Mai sunteţi supărată?... Si eu am fost 
întărâtat, dar... înţelegeţi!... Cum as putea să vă explic?... Vedeţi, 
la drept vorbind, asta-i o poveste... (tare) Ei bine, ce vină am eu 
dacă-mi placeti? (apucă scaunul şi-l sfărâmă în mâini) Dracu ştie 
ce mobilă aveţi! Cum o atingi, se sfărâmă!... Îmi plăceţi... 
Intelegeti?... Sunt... sunt aproape îndrăgostit! 

POPOVA: Plecati! Vă urăsc! 

SMIRNOV: Doamne, ce femeie! N-am văzut în viaţa mea aşa 
ceva! Sunt pierdut! Am căzut în cursă ca un şoarece! 

POPOVA: Plecati sau trag! 

SMIRNOV: Trageti! Nu vă puteţi închipui ce plăcut e să mori 
sub privirea ochilor dumneavoastră minunati, să mori împuşcat de 
o mână catifelată... Mi-am pierdut capul! Gândiţi-vă bine şi luaţi 
o hotărâre imediată, căci altfel ies de-aici şi n-o să ne mai vedem 
niciodată! Hotărâţi!... Sunt nobil, mă trag dintr-o familie 
onorabilă, sunt om cinstit, am un venit anual de zece mii ruble... 
Trag, fără greş într-o monedă aruncată în aer... Am o herghelie de 
cal de rasă... Vreti să fiţi soţia mea? 

POPOVA (revoltată, ridică revolverul): Vreau să ne batem în 
duel! Poftim! 

SMIRNOV: Înnebunesc!... Nu mai înţeleg nimic!... (strigă) 
Luka! Apă! 

POPOVA (strigă): Să ne duelăm! 

SMIRNOV: Mi-am pierdut capul!... M-am îndrăgostit ca un 
baietandru, ca un prost! (o apucă de mână, ea ţipă de durere) Va 
iubesc! (cade în genunchi) lubesc, cum n-am mai iubit vreodată! 
Am părăsit douăsprezece femei, nouă m-au părăsit ele pe mine, 
da’ pe niciuna n-am iubit-o atât... Mi-am pierdut mințile, 
demnitatea, am devenit o cârpă... Stau în genunchi ca un prost... 
si vă cer mâna!... Ce ruşinos! De cinci ani n-am mai fost 
îndrăgostit şi mi-am jurat să nu mă mai îndrăgostesc... Si-acum... 


asa, dintr-odata, m-am prins in mreje!... Vă cer mana! Da sau nu? 
Nu vreţi? Bine! (se ridică si pleacă grăbit spre usa) 

POPOVA: Stati putin... 

SMIRNOV (se opreste): Da? 

POPOVA: Nimic... puteţi pleca... sau nu, stati... Nu... plecaţi, 
plecaţi... Vă urăsc! Sau nu... Nu plecaţi. Dacă aţi şti cât sunt de 
furioasă! (aruncă revolverul pe masă) Mă doare mâna din pricina 
porcăriei ăsteia de revolver... (de furie, rupe o batistă) Ce mai 
stati? Plecati! 

SMIRNOV: Adio! 

POPOVA: Da, da, plecati!... (strigă) Incotro? Stati putin... Nu, 
nu, plecaţi! Ce furioasă sunt! Nu va apropiaţi, nu va apropiaţi... 

SMIRNOV (apropiindu-se): Ce furios sunt! M-am indragostit 
ca un licean, am stat in genunchi... Ma ingrozesc de mine 
însumi... (brutal) Vă ador! Asta mi-a mai trebuit, să mă 
îndrăgostesc de dumneavoastră! Mâine trebuie să plătesc 
procentele... cositul a început şi na, poftim! (o prinde de mijloc) 
Niciodată n-o să-mi iert asta... 

POPOVA: Lăsaţi-mă, Lăsaţi-mă! Jos mâinile de pe mine! Vă... 
urăsc! Vreau să ne batem! (se sărută prelung) 


11 


Aceiasi. Luka intra cu un topor în mâini, gradinarul cu grebla, 
vizitiul cu o furcă si mai multi lucrători cu bate. 


LUKA (văzându-i pe cei doi sărutându-se): Doamne sfinte! 
(pauză) 
POPOVA (cu ochii plecați): Luka, du-te şi spune la grajd să nu 1 
se mai dea astăzi ovăz lui Tobi! 


CORTINA 


Piesa a fost scrisă de A. P. Cehov în februarie 1888 şi publicată pentru 
prima oară în ziarul Novoe Vremea, 1888, nr. 4491, 30 august. Curând după 
aceea a fost aprobată de cenzură. La începutul lui octombrie, Cehov ii 
comunică lui A. S. Suvorin următoarele: „Ursul a fost admis de cenzură (se 
pare că vor fi mici modificări) şi va fi jucat la teatrul lui Korş. Solovtov 
aşteaptă cu nerăbdare să-l joace.” La 27 octombrie, într-o altă scrisoare, 
Cehov îi scrie: „Mâine are loc la teatrul lui Korş spectacolul cu Ursul meu”. 
Tot în octombrie, cu mici modificări, textul vodevilului a fost litografiat la 
Biblioteca teatrelor, iar după aceea tipărit în revista Artist, nr. 6, februarie 
1890 şi în revista Budilnik, 1893, nr. 40-42. Cu mici modificări piesa a fost 
inclusă de A. P. Cehov în culegerea Piese de teatru, Sankt-Petersburg, 1897 şi 
aproape fără nicio modificare a intrat în culegerea de Opere, vol. VII din anii 
1901 şi 1902. Publicăm textul din 1902. 

Piesa s-a bucurat de un mare succes. În scrisoarea adresată lui A. N. 
Plesceev (13 noiembrie 1888), Cehov scrie: „La Moscova Ursul meu se 
bucură de mare succes. Cred că şi în provincie va fi la fel. Ca să vezi, 
niciodată nu ştii de unde sare iepurele!” La Petersburg Ursul a fost jucat pe 
scena teatrului Alexandrinski, apoi reprezentat în provincie, cu acelaşi succes 
(vezi scrisorile lui Cehov adresate lui A. S. Suvorin la 7 şi 11 noiembrie şi 28 
decembrie 1888; lui I. L. Sceglov, la 18 septembrie 1889 ş. a). 


Cerere in casatorie 


FARSA INTR-UN ACT 
(1888-1889) 


Traducere de M. Sorbul si A. Steinberg 
PERSONAJE: 
STEPAN STEPANOVICI CIUBUKOV, mosier 
NATALIA STEPANOVNA, fiica lui, 25 de ani 
IVAN VASILIEVICI LOMOV, vecin de moşie al lui Ciubukov, 


zdravan, bine hranit, însă foarte ipohondru 


Acţiunea se petrece la conacul moşiei lui Ciubukov. Salonul lui 
Ciubukov. 


Ciubukov, Lomov. 


CIUBUKOV (iesindu-i înainte): Ce-mi văzură ochn?... Ivan 
Vasilievici! Scumpule! Nici nu ştii cat sunt de bucuros! (ii strange 
mâna) Draguta! Aşa surpriză zic şi eu!... Cum o mai duci? 

LOMOV: Mulţumesc de întrebare. Dar dumneata cum o mai 
duci? 

CIUBUKOV: Binişor, îngeraşule! Mă inchin dumitale şi asa mai 
departe. Poftim, mă rog, stai jos! Nu-i frumos să-ți uiţi vecinii! 
Da’ de ce te-ai îmbrăcat aşa de gală, drăguță? Frac, mănuşi şi tot 
dichisul. Nu cumva pleci undeva? 

LOMOV: Nu, stimabile Stepan Stepanici, am venit numai pana 
la dumneata. 

CIUBUKOV: Atunci, de ce te-ai pus in frac, drăguță? Parc-ai 
face vizite de Anul Nou! 

LOMOV: Să vezi dumneata despre ce-i vorba... (il ia de brat) 
Am venit, stimate Stepan Stepanici, să te supăr cu o rugăminte. 
Am mai avut eu, şi nu o dată, cinstea să mă adresez dumitale, să 
mă ajuţi. Si totdeauna, cum să spun... lartă-mă, dar sunt cam 
tulburat. Stai, stimabile Stepan Stepanici, să beau puţină apă. (bea 
apă) 

CIUBUKOV (aparte): Te pomenesti c-a venit să-mi ceară bani! 
Nu-i dau! (către Lomov) Da’ despre ce-i vorba, drăguță? 

LOMOV: Vezi dumneata, stimabile Stepanici... iarta-ma, te 
rog, Stepan Stimabilici... Adicatelea... Sunt strasnic de tulburat, 
dupa cum poţi vedea şi dumneata... Pe scurt, numai dumneata mă 
poţi ajuta, cu toate că nu m-am invrednicit cu nimic şi n-aş avea 
niciun drept să mă aştept la ajutorul dumitale... 

CIUBUKOV: Of! Da’ n-o mai întinde aşa, scumpule! Spune 
odată! Ei, despre ce-i vorba? 

LOMOV: Îndată... Numaidecât. Uite ce-i: am venit să-ţi cer 
mâna Nataliei Stepanovna, fiica dumitale. 


CIUBUKOV (bucuros): Puisorule!... Ivan Vasilievici! Parca n- 
am auzit bine. Ia mai spune o data! 

LOMOV: Am onoarea să-ţi cer... 

CIUBUKOV (întrerupându-l): Dragutule... Tare-s bucuros, si 
aşa mai departe... Uite, tocmai de aceea, şi eu... (él îmbrățișează 
şi-l sărută) De cand îmi doream eu asta! Era dorinţa mea 
dintotdeauna... (îi dau lacrimile) De când te ştiu, mi-ai fost drag, 
îngeraşule, parcă ai fi fost copilul meu. Deie-vă Dumnezeu, la 
amândoi, bună înţelegere, dragoste, şi aşa mai departe. Nici nu-ţi 
închipui cat am dorit-o!... Dar ce-am rămas eu ca un tont? Am 
incremenit de bucurie, am incremenit, zău asa. Oh, am dorit asta 
din tot sufletul... Uite, mă duc s-o chem pe Nataşa şi aşa mai 
departe... 

LOMOV (mişcat): Stimabile Stepan Stepanici, dumneata ce 
crezi? M-as putea eu bizui pe consimtamantul e1? 

CIUBUKOV: Pai, o mandrete de bărbat ca dumneata şi... să nu 
vrea! Cred că-i îndrăgostită lulea şi aşa mai departe. Mä-ntorc 
îndată! (iese) 


2 


LOmov, Singur. 


LOMOV: Mă ia cu frig... Tremur tot, parc-as fi înainte de 
examen. Lucrul cel mai de seamă e că trebuie să mă hotărăsc. 
Dacă mai stau mult pe gânduri, dacă mă tot codesc şi-mi pierd 
vremea cu vorba, așteptând să-mi cadă o femeie ideală sau o 
dragoste mare, atunci nu mă mai însor niciodată... Brr!... Tare 
mi-e frig!... Natalia Stepanovna îi straşnică gospodină, drăguță, 
învățată... Ce-mi mai trebuie? Însă, până una-alta, au şi început 
să-mi vâjâie urechile de emoție. (bea apă) Da’ nici să nu mă insor, 
nu se poate... întâi şi-ntâi, am treizeci şi cinci de ani — vârstă, cum 
s-ar zice, critica. Al doilea, am şi eu nevoie de-o viata aşezată, 
tihnita... Sunt bolnav de inimă, am intruna palpitatii, îmi sare 
repede tandara şi-s totdeauna grozav de agitat... Uite, de pildă, 
acuma: îmi tremură buzele şi mi se bate pleoapa dreaptă. Dar mai 
prost stau cu somnul. Abia mă asez in pat şi n-apuc bine s-adorm, 
că, îndată, hat! şi începe să mă imboldeasca nu ştiu ce în coasta 
stângă, de-mi răspunde drept în umăr şi-n cap... Înnebunit, sar în 
sus, umblu cât umblu prin odaie şi iar mă culc. De-abia atipesc şi 
iar mă imboldeste. Şi aşa, de douăzeci de ori la rand... 


3 


Natalia Stepanovna şi Lomov. 


NATALIA STEPANOVNA (intrând): A-a! Dumneata erai! 
Tata mi-a spus: Du-te de vezi, c-a venit un negustor după nişte 
marfă! Bună ziua, Ivan Vasilievici! 

LOMOV: Bună ziua, stimată Natalia Stepanovna! 

NATALIA STEPANOVNA: Iarta-ma că-s cu sortul şi în rochie 
de casă... Tocmai curätäm nişte mazăre pentru pus la uscat. De ce 
n-ai mai dat atâta vreme pe la noi? Stai jos, te rog... (se așază) N- 
al vrea să mănânci ceva? 

LOMOV: Nu, mulţumesc. Am mâncat. 

NATALIA STEPANOVNA: Poţi fuma... Uite, aici ai 
chibrituri... Minunată vreme! Dar ieri a plouat, aşa că argatii au 
stat toată ziulica degeaba. Câte capite ai cosit dumneata? 
Inchipuie-ti că eu m-am pripit să cosesc toată lunca. Si, acum, îmi 
pare rău. Mă tem să nu-mi putrezească fânul! Era mai bine să fi 
aşteptat. Dar asta ce mai e? Nu văd bine sau te-ai pus la frac? Ei, 
comedie! Nu cumva te duci la bal? Ştii ceva: parcă te-ai facut mai 
frumusel! Nu zău, spune, ce-i cu eleganța asta a dumitale? 

LOMOV (fâstâcit): Vezi, stimată Natalia Stepanovna... Vorba e 
că m-am hotărât să te rog să m-asculti... Fireşte că ai să te miri şi, 
poate, c-ai să te şi superi, însă eu... (aparte) Straşnic mă mai 1a cu 
frig! 

NATALIA STEPANOVNA: Despre ce-i vorba? (pauză) Ei, 
spune! 

LOMOV: Mă voi sili să fiu scurt. După cum ştii, stimată Natalia 
Stepanovna, am cinstea să cunosc familia dumneavoastră tare de 
demult şi încă de când eram mic copil. Răposata mea mătuşică şi 
bărbatul ei, de la care, cum binevoieşti şi dumneata sa ştii, am 
moştenit pământul, au avut totdeauna cea mai mare stimă pentru 
tatăl dumitale şi pentru răposata dumitale mamă. Legăturile dintre 
neamul Lomovilor şi acel al Ciubukovilor au fost dintotdeauna 


cele mai prietenesti, am putea zice, chiar fratesti. Si, afară de asta, 
pământul meu, cum binevoiesti sa ştii şi dumneata, se învecinează 
cu al dumneavoastră. Poate că binevoiesti să-ți aduci aminte ca 
„Poiana boilor” a mea se  mărgineşte cu mestecänisul 
dumneavoastră. 

NATALIA STEPANOVNA: lartă-mă că te întrerup. Ai spus: 
„«Poiana boilor» a mea”. Dar poiana oare-i a dumitale? 

LOMOV: A mea!... 

NATALIA STEPANOVNA: Ei, poftim! „Poiana boilor” e a 
noastră, nu a dumitale! 

LOMOV: Ba nu, stimată Natalia Stepanovna, a mea e! 

NATALIA STEPANOVNA: Asta-i pentru mine o noutate. De 
unde ai scos-o că-i a dumitale? 

LOMOV: Cum de unde? Eu vorbesc de clinul dintre 
mestecănişul dumneavoastră şi „Mlaştina arsă”. 

NATALIA STEPANOVNA: Ei, da, asta-i poiana. Dar e a 
noastră! 

LOMOV: Nu, stimată Natalia Stepanovna, dumneata gresesti. 

NATALIA STEPANOVNA: Vina-ti în fire, Ivan Vasilievici. De 
când, mă rog, s-a făcut a dumitale? 

LOMOV: Cum, de când? De când mă ţin minte tot a noastră a 
fost. 

NATALIA STEPANOVNA: S-avem iertare, da’ nu-i aşa! 

LOMOV: Stimată Natalia Stepanovna, asta reiese şi din acte. E 
drept, a fost cândva o neînțelegere pentru „Poiana boilor”, dar 
acuma ştie toată lumea că-i a mea. Degeaba discutăm pentru asta. 
Dă-mi voie să-ți spun că bunica mătuşichii mele a dat-o în 
folosinţă, fără termen şi fără nicio plată, ţăranilor bunicului tatălui 
dumitale, fiindcă i-au ars nişte cărămidă. Ţăranii bunicului tatălui 
dumitale s-au folosit, pe degeaba, de poiana asta timp de vreo 
patruzeci de ani şi s-au deprins s-o socotească a lor, iar apoi, când 
a iesit legea... 

NATALIA STEPANOVNA: Ba nu-i deloc aşa cum spui 
dumneata! Si bunicu-meu şi străbunicul meu socoteau că pământul 
lor se întinde până la ,,Mlastina arsă”. Asta înseamnă că şi „Poiana 


boilor” tot a noastră era. Nu înţeleg ce discuţie mai poate încăpea 
aici. Mi-e şi ciudă!... 

LOMOV: Natalia Stepanovna, am să-ţi arăt actele! 

NATALIA STEPANOVNA: Nu zău! Dumneata ori glumesti, 
ori vrei să mă necajesti!... La una ca asta nu mă aşteptam! 
Stăpânim pământul de aproape trei sute de ani şi, deodată, vii 
dumneata şi declari că nu-i al nostru! Ivan Vasilievici, iartă-mă, 
dar nu-mi vine să cred ce-mi aud urechile... Eu, una, nu ţin deloc 
la poiana asta. Sunt acolo cu totul cinci deseatine, care să tot facă, 
mari ŞI late, trei sute de ruble; însă ceea ce mă supără pe mine e 
nedreptatea. Poti spune orice-ai vrea, însă eu nedreptatea n-o pot 
suferi. 

LOMOV: Mă rog dumitale, ascultă-mă! Țăranii bunicului tatălui 
dumitale, cum am avut chiar acuma cinstea să-ţi spun, au ars 
cărămizi pentru bunica matusichii mele. Bunica mătuşichii, vrând 
să le facă, în schimb, o înlesnire... 

NATALIA STEPANOVNA: Bunicul, bunica, mătuşica... Nu 
înţeleg o iotă din toată povestea asta! Eu ştiu una şi bună: poiana-i 
a noastră. Si gata! 

LOMOV: Poiana e a mea! 

NATALIA STEPANOVNA: Ba-i a noastră! Chiar de mi-ai 
dovedi-o două zile în şir şi ai pune şi cincisprezece fracuri, poiana 
tot a noastră-i, şi pace! Nu ravnesc la ce-i al dumitale, însă nu 
vreau să dau din ce-i al nostru... Dumneata fă ce crezi! 

LOMOV: Mie, Natalia Stepanovna, nu-mi trebuie poiana, da’ 
vorbesc din principiu. Daca-ti face dumitale trebuinta, ţi-o 
dăruiesc. 

NATALIA STEPANOVNA: De dăruit, ţi-o pot dărui eu, că doar 
a mea €!... Ivan Vasilievici, toată afacerea asta e cel putin ciudată! 
Până acum, noi te-am socotit vecin bun, prieten, acum un an ţi-am 
dat batoza noastră şi, din pricina asta, am ajuns de-am isprăvit cu 
treieratul abia în noiembrie. lar dumneata te porți cu noi cum te-ai 
purta cu nişte ţigani. Îmi dăruieşti mie pământul meu! Iartă-mă, 
dar asta numai purtare de bun vecin nu-i. Dacă vrei să ştii, după 
mine, asta-i curată obraznicie... 


LOMOV: Vasazica, dupa parerea dumitale, sunt un uzurpator? 
Domnisoara, niciodată n-am luat cu hapca pământul altuia şi n-am 
să dau voie nimănui să mă învinuiască de aşa ceva... (se repede la 
carafa cu apă si bea) „Poiana boilor” e a mea! 

NATALIA STEPANOVNA: Nu-i adevărat! E a noastră! 

LOMOV: Ba-i a mea! 

NATALIA STEPANOVNA: Nu-i adevărat! Las-că ţi-o 
dovedesc eu! Chiar astăzi trimit cosasii acolo. 

LOMOV: Cu-um? 

NATALIA STEPANOVNA: Chiar azi cosasii mei au să fie 
acolo! 

LOMOV: Îi iau de ceafă şi-i gonesc de acolo! 

NATALIA STEPANOVNA: N-ai sa indraznesti! 

LOMOV (isi duce mâna la inimă): „Poiana boilor” e a mea! 
Intelegi dumneata? I-a mea! 

NATALIA STEPANOVNA: Te poftesc sa nu racnesti! Poti sa 
te înfurii şi să răcneşti, până ce-i ragusi, dar la dumneata acasă. 
Aici, mă rog dumitale, să te stăpâneşti. 

LOMOV: De n-ar fi palpitatiile astea îngrozitoare, dacă nu mi-ar 
zvâcni atât de tare tâmplele, altfel aş vorbi eu cu dumneata, 
domnişoară. (strigă) „Poiana boilor” e a mea! 

NATALIA STEPANOVNA: E a noastră! 

LOMOV: Ba-i a mea! 

NATALIA STEPANOVNA: A noastră! 

LOMOV: A mea! 


4 


Aceiasi si Ciubukov. 


CIUBUKOV (intrând): Ce-1? Ce strigati aşa? 

NATALIA STEPANOVNA: Tată, spune-i, te rog, acestui domn 
a cul e „Poiana boilor”. A dumisale sau a noastră? 

CIUBUKOV (către Lomov): Puişorule, poiana-i a noastră! 

LOMOV: Da” de unde, mă rog, e a dumneavoastră? Dumneata 
eşti doar om cu scaun la cap! Bunica mătuşichii mele a dat poiana 
în folosință vremelnică ţăranilor bunicului dumitale, fără să 
primească nicio plată pentru asta. Ţăranii au folosit pământul 
vreme de patruzeci de ani şi s-au deprins cu pământul, ca şi cum ar 
fi fost al lor, iar apoi, când a ieşit legea... 

CIUBUKOV: Îmi dai voie, scumpule... Uiti tocmai faptul că, 
dacă taranii n-au plătit nimic bunicu dumitale şi aşa mai departe, e 
fiindcă, pe vremea aceea, era o ceartă pentru poiana asta şi aşa mai 
departe... Acuma, până şi câinii ştiu că-i a noastră. Înseamnă că 
dumneata nici n-ai văzut planul! 

LOMOV: Iar eu iti voi dovedi că poiana-i a mea. 

CIUBUKOV: N-ai să mi-o poţi dovedi, iubitule! 

LOMOV: Ba am să ţi-o dovedesc! 

CIUBUKOV: Draguta, de ce-am racni aşa? Cu racnetele nu 
dovedesti nimic. Eu nu râvnesc la ce-i al dumitale, dar nici n-am 
de gand sa dau ceea ce-i al meu. De ce-as face-o, ma rog? 
Dragutule, dacă am ajuns aici si ai de gând sa pui în discuţie 
„Poiana boilor” şi aşa mai departe, atunci, mai de grabă o dăruiesc 
ţăranilor decât dumitale. Iac-asa! 

LOMOV: Nu mai pricep nimic! De unde iti iei dumneata dreptul 
să daruiesti proprietatea altuia? 

CIUBUKOV: Dă-mi voie, te rog, să ştiu eu mai bine, dacă am 
sau nu am dreptul. Uite ce-i, tinere: eu nu prea sunt obişnuit ca să- 
mi vorbească cineva pe un ton ca ăsta şi aşa mai departe. Eu, 
tinere, sunt de două ori mai bătrân ca dumneata şi, te rog, când 


vorbeşti cu mine, să nu te agiti şi aşa mai departe. 

LOMOV: Nu, zău! Dumneata mă socoti chiar aşa de prost ca să- 
ti râzi de mine? Pământul meu spui că-i al dumitale şi-ai mai vrea, 
pe deasupra, să stau nepăsător şi să vorbesc cu dumneata 
omeneste. Vecinii buni nu se poartă aşa, Stepan Stepanici, 
dumneata numai vecin bun nu-mi esti. Eşti un uzurpator! 

CIUBUKOV: Cum? Cum ai spus? 

NATALIA STEPANOVNA: Tată, trimite îndată cosasu la 
„Poiana boilor”! 

CIUBUKOV (către Lomov): Ce spuneai adineauri, dragă 
domnule? 

NATALIA STEPANOVNA: „Poiana boilor” e a noastră şi n-o 
dau, n-o dau, n-o dau nici moartă! 

LOMOV: Asta vom vedea! Am să vă arăt, in fata judecăţi, că-i 
a mea. 

CIUBUKOV: În fata judecății? Dragă domnule, n-ai decât să ne 
dai în judecată şi aşa mai departe. N-ai decât! Las’ că te cunosc eu 
pe dumneata! Stai şi pândeşti numai prilejul să te judeci şi aşa mai 
departe... Eşti un cârciogar! Tot neamul vostru a umblat cu 
chichite şi cu judecăţi. Tot! 

LOMOV: Te rog să faci bunătate să nu te legi de neamul meu! 
Toţi din neamul Lomovilor au fost oameni cinstiţi şi n-a fost unul 
printre ei care să fi fost dat în judecată pentru delapidare, ca 
unchiul dumitale. 

CIUBUKOV: Toţi din neamul dumneavoastră, al Lomovilor, au 
fost nişte smintiti! 

NATALIA STEPANOVNA: Toţi, toţi! Da, toți! 

CIUBUKOV: Bunicul dumitale bea de stingea, iar mătuşica cea 
mai tânără, Nastasia Mihailovna, a fugit cu un arhitect, şi aşa mai 
departe... 

LOMOV: Da’ parcă mama dumitale nu era strâmbă? (deodată, 
duce mâna la inimă) Mi s-a pus un junghi la inimă... Îmi răspunde 
în cap. Doamne, Dumnezeule!... Apă!... 

CIUBUKOV: Tatăl dumitale a fost un cartofor şi un mâncău. 

NATALIA STEPANOVNA: lar mătuşa — o bârfitoare. Mai rar 


să gasesti una ca dânsa! 

LOMOV: Nu-mi mai simt piciorul stâng... Dumneata eşti un 
intrigant... Văleu, inima!... Si nu-i un secret pentru nimeni că, 
înainte de alegeri... Văd stele verzi!... Unde mi-e pălăria? 

NATALIA STEPANOVNA: Ceea ce spui e josnic! Necinstit! 
Urât! 

CIUBUKOV: Iar dumneata, dacă vrei să ştii, uite, eşti o viperă, 
un fatarnic, un viclean. Asta esti! 

LOMOV: Uite şi pălăria... Văleu, inima! Unde să mă duc 
acum? Unde-i usa? Of! Imi pare că mor... Abia îmi trag 
piciorul... (se îndreaptă spre uşă) 

CIUBUKOV (din urmă): Să nu te mai prind că-mi calci pragul! 

NATALIA STEPANOVNA: Si dă-ne în judecată! Vedem noi 
pe-a cui rămâne! 

(Lomov iese, clătinându-se) 


5 


Ciubukov si Natalia Stepanovna. 


CIUBUKOV: Ducă-se dracului! (umblă agitat de colo-colo) 

NATALIA STEPANOVNA: Nemernicul! Poftim de mai ai 
încredere în vecini buni! 

CIUBUKOV: Canalia! Caraghiosul! 

NATALIA STEPANOVNA: Pocitania! După ce-a pus mâna pe- 
un pământ strain mai are şi curajul să insulte pe alţii. 

CIUBUKOV: Si tocmai sperietoarea asta, orbetul ăsta să mai 
aibă îndrăzneala să vină cu o cerere... şi aşa mai departe. Auzi? 
Cu o cerere!... 

NATALIA STEPANOVNA: Care cerere? 

CIUBUKOV: Pai cum, nu ştii? A venit să te ceară pe tine. 

NATALIA STEPANOVNA: Să mă ceară? Pe mine? De ce nu 
mi-al spus-o înainte? 

CIUBUKOV: De asta s-a dichisit cu fracul! Parcă-i un cârnat, 
un zbarciog! 

NATALIA STEPANOVNA: Să mă ceară? Pe mine? Ah! (cade 
într-un jilț şi începe să geama) Cheamă-l înapoi! Cheamă-l! Adu-l 
înapoi! Ah, întoarce-l! 

CIUBUKOV: Pe cine să întorc? 

NATALIA STEPANOVNA: Mai repede, mai repede! Mi-e rău! 
Întoarce-l! 

(0 apucă criza de nervi) 

CIUBUKOV: Ce-i asta? Ce-i cu tine? (se apucă cu mâinile de 
cap) Nenorocitul de mine! Mi-aţi scos sufletul! Am să ma-mpusc! 
Am să mă spânzur! 

NATALIA STEPANOVNA: Mor! Cheamă-l! 

CIUBUKOV: Ptiu!... îndată! Numai nu urla! (iese în fugă) 

NATALIA STEPANOVNA (singură, geme întruna): Ce-am 
făcut! Cheamă-l înapoi! Cheamă-l! 

CIUBUKOV (intra în fugă): Vine îndată şi aşa mai departe... 


Lua-l-ar dracu. Uff! Vorbeste tu cu dansul, fiindca eu, daca vrei s- 
O ştii, n-am niciun chef... 

NATALIA STEPANOVNA (geme): Cheamă-l! 

CIUBUKOV (fipând la ea): Daca-ti spun că vine! Of, 
Dumnezeule! Mare pacoste e să fii tatăl unei fete de măritat! Îmi 
vine să-mi tai beregata! Să ştii c-o fac! Am înjurat omul, l-am 
făcut de ruşine, l-am dat afară... şi toate, din pricina ta!... Numai 
a lass 

NATALIA STEPANOVNA: Ba nu, a ta! 

CIUBUKOV: Ei, poftim... Tot eu sunt de vină! (in usa se iveste 
Lomov) Acum, vorbeste tu cu dansul! (iese) 


6 


Natalia Stepanovna si Lomov. 


LOMOV (intră istovit): Strasnice palpitatii... Piciorul mi-e 
teapan tot şi parcă mă tine ceva în coastă... 

NATALIA STEPANOVNA: Iarta-ne, Ivan Vasilievici, dar ne- 
am cam aprins. Ştii, mi-am adus acum aminte. Ce-i drept îi drept, 
„Poiana boilor” e a dumitale. 

LOMOV: Tare-mi mai bate inima! Poiana-i a mea... Mi se bat 
amândoi ochii... 

NATALIA STEPANOVNA: Poiana-i a dumitale! A dumitale... 
Ia sezi, te rog. (se aşază amândoi) Am fost nedrepti cu dumneata. 

LOMOV: Eu am făcut-o din principiu... Nu tin atât la pământ, 
cât tin la principi... 

NATALIA STEPANOVNA: Intocmai, principiile... Dar hai, să 
vorbim mai bine de altceva. 

LOMOV: Cu atât mai mult, cu cât eu am dovezi. Bunica 
mătuşichii mele l-a dat ţăranilor bunicului tatălui dumitale... 

NATALIA STEPANOVNA: Gata! Ajunge cu asta! (aparte) Nu 
ştiu cu ce să încep... (către Lomov) Începi să te pregăteşti de 
vânătoare? 

LOMOV: Da, stimată Natalia Stepanovna, la cocosi de munte. 
Mă gândesc să mă duc, după seceriş. Of! Ai auzit mata? 
Inchipuie-ti nenorocirea care a dat peste mine! Ugadai al meu, pe 
care îl ştii, schioapata. 

NATALIA STEPANOVNA: Ce pacat! Si din ce pricina, ma 
rog? 

LOMOV: Nu ştiu... Trebuie să-şi fi scrantit piciorul sau să-l fi 
muşcat ceilalți câini. (ofteaza) Un câine cum nu se mai află! Nu 
mai spun de bani! I-am plătit pe el, lui Mironov, 125 de ruble. 

NATALIA STEPANOVNA: Ivan Vasilievici, l-ai plătit mai 
scump decât face. 

LOMOV: După mine-i foarte ieftin. E un câine straşnic! 


NATALIA STEPANOVNA: Tata a dat, pentru Otkatai al 
nostru, 85 de ruble şi Otkatai e mult mai bun decât Ugadai. 

LOMOV: Otkatai mai bun ca Ugadai? Nu mai spune! (rdde) 
Otkatai mai bun ca Ugadai! 

NATALIA STEPANOVNA: Sigur că-i mai bun! Ce-i drept, 
Otkatai e un catelandru, nu 1 s-a împlinit încă părul, însă cat 
priveşte trupul şi libertatea mişcărilor, câine mai bun n-are nici 
Volcianetki. 

LOMOV: Da-mi voie, Natalia Stepanovna! Dumneata uiti ca 
fălcile lui Otkatai nu se acopăr. La câinii buni, asta nu se 
intampla... 

NATALIA STEPANOVNA: Să se acopere? Întâia oară aud de 
aşa ceva. 

LOMOV: Te asigur că falca lui de jos e mai scurtă decât cea de 
sus. 

NATALIA STEPANOVNA: Da’ ce? Ai măsurat-o? 

LOMOV: Am măsurat. De ajuns vânatul din fugă sigur că-l 
ajunge, însă ca să-l apuce... 

NATALIA STEPANOVNA: Întâi şi-ntâi, Otkatai al nostru e 
câine de rasă, ogar, cu părul lung, fiul lui Zapreagai şi al 
Stamezkăi, pe când cu roscatul dumitale baltat nu te poţi descurca 
de unde se trage... Apoi, e bătrân şi urât foc, o potaie... 

LOMOV: Bătrân, bătrân, da’ nu-l dau pe cinci Otkatai de-ai 
dumneavoastră! Da” se poate? Ugadai, zic şi eu că-i câine, pe când 
Otkatai... E şi caraghios să mai discuti aşa ceva... câini ca Otkatai 
al dumneavoastră găseşti câţi vrei, la orice vătaf de câini. Mai 
mult de 25 de ruble nici nu face. 

NATALIA STEPANOVNA: Ivan Vasilievici, azi a intrat duhul 
contrazicerii în dumneata! Ba născoceşti că „Poiana boilor” e a 
dumitale, ba că Ugadai e mai bun decât Otkatai. Mie nu-mi plac 
oamenii care una gândesc şi alta vorbesc. Ştii foarte bine că 
Otkatai e de o sută de ori mai bun decât... prostălăul dumitale de 
Ugadai. Atunci de ce mă mai contrazici? 

LOMOV: Văd, Natalia Stepanovna, că sau mă crezi orbet, sau 
prost. Nu uita că fălcile lui Otkatai al dumneavoastră nu se acopăr. 


NATALIA STEPANOVNA: Nu-i adevarat! 

LOMOV: Nu se acopăr! 

NATALIA STEPANOVNA (ţipă): Nu-i adevărat! 

LOMOV: Da’ de ce tipi, domnişoară? 

NATALIA STEPANOVNA: Dar dumneata de ce vorbeşti 
aiurea? În felul ăsta poţi scoate pe oricine din fire! Să-l asemuieşti 
pe Ugadai al dumitale, care-i numai bun de împuşcat, cu Otkatai! 

LOMOV: Să mă ierti, eu, unul, nu mai pot urma discuția asta. 
Am palpitaţii. 

NATALIA STEPANOVNA: Am băgat eu de seamă ca 
vânătorii, cu cât se pricep mai puţin la ceva, cu atât vorbesc mai 
mult. 

LOMOV: Domnişoară, te rog să taci odată!... Îmi bate inima să 
se rupă. (strigă) Taci! 

NATALIA STEPANOVNA: N-am să tac până n-ai să recunosti 
că Otkatai e de o sută de ori mai bun ca Ugadai al dumitale. 

LOMOV: De o sută de ori mai rău! Din partea mea, potaia asta 
de Otkatai al dumneavoastră poate să si crape!... Văleu!... 
Tâmplele... ochii... umărul... 

NATALIA STEPANOVNA: Tâmpitul dumitale de Ugadai nici 
măcar n-are nevoie să crape, fiindcă şi aşa-i o mortăciune! 

LOMOV (il podideşte plânsul): Taci! Simt că mă apucă un atac 
de inimă! 

NATALIA STEPANOVNA: N-am să tac! 


7 
Aceiasi si Ciubukov. 


CIUBUKOV (intrând): Ei, ce s-a mai întâmplat? 

NATALIA STEPANOVNA: Tată, spune tu sincer, cu cugetul 
curat: care dintre câini e mai bun — Otkatai al nostru sau Ugadai al 
lui? 

LOMOV: Stepan Stepanovici, mă rog dumitale, spune un singur 
lucru: lui Otkatai al dumitale 1 se acopăr fălcile? Da ori ba? 

CIUBUKOV: Si chiar de-ar fi aşa, ce-i? Mare lucru! Da’ asta nu 
împiedică să nu existe, în tot ţinutul, câine mai bun şi aşa mai 
departe... 

LOMOV: Spune, pe conştiinţa dumitale: nu-i mai bun Ugadai al 
meu? 

CIUBUKOV: Linisteste-te, scumpule... Dă-mi voie... Uite ce-i: 
Ugadai al dumitale are şi el calitățile lui... E de rasă curată, are 
picioarele vânjoase, coapsele puternice şi toate celelalte. Însă, 
daca vrei sa ştii, drăguță, câinele acesta are două cusururi: e bătrân 
si are clestele cam scurt. 

LOMOYV: lartă-mă, te rog, dar am palpitaţii. Să luăm faptele... 
Binevoieşte, te rog, să-ţi aduci aminte că, la vânătoarea de la 
Maruska, Ugadai alerga ureche la ureche cu Razmahai, câinele 
contelui, pe când Otkatai al dumitale rămăsese în urmă cu o 
verstă. 

CIUBUKOV: A rămas în urmă, fiindcă vătaful de câini al 
contelui a dat în el cu harapnicul. 

LOMOV: Avea şi de ce! Toţi câinii alergau pe urmele vulpii, 
numai Otkatai tremura ca un berbec. 

CIUBUKOV: Asta nu-i adevărat!... Draguta, mie îmi sare foarte 
uşor tandara şi, tocmai de aceea, te-aş ruga să lăsăm discuţia asta. 
Au dat într-însul de ciudă, fiindcă toţi se uitau cu jind la un câine 
bun, care nu-i al lor... Da, s-o ştii! Toţi erau invidiosi. Ai şi 
dumneata, domnule, vina dumitale în privința asta. Tocmai că 


voiam să-ţi spun: ai văzut ca, numai ce-ai zis ca Ugadai al 
dumitale e mai bun, c-a şi început toată... toată asta şi aşa mai 
departe... Îmi aduc eu foarte bine aminte de toate! 

LOMOYV: Si eu îmi aduc aminte! 

CIUBUCOV (îngânându-l): „Și eu îmi aduc aminte!” Dar 
dumneata ce-ţi aduci aminte? 

LOMOV: Am bătăi de inimă... Nu-mi mai simt piciorul... Nu 
mai pot! 

NATALIA STEPANOVNA (îngânându-l si ea): ,,Batai de 
inima!”’... Da’ ce fel de vânător esti dumneata? Ai face mai bine 
să te urci pe cuptor şi să prinzi gândaci decât să umbli călare şi sa 
vânezi vulpea... Auzi! Batai de inima!... 

CIUBUKOV: Zău aşa, ce fel de vânător eşti dumneata? Uite, 
cine are bătăi de inimă, cum ai dumneata, stă acasă şi nu se 
vântură în şa. Mai bine ai vâna cum vânează toată lumea decât să 
alergi călare, numai ca să te amesteci în discuţii despre câinii 
altora şi aşa mai departe. Mie, unuia, îmi sare uşor tandara, aşa că- 
1 mai bine să punem capăt acestei discuţii. Dacă vrei să ştii, nu esti 
nici măcar vânător. 

LOMOV: Da’ parcă dumneata esti? Dumneata mergi la 
vânătoare numai ca să te lingusesti pe lângă conte şi să bagi tot 
felul de intrigi... Văleu, inima!... Eşti un intrigant! 

CIUBUKOV: Cum? Eu intrigant? (strigă) Să taci! 

LOMOYV: Intrigantule! 

CIUBUKOV: Tancule! Mucosule! 

LOMOV: Guzgan bătrân! Iezuit! 

CIUBUKOV: Să taci! Ca de nu — vezi rabla asta de puşcă? Te 
împuşc, ca pe-o potârniche! Terchea-berchea! 

LOMOV: Toată lumea ştie, că... valeu, inima!... că răposata 
dumitale nevastă te bătea... Piciorul... tâmplele... Văd stele 
verzi... Cad, cad!... 

CIUBUKOV: Da’ tu nu esti sub papucul menajerei? 

LOMOV: Uite, uite, uite... Mi se sparge inima! Parcă mi se 
desprinde umărul... Unde mi-e umărul?... Mor!... (cade într-un 
jilt) Chemati un doctor! (leșină) 


CIUBUCOV: Mai ai cas la gura! Mucosule! Terchea-berchea!... 
Mi-e rau! (bea apa) Mi-e rau! 

NATALIA STEPANOVNA: Vânător esti? Nici nu ştii măcar să 
te ţii in şa! (către tatăl ei) Tată! Ce-i cu el? Tata! Uită-te la el... 
Tată! (începe să tipe:) Ivan Vasilievici! A murit! 

CIUBUKOV: Mi-e rău!... Mă inabus!... Aer! 

NATALIA STEPANOVA: A murit! (fl trage pe Lomov de 
mânecă) Ivan Vasilici! Ivan Vasilici! Ce-am făcut? A murit! (cade 
şi ea într-un jilt) Să vină un doctor! Un doctor! (o apucă o criză de 
nervi) 

CIUBUKOV: Of... Ce s-a întâmplat? Ce-i cu tine? 

NATALIA STEPANOVNA (geme): A murit! A murit! 

CIUBUKOV: Cine spui c-a murit? (îşi aruncă ochii spre 
Lomov) Chiar aşa, a murit! Dumnezeule! Apă! Doctorul! (duce la 
sura lui Lomov un pahar cu apă) Bea!... Nu, nu bea... Înseamnă 
c-a murit şi aşa mai departe... Sunt cel mai nenorocit om! De ce 
nu mi-am tras un glonte în cap? De ce nu mi-am tăiat până acum 
beregata? Ce mai aştept? Dati-mi un cuțit! Dati-mi un pistol! 
(Lomov începe să se miste) Pare să învie... Bea apa!... Aşa!... 

LOMOV: In fata ochilor văd stele... o pâclă... Unde mă aflu? 

CIUBUKOV: Însoară-te, dar cât mai repede şi — du-te naibii! Ea 
consimte. (pune mâna lui Lomov şi a fiică-sii una în alta) Ea 
consimte... şi aşa mai departe. Vă binecuvântez şi tot restul. 
Numai să mă lăsaţi în pace! 

LOMOV: Ha? Ce? (se ridică) Pe cine? 

CIUBUKOV: Consimte! Ei? Haide, sarutati-va şi... şi lua-v-ar 
dracu! 

NATALIA  STEPANOVNA (geme): Trăieşte... Da, da! 
Primesc! 

CIUBUKOV: Sarutati-va! 

LOMOV: Ce? Pe cine? (se sărută cu Natalia Stepanovna) Îmi 
pare foarte bine. Imi dati voie, dar despre ce-i vorba? Ah! da-da, 
inteleg... Inima... Vad stele verzi! Natalia Stepanovna... sunt 
fericit! (îi sărută mana) Nu-mi mai simt piciorul... 

NATALIA STEPANOVNA: Si eu... şi eu sunt fericită... 


CIUBUKOV: Uf! Parca mi s-a luat o piatră de pe inimă! 

NATALIA STEPANOVNA: Totuşi, recunoaşte măcar acum că 
Ugadai e mai prost decât Otkatai. 

LOMOV: Ba-i mai bun! 

NATALIA STEPANOVNA: Ba-i mai prost! 

CIUBUKOV: Ei, începe fericirea conjugala! Aduceti şampanie! 

LOMOV: Mai bun! 

NATALIA STEPANOVNA: Mai prost, mai prost, mai prost! 

CIUBUKOV (silindu-se sa le acopere strigatele): Sampanie! 
Sampanie! 


CORTINA 


Cererea in căsătorie a fost scrisă la un interval scurt dupa Ursul. 
Aprobarea cenzurii a fost dată la 10 noiembrie 1888. În decembrie textul 
piesei a fost litografiat de E. N. Rassohina, apoi, cu unele modificări, a apărut 
în Novoe Vremea, 1889, nr. 4732, 3 mai. Cu numerotarea schimbată a 
tablourilor, a fost inclusă de Cehov în culegerea Piese de teatru, 1897. În 
culegerea de Opere din 1901 şi 1902, Cererea în căsătorie a intrat fără niciun 
fel de modificări. Publicăm textul din 1902. 

În legătură cu această piesă, A. N. Pleşceev îi scrie lui Cehov (22 mai 
1889): „Am citit în Novoe Vremea Cererea în căsătorie. E foarte amuzantă, 
iar jucată pe scenă va fi mai hazlie decât Ursul. Râzi în hohote când o citeşti.” 
(Slovo, nr. 2, Moscova, 1914). Pe scena unui teatru particular piesa a fost pusă 
de I. L. Sceglov (vezi scrisorile lui Cehov din 11 martie şi 12 aprilie 1889 
adresate acestuia). Mai târziu, a fost jucată cu un succes răsunător pe scena 
Teatrului Mic (vezi scrisoarea lui Cehov adresată lui A. M. Kondratiev la 22 
februarie 1891). Pe ziua de 22 octombrie 1906, L. Makovitki notează în 
jurnalul său următoarele cuvinte ale lui L. N. Tolstoi: „Comicul situaţiilor din 
Cererea în căsătorie este bine susţinut. Nu găseşti în ea neprevăzutul absurd 
al francezilor.” 


Tragedian fara voie 


(Viata de vilegiaturist) 


FARSA INTR-UN ACT 
(1889-1890) 


Traducere de M. Sorbul si I. Alexandrescu 
PERSONAJE: 


IVAN IV ANOVICI TOLKACIOV, tata de familie 
ALEXEI ALEXEEVICI MURASKIN, prietenul lui 


Acţiunea se petrece la Petersburg, în casa lui Muraskin 


Biroul lui Muraskin: scaune si fotolii tapisate. Muraskin sta la 
biroul lui. Intra Tolkaciov, care fine într-o mână un glob de 
lampă, de sticlă, în cealaltă mână o bicicletă de copil, trei cutii de 
pălării, un balot mare de haine, un cos cu sticle de bere si multe 
ale pachețele... Îşi roteşte privirea prin cameră, năucit şi, frânt de 
atâta povară, cade pe divan. 


MURASKIN: Bună ziua, Ivan Ivanici! Ce bine-mi pare că te 


vad! De unde vii? 

TOLKACIOV (cu răsuflarea tăiată): Dragul meu! Scumpul 
meu... Trebuie să te rog ceva... Te implor... dă-mi un revolver 
până mâine... Fii un adevărat prieten! 

MURASKIN: Ce să faci cu revolverul? 

TOLKACIOV: Am nevoie... Of, Dumnezeule!... Dă-mi, te rog, 
puţină apă!... Repede... apă... Am nevoie... La noapte, va trebui 
să trec printr-o pădure întunecoasă. Cine ştie ce mi se poate 
întâmpla!... Fii bun şi dă-mi un revolver! 

MURASKIN: Minti, Ivan Ivanici! Ce pădure? Nu cumva ţi-ai 
pus în gând cine ştie ce? Ti se citeşte pe fata că planuiesti ceva. 
Ce-i cu tine? Ti-e rau? 

TOLKACIOV: Stai, lasă-mă să-mi vin în fire... Ah, maiculita! 
Sunt obosit ca un câine. Uite, parcă din creştet şi până-n tălpi m-ar 
tăia cineva în bucățele. Nu mai pot indura! În numele prieteniei 
noastre, nu mă mai întreba nimic, nu-mi cere amănunte... dă-mi 
revolverul! Te implor! 

MURASKIN: Ei, hai, lasă, Ivan Ivanîci, ce înseamnă 
slăbiciunea asta? Un tată de familie, un consilier de stat! Mai mare 
ruşinea! 

TOLKACIOV: Eu, tată de familie? Sunt un martir, o vită de 
povară, un negru, un sclav, un netrebnic, care nu ştiu ce aşteaptă 
de nu-şi pune capăt zilelor! Sunt o cârpă, un imbecil, un idiot! 
Pentru ce trăiesc? Pentru ce? (sare în picioare) Spune şi tu! Pentru 
ce trăiesc? La ce foloseşte şirul ăsta neîntrerupt de suferinţe fizice 
şi morale? Înţeleg să fiu martirul unei idei, da! Dar să fiu martirul 
a dracu ştie ce, al fustelor şi al globurilor de lampă, asta nu! 
Mulţumesc! Nu, nu, nu! Sunt sătul! Sătul până peste cap! 

MURASKIN: Nu tipa! Te aud vecinii! 

TOLKACIOV: N-au decât să mă audă! Putin imi pasă! Nu-mi 
dai revolverul? Bine. O să-mi dea altcineva! Dar pe lumea asta nu 
mai am ce căuta! M-am hotărât! 

MURASKIN: Stai binişor... Mi-ai rupt un nasture. Fii calm. 
Totuşi nu pot să înţeleg de ce eşti atât de nemulţumit de viaţă! 

TOLKACIOV: De ce? Mă întrebi de ce? Ei bine, am să-ţi spun 


îndată! Asculta-ma! Poate că dacă am să-ţi spun tie, am să mă simt 
mai usurat sufleteşte. Să ne aşezăm... Ei, ascultă!... Of, maiculita, 
mă inabus!... Să luăm, de pildă, chiar ziua de azi! După cum ştii, 
de la zece până la patru trebuie să mă spetesc la birou. Căldură, 
zăpuşeală, muşte, frate dragă, şi-un haos de neîndurat! Secretarul 
e-n concediu, Hrapov a plecat să se-nsoare, ceilalți functionärasi 
au căpiat cu plecările în vilegiatură, cu amorurile, cu spectacolele 
de amatori. Toţi sunt adormiti, morţi de oboseală, sleiti de chefuri, 
aşa că nu-i chip să te înţelegi cu ei... Funcţia de secretar o 
îndeplineşte un individ surd de urechea stângă şi îndrăgostit... 
Publicul e năucit, toţi sunt zoriti, aleargă, se înfurie, ameninţă — e 
o harababură şi-un haos de-ti vine să-ţi smulgi părul din cap! E o 
zăpăceală şi o aiureală de nedescris... lar munca e un chin! Tot aia 
si tot aia... Informaţii şi relații! Relaţii şi informaţii! E monoton, 
ca o ploaie de toamnă! Intelegi? Simti cä-ti vine să urli!... Dă-mi 
puţină apă... leşi din instituție frânt, sleit de puteri, ai vrea să te 
duci să mănânci, să te culci!... Dar nu! Nu uita ca esti 
vilegiaturist, adică un rob, un nimic, o cârpă, o jucărie, şi că 
trebuie să alergi, ca un hamal, să faci comisioane. La noi s-a 
împământenit un obicei: dacă un vilegiaturist pleacă la oraş, orice 
netot — fără să mai vorbim de propria lui nevastă—se crede 
îndrituit să-i dea o seamă de comisioane. Uite, mie, de pildă: 
nevasta îmi cere să trec pe la croitoreasă, s-o dojenesc pentru ca 
rochia e prea largă la corsaj şi strâmtă în umeri!... Sonicika vrea 
să-l schimb pantofii... Cumnată-mea, să-i cumpăr de 20 copeici 
mătase purpurie, la fel cu mostra, şi trei metri de şiret... Ehei! Stai 
ca-ti citesc îndată lista... (scoate din buzunar o lista şi citeşte) Un 
glob de lampă; 1 funt de salam afumat; de 5 copeici cuişoare şi 
scorţişoară; ulei de ricin pentru Misa; 10 funturi de zahăr tos; sa 
iau de acasă tingirea de arama de făcut dulceaţă şi o piulita pentru 
pisat zahărul; acid fenic şi praf insecticid; de 10 copeici pudră; 20 
sticle cu bere; esenţă de oţet şi... un corset nr. 82 pentru m-lle 
Chanseau. Uf!... Să iau de acasă pardesiul şi galoşii lui Misa!... 
Toate astea au fost comisioane pentru nevastă şi rude. Si acum, 
ascultă comisioanele din partea simpaticilor vecini şi cunoscuţi, 


dracu să-i ia! Mâine, Vlasinii serbează onomastica lui Volodea. 
Trebuia, aşadar, să-i cumpăr o bicicletă; doamna locotenent- 
colonel Vihrina e însărcinată şi cu ocazia asta trebuie să trec zilnic 
pe la moasä şi s-o poftesc să vină etc. etc. Am în buzunar cinci 
liste cu comisioane şi toată batista e numai noduri. În felul ăsta, 
dragul meu, în intervalul de timp de când ies de la birou şi până la 
plecarea trenului, trebuie s-alerg ca un câine, cu limba scoasă, prin 
tot oraşul... Lua-o-ar dracu de viata! Alerg de la prăvălie la 
farmacie, de la farmacie la croitoreasă; de la croitoreasă la 
mezelărie şi iar la farmacie... Aici te poticnesti, colo iti pierzi 
nişte bani, într-alt loc uiţi să platesti şi patronul aleargă după tine 
si-ti face scandal... într-alt loc, calci pe trena unei doamne... ptiu! 
După gimnastica asta, abia mai răsufli şi, obosit, toată noaptea iti 
trosnesc oasele şi nu visezi altceva decât crocodili. Când ai 
terminat comisioanele şi ai făcut cumpărăturile, te întrebi unde să 
pui atâta calabalâc?... De pildă: cum ai să împachetezi la un loc 
piulita grea de aramă cu pisălogul si globul de lampă? Acidul 
fenic şi ceaiul? Ce faci cu sticlele de bere şi cu bicicleta? O muncă 
de ocnaş, o problemă, un adevărat rebus! Oricât ţi-ai bate capul, 
oricum ai intoarce-o, întotdeauna termini prin a sparge sau a vărsa 
ceva... Când ai ajuns la gară şi te urci în tren, trebuie să stai cu 
picioarele depărtate, cu braţele desfăcute, sprijinind cu bărbia un 
pachet, încărcat cu boccele, cutiute si tot felul de porcării... lar 
când se pune trenul în mişcare, călătorii încep să-ţi arunce 
bagajele în toate părțile, fiindcă ai ocupat cu nimicurile tale 
locurile altora. Tipa, cheamă conductorul, ameninţă să mă dea jos 
la prima staţie; şi ce pot sa fac? Stau locului teapan şi clipesc din 
ochi, ca un măgar ciomägit! Stai, că nu s-a terminat!... Uite-mă şi- 
acasă, la vilă... S-ar cădea, după toată oboseala zilei, să mănânc, 
să beau şi să trag un pui de somn — nu-i aşa? Dar nu! Prima care 
mă pandeste şi mă ia în primire e nevasta-mea! De-abia apuc să 
sorb două linguri de supă, că nevasta mă şi înhaţă — nu vreau, oare, 
să merg cu ea la un spectacol dat de amatori sau la dans? Nici 
vorbă că nu te poţi împotrivi. Eşti sot şi cuvântul „soţ”, în înţelesul 
pe care-l dau cei plecaţi în vilegiatură, înseamnă animal care nu 


cuvanta, pe care poți să-l înhami şi să-l incarci când si cat iti 
pofteşte inima, fără să te temi de intervenţia societăţii pentru 
protecția animalelor. Te supui, mergi şi holbezi ochii la vreun 
„Scandal într-o familie aleasă” sau la vreo ,Motia”. Aplauzi la 
ordinul nevestei şi te perpeleşti, te perpelesti, te perpelesti, 
aşteptând, dintr-o clipă într-alta, să te lovească damblaua. La dans, 
trebuie să admiri perechile care topäie şi să cauţi cavaleri pentru 
nevastă-ta... şi, dacă nu-s cavaleri, trebuie, vrei nu vrei, să dansezi 
tu cadrilul! Când te întorci acasă, după miezul nopţii, nu mai esti 
om, ci mai degrabă o mortaciune! Dar... iată că-n cele din urmă iti 
atingi ţinta, ajungi să te dezbraci şi să te intinzi in pat. Foarte bine. 
Doar să închizi ochii şi să dormi... Te simţi atât de bine, e-atâta 
poezie, atâta linişte, înţelegi? În odaia de-alături, copiii nu ţipă... 
nevastă-ta nu-i lângă tine, conştiinţa ţi-e impacata, mai bine de-asa 
nici ca se poate! Eşti gata s-adormi... când, deodată, auzi: bzz!... 
Tantarii! (sare în picioare) Tantaru, fir-ar ei de trei ori afurisiti! 
(ridicând pumnii) Tântaru! Plagile Egiptului, inchizitia! Bâzâie 
tanguitor, trist, de parcă ti-ar cere iertare... dar cand te pişcă, 
nemernicul, te scarpini pe urmă un ceas! Incepi să fumezi, să-i 
omori, te vâri cu capul sub plapumă... În zadar! În cele din urmă, 
te resemnezi şi te laşi pradă lor... devorati-ma, blestematilor! N- 
apuci bine să te obisnuiesti cu tantarii, că un alt supliciu se abate 
asupra ta: în salon, nevastă-ta începe să exerseze romanțe cu 
tenorii ei... Ziua dorm, iar noaptea fac repetiții pentru concertele 
de amatori. Dumnezeule! Tenorii ăştia sunt o pacoste de o mie de 
ori mai grozavă decât ţânţarii... (cântă) „Nu-mi spune că tinereţea 
te-a pierdut...” „Fermecat, stau iar in fata ta...” Ah! Ticăloşii! 
Sufletul mi l-au scos! Ca să nu-i mai aud, recurg la o şmecherie: 
încep să mă bat cu un deget pe tâmplă, lângă ureche! Si aşa 
continui să mă lovesc până la patru dimineaţa, când nevastă-mea 
si tenorii se hotărăsc să termine. Of! Te rog, mai dă-mi puţină apă, 
prietene!... Nu mai pot... Si-asa, nedormit, te scoli la şase 
dimineaţa şi alergi la gară să prinzi trenul... Te grabesti, o iei la 
fugă, ţi-e frică să nu întârzii... şi alergi prin noroi, prin ceaţă şi 
frig! Brrr! $i când ajungi la slujbă, reîncepi aceeaşi muzică... 


Chiar asa, mai frate. O viata ticăloasă ca asta, dragul meu, n-o 
doresc nici duşmanilor mei! Pricepi? M-am îmbolnăvit! Sufăr de 
năduf, am arsuri, mereu mi-e frică de ceva, stomacul nu mai 
mistuie, văd ca prin ceaţă... Mă crezi? Am ajuns neurastenic... (se 
uită în jur) Da’ asta să rămână între noi... Vreau să mă consulte 
Ceciott sau Merjeevskif. Simt în mine ceva diabolic. Uite, în 
clipele de disperare, când mă pişcă tântarii sau când cântă tenori, 
deodată vederea mi se tulbură, sar din pat, alerg ca un nebun prin 
toată casa şi strig: „Vreau sânge, sânge!” $i într-adevăr, în clipa 
ala, am o poftă nebună să spintec pe cineva cu un cuțit sau să-l 
pocnesc cu un scaun în cap! Uite unde te poate aduce viaţa de 
vilegiaturist! Şi nimănui nu-i e milă, nimeni nu mă compătimeşte, 
ca şi cum ar fi firesc să mă zbat în halul ăsta! Ba mai şi râd de 
mine! Dar sunt şi eu o vieţuitoare, intelege-ma, vreau să trăiesc! 
Asta nu-i un vodevil, ci o tragedie! Ascultă-mă! Dacă nu vrei să- 
mi dai revolverul, cel putin intelege-ma! 

MURASKIN: Te înţeleg! 

TOLKACIOV: Văd eu cum mă înţelegi... Adio!... Acu” mă duc 
să cumpăr sardele şi salam... apoi praf de dinţi... şi la gară. 

MURASKIN: În ce loc iti faci vilegiatura? 

TOLKACIOV: La „Pârâiaşul mort”. 

MURASKIN (vesel): Nu mai spune! Ascultă! N-o cunoşti 
cumva pe Olga Pavlovna Finberg? 

TOLKACIOV: Cum să nu! Suntem în vizită! 

MURASKIN: Aşa? Uite ce întâmplare fericită! Ce bine-mi pare, 
ce drăguţ din partea ta... 

TOLKACIOV: Ce anume? 

MURASKIN: Dragul meu, scumpul meu, nu poţi să-mi faci un 
mic serviciu? Dovedeste-mi că mi-esti bun prieten! Ei hai, da-mi 
cuvântul tău că-mi faci acest serviciu! 

TOLKACIOV: Ce anume? 

MURAŞKIN: Un serviciu prietenesc. Te rog, dragul meu! În 
primul rând, salut-o din partea mea pe Olga Pavlovna Finberg şi 
spune-i că sunt bine sănătos şi că-i sărut mâna. În al doilea rând, te 
rog, du-i un flecustet!... M-a rugat să-i cumpăr o masinuta de 


cusut, din acelea de nuna! Da’ n-am cu cine să 1-0 trimit... Du-i-o, 
dragule! Si, pentru ca tot te duci acolo, ia şi colivia asta cu 
canari... Numai să fu atent, să nu 1 se rupă usita... De ce te uiţi 
aşa la mine? 

TOLKACIOV: Maşina de cusut... Colivia cu canari... 
cintezol... 

MURASKIN: Ce-i cu tine, Ivan Ivanici? Ce te-ai înroşit asa la 
fata? 

TOLKACIOV (izbind cu piciorul în dusumea): Dă-mi încoace 
maşina! Unde-i colivia? Aşază-te şi tu călare! Devorati-ma! 
Rupeti-ma în bucăţi! Terminati-ma!... (strângând pumnii) Vreau 
sânge! Sânge! Sânge! 

MURASKIN: Ai înnebunit! 

TOLKACIOV (apropiindu-se de el): Vreau sânge! Sânge! 

MURASKIN (speriat): A înnebunit! (strigă) Petruşka! Maria! 
Unde sunteţi? Ajutor! Lume, ajutor! Ajutor! 

TOLKACIOV (urmărindu-l prin cameră): Vreau sânge! Sânge! 


CORTINA 


Vodevilul Tragedian fără voie este o adaptare după nuvela Unul dintre cei 
mulți (1887). Piesa a fost scrisă în mai 1889 pentru actorul K. A. Varlamov 
(vezi scrisorile lui Cehov adresate lui A. S. Suvorin din 4 mai 1889 şi lui I. L. 
Sceglov din 6 mai 1889). Textul piesei a apărut în ediția litografiata a lui V. 
A. Bazarov (Sankt-Petersburg, 1889), purtând data cenzurii: Sankt- 
Petersburg, 1 iunie 1889; curând după aceea apare într-o ediţie litografiata de 
E. N. Rassohina (Moscova, 1889), purtând data cenzurii: Moscova, 22 
noiembrie 1889. Cu mici modificări, a fost publicată în revista Artist, nr. 7, 
1890. În celelalte ediţii, piesa n-a suferit nicio modificare. Publicăm textul din 
1902. 


Nunta 


SCENETA INTR-UN ACT 
(1889-1890) 


Traducere de M. Sorbul si I. Alexandrescu 
PERSONAJE: 


EVDOKIM ZAHAROVICI JIGALOV, arhivar pensionar 

NASTASIA TIMOFEEVNA, sofia lui 

DASENKA, fiica lor 

EPAMINOND MAXIMOVICI APLOMBOV, logodnicul ei 

FEODOR IAKOVLEVICI REVUNOV-KARAULOV, capitan 
de rangul IT în retragere 

ANDREI ANDREEVICI NIUNIN, agent al unei societăți de 
asigurare 

ANNA MARTINOVNA ZMEIUKINA, moaşă, 30 de ani; 
poartă o rochie de un roşu aprins 

IVAN MIHAILOVICI IAT, telegrafist 

HARALAMPI SPIRIDONOVICI DIMBA, cofetar grec 

DMITRI STEPANOVICI MOZGOVOI, marinar, din marina 
comercială 

Cavaleri de onoare, invitaţi, lachei etc. 


Actiunea se petrece in unul dintre saloanele restaurantului lui 
Andronov 


Salonul luminat a giorno. O masa mare pregatita pentru cină. 
În jurul mesei trebäluiesc chelneri in frac. În culise se aude o 
orchestra, care canta ultimele masuri dintr-un cadril. Zmeiukina, 
lat si un cavaler de onoare traversează scena. 


ZMEIUKINA: Nu, nu, nu! 

IAT (mergând dupa ea): Te rog! Te rog! 

ZMEIUKINA: Nu, nu, nu! 

CAVALERUL DE ONOARE (a/ergând după ei): Domnilor, 
asta nu se face! Unde vă duceti? Si grand-rondul? Grand-rond, 
s'il vous plaît.’ 

(ies toți trei) 
(intră Anastasia Timofeevna si Aplombov) 

NASTASIA TIMOFEEVNA: În loc să mă necăjeşti cu fel de fel 
de vorbe, mai bine ai dansa! 

APLOMBOV: Nu-s Spinoza să ştiu sa fac figuri cabalistice cu 
picioarele. Sunt un om serios şi cu caracter, şi nu găsesc nicio 
plăcere în petrecerile astea frivole! Dar nu-i vorba de dans. Iartă- 
mă, maman, dar vezi, sunt multe lucruri în purtarea dumitale pe 
care nu le înţeleg... De pildă, pe lângă alte obiecte de uz casnic, ai 
fagaduit să-mi dai în dota fiicei dumitale şi două titluri de rentă. 
Unde sunt? 

NASTASIA TIMOFEEVNA: Mă cam doare capul... Se 
schimbă vremea, pesemne... începe dezghetul!... 

APLOMBOV: Nu schimba vorba. Chiar astăzi s-a aflat că 
rentele dumitale sunt date în gaj. lartă-mă, maman, dar numai un 
exploatator se poartă în felul ăsta. Nu vorbesc din egoisticism... 
N-am ce face cu rentele dumitale... da’ numai asa, din principiu... 
Află că nu îngădui nimănui să-şi bată joc de mine. Am făcut-o pe 
fiica dumitale fericită, dar dacă nu-mi dai rentele chiar astăzi, am 
să-l fac zile fripte. Sunt un om corect! 


NASTASIA TIMOFEEVNA (uitându-se la masă si numărând 
tacâmurile): Una, două, trei, patru, cinci... 

UN CHELNER: Cofetarul întreabă cum doriți să fie servită 
inghetata: cu rom, cu madera, sau cu... nimic? 

APLOMBOV: Cu rom! Si spune-i gazdei că nu ajunge vinul. 
Spune-i să mai scoată câteva sticle de Haut-Sauternes. (Nastasiei 
Timofeevna) Mi-ai mai fagaduit, şi în privinţa asta rămăseserăm 
intelesi, că la cină o să invitaţi şi un general. Unde-i generalul? 

NASTASIA TIMOFEEVNA: Dragul meu, asta nu-i vina mea... 

APLOMBOV: Da” a cui e vina? 

NASTASIA TIMOFEEVNA: E vina lui Andrei Andreici... Ieri, 
când a fost pe aici, mi-a fagaduit să ne aducă un general adevărat. 
(suspina) Se vede ca nu l-a găsit... altfel l-ar fi adus... Crezi ca 
am fi avut ceva împotrivă? Când e vorba de fetiţa noastră, nu ne 
uităm la bani... Dacă-i vorba de general, general să fie!... 

APLOMBOV: Dar să continuăm... Toată lumea ştie, şi ştii şi 
dumneata, maman, ca, înainte s-o fi cunoscut eu pe Dasenka, îi 
făcuse curte telegrafistul ăsta, lat... De ce l-ai invitat şi pe el? Nu 
ţi-ai dat seama că asta n-o să-mi convina? 

NASTASIA TIMOFEEVNA: Draguta... cum iti zice? Ah, da, 
Epaminond Maximici, nici o zi n-a trecut de la nuntă că ne-ai şi 
împuiat capul, mie şi Daşenkăi, cu pretenţiile tale... Şi ce-o să 
fie... ce-o să mai fie peste un an!?... Eşti un pisălog, ah, ce 
pisalog! 

APLOMBOV: Adevărul supără, maman? Da, da! În viata 
trebuie sa fu corect! Si nu-ţi cer decât un singur lucru: să fil 
corectă cu mine! 

(de la o uşă la alta trec prin salon perechi care dansează grand - 
rond”; prima pereche — un cavaler de onoare cu Dasenka, 
ultima — lat cu Zmeiukina; aceştia se opresc din dans şi rămân în 
salon; intră Jigalov si Dimba, care se îndreaptă spre masă) 
CAVALERUL DE ONOARE (strigă): Promenade! Messieurs, 

promenade (din culise) Promenade! 
(perechile ies) 
lat (Zmeiukinei): Te rog, te rog, încântătoare Anna Martinovna! 


ZMEIUKINA: Ah! Ce om... Ti-am mai spus doar ca astazi nu 
sunt in voce! 

IAT: Te implor, canta ceva! Macar o singura nota! Te rog! O 
singura nota! 

ZMEIUKINA: M-ai innebunit!... (se aşază şi-şi face vânt cu 
evantaiul) 

IAT: Nu, n-ai un pic de inimă! Si totuşi, nu-mi explic cum o 
fiinţă atât de crudă — pardon de expresie — să aibă o voce atât de 
minunată! Cu o voce ca a dumitale, n-ar trebui să te-ocupi — 
pardon de expresie — de moşit, ci să dai concerte publice! De 
pildă, cât de dumnezeiesc iti reuşeşte fioritura asta... (fredonează) 
„Ie iubesc, vai mie, dar dragostea mea e în zadar!” E minunat de 
frumoasă! 

ZMEIUKINA (fredonează): „Te iubesc şi poate c-ai să te- 
ntorc1...” Asta-i melodia? 

IAT: Da! Asta-i! Asta-i cântecul... E sublim! 

ZMEIUKINA: Nu, nu sunt în voce astăzi... Poftim, fa-mi putin 
vânt cu evantaiul... E tare cald! (lui Aplombov) Epaminond 
Maximici, de ce esti aşa de melancolic? Asta nu-i admisibil pentru 
un ginere! Să-ţi fie ruşine, nesuferitule! Ia spune-mi, la ce te 
gândeşti? 

APLOMBOV: Căsătoria e un pas serios! Trebuie să privesc 
lucrurile foarte în adânc, să le întorc pe toate feţele! 

ZMEIUKINA: Ce sceptici nesuferiti sunteţi cu toții! Lângă voi 
simt că mă înăbuş... şi eu am nevoie de... atmosferă! Ati auzit? 
Dati-mi atmosferă! (fredonează ) 

IAT: Minunat! Minunat! 

ZMEIUKINA: Fa-mi vânt! Fa-mi vânt! Altfel simt că o să am 
un atac de cord. Spune-mi, te rog, de ce mi-e atât de cald? 

IAT: Pentru că ai transpirat... 

ZMEIUKINA: Vai, ce vulgar esti! Să nu-ţi mai îngădui 
asemenea expresii! 

IAT: lartă-mă! Fără îndoială ca esti obişnuită —pardon de 
expresie — numai cu societatea aristocrată $1... 

ZMEIUKINA: Ah! Dă-mi pace!... Vreau poezie, extaz... Fa-mi 


vant, fa-mi vant!... 

JIGALOV (lui Dimba): Să bisăm, ce zici? (toarnă în pahare) Să 
bei e îngăduit oricând! Principalul, Haralampi Spiridonovici, e să 
nu-ţi pierzi capul. Bea, dar nu-ţi pierde capul, asta-i... Şi dacă ai 
prilejul să bei, de ce n-ai bea? Fiecare e liber să bea!... În 
sănătatea dumitale! (beau) La voi în Grecia, aveţi tigri? 

DÎMBA: Avemo! Sigur che avemo! 

JIGALOV: Si lei? 

DIMBA: Si lei! Numai la Rusia nimic nu esti... la Gretia... tot 
esti... Acolo avemo si tatile şi bunitile, si fratile, aiti, nimic nu 
eşti... 

JIGALOV: Hm!... Da” balene sunt în Grecia? 

DÎMBA: Tot eşti... 

NASTASIA TIMOFEEVNA (către soțul ei): De ce mâncaţi si 
beti singurei? Ar fi timpul să ne aşezăm cu toţii la masa! Nu te mai 
înfige la homari... E pentru general! Poate mai vine... 

JIGALOV: Da’ homari aveţi în Grecia? 

DÎMBA: Avemo... Tot avemo... 

JIGALOV: Hm!... Da’ arhivari aveti? 

ZMEIUKINA: Îmi închipui ce atmosferă trebuie să fie în 
Grecia! 

JIGALOV: Sigur că şi escroci aveţi cu duiumul... Grecii-s la fel 
cu armenii şi ţiganii... Îţi vând un burete sau un peştişor roşu şi 
caută să te jupoaie cât mai mult... Ce zici, bisăm? 

NASTASIA TIMOFEEVNA: De ce să beti singuri? E timpul să 
ne aşezăm cu toţii la masă. A trecut de mult de 11... 

JIGALOV: Dacă-i aşa, apăi să stăm la masă! Domnilor, vă rog! 
Poftiti! (strigă) La masă, tinerilor! 

NASTASIA TIMOFEEVNA: Scumpii mei oaspeţi, vă rog să 
luaţi loc! 

ZMEIUKINA (așezându-se la masă): Vreau poezie! „Dar ea 
numai furtună vrea; parc-ar fi linişte-n furtună!” Vreau furtună! 

IAT (siesi): Ce femeie minunată! Sunt îndrăgostit! Îndrăgostit 
lulea! 

(intră Daşenka, Mozgovoi, cavalerii de onoare, tinerii invitaţi, 


domnisoarele etc.; toți sunt zgomotosi; se aşază la masa; un 
moment de liniste; orchestra canta un mars) 

MOZGOVOI (ridicându-se în picioare): Domnilor! Trebuie sa 
vă spun că noi... am pregătit multe toasturi şi discursuri... Aşadar, 
să nu mai aşteptăm şi să începem! Domnilor, propun să ciocnim 
un pahar în sănătatea tinerilor căsătoriţi! 

(Orchestra cântă ,, Mulţi ani trăiască”. 
Ura! Ura! Ciocnesc paharele. ) 

TOŢI: Să fie într-un ceas bun! Într-un ceas bun! Într-un ceas 
bun! 

(Aplombov şi Daşenka se sărută) 

IAT: Minunat! Minunat! Trebuie să vă exprim, domnilor, toată 
satisfacția mea! Salonul ăsta şi localul în general sunt magnifice! 
Superbe, încântătoare! Cu toate acestea, ştiţi dumneavoastră ce 
lipseşte să completeze această sărbătoare solemnă? Nu ştiţi! 
Lumina electrică, pardon de expresie! În toate ţările din lume 
există lumină electrică, numai Rusia a rămas în urmă. 

JIGALOV (pe gânduri): Electricitate... Hm!... După mine, 
lumina electrică este o escrocherie... Iti atârnă colo, în tavan, o 
bucăţică de cărbune ca să-ţi ia ochii... Nu, frate-meu, nu! Dacă 
vrei să ne dai lumină, păi atunci da-ne nu un flecustet de cărbune, 
cl ceva mai substantial, mai deosebit, ceva mai concret! Să fie foc, 
pricepi? Foc din ăsta natural şi nu spiritual! 

IAT: Dacă dumneata ai fi văzut cum e făcută o baterie electrică, 
al vorbi altfel! 

JIGALOV: Nici nu vreau să văd! Escrocherie! Duc poporul de 
nas! Îi store ultima vlagă!... Îi ştim noi pe domnii ăia!... Iar 
dumneata, tinere, în loc să aperi escrocheriile, ai face mai bine să 
bei şi să torni şi celorlalți! Da, zău aşa! 

APLOMBOV: Is de acord cu dumneata, papa. În totul de acord! 
Ce ne trebuie discursuri savante? Sunt şi eu amator de discuţii 
ştiinţifice, dar nu mi se pare acum momentul cel mai potrivit! 
(Dasenkai) Ma chere, tu ce părere ai? 

DASENKA: Vor s-arate că-s tare învăţaţi şi nu vorbesc decât de 
lucruri pe care nu le înţelege nimeni. 


NASTASIA TIMOFEEVNA: Slava Domnului, am trait pana 
acum şi fără ştiinţă şi uite, că mi-am măritat şi cea de-a treia fata, 
după un om cumsecade: lar dacă găsiţi că nu suntem învăţaţi, pai 
atunci ce mai căutaţi în mijlocul nostru? Duceti-va şi petreceti cu 
oamenii voştri învăţaţi! 

IAT: Eu, Nastasia Timofeevna, întotdeauna am stimat familia 
dumneavoastră şi, dacă am vorbit de lumină electrică, asta n-am 
făcut-o din mândrie. Uite, pot chiar să beau un păhărel. 
Întotdeauna i-am dorit din toată inima Dariei Evdokimovna un 
bărbat cumsecade! Ehei, Nastasia Timofeevna, astăzi e greu să 
găseşti un ginere cumsecade!... Astăzi, fiecare caută să facă o 
căsătorie din interes, pentru bani... 

APLOMBOYV: Asta e o aluzie? 

IAT (încurcat): Eu... n-am făcut nicio aluzie... Nu vorbesc de 
cel de fata... Vorbesc aşa... în general... Scuzati-ma!... Toată 
lumea ştie că dumneata te-ai însurat din dragoste... Zestrea e un 
fleac, care nu contează... 

NASTASIA TIMOFEEVNA: Un fleac?... Zestrea fetei, un 
fleac? Te poftesc, domnule, să nu întreci măsura! Fetei mele, pe 
lângă cele o mie de ruble bani gheaţă, îi mai dau de zestre trei 
mantouri, lenjerie de pat şi toată mobila!... Ia spune-mi, rogu-te, 
mai dă cineva aşa zestre? 

IAT: Da’ eu n-am spus nimic... Mobila într-adevăr e 
frumoasă... ŞI... şi mantourile la fel!... Sunt de aceeaşi părere... 
dar... am spus aşa... pentru dumnealor, care s-au supărat că aş fi 
făcut o aluzie. 

NASTASIA TIMOFEEVNA: Mai bine n-ai face aluzii. Noi te 
stimăm şi te-am invitat la nuntă fiindca-ti cunoaştem părinții, iar 
dumneata vii cu tot felul de vorbe! Daca ştiai că Epaminond 
Maximici se însoară din interes, de ce n-ai venit să ne spui mai 
înainte? (plângând) Am crescut-o, am dădăcit-o... am păzit-o ca 
ochii din cap... Fetiţa mea, fetița mea... 

APLOMBOV: Si dumneavoastră, vasăzică, credeţi ce-a spus 
dumnealui? Vă mulţumesc... Vă mulţumesc din inimă... (lui Jat) 
Iar dumitale, domnule Iat, cu toate că-mi eşti prieten, nu-ţi îngădui 


ca-ntr-o casă străină să insulti lumea! Te rog fii amabil şi iesi 
afară! 

IAT: Adică, cum vine asta?... 

APLOMBOV: Aş fi vrut să găsesc în dumneata un om de 
onoare, ca mine! Într-un cuvânt, te rog, ieşi afară! 

(Orchestra cântă ,, Mulţi ani trăiască ”.) 

CAVALERII (lui Aplombov): Ei, haide, potoleşte-te. Destul! Ce 
rost au toate astea? Stai jos! Lasă asta! 

IAT: Eu n-am spus nimic... Nu înţeleg nimic... Mă rog, aş 
putea să plec... Da’ mai întâi da-mi îndărăt cele cinci ruble pe care 
ti le-am împrumutat acum un an, ca să-ți cumperi o jiletca de 
pichet... să nu fie cu supărare... Mai beau un pahar şi... şi plec. 
Să-mi dai şi datora. 

INVITAŢII: Ei, hai, ajunge, destul! Ce rost are atâta vorbărie 
pentru o nimica toată? 

UN CAVALER DE ONOARE (strigă): În sănătatea socrilor, 
Evdokim Zaharici şi Nastasia Timofeevna! 

(Orchestra cântă ,, Multi ani traiasca”’. Ura!) 

JIGALOV (emoționat, se înclină in toate părțile): Mulţumesc, 
multumesc!... Scumpii mei oaspeţi! Vă sunt adânc recunoscător 
că nu ne-ati uitat şi că ne-ati cinstit nunta!... Să nu credeţi că sunt 
vreun avar şi-am făcut asta cu vreun scop ascuns... Nu!... V-am 
invitat din toată inima! Pentru oamenii cumsecade, nu-mi pare rău 
de bani! Vă mulţumesc din inimă! (se sărută cu toți) 

DASENKA (către maică-sa): De ce plângi, mamico? Sunt atât 
de fericită! 

APLOMBOV: Maman e neliniştită de gândul despărțirii... Eu 
aş sfatui-o totuşi să-şi amintească discuţia noastră de mai 
adineauri. 

IAT: Nu plânge, Nastasia Timofeevna! la gândeşte-te: ce sunt 
lacrimile omeneşti? O slăbiciune psihiatrică şi nimic altceva! 

JIGALOV: Da’ roşcove aveţi in Grecia? 

DIMBA: Avemo si roscove! La Gretia esti di toti! 

JIGALOV: Dar ciupercile? Cu siguranta ca n-aveti!... 

DIMBA: Avemo si tiupertile!... Avemo toţi la noi... 


MOZGOVOI: E rândul dumitale, Haralampi Spiridonovici, să ţii 
un discurs! Domnilor, să-l ascultăm pe Haralampi Spiridonovici! 

TOŢI (lui Dîmba): Discursul! Discursul! E rândul dumitale! 

DÎMBA: Pentru te? Nu pritep nimic... Te vreţi de la mine? 

ZMEIUKINA: Nu, nu! Nu cauta sa scapi! E randul dumitale! 
Ridica-te! 

DIMBA (încurcat, se ridică): Eu... atâta potim se spuni... Cum 
eşti la Rusia şi cum esti la Gretia. $i mai poţi se spuni cum esti 
lumi la Rusia şi cum lumi esti la Gretia... La mari mergi caravelia, 
vrei se spuni vaporele!... La jos... la peminti avemo multi 
drumurile ferati... Eu pritepi forti bini... Noi gretile suntem şi voi 
rusii sunteti!... $1 eu nu avemo nevoie de nimic... Eu mai poti se 
spuni care esti Rusia şi care esti Gretia... 

(intra Niunin) 

NIUNIN: Stati, domnilor, nu mâncaţi. Stati putin! Nastasia 
Timofeevna, dacă esti bună, o clipă. (o ia pe Nastasia Timofeevna 
la o parte şi-i spune gâfâind) Ascultă... vine generalul! Până la 
urmă am găsit unul!... Sunt frânt de oboseală! Un general 
adevărat, impunător, bătrân... o fi având vreo optzeci sau poate 
chiar nouăzeci de ani... 

NASTASIA TIMOFEEVNA: Când vine? 

NIUNIN: Acusica. O să-mi fii recunoscătoare toată viata. Ce 
mai general! O adevărată perlă! Un Boulanger! Si nu-i un 
infanterist oarecare, ci marinar! Ca grad e capitan de rangul II, da’ 
la ei la marină asta e la fel ca şi un general de brigadă. Iar in 
funcţii civile corespunde unui consilier de stat. Chiar asa! Si mai 
mult încă! 

NASTASIA TIMOFEEVNA: Nu mä-nseli, Andriusenka? 

NIUNIN: Da’ ce, sunt un escroc?!... Fii pe pace! 

NASTASIA TIMOFEEVNA  (suspinând): N-as vrea sa 
cheltuiesc bani de pomană, Andriuşenka!... 

NIUNIN: Fii pe pace! Mai rar general! O adevărată comoară! 
(ridicând vocea) l-am spus: ,,Ne-ai uitat de tot, Excelenţă, nu-i 
frumos, Excelenţă, să-ţi uiţi prietenii! Nastasia Timofeevna, îi 
spun, e foarte supărată pe dumneata!” (se apropie de masă si se 


aşază) lar el imi spune: „lartă-mă, dragul meu, cum sa merg la 
nuntă, dacă nici nu-l cunosc pe mire?” „Ei, asta-i, Excelenţă, de ce 
vă formalizati atâta? Mirele, zic, e un băiat de zahăr. Are o inimă 
de aur!... E slujbaş la Muntele de Pietate, zic, da’ să nu credeţi, 
Excelenţă, că e vreun terchea-berchea, nu... La Muntele de 
Pietate, zic, lucrează acum şi doamne din înalta societate!” 
Excelenţa sa m-a bătut pe umăr, pe urmă am fumat împreună câte 
o havană, şi acum e în drum spre noi... Aşteptaţi, domnilor, nu 
mâncaţi. 

APLOMBOV: Da’ cand vine? 

NIUNIN: Acuşica! Când am plecat de la el, îşi punea galosu. 
Aşteptaţi, domnilor, nu mâncaţi! 

APLOMBOV: Atunci ar fi cazul să spun să se cânte un mars! 

NIUNIN (strigă): Ei, muzica! Un marş! 

(Orchestra cântă un marş.) 

LACHEUL (anunţă): Domnul Revunov-Karaulov! 

(Jigalov, Nastasia Timofeevna si Niunin îi ies în întâmpinare; 

intră Revunov-Karaulov) 

NASTASIA TIMOFEEVNA (făcând o plecăciune): Excelenţă! 
Ce plăcere! 

REVUNOV: Sunt încântat! 

JIGALOV: Noi, Excelenţă, suntem oameni de rând, oameni 
simpli, da’ să nu credeţi că urmărim vreo escrocherie. Pentru 
oamenii cumsecade, casa noastră este deschisă întotdeauna. Bine 
ati venit! 

REVUNOV: Sunt încântat! 

NIUNIN: Dati-mi voie, Excelenţă, să fac prezentările... Tânărul 
căsătorit: Epaminond Maximici Aplombov, cu nou născ... vreau 
să spun, cu tânăra lui soție! Ivan Mihailici lat, telegrafist! Un 
străin, un grec, de profesie placintar: Haralampi Spiridonîci 
Dimba! Osip Lukici Babelmandebski! etc... etc... Ceilalţi nu mai 
contează. Luaţi loc, Excelenţă! 

REVUNOV: Încântat. Iertati-ma, domnilor, dar aş vrea să-i spun 
două vorbe lui Andriuşa. (îl ia pe Niunin deoparte) Prietene, nu 
înţeleg ceva... De ce-mi spui Excelenţă? Nu-s general. Sunt 


căpitan de rangul II şi asta-i mai putin chiar decât colonel. 

NIUNIN (îi vorbeşte la ureche ca unui surd): Ştiu, Feodor 
Jakovlevici, da’ fiți bun şi dati-ne voie să vă spunem Excelenţă. 
După cum vedeţi, e o familie patriarhală... stimează pe cei bătrâni, 
respectă gradele... 

REVUNOV: Ei, dacă-i asa, bine... (îndreptându-se spre masă) 
Încântat! 

NASTASIA TIMOFEEVNA: Luaţi loc, Excelenţă! Fiţi bun şi 
sedeti! Mâncati, Excelenţă! Numai c-ar trebui să ne iertati... 
vedeţi... la dumneavoastră acasă sunteţi obişnuit cu mâncăruri 
delicate, pe cand la noi... vedeţi... totul e foarte modest. 

REVUNOV (neauzind bine): Ce-ati spus, doamnă? Aha!... 
Da... da, doamnă! (pauză) Da, doamnă... pe vremuri lumea trăia 
modest şi era mulțumită. Chiar şi eu, cu tot rangul meu, duc o 
viata modestă... Andriuşa a venit astăzi la mine şi m-a poftit la 
nuntă. „Cum să merg, i-am spus, când nici nu-i cunosc? Nu se 
face!” Dar el mi-a spus: „Sunt oameni simpli, patriarhali, 
primitori...” „Ei, dacă-i aşa, merg! Cu multă plăcere. Acasa-s 
singur şi mă plictisesc... $i dacă prezenţa mea la nuntă este 
binevenită, atunci, îi spun, merg cu toată plăcerea!...” 

JIGALOV: Vasăzică aţi făcut-o de plăcere, Excelenţă, din toată 
inima, nu-i aşa? Mă bucură! Si eu sunt un om simplu, fără gânduri 
ascunse şi stimez oamenii ca dumneavoastră. Mâncati, Excelenţă! 

APLOMBOV: De multi ani, Excelenţă, sunteţi la pensie? 

REVUNOV: Cum? Da, da!... La multi ani!... Să le zicem 
mirilor „La multi ani”! Să ne trăiască! 

TOŢI: Să trăiască! etc. 

(Aplombov şi Daşenka se sărută) 

REVUNOV: He, he, he, he, he!... În sănătatea voastră! (pauză) 
Da, domnule... În trecut totul era simplu şi modest şi toţi erau 
mulţumiţi... Îmi place simplitatea... După cum vedeţi, sunt 
bătrân, am ieşit la pensie în 1865... Am 72 de ani... Da, da... 
Sigur că şi înainte vreme, la vreun prilej mai solemn, le plăceau 
oamenilor petrecerile mai pompoase... (văzându-l pe Mozgovoi) 
Dumneata... eşti marinar, dacă nu ma-nsel... 


MOZGOVOI: Exact! 

REVUNOV: Aha!... Aşa!... Da!... Slujba de marinar a fost 
întotdeauna grea. Cere multă bătaie de cap! Orice cuvânt, chiar cel 
mai neînsemnat, are, ca să spun aşa, un sens al lui! De exemplu: 
„Gabieri, pe şarturi la trincă, arborele mare!” Ce-nseamnă asta? 
Marinarul înţelege fără doar şi poate. He! He! Precizie ca la 
matematică! 

NIUNIN: În sănătatea Excelenței Sale, Feodor Iakovlevici 
Revunov-Karaulov! 

(orchestra intonează ,, Multi ani trăiască”; 
Ura!) 

IAT: Excelenţă, mai adineauri v-aţi exprimat părerea 
dumneavoastră cu privire la greutatea serviciului în marină... Dar 
credeți că serviciul la telegraf e mai uşor? Astăzi, Excelenţă, 
nimeni nu poate intra în serviciu la telegraf dacă nu ştie să scrie şi 
să citească frantuzeste şi nemteste. Ce-i mai greu la noi, însă, e 
transmiterea telegramelor. E groaznic de greu! Vă rog să m- 
ascultați! (bate cu furculita-n masă, imitând tacanitul telegrafului ) 

REVUNOV: Ce-nseamnă asta? 

IAT: Asta înseamnă: Excelenţă, vă stimez nespus de mult pentru 
calitățile dumneavoastră. Credeţi că-i uşor? Mai ascultați! (bate cu 
furculita) 

REVUNOV: Putin mai tare... Nu aud!... 

IAT: Si asta înseamnă: doamnă, ce fericit sunt să va strâng în 
braţe! 

REVUNOV: Cărei doamne te adresezi? Aha!... (lui Mozgovoi) 
Uite, daca navighezi cu vântul în provă şi trebuie... şi trebuie să 
întinzi zburătorii şi rândunicile, dai comanda: ,,Gabieri, pe şarturi, 
la zburători şi rândunici!”... $i în timp ce pe vergi se întind velele, 
jos se fixează scotele şi fungile zburătorilor şi randunicilor... 

INVITATUL (ridicându-se): Stimaţi domni şi stimate doa... 

REVUNOV (întrerupându-l): Da, domnule... există fel de fel 
de comenzi... Ehei!... „Întinde scotele zburătorilor şi 
rândunicilor, şi fungile!” Aţi înţeles? Dar ce înseamnă asta şi care- 
1 înţelesul precis? Foarte simplu! Se întind şcotele zburătorilor şi 


rândunicilor, şi se trag fungile... Toate deodată! In acelaşi timp se 
egaleaza scotele rândunicii şi fungile ei, braţele se slăbesc sau se 
strâng, după necesitate, iar când şcotele s-au întins, braţele se 
întind, şi vargile se desfac după direcția vântului... 

NIUNIN (lui Revunov): Feodor lakovlevici, stăpâna casei vă 
roagă să vorbiti de altceva... Nu pricepe nimeni nimic şi oaspeţii 
se plictisesc... 

REVUNOV: Ce? Cine se plictiseşte?... (lui Mozgovoi) Tinere! 
Dacă nava navighează în voltă cu vânt din provă cu toate velele şi 
trebuie să girezi nava ca să prindă vant de pupa, ce comandă dai? 
Ei? Dai următoarea comandă: ,,Marinari, la posturile de manevră, 
a face voltă sub vânt!” Ehehei! 

NIUNIN: Feodor Iakovlevici, ajunge! Mancati! 

REVUNOV: De îndată ce oamenii s-au strâns pe covertă, dai 
comanda: ,,Atentiune! Volta sub vânt!” Ehei! Ce viata! Dai 
comenzi $1 supraveghezi marinarii care aleargă la posturile lor cu 
braţele... Nu poţi să nu strigi: „Bravo, băieţi!” (se îneacă şi 
tuseste) 

CAVALERUL DE ONOARE (se grăbeşte să profite de pauză): 
În această zi, când suntem adunaţi în jurul scumpului nostru... 

REVUNOV (intrerupdndu-l): Sigur! Şi toate astea trebuie să le 
tii minte. „Întindeţi scotele la vela trincă, arborele mare şi...” 

CAVALERUL DE ONOARE (jignit): De ce mă întrerupe 
întruna? În felul ăsta nu mai putem ţine niciun discurs! 

NASTASIA TIMOFEEVNA: Excelenţă, noi suntem oameni 
nestiutori... din tot ce spuneţi nu înţelegem nimic, şi-ar fi mai bine 
să ne povestiti ceva în legătură cu... 

REVUNOV (neauzind prea bine): Mulţumesc, am mâncat 
destul. Gasca ati spus?... Mulţumesc... Mi-am amintit de 
vremurile de altădată... Nu-i aşa că-i plăcut, tinere, cand esti pe 
mare şi când uiţi de toate?... (cu vocea tremurândă) Îţi amintesti 
ce plăcere simţi când faci manevre velelor? Nu există marinar care 
să nu se înfioare la această amintire!... Nici n-ai apucat bine să dai 
comanda: ,,Marinari, la posturile de manevră!” şi un curent 
electric străbate prin toţi marinarii... începând de la comandant şi 


pana la ultimul marinar, toti tresar... 
ZMEIUKINA: Ce plictiseala! Ce plictiseala! 
(murmur general) 

REVUNOV (care nu a auzit): Mulţumesc, am mâncat! 
(înfierbântat) Toţi stau cu privirile atintite spre secund... ,,Bratele 
trincei şi randei la tribord, contrabratele, la babord” — comandă 
secundul. Se execută cat ai clipi. ,,Slabiti scotele trincei si 
flocului... la tribord!” (se ridică în picioare) Nava girează spre 
vânt şi în cele din urmă velele încep să se umfle. Secundul 
comandă: „La braţe! Atenţie la braţe!” Si el însuşi stă cu privirea 
atintita la gabia mare. Când începe să se umfle şi ultima velă, 
atunci e momentul comenzii de volta: „Sus la braţe, intindeti 
velele!”... E o adevărată babilonie! Dar se execută fără greş! 
Virarea reuşeşte de minune! 

NASTASIA TIMOFEEVNA (neștiind ce să mai facă): General, 
general... da’ totuşi faceţi pe nebunu’... Sunteţi un om bătrân şi-ar 
trebui să vă fie ruşine! 

REVUNOV: Friptură? Nu, n-am mâncat... mulţumesc! Da’ am 
să iau! 

NASTASIA TIMOFEEVNA (cu voce tare): Am spus că sunteţi 
om bătrân şi-ar trebui să vă fie ruşine! Sunteţi general şi totuşi 
faceţi pe nebunu’... 

NIUNIN (încurcat): Domnilor, se poate... lăsaţi asta! Zau aşa! 

REVUNOV: În primul rând nu-s general, ci căpitan de rangul II! 
Și gradul ăsta, în ierarhia militară, corespunde locotenent- 
colonelului! 

NASTASIA TIMOFEEVNA: Dacă nu sunteţi general, de ce-ati 
primit atunci banii? Că doar nu v-am plătit numai ca să faceţi pe 
nebunu’ la nunta fetei mele! 

REVUNOV (surprins): Care bani? 

NASTASIA TIMOFEEVNA: Lasă că ştiţi care bani!... Nu v-a 
dat Andrei Andreevici douăzeci şi cinci de ruble?!... (lui Niunin) 
Jar tu, Andriusenka, nu te-ai purtat frumos! Nu te-am rugat să ne 
angajezi unu ca ăsta! 

NIUNIN: Lăsaţi asta... N-are niciun rost... Zău aşa! 


REVUNOV: M-au angajat... Mi-au plătit... Ce-nseamna asta? 

APLOMBOV: Iertati-ma, dar... dumneavoastră ati primit de la 
Andrei Andreevici douăzeci şi cinci de ruble!... 

REVUNOV: Care douăzeci şi cinci de ruble? (in cele din urmă 
înțelegând): Aha!... Acum înţeleg totul! Ce porcărie! Ce 
porcărie!... 

APLOMBOV: Ati primit bani? 

REVUNOV: N-am primit niciun ban! Lăsaţi-mă în pace! (se 
ridică de la masă) Ce porcărie! Ce josnicie! Se poate să jigniti în 
felul ăsta un bătrân, un marinar, un ofiţer merituos?!... Dacă m-ar 
fi jignit oameni onorabili, i-as fi provocat la duel! Dar aşa, ce pot 
să fac? (distrat) Unde-i uşa? Pe unde se poate ieşi afară? Chelner, 
arată-mi pe unde! (se îndreaptă spre ieşire) Ce josnicie! Ce 
porcarie! (iese) 

NASTASIA  TIMOFEEVNA: Andriusenka,  unde-s cele 
douăzeci şi cinci de ruble? 

NIUNIN: Ce rost are să vorbim de asemenea fleacuri!... Mare 
lucru!... Douăzeci şi cinci de ruble!... Aici toată lumea e veselă, 
iar vouă vă arde de... (strigă) În sănătatea mirilor! Muzica! Un 
marş! Muzica! (orchestra cântă un marş) În sănătatea tinerilor 
căsătoriţi! 

ZMEIUKINA: Mă sufoc! Daţi-mi atmosferă! În mijlocul vostru 
simt că mă sufoc! 

IAT (extaziat): E minunată! Minunată! 

(galagie) 

CAVALERUL DE ONOARE (caznindu-se să strige mai tare 
decât toți): Stimaţi domni şi stimate doamne! In această zi, ca să 
ZIC aşa... 


CORTINA 


Vodevilul Nunta este o adaptare după nuvela Nunta cu general (1884), la 
care autorul adaugă câteva motive din povestirile Sezonul nuntilor (1881) şi 
Căsătorie din calcul (1884). 

Piesa a fost scrisă de Cehov în octombrie 1889. Cele două manuscrise 
originale existente, deşi poartă aceeaşi dată a aprobării cenzurii (2 noiembrie 


1889), nu sunt întru totul identice. Manuscrisul care se află în păstrare la 
Biblioteca de Stat V. J. Lenin, mai poartă şi o viză ulterioară a cenzurii (25 
aprilie 1890). Se prea poate ca acesta să fi fost pus la punct de către autor mai 
târziu decât manuscrisul care se păstrează la Biblioteca Centrală a dramei ruse 
(Leningrad). În comparaţie cu manuscrisul din Leningrad, cel de la Moscova 
conţine unele prescurtări. Textul celui de al doilea manuscris (cel de la 
Moscova) a fost litografiat de S. F. Rassohin şi poartă următoarea adnotare: 
„Aprobat de cenzură, Moscova, 25 aprilie 1890”. La pregătirea ediției din 
1902, textul piesei a fost supus unor serioase modificări şi prescurtări, în 
special la replicile lui Revunov. 

Textul modificat al Nunții a apărut în 1902 într-o culegere separată: Nunta, 
Jubileul, Trei surori şi în culegerea de Opere, vol. VII, ed. a 2-a. Publicăm 
textul din 1902. 


Jubileul 


FARSA INTR-UN ACT 
(1891) 


Traducere de M. Sorbul si A. Steinberg 
PERSONAJE: 


SIPUCIN ANDREI ANDREEVICI, preşedintele consiliului de 
administraţie al Băncii de credit mutual din N., om de vârstă 
mijlocie, poartă monoclu 

TATIANA ALEXEEVNA, sofia lui, 25 de ani 

HIRIN KUZMA NIKOLAEVICI, om mai bătrân, contabilul 
bancii 

MERCIUTKINA NASTASIA FEODOROVNA, o batrana 
imbracata cu un palton larg, cam jerpelit 

MEMBRI IN CONSILIUL DE ADMINISTRATIE AL BANCII 

FUNCŢIONARI AI BĂNCII 


Acţiunea se petrece în localul Băncii de credit mutual din N. 


Cabinetul preşedintelui consiliului de administraţie. 
La stânga, o usa care duce în birourile băncii. Interiorul 


cabinetului are pretenţii de lux rafinat. 

Două birouri, fotolii îmbrăcate in catifea, flori, statuete, 
covoare, telefon. Cam pe la amiază. Hirin stă singur, e incaltat cu 
pâslari. 


HIRIN (strigă spre uşă): Trimiteţi pe cineva la farmacie să ia de 
cincisprezece copeici picături de valeriană şi spuneţi să se aducă 
apă proaspătă în cabinetul directorului! De o sută de ori trebuie să 
vi se repete acelaşi lucru! (se îndreaptă spre masă) Sunt istovit de 
tot. De patru zile de când tot scriu, şi n-am închis măcar un ochi. 
De dimineaţă până seara scriu aici, iar de cu seară şi până 
dimineaţa, acasă. (tuseste) Pe deasupra, mai sunt şi răcit. Mă trec 
fiori, am fierbinteala, tuşesc, mă dor picioarele şi vad tot timpul 
dinaintea ochilor nişte... puncte negre. (se așază) Maimutoiul şi 
ticalosul ăsta de preşedinte al băncii are să-şi citească azi la 
adunarea generală darea de seamă... „Banca noastră în prezent şi 
în viitor...” Auzi! Parcă ar fi Gambetta. (scrie) Doi... unu... 
unu... şase... zero... şapte... Apoi şase... zero... unu... şase... 
Dumnealui vrea să le arunce praf în ochi, iar eu trebuie să stau şi 
să muncesc ca un ocnas pentru el. Darea de seamă a umplut-o 
numai cu poezie şi atâta tot, iar mie mi-a dat să bat la abac cât îi 
ziulica de mare. Lua-i-ar dracul sufletul!... (bare mai departe la 
abac) Să nu-l văd în ochi! (scrie) Vasăzică unu... trei... şapte... 
doi... unu... zero... Mi-a făgăduit o gratificatie. Daca ispraveste 
azi totul cu bine şi izbuteşte să îmbrobodească lumea, mi-a spus 
că-mi dă o medalie de aur şi trei sute de ruble gratificatie. Să 
vedem. (scrie) Însă de se întâmplă ca toată truda mea să fie 
zadarnică, apoi, nenişorule, să nu fie cu supărare... Eu îs cam iute 
din fire. Pe mine, nenişorule, când m-apucă furia, îs în stare să fac 
ŞI-o crimă... S-o ştii asta! 

(în culise, larmă de glasuri si aplauze; se aude glasul lui Sipucin:) 
Vă mulţumesc. Vă mulţumesc foarte mult! Sunt mişcat. 
(intră Sipucin; e in frac, cu cravata alba; tine în mână un album) 

SIPUCIN (din usa se adresează celor din biroul de alături): 
Dragii mei colaboratori, darul acesta al Domnilor Voastre am să-l 


păstrez cat voi trai, în amintirea celor mai fericite zile ale vieții 
mele. Da, dragii mei, vă mulţumesc încă o dată! (le trimite bezele 
cu degetele şi se întoarce, îndreptându-se spre Hirin) Dragul meu, 
stimate prietene Kuzma Nikolaevici! 

(cat timp Sipucin rămâne în scenă, din când în când intră şi ies 

funcţionarii cu hârtii de semnat) 

HIRIN (se ridică): Andrei Andreevici, am onoarea să vă felicit 
cu prilejul celei de a cincisprezecea aniversări a băncii noastre şi 
vă doresc ca... 

SIPUCIN (îi strânge mâna cu căldură): Mulţumesc, dragul 
meu! Mulţumesc! Într-o zi atât de mare, în cinstea jubileului, cred 
că s-ar cuveni să ne şi sărutăm... (se sărută) Nici nu ştii cât de 
bine îmi pare. Mulţumesc pentru râvna dumitale... Pentru toate 
câte le-ai făcut! Dacă în tot timpul cât am avut cinstea să fiu 
preşedintele consiliului acestei bănci am făcut ceva de folos, o 
datoresc în primul rând colaboratorilor mei. (ofteaza) Da, frate 
dragă, sunt cincisprezece ani de-atunci! Cincisprezece ani, zău 
aşa! (repede) Ei, ce se aude cu raportul meu? Merge? 

HIRIN: Da, merge. Mi-au mai rămas vreo cinci pagini. 

SIPUCIN: Foarte bine. Vasăzică o să fie gata cam în jurul orei 
trei? 

HIRIN: Dacă nu mă stinghereşte nimeni, îl isprăvesc. Mi-a 
rămas o nimica toată. 

SIPUCIN: Perfect! Perfect, zău aşa! Adunarea generală începe 
la patru. Vezi, te rog, dragul meu, să fie gata. Dă-mi prima 
Jumătate s-o studiez... Dar mai repede... (ia darea de seamă) Îmi 
pun cele mai mari speranţe în raportul acesta. Asta-i, ca să spun 
asa, ma profession de foi!” sau mai bine zis focul meu de 
artificii... Foc de artificii. Zău aşa! (se așază la birou şi citeşte in 
gând raportul) Totuşi sunt groaznic de obosit... Am avut astă 
noapte o uşoară criză de gută, toată dimineaţa am fost prins de 
treburi şi am tot alergat. Unde mai pui emoţiile, ovatiile, toată 
agitația asta. Am obosit de tot! 

HIRIN (scrie): Doi... zero... zero... trei... nouă... dol... zero... 
De-atâtea cifre, văd stele verzi înaintea ochilor... Trei... unu... 


şase... patru... unu... cinci... (bate înainte la abac) 

SIPUCIN: Am avut de altfel şi o neplacere. Dimineaţa a venit la 
mine nevasta dumitale şi iar mi s-a plâns de dumneata. Mi-a spus 
că aseară ai alergat cu cuțitul după dânsa şi după soră-sa. Vai, vai, 
Kuzma Nikolaevici! Se poate una ca asta? 

HIRIN (cu asprime în glas): Andrei Andreevici, cu prilejul 
jubileului mă voi încumeta să vă rog ceva. Uitaţi-vă ce-i: v-as ruga 
ca, măcar din stimă pentru munca mea de ocnaş, să nu vă 
amestecați in viata mea particulară. Tare v-aş ruga eu asta. 

SIPUCIN (ofteaza): A naibu fire mai ai şi dumneata, Kuzma 
Nikolaici! Esti un om foarte stimabil, minunat, însă cu femeile te 
porți parc-ai fi Jack spintecătorul. Zäu! nu înţeleg ce ai, de le 
urăşti atâta? 

HIRIN: Iar eu nu înţeleg de ce le iubiţi atâta. 

(pauză) 

SIPUCIN: Funcţionarii bancii mi-au dăruit albumul pe care îl 
vezi, iar membrii băncii, după câte am auzit, vor să-mi facă o 
adresă de mulţumire şi să-mi dea o cupă de argint. (se joacă cu 
monoclul) Foarte frumos! Aşa ceva nu strică. Ce dracu! Pentru 
buna reputaţie a băncii, e nevoie de oarecare pompă. Dumneata, 
care eşti omul nostru, nu se poate, desigur, să nu ştii şi asta... 
Adresa de mulţumire am ticluit-o chiar eu şi cupa de argint tot eu 
am cumpărat-o... Numai legatul adresei m-a costat 45 de ruble. 
Ei, dar n-am avut încotro! Că lor nu le-a dat prin minte s-o facă. 
(se uită în jurul lui) Ce lux! Ce mobilă! Uite, lumea spune că prea 
mă tin de fleacuri, fiindcă vreau ca alămurile de la uşi să fie luna, 
funcționarii să poarte cravate la modă şi la intrare să stea un portar 
gras. Dar n-aveţi dreptate, dragii mei, fiindcă alamurile de la uşi şi 
portarul gras numai fleacuri nu-s. Acasă la mine pot să fac pe 
necioplitul, să mănânc şi să dorm ca un porc, să beau în nestire... 

HIRIN: V-aş ruga, dacă se poate, fără aluzu! 

SIPUCIN: Vai de mine! Dar nu face nimeni nicio aluzie. A 
naibii fire mai ai şi dumneata... Si cum spuneam: acasă la mine 
pot fi necioplit, parvenul!, pot să dau frâu liber apucăturilor mele, 
însă aici totul trebuie să fie en grand!? Aicea-i bancă! Aici fiecare 


amănunt trebuie să impună, ca să zic aşa, să aibă o înfăţişare 
solemnă. (ridică o hârtie de jos şi o aruncă în cămin) Meritul meu 
constă tocmai în faptul că am ridicat mult reputaţia băncii! Mare 
lucru e tonul! Maare! Zău aşa!... (se uită cercetător la Hirin) 
Dragul meu, dintr-o clipa în alta poate să apară aici delegaţia 
membrilor bănci, iar dumneata esti cu pâslarii în picioare, cu 
fularul ăsta la gât şi cu haina asta îngrozitoare. Puteai să-ţi pui 
fracul, sau măcar o haină neagră... 

HIRIN: Pentru mine, sănătatea mea e mai presus decât membrii 
băncii dumneavoastră. Mă doare tot trupul... 

SIPUCIN (agitat): Ai să admiti şi dumneata că asta-i lipsa de 
disciplină! Dumneata strici armonia ansamblului! 

HIRIN: Nu-i chiar aşa de mare nenorocirea. Când vine delegația 
mă pot ascunde... (scrie) Şapte... unu... şapte... doi... unu... 
CINCI... zero... Nici mie nu-mi place lipsa de disciplină... Sapte... 
doi... nouă... (bate la abac) Nu pot suferi dezordinea! Faceati mai 
bine dacă nu pofteati cucoane la banchet. 

SIPUCIN: Vorbesti prostii... 

HIRIN: Stiu ca, pentru mai mult sic, ati umple toata sala cu ele, 
însă bagati de seamă! Au sa vă strice serbarea. Tot raul şi toată 
dezordinea de la ele vin. 

SIPUCIN: Dimpotrivă, societatea femeilor te înalță! 

HIRIN: Aş!... Nevasta dumneavoastră, care pare să fie femeie 
cu carte, a trântit una lunea trecută de nu mi-am venit în fire două 
zile! Hodoronc-tronc, m-a întrebat, de fata cu lumea străină: „Să 
fie adevărat că bărbatu-meu a cumpărat pentru bancă acţiuni de- 
ale băncii Treanca-fleanca, care au scăzut la bursă. Vai! Tare-i 
îngrijorat barbatu-meu.” Si s-o spună încă fata de lume străină! Nu 
ştiu, zău, ce zor aveţi să spuneţi cucoanelor tot ce faceţi? Vreti cu 
tot dinadinsul să ajungeţi din pricina lor la puşcărie? 

SIPUCIN: Ei, ajunge! Ajunge! Nu-i momentul să vorbeşti de 
lucruri aşa de sumbre tocmai acum, la jubileu. Ah!... Bine c-ai 
adus vorba de femei! (se uită la ceas) Acuşi trebuie să pice şi 
nevastă-mea. La drept vorbind, s-ar fi cuvenit să mă duc s-o aştept 
la gară, säräcuta. Însă n-am timp şi... si-s ostenit. Ca să fiu sincer, 


nu mă prea bucur că vine. Adică, de bucurat, mă bucur, însă mi-ar 
fi părut mai bine să mai fi rămas o zi-două la maică-sa. O să aibă 
chef să stau toată seara cu ea, şi noi am hotărât ca după banchet să 
facem o mică plimbare... (tresare) Poftim, mă apucă tremuriciul. 
Mi-s nervii atât de incordati, încât pentru o nimica toată îmi vine 
să plang! Nu, trebuie să mă tin tare. Zău aşa! 
(intră Tatiana Alexeevna, îmbrăcată cu un pardesiu şi o geantă de 
voiaj atârnată pe umăr) 

SIPUCIN: Asta-i bună! Vorbesti de lup şi lupu-i la usa! 

TATIANA ALEXEEVNA: Dragul meu!... (vine fuga la 
bărbatul ei. Se sărută îndelung) 

SIPUCIN: Tocmai vorbeam de tine... (se uită la ceas) 

TATIANA ALEXEEVNA (gâfâind): Ţi-a fost dor de mine? 
Eşti sănătos? Nici n-am fost pe acasă. Am venit de la gară de-a 
dreptul aici. Am să-ţi povestesc atâtea... atâtea... că n-am mai 
putut răbda... Nici nu-mi scot haina... Am intrat numai pentru o 
clipă. (către Hirin) Bună ziua, Kuzma Nikolaici! (către barbatu- 
sau) Acasa-s toate în ordine? 

SIPUCIN: Da, toate. Ştii? În săptămâna asta, cât ai lipsit, te-ai 
îngrăşat, te-ai facut mai frumoasă... Ei, cum ai călătorit? 

TATIANA ALEXEEVNA: Minunat! Mama si Katia iti trimit 
salutări. Vasili Andreici mi-a spus să te sărut. (fl sărută) Matusa 
ţi-a trimis un borcan cu dulceaţă. Toţi sunt supăraţi că nu le scrii. 
Zina iti trimite sărutări. (îl sărută iar) Vai! De-ai şti, ce-a fost 
acolo! Ce-a fost acolo! Mi-e şi groază să-ţi povestesc! Vai, ce-a 
fost! Dar citesc în ochi tăi că nu te prea bucuri că mă vezi! 

SIPUCIN: Dimpotrivă... Draga mea... (o sărută) 

(Hirin tuseste furios) 

TATIANA ALEXEEVNA (oftează): Biata Katia! Imi pare aşa 
de rau de ea! Asa de rau! 

SIPUCIN: Draga mea, azi e jubileul bancii, dintr-o clipa in alta 
poate sa pice delegaţia membrilor băncii, şi tu nu esti îmbrăcată. 

TATIANA ALEXEEVNA: Nu, zău!... Jubileul băncu? 
Felicitarile mele, domnilor! Vă urez... Vasăzică azi aveţi adunare, 
banchet!... Asta îmi place. Si adresa aceea minunată cu care ţi-ai 


bătut atâta vreme capul, ca s-o compui pentru membrii băncii, au 
să ţi-o citească azi? 
(Hirin tuseste furios) 

SIPUCIN (stingherit): Draga mea, e preferabil să nu vorbim de 
asta... Zău c-ai face mai bine să te duci acasă. 

TATIANA ALEXEEVNA: Îndată-îndată. Numai un minut. Să- 
ti povestesc şi plec. S-o iau de la început. Ei... îţi aduci aminte că 
atunci când m-ai condus la gară m-am aşezat lângă o cucoană 
grasă şi am început să citesc. Cum ştii, nu-mi place să intru în 
vorbă in tren. Cale de trei stații am tot citit şi n-am schimbat o 
vorbă cu nimeni... Ei... s-a făcut seară, au început să-mi treacă 
prin cap tot felul de gânduri şi să-mi fie frică. În faţa mea şedea un 
tânăr destul de bine. Unul oaches, frumusel... Ei, am intrat in 
vorbă... A mai venit un marinar şi apoi un student... (râde) Le-am 
spus că nu-s măritată... Să fi văzut cum au început să-mi facă 
curte! Au glumit cu mine până la miezul nopţii. Cel oacheş spunea 
anecdote pline de haz, iar marinarul cânta tot timpul. Mă durea 
stomacul de-atâta râs. Si când marinarul — oh, marinarii ăştia! — 
când marinarul a aflat din întâmplare că mă cheamă Tatiana, ştii 
ce-a început să cânte? (cântă ingrosändu-si glasul) ,,Oneghin, n- 
am să-ți tăinuiesc, pe Tatiana o iubesc!”. (râde cu hohote) 

(Hirin tuseste furios) 

SIPUCIN: Taniusa, imi pare ca-l stingherim pe Kuzma 
Nikolaici. Ascultă, draga mea, du-te mai bine acasă... Îmi 
povestesti tu mai pe urmă... 

TATIANA ALEXEEVNA: Nu face nimic. Las” să asculte şi el, 
ca-1 foarte interesant. Isprăvesc numaidecat. La gară, m-a aşteptat 
Serioja. Se întâlnise acolo cu un tânăr, îmi pare că era inspector 
financiar... Arăta destul de bine şi era drăguţ, mai cu seamă 
ochii... Serioja mi l-a prezentat şi am plecat toţi trei cu trăsura... 
Vremea era straşnic de frumoasă... 

(din culise se aude larmă de glasuri: 
„Nu-i voie! Nu-i voie! Ce doriti?”) 
(intră Merciutkina ) 
MERCIUTKINA (în usa, se apără cu mâinile): Ei asta-1!... Ce 


trageti de mine? Am treaba chiar cu directorul!... (intra, catre 
Sipucin) Am onoarea, Excelenţa Voastra. Sunt Nastasia 
Feodorovna  Merciutkina, nevasta secretarului  gubernial 
Merciutkin. 

SIPUCIN: Si ce doriți? 

MERCIUTKINA: Să binevoiti să vedeţi, Excelenţa Voastră, 
bărbatul meu, secretarul gubernial Merciutkin, a fost bolnav timp 
de cinci luni de zile. Şi, în vreme ce el zăcea acasă şi-şi căuta de 
sănătate, l-au demisionat fără niciun motiv. Să vedeţi, Excelenţa 
Voastră, când m-am dus să-i ridic leafa, dumnealor au găsit de 
cuviinţă să-i scadă din leafa 24 ruble şi 36 copeici. ,,Da’ pentru ce, 
mă rog?” i-am întrebat eu. „Păi, mi-au spus dumnealor, a tot luat 
de la casa de împrumut şi alţii au girat pentru el.” „Cum asa? Da’ 
ce? A putut el să ia ceva fără să-mi ceară voie?” Păi, una ca asta 
nu se poate, Excelenţa Voastra! Eu îs femeie săracă. Mă intretin şi 
cu de pe urma câtorva chiriaşi. Sunt şubredă, fără de apărare. Toţi 
mă obijduiesc şi n-aud o vorbă bună de la nimeni. 

SIPUCIN: Îmi dati voie... (îi ia din mână cererea şi o citeşte în 
picioare) 

TATIANA ALEXEEVNA (cărre Hirin): Dar trebuie s-o iau de 
la capăt... Săptămână trecută, primesc pe neaşteptate o scrisoare 
de la mama. Îmi scria că un oarecare Grendilevski o cere în 
căsătorie pe soră-mea Katia. Tânărul este un om minunat, modest, 
însă fără nicio situaţie precisă şi niciun fel de mijloace de 
existență. Si inchipuie-ti mata, că, din nenorocire, Katia se 
îndrăgostise de el. Ce putea face mama? Mi-a scris să vin îndată 
acolo şi să caut s-o influentez pe Katia... 

HIRIN (cu asprime): Mă rog, dumneavoastră m-ati zăpăcit. Tot 
îi dati înainte cu Katia, cu mama, de m-am încurcat şi nu mai 
înţeleg nimic. 

TATIANA ALEXEEVNA: Ei şi, mare pagubă! Dumneata 
trebuie să asculti când iti vorbeşte o doamnă. Ce ai azi de esti aşa 
de bosumflat! Nă-i fi cumva îndrăgostit? (râde) 

SIPUCIN (către Merciutkina): Dati-mi totuşi voie. Cum vine 
asta? Nu pricep nimic... 


TATIANA ALEXEEVNA: Aha! Ai rosit. Vezi că eşti 
îndrăgostit? 

SIPUCIN: Taniuşa dragă, treci pentru o clipă în biroul de 
alături. Vin şi eu îndată. 

TATIANA ALEXEEVNA: Bine. (iese) 

SIPUCIN: Nu înţeleg nimic. Doamnă, ati nimerit greşit. De fapt 
cererea asta a dumitale nu ne priveşte pe noi. Ai dumneata 
bunătatea să te adresezi instituției unde a lucrat bărbatul dumitale. 

MERCIUTKINA: Păi eu, tătucule, am fost cu cererea asta în 
cinci locuri şi n-au vrut să mi-o primească nicăieri. Îmi pierdusem 
capul de tot. Noroc de Boris Matveici, ginere-meu, care m-a 
învăţat să vin la dumneavoastră. „Mata, mamaie, mi-a spus el, 
adresează-te domnului Sipucin. E persoană cu trecere şi poate 
orice...” Ajutati-ma, Excelenţa Voastră! 

SIPUCIN: Doamnă Merciutkina, noi nu putem face nimic pentru 
dumneata. Gândeşte-te şi matale. Din câte am înţeles, bărbatul 
matale a lucrat la o instituţie sanitară-militară de stat, pe când 
instituţia noastră este particulară, comercială, este o bancă. Cum 
de nu pricepi matale asta? 

MERCIUTKINA: Excelenţa Voastră, am şi certificat medical că 
bărbatu-meu a fost bolnav. lacătă-l. Aveţi bunătatea să vedeţi ce 
scrie... 

SIPUCIN (nervos): Foarte bine. Te cred, cucoană. Însă iti mai 
spun o data: asta nu ne priveste pe noi. 

(in culise se aude râsul Tatianei Alexeevna apoi râsul unui 
bărbat) 

SIPUCIN (privind spre uşă): Nici pe funcţionari nu-i lasă să 
lucreze! (către Merciutkina) E curios, ba chiar şi caraghios. Se 
poate ca bărbatul dumitale să nu ştie unde să te adresezi? 

MERCIUTKINA: Excelenţa Voastră, bărbatu-meu n-are habar 
de nimic. El îi dă tot înainte cu: ,,Nu-i treaba ta! Pleacă de aici!” 
S-atata tot... 

SIPUCIN: Iti repet, doamnă: bărbatul dumitale a lucrat într-o 
instituţie sanitara-militara, pe cand aici e o bancă, o instituție 
particulară, comercială. 


MERCIUTKINA: Da-da-da!... Înţeleg, tătucule. Dacă-i aşa, 
primesc chiar să nu-mi dati toţi banii deodată. Excelenţa Voastra, 
porunciti să mi se dea acuma măcar 15 ruble. 

SIPUCIN (oftează): Uff! 

HIRIN: Andrei Andreici, asa nu mai ispravesc darea de seama 
niciodata. 

SIPUCIN: Numaidecat. (catre Merciutkina) Nu te pot face sa 
pricepi. Dar intelege odata ca, adresandu-te noua in chestia asta, e 
ca şi cum ai depune o cerere de divorţ la farmacie sau la biroul de 
marcat metale preţioase. 

(bătaie in usa, urmată de glasul Tatianei Alexeevna: Andrei, pot 

să intru?) 

SIPUCIN (strigând): Aşteaptă, draga mea. Vin îndată. (către 
Merciutkina) Ce vină avem noi că ţi s-a plătit dumitale mai puţin? 
ȘI apoi, doamnă, suntem ocupați. Avem azi un jubileu... Poate sa 
înceapă să vină lume aici chiar acum... Aşa că mă ierti mata... 

MERCIUTKINA: Excelenţa Voastră, fie-va mila de-o orfană! 
Sunt o biată femeie subreda, fără de apărare... Sunt istovita de 
moarte. Si judecă-te cu chiriaşii, şi umblă pentru bărbatu-tău, şi 
aleargă pentru gospodărie. Şi, pe deasupra, nici ginere-meu n-are 
slujbă. 

SIPUCIN: Doamnă Merciutkina, eu... Nu, te rog să mă 1erti, 
dar... dar nu mai pot sta de vorbă cu dumneata! Simt că-mi vine 
ameteala... Ne stingheresti pe noi şi-ţi pierzi şi dumneata vremea 
de pomană... (oftează; apoi aparte) E tâmpită rău. Zău aşa! (către 
Hirin) Kuzma Nikolaici, lamureste-o mata, te rog, pe doamna 
Merciutkina... 

(îi face semn cu mâna să-i facă vânt şi trece în biroul de alături) 
HIRIN (se apropie de Merciutkina; cu asprime): Ce doreşti? 
MERCIUTKINA: Sunt o biată femeie, şubredă, fără apărare... 

Poate că par voinică, însă dac-ai sta să mă cauţi, nu găseşti un 
mădular sănătos în mine. Abia de mă ţin pe picioare, iar poftă de 
mâncare n-am deloc. N-am băut azi decât o cafea, şi asta fără nicio 
plăcere. 

HIRIN: Eu te-ntreb: ce doreşti? 


MERCIUTKINA: Porunceste, tătucule, să-mi dea 15 ruble, iar 
restul peste o luna. 

HIRIN: Da’ parca ti s-a spus lămurit că aicea-i banca! 

MERCIUTKINA: Da-da... La nevoie, pot arata si certificatul 
medical. 

HIRIN: Ce ai dumneata pe umeri? Cap sau ce naiba? 

MERCIUTKINA: Drägutule, eu cer ce mi se cuvine, dupa lege. 
N-am nevoie de banii altora. 

HIRIN: Eu te întreb, madam: ce ai pe umeri, cap sau altceva? Ei, 
lua-m-ar dracu! Nu pot sta de vorbă cu dumneata! Sunt ocupat! 
(arătându-i uşa) Ma rog!... 

MERCIUTKINA: Da’ cu banu cum rămâne?... 

HIRIN: Scurt. N-ai cap pe umeri, uite ce ai... (bate cu degetul 
întâi în masă şi apoi în frunte) 

MERCIUTKINA (jignita): Ce e? Ia, te rog! Nevesti-tii să-l baţi 
aşa, nu mie. Eu îs nevastă de secretar de gubernie. Cu mine să nu 
vorbeşti aşa! 

HIRIN (se înfurie, cu glasul scăzut): leşi afară! 

MERCIUTKINA: O-ho-ho... Mai încet! 

HIRIN (cu glasul scăzut): Dacă nu pleci chiar acum, trimit după 
portar. (bate din picior) Afara!... 

MERCIUTKINA: Ia te rog! Nu mă sperii! Am mai văzut noi de- 
alde tine! Hodorogule! 

HIRIN: De cand sunt n-am vazut o muiere mai nesuferita... Uf! 
M-au apucat şi durerile de cap... (suflă din greu) Iti mai spun o 
dată. Auzi, hârcă bătrână, dacă n-o ştergi de-aici, praful s-alege de 
tine. Nu mă scoate din sărite, că te schilodesc pentru câte zile mai 
ai! Fac moarte de om! 

MERCIUTKINA: Degeaba te ratoiesti la mine! Nu mă tem! Am 
mai vazut eu ca tine! 

HIRIN (deznădăjduit): De s-ar duce odată! Simt că-mi vine rău! 
Nu mai pot. (se întoarce la masă şi se aşază) A umplut toată 
banca de muieri şi nu-i chip să isprăvesc raportul. Nu-i chip! 

MERCIUTKINA: Nu cer decât ce mi se cuvine, ceea ce mi se 
cuvine, după lege. Ian te uită, nerusinatul! Sade în pâslari într-o 


institutie... Mitocanul! 
(intra Sipucin si Tatiana Alexeevna) 

TATIANA ALEXEEVNA (intrând în urma bărbatului ei): Ne- 
am dus la o serată la familia Berejnitki, Katia purta o rochie de 
fular albastru ca cerul, cu dantelă spumoasă. Era cu gâtul 
decoltat... Ştii c-o prinde foarte bine coafura montantă. Am 
pieptănat-o chiar cu... După ce s-a îmbrăcat şi am pieptănat-o, era 
ca o bomboană. 

SIPUCIN (pe care l-a şi apucat migrena): Da-da! O 
bomboană... Delegaţia poate sosi dintr-o clipă în alta. 

MERCIUTKINA: Excelenţa Voastră!... 

SIPUCIN (plictisit): Ce mai vrei? Ce doreşti? 

MERCIUTKINA: Excelenţa Voastră!... (arătând spre Hirin) 
Uite ăsta... ăsta s-a bătut întâi cu degetul în frunte şi apoi a bătut 
în masă. Dumneavoastră ati poruncit să descurce treaba cu banii 
mei, iar el îşi bate joc de mine şi-mi spune tot felul de vorbe. Sunt 
o biată femeie şubredă, fără apărare... 

SIPUCIN: Bine, doamnă, am s-o descurc eu. Am să iau măsuri 
dar nu acum, altă dată! Acuma, te rog, pleacă. (aparte) M-apucă 
criza de gută. 

HIRIN (se apropie de Sipucin şi-i spune încet): Andrei 
Andreici, ce înseamnă asta? Lăsaţi-mă vă rog, să trimit după 
portar să-i facă vânt. 

SIPUCIN (speriat): Nu, nu! Are să facă gălăgie. Şi-n casa asta 
sunt o mulțime de chiriaşi... 

MERCIUTKINA: Excelenţa Voastră!... 

HIRIN (cu glas tânguitor): Dar mai am de isprăvit raportul. N- 
am să pot să-l dau gata!... (se întoarce la masa lui) Nu mai pot. 

MERCIUTKINA: Excelenţa Voastră, cum rămâne cu banii? Că 
mare nevoie mai am azi de ei. 

SIPUCIN (indignat, aparte): Ne-mai-po-me-nit de scârboasă 
muiere! (către Merciutkina, moale) Ti-am mai spus, aici e banca, 
instituţie comercială particulară... 

MERCIUTKINA: Faceţi-vă o pomană cu mine, Excelenţa 
Voastră... Fii pentru mine ca un tată!... Dacă n-ajunge 


certificatul medical, va pot aduce si o adeverinta de la sectie. 
Porunciti, vă rog, să-mi dea banii! 

SIPUCIN (oftând din greu): Oof! 

TATIANA ALEXEEVNA (către Merciutkina): Mătuşică, ti s-a 
spus doar că stinghereşti lumea, zău aşa! Nu ştiu ce fel de om eşti 
dumneata!... 

MERCIUTKINA: Maicuta, frumoasa mea, n-are cine umbla 
pentru mine. Numai vorba vine că beau şi mănânc. Am băut azi 
cafeaua fără niciun gust. 

SIPUCIN (gata să lesine): Câţi bani vrei să primeşti? 

MERCIUTKINA: 24 de ruble şi 36 de copeici. 

SIPUCIN: Bine!... (scoate din portofel 25 de ruble şi-i întinde) 
Uite, ai 25 ruble. Ia-le şi... pleacă... 

(Hirin tuseste furios) 

MERCIUTKINA: Multumesc cu  plecăciune Excelenței 
Voastre... (ascunde banii) 

TATIANA ALEXEEVNA (se aşază lângă bărbatul ei, se uită 
la ceas): E totuşi timpul să mă duc acasă... Dar n-am isprăvit încă 
povestea. Numai o clipă... Isprăvesc şi plec... Ce-a mai fost! Vai, 
ce-a mai fost!... Si aşa... Ne-am dus la serată la familia 
Berejnitki... A fost destul de bine, vesel, însă nu prea. Era acolo, 
fireşte, şi Grendilevski, adoratorul Katiei... Cu Katia vorbisem 
înainte. M-am pus pe capul ei, am plâns. În sfârşit, chiar în seara 
aceea a avut o explicaţie cu Grendilevski şi l-a refuzat... Ei, mi- 
am ZIS eu, toate s-au aranjat cum nu se poate mai bine: am linistit- 
o pe mama, am salvat-o pe Katia, acuma mi-am luat de o grijă... 
Şi ce crezi că s-a întâmplat? Înainte de masă, mă plimbam cu 
Katia pe o alee, şi deodată... (tulburata) Deodată auzim o 
impuscatura... Nu, nu pot vorbi de asta cu sânge rece. (isi face 
vânt cu batista) Nu, nu pot! 

SIPUCIN (ofteaza): Uff! 

TATIANA ALEXEEVNA (plânge): Alergam spre boschet... Si 
în fata noastră zăcea bietul Grendilevski, cu pistolul in mana... 

SIPUCIN: Nu. Nu mai pot indura! (catre Merciutkina) Ei, ce 
mai vrei acuma? 


MERCIUTKINA: Excelenta Voastra, n-ar fi oare chip cumva sa 
intre barbatu-meu inapoi in slujba? 

TATIANA ALEXEEVNA (plângând): A nimerit drept în 
inimă... Uite aici... Katia, saracuta, a leşinat... lar el s-a speriat 
îngrozitor şi... m-a rugat să trimit după doctor. Doctorul a venit 
numaidecât şi... l-a salvat pe bietul nenorocit. 

MERCIUTKINA: Excelenţa Voastră, n-ar fi chip să intre 
bărbatu-meu înapoi în slujbă? 

SIPUCIN: Nu, nu mai pot răbda. (î] podideste plânsul) Nu mai 
pot! (deznădăjduit, întinde amândouă mâinile spre Hirin) Dă-o 
afară! Te rog, dă-o afară! 

HIRIN (apropiindu-se de Tatiana Alexeevna): leşi afara!... 

SIPUCIN: Nu pe dânsa, ci pe astălaltă. Pe femeia asta 
îngrozitoare... (arată către Merciutkina) Pe astălaltă! 

HIRIN (nu-l înțelege; mai departe, către Tatiana Alexeevna): 
Marş de-aici!... (bătând din picior) leşi afară! 

TATIANA ALEXEEVNA: Cum? Ce-i cu dumneata? Ai 
înnebunit? 

SIPUCIN: E îngrozitor. Sunt un om nenorocit! Dă-o afară! Da-o 
afară! 

HIRIN (către Tatiana Alexeevna): leşi afară! Te stâlcesc, te 
schilodesc! Te omor!... 

TATIANA ALEXEEVNA (fugind de el, iar el după dânsa): 
Cum de indraznesti să faci una ca asta? Mojicule! (strigă) Andrei! 
Salveaza-ma, Andrei! (ţipă intruna) 

SIPUCIN (aleargă după amândoi): Incetati odată! Vă rog! Mai 
încet! Mă nenorociti! 

HIRIN (alergând, de data asta dupa Merciutkina): leşi afară! 
Puneti mana pe ea! Faceti-o harcea-parcea!... 

SIPUCIN (fipă): Incetati! Vă rog! Vă implor! 

MERCIUTKINA: Of, sfinte Dumnezeule! (incepe să urle) 
Doamne sfinte!... 

TATIANA ALEXEEVNA (fipă): Ajutor! Ajutor! Vai, vai!... 
Mi-e rău!... Mi-e rau!... (sare pe un scaun, iar de pe scaun cade 
pe canapea şi geme infundat) 


HIRIN (fuge dupa Merciutkina): Bateti-o! Stalciti-o in bătaie! 
Injunghiati-o! 

MERCIUTKINA: Văleu, văleu, Doamne! Mi se face negru 
înaintea ochilor! Of! (lesina în braţele lui Sipucin) 

(bătaie în uşă. Un glas din culise: Delegaţia) 

SIPUCIN: Delegatie... reputaţie... ocupaţie... 

HIRIN (bătând din picior): Afară! Lua-m-ar dracu... (îşi sufleca 
mânecile) Lasati-o pe mâna mea, c-o omor! 


(Intră delegaţia, alcătuită din cinci oameni, toți in frac. Unul tine 
in mână adresa, legată în scoarte de catifea, altul cupa de argint. 
În uşa care dă în birouri se îngrămădesc funcţionarii. Tatiana 
Alexeevna zace pe canapea. Merciutkina e tot în braţele lui 
Sipucin. Amândouă femeile gem.) 


UN MEMBRU AL BĂNCII (citeşte cu glas tare): Mult stimate 
si dragă Andrei Andreevici! Aruncând o privire retrospectivă 
asupra trecutului instituţiei noastre financiare şi trecând în revistă 
cu mintea trează istoricul dezvoltării ei treptate, impresia pe care o 
vom reţine de aici va fi îmbucurătoare în cel mai înalt grad. E 
adevărat că la începutul existenţei băncii, având în vedere capitalul 
initial restrâns, lipsa de operaţiuni serioase, cat şi nedeterminarea 
precisă a scopurilor, se punea în mod acut întrebarea pe care şi-a 
pus-o Hamlet: „A fi sau a nu fi?” Si într-o vreme au răsunat chiar 
glasuri pentru închiderea băncii. Dar iată că în capul instituţiei ati 
venit dumneavoastră. Pregătirea dumneavoastră, cum şi energia şi 
tactul care vă caracterizează au fost cauza succesului neobişnuit şi 
a înfloririi nemaipomenite a băncii. Reputația băncii... (tuseste) 
Reputația băncii... 

MERCIUTKINA (geme): Of! Of! 

TATIANA ALEXEEVNA (geme): Apă! Apă! 

UN MEMBRU AL BĂNCII: Reputația... (tuseste) Reputația 
băncii a fost ridicată de dumneavoastră la o asemenea înălțime, 
încât instituţia noastră poate rivaliza astăzi cu cele mai bune 
instituții din străinătate... 


SIPUCIN: Delegatie... reputaţie... ocupaţie... În calmul serii 
răcoroase, doi prieteni discutau chestii foarte serioase... Să nu-mi 
spui că ţi-ai pierdut tinereţea, că gelozia-mi n-o mai poţi indura... 

UN MEMBRU AL BĂNCII (urmează cu sfiiciune): Apoi, 
aruncând o privire obiectivă asupra prezentului, noi, mult stimate 
si dragă Andrei Andreevici... (cu glasul scăzut) Dacă-i aşa, venim 
mai târziu... Da, mai bine venim mai târziu... (fâstâcită de tot, 
delegația iese) 


CORTINA 


Vodevilul Jubileul este o adaptare după nuvela O ființă fără apărare 
(1887). A fost scris de Cehov în decembrie 1891. În februarie 1892 a căpătat 
aprobarea cenzurii şi apoi a fost litografiat de S. F. Rassohin (Moscova, 
1892). În decembrie 1901, Cehov a făcut unele modificări în textul piesei 
pentru culegerea de Opere, vol. VII, din 1902. În legătură cu aceasta, Cehov îi 
scrie lui A. F. Marks (25 decembrie 1901): „Odată cu corectura (vodevilului 
Nunta), voi trimite şi vodevilul Jubileul care va intra de asemenea în vol. VII. 
Am făcut modificările necesare.” Publicăm textul din 1902. 


Pescarusul 


COMEDIE IN PATRU ACTE 
(1896) 


Traducere de Moni Ghelerter si R. Teculescu 
PERSONAJE: 


IRINA NIKOLAEVNA ARKADINA, după soft, Trepleva, 
artista 

KONSTANTIN GAVRILOVICI TREPLEV, tanar, fiul ei 

PIOTR NIKOLAEVICI SORIN, fratele ei 

NINA MIHAILOVNA ZARECINAIA, zânără. fiica unui 
proprietar bogat 

ILIA AFANASIEVICI SAMRAEV, locotenent în retragere, 
administrator la Sorin 

POLINA ANDREEVNA, sofia lui 

MASA, fiica lui 

BORIS ALEXEEVICI TRIGORIN, scriitor 

EVGHENI SERGHEEVICI DORN, medic 

SEMION SEMIONOVICI MEDVEDENKO, învățător 

IAKOV, argat 

Un bucatar. O fata in casa. 


Acţiunea se petrece la conacul lui Sorin. Între actul al treilea şi 
al patrulea trec doi ani. 


ACTUL INTAI 


Un colt al parcului de pe mosia lui Sorin. O alee larga porneste 
de la scena spre fundul parcului, catre malul unui lac. Dar de 
vreme ce o scenă improvizată a fost ridicată pentru spectacol 
tocmai in fata lacului, acesta nu se vede deloc. In stânga si 
dreapta scenei tufisuri. Câteva scaune, o masu{a. 

Putin după asfintitul soarelui. Pe scenă, după cortina lăsată, 
Iakov si alti argati. Se aude zgomot şi tuse. Masa şi Medvedenko 
vin din stânga, întorcându-se de la o plimbare. 


MEDVEDENKO: De ce umbli totdeauna în negru? 

MASA: Port doliul vietii mele. Sunt nefericită. 

MEDVEDENKO: De ce? (ingdndurat) Nu înțeleg... Eşti 
sanatoasa, iar tatal dumitale, desi nu e bogat, nu duce lipsa de 
nimic. Viata mea e mult mai grea decat a dumitale. Primesc cu 
totul douazeci si trei de ruble pe luna. Din ei imi mai retin ceva si 
pentru pensie şi totuşi nu port doliu. (se așază) 

MASA: Nu e vorba de bani. Şi săracul poate fi fericit. 

MEDVEDENKO: Asta în teorie. În practică însă e cu totul 
altfel. Din salariul meu de numai douăzeci şi trei de ruble, trebuie 
să mâncăm şi să bem, şi suntem multi: eu, mama, două surori şi un 
frate... Ceai şi zahăr ne trebuie? Tutun ne trebuie? Descurcă-te 
cum ştii!... 

MASA (cu privirile spre scenă): În curând o să înceapă 
spectacolul. 

MEDVEDENKO: Da. O să joace Zarecinaia, iar piesa e de 
Konstantin Gavrilovici. Se iubesc, şi astăzi sufletele lor se vor 
contopi în dorinţa de a da o imagine artistică unică. Sufletele 
noastre însă, al dumitale şi al meu, n-au puncte comune. Eu te 
iubesc şi de dorul dumitale nu pot sta acasă. În fiecare zi fac pe jos 
până la dumneata şase verste la dus şi şase la întors, şi nu întâmpin 


decât indiferență. E lesne de înţeles. Eu n-am mijloace şi am 
familie grea... Nu se mărită cineva cu un om care n-are nici el ce 
mânca! 

MASA: Fleacuri. (prizează tabac) Dragostea dumitale mă 
înduioşează, dar eu nu pot să-ţi răspund la fel. Asta-i tot. (îi 
întinde tabachera) Te rog... 

MEDVEDENKO: Mulţumesc. Nu iau. 

(pauză) 

MASA: E zăduf. La noapte sigur că o să fie furtună. Dumneata 
ori faci filozofie, ori vorbeşti despre bani. Pentru dumneata nu 
există mai mare nenorocire decât sărăcia. Pentru mine e de mii de 
ori mai uşor să umbli în zdrente şi să cerşeşti decât... Dar 
dumneata nu poţi înţelege aşa ceva... 

(prin dreapta intră Sorin şi Treplev) 

SORIN (sprijinindu-se în baston): Eu nu mă simt în apele mele 
la ţară, dragul meu, şi se înţelege de la sine că n-am să mă 
obişnuiesc niciodată aici. Aseară m-am culcat la zece şi m-am 
trezit azi la nouă, cu senzația că de-atâta somn mi s-a lipit creierul 
de fundul capului, şi aşa şi pe dincolo. (râde) După masă, nu ştiu 
cum, dar iar m-a furat somnul şi acum mă simt frânt! E un fel de 
cosmar, cum s-ar zice... 

TREPLEV: Adevărat! Tu trebuie să trăieşti la oraş. (văzându-i 
pe Masa si Medvedenko) Au să vă cheme când va începe. Acum 
nu e voie să stati aici. Plecati, vă rog. 

SORIN (catre Masa): Maria Ilinişna, fii bună şi roagă-l pe tatăl 
dumitale să spună să dea drumul câinelui! Altfel, urlă iar. Soră- 
mea n-a închis ochii toată noaptea. 

MASA: Vorbiti dumneavoastră cu tata, că eu nu vorbesc. Pe 
mine vă rog să mă scutiţi! (lui Medvedenko) Haidem! 

MEDVEDENKO (lui Treplev): Atunci să ne anunţaţi când o să- 
nceapă. 

(amândoi pleacă) 

SORIN: Prin urmare, iar o să urle câinele toată noaptea! Vezi, 
asta e! Niciodată n-am trăit la ţară după cum am vrut. Se întâmpla 
să iau concediu câte douăzeci şi opt de zile, şi veneam aici să mă 


odihnesc. Dar atât mă scoteau din fire cu tot felul de prostii, încât 
simţeam nevoia să plec în aceeaşi zi. (râde) Totdeauna am plecat 
cu plăcere de-aici... Dar acum, de când am ieşit la pensie, cum s- 
ar zice, nu mal am unde sa mă duc. Vreau, nu vreau, trebuie să 
trăiesc aici... 

IAKOV (lui Treplev): Noi, Konstantin Gavrilici, ne ducem să ne 
scăldăm. 

TREPLEV: Bine, dar peste zece minute să fiți la locurile 
voastre. (se uită la ceas) O să-nceapă în curând. 

IAKOV: Am înţeles. (pleacă) 

TREPLEV (aruncând o privire asupra scenei): Asta-i tot 
teatrul. Cortina, culisele, întâia, a doua, şi încolo nimic. Niciun fel 
de decor. Fundalul ni-l dau lacul şi zarea. Vom ridica cortina la 
opt şi jumătate precis, când răsare Luna. 

SORIN: Minunat. 

TREPLEV: Dacă Zarecinaia întârzie, pierdem tot efectul. Ar fi 
trebuit sa fie aici. Tatăl şi mama ei vitregă se tin scai de ea. l-ar fi 
mai uşor să scape dintr-o închisoare decât să plece de-acasă! (îi 
îndreaptă lui Sorin cravata) Barba ţi-e zbârlită şi părul ciufulit. Ar 
trebui să te mai tunzi... 

SORIN (pieptănându-şi barba): Asta-i tragedia vieţii mele. Si în 
tinereţe aveam o mutră de parcă aş fi fost veşnic beat şi aşa şi pe 
dincolo. N-am plăcut niciodată femeilor. (se aşază) De ce o fi 
îmbufnată soră-mea? 

TREPLEV: De ce? Se plictiseşte. (se așază alături de el) E 
geloasă. E pornită împotriva mea, împotriva spectacolului, 
împotriva piesei mele, pentru că nu joacă ea, ci Zarecinaia. Nici nu 
ştie ce-i cu piesa mea, dar o şi detestă! 

SORIN (râde): Ei şi tu! Sari dincolo de cal... 

TREPLEV: Îi e ciudă că, uite, pe scena asta mica, Zarecinaia o 
să aibă succes şi nu ea! (se uită la ceas) Mama mea este o 
curiozitate psihologică. Desigur, are talent, e inteligentă, e în stare 
să plângă când citeşte o carte, îl ştie pe Nekrasov în întregime pe 
dinafară, îngrijeşte de bolnavi ca un înger, dar încearcă s-o lauzi 
pe Eleonora Duse în faţa ei! Oho-ho! Trebuie s-o lauzi numai pe 


ea, să scrii numai despre ea, să o aclami, sa fii încântat de jocul ei 
neîntrecut în „Dama cu camelii” sau în ,,Betia vieţii”, şi cum aici, 
la tara, nu se găseşte o asemenea ,,betie”, se plictiseşte, se înfurie, 
toi suntem duşmanii ei, toţi suntem vinovaţi. Apoi e 
superstitioasa, se teme de trei lumânări, de numărul treisprezece... 
E zgârcită. Ştiu sigur că are la banca din Odesa şaptezeci de mii de 
ruble, dar dacă-i ceri un împrumut, începe să plângă. 

SORIN: Ţi-a intrat in cap că piesa ta n-o să-i placă mamei tale, 
si ai început să te framanti, cum s-ar zice. Fii liniştit. Maică-ta te 
adoră! 

TREPLEV (rupând petalele unei flori): Mă iubeşte — nu mă 
iubeşte, mă iubeşte — nu mă iubeşte. (râde) Vezi? Maică-mea nu 
mă iubeşte. Cum să mă iubească dacă ea vrea să trăiască, să 
iubească, să poarte bluze de culoare deschisă, iar eu am douăzeci 
ŞI Cinci de ani şi-i amintesc mereu că nu mai e tînără? Cand nu 
sunt lângă ea, are numai treizeci şi doi de ani, iar când sunt — 
patruzeci şi trei. De asta mă urăşte. Pe de altă parte, ştie că nu 
admit teatrul. Ea iubeşte teatrul şi 1 se pare că jucând stă în slujba 
omenirii, a artei sfinte. După părerea mea, teatrul contemporan e 
numai rutină şi prejudecată. Când se ridică cortina şi în lumina 
rampei, în încăperile cu trei pereţi, aceste mari talente, preoţii artei 
sfinte, ne arată cum mănâncă oamenii, cum beau, cum iubesc, cum 
umblă, cum sunt îmbrăcaţi; când din scene şi fraze vulgare se 
căznesc să scoată o morală, o biată morală pe-ntelesul tuturor, 
folositoare în viata de toate zilele; când în mii de variatiuni imi 
servesc mereu acelaşi lucru şi numai acelaşi lucru, îmi vine să fug, 
si fug aşa cum a fugit Maupassant din fata turnului Eiffel, care-i 
strivea creierul cu absurditatea lui! 

SORIN: Nu se poate trăi fără teatru. 

TREPLEV: Trebuie căutate forme noi. Si dacă aceste forme noi 
nu sunt, mai bine să nu mai fie nimic. (se uită la ceas) Îmi iubesc 
mama, o iubesc mult, dar duce o viaţă nesocotită. Îl târăşte mereu 
după ea pe scriitorul ăla, numele ei este comentat prin gazete şi 
toate astea mă obosesc. Uneori vorbeşte în mine egoismul 
muritorului de rând si imi pare rău că mama mea e o artistă 


cunoscuta. Mi se pare ca daca ar fi o femeie obisnuita, as fi mai 
fericit. Spune, unchiule, există o situaţie mai stupidă şi mai 
disperată decât asta? La mama, deseori erau invitați artiştii şi 
scriitorii celebri. Printre ei numai eu nu eram nimic si eram 
îngăduit numai pentru că eram fiul ei. Dar cine sunt eu? Ce sunt? 
Am părăsit universitatea după trei ani din motive de forță majoră, 
cum s-ar spune. Nu am niciun talent, niciun ban, iar pe paşaportul 
meu sunt trecut ca targovet din Kiev. De altfel, tata era un targovet 
din Kiev, deşi era şi el un artist cunoscut. De aceea când în salonul 
mamei toți artiştii şi scriitorii îmi dădeau o atenţie binevoitoare, 
mi se părea că privirile lor îmi măsurau nimicnicia, le ghiceam 
gândurile şi mă simţeam umilit... 

SORIN: Spune-mi, te rog, ce fel de om e romancierul ăsta? Nu 
poţi să-l înţelegi. Tace mereu. 

TREPLEV: E un om deştept, simplu, dar, hai să zicem, puţin 
melancolic. Foarte cumsecade. N-are nici patruzeci de ani, dar e 
celebru şi sătul de celebritate... În ce priveşte scrierile lui... cum 
să-ți spun? Sunt dragute. Are talent... dar... după Tolstoi sau 
Zola, nu-ţi mai vine să-l citeşti pe Trigorin. 

SORIN: Mie, frate, imi plac literați. Cândva îmi doream cu 
ardoare două lucruri: să mă însor şi să ajung literat. Dar n-am 
izbutit nici una, nici alta. Dar e plăcut să fii chiar şi un literat mai 
mărunt, la urma urmei... 

TREPLEV (ascultând): Aud paşi... (îl îmbrățișează pe Sorin) 
Nu pot să trăiesc fără ea... Până şi zgomotul paşilor ei mă 
încântă... Sunt nebun de fericire!... (merge repede întru 
întâmpinarea Ninei Zarecinaia, care intra) Vraja mea, visul 
meu... 

NINA (emoționată): Cred că n-am întârziat... Sigur că nu... 

TREPLEV (sărutându-i mâinile): Nu, nu, nu... 

NINA: Toată ziua am fost neliniştită. M-am frământat 
îngrozitor. Mă temeam că tata n-o să mă lase... Dar a plecat 
adineauri cu mama mea vitregă. Cerul era roşu şi începuse să 
răsară Luna. Am gonit calul până aici, nu glumă! (râde) Dar îmi 
pare bine! (îi strânge ca putere mâna lui Sorin) 


SORIN (râzind): Mi se pare ca-ti sunt cam plânşi ochisorii... 
Ehe-he, nu e bine! 

NINA: Vezi că... Abia mai pot să respir. Plec peste o jumătate 
de oră. Trebuie să ne grăbim. Nu pot, nu pot! Pentru Dumnezeu, 
nu mă faceţi să întârzii! Tata nu ştie că sunt aici. 

TREPLEV: Într-adevăr, ar trebui să începem. Să chemăm toată 
lumea! 

SORIN: Mă duc să-i chem, cum s-ar zice. Chiar acum. (se 
îndreaptă spre ieşirea din dreapta, cântând) „Spre Franţa porniră 
doi grenadiri...”'° (priveşte în jurul lui) Odată am cântat asta şi un 
substitut de procuror mi-a spus: „Dumneavoastră, Excelenţă, aveţi 
o voce foarte puternică”. Apoi s-a mai gândit si a adăugat: ,,... 
dar... respingătoare”. (râde şi pleacă) 

NINA: Tatăl meu şi soţia lui nu mă lasă să vin aici. Ei spun că la 
voi e o atmosferă boema... Le e teamă ca nu cumva să mă fac 
artistă... Dar pe mine mă atrage lacul ăsta ca pe un pescarus... 
Sufletul mi-e plin de dumneata. (priveşte în jurul ei) 

TREPLEV: Suntem singuri. 

NINA: Mi se pare că e cineva pe-acolo. 

TREPLEV: Nu-i nimeni. (0 sărută) 

NINA: Ce copac e ăsta? 

TREPLEV: Un ulm. 

NINA: De ce-i aşa de întunecat? 

TREPLEV: E seară şi toate lucrurile se întunecă. Te rog din 
suflet, nu pleca devreme. 

NINA: Nu se poate! 

TREPLEV: Si dac-aş veni eu la dumneata, Nina? Dacă as sta 
toată noaptea în grădină şi aş privi spre fereastra dumitale? 

NINA: Nu se poate. Te-ar vedea paznicul... Trezor nu s-a 
obişnuit încă cu dumneata, şi o să latre. 

TREPLEV: Te iubesc. 

NINA: Sssst! 

TREPLEV (auzind paşi): Cine e? Dumneata esti, lakov? 

IAKOV (din spatele cortinei): Da, eu sunt. 

TREPLEV: Treceti la locurile voastre! E vremea. Răsare Luna? 


IAKOV: Da. 

TREPLEV: Spirt ai? Dar pucioasa? Tine minte, cand se vor 
arăta ochii ăia roşii, trebuie să miroasă a pucioasa! (către Nina) 
Intră, te rog. Totul e pregătit. Eşti emotionata? 

NINA: Da, foarte! Nu mi-e teamă de mama dumitale, dar ştiu că 
e şi Trigorin de fata... Mi-e frică şi mi-e ruşine să joc in fata lui... 
Un scriitor celebru... E tânăr? 

TREPLEV: Da! 

NINA: Ce povestiri minunate scrie! 

TREPLEV (rece): Nu ştiu. Nu le-am citit. 

NINA: Piesa dumitale e greu de jucat. Nu are personaje vii. 

TREPLEV: Ce insemneaza ,,personaje vii”? Nu trebuie să 
infatisam viata asa cum e, sau cum ar trebui să fie, ci cum ne-o 
închipuim în visurile noastre! 

NINA: Piesa dumitale are prea puţină acţiune. Numai literatura. 
Si, după părerea mea, într-o piesă trebuie să existe neapărat şi 
dragoste... (se retrag amândoi în dosul cortinei) 

(intră Polina Andreevna si Dorn) 

POLINA ANDREEVNA: E umezeală. Intoarce-te şi pune-ti 
galoşii. 

DORN: Mi-e cald. 

POLINA ANDREEVNA: N-ai grijă de sănătatea dumitale? Asta 
e încăpățânare! Esti doctor şi ştii prea bine că umezeala nu-ţi face 
bine, dar iti place să mă chinuieşti; ieri ai stat dinadins toată seara 
pe terasă... 

DORN (fredoneaza): „Nu-mi spune că te-a pierdut tinereţea”... 

POLINA ANDREEVNA: Te-a prins atât de mult discuţia cu 
Irina Nikolaevna, încât nici n-ai mai simţit frigul! Marturiseste că- 
ti place... 

DORN: Am cincizeci şi cinci de ani! 

POLINA ANDREEVNA: Ce are a face? Pentru un bărbat asta 
nu însemnează bătrâneţe. Eşti încă bine şi tot mai placi femeilor. 

DORN: Unde vrei să ajungi? 

POLINA ANDREEVNA: Toţi sunteţi la fel. În faţa unei actriţe, 
toți sunteți la pământ! 


DORN (fredonează): „În fata ta sunt iarăşi”... Dacă în societate 
artiştii sunt iubiţi şi trataţi altfel decât negustorii, de pildă, asta e in 
firea lucrurilor, asta înseamnă idealism. 

POLINA ANDREEVNA: Femeile şi-au pierdut întotdeauna 
capul după dumneata şi ti s-au aruncat de gât. Şi ăsta e idealism? 

DORN (dând din umeri): Ei şi? În purtarea femeilor fata de 
mine au fost multe lucruri frumoase, în primul rând ele ţineau la 
mine pentru că eram un doctor bun. Iti mai aduci aminte că acum 
zece-cincisprezece ani eram singurul mamoş de încredere din tot 
ținutul? Si afară de asta, am fost totdeauna un om cinstit! 

POLINA ANDREEVNA (îi apucă mâna): Dragul meu! 

DORN: Mai încet. Uite-i că vin. 

(intră Arkadina la brat cu Sorin, apoi Trigorin, Samraev, 
Medvedenko si Masa) 

SAMRAEV: În 1873, la bâlciul de la Poltava, jocul ei era 
uimitor. O adevărată minune! Doamne, cum mai juca! Nu ştiţi 
cumva pe unde o mai fi acum comicul Ciadin, Pavel Semionovici? 
În rolul lui Raspliuiev era neîntrecut. Era mai bine ca Sadovski, v- 
o jur, stimată doamnă! Pe unde o mai fi acum? 

ARKADINA: Mă întrebi întotdeauna de oameni care au trăit 
înainte de potop! N-am de unde să ştiu! (se aşază) 

SAMRAEV (oftând): Paska Ciadin! Nu mai sunt actori ca el! 
Teatrul a decăzut, Irina Nikolaevna! Înainte erau stejari puternici, 
azi nu mai sunt decât cioturi. 

DORN: Azi, într-adevăr, sunt puţine talente strălucite, dar 
actorul mijlociu e acum cu mult mai bun! 

SAMRAEV: Nu sunt de părerea dumitale. Dar în cele din urmă, 
asta e o chestie de gust. De gustibus aut bene, aut nihil’... 

(Treplev iese de după estradă) 

ARKADINA (fiului său): Nu începe, dragul meu? 

TREPLEV: Numaidecât. V-aş ruga numai să aveţi puţină 
răbdare. 

ARKADINA (recirând din Hamlet): 

Dar fiul meu, opreşte... ochii parca 
Pe dos mi i-ai întors acum, şi vad 


Pana-n străfundul fiinţei mele-atâtea pete 
Că mă întreb: se vor mai sterge-odata?... 
TREPLEV (recitând din Hamlet): 
Mă-ntreb de ce păcatului te-ai dat 
Iubire în mocirla căutând? 
(se aude sunetul cornului de după estradă) 

TREPLEV: Domnilor, începe! Vă rog, atenţie! (pauză) Încep! 
(bate cele trei lovituri şi vorbeşte cu glas apăsat) O, voi umbre 
străvechi şi venerate ce vă ridicaţi în noapte deasupra acestui lac, 
adormiti-ne ca să visăm ce va fi peste două sute de mii de ani! 

SORIN: N-o să mai fie nimic peste două sute de mii de ani. 

TREPLEV: Atunci, acest nimic să ni-l arate... 

ARKADINA: Fie! Am adormit. 

(se ridică cortina; se vede lacul; Luna e deasupra orizontului şi se 
oglindeşte în apă; pe-o piatră mare stă Nina Zarecinaia, 
îmbrăcată toată în alb) 

NINA: Oamenii, leii, vulturii şi potârnichile, renii cu coarne 
inramurate, gâştele, păianjenii, peştii cei tacuti ai apelor, stelele de 
mare şi cele ce nu puteau fi văzute cu ochiul liber, într-un cuvânt 
toate vietatile, toate, toate s-au stins după ce-au încheiat tristul 
cerc al vieţii lor... Sunt mii de veacuri de când pământul nu mai 
poartă nicio ființă vie, şi această biată Lună în zadar îşi mai 
aprinde candela. Cocorii nu se mai trezesc tipand în luncă şi 
cărăbuşii nu se mai aud prin crânguri de tei. E frig, frig, frig... E 
pustiu, pustiu, pustiu... E înfricoşător, înfricoşător, înfricoşător... 
(pauză) Trupurile fiinţelor vii s-au desfăcut în pulbere şi materia 
cea veşnică le-a prefăcut în pietre, în apă, în nori, iar sufletele 
tuturor s-au contopit într-unul singur. $1 sufletul lumii sunt eu... 
Eu... În mine e sufletul lui Alexandru cel Mare şi al lui Cezar, şi 
al lui Shakespeare, şi al lui Napoleon, şi sufletul celei din urmă 
lipitori. In mine conştiinţa oamenilor s-a contopit cu instinctele 
animalelor şi îmi amintesc totul, totul, totul şi retrăiesc în mine 
fiecare viaţă în parte. 

(se ivesc focuri jucause) 

ARKADINA (încet): E ceva decadent. 


TREPLEV (cu un ton plin de rugăminte şi mustrare): Mama)... 

NINA: Sunt singură. O dată la o sută de ani deschid buzele 
pentru a vorbi, glasul meu răsună trist în pustiul acesta şi nimeni 
nu mă aude... Nici voi, palide focuri jucăuşe, nu mă auziti... 
Mlastina putredă vă naşte spre dimineaţă şi rataciti până-n zori, 
dar fără gânduri, fără voinţă, fără fiorul vieţii. Temându-se ca în 
voi să nu se aprindă viata, diavolul, părintele materiei veşnice, 
săvârşeşte în fiecare clipa în voi, ca în pietre şi în apă, schimbul 
atomilor, şi astfel vă prefaceti necontenit. In univers, numai 
spiritul rămâne veşnic acelaşi şi neschimbat. (pauză) Ca un 
prizonier aruncat într-o fântână adâncă şi goală, nu ştiu nici unde 
sunt, nici ce mă aşteaptă. Un singur lucru ştiu: că îmi e sortit să 
înving, în lupta inversunata şi îndârjită cu diavolul, izvorul forţelor 
materiei, şi că după aceea, materia şi spiritul se vor contopi într-o 
armonie desăvârşită şi va începe împărăţia voinţei universale. Dar 
aceasta nu se va întâmpla decât după un lung, foarte lung, şir de 
milenii şi foarte încet, când Luna şi luminosul Sirius şi pământul 
se vor fi prefăcut în pulbere... Dar până atunci, numai spaimă, 
spaimă... (pauză; pe fondul lacului se arată două puncte roşii) Se 
apropie diavolul, puternicul meu duşman. Îi văd ochii fioroşi şi cu 
flăcări purpurii... 

ARKADINA: Miroase a pucioasa. Era neapărată nevoie? 

TREPLEV: Da. 

ARKADINA (râde): Da, e un efect... 

TREPLEV: Mamă! 

NINA: Îi e urât fără om. 

POLINA ANDREEVNA (catre Dorn): Ţi-ai scos pălăria. 
Puneti-o pe cap. Ai să răceşti. 

ARKADINA: Doctorul şi-a scos päläria în fata diavolului, 
părintele materiei veşnice. 

TREPLEV (iesindu-si din fire, cu glas tare): Piesa s-a terminat! 
Ajunge! Cortina! 

ARKADINA: De ce te superi? 

TREPLEV: Ajunge! Cortina! Lasă cortina! (bate din picior) 
Lăsaţi cortina! (cortina se lasă) Iertati-mä! Am scăpat din vedere 


că numai puţinii aleşi pot scrie piese şi le pot juca. Am călcat 
monopolul! Mie... eu... (vrea să mai spună ceva, gesticulează, 
apoi pleacă prin stânga) 

ARKADINA: Dar ce-i cu el? 

SORIN: Irina, draga mea, nu se cade să răneşti amorul propriu al 
unui tânăr! 

ARKADINA: Da’ ce i-am spus? 

SORIN: L-ai jignit! 

ARKADINA: Chiar el ne-a prevenit că e numai o glumă. ŞI 1- 
am luat piesa ca pe-o glumă! 

SORIN: Totuşi... 

ARKADINA: Dar acum vrea să ne dovedească că a scris o 
operă mare! Să mă ierte Dumnezeu! Prin urmare, dacă a pus la 
cale spectacolul ăsta şi ne-a otrăvit cu pucioasă, n-a făcut-o în 
glumă ci pentru a ne demonstra ceva... A vrut să ne înveţe cum 
trebuie să se scrie şi ce trebuie să se joace. La urma urmelor, mă 
plictiseşte. Oricum, aceste veşnice porniri împotriva mea, aceste 
intepaturi scot pe oricine din sărite! E un băiat cu toane şi plin de 
trufie. 

SORIN: Voia să-ţi facă o plăcere. 

ARKADINA: Da? Totuşi, n-a ales o piesă obişnuită, ci ne-a silit 
să ascultăm aiureala asta decadentă! De dragul glumei sunt gata să 
ascult şi aiureli, dar aici sunt pretenţii de a aduce forme noi, de a 
începe o nouă eră în artă. După mine însă, n-avem de a face cu 
forme noi, ci numai cu un caracter uricios. 

TRIGORIN: Fiecare scrie cum vrea şi cum poate. 

ARKADINA: Să scrie cum vrea şi cum poate, numai să mă lase 
în pace! 

DORN: Jupiter, te superi...!° 

ARKADINA: Eu nu sunt Jupiter, ci o biată femeie. (îşi aprinde 
o țigară) Nu mă supăr, dar îmi pare rău că un tânăr îşi petrece 
vremea atât de anost. N-am vrut să-l jignesc. 

MEDVEDENKO: Nimănui nu-i e îngăduit să despartă spiritul 
de materie, deoarece se prea poate ca spiritul să fie o 
înmănunchere de atomi materiali. (cu vioiciune către Trigorin) Ar 


trebui făcută şi apoi jucată o piesă in care să se vada cum trăieşte 
si fratele nostru, învățătorul... că greu îi mai e să trăiască... 

ARKADINA: E adevărat! Dar să nu mai vorbim nici de piese, 
nici de atomi. Ce seară frumoasă! Ascultati, domnilor, canta 
cineva! (ascultă) Ce frumos e! 

POLINA ANDREEVNA: E de pe malul celălalt. 

(pauză) 

ARKADINA (către Trigorin): la stai lângă mine... Acum zece- 
cincisprezece ani, aici, pe lac, se auzeau aproape în fiecare noapte 
muzică şi cântece. Pe mal erau vreo şase conace boiereşti. Mi- 
aduc aminte... Zarvă, râsete, împuşcături şi atâtea aventuri de 
dragoste... Junele prim şi idolul tuturor acestor şase conace era, pe 
atunci (îl arată pe doctor), doctorul Evgheni Sergheici, aici 
prezent. Si-acum e fermecător, dar atunci era irezistibil. Totuşi, 
începe să mă mustre conştiinţa. De ce l-am jignit pe bietul meu 
baietas? Nu am linişte. (tare) Kostea! Fiule! Kostea! 

MASA: Mă duc să-l caut. 

ARKADINA: Te rog, drăguță! 

MASA (iese prin stânga): Uuuu! Konstantin Gavrilovici! 
(pleacă) 

NINA (ieșind din culise): Probabil că nu vom mai continua! Pot 
să ies. Bună seara! (se sărută cu Arkadina si Polina Andreevna) 

SORIN: Bravo, bravo! 

ARKADINA: Bravo, bravo! Te-am admirat cu tot. Cu o 
înfăţişare ca a dumitale şi cu o voce atât de minunată e păcat să 
stai la tara. Ai fără îndoială talent. Ma-ntelegi? Trebuie neapărat să 
Joci teatru. 

NINA: O, ăsta e şi visul meu! (oftand) Dar n-o să se împlinească 
niciodată! 

ARKADINA: Cine ştie? Dă-mi voie să-ţi recomand pe Trigorin, 
Boris Alexeevici! 

NINA: Ce bine-mi pare! (zăpăcindu-se) Am citit toate cărțile 
dumneavoastră... 

ARKADINA (așezând-o între ei): Nu te fâstâci, draga mea! E 
celebru, dar are un suflet simplu. Uite că s-a zăpăcit şi el... 


DORN: Propun să se ridice cortina. E prea trist aşa. 
SAMRAEV (tare): lakove, frate, ridică cortina! 
(cortina se ridică) 

NINA (către Trigorin): Nu e aşa că piesa e ciudată? 

TRIGORIN: N-am înţeles nimic. Încolo, am ascultat-o cu 
plăcere. Ai jucat cu atâta sinceritate şi decorul a fost atât de 
frumos! (pauză) Trebuie să fie mult peşte în lac. 

NINA: Da. 

TRIGORIN: Îmi place să pescuiesc, nu cunosc o plăcere mai 
mare decât să stau în amurg şi să privesc pluta undiţei. 

NINA: Dar eu cred că pentru acela care a încercat plăcerile 
creaţiei nu mai există alte plăceri. 

ARKADINA (râzând): Nu-i mai spune de astea. Ori de câte ori 
1 se spun vorbe de laudă, se fastaceste. 

SAMRAEV: Tin minte că o dată, la Moscova, la operă, celebrul 
Silva a luat un do de jos. Si s-a întâmplat că în acelaşi timp, parca 
dinadins, să se afle la galerie un bas, un cântăreţ de-al nostru de 
cor bisericesc, care să strige: „Bravo, Silva”... cu o octavă mai 
jos! Vă puteţi închipui surprinderea noastră! Uite, cam aşa: (cu o 
voce joasă) „Bravo, Silva”... Toată sala a inlemnit... 

(pauză) 

DORN: A trecut un înger! 

NINA: E timpul să plec. La revedere! 

ARKADINA: Unde pleci? De ce aşa devreme? Nu-ţi dăm voie! 

NINA: Mă aşteaptă tata. 

ARKADINA: Ce om... (se sărută) Dar dacă nu se poate altfel... 
Ne pare rău, foarte rău, că pleci... 

NINA: Dac-aţi şti ce greu mi-e să plec! 

ARKADINA: Să te conducă cineva, draga mea... 

NINA (speriată): O, nu, nu! 

SORIN (rugător): Mai stai! 

NINA: Mi-e cu neputinţă, Piotr Nikolaevici! 

SORIN: O oră măcar... la urma urmei... 

NINA (gândindu-se, apoi printre lacrimi): Mi-e cu neputinţă... 
(dă mâna cu toţi şi pleacă grăbită) 


ARKADINA: Într-adevăr, ce fată nenorocită! Se spune că 
răposata ei mamă a lăsat moştenire soţului ei până la ultima 
copeică toată averea, care era foarte mare! Si acum fetiţa asta a 
rămas fără nimic, pentru că tatăl ei a şi făcut testament, lăsând 
totul celei de a doua soţii! E revoltator! 

DORN: Da, tatăl ei e un mare ticălos. Ce-i al lui e al lui. 

SORIN (frecdndu-si mâinile reci): Ce-ar fi dacă am pleca şi noi! 
Se lasă umezeala. Mă dor picioarele. 

ARKADINA: Picioarele tale abia te duc. Parcă-s de lemn. Hai 
să mergem, bătrân nefericit! (il ia de brat) 

SAMRAEV (oferind braţul soţiei sale): Madame? 

SORIN: lar urlă câinele. (către Samraev) Fu bun, Ilha 
Afanasievici, şi spune să-i dea drumul! 

SAMRAEV: Nu se poate, Piotr Nikolaevici. Mi-e teamă să nu 
vină hoţii la hambar. Am tot meiul acolo. (către Medvedenko) Da, 
cu o octavă mai jos: „Bravo, Silva!” Si nu uita că nu era un artist, 
ci un biet cântăreţ de biserică! 

MEDVEDENKO: Si ce leafă au cântăreții ăştia de biserică? 

(pleacă toți afară de Dorn) 

DORN (singur): Nu ştiu. Sau eu mi-am pierdut minţile, sau nu 
înţeleg nimic, dar mie piesa mi-a plăcut. E ceva în ea. Când fetiţa 
aceea vorbea despre singurătate şi când s-au văzut şi ochii roşu ai 
diavolului, mi-au tremurat mâinile de emoție. Are prospețime si 
naivitate. Uite-l... Mi se pare că vine... Am de gând să-i spun 
lucruri care să-i facă plăcere. 

TREPLEV (intra): Nu mai e nimeni. 

DORN: Ba eu sunt. 

TREPLEV: Maşenka mă caută peste tot prin parc. Ce fiinta 
nesuferită! 

DORN: Sti, Konstantin Gavrilovici, că piesa dumitale mi-a 
plăcut foarte mult! E oarecum ciudată şi nu i-am auzit sfârşitul, 
totuşi m-a impresionat puternic. Ai talent. Trebuie să mergi mai 
departe. 

(Treplev ti strânge mâna şi-l îmbrățișează nervos) 

DORN: Da’ ce naiba, stapaneste-ti nervi! Ti-au dat lacrimile... 


Ce voiam să-ţi spun? Ţi-ai luat subiectul din lumea ideilor 
abstracte. Aşa şi trebuia, pentru că opera de artă trebuie neapărat 
să exprime o idee mare. Numai ceea ce e serios e frumos. Ce palid 
eşti! 

TREPLEV: Atunci... mă sfătuieşti să continuu? 

DORN: Da... dar să înfăţişezi numai ce-i important şi veşnic. 
Am avut bun gust în viaţă şi am trăit-o în fel şi chip. Sunt 
mulțumit. Dar dac-as fi simțit şi eu avântul ce-l insufleteste pe 
artist când creează, sunt sigur că aş fi disprețuit învelişul meu 
material şi tot ce e legat de el şi m-aş fi avântat de pe pământ cât 
mai sus, spre inaltim1. 

TREPLEV: Iarta-ma, te rog. Unde-i Zarecinaia? 

DORN: Si mai e ceva. Orice opera de artă trebuie să aibă o idee 
clară, bine definită. Trebuie să ştii pentru ce scrii. Altfel, dacă vei 
porni pe acest drum pitoresc fără să ai vreo ţintă hotărâtă, te vei 
rătăci şi talentul dumitale te va pierde. 

TREPLEV (nerăbdător): Unde-i Zarecinaia? 

DORN: A plecat acasă. 

TREPLEV (disperat): Ce sa fac? Vreau s-o văd... Trebuie 
neapărat s-o văd. Mă duc. 

(intră Maşa) 

DORN (către Treplev): Linişteşte-te, prietene! 

TREPLEV: Totuşi am să plec. Trebuie să plec. 

MASA: Konstantin Gavrilovici, intră în casă. Te-asteapta mama 
dumitale. E neliniştită. 

TREPLEV: Spune-i c-am plecat. Si vă rog pe toți: Lăsaţi-mă in 
pace! Lăsaţi-mă! Nu va mai ţineţi dupa mine! 

DORN: Ei, ei, dragul meu, nu merge aşa! Nu şade frumos! 

TREPLEV (printre lacrimi): La revedere, doctore, şi iti 
multumesc!... (pleacă) 

DORN (oftând): Tinerețe, tinereţe! 

MASA: Când nu mai ai nimic de spus, oftezi: Tinerețe, 
tinerete!... (prizează tabac) 

DORN (ii ia tabachera şi o aruncă într-un tufis): Ispraveste, e 
dezgustător. (pauză) Mi se pare că în casă au început să joace 


carti. Hai si noi acolo... 

MASA: Mai aşteaptă putin. 

DORN: De ce? 

MASA: Vreau să-ţi mai spun o dată. Vreau să-ţi vorbesc... 
(emotionata) Nu-l iubesc pe tata. Dumitale însă îmi deschid inima. 
Nu ştiu de ce simt din tot sufletul că-mi eşti apropiat... Ajuta-ma. 
Ajută-mă, că altfel am să fac o prostie. Am să-mi bat joc de viaţa 
mea, am să mi-o stric... Nu mai pot... 

DORN: Si cum să te ajut? 

MASA: Sufăr. Nimeni, nimeni nu-mi ştie suferinţele! (îşi pune 
capul pe pieptul lui, încet) ÎL iubesc pe Konstantin. 

DORN: Ce nervoşi sunteți cu toţii! Ce nervosi! Si câtă 
dragoste... O, lac fermecat! (cu blândete) Dar cu ce te pot ajuta 
eu, copilul meu? Cu ce? 


Cortina 


ACTUL AL DOILEA 


Un teren de crichet. In fundul scenei, la dreapta, o casă cu 
terasă mare; în stânga se vede lacul, in care se oglindeşte soarele. 
O grădină de flori. Amiază. Căldură. Pe marginea terenului, la 
umbra unui tei bătrân, stau pe-o bancă Arkadina, Dorn si Masa. 
Pe genunchii lui Dorn — o carte deschisă. 


ARKADINA (către Masa): Ridică-te şi dumneata! (se ridică 
amândouă) Vino lângă mine. Dumneata ai douăzeci şi doi de ani, 
cu aproape de două ori pe atât. Evgheni Sergheevici, care pare mai 
tânără dintre noi? 

DORN: Desigur că dumneata! 

ARKADINA: Ai văzut? Şi ştii de ce? Pentru că eu lucrez, simt, 
mă zbucium toată ziua, pe câtă vreme dumneata stai mereu locului 
si nu trăieşti... Eu una ştiu: că nu trebuie să mă gândesc la viitor. 
Nu mă gândesc niciodată nici la bătrâneţe, nici la moarte. Nu poţi 
ocoli ceea ce se va întâmpla. 

MASA: lar eu mă simt ca şi cum m-aş fi născut demult, demult, 
şi-mi târăsc viata după mine ca pe o trenă fără de sfârşit... Si 
deseori mi se întâmplă să nu mai am nicio poftă de viaţă! (se 
aşază) Desigur că toate astea sunt fleacuri. Trebuie să te scuturi 
bine şi să te lepezi de ele! 

DORN (cântă încet): „Povestiţi-i voi, florile mele...” 

ARKADINA: Si mai trebuie să ştii că sunt corectă ca un englez. 
Eu, draga mea, sunt totdeauna scoasă ca din cutie. Totdeauna sunt 
îmbrăcată şi coafată comme il faut'®. Să-mi îngădui eu vreodată să 
ies din casă, fie numai până în grădină, în bluză sau nepieptănată? 
Niciodată! De-asta mă şi tin bine, pentru că n-am fost niciodată 
lălâie şi nu m-am lăsat, ca altele... (cu mâinile în solduri, se 
plimbă pe teren) Uitaţi-vă, arăt sau nu tânără? Sunt în stare să joc 
si rolul unei fetiţe de cincisprezece ani! 


DORN: Cu toate astea, eu tot am sa citesc mai departe... (ia 
cartea) Ne-am oprit la negustorul de făină şi la sobolani... 

ARKADINA: Da, la şobolani. Citeşte! (se aşază) Sau mai bine, 
dă-mi mie cartea. Am să citesc eu. E rândul meu. (ia cartea si 
caută pasajul) La şobolani... Uite-aici. (citeşte) „ȘI e tot atât de 
primejdios pentru oamenii de lume să răsfeţe şi să atragă pe 
scriitori la ei, cât e pentru un negustor de făină să crească sobolani 
în hambarele lui. Si totuşi scriitorii sunt iubiţi. De aceea, când o 
femeie a pus ochii pe un scriitor şi doreşte să-l cucerească, îl 
asediază cu laude, cu dragalasenii şi răsfăţuri...” Ei, asta, poate, la 
francezi; la noi însă nu există nimic asemănător... nimic nu se 
face după program. Femeile noastre, de obicei, înainte de a cuceri 
inima unui scriitor, sunt îndrăgostite de el până peste cap. Să nu 
căutăm prea departe! Uitaţi-vă de pildă la mine şi la Trigorin... 
(vin Sorin, sprijinindu-se în baston, si Nina; Medvedenko împinge 

în urma lor un fotoliu pe roate) 

SORIN (cu tonul cu care mângâi un copil): Ei? Ne bucurăm şi 
noi astăzi? Suntem şi noi veselă, cum s-ar zice? (către sora lui) 
Sigur că ne bucurăm! Tatăl şi mama vitregă au plecat la Tver, şi 
trei zile în cap suntem liberă! 

NINA (se aşază lângă Arkadina şi o îmbrățișează): Sunt atât de 
fericită! Acum sunt numai a voastră. 

SORIN (așezându-se în fotoliul sau): Ce frumusica e astăzi! 

ARKADINA: Si cochetă şi nostimă... Asta-mi place! (o sărută 
pe Nina) Dar să nu te mai lăudăm că te deochem. Unde e Boris 
Alexeevici? 

NINA: La pescuit, lângă cabina de baie. 

ARKADINA: Cum de nu s-a plictisit? (vrea să continue cititul) 

NINA: Ce citiţi? 

ARKADINA: Maupassant, ,, Sur l’eau”, draguto! (citeşte câteva 
rânduri pentru sine) Ei, mai departe nu-i nici interesant, nici 
adevărat. (închide cartea) Sufletul mi-e nelinistit. Spuneti-mi, ce-i 
cu fiul meu? De ce-i atât de plictisit şi morocănos? Îşi petrece 
zilele pe lac; nu-l mai văd aproape deloc! 

MASA: li e sufletul zbuciumat. (către Nina, sfioasă) Te rog, 


citeste-ne din piesa lui! 

NINA (dând din umeri): Tii dumneata neapărat? E atât de putin 
interesant! 

MASA (stăpânindu-şi emoția): Când citeşte, păleşte şi îi ard 
ochii. Are un glas frumos şi trist şi se poartă ca un poet. 

(Sorin sforäie.) 

DORN: Noapte bună! 

ARKADINA: Petruşa! 

SORIN: Da! 

ARKADINA: Dormi? 

SORIN: Defel! 

(pauză) 

ARKADINA: Faci rău, frate, că nu te îngrijeşti. 

SORIN: Eu aş vrea să mă caut, dar nu vrea doctorul! 

DORN: Ce să te mai cauţi la şaizeci de ani?! 

SORIN: Dar şi la şaizeci de ani mai vrei să trăieşti! 

DORN (cu ciudă): Ia şi dumneata, acolo, picături de valeriana! 

ARKADINA: Cred c-ar fi bine să plece undeva la băi. 

DORN: Să plece! Ar putea să plece, după cum ar putea să nu 
plece! 

ARKADINA: Mai pricepe ceva dacă poţi. 

DORN: N-ai ce să pricepi. Totul e limpede. 

(pauză) 

MEDVEDENKO: Piotr Nikolaevici ar trebui să se lase de 
fumat... 

SORIN: Astea-s prostii! 

DORN: Nu, nu sunt prostu. Vinul şi tutunul iti iau 
personalitatea. După o ţigară sau un pahar de votcă, dumneata nu 
mai esti Piotr Nikolaevici, ci Piotr Nikolaevici plus încă cineva. 
Eul dumitale se destramă şi te porți cu dumneata cum te-ai purta 
cu o a treia persoană: cu el... 

SORIN (râde): E uşor să judeci pe alti. Dumneata ţi-ai trait 
viaţa, dar cu? Am fost douăzeci şi opt de ani la Ministerul de 
Justiţie, dar nu am trăit încă, nu am încercat nimic în viaţă, cum s- 
ar zice, şi —lucru lesne de înţeles— mi-e încă sete de viata! 


Dumneata esti sătul şi indiferent, şi de asta inclini spre filozofie. 
Eu vreau să trăiesc, şi de asta beau vin de Xeres la masă şi fumez 
țigări de foi, şi-aşa şi pe dincolo... E1, şi aşa... 

DORN: Viaţa trebuie luată în serios! Dar ca să te îngrijeşti la 
şaizeci de ani şi să-ți pară rău că în tinereţe ai avut prea puţine 
plăceri, asta, iartă-mă, denotă neseriozitate! 

MASA (se ridică): Mi se pare că e vremea mesei. (merge leneş) 
Mi-a amortit un picior... (pleacă) 

DORN: Acum se duce şi dă peste cap două păhărele, înainte de 
masă. 

SORIN: Dacă n-are altă bucurie în viata, saracuta de ea! 

DORN: 'Toate sunt deşertăciuni, Excelenţă! 

SORIN: Dumneata rationezi ca omul sătul. 

ARKADINA: Ah, Doamne, ce poate fi mai plicticos decât 
dulcea plictiseală a vieţii de la ţară! E cald, linişte, nimeni nu face 
NIMIC, toţi filozofează... îmi place să stau cu voi, prieteni, imi 
place să vă ascult, dar... e mult mai plăcut să mă aflu într-o 
cameră de hotel şi să-mi învăţ rolul. 

NINA (exaltata): Ce frumos e! Cum vă înţeleg! 

SORIN: Desigur, e mai bine la oraş. Stai la biroul tău, lacheul 
nu dă voie nimănui să intre neanuntat, ai telefon... pe stradă 
birjari, şi-aşa şi pe dincolo... 

DORN (fredonează): „Povestiţi-i voi, florile mele...” 

(intră Samraev şi după el Polina Andreevna) 

SAMRAEV: Uite-i pe ai nostri! Bună ziua. (sărută mâna 
Arkadinei şi apoi a Ninei) Sunt mulţumit că vă văd pe toți 
sănătoşi. (către Arkadina) Soţia mea spune că aveţi de gând să 
plecaţi chiar azi, împreună cu ea, la oraş. E adevărat? 

ARKADINA: Da, aşa aveam de gând. 

SAMRAEV: Hm! Foarte bine! Dar cu ce o să vă duceti, stimata 
doamnă? Azi se transportă secara şi toţi argatii sunt ocupați. Si cu 
ce cai, dacă-mi dati voie să întreb? 

ARKADINA: Cu ce cai? Ştiu eu cu ce cai? 

SORIN: Avem caii de trasura. 

SAMRAEV (enervându-se): Caii de trăsură? Da’ hamuri de 


unde sa iau? De unde? E de neinchipuit! Sa nu-ti vie sa crezi! 
Stimata doamnă, mă inchin in fata talentului dumneavoastră, sunt 
gata să-mi jertfesc zece ani din viata pentru dumneavoastră, dar 
cai nu va pot da! 

ARKADINA: Dar daca trebuie sa ma duc la oras! Curios lucru! 

SAMRAEV: Mult stimată doamnă, nu ştiţi ce înseamnă o 
gospodărie! 

ARKADINA (aprinzându-se): Mereu aceeaşi poveste! Dacă e 
aşa, plec chiar azi la Moscova. Porunceşte să-mi tocmească în sat 
nişte cai, dacă nu vrei să mă duc pe jos până la gară! 

SAMRAEV  (aprinzându-se): Atunci, eu îmi dau demisia! 
Cautati-va un alt administrator. (pleacă) 

ARKADINA: Nu e vară să nu se-ntâmple la fel! Aici nu e vara 
să nu fiu jignită. N-am să mai calc pe-aici! 

(iese în stânga în direcţia cabinei de baie; 
după un minut trece spre casă urmată de Trigorin, care duce nişte 
undite si o găleată) 

SORIN (aprinzându-se): Asta-i obraznicie! Dracu mai ştie ce e! 
M-am săturat, la urma urmei! Să se-aducă toţi caii numaidecat. 

NINA (către Polina Andreevna): S-o refuzi pe Irina Nikolaevna, 
o artistă atât de celebră! Oare fiecare dorință a ei, fie ea şi 
capriciu, nu e mai importantă decât gospodăria voastră? E de 
necrezut! 

POLINA ANDREEVNA (disperată): Ce pot face? Puneti-va în 
locul meu. Ce pot face? 

SORIN (către Nina): Să mergem la sora-mea... S-o rugăm cu 
toții să nu plece. Nu? (privind în direcția în care a ieşit Samraev) 
E un om de nesuferit! Un adevărat tiran! 

NINA (nu-l lasă să se scoale): Rămâi, nu te scula! Te ducem 
noi! (ea si Medvedenko împinge fotoliul cu roate) E îngrozitor! 

SORIN: Da, e îngrozitor! Dar n-o să plece! Vorbesc eu cu el! 
(iese. Raman Dorn şi Polina Andreevna) 

DORN: Ce oameni anosti! De fapt, sotul dumitale ar merita sa 
fie dat pe usa afară! Totul se va sfârşi însă altfel. Si muierea asta 
bătrână de Piotr Nikolaevici şi sora lui îi vor cere iertare. Ai să 


vezi! 

POLINA ANDREEVNA: A trimis si caii de trăsură la câmp! În 
fiecare zi nu sunt decât neînţelegeri de-astea! Dacă ai şti cât sunt 
de chinuită! Mă îmbolnăvesc! Uite, tremur... Nu pot să-i rabd 
mojicia! (cu ton rugător) Evgheni, iubitule, scumpule, ia-ma la 
dumneata... Timpul trece, nu mai suntem tineri şi măcar acum, la 
sfârşitul vieţii, să nu ne mai ascundem, să nu mai mintim... 

(pauză) 

DORN: Am cincizeci şi cinci de ani. E prea târziu să-mi schimb 
viata. 

POLINA ANDREEVNA: Ştiu, refuzi pentru că în afară de mine 
mai sunt şi alte femei în viaţa ta. E cu neputinţă să le iei pe toate la 
dumneata... înţeleg... lartă-mă, ştiu că te-ai săturat de mine... 

(Nina se arată lângă casa; culege flori) 

DORN: Ba nu e chiar aşa. 

POLINA ANDREEVNA: Mă roade gelozia. Desigur, ca doctor 
nu poţi să nu vezi femei. Înţeleg... 

DORN (către Nina, care se apropie): Ce mai e nou? 

NINA: Irina Nikolaevna plânge, iar Piotr Nikolaevici are o criză 
de astm. 

DORN (se ridică): Mă duc să le dau vaieriană la amândoi. 

NINA (îi oferă florile): Îmi dai voie? 

DORN: Merci bien.!” (se îndreaptă spre casă) 

POLINA ANDREEVNA (mergând cu el): Ce flori frumoase! 
(lângă casa, cu glas surd) Dă-mi florile! Dă-mi florile! (ia florile, 
le rupe şi le aruncă; amândoi intră în casă) 

NINA (singură): Ce curios e să vezi că o artistă celebră plânge 
si încă pentru un fleac ca ăsta! Dar nu e şi mai curios că un scriitor 
celebru, la care se închină cititorii, despre care scriu toate gazetele, 
ale cărui fotografii le poate cumpăra oricine, care e tradus în limbi 
străine, îşi petrece vremea pescuind şi se bucură că a prins doi 
cosaci? Credeam că oamenii celebri sunt mândri şi inaccesibili, că 
dispretuiesc mulțimea, ca şi cum s-ar răzbuna prin gloria şi 
strălucirea numelui lor de faptul că mulțimea pune mai presus de 
toate bogăţia şi boieria din naştere. Dar uite că şi ei plâng, prind 


pesti, joaca carti, rad si se supara, la fel ca toti ceilalti!... 

TREPLEV (intra fără pălărie, ținând în mână o puşcă si un 
pescăruş împuşcat): Eşti singură? 

NINA: Singură. 

(Treplev îi pune la picioare pescarusul) 

NINA: Ce înseamnă asta? 

TREPLEV: Am fost atât de ticălos, încât am tras în acest 
pescăruş. Îl pun la picioarele dumitale! 

NINA: Ce-i cu dumneata? (ridică pescarusul si se uită la el) 

TREPLEV (după o pauză): În curând şi în acelaşi fel mă voi 
omori şi cu. 

NINA: Nu te mai recunosc! 

TREPLEV: Da, după ce şi eu am încetat să te mai recunosc pe 
dumneata. Te-ai schimbat fata de mine. Ai o privire rece şi 
prezenţa mea te stinghereşte. 

NINA: În ultimul timp te-ai făcut supărăcios, te exprimi tot mai 
obscur, cu fel de fel de simboluri. Uite, sunt sigură că şi 
pescarusul ăsta e un simbol, dar eu —nu te supăra — nu înţeleg! 
(pune pescarusul pe bancă) Sunt prea simplă ca să înţeleg. 

TREPLEV: Toate au început din seara în care piesa mea a căzut 
atât de stupid. Femeile nu iartă insuccesul. Am ars totul, până la 
ultima filă. Dacă ai şti cât de nenorocit sunt! Răceala dumitale e 
cumplită, nefirească. E ca şi cum m-aş trezi din somn şi aş vedea 
că lacul acesta a secat dintr-odată sau că l-a înghițit pământul. 
Chiar acum mi-ai spus că esti prea simplă ca să mă înţelegi. Dar 
ce-i de înţeles aici?! Piesa n-a plăcut, dumneata nu ai decât dispreţ 
pentru inspiraţia mea, mă crezi un om mediocru, un om de nimic, 
la fel ca mulţi alţii. (bate din picior) Îmi dau perfect de bine 
seama, îmi dau bine seama! Parcă aş avea un cui înfipt în creier, 
blestemat să fie şi el, şi mândria asta a mea, care îmi suge sângele, 
mi-l suge ca un vampir! (văzându-l pe Trigorin care se apropie 
citind o carte) Uite, vine adevăratul talent! Umblă ca Hamlet, ca şi 
el tine o carte în mână. (o tachineaza) Vorbe, vorbe, vorbe. 
Soarele ăsta nici nu s-a apropiat de dumneata, şi ai şi început sa 
zâmbeşti şi privirea ţi s-a topit sub razele lui. Nu vreau să vă 


supar... 
(pleaca grabit) 

TRIGORIN (notând în carte): Trage tabac pe nas şi bea votcă... 
Totdeauna în negru... O iubeşte învățătorul... 

NINA: Bună ziua, Boris Alexeevici! 

TRIGORIN: Bună ziua. Pe neaşteptate lucrurile s-au încurcat 
atât de mult, încât mi se pare că vom pleca chiar astăzi. S-ar putea 
să nu ne mai vedem niciodată. Îmi pare rău. Mi se întâmplă atât de 
rar să întâlnesc fete tinere, tinere şi fermecătoare! Am şi uitat şi 
mi-e greu să-mi mai închipui cum se simte cineva la optsprezece- 
nouăsprezece ani. De aceea în povestirile şi nuvelele mele, fetele 
sunt de obicei false. Aş vrea să fiu măcar o singură oră în locul 
dumitale, să ştiu cum gândeşti şi să aflu ce fel de fiinţă esti. 

NINA: lar eu as vrea să fiu în locul dumitale. 

TRIGORIN: De ce? 

NINA: Ca să ştiu ce simte un scriitor talentat şi celebru. Cum se 
simte celebritatea? Ce simţi când ştii că eşti celebru? 

TRIGORIN: Ce simt? Cred că... nimic. La asta nu m-am gândit 
niciodată. (gândindu-se)...Una din două: sau dumneata exagerezi 
celebritatea mea sau celebritatea nu se simte deloc. 

NINA: Dar când citeşti despre dumneata în gazete? 

TRIGORIN: Când te laudă, e plăcut, iar când te injura — vreo 
două zile nu mai eşti în apele tale. 

NINA: Ce lume minunată! Dac-ai sti cât te invidiez. Ursitele 
oamenilor sunt atât de deosebite. Unii abia târăsc după ei o 
existenţă plictisitoare şi neînsemnată, semănând cu toţii între ei, 
toți nefericiti. Altora — dumitale de pildă, şi eşti unul la un 
milion — le e dat să aibă o viaţă interesantă, luminoasă, plină de 
conţinut... Eşti fericit... 

TRIGORIN: Eu? (dând din umeri) Cum să-ţi spun... dumneata 
vorbeşti de celebritate, de fericire, de o viaţă luminoasă şi 
interesantă, dar pentru mine, iartă-mă, toate cuvintele astea 
frumoase sunt ca o dulceaţă din care eu nu gust niciodată. Eşti 
foarte tânără şi foarte bună. 

NINA: Viaţa dumitale e atât de frumoasă! 


TRIGORIN: Ce vezi în ea atât de frumos? (se uită la ceas) Uite, 
acum trebuie să mă duc să scriu. lartă-mă, nu am timp... (râde) 
Dumneata ai pus, cum se spune, degetul pe rană şi eu mă simt 
tulburat şi aproape puţin supărat. Dar fie! Hai să vorbim. Să 
vorbim despre minunata şi luminoasa mea viaţă... De unde să 
începem? (se gândeşte putin) De multe ori eşti stăpânit de idei 
stăruitoare: ziua şi noaptea nu te gândeşti decât la Lună, de pildă. 
Am şi eu o lună a mea. Zi şi noapte duc povara unui gând ce nu 
mă părăseşte... Trebuie să scriu, trebuie să scriu, trebuie... N-am 
isprăvit bine o povestire, cand, nu ştiu de ce, trebuie să scriu oa 
doua, apoi o a treia, după a treia o a patra... Aşa, scriu şi cu cum 
aş merge cu caii de poştă, fără întrerupere, şi nu pot altfel. Şi acum 
te-ntreb: ce e luminos şi minunat în toate astea? O, ce viaţă 
barbară! Uite, acum stau de vorbă cu dumneata, îmi pun tot 
sufletul, şi totuşi nu pot să uit nicio clipă că mă aşteaptă o poveste 
neisprăvită. Văd un nor care seamănă cu un pian. Mă gândesc: 
trebuie să pomenesc undeva, într-o povestire, că pe cer plutea un 
nor care semana cu un pian. Miroase a heliotrop? Repede îmi fixez 
în minte: un miros foarte dulce, culoarea văduvelor. A se pomeni 
la descrierea unei seri de vară. Te iscodesc pe dumneata si mă 
iscodesc şi pe mine, la fiecare frază, la fiecare cuvânt şi mă 
grăbesc să închid aceste fraze şi cuvinte in cămările mele literare: 
poate-mi vor trebui! După ce am isprăvit o lucrare, alerg la teatru 
sau la pescuit. Ar trebui măcar atunci să mă odihnesc şi să uit. Da” 
de unde! În capul meu a şi început să se miste, ca o ghiulea de 
tuci, subiectul cel nou. Si iarăşi mă simt târât spre masa mea de 
lucru, şi iarăşi mă grăbesc să scriu, să scriu mereu. Aşa mi se 
întâmplă de fiecare dată. Nelinistea vine din mine, simt că-mi 
irosesc viata, simt că pentru mierea pe care o impart orbeşte atâtor 
necunoscuți risipesc polenul celor mai frumoase flori ale mele, le 
smulg şi le calc în picioare rădăcinile. Nu sunt oare un nebun? 
Oare cunoscutii şi prietenii mei se poartă cu mine cum s-ar purta 
cu un om sănătos? ,,Ce mai scrii?” „Ce ne vei mai dărui?” Mereu 
aceleaşi cuvinte, aceleaşi cuvinte! Si mi se pare că toată atenția 
cunoscutilor, laudele şi entuziasmul, toate sunt numai înşelăciune. 


Ma mint ca pe un om bolnav, şi uneori mi-e teamă ca se vor 
apropia de mine pe furiş, pe la spate, că mă vor insfaca şi mă vor 
duce ca pe Popriscin!® la balamuc! Chiar în anii tinereţii mele, in 
cel mai buni ani ai mei, ca începător, a fost un chin neîntrerupt. 
Scriitorul mărunt — mai ales când nu-i merge cu scrisul — se simte 
stângaci, inutil, neîndemânatic, nervii îi sunt incordati, iritati. Da 
neîncetat ocol celor apropiaţi de viaţa literară şi artistică, 
nerecunoscut, neluat în seamă de nimeni, temându-se să privească 
oamenii in faţă, asemenea unui jucător pasionat care nu are bani. 
Necunoscându-mi cititorii, nu ştiu de ce mi-i închipuiam 
duşmănoşi şi neîncrezători. De public mi-era teamă, mă îngrozea. 
De câte ori mi se juca o piesă nouă mi se părea că în sală toţi 
oamenii bruni îmi sunt vrăjmaşi şi că celor blonzi nici nu le pasă 
de mine. O! Ce chinuri îngrozitoare! 

NINA: Te-aş întreba numai dacă inspiraţia, procesul însuşi al 
creaţiei nu-ţi dau clipe de adâncă fericire? 

TRIGORIN: Da, când scriu e plăcut. Plăcută e şi citirea 
corecturii, dar... abia a ieşit cartea de sub tipar şi n-o mai pot 
suferi. Văd că nu e ceea ce trebuia, că am greşit, că n-ar fi trebuit 
scrisă defel. Sunt abătut, mă doare-n suflet... (râzând) Si publicul 
citeşte şi spune:, „Da, e drăguţ... are talent... Drăguţ, dar e 
departe de Tolstoi” sau: „Frumoasă carte, dar «Părinţi şi copii» a 
lui Turgheniev e mai bună”. Si aşa mereu, până la groapă, totul va 
fi drăguţ şi scris cu talent; drăguţ şi scris cu talent şi nimic mai 
mult. lar când voi muri, cunoscutii mei, trecând pe lângă 
mormântul meu, vor spune: „Aici odihneşte Trigorin. A fost un 
scriitor bun, dar a scris mai prost decât Turgheniev.”’ 

NINA: lartă-mă, dar refuz să te înţeleg. Cred mai degrabă ca te- 
a rasfatat succesul. 

TRIGORIN: Care succes? N-am fost niciodată încântat de mine. 
Nu mă plac ca scriitor. Si ce e mai rău e ca mă simt învăluit ca de- 
o pâclă şi că de multe ori nu înţeleg ce scriu... îmi plac — de 
pildă — apa asta, copacii, cerul, simt natura, ea trezeşte în mine o 
pasiune, o dorinţă de nestăpânit de a scrie. Dar eu nu sunt numai 
peisagist, ci şi cetăţean. Îmi iubesc ţara, poporul, şi simt că dacă 


sunt scriitor, am datoria să vorbesc despre popor, despre 
suferinţele lui, despre viitorul lui. Am datoria să vorbesc despre 
ştiinţă, despre drepturile omului et caetera, et caetera. $i vorbesc 
despre toate, mă grăbesc, sunt îmboldit din toate părțile, unii se 
supără, în timp ce eu alerg dintr-o parte într-alta, ca o vulpe 
incoltita de câini. Privesc cum viata şi ştiinţa merg mereu înainte, 
iar cu rămân tot mai mult în urmă, ca un ţăran care a pierdut 
trenul. Şi simt în cele din urmă că nu mă pricep să descriu decât o 
privelişte, iar în toate celelalte sunt fals, fals până în măduva 
oaselor. 

NINA: Lucrezi prea mult şi nu mai ai nici timp, nici poftă să ştii 
cât pretuiesti. Dumneata poți să fii nemulțumit de dumneata, dar 
pentru alții eşti un om mare şi minunat. Dacă eu as fi un scriitor ca 
dumneata, mi-aş da toată viata mulţimii, ştiind că fericirea ei e s-o 
inalt până la mine, şi mulţimea m-ar purta pe un car de triumf. 

TRIGORIN: Ei, pe un car de triumf! Da’ ce, sunt Agamemnon? 

(zâmbesc amândoi) 

NINA: Pentru fericirea de a fi scriitoare sau artistă aş îndura ura 
rudelor, sărăcia şi dezamăgirea, aş locui într-un pod, sub acoperiş, 
aş mânca numai pâine neagră, aş răbda chinul de a fi nemulțumită 
de mine, de a-mi recunoaşte greşelile, dar pentru toate acestea aş 
cere în schimb gloria... gloria adevărată, răsunătoare... (isi 
acoperă fata cu mâinile) Am ametit... Of! 

GLASUL ARKADINEI (din casă): Boris Alexeevici! 

TRIGORIN: Mă cheamă... Desigur ca să-mi fac geamantanele. 
Si tare n-aş vrea să plec! (se uită spre lac) Ce frumos e aici!... 
Minunat! 

NINA: Vezi casa şi grădina de pe celălalt mal? 

TRIGORIN: Da. 

NINA: Fac parte din moşia răposatei mele mame. Acolo m-am 
născut. Toată viaţa mi-am petrecut-o lângă lacul ăsta. Îi ştiu şi cel 
mai mic ostrov! 

TRIGORIN: E frumos aici la voi. (văzând pescarusul) Ce-i 
asta? 

NINA: Un pescăruş. L-a împuşcat Konstantin Gavrilici. 


TRIGORIN: Frumoasă pasăre. Zău că nu-mi vine să plec. 
Încearcă şi o convinge pe Irina Nikolaevna să mai rămână. 
(notează ceva în caiet) 

NINA: Ce scrii? 

TRIGORIN: Nimic important. Îmi notez ceva... Mi-a trecut prin 
gând un subiect. (ascunzând caietul) Un subiect pentru o scurtă 
povestire: pe malul unui lac trăieşte din copilărie o fată tânără, aşa, 
ca dumneata. lubeşte lacul ca un pescăruş şi e fericită şi liberă ca 
si el. Dar vine din întâmplare un om, o vede şi, aşa, din lipsă de 
altceva, o nimiceşte ca pe acest pescăruş. 

(pauză) 
(la fereastră se arată Arkadina ) 

ARKADINA: Boris Alexeevici, unde esti? 

TRIGORIN: Viu numaidecât. (pleacă uitându-se mereu la Nina. 
Către Arkadina, care a rămas la fereastră) Ce e? 

ARKADINA: Nu mai plecăm! 

(Trigorin intră în casă) 

NINA (se apropie de rampă; după câteva clipe de gândire): 

Visez! 


Cortina 


ACTUL AL TREILEA 


Sufrageria, în casa lui Sorin. În dreapta si în stânga, uşi. Un 
bufet. Un dulap cu medicamente. 

În mijlocul odăii o masă. Geamantane şi cutii de voiaj pregătite 
pentru plecare. Trigorin ia dejunul. 

Masa stă lângă masă. 


MASA: Toate astea ti le povestesc dumitale, pentru că esti 
scriitor. Ai putea să le foloseşti. Ti-o spun cinstit. Dacă s-ar fi rănit 
serios, n-aş mai fi trăit nicio clipă. Si totuşi sunt curajoasă. Uite, 
m-am hotărât să smulg din inimă iubirea asta, s-o smulg din 
rădăcină! 

TRIGORIN: Şi în ce fel? 

MASA: Mă mărit. Cu Medvedenko. 

TRIGORIN: Cu învățătorul? 

MASA: Da! 

TRIGORIN: Nu văd de ce ar fi nevoie! 

MASA: La ce bun să iubeşti fără nicio nădejde, ani de-a rândul, 
si să tot aştepţi ceva? Cand voi fi căsătorită, n-o să-mi mai stea 
gândul la dragoste şi grijile cele noi le vor înăbuşi pe cele vechi. 
Orice s-ar zice, tot o să se schimbe ceva. Mai bem un păhărel? 

TRIGORIN: Să nu fie prea mult! 

MASA: Ei, asta-i! (umple câte un pahar) Nu mă privi aşa! 
Femeile beau mult mai des decât crezi dumneata. Unele dintre ele, 
cele mai puţine, beau ca mine, în văzul tuturor. Cele mai multe 
beau însă pe-ascuns. Da, fireşte... Şi toate beau votcă sau coniac. 
(ciocnesc) Noroc! Dumneata eşti un om cumsecade şi îmi pare rău 
că ne despartim. 

(beau) 

TRIGORIN: Nici eu n-aş vrea să plec. 

MASA: Atunci roagă-te de ea să rămână. 


TRIGORIN: Nu, acum nu mai rămâne. Fiul ei se poartă ca un 
smintit. După ce a încercat să se sinucidă, vrea, pare-se, să mă 
provoace la duel. De ce? Se bosumflă, se înfurie, propovaduieste 
forme noi... E loc pentru toate, şi pentru cele noi si pentru cele 
vechi, de ce să ne înghiontim unii pe alţii? 

MASA: Mai e şi gelozia. Dar asta nu mă priveşte. (pauză) 
(Iakov trece din stânga spre dreapta cu un geamantan. Intra Nina 
şi se opreşte la fereastră. ) 

MASA: Învățătorul meu nu e el prea deştept, dar e om bun şi 
sărac şi mă iubeşte mult. Si mi-e milă şi de el şi de bătrâna lui 
mamă. Ei, dă-mi voie să-ţi urez numai bine. Si să nu ne pomenesti 
de rău. (îi strânge mâna cu putere) Îţi mulţumesc mult pentru 
bunăvoința dumitale. Si să-mi trimiti cărțile, dar neapărat cu 
autograf. Numai să nu scrii „mult stimatei” ci simplu „Mariei, care 
şi-a uitat neamul şi nu ştie pentru ce trăieşte pe lumea asta”. La 
revedere! (pleacă) 

NINA (întinzând spre Trigorin pumnul strâns): Sot sau far’ de? 

TRIGORIN: Sot! 

NINA (oftând): Nu, am în mână un singur bob de mazăre. Ma 
gândeam dacă sa mă fac sau nu actriţă... Dacă aş găsi pe cineva 
să-mi dea un sfat! 

TRIGORIN: În cazuri de astea nu se pot da sfaturi. 

(pauză) 

NINA: Ne despärtim şi... poate nu ne vom mai vedea niciodată. 
Te-aş ruga să iei acest mic medalion ca amintire. Am dat să se 
graveze pe el inițialele dumitale... şi pe partea cealaltă titlul cărții 
dumitale „Zile şi nopţi”. 

TRIGORIN: Câtă grație! (sărută medalionul) Un dar minunat. 

NINA: Să-ţi aduci aminte de mine din cand in când. 

TRIGORIN: Am să-mi aduc aminte. Mi te voi aminti aşa cum 
crai atunci, în ziua aceea limpede... Tii minte? Acum o 
săptămână, când purtai o rochie deschisă şi am stat de vorbă... iar 
pe bancă zăcea un pescarus alb... 

NINA (gânditoare): Da, pescăruşul... (pauză) Nu putem vorbi 
mai mult. Vine lume... înainte de plecare, două clipe, te rog din 


suflet... (pleacă prin stânga; in acelaşi timp prin dreapta intra 
Arkadina, Sorin — in frac si cu o decoratie — apoi lakov, ocupat cu 
impachetatul) 

ARKADINA: Rămâi acasă, bătrânelule. Nu se mai fac vizite cu 
reumatismele tale. (catre Trigorin) Cine a iesit acum? Nina? 

TRIGORIN: Da. 

ARKADINA: Pardon, v-am deranjat. (se asaza) Cred c-am 
impachetat totul. Sunt franta de oboseala... 

TRIGORIN (citind inscripția de pe medalion): „Zile şi nopţi”, 
pagina 121, rândul 11 şi 12... 

IAKOV (strângând masa): Să împachetez şi unditele? 

TRIGORIN: Da, o să mai am nevoie de ele. Cărțile dă-le 
cuiva... 

IAKOV: Am înţeles. 

TRIGORIN (pentru sine): Pagina 121, rândurile 11 şi 12! Ce-o 
fi în rândurile astea? (către Arkadina) Aici în casă sunt cărți de-ale 
mele? 

ARKADINA: Da. În biroul fratelui meu, în dulapul din colt. 

TRIGORIN: Pagina 121... (pleacă) 

ARKADINA: Zău, Petruşa, rămâi acasă... 

SORIN: Voi plecaţi, şi o să-mi fie greu fără voi în casa asta. 

ARKADINA: Și la oraş ce-ai să faci? 

SORIN: Nimic deosebit. Totuşi! (râde) E un eveniment: punerea 
pietrei fundamentale la Palatul Administrativ şi aşa şi pe 
dincolo... Aş vrea măcar o oră, două, să scap de viaţa asta anostă. 
Mă simt îmbâcsit ca o lulea veche. Am spus să tragă trăsura pe la 
unu, aşa că vom pleca în acelaşi timp. 

ARKADINA (după o pauză): Fie! Trăieşte aici, după pofta 
inimi, numai să nu te plictisesti şi să nu răceşti. Vezi şi de fiul 
meu. Îngrijeşte-l, sfătuieşte-l. (pauză) Uite, plec şi nici nu ştiu de 
ce a vrut Konstantin să se împuşte. Cred că motivul principal a 
fost gelozia. Cu cât îl voi lua mai iute pe Trigorin de aici, cu atât o 
să fie mai bine. 

SORIN: Cum să-ţi spun? Au mai fost şi alte motive, şi nu e greu 
de înţeles: e tânăr, inteligent şi trăieşte numai la tara, izolat de 


lume, fara bani, fara situatie, fara viitor, fara niciun fel de 
ocupaţie. Îi e şi lui ruşine şi se ingrozeste de trandavia lui. Eu tin 
foarte mult la el si el ma iubeste, totusi 1 se pare ca e de prisos, la 
urma urmei, in casa asta şi că sta de pomană. Și acest amor 
propriu al lui nu e greu de inteles... 

ARKADINA: Cata bătaie de cap am cu el! (îngândurată) Sa-si 
caute o slujba, ce zici? 

SORIN (fluiera; apoi nehotărât): Mi se pare că cel mai potrivit 
lucru ar fi ca tu... să-i dai ceva bani. Mai întâi de toate trebuie să 
se îmbrace omeneste, cum s-ar zice. Uită-te la el! Poartă aceeaşi 
haină de trei ani, umblă fără palton... (râde) Şi nu i-ar strica 
băiatului să petreacă puţin... să plece în străinătate, de pildă... Nu 
costă cine ştie cât... 

ARKADINA: Oricum... Pentru un rând de haine, mai merge; 
dar ca să plece în străinătate! Dar nu, în momentul de faţă n-am 
Nici pentru un rând de haine! (cu hotărâre) Nu am bani! 

(Sorin râde) 

ARKADINA: N-am! 

SORIN (/luieră): Bine, iartă-mă, draga mea, nu te supăra, te 
cred... Tu eşti o femeie generoasă şi nobilă. 

ARKADINA (printre lacrimi): Dar n-am bani! 

SORIN: Dacă aş avea, se-ntelege că i-aş da eu, dar n-am nicio 
lăscaie. (râde) Toată pensia mi-o ia administratorul şi mi-o 
cheltuieşte pentru gospodărie, pe vite, pe prisăci, şi banii mei se 
duc pe gârlă. Albinele mor, vitele pier şi cai de trăsură nu mi se 
dau niciodată... 

ARKADINA: Ba eu am bani, dar vezi, sunt artistă şi toaletele 
m-au ruinat întotdeauna... 

SORIN: Tu eşti atât de bună... Am multă stimă pentru tine. 
Da... Dar iar nu mi-e bine. (se clatina) Am ametit. (se sprijină de 
masă) Mi-e rău... 

ARKADINA (speriată): Petrusa! (silindu-se să-l susțină) 
Petruşa, dragul meu!... (strigă) Ajutati-ma! Ajutati-ma! 

(intră Treplev, bandajat la cap, şi Medvedenko) 

ARKADINA: Îi e rău. 


SORIN: Nu-i nimic, nu-i nimic... (zambeste, apoi bea apa) Mi- 
a şi trecut... cum s-ar zice... 

TREPLEV (către Arkadina): Nu te speria, mamă, nu e grav. De 
la o vreme 1 se întâmplă des. (unchiului) Unchiule, trebuie să stai 
culcat. 

SORIN: Da, putin... $i totuşi am să mă duc la oraş... Am să 
stau culcat putin şi apoi am să plec... Ei, şi-aşa... (merge 
sprijinindu-se în baston) 

MEDVEDENKO (il duce la braţ): Ştii ghicitoarea: dimineaţa în 
patru labe, la amiază în două, seara în trei... 

SORIN (râde): Intocmai. Iar noaptea pe spate. Iti mulţumesc, 
pot merge şi singur... 

MEDVEDENKO: Haideţi... fără nazuri... 

(iese cu Sorin) 

ARKADINA: M-a speriat! 

TREPLEV: Nu e bine că stă la ţară. Lâncezeşte. Uite, mamă, 
vezi, dacă te-ar apuca aşa, dintr-odată, generozitatea şi l-ai 
împrumuta cu vreo mie cinci sute, două mii de ruble, ar putea trăi 
la oraş un an întreg. 

ARKADINA: Nu am bani! Sunt artistă, nu bancher! 

(pauză) 

TREPLEV: Mamă, schimbă-mi pansamentul. O faci atât de 
bine! 

ARKADINA (ia din dulapul cu medicamente o sticluta cu 
iodoform şi o cutie cu pansamente): Doctorul a întârziat. 

TREPLEV: A fagaduit să vină pe la zece şi acum e amiază. 

ARKADINA: Stai jos! (îi scoate vechiul pansament) Parcă ai 
avea un turban. Aseară întreba un drumet la bucätärie de ce 
naţionalitate eşti. Rana e aproape vindecată. A mai rămas o nimica 
toată. (îl sărută pe frunte) În lipsa mea n-ai să mai faci din nou 
pac-pac? 

TREPLEV: Nu, mamă. A fost o clipă de disperare necugetată; 
n-am mai fost stăpân pe mine. Dar n-o să se mai repete. (îi sărută 
mâna) Mâinile tale sunt de aur. Îmi aduc aminte, demult, demult — 
crai încă la teatrul de stat, eu eram mic pe atunci — a fost o bătaie 


la noi în curte. Au bătut o spalatoreasa. Til minte? Au ridicat-o în 
nesimţire... Tu te duceai mereu pe la ea, îi duceai doctorii, îi 
spălai copiii în albie. Nu se poate să nu-ţi aduci aminte! 

ARKADINA: Nu. (îi face noul pansament) 

TREPLEV: În aceeaşi casă cu noi locuiau doua balerine... 
Veneau să bea cafeaua la tine... 

ARK ADINA: Da, de asta îmi aduc aminte. 

TREPLEV: Erau foarte bisericoase. (pauză) Zilele astea am 
început să te iubesc iar cu duioşie şi din tot sufletul, ca în 
copilărie. Nu mi-a mai rămas nimeni afară de tine. Numai că de 
ce, de ce te laşi sub influenţa acestui om? 

ARKADINA: Tu nu-l înţelegi, Konstantin! E o fire dintre cele 
mai nobile... 

TREPLEV: Totuşi, când 1 s-a spus că vreau să-l provoc la duel, 
noblețea nu l-a împiedicat să se dovedească las. Si-acum uite-l că 
pleacă! Fuge ruşinos! 

ARKADINA: Ce absurditate! Eu l-am rugat doar să plece de- 
aici! 

TREPLEV: O fire dintre cele mai nobile! Uite ca suntem 
aproape să ne încăierăm din pricina lui, iar el, in clipa asta, 
desigur, undeva prin salon sau prin grădină, rade de noi... O 
cultiva pe Nina si se straduieste s-o convinga definitiv ca el e un 
geniu. 

ARKADINA: Tu simţi un fel de bucurie să-mi spui lucruri 
neplăcute. Pe omul ăsta eu îl stimez, şi te rog să nu vorbeşti urât 
despre el în faţa mea! 

TREPLEV: Eu însă nu-l stimez. Ai vrea să mă uit la el ca la un 
geniu, dar, iartă-mă, nu ştiu să mint şi scrierile lui mă dezgusta. 

ARKADINA: Te roade invidia! Oamenilor fără talent dar cu 
pretenţii nu le rămâne altceva decât să tăgăduiască adevăratele 
talente. E şi asta o mângâiere, n-am ce zice! 

TREPLEV (ironic): Adevăratele talente! (furios) Dacă e aşa, ei 
bine, am eu mai mult talent decât voi toţi la un loc! (îşi smulge 
pansamentul de pe cap) Voi, invechitii, ati pus stăpânire pe artă şi 
credeți că numai ce faceţi voi e legitim şi adevărat, iar pe ceilalți în 


prigoniti şi-i inabusiti! Nu vă recunosc. Nu va recunosc nici pe 
tine, nici pe el! 

ARKADINA: Decadentule!... 

TREPLEV: Întoarce-te la teatrul tău scump şi joacă în piese 
nătânge şi fără duh. 

ARKADINA: Niciodată n-am jucat în piese de-astea. Slăbeşte- 
mă! Nu esti în stare să scrii nici cel mai nenorocit vodevil. 
Targovet din Kiev! Parazitule! 

TREPLEV: Zgriptoroaico! 

ARKADINA: Zdrentarosule! (Treplev se asaza si plange incet) 
Om de nimic. (se plimbă agitată) Linisteste-te! Nu trebuie să 
plângi! (plânge si ea) Nu trebuie!... (îi sărută fruntea, obrajii, 
părul) Copilul meu drag, iartă-mă!... Iart-o pe mama ta pacatoasa! 
lartă-mă, nenorocita de mine! 

TREPLEV (o imbratiseaza): Dac-ai sti! Am pierdut tot! Ea nu 
ma iubeste! Nu mai pot sa scriu... Mi s-au spulberat toate 
sperantele... 

ARKADINA: Nu deznădăjdui... Vor trece toate. El o sa plece şi 
ca o să te iubească din nou. (îi şterge lacrimile) Ajunge! Ne-am 
împăcat. 

TREPLEV (îi sărută mâinile): Da, mamă! 

ARKADINA (duioasă): Împacă-te şi cu el! Nu e nevoie de duel. 
Nu e aşa? 

TREPLEV: Bine. Numai dă-mi voie, mamă, să nu-l mai văd. 
Mi-e greu... E peste puterile mele... (intra Trigorin) Uite... Ma 
duc... (strânge grăbit medicamentele în dulap) Pansamentul o să 
mi-l facă doctorul... 

TRIGORIN (caută în carte): Pagina 121... rândul 11-12. Ah, 
iată! (citeşte) „Dacă vreodată vei avea nevoie de viaţa mea, vino şi 
14-07”. 

(Treplev ridică pansamentul si pleacă) 

ARKADINA (uitându-se la ceas): Peste putin vor trage cau la 
scară. 

TRIGORIN (pentru sine): „Dacă vreodată vei avea nevoie de 
viata mea, vino şi ia-0”. 


ARKADINA: Sper ca ai impachetat totul? 

TRIGORIN (nerabdator): Da, da... (îngândurat) De ce la 
chemarea asta a unui suflet curat m-am simţit trist, şi inima mi s-a 
strâns de durere?... „Dacă vreodată vei avea nevoie de viaţa mea, 
vino si 1a-0”. (Arkadinei) Să mai rămânem încă o zi! (Arkadina dă 
din cap negativ) O zi măcar... 

ARKADINA: Nu, dragul meu! Ştiu ce te reţine. Dar trebuie să 
fii stăpân pe tine. Eşti putin ametit, trezeste-te. 

TRIGORIN: Fii şi tu trează, rogu-te, şi dovedeşte ca esti 
intelegatoare şi cu judecată şi ia lucrurile ca o adevărată 
prietenă... (îi strânge mâna) Tu ştu să te jertfesti... Poartă-te ca 
un prieten... Renunta... 

ARKADINA (puternic emoționată): Atât esti de înnebunit? 

TRIGORIN: Mă cheamă ceva spre ea. Poate că e tocmai ceea 
ce-mi trebuie. 

ARKADINA: Dragostea unei fetițe de provincie! Ce putin te 
cunoşti! 

TRIGORIN: Uneori oamenii dorm mergând. La fel şi eu: 
vorbesc cu tine acum şi parcă dorm şi o văd pe ea, în vis... Visuri 
fermecătoare şi dulci au pus stăpânire pe mine... Renunta la 
mine... 

ARKADINA (tremurdnd): Nu, nu... Sunt şi eu o femeie ca 
oricare alta. De ce-mi vorbeşti asa? Nu mă chinui, Boris! Mi-e 
groază... 

TRIGORIN: Dacă ai vrea, ai putea fi o femeie extraordinară. 
Numai iubirea tinerească, plină de farmec şi de poezie, care te fură 
în lumea visurilor, numai ea iti poate da fericirea pe pământ. Până 
acum n-am mai întâlnit iubirea asta. În tinereţe n-am avut timp. 
Am bătut la uşa tuturor redactilor, m-am luptat cu sărăcia. Acum 
însă iat-o, a sosit în sfârşit, şi mă cheamă! Ce rost ar avea să fug 
de ea? 

ARKADINA (mânioasă): Ai înnebunit? 

TRIGORIN: Fie şi-aşa! 

ARKADINA: V-aţi înţeles cu toții astăzi să mă chinuiti? 
(plânge) 


TRIGORIN (se apuca de cap): Nu intelege! Nu vrea sa 
inteleaga! 

ARKADINA: Sa fiu oare chiar atat de urata si batrana, incat sa 
mi se poată vorbi fără nicio jena despre alte femei? (i 
imbratiseaza şi-l sărută) O, ai înnebunit, scumpul meu, idolul 
meu! Tu eşti ultima pagină a vieţii mele! (îngenunchează) Bucuria 
mea, mândria mea, fericirea mea... (îi cuprinde genunchii) Dacă 
mă părăseşti fie şi pentru un ceas, n-am să pot îndura, am să 
înnebunesc, stăpânul meu minunat, stăpânul meu fără seaman... 

TRIGORIN: Ar putea să intre cineva. (îi ajută să se ridice) 

ARKADINA: N-are decât, nu mi-e ruşine de iubirea mea pentru 
tine. (îi sărută mâinile) Comoara mea, minte zvăpăiată, eşti gata 
să faci o nebunie, dar eu nu vreau şi n-am să te las... (râde) Esti al 
meu... Eşti al meu... Şi fruntea asta e a mea şi ochii sunt ai mei şi 
părul ăsta mătăsos e al meu... Eşti tot al meu! Cu talentul tău, cu 
inteligenţa ta, eşti cel mai bun dintre scriitorii de azi, eşti singura 
nădejde a Rusiei... Eşti sincer, simplu, proaspăt, ai un umor atât 
de sănătos. Tu ştii să redai, cu o singură trăsătură, ce e mai 
caracteristic la un personaj sau într-un peisaj, oamenii tăi sunt vii 
si trăiesc... O, tu nu poţi fi citit fără emoție. Crezi că te tämâiez, 
că te linguşesc! Uită-te în ochiu mei, priveşte... Am aerul unei 
mincinoase? Nu simţi că numai eu ştiu să te preţuiesc, că numai eu 
iti spun adevărul, dragul meu, minunea mea... O să pleci. Nu e 
asa? Si n-ai să mă părăseşti? 

TRIGORIN: N-am voinţă... Niciodată n-am avut voinţă. 
Vlăguit, moale, supus întotdeauna, să plac eu oare femeilor? Ia- 
mă, du-mă, dar să nu mă laşi să fac niciun pas fără tine! 

ARKADINA (pentru sine): Acum e al meu! (cu nepăsare, ca şi 
cum nu S-ar fi întâmplat nimic) De altfel, dacă vrei, poţi să rămâi. 
Am să plec singură, iar tu o să vii peste o săptămână. La urma 
urmei, de ce să te grăbeşti? 

TRIGORIN: Nu, mai bine plecăm împreună. 

ARKADINA: Cum vrei! Fie şi împreună... (pauză. Trigorin 
înseamnă ceva în caiet) Ce scrii acolo? 

TRIGORIN: Am auzit azi-dimineatä o vorbă frumoasă: 


„Crângul fecioarei”. O să-mi folosească. (se-ntinde) Aşadar, 
plecăm, nu-i aşa? lar vagoane, iar gări, iar bufete, iar geamantane, 
lar discuţii... 

SAMRAEV (intrând): Am cinstea să vă anunţ cu părere de rău 
că trăsura a tras la scară. Mult stimată doamnă, e timpul să plecaţi 
la gară; trenul vine la ora două şi cinci minute! Fii bună, Irina 
Nikolaevna, şi nu uita să afli unde e acum actorul Suzdaltev! 
Trăieşte? E sănătos? Pe vremuri trăgeam câte un chef împreună. 
Era neintrecut în „Curierul din Lyon”. Tin minte că împreună cu 
el, la Elisavetgrad, juca tragedianul Izmailov, un foarte bun actor 
si el. Nu te grăbi, stimată doamnă, mai sunt cinci minute. Odată, 
într-o melodramă — jucau pe conspiratorii şi fuseseră descoperiţi — 
trebuind să spună: „Am căzut într-o cursă”, Izmailov a spus: „Am 
căzut într-o curcă”... (râde cu hohote) Auzi, curcă! 

(în timp ce vorbeşte, Iakov umblă la geamantane, fata din casă îi 
aduce Arkadinei pălăria, mantoul, umbrela, manusile, toți o ajută 
pe Arkadina să se îmbrace; bucătarul priveşte din pragul uşii din 
stânga, apoi intră nehotardt; 
intră si Polina Andreevna, apoi Sorin şi Medvedenko ) 

POLINA ANDREEVNA (cu un coş în mână): Poftim şi prune 
pentru drum... Sunt foarte dulci. Poate o să vi se facă poftă. 

ARKADINA: Eşti foarte bună, Polina Andreevna. 

POLINA ANDREEVNA: La revedere, draga mea! Dacă a fost 
ceva care v-a supărat... Iertati-ma! (plânge) 

ARKADINA: Totul a fost cum nu se poate mai bine. Numai că 
nu trebuie să plângi. 

POLINA ANDREEVNA: Cum trece viaţa! 

ARKADINA: Ce să-i faci! 

SORIN (în palton, cu pelerină, cu pălărie, baston, trece prin 
cameră intrând pe uşa din stânga): Surioară, e timpul. Să nu 
întârziem, la urma urmei... Eu mă duc la trăsură! (pleacă) 

MEDVEDENKO: Ca să vă petrec, o s-o iau pe jos la gară. 
Ajung numaidecât. (pleacă) 

ARKADINA: La revedere, dragii mei... Dacă om mai trăi şi om 
fi sănătoşi, o să ne vedem la vară din nou. (fata in casă, Iakov şi 


bucătarul îi sărută mâna) Să nu mă uitaţi. (îi da bucatarului o 
rublă) Uite o rublă. Impartiti-o între voi trei. 

BUCATARUL: Vă mulţumim, conitä. Drum bun! Vă suntem 
foarte recunoscători. 

IAKOV: Să fie într-un ceas bun! 

SAMRAEV: Ne-ai ferici cu o scrisorică. La revedere, Boris 
Alexeevici! 

ARKADINA: Unde e Konstantin? Spuneti-i că plec. Trebuie să 
ne luăm rămas-bun. Să-mi păstraţi o amintire bună. (către Iakov) 
I-am dat o rubla bucătarului, pentru câteşitrei. 

(ies cu toţii în dreapta, scena rămâne goală; 
în dosul scenei zgomot ca la plecare; fata din casă se întoarce şi 
ia coşul cu prune, apoi iese) 

TRIGORIN (întorcându-se): Mi-am uitat bastonul. Trebuie să 
fie pe terasă. (se îndreaptă spre uşa din stânga si se întâlneşte cu 
Nina, care intra) Dumneata? Noi plecăm... 

NINA: Am presimtit c-o să ne mai vedem. (emofionata) Boris 
Alexeevici, am luat o hotărâre definitivă. Zarurile sunt aruncate, 
m-apuc de teatru! Mâine nu voi mai fi aici, îl părăsesc pe tata, 
părăsesc totul şi încep o viata nouă. Plec şi eu la Moscova, ca şi 
dumneata. Ne vom vedea acolo. 

TRIGORIN (după ce priveşte în jur): Să tragi la „Bazarul slav”. 
Si dă-mi de ştire imediat în strada Molceanovka, la casa lui 
Groholski... Mă grăbesc... 

(pauză) 

NINA: Încă o clipă! 

TRIGORIN (cu vocea scăzută): Eşti atât de frumoasă! O, ce 
fericire la gândul că ne vom revedea în curând! (ea îşi lasă capul 
pe pieptul lui) Voi vedea iarăşi ochii ăştia minunati, zâmbetul ăsta 
nespus de frumos şi de gingaş... Trăsăturile astea blajine, chipul 
ăsta plin de curăţenie îngerească... Draga mea! (sarutare 
prelunga) 


Cortina 


Intre actul al treilea si al patrulea au trecut doi ani. 


ACTUL AL PATRULEA 


Un salon din casa lui Sorin, transformat de Konstantin Treplev 
în cabinet de lucru. În dreapta si stânga uşi ce duc în camerele 
interioare. În faţă, o uşă de sticlă, spre terasă. Afară de mobila de 
salon, obişnuită, în colțul din dreapta, o masă de scris: lângă usa 
din stânga un divan turcesc, un dulap cu cărți, cărți pe fereastră, 
pe scaune. E seară. Arde o singură lampă cu abajur. 
Semiintuneric. Se aude fosnetul frunzelor copacilor si vuietul 
vântului în coşuri. Paznicul de noapte bate toaca. Intra 
Medvedenko si Masa. 


MASA (strigând): Konstantin Gavrilici! Konstantin Gavrilici! 
(se uită în jur) Nu e nimeni. Bătrânul întreabă în fiecare clipă unde 
e Kostea, unde e Kostea... Nu poate trăi fără el... 

MEDVEDENKO: Se teme de singurătate. (ascultă) Ce vreme 
îngrozitoare. Tine de două zile. 

MASA (face lampa mai mare): Ce valuri sunt pe lac, ce valuri 
uriaşe! 

MEDVEDENKO: În grădină e întuneric. Ar trebui să dărâme 
scena aceea. Stă goală, urâtă, ca un schelet, şi cortina pocneste in 
bătaia vântului. Când am trecut aseară pe acolo mi s-a părut că 
plângea cineva înăuntru. 

MASA: Ei, asta-1... 

(pauza) 

MEDVEDENKO: Masa, sa mergem acasa! 

MASA (da din cap): Eu raman sa dorm aici. 

MEDVEDENKO (o imploră): Hai acasă, Masa! I-o fi foame 
copilului... 

MASA: Fleacuri. O să-i dea Matriona de mâncare. 

(pauza) 
MEDVEDENKO: E pacat. E a treia noapte de cand sta fara 


maica-sa. 

MASA: Tare te-ai mai făcut plicticos! Înainte, cel putin, îi 
dădeai cu filozofia. Acum însă atâta ştii: Hai acasă, copilul, hai 
acasă, copilul! Altceva nu mai aud de la tine! 

MEDVEDENKO: Să plecăm, Maşa! 

MASA: Du-te singur! 

MEDVEDENKO: Taică-tău n-o să-mi dea calul. 

MASA: O să ţi-l dea. Roagă-l şi o să ţi-l dea. 

MEDVEDENKO: Bine. Am să-l rog. Asta înseamnă că tu vil 
mâine? 

MASA (prizează tabac): Da, maine. Tare esti pisălog!... 

(intra Treplev si Polina Andreevna; Treplev aduce căteva perne şi 
o pătură, iar Polina Andreevna, rufaria de pat; le pun pe divanul 
turcesc, apoi Treplev se aşază la masa lui de lucru.) 

MASA: Da’ ce faci cu asta, mama? 

POLINA ANDREEVNA: Piotr Nikolaevici ne-a rugat să-l 
facem patul aici, lângă Kostea. 

MASA: Lasă, că-l fac eu! (face patul) 

POLINA ANDREEVNA (oftând): Omul bătrân e ca un copil. 
(se apropie de masa de scris, se sprijină în coate şi se uită într-un 
manuscris; pauză) 

MEDVEDENKO: Atunci, mă duc. La revedere, Masa! (îi sărută 
mâna) La revedere, mamă! (vrea să sărute mâna soacră-sii ) 

POLINA  ANDREEVNA  (plictisitä): Haide! Du-te cu 
Dumnezeu. 

MEDVEDENKO: La revedere, Konstantin Gavrilici! 

(Treplev îi dă mâna tăcut; Medvedenko pleacă) 

POLINA ANDREEVNA (privind manuscrisul): Cine credea 
sau bănuia că dumneata, Kostea, ai să ajungi un scriitor adevărat — 

si uite, slavă Domnului, au început să-ţi trimită şi bani de pe la 
reviste! (îi mângâie părul) Si ce frumusel te-ai făcut... Bunul, 
dragul meu Kostea, fii mai blând cu Maşenka mea! 

MASA (făcând patul): Da-i pace, mamă!... 

POLINA ANDREEVNA (lui Treplev): E tare drăguță. (pauză) 
Stil, Kostea, unei femei nu-i trebuie decât o mângâiere din ochi. O 


stiu de la mine. 

(Treplev, fara să scoată o vorbă, se scoala de la masă şi pleacă) 

MASA: Uite că l-ai supărat. De ce nu-i dai pace? 

POLINA ANDREEVNA: Îmi pare rău de tine, Maşenka! 

MASA: Ai şi de ce! 

POLINA ANDREEVNA: Ma doare inima pentru tine. Vad totul 
si înţeleg totul. 

MASA: Toate sunt numai prostii. Dragoste fără speranţă nu 
există decât în romane. Toate sunt fleacuri. Numai că nu trebuie să 
te laşi şi să tot aştepţi, să aştepţi fără să ştu ce... Cum ti s-a furisat 
dragostea în inimă, trebuie s-o smulgi. Ni s-a făgăduit că o să-l 
mute pe bărbatul meu în alt judeţ. Când e să ne mutăm acolo, am 
să uit totul!... Am să smulg dragostea din suflet, cu rădăcină cu 
tot. 

(Se aude un vals melancolic din odăile vecine. ) 

POLINA ANDREEVNA: Kostea cântă. Înseamnă că-i trist. 

MASA (face câțiva paşi de vals, fără zgomot): Ceea ce e 
important, mamă, e să nu-l tot ai în faţă mereu. Dacă l-or muta pe 
Semion, crede-mă că-ntr-o lună l-am şi uitat. Toate astea sunt 
fleacuri. 

(se deschide usa din stânga; Dorn şi Medvedenko împing un jilt in 
care stă Sorin) 

MEDVEDENKO: Acum am şase guri acasă. Si făina s-a facut 
şaptezeci de copeici pudul. 

DORN: Descurcă-te dacă poţi! 

MEDVEDENKO: Uşor iti vine să râzi dumitale, care esti 
căptuşit cu bani. 

DORN: Cu bani? După treizeci de ani de practică, prietene, de 
practică fără răgaz, în care timp n-am fost stăpân pe mine nici 
noaptea, nici ziua, am izbutit să strâng abia două mii de ruble şi le- 
am cheltuit şi pe astea nu demult, în străinătate. Nu mai am nimic! 

MASA (către soțul ei): N-ai plecat? 

MEDVEDENKO (scuzându-se): Cum era să plec dacă nu-mi dă 
cal! 

MASA (cu vocea scăzută, supărată): De nu te-aş mai vedea în 


fata! 

(jiltul lui Sorin e împins în partea stângă a camerei; Polina 
Andreevna, Masa si Dorn se aşază în jurul lui; Medvedenko, 
necăjit, se retrage într-un colt) 

DORN: Câte schimbări la voi! Din salon ati făcut birou. 

MASA: Lui Konstantin Gavrilici îi e mai la îndemână să lucreze 
aici. Când vrea, poate ieşi în grădină să se mai gândească. 

(se aude bătaia paznicului) 

SORIN: Unde e sora mea? 

DORN: A plecat la gară să-l întâmpine de Trigorin. Se întoarce 
numaidecat. 

SORIN: Dacă ai crezut că e nevoie s-o chemi şi pe soră-mea, 
înseamnă că boala mea e primejdioasă! (după o pauză) Si totuşi 
mă mir! Sunt grav bolnav şi cu toate astea nu mi se dă niciun fel 
de doctorie! 

DORN: Ce vrei să-ţi dau? Valeriană, bicarbonat, chinină? 

SORIN: Acum iar începem cu filozofia. O, ce chin! (arătând cu 
capul spre divan) Pentru mine l-aţi pregătit? 

POLINA ANDREEVNA: Pentru dumneata, Piotr Nicolaevici. 

SORIN: Mulţumesc. 

DORN (fredoneaza): „Pluteşte Luna-n ceruri noaptea”... 

SORIN: Ştii, am un subiect de nuvelă pentru Kostea! O să se 
cheme „Omul care a vrut”, , L'homme qui a voulu”. Cândva, în 
tinereţe, am vrut să fiu scriitor şi n-am izbutit. Am vrut să vorbesc 
frumos şi am vorbit detestabil. (se strâmbă) „Ei, şi-aşa, la urma 
urmei, cum S-ar Zice, aşa şi pe dincolo”... mi se întâmpla la 
tribunal să fac o expunere de motive şi începeam să lungesc vorba 
şi să mă bâlbâi, de mă treceau sudorile. Am vrut să mă căsătoresc 
Si nu m-am căsătorit. Am vrut să trăiesc întotdeauna la oraş şi iată 
că imi sfârşesc zilele la tara... Ei, şi-aşa... 

DORN: Ai vrut să capeti titlul de consilier şi-l ai. 

SORIN (râde): Asta n-a fost ţinta mea. A venit de la sine. 

DORN: Recunoaşte că nu e prea înţelept să te mai plângi de 
viata la şaizeci şi doi de ani. 

SORIN: Ce încăpățânat! Dar înţelege că vreau să trăiesc! 


DORN: E o nechibzuinta. După legile naturii, orice viata trebuie 
să aibă un sfârşit. 

SORIN: Dumneata judeci ca un om sătul. Eşti sătul şi de aceea 
nu-ți mai pasă de viata. Ti-e totuna. Dar o să-ți fie şi dumitale frică 
de moarte, cum le e tuturor... 

DORN: Frica de moarte e o frică animalică. Trebuie s-o 
înăbuşim. Se tem de moarte numai cei care cred în viata viitoare şi 
cărora le e frică de păcatele lor. Dar dumneata? Mai întâi că nu 
eşti credincios şi apoi, ce păcate ai făcut? Ai fost judecător 
douăzeci şi cinci de ani. Asta e tot. 

SORIN (râde): Ba douăzeci şi opt... 

(intră Treplev şi se aşază pe un taburet la picioarele lui Sorin; 

Masa îl priveşte tot timpul) 
DORN: ÎI împiedicăm pe Konstantin Gavrilici să lucreze. 
TREPLEV: Nu face nimic. 
(pauză) 

MEDVEDENKO: Dă-mi voie, doctore, să te-ntreb care oraş din 
străinătate ţi-a plăcut mai mult. 

DORN: Genova. 

TREPLEV: De ce Genova? 

DORN: Acolo e o mulțime neobişnuită pe străzi. E foarte 
frumos. Când părăseşti seara hotelul, strada e ticsită de lume. Te 
mişti prin mulțime fără nicio ţintă, încoace şi încolo, în linii frânte, 
trăieşti cu ea, te contopesti cu sufletul ei şi începi să crezi că într- 
adevăr poate să existe un singur suflet universal, pe care l-a jucat 
cândva Nina Zarecinaia în piesa dumitale. Dar, pentru că veni 
vorba, unde-o mai fi acum Zarecinaia şi ce-o mai fi făcând? 

TREPLEV: Cred că e sănătoasă. 

DORN: Mi s-a spus că ar fi dus o viaţă ciudată. Să fie adevărat? 

TREPLEV: E o poveste lungă, doctore. 

DORN: Spune-o pe scurt. 

(pauză) 

TREPLEV: A fugit de-acasă şi a trăit cu Trigorin. Ştiai? 

DORN: Asta ştiu. 

TREPLEV: A avut şi un copil care a murit. După cum era de 


aşteptat, Trigorin a lăsat-o şi s-a întors la legăturile lui de mai 
înainte. De altfel, el nu a rupt niciodată vechile lui legături; dar 
fără caracter cum il ştii, s-a învârtit şi ici şi colo. După câte am 
înţeles, din cele câte am aflat, viaţa personală a Ninei n-a reuşit 
deloc. 

DORN: Dar cu teatrul? 

TREPLEV: Se pare că a nimerit-o şi mai rău. A debutat undeva, 
lângă Moscova, la un teatru de vară, apoi a plecat în provincie. Pe 
vremea aceea n-o pierdeam din ochi şi unde era ea, eram şi cu. 
Încerca numai roluri mari, dar jocul ei otova si fără gust, cu tipete 
$1 gesturi exagerate, n-o ajuta. Erau şi unele momente când striga 
cu talent, când murea cu talent, dar erau numai momente. 

DORN: Vasăzică, o brumă de talent tot are. 

TREPLEV: Greu de desluşit. Fără îndoială că trebuie să aibă. Eu 
am văzut-o jucând dar ea n-a vrut să mă vadă. Servitorii de la 
hotel nu mă lăsau să intru. Am înţeles ce se petrece cu ea şi n-am 
mai staruit. (pauză) Si... ce să vă mai spun? Mai târziu, când m- 
am întors acasă, am primit scrisori de la ea. Scrisori inteligente, 
calde, interesante. Nu se plângea, dar îmi dădeam seama că trebuie 
să fie foarte nenorocită. La fiecare rând al ei simteai încordarea 
nervilor şi o imaginaţie cam dezordonată. Iscălea „Pescăruşul”. În 
„Rusalka”, morarul spune despre el că e un corb. Ea, în scrisorile 
ei repeta neîncetat despre ea că e un pescăruş. Acum e aici. 

DORN: Cum aici? 

TREPLEV: În târg, la un han. Are o cameră. A sosit de vreo 
cinci zile. M-am dus s-o văd — Maria Ilinişna a fost şi ea — dar nu 
primeşte pe nimeni. Semion Semionovici ne-a spus c-ar fi văzut-o 
ieri după masă pe câmp, la vreo două verste de-aici. 

MEDVEDENKO: Da, am văzut-o. Se ducea spre târg. Am 
salutat-o şi am întrebat-o de ce nu vine la noi în vizită. Mi-a spus 
c-o să vină. 

TREPLEV: N-o să vină. (pauză) Tatăl şi mama ei vitregă nu vor 
să mai ştie de ea. Au pus peste tot paznici, să n-o lase nici să se 
apropie de conac. (se duce împreună cu doctorul lângă masa de 
scris) Ce uşor e, doctore, să fii filozof pe hârtie, şi ce greu e în 


realitate! 

SORIN: Ce fata incantatoare era! 

DORN: Ce-ai spus? 

SORIN: Ca era o fata incantatoare! Consilierul Sorin a fost intr- 
o vreme chiar indragostit de ea. 

DORN: Don Juan batran! 

(se aude râsul lui Samraev) 

POLINA ANDREEVNA: Se pare ca se întorc ai nostri de la 
gara... 

TREPLEV: Da. O aud pe mama! 

(intra Arkadina, Trigorin si Samraev) 

SAMRAEV (intrând): Toţi imbatranim, pe toţi ne roade vitregia 
anilor, numai dumneata, preastimată doamnă, eşti mereu tânără... 
Ca întotdeauna ai o bluză de culoare deschisă, eşti vioaie şi plină 
de grație... 

ARKADINA: Iar vrei să mă deochi, plicticosule! 

TRIGORIN (către Sorin): Bine te-am găsit, Piotr Nikolaevici! 
Tot bolnav? Nu-mi place! (văzând-o pe Maşa, bucuros) Maria 
Ilinişna! 

MASA: M-ai recunoscut? (îi strânge mâna) 

TRIGORIN: Căsătorită? 

MASA: De mult! 

TRIGORIN: Fericita? (fl salută pe Dorn si pe Medvedenko, 
apoi, nehotărât, se apropie de Treplev) Irina Nikolaevna mi-a 
spus că ai uitat trecutul şi nu mai esti supărat. 

(Treplev îi întinde mâna) 

ARKADINA (către fiul ei): Boris Alexeevici a adus revista cu 
noua ta povestire. 

TREPLEV (luând revista): Mulţumesc. Eşti foarte amabil. (tofi 
se aşază) 

TRIGORIN: Admiratorii dumitale iti trimit salutări... La 
Petersburg şi la Moscova lumea se interesează mult de dumneata 
şi mă tot întreabă mereu. Vor să ştie ce fel de om eşti, câţi ani ai, 
dacă eşti blond sau brun... Toţi cred — nu ştiu de ce — cä nu mai 
eşti tânăr. Si nimeni nu-ţi ştie numele adevărat, de vreme ce scrii 


sub pseudonim. Esti misterios ca Masca de Fier. 

TREPLEV: Pentru mult timp la noi? 

TRIGORIN: Nu. Am de gand sa plec chiar maine la Moscova. 
Trebuie. Mă grăbesc să termin o nuvelă şi apoi am fagaduit şi ceva 
pentru o antologie. Într-un cuvânt, tot vechea poveste! 

(în timp ce ei vorbesc, Arkadina si Polina Andreevna aşază şi 
desfac în mijlocul camerei o masă de joc; Samraev aprinde 
lumânările, aşază scaunele, apoi scoate din dulap un joc de loto.) 

TRIGORIN: Vremea nu m-a primit prea bine. Bate un vânt 
aspru. Mâine dimineaţă, dacă s-o mai linişti, am să mă duc la lac 
să prind peşte. Vreau să văd cu acelaşi prilej grădina şi locul 
unde — ţii minte — s-a jucat piesa dumitale. Mi-a venit în gând un 
subiect, pe care îl simt cum creşte. Trebuie numai să-mi 
împrospătez în minte locul acţiunii. 

MASA (către tatăl ei): Tata, dä-1 voie bărbatului meu să 1a 
calul! Trebuie să plece acasă. 

SAMRAEV (îngână): Calul... acasă... (sever) Ai văzut doar şi 
tu. Acum au venit caii de la gară. Nu-i pot porni jar. 

MASA: Dar mai sunt şi alti cal... (văzând că nu-i răspunde, 
face un gest descurajat cu mâna) Decât să ai de-a face cu vol... 

MEDVEDENKO: Lasă, Masa, că mă duc pe jos... Da... 

POLINA ANDREEVNA (oftdnd): Pe jos, pe o astfel de 
vreme... (se aşază la masa de joc) Luaţi loc, vă rog! 

MEDVEDENKO: Sunt numai şase verste... La revedere!... 
(sărută mâna soţiei sale) La revedere, mamă! (Polina Andreevna 
ti întinde in sila mâna să i-o sarute) N-as fi supărat pe nimeni, dar 
e vorba de copil! (salută pe toți ceilalți) La revedere!... (pleacă, 
cu aerul unui om vinovat) 

SAMRAEV: Nu face nimic. O ia el şi pe jos, că doar nu-i 
general... 

POLINA ANDREEVNA (bate în masă): Rog pe toată lumea să 
poftească... Să nu pierdem vremea! În curând vom fi chemaţi la 
cină. 

(Samraey, Dorn si Masa se aşază la masă.) 

ARKADINA (catre Trigorin): Cand încep serile lungi de 


toamna, aici se joaca loto. Uita-te la lotoul asta de moda veche cu 
care jucam cu raposata maică-mea când eram copil! Nu vrei sa 
joci cu noi o partidă până la cină? (se aşază cu Trigorin la masă) 
Jocul e plictisitor, dar daca te obisnuiesti cu el, merge. (împarte la 
toti câte trei cartoane) 

TREPLEV (frunzărind revista): Nuvela lui a citit-o, la a mea 
însă nici n-a tăiat filele! (pune revista pe masa de scris, apoi se 
îndreaptă spre uşa din stânga şi trecând pe lângă Arkadina, îi 
sărută părul) 

ARKADINA: Kostea, tu nu joci? 

TREPLEV: lartă-mă, dar n-am chef... Mă duc să mă plimb... 
(iese) 

ARKADINA: Miza — zece copeici! Doctore, pune pentru mine. 

DORN: Am înţeles! 

MASA: Ati pus toţi? Încep... Douăzeci şi doi! 

ARKADINA: Este! 

MASA: Trei!... 

DORN: Uite-l! 

MASA: Ai pus trei? Opt! Optzeci şi unu! Zece! 

SAMRAEV: Nu asa de iute! 

ARKADINA: Nu ştiţi ce primire mi s-a făcut la Harkov, dragii 
mei! Si-acum sunt ametita! 

MASA: Treizeci şi patru! 

(în spatele scenei se aude un vals melancolic) 

ARKADINA: Studenţii mi-au făcut ovaţii... Trei coşuri cu flori, 
două jerbe şi asta... (scoate de la piept o broşă şi-o aruncă pe 
masă) 

SAMRAEV:. E ceva... 

MASA: Cincizeci! 

DORN: Cincizeci în cap? 

ARKADINA: Purtam o toaletă minunată! Orice s-ar zice, ştiu să 
mă-mbrac! 

POLINA ANDREEVNA: Kostea cântă. E trist, bietul bäiat! 

SAMRAEV: Îl înjură gazetele tare de tot. 

MASA: Saptezeci şi şapte! 


ARKADINA: Asta să-i fie necazul! 

TRIGORIN: N-are noroc. Nu-şi poate găsi tonul adevărat. E la 
el ceva ciudat, neprecis, care de multe ori seamănă a aiureală. 
Niciun personaj nu e viu! 

MASA: Unsprezece! 

ARKADINA (uitându-se la Sorin): Petruşa, tu te plictiseşti! 
(pauză) Doarme. 

DORN: Doarme consilierul nostru. 

MASA: Sapte! Nouăzeci! 

TRIGORIN: Mă întreb dacă aş mai scrie trăind la o moşie ca 
asta, lângă un lac! Mi-aş învinge patima asta şi aş pescui toată 
Ziua. 

MASA: Douăzeci şi opt! 

TRIGORIN: Să prinzi un cosac sau un biban e o mare plăcere. 

DORN: Eu cred în Konstantin Gavrilici. Are ceva! E ceva în el! 
Gândeşte în imagini, povestirile lui sunt pitoreşti, colorate, le simţi 
cu adevărat. Păcat numai că nu urmăreşte ţinte bine hotărâte. 
Impresioneaza, dar atât. Si numai cu asta n-ajungi departe. Irina 
Nikolaevna, iti pare bine că fiul dumitale e scriitor? 

ARKADINA: Închipuiţi-vă că n-am citit încă nimic de el. N-am 
timp niciodată. 

MASA: Douăzeci şi şase! 

(Treplev intră încet si se îndreaptă spre masa lui de scris) 

SAMRAEV (către Trigorin): Boris Alexeevici, a rămas la noi 
ceva de-al dumneavoastră. 

TRIGORIN: Ce anume? 

SAMRAEV: Pescarusul pe care l-a împuşcat într-o zi 
Konstantin Gavrilâci. Mi-ati spus să-l dau la impaiat... 

TRIGORIN: Nu-mi aduc aminte. (gândindu-se) Nu-mi aduc 
aminte! 

MASA: Saizeci şi şase! Unu! 

TREPLEV (deschide fereastra şi ascultă): Ce beznă! Nu înţeleg 
de ce sunt atât de nelinistit! 

ARK ADINA: Kostea, închide fereastra, e curent! 

(Treplev închide fereastra. ) 


MASA: Optzeci $1 opt! 

TRIGORIN: Domnilor, am castigat partida! 

ARKADINA (veselă): Bravo! Bravo! 

SAMRAEV: Bravo! 

ARKADINA: Omului ăstuia îi merge mereu în plin. (se ridică) 
Si acum, hai să mâncăm ceva! Celebritatea noastră n-a prânzit 
astăzi. Continuăm dupa masă. (catre fiul ei) Kostea, lasa-ti 
manuscrisele şi hai să mâncăm! 

TREPLEV: N-am chef, mamă. Nu mi-e foame! 

ARKADINA: Cum vrei. (il trezeşte pe Sorin) Petruşa, la cină! 
(il ia pe Samraev de brat) Am să vă povestesc cum am fost 
primită la Harkov. 

(Polina Andreevna stinge lumânările de pe masă, apoi impreună 
cu Dorn împinge scaunul lui Sorin; ies cu toții pe uşa din stânga; 
pe scenă rămâne Treplev, la masa de scris) 

TREPLEV (se pregăteşte de scris; reciteşte ce a însemnat): Am 
vorbit atât de mult despre forme noi, dar acum simt că lunec şi eu 
spre rutină, puţin câte puţin. (citeşte) „Afişul de pe gard vestea”... 
„Faţa palidă încadrată de un păr întunecat”... Vestea... 
încadrată... E banal. (şterge) Am să încep cu ploaia al cărei 
zgomot l-a trezit pe erou, iar restul am să-l şterg. Descrierea serii 
cu lună e lungă şi căutată... Pentru Trigorin e uşor. Şi-a facut un 
fel al lui de a scrie... La el, pe un stăvilar străluceşte gâtul unei 
sticle sparte, cade umbra roții de la moară, şi noaptea cu lună e 
gata! Pe câtă vreme la mine e şi lumină tremurătoare, şi sclipirea 
lină a stelelor, sunt şi sunetele îndepărtate ale unui pian, ce mor în 
aerul liniştit şi aromat... E chinuit! (pauză) Da. Ajung din ce în ce 
mai mult să cred că nu e vorba nici de forme vechi şi nici de forme 
noi şi că omul scrie fără să se gândească la niciun fel de formă, 
scrie pentru că scrisul se revarsă liber din sufletul lui. (cineva bate 
în geamul din dreptul mesei) Ce-i asta? (se uită pe fereastră) Nu 
se vede nimic... (deschide usa de sticlă şi priveşte în grădină) 
Cineva a coborât în fugă scările. (strigă) Cine e? (iese; se aude 
cum trece repede pe terasă; peste o clipă se întoarce cu Nina 
Zarecinaia) Nina! Nina! 


(Nina isi lasă capul pe pieptul lui si plânge stăpânit. ) 

TREPLEV: Nina! Nina! Dumneata eşti... Dumneata... (pauză) 
Parcă aveam un fel de presimtire! Toată ziua mi-a fost inima grea! 
(îi scoate pălăria şi pelerina) O, buna mea, frumoasa mea, ai 
venit! Să nu plângem, nu! 

NINA: E cineva pe-aici? 

TREPLEV: Nimeni. 

NINA: Încuie uşa. Altfel vor da peste noi! 

TREPLEV: N-o să vină nimeni! 

NINA: Ştiu că Irina Nikolaevna e aici. Încuie uşa... 

TREPLEV (incuie usa din dreapta apoi se apropie de cea din 
stânga): Asta n-are cheie. Am să pun un fotoliu. (pune un fotoliu 
in fata uşii) Nu-ţi fie teamă. N-are să intre nimeni. 

NINA (il priveşte lung in fata): Lasă-mă să te privesc! (se uită 
în jurul ei) E cald... E bine... Aici era pe vremuri salonul. M-am 
schimbat mult? 

TREPLEV: Da, ai slăbit, şi ochii iti sunt mai mari. Nina, ce 
ciudat e că te văd. De ce nu mi-ai dat voie să vin la dumneata? De 
ce n-ai venit pana acum? Ştiu, eşti de aproape o săptămână aici... 
în fiecare zi am încercat de câteva ori să te văd şi am stat sub 
fereastra dumitale ca un cerşetor. 

NINA: Mi-a fost teamă că mă urăşti. În fiecare noapte visez că 
mă priveşti şi că nu mă mai recunoşti. O! Dac-ai şti! De când m- 
am întors rătăcesc mereu pe aici... prin jurul lacului. M-am oprit 
de multe ori prin preajma casei voastre, dar nu m-am hotărât să 
intru. Să ne aşezăm! (se aşază) Să ne-aşezăm şi să vorbim, să 
vorbim! Aici e bine, e cald şi plăcut... Auzi cum urlă vântul? 
Turgheniev spune undeva: „Ferice de-acela care-n astfel de nopţi 
are un acoperiş şi-un coltisor cald”. Eu sunt un pescăruş... Nu, nu, 
n-am vrut să spun asta... (îşi trece mâna pe frunte) Despre ce 
vorbeam? Da... Turgheniev... „Şi să le-ajute Domnul tuturor 
celor ce rătăcesc fără adăpost”... Nu-i nimic! (plânge cu suspine) 

TREPLEV: Nina! lar începi... Nina! 

NINA: Nu-i nimic, îmi face bine... N-am mai plâns de doi ani. 
Aseară, târziu, m-am dus în grădină să văd dacă teatrul nostru mai 


e acolo. Tot mai e. Si-am putut plange dupa doi ani, pentru prima 
data, şi parcă mi-am usurat sufletul şi mi l-am luminat. Uite ca nu 
mai plâng. (îl ia de mână) Si aşa, acum eşti scriitor... Dumneata 
eşti scriitor şi eu actriță... Ne-a luat acelaşi vârtej pe amandoi... 
Trăiam veselă ca un copil. Mă trezeam dimineaţa şi începeam să 
cânt; te iubeam, visam glorie şi-acum? Mâine dis-de-dimineata 
trebuie să plec la Elet, cu clasa a treia... la un loc cu ţăranii; iar la 
Elet, negustorii mai subțiri au să mă urmărească cu amabilitatile 
lor. Ce viaţă ticăloasă! 

TREPLEV: De ce te duci la Elet? 

NINA: Am un angajament pe toată iarna. E timpul să plec. 

TREPLEV: Nina, te-am blestemat, te-am urât, ţi-am rupt 
scrisorile şi fotografiile, dar în fiecare clipă simţeam că sufletul 
meu e pentru vecie legat de dumneata. Nu pot să nu te mai iubesc, 
Nina. Din clipa în care te-am pierdut şi am început să tipăresc ce 
scriu, viata mea e un chin. Sufăr... Ca şi cum tinereţea mea ar fi 
zburat deodată, parcă aş fi de nouăzeci de ani pe lume! Te strig, 
sărut pământul pe care-ai călcat; oriunde aş privi, văd numai 
chipul dumitale cu zâmbetul lui blajin, care mi-a luminat anii cei 
mai buni ai vieţii... 

NINA (incurcata): De ce-mi vorbeşte aşa? De ce-mi vorbeşte 
aşa? 

TREPLEV: Sunt singur, nicio dragoste nu-mi încălzeşte inima. 
Mi-e frig de parcă aş trăi sub pământ, şi tot ce scriu e searbăd, 
uscat, întunecat. Rămâi aici, Nina, te implor! Sau dacă nu, lasă-mă 
să vin cu dumneata! 

(Nina îşi pune repede pălăria şi pelerina. ) 

TREPLEV: Nina, de ce? Pentru numele lui Dumnezeu, Nina!... 
(0 priveşte cum se îmbracă; pauză) 

NINA: Trăsura mă aşteaptă la poartă. Nu mă întovărăşi. Mă duc 
singură... (printre lacrimi) Dă-mi puţină apă... 

TREPLEV (îi dă să bea): Unde te duci acum? 

NINA: În oraş. (pauză) Irina Nikolaevna e aici? 

TREPLEV: Da... Joi, unchiul meu nu s-a simțit bine şi i-am 
telegrafiat să vină. 


NINA: De ce-mi spui că ai sărutat pământul pe care am călcat? 
Mai bine m-ai fi omorât! (se apleacă pe masă) Sunt atât de 
obosită! Dacă aş putea să mă odihnesc... Să mă odihnesc! 
(ridicând capul) Sunt un pescăruş. Nu, nu e asta... Eu sunt 
actriță... Da! (auzind râsul Arkadinei şi al lui Trigorin sta să 
asculte, apoi aleargă la uşa din stânga şi se uită pe gaura cheii) 
Si el e aici!... (se întoarce la Treplev) Da, da... Nu face nimic... 
Da... El nu credea în teatru, râdea de visurile mele, şi încetul cu 
încetul n-am mai crezut nici eu şi mi-am pierdut curajul... Si-apoi, 
zbuciumul dragostei, gelozia, neîncetata frică pentru copilul 
meu... M-au copleşit meschinăriile, nimicurile, jucam fără viaţă... 
Nu ştiam ce să fac cu mâinile şi cum să stau pe scenă, nu eram 
stăpână pe vocea mea. Nu poți înţelege starea asta, să simţi că joci 
îngrozitor de prost. Eu — sunt un pescăruş. Nu, nu e asta... Iti mai 
aduci aminte că ai împuşcat odată un pescăruş? Un om a venit din 
întâmplare şi neavând ce face l-a nimicit... Uite un subiect pentru 
o scurtă povestire... Nu, nu-i asta... (isi trece mâna pe frunte) 
Despre ce vorbeam? Da, despre teatru. Acum nu mai sunt ca 
atunci... Sunt o actriță adevărată: joc cu plăcere, cu entuziasm. 
Scena ma îmbată şi simt că sunt frumoasă. Si acum, de când sunt 
aici, am mers mult pe jos şi tot umblând m-am gândit şi am simţit 
cum cu fiecare zi ce trece cresc puterile sufletului meu... Acum 
ştiu, înţeleg, Kostea, că în ceea ce facem noi, ori că am juca pe 
scenă, ori că am scrie, principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e 
ceea ce visam eu, ci puterea noastră de a îndura. Să ştu să-ţi porți 
crucea şi să-ți păstrezi credinţa. Eu cred şi sufăr mai putin. Si 
atunci când mă gândesc la chemarea mea nu mă mai tem de viaţă. 

TREPLEV (rrist): Ţi-ai găsit calea, ştii încotro mergi, pe cata 
vreme eu tot mai orbecăiesc prin haosul visurilor şi al imaginilor, 
fără să ştiu la ce şi cui foloseşte. Nu cred şi nu ştiu care-i 
chemarea mea! 

NINA (ascultând): Ssst... Si-acum plec!... Rămâi cu bine. Când 
voi fi actriță mare, vino să mă vezi. Îmi făgăduieşti? Si-acum... (îi 
strânge mâna) E târziu. Abia mă mai tin picioarele... Sunt 
istovită, mi-e foame... 


TREPLEV: Ramai, am sa-ti aduc de mancare... 

NINA: Nu, nu... Nu ma conduce. Ajung si singura... Trasura e 
aproape... Aşadar, l-a adus si pe el? Ei şi? Mi-e totuna! Când îl 
vezi pe Trigorin să nu-i spui nimic... Îl iubesc. Îl iubesc chiar mai 
mult decât înainte... Un subiect pentru o scurtă povestire... Il 
iubesc, îl iubesc cu patimă, până la deznădejde. Ce bine era 
înainte, Kostea! Iti mai aduci aminte? Ce viaţă luminoasă, caldă, 
fericită, curată şi ce simtaminte! — simtaminte ce semănau cu nişte 
flori gingaşe şi delicate! Iti aduci aminte... (declamă) „Oamenii, 
leii, vulturii şi potârnichile, renii cu coarne înrămurate, gâstele, 
păianjenii, peştii cei tacuti ai apelor, stelele de mare şi cele ce nu 
puteau fi văzute cu ochiul, într-un cuvânt toate vietuitoarele, toate, 
toate s-au stins după ce au încheiat tristul cerc al vieţii lor. Sunt 
mii de veacuri de când pământul nu mai poartă nicio fiinţă vie, şi 
aceasta biată Lună în zadar îşi mai aprinde candela. Cocorii nu se 
mai trezesc tipand prin lunci şi carabusii nu se mai aud prin 
crânguri de tel...” 

(îl îmbrățișează şi iese repede pe usa de sticlă) 

TREPLEV (după o pauză): De n-ar întâlni-o cineva în grădină 
si de nu i-ar spune mamei! Asta ar putea-o supăra... (timp de două 
minute rupe, în tăcere, toate manuscrisele şi le aruncă sub masă, 
apoi deschide uşa din dreapta şi iese) 

DORN (încercând să deschidă uşa din stânga): Ciudat. S-ar 
zice ca uşa e închisă. (intra si aşază scaunul la loc) Cursă cu 
obstacole... 

(intră Arkadina, Polina Andreevna, după ele lakov cu sticlele si 

Masa, apoi Şamraev si Trigorin) 

ARKADINA: Pune-le aici, pe masa. Vinul roşu şi berea sunt 
pentru Boris Alexeevici. O să jucăm şi o să bem. Luaţi loc, 
domnilor! 

POLINA ANDREEVNA (lui Iakov): Serveste şi ceaiul. 
(aprinde lumânările şi se aşază la masa de joc) 

SAMRAEV (fl duce pe Trigorin la dulap): Asta e obiectul 
despre care v-am vorbit... (scoate din dulap pescarusul impäiat) 
Comanda dumneavoastră. 


TRIGORIN (privind  pescăruşul): Nu-mi aduc aminte! 
(gdndindu-se) Nu-mi aduc aminte! 

(în dreapta, în spatele scenei, se aude o impuscaturd; toţi tresar) 

ARKADINA (speriată): Ce s-a întâmplat? 

DORN: Nimic. O fi plesnit ceva în trusa mea cu medicamente. 
Nu vă nelinistiti. (iese prin dreapta: peste o clipă se întoarce) 
Asta era. A plesnit sticla cu eter. (fredonează) „Din nou în faţa ta 
stau fermecat”... 

ARKADINA (se aşază la masă): Ot, cum m-am speriat. Mi-am 
amintit de... (isi acoperă fata cu mâinile) Am văzut negru înaintea 
ochilor... 

DORN (frunzărind revista, către Trigorin): Acum două luni a 
fost publicat aici un articol... O scrisoare din America... Si am 
vrut să te-ntreb între altele... (fl ia de talie şi-l duce in fata 
rampei) Deoarece chestiunea asta mă interesează foarte mult... 
(cu glas scăzut) la-o de-aici pe Irina Nikolaevna. Konstantin 
Gavrilovici s-a împuşcat... 


CORTINA 


Piesa Pescarusul a fost scrisă de Cehov între anii 1895-1896. 

În scrisoarea sa către A. S. Suvorin din 21 octombrie 1895, Cehov spune: 
ys.» Scriu şi o piesă pe care o voi termina, probabil, tot pe la sfârşitul lui 
noiembrie...” lar într-o scrisoare către E. M. Savrova şi I. Sceglov, Cehov 
aminteşte de intenţia sa de a preda piesa Teatrului Mic din Moscova. 

În scrisorile saie din 21 noiembrie, adresate lui A. S. Suvorin şi A. I. 
Urusov, Cehov le comunică că şi-a dat piesa spre a fi dactilografiată, urmând 
după aceea să le-o trimită spre consultare. Cehov îşi socotea piesa nefinisată; 
ceea ce scrisese până atunci, după părerea lui, nu era decât „scheletul viitoarei 
piese” sau un proiect „care până la începutul stagiunii următoare va mai fi 
modificat de un milion de or”. 

La începutul anului 1896, Cehov îşi modifică piesa (vezi scrisoarea lui 
Cehov adresată fratelui său, Alexandr Pavlovici, 8 martie 1896). 

La 14 septembrie 1896, piesa a fost aprobată de cenzură, iar la 17 
noiembrie 1896 pusă în scenă la Teatrul Alexandrinski din Petersburg. 

Cu unele modificări şi prescurtări, piesa a fost publicată în revista Russkaia 
misi, nr. 12, 1896. 

Cu alte mici modificări, piesa a fost inclusă în culegerea Piese de teatru, 
Sankt-Petersburg, 1897; fără nicio modificare a intrat în culegerea de Opere 


apărută în anii 1901-1902. Publicăm textul din 1902. 

Lucrând la Pescăruşul, Cehov isi dădea seama că introduce elemente noi, 
neuzitate în dramaturgie şi se îndoia de reuşita piesei. De altfel, în scrisorile 
sale pomeneşte adesea de acest lucru: „Lucrez la piesă cu multă plăcere, deşi 
îmi dau seama că păcătuieşte îngrozitor împotriva canoanelor scenice. E o 
comedie cu trei roluri femeiesti, şase bărbăteşti, are patru acte, un singur 
decor (vederea spre lac); multe discuţii despre literatura, puţină acţiune şi 
cinci puduri de dragoste.” (din scrisoarea către A. S. Suvorin, 21 octombrie 
1895). În altă scrisoare adresată tot lui Suvorin (21 noiembrie 1895), găsim: 
„Mi-am ispravit piesa. Sunt mai mult nemulţumit uecât mulţumit de ea. Acum 
când am recitit-o, mă conving din ce în ce mai mult că nu am stofă de 
dramaturg.” Într-o scrisoare adresată E. M. Şavrovei (18 noiembrie 1895), 
Cehov scrie: „Am terminat piesa şi am intitulat-o Pescarusul. Nu prea mi-a 
reuşit. Trebuie să recunosc că nu mă pricep în dramaturgie.” 

Cehov s-a interesat îndeaproape de punerea în scenă a piesei sale la teatrul 
Alexandrinski. Asistând la repetiţii (începând cu cea de a patra), Cehov 
observa orice nepotrivire între tradițiile şi obiceiurile actoricesti şi noile 
cerințe ale piesei. E. P. Karpov (regizorul teatrului Alexandrinski) îşi 
aminteşte că „pe Cehov îl supăra orice notă falsă din replica actorilor, orice 
intonatie cazonă. Cu toată delicatetea şi sficiunea lui, Cehov îi întrerupea 
adesea pe actori şi le explica importanţa cutărei sau cutărei fraze, analiza 
caracterele eroilor, aşa cum îi vedea el, dându-le de nenumărate ori acelaşi şi 
acelaşi îndemn: «Lăsaţi teatralismul la o parte, dragii mei; acesta este lucrul 
cel mai important pe care-l aveţi de făcut... Totul să fie simplu... Cât se poate 
de simplu... Eroii sunt oameni obişnuiţi, oameni de rând...» Cehov simţea că 
jocul e lipsit de insufletire, de elan.” (E. P. Karpov, Istoricul primei 
reprezentări a ,,Pescarusului”, din culegerea Biblioteca cehoviană. Despre 
Cehov. Amintiri şi articole, Moscova, 1910. Tot el a scris articolul Esecul 
„Pescăruşului ” pe scena teatrului Alexandrinski, almanahul literar Krasnaia 
panorama, Leningrad, iunie 1929) A. S. Suvorin menţionează în jurnalul său 
că după repetiţia generală, Cehov „era nelinistit de soarta piesei şi voia ca 
aceasta să nu mai fie jucată” (Jurnalul lui A. S. Suvorin, Moscova— 
Petersburg, 1923, pag. 125). În scrisoarea lui Cehov, adresată surorii sale M. 
P. Cehova (12 octombrie), găsim următoarele rânduri: „Deocamdată 
Pescärusul se prezintă slab... Prevăd un spectacol mohorât, cenusiu. In 
general nu sunt mulțumit.” Cehov presimtea eşecul piesei. Sora sa, M. P. 
Cehova, notează în memoriile sale: „În ziua premierei Pescärusului pe scena 
teatrului Alexandrinski, am sosit la Petersburg. Fratele mă aştepta la gară. Din 
prima clipă m-a surprins aerul lui abătut. După chipul său se vedea că 
socoteşte totul iremediabil compromis. «Ce s-a-întâmplat?» l-am întrebat eu 
neliniştită. «Nu ştiu ce să fac, mi-a răspuns el, actorii nu-şi cunosc rolurile, iar 
pe mine nu mă ascultă şi nici nu mă înțeleg... Piesa nu merge».” (M. P. 
Cehova, Despre Cehov, Russkoie slovo, nr. 13, 1910) Dintre toţi actorii, 
singura V. F. Kommissarjevskaia, care interpreta rolul Ninei Zarecinaia, îl 
mulțumea pe Cehov. „Kommissarjevskaia joacă admirabil”, scrie el la 15 


octombrie lui M. P. Cehov. 

In prima reprezentatie, care a avut loc pe scena teatrului Alexandrinski, la 
17 octombrie 1896, piesa n-a avut succes. Ea n-a fost înţeleasă. Insuccesul se 
datora in primul rând faptului că atât regizorul, cât şi actorii n-au înţeles şi n- 
au ştiut să redea specificul inedit al dramaturgiei cehoviene. Analizând 
cauzele căderii piesei, regizorul E. Karpov scrie: „„Majorităţii actorilor 
teatrului Alexandrinski, obişnuiţi să joace în ultimii ani comedia uşoară de 
genul farsei, în special, piesele lui Viktor Krilov, le-a fost deosebit de greu sa 
interpreteze piesa lui A. P. Cehov, care redă însăşi viaţa, o piesă plină de 
subtilitati, de semitonuri şi de profund conţinut sufletesc” (E. Karpov, 
Istoricul primei reprezentații a Pescăruşului. Din culegerea Despre Cehov, 
Moscova, 1910). În afară de aceasta, la insuccesul piesei a mai contribuit şi 
faptul că publicul venit să asiste la un spectacol dat în beneficiul actriţei de 
comedie E.I. Levkeeva, se aştepta să vada o comedie, şi, înşelat în aşteptările 
sale, a rămas deceptionat. „În teatru se aflau spectatorii veniţi să se 
veselească, să petreacă o seară plăcută” (E. Karpov, ibidem). Dramatismul 
piesei, slab redat de actori (cu excepţia actriţei Kommissarjevskaia), a trecut 
neobservat. „Buna dispoziţie a publicului pornit pe haz era greu s-o stavilesti; 
râdea la pasagiile cele mai neaşteptate şi nepotrivite, cu cel mai mic prilej” 
(ibidem). 

Cehov, care era in sala, n-a mai asteptat sfarsitul spectacolului $i extrem de 
deprimat a părăsit teatrul, iar a doua zi în zori a plecat la Moscova. In 
scrisoarea sa adresată lui VI. I. Nemirovici-Dancenko (20 noiembrie 1896), 
Cehov scrie: ,,Pescarusul meu a suferit la Petersburg, în premieră, un eşec 
total. Teatrul vuia de mânie, aerul părea încărcat de ură, şi eu — conform 
legilor fizice — am zburat ca o bombă din Petersburg.” Câteva zile mai târziu 
îi scrie lui A. S. Suvorin: „Mă simt ca impietrit, nu încerc decât dezgust 
pentru piesele mele şi revizuiesc în silă corecturile... Vina n-o poartă faptul 
că piesa a suferit un eşec — doar majoritatea pieselor mele au căzut şi 
înainte... La 17 octombrie însă, nu piesa n-a avut succes, ci eu însumi. Încă 
din timpul primului act m-a uimit un lucru şi anume: aceia cu care până la 17 
octombrie vorbeam prieteneşte şi cu toată sinceritatea, cu care luam mese 
colegiale, pentru care mă făceam de multe ori luntre şi punte... toţi aceştia 
aveau întipărită pe faţă o expresie ciudată, foarte ciudată... Într-un cuvânt, s-a 
petrecut ceea ce 1-a dat prilej lui Leikin să-mi exprime în scris compătimirea 
pentru faptul că am atât de puţini prieteni, şi totodată revistei Nedelia să 
întrebe: «Ce le-a făcut Cehov?»... lar Teatralul să publice un vast articol (nr. 
95), dezbătând pe larg manifestatiile dușmănoase ale confratilor mei într-ale 
scrisului.” 

După această primă reprezentaţie, în ziare şi în presa de teatru au apărut 
cele mai aspre şi mai răuvoitoare rechizitorii. 

Revista Teatralul scria: „Presa s-a năpustit asupra Pescärusului şi a 
autorului său cu o înverşunare acerbă; s-a ajuns până acolo, încât 1 se contestă 
lui Cehov orice urmă de talent, fiind calificat drept o mărime umflată de 
alții... Bucuria răutăcioasă a unora dintre critici a ajuns până la cinism.” 


Scrisori din Petersburg, Teatralul, nr. 95, 1896) Ziarele si revistele umoristice 
au inceput sa publice fabule, pamflete si foiletoane satirice, care luau in 
derâdere pe autor şi piesa acestuia. 

Spectacolele următoare pe scena aceluiaşi teatru, însă cu unele modificări 
în interpretarea regizorală, s-au bucurat de un succes considerabil. După cel 
de al doilea spectacol, la 21 octombrie, V. Kommissarjevskaia îi scrie lui 
Cehov: „Vin de la teatru. Anton Pavlovici, dragule, am învins! E un succes 
deplin, un succes desăvârşit, un succes meritat şi nici nu se putea să fie altfel! 
Cât de mult aş fi vrut să te văd acum, dar şi mai mult as fi dorit ca dumneata 
să fi asistat la spectacol şi să fi auzit singur strigătul unanim al publicului: «Să 
vină autorul!» Pescärusul dumitale, ba nu, al nostru, pentru că ne-am contopit 
sufleteşte cu el pentru totdeauna, este viu, suferă şi simte cu atâta pasiune, 
încât îi va face pe multi să simtă la fel.” 

Despre succesul înregistrat de piesă la aceste spectacole i-au scris lui 
Cehov V. Bilibin, N. A. Leikin, A. F. Koni şi alții. O telegramă de felicitare în 
acest sens i-a expediat lui Cehov si I. N. Potapenko. Răspunzând la scrisoarea 
lui V. V. Bilibin (noiembrie 1896), Cehov spune printre altele: ,,Se-ntelege că 
sunt bucuros, chiar foarte bucuros, totuşi succesul celei de a 2-a şi a 3-a 
reprezentații nu poate şterge din sufletul meu impresia produsă de primul 
spectacol. N-am stat până la sfârşit, însă ceea ce am văzut mi s-a părut nespus 
de plictisitor şi de straniu. Actorii nu-şi ştiau rolurile, jucau ca nişte 
manechine, nesigur, s-au pierdut cu firea; s-a pierdut cu firea şi 
Kommissarjevskaia, care n-a strălucit cu nimic. În teatru era o zăpuşeală de 
infern. Se dezläntuiserä parcă toate stihiile împotriva piesei.” În schimb, la 
scrisoarea lui A. F. Koni, Cehov răspunde (11 noiembrie 1896) următoarele: 
„Te cunosc de mult, iti port un respect profund şi am mai multă încredere în 
dumneata decât în toţi criticii luaţi la un loc. Se vede că ai simţit profund ceea 
ce mi-ai scris şi poate de aceea scrisoarea dumitale e atât de frumoasă şi de 
convingătoare. M-am mai liniştit şi-mi amintesc acum de piesă şi de spectacol 
fără dezgustul de altădată.” Cehov şi-a dat cu greu consimțământul pentru 
publicarea Pescăruşului în Russkaia mfsl (vezi scrisoarea către V. M. Lavrov 
din 11 noiembrie 1896 şi cea adresată lui VI. I. Nemirovici-Dancenko la 20 
noiembrie 1896). 

Între timp piesa repurta succes după succes pe scenele teatrelor de 
provincie (Kiev, Astrahan, Taganrog etc). In această perioadă, revizuindu-si 
piesele în vederea editării culegerii Piese de teatru, printre care erau 
Pescärusul şi Unchiul Vanea, Cehov se îndoia dacă trebuie să le publice sau 
nu. 

Un adevărat triumf al Pescăruşului l-a constituit montarea spectacolului pe 
scena Teatrului de Artă din Moscova în stagiunea 1898-1899. 

Multă vreme Cehov n-a vrut să-şi dea consimţământul pentru noua punere 
în scenă a Pescärusului. În legătură cu aceasta, VI. I. Nemirovici-Dancenko îi 
scrie: ,,... Sunt gata să răspund cu capul că toate aceste drame şi tragedii 
lăuntrice ale fiecărui personaj, în cazul unei montări iscusite şi constiincioase, 
lipsite de banal, vor cuceri întreaga sală”. „Dacă nu mi-l dai, mă omori, 


deoarece Pescăruşul este singura piesă contemporană care m-a cucerit ca 
regizor, şi tu eşti singurul scriitor contemporan care prezintă un mare interes 
pentru un teatru cu un repertoriu întocmit cu exigenta...” (VI. I. Nemirovici- 
Dancenko, Din trecut, Moscova, 1936, pp. 145-147) Cehov îi răspunde că nu 
mai vrea şi nu mai este în stare să treacă prin acele emoţii care i-au pricinuit 
atâta durere, invocând aceeaşi obiectiune că el nu este un adevărat dramaturg, 
si că sunt alții mult mai buni decât el. 

Drept mărturie a exceptionalului succes repurtat de Pescärusul în montarea 
Teatrului de Artă din Moscova şi a importanţei deosebite pe care o avea 
această tratare scenică în istoria moştenirii dramatice lăsate de Cehov, stau 
nenumăratele telegrame şi scrisori de felicitare trimise autorului, care se afla 
pe atunci la Ialta. După prima reprezentaţie (17 decembrie 1898), VI. I. 
Nemirovici-Dancenko îi telegrafiază următoarele: „Am jucat Pescăruşul. 
Succesul e colosal. Din primul act piesa a cucerit publicul. Am mers din 
triumf în triumf. Chemări la rampă cu nemiluita. După al treilea act, când am 
anunţat publicul că autorul nu se află în sală, mi s-a cerut să-ți trimit o 
telegramă din partea lui. Suntem nebuni de fericire.” (VI. I. Nemirovici- 
Dancenko, Din trecut, pag. 196) Despre emoția care a cuprins publicul dupa 
prima şi următoarele reprezentații, i-a mai scris lui Cehov A. S. Lazarev- 
Gruzinski (Biblioteca de Stat V. I. Lenin, din materialele secției de 
manuscrise, fascicola nr. 8, pp. 42-43; scrisoarea lui V. M. Sobolevski 
(ibidem, pag. 61); scrisoarea lui A. I. Urusov (Slovo, nr. 2, pp. 286-287). La 
sfârşitul lui decembrie 1898, M. Gorki îi scrie lui Cehov: „Ai auzit, desigur, 
despre triumful Pescärusului. leri, cineva care cunoaşte minunat teatrul şi pe 
toți corifeii scenei, un foarte fin cunoscător şi un om de gust, în vârstă cam de 
vreo şaizeci de ani, mi-a spus cu lacrimi de emoție în glas: «De aproape 40 de 
ani merg la teatru şi am văzut multe! Dar niciodată n-am văzut o piesă atât de 
uimitor de eretic-geniala cum este Pescăruşul! Ştiu — nu e părerea unui singur 
om. N-am văzut Pescarusul pe scenă, dar l-am citit. E scris cu o mana 
puternică!” (Gork —Cehov, ed. Cartea Rusă, 1954, pag. 29 — n. ed) 

Cehov şi-a văzut Pescăruşul pe scena Teatrului de Artă la începutul lui mai 
1899, la un spectacol jucat special pentru el (teatrul îşi încheia stagiunea). 
Spectacolul a avut loc fără decor, într-o montare care nu-i satisfăcea nici pe 
departe pe interpreţi. lată ce-i scrie Cehov lui Gorki în legătură cu acest 
spectacol: „Am văzut Pescarusul fără decoruri; nu pot să discut despre piesă 
cu sânge rece, deoarece Pescăruşul a jucat oribil, plângea mereu în hohote, iar 
Trigorin (scriitorul) umbla şi vorbea ca un paralitic; indicatia mea că nu are 
voinţă, interpretul a inteles-o în aşa fel încât mi s-a făcut lehamite” (ibidem, 
pag. 49). Despre faptul că Cehov a fost nemulţumit de jocul Roksanovei 
(Zarecinaia) şi al lui Stanislavski (Trigorin), povestesc O. L. Knipper-Cehova 
si însuşi KS. Stanislavski (Viața mea în artă, Cartea Rusă, 1958, pag. 216 — 
n. ed). Totuşi, în ansamblu, spectacolul i-a plăcut lui Cehov. Tot atunci, 
Cehov scrie lui P. F. lordanov următoarele: „La Moscova s-a jucat pentru 
mine Pescăruşul pe scena Teatrului de Artă. Regia este excepțională... 
Teatrul Mic se prezintă mult mai slab, iar în ce priveşte mise en scene şi 


montarea, Teatrul de Arta a intrecut cu mult trupa de la Meiningen...” Pe 
medalionul dăruit de Cehov lui VI. I. Nemirovici-Dancenko erau gravate 
următoarele cuvinte: „I-ai dat viata Pescăruşului meu. Iti mulţumesc.” 


Unchiul Vanea 


SCENE DIN VIAȚA LA TARA, ÎN PATRU ACTE 
(1897) 


Traducere de Moni Ghelerter si R. Teculescu 


PERSONAJE: 


SEREBREAKOV ALEXANDR VLADIMIROVICI, profesor 
universitar la pensie 

ELENA ANDREEVNA, sofia lui, 27 ani 

SOFIA ALEXANDROVNA (SONIA), fiica lui din prima 
căsătorie 

VOINITKAIA MARIA VASILIEVNA, văduvă de consilier, 
mama primei soții a profesorului 

VOINITKI IVAN PETROVICI (UNCHIUL VANEA), fiul ei 

ASTROV MIHAIL LVOVICI, medic 

TELEGHIN ILIA ILICI, proprietar scăpătat 

MARINA, dădacă bătrână 

Un argat 


Acţiunea se petrece la conacul lui Serebreakov 


ACTUL INTAI 


O grădină. Se vede o aripă de casă, cu terasă. Pe alee, sub un 
plop bătrân, o masă pregătită pentru ceai. Scaune, bănci, pe una 
dintre ele o chitară. Nu departe de masă, un scrânciob. Ora trei 
după masă. Cerul înnorat. 


MARINA (puhavă, bătrână, cu mişcări încete, stă lângă 
samovar, împletind un ciorap, în timp ce Astrov se plimbă în 
preajma ei; îi umple paharul): Bea, tătucule! 

ASTROV (luând fără poftă paharul): N-am chef! 

MARINA: Dar un păhărel de votcă ai bea? 

ASTROV: Nu, nu beau în fiecare zi. $i apoi, e şi zăduf. (pauză) 
Câţi ani să fie de când ne cunoaştem, dădacă? 

MARINA (pe gânduri): Câţi? Dumnezeu ştie... Ai venit pe 
meleagurile astea... Ia să vedem... Trăia încă Vera Petrovna, 
mama Sonicikii. Pe vremea ei ai venit la noi două ierni în şir... Pai 
de atunci se cheamă că au trecut cam unsprezece ani. (gândindu- 
se) Ba, poate, şi mai mult... 

ASTROV: M-am schimbat mult de-atunci? 

MARINA: Mult. Erai tânăr, frumos... Acum, ai îmbătrânit. Si 
parcă şi frumuseţea ţi-e altfel. Si-apoi, dacă-i vorba, mai bei şi câte 
un păhărel de votcă! 

ASTROV: Da... În zece ani am ajuns să fiu alt om. Care o fi 
pricina? Am lucrat prea mult, mătuşică. De dimineaţa până seară 
în picioare, să nu ştii ce-i odihna, iar noaptea, când te vâri în 
aşternut, ţi-e tot frică să nu te cheme cumva la vreun bolnav. De 
când ne-am cunoscut n-am avut nicio zi liberă. Cum să nu- 
mbătrâneşti? Că şi viaţa e plicticoasă, idioată, murdară... Te trage 
la fund viata asta! În jurul tău numai oameni scrântiti, peste tot 
oameni scrantiti şi dacă trăieşti cu ei doi-trei ani, încetul cu 
încetul, fără să-ţi dai seama, ajungi să te scrantesti şi tu... Asta e 


soarta. (isi rasuceste mustata lunga) Lunga mi-a mai crescut 
mustata! Tampita mustata! Am ajuns şi eu să fiu un om scrântit, 
mătuşă. De prostit încă nu m-am prostit, mulţumesc lui 
Dumnezeu, creierii îmi sunt încă la locul lor, dar parcă mi s-au 
tocit simţurile. Nu vreau nimic, nu-mi trebuie nimic, nu iubesc pe 
nimeni... Uite, numai pe tine te iubesc. (o sărută pe cap) Cand 
eram copil, am avut şi eu o dădacă. Semana cu tine. 

MARINA: Poate vrei să mănânci? 

ASTROV: Nu. În postul mare, în a treia săptămână, am plecat la 
Malitkoe. Bantuia molima... Tifos exantematic. Zăceau toţi in 
bordeie, claie peste grămadă... Murdarie, duhoare, fum... Vitei pe 
Jos, de-a valma cu bolnavii şi purceii tot acolo. M-am zbătut toată 
ziua, n-am stat jos o clipă, nicio picătură de apă n-am pus în gură. 
Dar când m-am întors acasă, crezi că m-au lăsat să răsuflu? Mi-au 
adus un acar de la gară. L-am întins pe masă să-l operez, iar el s-a 
apucat să-mi moară sub cloroform. ŞI, uite, când nu trebuia, m-au 
năpădit simtämintele şi a început să mă mustre cugetul, ca şi cum 
aş fi vrut într-adins să-l omor. Si atunci m-am aşezat, am închis 
ochii — uite-aşa, ca acum — şi m-am gândit: ne vor pomeni oare, cu 
o vorbă bună, cei ce vor trăi cu o sută, două sute de ani după noi şi 
cărora azi le croim drumul? Eu cred că nu ne vor pomeni, matusa! 

MARINA: Oamenii nu! Dar Dumnezeu o să-şi aducă aminte. 

ASTROV: Bine-ai spus, dădacă! Uite, iti mulţumesc. 

(intră Voinitki) 

VOINITKI (iese din casă, a dormit după dejun şi-i e fata 
umflată de somn. Se aşază pe banca îndreptându-şi cravata 
elegantă): Da... (pauză) Da... 

ASTROV: Ai dormit bine? 

VOINITKI: Da, foarte bine. (cască) De curând trăieşte aici 
profesorul cu nevastă-sa, viata mi s-a dat peste cap... Nu dorm la 
vreme, la masă mănânc fel de fel de sosuri picante, beau vin... 
Astea nu-s sănătoase. Înainte nu aveam nicio clipă de răgaz. 
Lucram împreună cu Sonia, cu cât spor nu mai e nevoie să-ţi spun. 
Acum munceşte numai Sonia. Eu dorm, mănânc, beau... Nue 
bine! 


MARINA (dând din cap): $i ce mai rânduială la noi! Profesorul 
se scoala la amiază, iar samovarul fierbe şi-l aşteaptă toată 
dimineaţa. Până n-au venit ei, ne asezam la masă la unu, ca toţi 
oamenii, dar de când sunt ei aici mâncăm la şapte seara! Noaptea, 
profesorul citeşte şi scrie, iar la două, deodată soneria... Ce s-a 
întâmplat, maiculita? Vrea ceai! Du-te de trezeşte toată lumea 
pentru el şi pune-i samovarul... Ce mai rânduială! 

ASTROV: Si mult o să mai stea pe-aici? 

VOINITKI (fluiera): O sută de ani. Profesorul s-a hotărât să se 
stabilească aici. 

MARINA: Uite şi acum: de două ceasuri stă samovarul pe masă 
ŞI e1 s-au dus la plimbare. 

VOINITKI: Iată-i că vin! Nu te prăpădi cu firea! 

(se aud glasuri; din fundul grădinii vin Serebreakov, Elena 
Andreevna, Sonia şi Teleghin, care se întorc de la plimbare) 

SEREBREAKOV: Foarte frumos, foarte frumos. Priveliştile 
sunt minunate. 

TELEGHIN: Într-adevăr deosebite, Excelenţă! 

SONIA: Tată, mâine mergem la ocolul silvic. Vii cu noi? 

VOINITKI: Poftiti, vă rog, la ceai! 

SEREBREAKOV: Fiţi buni, dragu mei, şi trimiteti-mi ceaiul în 
biroul meu. Mai am încă de lucru astăzi. 

SONIA: Sunt sigură că o să-ţi placă la ocolul silvic. 

(Elena Andreevna, Serebreakov şi Sonia intră în casă; Teleghin se 
aşază la masă, lângă Marina) 

VOINITKI: E cald şi-i zăduf, dar marele nostru învăţat cară cu 
el paltonul, galoşii, manusile şi umbrela. 

ASTROV: Se îngrijeşte omul. 

VOINITKI: Şi ea ce frumoasă e! Ce frumoasă! În viata mea n- 
am văzut o femeie mai frumoasă! 

TELEGHIN: Eu, Maria Timofeevna, fie că m-aş plimba pe 
câmp sau într-o grădină la umbră, fie că aş privi masa asta — simt 
întotdeauna o fericire nespusă. Vremea e minunată, păsările cântă, 
trăim in pace şi buna-intelegere... ce ne mai trebuie? (luând 
paharul) Îţi mulțumesc din toata inima! 


VOINITKI (visător): Ochu ei... Minunată femeie! 

ASTROV: Povesteşte-ne ceva, Ivan Petrovici! 

VOINITKI (moale): Ce să-ţi povestesc? 

ASTROV: Nu-i nimic nou? 

VOINITKI: Nimic. Toate-s vechi. Eu sunt acelaşi ca pe vremuri, 
ba poate şi mai rău, fiindcă m-am lăsat, m-am dat lenii, nu fac 
NIMIC, ci doar bombănesc toată ziua, ca moşnegii. Maman, bătrâna 
mea gaita, tot mai ciripeşte despre emanciparea femeii. Cu un ochi 
se uită-n fundul gropii, şi cu celălalt caută în cărțile ei savante 
semnele unei vieti noi! 

ASTROV: Si profesorul? 

VOINITKI: Profesorul, ca şi mai înainte, stă în cabinetul lui şi 
scrie de dimineaţă până noaptea târziu. „Scriem ode nesfârşite cu 
fruntile-ncruntate, dar laurii şi fala nu vor să se arate...” Biata 
hârtie! Mai bine şi-ar scrie biografia! Grozav subiect! Ma-ntelegi! 
Un profesor ieşit la pensie, un hodorog, o caricatură de savant 
bătrân. Podagră, reumatism, migrene, iar de gelozie şi invidie 1 s-a 
umflat şi ficatul. Si dihania asta trăieşte pe moşia primei sale soţii, 
şi nu de plăcere ci pentru că buzunarul nu-i îngăduie să trăiască la 
oraş. Se plânge mereu de nenorocirile lui, deşi în realitate e nespus 
de fericit. (nervos) Gândeşte-te numai ce noroc a avut! Fiul unui 
biet târcovnic, intră la seminar, reuşeşte apoi să obțină gradele 
universitare, ba şi o catedră! Ajunge Excelenţă, ginerele unui 
senator şi aşa mai departe. De altfel, toate astea nu au nicio 
importanţă. Dar ascultă altceva! De douăzeci şi cinci de ani bătuți 
pe muchie, omul acesta ţine prelegeri şi scrie despre artă, fără să 
înţeleagă o iotă! De douăzeci şi cinci de ani rumega părerile altora 
despre realism sau naturalism şi alte bazaconii. De douăzeci şi 
cinci de ani tine prelegeri şi scrie despre ceea ce oamenii 
inteligenţi ştiu de mult, iar pe proşti nu-i interesează. Adică de 
douăzeci şi cinci de ani bate apa în piuă. Si în acelaşi timp, ce 
îngâmfare! Ce ifose! A ieşit la pensie şi nu-l cunoaşte nimeni. E 
absolut necunoscut. Vasăzică, douăzeci şi cinci de ani a ocupat 
locul altuia. Şi uită-te la el cum calcă de parcă e un semizeu. 

ASTROV: Pare-mi-se că-l invidiezi! 


VOINITKI: Da. Află că-l invidiez! $i ce trecere are la femei! 
Niciun Don Juan n-a cunoscut un succes ca al lui. Nevasta lui 
dintâi, sora mea, era o fiinţă încântătoare, blajină, curată ca cerul 
ăsta albastru, nobilă, generoasă. A avut mai mulţi adoratori decât a 
avut el elevi, dar îl iubea cum numai îngerii curati pot iubi alte 
fiinţe, tot atât de curate ca şi ei. Mama mea, soacra lui, până şi 
astăzi îl adoră şi e cuprinsă în faţa lui de un fel de teamă sacră. A 
doua soţie, o femeie frumoasă şi deşteaptă — ai văzut-o adineauri — 
s-a căsătorit cu el, om bătrân, şi 1-a jertfit tinereţea, frumuseţea, 
libertatea şi strălucirea ei. Si mă întreb de ce? Pentru ce? 

ASTROV: Si îi este credincioasă profesorului? 

VOINITKI: Din păcate, da! 

ASTROV: De ce „din păcate”? 

VOINITKI: Pentru că fidelitatea asta e falsă de la început până 
la sfârşit. Are multă retorică în ea, dar niciun pic de logică. E 
imoral să înşeli un sot bătrân, pe care nu-l poţi suferi. Dar să 
înăbuşi în tine tinerețea şi sentimentele adevărate — asta nu e 
imoral? 

TELEGHIN (cu ton plangaret): Vanea, nu-mi place când te aud 
vorbind aşa. Zău! spun drept... Şi femeia care-şi înşală soţul ca şi 
bărbatul care-şi înşală soţia nu sunt oameni de credinţă. Asemenea 
oameni sunt în stare să-şi trădeze şi ţara. 

VOINITKI (supărat): Tine-ti gura, Ciupitule! 

TELEGHIN: Lasa-ma sa vorbesc, Vanea. Sotia mea a fugit de la 
mine cu iubitul ei chiar a doua zi după nuntă, din cauza infatisari 
mele nu prea atrăgătoare. Eu, după asta, nu m-am abătut de la 
datorie. O iubesc şi acum şi-i sunt credincios, o ajut cu ce pot şi 1- 
am dat toată averea pentru întreţinerea copiilor pe care 1-a avut cu 
bărbatul pe care l-a iubit. Am pierdut fericirea, dar mi-am păstrat 
mândria. Si ea? Tinereţea 1 s-a dus; frumuseţea, sub puterea legilor 
firii, 1 s-a ofilit, omul pe care-l iubea a murit... Ce i-a rămas? 

(intră Sonia şi Elena Andreevna, apoi Maria Vasilievna cu o 
carte; se aşază şi citeşte, i se dă ceai; ea bea fără a se uita la 
ceilalți) 

SONIA (grăbită, către Marina): Au venit ţăranii, doicuta. Du-te 


si vorbeşte cu ei. Las’ că servesc eu ceaiul. (toarnd ceaiul) 
(Marina pleaca; Elena Andreevna isi ia ceasca si bea ceaiul, 
aşezată în scranciob) 

ASTROV (către Elena Andreevna): Am venit să-l văd pe soţul 
dumneavoastră. Mi-ati scris că e greu bolnav, că are reumatism şi 
nu mai ştiu ce! Dar se pare că e sănătos tun. 

ELENA ANDREEVNA: Aseară nu 1-a fost bine. Se plângea de 
dureri de picioare. Dar astăzi i-au trecut... 

ASTROV: Eu însă eram să-mi rup gâtul întinzând-o treizeci de 
verste! Nu face nimic. Nu-i pentru prima dată. Dar de vreme ce tot 
sunt aici, am să rămân până mâine şi am să-mi scot din pagubă cu 
somnul. Cel putin, am să dorm quantum satis!?. 

SONIA: Foarte bine. Rămâi atât de rar să dormi la noi! Sunt 
sigură că nici n-ai mâncat. 

ASTROV: E-adevărat. N-am mâncat. 

SONIA: Tocmai bine. Vei mânca la noi. Acum luăm prânzul la 
ora şapte. (îşi bea ceaiul) Da” ceaiul ăsta e rece! 

TELEGHIN: Da, samovarul s-a răcit aproape de tot. 

ELENA ANDREEVNA: Nu face nimic, Ivan Ivanici, îl vom bea 
ŞI rece. 

TELEGHIN: Mă iertati, nu Ivan Ivanici ci Ilia Ilici... Ilha Ilici 
Teleghin... Sau, cum îmi spun unii, din pricina feţei mele ciupite 
de vărsat: Ciupitul. Am botezat-o pe Sonia, şi Excelenţa Sa, soţul 
dumneavoastră, mă cunoaşte foarte bine. Acum locuiesc pe 
proprietatea dumneavoastră şi dacă ati binevoit să observați, iau în 
fiecare zi masa la dumneavoastră. 

SONIA: Ilia Ilici e ajutorul nostru. Mâna noastră dreaptă. 
(afectuoasa) Naşule, să-ţi mai pun o ceasca, nasule? 

MARIA VASILIEVNA: Ah! 

SONIA: Ce e, bunicuţă? 

MARIA VASILIEVNA: Am uitat să-i spun ceva lui Alexandr... 
Mi-am pierdut memoria... Azi am primit o scrisoare de la Pavel 
Alexeevici de la Harkov... Ne-a trimis o noua broşură de-a lui... 

ASTROV: E interesantă? 

MARIA VASILIEVNA: Interesantă, dar oarecum ciudată. 


Tagaduieste tot ce a apărat cu şapte ani în urmă. E înfiorător! 
VOINITKI: Nu-i nimic înfiorător! Maman, bea-ti ceaiul! 
MARIA VASILIEVNA: Bine, dar vreau să vorbesc! 

VOINITKI: De cincizeci de ani nu facem altceva decât să 
vorbim şi iar să vorbim şi să citim broşuri. Ar fi timpul să-ncetăm. 

MARIA VASILIEVNA: Nu ştiu de ce nu-ţi place când vorbesc 
cu. lartă-mă, Jean, dar în ultimul an te-ai schimbat atât, încât nu te 
mai recunosc... Erai un om cu convingeri precise, o personalitate 
luminoasă... 

VOINITKI: O da, eram o personalitate luminoasă, care nu 
lumina pe nimeni. (pauză) Am fost o personalitate luminoasă! 
Altă glumă mai usturătoare nici nu mi s-ar putea spune. Am 
patruzeci şi şapte de ani. Până acum un an m-am străduit, ca şi voi, 
să-mi întunec într-adins vederea cu scolastica asta a voastră şi să 
nu-mi dau seama de viaţa adevărată — şi credeam că fac bine. 
Acum însă dac-ati sti! Nu dorm nopţi de-a rândul de ciudă şi de 
mânie, gandind ce prosteste mi-am pierdut timpul, cand as fi putut 
avea tot ce nu-mi mai îngăduie acum bätrânetea să am! 

SONIA: Unchiule Vanea, e plictisitor! 

MARIA VASILIEVNA (fiului ei): S-ar spune că vrei să dai vina 
pe convingerile tale de odinioară... Dar nu sunt ele de vină ci tu... 
Ai uitat că o convingere prin ea însăşi nu e nimic, e litera 
moartă... Ar fi trebuit fapte. 

VOINITKI: Fapte? Nu toată lumea e în stare să fie un 
perpetuum mobile mâzgălitor de hârtie, ca Herr profesor al 
dumitale. 

MARIA VASILIEVNA: Ce vrei să spui cu asta? 

SONIA (rugător): Bunicutä, unchiule Vanea! Vă rog! Vă rog 
mult!... 

VOINITKI: Tac! Tac şi-mi cer iertare. 

(pauză) 

ELENA ANDREEVNA: Ce vreme frumoasă e azi. Nu e cald 

deloc... 
(pauză) 
VOINITKI: E o vreme tocmai bună să te spanzuri... 


(Teleghin îşi acordeaza chitara; Marina umblă in jurul casei si 

cheama gainile) 

MARINA: Pui, pui, pui... 

SONIA: Dădacă, de ce-au venit ţăranii? 

MARINA: Vechea poveste. Tot locul ăla nelucrat. Pui, pui, 
pul... 

SONIA: Pe cine chemi? 

MARINA: Pestrita a scăpat cu puii. Să nu-i inhate gaia. (pleacă) 

(Teleghin cântă o polcă; toți ascultă în tăcere; intră un argat) 

ARGATUL: Domnul doctor e aici? (câtre Astrov) Vă rog, 
Mihail Lvovici, au venit după dumneavoastră. 

ASTROV: De unde? 

ARGATUL: De la fabrică. 

ASTROV (inciudat): Foarte mulţumesc. Ce să-i faci?... Trebuie 
să mă duc. (isi caută sapca din ochi) Ce păcat! Dracu să-i 1a... 

SONIA: Adevărat, e foarte neplăcut... De la fabrică întoarce-te 
să 1e1 masa cu noi. 

ASTROV: O să fie prea târziu. N-ai ce să-i faci!... (argatului) 
Uite ce e, dragutule: adu-mi mai întâi un păhărel cu votcă. 
(argatul pleacă) N-ai ce să-i faci! (găseşte şapca) Într-o piesă a lui 
Ostrovski e un personaj cu mustață mare şi numai cu o fărâmă de 
minte. Ala sunt eu... Aşadar, doamnelor, domnilor, am onoarea! 
(către Elena Andreevna) Dacă o să vă abateti vreodată pe la mine, 
uite, împreună cu Sofia Alexandrovna, o să mă bucur din toată 
inima. Am o moşioară nu prea mare, cu totul vreo treizeci de 
deseatine, dar dacă vă interesează, am o grădină model şi o 
pepinieră cum nu găseşti la o mie de verste împrejur. Alături de 
mine € ocolul silvic... Şeful ocolului e bătrân şi mereu bolnav, aşa 
că, la drept vorbind, eu duc toate treburile. 

ELENA ANDREEVNA: Mi s-a spus că vă plac pădurile. 
Desigur că asta poate să fie de mare folos. Dar nu vă îndepărtează, 
oare, de la adevărata dumneavoastră menire? Sunteţi medic! 

ASTROV: Numai Dumnezeu ştie care e adevărata noastră 
menire. 

ELENA ANDREEVNA: Si vă interesează? 


ASTROV: Da, este un lucru interesant. 

VOINITKI (ironic): Grozav! 

ELENA ANDREEVNA (lui Astrov): Sunteţi încă tânăr. După 
înfăţişare să tot aveţi treizeci şi şase, treizeci şi şapte de ani. De 
aceea cred că nu e chiar atât de interesantă pe cât spuneti, 
îndeletnicirea asta. Pădure şi iar pădure! Trebuie să fie monoton. 

SONIA: Nu. E cât se poate de interesant! Mihail Lvovici sădeşte 
în fiecare an o pădure nouă şi a primit chiar o medalie de bronz şi 
o diplomă. Se trudeste să nu fie distruse pădurile bătrâne... Când 
îl auzi vorbind, trebuie să fii de părerea lui! Spune că pădurile sunt 
podoaba pământului, că-l învaţă pe om să înţeleagă frumosul şi-i 
dau o mare bucurie sufletească. Pădurile îndulcesc clima aspră, şi 
în ţările unde clima e mai blândă, omul îşi cheltuieste mai putin 
puterile în luptă cu natura. De aceea şi omul acolo e mai cumpătat 
si mai blând. Oameni de acolo sunt frumoşi, zvelti, sensibili. 
Vorba lor e mai aleasă, mişcările pline de graţie. Acolo înfloresc 
ştiinţele şi artele, filozofia lor nu e întunecată iar purtarea lor fata 
de femei e plină de eleganţă şi nobleţe... 

VOINITKI (râzând): Bravo! Bravo! Toate astea sunt frumoase, 
dar nu sunt convingătoare, aşa ca... (lui Astrov) Dă-mi voie, 
prietene, să fac focul în sobe tot cu lemne şi să clădesc hambare 
tot din lemn! 

ASTROV: Ai putea să faci foc în sobe cu turbă şi să-ţi cladesti 
hambarele din piatră. Hai, să zic, să se taie pădurile pentru nevoi; 
dar de ce să le distrugi? Pădurile Rusiei trosnesc sub topoare. Pier 
miliarde de copaci. Se nimicesc adăposturile animalelor şi 
păsărilor. Râurile scad şi până la urmă seacă. Privelişti minunate 
dispar pentru totdeauna. Si toate astea pentru că omul leneş n-are 
atâta minte să se aplece şi să ridice de pe jos cu ce să se 
încălzească. (către Elena Andreevna) Nu-i aşa, doamnă? Trebuie 
să fii barbar, fără un pic de judecată, ca să arzi în soba aceasta 
frumuseţe, să distrugi ceea ce nu eşti în stare să faci. Omul e 
înzestrat cu inteligenţă şi forţă creatoare ca să sporească tot ce-i 
este dat, dar până acum el n-a creat, ci a distrus. Pădurile se 
imputineaza mereu, râurile seacă, vânatul se răreşte, clima s-a 


înăsprit şi pe zi ce trece pământul devine tot mai sărac şi mai urât. 
(către Voinitki) Tu mă priveşti cu ironie şi tot ce spun ti se pare 
lipsit de seriozitate. Se poate sa fie într-adevăr o ciudatenie a mea. 
Totuşi, când trec pe lângă pădurile ţăranilor, pe care le-am scăpat 
de la tăiere, sau când aud freamătul lăstărişului sădit cu mâinile 
mele, simt că şi clima e oarecum în stăpânirea mea şi că dacă peste 
o mie de ani omul va fi fericit cât de cât, asta o să fie puţin şi 
meritul meu. Când sădesc un mesteacăn şi-l văd apoi cum 
înverzeşte şi se leagănă în vânt mi se umple sufletul de mândrie 
ŞI... (văzându-l pe argat, care i-a adus pe tavă un păhărel de 
votcă) Totuşi... (bea) E timpul să plec! Dar toate astea, la urma 
urmei, sunt poate o ciudatenie de a mea. Am onoarea să vă salut! 
(se îndreaptă spre casă) 

SONIA (il ia de brat şi merg impreună): Si când mai vii pe la 
noi? 

ASTROV: Nu ştiu... 

SONIA: lar o să treacă o lună?... 

(Astrov şi Sonia intră în casa; Maria Vasilievna si Teleghin 
rămân lângă masă; Elena Andreevna si Voinitki se îndreaptă spre 
terasa) 

ELENA ANDREEVNA: Ivan Petrovici, iar te-ai purtat cum nu 
se poate mai urât! Era neapărată nevoie s-o superi pe Maria 
Vasilievna vorbind de perpetuum mobile? Si azi-dimineata, la 
gustare, iar te-ai certat cu Alexandr! Ce lucruri meschine! 

VOINITKI: Daca îl urăsc? 

ELENA ANDREEVNA: Pe Alexandr n-ai de ce să-l urăşti. E şi 
el ca toţi ceilalți. Nu e mai rău decât dumneata. 

VOINITKI: Dacă ai putea să-ţi vezi fata şi mişcările! Ce lene ti- 
e să trăieşti! Ah, ce lene! 

ELENA ANDREEVNA: Mi-e lene şi mi-e silă! Toţi îl vorbesc 
de rău pe soţul meu şi toți mă privesc cu milă: ,,Nenorocita de ea, 
are un bărbat bătrân!” O, ce bine înțeleg compătimirea asta. 
Tocmai cum a spus Astrov adineauri: cu toţii distrugeti pădurea 
fără să vă gândiţi, şi-n curând nu va mai rămâne nimic pe pământ. 
Si tot fără să vă gândiţi il distrugeti si pe om, şi-n curând, 


mulțumită vouă, nu va mai rămâne pe pământ nici credinţă, nici 
curăţenie sufletească, nici putere de jertfă. De ce nu sunteţi în stare 
să vă uitaţi cu indiferenţă la o femeie care nu e a voastră? Pentru 
că doctorul ăsta are dreptate: in voi toţi stă demonul distrugerii! 
Nu vă e milă nici de păduri, nici de păsări, nici de femei, nu vă e 
milă de nimic... 

VOINITKI: Nu-mi place filozofia asta! 

(pauză) 

ELENA ANDREEVNA: Doctorul ăsta are o fata obosită, 
nervoasă. Interesantă figură! Fără îndoială că Soniei îi place. E 
îndrăgostită de el şi eu o înţeleg. De când sunt aici, a venit de trei 
ori. Dar eu sunt timidă şi n-am stat niciodată de vorbă cu el cum ar 
fi trebuit şi nici n-am fost prea drăguță cu el. O fi crezând poate că 
sunt rea... Cred, Ivan Petrovici, că noi suntem atât de buni 
prieteni, fiindcă amândoi suntem aşa de plictisiti şi de plicticosi... 
Da, plicticoşi! Nu mă privi aşa, că nu-mi place! 

VOINITKI: Cum te-aş putea privi altfel, dacă te iubesc! Eşti 
fericirea mea, viata mea, tinereţea mea! Ştiu că n-am cum să fiu 
iubit. Sortii mei sunt egali cu zero. Dar eu nu vreau nimic. Lasä- 
mă să te privesc şi să-ţi ascult glasul... 

ELENA ANDREEVNA: Vorbeşte mai încet. Poate să te audă 
cineva. 

(pornesc spre casă) 

VOINITKI (mergând după ea): Dă-mi numai voie să-ţi vorbesc 
de dragostea mea, nu mă goni! Doar atât. Si pentru mine va fi o 
fericire nespusă... 

ELENA ANDREEVNA: Ce chin... 

(amândoi intră în casă. Teleghin loveşte stranele chitarei şi 
cântă o polcă; Maria Vasilievna notează ceva pe marginea 
brosurii) 


Cortina 


ACTUL AL DOILEA 


Sufrageria din casa lui Serebreakov. Noapte. Se aude paznicul 
batand toaca. Serebreakov sta intr-un fotoliu in fata ferestrei 
deschise, picotind, si Elena Andreevna, alături de el, picoteste şi 
ed. 


SEREBREAKOV (trezindu-se): Cine e? Tu esti, Sonia? 

ELENA ANDREEVNA: Nu. Eu sunt. 

SEREBREAKOV: Tu esti, Lenocika? Mă doare îngrozitor! 

ELENA ANDREEVNA: Ţi-a căzut pledul. (îi inveleste 
picioarele) Alexandr, închid fereastra! 

SEREBREAKOV: Nu, că mă înăbuş... Adormisem şi am visat 
că piciorul meu stâng nu mai era al meu. M-a trezit o durere 
cumplită. Asta nu e podagră, mai degrabă reumatism. Cât e 
ceasul? 

ELENA ANDREEVNA: Douăsprezece şi douăzeci. 

(pauză) 

SEREBREAKOV: Mâine dimineaţă să mi-l cauţi în bibliotecă 
pe Batiuşkov. Mi se pare că-l avem. 

ELENA ANDREEVNA: Ce-ai spus? 

SEREBREAKOV: Mâine dimineaţă să mi-l cauţi pe Batiuşkov. 
Îmi aduc aminte că-l avem. De ce-oi fi respirând atât de greu? 

ELENA ANDREEVNA: Eşti obosit. Nu dormi de două nopţi. 

SEREBREAKOV: Se spune că Turgheniev din podagră a dat în 
angină pectorală. Mă tem să nu fie şi cu mine la fel. Afurisită, 
nesuferită bătrâneţe! Dracu s-o ia! De când am îmbătrânit, mi-e 
silă de mine. lar vouă, tuturor, trebuie să vă fie scârbă să vă uitaţi 
la mine. 

ELENA ANDREEVNA: Vorbeşti de batranetea ta ca şi cum noi 
toti am fi vinovati de ea. 

SEREBREAKOV: Tu esti cea dintâi căreia trebuie să-i fie sila 


de mine. (Elena Andreevna pleacă de lângă el si se aşază mai 
departe) Si desigur ca ai dreptate. Nu sunt prost, te-nteleg. Esti 
tânără, sănătoasă, frumoasă, vrei să trăieşti, dar eu sunt bătrân, 
aproape un cadavru. Ce să-i fac? Parcă eu nu-nteleg! E o prostie 
că mai trăiesc! Dar aşteaptă că am să vă eliberez pe toţi, pe 
curând. N-am s-o mai duc multă vreme. 

ELENA ANDREEVNA: Nu mai pot. Pentru numele lui 
Dumnezeu, taci odată! 

SEREBREAKOV: După voi s-ar zice că toţi sunteți sleiti, ca 
tanjiti, că vă pierdeţi tinereţea din pricina mea şi că numai eu mă 
bucur de viaţă. Nu-i aşa? 

ELENA ANDREEVNA: Taci! Nu vezi cât mă chinuiesti? 

SEREBREAKOV: Fireşte, chinuiesc pe toată lumea. 

ELENA ANDREEVNA (printre lacrimi): Nu mai pot să rabd... 
Spune-mi odată ce vrei? 

SEREBREAKOV: Nu vreau nimic. 

ELENA ANDREEVNA: Atunci taci. Te rog să taci! 

SEREBREAKOV: Curios! Când vorbeşte Ivan Petrovici sau 
bătrâna asta idioata de Maria Vasilievna, toți ascultă fără să sufle. 
Si e destul ca să spun şi eu o vorbă, pentru ca toţi să va simtiti 
nenorociti. Până şi de glasul meu vă e sila. Să zicem că as fi 
nesuferit, egoist, despotic! Dar nici la bătrâneţe să n-am dreptul să 
fiu egoist? Nici măcar atât n-am meritat? Uite, te-ntreb pe tine: n- 
am şi eu dreptul la o bătrâneţe tihnită, la atenție din partea 
oamenilor? 

ELENA ANDREEVNA: Dar nimeni nu-ţi tagaduieste 
drepturile! (fereastra se zguduie de vânt) A început vântul, să- 
nchid fereastra! (o închide) O să plouă. Nimeni nu-ţi tagaduieste 
drepturile. 

(pauză; în grădină paznicul bate toaca şi cântă ceva) 

SEREBREAKOV: Să-ţi inchini toată viata ştiinţei, să te 
obişnuieşti cu cabinetul tău de lucru, cu auditoriul, cu colegii — 
oameni respectabili — şi, deodată, din senin, să te trezesti în 
cavoul ăsta, să nu vezi în fiecare zi decât oameni tâmpiţi şi să n- 
auzi decât nerozii... Eu vreau să trăiesc, îmi place succesul, faima, 


zgomotul... Aici, parca sunt in surghiun! Sa ai in fiecare clipa 
nostalgia trecutului tau, să tot urmăreşti succesele altora, să-ți fie 
frică de moarte... Nu pot!... Asta e peste puterile mele. Şi culmea 
e că nu-mi dau nici dreptul să-mbătrânesc! 

ELENA ANDREEVNA: Mai aşteaptă. Ai răbdare! Peste cinci- 
şase ani am să fiu bătrână şi eu. 

(intră Sonia) 

SONIA: Tată, tu ne-ai spus să trimitem după doctorul Astrov şi 
acum, după ce a venit, nu vrei să-l primeşti! Nu e frumos! Am pus 
degeaba omul pe drumuri... 

SEREBREAKOV: Ce să-mi facă mie Astrov al tău? Se pricepe 
la medicină cum mă pricep eu la astronomie! 

SONIA: Bine, nu putem aduce pentru podagra ta o întreagă 
facultate de medicină! 

SEREBREAKOV: Nici nu vreau să stau de vorbă cu un smintit 
ca el. 

SONIA: Cum crezi. (se aşază) Mi-e totuna. 

SEREBREAKOV: Cât e ceasul? 

ELENA ANDREEVNA: Aproape unu. 

SEREBREAKOV: Ce zăduf! Sonia, dă-mi picăturile de pe 
masa. 

SONIA: Numaidecat! (i le da) 

SEREBREAKOV (enervat): Ah, nu astea! Nimeni nu-i in stare 
să-ți facă ceva. 

SONIA: Te rog, fără capricii! Unora le-o fi plăcând poate, dar 
pe mine scuteşte-mă! Nu-mi place. Si nici n-am timp, mâine 
trebuie să mă scol de dimineaţă că începe cositul fânului. 

(intră Voinitki în halat şi cu o lumânare) 

VOINITKI: Vine furtuna. (fulgeră) Uite-o! Hélène şi tu, Sonia, 
duceti-va la culcare. Am venit să vă schimb! 

SEREBREAKOV (speriat): Nu, nu, nu mă lăsaţi cu el! O să mă 
omoare cu vorba! 

VOINITKI: Dar trebuie să le laşi să se odihnească. N-au dormit 
de două nopţi. 

SEREBREAKOV: N-au decât să se culce, dar pleacă şi tu. Îţi 


mulțumesc. Te implor! În numele prieteniei noastre de altădată, nu 
stărui! O să stăm de vorbă mai târziu. 

VOINITKI (zâmbind): În numele prieteniei noastre de 
altădată... de altădată... 

SONIA: Da” taci odată, unchiule Vanea! 

SEREBREAKOV (soției): Draga mea, nu mă lăsa cu el. O să 
mă omoare cu vorba! 

VOINITKI: începe să fie caraghios! 

(intră Marina cu o lumânare) 

SONIA: Mai bine te-ai culca, dădacă, e târziu! 

MARINA: Nici n-am luat samovarul de pe masă. Nu mai ajungi 
să te culci. 

SEREBREAKOV: Vechea poveste! Nimeni nu doarme, toţi sunt 
istoviti, numai eu sunt în culmea fericirii... 

MARINA (se apropie de Serebreakov, ca duiosie): Ce-i, 
tătucule? Te doare? Şi pe mine mă junghie picioarele, cum mă mai 
junghie... (îi îndreaptă pledul) Asta e o boală veche la dumneata. 
Răposata Vera Petrovna, mama Soniei, nu dormea nopţi de-a 
rândul, chinuindu-se cu îngrijirile... că tare mult te iubea... 
(pauză) Bătrânii sunt ca ăi mici, vor să fie cäinati. Dar nimeni nu-i 
plânge pe bătrâni. (fl sărută pe umăr) Haidem la culcare... 
tătucule. Haidem, sufletelul meu!... Am să-ţi dau nişte ceai de tei 
si am să-ţi încălzesc piciorusele... Am să mă rog Domnului pentru 
tine... 

SEREBREAKOV (mişcat): Să mergem, Marino! 

MARINA: Si pe mine ma junghie picioarele, cum mă mai 
junghie! (fl conduce ajutată de Sonia) Si Vera Petrovna, pe 
vremuri, se necajea si plangea mereu... Tu, Soniuska, erai inca 
mica $1 prostuta pe-atunci... Hai, tatucule, hai!... 

(Serebreakov, Sonia si Marina ies) 

ELENA ANDREEVNA: Ma istoveste. Abia ma tin picioarele! 

VOINITKI: Pe dumneata te istoveste el, dar eu ma istovesc pe 
mine! Asta e a treia noapte de cand nu dorm. 

ELENA ANDREEVNA: Parca e un blestem pe casa asta! Mama 
dumitale, in afară de broşurile ei şi de profesor, ne urăşte pe toţi; 


profesorul e irascibil, in mine nu se increde, iar de dumneata se 
teme; Sonia se supără pe tatăl ei, se supără pe mine şi nu-mi 
vorbeşte de două săptămâni. Dumneata nu poţi să-l suferi pe soţul 
meu şi 0 dispretuiesti pe fata pe mama dumitale. Eu sunt enervata 
si mi-a venit astăzi de vreo douăzeci de ori sa plâng... parcă e un 
blestem pe casa asta! 

VOINITKI: Să lăsăm filozofia! 

ELENA ANDREEVNA: Dumneata, Ivan Petrovici, eşti un om 
cult şi inteligent şi ar trebui să înţelegi că lumea se präpädeste nu 
din cauza tâlharilor, nici din cauza incendulor, ci din pricina urii 
ascunse dintre oameni, din pricina tuturor acestor ciondăneli 
mărunte... Rostul dumitale ar fi nu să bombăneşti, ci să-i împaci 
pe toţi. 

VOINITKI: Mai întâi împacă-mă cu mine însumi. Scumpa 
mea... (îi ia mâna să o sarute) 

ELENA ANDREEVNA: Ce înseamnă asta? (isi trage mâna) 
Pleacă, te rog! 

VOINITKI: Ploaia o să treacă îndată şi natura toată o să se 
învioreze şi o să respire în voie. Numai pe mine nimic n-o să mă 
învioreze... Zi şi noapte mă urmăreşte ca o stafie gândul că viaţa 
mea e pierdută pentru totdeauna. Trecut nu am, mi l-am irosit 
prosteşte pe fleacuri, iar prezentul e groaznic şi stupid. Astea-s 
viata şi dragostea mea. Unde să le pun, ce să fac cu ele? 
Sentimentele mele se duc fără folos, ca o rază de soare care bate 
într-o groapă. Si mă duc şi eu... 

ELENA ANDREEVNA: Când îmi vorbeşti de dragostea 
dumitale, mintea mi se-ntunecă şi nu ştiu ce să-ți răspund. Iartä- 
mă, dar nu-ţi pot spune nimic. (dă să plece) Noapte bună! 

VOINITKI (asezändu-i-se în cale): Şi dacă ai sti cât sufăr la 
gândul că în aceeaşi casă, alături de mine, se iroseste o altă viata — 
a dumitale! Ce mai aştepţi? Ce blestemată filozofie te ţine? 
Intelege odată, intelege!... 

ELENA ANDREEVNA (cu ochii atintiti asupra lui): Ivan 
Petrovici, te-ai îmbătat! 

VOINITKI: Se poate, se prea poate! 


ELENA ANDREEVNA: Unde-i doctorul? 

VOINITKI: E dincolo... la mine, doarme. Se poate, se prea 
poate... Toate-s cu putinta! 

ELENA ANDREEVNA: Si astăzi ai băut! De ce? 

VOINITKI: Când bei, mai seamănă putin a viata... Lasa-ma să 
beau, Hélène! 

ELENA ANDREEVNA: Inainte nu beai niciodata si nu vorbeai 
atât de mult... Du-te şi te culcă! Ma plictisesti! 

VOINITKI (aplecându-se să-i sarute mâna): Scumpa mea... 
minunea mea... 

ELENA ANDREEVNA (înciudată): Lasă-mă in pace! La urma 
urmei, e dezgustator! (iese) 

VOINITKI (singur): S-a dus... (pauză) Acum zece ani, pe când 
trăia  soră-mea, am întâlnit-o la dânsa. Pe-atunci avea 
şaptesprezece ani, iar eu treizeci şi şapte. De ce nu m-am 
îndrăgostit atunci de ea şi n-am cerut-o în căsătorie? Ar fi fost atât 
de uşor! Acum ar fi fost soţia mea... Da... Ne-ar fi trezit pe 
amândoi furtuna... Ea s-ar fi speriat de tunet, iar eu, luând-o în 
braţe, i-as fi şoptit: „Nu-ţi fie teamă, sunt aici”. O, gânduri 
minunate... Ce bine ar fi fost! Uite că-mi vine să şi râd!... Dar, 
Doamne, Dumnezeule, mi se încurcă gândurile în cap... De ce 
sunt bătrân? De ce nu ma-ntelege? Retorica ei, morala ei leneşă, 
gândurile ei absurde despre sfârşitul lumii, toate astea îmi sunt 
profund nesuferite! (pauză) O, cum m-am înşelat! L-am adorat pe 
profesorul ăsta, pe intepenitul ăsta de podagra, am lucrat pentru el 
ca un animal! Sonia şi cu mine am stors cât am putut din moşia 
asta. Ca nişte culaci am făcut negot cu undelemn, mazăre, brânză. 
Ne-am luat de la gură ca să strângem copeică cu copeică şi să 
trimitem mii de ruble profesorului. Eram mândri de el şi de ştiinţa 
lui, traiam şi respiram numai prin el. Tot ce scria şi spunea mi se 
părea genial... Doamne, şi acum? Acum a ieşit la pensie, acum se 
vede răbojul vieţii lui. Nu va rămâne după el nicio pagină de 
muncă vrednică! E absolut necunoscut, un nimic. Un balon de 
săpun! M-am înşelat... Văd bine... M-am înşelat prosteste! 

(intra Astrov, în haină, fără jiletcă si fără cravată, putin băut, 


dupa el, Teleghin cu chitara) 

ASTROV: Haide, canta! 

TELEGHIN: Da’ doarme toată lumea! 

ASTROV: Cântă! (Teleghin cântă în surdină) Eşti singur? 
(către Voinitki) Doamnele au plecat? (punându-și mâinile in sold 
cântă incet) „Casă şi cuptor te cară, gospodarul doarme afară”... 
M-a trezit furtuna... Ce mai ploicică! Cât o fi ceasul? 

VOINITKI: Dracu ştie! 

ASTROV: Parc-am auzit glasul Elenei Andreevna?... 

VOINITKI: Adineauri a fost aici. 

ASTROV: Strasnica femeie! (priveste flacoanele de pe masa) 
Doctorii! De unde nu sunt retete! De la Harkov, de la Moscova, de 
la Tuia... A umplut toate oraşele cu podagra lui! E bolnav cu 
adevărat, sau se preface? 

VOINITKI: Ba e bolnav! 

(pauză) 

ASTROV: De ce esti astăzi atât de trist? Ti-e milă de profesor? 

VOINITKI: Lasă-mă-n pace! 

ASTROV: Sau poate că eşti îndrăgostit de nevasta lui? 

VOINITKI: E prietena mea. 

ASTROV: Atât de repede? 

VOINITKI: Ce vrea să zică acest: „Atât de repede”? 

ASTROV: O femeie nu poate fi prietenă cu un bărbat decât 
numai în ordinea următoare: mai întâi camaradă, apoi iubită, şi 
abia la urmă prietenă. 

VOINITKI: Triviala filozofie! 

ASTROV: Ce-ai spus? Da... Trebuie să mărturisesc: încep sa 
mă ticăloşesc. Vezi, sunt şi beat! De obicei mă îmbăt cam o dată 
pe lună. Când sunt în starea asta, mă simt tare neruşinat şi sunt 
cinic. Atunci nu-mi pasă de nimic. Fac cele mai grele operaţii, $1- 
mi reuşesc de minune; schitez cele mai märete planuri pentru 
viitor. În aceste clipe nu mai cred despre mine că sunt un trăsnit, ci 
sunt convins că aduc omenirii un folos uriaş... Uriaş! În clipele 
astea am un sistem filozofic al meu propriu şi voi toţi, fraților, îmi 
pareti nişte gângănii... nişte microbi. (către Teleghin) Cântă, 


Ciupitule! 

TELEGHIN: Din toata inima pentru tine, dragutule, dar intelege 
odata ca dorm toti ai casei! 

ASTROV: Canta, iti spun! (Teleghin canta incet) Ar trebui sa 
bem ceva. Haidem dincolo! Mi se pare că ne-a mai rămas putin 
coniac. lar când s-o face ziuă, s-o ştergem la mine acasă. Ne-am 
înţeles? Am un infirmier care nu spune niciodată: „Ne-am înţeles” 
ci: „M-am înţeles”. Un pungas fără pereche... Atunci „m-am 
înţeles”? (văzând-o pe Sonia, care intră) lartă-mă, sunt fara 
cravată. (pleacă repede; Teleghin îl urmează ) 

SONIA: Si tu, unchiule Vanea, iar te-ai îmbătat cu doctorul! S- 
au împrietenit soimii nostri. Ei, el e întotdeauna asa, dar tie ce ţi-a 
venit? La vârsta ta nu-ţi şade bine. 

VOINITKI: Vârsta n-are ce căuta aici... Dacă n-ai o viata 
adevărată, trăieşti cu nälucile. Tot e mai bine decât nimic! 

SONIA: Tot fânul nostru a fost cosit, plouă în fiecare zi, totul 
putrezeşte, dar tu te ti de năluci. Te-ai lăsat cu totul de 
gospodărie! Muncesc singură... E peste puterile melc... (speriată) 
Unchiule, ai lacrimi în ochi! 

VOINITKI: Da’ de unde lacrimi? Nu-i nimic... Fleacuri. Te-ai 
uitat adineauri la mine cum se uita răposata maică-ta. Scumpa 
mea... (îi sărută cu patimă mâna şi obrajii) Sora mea... surioara 
mea dragă... De ce nu mai e printre noi? Dacă ar şti ea! O, 
Doamne, dacă ar şti! 

SONIA: Ce anume să ştie, unchiule? 

VOINITKI: Mi-e greu, nu ştiu cum... Nimic, nimic, draguto... 
Lasă-mă... altă dată... Mă duc. (pleacă) 

SONIA (bate în uşă): Mihail Lvovici, dormi? O clipă, te rog! 

ASTROV (de după usa): Numaidecât. (apare după un timp; e in 
jiletcă şi cu cravată) Ce doreşti, mă rog? 

SONIA: Dacă iti place, bea dumneata singur, dar te implor, nu-l 
mai pune şi pe unchiul să bea. Îi face rău. 

ASTROV: Bine. N-o să mai bem. (pauză) Plec numaidecât la 
mine-acasă. Zis şi făcut. Până înhamă caii, se crapă de ziuă. 

SONIA: Plouă. Asteapta până dimineaţă. 


ASTROV: Furtuna ne ocoleste. O sa ne ajunga doar cativa 
stropi. Plec. Si te rog să nu mă mai chemi la tatăl dumitale. Eu îi 
spun că e podagră, şi el — că e reumatism. Eu îl rog să stea culcat, 
si el — şade în fotoliu, iar azi nici n-a vrut să vorbească cu mine. 

SONIA: E un rasfatat. (caută în bufet) Vrei să mănânci ceva? 

ASTROV: Bucuros. 

SONIA: Îmi place să mănânc noaptea. Mi se pare că mai e ceva 
în bufet. Se spune că în viaţa lui a avut mare succes la femei şi că 
femeile l-au räsfätat. Uite, brânză. (stau amândoi lângă bufet si 
mănâncă ) 

ASTROV: N-am mâncat nimic azi, am băut numai. Caracterul 
tatălui dumitale nu-i uşor de suportat. (ia o sticlă din bufet) Se 
poate? (bea un păhărel) Nu e nimeni aici şi pot să vorbesc pe fata. 
Cred că n-aş putea trăi nici măcar o lună la dumneavoastră. M-aş 
înăbuşi... Tatăl dumitale, care s-a infundat cu totul in podagra şi 
în cărțile lui, unchiul Vanea cu melancolia lui, bunica dumitale şi 
în sfârşit mama dumitale vitregă... 

SONIA: Ce-i cu mama mea vitregă? 

ASTROV: La om, totul trebuie să fie frumos; şi fata şi 
îmbrăcămintea şi sufletul şi gândurile. E frumoasă, fără îndoială, 
dar... te uiţi la ea: mănâncă, doarme, se plimbă, ne vräjeste pe toţi 
cu frumuseţea e€1.. Si asta-i tot. Nu cunoaşte niciun fel de 
îndatorire. Alţii trebuiesc să lucreze pentru ea. E sau nu e aşa? Dar 
viaţa în trândăvie nu poate să rămână curată. (pauză) Poate că o 
judec prea aspru. Nici eu nu sunt mulţumit de viaţă, ca şi unchiul 
Vanea al dumitale. De aceea şi suntem aşa de acri amândoi. 

SONIA: Dumneata nu eşti mulţumit de viaţă? 

ASTROV: Viaţa în sine îmi place, dar viaţa asta a noastră 
rusească, de la tara, viata asta de burtaverde, nu pot s-o sufăr şi-o 
dispretuiesc din adâncul sufletului. Iar întrucât priveşte viata mea 
proprie, zău că nu are nimic frumos în ea. Ştii, când umbli noaptea 
printr-o pădure şi vezi o lumină licärind în depărtare, nu mai ştii 
nici de oboseală, nici de întuneric, nici de crengile tepoase ce-ţi 
biciuiesc fata. Ştii bine că eu muncesc ca nimeni altul în judeţ. 
Soarta mă urmăreşte fără răgaz. Sufăr uneori peste puteri şi nu văd 


nicăieri nicio lumină înaintea mea. Pentru mine nu mai aştept 
nimic. Pe oameni nu-i iubesc... De mult nu mai iubesc pe nimeni. 

SONIA: Pe nimeni? 

ASTROV: Pe nimeni. Simt o oarecare duioşie, ca un fel de 
obisnuinta, pentru bătrâna dumitale dădacă. Ţăranii parca sunt toți 
la fel: neluminati şi murdari, iar cu aşa-zişii intelectuali e greu să 
te împaci. Te obosesc. Toţi bunii noştri prieteni au gânduri 
mărunte, sentimente mărunte şi nu văd mai departe de lungul 
nasului. Sunt proşti, iar cei mai deştepţi şi mai rasariti sunt nişte 
isterici, roşi de autoanalize şi stäpâniti de reflexe... Ăştia se 
vaieta, sunt mizantropi, bârfesc în mod bolnăvicios, se apropie de 
om tiptil, pe la spate, îl privesc chiondorâs şi hotărăsc: „O, ăsta 
nu-i întreg la minte!” sau: „Ăsta e o gură spartă!” Iar dacă nu ştiu 
ce etichetă să-ţi mai hpească pe frunte, spun: „E un om ciudat, da, 
foarte ciudat!” Iubesc pădurea — asta-i ciudat; nu mănânc carne — 
si asta-i ciudat. Nu mai există raporturi directe, curate, libere fata 
de natură şi de om! Nu şi nu! (vrea să bea) 

SONIA (il împiedică): Nu, te rog, te implor, nu mai bea! 

ASTROV: De ce? 

SONIA: Nu-ti sade bine deloc! Esti un om deosebit, ai un glas 
care fură, esti cel mai frumos dintre toţi oamenii pe care îi cunosc. 
De ce vrei să semeni cu oamenii de rând care beau şi joacă cărți? 
Să nu mai faci asta, te implor! Dumneata spui întotdeauna că 
oamenii nu creează ci distrug doar ceea ce le e dat de sus. Acum, 
de ce te distrugi pe dumneata însuți? Nu, nu trebuie, te rog, te 
implor! 

ASTROV (ii întinde mâna): N-am să mai beau. 

SONIA: Dă-mi cuvântul. 

ASTROV: Pe cuvântul meu de onoare. 

SONIA (îi strânge mâna cu putere): Mulţumesc. 

ASTROV: Gata. M-am trezit. Vezi, sunt treaz de-a binelea şi aşa 
voi rămâne până la sfârşitul zilelor mele. (se uită la ceas) Aşadar, 
să urmăm: spuneam că mi-a trecut timpul şi că pentru mine acum 
e prea târziu... Am îmbătrânit, am muncit prea mult, m-am 
banalizat, sentimentele mi s-au tocit şi cred că nu m-aş mai putea 


1»? 


lega de nimeni. Nu iubesc pe nimeni şi... nici nu voi mai iubi. 
Numai frumuseţea mă mai atrage. Nu sunt nepăsător fata de ea. 
Uite, cred că dacă Elena Andreevna ar vrea, ar putea să-mi 
sucească capul într-o singură zi... Dar vezi, asta nu mai e 
dragoste, nu mai e afecţiune... (isi acoperă ochii cu mâna si 
tresare) 

SONIA: Ce-i cu dumneata? 

ASTROV: Nu-i nimic. În postul mare mi-a murit un bolnav sub 
cloroform. 

SONIA: E vremea să uiţi povestea asta. (pauză) Spune-mi, 
Mihail Lvovici... Dacă aş avea o prietenă sau o soră mai mică şi 
dacă ai afla că ea... să zicem... te iubeşte, ce-ai face? 

ASTROV (dând din umeri): Nu ştiu. Probabil... nimic. I-as da 
să înțeleagă că n-o pot iubi... Si nici nu-mi stă gândul la asta, 
acum. Cum-necum, e timpul să plec. La revedere, draga mea, 
altfel nu mai isprăvim până-n zori. (îi strânge mâna) Dacă-mi dai 
voie, am să trec prin salon; mă tem să nu mă oprească unchiul 
dumitale. (pleacă) 

SONIA (singură): Nu mi-a spus nimic... Sufletul şi inima lui 
îmi sunt încă ascunse... Dar de ce mă simt atât de fericită? (râde 
de bucurie) l-am spus: eşti un om deosebit, nobil şi ai un glas care 
fură. Să fi fost oare nepotrivit? Glasul lui vibrează, te mângâie... 
Uite, parcă-l aud încă răsunând aici... Când i-am vorbit însă de o 
soră mai mică, n-a înţeles... (frangdndu-si mâinile) Ce cumplit e 
să ştii că nu esti frumoasă. Si eu o ştiu, o ştiu! Duminica trecută, 
când am ieşit de la biserică, am auzit cum se vorbea despre mine şi 
o femeie a spus: „E bună, milostivă, dar păcat că e aşa de urâtă”... 
Urâtă... 

(intră Elena Andreevna ) 

ELENA ANDREEVNA (deschide fereastra): A trecut furtuna. 
Ce aer curat! (pauză) Unde e doctorul? 

SONIA: A plecat. 

(pauză) 

ELENA ANDREEVNA: Sophie? 

SONIA: Da? 


ELENA ANDREEVNA: Pana cand ai sa mai fii suparata pe 
mine? Doar nu ne-am facut niciun rau una alteia! De ce sa ne 
dusmanim? N-are rost... 

SONIA: Si eu aveam acelaşi gând. (o imbratiseaza) Destul cu 
atata suparare. 

ELENA ANDREEVNA: Bine că s-a ispravit! (amândouă sunt 
emotionate) 

SONIA: Tata s-a culcat? 

ELENA ANDREEVNA: Nu. E in salon... Nu ne vorbim 
saptamani intregi si Dumnezeu stie de ce. (vazdnd bufetul deschis) 
Ce-1 aici? 

SONIA: A mancat Mihail Lvovici. 

ELENA ANDREEVNA: Uite si vin. Hai sa bem 
„Bruderschaft”. 

SONIA: Hai! 

ELENA ANDREEVNA: Din acelaşi pahar... (toarnă) Mai bine- 
1 aşa! Vasăzică de acum încolo ne spunem „tu”? 

SONIA: Da, da! (beau şi se sărută) De mult voiam să ne 
împăcăm, dar, nu ştiu de ce, nu îndrăzneam. (plânge) 

ELENA ANDREEVNA: De ce plângi? 

SONIA: Nu ştiu ce am, mi-a venit aşa dintr-odată. 

ELENA ANDREEVNA: Haide, haide, fii cuminte!... (plânge şi 
ea) Ce proastă sunt! Uite că acum plang si eu... (pauză) Esti 
supărată pe mine fiindcă bănui că m-am măritat cu tatăl tău din 
interes. Dacă crezi în jurăminte, uite, mă jur: m-am căsătorit cu el 
din dragoste. Îmi plăcea fiindcă era un om învăţat, celebru. Dar 
iubirea asta n-a fost adevărată, era ceva artificial. Pe atunci însă mi 
se părea că e adevărată. Nu e vina mea. lar tu, chiar de la căsătoria 
noastră, n-ai încetat să mă chinui cu privirile tale bănuitoare. 

SONIA: Ei, lasă acum, că doar ne-am împăcat. Să uităm! 

ELENA ANDREEVNA: Nu trebuie să mă mai priveşti aşa. Nu- 
ti şade bine... Trebuie să ai încredere în toată lumea, altfel nu se 
poate trai. 

(pauza) 
SONIA: Spune-mi sincer, ca unei prietene. Esti fericita? 


ELENA ANDREEVNA: Nu! 

SONIA: Stiam... $1 inca o intrebare. Spune-mi cinstit: ai vrea sa 
al un sot tânăr? 

ELENA ANDREEVNA: Ce copila esti! Nici vorba ca as vrea. 
(râde) Ei, mai întreabă-mă ceva... 

SONIA: Iti place doctorul? 

ELENA ANDREEVNA: Da, mult! 

SONIA (râde): Iti par caraghioasă, nu-i aşa? Iată, a plecat acum 
câteva clipe, dar parcă îi mai aud glasul şi paşii... Îi văd chipul în 
fereastra asta întunecată! Lasă-mă să-ţi spun totul... Dar nu pot 
vorbi aici, mi-e ruşine. Mai bine să mergem în odaia mea, să stăm 
acolo de vorbă! Spune-mi drept, iti par o caraghioasă, nu-i aşa?... 
Spune-mi ceva despre el! 

ELENA ANDREEVNA: Ce anume? 

SONIA: E deştept, se pricepe la toate, ştie tot... Vindecă oameni 
si sădeşte păduri... 

ELENA ANDREEVNA: Dar nu e vorba nici de medicină, nici 
de păduri... Intelege, draga mea, are talent! Ştii tu ce e talentul? 
Curaj, minte liberă, elan... Sădeşti un copac şi te şi gândeşti ce o 
să fie peste o mie de ani — întrezăreşti de pe acum fericirea 
omenirii. Astfel de oameni sunt rari. Ei trebuie iubiţi... Bea, şi 
uneori e chiar grosolan... Ei şi? Un om de talent nu poate fi fara 
cusur. Gândeşte-te ce viaţă duce acest doctor?! Drumuri 
desfundate, pline de noroaie, geruri, vifornite, distanţe uriaşe, 
oameni grosolani şi sălbatici, peste tot sărăcie şi boală. În 
asemenea împrejurări îi este greu celui care munceşte şi se luptă zi 
de zi să se păstreze până la patruzeci de ani cumpătat şi fără 
cusur... (o sărută) Iti doresc din suflet să fii fericită, o meriti... (se 
ridică) lar eu sunt o fiinţă anostă, un personaj episodic... Şi-n 
muzica, şi-n casa soţului meu, şi in toate romanele mele de 
dragoste am fost doar un personaj episodic. De fapt, Sonia, dacă 
mă gândesc bine, sunt foarte, foarte nenorocită. (umblă 
emotionata pe scenă) N-am parte de fericire pe lumea asta. Aşa ce! 
De ce râzi? 

SONIA (râde, cu fata în palme): Ce fericită sunt!... Ce fericită! 


ELENA ANDREEVNA: As vrea sa cant la pian... As canta 
ceva... 

SONIA: Cântă! (o imbrdtiseaza) Nu pot să dorm... Canta! 

ELENA ANDREEVNA: Numaidecat. Dar tatal tau nu doarme si 
când e bolnav, muzica îl supără. Du-te şi-l întreabă. Dacă ne da 
voie, cânt. Du-te. 

SONIA: Mă duc. (iese) 

(în grădină paznicul bate toaca) 

ELENA ANDREEVNA: De mult n-am mai cântat la pian. Am 
să cânt şi am să plâng. Am să plâng ca o proastă. (se apleacă pe 
fereastră) Tu baţi toaca, Efim? 

GLASUL PAZNICULUI: Eu! 

ELENA ANDREEVNA: Nu mai bate. Boierul e bolnav. 

GLASUL PAZNICULUI: De-i aşa, plec. (fluiera, chemându-şi 
câinii) Ei, Jucika, Malcik, Jucika! 

(pauza) 

SONIA (intrând în odaie): Nu-i voie! 


Cortina 


ACTUL AL TREILEA 


Salon in casa lui Serebreakov. Trei uşi: în dreapta, în stânga, la 
mijloc. E ziuă. Voinitki, Sonia stau jos; Elena Andreevna se 
plimbă pe scenă ingändurata. 


VOINITKI: Herr profesor a binevoit să-şi exprime dorinţa ca sa 
ne adunăm cu toţii, astăzi, în acest salon, la ora unu. (se uită la 
ceas) Unu fără un sfert. Vrea să comunice ceva omenirii. 

ELENA ANDREEVNA: O fi având vreo treabă cu noi... 

VOINITKI: Niciun fel de treabă. Scrie prostii, bombane, e gelos 
ŞI nimic mai mult. 

SONIA (pe un ton de mustrare): Unchiule! 

VOINITKI: Bine, iartă-mă. (arătând-o pe Elena Andreevna) 
Uitati-va la ea. Umbla si se leagana de lene ce-i e. Dragut! Foarte 
dragut! 

ELENA ANDREEVNA: Iar dumneata nu ne mai slabesti cu 
bombăneala. Cum de nu ti s-a urât? (cu tristețe) Mor de 
plictiseala! Nu stiu ce sa fac. 

SONIA (dând din umeri): Treaba e destulă, numai să vrei. 

ELENA ANDREEVNA: De pildă? 

SONIA: Vezi de gospodărie, învaţă oamenii, îngrijește bolnavii, 
nu e destul? Cand tu şi cu tata nu erati încă aici, unchiul Vanea şi 
cu mine ne duceam singuri să vindem făină în piaţă. 

ELENA ANDREEVNA: Nu mă pricep şi nici nu mă 
interesează. Numai în romanele cu teză eroii îi instruiesc şi-i 
lecuiesc pe ţărani. Ce-ar fi aşa, deodată, să m-apuc să-i lecuiesc 
sau sä-1 învăţ? 

SONIA: Eu una nu înţeleg de ce să nu faci asta? Asteapta putin 
si ai să te obişnuieşti. (o îmbrățișează) Nu-i voie să te plictisesti, 
draga mea. (râde) Ştiu că te plictisesti de nu-ţi mai găseşti locul. 
Dar plictiseala şi trândăvia sunt molipsitoare. Uite, unchiul Vanea 


nu mai face nimic, se tine dupa tine ca o umbră, iar eu mi-am lăsat 
treburile şi am venit să stau de vorbă cu tine. M-am lenevit, nu 
mai pot lucra! Înainte, doctorul Mihail Lvovici venea la noi foarte 
rar, o dată pe lună, era foarte greu să-l îndupleci, dar acum vine în 
fiecare zi. S-a lăsat şi de păduri şi de medicină. Ne-ai vrajit pe toți, 
zău aşa! 

VOINITKI: După ce tanjesti? (cu vioiciune) Haide, draga mea, 
minunată făptură, fii deşteaptă! În venele dumitale curge sânge de 
zână a apelor — fu zână! Da-ti drumul măcar o dată în viata şi 
îndrăgosteşte-te cat mai curând de vreun duh al apelor şi baldabac, 
aruncă-te cu capu-n bulboană pentru ca Herr profesor şi noi toţi să 
rămânem cu gura căscată! 

ELENA ANDREEVNA: Lasă-mă să trec! (cu mânie) Ce 
cruzime! (vrea să plece) 

VOINITKI (nu o lasă): Hai, odorul meu, iartă-mă... Îţi cer 
iertare. (îi sărută mâna) Hai să ne împăcăm! 

ELENA ANDREEVNA: Recunoaşte că şi un înger şi-ar pierde 
răbdarea. 

VOINITKI: În semn de pace şi înţelegere, iti voi aduce chiar 
acum un buchet de trandafiri. L-am pregătit de azi-dimineata... 
Trandafiri de toamnă — trandafiri frumoşi şi trişti... (pleacă) 

SONIA: Trandafiri de toamnă, trandafiri frumoşi şi trişti... 

(privesc amândouă pe fereastră) 

ELENA ANDREEVNA: Uite c-am ajuns şi în septembrie! Cum 
o să ne petrecem iarna aici? (pauză) Unde-i doctorul? 

SONIA: În odaia unchiului Vanea. Scrie nu ştiu ce. Îmi pare 
bine că a plecat unchiul Vancea. Vreau să-ţi vorbesc. 

ELENA ANDREEVNA: Despre ce? 

SONIA: Despre ce? (isi pune capul pe pieptul ei) 

ELENA ANDREEVNA: Ei, ajunge, ajunge. (îi mângâie părul) 
Linisteste-te. 

SONIA: Nu sunt frumoasa! 

ELENA ANDREEVNA: Ai o minune de par. 

SONIA: Asta nu! (privindu-se in oglinda) Nu! Cand o femeie nu 
e frumoasă, 1 se spune: ,,A1 ochi minunati, ai par minunat...” ÎI 


iubesc de şase ani, îl iubesc mai mult decât pe mama, in fiece clipă 
îl aud, îi simt strângerea mâinii şi sunt cu ochii mereu la usa, 
aştept şi mi se pare mereu că va intra. Si după cum vezi, caut 
mereu să-ţi vorbesc despre el. Acum vine în fiecare zi aici, dar nu 
se uită la mine, nu mă vede... Dacă ai şti ce chin e ăsta! Nu am 
nicio nădejde, niciuna, niciuna! (disperată) O, Doamne, 
Dumnezeule, dă-mi putere să îndur... Toată noaptea m-am 
rugat... Adeseori m-apropii de el, încep eu vorba, mă uit în ochii 
lui... Nu mai am mândrie, nu mai am putere să mă stăpânesc... N- 
am mai putut răbda şi i-am mărturisit ieri unchiului Vancea că-l 
iubesc... Toţi servitorii ştiu că-l iubesc... Toţi o ştiu. 

ELENA ANDREEVNA: Dar el? 

SONIA: Nici nu mă vede. 

ELENA ANDREEVNA (gânditoare): Ce om ciudat! Sti ce? 
Lasă-mă să vorbesc cu el... Cu băgare de seamă, numai să-i dau 
să înțeleagă... (pauză) Sincer vorbind, nu e mai bine să te 
lămureşti odată? Lasă-mă să-i vorbesc. (Sonia incuviinteaza din 
cap) 

ELENA ANDREEVNA: Foarte bine. Nu-i greu de aflat dacă te 
iubeşte sau nu te iubeşte. Nu fi neliniştită, draguta mea, nu te 
frământa. Am să-l iau pe departe, aşa ca să nu bage de seamă... 
Atât să ştim: da sau nu? (pauză) Și dacă e nu, să nu mai calce pe- 
aici. Nu-i aşa? (Sonia aprobă dând din cap) Ti-e mai uşor dacă 
nu-l vezi... Şi n-o să mai amânăm multă vreme: o să-l întrebăm 
chiar acum... Tocmai voia să-mi arate nişte planuri... Du-te şi 
spune-i că vreau să-l văd. 

SONIA (puternic emotionata): Ai să-mi spui tot adevărul? 

ELENA ANDREEVNA: Da’ desigur. Mi se pare că adevărul, 
oricare ar fi el, nu e atât de cumplit ca nesiguranța! Ai încredere în 
mine, draga mea. 

SONIA: Da, da... să-i spun că vrei să vezi planurile... 
(porneşte, dar se opreşte lângă uşă) Nu, e mai bine să nu te 
lamuresti... Tot iti mai rămâne nădejdea... 

ELENA ANDREEVNA: Ce-ai spus? 

SONIA: Nimic. (iese) 


ELENA ANDREEVNA: Nu e nimic mai rau decat sa cunosti 
taina cuiva şi să nu-l poţi ajuta. (gândindu-se) El nu o iubeşte, e 
limpede. Dar de ce să nu se însoare cu ea? Nu e frumoasă, dar 
pentru un medic de plasă şi la vârsta lui ar fi o soţie minunată. E 
deşteaptă, e bună şi curată la suflet... Nu, dar nu-i asta, nu... 
(pauză) O înţeleg pe biata copilă. În plictiseala asta ucigătoare de- 
aici, unde în loc de oameni rătăcesc în jurul tău doar nişte pete 
cenuşii, cand nu auzi decât lucruri triviale, când toţi nu ştiu decât 
să mănânce, să bea şi să doarmă, vine uneori el—el care nu 
seamănă cu ceilalți, frumos, inteligent, seducător — aşa cum răsare 
strălucind luna în mijlocul întunericului... Să te laşi prinsă de 
farmecul unui om ca el, să uiţi de toate... Mi se pare că şi pe mine 
m-a prins puţin. Da, fără el mă plictisesc, şi când mă gândesc la el, 
mă trezesc zâmbind... Vanea spune că în venele mele curge 
sângele unei zane a apelor. ,,Da-ti drumul măcar o dată în viaţă”. 
Știu eu? Poate că asa ar trebui... Ce-ar fi să-mi iau zborul de lângă 
voi toți, ca o pasăre liberă, să mă depărtez de mutrele voastre 
adormite, de discuţiile voastre, să uit că mai sunteţi pe lume... Eu 
însă n-am curaj şi sunt timidă... M-ar chinui conştiinţa. Vine aici 
în fiecare zi. Am ghicit de ce vine şi mă simt vinovată, sunt gata să 
cad în genunchi în faţa Soniei, să-i cer iertare şi să plâng... 

ASTROV (intră cu o hartă): Bună ziua. (îi strânge mâna) Doriţi 
să vedeţi picturile mele? 

ELENA ANDREEVNA: leri mi-ai făgăduit că-mi arăţi lucrările 
dumitale... Ai vreme acum? 

ASTROV: O, mai e vorba? (desface harta pe masa de joc şi o 
fixează cu nişte pioneze) Unde v-aţi născut? 

ELENA ANDREEVNA (ajutându-l): La Petersburg. 

ASTROV: Şi unde v-aţi facut studule? 

ELENA ANDREEVNA: La conservator. 

ASTROV: Atunci n-o să vă intereseze. 

ELENA ANDREEVNA: De ce? E drept, nu cunosc viaţa la ţară, 
dar am citit mult. 

ASTROV: Aici, în casă, eu am masa mea de lucru... in camera 
lui Ivan Petrovici. Când sunt istovit şi îndobitocit de oboseală las 


lucrurile baltă şi dau fuga până aici, să-mi trec un ceas, două, de 
urât, cu fleacurile astea... Ivan Petrovici şi Sofia Alexandrovna 
tacanesc cu abacul, în timp ce eu stau alături de ei, la masa mea şi 
mâzgălesc. Şi e cald, e linişte şi canta greierul. Dar plăcerea asta 
nu mi-o îngădui prea des, o dată pe lună... (arătând harta) Si, 
acum, uită-te colea. E tabloul judeţului nostru, cum era acum 
cincizeci de ani. Verdele închis şi cel deschis arată pădurile. 
Jumătate din toată suprafaţa era pe-atunci acoperită de păduri. Pe 
unde vezi umbrit cu roşu peste verde acolo trăiau cerbi şi capre... 
Eu arăt aici şi flora şi fauna. Pe lacul acesta, trăiau lebede, gâşte, 
rate şi — după cum spun bătrânii — păsările zburau în stoluri uriaşe, 
ca nişte nori. Afară de sate şi cătune, vezi că, pe ici, pe colo, sunt 
împrăştiate aşezări diferite, case răzlețe, schiturile rascolnicilor, 
mori de apă... Erau multe cornute şi cai. Asta se vede după câtă 
culoare albastră este. De exemplu, în plasa asta, culoarea albastră 
e densă; aici erau herghelii întregi. Veneau cam trei cai de fiecare 
gospodărie. (pauză) Acum să privim mai jos. Ce a fost în urmă cu 
douăzeci şi cinci de ani. De astă dată pădurile nu mai ocupă decât 
o treime din întreaga suprafaţă. Nu mai sunt capre — cerbi însă, se 
mai găsesc. Verdele şi albastrul sunt mai palide şi aşa mai departe, 
şi aşa mai departe. Să trecem la partea a treia. Planul judeţului 
cum este astăzi. Mai stăruie pe-alocuri culoarea verde, dar nu 
peste tot; doar câteva pete; au dispărut cerbu şi lebedele şi cocosii 
de munte... Nu mai e nicio urmă de aşezare sau de schit. Morile 
de altădată nu mai există. În general, harta arată o degenerare 
progresivă şi neîndoielnică, căreia îi mai trebuie vreo zece- 
cincisprezece ani ca să fie completă. Ai să spui că este aici o 
influenţă a civilizaţiei, că e normal ca viaţa veche să facă loc unei 
vieţi noi. Da, aş înţelege, dacă în locul acestor păduri distruse s-ar 
întinde şosele, căi ferate, dacă s-ar face uzine, fabrici, şcoli, dacă 
poporul ar fi mai sănătos, mai bogat, mai deştept... Dar nici vorbă 
de aşa ceva! În judeţul nostru sunt aceleaşi mlaştini, aceiaşi 
țânțari, aceeaşi lipsă de drumuri. Pretutindeni bântuie sărăcia, 
tifosul, difteria, incendiile... Ne găsim în fata unei degenerari, din 
cauza unei crunte lupte pentru existenţă. E o degenerare pricinuită 


de trandavie, ignoranta, inconstienta, cand omul inghetat, flamand, 
bolnav, pentru ca să-şi păstreze rămăşiţele vieţii şi să-şi scape 
copili, se apucă instinctiv, necugetat, de orice, numai să-şi 
potolească foamea şi să se încălzească. Distruge totul, fără să se 
gândească la ziua de mâine... Aproape totul s-a distrus. În schimb 
nu s-a creat încă nimic. (rece) Văd pe faţa dumitale că toate astea 
nu te interesează defel. 

ELENA ANDREEVNA: Înţeleg atât de puţin din toate astea... 

ASTROV: Nu-i nimic de înțeles. Adevărul e că nu vă 
interesează... 

ELENA ANDREEVNA: La drept vorbind, gândurile îmi sunt în 
altă parte. lartă-mă, dar trebuie să te supun unui mic 
interogatoriu... Sunt tulburată şi nu ştiu de unde să încep. 

ASTROV: Un interogatoriu? 

ELENA ANDREEVNA: Da, dar destul de nevinovat. Să stăm 
jos! (se așază) E vorba de o fiinţă tânără. Să vorbim ca oameni 
cinstiţi, ca doi prieteni, fără inconjur. Să vorbim şi să uităm apoi 
despre ce am vorbit. Primeşti? 

ASTROV: Da. 

ELENA ANDREEVNA: E vorba de fiica-mea vitregă, de Sonia. 
Iti place? 

ASTROV: Da, o stimez. 

ELENA ANDREEVNA: Dar ca femeie iti place? 

ASTROV (dupa un timp): Nu! 

ELENA ANDREEVNA: Încă două-trei cuvinte şi am isprăvit. 
N-ai băgat de seamă nimic? 

ASTROV: Nimic. 

ELENA ANDREEVNA (il ia de mână): N-o iubeşti! Ti se 
citeşte în ochi... Ea suferă... înţelege... şi nu mai veni pe aici! 

ASTROV (se scoală): Vremea mea a trecut... Nici n-am timp să 
mă gândesc la aşa ceva... (dând din umeri) Când aş mai putea... 
(e stanjenit) 

ELENA ANDREEVNA: Uf! Ce convorbire neplăcută! Sunt atât 
de tulburată! Parcă aş fi dus în spate cine ştie ce povară. Slavă 
Domnului că s-a terminat! Să uităm asta ca şi cum nici n-am fi 


vorbit şi... pleacă! Esti un om deştept, ai să înţelegi... (pauză) M- 
am roşit toată. 

ASTROV: Dacă mi-ai fi vorbit cu o lună-două mai înainte, cine 
ştie, poate m-aş fi gândit, dar acum... (dă din umeri) Dar dacă 
suferă, atunci fără îndoială... Numai că nu înţeleg un lucru: de ce 
al avut nevoie de interogatoriul ăsta? (o priveşte în ochi şi o 
ameninţă cu degetul) Eşti vicleană! 

ELENA ANDREEVNA: Ce vrei să spui? 

ASTROV (râzând): Ce vicleană eşti! Să presupunem că Sonia 
suferă... Se prea poate! Dar la ce bun interogatoriul la care m-ai 
supus? (împiedicând-o să vorbească, cu vioiciune) Dă-mi voie, nu 
face pe mirata. Ştii foarte bine de ce vin aici în fiecare zi... Ştii şi 
pentru ce, ştii şi pentru cine. Fiară mică şi iubită, nu te uita aşa la 
mine! Sunt şi eu un mic animal de pradă! 

ELENA ANDREEVNA: Fiară? Nu înţeleg nimic! 

ASTROV: Eşti un dihor frumos, cu blană pufoasă... Iti 
trebuiesc victime... De o lună nu mai fac nimic, am dat cu piciorul 
la toate. Te caut cu patima şi asta iti place grozav, grozav iti 
place... uite! Mă dau bătut. Si asta o stiai şi fără interogatoriul de 
adineauri. (încrucişându-şi mâinile şi plecandu-si capul) Mă 
supun! Hai, sfâşie-mă! 

ELENA ANDREEVNA: Ai înnebunit! 

ASTROV (râde printre dinţi): Esti sfioasa!... 

ELENA ADREEVNA: O, sunt mai bună şi mai presus decât mă 
crezi. Asta ţi-o jur! (vrea să plece) 

ASTROV (punându-i-se în cale): Voi pleca. De azi nu voi mai 
da pe-aici, dar... (îi ia mâna şi priveşte în jur) Unde ne vedem? 
Spune-mi mai repede, unde? Poate să intre cineva. Spune mai 
repede! (exaltat) Ce minunată făptură... O sărutare, numai una... 
Vreau să-ți sărut părul parfumat... 

ELENA ANDREEVNA: Îţi jur... 

ASTROV (întrerupând-o): De ce să juri? Nu-i nevoie. Nu-i 
nevoie de cuvinte de prisos... O, ce frumoasă eşti, ce mâini! (îi 
sărută mâinile) 

ELENA ANDREEVNA: Si-acum, destul! Pleacă! Du-te odată! 


(isi retrage mâinile) Nu-ţi dai seama ce faci! 

ASTROV: Spune, spune unde ne vedem mâine? (îi cuprinde 
mijlocul) Îţi dai seama că e un lucru inevitabil! Noi doi trebuie să 
ne vedem! (0 sărută. În acest timp intră Voinitki cu un buchet de 
trandafiri şi se opreşte în uşă) 

ELENA ANDREEVNA (fără să-l vadă pe Voinitki): Fie-ti milă 
de mine... Lasă-mă... (îşi lasă capul pe pieptul lui Astrov) Nu! 
(vrea să plece) 

ASTROV (reținând-o de talie): Vino maine la ocolul silvic... pe 
la două... Da? Da? Ai sa vii? 

ELENA ANDREEVNA (văzându-l pe Voinitki): Lasa-ma. 
(adânc zbuciumată, se depărtează spre fereastră) E îngrozitor! 

VOINITKI (pune buchetul pe masă; emoţionat isi şterge cu 
batista fata si gâtul): Nu-i nimic... Da... Nimic... 

ASTROV (supărat): Vremea nu e rea azi, stimate Ivan 
Petrovici. Dimineaţa cerul era innourat a ploaie, dar acum e soare. 
La drept vorbind, frumoasă toamnă am avut... şi semănăturile sunt 
bunicele. (strânge harta sul) Numai un singur lucru: s-au micşorat 
zilele... (iese) 

ELENA ANDREEVNA (se apropie repede de Voinitki): Da-ti 
toată silinta, foloseşte toată trecerea dumitale ca eu şi soţul meu să 
plecăm chiar azi de-aici. M-auzi? Chiar astăzi! 

VOINITKI: Cum? Da... Bine... Eu, Hélène, am văzut totul, 
totul... 

ELENA ANDREEVNA (nervoasă): Ai auzit? Chiar astăzi 
trebuie să plec de-aici! 

(intră Serebreakov, Sonia, Teleghin şi Marina) 

TELEGHIN: Nici eu, Excelenţă, nu mă simt tocmai bine. De 
două zile bolesc. Am ceva la cap... 

SEREBREAKOV: Unde sunt ceilalți? Nu-mi place casa asta. 
Parcă e un labirint! Douăzeci şi şase de camere imense, prin care 
poţi să te rätäcesti, şi niciodată nu găseşti pe nimeni... (sună) 
Chemati pe Maria Vasilievna şi pe Elena Andreevna. 

ELENA ANDREEVNA: Sunt aici! 

SEREBREAKOV: Vă rog pe toţi să luaţi loc. 


SONIA (apropiindu-se de Elena Andreevna, nerabdatoare): Ce- 
a spus? 

ELENA ANDREEVNA: Ai să afli mai târziu. 

SONIA: Tremuri, eşti tulburată! (o priveşte cercetător) Înţeleg! 
A spus că n-are să mai vină pe-aici... nu-l aşa? (pauză) Spune, aşa 
e? 

(Elena Andreevna dă afirmativ din cap) 

SEREBREAKOV (lui Teleghin): Cu boala, Ilia Ilici, te mai poți 
împăca, iti mai trece. Dar cu ceea ce nu mă pot împăca defel e cu 
rânduiala vieţii de la ţară! Am impresia c-am căzut de pe pământ 
pe-o planetă străină. Luaţi loc, vă rog! Sonia! (Sonia nu-l aude; a 
rămas în picioare cu capul plecat, tristă) Sonia! (pauză) Nu aude. 
(Marinei) Dădacă, ia loc şi dumneata! (Marina se aşază si 
impleteste la ciorap) Vă rog, domnilor, fiţi numai urechi, cum s-ar 
Zice! (râde) 

VOINITKI (foarte neliniștit): Poate că nu aveţi nevoie de mine. 
Pot pleca? 

SEREBREAKOV: Nu. Tocmai de tine avem mai multă nevoie! 

VOINITKI: Ce vrei dumneata de la mine? 

SEREBREAKOV: Îmi spui dumneata? Dar de ce te superi? 
(pauză) Dacă am vreo vină fata de tine, te rog să mă ierti. 

VOINITKI: Lasă tonul ăsta. Intră în subiect. Ce doreşti? 

(intra Maria Vasilievna ) 

SEREBREAKOYV: Iat-o şi pe maman. Domnilor, încep. (pauză) 
„V-am poftit, domnilor, pentru a vă aduce la cunoştinţă că vine la 
noi un revizor.* Dar să lăsăm glumele la o parte. Chestiunea e 
serioasă. V-am adunat să vă cer ajutor şi sfat, şi, cunoscându-vă 
bunăvoința, nădăjduiesc că le voi avea. După cum ştiţi, sunt un 
savant, un cărturar, si-am fost totdeauna strain de viata practică. 
Nu pot să mă lipsesc de luminile oamenilor pricepuţi. De aceea te 
rog, pe tine, Ivan Petrovici, pe dumneata, Ilia Ilici, pe dumneata, 
maman... Manet omnes una nox”!, sau, cu alte cuvinte, toţi suntem 
în mâna lui Dumnezeu. Sunt bătrân şi bolnav. De aceea socot că a 
venit vremea să pun la punct chestiunile băneşti în legătură cu 
familia mea. Eu nu mai am mult de trăit, aşa că nu mă gândesc la 


mine, dar am o soţie tânără şi o fată de măritat. (pauză) Mi-e cu 
neputinţă să mai trăiesc la tara! Noi nu suntem făcuți ca să trăim 
aici. ŞI nici să trăim la oraş nu ne-ajunge cu ceea ce avem de la 
moşie. Să zicem că am vinde pădurea. Ar fi o măsură excepţională 
pe care n-am putea-o folosi în fiecare an. Trebuie găsită deci o altă 
soluţie care să ne asigure o cifră de venituri mai mult sau mai 
puţin stabilă. Cred că am găsit o astfel de soluţie — şi acum am 
cinstea s-o supun judecății Domniilor Voastre... O voi arăta în 
linii generale, trecând peste amănunte. Moşia noastră nu ne aduce, 
în mediu, mai mult de doi la sută din valoarea ei totală. Eu propun 
s-o vindem. Dacă banii pe care îi vom lua îi vom plasa în titluri de 
rentă, vom primi patru sau cinci la sută şi cred că o să ne mai 
rămână şi un excedent de câteva mii de ruble, cu care să ne 
îngăduim a cumpăra şi o mică vilă în Finlanda. 

VOINITKI: Stai putin, am impresia că auzul mă-nşală! Vrei să- 
mi repeti ceea ce ne-ai spus? 

SEREBREAKOV: Vom plasa banii în titluri de rentă, iar cu 
prisosul vom cumpăra o vilă în Finlanda. 

VOINITKI: Lasă Finlanda! Ai mai spus încă ceva! 

SEREBREAKOV: Propun să vindem moşia. 

VOINITKI: Asta e... Ai să vinzi moşia. Nici că se poate mai 
bine! Straşnică idee!... Dar la mine, la bătrâna mea mamă si la 
Sonia te-ai gândit? Unde ne ducem? 

SEREBREAKOV: Le vom chibzui pe toate la vremea lor... Nu 
totul deodată... 

VOINITKI: Ia stai putin! Se vede că până acum nu am avut 
niciun pic de judecată sănătoasă. Am fost atât de prost să cred că 
moşia aparține Soniei. Răposatul meu tată o cumpărase de zestre 
surorii mele. Se vede că până acum am fost un naiv şi n-am înţeles 
legile pe turceşte. Credeam că proprietatea surorii mele a trecut 
Soniel. 

SEREBREAKOV: Fireşte că moşia e a Soniei. Cine 
tăgăduieşte? Fără învoirea Soniei nu m-aş putea hotări la vânzare. 
ȘI tocmai pentru că e în interesul Soniei am făcut propunerea asta. 

VOINITKI: Nu pricep nimic, dar absolut nimic! Ori mi-am 


pierdut eu mintile... Ori... ori... 

MARIA VASILIEVNA: Jean, nu-l contrazice pe Alexandr. 
Crede-ma, stie el mai bine decat noi ce are de facut! 

VOINITKI: Dati-mi un pahar de apa! (bea) Acum spuneţi ce-oti 
vrea, ce-oţi vrea. 

SEREBREAKOV: Nu înţeleg de ce te framanti? Nu spun ca 
proiectul meu e ideal. Dacă toată lumea găseşte că nu e bun, eu nu 
mai starui. 

(pauza) 

TELEGHIN (buimacit): Eu, Excelenţă, am pentru ştiinţă nu 
numai evlavie ci şi sentimente de rudenie. Fratele soției fratelui 
meu, Grigori Ilici — poate binevoiti a-l cunoaşte: Konstantin 
Trofimovici Lakedomonov — a fost doctor în... 

VOINITKI: Lasă, Ciupitule. Acum vorbim de treburi serioase... 
Ne-o spui mai târziu... (lui Serebrecikov) Uite, pe el să-l întrebi. 
Mosia a fost cumpărată de la unchiul lui. 

SEREBREAKOV: De ce să-l mai întreb? Parcă nu ştiu... 

VOINITKI: Mosia a fost cumpărată pe-atunci cu nouăzeci şi 
cinci de mii de ruble. Tata a plătit numai şaptezeci de mii şi a 
rămas o datorie de douăzeci şi cinci de mii. $i acum luaţi bine 
seama: moşia asta nu putea fi cumpărată dacă eu nu renuntam la 
moştenire, în favoarea surorii mele, pe care am iubit-o din toată 
inima. $i afară de asta, am muncit zece ani ca un cal de povară si 
am plătit toată datoria... 

SEREBREAKOV: Îmi pare rău că am început discuţia asta... 

VOINITKI: În prezent moşia nu e grevată de nicio datorie şi 
merge bine, dar asta mulţumită numai strădaniilor mele. $i acum, 
când am îmbătrânit, dumnealui vrea să mă dea pe uşă afară! 

SEREBREAKOV: Nu înţeleg unde vrei să ajungi! 

VOINITKI: Timp de douăzeci şi cinci de ani am administrat 
această moşie muncind ca un rob, ţi-am trimis regulat banii ca cel 
mai conştiincios vechil. Şi în tot acest timp, nu te-ai gândit să-mi 
acorzi nici cea mai mică răsplată! În toţi anii aceştia, mi-ai dat o 
leafă de cinci sute de ruble pe an — leafă de mizerie! — şi nu ţi-a 
trecut niciodată prin cap să mi-o măreşti măcar cu o rublă! 


SEREBREAKOV: De unde puteam sa stiu, Ivan Petrovici? Eu 
nu sunt un om cu simţ practic şi nu mă pricep. Ai fi putut să ţi-o 
măreşti singur cât ai fi vrut... 

VOINITKI: Carevasăzică, de ce n-am furat? De ce nu-mi 
aruncaţi toţi disprețul in fata că n-am fost hot? Aşa ar fi trebuit sa 
fac! Acum n-aş mai fi fost un cerşetor! 

MARIA VASILIEVNA (severă): Jean! 

TELEGHIN (emoţionat): Vanea, fratioare! Să nu mai vorbeşti 
aşa!... Tremur tot!... De ce să strici buna înţelegere? (îl sărută) 
Nu se cade! 

VOINITKI: Douăzeci şi cinci de ani am stat cu mama între patru 
ziduri, ca nişte cartite... Toate gândurile şi toate simtämintele 
noastre pentru tine erau. Ziua vorbeam de tine, de lucrările tale, ne 
mândream cu celebritatea ta, iti rosteam cu evlavie numele, iar 
nopţile ni le pierdeam cu cititul revistelor şi cărților, pe care acum 
le dispretuiesc din adâncul sufletului! 

TELEGHIN: Nu se cade să vorbeşti astfel, Vanea, nu se cade... 
Te implor!... 

SEREBREAKOV (iritat): Nu înţeleg ce vrei! 

VOINITKI: Pentru noi tu crai o funţă de ordin superior si 
articolele tale le ştiam pe dinafară... Abia acum mi s-au deschis 
ochii! Abia acum îmi dau seama că, scriind despre artă, habar n- 
aveai ce-nseamna arta! Toate lucrările tale la care tineam atât nu 
fac nici o para chioară. Ne-ai tras pe sfoară! 

SEREBREAKOV: Domnilor, vă rog să-l potoliti, altfel am sa 
plec! 

ELENA ANDREEVNA: Ivan Petrovici, iti cer să taci. M-ai 
auzit? 

VOINITKI: N-am să tac! (taindu-i drumul lui Serebreakov) 
Aşteaptă, că n-am sfârşit! Mi-ai distrus viaţa! Eu n-am trăit, n-am 
trăit! Din cauza ta mi-am distrus, mi-am irosit cei mai frumoşi ani 
al vieţii. Eşti cel mai mare duşman al meu! 

TELEGHIN: Nu mai pot suporta... nu mai pot!... Plec. (iese 
foarte tulburat) 

SEREBREAKOV: Ce vrei de la mine şi cu ce drept îmi vorbeşti 


pe acest ton? Om de nimic ce esti! Dacă moşia e a ta, 1a-ti-o! N- 
am nevoie de ea! 

ELENA ANDREEVNA: Chiar acum am să plec din iadul ăsta! 
(tipa) Nu-l mai pot îndura! 

VOINITKI: Mi-am prapadit viata! Nu sunt lipsit de talent, nu 
sunt prost şi am iniţiativă... Daca aş fi dus o existenţă normală ar 
fi ieşit poate din mine un Schopenhauer sau un Dostoievski... 
vorbesc aiurea! Înnebunesc!... Mamă, sunt deznădăjduit!... 
Mamă! 

MARIA VASILIEVNA (sever): Ascultă ce-ţi spune Alexandr! 

SONIA (se aşază în genunchi în fata Marinei si se lipeşte de 
ea): Doiculita mea dragă! 

VOINITKI: Mama, ce să fac? Nu, nu-mi spune nimic! Știu şi 
singur ce trebuie să fac! (lui Serebreakov) Ai să mă tii minte! (iese 
pe usa din mijloc) 

(Maria Vasilievna iese după el) 

SEREBREAKOV: Dar ce-i asta, domnilor, la urma urmei! 
Luaţi-l de aici pe nebunul ăsta! Nu mai pot să trăiesc sub acelaşi 
acoperiş cu el. Stă colea (arată usa din mijloc) lângă mine... Ori 
se mută în sat sau în casa din curte, ori mă mut eu, dar nu mai pot 
să stau cu el sub acelaşi acoperiş... 

ELENA ANDREEVNA (soțului ei): Chiar astăzi o să plecăm 
de-aici! Trebuie să ne pregătim chiar din clipa asta. 

SEREBREAKOV: Ce om de nimic! 

SONIA (stând în genunchi se-ntoarce spre tatăl ei, nervoasă, 
printre lacrimi): Tata, trebuie să fii îngăduitor. $i eu şi unchiul 
Vanea suntem atât de nenorociti! (stapdnindu-si disperarea) 
Trebuie sa fii îngăduitor. Adu-ti aminte când erai mai tânăr, 
unchiul Vanea şi cu bunica traduceau noaptea cărți pentru tine, iti 
copiau manuscrisele nopţi întregi de-a rândul... Eu şi unchiul 
Vanea munceam fără răgaz. Nu ne induram să cheltuim nicio 
copeică pentru noi şi-ţi trimiteam totul tie... Ne-am câştigat 
pâinea din greu... Nu asta am vrut să spun, nu asta... Dar trebuie 
să ne înţelegi, tată, trebuie să fii îngăduitor! 

ELENA ANDREEVNA (emoționată, către soțul ei): Pentru 


numele lui Dumnezeu, Alexandr, trebuie să ai o explicaţie cu el... 
Te rog din tot sufletul! 

SEREBREAKOV: Bine, o voi avea... Nici nu-l învinuiesc de 
NIMIC, nici nu sunt supărat, dar recunoasteti şi voi că purtarea lui e 
cel puţin ciudată. Uite, mă şi duc la el. (iese pe uşa din mijloc) 

ELENA ANDREEVNA: Ia-l cu binele, linişteşte-l! (fl urmează) 

SONIA (strângându-se lângă dădacă): Doiculita mea dragă! 

MARINA: Nu-i nimic, fetito, lasă... Au să sâsâie gânsacii şi- 
apoi au să se potolească... Au să sasaie şi au să isprăvească. 

SONIA: Doiculita! 

MARINA (mângâindu-i părul): Tremuri de parcă ai fi stat în 
ger! Lasă, fetița mea orfană! Mare e mila lui Dumnezeu! Am să-ţi 
dau un ceai bun de tei sau de zmeură şi o să-ţi treacă. Nu te mai 
amări, fetiţa mea... (privind spre usa din mijloc, inciudata) S-au 
zbarlit gânsacii... Fir-ar să fie!... 

(în culise se aude o impuscatura si țipătul Elenei Andreevna; 
Sonia tresare) 

MARINA: Uu! Fir-ar... 

SEREBREAKOV (intra in fugă, clătinându-se de spaimă): 
Puneti mana pe el, prindeti-l, a-nnebunit! 

(Elena Andreevna si Voinitki se lupta la usa) 

ELENA ANDREEVNA (străduindu-se să-i smulgă revolverul): 
Dă-l încoace, dă-l încoace, iti spun! 

VOINITKI: Lasă-mă, Hélène, lasă-mă! (se desprinde, intră 
fugind şi-l caută din ochi pe Serebreakov) Unde-i? A, uite-l. 
(trage în el) Poc! (pauză) Nu l-am nimerit? lar am dat greş? 
(înfuriat) Drace, drace... dracu să-l ia!... (tranteste revolverul pe 
podea şi se aşază pe un scaun, sleit; Serebreakov e buimacit; 
Elena Andreevna s-a lipit de perete, îi e rau) 

ELENA ADREEVNA: Duceti-ma de aici! Duceti-ma, omorâţi- 
mă, dar nu mai pot rămâne aici, nu mai pot! 

VOINITKI (disperat): O, ce fac! Ce fac! 

SONIA (încet): Doiculita mea, doiculita! 


Cortina 


ACTUL AL PATRULEA 


Odaia lui Ivan Petrovici. In aceeaşi cameră e şi dormitorul lui 
şi biroul proprietăţii. La fereastră, o masă mare, cu registre de 
venituri şi cheltuieli şi hârtii de tot felul; dulapuri, un pupitru, un 
cântar, o masă mai mică pentru Astrov; pe această masă, cele 
necesare pentru desen: culori, o mapă. 

O colivie cu un graur. Pe perete o hartă a Africii, vădit inutilă 
în acest loc. Un divan mare îmbrăcat cu musama. În stânga, o uşă 
duce spre odăile de locuit: în dreapta, uşa vestibulului, un pres în 
fata acesteia ca țăranii să nu murdărească podeaua. O seară de 
toamnă. Tacere. Teleghin si Marina, unul în fata celuilalt, 
deapănă un scul de lână pentru ciorapi. 


TELEGHIN: Mai repede, Marina Timofeevna, acuşi ne cheamă 
să ne luăm rămas-bun. Au şi poruncit să tragă caii la scară! 

MARINA (se grăbeşte cu depanatul): N-a mai rămas mult. 

TELEGHIN: Pleacă la Harkov. Au să locuiască acolo. 

MARINA: Cu atât mai bine! 

TELEGHIN: S-au speriat. „Nici măcar o oră, a spus Elena 
Andreevna, nu mai vreau să rămân aici... Să plecăm, să plecăm. O 
să ne oprim, zicea, la Harkov. Acolo om vedea ce-o mai fi şi pe 
urmă om trimite după lucruri...” Pleacă fără mult bagaj. Asta 
înseamnă că soarta nu le-a harazit să trăiască aici, Marina 
Timofeevna! O predestinatie fatală. 

MARINA: E mai bine aşa. Ce mai zarvă au făcut adineauri, au 
tras şi cu pistolul... Mare ruşine! 

TELEGHIN: Da, un subiect demn de penelul lui Aivazovski. 

MARINA: Mai bine nu-mi vedeau ochii toate astea!... (pauză) 
De-acum încolo vom trăi iar ca înainte. Dimineaţa la opt ceaiul, la 
unu masa de prânz, seara ne-om aşeza ş-om cina. Toate s-or face 
după rânduiala lor, ca la oameni de omenie, ca la creştini. (cu un 


oftat) De mult n-am mai mâncat taitei, păcătoasa de mine! 

TELEGHIN: Da, cam mult de când nu s-au mai gătit la noi 
täitei. (pauză) E cam mult! Azi-dimineatä, Marina Timofeevna, 
am trecut prin sat şi băcanul a strigat după mine: „Ei, mă, linge- 
blide”, şi nu ştii cât m-am amărât! 

MARINA: Da’ nu-l lua în seamă, tătucule! Toţi lingem blidele 
lui Dumnezeu. Nici tu, nici Sonia, nici Ivan Petrovici, nimeni nu 
stă fără treabă, toţi muncim. Toţi... Unde-i Sonia? 

TELEGHIN: În grădină. Il tot caută pe Ivan Petrovici cu 
doctorul. Se tem ca nu cumva să-şi pună capăt zilelor. 

MARINA: Dar unde-i pistolul lui? 

Teleghin (în soapta): L-am ascuns în pivniţă! 

MARINA (surâzând): Păcatele mele! 

(intră, venind din curte, Voinitki şi Astrov) 

VOINITKI: Lasă-mă-n pace! (către Marina si Teleghin) Hai, 
stergeti-o şi voi de-aici, lasati-ma singur măcar un ceas. N-am 
nevoie de tutelă! 

TELEGHIN: M-am şi dus, Vanea! (iese în vârful picioarelor) 

MARINA: Curat gânsac: ga-ga-ga! (strânge lâna şi iese) 

VOINITKI: Lasă-mă-n pace! 

ASTROV: Bucuros! De mult trebuia sa fiu plecat de aici, dar 
repet, nu plec până nu-mi dai înapoi ce mi-ai luat. 

VOINITKI: Nu ţi-am luat nimic! 

ASTROV: Iti vorbesc serios, nu mă mai întârzia. De mult 
trebuia să fiu plecat. 

VOINITKI: Nu ţi-am luat nimic! (amândoi se aşază) 

ASTROV: Da? Ce să-i faci! Am să mai aştept puţin. Dar pe 
urmă, iartă-mă, o să fiu nevoit să fac uz de forţă. O să te legăm şi 
o să te căutăm. Ti-o spun foarte serios. 

VOINITKI: Cum vrei! (pauză) Dar să se prostească cineva într- 
atât: să tragi de două ori şi să nu nimereşti! N-o să-mi iert asta 
niciodată. 

ASTROV: Dacă ai avut chef de tras, de ce nu ţi-ai tras tie un 
glonţ în cap! 

VOINITKI (ridicând din umeri): Ciudat! O tentativă de omor si 


nici nu mă arestează, nici nu mă dau în judecată! Înseamnă că mă 
socotesc nebun. (râde cu răutate) Bine! Sunt nebun! Dar cei care 
sub haina de profesori, de magi, de eruditi, îşi ascund 
incapacitatea, stupiditatea, lipsa lor de suflet strigătoare la cer, 
ăştia nu sunt nebuni! Nu sunt nebune nici acelea care se căsătoresc 
cu nişte babalaci şi apoi îi înşală în văzul tuturor! Te-am văzut 
când o strangeai în braţe! 

ASTROV: Da, boierule, am strâns-o în braţe, şi tie, na! (îi dă cu 
tifla) 

VOINITKI (uitându-se spre uşă): Nebun e pământul care va 
rabdă pe vol. 

ASTROV: Ai spus o prostie! 

VOINITKI: Ei şi? Nu sunt nebun, iresponsabil? Am tot dreptul 
să spun prostii. 

ASTROV: Glumă răsuflată. Nu eşti nebun, esti doar caraghios. 
O paiatä! Si eu credeam pe vremuri că toţi caraghioşii sunt nebuni, 
anormali! Acum însă cred că starea normală a omului e să fie 
caraghios! Tu eşti normal. 

VOINITKI (ascunzându-şi fata în mâini): Ce ruşine! Dacă ai sti 
ce ruşine mi-e de mine! Sentimentul acesta ascuţit al ruşinii nu se 
poate asemăna cu nicio durere. (se fânguie) Nu mai pot! (se 
apleacă pe masă) Ce să fac? Ce să fac? 

ASTROV: Nimic! 

VOINITKI: Dă-mi ceva! O, Doamne, Dumnezeule! Am 
patruzeci şi şapte de ani. Dacă — să zicem — voi trăi până la şaizeci 
de ani, îmi mai rămân încă treisprezece. Prea mult! Cum voi trăi 
aceşti treisprezece ani? Ce-o să mă fac? Cu ce-am să-i umplu? O, 
înţelegi... (îi strânge mâna convulsiv) Intelegi, dacă aş putea trăi 
ce-mi mai rămâne din viaţă în alt fel... Să te trezeşti într-o 
dimineaţă limpede şi liniştită şi să simţi că ai început să trăieşti din 
nou, că ai uitat tot trecutul, că s-a risipit ca un fum. (plânge) Să 
începi o viaţă nouă... Spune-mi, cu ce să încep?... De unde? 

ASTROV (inciudat): Ei, asta-mi place! Ce e aceea viata noua! 
În halul în care suntem, eu şi cu tine, nu mai rămâne nicio 
nădejde... 


VOINITKI: Crezi? 

ASTROV: Sunt sigur. 

VOINITKI: Dă-mi ceva... (duce mâna la inimă) Mă arde aici! 

ASTROV (supărat, strigă): Isprăveşte odată! (mai blând) Cei 
care vor trăi o sută, două sute de ani după noi şi care ne vor 
dispretui pentru că ne-am trăit viata atât de searbăd şi atât de 
prosteşte — vor izbuti poate să găsească mijlocul să fie fericiţi. Noi 
însă... Tie şi mie o singură nădejde ne-a mai rămas. Nădejdea că 
odată şi odată, atunci când ne vom odihni în coşciugele noastre, 
vom visa... Poate chiar visuri frumoase. (oftând) Da, frate! In tot 
judeţul acesta erau numai doi intelectuali cumsecade: tu şi cu 
mine. Dar în zece ani, viata asta meschină, viata asta vrednică de 
dispreţ ne-a năclăit. Ne-a otrăvit sângele cu miasmele ei putrede şi 
am ajuns şi noi nişte făpturi josnice, ca toţi ceilalți. (cu vioiciune) 
Dar nu mă duce cu vorba. Dă-mi înapoi ce mi-ai luat! 

VOINITKI: Nu ţi-am luat nimic. 

ASTROV: Mi-ai luat din trusă un flacon cu morfină. (pauză) 
Ascultă, dacă vrei cu orice pret s-o sfarsesti cu viata, du-te în 
padure si impusca-te acolo. Dar morfina da-mi-o, ca altfel vor iesi 
vorbe şi bănuieli că ţi-am dat-o chiar eu... Mi-e de ajuns că voi fi 
obligat să-ţi fac autopsia... Crezi că e chiar atât de interesant? 
(intră Sonia) 

VOINITKI: Lasă-mă-n pace! 

ASTROV (Soniei): Sofia Alexandrovna, unchiul dumitale mi-a 
şterpelit din trusă un flacon cu morfină şi nu vrea să mi-l dea 
înapoi. Spune-i că la urma urmelor ceea ce face nu-i lucru cu cap. 
ȘI nici nu mai am timp de pierdut. Trebuie să plec. 

SONIA: Ai luat morfina, unchiule Vanea? 

(pauză) 

ASTROV: El a luat-o, sunt sigur! 

SONIA: Dă-i-o înapoi! De ce să ne sperii? (cu bländefe) Dă-o, 
unchiule! Poate că nu sunt mai puţin nenorocită decât tine şi totuşi 
nu deznădăjduiesc. Îndur şi voi îndura până când viaţa mi se va 
curma de la sine... Rabdă şi tu. (pauză) Dă-i flaconul! (îi sărută 
mâna) Dragul meu, bunul meu, scumpul meu unchi, dă-i-l înapoi. 


(plânge) Tu esti bun! O să-ţi fie mila de noi şi ai sa 1-1 dai înapoi. 
Rabda, unchiule, rabda si tu! 

VOINITKI (scoate din sertar flaconul şi-l da lui Astrov): Xa-ti-l! 
(Soniei) Dar trebuie stă ne apucăm de lucru cât mai curând, sa 
facem cât mai repede ceva, că altfel nu mai pot! 

SONIA: Da, o să lucrăm. Cum îi vom petrece pe ai noştri ne şi 
apucăm de lucru. (frunzăreşte nervos hârtiile de pe masa) Am 
rămas cu toate în urmă. 

ASTROV (pune flaconul în trusă şi strânge curelele): Acum pot 
să-mi iau drumul. 

ELENA ANDREEVNA (intră): Ivan Petrovici, eşti aici? 
Suntem gata de plecare... Du-te la Alexandr, vrea să-ţi spună 
ceva. 

SONIA: Du-te, unchiule! (fl ia pe Voinitki de brat) Haidem! 
Tata şi cu tine trebuie să va impacati. Nici nu mai încape vorbă! 
(iese cu el) 

ELENA ANDREEVNA: Plec! (îi întinde mâna lui Astrov) 
Rămâi cu bine! 

ASTROV: Aşa de iute? 

ELENA ANDREEVNA: Au înhămat caii. 

ASTROV: Atunci... cu bine!... 

ELENA ANDREEVNA: Mi-ai făgăduit să pleci chiar azi de 
aici. 

ASTROV: Tin minte. Plec numaidecat. (pauză) Te-ai speriat? (îi 
ia mâna) E chiar atât de îngrozitor? 

ELENA ANDREEVNA: Da. 

ASTROV: Si dacă n-ai mai pleca? Ce zici? Mâine, la ocolul 
silvic... 

ELENA ANDREEVNA: Nu. M-am hotărât. De aceea te privesc 
cu atât curaj pentru că plecarea noastră e hotărâtă. Un singur lucru 
te rog: să ai o părere mai bună despre mine. Aş vrea să mă 
respecţi. 

ASTROV: Ei! (gest de nerăbdare) Rămâi, te rog... Recunoaste 
că pe lumea asta n-ai nimic de făcut, n-ai niciun tel în viata, că 
nimic nu-ți trezeşte interes şi mai curând sau mai târziu, inevitabil, 


ai să cedezi simţurilor. Şi atunci, decât la Harkov sau la Kursk, sau 
în altă parte, e mai bine aici, în mijlocul naturii. Cel puţin e poetic, 
toamna e atât de frumoasă... Avem aici ocolul silvic, conace 
căzute în ruină, în stilul lui Turgheniev... 

ELENA ANDREEVNA: St că ai haz? Sunt supărată pe 
dumneata şi totuşi... O să-mi aduc aminte cu plăcere de dumneata. 
Eşti un om interesant, original. N-o să ne mai vedem niciodată, de 
aceea — de ce să-ți ascund! Chiar îmi placeai putin. Hai să ne 
strangem mâna şi să ne despartim tot prieteni! Să nu-mi porți pică. 

ASTROV (după ce i-a strâns mâna): Bine. Pleacă!... (gânditor) 
Ai un suflet bun, pare-se, şi totuşi în întreaga dumitale făptură e 
ceva ciudat. Ai venit aici cu bărbatul dumitale şi toţi cei care 
munceau, roboteau, creau ceva, şi-au lăsat treburile ca să se ocupe 
toată vara numai de podagra soţului dumitale si de dumneata. 
Dumneata şi cu el, amândoi ne-ati molipsit cu trândăvia voastră. 
Si m-ati prins şi pe mine. O lună întreagă n-am făcut nimic, şi în 
vremea asta erau oameni bolnavi, iar în pădurile mele, în crânguri, 
țăranii îşi băgau vitele la păscut... Si, ca şi la noi, oriunde-ati pasi, 
dumneata şi soţul dumitale aduceţi prăpădul pretutindeni. 
Glumesc, desigur, şi totuşi... ce ciudat lucru! Sunt sigur că dacă 
ati fi rămas, prăpădul ăsta n-ar mai fi avut margini. Si eu aş fi 
pierit, dar nici dumitale nu ti-ar fi fost mai bine... Si-acum, 
pleacă! Finita la comedia!”? 

ELENA ANDREEVNA (ia de pe masă un creion şi-l ascunde 
repede): lau creionul ăsta ca amintire. 

ASTROV: Ce lucru ciudat. Ne cunoaştem, şi, fără veste, nu se 
ştie pentru ce, n-o să ne mai vedem niciodată. Aşa sunt toate pe 
lumea asta. Cât nu e nimeni aici şi n-a intrat unchiul Vanea cu un 
buchet... dă-mi voie să te sărut... de despărțire. Da? (o sărută pe 
obraz) Aşa! Minunat! 

ELENA ANDREEVNA: Îţi doresc mult noroc. (privind în jur) 
Fie ce-o fi! Măcar o dată in viata. (fl îmbrățișează cu elan, apoi se 
depărtează repede unul de celălalt) Trebuie să plec. 

ASTROV: Pleacă iute. Dacă au tras cani la scară, du-te. 

ELENA ANDREEVNA: Mi se pare că vin. (ascultă amândoi) 


ASTROV: Finita! 

(intra Serebreakov, Voinitki, Maria Vasilievna cu o carte, 
Teleghin si Sonia) 

SEREBREAKOV (lui Voinitki): Jur că am uitat totul! După cele 
petrecute în aceste câteva ceasuri am trecut prin atâtea şi am 
gândit atât de mult, încât mi se pare că aş putea să scriu ca 
învăţătură pentru cei ce ne vor urma un întreg tratat despre arta de 
a trăi. Primesc bucuros scuzele tale şi la rândul meu iti cer să mă 
ierti. Rămâi cu bine! (se sărută de trei ori) 

VOINITKI: Ai să primeşti regulat şi de-acum înainte ceea ce ai 
primit şi până acum. Totul va fi ca pe vremuri. 

(Elena Andreevna o imbratiseaza pe Sonia) 
SEREBREAKOV (sărută mâna Mariei Vasilievna): Maman... 
MARIA VASILIEVNA (sărutându-l): Alexandr, fotografiază-te 

cât mai curând şi să ne trimiti fotografia. Sti cât de mult te iubesc! 

TELEGHIN: La revedere, Excelenţă, şi să nu ne uitaţi! 

SEREBREAKOV  (sărutând-o pe Sonia): Rămâi cu bine... 
Rămas-bun la toată lumea!... (întinzându-i mâna lui Astrov) Îţi 
mulţumesc pentru plăcuta dumitale tovărăşie... Stimez felul 
dumitale de a gândi, entuziasmul dumitale, avântul dumitale, dar 
dati-mi voie, ca un bătrân ce sunt, să adaug la salutul meu de 
rămas-bun şi o singură observaţie: domnilor, trebuie să lucrăm! 
Trebuie să lucrăm! (îi salută pe toți) Toate cele bune! (pleacă. 
După el ies Maria Vasilievna şi Sonia) 

VOINITKI (sărută îndelung mâna Elenei Andreevna): Cu bine! 
Jarta-ma! Nu ne vom mai vedea niciodată! 

ELENA ANDREEVNA (miscata): Cu bine, dragul meu! (il 
sărută pe frunte si pleacă) 

ASTROV (lui Teleghin): Spune, Ciupitule, să inhame şi caii 
mel. 

TELEGHIN: Am înţeles, drägutule! (iese. Rămân numai Astrov 
si Voinifki) 

ASTROV (strange culorile de pe masa si le pune intr-un 
geamantan): De ce nu te duci sa-i petreci? 

VOINITKI: Lasă-i să plece, eu nu pot... nu pot. Mi-e greu. 


Trebuie să mă ocup de ceva, cât mai repede... Să lucrez! Sa 
lucrez! (frunzăreşte hârtiile de pe masă) 
(pauză. Se aud clopoteii trasurii) 

ASTROV: Au plecat. Profesorul trebuie sa fie multumit. N-o sa 
mai dea pe-aici cat o fi lumea. 

MARINA (intrând): Au plecat. (se așază pe un scaun si 
impleteste la ciorap) 

SONIA (intra): Au plecat. (îşi şterge lacrimile) Da, Doamne, sa 
fie într-un ceas bun! Ei, unchiule Vanea, să facem ceva... 

VOINITKI: Să lucrăm, să lucrăm!... 

SONIA: N-am mai stat de mult împreună la masa asta... 
(aprinde lampa pe masă) Mi se pare că nu e cerneală... (ia 
călimara, se duce la dulap şi o umple) Totuşi, îmi pare rău că au 
plecat. 

MARIA VASILIEVNA (intră înce): Au plecat. (se aşază si se 
adânceşte în citit) 

SONIA (se aşază la masă şi răsfoieşte registrul): Mai întâi de 
toate, unchiule Vancea, să trecem conturile. Totul s-a încurcat. Si 
azi au trimis după socoteli. (scrie) Tu scrie un cont, iar eu altul. 

VOINITKI (scrie): „Contul... domnului...” 

MARINA (cască): Mi-e somn... 

ASTROV: Ce linişte! Penitele scartaie, greierele cântă. E cald, 
te simţi bine... Nu-mi vine să plec de aici. (se aud clopoteii) Au 
tras caii la scară, nu-mi mai rămâne aşadar decât să-mi iau rămas- 
bun de la voi, prietenii mei, de la masa asta şi... apoi la drum! 
(pune harta în mapă) 

MARINA: De ce te grabesti? Mai stai! 

ASTROV: Nu se poate. 

VOINITKI (scrie): „Rămân din datoria veche două ruble, 
şaptezeci şi cinci”’. 

(intră un argat) 

ARGATUL: Mihail Lvovici, caii au tras la scară! 

ASTROV: Am auzit! (îi dă trusa, geamantanul şi mapa) Uite, ia 
astea! Vezi să nu botesti mapa! 

ARGATUL: Am înţeles! (pleacă) 


ASTROV: Haidem!... (merge să-şi ia ramas-bun) 

SONIA: Când o să ne mai vedem? 

ASTROV: Până la vară nici nu poate fi vorba. Iarna e greu. Se 
înţelege de la sine că daca se întâmplă ceva, imi dati de ştire şi vin. 
(dă mâna cu ea) Mulţumesc pentru pâinea şi sarea şi pentru 
ospitalitatea voastră, într-un cuvânt pentru toate. (o sărută pe 
Marina pe frunte) Rămâi cu bine, batranico! 

MARINA: Pleci fără să-ţi fi băut ceaiul? 

ASTROV: Nu beau, maicuta! 

MARINA: Poate un păhărel de votcă? 

ASTROV (nehotărât): Dacă zici dumneata... 

(Marina pleacă) 

ASTROV: Lăturaşul meu din stânga a început să schiopateze! 
Am băgat de seamă ieri, când l-a dus Petruska la adăpat! 

VOINITKI: Trebuie să-l potcovesti din nou. 

ASTROV: Am să mă opresc la Rojdestvennoe, la potcovar. N- 
am încotro! (se apropie de harta Africii şi o priveşte) Ce mai arsita 
trebuie să fie acum în Africa asta! Grozav lucru! 

VOINITKI: Tot ce se poate! 

MARINA (se întoarce cu tava pe care e un păhărel de votcă şi 
o bucăţică de pâine): Pofteste! 

(Astrov bea votca) 

MARINA: Să-ţi fie de bine, tätucule! (se închină adânc) Da’ o 
bucată de pâine nu 1e1? 

ASTROV: Nu. Merge şi aşa!... Toate cele bune! (către Marina) 
Nu mă mai petrece, maicuta. Nu e nevoie! 

(pleacă. Sonia iese după el, ca să-l petreacă cu o lumânare. 
Marina se aşază în fotoliul ei) 

VOINITKI (scrie): „La două februarie douăzeci de funturi de 
untdelemn... La şaisprezece februarie iarăşi ulei, douăzeci de 
funturi hrişcă”... (pauză) 

(se aud zurgălâii 
MARINA: A plecat! 
(pauză) 
SONIA (se intoarce şi pune lumânarea pe masă): A plecat... 


VOINITKI (calculând la abac): În total cincisprezece... 
douăzeci şi cinci... 

(Sonia se aşază şi scrie) 

MARINA (cască): Of, păcatele noastre... 

(Teleghin intră în vârful picioarelor, se aşază lângă uşă şi-şi 
acordează incet chitara) 

VOINITKI (Soniei, mângâindu-i părul): Copila mea, ce greu 
îmi este, dacă ai şti ce greu îmi este! 

SONIA: Ce să-i faci, trebuie să trăieşti! (pauză) Vom trăi, 
unchiule Vanea. Vom trăi un şir lung, lung de zile, de seri 
nesfârşite; vom îndura cu răbdare încercările pe care ni le va 
trimite soarta; ne vom trudi pentru alții, şi-acum şi la bătrânețe, 
fără să cunoaştem odihna, şi când ne va sosi ceasul, vom muri 
supuşi, şi-acolo, dincolo de mormânt, vom spune că am suferit, că 
am plâns, că am fost amarati şi Dumnezeu o să se îndure de noi 
amândoi, şi noi, unchiule drag, vom vedea o viaţă luminoasă, 
frumoasă, minunată! Ne vom bucura şi vom privi nenorocirile 
noastre de-acum zâmbind cu înduioşare — şi o să ne odihnim. Cred 
în asta, unchiule, cred cu tărie, cred din tot sufletul... 
(ingenuncheaza în fata sa şi-şi pune capul în mâinile lui. Cu glas 
obosit) Ne vom odihni! 

(Teleghin cântă încet din chitară) 

SONIA: Ne vom odihni! Vom auzi îngerii, vom vedea cerul 
semănat cu diamante, vom vedea toate rautatile pământeşti, toate 
suferinţele noastre topite în îndurarea care va cuprinde întreaga 
lume, şi viata noastră va fi tihnită, duioasă şi dulce ca o 
dezmierdare. Cred, da, cred... (îi şterge lacrimile cu batista) 
Unchiule Vanea, bietul meu unchi, tu plângi... (printre lacrimi) 
N-ai cunoscut nicio bucurie în viata, dar aşteaptă, unchiule Vanea, 
mai aşteaptă... Ne vom odihni! (il îmbrățișează) Ne vom odihni! 

(paznicul bate toaca; Teleghin cântă încet din chitară, Maria 

Vasilievna scrie pe marginea broşurii, Marina impleteste la 
ciorap) 

SONIA: Ne vom odihni! 


CORTINA SE LASA INCET 


Piesa Unchiul Vanea este o versiune a comediei Duhul pădurii, scrisă de 
Cehov în anul 1889. Nu există niciun document referitor la perioada de 
transformare a Duhului pădurii în Unchiul Vanea. 

Cehov aminteşte pentru prima dată de piesa Unchiul Vanea în scrisoarea 
adresată lui A. S. Suvorin (2 decembrie 1896), cu ocazia editarii culegerii sale 
Piese de teatru: „Mi-au mai rămas neculese două piese mari: Pescăruşul pe 
care îl cunoşti şi Unchiul Vanea pe care nu-l cunoaşte nimeni”. În scrisoarea 
adresată lui M. Gorki (3 decembrie 1898), Cehov spune printre altele: „Piesa 
Unchiul Vanea a fost scrisă foarte demult”. În scrisoarea sa către S. P. 
Diaghilev (20 decembrie 1901), Cehov precizează că piesa Unchiul Vanea a 
fost scrisă în anul 1890. Piesa a apărut pentru prima oară în culegerea Piese 
de teatru (1897); cu mici modificări, a fost inclusă şi în culegerea de Opere, 
vol. VII, editată în 1901. În cea de a 2-a ediție a volumului, apărută în 1902, 
textul piesei n-a avut nicio modificare. Publicăm textul din 1902. 

După apariția culegerii Piese de teatru (1897), Unchiul Vanea a fost jucat 
cu succes pe scenele multor teatre de provincie (Odesa, Kiev, Nijni- 
Novgorod, Saratov, Tiflis etc). Succesul înregistrat de piesă a fost cu totul 
neaşteptat pentru Cehov. „Unchiul Vanea al meu, scrie el fratelui său Mihail 
Pavlovici (26 octombrie 1898), circulă prin provincie şi pretutindeni 
repurtează succese. Cum s-ar spune: Nu ştii de unde sare iepurele! Nu prea 
imi făcusem iluzii în legătură cu el.” Acelaşi lucru îi scrie şi lui A. S. Suvorin 
(27 octombrie 1898), şi surorii sale M. P. Cehova (17 decembrie 1898). 
Recenziile apărute în presă erau favorabile piesei. 

După premiera care a avut loc la Nijni-Novgorod, Gorki îi scrie lui Cehov 
următoarele (noiembrie 1898): „Acum câteva zile am văzut Unchiul Vanea, 
am privit şi am plâns ca o muiere, cu toate că sunt departe de a fi un om 
nervos... Găsesc că e o realizare formidabilă! Unchiul Vanea e un gen cu 
desăvârşire nou în dramaturgie, un ciocan cu care lovesti in capatanile goale 
ale publicului... În ultimul act, când doctorul, după o pauză mai îndelungată, 
vorbeşte de arsita din Africa, am început să tremur de admiraţie pentru 
talentul dumitale şi de groază pentru oameni, pentru viaţa noastră mizerabilă 
şi cenuşie...” (Gorki—Cehov, ed. Cartea Rusă, 1954, pag. 25—n. ed) În 
scrisoarea sa de răspuns (3 decembrie 1898), Cehov îi scrie lui Gorki că 
Unchiul Vanea a fost scris demult, că el se simte depăşit şi că n-are nicio 
dispoziție să mai scrie pentru teatru. Referitor la această afirmație a 
scriitorului, Gorki face o caracterizare a dramaturgiei lui Cehov: „Declaraţia 
dumitale că nu-ţi vine să mai scrii pentru teatru mă sileşte să spun câteva 
cuvinte despre atitudinea publicului, care te înţelege, fata de piesele dumitale. 
Se spune, de pildă, că Unchiul Vanea şi Pescärusul sunt un nou gen în 
dramaturgie, în care realismul se ridică până la valoarea unui simbol înalt şi 
adânc gândit. Găsesc că e foarte just. Ascultandu-ti piesa m-am gândit la 
vieţile aduse ca jertfă unui idol, la pătrunderea năvalnică a frumuseţii in viata 


mizerabila a oamenilor şi la multe alte lucruri esențiale şi importante. Piesele 
altor dramaturgi nu-l duc pe om de la realitate până la generalizări filozofice, 
pe când piesele dumitale au acest dar.” (ibidem, pag. 28) 

La o scrisoare a regizorului principal al Teatrului Mic, A. M. Kondratiev, 
Cehov răspunde la 20 februarie 1899: „Îţi incredintez piesa mea Unchiul 
Vanea. Deoarece n-a fost văzută încă de Comitetul literar al teatrelor, te rog 
să 1ei asupra dumitale grija de a trimite acolo două exemplare spre a fi citite.” 
Secţia din Petersburg a Comitetului literar formată din: prof. N. I. Storojenko, 
prof. A. N. Veselovski şi prof. I. I. Ivanov, în şedinţa din 8 aprile 1899, a 
apreciat că piesa lui Cehov „poate fi pusă în scenă cu condiţia unei 
substanţiale revizuiri de către autor, urmând să fie trimisă din nou Comitetului 
spre aprobare”. În procesul verbal întocmit de Comitetul literar al teatrelor 
sunt enumerate următoarele ,,lipsuri” ale piesei: până la actul al treilea unchiul 
Vanea şi Astrov se aseamănă între ei, amândoi reprezentând figuri tipice de 
ghinionisti; izbucnirea patimaşă a lui Astrov în timpul discuţiei cu Elena 
Andreevna nu este cu nimic justificată; este inexplicabilă schimbarea 
atitudinii lui Voinitki fata de profesor, pe care înainte îl divinizase şi cu atât 
mai mult este de neînțeles accesul de nebunie al lui Voinitki, când trage cu 
revolverul în Serebreakov; caracterul Elenei Andreevna trebuie să fie „mai 
bine conturat”, altfel acest personaj „nu va trezi interesul spectatorilor”; că 
trebuie înlăturate „lungimile” supărătoare ş. a.m. d. (vezi V. A. Teleakovski, 
Amintiri din anii 1898-1917, Petersburg, 1924, pp. 168-170). Cehov a citit cu 
atenție concluziile Comitetului. În dreptul frazei: „Pentru noi izbucnirea 
pătimaşă a lui Astrov în timpul discuţiei cu Elena Andreevna nu este cu nimic 
justificată”, Cehov a scris: „Adică cine «noi»!”. În dreptul observaţiei „visele” 
Soniei la sfârşitul piesei, autorul a pus un semn de întrebare. Cehov şi-a retras 
piesa de la Teatrul Mic şi a trimis-o Teatrului de Artă. 

Cehov a asistat la primele repetiții ale piesei; în scrisoarea sa adresată lui 
G. M. Cehov (2 iunie 1899), scrie printre altele; „La Ialta se va juca Unchiul 
Vanea în interpretarea artiştilor Teatrului de Artă. Am asistat la repetițiile 
primelor două acte. Merge admirabil.” În septembrie 1899, Cehov se afla la 
Ialta şi, în scrisorile sale către O. L. Knipper, dădea unele indicaţii regizorale 
referitoare la piesă. În scrisoarea sa (26 septembrie 1899), O. L. Knipper îi 
scrie lui Cehov: „Mă nedumereste felul în care interpretează Alexeev (K. S. 
Stanislavski) ultima scenă dintre Astrov şi Elena: Astrov apare în fata Elenei 
ca un îndrăgostit înflăcărat, îşi pune toată nădejdea în acest sentiment; dacă ar 
fi aşa, Elena nu l-ar fi respins şi n-ar fi putut să-i răspundă: «eşti caraghios...» 
După părerea mea, dimpotrivă, în vorbele lui trebuie să se simtă mult cinism, 
de care el însuşi să fie perfect conştient. Am dreptate sau nu?” În scrisoarea sa 
din 30 septembrie 1899, Cehov îi răspunde: „Îmi scrii că în această scenă 
Astrov apare in fata Elenei ca un îndrăgostit înflăcărat şi că îşi pune toată 
nădejdea în acest sentiment. Bineînţeles că este o interpretare greşită! Elena îi 
place într-adevăr lui Astrov, frumuseţea ei îl tulbură, dar în ultimul act el îşi 
dă foarte bine seama că nu poate fi nimic serios între ei, că Elena va dispărea 
pentru totdeauna din viata lui şi discută cu ea în ultima scenă pe acelaşi ton ca 


si atunci cand vorbeşte despre arsita din Africa şi o sărută într-o doară. Daca 
Astrov va juca impetuos această scenă, se va compromite atmosfera actului 
patru, care este potolită, minoră.” 

Premiera piesei Unchiul Vanea a avut loc pe scena Teatrului de Artă la 26 
octombrie 1899. Numeroasele telegrame primite de Cehov anunțau succesul 
piesei. 

Dintre scrisorile trimise de prietenii lui Cehov cu această ocazie, demnă de 
relevat este scrisoarea medicului P. I. Kurkin, vechi prieten al lui Cehov, 
autorul cartogramei judeţului Serpuhov, pe care o expune în piesă doctorul 
Astrov. P. I. Kurkin îi scrie următoarele: „Am avut impresia că mă aflu într-o 
lume depărtată, dar extrem de reală. Ecourile acestei lumi minunate mai 
răsună în sufletul meu şi mă împiedică să revin la viaţa de fiecare zi. Toate în 
jur mi se par acum atât de banale şi atât de anoste... Cred că explicaţia stă în 
tragismul acestor oameni, în tragismul cotidianului cenuşiu care revine şi îi 
încătuşează pentru totdeauna pe aceşti oameni. Si mai e ceva: forța uriaşă a 
adevăratului talent ne-a făcut să vedem aievea viaţa şi sufletul oamenilor 
simpli, obişnuiţi; pe oamenii aceştia îi întâlneşti la tot pasul, şi fiecare dintre 
noi le împărtăşeşte simtamintele...” (Biblioteca de Stat V. I Lenin, din 
materialele secției de manuscrise, fascicola nr. 8, pag. 40) 

Din mărturiile participanților la spectacol, consacrarea binemeritată a piesei 
Unchiul Vanea n-a venit dintr-odată. „După lăsarea cortinei, scrie VI. I. 
Nemirovici-Dancenko, ca de obicei, ne-am dus cu toţii la un restaurant ca să 
aşteptăm apariția ziarelor de dimineaţă, şi, într-adevăr, dispoziţia noastră nu 
era «strălucită». Aproape cu toate piesele lui Cehov se întâmpla la fel: se 
bucurau la început de un succes colosal numai din partea unui număr restrâns 
de spectatori — oameni înzestrați cu multă sensibilitate, care văd lucrurile mai 
departe şi mai profund... Marele public, însă, n-a putut să priceapă dintr- 
odată nici pe Unchiul Vanea, nici Trei surori, nici Livada de vişini. Fiecare 
dintre aceste piese se bucurau de adevăratul succes abia în cea de a doua 
stagiune, ca apoi să şi-l mențină pentru totdeauna.” (VI. I. Nemirovici- 
Dancenko, Din trecut, pp. 213-214) Acelaşi lucru îi spune şi K. S. 
Stanislavski: „Cine ar mai crede acum că, după premiera Unchiului Vanea, 
ne-am strâns cu toţii într-un restaurant şi am plâns cu lacrimi amare pentru că 
spectacolul, după părerea generală, fusese o cădere! Timpul şi-a făcut însă 
datoria: piesa şi-a primit consacrarea meritată, rămânând în repertoriu mai 
bine de douăzeci de ani şi ajungând să fie cunoscută în întreaga Rusie, în 
Europa şi în America.” (K. S. Stanislavski, Viața mea în artă, Cartea Rusă, 
1958, pag. 272 — n. ed) 

În primăvara anului 1900, Teatrul de Artă din Moscova a dat câteva 
spectacole la Sevastopol şi Ialta. Cehov şi-a văzut aici pentru prima oară 
piesele jucate în condiţiile unui spectacol public. El a rămas mulțumit de 
interpretare, totuşi le-a dat actorilor unele indicaţii suplimentare. Referindu-se 
la rolul lui Astrov, Cehov i-a atras atenţia lui KS. Stanislavski: „Ascultă-mă 
pe mine... Astrov fluieră! Unchiul Vanea plânge, iar Astrov fluieră!” (K. S. 
Stanislavski, Viaţa mea în artă, pag. 278) După cum relatează artista N. S. 


Burova, Cehov, observand ca in actul al treilea, la cuvintele: ,,Tata, trebuie sa 
fim miloşi”, Sonia îngenunchează şi sărută mâna tatălui său, a facut 
următoarea remarcă: „Nu e bine aşa, că doar nu e o dramă. Tot sensul acţiunii 
şi întreaga dramă se petrec în sufletul omului şi nu în manifestările lui 
exterioare. Drama a existat în viaţa Soniei până în acest moment, ea va exista 
si mai târziu, aici e un simplu episod, urmarea împuşcăturii. lar impuscatura 
nu e o dramă, ci o întâmplare.” (Almanahul Sipovnik, nr. 23, 1914, pag. 194) 
După cum îşi aminteşte A. Feodorov, montarea şi interpretarea piesei Unchiul 
Vanea l-au satisfăcut pe Cehov mai mult decât în cazul celorlalte piese ale 
sale (Amintiri despre A. P. Cehov, Societatea iubitorilor de literatura rusă, 
1906, pag. 166). 

În ziarele vremii piesa era apreciată drept „un eveniment de seamă în viaţa 
teatrală” (Novosti dnia, 1898, nr. 5898, 25 octombrie); un tablou veridic al 
„cotidianului cenuşiu” (ibidem, nr. 5899, 26 octombrie); drama „vieţii fără tel 
a intelectualității” în condiţiile ,,realitatilor sumbre din Rusia” (ibidem, nr. 
5903, 31 octombrie); „drama unor oameni obişnuiţi, în monotonia 
cotidianului” (Novosti, nr. 306; Moskovskie vedomosti, nr. 301, 1 noiembrie 
etc). Presa sublinia actualitatea socială a piesei; faptul că ea scoate la iveală 
lâncezeala sufocantă a vieţii: „Omul zilelor noastre este bolnav, bolnav 
moraliceşte, pentru că vrea să trăiască şi nu ştie cum” (Severnii kurier, 1900, 
nr. 65, 7 ianuarie). Specificul procedeelor scenice ale piesei făcea ca aceasta 
să fie apreciată ca o dramă „a sentimentelor”, spre deosebire de dramele „de 
acţiune”; ,,... Unitatea acţiunii este înlocuită aici prin unitatea sentimentelor” 
(Russkie vedomosti, 1899, nr. 298, 29 octombrie). Acelaşi lucru spunea şi 
Novosti, 1899, nr. 306; liza, 1901, aprilie etc. Despre actualitatea stringentă a 
piesei vorbeşte şi V. M. Sobolevski, care-i scrie lui Cehov (28 martie 1900) 
următoarele rânduri: „Nu mai departe decât în ultimele două săptămâni, 
întrunirile tineretului de la V. A. (Goltev) au fost consacrate exclusiv pieselor 
Unchiul Vanea şi Pescăruşul. Aceste două piese continuă să domine nu numai 
repertoriul teatrelor, dar şi discuţiile intelectualitatii noastre. Ele sunt obiectul 
unor discuţii insufletite, ele îndeamnă tineretul să gândească, să înţeleagă 
viata, să caute o iesire din impas ş.a.m.d. lată ce înseamnă să atingi esenţa 
însăşi, să atingi coardele cele mai dureroase.” (Biblioteca de Stat V. I. Lenin, 
din materialele secţiei de manuscrise, fascicola 8, pag. 61) 


Trei surori 


DRAMĂ ÎN PATRU ACTE 
(1900-1901) 


Traducere de Moni Ghelerter şi V. Jianu 
PERSONAJE: 


PROZOROV ANDREI SERGHEEVICI 

NATALIA IVANOVNA, logodnica si mai apoi soția sa 

OLGA, MASA, IRINA, surorile lui Andrei 

KULIGHIN FEODOR ILICI, profesor de liceu, soțul Masei 

VERSININ ALEXANDR IGNATIEVICI, locotenent-colonel, 
comandant de baterie 

TUZENBAH NIKOLAI LVOVICL baron, locotenent 

SOLIONII VASILI VASILIEVICI, căpitan 

CEBUTIKIN IVAN ROMANOVICI, medic militar 

FEDOTIK ALEXEI PETROVICI, sublocotenent 

RODE VLADIMIR KARLOVICI, sublocotenent 

FERAPONT, bătrânul usier al administraţiei zemstvei 

ANFISA, bătrână doică, 80 de ani 


Acțiunea se petrece într-un oraş de provincie, capitală de 


gubernie 


ACTUL INTAI 


Casa Prozorov. Salonul cu colonada prin care se zareste in fund 
sala cea mare. E la amiază, afară o zi însorită, veselă. În sala din 
fund se pune masa mare pentru dejun. Olga, într-o uniformă 
bleumarin, de profesoară de liceu, cercetează întruna, când stând 
locului în picioare, când mergând, caietele elevelor. Maşa, în 
rochie neagră, cu pălăria pe genunchi, stă într-un fotoliu şi citeşte 
o carte. Irina, în rochie albă, stă îngândurată. 


OLGA: Acum un an, chiar în ziua de cinci mai, de ziua ta, Irina, 
a murit tata. Era foarte frig şi ningea. Mi se părea că n-o să mai 
pot trăi. Iti pierduseşi cunoştinţa şi zăceai ca moartă. Dar a trecut 
anul şi n-a mai rămas decât amintirea. Acum porți iar rochia albă. 
Obrazul iti străluceşte din nou! (ceasul bate ora 12) Si atunci 
bătea ceasul! (pauză) Îmi amintesc cum l-au luat pe tata... Cânta 
muzica... La cimitir s-au tras salve... Fusese general... 
comandant de brigadă... şi totuşi ce lume puţină era. Ploua prea 
tare, o ploaie amestecată cu ninsoare. 

IRINA: Ce rost are să ne amintim de toate astea? 

(în sala mare, de după colonade, apar lângă masa Tuzenbah, 

Cebutikin şi Solionii) 

OLGA: Azi e cald... Putem lăsa ferestrele larg deschise... dar 
mestecenii n-au înfrunzit încă. Acum unsprezece ani, tata a primit 
comanda brigăzii şi a plecat cu noi din Moscova... Îrni aduc bine 
aminte că pe timpul ăsta, la începutul lunii mai, la Moscova e cald, 
totul e înflorit, scăldat în soare. Au trecut unsprezece ani, şi îmi 
amintesc de parcă am fi plecat abia ieri de acolo. Doamne, 
Dumnezeule! Când m-am trezit azi-dimineata, am zărit soarele, 
lumina, primăvara şi o nespusă bucurie mi-a cuprins sufletul. Si 
mi s-a făcut atâta dor să mă întorc în locurile acelea dragi!... 

CEBUTIKIN (din fund, stând de vorbă cu Tuzenbah si 


Solionii): Ei, pe dracu ghem! 

TUZENBAH: Sigur că-i o nebunie! 

(Maşa, visătoare, cu cartea în mână, fluieră o melodie) 

OLGA: Nu mai fluiera, Maşa! Cum poţi face aşa ceva?... 
(pauză) Toată dimineaţa sunt la liceu, la lectii; după-amiaza, până 
seara târziu, dau meditații, din pricina asta mă doare mereu capul 
şi mă frământă nişte gânduri de parcă am şi îmbătrânit! De patru 
ani de când sunt la liceu simt cum fiecare zi îmi secătuieşte, 
picătură cu picătură, puterile şi tinereţea. Numai o singură dorință 
stăruie şi creşte mereu în mine... 

IRINA: Să plecăm la Moscova! Vindem casa, lichidăm tot ce 
avem aici... $1... la Moscova! 

OLGA: Da! Cât mai curând la Moscova! 

(Cebutikin şi Tuzenbah râd în fund) 

IRINA: Fratele nostru o să ajungă, desigur, profesor universitar 
$1 n-o să mai poată rămâne aici. Dar ce-o să se facă biata Masa? 

OLGA: Masa o să vină în fiecare vara la noi, la Moscova. 

(Masa fluiera încet o melodie) 

IRINA: Cu ajutorul lui Dumnezeu se vor aranja toate. (priveste 
pe fereastra) Ce vreme minunata! Nu stiu de ce mi-e sufletul plin 
de bucurie! Azi-dimineaţă, când m-am deşteptat, mi-am adus 
aminte că e ziua mea şi m-am simțit fericită! Mi-am amintit 
copilăria şi timpul când trăia încă mama. Ce gânduri minunate mi- 
au trecut prin minte! Ce gânduri... 

OLGA: Ce strălucitoare eşti astăzi! Pari neobişnuit de frumoasă. 
Si Masa e frumoasă! Nici Andrei n-ar fi urât, dar s-a îngrăşat prea 
mult şi nu-i stă bine. Eu însă am îmbătrânit, am slăbit mult, poate 
că mă supăr prea mult cu fetele la liceu. Uite, azi sunt liberă, stau 
acasă, şi nu mă doare capul, mă simt mai tânără decât ieri. Am 
numai douăzeci şi opt de ani... Totul e aşa cum trebuie să fie, totul 
e de la Dumnezeu; dar poate că dacă mă măritam şi stăteam acasă 
toată ziua era mai bine... (pauză) Mi-aş fi iubit bărbatul. 

TUZENBAH (către Solionii, în fund): Vorbesti prostu şi m-am 
săturat să te tot ascult! (intră în salon) Am uitat să vă spun! Azi 
vine în vizită Verşinin, noul comandant al bateriei noastre. (se 


aşază la pian) 

OLGA: Să pofteasca. Suntem bucuroase! 

IRINA: E batran? 

TUZENBAH: Nu, nu tocmai. Cel mult patruzeci - patruzeci şi 
cinci de ani. (cântă încet la pian) Pare băiat bun şi cred că nu e 
prost. Numai că vorbeşte cam mult. 

IRINA: E un om interesant? 

TUZENBAH: Da, destul... Dar are o soție, o soacra şi două 
fetiţe. De altfel, e căsătorit a doua oară. Face vizite şi spune 
tuturor că are nevastă şi două fete. O s-o spună si aici. Soţia lui e 
cam smintită, umblă cu cozile pe spate ca o fetiscanä, vorbeşte 
numai despre lucruri înalte, filozofează, şi, din când în când, 
încearcă să se sinucidă. Cred că o face ca să-şi necăjească soţul. 
Dacă eram în locul lui, o lăsam de mult; dar el rabdă şi se plânge 
altora. 

SOLIONII (venind din sala mare împreună cu Cebutikin): Cu o 
singură mână sunt în stare să ridic numai douăzeci şi patru de 
kilograme, dar cu amândouă optzeci, chiar nouăzeci! Ceea ce 
înseamnă că doi oameni nu sunt numai de două ori mai puternici 
decât unul singur, ci de trei sau chiar de mai multe ori... 

CEBUTIKIN (mergând, citeşte ziarul): Împotriva căderii 
părului: douăzeci grame naftalină la jumătate litru de spirt... se 
dizolvă şi se întrebuinţează zilnic... (îşi notează în carnetel) Sa 
notăm asta. (către Solionti) Si, cum iti spuneam, se astupă sticluta 
cu un dop, şi prin el se trece un tub de sticlă... apoi se ia sare de 
lămâie un vârf de linguriţă... 

IRINA: Ivan Romanici, dragul meu Ivan Romanici... 

CEBUTIKIN: Ce-i, fetiţa mea, bucuria vieţii mele? 

IRINA: Spune-mi, te rog, de ce mă simt atât de fericită azi? 
Parcă sunt dusă de-o barcă cu pânze, deasupra mea e cerul albastru 
nesfârşit, pe care plutesc păsări mari şi albe... Spune-mi de ce... 
de ce? 

CEBUTIKIN (sărutându-i afectuos amândouă mâinile): Pasărea 
mea albă! 

IRINA: Azi, când m-am deşteptat din somn, m-am sculat şi m- 


am spălat, mi s-a părut deodată că totul s-a deslusit pentru mine în 
lume, că ştiu cum trebuie să trăiesc. Ivan Romanici, dragul meu, 
ştiu tot! Omul e dator să muncească, să trudească în sudoarea 
fruntii, oricine ar fi el. In asta e tâlcul şi țelul vieţii lui, în asta 
constă fericirea, încântarea lui! Ce bine e să fii muncitor, să fu un 
om care se scoală în zori şi sparge piatră în drum, sau păstor, sau 
dascăl care învață copii, sau mecanic la calea ferată... 
Dumnezeule, nu om, ci chiar bou sau cal de povară să fu, numai să 
muncesti, decât să fu o femeie tânără care se scoala la amiază, ia 
cafeaua în pat şi se îmbracă două ceasuri... E îngrozitor! Ard de 
dorul să muncesc si eu, cum arde cineva de sete în arsita verii. 
Ivan Romanici, să nu mă mai cinsteşti cu prietenia dumitale dacă 
nu mă voi scula în zori, dacă nu voi munci! 

CEBUTIKIN (afectuos): Bine, bine, draga mea! 

OLGA: Tata ne-a obişnuit să ne sculăm devreme, la şapte. Si 
Irina se trezeşte la şapte, dar stă în pat cel puţin până la nouă şi se 
gândeşte... cu o mutră nespus de serioasă. (râde) 

IRINA: Te-ai obişnuit să mă consideri fetiţă şi te miră că pot 
avea o mutră serioasă. Dar am douăzeci de ani! 

TUZENBAH: Doamne! Ce bine înţeleg eu dorul de muncă! N- 
am muncit în viaţa mea. M-am născut la Petersburg, oraş rece şi 
trândav, dintr-o familie care n-a ştiut ce-i munca sau grija. Când 
mă întorceam de la şcoala militară, îmi scotea valetul cizmele, în 
timp ce eu făceam nazuri şi mama mă privea cu adoratie — ba se 
mira foarte mult când alții mă priveau altfel. M-au ferit de orice 
trudă. Numai că nu ştiu dacă au izbutit, cred că nu. A venit timpul 
si puhoiul se apropie de noi, se pregăteşte vijelia cea mare şi 
binefăcătoare. Vine, e aproape — în curând va da năvală peste noi, 
măturând toată lenea, nepăsarea, toate prejudecățile fata de muncă, 
toată plictiseala şi putreziciunea. Voi munci! Dar peste douăzeci şi 
cinci-treizeci de ani va munci fiecare om. Fiecare! 

CEBUTIKIN: Eu n-am să muncesc. 

TUZENBAH: Dumneata nici nu intri în socoteală. 

SOLIONII: Peste douăzeci şi cinci de ani n-ai să mai fii pe 
lume, slavă Domnului! Peste doi-trei ani, o să te lovească 


damblaua, sau ai sa ma scoti din fire intr-o buna zi $i o sa-ti trag 
un glonţ in cap, îngeraşule! (scoate din buzunar o sticluta cu 
parfum şi-şi da pe mâini si pe piept) 

CEBUTIKIN (râde): Când stai să te gândeşti bine, e drept că n- 
am făcut nimic toată viata. Cum am ieşit din universitate, am tăiat 
frunze la câini. N-am pus mâna pe o carte... nu citesc decât 
ziare... (scoate din buzunar alt ziar) Vezi, din ziare am aflat că a 
existat un Dobroliubov, de pildă... dar habar n-am ce a scris... 
Dumnezeu ştie! (de la parter bate cineva în podea) Aţi auzit, mă 
cheamă jos... a venit cineva la mine. Mă întorc îndată... asteptati- 
mă... (iese grăbit, pieptănându-şi barba) 

IRINA: Să ştiţi că pregăteşte ceva. 

TUZENBAH: Fără îndoială... A plecat cu o mutră foarte 
solemnă. Să ştii ca-ti aduce un dar! 

IRINA: Ar fi tare neplăcut! 

OLGA: Da. E îngrozitor. Face întotdeauna prostii. 

MASA: „Pe plaiu-ntins sub geana mării smältat în aur c-un 
tufan..."% (se ridică, fredonând încet) 

OLGA: Nu prea esti veselă azi, Masa. 

(Masa isi pune pălăria, fredonând) 

OLGA: Unde pleci? 

MASA: Acasă. 

IRINA: Ciudat... 

TUZENBAH: Cum pleci tocmai acum, când e o zi onomastică? 

MASA: Nu face nimic... Vin diseară. La revedere, draga 
mea!... (0 sărută pe Irina) Încă o dată, iti urez sănătate şi fericire. 
Altădată, pe când trăia bietul tata, era la noi de fiecare zi 
onomastică mare tămbălău. Veneau câte treizeci-patruzeci de 
ofiţeri. Azi însă, nu sunt decât câţiva, şi e linişte ca în deşert... Ma 
duc... sunt tristă azi... nu-mi găsesc locul... nu mă lua în seamă. 
(râde printre lacrimi) Lasă că stăm noi de vorbă mai târziu, 
draguta mea. Acum, mă duc. La revedere! 

IRINA (nemulțumită): Vezi cum esti?... 

OLGA (cu lacrimi în ochi): Te înţeleg atât de bine, dragă Maşa! 

SOLIONII: Când filozofează un bărbat, iese filozofie sau 


sofisticarie; dar cand filozofeaza o femeie sau doua iese... o nuca 
in perete! 

MASA: Ce vrei să spui cu asta, fiinţă îngrozitoare? 

SOLIONII: Nimic... „Nici să crâcneascä n-a apucat, că pe el 
ursul s-a aşezat!” 

(pauză) 

MASA (către Olga, supărată): Nu mai boci! 

(intră Anfisa si Ferapont, care aduce o tortă) 

ANFISA: Intră aici, tătucule, că eşti curat pe picioare. (către 
Irina) E de la zemstvă, de la domnul Protopopov, de la Mihail 
Ivanici. A adus o tortă. 

IRINA: Mulţumesc frumos! Spune-i că-i mulţumesc. (ia torta) 

FERAPONT: Cum aţi spus? 

IRINA (mai tare): Spune-i că-i mulţumesc. 

OLGA: Dä-1 nişte cozonac, doiculitä. Ferapont, du-te să-ţi dea 
cozonac! 

FERAPONT: Cum aţi spus? 

ANFISA: Haide, Ferapont Spiridonici, tătucule, să mergem!... 
(iese cu Ferapont) 

MASA: Nu pot să-l sufăr pe acest Mihail Potapici sau Ivanici, 
pe Protopopov! Să nu-l poftesti aici! 

IRINA: Nici nu l-am poftit! 

MASA: Cu atat mai bine! 

(intra Cebutikin, urmat de soldat, care aduce un samovar de 
argint; un murmur de mirare şi nemulțumire) 

OLGA (ascunzându-şi obrazul în mâini): Un samovar!... Vai, e 
îngrozitor! (trece în sala mare, unde e pusă masa) 

IRINA: Dragul meu Ivan Romanici, ce înseamnă asta? 

TUZENBAH: Nu v-am spus eu? (râde) 

MASA: Ivan Romanici, ar trebui să-ţi fie ruşine! 

CEBUTIKIN: Dragele mele, iubitele mele, voi sunteţi tot ce mi- 
a rămas mai scump pe lume! Numai pe voi vă am! In curând 
împlinesc şaizeci de ani. Sunt bătrân... singur... Un bătrân fără 
niciun rost! Dragostea ce v-o port e tot ce-i mai bun în mine. Daca 
nu erati voi, de mult mă duceam din lumea asta... (către Irina) 


Draguto!... Fetiţa mea, te cunosc de cand te-ai născut... te-am 
ținut in braţe... o iubeam mult pe răposata maica-ta... 

IRINA: Bine, da” de ce un dar atât de scump? 

CEBUTIKIN (printre lacrimi, supărat): Un dar atât de 
scump!... la să mă lăsaţi în pace! (către ordonanţă) Du-l acolo... 
(0 imită) Un dar atât de scump... 

(ordonanța duce samovarul în sala mare) 

ANFISA (trecdnd prin salon): Dragele mele, a venit un colonel 
necunoscut. Şi-a scos paltonul, dragutelor, şi vine încoa. Irinuska, 
să te porți bine, să te porți frumos! (plecând) E de mult timpul sa 
vă aşezaţi la masă... of, Doamne!... 

TUZENBAH: Să ştiţi că e Versinin. 

(intră Versinin) 

TUZENBAH (prezintă): Locotenent-colonelul Verşinin. 

VERSININ (către Masa si Irina): Am onoarea să mă prezint — 
Verşinin! Sunt nespus de fericit că am ajuns în sfârşit la 
dumneavoastră. Dar ce mult v-aţi schimbat! Vai, vai! 

IRINA: Luaţi loc, vă rog. Suntem foarte bucuroase! 

VERSININ: Nici nu va inchipuiti ce bine îmi pare!... (vesel) 
Îmi amintesc de cele trei fetiţe... Erati trei surori! La faţă nu-mi 
aduc bine aminte cum erati. Știu că pe atunci colonelul Prozorov 
avea trei fetiţe pe care le-am cunoscut. Cum trece vremea! Vai, 
cum trece vremea!... 

TUZENBAH: Alexandr Ignatievici e din Moscova. 

IRINA: Din Moscova? Sunteţi din Moscova? 

VERSININ: Da, sunt din Moscova. Tatăl dumneavoastră a fost 
acolo comandant de baterie, iar eu am servit ca ofiţer sub ordinele 
lui. (către Masa) Mi se pare că încep să vă recunosc. 

MASA: Eu, însă, nu-mi aduc aminte de dumneata! 

IRINA: Olia, Ola! (strigă spre sala cea mare) Vino încoace, 
Ola! 

(Olga intră în salon) 

IRINA (prezentând): Locotenent-colonelul Versinin, din 
Moscova. 

VERSININ: Prin urmare, dumneavoastră sunteți Olga 


Sergheevna, sora cea mare... dumneavoastra, Maria... iar Irina e 
cea mica. 

OLGA: Sunteti din Moscova? 

VERSININ: Da, mi-am facut acolo studiile şi am intrat apoi in 
armată, slujind mulţi ani ca ofiţer. Acum am primit comanda 
bateriei de aici şi am venit, după cum vedeţi. Prea bine însă nu-mi 
aduc aminte de dumneavoastră... Ştiu că erati trei surori. Întipărit 
în minte mi-a rămas însă chipul tatălui dumneavoastră, închid 
ochii şi-l văd... îl vizitam deseori la Moscova. 

OLGA: Si eu, care eram încredinţată că-i tin minte pe toţi... 

VERSININ: Mă numesc Alexandr Ignatievici. 

IRINA: Alexandr Ignatievici... Sunteţi din Moscova... Ce 
surpriză! 

OLGA: O să ne întoarcem şi noi curând la Moscova! 

IRINA: Nădăjduim s-o facem până la toamnă. E oraşul nostru 
natal, ne-am născut acolo. Am stat pe strada Staraia Basmannaia. 

(amândouă izbucnesc în râs, fericite) 

MASA: Nu ne aşteptam să vedem un concetatean. (vioaie) 
Acum mi-aduc aminte! Ti minte, Olia, i se spunea „maiorul 
îndrăgostit”! Erai locotenent pe atunci şi erai îndrăgostit de 
cineva; nu ştiu însă de ce toată lumea te sâcâia, spunandu-ti 
maior? 

VERSININ: Da... da! Exact! „Maiorul îndrăgostit”!... Exact... 

MASA: Pe vremea aceea nu aveai decât mustață... Cum ai 
îmbătrânit! (cu lacrimi în ochi) Vai, cum ai îmbătrânit... 

VERSININ: Da. Pe vremea când mi se spunea „maiorul 
îndrăgostit” eram încă tânăr, iubeam... Acum toate s-au schimbat! 

OLGA: Dar n-ai încă niciun fir alb! Dumneata ai îmbătrânit, dar 
nu esti încă bătrân. 

VERSININ: Totuşi am patruzeci şi doi de ani! Ati plecat de 
mult din Moscova? 

IRINA: De unsprezece ani. Masa, de ce plângi ca o caraghioasă? 
(printre lacrimi) Încetează, că acum mă apucă şi pe mine plânsul! 

MASA: Nu plâng! Spune, te rog, pe ce stradă locuia? 

VERSININ: Pe Staraia Basmannaia. 


OLGA: Şi noi am locuit acolo... 

VERSININ: Un timp am stat pe strada Nemteasca; de acolo ma 
duceam la Cazarma Rosie; trebuia sa trec peste un pod urat, pe sub 
care vuia apa; drumetul singuratic simţea un gol în suflet. (pauză) 
Aici însă aveţi un râu mare şi frumos, cu ape bogate... minunat 
râu! 

OLGA: Da, dar e prea frig. E frig şi sunt foarte multi tantari... 

VERSININ: Da’ de unde! Aveţi o climă cât se poate de bună, 
sănătoasă, o climă slavă! Pădure... râu... sunt şi mesteceni! Din 
toți copacii, cel mai mult imi plac mestecenii, gingasi, sfioşi. Ce 
bine se trăieşte aici! Ciudat mi s-a părut însă că au aşezat gara atât 
de departe... la douăzeci de kilometri de oraş... De ce oare? 
Nimeni nu ştie... 

SOLIONII: Eu însă, ştiu de ce. (roată lumea se uită la el) Dacă 
era gara aproape, însemna că nu era departe; şi dacă e departe, 
înseamnă că nu-i aproape! 

(tăcere stanjenita) 

TUZENBAH: Glumet Vasil Vasilica! 

OLGA: Acum mi-aduc si eu aminte de dumneata, imi amintesc. 

VERSININ: Am cunoscut-o pe mama dumneavoastra. 

CEBUTIKIN: Bună femeie era, Dumnezeu s-o ierte! 

IRINA: Mama e îngropată la Moscova. 

OLGA: La Mănăstirea Nouă de maici... 

MASA: Închipuiţi-vă că am început să-i uit figura. Aşa o să ne 
uite şi pe noi lumea... 

VERSININ: Da, ne va uita! Asta ne e ursita tuturor, şi n-avem 
încotro! Ceea ce ni se pare astăzi grav, însemnat, deosebit de 
important, cu timpul va fi dat uitării sau ne va părea un lucru de 
nimic. Interesant e că nu ne putem da seama dinainte de ceea ce va 
trece mai târziu drept măreț şi plin de însemnătate, sau, 
dimpotrivă, ridicol şi de neluat în seamă. Oare descoperirile unui 
Copernic, bunăoară, sau ale lui Columb n-au părut la început 
inutile şi ridicole, în timp ce scrierile neghioabe ale unui smintit 
erau socotite drept adevăruri de netăgăduit? Si se prea poate ca 
viaţa noastră, cu care ne împăcăm atât de bine azi, mâine să treacă 


drept ciudată, fără rost, prost organizată şi chiar plină de păcate... 

TUZENBAH: Cine ştie? S-ar putea însă ca lumea să vorbească 
de viata noastră cu evlavie, ca despre ceva măreț. Timpul în care 
trăim nu cunoaşte schingiuirile, osânda cu moartea, navalirile 
străine de odinioară şi cu toate astea, câtă suferinţă! 

SOLIONII (cu vocea pifigdiatd): Pui... pui... pui... Baronul nu 
se simte bine dacă nu filozofeaza... 

TUZENBAH: Vasil Vasilici! Te rog să-mi dai pace! (schimbă 
locul) Devine plicticos până la urmă! 

SOLIONII (cu vocea pitigdiatd): Pui... pui... pui!... 

TUZENBAH (către Versinin): Si totuşi, suferinţele timpului 
nostru... nespus de multe... sunt chezăşia nivelului moral superior 
la care a ajuns societatea. 

VERSININ: Da, da! Fără îndoială! 

CEBUTIKIN: Spuneai adineauri, baroane, ca viata noastra va fi 
considerată măreaţă mai târziu; vezi însă că oamenii rămân mici. 
(se ridică) la te uită cât sunt de mic! Spre mângâierea mea 
sufletească, trebuie să se spună însă că viaţa mi-e măreaţă, 
înţeleasă de toți! 

(din culise se aude un cântec de vioară) 

MASA: Cântă Andrei, fratele nostru. 

IRINA: El e savantul nostru. În curând va fi profesor universitar. 
Tata a fost militar, dar fiul său şi-a ales meseria de cărturar. 

MASA: A fost dorinţa tatei. 

OLGA: Azi ne-am bătut joc de el! Mi se pare că este îndrăgostit. 

Irina: Da, da, de o domnişoară de aici; desigur că o să vină azi 
pe la noi. 

MASA: Vai! Cum se îmbracă şi fata asta! Nu numai că tot ce 
pune pe ea e urât şi demodat, dar iti face milă. O fustă galbenă cu 
nişte franjuri vulgare, cu o bluză roşie. Pe fata pare că e dată cu 
săpun. Nu! Andrei nu-i îndrăgostit de ea. Nu pot crede că e atât de 
lipsit de gust! Face pe nebunul ca să ne necăjească! Ieri am auzit 
că se mărită cu Protopopov, preşedintele zemstvei. Foarte bine... 
(strigă spre uşa laterală) Andrei, vino aici o clipă! 

(intră Andrei) 


OLGA: Fratele nostru, Andrei Sergheici. 

VERSININ: Versinin. 

ANDREI: Prozorov. (se sterge cu batista pe obraz) Sunteti noul 
comandant al bateriei? 

OLGA: Inchipuie-ti că Alexandr Ignatievici e din Moscova. 

ANDREI: Da? Vă felicit. Acum surorile mele n-au să vă mai 
dea pace! 

VERSININ: Deocamdată, eu sunt acela care le-am plictisit. 

IRINA: Priviţi, vă rog, ce dar frumos am primit de la Andrei. 
(arată cadrul pentru fotografii) Cadrul ăsta e lucrat de mâna lui! 

VERSININ (se uită la cadru şi nu ştie ce să spună): Da... e 
destul de frumos... 

IRINA: Si cel de pe pian tot de el e făcut. 

(Andrei dă din mână şi se desprinde de grup) 

OLGA: El e cărturarul nostru... Canta şi la vioară, face orice şi 
e meşter în toate. Are numai prostul obicei de a fugi de lume. 
Andrei, vino incoa’, nu pleca! 

(Masa si Irina îl iau de brat şi-l aduc, râzând, înapoi) 

MASA: Haide, haide! 

ANDREI: Lăsaţi-mă, vă rog! 

MASA: Eşti un caraghios! Alexandr Ignatievici nu se supăra 
niciodată când 1 se spunea „maiorul îndrăgostit”. 

VERSININ: Niciodată! 

MASA: Pe tine te vom porecli „scripcarul îndrăgostit”. 

IRINA: Sau... „dascălul îndrăgostit”. 

OLGA: Fără îndoială că e îndrăgostit. Andriusa e îndrăgostit! 

IRINA (aplaudă): Bravo, bravo, bis! Andriuşa e îndrăgostit. 

CEBUTIKIN (se apropie pe la spate de Andrei şi-l ia, cu 
amândouă mâinile, de mijloc): „Am fost aduşi pe lume pentru 
dragoste!” (râde cu poftă. Tine tot timpul ziarul în mână) 

ANDREI: Ajunge!... Ajunge!... (îşi şterge obrazul cu batista) 
N-am dormit toată noaptea şi acum nu mă prea simt în apele mele, 
cum s-ar spune. Am citit până la patru. Apoi m-am culcat, dar mi- 
a fost cu neputinţă să dorm. M-am gândit ba la una, ba la alta, 
până s-a crăpat de ziuă... acum se luminează devreme. În sfârşit a 


rasarit soarele, care mi-a trimis razele de-a dreptul in pat. Vreau sa 
traduc o carte din englezeste, în timpul verii, cat mai sunt aici. 

VERSININ: Ştiţi englezeste? 

ANDREI: Da. Tata, Dumnezeu să-l ierte, tare ne-a persecutat cu 
învăţătura. E caraghios şi straniu, dar trebuie să mărturisesc că, 
după ce a murit, am început să mă ingras şi m-am simţit ca scăpat 
de sub jug. Mulțumită lui ştim azi, eu şi surorile mele, frantuzeste, 
nemteste şi englezeste; ba Irina ştie şi italieneşte. Dar nimeni nu-şi 
poate închipui cât ne-au costat toate astea! 

MASA: E un lux prea mare pentru oraşul ăsta să cunoşti trei 
limbi! Nici măcar lux nu e... E ca şi când ai avea şase degete la o 
mână! Stim prea multe lucruri de prisos! 

VERSININ: Ia te uită! (râde) Ştiţi prea multe lucruri de prisos! 
Mie mi se pare însă că nu există şi nici nu poate exista pe lume un 
oraş atât de searbăd şi plicticos, încât să nu aibă nevoie de un om 
inteligent şi învăţat! Să presupunem că între cei o sută de mii de 
locuitori ai acestui oraş — ce e drept, grosolani şi inapoiati — numai 
trei vă seamănă. Fără îndoială că n-o să puteţi învinge bezna 
mulțimii din jur. De-a lungul vieţii veţi fi nevoiţi să cedati şi să va 
pierdeţi cu vremea în mulţimea acestor o sută de mii; viaţa vă va 
înăbuşi, dar nu veţi dispărea cu toţii, înrâurirea voastră va dăinui! 
Peste o vreme vor apărea şase, apoi doisprezece inşi de seama 
voastră. Până la urmă cei de seama voastră vor ajunge cei multi! 
Peste două-trei sute de ani, viaţa pe acest pământ va fi nespus de 
frumoasă, uimitoare. Omul are nevoie de o astfel de viaţă şi chiar 
dacă nu s-a ajuns încă acolo, trebuie s-o presimtă, s-o aştepte, s-o 
viseze, să se pregătească pentru ea! Pentru asta, el e dator să vadă 
si să ştie mai mult şi mai bine decât părinţii şi bunicii lui. (râde) Si 
dumneavoastră vă mai plangeti că ştiţi prea multe lucruri de 
prisos! 

MASA (scoțându-şi pălăria): Rămân la dejun. 

IRINA (oftând): Într-adevăr, toate astea ar trebui însemnate... 

(Andrei a ieşit fără să fie observat) 

TUZENBAH: Aţi spus că peste veacuri viaţa pe acest pământ va 

fi nespus de frumoasă, uimitoare! Aveţi dreptate. Si ca să ne 


impartasim de pe acum din ea, măcar de departe, ar trebui să ne 
pregătim, trebuie să muncim... 

VERSININ: Da! Ce multe flori aveţi aici! (se scoala si se uită 
împrejur) Toată casa e minunată! Vă invidiez! O viaţă întreagă am 
trăit în case mici, cu sobe care scoteau mereu fum, cu mobilă 
sărăcăcioasă... două scaune şi un divan... Mi-au lipsit in viata 
flori ca astea... (îşi freacă mâinile) Ei, ce să mai vorbim! 

TUZENBAH: Da, trebuie să muncim! Sunt încredințat că 
spuneţi în sinea dumneavoastră: „Uite un neamt sentimental!” Va 
asigur însă că sunt rus şi că nici nu ştiu nemteste... şi tata era 
ortodox... 

(pauză) 

VERSININ (plimbându-se pe scenă): Mă gândesc adeseori ce-ar 
fi dacă aş putea începe viaţa de la capăt... dar de data asta în mod 
conştient... dacă aceea pe care am trăit-o ar rămâne în urmă ca o 
ciornä... iar cealaltă, cea nouă, ar fi adevărată! Dacă ar fi cu 
putinţă una ca asta, cred că ne-am strădui cu toţii, înainte de toate, 
să nu ne mai repetăm. Atunci cred că fiecare si-ar înfiripa cel puţin 
un alt cadru de viaţă, cu o casă plină de flori şi lumină, ca asta de 
pildă... Am o nevastă şi două fetiţe. Nevasta mea e o persoană 
suferindă... şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Dacă ar fi să 
încep o viaţă nouă, sunt sigur că nu m-aş mai însura. Nu... nu! 

(intră Kulighin în frac-uniformă) 

KULIGHIN (se apropie de Irina): Surioară dragă, dă-mi voie să 
te felicit de ziua ta onomastică, să-ţi urez sănătate şi tot ce se poate 
dori unei fete de vârsta ta. Uite, ţi-am adus în dar o carte. (îi dă 
cartea) E istoria liceului nostru din ultimu cincizeci de ani, scrisă 
de mine. Nu-i o lucrare de mare însemnătate. Am scris-o aşa, 
neavând ce face. Totuşi, te sfătuiesc s-o citeşti. Bună ziua, 
domnilor. (către Versinin) Kulighin, profesor la liceul din 
localitate, consilier. (către Irina) O să găseşti în carte şi o listă a 
tuturor absolvenţilor în răstimpul acestor cincizeci de ani. Feci 
quod potui, faciant meliora potentes.* (o sărută pe Masa) 

IRINA: Cartea asta mi-ai adus-o şi de Paşti. 

KULIGHIN (râde): Nu se poate! În cazul ăsta, dă-mi-o înapoi. 


Sau mai bine s-o dam colonelului. Luati-o, domnule colonel, poate 
că o veţi citi într-o zi, ca să vă alungaţi plictiseala. 

VERSININ: Vă mulţumesc! (se scoală să plece) Sunt încântat 
de cunoştinţă. 

OLGA: Cum? Plecati? Nu se poate! 

IRINA: Vă rog să ramaneti la noi, la dejun. 

OLGA: Vă rog! 

VERSININ (salută): Mi se pare că am nimerit aici de o zi 
onomastică. Îmi cer scuze că nu am ştiut şi nu v-am felicitat... 
(trece cu Olga în sala mare) 

KULIGHIN: Domnilor, azi e duminică! Zi de odihnă! Să ne 
odihnim deci şi fiecare să se veselească conform vârstei şi situaţiei 
sale. Va trebui să strangeti covoarele în timpul verii, să le puneţi 
bine pentru la iarnă... la naftalină sau praf persan... Romanii erau 
sănătoşi pentru că ştiau să muncească şi să se odihnească. Nu 
degeaba aveau: Mens sana in corpore sano! Viaţa lor era 
orânduită după anumite forme. Directorul nostru spune: 
„Esenţialul pentru orice fel de viata e forma. Tot ce-şi pierde 
forma încetează de a mai exista...” După cum se întâmplă şi în 
viata de toate zilele. (o prinde pe Masa de mijloc, râzând) Masa 
mă iubeşte. Soţia mea mă iubeşte! Ar trebui să puneţi şi perdelele 
la naftalină odată cu covoarele... Azi sunt vesel, sunt binedispus! 
Masa, domnul director ne-a poftit la ora patru... Se face o excursie 
cu profesorii şi familiile lor. 

MASA: Nu mă duc! 

KULIGHIN (amärât): Dar de ce, dragă Masa? 

MASA: Lasă, că vorbim mai târziu... (supărată) Bine!... O să 
merg! Acum, însă, te rog să mă laşi în pace! (se depărtează de el) 

KULIGHIN: Apoi seara, dupa excursie, suntem invitati la 
director acasă. Cu toată sănătatea lui şubredă, omul ăsta se 
străduieşte înainte de toate să fie sociabil. E o personalitate 
superioară! Un om minunat. Ieri, după consiliu, îmi spune: ,,Tare 
sunt obosit, Feodor Ilici!” (se uită la ceasul din perete si pe urmă 
la al său) Ceasul vostru merge cu şapte minute înainte. Da! Aşa 
îmi spunea: „Sunt tare obosit”. 


(din culise se aude o vioară) 

OLGA: Poftiti la masă, domnilor! Plăcinta e pe masă! 

KULIGHIN: Olga, dräguta mea! Ieri am muncit de dimineaţă 
până la unsprezece noaptea, eram obosit. Dar azi mă simt fericit. 
(se îndreaptă spre sala cea mare unde este pusă masa) Draguta 
mea... 

CEBUTIKIN (pune ziarul în buzunar şi îşi aranjează barba): 
Aha, plăcintă, foarte bine! 

MASA (către Cebutikin, cu severitate): Ascultă; să nu bei nimic 
astăzi! Ai auzit? Sti că băutura iti face rau. 

CEBUTIKIN: Aş! Acum m-am lecuit! Sunt doi ani de când nu 
mai beau! (nerabdator) Şi la urma urmei, parcă nu-i totuna! 

MASA: Oricum ar fi, tot nu-ţi dau voie să bei. (supărată, 
vorbind ca să n-o audă bărbatul ei) Ei, drăcie! lar o să mor de 
plictiseală toată seara, la director. 

TUZENB AH: În locul dumitale nu m-aş duce... Foarte simplu! 

CEBUTIKIN: Nu te duce, inimioară scumpă! 

MASA: Da, nu te duce!... Blestemată, nesuferită viata!... (trece 
în sala mare) 

CEBUTIKIN (urmând-o): Haide, haide! 

SOLIONII (trecând şi el în sala mare): Pui... pui... pui... 

TUZENBAH: încetează, Vasil Vasilici! Ajunge! 

SOLIONII: Pui... pui... pui... 

KULIGHIN (vesel): În sănătatea dumitale, domnule colonel! Eu 
sunt profesor, sunt de-al casei, soţul Masei!... Masa e o fată bună, 
foarte bună... 

VERSININ: O să beau din votca asta mai închisă. (bea) În 
sănătatea dumitale! (către Olga) Ce bine mă simt in casa 
dumneavoastră! 

(Irina şi Tuzenbah au rămas în salon) 

IRINA: Masa e prost dispusă azi. S-a măritat la optsprezece ani. 
Atunci 1 se părea că soţul ei este cel mai deștept om din lume! 
Acum e de altă părere. E cel mai bun, dar nu şi cel mai deștept! 

OLGA (nerabdatoare): Andrei, ce faci, n-ai de gând sa vu? 

ANDREI (vorbind din culise): Numaidecât. (apare şi se 


îndreaptă spre masă) 

TUZENBAH: La ce te gândeşti? 

IRINA: La nimic! Nu-mi place Solionfi ăsta al dumitale, mi-e 
chiar teamă de el! Vorbeşte numai prostii... 

TUZENBAH: Un om ciudat! Mi-e şi mila, mi-e şi necaz pe el 
câteodată, dar mai mult mi-e mila. De fapt, cred că e un timid... 
De câte ori suntem singuri, pare foarte deştept şi drăguţ... în 
societate însă e grosolan şi certaret. Nu te duce încă acolo, lasă-i 
să se aşeze la masă. Dă-mi voie să mai stau câteva clipe cu 
dumneata. La ce te gândeşti? (pauză) Ai numai douăzeci de ani, şi 
cu nu am împlinit încă treizeci. Avem atâţia ani în faţa noastră, un 
sir lung de zile, pline de dragostea ce ţi-o port... 

IRINA: Nikolai Lvovici, nu-mi vorbi de dragoste! 

TUZENBAH (fără s-o asculte): Simt o sete cumplită de viata, 
de luptă, de muncă! $i setea asta s-a contopit în sufletul meu cu 
dragostea pentru dumneata, Irina! Parcă înadins eşti atât de 
fermecătoare, ca viata să mi se pară şi mai plină de farmec. Spune, 
la ce te gândeşti? 

IRINA: Spui că viaţa e frumoasă! Dar dacă pare numai 
frumoasă? Pentru noi, cele trei surori, viaţa n-a fost încă frumoasă, 
ne-a înăbuşit ca o buruiană... Vezi, încep să plâng... Nu, nu 
trebuie... (îşi şterge iute lacrimile; surâde) Trebuie să muncim... 
să muncim! N-avem bucurii... viaţa ni se pare tristă şi fără rost 
tocmai pentru că nu ştim ce înseamnă munca! Ne-am născut 
printre cei care o dispretuiesc. 

(intră Natalia Ivanovna; poartă o rochie roz şi un cordon verde) 

NATASA: Lumea se şi aşază la masă... Am întârziat. (trecând, 
se uită în oglindă si isi aranjează pieptănătura) Mi se pare că sunt 
destul de bine pieptănată... (o zareste pe Irina) Draga mea Irina 
Sergheevna, te felicit! (o saruta lung si cu foc) Aveti lume multa! 
Zau, ma simt foarte stingherita! Buna ziua, domnule baron. 

OLGA (intrând în salon): Uite-o şi pe Natalia Ivanovna! Buna 
ziua, draga mea. (se sărută) 

NATASA: Vă felicit! E ziua onomastică a Irinei. Ce multi 
musafiri! Sunt tare intimidata!... 


OLGA: N-ai de ce... sunt numai de-ai casei. (sopteste cu vocea 
speriată) Vai de mine, ce cordon verde! Draga mea, dar nu se 
poate! 

NATASA: Cum? Crezi că poartă ghinion? 

OLGA: Nu... dar nu merge... e chiar nepotrivit... 

NATASA (cu o voce plângăreaţă): Da? Crezi? Dar nu e un 
verde tipätor, e mai degrabă şters... (o urmează pe Olga in sala 
mare) 

(în sală lumea se aşază la masă, în salon nu e nimeni ) 

KULIGHIN: Irina, să-ţi dea Dumnezeu un bărbat bun! E timpul 
să te mariti! 

CEBUTIKIN: Natalia Ivanovna, si dumitale la fel! 

KULIGHIN: Lasă că Natalia Ivanovna a si pus ochii pe unul! 

MASA (bate cu furculita în marginea farfuriei): Vreau şi eu un 
păhărel de vin! Ei, fie ce-o fi! 

KULIGHIN: Masa, trei cu minus la purtare! 

VERSININ: Votca e foarte buna! Cu ce e facuta? 

SOLIONII: Cu gândaci. 

IRINA (cu voce plângăreață): Vai! Ce oroare! 

OLGA: Diseară avem un curcan şi o plăcintă cu mere. Slavă 
Domnului, azi sunt acasă toată ziua. Si seara la fel... Domnilor, să 
poftiti şi diseară... 

VERSININ: Îmi permiteti să vin? 

IRINA: Vă rog, cu toată plăcerea! 

NATASA: Aici se vine fără multe mofturi. 

CEBUTIKIN: „Am fost aduşi pe lume pentru dragoste!” (râde) 

ANDREI: Încetaţi, domnilor! Nu v-aţi plictisit încă? 

(intră Fedotik si Rode, cu un cos mare cu flori) 

FEDOTIK: Mi se pare că s-au aşezat la masă. 

RODE (vorbind tare şi graseind): S-au aşezat la masă? Da, ai 
dreptate... 

FEDOTIK: Aşteaptă o chpă. (fotografiază) Una! Te rog, mai 
aşteaptă niţel. (face încă o fotografie) Două! Acum am terminat. 
(amândoi apucă coşul şi se îndreaptă spre sala cea mare, unde 
sunt primiţi cu mare gălăgie) 


RODE (vorbind tare): Va felicit si va doresc toate cele bune! 
Afară este o vreme minunată! Toată dimineaţa ne-am plimbat cu 
elevii. Stiti că dau lecţii de gimnastică la liceu... 

FEDOTIK: Irina Sergheevna, vă puteți mişca... (face o 
fotografie) Sunteţi atât de frumoasă astăzi! (scoate din buzunar o 
sfârlează) lată şi o sfârlează... Are un sunet neobişnuit... 

IRINA: Ce minune! 

MASA: „Pe plaiu-ntins sub geana mării smältat în aur c-un 
tufan...” (plângător) Ei, pentru ce spun asta? Versurile astea mă 
obsedează... de azi-dimineata îmi vin mereu în minte... 

KULIGHIN: Suntem treisprezece la masă. 

RODE (tare): Vai de mine, domnilor! Nu cumva sunteţi 
superstitios1?! 

(râsete) 

KULIGHIN: Dacă suntem treisprezece la masă, să ştiţi că avem 
printre noi îndrăgostiți. Nu cumva eşti dumneata acela, Ivan 
Romanovici? 

(râsete) 

CEBUTIKIN: Sunt un bătrân păcătos, o mărturisesc! Dar nu 
înţeleg de ce s-a roşit Natalia Ivanovna! 

(toată lumea izbucneşte în râs zgomotos; 

Nataşa se scoală şi fuge în salon, urmată de Andrei) 
ANDREI: Te rog nu-i lua în seamă! Aşteaptă, te rog, nu pleca... 
NATASA: Mi-e ruşine! Nu ştiu ce-i cu mine... De ce isi bat joc 

de mine? Ştiu că o să par prost crescută pentru că m-am sculat de 
la masa, dar n-am încotro... nu pot... (isi ascunde obrazul în 
mâini) 

ANDREI: Nu fi supărată, draga mea, te rog din suflet! Ei nu fac 
decât să glumească, dar fără răutate! Sunt buni! Au inimi de aur. 
Te incredintez că amândoi le suntem dragi! Vino aici, lângă 
fereastră... De aici nu ne văd... (se uită împrejur) 

NATASA: Eu nu prea sunt obişnuită cu lumea!... 

ANDREI: O, tinereţe! Minunată, frumoasă tinereţe! Draga mea, 
buna mea, nu te necăji! Tot ce te rog e să ai încredere în mine... 
Ce bine mă simt, sufletul mi-e plin de dragoste, de bucurie! Nu ne 


vede nimeni, nimeni! De ce, de ce m-am indragostit de dumneata 
si cand? Nu înţeleg nici eu nimic! Draga mea buna şi nevinovata, 
te rog să-mi fu soție! Te iubesc... te iubesc... aşa cum n-am iubit 
pe nimeni înainte... (se sărută) 
(în aceeaşi clipă intră doi ofițeri, care, văzând scena, se opresc 
foarte nedumeriti) 


Cortina 


ACTUL AL DOILEA 


Acelaşi decor ca si în actul întâi. E ora opt seara. Dincolo de 
scenă, pe stradă, cântă cineva abia auzit din armonică. Pe scenă e 
întuneric. Intră Natalia Ivanovna în capot şi cu o lumânare în 
mână. Se opreşte în fata uşii care dă în odaia lui Andrei. 


NATASA: Ce faci acolo, Andriuşa? Citeşti? Nu face nimic... 
întrebam aşa, într-o doară. (se duce şi deschide altă uşă, se uită 
înăuntru şi închide uşa la loc) N-au lăsat lumina... 

ANDREI (iese din cameră cu o carte în mână): Ce-i, Natasa? 

NATASA: Mă uitam dacă nu-i lumină. Acum, de carnaval, 
slugile şi-au pierdut capul. Te poţi aştepta la orice!... Ieri, la 
miezul nopţii, am trecut prin sufragerie şi ardea o lumânare... N- 
am putut afla cine a lăsat-o aprinsă. (pune jos lumânarea) Cât e 
ceasul? 

ANDREI (se uită la ceas): E opt şi un sfert. 

NATASA: Nu s-au întors nici Olga, nici Irina. Prea muncesc 
mult sărmanele fete! Olga are consiliu pedagogic, şi Irina e la 
telegraf. (ofteaza) l-am spus azi-dimineata surorii tale: „Mai cruta- 
te, Irino dragă!” Dar nu vrea să asculte. Ai spus că-i ora opt şi un 
sfert? Tare mi-e teamă că-i bolnav Bobik al nostru! De ce o fi atât 
de rece? Ieri avea febră, şi azi e rece de tot... Tare mi-e teamă... 

ANDREI: Lasă, Nataşa, că n-are nimic băiatul. E sănătos tun! 

NATASA: Totuşi, am să-l tin la regim. Mi-e teamă. Cand te 
gândeşti că azi e vorba să vină mascaţii la noi, pe la zece! 
Andriuşa, ar fi mai bine să nu vină... 

ANDREI: Nu ştiu ce să-ţi spun... Au fost poftiti. 

NATASA: Sti că azi-dimineata când s-a desteptat puisorul, s-a 
uitat la mine si deodată mi-a surâs. Vezi că m-a recunoscut. l-am 
spus: „Bună dimineaţa, Bobik, bună dimineaţa, dragutule!” şi el 
râdea. Să ştii că înţelege totul. Aşadar, ne-am înţeles, Andriuşa! 


Mă duc sa spun ca nu primim mascaţii. 

ANDREI (nehotărât): Mda... Vezi însă, că asta este dorinţa 
surorilor mele... şi... ele sunt stăpâne aici. 

NATASA: Lasă că le spun eu! Sunt bune şi au să înţeleagă. 
(plecând) Pentru cină am dat ordin să ti se dea iaurt. Doctorul a 
spus că numai cu iaurt o să izbuteşti să slăbeşti. (se opreşte) Bobik 
e atât de rece! Mi-e teamă că-i prea frig la el în odaie. Ar trebui să- 
i dăm alta... cel putin până la primăvară... Camera Irinei, de 
pildă, s-ar potrivi de minune pentru copil... e uscată şi are toată 
ziua soare. O să-i propun asta. Irina poate sta împreună cu Olga, 
deocamdată... Tot vin ele numai la culcare! Sunt plecate ziua 
întreagă... (pauză) Dragul meu Andrei, de ce nu spui nimic? 

ANDREI: Ce să mai zic?... Mă gândesc şi eu... 

NATASA: Da... voiam parcă să-ţi spun ceva... A, da! A venit 
Ferapont de la zemstvă. Vrea să-ţi vorbească. 

ANDREI (căscând): Cheamă-l aici. 

(Nataşa iese; Andrei citeşte o carte, aplecat spre lumânarea 
lăsată de ea pe masa; intră Ferapont, îmbrăcat într-un palton 
vechi şi rupt, cu gulerul ridicat; e legat la urechi) 

ANDREI: Bună seara, ce vrei să-mi spui? 

FERAPONT: Preşedintele vă trimite o carte şi o hârtie. Poftim! 
(îi dă cartea şi un pachet) 

ANDREI: Mulţumesc. Bine. Dar de ce ai venit atât de târziu? E 
trecut de ora opt! 

FERAPONT: Cum aţi spus? 

ANDREI (vorbind tare): Iti spun că ai venit târziu. E ora opt 
trecut! 

FERAPONT: Da. Asa-1. Am venit de când era lumină, dar nu 
m-au lăsat. Boierul — ziceau — are treabă. Ce să-i faci? Treaba-i 
treabă! Eu nu mă grăbesc... (crezând că Andrei îl întreabă ceva) 
Cum ati spus? 

ANDREI: N-am spus nimic. (se uită la carte) Mâine e vineri şi 
n-avem slujbă. Eu însă tot mă duc... acasă mă plictisesc. (pauză) 
Ei, moşule, moşule, ce ciudat se schimbă toate si cum te mai 
amageste viata! Neavând ce face azi, am pus mâna pe cartea asta, 


un vechi curs universitar... Mi-a venit să râd! Doamne, Doamne! 
Jata-ma secretar la zemstvă, unde Protopopov e preşedinte, pe cata 
vreme eu nu sunt decât secretar... tot ce pot spera, în cel mai bun 
caz, e să ajung membru în consiliu! Eu să fiu membru în consiliul 
zemstvei de-aici, eu, care visez în fiecare seară că sunt profesor la 
Universitatea din Moscova. Un cărturar de vază... Mândria ţării 
ruseşti!... 

FERAPONT: Ce pot să spun eu?... A început să-mi slăbească 
auzul. 

ANDREI: Dacă auzeai bine poate că n-aş fi vorbit cu tine! Simt 
nevoia să vorbesc cu cineva, dar nevastă-mea nu mă înţelege şi — 
nu ştiu de ce — de surori mă tem. Mă tem... să nu râdă de mine... 
nu beau, nu-mi place cârciuma, dar tare m-aş fi dus acum pe la 
Testov sau la Restaurantul Mare din Moscova. Da... dragul meu! 

FERAPONT: Ştiţi că mai deunăzi a venit pe la zemstvă un 
antreprenor care povestea despre nişte negustori din Moscova. 
Cică au mâncat patruzeci de blinele şi că unul dintre ei ar fi 
murit... nu ţin bine minte, au mâncat patruzeci sau cincizeci. 

ANDREI: La Moscova sunt restaurante cu săli mari, unde 
nimeni nu te cunoaşte şi totuşi nu te simţi străin. Aici te cunoaşte 
toată lumea şi eşti străin. Singur şi străin!... 

FERAPONT: Cum ati spus? (pauză) Tot el povestea, dar ce poţi 
să ştii, s-ar putea să mintă... Cică de-a lungul Moscovei este 
întinsă o funie... 

ANDREI: Cu ce scop? 

FERAPONT: Habar n-am. Aşa zicea antreprenorul. 

ANDREI: Fleacuri! (citeşte din carte) Ai fost vreodată la 
Moscova? 

FERAPONT (după o pauză): N-am fost, n-a vrut Dumnezeu! 
(pauză) Pot să plec? 

ANDREI: Da. Du-te sănătos! (Ferapont pleacă) Fii sănătos! 
(citeşte) Să vu mâine dimineaţă să iei hârtiile astea... Poţi să 
pleci... (pauză) A plecat. (se aude soneria) Da, aşa e... (cască, se 
intinde si se îndreaptă, fără grabă, spre camera sa) 

(din culise se aude doica, care adoarme copilul; intră Masa si 


Versinin; în timp ce stau de vorbă, intră jupâneasa si aprinde 

lampa şi lumânările) 

MASA: Știu şi eu? (pauză) Nu ştiu. Desigur, obisnuinta e mare 
lucru. Bunăoară, după moartea tatei, ne venea foarte greu să ne 
obisnuim fără ordonanţe. Cred însă că în afara obisnuintei mai 
vorbeşte în mine şi simţul de dreptate. Nu ştiu cum o fi în alte 
oraşe, dar aici singurii oameni de treabă, de neam şi cu creştere 
mai aleasă sunt militarii. 

VERSININ: Mi-e tare sete, aş bea un ceai... 

MASA (uitându-se la ceas): Ne serveşte îndată. Ştii... m-au 
măritat la optsprezece ani... Mi-era teamă de soţul meu... pentru 
că era profesor la liceu... iar eu abia ieşisem atunci din scoala. Mi 
se părea grozav de învăţat, de inteligent şi de important. Acum 
însă, din păcate, nu mai sunt de aceeaşi părere. 

VERSININ: Aşa-1... Da, da! 

MASA: Nu spun nimic despre sotul meu, m-am obisnuit cu el. 
Dar printre civili sunt atâţia oameni lipsiţi de creştere, grosolani şi 
care nu ştiu să se poarte. Grosolania mă tulbură şi mă jigneste. 
Sufăr când văd că un om nu e îndeajuns de sensibil, de blând şi de 
politicos. Când mi se întâmplă să fiu între profesori — colegii 
soţului meu — sufăr! 

VERSININ: Da... Asa-1. Mi se pare însă că nu prea este mare 
deosebire între militari şi ceilalți, mai cu seamă în acest oraş. Toţi 
sunt la fel. Când stai de vorbă cu un intelectual de aici, fie civil, 
fie militar, afli că e chinuit... ba de nevastă, ba de moşie, de casă, 
de cai şi aşa mai departe... Vezi, noi, ruşii, suntem în stare să 
ajungem la cele mai înalte culmi ale gândirii, dar spune-mi... de 
ce oare ne lăsăm robiti de toate maruntisurile vieţii? De ce? 

MASA: De ce? 

VERSININ: De ce sunt ei chinuiti... chinuiti de copii, de 
neveste? Si de ce, la rândul lor, copiii şi nevestele sunt chinuiti de 
e1? 

MASA: Vad ca azi esti cam prost dispus. 

VERSININ: Se prea poate. Azi n-am mâncat nimic. De 
dimineaţă n-am pus nimic în gură. Mi-e fata cam bolnavă... Când 


se imbolnaveste una dintre fetiţe, simt cum mă sugrumă nelinistea! 
Mă mustră conştiinţa: cum de am fost în stare să le dau o astfel de 
mamă! O, dacă ai fi văzut-o astăzi! Ce nulitate! Am început să ne 
certăm de la şapte dimineaţa, iar la nouă am plecat trântind uşa. 
(pauză) Nu-mi place să vorbesc altora despre asta, şi, ciudat lucru, 
mă plâng tocmai dumitale! (îi sărută mâna) Te rog să nu te superi 
pe mine! Nu am pe nimeni pe lume în afară de dumneata. Pe 
NIMENI... 
(pauză) 

MASA: Cum mai vuieşte soba! Aşa era cu putin înainte de a 
muri bietul tata. Aşa vuia şi atunci coşul... Chiar aşa... 

VERSININ: Nu cumva eşti superstitioasa?! 

MASA: Ba da. 

VERSININ: Ce ciudat! (îi sărută mâna) Eşti o femeie minunată, 
fermecătoare! Minunată, fermecătoare! Cu toate că-i întuneric 
aici, iti văd strălucirea ochilor. 

MASA (se aşază pe alt scaun): Aici e mai multă lumină... 

VERSININ: Te iubesc, te iubesc, te iubesc! Cât îmi sunt de 
dragi ochii, mişcările dumitale! Adesea te visez... Minunată, 
fermecătoare femeie! 

MASA (râde încet): Nu ştiu de ce imi vine să râd cand imi 
vorbeşti astfel. Adevărul însă e că mi-e teamă... Nu mai spune 
nimic. Te rog! (aproape în soapta) Ba nu! Vorbeşte! Mi-e 
totuna... (isi ascunde fata in mâini) Mi-e totuna. Vine cineva. Să 
schimbăm vorba. 

(intră Irina şi Tuzenbah prin sala mare) 

TUZENBAH: Stii, numele meu e alcătuit din trei nume. Ma 
numesc baron Tuzenbah-Kjone-Altschauer, dar sunt rus, ortodox 
ca şi dumneata. Mi-a rămas putin din firea nemteasca... Poate 
răbdarea şi îndărătnicia cu care te plictisesc în fiecare seară, când 
vin si te conduc acasă! 

IRINA: Cât de obosită sunt! 

TUZENBAH: Am să vin astfel în fiecare seară şi am să te 
conduc acasă, zece-douăzeci de ani, cât timp nu mă vei goni... (îi 
zăreşte pe Maşa şi pe Verşinin; se îndreaptă spre ei, vesel) Voi 


erati? Buna seara. 

IRINA: lată-mă în sfârşit acasă! (către Masa) Azi a venit la 
poştă o cucoană care voia să telegrafieze la Saratov. Voia să-şi 
vestească fratele că-i murise fiul şi nu-şi putea aminti adresa. Pana 
la urmă, am trimis telegrama fără adresă, la Saratov. Se tânguia 
întruna şi eu am fost rea cu ea, fără niciun motiv. l-am spus: ,,N- 
am timp”. M-am purtat prosteşte cu ea... Azi vin mascatii la noi? 

MASA: Da. 

IRINA (se aşază în fotoliu): O să mă odihnesc o clipa... Sunt 
obosită! 

TUZENBAH (surâzând): Eşti ca o fetiţă oropsita când te întorci 
de la slujbă... 

(pauză) 

IRINA: Am obosit. Nu-mi place slujba la poştă. Nu-mi place. 

MASA: Ai slăbit... (fluieră încet) Ai întinerit. Acum semeni a 
băiat la faţă. 

TUZENBAH: O schimbă pieptănătura. 

IRINA: Trebuie să-mi caut altă slujbă. Asta nu-i pentru mine. 
Nu găsesc acolo ceea ce am dorit, ceea ce am visat... E o muncă 
fără poezie... lipsită de idei... (bate cineva în podea) E doctorul. 
(către Tuzenbah) Dragul meu, răspunde-i. Eu nu sunt în stare, sunt 
istovită... (Tuzenbah răspunde, bătând în podea) 

IRINA: O să apară îndată. Ar trebui să luăm măsuri. Doctorul a 
fost ieri cu Andrei la club şi iar au pierdut. Se spune că Andrei a 
pierdut la joc două sute de ruble. 

MASA (indiferentă): Ce să-i faci?! 

IRINA: A mai pierdut acum două săptămâni... ca şi în 
decembrie... Ce bine ar fi să piardă mai repede tot! Poate că 
atunci am pleca din oraşul ăsta. Doamne, Dumnezeule! Visez 
Moscova în fiecare noapte! Parcă aş fi nebună!... (râde) Abia în 
iunie o să plecăm... Dar până atunci au mai rămas... februarie, 
martie, aprilie şi mai... aproape jumătate de an. 

MASA: Natasa n-ar trebui să afle că a pierdut. 

IRINA: Cred că puţin îi pasă! 

(prin sala mare intră Cebutikin, încă somnoros după siesta de 


după-amiază; după ce îşi piaptana barba, se aşază şi scoate din 

buzunar Ziarul) 

MASA: Ia te uită... a sosit! Şi-a plătit chiria? 

IRINA (râde): Da’ de unde! N-a plătit-o de opt luni. A uitat, 
pesemne. 

MASA (râde): Ia priviţi ce grav stă! 

(râd cu toţii; pauză) 

IRINA: De ce nu spui ceva, Alexandr Ignatievici? 

VERSININ: Ştiu şi eu? Tare aş bea un ceai! Mi-aş da jumătate 
din viata pentru un pahar cu ceai! De azi-dimineata n-am băgat 
NIMIC în gură... 

CEBUTIKIN: Irina Sergheevna! 

IRINA: Ce poftesti? 

CEBUTIKIN: Vino aici, te rog... venez ici... (Irina se duce şi se 
aşază lângă el, la masă) Nu pot fara dumneata. (Irina ia cărțile de 
joc şi începe o pasien{a) 

VERSININ: Ce să-i faci! Văd că nu ne mai aduce ceaiul... Să 
facem şi noi atunci puţină filozofie. 

TUZENBAH: Prea bine! Despre ce să vorbim? 

VERSININ: Despre ce? Hai să visăm... bunăoară... la viata de 
peste două-trei sute de ani!... 

TUZENBAH: Ce crezi? O să zboare lumea cu aerostatele! 
Hainele îşi vor schimba croiala... Se va descoperi poate un al 
şaselea simţ, care se va fi dezvoltat... Viaţa, însă, va rămâne 
aceeaşi! Grea, plină de taine şi fericire... Chiar peste o mie de ani, 
omul tot la fel o să se tânguiască, zicând: „Vai, ce grea e viaţa!” Si 
tot asa, ca şi acum, o să se teamă de moarte şi n-o să vrea să 
moară. 

VERSININ (stă pe gânduri): Cum să-ţi spun? Mie mi se pare că 
totul va trebui să se schimbe încetul cu încetul şi că a şi început să 
se schimbe chiar sub ochii noştri. Peste două-trei sute sau o mie de 
ani... căci anil nu înseamnă mai nimic... o să înceapă o viata 
fericită, o viata noua! Noi nu vom avea parte de ea, fireşte; însă 
pentru ea trăim astăzi, ne trudim şi suferim. Noi o infaptuim... $1 
ăsta e sensul existenţei noastre şi chiar am putea spune, fericirea 


noastra. 
(Masa râde încet) 

TUZENBAH: Ce-i cu dumneata? 

MASA: Nici eu nu ştiu! De azi-dimineata imi vine intruna să 
râd. 

VERSININ: Mi-am terminat studule în acelaşi loc cu dumneata. 
Dar n-am urmat cursuri la Academia militară. Citesc mult, însă nu 
ştiu să-mi aleg cărțile. Poate nu citesc ceea ce ar trebui. Cu toate 
astea, cu cât trăiesc mai mult, cu atât simt în mine mai aprigă setea 
de a cunoaşte. Incdruntesc, sunt aproape bătrân, şi ştiu atât de 
puţin, atât de puţin! Totuşi mi se pare că ştiu bine ceea ce este 
esenţial şi adevărat. Cât aş vrea să vă dovedesc că fericirea nu-i 
pentru noi, că nu trebuie să fie şi nici nu va fi... Noi trebuie să 
muncim, să muncim mereu. Fericirea? Fericirea e harazita 
urmaşilor noştri îndepărtați. (pauză) Dacă nu mie, cel putin 
urmaşilor urmaşilor mel. 

(în sala mare apar Fedotik şi Rode, care se aşază şi cântă încet, 

acompaniindu-se la chitară) 

TUZENBAH: După dumneata, nici să visăm la fericire n-avem 
voie. Dar dacă cu mă simt fericit! 

VERSININ: Nu-i aşa... 

TUZENBAH (dă din mâini, râzând): Se vede ca nu ne putem 
înţelege! Nu ştiu însă cum as face să te conving. 

(Masa râde încet) 

TUZENBAH (amenințând-o cu degetul): Râzi, râzi. (către 
Verşinin) Nici peste două-trei sute de ani, ba nici peste un milion 
de ani, viaţa nu se va schimba cu o iotă! Ea rămâne aceeaşi, 
urmandu-si legile ei proprii, pe care noi nu le putem pătrunde şi pe 
care nu le vom cunoaşte niciodată. Păsările călătoare, cocori de 
pildă, îşi urmează neobosite zborul! Oricare ar fi gândurile ce le 
frământă mintea — meschine sau märete — îşi vor continua mereu 
zborul, fără să ştie încotro şi de ce. Ei zboară şi vor continua să 
zboare în ciuda filozofilor ce s-ar putea ivi printre ei. Aceştia vor 
putea să filozofeze în linişte, numai să nu tulbure zborul celorlalți. 

MASA: Bine, dar pentru ce? 


TUZENBAH: Pentru ce? Uite, afara ninge. Pentru ce? 
(pauza) 

MASA: Mie, însă, mi se pare ca tot omul trebuie să aibă o 
credință sau cel putin să o caute. Altfel existența lui e goală, 
goală... Să trăieşti şi să nu ştii de ce zboară cocorii? De ce se nasc 
copi?... De ce sunt stele pe cer?... Ori ştii de ce trăieşti, ori toate 
pe lume sunt fleacuri... nimicuri... 

(pauză) 

VERSININ: Si totuşi, ce păcat că s-a dus tinereţea! 

MASA: Gogol spunea: „Plicticos lucru să trăieşti pe lume, 
domnilor!” 

TUZENBAH: Si eu am să spun: „Greu lucru sa se înțeleagă 
cineva cu dumneavoastră, domnilor!” Mai lasati-o. 

CEBUTIKIN (citeşte din ziar): Balzac s-a cununat la 
Berdicev... (Irina cântă încet) Asta trebuie să mi-o însemn în 
carnet. (scrie) Balzac s-a cununat la Berdicev. (citeşte mai departe 
ziarul) 

IRINA (făcând pasienta îingândurată): Balzac s-a cununat la 
Berdicev... 

TUZENBAH: Zarurile au fost aruncate! Ştii, Maria Sergheevna, 
mi-am dat demisia! 

MASA: Am auzit. Nu văd nimic bun în asta. Nu-mi plac civilii. 

TUZENBAH: E totuna! (se ridică) Nu prea sunt eu chipeş! Vezi 
dar, că nu fac de militar! Dar parcă nu-i totuna?... Am de gând să 
muncesc. Vreau cel puţin o dată în viaţa mea să muncesc atât, 
încât să vin seara istovit acasă, să mă trântesc pe pat şi să adorm 
numaidecât. (trece în sala mare) Cred că numai muncitorii dorm 
bine noaptea! 

FEDOTIK (către Irina): Venind aici pe strada Moscovei, am 
intrat în pravalia lui Pîjikov şi ţi-am cumpărat nişte creioane 
colorate şi briceagul ăsta. 

IRINA: Fireşte! Voi toţi mă consideraţi încă o fetiţă... dar eu am 
crescut! (ia creioanele si briceagul, cu vădită bucurie) Ce dragute 
sunt! 

FEDOTIK: Pentru mine am cumpărat un briceag mai mare. la 


uitati-va! O lama, inca una, si-a treia. Asta e pentru scobit in 
urechi; uite şi o forfecuta şi o pila de unghii. 

RODE (tare): Doctore, câți ani ai? 

CEBUTIKIN: Eu? Treizeci si doi. 

(rds general) 

FEDOTIK: Hai sa vă arăt o pasienta noua. (aşază cărțile) 
(jupâneasa intra cu samovarul, Anfisa rămâne pe lângă el; după 
un timp intra Natasa şi se invarteste si ea în jurul mesei, apoi 
intră Solionii, care salută lumea si ia loc la masă) 

VERSININ: Ce vreme urâtă e afară! Ce vant! 

MASA: Da, m-am săturat de atâta iarnă. Am şi uitat cum e vara. 

IRINA: Mi se pare că iese pasienta. Sa ştii că plecăm la 
Moscova. 

FEDOTIK: Ba nu iese deloc. Ia te uită cum a închis optul acela 
pe doi de pică. (râde) Asta înseamnă că nu plecaţi la Moscova! 

CEBUTIKIN (citeşte din ziar): Tsi-tsi-car... Acolo-i molimă. 
Bântuie vărsatul negru! 

ANFISA (vine spre Masa): Masa, mäicutä, pofteşte lumea la 
ceai! (către Versinin) Poftiti la ceai, domnule colonel... lertati-ma, 
tatucule, v-am uitat numele. 

MASA: Adu-l aici, doiculita, nu mă mai duc acolo! 

IRINA: Doiculita! 

ANFISA: Iaca, vin îndată! 

NATASA (către Solionii): Sti, pruncii ăştia înţeleg foarte bine 
tot! Mai deunăzi îi spun: „Bună ziua, Bobik, bună ziua, 
dragutule!” Să fi văzut numai cum m-a privit! Să nu crezi ca 
vorbesc aşa pentru că-i sunt mamă, te rog să mă crezi! Bobik însă 
este un copil excepțional! 

SOLIONII: Dacă copilul ăsta era al meu, îl puneam în tigaie şi-l 
mâncam fript. (isi ia paharul de ceai şi trece în salon, așezându-se 
într-un colt) 

NATASA (ascunzându-şi fata în mâini): Vai, ce om brutal şi 
prost crescut! 

MASA: Fericit cel ce nu vede dacă acum e iarnă sau vară... 
Cred că dacă aş fi fost la Moscova, nu m-aş fi sinchisit de timp! 


VERSININ: Mai deunăzi citeam nişte memorii scrise de un 
ministru francez la închisoare. A fost osândit pentru afacerea 
Panama. Nu vă puteţi închipui cu ce încântare şi insufletire vorbea 
de păsările pe care le vedea prin gratiile ferestrei, despre păsările 
pe care nu le observase niciodată atâta vreme cât fusese ministru. 
Fireşte că acum, după ce şi-a recăpătat libertatea, nu le mai bagă în 
seamă — ca înainte. La fel se va întâmpla şi cu dumneata. Cand vei 
locui la Moscova, n-o să ti se mai pară minunată, ca acum. 
Fericirea nu există pentru noi şi n-o atingem niciodată, o dorim 
numai. 

TUZENBAH (ia de pe masă o cutie de bomboane): Dar unde 
sunt bomboanele? 

IRINA: Le-a mâncat Solionii. 

TUZENBAH: Cum? Pe toate? 

ANFISA (servind ceaiul): Domnule colonel, aveţi o scrisoare! 

VERSININ: Eu? (ia scrisoarea) E de la fiica mea. (citeşte) 
Da... fireşte! Maria Sergheevna, nu te supăra... o să plec pe 
neobservate... nici ceaiul nu-l pot bea... (se ridică emoționat) 
Veşnica poveste... 

MASA: Ce s-a întâmplat? Nu se poate spune? 

VERSININ (vorbeşte încet): lar s-a otrăvit soţia mea! Sunt 
nevoit să plec. Voi trece fără să fiu observat. Ce neplăcute sunt 
toate astea! (sărută mâna Masei) Draga mea, buna mea... 
frumoasa mea... 0 s-o iau încetişor pe-aici. (pleacă) 

ANFISA: Dar unde se duce? Tocmai acum când am servit 
ceaiul! Ce om ciudat!... 

MASA (supărată): Vezi-ti de treabă! Nu dai omului pace 
niciodată! (cu ceasca de ceai în mână se îndreaptă spre masă) M- 
ai plictisit, batrano... 

ANFISA: Nu te mai supăra, maicuta! 

ANDREI (din culise): Anfiso! 

ANFISA (îngână): ,,Anfiso...” Stă colea şi... (se duce) 

MASA (in sala mare, lângă masă; supărată): Faceti-mi loc şi 
mie la masă! (răvăşeşte cărțile aşezate pentru pasienţă) De ce v- 
ati aşezat aici, cu cărțile astea? Beti ceaiul acum! 


IRINA: Ce rautacioasa esti, Masa! 

MASA: Foarte bine! Daca sunt rea, să nu mai vorbiti cu mine. 
Sa ma lasati in pace! 

CEBUTIKIN (râzând): Auzi dumneata! S-o lăsăm în pace! 

MASA: Ai şaizeci de ani, dar bolboroseşti întotdeauna dracu 
ştie ce năzbâtii. Parcă ai fi copil! 

NATASA (oftând): Masa, draga mea, nu-i frumos să foloseşti în 
conversaţie astfel de expresii! Drept să-ţi spun, frumoasă cum esti 
şi făcând parte dintr-o lume aleasă, ai putea fi fermecătoare dacă 
n-ai folosi aceste cuvinte nepotrivite. Je vous prie, pardonnez moi, 
Marie, mais vous avez des manières un peu grossieres. % 

TUZENBAH (stäpänindu-se cu greu să nu izbucnească în râs): 
V-aş ruga... să-mi dati... să-mi dati... mi se pare ca acolo este 
coniac... 

NATASA: 1] paraît que mon Bobik ne dort plus”, s-a desteptat. 
Azi e bolnav mititelul... Ma iertati... ma duc sa vad ce face. 
(pleacă) 

IRINA: Unde s-a dus Alexandr Ignatievici? 

MASA: Acasă. lar are un bucluc cu nevasta-sa. 

TUZENBAH (se îndreaptă spre Solionii cu sticla de coniac in 
mână): Stai mereu îngândurat şi singurel şi nu pot pricepe la ce te 
gândeşti! Hai să ne împăcăm! Să bem un păhărel cu coniac! 
(beau) Fără îndoială că va trebui să cânt toată noaptea la pian... 
tot felul de fleacuri... Ce să-i faci? 

SOLIONII: Nu înţeleg de ce vrei să ne împăcăm? Eu nu m-am 
certat cu dumneata. 

TUZENBAH: Nu ştiu de ce dar stârneşti in mine un simtamant 
ciudat, ca şi cum ar fi întotdeauna o neînțelegere între noi. Trebuie 
să recunosc că ai un caracter destul de straniu... 

SOLIONII (declamă): „Sunt ciudat, dar cine nu-i astfel? Deci 
nu te supăra, Aleko.” 

TUZENBAH: Dar ce caută aici Aleko? 

(pauză) 

SOLIONII: Vezi... de câte ori sunt singur cu cineva, merge, 

sunt ca toţi oamenii. În lume însă sunt plicticos, sfios... Spun 


numai prostii... Si totuşi, sunt mai de treabă şi mai cinstit decât 
multi, multi alţii. Şi o pot dovedi. 

TUZENBAH: De multe ori mă supăr pe dumneata. Veşnic te 
legi de mine când suntem împreună în lume! Si totuşi, mi-esti 
simpatic, nu ştiu de ce. Azi mă îmbăt... fie ce-o fi! Să bem! 

SOLIONII: Să bem! (beau) N-am nimic împotriva dumitale, 
baroane, şi nici n-am avut vreodată. Dar am caracterul lui 
Lermontov. (încet) Si se spune că seman putin cu el... (scoate 
sticluta cu parfum din buzunar si tsi da pe mâini) 

TUZENBAH: Să ştii că demisionez. Ajunge! De cinci ani de 
când mă tot gândesc şi răspândesc. În sfârşit, m-am hotărât! Am 
de gând să muncesc... 

SOLIONII (declamă): „O, nu te supăra, Aleko! Ci uită ale tale 
visuri!” 

(în timp ce stau de vorbă, apare Andrei; are o carte în mână, trece 
încet şi se aşază lângă lumânare) 

TUZENBAH: Da! Am să muncesc! 

CEBUTIKIN (vine în salon cu Irina): Fireşte că şi mâncarea a 
fost caucaziană. Ciorbă cu ceapă şi al doilea fel cehartma; asta în 
loc de friptură. 

SOLIONII: Ceremşa nu-i friptură. E o legumă... Seamănă cu 
ceapa. 

CEBUTIKIN: Ba s-avem iertare, îngeraşule. Cehartma nu e 
ceapă, ci friptură de berbec. 

SOLIONII: Şi eu iti spun că ceremşa e ceapă. 

CEBUTIKIN: La urma urmei, de ce m-aş certa cu dumneata, 
care n-ai fost niciodată în Caucaz şi n-ai mâncat cehartma? 

SOLIONII: N-am mâncat, pentru că nu pot suferi mâncarea asta. 
Miroase a usturoi. 

ANDREI (rugător): Vă rog, domnilor, încetaţi! 

TUZENBAH: Când vin mascaţii? 

IRINA: Au fagaduit să vină pe la ora noua. Vor sosi în curând. 

TUZENBAH (il îmbrățișează pe Andrei şi cântă): 

Mai pridvoare, pridvoras, 
Pridvorasul meu cel nou. 


ANDREI (joacă si cântă mai departe): 
Mai pridvoare, pridvoras, 
Pridvorasul meu cel nou. 

CEBUTIKIN (tot asa joacă si cântă): 
Mai pridvoare, pridvoras, 

Mesterit din paltinas. 
(toata lumea rdde) 

TUZENBAH (sărutându-l pe Andrei): Mai dă-o naibii de 
treabă! Hai să bem, Andriusa... hai să bem şi să ne tutuim! Sa stu, 
Andriusa, ca plec cu tine la Moscova, la universitate! 

SOLIONII: La care? Moscova are două universităţi. 

ANDREI: Moscova n-are decât o singură universitate. 

SOLIONII: Şi eu vă spun că are două. 

ANDREI: Poate să aibă şi trei! Cu-atât mai bine. 

SOLIONII: Moscova are două universităţi! (roată lumea 
protestează zgomotos, strigând: St... St...) Vă spun că Moscova 
are două universităţi: cea veche şi cea nouă. Dacă nu vreţi să mă 
ascultați şi vă supără vorbele mele, pot să şi tac, ba mă pot duce şi 
în altă cameră... (iese pe una dintre uşi) 

TUZENBAH: Bravo! Bravo! (râde) Domnilor, vă rog să 
începem. Eu o să cânt la pian. Caraghios mai e şi Solionii ăsta. (se 
aşază la pian şi începe un vals) 

MASA (dansând singură): Baronul a băut! Baronul s-a îmbătat! 
S-a îmbătat! 

(intra Natasa) 

NATASA (lui Cebutikin): Ivan Romanici! (ii spune ceva lui 
Cebutikin, apoi pleacă călcând cu grijă; Cebutikin se duce la 
Tuzenbah, ti pune mana pe umar si ti sopteste ceva la ureche) 

IRINA: Ce s-a întâmplat? 

CEBUTIKIN: E timpul să plecăm. Rämâneti sănătoase! 

TUZENBAH: Noapte bună. Trebuie să plecăm! 

IRINA: Dar ce mai e şi asta? Nu ştiţi că vin mascati1? 

ANDREI (foarte încurcat): Să vedeţi... mascatii nu mai vin. 
Sti, Irino dragă... Natasa a spus că Bobik nu se simte bine şi de 
aceea... dar la urma urmei... habar n-am ce se petrece şi nici nu- 


mi pasa! 

IRINA (dând din umeri): Auzi, mă rog! Bobik nu se simte bine! 

MASA: Asta să ne fie toată paguba! Ce să-i faci? Cand te dă 
afară, trebuie să pleci! (Irinei) Nu Bobik e bolnav... ea este... 
uite-aici... (arată cu degetul la cap) Mahalagioaica! Asta-i! 

(Andrei intră în camera lui prin usa din dreapta, Cebutikin îl 
urmează; în sala mare toată lumea isi ia ramas-bun) 

FEDOTIK: Ce rău îmi pare! Eram atât de sigur că voi petrece 
bine astă-seară! Dar ce să-i faci?... Daca-1 copilaşul bolnav... N- 
avem încotro. Mâine o să-i aduc jucării... 

RODE (tare): Când te gândeşti că m-am culcat dinadins dupa 
masă ca să pot dansa mai bine toată noaptea! E abia ora nouă! 

MASA: Hai să ieşim în stradă... continuăm acolo 
conversatia!... Găsim noi ce să facem! 

(se aude din vestibul cum îşi iau rămas-bun, apoi râsul vesel al lui 
Tuzenbah; au plecat cu toții; Anfisa şi jupâneasa strâng masa, 
sting luminile; din culise se aude cântul doicii care adoarme 
copilul; Andrei iese încet din camera lui, îmbrăcat în palton, cu 
pălărie, urmat de Cebutikin) 

CEBUTIKIN: N-am mai apucat să mă însor... viata a trecut ca 
un fulger. Şi apoi, o iubeam nebuneste pe maică-ta... şi ea era 
măritată... 

ANDREI: Nu-i bine să te căsătoreşti! E plicticos! 

CEBUTIKIN: Să ştii că ai dreptate! Dar singurătatea? Oricât ai 
filozofa, singurătatea e ceva înspăimântător, dragul meu! Si totuşi 
la urma urmei poate că-i totuna! 

ANDREI: Să plecăm mai repede! 

CEBUTIKIN: De ce să ne grăbim? Avem tot timpul! 

ANDREI: Mă tem să nu mă oprească nevastă-mea. 

CEBUTIKIN: Aha! 

ANDREI: În seara asta n-am să joc... o să privesc numai... Nu 
prea mă simt bine... Ia spune, Ivan Romanici, ce să fac? Răsuflu 
atât de greu... 

CEBUTIKIN: De ce mă întrebi? Am uitat tot, dragul meu... nu 
mai ştiu... 


ANDREI: Să ieşim prin bucătărie! (ies împreună) 
(se aude soneria, apoi voci si râsete) 
IRINA (intra): Ce este? 
ANFISA (in soapta): Au venit mascatii. 
(suna din nou) 

IRINA: Spune-le, doica, că nu-i nimeni acasă. Să ne ierte. 
(Anfisa pleacă, Irina se plimbă îngândurată prin camera; este 
emotionata; intră Solionii ) 

SOLIONII (nedumerit): Nu-i nimeni? Dar unde s-au dus cu 
toţii? 

IRINA: Au plecat acasă. 

SOLIONII: Ciudat! Şi dumneata eşti singură aici? 

IRINA: Singură. (pauză) La revedere! 

SOLIONII: M-am purtat adineauri fără tact. Dar dumneata nu 
esti ca toţi ceilalți. Ai un suflet mare şi curat. Dumneata ştii să 
înţelegi adevărul... Numai dumneata mă poţi înţelege. Te iubesc 
nespus de mult, te iubesc din toată inima! 

IRINA: Te rog să pleci! Bună seara! 

SOLIONII: Nu pot trăi fără dumneata! (mergând după ea) 
Bucuria mea! (cu lacrimi în ochi) Fericirea mea! Ce ochi 
luminosi, adânci şi plini de vrajă! Până acum n-am întâlnit la nicio 
femeie ochi ca ai dumitale! 

IRINA (rece): Te rog să încetezi, Vasil Vasilici! 

SOLIONII: E prima oară cä-ti vorbesc de dragostea mea. Mi se 
pare că nu mai sunt pe pământ, ci pe altă planeta! (se freacă pe 
frunte) Dar n-are niciun rost... dragoste cu sila nu se poate... 
fireşte! Nu voi îngădui însă niciodată ca altul să fie fericit în locul 
meu. Jur pe tot ce am mai sfânt că voi ucide pe oricare rival... O, 
minunea mea! 

(Natasa trece ținând o lumânare în mână) 

NATASA (deschide uşile, privind în odăi; numai pe aceea care 
dă in camera lui Andrei n-o deschide): Aici e Andrei. Să-l lăsăm 
să citească. lartă-mă, Vasil Vasilici. Nu ştiam că esti aici. Nu sunt 
îmbrăcată. 

SOLIONII: Mi-e totuna. La revedere! ( pleacă) 


NATASA: Fetito draga, pari foarte obosita! (o saruta) Ar fi bine 
sa te culci mai devreme azi. 

IRINA: Bobik doarme? 

NATASA: Da, dar cam agitat. Apropo, drăguță, voiam să-ţi 
spun ceva. Vezi asa se intampla mai intotdeauna, ba eu cu treaba, 
ba tu nu esti acasă... Ştii, odaia lui Bobik mi se pare cam umedă şi 
rece. A ta ar fi tocmai bună pentru copil. Scumpa mea, ce-ar fi 
dacă te-ai muta deocamdată la Olia? 

IRINA (nu înțelege): Unde? 

(se aude o troică cu clopoței care se opreşte în fata casei) 

NATASA: O să stai deocamdată cu Olia într-o odaie, şi pe 
Bobik îl mut la tine. E atât de drăgălaş, mititelul! Azi îi spuneam: 
„Bobik, tu eşti al meu, al meu!” Si să fi văzut cum mă privea cu 
ochişorii lui. (se aude soneria) Trebuie să fie Olga. Ce târziu vine! 

(intră jupâneasa care şopteşte ceva la urechea Natasei) 

NATASA: Protopopov? Ce om caraghios! A venit să mă 
poftească la o plimbare cu troica... (râde) Ce curioşi mai sunt şi 
bărbaţii ăştia! (soneria) Cine-o fi venit? Mă duc să mă plimb 
pentru un sfert de oră... (către jupâneasă) Spune-i că vin 
numaidecât. (soneria) lar sună... probabil că-i Olga. (pleacă) 
(jupâneasa iese în fugă, Irina sta jos, ingandurata; intră Kulighin, 

apoi Olga si după ei, Versinin) 

KULIGHIN: Dar ce-i asta? Era vorba să fie o serată!... 

VERSININ: Ce ciudat! Am plecat de-aci acum o jumătate de 
oră şi aşteptau să vină mascaţii... 

IRINA: Au plecat cu toţi. 

KULIGHIN: Si Masa a plecat? Dar unde s-a dus? De ce aşteaptă 
Protopopov afară în troică? Pe cine aşteaptă? 

IRINA: Vă rog să nu mă mai întrebaţi atâta. Sunt foarte obosită. 

KULIGHIN: Iar faci nazuri! 

OLGA: Consiliul s-a terminat abia acum. Ce ostenita sunt! 
Directoarea e bolnavă şi eu o înlocuiesc. Vai cum mă doare 
capul!... (se așază) Andrei a pierdut ieri două sute de ruble... tot 
oraşul vorbeşte... 

KULIGHIN: Şi pe mine m-a obosit consiliul de azi! (stă jos) 


VERSININ: Soţia mea a vrut iar să mă sperie şi a încercat să se 
otrăvească. Totul s-a sfârşit însă cu bine! Acum sunt mulţumit! 
Pot să mă odihnesc. Ce păcat că trebuie să plecăm! Vă urez toate 
cele bune. Feodor Ilici, să plecăm undeva împreună. Nu mă pot 
întoarce acasă. Mi-e cu neputinţă... Să mergem... 

KULIGHIN: Sunt obosit. Nu merg! (se ridică) Sunt obosit. 
Nevastă-mea a plecat acasă? 

IRINA: Cred că da. 

KULIGHIN (sărută mâna Irinei): La revedere. Mâine şi 
poimâine mă odihnesc. Toate cele bune! (plecând) Cu ce plăcere 
aş bea un ceai! Mă pregăteam să petrec seara într-o societate 
plăcută şi... O, fallacem hominum spem!”... Acuzativ cu 
exclamatie!... 

VERSININ: Atunci sunt nevoit să ma duc singur... (pleacă, 
fluierand, după Kulighin) 

OLGA: Mă doare capul... capul... Andrei a pierdut la cărți... 
tot oraşul vorbeşte... Mă duc să mă culc. (plecând) Mâine sunt 
libera... ce fericire, Doamne! Mâine liberă şi poimâine la fel... 
Mă doare capul, capul... (pleacă) 

IRINA (singură): Au plecat cu toţii! Nu mai e nimeni! 

(din stradă se aude o armonică, iar dintr-o odaie, cântecul doicii) 

NATASA (îmbrăcată în şubă, cu pălărie imblanita, trece prin 
sala mare. După ea vine jupâneasa): Mă întorc peste o jumătate 
de oră! Mă duc să mă plimb puţin. (pleacă) 

IRINA (rămasă singură, cu tristeţe): La Moscova! La Moscova! 
La Moscova! 


Cortina 


ACTUL AL TREILEA 


Camera Olgăi si a Irinei. La dreapta si la stânga, paturile care 
au in fata paravane. E ora trei noaptea. 

Din departare se aud clopote de alarma. E un incendiu mare in 
oraş. Lumea din casă nu s-a culcat. Pe dormeză stă întinsă Masa 
îmbrăcată ca de obicei într-o rochie neagră. Intră Olga, urmată 
de Anfisa. 


ANFISA: S-au adunat cu toții jos, sub scară... le-am spus: 
„Poftiţi sus, vă rog, nu se poate să stati aici”. Dar ei au început să 
se tanguie şi să jeleasca. Spuneau: „Nu stim unde e tata. Vai, 
ferească sfântul să nu fi pierit în flăcări!” Auzi vorbă! Mai sunt şi 
alţii în curte... tot dezbracati... 

OLGA (scoate nişte rochii din dulap): la, doiculita... uite, 
rochia asta cenusie... şi asta... mai ia şi bluza... şi fusta... Ce 
nenorocire, Doamne, Dumnezeule! Se spune că ulicioara 
Kirsanova a ars de la un cap la altul! Mai ia şi asta, şi asta. 
(aruncă toate rochiile în braţele doicii) Si lui Verşinin era să-i 
ardă casa! S-au speriat şi ei, sărmanii! Spune-le să doarmă la noi 
în noaptea asta... Nu trebuie să-i lăsăm să plece... Sărmanul 
Fedotik! I-a ars tot ce avea, nimic nu 1-a rămas! 

ANFISA: Olicika, eu n-am putere să le duc toate... să chemam 
pe Ferapont. 

OLGA (sună): Degeaba sun acum! (strigă spre usa) Cine-i pe- 
acolo... să vină încoace! (prin uşa care a deschis-o se zăresc, pe 
fereastră, luminile pârjolului; se aude cum prin fata casei trec 
pompierii) Ce grozăvie! De s-ar isprăvi odată! 

(intră Ferapont) 

OLGA: Ia toate astea şi du-le jos... Sub scară o să le găsești pe 
domnişoarele Kolotilin... să le dai rochiile astea... uite, şi astea. 

FERAPONT: S-a făcut. Şi Moscova a ars în 1812. Doamne, 


Dumnezeul nostru, până si frantu]ii se minunau! 

OLGA: Du-te! Du-te! 

FERAPONT: S-a făcut. (pleacă) 

OLGA: Doică dragă, să le dai tot. Nu ne trebuie nimic... Dă-le 
tot, doiculita... Abia mă mai tin picioarele... sunt obosită! Pe 
Verşinini nu se poate să-i lăsăm să se ducă acasă... pe fete le 
culcăm în salon... iar Alexandr Ignatievici va dormi jos, la 
baron... Fedotik să se culce tot acolo... sau să-i facem loc în sala 
mare. Doctorul s-a-mbătat parcă-ntr-adins! E beat mort! Nu putem 
culca pe nimeni la el. Pe soția lui Verşinin o s-o culcăm tot în 
salon. 

ANFISA (obosită): Olicika, sufletelul meu, nu mă goni... nu ma 
goni! 

OLGA: Nu mai vorbi prostii, doiculita! Cine te goneste? 

ANFISA (îşi cuibăreşte capul la pieptul Olgai): Draga mea, 
inimioara mea... eu fac treabă... muncesc... în curând însă n-o să 
mai pot... din pricina batranetii! $i atunci or spune: Pleacă! Dar 
unde să mă duc? Încotro? Am peste optzeci de ani... am împlinit 
optzeci şi unu... 

OLGA: Lasă, doiculita... stai jos... Ai obosit, saracuta de tine! 
(o aşază pe scaun) Sa te odihnesti, buna mea doica! Ce palidă esti 
la fata! 

(intra Natasa) 

NATASA: Toata lumea spune ca trebuie organizat un comitet de 
ajutorare pentru sinistraţi! Ideea e minunată! Saracii trebuie ajutaţi 
cât mai grabnic... asta e doar îndatorirea celor bogati!... Bobik şi 
Sofocika dorm de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Ce multă lume 
e la noi în casă... Unde te duci, dai peste ei... În oraş bântuie 
gripa... mi-e teamă să nu se molipseasca copiii. 

OLGA (fără să-i dea ascultare): Din odaia asta nu se vede 
focul... Aici e linişte... 

NATASA: Da... Mi se pare că mi s-a stricat coafura... (se uită 
în oglindă) Se spune că m-am îngrăşat... nu-i adevărat! Nici pic. 
Masa a adormit! E tare ostenită, saracuta! (către Anfisa, rece) Nu- 
ti dau voie să stai jos în fata mea! Scoală-te! Pleacă de aici! 


(Anfisa pleacă) Nu înţeleg de ce o mai ţii pe bătrâna asta! 

OLGA (buimăcită): lartă-mă, dar nu înţeleg nici eu... 

NATASA: N-are ce căuta aici. E de la tara şi să stea acolo... Ce 
sunt mofturile astea? Mie îmi place ordinea în casă! N-am nevoie 
de oameni de prisos! (o mângâie pe Olga pe obraz) Vai, ce 
obosită eşti! Directoarea noastră e obosită! Când se va face mare 
Sofocika şi va merge la şcoală, o să-mi fie frică de tine. 

OLGA: N-am să fiu directoare! 

NATASA: Ba o să fii aleasă! E lucru hotărât! 

OLGA: N-o să primesc. De altfel, nici nu pot... e peste puterile 
mele! (bea un pahar cu apă) Te-ai purtat adineauri îngrozitor cu 
doica! lartă-mă, dar nu pot trece peste lucrurile astea... mi s-a 
făcut rău când am auzit!... 

NATASA (cu vioiciune): lartă-mă, Ola, iartă-mă... n-am vrut 
să te supăr... 

(Masa se ridică, isi ia perna si pleacă supărată ) 

OLGA: Trebuie să înţelegi, draga mea... am primit o creştere 
care ti se pare curioasă, dar nu pot suferi una ca asta. Ieşirile de 
acest fel mă doboară, mă îmbolnăvesc, îmi iau orice curaj... 

NATASA: lartă-mă, iartă-mă!... (o sărută) 

OLGA: Orice grosolănie, chiar numai un cuvânt răstit mă fac să 
sufăr... 

NATASA: E adevărat că mi se întâmplă adesea să vorbesc cum 
nu se cade. Dar de ce să nu înţelegi şi tu, draga mea, că poate 
foarte bine să stea şi la ţară! 

OLGA: E de treizeci de ani în casa noastră! 

NATASA: Foarte bine! Dar acum nu mai e in stare să 
munceasca! Vad ca nu ne prea intelegem! Sau nu vrei sa ma 
intelegi. Nu mai poate munci! Toata ziua nu face decat sa doarma 
sau sa stea! 

OLGA: Las-o sa stea! 

NATASA (mirată): Dar cum se poate să stea? E doar servitoare! 
(cu o voce plangareata) Nu te înţeleg deloc, Olia! Am doica la 
copil, guvernanta; avem jupaneasa, bucatareasa! Ce ne mai trebuie 
si batrana asta? De ce? 


(de departe se aud clopotele de alarmă) 

OLGA: Noaptea asta m-a îmbătrânit cu zece ani! 

NATASA: Ola, să ne înţelegem o dată pentru totdeauna! Tu esti 
la liceu, iar eu in casă. Tu cu învăţătura... Eu cu gospodăria. Cand 
vorbesc de slugi, ştiu eu ce spun! Mâine să n-o mai prind aici pe 
hoata asta bătrână, pe pomanagioaica asta! (dă din picior) Pe 
zgriptoroaica asta bătrână! Să nu cumva să mă scoateţi din sărite! 
Să nu mă contraziceti! (isi dă singură seama că a mers prea 
departe) O să ne certăm întruna dacă n-o să te muţi de-aci, jos la 
parter! E îngrozitor! 

(intră Kulighin) 

KULIGHIN: Unde e Masa? E timpul să plecăm şi noi acasă. Se 
spune că s-a potolit focul. (se întinde) A ars numai un cartier... La 
început bătea vântul si se credea că va lua foc tot oraşul! (sta jos) 
Am obosit! Scumpa mea Olga... mă gândesc adesea că dacă nu 
era Masa pe lume, m-aş fi căsătorit cu tine... Eşti atât de bună... 
Sunt istovit... (ascultă incordat) 

OLGA: Ce e? 

KULIGHIN: Doctorul bea întruna. Parc-o face înadins! E beat 
turtă! (se ridică) Mi se pare că vine încoace. Ai auzit? Da... da, 
vine aici. (râde) Vezi ce face... Mă ascund. (se duce şi se ascunde 
în colt după dulap) Ce bandit! 

OLGA: De doi ani n-a mai băut. I s-a năzărit dintr-odata şi s-a 
îmbătat! (se retrage cu Natasa în fundul odăii ) 

(Cebutikin intră, trece prin odaie fără sa se clatine, ca un om 
treaz, se opreşte, se uită jur împrejur, apoi se duce la lavabou si 
începe sa se spele pe mâini) 

CEBUTIKIN (mohorât): Dracu să-i ia pe toti!... Da... toţi cred 
că sunt doctor... că ştiu să lecuiesc tot felul de boli... Eu însă nu 
ştiu nimic... am uitat tot... Nu-mi amintesc nimic... nimic... 
(Olga si Natasa ies fara să fie văzute de Cebutikin) Să-i ia dracu 
pe toţi... Miercurea trecută m-au chemat într-o mahala, la o 
femeie bolnavă, s-o lecuiesc! Dar femeia a murit... Si eu sunt 
vinovat! Da, da... Acum douăzeci şi cinci de ani mai ştiam ceva! 
Acum însă, am uitat tot! Poate că nici nu mai sunt om... poate mă 


prefac numai... Ma prefac ca am brate... cap... picioare! Poate ca 
nici nu mai sunt şi mi se pare numai ca umblu... mănânc, dorm. 
(plânge) O, ce bine ar fi să nu mai exist! (nu mai plânge; mohorât) 
Dracu să mai ştie... Acum trei zile vorbeau la club... ziceau: 
Shakespeare... Voltaire... N-am citit nimic... nimic! Dar m-am 
prefăcut că ştiu de toate... şi alții făceau la fel. Josnicie! 
Dobitocie! Mi-am adus aminte de femeia aceea pe care am lăsat-o 
să moară miercurea trecută! Mi-am adus aminte de toate... 
Simteam o greutate pe suflet! Mi-era sila de mine... M-am dus şi 
m-am îmbătat... 

(intra Irina cu Versinin si Tuzenbah; Tuzenbah este îmbrăcat în 

haine civile, noi, elegante) 

IRINA: Să rămânem aici... N-o să intre nimeni. 

VERSININ: Dacă nu erau soldaţii, ardea tot oraşul. Buni băieţi! 
(isi freacă mâinile de plăcere) Buni băieţi! Suflete de aur!... 

KULIGHIN (se apropie de ei): Cât e ceasul, domnilor? 

TUZENB AH: Trei trecute. Începe să se lumineze! 

IRINA: S-au adunat cu toţii în sala cea mare şi nimeni nu 
pleacă. E şi Solionfi al vostru cu ei!... (către Cebutikin) Doctore! 
Mai bine te-ai duce să te culci! 

CEBUTIKIN: Nu-i nimic... Vă mulțumesc... (îşi piaptănă 
barba) 

KULIGHIN (râde): S-a ciupit bine Ivan Romanici. (fl bate pe 
umăr) Bravo!... In vino veritas... spuneau anticil. 

TUZENBAH: Toata lumea ma roaga sa dau un concert in 
folosul sinistratilor. 

IRINA: Da! Dar cu cine? 

TUZENBAH: S-ar putea aranja! Maria Sergheevna, dupa 
parerea mea, canta minunat la pian! 

KULIGHIN: Da... cântă într-adevăr foarte bine! 

IRINA: A mai uitat... n-a mai cantat de trei sau patru ani! 

TUZENBAH: Aici, in oras, absolut nimeni nu intelege muzica. 
Nimeni. Eu însă mă pricep şi vă incredintez că Maria Sergheevna 
cântă admirabil! Aş zice cu talent chiar! 

KULIGHIN: Să ştii că ai dreptate, baroane! O iubesc mult pe 


Masa. E foarte draguta! 

TUZENBAH: Ce greu trebuie sa fie sa ai un dar atat de minunat 
si să nu te înțeleagă nimeni! Nimeni... 

KULIGHIN (oftează): Ehei... da... Credeţi însă că se cade ca 
Masa să cânte la concert? (pauză) Eu nu prea mă pricep. Poate ca 
da... ştiţi, domnilor, directorul nostru e un om bun, chiar foarte 
bun şi deştept, dar are concepţii cam ciudate... Bineînţeles că asta 
n-ar fi treaba lui, dar dacă vreţi, pot să-i vorbesc... (Cebutikin ia 
ceasul de porțelan şi-l priveşte cu încordare) 

VERSININ: Uitaţi-vă in ce hal de murdărie sunt! Asta s-a 
întâmplat acolo, la stingerea focului. (pauză) leri am auzit în 
treacăt că e vorba să ne mutăm undeva departe, cu brigada... Unii 
spun în Polonia... alţii la Cita. 

TUZENBAH: Aşa-i... şi eu am auzit! În cazul ăsta o să rămână 
oraşul pustiu... 

IRINA: Si noi o să plecăm... 

CEBUTIKIN (scapă din mână ceasul, care se sparge în bucăţi): 
Praf s-a făcut!... 

(tăcere; toată lumea e necăjită şi jenata) 

KULIGHIN (adunând cioburile de pe jos): Ivan Romanici, Ivan 
Romanici! Să spargi un lucru atât de scump! O să-ţi punem nota 
rea la purtare! 

IRINA: Era ceasul mamei! 

CEBUTIKIN: Se prea poate... al mamei... într-adevăr! Cine 
ştie? Poate că nici nu l-am spart. Vi se pare numai că e spart... 
poate ni se pare numai că trăim... dar de fapt nici nu existăm... 
nimeni nu ştie nimic! Nici eu, nici ceilalți! (îndreptându-se spre 
usa) Ce vă uitaţi aşa? Habar n-aveţi de nimic! Uite, Natasa, de 
pildă... are o aventură cu Protopopov... dar voi nu ştiţi nimic... 
stati aici... nu vedeţi şi nu auziti nimic, dar Natasa are o aventură 
cu Protopopov. (cântă) Ehei!... O s-o inghititi voi şi p-asta! 
(pleacă) 

VERSININ: Mda! (râde) Ce curioase sunt toate astea... (pauză) 
Când a izbucnit focul, am dat repede fuga acasă... Când să mă 
apropii... ce văd? Casa neatinsă... nicio primejdie... dar fetiţele 


stăteau în prag, dezbrăcate... părăsite de mama lor... împrejur, 
lumea se agita, caii goneau, câinii lătrau. Micutele de ele, 
înspăimântate, buimăcite... şi aveau priviri atât de rugătoare... Mi 
s-a strâns inima când le-am văzut chipurile. Doamne, 
Dumnezeule, m-am gândit, câtă suferinţă le-o mai fi hărăzită şi lor 
în viata! Le-am luat cu mine şi am dat fuga cu ele încoace... Dar 
mă gândeam mereu la suferințele care le aşteaptă... (se aud 
clopotele de alarmă; pauză) Când sosesc aici, dau de nevastă- 
mea, supărată foc... care mai face şi scandal... (intra Masa cu 
perna şi se aşază pe dormeză) Când mi-am văzut fetiţele în prag, 
dezbrăcate, în strada inrosita de vapaia focului, cu vuietul şi larma 
dimprejur... m-am gandit la vremurile de demult... Odinioara, se 
întâmpla la fel... atunci când năvăleau pe neaşteptate vräymasii, 
prădând şi pârjolind... şi totuşi... ce mare deosebire între ce a fost 
si ce este acum!... Sunt încredinţat că peste două-trei sute de ani 
lumea va privi înapoi spre vremurile noastre cu groază, cu 
batjocură. Viaţa noastră de azi li se va părea greoaie, apăsătoare şi 
stranie... Fireşte! Ce viata frumoasă va fi atunci! (râde) Iertati-ma, 
am început iar să filozofez! Îmi daţi voie să continui, dragii mei? 
Azi am o poftă grozavă să fac pe filozoful... Mă simt inspirat. 
(pauză) Aici, parcă a adormit toată lumea... Si cum vă spuneam, 
ce viață frumoasă va fi atunci! Închipuiţi-vă numai... Acum 
sunteți numai trei in tot oraşul. Dar în generaţiile viitoare, numărul 
celor de-o seamă cu voi va fi mai mare, din ce în ce mai mare... ȘI 
va veni vremea când totul se va schimba şi se va trăi după cum 
gândiţi voi. Dar şi voi veţi îmbătrâni. Se va naşte o lume nouă... 
mai bună, din ce în ce mai bună... (râde) Nu ştiu ce am azi... am 
o poftă sălbatică de viata... (cântă) „lubirea a fost creată pentru 
orice vârstă. Avântul ei e binefăcător...” (râde) 

MASA: Tram... tam... tam... 

VERSININ: Tam... tam... 

MASA: Tra... ra... ra... 

VERSININ: Tra... ta... ta... (rdde) 

FEDOTIK (intră, țopăind): Mi-a ars totul. Totul! Nu mi-a rămas 
NIMIC! 


(râd cu toţii) 

IRINA: Lasă glumele astea. Ţi-a ars tot? 

FEDOTIK (râzând): Nu mi-a rămas un fir. Nimic. A ars şi 
chitara şi aparatul fotografic. Au ars şi scrisorile... Voiam să-ţi 
dăruiesc un carnet... şi el a ars. 

(intră Solionii ) 

IRINA: Nu, nu se poate să intri aici. Te rog pleacă, Vasil 
Vasilici. 

SOLIONII: Dar cum, baronul poate sta si eu nu? 

VERSININ: Are dreptate, trebuie să plecăm şi noi. Ce-o mai fi 
cu incendiul? 

SOLIONII: Se spune că s-a mai potolit. Ce ciudat! De ce 
baronul o fi având voie să stea şi eu nu? (scoate sticluta cu parfum 
din buzunar şi se parfumează ) 

VERSININ (cântă iar): Tram... tam... tam... 

MASA: Tam... tam... 

VERSININ (râzând către Solionii): Haideţi în sala mare! 

SOLIONII: Prea bine. O vom însemna si pe asta. ,, Toate acestea 
mai îndelung le-aş tălmăci, dacă de gâşte teamă nu mi-ar fi...” 
(privindu-l pe Tuzenbah) Pui... pui... pui... (iese cu Versinin si 
Fedotik) 

IRINA: Solionfi ăsta a umplut odaia de fum! (nedumerita) Nu 
cumva a adormit baronul? Nikolai Lvovici! Trezeste-te! 

TUZENBAH (buimac): Vai, ce obosit eram... fabrica de 
caramizi... Sa nu credeti ca visez... tot ce spun e adevarat... Plec 
în curând la fabrica de cărămizi, încep să muncesc. A mai fost 
vorba despre asta. (Irinei, cu dragoste) Eşti atât de palidă! Esti 
fermecătoare, minunată... Am impresia că risipeşti toată bezna 
dimprejur cu paloarea dumitale, ca o lumină... Eşti tristă... nu te 
împaci cu viaţa... De ce nu vii cu mine? Vino, vino să muncim 
împreună! 

MASA: Te rog să pleci de aici, Nikolai Lvovici! 

TUZENBAH (râzând): Erai aici? Nu te vedeam. (îi sărută Irinei 
mâna) La revedere, plec!... Acum, când te privesc, mi-aduc 
aminte cum erai de ziua dumitale... E mult de-atunci, erai veselă, 


plină de avânt şi vorbeai cu înflăcărare despre bucuria de a 
munci... Pe-atunci mai puteam întrezări o viaţă fericită. Dar 
astăzi? (îi sărută mâna) Ai lacrimi în Ochi... culcă-te... se 
luminează... E aproape ziuă... Dacă mi-ar fi îngăduit să-mi dau 
viaţa pentru dumneata! 

MASA: Pleacă, Nikolai Lvovici! Te rog... 

TUZENBAH: Plec... (pleacă) 

MASA (culcându-se): Feodor, dormi? 

KULIGHIN: Cum? 

MASA: Ai face bine să te duci acasă. 

KULIGHIN: Draga mea Masa! Scumpa mea Masa! 

IRINA: Las-o sa se odihneasca, Fedea. E obosita. 

KULIGHIN: Plec numaidecât... soţia mea scumpa şi dragă... te 
iubesc, tu eşti singura mea dragoste... 

MASA (supărată): Amo, amas, amat, amamus, amatis, amant... 

KULIGHIN (râde): Eşti într-adevăr extraordinară! De şapte ani 
sunt căsătorit cu tine şi am impresia că ieri ne-am cununat! Pe 
cuvântul meu, eşti o femeie excepţională. Ce mulţumit sunt! Ce 
mulţumit sunt! 

MASA: Ce plictisită sunt! Ce plictisită sunt! (se ridică pe 
jumatate si vorbeste, asezata pe divan) Uite, ma rog, e ceva ce nu- 
mi iese din cap... e revoltător. Imi stă ca un cui in minte şi nu pot 
să tac. Vorbesc de Andrei. A ipotecat casa la bancă şi nevastă-sa a 
luat toţi banii... Casa nu e numai a lui, e şi a noastră. Asta trebuie 
s-o ştie, dacă e un om cinstit... 

KULIGHIN: Dar cum iti vine să vorbeşti asa, Masa? Ce-ai tu 
nevoie de toate socotelile astea? Bietul Andriusa e îndatorat până- 
n gât!... Lasă-l în plata Domnului! 

MASA: Oricum, să ştiţi că e revoltator! (se culcă iar) 

KULIGHIN: Slava Domnului, nu suntem săraci. Eu muncesc la 
liceu şi mai dau şi meditații. Sunt om cinstit, fără pretenţii... 
Omnia mea mecum porto“, cum s-ar spune. 

MASA: N-am nevoie de nimic, dar mă revoltă nedreptatea! 
(pauză) Du-te, Feodor. 

KULIGHIN (o sărută): Odihneşte-te putin, eşti obosită. Eu stau 


dincolo si te astept... dormi! (se indreapta spre usa) Sunt foarte 
mulţumit, sunt atât de mulțumit! (pleacă) 

IRINA: E adevărat! Andrei al nostru s-a făcut atât de meschin! 
Cum a decăzut şi a îmbătrânit alături de femeia asta! Altădată se 
pregătea să devină profesor universitar, şi ieri se lăuda că a intrat 
în sfârşit în consiliul zemstvei. El, un membru oarecare... şi 
Protopopov, preşedinte... Tot oraşul cârteşte, îşi bate joc... numai 
el nu vede, nu ştie nimic... Ia te uită cum au dat fuga cu tot să 
ajute la stingerea focului... Numai el stă închis în camera lui, ca şi 
cum nimic nu s-ar întâmpla. Atâta ştie şi el... să cânte la vioară. 
(nervoasă) E îngrozitor, îngrozitor! (izbucnește în plans) Nu mai 
pot! Nu mai pot! Nu mai pot îndura! Nu mai pot! 

(întră Olga; orânduieşte lucrurile pe măsuţa ei) 

IRINA (plânge cu hohote): Goniti-ma de aici! Dati-ma afară! 
Nu mai pot! 

OLGA (speriată): Ce e cu tine, draga mea, ce s-a întâmplat? 

IRINA (hohotind): Unde? Unde s-a dus totul? Cum de s-a 
spulberat? Doamne, Dumnezeule! Am uitat tot, tot! Totul s-a 
invalmasit în mintea mea... nu mai ştiu cum se spune fereastră in 
italieneşte, sau tavan... În fiecare zi uit câte ceva... şi viaţa trece, 
vremea nu se mai întoarce. N-o să mai plecăm niciodată la 
Moscova, niciodată! Acum îmi dau seama că n-o să mal 
plecăm!... 

OLGA: O, draga mea, draga mea. 

IRINA (încearcă să se stăpânească): Ce nenorocită sunt! Nu 
pot să muncesc, n-o să mai muncesc. Ajunge, ajunge! Am fost 
telegrafistă... acum sunt la zemstvă... urăsc şi dispretuiesc tot ce 
mi se dă să lucrez... Am douăzeci şi patru de ani. Muncesc de 
mult. Parcă mi s-a uscat mintea... am slăbit, m-am slutit, am 
îmbătrânit... şi nicio mulţumire sufletească. Vremea trece. Am 
impresia că mă scufund, că mă depărtez de viaţa adevărată, 
frumoasă. Mi se pare că mă prăvălesc în beznă, în prăpastie. 
Deznădejdea mă sugrumă. Cum de mai trăiesc? Cum de nu m-am 
sinucis până acum? Nici eu nu ştiu... 

OLGA: Nu mai plânge, fetiţa mea, nu mai plange!... Mi se rupe 


inima! 

IRINA: Nu, nu. N-o să mai plang! Destul... Uite că nu mai 
plâng! Ajunge, ajunge! 

OLGA: Scumpa mea, iti vorbesc acum ca un bun prieten, ca o 
soră! Ascultă-mă, urmează-mi sfatul! Mărită-te cu baronul! (Irina 
plânge încet) Ştiu că îl pretuiesti... că-l stimezi... E adevărat ca 
nu-i frumos, dar e atât de cumsecade, de curat la suflet!... ŞI apoi 
nu se căsătoreşte omul numai din dragoste, ci şi ca să 
îndeplinească o anumită îndatorire. Aşa gândesc eu şi sunt 
încredinţată că aş putea să mă mărit fără să iubesc! Aş primi orice 
cerere în căsătorie, dacă omul ar fi cumsecade!... Chiar dacă ar fi 
bătrân... 

IRINA: Am aşteptat întruna şi am nădăjduit că ne vom muta la 
Moscova, că voi găsi acolo un om adevărat, un om al visurilor 
mele, al dorințelor mele... Dar iată că totul e în zadar... In 
zadar... 

OLGA  (îmbrățişând-o): Surioara mea dragă, scumpa mea 
surioară. Te înţeleg! Când şi-a dat demisia baronul şi a apărut in 
haine civile, mi s-a părut atât de urâtel, bietul băiat, încât m-au 
podidit lacrimile... M-a întrebat: „De ce plângi?” Ce era să-i 
spun? Şi totuşi, dacă Dumnezeu îl va ajuta şi te va lua de soţie, voi 
fi fericită, căci asta e altceva, cu totul altceva! 

(intră Nataşa cu o lumânare în mână; trece prin odaie, de la 
dreapta spre stânga, fără să spună un cuvânt) 

MASA (se aşază pe dormeza pe care era culcată): Asta umblă 
de parcă ea ar fi dat foc oraşului! 

OLGA: Eşti proastă, Masa. Iarta-ma, te rog, dar tu esti cea mai 
proastă din familia noastră. 

MASA: Dragele mele, surorile mele, vreau să mă spovedesc 
vouă! Mi-e sufletul incatusat! Vouă mă voi spovedi! Si nimănui 
după aceea niciodată! Uite că încep... (încet) E taina mea cea mai 
adâncă... voi însă trebuie s-o aflaţi... nu mai pot să tac... (pauză) 
Iubesc... iubesc... îl iubesc... l-aţi văzut adineauri!... Ei bine, ce 
să mai spun... într-un cuvânt, îl iubesc pe Verşinin!... 

OLGA (trece după paravanul care se află in fata patului ei): 


Lasa asta, Masa, eu tot nu te aud. 

MASA: Ce vrei sa fac? (isi ia capul în mâini) La început mi s-a 
părut un om ciudat! Apoi mi s-a făcut milă de el... şi până la urmă 
am început să-l iubesc! Il iubesc aşa cum este... cu vocea, cu 
cuvintele lui... cu nenorocirile, cu cele două fetiţe... 

OLGA (vorbeşte de după paravan): Să ştii că nu aud nimic! Poţi 
spune orice prostie, că tot nu aud! 

MASA: Tu eşti proastă, Olga! Iubesc... pesemne că aşa mi-a 
fost scris... că asta mi-e ursita... şi el mă iubeşte... Mă tem 
grozav... Da! Nu e bine? (o trage de mână pe Irina către ea) O, 
draguta mea! Cum o să ne trăim viata asta? Ce-o să ni se mai 
întâmple? Când le citeşti în cărţi, toate ti se par învechite, de parca 
le-ai fi ştiut de mult, dar când iubeşti tu însuţi, iti dai seama ca 
nimeni nu ştie nimic! Că fiecare trebuie să hotărască singur pentru 
el. Dragele mele... scumpele mele surioare... Acum v-am spus 
tot... acum o să tac... Voi grăi numai ca nebunul lui Gogol: 
Tăcere, tacere!... 

(intră Andrei şi după el Ferapont) 

ANDREI (supărat): Ce tot vrei? Nu mai înţeleg nimic! 

FERAPONT (din uşă, nerabdätor): Eu, Andrei Sergheevici, v- 
am spus cel puţin de zece ori până acum... 

ANDREI: În primul rând nu sunt Andrei Sergheevici pentru 
tine, ci Înălţimea Voastră. 

FERAPONT: Vă roagă pompierii, Înălţimea Voastră, să le daţi 
voie să treacă prin grădină spre râu, că până acum au tot ocolit şi 
le vine foarte greu. 

ANDREI: Bine! Spune-le să treacă. (Ferapont pleacă) M-au 
plictisit. Unde e Olga? (Olga iese de după paravan) Te-as ruga să- 
mi dai cheia ta de la dulap. Pe a mea am pierdut-o... Avea o 
cheita mică... 

(Olga îi întinde cheia, fără un cuvânt, Irina se duce după 
paravanul din fata patului ei. Pauză) 

ANDREI: Ce foc mare! Bine că s-a mai potolit. Să-i ia dracu pe 
toți! M-a scos din sărite acest Ferapont!... I-am spus o prostie... 
Înălţimea voastră... (pauză) De ce nu spui nimic, Olia? (pauză) 


Cred că ar fi timpul să laşi la o parte prostiile şi să nu te mai superi 
pentru toate fleacurile... Acum, că suntem cu toţii aici, şi Masa, şi 
tu, şi Irina, ar fi bine să ne lamurim o data pentru totdeauna. Ce 
aveți împotriva mea? Ce aveţi? 

OLGA: Lasă, Andriuşa! E şi mâine zi. (tulburata) Ce noapte 
zbuciumată! 

ANDREI (intimidat): Nu te supăra. Eu întreb foarte liniştit: ce 
aveți împotriva mea? Spuneti-mi pe fata! 

(se aude din culise vocea lui Versinin: Tram, tam, tam) 

MASA (se ridică şi cântă tare): Tra, ta, ta. (Olgăi) La revedere, 
Olia, Dumnezeu să te păzească! (se duce după paravan si o sărută 
pe Irina) Somn uşor... La revedere, Andrei! Te rog, du-te... 
Fetele sunt prea obosite... Mâine o să lamuriti totul... (pleacă) 

OLGA: Da, Andriusa, ar fi bine să amânăm pe maine... (se duce 
după paravanul ei) Trebuie să ne culcăm! 

ANDREI: Am să spun ce am de spus şi după aceea plec. Uite! 
Mai întâi aveţi ceva împotriva Nataşei, nevastă-mea. Mi-am dat 
seama de asta din prima zi a căsniciei mele. Trebuie să vă spun 
însă că Natasa este o fată minunată, cinstită, dreaptă şi 
mărinimoasă. Asta e părerea mea. O iubesc şi o stimez! Aţi 
înţeles? Şi cer ca şi ceilalţi să facă la fel. Încă o dată vă spun, e 
dreaptă, cinstită şi mărinimoasă. Toate nemulţumirile voastre, 
iertati-mä, nu sunt decât mofturi... (pauză) Apoi mi se pare că 
sunteţi supărate pe mine pentru că nu am devenit profesor, pentru 
că nu mă ocup cu ştiinţa. Vedeţi însă că am slujbă la zemstvă, am 
intrat în consiliul de conducere. Cred că ceea ce fac acum e tot atât 
de bun şi sfânt ca şi cand as fi slujit ştiinţa. Dacă vreţi să ştiţi, sunt 
chiar mândru de mine... (pauză) În sfârşit, mai am ceva de 
spus!... Am ipotecat casa fără să vă cer consimțământul... 
Recunosc ca sunt vinovat şi vă cer iertare. Am fost forţat de 
datorii ... Treizeci şi cinci de mii... Nu mai joc cărți, m-am lăsat 
de mult... Tot ce pot să spun e că voi aveţi pensia tatei, în timp ce 
eu n-am avut nimic... niciun venit, cu alte cuvinte... 

(pauză) 
KULIGHIN (din uşă): Masa e aici? (îngrijorat) Dar unde e? 


Ciudat... (pleacă) 

ANDREI: Nimeni nu vrea să mă asculte! Nataşa e o fată 
minunată, cinstită. (se plimbă neliniştit pe scenă, apoi se opreşte) 
Când m-am însurat mă gândeam că o să fim fericiţi... cu toţu! 
Doamne, Dumnezeule! (izbucnește in plâns) Surorile mele dragi, 
scumpele mele, să nu mă credeţi, să nu credeți un cuvânt din tot ce 
v-am spus... Să nu mă credeti!.. (pleacă) 

KULIGHIN (apare în uşă neliniștit): Unde e Masa? Nu-i aici? 
Ce ciudat! (pleacă) 

(se aud clopotele pompierilor; scena e pustie) 

IRINA (de după paravan): Olia! Cine bate în podea? 

OLGA: Ivan Romantici. E beat. 

IRINA: Ce noapte zbuciumată! (pauză) Ola! (scoate capul de 
după paravan) Ai auzit? E vorba să plece brigada de aici... o mută 
undeva, departe... 

OLGA: Zvonuri... 

IRINA: Vom rămâne singure, singure de tot... Olia! 

OLGA: Ei şi? 

IRINA: Scumpa, draga mea! Tu ştiu cât îl preţuiesc, cât îl stimez 
pe Tuzenbah. E un om cumsecade. Mă voi mărita cu el, sunt 
hotărâtă să fac orice, numai să plecăm la Moscova! Te rog din 
suflet, să plecăm! Nu e nimic pe lume mai frumos ca Moscova! Să 
plecăm, Ola, să plecăm! 


Cortina 


ACTUL AL PATRULEA 


Grădina cu copaci bătrâni ai casei Prozorov. In fundul aleii 
lungi de brazi se zăreşte râul, mărginit pe o parte de pădure. În 
dreapta e terasa casei. Pe terasă e pusă masa, pahare, sticle, s-a 
băut şampanie. E ziuă, spre amiază. Dinspre stradă spre râu trece 
din când în când, traversând grădina, câte cineva, în grabă. Apoi 
mai trec şi cinci soldați. În tot timpul actului, Cebutikin e foarte 
binedispus. Stă în grădină în fotoliu şi aşteaptă să fie chemat. E 
cu chipiu şi baston. Pe terasă stau Tuzenbah, Irina şi Kulighin, 
care e cu mustafa rasă şi poartă decorația atârnată de gât. 
Fedotik şi Rode coboară de pe terasă în grădină, petrecuţi de 
ceilalți. Amândoi sunt în ţinută de campanie. 


TUZENBAH (se sărută cu Fedotik): Dragul meu, am trăit ca 
doi prieteni buni! (se sărută cu Rode) Încă o dată... adio... dragul 
meu! 

IRINA: La revedere! 

FEDOTIK: Adio! Nu la revedere, căci n-o să ne mai vedem 
niciodată! 

KULIGHIN: Cine ştie? (îşi şterge ochii şi surâde) la te uită! M- 
au podidit lacrimile! 

IRINA: Poate să ne mai întâlnim vreodată! 

FEDOTIK: Da. Peste zece-cincisprezece ani! Atunci însă abia 
ne vom recunoaşte şi ne vom saluta cu răceală! (ia un instantaneu) 
Stati!... E pentru ultima oară! 

RODE (il îmbrățișează pe Tuzenbah): N-o să ne mai vedem. 
(sărută mâna Irinei) Vă mulţumesc din suflet pentru tot, pentru 
tot! 

FEDOTIK (inciudat): Stai putin!... 

TUZENBAH: Cu voia lui Dumnezeu, ne vom mai întâlni... Să 
ne scrieţi... neapărat... 


RODE (aruncând o privire prin grădină): Adio, copaci bătrâni! 
(striga) Hop! Hop! (pauză) Adio, frumos ecou! 

KULIGHIN: Ei, cine ştie? Poate că vă veţi însura acolo, în 
Polonia... Nevestele voastre poloneze va vor imbratisa, spunându- 
vă: cohane!”? (râde) 

FEDOTIK (se uită la ceas):. Nu mai avem nici o oră! Din toată 
bateria, numai Solionfi pleacă cu şlepul. Noi o pornim cu coloana. 
Azi vor pleca trei baterii cu câte un divizion, mâine alte trei. Peste 
oraşul ăsta se vor aşterne apoi liniştea şi tăcerea... 

TUZENBAH: Si o plictiseală fără margini... 

RODE: Unde e Maria Sergheevna? 

KULIGHIN: Masa e în grădină. 

FEDOTIK: Trebuie să ne luăm rămas-bun şi de la dânsa. 

RODE: Adio, trebuie să plec, altfel simt că mă apucă plânsul! (îi 
imbratiseaza în grabă pe Tuzenbah si pe Kulighin şi sărută mâna 
Irinei) Ce bine am trait aici! 

FEDOTIK (către Kulighin): lată o amintire... un carnetel cu 
creionas... Hai s-o luăm spre râu... (pleacă amândoi si se întorc 
de câteva ori, ca să mai privească casa) 

RODE (strigă): Hop! Hop! 

KULIGHIN (strigă): Adio! 

(se vede cum se întâlnesc în fundul scenei cu Masa, isi iau ramas- 
bun şi pleacă împreună cu ea) 

IRINA: Au plecat!... (se aşază pe ultima treaptă a terasei) 

CEBUTIKIN: Au uitat să-şi ia ramas-bun de la mine! 

IRINA: Dar dumneata ce-ai pazit? 

CEBUTIKIN: Drept să-ţi spun, am uitat si eu! Îi voi întâlni în 
curând, de altfel, pentru că mâine plec... Da! Mai am o zi de stat 
aici! Peste un an tes la pensie. Mă întorc aici ca să-mi petrec restul 
zilelor alături de voi. Nu mi-a mai rămas decât un anişor până la 
pensie!... (pune ziarul în buzunar si scoate un altul) O sa vin 
aici... pe lângă voi o să-mi schimb cu totul viata... O să devin atât 
de liniştit, atât de cuminte şi potolit că n-o să mă mai recunoasteti! 

IRINA: Ai dreptate! Să ştii că ar trebui să-ţi schimbi felul de 
viaţă! Da, da, ar trebui să încerci. 


CEBUTIKIN: Da. Asta o simt şi eu. (fredonează încet) Tarara- 
bumbia... tarara-bumbia... 

KULIGHIN: Esti incorigibil, Ivan Romanici, incorigibil! 

CEBUTIKIN: Ce-ar fi să te mai ocupi de mine? Poate că m-aş 
îndrepta... 

IRINA: Feodor şi-a ras mustatile! Nu pot să-l vad! 

KULIGHIN: De ce? 

CEBUTIKIN: Ti-as spune eu cu ce semeni, dar nu pot!! 

KULIGHIN: Ce să-i faci? Asta-i un modus vivendi. Directorul 
n-are mustață... Când m-au făcut inspector... mi-am ras-o şi eu! 
Nu place nimănui, dar nu-mi pasa! Cu sau fără mustață, sunt tot 
atât de multumit!... (se aşază) 

(în fundal scenei apare Andrei, împingând caruciorul copilului) 

IRINA: Dragul meu Ivan Romantici, sunt foarte îngrijorată! 
Dumneata ai fost aseară pe bulevard; spune-mi, te rog, ce s-a 
întâmplat acolo? 

CEBUTIKIN: Ce să se întâmple? Nimic! Fleacuri! (citeşte 
ziarul) Parcă nu-i totuna? 

KULIGHIN: Se zice că s-a întâlnit Solionti cu baronul pe 
bulevard, în faţa teatrului... 

TUZENBAH: Încetează! Ce rost are... (dă apoi plictisit din 
mână şi intră în casă) 

KULIGHIN: S-au întâlnit în fata teatrului... Solionii s-a legat de 
baron. Baronului i-a sărit tandara şi l-a insultat... 

CEBUTIKIN: Habar n-am de nimic... Fleacuri! 

KULIGHIN: Se zice că Solionfi o iubeşte pe Irina... din pricina 
asta îl urăşte pe baron. E foarte uşor de înţeles... Irina e o fată 
frumoasă! După părerea mea, seamănă niţel cu Maşa... e tot atât 
de visătoare... Dar tu, Irino, ai o fire mai blândă... De altfel, si 
Masa are un caracter bun. O iubesc nespus de mult pe Masa. 

(din fundul scenei se aude: Oho... hop, hop!) 

IRINA (tresare): Nu ştiu de ce mă sperie totul azi! (pauză) 
Totul e pregătit... după masă trimit lucrurile... Mâine mă cunun 
cu baronul şi plecăm îndată la fabrica de cărămizi... Poimâine 
începe şcoala... încep şi eu o viata nouă! De mi-ar ajuta 


Dumnezeu! La examenul de profesorat eram atat de emotionata, 
atât de fericită! Îmi venea să plâng de bucurie... (pauză) Trebuie 
să sosească dintr-un moment într-altul şi căruţa... după lucruri... 

KULIGHIN: Prea bine, prea bine! Numai că mi se pare totul 
cam neserios... Prea multă filozofie şi prea puţină seriozitate... 
Totuşi iti doresc noroc... din tot sufletul! 

CEBUTIKIN (mişcat): Drăguţa mea, draga mea, buna mea... 
inimioara mea de aur... Aţi luat-o mult prea înainte... nu vă mai 
pot ajunge. Am rămas în urmă... precum pasărea zburătoare, care 
îmbătrânind, nu mai poate zbura. Avantati-va, puisori mei, tot 
mai sus, in văzduhuri... cu Dumnezeu! (pauză) Degeaba ţi-ai ras 
mustata, Feodor Ilici! 

KULIGHIN: Dă-o încolo de mustață! ( ofteaza) Azi se duc 
militarii nostri! Viaţa o să reintre in vechile fagase... Orice s-ar 
spune, Maşa e o femeie bună şi cinstită! O iubesc mult şi-i sunt 
recunoscător pentru soarta mea. Vezi... oamenii au ursite atât de 
deosebite! Bunăoară... e aici un funcţionar... se numeşte 
Kosirev... a fost coleg cu mine în clasa a cincea. L-au dat afară, 
pentru că nu putea pricepe ut consecutivum. Acum o duce foarte 
prost. E sărac, bolnav. Cand îl întâlnesc îi spun: „Bună ziua, ut 
consecutivum! "... „Da, îmi răspunde, chiar  aşa-i... 
consecutivum...” şi tuseste. Eu însă am avut întotdeauna noroc. 
Sunt fericit, am fost decorat cu Ordinul Stanislav gradul II şi am 
ajuns dascăl. Invat pe alţii acum acest ut consecutivum... Fireşte... 
Sunt un om deştept, mai deştept decât multi alții... dar fericirea nu 
stă în asta... 

(în casă cântă cineva la pian „La prière d'une vierge’»”) 

IRINA: Mâine seară n-o să mai aud „La prière d'une vierge”! 
N-o să-l mai văd pe acest Protopopov!... (pauză) A venit şi azi! 
Stă acolo în salon... 

KULIGHIN: N-a venit încă directoarea? 

IRINA: Nu. Au trimis s-o cheme. Nici nu vă puteți închipui ce 
greu e pentru mine să stau aici fără Ola... Acum locuieşte la 
liceu... unde e directoare... Toată ziua are treabă şi eu sunt 
singură, mi-e urât, n-am ce face, nu pot să sufăr odaia în care 


stau... şi m-am gândit aşa: dacă nu mi-e dat să ma duc la 
Moscova, aşa să fie. Pesemne că asta mi-e soarta. N-ai ce face 
împotriva ei! Totul e în mâna lui Dumnezeu... Asta-i adevărul. 
Nikolai Lvovici m-a cerut în căsătorie. M-am gândit bine şi până 
la urmă m-am hotărât. E un om bun, chiar uimitor de bun... Si, 
deodată, parcă mi-au crescut aripi, veselia mi-a înviorat sufletul, 
m-am simţit uşurată şi dorul de muncă m-a cuprins din nou... lată 
însă că aseară s-a întâmplat ceva... mă pândeste ceva tainic şi de 
neînțeles... 

CEBUTIKIN: Fleacuri!... Prostii!... 

NATASA (strigă din fereastră): Directoarea! 

KULIGHIN: A venit directoarea! Să mergem! (intră împreună 
cu Irina în casă) 

CEBUTIKIN (citeşte ziarul si fredonează încet): Tarara- 
bumbia... tarara-bumbia. 

(se apropie Maşa; prin fund trece din nou Andrei cu căruciorul) 

MASA: Stă aici şi putin îi pasa! 

CEBUTIKIN: Dar ce s-a întâmplat? 

MASA (se aşază): Nimic! (pauză) Ai iubit-o mult pe mama? 

CEBUTIKIN: Nespus de mult! 

MASA: Dar ea... te-a iubit? 

CEBUTIKIN (după o pauză): Asta nu mai tin minte! 

MASA: „Al meu” e aici?... Aşa zicea pe vremuri bucătăreasa 
noastră, Marfa, când vorbea de sergentul ei!... „Al meu” e aici? 

CEBUTIKIN: Nu... încă nu! 

MASA: E firesc să devii grosolan şi răutăcios cand ti se măsoară 
cu atâta zgarcenie clipele de fericire, când le câştigi cu atâta 
greutate... şi mai cu seamă când le pierzi aşa cum le pierd eu 
acum!... (arată spre piept) Aici... uite, aici clocoteste totul. (se 
uită la Andrei care plimbă întruna căruciorul) Uite-l şi pe fratele 
nostru, pe Andrei... Cum s-au mai spulberat toate nadejdile! 
Atâtia oameni se străduiesc, de pildă să înalțe un clopot, îşi irosesc 
truda şi paralele, ca până la urmă clopotul să se prăbuşească, 
spărgându-se în bucăţi... fără nicio pricină! Acelaşi lucru s-a 
întâmplat şi cu Andrei!... 


ANDREI: Cand o sa se faca liniste si in casa asta? Doamne, ce 
galagie! 

CEBUTIKIN: Foarte curând! (se uită la ceas) Am un ceas, ca pe 
timpuri! Vesteşte orele prin bătăi. (fl întoarce; ceasul bate) La 
unu, pleacă bateria întâia, a doua şi a cincea. (pauză) Eu o să plec 
mâine. 

ANDREI: Pentru totdeauna? 

CEBUTIKIN: Nu ştiu. O să mă întorc, poate, peste un an... dar 
dracu ştie? Parcă nu-i totuna? 

(din depărtare se aude muzică de harpă şi vioară) 

ANDREI: Oraşul se goleşte... pustiul se va aşterne peste el... 
(pauză) leri s-a întâmplat ceva în fata teatrului... toată lumea 
vorbeşte... numai cu n-am habar de nimic!... 

CEBUTIKIN: Nu-s decât prostii! Solionîi s-a legat de baron. 
Baronul şi-a ieşit din fire şi l-a repezit. Până la urmă, Solionfi a 
trebuit să-l provoace la duel. (se uită la ceas) Mi se pare că ar fi 
timpul... La ora douăsprezece şi jumătate ne întâlnim în 
dumbravă... uite, aceea care se zăreşte dincolo de râu... pif... 
paf... (râde) Solionii îşi închipuie că-i Lermontov... Știu că scrie 
si versuri? Dar, să-ţi spun drept, asta nu mai e glumă! Are până 
acum trei dueluri pe conştiinţă! 

MASA: Cine? 

CEBUTIKIN: Solionii. 

MASA: Dar baronul? 

CEBUTIKIN: Ce-i cu baronul? 

MASA: Totul mi se încurcă în cap... Iti spun că nu trebuie să-i 
laşi să se bată... Poate să-l rănească pe baron... Poate să-l ucidă. 

CEBUTIKIN: Baronul e băiat bun! Dar cu un baron mai mult 
sau mai putin pe lume nu e totuna? N-au decât! Totuna e! (din 
grădină strigă cineva: Oho, hop, hop!) Să mai aştepte! Ăsta e 
Skvortov, al doilea martor! E jos, în barca! 

(pauză) 

ANDREI: Eu unul cred că e imoral să te baţi in duel sau să iei 
parte la un duel, fie şi în calitate de medic. 

CEBUTIKIN: Ti se pare numai!... De fapt... nu suntem... nu 


exista nimic pe lume!... Ni se pare numai ca traim... Dar la urma 
urmei, totuna e. 

MASA: Toată ziua vorbesc şi iar vorbesc... (merge) Ca şi cum 
n-ar fi de ajuns clima asta, în care te poţi aştepta să ningă oricând; 
trebuie să mai auzi şi toate discuţiile astea! (se opreşte) Nu! Nu 
vreau să intru în casă... nu pot!... Când vine Verşinin, să mă 
chemaţi... (pleacă pe alee) Păsările călătoare au început să 
plece... (priveşte în sus) Lebede sau gâşte sălbatice... dragele 
mele, fericitele mele! (pleacă) 

ANDREI: O să rămână casa pustie... Băieţii se duc, te duci si 
dumneata... Irina se mărită... eu rămân singur în toată casa... 

CEBUTIKIN: Dar nevasta dumitale? 

(intra Ferapont cu un teanc de hârtii în mână) 

ANDREI: Nevasta ca nevasta! N-am ce zice... E cinstită... 
cumsecade, să spunem, chiar bună... $i cu toate astea, are în ea 
ceva ce o reduce la nivelul animalului aceluia orb... mărunt... 
tepos! În orice caz, nu e un om. Acum îţi vorbesc sincer, ca unui 
prieten adevărat! Eşti singurul om căruia îi pot mărturisi totul! 
Fireşte... o iubesc pe Nataşa... Câteodată, însă, mi se pare atât de 
vulgară... Si atunci îmi pierd capul... Nu mai ştiu de ce o iubesc 
sau, în orice caz, de ce am iubit-o. 

CEBUTIKIN (se ridică): Ehei... dragul meu! Mâine plec... 
poate nu ne mai vedem niciodată. lată însă sfatul meu: Pune mâna 
pe pălărie şi pe baston şi ia-o din loc!... Pleaca!... Du-te!... Du-te, 
fără să întorci capul. Si cu cât te vei duce mai departe, cu atâta va 
fi mai bine! 

(în fundul scenei trece Solionii cu doi ofițeri; îl zăreşte pe 
Cebutikin şi vine spre dânsul, lăsându-i pe ceilalți să-şi urmeze 
drumul) 

SOLIONII: Doctore! E douăsprezece jumătate! E timpul să 
plecăm. (dă mâna cu Andrei) 

CEBUTIKIN: Vin numaidecât! M-ati plictisit cu toţii! (către 
Andrei) Andriuşa, dacă întreabă cineva de mine, să spui că vin 
numaidecât!... (ofteaza) Of, of, of! 

SOLIONII: „Nici să crâcnească n-a apucat că pe el ursul s-a 


asezat!” (pleaca cu doctorul) De ce tot oftezi, mosulica? 

CEBUTIKIN: Hm! 

SOLIONII: Cum o duci cu sănătatea? 

CEBUTIKIN (furios): Vezi-ti de treabă! 

SOLIONII: Degeaba te necäjesti, mosulicä! N-o să fac mai 
nimic! O să trag numai în el ca într-o potarniche! (scoate sticluta 
de parfum si isi dă pe mâini) Am golit azi toată sticluta şi miros 
întruna! Miros a cadavru mâinile astea! (pauză) Aşa... iti mai 
aduci aminte versurile? „Dar ca numai furtună vrea; parc-ar fi 
liniste-n furtună!” 

CEBUTIKIN: Da! Fireşte! „Nici să crâcnească n-a apucat că pe 
el ursul s-a aşezat!” (pleacă cu Solionii) 

(de departe se aude strigând: Hop! Hop! 
apoi intră Andrei şi Ferapont) 

FERAPONT: Vă rog să iscaliti hârtiile astea. 

ANDREI (nervos): Lasă-mă în pace! Lasă-mă! Te rog! (pleacă 
cu caruciorul) 

FERAPONT: Asta-i rolul hârtiilor, să fie iscălite. (pleacă spre 
fundul scenei) 

(intră Irina cu Tuzenbah care poartă pălărie de pai; Kulighin 

trece prin scenă strigând: Masa! Masa!) 

TUZENBAH: Mi se pare că el e singurul om din tot oraşul care 
se bucură de plecarea militarilor! 

IRINA: E uşor de înțeles! (pauză) Oraşul nostru va rămâne 
pustiu. 

TUZENBAH: Draga mea! Mă întorc într-o clipă. 

IRINA: Unde te duci? 

TUZENBAH: Am puţină treabă în oraş... apoi... trebuie să-mi 
iau ramas-bun de la camarazi... 

IRINA: Nu-i adevărat!... Nikolai... de ce eşti atât de distrat 
astăzi? (pauză) Ce s-a întâmplat ieri în faţa teatrului? 

TUZENBAH (face un gest): Mă întorc... peste o ora voi fi iar 
cu tine... (îi sărută mâinile) Nepretuita mea! (se uită lung la ea) 
De cinci ani te iubesc... şi tot nu mă pot obişnui! Îmi pari din ce în 
ce mai frumoasă! Ce păr minunat! Ce ochi! Mâine te iau de-aci. 


Vom munci, vom fi bogaţi, visurile mele se vor realiza... Vei fi 
fericită! Un singur lucru mai lipseşte, unul singur: dragostea ta! 

IRINA: Asta nu stă în puterile mele! Voi fi soția ta, iti voi fi 
credincioasă şi supusă... dar de iubit... ce pot să fac? (izbucnește 
în lacrimi) N-am iubit niciodată! O! Visam zi şi noapte o dragoste, 
o dragoste mare! Dar sufletul mi-e ca un pian preţios şi închis, a 
cărui cheie s-a pierdut! (pauză) De ce ai o privire atât de rătăcită? 

TUZENBAH: N-am dormit toată noaptea. Nimic nu mă 
înspăimântă în viata asta! Si totuşi, cheia asta pierdută îmi sfasie 
inima, nu mă lasă să dorm. Spune-mi ceva! (pauză) Spune-mi 
ceva... 

IRINA: Ce? Ce să-ţi spun? Ce să-ți spun? 

TUZENBAH: Spune-mi ceva! 

IRINA: Ajunge! Ajunge! 

(pauză) 

TUZENBAH: Ce fleacuri, ce nimicuri stupide pot să capete aşa 
din senin, o însemnătate fără de margini în viaţa unui om! Râzi de 
ele, ca de obicei, iti dai seama ce sunt şi totuşi mergi înainte, 
simțind că n-ai puterea să te opreşti. Nu! Mai bine să nu vorbim 
despre asta! Sunt atât de vesel azi! Mi se pare că văd acum, pentru 
întâia oară, şi brazii, şi paltinii, şi mestecenii ăştia! Si totul mă 
priveşte parcă ciudat, aşteptând ceva! Ce copaci minunati! Viaţa ar 
trebui să fie neasemuit de frumoasă în preajma lor! (se aude 
strigând: Hop! Hop!) Trebuie să ma duc! E timpul... Ia te uită la 
copacul ăsta uscat! Se leagănă în vânt împreună cu ceilalți. Mi se 
pare că dacă voi muri, voi avea totuşi, ca şi el, partea mea de viaţă, 
într-un fel sau altul! Rămâi cu bine, scumpa mea!... (îi sărută 
manile) Actele pe care mi le-ai dat sunt pe masa mea de scris, sub 
calendar. 

IRINA: Vin şi eu cu tine. 

TUZENBAH (îngrijorat): Nu, nu! (pleacă repede, dar se 
opreşte pe alee) Irina! 

IRINA: Ce e? 

TUZENBAH (neștiind ce să spună): N-am luat azi cafeaua... te 
rog să spui să mi-o pregătească... (pleacă în grabă) 


(Irina rămâne îngândurată, apoi se duce in fundul scenei si se 
aşază în leagăn, legănându-se incet; Andrei intra cu caruciorul, 
urmat de Ferapont) 

FERAPONT: Andrei Sergheevici! Doar nu sunt ale mele 
hârtiile, ci ale statului! Nu le-am născocit eu! 

ANDREI: O! Unde sunt zilele de odinioară! Pe atunci eram 
tânăr, voios, cu mintea deschisă!... Visam şi gândeam atât de 
frumos! Când prezentul şi viitorul erau luminate de speranţe! De 
ce oare devenim atât de goi, de cenuşii, atât de trândavi, 
nepăsători, netrebnici şi nenorociti când începem să traim?!... 
lată! Oraşul ăsta are două sute de ani şi o sută de mii de 
locuitori... şi nu e niciunul care să nu semene cu ceilalți! Nici in 
trecut şi nici în vremurile noastre nu s-a ivit printre ei vreun mare 
înfăptuitor, un cărturar, un pictor sau vreun om cât de puţin 
însemnat care să stârnească invidia sau dorinţa fierbinte de a-i 
semăna! Nu fac decât să bea şi să mănânce, să doarmă şi până la 
urmă... să moară! Apoi se nasc alţii... care trăiesc la fel! Ca să nu 
se tâmpească de plictiseală, se distrează clevetind, îşi umplu viaţa 
cu jocurile de cărți si cu băutura, cu judecăţi fără rost. Nevestele 
îşi înşală bărbaţii, iar aceştia mint, prefăcându-se că nu ştiu, că nu 
aud nimic! O educaţie grosolană otrăveşte sufletul copiilor, 
înăbuşind în ei orice scânteie divină. Aşa cresc, devenind nişte 
cadavre ce seamănă între ele, tot atât de jalnici ca şi părinţii lor... 
(către Ferapont, cu ciudă) Ce vrei? 

FERAPONT: Ce să vreau? Să iscaliti hârtiile astea! 

ANDREI: M-ai plictisit! 

FERAPONT (înmânându-i hârtiile): Să vedeţi... Portarul de la 
administraţia zemstvei povestea mai deunăzi că la Petersburg ar fi 
fost iarna un ger de două sute de grade! 

ANDREI: E înfiorător prezentul! Dar în schimb cand mă 
gândesc la viitor, ce minune! Sufletul mi se uşurează, aripile îmi 
cresc... în depărtări zăresc lumină, libertate... eu şi copiii mei ne 
vom descătuşa de trândăvie, de cvas şi gâscă pe varză, de somnul 
de după-amiază, de toată lenea asta mârşavă!... 

FERAPONT: Cică au îngheţat două mii de oameni! Lumea era 


ingrozita! Vezi, nu-mi aduc aminte daca era la Petersburg sau la 
Moscova! 

ANDREI (induiosat): Dragele mele, surioarele mele dragi! (cu 
lacrimi in ochi) Masa, sora mea draga... 

NATASA (apare la fereastră): Cine face atâta gălăgie? Tu erai, 
Andriuşa? O s-o trezeşti pe Sofocika! 1] ne faut pas faire du bruit, 
la Sophie dort déjà! Vous êtes un ours!*! (supărată) Dacă ai poftă 
de vorba... da altcuiva caruciorul... Ferapont, 1a carutul! 

FERAPONT: Am înţeles, conita! (ia caruful) 

ANDREI (intimidat): Vorbesc incet... 

NATASA (la fereastră isi mângâie bâieţaşul): Bobik! 
Râzgâiatule! Bobicelul meu cel rau! 

ANDREI (rasfoind hârtiile): Bine... bine! O sa le revad! 
Iscălesc ceea ce trebuie şi apoi le duci la administraţia zemstvei... 
(pleacă în casă, citind hârtiile. Ferapont duce carutul în fundul 
grădinii) 

NATASA (din fereastră): Bobik! Ia să spui tu cum se numeşte 
mămica ta! Dragutule! Dragul meu! Dar asta cine e? Asta-i mătuşa 
Ola? Spune bună ziua mătuşichu! 

(intră doi cântăreţi ambulanți care cântă la harpă si la vioară: un 
bărbat şi o femeie; din casă ies Versinin, Olga si Anfisa si ascultă 
o clipă pe cântăreți; după ei, Irina) 

OLGA: Acum trece toată lumea prin grădina noastră; trec 
oameni şi căruţe! Doiculita! Dă ceva cântăreților. 

ANFISA (le dă nişte gologani): Duceti-va cu Dumnezeu, 
oameni buni! (cântăreții salută şi pleacă) Sarmanii! Nimeni nu 
cântă pe drumuri de prea mult bine! (către Irina) Bună ziua, 
Irinuska mea! (o îmbrățișează) Ehei, fetiţa mea! Dacă ai sti ce 
bine o duc acum... da, da! Stau cu Oliuska la liceu, avem o 
locuinţă mare şi frumoasă. S-a îndurat Domnul Dumnezeu de 
batranetile mele. De când mă ştiu, păcătoasa de mine, n-am avut 
trai mai bun... Casa e tare frumoasă... şi eu am o odaie numai 
pentru mine, cu o minunätie de pat. Adesea mă deştept în mijlocul 
nopții şi mulţumesc preasfântului şi Maicii Preciste. Drept să-ţi 
spun, nu cred să fie om mai fericit pe lume ca mine! 


VERSININ (se uită la ceas): Plecăm îndată, Olga Sergheevna! 
E timpul! (pauză) Vă doresc, din toată inima, tot ce e mai bun pe 
lume... Unde e Maria Sergheevna? 

IRINA: Undeva prin grădină. Mă duc s-o caut. 

VERSININ: Fu, te rog, atât de drăguță! Mă grăbesc! 

ANFISA: Mă duc şi eu s-o caut. (strigă) Masenka! Masa! (se 
duce cu Irina în fundul grădinii) 

VERSININ: Orice lucru are un sfârşit. Acum ne despartim. (se 
uită la ceas) Oficialitatile oraşului ne-au dat un dejun. S-a băut 
şampanie. Primarul a ţinut o cuvântare; eu mancam, ascultam, dar 
eram cu sufletul aici, la dumneavoastră... (priveşte grădina) M- 
am obişnuit cu dumneavoastră. 

OLGA: O să ne mai vedem vreodată? 

VERSININ: Se prea poate să nu ne mai revedem! (pauză) 
Nevastă-mea mai rămâne aici vreo două luni, împreună cu fetiţele; 
v-aş ruga mult, în caz de nevoie... 

OLGA: Da, fireşte! Te rog să nu ai nicio grijă! (pauză) Mâine n- 
o să mai fie nici urmă de militar în oraş... se va şterge totul, nu va 
rămâne decât o amintire... iar noi vom începe o viata noua! 
(pauză) Totul se întâmplă independent de voinţa noastră. Nu 
voiam să fiu directoare... A trebuit s-o fac şi pe asta! Acum sunt 
încredinţată că nu voi mai pleca la Moscova!... 

VERSININ: Ei, vă mulţumesc pentru tot ce ati facut! Vă rog sa 
mă iertati dacă v-am supărat cu ceva... Ştiţi, vorbesc uneori prea 
mult... Vă rog să mă 1ertati şi să-mi păstraţi o bună amintire... 

OLGA (isi şterge lacrimile): De ce n-o fi venind şi Masa? 

VERSININ: Ce să vă mai spun, acum, la plecare?... Despre ce 
să mai filozofăm? (râde) Viaţa e grea. Multora ni se arată vitregă 
si lipsita de nădejde. Totuşi trebuie să recunoaştem că devine din 
ce în ce mai bună şi că nu e departe vremea când se va lumina cu 
desăvârşire. (se uită la ceas) E târziu, târziu. Odinioară, omenirea 
se indeletnicea cu războaiele, îşi umplea viata cu expediţii, 
năvăliri şi izbânzi. Azi, toate acestea au rămas în trecut, lăsând un 
mare gol, pe care nu ştim cum să-l umplem. Omenirea întreagă 
caută cu patimă... Si fără îndoială că va găsi. Ar trebui s-o facă 


mai repede! (pauză) Daca ar fi cu putinţă să adaugi la dragostea de 
munca şi puţină cultura, iar la cultură un dram de dragoste de 
munca, atunci... (se uita la ceas) Dar e timpul sa plec... 

OLGA: Uite-o vine! 

(intra Masa) 

VERSININ: Am venit să-mi iau ramas-bun... (Olga se retrage 
mai departe, ca sa nu-i stinghereasca) 

MASA (se uita drept in ochii lui Versinin): Adio! (se saruta 
prelung) 

OLGA: Sfârşeşte!... Ajunge!... 

(Masa plânge în hohote) 

VERSININ: Să-mi scrii... să nu mă uiţi! Dă-mi drumul!... E 
timpul să plec! Luaţi-o... Olga Sergheevna, trebuie... să plec... 
am întârziat! (emoționat, sărută mâinile Olgăi, o îmbrățișează din 
nou pe Masa, apoi pleacă în grabă) 

OLGA: Haide, Maşa, ajunge! Încetează, draga mea. 

(intră Kulighin) 

KULIGHIN (intimidat): Nu face nimic... las-o să plângă. Las-o! 
Buna mea Masa, draga mea Masa!... Tu esti soţia mea... sunt 
fericit, orice s-ar intampla. Nu ma voi plange si nu-ti voi face nicio 
mustrare... Olia e martoră... O să ne trăim viata ca şi înainte... 
Niciodată nu-ţi voi spune ceva... niciun cuvânt de dojana!... 

MASA (încearcă să-şi stăpânească plânsul): „Pe plaiu-ntins 
sub geana mării smältat în aur e-un tufan...” Simt că înnebunesc! 
„Pe plaiu-ntins sub geana mării...” 

OLGA: Linişteşte-te, Masa, linisteste-te!... Dă-i un pahar cu 
apă! 

MASA: Uite că nu mai plang... 

KULIGHIN: Uite că nu mai plânge... Masa e bună... 

(de departe se aude o impuscatura surdă) 

MASA: „Pe plaiu-ntins sub geana mării smältat în aur e-un 
tufan...” Motanul de aur, tufanul de aur... Mă încurc. (bea apă) O 
viaţă irosită... Nu-mi mai trebuie nimic de azi încolo... Am să mă 
liniştesc îndată... Acum totul e în zadar... Ce înseamnă ,,plaiu- 
ntins”? De ce nu-mi ies din cap aceste cuvinte? Gândurile mi se 


incurca... 
(intra Irina) 

OLGA: Linisteste-te, Masa... Aşa... Fu cuminte. Să intrăm in 
casă! 

MASA (supărată): Nu intru acolo! (începe din nou să plângă, 
dar apoi se stăpâneşte) Eu nu mai calc acolo şi nici nu vreau... 

IRINA: Să stăm câteva clipe împreună... Chiar fără să vorbim. 
Mâine plec de aici... 

(pauză) 

KULIGHIN: Ştiţi că ieri, în clasa a treia, am găsit la un elev 
barba şi mustatile astea. (si le pune pe fata) Nu-i aşa că seman cu 
profesorul de germană?... (râde) Ce băieţi caraghiosi! 

MASA: E adevărat! Semeni cu neamtul vostru! 

OLGA (râde): Da! 

(Masa plânge) 

IRINA: Ajunge, Masa! 

KULIGHIN: Să ştii că seman bine de tot! 

(intra Natasa) 

NATASA (către jupâneasă): Ce este? Protopopov o să stea cu 
Sofocika şi pe Bobik o să-l plimbe Andrei Sergheici. Ce de mai 
griji şi cu copiii ăştia! (către Irina) Irino! Pleci maine? Ce rău îmi 
pare! Trebuie să mai rămâi, cel putin o săptămână. (fl zareste pe 
Kulighin si dă un țipăt. Acesta râde si isi scoate barba si 
mustatile) Vai! Cum m-am speriat! (către Irina) M-am obişnuit cu 
tine... să nu crezi că-mi vine uşor când e vorba să ne despartim. O 
să-l mut pe Andrei cu vioara lui în odaia ta. Acolo poate să 
scârtâie cât pofteste. În camera lui o mut pe Sofocika... Ce copil 
minunat! Ce fetiță drăgălaşă! Azi se uita la mine cu niște ochisori 
de-ti venea să-i mănânci şi zicea: Mama! 

KULIGHIN: E adevărat! Fetiţa e foarte drăguță! 

NATASA: Prea bine... Mâine o să fiu singură aici! (oftează) 
Mai întâi o să poruncesc să se taie toată aleea de brazi şi apoi fagul 
ăsta! E tare urât aici pe înserat! (către Irina) Draga mea, nu-ţi sta 
bine deloc cordonul ăsta! E lipsit de gust! Ar trebui ceva mai 
vesel, mai colorat!... Am să pun să sădească peste tot flori... 


Floricele multe, cu miresme plăcute... (supărată) Dar cine a 
îndrăznit să puna furculita asta pe banca? (intra în grabă in casă şi 
o ceartă pe jupâneasă) Cine a îndrăznit să lase furculita pe bancă? 
(ţipă) Tu să taci! 

KULIGHIN: A început! 

(se aude muzica militară care intonează un marş) 

OLGA: Pleacă! 

(intră Cebutikin) 

MASA: Pleacă baietii noştri! Ce să faci? Drum bun! (către soțul 
ei) Hai acasă! Unde-mi sunt pălăria şi pelerina? 

KULIGHIN: În casă! Le aduc numaidecat... 

OLGA: Da, acum putem să ne ducem pe la casele noastre. E 
timpul! 

CEBUTIKIN: Olga Sergheevna! 

OLGA: Ce-i? (pauză) Ce s-a întâmplat? 

CEBUTIKIN: Nimic... Nu ştiu cum să vă spun... (îi sopteste la 
ureche) 

OLGA (inspăimântată): Nu se poate! 

CEBUTIKIN: Ba da... Asta-i toată povestea... sunt istovit, 
chinuit! Nu mai pot... nu mai vreau sa vorbesc. (furios) Şi la urma 
urmei, mi-e totuna! 

MASA: Ce s-a întâmplat? 

OLGA (o îmbrățișează pe Irina): Ziua de azi e înfiorătoare! Nu 
ştiu cum... cum să ţi-o spun?... Draga mea... 

IRINA: Ce este? Spune-mi mai repede! Ce este? Pentru numele 
lui Dumnezeu!... (izbucneste în lacrimi) 

CEBUTIKIN: Baronul a fost ucis în duel. 

IRINA (plânge încet): Am ştiut... Am ştiut... 

CEBUTIKIN (se retrage în fundul scenei şi se aşază pe bancă): 
Sunt istovit... (scoate ziarul din buzunar) Läsati-le să plângă... 
(fredonează încet) Tarara-bumbia, tarara-bumbia... $i, la urma 
urmei, mi-e totuna... 

(cele trei surori formează un grup. Stau strânse una lângă alta) 

MASA: O! Cum mai cântă muzica! Pleacă! Se duc de la noi... 
unul dintre ei s-a dus pentru totdeauna... pentru totdeauna! 


Rămânem singure, ca să ne începem viata de la început... Trebuie 
să trăim... trebuie să trăim! 

IRINA (îşi cuibăreşte capul la pieptul Olgăi): Va veni vreodată 
timpul când vom afla cu toţi tâlcul acestor suferinţe şi când ni se 
vor dezvălui aceste taine. Până atunci trebuie să trăim... să 
muncim... doar să muncim! Voi pleca singură mâine! Voi învăţa 
copiii, toată viata mi-o voi jertfi pentru cei care au, poate, nevoie 
de ea! E toamnă... În curând vine iarna, care-şi aşterne giulgiul de 
zăpadă peste toate... eu însă voi munci... voi munci)... 

OLGA (isi îmbrățișează surorile): Ce voioasä! Ce plină de viata 
e această muzică! Parcă te îndeamnă să trăieşti!... O! Doamne, 
Dumnezeule! Ni s-o împlini şi nouă odată sorocul şi ne vom duce 
pentru totdeauna. Lumea ne va uita; ne va uita chipurile, glasul şi 
toate câte au fost! Dar suferinţele noastre se vor preface în bucurii 
pentru cei care vor trai după noi. Pacea şi fericirea vor cobori pe 
pământ, iar noi cei de azi vom fi pomeniti cu recunoştinţă şi 
binecuvantati! Surorile mele dragi, viata noastră nu s-a sfârşit 
încă! S-o trăim deci! Uite! Muzica asta e atât de veselă, e atâta 
bucurie în ea! Încă puţin şi poate o să ştim pentru ce trăim, pentru 
ce suferim! Dacă am şti! Dacă am şti! 

(Muzica se pierde cu încetul în depărtare. 
Kulighin aduce vesel şi surâzător pălăria si pelerina Masei. 
Andrei plimbă întruna căruciorul cu copilul.) 

CEBUTIKIN (fredonează încet): Tarara-bumbia... Tarara- 
bumbia. (citeşte ziarul) E totuna, e totuna! 

OLGA: Dacă am şti! Dacă am şti! 


CORTINA 


Piesa a fost scrisă în anul 1900. Cehov aminteşte prima dată despre ea în 
scrisoarea sa adresată lui VI. I. Nemirovici-Dancenko la 24 noiembrie 1899: 
„În prezent nu scriu piese. Am însă un subiect pentru o piesă ce se va intitula 
Trei surori, dar până când nu voi termina ciclul de nuvele, care-mi apasă de 
multă vreme conştiinţa, n-am să mă apuc de ea. M-am hotărât — stagiunea 
viitoare va trece fără această piesă.” La 3 decembrie 1899, Cehov îi scrie din 
nou: „Îmi ceri ca piesa să fie neapărat gata până la începutul stagiunii viitoare. 


Dar daca n-am să pot s-o scriu? Se-ntelege că am să încerc, dar mă îndoiesc s- 
o pot face şi nu-ți pot promite nimic.” La noile întrebări şi rugäminti ale lui 
VI. I. Nemirovici-Dancenko, Cehov îi răspunde (10 martie 1900) printr-o 
scrisoare tot atât de evaziva: „Mă întrebi dacă scriu piesa. Deocamdată se 
cristalizează în cap, dar de scris nu m-am apucat. Nici nu prea am poftă, şi 
apoi trebuie să aştept până se va mai încălzi vremea.” 

Ştirea despre noua piesă a lui Cehov pătrunde curând în cercurile literare şi 
teatrale. Oamenii încep să vorbească despre ea. Acest lucru îi comunică O. L. 
Knipper lui Cehov în scrisoarea sa din 22 martie, la care Cehov îi răspunde 
următoarele (26 martie): „Nu am nicio piesă nouă. Ziarele mint.” Abia la 5 
august 1900, în scrisoarea adresată lui A. L. Vişnevski, Cehov recunoaşte că 
lucrează la noua sa piesă: „Lucrez la piesă, am scris destul de mult, dar atâta 
timp cât nu mă aflu la Moscova, nu pot să-mi dau seama ce-am făcut. Se prea 
poate ca în loc de piesă să-mi iasă o descriere anostă a vieţii din Crimeea. Se 
numeşte Trei surori (după cum ai aflat mai demult), ţi-am pregătit in ea rolul 
unui inspector de liceu, soţul uneia dintre surori. Ai să porți un surtuc de 
uniformă şi o decorație la gât. Dacă în actuala stagiune piesa nu va fi la 
înălțime, o voi transforma pentru stagiunea viitoare.” 

Tot în acele zile Cehov promite teatrului că îi va trimite piesa la începutul 
stagiunii. În scrisoarea sa către O. L. Knipper (9 august), Cehov îi comunică: 
„leri a trecut pe la mine Alexeev (K. S. Stanislavski). Am discutat despre 
piesă şi i-am dat cuvântul că nu mai târziu de septembrie am s-o termin.” 
Toată luna august Cehov a lucrat la piesă. La 14 august, într-o scrisoare către 
O. L. Knipper, el spune: „Am impresia că nu scriu o piesă, ci un talmes- 
balmeş. Sunt prea multe personaje şi mi-e teamă că am să mă încurc în ele şi 
am să renunţ să mai scriu.” În scrisorile către O. L. Knipper din 17, 18 şi 20 
august, Cehov se plânge că nu este lăsat în pace să-şi scrie piesa şi că a fost 
nevoit de câteva ori s-o 1a de la început. „Cu toate acestea, scrie el, piesa s-a 
cristalizat, s-a limpezit, şi se cere să fie pusă pe hârtie...” La 25 august, într-o 
scrisoare de răspuns către V. F. Kommissarjevskaia, care-i ceruse piesa pentru 
a o juca cu ocazia jubileului său, Cehov insistă asupra vechiului termen fixat 
de el: „Totuşi continuu să scriu piesa şi am s-o termin probabil prin 
septembrie. Atunci am să ţi-o trimit.” 

Se vede că procesul de elaborare a piesei a fost încet şi dificil (vezi 
scrisorile lui A. P. Cehov către O. L. Knipper din 30 august, 5,6 şi 8 
septembrie 1900; către A. B. Tarahovski din 6 septembrie şi către M. P. 
Cehova din 9 septembrie). De asemenea, îl împiedica să muncească şi boala 
de care suferea (vezi scrisorile către V, F. Kommissarjevskaia din 13 
septembrie şi către O. L. Knipper din 14 septembrie şi 4 octombrie). Cehov îşi 
exprimă convingerea că piesa nu va putea fi jucată decât în stagiunea viitoare. 

La 16 octombrie Cehov îl anunță pe Gorki că şi-a ispravit piesa: 
„Închipuie-ţi că am terminat piesa. Dar pentru că nu se va juca acum, ci abia 
în stagiunea viitoare, n-am copiat-o pe curat. Las” să rămână aşa. A fost foarte 
greu de scris Trei surori. Gândeşte-te, e vorba de trei eroine, fiecare trebuie să 
fie în genul ei şi toate trei — fiice de general! Acţiunea se petrece într-un oraş 


de provincie, cum ar fi Perm. Mediul: militari, artilerişti.” 

La 23 octombrie 1900, Cehov soseşte din Ialta la Moscova, aducând cu el 
piesa. Aici a fost transcrisä şi apoi citită de actorii Teatrului de Artă. Cehov a 
asistat la primele repetiții. La 11 decembrie 1900, el părăseşte Moscova şi 
pleacă la Nisa. Transcrierea şi corectura piesei a continuat-o acolo. Pe măsură 
ce-şi corecta şi transcria textul, Cehov îl trimitea Teatrului de Artă, unde se 
pregătea cu febrilitate punerea ei în scenă. Către sfârşitul lunii decembrie, 
soseşte la Nisa VI. I. Nemirovici-Dancenko; Cehov îi dă unele indicaţii noi şi 
face mici modificări ale textului. Alte modificări şi precizări asupra textului şi 
asupra interpretării rolurilor, Cehov le comunica actorilor şi regizorului prin 
scrisori şi telegrame (vezi scrisorile către A. L. Vişnevski, din 25 ianuarie 
1901: către O. L. Knipper din 2, 20, 24 şi 28 ianuarie şi către KS. Stanislavski 
din 15 ianuarie etc). 

De la Nisa, Cehov intenţiona să plece în Algeria şi-şi comunicase viitoarea 
adresă cunoştinţelor sale, dar din cauza boli proiectatului său însoțitor, prof. 
M. M. Kovalevski, călătoria n-a mai avut loc. În schimb, Cehov pleacă în 
Italia (Pisa, Florenţa, Roma etc), iar de acolo se întoarce la Ialta. În toată 
această perioadă de timp (sfârşitul lui ianuarie şi prima jumătate a lui 
februarie 1901), legăturile cu Moscova au fost întrerupte, astfel încât primele 
spectacole ale piesei Trei surori pe scena Teatrului de Artă din Moscova au 
avut loc în lipsa autorului. Tot în acest timp piesa a fost publicată în revista 
Russkaia misl, februarie 1901. 

Textul apărut în revistă, cu mici modificări, a fost inclus in culegerea de 
Opere din 1902, volumul VII. Publicăm textul din 1902. 

În septembrie 1901, în perioada repetitiilor piesei Trei surori pentru noua 
stagiune, Cehov participă activ la punerea ei în scenă. În scrisoarea sa către O. 
L. Knipper (1 septembrie 1901), Cehov scrie: „Transmite-i lui Vişnevski că 
plec din Ialta ca să pot asista la repetițiile piesei Trei surori, mai precis, pe 
meleagurile voastre mă voi afla la 16 septembrie... Dacă nu voi asista la 
repetiții, nici nu vreau să văd piesa.” lată ce povesteşte V. V. Lujski despre 
participarea lui Cehov la repetiții: „Primele spectacole au avut loc fără 
participarea lui Anton Pavlovici. În schimb, în stagiunea următoare a asistat la 
toate repetițiile, dând indicaţii regizorale foarte amănunțite, reconstituind 
singur sunetele de alarmă în scena incendiului din actul trei. Jocul meu nu i-a 
plăcut, aşa încât m-a poftit la el şi împreună cu mine, cu multă răbdare şi 
migală, a repetat rolul lui Andrei. Am studiat rolul cu Anton Pavlovici de 
câteva ori si de fiecare dată repetițiile noastre au durat cel putin câte o oră. Îmi 
cerea ca în ultimul său monolog Andrei să vorbească cu mai multă patimă: 
«Vezi, trebuie să se simtă ca o ameninţare la adresa publicului !», imi spunea 
Anton Pavlovici.” (Solnfe Roşii, nr. 28, iunie 1914) Cehov s-a arătat mulţumit 
de regie şi de interpretare. La 24 septembrie 1901, Cehov scrie din Moscova 
lui L. V. Sredin: ,, 7rei surori merge cu brio. Piesa e mai frumoasă decât am 
scris-o. Am dat unele indicaţii de regie şi mici precizări de text, astfel că 
spectacolul merge acum mai bine decât în stagiunea trecută.” La 10 
noiembrie, din Ialta, Cehov îi scria lui Iordanov: ,,Reprezentatiile cu Trei 


surori merg minunat”. 

După cum relatează K. S. Stanislavski, premiera piesei Trei surori nu s-a 
bucurat de un succes deosebit: „Actul întâi a avut un mare succes. Am fost 
chemaţi de nenumărate ori la rampă. Dar după celelalte acte şi chiar la 
sfârşitul spectacolului, aplauzele au devenit atât de rare, încât abia dacă am 
avut prilejui să ieşim o singură dată la rampă... A trebuit să treacă mult timp 
pentru ca lucrarea lui Cehov şi creaţia lui să pătrundă până la public.” (Viaţa 
mea în artă, pag. 280) V. M. Lavrov îi scrie lui Cehov (1 februarie 1901) 
referitor la premieră: „Cum să-ţi spun, succesul n-a fost atât de răsunător ca 
cel înregistrat de Pescarusul, dar — după părerea mea — e mult mai profund şi 
mai semnificativ pentru că noi, spectatorii, i-am simţit toată profunzimea. De 
aceea zic că-i un mare succes. Citind piesa constati, iti dai seama că este o 
admirabilă operă literară, dar abia în timpul interpretării ei, apar în relief 
neîndurător, fără crutare, acele profunzimi care ti-au scăpat la început.” 
(Biblioteca de Stat V. I. Lenin, din materialele secţiei de manuscrise, fascic. 8, 
pag. 41) 

M. Gorki, care văzuse piesa la Petersburg, în timpul turneului Teatrului de 
Artă, îi scrie lui Cehov spre sfârşitul lui martie 1901 următoarele: ,, Trei surori 
este minunat interpretată. Mai bine decât Unchiul Vanea. Nu e joc de scenă, ci 
o armonie divină.” V. Posse îi scrie lui Cehov din Petersburg (8 martie 1901): 
„Cu toate că preocupările teatrale au trecut acum pe al doilea plan, piesa 
dumitale Trei surori o priveşti cu răsuflarea tăiată”. (În perioada aceea, la 
Petersburg, spiritele erau foarte agitate în legătură cu demonstrația 
studenţească de lângă catedrala Kazanski din 4 martie 1901) Referitor la 
punerea în scenă a piesei Trei surori de către Teatrul de Artă din Moscova, 
VI. I. Nemirovici-Dancenko scrie următoarele: „Atât din punct de vedere al 
ansamblului, al căldurii cu care a fost interpretată şi a maturității formei, piesa 
Trei surori a fost considerată ca cel mai bun spectacol cehovian” (din prefața 
la cartea lui N. Efros, „Trei surori” pe scena Teatrului de Artă din Moscova, 
Petersburg, 1919, pag. 11). 

Presa sublinia în unanimitate forţa dramatică cu care este redată în piesă 
viata „de toate zilele”, această viaţă „cenuşie cu obsedanta, vesnica 
nemulțumire a omului. Văicărelile acestor oameni cenuşii le înţelegem atât de 
bine, ne sunt atât de cunoscute, încât am da orice ca să nu le mai auzim în 
jurul nostru.” (Kurier, 1901, nr. 32) „Piesa are la baza ei două motive 
distincte: «un cântec plin de durere despre inutilitatea vieţii şi totodată despre 
inevitabilitatea acestei vieţi lipsite de tel»,, (ibidem, nr. 34 şi 35). „Este marea 
tragedie a cotidianului cenusiu, unde locul rațiunii îl ocupă trivialitatea 
atotputernică a filistinului provincial, iar eroii ei sunt oameni slabi, lipsiţi de 
voinţă, deşi au suflet minunat...” (Novosti, 1901, nr. 41) „întreaga piesă iti 
sugerează următoarea replică: «Nu se mai poate trăi aşa!» În sensul acesta 
Cehov este unul dintre cei mai intransigenti artişti.” (Novosti dnia, 1901, nr. 
6361) „Piesa impresionează puternic, am zice chiar, îl copleşeşte pe spectator. 
Urâtul, plictiseala, monotonia vieţii de provincie — toate acestea îi apasă, îi 
chinuie pe eroii piesei, care suferă, dar nu găsesc nicio ieşire.” „Unii dintre 


eroii dramei ne sunt cunoscuţi din alte opere ale lui Cehov, dar de data aceasta 
apar într-o cu totul nouă interpretare şi în condițiuni cu totul noi.” (Russkoie 
slovo, 1901, nr. 31; aceleaşi aprecieri se găseau şi in Russkie vedomosti, 1901, 
nr. 32, 33; Mir iskusstva, nr. 2, 3; Novosti dnia, nr. 6360, 6361; Moskovski 
listok, nr. 34) ,, Trei surori nu este o dramă obişnuită, ci o piesă cu caracter 
simbolic-filozofic. Soţia lui Andrei simbolizează trivialitatea, Moscova e 
simbolul «depărtatelor idealuri...».” (Russkie vedomosti, 1901, nr. 33) ,, Trei 
surori € o piesă «încâlcită»... Si totuşi respiră un mare adevăr al vieţii. In 
viata «nu există intrigă», totul este întâmplător şi neaşteptat. Şi acest lucru te 
îngrozeşte tocmai pentru că e atât de absurd...” (Peterburgskaia gazeta, 1901, 
nr. 59) Russki invalid sublinia fidelitatea cu care este zugrăvit mediul militar 
(1901, nr. 56). 

În schimb, presa reacționară a fost unanim nefavorabilă (Novoe Vremea, 
1901, nr. 8984; Moskovskie vedomosti, 1901, nr. 33, 38, 42). 


Despre efectul dăunător al tutunului 


SCENETĂ-MONOLOG ÎNTR-UN ACT 
(1902) 


Traducere de M. Sorbul şi I. Alexandrescu. 
PERSONAJE: 


IVAN IVANOVICI NIUHIN, bărbatul soției sale, care are o 
şcoală de muzică şi un pension de fete 


Scena reprezintă o stradă, într-un club de provincie. 


NIUHIN (cu favoriți lungi, fără mustati, îmbrăcat într-un frac 
ponosit, intră solemn, se înclină şi-şi îndreaptă vesta): Stimate 
doamne şi, ca să zic aşa, stimati domni. (îşi netezeste favoriţii) I s- 
a propus soţiei mele ca eu să tin aici, în scop de binefacere, o 
conferință de popularizare. De ce nu? Dacă-i vorba de conferinţă, 
conferinţă să fie — mie îmi este totuna! Eu, ca să vă spun drept, nu- 
s profesor şi-mi este cu totul străină cariera academică, dar cu 
toate acestea, de treizeci de ani, fără întrerupere şi, s-ar mai putea 
spune, cu zdruncinarea propriei mele sänätäti etcetera, lucrez la 
probleme cu caracter strict ştiinţific, meditez şi — câteodată — 


inchipuiti-va, scriu şi articole ştiinţifice... adică nu chiar 
ştiinţifice, dar, ingaduiti-mi expresia, cu caracter oarecum 
ştiinţific. Printre altele, zilele astea, am scris un articol amplu, 
intitulat: „Despre răul pe care ni-l aduc unele insecte”. Fetitelor 
mele le-a plăcut in special pasajul cu privire la plosnite... Iar eu, 
după ce l-am citit, l-am rupt cu mâna mea. Fiindcă m-am gândit 
că, oricât ai scrie, de un praf contra insectelor tot nu te poți lipsi. 
La noi acasă, de pildă, până şi in pian sunt plosnite... Ca obiect al 
conferinţei de astăzi am ales, ca să spun aşa, răul pe care-l aduce 
omenirii folosirea tutunului. Si cu fumez... numai că astăzi, 
nevastă-mea mi-a ordonat să ţin o conferință despre efectele 
tutunului... aşa că... trebuie s-o fac şi gata... Dacă-i vorba despre 
tutun, despre tutun să fie. Da’ pentru mine asta n-are nicio 
importanţă! Domniilor voastre, în schimb, stimati domni, vă 
propun... să ascultați cu multă seriozitate conferința mea, căci 
altfel nu ştiu ce o să se întâmple! Cine se sperie însă de o 
conferinţă ştiinţifică, cine nu poate să asculte n-are decât să plece. 
(isi îndreaptă vesta) Cer însă o atenţie deosebită domnilor medici 
care s-ar afla în această sală, deoarece dumnealor pot trage multe 
invataminte din conferinţa mea... întrucât tutunul, în ciuda 
efectelor lui dăunătoare, se întrebuinţează şi în medicină! De 
pildă, dacă introducem o muscă într-o tabacheră plină cu tutun, 
musca moare! Probabil din pricina unui şoc nervos. Tutunul este, 
prin excelenţă, un element vegetal... Când tin o conferinţă, de 
obicei... clipesc din ochiul drept... da” vă rog să nu luaţi asta în 
seamă... e din pricina emotiei! Eu, în general, sunt un om foarte 
nervos, cât despre ticul ăsta, la ochi, l-am căpătat în ziua de 13 
septembrie 1889, exact în ziua în care nevastă-mea mi-a adus pe 
lume, ca să zic aşa, cea de-a patra fată: Varvara. Toate fetele mele 
s-au născut într-o zi de 13. Dar (se uită la ceas), timpul fiind 
limitat, să nu ne depărtăm de obiectul conferinţei noastre. Totuşi, 
ar trebui să ştiţi că nevastä-mea are o şcoală de muzica şi un 
pension de fete, adică nu chiar un pension, ci ceva asemănător. 
Între noi fie vorba, nevestei mele îi place să se plângă de lipsuri, 
totuşi are ceva bani puşi deoparte. Vreo patruzeci sau cincizeci de 


mii de ruble, pe când eu n-am nicio letcaie. Da’ e de prisos să mai 
vorbim de asta! La pension, eu fac pe administratorul... Mă ocup 
cu aprovizionarea, supraveghez servitorii, notez cheltuielile, leg 
caiete, vanez plosnitele, plimb câinele nevesti-mii, pun curse 
pentru şoareci... leri seara am avut sarcina să dau în primire 
bucătăresei făină şi unt, deoarece s-au prevăzut pentru masă 
blinele. Pe scurt, astăzi, când blinelele erau gata, nevastă-mea a 
intrat în bucătărie şi a anunţat că trei eleve n-au voie să mănânce 
blinele, fiindcă s-au îmbolnăvit de gâlci. Aşadar, s-a constatat că 
făcusem câteva blinele în plus. Am întrebat-o ce să facem cu ele? 
La început, nevasta-mea a ordonat să fie puse în beci, la rece, apoi 
însă, s-a răzgândit şi mi-a spus: ,,Mananca-le tu, momâie!” Dânsa, 
când e supărată aşa-mi spune: momdie, sau monstru, sau diavol... 
Da’ aduc eu, oare, a diavol? Aşa-i dânsa, mereu e supărată! $i... şi 
n-am mâncat blinelele, nu, le-am devorat! Fără să le mai mestec! 
Asta fiindcă nevastă-mea mă lasă mereu nemâncat. Ieri, de pildă, 
nu mi-a dat să mănânc. „Iu, momâie, mi-a spus, n-ai de ce să 
mănânci...” Ia te uită, domnule (se uită la ceas), ne-am cam luat 
cu vorba şi ne-am depărtat putin de subiect. Ei... da’ să ne 
întoarcem... Fără îndoială că dumneavoastră, acum, ati prefera sa 
ascultați o romanta sau o simfonie, sau vreo arie... „În focul luptei 
nici n-om clipi...” Nu-mi mai amintesc de unde-i aria asta... 
Printre altele, am uitat să vă spun că în şcoala de muzică a nevestei 
mele, pe lângă faptul că mă ocup de administraţie, dau şi lecţii de 
matematică, de fizică, chimie, geografie, istorie, solfegu, literatura 
etc. Pentru lecţiile de dans, canto şi desen, nevastă-mea ia o taxă 
în plus, cu toate că şi dansul, şi cântul, tot eu le predau... Scoala 
noastră de muzică se află pe strada Celor cinci câini, nr. 13. 
Pesemne că de aia nu-mi merge bine în viaţă: stau la numărul 13. 
Fetele mele sunt născute în 13, casa noastră are 13 ferestre... Ei, 
dar ce să mai vorbim... Pentru orice informaţii, nevastă-mea poate 
fi găsită acasă la orice oră, iar programul şcolii, dacă doriți, îl 
puteţi cumpăra cu 30 de copeici bucata, la portarul şcolii. (scoate 
din buzunar câteva exemplare) Poftim, dacă doriţi, pot să vi-l 
vând chiar acum. 30 de copeici bucata! Doreşte careva? (pauză) 


Nimeni? Las la douăzeci de copeici! (pauză) Păcat! Da, da, casa 
are numărul 13! N-am noroc la nimic!... Am îmbătrânit, m-am 
prostit... În timp ce ţin o conferință par vesel, de fapt, însă, îmi 
vine să urlu cât mă ţine gura sau să fug undeva la capătul 
pământului! N-am nici măcar cui să-mi spun păsul... Îmi vine să 
şi plang... Îmi veţi spune desigur: Păi n-ai fetele?... Ce folos!... 
Eu le vorbesc, şi ele îmi râd în nas... Nevasta-mea are şapte fete... 
Nu, iertati-ma, mi se pare că numai şase... (iute) Sapte! A mai 
mare, Anna, e de 27 de ani... cea mai mică de 17... Stimaţi 
domni! (priveşte înapoi) Sunt nefericit, am ajuns un imbecil, un 
om de nimic, şi totuşi aveţi in fata pe cel mai fericit dintre tati!... 
În realitate, aşa ar trebui să fie, şi eu nu îndrăznesc să spun altfel! 
Ehei, dacă aţi şti!... De 33 de ani trăiesc cu nevastă-mea şi pot să 
spun că ăştia au fost anu cei mai frumoşi ai vieţii mele... adică... 
nu chiar cei mai frumoşi, dar în general, da!... Ann ăştia, ca să fiu 
scurt, au trecut ca o clipă frumoasă, sau, mai bine zis, să-i ia 
dracu! (se uită în jur) După cât mi se pare, nevastă-mea n-a venit 
încă... aşa că, nefiind aici, pot să spun tot... Mi-e frică, tremur de 
frică... orl de câte ori se uită la mine!... Da, vasăzică, ce vă 
spuneam? Fetele mele sunt încă nemăritate şi asta, pesemne, 
fiindcă sunt timide şi fiindcă nu au prilejul să vadă bărbaţi. 
Nevastă-mea nu vrea să dea o serată... nu invită pe nimeni la 
masă... e o doamnă atât de avară, de nervoasă, de cicălitoare, încât 
nimeni n-are curaj să intre în casa noastră, dar... pot să vă faco 
confidenta... (se apropie de rampă) La zile mari, fetele mele pot fi 
găsite la mătuşa lor, Natalia Semionovna, care suferă de 
reumatism şi poartă o rochie galbenă cu un fel de picatele negre, 
de ti se pare că e presărată cu gândaci... La mătuşa Natalia se 
servesc fel de fel de gustări... Si când nu vine şi nevastă-mea, se 
poate chiar... (face gestul băutului zdravăn) Da, da... Trebuie să 
ştiţi că pe mine un singur păhărel mă turteşte! În schimb, sufletul 
mi se umple de mulţumire şi, în acelaşi timp, de o tristeţe de 
nedescris! Îmi vin în minte, tam-nesam, anii tinereţii... şi-mi vine, 
dracu ştie de ce, aşa, o poftă de ducă... Ehe!... Daca ati sti ce 
poftă!... (cu insufletire) S-o şterg... Să las totu baltă şi s-o şterg, 


fără să mă mai uit înapoi... Unde? N-are importanţă unde... 
numai să fug de viaţa asta nesuferită, meschină, măruntă, care a 
făcut din mine un biet neghiob bătrân, un biet idiot ramolit... Să 
fug cât mai departe de tampa de nevastă-mea... de zgarcita asta, 
care mai e şi rea, rea, rea! Care m-a chinuit 33 de ani... Să scap de 
muzică, de bucătărie, de banii ei, de toate lucrurile astea mărunte 
ŞI josnice... şi să mă opresc într-un loc oarecare, departe de tot, în 
mijlocul unei câmpii, şi să rămân acolo înrădăcinat ca un copac, ca 
un arac, ca o sperietoare de ciori, sub întinsul cerului, şi să privesc 
toată noaptea cum luna-şi cerne liniştită lumina... şi să uit, să 
uit... Oh! Cât aş vrea să nu-mi aduc aminte de nimic!... Cât aş 
vrea să-mi sfâşii fracul ăsta vechi, nesuferit, cu care acum 30 de 
ani m-am cununat... (îşi scoate cu violenţă fracul)...In care tin 
mereu conferințele mele cu scop de binefacere... Aşa!... (calcă in 
picioare fracul) Aşa!... Is bătrân, sărac, jerpelit ca şi vesta asta de 
pe mine, cu spatele ponosit, zdrentuit! (se întoarce şi-şi arată 
spatele de la vestă) Nu-mi trebuie... N-am nevoie de nimic!... 
Sunt mai curat şi mai presus de toate astea!... A fost o vreme când 
eram tânăr, inteligent... studiam la universitate... visam, mă 
consideram om! Acu nu mai îmi trebuie nimic! Nimic!... Vreau 
doar un pic de linişte... Un pic de linişte! (după ce s-a uitat într-o 
parte, îmbracă iute fracul) Ei, dar uite-o pe nevasta-mea în culise! 
A venit şi mă aşteaptă... (se uită la ceas) A trecut ora... Dacă o sa 
vă întrebe ceva, vă rog să-i spuneţi că am ţinut conferinţa... că 
momâia — adică eu — şi-a îndeplinit cu demnitate misiunea. (se uită 
iar într-o parte, tuseste) Sssst! Se uită aici... (ridicând vocea) 
Aşadar, ţinând seama de faptul că tutunul conţine o otravă 
puternică, despre care am vorbit până acum, în niciun caz nu 
trebuie să fumăm... Şi-mi permit ca să zic aşa, să nădăjduiesc că 
această conferinţă a mea despre „efectul dăunător al tutunului” va 
fi folositoare. Ce era de spus am spus. Dixi et animam levavi!*? (se 
înclină şi iese solemn) 


CORTINA 


A fost scrisă in septembrie 1902 şi publicată pentru prima oară in culegerea 
de Opere din 1903, vol. XIV. Publicăm textul din 1903. 

Sceneta Despre efectul dăunător al tutunului (intitulată la fel ca şi 
vodevilul scris în 1886) urma să apară în culegerea de Opere, vol. VII. La 1 
octombrie 1901. Cehov îi scrie lui A. F. Marks, editorul operelor sale, 
următoarele: „Printre piesele mele, pe care vi le-am predat, există şi vodevilul 
Despre efectul dăunător al tutunului; el face parte din acele piese pe care v- 
am rugat să le excludeti din culegerea de Opere şi să nu le publicaţi niciodată. 
Acum am scris o piesă cu totul nouă, intitulată la fel, păstrând doar numele 
personajului şi v-o trimit ca să o includeți in vol. VII.” În scrisoarea sa de 
răspuns (14 octombrie), Marks îi adresează lui Cehov următoarea rugăminte: 
„Dat fiind că această piesă este cu totul nouă, ingaduiti-mi s-o public mai întâi 
în Niva şi numai după aceea s-o includ în vol. VII”. Cehov nu şi-a dat 
consimțământul. La 16 octombrie îi scrie lui Marks: ,,Sceneta Despre efectul 
dăunător al tutunului este scrisă exclusiv pentru scenă. Publicată într-o revistă 
ar putea să n-aibă efect. De aceea vă rog să n-o publicaţi în revistă.” Până la 
urmă, piesa n-a intrat în culegerea de Opere, vol. VII, ci a apărut în vol. XIV 
al culegerii de Opere din anul 1903. 


Livada de visini 


COMEDIE IN PATRU ACTE 
(1903-1904) 


Traducere de Moni Ghelerter si R. Teculescu 


PERSONAJE: 


RANEVSKAIA LIUBOV ANDREEVNA, moşieriță 
ANIA, fiica ei, 17 ani 

VARIA, fiica ei adoptivă, 24 de ani 

GAEV LEONID ANDREEVICI, fratele ei 
LOPAHIN IERMOLAI ALEXEEV ICI, negustor 
TROFIMOV PIOTR SERGHEEVICI, student 
SIMEONOV-PISCIK BORIS BORISOVICI, moșier 
CHARLOTTA IVANOVNA, guvernanta 
EPIHODOV SEMION PANTELEEVICI, contabil 
DUNIASA, fată în casă 

FIRS, lacheu, un moşneag, 87 de ani 

IASA, tanar lacheu 

Un trecator — Seful garii — Un functionar de la posta 
Oaspeți — Servitori 


Acţiunea se petrece la moşia Liubovei Andreevna Ranevskaia 


ACTUL INTAI 


O cameră, care şi acum mai e numită ,,a copiilor”. Una dintre 
uşi dă în camera Aniei. Se crapă de ziuă. În curând va răsări 
soarele. Începutul lui mai; vişinii au înflorit, dar în livadă e încă 
frig; a căzut bruma. Ferestrele camerei sunt închise. Intra 
Duniaşa cu o lumânare şi Lopahin cu o carte în mână. 


LOPAHIN: A dat Dumnezeu şi a sosit trenul! Cât să fie ceasul? 

DUNIASA: Aproape două. (stinge lumânarea) Se crapă de ziuă. 

LOPAHIN: Cu cât sa fi întârziat trenul? Cel putin cu două ore. 
(cască şi se întinde) Mare tâmpit mai sunt! lau drumul până aici ca 
să-l întâmpin la gară şi când colo ma las furat de somn... Am 
adormit pe un scaun... Ce rău îmi pare! Ai fi putut să mă trezeşti. 

DUNIASA: Credeam că ati plecat. (trage cu urechea) Auzi-i! 
Mi se pare că vin... 

LOPAHIN (ascultă): Nu. Până îşi scot bagajele... Ba una, ba 
alta... (pauză) Liubov Andreevna a stat cinci ani în străinătate... 
Cum o mai fi? Ce fiinţă cumsecade! Simplă, cu care te-ntelegi de 
minune!... Tin minte că pe când eram un mânz, să fi avut 
cincisprezece ani, răposatul taică-meu, care pe-atunci ţinea o 
dugheana în sat, mi-a tras un pumn în fata de m-a podidit sângele 
pe nas... Veniserăm amândoi la curte, nu mai ţin minte pentru ce, 
şi el era cam făcut. Liubov Andreevna, tânără şi subtirica pe 
vremea aceea, m-a dus la spălător, chiar aici, în camera asta a 
copiilor şi mi-a spus: „Nu mai plânge, taranusule, ca-ti trece pana 
t-ei însura...” (pauză) Taranusule! E drept ca tata era ţăran, iar eu 
port vestă albă şi pantofi galbeni. Dă-mi, Doamne, ce n-am gândit, 
să mă mur ce m-a găsit... Aşa şi cu mine. De îmbogăţit m-am 
îmbogăţit, am parale cu carul... Dar când stau să chibzuiesc şi să 
judec mai bine, tot ţăran am rămas... (rasfoieste cartea) Uite! M- 
am apucat să citesc cartea asta şi n-am priceput o boabă. Am 


adormit citind. 
(pauza) 

DUNIASA: Câinii nu s-au liniştit toată noaptea. Au simţit ca li 
se întorc stăpânii. 

LOPAHIN: Ce-i cu tine, Duniaşa? 

DUNIASA: Îmi tremură mâinile. Am să leşin... 

LOPAHIN: Prea eşti gingaşă, Duniasa. Te piepteni şi te îmbraci 
ca o domnişoară. Nu se cade. Nu trebuie să uiţi cine eşti. 

(intră Epihodov cu un buchet de flori; e în haină şi cizme lustruite, 
care scârtäie; intrând, scapă buchetul din mână) 

EPIHODOV (ridicând buchetul): L-a trimis grădinarul ca să-l 
pui în sufragerie. (îl dă Duniasei) 

LOPAHIN: Adu-mi şi nişte cvas. 

DUNIASA: Vă aduc. (iese) 

EPIHODOV: A căzut brumă, e ger, trei grade, şi vişinii sunt toţi 
în floare. Nu pot să mă-mpac cu clima asta de la noi! (oftează) Nu 
pot. Clima noastră nu ne ajută niciodată cum se cuvine. Si, dati-mi 
voie să mai adaug, lermolai Alexeevici, că mi-am cumpărat 
alaltăieri cizmele astea şi îndrăznesc să afirm că scartaie încât nu 
mai pot suporta! Cu ce să le ung? 

LOPAHIN: Da’ da-mi pace, că mă plictisesti! 

EPIHODOV: Nu e zi de la Dumnezeu sa nu mi se intample vreo 
nenorocire. Si nu ma plâng. M-am obişnuit, ba şi zambesc. 

(intra Duniaşa şi-l serveşte pe Lopahin cu cvas) 

EPIHODOV: Eu ma duc. (se împiedică de un scaun şi-l 
răstoarnă) Uite... (parca ar triumfa) Uite, vedeţi? Iertati-mi 
expresia, ce ghinion, ca să zic aşa... e pur şi simplu 
nemaipomenit! (iese) 

DUNIASA: lermolai Alexeevici, am să-ţi mărturisesc că 
Epihodov m-a cerut în căsătorie. 

LOPAHIN: A! 

DUNIASA: Nu ştiu ce să fac... E un om cumsecade, dar 
adeseori, când începe să-ţi vorbească, nu pricepi nimic! E frumos 
ce-ţi spune el, te mişcă, dar nu e de înţeles! Mie, chipurile, îmi 
place... Mă iubeşte la nebunie, dar se tin scai de el nenorocirile. In 


fiecare zi i se-ntâmplă câte ceva. Lumea l-a poreclit „Omul cu 
nouăzeci şi nouă de nenorociri”... 

LOPAHIN (trăgând cu urechea): Mi se pare că sosesc... 

DUNIASA: Ei sunt. Da’ ce-i cu mine? Simt că mă prinde un 
fior... 

LOPAHIN: Într-adevăr, au sosit! Să mergem să-i întâmpinăm. O 
să mă recunoască oare? De cinci ani nu ne-am văzut! 

DUNIASA (emoţionată): Îmi vine rău, nu mă mai tin picioarele! 
(se aud venind două trăsuri; Lopahin şi Duniasa pleacă grăbiţi; 
scena e goală; în camerele vecine se aude zgomot, prin scenă 
trece repede Firs, sprijinit în baston; a fost s-o întâmpine pe 
Liubov Andreevna; poartă o livrea de modă veche si joben; 
vorbeşte cu sine însuşi, dar nu se înţelege ce; zgomotul de după 
scenă creşte; un glas: „Să trecem pe aici...” Liubov Andreevna, 
Ania şi Charlotta Ivanovna, cu un câine legat de un lant subţire, 
toate trei in costume de călătorie, Varia cu palton si broboadă pe 
cap, Gaev, Simeonov-Piscik, Lopahin, Duniasa cu un balot şi o 
umbrelă, o servitoare cu nişte lucruri; toți trec prin cameră) 

ANIA: Să trecem pe-aici! Mama, ti-aduci aminte ce odaie e 
asta? 

LIUBOV ANDREEVNA (bucuroasă, printre lacrimi): Odaia 
copiilor! 

VARIA: Ce frig e! Mi-au îngheţat mâinile! (către Liubov 
Andreevna) Mamă, odăile dumitale, cea albă şi cea violetă, au 
rămas aceleaşi. 

LIUBOV ANDREEVNA: Odaia copiilor! Ce frumoasă şi ce 
dragă-mi eşti! Aici dormeam când eram mică... (plânge) Mă simt 
parcă şi acum copil. (îl sărută pe Gaev, apoi pe Varia şi din nou 
pe Gaev) Şi Varia tot mai seamănă cu o călugăriţă, ca şi odinioară! 
Și pe Duniasa am recunoscut-o... (o sărută pe Duniasa) 

GAEV: Trenul a întârziat cu două ore. Ce zici de asta? Ce 
rânduială! 

CHARLOTTA (către Piscik): Câinele meu mănâncă şi alune! 

PIŞCIK (mirat): Nu mai spune! 

(ies toţi, afară de Ania si Duniaşa) 


DUNIASA: De cand v-asteptam!... (o ajută pe Ania să-şi 
scoata paltonul si palaria) 

ANIA: De patru nopti n-am inchis ochii pe drum... $i acum sunt 
inghetata. 

DUNIASA: Când ati plecat, în postul mare, era zăpadă, ger, nu 
ca acum! Draga mea! (rdde si-o saruta) V-am asteptat mult, 
bucuria mea... luminita mea... Trebuie să va spun ceva 
numaidecat! Nu pot sa mai astept nicio clipa... 

ANIA (obosită): lar o poveste de-a ta? 

DUNIASA: După Paşti, contabilul Epihodov m-a cerut în 
căsătorie! 

ANIA: Numai la asta ţi-e gândul... (indreptandu-si părul) Mi- 
am pierdut toate acele... (e foarte obosită, se clatină) 

DUNIASA: Nici nu ştiu ce să fac. Mă iubeşte, mă iubeşte asa de 
mult! 

ANIA (priveşte cu duioşie spre uşa ce dă în odaia ei): Odaia 
mea, ferestrele mele, parcă nici n-aş fi fost plecată. Sunt acasă la 
mine! Mâine mă scol dimineaţă şi alerg în livadă... Dac-aş putea 
să adorm! N-am dormit tot timpul călătoriei! M-a chinuit nu ştiu 
ce neliniste... 

DUNIASA: Piotr Sergheevici a sosit alaltăieri. 

ANIA (bucuroasă): Petea! 

DUNIASA: Doarme în pavilionul băii! Acolo locuieşte. Mi-e 
teamă — zice el — să nu deranjez. (se uită la ceasul ei de buzunar) 
Ar fi trebuit să-l trezesc, dar Varvara Mihailovna nu mi-a dat voie. 
Tu, zice, să nu-l scoli. 

(intră Varia cu o legătură de chei la brâu) 

VARIA: Duniaşa, fă repede cafeaua!... Mama vrea cafea! 

DUNIASA: Numaidecât. (iese) 

VARIA: Slava Domnului că ati venit! lată-te iarăşi acasă. (cu 
duioşie) S-a întors sufletelul meu... Frumuseţea mea a venit!... 

ANIA: Prin câte am trecut! 

VARIA: Cred! 

ANIA: Când am plecat în săptămâna patimilor era frig. Tot 
drumul Charlotta n-a făcut decât să vorbească şi să ne arate fel de 


fel de scamatorii. De ce mi-ai mai dat-o pe cap pe Charlotta? 

VARIA: Bine, draguta, dar la saptesprezece ani nu puteai pleca 
singura in strainatate! 

ANIA: lată-ne şi la Paris! E frig şi ninge. Eu vorbesc o 
frantuzeasca îngrozitoare. Mama locuieşte la al cincilea etaj. Intru 
la ea şi dau peste nişte francezi, nişte cucoane, un preot bătrân cu 
o carte în mână şi fum mult de tutun... O casă neprimitoare. Mi s- 
a făcut deodată mila de mama. I-am luat atunci capul în mâini şi |- 
am strâns la piept, de nu-mi venea să-i mai dau drumul. lar mama 
mă mangaia întruna şi plângea... 

VARIA (printre lacrimi): Nu-mi mai spune, nu-mi mai spune... 

ANIA: Vânduse vila de la Menton şi nu-i mai rămăsese niciun 
ban. Nici mie nu-mi mai rămăsese nicio copeică. Abia am avut cu 
ce să ne-ntoarcem. Şi mama nu înţelege nimic. În timpul călătoriei 
mâncam la bufetele din gară; cerea tot ce era mai scump şi dădea 
chelnerilor câte o rubla bacşiş. Charlotta, la fel. Iasa cerea şi el o 
masă întreagă. Era groaznic, laşa e lacheul mamei; l-am adus cu 
nol... 

VARIA: L-am văzut, ticălosul! 

ANIA: Ei, ia spune-mi, Varia, ati plătit dobânda? 

VARIA: Da’ de unde?! 

ANIA: Doamne, Doamne... 

VARIA: În august au să vândă moşia... 

ANIA: Doamne, Dumnezeule... 

LOPAHIN (se uită pe uşă si behăie): Me-e-e!... (pleacă) 

VARIA (printre lacrimi): Ce pumni i-aş mai da!... (ameninţă cu 
pumnul) 

ANIA (o îmbrățișează pe Varia, in soapta): Varia, te-a cerut în 
căsătorie? (Varia dă din cap, tăgăduind) Doar te iubeşte... De ce 
nu lamuriti între voi lucrurile? Ce mai aşteptaţi? 

VARIA: Cred că n-o să se facă... Nu-şi vede capul de treabă, şi 
apoi nu-i arde lui de mine... Nici nu-mi dă atenție. Tinä-l 
Dumnezeu! Tare mi-e greu să-l întâlnesc... Toţi vorbesc de 
căsătoria noastră, toți mă felicită, şi pentru ce? Pentru nimic! Totul 
e ca un vis. (cu alt ton) Ce frumoasă broşă ai. Ce-i asta? O albină? 


ANIA (cu tristețe): Mi-a cumparat-o mama. (intră în odaia ei, 
vorbind vesel, copilăreşte) La Paris m-am suit în balon! 

VARIA: S-a întors sufletelul meu. Frumuseţea mea a venit. 
(Duniaşa a intrat între timp cu serviciul de cafea si fierbe 
cafeaua) 

VARIA (din uşă): Toată ziua cu treburile gospodăriei nu mă 
gândesc decât la un singur lucru: să te văd odată măritată cu un 
om bogat. Atunci o să mă liniştesc şi cu şi am să colind 
mănăstirile. Am să mă duc la Kiev... la Moscova, la toate locurile 
sfinte... Aş tot umbla... Ce dumnezeiască fericire! 

ANIA: Cântă păsările în livadă. Cât să fie ceasul? 

VARIA: Aproape trei. E timpul să te culci, draga mea. (frece in 
camera Aniei) Ce dumnezeiască fericire! 

(intră lasa cu un pled şi o geantă de călătorie) 

IASA (trece prin scenă, cu delicateţe): Pot să trec? 

DUNIASA: Cât p-aci să nu te mai recunosc, laşa. Cum te-ai 
schimbat în străinătate! 

IASA: Hm!... Dar dumneata cine esti? 

DUNIASA: Când ai plecat eram de-o schioapa... (arata 
distanta de la dusumea) Duniasa, fiica lui Feodor Kozoedov... 
Nu-ti mai aduci aminte? 

IASA: Hm!... Strengaroaico! (priveste-n jur şi o imbratiseaza. 
Ea ţipă şi scapă o farfurioară. laşa iese grăbit) 

VARIA (în usa, cu glas nemulțumit): Ce s-a mai întâmplat? 

DUNIASA (printre lacrimi): Am spart o farfurioara... 

VARIA: Poartă noroc... 

ANIA (ieşind din camera ei): Ar fi trebuit s-o vestim pe mama 
că Petea e aici. 

VARIA: Am spus să nu-l trezească. 

ANIA (furată de gânduri): Sunt şase ani de când a murit tata. O 
lună după aceea s-a înecat în râu fratele meu, Grişa. Un băieţel 
drăguţ, de şapte ani. Mama n-a mai putut îndura şi atunci a plecat, 
a plecat fără să mai privească înapoi... (tresare) Ah! Dac'ar sti 
cum o înţeleg! (pauză) Petea Trofimov era învățătorul lui Grişa. 
Întâlnirea cu el ar putea să-i reamintească totul... 


(intra Firs, in haina si jiletca alba) 

FIRS (se indreapta preocupat spre ibric): Doamna isi va bea 
cafeaua aici... (isi pune manusile albe) E gata? (catre Duniasa, 
sever) Duniasa, dar frişca? 

DUNIASA: Ah, Doamne!... (iese grabita) 

FIRS (trebăluieşte in jurul ibricului): Neisprävito! (bombăneşte 
pentru sine) S-au întors de la Paris... Şi boierul pleca odinioară la 
Paris, da” cu rădvanul... (râde) 

VARIA: De ce râzi, Firs? 

FIRS: Aud? (bucuros) S-a întors stăpâna. Dacă am apucat ziua 
asta, acum pot să mor liniştit... (plânge de bucurie) 

(intră Liubov Andreevna, Gaev şi Simeonov-Piscik. Simeonov- 
Pişcik poartă o haină de postav subţire incretita in talie si salvari; 
Gaev, intrând, face mişcări cu mâinile şi din tot corpul, ca şi cum 

ar juca biliard) 

LIUBOV ANDREEVNA: Cum vine asta? Stai să-mi aduc 
aminte... Bila galbenă e în colt! Iei dubletul la mijloc! 

GAEV: Si sari în colt, după ea... Când te gândeşti, surioara, că a 
fost o vreme când dormeam amândoi în odaia asta şi acum am 
CINCIZECI şi unu de ani! Ce ciudat! 

LOPAHIN: Da, vremea trece. 

GAEV: Ce ai spus? 

LOPAHIN: Am spus că vremea trece. 

GAEV: Aici mai miroase încă a paciuli. 

ANIA: Mă duc să mă culc. Noapte buna, mamă! (o sărută) 

LIUBOV ANDREEVNA: Copilul meu drag. (îi sărută mâinile) 
Eşti mulţumită că te-ai întors acasă? Eu tot nu pot să-mi vin în 
fire! 

ANIA: Noapte bună, unchiule! 

GAEV (îi sărută obrajii şi mâinile): Dumnezeu să te aibă în 
pază. Ce mult semeni cu mama ta! (către soră-sa) La vârsta ei, 
Liuba, erai la fel. 

(Ania da mâna cu Lopahin si Pişcik, iese şi închide usa) 

LIUBOV ANDREEVNA: E foarte obosită. 

PISCIK: Ce vrei? Drum lung... 


VARIA (lui Lopahin si Pişcik): Domnilor, ceasul e trei... Ar fi 
timpul să ne retragem. 

LIUBOV ANDREEVNA (râde): Ai rămas aceeaşi, Varia! (0 
trage spre ea şi o sărută) Sa beau cafeaua şi apoi plecăm cu toţii. 
(Firs îi pune sub picioare o pernă) Mulţumesc, dragul meu. Am 
luat năravul cafelei... Beau oricând, ziua şi noaptea... Mulţumesc, 
bătrânelul meu. (î] sărută) 

VARIA: Mă duc să văd dacă s-au adus toate lucrurile. (iese) 

LIUBOV ANDREEVNA: Să fie oare adevărat? Sunt eu? Si sunt 
aici? (râde) Imi vine să sar şi să fac nebunii. (îşi ascunde fata cu 
mâinile) Să fie numai un vis? Dumnezeu mă ştie că-mi iubesc ţara, 
si o iubesc mult. Nu puteam să privesc pe fereastra vagonului fara 
să plâng. (printre lacrimi) Trebuie să-mi beau cafeaua... Îţi 
mulțumesc, Firs, iti mulţumesc, bătrânelul meu. Imi pare atât de 
bine că mai trăieşti! 

FIRS: Alaltăieri. 

GAEV: Nu mai aude bine! 

LOPAHIN: Trebuie să plec pe la cinci la Harkov. Ce păcat! Aş 
fi vrut să mai rămân, să mai vorbim... Sunteţi tot atât de 
minunată... 

PISCIK (respiră greu): Ba s-a făcut şi mai frumoasă. Îmbrăcată 
ca la Paris... Te dă gata!... 

LOPAHIN: Fratele dumneavoastră, Leonid Andreevici, spune 
că sunt un bădăran, un taranoi îmbogăţit, dar mie putin îmi pasă. 
N-are decât să vorbească! Aş vrea numai ca dumneavoastră să 
aveţi încredere in mine, ca altădată, ca ochii aceştia minunati şi 
duioşi să mă privească tot ca înainte. Doamne, Dumnezeule! Tatăl 
meu a fost iobag la bunicul şi la tatăl dumneavoastră, dar 
dumneavoastră ati făcut odinioară atâta pentru mine, încât am uitat 
totul şi vă iubesc ca pe o rudă... Mai mult decât pe o rudă... 

LIUBOV ANDREEVNA: Nu mai pot sta locului! Nu sunt în 
stare. (sare de pe scaun si se plimbă, puternic emoționată) Cum 
am să îndur atâta bucurie? Puteţi să şi râdeti de mine... Sunt o 
nebună... Dragul meu dulap. (sărută dulapul) Si mäsuta mea 
scumpă... 


GAEV: În lipsa ta a murit doica noastră. 

LIUBOV ANDREEVNA (se așază si bea cafeaua): Da, fie-1 
tarana uşoară. Mi s-a scris. 

GAEV: Si Anastasi a murit. Petruska Chiorul a plecat de la mine 
şi acum stă la un comisar de poliție, la Harkov. (scoate din 
buzunar o cutie cu bomboane şi bagă una în gură) 

PISCIK: Fuca mea, Daşenka... vă trimite salutări... 

LOPAHIN: Aş fi vrut să vă spun ceva foarte plăcut şi care să va 
bucure. (uitându-se la ceas) Plec numaidecât şi n-am timp să 
vorbesc prea mult... Dar în două-trei vorbe... Aţi aflat, cred, că 
lvada dumneavoastră de vişini se vinde pentru datorii. Data 
licitaţiei e la douăzeci şi două august. Dar nu vă speriaţi, dragă 
Liubov Andreevna, dormiti liniştită, că mai e o scăpare... lată 
planul meu; vă rog numai să mă ascultați. Proprietatea 
dumneavoastră se află la numai douăzeci de verste de oraş, 
aproape de noua cale ferată, şi dacă livada de vişini şi pământul de 
pe malul râului s-ar împărți în loturi pe care le-aţi arenda pentru 
vile, ati avea un venit de cel putin douăzeci şi cinci de mii de ruble 
pe an! 

GAEV: Iarta-ma, dar e o prostie! 

LIUBOV ANDREEVNA: Nu te-nteleg prea bine, Iermolai 
Alexeici... 

LOPAHIN: Veţi lua de la arendasi cel putin câte douăzeci şi 
cinci de ruble pe an de deseatină. Şi dacă veţi anunţa asta chiar 
acum, până la toamnă, uite, mă prind pe orice, nu va rămâne nicio 
bucăţică liberă. Eu cred că vă pot felicita! Sunteţi salvaţi! Poziţia e 
minunată, râul, adânc... Numai că va trebui făcută puţină 
rânduială, puţină curăţenie. De exemplu, vor trebui dărâmate toate 
hardughiile cele vechi şi casa asta, care nu mai e bună la nimic. Va 
trebui de asemenea să tăiați şi vişinii bătrâni din livadă... 

LIUBOV ANDREEVNA: Să-i tăiem? lartă-mă, dragul meu, dar 
nu pricepi nimic! Dacă există ceva interesant în toată gubernia, aş 
putea spune chiar fără seamăn, apoi numai livada noastră de vişini 
e! 

LOPAHIN: Livada dumneavoastră nu-i fără seamăn decât prin 


întinderea ei. Vişinii rodesc o dată la doi ani şi atunci nu ştiţi ce sa 
faceţi cu vişinele, că nu le cumpără nimeni. 

GAEV: Până şi în „Dicţionarul Enciclopedic” scrie despre 
livada noastră. 

LOPAHIN (uitându-se la ceas): Dacă nu vom găsi nimic şi nu 
vom lua nicio hotărâre, atunci, la douăzeci şi două august, livada 
de vişini şi întreaga proprietate vor fi vândute la licitaţie! Hotarati- 
vă! Vă jur că altă scăpare nu e! Niciuna! 

FIRS: Pe vremuri, acum patruzeci-cincizeci de ani, vişinele se 
puneau la uscat sau se păstrau în oţet, ori se făcea din ele visinata, 
sau se fierbeau pentru dulceaţă. Pe-atunci... 

GAEV: la mai taci, Firs! 

FIRS: ...se trimiteau la Moscova sau la Harkov căruţe întregi de 
visine uscate. Și ieşeau bani, nu glumă. Si vişinele uscate pe 
vremea aceea erau fragede, zemoase, dulci, parfumate!... Se 
cunoştea un meșteșug anumit pentru ele... 

LIUBOV ANDREEVNA: Si acum cine mai ştie mestesugul 
ăsta? 

FIRS: Nimeni. L-a uitat toată lumea. 

PISCIK (către Liubov Andreevna): Ce mai e nou la Paris? Cum 
e? Broaşte ati mâncat? 

LIUBOV ANDREEVNA: Ba şi crocodili! 

PISCIK: Auzi, frate! 

LOPAHIN: Până acum la ţară stăteau numai proprietarii şi 
țăranii, dar acum s-au ivit şi vilegiaturisti. Toate oraşele, chiar şi 
cele mici, sunt înconjurate de vile. Si am putea spune că peste 
douăzeci de ani, vilele astea se vor inmulti foarte mult. Acum, cei 
care vin pe timpul verii se mulțumesc să-şi bea ceaiul în cerdac. 
Dar s-ar putea întâmpla ca în viitor să-şi injghebeze pe deseatina 
lor de pământ o adevărată gospodărie, şi-atunci livada 
dumneavoastră de vişini va ajunge o regiune de îndestulare, 
frumuseţe şi bogăţie... 

GAEV (indignat): Ce prostie! 

(intră Varia şi laşa) 
VARIA: Mamă, ai primit două telegrame. (alege o cheie si 


descuie cu zgomot dulapul vechi). lată-le! 

LIUBOV ANDREEVNA: De la Paris. (rupe telegramele fără să 
le citească) S-a sfârşit cu Parisul!... 

GAEV: Sti tu, Liuba, câţi ani are dulapul ăsta? Acum o 
săptămână, trăgând sertarul de jos, am văzut nişte date arse cu 
fierul. Dulapul a fost facut exact acum o sută de ani. Ce spui? Am 
putea să-i serbăm jubileul! Fără îndoială, e un lucru neînsuflețit, 
totuşi, oricum ar fi, e un dulap de cărţi... 

PIŞCIK (mirat): O sută de ani... Ia te uită! 

GAEV: Da... e ceva... (pipăind dulapul) Dulap scump şi 
stimat! Salut existenţa ta, care de o sută de ani e destinată idealului 
luminos al binelui şi dreptăţii! Chemarea ta tăcută pentru o muncă 
rodnică n-a slăbit de-a lungul unui veac întreg, susținând (printre 
lacrimi) in familia noastră, din tată în fiu, curajul şi credinţa 
generaţiilor într-un viitor mai bun, crescându-ne în spiritul 
idealurilor de bine şi ale conştiinţei sociale. 

(pauză) 

LOPAHIN: Da... 

LIUBOV ANDREEVNA: Eşti acelaşi, Leonea! 

GAEV (putin jenat): Bila în colţul drept! Eu joc de la mijloc! 

LOPAHIN (uitându-se la ceas): Ei, e timpul să plec!... 

IASA (ii dă Liubovei Andreevna medicamentele): Nu doriți să 
luaţi pilulele? 

PISCIK: Nu mai trebuie să luaţi doctorii... Nu fac nici rau, dar 
nici folos n-aduc. Dati-le-ncoace, stimată doamnă... (ia pilulele, le 
răstoarnă-n palmă, suflă peste ele, le vâră în gură şi bea cvas) 
lată! 

LIUBOV ANDREEVNA (speriată): Ţi-ai ieşit din minţi! 

PISCIK: Le-am înghițit pe toate! 

LOPAHIN: Ce prăpastie fara fund! 

(râd toţi) 

FIRS: Dumnealui a fost la noi de Paşti şi a mâncat o jumătate de 
găleată de murături. (bombaneste) 

LIUBOV ANDREEVNA: Ce tot spune? 

VARIA: De trei ani bombăne întruna. Ne-am obişnuit... 


IASA: Vârsta inaintata!... 

(Charlotta Ivanovna, foarte slabă, strânsă in corset, cu o lornieta 
la brâu, trece, într-o rochie albă, prin scenă) 

LOPAHIN: Iertati-ma, Charlotta Ivanovna, n-am avut timp sa vă 
salut. (vrea să-i sarute mana) 

CHARLOTTA IVANOVNA (isi retrage mâna): Dacă ti-as da 
voie să-mi saruti mâna, după aceea ai dori cotul, apoi umărul... 

LOPAHIN: Astăzi îmi merg toate pe dos. (roți râd) Charlotta 
Ivanovna, fă-ne o scamatorie de-a dumitale! 

LIUBOV ANDREEVNA: Hai, Charlotta, fă-ne o scamatorie! 

CHARLOTTA IVANOVNA: Acum nu, mi-e somn. (iese) 

LOPAHIN: Ne vom revedea peste trei săptămâni. (sărută mâna 
Liubovei Andreevna) Până atunci ramaneti cu bine. E timpul să 
plec. (lui Gaev) La revedere! (il sărută pe Piscik) La revedere! (da 
mâna cu Varia, apoi cu Firs si cu laşa) Nu-mi vine să plec! (către 
Liubov Andreevna) Dacă vă mai gândiţi la cele ce v-am spus cu 
privire la parcelare şi luaţi vreo hotărâre, dati-mi de ştire. As putea 
să vă fac rost de-un împrumut de cincizeci de mii de ruble. 
Gândiţi-vă serios! 

VARIA (supărată): Da’ pleacă odată! 

LOPAHIN: Plec. Uite, mă duc. (iese) 

GAEV: Ce bădăran! Iertati-ma, vă rog... Ştiu că Varia se 
căsătoreşte cu el. E logodnicul ei. 

VARIA: Unchiule! Nu vorbi prea mult! 

LIUBOV ANDREEVNA: Si adică de ce nu, Varia? Eu m-aş 
bucura foarte mult. E un om de ispravă. 

PISCIK: E într-adevăr un om foarte de ispravă. $i Daşenka 
mea... spune şi ea că... fel de fel de vorbe... (afipeste sforăind, 
dar se trezeşte imediat) Dar să nu uit, mult stimată doamnă! Dati- 
mi două sute patruzeci de ruble... cu împrumut... mâine trebuie să 
plătesc dobânzile ipotecii mele... 

VARIA (speriată): N-avem! N-avem bani! 

LIUBOV ANDREEVNA: Într-adevăr, n-am un ban! 

PISCIK: Și totuşi banii ăştia trebuie găsiţi! (râde) Eu nu pierd 
niciodată nădejdea. Socoteam că totul e pierdut, fără scăpare, când 


deodată, iată, calea ferată trece pe pământul meu şi totul mi se 
plăteşte! Mâine, poimâine, se mai poate schimba ceva în bine... 
Daşenka va câştiga lozul cel mare, că are un bilet! 

LIUBOV ANDREEVNA: Am băut cafeaua. Putem să mergem 
la culcare. 

FIRS (fl perie pe Gaev, dojenindu-l ca pe un copil): Tar v-aţi pus 
pantalonii ăştia! Nu ştiu ce să mă mai fac cu dumneavoastră! 

VARIA (încet): Sst! Ania doarme. (deschide încet fereastra) A 
răsărit soarele şi nu mai e frig. Uite, mama, ce minunati sunt 
pomii! Doamne, ce aer! Cântă grauri! 

GAEV (deschide cealaltă fereastră): Toată livada e albă. Tu 
minte, Liuba? Aleea asta lungă care se întinde ca un brâu nesfârşit 
si străluceşte în nopţile cu Lună! O mai tii minte? N-ai uitat-o? 

LIUBOV ANDREEVNA (priveşte pe fereastră în grădină): O, 
zile nevinovate ale copilăriei mele! Dormeam în odaia asta. De 
aici priveam livada. Fericirea se trezea odată cu mine, în fiecare 
dimineaţă şi livada era ca şi-acum... Nimic nu s-a schimbat. (râde 
bucuroasă) Totul, totul e alb! O, livada mea, după o toamnă grea 
şi o iarnă rece, iată-te iarăşi tânără, plină de fericire! Îngerii 
cerului nu te-au părăsit. O, de-aş putea să lepăd povara asta din 
inimă şi de pe umerii mei, de-aş putea să uit trecutul! 

GAEV: Si livada asta s-o vândă pentru datorii! Nici nu-ţi vine să 
crezi! 

LIUBOV ANDREEVNA: Ia priviţi! Mama, răposata mea mamă 
trece prin grădină... E în rochie albă. (râde de bucurie) Ea e... 

GAEV: Unde o vezi? 

VARIA: Doamne, mamă, ce-ţi vine să spui? 

LIUBOV ANDREEVNA: Nu e nimeni. Mi s-a părut. Colo în 
dreapta, la cotitura dinspre chioșc, s-a aplecat un pomişor alb, 
parcă ar fi fost o femeie. 

(intră Trofimov, într-o uniformă uzată de student, cu ochelari) 

LIUBOV ANDREEVNA: Ce livadă minunată! Grămezi albe de 
flori, un cer albastru... 

TROFIMOV: Liubov Andreevna! (ea se întoarce spre el) Vreau 
numai să vă urez bun venit, şi-apoi plec. (îi sărută cu căldură 


mâna) Mi-au spus să aştept până dimineaţa, dar n-am avut 
răbdare. 
(Liubov Andreevna îl priveşte nedumerita) 

VARIA (printre lacrimi): E Petea Trofimov... 

TROFIMOV: Petea Trofimov, fostul învăţător al lui Grişa. Să 
mă fi schimbat atât de mult? 

(Liubov Andreevna îl îmbrățișează şi plânge încet) 

GAEV (mişcat): Ajunge, Liuba, ajunge! 

VARIA (plânge): Ti-am spus, Petea, să aştepţi până dimineaţă! 

LIUBOV ANDREEVNA: Grişa al meu... bäietasul meu... 
Grişa... copilul meu... 

VARIA: Ce să faci, mamă? Aşa a vrut Dumnezeu! 

TROFIMOV (blând, printre lacrimi): Liniştiţi-vă... linistiti- 
vă... 

LIUBOV ANDREEVNA (plânge încet): Copilul meu a murit... 
s-a înecat... De ce? De ce, prietene drag? (mai încet) Ania doarme 
acolo... şi eu vorbesc tare... fac prea mult zgomot... Ce-i, Petea? 
De ce te-ai schimbat aşa? De ce-ai îmbătrânit? 

TROFIMOV: În tren, o babă mi-a spus „boier năpârlit”. 

LIUBOV ANDREEVNA: Când am plecat erai încă un copil, un 
student chipeş, iar acum ti s-a rărit părul, porţi ochelari... Tot 
student eşti? (se îndreaptă spre uşă) 

TROFIMOV: Da, şi poate am să rămân student pe viaţă! 

LIUBOV ANDREEVNA (isi sărută fratele, apoi pe Varia): Fi, 
si-acum, cu toţii la culcare... Ai îmbătrânit şi tu, Leonid... 

PISCIK (o urmează): Si trebuie să dormim? Of, guta mea! 
Rămân la voi... Liubov Andreevna, sufletul meu, mâine dimineaţă 
mi-ar trebui... două sute patruzeci de ruble... 

GAEV: Ăsta îi dă înainte cu ce ştie el! 

PISCIK: Două sute patruzeci de ruble... să plătesc dobânzile la 
potecă. 

LIUBOV ANDREEVNA: Nu am bani, dragul meu... 

PISCIK: Am să vi-l înapoiez, draga mea; e o nimica toată... 

LIUBOV ANDREEVNA: Ei bine, ti-i va da Leonid. Dă-i banii, 
Leonid! 


GAEV: Las’ că-i dau eu! Să aştepte! 

LIUBOV ANDREEVNA: Ce să-i faci? Are nevoie... ţi-l va 
înapoia. 

(Liubov Andreevna, Trofimov, Pişcik si Firs pleacă; rămân Gaev, 
Varia si laşa) 

GAEV: Soră-mea încă nu s-a dezobişnuit să-şi risipească banii. 
(lui Iasa) la mai depärteazä-te, stimabile, că mirosi a cotet! 

IASA (zâmbind ironic): $i dumneavoastră, Leonid Andreevici, 
ati ramas acelasi... 

GAEV: Ce? (catre Varia) Ce-a spus? 

VARIA (lui lasa): A venit de ieri maica-ta din sat; stă în camera 
servitorilor şi te aşteaptă. Vrea să te vada... 

IASA: Să-i fie de bine! 

VARIA: Nerusinatule! 

IASA: Nu mă grăbesc deloc, putea să vină şi mâine. (iese) 

VARIA: Maicuta a rămas aceeaşi. Nu s-a schimbat deloc. Dacă 
ar fi dupa ea, ar împărţi totul. 

GAEV: Asta aşa e! (pauză) Daca pentru o boală se prescriu 
multe leacuri, să ştii că boala e de nelecuit. Gândesc toată vremea, 
îmi frământ creierul, găsesc multe căi, foarte multe chiar; de fapt 
însă, niciuna. Ar fi bine dacă am moşteni pe cineva. Ar fi bine, 
poate, s-o mărităm pe Ania cu un bărbat foarte bogat. Ar fi bine 
chiar să mergem la Iaroslavl şi să ne încercăm norocul cu mătuşa 
noastră, contesa. E bogată, foarte bogată! 

VARIA (plânge): De ne-ar ajuta Dumnezeu! 

GAEV: Nu mai scânci! Mătuşa noastră e foarte bogată, dar nu 
ne iubeşte. Mai întâi pentru că soră-mea s-a căsătorit cu un avocat 
si nu cu un nobil... 

(Ania se arată în uşă) 

GAEV: Nu s-a căsătorit cu un nobil şi nici n-a fost prea 
virtuoasă. Are mult suflet, e bună, drăguță, o iubesc foarte mult, 
dar oricâte circumstanțe atenuante am născoci, trebuie să 
recunoaştem că e o femeie vicioasă. Lucrul ăsta se simte până în 
cele mai mărunte mişcări ale ei. 

VARIA (in soapta): Uite-o pe Ania acolo! 


GAEV: Ce-ai spus? (pauză) Nu ştiu ce mi-a intrat în ochiul 
drept... că nu mai văd bine... Ştii că joi, când am fost la 
tribunal... 

(intra Ania) 

VARIA: De ce nu dormi, Ania? 

ANIA: Nu pot sa dorm! 

GAEV: Micuta mea! (îi sărută obrajii si mâinile) Copilul meu 
drag... (printre lacrimi) Tu pentru mine nu esti numai nepoata 
mea, ci îngerul meu păzitor... Totul... Crede-ma, crede-ma... 

ANIA: Te cred, unchiule. Toţi te iubesc şi te stimeaza, dar ar 
trebui să nu vorbeşti, ci să taci mereu. Ce-ai spus acum despre 
mama, despre sora ta? De ce le-ai spus toate astea? 

GAEV: Da, ai dreptate. (îşi acoperă fata cu mâna ei) E 
îngrozitor! Doamne, Doamne, fie-ti milă de mine! Dar cuvântarea 
pe care am tinut-o astăzi, în fata dulapului! Ce tampit am fost! 
Numai după ce am isprăvit mi-am dat seama de toată tâmpenia ei! 

VARIA: Într-adevăr, unchiule, ar trebui să taci. Să taci mereu! 

ANIA: Dacă ai vorbi mai puţin, te-ai simţi mai liniştit... 

GAEV: O să tac. (sărută mâinile Aniei şi Variei) O să tac. Două 
cuvinte numai, să vă spun ce incepusem: joi am fost la tribunal; s- 
au strâns multi prieteni şi au început discuţii despre una, despre 
alta şi uite, până la sfârşit am înţeles că am putea obţine un 
împrumut pe polite ca să plătim procentele la banca. 

VARIA: De ne-ar ajuta Dumnezeu! 

GAEV: Marti mă duc să mai vorbesc o dată. (către Varia) Nu 
mai plânge. (către Ania) Maică-ta o să vorbească cu Lopahin. 
Desigur, n-o s-o refuze... lar tu, după ce te vei odihni, vei pleca la 
Iaroslavl, la contesa, mătuşa noastră. Aşa că vom acţiona din trei 
parti şi treaba e ca şi făcută; vom plăti procentele, sunt sigur... (ia 
o bomboană) Pe cinstea mea, jur pe ce vrei, că proprietatea nu se 
va vinde! (înfierbântat) Jur pe fericirea mea! Bate mâna! Cârpă sa- 
mi spui, om fără cinste, cum vrei, dacă las s-ajungä la licitaţie! Ţi- 
O jur pe viata mea! 

ANIA (a redevenit calmă, e fericită): Ce bun esti, unchiule, şi 
ce deştept eşti! (1/ imbratiseaza) Acum sunt liniştită. Sunt liniştită. 


Chiar fericită! 
(intră Firs) 

FIRS (mustrător): Leonid Andreici, nu te temi de Dumnezeu? 
Când ai de gând să te culci? 

GAEV: Numaidecât! Numaidecât! Du-te, Firs. Ce să fac, astăzi 
mă voi dezbraca şi singur. Hai, copilaşilor, nani, nani! 
Amănuntele pe mâine. Acum duceti-va la culcare. (le sărută) Eu 
sunt din generația de la 1880... Nu e ea lăudată prea mult, totuşi... 
vă pot spune că pentru convingerile mele am îndurat destul. Nu 
degeaba mă iubesc ţăranii. Pe ţăran trebuie să-l cunoşti. Trebuie să 
ştii în ce fel... 

ANIA: Iar începi, unchiule? 

VARIA: Taci, unchiule, taci! 

FIRS (supărat): Leonid Andreici! 

GAEV: Ma duc, ma duc... Culcati-va si voi. Iau banda de doua 
ori şi apoi la mijloc. Merg la sigur. (pleacă; după el Firs iese cu 
paşi mărunți) 

ANIA: Acum sunt liniştită. La Iaroslavl nu vreau să mă duc, n-o 
iubesc pe mătuşa, totuşi sunt liniştită. Mulțumită unchiului. (se 
aşază) 

VARIA: Trebuie să ne culcăm. Eu ma duc. Vezi, Ania, în lipsa 
ta s-au întâmplat pe-aici fel de fel de lucruri neplăcute. Ştii că în 
vechile odăi ale slugilor stau numai bătrânii servitori, Efimiuska, 
Polia, Evstignei şi Karp? Au început să îngăduie să înnopteze la ei 
nişte vagabonzi. N-am spus nimic. Dar uite că s-a răspândit zvonul 
că eu aş fi poruncit din zgarcenie să fie hraniti numai cu mazăre... 
Vezi, din zgarcenie... Evstignei le născocea pe toate. Bine, zic eu, 
dacă-i aşa, aşteaptă! Îl chem pe Evstignei. (cască) Vine... Cum se 
poate, zic, Evstignei... nătărău ce esti! (se uită la Ania) Anicika! 
(pauză) A adormit. (o ia de brat) Hai la culcare. Hai! (o conduce) 
A adormit, sufletelul meu! Să mergem!... (pornesc) 

(departe, dincolo de grădină, un cioban cântă din fluier. Trofimov 
trece. Văzându-le pe Ania şi pe Varia, se opreşte) 

VARIA: Ssst! Doarme... doarme. Haidem, dragostea mea! 

ANIA (incet, pe jumătate adormită): Sunt atât de obosită... Toţi 


clopoteii aceia... Unchiule drag... Si mama, şi unchiul... 

VARIA: Să mergem, draga mea, să mergem! (intră în camera 
Aniei) 

TROFIMOV (induiosat): Soarele meu! Primăvara mea! 


Cortina 


ACTUL AL DOILEA 


Pe câmp. O bisericuţă veche cu ziduri înclinate, părăsită de 
mult. Lângă ea o fântână şi nişte pietre care desigur au fost pe 
vremuri lespezi de morminte, şi o bancă veche. Se vede drumul ce 
duce la proprietatea lui Gaev. Într-o parte, o perdea de plopi 
întunecaţi: acolo începe livada de visini. În fund, un rând de stâlpi 
de telegraf şi departe, în zare, un oraş mare, ale cărui contururi 
nu se desluşesc decât pe vreme frumoasă. Soarele va apune în 
curând. Charlotta Ivanovna, laşa si Duniaşa stau pe bancă. 
Epihodov stă lângă ei şi cântă din chitară. 

Toţi sunt furati de gânduri. Charlotta poartă o sapca veche pe 
cap; şi-a luat puşca de pe umăr şi-şi îndreaptă catarama curelei. 


CHARLOTTA IVANOVNA (gânditoare): Paşaportul meu nu e 
în regula, de aceea nici nu ştiu câţi ani am şi mereu mi se pare că 
sunt încă tânără. Când eram mică, tata şi mama treceau de la un 
bâlci la altul şi dădeau reprezentații foarte frumoase. Eu făceam 
saltul-mortal şi alte diferite figuri. Când au murit tata şi mama, m- 
a luat o doamnă, o nemtoaica, care mi-a făcut educaţie. Aşa. Apoi 
am crescut şi m-am făcut guvernantă. Dar de unde sunt eu, cine 
sunt eu —nu ştiu... Cine sunt părinții mei? Poate că n-au fost 
căsătoriţi niciodată?! Habar n-am. (scoate din buzunar un 
castravete şi-l mănâncă) Nu ştiu nimic. (pauză) Am atâta nevoie 
să vorbesc cu cineva şi n-am cu cine... Nu am pe nimeni... 

EPIHODOV (cântă din chitară): „Nu-mi pasă de lumea- 
nvrăjbită, de frați şi vrăjmaşi nici că-mi pasă...” Ce plăcut e să 
canti din mandolina! 

DUNIASA: Asta e chitară, nu e mandolina! (se uită in oglindă 
şi se pudreaza) 

EPIHODOV: Pentru un nebun îndrăgostit e o mandolină. 
(cântă) „Când dragostea mi-e-mpartasita de-a inimii aleasă.” 


(lasa ti tine isonul) 

CHARLOTTA IVANOVNA: Groaznic mai cântă oamenii 
ăştia... Ptiu! Ca şacalii! 

DUNIASA (lui asa): Totuşi, ce noroc să fi fost în străinătate! 

IASA: Da, sigur. Nu pot decât să fiu de acord. (cască, apoi isi 
aprinde o ţigară de foi) 

EPIHODOV: Ei, ce vrei! În străinătate, de multă vreme, totul 
merge ca pe roate! 

IASA: Se înţelege! 

EPIHODOV: Eu sunt un om cultivat. Citesc diferite cărți 
extraordinare dar n-am ajuns încă să ştiu ce vreau. N-am ajuns 
încă să ştiu dacă trebuie să trăiesc sau —ca să spun aşa — daca 
trebuie să ma impusc. Totuşi port întotdeauna cu mine un 
revolver. lată-l! (arată revolverul) 

CHARLOTTA IVANOVNA: Am isprävit. Acum mă duc. (pune 
pușca pe umăr) Tu, Epihodov, eşti un om foarte deştept şi foarte 
primejdios. Fără îndoială că femeile te iubesc la nebunie! Brrr! 
(pleacă) Ce proşti sunt toți deştepţi ăştia! N-am cu cine schimba o 
vorbă... Singură, singură... mereu, n-am pe nimeni! Și... Nu ştiu 
nici cine sunt, nici de ce trăiesc... (pleacă fără să se grăbească) 

EPIHODOV: Întrucât mă priveşte, la drept vorbind, fără să mă 
ating de alte lucruri, trebuie să vă spun între altele că soarta se 
poartă cu mine fără milă precum furtuna cu o coajă de nucă. 
Admitând că mă-nşel, atunci de ce, de exemplu, azi-dimineata, 
când m-am trezit, am văzut pe pieptul meu un păianjen de o 
mărime nemaipomenită! Uite-aşa de mare! (arată cu amândouă 
mâinile mărimea păianjenului) Când dau să beau cvas, văd în el 
ceva scârbos de tot, ca un gândac. (pauză) L-ati citit pe Buckle? 
(pauză) Avdotia Feodorovna, îmi dai voie să te deranjez cu două- 
trei cuvinte? 

DUNIASA: Vorbeşte! 

EPIHODOV: Aş dori între patru ochi. (ofteaza) 

DUNIASA (stânjenită): Fie! Dar adu-mi mai întâi pelerina. E 
lângă dulap... E cam umed aici!... 

EPIHODOV: Bine... Ti-o aduc... Acum însă ştiu ce voi face cu 


revolverul... (ia chitara si pleacă cântând) 

IASA: Omul cu nouăzeci şi nouă de nenorociri! Mare tâmpit, 
între noi fie vorba. (cască) 

DUNIASA: Doamne, numai de nu s-ar împuşca! (pauză) M-am 
făcut nervoasă. N-am astâmpăr. De mică m-au băgat la boieri şi 
m-am dezobişnuit de viaţa de la ţară. Uite ce albe îmi sunt mâinile. 
Albe ca ale unei domnişoare. Acum sunt plăpândă... delicată... 
Mă tem de te-miri-ce... E îngrozitor. laşa, dacă m-ai înşela, nu 
ştiu ce s-ar întâmpla cu nervii mei. 

IASA (o sărută): Dulceata mea! Desigur că o fată tânără trebuie 
să fie cuminte; niciodată nu mi-au plăcut fetele cu purtări 
nechibzuite. 

DUNIASA: Eu m-am îndrăgostit de dumneata ca o nebună, laşa. 
Dumneata ştii multe şi poţi să vorbeşti despre toate. 

(pauză) 

IASA (cască): Mda! Uite care e părerea mea: când o fată iubeşte 
pe cineva, înseamnă că e imorală. (pauză) Ce plăcut e să fumezi o 
țigară de foi în aer curat! (ascultă) Vine cineva... Sunt boierii... 

(Duniasa îl imbratiseaza grăbită) 

IASA: Fă-te că te duci acasă ca şi când ai veni de la râu, de la 
scăldat şi 1a-o pe drumul ăsta, altfel te lovesti de ei şi au să creadă 
că am avut întâlnire. Nu pot să sufăr una ca asta! 

DUNIASA (tuseste încet): Tigara asta mi-a dat dureri de cap! 
(pleacă) 

(lasa rămâne lângă bisericuţă; intră Liubov Andreevna, Gaev si 

Lopahin) 

LOPAHIN: Trebuie sa va hotarati pana la urma! Timpul trece. 
Chestiunea e foarte simpla. Vreti sa va impartiti pamantul in 
parcele şi să-l arendati? Răspundeţi: da sau nu? Numai cu un 
singur cuvant! 

LIUBOV ANDREEVNA: Cine fumează aici țigări de astea 
nesuferite? (se aşază) 

GAEV: Nu e rău că s-a făcut o cale ferată... (se aşază) Uite am 
putea merge până la oraş, să prânzim... Galbena la mijloc! Ar 
trebui să intru în casă, să joc o partidă... 


LIUBOV ANDREEVNA: Mai ai timp. 

LOPAHIN: Numai un singur cuvânt. (o imploră) Raspundeti- 
mi! 

GAEV (căscând): Ce? 

LIUBOV ANDREEVNA (se uită în portmoneu): Teri, nu mai 
departe, mai aveam încă foarte mulţi bani; azi, nu mai am aproape 
nimic! Biata mea Varia face toate economiile din lume, îi hrăneşte 
pe oameni cu supă de lapte, iar la bucătărie, bătrânilor le dă numai 
mazăre, şi eu cheltuiesc banii fără nicio noimă. (scapă 
portmoneul. Se risipesc nişte monede de aur) Ei, asta mai lipsea... 
(îi e ciudă) 

IASA: Daţi-mi voie să-i strâng. (strânge monedele) 

LIUBOV ANDREEVNA: Da, lasa, fu te rog atât de bun! De ce 
m-am mai dus să prânzesc în oraş? Restaurantul ăsta al vostru e 
prost şi muzica la fel; feţele de masă duhnesc a săpun. Si tu, 
Leonea, de ce-ai băut atât de mult? De ce ai mâncat atâta? De ce ai 
vorbit atât? Azi, la restaurant, ai vorbit iar vrute şi nevrute. lar 
despre generaţia ta, despre deceniul al optulea, despre decadenţi... 
S1 cui? Le-ai vorbit chelnerilor despre decadenti! 

LOPAHIN: Da. 

GAEV (dă din mână): Fără îndoială, cu mine nu mai e nimic de 
făcut! (enervat, către lasa) Şi ce te tot invartesti în nasul nostru? 

IASA (râde): Nu pot să va aud glasul fără să rad! 

GAEV (către soră-sa): Ai auzit? Ei bine, alege: sau eu sau el! 

LIUBOV ANDREEVNA: Pleacă, laşa! Pleacă de aici!... 

IASA (dă Liubovei Andreevna portmoneul): Plec numaidecat! 
(abia stăpânindu-şi râsul) Imediat... (pleacă) 

LOPAHIN: Am auzit ca bogatasul Deriganov vrea sa va 
cumpere moşia. Se zice că va lua chiar el parte la licitaţie. 

LIUBOV ANDREEVNA: De unde ştii? 

LOPAHIN: Se vorbeşte în oraş... 

GAEV: Mătuşa din Jaroslavl a făgăduit să ne trimită bani, dar 
când şi câţi... nu se ştie! 

LOPAHIN: Cam câţi ar putea să vă trimită? O sută, două sute de 
mii? 


LIUBOV ANDREEVNA: Doamne! Daca ne-ar trimite zece- 
cincisprezece mii, am fi multumiti! 

LOPAHIN: Vă rog să ma 1ertati, dar n-am mai întâlnit niciodată 
oameni atât de nechibzuiti, atât de nepractici şi de ciudati ca 
dumneavoastră. Vi se spune verde in față că vi se vinde 
proprietatea şi nu vreţi să intelegeti defel! 

LIUBOV ANDREEVNA: Bine, dar ce putem face? Învaţă-ne! 

LOPAHIN: În fiecare zi nu fac decât asta! În fiecare zi vă spun 
acelaşi lucru. Si livada de visini şi pământul trebuiesc neapărat 
date în arendă pentru vile, şi asta chiar acum, cât mai repede, 
licitaţia e aproape! Intelegeti! De îndată ce o să vă hotărâți, vă vor 
da bani câți vreţi şi veţi fi salvaţi! 

LIUBOV ANDREEVNA: Vile şi vilegiaturişti. Iarta-ma, dar e 
atât de banal! 

GAEV: Sunt cu totul de părerea ta! 

LOPAHIN: Eu sau am să încep să plâng, sau să urlu, sau am să 
leşin. Nu mai pot! M-ati scos din fire. (lui Gaev) Eşti o muiere! 

GAEV: Ce? 

LOPAHIN: Muiere! (vrea să plece) 

LIUBOV ANDREEVNA (speriată): Nu! Nu pleca! Rămâi, 
dragul meu! Te rog! Poate să găsim ceva! 

LOPAHIN: Ce să mai găsiţi? 

LIUBOV ANDREEVNA: Nu pleca, te rog! Când esti aici, îmi 
pare totul mai vesel... (pauză) Tot aştept să se întâmple ceva. 
Parcă mi-e teamă că se dărâmă casa peste noi... 

GAEV (foarte îngândurat): Dubleu in colţ... croazeu la 
mijloc... 

LIUBOV ANDREEVNA: Multe păcate mai avem! 

LOPAHIN: Ce păcate? 

GAEV (luând o caramea): Se zice că mi-am cheltuit toată 
averea pe caramele... (râde) 

LIUBOV ANDREEVNA: Da, multe păcate!... Totdeauna am 
risipit banii ca o nebună şi m-am căsătorit cu un om care făcea 
numai datorii. Soţul meu bea îngrozitor. A murit din cauza 
şampaniei. Din nefericire, m-am îndrăgostit de un altul şi m-am 


dat lui, dar tocmai în acea vreme, o primă pedeapsă m-a izbit ca o 
măciucă în creştet: băieţelul meu s-a înecat, uite colo, în râul 
acela! Atunci am plecat în străinătate, am plecat ca să nu mă mai 
întorc niciodată şi să nu mai văd râul ăsta. Am fugit cu ochii 
închişi, deznădăjduită... Dar „el” m-a urmărit fără nulă; nu m-a 
cruțat. Am cumpărat o vilă lângă Menton. Acolo s-a îmbolnăvit. 
Trei ani n-am ştiut ce-i odihna, nici ziua, nici noaptea. Mi-am sleit 
puterile căutându-l, mi s-a uscat sufletul. Anul trecut, când am 
vândut vila ca să plătim datoriile şi am plecat la Paris, el mi-a luat 
tot şi m-a părăsit pentru alta. Am încercat să mă otrăvesc... E aşa 
de stupid şi aşa de ruşinos... Apoi, dintr-odată, mi s-a făcut dor de 
Rusia, de tara mea; mi s-a făcut dor de fata mea... (isi şterge 
lacrimile) Doamne, Doamne, îndură-te şi iartă-mi păcatele! M-ai 
pedepsit destul! (scoate o telegramă din buzunar) Am primit-o 
astăzi de la Paris. E tot de la el. Mă roagă să-l iert şi să mă întorc. 
(rupe telegrama) Parcă se aude o muzică undeva. (ascultă) 

GAEV: E faimoasa noastră orchestră evreiască. Iti amintesti: 
patru viori, un flaut şi un contrabas. 

LIUBOV ANDREEVNA: Tot mai există? Ar trebui să-l 
chemăm odată la noi şi să dăm o petrecere. 

LOPAHIN (trage cu urechea): N-aud nimic. (cântă încet) 
„Pentru bani, nemţii fac din rus frantuz.” (râde) Aseară la teatru 
am văzut o piesă tare nostimă... 

LIUBOV ANDREEVNA: Sunt sigură că nu era deloc nostimă. 
Ar fi mai bine să vedeţi mai puţine piese şi să vă cercetaţi mai des 
pe voi înşivă. Cât e de cenusie viata voastră, a tuturor, şi câte 
vorbe de prisos mai spuneţi! 

LOPAHIN: Asta-i adevărat! Si ca să vorbim deschis, viata 
noastră e stupidă! (pauză) Taică-meu era un ţăran necioplit, care 
nu pricepea nimic. Nu m-a dat la învăţătură, dar ştia să-mi care cu 
batul, când se-mbăta! La drept vorbind, sunt şi eu tot atât de 
necioplit şi incult ca şi el. Nu ştiu nimic. Si când scriu, mi-e şi mie 
ruşine de scrisul meu. Fac nişte berze! 

LIUBOV ANDREEVNA: Trebuie să te însori, dragul meu. 

LOPAHIN: Da, asta-i adevărat! 


LIUBOV ANDREEVNA: Daca ai lua-o pe Varia! E fata buna! 

LOPAHIN: Da. 

LIUBOV ANDREEVNA: E o fată modestă, nu-i e frică de 
muncă şi mai ales, te iubeşte. Ştiu ca-ti place de multă vreme! 

LOPAHIN: Fireşte, eu nu m-aş da în lături. E fată bună. 

(pauză) 

GAEV: Mi s-a propus o slujbă la o bancă. Şase mii de ruble pe 
an... Ce zici? 

LIUBOV ANDREEVNA: Nu-i de tine. Vezi-ti de treabă! 

(intra Firs; a adus un palton) 

FIRS (lui Gaev): Conaşule, îmbrăcaţi-l vă rog. E umezeală. 

GAEV (îmbracă paltonul): Ma plictisesti, frate! 

FIRS: Nu face nimic. Azi-dimineata iar ati plecat fără să-mi 
spuneţi. (îl examinează) 

LIUBOV ANDREEVNA: Ai îmbătrânit, Firs! 

FIRS: Aud? 

LOPAHIN: Spune c-ai imbatranit! 

FIRS: Trăiesc cam de multisor. Nici nu era născut tatăl 
dumneavoastră, şi pe mine voiau să mă însoare! (râde) Când s-a 
făcut dezrobirea, ajunsesem prim-valet. N-am primit să fiu liber, 
şi-am rămas la boieri. (pauză) Tin minte că toți äilalti erau 
bucuroşi, dar de ce, nici ei nu ştiau. 

LOPAHIN: Ce bine era înainte! Cel putin putea să vă snopeasca 
în bătăi. 

FIRS (fără să-l audă): Cred şi eu! Ţăranii erau cu boierii, boierii 
erau cu ţăranii. Acum, fiecare o apucă în altă parte. Cine mai 
pricepe ceva? 

GAEV: Mai taci din gură, Firs. Mâine trebuie să plec la oraş. 
Mi-a făgăduit cineva să mă prezinte unui general care ar putea să 
ne împrumute pe polite. 

LOPAHIN: Nu foloseşte la nimic. Vă asigur că n-o să plătiţi nici 
dobânzile! 

LIUBOV ANDREEVNA: Aiurează. Nu există niciun general. 

(intră Trofimov, Ania şi Varia) 

GAEV: Uite şi pe ai noştri! 


ANIA: Iat-o pe mama! 

LIUBOV ANDREEVNA (cu afecțiune): Veniti, veniţi, dragele 
mele! (îmbrățișează fetele) Daca ati şti amândouă cât vă iubesc! 
Stati lângă mine... aici. 

(toți se aşază) 

LOPAHIN: Veşnicul student mereu printre domnişoare! 

TROFIMOV: Asta nu e treaba dumitale. 

LOPAHIN: În curând o să împlinească cincizeci de ani şi tot 
student e! 

TROFIMOV: Lasă glumele tampite. 

LOPAHIN: De ce te superi, om sucit? 

TROFIMOV: Lasă-mă-n pace! 

LOPAHIN (râzând): Îngăduie-mi să te întreb: care e părerea 
dumitale despre mine? 

TROFIMOV: Uite ce cred eu despre dumneata, lermolai 
Alexeici. Eşti un om bogat şi în curând vei fi milionar, dar rostul 
dumitale în jocul marilor prefaceri este acela al unui animal de 
pradă care înghite tot ce-i iese înainte. 

(toţi rad) 

VARIA: Petea, mai bine spune-ne ceva despre planete. 

LIUBOV ANDREEVNA: Nu. Să continuăm discuţia noastră 
de-aseară. 

TROFIMOV: Despre ce vorbeam? 

GAEV: Despre omul mândru. 

TROFIMOV: Am vorbit ieri mult, dar n-am ajuns la nicio 
concluzie. După părerea dumneavoastră, omul mândru ar avea 
ceva mistic în el. Poate să aveţi dreptate în felul dumneavoastră de 
a vedea lucrurile. Dar judecând simplu fără speculaţii, despre ce 
mândrie poate fi vorba, ce sens poate avea ea, atât timp cât, 
fiziologic, omul este rău alcătuit, iar în marea noastră majoritate 
suntem grosolani, lipsiţi de inteligență şi profund nefericiti! 
Trebuie să încetăm odată să ne încântăm de noi înşine. Trebuie să 
ne apucăm să muncim. 

GAEV: Da’ de murit, tot vom muri! 

TROFIMOV: Cine ştie? Si ce înseamnă a muri? S-ar putea ca 


omul să aibă o sută de simţuri şi când moare să-i dispară numai 
cele cinci, cunoscute nouă, iar restul de nouăzeci şi cinci să 
rămână vil. 

LIUBOV ANDREEVNA: Ce deştept eşti, Petea! 

LOPAHIN (ironic): Lucru mare! 

TROFIMOV: Omenirea merge înainte şi îşi desavarseste forțele. 
Tot ceea ce ne depăşeşte azi într-o zi va fi un lucru pe înţelesul 
tuturor, obişnuit. Numai că trebuie să muncim, să-i ajutăm din 
toate puterile noastre pe cei ce caută adevărul. La noi, în Rusia, 
deocamdată nu sunt decât foarte puţini cei care lucrează. Marea 
majoritate a intelectualilor pe care îi cunosc nu caută nimic, nu fac 
nimic şi până acum nu sunt în stare să muncească. Îşi spun 
„intelectuali”, dar îşi tutuiesc servitorii şi se poartă cu ţăranii cum 
te-ai purta cu nişte vite. Nu se trudesc să înveţe, nu citesc nimic 
serios, nu fac absolut nimic. Despre ştiinţă nu fac decât sa 
vorbească, iar arta nu o înţeleg. Toţi îşi iau aere grave, fac nişte 
mutre întunecate şi vorbesc numai despre lucruri importante, 
filozofează, în timp ce, în văzul tuturor, muncitorii se hrănesc ca 
vai de lume, dorm fără perne, câte treizeci-patruzeci într-o cameră, 
napaditi de plosnite, în duhoare, umezeală şi promiscuitate... Cum 
ne-am mai putea îndoi că frumoasele noastre discursuri nu sunt 
decât pentru a ne păcăli pe noi şi pe alti? Aratati-mi unde sunt 
leagänele de copii despre care se vorbeşte atât, unde sunt 
bibliotecile? Nu se ştie de ele decât din romane. În realitate, ele nu 
există. Totul nu e decât murdărie, vulgaritate, sălbăticie asiatică... 
Eu mă tem de mutrele prea grave, nu-mi plac. Mie mi-e frică şi de 
discuţiile serioase. Mai bine să tăcem cu toţii. 

LOPAHIN: Ei bine, află că eu mă scol înainte de ora cinci 
dimineaţa, muncesc din zori până seara, toată ziua manuiesc banii 
mei şi ai altora, şi văd cum sunt oamenii din jurul meu. Trebuie să 
te-apuci să faci ceva ca să-ţi dai seama cât sunt de puţini oamenii 
cinstiţi şi cumsecade. Câteodată când nu pot s-adorm, mă gândesc: 
„Doamne, tu ne-ai dat păduri nesfarsite, câmpu cât vezi cu ochii, 
zări fără de margini, şi trăind în ele, ar fi trebuit să fim şi noi nişte 
urlasi...” 


LIUBOV ANDREEVNA: Uriasi? La ce bun? Nu sunt frumosi 
decât în basme. In viata de toate zilele, te sperie. 

(în fundul scenei trece Epihodov, cântând din chitară) 

LIUBOV ANDREEVNA (gânditoare): Vine Epihodov... 

ANIA (gânditoare): Vine Epihodov... 

GAEV: A apus soarele, domnilor! 

TROFIMOV: A apus. 

GAEV (încet, parca ar declama): O, dumnezeiască natura! Tu 
te imbraci cu vesnica ta strălucire, în splendoarea şi indiferenta ta. 
Tu, pe care noi te numim mamă, îmbini în tine viata şi moartea! 
Tu creezi şi distrugi... 

VARIA (rugătoare): Dragă unchiule! 

ANIA: Iar începi, unchiule!? 

TROFIMOV: Mai bine ai lua galbena în dubleu. 

GAEV: Tac. Uite că tac! 

(toţi stau, furati de gânduri; linişte; se aude doar Firs care 
bombăne; deodată ajunge la ei un zgomot depărtat, ca din cer, ca 
sunetul unei coarde care plesneşte, trist, stingându-se încet.) 

LIUBOV ANDREEVNA: Ce-i asta? 

LOPAHIN: Nu ştiu. Poate undeva, departe, într-un put de mină 
s-a rupt funia ascensorului. Dar trebuie să fie foarte departe... 

GAEV: Sau poate să fie şi o pasăre... vreun bâtlan... 

TROFIMOV: Sau vreo bufnita... 

LIUBOV ANDREEVNA (infiorata): Nu ştiu de ce, e ceva 
neplăcut. 

(pauză) 

FIRS: Înainte de nenorocire tot aşa s-a întâmplat: a tipat o 
cucuvea şi samovarul a şuierat fără întrerupere. 

GAEV: Înainte de ce nenorocire? 

FIRS: Înainte de dezrobire! 

(pauză) 

LIUBOV ANDREEVNA: Stiti ce, prieteni, să mergem, e târziu! 
(Aniei) Ce-i cu tine, fetito? Ai ochii plin de lacrimi. (o 
îmbrățișează ) 

ANIA: N-am nimic, mamă! 


TROFIMOV: Vine cineva. 

(se arată un trecător cu un chipiu alb, uzat, in palton; e putin 
beat) 

TRECATORUL: lertati-mä, dar spre gară o iau drept înainte? 

GAEV: Da. Tine-o pe drumul ăsta! 

TRECATORUL: Vă mulţumesc foarte mult! (tuseste) Ce vreme 
frumoasă. (declamă) „Frate, frate-al meu care suferi... vino la 
Volga... al cărei geamăt...” (Variei) Mademoiselle, dati-1 unui rus 
flămând treizeci de copeici. 

(Varia se sperie, scoate un țipăt) 

LOPAHIN (supărat): Si obrăznicia are o margine!... 

LIUBOV ANDREEVNA (speriată): Ia te uită, ia... (caută-n 
portmoneu) N-am argint... N-are importanţă. Iti dau o monedă de 
aur... 

TRECĂTORUL: Vă mulţumesc foarte mult... (pleacă) 

(râs general) 

VARIA (speriată): Eu mă duc, plec! Ah, mamă! Acasă oamenii 
n-au ce să mănânce şi dumneata îi dai o monedă de aur. 

LIUBOV ANDREEVNA: Ce poţi face cu o neroadă ca mine! 
Acasă am să-ţi dau tot ce am. Ai să mă mai imprumuti, lermolai 
Alexeici? 

LOPAHIN: Sunt la dispoziţia dumneavoastră. 

LIUBOV ANDREEVNA: Să mergem, domnilor, să mergem! 
Sti, Varia, că am pus la cale căsătoria ta. Te felicit! 

VARIA (printre lacrimi): Mamă, cu asta nu se glumeste. 

LOPAHIN: Du-te la mănăstire, Ohmelia... 

GAEV: Au început să-mi tremure mâinile, n-am mai jucat de 
mult biliard. 

LOPAHIN: Ohmelia, 0, nimfă, pomeneste-ma în rugăciunile 
tale! 

LIUBOV ANDREEVNA: Să mergem, domnilor! In curând se 
serveste cina. 

VARIA: Cum m-a speriat. Si-acum îmi bate inima. 

LOPAHIN: Vă mai aduc aminte că la douăzeci şi două august se 
va vinde livada de vişini. Gândiţi-vă la asta... ganditi-va bine. 


(pleacă toți, afară de Trofimov si Ania) 

ANIA (râzând): Îi mulţumesc trecătorului că a speriat-o pe 
Varia. Acum suntem singuri. 

TROFIMOV: Varia se teme să nu ne îndrăgostim unul de altul şi 
se tine toată ziua de noi. Cu mintea ei strâmtă, ea nu poate înţelege 
că noi suntem mai presus de dragoste, că năzuim să ne ridicăm 
peste tot ce e meschin şi trecător, peste tot ceea ce ne împiedică să 
fim liberi şi fericiți. lată adevăratul înţeles şi țelul vieţii noastre. 
Înainte! Nimic nu ne va opri să ne urmăm calea spre steaua ce 
străluceşte aprinsă în depărtare, înainte deci, să nu rämâneti în 
urmă, prieteni! 

ANIA (bătând din palme): Ce frumos vorbeşti! (pauză) Ce 
minunat e azi aici! 

TROFIMOV: Da, vremea e frumoasă. 

ANIA: Ce-ai făcut din mine, Petea? Simt că nu mai ţin la livada 
de vişini ca până acum! Cât mi-era de dragă înainte! Mi se părea 
că pe pământ nu-i alt loc mai frumos ca livada noastră. 

TROFIMOV: Toată Rusia e livada noastră. Pământul e mare şi 
frumos şi are multe locuri minunate. (pauză) Gândeşte-te numai, 
Ania, că bunicul dumitale, străbunicul şi toţi strămoşi dumitale au 
fost boieri, stăpâni peste robi, peste suflete vii. Nu simţi cum 
sufletele astea te privesc din fiecare vişin din livadă, din fiecare 
frunză, din fiecare trunchi? Nu le-auzi glasurile? Ati fost stăpâni 
peste suflete vii şi asta v-a stricat într-atât pe toţi, toţi care au trait 
înainte şi care trăiesc şi acum, încât nici mama dumitale, nici 
dumneata, nici unchiul dumitale nu bägati de seamă că träiti pe 
datorie, pe spinarea altora, pe socoteala acelora pe care nici nu-i 
lăsaţi măcar să vă intre în casă! Noi am rămas în urmă cu cel puţin 
două sute de ani, nu am făcut încă nimic, nu avem încă un gând 
limpede despre trecutul nostru. Noi filozofăm doar, ne plângem de 
plictiseală şi bem votcă. Vezi, e atât de limpede că pentru a începe 
să trăieşti cu adevărat trebuie mai întâi să-ţi răscumperi trecutul, să 
isprăveşti cu el! Si nu poţi să-l răscumperi decât prin suferinţă, 
printr-o muncă uriaşă şi neîntreruptă. Intelege asta, Ania! 

ANIA: Casa în care trăim nu mai e de mult a noastră şi cu am să 


plec din ea, iti dau cuvantul meu! 

TROFIMOV: Dacă ai cheile casei, aruncă-le in fântână şi 
pleacă. Fii liberă ca vântul! 

ANIA (entuziasmata): Câtă dreptate ai! 

TROFIMOV: Crede-ma, Ania, crede-ma! N-am inca treizeci de 
ani, sunt tanar, sunt inca student, dar am indurat atatea! Cum vine 
iarna, sunt flămând, bolnav, neliniştit, sărac, ca un cerşetor. Si pe- 
unde nu m-a mânat încă soarta? Unde n-am fost încă! Si totuşi, 
întotdeauna, zi şi noapte, în fiecare chpă, sufletul meu a fost plin 
de presimtiri nelämurite. Eu presimt fericirea, Ania, o vad de pe 
acum... 

ANIA (visătoare): Răsare Luna. 

(se aude Epihodov cântând din chitară acelaşi cântec trist; răsare 
Luna; undeva, lângă plopi, Varia o caută pe Ania şi-o strigă: 
Ania, unde eşti?) 

TROFIMOV: Da. Răsare Luna. (pauză) lată fericirea! Uite-o, 
vine, se apropie tot mai mult, tot mai mult, îi şi aud paşii. Şi chiar 
dacă noi n-o vom vedea, n-o vom cunoaşte, n-are nicio 
importanţă... Vor vedea-o alţii! 

GLASUL VARIEI: Ania, unde esti? 

TROFIMOV: Iar Varia! (supărat) E revoltator! 

ANIA: Ce sa-i faci? Haidem la rau. Acolo e bine! 

TROFIMOV: Sa mergem! 

(pleaca) 

GLASUL VARIEI: Ania! Ania! 


Cortina 


ACTUL AL TREILEA 


Salon, despartit de o sala mare printr-o arcada. Candelabrul e 
aprins. Se aude din antreu orchestra evreiasca amintita in actul al 
doilea. Seara. În sală se dansează cadrilul. Glasul lui Simeonov- 
Pişcik: ,,Promenade a une paire!” Intră în sufragerie prima 
pereche: Pişcik si Charlotta Ivanovna, a doua: Trofimov si Liubov 
Andreevna; a treia: Ania şi funcţionarul de la posta; a patra: 
Varia cu şeful de gară etc. Varia plânge încet şi îşi şterge ochii 
dansând. În ultima pereche Duniaşa. Toate perechile traversează 
salonul. Pişcik strigă: , Grand rond, balancez ” şi ,, Les cavaliers a 
genoux et remerciez vos dames!” Firs, in frac, serveşte pe o tavă 
sifon. Intră în salon Pişcik şi Trofimov. 


PISCIK: De felul meu sunt pletoric! Am şi avut până acum două 
atacuri. Mi-e greu să dansez. Dar vorba aia: cand esti cu lupii, 
trebuie să urli... Sunt sănătos ca un cal. Răposatul taică-meu, mare 
ghidus — fie-i tarana uşoară — spunea că vechiul nostru neam al 
Simeonov-Pişcikilor se trage din calul pe care Caligula l-a facut 
senator... (se aşază) De altceva însă mă plâng: n-am bani. 
Flămândul codri visează... (adoarme si se trezeşte sforaind) Asa 
sunt şi eu... nu mi-e gândul decât la bani... 

TROFIMOV: E adevărat că aduci oarecum cu un cal! 

PISCIK: Ei, şi ce e cu asta? Calul e un animal de nădejde... Poti 
să-l şi vinzi... 

(din camera vecină se aude zgomotul bilelor de biliard; Varia 

apare sub arcadă) 

TROFIMOV (o tachineaza): Madame Lopahina! Madame 
Lopahina! 

VARIA (supărată): Boierul naparlit! 

TROFIMOV: Da, eu sunt boierul näpârlit şi mă mândresc cu 
asta! 


VARIA (cu amărăciune): l-am chemat pe muzicanti, dar cu ce o 
să-l plătim? (pleacă) 

TROFIMOV (lui Piscik): Daca ai fi folosit în alt fel energia pe 
care ai cheltuit-o toată viata dumitale, umblând dupa bani pentru 
plata dobânzilor, ai fi putut până la sfârşit să răstorni pământul! 

PISCIK: Nietzsche... Filozoful... marele, celebrul gânditor, 
acest om cu mintea colosală, spune undeva în operele lui că ai 
voie să falsifici bani. 

TROFIMOV: L-ai citit dumneata pe Nietzsche... 

PISCIK: De citit chiar, nu! Dar mi-a spus Daşenka. În situaţia în 
care sunt eu acum, nu-mi mai rămâne decât să fabric bani falsi... 
Poimâine trebuie să plătesc trei sute şi zece ruble... De-o sută 
treizeci am făcut rost. (îşi pipăie buzunarul, speriat) Au dispărut 
banii! l-am pierdut! (printre lacrimi) Unde-s banii? (bucuros) 
Uite-i, în căptuşeală... M-au trecut sudorile... 

(intră Liubov Andreevna şi Charlotta Ivanovna ) 

LIUBOV ANDREEVNA (cântă încet o lezghinca): De ce 
întârzie atât Leonid? Ce face la oraş? (către Duniasa) Duniasa, da- 
le ceai muzicantilor... 

TROFIMOV: Pesemne nu s-a ţinut licitaţia. 

LIUBOV ANDREEVNA: Nu era nimerit să chemam muzicanți 
si nici să dăm balul... Ei, nu-i nimic... (se așază si fredonează 
încet) 

CHARLOTTA (i dă lui Piscik un joc de cărţi): Uite un pachet 
de cărți. Gândeste-te la o carte. 

PISCIK: M-am gândit! 

CHARLOTTA: Acum amestecă-le! Aşa! Dă-le-ncoace, dragă 
domnule Pişcik. Eins, zwei, drei!*> Şi acuma caut-o în buzunarul 
dumitale. 

PISCIK (scoate cartea din buzunar): Opt de pică. E adevărat! 
(mirându-se) la te uită! 

CHARLOTTA (ținând cărțile în palmă către Trofimov): Spune- 
mi repede ce carte e deasupra? 

TROFIMOV: Dama de pică. 

CHARLOTTA: Este! (către Piscik) Şi ce carte e dedesubtul e1? 


PISCIK: Asul de cupa. 

CHARLOTTA: Este! (îşi bate palma. Cărţile dispar) A, ce 
vreme frumoasă e azi! (îi răspunde un glas tainic de femeie ca de 
sub podea) „O, da, vremea-i splendidă, domnişoară!” Eşti idealul 
meu... (glasul) „Și dumneata, domnişoară, îmi placi foarte mult”. 

ŞEFUL GĂRII (aplaudând): Bravo, doamnă ventrilocă! 

PISCIK (mirându-se): la te uită! Fermecătoarea mea Charlotta 
Ivanovna. Sunt îndrăgostit lulea de dumneata. 

CHARLOTTA: Îndrăgostit? (dând din umeri) Dumneata poţi să 
iubeşti? Gutter Mensch, aber schlechter Musikant\* 

TROFIMOV (il bate pe Piscik pe umăr): Ei, ce mai spui, cal 
batran? 

CHARLOTTA: Rog atentie. Alta scamatorie, (ia de pe scaun un 
pled) lată un pled, foarte frumos, de vânzare. (fl scutura) Nu vrea 
nimeni să-l cumpere? 

PISCIK (mirdndu-se): Ia te uită! 

CHARLOTTA: Eins, zwei, drei! (ridică repede pledul; dupa 
pled se află Ania; face o reverență, aleargă spre mama ei, o 
imbratiseaza şi se întoarce repede în sala; entuziasm general) 

LIUBOV ANDREEVNA (aplaudă): Bravo! Bravo! 

CHARLOTTA: Încă ceva. Eins, zwei, drei! (ridică pledul; după 
pled se află Varia şi se înclină) 

PISCIK (mirându-se): Ia te uită! 

CHARLOTTA: Gata! (aruncă pledul pe Piscik, face o reverență 
şi fuge în sală) 

PISCIK (aleargă după ea): A, hotoaico! Ati văzut-o? (iese) 

LIUBOV ANDREEVNA: Leonid tot n-a venit!... Nu înţeleg ce 
face atâta în oraş! Cred că totul trebuie să se fi isprăvit. Ori s-a 
vândut proprietatea, ori nu s-a ţinut licitaţia. De ce să ne lase atâta 
vreme în nesiguranță? 

VARIA (câutând s-o liniştească): Sunt sigură că unchiul a 
rascumparat-o! 

TROFIMOV (cu ironie): Da. 

VARIA: Matusica 1-a trimis o procură să cumpere proprietatea 
pe numele ei, cu trecerea datoriei. O fi făcut asta pentru Ania. Sunt 


sigură că Dumnezeu l-a ajutat pe unchiul s-o cumpere. 

LIUBOV ANDREEVNA: Mätusica din Jaroslav a trimis 
cincisprezece mii de ruble ca să cumpărăm proprietatea pe numele 
ei, în noi nu are încredere. Dar banii ăştia nu ajung nici ca să 
plătească dobânzile. (îşi acoperă fața cu mâinile) Astăzi se 
hotărăşte soarta mea, soarta... 

TROFIMOV (0 tachineaza pe Varia): Madame Lopahina! 

VARIA (suparata): Vesnicul student! De doua ori te-au dat 
afara din universitate! 

LIUBOV ANDREEVNA: De ce te superi, Varia? Te tachineaza 
cu Lopahin, ei şi ce? Vrei să te märiti cu el?... Mărită-te. E un om 
bun şi interesant. Nu vrei? Nu te mărita, nimeni nu te sileşte, 
draguta mea... 

VARIA: Trebuie sa ti-o spun fara inconjur, maicuta: ma gandesc 
serios la asta. E un om bun şi îmi place. 

LIUBOV ANDREEVNA: Atunci mărită-te! Nu înţeleg ce mai 
aştepţi! 

VARIA: Dar bine, mamă, doar n-o să-l cer eu în căsătorie! Sunt 
doi ani de când toţi îmi vorbesc de el, şi numai el nu spune nimic, 
sau face glume. Eu îl înţeleg. Acum umblă după avere, îşi are 
treburile lui şi n-are timp să se gândească la mine. Dacă aş avea 
bani, măcar o sută de ruble, aş lăsa toate şi m-aş duce departe. Aş 
intra la mănăstire. 

TROFIMOV: Ce dumnezeiască fericire! 

VARIA (lui Trofimov): Un student n-ar trebui să spună prostii! 
(cu blandete printre lacrimi) Ce urât te-ai făcut, Petea. Cum ai 
îmbătrânit! (către Liubov Andreevna, încetând a mai plânge) Dar 
uite, mamă, eu nu pot să stau fără treabă. În fiecare clipă trebuie să 
fac ceva! 

(intră laşa) 

IASA (abia stăpânindu-şi râsul): Epihodov a rupt un tac... 
(iese) 

VARIA: Ce caută Epihodov aici? Cine i-a dat voie să joace 
biliard? Eu nu mai înţeleg oamenii ăştia! (iese) 

LIUBOV ANDREEVNA: Nu o mai tachina, Petea. Nu vezi că 


si asa e destul de mahnita? 

TROFIMOV: Prea se prăpădeşte cu firea! Prea se amestecă în 
câte nu o privesc. Toată vara nu ne-a dat pace, Aniei şi mie. Se 
temea să nu ne îndrăgostim unul de altul! Ce-i pasă ei? Şi afară de 
asta, nu i-am dat niciun prilej să gândească aşa cum gândeşte! 
Sunt atât de departe de astfel de banalitati! Noi suntem mai presus 
de dragoste! 

LIUBOV ANDREEVNA: Eu însă, din păcate, cred că sunt mai 
prejos! (foarte neliniştită) Dar de ce nu se-ntoarce Leonid? Aş 
vrea numai să ştiu: s-a vândut sau nu? Mi-e atât de greu să-mi 
închipui că s-ar putea întâmpla o astfel de nenorocire, încât nici nu 
mai ştiu ce să cred! Îmi pierd capul. Sunt în stare să tip, să fac 
vreo prostie. Salvează-mă, Petea! Spune ceva, vorbeşte! 

TROFIMOV: Dacă s-a vândut sau nu s-a vândut astăzi 
proprietatea, nu-i totuna? De mult s-a hotărât cu ea, fără putinţă de 
revenire. Linistiti-va, dragă doamnă! Nu trebuie să vă mai mintiti 
singură. Măcar o dată priviţi adevărul în fata. 

LIUBOV ANDREEVNA: Adevărul? Care adevăr? Dumneata 
ştii unde e adevărul şi unde nu e. Dar eu parcă am orbit. Nu mai 
văd nimic. Dumneata rezolvi curajos toate problemele mari ale 
vieţii. Dar spune-mi, dragul meu: nu cumva pentru că eşti tânăr şi 
pentru că n-ai avut încă timp să suferi din cauza vreuneia dintre 
aceste probleme? Si dacă priveşti viitorul cu încredere, să nu fie 
pentru că nu vezi şi nu aştepţi nimic care să te îngrozească, 
deoarece viata e încă ascunsă ochilor dumitale tineri? Esti mai 
îndrăzneţ, mai cinstit, mai adânc decât noi. Dar gândeşte-te mai 
bine şi fii cât de cat mai marinimos. Cruta-ma! M-am născut aici, 
aici au trait tata şi mama, aici a trait şi bunicul meu. Iubesc casa 
asta. Nu-mi vine să cred ca aş putea trai fara livada de visini. Si 
daca ea trebuie neapărat să fie vândută, ei bine, vindeti-ma şi pe 
mine împreună cu ea... (il îmbrățișează pe Trofimov şi-l sărută pe 
frunte) Şi fiul meu s-a înecat tot aici... (plânge) Fie-ti milă de 
mine. Eşti un om bun. 

TROFIMOV: Ştiţi, va compătimesc din toată inima. 

LIUBOV ANDREEVNA: Altfel ar fi trebuit să spui lucrul 


ăsta... altfel... (scoate batista, ti cade o telegramă) Nici nu ştii ce 
povară simt astăzi pe suflet! Aici e prea mult zgomot. Inima îmi 
tresare la fiecare mişcare. Tremur toată. Si nu pot nici să mă 
închid în odaia mea. Mi-e frică de singurătate. Nu mă judeca 
aspru, Petea... Tin foarte mult la dumneata, ca la o rudă apropiată. 
Bucuroasă ti-as da-o pe Ania, ţi-o jur! Dar vezi, dragul meu, 
trebuie mai întâi să-ţi ispravesti studiile. Nu faci nimic. Laşi să te 
arunce soarta dintr-un loc într-altul. E foarte ciudat... Nu-i asa? Si 
cu barba ce ai de gând, că nu vrea să crească deloc... (râde) Ce 
caraghios eşti! 

TROFIMOV (ridică telegrama): Nu ţin să fiu frumos! 

LIUBOV ANDREEVNA: E o telegramă de la Paris. În fiecare 
ZI primesc câte una. [eri una, azi alta. Nebunul acela iar s-a 
îmbolnăvit, iar îi merge prost, îmi cere iertare, mă imploră să vin 
ŞI, într-adevăr ar trebui să plec la Paris, să stau lângă el. Te uiţi la 
mine aspru, dar ce pot face, Petea? Ce pot să fac? E bolnav, singur 
şi nenorocit! Cine o să-l îngrijească acolo? Cine o să-l împiedice 
să facă prostii? Cine o să-i dea doctoriile la timp? Şi de ce m-aş 
mai ascunde şi aş tăgădui, când e limpede că-l iubesc. ÎL iubesc... 
îl iubesc... E ca o piatră care-mi stă legată de gât şi mă trage la 
fund, dar vezi, cu iubesc piatra asta şi nu pot fără ea. (îi strânge 
mâna lui Trofimov) Nu mă judeca rău, Petea. Mai bine taci şi nu- 
mi spune nimic... 

TROFIMOV (printre lacrimi): Dar pentru numele lui 
Dumnezeu, vă rog, iertati-mi sinceritatea: uitaţi că v-a furat? 

LIUBOV ANDREEVNA: Nu, nu, nu! Să nu spui aşa ceva! (isi 
astupă urechile) 

TROFIMOV: E o secătură. Dumneavoastră sunteţi singura care 
n-aţi aflat-o încă. E un ticălos, un om de nimic. 

LIUBOV ANDREEVNA (supărată, dar reținută): Cu toţi cei 
douăzeci şi şase sau douăzeci şi şapte de ani ai dumitale, Petea, nu 
eşti decât un licean. 

TROFIMOV: Ei şi?! 

LIUBOV ANDREEVNA: La vârsta dumitale e timpul să fu 
bărbat, să-i înţelegi pe cei ce iubesc şi să fii iubit la rândul 


dumitale... să te indragostesti şi dumneata! (supărată) Da, da! Asa 

e! Si nu-mi mai vorbi de curăţenia dumitale sufletească, că nu esti 

decât un bleg, un biet caraghios, o pocitanie... 

TROFIMOV (îngrozit): Ce spune?! 

LIUBOV ANDREEVNA: „Sunt mai presus de iubire!” Nu eşti 
mai presus de iubire, ci cum spune Firs, esti un târâie-brâu. La 
vârsta dumitale să nu ai o iubita!... 

TROFIMOV (îngrozit): E înspăimântător! Ce spune?! (se 
îndreaptă repede spre sala, apucându-se de cap) E 
înspăimântător... Nu mai pot!... Mă duc... plec! (iese, dar se 
întoarce în aceeaşi clipă) Între noi totul s-a sfârşit! (iese în antreu) 

LIUBOV ANDREEVNA (ii strigă din urmă): Petea, nu pleca! 
Caraghiosule! Am glumit, Petea! 

(din antreu se aud paşi grăbiţi pe scară, apoi deodată cineva se 
prabuseste cu zgomot — Ania şi Varia scot un țipăt; în acelaşi timp 
se aud râsete) 

LIUBOV ANDREEVNA: Ce s-a întâmplat? 

(intră Ania) 

ANIA (râzând): Petea a căzut pe scară. (iese repede) 

LIUBOV ANDREEVNA: Ce om sucit mai e şi Petea! 

(şeful de gară se opreşte în mijlocul sălii şi declamă ,, Pacatoasa”’ 
de Alexei Tolstoi; toți îl ascultă; dar abia a declamat câteva 
versuri şi din antreu se aude un vals; şeful de gară tace; toți 
dansează; din antreu intra Trofimov, Ania, Varia si Liubov 

Andreevna) 

LIUBOV ANDREEVNA: Hai, Petea, suflet curat... Iti cer 
iertare... Hai să dansăm... (valseaza cu Petea) 

(Ania şi Varia dansează împreună; Firs intră şi isi pune bastonul 
lângă usa laterală, lasa intră si el din salon şi priveşte dansul) 
IASA: Ce mai spui, mosule? 

FIRS: Nu sunt în apele mele. Înainte, la balurile noastre dansau 
generali, baroni, amirali, dar acum trimitem după funcţionarul de 
la posta şi după şeful de gară. Si nici ăştia nu vin cu plăcere. Simt 
că mă duc. Răposatul meu stăpân, bunicul dumnealor, ne dădea la 
toţi, orice boală am fi avut, să inghitim ceară roşie. De douăzeci de 


ani iau ceară rosie în fiecare zi, ba chiar şi mai de mult. Poate de 
ala mai trăiesc. 

IASA: M-ai plictisit, moşule. (cască) Măcar de-ai crăpa mai 
repede! 

FIRS: Ei, şi tu, târâie-brâu! (bombaneste) 

(Trofimov şi Liubov Andreevna dansează în sală si apoi in salon) 

LIUBOV ANDREEVNA: Merci. Vreau să stau jos... (se așază) 
Am obosit. 

(intră Ania) 

ANIA (emoționată): Chiar acum spunea un om la bucătărie că 
livada de vişini a fost vândută azi! 

LIUBOV ANDREEVNA: Si cine a cumparat-o? 

ANIA: A plecat fara sa spuna. (danseaza cu Trofimov si trec in 
sală) 

IASA: A fost un bătrân care flecărea la bucătărie. Nu-i de pe la 
noi. 

FIRS: $i Leonid Andreevici tot n-a venit! Si-a luat un pardesiu 
subţire. O să răcească. Of, ce ţi-e şi cu tinereţea asta! 

LIUBOV ANDREEVNA: Simt că-nnebunesc! Du-te, laşa, şi 
află cui a fost vândută livada! 

IASA: Da” bătrânul a plecat de mult! (râde) 

LIUBOV ANDREEVNA (puțin înciudată): De ce râzi? De ce te 
bucuri? 

IASA: Caraghios mai e şi Epihodov ăsta. Un tont. Nouăzeci şi 
nouă de nenorociri! 

LIUBOV ANDREEVNA: Încotro o să apuci, Firs, dacă s-a 
vândut livada? 

FIRS: Încotro îmi veţi porunci. 

LIUBOV ANDREEVNA: Dar ce-i cu tine? Eşti bolnav? Du-te 
si te culcă! 

FIRS: Da... (zâmbind) Să mă duc sa mă culc? Şi daca mă duc, 
cine mai serveşte aici? Cine se mai gândește la toate? Sunt singur 
pentru toată casa! 

IASA (către Liubov Andreevna): Dacă sunteţi buna, dati-mi 
voie să vă fac o rugăminte: de mai plecaţi cumva la Paris, fie-vă 


mila si luati-ma cu dumneavoastra. Hotarat lucru, aici nu mai pot 
ramane. (priveşte în jur, cu jumătate glas) Ce să va mai spun! Le 
ştiţi si dumneavoastră: tara asta incultă, oameni stricati, fără să 
mai vorbesc de plictiseală, de mâncare proastă la bucătărie şi de 
acest Firs care umblă prin toată casa şi bodoganeste numai nerozii! 
Fiţi bună şi luati-ma cu dumneavoastră! 

(intră Pişcik) 

PISCIK: Un vals, frumoasa mea? (Liubov Andreevna pleacă cu 
el) Voi imprumuta totusi de la dumneavoastra, fermecatoarea mea 
Liubov Andreevna, o suta optzeci de ruble. (danseaza) Da, da! O 
suta optzeci de ruble!... (trec in sala) 

IASA (cântă încet): „Vei înţelege oare zbuciumul sufletului 
meu?” 

(în sală, guvernanta, cu joben cenusiu şi pantaloni cadrilati, da 
din mâini şi țopăie; se aud strigăte: ,, Bravo, Charlotta 
Ivanovna! ”) 

DUNIASA (se oprește să se pudreze): Domnişoara mă pune să 
dansez că sunt prea multi cavaleri şi prea puţine doamne. Dar mie 
dansul imi dă amețeli si bătăi de inimă, Firs Nikolaevici! 
Funcţionarul de la poştă mi-a spus adineauri nişte lucruri care mi- 
au tăiat răsuflarea. 

(muzica încetează ) 

FIRS: Ce ţi-a spus? 

DUNIASA: Dumneata, zice, eşti ca o floare... 

IASA (cască): Auzi, necioplitul... (iese) 

DUNIASA: Ca o floare! Sunt o fată atât de simtitoare! Mă 
înnebunesc după vorbele drăgăstoase. 

FIRS: N-ai să sfârşeşti bine. 

(intră Epihodov) 

EPIHODOV: Dumneata, Avdotia Feodorovna, nici nu ma bagi 
în seamă... Parc-aş fi un gândac. (oftează) Aşa e viata! 

DUNIASA: Ce doreşti? 

EPIHODOV: Fără nicio îndoială, poate că ai dreptate. (oftează) 
Dar, desigur, privind din punct de vedere, atunci dumneata — îmi 
permiti să mă exprim astfel şi iartă-mă pentru sinceritatea mea — 


dumneata m-ai adus în stare de spirit. Eu îmi cunosc soarta. In 
fiecare zi mi se întâmplă câte o nenorocire şi m-am obişnuit într- 
atâta, încât îmi privesc viata cu un zâmbet pe buze. Mi-ai dat 
cuvântul şi, deşi eu... 

DUNIASA: O să vorbim noi de asta mai târziu. Acum lasă-mă-n 
pace, te rog. Sunt furată de visurile mele... (se joacă cu evantaiul) 

EPIHODOV: În fiecare zi mi se întâmplă câte o nenorocire, dar 
îmi voi permite să mă exprim astfel: eu la toate zâmbesc, ba şi râd. 

(intră Varia din sală) 

VARIA: Tot n-ai plecat, Semion? Ce lipsă de respect! (către 
Duniaşa) Pleacă de-aici, Duniasa. (lui Epihodov) Ba joci biliard şi 
rupi tacul, ba te plimbi prin salon ca un musafir. 

EPIHODOV: Dă-mi voie să mă exprim aşa, că dumneata n-ai de 
ce să-mi ceri socoteală! 

VARIA: Nu-ţi cer socoteală. Iti vorbesc. Umbli tot timpul de 
colo până colo şi nu faci nimic. Tinem un contabil şi nu stim de 
ce! 

EPIHODOV (ofensat): Dacă lucrez, sau mă plimb, sau mănânc, 
sau joc biliard, asta s-o judece numai cei care se pricep şi sunt 
superiorii mei. 

VARIA:  Îndrăzneşti să-mi răspunzi astfel? (izbucneste) 
Îndrăzneşti? Adică eu nu pricep nimic? leşi afară! Să nu te mai 
văd! 

EPIHODOV (infricosat): Vă rog să va exprimati într-un mod 
mai delicat. 

VARIA (iesindu-si din fire): leşi afară! Imediat! Afară! (el se 
îndreaptă spre uşă, ea după el) Nouăzeci şi nouă de nenorociri! Să 
nu te mai prind pe aici! Să nu te mai văd în ochi! (Epihodov iese; 
de după uşă se aude glasul lui: ,,Ma voi plânge de dumneata. ”) A, 
te mai întorci? (apucă bastonul pe care Firs l-a pus lângă uşă) 
Vino! Vino, ca-ti arăt eu tie! Ai venit? Ai venit? Atunci poftim! 
(învârteşte bastonul; în clipa aceasta intră Lopahin) 

LOPAHIN: Vă foarte mulţumesc! 

VARIA (supărată, pe un ton glumet): Te rog sa ma 1erti! 

LOPAHIN: Nu face nimic. Iti mulțumesc numai pentru amabila 


dumitale primire. 

VARIA: N-ai pentru ce! (se îndepărtează, apoi priveşte înapoi 
şi întreabă blând) Te-am lovit? 

LOPAHIN: Nu-i nimic. O să-mi iasă un cucui cât toate zilele şi 
atâta tot! 

GLASURI ÎN SALĂ: A venit Lopahin! Iermolai Alexeici! 

PISCIK: El e! In carne şi oase! (Pişcik şi Lopahin se sărută) 
Dragul meu, sufletul meu, miroşi a coniac. ŞI noi ne veselim aici. 

(intră Liubov Andreevna ) 

LIUBOV ANDREEVNA: Dumneata eşti, Iermolai Alexeici? De 
ce aşa târziu? Unde-i Leonid? 

LOPAHIN: Leonid Andreici a venit cu mine. E aici... 

LIUBOV ANDREEVNA (agitată): Ei? S-a ţinut licitaţia? 
Vorbeşte! 

LOPAHIN (stânjenit, temându-se să-şi arate bucuria): Licitatia 
s-a sfârşit pe la ora patru... Dar noi am pierdut trenul. A trebuit să- 
| aşteptăm pe cel de noua si jumătate. (oftand din greu) Uf! Sunt 
putin ametit... 

(intră Gaev; in mâna dreaptă are nişte pachete, cu stânga isi 
şterge lacrimile) 

LIUBOV ANDREEVNA: Ce e, Leonea? Vorbeşte! 
(nerăbdătoare, printre lacrimi) Pentru numele lui Dumnezeu, 
vorbeşte!... 

GAEV (nu-i răspunde nimic, făcând doar un gest evaziv cu 
mâna; către Firs, plângând): la astea... uite anchois, cherci... 
Am fost în aşa hal că n-am mâncat nimic azi. (uşa sălii de biliard 
e deschisă, se aude zgomotul bilelor şi glasul lui lasa: „Şapte si 
optsprece!”’; expresia feţei lui Gaev se schimbă, nu mai plânge) 
Sunt foarte obosit! Ajută-mă să mă schimb, Firs. 

(pleacă din sală, după el Firs) 

PISCIK: Ce-a fost la licitaţie? Povesteşte! 

LIUBOV ANDREEVNA: S-a vândut livada de vişini? 

LOPAHIN: S-a vândut! 

LIUBOV ANDREEVNA: Cine a cumpărat-o? 

LOPAHIN: Eu am cumpărat-o! 


(pauza) 

(Liubov Andreevna e distrusa; ar cadea daca nu s-ar rezema de 
scaun şi de masa; Varia scoate cheile de la brâu, le aruncă pe 
duşumea, în mijlocul salonului şi pleacă) 

LOPAHIN: Eu am cumparat-o! Stati, domnilor, vă rog, că mi 
se-ntunecă mintea! Nu pot să vorbesc! (râde) Când am ajuns la 
licitaţie, Deriganov era acolo. Leonid Andreici n-avea decât 
cincisprezece mii de ruble la el, şi Deriganov a luat-o de la treizeci 
de mii peste datorie. Când am văzut cum stau lucrurile m-am 
încăierat cu el şi am dat patruzeci de mii. El — patruzeci şi cinci, 
eu — CINCIZECI şi cinci de mii. Aşadar, el urca din cinci în cinci, iar 
eu din zece în zece... Şi aşa am mers până la sfârşit! Eu am dat 
nouăzeci de mii peste datorie şi mie mi-a rămas. Livada de vişini e 
acum a mea. A mea! (râde ca hohote) Doamne, Dumnezeule, 
livada de vişini e a mea! Spuneti-mi, sunt beat, sunt în toate 
minţile mele, nu mi se năzare? (tropaind) Nu radeti de mine! Dacă 
tata şi bunicul s-ar scula din mormintele lor să vadă ce s-a 
întâmplat, cum Iermolai al lor, cel bătut, care abia ştia să citească, 
care umbla descult iarna, a cumpărat cea mai frumoasă proprietate 
din lume! Eu am cumpărat moşia unde bunicul şi tata au fost robi, 
unde nu erau lăsaţi nici în bucătărie... Visez... aiurez, poate că mi 
se pare... E o scornire a închipuirii voastre, învăluită de 
întunecimea necunoscutului. (ridicând cheile şi zâmbind ca 
blândeţe) A aruncat cheile! Vrea s-arate că nu mai e stăpână 
aici!... (sună din chei) Bine. Nu-i nicio supărare! (orchestra isi 
acordează instrumentele) Ei, muzicanți, cântati! Vreau să v-aud! 
Am să vă chem pe toţi să priviţi cum Iermolai Lopahin va izbi cu 
toporul în livada de vişini şi cum vor cădea pomii la pământ. Vom 
construi vile, şi nepoţii şi stränepotii nostri vor apuca aici o viata 
nouă... Să cânte muzica! 

(orchestra cântă; Liubov Andreevna s-a lăsat pe un scaun şi 
plânge amar.) 

LOPAHIN (pe un ton de mustrare): De ce, de ce nu m-ati 
ascultat? Sărmana mea, draga mea Liubov Andreevna, acum nu 
mai putem întoarce lucrurile! (printre lacrimi) O, de-ar trece toate 


astea mai repede. De s-ar schimba odată viata noastră absurdă şi 
nefericită! 

PISCIK (il ia de mână, cu jumătate de glas): Plânge. Hai să 
mergem în sală... să o lăsăm singură... Vino cu mine! (fl ia de 
brat) 

LOPAHIN: Ei, ce e cu voi? Cantati mai tare! Faceţi cum va 
poruncesc eu! (cu ironie) Vine noul proprietar, stapanul livezii de 
visini! (loveşte din greşeală o masufa, gata să răstoarne un 
candelabru) Pot să plătesc tot! (iese cu Piscik) 

(in sală si salon nu-i nimeni, afară de Liubov Andreevna, care stă 
ghemuita şi plânge amarnic; orchestra cântă în surdina; 
intră repede Ania şi Trofimov; Ania se apropie de mama ei şi 
ingenuncheaza în fata ei, Trofimov rămâne la intrarea în sală) 

ANIA: Mamă! Plângi, mamă? Buna, draga, scumpa mea mamă, 
frumoasa mea, te iubesc... te binecuvântez. Livada de vişini a fost 
vândută, nu mai există. E adevărat, dar nu mai plânge, mamă! Ţi-a 
mai rămas viata înaintea ta, ţi-a rămas sufletul tău frumos şi 
curat... Să plecăm de aici, să plecăm, scumpa mea, vino cu mine! 
Vom sădi o livadă nouă, mai frumoasă decât asta, o vei vedea şi ai 
să înţelegi. Şi o bucurie liniştită, o bucurie adâncă se va lăsa peste 
sufletul tău, ca soarele în amurg peste zare, şi vei zâmbi, mamă! 
Să mergem, scumpa mea, să mergem! 


Cortina 


ACTUL AL PATRULEA 


Decorul din actul întâi. Nu mai sunt nici perdele la ferestre, nici 
tablouri, doar puţină mobilă strânsă toată într-un colt, ca pentru 
vânzare. O senzaţie de gol. Lângă uşa de ieşire şi în fundul scenei 
sunt strânse geamantanele, baloturile de călătorie etc. În stânga, 
uşa e deschisă si se aud glasurile Variei şi Aniei. Lopahin 
aşteaptă în picioare. lasa tine o tavă cu pahare de şampanie. În 
antreu Epihodov leagă cu sfoară o ladă. În fund, din culise se 
aude zgomot de voci. Au venit țăranii să-şi ia rămas-bun. Glasul 
lui Gaev: „Vă mulţumesc, fraţilor, vă mulţumesc!” 


IASA: Au venit oamenii să-şi ia rămas-bun. După mine, 
Iermolai Alexeici, ţăranul e de treabă, măcar că-i necioplit. 
(zgomotul de voci încetează; prin antreu trec Liubov Andreevna şi 

Gaev; Liubov Andreevna nu plânge, dar e palidă, buzele îi 
tremură, nu poate vorbi) 

GAEV: Le-ai dat punga ta, Liuba. Aşa nu se mai poate! Nu se 
poate! 

LIUBOV ANDREEVNA: N-am putut să mă stăpânesc. N-am 
putut! 

(pleacă amândoi) 

LOPAHIN (în usa, în urma lor): Poftiti, vă rog! Câte un păhărel 
de şampanie, de adio. Nu mi-a dat prin cap să iau din oraş. N-am 
găsit decât o singură sticlă la bufetul gări. Vă rog. (pauză) Nu 
doriți? Nu vreți să-mi faceţi cinstea? (se depărtează de usa) Să fi 
ştiut, n-aş mai fi cumpărat. Dacă-i aşa, nu beau nici eu. (laşa pune 
tava pe scaun, cu precauție) Bea măcar tu, laşa! 

IASA: În sănătatea celor care pleacă! Iar dumitale, noroc bun 
aici! (bea) Sampania asta nu e veritabilă, crede-ma! 

LOPAHIN: Opt ruble sticla. (pauză) E frig al dracului! 

IASA: N-am făcut focul astăzi, că tot plecăm. (râde) 


LOPAHIN: De ce râzi? 

IASA: De bucurie. 

LOPAHIN: Suntem în octombrie, dar e soare şi linişte, ca vara. 
Bună vreme pentru construcţii. (în usa, uitându-se la ceasul de 
perete) Nu uitaţi, vă rog, că nu mai aveţi decât patruzeci şi şapte 
de minute până la plecarea trenului. Asta înseamnă că peste 
douăzeci de minute trebuie să plecaţi la gară. Grabiti-va! 

(Trofimov, în pardesiu, intra din curte) 

TROFIMOV: Cred că a sosit vremea plecării. Trăsura e la scară. 
Unde dracu or fi galoşii mei, că nu-i mai găsesc. (în prag) Ania, 
nu-mi găsesc galoşii, nu sunt nicăieri. 

LOPAHIN: Ma duc la Harkov. Iau acelaşi tren cu voi. O să 
rămân toată iarna la Harkov. Mi-am pierdut timpul cu voi. Am 
obosit stând degeaba. Nu pot fără muncă. Uite, nu mai ştiu ce să 
fac cu mâinile. Îmi atârnă de parcă n-ar mai fi ale mele! 

TROFIMOV: Las’ că plecăm numaidecât şi o să te poţi apuca 
iar de rodnica ta muncă. 

LOPAHIN: Ia un păhărel! 

TROFIMOV: Nu, nu beau! 

LOPAHIN: Aşadar, te duci la Moscova? 

TROFIMOV: Da. Îi petrec până la oraş şi mâine plec la 
Moscova. 

LOPAHIN: Uite, pun rămăşag că profesorii nu şi-au început 
cursurile, asteptandu-te! 

TROFIMOV: Asta nu te priveşte. 

LOPAHIN: De câţi ani esti la universitate? 

TROFIMOV: Caută ceva mai nou. E veche şi răsuflată. (își 
caută galoşii) Cred că tot nu ne vom mai vedea niciodată. De 
aceea, da-mi voie la despărţire să-ţi dau un sfat: nu mai da atâta 
din mâini. Lasă-te de obiceiul ăsta. Nu mai da din mâini. Pentru că 
ti-as mai spune că a construi vile şi a socoti ca vilegiaturiştii vor 
ajunge cu timpul gospodari, şi asta înseamnă să dai din mâini 
degeaba... Totuşi, oricum ai fi, eu tin la tine. Ai degete subțiri şi 
delicate ca un artist, ai un suflet delicat şi ales... 

LOPAHIN (il îmbrățișează): La revedere, dragul meu! Iti 


multumesc pentru tot! Spune-mi daca ai nevoie de bani de drum. 

TROFIMOV: Ce să fac cu ei? N-am nevoie! 

LOPAHIN: Dar n-aveţi bani! 

TROFIMOV: Avem. Iti mulţumesc. Am primit pentru o 
traducere. Îi am aici, în buzunar. (neliniștit) Dar unde-or fi galosii 
mei? 

VARIA (din camera vecină): a-ţi vechiturile! (aruncă pe scenă 
o pereche de galosi) 

TROFIMOV: De ce te superi, Varia? Hm... Dar ăştia nu sunt 
galosii mei! 

LOPAHIN: Astă-primăvară am semănat o mie de deseatine de 
mac şi am câştigat curat patruzeci de mii de ruble. Şi ce privelişte, 
când erau toţi macii infloriti! Am câştigat aşadar patruzeci de mii 
de ruble. Asa că dacă vreau să-ţi împrumut nişte bani, am de unde! 
De ce tii nasul sus? Sunt un ţăran. Şi iti vorbesc fără ocoluri. 

TROFIMOV: Tatăl tău a fost ţăran, al meu farmacist, dar asta n- 
are nicio importanţă. (Lopahin scoate portofelul) Lasă, lasă... Sa- 
mi dai două sute de mii de ruble şi tot n-aş lua. Sunt un om liber. 
Tot ceea ce voi ceilalți, bogaţi sau săraci, pretuiti atât de mult, 
asupra mea n-are mai multă putere decât un fulg luat de vânt. Eu 
pot să mă lipsesc de voi, pot să nici nu vă iau în seamă, sunt 
puternic şi mândru. Omenirea merge spre adevărul cel mai înalt, 
spre cea mai înaltă fericire din câte există — şi eu sunt în primele 
rânduri. 

LOPAHIN: Si ai să ajungi vreodată? 

TROFIMOV: Am să ajung! (pauză) Am să ajung sau am să le 
arăt altora calea. 

(în depărtare se aud topoare lovind pomii ) 

LOPAHIN: Si acum, la revedere, dragul meu! E timpul să 
plecăm. Ne umflăm în pene unul în faţa altuia, dar viaţa trece. 
Când muncesc din greu timp îndelungat, mi-s gândurile mai 
sprintene şi mi se pare că ştiu şi eu pentru ce trăiesc. Dar câţi 
oameni sunt, frate, în Rusia, care nici nu ştiu de ce sunt pe 
pământ! N-are însă nicio importanţă. Mersul treburilor nu ţine de 
asta. Se zice că Leonid Andreici a primit o slujbă la bancă cu şase 


mii de ruble pe an... Dar n-o să rămână mult. Prea e leneş! 

ANIA (în uşă): Te roagă mama ca până pleacă să nu se mai taie 
livada... 

TROFIMOV: Adevărat! N-ai avut nici măcar atâta tact... (iese 
prin antreu) 

LOPAHIN: Îndată, îndată... Ce oameni, zău! (iese după el) 

ANIA: L-au dus pe Firs la spital? 

IASA: Am spus de azi-dimineata. Probabil că l-au trimis. 

ANIA (lui Epihodov care trece prin sală): Semion Panteleici, fii 
bun şi află dacă l-au dus pe Firs la spital! 

IASA (ofensat): l-am spus de dimineaţă lui Egor. De ce sa 
întrebe de zece ori? 

EPIHODOV: După părerea mea definitivă, preavarstnicul Firs 
nu mai e de dres. Trebuie să ia calea strămoşilor. Eu unul nu pot 
decât să-l invidiez. (pune un geamantan pe o cutie de pălării şi o 
striveşte) Ei, poftim! Sigur! Ştiam cu! (iese) 

IASA (batjocoritor): Nouazeci şi noua de nenorociri! 

VARIA (de dupa usa): L-au dus pe Firs la spital? 

ANIA: L-au dus. 

VARIA: De ce n-au luat scrisoarea pentru doctor? 

ANIA: Trebuie ajunşi din urmă. Să li se dea scrisoarea! (iese) 

VARIA (din camera vecină): Unde-i laşa? Spuneti-i că 1-a venit 
mama ŞI că vrea să-şi ia rămas-bun. 

IASA (dă din mână): Mă scot din sarite! 

(Duniaşa s-a ocupat tot timpul de bagaje; acum, când lasa a 
rămas singur, se apropie de el) 

DUNIASA: Dacă m-ai privi măcar o data, laşa! Pleci... Mă 
parasesti... (plânge şi i se aruncă de gat) 

IASA: Ce să mai plângi? (bea şampanie) Peste şase zile sunt din 
nou la Paris. Mâine ne suim în expres şi pornim, de parcă nici n- 
am fi fost aici. Nici nu-mi vine a crede. Vive la France! Nu-i de 
mine pe meleagurile astea!... Nu pot trăi aici... Ce să-i faci? Am 
văzut destulă mârlănie. Mi-ajunge. (bea şampanie) Ce să mai 
plângi? Poartă-te cum trebuie şi n-ai să mai plângi. 

DUNIASA (se pudrează, privindu-se în oglindă): Să-mi scrii de 


la Paris. Te-am iubit doar! Te-am iubit atat de mult, Iasa! Sunt o 
fiinta gingasa, laşa! 

IASA: Uite-1 că vin! (se ocupă de geamantane, cântând încet) 

(intra Liubov Andreevna, Gaev, Ania si Charlotta Ivanovna ) 

GAEV: E timpul sa plecăm. Ne-au mai rămas numai câteva 
minute! (privindu-l pe Iasa) Cine miroase a scrumbie? 

LIUBOV ANDREEVNA: Peste zece minute trebuie să ne 
urcăm în trăsuri. (priveşte odaia) Rămâi cu bine, casă dragă, casa 
bunicilor! Va trece iarna. O să vină primăvara şi-atunci n-ai să mai 
fii, au să te dărâme. Câte n-au văzut zidurile astea! (isi sărută cu 
pasiune fiica) Odorul meu! Eşti înseninată! Ochii-ti sclipesc ca 
două diamante. Eşti mulţumită, nu? Foarte mulţumită? 

ANIA: Foarte. Începe o viaţă nouă, mamă. 

GAEV (vesel): Într-adevăr, acum e totul bine. Până la vânzarea 
livezii de visini, ne framantam, sufeream. Apoi când lucrurile s-au 
hotărât şi nu s-a putut schimba nimic, toţi ne-am liniştit, ba ne-am 
si înveselit... Sunt funcţionar de bancă, un financiar, mă rog... 
Galbena la mijloc... Oricum şi tu, Liuba, arăţi mult mai bine... 
fără îndoială. 

LIUBOV ANDREEVNA: Da, într-adevăr, m-am mai liniştit. (i 
se dă paltonul şi pălăria) Dorm bine. Ia lucrurile mele, Iasa! E 
timpul să plecăm! (Aniei) Copila mea, ne vom vedea curând... 
Plec la Paris... Voi trai cu banii pe care i-a trimis mătuşa din 
Iaroslavl ca să ne răscumpărăm livada. Trăiască mătuşica! Numai 
că banii ăştia n-or să tina prea mult. 

ANIA: Nu-i aşa, mamă, că ai să te întorci în curând, în curând? 
Eu mă voi pregăti, voi da examenul la liceu şi apoi voi lucra, o să 
te ajut. Vom citi împreună, mamă, fel de fel de cărți, nu-i asa? (îi 
sărută mâinile) În serile de toamnă vom citi cărţi multe şi în fata 
noastră se va deschide o lume nouă, plină de minuni... (visätoare) 
Să te-ntorci, mamico, să te-ntorci!... 

LIUBOV ANDREEVNA: Am să ma-ntorc, comoara mea! (0 
îmbrățișează ) 

(intră Lopahin; Charlotta fredonează încet un cântec) 

GAEV: Ferice de Charlotta! Ea poate să cânte. 


CHARLOTTA (ia o legătură ce seamănă cu un copil in fasà): 
Dormi, copilaşul meu, nani, nani... (se aude plâns de copil: Uaa! 
Uaa!) Taci, copilaşul meu drag, să fii cuminte... (Uaa! Uaa!) 
Tare mi-e milă de tine... (aruncă balotul la loc) Vă rog să-mi 
găsiți un loc undeva. Nu pot să stau fara să fac ceva. 

LOPAHIN: Iti vom găsi, Charlotta Ivanovna, n-avea grijă. 

GAEV: Toată lumea ne părăseşte. Varia pleacă. Acum nimeni 
nu mal are nevoie de noi. 

CHARLOTTA: La oraş n-am unde să stau. Trebuie să plec... 
(fredonează) Fie ce-o fi... 

(intră Pişcik) 

LOPAHIN: Uite şi minunea pământului! 

PIŞCIK (gâfâind): Uf, Lăsaţi-mă să-mi trag sufletul... Am 
obosit... Dragii mei... Dati-mi un pahar de apa... 

GAEV: Iar ai nevoie de bani? Sluga dumitale! Fug să scap de 
pacoste. (iese) 

PISCIK: E mult de când n-am mai fost pe la dumneavoastră... 
(lui Lopahin) Eşti aici... Ce mulţumit sunt că te văd... Om cu 
mintea straşnică... Poftim datoria. (îi dă lui Lopahin bani) Patru 
sute de ruble; mai rămân opt sute patruzeci... 

LOPAHIN (dă din umeri nedumerit): Nu-mi vine să cred 
ochilor. De unde ai luat banu? 

PIŞCIK: Aşteaptă... Mi-e cald... O întâmplare extraordinară: au 
venit nişte englezi la mine pe moşie şi au găsit în pământ un fel de 
argilă albă... (către Liubov Andreevna) Şi dumitale ţi-am adus 
patru sute de ruble, prea frumoasa mea, scumpa mea... (îi dă 
banii) Restul mai târziu. (bea apă) Adineauri, în tren, un tânăr 
povestea că nu ştiu care mare filozof sfătuia oamenii să sară de pe 
acoperiş... „Sari!” spunea el. Aici e aici. (mirat) Ei, ce spuneţi? 
Mai dati-mi apă! 

LOPAHIN: $i ce-i cu englezii? 

PISCIK: Le-am arendat o bucată de pământ, de ăsta argilos, 
pentru douăzeci şi patru de ani... $i acum, iertati-ma, nu am timp, 
trebuie să alerg... mai departe... Trebuie să mă duc la Znoikov, la 
Kardamonov... Le sunt dator la toţi... (bea) Vă doresc sănătate... 


Mai dau eu joi pe-aici... 

LIUBOV ANDREEVNA: Plecam chiar acum la oraş, iar eu plec 
maine in strainatate... 

PISCIK: Cum? (alarmat) De ce la oras? Tocmai c-am vazut 
toată mobila asta... geamantanele... Ei, las’ că nu-i nimic... 
(printre lacrimi) Nu-i nimic... Ce oameni deştepţi... englezii 
ăştia... Nu-i nimic!... Fiţi fericiţi, Dumnezeu să vă ajute... Nu-i 
nimic... Totul are un sfârşit pe lumea asta... (îi sărută Liubovei 
Andreevna mâna) Şi dacă vă ajunge vreodată vestea că mi-am dat 
sfârşitul, aduceti-vä aminte de acest biet cal şi spuneți: „A trait 
odată pe lume un trăsnit... un oarecare Simeonov-Piscik... fie-1 
tarana uşoară!” Ce vreme minunată!... Da!... (pleacă puternic 
emoționat, dar se întoarce în aceeaşi clipă şi vorbeşte din uşă) 
Fiica mea Dasenka vă salută! (iese) 

LIUBOV ANDREEVNA: E1, şi acum putem pleca. Plec însă cu 
două griji: mai întâi boala lui Firs. (uitându-se la ceas) Mai avem 
cinci minute... 

ANIA: Mamă, pe Firs l-au şi dus la spital. Iaşa l-a trimis azi- 
dimineaţă. 

LIUBOV ANDREEVNA: Si a doua mea grijă e Varia. Ea e 
obişnuită să se scoale dimineaţa şi să lucreze. Acum fara muncă e 
ca peştele fara apă. A slăbit, e palidă şi plânge mereu, saracuta de 
ea... (pauză) Iti aduci aminte, Iermolai Alexeici, că visul meu era 
să va văd căsătoriţi şi lucrurile parcă mergeau bine. (sopteste ceva 
Aniei, face semn Charlottei, şi amândouă pleacă) Ea te iubeşte şi 
ştiu că şi dumitale iti place. Nu pricep atunci de ce fugiţi unul de 
celălalt! Nu înţeleg! 

LOPAHIN: Să fiu sincer, nici eu nu ştiu. E ciudat... Dacă mai e 
timp, sunt gata chiar acum. S-o sfârşim odată! Simt însă că fără 
dumneata n-am s-o cer în căsătorie. 

LIUBOV ANDREEVNA: Minunat. Ne trebuie numai o clipă. O 
chem numaidecât... 

LOPAHIN: Avem şi şampanie. (priveşte paharele) Sunt goale. 
A băut-o cineva. (lasa tuseste) A dat-o gata. 

LIUBOV ANDREEVNA (cu vioiciune): Foarte bine... Noi ne 


ducem... Iasa, allez! O chem! (spre usa) Varia, lasă tot, vino aici. 
Vino! (iese cu lasa) 
LOPAHIN (se uită la ceas): Da... 
(pauză) 

(după uşă râsete reținute, şoapte, în sfârşit intră Varia) 
VARIA (privind cercetător în jur): Ciudat, nu pot să găsesc... 
LOPAHIN: Ce cauţi? 

VARIA: I-am pus chiar eu undeva, dar nu tin minte unde. 

(pauză) 

LOPAHIN: Si acum unde ai de gând să te duci, Varvara 
Mihailovna? 

VARIA: Eu? La Rogulini... M-am tocmit la ei ca sa le tin 
gospodaria... Un fel de menajera, daca vrei... 

LOPAHIN: La laşnevo? Sunt vreo şaptezeci de verste de-aici. 
(pauză) Aşadar s-a ispravit cu viata din casa asta... 

VARIA (privind lucrurile): Unde să fie... Sau poate i-am pus în 
cufăr?... Da, aici nu mai am ce căuta... Viaţa n-o să-nceapă din 
nou... 

LOPAHIN: Eu plec chiar acum la Harkov, chiar cu trenul ăsta. 
Am multe treburi pe cap. În curte îl las pe Epihodov... L-am luat 
la mine. 

VARIA: Ei, da, e bine! 

LOPAHIN: Anul trecut, pe vremea asta — dacä-ti mai aduci 
aminte — ningea! Acum e linişte şi soare... Numai că e frig... Cel 
puţin trei grade sub zero. 

VARIA: Nu m-am uitat. (pauză) De altfel, termometrul e spart. 

(pauză) 

GLAS DE AFARĂ (dinspre uşă): lermolai Alexeici! 

LOPAHIN (parcă ar fi aşteptat de mult chemarea asta): Da, vin 
numaidecât. (iese grăbit) 

(Varia stand pe jos şi punându-și capul pe balotul cu rochii, 
plânge încet; se deschide uşa, intră Liubov Andreevna ) 

LIUBOV ANDREEVNA: Ei? (pauză) Trebuie să plecăm! 

VARIA (nu mai plânge; şi-a şters lacrimile): Da, e timpul, 
maicuta. Cred c-am să ajung chiar astăzi la Rogulini. Numai de n- 


as pierde trenul. 

LIUBOV ANDREEVNA (în ușă): Ania, imbraca-te! 

(intra Ania, apoi Gaev, Charlotta Ivanovna; Gaev poartă un 
palton gros, cu glugă,; se strâng servitorii, vizitiii; lângă lucruri se 
agită Epihodov) 

LIUBOV ANDREEVNA: Acum putem porni la drum. 

ANIA (veselă): La drum! 

GAEV: Prietenii mei, scumpii mei, dragii mei prieteni! Părăsind 
această casă pentru totdeauna, pot oare să tac, să mă stăpânesc şi 
să nu exprim la despărțire sentimentele care umplu acum toată 
fiinţa mea... 

ANIA (il imploră): Unchiule! 

VARIA: Unchiule dragă, nu trebuie! 

GAEV (trist): Bila galbenă la mijloc, în dubleu... Tac... 

(intra Trofimov, apoi Lopahin) 

TROFIMOV: Haideti, doamnelor si domnilor, e timpul sa 
plecam! 

LOPAHIN: Epihodov, da-mi paltonul! 

LIUBOV ANDREEVNA: Sa mai stau o singura clipa! Parca n- 
as fi vazut niciodata ce pereti are casa asta, ce tavane... Acum 
privesc toate astea cu atâta lăcomie, atâta duioşie... 

GAEV: Tin minte —aveam şase ani—ca de Sfânta Treime 
stăteam la fereastra asta şi mă uitam după tata, care se ducea la 
biserică... 

LIUBOV ANDREEVNA: Ati luat toate lucrurile? 

LOPAHIN: Cred că da. (lui Epihodov, îmbrăcându-se) Vezi, 
Epihodov, să fie toate în ordine pe-aici! 

EPIHODOV (vorbeşte cu glas ragusit): Fiţi liniştit, lermolai 
Alexeici! 

LOPAHIN: Ce-i cu glasul ăsta? 

EPIHODOV: Am băut adineauri apă şi nu ştiu ce am înghițit... 

IASA (cu dispreţ): Ce necioplit! 

LIUBOV ANDREEVNA: După plecarea noastră nu mai rămâne 
niciun suflet aici... 

LOPAHIN: Până la primăvară! 


VARIA (trage din balot o umbrelă şi o ridică de parcă ar vrea 
să lovească în cineva. Lopahin se preface speriat): Vai de mine, 
ce te-a găsit? Nici nu mă gândeam. 

TROFIMOV: Vă rog să vă urcați în trăsuri... E timpul! Curând 
O să sosească trenul! 

VARIA: Petea, uite-ti galoşii! Erau lângă geamantan. (printre 
lacrimi) Şi ce murdari sunt... Şi ce rosi! 

TROFIMOV (punându-și galoşii): Să pornim, domnilor! 

GAEV (puternic emoționat, îi e teamă să nu plângă): Tren... 
Gară... Croise la mijloc, dubleu în colt... 

LIUBOV ANDREEVNA: Să mergem! 

LOPAHIN: Sunteţi toți aici? N-a mai rămas nimeni? (incuie usa 
din stânga) Aici sunt depozitate lucrurile, trebuie să închidem. Să 
mergem! 

ANIA: Adio, casă. Adio, viaţă de odinioară! 

TROFIMOV: Viaţă nouă, te salutăm! (iese cu Ania) 

(Varia priveşte camera şi iese fără să se grăbească; pleacă lasa 

cu Charlotta, care duce cățelul de lant) 

LOPAHIN: Aşadar, până la primăvară... Iesiti, doamnelor şi 
domnilor... La revedere! (pleacă) 

(Liubov Andreevna si Gaev au rămas singuri; de parcă ar fi 
asteptat aceasta clipa, se arunca unul in bratele celuilalt si plang 
încet, de teamă să nu fie auzifi) 

GAEV (disperat): Sora, sora!... 

LIUBOV ANDREEVNA: O, draga, scumpa, frumoasa mea 
livada! Rămâi cu bine, viata mea, tinereţea mea, fericirea mea! 
Rämâneti cu bine! 

GLASUL ANIEI (chemând-o): Mama! 

GLASUL LUI TROFIMOV (vesel, plin de elan): Aau!... 

LIUBOV ANDREEVNA: Să mai privesc o ultimă dată pereții 
ăştia, ferestrele astea... Prin odaia asta îi plăcea răposatei mele 
mame să se plimbe... 

GAEV: Sora, soră!... 

GLASUL ANIEI: Mama! 

GLASUL LUI TROFIMOV: Aau!... 


LIUBOV ANDREEVNA: Venim! 
(ies) 


(scena e goală; se aude cum se incuie uşile, apoi cum pleacă 
trăsurile; se face linişte; liniştea e străbătută deodată de zgomotul 
surd al toporului, care loveşte un pom; sună stingher si trist; se 
aud paşi; se arată pe usa din dreapta Firs; e îmbrăcat ca 
intotdeauna, în haină si jiletcă albă; în picioare — pantofi; e 
bolnav. ) 


FIRS (se apropie de usa si o incearcă): E încuiat. Au plecat... 
(se aşază pe divan) M-au uitat. Nu face nimic... Am să stau aici 
putin... Sunt sigur că Leonid Andreici iar nu şi-a luat blana, a 
plecat cu paltonul... (oftează, preocupat) Dacă n-am fost cu ochii 
pe el! Aşa-i tinereţea! (bombăne ceva de neinteles) Viaţa mea a 
trecut de parca nici n-am trait... (se culcă) Am să mă întind putin. 
Nu ţi-a mai rămas niciun pic de putere, niciun pic... Eh, un târâie- 
brâu! (stă nemiscat) 

(se aude un zgomot depărtat, ca din cer, ca sunetul unei coarde 

care plesneste, un sunet trist, stingându-se încet, se face tăcere, 

se aude numai cum departe, în livadă, toporul loveşte în visini) 


CORTINA 


Piesa a fost scrisă în anul 1903. Din relatările lui K. S. Stanislavski rezultă 
că ideea acestei piese, neconturată încă, îl frământa pe Cehov chiar în 
perioada repetitiilor piesei Trei surori (almanahul Sipovnik, nr. 23, 1914). 
Curând după punerea în scenă a piesei Trei surori, în scrisorile sale către O. 
L. Knipper (7 martie şi 22 aprilie), Cehov aminteşte de intenţia de a scrie 
pentru Teatrul de Artă din Moscova o piesă veselă. 

Primele amănunte despre piesa pe care intenţiona s-o scrie pentru Teatrul 
de Artă şi care începuse să-l preocupe le găsim în scrisoarea lui Cehov către 
O. L. Knipper (20 ianuarie 1902): „Nu ţi-am scris nimic despre viitoarea mea 
piesă nu pentru că n-aş avea încredere în tine, după cum îmi scrii, ci fiindcă n- 
am încă încredere în piesă. Ideea abia-abia mijeşte în creierul meu, ca primele 
raze ale dimineţii, şi nu pot să-mi dau încă seama cum va arăta piesa, cum va 
1eşi ea, iar concepţia ei se schimbă de la o zi la alta.” Cehov se referă probabil 
la aceeaşi piesă în scrisoarea sa adresată (1 octombrie 1902) lu K. S. 


Stanislavski: „La 15 octombrie vin la Moscova şi am să-ţi explic motivele 
pentru care nu mi-am terminat încă piesa. Subiectul există, dar îmi lipseşte 
inspiraţia.” În luna decembrie a aceluiaşi an, în scrisoarea către O. L. Knipper, 
Cehov spune: „Livada mea de visini va avea trei acte. Aşa cred, dar nu sunt 
încă sigur.” (24 decembrie 1902) Structura generală a piesei nu s-a precizat 
nici in luna care urmează: „Livada de visini am vrut s-o fac în trei acte lungi, 
dar o pot face tot aşa de bine şi în patru. De fapt, ar fi totuna, căci fie că va 
avea 3, ori 4 acte nu va schimba nimic, piesa va rămâne aceeaşi.” (din 
scrisoarea către O. L. Knipper, 3 ianuarie 1903) În această perioadă, Cehov nu 
se apucase încă să-şi scrie piesa. „Am intenţia s-o scriu în februarie”, îi 
comunică el lui K. S. Stanislavski (Alexeev) la 1 ianuarie 1903. La sfârşitul 
lui ianuarie el repetă acelaşi lucru într-o scrisoare către V. EF. 
Kommissarjevskaia: „Piesa e concepută, este adevărat, i-am găsit şi titlul 
(Livada de vişini, care rămâne deocamdată un secret), dar de scris am să mă 
apuc cel mai târziu pe la sfârşitul lui februarie, dacă, bineînţeles, am să mă 
simt bine”. Tot în această scrisoare Cehov precizează că rolul principal în 
piesă va aparţine unei „bătrâne”. În scrisoarea sa din 11 februarie 1903, 
Cehov se adresează artistei M. P. Alexeeva (Lilina), cu rugămintea de a juca 
în piesa lui, dar nu pomeneşte nimic despre rolul ei, iar despre piesă vorbeşte 
cu oarecare rezervă: ,,... Nu ştiu încă cum o să-mi iasă şi rămâne de văzut 
dacă voi reuşi... La primăvară va fi gata si am să ţi-o aduc.” În scrisoarea 
către O. L. Knipper, scrisă în aceeaşi zi, Cehov spune printre altele: „La 21 
februarie încep să scriu piesa. Tu ai să joci pe prostuţa... ” Tot ei, la 1 martie, 
Cehov îi scrie: ,,... încep să scriu piesa. Mi-am aranjat hârtiile pe masa şi am 
pus şi titlul.” 

În martie Cehov lucra la piesă, precizând chiar, în scrisori, rolurile. „Dacă 
piesa nu-mi va iesi aşa cum mi-am pus în gând, să-mi trânteşti un pumn in 
nas. Stanislavski deţine un rol comic, tu, la fel.” (din scrisoarea către O. L. 
Knipper din 5 martie 1903) „Trebuie să recunosc că piesa nu-mi prea iese. 
Unul dintre personajele principale nu e suficient de bine gândit şi mă încurcă, 
dar până la Paşti, sper, figura lui se va contura şi am să pot lucra nestingherit.” 
(18 martie 1903) „Livada de visini va fi scrisă. Vreau să aibă cât mai puţine 
personaje. În felul acesta atmosfera va fi mai intimă.” (21 martie 1903) 

În aprilie lucrul este întrerupt din cauza plecării la Moscova şi Petersburg şi 
reluat, probabil, abia după întoarcerea lui Cehov de la Moscova şi Novo- 
Fominsk la Ialta, prin iunie. La întrebările lui K. S. Stanislavski despre piesă, 
Cehov îi răspunde (28 iulie 1903) următoarele: „Piesa încă nu-i gata, merge 
greu. Sunt de vină lenea, timpul deosebit de frumos şi dificultățile temei 
alese.” La 22 august, în scrisoarea adresată lui VI. I. Nemirovici-Dancenko, 
Cehov precizează chestiunca decorului: ,,Decorurile le-am redus la minimum, 
râul l-am înlocuit cu un paraclis şi cu o fântână, în actul al doilea va fi o 
«câmpie verde», «un drum» şi «priveliştea care se pierde în zare», puţin 
obişnuită pentru o scenă.” Din toate aceste precizări se poate deduce că în 
această perioadă Cehov lucra la actul al doilea. 

În scrisoarea adresată lui VI. I. Nemirovici-Dancenko (2 septembrie 1903), 


Cehov comunică: „Piesa (dacă voi continua să lucrez in ritmul în care am 
lucrat până acum) va fi terminată în curând, fii fără grijă. Greu, din cale-afară 
de greu a fost actul al doilea, dar după cât mi se pare n-a ieşit rău. Piesa va fi 
o comedie.” Pe la jumătatea lui septembrie, Cehov scrie că piesa e terminată: 
„Piesa e ca şi terminată. Ar trebui s-o transcriu, dar mă împiedică boala, iar de 
dictat nu pot.” (din scrisoarea adresată lui M. A. Cilenov, 13 septembrie 1903) 
Acelaşi lucru îl relatează şi într-o scrisoare către M. P. Alexeeva, din 15 
septembrie; „Unele pasaje nu-mi plac deloc, le modific şi apoi le transcriu” 
(din scrisoarea către O. L. Knipper, din 3, 7, 9 şi 12 octombrie). În scrisoarea 
adresată lui K. S. Alexeev (Stanislavski) la 10 octombrie, Cehov îi comunică: 
„Transcriu piesa pe curat pentru a doua oară, iată de ce intarzii atât. Am s-o 
trimit peste trei zile.” La 14 octombrie, Cehov spune într-o scrisoare către O, 
L. Knipper; „Nici nu-mi vine să cred că nu mai lucrez la piesă. Ştii, de două 
ori a trebuit s-o transcriu.” Trimitandu-i piesa, Cehov n-o considera inca în 
formă definitivă: „Dacă piesa nu va merge, nu te-ntrista, şi nu-ţi pierde 
curajul... Peste o lună am s-o modific în aşa fel, încât n-ai s-o mai recunosti. 
Am lucrat la ea îngrozitor de mult, cu întreruperi lungi, cu dureri de stomac, 
sâcâit de tuse.” (din scrisoarea către O. L. Knipper, din 17 octombrie) Cehov 
îşi exprimă intenţia să refacă piesa şi în scrisoarea din 23 octombrie 1903, 
adresată tot ei. 

În noiembrie 1903, textul piesei a fost înaintat cenzurii. Cenzorul a exclus 
două pasaje. Dăm mai jos cu litere cursive textele excluse. În actul al doilea, 
după cuvintele lui Trofimov: „Toţi îşi iau aere grave, fac nişte mutre 
întunecate şi vorbesc numai despre lucruri importante, filozofează”, cenzura a 
tăiat: „Îți timp ce, în văzul tuturor, muncitorii se hrănesc ca vai de lume, 
dorm fără perne, câte treizeci-patruzeci într-o cameră, napaditi de plosnite, 
în duhoare, umezeală şi promiscuitate...” Tot în actul al doilea, într-o alta 
replică a lui Trofimov, care începe cu cuvintele: „Toată Rusia e livada 
noastra...”, următoarele cuvinte au fost tăiate de cenzură: „Aţi fost stăpâni 
peste suflete vii şi asta v-a stricat într-atât pe toţi, toți care au trăit înainte şi 
care trăiesc şi acum, încât nici mama dumitale, nici dumneata, nici unchiul 
dumitale nu bagati de seamă că trăiţi pe datorie, pe spinarea altora, pe 
socoteala acelora pe care nici nu-i lăsaţi măcar sa vă intre în casa...” 

În decembrie, Cehov asistă regulat la repetițiile piesei (vezi scrisorile lui 
Cehov către F. D. Batiuşkov, 21 decembrie si lui A. N. Plesceev, decembrie 
1903). Se vede că textul piesei a suferit unele modificări atât în perioada 
repetitiilor cât şi în cursul primelor spectacole. Despre una dintre modificările 
acestea, probabil de o importanță mai mare, povesteşte K. S. Stanislavski: 
„Piesa nu mergea. Mai cu seamă actul al doilea. Din punct de vedere scenic el 
n-are niciun sens precis, nici acţiune şi părea foarte monoton în timpul 
repetitiilor. Si tocmai această atmosferă de trandava lâncezeală trebuia să fie 
redată în asa fel încât să stârnească interesul, ceea ce nu ne reușea... Tot actul 
al doilea ni se părea exagerat de lung şi când Cehov a sosit la Moscova i-am 
cerut voie să suprimăm o scenă de la sfârşitul actului. Se vede că rugămintea 
noastră i-a pricinuit durere, fiindca scriitorul a palit, dar după un moment de 


ezitare şi-a revenit şi ne-a răspuns: «Bine, tăiaţi!» După primele spectacole, 
Cehov a schimbat sfârşitul acestui act, scoțând din el scena finală care venea 
îndată după scena dintre Trofimov şi Ania, cu care se încheie în prezent actul 
al doilea.” (Reci, 1914, nr. 177) 

În urma rugämintii lui Gorki, Cehov şi-a încredinţat piesa spre publicare în 
culegerea asociaţiei Znanie (vezi scrisorile lui Cehov către O. L. Knipper din 
17 octombrie şi 3 noiembrie şi telegrama expediată de Gorki lui Cehov din 16 
octombrie 1903). Din diferite motive, numărul culegerii Znanie, în care 
trebuia să apară piesa, întârzia. Intre timp intră sub tipar o ediţie separată a 
piesei, editată de A. F. Marks. Ambele ediţii apar aproape simultan, în iunie 
1904. Textul piesei este identic în ambele ediţii. 

Comparând manuscrisul original, aflat în păstrarea Bibliotecii de Stat V. 7. 
Lenin, cu ediţiile apărute în 1904, putem urmări ultimele faze ale muncii 
autorului la text. 

Autorul a făcut numeroase modificări stilistice. Cele mai multe modificări 
au fost în actul al doilea, în care, pe lângă modificări de stil, Cehov mai face 
unele inversiuni de text, înlocuieşte cuvintele, schimbă ordinea frazelor, în 
special la începutul şi sfârşitul actului. Publicăm textul din 1904. 

În perioada când lucra la piesă, găsim în corespondenţa lui Cehov 
numeroase precizări şi indicaţii cu privire la personaje şi la piesă în ansamblul 
el. „Până la urmă, în loc de dramă mi-a ieşit o comedie, pe alocuri chiar 
farsă...” (Vezi scrisoarea către M. Alexeeva-Lilina, 15 septembrie 1903) 
Cehov era preocupat ca Ania să nu vorbească pe un ton „plângăreţ”, şi, in 
general, să nu fie prea multi eroi „care plâng”. „Adesea întâlneşti la mine 
indicatia «printre lacrimi», dar aceasta nu arată decât o dispoziţie a 
personajului, nu lacrimi...” (din scrisoarea adresată lui V. I. Nemirovici- 
Dancenko, 23 octombrie 1903) În scrisoarea sa către O. L. Knipper (19 
octombrie 1903), găsim următoarea precizare despre Trofimov: „Păi, 
Trofimov mereu e deportat şi mereu dat afară din universitate — cum aş putea 
vorbi despre aceste amănunte? !” 

În decembrie 1903, Cehov a asistat la repetițiile piesei. După cum relatează 
K. S. Stanislavski, Cehov era foarte atent la toate detaliile spectacolului. 
Unele amănunte în legătură cu punerea în scenă a piesei nu-l multumeau. În 
scrisoarea sa adresată lui V. K. Harkevici (13 ianuarie 1904), el spune: „Cred 
că premiera va avea loc la 17 ianuarie. Treaba merge greu, nu mă prea aştept 
la succes.” Nici primele spectacole nu l-au mulţumit. A doua zi după 
spectacol (18 ianuarie 1904), Cehov scrie lui I. L. Sceglov: „leri a avut loc 
premiera piesei mele, din care cauză mă aflu într-o dispoziţie nu tocmai 
bună”. Jocul actorilor i se părea „confuz, inexpresiv” (din scrisoarea adresată 
lui F. D. Batiuşkov la 19 ianuarie 1904). În scrisorile sale către O. L. Knipper, 
Cehov îşi exprima nemulţumirea fata de tratarea, în linii mari, a piesei: „De ce 
pe afişe şi în anunţurile din ziare piesa e denumită cu atâta insistenţă dramă? 
Nemirovici şi Alexeev (Stanislavski) văd in ea cu totul altceva decât am scris 
eu şi sunt gata să bag mâna în foc că niciunul dintre ei n-a citit-o măcar o dată 
cu atenţie.” (10 aprile 1904) 


Critica considera ca ideea predominanta a piesei este prabusirea vechii 
orânduiri nobiliare. Se spunea ca piesa „pune un monument pe mormântul 
simpaticilor trandavi” (Rusi, 1904, nr. 110). „Nimeni până la Cehov n-a 
analizat atât de profund mentalitatea care generează această lipsă de simţ 
practic, această neputinţă şi inadaptabilitate” (Mir bojii, 1904, nr. 8). Aceleaşi 
aprecieri găsim şi în Russkoie slovo, 1904, nr. 19; Russkie vedomosti, 1904, 
nr. 9 etc. Majoritatea criticilor se arătau nemulțumiți de figurile lui Lopahin şi 
Trofimov (Jurnal dlea vseh, 1904, nr. 19; Mir bojii, 1904, nr. 8; Naucinoie 
slovo, 1904, nr. 3; Teair i iskussivo, 1904, nr. 12 etc). Se emitea părerea ca 
„reprezentanţii tinerei generaţii” — Trofimov şi Ania — sunt slab conturati, n- 
au siguranţă, le lipseşte avant şi încredere în sine (Teair i iskusstvo, 1904, nr. 
3; Novii puii, 1904, mai; Russkie vedomosti, 1904, nr. 9). A. V. Lunacearski 
sublinia, din punct de vedere al conţinutului ideologic al piesei, impresia de 
neputinţă în fata vieţii, pe care ţi-o lasă eroii lui Cehov (Kievskie otkliki, 1904, 
nr. 246). Unii recenzenti remarcau filiatiunea directă a piesei Livada de visini 
cu piesele precedente ale lui Cehov (Naucinoie slovo, 1904, nr. 3; Jurnal dlea 
vseh, 1904, nr. 9). 


PIESE CARE NU AU FOST INCLUSE DE 
A. P. CEHOV IN CULEGEREA DE 
„OPERE” 


Despre efectul dăunător al tutunului 


SCENETĂ-MONOLOG ÎNTR-UN ACT 
(1902) 


Traducere de M. Sevastos şi M. Calmicu 
UNICUL PERSONAJ: 


MARKEL IVANÎCI NIUHIN, bărbatul soţiei sale, directoarea 
unui pension de fete 


Scena reprezintă estrada unui club provincial. 


NIUHIN (intra martial; se înclină profund în fata publicului, tsi 
îndreaptă vesta şi începe cu multă demnitate): Stimaţi domni şi 
stimate doamne! I s-a propus soției mele să tin în faţa 
dumneavoastră, în scop de binefacere, o conferinţă de popularizare 
pe o temă liber aleasă. Deşi modestia este însuşirea cea mai de 
preţ a unui adevărat om de ştiinţă, căruia nu-i place să pozeze, 
ținând seama de scopul acestei conferinţe, nevastă-mea a acceptat 
ca ea să fie ţinută de mine, şi iată-mă deci in fata domniilor 
voastre... Trebuie să vă spun de la început că nu am nici titlul de 
profesor şi nici alte titluri asemănătoare, dar nu este un secret 
pentru nimeni faptul că eu... eu (sovdie şi se uită pe furis la fituica 
pe care o scoate din buzunarul vestei)... că eu, de treizeci de ani 


fara intrerupere, jertfindu-mi sanatatea si renuntand la bucuriile 
acestei vieţi, rezolv probleme strict ştiinţifice, ba chiar public din 
când în când în organul nostru local articole cu caracter ştiinţific... 
Mai deunăzi am predat redacției un asemenea articol de vaste 
proportiuni intitulat: „Despre acţiunea dăunătoare a ceaismului şi 
cafeismului asupra organismului”. Drept obiect al conferinţei de 
fata am ales răul pe care îl face omenirii intrebuintarea tutunului. 
Se-ntelege de la sine că într-o singură conferinţă nu poţi epuiza 
toată importanţa obiectului, dar am să caut să fiu scurt şi să 
vorbesc numai despre ceea ce este mai esențial... Ca duşman al 
popularizării, va voi vorbi din punct de vedere strict ştiinţific, iar 
pe dumneavoastră, stimati auditori, vă invit să aprofundati întreaga 
importanță a chestiunii şi să ascultați cu toată seriozitatea 
conferința mea... Acei dintre dumneavoastră care nu sunt dispuşi 
sau se sperie de ariditatea unei expuneri pur ştiinţifice n-au decât 
să plece!... (face un gest maiestuos şi-şi îndreaptă vesta) Aşadar, 
să începem... 

Vă rog să mă ascultați cu luare-aminte. Tin in mod deosebit să 
atrag atentiunea onorabililor medici, aflați aici de fata, că vor 
putea trage multe invataminte din conferinţa mea, deoarece, dupa 
cum bine ştiţi, în ciuda acţiunilor sale vătămătoare, tutunul se 
foloseşte de asemenea şi în medicină. lată, de pildă, la 10 februarie 
1871, el a fost prescris soției mele sub formă de clistir. (aruncă 
privirea pe fituica) Prin urmare, tutunul este un corp organic şi, 
după părerea mea, provine din aşa-zisa Nicotina Tabacicum, 
plantă din familia solaneelor, originară din America. Partea lui 
componentă esențială este nicotina... o otravă nemiloasă, 
păgubitoare! Din punct de vedere chimic, după părerea mea, este 
compusă din zece atomi de carbon, patrusprezece atomi de oxigen 
ŞI... ŞI doi a... atomi de a... azot... (se inabusa, îşi duce mâna la 
piept şi scapă fituica) Ce năbuşeală îngrozitoare! (balanseaza din 
mâini şi din picioare ca să-şi menţină echilibrul) Ut! O clipa, vă 
rog... ingaduiti-mi putin răgaz... Mi-a venit rau... Am să încerc 
prin puterea voinţei, domnilor, să-mi încetinesc bătăile inimii... 
(se bate cu pumnul în piept) Gata, i-am venit de hac! (o pauză 


scurta in timpul careia Niuhin umbla de colo-colo pe scena 
făcându-şi vant cu mâinile) De mult... da... de mult, domnilor, 
am crize de zăduf... adică de astmă... Boala aceasta mi s-a 
declarat la 13 septembrie 1869... în ziua când nevastă-mea a 
născut-o pe cea de a şasea fetiță a noastră, Veronika... Trebuie să 
ştiţi că avem în prezent nouă fetiţe... Băieți nu avem, fapt care o 
bucură nespus de mult pe consoarta mea. Deoarece într-un pension 
de fete fiu sunt cam incomozi din mai multe puncte de vedere. 
Singurul bărbat tolerat acolo sunt eu... Dar, vă asigur că 
stimabilele şi onorabilele familii care au încredinţat soţiei mele 
soarta copiilor lor, în ce mă priveşte pot fi pe deplin liniştite... 
Dar, să nu ne abatem de la subiect, căci timpul nu ne-o îngăduie. 
Si aşa oare unde am rămas? Ptiu! Accesul de astmă m-a întrerupt 
tocmai la punctul cel mai interesant! Dar orice rău îşi are şi binele 
său. Atât pentru mine, cât şi pentru dumneavoastră, dar mai cu 
seamă pentru onoratii medici aici prezenţi, accesul acesta ne poate 
servi tuturor o lectiune usturătoare... În natură nu există efecte 
fără cauză... Deci să căutăm cauza accesului meu de astăzi. (isi 
duce degetul la frunte şi meditează profund) Mda! Singurul mijloc 
de luptă împotriva astmei este abstinenta, lupta împotriva unei 
hrane grele şi iritante; iar cu, venind încoace, am păcătuit în 
această privință, permitandu-mi unele excese... Trebuie să vă 
spun că la pensionul soţiei mele s-au servit astăzi nişte blinele. Da, 
elevele au căpătat la prânz, în loc de friptură, blinele. În calitate de 
bărbat al soției mele nu se cade sa laud prea mult pe această nobilă 
persoană, totuşi mă jur că nicăieri pe lume nu se serveşte o masa 
mai igienică, mai rațională şi mai substanțială decât la pensionul 
soției mele. Cea mai bună mărturie în acest sens vă stă propria 
mea persoană, aici de faţă, care are deosebita cinste de a îndeplini 
funcțiunea de administrator in acest pension. Trebuie să ştiţi, 
domnilor, că în sarcina mea cade achiziţionarea proviziilor, 
controlarea slugilor, dau soţiei socoteala în fiecare seară, tin la 
curent evidenţa scriptică, prepar insecticide, primenesc atmosfera 
prin pulverizatiune, număr rufele şi, în afară de asta, trebuie să am 
grijă, de pildă, ca o periuta de dinţi să fie repartizată la cel mult 


cinci fete şi un prosop la maximum zece. Nu mai departe decât 
astăzi am avut misiunea de a cântări bucătăresei noastre făina şi 
untul destinat blinelelor... în cantitatea corespunzătoare exact cu 
numărul elevelor. Aşadar, domnilor, pe ziua de azi am avut la 
masă blinele, adică le-au avut elevele, căci pentru membrii 
familiei mele s-a preparat friptură provenită, domnilor, dintr-o 
pulpă de vițel păstrată la beci de vinerea trecută... Deci, 
cumpănind bine lucrurile, am căzut întru totul de comun acord cu 
soția să punem la fript pulpa pentru a nu-i da prilejul să intre în 
putrefactiune. Zis şi facut! Şi acum să vedeți ce urmează!... Cand 
aceste blinele au fost gata, prăjite şi numărate, numai ce trimite 
nevastă-mea vorbă la bucătărie că cinci dintre eleve fuseseră 
pedepsite pentru purtare urâtă, lipsindu-le de blinele. Drept urmare 
s-a constatat că cinci blinele au fost prăjite de pomană. Ce era de 
făcut? Gândiţi-vă şi dumneavoastră... Să le dăm fiicelor noastre? 
Nevasta-mea le interzisese aluaturile... Deci ne aflam in mare 
încurcătură. Ce era de facut? (ofteaza adânc si clatina din cap) O, 
inimă iubitoare! O, bunătatea întruchipată! Ce credeţi că-mi spune 
nevasta: „la-le, Markeşa, şi înfruptă-te singur!” N-am zis ba, se- 
ntelege, şi le-am mâncat după o dusca de votcă. lată dar, domnilor, 
cauza determinantă a accesului meu de astmă. Da ist der Hund 
begraben! Totuşi, domnilor... (se uită la ceas) Am vaga 
impresiune că ne-am luat cu vorba şi ne-am abătut de la subiectul 
conferinţei noastre. Să revenim dar... Deci, cum spuneam, 
compozitiunea chimică a nicotinei este... este (scotoceste nervos 
prin buzunare şi caută fituica). Vă rog sa retineti această 
formulă... Formula chimică, domnilor, e ca steaua polară... 
(zarind la picioarele sale fituica, scapă peste ea batista, apoi se 
apleacă şi le ridică pe amândouă) Ah, da, am uitat să vă spun că 
pe lângă funcția de administrator la pensionul soției mele, mai am 
ŞI misiunea de a preda fetelor matematica, fizica, chimia, 
geografia, istoria şi artele frumoase. În afară de ele se mai predau 
la pensionul soției mele limba franceză, germană, engleză, apoi 
religia, lucrul manual, desenul, muzica, danturile şi manierele 
elegante... Da, domnilor, după cum vedeţi e un program mai 


bogat decât la oricare liceu. Dar ce hrană! Ce confort! Şi lucru de 
mirare: toate acestea pe un preţ de nimic. Internele, domnilor, 
plătesc trei sute de ruble, semiinternele două sute, iar externele — o 
sută! lar pentru danturi, muzică şi desen se plăteşte separat, 
domnilor, după buna înţelegere cu a mea soţie... Grozav pension! 
Are sediu în strada Pisicutelor, colt cu fundacul „La trei căţei”, 
casa lui madam capitan Mutunache. Pentru parlamentatiuni directe 
cu soția mea, o puteţi găsi la orice ora la domiciliu, iar programul 
pensionului îl puteți procura oricând de la portar —e numai 
cincizeci de copeici exemplarul! (aruncă ochii pe fițuică) Astea 
fund zise, domnilor, vă invit să retineti formula! Deci nicotina are 
următoarea compozitiune chimică: zece atomi de carbon, 
patrusprezece atomi de oxigen şi doi atomi de azot. Vă rog să vă 
notati! E o substanţă în stadiu lichid, domnilor, incoloră, cu miros 
specific de amoniac... La drept vorbind, pe dumneavoastră, ca şi 
pe mine, ne interesează mai mult interacţiunea directă a nicotinei 
(se uită la tabacheră) asupra centrelor nervoase şi muşchilor din 
aparatul digestiv. Ah, domnilor, iar am patit-o! (strănută) Poftim, 
mägäritele astea nu se mai lasă de sotii! Ieri mi-au presărat în 
tabacheră pudră, astăzi altă drăcie caustică şi puturoasa!... 
(stranuta si se freacă la nas) Curată josnicie! Cine ştie ce-ar putea 
pătimi nasul meu din pricina asta! Ptiu! Ce fiinţe infecte! Poate 
dumneavoastră, domnilor, înclinați a crede că asta se datorează 
lipsei de disciplină in pensionul soţiei mele. Vă inselati, domnilor. 
Nu-i vinovat pensionul, ci întreaga societate! Dumneavoastră 
sunteți vinovaţi, domnilor! Da, familia trebuie să meargă mână în 
mână cu şcoala, şi când colo... Dar să lăsăm asta... (stranuta) Să 
uităm! Da, domnilor, nicotina aduce stomacul şi toate accesoriile 
sale în stare tetanică... Adică, vreau să spun că le infectează cu 
tetanus!... (pauză) Observ, domnilor, că unii dintre 
dumneavoastră binevoiesc să surâdă. Asta înseamnă că nu toţi 
dintre dumneavoastră apreciază la justa valoare importanţa 
obiectului conferinţei noastre. Ba chiar unii găsesc motiv de râs, 
când de pe tribuna aceasta se rostesc marile adevăruri, iluminate 
de razele strictei ştiinţe! (ofteaza) Se-ntelege că-i departe de mine 


gândul de a vă face observaţii, dar... trebuie să ştiţi că totdeauna 
spun fetelor soţiei mele: „Fetelor, nu radeti de lucruri care stau 
mai presus decât râsul!” (strănută) Deci, precum ati aflat şi 
dumneavoastră, soţia mea are nouă fete. Cea mai mare dintre ele 
are 27 de anişori, iar mezina, 17. Onorati auditori, tot ceea ce a 
creat natura mai frumos, mai neprihănit şi mai sublim se află 
întruchipat în aceste nevinovate copile! Iertati-mi acest tremolo 
din glas şi această emotiune care m-a cuprins, dar trebuie să vă 
mărturisesc că în faţa dumneavoastră se află cel mai fericit tată de 
pe pământ. (oftează adânc) $i totuşi, când te gândeşti, cat de greu 
se mărită fetele în ziua de azi! Grozav de greu! E mai uşor să 
găseşti o carboavă împrumut decât un ginere măcar pentru una 
dintre fete! (clatinand din cap) Ah, domnilor, care sunteţi tineri şi 
ne’nsurati! Prin fncäpätânarea şi prin înclinările materiale ale 
dumneavoastra va lipsiti singuri de una dintre cele mai mari 
fericiri ale vieţii — fericirea conjugala! Daca ati şti măcar câte 
delicii iti provoacă viata conjugala! Iată, am trăit cot la cot cu soția 
mea treizeci şi trei de ani şi pot să vă mărturisesc că au fost cei 
mai frumoşi ani ai vieţii mele. Dar au trecut ca o clipă fericită! 
(plânge) Si când mă gândesc de câte ori am supărat-o cu 
slăbiciunile mele! Saracuta de ea! Deşi sancţiunile pe care încerca, 
biata, să mi le aplice, le primeam cu resemnatiune, totuşi prin ce- 
am răsplătit aceste supărări ale ci? (pauză) Fetele soţiei mele nu se 
mărită de atâta vreme, pentru că sunt din cale-afară de timide şi nu 
pică niciodată sub privirea bărbaţilor... E drept, nevastă-mea nu 
poate să dea serate, nu poate să invite la noi persoane de alt sex... 
totuşi pot să vă anunţ în mare taină (se apleacă peste tribună şi 
coboară glasul) că pe fetele noastre le puteţi vedea de zile mari la 
mătuşa lor, Natalia Semionovna Zavertiuhina, care suferă de 
dambla şi colectioneazä monede vechi. Se servesc la ea şi 
gustări... Dar, din lipsa de timp, să nu ne îndepărtăm de temă, 
domnilor! M-am oprit asupra tetanusului... Totuşi (se uită la 
ceas), aş zice să amânăm conferinţa pentru data viitoare... Cu 
toată consideratiunea! (isi îndreaptă vesta si iese plin de 
demnitate ) 


CORTINA 


Piesa a fost scrisă in anul 1886. La 14 februarie, Cehov îi scrie lui V. V. 
Bilibin următoarele: „Chiar acum am terminat de scris sceneta-monolog 
Despre efectul dăunător al tutunului, care — în tainita sufletului meu — era 
destinată actorului Gradov-Sokolov. Având însă la dispoziţie numai 2 ore şi 
jumătate, am stricat monologul şi... în loc să-l arunc la coş, l-am trimis la 
Peterburgskaia gazeta. Intentiile mele au fost dintre cele mai frumoase, dar 
rezultatul lasă de dorit...” 

La 17 februarie 1886, vodevilul a apărut în Peterburgskaia gazeta, iar 
curând după aceea a fost inclus în culegerea de nuvele ale lui Cehov, intitulată 
Povestiri pestrite, care a apărut în 1886. La retipărire textul a suferit unele 
modificări. 

Cu o altă serie de modificări, vodevilul a fost inclus într-o ediție litografiata 
a Bibliotecii teatrale a lui S. I. Napoikin, având menţiunea: „Aprobat de 
cenzură, Moscova, 31 ianuarie 1887”. În anul 1889, în aceeaşi litografie a lui 
S. I. Napoikin, precum şi in litografia E. N. Rassohinei au apărut două ediţii 
identice (cea de a doua având unele modificări), purtând data aprobării 
cenzurii: „Moscova, 30 mai 1889”. Cehov n-a inclus sceneta în culegerea de 
Opere. Publicăm textul din 1889. 


Duhul pădurii 


COMEDIE ÎN PATRU ACTE 
(1889-1890) 


Traducere de M. Sevastos şi M. Calmicu 
PERSONAJE: 


ALEXANDR VLADIMIROVICI SEREBREAKOV, profesor 
universitar la pensie 

ELENA ANDREEVNA, soția lui, 27 de ani 

SOFIA ALEXANDROVNA (SONIA), fiica lui din prima 
căsătorie, 20 de ani 

MARIA VASILIEVNA VOINITKAIA, văduvă de consilier, 
mama primei soții a profesorului 

EGOR PETROVICI VOINITKI, fiul ei 

LEONID STEPANOVICI JELTUHIN, tehnolog cu studiile 
neterminate, un om foarte bogat 

IULIA STEPANOVNA (lulia), sora lui, 18 ani 

IVAN IVANOVICI ORLOVSKI, mosier 

FEODOR IVANOVICI, fiul lui 

MIHAIL LVOVICI HRUSCEV, moșier, absolvent al facultăţii 
de medicină 


ILIA ILICI DEADIN VASILI, servitor in casa lui Jeltuhin 
SEMION, muncitor la moara 


ACTUL INTAI 


Parcul de pe mosia lui Jeltuhin. In fata terasei unei case mari se 
află două mese: una mare, pregătită pentru dejun, iar cealaltă 
ceva mai mică, pentru gustări. E ora trei după amiază. 


Jeltuhin si Iulia ies din casa. 


IULIA: De ce nu ti-ai pus costumul cenusiu? Acesta nu-ti vine 
bine. 

JELTUHIN: Fleacuri. Totuna e. 

IULIA: Leonicika, de ce esti asa de indispus?... Se poate, 
tocmai de ziua ta? Zau, esti un uracios! (îi pune capul pe piept) 

JELTUHIN: Of, m-ai dat gata cu iubirea asta a ta! 

IULIA (printre lacrimi): Leonicika! 

JELTUHIN: În loc de pupături şi duioşii şi de învelitori pentru 
ceas, de care n-am nevoie, mai bine făceai cele ce te-am rugat! De 
ce n-a1 scris familiei Serebreakov? 

IULIA: Am scris, Leonicika! 

JELTUHIN: Cui anume? 

IULIA: Sonicikii. Am rugat-o să vină astăzi pe la noi, nu mai 
târziu de unu. Zău că i-am scris! 

JELTUHIN: Şi acum e trei... iar ei n-au venit. În sfârşit, n-are 
nicio importanţă! Nu vor să vină — n-au decât... N-o să iasă nimic 
din toată afacerea asta... Numai de umilinte am parte... Nu mi se 
dă un dram de atenţie. Ce să fac, sunt un om urât, neinteresant, n- 
am nimic romantic în mine, şi chiar dacă s-ar hotări să mă ia, ar 
face-o numai din calcul... pentru bani!... 

IULIA: Ce ştii tu? De unde ai scos că eşti urât? 

JELTUHIN: Crezi că sunt orb! Uită-te numai la barba asta, 
parcă mi-ar creşte de-a dreptul din gât şi nu ca la toţi oamenii... 
De mustață nici nu mai vorbesc, curat pămătuf... lar nasul... 

IULIA: Dar de ce te ţii mereu de cap, te doare? 

JELTUHIN: Da, iar îmi iese un urcior la ochi... 

IULIA: Se şi vede, s-a umflat putin. Lasă-mă să te sărut, o să-ţi 
treacă. 

JELTUHIN: Prostii! 

(intră Orlovski şi Voinitki) 


2 


Aceiasi, Orlovski şi Voinitki. 


ORLOVSKI: Da’ când ne mai aşezăm la masă, pisicuto, că-l 
trecut de trei? 

IULIA: Să vină Serebreakovii, năşicule, şi ne aşezăm! 

ORLOVSKI: Dar până când o să-i tot aşteptăm? Mi-e foame, 
pomponelule, şi lui Egor Petrovici de asemenea. 

JELTUHIN (lui Voinitki): Ce fac ai voştri, au de gând să vină? 

VOINITKI: Când plecam, Elena Andreevna tocmai se îmbrăca. 

JELTUHIN: Deci vor veni cu siguranţă, nu? 

VOINITKI: De ei nu poţi fi sigur niciodată. Ba îl apucă pe 
generalul nostru un acces de gută, ba îi vine mai ştiu eu ce toană... 
Atunci putem să-i aşteptăm mult şi bine. 

JELTUHIN: Dacă-i aşa, să ne aşezăm la masă! (strigă) Ilia Ilici! 
Serghei Nikodimâci! Poftiti încoace! 

(intră Deadin urmat de doi-trei musafiri) 


3 
Aceiasi, Deadin si musafirii. 


JELTUHIN: Poftiti, poftiti! Mai întâi o gustare. (servind din 
gustari) Serebreakovii n-au venit, Feodor Ivanici lipseste. Duhul 
pădurii de asemenea n-a binevoit să se prezinte... Ne-au uitat cu 
toţi! 

IULIA: Näsicule, să-ţi torn un pähärel de votcă? 

ORLOVSKI: Un pic... Numai atâtica... Ajunge! 

DEADIN (legdndu-si servetelul la gât): Mă uit ce gospodărie 
aveți, Iulia Stepanovna, si mă entuziasmez! Ori că sträbati 
ogoarele voastre, ori ca te plimbi prin livada umbroasa, ori ca-ti 
arunci ochii la masa asta încărcată cu de toate, vezi pretutindeni 
grija acestor mânusite făcătoare de minuni. În sănătatea dumitale! 

IULIA: De-ai sti numai câtă bătaie de cap am, Ilia Ilici! Uite, nu 
mai departe decât ieri, Nazarka a uitat să bage puii de curcă în 
poiată, şi ce crezi? Au stat toată noaptea în grădină, în rouă, iar 
spre dimineaţă cinci dintre ei au pierit... 

DEADIN: Într-adevăr, e o neglijenţă condamnabilă. Curca e o 
pasăre gingasa... 

VOINITKI (lui Deadin): Ascultă, Ciupitule, taie-mi şi mie nişte 
şuncă! 

DEADIN: Mă execut cu deosebită plăcere. Sunca e într-adevăr 
minunată. Aş putea spune chiar că e una dintre minunile din „O 
mie şi una de nopţi”. (tăind sunca) Baga de seamă numai cum ţi-o 
tai: dupa toate regulile artei! Beethoven şi Shakespeare nu ti-ar fi 
decupat-o mai bine. Numai că cuțitul acesta nu prea taie... (ascute 
cuțitul de un altul) 

JELTUHIN (tresarind): Brrr... Dă-l încolo de cuțit, Ciupitule! 
Nu pot suporta!... 

ORLOVSKI: Ia povesteste-mi, Egor Petrovici, ce se mai aude 
pe la voi? 

VOINITKI: Ce sa se auda, nimic deosebit. 


ORLOVSKI: Ceva nou? 

VOINITKI: Toate-s vechi. Ce-a fost anul trecut e si anul acesta. 
Cat despre mine, ca de obicei, nu fac aproape nimic, ma tin de 
palavre. Bătrâna mea cotofana, maman, ne-a împuiat urechile cu 
emanciparea asta a femeilor. Cu un ochi cata la groapă, iar cu 
celălalt la înțelepciunea cărților... Descoperă, vezi matale, zorii 
noii vieti. 

ORLOVSKI: Dar profesorul? 

VOINITKI: Din păcate încă nu l-au mâncat moltile. Sade, 
îndeobşte, cat îi ziulica de mare în biroul său si mâzgâleste 
hartoagele. „Scriem ode nesfarsite cu fruntile-ncruntate, dar laurii 
si fala nu vor să se arate...” Biata hârtie! Cât despre Sonicika, 
citeşte ca înainte cărți înțelepte şi-şi scrie memoriile. Destul de 
interesante, după părerea mea... 

ORLOVSKI: Draga de ea! 

VOINITKI: Cu spiritul meu de observaţie, ar fi trebuit să scriu 
de mult un roman. Subiectul se vrea parcă culcat pe hârtie de la 
sine: un profesor ieşit la pensie, un hârb, o păstrugă învățată... 
Guta, reumatism, migrenă, ficaţii şi tot felul de alte bolesnite... 
Gelos ca un Othello... Trăieşte de nevoie pe moşia primei sale 
soții, pentru că buzunarul nu-i permite să trăiască la oraş... Se 
plânge mereu că-i nefericit, deşi fericirea se ţine scai după el. 

ORLOVSKI: Cum aşa? 

VOINITKI: Foarte simplu! Gândeşte-te numai cat de fericit a 
fost omul acesta în viaţă! Feciorul unui diac amărât, un biet 
seminarist, a reuşit să dobândească tot felul de titluri onorifice, iar 
mai târziu o catedră, şi acum a ajuns Excelenţă, cumnat de senator 
si aşa mai departe. Să zicem că toate acestea nu-s lucru mare. Să 
luăm însă un alt aspect al problemei: omul acesta timp de douăzeci 
si cinci de ani citeşte şi scrie despre artă fara să priceapă o iota. 
Timp de douăzeci şi cinci de ani el rumegă ideile altora despre 
realism, diverse tendinţe în artă şi despre alte bazaconii de felul 
acesta; citeşte şi scrie ceea ce oamenilor inteligenţi le este 
cunoscut de mult, iar pe proşti nu-i interesează! Într-un cuvânt, 
omul acesta de douăzeci şi cinci de ani bate apa-n piua! Si are 


succes, iti dai seama? E celebru! Pentru care merite, te intreb? In 
virtutea cărei legi? 

ORLOVSKI (râzând în hohote): Parcă l-ai invidia! 

VOINITKI: Da, da, într-adevăr!... Gândeşte-te numai la 
succesul pe care-l are la femei! Niciun Don Juan n-a cunoscut 
vreodată un succes atât de desăvârşit! Prima lui soţie, soră-mea, o 
fiinţă minunată, blândă, curată cum e cerul acesta, un suflet plin de 
nobleţe şi de generozitate, o fată care a avut mai multi admiratori 
decât el elevi, l-a iubit aşa cum pot iubi numai îngerii din cer. 
Maica-mea, soacra dumnealui, îl idolatrizează până-n ziua de azi, 
si până astăzi dumnealui îi inspiră o spaimă plină de venerație. 
Cea de a doua nevastă, o femeie de o frumuseţe rară, o femeie 
deşteaptă — ai cunoscut-o doar — l-a luat când era bătrân, i-a dat 
tinerețea, frumuseţea, libertatea şi întreaga ei strălucire... Pentru 
ce? Care-i motivul? Şi dacă ai şti ce talentată e! S-o auzi numai 
cum cântă la pian! 

ORLOVSKI: După câte ştiu, e o familie de oameni talentaţi, 
cum rar întâlneşti. 

JELTUHIN: Este adevărat. Sofia Alexandrovna, de pildă, are o 
voce admirabilă... O soprană de prima clasă, cum n-am întâlnit 
nici la Petersburg. Păcat numai că prea forţează notele de sus. De 
n-ar fi asta, vă garantez cu capul că ar fi ajuns... ar fi ajuns 
departe... Vă rog să mă iertati, domnilor, dar trebuie să-i spun 
Iuliei două cuvinte. (o ia pe Iulia deoparte) Trimite un călăreț cu o 
scrisoare. Scrie-le că dacă nu pot veni acum, să vină pe seară, să 
cineze cu nol... (cu voce scăzută) Dar bagă de seamă cum scrii, să 
nu mă faci de râs... După punct să începi cu literă mare, mă 
auzi?... (cu voce tare, duios) Te rog, draga mea. 

IULIA: Bine, bine, am înţeles. (pleacă) 

DEADIN: Am auzit că soţia profesorului, Elena Andreevna, pe 
care n-am avut plăcerea să o cunosc, te uluieşte nu numai prin 
calitățile sale sufleteşti, ci, mai cu seamă, prin fizicul ei, cum să 
ALGER 

ORLOVSKI: Da, e o femeie adorabilä. 

JELTUHIN: Si e credincioasă profesorului? 


VOINITKI: Din pacate, da. 

JELTUHIN: Si de ce, mă rog, „din păcate”? 

VOINITKI: Pentru că aceasta fidelitate a ei e falsă de la început 
si până la sfârşit. Multă retorică şi niciun dram de logică... Să-ţi 
înşeli soţul bătrân pe care nu-l poţi suferi, după părerea ei, este 
imoral. Să înăbuşi însă în tine tinereţea şi simţurile este moral... 
La dracu, unde e logica? 

DEADIN (văitându-se): Jor) dragă, te rog!... Ştii bine că nu-mi 
place când vorbeşti în felul acesta. Pur şi simplu mă cutremur... 
Domnilor, nu am darul vorbirii, permiteti-mi să vă vorbesc simplu, 
cum îmi dictează conştiinţa, fără fraze pompoase şi figuri de stil... 
Domnilor, a-ţi înşela soţia sau soţul înseamnă a fi un om infidel, 
un fätarnic, care cu aceeaşi uşurinţă îşi poate trăda şi propria 
patrie! 

VOINITKI: Mai taca-ti fleanca! 

DEADIN: Dă-mi voie, da-mi voie, Jorj.... Ivan Ivanici, 
Leonicika, dragi prieteni, ganditi-va numai cat de perfida a fost 
soarta cu mine! Doar nu e un secret pentru nimeni ca sotia mea a 
fugit chiar a doua zi după nuntă cu omul pe care-l iubea, numai si 
numai pentru faptul că am o înfăţişare puţin atrăgătoare... 

VOINITKI: Foarte bine a făcut. 

DEADIN: Dati-mi voie, domnilor. Dar nici după incidentul 
acesta eu nu mi-am călcat datoria. Eu continui să o iubesc şi să-l 
rămân credincios, o ajut după puteri şi las prin testament întreaga 
mea avere copilaşilor ei, pe care i-a avut cu omul iubit... Eu nu 
mi-am călcat datoria în picioare şi mă mândresc cu asta. Da, 
domnilor, sunt mândru! Mi-am pierdut, ce-i drept, fericirea, dar 
mi-a rămas mândria! Cât despre ea, tinereţea s-a dus, frumuseţea, 
supusă şi ea legilor naturii, a palit, omul drag, fie-i tarana uşoară, 
şi-a dat duhul... Vă întreb, ce i-a mai rămas acum? (se aşază) 
Poftim, eu vă vorbesc serios, iar dumneavoastră mă luaţi în râs... 

ORLOVSKI: Eşti un om bun, ai o inimă de aur, dar prea te 
întinzi la vorbă şi dai din mâini când vorbeşti... 

(din casă iese Feodor Ivanovici; poartă haine de postav scump şi 
cizme cu carâmbi înalţi; pieptul îi este plin de decoraţii si de 


medalii, are un lant masiv de aur cu brelocuri si inele scumpe pe 
degete) 


4 


Aceiasi şi Feodor Ivanovici. 


FEODOR IVANOVICI: Bună ziua, tuturor! 

ORLOVSKI (cu bucurie): Fediuşka, fecioraşul meu drag! 

FEODOR IVANOVICI (lui Jeltuhin): La multi ani, prietene, tot 
ce-ţi doreşte inima, $i... să cresti mare!... (da mâna cu cei de faţă) 
Taicuta, bine te găsesc! Să trăieşti, Ciupitule! Pofta mare la toată 
lumea! 

JELTUHIN: Da” pe unde ai hoinărit? Se poate să te laşi aşteptat 
atâta vreme? 

FEODOR IVANOVICI: Uf, ce căldură! O votcă, să vină o 
votcă! 

ORLOVSKI (mâncându-l din ochi): Sufletelul meu, bărbosul 
meu drag... Ce ziceti, chipeş băiat am, domnilor?! O mandrete de 
bărbat! 

FEODOR IVANOVICI: În sănătatea noului născut! (golește 
păhărelul) Serebreakovii n-au venit? 

JELTUHIN: Încă nu. 

FEODOR IVANOVICI: Hm... Dar Iulia pe unde o fi? 

JELTUHIN: Nu ştiu ce tot face pe-acolo... Ar fi timpul să ne 
servească plăcinta. la să mă duc să o chem. (pleacă) 

ORLOVSKI: Dar ce-i cu Leonicika?... sărbătoritul nostru? E 
cam indispus pe ziua de azi. Nu-i în apele lui... 

VOINITKI: E un necioplit. Asta-i! 

ORLOVSKI: Nervii, vedeţi dumneavoastră, ce să-l faci... 

VOINITKI: Prea mult amor propriu! Ia spuneţi-i, de pildă, că 
scrumbia asta de pe masă e bună, pe loc se îmbufnează: cică, de ce 
lauzi scrumbia şi nu-l lauzi pe el? Un om de nimic, la drept 
vorbind. Iată-l că vine. 

(intră Iulia şi Jeltuhin) 


5 


Aceiasi, Jeltuhin şi Iulia. 


IULIA: Ce bine-mi pare ca te văd, Fedenka! (fl sărută pe 
Feodor Ivanovici) Serveste-te, sufletelule. (lui Ivan Ivanovici) Ce 
zici, năşicule, de pantofiorul acesta?... I l-am lucrat lui Leonicika 
de ziua lui... 

ORLOVSKI: Draguta de ea, a brodat un pantofior! O piesa de 
arta, zau asa!... 

IULIA: Numai firul de aur ma costă opt ruble si jumătate. Dar 
perlele! Uite-te numai ce de perle pe margini!... Ce zici de 
monograma asta? Leonid Jeltuhin! Dar de dedicație: „Pe cine-l 
iubesc, aceluia îi dăruiesc...” 

DEADIN: Ia să mă uit şi eu! Tii, chiar ca-ti ia ochu! 

FEODOR IVANOVICI: Ei, hai... ajunge! Iulia, ia vezi să ne 
aducă mai bine nişte şampanie! 

IULIA: Fedenka, s-o lăsăm pe diseară! 

FEODOR IVANOVICI: Nicidecum! Ori mi-o aduci acuma, ori 
plec! Pe cuvânt că plec! Spune-mi unde se află, că mă duc singur 
s-o aduc. 

IULIA: Întotdeauna îmi întorci socotelile pe dos. Eşti de-a 
dreptul insuportabil! (Jui Vasili) Vasili, ia cheile! Sampania se află 
în cămară, in cosnita, lângă punga cu stafide. Ai grijă numai să nu 
spargi ceva. 

FEODOR IVANOVICI: Vasili, ada trei sticle! 

IULIA: N-o să iasă din tine nimic bun, Fedenka... (împarte 
placinta la musafiri) Serviti, domnilor, serviţi... Prânzul o să-l 
luăm abia pe la şase... Zau, Fedenka, nimic bun n-o să iasă din 
tine... Eşti un om pierdut. 

FEODOR IVANOVICI: Gata, ai şi dat drumul la rasnita! 

VOINITKI: Mi se pare că a sosit cineva... Auziti? 

JELTUHIN: Da... da... Se vede că au venit Serebreakovii... În 
sfârşit! 


VASILI: Domnii Serebreakov au sosit! 

IULIA (bucuroasă): Sonicika! (iese in fugă) 

VOINITKI (cântând): Să mergem să-i primim, să mergem să-l 
primim. (pleacă) 

FEODOR IVANOVICI: Ia te uită ce se mai bucură! 

JELTUHIN: Lipsa de tact... Trăieşte cu madame profesor şi nici 
măcar nu-şi ascunde sentimentele. 

FEODOR IVANOVICI: Cine trăieşte? 

JELTUHIN: Jorj ăsta, cine altul... Atât a lăudat-o în lipsa ta, 
atât a laudat-o, că-mi era ruşine de ruşinea lui. 

FEODOR IVANOVICI: Si de unde ştii că trăieşte cu ea? 

JELTUHIN: Că n-oi fi orb nici eu... Si apoi, tot județul 
vorbeste... 

FEODOR IVANOVICI: Palavre... Deocamdată nimeni nu 
trăieşte cu ea, dar în curând am să trăiesc eu... Mă auzi? Eu! 


6 


Aceiasi, Serebreakov, Maria Vasilievna, Voinitki la brat cu Elena 
Andreevna, Sonia si Iulia. 


IULIA (sărutând-o pe Sonia): Draga mea, ce bine-mi pare ca ai 
venit! 

ORLOVSKI (venind în întâmpinare): A, Saşenka, ce bucuros 
sunt că te văd! (se sărută cu profesorul) Slavă Domnului, slavă 
Domnului, în sfârşit! Cum mai stai cu sănătatea? 

SEREBREAKOV: Asa şi-aşa. Si tu, cumetre? Să nu-ţi fie de 
deochi, arăţi bine. Mă bucur că te vad. Cand ai sosit? 

ORLOVSKI: Vineri. (Mariei Vasilievna) O, Maria Vasilievna, 
ce încântat sunt, Excelenţă! Ce mai faceţi? (îi sărută mâna) 

MARIA VASILIEVNA: Scumpule... (fl sărută pe frunte) 

SONIA: Năşicule! 

ORLOVSKI: Sonicika, sufletelule! (o sărută pe obraz) 
Porumbita mea dragă!... 

SONIA: Ai rămas asa cum te ştiu, năşicule. Naivitatea si 
bunătatea întruchipată... Sentimental ca-ntotdeauna... 

ORLOVSKI: lar tu ai crescut, te-ai făcut frumoasă, te-ai 
împlinit... 

SONIA: Cu sănătatea cum mai merge? 

ORLOVSKI: N-am de ce să mă plâng. Sunt sănătos tun! 

SONIA: Bravo, năşicule, mă bucur! (lui Feodor Ivanovici) 
Poftim, pe elefant nici nu l-am observat. (il sărută) Stufos, ars de 
soare, ca un paing, zău aşa! 

IULIA: Draga mea! 

ORLOVSKI (lui Serebreakov): Cum te mai lauzi, cumetre, cum 
o duci? 

SEREBREAKOV: Binişor... Dar tu? 

ORLOVSKI: Ca frunza pe apă. Moşia i-am dat-o lui fecioru- 
meu, pe fete le-am rostuit cu oameni de treabă... iar acum, nici 
capul nu mă doare! Trai pe vătrai! 


DEADIN (lui Serebreakov): Excelenta voastra a binevoit sa 
intarzie la ospat, deci trebuie s-o anunt ca aceasta placinta 
rumeioară a mai pierdut ceva din temperatura ei iniţială... 
Totodată permiteti-mi să mă prezint: Ilia Ilici Deadin sau, dupa 
cum mă numesc alții foarte spiritual, dacă luăm în consideraţie 
acest obraz puţin cam ciupit, Ciupitul. 

SEREBREAKOV: Încântat de cunoştinţă! 

DEADIN: Madame! Mademoiselle! (se înclină in fata Elenei 
Andreevna şi a Soniei) După cum vedeţi, Excelenţă, toţi cei de 
fata imi sunt buni amici. Subsemnatul a avut pe vremuri o 
situatiune cât se poate de înfloritoare... Dat fiind însă unele 
împrejurări familiale sau, vorbind în limba forurilor diriguitoare 
ale înţelepciunii omeneşti, din motive independente de redacție, 
am fost pus în situatiunea de a ceda partea mea de avere iubitului 
meu frate care, la rândul său, printr-o împrejurare tot atât de 
nefericită intrând in bani statului, 1-a rămas acestuia din urmă 
dator vreo şaptezeci de mii de ruble... Profesiunea mea: 
exploatarea tumultuoaselor stihii ale naturii. Mai precis, oblig 
tumultuoasele valuri să învârtească roţile morii pe care o arendez 
de la bunul meu amic, zis Duhul pădurii. 

VOINITKI: Ciupitule, da’ mai închide clontul odată! 

DEADIN (nebăgând de seamă intreruperea): Cu smerenie ma 
prosternez in fata astrilor ştiinţei, care luminează orizontul iubitei 
noastre patrii, şi-mi iau permisiunea de a o inopina pe Excelenţa 
Voastră cu o vizită, pentru a-mi delecta sufletul cu ultimele 
descoperiri şi concluziuni ale ştiinţei. 

SEREBREAKOV: Vă aştept. Îmi veţi face o deosebită plăcere. 

SONIA: Ia povesteşte-mi, năşicule, pe unde ai petrecut iarna 
asta, pe unde te-ai vânturat? 

ORLOVSKI: Am fost la Gmunden, la Paris, la Nisa, la Londra, 
sufletelule... 

SONIA: Vai, ce frumos trebuie sa fi fost! Esti un om fericit! 

ORLOVSKI: Vrei să mergi cu mine? Te iau la toamnă... 

SONIA (cântând): „O, nu mă ispiti, căci e zadarnic...” 

FEODOR IVANOVICI: Nu cânta în timpul mesei, căci nevasta 


barbatului tau va fi o toanta. 

DEADIN: Ar fi interesant să arunci o privire asupra acestei 
mese à vol d'oiseau.* Ce buchet minunat! O împletire de gratii, 
de frumuseţe, de erudiție profundă, de glo... 

FEODOR IVANOVICI: Ce limbă aleasă, Doamne! Asculti şi 
nu-ți vine a crede... Vorbesti, de parcă ti-ar trage cineva cu 
rindeaua pe spinare... 

(râsete) 

ORLOVSKI (Soniei): Şi tu, sufletelule, tot nu te-ai maritat?... 

VOINITKI: Si cu cine ai vrea să se mărite, mă rog? Humboldt s- 
a grăbit să moară, Edison se află în America. Schopenhauer a dat 
si el ortul popii... Mai deunăzi am găsit pe masa dumneaei un 
jurnal cu însemnări. Îl deschid, de curiozitate, şi ce credeţi că 
citesc! Auziti, cică: „Nu, eu n-am să iubesc niciodată... lubirea e 
un simtämânt egoist, care atrage propriul meu eu spre un obiect de 
alt sex...” Si dracu ştie ce nu mai era acolo: ,,transcedental, 
punctul culminant al fondului integrant...” Ptiu, diavole! De unde 
le-ai scos toate astea? 

SONIA: Ai face bine să laşi ironia la o parte, unchiule Jorj, că 
nu te prinde. 

VOINITKI: Si de ce te superi, mă rog? 

SONIA: Dacă îmi mai spui un cuvânt, unul dintre noi doi va fi 
nevoit să plece acasă... 

ORLOVSKI (râzând în hohote): Aşa caracter mai zic şi eu! 

VOINITKI: Chiar!... Iti taie piuitul... (către Sonia) Hai, dă 
labuta! (îi sărută mâna) Pace şi bună intelegere!... N-am să te mai 
supăr. 


7 


Aceiasi şi Hruscev. 


HRUSCEV (ieşind din casă): De ce oare nu m-am născut 
pictor? Ce grup sculptural! 

ORLOVSKI (bucuros): Mişa, dragul meu fin! 

HRUSCEV: Multă sănătate särbätoritului! Ce frumuşică te-ai 
făcut, Iulicika! Bine că te aflu sănătoasă! Nasule, tot ce-ţi doreşti! 
(îl sărută pe Orlovski) Sofia Alexandrovna, numai bine... (salută 
întreaga asistență) 

JELTUHIN: Se poate să întârzii atât? Pe unde mi-ai umblat? 

HRUSCEV: Am vizitat un bolnav. 

IULIA: Plăcinta s-a răcit. 

HRUSCEV: Nu face nimic, Iulicika, o mănânc şi rece. Unde sa 
mă aşez? 

SONIA: Stai aici, lângă mine... (îi face loc să se aşeze) 

HRUSCEV: Ce vreme minunată e azi! Si am o poftă de 
mâncare, cât sapte!... Stati, mai întâi să beau o votcă... (bea) În 
sănătatea sărbătoritului! Să iau si un pateu... Iulicika, sărută 
pateul, o să fie mai bun... (Julia sărută pateul) Merci. Cum te mai 
lauzi, năşicule? Nu te-am mai văzut de un car de vreme. 

ORLOVSKI: Ai dreptate, nu ne-am mai văzut cam de multişor. 
Am fost plecat în străinătate. 

HRUSCEV: Am auzit, am auzit... De-ai sti cât te-am invidiat! 
Si tu, Feodor, cum o mai duci? 

FEODOR IVANOVICI: Târâş-grăpiş, cu voia dumneavoastră. 

HRUSCEV: Cum iti merg treburile? 

FEODOR IVANOVICI: N-as putea să mă plâng. O duc. Numai 
de n-ar fi atâta alergătură. Mi-am pierdut capul cu drumurile astea! 
Când aici, când în Caucaz, când aici, când în Caucaz... Alerg ca 
un bezmetic. Ştii doar că am două moşii acolo... 

HRUȘCEV: Cum să nu ştiu. 

FEODOR IVANOVICI: Ei bine, află că mă îndeletnicesc cu 


căratul oamenilor la moşie şi colectionez tarantule şi scorpioni. In 
general treburile merg cum merg, însă cu ,,Amorule, mă lasă-n 
pace...” situaţia rămâne neschimbată. 

HRUSCEV: Îndrăgostit desigur, ca-ntotdeauna? 

FEODOR IVANOVICI: Că veni vorba despre asta, aş propune 
să bem un pahar. (bea) Domnilor, să nu vă îndrăgostiţi niciodată 
de femei măritate! Pe cuvânt de onoare, e mult mai bine să ai 
pieptul străbătut de un glonte, aşa cum îl are umila slugă a 
dumneavoastră, decât să iubeşti o femeie cu bărbat... Curată 
nenorocire, vă rog să mă credeți... 

SONIA: Deci dragoste fără speranţe? 

FEODOR IVANOVICI: Asta-i buna! Cum adică, fără 
sperante?... Există ceva pe lumea asta fără speranţă? Vai, 
deznădejde, dragoste nenorocită — toate astea sunt mofturi. E 
destul ca omul să vrea... Ajunge să doresc ca puşca mea să nu mai 
dea niciun rateu, vă asigur că n-o să mai dea. Ajunge să doresc ca 
o cucoana să mă iubească — şi o să mă iubească, vă asigur. Asta-i 
situaţia, dragă Sonia. Nu mai scapă cucoana de mine nici dacă ar 
fugi în Lună! 

SONIA: Grozav mai eşti, zău aşa! 

FEODOR IVANOVICI: Nu scapă, ţi-o spun! E de ajuns sa 
schimb două-trei vorbe cu ea şi... gata, o am în mână! Uite, de 
pildă, mă uit în ochii ei şi îi spun scurt: „De fiecare data când vei 
vedea o fereastră trebuie să-ţi aduci aminte de mine! Doresc acest 
lucru!” Ei, îţi dai seama ce-nseamnă asta? Asta înseamnă că-şi 
aduce aminte de mine de mii de ori pe zi... Şi apoi, scrisorile. Da, 
da, o bombardez cu scrisori până-i vine să leşine! 

ELENA ANDREEVNA: Cât despre scrisori, cred că metoda nu 
prezintă prea mare siguranţă, căci se prea poate să nu le citească 
niciodată. 

FEODOR IVANOVICI: Crezi? Hm... De treizeci şi cinci de ani 
trăiesc pe această lume şi mărturisesc că n-am întâlnit încă o 
asemenea femeie-fenomen care să aibă tăria de a nu deschide 
scrisorile. 

ORLOVSKI (mâncându-l din ochi): Fecioraşul meu! Curat o 


cadră!... Aşa eram şi eu pe vremuri, domnilor. Semanam cu el ca 
două picături de apă. Numai că n-am fost în război. Cât despre 
rest — votca, femeile, chefurile — să te ti! 

FEODOR IVANOVICI: Şi o iubesc, Misa, cu toată 
înverşunarea... De mi-ar cere, i-as da totul, 1-aş satisface toate 
poftele inimii... Aş duce-o la mine, în Caucaz, în munţi, şi am trăi 
acolo ca doi porumbei. Da, da, Elena Andreevna, aş păzi-o ca un 
câine credincios, căci ar fi fost această femeie pentru mine cum 
zice marele nostru poet: „Şi ai să-mi fii regină-a lumii, iubirea 
vesnicä-ai să-mi fii’. Ehe, nu ştie ea ce-o aşteaptă, că dacă ar sti... 

HRUSCEYV: Si cine-i fericita? 

FEODOR IVANOVICI: Dacă ştii multe îmbătrâneşti repede, 
amice... Dar să lăsăm asta. Să schimbăm cântecul. Îmi aduc 
aminte, acum zece ani — Leonea era încă elev de liceu — când i-am 
sărbătorit ziua de naştere. Mă întorceam acasă călare: în dreapta o 
tineam pe Sonia, în stânga, pe lulka, şi amândouă se ţineau de 
barba mea... Domnilor, să bem în sănătatea prietenelor tinereţii 
mele, Sonia şi Iulia! 

DEADIN (râzând în hohote): E uluitor, domnilor! De-a dreptul 
uluitor! 

FEODOR IVANOVICI: Tin minte, îndată după încheierea 
armistiţiului, chefuiam cu un pasa la Trebizonda... Si iată că 
acesta îmi pune următoarea întrebare... 

DEADIN (întrerupându-l): Domnilor, să toastăm pentru buna 
înţelegere între oameni! Vivat prietenia! 

FEODOR IVANOVICI: Stati putin, stati putin! Auzi, Sonia, 
dracu să mă ia, vreau să fac un rămăşag cu tine. Pun la bătaie trei 
sute de ruble, bani peşin!... Uite, după masă mergem pe terenul de 
crochet şi mă prind că dintr-o lovitură trec bila prin toate porţile. 

SONIA: Primesc rămăşagul, însă nu am atati bani. 

FEODOR IVANOVICI: Dacă pierzi, ai să-mi canti de patruzeci 
de ori un cântec. 

SONIA: De acord. 

DEADIN: E uluitor, domnilor! De-a dreptul uluitor! 

ELENA ANDREEVNA (inaltdnd capul): Ce fel de pasăre o fi 


asta? 

JELTUHIN: E un soim. 

FEODOR IVANOVICI: Domnilor, să bem în sănătatea 
şoimului! 

(Sonia râde în hohote) 

ORLOVSKI: Ce te-a apucat? 

(Hruscev râde şi el în hohote) 

ORLOVSKI: Si tu? 

MARIA VASILIEVNA: Sophie, nu-ti sade bine sa razi in felul 
asta! 

HRUSCEV: Iertare, domnilor, iertare... încă putin si am 
terminat!... 

ORLOVSKI: Asta înseamnă a râde in nestire. 

VOINITKI: E de ajuns să le arăţi un deget ca să se prapadeasca 
de râs. Sonia! (îi arată un deget) Hai, râzi, râzi... 

HRUSCEV (redevenind serios): Ajunge, fraţilor! (se uită la 
ceas) Ei, frate Mihaile, ai mâncat, te-ai îndestulat şi acuma zi 
pas... Călătorului îi şade bine cu drumul. E timpul să mă retrag. 

SONIA: Dar unde te grabesti? 

HRUSCEV: Mai am de făcut o vizită unui bolnav. Uf, m-am 
plictisit de medicina asta ca de mere acre... 

SEREBREAKOV: Cum se poate, e doar profesiunea dumitale, 
vocaţia, ca să zic aşa... 

VOINITKI (cu ironie): Ce ştu dumneata... Altei profesiuni îi da 
târcoale dumnealui în clipa de fata. Sapa turbă, auzi, pe moşia 
dumisale... 

SEREBREAKOV: Ce face? 

VOINITKI: Sapa turbă. Un inginer i-a evaluat zăcământul la 
şapte sute douăzeci de mii de ruble. E glumă? 

HRUȘCEV: Tin să vă spun că n-o fac pentru bani. 

VOINITKI: Atunci pentru ce? 

HRUȘCEV: Pentru ca dumneavoastră să nu mai tăiaţi pădurile. 

VOINITKI: Si ce-i daca le tăiem? După părerea dumitale, 
pădurile există probabil numai şi numai ca să facă umbră 
pământului, nu? 


HRUSCEV: N-am facut niciodata aceasta afirmatie. 

VOINITKI: lartă-mă ca-ti spun, dar am impresia că tot ceea ce 
debitezi dumneata întru apărarea pădurilor e vechi, demodat şi 
lipsit de seriozitate. N-o spun fără temei, deoarece cunosc aproape 
pe de rost toate rechizitoriile dumitale... Iată unul dintre ele... (cu 
emfază, gesticulând şi încercând să-l imite pe Hruşcev) O, voi, 
oameni care distrugeti pădurile, această minunată podoabă a 
pământului, creată pentru a va innobila sufletul, pentru a vă face 
să intelegeti frumosul, pentru a vă inspira simtäminte înalte! 
Pădurile îmblânzesc clima; iar acolo unde clima este mai blândă, 
omul consumă mult mai puţină energie în lupta sa cu forțele 
naturii, ceea ce-l face să fie, la rândul său, mai blând şi mai bun. În 
țările în care clima este mai dulce oamenii sunt frumoşi, sprinteni, 
plini de nerv, limba şi mişcările lor au graţie şi eleganţă. La ei 
înfloreşte ştiinţa, înfloresc artele, filozofia lor este luminoasă, 
atitudinea lor fata de femeie e plină de nobleţe, cavalerism şi asa 
mai departe. Toate aceste afirmatiuni sunt foarte dragute, însă atât 
de putin convingătoare, încât permiteti-mi să-mi încălzesc mai 
departe sobele cu lemne şi să-mi construiesc din ele magaziile. 

HRUȘCEV: Nimeni nu se opune tăierii pădurilor pentru nevoile 
stricte ale omului. E timpul însă să oprim distrugerea lor. Toate 
pădurile Rusiei gem sub topoare, se doboară inutil miliarde de 
Copaci, se devastează bârlogurile fiarelor, cuiburile păsărilor, se 
usucă râurile, dispar minunatele peisaje, numai şi numai pentru că 
omului îi este lene să scurme puţin pământul şi să scoată din el 
combustibilul de care are nevoie. Trebuie sa fii un salbatec lipsit 
de ratiune (arată copacii) ca să arzi in sobele tale toate aceste 
frumuseți, să distrugi ceea ce niciodată n-ai să poţi pune la loc. 
Omului i-a fost dată rațiunea şi puterea creatoare a minţii pentru 
ca să poată spori minunatele bogății ce i-au fost puse la îndemână, 
însă până acum omul n-a creat nimic, ci numai a distrus. Pădurile 
se imputineaza pe zi ce trece, râurile seacă, vânatul dispare, clima 
s-a stricat, iar pământul devine din ce în ce mai sărac şi mai 
oropsit. Vă uitaţi la mine cu ironie şi tot ceea ce spun vi se pare 
învechit şi lipsit de seriozitate, dar vreau să vă mărturisesc că 


atunci cand trec prin fata padurilor pe care le-am salvat de toporul 
taranului, sau când aud fosnetul mătăsos al tinerei mele păduri pe 
care am sădit-o cu mâinile acestea mă bucur nespus că schimbarea 
climei stă puţin şi în puterea mea, şi că dacă peste o mie de ani 
omul va fi ceva mai fericit decât acum, asta mi se datorează în 
parte şi mie. Când sădesc un mesteacăn şi-l văd apoi înfrunzind şi 
legănându-se în vânt, sufletul mi se umple de mândrie că l-am 
ajutat şi eu pe Dumnezeu să creeze un organism viu... 

FEODOR IVANOVICI (întrerupându-l): în sănătatea ta, Duh al 
pădurii. 

VOINITKI: Toate acestea sunt foarte frumoase, dar dacă am sta 
să privim întreaga chestiune nu sub aspectul ei literar, ci pur 
ştiinţific, atunci... 

SONIA: Unchiule Jorj, am impresia ca limba dumitale a 
ruginit... Taci, te implor! 

HRUSCEV: Într-adevăr, Egor Petrovici, să nu mai vorbim 
despre asta, te rog. 

VOINITKI: Mă închin în fata dorinţei dumneavoastră. 

MARIA VASILIEVNA: Vai, vai! 

SONIA: Ce ai, bunicuto, ce s-a-ntamplat? 

MARIA VASILIEVNA (lui Serebreakov): Vai, Alexandr, mi- 
am pierdut cu totul ţinerea de minte... Am uitat să-ţi spun ca am 
primit de la Harkov o scrisoare din partea lui Pavel Alexeevici... 
iti trimite salutari... 

SEREBREAKOV: Multumesc. 

MARIA VASILIEVNA: Mi-a expediat noua sa broşură şi m-a 
rugat să ţi-o dau s-o citeşti. 

SEREBREAKOV: E interesantă? 

MARIA VASILIEVNA: Interesantă, nimic de zis. Numai că se 
cam contrazice: auzi dumneata, combate tot ce a susținut acum 
şapte ani. Faptul e cât se poate de caracteristic pentru vremurile 
noastre. Niciodată în trecut oamenii nu-şi schimbau cu atâta 
uşurinţă convingerile ca acum. E îngrozitor, dacă stai să te 
gândeşti. 

VOINITKI: Nu-i nimic îngrozitor in asta. Mai serveşte, maman, 


niste caracuda... 

MARIA VASILIEVNA: Nu stiu de ce imi astupi gura de fiecare 
data cand incep sa vorbesc. 

VOINITKI: Pentru ca de cincizeci de ani in sir batem apa in 
piuă discutând mereu aceleaşi şi aceleaşi probleme... Cred că ar fi 
timpul să mai isprăvim cu ele. 

MARIA VASILIEVNA: Am impresia că nu-ţi mai face plăcere 
să mă auzi vorbind. lartă-mă, Jorj, dar în ultimu ani te-ai schimbat 
atât de mult, încât nici nu te mai recunosc. Ai fost întotdeauna un 
om cu anumite convingeri la care n-ai fi renunţat în ruptul capului, 
ai fost o figură luminoasă... 

VOINITKI: O, da, desigur, o figură atât de luminoasă încât îi 
eclipsam pe toţi cei din jur, nu? Îmi permiteti să mă retrag?... 
Auzi dumneata, eu... o figură luminoasă!... Nici că se putea găsi 
o ironie mai bună decât asta! Am patruzeci şi şapte de ani impliniti 
$1 până acum un an îmi împuiam creierul, ca şi voi, cu tot felul de 
aberaţii scolastice, pentru a nu vedea viata în adevărata ei lumină, 
si credeam că fac bine... Abia acum îmi dau seama cât de prost 
am fost, cum mi-am irosit anii în zadar, când puteam să am tot ce 
mi-aş fi dorit, tot ceea ce nu mai îmi poate da acum batranetea! 

SEREBREAKOV: Stai, stai putin. Am impresia, Jorj, că în clipa 
de fata nu faci altceva decât să arunci întreaga vină asupra 
convingerilor tale din trecut... 

SONIA: Ajunge, tată! Discutia devine plictisitoare! 

SEREBREAKOV: Da, da, cauţi să arunci întreaga vină asupra 
convingerilor tale din trecut, fără ca să-ţi dai seama că în fond tu 
eşti vinovatul şi nu aceste convingeri. Căci convingerile 
nesustinute de fapte sunt ca nişte prunci născuți morţi. Trebuia să 
actionezi, să faci treabă. 

VOINITKI: Să actionez, să fac treabă? Crezi că fiecare om 
poate fi un perpetuum mobile al scrisului? 

SEREBREAKOV: Ce vrei să spui prin asta? 

VOINITKI: Vreau să spun că ar fi mult mai bine sa încheiem 
această discuţie, căci nu suntem acasă la noi. 

MARIA VASILIEVNA: Vai, unde mi-e capul!... lar am uitat, 


Alexandr, să-ţi amintesc de picături, ca să le iei înainte de masa. 
Le-am adus cu mine, dar am uitat cu totul de ele... 

SEREBREAKOV: Dä-le-ncolo de picături! 

MARIA VASILIEVNA: Cum se poate să vorbeşti astfel, 
Alexandr, că doar eşti un om bolnav, un om cu sănătatea 
zdruncinată! 

SEREBREAKOV: Si de ce, mă rog, la tot pasul trebuie să mi se 
amintească de acest lucru? Bătrân, bolnav, bătrân, bolnav... Toată 
ziua numai asta aud! (lui Jeltuhin) Leonid Stepanici, permite-mi sa 
mă retrag in casă. E o căldură insuportabila aici, şi apoi tantari 
ăştia nu-mi dau pace. 

JELTUHIN: Mă rog, mă rog, poftiti, că doar masa s-a 
terminat... 

SEREBREAKOV: Mulţumesc. (intra în casă urmat de Maria 
Vasilievna ) 

IULIA (lui Jeltuhin): Du-te după profesor! Nu e frumos să-l laşi 
singur... 

JELTUHIN (Iuliei): Dracu să-l ia, că m-am săturat de el! 
(pleacă) 

DEADIN: Iulia Stepanovna, multumirile mele. (îi sărută mâna) 

IULIA: N-ai pentru ce, doar n-ai mancat aproape nimic... (ii 
mulțumesc si ceilalţi musafiri) N-aveti pentru ce, domnilor! Îmi 
pare rău că ati mâncat atât de putin! 

FEODOR IVANOVICI: Ei, şi-acum, ce facem? Să mergem mai 
întâi pe terenul de crochet, căci vreau să câştig pariul... Dar după 
asta? 

IULIA: Vom prânzi. 

FEODOR IVANOVICI: Si după aceea? 

HRUSCEV: După aceea veniți cu toţii la mine. Seara o să ne 
ducem la pescuit în iaz. 

FEODOR IVANOVICI: E o idee minunată. 

DEADIN: Geniala! 

SONIA: Atunci, domnilor, să punem lucrurile la punct... 
Vasăzică, mai întâi ne ducem pe terenul de crochet... Apoi vom 
prânzi ceva mai devreme la Iulia, şi după aceea, pe la ora şapte, 


vom merge in vizita la Duh... la, la Mihail Lvovici. Ne-am inteles 
deci. Hai, Iulicika, cu mine, sa luăm bilele de crochet. 
(intră in casă impreună cu lulia) 

FEODOR IVANOVICI: Vasili, să aduci câteva sticle de vin pe 
terenul de crochet! O să bem în sănătatea învingătorilor. $i acum, 
taicutule, să mergem şi noi... Ne aşteaptă nobilul joc. 

ORLOVSKI: Pe mine să mă ierti, dragutule, că am să zabovesc 
vreo cinci minute... Mă duc să mai stau de vorbă cu profesorul, că 
nu-i frumos... Trebuie să mai păstrăm şi eticheta. Până vin eu, 
poţi să joci cu bila mea... (intra în casă) 

DEADIN: Mă duc să-l ascult pe savantul nostru Alexandr 
Vladimirovici, ca să-mi delectez sufletul cu... 

VOINITKI: M-ai plictisit, Ciupitule. Hai, du-te odată! 

DEADIN: Am plecat. (intră în casă) 

FEODOR IVANOVICI (se îndreaptă spre parc cântând): ,,Si ai 
să-mi fii regină-a lumi, iubirea vesnica-ai să-mi fii...” (pleacă) 

HRUSCEV: Si acum să-mi iau şi eu tälpäsita, aşa, pe 
nesimţite... (lui Voinitki) Egor Petrovici, te rog insistent să nu mai 
deschizi niciodată discuția despre păduri $i medicină. Nu ştiu de 
ce, dar de fiecare dată când dezbat cu dumneata aceste probleme, 
îmi rămâne în gură un fel de cocleală, şi toată ziua după aceea nu 
mai sunt om. Am onoarea să te salut. (pleacă) 


8 


Elena Andreevna si Voinifiki. 


VOINITKI: Ce om mărginit! Nu-i vorbă, fiecare dintre noi are 
dreptul să debiteze prostii, dar nu-mi place când omul le rosteşte 
cu patos. 

ELENA ANDREEVNA: Iarăşi ai avut o purtare imposibilă, 
Jorj! La ce ţi-a trebuit să te certi cu Maria Vasilievna şi să-i 
vorbeşti lui Alexandr Vladimirovici despre perpetuum mobile? E 
nedemn ceea ce faci! 

VOINITKI: Ce să fac, dacă-l urăsc pe omul acesta! 

ELENA ANDREEVNA: N-ai de ce să-l urăşti, căci e la fel ca 
toţi ceilalţi... 

(Sonia si Iulia trec spre parc cu ciocanele şi bilele de crochet) 

VOINITKI: Dacă ai putea să-ţi vezi fata, dacă ai putea să-ți 
observi toate gesturile!... Ti-e lene să trăieşti, nu-i aşa? 

ELENA ANDREEVNA: Mi-e lene într-adevăr, urâtul mă 
doboară. (pauză) Toţi îl condamnă pe soţul meu, îl ocărăsc când 
sunt de fata, fără să se jeneze catusi de putin de prezenţa mea. Toţi 
mă privesc cu compatimire — cică, biata de ea, ce sot bătrân are! 
Până şi cei mai buni şi mai intelegätori oameni ar fi bucuroşi să-l 
părăsesc pe Alexandr... Toată această simpatie pentru mine, toate 
aceste suspine şi priviri pline de compătimire tind spre acelaşi 
scop... Da, da, Duhul pădurii a avut dreptate spunând ca distrugeti 
fără nicio rațiune pădurile, că în curând pământul va rămâne sterp. 
Acelaşi lucru îl faceţi şi cu oamenii, şi foarte curând pe lumea asta 
nu vor mai exista nici devotament, nici curăţenie sufletească, nici 
puterea de jertfă. De ce oare nu puteți privi cu indiferenţă o soție 
cinstită, dacă soţia aceasta este a altuia? De ce, te întreb? Duhul 
pădurii va răspunde şi la această întrebare: pentru că spiritul 
distrugerii sălăşluieşte în voi... Vouă nu vă e milă nici de păduri, 
nici de păsări, nici de femei şi nici de semenii voştri. 

VOINITKI: Mai da-o-ncolo de filozofie, că n-o am la inimă! 


ELENA ANDREEVNA: Transmite-1 lui Feodor Ivanovici că m- 
a plictisit cu obrăzniciile lui. E pur şi simplu respingator. Să te uiti 
în ochii mei şi să-mi vorbeşti fata de toată lumea despre dragostea 
pe care o porți pentru o oarecare femeie măritată... Grozav de 
spiritual, nimic de zis! 

VOCI DIN PARC: Bravo, bravo! 

ELENA ANDREEVNA: În schimb, ce simpatic om e Duhul 
pădurii! De câte ori vine la noi, niciodată n-am curajul să stau cu 
el de vorbă prieteneste, să mă apropu de el. lar lui 1 se pare 
probabil că sunt rea şi că mă tin mândră. Se vede, Jorj, că noi doi 
suntem prieteni numai şi numai prin faptul că amândoi suntem 
nişte oameni din cale-afara de anosti şi de plicticosi. Da, da, anosti 
si plicticoşi! Te rog însă nu te uita în felul acesta la mine, că nu-mi 
place... 

VOINITKI: Oare te pot privi cu alti ochi, dacă te iubesc? 
Dumneata eşti viaţa, eşti fericirea, eşti însăşi tinereţea mea!... Ştiu 
prea bine că şansele mele de a-ţi câştiga inima sunt egale cu zero, 
de aceea nu-ţi pretind nimic, ci-ti cer doar permisiunea de a mă 
uita în ochii dumitale, de a-ţi auzi glasul... 


9 


Aceiasi si Serebreakov. 


SEREBREAKOV (in fereastra): Lenocika unde esti? 

ELENA ANDREEVNA: Aici. 

SEREBREAKOV: Draga mea, vino de mai stai cu noi... 
(dispare in casa) 

(Elena Andreevna porneste spre intrare) 

VOINITKI (mergând in urma ei): Nu ma alunga. Lasa-ma să-ţi 
vorbesc despre dragostea mea... Nu-ti cer mai mult. Va fi o 
nespusa fericire pentru mine. 


Cortina 


ACTUL AL DOILEA 


Sufrageria in casa lui Serebreakov. Un bufet, o masa de 
sufragerie in mijlocul incaperii. E ora doua noaptea. Se aude din 
parc toaca paznicului. 


Serebreakov stă atipit în fotoliu, in fata ferestrei deschise, si Elena 
Andreevna la fel, într-un alt fotoliu. 


SEREBREAKOV (rrezindu-se): Cine-i aici? Sonia, tu esti? 

ELENA ANDREEVNA: Nu, eu sunt... 

SEREBREAKOV: Tu, Lenocika? Vai, ce durere insuportabilă! 

ELENA ANDREEVNA: Ţi-a căzut pledul... (îi inveleste 
picioarele) Alexandr, mai bine să-nchid fereastra. 

SEREBREAKOV: Nu, nu trebuie. Mi-e tare cald... Auzi, am 
atipit pentru câteva clipe şi am visat că nu mai puteam mişca 
piciorul stâng. Parcă nu mai era al meu... Şi m-a trezit durerea 
asta sfâşietoare. Nu cred să fie gută, ci un reumatism în toată 
legea. Cât o fi ceasul? 

ELENA ANDREEVNA: Unu şi douăzeci de minute. 

(pauză) 

SEREBREAKOV: Te rog să-mi cauţi mâine dimineaţă pe 
Batiuskov. Mi se pare că-l am. 

ELENA ANDREEVNA: Ce-ai spus? 

SEREBREAKOV: Te rog să-mi cauţi mâine dimineaţă în 
bibliotecă pe Batiuşkov. Ştiu că am avut volumul... Oare de ce 
mi-o fi atât de greu să respir? 

ELENA ANDREEVNA: Eşti obosit. E a doua noapte de când n- 
ai mai închis ochii. 

SEREBREAKOV: Se spune că din cauza gutei Turgheniev a 
făcut o anghină pectorală. Mi-e teamă să n-o pätesc la fel. 
Blestemată şi scârboasă mai e şi batranetea asta, dracu” s-o ia! De 
când am îmbătrânit mi-e sila de mine. Cred că şi vouă vă e 
lehamite să mă tot vedeţi bolind. 

ELENA ANDREEVNA: Vorbeşti mereu de batranetea ta cu un 
ton de parcă noi, cei din jurul tău, am fi vinovaţi că ai îmbătrânit. 

SEREBREAKOV: Cred ca pe tine te-am scârbit cel mai mult... 

ELENA ANDREEVNA: Mă plictiseşti! (pleacă de lângă el şi se 


aşază ceva mai departe) 

SEREBREAKOV: Iti dau toată dreptatea. Nu sunt un om 
mărginit şi pot judeca lucrurile la rece. Esti tânără, frumoasă, 
dornică de viaţă, pe când eu sunt un moşneag, aproape un cadavru. 
Parcă nu-mi dau seama de toate astea? Sunt o pacoste pentru toţi, 
si e un blestem că mai trăiesc. Aveţi însă puţină răbdare, că nu mai 
am mult. O să scapati de mine în curând. 

ELENA ANDREEVNA: Vai, cum mă torturezi! Ascultă, 
Alexandr, dacă pentru toate nopțile astea de nesomn merit o 
recompensă, atunci te rog un singur lucru: taci! Taci, pentru 
numele lui Dumnezeu! Nu-ţi pretind altceva. 

SEREBREAKOV: Da, da, se pare că numai şi numai din cauza 
mea toată lumea a ajuns la capătul puterilor, că toți se plictisesc, 
îşi irosesc tinereţea, şi că numai eu, singur eu, mă bucur de viata şi 
sunt nespus de fericit. Nu-i aşa? 

ELENA ANDREEVNA: Taci, nu mai pot suporta! 

SEREBREAKOV: Nimeni nu mă mai poate suporta, asta e! 

ELENA ANDREEVNA (plângând): Nu mai pot, nu mai pot! 
Spune-mi, ce vrei de la sufletul meu? 

SEREBREAKOV: Nimic. 

ELENA ANDREEVNA: Atunci taci odată şi lasă-mă în plata 
Domnului. 

SEREBREAKOV: Ciudat lucru! Îndată ce Jorj sau idioata asta 
bătrână, Maria Vasilievna, deschid gura — toată lumea îi ascultă şi 
nu zice nici pâs... Dar în clipa în care eu rostesc un singur cuvânt, 
toți se simt nenorociti. Le e sila până şi de vocea mea. Bine, sa 
presupunem că sunt un om respingător, că sunt un egoist, un 
despot, dar te întreb — nici măcar la batrinete n-am dreptul să mă 
bucur de acest privilegiu care se numeşte egoism? Oare n-am 
meritat asta? Am avut o viaţă grea. Împreună cu Ivan Ivanici am 
fost pe vremuri studenţi, aşa încât poţi să-l întrebi şi pe el. 
Dumnealui se tinea de petreceri, chefuia cu tigäncile, făcea pe 
binefăcătorul meu, în vreme ce eu trăiam într-o odaie ca vai de 
lume, ieftină şi insalubră, munceam zi şi noapte ca o vită de 
corvoadă, flămânzeam chinuit de gândul că trăiesc din ajutorul 


altuia. Apoi am stat la Heidelberg, dar n-am vazut Heidelbergul; 
am locuit si la Paris, dar n-am vazut Parisul, imi petreceam zilele 
între cei patru pereţi ai odaite1 mele şi munceam ca un rob. Apoi, 
după ce am căpătat catedra, întreaga-mi viaţă mi-am închinat-o 
ştiinţei, pe care o slujesc cu credinţă şi cu dreptate până-n ziua de 
azi. De aceea te întreb, după toate câte le-am patimit, nu am şi eu 
dreptul să mă bucur de o bătrâneţe liniştită, să mă bucur de atenția 
celor din jur? 

ELENA ANDREEVNA: Nimeni nu-ţi tăgăduieşte dreptul 
acesta. (vântul de afară trânteşte cu zgomot fereastra) la te uită ce 
vânt s-a stârnit! Să închid fereastra. (0 închide) Vine ploaia. Nu, 
nu, nimeni nu-ţi tagaduieste dreptul acesta. 

(pauză; paznicul din parc bate toaca şi îngână un cântec) 

SEREBREAKOV: Să-ţi închini întreaga viata ştiinţei, să te 
obişnuieşti cu biroul tău, cu auditoriul tău, cu colegii tăi, oameni 
onorabili... şi deodată, după toate astea, să te pomenesti în cavoul 
ăsta, să te izbesti zilnic de nişte ființe meschine şi sa asculti 
josnicele lor discuţii... Vreau să trăiesc, îmi place succesul, faima, 
animația! Da, trăiesc ca în surghiun!... Regret în fiecare clipă 
trecutul, asist la succesele altora, mă tem de moarte... Nu mai pot! 
Sunt la capătul puterilor! lar dumnealor nu vor să-mi ierte 
slăbiciunile batranetii! 

Elena Andreevna: Ai puţină răbdare: peste cinci-şase ani am să 
fiu şi eu bătrână. 

(intră Sonia) 


2 


Aceiasi si Sonia. 


SONIA: Nu înţeleg de ce n-a venit doctorul pana acum. Și doar 
i-am spus lui Stepan că dacă nu-l va găsi pe medicul zemstvei, să 
se ducă la Duhul pădurii... 

SEREBREAKOV: Ce nevoie am de el? Se pricepe în medicină 
cum mă pricep eu în astronomic. 

SONIA: Doar nu era să chem pentru guta ta întreaga facultate de 
medicină! 

SEREBREAKOV: Cu ăsta, care e sărac cu duhul nici n-am să 
stau de vorbă. 

SONIA: Cum crezi. (se aşază) Mi-e totuna. 

SEREBREAKOV: Cât să fie ora? 

ELENA ANDREEVNA: E aproape două... 

SEREBREAKOV: Ce zăpuşeală... Sonia, dă-mi picăturile de pe 
masă! 

SONIA: Numaidecât! (îi dă picăturile) 

SEREBREAKOV (enervat): Nu astea! Of, nu te pricepi la 
NIMIC! 

SONIA: Fără nervi, te rog! Poate unora le plac asemenea 
Capricii, pe mine însă te rog să mă scutesti! 

SEREBREAKOV: Ai un caracter imposibil. Si de ce, mă rog, te 
superi? 

SONIA: Aş vrea să ştiu de ce tii atât de mult să vorbeşti pe tonul 
acesta de om nenorocit? Dacă te-ar auzi cineva, ar putea crede 
într-adevăr că eşti cel mai nefericit om din lume. În realitate însă, 
prea puţini oameni se bucură de fericirea pe care o ai tu. 

SEREBREAKOV: Ai dreptate, ai dreptate, sunt un om foarte, 
foarte fericit! 

SONIA: Se-ntelege că esti fericit... Cât despre gută, ştii prea 
bine că până mâine dimineaţă accesul va trece. Atunci, de ce te 
mai tangui atât? 


(intra Voinitki; e imbracat in halat de casă si tine o lumânare în 
mana) 


3 
Aceiasi si Voinifki. 


VOINITKI: Se apropie furtuna... (afara fulgera) Poftim, ce va 
spuneam? Hélène şi Sonia, duceti-va la culcare. Am venit să va tin 
locul. 

SEREBREAKOV (speriat): Nu, nu, nu mă lăsaţi cu el! Nu 
vreau! O să mă omoare cu vorba! 

VOINITKI: Dar trebuie să se odihnească şi ele, ce zici? De două 
nopţi n-au mai închis ochii. 

SEREBREAKOV: N-au decât să se ducă la culcare, dar să pleci 
si tu. Iti mulțumesc din suflet pentru această bunăvoință, însă 
pleacă, te rog! Fă-o în numele prieteniei noastre din trecut. Nu 
stărui! Vom vorbi altă dată. 

VOINITKI: Care prietenie din trecut?... Mărturisesc că e ceva 
nou pentru mine. 

ELENA ANDREEVNA: Jorj, te rog nu discuta. 

SEREBREAKOV: Draga mea, nu mă lăsa cu el. O să mă 
omoare cu vorba! 

VOINITKI: Mă faci sa râd. 

VOCEA LUI HRUSCEV (dincolo de scenă): Sunt in 
sufragerie? Mulţumesc! Aveţi, va rog, grijă de cal. Duceti-l in 
grajd! 

VOINITKI: Poftim, a venit doctorul. 

(intră Hruscev) 


4 


Aceiasi si Hruşcev. 


HRUSCEV: Ce ziceti de vremea asta? Abia am scăpat de ploaie, 
că se tinea scai pe urmele mele. Bună scara. 

SEREBREAKOV: Îmi pare rău că te-au deranjat. Eu n-am dorit 
acest lucru. 

HRUSCEV: Nu are nicio importanţă! Dar ce ţi-a venit, 
Alexandr Vladimirovici, te-ai apucat să boleşti? Mai mare ruşinea, 
zău aşa! Ce-ai patit, ce te doare? 

SEREBREAKOV: Oare de ce doctori or fi manifestând fata de 
bolnavi atâta condescendenta şi vorbesc cu ei de parcă ar avea de- 
a face cu nişte copil? 

HRUSCEV (râzând): Ai face bine să fii mai putin perspicace. 
(cu blandete) Ei, haide, haide, să mergem in pat. Nu stai comod 
aici $1 apoi poţi să răceşti. Acolo am să pot să te consult şi... totul 
va fi bine. 

ELENA ANDREEVNA: Nu te incapatana, Alexandr, fă cum iti 
spune doctorul. 

HRUSCEV: Daca mersul iti provoaca dureri, te vom duce cu 
fotoliu cu tot. 

SEREBREAKOV: Nu, nu, pot merge şi singur... (se ridică) Zau 
asa, degeaba te-au deranjat la ora asta. (Hruscev si Sonia il duc de 
subtiori) Şi apoi, ca să fiu sincer, mărturisesc că nu prea am mare 
încredere în leacuri... De ce mă tot sprijiniți? Pot merge şi singur. 

(pleacă împreună cu Hruşcev şi Sonia) 


5 


Elena Andreevna si Voinitki. 


ELENA ANDREEVNA: Mă istoveste. Abia ma mai tin pe 
picioare. 

VOINITKI: Pe dumneata te istoveste el, dar eu ma istovesc pe 
mine insumi. E a treia noapte de cand nu dorm. 

ELENA ANDREEVNA: Parca e un blestem pe casa asta! Mama 
dumitale, in afară de broşurile ei şi de profesor, ne urăşte pe toți; 
profesorul e irascibil, în mine nu se încrede, iar de dumneata se 
teme. Sonia e furioasă pe taică-su şi nu vrea să stea de vorbă cu 
mine. Dumneata, pe de altă parte, imi urästi soţul şi-ţi dispretuiesti 
mama. Eu, de asemenea, sunt acră şi iritata, şi nu mai departe 
decât azi mi-a venit să plâng de vreo douăzeci de ori. Într-un 
cuvânt — război în toată legea între toţi şi fiecare în parte. Ma 
întreb, ce rost o fi având şi cui îi trebuie? 

VOINITKI: Să lăsăm filozofia! 

ELENA ANDREEVNA: Da, parcă e un blestem pe casa asta! 
Dumneata, Jorj, eşti un om cult şi inteligent şi ar trebui să înţelegi 
că lumea se prăpădeşte nu din cauza hotilor şi a tâlharilor de 
drumul mare, ci din pricina urii ascunse dintre oameni, din pricina 
tuturor acestor ciondăneli mărunte, pe care nu le văd cei ce 
numesc casa noastră cuib al intelectualităţii... Ajută-mă, te rog, ca 
să-l împac pe toţi, căci singură nu sunt în stare! 

VOINITKI: Mai întâi împacă-mă cu mine însumi! Scumpa 
mea... (îi ia mâna să o sarute) 

ELENA ANDREEVNA: Ce înseamnă asta?! (îşi trage mâna) 
Pleacă, te rog! 

VOINITKI: Ploaia o să treacă îndată şi natura toată o să se 
învioreze şi o să respire în voie. Numai pe mine nimic n-o să mă 
învioreze. Zi şi noapte mă urmăreşte ca o stafie gândul că viaţa 
mea e pierdută pentru totdeauna. Trecut nu am, mi l-am irosit 
prosteşte pe fleacuri, iar prezentul e groaznic şi stupid. Astea-s 


viata şi dragostea mea. Ce să fac cu ele? Sentimentele mele se duc 
fără folos, ca o rază de soare care bate într-o groapă. Si ma duc si 
eu... 

ELENA ANDREEVNA: Cand imi vorbesti de dragostea 
dumitale, mintea mi se-ntuneca şi nu ştiu ce să-ţi răspund... lartă- 
mă dar trebuie să plec. (dă să plece) Noapte bună! 

VOINITKI (aşezându-i-se în cale): Si dacă ai sti cât sufăr la 
gândul că în aceeaşi casă, alături de mine, se iroseşte o altă viaţă — 
a dumitale! Ce mai aştepţi? Ce blestemată filozofie te ţine? 
Intelege un lucru, că suprema moralitate nu înseamnă să-ţi 
încătuşezi tinereţea şi să înăbuşi în tine setea de viaţă... 

ELENA ANDREEVNA (privindu-l țintă în ochi): Jorj, te-ai 
îmbătat! 

VOINITKI: Se poate, se prea poate... 

ELENA ANDREEVNA: Feodor Ivanovici e la dumneata? 

VOINITKI: Doarme la mine. Se poate, se prea poate... Toate-s 
cu putinţă! 

ELENA ANDREEVNA: Si astăzi ai băut? De ce? 

VOINITKI: Cand bei, mai seamănă putin a viata. Lasă-mă să 
beau, Hélène! 

ELENA ANDREEVNA: Înainte nu beai niciodată şi nu vorbeai 
atât de mult... Du-te şi te culcă. Mă plictisesti. $i transmite-i te 
rog prietenului dumitale Feodor Ivanovici că dacă nu va înceta să- 
mi debiteze ineptiile sale, voi fi nevoită să iau măsuri. Acum poţi 
pleca! 

VOINITKI  (sărutându-i mâna): Scumpa mea... Minunea 
mea... 

(intră Hruscev) 


6 
Aceiasi si Hruscev. 


HRUSCEV: Elena Andreevna, va cheamă Alexandr 
Vladimirovici. 

ELENA ANDREEVNA (smulgându-și mâna din mâna lui 
Voinitki): Numaidecat! (pleacă) 

HRUSCEV (lui Voinitki): N-ai nimic sfânt în dumneata! Ar 
trebui să vă gândiţi, atât dumneata cât şi această nobilă doamnă, că 
soţul dumneaei a fost cândva soţul surorii dumitale şi că alături de 
dumneavoastră sub acelaşi acoperământ trăieşte o fiinta tânără, 
neprihănită! Despre acest roman al vostru a început să vorbească 
întreaga gubernie. Ce neruşinare! (intră în camera bolnavului) 

VOINITKI (singur): A plecat supărată... (pauză) Acum zece 
ani, am întâlnit-o pentru prima dată în casa răposatei mele surori. 
Pe atunci avea saptesprezece ani, iar eu treizeci şi şapte. De ce nu 
m-am îndrăgostit atunci de ea şi n-am cerut-o în căsătorie? Ar fi 
fost atât de uşor! Acum ar fi fost soţia mea... Da, soţia mea... Ne- 
ar fi trezit pe amândoi furtuna... Ea s-ar fi speriat de tunet, iar eu, 
luând-o în braţe, i-as fi şoptit: „Nu-ţi fie teamă, sunt aici”. O, 
gânduri minunate, îmi vine să râd de fericire!... Dar, Doamne, 
Dumnezeule, mi se-ncurcă gândurile... De ce sunt bătrân? De ce 
nu ma-ntelege? Retorica ei, morala ei leneşă, gândurile ei absurde 
despre sfârşitul lumii, toate astea îmi sunt profund nesuferite! 
(pauză) De ce-oi fi un om atât de sucit? Ah, cât îl invidiez pe 
besmeticul ăsta de Feodor, pe mărginitul ăsta de Hruşcev! Sunt 
oameni mediocri, sinceri în prostia lor, şi nu cunosc această ironie 
usturătoare care îmi otrăveşte sufletul... 

(intră Feodor Ivanovici înfăşurat într-un pled) 


7 


Voinitki si Feodor Ivanovici. 


FEODOR IVANOVICI (în usa): Esti singur? Doamnele au 
plecat? (intra) M-au trezit tunetele de-afara. Grozava ploicica! Cat 
sa fie ora? 

VOINITKI: Naiba stie! 

FEODOR IVANOVICI: Parc-am auzit glasul Elenei 
Andreevna?... 

VOINITKI: Adineauri a fost aici. 

FEODOR IVANOVICI:  Strasnicä femeie! (cercetând 
medicamentele de pe masă) Ce-s astea? Pastile de mentă? (ia una) 
Da, straşnică femeie... Profesorul e bolnav cu adevărat? 

VOINITKI: Da... 

FEODOR IVANOVICI: Nu pricep în ruptul capului cum poate 
un om să ducă o asemenea existenţă. Se spune că vechii greci îşi 
aruncau copiii bolnăvicioşi în prăpastie, de pe muntele Mont 
Blanc. Eu, să fi fost în locul lor, îi aruncam şi pe bătrâni!... 

VOINITKI (enervat): Nu de pe Mont Blanc, ci de pe Stânca 
Tarpeiana! Cata ignoranta, Doamne! 

FEODOR IVANOVICI: Fie cum spui tu... E tot un drac! Da’ de 
ce, mă rog, eşti atât de mâhnit? Nu cumva iti pare rau de profesor? 

VOINITKI: Lasă-mă-n pace! 

(pauză) 

FEODOR IVANOVICI: Ori poate te-ai îndrăgostit de nevasta 
lui? Ce zici?... Hm... S-ar putea... Atunci oftează!... Ascultă-mă 
însă ce-ţi spun: dacă în toate mahalagismele astea care fac ocolul 
judeţului există un dram de adevăr, şi dacă mă voi convinge 
personal de asta, să nu-mi ceri ingaduinta: te voi arunca cu 
propriile mele mâini de pe Mont... adică de pe Stânca 
Tarpeiană!... 

VOINITKI: Suntem prieteni... 

FEODOR IVANOVICI: Atât de repede? 


VOINITKI: Ce vrea să zică acest: „atât de repede”? 

FEODOR IVANOVICI: O femeie nu poate fi prietenă cu un 
bărbat decât numai în ordinea următoare: mai întâi camaradă, apoi 
iubită, şi abia la urmă prietenă. 

VOINITKI: Triviala filozofie! 

FEODOR IVANOVICI: Să bem dar cu acest prilej! In cinstea 
trivialei filozofii! Vino la mine. Mi se pare ca mi-a mai rămas 
putina chartreuse... Tragem o dusca, iar indata ce se crapa de ziua 
plecam la conacul meu. Ne-am inteles? Am un vataf, il cheama 
Luka, asta nu spune niciodata: ,,Ne-am inteles” ci: ,,M-am 
înţeles”. Un pungaş fără pereche... Atunci, „m-am înţeles”? 
(zărind-o pe Sonia, care intră pe uşă) lartă-mă, sunt fără 
cravată... (pleacă repede) 


e) 
Voinitki şi Sonia. 


SONIA: Unchiule Jorj, iar ati băut şampanie cu Feodor şi v-aţi 
plimbat cu troica! V-aţi legat frați de cruce, cum văd. El, înţeleg, 
el e întotdeauna aşa, dar dumitale ce ţi-a venit? La vârsta 
dumitale! 

VOINITKI: Draga mea, vârsta n-are ce căuta aici. Dacă n-ai o 
viata adevărată trăieşti cu nălucile... Tot e mai bine decât nimic! 

SONIA: Fânul a rămas neridicat. Gherasim m-a anunţat aseară 
că o să putrezească din pricina ploii, iar dumneata în loc să iei 
măsuri te tot „amăgeşti” cu Feodor... (speriată) Unchiule, ce ai? 
Ti-s ochii plini de lacrimi! 

VOINITKI: Da’ de unde lacrimi? Nu-i nimic... Fleacuri! Te-ai 
uitat adineauri la mine cum se uita răposata maică-ta... Scumpa 
mea... (îi sărută mâinile şi obrajii) Sora mea... Surioara mea 
dragă... De ce nu mai e printre noi? Dacă ar şti ea! O, Doamne, 
dacă ar şti! 

SONIA: Ce anume să ştie, unchiule? 

VOINITKI: Mi-e greu, nu ştiu cum... Nimic, nimic, draguto... 
Lasă acum... altă dată... Mă duc. (pleacă) 

(intră Hruscev) 


9 


Sonia si Hruscev. 


HRUSCEV: Tatăl dumitale nu mă ascultă deloc. Eu îi spun că 
are gută, el de colo — reumatism; eu îl rog să stea întins, dumnealui 
nici s-audă — şade popândău in pat! (isi ia sapca) Nervi, ce să-i 
faci! 

SONIA: E un rasfatat. Lasă şapca şi aşteaptă să stea ploaia. Vrei 
să 1e1 o gustare? 

HRUSCEYV: N-ar strica. 

SONIA: Îmi place să iau uneori câte o gustare noaptea. În bufet, 
mi se pare c-a mai rămas câte ceva de la prânz... (caută în bufet) 
Crezi dumneata că tata are nevoie de doctor? Îi trebuie vreo 
duzină de femei care să stea în jurul lui, să-i cate cu evlavie în 
ochi şi să suspine ne’ncetat: „O, domnule profesor!” Uite am găsit 
nişte brânză... Serveşte-te! 

HRUSCEV: Nu-i frumos să vorbeşti în felul acesta despre tatăl 
dumitale. Sunt de acord că e un om dificil, totuşi dacă stai să-l 
compari cu toţi Jorju şi Ivan Ivanicii, aceştia nu valorează nici cât 
degetul lui mic... 

SONIA: Am găsit şi o sticlă. Iti vorbesc nu atât despre tata, cât 
despre marele om... Pe tata îl iubesc, însă marele om cu toate 
mofturile lui de mandarin chinez mă plictiseste. (se aşază 
amândoi) la te uită ce ploaie! (fulgera) Poftim! 

HRUSCEV: Fulgeră departe de aici, n-o să ajungă până la noi. 

SONIA (turndndu-i în pahar): Bea, te rog! 

HRUȘCEV: Viaţă lungă şi sănătate! (golește paharul) 

SONIA: Te superi pe noi că te-am deranjat în toiul nopţii? 

HRUSCEV: Dimpotrivă. Dacă nu mă chemai, la ora asta aş fi 
dormit. Şi trebuie să recunosc că e mult mai plăcut să te vad 
alevea decât în vis. 

SONIA: Dar de ce ai o fata atât de încruntată? 

HRUȘCEV: Pentru că sunt supărat. Profit de faptul că suntem 


singuri, Sofia Andreevna, ca să-ţi vorbesc. Asculta-ma, cu câtă 
bucurie te-aş lua din casa asta, chiar acum, în această clipă! E o 
atmosferă atât de viciată, încât am impresia ca-ti otrăveşte sufletul. 
Tatăl dumitale, omul acesta absorbit până peste cap de gută şi de 
cărțile lui, unchiul dumitale Jorj, acest om curios, apoi mama 
dumitale vitregă... 

SONIA: Ce-i cu mama mea vitregă? 

HRUSCEV: N-am dreptul să vorbesc... nu pot... Draga mea, 
multe nu înţeleg despre oameni. După mine, la om totul trebuie să 
fie frumos: şi fata şi îmbrăcămintea şi sufletul şi gândurile... 
Deseori mi-e dat să văd un obraz şi o îmbrăcăminte atât de 
frumoase, încât mă apucă ameteala, dar dincolo de ele se întâmplă 
să descopăr un suflet mai negru decât taciunele pe care nu-l poţi 
infrumuseta cu nimic... lartă-mă ca-ti vorbesc atât de emoţionat, 
dar îmi eşti nespus de dragă... 

SONIA (scapă cuțitul): Ce-i cu mine, am scăpat cuțitul... 

HRUSCEV (ridicându-l): Nu-i nimic... (pauză) Se întâmplă 
uneori să mergi noaptea prin pădure, şi dacă zăreşti în depărtare o 
luminita, iti vine deodată sufletul la loc, încât nu mai simţi nici 
oboseala drumului, nici întunericul, nici crengile tepoase care-ţi 
izbesc dureros obrazul. Uite, lucrez din zori şi până noaptea târziu, 
nici vara, nici iarna nu cunosc odihna, dau piept cu acei care nu 
vor să mă înţeleagă, sufăr uneori ca un câine... dar în sfârşit, am 
găsit şi eu luminita mea. N-am să mă laud că te iubesc mai presus 
de orice pe lume. Dragostea pentru mine nu reprezintă totul... ea 
este răsplata mea supremă! Draga mea, pentru acel care munceşte, 
care luptă şi suferă nu există o răsplată mai frumoasă decât asta... 

SONIA (emoţionată): Mă ierti că te întrerup... Dar aş vrea să te 
întreb ceva, Mihail Lvovici... 

HRUSCEV: Ce anume? Vorbeşte... 

SONIA: Deseori vii în vizită la noi, şi eu cu ai mei te vizităm 
adesea. Bănuiesc că în sinea dumitale nu-ţi poţi ierta acest lucru... 

HRUSCEV: Nu-nţeleg ce vrei să spui. 

SONIA: Vreau să spun că convingerile dumitale democratice 
sunt jignite de această apropiere dintre noi. Eu sunt o fată de 


pension. Elena Andreevna e o aristocrată, ne imbracam dupa 
ultima moda, pe cand dumneata esti un democrat convins... 

HRUSCEYV: Să lăsăm asta. Nu este cazul... 

SONIA:  Dumneata, dumneata exploatezi turba, plantezi 
păduri... Ciudată ocupaţie... Într-un cuvânt, esti un narodnic 
convins... 

HRUSCEV: Democrat, narodnic... Sofia Alexandrovna, oare 
trebuie vorbit despre aceste lucruri pe un ton atât de tragic, ba 
chiar cu tremur în glas? 

SONIA: Se poate, pentru că sunt chestiuni serioase. 

HRUSCEV: Exagerezi... 

SONIA: Deloc. Să luăm un exemplu. Daca aş avea o sora şi 
dumneata te-ai îndrăgosti de ea şi i-ai face propunerea de 
căsătorie, dumneata nu ţi-ai putea ierta niciodată acest pas, pentru 
că ti-ar fi ruşine să te arăţi în ochii colegilor dumitale, medicii de 
la zemstvă... Da, ti-ar fi ruşine că te-ai îndrăgostit de o fata de 
pension năzuroasă, care n-a frecventat niciodată cursurile unei 
facultăți şi care se îmbracă dupa ultima modă. E asa cum iti 
spun... Citesc în ochii dumitale că-mi dai dreptate! Altfel, ar 
însemna că pădurile dumitale, turba şi cămaşa asta ţărănească nu 
sunt decât o prefăcătorie, o minciună şi o fanfaronadă. Atât şi 
nimic mai mult. 

HRUSCEV: De ce?... Spune-mi, de ce mă jigneşti? Adică asa- 
mi trebuie, căci sunt un prost şi mă bag unde nu-mi fierbe oala! 
Rămâi cu bine! (se îndreaptă spre uşă) 

SONIA: La revedere... Te rog să mă ierti dacă am fost prea 
aspră cu dumneata. 

HRUSCEV (întorcându-se din drum): Dacă ai şti ce atmosferă 
grea şi apăsătoare domneşte în casa asta! Un mediu viciat, în care 
fiecare om este privit duşmănos, cu suspiciune, în dorinţa de a 
descoperi în el un narodnic, un psihopat sau un limbut — tot ce 
vrei, numai nu un om! Parca-i aud: „O, ăsta-i un psihopat!” şi nu- 
si mai încap în pene de bucurie, sau „ăsta-i un limbut!” şi le 
scapără ochii de parcă ar fi descoperit o nouă Americă! Dacă 
cumva nu pot să-şi dea seama ce fel de om sunt şi în care dintre 


cele trei categorii să mă claseze, vinovatul la urma urmei sunt tot 
eu şi declară sententios: „E un om foarte ciudat!” Dumneata nu ai 
decât douăzeci de ani, totuşi pari bătrână şi judicioasă ca tatăl sau 
ca unchiul dumitale Jorj şi nu m-aş mira deloc dacă într-o bună zi 
m-ai chema să te tratez de gută. În felul acesta nu se poate trăi! 
Oricine aş fi eu, priveşte-mă drept în ochi, limpede, fără gânduri 
ascunse, fără idei preconcepute şi, în primul rând, caută în mine 
omul, altfel în raporturile dumitale cu oamenii nu va exista 
niciodată înțelegere. Si acum, la revedere! Aşadar, nu uita un 
lucru: cu aceşti ochi plini de suspiciune şi de neîncredere, cum îi 
ai dumneata, n-ai să te indragostesti niciodată. 

SONIA: Nu-i adevărat! 

HRUȘCEV: Ba e aşa cum iti spun! 

SONIA: Nu, nu! Si ca să-ţi demonstrez că nu ai dreptate, află de 
la mine că... iubesc! Da, da, iubesc, şi sufăr din cauza asta! Acum 
lasă-mă, te rog! Pleacă, pleacă şi... nu mai veni pe la noi 
niciodată. Niciodată! 

HRUSCEV: Omagiile mele! (pleacă) 

SONIA (singură): S-a supărat. Ce caracter imposibil, Doamne, 
Dumnezeule! (pauză) Nu zic, ştie să vorbească frumos, dar cine- 
mi poate garanta că tot ceea ce-mi spune nu e decât o frazeologie 
goală? Nu-l auzi vorbind decât despre pădurile lui, despre copacii 
plantați... In fond nu e un lucru rău, dar se prea poate să fie numai 
o psihopatie... (isi acoperă fata cu mâinile) Nu mai pricep nimic! 
(plânge) A absolvit facultatea de medicină, dar se ocupă de 
altele... Ciudat, foarte ciudat om... Doamne, ajută-mă să pot 
chibzui totul... 

(intră Elena Andreevna ) 


10 


Sonia si Elena Andreevna. 


ELENA ANDREEVNA (deschizând fereastra): A trecut 
furtuna! Ce aer curat! (pauză) Unde-i Duhul pădurii? 

SONIA: A plecat. 

(pauză) 

ELENA ANDREEVNA: Sophie! 

SONIA: Da? 

ELENA ANDREEVNA: Până când ai să mai fii supărată pe 
mine? Doar nu ne-am făcut niciun rău una alteia, de ce să ne 
dusmanim? N-are rost... 

SONIA: Si eu aveam acelaşi gând... (o îmbrățișează) Draga 
mea! 

ELENA ANDREEVNA: Bine că s-a ispravit! (amândouă se 
privesc emotionate) 

SONIA: Tata s-a culcat? 

ELENA ANDREEVNA: Nu. E în salon. Nu ne mai vorbim 
săptămâni întregi şi Dumnezeu ştie de ce. E timpul să isprăvim... 
(priveşte masa) Ce-1 aici? 

SONIA: A mâncat Duhul pădurii. 

ELENA ANDREEVNA: Văd că a mai rămas putin vin... Hai sa 
bem ,,Bruderschaft’’. 

SONIA: Hai! 

ELENA ANDREEVNA: Din acelaşi pahar... (toarnă) Mai bine- 
1 aşa. Vasăzică, de acum încolo ne spunem ,,tu’”? 

SONIA: Da, da! (beau şi se sărută) De mult voiam să ne 
împăcăm, dar, nu ştiu de ce, nu îndrăzneam... (plânge) 

ELENA ANDREEVNA: De ce plângi? 

SONIA: Nu ştiu ce am, mi-a venit aşa dintr-odată. 

ELENA ANDREEVNA: Haide, haide, fu cuminte... (plânge şi 
ea) lată, m-ai făcut şi pe mine să plâng! (pauză) Erai supărată pe 
mine că m-am măritat cu tatăl tău din calcul. Dacă crezi în 


juraminte, uite, iti jur că l-am luat numai şi numai din dragoste. 
M-am amorezat de ştiinţa şi de celebritatea lui. Sentimentul meu 
n-a fost o dragoste adevărată, însă pe atunci mi se părea că iubesc 
cu adevărat! N-am fost vinovată, nu. lar tu chiar din ziua 
căsătoriei noastre ai început să mă chinuieşti cu privirile tale pline 
de neîncredere şi de suspiciune... 

SONIA: Ei, acum ne-am împăcat, să uităm trecutul pentru 
totdeauna! Ştii ceva? Pentru a doua oară aud azi că am ochii plini 
de neîncredere şi suspiciune. 

ELENA ANDREEVNA: Nu trebuie să priveşti oamenii cu atâta 
neîncredere, nu-ţi şade bine. Trebuie să ai încredere în toată 
lumea, altfel nu se poate trăi. 

SONIA: Cine s-a fript cu supa suflă şi în iaurt: nu mai pot avea 
încredere în oameni. 

ELENA ANDREEVNA: Si cine anume ţi-a pricinuit aceste 
decepţii? Tatăl tău e un om bun şi cinstit, care a muncit din greu o 
viata întreagă. Astăzi i-ai reprosat că a fost fericit în viata. Ei bine, 
chiar dacă a fost într-adevăr fericit, el n-a avut timp să se bucure 
de această fericire, căci munca nu i-a permis-o. In ce mă priveşte, 
niciodată n-am făcut intenţionat tie sau tatălui tau un rău cat de 
mic. Unchiul Jorj, la rândul său, e un om bun si cinstit, însă 
nefericit pentru că nu şi-a găsit împlinirea in viata... Deci cine ţi-a 
spulberat încrederea în oameni? 

(pauză) 

SONIA: Spune-mi sincer, ca unei prietene... Eşti fericită? 

ELENA ANDREEVNA: Nu! 

SONIA: Ştiam... Si încă o întrebare. Spune-mi deschis: n-ai 
vrea să ai un sot tânăr? 

ELENA ANDREEVNA: Ce copila esti!... Nici vorbă că aş 
vrea. (râde) Ei, haide, haide, mai întreabă-mă ceva... 

SONIA: Ia spune-mi, Duhul pădurii iti place? 

ELENA ANDREEVNA: Da, foarte mult. 

SONIA (râde): Iti par caraghioasă, nu-i aşa? Iată, a plecat acum 
câteva clipe de aici, dar parcă îi mai aud glasul şi paşii... Îi văd 
chipul în fereastra asta întunecată... Lasă-mă să-ţi spun totul... 


Dar nu pot vorbi aşa de tare, mi-e ruşine, nu ştiu cum... Hai, mai 
bine să mergem în odaia mea, să stăm acolo de vorbă. Spune-mi 
drept, iti par o caraghioasă, nu-i aşa? (pauză) Şi zici că-i un om de 
treabă? 

ELENA ANDREEVNA: Da, e un om minunat... 

SONIA: Mi se pare ciudată povestea asta cu pădurile, cu turba... 
Nu-l înţeleg. 

ELENA ANDREEVNA: Dar parcă-i vorba aici de păduri? 
Gândeşte-te, draga mea, că ai de-a face cu un om talentat. Ştii ce 
înseamnă a fi talentat? A întruchipa curajul, inteligenţa neîngrădită 
de nimic, puterea de acţiune... sădeşti un copac, extragi câteva 
puduri de turbă şi... te şi gândeşti ce o să fie peste o mie de ani — 
întrezăreşti de pe acum fericirea omenirii. Astfel de oameni sunt 
rari. Ei trebuie iubiţi... Domnul să vă ajute! Amândoi sunteţi 
cinstiţi, plini de avânt, neprihaniti sufleteşte. Chiar daca el e putin 
zănatic, tu eşti în schimb mai cumpătată, cu scaun la cap, aşa că o 
să vă completaţi de minune unul pe altul... (se ridică în picioare) 
Pe când eu sunt o ființă anostä, un personaj episodic... Si în 
muzica şi în casa soţului meu, şi în toate romanele voastre am 
rămas acelaşi personaj episodic. De fapt, Sonia, dacă mă gândesc 
bine, sunt cu adevărat o fiinţă foarte, foarte nenorocită! (umblă 
emotionata pe scenă) N-am parte de fericire pe lumea asta. Aşa e! 
De ce râzi? 

SONIA (râde, cu fata în palme): Ce fericită sunt! Ce fericită! 

ELENA ANDREEVNA  (frângându-şi mâinile): lar eu ce 
nenorocita-s! 

SONIA: Sunt fericită... fericită. 

ELENA ANDREEVNA: As vrea sa cant la pian... As canta 
ceva... 

SONIA: Cântă. (fmbratisänd-o) Tot n-am sa mai pot dormi... 
Cântă ceva! 

ELENA ANDREEVNA: Stai putin, tatăl tău nu doarme. lar 
când e bolnav muzica îl enervează. Du-te şi întreabă-l dacă-mi dă 
voie. Dacă n-are nimic împotrivă, am să cânt... 

SONIA: Mă duc să-l întreb. (pleacă) 


(din parc se aude toaca paznicului) 

ELENA ANDREEVNA: De mult n-am mai cantat la pian. Am 
să cant şi am să plâng ca o proastă... (se apleacă pe fereastră) Tu 
baţi toaca, Efim? 

GLASUL PAZNICULUI: Eu, conita! 

ELENA ANDREEVNA: Nu mai bate. Boierul e bolnav. 

GLASUL PAZNICULUI: De-i aşa, plec. (fluiera, chemandu-si 
câinii) Ei, Jucika, Trezor, Jucika! 

(pauza) 

SONIA (intrând în odaie): Nu se poate! 


Cortina 


ACTUL AL TREILEA 


Salon in casa lui Serebreakov. Trei usi: in dreapta, in stanga si 
la mijloc. E ziua. Se aude dintre culise pianul si vocea Elenei 
Andreevna interpretând aria lui Lenski din „Evgheni Oneghin”, 
cantata inainte de duel. 


Orlovski, Voinitki şi Feodor Ivanovici, acesta din urmă poartă un 
costum de cerchez şi tine în mână o căciulă caucaziană. 


VOINITKI (ascultând muzica): Cântă Elena Andreevna... E 
aria mea preferată... (muzica încetează) Da... frumoasă arie... Mi 
se pare că niciodată n-am fost mai plictisiti decât acum... 

FEODOR IVANOVICI: N-ai văzut, dragule, ce-nseamna 
plictiseala adevărată. Când eram voluntar în Serbia pe vremea 
războiului, să fi văzut acolo plictiseală! Arsita, zapuseala, 
murdărie, capul iti vâjâia după cheful din noaptea trecută... Într- 
una din zile şedeam într-o magazie infectă împreună cu căpitanul 
Kaşkinazi... Epuizaserăm toate subiectele de discuţie, n-aveam 
unde ne duce, nici ce face, de băutură nu ne ardea, într-un cuvânt, 
plictiseală cumplită de-ti venea să-ţi bagi capul în streang, nu alta! 
Sedeam aşa ca două tarantule şi ne uitam unul la altul — eu la el, şi 
el la mine fără a ne spune o vorbă. Trece aşa o oră, mai trece una, 
si noi tot ne privim — când deodată îl văd că sare în picioare, trage 
sabia şi... tabără asupra mea! Aferim! Se-ntelege că n-am stat ca 
să-mi zboare capatana, că era gata-gata s-o facă... şi, pun mana şi 
eu pe sabie! Ei, sa fi văzut atunci bătălie!... Tac — tac, tac — tac... 
Abia au reusit sa ne desparta. Eu, ce sa zic, am scapat teafar, dar 
căpitanul Kaskinazi poartă şi astăzi pe obraz cogeamite cicatrice. 
Ca să vedeţi unde-i poate duce uneori plictiseala pe oameni... 

ORLOVSKI: Da, se întâmplă. 

(intră Sonia) 


2 


Aceiasi si Sonia. 


SONIA (aparte): Nu-mi mai găsesc locul... (merge zâmbind) 

ORLOVSKI: Încotro, pisicuto? Mai stai cu noi. 

SONIA: Fedea, vino să-ţi spun ceva... (il duce pe Feodor 
Ivanovici într-un colt al salonului) Vino mai aproape... 

FEODOR IVANOVICI: Ce s-a-ntâmplat? Iti radiază fata ca 
soarele pe cer... 

SONIA: Fedea, dă-mi cuvântul tău de onoare că ai să-mi 
indeplinesti rugămintea! 

FEODOR IVANOVICI: S-auzim. 

SONIA: Du-te, te rog, la... la Duhul pădurii... 

FEODOR IVANOVICI: Si pentru ce, mă rog, să mă duc la el? 

SONIA: Aşa... în vizită... Întreabă-l de ce n-a mai dat pe la 
noi... de două săptămâni. 

FEODOR IVANOVICI: Ti s-au făcut obrajii ca doi bujori! Aha, 
ţi-e ruşine! Domnilor, Sonia e îndrăgostită! 

TOŢI: S-a rusinat, s-a rusinat! 

(Sonia îşi acoperă faţa cu mâinile şi fuge din salon) 

FEODOR IVANOVICI: Rătăceşte toată ziua ca o umbră dintr-o 
odaie în alta şi nu-şi află locul. E îndrăgostită de Duhul pădurii. 

ORLOVSKI: Bună fată... Mi-e dragă. Visam, Fediuşa, că ai s-o 
iei de nevastă, căci o nora ca ea să cauţi cu lumânarea si tot nu 
găseşti! Se vede că Domnul nu vrea să mă fericească... Şi ce bine 
ar fi fost! Închideam ochii şi mă gândeam: iaca, vin în casa ta, 
nevastă tânără, cămin familial, samovarul fâsâie... 

FEODOR IVANOVICI: Nu prea mă prind eu cu de-alde astea! 
S1 chiar dacă ar da peste mine damblaua însurătorii, aş alege-o mai 
curând pe Iulia. Cel putin e mica de stat, iar dintre toate relele se 
recomandă să alegi întotdeauna răul cel mai mic... $1 apoi mai e şi 
gospodină... (se loveşte cu palma peste frunte) Am o idee! 

ORLOVSKI: Ce idee? 


FEODOR IVANOVICI: Să bem un pahar de şampanie! 

VOINITKI: E devreme încă... Si cald pe deasupra. Ai puţină 
răbdare... 

ORLOVSKI (mâncându-l din ochi): Fecioraşul meu, mandretea 
mea! I-a venit pofta să bea un pahar de şampanie, mititelul de 
Cl 

(intra Elena Andreevna) 


2 


Aceiasi si Elena Andreevna. 


(Elena Andreevna strabate scena) 

VOINITKI: Admirati-o vă rog, domnilor! Umblă şi se leagana 
de lene ce-i e. Drăguţ! Foarte drăguţ! 

ELENA ANDREEVNA: încetează, Jorj... E destulă plictiseală 
si fără bombaneala dumitale. 

VOINITKI (taindu-i drumul): Gândiţi-vă, domnilor, ce talent! 
Ce suflet de artist are! $i ia priviti-o câtă apatie, lâncezeală... Si 
câte virtuți, Doamne, câte virtuți! Te-ar apuca lesinul de-ai sta sa 
le înşiri pe toate, zău aşa!... 

ELENA ANDREEVNA: Nu le mai înşira, şi lasă-mă să trec... 

VOINITKI: Nu cumva te chinuie melancolia? (cu vioiciune) 
Haide, draga mea, minunată făptură, fii deşteaptă! În venele 
dumitale curge sânge de zână a apelor — fii zână! 

ELENA ANDREEVNA: Lasă-mă să trec! 

VOINITKI: Da-ti drumul măcar o dată în viata şi îndrăgosteşte- 
te cât mai curând de vreun duh al apelor... 

FEODOR IVANOVICI: Şi bâldâbâc cu capu-n bulboană pentru 
ca Herr profesor şi noi toți să rămânem cu gura cascata! 

VOINITKI: Ce zici, zână a apelor? Iubeste cat mai e vreme de 
iubit! 

ELENA ANDREEVNA: Degeaba mă tot învăţaţi ce să fac. 
Parcă nu m-aş pricepe cum să trăiesc dacă aş fi singură! Aş zbura 
ca o pasăre liberă departe de voi toți, ca să nu mai văd chipurile 
astea somnoroase, să nu mai aud toate vorbele astea anoste, să uit 
că existati pe lume!... Nimeni nu s-ar fi încumetat atunci să mă 
înveţe ce am de făcut. Dar n-am destulă voinţă ca s-o fac. Sunt o 
fricoasă, mi-e ruşine până şi de umbra mea şi mi se pare că dacă aş 
face acest pas, toate nevestele mi-ar lua exemplul şi şi-ar părăsi 
bărbaţii, iar pe mine m-ar pedepsi Dumnezeu şi m-ar chinui toată 
viata remuscarile de conştiinţă. Altfel v-aş arăta cum se poate trăi! 


(pleaca) 

ORLOVSKI: Dräguta de ea, frumoasa mea... 

VOINITKI: Am impresia că în curând am să încep s-o urăsc pe 
această femeie! Poftim, sfiiciunea personificată, dar filozofează ca 
un diac bătrân încântat de propriile virtuţi! Mi se strepezesc dinţii 
când mă uit la ea! 

ORLOVSKI: Lasă, lasă... Pe unde o fi profesorul? 

VOINITKI: E în cabinetul său. Scrie, ca de obicei. 

ORLOVSKI: M-a chemat printr-o scrisoare, cică ar avea o 
treabă cu mine. Nu ştiţi cumva despre ce este vorba? 

VOINITKI: Mofturi, n-are nicio treabă... Scrie prostii peste 
prostii, bombăne toată ziua şi o face pe gelosul. Asta-i toată treaba 
dumnealui. 

(prin usa din dreapta intră Jeltuhin si Iulia) 


4 
Aceiasi, Jeltuhin şi Iulia. 


JELTUHIN: Respectele mele, domnilor. 

IULIA: Bună ziua, năşicule! (i/ sărută) Bine te găsesc, Fedenka! 
(îl sărută) Îmi pare bine că te văd, Egor Petrovici! (îl sărută) 

JELTUHIN: Alexandr Vladimirovici e acasă? 

ORLOVSKI: Acasă. E în cabinetul său. 

JELTUHIN: Mă duc la el. M-a chemat printr-o scrisoare, cică ar 
avea o treabă cu mine... (pleacă) 

IULIA: Egor Petrovici, ai primit orzul pe care mi l-ai cerut prin 
scrisoarea dumitale? 

VOINITKI: Mulţumesc, l-am primit. Cât iti sunt dator? Mi se 
pare că şi în primăvară m-ati mai împrumutat cu ceva, dar nu mai 
tin minte cu ce anume... Trebuie să facem socoteala, ca să nu ne- 
ncurcăm pe urmă... 

IULIA: În primăvară v-am dat opt merte de secară, două junci, 
un juncan şi de la curtea dumitale mi s-a cerut nişte unt... 

VOINITKI: Şi cât am de plata? 

IULIA: Adă-mi abacul şi-ţi spun numaidecat, Egor Petrovici, ca 
aşa e cam greu... 

VOINITKI: Ţi-l aduc îndată... 

(pleacă şi se întoarce numaidecât cu abacul) 

ORLOVSKI: Ce-ti face fratele, pisicuto, e sănătos? 

IULIA: Slava Domnului. Ia spune, năşicule, unde ţi-ai cumpărat 
cravata asta? 

ORLOVSKI: Am luat-o din oraş, de la Kirpiciov. 

IULIA: E tare drăguță. Am să-i iau şi lui Leonicika una. 

VOINITKI: Poftim abacul. 

(Iulia se aşază şi începe să calculeze) 

ORLOVSKI: Ce noroc pe capul lui Leonea ăsta, zău aşa! O 
gospodină ca ea, mai rar! Un dop de fată, dar treabă face cât zece! 

FEODOR IVANOVICI: Iar el se preumblă de colo până colo şi 


taie frunză la câini. Mare pramatie! 

ORLOVSKI: Bäsmäluta mea dragă... Ştiţi, domnilor, că poartă 
basma pe cap! Mă duc vineri în târg şi ce credeţi că văd? Se 
plimba fata noastră printre carausi, cu basmaluta pe cap... 

IULIA: Poftim, m-ati încurcat... 

VOINITKI: Aş zice, domnilor, să mai schimbăm locul, că m-am 
plictisit aici. Să mergem în sala mare... (cască) 

ORLOVSKI: Cum doriţi, imi este indiferent. 

(ies toţi pe usa din stânga) 

IULIA (singură, după pauză): Fedenka s-a gătit ca un cecen. 
Ce-nseamna şi părinții ăştia care nu ştiu să dea copiilor o creştere 
mai de Doamne-ajuta!... Bărbat mai frumos decât el nici nu 
găseşti în tot judeţul: inteligent, bogat, dar ce folos?... Un pierde- 
vară... (socoate mai departe la abac) 

(intră Sonia) 


5 


Iulia si Sonia. 


SONIA: Erai aici, lulicika? Nici nu ştiam c-ai venit... 

IULIA (sărutând-o): Scumpa mea! 

SONIA: Si ce faci aici? Socoti? Mă uit la tine şi mă cuprinde 
invidia... Ce bună gospodină esti tu! De ce nu vrei să te mariti? 

IULIA: Nu vreau... Au venit câțiva să mă peteascä, dar i-am 
refuzat. Nu, n-am să pot niciodată să-mi găsesc un bărbat ca 
lumea! 

SONIA: De ce? 

IULIA: Pentru că n-am scoala. Nu şti că am fost luată din clasa 
a doua de liceu? 

SONIA: Si de ce te-au luat? 

IULIA: Pentru nepricepere şi lene. 

(Sonia râde) 

IULIA: De ce râzi, Sonicika? 

SONIA: Pentru că în capul meu se petrec lucruri ciudate... Dacă 
ai şti, lulicika, ce fericită sunt astăzi! Atât de fericită! Nu-mi 
găsesc locul... Hai, mai bine să stăm de vorbă, vrei? Ia spune-mi, 
ai fost cândva îndrăgostită? 

(Iulia dă din cap afirmativ) 

SONIA: Zău? De cine? E un bărbat interesant? 

(Iulia ti şopteşte ceva la ureche) 

SONIA: De Feodor Ivanici? 

IULIA (dând afirmativ din cap): $i dumneata? 

SONIA: Si eu... numai că nu de Feodor Ivanici. (râzând) Ei, 
mai spune-mi ceva... 

IULIA: Sonicika, de multă vreme voiam să-ţi vorbesc... 

SONIA: Te ascult. 

IULIA: Voiam să-ţi mărturisesc... Să-ţi spun... Ştii doar ca 
întotdeauna mi-ai fost dragă... Am multe cunoştinţe, multe 
prietene, dar... dar dumneata îmi eşti mai dragă decât toate... 


Dacă mi-ai spune: „lulicika, dă-mi o duzină de cai, ori, să zicem, 
două sute de oi”, ti-as da cu dragă inimă... Nu mi-ar părea rau de 
NIMIC... 

SONIA: De ce te-ai oprit, Iulicika”? 

IULIA: Mi-e ruşine, nu ştiu cum... Ştii doar cât de mult ţin la 
dumneata. Îmi eşti mai dragă decât toate prietenele... Nu eşti 
mândră... lartă-mă, nici n-am observat ce rochita drăguță ai!... 

SONIA: Lasă rochita, vorbim după aceea... Haide, spune-mi ce 
ai de spus. 

IULIA (emotionata): Nu ştiu cum să încep... ca să nu mă crezi 
proastă... Pentru fericirea dumitale... pentru... pentru... N-ai vrea 
să-l iei pe Leonicika de bărbat? (isi acoperă fata cu mâinile) 

SONIA (ridicându-se): Să nu mai vorbim despre asta, Tulicika... 
Să nu mai vorbim... 

(intră Elena Andreevna ) 


6 


Aceiasi si Elena Andreevna. 


ELENA ANDREEVNA: Oriunde mă duc, in orice camera intru, 
mă izbesc sau de Jorj, sau de cei doi Orlovski! Pur şi simplu n-ai 
loc de ei. M-a apucat şi durerea de cap! Ce-or fi căutând aici? De- 
ar pleca odata! 

IULIA (printre lacrimi): Buna ziua, Elena Andreevna! (vrea sa 
O sarute) 

ELENA ANDREEVNA: Bună ziua, lulicika. Iarta-ma, dar nu- 
mi place să mă sărut prea des. Sonia, ce face tata? (pauză) Sonia, 
de ce nu-mi răspunzi? Te-am întrebat, ce face tata? (pauză) Ce ai, 
eşti supărată pe mine? 

SONIA: Vrei să ştii ce am? Vino încoace... (0 duce ceva mai la 
o parte) Am să-ţi spun... Mi-e sufletul prea plin astăzi ca să pot 
sta de vorbă cu dumneata şi să mă prefac. Poftim! (îi întinde o 
scrisoare) Am găsit-o în parc. Iulicika, vino cu mine! 

(iese împreună cu lulia pe usa din stânga) 


7 


Elena Andreevna, apoi Feodor Ivanovici. 


ELENA ANDREEVNA (singură): Ce-o fi însemnând asta? O 
scrisoare de la Jorj către mine! Dar ce vină am eu? O, cata 
cruzime, ce lipsă de omenie!... Auzi dumneata, îi e sufletul prea 
plin ca să stea de vorbă cu mine... Doamne, Dumnezeule, ce 
jignire!... Imi vine ameteala... ah! 

FEODOR IVANOVICI (intra pe usa din stânga si traversează 
scena): De ce oare tresari cand ma vezi? (pauza) Hm... (ii ia 
scrisoarea din mână si o face bucățele) Lasă, te rog, fleacuri d- 
astea. Trebuie să te gândeşti numai la mine! 

(pauză) 

ELENA ANDREEVNA: Ce-nseamnă asta? 

FEODOR IVANOVICI: Asta înseamnă că atunci când am pus 
ochii pe cineva, nu-mi mai scapă din mână. 

ELENA ANDREEVNA: Ba înseamnă că esti un prost şi un 
obraznic! 

FEODOR IVANOVICI: Astă seară la ora şapte şi treizeci de 
minute ai să mă aştepţi la marginea parcului lângă podet... Nu mai 
am nimic de adăugat. Aşadar, rămâne stabilit, ingerasule, la ora 
şapte şi treizeci... (încearcă s-o ia de mână) 

(Elena Andreevna îi trage o palmă) 

FEODOR IVANOVICI: Hm!... Serioasă obiectie... 

ELENA ANDREEVNA: Să piei din ochii mei! 

FEODOR IVANOVICI: M-am şi executat... (pleacă dar se 
întoarce din drum) Sunt profund mişcat... Să discutăm ca doi 
oameni paşnici... Vezi dumneata, prin toate am trecut în viaţă... 
Am mâncat până şi ciorbă de peşti aurii, în vreo două rânduri... 
Atâta doar, că nu m-am urcat niciodată în balon şi n-am răpit nicio 
nevastă de savant... 

ELENA ANDREEVNA: Ti-am spus să pleci şi să mă laşi în 
pace!... 


FEODOR IVANOVICI: Mă execut îndată... Da, da, prin toate 
am trecut, şi am adunat in mine atâta obraznicie, încât nu mai am 
ce face cu ea... Iti spun toate astea, pentru că atunci când vei avea 
nevoie de un prieten sau de un dulău credincios, să apelezi la 
mine... Sunt profund mişcat... 

ELENA ANDREEVNA: N-am nevoie de dulăi... Pleacă! 

FEODOR IVANOVICI: Plec, plec... (emoționat) Totuşi... 
totuşi sunt profund mişcat... Da... mişcat... (pleacă nehotărât) 

ELENA ANDREEVNA (singură): Mă doare capul... În fiecare 
noapte am coşmaruri şi presimt nenorociri... Când te gândeşti, 
câtă josnicie în jur! Tineretul acesta, crescut şi trăit laolaltă, se 
sărută, se tutuieşte, s-ar părea că n-are decât să trăiască în pace şi 
bună înţelegere. Când colo, or să se sfâşie în curând unul pe 
altul... Duhul păduru salvează pădurile, dar pe oameni n-are cine-i 
salva. (se îndreaptă spre usa din stânga, dar zarindu-i pe Jeltuhin 
şi pe Iulia, intră pe usa din mijloc) 


8 


Jeltuhin si Iulia. 


IULIA: Ce nenorociti suntem noi amândoi, Leonicika, ce 
nenorociti! 

JELTUHIN: Spune-mi, te rog, cine te-a rugat sa vorbesti cu ea? 
Halal petitoare! Mi-ai stricat numai! O să creadă că nu mă pricep 
singur să-i vorbesc!... Câtă injosire! De o mie de ori ţi-am spus ca 
trebuie să lăsăm totul baltă, căci o să avem parte numai de jigniri, 
de aluzii idioate, de înjosiri... Bătrânul a mirosit, se vede, că o 
iubesc şi a şi început să-mi exploateze sentimentele. Auzi, îmi cere 
să-l cumpăr moşia... 

IULIA: Şi cât ţi-a cerut? 

JELTUHIN: Psst!... Vine cineva! 

(pe uşa din stânga intră Serebreakov, Orlovski şi Maria 
Vasilievna; aceasta din urmă răsfoieşte o broşură ) 


9 


Aceiasi, Serebreakov, Orlovski si Maria Vasilievna. 


ORLOVSKI: Nici eu, dragul meu, nu ma simt prea bine. Uite, 
de două zile am nişte dureri cumplite de cap şi mă junghie tot 
trupul. 

SEREBREAKOV: Dar unde or fi ceilalți? Nu-mi place casa 
asta. Parcă e un labirint! Douăzeci şi şase de camere imense, prin 
care se răspândesc toţi şi niciodată nu găseşti pe nimeni... (sună) 
Chemati pe Egor Petrovici şi pe Elena Andreevna! 

JELTUHIN: Iulia, tot n-ai altceva mai bun de facut, du-te si 
cauta-1 pe Egor Petrovici şi pe Elena Andreevna. 

(lulia iese) 

SEREBREAKOV: Mda... cu bolile astea te lupti cum te mai 
lupti, dar ceea ce ma da gata e starea mea sufleteasca de-acum. Nu 
ştiu cum să-ţi explic, dar am uneori senzaţia că am murit de mult, 
ori că am căzut de pe pământ pe o altă planetă... 

ORLOVSKI: Depinde din ce punct de vedere priveşti întreaga 
chestiune... 

MARIA VASILIEVNA (citind): Dati-mi, vă rog, un creion... 
Jar am dat de o contradicție! Trebuie să însemn locul. 

ORLOVSKI: Poftim creionul, Excelenţă! (îi întinde creionul şi-i 
sărută mâna) 

(intră Voinitki) 


10 


Aceiasi, Voinitki, apoi Elena Andreevna. 


VOINITKI: M-ai cautat? 

SEREBREAKOYV: Da, Jor]. 

VOINITKI: Ce vrei dumneata de la mine? 

SEREBREAKOV: Îmi spui dumneata... Esti supărat pe mine? 
(pauză) Dacă m-am facut cu ceva vinovat fata de tine, te rog să mă 
lerti... 

VOINITKI: Lasă tonul ăsta... Intră în subiect. Ce doreşti? 

(intră Elena Andreevna) 

SEREBREAKOV: Iată şi Lenocika a venit... Luaţi loc, 
domnilor, luaţi loc. (pauză) „V-am poftit, domnilor, ca să vă aduc 
la cunoştinţă că vine la noi un revizor”. Dar să lăsăm glumele la 
o parte. Chestiunea e serioasă. V-am adunat, domnilor, să vă cer 
ajutor şi sfat, şi cunoscându-vă bunăvoința, nădăjduiesc că le voi 
avea. După cum ştiţi, sunt un savant, un cărturar, si-am fost 
totdeauna străin de viaţa practică. Nu pot să mă lipsesc de luminile 
oamenilor pricepuţi. De aceea te rog pe tine, Ivan Ivanici, şi pe 
dumneata, Leonid Stepanici, şi pe tine, Jorj... Vorba dictonului 
Manet omnes una nox*, sau, cu alte cuvinte toţi suntem în puterea 
Domnului... Sunt bătrân şi bolnav. De aceea socot că a venit 
vremea să pun la punct chestiunile băneşti în legătură cu familia 
mea. Eu nu mai am mult de trăit, aşa că nu mă gândesc la mine, 
dar am o soție tânără şi o fată de măritat. E cu neputinţă să mai 
trăim la ţară! 

ELENA ANDREEVNA: Eu n-am nicio pretenţie. 

SEREBREAKOV: Nu suntem făcuţi să locuim la tara. Si nici sa 
trăim la oraş nu ne-ajunge cu ceea ce avem de la moşie. Acum trei 
zile am vândut o parcelă de pădure, pentru patru mu de ruble. 
Aceasta însă este o măsură excepţională, pe care nu o putem folosi 
în fiecare an. Trebuie găsită o altă soluţie care să ne asigure o cifră 
de venituri mai mult sau mai puţin stabilă. Cred că am găsit o 


astfel de solutie—si acum am cinstea s-o supun judecății 
domniilor voastre... O voi arăta în linii generale, trecând peste 
amănunte. Moşia noastră nu aduce, în mediu, mai mult de doi la 
sută din valoarea ei totală. Eu propun s-o vindem. Dacă banii pe 
care îi vom lua îi vom plasa în titluri de rentă, vom primi patru sau 
cinci la sută şi cred că o să ne mai rămână şi un excedent de câteva 
mii de ruble, cu care ne vom putea permite să cumpărăm în 
Finlanda o mică vilă... 

VOINITKI: Stai putin, am impresia că auzul mă-nşală... Vrei 
să-mi repeti ceea ce ne-ai spus? 

SEREBREAKOV: Vom plasa banii în titluri de rentă, iar cu 
prisosul vom cumpăra o vilă în Finlanda. 

VOINITKI: Lasă Finlanda! Ai mai spus încă ceva! 

SEREBREAKOV: Propun să vindem moşia. 

VOINITKI: Asta e... Ai să vinzi moşia... Nici ca se poate mai 
bine! Strasnica idee! Dar la mine, la bătrână mea mamă, te-ai 
gandit? Unde ne ducem? 

SEREBREAKOV: Le vom chibzui pe toate la vremea lor... Nu 
totul deodată... 

VOINITKI: Ia stai putin!... Se vede că până acum n-am avut 
niciun pic de judecată sănătoasă. Am fost atât de prost să cred că 
moşia ii aparţine Soniei. Raposatul meu tată o cumpărase de zestre 
surorii mele. Se vede că am fost un naiv şi n-am înţeles legile pe 
turceşte. Credeam că proprietatea surorii mele a trecut Soniei. 

SEREBREAKOV: Fireşte că moşia e a Soniei... Cine 
tăgăduieşte? Fără învoirea Soniei nu m-aş putea hotări la vânzare. 
ȘI tocmai pentru că e în interesul Soniei, am făcut propunerea asta. 

VOINITKI: Nu pricep nimic, dar absolut nimic! Ori mi-am 
pierdut minţile, ori... ori... 

MARIA VASILIEVNA: Jorj, nu-l contrazice pe profesor! Ştie 
el mai bine decât noi ce are de făcut. 

VOINITKI: Dati-mi, vă rog, un pahar de apă... (bea apa) Nu 
mă mai opun. Poţi vorbi ce doreşti! Te ascult!... 

SEREBREAKOV: Nu-nteleg, Jorj, de ce te aprinzi? Doar n-am 
afirmat că proiectul meu este ideal. Dacă toată lumea găseşte că nu 


e bun, eu nu mai stărul. 
(intra Deadin; e in frac, poarta manusi albe, iar pe cap un joben 
cu boruri largi) 


11 


Aceiasi si Deadin. 


DEADIN: Am onoarea să vă salut. Cer iertare, domnilor, ca mi- 
am luat permisiunea de a intra neanuntat şi mă simt profund 
vinovat în fata dumneavoastră, însă sper că îmi veţi acorda 
ingaduinta, deoarece n-am găsit în anticameră nicio slugă care să 
mă anunţe. 

SEREBREAKOV (încurcat): Ne face... ne face plăcere... 

DEADIN (face o plecăciune): Excelenţă! Mesdames! Această 
vizită inopinată a mea în ţinuturile dumneavoastră urmăreşte un 
scop dublu: în primul rând să vă fac o vizită pentru a vă aduce 
omagii şi, în al doilea, de a vă invita pe toţi, in corpore, profitând 
de această frumoasă zi, la o expediţie pe meleagurile mele. Eu 
locuiesc la moara de apă pe care am arendat-o de la amicul nostru 
comun zis Duhul pădurii. E cel mai retras şi mai poetic coltisor al 
pământului, unde noaptea se aude plescăitul undelor, cand 
dantuiesc pe apă rusalcele, iar ziua... 

VOINITKI: Lasă, Ciupitule, acum vorbim de treburi serioase... 
Ne-o spui mai târziu... (lui Serebreakov) lată, întreabă-l pe el. 
Mosia a fost cumpărată de la unchiu-sau. 

SEREBREAKOV: Ce rost mai are să-ntreb? Parcă nu ştiu... 

VOINITKI: Mosia a fost cumpărată pe atunci cu nouăzeci şi 
cinci de mii de ruble. Tata a plătit numai şaptezeci de mii, 
rămânând dator douăzeci şi cinci. Si acum luaţi bine seama... 
Mosia nu putea fi cumpărată dacă eu nu renuntam la moştenire, in 
favoarea surorii mele, pe care am iubit-o din toată inima. Si afară 
de asta, am muncit zece ani ca un cal de povară, şi am plătit toată 
datona... 

ORLOVSKI: Bine, bine, şi ce-i cu asta? 

VOINITKI: În prezent moşia nu e grevată de nicio datorie, si 
merge bine, dar asta mulţumită numai strădaniilor mele. $i acum, 
când am îmbătrânit, dumnealui vrea să mă dea pe uşă afară! 


SEREBREAKOV: Nu înţeleg unde vrei să ajungi! 

VOINITKI: Timp de douăzeci şi cinci de ani am administrat 
această moşie muncind ca un rob, ţi-am trimis regulat banii ca cel 
mai conştiincios vechil, şi in tot acest timp nu te-ai gândit să-mi 
acorzi nici cea mai mică răsplată! În toţi anii aceştia, mi-ai dat o 
leafă de cinci sute ruble pe an — leafă de mizerie — şi nu ţi-a trecut 
niciodată prin cap să mi-o măreşti măcar cu o rublă! 

SEREBREAKOV: De unde puteam să ştiu, Jory? Eu nu sunt om 
cu simţ practic şi nu mă pricep. Ai fi putut să ţi-o märesti şi singur 
cat ai fi vrut... 

VOINITKI: Carevasăzică, de ce n-am furat? De ce nu-mi 
aruncaţi toţi disprețul in fata că n-am fost hot? Aşa ar fi trebuit să 
fac! Acum n-aş mai fi fost un cerşetor! 

MARIA VASILIEVNA (severă): Jor}! 

DEADIN (emoționat): Jor} dragă, linisteste-te! Să nu mai 
vorbeşti aşa... Uite, tremur tot... De ce să strici buna înţelegere? 
(il sărută) Te implor! 

VOINITKI: Douăzeci şi cinci de ani am stat cu mama între patru 
ziduri, ca nişte cartite... Toate gândurile şi toate simtämintele 
noastre pentru tine erau. Ziua, vorbeam de tine, de lucrările tale, 
ne mândream cu celebritatea ta, iti rosteam cu evlavie numele, iar 
nopţile ni le pierdeam citind revistele şi cărțile pe care acum le 
dispretuiesc din adâncul sufletului! 

DEADIN: Nu se cade să vorbeşti astfel, Jorj, nu se cade... Te 
implor! 

SEREBREAKOV: Totuşi, nu înţeleg ce anume doreşti de la 
mine? 

VOINITKI: Erai pentru noi o ființă de ordin superior şi 
articolele tale le ştiam pe dinafară... Abia acum mi s-au deschis 
ochii! Abia acum îmi dau seama că, scriind despre artă, habar n- 
aveai ce-nseamna arta! Toate lucrările tale, pe care le iubeam atât, 
nu fac nici cât o ceapă degerată! 

SEREBREAKOV: Domnilor, vă rog să-l potoliti, altfel am să 
plec! 

ELENA ANDREEVNA: Jorj, iti cer să taci! M-ai auzit? 


VOINITKI: N-am să tac! (taindu-i drumul lui Serebreakov) 
Asteapta, ca n-am sfarsit! Mi-ai distrus viata! Eu n-am trait, n-am 
trait. Din cauza ta mi-am distrus, mi-am irosit cei mai frumosi ani 
ai vieţii! Eşti cel mai mare duşman al meu! 

DEADIN: Nu mai pot suporta... nu mai pot! Plec... (iese agitat 
pe usa din dreapta) 

SEREBREAKOV: În fond ce doreşti de la mine? Si apoi cu ce 
drept îmi vorbeşti pe acest ton? Om de nimic ce eşti! Dacă moşia e 
a ta, ia-ti-o, nu-mi trebuieste! 

JELTUHIN (aparte): Zaraveră, nu glumă!... Mai bine să plec! 
(iese) 

ELENA ANDREEVNA: Dacă nu va potoliti, am să părăsesc 
numaidecât casa asta! (strigând) Nu mai pot suporta infernul de 
aici! 

VOINITKI: Mi-am prăpădit viata! ŞI, când te gândeşti, sunt un 
om talentat, inteligent, plin de inițiativă... Dacă aş fi dus o 
existență normală, ar fi ieşit poate din mine un Schopenhauer, un 
Dostoievski... Dar aşa? Un scrib de rapoarte! Innebunesc! Mamă, 
sunt deznădăjduit!... Mamă! 

MARIA VASILIEVNA: Ascultă-l pe profesor! 

VOINITKI: Mamă! Ce să mă fac? Nu, nu-mi spune nimic! Ştiu 
si singur ce am de făcut! (lui Serebreakov) Ai să mă tii minte! 
(iese pe uşa din mijloc) 

(Maria Vasilievna pleacă după el) 

SEREBREAKOV: Dar ce-i asta, domnilor, la urma urmei! 
Luaţi-l de aici pe nebunul ăsta! 

ORLOVSKI: Linişteşte-te, Saşa, o să-i treacă. Nu-ţi mai face 
inimă rea. 

SEREBREAKOV: Nu mai pot să trăiesc sub acelaşi 
acoperământ! Poftim, locuieşte aici (arată uşa din mijloc), nas în 
nas cu mine... N-are decât să se mute de-aici în sat sau să se 
stabilească într-o aripă a casei, ori — dacă nu — plec eu de aici. 
Alături de el însă nu mai pot rămâne în ruptul capului... 

ELENA ANDREEVNA (soțului): Dacă se va mai repeta ceva 
asemănător, am să plec definitiv! 


SEREBREAKOV: Nu mă mai speria şi tu acum! 

ELENA ANDREEVNA: Nu te sperii. Însă v-aţi înţeles parcă cu 
toţii să-mi faceți viata un iad... Am să plec... 

SEREBREAKOV: Si aşa toată lumea ştie că eşti o femeie 
tânără, iar eu un moşneag, şi că prin urmare îmi faci o 
nemaipomenită concesie trăind alături de mine... 

ELENA ANDREEVNA: Continuă, continuă, te ascult... 

ORLOVSKI: Haide, haide, ispraviti odată... vă rog! 

(intră Hruscev; e grăbit) 


12 
Aceiasi si Hruscev. 


HRUSCEV (agitat): Mă bucur ca te aflu acasă, Alexandr 
Vladimirovici... lertaţi-mă, poate am venit la o oră nepotrivită... 
Dar nu-i vorba de asta... Bună ziua... 

SEREBREAKOV: Si ce doreşti? 

HRUSCEV: Vă rog să mă iertati că sunt cam agitat, dar... dar 
am mers în galop... Alexandr Vladimirovici, iată despre ce este 
vorba: am auzit că acum trei zile i-ai vândut lui Kuznetov o 
parcelă de pădure pentru tăiere. Dacă este adevărat, dacă nu este o 
minciună, te rog din suflet să nu faci asta. 

ELENA ANDREEVNA: Mihail Lvovici, soţul meu nu e dispus, 
în clipa de fata, să se ocupe cu chestiuni de afaceri. Nu vrei să 
facem o plimbare prin parc? 

HRUSCEV: Nu pot amâna nimic! Această chestiune nu rabdă 
amânare! 

ELENA ANDREEVNA: Faceţi ce ştiţi... Eu una nu mai pot... 
(iese) 

HRUSCEV: Alexandr Vladimirovici, îngăduie-mi să mă duc 
personal la Kuznetov şi să-i spun că te-ai răzgândit... Da? N-ai 
nimic împotrivă? Judecă şi dumneata: să dobori o mie de copaci, 
să-l distrugi pentru câteva mii de ruble, ca să le cheltuiesti pe 
zdrente femeiesti, pentru capricii, lux... Să-i präpädesti ca peste 
ani $i ani generatiile care vor veni sa ne blesteme pentru barbaria 
asta! Dacă dumneata, om luminat, cu renume, săvârşeşti asemenea 
cruzime - atunci ce să mai pretindem de la nişte oameni simpli, cu 
mult inferiori dumitale? E ceva înfiorător! 

ORLOVSKI: Misa, lasă acum, mai e vreme... 

SEREBREAKOV: Să mergem, Ivan Ivanovici, cu ăştia n-o mai 
scoţi la capăt. 

HRUSCEV (punându-i-se în drum): În cazul acesta, Alexandr 
Vladimirovici, iată ce te rog... Ai puţină răbdare, peste trei luni 


am de primit nişte bani şi am să-ţi cumpăr eu parcela de pădure... 

ORLOVSKI: lartă-mă, Misa, dar ceea ce propui tu e mai mult 
decât ciudat... Stim că eşti un idealist, iti mulţumesc adânc pentru 
asta şi ne plecăm cu venerație (se apleacă) în fata ta, dar iti cam 
dai în petic... 

HRUSCEV (izbucnind): Asculta-ma, năşic al tuturor, sunt multi 
oameni de treabă pe lumea asta, însă oamenii aceştia îmi stârnesc 
întotdeauna suspiciunea! Şi să-ţi spun de ce: pentru că bonomia lor 
se datorează indolentei! 

ORLOVSKI: Văd că ai venit aici ca să te certi... Dragul meu, 
nu e bine ceea ce faci! Ideea rămâne idee, idealismul idealism, dar 
pe deasupra trebuie să mai ai şi asta... (îi arată inima) Dacă n-o ai 
în raporturile tale cu oamenii, toate pădurile şi zăcămintele tale de 
turbă valorează cât o ceapă degerata... Nu te supăra că ţi-o spun, 
dar eşti încă prea crud şi mai ai încă multe de învăţat! 

SEREBREAKOV (fäios): Si apoi te rog altă dată să nu mai intri 
neanuntat la mine, şi să mă cruti de aceste ieşiri psihopatice! Parca 
v-aţi înţeles cu toţii ca să mă scoateţi din sărite si... ati reuşit! 
Acum te rog să mă scuteşti! Cât despre pădurile şi zăcămintele 
dumitale de turbă, consider că sunt aiureli, şi altceva nimic! 
Aceasta este părerea mea, domnul meu! Să mergem, Ivan 
Ivanovici! (se îndreaptă spre uşă) 

ORLOVSKI (mergând în urma lui): Asta e prea de tot, Saşa, e 
prea de tot... De ce eşti atât de brutal? 

(ies amândoi) 

HRUSCEV (singur, după o pauză): Psihopatie... aiureli... Deci 
după părerea celebrului savant şi profesor, nu sunt decât un 
nebun... Mulţumesc pentru apreciere! Deci nu-mi rămâne decât să 
fac pe placul Excelenței Voastre şi să mă rad pe cap, de îndată ce 
voi ajunge acasă!... Nu, stimabile, nebun de legat este pământul 
acesta care te mai rabdă! 

(porneşte grăbit spre usa din dreapta, dar in aceeaşi clipă, pe usa 
din stânga apare Sonia, care a tras cu urechea la întreaga 
discuţie din tabloul 12) 


13 


Hruşcev si Sonia. 


SONIA (alergdnd dupa el): Stai putin... Am auzit totul... 
Spune-mi ceva, spune-mi mai repede... altfel n-am să mă pot 
stăpâni şi o să încep eu însămi să vorbesc. 

HRUSCEV: Sofia Alexandrovna, am spus tot ce-am avut de 
spus. L-am rugat pe tatăl dumitale să crute pădurea... am avut 
dreptate; iar dumnealui a găsit de cuviinţă să mă jigneasca... m-a 
făcut nebun! Auzi, nebun! 

SONIA: Lasă, lasă... 

HRUSCEV: Da... Căci teferi şi perfect normali sunt numai 
aceia care sub poleiala lor de erudiție îşi ascund inima crudă, de 
piatră, iar indiferența şi-o dau drept savantă înţelepciune! Tefere şi 
perfect normale sunt femeile care se mărită cu bătrâni, ca să-i 
înşele apoi în văzul tuturor, pentru a-şi cumpăra toalete, rochii de 
mătase cu banii capatati din jefuirea pădurilor! 

SONIA: Ascultă-mă, ascultă-mă... (îi strânge mâna) Lasă-mă 
să-ţi spun o vorbă... 

HRUSCEV: Nu, nu, să terminăm această comedie! Eu nu sunt 
pentru dumneata decât un străin, căci iti cunosc părerea despre 
mine. Nu mai am ce căuta în casa asta. Adio! Regret că după 
scurta noastră prietenie, pe care am pretuit-o atât de mult, n-o să- 
mi rămână în amintire decât guta tatălui dumitale şi reflectiile ce- 
al făcut despre democratismul meu... Dar n-am nicio vină în 
asta... Nu am... 

(Sonia plânge, isi acoperă fata cu mâinile şi iese repede pe usa 

din stânga) 

HRUSCEV: Am făcut imprudenta de a mă îndrăgosti... Asta 
imi va fi o lecţie usturătoare! Să plec, să fug din cloaca de aici!... 
(se îndreaptă spre uşa din dreapta, dar în aceeaşi clipă pe usa din 

stânga intră Elena Andreevna ) 


14 


Hruscev si Elena Andreevna. 


ELENA ANDREEVNA: Bine că te găsesc... Nu pleca... Am 
aflat acum câteva clipe de la Ivan Ivanovici că soţul meu te-a 
ofensat... Iartă-l, căci astăzi a fost indispus si nu te-a înţeles. În ce 
mă priveşte, sunt alături de dumneata, Mihail Lvovici. Crede-ma 
că sunt profund mişcată şi că iti port întregul respect! Iti propun 
din fundul inimii: vrei să fim prieteni? (îi întinde amândouă 
mâinile ) 

HRUSCEV (cu dezgust): Lasă-mă... Detest prietenia dumitale! 
(pleacă) 

ELENA ANDREEVNA (singură, gemând): De ce, Doamne, de 
ce? 

(între culise se aude o împuşcătură) 


15 


Elena Andreevna, Maria Vasilievna, apoi Sonia, Serebreakov, 
Orlovski si Jeltuhin. 


(Maria Vasilievna iese, clatinindu-se, pe usa din mijloc, da un 
țipăt si cade în nesimţire; Sonia intră si fuge spre usa din mijloc, 
prin care iese) 


SEREBREAKOV, ORLOVSKI, JELTUHIN: Ce s-a-ntamplat? 
(se aud fipetele Soniei; iar peste căteva clipe aceasta apare în uşă 
şi strigă: Unchiul Jorj s-a împuşcat! si fuge impreună cu Orlovski, 

Serebreakov şi Jeltuhin spre uşa din mijloc) 

ELENA ANDREEVNA (gemdnd): De ce, Doamne, de ce? 

(în uşa din dreapta apare Deadin) 


16 


Elena Andreevna, Maria Vasilievna si Deadin. 


DEADIN (in uşă): Ce s-a-ntamplat? 

ELENA ANDREEVNA (lui Deadin): Luati-ma de aici! Täiati- 
mă, spanzurati-ma, dar in casa asta nu mai pot rămâne! Să plecăm 
de-aici cat mai repede! Te implor! (pleacă împreună cu Deadin) 


Cortina 


ACTUL AL PATRULEA 


Pădurea şi casa de lângă moara lui Hruşcev, luată în arendă de 
Deadin. 


Elena Andreevna si Deadin stau amandoi pe o banca, sub 
fereastra casei. 


ELENA ANDREEVNA: Ilia Ilici, mâine ai să treci pe la poştă? 

DEADIN: Am să trec neapărat. 

ELENA ANDREEVNA: Mai aştept trei zile. Dacă între timp 
nu-mi vine răspunsul de la fratele meu, am să mă împrumut de la 
dumneata cu ceva bani şi am să plec singură la Moscova. Doar n- 
am să stau o viaţă întreagă la moara dumitale. 

DEADIN: Se-ntelege, se-ntelege... (pauză) Nu îndrăznesc să-ţi 
dau sfaturi, stimată Elena Andreevna, însă am convingerea că 
toate scrisorile, telegramele şi alergăturile mele la poştă sunt 
zădarnice. Orice răspuns ti-ar trimite fratiorul, dumneata tot ai să 
te-ntorci la bărbat. 

ELENA ANDREEVNA: N-am să mă-ntorc... Trebuie să 
cumpănim bine lucrurile. Pe soţul meu nu-l iubesc. Tineretul din 
casa lui pe care l-am îndrăgit a fost nedrept cu mine... Atunci la 
ce să ma-ntorc? Ai să-mi spui, ca să-mi fac datoria... Ştiu lucrul 
acesta, totuşi, trebuie să fim oameni cu judecată... 

(pauză) 

DEADIN: Mda... Marele nostru poet Lomonosov a fugit din 
Arhanghelsk şi şi-a găsit norocul la Moscova. A procedat cum nu 
se poate mai bine... Dar dumneata, te-ntreb, de ce-ai fugit? Că 
norocul dumitale, la drept vorbind, nu se află nicäierea... Odată 
ce-1 sortit canarului să stea în colivie şi să privească la fericirea 
altora, trebuie să stea, că n-are încotro. 

ELENA ANDREEVNA: Dar poate nu-s canar, ci o ciocarlie 
slobodă... 

DEADIN: Ne, ne... Pasărea după zbor se cunoaşte, dragă 
doamnă. În aceste două săptămâni cât ai stat aici, o altă femeie s- 
ar fi vanturat prin zece oraşe şi ar fi sucit zece capete... lar 
dumneata abia ai reuşit să ajungi, cu sufletul la gură, până la 


moara mea si, gata, nici că mai poți, ţi-a secat inima!... Nu-mi 
spune mie! Lasă, ai să mai stai la mine câtăva vreme, o să te 
linistesti, şi ai să te întorci la sot, că altă cale nu-i de ales. 
(ascultând) Mi se pare că se aude o trăsură. (se ridică) 

ELENA ANDREEVNA: Am să mă retrag. 

DEADIN: N-am să te retin. Mă duc la moară ca să mai trag un 
pui de somn, până una-alta... Astăzi m-am sculat înaintea Aurorei. 

ELENA ANDREEVNA: După ce te odihnesti, să vu ca să bem 
ceaiul împreună. (intră în casă) 

DEADIN (singur): Dacă aş fi locuit într-un centru de oameni 
luminati, fără îndoială că ar fi apărut în reviste o caricatură a mea 
cu un catren satiric dedesubt... Da, da. Gândiţi-vă numai, un om la 
o vârstă respectabilă, cu o înfăţişare nu tocmai atrăgătoare, a răpit 
din casa ilustrului profesor pe tânăra nevastă a acestuia!... Să te 
extaziezi, nu alta! (pleacă) 


2 


Semion duce nişte găleți. Intră Iulia. 


IULIA: Bună ziua, Senka, Doamne-ajută! Ilia Ilici e acasă? 

SEMION: Acasă. S-a dus la moară. 

IULIA: Cheama-l, te rog. 

SEMION: Numaidecât. (pleacă) 

IULIA (singură): Probabil că doarme... (se aşază pe banca de 
sub fereastră şi oftează adânc) Unu dorm, alții se plimbă, numai 
eu nu-mi găsesc locul cât îi ziulica de lungă... Of, de m-ar lua 
odată Cel de Sus! (ofteaza si mai adânc) Lumea-i plină de 
natafleti... nu mai departe decât Ciupitul! Pe când treceam prin 
dreptul hambarului său, ce credeţi că văd? Un godac negru tocmai 
ieşea pe uşă... Când s-o pomeni într-o bună zi cu toţi sacii străini 
făcuţi ferfenitä de porci, o să vadă atunci ce pateste!... 

(intră Deadin) 


2 


Iulia si Deadin. 


DEADIN  (îmbrăcându-şi surtucul): Dumneata erai, Iulia 
Stepanovna? Iarta-mi ţinuta... Am vrut să mă las in brațele lui 
Morfeu. 

IULIA: Bună ziua! 

DEADIN: Scuză-mă că nu te invit în casă; e puţină dezordine 
acolo... Pot însă să te poftesc la moară... 

IULIA: E foarte bine şi aici. lată de ce-am venit la dumneata, 
Ilia Ilici. Profesorul şi Leonicika au hotărât să organizeze un 
picnic la moară, să se odihnească putin şi să bea un ceai... 

DEADIN: Bucuros de oaspeţi. 

IULIA: Am venit înaintea lor... Într-o jumătate de oră trebuie să 
vină şi el. Ai grijă să se aducă o masă şi samovarul, şi spune lui 
Senka să ia din trăsură coşurile cu merinde. 

DEADIN: Cu plăcere. (pauză) Ce se mai aude pe la 
dumneavoastra? 

IULIA: Prost, Ilia Ilici... Atâta alergatura şi bătaie de cap, mai, 
mai să mă îmbolnăvesc... Probabil ai aflat că profesorul şi 
Sonicika locuiesc deocamdată la noi? 

DEADIN: Da, am aflat. 

IULIA: După ce Egor Petrovici şi-a făcut seama, ei nu mai pot 
sta în casa lor... Le e frică. Ziua mai treacă-meargă; dar cum se 
înserează, se îngrămădesc cu toţii într-o odaie şi aşteaptă 
dimineaţa. Grozav se mai tem ca nu cumva să le apară pe întuneric 
Egor Petrovici... 

DEADIN: Prejudecati... Dar de Elena Andreevna îşi mai 
amintesc? 

IULIA: Cum să nu. (pauză) Şi-a luat talpasita! 

DEADIN: Da, da. Într-adevăr, tema e demnă de penelul lui 
Aivazovski... A zburat... ciocârlia! 

IULIA: Pe unde o fi acum? Sau poate de disperare... 


DEADIN: Dumnezeu e mare, Iulia Stepanovna! Sa speram ca 
totul se va sfarsi cu bine... 
(intra Hruscev. Poartă sub brat o mapa si o ladita cu ustensile 
pentru desen) 


4 
Aceiasi şi Hruscev. 


HRUSCEV: Hei! Care-i pe-aici! Semion! 

DEADIN: Da-te-ncoa’, amice! 

HRUSCEV: A, aici erati? Bună ziua, lulicika! 

IULIA: Bună ziua, Mihail Lvovici. 

HRUSCEV: lar am venit să desenez la dumneata, Ilia Ilici. Nu 
pot sta acasă. Fii amabil şi dă poruncă oamenilor să-mi aducă ca şi 
ieri masa de lucru şi să mi se pregătească două lămpi, căci a 
început să amurgească... 

DEADIN: ’Nteles, Excelenta!... (pleacă) 

HRUSCEV: Ce mai e nou pe la voi, lulicika? 

IULIA: Nimic nou, Mihail Lvovici! 

(pauza) 

HRUSCEV: Serebreakovii n-au plecat inca? 

IULIA: Nu. Locuiesc la noi. 

HRUSCEV: Hm... şi Leonicika al dumitale ce mai face? 

IULIA: Stă mereu acasă... Îi tine de urât Sonicikii... 

HRUSCEV: Cred şi eu!... (pauză) Şi de ce nu se însoară cu ea? 

IULIA (oftind): De te-ar auzi Dumnezeu! E un om instruit, cu 
suflet nobil, ea e din familie bună... Întotdeauna le-am dorit 
această fericire... 

HRUSCEV: E o proastă... 

IULIA: De ce vorbeşti aşa? 

HRUSCEV: Nici Leonicika dumitale nu-i mai breaz... in 
general, în privinţa minţii sunt toți unul ca unul... Parcă a tunat şi 
1-a adunat! 

IULIA: Se vede că n-ai prânzit azi, Mihail Lvovici. 

HRUSCEV: De unde ai scos-o? 

IULIA: Prea eşti mânios... 

(intră Deadin şi Semion. Aduc amândoi o masă de mărime 
potrivită) 


5 


Aceiasi, Deadin si Semion. 


DEADIN: Straşnic loc ţi-ai ales pentru lucru, Misa! Curat o 
oază! Inchipuie-ti numai că copacii aceştia sunt nişte palmieri, 
Iulicika — o ciută sperioasa, tu un leu, iar eu un tigru. 

HRUSCEV: Eşti un om admirabil, de inimă, Ilia Ilici, însă ai 
unele metehne: vorbeşti dulcegării, calci lipăind şi iti tresar 
umerii... Cine nu te cunoaşte ar crede cine ştie ce... Păcat... 

DEADIN: Aşa m-o fi conceput natura, ce să-i faci? Fatală 
predestinare... 

HRUSCEV: Mai da-o-ncolo de predestinare. Fu mai simplu... 
(isi fixeaza desenul pe masa) Sa stii ca la noapte dorm la tine. 

DEADIN: Bucuros de oaspete... Te vad, Misa, cam indispus pe 
ziua de azi, in schimb eu — imi simt sufletul uşor ca un fulg. Parca 
mi-ar ciripi o păsărică în piept. 

HRUȘCEV: Foarte lăudabil. (pauză) Iar mie parcă mi-ar oracai 
o broască. Douăzeci de mii de scandaluri. Simanski şi-a vândut 
pădurea... pentru tăiere! Una la mână. Elena Andreevna a fugit de 
la bărbatu-său şi nimeni nu ştie unde se află. Două la mână. Eu 
simt că mă prostesc tot mai mult de la o zi la alta, că devin mai 
meschin, mai fără har... Trei la mână! Ieri am vrut să-ţi povestesc 
noutatea, dar n-am putut, n-am avut destul curaj. Poţi să mă 
feliciti. lată despre ce este vorba. După moartea lui Egor Petrovici 
s-au găsit memoriile acestuia. Au încăput din primul moment în 
mâna lui Ivan Ivanici. Am fost pe la el şi le-am citit de vreo zece 
orl... 

IULIA: Le-au citit şi ai noştri. 

HRUSCEV: S-a constatat că romanul de dragoste dintre Jorj şi 
Elena Andreevna, despre care a vorbit tot judeţul, n-a fost decât o 
poveste murdară, o minciună sfruntată... $i când te gândeşti că şi 
eu am crezut-o, i-am bârfit la rândul meu, i-am urât, i-am jignit. 

DEADIN: Foarte rău, foarte rău. 


HRUSCEV: Si primul om căruia i-am dat crezare a fost fratele 
dumitale, Iulicika! Frumos îmi şade! L-am crezut pe fratele 
dumitale pentru care n-am niciun pic de stimă şi n-am crezut-o pe 
femeia aceea, care se jertfea sub ochii mei. Întotdeauna cred mai 
curând în rău decât în bine, ceea ce înseamnă că nu văd mai 
departe de lungul nasului şi că sunt o nulitate, ca toți ceilalți. 

DEADIN (către Iulia): Să mergem, draguto, la moară şi să-l 
lăsăm pe înrăitul acesta să-şi vada de lucru. Haidem să ne 
plimbăm putin... Vezi-ti de ale tale, Mişenka. (pleacă cu Iulia) 

HRUSCEV (singur, preparându-şi culorile într-o farfurioară): 
Într-o noapte l-am văzut cum şi-a lipit obrazul de mâna ei. În 
memorii e descrisă amănunțit această noapte. E descrisă până şi 
venirea mea, întreaga discuţie avută cu el. Este interesant faptul 
că-mi reproduce întocmai cuvintele spuse, calificându-mă drept un 
prostănac, un om redus... (pauză) Fondul e prea închis... Să mai 
diluez culoarea. Mai departe o dojeneste pe Sonia că mă iubeşte... 
Fleacuri, fata asta nu m-a iubit niciodată... Ptiu, am făcut o pată... 
(răzuieşte hârtia cu briceagul) Chiar dacă ar exista un sâmbure de 
adevăr la mijloc, e prea târziu să mă mai gândesc la asta... Toată 
povestea a început prosteste şi s-a terminat prosteşte... (Semion şi 
câțiva oameni aduc o masă mare) Pentru ce o aduceţi? 

SEMION: Ilia Ilici ne-a poruncit. Cică vin boierii de la 
Jeltuhino. 

HRUSCEV: Na-ţi-o bună! Vasăzică s-a ispravit cu lucrul pe 
ziua de azi!... la să-mi strâng catrafusele şi să-mi iau tälpäsita. 

(intră Jeltuhin la brat cu Sonia) 


6 


Hruscev, Jeltuhin si Sonia. 


JELTUHIN (cântă): ,Spre-aceste tarmuri pline de tristeţe ma- 
ndeamna azi un tainic dor...” 

HRUSCEV: Cine-o fi cântând? Ah, da! (se grăbeşte să-şi 
ascundă în ladita ustensilele de desen) 

JELTUHIN: Vreau să-ţi mai pun o întrebare, dragă Sophie... Iti 
mai aminteşti de ziua mea de naştere, când ai fost la noi? Tii minte 
că ai râs cu hohote de înfăţişarea mea? 

SONIA: Leonid Stepanici, exagerezi. Cum se poate să spui una 
ca asta? M-am amuzat într-adevăr, dar nu acesta era motivul... 

JELTUHIN (zărindu-l pe Hruscev): la te uită cine-i aici! Nici nu 
te-am observat. Bine te găsesc sănătos! 

HRUSCEYV: Bine-ai venit! 

JELTUHIN: Lucrezi, lucrezi! Foarte lăudabil. Unde-i Ciupitul? 

HRUSCEV: E la cl... 

JELTUHIN: Unde la el? 

HRUSCEV: Mi se pare că vorbesc cât se poate de limpede... La 
el, adică la moară... 

JELTUHIN: Mă duc atunci să-l chem... (pleacă cântând) 
„„Spre-aceste tarmuri pline de tristeţe...” 

SONIA: Bună ziua... 

HRUSCEV: Bună ziua. 

(pauză) 

SONIA: Ce desenezi acolo? 

HRUSCEV: Nimic interesant... Ca să mă aflu în treabă... 

SONIA: Faci un plan? 

HRUSCEV: Nu, e harta pădurilor din judeţul nostru. Încerc să o 
întocmesc. (pauză) Verdele însemnează locurile unde au existat 
păduri pe vremea bunilor şi străbunilor noştri; verdele deschis — 
locurile unde s-au tăiat pădurile în ultimii douăzeci şi cinci de ani; 
iar cu albastru sunt însemnate parcelele de pădure rămase încă în 


picioare... Asta e tot! Mda... (pauză) Si dumneata cum te mai 
lauzi? Eşti fericită? 

SONIA: Mihail Lvovici, acum nu-i timpul să ne gândim la 
fericire. 

HRUSCEV: Dar la ce să ne gândim? 

SONIA: Vezi dumneata, toate nenorocirile noastre s-au 
întâmplat tocmai din cauză că ne-am gândit numai la fericirea 
noastră... 

HRUSCEV: Hm... O fi cum spul. 

(pauză) 

SONIA: Tot răul îşi are şi binele său. Răul acesta m-a învăţat 
minte, Mihail Lvovici! Trebuie să uităm de noi şi să ne gândim 
numai la fericirea altora... Viaţa noastră trebuie să fie un sir de 
jertfe... 

HRUSCEV: Cum să nu... (pauză) Feciorul Mariei Vasilievna s- 
a-mpuscat, dar dumneaei tot mai caută contradicții prin broşuri. 
Asupra dumitale a căzut de asemenea nenorocirea şi ca să-ţi 
salvezi amorul propriu încerci să-ţi distrugi viata, crezând că prin 
aceasta aduci obolul dumitale de jertfe... Adevărul este că nimeni 
n-are inimă... N-o ai nici dumneata, n-o am nici eu... Oamenii fac 
ceea ce nu trebuie să facă, de aceea totul se duce de râpă... N-ai 
Nicio grijă, am să plec îndată şi n-am să te mai stanjenesc nici pe 
dumneata, nici pe Jeltuhin. (pauză) De ce plângi? N-am vrut să 
ajung la asta... 

SONIA: Nu-i nimic, îmi trece... (îşi şterge ochii) 

(intră Iulia, Deadin si Jeltuhin) 


7 


Aceiasi, Iulia, Deadin, Jeltuhin, apoi Serebreakov şi Orlovski. 


GLASUL LUI SEREBREAKOV: Hăp-hăp! Unde sunteţi, 
domnilor? 

SONIA (strigând): Aici, taticule! 

DEADIN: În sfârşit, s-a adus şi samovarul! Ce încântare! 
(trebăluieşte împreună cu lulia în jurul mesei) 

(intră Serebreakov şi Orlovski) 

SONIA: Aici suntem, tăticule! 

SEREBREAKOY: Da, da, v-am văzut... 

JELTUHIN (cu voce tare): Domnilor, declar şedinţa deschisă! 
Ciupitule, destupă sticla de visinata! 

HRUSCEV (lui Serebreakov): Domnule profesor, propun sa 
uităm tot ceea ce s-a întâmplat între noi! (îi întinde mâna) Scuzele 
melc... 

SEREBREAKOV: Îmi pare nespus de bine. Iartă-mă şi 
dumneata. După cele întâmplate, a doua zi, încercând să-mi 
reamintesc întreaga scenă, m-am simţit cât se poate de prost... Să 
fim prieteni! (îl ia de brat şi-l conduce spre masă) 

ORLOVSKI: Aşa, aşa, dragii mei, ar fi trebuit să fie mai de 
mult. O împăcare strâmbă e mai bună decât o judecată dreaptă. 

DEADIN: Excelenţă, sunt foarte bucuros că ai binevoit sa 
fericeşti această oază a mea cu prezenţa dumitale... Sunt profund 
emoţionat! 

SEREBREAKOV: Mulţumesc, respectele mele. Într-adevăr e o 
oază, şi încă una dintre cele mai frumoase! 

ORLOVSKI: Si tie, Saşa, iti place natura? 

SEREBREAKOV: Nespus de mult. (pauză) Domnilor, deşi 
tăcerea e de aur, am o propunere: să vorbim cât mai mult. În 
situația noastră e singurul lucru bun ce-l putem face. Nenorocirile 
trebuiesc privite drept în ochi şi cu curaj, aşa cum le privesc cu, 
care sunt poate cel mai nenorocit dintre voi toţi. 


IULIA: Domnilor, nu vă mai pun zahăr în ceai. Serviti-l cu 
dulceata. 

DEADIN (trebdluind in jurul musafirilor): Ce bine-mi pare, ce 
bine-mi pare! 

SEREBREAKOV: Scumpe Mihail Lvovici, în ultima vreme am 
suferit mult şi m-am gândit la atâtea lucruri, încât cred că as putea 
lăsa generaţiilor care vin un tratat întreg despre felul cum trebuie 
să se poarte omul pe acest pământ... Cât trăieşti, înveţi, iar 
nenorocirile ne învaţă mai mult decât orice. 

DEADIN: Să nu ne amintim de ce-a fost! Dumnezeu este mare, 
totul se va sfârşi cu bine. 

(Sonia tresare) 

JELTUHIN: De ce-ai tresarit? 

SONIA: A strigat cineva. 

DEADIN: Taranii pescuiesc raci pe râu. (pauză) 

JELTUHIN: Domnilor, doar am încheiat o înţelegere: să 
petrecem această seară ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Văd 
însă că nu vă ţineţi de cuvânt, zău aşa... 

DEADIN (lui Serebreakov): Eu, Excelenţă, am pentru ştiinţă nu 
numai evlavie ci şi sentimente de rudenie... Fratele soţiei fratelui 
meu, Grigori Ilici, poate binevoiti a-l cunoaşte: Konstantin 
Gavrilici Novoselov a fost profesor de literatură străină... 

SEREBREAKOV: N-am avut plăcerea să-l cunosc personal, dar 
am auzit de el. 

(pauză) 

IULIA: Mâine se împlinesc cincisprezece zile de la moartea lui 
Egor Petrovici. 

HRUȘCEV: lulicika, să nu mai vorbim despre asta... 

SEREBREAKOV: Fiţi tari, domnilor, ce Dumnezeu!... 

(pauză) 

JELTUHIN: Suntem, nu-i vorbă, dar totuşi se simte parcă o 
încordare... 

SEREBREAKOV: Natura, dragii mei, nu suportă goluri. lată, a 
smuls de lângă mine doi oameni dragi; dar, ca să-şi repare 
defectiunea, mi-a trimis îndată pe alţii la loc!... Beau deci în 


cinstea dumitale, prietene Leonid Stepanici! 

JELTUHIN: Multumesc, scumpe Alexandr Vladimirovici! 
Permite-mi acum sa inchin, la rândul meu, paharul pentru rodnica 
dumitale activitate pe tărâmul ştiinţei! 

Mergi dârz, radiază în juru-ti lumină, 
Poporul rusesc înaintea-ţi se-nchină, 
Te-nalta in slavi!... 

SEREBREAKOV: Mulţumesc pentru urare, şi doresc din suflet 

ca aceste relații prietenesti ale noastre să se strângă din ce în ce... 
(intră Feodor Ivanovici) 


8 


Aceiasi si Feodor Ivanovici. 


FEODOR IVANOVICI: Frumos, nimic de zis! O petrecere in 
toata regula, nu? 

ORLOVSKI: Fediuska, dragutul tatei! 

FEODOR IVANOVICI: Bine va găsesc sănătoşi. (se sărută cu 
Sonia şi Iulia) 

ORLOVSKI: De două săptămâni nu ne-am mai văzut. Pe unde 
ai umblat? Ce noutăţi ai? 

FEODOR IVANOVICI: Am fost la Lena. Am aflat acolo că 
sunteţi aici şi, bineînţeles, n-am mai zăbovit. 

ORLOVSKI: Si pe unde te-ai mai vanturat? 

FEODOR IVANOVICI: De trei zile şi trei nopţi nu mai ştiu de 
capul meu. Aseară am pierdut vreo cinci mii la cărți. Beam şi 
pierdeam, beam şi pierdeam. Şi de cinci ori am dat câte o raită 
prin oraş... Parcă intrase dracu în mine. 

ORLOVSKI: Dragul de tine! Te pomenesti că nu ţi-a trecut inca 
mahmureala? 

FEODOR IVANOVICI: Mă simt ca un prunc nou-născut. lulka, 
toarnă-mi un ceai! Numai nu te zgarci la lămâie... îl vreau acru... 
(pauză) Ce spuneţi de Jorj, a făcut-o? Şi-a zburat teasta pe 
degeaba... Si tocmai pe Lefoché l-a ales! Nu putea să se inspire 
din Smith sau din Wesson! 

HRUSCEV: Taci, patrupedule! 

FEODOR IVANOVICI: Oi fi patruped, nimic de zis, dar 
patruped de rasă. (îşi mângâie barba) Numai barba asta câte 
parale face!... Uite-aşa, canalie, prostănac, patruped cum sunt, dar 
numai să vreau — mă ia cea mai frumoasă fată... Ia zi, Sonia, mă 
iei de bărbat? (lui Hruscev) Hm, am nimerit-o cu oistea-n gard... 
Pardon... 

HRUSCEV: Nu mai face pe prostul că nu-ţi sade bine. 

IULIA: Eşti un om pierdut, Fedenka! În toată gubernia nu 


găseşti un betivan şi un pierde-vară ca tine. Ti-e şi mila să te uiţi la 
dansul... Asa pramatie, mai rar! 

FEODOR IVANOVICI: Mai slăbeşte-mă şi tu cu dăscăleala! 
Mai bine vino mai aproape şi stai aici, lângă mine... Aşa, aşa. Voi 
veni să stau la voi vreo două săptămâni... Vreau să mă mai 
odihnesc... (o sărută) 

IULIA: Eşti de râsul oamenilor. În loc să-i aduci mângâierea lui 
taică-tău la bătrâneţe, îl faci de ocară. Duci o viata prostească. Mai 
mare ruşinea! 

FEODOR IVANOVICI: Ma las de băutură! Am hotărât! (isi 
toarnă un păhărel de vişinată) E de prune sau de visine? 

IULIA: Pai ai spus că te laşi de băutură?... 

FEODOR IVANOVICI: Un singur păhărel se poate. (bea) 
Pentru ofensa adusă iti dăruiesc, Duh al pădurii, o puşcă şi doi cai. 
M-am hotărât, mă duc la lulia ca să mă odihnesc vreo două 
săptămâni... 

HRUSCEV: Ai fi bun de trimis într-un batalion de corecție. 

IULIA (lui Feodor Ivanovici): Lasă asta, bea ceai! 

DEADIN: Ia şi pesmeti, Fedenka. 

ORLOVSKI (lui Serebreakov): Pana la patruzeci de ani, draga 
Sasa, uite-aşa am dus-o ca Feodor al meu. Într-o bună zi ce crezi 
că fac?... Mă apuc să număr câte femei am nenorocit în viaţă... 
Am socotit, am socotit şi am ajuns la şaptezeci... atunci m-am 
plictisit de numărătoare. Dar când am împlinit patruzeci de ani, m- 
a cuprins aşa dintr-odată o lingoare, un fel de lehamite de toate, ca 
nu mai ştiam ce-i cu mine! Încerc una, încerc alta, bag nasul prin 
cărți, lucrez, fug prin strainataturi — geaba, frate, nimic!... Peste 
câtăva vreme plec la cumătrul meu, răposatul prinţ Dmitri 
Pavlovici. Am luat câte o gustare, apoi ne-am aşezat la masă... lar 
după masă, ce crezi că ne vine în cap? Ca să ne mai treacă vremea, 
hai să tragem cu puştile la ţintă... Ce de popor s-a adunat, mama 
ta, Doamne! Era şi Ciupitul de fata... 

DEADIN: Da, da... mi-amintesc... 

ORLOVSKI: Ei bine, nu mă mai întreba, parcă aveam pe suflet 
un pietroi, nu alta! Ei, şi până la urmă, n-am mai putut rabda, m- 


am întors spre oameni, cu obrazul scăldat în lacrimi, şi am strigat 
ca un nebun: „Prieteni, oameni buni, iertati-ma pentru păcatele 
mele. V-o cer întru numele lui Hristos!” În aceeaşi clipă, să vezi, 
sufletul mi s-a luminat, cuprins parcă de-o căldură mângâietoare, 
si m-am simţit alt om... De atunci, dragul meu, nu se află in tot 
Judeţul un om mai fericit decât mine! N-ai face nici tu rău să 
procedezi la fel. 

SEREBREAKOV: Adică cum? 

(pe cer se întinde o pălălaie roşietică) 

ORLOVSKI: Foarte simplu. Să capitulezi şi tu... 

SEREBREAKOV: Nu mai spune, mostră a filozofiei autohtone! 
Cum adică, să cer iertare eu? De ce? Înţeleg să-mi ceară alţii 
iertare... 

SONIA: Taticule, doar noi suntem vinovaţi de cele ce s-au 
întâmplat! 

SEREBREAKOV: Zău? Domnilor, dacă nu mă-nşel, am 
impresia vagă ca în chpa de fata dumneavoastră faceţi aluzie la 
raporturile dintre mine şi soţia mea! Nu cumva credeţi într-adevăr 
că eu sunt vinovatul? E pur şi simplu caraghios, domnilor! După 
ce şi-a călcat în picioare datoria de soţie, parasindu-ma în cele mai 
grele clipe ale vieţii... 

HRUSCEV: Alexandr Vladimirovici, ascultă-mă ce-ţi spun... 
Dumneata timp de douăzeci şi cinci de ani ai slujit cu credință 
ştiinţa, iar eu plantez pădurile şi practic medicina, dar te întreb la 
ce facem noi toate acestea, dacă nu crutäm oamenii cărora le 
închinăm întreaga noastră muncă? Afirmăm sus şi tare că-i slujim 
pe oameni, dar în acelaşi timp ne distrugem fără crutare unul pe 
altul. Spre exemplu, te-ntreb, ce-am făcut noi ca să-l salvăm pe 
Jorj de la moarte? Te mai întreb, unde se află soția dumitale căreia 
noi toţi i-am adus numai jigniri? S-a dus liniştea dumitale, s-a dus 
liniştea fiicei dumitale... Totul s-a distrus, s-a dărâmat, s-a 
prefăcut în pulbere. Dumneavoastră, domnilor, m-ati poreclit 
Duhul păduri. Ei bine, nu găsiţi că atât în mine cât şi în fiecare 
dintre dumneavoastră säläsluieste un duh? Rătăcim cu toţi prin 
hatisurile unei păduri şi ne pipăim calea ca orbii. Mintea, inima, 


cunostintele noastre le folosim numai pentru a ne strica propria 
viata, precum şi viata celor din jur. 
(Elena Andreevna iese din casă şi se aşază pe banca de sub 
fereastră) 


9 


Aceiasi si Elena Andreevna. 


HRUSCEV: Ma socoteam intotdeauna un om de omenie, un 
idealist, şi în acelaşi timp nu iertam oamenilor nici cele mai mici 
greşeli, credeam bârfelile altora şi bârfeam şi eu alături de ei... Si 
iată că atunci când soția dumitale, încrezătoare, mi-a propus să fim 
prieteni, i-am trânut-o-n fata de la înălțimea grandorii mele: 
„Lasă-mă! Detest prietenia dumitale!” Iată ce fel de om sunt! Port 
în mine un strigoi, aveţi dreptate. Sunt un om meschin, orb, o 
nulitate. Dar nici dumneata, domnule profesor, nu eşti un 
vultur!... Si când te gândeşti că tot judeţul, toate femeile vad în 
mine un erou, un om înaintat al epocii, iar în dumneata o 
celebritate! Ce rezultă de aici? lată ce: dacă oamenii de teapa mea 
sunt consideraţi în modul cel mai serios eroi, iar cei de teapa 
dumitale celebrități, rezultă că nu există nici eroi adevăraţi, nici 
talente, nici oameni care să ne scoată din pădurea întunecoasă pe 
unde orbecaim şi să repare ceea ce stricăm noi. Nu există adevăraţi 
vulturi care să se bucure pe drept de o binemeritată celebritate. 

SEREBREAKOV: De acord cu dumneata... Vreau însă să-ţi 
atrag atenția că n-am venit aici ca să polemizez cu dumneata şi sa 
încerc a-mi apăra dreptul la celebritate... 

JELTUHIN: Mişa, propun să încetaţi această discuţie. 

HRUSCEV: Mai am de spus două vorbe şi plec. Da, repet, sunt 
un om meschin, dar nici dumneata nu eşti un vultur... Meschin a 
fost şi Jorj care n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să-şi 
găurească teasta cu un glonte. Toţi suntem meschini şi mărunți! 
Cât despre femei... 

ELENA ANDREEVNA (întrerupându-l): Cât despre femei, nici 
ele nu sunt mai grozave... (se apropie de masă) Elena Andreevna 
şi-a părăsit soţul... Ei bine, credeţi că va fi în stare să folosească 
cum trebuie libertatea dobândită? N-aveti nicio grijă... Se va 
întoarce curând... (se aşază la masă) Poftim, s-a şi întors! 


(rumoare generală) 

DEADIN (râzând în hohote): Formidabil, nu? Domnilor, rogu- 
vă smerit a nu-l decapita încă pe vinovat... Lăsaţi-l să-şi spună 
ultimul cuvânt! Excelenţă, precum Paris a răpit-o pe frumoasa 
Elenă, tot aşa şi eu, cu un chip mai puţin atrăgător ca al său, am 
răpit-o pe soata dumneavoastră... Da, frate Horaţiu, află că pe 
lumea aceasta există multe lucruri pe care inteleptii lumii nu le pot 
pricepe! 

HRUSCEV: Nu mai înţeleg nimic... De unde ai apărut, Elena 
Andreevna? 

ELENA ANDREEVNA: De două săptămâni mă aflu în casa lui 
Ilia Ilici... Ce vă tot uitaţi aşa la mine? Bună seara! Am stat sub 
fereastră şi am auzit întreaga discuţie. (o îmbrățișează pe Sonia) 
Să ne-mpăcăm, draga mea copilă... Pace şi bună înţelegere! 

DEADIN (frecându-si mâinile): Formidabil, nu? 

ELENA ANDREEVNA (lui Hruscev): Mihail Lvovici (fi 
întinde mâna), să uităm tot ce-a fost. Bine vă găsesc, Feodor 
Ivanici... lulicika... 

ORLOVSKI: Draga de ea, frumoasa soţie a profesorului nostru, 
s-a întors! Iar a venit printre noi... 

ELENA ANDREEVNA: Îmi era dor de voi toţi. Îmi pare bine 
că te văd, Alexandr! (îi întinde mâna, dar Serebreakov se întoarce 
în altă parte) Alexandr! 

SEREBREAKOV: Ţi-ai călcat în picioare datoria de soţie. 

ELENA ANDREEVNA: Alexandr! 

SEREBREAKOV: Desigur, sunt foarte bucuros că te văd, însă o 
să vorbim acasă, nu aici... (pleacă de la masă) 

ORLOVSKI: Saşa! 

(pauză) 

ELENA ANDREEVNA: Deci, dragă Alexandr, problema 
relațiilor noastre se rezolvă foarte simplu: în niciun fel. Fie şi aşa, 
n-avem încotro! Nu sunt decât o figură episodică, un canar, o 
muiere ca toate muierile... O să-mi trăiesc si eu veacul umblând 
de colo-colo prin casă, mâncând, band şi ascultându-l pe soţul meu 
cum îmi vorbeşte despre gută, despre drepturile sale, despre 


meritele pe care le are... De ce-ati lăsat ochii in pământ, va simtiti 
prost? Mai bine sa bem visinata! Umpleti-mi paharul, fie ce-o fi! 

DEADIN: Asa, aşa! Nu vă mai faceţi griji, toate or să treacă şi-o 
să fie bine. 

FEODOR IVANOVICI (se apropie emoționat de Serebreakov): 
Alexandr Vladimirovici, sunt profund emoţionat... Te rog din 
suflet, fii îngăduitor cu soția dumitale, spune-i o singură vorbă 
bună şi-ţi dau cuvântul meu de cinste că am să-ţi rămân cel mai 
devotat prieten şi am să-ţi ofer in dar cea mai frumoasă troica a 
mea! 

SEREBREAKOV: Mulţumesc, dar nu înţeleg la ce te referi... 

FEODOR IVANOVICI: Hm... nu înţelegi... Atunci ascultă: 
într-o zi, întorcându-mă de la vânătoare, zăresc pe creanga unui 
copac un ciuf... Trag un foc — nimic! Trag al doilea — nimic! Trag 
si al treilea — geaba, nici nu se sinchiseşte! Se uită la mine şi 
clipeste din ochi. 

SEREBREAKOV: La cine te referi? 

FEODOR IVANOVICI: La ciuf, la cine altul? (se întoarce la 
masă) 

ORLOVSKI (ciulind urechea): Auziti, domnilor?... Mai încet. 
Parcă bate clopotul de alarmă... 

FEODOR IVANOVICI (zărind pălălaia de pe cer): la uitati-va 
ce palalaie pe cer! 

ORLOVSKI: Într-adevăr... Iar noi stăm aici şi nu vedem nimic! 

DEADIN: Grozavă pălălaie! 

FEODOR IVANOVICI: Straşnică iluminatie! Arde undeva pe 
lângă Alexeevka. 

HRUSCEV: Nu cred. Alexeevka e mai la dreapta... Cred că-i la 
Novo-Petrovsk. 

IULIA: Vai ce frică-mi este de incendii! 

HRUSCEV: Da, am dreptate. E la Novo-Petrovsk. 

DEADIN (strigă): Semion, du-te la stăvilar! Poate vezi de acolo 
ce anume arde. 

SEMION (strigă): Arde pădurea din Telibeev. 

DEADIN: Ce anume? 


SEMION: Padurea din Telibeev. 

DEADIN: Padurea, auziti... 

(pauza mai indelungata) 

HRUSCEV: Trebuie sa ma duc acolo să dau o mână de ajutor... 
lertati-mä, domnilor, poate am fost prea brutal astăzi, dar niciodată 
n-am fost mai deprimat decât acum... Simt ca o piatră pe suflet. 
Dar nu-i nimic, o să treacă şi asta! Trebuie să fim demni şi să ne 
ținem bine pe propriile picioare! N-aveti grijă, n-am să ma-mpusc 
si n-am să mă arunc sub roata morii... Chiar dacă nu sunt erou, am 
să devin erou! Am să inalt aripi de vultur şi n-o să mă sperie nici 
flăcările incendiilor şi nici dracu în persoană! N-au decât să ardă 
pădurile — am să răsădesc altele! N-are decât să nu mă iubească o 
femeie — am să găsesc alta! (pleacă grăbit) 

ELENA ANDREEVNA: Ce om minunat!... Un adevărat 
bărbat!... 

ORLOVSKI: Mda!... Auziti, cică: „N-are decât să nu mă 
iubească o femeie — am să găsesc alta!” Cum intelegeti, mă rog, 
dumneavoastră această afirmatiune? 

SONIA: Luati-ma de aici... Vreau să plec... 

SEREBREAKOV: Da, e timpul să plecăm. Umezeala mi-a 
pătruns la oase. Pe unde mi-oi fi lăsat pledul şi paltonul?... 

JELTUHIN: Pledul e în trăsură, iar paltonul e aici. (îi întinde 
paltonul) 

SONIA (foarte agitata): Luati-ma de aici... Vreau sa plec... 

JELTUHIN: Sunt la dispozitia dumitale... 

SONIA: Nu, nu, plec cu näsicul! Ia-mă cu dumneata, năşicule... 

ORLOVSKI:  Plecăm  numaidecât, draga mea, plecăm 
numaidecât... (o ajută să se îmbrace) 

JELTUHIN (aparte): Dracu mai pricepe... Numai jigniri şi 
umilinte... 

(Feodor Ivanovici si Iulia aşază în coşuri vesela si servetelele de 
masă) 

SEREBREAKOV: A început iar să mă doară talpa piciorului 
stâng... Uf, reumatismul ăsta blestemat! Iar n-am să dorm... toată 
noaptea. 


ELENA ANDREEVNA (incheind paltonul soțului său): Mia 
Ilici, fii atât de drăguţ şi adă-mi din casă pălăria şi jacheta! 

DEADIN: Numaidecât! (intră în casă şi se întoarce cu pălăria 
şi jacheta) 

ORLOVSKI: S-a speriat, dräguta de ea, de incendiu! Iată-l că se 
stinge... A pălit cerul în partea aceea. 

IULIA: A mai rămas o jumătate de borcan de dulceaţă... O s-o 
mănânce Ilia Ilici... (fratelui său) Leonicika, ia coşul. 

ELENA ANDREEVNA: Sunt gata de drum. (soțului său) la-mă, 
simbol al geniului şi veşniciei, şi ascunde-mă în cele douăzeci şi 
şase de camere ale tale!... Că altceva nici nu merit! 

SEREBREAKOV: Simbol al geniului şi vesniciei... Nu-i rău 
spus. Aş putea chiar să râd de această figură de stil, dar mă 
împiedică durerea de la picior. (către ceilalți) La revedere, 
domnilor! Vă mulţumesc pentru tratatie şi pentru plăcuta 
societate... A fost o seară minunată, un ceai minunat, totul a fost 
bine, dar, iertat să-mi fie, cu un lucru n-am fost de acord: cu 
această filozofie autohtonă a dumneavoastră şi cu părerile 
dumneavoastră despre viata... Nu, domnilor, trebuie să 
actionam... da, da! Să actionam, domnilor... Asta e... Si acum, la 
revedere... 

(pleacă impreună cu Elena Andreevna) 

FEODOR IVANOVICI: Haide, bäsmäluto! (lui taicä-su) Cu 
bine, taicuta! 

(pleacă cu Iulia) 

JELTUHIN (cu coşul în mână, venind dupa ei): Uf, al naibu 
cos, greu mai €!... Nu pot să sufăr petrecerile astea la „aer liber” 
(pleacă şi strigă dintre culise) Alexei, trage trăsura mai aproape. 


10 


Orlovski, Sonia si Deadin. 


ORLOVSKI (Soniei): Ei, ce te-ai aşezat? Să mergem, puicuto... 
(pornesc amândoi) 

DEADIN (aparte): Parcă s-au vorbit, niciunul nu-şi ia rămas- 
bun de la mine... Sunt formidabili! (stinge lumânările) 

ORLOVSKI (Soniei): De ce te-ai oprit? Nu mergi? 

SONIA: Nu pot merge, năşicule... Nu m-ajută puterile! Sunt 
disperată, năşicule... disperată! O mare greutate mă apasă pe 
inimă... 

ORLOVSKI (neliniștit): Dar ce s-a-ntamplat, sufletelule, ce ai? 

SONIA: Să mai rămânem aici... Să mai stăm puţin. 

ORLOVSKI: Ba să plecăm, ba să mai stăm... Nu mai înţeleg 
NIMIC! 

SONIA: Aici mi-am pierdut astăzi fericirea, năşicule, aici... Nu 
mai pot... De ce oare n-am murit până acum? Era mai bine!... (fl 
imbratiseaza) Ah, dacă ai sti, dacă ai sti! 

ORLOVSKI: Să-ţi aduc puţină apa, vrei?... Haide, asaza-te... 

DEADIN: Ce s-a-ntâmplat, Sofia Andreevna, ce ai? Ah, tremur 
tot... Ce-i asta? (văitându-se) Nu pot vedea asemenea scene, nu 
pot... 

SONIA: Ilia Ilici, dragule, du-ma la locul incendiului... Te 
implor! 

ORLOVSKI: La locul incendiului? Ce să faci acolo? 

SONIA: Te implor, du-ma acolo, altfel plec singură. Sunt 
disperata, nasicule, ma auzi? Nu mai pot suporta... Du-ma la locul 
incendiului! 

(intră Hruşcev. E grăbit) 


11 
Acelaşi si Hruscev. 


HRUSCEYV (strigând): Ilia Ilici! 

DEADIN: Sunt aici! Ce vrei? 

HRUSCEV: Nu pot merge pe jos. Dă-mi un cal. 

SONIA (recunoscându-l pe Hruşcev, fericită): Mihail Lvovici! 
(se indreapta spre el) Mihail Lvovici! (lui Orlovski) Lasa-ne 
singuri, năşicule, am de vorbit cu el. (lui Hruscev) Mihail Lvovici, 
al spus astă seară că ai să găseşti o altă femeie... (lui Orlovski) 
Lasă-ne singuri, năşicule... (lui Hruşcev) Ei bine, ai găsit-o... 
Sunt acum o altă femeie! Am aflat acum adevărul, l-am aflat... Te 
iubesc... Te... te iubesc!... 

ORLOVSKI: Haida-de... Comedie cu final tragic! (râde în 
hohote) 

DEADIN: Uluitor, domnilor! 

SONIA (lui Orlovski): Lasă-ne singuri, năşicule. (lui Hruscev) 
Da, am aflat adevărul, l-am aflat în sfârşit... Nu-mi trebuieste 
nimic altceva... Mai spune-mi un cuvânt, spune-mi... Eu ţi-am 
spus tot ce-am avut de spus... 

HRUSCEV (strângând-o în braţe): Porumbita mea! 

SONIA: Poti rămâne, năşicule... (lui Hruscev) De fiecare data 
cand imi declarai dragostea, ma sufocam de fericire, dar... dar, 
dragul meu, eram încătuşată de prejudecăţi. Mă împiedica să fiu 
sinceră cu tine exact ceea ce-l împiedică pe taică-meu să-l 
zâmbească Elenei... Acum însă, sunt liberă ca o pasăre... 

ORLOVSKI (râzând în hohote): În sfârşit, văd şi eu un cor 
cântând la unison... Sau, cum s-ar spune, au ajuns înecaţi la 
mal!... Am deosebita onoare de a vă prezenta omagiile mele! (se 
înclină adânc) Şi totuşi sunteţi nişte nerusinati, porumbeilor! Ati 
întins coarda, ati intins-o... pan-ati rupt-o! Dar spre binele vostru! 

DEADIN (imbratisandu-l pe Hruscev): Mişenka, iubitule, câtă 
bucurie mi-ai pricinuit azi! 


ORLOVSKI (imbrâțişând-o si sarutand-o pe Sonia): Finuta 
draga, porumbita mea... (Sonia rdde in hohote) Ei, poftim, iar s-a 
pornit!... 

HRUSCEV: Domnilor, dati-mi voie, încă nu-mi pot veni în 
fire... Lăsaţi-mă să mai vorbesc cu ea... Lăsaţi-mă... Vă implor! 

(intră Feodor Ivanovici si Iulia) 


12 


Aceiasi, Feodor Ivanovici si Iulia 


IULIA: Of, Fedenka, nu te cred! Minti cu atata nerusinare! 

ORLOVSKI: Psst! Liniste, copii! Vine hotomanul meu... Hai sa 
ne ascundem, sa nu ne vada... 

(Orlovski, Deadin, Hruscev si Sonia se ascund) 
FEODOR IVANOVICI: Mi-am uitat aici cravasa şi o manusa. 
IULIA: Fedenka, de ce mă minţi? 

FEODOR IVANOVICI: Ei şi ce-i dacă mint!... N-am poftă sa 
vin acum la tine... Ne plimbăm putin şi după aceea... vin! 

IULIA: Câtă bătaie de cap o să am cu tine, Fedenka! Când mă 
gândesc, mă cuprinde groaza! (face un gest de disperare cu 
mâinile) Ei, poftim! Spune-mi şi tu, nu-i un zapacit Ciupitul ăsta 
al nostru?! Nici nu se sinchiseste să strângă masa!... Şi dacă fură 
careva samovarul? Halal de tine, Ciupitule, ai îmbătrânit, dar 
minte tot de copil ai! 

DEADIN (aparte): Sărut manusitele pentru compliment. 

IULIA: Când veneam încoace, parcă am auzit pe cineva 
râzând... 

FEODOR IVANOVICI: Or fi muierile care se scaldă în râu... 
(ridică o mănuşă) A cui o fi mănuşa asta? Trebuie să fie a 
Soniei... Saracuta de ea, parcă a muşcat-o strechea... E 
îndrăgostită lulea de Duhul pădurii, iar el, prostul, nici nu bagă de 
seamă... 

IULIA (supărată): Aş vrea să ştiu, unde mă duci? 

FEODOR IVANOVICI: La stăvilar... Să ne mai plimbăm 
putin... Un loc mai frumos decât acesta nu se află în tot judetul!... 
E o încântare a ochiului! 

ORLOVSKI (aparte): Fecioraşule, frumuseţea tatei, bărbosul 
meu drag!... 

IULIA: Parcă am auzit pe cineva vorbind. 

FEODOR IVANOVICI: „Minuni, minuni — strigoi şi zane pe- 


aceste locuri rătăcesc...” Mda, frätioare, asta-i viata! (o bate pe 
umăr) 

IULIA: Mulţumesc pentru fratior! 

FEODOR IVANOVICI: Ei, şi acum să vorbim ca doi oameni 
paşnici... lată despre ce este vorba... Eu, precum ştii, am trecut 
prin ciur şi prin dârmon în cei treizeci şi cinci de ani ai mei pe 
care-l am şi n-am dobândit altceva în viaţă decât gradul de 
locotenent în armata sârbă şi cel de subofițer de rezervă în armata 
noastră... Prin urmare, mă aflu în stare de suspensie între pământ 
ŞI cer... Şi acum, inchipuie-ti, mi-a venit o idee genială: ca dacă 
mă-nsor, îmi vin minţile la loc şi-mi schimb năravul, adică felul de 
viata... Ce zici, ai curajul să mă iei de bărbat? Alta mai bună decât 
tine nici că-mi trebuieste... 

IULIA (fâstâcită): Hm... Să vedem... Dar mai întâi să te 
cumintesti, Fedenka... 

FEODOR IVANOVICI: Mai lasă marafeturile! Haide, spune-mi 
drept de la obraz! 

IULIA: Mi-e ruşine... (aruncând o privire în jur) Să nu ne audă 
cineva... Mi se pare că se uită Ciupitul pe fereastră... 

FEODOR IVANOVICI: Ti se năzare... 

IULIA (se aruncă de gâtul lui): Fedenka! 

(Sonia izbucneşte în hohote de râs; Orlovski, Deadin si Hruscev 

aplaudă strisând: Bravo! Bravo!) 

FEODOR IVANOVICI: Puiu! M-ati speriat! De unde v-a scos 
necuratul? 

SONIA: lulicika, felicitările mele! Şi eu, şi eu, la fel ca tine!... 

(râsete, pupături, veselie) 

DEADIN: E uluitor, domnilor! De-a dreptul uluitor! 


CORTINA 


Cehov a început să lucreze la această piesă în anul 1888. 

Pe la începutul lui octombrie, piesa a fost terminată şi trimisă spre aprobare 
cenzurii. Pe exemplarul cenzurat, care se păstrează până în ziua de azi, se află 
data aprobării: „10 octombrie 1889”. Cenzorul a făcut două modificări. În 
actul întâi, scena a 6-a, în replica lui Voinitki la adresa Soniei: „ŞI cu cine ai 


vrea să se mărite, mă rog? Humboldt s-a grăbit să moară. Edison se află in 
America, Lassalle a dat şi el ortul popii...” în cea de a doua redacție în loc de 
„Lassalle” găsim ,,schopenhauer”. În scena a 7-a, actul întâi, în monologul lui 
Hruşcev: „Când sădesc un mesteacăn şi-l văd apoi înfrunzind şi legănându-se 
in vânt, sufletul mi se umple de mândrie că l-am ajutat si eu pe Dumnezeu să 
creeze un organism viu, în cea de a doua redactare cuvintele subliniate au fost 
înlocuite prin: ,,... că datorită mie a apărut pe lume o viata în plus”. 

În aceleaşi zile, piesa a fost discutată în şedinţa neoficială a secţiei din 
Petersburg a Comitetului literar şi respinsă. Cehov n-a cerut explicaţii 
Comitetului, nedorind să apară în postura unui solicitant. La 21 octombrie, 
Cehov îi scrie lui A. N. Pleşceev următoarele: „N-am primit niciun răspuns şi 
nicio motivare de la nimeni; nu ştiu nimic, iar personal nu vreau să intervin, 
ca nu cumva intervenția mea să fie interpretată ca o rugăminte sau ca o 
dorinţă arzătoare de a mă încununa cu laurii Alexandrinsk-ului...” Într-o notă 
apărută în Peterburgskaia gazeta, Cehov a aflat că piesa a fost apreciată în 
Comitet ca o „excelentă nuvelă dramatizată, dar nu o drama” (Peterburgskaia 
gazeta, 1889, nr. 287). Ştirea l-a întristat. În acelaşi sens şi-au exprimat 
părerea asupra piesei A. P. Lenski şi V. I. Nemirovici-Dancenko. În scrisoarea 
sa de răspuns adresată lui Lenski (2 noiembrie 1889), Cehov îi scrie acestuia 
că refuză categoric să facă vreo modificare piesei şi că intenționează să nu 
mai scrie niciodată piese de teatru: „N-am să mai scriu niciodată piese mari. 
Pentru treaba asta n-am nici timp, nici talent şi nici dragoste suficientă pentru 
acest gen de literatură... N-am să transform Duhul pădurii, ci am să-l dau 
vreunui teatru particular.” 

Supunând piesa în prealabil unor transformări serioase, Cehov a predat-o 
teatrului Abramovei. Textul a fost litografiat de E. N. Rassohina (Moscova, 
1890). 

După primul spectacol, aprecierile criticilor au fost aproape în unanimitate 
defavorabile piesei. N-a fost înţeles nici conținutul ei ideologic, nici 
principiile construcției dramatice. Lui Cehov 1 se reproşa redarea mecanică a 
vieţii, oarba copiere a realității, nerespectarea exigenţelor scenice (Moskovskie 
vedomosti, 1890, nr. 1; Artist, 1890, nr. 6; Teair i jizni, 1889, nr. 439; 
Budilnik, 1890, 7 ianuarie etc). Cehov refuză propunerile revistelor Svernii 
vestnik şi Artist de a-i publica piesa. Şi, în perioada de mai târziu, Cehov s-a 
opus oricăror tentative de punere în scenă a piesei, şi cu atât mai mult 
publicării ei. În februarie 1897, la întrebarea lui N. P. Cehov dacă nu este de 
acord ca piesa să-i fie jucată pe scena teatrului din Iaroslavl A. P. Cehov îi 
răspunde următoarele: „Repet, Duhul pădurii nu poate fi jucată”. În 1899, A. 
I. Urusov îi cere lui Cehov consimțământul de a-i publica piesa, la care Cehov 
răspunde: „Te rog din suflet nu te supăra, dar nu-mi pot publica Duhul 
pădurii. O detest şi caut s-o uit. O fi de vină ea, ori conditiunile în care a fost 
scrisă şi jucată pe scenă — nu ştiu. Ştiu însă ca pentru mine ar fi o lovitură grea 
dacă vreo putere oarecare ar scoate-o de sub obroc şi ar face-o să trăiască. lată 
un minunat exemplu de pervertire a simțului paternităţii!” (Scrisoarea din 16 
octombrie 1899) 


Cehov nu şi-a inclus piesa în culegerea de Opere. 


1 Calhas — oracol, personaj din Iliada lui Homer (n. ed). 

2 Cine-i aceasta... (fr) (n.t). 

3 Între noi (fr) (n. 0). 

4 Să repetäm (lat) (n. t). 

5 Doamnă, vg rog (fr) (n. t). 

6 Celebri psihiatri ruşi (n.ed). 

7 Cercul mare, vă rog (fr) (n.t). 

8 Plimbare ! Domnilor, plimbare (fr) (n.t). 

9 Din poezia Pânza de M. I. Lermontov, Lirice, ed. Cartea Rusă, 1956, pag. 156; in 
româneşte de A. Philippide (n.ed). 

10 Profesiunea mea de credinţă (fr) (n.t). 

11 Parvenit (fr) (n.t). 

12 În stil mare (fr) (n.t) 

13 Din balada Grenadirii de Heinrich Heine (n.ed). 

14 Despre gusturi sau bine, sau nimic — cuvinte luate din două locuţiuni latine: De 
gustibus non disputandum (gusturile nu se discută) şi De mortuis aut bene, aut nihil 
(despre morţi, sau vorbeşti de bine, sau nimic (n.t). 

15 Începutul dictonului latin: Jupiter, te superi, prin urmare n-ai dreptate (n.t). 

16 Corect (fr) (n.t). 

17 Mulţumesc frumos (fr) (n.t). 

18 Personajul principal din nuvela Însemnările unui nebun de N. V. Gogol (n.ed). 

19 Pe săturate (lat) (n.t). 

20 Revizorul, N. V. Gogol, Opere, vol. IV, pag. 11, ed. Cartea Rusă, 1957 ; în 
româneşte de Al. Kirițescu (n.ed), 

21 Pe toţi ne aşteaptă aceeaşi noapte (lat) (n.t). 

22 S-a sfârşit (ital) (n.t) 

23 Din Ruslan şi Ludmila, A. S. Puşkin, Poeme. Ed. Cartea/Rusă, 1957, pag. 8; in 
româneşte de Miron Radu Paraschivescu (n.ed). 

24 Am făcut ce am putut, cine poate, să facă mai bine (lat) (n.t). 

25 Te rog să mă ierti, Maria, dar ai maniere grosolane (fr) (n.t). 

26 Se pare că Bobik al meu nu mai doarme (fr) (n.t). 

27 O, deşartă speranţă omenească (lat) (n.t) 

28 Port cu mine tot ce e al meu (lat) (n.t). 

29 Iubitule (polon) (n.t) 

30 „Rugăciunea unei fecioare” (fr) (n.t). 

31 Să nu faceţi zgomot, Sophie a adormit. Eşti un urs! (fr) (n.t) 

32 Am spus şi mi-am uşurat sufletul (lat) (n.t). 

33 Unu, doi, trei!(germ) (n.t). 

34 Om bun, dar muzicant prost! (germ) (n.t). 

35 Aici e buba! (germ) (n.t). 

36 Din zbor (fr) (n.t). 

37 Revizorul, N. V. Gogol, Opere, vol. IV, pag. 11, ed. „Cartea Rusa", 1957 ; in 
româneşte de Al. Kirițescu (n.ed). 


38  Pe toti ne aşteaptă aceeaşi noapte (lat) (n.t).