Thomas Harris — Hannibal Lecter — 03 Doctor Hannibal

THOMAS HARRIS 


DOCTOR HANNIBAL 


e PARTEA ÎNTÂI * 


WASHINGTON, D.C, 


THOMAS HARRIS 


DOCIOR HANNIBAL 


e PARTEA ÎNTÂI e 


WASHINGTON, D.C. 


* Capitolul 1 


Nici nu-ți vine să crezi că o asemenea zi ar cuteza să se 
înceapă... 


Automobilul Mustang al lui Clarice Starling urcă în 
trombă rampa de la intrarea Oficiului pentru Alcool, Tutun 
și Arme de foc de pe Massachusetts Avenue, un sediu 
închiriat de la reverendul Sun Myung Moon, din spirit de 
economie. 

Grupul de asalt aștepta în trei vehicule: o dubă „civilă”, 
hârbuită în față și două dube SWAT'!+ negre în urma ei, 
stăteau cu motoarele pornite în garajul imens, întunecat, 
având la bord echipele complete. 

Starling scoase geanta cu echipament din mașina ei și 
fugi spre vehiculul din faţă care conducea grupul, o dubă 
vopsită în alb, murdară, având lipite în lateral însemne pe 
care scria MARCELLS CRAB HOUSE. 

Prin ușile din spate, deschise, ale dubei, patru bărbaţi o 
priveau pe Starling apropiindu-se. Îmbrăcată în uniforma 
de intervenţie, arăta suplă, cu mișcări rapide în ciuda 
greutăţii echipamentului, iar părul îi strălucea în lumina 
fluorescentă, fantomatică. 

— Femeile! Întârzie întotdeauna, zise un poliţist din 
poliţia capitalei. 

Agentul special John Brigham de la Oficiul pentru Alcool, 
Tutun și Arme de foc deţinea comanda operaţiunii. 

— N-a întârziat. Am chemat-o abia după ce ne-a contactat 
informatorul nostru, spuse Brigham. Probabil că a gonit în 
draci de la Quantico. Salut, Starling, dă-mi mie geanta aia. 

Starling bătu palma cu el în grabă. 

— Salut, John. 


Brigham îi spuse ceva poliţistului aflat la volan și 
îmbrăcat în haine slinoase, după cum îi cerea acoperirea; 
duba porni înainte ca ușile din spate să se închidă, ieșind în 
lumina după-amiezei plăcute de toamnă. 

Clarice Starling, veterană a dubelor de supraveghere, se 
aplecă pe sub ocularul periscopului și se așeză în spatele 
vehiculului, cât mai aproape de blocul de gheaţă uscată, 
cântărind vreo șaptezeci de kilograme, care servea drept 
aparat de aer condiţionat atunci când erau siliți să stea la 
pândă cu motorul oprit. 

Bătrâna dubă păstra acel miros de frică și transpiraţie, ca 
într-un bordel, care nu poate fi spălat niciodată. În decursul 
timpului purtase multe sigle. Cele murdare și șterse aflate 
acum pe portiere erau vechi de o jumătate de oră. Găurile 
de gloanţe astupate cu bandă adezivă erau însă mai vechi. 

Geamurile din spate erau  geamuri-oglindă de 
supraveghere, făcute și ele să arate vechi și murdare. 
Starling vedea dubele mari, negre ale SWAT în urma lor. 
Spera că nu-și vor petrece ore în șir așteptând în dube, în 
alertă. 

Bărbaţii de lângă ea o studiau ori de câte ori se întorcea 
oi faţa spre fereastră. Agentul special FBI Clarice Starling, 
în vârstă de treizeci și doi de ani, era genul de femeie care- 
și arată întotdeauna vârsta, dar știe să transforme aceasta 
într-un avantaj și să arate bine, chiar și în uniformă de 
intervenţie. 

Brigham își recuperă carnetul de pe locul pasagerului din 
faţă. 

— Cum se face că te trezești întotdeauna în rahaturi ca 
ăsta, Starling? o întrebă zâmbind. 

— Pentru că tu mă soliciţi de fiecare dată, răspunse ea. 

— Pentru treaba asta chiar am nevoie de tine. Dar, 
pentru numele lui Dumnezeu, te-am văzut îndeplinind 
misiuni de rutină, percheziţii, arestări. Nu-i treaba mea să- 
ntreb ce și cum, însă cred că cineva de la Buzzard's Point te 
urăște. Ar trebui să vii să lucrezi cu mine. Li-i prezint pe 


oamenii mei, agenţii Marquez Burke și John Hare, iar 
acesta este ofiţerul Bolton de la Poliţia orașului Washington, 
D.C. 

Această echipă eterogenă de descindere, compusă din 
oameni ai Oficiului pentru Alcool, Tutun și Arme de foc, 
echipe SWAT ale Oficiului de Narcotice și agenţi FBI, 
reprezenta produsul bugetelor restrânse într-o perioadă 
când până și Academia FBI era închisă din lipsă de fonduri. 

Burke și Hare arătau ca niște agenţi. Însă polițistul local, 
Bolton, arăta ca un aprod. Avea vreo patruzeci și cinci de 
ani, era supraponderal și agitat. 

Primarul orașului Washington, nerăbdător să se arate 
dur în privinţa narcoticelor după ce fusese el însuși prins cu 
ocaua mică, insista ca poliţia locală să ia parte la fiecare 
descindere importantă din capitală. Astfel se explica 
prezenţa lui Bolton. 

— Azi avem treabă cu gașca lui Drumgo, anunţă 
Brigham. 

—  Evelda Drumgo. Știam eu, zise Starling fără 
entuziasm. 

Brigham încuviinţă. 

— Şi-a făcut un laborator de preparare a drogurilor 
lângă piaţa de pește Feliciana, pe malul râului. Omul nostru 
zice că azi prepară o porţie de „gheaţă”. Și are bilet de 
avion rezervat pe diseară, spre Insula Grand Cayman. Nu 
putem aștepta. 

Cristalele de metamfetamină, numite „gheaţă” în argou, 
determină o stare de euforie de scurtă durată, dar intensă 
și creează o dependenţă cumplită. 

— Drogurile sunt treaba DEA::, dar noi vrem s-o 
prindem pe Evelda pentru transport interstatal de arme, 
gradul III. În mandat sunt specificate două arme 
semiautomate Beretta și câteva MAC10; în plus, știe locul 
unde se află încă o grămadă de asemenea arme. Starling, 
vreau să te concentrezi la Evelda. Ai mai avut de-a face cu 
ea și înainte. Băieţii au să-ţi asigure spatele. 


— Ne-am ales cu treaba cea ușoară, remarcă ofițerul 
Bolton cu oarecare încântare. 

— Starling, cred că ar fi bine să-i informezi despre 
Evelda, spuse Brigham. 

Starling așteptă până ce duba trecu zdrăngănind și 
clătinându-se peste niște șine de cale ferată. 

— Evelda se va împotrivi, spuse ea. După cum arată, n-ai 
zice că e în stare s-o facă - a fost manechin; dar o să lupte 
cu voi. E văduva lui Dijon Drumgo. Am arestat-o de două ori 
cu mandate RICO:::, prima oară cu Dijon. Ultima oară avea 
în poșetă un pistol de nouă milimetri cu trei cartușiere și un 
spray paralizant, iar în sutien un pumnal. Nu știu ce arme 
are asupra ei de data asta. La a doua arestare am rugat-o 
foarte politicos să renunţe să se împotrivească; s-a 
conformat. Pe urmă, în arest, a omorât o colegă de celulă, 
pe Marsha Valentine, cu o armă confecţionată dintr-o 
lingură. Așa că nu se știe niciodată... E greu să-i citești pe 
chip. Marele juriu a hotărât că a fost legitimă apărare. La 
prima arestare RICO a reușit să scape basma curată, iar a 
doua oară a câștigat procesul. S-a renunţat la unele 
acuzaţii legate de arme pentru că are copii mici, iar soţul ei 
tocmai fusese omorât pe Pleasant Avenue într-un schimb de 
focuri trase din mașini în mers, poate de banda Spliff. Îi voi 
cere să se predea. Sper s-o facă - să încercăm s-o 
impresionăm. Dar, ascultați ce vă spun, dacă va trebui s-o 
potolim pe Evelda Drumgo, vreau ajutor consistent. Lăsaţi 
baltă asiguratul spatelui, vreau să fie ţintuită la pământ. 
Domnilor, să nu credeţi că mă veţi privi tăvălindu-mă pe jos 
cu Evelda Drumgo. 

Într-o vreme, Starling i-ar fi tratat pe acești bărbaţi cu 
respectul subalternului. Acum, deși știa că nu le place ceea 
ce aud, nu-i păsa, pentru că văzuse prea multe. 

— Evelda Drumgo are, prin intermediul lui Dijon, legături 
cu gașca numită Trey-Eight Crip, spuse Brigham. Omul 
nostru zicea că aceștia îi asigură paza, și tot ei fac 
distribuirea pe coastă. O păzesc în principal de cei din 


Spliff. Nu știu ce vor face tipii de la Crip când au să ne vadă. 
În general preferă să nu folosească armele, dacă e posibil. 

Starling interveni: 

— Ar trebui să știți că Evelda este infectată cu HIV. Dijon 
a molipsit-o, printr-un ac de seringă. A aflat pe când se afla 
în arest și a luat-o razna. În ziua aceea a omorât-o pe 
Marsha Valentine și s-a luptat cu gardienele din închisoare. 
Dacă nu e înarmată și se împotrivește, vă puteţi aștepta să 
vă treziţi atinși de orice fel de fluid corporal. Va scuipa și va 
mușca, va urina și va defeca pe voi dacă încercaţi s-o puneţi 
la pământ, așa că mănușile și măștile sunt absolut 
obligatorii. Dacă o băgaţi într-o mașină de poliţie, când îi 
atingeţi capul aveţi grijă pentru că s-ar putea să aibă un ac 
în păr, și legaţi-i picioarele. 

Burke și Hare făceau mutre tot mai lungi. Ofiţerul Bolton 
părea cam nefericit. Arătă cu bărbia lui gușată spre arma 
principală a lui Starling, un Colt .45 uzat, model 
guvernamental, cu o fâșie de bandă adezivă pe mâner, aflat 
pe șoldul ei drept într-un toc Yaqui. 

— Umbli cu ăla încărcat tot timpul? se interesă el. 

— Încărcat și cu piedica pusă în orice clipă, răspunse 
Starling. 

— Periculos, remarcă Bolton. 

— Vino cu mine în poligon și-o să-ţi explic cum stau 
lucrurile, ofițer Bolton. 

Brigham interveni: 

— Bolton, eu am antrenat-o pe Starling pe vremea când a 
fost trei ani la rând campioană la lupta cu pistolul în 
concursurile interdepartamentale. Nu-ţi face griji cu privire 
la arma ei. Starling, cum te-au numit flăcăii din Echipa de 
Salvare a Ostaticilor, Velcro Cowboys, după ce i-ai bătut 
măr în concurs? Annie Oakley? 

— Otravă Oakely, preciză ea și-și întoarse privirea spre 
fereastră. 

Starling se simţea oarecum agresată, izolată în această 
dubă de supraveghere cu miros greu, plină de bărbaţi. 


Miros de Chaps, de Brut, de Old Spice, transpiraţie și piele 
tăbăcită. Simţea o oarecare frică, dându-i un gust de parcă 
ar fi ţinut un bănuţ în gură. O imagine mentală: tatăl ei, 
mirosind a tutun și a săpun cu parfum intens, curăță o 
portocală cu briceagul lui căruia i-a rupt vârful ascuţit, și 
împarte portocala pe din două cu ea în bucătărie. Luminile 
de poziție ale camionetei tatălui ei când a plecat în 
misiunea aceea nocturnă de patrulare pe străzi care i-a 
adus sfârșitul. Hainele lui în dulap. Cămașa în carouri. În 
dulapul ei, haine frumoase pe care de-o vreme incoace nu 
mai ajunge să le poarte. Îmbrăcăminte de seară atârnând 
trist pe umerașe, ca jucăriile îngrămădite într-un pod. 

— Mai avem circa zece minute, le strigă șoferul. 

Brigham privi prin parbriz și-și verifică ceasul. 

— lată planul zonei, spuse. 

Avea o schiță desenată la repezeală cu un Magic Marker 
și un plan al clădirii cam neclar, care-i fusese trimis prin fax 
de la secţia de urbanistică a primăriei. 

— Hala pieţei de pește se află într-un șir de magazii și 
depozite de-a lungul râului. Parcell Street se întâlnește cu 
Riverside Avenue în scuarul din faţa pieţei de pește. După 
cum vedeţi, hala de pește e cu spatele spre râu. Are un doc 
în spate care se întinde pe toată lungimea clădirii, uite-aici. 
Lângă hala de pește, la parter e laboratorul Eveldei. 
Intrarea e aici în faţă, chiar lângă copertina halei. În timp 
ce Evelda prepară drogurile, paznicii ei vor sta de pază 
afară, supraveghind o suprafaţă de cel puţin trei cvartale. 
S-a mai întâmplat înainte s-o anunţe la timp ca să poată să 
arunce totul. Așa că o echipă obișnuită de descindere a 
DEA, aflată în a treia dubă, va pătrunde pe partea cu docul, 
dintr-o barcă de pescuit, la ora 15:00. Noi, cu duba asta, ne 
putem apropia cel mai mult, chiar până la intrarea din 
stradă, cu câteva minute înaintea descinderii. Dacă Evelda 
iese prin faţă, punem mâna pe ea. Dacă rămâne înăuntru, 
pătrundem prin ușa dinspre stradă imediat după ce ei intră 
pe partea cealaltă. În a doua mașină sunt întăririle noastre, 


șapte inși, care intră la ora 15:00, asta în cazul când nu-i 
chemăm noi mai devreme. 

— Cum forțăm ușa? întrebă Starling. 

Burke răspunse: 

— Dacă lucrurile par liniștite, o spargem în stilul clasic. 
Dacă auzim bufnituri sau împușcături, e „treaba lui Avon”. 

Și Burice își bătu cu palma pușca. Starling mai văzuse 
până atunci această procedură: „treaba lui Avon” 
presupune o pușcă cu cartușe magnum de 75 mm umplute 
cu pulbere fină de plumb, așa încât să distrugă încuietoarea 
fără să rănească oamenii aflaţi de cealaltă parte a ușii. 

— Şi copiii Eveldei? Unde sunt? mai vru să știe Starling. 

— Informatorul nostru a văzut-o când i-a lăsat la creșă, 
spuse Brigham. Informatorul e intim în familie, mă rog, pe 
cât de intim poate fi folosind prezervativul. 

Staţia radio a lui Brigham prinse viaţă; se auzi zgomot în 
cască, și el prinse să cerceteze porţiunea de cer pe care 
putea să o vadă prin geamul din spate al dubei. 

— Poate că nu face decât să se plimbe, spuse el în 
microfonul pe care-l purta la gât. 

Îi strigă apoi șoferului: 

— Echipa doi a văzut un elicopter de știri cu un minut în 
urmă. lu ai văzut ceva? 

— Nu. 

— Să sperăm că n-are nimic de-a face cu noi. Haideţi, să 
ne pregătim. 

Şaptezeci și cinci de kilograme de gheaţă uscată nu pot 
răcori cinci persoane aflate într-o dubă metalică, într-o zi 
călduroasă, mai cu seamă atunci când aceștia poartă 
echipament de protecţie. Când Bolton ridică braţele, 
demonstră că o doză de deodorant nu înseamnă același 
lucru cu un duș. 

Clarice Starling cususe perniţe de burete la umerii 
cămășii, pe dinăuntru, ca să mai preia o parte din greutatea 
vestei Kevlar antiglonţ - cel puţin așa spera. Vesta avea 


greutatea suplimentară a unei plăci de ceramică în spate și 
a alteia identice în faţă. 

Unele întâmplări tragice o învăţaseră care este valoarea 
plăcii din spate. Să efectuezi o descindere cu pătrundere 
forțată în fruntea unei echipe pe care nu o cunoști, alcătuită 
din oameni cu nivele de instruire diferite este o iniţiativă 
periculoasă. Atunci când te afli în fruntea unui șir de 
începători speriați se poate întâmpla să te trezești cu 
coloana vertebrală zdrobită de un glonţ tras chiar de 
oamenii tăi. 

La trei kilometri distanţă de râu, a treia dubă se 
desprinse pentru a duce echipa de descindere DEA la 
punctul de întâlnire cu barca de pescuit, iar duba de 
întărire rămase la o distanţă discretă în urma vehiculului 
alb camuflat. 

Împrejurimile începeau să arate tot mai jerpelit. O treime 
în clădiri aveau ferestrele acoperite cu scânduri, iar pe 
marginea trotuarelor se înșirau resturi de automobile 
devastate și arse. Bărbaţi tineri leneveau pe la colțuri, în 
faţa barurilor și a dughenelor. Niște copii se jucau în jurul 
unei saltele care ardea pe trotuar. 

Dacă oamenii de pază ai Eveldei se aflau la posturi, erau 
bine ascunși printre obișnuiţii trotuarelor. În jurul 
magazinelor de băuturi și în parcările magazinelor de 
legume, mai mulţi bărbaţi ședeau în mașini și pălăvrăgeau. 

O mașină decapotabilă Impala cu garda joasă, în care se 
aflau patru tineri negri, intră în traficul aerisit și merse un 
timp în spatele dubei. Şoferul făcu botul mașinii să salte, 
pentru amuzamentul fetelor pe lângă care treceau, iar 
bubuitul casetofonului lor făcu să vibreze metalul dubei. 

Privind prin oglinda falsă a geamului din spate, Starling 
se convinse că tinerii din mașina decapotabilă nu 
constituiau o ameninţare - un echipaj Crip înarmat 
folosește aproape întotdeauna o berlină puternică, de 
mărime obișnuită, sau o camionetă, suficient de veche 
pentru a fi în ton cu împrejurimile, iar geamurile din spate 


sunt coborâte complet. Înăuntrul ei se află o echipă de trei, 
uneori patru inși. Dacă nu-ţi păstrezi sângele rece, până și o 
echipă de baschet într-un Buick poate să-ţi pară 
amenințătoare. 

În vreme ce așteptau la semafor, Brigham dădu la o parte 
capacul de pe ocularul periscopului și-l bătu pe Bolton pe 
genunchi: 

— Uită-te în jur și vezi dacă zărești pe trotuar vreuna din 
celebrităţile locale. 

Obiectivul periscopului este mascat de aerisirea de pe 
capotă. Are vedere doar în lateral. 

Bolton făcu o rotaţie completă și se opri, frecându-se la 
ochi. 

— Drăcia se scutură prea tare din cauza turaţiei 
motorului. 

Brigham verifică prin radio echipa din barcă. 

— Se află la patru sute de metri de ţintă, repetă el pentru 
echipajul din dubă. 

Au prins roșu la un semafor aflat la numai un cvartal 
distanţă pe Parcell Street și-au rămas privind piaţa de pește 
un timp care le-a părut foarte lung. Șoferul s-a întors ca 
pentru a-și verifica oglinda exterioară și-i spuse printre 
dinţi lui Brigham: 

— Se pare că nu-s prea mulţi cumpărători de pește. Gata, 
îi dăm drumul. 

Semaforul se schimbă și, la ora 2:57, cu exact trei minute 
înainte de ora zero, duba hârbuită se opri în faţa pieţei de 
pește Feliciana, într-un loc bun, lângă trotuar. Cei din spate 
auziră zgomotul care-i anunţă că șoferul a tras frâna de 
mână. 

Brigham îi predă periscopul lui Starling. 

— Vezi cum stau lucrurile. 

Starling parcurse cu periscopul faţada clădirii. Mese și 
lăzi cu pește la gheaţă pe trotuar, sub o copertină de pânză. 
Peștii dungaţi pescuiţi în largul ţărmurilor statului Carolina 
erau aranjaţi artistic, pe soiuri, pe gheaţa tăiată bucăţi, 


crabii mișcau din picioare în lăzi deschise, iar homarii se 
cățărau unul peste altul într-un container. Negustorul de 
pește, băiat deștept, pusese bureţi umezi peste ochii 
peștilor mai mari, pentru a rămâne lucioși până la sosirea 
valului de seară al gospodinelor precaute care vor da 
târcoale mărfii și-o vor studia cu grijă. 

Razele soarelui făceau să apară un curcubeu în jetul de 
apă de la masa de curăţat pește, așezată afară, unde un 
bărbat cu înfățișare de latino-american și antebraţe groase 
despica un rechin mako cu mișcări graţioase ale cuţitului 
curbat și pe urmă spălă interiorul peștelui mare cu un jet 
puternic de apă. Apa însângerată se prelinse spre rigolă și 
Starling o auzi cum curge pe sub vehicul. 

Starling privi cum șoferul întră în vorbă cu negustorul de 
pește, și-i pune o întrebare. Acesta se uită la ceas, ridică din 
umeri și arătă spre un restaurant din zonă. Şoferul se 
plimbă prin piaţă un minut, aprinse o ţigară și se îndepărtă 
în direcţia cafenelei. 

Dintr-un difuzor din piaţă se auzea „Macarena” suficient 
de tare ca Starling să audă clar în mașină; nu va mai putea 
să suporte niciodată această melodie. 

Ușa care-i interesa se afla în dreapta, o ușă dublă, 
metalică, într-o ramă tot din metal, cu o singură treaptă de 
beton. 

Starling era gata să abandoneze periscopul când ușa se 
deschise. Un bărbat alb, solid, în cămașă hawaiană și 
sandale ieși în stradă. Cu o mână ţinea strâns la piept o 
geantă; cealaltă mână se afla îndărătul genţii. Un negru 
subţiratic ieși în urma lui ducând un impermeabil. 

— Fiţi pe fază, anunţă Starling. 

În spatele celor doi bărbaţi apăru Evelda Drumgo, gâtul 
ei lung de Nefertiti și fața frumoasă arătându-se peste 
umerii lor. 

— Evelda iese în spatele a doi tipi, se pare că-și fac 
bagajele. 


Nu reuși să lase periscopul suficient de repede ca să 
evite ciocnirea cu Brigham. Starling își puse casca. Brigham 
vorbea în staţia radio: 

— Echipa Unu către toate unităţile. Acţiune. Acţiune. 
Ţinta a ieșit pe partea noastră, pornim. 

Apoi se adresă oamenilor săi: 

— Să-i punem la pământ cât mai liniștit cu putinţă. 

Trase piedica armei sale cu gaze. 

— Barca ajunge în treizeci de secunde, să-i dăm drumul. 

Starling ieși prima. Cozile Eveldei zburară prin aer când 
întoarse capul spre ea. Starling conștientiză prezenţa 
bărbaţilor de alături cu armele în mână, strigând „La 
pământ, la pământ!” 

Evelda ieși dintre cei doi bărbaţi. 

Evelda ducea un sugar într-un ham atârnat de gât. 

— Staţi, staţi, nu vreau probleme, le spuse bărbaţilor de 
lângă ea. Așteptaţi. 

Păși înainte cu o ţinută princiară, ţinând bebelușul sus în 
faţa ei, cât îi permitea hamul, păturica atârnând în jos. 

Dă-i o șansă. Starling puse pistolul în toc imediat, întinse 
braţele, cu palmele deschise. 

— Evelda! Dă copilul încoace. Vino la mine. 

În spatele lui Starling, zgomotul unui motor puternic cu 
opt cilindri și scrâșnet de cauciucuri. Nu putea să se 
întoarcă. Dă, Doamne, să fie întăririle! 

Evelda o ignoră, se îndreaptă spre Brigham, păturica 
flutură când arma automată MAC10 se descarcă de sub ea; 
Brigham se prăbușește, cu faţa scăldată de sânge. 

Bărbatul alb și solid dădu drumul genţii. Burke văzu 
pistolul automat și trase o salvă inofensivă de pulbere de 
plumb din încărcătura Avon a puștii sale. Încărcă, dar nu la 
timp. Bărbatul solid trase și-l nimeri pe Burke la nivelul 
pelvisului, sub vesta antiglonţ, apoi se roti spre Starling, 
care se ridică și-l împușcă de două ori în mijlocul cămășii 
hawaiene înainte ca el să poată trage. 


Focuri de armă în spatele lui Starling. Negrul slăbănog 
smulse impermeabilul de pe arma sa și întoarse la adăpost 
în clădire, în timp ce o lovitură ca un pumn zdravăn în spate 
o îmbrânci pe Starling înainte de-i tăie respiraţia. Se 
întoarse și văzu pistolarii bandei Crip în stradă, într-o 
berlină Cadillac cu geamurile deschise, doi dintre ei stând 
în picioare, pe jumătate ieșiţi prin geamurile deschise și 
trăgând peste acoperișul mașinii; un al treilea trăgea de pe 
bancheta din spate. Flăcări și fum ieșind din trei ţevi de 
armă, gloanţele sfâșiind aerul în jurul ei. 

Starling se aruncă în spaţiul dintre două mașini parcate 
alături; îl văzu pe Burke scuturat de spasme, pe șosea. 
Brigham stătea nemișcat, un șuvoi de sânge îi curgea din 
cască. Hare și Bolton trăgeau dintre mașini, de cealaltă 
parte a străzii, unde parbrizele se pulverizau și cioburile 
acopereau drumul, un cauciuc explodă când o rafală de 
armă automată din Cadillac îi localiză. Starling, cu un picior 
în rigolă, se ridică să se uite. 

Doi pistolari stând în picioare, ieșiţi prin geamuri, 
trăgeau peste acoperișul mașinii, iar șoferul trăgea dintr-un 
pistol aflat în mâna liberă. Al patrulea, de pe bancheta din 
spate, deschise ușa și o smuci înăuntru pe Evelda cu copilul. 
Ea avea în mână geanta. Trăgeau spre Bolton și Hare, aflaţi 
de cealaltă parte a străzii; cauciucurile din spate ale 
Cadillac-ului fumegară și mașina porni. Starling se ridică, 
ținti mașina și-l împușcă pe șofer în cap. Trase de două ori 
în pistolarul care stătea în picioare la geamul din faţă și 
acesta se prăbuși pe spate. Ea dădu drumul încărcătorului 
din pistol și băgă un altul înainte ca primul, gol, să atingă 
pământul, fără să-și ia ochii de la mașină vreo clipă. 

Cadillac-ul se frecă de un șir de mașini de pe cealaltă 
parte a străzii și se opri într-un zgomot de tablă strivită. 

Starling se îndreptă spre Cadillac. Un pistolar încă mai 
stătea în cadrul geamului din spate, cu o privire înnebunită, 
cu pieptul strivit între Cadillac și o mașină parcată, 
împingând cu mâinile acoperișul mașinii. Arma lui alunecă 


de pe acoperiș. Două mâini goale răsăriră la celălalt geam 
din spate. Un bărbat cu eșarfă albastră la gât ieși din 
mașină cu mâinile sus și o luă la sănătoasa. Starling îl 
ignoră. 

Undeva în dreapta ei se auzi un foc de armă și cel care 
fugea se împiedică și căzu pe burtă, apoi încercă să se 
târâie sub o mașină. Deasupra se auzeau elicele unui 
elicopter. 

Cineva striga în hala de pește „Rămâneţi jos! Rămâneţi 
jos!” Oameni sub tejghele; apa de la masa de curăţat 
abandonată se înalţă în aer într-un jet de fântână arteziană. 

Starling înaintează spre Cadillac. Mișcare în spatele 
mașinii. Mișcare în Cadillac. Mașina se clatină. Sugarul 
plânge înăuntru. Focuri de armă, geamul din spate se face 
țăndări și cioburile cad înăuntru. 

Starling ridică braţul și strigă fără să se întoarcă: 

— NU TRAGE! Nu trage. Fii atent la ușă. În spatele meu. 
Fii atent la ușa halei de pește. Evelda! 

Mișcare în spatele mașinii. Sugarul plânge înăuntru. 

— Evelda, scoate-ţi mâinile pe geam. 

Evelda Drumgo iese din mașină. Copilul urlă. „Macarena” 
răsună din difuzoarele magazinului de pește. Evelda a ieșit 
și se îndreaptă spre Starling, ţinându-și plecat capul 
frumos, braţele strângând tare copilul la piept. 

Burke tresărea spasmodic pe jos, lângă ele. Spasme mai 
slabe acum, că pierduse aproape tot sângele. „Macarena” 
părea să-l imite. Cineva, mișcându-se cu grijă fără să se 
ridice prea mult, ajunse lângă el, se întinse alături și apăsă 
pe rană ca să oprească hemoragia. 

Starling ţinea arma îndreptată spre pământ, în faţa 
Eveldei. 

— Evelda, arată-mi mâinile, haide, te rog, arată-mi 
mâinile. 

O umflătură în păturică. Evelda, cu cozile ei împletite și 
ochii negri de egipteană, înălţă capul și-o privi pe Starling. 

— Ca să vezi, Starling, tu erai. 


— Evelda, nu face asta. Gândește-te la copil. 

— Hai să facem schimb de fluide, căţea! 

Pătura flutură, ceva despică aerul. Starling o împușcă pe 
Evelda Drumgo în gură, prin buza de sus, și partea din 
spate a capului ei explodă. 

Starling ajunse jos cu o durere ascuţită într-o parte a 
capului și cu respiraţia tăiată. Evelda era și ea pe jos, în 
genunchi, îndoită de mijloc, cu sângele curgându-i valuri 
din gură, peste copil, al cărui plânset era acum înăbușit de 
corpul ei. Starling se târi spre ea și trase de cataramele fine 
ale hamului în care ședea copilul. Scoase pumnalul afară 
din sutienul Eveldei, îl deschise fără să se uite la el și tăie 
hamul. Copilul era roșu și alunecos, iar lui Starling îi venea 
greu să-l ţină. 

Cu copilul plin de sânge în braţe, Starling ridică ochii 
îndurerată. Văzu apa ţâșnind în aer în faţa halei de pește și 
fugi într-acolo. Mătură cuţitele și măruntaiele de pește, 
puse copilul pe masă și îndreptă furtunul cu jet puternic 
spre el, acest copil cu piele măslinie, stând pe o scândură 
albă de tocat, printre cuțite și intestine de pește și capul 
rechinului lângă el, spălat de sângele infestat cu HIV, 
sângele lui Starling curgând peste el și fiind apoi spălat 
împreună cu sângele Eveldei într-un singur pârâiaș la fel de 
sărat ca și marea. 

Apa ţâșnește în sus, un curcubeu batjocoritor care 
vorbește despre împărăţia Domnului, stindard sclipitor 
peste urmările intervenţiei uneltei Sale oarbe. Starling nu 
vede nicio rană pe trupul copilului. În difuzoare bubuie 
Macarena și o lumină ca de stroboscop se declanșează într- 
una, până când Hare îl târăște pe fotograf de-acolo. 


* Capitolul 2 


O fundătură într-un cartier muncitoresc din Arlington, 
Virginia, puţin după miezul nopţii. E o noapte caldă de 
toamnă, după ploaie. Un vânt nehotărât, împins de un front 
de aer rece care înaintează. Înconjurat de mirosul 
pământului reavăn și al frunzelor umede, un greiere își 
scârțâie cântecul. Apoi e redus la tăcere de o vibraţie 
puternică, duduitul înăbușit al unui automobil Mustang de 
5000 cmc, cu bare de protecţie din oţel inoxidabil, care 
intră în fundătură urmat de o mașină a poliţiei federale. 
Cele două mașini opresc pe aleea unui duplex îngrijit. 
Mustang-ul se cutremură puţin înainte ca motorul să-i fie 
oprit. După ce motorul tace, greierele așteaptă o clipă și- 
apoi își reia ţârâitul, ultimul înainte de îngheţ, ultimul dintre 
toate. 

Un poliţist în uniformă iese din Mustang de pe locul 
șoferului.  Înconjoară mașina și deschide portiera 
pasagerului ca să iasă Clarice Starling. Ea coboară. O 
banderolă albă ţine un bandaj peste ureche. Pe găt, 
deasupra bluzei verzi de chirurgie pe care o poartă în locul 
cămășii, se văd pete roșu-portocalii de soluţie dezinfectantă 
Betadine. 

Duce într-o pungă de plastic standard lucrurile ei 
personale: bomboane cu mentă, chei, legitimaţia de agent 
special al FBI, un încărcător cu cinci cartușe, o butelie mică 
de spray paralizant. Mai are în mână o centură și un toc de 
armă gol. Polițistul îi înmânează cheile mașinii. 

— Mulţumesc, Bobby. 

— Vrei să vin cu Pharon înăuntru și să mai stăm puţin cu 
tine? Sau s-o aduc pe Sandra? Oricum e trează, mă 
așteaptă. Pot s-o aduc să rămână cu tine câtva timp, dacă ai 
nevoie să-ţi ţină cineva de urât... 

— Nu, mă duc în casă. Ardelia o să se întoarcă și ea. 
Mulţumesc, Bobby. 

Polițistul urcă în mașina care-l așteaptă, alături de 
partenerul lui, și după ce o văd pe Starling intrată în casă, 
mașina pleacă. 


În spălătoria din casa lui Starling e cald și miroase a 
balsam pentru ţesături. Furtunurile de la mașina de spălat 
și uscătorul de rufe sunt prinse la locul lor cu inele din 
plastic. Starling își pune obiectele personale pe mașina de 
spălat. Cheile mașinii scot un sunet strident lovindu-se de 
capacul metalic. Scoate rufele spălate din mașină și le 
îndeasă în uscător. Își dezbracă pantalonii de la uniformă, 
pe care îi aruncă în mașina de spălat împreună cu bluza 
verde de spital și cu sutienul pătat de sânge și pune mașina 
în funcţie. Rămâne doar în chiloţi și șosete, cu un pistol 
Special de calibrul .38 cu percutorul înfășurat în pânză, 
aflat într-un toc prins de gleznă. Pe spate vânătăi livide, 
cotul julit. Ochiul și obrazul drept umflate. 

Mașina de spălat se încălzește și apa începe să plescăie. 
Starling se înfășoară într-un prosop mare de plajă și intră în 
sufragerie. Se întoarce cu o porţie zdravănă de whisky Jack 
Daniels sec într-un pahar. Se așază pe covorașul de cauciuc 
din faţa mașinii de spălat și se sprijină de ea în întuneric, în 
vreme ce mașinăria caldă se scutură și plescăie. Stă pe 
dușumea cu faţa în sus și hohotește uscat de câteva ori 
înainte să apară lacrimile. Lacrimi arzătoare care-i alunecă 
pe obraji. 

e 

Pe Ardelia Mapp a adus-o acasă prietenul ei noaptea pe 
la unu fără un sfert, după o plimbare lungă cu mașina de la 
Cape May; și-au urat noapte bună în faţa ușii. Mapp se afla 
în baie când a auzit apa curgând, bufniturile din ţevi 
dovedind că mașina de spălat își continua programul. 

S-a întors în casă și a aprins luminile din bucătăria pe 
care o împărțea cu Starling. O văzu pe Starling în 
spălătorie stând pe jos, cu bandajul în jurul capului. 

— Starling! O, draga de tine. 

Îngenunche lângă ea repede. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am fost împușcată în ureche, Ardelia. Mi-au dres-o la 
Walter Reed. Nu aprinde lumina, bine? 


— Bine. Să-ţi pregătesc ceva. N-am auzit ce s-a 
întâmplat, ascultam muzică în mașină. Spune-mi. 

— John s-a dus, Ardelia. 

— Johnny Brigham! Nu se poate! 

Mapp și Starling fuseseră amândouă îndrăgostite de 
Brigham pe vremea când acesta era instructor de tir la 
Academia FBI. Încercaseră să-i descifreze tatuajul prin 
mâneca de la cămașă. Starling dădu din cap și-și șterse 
ochii cu dosul palmei, ca un copil. 

— Evelda Drumgo și câţiva din banda Crip. Evelda l-a 
împușcat. I-au venit de hac și lui Burke, Marquez Burke de 
la OATA. Eram toţi împreună. Eveldei i s-a dat de veste 
dinainte și un echipaj de televiziune de la știri a ajuns acolo 
în același timp cu noi. Evelda era în sarcina mea. N-a vrut 
să renunţe, Ardelia. N-a vrut să renunțe, și avea copilul în 
braţe. Ne-am împușcat reciproc. Ea e moartă. 

Mapp n-o mai văzuse niciodată pe Starling plângând. 

— Ardelia, azi am ucis cinci oameni. 

Mapp se așeză pe jos lângă Starling și-o cuprinse cu 
braţul. Se sprijiniră amândouă de mașina de spălat care își 
vedea în continuare de treabă. 

— Şi copilul Eveldei? 

— L-am curăţat de sânge, nu avea nicio leziune pe piele, 
cel puţin eu n-am văzut niciuna. La spital mi-au spus că, din 
punct de vedere fizic, n-are nimic. Au să-l externeze peste 
vreo două zile; îl ia mama Eveldei. Ardelia, știi care a fost 
ultimul lucru pe care mi l-a spus Evelda? A zis „Hai să 
facem schimb de fluide, căţea”. 

— Hai să-ţi pregătesc ceva, spuse Mapp. 

— Ce? întrebă Starling. 


* Capitolul 3 


O dată cu zorile cenușii apărură ziarele și primele știri 
ale zilei. 

Mapp veni cu niște brioșe când o auzi pe Starling 
umblând prin casă și urmăriră știrile împreună. 

CNN și alte posturi de televiziune cumpăraseră 
drepturile de difuzare a casetei filmate de WEUL-IV din 
elicopter. Era un reportaj extraordinar, filmat direct de 
deasupra capetelor lor. 

Starling privi: trebuia să vadă că Evelda a tras prima. Se 
uită la Mapp și văzu mânie pe chipul măsliniu. 

Apoi Starling fugi în baie să vomite. 

— E greu de privit, spuse când se întoarse, nesigură pe 
picioare și palidă. 

Ca de obicei, Mapp trecu direct la subiect, fără ocolișuri: 

— Vrei să mă întrebi ce părere am despre faptul că ai 
omorât-o pe negresa aceea cu copilul în braţe. Uite 
răspunsul. Ea a tras prima. Vreau să trăiești. Dar, Starling, 
gândește-te la cei care au gândit situaţia asta nebunească. 
Ce fel de raţionament imbecil te-a pus faţă în faţă cu Evelda 
Drumgo în locul ăla nenorocit, ca să rezolvaţi problema 
legată de droguri cu niște afurisite de arme? Cât de bine 
gândit a fost? Sper că ai să cugeţi dacă mai vrei sau nu să 
scoţi castanele din foc pentru alţii. 

Mapp turnă ceai în cești ca să-și sublinieze spusele. 

— Vrei să stau cu tine? Pot să-mi iau o zi liberă. 

— Mulţumesc. Nu-i nevoie. Sună-mă. 

Ziarul National Tattler'4+, unul din principalii beneficiari 
ai înmulţirii fără precedent a presei de scandal în anii 
nouăzeci, scosese un supliment extraordinar chiar și pentru 
standardele lor. Cineva l-a aruncat pe treptele casei la 
jumătatea dimineţii. Starling l-a găsit când s-a dus să vadă 
ce-a fost cu bufnitura aceea. Se aștepta la tot ce putea fi 
mai rău, și chiar așa era: 

„ÎNGERUL MORŢII. CLARICE STARLING, MAȘINĂRIA 
UCIGAȘĂ DE LA FBI, declama titlul din National Tattler cu 
caractere Railroad Gothic de șaptezeci și două de puncte. 


Pe prima pagină existau trei fotografii: Clarice Starling în 
uniformă trăgând cu un pistol de calibrul .45 într-un 
concurs, Evelda Drumgo în stradă, aplecată peste copilul ei, 
cu capul înclinat ca al unei Madonne de Cimabuei=:, cu 
creierul explodat, și, în sfârșit, din nou Starling așezând un 
bebeluș mulatru dezbrăcat pe o masă de tocat albă, printre 
cuțite, intestine de pește și capul unui rechin. 

Explicaţia de sub fotografii era: „Agentul special FBI 
Clarice Starling, cea care l-a omorât pe criminalul în serie 
Jame Gumb, adaugă cel puţin cinci noi semne de răboj pe 
arma ei. O mamă cu pruncul în braţe și doi ofițeri de poliție 
se numără printre cei uciși în urma raidului nereușit al 
celor de la narcotice.” 

Editorialul relata cariera în domeniul narcoticelor a 
Eveldei și a lui Dijon Drumgo și apariţia bandei Crip în 
peisajul măcinat de lupte din Washington, D.C. Exista o 
scurtă menţiune despre cariera militară a ofițerului John 
Brigham, căzut la datorie, unde îi erau enumerate 
decoraţiile. 

Lui Starling i se rezervase o casetă pe prima pagină, cu 
trimitere la articolul de fond, având deasupra o fotografie 
inocentă care o arăta într-un restaurant, îmbrăcată într-o 
rochie cu decolteu oval, cu chipul însufleţit: 


Clarice Starling, agent special FBI și-a avut ora ei de 
glorie atunci când l-a împușcat mortal pe criminalul în serie 
Jame Gumb, ucigașul supranumit „Buffalo Bill”, în urmă cu 
șapte ani, în subsolul casei acestuia. Acum este posibil să 
se afle în fața unor acuzații la nivel departamental și a 
răspunderii civile în urma morții, joi, a unei mame din 
Washington acuzată de fabricarea ilegală de amfetamine 
(vezi articolul de fond, pagina 1). 

„Acesta ar putea fi sfârșitul carierei sale”, s-a pronunțat 
o sursă de la Oficiul pentru Alcool, Tutun și Arme de foc, 
agenția-soră a FBI. „Nu cunoaștem toate detaliile cu privire 
la desfășurarea evenimentelor, dar John Brigham ar trebui 


să fie în viaţă azi. Acesta este ultimul lucru de care FBI are 
nevoie, după Ruby Ridge”, a mai spus sursa, care a refuzat 
să i se menționeze identitatea. 

Cariera colorată a lui Clarice Starling a început la scurt 
timp după sosirea ei la Academia FBI ca studentă. 
Absolventă de excepție a Universităţii Virginia, licenţiată în 
psihologie și  criminalistică, a fost însărcinată cu 
intervievarea doctorului Hannibal Lecter, un dement 
criminal numit de acest ziar „Hannibal Canibalul”, și a 
primit de la acesta informații care s-au dovedit importante 
în identificarea lui Jame Gumb și salvarea ostaticei 
acestuia, Catherine Martin, fiica fostei senatoare din 
Tennessee. 

Agenta Starling a fost campioană la lupta cu pistolul în 
concursurile interdepartamentale timp de trei ani la rând 
înainte să se retragă din competiţie. In mod ironic, ofițerul 
Brigham, care a murit sub ochii ei, era instructor de arme 
de foc la Quantico pe vremea când Starling s-a instruit 
acolo, și i-a fost antrenor pentru concursuri. 

Un purtător de cuvânt al FBI a afirmat că agenta Starling 
va fi suspendată din serviciu, cu plată, în așteptarea 
rezultatului anchetei interne a FBI. Se așteaptă în cursul 
acestei săptămâni o audiere în faţa Biroului de Răspundere 
Profesională, inchiziţia temută a FBI. 

Rudele răposatei Evelda Drumgo afirmă că vor cere 
daune civile de la guvernul Statelor Unite și de la Starling 
personal, intenționând să intenteze procese pentru moarte 
nejustificată. 

Fiul în vârstă de trei luni al lui Drumgo, care se vede în 
brațele mamei sale în fotografiile dramatice ale schimbului 
de focuri, nu a fost rânit. 

Avocatul Telford Higgins, care a apărat familia Drumgo 
în numeroase procese penale, a susținut că arma agentului 
special Starling, un pistol Colt semiautomat modificat, nu a 
primit aprobarea pentru a fi utilizat de către forțele de 
ordine din orașul Washington. „Este un instrument 
periculos, mortal, nepotrivit pentru a fi utilizat de forțele de 


ordine”, spunea Higgins. „Însăși folosirea lui constituie o 
primejduire, prin neglijență, a vieților omenești”, a mai 
remarcat același avocat al apărării. 


Ziarul Tattler a cumpărat de la unul din informatorii săi 
chiar și numărul de telefon de la locuinţa lui Clarice 
Starling, și a tot sunat până când Starling a scos receptorul 
din furcă și și-a folosit telefonul mobil din dotare ca să sune 
la birou. 

Pe Starling nu o durea prea tare urechea și partea 
umflată a feţei, atâta timp cât nu atingea bandajele. Cel 
puţin nu simţea pulsaţii în zonele lovite. Două pastile de 
Tylenol erau de ajuns. Nu avea nevoie de tabletele de 
Percocet pe care i le prescrisese medicul. Ziarul 
Washington Post alunecă de pe așternut pe podea și ea aţipi 
sprijinită de tăblia patului, cu resturi de praf de pușcă pe 
mâini și lacrimi uscate pe obraji. 


* Capitolul 4 


Se întâmplă să te indrăgostești de Birou, dar 
Biroul nu se îndrăgostește de tine. 

Maximă din ședințele de consiliere 

psihologică după despărţirea de FBI 


Sala de sport a FBI din clădirea ]. Edgar Hoover era 
aproape pustie la această oră matinală. Doi bărbaţi de 
vârstă mijlocie alergau nu foarte repede pe pista interioară. 
Clinchetul unui cântar într-un colţ îndepărtat și strigătele și 
impacturile unui joc de tenis stârneau ecouri în încăperea 
vastă. 

Vocile celor care alergau nu aveau ecou. Jack Crawford 
alerga cu Tunberry, directorul FBI, la cererea acestuia din 


urmă. Parcurseseră peste trei kilometri și începeau să 
gâfâie. 

— Blaylock de la OATA trebuie să se încline cum bate 
vântul pentru întâmplarea de la Waco. E terminat, chiar 
dacă încă nu se vede, și el știe, spuse directorul. Ar putea la 
fel de bine să-l anunţe pe reverendul Moon că eliberează 
spaţiul. 

Faptul că Oficiul pentru Alcool, Tutun și Arme de foc 
închiria spaţiu pentru birouri în Washington de la 
reverendul Sun Myung Moon era o sursă de amuzament 
pentru FBI. 

— Iar Farriday trebuie să plece, pentru ce s-a întâmplat 
la Ruby Ridge, continuă directorul. 

— Nu înţeleg de ce, răspunse Crawford. 

Lucrase cu Farriday în New York în anii șaptezeci, pe 
când mafia picheta Biroul Teritorial FBI de la intersecţia 
Third Avenue cu 69th Street. 

— Farriday e un om de treabă. Nu ela stabilit regulile de 
intervenţie pe teren. 

— l-am comunicat ieri dimineaţă. 

— Pleacă fără tinichele? întrebă Crawford. 

— Să zicem doar că-și păstrează privilegiile. Vremuri 
periculoase, Jack. 

Ambii bărbaţi alergau cu capul întors. Ritmul se iuți 
puţin. Cu coada ochiului, Crawford îl văzu pe director 
cântărindu-i condiţia fizică. 

— Câţi ani ai tu, Jack, cincizeci și șase? 

— Exact. 

— Încă un an până la pensionarea obligatorie. Mulţi o fac 
pe la patruzeci și opt, cincizeci, când încă își mai pot găsi o 
slujbă. Tu n-ai vrut asta nicio clipă. După ce a murit Bella, ai 
vrut doar să ai mereu ceva de făcut. 

Văzând că Crawford nu răspunde, directorul înţelese că a 
spus ce nu trebuia. 

— Nu vreau să iau treaba asta în derâdere, Jack. Mai 
zilele trecute chiar, Doreen spunea cât de mult... 


— Încă mai este câte ceva de făcut la Quantico. Vrem să 
simplificăm programul PECV pe Web, așa încât orice polițist 
să-l poată folosi, ai văzut în buget. 

— Ţi-ai dorit vreodată să fii director, Jack? 

— Nu m-am gândit nicio clipă că e postul ce mi s-ar 
potrivi. 

— Nici nu e, Jack. Nu ai nimic în comun cu politica. N-ai fi 
putut niciodată să fii director. N-ai fi putut niciodată să fii 
un Eisenhower, Jack, sau un Omar Bradley. 

Îi făcu semn lui Crawford să se oprească și rămaseră 
amândoi lângă pistă, respirând cu greutate. 

— Ai fi putut însă să fii un Patton. Poţi să-i conduci prin 
iad și să-i faci să te iubească. E un dar pe care eu nu-l am. 
Eu trebuie să-i împing de la spate. 

Tunberry privi repede în jur, își ridică prosopul de pe o 
bancă și-l puse după gât, ca pe veșmântul unui călău. Ochii 
îi străluceau. 

Unii oameni trebuie să-și adune mânia pentru a fi duri, 
reflectă Crawford în vreme ce privea mișcările gurii lui 
Tunberry. 

— În problema răposatei doamne Drumgo cu arma ei 
MAC10 și laboratorul de metamfetamină, împușcată mortal 
pe când se afla cu copilul în braţe: Comisia de 
Supraveghere Judiciară vrea o jertfă semnificativă. Carne 
proaspătă, consistentă. La fel vrea și presa. DEA trebuie să 
le ofere o victimă. ATF trebuie să le jertfească și ei un om. 
Și noi trebuie să facem același lucru. Dar în cazul nostru s- 
ar putea să se mulțumească și cu ceva mai puţin consistent. 
Krendler crede că putem să le-o dăm pe Clarice Starling și 
ne vor lăsa în pace. Sunt de acord cu el. ATF și DEA își 
asumă vina pentru planificarea raidului. Starling a apăsat 
pe trăgaci. 

— Asupra unei ucigașe de polițiști care a tras ea prima. 

— E vorba de fotografii, Jack. Nu vrei să-nţelegi, așa-i? 
Publicul n-a văzut-o pe Evelda Drumgo împușcându-l pe 
John Brigham. N-au văzut-o pe Evelda trăgând prima 


asupra lui Starling. Nu vezi așa ceva decât dacă știi la ce te 
uiţi. Două sute de milioane de oameni, dintre care o zecime 
sunt alegători, au văzut-o pe Evelda Drumgo stând în drum, 
într-o atitudine impresionantă, cu creierii împrăștiați în jur 
în timp ce-și proteja copilul. Nu, Jack, n-o spune - știu că ai 
crezut un timp că Starling îţi va fi protejată. Dar are o limbă 
ascuţită și a pornit-o cu stângul cu anumiţi oameni... 

— Kendler e un căcăcios neînsemnat. 

— Ascultă-mă și nu spune nimic până nu termin. Cariera 
lui Starling era oricum aproape moartă. Va fi concediată pe 
considerente profesionale, cu păstrarea drepturilor - 
hârțoagele oricum n-au să arate mai rău decât o acuzaţie; 
va fi în stare să-și găsească o slujbă. Jack, ai făcut multe în 
FBI, la Ştiinţe Comportamentale. Mulţi oameni cred că dacă 
ţi-ai fi urmărit propriile interese mai consecvent, ai fi mai 
mult decât un șef de departament, că meriţi mult mai mult. 
Eu o voi spune primul. Jack, ai să te pensionezi din postul 
de director adjunct. Îţi garantez asta. 

— Adică dacă nu mă amestec? 

— În desfășurarea normală a evenimentelor. Dacă e pace 
pretutindeni în lume, asta se va întâmpla. Jack, uită-te la 
mine. 

— Da, domnule director Tunberry. 

— Nu te rog, îţi dau un ordin direct. Nu te amesteca. Nu 
da cu piciorul, Jack. Uneori n-ai de ales, trebuie să te uiţi în 
altă parte. Și eu am făcut-o. Ascultă, știu că-i greu, crede- 
mă că știu cum te simți. 

— Cum mă simt? Simt că am nevoie de un duș, zise 
Crawford. 


* Capitolul 5 


Starling era eficientă în materie de gospodărie, dar nu 
meticuloasă. Partea ei din apartamentul duplex era curată 


și putea să găsească orice avea nevoie, însă lucrurile 
tindeau să se adune în grămezi: haine curate, dar 
nesortate, mai multe reviste decât locuri unde să le pună. 
Era campioană la călcat în ultima clipă, dar cum viaţa pe 
care o ducea nu-i cerea o vestimentaţie prea sofisticată, se 
descurca și așa. 

Când simţea nevoie de ordine, trecea prin bucătăria 
comună în partea de duplex care aparţinea Ardeliei Mapp. 
Dacă Ardelia era acolo, putea să beneficieze de sfaturile ei, 
care erau întotdeauna folositoare, deși uneori mai dure și 
mai directe decât și-ar fi dorit. Dacă Ardelia nu se afla 
acolo, se înțelege că Starling putea să se lăfăie în ordinea 
absolută a căminului colegei sale, cu condiţia să nu lase 
nimic pe-acolo. Acolo ședea astăzi. Era una din acele 
locuințe unde locatarul este o prezență permanentă, 
indiferent dacă, fizic, se află acolo sau nu. 

Starling ședea și privea poliţa de asigurare pe viaţă a 
bunicii lui Mapp, agăţțată pe perete într-o ramă 
confecţionată manual, la fel cum fusese agăţată în ferma 
închiriată de bunica ei și apoi în apartamentul familiei 
Mapp, în copilăria Ardeliei. Bunica ei vânduse legume și 
flori și economisise fiecare bănuţ pentru a plăti primele de 
asigurare, și astfel putuse să împrumute bani în contul 
poliței integral achitate ca s-o ajute pe Ardelia în ultima 
perioadă dificilă din adolescenţă, când urma facultatea și 
muncea ca să se întreţină. Exista și o fotografie a bătrânei 
firave care nu făcea nicio încercare să zâmbească pe 
deasupra gulerului ei alb, apretat și în ai cărei ochi negri 
strălucea, pe sub borul pălăriei de pai, lumina cunoașterii 
străvechi. 

Ardelia se afla mereu în contact cu trecutul ei, în care-și 
găsea forța de fiecare zi. Acum Starling își căuta propriul 
trecut, încercând să se adune. Orfelinatul Luteran Bozeman 
o hrănise și o îmbrăcase și-i oferise un model de 
comportament decent, dar pentru ceea ce avea nevoie 
acum trebuia să apeleze la rădăcinile familiei. 


Care-i averea ta atunci când te tragi dintr-o familie de 
albi săraci? Dintr-un loc unde Reconstrucţia!S: nu s-a 
încheiat până în anii 1950? Dacă te tragi din oameni numiţi 
adesea sărăântoci sau ţărănoi sau, condescendent, muncitori 
de la munte ori albi săraci din Apalași? Dacă până și sudiștii 
cu sânge albastru, în concepţia cărora munca fizică nu are 
niciun fel de demnitate, îi numesc pe ai tăi „sărăntoci” - ei 
bine, în ce tradiţie să găsești exemplul de care ai nevoie? În 
faptul că i-am bătut de le-a sunat apa-n cap prima oară la 
Bull Run? În faptul că străbunicul a făcut ce trebuia la 
Vicksburg, sau că un colţișor din Shiloh a rămas pentru 
totdeauna Yazoo City'2? 

E mai multă demnitate și rațiune în faptul de a fi izbutit 
să faci ceva din ceea ce a rămas, să faci ceva cu patruzeci 
de acri nenorociţi și-un catâr costeliv, dar trebuie să poţi să- 
ţi dai singur seama de asta, fiindcă nimeni nu-ţi va spune. 

Starling izbutise cu succes în programul de pregătire al 
FBl-ului pentru că nu avea nimic din trecut pe care să se 
sprijine. Supravieţuise mare parte a vieţii ei în instituţii 
respectându-le și jucând dur și bine după regulile de-acolo. 
Și înaintase întotdeauna, câștigase burse, fusese printre cei 
mai buni. Eșecul de a avansa în FBI după un început 
strălucit era pentru ea o experienţă nouă, îngrozitoare. Se 
izbea de obstacolele din jur ca o albină închisă într-o sticlă. 

Avusese la dispoziţie patru zile să-l jelească pe John 
Brigham, împușcat mortal sub ochii ei. Cu mult timp 
înainte, John Brigham a întrebat-o ceva, iar ea a spus „nu”. 
Apoi el a întrebat-o dacă pot fi prieteni, vorbind foarte 
serios, iar ea a spus da, vorbind la fel de serios. 

Trebuia să se împace cu faptul că ucisese cu mâna ei 
cinci oameni la piaţa de pește Feliciana. Îi revenea mereu în 
minte acel membru al bandei Crip cu pieptul zdrobit între 
mașini, care zgâria cu unghiile acoperișul mașinii în vreme 
ce arma îi luneca din mână. 

Într-una din zile, ca să-și ușureze sufletul, s-a dus la spital 
ca să-l vadă pe pruncul Eveldei. Mama acesteia se afla 


acolo, cu nepotul în braţe, pregătindu-se să-l ia acasă. A 
recunoscut-o pe Starling din ziare, a pus copilul în braţele 
asistentei și, înainte ca Starling să-și dea seama ce vrea să 
facă, a plesnit-o cu putere peste partea bandajată a feţei. 

Starling n-a răspuns la lovitură, ci doar a ţintuit-o pe 
femeia mai în vârstă de geamul din incinta maternității, 
ținând-o de încheieturi, până când aceasta, cu faţa 
contorsionată de furie lipită de sticla mânjită cu salivă, a 
încetat să se mai zbată. Pe gâtul lui Starling se prelingea 
sângele, iar durerea o ameţise. S-a dus la urgenţe, unde i- 
au cusut din nou urechea, și a refuzat să depună plângere. 
Cineva din personalul auxiliar de la urgenţă a vândut pontul 
ziarului National Tattler și a primit trei sute de dolari 
pentru asta. 

A trebuit să mai iasă de două ori: pentru a pregăti 
înhumarea lui John Brigham și pentru a participa la 
funeraliile de la Arlington National Cemetery. Brigham nu 
avea decât puţine rubedenii, și acelea destul de 
îndepărtate, așa că în testament o numise pe Starling 
pentru a se ocupa de rămășițele lui pământești. 

Brigham era atât de desfigurat încât a trebuit să fie pus 
într-un sicriu închis, dar Starling s-a îngrijit de înfățișarea 
lui cum a putut mai bine. L-a îmbrăcat în uniforma de 
paradă, având pe piept Silver Star și panglicile celorlalte 
decoraţii. 

După ceremonie, superiorul direct al lui Brigham i-a 
înmânat lui Starling o cutie în care se aflau armele 
personale a lui John Brigham, insignele oficiale și câteva 
articole din biroul lui veșnic aglomerat cu tot felul de 
lucruri, între care un ploier caraghios care bea dintr-un 
pahar. 

Peste cinci zile, Starling urma să înfrunte o audiere care 
putea să-i distrugă cu totul cariera. Cu excepţia unui mesaj 
de la Jack Crawford, telefonul ei de serviciu fusese tăcut, iar 
Brigham nu mai era, ca să poată vorbi cu el. 


Îl sună pe reprezentantul Asociaţiei Agenţilor FBI. Sfatul 
lui a fost să nu poarte cercei lungi sau sandale la audiere. 

În fiecare zi, televiziunea și presa scrisă înhăţau povestea 
morții Eveldei Drumgo și-o scormoneau la nesfârșit. 

Acolo, în ordinea absolută a casei lui Mapp, Starling 
încerca să gândească. 

Viermele care te macină până te distruge este tentaţia de 
a fi de acord cu cei care te critică, pentru a le obţine 
aprobarea. 

Un zgomot încerca să-i întrerupă gândurile. 

Starling se strădui să-și amintească exact ce a vorbit în 
duba camuflată. Spusese mai mult decât era nevoie? Un 
zgomot încerca să-i întrerupă gândurile. 

Brigham îi ceruse să-i pună la curent pe ceilalți cu privire 
la Evelda. Își exprimase oare vreo ostilitate, spusese ceva 
defăi... 

Un zgomot încerca să-i întrerupă gândurile. 

Reveni la realitate și-și dădu seama că aude soneria de la 
ușa ei, de alături. Probabil un reporter. Aștepta, de 
asemenea, o citaţie civilă. Dădu la o parte perdeaua de la 
ușa lui Mapp și trase cu ochiul; văzu poștașul întorcându-se 
la camioneta lui. Deschise ușa lui Mapp și-l chemă, 
întorcându-se cu spatele la mașina presei parcată peste 
drum cu un teleobiectiv în timp ce semna pentru 
corespondenţa sosită prin curier expres. Plicul era violet, cu 
filigran mătăsos. Deși avea mintea împrăștiată, aceasta îi 
amintea ceva. Întoarsă în casă, la adăpost de lumina 
strălucitoare a zilei, privi adresa. Un scris de mână elegant, 
aspectuos. 

Peste bâzâitul monoton, constant al groazei din mintea lui 
Starling se declanșă o alarmă. Simţi că i se înfioară pielea 
de pe abdomen, ca și cum ar fi atins-o ceva foarte rece. 

Starling apucă plicul de colţuri și-l duse în bucătărie. 
Scoase din poșetă omniprezentele mănuși albe de cauciuc 
pentru manevrarea probelor. Apăsă plicul pe suprafaţa 
dură a mesei din bucătărie și-l pipăi cu grijă pe toată 


suprafaţa. Deși hârtiile dinăuntru erau groase, ar fi depistat 
umflătura bateriei de ceas gata să detoneze o foiţă de 
explozibil C-4. Ştia că ar trebui să ducă plicul la un 
fluoroscop. Dacă-l deschidea, putea să aibă probleme. 
Probleme. Precis. Fleacuri. 

Deschise plicul cu un cuţit de bucătărie și scoase o 
singură foaie de hârtie mătăsoasă. Știu imediat, înainte să 
arunce o privire la semnătură, cine îi scrisese. 


Dragă Clarice, 

Am urmărit cu entuziasm evoluția dizgrației și 
a umilirii tale publice. A mea nu m-a deranjat 
niciodată, cu excepția inconvenientului de a fi 
încarcerat, dar poate că ţie iţi lipsește 
perspectiva. 

În discuţiile noastre din închisoare am înțeles 
că tatăl tău, răposatul paznic de noapte ocupă un 
loc important în sistemul tău de valori. Cred că 
succesul pe care l-ai avut punând capăt carierei 
de croitor al lui Jame Gumb ţi-a adus o mare 
mulțumire pentru că ţi-l puteai imagina pe tatăl 
tău făcând același lucru. 

Acum ești în relații proaste cu FBl-ul. Spune, ţi 
l-ai imaginat mereu pe tatăl tău acolo, înaintea ta, 
ți l-ai imaginat șef de departament sau - chiar mai 
mult decăt Jack Crawford - DIRECTOR AD]JUNCI 
urmărindu-ți evoluția cu mândrie? Și acum îl vezi 
umilit, zdrobit de căderea ta în dizgrație? De 
eșecul tău? Sfârșitul lamentabil, mărunt al unei 
cariere promițătoare? Te vezi făcând muncile 
meschine pe care mama ta a fost obligată să le 
facă după ce narcomanii i-au venit de hac 
TĂTICULUI tău? Se va reflecta oare eșecul tău 
asupra lor vor crede oare oamenii pentru 
totdeauna, eronat, că părinții tăi n-au fost nimic 


altceva decăt niște sărăntoci albi, neinsemnați? 
Spune-mi sincer, agent special Starling. 

Așteaptă o clipă înainte să începem. 

Acum îţi voi arăta o calitate pe care o deții și 
care te va ajuta: nu ești orbită de lacrimi, decât 
dacă tai ceapă. 

lată un exerciţiu care ar putea să-ți folosească. 
Vreau să faci, concret, acest lucru împreună cu 
mine. 

Ai o tigaie neagră de tuci? Eşti o fată de la 
munte, nu-mi închipui că n-ai. Pune-o pe masa din 
bucătărie. Aprinde becurile din tavan. 


Mapp moștenise tigaia bunicii și o folosea adesea. Avea o 
suprafață neagră, lucioasă, neatinsă vreodată de un 
detergent. Starling o puse în faţa ei, pe masă. 


Uită-te în tigaie, Clarice. Înclin-o și privește în 
jos. Dacă asta ar fi tigaia mamei tale, și se poate 
foarte bine să fie, ar deţine, printre moleculele ei, 
vibraţiile tuturor  conversațiilor petrecute 
vreodată în prezența ei. Toate conversațiile, 
iritările mărunte, dezvăluirile fatale, vestea 
vreunei catastrofe transmisă pe cel mai banal ton, 
sunetele guturale și poezia iubirii. 

Așază-te la masă, Clarice. Uită-te în tigaie. 
Dacă e bine îngrijită, e ca un iaz negru, nu-i așa? 
Ca și cum te-ai uita într-o fântână. Reflexia ta nu 
se vede în amănunt pe fundul ei, dar o imagine 
încețoșată există, nu-i așa? Fiindcă Eşti luminată 
din spate, chipul tău e în umbră, în jurul capului O 
aureolă ca și cum ţi s-ar fi aprins părul. 

Suntem construcții - complexe, e drept - din 
carbon, Clarice. Tu și tigaia și Tăticul mort, în 
pământ, la fel de rece ca tigaia. Toate sunt încă 
acolo. Ascultă. Cum erau vocile lor cu adevărat și 
cum trăiau ei - părinții tâi care se ceartă. 


Amintirile concrete, nu reprezentările care-ţi 
umplu inima. 

De ce nu a fost tatăl tâu ajutor de șerii, să stea 
de partea opusă mulțimilor care umplu 
tribunalele? De ce a făcut mama ta curățenie prin 
moteluri ca să te crească, deși n-a izbutit să 
menţină familia întreagă până ai ajuns mare? 

Care e cea mai vie amintire a ta din bucătărie? 
Nu spitalul, bucătăria. 


Mama spălând de sânge pălăria tatei. 


Care e cea mai frumoasă amintire a ta din 
bucătărie? 


Tata curăţând portocale cu briceagul cu vârful rupt și 
dându-ne nouă feliile. 


Tatăl tău, Clarice, era paznic de noapte. Mama 
ta era menajeră în hotel. 

O carieră de succes în FBI era speranța ta sau 
a lor? Cât de mult s-ar fi înclinat tatăl tău ca să 
supraviețuiască într-o birocrație putredă? Câte 
funduri ar fi pupat? L-ai văzut vreodată în viața ta 
lingușitor sau servil? 

Supervizorii tăi au demonstrat vreo valoare, 
Clarice? Dar părinţii tăi? Dacă da, sunt aceste 
valori aceleași? 

Privește fierul onest al tigăii și spune-mi: Ţi-ai 
dezamăgit părinţii, care acum nu mai sunt printre 
vii? Și-ar fi dorit ei să te porți servil? Poţi fi cât de 
puternică iți dorești. 

Tu ești o luptătoare, Clarice. Dușmanul e mort, 
pruncul e în siguranță. Ești o luptătoare. 

Cele mai stabile elemente, Clarice, se află la 
mijlocul tabelului periodic, pe undeva între fier și 


argint. 
Intre fier și argint. Cred că ţi se potrivește. 


Hannibal Lecter 


PS. Să știi că tot îmi mai datorezi o informație. 
Spune-mi dacă ţi se mai întâmplă să te trezești 
auzind  mieii. Publică un anunț în oricare 
duminică la rubrica de pierderi a ediției naționale 
din Times, International Herald-Tribune și China 
Mail. Adresează-l lui A. A. Aaron, ca să fie primul, 
și semnează-l Hannah. 


Citind, Starling auzea cuvintele rostite de aceeași voce 
care o ironizase și pătrunsese în mintea ei, îi scotocise viața 
și o iluminase, în aripa de maximă securitate a azilului de 
nebuni, când trebuise să-și facă rezumatul vieţii în faţa lui 
Hannibal Lecter, în schimbul cunoștințelor sale esenţiale 
despre Buffalo Bill. Timbrul aspru, metalic al vocii prea 
puţin folosite încă se mai făcea auzit în visele ei. 

În colţul tavanului din bucătărie se vedea o pânză de 
păianjen nouă. Starling o fixă cu privirea în vreme ce 
gândurile ei se mișcau în dezordine. Bucurie și regret, 
regret și bucurie. Bucurie pentru ajutor, pentru că zărea o 
cale spre vindecare. Bucurie și regret pentru că serviciul de 
re-expediere a corespondenţei din Los Angeles folosit de 
doctorul Lecter utiliza probabil mână de lucru suplimentară 
ieftină - de această dată folosiseră o mașină de timbrat. 
Scrisoarea avea să-l încânte la culme pe Jack Crawford, 
autorităţile poștale și pe cei de la laborator. 


* Capitolul 6 


Încăperea unde Mason își petrece viaţa e liniștită, dar are 
propriul puls, molcom - sâsâitul și suspinul aparatului de 


respirat care îl hrănește cu aer. E întuneric, cu excepţia 
lucirilor unui acvariu mare în care un ţipar exotic se rotește 
mereu într-un opt nesfârșit, umbra lui proiectându-se în 
cameră ca o panglică. 

Părul împletit al lui Mason zace într-o coadă groasă pe 
carcasa aparatului respirator ce-i acoperă pieptul. Are 
patul ridicat. În faţa lui stă suspendat un dispozitiv cu 
tuburi, ca un nai. 

Limba lungă a lui Mason se strecoară printre dinţi. Își 
înfășoară limba în jurul ultimului tub și suflă o dată cu 
următorul suflu al aparatului. 

În aceeași clipă, o voce răspunde dintr-un difuzor aflat pe 
perete. 

— Da, domnule. 

— Tattler. 

T-ul de la început nu se aude, dar vocea e profundă, 
rezonantă, voce de microfon. 

— Pe prima pagină este... 

— Nu-mi citi. Afișeaz-o pe monitor. 

Consoanele m, f și p lipsesc din vorbirea lui Mason. 

Ecranul mare al unui monitor suspendat prinde viaţă. 
Strălucirea albastru-verzuie se face roz la apariţia titlului 
principal, scris cu roșu, din Tattler: 

„ÎNGERUL MORŢII. CLARICE STARLING, MAȘINĂRIA 
UCIGAȘĂ A FBI”, citește Mason printre trei respiraţii rare 
ale aparatului său. 

Poate să mărească fotografiile. 

Numai unul din braţe se află deasupra cearșafurilor de 
pe pat. Mâna aceea mai poate să se miște cât de cât. Ca un 
păianjen palid, mâna se deplasează, mai mult prin energia 
degetelor decât prin forţa brațului vătămat. Cum Mason nu- 
și poate întoarce capul ca să vadă, degetul arătător și cel 
mijlociu pipăie înaintea lor ca niște antene, pe când 
celelalte trei poartă mâna înainte. Găsește telecomanda cu 
ajutorul căreia poate să mărească și să întoarcă paginile. 


Mason citește încet Lentila care-i acoperă singurul ochi 
șuieră încet de două ori pe minut, pulverizând un lichid 
peste globul ocular lipsit de pleoape, și deseori aceasta 
înceţoșează sticla. Are nevoie de douăzeci de minute ca să 
parcurgă articolul de fond și anexa acestuia. 

— Afișează radiografia, spuse după ce termină. 

Trebuia să aștepte o clipă: coala mare de film radiologic 
necesita un suport luminat ca să apară bine pe monitor. 
Apăru o mână umană, după toate aparențele vătămată. 
Urmă o altă expunere, arătând mâna și braţul întreg. O 
săgeată desenată pe radiografie arăta o fractură veche în 
osul humerus, aproximativ la jumătatea distanţei între umăr 
și cot. 

Mason le privi timp de mai multe respirații. 

— Afişează scrisoarea, ceru el în cele din urmă. 

Un scris de mână elegant îngrijit apăru pe ecran, mărit 
absurd de mult. 

Dragă Clarice, citi Mason, am urmărit cu entuziasm 
evoluția dizgrației și a umilirii tale publice... însuși ritmul 
propriei voci însufleţea în el gânduri vechi care-i dădură 
amețeli, îi făcură patul și camera să se învârtă, smulseră 
crusta de pe visele lui de nerostit și-i făcură inima s-o ia 
razna. Mașinăria îi simţi emoția și începu să-i alimenteze 
plămânii mai repede. 

Parcurse toată scrisoarea, în ritmul lui chinuitor de lent, 
citind pe deasupra aparatului în mișcare, ca și cum ar fi citit 
călare. Mason nu-și putea închide ochiul, dar după ce 
termină lectura mintea lui se retrase dincolo de ochi pentru 
o vreme, ca să gândească. Aparatul respirator încetini 
ritmul. Pe urmă el suflă în tub. 

— Da, domnule. 

— Sună-l pe congresmenul Vellmore. Adu-mi casca 
telefonică. Închide difuzorul telefonului. 

„Clarice  Starling”, spuse pentru sine o dată cu 
următoarea respiraţie oferită de aparat. Numele nu avea 
consoane ocluzive, așa că-l putea rosti foarte bine. Niciuna 


din litere nu se pierdea. În așteptarea convorbirii telefonice 
aţipi câteva clipe; umbra ţiparului se proiectă peste cearșaf, 
peste chipul lui și peste păru împletit. 


* Capitolul 7 


Buzzard's Point, biroul teritorial al FBI pentru 
Washington și districtul Columbia, își datorează numele 
unui stol de vulturi care se adunaseră la un spital de 
campanie instalat pe același loc în timpul Războiului Civil. 

Întrunirea din această zi reunește oficiali de categorie 
mijlocie din administraţia Oficiului pentru Narcotice, a 
Oficiului pentru Alcool, Tutun și Arme de foc șia FBI, cu 
scopul de a hotări soarta lui Clarice Starling. 

Starling stătea în picioare, singură, pe covorul gros din 
biroul șefului ei. Își putea auzi pulsul bubuind sub bandajul 
din jurul capului. Peste puls auzea vocile bărbaţilor, 
înăbușite de ușa din sticlă mată a sălii de ședințe de alături. 

Marea siglă a FBI cu motto-ul „Fidelitate, Curaj, 
Onestitate” e redată artistic cu auriu pe sticlă. 

Vocile de dincolo de siglă se ridică și coboară cu oarecare 
înflăcărare; Starling își aude numele, dar e singurul cuvânt 
inteligibil. 

Biroul are o priveliște frumoasă peste portul de iahting, 
spre fortul McNair, unde au fost spânzurați cei acuzaţi de 
asasinarea lui Lincoln. 

Lui Starling îi apare fugitiv imaginea lui Mary Surrat, 
trecând pe lângă propriul coșciug și urcând treptele 
spânzurătorii de la Fort McNair stând cu gluga pe cap 
deasupra trapei, cu poalele fustei legate în jurul gleznelor 
ca să impiedice orice imagine ofensatoare când va cădea cu 
zgomot, în beznă. 

Starling auzi de alături scârţâitul scaunelor date înapoi, 
semn că bărbaţii se ridicau în picioare. Intrară apoi în 


biroul unde se afla ea. Recunoscu unele chipuri. Sfinte 
Iisuse, uite-l pe Noonan, tartorul întregii secţii de anchetă. 

lată-l și pe dușmanul ei, Paul Krendler de la Justiţie, cu 
gâtul lui lung și cu urechile rotunde așezate cam sus, ca 
urechile unei hiene. Krendler era un carierist, eminenţa 
cenușie a lInspectorului general. De când ea i-o luase 
înainte și-l prinsese pe ucigașul în serie Buffalo Bill, într-un 
caz renumit cu șapte ani în urmă, profitase de orice ocazie 
ca să picure otravă în dosarul ei de cadre cu orice ocazie și 
să șoptească la urechile celor din Comisia de Disciplină. 

Niciunul din acești oameni nu fusese vreodată în misiune 
împreună cu ea, nu făcuse vreo arestare cu ea, nu fusese 
ținta unor gloanţe alături de ea și nici nu-și scuturaseră 
vreodată cioburile din păr împreună cu ea. 

La început bărbaţii nu o priviră, iar când au făcut-o, s-au 
uitat toţi în aceeași clipă, așa cum o haită își îndreaptă 
brusc atenţia asupra animalului schilodit din mijlocul ei. 

— Ia loc, agent Starling. 

Șeful ei, agentul special Clint Pearsall, își frecă 
încheietura groasă ca și cum ceasul l-ar fi rănit. Fără s-o 
privească în ochi arătă un fotoliu cu faţa spre fereastră: 
locul menit unei persoane interogate nu e locul de onoare. 

Cei șapte bărbaţi rămaseră în picioare, siluetele lor 
conturându-se în faţa ferestrelor luminate. Starling nu le 
putea desluși chipurile, din pricina luminii puternice, dar 
putea să le vadă picioarele. Cinci dintre ei purtau pantofi 
împletiți cu tocuri groase, din cei preferaţi de provincialii 
unși cu toate alifiile care reușiseră să ajungă la Washington. 
O pereche de pantofi Thom McAn cu model perforat în faţă 
și tocuri Corfam și o pereche Florcheim, tot cu model, 
completau peisajul. În aer plutea miros de cremă de ghete 
încălzită de picioare încinse. 

Pearsall deschise discuţia. 

— Dacă nu cunoști pe toţi cei de faţă, să facem 
prezentările. Agent  Starling, dumnealui e directorul 
adjunct Noonan, sunt sigur că știi cine este; John Eldredge 


de la DEA, apoi Bob Sneed, OATA; Benny Holcomb - 
asistent al primarului, iar Larkin Wainwright e unul din 
anchetatorii Biroului nostru pentru Răspundere 
profesională. Paul Krendler - îl cunoști pe Paul - a venit 
neoficial de la Biroul de Justiţie al Inspectorului General. 
Prezenţa lui Paul este o favoare care ni se face; se află aici 
și nu se află aici, și nu face decât să ne ajute să scăpăm de 
necazuri, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

Starling știa zicala care circula în Birou: un anchetator 
federal este cel care sosește pe câmpul de luptă după 
încheierea bătăliei și-i înjunghie pe răniți. 

Capetele câtorva siluete se înclinară în semn de salut. 
Bărbaţii își lungiră gâtul și o cântăriră pe tânăra femeie 
care constituia motivul întrunirii lor. 'Timp de câteva clipe, 
nimeni nu vorbi. 

Bob  Sneed rupse tăcerea. Starling și-l amintea: 
specialistul în mușamalizări al OATA care a încercat să 
minimalizeze dezastrul de la Waco. Era unul din apropiații 
lui Krendler, considerat de asemenea carierist. 

— Agent Starling, ai văzut reportajele din ziare și de la 
televiziune; ai fost unanim identificată ca persoana care a 
apăsat trăgaciul provocând moartea Eveldei Drumgo. Din 
păcate, ai fost oarecum transformată într-un demon. 

Starling nu răspunse. 

— Agent Starling? 

— N-am nimic de-a face cu presa, domnule Sneed. 

— Femeia avea copilul în braţe, așadar vezi cât de 
delicată e problema ce a stârnit tot balamucul. 

— Nu-l ţinea în braţe, ci într-un ham prins la piept, 
braţele și mâinile erau dedesubt, sub o pătură, unde ţinea 
pistolul MAC10. 

— Ai văzut raportul autopsiei? întrebă Sneed. 

— Nu. 

— Dar nu ai negat faptul că ai împușcat-o. 

— Credeţi că aș nega pentru că nu aţi recuperat 
cartușul? 


Se întoarse spre șeful ei. 

— Domnule Pearsall, aceasta este o ședință amicală, nu-i 
așa? 

— Absolut. 

— Atunci de ce poartă domnul Sneed un microfon? 
Departamentul Tehnic nu mai face microfoane din acestea 
care se prind pe cravată de mai mulţi ani. Are în buzunarul 
de la piept un minicasetofon care înregistrează de zor. Am 
ajuns să mergem cu microfoane după noi în departamentele 
înrudite? 

Pearsall se înroși la față. Dacă Sneed avea microfon, 
aceasta constituia cea mai cruntă trădare, dar nimeni nu 
voia să fie înregistrat că-i cere lui Sneed să oprească 
aparatul. 

— N-avem nevoie de acuzaţii sau de arţag din partea 
dumitale, zise Sneed, palid de mânie. Cu toţii suntem aici să 
te ajutăm. 

— Să mă ajutaţi la ce? Agenţia dumneavoastră a apelat la 
acest birou și a obţinut să fiu desemnată să vă ajut pe voi în 
această descindere. I-am dat Eveldei Drumgo două ocazii să 
se predea. Ţinea un MAC10 sub păturică. Îl împușcase deja 
pe John Brigham. Îmi doresc să se fi predat. Dar n-a făcut-o. 
A tras în mine. Am tras în ea. A murit. Poate vreţi să vă 
verificaţi contorul casetofonului chiar acum, domnule 
Sneed. 

— Stiai dinainte că Evelda Drumgo se va afla acolo? se 
interesă Eldredge. 

— Dacă știam dinainte? Agentul Brigham mi-a spus în 
mașină, pe drum, că  Evelda Drumgo prepară 
metamfetamină într-un laborator păzit. Mi-a dat sarcina de 
a mă ocupa de ea. 

— Amintește-ţi, Brigham e mort, spuse Krend.ler, la fel și 
Burke, ambii agenţi ai naibii de buni. Nu pot să confirme 
sau să infirme nimic din ceea ce spui. 

Lui Starling i se strânse inima auzindu-l pe Krendler că 
rostește numele lui John Brigham. 


— N-am cum să uit că John Brigham e mort, domnule 
Krendler; a fost într-adevăr un agent bun și un bun prieten 
al meu. Adevărul este că mi-a cerut să mă ocup personal de 
Evelda. 

— Brigham ţi-a dat această sarcină în ciuda faptului că 
dumneata și Evelda Drumgo aţi avut o altă ciocnire 
anterior, remarcă Krendler. 

— Las-o încolo, Paul, spuse Clint Pearsall. 

— Ce ciocnire? zise Starling. A fost o arestare pașnică. La 
arestările anterioare se luptase cu agenţii. Cu mine nu s-a 
luptat data trecută când am arestat-o, ba chiar am vorbit 
puţin: era inteligentă. Am fost politicoase una cu alta. 
Speram să pot face din nou același lucru. 

— Ai făcut afirmaţia verbală că „te vei ocupa de ea”? 
întrebă Sneed. 

— Am luat cunoștință de instrucţiunile care mi s-au dat. 

Holcomb de la biroul primarului și Sneed își apropiară 
capetele unul de altul. Sneed își aranjă manșetele de la 
cămașă. 

— Agent Starling, ofițerul Bolton de la Poliția Washington 
ne-a informat că aţi făcut afirmaţii incendiare la adresa 
doamnei Drumgo în dubă, în drum spre confruntare. Vreţi 
să comentaţi acest lucru? 

— La instrucţiunile agentului Brigham, am explicat 
celorlalți agenţi că în trecut Evelda Drumgo a făcut uz de 
violență în mod repetat, că de obicei este înarmată și că e 
purtătoare de HIV Am afirmat că-i voi da ocazia să se preda 
în mod pașnic. Am solicitat ajutor fizic pentru a o supune în 
cazul când s-ar fi ajuns la așa ceva. Și pot spune că nu s-au 
oferit prea mulţi pentru aceasta. 

Clint Pearsall făcu un efort: 

— După ce mașina pistolarilor Crip s-a izbit de o alta și 
unul din neisprăviţi a fugit, ai văzut mașina clătinându-se și 
ai auzit copilul plângând în mașină? 

— Urlând, preciză Starling. Am ridicat mâna, am cerut 
tuturor să nu maitragă și am ieșit din adăpost. 


— Aceasta e împotriva procedurii, zise Eldredge. 

Starling îl ignoră. 

— M-am apropiat de mașină în poziţie de atac, cu arma în 
mână, cu piedica trasă. Marquez Burke trăgea să moară pe 
jos, între noi. Cineva a fugit la el și i-a improvizat un 
pansament. Evelda a ieșit din mașină cu copilul. l-am cerut 
să-mi arate mâinile și i-am spus cam așa: „Evelda, nu face 
asta”. 

— Ea a tras, dumneata ai tras. S-a prăbușit imediat? 

Starling încuviinţă. 

— I s-au tăiat picioarele și a ajuns jos, în genunchi, 
aplecată peste prunc. Era moartă. 

— Ai înhăţat copilul și-ai fugit să-l speli. Demonstraţie de 
grijă pentru soarta lui, spuse Pearsall. 

— Nu știu ce-am demonstrat. Era plin de sânge. Nu știam 
dacă pruncul e purtător de HIV sau nu, dar știam că ea 
este. 

— Și te-ai gândit că glonţul tău ar fi putut atinge copilul, 
zise Krendler. 

— Nu. Știam unde s-a dus glonţul. Pot să vorbesc deschis, 
domnule Pearsall? 

Văzând că acesta n-o privește în ochi, ea continuă. 

— Această descindere a fost o încurcătură oribilă. M-a 
pus în situaţia de a alege între a muri și a împușca o femeie 
cu un copil în braţe. Am ales, și ceea ce a trebuit să fac mă 
chinuie. Am împușcat o femeie care avea cu ea un prunc. 
Nici cele mai primitive animale nu fac așa ceva. Domnule 
Sneed, poate doriţi să vă verificaţi din nou contorul 
casetofonului, chiar aici, unde recunosc. Detest cu toată 
ființa faptul că am fost pusă într-o asemenea situaţie. Și 
detest felul cum mă simt acum. 

Prin faţa ochilor îi trecu imaginea lui Brigham zăcând cu 
faţa în jos în drum; asta o făcu să întindă coarda. 

— Văd cum vă ascundeţi cu toţii și mă îngreţoșează. 

— Starling... 

Pearsall, îndurerat, o privi în ochi pentru prima oară. 


— Ştiu că n-ai avut ocazia să-ţi scrii raportul, interveni 
Larkin Wainwright. Când vom revizui... 

— Ba da, domnule, l-am scris, spuse Starling. O copie e 
pe drum spre Biroul pentru Răspundere profesională. Am la 
mine o altă copie, în caz că nu vreţi să așteptați. Am scris 
tot ce am făcut și am văzut acolo. Vedeţi, domnule Sneed, 
aţi știut de la bun început. 

Starling vedea tot ce o înconjoară puţin prea clar, semnal 
de primejdie pe care îl recunoscu. Cobori vocea în mod 
conștient. 

— Această descindere a sfârșit prost din două motive. 
Informatorul OATA a minţit în privinţa locului unde se afla 
copilul pentru că avea nevoie disperată ca acest raid să aibă 
loc - înainte de procesul său cu juraţi din Illinois. Și apoi, 
Evelda Drumgo știa că sosim. A ieșit cu banii într-o geantă 
și drogurile într-alta. Pagerul ei încă mai arăta numărul de 
la WFUL-TV. A primit mesajul cu cinci minute înainte să 
ajungem noi acolo. Elicopterul de la WEUL a sosit o dată cu 
noi la faţa locului. Cereţi înregistrările telefonice de la 
WFUL și vedeţi cine a dat informaţia. E o persoană cu 
interese de nivel local, domnilor. Dacă informaţia s-ar fi 
scurs de la OATA, cum s-a petrecut la Waco, sau de la DEA, 
ar fi fost informat un post naţional, nu televiziunea locală. 

Benny Holcomb vorbi în numele orașului. 

— Nu există dovezi că un membru al conducerii orașului 
sau al poliţiei locale ar fi furnizat vreo informaţie. 

— Cereţi înregistrările și veţi afla, spuse Starling. 

— Ai pagerul lui Drumgo? întrebă Pearsall. 

— E sigilat în depozitul de probe de la Quantico. 

Se auzi pagerul directorului adjunct Noonan. Acesta se 
încruntă la vederea numărului și ieși din cameră scuzându- 
se. După o clipă, îl chemă și pe Pearsall afară. 

Wainwright, Eldredge și Holcomb priveau pe fereastră la 
fortul McNair, cu mâinile în buzunare. Aceeași atitudine ar 
fi avut-o așteptând în faţa unui salon de reanimare. Paul 


Krendler prinse privirea lui Sneed și-l îndemnă spre 
Starling. 

Sneed puse mâna pe spătarul scaunului lui Starling și se 
aplecă spre ea. 

— Dacă depoziţia ta la audiere este că, aflându-te într-o 
misiune TDY'& din partea FBI, arma ta a ucis-o pe Evelda 
Drumgo, OATA e gata să accepte o declaraţie cum că 
Brigham ţi-a cerut să... acorzi o atenţie deosebită Eveldei 
pentru a o aresta în mod pașnic. Arma ta a ucis-o, aici biroul 
tău trebuie să-și asume responsabilitatea. Nu vor avea loc 
dispute enervante între agenţii cu privire la regulile de 
angajare temporară, iar noi nu vom fi siliți să scoatem la 
iveală vreuna din afirmaţiile incendiare sau ostile pe care 
le-ai făcut în dubă cu privire la ce fel de om era ea. 

Starling o avu în fața ochilor pe Evelda pentru o clipă; o 
revăzu ieșind pe ușă, apoi coborând din mașină, revăzu 
ținuta mândră a capului ei; chiar dacă această femeie își 
irosise viața în mod prostesc, pe chipul ei se citise 
hotărârea de a-și lua copilul, de a-și înfrunta torţionarii și 
de a nu fugi din faţa lor. 

Starling se aplecă mai aproape de microfonul de pe 
cravata lui Sneed și spuse răspicat: 

— Sunt cât se poate de bucuroasă să recunosc ce fel de 
om era Evelda, domnule Sneed: era mai bună decât 
dumneata. 

Pearsall se întoarse în birou fără Noonan și închise ușa. 

— Directorul adjunct Noonan trebuie să se întoarcă la 
birou. Domnilor, voi pune punct acestei ședințe și vă voi 
contacta individual, telefonic, spuse Pearsall. 

Krendler ridică brusc capul. Devenise brusc alert, 
simțind mirosul intrigilor. 

— Trebuie să luăm niște decizii, începu Sneed. 

— Nu trebuie. 

— Dar... 

— Bob, crede-mă, nu trebuie să luăm nicio decizie. lau eu 
legătura cu tine. Şi, Bob? 


— Mda? 

Pearsall înșfăcă firul de sub cravata lui Sneed și trase cu 
putere de el, desfăcând nasturii de la cămașa acestuia și 
smulgându-i banda adezivă de pe piele. 

— Dacă mai vii vreodată la mine cu microfon, dosul tău o 
să facă cunoștință cu bombeul meu. 

Niciunul din ei n-o privi pe Starling la plecare, cu 
excepţia lui Krendler. 

Îndreptându-se spre ușă, târșâindu-și picioarele așa încât 
să nu fie nevoie să se uite pe unde merge, se folosi de 
articulaţia extremă a gâtului său lung pentru a se întoarce 
s-o privească, așa cum privește o hienă la marginea unei 
cirezi, în căutarea unei victime. Pe faţă i se citeau pofte 
amestecate; stătea în firea lui Krendler să aprecieze 
picioarele lui Starling și în același timp să-i caute punctul 
vulnerabil. 


* Capitolul 8 


Departamentul de Științe Comportamentale este acea 
secţie a FBI care se ocupă de criminalii în serie. În birourile 
sale de la subsol, aerul e răcoros și nemișcat. Decoratorii cu 
rolele lor de zugrăvit au încercat în ultimii ani să aducă 
puţină strălucire spaţiului subteran. Rezultatul nu e mai 
izbutit decât procedeele de cosmetizare a cadavrelor 
practicate de antreprenorii de pompe funebre. 

Biroul șefului de departament și-a păstrat coloritul iniţial, 
în cafeniu și maro închis, cu perdele în carouri pe ferestrele 
înalte. Acolo, înconjurat de dosarele sale de iad, Jack 
Crawford ședea și scria la birou. 

Se auzi o bătaie la ușă; Crawford ridică privirea și văzu o 
priveliște care-l bucură: Clarice Starling stătea în prag. 

Crawford zâmbi și se ridică de pe scaun. El și Starling 
discutau adesea stând în picioare; era unul din ritualurile 


tacite care ajunseseră să se impună în relaţia lor. Nu aveau 
nevoie să dea mâna. 

— Am auzit că aţi venit la spital, spuse Starling. Îmi pare 
rău că nu v-am întâlnit 

— Eu unul m-am bucurat că te-au externat așa de 
repede, răspunse el. Spune-mi ce-ţi mai face urechea. 

— Bine, dacă vă place ciulamaua. Mi-au spus că o să 
cadă, cea mai mare parte din ea. 

Părul îi acoperea urechea. Nu se oferi să-i arate. 

Urmă o scurtă tăcere. 

— Mi se pune în cârcă eșecul raidului, domnule 
Crawford. Moartea Eveldei Drumgo și toate celelalte. S-au 
repezit ca niște hiene la mine, dar la un moment dat s-au 
oprit brusc și s-au retras. Ceva i-a îndepărtat. 

— Poate că ai un înger păzitor, Starling. 

— Poate că da. Care a fost preţul pe care a trebuit să-l 
plătiţi, domnule Crawford? 

EI clătină din cap. 

— Te rog, închide ușa, Starling. 

Crawford găsi un șerveţel Kleenex mototolit în buzunar 
și-și șterse ochelarii. 

— Aș fi făcut-o, dacă mi-ar fi stat în puteri. Dar n-a depins 
numai de mine. Dacă doamna senator Martin ar mai fi în 
Senat, ai fi avut un sprijin... Au irosit viaţa lui John Brigham 
în raidul ăla; l-au aruncat la gunoi, pur și simplu. Ar fi fost 
păcat să se întâmple și cu tine același lucru. Am avut 
senzaţia că eu v-am primejduit pe amândoi. 

Obrajii lui Crawford se înroșiră și ea își aminti chipul lui 
lângă mormântul lui John Brigham, în vântul tăios. Era 
prima oară când Crawford îi vorbea despre războiul său 
propriu. 

— "Totuși, ceva aţi făcut, domnule Crawford. 

El încuviinţă cu o mișcare a capului. 

— Așa este. Nu știu cât de tare ai să te bucuri. E o slujbă. 

O slujbă! Slujbă era un cuvânt pozitiv în lexicul lor 
particular. Însenina o sarcină imediată, bine definită; aerul 


din birou se împrospătă. Preferau, pe cât posibil, să nu 
vorbească niciodată despre birocraţia centrală zbuciumată 
a FBl-ului. Crawford și Starling erau ca niște medici 
misionari cărora nu le pasă prea mult de teologie, ci se 
concentrează cu toate resursele la pruncul din faţa lor, 
știind, fără să spună, că Dumnezeu nu va mișca un pai ca 
să-i ajute. Că, pentru vieţile a cincizeci de mii de prunci 
nigerieni, El nu-și va da osteneala să trimită ploaie. 

— În mod indirect, Starling, binefăcătorul tău este cel 
care ţi-a scris nu demult. 

— Doctorul Lecter. 

Observase demult timp dezgustul care-l împiedica pe 
Crawford să rostească acest nume. 

— EL și nimeni altul. A reușit atâta timp să se ascundă de 
noi complet, și acum, uite, îţi trimite o scrisoare. De ce? 

Trecuseră șapte ani de când doctorul Lecter, cunoscut ca 
ucigașul a zece persoane, evadase din locul unde era închis 
în Memphis, luând viaţa a încă cinci oameni pentru aceasta. 

Părea că Lecter a dispărut cu totul de pe faţa pământului. 
La FBI, cazul lui rămăsese deschis și avea să rămână 
deschis o veșnicie, sau până la prinderea lui. Situaţia era 
aceeași în Tennessee și în alte jurisdicții, dar nu mai existau 
forţe însărcinate cu urmărirea lui, cu toate că rudele 
victimelor lui plânseseră mânioase în faţa organelor de 
justiţie ale statului și ceruseră să se întreprindă ceva 
concret. 

Existau volume întregi de speculaţii academice despre 
mentalitatea lui, majoritatea scrise de psihologi care nu 
avuseseră niciodată un contact direct cu doctorul. Mai 
apăruseră câteva lucrări ale unor psihiatri pe care îi 
demolase în revistele de specialitate și care păreau să 
considere că de-acum se află în siguranţă și pot spune ceea 
ce gândesc. Unii din ei erau de părere că partea aberantă a 
psihicului lui îl va împinge în mod inevitabil spre sinucidere 
și că e destul de probabil să fie deja mort. 


Însă pe teritoriul virtual cibernetic, interesul faţă de 
doctorul Lecter rămăsese la fel de aprins. Pe dușumelele 
umede ale Internetului răsăreau teorii despre Lecter cum 
răsar ciupercile după ploaie, iar anunţurile că doctorul a 
fost văzut în cutare sau cutare loc rivalizau ca număr cu 
cele despre Elvis. Impostorii împânzeau spaţiile rezervate 
discuţiilor on-line, iar în mlaștina fosforescentă a părţii mai 
puţin legale din Web, colecționarilor de obiecte hidoase li se 
ofereau fotografii revoltătoare făcute de poliţie victimelor 
lui. Ca popularitate, le întreceau numai cele ale execuţiei lui 
Fu-Chu-Li. 

Şi acum, o urmă a doctorului după șapte ani: scrisoarea 
către Clarice, trimisă pe când presa de scandal o crucifica. 

Pe scrisoare nu se afla nicio amprentă, dar specialiștii 
FBI erau destul de siguri de autenticitatea ei. Clarice 
Starling nu avea nicio îndoială. 

— De ce a făcut-o, Starling? 

Crawford părea aproape furios pe ea. 

— N-am pretins vreodată că-l înțeleg mai mult decât 
vreunul din tâmpiţii ăștia de psihiatri. Spune-mi tu, insistă 
el. 

— A crezut că ceea ce mi s-a întâmplat mă va... distruge, 
mă va face să mă simt deziluzionată de Birou, iar lui îi place 
să privească distrugerea unei credinţe în ceva, e distracţia 
lui preferată. Seamănă cu prăbușirile bisericilor, pe care le 
colecţiona într-o vreme. Grămada de moloz atunci când o 
biserică din Italia s-a prăbușit peste o mulțime de femei în 
vârstă, în vârful căreia cineva a înfipt un brad de Crăciun - 
asta e ceea ce-i place. Eu îl amuz, așa că se joacă cu mine. 
Când îl intervievam, îi plăcea să sublinieze golurile din 
educaţia mea; mă crede cam naivă. 

Crawford vorbea din perspectiva propriei vârste și izolări 
când o întrebă: 

— Starling, te-ai gândit vreodată că s-ar putea să-i placi? 

— Cred că-l amuz. Pentru el nu există decât lucruri care-l 
amuză și lucruri care nu-l amuză. Și dacă nu-l amuză... 


— Ai simțit vreodată că te place? 

Crawford insista asupra diferenţei între gând și simţire 
așa cum baptiștii insistă asupra cufundării totale a 
pruncului în apa sfinţită. 

— La un timp foarte scurt după ce m-a întâlnit pentru 
prima oară, mi-a spus despre mine însămi lucruri foarte 
adevărate. Cred că e ușor să confunzi capacitatea de 
înțelegere cu empatia - ne dorim atât de tare empatia! 
Poate că a învăţa să faci această diferenţă reprezintă o 
parte a procesului de maturizare. Ideea că cineva poate să 
te înțeleagă fără să te placă câtuși de puţin e greu de 
acceptat și neplăcută. Cel mai rău e atunci când ajungi să 
vezi capacitatea de înţelegere ajunsă unealtă a unei fiare de 
pradă. Eu... habar n-am ce simte doctorul Lecter faţă de 
mine. 

— Dacă nu te deranjează să vorbești despre asta, ce 
anume ţi-a spus despre tine? 

— Că sunt o ţărăncuţă ambițioasă, energică și că ochii 
mei strălucesc ca niște giuvaieruri ieftine. Mi-a spus că, deși 
port pantofi ieftini, am oarecare gust, dar nu cine știe ce. 

— Și asta ţi s-a părut adevărat? 

— Mda. Poate că mai e adevărat și acum. Însă acum am 
pantofi de calitate. 

— Starling, crezi că s-ar putea să fie curios dacă-l torni 
după ce-ţi trimite o scrisoare de încurajare? 

— Ştia că am să-l torn, ar fi spre binele lui să știe. 

— A ucis șase oameni după ce tribunalul l-a condamnat la 
închisoare, spuse Crawford. L-a ucis pe Miggs în azil pentru 
că ţi-a aruncat spermă în obraz și alţi cinci când a evadat în 
climatul politic actual, dacă e prins, doctorul are să se- 
aleagă cu seringa. 

Crawford zâmbi gândindu-se la asta. El fusese pionierul 
studierii criminalilor în serie. În acel moment se afla în 
pragul pensionării obligatorii, iar monstrul care constituise 
cea mai mare provocare pentru el se afla în continuare în 


libertate. Perspectiva morții doctorului Lecter îi producea o 
mare încântare. 

Starling știa că Crawford a menţionat acel gest al lui 
Miggs ca să-i trezească atenţia, să o determine să se 
întoarcă în trecut, în acele zile teribile când încerca să-l 
interogheze pe Hannibal Canibalul în secţia de securitate 
maximă de la Spitalul pentru Nebuni Criminali din 
Baltimore. Când Lecter se juca cu ea în vreme ce o fată 
stătea ghemuită în fântâna lui Jame Gumb și aștepta să 
moară. De obicei, Crawford ascuţea atenţia interlocutorului 
atunci când se pregătea să intre în miezul subiectului, ceea 
ce făcu și de această dată. 

— Starling, știai că una din primele victime ale doctorului 
Lecter mai este în viaţă? 

— Bogătașul. Familia lui a oferit o recompensă. 

— Da, Mason Verger. Își duce zilele în Maryland, cu 
ajutorul unui aparat respirator. Tatăl lui a murit anul ăsta și 
i-a lăsat fabrica de conserve care aduce o avere. Pe lângă 
asta, bătrânul Verger i-a mai lăsat moștenire un 
congresmen și un membru al Comitetului Judiciar de 
Supraveghere care nu puteau să se descurce fără ajutorul 
lui. Mason susţine că are ceva ce ne-ar putea fi de folos 
pentru a-l găsi pe doctor. Vrea să vorbească cu tine. 

— Cu mine? 

— Exact. Asta vrea Mason, și dintr-o dată toată lumea e 
de acord că e o idee strașnic de bună. 

— Asta vrea Mason după ce i-aţi sugerat dumneavoastră 
că trebuie să vrea? 

— Aveau de gând să te arunce la gunoi, Starling, să 
șteargă pe jos cu tine. Ai fi fost victimă degeaba, la fel ca 
John Brigham. Numai pentru a-i scoate basma curată pe 
câţiva birocraţi de la OATA. Temeri. Presiuni. Atâta înţeleg 
tipii ăștia în momentul de față. Am pus pe cineva să-i dea un 
telefon lui Mason și să-i explice cât de mult va avea de 
suferit vânătoarea lui Lecter dacă tu ești dată pe ușă afară. 
Ce s-a mai întâmplat după aceea, pe cine o mai fi sunat 


Mason, nu vreau să știu. Probabil pe Vollmer din camera 
reprezentanţilor. 

Cu un an în urmă, Crawford n-ar fi procedat astfel. 
Starling îi cercetă chipul, căutând vreun simptom al acelei 
nebunii de scurtă durată care îi cuprinde uneori pe cei 
aflaţi în prag de pensie. Nu găsi niciunul, dar îl văzu cu 
adevărat îngrijorat. 

— Mason nu-i un om prea plăcut, Starling, și nu mă refer 
numai la mutra lui. Află ce date are. Adu-le aici și ne vom 
folosi de ele, împreună. În sfârșit. 

Starling știa că, de mai mulţi ani, încă de când a absolvit 
Academia FBI, Crawford a tot încercat să-i obţină numirea 
la Ştiinţe Comportamentale. 

Acum, că devenise un veteran al Biroului, veteran al mai 
multor numiri colaterale, își dădea seama că tocmai 
triumful timpuriu pe care-l obținuse prin capturarea 
criminalului în serie Jame Gumb contribuise la distrugerea 
carierei ei în FBI. Era o stea în afirmare care s-a înțepenit 
pe parcursul ascensiunii. Capturându-l pe Jame Gumb și-a 
făcut cel puţin un dușman neîmpăcat și a stârnit invidia mai 
multor agenţi bărbaţi din generaţia ei. Aceasta, și în plus o 
anumită încăpățânare perversă au avut ca rezultat ani 
întregi de misiuni de rutină - arestări, descinderi, 
intervenţii în jafuri armate, ani de zile cu arma în mână. În 
final, etichetată ca fiind prea irascibilă pentru a lucra în 
echipă, a devenit agent tehnic și s-a ocupat cu instalarea de 
microfoane în mașinile gangsterilor și pedofililor, cu zile și 
nopţi lungi, singuratice de supraveghere a urmăriţilor. Şi 
mereu era de împrumutat atunci când o agenţie soră avea 
nevoie de un om de încredere pentru un raid. Era 
puternică, iar în mânuirea armei dovedea viteză și 
precauţie. 

Crawford a considerat că aceasta ar putea fi o șansă 
pentru ea. Presupunea că ea și-a dorit dintotdeauna să-l 
vâneze pe Lecter. Adevărul era cu mult mai complicat. 

Crawford o studia. 


— N-ai mai ajuns să-ţi extragi pulberea aceea din obraz. 

Câteva granule de praf de pușcă din revolverul 
răposatului Jame Gumb îi marcau pometele cu un punct 
negru. 

— N-am găsit răgazul necesar, răspunse Starling. 

— Ştii cum numesc francezii o aluniță, o mouche ca asta, 
sus pe obraz? Ştii ce înseamnă? 

Crawford deţinea o bibliotecă bine garnisită despre 
tatuaje, simboluri corporale și mutilări rituale. Starling 
clătină din cap. 

— Ăsteia i se spune „curaj”, zise Crawford. Poţi s-o 
păstrezi. Eu unul, în locul tău, aș păstra-o. 


* Capitolul 9 


Muskrat Farm, reședința familiei Verger aflată în 
apropiere de râul Susquehanna, în nordul statului 
Maryland are o frumuseţe deopotrivă stranie și magică. 
Familia Verger, aproape o dinastie în industria prelucrării 
cărnii, a cumpărat-o în anii treizeci când s-au mutat din 
Chicago în est pentru a fi mai aproape de Washington, și și- 
au putut permite această achiziţie fără nicio problemă. 
Simţul ascuţit în materie de politică și afaceri a permis 
familiei Verger să prospere de pe urma contractelor cu 
armata americană încă din vremea Războiului de secesiune. 

Scandalul „cărnii de vită îmbălsămată” din timpul 
războiului americano-spaniol n-a atins aproape deloc 
familia Verger. Când Upton Sinclair și copoii antrenați să 
descopere scandaluri au investigat condiţiile improprii din 
fabrica de conserve din Chicago, au aflat că mai mulţi 
dintre angajaţii lui Verger au fost transformați, nu tocmai 
ortodox, în slănină, băgaţi în cutii de conservă și vânduți ca 
Durham's Pure Leaf Lard, o marcă favorită a patisierilor. 
Dar acuzaţia împotriva lui Verger n-a putut fi dovedită. 


Problema nu i-a costat pierderea nici unui contract 
guvernamental. 

Familia Verger a evitat astfel de stânjeneli posibile și 
multe altele mituind cu bani politicienii, al căror singur act 
potrivnic intereselor lui Verger a fost adoptarea, în anul 
1906, a Legii privind inspecția preparatelor din carne. 

În prezent, întreprinderea înfloritoare a familiei Verger 
sacrifică zilnic optzeci și șase de mii de vite și treizeci și 
șase de mii de porci, cifră care variază ușor în funcţie de 
sezon. 

Pajiștile proaspăt tunse de la Muskrat Farm, cu o mulţime 
de tufe de liliac al căror parfum e purtat de vânt, nu arată 
câtuși de puţin a crescătorie de vite. Singurele animale care 
se văd sunt ponei pentru copiii veniţi în vizită și cârduri 
nostime de gâște de pe pajiști, cu capetele aplecate în iarbă 
și fundurile mișcând într-o parte și-n alta. Nu există câini. 
Casa, clădirile anexe și terenurile se află aproape de centrul 
unei păduri naţionale cu suprafaţa de cincisprezece 
kilometri pătraţi și vor rămâne acolo pentru totdeauna, 
datorită unui permis special acordat de Ministerul 
Afacerilor Interne. 

La fel ca multe din enclavele celor foarte bogaţi, Muskrat 
Farm nu e prea ușor de găsit atunci când mergi acolo 
pentru prima oară. Clarice Starling a trecut pe lângă 
șoseaua care se desprindea din autostradă fără s-o vadă. 
Întorcându-se pe drumul de serviciu, întâlni mai întâi 
intrarea comercială, o poartă mare încuiată cu lanţ și lacăt, 
aflată în gardul înalt care delimita pădurea. Dincolo de 
poartă, un drum dispărea printre copacii ale căror coroane 
se uneau deasupra capului. Nu exista niciun interfon. Mai 
parcurse trei kilometri și ajunse la clădirea portarului, 
aflată la vreo sută de metri mai încolo, pe un drum bine 
îngrijit. Paznicul în uniformă îi notă numele în registru. 

Încă trei kilometri de șosea îngrijită o duseră la fermă. 

Starling opri mașina ca să lase un cârd de gâște să 
traverseze drumul. Zări un grup de copii călare pe niște oi 


Shetland grase ieșind dintr-un hambar aflat la vreo patru 
sute de metri de casă. Clădirea principală din faţa ei era un 
conac alb în stil Stanford, așezat cu artă printre dealuri. 
Locul părea stabil și fecund, patria visurilor frumoase. Asta 
o tulbură pe Starling. 

Familia  Verger avusese destulă minte nu aducă 
transformări casei, excepţie făcând o singură adăugire pe 
care Starling încă nu putea s-o vadă, o aripă modernă ce 
răsărea în partea de est a clădirii ca un membru 
suplimentar atașat printru-un experiment medical grotesc. 

Starling parcă mașina sub porticul central. Odată oprit 
motorul, se așternu o tăcere deplină: își putea auzi 
respiraţia. Văzu în oglinda retrovizoare pe cineva venind 
călare pe un cal. O clipă mai târziu, copitele răsunară pe 
pavaj, aproape, în vreme ce ea cobori din mașină. 

O persoană cu umeri largi și păr blond tuns scurt 
descălecă și dădu frâul unui valet fără să se uite la el. 

— Du-l înapoi, la pas, spuse călăreţul cu o voce profundă, 
aspră. 

Apoi se întoarse spre Starling: 

— Eu sunt Margot Verger. 

La o examinare mai atentă, Starling văzu că personajul 
era o femeie care întinse mâna spre ea - braţul întins drept 
din umăr, nu din cot. În mod evident, Margot Verger era o 
adeptă a exerciţiilor fizice de forţă. Sub gâtul ei puternic, 
umerii și braţele întindeau țesătura cămășii de tenis. Ochii 
aveau o lucire uscată și păreau iritaţi, ca și cum ar fi suferit 
de o lipsă de lacrimi. Purta pantaloni de călărie și cizme 
fără pinteni. 

— Ce mașină e asta, un Mustang vechi? întrebă ea. 

— Din '88. 

— Cinci mii de cmc? 

— Da. E un Mustang Roush. 

— Ţi-e dragă? 

— Foarte. 

— Ce face pentru tine? 


— Nu știu. Destule, cred. 

— "Te temi de ea? 

— O respect. Aș putea spune că o folosesc cu respect, 
zise Starling. 

— Ai ceva cunoștințe despre ea, sau ai cumpărat-o la 
nimereala? 

— Stiam destule ca s-o cumpăr pe loc la o licitaţie cu 
bunuri confiscate de la niște traficanţi de droguri. Am 
învăţat mai multe despre ea mai târziu. 

— Crezi că ar putea să întreacă Porche-ul meu? 

— Depinde ce fel de Porche. Domnișoară Verger, trebuie 
să vorbesc cu fratele dumitale. 

— Peste vreo cinci minute termină să-i facă toaleta. 
Putem merge într-acolo. 

Pantalonii de călărie din doc ai lui Margot Verger scoteau 
un fâșâit când coapsele ei zdravene se atingeau una de alta, 
în timp ce urca scările. Linia părului ca mătasea porumbului 
se deplasase spre spate suficient de mult pentru a o face pe 
Starling să se întrebe dacă ia steroizi și dacă asta-i 
modificase clitorisul. 

Pentru Starling, care și-a petrecut mare parte a copilăriei 
într-un orfelinat luteran, casa părea un muzeu, cu spaţii 
vaste și tavan pictat, cu portretele unor oameni cu aer 
important, demult morţi, agăţate de pereţi. Pe paliere erau 
mozaicuri chinezești din email, iar în holuri erau așternute 
covoare marocane lungi. 

Sesiză o ruptură bruscă de stil la trecerea în aripa nouă a 
conacului  Verger. Accesul în construcţia modernă, 
funcţională, se face prin uși duble de sticlă mată, 
nepotrivite în coridorul cu arcade. 

Margot Verger se opri în faţa ușilor. Îndreptă spre 
Starling ochii lucioși, iritaţi. 

— Unor oameni li se pare dificil să discute cu Mason, 
spuse ea. Dacă situaţia te deranjează sau e mai mult decât 
poţi suporta, pot să-ţi răspund eu mai târziu la orice 
întrebare pe care ai uitat să i-o pui. 


Există un simțământ frecvent pe care îl recunoaștem cu 
toţii, deși nu i-am dat încă vreun nume: anticiparea fericită 
a momentului când vei simţi dispreț pentru cineva. Starling 
îi spuse doar „Mulţumesc”. 

Spre surprinderea lui Starling, prima încăpere din acea 
aripă era o cameră de joacă mare și bine dotată. Doi copii 
negri se jucau printre animale de pluș supradimensionate, 
unul călărind o tricicletă, celălalt trăgând după el un 
camion pe dușumea. O mulţime de triciclete și cărucioare 
erau așezate în colţuri, iar în mijloc se afla o instalaţie de 
gimnastică pentru copii, sub care fuseseră așternute saltele 
groase. 

Într-un colţ al camerei de joacă, un bărbat înalt în 
uniformă de infirmier ședea pe o canapea de două locuri și 
citea revista Vogue. Pe pereţi erau instalate mai multe 
camere video, unele sus, altele la nivelul capului. O cameră 
așezată sus, întru-un colț, le depistă pe Starling și Margot 
Verger, iar lentila ei începu să se rotească pentru a focaliza 
imaginea. 

Starling trecuse de etapa când vederea unui puști negru 
o impresiona, dar era foarte conștientă de prezenţa acestor 
copii. Activitatea lor veselă cu jucăriile era plăcută la 
vedere. 'Traversă încăperea împreună cu Margot Verger. 

— Lui Mason îi place să-i urmărească pe copii, spuse 
Margot Verger. Fiindcă se sperie când îl văd, mai puţin cei 
foarte mici, a ales această cale. Mai târziu merg să 
călărească. Sunt copii de la casa de copii din Baltimore. 

Accesul la camera lui Mason Verger se face numai prin 
sala lui de baie, cu instalaţii demne de o staţiune 
balneoclimaterică, a cărei suprafaţă ocupă toată lăţimea 
aripii. Are un aspect impersonal, toată în oţel, crom și 
mochetă industrială, cu dușuri cu uși largi, căzi de oţel 
inoxidabil având aplicate dispozitive de suspendare, 
furtunuri portocalii rulate, cabine pentru saună și dulapuri 
încăpătoare din sticlă, pline cu unguente de la Farmacia de 
Santa Maria Novella din Florenţa. Aerul din încăpere era 


încă umed în urma utilizării recente, păstrând izuri de 
camfor și gaulteria. 

Starling zări lumină pe sub ușa lui Mason Verger. Lumina 
se stinse în clipa când sora lui atinse clanţa. 

Colţul din camera lui Mason Verger destinat vizitatorilor 
era de o plafonieră cu becuri puternice. O reproducere 
acceptabilă a picturii lui William Blake numită „Zilele din 
vechime”, care îl înfățișează pe Dumnezeu măsurând cu 
șublerul, se afla agăţată deasupra canapelei. Tabloul era 
drapat cu pânză neagră, pentru a marca decesul recent al 
capului familiei Verger. Restul încăperii se afla în întuneric. 

Din beznă se auzi sunetul unui aparat care funcţiona 
ritmic, scoțând un suspin la fiecare mișcare. 

— Bună ziua, agent Starling. 

O voce sonoră, amplificată mecanic, b-ul lipsind din „bună 
ziua”. 

— Bună ziua, domnule Verger, răspunse Starling 
întunericului, simțind în creștet căldura lămpii de deasupra 
capului. 

Ziua era altundeva. Ziua nu pătrundea până acolo. 

— Ia loc. 

Va trebui s-o fac. Acum e un moment la fel de bun ca 
oricare altul. Acum trebuie. 

— Domnule Verger, discuţia pe care o vom purta are 
caracterul unei depoziţii, de aceea va trebui s-o înregistrez. 
Aveţi vreo obiecţie? 

— Niciuna. 

Vocea se auzi printre oftaturile aparatului. 

— Margot, cred că ne poţi lăsa singuri. 

Fără să se uite la Starling, Margot ieși însoţită de fâșâitul 
pantalonilor de călărie. 

— Domnule Verger, aș vrea să aplic acest microfon pe... 
îmbrăcămintea dumneavoastră, sau pe pernă, dacă nu vă 
deranjează, sau pot chema o soră să facă asta, dacă 
preferați. 

— Bineînţeles, răspunse el fără să pronunţe litera b. 


Așteptă să prindă puteri de la următoarea expiraţie 
mecanică. 

— Poţi s-o faci chiar dumneata, agent Starling. Sunt aici. 

Starling nu reuși pe moment să localizeze vreun 
întrerupător. Își spuse că va vedea mai bine dacă se 
îndepărtează de lumina crudă, așa că se îndreptă spre el în 
beznă, cu o mână în faţă, spre mirosul de camfor. 

Se afla mai aproape de pat decât credea când el aprinse 
lumina. 

Nimic nu se schimbă pe chipul lui Starling. Doar mâna în 
care ţinea microfonul tresări, dându-se înapoi vreo doi 
centimetri. 

Prima constatare era complet separată de senzațiile din 
piept și stomac: anomaliile din vorbirea lui erau urmarea 
lipsei totale de buze. A doua constatare: nu e orb. Unicul lui 
ochi albastru o privea printr-un fel de monoclu cu un tub 
atașat care menținea umezeala ochiului, căci îi lipseau 
pleoapele. În ce privea restul, chirurgii făcuseră cu ani în 
urmă tot ce le stătuse în putinţă cu grefe de piele de mari 
dimensiuni peste os. 

Mason Verger, fără nas și buze, fără ţesut moale pe faţă, 
era tot numai dinţi, ca o creatură din abisul oceanului. 
Obișnuiţi cum suntem cu măștile grotești, șocul produs la 
vederea lui e întârziat. Apare abia atunci când îţi dai seama 
că acesta este chipul unui om, dincolo de care există o 
minte. Fiecare mișcare a acestui chip te cutremură: 
articulaţia maxilarului, mișcarea ochiului care se îndreaptă 
spre tine să te vadă. Să-ţi vadă chipul normal. 

Părul lui Mason Verger e frumos și, în mod straniu, cel 
mai greu de privit. Negru înspicat de șuvițe albe, e împletit 
într-o coadă suficient de lungă pentru a atinge podeaua 
dacă e lăsată să atârne peste pernă. Astăzi părul împletit îi 
stă pe piept într-un colac mare, deasupra aparatului 
respirator care seamănă cu o carapace de broască ţestoasă. 
Părul unui om transformat într-o ruină. Șuviţele împletite 
strălucesc ca niște solzi. 


Sub cearșafuri, trupul demult paralizat al lui Mason 
Verger pare că s-a topit cu totul pe patul înălțat de spital. 

În dreptul feţei lui se afla acel dispozitiv de comandă din 
plastic transparent care semăna cu un nai sau o armonică. 
Își încolăci limba în jurul unuia din tuburi și suflă o dată cu 
următoarea mișcare a aparatului său respirator. Patul 
răspunse cu un zgomot mecanic, îl întoarse puţin ca să se 
afle faţă în faţă cu Starling și-i mări unghiul de înclinare a 
capului. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce s-a întâmplat, 
spuse Verger. A fost mântuirea mea. L-ai acceptat pe lisus, 
domnișoară Starling? Ai credinţă? 

— Am fost crescută într-o atmosferă religioasă strictă, 
domnule Verger. Am atâta credință cât se poate dobândi 
astfel. Acum, dacă nu vă deranjează, am să prind 
microfonul pe fața de pernă. Nu va încurca acolo, sper. 

Propria voce îi părea prea vioaie și prea de asistentă. 

Imaginea mâinii ei lângă capul lui, a celor două părţi de 
trup alăturate n-o ajută pe Starling, și nici pulsul vizibil în 
vasele de sânge transplantate peste oasele feţei, ca să le 
alimenteze cu sânge; dilatarea lor ritmică semăna cu 
mișcarea unor viermi. 

Desfășură recunoscătoare firul microfonului și se retrase 
lângă masă, la casetofonul ei cu microfon separat. 

— Aici agentul special Clarice M. Starling, FBI, numărul 
legitimaţiei 5143690, luând declaraţia lui Mason R. Verger, 
numărul fișei de Asigurări Sociale 475989823, la reședința 
acestuia, în data înregistrată mai sus, jurat și confirmat. 
Domnul Verger înțelege că i-a fost acordată imunitate în 
fața urmăririi legale de către Procurorul districtului treizeci 
și șase și de către autorităţile locale printr-o notă comună 
anexată, sub jurământ și confirmată. Acum, domnule 
Verger... 

— Vreau să-ţi povestesc despre tabără, o întrerupse o 
dată cu următoarea expiraţie a aparatului. A fost o 


experiență minunată din copilărie la care m-am întors, în 
esenţă. 

— Putem ajunge și la asta, domnule Verger, dar mă 
gândeam să... 

— O, putem ajunge la asta acum, domnișoară Starling. 
Înţelegi, totul se reduce la a suporta. Atunci l-am întâlnit pe 
Iisus, și nu-ţi voi spune niciodată ceva mai important decât 
asta. 

Se opri ca să lase aparatul să ofteze. 

— Era o tabără creștină unde mă trimisese tata. Ela 
plătit totul, toate cele o sută douăzeci și cinci de locuri la 
lacul Michigan. Unii copii din tabără erau niște nefericiţi 
care ar fi făcut orice pentru o bomboană. Poate că am 
profitat de asta, poate că am fost dur cu ei atunci când nu 
voiau să mănânce ciocolata și să facă ce voiam eu - nu 
ascund nimic, pentru că acum totul e bine. 

— Domnule Verger, haideţi să ne uităm la niște materiale 
cu aceeași... 

Dar el nu o asculta, ci doar aștepta ca aparatul să-i dea 
aer. 

— Am imunitate, domnișoară Starling, și totul e bine. Am 
imunitate certă de la lisus, am imunitate de la procurorul 
general, am imunitate de la procurorul districtual din 
Owings Mills, Aleluia. Sunt liber, domnișoară Starling, și 
totul e bine. Sunt cu El și totul e bine. El e lisus cel înălţat. 
Nimeni nu-l învinge. Am fost în slujba Lui în Africa, Aleluia, 
am fost în slujba Lui în Chicago, lăudat fie-l numele, și în 
slujba Lui sunt și acum, și el mă va ridica din patul ăsta și 
îmi va dobori dușmanii și-i va aduce în faţa mea, și voi auzi 
jelania femeilor lor, și totul e bine. 

Se înecă cu propria salivă și se opri; vasele de sânge de 
pe frunte pulsau întunecate. Starling se ridică să cheme o 
infirmieră, dar vocea lui o opri înainte să ajungă la ușă. 

— Mă simt bine, totul e bine. 

Poate că o întrebare directă ar avea mai mult succes 
decât încercarea de a-l îndruma indirect. 


— Domnule Verger, l-aţi întâlnit vreodată pe doctorul 
Lecter înainte ca tribunalul să hotărască să mergeţi la el 
pentru terapie? V-aţi întâlnit vreodată în societate? 

— Nu. 

— Eraţi amândoi membri ai consiliului Filarmonicii din 
Baltimore. 

— Nu, locul meu se datora faptului că mă număram 
printre sponsori. Îmi trimiteam avocatul atunci când se vota 
câte ceva. 

— N-aţi dat nicio declaraţie la procesul doctorului Lecter. 

Învăţă să-și sincronizeze întrebările în așa fel încât el să 
aibă aer ca să răspundă. 

— Au spus că au destul material ca să-l condamne de șase 
ori, de nouă ori. lar ela reușit să scape pledând pentru 
nebunie. 

— Tribunalul l-a găsit nebun. Doctorul Lecter nu a pledat 
pentru nebunie. 

— Crezi că distincţia asta e importantă? întrebă Mason. 

Această întrebare o ajută să-i întrevadă pentru prima 
oară mintea, rapidă și profundă, diferită de vocabularul pe 
care îl folosea cu ea. 

Ţiparul cel mare, obișnuit de-acum cu lumina, se ridică 
dintre pietrele din acvariu și-și reluă cercul neobosit - o 
panglică unduitoare, cafenie, cu pete neregulate de un alb- 
gălbui formând un model minunat. Starling era cât se poate 
de conștientă de prezența animalului, a cărui mișcare o 
înregistra la periferia câmpului vizual. 

— E un Muraena Kidako, zise Mason. Există unul și mai 
mare ca el, în captivitate, în Tokio. Ăsta e al doilea ca 
mărime. Denumirea lui populară este „ţiparul brutal”. Vrei 
să vezi de ce? 

— Nu, răspunse Starling și întoarse pagina carnetului de 
însemnări. Așadar, domnule Verger, pe parcursul terapiei 
impusă de tribunal pe care aţi urmat-o, l-aţi invitat pe 
doctorul Lecter acasă la dumneavoastră. 


— Nu-mi mai este rușine. Am să-ţi povestesc totul. Totul e 
bine acum. Se punea problema să scap de niște acuzaţii 
false de molestare dacă prestam cinci sute de ore de muncă 
în folosul comunităţii, lucrând la un adăpost pentru câini, și 
făceam terapie cu doctorul Lecter. Mi-am spus că, dacă 
reușeam să-l implic pe doctor în ceva dubios, ar fi fost silit s- 
o lase mai moale cu terapia și astfel puteam să nu mă duc 
chiar la toate ședințele, sau să merg niţel drogat, fără ca 
asta să-mi pună în pericol eliberarea condiţionată. 

— Pe vremea aceea aveaţi locuinţa din Owings Mills. 

— Da. l-am spus doctorului Lecter totul, despre Africa și 
Idi și tot restul, și i-am zis că o să-i arăt unele din chestiile 
mele. 

— Să-i arătaţi...? 

— Diverse obiecte. Jucării. În colţul de colo poţi vedea 
mica ghilotină portabilă pe care am folosit-o pentru Idi 
Amin. Poţi s-o arunci pe bancheta din spate a unui Jeep și să 
te duci oriunde, în cel mai izolat sătuc. O instalezi într-un 
sfert de oră. Condamnatului îi trebuie cam zece minute s-o 
ridice cu un vinci, ceva mai mult dacă e femeie sau copil. Nu 
mi-e rușine de nimic din toate astea, pentru că sunt 
purificat. 

— Doctorul Lecter v-a făcut o vizită acasă. 

— Da. I-am deschis ușa îmbrăcat în piele, înţelegi. Am 
pândit o reacţie, dar n-am văzut niciuna. Mă preocupa 
ideea că-i va fi frică de mine, dar nu părea să-i fie. Frică de 
mine - acum e amuzant. L-am invitat sus. l-am arătat câinii 
pe care îi adoptasem de la adăpost, doi câini care erau 
prieteni și pe care îi ţineam într-o cușcă împreună, cu apă 
proaspătă din belșug, dar fără hrană. Eram curios ce se va 
întâmpla cu ei până la urmă. l-am arătat apoi 
spânzurătoarea mea - știi, autoasfixie erotică, te spânzuri, 
dar nu de tot, și asta-ţi produce plăcere în timp ce... mă 
înţelegi? 

— Da. 


— Ei bine, el nu părea să înțeleagă. M-a întrebat cum 
funcţionează chestia, și i-am zis „ești un psihiatru ciudat 
dacă nu știi asta”, iar el a zis - și n-am să-i uit zâmbetul 
niciodată - a spus „Arată-mi”. Te-am prins! mi-am zis în 
sinea mea. 

— Şi i-aţi arătat. 

— Nu mi-e rușine să recunosc. Evoluăm prin propriile 
greșeli. Sunt purificat. 

— Vă rog să continuaţi, domnule Verger. 

— Așa că am așezat laţul în faţa oglinzii celei mari, mi l- 
am pus la gât și am prins funia într-o mână, iar cu cealaltă 
mână mi-am văzut de treabă; îi urmăream reacțiile, dar nu- 
mi puteam da seama de niciuna. De obicei pot descifra 
oamenii. El stătea pe un scaun în colțul camerei. Ședea 
picior peste picior, cu degetele împletite pe genunchi. Apoi 
s-a ridicat și a băgat mâna în buzunarul sacoului, cu un gest 
foarte elegant, ca James Mason căutându-și bricheta, și m-a 
întrebat: „Vrei o pocnitoare!*:?” Mi-am zis „Măi să fie! Îmi 
dă una acum și va trebui să-mi dea până în ziua de apoi ca 
să-și păstreze dreptul de a practica.” În fine, dacă ai citit 
raportul, ai aflat că era cu mult mai mult decât amil nitrit. 

— „Praf de îngeri”!1:, alte câteva metamfetamine și ceva 
LSD, spuse Starling. 

— O chestie tare, nu glumă! Doctorul s-a dus la oglinda în 
care mă priveam, i-a dat un șut și a luat un ciob. Eu unul 
pluteam. A venit la mine și mi-a dat așchia de sticlă, m-a 
privit în ochi și mi-a sugerat că poate vreau să-mi jupoi faţa 
cu ea. A dat drumul la câini din cușcă. Și i-am hrănit cu fața 
mea. A durat mult timp ca s-o jupoi complet - așa mi s-a 
spus. Eu nu-mi amintesc. Doctorul Lecter mi-a rupt gâtul cu 
ștreangul. Mi-au recuperat nasul când au golit stomacul 
câinilor, la adăpostul de animale, dar grefa nu s-a prins. 

Starling își aranjă hârtiile de pe masă un timp mai lung 
decât ar fi fost nevoie în mod normal. 

— Domnule Verger, familia dumneavoastră a promis o 
recompensă după ce doctorul Lecter a evadat în Memphis. 


— Da, un milion de dolari. Un milion. Am anunţat 
pretutindeni în lume. 

— V-aţi oferit, de asemenea, să plătiţi orice fel de 
informaţie relevantă, nu doar cele care duc la arestare și 
condamnare. Ar fi trebuit să ne împărtășiţi acest tip de 
informaţii. Aţi făcut-o întotdeauna? 

— Nu chiar, dar n-a existat niciodată ceva demn de 
împărtășit. 

— De unde știți? Aţi urmărit personal unele din fire? 

— Doar atât cât să-mi dau seama că nu au nicio valoare. 
Şi de ce să nu le fi urmărit, atâta timp cât voi nu mi-aţi spus 
niciodată nimic din ce aţi aflat. Am avut un pont din Creta 
care nu a dus nicăieri și altul din Uruguay pe care nu l-am 
putut confirma. Vreau să înţelegi, domnișoară Starling, aici 
nu e vorba de răzbunare. L-am iertat pe doctorul Lecter, 
așa cum Mântuitorul i-a iertat pe soldaţii romani. 

— Domnule Verger, aţi indicat FBl-ului că de data aceasta 
e posibil să aveţi ceva consistent. 

— Caută în sertarul mesei din capăt. 

Starling scoase mănușile albe de bumbac din poșetă și le 
puse pe mâini. În sertar se afla un plic mare, cafeniu. Era 
rigid și greu. Scoase din el o radiografie pe care o ridică 
spre becurile puternice de deasupra capului. Radiografia 
era a unei mâini stângi care părea vătămată. Numără 
degetele. Patru, plus degetul mare. 

— Uită-te la metacarpiene, știi ce sunt alea? 

— Da. 

— Numără articulațiile. 

Cinci articulaţii. 

— Socotind și degetul mare, această persoană avea șase 
degete la mâna stângă. Ca doctorul Lecter. 

— Ca doctorul Lecter. 

Colţul unde ar fi trebuit să existe numărul de fișă și 
originea radiografiei fusese tăiat. 

— De unde a venit radiografia, domnule Verger? 


— Rio de Janeiro. Ca să aflu mai multe trebuie să plătesc. 
O grămadă de bani. Îmi poţi spune dacă e a doctorului 
Lecter? Ca să știu dacă e cazul să plătesc. 

— Am să încerc, domnule Verger. Ne vom da toată silinţa. 
Aveţi ambalajul în care a sosit radiografia? 

— Margot îl păstrează într-o pungă de plastic, ţi-l va da. 
Dacă nu te superi, domnișoară Starling, sunt cam obosit și 
am nevoie de oarecare îngrijiri. 

— Veţi primi vești de la biroul meu, domnule Verger. 

Starling abia ieșise din încăpere când Mason Verger suflă 
în tubul din capăt și spuse: 

— Cordell? 

Infirmierul din camera de joacă intră și-i citi dintr-un 
dosar cu eticheta DEPARIAMENTUL PENTRU PROTECŢIA 
OREANILOR, ORAȘUL BALTIMORE. 

— Franklin, da? Trimite-l pe Franklin, ceru Mason și apoi 
stinse lumina de la patul lui. 

Băieţelul stătea în picioare, singur, sub becurile 
puternice aflate în tavan deasupra colțului destinat 
vizitatorilor,  scrutând cu ochii  îngustaţi întunericul 
atotcuprinzător. Se auzi vocea răsunătoare: 

— Tu ești Franklin? 

— Franklin, spuse băieţelul. 

— Unde stai, Franklin? 

— Cu mama și Shirley și Stringbean. 

— Stringbean stă acolo tot timpul? 

— Vine, pleacă. 

— Ai spus „Vine, pleacăa”? 

— Înî. 

— Mama nu-i mama ta adevărată, nu-i așa, Franklin? 

— Nţ. 

— Îţi place acasă la tine, Franklin? 

Copilul se lumină. 

— O avem pe Pisicuţa Pis. 

— De când stai acolo, acasă la mama? 


— Nu știu. 

— Ţi-ai serbat vreodată ziua de naștere acolo? 

— O dată. Shirley a făcut îngheţată. 

— Îţi place îngheţata? 

— De căpșuni. 

— Le iubești pe mama și Shirley? 

— Îhî, le iubesc, și pe Pisicuţa Pis. 

— Vrei să locuiești acolo? Te simţi în siguranţă când te 
duci la culcare? 

— Îhî. Dorm în cameră cu Shirley. Shirley e mare. 

— Franklin, nu mai poţi să locuiești acolo, cu mama și 
Shirley și cu Pisicuţa Pis. Trebuie să pleci. 

— Cine zice? 

— Guvernul zice. Mama și-a pierdut serviciul și 
permisiunea de a adopta copii. Poliţia a găsit o ţigară cu 
marijuana acasă la tine. N-ai s-o mai vezi pe mama de 
săptămâna viitoare. N-ai s-o mai vezi pe Shirley sau pe 
Pisicuţa Pis de săptămâna viitoare. 

— Nu, spuse Franklin. 

— Sau poate că nu te mai vor, Franklin. E ceva în 
neregulă cu tine? Ai bube sau ceva urât? Crezi că pielea ta 
e prea neagră ca ele să te iubească? 

Franklin își trase în sus cămașa și-și privi burtica tuciurie. 
Clătină din cap. Plângea. 

— Ştii ce o să se întâmple cu Pisicuţa Pis? Cum o cheamă 
pe Pisicuţa Pis? 

— O cheamă Pisicuţa Pis, așa o cheamă. 

— Ştii ce o să se întâmple cu Pisicuţa Pis? Polițistul are s- 
o ducă pe Pisicuţa Pis la un adăpost pentru animale, și un 
doctor de acolo are să-i facă o injecție. [ie ţi-au făcut 
injecție la orfelinat? Ţi-a făcut sora o injecție? Cu un ac 
strălucitor? Au să-i facă și Pisicuţei Pis o injecție. Ea are să 
se teamă foarte tare când are și vadă acul. Au să bage acul 
în ea, și pe Pisicuţa Pis o s-o doară și o să moară. 

Franklin ridică poalele cămășii și lipi țesătura de obraz. 
Băgă degetul mare în gură, ceva ce nu mai făcuse de un an, 


după ce mama i-a spus să nu mai facă. 

— Vino aici, spuse vocea din întuneric. Vino aici și am să- 
ți spun cum poţi să faci ca Pisicuţa Pis să nu capete injecţia. 
Vrei ca Pisicuţa Pis să capete injecţia, Franklin? Nu? Atunci 
vino la mine, Franklin. 

Franklin, înlăcrămat, sugându-și degetul, păși încet 
înainte, în beznă. Când ajunse la doi metri de pat, Mason 
suflă în naiul lui și luminile se aprinseră. 

Dintr-un curaj înnăscut, sau din dorința de a o ajuta pe 
Pisicuţa Pis, sau pentru că știa că nu mai are unde să fugă, 
Franklin nu se clinti. Nu o rupse la fugă. Rămase locului 
hotărât și se uită la faţa lui Mason. 

Dacă Mason ar fi avut frunte, s-ar fi încruntat la vederea 
rezultatului dezamăgitor. 

— Poţi s-o salvezi pe Pisicuţa Pis de injecție dacă-i dai cu 
mâna ta niște otravă de șoareci. 

V-ul nu se auzi, dar Franklin înţelese. Scoase degetul din 
gură. 

— Ești un caca rău și bătrân, zise copilul. Ești și urât. 

Se întoarse și ieși din cameră, prin coridorul cu furtunuri 
încolăcite, înapoi în camera de joacă. 

Mason îl urmărea pe video. 

Infirmierul privi copilul, supraveghindu-l cu atenţie în 
timp ce se prefăcea că citește Vogue. 

Franklin nu mai dădea doi bani pe jucării. Se duse și se 
așeză sub o girafă, cu faţa la perete. Asta era tot ce putea 
să facă pentru a nu-și mai suge degetul. 

Cordell urmărea cu grijă lacrimile. Când văzu umerii 
copilului scuturându-se, infirmierul merse la el și-i șterse 
grijuliu lacrimile cu tampoane sterile. Apoi puse tampoanele 
ude în paharul de Martini al lui Mason, care stătea la rece 
în frigiderul din camera de joacă, alături de sucuri de 
portocale și cutii de Coca-Cola. 


* Capitolul 10 


Nu era deloc ușor să găsești informaţii medicale despre 
doctorul Hannibal Lecter. Dat fiind disprețul lui nemărginit 
faţă de instituţiile medicale și față de majoritatea medicilor, 
nu e surprinzător că n-a avut niciodată un medic de familie. 

Spitalul de Nebuni Criminali din Baltimore, unde a stat 
închis doctorul Lecter până la transferul său dezastruos în 
Memphis, era acum închis, o clădire părăginită așteptând 
echipele de la demolări. 

Poliţia statului Tennessee a fost ultima care l-a avut în 
grijă pe doctorul Lecter înainte ca acesta să evadeze, dar 
cei de acolo susțineau că n-au preluat niciodată fișele lui 
medicale. Ofițerii care l-au adus de la Baltimore la 
Memphis, amândoi decedați, semnaseră pentru prizonier, 
nu și pentru vreo fișă medicală. 

Starling petrecu o zi la telefon și în fața computerului, 
apoi căută concret prin camerele de depozitare a probelor 
de la Quantico și din clădirea ]. Edgar Hoover. Scotoci prin 
camera de probe aglomerată, prăfuită și rău mirositoare a 
Poliţiei din Baltimore o dimineaţă întreagă și apoi petrecu o 
după-amiază  înnebunitoare ocupându-se de Colecţia 
Hannibal Lecter, nesortată, de la Biblioteca de Drept 
Fitzhugh Memorial, unde timpul se oprește în loc pe când 
custodele încearcă să găsească cheia potrivită. 

La sfârșit a rămas cu o singură foaie de hârtie: examenul 
medical superficial făcut doctorului Lecter când a fost 
arestat de poliţia statului Maryland. Nu era anexată nicio 
fișă medicală anterioară. 

Inelle Corey supravieţuise demiterii de la Spitalul pentru 
nebuni criminali din Baltimore și trecuse la activități mai 
interesante în Comisia Medicală a statului Maryland. A 
refuzat să discute cu Starling în birou, așa că s-au întâlnit la 
bufetul de la parter. 

Starling avea obiceiul să sosească devreme la întâlniri și 
să observe de la o distanţă oarecare punctul de întâlnire 
stabilit. Corey apăru exact la ora fixată. Avea cam treizeci și 
cinci de ani, era masivă și palidă, fără machiaj ori bijuterii. 


Părul lung îi ajungea până aproape de mijloc; purta sandale 
albe cu elastic. 

Starling luă câteva plicuri de zahăr de pe raftul cu 
condimente și privi cum Corey se așază la masa convenită. 

Ai putea crede că toţi protestanții arată la fel. Nu-i chiar 
așa. La fel cum un localnic din Caraibe poate deseori să 
recunoască insula de pe care provine un altul, tot așa 
Starling, crescută de luterani, o privi pe femeie și-și spuse 
în sinea ei: „Biserica lui Hristos, poate Nazarineană la 
suprafaţă.” 

Își scoase bijuteriile - o brățară simplă și un cercel în 
urechea cea nevătămată, și le puse în poșetă. Ceasul de 
plastic mergea. În rest nu putea face prea multe cu privire 
la înfățișarea ei. 

— Inelle Corey? Vrei niște cafea? 

Starling ducea două cești. 

— Se pronunţă FEyenelle. Nu beau cafea. 

— Le beau eu pe amândouă, vrei altceva? Eu sunt Clarice 
Starling. 

— Nu doresc nimic. Vrei să-mi arăţi un act de identitate? 

— Desigur, spuse Starling. Domnișoară Corey - pot să-ţi 
spun Inelle? 

Femeia ridică din umeri. 

— Inelle, am nevoie de ajutor într-o problemă care nu te 
implică personal în niciun fel. Am nevoie de îndrumări ca să 
găsesc niște dosare de la Spitalul Baltimore. 

Inelle Corey vorbește cu o precizie exagerată atunci când 
vrea să-și exprime mânia sau să arate că știe bine ce spune. 

— Am trecut prin faza asta cu Comisia, la momentul 
închiderii spitalului, domnișoară... 

— Starling. 

— Domnișoară Starling. Vei afla că niciun pacient n-a 
plecat din spital fără dosar. Vei afla că niciun dosar nu a 
ieșit din spital fără aprobarea unui supervizor. În ceea ce-i 
privește pe decedați, Departamentul Sănătăţii nu a avut 
nevoie de dosarele lor, Biroul de Statistică Medicală nu a 


vrut dosarele lor, și după câte știu, dosarele moarte, adică 
dosarele celor decedați au rămas la Spitalul Baltimore după 
data plecării mele, iar eu am fost printre ultimii care au 
plecat. Cazurile de fugă au mers la poliţia orașului și la 
biroul șerifului. 

— Cazurile de fugă? 

— Atunci când cineva fuge din spital. Uneori se întâmpla 
ca acei internaţi cu comportare bună, care aveau oarecare 
privilegii, să fugă. 

— Ar putea doctorul Hannibal Lecter să fie considerat un 
caz de fugă? Crezi că dosarul lui ar fi putut să ajungă la 
forţele de ordine? 

— El nu a fost un caz de fugă. Nu a fost considerat 
niciodată ca un caz de fugă al nostru. Nu se afla în custodia 
noastră când a fugit. Odată m-am dus acolo, la subsol și m- 
am uitat la doctorul Lecter, i l-am arătat surorii mele când a 
venit cu băieţii ei. Am o senzaţie neplăcută, de frig când îmi 
amintesc. L-a stârnit pe unul din ceilalți să arunce niște... 
(cobori vocea) spermă pe noi. 

— Era cumva vorba de Miggs? Avea îndemânare. 

— Mi-am scos din minte întâmplarea. Dar îmi amintesc de 
tine. Ai venit la spital și ai vorbit cu Fred - cu doctorul 
Chilton și te-ai dus în subsol, la Lecter, nu-i așa? 

— Da. 

Doctorul Frederick  Chilton, directorul Spitalului de 
nebuni criminali din Baltimore, fusese dat dispărut în timp 
ce se afla în concediu, după evadarea doctorului Lecter. 

— Ştii că Fred a dispărut. 

— Da, am auzit. 

Domnișoara Corey fabrică repede niște lacrimi lucioase. 

— Era logodnicul meu, spuse. El a dispărut, pe urmă 
spitalul a fost închis, era ca și cum mi s-ar fi prăbușit lumea 
în cap. Dacă n-ar fi fost biserica, n-aș fi putut să depășesc 
momentul. 

— Îmi pare rău, spuse Starling. Acum ai o slujbă bună. 


— Dar nu-l am pe Fred. Era un om așa de bun..., între noi 
era dragoste, o dragoste pe care n-o găsești în fiecare zi. A 
fost ales Băiatul Anului, în liceu. 

— Măi să fie. Să te întreb ceva, Inelle. Doctorul Chilton 
păstra dosarele în biroul lui, sau în recepţie, unde aveai 
dumneata biroul? 

— Se aflau în dulapurile din perete, în biroul lui, dar în 
timp s-au înmulţit așa de tare că le-am pus în fișete mari, în 
recepţie. Erau întotdeauna încuiate, firește. Când s-a închis 
spitalul, clădirea a fost ocupată temporar de clinica de 
dezintoxicare a dependenţilor de heroină și o mulţime de 
lucruri au fost mutate de colo-colo. 

— Ai văzut vreodată dosarul doctorului Lecter, ai umblat 
cu el? 

— Sigur. 

— Îţi amintești să fi fost vreo radiografie în el? 
Radiografiile se aflau împreună cu fișele medicale, sau 
separat? 

— Cu. Împreună cu fișele. Erau mai mari ca dosarele și 
asta incomoda. Aveam un aparat Roentgen, dar niciun 
radiolog cu normă întreagă care să ţină dosare separate. 
Ca să fiu sinceră, nu-mi amintesc dacă în dosarul lui era 
vreo radiografie sau nu. Exista o electrocardiogramă pe 
care Fred o arăta deseori. Doctorul Lecter - nici măcar nu- 
mi vine să-i spun doctor - era conectat la electrocardiograf 
când a atacat-o pe biata asistentă. Era ceva nefiresc: pulsul 
nu i s-a mărit prea mult când a atacat-o. S-a ales cu un 
umăr dislocat când infirmierii l-au înșfăcat și l-au tras de pe 
ea. Pentru asta au trebuit să-i facă radiografie. Dacă era 
după mine, s-ar fi ales cu mai multe, nu doar cu un simplu 
umăr dislocat. 

— Dacă îţi vine vreo idee referitoare la locul unde s-ar 
putea afla dosarul, ai să mă suni? 

— Vom face ceea ce noi numim o cercetare globală, spuse 
domnișoara Corey savurând termenul, dar nu cred să găsim 


ceva. O mulţime de lucruri au fost abandonate, nu de noi, ci 
de cei de la clinică. 

Ceștile de cafea aveau margini groase de pe care lichidul 
se prelingea pe pereţii vasului. Starling privi cum Inelle 
Corey se depărtează greoaie, un personaj ca de coșmar, și 
bău jumătate de ceașcă de cafea cu un șervet sub bărbie. 

Starling începea să-și recapete contactul cu sine însăși. 
Ştia că o deranjează ceva. Poate era vorba de lipsa de 
cochetărie, mai rău chiar, poate lipsa de stil. O indiferenţă 
faţă de lucrurile care încântă ochiul. Poate că simţea nevoia 
acută de stil. Chiar și stilul narcomanelor era mai bine 
decât nimic - era o declaraţie, indiferent că vrei s-o auzi sau 
nu. 

Starling se examină în căutare de snobism și ajunse la 
concluzia că avea al naibii de puţine motive să fie snoabă. 
Apoi, gândindu-se la stil, și-o aminti pe Evelda Drumgo, 
care avea stil cât încape. lar acest gând o făcu să-și 
dorească din nou, din tot sufletul, să uite de sine din nou. 


* Capitolul 11 


Și astfel, Starling se întoarse acolo unde a început totul 
pentru ea, la Spitalul pentru nebuni criminali din Baltimore, 
acum dezafectat. Vechea clădire cafenie, cuib al suferinţei, 
e toată lacăte și ferestre oblonite, acoperită de graffiti, și 
așteaptă echipele de la demolări. 

Instituţia se afla în declin cu mai mulţi ani înaintea 
dispariţiei directorului ei, aflat în concediu, doctorul 
Frederick Chilton. Dezvăluirile ulterioare cu privire la risipa 
din spital, la administrarea proastă și la decrepitudinea 
clădirii în sine au determinat la scurt timp după aceea 
oprirea fondurilor. Unii pacienţi au fost transferați în alte 
instituţii, alții au murit, iar câţiva rătăceau pe străzile din 
Baltimore ca niște zombi, dependenţi de Iorazină ca 


rezultat al unui program ambulatoriu prost conceput în 
urma căruia mai mulţi dintre ei au murit îngheţaţi. 

Așteptând în faţa bătrânei clădiri, Clarice Starling și-a 
dat seama că a epuizat toate celelalte posibilităţi înainte să 
vină aici tocmai pentru că nu voia să se mai întoarcă 
vreodată în acest loc. 

Îngrijitorul întârzie trei sferturi de oră. Era un bărbat 
vârstnic, masiv, cu un pantof ortopedic care bocănea și o 
tunsoare est-europeană care putea să fi fost făcută în casă. 
Respira șuierător. O conduse către o ușă laterală la care se 
ajungea coborând câteva trepte. Încuietoarea fusese scoasă 
de tâlhari, iar ușa era acum încuiată cu un lanţ și două 
lacăte. Pe verigile lanţului se adunaseră pânze de păianjen. 
Iarba crescută în crăpăturile treptelor gâdilă gleznele lui 
Starling în vreme ce îngrijitorul bâjbâia cu cheile. Cerul 
după-amiezei târzii era acoperit, lumina opacă și fără 
umbre. 

— Nu cunosc clădirea bine, eu numai verific alarma de 
incendiu, zise omul. 

— Ştii dacă sunt depozitate ceva documente aici? Fișete, 
dosare? 

EI ridică din umeri. 

— După spital, au avut aici clinica de dezintoxicare. Au 
pus totul în subsol, ceva paturi, ceva așternut, nu știu ce 
era. E rău acolo pentru astm, mucegaiul, foarte rău 
mucegai. Saltelele de pe paturi erau cu mucegai, mucegai 
rău pe paturi. Nu pot să suflu acolo. Scările mă omoară. V- 
aș arăta, dar... 

Starling ar fi fost bucuroasă să aibă un însoțitor, chiar și 
pe el, dar ar fi încetinit-o. 

— Nu, nu-i nevoie. Unde-i biroul dumitale? 

— Un pic mai încolo, unde era biroul pentru permise de 
conducere. 

— Dacă nu mă întorc într-o oră... 

El se uită la ceas. 

— Programul meu se termină peste jumătate de oră. 


Asta chiar le întrece pe toate. 

— Domnule, ai să aștepți să-ți aduc cheile în biroul 
dumitale. Dacă nu mă întorc într-o oră, sună la numărul de 
pe cartea asta de vizită și arată-le unde m-am dus. Dacă nu 
ești acolo când ies, dacă ai închis și te-ai dus acasă, 
dimineaţă merg personal la șeful dumitale și-ţi fac raport. 
În plus..., în plus vei fi audiat la Fisc, iar situaţia dumitale va 
fi revizuită de Biroul de Imigrare și... și Naturalizare. 
Înţelegi? Aș aprecia un răspuns, domnule. 

— V-aș fi așteptat, sigur. Nu trebuie să spuneţi asemenea 
lucruri. 

— Mulţumesc foarte mult, domnule, spuse Starling. 

Îngrijitorul se prinse cu mâinile sale mari de balustradă 
ca să se sprijine urcând cele câteva trepte până la nivelul 
străzii; Starling auzi sunetul mersului deformat stingându- 
se. Apoi împinse ușa și intră, ajungând pe un palier al scării 
de incendiu. Ferestrele înalte, cu gratii de pe casa scării 
lăsau să intre lumina cenușie. Cugetă dacă e cazul să încuie 
ușa în urma ei și se decise să lege lanţul într-un nod pe 
partea interioară a ușii, așa încât s-o poată deschide dacă 
se întâmpla să piardă cheia. 

În incursiunile sale anterioare la azil, pentru a-l chestiona 
pe doctorul Lecter, intrase pe ușa din faţă, așa că de data 
aceasta avu nevoie de câteva clipe ca să se orienteze. 

Urcă pe scara de incendiu până la etajul principal. 
Ferestrele cu sticlă mată reduceau și mai mult lumina zilei, 
iar încăperea se afla în semiîntuneric. Cu lanterna ei 
puternică, Starling descoperi un întrerupător și aprinse 
luminile din tavan, unde mai existau trei becuri funcţionale 
într-o lustră spartă. Capetele tăiate ale firelor de telefon 
zăceau pe biroul din recepţie. 

Vandali cu vopsele spray fuseseră în clădire. Un falus de 
doi metri jumătate, cu tot cu testicule decora peretele 
recepţiei, împreună cu inscripția FRUMOASO, HAI ȘI 
TRAGE-MI-O. 


Ușa către biroul directorului era deschisă. Starling se 
opri în prag. Acolo venise ea în prima misiune FBI, pe 
vremea când încă mai era în pregătire la Quantico, încă mai 
credea orice, încă mai credea că, dacă poţi face ce ţi se 
cere, dacă izbutești, vei fi acceptat, indiferent de rasă, 
naţionalitate, religie, sex, culoare, indiferent dacă ești sau 
nu unul din „oamenii de aur”. Din toate acestea mai 
rămăsese un singur lucru în care credea. Încă mai credea 
că poate izbuti. 

Acolo, în acel birou, doctorul Chilton întinsese spre ea 
mâna unsuroasă, acolo se dăduse la ea. Acolo făcuse el 
negoț cu secrete și trăsese cu urechea și, crezând că e la fel 
de inteligent ca Hannibal Lecter, luase decizia care îi 
permisese lui Lecter să evadeze cu atâta vărsare de sânge. 

Masa de lucru a lui Chilton rămăsese în cameră, dar nu 
mai exista scaun, fiind suficient de mic ca să poată fi furat. 
Sertarele erau goale, cu excepţia unei tablete de aspirină 
zdrobită. În birou rămăseseră două fișete. Aveau încuietori 
simple pe care Starling, fost agent tehnic, le descuie în mai 
puţin de un minut. Un sandviș uscat într-o pungă de hârtie 
și ceva formulare rămase de la clinica de dezintoxicare se 
aflau într-unul din sertarele de jos, împreună cu un spray 
pentru împrospătarea respirației, un tub de loţiune tonică 
pentru păr și câteva prezervative. 

Starling se gândi la subsolul cu aspect de fortăreață al 
azilului, unde doctorul Lecter trăise timp de opt ani. Nu 
voia să meargă acolo. Putea să-și folosească telefonul 
celular pentru a solicita un echipaj al poliţiei locale care să 
coboare în subsol cu ea. Putea cere biroului din Baltimore 
să trimită un alt agent FBI cu ea. După-amiaza cenușie era 
pe sfârșite și nu putea nicicum să evite traficul orei de vârf 
din Washington. Dacă mai aștepta, va fi și mai rău. 

Se sprijini de biroul lui Chilton fără să-i pese de praf și 
încercă să se hotărască. Credea într-adevăr că pot exista 
dosare în subsol, sau era atrasă de locul unde l-a văzut 
pentru prima oară pe Hannibal Lecter? 


Dacă Starling învățase ceva despre sine pe parcursul 
carierei în forţele de ordine, învățase următorul lucru: că 
nu e o amatoare de senzaţii tari și că ar fi fericită să nu mai 
simtă frica niciodată. Dar era posibil să existe dosare în 
subsol. Putea să afle în cinci minute. 

Își amintea zgomotul metalic făcut de ușile de maximă 
securitate în urma ei când, cu ani în urmă, coborâse în 
subsol. În eventualitatea că vreo ușă ar putea să se închidă 
în urma ei de data aceasta, sună la biroul FBI din 
Baltimore, le spuse celor de acolo unde se află și se înţelese 
cu ei să-i sune din nou peste o oră, ca să-i anunţe că a ieșit. 

Luminile funcționau pe scările din interiorul clădirii, unde 
Chilton o condusese spre subsol cu ani în urmă. Aici îi 
explicase procedurile de securitate folosite în abordarea lui 
Hannibal Lecter, iar aici se oprise, sub acest bec, ca să-i 
arate fotografia pe care o purta în portofel, a asistentei a 
cărei limbă o mâncase doctorul Lecter în timpul unei 
încercări de consultaţie medicală. Dacă umărul acestuia 
fusese dislocat atunci, trebuia cu siguranţă să existe o 
radiografie. 

Un curent de aer de pe scări îi atinse gâtul, ca și cum ar 
fi fost pe undeva o fereastră deschisă. 

Pe palier se găsea o cutie de la hamburgeri McDonald's și 
șerveţele de hârtie împrăștiate. O ceașcă pătată în care 
fusese fasole. Gunoaie. Într-un colţ, excremente și 
șerveţele. Lumina se oprea la capătul palierului, înainte de 
ușa mare de oţel care ducea spre sectorul celor violenţi, 
acum deschisă și fixată la perete. Lanterna lui Starling 
cuprinse cinci celule în fascicolul puternic, amplu de 
lumină. 

Îndreptă lanterna spre fundul coridorului fostei secţiuni 
de maximă securitate. La capătul îndepărtat se afla ceva 
voluminos. Imaginea ușilor de la celule stând deschise era 
stranie. Pe podea, pretutindeni, se găseau ambalaje și cești 
de carton. O cutie de suc, înnegrită în urma utilizării pentru 
inhalarea de droguri, zăcea pe masa fostului infirmier. 


Starling încercă întrerupătoarele de lumină din spatele 
pupitrului infirmierului. Nimic. Scoase celularul. Ledul roșu 
părea extrem de strălucitor în întuneric. Telefonul nu era de 
niciun folos sub pământ, dar ea rosti tare: „Barry, mută 
camionul la intrarea laterală. Adu un reflector. O să ai 
nevoie de niște cărucioare ca să duci lucrurile astea pe 
scări în sus... Mda, hai încoace.” 

Apoi Starling strigă în beznă: 

— Atenţie, voi de-acolo. Sunt agent federal. Dacă locuiţi 
ilegal aici, sunteţi liberi să plecaţi. N-am să vă arestez. Nu 
mă interesaţi. Dacă vă întoarceţi după ce îmi termin eu 
treburile, nu-mi pasă. Puteţi ieși acum. Dacă încercaţi să mă 
împiedicaţi în vreun fel, veţi avea de suportat vătămări 
corporale când am să vă găuresc fundul. Mulţumesc. 

Vocea ei reverberă pe coridor, unde atâţia oameni 
strigaseră până nu mai avuseseră glas și roseseră gratiile 
cu gingiile după ce n-au mai avut dinți. 

Starling își aminti prezenţa încurajatoare a uriașului 
infirmier, Barney, când venise să-l chestioneze pe doctorul 
Lecter. Curtoazia ciudată cu care Barney și doctorul Lecter 
se tratau reciproc. Acum, nici urmă de Barney. O amintire 
de la școală îi trecu prin minte și, ca exercițiu de disciplină, 
își impuse să-și amintească: 


Ecou de pași în amintiri 

Pe cărarea ce n-am umblat vreodată 
Spre poarta ce n-am deschis vreodată 
In grădina de trandafiri. 


Grădina de trandafiri, da, sigur. Asta nu era de nicio 
culoare grădină de trandafiri. 

Starling, care fusese îndemnată în editorialele recente 
să-și urască pistolul în aceeași măsură ca și pe sine, 
descoperi că atingerea armei nu era câtuși de puţin 
detestabilă atunci când se simţea neliniștită. E dificil să-ţi 


păzești concomitent ambele flancuri, și imperativ să nu lași 
pe nimeni în urmă. 

De undeva picura apă. 

Rame de paturi demontate și așezate stivă în celule. În 
altele, saltele. Pe mijlocul coridorului era apă și Starling, 
mereu grijulie cu pantofii, înainta pe coridor pășind când pe 
o parte a bălții înguste, când pe cealaltă. Își aminti sfatul lui 
Barney cu ani în urmă, când celulele erau locuite: Rămâi pe 
mijlocul coridorului. 

lată și fișetele. Pe mijlocul coridorului, până la capăt, raza 
lanternei ei întâlni un oliv mat. 

lată celula care fusese ocupată de Miggs cel multiplu, pe 
lângă care detestase cel mai mult să treacă. Miggs, care i-a 
șoptit obscenităţi și a aruncat fluide organice. Miggs, pe 
care doctorul Lecter l-a ucis determinându-l să-și înghită 
limba cea mizerabilă. lar după moartea lui Miggs, Sammie 
a ocupat celula aceea. Sammie, a cărui poezie doctorul 
Lecter a lăudat-o, cu un efect uimitor asupra poetului. ÎI 
putea auzi și acum pe Sammie strigându-și versurile cât 
putea de tare: 


VRAU SMERGLA IISUS 
VRAU SMERGCU CRISTI 
PO SMERGCU IISUS 

IOS CUMINIE 1OS TRIST 


Încă mai avea pe undeva textul scris chinuit cu creionul. 

În celulă se găseau acum teancuri de saltele și baloţi de 
așternuturi legaţi strâns. 

Şi, în cele din urmă, celula doctorului Lecter. 

Masa zdravănă unde citea el încă mai era înșurubată în 
podea, în mijlocul camerei. Scândurile dispăruseră de pe 
rafturile unde stătuseră cărţile lui, dar ramele încă mai 
erau prinse în zid. 

Starling ar fi trebuit să se îndrepte spre fișete, dar nu se 
putea desprinde de celulă. Acolo avusese cea mai 


remarcabilă întâlnire din viaţa ei. Acolo fusese uimită, 
șocată, surprinsă. 

Acolo auzise despre sine lucruri atât de teribil de 
adevărate încât i-au făcut mintea să răsune ca un clopot 
uriaș. 

Voia să intre în celulă. Voia să intre, își dorea asta așa 
cum îţi dorești să sari de la balcon, așa cum luciul șinelor de 
cale ferată te ispitește când auzi un tren apropiindu-se. 

Starling roti raza lanternei în jurul ei, se uită la spatele 
fișetelor așezate în rând, trecu raza de lumină peste 
celulele din apropiere. 

Curiozitatea o purtă peste prag. Se opri în mijlocul 
celulei în care petrecuse doctorul Lecter opt ani de zile. Îi 
ocupă locul, unde îl văzuse pe el stând în picioare, și se 
aștepta să simtă un fior, dar nu simţi nimic. Puse pistolul și 
lanterna pe masă, atentă ca lanterna să nu se 
rostogolească, și-și lipi palmele de tăblie, dar palmele ei nu 
simţiră decât firimituri. 

Una peste alta, efectul era dezamăgitor. Celula era la fel 
de golită de fostul ei locatar pe cât e pielea lepădată a unui 
șarpe care a năpârlit. Starling se gândi atunci că a ajuns să 
înţeleagă ceva: moartea și primejdia nu au nevoie să vină 
prin capcane. Ele pot să-ţi apară în respiraţia dulce a celor 
dragi. Sau într-o după-amiază însorită, într-o piaţă de pește 
unde se aude Macarena dintr-un difuzor. 

La treabă. Fișetele se întindeau pe vreo doi metri și 
jumătate, în total patru fișete înalte până la bărbie. Fiecare 
avea cinci sertare, cu o singură încuietoare deasupra 
sertarului de sus. Niciunul nu era încuiat. Toate erau pline 
de fișe, unele voluminoase, toate în dosare. Dosare vechi 
din carton marmorat, înmuiate de vreme, și dosare mai noi 
cafenii. Fișele de sănătate ale unor oameni morţi, 
înregistrate încă de la deschiderea spitalului în 1932. Erau 
așezate aproximativ în ordine alfabetică, unele materiale 
puse de-a dreptul în teancuri, în spatele dosarelor, în 
sertarele lungi. Starling le răsfoi cu repeziciune, ţinând 


lanterna grea pe umăr și trecându-și degetele mâinii libere 
printre dosare, dorindu-și să fi adus o lanternă mică pe care 
s-o poată ţine între dinţi. Îndată ce reuși să prindă logica 
așezării dosarelor, putu să sară peste sertare întregi, peste 
cele cu litera ], foarte puţine cu K, ajunse la L, și brusc îl 
văzu: Lecter, Hannibal. 

Starling trase afară dosarul lung, cafeniu, îl pipăi pe dată 
în căutare negativului ţeapăn al radiografiei, puse dosarul 
deasupra celorlalte și-l deschise ca să afle istoricul medical 
al răposatului 1. ]. Miggs. Fir-ar a naibii de treabă! Miggs 
părea să continue s-o bântuie din mormânt. Puse dosarul pe 
fișet și trecu în grabă la litera M. Dosarul lui Miggs se afla 
acolo, în ordine alfabetică. Gol. Greșeala celui care așezase 
dosarele? Pusese cineva din greșeală documentele despre 
Miggs în coperta lui Hannibal Lecter? Parcurse toate 
dosarele cu M căutând o fișă fără copertă. Se întoarse la ]. 
Conștientă de o sâcâială crescândă. Mirosul neplăcut al 
locului o deranja tot mai mult. Îngrijitorul avea dreptate, 
era greu să respiri în locul acela. Parcursese jumătate din 
dosarele cu ] când își dădu seama că duhoarea... devenea 
rapid tot mai puternică. 

În spatele ei se auzi un plescăit slab și ea se întoarse, cu 
lanterna ridicată gata de lovitură, cealaltă mână 
strecurându-se repede sub pulover, spre patul pistolului. 
Un bărbat înalt îmbrăcat în cârpe soioase stătea în raza 
lanternei ei, cu unul din picioare, foarte umflat, în apă. 
Ținea o mână departe de corp. În cealaltă ţinea un ciob de 
farfurie. Unul din picioare și ambele tălpi îi erau legate cu 
fâșii de cearșaf. 

— Salut, spuse el, cu limba îngroșată de o micoză bucală. 

Starling îi simţea respirația de la doi metri. Mâna ei 
trecu, pe sub jachetă, de la pistol la spray-ul paralizant. 

— Salut, răspunse Starling. Vrei, te rog, să te lipești de 
gratii? 

Bărbatul nu se mișcă. 

— Ești lisus? 


— Nu, spuse Starling. Nu sunt lisus. 

Vocea. Starling își amintea vocea. 

— Ești lisus?? 

Chipul lui se crispase. 

Vocea. Hai, gândește-te! 

— Salut, Sammie, spuse ea. Ce mai faci? Tocmai mă 
gândeam la tine. 

Ce-i cu Sammie? Informaţia, reactualizată prompt, nu era 
tocmai încurajatoare. A pus capul maică-si pe talerul de 
colectă în vreme ce adunarea cânta „Dă-i ce ai mai bun 
Domnului”. A spus că e cel mai bun lucru al său. Biserica 
Baptistă dintr-o localitate oarecare. E furios, spunea 
doctorul Lecter că lisus întârzie așa de mult. 

— Ești lisus? întrebă el din nou, plângăreț de data asta. 

Băgă mâna în buzunar și scoase un rest de ţigară, unul 
bun de vreo cinci centimetri. Îl puse pe ciobul de farfurie și- 
| întinse spre ea, oferindu-i-l. 

— Sammie, îmi pare rău, nu sunt lisus. Eu sunt... 

Sammie deveni brusc livid, furios că ea nu e lisus, și 
vocea lui bubui de-a lungul coridorului umed: 


VRAU SMERGLA IISUS 
VRAU SMERGCU CRIST 


Ridică ciobul de farfurie, cu marginea tăioasă ca un brici, 
și făcu un pas spre Starling, acum cu ambele picioare în apă 
și chipul contorsionat, mâna liberă încleștându-se în aer, în 
spaţiul dintre ei. 

Starling simţi duritatea fișetelor în spatele ei. 

— Poţi să mergi cu lisus 

Dacă ești cuminte, recită ea, răspicat și tare ca și cum 
el s-ar fi aflat foarte departe. 

— Îm-hm, făcu Sammie calm și se opri. 

Starling căută în poșetă și găsi un baton de ciocolată. 

— Sammie, am un Snickers. Îţi place Snickers? 


El nu zise nimic. Starling puse ciocolata pe dosarul 
cafeniu și-l întinse spre el, așa cum făcuse el cu farfuria. 
Sammie mușcă din ciocolată fără să scoată ambalajul, 
scuipă hârtia și mușcă din nou, până ajunse la jumătate. 

— Sammie, a mai fost cineva aici? 

El îi ignoră întrebarea, puse restul de ciocolată pe 
farfurie și dispăru în spatele unui vraf de saltele din vechea 
lui celulă. 

— Ce naiba mai e și asta? se auzi o voce de femeie. 
Mulţumesc, Sammie. 

— Cine ești? strigă Starling. 

— Ce dracu' te interesează? 

— Trăiești aici cu Sammie? 

— Sigur că nu. Am venit la întâlnire. Crezi că ne poţi lăsa 
în pace? 

— Da. Răspunde-mi la întrebare. De când ești aici? 

— Două săptămâni. 

— A mai fost cineva aici? 

— Nişte căcănari pe care Sammie i-a pus pe fugă. 

— Sammie te apără? 

— Pune-te cu mine și-ai să afli. Eu pot să merg, așa că 
aduc mâncare, el are un loc sigur unde să mâncăm. Mulţi 
oameni au aranjamente din astea. 

— E vreunul din voi integrat în vreun program? Vreţi să 
fiți? Vă pot ajuta. 

— El a fost. Ileși în lume, faci ce-ţi spun cretinii ăia și 
după-aia te întorci la ceea ce știi de dinainte. Ce cauţi? Ce 
vrei? 

— Nişte dosare. 

— Dacă nu-s aici, trebuie că le-a furat cineva, cât de 
deștept trebuie să fii ca să te prinzi? 

— Sammie? chemă Starling. Sammie? 

Sammie nu răspunse. 

— A adormit, spuse prietena lui. 

— Dacă las niște bani aici, ai să cumperi ceva de 
mâncare? 


— Nu, am să cumpăr băutură. Mâncare poţi să găsești. 
Nu poţi găsi băutură. Vezi să nu te pocnească clanţa peste 
buci când ieși. 

— Las banii pe masă, spuse Starling. 

Îi veni s-o ia la fugă, dar își aminti cum plecase de la 
doctorul Lecter, cum se ţinuse tare și pășise mai departe 
spre ceea ce era pe atunci insula calmă a pupitrului de 
infirmier al lui Barney. 

În lumina de pe scări, Starling scoase din portofel o 
bancnotă de douăzeci de dolari. O puse pe biroul zgâriat, 
abandonat al lui Barney și deasupra ei așeză o sticlă goală 
de vin, ca s-o ţină locului. Desfăcu o pungă de plastic și puse 
în ea coperta dosarului Lecter cu datele despre Miggs în ea 
și coperta goală a dosarului Miggs. 

— La revedere. La revedere, Sammie, strigă ea către 
bărbatul care dăduse ocol lumii și apoi se întorsese la iadul 
pe care îl cunoștea. 

Ar fi vrut să-i spună că speră că lisus va veni curând, dar 
părea ceva prea caraghios pentru a fi rostit. 

Starling urcă scările și se întoarse la lumină, ca să 
continue, la rândul ei, să dea ocol lumii. 


* Capitolul 12 


Dacă există depouri pe drumul spre iad, trebuie să 
semene cu intrarea pentru ambulanţe de la Spitalul 
General Maryland-Misericordia. Peste vaierul stins al 
sirenelor și vaietele vieților ce se stingeau, clănţănitul 
brancardelor, peste ţipete și strigăte, coloanele de aburi din 
canale se ridică în întunericul nopţii precum stâlpul de foc 
al lui Moise, înroșite de neonul pe care scrie URGENŢĂ, iar 
ziua se transformă într-un paravan de ceaţă. 

Barney ieși din perdeaua de abur cu umerii puternici 
strânși în haină și capul tuns scurt aplecat înainte; străbătu 
pavajul crăpat cu pași lungi, îndreptându-se spre răsărit, 
spre dimineaţă. 

Pleca de la slujbă cu douăzeci și cinci de minute mai 
târziu; poliţia adusese la spital un proxenet drogat cu un 
glonţ în el, căruia îi plăcea să se lupte cu femeile, iar 
asistenta șefă îl rugase pe Barney să mai rămână. 
Întotdeauna când internau un pacient violent, îl rugau pe 
Barney să rămână. 

Clarice Starling se uită la Barney de sub gluga mare a 
jachetei și-l lăsă să parcurgă o jumătate de cvartal pe 
cealaltă parte a străzii înainte să-și ridice geanta pe umăr și 
să-l urmeze. Când îl văzu că trece pe lângă parcare și pe 
lângă staţia de autobuz, respiră ușurată. Avea să fie mai 
ușor să-l urmărească pe jos. Nu era sigură unde anume 
locuiește și trebuia să afle înainte ca el s-o vadă. 

Cartierul din spatele spitalului era liniștit, muncitoresc, 
mixt sub aspect rasial. Un cartier unde îţi pui încuietori 
bune la mașină, dar n-ai nevoie să iei bateria în casă peste 
noapte, și unde copiii se pot juca pe afară. 

După trei cvartale, Barney așteptă ca o dubă să elibereze 
trecerea de pietoni și se îndreptă spre nord, pe o stradă cu 


case mici, unele cu trepte de marmură și grădini bine 
îngrijite. Cele câteva vitrine goale erau intacte, iar 
geamurile proaspăt spălate. Magazinele începeau să se 
deschidă; pe stradă treceau câţiva oameni. Camioanele 
parcate peste noapte de ambele părți ale străzii îi blocară 
vederea lui Starling vreme de jumătate de minut, astfel că îl 
ajunse din urmă pe Barney fără să-și dea seama că acesta s- 
a oprit. Era exact în dreptul lui, de cealaltă parte a străzii, 
când l-a văzut. Poate că și el o văzuse, nu era sigură. 

Barney stătea cu mâinile în buzunarele jachetei și capul 
aplecat înainte, privind pe sub sprâncene ceva ce mișca în 
mijlocul străzii. Un porumbel mort zăcea pe drum, cu 
penele fluturând în curentul iscat de mașinile în trecere. 
Perechea păsării moarte dădea ocoale leșului, privindu-l 
țintă, capul mic mișcându-se la fiecare pas al picioarelor 
sale rozalii. Se rotea într-una, murmurând pe limba dulce a 
porumbeilor. Trecură mai multe mașini și o dubă, iar 
pasărea rămasă în viaţă abia reuși să le evite, cu decolări 
precipitate de ultimă clipă. 

Poate că Barney îi aruncă o privire, Starling nu era 
sigură. Trebuia să meargă înainte, altfel avea să fie 
descoperită. Când se uită peste umăr văzu că Barney se 
ghemuise în mijlocul străzii, cu o mână ridicată spre mașini. 

Ea dădu colţul și, ieșită din raza privirii lui, își dezbrăcă 
jacheta cu glugă, scoase din sacoșă un pulover, o șapcă cu 
cozoroc și o geantă de gimnastică și se schimbă rapid, 
înghesuind jacheta și sacoșa în geanta de sport și 
îndesându-și pletele sub șapcă. Se amestecă printre niște 
femei de serviciu care se îndreptau spre casă și intră din 
nou pe strada lui Barney. 

Acesta ţinea porumbelul mort în palmele făcute căuș. 
Perechea lui zbură cu un șuierat al aripilor în sus, spre 
sârmele de deasupra capului și-l privi. Barney așeză 
pasărea moartă pe iarba unei peluze; îi netezi penele. Apoi 
ridică faţa sa largă spre pasărea de pe sârmă și-i zise ceva. 
După ce el se îndepărtă, porumbelul supravieţuitor cobori 


în iarbă și continuă să dea ocol perechii sale. Barney nu se 
uită în urmă. Văzându-l că urcă treptele unei case, câteva 
sute de metri mai încolo, și-și caută cheile, Starling alergă 
jumătate de cvartal ca să-l ajungă din urmă înainte ca el să 
descuie ușa. 

— Barney, salut! 

Se întoarse pe scări fără grabă și se uită la ea. Starling 
uitase că ochii lui Barney erau neobișnuit de depărtați. 
Văzu în ei inteligenţă și percepu micul clic electronic de 
recunoaștere. Își scoase șapca și-și lăsă părul liber. 

— Sunt Clarice Starling. Mă mai ţii minte? Sunt... 

— Agentul, zise Barney fără intonaţie. 

Starling își lipi palmele una de alta și încuviinţă din cap. 

— Mă rog... da, așa e. Barney, trebuie să discut cu tine. 
Nimic oficial, am nevoie să-mi răspunzi la niște întrebări. 

Barney cobori scările. Chiar și după ce ajunse pe trotuar, 
în faţa lui Starling, ea tot mai trebuia să se uite în sus ca să- 
i vadă faţa. Dar urieșimea lui n-o făcea să se simtă 
ameninţată, cum s-ar fi simţit un bărbat. 

— Ofiţer Starling, vrei să consemnezi că nu mi s-au citit 
drepturile? 

Avea o voce piţigăiată și aspră, ca vocea lui Tarzan 
întruchipat de Johnny Weismuller. 

— Categoric. Nu ţi-am spus poezia. Recunosc. 

— Ce-ar fi să spui asta în geanta ta? 

Starling deschise geanta și vorbi în ea cu voce tare, de 
parcă înăuntru s-ar fi aflat vreun spiriduș. 

— Nu i-am spus poezia lui Barney; nu își cunoaște 
drepturile. 

— E un local mai încolo unde au cafea bunicică, zise 
Barney. 

Porniră într-acolo. 

— Câte șepci ai în geanta aia? 

— Trei, răspunse ea. 

Când microbuzul cu semnul convenţional indicând 
persoane handicapate la bord trecu pe lângă ei, Starling 


remarcă faptul că pasagerii se uită la ea, dar suferinzii sunt 
adesea preocupaţi de sex, așa cum și au dreptul să fie. 
Bărbaţii tineri dintr-o mașină aflată la următoarea 
intersecţie o priviră la rândul lor, însă nu spuseră nimic, din 
cauza lui Barney. Orice obiect ieșind pe geam ar fi atras 
atenţia lui Starling - o preocupa răzbunarea bandei Crip, 
dar privirile cu subînţeles trebuiau suportate. 

Când ea și Barney intrară în cafenea, microbuzul coti pe 
o alee ca să întoarcă și apoi plecă pe același drum pe care 
venise. 

Trebuiră să aștepte eliberarea unui separeu în localul 
aglomerat, în vreme ce chelnerul răcnea în hindi la bucătar, 
acesta manevrând bucăţile de carne cu niște clești lungi și o 
expresie vinovată pe chip. 

— Hai să mâncăm, spuse Starling după ce se așezară. 
Unchiul Sam face cinste. Cum îți merge, Barney? 

— Slujba e bună. 

— Ce slujbă ai? 

— Infirmier. 

— Mă gândeam că de-acuma ești asistent, sau poate 
student la medicină. 

Barney ridică din umeri și se întinse să ia frișca. Se uită la 
Starling. 

— Te-au pus la zid pentru c-ai împușcat-o pe Evelda? 

— Rămâne de văzut. Ai cunoscut-o? 

— Am văzut-o o dată, când l-au adus la spital pe bărbatul 
ei, Dijon. Era mort, s-a golit de sânge sub ochii lor chiar 
înainte să-l urce în ambulanţă. Nu mai avea pic de sânge în 
corp când a ajuns la noi. Ea nu voia să-l lase din braţe șia 
încercat să se lupte cu asistentele. A trebuit ca eu să... 
Înţelegi... Frumoasă femeie. Și puternică pe deasupra. N-au 
adus-o la spital după ce... 

— Nu, au pronunţat decesul la faţa locului. 

— Așa m-am gândit și eu. 

— Barney, după ce l-ai predat pe doctorul Lecter în 
mâinile celor din Tennessee... 


— Nu s-au purtat civilizat cu el. 

— După ce... 

— Şi acum sunt morţi cu toţii. 

— Da. Paznicii lui au reușit să rămână în viaţă trei zile. Tu 
te-ai ocupat de doctorul Lecter vreme de opt ani. 

— Numai șase. El se afla deja acolo când m-am angajat. 

— Cum ai reușit, Barney? Dacă nu te deranjează că te 
întreb, cum ai reușit să supravieţuiești lucrând cu el? Nu 
era vorba doar de purtare civilizată. 

Barney își privi imaginea oglindită în lingură, mai întâi pe 
partea convexă, apoi pe cea concavă și se gândi câteva 
clipe. 

— Doctorul Lecter avea maniere perfecte, nu rigide, ci 
flexibile și elegante. Eu făceam niște cursuri prin 
corespondenţă, iar el îmi împărtășea din cunoștințele sale. 
Asta nu înseamnă că nu m-ar fi omorât dacă ar fi avut 
ocazia - o trăsătură anume a unei persoane nu exclude 
nicio altă trăsătură. Pot să trăiască alături, cele bune și cele 
groaznice deopotrivă. Socrate a spus-o cu mult mai bine. 
Într-o celulă de maximă securitate nu-ţi poţi permite să uiţi 
asta, nicio clipă. Dacă ţii minte asta, n-ai probleme. Poate 
doctorul Lecter a regretat că mi-a vorbit despre Socrate. 

Pentru Barney, căruia îi lipsea dezavantajul educaţiei 
standard, Socrate era o experienţă nouă, asemănătoare cu 
o nouă cunoștință. 

— Securitatea era delimitată de discuţiile noastre, un 
lucru complet diferit. Securitatea nu avea niciodată nimic 
personal în ea, nici măcar atunci când trebuia să-i rețin 
corespondenţa sau să-l pun în cămașă de forţă. 

— Vorbeai mult cu doctorul Lecter? 

— Uneori treceau luni întregi fără ca el să scoată o vorbă, 
iar alteori vorbeam, seara târziu, după ce încetau 
strigătele. De fapt, eu urmam cursurile acelea prin 
corespondenţă și nu știam o iotă, iar el mi-a arătat o lume 
întreagă, în adevăratul sens al cuvântului: Suetonius, 
Gibbon, toate astea. 


Barney ridică ceașca. Avea o dungă portocalie de 
Betadine pe o zgârietură proaspătă pe dosul palmei. 

— "Ţi-a trecut vreodată prin minte, după ce a evadat, că 
ar putea să vină după tine? 

Barney clătină ţeasta sa uriașă. 

— Mi-a spus o dată că, oricând e „fezabil”, preferă să 
mănânce neciopliți. „Neciopliţii slobozi”, îi numea el. 

Barney râse, o priveliște rară. Avea dinţi mici de copil, iar 
în veselia lui exista o notă maniacală, ca încântarea unui 
țânc care împroașcă cu mâncarea adunată strategic în gură 
mutra vreunui unchi din cale-afară de sentimental. Starling 
se întrebă dacă nu cumva a petrecut prea mult timp sub 
pământ, cu nebunii. 

— Dar în ce te privește pe tine, ţi s-a întâmplat vreodată 
să te simţi... speriată după ce a evadat? Te-ai gândit că ar 
putea să-ţi pună gând rău? întrebă Barney. 

— Nu. 

— De ce? 

— Pentru că a spus că n-o va face. 

Răspunsul păru normal de mulţumitor pentru amândoi. 

Sosiră ouăle comandate. Barney și Starling erau 
înfometați, așa că mâncară fără pauză timp de câteva 
minute. Apoi... 

— Barney, când doctorul Lecter a fost transferat la 
Memphis, ţi-am cerut desenele făcute de el, cele din celulă, 
și mi le-ai adus. Ce s-a întâmplat cu restul lucrurilor - cărți, 
ziare? Spitalul nu mai are nici măcar fișa lui medicală. 

— Au venit transformările acelea mari. 

Barney se opri ca să-și adauge sare în mâncare. 

— Au fost niște transformări mari, știi, la spital. M-au 
concediat, la fel ca pe mulţi alţi oameni, iar lucrurile s-au 
împrăștiat. Nu se poate ști... 

— Ce-ai zis? întrebă Starling. N-am auzit ce-ai spus, din 
cauza tărăboiului de-aici. Am descoperit astă-noapte că 
exemplarul semnat și adnotat de doctorul Lecter din 
Dictionary of cuisine de Alexandre Dumas a apărut la o 


licitaţie particulară din New York, cu doi ani în urmă. 
Documentul de proprietate al vânzătorului era semnat 
„Cary Phlox”. Îl cunoști pe Cary Phlox, Barney? Sper că da, 
fiindcă el a completat cererea ta de angajare de la spitalul 
unde lucrezi, numai că a semnat-o „Barney”. lot el ţi-a scris 
și declaraţia de venituri. Îmi pare rău că n-am auzit ce-ai 
spus mai devreme. Vrei să mai spui o dată? Cât ai primit 
pentru carte, Barney? 

— În jur de zece, spuse Barney privind-o drept în ochi. 

Starling aprobă. 

— Chitanţa spune cincisprezece. Cât ai primit pentru 
interviul acela din Tattler după ce doctorul Lecter a evadat? 

— Cinșpe miare. 

— Ca lumea. Bravo ţie. Toate prostiile pe care le-ai spus 
oamenilor acelora, tu le-ai inventat. 

— Ştiam că pe doctorul Lecter nu l-ar deranja. Ar fi fost 
dezamăgit dacă nu i-aș fi șicanat. 

— A atacat asistenta aceea înainte ca tu să te angajezi la 
spital? 

— Da. 

— I-a fost dislocat umărul. 

— Așa am înţeles. 

— S-a făcut o radiografie? 

— Foarte probabil. 

— Vreau radiografia aceea. 

— Hmmm... 

— Am aflat că autografele lui Lecter sunt împărţite în 
două grupe, cele scrise cu cerneală, de dinainte să fie 
închis, și cele scrise cu creion sau carioca, din azil. Cele în 
creion valorează mai mult, dar cred că știi lucrul ăsta. 
Barney, cred că tu deţii toate obiectele lui și te gândești să 
le introduci, în decursul anilor, pe piaţa autografelor. 

Barney ridică din umeri și nu zise nimic. 

— Cred că aștepți să devină din nou un subiect fierbinte. 
Ce vrei tu, Barney? 


— Vreau să văd toate tablourile lui Vermeer din lume 
înainte să mor. 

— Să mai întreb cine ţi-a deschis apetitul pentru 
Vermeer? 

— Vorbeam despre sumedenie de lucruri în miez de 
noapte. 

— Aţi vorbit și despre ceea ce i-ar plăcea lui să facă dacă 
ar fi liber? 

— Nu. Pe doctorul Lecter nu-l interesa deloc ipoteza. Nu 
crede în silogisme, în sinteze sau în orice alte valori 
absolute. 

— Dar în ce crede? 

— În haos. Și nici măcar nu trebuie să crezi în haos. Se 
auto-impune. 

Starling voia să-i facă pe plac lui Barney pe moment. 

— Vorbești ca și cum ai crede ce spui, dar slujbă la 
spitalul din Baltimore era menţinerea ordinii. Erai 
infirmierul șef. Și tu, și eu suntem în slujba ordinii. Doctorul 
Lecter n-a reușit să scape de sub supravegherea ta. 

— Ţi-am explicat asta. 

— Pentru că n-ai lăsat garda jos nicio clipă. Chiar dacă, 
într-un fel, ai fraternizat... 

— N-am fraternizat, corectă Barney. El nu e frate cu 
nimeni. Discutam lucruri care ne interesau pe amândoi. Mă 
TOg, lucruri care începeau să mă intereseze îndată ce aflam 
despre ele. 

— S-a întâmplat vreodată ca doctorul Lecter să te 
ironizeze pentru că nu știai ceva? 

— Nu. Pe tine te-a ironizat? 

— Nu, spuse ea ca să cruţe sentimentele lui Barney, în 
același timp recunoscând pentru prima oară complimentele 
ascunse îndărătul replicilor ironice ale monstrului. Ar fi 
putut să se distreze pe seama mea dacă ar fi vrut. Ştii unde- 
i sunt lucrurile, Barney? 

— Există o răsplată pentru asta? 


Starling împături șervetul de hârtie și-l puse sub 
marginea farfuriei. 

— Răsplata este faptul că nu te voi acuza de 
obstrucţionarea justiţiei. Te-am mai lăsat o dată să scapi 
basma curată, când ai pus microfonul sub biroul meu de la 
spital. 

— Microfonul îi aparținea răposatului doctorul Chilton. 

— Răposat? De unde știi că e răposatul doctorul Chilton? 

— Păi, în tot cazul, nu și-a mai arătat mutra de șapte ani, 
răspunse Barney. Nu mă aștept să-l văd prea curând. Dă-mi 
voie să te întreb, ce te-ar satisface pe tine, agent special 
Starling? 

— Vreau să văd radiografia. Vreau radiografia. Dacă 
există cărţi ale doctorului Lecter, vreau să le văd. 

— Să zicem că găsim lucrurile, ce se va întâmpla cu ele 
după aceea? 

— Ei bine, adevărul este că nu pot fi sigură. Este posibil 
ca procurorul general să confiște toate materialele, ca 
probe în ancheta evadării. După care vor mucegăi în 
camera lui de probe. Dacă examinez eu mai întâi lucrurile și 
nu găsesc nimic folositor în cărţi, și spun asta, poţi să susţii 
că doctorul Lecter ţi le-a dăruit. El este in absentia de șapte 
ani, așa că poţi să exerciţi o pretenţie civilă. Nu are rude, 
din câte se știe. Voi recomanda ca toate materialele 
inofensive să-ţi fie date ţie. Ar trebui să știi că 
recomandarea mea se află la capătul de jos al scării. 
Probabil nu vei mai primi niciodată radiografia înapoi, și 
nici fișa medicală, din moment ce nu-i aparţineau și nu 
putea să ţi le dăruiască. 

— Și dacă-ţi explic că nu am lucrurile astea? 

— Materialele legate de Lecter vor deveni dificil de 
vândut, pentru că vom da publicităţii un buletin pe această 
temă și vom avertiza piaţa că vom confisca obiectele și vom 
acuza pentru dobândire și posesiune ilegală. Voi întreprinde 
o percheziţie în locuinţa ta. 

— Acum că știi unde se află. 


— Îţi mai pot spune că, dacă predai materialele, nu vei 
avea de suferit în niciun fel pentru că le-ai luat, dată fiind 
soarta pe care ar fi putut s-o aibă dacă le lăsai la locul lor. 
În ce priveşte recăpătarea materialelor, nu-ţi pot face o 
promisiune fermă. 

Starling cotrobăi în poșetă ca să-și puncteze spusele. 

— Ştii, Barney, presimt că n-ai obţinut o diplomă medicală 
superioară fiindcă poate nu ai cum. Poate ai niște 
antecedente pe undeva. Vezi? Acum, gândește-te la asta: n- 
am cerut niciodată cazierul tău, n-am verificat niciodată. 

— Nu, n-ai făcut decât să te uiţi peste declaraţia mea de 
venituri și peste cererea de angajare, atâta tot. Sunt mișcat. 

— Dacă ai un antecedent, poate că reușesc să pun o 
vorbă unde trebuie, să se șteargă totul. 

Barney își curăţă farfuria cu o bucată de pâine prăjită. 

— Ai terminat? Hai să ne plimbăm niţel. 

— L-am văzut pe Sammie, îl mai ţii minte? El a preluat 
celula lui Miggs. Încă mai trăiește acolo, spuse Starling 
când se aflară afară. 

— Am crezut că spitalul nu mai e folosit. 

— Așa e. 

— Sammie e încadrat în vreun program? 

— Nu, doar trăiește acolo, în beznă. 

— Cred că ar trebui să dai de veste în privinţa lui. Are un 
diabet grav, o să moară. 

— Ştii de ce l-a făcut doctorul Lecter pe Miggs să-și 
înghită limba? 

— Cred că da. L-a omorât pentru că te-a jignit. Asta a fost 
realitatea concretă. Să nu te simţi vinovată, poate că arti 
făcut-o oricum. 

Au trecut pe lângă casa în care locuia Barney și au ajuns 
la peluza unde porumbelul încă se mai plimba în cerc, în 
jurul perechii sale moarte. Barney îl goni fluturând palmele. 

— Pleacă, spuse el păsării. Ai jelit destul. Ai să te tot 
plimbi pe-aici până o să te prindă vreo pisică. 


Porumbelul zbură cu un șuierat; n-au văzut unde s-a 
așezat. 

Barney ridică pasărea moartă. Micul corp cu pene netede 
intră cu ușurință în buzunarul lui. 

— Ştii, doctorul Lecter a vorbit puţin despre tine, o dată. 
Poate ultima oară când am discutat cu el, una din ultimele 
dăţi. Pasărea mi-a amintit. Vrei să știi ce-a spus? 

— Sigur, răspunse Starling. 

Micul dejun se agită puţin în stomacul ei, dar era 
hotărâtă să nu dea înapoi. 

— Vorbeam despre comportamentul moștenit, 
înrădăcinat. El a folosit pentru ilustrare porumbeii rotitori. 
Ei se ridică sus de tot, în aer, apoi se tot dau peste cap, ca 
într-o demonstraţie aviatică, îndreptându-se spre pământ. 
Există rotitori de suprafaţă și rotitori de înălțime. Nu poţi să 
încrucișezi doi porumbei rotitori de înălțime, fiindcă puii lor 
se vor da peste cap până jos, se vor prăbuși și vor muri. lar 
despre tine a spus: „Agentul Starling este o rotitoare de 
înălțime, Barney. Să sperăm că unul din părinţii ei nu era.” 

Starling trebuia să rumege la asta. 

— Ce-ai să faci cu pasărea? întrebă ea. 

— O jumulesc și-o mănânc, spuse Barney. Hai la mine 
acasă, să-ţi dau radiografia și cărţile. 

Ducând pachetul voluminos înapoi spre parcarea 
spitalului, unde-și lăsase mașina, Starling auzi în copacii 
apropiaţi chemarea de jale a porumbelului supravieţuitor. 


* Capitolul 13 


Mulțumită consideraţiei unui nebun și obsesiei altui 
nebun, Starling avea acum, pentru moment, ceea ce și-a 
dorit întotdeauna: un birou pe coridorul subteran al 
Departamentului de Ştiinţe Comportamentale. Era o ironie 
amară să obţină biroul în felul acesta. 


Starling nu s-a așteptat nicio clipă să intre direct în 
departamentul de elită al Științelor Comportamentale când 
a absolvit Academia FBI, dar crezuse că-și va putea câștiga 
un loc acolo. Știa că înainte de asta va petrece mai mulţi ani 
în birourile teritoriale. 

Starling era bună în meseria ei, dar nu se pricepea la 
intrigile interne, astfel că a avut nevoie de mai mulţi ani ca 
să înțeleagă că nu va ajunge niciodată la Departamentul de 
Științe Comportamentale, în ciuda dorinţei directorului 
acelei secţii, Jack Crawford. 

Motivul principal i-a scăpat până când, așa cum un 
astronom localizează o gaură neagră, ea l-a descoperit pe 
asistentul adjunct al inspectorului general, Paul Krendler, 
prin influenţa acestuia asupra corpurilor din preajma lui. El 
n-a iertat-o niciodată pentru că i-a luat-o înainte în 
prinderea criminalului în serie Jame Gumb și nu putea 
suferi atenţia din partea mass-mediei pe care i-a adus-o 
isprava aceasta. 

O dată, Krendler a sunat-o acasă într-o seară ploioasă de 
iarnă. A răspuns la telefon în halat și papuci de casă 
îmblăniţi, cu părul înfășurat într-un prosop. Avea să-și 
amintească întotdeauna data exactă, fiindcă era prima 
săptămână a Războiului din Golf. Starling era agent tehnic 
pe atunci și tocmai se întorsese de la New York, unde 
înlocuise aparatul de radio din limuzina Misiunii irakiene la 
Naţiunile Unite. Noul radio era identic cu cel vechi, cu 
excepţia faptului că transmitea conversațiile din mașină 
unui satelit al Ministerului Apărării. Fusese o manevră 
riscantă într-un garaj particular, iar ea încă mai avea nervii 
încordați. 

Timp de o secundă a crezut, nebunește, că Krendler a 
sunat-o ca să-i spună că a făcut o treabă bună. 

Își amintea sunetul ploii în ferestre și vocea lui Krendler 
la telefon, vorbind puţin nesigur, pe fundalul zgomotelor 
dintr-un bar. 


A invitat-o să iasă cu el. A spus că ar putea trece pe la ea 
în jumătate de oră. Era însurat. 

— Cred că nu, domnule Krendler, a răspuns ea și a apăsat 
butonul de înregistrare al robotului ei telefonic, mașinăria a 
emis semnalul sonor cerut de lege, iar convorbirea s-a 
întrerupt. 

Acum, câţiva ani mai târziu, în biroul pe care-și dorise să- 
| câștige, Starling își scrise numele cu stiloul pe o bucată de 
hârtie pe care o lipi pe ușă. Dar în gestul ei nu era nimic 
amuzant, așa că smulse hârtia și o aruncă la gunoi. 

Avea o scrisoare în tava de corespondenţă. Era un 
chestionar de la Guinness Book of World Records, care se 
pregătea s-o includă în analele sale pentru uciderea mai 
multor criminali decât oricare alt agent femeie din istoria 
forţelor de ordine americane. Termenul criminali a fost ales 
după o cumpănire atentă, întrucât toţi decedaţii aveau 
multiple condamnări pentru diverse delicte, iar trei dintre 
ei aveau caziere impresionante. Chestionarul a ajuns și el la 
gunoi, pe urmele numelui ei. 

Intrase într-a doua oră de lucru la computer, suflând din 
vreme în vreme șuvițele de păr rebele care-i intrau în ochi, 
când Crawford bătu la ușă și băgă capul înăuntru. 

— A sunat Brian de la laborator, Starling. Radiografia de 
la Mason și cea pe care ai obținut-o tu de la Barney se 
potrivesc. E braţul lui Lecter. Vor introduce imaginile pe 
calculator ca să le compare, dar spune că nu există niciun 
dubiu. Introducem totul în dosarul secret PECV al lui 
Lecter. 

— Ce facem cu Mason Verger? 

— Îi spunem adevărul, răspunse Crawford. Amândoi știm 
că el nu ne va împărtăși informaţiile pe care le primește, 
decât dacă obţine vreuna pe care să n-o poată folosi el 
singur. Dar dacă încercăm să punem mâna pe firul pe care-l 
are el în Brazilia în momentul de faţă, firul se va evapora. 

— Mi-aţi spus să las lucrurile baltă, și asta am și făcut. 

— Totuși, ceva tot făceai aici. 


— Mason a primit radiografia prin curierul expres DHL. 
DHL a urmărit codul de bare și informaţiile de pe etichetă și 
a identificat locul de preluare a coletului. E vorba de Hotel 
Ibarra, în Rio. 

Starling ridică mâna ca să prevină întreruperea. 

— "Toate astea le-am obţinut de la surse din New York. 
Niciun fel de cercetări în Brazilia. Mai e ceva. Mason își 
desfășoară majoritatea afacerile telefonice, prin intermediul 
centralei telefonice de la o agenţie de pariuri din Las Vegas. 
Vă daţi seama ce volum de convorbiri poate prelua centrala. 

— Oare vreau să știu cum ai aflat asta? 

— În mod absolut legal, zise Starling. Mă rog, destul de 
legal - n-am lăsat nimic în casa lui Mason. Am obţinut 
codurile necesare ca să-i studiez facturile telefonice. Toţi 
agenţii tehnici le au. Să spunem că obstrucţionează justiţia. 
Cu influenţa lui, cât timp ar trebui să ne milogim ca să 
obținem un mandat de urmărire a convorbirilor? Şi, oricum, 
ce i-am putea face dacă ar fi condamnat? Dar folosește o 
agenţie de pariuri. 

— Înţeleg ce urmărești, spuse Crawford. Comisia pentru 
Jocuri de noroc din Nevada ar putea fie să înregistreze 
convorbirile, fie să strângă cu ușa agenţia de pariuri pentru 
a afla ceea ce avem noi nevoie să știm, anume încotro se 
îndreaptă convorbirile. 

Ea încuviinţă cu capul. 

— L-am lăsat în pace pe Mason, așa cum aţi spus. 

— Am remarcat, zise Crawford. Îi poţi spune lui Mason că 
ne așteptăm la sprijin din partea Interpolului și ambasadei. 
Spune-i că trebuie să trimitem niște oameni în Brazilia și să 
demarăm formalităţile pentru extrădare. Probabil că Lecter 
a comis crime în America de Sud, așa că e mai bine să 
obținem extrădarea înainte ca poliţia din Rio să înceapă să 
caute prin dosarele lor la Canibalism. Asta dacă se află în 
America de Sud. Starling, nu-ţi face silă să vorbești cu 
Mason? 


— Trebuie să intru în atmosferă. M-ai ajutat în sensul 
ăsta când ne-am ocupat de cadavrul pescuit în apă din West 
Virginia. Ce prostii spun, cadavru pescuit în apă! Era o 
persoană pe nume Fredricka Bimmel. Și, da, Mason îmi face 
silă. O grămadă de lucruri îmi fac silă în ultima vreme, Jack. 

Starling amuţi, surprinsă de propriile cuvinte. Nu-i mai 
spusese niciodată până atunci directorului de departament 
Jack Crawford pe numele mic, nu plănuise niciodată să-i 
spună „Jack”, iar faptul că a făcut-o îi provocă un șoc. îi 
studie chipul, acel chip renumit ca fiind foarte greu de citit. 
El dădu din cap, cu un zâmbet strâmb și trist. 

— Şi mie, Starling. Vrei vreo două pastile din astea 
pentru stomac înainte să vorbești cu Mason? 

Mason  Verger nu-și dădu osteneala să accepte 
convorbirea telefonică cu Starling. O secretară îi mulțumi 
acesteia pentru mesaj și spuse că o va suna el ulterior. Dar 
el nu o contactă personal. Pentru Mason, aflat cu câteva 
trepte mai sus pe scara priorităţilor de informare decât 
Starling,  coincidenţa radiografiilor era deja o veste 
răsuflată. 


* Capitolul 14 


Mason a aflat că radiografia era într-adevăr a braţului 
doctorului Lecter cu mult înainte să i se spună lui Starling, 
fiindcă sursele lui Mason la Ministerul Justiţiei erau mai 
bune decât ale ei. 

Mason a fost informat printr-un e-mail semnat cu numele 
codificat 'Token287. Acesta era al doilea nume de cod al 
asistentului lui Parton Vellmore, membru în Comitetul 
Juridic al Camerei reprezentanţilor. Biroul lui Vellmore 
fusese informat printr-un e-mail trimis de Cassius199, al 
doilea nume de cod al lui Paul Krendler de la Ministerul de 
Justiţie, în persoană. 


Mason era incitat. Nu credea că doctorul Lecter se află în 
Brazilia, dar radiografia dovedea faptul că doctorul are 
acum numărul normal de degete la mâna stângă. 
Informaţia se împletea cu un nou fir venit din Europa cu 
privire la locul unde se afla doctorul. Mason credea că 
pontul provine din interiorul forţelor de ordine italiene și 
era cea mai consistentă urmă a lui Lecter de ani buni. 

Mason nu avea de gând să împărtășească acest fir FBI- 
ului. Datorită celor șapte ani de eforturi neobosite, 
accesului la dosare federale confidenţiale, anunţurilor 
publicate pretutindeni, lipsei de restricţii internaţionale și 
cheltuirii unor mari sume de bani, Mason avea faţă de FBI 
un avans considerabil în urmărirea lui Lecter. Împărtășea 
Biroului din informaţiile sale doar atunci când avea nevoie 
să se hrănească din resursele federale. 

Pentru a păstra aparențele, i-a dat secretarei sale 
instrucţiuni s-o sâcâie oricum pe Starling pentru a afla 
noutăţi. Agenda lui Mason o îndemna pe secretară s-o sune 
de cel puţin trei ori pe zi. 

Mason a trimis imediat cinci mii de dolari, telegrafic, 
informatorului său din Brazilia pentru ca acesta să 
urmărească sursa radiografiei. Fondul de urgenţă pe care l- 
a trimis, tot telegrafic, în Elveţia era cu mult mai mare, și 
Mason era pregătit să mai trimită și alţi bani când se vedea 
cu informaţii solide în mână. 

Mason credea că sursa lui din Europa l-a găsit deja pe 
doctorul Lecter, dar fusese de multe ori înșelat în privința 
informaţiilor și învățase să fie prudent. Dovezile vor apărea 
în curând. Până atunci, ca să suporte mai ușor agonia 
așteptării, Mason își îndreptă preocupările spre ceea ce va 
face după ce doctorul va fi în mâinile lui. Și aceste 
preparative începuseră să fie făcute cu mult timp în urmă, 
căci Mason era ucenicul suferinţei... 

Modurile în care Dumnezeu găsește cu cale să ne facă să 
suferim nu ne mulțumesc; nici nu le înțelegem - doar dacă 
nevinovăția Îl supără. În mod evident, El are nevoie de o 


mână de ajutor în direcționarea furiei oarbe cu care 
biciuiește pământul. 

Mason a ajuns să-și înțeleagă rolul în această privinţă în 
cel de-al doisprezecelea an de când paralizase, când trupul 
lui părea aproape inexistent sub cearșafuri și știa că nu se 
va mai ridica din pat niciodată. Construcţia apartamentelor 
sale din conacul de la Muskrat Farm erau terminate și 
Mason dispunea de mijloace, dar nu nelimitate, fiindcă 
Molson, capul familiei Verger, încă ţinea puterea în mâinile 
sale. 

Era Crăciunul din anul evadării doctorului Lecter. 
Înconjurat de atmosfera tipică pentru fiecare Crăciun, 
Mason regreta cu amărăciune că nu aranjase ca doctorul 
Lecter să fie ucis în azil; știa că undeva, pe pământ, 
doctorul Lecter se plimbă în voie încolo și încoace și, foarte 
probabil, se distrează de minune. 

Mason însă zăcea sub aparatul său respirator, totul fiind 
acoperit de o pătură ușoară; o asistentă stătea în picioare 
alături de el, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul 
și dorindu-și să poată sta jos. Niște copii sărmani fuseseră 
aduși cu autobuzul la Muskrat Farm ca să colinde. Cu 
permisiunea medicului, ferestrele camerei lui Mason au fost 
deschise scurt timp spre aerul proaspăt; jos, sub ferestre, 
ținând lumânări aprinse în palmele făcute căuș, copii 
cântau. 

Luminile erau stinse în camera lui Mason, iar pe cerul 
întunecat de deasupra fermei stelele atârnau aproape. 

„Orășelul Bethleem, o, cât de nemișcat stă-n zare!” 
Cât de nemișcat stă-n zare. 
Cât de nemișcat stă-n zare. 


Ironia versului îl apăsa. Cât de nemișcat stai, Mason! 

Dincolo de ferestrele lui, stelele Crăciunului rămâneau 
învăluite în aceeași tăcere înăbușitoare. Stelele nu-i spuseră 
nimic când ridică spre ele cu implorare ochiul acoperit de 


lentilă, când le făcu semne cu degetele pe care abia putea 
să le miște. Mason nu credea că mai poate să respire. Se 
gândi că, dacă s-ar sufoca în spaţiu, ultimul lucru pe care l- 
ar vedea ar fi acele minunate stele tăcute, lipsite de aer. Își 
dădu seama că se sufocă cu adevărat, aparatul respirator 
nu putea ţine pasul, trebuia să aștepte următoarea 
respiraţie, liniile semnelor sale vitale apăreau verzi, 
oscilând pe ecranele aparatelor, mici arbori veșnic verzi în 
noaptea neagră, de pădure deasă a aparatelor. Oscilaţia 
pulsului său, cea sistolică, cea diastolică. 

Infirmiera speriată, pe punctul de a apăsa butonul de 
alarmă, pe punctul de a pune mâna pe fiola de adrenalină. 

Batjocura versurilor; cât de nemișcat stai, Mason. 

Și apoi, o revelaţie în acea noapte de Crăciun. Înainte ca 
infirmiera să sune sau să pregătească medicamentul, 
primele firișoare aspre ale răzbunării atinseră mâna lui 
Mason palidă, cercetătoare, ca un crab fantomatic, și 
începu să-l calmeze. 

La împărtășaniile de Crăciun de pe întreg pământul, 
credincioșii sunt convinși că, prin miracolul 
transsubstanţierii, mănâncă și beau într-adevăr trupul și 
sângele lui Hristos. Mason demară atunci pregătirile pentru 
o ceremonie și mai impresionantă, care nu necesita niciun 
fel de transsubstanţiere. Demară pregătirile pentru ca 
doctorul Lecter să fie mâncat de viu. 


* Capitolul 15 


Educaţia lui Mason era una mai puţin obișnuită, dar 
perfect adaptată la viaţa pe care tatăl său o imaginase 
pentru el și la sarcina pe care o avea acum în faţă. 

Copil fiind, fusese înscris la o școală cu internat la care 
tatăl lui contribuia cu sume mari de bani și unde absenţele 
frecvente ale lui Mason erau trecute cu vederea. Săptămâni 


la rând, bătrânul Verger se ocupa personal de adevărata 
educaţie a lui Mason, luând băiatul cu el în grajdurile și 
abatoarele care constituiau temelia averii sale. 

Molson Verger era un pionier în numeroase domenii ale 
producţiei de carne, în special în cel al economiei. Primele 
sale experimente cu hrana ieftină rivalizau cu cele ale lui 
Batterhan cu cincizeci de ani înainte. Molson Verger 
amesteca în hrana porcilor păr de porc pisat, pene de pui 
pisate și gunoi într-o proporţie considerată la acea vreme 
îndrăzneață. În anii patruzeci a fost considerat un vizionar 
nepăsător când a eliminat pentru prima oară apa proaspătă 
de băut a porcilor și a înlocuit-o cu o băutură făcută din 
fecale animale fermentate, pentru a grăbi creșterea lor în 
greutate. Râsetele pe seama lui au amuţit când a început 
să-și adune profitul, iar competitorii săi s-au grăbit să-l 
imite. 

Molson Verger, ca lider în industria conservelor, nu s-a 
rezumat la atât. A luptat cu curaj și cu proprii bani 
împotriva Legii sacrificării blânde a animalelor, strict din 
punctul de vedere al economiei, și a reușit să păstreze 
aparențele de legalitate, cu toate că aceasta l-a costat 
scump în compensaţii legislative. Cu Mason alături, a 
supravegheat experimente la scară largă în problemele 
legate de creșterea animalelor, determinând cât de mult 
puteau fi private de hrană și apă înainte să fie sacrificate, 
fără o pierdere însemnată în greutate. 

Cercetările genetice sponsorizate de Verger au fost cele 
care, în cele din urmă, au dus la dublarea masei musculare 
a porcilor belgieni, fără pierderile de lichid care 
constituiseră pentru belgieni o problemă. Molson Verger a 
cumpărat rase de porci pretutindeni în lume și a 
sponsorizat mai multe programe de încrucișare din 
străinătate. 

Dar abatoarele ţin, în esenţa lor, de oameni și nimeni nu a 
înţeles asta mai bine ca Molson Verger. El a reușit să 
intimideze conducerea sindicatelor când acestea au 


încercat să se înfrupte din profiturile lui cu cereri de mărire 
a salariului și de asigurare a condiţiilor de muncă. În 
această privinţă, relaţiile sale solide cu crima organizată l- 
au slujit timp de treizeci de ani. 

Pe atunci, Mason semăna foarte tare cu tatăl lui; avea 
sprâncene negre lucioase deasupra ochilor de un albastru 
deschis, ochi de măcelar, și linia părului coborâtă și 
asimetrică, mai sus în partea dreaptă și mai jos în stânga. 
Adesea, lui Molson Verger îi plăcea să cuprindă cu afecţiune 
capul fiului său în mâini și să-l pipăie, de parcă ar fi 
confirmat paternitatea acestuia prin fizionomie, așa cum 
putea să pipăie capul unui porc și să-i identifice, prin 
intermediul structurii osoase, zestrea genetică. 

Mason a învăţat bine și, chiar și după ce vătămările 
suferite l-au țintuit la pat, a rămas capabil să ia hotărâri de 
afaceri sănătoase care să fie aplicate de angajaţii lui supuși. 
A fost ideea fiului Mason să sugereze guvernului american 
și Naţiunilor Unite sacrificarea tuturor porcilor din rasa 
locală din Haiti, sub pretextul pericolului reprezentat de 
febra porcină africană. După aceea, a putut să vândă 
guvernului porci americani din rasa Marele Alb ca să-i 
înlocuiască pe cei locali. Acești porci mari și supli, 
confruntaţi cu condiţiile din Haiti, au murit cât mai repede 
cu putinţă și au trebuit înlocuiţi iarăși și iarăși cu alţii din 
turmele lui Mason, până când haitienii și-au înlocuit porcii 
cu râmătoare mici și rezistente din Republica Dominicană. 

Acum, construind mecanismele răzbunării sale cu 
cunoștințele și experienţa unei vieţi întregi, Mason se 
simțea ca Stradivarius în fața bancului de lucru. 

Ce bogăţie de informaţii și resurse zăcea în ţeasta fără 
chip a lui Mason! Lungit în pat, compunând în minte 
precum Beethoven cel surd, își amintea cum mergea cu 
tatăl lui la târgurile de porci ca să-și verifice competitorii; 
cuţitașul de argint al lui Molson era mereu gata să se 
strecoare afară din haina lui și apoi în spinarea unui porc 
pentru a verifica grosimea slăninii de pe spate. Molson se 


îndepărta de guiţatul revoltat, prea demn pentru a fi 
interpelat, cu mâna înapoi în buzunar, marcând cu degetul 
mare adâncimea pe lamă. 

Dacă ar fi avut buze, Mason ar fi zâmbit amintindu-și cum 
tatăl lui a împuns cu cuțitul un porc concurent al 
organizaţiei 4-Hi11+ care credea că toţi îi sunt prieteni, iar 
proprietarul porcului, un copil, a început să plângă. Tatăl 
copilului a apărut furios, iar gorilele lui Mason l-au dus 
afară din cort. O, fuseseră vremuri bune, vesele. 

La târguri, Mason a văzut porci exotici din toate colţurile 
lumii. Pentru noul său ţel, a pus laolaltă tot ce era mai bun 
din ceea ce văzuse. 

Mason și-a început programul special de creștere a 
porcilor imediat după acea revelaţie de la Crăciun și l-a pus 
în aplicare la o mică crescătorie pe care familia Verger o 
deţinea în Sardinia, dincolo de coasta Italiei. A ales acest loc 
pentru izolarea lui și pentru apropierea de Europa. 

Mason credea - în mod corect - că prima oprire a 
doctorului Lecter dincolo de graniţele Statelor Unite, după 
evadare, a fost în America de Sud. Dar el a avut 
întotdeauna convingerea că Europa era locul unde s-ar 
stabili un om cu gusturile doctorului Lecter, așa că în 
fiecare an a urmărit Festivalul de Muzică de la Salzburg și 
alte evenimente culturale. 

lată ce a trimis Mason crescătorilor săi din Sardinia 
pentru a pregăti decorul morții doctorului Lecter: 

Porcul uriaș de pădure, Hylochoerus meinertzhageni, 
șase ţâţe și treizeci și opt de cromozomi, un hrăpăreţ plin 
de resurse, omnivor oportunist, ca și omul. Doi metri 
lungime în familiile din zonele muntoase, cântărește 
aproximativ două sute șaptezeci și cinci de kilograme. 
Porcul de pădure uriaș era linia melodică de fundal a lui 
Mason. 

Porcul sălbatic european clasic, S. scrofa scrofa, treizeci 
și șase de cromozomi în forma sa cea mai pură, fără 
protuberanţe faciale, tot numai peri aspri și colţi mari 


pentru sfâșiat, un animal mare, rapid și feroce care omoară 
o viperă cu copitele sale ascuţite și apoi înghite șarpele de 
parcă ar fi o buruiană. Provocat sau în rut, ori atunci când 
își apără odraslele, atacă orice l-ar ameninţa. Scroafele au 
douăsprezece ţâţe și sunt mame bune. În S. Scrofa scrofa, 
Mason a descoperit melodia și înfățișarea potrivite pentru 
a-i furniza doctorului Lecter o ultimă viziune de iad în care 
să se vadă pe sine însuși înfulecat. (Vezi Harris cu privire la 
porci, 1881.) 

A mai cumpărat porcul din insula Ossabaw pentru 
agresivitatea sa și rasa Jiaxing Neagră, pentru nivelul 
ridicat de estradiol. 

O notă falsă a apărut atunci când a adus un babirus, 
Babyrousa babyrussa, din estul Indoneziei, rasă cunoscută 
ca porcul-cerb pentru lungimea exagerată a colţilor săi. Era 
o rasă cu înmulţire lentă, cu doar două ţâţe, iar ca să-l 
aducă la o sută de kilograme îl costa prea mult. Nu și-a 
pierdut timpul cu această rasă, întrucât mai existau și altele 
asemănătoare, mai eficiente. 

În privinţa dentiţiei, Mason nu a prea avut de unde alege. 
Aproape toate speciile aveau dinţi adaptaţi modului de 
hrănire: trei perechi de incisivi ascuţiţi, o pereche de canini 
mai lungi, patru perechi de premolari și trei perechi de 
molari pentru zdrobire, sus și jos, făcând un total de 
patruzeci și patru de dinţi. 

Orice porc ar mânca un om mort, dar să-l determini să 
mănânce unul viu este necesară o oarecare educaţie. Sarzii 
lui Mason erau oamenii potriviţi, la înălțimea sarcinii. 

Acum, după un efort de șapte ani și numeroase generaţii 
de porci, rezultatele erau... remarcabile. 


* Capitolul 16 


Cum toţi actorii, cu excepţia lui Lecter, se aflau la locul 
lor în munţii Gennargentu din Sardinia, Mason își îndreptă 
atenţia către operaţiunea de înregistrare a morții 
doctorului, pentru posteritate și pentru propria plăcere de 
vizionare. Pregătirile le făcuse demult, dar acum sosise 
momentul să dea alarma. 

Își desfășura afacerile delicate la telefon, prin centrala sa 
telefonică legitimă a agenţiei de pariuri din apropiere de 
Castaways, în Las Vegas. Convorbirile lui erau mici firișoare 
pierdute în volumul mare al activităţii de sfârșit de 
săptămână de acolo. 

Vocea lui Mason, amplificată prin radio, minus consoanele 
ocluzive și fricative, porni din pădurea naţională din 
apropierea golfului Chesapeake, spre deșert și de acolo 
peste Atlantic, mai întâi spre Roma. 

Acolo, într-un apartament de la etajul șapte al unei clădiri 
aflate pe Via Arhimede, în spatele hotelului cu același nume, 
telefonul sună de zor - țăârâitul aspru, dublu al unui telefon 
italian. În întuneric se aud voci somnoroase. 

— Cosa? Cosa ce? 

— Accendi la luce, idiota. 

Se aprinde veioza. În pat se află trei oameni. Tânărul 
aflat mai aproape de telefon ridică receptorul și-l trece unui 
bărbat corpolent, mai în vârstă, aflat la mijloc. De partea 
cealaltă se află o fată blondă de douăzeci și ceva de ani. 
Fata ridică chipul somnoros spre lumină, apoi adoarme la 
loc. 

— Pronto, chi? Chi parla? 

— Oreste, prietene. Sunt Mason. 

Bărbatul cel solid se dezmeticește și-i face semn 
tânărului să-i aducă un pahar cu apă minerală. 

— A, Mason prietene, scuză-mă, dormeam. Cât e ceasul 
acolo, la voi? 

— E târziu peste tot, Oreste. Îţi mai amintești ce am spus 
că voi face pentru tine și ce trebuie să faci tu pentru mine? 

— Ăă, da, desigur. 


— A sosit timpul, prietene. Ştii ce vreau. Vreau filmare cu 
două camere, vreau o calitate a sunetului mai bună decât 
au filmele tale porno și va trebui să-ţi produci singur 
electricitatea, așa că vreau ca generatorul să fie la o 
distanță mare de platou. Mai vreau și niște filmări frumoase 
de natură pentru editare, și cântec de păsări. Vreau să 
verifici locul mâine și să pregătești totul. Poţi să-ţi lași 
lucrurile acolo, am eu grijă să fie în siguranţă. După aia poţi 
să te întorci la Roma până la filmare. Dar fii gata să treci la 
treabă în două ore după ce ești anunţat. Ai înţeles, Oreste? 
La Citybank te așteaptă un cec, ai înţeles? 

— Mason, în momentul de faţă filmez... 

— Vrei să faci treaba asta, Oreste? Ai spus că te-ai 
săturat să faci filme cu sex, cu crime reale și tâmpenii 
istorice pentru RAI. Vrei cu tot dinadinsul să faci un film 
adevărat, Oreste? 

— Da, Mason. 

— Atunci du-te azi. Banii sunt la Citybank. Vreau să 
mergi. 

— Unde, Mason? 

— În Sardinia. Ia un avion până la Cagliari, acolo te va 
aștepta cineva. 

Următorul telefon se îndreptă spre Porto Torres, pe 
coasta de est a Sardiniei. Convorbirea a fost scurtă. Nu 
erau prea multe de spus, fiindcă mecanismul fusese pus la 
punct de mult și era la fel de eficient ca și ghilotina 
portabilă a lui Mason. Era și mai sănătos, mai ecologic, dar 
nu la fel de rapid. 


e PARIEA A DOUA e« 


FLORENIA 


* Capitolul 17 


Noapte în inima Florenței, orașul bătrân luminat cu artă. 

Palazzo Vecchio se înalţă în piața întunecată, inundat de 
lumină, cu un puternic aer medieval dat de ferestrele cu 
arcadă și zidurile crenelate ca dinţii unei lămpi din dovleac, 
clopotnița înălțându-se pe cerul negru. 

Liliecii vor vâna insecte în jurul cadranului luminat al 
orologiului până în zori, când rândunelele se vor ridica în 
aerul plin de vibraţiile clopotelor. 

Inspectorul șef Rinaldo Pazzi de la Chestură, îmbrăcat 
într-un impermeabil negru care contrastează cu statuile din 
marmură încremenite în acte de viol și crimă, ieși din 
umbrele  Loggiei și traversă piaţa, chipul lui palid 
îndreptându-se ca o floarea soarelui spre luminile palatului. 
Se opri pe locul unde fusese ars pe rug reformatorul 
Savonarola și privi în sus, spre ferestrele unde suferise 
strămoșul lui. 

De acolo, de la acea fereastră de sus, Francesco de' Pazzi 
a fost aruncat, gol și cu un laţ de gât, ca să moară 
zbătându-se spasmodic și învârtindu-se lipit de zidul aspru. 
Arhiepiscopul spânzurat lângă Pazzi, îmbrăcat în hainele 
sale sfinte, nu i-a adus acestuia nicio alinare spirituală; cu 
ochii holbaţi, scos din minţi de senzaţia de sufocare, 
arhiepiscopul și-a înfipt dinţii în carnea lui Pazzi. 

Membrii familiei Pazzi au fost îngenuncheaţi cu toţii în 
acea duminică de 26 aprilie a anului 1478, pentru 


asasinarea lui Giuliano de' Medici și încercarea de a-l ucide 
pe Lorenzo Magnificul în catedrală, în timpul slujbei. 

Acum Rinaldo Pazzi din neamul Pazzi, care nutrea pentru 
guvern o ură la fel de intensă ca și strămoșii săi, căzut în 
dizgrație și falimentar, așteptând șuierul ghilotinei, venise 
în acest loc pentru a se hotări cum să folosească optim 
singura întâmplare norocoasă din prezentul lui. 

Inspectorul șef Pazzi credea că l-a descoperit pe 
Hannibal Lecter în Florenţa. Avea ocazia să-și recâștige 
reputaţia și să se bucure de onorurile care ar fi urmat 
prinderii acestui demon. Pazzi putea de asemenea să-l 
vândă pe Hannibal Lecter lui Mason Verger pentru o sumă 
de bani mai mare decât și-ar fi putut imagina - dacă 
suspectul era, într-adevăr, Lecter. Firește că, o dată cu 
Lecter, Pazzi și-ar fi vândut și onoarea sa zdrenţuită. 

Pazzi nu se afla degeaba în fruntea departamentului de 
investigaţii a Chesturii; avea aptitudini pentru această 
muncă și, la vremea lui, fusese mânat de o dorinţă pătimașă 
de a se afirma în profesia sa. Dar pe lângă asta, mai purta și 
cicatricele unuia care, în pripeala și ardoarea ambiţiei sale, 
a apucat o dată darul oferit de partea tăioasă. 

Alesese acest loc ca să dea cu banul pentru că aici trăise 
o dată un moment de revelaţie care l-a făcut faimos și după 
aceea l-a ruinat. 

Renumitul simţ italian al ironiei era intens la Pazzi: cât de 
potrivit ca revelaţia sa nefericită să apară sub această 
fereastră, unde poate că spiritul furios al strămoșului său 
încă se mai legăna lângă zid! În acest loc, el ar putea să 
învârtă pentru totdeauna roata norocului neamului Pazzi. 

Vânătoarea unui alt criminal în serie, [] Mostro a fost cea 
care l-a făcut pe Pazzi celebru și-apoi a adunat corbii 
nenorocirii deasupra lui. Acea experienţă a făcut posibilă 
noua lui descoperire recentă. Dar deznodământul cazului 1] 
Mostro încă-i mai aducea lui Pazzi un gust sălciu în gură și-l 
mâna acum spre un joc periculos, în afara legii. 


Il] Mostro, Monstrul din Florenţa a pândit îndrăgostiţii din 
Toscana timp de șaptesprezece ani, în anii optzeci și 
nouăzeci. Monstrul se strecura în spatele îndrăgostiţilor 
care se îmbrăţișau pe numeroasele alei ferite din Toscana. 
Obiceiul lui era să-i ucidă cu un pistol de calibru mic, să-i 
aranjeze grijuliu într-o postură estetică, înconjurați de flori, 
și să dezvelească sânul stâng el femeii. „Iablourile” astfel 
create de el aveau o familiaritate stranie, dădeau senzaţia 
de dejă vu. 

De asemenea, Monstrul tăia cu grijă trofee anatomice, cu 
excepţia unui singur caz când, aparent din greșeală, a ucis 
o pereche de homosexuali nemți pletoși. 

Publicul exercita presiuni puternice asupra Chesturii 
pentru a-l prinde pe I] Mostro; aceste presiuni au dus la 
demiterea predecesorului lui Pazzi. Când acesta a preluat 
postul de inspector șef, s-a aflat în situaţia unui om atacat 
de un stup de albine: presa roia în jurul biroului său de câte 
ori i se permitea, iar fotografii stăteau la pândă pe Via Zara, 
în spatele sediului Chesturii, pe unde trecea el cu mașina. 

Turiștii care au vizitat Florenţa în perioada aceea își 
amintesc afișele lipite pretutindeni, înfățișând un singur 
ochi cercetător, care avertizau cuplurile de pericolul 
reprezentat de Monstru. 

Pazzi muncea ca un posedat. 

A cerut ajutorul Departamentului de Ştiinţe 
Comportamentale al FBI pentru a face profilul psihologic al 
criminalului și a citit tot ce a găsit despre metodele FBI în 
această privinţă. 

A folosit metode  proactive: pe unele alei ale 
îndrăgostiţilor și în locuri de rendez-vous din cimitire se 
găseau mai mulţi polițiști, stând câte doi în mașini, decât 
perechi de îndrăgostiți. Nu existau suficiente polițiste, așa 
că pe timpul sezonului cald, perechile de polițiști purtau pe 
rând peruci și multe mustăţi au fost sacrificate. Pazzi a dat 
el însuși exemplu, renunțând la mustață. 


Monstrul era precaut. Lovea, dar nevoile lui nu-l obligat 
să lovească prea des. 

Pazzi a observat că-n ultimii ani au existat perioade lungi 
când Monstrul nu a lovit deloc; o pauză a durat opt ani. 
Pazzi s-a agăţat de asta. Cu eforturi meticuloase, 
laborioase, înrolând forţat funcţionari care să-l ajute de la 
toate agenţiile pe care le putea ameninţa, confiscând 
computerul nepotului său ca să-l folosească în paralel cu 
singurul computer al Chesturii, Pazzi a făcut o listă cu toţi 
criminalii din nordul Italiei ale căror perioade petrecute în 
închisoare coincideau cu pauzele temporale din seria de 
crime a Monstrului. Erau nouăzeci și șapte. 

Pazzi a confiscat automobilul Alfa-Romeo GIV rapid, 
confortabil al unui spărgător de bănci aflat la răcoare și, 
mărind kilometrajul mașinii cu peste cinci mii de kilometri 
într-o lună, a văzut personal pe nouăzeci și patru dintre 
condamnaţi și s-a ocupat de interogarea lor. Ceilalţi trei 
erau fie schilozi, fie morți. 

La locul crimelor nu exista aproape nicio probă care să-l 
ajute să restrângă lista. Niciun fluid organic al făptașului, 
nicio amprentă. 

Un singur cartuș a fost recuperat de la locul unei crime 
din Impruneta. Era un cartuș Winchester-Western de 
calibrul 22, cu capsula de amorsare în formă de inel, la 
bază, iar urmele de extractor de pe el se potriveau cu un 
pistol Colt semiautomat, poate un Woodsman. Gloanţele 
folosite în toate crimele erau de calibrul 22, trase cu același 
pistol. Pe gloanţe nu se vedeau ștersături de la un 
amortizor, dar amortizorul nu putea fi exclus. 

Pazzi era un Pazzi și, mai presus de toate, era ambițios; în 
plus, avea o nevastă tânără și frumoasă și mereu nesătulă. 
Eforturile sale i-au topit vreo cinci kilograme de pe trupul 
oricum suplu. Angajaţii mai tineri de la Chestură glumeau 
în secret pe seama asemănării lui cu personajul de desen 
animat Wile E. Coyote. 


Când niște puștani isteţi au instalat pe computerul de la 
Chestură un program care schimba chipurile celor Trei 
Tenori în cel al unui măgar, unui porc și unui țap, Pazzi s-a 
uitat ţintă la imagini minute în șir și și-a simţit propria faţă 
schimbându-se întruna în cea a măgarului. 

La geamurile laboratorului de la Chestură se află o 
ghirlandă de usturoi, care să ţină la distanţă spiritele 
malefice. După ce ultimul dintre suspecţii săi a fost vizitat și 
interogat fără niciun rezultat, Pazzi stătu o vreme la 
această fereastră, privind în curtea prăfuită și simțindu-se 
copleșit de disperare. 

Se gândi la proaspăta lui soţie, la gleznele fine și la puful 
de pe ceafa ei. Se gândi la felul în care sânii îi tremură și 
tresaltă când se spală pe dinţi și la râsul ei când îl vedea că 
o privește astfel. Se gândi la lucrurile pe care voia să i le 
dăruiască. Și-o imagină desfăcând cadourile. Se gândea la 
soţia lui în imagini; fiinţa ei nu era doar frumoasă, ci și 
parfumată și plăcută la atingere, dar percepțiile vizuale 
erau pregnante în memoria lui. 

Cugetă la imaginea pe care voia s-o aibă în ochii ei. Nu 
era în niciun caz rolul său din prezent, de cal de bătaie al 
presei - sediul Chesturii din Florenţa se află în clădirea care 
a adăpostit cândva un spital de nebuni, iar caricaturiștii 
profitau din plin de aceasta. 

Pazzi își închipuia că succesul apare ca rezultat al 
inspiraţiei. Memoria lui vizuală era excelentă și, la fel ca 
majoritatea oamenilor al căror simţ dominant este văzul, 
considera că revelaţia constă în evoluţia unei imagini, mai 
întâi înceţoșată, apoi din ce în ce mai clară. Raţionamentele 
lui se desfășurau așa cum cei mai mulţi dintre noi caută un 
obiect rătăcit: îi revedem imaginea în minte și o comparăm 
cu ceea ce vedem, împrospătând mental imaginea de mai 
multe ori pe minut și proiectând-o în spaţiu. 

Apoi, un atentat politic cu bombă în spatele muzeului 
Uffizi a îndepărtat atenţia publicului și timpul lui Pazzi de la 
cazul Monstrului pentru o perioadă scurtă. 


Chiar și în timp ce lucra la cazul important al bombei de 
la muzeu, în mintea lui Pazzi imaginile pe care și le crease 
despre II Mostro persistau. Vedea tablourile create de 
Monstru undeva, la periferia câmpului vizual, așa cum 
privim pe lângă un obiect ca să-l vedem în întuneric. ÎL 
obseda mai ales o pereche găsită moartă în patul unei 
camionete în Impruneta, cadavrele aranjate cu grijă de 
Monstru, flori risipite peste ei, sânul stâng al femeii 
dezvelit. 

Pazzi plecase de la muzeul Uffizi într-o după-amiază 
devreme și traversa Piazza Signoria din apropiere, când o 
imagine i-a sărit în ochi de pe taraba unui vânzător de cărți 
poștale. 

Nefiind sigur de unde a răsărit imaginea, se opri exact pe 
locul unde fusese ars pe rug Savonarola. Se întoarse și privi 
în jur. Piaţa era plină de turiști. Pazzi simţi un fior rece pe 
spinare. Poate că totul era doar în mintea lui - imaginea, 
semnalul care-i atrăsese atenţia. leși din piaţă pe unde 
intrase și apoi o traversă din nou. 

lată-l: un poster mic, pătat de muște și deformat de 
ploaie, reproducând tabloul „Primăvara” de Botticelli. 
Pictura originală se afla în spatele lui, în muzeul Uffizi. 
„Primăvara.” Nimfa cu ghirlandă de flori la gât, cu sânul 
stâng dezvelit, din gură izvorându-i flori pe când Zefirul 
palid se întinde spre ea, ieșind din pădure. 

Asta era. Imaginea perechii moarte în patul camionetei, 
cu ghirlande de flori, alte flori în gura fetei. Identic. Identic. 

Acolo, în locul unde strămoșul lui s-a răsucit sufocat, lipit 
de zid, acolo apăru ideea, imaginea măiastră pe care o 
căuta Pazzi; era o imagine creată cu cinci sute de ani mai 
devreme de câtre Sandro Botticelli, același artist care, 
pentru patruzeci de florini, a pictat pe zidul închisorii 
Bargello imaginea lui Francesco de' Pazzi spânzurat, cu 
ștreang cu tot. Cum ar fi putut Pazzi să reziste în faţa unei 
asemenea  inspiraţii, când originea ei era atât de 
desfătătoare? 


Simţi nevoia să se așeze. Toate băncile erau ocupate. S-a 
văzut silit să-și arate insigna și să ceară loc pe o bancă de la 
un bătrân ale cărui cârje nu le-a văzut, decât după ce 
bătrânul veteran s-a ridicat pe singurul său picior, 
comentând zgomotos și nepoliticos. 

Pazzi era surescitat din două motive. Găsirea imaginii 
folosite de I] Mostro era un triumf, dar, mult mai important, 
Pazzi văzuse o copie a picturii „Primăvara” în cursul turului 
criminalilor suspecți pe care-l făcuse. 

Ştia că nu-l ajută să-și forţeze memoria; se așeză comod, 
în tihnă, și-și invită amintirile să iasă la suprafaţă. După o 
vreme se întoarse la Uffizi și stătu în faţa picturii originale a 
lui Botticelli, dar nu prea mult timp. Merse pe jos până în 
piața de cereale și atinse râtul porcului din bronz, „Il 
Porcellino” de acolo, apoi urcă în mașină, merse la 
Ippocampo și acolo, sprijinit de capota mașinii sale prăfuite, 
simțind în nări mirosul uleiului de motor încins, privi copiii 
jucând fotbal... 

Mai întâi văzu cu ochii minţii scara interioară a unei case, 
iar pe palierul de deasupra lui, partea de sus a reproducerii 
după „Primăvara” apărând pe măsură ce urca treptele. Se 
putu întoarce mental și văzu ușa de la intrare timp de o 
clipă, dar nimic din stradă, și niciun chip. 

Versat în materie de interogatorii, se chestionă pe sine 
însuși, apelând la simţurile secundare: 

Când ai văzut reproducerea, ce ai auzit?... Zgomot de 
vase într-o bucătărie de la parter. Când ai ajuns pe palier și 
te-ai oprit în fața tabloului, ce-ai auzit? Televizorul. Un 
televizor într-o sufragerie. Robert Stack în rolul lui Eliot 
Ness in Gli intoccabili. Ai simțit miros de mâncare gătită? 
Da, se gătea. Ai mai simţit vreun alt miros? Vedeam tabloul. 
NU, nu interesează ce ai văzut. Ai mai simţit vreun alt 
miros? Da, încă mai simțeam mirosul mașinii, aerul încins 
din mașină, îl mai simțeam încă în nări, miros de ulei de 
motor încins, încins după drumul pe... pe Raccordo, am 
mers cu viteză pe autostrada Raccordo, în ce direcţie? Spre 


San Casciano. Auzeam și lătratul unui câine, acolo, în San 
Casciano, un tâlhar și violator pe nume Girolamo și nu mai 
știu cum. 

E momentul precis când se produce conexiunea, acel 
spasm sinaptic al împlinirii când gândul trece prin firul roșu 
- de acolo ni se trage cea mai intensă plăcere. Rinaldo Pazzi 
a trăit atunci cea mai grozavă clipă a vieţii sale. 

Într-o oră și jumătate, Pazzi îl arestase pe Girolamo 
Tocca. Nevasta lui Tocca a aruncat cu pietre după micul 
convoi care l-a ridicat pe soţul ei. 


* Capitolul 18 


Tocca era un suspect ideal. În tinereţe făcuse nouă ani de 
închisoare pentru uciderea unui bărbat pe care îl 
surprinsese în flagrant cu logodnica lui, pe o alee a unui 
parc. Mai fusese acuzat că și-a abuzat sexual fiicele și a 
comis alte abuzuri domestice, și făcuse închisoare pentru 
viol. 

Chestura aproape că a distrus casa lui Tocca încercând să 
găsească dovezi. În cele din urmă, Pazzi însuși, 
percheziționând proprietatea lui Tocca, a găsit un cartuș ce 
a constituit una din puţinele probe materiale pe care le-a 
avut acuzarea. 

Procesul a fost senzaţional. S-a ţinut într-o clădire de 
maximă securitate numită Buncărul, unde avuseseră loc 
procesele unor teroriști în anii șaptezeci, peste drum de 
birourile din Florenţa ale ziarului La Nazione. Juraţii, cinci 
bărbaţi și cinci femei, l-au găsit pe Iocca vinovat, aproape 
fără dovezi, acuzând doar caracterul acestuia. Mare parte a 
populaţiei îl credea nevinovat, dar mulţi spuneau că Iocca e 
un nemernic și merită închis. La vârsta de șaizeci și cinci de 
ani, acesta a primit o condamnare de patruzeci de ani la 
Volterra. 


Următoarele luni au fost un vis. În Florenţa, niciun Pazzi 
nu mai fusese atât de sărbătorit de cinci sute de ani, de 
când Pazzo de' Pazzi s-a întors din Prima Cruciadă cu așchii 
de cremene de la Sfântul Mormânt. 

Rinaldo Pazzi și frumoasa lui soţie au stat alături de 
arhiepiscop la Dom atunci când aceleași așchii de cremene 
au fost folosite pentru a aprinde fitilul unui porumbel 
confecţionat care a zburat afară din biserică și a explodat 
într-o ploaie de artificii sub ochii mulțimii care ovaţiona. 

Ziarele sorbeau fiecare cuvânt rostit de Pazzi, iar acesta 
atribuia subordonaţilor săi, în limite raţionale, succesul 
pentru rezolvarea acestui caz extrem de dificil. Signora 
Pazzi era căutată pentru sfaturi în privinţa modei; într- 
adevăr, arăta minunat de frumoasă în hainele pe care 
designerii o încurajau să le poarte. Cei doi soţi erau invitaţi 
la ceaiuri simandicoase în casele celor puternici, ba chiar 
au luat cina cu un conte în castelul acestuia, înconjurați de 
armuri de epocă. 

S-a discutat despre o eventuală carieră politică a lui 
Pazzi, i s-au adus laude în zgomotosul parlament italian și i 
s-a dat misiunea de a conduce acţiunea forţelor de ordine 
italiene în cooperare cu FBI împotriva Mafiei. 

Această misiune, împreună cu o bursă pentru studii și 
participarea la seminariile de  criminalistică de la 
Universitatea Georgetown i-au adus pe soţii Pazzi la 
Washington, D.C. Inspectorul șef petrecea mult timp la 
Departamentul de Științe Comportamentale de la Quantico 
și visa să creeze o secţie de Științe Comportamentale la 
Roma. 

Apoi, după doi ani, dezastrul: într-o atmosferă mai calmă, 
o curte de apel asupra căreia nu se exercitau presiuni din 
partea publicului a acceptat să revizuiască sentinţa lui 
Tocca. Pazzi a fost chemat acasă pentru a fi anchetat. În 
rândul foștilor colegi rămași acasă, cuţitele îl așteptau 
pregătite pe Pazzi. 


Completul de judecată al curţii de apel a anulat sentinţa 
lui 'Tocca și l-a mustrat pe Pazzi, afirmând că, în opinia 
curții, el a plantat probele. 

Foștii susţinători fugeau de el ca de un miros neplăcut. 
Încă mai era o persoană importantă la Chestură, dar se afla 
la un pas de dezastru și toţi știau asta. Guvernul italian se 
mișcă încet, însă ghilotina avea să cadă nu peste mult timp. 


* Capitolul 19 


Tocmai în acel interval de timp cumplit, chinuitor, când 
aștepta cuțitul ghilotinei, Pazzi l-a văzut pentru prima oară 
pe bărbatul cunoscut în rândul savanților din Florenţa ca 
doctorul Fell... 

Rinaldo Pazzi, urca treptele din Palazzo Vecchio cu o 
sarcină banală de îndeplinit, una din multe altele găsite de 
foștii săi subordonați de la Chestură, care se desfătau cu 
căderea lui în dizgrație. Pazzi vedea doar vârfurile 
propriilor pantofi pe piatra tocită în timp ce urca pe lângă 
zidul acoperit de fresce - nimic din capodoperele de artă 
din jurul lui. Cu cinci sute de ani înainte, strămoșul lui 
fusese târâit, sângerând, pe aceste scări. 

Ajuns pe palier, își îndreptă umerii ca bărbatul ce era și 
se forță să privească în ochi oamenii din fresce, unii dintre 
ei fiindu-i rude. Auzea deja disputele zgomotoase din 
Salonul Crinilor, aflat deasupra lui, unde se întruneau 
directorii Galeriilor de Artă Uffizi și ai Comisiei pentru Arte 
Frumoase. 

Misiunea lui Pazzi din ziua aceea era următoarea: 
curatorele veteran de la Palazzo Capponi dispăruse. Opinia 
generală era că bătrânul fugise cu o femeie sau cu banii 
cuiva, sau cu amândouă. Lipsise de la ultimele patru ședințe 
lunare la care se întâlnea cu comitetul director acolo, la 
Palazzo Vecchio. 


Pazzi a fost trimis pentru a continua cercetările. 
Inspectorul general Pazzi, care ţinuse predici severe 
acelorași directori cu chipuri cenușii ai muzeului Uffizi și ai 
Comisiei pentru Arte Frumoase, rivală a muzeului, pe 
probleme de securitate, în urma atentatului cu bombă de la 
muzeu, trebuia să apară acum în faţa lor în circumstanţe 
banale și să pună întrebări despre viaţa amoroasă a unui 
curator. Nu ardea de nerăbdare s-o facă. 

Cele două comitete formau o adunare certăreaţă și 
iritabilă - ani la rând nu reușiseră să cadă de acord asupra 
unui loc unde să se întâlnească pentru ședințele comune, 
niciuna din părţi nevoind să meargă la sediul celeilalte. 
Până la urmă s-au întâlnit în magnificul Salon al Crinilor din 
Palazzo Vecchio, fiecare membru în parte convins că 
splendida încăpere se potrivește cu eminenţa și distincţia 
sa. O dată stabiliţi acolo, au refuzat să se întâlnească în altă 
parte, chiar dacă Palazzo Vecchio era supus uneia din miile 
de operaţii de restaurare, cu schele și paravane la tot pasul. 

Profesorul Ricci, un vechi coleg de școală al lui Rinaldo 
Pazzi, se afla pe coridorul din care se intra în salon, cuprins 
de o criză de strănut din pricina prafului de ghips. Când își 
reveni cât de cât, îndreptă ochii plini de lacrimi către Pazzi. 

— La solita arringa, spuse Ricci. Se ceartă ca de obicei. Ai 
venit pentru curatorele dispărut de la Capponi? Chiar acum 
se ceartă pentru postul lui. Sogliato îl vrea pentru nepotu- 
său. Savanţii sunt impresionați de doctorul Fell, pe care l-au 
angajat temporar cu câteva luni în urmă. Vor să-l păstreze. 

Pazzi își lăsă prietenul să se caute prin buzunare după 
batiste și intră în încăperea istorică cu plafonul acoperit de 
crini aurii. Paravanele din pânză care atârnau pe doi dintre 
pereţi ajutau la înăbușirea gălăgiei. 

Sogliato se afla la cuvânt, făcându-se ascultat numai 
datorită tonului ridicat. 

— Corespondenţa familiei Capponi datează din secolul 
treisprezece. Doctorul Fell ar putea să ţină în mână, în 
mâna lui care nu e italiană, un răvaș de la Dante Alighieri 


însuși. l-ar recunoaște? Cred că nu. l-aţi examinat 
cunoștințele de limbă italiană medievală, și nu voi nega că 
vorbește admirabil. Pentru un straniero. Dar cunoaște el 
personalităţile pre-renascentiste ale Florenței? Cred că nu. 
Dacă ar găsi în biblioteca de la Capponi o scrisoare de la... 
de la Guido dei Cavalcanti, spre exemplu? Ar recunoaște-o? 
Cred că nu. Aţi vrea să daţi o replică, doctore Fell? 

Rinaldo Pazzi își roti privirea prin încăpere, dar nu văzu 
niciun bărbat pe care să-l identifice ca fiind doctorul Fell, cu 
toate că examinase fotografia acestuia cu mai puţin de o oră 
înainte. Nu-l văzu pe doctorul Fell pentru că doctorul nu 
era așezat alături de ceilalți. Pazzi îi auzi mai întâi vocea, 
după aceea îl localiză. 

Doctorul Fell stătea în picioare, absolut neclintit, lângă 
statuia măreaţă de bronz Judith și Holofern, oferindu-și 
spatele vorbitorului și mulțimii. Vorbi fără să se întoarcă; 
era greu să spui de unde anume venea vocea: de la Judith, 
cu sabia ei ridicată pentru a-l lovi pe regele beat, de la 
Holofern, ţinut de păr, sau de la doctorul Fell, subţire și 
nemișcat lângă siluetele de bronz ale lui Donatello. Vocea 
lui străpunse gălăgia ca un laser printr-un strat de fum, iar 
bărbaţii arțăgoși tăcură. 

— Cavalcanti a replicat public la primul sonet al lui Dante 
din La Vita Nuova, unde Dante își descrie visul straniu 
despre Beatrice Portinari. Poate Cavalcanti a comentat și în 
particular. Dacă a scris vreunui Capponi, acesta e probabil 
Andrea - el era mai cultivat decât fraţii săi. 

Doctorul Fell se întoarse cu faţa spre grup atunci când 
crezu el de cuviinţă, după un interval de timp incomod 
pentru toată lumea, mai puţin pentru el. 

—  Cunoașteţi primul sonet al lui Dante, profesore 
Sogliato? Îl] cunoașteți? L-a fascinat pe Cavalcanti, și merită 
timpul dumneavoastră. O parte a lui spune așa: 


Târziu în miez de noapte adâncă și senină 
Fiece stea revarsă lumină către noi; 


Amor fără de veste în faţă îmi apare - 

De amintirea asta, și astăzi mă-nfior. 

Și el, Amorul bucuros îmi pare 

Cu inima-mi în mâini; în braţe-i doarme 

A sufletului doamnă cuprinsă într-un văl. 
Elo trezește; tremurând supusă 

Fa inima-mi aprinsă din palma lui mănâncă; 
Si-atunci privesc cu jale cum Amorul 
Pleacă pe drumu-i și mă lasă-n urmă. 


— Ascultaţi cum transformă Dante italiana populară, pe 
care el o numea vulgari eloguentia, într-un instrument 
artistic: 


„Allegro mi sembrava Amor tenendo 
Meo core in manno, e ne la braccia avea 
Madonna involta in un drappo dormendo. 
Poi la svegliava, e d'esto core ardendo 
Lei paventosa umilmente pascea 
Appreso gir lo ne vedea piagendo.” 


Nici cel mai cârcotaș florentin n-ar fi putut să reziste 
auzind versurile lui Dante răsunând între zidurile acoperite 
de fresce, rostite în dialectul toscan pur al doctorului Fell. 
Mai întâi prin aplauze, apoi prin aclamații cu ochi umezi, 
membrii celor două comisii îl confirmară pe doctorul Fell ca 
stăpân al Palazzo Capponi, lăsându-l pe Sogliato să 
spumege. Pazzi nu-și putu da seama dacă victoria l-a 
mulțumit pe doctor, căci acesta s-a întors din nou cu 
spatele. Dar Sogliato încă nu-și spusese ultimul cuvânt. 

— Dacă e așa un expert în Dante, atunci să ţină o 
prelegere despre Dante, în faţa Studiolo. 

Sogliato șuieră numele de parcă ar fi fost vorba de 
Inchiziţie. 

— Să se prezinte în faţa lor extempore, vinerea viitoare, 
dacă poate. 


Studiolo era un grup mic și feroce de savanţi care 
ruinase mai multe reputaţii academice și care se întrunea 
adesea la Palazzo Vecchio. Își luase numele de la o sală de 
studiu particulară, ornamentată. A te pregăti să apari în 
faţa lor era considerat o adevărată corvoadă, iar apariţia în 
sine în faţa lor, o primejdie. Unchiul lui Sogliato susţinu 
propunerea acestuia, cumnatul lui Sogliato propuse să se 
voteze; sora lui înregistra votul în procesul verbal al 
ședinței. Propunerea a fost acceptată prin vot. Numirea 
rămânea valabilă, dar doctorul Fell trebuia să primească 
girul Studiolo pentru a o păstra. 

Membrii celor două comisii aveau un nou curator pentru 
Palazzo Capponi, nu simțeau lipsa celui vechi, așa că nu 
avură prea multe de spus despre bărbatul dispărut și 
priviră cu dispreţ întrebările lui Pazzi. Pazzi se ţinu 
admirabil de tare. 

Ca orice bun anchetator, privi circumstanţele prin prisma 
avantajelor. Cine ar fi obţinut avantaje de pe urma 
dispariţiei vechiului curator? Dispărutul era burlac, un 
savant liniștit, respectat, cu o viaţă ordonată. Făcuse ceva 
economii, nu prea multe. lot ce avea era slujba lui și 
privilegiul de a locui la mansarda din Palazzo Capponi. 

Iar în faţa lui stătea noul numit, confirmat de comisie în 
acel post după o examinare atentă din domeniul istoriei 
florentine și al limbii italiene vechi. Pazzi examinase cererile 
de angajare ale doctorului Fell și certificatele emise de 
Ministerul Sănătăţii. 

Se adresă doctorului în vreme ce membrii comisiei își 
strângeau servietele și se pregăteau să plece acasă. 

— Doctorul Fell? 

— Da, Commendatore! 

Noul curator era scund și subţiratic. Lentilele ochelarilor 
săi erau fumurii în jumătatea superioară, iar costumul de 
culoare închisă avea o croială splendidă, chiar și după 
standardele italiene. 


— Mă întrebam dacă v-aţi cunoscut vreodată 
predecesorul. 

Antena unui poliţist experimentat e reglată pe lungimea 
de undă a fricii. Observându-l pe doctorul Fel cu atenţie, 
Pazzi înregistră un calm absolut. 

— Nu l-am cunoscut niciodată. Am citit mai multe dintre 
monografiile sale în Nuova Antologia. 

Doctorul conversa în dialectul toscan la fel de ușor cum și 
recita. Dacă exista vreo urmă de accent, Pazzi nu putea să-l 
identifice. 

— Știu că polițiștii care au investigat primii dispariţia au 
căutat la Palazzo Capponi orice fel de mesaj, un bilet de 
rămas bun, un bilet de sinucidere, dar n-au găsit nimic. 
Dacă găsiți din întâmplare ceva printre hârtii, orice 
document personal al lui, chiar dacă e absolut banal, mă 
anunţaţi? 

— Desigur, Commendator Pazzi. 

— Lucrurile lui personale se află încă la palat? 

— Împachetate în două valize, cu inventarul aferent. 

— Am să trimit... Am să trec pe acolo să le iau. 

— Vreţi să-mi daţi un telefon în prealabil, 
Commendatore? Pot să dezarmez sistemul de securitate 
înainte să sosiți, și astfel să vă economisesc timpul. 

Tipul e prea calm. În mod normal ar trebui să se teamă 
puțin de mine. Îmi cere să-l sun înainte să trec pe acolo. 

După ce membrii comisiei îi frecaseră ridichea lui Pazzi 
fără ca el să poată face nimic în privința asta, acum se 
simțea iritat de tupeul acestui bărbat. Aruncă la rândul lui o 
provocare. 

— Doctorul Fell, pot să vă pun o întrebare personală? 

— Dacă meseria v-o cere, Commendatore. 

— Aveţi o cicatrice relativ recentă pe dosul mâinii stângi. 

— lar dumneavoastră aveţi o verighetă nouă. La Vita 
Nuova? 

Doctorul Fell zâmbi. Avea dinţi mici, foarte albi. În 
momentul cât dură surprinderea lui Pazzi, înainte să se 


hotărască să se simtă ofensat, doctorul Fell ridică mâna cu 
cicatrice și continuă: 

— Sindromul tunelului carpian, Commendatore. Istoria e 
o profesie care-și are riscurile ei. 

— De ce n-aţi declarat sindromul tunelului carpian în 
formularele de la Ministerul Sănătăţii când aţi venit să 
lucraţi aici? 

— Aveam impresia, Commendatore, că vătămările sunt 
relevante doar dacă primești pensie pentru un handicap 
fizic. Eu nu primesc. Nici nu sunt handicapat. 

— Operația a avut loc în Brazilia, țara dumneavoastră de 
origine. 

— Nu a avut loc în Italia, n-am primit nimic de la 
guvernul italian, replică doctorul Fell, de parcă ar fi 
considerat că răspunsul său e complet. 

Rămăseseră ultimii în încăpere. Pazzi ajunsese la ușă 
când doctorul Fell l-a strigat: 

— Commendator Pazzi? 

Doctorul Fell era o siluetă neagră pe fundalul ferestrei 
înalte, în spatele lui, în depărtare, se înălța Domul. 

— Da. 

— Cred că vă trageţi chiar din neamul Pazzi, am 
dreptate? 

— Da. De unde știți? 

Pazzi ar fi considerat o referire la articolele apărute 
recent în presă drept o grosolănie extremă. 

— Semănaţi cu un personaj din picturile lui Della Robbia 
din capela familiei dumneavoastră, din Santa Croce. 

— A, acela era Andrea de' Pazzi înfățișat ca loan 
Botezătorul, spuse Pazzi, resimţind un strop de plăcere în 
inima sa înăcrită. 

Când Rinaldo Pazzi părăsi silueta suplă ce ședea în sala 
de ședințe, impresia cu care rămase ţinea de nemișcarea 
extraordinară a doctorului Fell. 

Dar impresia aceasta avea să se îmbogăţească în scurt 
timp. 


* Capitolul 20 


Acum, că acest contact continuu cu lascivitatea și 
vulgaritatea ne-a desensibilizat faţă de aceste aspecte ale 
naturii umane, e interesant de văzut ce ni se mai poate 
părea pervers. Ce mai poate plesni șuncile lipicioase ale 
conștiinței noastre docile suficient de tare ca să ne atragă 
atenţia? 

În Florenţa exista o expoziţie intitulată „Instrumente 
cumplite de tortură”, acesta fiind locul unde Rinaldo Pazzi l- 
a întâlnit următoarea oară pe doctorul Fell. 

Expoziţia, cuprinzând peste douăzeci de instrumente 
clasice de tortură însoţite de documentări ample, fusese 
organizată în severul Forte di Belvedere, o fortăreață 
Medici din secolul șaisprezece care păzește zidul sudic al 
orașului. Vernisajul a atras vizitatori cu nemiluita, 
neașteptat de mulţi; surescitarea învăluise instantaneu 
mulțimea. 

Expoziţia era programată să dureze o lună; însă 
instrumentele cumplite de tortură încă mai puteau fi văzute 
și după șase luni, egalând numărul de vizitatori al Galeriile 
Uffizi și depășindu-l pe cel al muzeului din Palatul Pitti. 

Promotorii, doi indivizi care în trecut se ocupaseră de 
împăierea animalelor, până când trofeele pe care le 
executau n-au mai putut să-i hrănească, au devenit 
milionari și au făcut un turneu triumfal prin Europa cu 
expoziţia lor, cu care ocazie și-au arătat smochingurile noi. 

Cei mai mulţi vizitatori veneau în perechi, din toate 
colțurile Europei, profitând de prelungirea expoziţiei ca să 
se plimbe agale printre mecanismele durerii și să citească 
atenţi, într-una din cele patru limbi, informaţiile despre 
proveniența dispozitivelor și modul lor de folosire. Ilustrații 
de Durrer și alţii, împreună cu jurnale contemporane 
luminau mulțimile cu privire la subiecte cum ar fi detaliile 


de fineţe ale tragerii pe roată. lată ce scria pe una din plăci, 
în engleză: 


Prinții italieni preferau să-și zdrobească 
victimele pe pământ, utilizându-se pentru aceasta 
roata din fier ca agent de provocare a loviturilor 
și blocuri de piatră așezate sub membre, după 
cum am arătat, pe când în nordul Europei, 
metoda mai răspândită consta în legarea victimei 
de roată, aplicarea de lovituri cu o vergea 
metalică și apoi înfigerea membrelor în țepușele 
de pe marginea roții, fracturile multiple furnizând 
flexibilitatea necesară, capul încă în stare de 
țipete și trunchiul rămânând în mijlocul roții. 
Această din urmă metodă constituia un spectacol 
mai satisfăcător, dar distracţia se putea opri 
brusc dacă se intâmpla ca o așchie de os să 
ajungă în inimă. 


Expoziţia Instrumentelor cumplite de tortură nu putea să 
nu atragă cunoscători a tot ce are omenirea mai rău. Dar 
esenţa a tot ce e mai rău, adevăratul apogeu al putreziciunii 
spiritului uman nu se găsește în Fecioara de Fier, nici în 
roata de fier; Urâţenia Fundamentală se găsește pe 
chipurile celor din mulţime. 

În semiîntunericul acestei încăperi mari cu ziduri de 
piatră, dedesubtul cuștilor spânzurate, luminate, ale 
condamnaților, stătea doctorul Fell, cunoscător al 
expresiilor faciale, ţinându-și ochelarii în mâna cu cicatrice, 
cu vârful unuia din braţele ochelarilor apăsat pe buze, cu 
chipul absorbit; privea oamenii trecând printre exponate. 

Rinaldo Pazzi l-a văzut acolo. 

Pazzi se ocupa de cea de-a doua misiune banală a zilei. În 
loc să ia cina cu nevasta lui, trebuia să-și facă loc prin 
mulţime pentru a lipi noi anunţuri de avertisment destinate 
cuplurilor, cu privire la Monstrul din Florenţa, pe care nu 


reușise să-l prindă. Un astfel de afiș îi domina biroul, pus 
acolo de către noii lui superiori, împreună cu alte afișe ale 
unor persoane date în urmărire prin alte părți ale lumii. 

Foștii  împăietori de animale, care supravegheau 
împreună casa de bilete, au fost fericiţi să adauge puţină 
groază contemporană la spectacolul lor, dar i-au cerut lui 
Pazzi să pună afișul el însuși, fiindcă niciunul dintre ei nu 
părea dispus să-l lase pe celălalt singur cu banii. Câţiva 
localnici l-au recunoscut pe Pazzi și l-au fluierat profitând 
de anonimatul mulţimii. 

Pazzi prinse în ace colţurile afișului albastru, cu ochiul 
unic, pătrunzător, pe un panou de afișaj aflat în apropiere 
de ieșire, unde avea să atragă cel mai bine atenţia, și 
îndreptă spre el un reflector. Privind perechile care plecau, 
Pazzi își dădu seama că multe erau deja în dispoziţie 
amoroasă și se frecau unii de alţii, în mulţimea de la ieșire. 
Nu voia să mai vadă încă un tablou al morții, nu mai voia să 
vadă sânge și flori. 

Pazzi voia însă să vorbească cu doctorul Fell - ar fi fost 
convenabil să ia obiectele curatorului dispărut câtă vreme 
se afla atât de aproape de Palazzo Capponi. Dar când Pazzi 
se întoarse de la panoul de afișaj, doctorul dispăruse. Acolo 
unde stătuse el, sub cușca foamei suspendată în aer, cu 
scheletul dinăuntru  ghemuit în poziţia fetală, încă 
implorând să capete hrană, era doar zidul de piatră. 

Pazzi se simţea iritat. Își făcu loc prin mulţime până 
ajunse afară, dar nu-l găsi pe doctor. 

Paznicul de la ieșire îl recunoscu pe Pazzi și nu spuse 
nimic când acesta păși peste frânghie și ieși de pe cărare, 
pășind pe pământul întunecat ce înconjura Forte di 
Belvedere. Bătrâna Florenţa se afla la picioarele lui, cu 
cocoașa mare a Domului și turnul de la Palazzo Vecchio 
ridicându-se în lumină. 

Pazzi era un suflet foarte bătrân, zvârcolindu-se în ţeapa 
circumstanțelor ridicole. Orașul său își bătea joc de el. 


FBI-ul american răsucise pentru ultima oară cuțitul înfipt 
deja în spinarea lui Pazzi, spunând în presă că profilul făcut 
de FBI lui 1] Mostro nu se potrivea deloc suspectului arestat 
de Pazzi. La Nazione adăugase că Pazzi „l-a trimis pe 'Tocca 
în închisoare fără probe suficiente”. 

Ultima oară când Pazzi pusese afișul albastru de 
avertisment împotriva Monstrului, aceasta se întâmplase în 
America, iar afișul constituia un trofeu pe care l-a agăţat cu 
mândrie pe zidurile Departamentului de Științe 
Comportamentale, și l-a semnat, la cererea agenţilor 
americani din FBI. Aceștia știau totul despre el, îl admirau, 
îi făceau invitaţii. Pazzi și soţia lui fuseseră de multe ori 
oaspeţi în vile luxoase de pe țărmurile din Maryland. 

Sprijinit de parapetul întunecat, privindu-și orașul vechi, 
simţea de fapt aerul sărat din Chesapeake și-și vedea soţia 
pe plajă, cu pantofii ei sport albi, noi. 

Undeva, în sediul Departamentului de Științe 
Comportamentale de la Quantico, exista un desen înfățișând 
Florenţa care-i fusese arătat ca o curiozitate. Era aceeași 
priveliște pe care o vedea el în acea clipă, bătrâna Florenţa 
văzută de la Belvedere, punctul cel mai potrivit pentru 
contemplarea orașului. Dar desenul nu este în culori. E 
desenat în creion, umbrit cu cărbune. Desenul apărea în 
fundalul unei fotografii. Era fotografia unui criminal în serie 
american, doctorul Hannibal Lecter. Hannibal Canibalul. 
Lecter desenase Florenţa din memorie, iar desenul se afla 
agăţat pe peretele celulei sale din azil, un loc la fel de 
posomorât ca și acesta. 

Când i-a trecut prin minte lui Pazzi ideea închegată? 
Două imagini, Florenţa adevărată așternută sub ochii lui și 
desenul pe care și-l amintea. Cu câteva minute în urmă 
punea afișul cu [1] Mostro. Dar mai era un afiș: afișul lui 
Mason Verger despre Hannibal Lecter pe pereţii biroului 
său, cu uriașa recompensă și recomandările sale: 
DOCTORUL LECTER VA FI NEVOIT SĂ-ȘI ASCUNDĂ 
MÂNA STÂNGĂ ȘI ESTE POSIBIL SĂ FI ÎNCERCAT SĂ ȘI-O 


MODIFICE PRINTR-O INTERVENŢIE CHIRURGICALĂ, 
ÎNTRUCÂT TIPUL SĂU DE POLIDACTILIE, CU DEGETELE 
SUPLIMENTARE PERFECT FORMATE, ESTE EXIREM DE 
RARĂ ȘI IDENTIFICABILĂ INSTANTANEU. 

Doctorul Fell ţinându-și ochelarii în mâna cu cicatrice. 

Un desen detaliat al acestei priveliști pe zidul celulei lui 
Hannibal Lecter. 

Oare lui Pazzi i-a venit ideea în timp ce privea Florenţa 
așternută la picioarele lui, sau din întunericul dens de 
deasupra luminilor orașului? Și de ce apariţia ei a fost 
anunţată de mirosul brizei sărate de la Chesapeake? 

Neobișnuit pentru un om care gândește în imagini, 
legătura între idei a coincis cu un sunet, acel sunet pe care 
îl face o picătură când atinge o baltă tot mai mare. 


Hannibal Lecter a fugit în Florența. 
Plici! 
Hannibal Lecter este doctorul Fell. 


O vocea interioară îi spuse lui Rinaldo Pazzi că se poate 
să fi înnebunit în cușca situaţiei jalnice în care se afla; că 
mintea lui înnebunită ar putea să-și rupă dinţii de gratii, ca 
și scheletul din cușca foamei. 

Fără să-și poată aminti că s-a mișcat din loc, se trezi la 
Poarta Renașterii care ducea de la Belvedere spre Costa di 
San Georgio - o stradă în pantă, îngustă, care cotește și 
pătrunde în inima Vechii Florențe după mai puţin de un 
kilometru. Pașii păreau să-l poarte pe pavajul înclinat fără 
voia lui; mergea mai repede decât ar fi vrut, privind tot 
timpul înainte în căutarea bărbatului numit doctorul Fell, 
căci acesta era drumul lui spre casă. La jumătatea străzii, 
Pazzi coti pe Costa Scarpuccia. Coborând în continuare 
până când ajunse la intersecţia cu Via de' Bardi, aproape de 
râu. Aproape de Palazzo Capponi, reședința doctorului Fell. 


Pazzi, respirând greu din cauza coborâșului, găsi un loc 
umbrit unde lumina becurilor de pe stradă nu ajungea, la 
intrarea unei clădiri cu apartamente aflată peste drum de 
palat. Dacă ar fi apărut cineva, putea să se întoarcă și să 
schiţeze gestul de a suna la o sonerie. 

Palatul era cufundat în beznă. Pazzi observă deasupra 
ușilor mari, duble de la intrare luminiţa roșie a unei camere 
video de supraveghere. Nu putea fi sigur dacă funcţionează 
tot timpul, sau numai când cineva suna la ușă. Aparatul se 
găsea mult sub copertina intrării; Pazzi nu credea că poate 
să cuprindă și fațada clădirii. 

Așteptă o jumătate de oră, ascultându-și propria 
răsuflare, iar doctorul nu apăru. Poate se afla înăuntru, cu 
luminile stinse. 

Strada era pustie. Pazzi traversă repede și se lipi cât mai 
tare de zid. 

Dinăuntru se auzea un sunet subţire, slab, foarte slab. 
Pazzi își lipi capul de gratiile reci ale ferestrelor ca să 
asculte. Un pian, Variaţiunile Goldberg de Bach, bine 
interpretate. 

Pazzi trebuia să aștepte, să pândească și să raţioneze. 
Era prea devreme ca să-și dezvăluie descoperirea. Trebuia 
să se hotărască ce să facă. Nu voia să se mai păcălească 
încă o dată. Se trase cu spatele în umbra de pe cealaltă 
parte a străzii; ultimul îi dispăru nasul. 


* Capitolul 21 


Tradiţia spune că martirul creștin San Miniato și-a ridicat 
capul retezat din nisipul amfiteatrului roman din Florenţa și 
l-a dus sub braţ până la munţii aflaţi de cealaltă parte a 
râului, unde odihnește acum în splendida sa biserică. 

Cu siguranţă, corpul lui San Miniato, în picioare sau nu, a 
trecut pe strada străveche unde ne aflăm acum, Via de' 


Bardi. E seară târziu și strada e goală, modelul în evantai al 
pavajului strălucește sub burniţa de iarnă, nu destul de 
rece pentru a alunga mirosul pisicilor. Ne aflăm printre 
palate construite acum șase sute de ani de către prinții 
neguţători, curteni și conspiratori ai Florenței 
renascentiste. De partea cealaltă a râului Arno, la o 
aruncătură de săgeată se află ţepușele crude ale Signoriei, 
unde a fost spânzurat și ars pe rug călugărul Savonarola, și 
acel mare abator al creștinătății, muzeul Uffizi. 

Aceste palate familiale, înghesuite unele într-altele pe o 
stradă străveche, îngheţate în birocraţia Italiei moderne, au 
pe dinafară o arhitectură de închisoare, dar conţin spaţii 
ample, elegante, coridoare înalte și tăcute pe care nu le 
vede nimeni niciodată, cu draperii de mătase putrede, 
pătate de ploaie, acolo unde opere de mai mică valoare ale 
marilor maeștri renascentiști stau agăţate în beznă ani la 
rând, luminate de fulgere după ce draperiile se prăbușesc. 

Aici, lângă tine se află palatul familiei Capponi, o familie 
cu renume vechi de o mie de ani, care a rupt în bucăţi 
ultimatumul unui rege francez chiar sub nasul acestuia și a 
dat naștere unui papă. 

Ferestrele palatului Capponi sunt acum întunecate în 
spatele gratiilor de fier. Suporturile pentru făclii sunt goale. 
În acea coală de sticlă veche, crăpată e o gaură lăsată de un 
glonte în anii patruzeci. Du-te mai aproape. Lipește-ţi capul 
de fierul rece, cum a făcut polițistul, și ascultă. Poţi auzi 
slab un pian. Variațiunile Goldberg de Bach, interpretate nu 
perfect, dar deosebit de bine, cu un simţ al muzicii 
molipsitor. Interpretate nu perfect, dar deosebit de bine; 
poate că există o ușoară stângăcie în mâna stângă a 
interpretului. 

Dacă ai ști că nu ţi se poate întâmpla nimic, ai intra 
înăuntru? Ai intra în acest palat atât de faimos prin sângele 
și gloria sa, ai pătrunde în bezna cu pânze de păianjen, spre 
sunetele cristaline, desăvârșite ale clapelor? Alarmele nu ne 


pot vedea. Polițistul ud care pândește la ușă nu ne poate 
vedea. Vino... 

În foaier, întunericul e aproape absolut. O scară lungă din 
piatră, balustrada rece sub alunecarea mâinilor noastre, 
treptele tocite de sute de ani de pași, inegale sub picioarele 
noastre care ne poartă în sus, spre muzică. 

Ușile înalte, duble ale salonului principal ar scârţăi și 
trosni dacă ar trebui să le deschidem. Pentru tine, sunt 
deschise. Muzica vine din colțul cel mai depărtat; tot acolo 
se află și singura sursă lumină; mai multe lumânări își 
revarsă razele roșiatice prin ușa mică a unei capele aflată 
dincolo de colţul încăperii. 

Traversăm camera, spre muzică. Sesizăm vag existenţa 
grupurilor de mobile mari pe lângă care trecem, învelite în 
huse, forme vagi și nu chiar neclintite în lumina lumânărilor, 
ca o cireadă adormită. Deasupra noastră, tavanul înalt al 
încăperii dispare în beznă. 

Lumina strălucește roșiatică asupra unui pian 
ornamentat și asupra bărbatului cunoscut savanților 
dedicați Renașterii drept doctorul Fell. Ţinuta doctorului e 
elegantă, cu spinarea dreaptă; se lasă purtat de muzică, 
lumina reflectându-se pe părul lui și pe spatele halatului de 
mătase cu un luciu umed. 

Capacul ridicat al pianului e decorat cu scene complexe 
de petrecere, iar micile siluete par să aibă viaţă în lumina 
lumânărilor, deasupra coardelor. Doctorul cântă cu ochii 
închiși. Nu are nevoie de partitură. În faţa lui, pe suportul 
în formă de liră pentru partitură de pe pian se află un 
exemplar al ziarului american de scandal National Tattler E 
împăturit în așa fel încât să arate numai chipul de pe prima 
pagină, chipul lui Clarice Starling. 

Muzicianul nostru zâmbește, sfârșește bucata muzicală, 
repetă sarabanda o dată pentru propria plăcere și, în 
vreme ce ultima coardă a pianului vibrează tot mai slab în 
încăperea amplă, deschide ochii; în mijlocul fiecărei pupile 


se află un miez roșu de lumină. Înclină capul pe o parte și 
privește ziarul din faţa lui. 

Se ridică fără zgomot și intră cu ziarul american în 
capela mică, împodobită, construită înainte de descoperirea 
Americii. Ridică ziarul spre lumina lumânărilor și-l 
despăturește, iar chipurile pioase din icoanele de deasupra 
altarului par să citească peste umărul lui, așa cum ar face 
stând la coadă în piaţă. Titlul uriaș e scris cu caractere 
Railroad Gothic: „ÎNGERUL MORŢII. CLARICE STARLING, 
MAȘINĂRIA UCIGAȘĂ A FBI. 

Chipurile pictate, oglindind agonie și extaz în jurul 
altarului, pălesc când el suflă în lumânări. Nu are nevoie de 
lumină ca să traverseze coridorul larg. Un curent de aer ne 
anunţă că doctorul Hannibal Lecter a trecut pe lângă noi. 
Ușa imensă scârţâie și apoi se închide cu un bubuit pe care- 
| simţim în dușumele, sub tălpile noastre. Tăcere. 

Pași intrând în altă cameră. Ecourile acestui palat fac ca 
zidurile să pară mai apropiate unele de altele; tavanul însă 
rămâne înalt, ecoul venind cu întârziere de sus în sunete 
ascuţite, iar aerul nemișcat poartă în el mirosul de 
documente străvechi scrise pe piele și pergament, și pe cel 
al fitilelor de lumânare stinse. 

Foșnet de hârtii în întuneric, scârţțâitul unui scaun. 
Doctorul Lecter șade într-un fotoliu amplu, în renumita 
Bibliotecă Capponi. Ochii lui reflectă lumina roșiatică, dar 
nu strălucesc roșu în întuneric, așa cum au jurat unii din 
temnicerii lui. Bezna e totală. El cumpănește... 

E adevărat că doctorul Lecter a creat locul liber de la 
Palazzo Capponi înlăturându-l pe fostul curator - un proces 
simplu care a necesitat o intervenţie de câteva clipe asupra 
bătrânului și o cheltuială modestă pentru doi saci de 
ciment, dar după ce drumul a fost liber, a câștigat postul pe 
cinstite, traducând la prima vedere texte în italiana 
medievală și latină din cele mai dens scrise manuscrise 
gotice și demonstrând astfel Comisiei pentru Arte 
Frumoase o capacitate lingvistică extraordinară. 


Aici a găsit o pace pe care intenţiona s-o păstreze - nu a 
mai ucis pe nimeni, în afara predecesorului său, de când s-a 
stabilit în Florenţa. 

Angajarea sa ca translator și curator al Bibliotecii 
Capponi reprezintă un mare câștig pentru el din mai multe 
motive. 

Spațiile ample, înălțimea camerelor palatului sunt 
importante pentru doctorul Lecter, după anii în care a stat 
închis într-un spaţiu strâmt. Mai important, se simte în 
rezonanţă cu palatul; este singura clădire particulară din 
toate câte văzuse vreodată care se apropie ca dimensiuni și 
detalii cu palatul memoriei sale, pe care a început să-l 
creeze din tinereţe. 

În bibliotecă, în această colecţie unică de manuscrise și 
corespondență datând încă din secolul treisprezece, își 
poate satisface o anumită curiozitate proprie. 

Doctorul Lecter credea, pe baza unor documente de 
familie fragmentare, că se trage dintr-un anume Giuliano 
Bevisangue, un personaj temut din loscana secolului 
doisprezece, și din neamul Machiavelli, ca și din cel Visconti 
deopotrivă. Acesta era locul ideal pentru cercetări. Deși 
simțea o anume curiozitate abstractă în această privinţă, nu 
era una motivată de ego. Doctorul Lecter nu are nevoie de 
confirmări convenţionale. Ego-ul său, ca și coeficientul de 
inteligenţă și cel de gândire logică nu sunt măsurabile prin 
mijloace convenţionale. 

De fapt, comunitatea psihiatrică nu a ajuns la un consens 
dacă doctorul Lecter poate fi numit „om” sau nu. De mult 
timp, colegii lui de breaslă, psihiatri, dintre care mulţi se 
temeau de condeiul lui caustic din publicaţiile de 
specialitate, îl priveau ca pe ceva complet altfel. Pentru 
comoditate, l-au numit „monstru”. 

Monstrul stă în biblioteca întunecată; gândul lui 
proiectează culori în beznă, iar mintea-i e hrănită de aerul 
medieval. Cugetă la poliţist. 


Se aude declicul unui întrerupător și o lampă de birou se 
aprinde. 

Acum îl putem vedea pe doctorul Lecter așezat la masa 
lungă, din secolul șaisprezece, din Biblioteca Capponi. În 
spatele lui, zidul e acoperit de manuscrise și registre mari 
legate în pânză, așezate sistematic și datând de opt sute de 
ani. Un volum de corespondenţă din secolul paisprezece cu 
un ministru al Republicii Veneţia se află deschis în faţa lui. O 
statuetă de ghips făcută de Michelangelo ca studiu pentru 
statuia lui Moise ţine volumul deschis, iar în faţa suportului 
de creioane stă un laptop conectat la Universitatea din 
Milano. 

Colorat în roșu și albastru strălucitor printre nuanțele de 
cenușiu și gălbui ale teancurilor de pergamente și 
manuscrise pe piele, se află un exemplar din National 
Tattler. lar alături de el, ediţia florentină a ziarului La 
Nazione. 

Doctorul Lecter alege ziarul italian și citește ultimul atac 
la adresa lui Rinaldo Pazzi, determinat de o tăgăduire a FBI 
în privința cazului [] Mostro. „Profilul făcut de noi nu s-a 
potrivit nicio clipă lui 'Tocca”, afirma un purtător de cuvânt 
al FBI. 

La Nazione menţiona trecutul lui Pazzi și instruirea 
făcută în America, la faimoasa Academie Quantico, și afirma 
că ar fi trebuit să dea dovadă de mai mult profesionalism. 

Cazul 1] Mostro nu-l interesa câtuși de puţin pe doctorul 
Lecter, în schimb trecutul lui Pazzi îl interesa. Ce ghinion să 
întâlnească un poliţist instruit la Quantico, unde Hannibal 
Lecter era un caz de manual. 

Doctorul Lecter a studiat chipul lui Rinaldo Pazzi la 
Palazzo Vecchio, a stat destul de aproape de el ca să-i simtă 
mirosul, și astfel a știut cu certitudine că Pazzi nu bănuiește 
nimic, chiar dacă a pus întrebări despre cicatricea de pe 
mâna lui. Pazzi nici măcar nu arăta a fi serios interesat de el 
în privința dispariţiei curatorului. 


Polițistul îl văzuse la expoziția de instrumente de tortură. 
Mai bine l-ar fi întâlnit la o expoziţie de orhidee. 

Doctorul Lecter era cât se poate de conștient că toate 
elementele necesare unei revelații erau prezente în capul 
polițistului, dansând la întâmplare printre celelalte milioane 
de lucruri pe care acesta le știa. 

Ar trebui oare ca Rinaldo Pazzi să-l urmeze pe răposatul 
curator al Palazzo Vecchio jos, în pivniţța umedă? Ar trebui 
ca trupul lui Pazzi să fie găsit după o sinucidere evidentă? 
La Nazione ar fi satisfăcut că l-a hăituit până-n pragul 
mormântului. 

Nu acum, reflectă monstrul și se întoarse la manuscrisele 
sale rulate din pergament și piele. 

Doctorul Lecter nu-și face griji. Se desfată cu stilul lui 
Neri Capponi, bancher și emisar în Veneţia în secolul 
șaptesprezece; îi citește scrisorile, uneori cu voce tare, 
pentru propria plăcere, până la o oră târzie din noapte. 


* Capitolul 22 


Înainte să se lumineze de ziuă, Pazzi avea în mână 
fotografiile făcute de doctorul Fell pentru permisul italian 
de muncă, împreună cu negativul de la permesso di 
soggiorno. Pazzi avea de asemenea și fotografiile excelente 
ale poliției americane reproduse pe afișul lui Mason Verger. 
Chipurile erau asemănătoare ca trăsături, dar dacă 
doctorul Fell era Hannibal Lecter, fuseseră făcute niște 
modificări la nas și obraji, poate injecții cu colagen. 

Aspectul urechilor arăta promiţător. Pazzi le studie intens 
cu lupa. Păreau identice. 

Pe computerul demodat al Chesturii, introduse codul său 
de acces Interpol pentru Programul de Evaluare a 
Criminalilor Violenţi al FBI și solicită fișierul voluminos 
despre Lecter. Blestemă modemul prea lent și încercă să 


citească de pe ecran textul înceţoșat până ce literele 
începură să-i joace în faţa ochilor. În cea mai mare parte, 
cunoștea cazul. Două lucruri îl făcură să-și ţină respiraţia. 
Unul vechi și unul nou. Cea mai recentă actualizare adusă 
cazului prezenta o radiografie care indica faptul că, 
probabil, Lecter făcuse o intervenţie chirurgicală la mână. 
Amănuntul mai vechi, o imagine scanată a unui raport scris 
de mână al poliţiei din statul Tennessee, nota că, în timp ce 
și-a ucis gardienii din Memphis, Hannibal Lecter asculta o 
casetă cu Variațiunile Goldberg. 

Afișul pus în circulaţie de Mason Verger, victima 
americană plină de bani, încuraja eventualii informatori să 
sune la numărul de la FBI pus la dispoziţia lor. Conţinea 
avertismentul standard cum că doctorul Lecter este 
înarmat și periculos. Dar mai era notat și un număr de 
telefon particular - imediat dedesubtul paragrafului despre 
uriașa recompensă. 

e 

Călătoria cu avionul de la Florenţa la Paris e ridicol de 
costisitoare, iar Pazzi a trebuit s-o plătească din buzunarul 
propriu. Nu avea încredere că poliţia franceză îi va da o 
linie telefonică fără să-și bage nasul, și nu cunoștea nicio 
altă modalitate pentru a obţine așa ceva. De la o cabină 
telefonică American Express din apropiere de Operă, sună 
la numărul de telefon particular de pe afișul lui Mason. 
Presupunea că la celălalt capăt se va încerca identificarea 
locului de provenienţă a apelului. Pazzi vorbea engleza 
destul de bine, dar știa că accentul îl va trăda că e italian. 

Vocea era masculină, americană, foarte calmă. 

— Spuneţi, vă rog, ce doriţi. 

— S-ar putea să am informaţii despre Hannibal Lecter. 

— Mda, bine, mulţumesc pentru telefon. Știți unde se află 
acum? 

— Cred că da. Recompensa mai este valabilă? 

— Da, este. Ce dovezi concrete aveţi că este chiar el? 
Trebuie să înţelegeţi că primim o mulţime de apeluri cu 


informaţii false. 

— Vă voi spune că a fost supus unor intervenţii de 
chirurgie plastică la față și a avut o operaţie la mâna 
stângă. Încă mai cântă  Variaţiunile Goldberg. Are 
documente de identitate braziliene. 

O pauză. Apoi: 

— De ce n-aţi sunat la poliţie? Este de datoria mea să vă 
încurajez să faceţi acest lucru. 

— Recompensa e valabilă în orice condiţii? 

— Recompensa se acordă pentru informaţiile care duc la 
arestarea și condamnarea lui. 

— Este plătibilă și în... circumstanţe speciale? 

— Vă referiţi la un premiu pe capul doctorului Lecter? Să 
spunem, în cazul cuiva care, în mod normal, nu poate să 
accepte o recompensă? 

— Da. 

— Amândoi avem același ţel. Așa că rămâneţi la telefon, 
vă rog, să vă fac o sugestie. Să pui un preţ pe capul cuiva 
contravine convențiilor internaţionale și legilor americane, 
domnule. Rămâneţi la telefon, vă rog. Pot să vă întreb dacă 
sunaţi din Europa? 

— Da, din Europa, și asta-i tot ce vă mai spun. 

— Bine, ascultaţi-mă. Vă recomand să contactaţi un 
avocat pentru a discuta legalitatea recompenselor pentru 
moartea unei persoane și să nu întreprindeţi nicio acţiune 
ilegală împotriva doctorului Lecter. Pot să vă recomand un 
avocat? Există în Geneva unul extrem de priceput în astfel 
de probleme. Pot să vă dau numărul de telefon cu taxă 
inversă? Vă sfătuiesc din toată inima să-l sunaţi și să fiţi 
sincer cu el. 

Pazzi cumpără o cartelă telefonică și dădu următorul 
telefon dintr-o cabină aflată la magazinul universal Bon 
Marche. Vorbi cu o persoană cu o voce uscată și accent 
elveţian. Convorbirea dură mai puţin de cinci minute. 

Mason va plăti un milion de dolari americani pentru capul 
și mâinile doctorului Lecter. Va plăti aceeași sumă pentru 


informaţiile care ar duce la arestarea acestuia. Va plăti în 
secret trei milioane de dolari pentru doctorul aflat în viaţă, 
fără întrebări, discreţie garantată. Între condiţii se includea 
și suma de o sută de mii de dolari în avans. Pentru a putea 
obţine acest avans, Pazzi trebuia să furnizeze o amprentă 
digitală identificabilă a doctorului Lecter, amprenta in situ 
pe un obiect. Dacă făcea acest lucru, putea să vadă restul 
banilor într-un seif provizoriu aflat la dispoziţie lui în 
Elveţia. 

Înainte să plece din Bon Marche spre aeroport, Pazzi 
cumpără pentru soţia lui un compleu de noapte din mătase 
de culoarea piersicii. 


* Capitolul 23 


Cum te comporţi atunci când valorile convenţionale au 
devenit gunoi? Când ajungi să crezi, ca Marc Aureliu, că 
părerile generaţiei viitoare nu vor avea mai multă valoare 
decât părerile generaţiei actuale? E cu putință să te 
comporți corect într-o astfel de situaţie? E dezirabil să te 
comporți corect într-o astfel de situaţie? 

Sosise momentul când Rinaldo Pazzi, descendent al 
neamului Pazzi, inspector șef al Chesturii din Florenţa 
trebuia să decidă ce valoare are onoarea lui, sau dacă 
există o înțelepciune mai durabilă decât onoarea. 

Se întoarse de la Paris la timp pentru cină și dormi puţin. 
Ar fi vrut să-i ceară părerea soţiei lui, dar nu putea. Primi 
însă alinarea dragostei ei. Pe urmă rămase treaz, lungit în 
pat, vreme îndelungată, după ce respiraţia ei deveni 
liniștită. Era noapte târziu când renunţă să mai încerce să 
doarmă și ieși să se plimbe și să se gândească. 

Avariţia nu e ceva necunoscut în Italia, iar Rinaldo Pazzi a 
asimilat o cantitate destul de mare o dată cu aerul natal. 
Dar ambiția sa înnăscută și dorinţa de a se ajunge fuseseră 


stimulate în America, unde fiecare influenţă e resimţită mai 
repede, inclusiv moartea lui lehova și dominaţia lui Mamon. 

Când Pazzi ieși din umbrele Loggiei și rămase neclintit în 
locul unde Savonarola fusese ars pe rug în Piazza Signoria, 
când ridică privirea spre acea fereastră a Palazzo Vecchio 
unde murise strămoșul lui, credea că deliberează. Dar nu 
era așa. Era deja parţial hotărât. 

Atribuim hotărârilor un moment anume, pentru a conferi 
procesului demnitatea de rezultat firesc al gândirii 
raţionale și conștiente. Dar hotărârile sunt făcute din 
simțăminte împletite laolaltă; sunt mai adesea un ghemotoc 
decât o sumă. 

Pazzi se hotărâse când a luat avionul spre Paris. Se 
hotărâse cu o oră în urmă, după ce soţia lui, îmbrăcată cu 
noul halat de mătase, se arătase receptivă la dorinţele lui, 
ca o nevastă cuminte. Şi câteva minute mai târziu, când, 
întins în întuneric, i-a cuprins obrazul cu palma și a sărutat- 
o tandru de noapte bună, și a simţit o lacrimă sub palma lui. 
În clipa aceea, fără să știe, ea i-a mâncat inima. 

Din nou onoruri? Încă o șansă să îndure respiraţia 
arhiepiscopului, în vreme ce așchiile sfinte de cremene erau 
lovite una de alta ca să aprindă fitilul din fundul 
porumbelului de cârpă? Alte laude din partea politicienilor 
a căror viaţă intimă o cunoștea prea bine? Merita să fie 
cunoscut ca polițistul care l-a prins pe doctorul Hannibal 
Lecter? Pentru un poliţist, meritele au viaţă foarte scurtă. 
Mai bine să-l VÂNDĂ. 

Gândul îl împunse și-l lovi pe Rinaldo, lăsându-l palid și 
hotărât, și când mintea lui condusă de simţul văzului își 
cântări prada, simţea două mirosuri: al soţiei lui și al plajei 
din Chesapeake. 

VINDE-L. VINDE-L. VINDE-L. VINDE-L. VINDE-L. 
VINDE-L. 

Francesco de' Pazzi nu a împuns mai tare cu pumnalul 
său când, în 1478, l-a doborât pe Giuliano pe pardoseala 


catedralei și când, în surescitarea sa, s-a înjunghiat în 
coapsă. 


* Capitolul 24 


Fișa cu amprentele digitale ale doctorului Hannibal 
Lecter e o curiozitate și, într-un fel, un obiect de cult. 
Originalul se află, înrămat, pe peretele Secţiei de 
Identificări a FBI. Potrivit obiceiului FBI în privinţa luării 
amprentelor persoanelor cu mai mult de cinci degete la o 
mână, are degetul mare și încă patru degete adiacente pe 
partea frontală a fișei, iar al șaselea deget pe dos. 

Copiile fișei de amprente au fost răspândite pe toate 
meridianele când doctorul a evadat, iar amprenta degetului 
mare apare mărită pe afișul lui Mason Verger cu suficiente 
puncte marcate pe ea pentru ca un examinator cu 
experienţă minimă s-o poată compara și identifica. 

Luarea amprentelor nu e o acţiune dificilă, iar Pazzi 
putea să facă o treabă de specialist culegând amprente de 
pe diverse suprafeţe, și putea face o comparaţie primară 
pentru a se asigura de corectitudine. Dar Mason Verger 
cerea o amprentă proaspătă, in situ și neprelucrată, pe 
care experţii săi s-o examineze independent. Mason mai 
fusese tras pe sfoară înainte cu amprente vechi ridicate cu 
ani în urmă la locurile primelor crime ale doctorului Lecter. 

Dar cum să obţii amprentele doctorului Fell fără să-l 
alertezi? Mai presus de orice, nu trebuia să-l alarmeze pe 
doctor. Acesta ar fi putut foarte ușor să dispară, lăsându-l 
pe Pazzi cu buzele umflate. 

Doctorul nu părăsea prea des Palazzo Capponi, iar până 
la următoarea întrunire a Belle Arti mai era o lună. Prea 
mult de așteptat ca să planteze un pahar de apă în dreptul 
locului lui, de fapt în faţa fiecărui scaun, căci membrii 


comitetului nu se ocupau niciodată de asemenea amănunte 
de confort. 

O dată hotărât să-l vândă pe Hannibal Lecter lui Mason 
Verger, Pazzi trebuia să lucreze singur. Nu-și putea permite 
să atragă atenţia Chesturii asupra doctorului Fell obţinând 
un mandat care să-i permită intrarea în palat, iar clădirea 
era prea bine păzită cu sisteme de alarmă ca să intre prin 
efracţie și să ia amprente. 

Lada de gunoi a doctorului Fell era mult mai curată și 
mai nouă decât celelalte din cartier. Pazzi cumpără o ladă 
nouă și, în toiul nopţii, schimbă capacul acesteia cu cel al 
lăzii de la Palazzo Capponi. Suprafaţa galvanizată era 
departe de a fi ideală pentru scopul ce i se menise, astfel că, 
după o noapte de strădanii, Pazzi se alese cu o încurcătură 
de amprente ce semăna cu un coșmar poantilist și pe care 
n-ar fi reușit niciodată să-l descâlcească. 

A doua zi dimineaţa apăru, cu ochii roșii, la Ponte 
Vecchio. Cumpără dintr-un magazin de bijuterii de pe 
vechiul pod o brățară lată din argint, foarte bine lustruită, și 
suportul îmbrăcat în catifea pe care era expusă. În sectorul 
artizanilor aflat la sud de Arno, pe străduţele înguste de 
peste drum de Palatul Pitti, ceru unui alt bijutier să șteargă 
de pe brățară numele producătorului. Bijutierul s-a oferit să 
aplice peste argint un strat de substanţă protectoare, dar 
Pazzi a refuzat. 

e 

Temuta  Sollicciano, închisoarea florentină aflată pe 
drumul spre Prato. La etajul al doilea al aripii femeilor, 
Romula Cjesku, aplecată deasupra unei chiuvete mari 
pentru spălat rufe, își săpunea sânii; se spălă și se uscă cu 
grijă înainte să îmbrace un sutien curat, lejer, din bumbac. 
O altă ţigancă, întorcându-se din camera de vizită, trecu pe 
lângă ea și-i spuse ceva pe ţigănește. O cută mică apăru 
între ochii Romulei. Chipul ei frumos își păstră expresia 
solemnă obișnuită. 


I se dădu voie să iasă din celulă, ca de obicei, la ora opt și 
jumătate, dar când se apropie de camera de vizite, o 
gardiană îi ieși în cale și o mână spre o cameră de anchetă 
aflată la parterul închisorii. Înăuntru, în locul infirmierei 
obișnuite, stătea Rinaldo Pazzi cu băieţelul ei în braţe. 

— Bună ziua, Romula, spuse el. 

Ea se duse direct la polițistul înalt; nu încăpea îndoială că 
el îi va da copilul imediat. Pruncul voia să sugă și începu să-i 
caute sânul. Pazzi arătă cu bărbia spre un paravan aflat în 
colțul încăperii. 

— E un scaun acolo. Putem vorbi în timp ce-l hrănești. 

— Despre ce să vorbim, Dottore? 

Italiana Romulei era destul de bună, ca și franceza, 
engleza, spaniola și limba rromilor. Vorbea fără să-și lase 
sentimentele să se vadă - nici cele mai bune demonstraţii 
de actorie n-au ajutat-o să evite condamnarea de trei luni 
pentru hoţie măruntă. 

Se duse după paravan. Într-o pungă de plastic ascunsă în 
hainele pruncului se aflau patruzeci de ţigări și șaizeci și 
cinci de mii de lire, ceva mai mult de patruzeci și unu de 
dolari, în bancnote mototolite. Avea de făcut o alegere. 
Dacă polițistul verificase îmbrăcămintea copilului, putea s-o 
acuze când ar fi scos marfa de contrabandă și astfel să i se 
revoce toate privilegiile. Cumpăni o clipă, privind tavanul în 
vreme ce băieţelul sugea. De ce și-ar da osteneala 
polițistul? Oricum, avantajele erau de partea lui. Scoase 
punga și o ascunse în chiloţi. Vocea lui se auzi de după 
paravan. 

— Ești o pacoste aici, Romula. Mamele care alăptează în 
pușcărie sunt pierdere de vreme. Aici există oameni cu 
adevărat bolnavi de care infirmierele să aibă grijă. Nu 
detești momentul când îţi dai pruncul din braţe, când 
timpul pentru vizită s-a terminat? 

Oare ce voia? Romula știa foarte bine cine e polițistul - 
un șef, un Pezzo da novanta, un ticălos de prima clasă. 


Meseria Romulei era cerșitul pe stradă; din asta își 
câștiga existenţa, iar hoţia de buzunare era o anexă. Avea 
treizeci și cinci de ani, dar arăta mai mulţi, și instinctele ei 
erau la fel de bune ca antenele unui fluture de noapte. 
Polițistul ăsta - îl studie peste paravan - uite ce îngrijit 
arată, verighetă, pantofi lustruiţi, trăiește cu nevast-sa, dar 
are o slujnică bună, fiindcă gulerul stă așa cum a fost 
așezat după ce a fost călcat. Portofelul în buzunarul hainei, 
cheile în buzunarul drept din faţă al pantalonilor, banii în 
cel stâng din faţă, ținuți strâns probabil de o bandă de 
cauciuc. Între cele două buzunare, penisul. Abdomenul 
plat, înfățișare masculină, urechea puțin zdrențuită și o 
cicatrice pe frunte, la baza părului, de la o lovitură. Nu are 
de gând să-mi ceară sex - dacă ar fi fost așa, n-ar fi adus 
copilul. Nu e un Făt-Frumos, dar nu cred că e silit să ceară 
sex femeilor din pușcărie. Mai bine să nu-l privesc în ochii 
negri, amari cât timp copilul suge. De ce a adus copilul? 
Pentru că vrea să-i văd puterea, să sugereze că ar putea 
face în așa fel încât să mi se ia copilul. Ce vrea? Informaţii? 
Îi pot spune orice vrea să audă despre cincisprezece țigani 
care n-au existat niciodată. Bun, ce pot obține din situația 
asta? Om vedea. Să-i arătăm câte ceva. 

Îi urmări expresia feţei în timp ce ieși de după paravan; o 
semilună din areola sânului se zărea pe lângă capul 
copilului. 

— E cald acolo, zise ea. Poţi deschide un geam? 

— Pot face mai mult decât atât, Romula. Aș putea 
deschide ușa, și știi asta. 

În cameră, liniște. Afară, zgomotele de la Sollicciano, ca o 
durere de cap surdă și constantă. 

— Spune-mi ce vrei. Aș face ceva bucuroasă, dar nu 
orice. 

Instinctul îi spuse, pe bună dreptate, că el o va respecta 
pentru avertisment. 

— E vorba doar de la tua solita cosa, ceea ce faci de 
obicei, răspunse Pazzi. Dar vreau să dai greș. 


* Capitolul 25 


În timpul zilei urmăriră împreună faţada palatului 
Capponi de la fereastra înaltă, acoperită cu jaluzele a unui 
apartament de peste drum - Romula, plus o ţigancă mai în 
vârstă care se ocupa de copil și se poate să fi fost verișoara 
Romulei, și Pazzi, care trăgea chiulul de la birou cât putea 
de mult. 

Braţul de lemn folosit de Romula în activitatea ei aștepta 
pe un scaun, în dormitor. 

Pazzi obținuse acceptul de a folosi apartamentul în timpul 
zilei de la un profesor care preda la Școala Dante Alighieri 
din apropiere. Romula insistase să i se elibereze un raft în 
micul frigider, pentru ea și copil. 

Nu avură mult de așteptat. 

La ora nouă și jumătate în dimineaţa celei de-a doua zile, 
femeia care o ajuta pe Romula șuieră de pe scaunul de 
lângă fereastră. O pată întunecată apăru de cealaltă parte a 
străzii când una din ușile masive ale palatului se deschise 
spre interior. 

În ușă apăru bărbatul cunoscut în Florenţa sub numele 
de doctorul Fell, mărunt și subţiratic în hainele sale negre, 
îngrijite; adulmecă aerul din prag și privi strada în ambele 
direcţii. Apăsă butonul unei telecomenzi pentru a arma 
sistemul de alarmă și apoi trase după el ușa cu clanţa 
masivă de fier, împestrițată de rugină, de pe care era 
imposibil de cules amprente. Ducea cu el o geantă de 
cumpărături. 

Văzându-l pe doctorul Fell pentru prima oară, ţiganca 
bătrână o prinse pe Romula de mână, ca pentru a o opri, o 
privi în ochi și clătină din cap repede, dar hotărât, când 
polițistul nu se uita la ele. 

Pazzi știu imediat unde se îndrepta doctorul. 

În gunoiul doctorului Fell, Pazzi văzuse hârtia de 
împachetat distinctă a unui magazin de delicatese, Vera dal 


1926, aflat pe Via San Jacopo, în apropierea podului San 
Trinita. Doctorul se îndrepta în acea direcţie, în vreme ce 
Romula își trăgea pe ea costumaţia, iar Pazzi privea pe 
fereastră. 

— Merge să-și facă piaţa, spuse Pazzi. 

Nu se putu abţine să nu-i repete Romulei instrucţiunile 
pentru a cincea oară. 

— Mergi după el, Romula. Așteaptă de partea asta a 
Ponte Vecchio. Ai să-l prinzi când se întoarce, cu plasa de 
cumpărături plină în mână. Eu am să fiu cu jumătate de 
cvartal înaintea lui, ai să mă vezi întâi pe mine. Am să 
rămân în apropiere. Dacă apare vreo problemă, dacă ești 
arestată, am eu grijă. Dacă el merge altundeva, întoarce-te 
la apartament și așteaptă să te sun. Pune permisul ăsta de 
liberă trecere în parbrizul unui taxi și vino unde te chem. 

— Eminenza, spuse Romula umflându-i titlul onorific în 
stilul ironic italian, dacă apare vreo problemă și mă ajută 
altcineva, să nu-i faci niciun rău; prietenul meu n-o să ia 
nimic, lasă-l să fugă. 

Pazzi nu așteptă liftul, ci o luă la fugă pe scări. Purta o 
salopetă jegoasă și o șapcă. E greu să urmărești pe cineva 
în Florenţa, fiindcă trotuarele sunt foarte înguste, iar pe 
stradă viaţa ta nu face doi bani. Pazzi avea o motorino 
jalnică parcată la colţ, de care legase o duzină de mături. 
Scuterul porni din prima, iar inspectorul șef demară într-un 
nor de fum albastru pe pavajul străzii în pantă, micul 
vehicul săltând pe pietre ca un măgăruș la trap. 

Pazzi se deplasa alene, claxonat de mașinile din traficul 
feroce. Cumpără ţigări, trase de timp ca să rămână în urmă, 
până când fu sigur încotro se îndreaptă doctorul Fell. Acolo 
unde se sfârșea Via de' Bardi, începea o stradă cu sens unic 
dinspre Borgo San Jacopo. Pazzi lăsă scuterul pe trotuar și 
porni mai departe pe jos, întorcându-și trupul suplu pe o 
parte ca să se strecoare prin mulţimea de turiști de la 
capătul sudic al lui Ponte Vecchio. 


Florentinii spun că magazinul Vera dal 1926, cu bogăţia 
sa de brânzeturi și trufe, miroase ca picioarele lui 
Dumnezeu. 

Doctorul, alegând câteva dintre primele trufe albe ale 
sezonului, părea să aibă la dispoziţie tot timpul din lume. 
Pazzi îi vedea spatele prin vitrină, pe lângă galantarele 
minunate care expuneau diferite feluri de șuncă și paste. 

Pazzi dădu colţul și se întoarse, își spălă faţa într-o 
fântână arteziană cu un cap de leu mustăcios. 

— Ar trebui să te razi ca să lucrezi pentru mine, îi spuse 
Pazzi leului ignorând mingea de gheaţă din stomac. 

Doctorul ieși din magazin cu câteva pachete ușoare în 
plasă. Porni înapoi spre Borgo San Jacopo, spre casă. Pazzi 
porni și el, pe partea cealaltă a străzii și la câţiva metri în 
faţa lui. Mulțimea de pe trotuarul îngust îl obligă pe Pazzi să 
recurgă la stradă, astfel că oglinda retrovizoare a unei 
mașini de poliție care trecu pe lângă el îi lovi dureros 
încheietura pe care purta ceasul. 

— Stronzo! Analfabeta! răcni șoferul, iar Pazzi își jură să 
se răzbune. 

Până să ajungă la Ponte Vecchio, era cu patruzeci de 
metri în faţa doctorului. 

Romula stătea în prag, cu pruncul ţinut la piept cu 
ajutorul braţului din lemn, cealaltă mână întinsă spre 
trecători, iar mâna liberă pregătită pe sub hainele largi să 
șterpelească încă un portofel, ca să mărească lista celor 
peste două sute pe care le furase de-a lungul vieţii. Pe 
braţul ascuns purta brăţara lată și foarte lustruită din 
argint. 

Într-o clipă, victima avea să treacă prin marea de oameni, 
venind de pe podul străvechi. În clipa când el avea să iasă 
din mulţime pe Via de' Bardi, Romula urma să treacă pe 
lângă el, să facă ce avea de făcut și apoi să se strecoare în 
fluviul de turiști care traversau podul. 

În mulţime, Romula avea un prieten pe care se putea 
bizui. Ea nu știa nimic despre victimă și nu avea încredere 


că polițistul o va proteja. Giles Prevert, cunoscut în câteva 
dosare ale poliţiei ca Giles Dumain sau Roger LeDuc, dar pe 
plan local sub numele Gnocco, aștepta în mulțime la capătul 
sudic al lui Ponte Vecchio ca Romula să-și facă „ciupeala”. 
Stilul de viaţă micșorase trupul lui Gnocco, chipul lui 
începea să arate tot mai clar oasele de dedesubt, dar încă 
mai era vânjos și puternic și cât se poate de apt s-o ajute pe 
Romula dacă treaba se împuţea. 

În haine de funcţionar mărunt, putea să se amestece în 
mulţime, ieșind la suprafață din vreme în vreme ca și cum 
mulțimea ar fi fost un oraș populat de câini de prerie. Dacă 
viitoarea victimă o înhăţa pe Romula și nu mai voia să-i dea 
drumul, Gnocco putea să se împiedice, să cadă peste 
victimă și să rămână așa, într-o amestecătură de membre, 
cu un potop de scuze, până când ea reușea să se 
îndepărteze suficient. Mai făcuse și altădată același lucru. 

Pazzi trecu pe lângă ea și se opri la coada din faţa unei 
tonete cu sucuri, de unde putea să vadă totul. 

Romula ieși din gangul clădirii. Aprecie cu o privire 
expertă traficul de pe trotuar între ea și silueta suplă care 
se apropia. Putea să se miște extrem de bine prin mulţime 
cu copilul ţinut în faţă, pe braţul fals din lemn și pânză. 
Toate bune și frumoase. Ca de obicei, își va săruta degetele 
mâinii aflate la vedere și va ridica mâna spre faţa lui, ca să-i 
pună sărutarea pe obraz. Cu mâna liberă avea să cotrobăie 
la pieptul lui, pe lângă portofel, până când el o va prinde de 
încheietură. Apoi se va trage de lângă el. 

Pazzi îi promisese că acest om nu-și va permite să o ţină 
și s-o dea pe mâna poliţiei, că va vrea să scape de ea. În 
toate încercările ei de a șterpeli din buzunarele oamenilor, 
nimeni nu ameninţase vreodată cu violenţa o femeie cu un 
prunc în braţe. Victima credea adesea că altcineva din 
preajmă îi cotrobăie prin haină. Ea însăși dăduse vina de 
mai multe ori pe trecători nevinovaţi, făcându-i hoţi, ca să 
evite să fie prinsă. 


Romula se lăsă purtată de valul mulţimii de pe trotuar, își 
eliberă braţul ascuns, dar îl ţinu în continuare sub cel fals 
care sprijinea copilul. Își vedea ţinta venind spre ea în 
mulţimea de capete săltăreţe, zece metri, mai aproape... 

Madonna! Doctorul Fell coti în mulţimea densă, 
alăturându-se valului de turiști, peste Ponte Vecchio. Nu 
mergea acasă. Romula se împinse în mulțime, dar nu reuși 
să ajungă la el. Gnocco, aflat încă în faţa doctorului, o privi 
întrebător. Ea clătină capul, și Gnocco îl lăsă să treacă. N-ar 
fi ajutat la nimic dacă Gnocco îi scotocea buzunarele. 

Pazzi se răsti de parcă ar fi fost vina ei. 

— Du-te în apartament. 'le sun eu. Ai permisul de taxi 
pentru orașul vechi? Du-te. Du-te! 

Pazzi își recuperă motocicleta și traversă Ponte Vecchio, 
peste râul Arno, opac de parcă ar fi fost din jad. Crezu că l-a 
pierdut pe doctor, dar iată-l, de cealaltă parte a râului, sub 
arcada de lângă Lungarno, aruncând o privire peste umărul 
unui portretist amator, trecând mai departe cu pași ușori, 
repezi. Pazzi presupuse că doctorul Fell merge la biserica 
Santa Croce și-l urmă de la oarecare distanţă prin traficul 
de coșmar. 


* Capitolul 26 


Biserica Santa Croce, aparţinând franciscanilor, al cărei 
interior răsună de vorbe rostite în opt limbi în vreme ce 
hoardele de turiști se plimbă încoace și încolo, urmând 
umbrelele strălucitoare ale ghizilor, scotocindu-se prin 
buzunare după monezi de două sute de lire în 
semiintuneric, ca să plătească pentru iluminarea, timp de 
un minut preţios din viaţa lor, a marilor fresce din capele. 

Romula intră în biserică și trebui să se oprească în 
vecinătatea mormântului lui Michelangelo pentru ca ochii 
ei, ameţiţi de lumina puternică a dimineţii, să se adapteze. 


Când putu să vadă că stă deasupra unui mormânt săpat sub 
pardoseală, șopti „Mi dispiace!” și se dădu la o parte 
repede de pe lespede. Pentru Romula, mulţimea morţilor de 
dedesubtul pardoselii era la fel de reală ca și oamenii de 
deasupra, și poate chiar mai influentă, căci era fiică și 
nepoată de ghicitoare în palmă și spiritiste. Ea considera 
oamenii de deasupra pardoselii și pe cei de dedesubt ca 
fiind două mulţimi separate de peretele morţii. Cei de 
dedesubt, fiind mai înţelepţi și mai bătrâni, erau mai 
importanţi în opinia ei. 

Se uită împrejur după paracliser, un om cu prejudecăţi 
foarte puternice în privinţa ţiganilor, și se refugie după 
prima coloană, sub protecţia statuii lui Rossellino „Madonna 
del Latte”, în vreme ce pruncul îi căuta de zor sânul. Pazzi, 
aflat la pândă aproape de mormântul lui Galilei, o găsi 
acolo. 

Arătă cu capul spre fundul bisericii unde, de partea 
cealaltă a transeptului, reflectoare și aparate de fotografiat 
interzise aruncau fulgere prin spaţiile ample, înalte, 
întunecoase în vreme ce automatele înghițeau cu un declic 
monezi de două sute de lire și, din când în când, vreun disc 
metalic fără valoare ori o monedă australiană de douăzeci și 
cinci de cenți. 

De fiecare dată când marile fresce apăreau în lumina 
intensă, Hristos se năștea, era trădat și apoi răstignit. Pe 
urmă imaginile se cufundau iarăși în beznă, iar peregrinii 
înghesuiți se plimbau cu pași înceţi, ţinând în mână ghiduri 
pe care nu le puteau citi, mirosul de trupuri umane și 
tămâie ridicându-se încins în căldura emanată de 
reflectoare. 

În transeptul din stânga, doctorul Fell se apucase de 
lucru în capela Capponi. Principala capelă a familiei 
Capponi se află în Santa Felicita. Aceasta însă, refăcută în 
secolul nouăsprezece, îl interesa pe doctorul Fell pentru că 
putea să privească dincolo de lucrările de restaurare, în 
trecut. În acel moment întindea pulbere de cărbune peste o 


inscripţie în piatră atât de tocită încât nici măcar iluminarea 
oblică nu o putea scoate la iveală. 

Privind prin micul său binoclu, Pazzi descoperi de ce 
doctorul plecase de acasă numai cu plasa de cumpărături: 
își ţinea sculele de lucru lângă altarul din capelă. Pentru o 
clipă, Pazzi se gândi să renunţe la Romula și s-o lase să 
plece. Poate că reușea să ia amprente de pe materialele 
folosite de doctor. Dar nu: doctorul purta mănuși de 
bumbac ca să nu-și murdărească mâinile cu cărbune. 

În cel mai bun caz ar fi fost complicat. Tehnica Romulei 
era proiectată pentru a fi folosită în stradă. Dar prezenţa ei 
nu avea nimic suspect, și de aceea constituia ultimul lucru 
de care s-ar teme un criminal. Era persoana cea mai puţin 
periculoasă, n-avea cum să-l facă pe doctor să fugă. Nu. 
Dacă doctorul punea mâna pe ea, o va preda paracliserului, 
iar Pazzi putea să intervină mai târziu 

Tipul era nebun. Dacă o ucide? Dacă ucide copilul? Pazzi 
își puse două întrebări. Se va lupta cu doctorul dacă 
pericolul ar deveni mortal? Da. Ar risca rănirea minoră a 
Romulei și copilului ca să-și capete banii? Da. 

Nu trebuiau decât să aștepte până când doctorul își va 
scoate mănușile ca să meargă să ia prânzul. Plimbându-se 
încoace și încolo prin transept, Pazzi și Romula aveau destul 
timp să-și vorbească în șoaptă. Pazzi depistă un chip în 
mulțime. 

— Cine te urmărește, Romula? E mai bine să-mi spui. I- 
am văzut mutra în pușcărie. 

— Prietenul meu, doar ca să-i aţină calea dacă trebuie să 
fug. Nu știe nimic. Nimic. E mai bine pentru tine. Nu 
trebuie să-ţi murdărești mâinile. 

Ca să le treacă vremea, s-au rugat în mai multe capele, 
Romula șoptind într-o limbă pe care Rinaldo nu o înţelegea, 
el având o listă lungă de lucruri pentru care să se roage, în 
special pentru casa de pe ţărmul Chesapeake și pentru încă 
ceva la care n-ar fi trebuit să se gândească în biserică. 


Deasupra gălăgiei generale se ridicau vocile dulci ale 
corului care făcea repetiţii. 

Se auzi clopotul care vestea pauza de prânz, când 
biserica se închidea. Paracliserii ieșiră în zornăit de chei și 
se pregătiră să golească cutiile cu monezi. 

Doctorul Fell se ridică de la munca lui și ieși din capelă pe 
după sculptura Pieta a lui Andrecotti, își scoase mănusșile și-și 
îmbrăcă haina. Un grup mare de japonezi, îngrămădiţi în 
faţa sanctuarului, cu rezervele de monede epuizate, stăteau 
nedumeriţi în întuneric, fără să înţeleagă că trebuie să 
plece. 

Pazzi o ghionti pe Romula, deși nu era deloc nevoie. Ea 
știa că a sosit momentul. Sărută creștetul copilului aflat pe 
braţul de lemn. 

Doctorul se apropia. Mulțimea îl va obliga să treacă chiar 
pe lângă ea. Din trei pași mari, Romula îi ieși înainte, își 
îndreptă corpul în faţa lui, ridică mâna în raza lui vizuală ca 
să-i atragă privirea, își sărută vârfurile degetelor și se 
pregăti să-i atingă obrazul, mâna ascunsă fiind gata să 
pornească spre buzunarul lui. 

Cineva din grup găsi o monedă de două sute de lire și 
luminile se aprinseră, iar în momentul când îl atinse pe 
doctorul Fell, ea îi privi chipul, se simţi absorbită de miezul 
roșu al ochilor lui, simţi vidul uriaș, rece care părea că 
încearcă să-i absoarbă inima și mâna i se depărtă cu o 
tresărire violentă de obrazul lui ca să acopere obrazul 
copilului; își auzi propria voce rostind „Perdonnami, 
perdonnami, signore”, se întoarse și o luă la fugă. Doctorul 
privi lung în urma ei până când luminile se stinseră și el 
redeveni o siluetă conturată de lumânările din capelă, o 
siluetă care-și continuă drumul cu pași ușori, repezi. 

Pazzi, palid de furie, o găsi pe Romula sprijinită de 
cristelniță, scăldând repetat capul pruncului cu apă sfinţită, 
spălându-i ochii, nefiind sigură dacă pruncul privise fața 
doctorului Fell. Blestemele aspre îi rămaseră pe buze când 
îi văzu chipul marcat de șoc. 


Ochii ei erau enormi în semiîntuneric. 

— Acela e Diavolul, zise ea. Satan, Fiul Dimineţii, acum l- 
am văzut. 

— Te duc înapoi la închisoare, anunţă Pazzi. 

Romula privi chipul copilului și suspină, un oftat de 
animal pregătit pentru înjunghiere, atât de adânc și de 
resemnat că era cumplit să-l auzi. Scoase brăţara lată de 
argint și o spălă în apă sfinţită. 

— Încă nu, spuse. 


* Capitolul 27 


Dacă Rinaldo Pazzi s-ar fi hotărât să-și facă datoria de om 
al legii, ar fi putut să-l reţină pe doctorul Fell la poliţie și să 
afle foarte repede dacă e unul și același cu Hannibal Lecter. 
Într-o jumătate de oră, ar fi putut obţine un mandat ca să-l 
ridice pe doctorul Fell de la Palazzo Capponi, și toate 
sistemele de alarmă ale palatului nu l-ar fi putut împiedica. 
Folosindu-și autoritatea proprie, l-ar fi putut reţine pe 
doctorul Fell fără să-i aducă vreo acuzaţie suficient timp ca 
să-i stabilească identitatea. 

Luarea amprentelor la sediul Chesturii ar fi dezvăluit în 
zece minute dacă Fell era doctorul Lecter. Testele ADN ar fi 
confirmat identificarea. 

Toate aceste resurse îi erau acum inaccesibile lui Pazzi. O 
dată ce s-a hotărât să-l vândă pe doctorul Lecter, polițistul a 
devenit un vânător de recompense, aflat dincolo de 
graniţele legii, singur. Nici măcar informatorii poliţiei aflaţi 
la degetul lui mic nu-i erau de vreun folos, pentru că s-ar fi 
grăbit să-l toarne la rândul lor pe Pazzi. 

Întârzierile îl frustrau, dar hotărârea lui rămase 
neclintită. Trebuia să se descurce cu afurisiţii de ţigani... 

— Ar face-o Gnocco pentru tine, Romula? Poţi să dai de 
el? 


Se aflau în salonul apartamentului împrumutat de pe Via 
de' Bardi, peste drum de Palazzo Capponi, douăsprezece 
ore de la eșecul din biserica Santa Croce. O veioză lumina 
jumătatea inferioară a încăperii. Deasupra conului de 
lumină, ochii negri ai lui Pazzi luceau în semiîntuneric. 

— O fac eu, dar nu cu copilul. Dar va trebui să-mi dai... 

— Nu. Nu se poate să te vadă de două ori. Ar face-o 
Gnocco pentru tine? 

Romula ședea aplecată de mijloc, îmbrăcată în rochia ei 
lungă în culori vii; sânii plini îi atingeau coapsele, fruntea 
aproape îi atingea genunchii. Braţul de lemn zăcea gol pe 
un scaun. În colţ, ședea femeia cea vârstnică, poate 
verișoara Romulei, cu pruncul în braţe. Draperiile erau 
trase. Zgâindu-se pe după ele, printr-o crăpătură foarte 
îngustă, Pazzi zări o lumină slabă, sus, în Palazzo Capponi. 

— Pot s-o fac eu, îmi pot schimba înfățișarea așa încât să 
nu mă recunoască. Pot... 

— Nu. 

— Atunci poate s-o facă Esmeralda. 

— Nu. 

Vocea veni din colțul camerei, bătrâna vorbind pentru 
prima oară. 

— O să am grijă de copilul tău până mor, Romula. Dar n- 
am să-l ating niciodată pe Satan. 

Pazzi abia îi înțelegea cuvintele, rostite într-o italiană 
stricată. 

— Ridică-te, Romula. Uită-te la mine. Ar face-o Gnocco 
pentru tine? Romula, diseară te întorci la Sollicciano. Mai ai 
de făcut trei luni. Poate că data viitoare când scoţi banii și 
țigările din hainele copilului ai să fii prinsă... Aș putea să-ţi 
obţin șase luni în plus pentru asta. Aș putea foarte ușor să 
fac să fii declarată mamă denaturată. Statul o să-ţi ia 
copilul. Dar dacă obţin amprentele, ești eliberată, capeţi 
două milioane de lire și cazierul tău dispare, și te ajut să 
obţii vize pentru Australia. Ar face-o Gnocco în locul tău? 

Ea nu răspunse. 


— Poţi să dai de Gnocco? 

Pazzi pufni pe nas. 

— Senti, adună-ţi minţile, poţi să-ţi iei braţul fals din 
camera de depozitare a obiectelor personale peste trei luni, 
sau cândva, anul viitor. Ăsta mic se duce la spitalul pentru 
copii abandonaţi. Bătrâna poate să-l viziteze acolo. 

— ASTA MIC? Să-l viziteze pe ASTA MIC, 
Commendatore? îl cheamă... 

Romula clătină din cap, nevrând să rostească numele 
pruncului ei în faţa acestui bărbat. Își acoperi faţa cu 
mâinile, simțind cele două pulsuri, în obraji și în palme; 
vorbi fără să-și ia mâinile de pe faţă. 

— Pot să-l găsesc. 

— Unde? 

— Piazza Santo Spirito, lângă fântână. Se face un foc 
acolo, și unul dintre ei o să aibă niște vin. 

— Vin cu tine. 

— Mai bine nu. Ai să-i distrugi reputaţia. O ai pe 
Esmeralda, ai copilul, așa că știi că mă întorc. 

e 

Piazza Santo Spirito, o piaţă atractivă aflată pe malul 
stâng al râului Arno, se umple de ţigani seara; biserica e 
cufundată în beznă, încuiată la acea oră târzie, iar de la 
Casalinga, un restaurant popular din apropiere, vine zarvă 
și miros de mâncăruri. 

Lângă fântână licărește unui foc mic și se aude o chitară 
țigănească, interpretul dovedind mai mult entuziasm decât 
talent. În mulţime există însă un cântăreț priceput la fado. 
O dată descoperit, cântăreţul e împins în faţă și gâtlejul îi e 
„uns” cu vin din mai multe sticle. Începe un cântec despre 
destin, dar e întrerupt cu cereri pentru ceva mai vioi. 

Roger LeDuc, cunoscut și sub numele Gnocco, șade pe 
ghizdul fântânii. A fumat o ţigară cu drog. Ochii îi sunt 
încețoșaţi, dar o descoperă pe Romula imediat, la marginea 
mulţimii, dincolo de foc. Cumpără două portocale de la un 
vânzător ambulant și o urmează, departe de cântăreţi. Se 


opresc sub un bec de pe stradă la depărtare de foc. Lumina 
becului, mai rece decât cea a focului, se cere printre 
frunzele rămase pe un arțar zbuciumat de vânt și dă o 
nuanţă verzuie obrazului palid al lui Gnocco, umbrele 
frunzelor părând vânătăi. Romula îl privește, ţinând o mână 
pe braţul lui. 

Lama unui briceag răsare din pumnul lui ca o limbă mică, 
lucioasă; curăţă portocalele, coaja atârnând într-o singură 
șuviță lungă. Prima portocală i-o dă ei, și Romula începe s-o 
mănânce în timp ce el o curăţă pe a doua. 

Își vorbesc scurt în dialectul rromilor. El ridică din umeri. 
Romula îi dă un telefon celular și-i arată cum să-l 
folosească. Apoi vocea lui Pazzi răsună în urechea lui 
Gnocco. După câteva clipe, Gnocco închide telefonul și-l 
pune în buzunar. 

Romula scoate un lanţ de la gât, sărută mica amuletă 
agățată de el și-l prinde la gâtul bărbatului mic și 
zdrenţăros. El privește darul, face o mică pantomimă 
prefăcându-se că imaginea sfântă îl arde, obţinând astfel un 
zâmbet slab de pe buzele ei. Romula scoate brăţara cea lată 
și-o pune pe mâna lui. Încăpea cu ușurință. Braţul lui 
Gnocco nu era mai gros ca alei. 

— Poţi să petreci o oră cu mine? o întrebă Gnocco. 

— Da, răspunse ea. 


* Capitolul 28 


E din nou noapte, și doctorul Fell se afla în vasta sală de 
piatră a expoziţiei cu instrumente cumplite de tortură de la 
Forte di Belvedere, sprijinit de perete, în largul lui, sub 
cuștile spânzurate ale condamnaților. 

Doctorul înregistrează fascinația pe care o exercită 
chinurile damnaţilor, vizibilă pe chipurile avide ale 
privitorilor, în vreme ce aceștia se plimbă în jurul 


instrumentelor de tortură și se înghesuie unii în alţii, 
alcătuind un frottage!!?*+ pasional, cu ochii măriţi, părul 
ridicându-li-se pe braţe, simțind respiraţia fierbinte a 
celorlalți pe obraji, pe gât. Uneori, doctorul își acoperă fața 
cu o batistă parfumată împotriva cantităților exagerate de 
apă de colonie și mirosuri sexuale. 

Cei care-l urmăresc pe doctor așteaptă afară. 

Orele trec. Doctorul Fell, care n-a acordat nicio clipă o 
atenţie mai mult decât trecătoare exponatelor în sine, pare 
să nu se poată sătura de priveliștea mulţimii. Câţiva 
vizitatori îi simt privirea și devin stânjeniţi. Adesea, femeile 
din mulţime îl studiază cu deosebit interes înainte ca 
mișcarea șirului de privitori printre exponate să le oblige să 
treacă mai departe. Obolul plătit celor doi împăietori de 
animale care organizaseră expoziţia îi permite doctorului să 
se plimbe după placul inimii, de neatins, dincolo de frânghii, 
sau să stea absolut nemișcat lângă zid. 

Dincolo de ieșire, așteptând pe parapet în burniţa 
constantă, Rinaldo Pazzi își continua veghea. Era obișnuit 
să aștepte. 

Pazzi știa că doctorul nu va merge pe jos acasă. La 
poalele dealului, în spatele fortului, într-o piaţă mică, 
aștepta automobilul doctorului Fell. Era un Jaguar Saloon, 
negru, un elegant model Mark II fabricat cu treizeci și doi 
de ani în urmă, lucind în burniță, cel mai reușit din câte 
văzuse Pazzi vreodată. Avea numere de înmatriculare 
elveţiene. În mod evident, doctorul Fell nu avea nevoie să 
muncească pentru a-și câștiga existenţa. Pazzi notă 
numărul de înmatriculare, dar nu putea risca să-l verifice 
prin Interpol. 

Pe Via San Leonardo, strada pietruită, înclinată care 
ducea de la Forte di Belvedere la mașină, aștepta Gnocco. 
Strada prost luminată era mărginită pe ambele părţi de 
ziduri înalte din piatră care apărau vilele de dincolo de ele. 
Gnocco găsise o nișă întunecată în faţa unei porţi zăbrelite, 
unde putea să se ferească de râul de turiști care veneau 


dinspre fort. La fiecare zece minute, telefonul celular din 
buzunar vibra lângă coapsa lui și el trebuia să confirme că 
se află la post. 

Unii turiști ţineau deasupra capului hărţi și programe ca 
să se apere de ploaia măruntă; trotuarul îngust era plin de 
ei; alţii continuau să se reverse în stradă, făcând cele câteva 
taxiuri care veneau dinspre fort să încetinească. 

În camera cu arcade a instrumentelor de tortură, 
doctorul Fell se desprinse în cele din urmă de zidul de care 
se sprijinea, ridică ochii spre cușca foamei de deasupra lui, 
ca și cum ar fi împărtășit cu ea un secret, și-și croi drum 
prin mulţime, spre ieșire. 

Pazzi îl văzu la ușă, pe urmă în curte, în lumina puternică. 
Îl urmă la o oarecare distanţă. Când fu sigur că doctorul se 
îndreaptă spre mașină, își deschise telefonul mobil și-l 
alertă pe Gnocco. 

Capul ţiganului ieși de sub guler precum al unei țestoase, 
cu ochii înfundaţi în orbite, arătându-și, tot ca o ţestoasă, 
craniul de sub piele. Își suflecă mâneca până deasupra 
cotului și scuipă peste brățară, ștergând-o apoi cu o cârpă 
până o uscă. Acum că argintul era lustruit cu salivă și apă 
sfinţită, băgă mâna sub haină ca brăţara să rămână uscată 
și privi spre deal. O coloană de capete săltăreţe cobora 
panta. Gnocco își făcu loc prin șuvoiul de oameni, ieși în 
stradă, unde putea să meargă împotriva curentului și să 
vadă mai bine. Cum n-avea un tovarăș care să-l ajute, era 
silit să facă ambele lucruri: să se izbească de victimă și s-o 
buzunărească, dar asta nu era o problemă, din moment ce 
voia să eșueze cu buzunăritul. lată-l și pe bărbatul cel suplu 
- slavă Cerului, lângă curbă. Pazzi era la treizeci de metri în 
spatele doctorului, coborând dealul. 

Gnocco părăsi mijlocul străzii cu o mișcare inspirată. 
Profitând de avantajul oferit de un taxi în trecere, făcu un 
salt ca pentru a ieși din trafic, privi înapoi ca să-l blesteme 
pe șofer și se izbi faţă-n faţă cu doctorul Fell; degetele lui se 
strecurară în haina doctorului, își simți mâna încleștată într- 


o strânsoare cumplită, apoi o lovitură, se smulse și se 
depărtă de ţintă. Doctorul Fell abia dacă se opri din mers, 
rămânând în fluxul de turiști, iar Gnocco era de-acum liber 
și departe. 

Pazzi ajunse lângă el aproape instantaneu, în nișa din 
faţa porţii de fier. Gnocco se îndoi de mijloc o clipă, apoi se 
îndreptă, răsuflând din greu. 

— Am reușit. M-a prins de mână în toată regula. Cornuto 
a încercat să mă pocnească în boașe, da' nu i-a mers. 

Pazzi se lăsase într-un genunchi ca să desprindă cu grijă 
brăţara de pe mâna lui Gnocco, când acesta simţi ceva 
fierbinte şi umed curgând pe picior în jos. Își schimbă 
poziţia și-atunci un șuvoi fierbinte de sânge arterial ţâșni 
dintr-o tăietură în partea din faţă a pantalonilor, pe faţa și 
mâinile lui Pazzi care încerca să desfacă brăţara ţinând-o 
numai de margini. Sângele se răspândea pretutindeni, 
inclusiv pe faţa lui Gnocco, aplecat ca să vadă rana; 
picioarele îi cedară. Se prăbuși peste poartă, se agăţă de ea 
cu o mână și cu cealaltă îndesă o cârpă la încheietura dintre 
picior și trunchi, încercând să oprească revărsarea de 
sânge din artera femurală secționată. 

Cu sângele rece de care dădea dovadă întotdeauna în 
acţiune, Pazzi îl cuprinse pe Gnocco cu braţul și-l ţinu în 
continuare cu spatele la mulţime, în așa fel încât să 
sângereze dincolo de gratiile porţii, apoi îl întinse pe 
pământ, pe o parte. 

Pazzi își scoase celularul din buzunar și se prefăcu că 
cheamă o salvare, dar de fapt nu deschisese telefonul. Își 
descheie haina și o întinse ca un șoim care-și acoperă prada 
cu aripile. Mulțimea se afla în continuă mișcare în spatele 
lui, lipsită de curiozitate. Pazzi scoase brăţara de pe mâna 
lui Gnocco și o strecură în cutiuţa pe care o avea la el. Apoi 
puse telefonul lui Gnocco în propriul buzunar. 

Buzele lui Gnocco se mișcară. 

— Madonna, che freddo. 


Cu un efort de voinţă, Pazzi dădu mâna slăbită a lui 
Gnocco la o parte de pe rană, o ţinu ca pentru a-l consola și- 
| lăsă să sângereze. Când se convinse că Gnocco a murit, 
Pazzi îl lăsă lungit lângă poartă, cu capul pe braţ ca și cum 
ar fi dormit, și intră în mulțimea mișcătoare. 

În piaţă, Pazzi privi îndelung spre locul de parcare gol; 
ploaia abia începea să ude pietrele pavajului acolo unde 
stătuse Jaguarul doctorului Lecter. 

Doctorul Lecter. Pazzi nu se mai gândea la el ca la 
doctorul Fell. Era doctorul Hannibal Lecter. 

În buzunarul impermeabilului lui Pazzi odihnea poate o 
dovadă suficientă pentru Mason. lar dovada faptei lui Pazzi 
picura de pe impermeabil, împreună cu ploaia, 
prelingându-se pe pantofi. 


* Capitolul 29 


Luceafărul de ziuă începea să pălească pe cerul de 
deasupra Genovei în lumina tot mai puternică a răsăritului, 
când bătrânul automobil Alfa Romeo al lui Rinaldo Pazzi se 
îndreptă spre doc. Un vânt îngheţat cutreiera portul. Pe un 
cargou aflat la ancoră ceva mai departe, cineva mânuia un 
aparat de sudură, un râu de scântei portocalii căzând în 
apa neagră. 

Romula rămase în mașină, la adăpost de vânt, cu pruncul 
în braţe. Esmeralda stătea ghemuită pe bancheta strâmtă 
din spate, cu picioarele într-o parte. Nu mai scosese o vorbă 
de când refuzase să-l atingă pe Satan. 

Amândouă ţineau în mână pahare de hârtie cu cafea 
neagră, tare, și farfurii cu pasticcini. 

Rinaldo Pazzi intră la căpitănie. Pe când ieși, soarele era 
bine înălţat, strălucind portocaliu pe bordul pătat de rugină 
al cargoului Astra Philogenes, a cărui încărcare era pe 
sfârșite. Făcu semn celor două femei din mașină. 


Astra Philogenes, navă de douăzeci și șapte de mii de 
tone înregistrată în Grecia, putea să transporte în mod 
legal doisprezece pasageri fără medic la bord, pe drumul ei 
spre Rio. Acolo, îi explică Pazzi Romulei, vor schimba 
vaporul și vor lua unul spre Sydney, Australia, 
transbordarea fiind supravegheată de trezorierul navei. Le 
achitase în avans întreg costul călătoriei, dar le spusese 
ferm că banii nu pot fi returnaţi. Italienii consideră 
Australia o alternativă atractivă, unde se pot găsi locuri de 
muncă; în plus, populaţia ei cuprinde un număr mare de 
țigani. 

Pazzi îi promisese Romulei două milioane de lire, 
aproximativ o mie două sute cincizeci de dolari la rata de 
schimb curentă, pe care i-i dădu într-un plic umflat. 

Ţigăncile aveau foarte puţine bagaje: o valiză mică și 
braţul de lemn al Romulei împachetat într-o husă 
franţuzească. 

Femeile aveau să se afle pe mare, fără posibilitatea de 
comunicare, aproape toată luna ce urma. 

Gnocco va veni și el, îi spuse Pazzi Romulei pentru a 
zecea oară, dar nu în ziua aceea. Gnocco le va lăsa un mesaj 
la post restant, la oficiul poștal principal din Sydney. 

— Am să-mi îndeplinesc promisiunea faţă de el, așa cum 
mi-am îndeplinit-o și față de voi, le spuse el la picioarele 
pasarelei, sub soarele matinal care le proiecta umbrele 
lungi pe suprafaţa aspră a docului. 

În clipa despărțirii, pe când Romula și copilul urcau deja 
pasarela, Pazzi o auzi pe bătrână vorbind pentru a doua și 
ultima oară. Îl privi ţintă în faţă cu ochii ei negri ca 
măslinele de Kalamata: 

— L-ai dat pe Gnocco lui Satan, zise ea calmă. Gnocco a 
murit. 

Aplecându-se greoi, Esmeralda scuipă cu grijă pe umbra 
lui Pazzi, apoi se grăbi spre pasarelă, după Romula și 
pruncul ei. 


* Capitolul 30 


Coletul sosit prin DHL Express era bine făcut. Tehnicianul 
specialist în amprente, așezat la o masă sub becurile 
dogoritoare din colţul vizitatorilor din camera lui Mason, 
scoase cu grijă șuruburile cu o șurubelniţă electrică. 

Brăţara lată din argint era așezată pe un suport de 
catifea astfel plasat în cutie încât suprafeţele exterioare ale 
brăţării să nu se atingă de nimic. 

— Adu-o aici, ceru Mason. 

Ridicarea amprentelor de pe brățară ar fi fost mult mai 
ușor de făcut la Secţia de lIdentificări a poliţiei din 
Baltimore, unde tehnicianul lucra în timpul zilei, dar Mason 
plătea un onorariu foarte pipărat și foarte secret, în 
numerar, și insistase ca totul să se facă sub ochii lui. Sau, 
mai corect, sub ochiul lui, reflectă acru tehnicianul în vreme 
ce așeză brăţara, cu suport cu tot, pe o farfurie de porțelan 
ținută de un servitor. 

Servitorul ridică farfuria în fața ochiului lui Mason. Nu 
putea s-o așeze pe coada împletită de pe pieptul lui Mason, 
fiindcă aparatul respirator îi făcea toracele să se miște 
permanent în sus și în jos. 

Brățara masivă era pătată de sânge; câteva particule de 
sânge uscat căzură pe farfuria de porțelan. Mason o privi 
cu unicul său ochi acoperit de lentilă. Lipsit complet de 
țesut moale pe faţă, chipul lui nu exprima nimic, dar ochiul 
îi strălucea. 

— la amprentele. 

Tehnicianul avea o copie a amprentelor doctorului Lecter 
de pe fișa FBI - primele cinci degete pe faţa acesteia. A 
șasea, de pe dosul fișei, precum și identitatea posesorului 
nu erau reproduse. 

Presără praf printre crustele de sânge. Pudra pentru 
amprente Sângele Dragonului, pe care o prefera, avea 


culoarea prea apropiată de cea a sângelui uscat de pe 
brățară, așa că recurse la alta neagră și lucră cu atenţie. 

— Avem amprente, anunţă el, oprindu-se ca să-și 
tamponeze fruntea sub becurile fierbinţi din colţul 
vizitatorilor. 

Lumina era bună pentru fotografii; fotografie amprentele 
in Situ înainte să le ridice pentru comparaţie la microscop. 

— Degetul mijlociu și cel mare de la mâna stângă, 
potrivire de șaisprezece puncte. Suficient ca să ţină la 
tribunal, spuse în cele din urmă. Fără îndoială, e același 
individ. 

Pe Mason nu-l interesa tribunalul. Mâna lui palidă se 
îndrepta deja, cu dificultate, spre telefon. 


* Capitolul 31 


O dimineaţă însorită pe o pajiște alpină aflată în adâncul 
munţilor Gennargentu din Sardinia centrală. 

Şase bărbaţi, din care patru sarzi și doi din Roma, 
munceau sub un șopron deschis construit cu scânduri tăiate 
din pădurea dimprejur. Sunetele slabe pe care le scoteau 
păreau amplificate de tăcerea adâncă a munţilor. 

Sub șopron, agăţată de grinzi de pe care scoarţa era 
incomplet decojită, se află o oglindă uriașă, într-o ramă 
aurită cu ornamentațţii în stil rococo. Oglinda e suspendată 
deasupra unui ţarc de animale zdravăn, cu două porți, 
dintre care una se deschide spre pajiște. Cealaltă poartă e 
construită în stil olandez, așa încât jumătatea superioară și 
cea inferioară să se poată deschide separat. Suprafaţa de 
sub poarta olandeză e pavată cu ciment, dar restul ţarcului 
e așternut cu paie curate, ca pe un eșafod. 

Oglinda, pe a cărei ramă sunt sculptați heruvimi, poate fi 
înclinată astfel încât să arate ţarcul văzut de sus, așa cum 


oglinzile de la școala de bucătari oferă elevilor o imagine 
completă a cuptorului. 

Producătorul de film Oreste Pini și Carlo, maistrul lui 
Mason din Sardinia, profesionist în ale răpirilor, s-au 
antipatizat reciproc încă din prima clipă. 

Carlo Deogracias era un bărbat solid, cu tenul rozaliu. 
Purta o pălărie de muntean cu păr de mistreţ sub panglică 
și avea obiceiul să mestece o ureche de porc uscată pe care 
o ţinea în buzunarul vestei. 

Carlo era un practicant de frunte al meseriei - străvechi 
la sarzi - de a răpi oameni, și de asemenea un răzbunător 
de profesie. 

Dacă e să fii răpit pentru răscumpărare, îţi vor spune 
italienii bogaţi, e mai bine să cazi în mâinile sarzilor. Măcar 
sunt profesioniști și nu te omoară accidental sau din panică. 
Dacă rudele plătesc, te poţi întoarce nevătămat, fără să fii 
violat și mutilat. Dacă nu plătesc, rudele tale se pot aștepta 
să te primească bucățele prin poștă. 

Carlo nu era mulțumit de pregătirile complicate ale lui 
Mason. Avea experienţă în domeniu și chiar dăduse un om 
drept mâncare la porci, în Toscana, cu douăzeci de ani în 
urmă - un fost nazist și fals conte care silea la relaţii 
sexuale copiii dintr-un sătuc toscan, fete și băieţi 
deopotrivă. Carlo a fost angajat pentru această acţiune și l- 
a luat pe tip din propria lui grădină, la mai puţin de cinci 
kilometri de Badia di Passiagnano, după care l-a dat hrană 
la cinci porci domestici, mari, de la o fermă mai jos de 
Poggio alle Corti. Dar a trebuit ca, pentru aceasta, să ţină 
porcii flămânzi timp de trei zile; nazistul se zbătea în funii, 
implorând și asudând, cu picioarele în ţarcul animalelor, și 
totuși porcii se sfiau să-și înceapă masa cu degetele de la 
picioare pe care captivul le mișca întruna. În cele din urmă, 
Carlo, cu oarecare remușcări pentru încălcarea condiţiilor 
înțelegerii făcute, l-a hrănit pe nazist cu o salată gustoasă 
preparată din legumele preferate ale porcilor și apoi i-a 
tăiat gâtul ca să le dea curaj. 


Carlo avea o fire veselă, energică, dar prezenţa 
producătorului de film îl irita - la ordinele lui Mason Verger, 
luase oglinda dintr-un bordel pe care îl avea în Cagliari, 
doar ca să-i facă pe plac lui Oreste Pini, creatorul de filme 
porno. 

Oglinzile erau o binefacere pentru Oreste; le folosise ca 
dispozitiv preferat în filmele sale pornografice și în singurul 
film autentic cu crime reale pe care îl făcuse în Mauritania. 
Inspirat de avertismentul imprimat pe oglinda mașinii sale, 
a iniţiat folosirea imaginilor reflectate distorsionat pentru a 
face ca unele obiecte să pară mai mari decât le percepe 
ochiul în mod obișnuit. 

Oreste trebuia să folosească un sistem de două camere 
video cu sonorizare bună, după cum dictase Mason, și să 
nimerească totul de prima oară. Mason voia un prim plan 
cursiv, neîntrerupt al feţei, pe lângă tot restul filmării. 

Lui Carlo îi făcea impresia că pregătirile producătorului 
nu se mai termină. 

— Poţi să stai și să dai din gură ca o muiere, sau poţi să te 
uiţi la desfășurarea lucrurilor și să mă întrebi ce nu înţelegi, 
îi spuse Carlo. 

— Eu vreau să filmez desfășurarea lucrurilor. 

— Va bene. Instalează-ţi jucăriile și să-i dăm drumul. 

În vreme ce Oreste așeza camerele video, Carlo și cei trei 
sarzi tăcuţi aflaţi cu el își văzură de pregătiri. 

Oreste, care iubea banii, era mereu uimit ce lucruri poţi 
cumpăra dacă ai destui bani. 

Pe o masă lungă, rudimentară, aflată de o parte a 
șopronului, Matteo, fratele lui Carlo despachetă o boccea cu 
haine. Alese din grămadă o cămașă și o pereche de 
pantaloni, în vreme ce ceilalți doi sarzi, Piero și Tommaso 
Falcione, aduseră o brancardă în șopron, împingând-o încet 
pe iarbă. Brancarda era pătată și uzată. 

Matteo avea pregătite mai multe găleți cu carne tocată, 
câţiva pui morți cu tot cu pene, niște fructe stricate care 


atrăgeau deja muștele și o găleată cu burtă de vită și 
intestine. 

Întinse o pereche de pantaloni kaki uzaţi pe targă şi 
începu să îndese în ei doi dintre pui, niște carne și fructe. 
Apoi luă o pereche de mănuși din bumbac, le umplu cu 
carne tocată și ghinde, îndesând fiecare deget cu grijă, și le 
așeză la capătul fiecărui crac al pantalonilor. Alese o 
cămașă ca să completeze ansamblul, umplând-o cu burtă și 
intestine; îmbunătăţi conturul cu pâine, după care încheie 
nasturii și băgă poalele cămășii îngrijit în pantaloni. O 
pereche de mănuși umplute fură așezate la capătul 
mânecilor. Pepenele pe care îl folosea drept cap era 
acoperit cu o reţea pentru păr și umplut cu carne tocată 
acolo unde avea să fie faţa, plus două ouă fierte în locul 
ochilor. Când a terminat, avea în față un manechin 
durduliu; arăta mai bine pe targă decât mulţi dintre cei 
care sar de la balcon. Ca ultim detaliu, Matteo pulveriză un 
after-shave extrem de scump pe faţa pepenelui și pe 
mănușile care închipuiau mâinile. 

Carlo arătă cu capul spre asistentul suplu al lui Oreste 
care se apleca peste îngrăditura ţarcului, întinzând 
microfonul ca să-i verifice raza de acţiune. 

— Spune-i tăntălăului tău că, dacă o să cadă în ţarc, eu 
unul nu mă duc să-l scot. 

În cele din urmă, pregătirile se încheiară. Piero și 
Tommaso pliară picioarele tărgii, aducând-o în poziţie joasă, 
și o împinseră prin poarta ţarcului. 

Carlo aduse din casă un casetofon și un amplificator 
separat. Avea mai multe casete, dintre care unele 
înregistrate chiar de el în timp ce tăia urechile victimelor 
răpite ca să le trimită prin poștă rudelor. Carlo punea 
întotdeauna aceste casete în timp ce animalele mâncau. Nu 
va mai avea nevoie de casete când va avea o victimă reală 
care să furnizeze tot fondul sonor de ţipete. 

Două difuzoare de exterior uzate erau prinse în cuie pe 
stâlpi, sub acoperișul șopronului. Soarele strălucea peste 


pajiștea tihnită care cobora spre pădure. Gardul solid din 
jurul pajiștii continua în pădure. În liniștea de amiază, 
Oreste putea auzi zumzetul unei albine în șopron. 

— Gata ești? întrebă Carlo. 

Oreste puse el însuși în funcţiune camera video. 

— Giriamo! strigă el cameramanului. 

— Pronti! răspunse acesta. 

— Motore! 

Camerele video funcționau. 

— Partito! 

Se puse în funcţie și sunetul. 

— Azione! 

Oreste îl ghionti pe Carlo. 

Sardul apăsă butonul de pornire a casetofonului și se 
auzi un urlet înfiorător, hohotind, implorând. Cameramanul 
tresări auzindu-l, apoi se îmbărbătă. Urletele erau cumplite 
pentru auz, dar o uvertură potrivită pentru chipurile care 
ieșiră din pădure, atrase de strigătele ce anunțau prânzul. 


* Capitolul 32 


Călătorie dus-întors la Geneva într-o singură zi, să vadă 
banii. 

Avionul de tranzit către Milano, un aparat cu reacţie 
Aerospatiale, se ridică deasupra Florenței, dimineaţa 
devreme, plutind peste viile cu rânduri distanţate, ca o 
machetă primitivă a loscanei făcută de un proiectant. Ceva 
din culorile peisajului era greșit - piscinele noi de lângă 
vilele străinilor bogaţi aveau un albastru nepotrivit. Pentru 
Pazzi, care privea de la fereastra avionului, piscinele aveau 
albastrul lăptos al unui ochi de englez bătrân, un albastru 
nelalocul lui printre chiparoșii întunecaţi și măslinii argintii. 

Buna dispoziţie a lui Pazzi creștea o dată cu altitudinea 
avionului. În adâncul inimii, știa că nu va ajunge să 


îmbătrânească aici, dependent de toanele superiorilor săi 
din poliție, încercând să reziste ca să ajungă la pensie. 

Îi fusese foarte teamă că doctorul Lecter va dispărea 
după uciderea lui Gnocco. Când zări din nou lampa de lucru 
a lui Lecter în biserica Santa Croce, Pazzi simţi ceva 
asemănător cu mântuirea: doctorul se considera în 
siguranţă. 

Moartea ţiganului n-a făcut deloc valuri în atmosfera 
calmă de la Chestură; s-a considerat că a fost reglarea unor 
conturi de afaceri cu droguri - din fericire, existau seringi 
aruncaţi pe jos lângă el, o priveliște obișnuită în Florenţa, 
unde seringile erau gratuite. 

Mergea să vadă banii. Pazzi insistase asupra acestui 
aspect. 

Rinaldo Pazzi, al cărui simţ dominant este văzul, își 
amintește imaginile complete: prima oară când și-a văzut 
propriul penis în erecţie, prima oară când și-a văzut 
propriul sânge, prima femeie pe care a văzut-o goală, 
primul pumn pe care l-a zărit îndreptându-se spre el. Își 
amintea cum, odată, pe când rătăcea fără ţintă într-o capelă 
laterală a unei biserici din Siena, a dat peste chipul Sfintei 
Catherine de Siena pe neașteptate, capul ei mumificat 
odihnindu-se înfășurat în basmaua albă, imaculată, într-o 
raclă în formă de biserică. 

Imaginea celor trei milioane de dolari americani a avut 
același impact asupra lui. 

Trei sute de cărămizi legate cu banderolă, formate din 
bancnote de o sută de dolari, ale căror serii nu erau 
consecutive. 

Într-o cameră micuță, austeră, ca o capelă, de la Credit 
Suisse din Geneva, avocatul lui Mason Verger i-a arătat lui 
Rinaldo Pazzi banii. Au fost aduși din seif în patru sertare 
mari cu încuietoare și plăcuţe de numerotare din alamă. 
Banca i-a mai pus la dispoziţie un aparat de numărat banii, 
un cântar și un funcţionar care să-l manevreze. Pazzi refuză 
funcţionarul. Își puse mâinile pe teancurile de bani. 


Rinaldo Pazzi era un anchetator competent. limp de 
douăzeci de ani depistase și arestase maeștri în 
escrocherie.  Stând în prezenţa banilor, ascultând 
aranjamentele făcute, nu detecta nicio notă falsă; dacă i-l 
dădea pe Hannibal Lecter, Mason îi va da banii. 

Transpirând brusc, abundent, de încântare, Pazzi înțelese 
că oamenii aceștia nu se joacă: Mason Verger îl va plăti cu 
adevărat. Nu-și făcea iluzii cu privire la soarta lui Lecter. 
Ştia că-l vinde torturii și morţii. Spre cinstea sa, Pazzi 
recunoștea faţă de sine ce făcea. 

Libertatea noastră e mai valoroasă decât viața 
monstrului. Fericirea noastră e mai importantă ca 
suferinţele lui, gândea cu egoismul rece al damnaţilor. Dacă 
pluralul era seniorial sau îi reprezenta pe Rinaldo și soţia 
lui, ei bine, asta era o întrebare dificilă, și poate că nici nu 
exista un singur răspuns. 

În acea încăpere curată, tipic elveţiană, imaculată ca 
basmaua Sfintei Catherine, Pazzi făcu ultimul jurământ. 
Întoarse spatele banilor și încuviinţă cu capul către avocat, 
domnul Konie. Din prima cutie, avocatul numără o sută de 
mii de dolari și-i înmână lui Pazzi. 

Konie rosti câteva cuvinte la un telefon și pe urmă îi 
întinse lui Pazzi receptorul. 

— E o linie terestră, codificată. 

Vocea americană pe care o auzi Pazzi avea un ritm 
ciudat: cuvintele se îngrămădeau într-o singură răsuflare, 
apoi erau pauze, iar consoanele ocluzive lipseau. Auzind-o, 
Pazzi se simţi puţin ameţit, de parcă s-ar fi luptat să respire 
împreună cu vorbitorul. 

Fără vreo introducere, auzi întrebarea: 

— Unde e doctorul Lecter? 

Pazzi, cu banii într-o mână și telefonul în cealaltă, nu 
ezită. 

— Este cel care cercetează Palazzo Capponi din Florenţa. 
EI e... curatorul. 


— “Te rog să-i arăţi domnului Konie actele dumitale de 
identitate și să-i dai telefonul. Nu-ţi va rosti numele la 
telefon. 

Konie consultă o listă pe care o scoase din buzunar și-i 
spuse lui Mason câteva cuvinte codificate, convenite 
dinainte, după care îi returnă telefonul lui Pazzi. 

— Primești restul de bani când se va afla viu în mâinile 
noastre, spuse Mason. Nu trebuie să-l răpești pe doctor 
dumneata însuţi, dar trebuie să ni-l identifici și să ni-l dai în 
mână. Mai vreau și documentaţia dumitale, tot ce ai despre 
el. Te întorci la Florenţa diseară? Vei primi instrucţiuni în 
seara asta pentru o întâlnire în apropiere de Florenţa. 
Întâlnirea va avea loc nu mai târziu de mâine seară. Acolo 
vei primi instrucţiuni de la cel care-l va prinde pe doctorul 
Lecter. Te va întreba dacă cunoști vreo florăreasă. Spune-i 
că toate florăresele sunt hoaţe. Mă înţelegi? Vreau să 
cooperezi cu el. 

— Nu vreau ca doctorul Lecter să fie în juris..., nu-l vreau 
în apropiere de Florenţa când... 

— Îţi înţeleg îngrijorarea. Nu-ţi face probleme, n-o să fie. 

Legătura se întrerupse. 

În câteva minute de hârţogărie, două milioane de dolari 
au fost transferați. Mason Verger nu mai putea să-i ia 
înapoi, dar îi putea pune la dispoziţia lui Pazzi, la cerere. Un 
oficial al băncii Credit Suisse, convocat în sala de ședințe, îl 
informă pe Pazzi că banca îi va percepe o dobândă negativă 
pentru a-i înlesni un depozit dacă voia să schimbe banii în 
franci elveţieni, și că va plăti o dobândă capitalizată de trei 
la sută numai pentru prima sută de mii de dolari. Oficialul îi 
oferi lui Pazzi o copie a Articolului 47 din Bundesgesetz 
uber Banken und Sparkassen, lege care reglementa 
secretul bancar, și se arătă dispus să facă un transfer 
telegrafic către Royal Bank din Nova Scoţia, sau în insulele 
Cayman, imediat după punerea banilor la dispoziţia lui 
Pazzi, dacă asta ar fi fost dorinţa acestuia. 


În prezenţa unui notar, Pazzi conferi drept alternativ de 
semnătură soţiei, în cazul morţii sale. O dată afacerea 
încheiată, numai oficialul de la banca elveţiană se oferi să 
dea mâna cu el. Pazzi și domnul Konie nu se priviră direct, 
însă Konie îi adresă un salut din ușă. 

Ultimul pas către casă, avionul de legătură din Milano, 
scuturat de o furtună puternică, motorul de pe partea lui 
Pazzi profilat ca un disc întunecat pe fundalul cerului 
cenușiu închis. Fulgerele și tunetele îi însoţiră în zborul pe 
deasupra bătrânului oraș, clopotniţa și domul catedralei 
acum sub ei, luminile aprinzându-se în începutul de amurg; 
o străfulgerare de lumină și un bubuit asemănătoare cu 
cele pe care Pazzi și le amintea din copilăria sa, când 
germanii aruncau în aer podurile peste Arno, cruţând 
numai Ponte Vecchio. Și, într-o imagine la fel de fugară ca 
fulgerul, își aminti că, tot în copilărie, văzuse un trăgător de 
elită legat cu lanţuri de statuia Madonnei în Lanţuri ca să se 
roage înainte să fie împușcat. 

Coborând prin mirosul de ozon al fulgerelor, simțind 
vibrația  tunetelor în peretele avionului, Pazzi, din 
străvechea familie Pazzi, se întoarse în străvechiul său oraș, 
cu scopurile lui la fel de vechi ca și timpul. 


* Capitolul 33 


Rinaldo Pazzi ar fi preferat să-și ţină „premiul” din 
Palazzo Capponi sub supraveghere constantă, dar nu avea 
cum. 

În loc de asta, Pazzi, încă sedus de imaginea banilor, 
trebui să-și îmbrace hainele de seară și să se întâlnească cu 
soţia lui la mult-așteptatul concert al Orchestrei de Cameră 
din Florenţa. 

Teatro Piccolomini, o copie din secolul nouăsprezece, 
redusă la jumătate, a renumitului leatro La Fenice din 


Veneţia, este o bijuterie barocă de poleială și pluș, cu 
heruvimi ce sfidează legile aerodinamicii pictaţi pe tavanul 
splendid. 

Frumuseţea teatrului e un lucru pozitiv, fiindcă adesea 
interpreţii au nevoie de orice fel de ajutor. 

E nedrept, dar inevitabil ca muzica să fie judecată în 
Florenţa după standardele disperat de ridicate ale artei 
plastice a orașului. Florentinii constituie un grup mare de 
iubitori și cunoscători ai muzicii, situaţie tipică în Italia, 
numai că uneori tânjesc după artiști în muzică. 

Pazzi se strecură pe locul său, alături de soţie în 
aplauzele ce urmară uverturii. 

Ea îi oferi obrazul fraged. El își simţi inima crescându-i în 
piept când o văzu în rochia de seară, suficient de decoltată 
ca să emane un parfum cald dintre sâni. Ţinea partitura 
concertului în coperta Gucci pe care el i-o dăruise. 

— Sună de o sută de ori mai bine cu noul violoncelist, îi 
șopti ea la ureche. 

Acest excelent cântăreţ la viola de gamba fusese adus 
pentru a-l înlocui pe un altul, enervant de nepriceput, un 
văr de-al lui Sogliato care dispăruse misterios cu câteva 
săptămâni mai devreme. 

Doctorul Hannibal Lecter privea dintr-o lojă de sus, 
singur, încadrat de sculptura barocă aurită, arătând 
impecabil în ţinută de seară, chipul și piepţii cămășii lui 
părând să plutească în loja întunecată. 

Pazzi îl zări când luminile se aprinseră pentru scurt timp 
după prima parte a concertului. Înainte să-și schimbe 
direcţia privirii, capul doctorului se roti precum cel al unei 
bufnițe și ochii li se întâlniră. Pazzi strânse involuntar mâna 
soţiei sale, destul de tare ca ea să-l privească întrebător. 
După aceasta, Pazzi își ţintui privirea cu fermitate numai pe 
scenă, cu dosul palmei lipit tandru de coapsa ei, cu mâna în 
mâna ei. 

În antract, când Pazzi se întoarse de la bar aducându-i 
ceva de băut, doctorul Lecter stătea lângă soţia lui. 


— Bună seara, doctore Fell, salută Pazzi. 

— Bună seara, Commendatore. 

Doctorul așteptă cu capul ușor înclinat, până când Pazzi 
se văzu silit să facă prezentările. 

— Laura, dă-mi voie să ţi-l prezint pe doctorul Fell. 
Doctore, ea este signora Pazzi, soţia mea. 

Signora Pazzi, obișnuită să i se laude frumuseţea, găsi 
urmarea prezentărilor fermecătoare, chiar dacă soţul ei era 
de altă părere. 

— Mulţumesc pentru acest privilegiu, Commendatore, 
spuse doctorul. 

Vârful roșu, ascuţit al limbii sale apăru pentru o clipă 
înainte ca el să se aplece spre mâna doamnei Pazzi, buzele 
lui poate ceva mai aproape de pielea ei decât se obișnuia în 
Florenţa, oricum suficient de aproape ca ea să-i simtă 
respiraţia pe piele. 

Ridică ochii spre ea înaintea capului cu păr lucios. 

— Se pare că vă place în mod deosebit Scarlatti, signora 
Pazzi. 

— Da, așa este. 

— A fost plăcut să vă văd urmărind partitura. În ziua de 
azi, aproape nimeni nu mai face așa ceva. Nădăjduiesc că 
asta v-ar putea interesa. 

Scoase o mapă de sub braţ. În ea, o partitură foarte 
veche pe pergament, copiată de mână. 

— Provine de la Teatro Capranica din Roma, din 1688, 
anul când a fost compusă această piesă. 

— Meraviglioso! Privește, Rinaldo! 

— Am însemnat pe deasupra câteva dintre diferenţele 
faţă de partitura modernă pe parcursul primei părţi, 
continuă doctorul Lecter. Poate vă va amuza să continuaţi în 
partea a doua. Vă rog, luaţi-o. Pot s-o recuperez oricând de 
la signor Pazzi. Îmi permiteţi, Commendatore? 

Doctorul privi intens, sfredelitor așteptând răspunsul. 

— Dacă îţi face plăcere, Laura. 

O scurtă pauză meditativă. 


— Veţi vorbi în faţa celor de la Studiolo, doctore? 

— Da, chiar vineri seara. Soglioto arde de nerăbdare să 
mă vadă discreditat. 

— Trebuie să fiu în orașul vechi, spuse Pazzi. Vă voi 
înapoia partitura atunci. Laura, doctorul Fell trebuie să 
cânte în faţa balaurilor din Studiolo. 

— Sunt sigură că veţi cânta foarte bine, doctore, rosti ea 
oferindu-i zâmbetul minunaţilor ochi negri - în limitele 
decenţei, dar foarte aproape de limită. 

Doctorul Lecter zâmbi, arătându-și dinţii mici, albi. 

— Signora, dacă eu aș fi produs Fleur du Ciel, v-aș oferi 
Diamantul Cape ca să-l purtaţi. Pe vineri seara, 
Commendatore. 

Pazzi se asigură că doctorul s-a întors în lojă și după 
aceea nu se mai uită la el. Doar pe treptele teatrului își 
făcură semne de noapte bună cu mâna, de la distanţă. 

— Eu ţi-am dăruit acest Fleur du Ciel, de ziua ta, remarcă 
Pazzi. 

— Așa e, și-mi place la nebunie, Rinaldo, replică doamna 
lui. Ai cele mai grozave gusturi. 


* Capitolul 34 


Impruneta este un oraș toscan foarte vechi, unde au fost 
făcute ţiglele pentru acoperișul Domului. Cimitirul este 
vizibil noaptea din vilele de pe vârful dealurilor, pe kilometri 
și kilometri datorită candelelor de pe morminte care nu se 
sting niciodată. Altfel, cimitirul este slab luminat, dar 
suficient pentru ca vizitatorii să-și găsească drumul printre 
morți, însă pentru a citi epitafurile e nevoie de o lanternă. 

Rinaldo Pazzi sosi cu cinci minute înainte de ora nouă, cu 
un mic buchet de flori pe care avea de gând să-l depună pe 
un mormânt ales la întâmplare. Se plimbă alene pe o alee 
așternută cu pietriș printre morminte. 


Simţi prezenţa lui Carlo, deși nu-l văzu. Carlo vorbi de 
după un mausoleu care depășea în înălţime un stat de om. 

— Cunoști o florăreasă bună în oraș? 

După voce pare sard. Bun, poate că știe ce face. 

— Florăresele sunt toate niște hoaţe, răspunse Pazzi. 

Carlo ieși vioi de după construcţia din marmură, fără să 
tragă cu ochiul. 

Lui Pazzi îi păru o brută: scund, robust, îndesat, cu 
membre agile. Purta o vestă din piele și păr de porc la 
pălărie. Pazzi presupuse că îl depășește pe Carlo cu vreo 
zece centimetri în înălțime și are mâinile cu vreo șapte mai 
lungi. Ca greutate, probabil că nu prea era diferenţă. Lui 
Carlo îi lipsea degetul mare de la o mână. Pazzi își spusese 
că l-ar putea găsi în dosarele Chesturii în cel mult cinci 
minute. Chipurile amândurora erau luminate de jos în sus, 
de candelele mormântului. 

— Casa lui are sisteme de alarmă bune, spuse Pazzi. 

— M-am uitat. Va trebui să mi-l arăţi. 

— Trebuie să ia cuvântul la o întrunire mâine seară, 
vineri seara. Poţi s-o faci așa curând? 

— E foarte bine. 

Carlo voia să-l intimideze puţin pe poliţist, să-și impună 
dominaţia. 

— Ai să mergi alături de el, sau te temi? Ai să faci ce ești 
plătit să faci. Ai să mi-l arăţi. 

— Ai grijă cum vorbești. Am să fac ceea ce sunt plătit să 
fac, și la fel vei face și tu. Sau poţi să-ţi petreci pensia 
făcând pe calul de bătaie pentru poponarii din Volterra. 
Cum vrei. 

În misiune, Carlo era la fel de surd la insulte cum era și la 
strigătele de durere. Înţelese că l-a judecat greșit pe 
poliţist. Desfăcu braţele. 

— Spune-mi ce trebuie să știu. 

Se mută lângă Pazzi, de parcă amândoi ar fi jelit 
împreună în faţa micului mausoleu. Pe alee trecu o pereche 
ținându-se de mână. Carlo își scoase pălăria și cei doi 


bărbaţi rămaseră în picioare, cu capetele plecate. Pazzi 
puse florile la ușa mormântului. De la pălăria caldă a lui 
Carlo venea un miros neplăcut, rânced, ca de cârnaţi vechi. 
Pazzi întoarse capul ca să se apere de miros. 

— Mânuiește cu repeziciune cuțitul. Lovește jos. 

— Are armă de foc? 

— Nu știu. Din câte știu eu, n-a folosit niciodată. 

— Nu vreau să fiu silit să-l scot dintr-o mașină. Vreau să 
fie în stradă, fără prea mulţi oameni în preajmă. 

— Cum ai să-l dobori? 

— Asta-i treaba mea. 

Carlo băgă în gură urechea de porc și-i mestecă partea 
cartilaginoasă; din când în când, urechea apărea între 
buzele lui. 

— E și treaba mea, spuse Pazzi. Cum? 

— Îl ameţesc cu un pistol cu gaze, îl leg, după care pot să- 
i fac o injecție. Trebuie să-i verific dantura imediat, să nu 
cumva să aibă otravă sub vreo plombă. 

— Trebuie să ţină o prelegere la o întrunire care începe 
la șapte seara la Palazzo Vecchio. Dacă lucrează în capela 
Capponi de la Santa Croce vineri, va merge pe jos de acolo 
la Palazzo Vecchio. Cunoști Florenţa? 

— Da, o cunosc bine. Poţi să-mi faci rost de un permis de 
trecere auto pentru orașul vechi? 

— Da. 

— N-am să-l iau pe tip din biserică. 

Pazzi încuviinţă. 

— Mai bine să se prezinte la întrunire; în felul ăsta nu i se 
va simţi lipsa vreme de două săptămâni. Am un motiv să 
merg cu el spre Palazzo Capponi după ședință... 

— Nu vreau să-l înhaţ la el acasă. Ăla e teritoriul lui. El îl 
cunoaște, eu nu. Va fi vigilent, se va uita atent la ușă. Vreau 
să fie pe trotuar, în spaţiu deschis. 

— Atunci ascultă la mine. O să ieșim pe ușa principală din 
Palazzo Vecchio, cea care dă în Via dei Leoni va fi închisă. O 
vom lua pe Via Neri și vom traversa râul peste Ponte alle 


Grazie. În faţa muzeului Bardini, pe partea cealaltă, sunt 
copaci prin care nu răzbate lumina becurilor de pe stradă. 
La ora aceea e liniște. 

— Atunci, fie în fața muzeului Bardini, dar se poate s-o fac 
mai devreme dacă văd o ocazie, mai aproape de palazzo sau 
chiar în cursul zilei, dacă tipul se sperie și încearcă să fugă. 
Poate c-o să fim într-o ambulanţă. Rămâi lângă el până când 
îl ameţesc gazele paralizante, și după aia depărtează-te 
repede. 

— Vreau să dispară din Toscana înainte să i se întâmple 
ceva. 

— Crede-mă pe cuvânt, o să dispară de pe faţa 
pământului, cu picioarele înainte, spuse Carlo și zâmbi la 
gluma pe care doar el o înţelese; urechea de porc se zări 
printre buzele-i zâmbitoare. 


* Capitolul 35 


Vineri dimineaţa. O cameră mică la mansarda din Palazzo 
Capponi. Trei dintre pereţii văruiţi cu alb sunt goi. Pe al 
patrulea, imensă în cămăruţa strâmtă, se află o icoană mare 
din secolul treisprezece, o Madonna de Cimabue, cu capul 
plecat în acel unghi caracteristic, ca al unei păsări curioase; 
ochii ei migdalaţi privesc silueta măruntă, adormită sub 
tablou. 

Hannibal Lecter, veteran al priciurilor de închisoare și de 
azil, stă întins, nemișcat pe patul îngust, cu mâinile pe 
piept. 

Deschide ochii și se trezește brusc, complet, iar visul 
despre sora lui, Mischa, de mult moartă și mistuită trece 
fără vreo discontinuitate în realitatea stării de veghe: 
pericol atunci, pericol și acum. 

Conștiinţa pericolului nu i-a tulburat somnul mai mult 
decât uciderea hoţului de buzunare. 


Îmbrăcat de zi, subţire și perfect aranjat în costumul de 
mătase de culoare închisă, deconectează senzorii de 
mișcare din capul scării de serviciu și coboară în spaţiile 
vaste ale palatului. 

Acum e liber să se deplaseze prin tăcerea amplă a 
multelor încăperi, mereu o libertate ameţitoare pentru el, 
după atâţia ani de încarcerare într-o celulă la subsol. 

Așa cum zidurile acoperite de fresce din Santa Croce sau 
din Palazzo Vecchio debordează de înţelepciune, la fel, 
aerul Bibliotecii Capponi palpită de viaţă pentru doctorul 
Lecter în vreme ce muncește printre manuscrisele așezate 
în perfectă ordine, pe rafturile ce acoperă zidul înalt. Alege 
suluri de pergament, suflă praful de pe ele, firele de praf 
jucând într-o rază de soare de parcă morții, transformați de 
timp în praf, se chinuiau să-i vorbească despre soarta lor și 
despre propria lui soartă. Lucrează eficient, dar fără grabă 
inutilă, punând câteva documente în mapa sa, alegând cărţi 
și ilustraţii pentru prelegerea pe care o va ţine seara, la 
Studiolo. Sunt atât de multe lucruri pe care i-ar fi plăcut să 
le citească... 

Doctorul Lecter își pornește computerul portabil și, prin 
serverul secţiei de criminalistică a Universităţii din Milano, 
verifică pagina la zi a FBl-ului pe World Wide Web, la 
www.fbi.gov, așa cum poate orice cetăţean s-o facă. Află că 
audierea Subcomitetului Judiciar cu privire la raidul eșuat 
al lui Clarice Starling nu a fost programată. Nu dispune de 
codurile de acces necesare pentru a-și accesa propriul 
dosar de la FBI. În pagina Most Wanted, fosta lui înfățișare 
îl privește flancată de un atentator cu bombe și un 
incendiator. 

Doctorul Lecter alege ziarul de scandal în culori vii dintr- 
un teanc de pergamente și privește fotografia lui Clarice 
Starling de pe prima pagină; îi atinge faţa cu degetul. Lama 
lucioasă îi apare în mână ca și cum ar fi răsărit ca să-i 
înlocuiască al șaselea deget. Cuţitul se numește Harpie și 
are o lamă zimţată, în forma unei gheare. aie hârtia 


ziarului National Tattler la fel de ușor cum tăiase artera 
femurală a ţiganului - lama a intrat și a ieșit din carnea 
acestuia atât de repede că doctorul Lecter nici măcar n-a 
trebuit s-o curețe după aceea. 

Doctorul Lecter decupează chipul lui Clarice Starling și-l 
lipește pe o foaie de pergament goală. 

Apoi ia un creion și, cu mișcări fluide, îndemânatice, 
desenează pe pergament trupul unei leoaice înaripate, un 
grifon cu chipul lui Starling. Dedesubt scrie cu scrisul său 
distinct: Te-ai întrebat vreodată, Clarice, de ce filistinii nu 
te ințeleg? Știi de ce? Fiindcă tu ești răspunsul la 
ghicitoarea lui Samson: leoaică pe dinafară, miere pe 
dinăuntrui13+. 

La cincisprezece kilometri distanţă, așezat la adăpost de 
priviri curioase, în spatele unui zid înalt de piatră din 
Impruneta, Carlo Deogracias își verifica echipamentul, în 
vreme ce fratele lui, Matteo, exersa o serie de mișcări judo 
de doborâre a adversarului pe iarba moale, împreună cu 
ceilalți doi sarzi, Piero și Tommaso Falcione. Ambii fraţi 
Falcione erau rapizi și foarte puternici; Piero jucase scurt 
timp în echipa profesionistă de fotbal din Caglari. Tommaso 
studiase pe vremuri teologia, visând să devină preot, și 
vorbea o engleză corectă. Uneori se ruga alături de 
victimele lor. 

Duba albă Fiat a lui Carlo, cu număr de înmatriculare de 
Roma era închiriată în mod legal. Însemnele pe care scria 
OSPEDALE DELLA MISERICORDIA erau pregătite pentru a 
fi lipite pe laterale. Pereţii și podeaua erau acoperite cu 
saltele subţiri de protecţie, în eventualitatea că subiectul s- 
ar fi luptat înăuntrul dubei. 

Carlo intenţiona să-și îndeplinească misiunea exact după 
dorinţa lui Mason, dar dacă planul mergea prost și era silit 
să-l ucidă pe doctorul Lecter în Italia și să renunţe la 
filmarea din Sardinia, nu era totul pierdut. Carlo știa că-l 


poate „tranșa” pe doctorul Lecter tăindu-i capul și mâinile 
în mai puţin de un minut. 

Dacă nu avea așa mult timp la dispoziţie, putea să-i taie 
penisul și un deget; acestea, împreună cu testele ADN erau 
o dovadă suficientă a identităţii victimei. Sigilate în pungi 
de plastic și puse la gheaţă, puteau să ajungă în mâinile lui 
Mason în mai puţin de douăzeci și patru de ore, ceea ce-i 
dădea lui Carlo dreptul la o recompensă, pe lângă onorariul 
stabilit. 

În spatele banchetelor erau așezate ordonat un mic 
fierăstrău electric, foarfeci metalice cu mânere lungi, un 
fierăstrău chirurgical, cuțite ascuţite, pungi de plastic 
autosigilante, un dispozitiv Black&Decker care să-i ţină 
doctorului braţele nemișcate și o cutie de expediere prin 
DHL Air Express cu taxa de expediţie plătită în avans, 
estimând greutatea capului doctorului Lecter la șase 
kilograme, iar mâinile lui la un kilogram fiecare. 

Dacă avea norocul să înregistreze pe casetă video 
operaţiunea de „tranșare” în caz de urgenţă, Carlo avea 
aproape certitudinea că Mason va plăti ceva pe deasupra ca 
să-l vadă pe doctorul Lecter măcelărit de viu, chiar și după 
ce scuipa milionul de dolari pentru capul și mâinile 
doctorului. Pentru această eventualitate, Carlo se dotase cu 
o cameră video de bună calitate, o sursă de lumină și un 
trepied, și-l învățase pe Matteo noţiunile de bază ale 
manevrării aparatelor. 

Cercetă cu aceeași atenţie instrumentele pentru 
capturare. Piero și Tommaso erau experţi în prinderea cu 
plasa, acum împăturită cu aceeași grijă ca o parașută. Carlo 
avea de asemenea o seringă hipodermică și o pușcă cu aer 
comprimat cu tranchilizant, ambele cu o cantitate de 
acepromazină - un tranchilizant veterinar - suficientă 
pentru a pune la pământ un animal de talia doctorului 
Lecter în câteva clipe. Carlo îi spusese lui Rinaldo Pazzi că 
va începe cu pistolul de gaze, care era de asemenea 
încărcat și pregătit, dar dacă avea ocazia să bage acul 


seringii oriunde în fesele sau picioarele doctorului Lecter, 
pistolul nu va mai fi necesar. 

Răpitorii trebuiau să rămână pe teritoriul Italiei 
continentale cu prizonierul lor doar vreme de circa 
patruzeci de minute, durata de timp necesară pentru a 
ajunge cu mașina la aeroportul din Pisa, unde îi va aștepta 
un avion sanitar. Aeroportul din Florenţa se afla mai 
aproape, dar traficul aerian era mai puţin intens și, ca 
atare, un zbor particular ar fi fost mai ușor observat. 

În mai puţin de o oră și jumătate, vor fi în Sardinia, unde 
comitetul de primire a doctorului aștepta tot mai flămând. 

Carlo le cântări pe toate în căpăţâna sa inteligentă și rău 
mirositoare. Mason nu putea fi prostit. Plăţile erau 
concepute astfel încât lui Rinaldo Pazzi să nu i se întâmple 
nimic rău - pe Carlo l-ar fi costat mulţi bani să-l omoare pe 
Pazzi și să încerce să revendice întreaga recompensă. 
Mason nu voia să tragă ponoasele de pe urma morţii unui 
poliţist. Mai bine să facă lucrurile așa cum a vrut Mason. 
Dar Carlo simțea mâncărimi pe tot corpul gândindu-se ce ar 
fi putut dobândi cu câteva tăieturi de fierăstrău dacă l-ar fi 
descoperit el însuși pe doctorul Lecter. 

Probă fierăstrăul electric. Unealta porni de la prima 
încercare. 

Carlo schimbă câteva vorbe cu ceilalţi, după care plecă 
spre oraș pe o mică motorino, înarmat numai cu un cuţit, un 
pistol și o seringă. 

e 

Era încă dimineaţă devreme când doctorul Hannibal 
Lecter părăsi strada zgomotoasă și intră în Farmacia di 
Santa Maria Novella, unul din cele mai bine mirositoare 
locuri de pe pământ. Rămase câteva minute neclintit, cu 
capul pe spate și ochii închiși, inhalând aromele 
minunatelor săpunuri, loţiuni și creme, și cele ale 
ingredientelor din laboratoare. Portarul era obișnuit cu el, 
iar funcţionarii, afișând de obicei un oarecare aer de 
superioritate, dovedeau un mare respect pentru «el. 


Cumpărăturile curtenitorului doctorul Fell pe parcursul 
lunilor petrecute de el în Florenţa nu însumau mai mult de 
o sută de mii de lire, dar aromele și esenţele erau alese și 
combinate cu o sensibilitate uluitoare și recompensatoare 
pentru acești negustori de parfum, care trăiau conduși de 
simţul olfacţiei. 

Tocmai pentru a-și păstra această plăcere, doctorul 
Lecter nu-și modificase nasul cu niciun fel de rinoplastie, cu 
excepţia injecţiilor externe cu colagen. Pentru el, aerul era 
colorat de mirosuri la fel de distincte și de vii ca și culorile; 
putea să le stratifice și să le îmbogăţească așa cum ar fi 
pictat o acuarelă. Acest loc nu avea nimic de închisoare. 
Aici, aerul era muzică. Se simțeau lacrimile palide de 
tămâie așteptând extragerea esenței, bergamotele galbene, 
santalul, scorţișoara și mimoza în concert, peste notele 
dominante ale ambrei cenușii autentice, zibetei, uleiului de 
castor și esenței cerbului moscat. 

Doctorul Lecter cultiva uneori iluzia că poate mirosi cu 
palmele, cu braţele și obrajii, că mirosurile îl inundă. Că 
poate mirosi cu faţa, cu inima. 

Din motive anatomice foarte întemeiate, mirosul se 
imprimă în memorie mult mai ușor decât oricare alt simţ. 

Aici, doctorul Lecter trăi fragmente și străfulgerări de 
amintire, stând în lumina blândă a lămpilor Art Deco ale 
farmaciei, respirând, respirând. Aici nu se regăsea nimic 
din închisoare. Cu excepţia... ce-i asta? Clarice Starling?! 
Nu era vorba de parfumul LAir du Temps pe care îl prinsese 
când ea și-a deschis poșeta aproape de gratiile cuștii sale 
din azil. Nu era asta. Astfel de parfumuri nu se vindeau aici, 
în Farmacia. Nu era nici loţiunea ei de corp. Ah. Sapone di 
mandorle. Renumitul săpun cu migdale al farmaciei. Unde îi 
simţise mirosul? În Memphis, când ea stătea în faţa celulei 
lui, când i-a atins în treacăt degetul la scurt timp înainte să 
evadeze. Starling, atunci. Curată, bogată în texturi. Bumbac 
uscat la soare și călcat. Clarice Starling, atunci. Atrăgătoare 


și ispititoare. Obositoare prin onestitate și absurdă în 
principiile ei. Cu inteligenţa vivace a mamei ei. Îmmmm. 

Pe de altă parte, amintirile negative se asociau pentru 
doctorul Lecter cu mirosuri neplăcute, iar aici, în Farmacia, 
era probabil pe cât de departe putea să fie de subteranele 
puturoase, întunecate aflate dedesubtul palatului memoriei 
sale. 

Contrar obiceiului, doctorul Lecter cumpără o mulţime 
de săpunuri, loţiuni și uleiuri de baie în acea zi cenușie de 
vineri. Câteva le luă cu el, iar restul ceru farmaciei să le 
expedieze prin poștă, scriind etichetele de expediţie el 
însuși, cu scrisul său aparte. 

—  Dorește dottore să includă un bilet? întrebă 
funcţionarul. 

— De ce nu? replică doctorul Lecter și strecură desenul 
împăturit al grifonului în cutie. 

e 

Farmacia di Santa Mana Novella e lipită de o mănăstire 
aflată pe Via Scala, iar Carlo, credincios, își scoase pălăria 
când se așeză la pândă sub o imagine a Fecioarei din 
apropierea intrării. Observase că presiunea aerului 
determinată de ușile interioare ale holului de la intrare 
determină ușile exterioare să se întredeschidă cu câteva 
clipe înainte să iasă cineva. Asta îi oferea timp să se 
ascundă și să tragă cu ochiul din ascunzătoare de fiecare 
dată când ieșea vreun cumpărător. 

Când doctorul Lecter ieși cu mapa subţire în mână, Carlo 
era bine ascuns după toneta unui vânzător de cărţi poștale. 
Doctorul porni pe drumul său. Când trecu pe lângă 
imaginea Fecioarei, înălță capul și nările îi vibrară în vreme 
ce privi statuia și gustă aerul. 

Carlo își spuse că poate fi un gest de devoțiune. Se 
întreba dacă doctorul Lecter e un om religios, așa cum sunt 
adeseori nebunii. Poate că-l va putea face pe doctor să-l 
blesteme pe Dumnezeu spre sfârșit; asta l-ar încânta pe 


Mason. Firește, mai întâi ar trebui să-l trimită pe Tommaso 
cel pios mai departe, să nu audă. 
e 

După-amiaza târziu, Rinaldo Pazzi scrise soţiei sale o 
scrisoare care cuprindea și o încercare de sonet pe care îl 
compusese demult, pe vremea când îi făcea curte, și fusese 
prea timid ca să i-l dăruiască atunci. Incluse codurile 
necesare pentru a revendica banii depozitaţi în Elveţia, 
împreună cu o scrisoare pe care să i-o trimită lui Mason 
dacă acesta ar fi încercat să-i nege dreptul asupra banilor. 
Puse scrisoarea într-un loc unde ea avea s-o găsească 
numai dacă i-ar aduna obiectele personale. 

La ora șase, merse la Museo Bardini pe mica sa motorino; 
legă motocicleta cu un lanţ de suportul de unde ultimii 
studenţi întârziaţi își luau bicicletele. Văzu duba albă cu 
însemne de ambulanţă parcată în apropierea muzeului și-și 
spuse că poate fi a lui Carlo. În dubă ședeau doi bărbaţi. 
Când se întoarse cu spatele la ei, Pazzi le simţi privirile 
studiindu-l. 

Avea timp berechet. Becurile de pe stradă erau deja 
aprinse. Se plimbă încet spre râu, prin umbra densă, utilă, 
aruncată de copacii din dreptul muzeului. Traversând Ponte 
alle Grazie, privi un timp în jos, la Arno cel leneș, și formulă 
ultimele gânduri lungi pe care va mai avea timp să le aibă. 
Noaptea va fi întunecoasă. Bun. Nori joși goneau spre 
răsărit peste Florenţa, atingând în treacăt turla ascuţită de 
pe acoperișul lui Palazzo Vecchio, iar vântul stârnea 
vârtejuri de praf și pulveriza excrementele lăsate de 
porumbei în piaţa din faţa bisericii Santa Croce, spre care 
se îndrepta acum Pazzi, cu buzunarele îngreunate de un 
pistol Beretta de calibrul .380, un box plat din piele și un 
cuţit pregătit pentru doctorul Lecter dacă ar fi fost necesar 
să-l ucidă pe loc. 

Biserica Santa Croce se închide la ora șase după-amiaza, 
dar un paracliser îl lăsă pe Pazzi să intre pe o ușă mică de 
lângă faţada bisericii. Nu voia să-l întrebe dacă „doctorul 


Fell” lucrează, așa că merse binișor să vadă. Lumânările 
care ardeau pe altarele înșirate de-a lungul pereţilor îi 
ofereau suficientă lumină. Merse prin biserica aceea vastă 
până când putu să zărească până la capătul braţului drept 
al construcţiei în formă de cruce. Era greu să vadă, pe 
lângă lumânările aprinse de credincioși, dacă doctorul Fell 
se află în Capela Capponi. Merse fără zgomot de-a lungul 
transeptului din dreapta. Privi. O umbră mare se proiectă 
pe zidul capelei, și pentru o clipă lui Pazzi i se opri 
respiraţia. Era doctorul Fell, aplecat deasupra lămpii sale 
de pe pardoseală, unde lucra la inscripţii. Doctorul se 
ridică, privi pătrunzător prin întuneric ca o bufniţă, capul 
rotindu-se, corpul nemișcat, luminat de jos în sus de lampa 
sa de lucru, umbra imensă în spatele lui. Apoi umbra se 
micșoră pe zidul capelei, semn că s-a întors la munca sa. 

Pazzi simţi firișoare de sudoare prelingându-i-se pe 
spate, sub cămașă, dar chipul îi era rece. 

Mai era încă o oră până la începerea întrunirii de la 
Palazzo Vecchio, și Pazzi voia să ajungă cu întârziere. 

Cu frumuseţea sa severă, capela construită de 
Brunelleschi pentru familia Pazzi la Santa Croce este o 
mândrie a arhitecturii renascentiste. Aici, cercul și pătratul 
sunt reconciliate. Este o structură separată, în afara 
sanctuarului constituit de Santa Croce, la care se ajunge 
numai printr-o arcadă izolată. 

Pazzi se rugă în capela strămoșească, îngenuncheat pe 
pardoseala de piatră, vegheat de chipul aproape identic cu 
al său din rondelul lui Della Robbia aflat deasupra lui, sus. 
Își simţea rugăciunile apăsate de cercul de apostoli de pe 
plafon și-și spuse că poate rugăciunile au evadat prin 
arcada întunecoasă din spatele lui și, de aici, au zburat 
direct spre cerul deschis și spre Dumnezeu. 

Cu un efort, își imagină unele lucruri bune pe care le 
putea face cu banii primiţi în schimbul doctorului Lecter. Se 
văzu, alături de soţia lui, dând bănuţi copiilor străzii; văzu 
niște aparate medicale pe care le vor dona unui spital. Văzu 


valurile mării Galileei, care semănau foarte bine cu cele din 
Chesapeake. Văzu mâna trandafirie, arătoasă a nevestei lui 
înconjurându-i penisul, strângându-l ca să-l întărească și 
mai mult. 

Privi în jur, nu văzu pe nimeni și spuse cu voce tare lui 
Dumnezeu: „Mulţumescu-ţi, Iată ceresc, că mi-ai permis să 
șterg de pe fața pământului Tău acest monstru, acest 
monstru al monștrilor. Îţi mulţumesc în numele sufletelor pe 
care Noi le vom cruța de durere.” Dacă acest „noi” era 
pluralul majestăţii sau o referire a parteneriatului dintre 
Pazzi și Dumnezeu, nu e clar, și probabil că nu există un 
singur răspuns. 

Acea parte din el care nu-i era prietenă îi spuse lui Pazzi 
că el și doctorul Lecter au ucis împreună, că Gnocco era 
victima lor, din moment ce Pazzi n-a făcut nimic ca să-l 
salveze și s-a simţit ușurat când moartea i-a astupat gura. 

Există oarecare mângâiere în rugăciune, reflectă Pazzi 
plecând din capelă. Ileșind prin arcada întunecoasă, avu 
senzaţia clară că nu e singur. 

e 

Carlo aștepta sub un balcon de la Palazzo Piccolomini; își 
potrivi pasul cu al lui Pazzi. Vorbiră foarte puţin. 

Trecură prin spatele lui Palazzo Vecchio și se convinseră 
că ieșirea din spate, care dădea în Via dei Leone e încuiată, 
iar ferestrele de deasupra ei, oblonite. 

Singura ușă deschisă era cea principală. 

— O să ieșim pe aici, coborâm treptele și o luăm pe după 
colţ, spre Via Neri, spuse Pazzi. 

— Fratele meu și cu mine o să fim pe partea de piaţă 
dinspre Loggia. O să rămânem binișor în spatele vostru. 
Ceilalţi sunt la Museo Bardini. 

— l-am văzut. 

— Şi ei te-au văzut. 

— Pistolul cu gaze paralizante face mult zgomot? 

— Nu prea, nu ca o armă de foc, dar ai să-l auzi, iarelo 
să cadă rapid. 


Carlo nu-i spuse că Piero va trage din umbrele din faţa 
muzeului când Pazzi și doctorul Lecter se vor afla încă în 
lumină. Nu voia ca Pazzi să se depărteze de doctor și să-l 
avertizeze astfel înaintea împușcăturii. 

— Trebuie să-i confirmi lui Mason că ai pus mâna pe tip. 
Trebuie s-o faci în seara asta, spuse Pazzi. 

— Nu-ţi face griji. Javra aia o să-și petreacă seara 
implorându-l pe Mason la telefon, zise Carlo privind într-o 
parte spre Pazzi, sperând să-l vadă stânjenit. Mai întâi o să 
se roage de Mason să-l cruţe, iar după o vreme o să implore 
să moară. 


* Capitolul 36 


Se lăsă noaptea și ultimii turiști fură ușuiţi din Palazzo 
Vecchio. Mulţi dintre ei, conștienți de silueta fantomatică a 
castelului medieval în spate, pe când se împrăștiau prin 
piaţă, simţiră nevoia să se întoarcă și să mai vadă o dată 
parapeţii crenelaţi, mult deasupra lor. 

Reflectoarele se aprinseră, scăldând piatra goală, aspră, 
ascuţind umbrele de sub parapeţi. În timp ce rândunelele 
se întoarseră la cuiburi, apărură primii lilieci, deranjaţi în 
vânătoarea lor mai mult de scârţâitul de înaltă frecvenţă a 
uneltelor electrice ale restauratorilor decât de lumină. 

înăuntrul palatului, munca nesfârșită de conservare și 
întreţinere avea să continue timp de încă o oră, cu excepţia 
Salonului Crinilor, unde doctorul Lecter conversa cu 
maistrul echipei de întreţinere. 

Maistrul, obișnuit cu zgârcenia și poruncile acre ale 
Comisiei de Arte Frumoase, îl găsi pe doctor și curtenitor și 
extrem de generos. 

În câteva minute, muncitorii lui își strângeau sculele, 
mutând  uriașele mașini de lustruit pardoseala și 
compresoarele lângă pereţi, rulându-și cablurile. Așezară 
repede scaunele pliante pentru ședința Studiolo - erau 
necesare numai douăsprezece scaune, și deschiseră larg 
terestrele ca să îndepărteze mirosurile de vopsea, lac și 
poleială ale activităţii lor. 

Doctorul a insistat să aibă un pupitru adecvat; a fost găsit 
unul mare cât un amvon în fostul birou al lui Niccolo 
Machiavelli, alăturat salonului, și adus pe o platformă înaltă 
pe roţi, împreună cu retroproiectorul palatului. 

Ecranul mic aferent proiectorului nu l-a mulțumit pe 
doctorul Lecter, așa că a renunţat la el. A încercat să-și 
prezinte imaginile în mărime naturală pe una din pânzele 


agăţate de plafon care protejau un perete redecorat. După 
ce a ajustat modul de prindere al pânzei și i-a netezit 
faldurile, a constatat că pânza îi convenea foarte bine. 

Puse semne în mai multe din tomurile groase adunate 
teanc pe pupitru, după care se duse la fereastră, cu spatele 
la încăpere, în timp ce membrii cercului Studiolo, în 
costumele lor întunecate, prăfuite, sosiră și se așezară, 
scepticismul tacit al învăţaţilor arătându-se de la sine când 
își rearanjară scaunele, dispuse iniţial în semicerc, într-o 
configuraţie care aducea mai mult cu o tribună a juraţilor. 

Privind pe fereastra înaltă, doctorul Lecter zărea Domul 
și clopotnița lui Giotto, profilându-se negre spre apus, dar 
nu și baptisteriul iubit de Dante, dedesubtul lor. 
Reflectoarele îndreptate în sus îl împiedicau să vadă jos, în 
piața întunecată, unde îl așteptau asasinii. 

În vreme ce acești învăţaţi, cei mai renumiţi în materie de 
istorie medievală și renascentistă din lume, se instalară pe 
scaune, doctorul Lecter compuse în minte prelegerea pe 
care avea să o susţină în faţa lor. Îi trebuiră ceva mai mult 
de trei minute să o organizeze. Subiectul era Infernul lui 
Dante și luda Iscariotul. 

e 

În concordanţă cu preferința celor din Studiolo pentru 
epoca pre-renascentistă, doctorul Lecter a început cu cazul 
lui Pier della Vigna, logofăt al regatului Siciliei, a cărui 
lăcomie i-a câștigat un loc în Infernul lui Dante. În prima 
jumătate de oră, doctorul i-a fascinat cu intrigile medievale 
autentice care au fost îndărătul prăbușirii lui della Vigna. 

— Della Vigna a fost dezonorat și orbit pentru că, prin 
lăcomia sa, a trădat încrederea împăratului, spuse Lecter 
apropiindu-se de subiectul său principal. Peregrinul lui 
Dante l-a găsit la al șaptelea cerc al Infernului, rezervat 
sinucigașilor. Ca și Iuda Iscariotul, a murit spânzurat. Iuda, 
Pier della Vigna și Ahitofel, ambițiosul sfetnic al lui Absalom, 
sunt legaţi pentru Dante prin lăcomia pe care a văzut-o în ei 
și prin moartea, prin spânzurătoare, a fiecăruia dintre ei. 


Lăcomia și spânzurătoarea sunt legate în gândirea antică și 
medievală: St. Jerome scria că însuși prenumele lui Iuda, 
Iscariotul, înseamnă „bani” sau „preţ”, în vreme ce 
părintele Origen spune că Iscariotul derivă din cuvântul 
ebraic care înseamnă „prin sufocare” și că numele lui 
înseamnă luda cel Sufocat. 

Doctorul Lecter își îndreptă ochii spre sală, privind peste 
ochelari în direcţia ușii. 

— A, Commendator Pazzi, bine aţi venit. Fiindcă sunteţi 
cel mai aproape de ușă, sunteţi amabil să reduceţi luminile? 
Veţi fi interesat de cele ce urmează, Commendatore, 
întrucât în Infernul lui Dante există deja doi Pazzi... 

Profesorii din Studiolo chicotiră uscat. 

— Unul e Camicion de' Pazzi, care a ucis un membru al 
propriei familii, și așteaptă sosirea celui de-al doilea Pazzi - 
dar sunteţi nu dumneavoastră, ci Carlino, care va fi trimis și 
mai jos în lad pentru înșelarea și trădarea Guelfilor Albi, 
partidul din care făcea parte și Dante. 

Un liliac mic intră printr-una din ferestrele deschise și 
dădu un ocol camerei peste capetele profesorilor timp de 
câteva clipe, întâmplare foarte obișnuită în Toscana și 
ignorată de toată lumea. 

Doctorul Lecter își reluă vocea de conferenţiar. 

— Lăcomia și spânzurătoarea, așadar, legate una de alta 
încă din antichitate; imaginea apare în repetate rânduri în 
artă. 

Doctorul Lecter apăsă comutatorul pe care-l ţinea în 
palmă și retroproiectorul se trezi la viaţă, aruncând o 
imagine pe paravanul de pânză ce acoperea zidul. Urmară 
și alte imagini, în succesiune rapidă, în timp ce el vorbea. 

— lată prima reprezentare cunoscută a Răstignirii, 
sculptată pe o cutie de fildeș în Galia, în jurul anului patru 
sute după Hristos. Cuprinde și moartea prin spânzurare a 
lui Iuda, cu fața ridicată spre creanga de care atârnă. Și 
aici, pe un relicvariu din secolul patru, din Milano, și pe un 


diptic din secolul nouă, luda spânzurat. De fiecare dată, se 
uită în sus. 

Liliacul trecu de câteva ori prin faţa ecranului, la 
vânătoare de insecte. 

— Pe această imagine de pe ușile Catedralei Benevento îl 
vedem pe luda spânzurat, cu intestinele atârnând, așa cum 
îl descrie Sfântul Luca, medicul, în Faptele Apostolilor. Aici îl 
vedem spânzurat și chinuit de Harpii, iar deasupra lui, pe 
cer, e chipul lui Cain-cel-din-Lună; iar aici e înfățișat chiar 
de Giotto al vostru, din nou cu viscerele atârnând. Și în 
sfârșit, într-o ediție din secolul cincisprezece a Infernului, 
iată trupul lui Pier della Vigna atârnat de un copac ce 
sângerează. Nu voi insista asupra paralelei evidente cu 
luda lIscariotul. Dar Dante nu avea nevoie de ilustraţii 
desenate. Geniul lui Dante Alighieri se dovedește când îl 
face pe Pier della Vigna, aflat acum în Iad, să vorbească în 
șuieraturi încordate și consoane sibilante, sufocate, de 
parcă s-ar afla în continuare spânzurat. Ascultaţi-l cum își 
descrie singur calvarul: își târâie, împreună cu celălalt 
condamnat, propriul leș ca să-l spânzure de creanga unui 
salcâm plin de spini: 


„Surge in vermena e in pianta silvestra: 
IArpie, pascendo poi de le sue foglie 
fanno dolore, e al dolor fenestra.” 


Obrazul doctorului Lecter, de obicei alb, se împurpurează 
în timp ce emite, pentru membrii Studiolo, sunetele 
gâlgâite, sufocate ale lui Pier della Vigna în agonie, și cu 
fiecare apăsare a degetului său pe telecomandă, imaginile 
lui della Vigna și luda cu intestinele eviscerate alternează 
pe câmpul amplu al paravanului suspendat. 


„Come laltre verrem per nostre spoglie, 
ma non pero ch'alcuna sen rivesta, 
che non e giusto aver cio ch'om si toglie. 


Qui la strascineremo, e per la mesta 
selva saranno i nostri corpi appesi, 
ciascuno al prun de lombra sua molesta.” 


Liniște desăvârșită. Apoi reia: 

Astfel, Dante evocă, prin sunete, moartea lui luda 
rimând cu moartea lui Pier della Vigna, pentru aceleași 
crime: avariţie și înșelăciune. Ahitofel, Iuda, al vostru Pier 
della Vigna. Lăcomie, spânzurătoare, autodistrugere - iar 
lăcomia fiind la fel de  autodistrugătoare ca și 
spânzurătoarea. Și ce spune sinucigașul florentin în 
chinurile sale de la sfârșitul cântului? Io fei gibetto a me de 
le mie case. lar eu, eu mi-am făcut din căminu-mi 
spânzurătoare. 

Face o pauză, apoi continuă: 

— Data viitoare poate că veţi voi să discutăm despre fiul 
lui Dante, Pietro. În mod incredibil, el este singurul din 
scriitorii timpurii din cântul treisprezece care face legătura 
între Pier della Vigna și luda. De asemenea, cred că ar fi 
interesant de abordat problema mușcăturii la Dante. 
Contele Ugolino mușcându-l pe arhiepiscop de ceafă, Satan 
cel cu trei feţe mestecându-i pe Iuda, Brutus și Cassius, toţi 
trădători, ca și Pier della Vigna. Vă mulțumesc pentru 
atenţia acordată. 

Învăţaţii îl aplaudară entuziasmați, în maniera lor moale, 
prăfuită, iar doctorul Lecter lăsă luminile scăzute în timp ce 
le spuse la revedere, fiecăruia pe nume, ţinând cărți în 
brațe ca să nu trebuiască să dea mâna cu ei. leșind din 
lumina blândă a Salonului Crinilor, părea că vraja 
discursului plutește mai departe în jurul lor. 

Doctorul Lecter și Rinaldo Pazzi, rămași singuri în marea 
încăpere, auziră comentariile înflăcărate care izbucniră 
printre învăţaţi în vreme ce aceștia coborau treptele. 

— Ce părere aveţi, Commendatore, mi-am salvat slujba? 

— Nu sunt un învăţat, doctore Fell, dar oricine poate 
vedea că i-aţi impresionat. Doctore, dacă nu aveţi nimic 


împotrivă, vă voi conduce acasă pentru a lua lucrurile 
personale ale predecesorului dumneavoastră. 

— Sunt două valize pline, Commendatore, și văd că aveţi 
și servieta. Vreţi să le duceţi singur? 

— Pot să chem o mașină a poliţiei să mă aștepte la 
Palazzo Capponi. 

Pazzi avea de gând să insiste dacă era nevoie. 

— Bine, spuse doctorul Lecter. Un minut, să fac puţină 
ordine. 

Pazzi încuviinţă și se duse la fereastra înaltă cu telefonul 
mobil în mână, fără să-și ia ochii o clipă măcar de la Lecter. 

Observă că doctorul e perfect calm. De la etajele de 
dedesubt se auzeau sunetele sculelor electrice. 

Pazzi formă un număr și, când Carlo Deogracias 
răspunse, rosti: „Laura, amore, sosesc acasă foarte 
curând.” 

Doctorul Lecter își luă cărţile de pe podium și le puse 
într-o geantă. Se întoarse spre retroproiector, al cărui 
ventilator încă mai zumzăia, în fascicolul de lumină dansând 
fire de praf. 

— Ar fi trebuit să le-o arăt și pe asta; nu-mi dau seama 
cum de mi-a scăpat. 

Doctorul Lecter proiectă un alt desen, un bărbat gol 
spânzurând sub parapeţii palatului. 

— Acesta vă va interesa, Commendator Pazzi. Să văd 
dacă pot focaliza mai bine. 

Doctorul Lecter butonă aparatul, după care se apropie de 
imaginea de pe zid, silueta lui neagră pe pânză fiind de 
aceeași mărime cu cea a bărbatului spânzurat. 

— Vedeţi cât de cât? Nu se poate mări mai mult. Aici l-a 
mușcat arhiepiscopul. Iar dedesubtul lui îi e scris numele. 

Pazzi nu se apropie de doctorul Lecter, dar venind lângă 
zid simţi mirosul unei substanţe chimice, și pentru o clipă își 
spuse că e vreuna din substanţele folosite de restauratori. 

—  Distingeţi literele? Scrie „Pazzi”, și o poezie 
rudimentară. E strămoșul dumitale, Francesco, spânzurat 


lângă zidul exterior al Palazzo Vecchio, sub aceste ferestre. 

Doctorul Lecter înfruntă privirea lui Pazzi peste fascicolul 
de lumină dintre ei. 

— Fiindcă veni vorba, signore Pazzi, trebuie să vă 
mărturisesc: mă gândesc foarte serios să vă mănânc soţia. 

Doctorul Lecter trase paravanul uriaș peste Pazzi; acesta 
se luptă cu pânza, încercând să-și scoată capul de sub ea, 
cu inima bubuind. Doctorul Lecter ajunse lângă el într-o 
clipă, îl înhăţă de gât cu o forţă teribilă și-i aplică un burete 
îmbibat cu eter peste pânza care acoperea faţa lui Pazzi. 

Rinaldo Pazzi, bărbat puternic, se zbătu cu braţele și 
picioarele încurcate în pânză, apoi numai picioarele 
încurcate în pânză, mai reuși totuși să ducă mâna la pistol 
în vreme ce se prăbușesc pe dușumea amândoi, încercă să 
îndrepte arma în spate, spre forma mișcătoare de sub 
pânză, apăsă pe trăgaci și se împușcă în coapsă, iar o clipă 
mai târziu se cufundă într-un vârtej negru... 

Descărcarea micului pistol de calibrul .380 pe sub pânză 
n-a făcut mult mai multă gălăgie decât bubuiturile și 
scrâșnetele aparatelor de la etajele inferioare. Nimeni nu 
urcă scările. Doctorul Lecter închise cu o smucitură ușile 
mari ale Salonului Crinilor și trase drugul de siguranţă... 

e 

O oarecare greață și senzaţie de vomă însoţi revenirea lui 
Pazzi în simţire; avea gustul eterului în gât și o greutate în 
piept. 

Descoperi că se află tot în Salonul Crinilor și că nu se 
poate mișca. Rinaldo Pazzi era legat fedeleș cu paravanul 
de pânză și cu sfoară, ţeapăn ca o pendulă străveche, prins 
de căruciorul folosit de muncitori ca să mute pupitrul. Peste 
gură avea o fâșie de bandă adezivă. Un bandaj oprise 
sângerarea rănii făcută de glonţ în coapsă. 

Privindu-l, rezemat de pupitru, doctorul Lecter își aminti 
de sine însuși, legat în același mod când îl mutau dintr-o 
parte în alta a azilului pe un cărucior. 


— Mă auzi, signore Pazzi? Respiră adânc cât mai poţi, și 
limpezește-ţi mintea. 

Mâinile doctorului Lecter își vedeau de treabă în timp ce 
el vorbea. Rostogolise în cameră un aparat mare de lustruit 
pardoseala și mânuia cablul gros, portocaliu al acestuia, 
făcând un laţ de spânzurătoare la capătul cu ștecherul. 
Cablul cu izolaţie de cauciuc scârţâi când îl înfășură de 
treisprezece ori, după tradiţie, la capătul laţului. 

Definitivă laţul trăgând de el o ultimă oară și-l puse pe 
pupitru. Ștecherul ieșea dintre buclele de cablu la capătul 
ștreangului. 

Arma lui  Pazzi, cătușele de plastic, conţinutul 
buzunarelor și al servietei se aflau pe podium. Doctorul 
Lecter îi răsfoi hârtiile. Băgă în buzunar dosarul poliţiei 
conţinând propriul său permesso di soggiorno, permisul de 
muncă, fotografiile și negativele noului său chip. 

lată și partitura muzicală pe care doctorul Lecter o 
împrumutase signorei Pazzi. O culese și o apropie de buze. 
Nările îi fremătară; inhală profund, cu fața aproape de cea 
a lui Pazzi. 

— Laura - dacă pot să-i spun Laura - folosește probabil o 
cremă de mâini minunată seara, signore. Lunecoasă. La 
început rece, după aceea caldă. Parfum de flori de portocal. 
Laura, /orange. Îmmmm. N-am pus nimic în gură toată 
ziua. La drept vorbind, ficatul și rinichii ar fi potriviţi pentru 
cină pe loc, astă seară, dar restul cărnii ar trebui să stea o 
săptămână agăţată într-un loc cu curenţi de aer rece. N-am 
urmărit prognoza meteo, dar dumneata? Bănuiesc că asta 
înseamnă „nu”. Dacă îmi spui ce am nevoie să știu, 
Commendatore, îmi va conveni să plec fără să-mi iau masa; 
signora Pazzi va rămâne nevătămată. Îţi voi pune 
întrebările și după aceea vom vedea. Poţi să ai încredere în 
mine, să știi, deși cred că-ţi vine greu să ai încredere, 
știindu-ţi propria fire. Am văzut, la teatru, că m-ai 
identificat. Te-ai scăpat în pantaloni când m-am aplecat spre 
mâna signorei? Dacă am văzut că poliția nu apare, a devenit 


clar că m-ai vândut. Lui Mason Verger? Clipește de două ori 
dacă răspunsul e afirmativ. Mulţumesc; așa mă gândeam și 
eu. O dată am sunat și eu la numărul de telefon de pe afișul 
lui omniprezent, doar așa, ca să mă distrez. Oamenii lui 
așteaptă afară? Îm-hmmm. Și unul din ei miroase ca niște 
cârnaţi de porc stricaţi? Înţeleg. Ai spus cuiva din Chestură 
despre mine? Mi s-a părut, sau ai clipit doar o dată? Așa 
credeam și eu. Acum, vreau să te gândești puţin și să-mi 
spui codul tău de acces pentru computerul PECV de la 
Quantico. 

Doctorul Lecter desfăcu cuțitul Harpie. 

— Am să-ţi dau jos banda adezivă și îmi poţi spune. 

Ridică cuțitul. 

— Să nu încerci să ţipi. Crezi că te poţi abţine să nu ţipi? 

Pazzi era răgușit din cauza eterului. 

— Jur pe tot ce am mai sfânt că nu știu codul. Nu mă pot 
gândi. Putem merge în mașina mea, am hârtii... 

Doctorul Lecter îl roti pe Pazzi cu faţa spre ecran și 
comută de câteva ori alternativ imaginea lui Pier della 
Vigna spânzurat și cea a lui luda spânzurat cu intestinele 
pe-afară. 

— Ce zici, Commendatore? Cu intestinele înăuntru, sau 
afară? 

— Codul e în carnetul meu. 

Doctorul Lecter ţinu agenda în faţa lui Pazzi până când 
acesta găsi însemnarea, printre numere de telefon. 

— Şi te poţi conecta de la distanţă, ca oaspete? 

— Da, cârâi Pazzi. 

— Mulţumesc, Commendatore. 

Doctorul Lecter înclină căruciorul pe spate și-l împinse pe 
Pazzi spre ferestrele mari. 

— Ascultă-mă! Am bani, omule! Trebuie să ai bani ca să 
fugi. Mason Verger n-o să renunţe niciodată. Nu va renunţa 
niciodată. Nu _ te poţi duce acasă după bani, îţi 
supraveghează casa! 


Doctorul Lecter așeză două scânduri de pe schele 
potrivindu-le în chip de rampă peste pervazul jos al 
ferestrei și-l împinse pe Pazzi, cu cărucior cu tot, în balcon. 

Adierea era rece pe faţa transpirată a lui Pazzi. Începu să 
vorbească tot mai repede. 

— N-ai cum să scapi cu viaţă din clădirea asta. Eu am 
lumi. Am o sută șaizeci de milioane de lire bani gheaţă, o 
sută de mii de dolari americani! Îi dau telefon nevesti-mi. Îi 
spun să aducă banii și să-i pună în mașina mea, și să lase 
mașina chiar în faţa palatului. 

Doctorul Lecter luă ștreangul de pe pupitru și-l duse 
afară, trăgând după el cablul portocaliu. Celălalt capăt era 
legat strâns în jurul aparatului masiv de lustruit pardoseala. 

Pazzi tot mai vorbea. 

— O să mă sune pe mobil când ajunge, și o să lase mașina 
și banii pentru tine. Am permisul de liberă trecere al 
poliției, poate să traverseze piaţa chiar până la intrarea în 
palazzo. O să facă ce-i spun. Mașina scoate fum, te poţi uita 
jos să vezi că e pornită, cu cheile în contact. 

Doctorul Lecter îl înclină pe Pazzi în faţă, sprijinit de 
balustrada balconului. Balustrada îi ajungea până la coapse. 

Pazzi privi în jos spre piaţă și zări, prin lumina 
reflectoarelor, locul unde a fost ars pe rug Savonarola și 
unde el însuși jurase să-l vândă pe doctorul Lecter lui 
Mason Verger. Privi în sus la norii joși, luminaţi de 
reflectoare, sperând din adâncul sufletului că Dumnezeu 
vede. 

„În jos” e o direcţie îngrozitoare, iar el nu se putu abţine 
să nu se uite într-acolo, spre moarte, sperând fără niciun 
motiv că razele reflectoarelor dau oarecare soliditate 
aerului, că, într-un fel sau altul, îl vor susţine, că ar putea să 
se prindă de ele. 

Cauciucul portocaliu izolator al cablului transformat în 
ștreang e rece în jurul gâtului său; doctorul Lecter stă 
foarte aproape. 

— Arrivederci, Commendatore. 


Harpia sfâșie într-o clipă abdomenul lui Pazzi; o altă 
mișcare tăie legăturile care-l ţineau prins de cărucior. Se 
înclină, căzu peste balustradă trăgând cablul portocaliu 
după el, pământul se repezi spre el, gura îi era liberă să 
strige; în salon, aparatul de lustruit pardoseala alunecă pe 
dușumea și se opri brusc cu o izbitură în balustradă. Pazzi 
tresări cu capul ridicat, gâtul i se rupse și intestinele îi 
ieșiră din trup. 

Pazzi și intestinele sale se clatină și se învârt în faţa 
zidului aspru al palatului luminat intens, tresărind în 
spasme postume, dar nu sufocându-se, mort, umbra sa 
proiectată uriașă pe zid de lumina reflectoarelor; se 
leagănă, intestinele se leagănă sub el într-un arc mai scurt, 
mai rapid, iar bărbăţia lui iese din pantalonii închiriaţi într-o 
ultimă erecţie, cea a morții. 

Carlo ţâșni ca din pușcă de sub o copertină, cu Matteo 
lângă el, traversară piaţa spre intrarea palatului, dând 
turiștii la o parte. Doi dintre turiști au camerele video 
aţintite spre castel. 

— E o șmecherie, spuse cineva în engleză. 

— Matteo, acoperă ușa din spate. Dacă iese, omoară-l și 
taie-l, spuse Carlo bâjbâind cu telefonul mobil în timp ce 
fugea. 

Intră în palat, urcă scările până la primul etaj, apoi la al 
doilea. 

Ușile mari ale salonului erau întredeschise. Ajuns 
înăuntru, Carlo aţinti pistolul spre silueta proiectată pe zid, 
fugi în balcon, cercetă biroul lui Machiavelli în câteva clipe. 

Luă legătura cu Piero și lommaso prin telefon; aceștia 
așteptau în dubă, în faţa muzeului. 

— Mergeţi la el acasă, acoperiţi intrările, cea din faţă și 
cea din spate. Omorâţi-l și tăiaţi-l. 

Carlo mai formă un număr. 

— Matteo? 

Telefonul lui Matteo bâzâi în buzunarul lui de la piept. El 
stătea, respirând greu, în faţa intrării dosnice, încuiate a 


palatului.  Cercetase acoperișul, ferestrele întunecate, 
încercase ușa, cu mâna sub haină pe pistolul de la centură. 

Deschise telefonul. 

— Pronto! 

— Ce vezi? 

— Ușa-i încuiată. 

— Acoperișul? 

Matteo privi din nou în sus, dar nu la timp ca să vadă 
jaluzelele ridicându-se la o fereastră de deasupra lui. 

Carlo auzi un scrâșnet și un țipăt în telefon, și-n clipa 
următoare o rupse la fugă, pe scări în jos, pe un palier 
alunecă și căzu, se ridică, porni din nou, pe lângă paznicul 
de la intrarea palatului, care acum stătea afară, pe lângă 
statuile care încadrau intrarea, după colţ, fugind din 
răsputeri spre partea din spate a palatului, îmbrâncind 
câteva perechi. În spate e întuneric; fuge mai departe, 
telefonul scâncește ca o vietate mică în mâna lui, în vreme 
ce el fuge, fuge. O siluetă traversă strada în fugă în faţa lui, 
învăluită în ceva alb, fugi orbește în calea unei motorino, 
scuterul o dărâmă, silueta se ridică din nou, se izbi de 
fațada unui magazin de partea cealaltă a străzii înguste, 
intră în geamul securizat, se întoarse și iar fugi orbește, o 
apariţie în alb urlând „Carlo! Carlo!”, pete mari întinzându- 
se pe pânza ruptă care-l acoperă. Carlo își prinse fratele în 
braţe, tăie cătușele din plastic prinse în jurul gâtului său 
care îi ţineau pânza strâns pe cap, pânza îmbibată de 
sânge. Îl dezveli pe Matteo și descoperi că are răni grave, 
tăieturi pe faţă, peste abdomen, peste piept altele suficient 
de adânci ca să intre aerul. Carlo îl lăsă singur doar cât să 
fugă după colţ și să se uite în ambele direcţii, după care se 
întoarse la fratele său. 

Sirenele mașinilor se auzeau tot mai aproape, iar luminile 
intermitente umpleau Piazza Signoriei. Doctorul Hannibal 
Lecter își aranjă ţinuta și porni în pas de plimbare spre o 
gelateria din Piazza de Giudici din apropiere. La curbă erau 
înșirate motociclete și motorino. 


Abordă un tânăr în costum de piele care pornea o 
motocicletă Ducati mare. 

— Tinere, sunt disperat, spuse el cu un zâmbet jenat. 
Dacă nu ajung în Piazza Bellosguardo în zece minute, 
nevastă-mea o să mă omoare. 

Arătă tânărului o bancnotă de cincizeci de mii de lire. 

— Atâta valorează viaţa mea la ora asta. 

— Doar atâta vrei? Să te duc acolo? întrebă tânărul. 

Doctorul Lecter desfăcu braţele. 

— Atâta tot. 

Motocicleta rapidă trecu precum fulgerul prin traficul de 
pe Lungarno, cu doctorul Lecter ghemuit în spatele 
tânărului, având pe cap o cască de rezervă care mirosea a 
fixativ și parfum. Motociclistul știa ce face; străbătu în 
viteză Via de' Serragli spre Piazza 'Tasso, ieși apoi de pe Via 
Villani, nimerind spaţiul îngust de trecere de lângă biserica 
San Francesco di Paola care duce spre drumul cu 
serpentine către Bellosguardo, cartierul rezidenţial select 
aflat pe culmea unui deal, în extremitatea sudică a 
Florenței. Motorul masiv Ducati bubuia, stârnind ecouri 
între zidurile de piatră care mărgineau drumul cu un sunet 
de pânză ruptă, plăcut urechilor doctorului Lecter care se 
înclina la fiecare viraj și înfrunta mirosul de fixativ și parfum 
nu prea scump din casca sa. Îi ceru tânărului să-l lase la 
intrarea în Piazza Bellosguardo, nu departe de casa 
contelui Montauto unde a trăit Nathaniel Hawthorne. 
Motociclistul băgă contravaloarea cursei în buzunarul de la 
piept al gecii de piele; apoi stopul motocicletei dispăru cu 
repeziciune pe drumul cotit. 

Doctorul Lecter, înviorat de plimbare, mai parcurse 
patruzeci de metri până la Jaguarul său negru, recuperă 
cheile de după bara de protecţie și porni motorul. Avea o 
ușoară arsură pe dosul palmei, acolo unde mănușa i se 
ridicase când a aruncat paravanul de pânză peste Matteo și 
a sărit pe el de la fereastra primului etaj al palatului. Puse 


un strop de unguent antibacterian italian Cicatrine pe 
arsură și constată efectul pe loc. 

Doctorul Lecter căută printre casetele sale cu muzică în 
timp ce motorul se încălzea. Se hotări pentru Scarlatti. 


* Capitolul 37 


Ambulanţa aeriană cu turboreactoare se ridică deasupra 
acoperișurilor cu ţiglă roșie și se îndreptă către sud-vest, 
spre Sardinia, turnul înclinat din Pisa împungând aerul 
deasupra aripii avionului care luă un viraj cu mult mai 
strâns decât dacă ar fi avut la bord un pacient viu. 

Targa menită doctorului Hannibal Lecter purta în locul lui 
trupul tot mai rece al lui Matteo Deogracias. Fratele mai 
mare Carlo ședea lângă cadavru, cu hainele îmbibate de 
sânge coagulat. 

Carlo Deogracias îi ceru asistentului medical să-și pună 
căștile pe urechi și să dea drumul la muzică în timp ce el 
vorbi, de pe telefonul mobil, undeva în Las Vegas, unde un 
aparat de încifrare repetă și transmise mesajul lui spre 
țărmul din Maryland... 

e 

Pentru Mason Verger, ziua și noaptea sunt totuna. Din 
întâmplare dormea. Până și luminile acvariului erau stinse. 
Capul lui Mason era întors pe pernă, iar singurul său ochi 
stătea deschis, ca și ochii marelui ţipar, care dormea la 
rândul lui. Singurele sunete din cameră erau șuieratul și 
oftatul regulat al aparatului respirator și gâlgâitul moale al 
tubului de oxigen care alimenta acvariul. 

Peste aceste sunete constante apăru un altul, slab, dar 
imperativ. Băzâitul celui mai secret telefon al lui Mason. 
Mâna lui palidă se deplasă pe degete ca un crab ca să apese 
butonul telefonului. Difuzorul era sub pernă, microfonul - 
lângă rămășițele feţei lui. 


Mason auzi mai întâi zgomotul avionului în fundal și apoi 
o melodie siropoasă, „Gli Innamorati”. 

— Sunt aici. Spune-mi. 

— E un dezastru, zise Carlo. 

— Spune-mi. 

— Fratele meu, Matteo e mort. Sunt cu mâna pe el. Pazzi 
e mort și el. Doctorul Fell le-a făcut capătul și a scăpat. 

Mason nu răspunse pe loc. 

— Ne datorezi două sute de mii de dolari pentru Matteo, 
anunţă Carlo. Pentru familia lui. 

Contractele sarzilor includ totdeauna sume de bani 
pentru eventualitatea morţii. 

— Înţeleg. 

— Chestia cu Pazzi o să pută până la cer. 

— Cel mai bine să reiasă că Pazzi era corupt. Au s-o ia 
mai cu binișorul dacă era corupt. Era? 

— În afară de chestia asta, habar n-am. Și dacă fac 
legătura între Pazzi și tine? 

— Mă pot îngriji de asta. 

— Eu trebuie să am grijă de mine, spuse Carlo. Asta-i 
prea de tot. Un inspector șef al Chesturii mort! Nu pot să- 
mi închipui. 

— Voi n-aţi făcut nimic, sper. 

— N-am făcut nimic, dar dacă Chestura îmi bagă numele 
în treaba asta - Madonna! Au să fie cu ochii pe mine tot 
restul vieţii mele. Nimeni n-o să ia bani de la mine, n-am să 
pot nici măcar să trag un vânt pe stradă. Dar Oreste? Știe 
pe cine trebuia să filmeze? 

— Nu cred. 

— Chestura îl va identifica pe doctorul Fell până mâine, 
sau poimâine. Oreste o să pună firele cap la cap imediat ce 
va vedea știrile, judecând numai după sincronizare. 

— Oreste e bine plătit. E inofensiv pentru noi. 

— Poate pentru tine, dar pe Oreste îl paște un proces 
într-un caz de pornografie la Roma, luna viitoare. Acum are 


ce să dea în schimb. Dacă nu știai asta deja, ar trebui să 
împărţi câteva șuturi în fund. Chiar ai nevoie de Oreste? 

— Am să vorbesc cu el, spuse Mason cu grijă, cu 
inflexiunile bogate ale unui prezentator radio, greu de 
crezut ca venind dinspre faţa lui devastată. Carlo, vrei să 
mergi mai departe? Acum vrei să-l găsești pe doctorul Fell, 
nu-i așa? Trebuie să pui mâna pe el, pentru Matteo. 

— Da, dar pe banii tăi. 

— Atunci continuă să ţii ferma pe picioare. Fă rost de 
vaccinuri garantate pentru gripa și holera porcină, pentru 
porci. Fă rost de lăzi de transport pentru ei. Ai un pașaport 
ca lumea? 

— Da. 

— Mă refer la unul ca lumea, Carlo. Nu la o făcătură de 
duzină. 

— Am unul ca lumea. 

— Te mai caut eu. 

Întrerupând legătura în bâzâitul avionului, Carlo apăsă 
din greșeală butonul de formare automată a numerelor din 
memorie. Telefonul lui Matteo bâzâi tare în mâna moartă a 
acestuia, ţinut și acum în strânsoarea de oţel a spasmului 
final. Pentru o clipă, Carlo crezu că fratele lui va duce 
telefonul la ureche. Mohorât, văzând că Matteo nu poate 
răspunde, Carlo îi opri telefonul. Chipul lui se schimonosi 
atât de urât că asistentul medical nu putu să se uite la el. 


* Capitolul 38 


Armura Diavolului, cu coiful ei cu coarne, este o armură 
completă italiană din secolul cincisprezece care se afla 
atârnată sus pe zidul bisericii din satul Santa Reparata, la 
sud de Florenţa, încă din anul 1501. În plus faţă de 
coarnele graţioase, semănând la formă cu cele de antilopă, 
manșetele protectoare se opresc acolo unde ar trebui să fie 


încălțările, la capătul jambierelor, sugerând copitele 
despicate ale lui Satan. 

Potrivit legendei locale, un bărbat tânăr care purta 
această armură a luat numele Fecioarei în deșert când a 
trecut pe lângă biserică, iar după aceea a descoperit că nu- 
și poate scoate armura, decât după ce a implorat Fecioara 
să-l ierte. Apoi a donat armura bisericii în semn de 
recunoștință. Constituie o prezenţă impresionantă și și-a 
demonstrat calităţile când un obuz a explodat în biserică în 
anul 1942. 

Armura, cu partea de sus acoperită cu un strat moale de 
praf, privește în jos spre micul sanctuar acum că se apropie 
sfârșitul slujbei. Fumul de tămâie se ridică și trece prin 
vizorul gol. 

Numai trei oameni participă la slujbă: două femei în 
vârstă, ambele îmbrăcate în negru, și doctorul Hannibal 
Lecter. Toţi trei primesc împărtășania, deși doctorul Lecter 
atinge cupa cu buzele cu oarecare șovăială. 

Preotul încheie cu binecuvântările și apoi se retrage. 
Femeile pleacă. Doctorul Lecter își continuă rugăciunile 
până când rămâne singur în sanctuar. 

Din galeria ce adăpostește orga, doctorul Lecter se poate 
apleca peste balustradă și, întinzându-se spre coarne, 
reușește să ridice vizorul prăfuit al coifului Armurii 
Diavolului. Înăuntru, un cârlig de pescuit prins la marginea 
părţii din armură care acoperă gâtul ţine agăţată o sfoară și 
un pachet care atârnă în interiorul ei, acolo unde ar fi fost 
inima. Cu multă grijă, doctorul Lecter trage pachetul afară. 

În pachet: pașapoarte de cea mai bună manufactură 
braziliană, acte de identitate, bani, carnete de cecuri, chei. 
Le pune sub braţ, dedesubtul hainei. 

e 

Doctorul Lecter nu stăruie prea mult în păreri de rău, 
dar simte regret că părăsește Italia. În Palazzo Capponi 
erau multe lucruri pe care i-ar fi plăcut să le descopere și să 
le citească. l-ar fi plăcut să cânte la pian și, poate, să 


compună. Poate că ar fi gătit pentru văduva lui Pazzi, după 
ce aceasta și-ar fi depășit suferinţa. 


* Capitolul 39 


Sângele încă mai picura din corpul spânzurat al lui 
Rinaldo Pazzi, sfârâind și fumegând când ajungea pe 
reflectoarele fierbinţi de sub Palazzo Vecchio, când poliţia a 
chemat pompierii ca să-l dea jos. 

Pompierii întinseră scara de pe mașina lor. Plini de simţ 
practic și siguri că bărbatul spânzurat e mort, nu se grăbiră 
să-l recupereze pe Pazzi. Era o procedură delicată care 
presupunea să strângă viscerele atârnând, să le adune pe 
lângă corp și să înfășoare totul într-o plasă, înainte să 
prindă o frânghie care să-l coboare la pământ. 

Când cadavrul ajunse în braţele întinse ale celor de jos, 
La Nazione făcu o fotografie excelentă care aminti multor 
cititori de marile picturi reprezentând coborârea lui lisus 
de pe cruce. 

Poliţia lăsă ștreangul la locul lui până ce au fost luate 
amprentele de pe el, iar apoi tăie cablul electric solid în 
mijlocul laţului, ca să păstreze integritatea nodului. 

Mulţi florentini hotărâră că moartea constituia o 
sinucidere spectaculoasă, că Rinaldo Pazzi și-a legat singur 
mâinile în stilul sinucigașilor din pușcărie, ignorând faptul 
că și picioarele îi erau legate. În prima oră de după 
întâmplare, postul de radio local anunţă că Pazzi și-a făcut 
harakiri cu un cuţit, înainte să se spânzure. 

Poliţia știu pe loc că lucrurile stau cu totul altfel: 
legăturile tăiate de la balcon și de pe cărucior, arma lipsă a 
lui Pazzi, relatările martorilor oculari despre Carlo ieșind în 
goană din palazzo și despre silueta învăluită și însângerată 
care fugea orbește în spatele lui Palazzo Vecchio le-a spus 
că Pazzi a fost ucis. 


Apoi publicul italian a hotărât că 1] Mostro a fost ucigașul 
lui Pazzi. 

Chestura a început cu nefericitul Girolamo Iocca, pe 
vremuri condamnat ca fiind 1] Mostro. L-au ridicat de acasă 
în vreme ce nevasta lui rămase încă o dată urlând în stradă. 
Alibiul lui era solid. La momentul crimei se afla într-o 
cafenea unde bea un cocteil sub ochii unui preot. Tocca a 
fost eliberat în Florenţa și a trebuit să se întoarcă în San 
Casciano cu autobuzul, plătindu-și singur călătoria. 

Angajaţii din Palazzo Vecchio au fost interogaţi în primele 
ore, iar ancheta s-a extins printre membrii de la Studiolo. 

Poliţia nu-l putea localiza pe doctorul Fell. Până sâmbătă 
la prânz, atenţia s-a concentrat asupra lui. Chestura și-a 
amintit că Pazzi fusese desemnat ca să investigheze 
dispariţia predecesorului doctorului Fell. 

Un funcţionar al poliției raportă că Pazzi examinase în 
ultimele zile un permesso di soggiorno. Pentru obţinerea 
documentelor lui Fell, între care fotografiile sale, negativele 
aferente și amprentele digitale, se semnase cu un nume 
fals, dar cu un scris care părea să fie al lui Pazzi. Italia încă 
nu și-a computerizat arhivele la nivel naţional, iar permisele 
încă mai sunt deţinute la nivel local. 

Biroul de imigrări deţinea numărul pașaportului lui Fell, 
care sună clopoţelul în Brazilia. 

Totuși, poliția nu nimeri adevărata identitate a doctorului 
Fell. Luară amprentele de pe ștreang și alte amprente de 
pe podium, de pe cărucior și din bucătăria de la Palazzo 
Vecchio. Cu o mulţime de artiști disponibili, portretul 
doctorului Fell a fost făcut în câteva minute. 

Până duminică dimineaţa, ora Italiei, un examinator de 
amprente din Florenţa determinase după o muncă 
chinuitoare, pas cu pas, că aceleași amprente se găseau pe 
podium, pe ștreang și ustensilele din bucătăria doctorului 
Fell din Palazzo Capponi. 

Amprenta degetului mare a lui Hannibal Lecter, de pe 
afișul agăţat pe perete la sediul Chesturii, nu o examină 


nimeni. 

Amprentele de la locul crimei ajunseră la Interpol 
duminică seara și sosiră după tipic la sediul FBI din 
Washington, D.C., împreună cu șapte mii de alte seturi de 
amprente de la locurile altor crime. Intrând în sistemul 
automat de clasificare a amprentelor, cele din Florenţa 
înregistrară o potrivire de o asemenea amploare încât o 
alarmă sonoră se declanșă în biroul directorului adjunct 
care se ocupa de secţia de identificări. Ofiţerul de servici 
din acea noapte privi chipul și degetele lui Hannibal Lecter 
ieșind încet din imprimantă și-l sună pe directorul adjunct 
acasă. Acesta sună la rândul lui mai întâi pe director, iar 
apoi pe Krendler de la Justiţie. 

Telefonul lui Mason sună la ora unu și jumătate 
dimineaţa. Se prefăcu surprins și interesat. 

Telefonul lui Jack Crawford sună la unu și treizeci și cinci 
de minute. El mormăi de câteva ori și se rostogoli pe partea 
goală, bântuită de o fantomă a patului său conjugal, unde 
înainte dormea răposata lui soţie, Bella. Locul ei era 
răcoros și-i părea că poate gândi mai bine. 

Clarice Starling a aflat ultima că doctorul Lecter a ucis 
din nou. După ce a închis telefonul, a rămas lungită în pat 
nemișcată, mai multe minute, pe întuneric; simţea usturime 
în ochi pentru un motiv pe care nu-l înțelegea, dar nu 
plânse. Privind în sus, îi văzu chipul pe fundalul 
întunericului mișcător. Era chipul vechi al lui Lecter, firește. 


* Capitolul 40 


Pilotul avionului medical nu voia să aterizeze pe 
aeroportul mic, fără turn de control de la Arbatax pe 
întuneric. Aterizară la Cagliari, realimentară și așteptară 
până se lumină de ziuă, după care zburară în susul coastei 


într-un răsărit de soare spectaculos care arunca o nuanţă 
rozalie falsă pe chipul mort al lui Matteo. 

Lângă pista de aterizare de la Arbatax aștepta o 
camionetă cu un sicriu. Pilotul se târgui pentru bani, și 
Tommaso interveni înainte să-l plesnească brutal Carlo 
peste faţă. 

Trei ore de drum prin munţi și ajunseră acasă. 

Carlo rătăci singur până la adăpostul primitiv din 
scânduri pe care-l construise cu Matteo. Acolo totul era 
pregătit, camerele video la locul lor așteptând să filmeze 
moartea lui Lecter. Carlo stătu sub rodul mâinilor lui 
Matteo și se privi în oglinda rococo mare de deasupra 
țarcului animalelor. Privi în jur la scândurile pe care le 
tăiaseră împreună, se gândi la mâinile mari, pătrate ale lui 
Matteo pe fierăstrău și un strigăt puternic îi scăpă din 
gâtlej, un strigăt pornit din inima sa îndurerată, suficient de 
puternic ca să răsune printre copaci. Feţe cu colţi mari 
apărură din tufișurile pajiștii alpine. 

Piero și Tommaso, fraţi și ei, îl lăsară singur. 

Pe pajiște cântau păsări. 

Oreste Pini veni dinspre casă încheindu-se la pantaloni cu 
o mână, fluturând telefonul său mobil cu cealaltă. 

— Şi zi așa, l-aţi pierdut pe Lecter. Ghinion. 

Carlo nu părea să-l audă. 

— Auzi, nu-i totul pierdut. Tot mai putem s-o facem, zise 
Oreste Pini. La telefon e Mason. Acceptă o simulado. Ceva 
ce să-i poată arăta lui Lecter când îl va prinde în sfârșit. Din 
moment ce am pregătit totul. Avem un cadavru - Mason 
zice că-i doar un cuţitar pe care l-aţi angajat. Mason spune 
că am putea să, ăăă, să-l scuturăm niţel pe sub gard când 
vin porcii și să punem fundalul sonor înregistrat. Uite, 
vorbește cu Mason. 

Carlo se întoarse și se uită la Oreste de parcă acesta ar fi 
picat din lună. În cele din urmă luă telefonul. Pe măsură ce 
vorbea cu Mason, chipul lui se însenina și un fel de 
împăcare păru să-l cuprindă. 


Carlo închise telefonul. 

— Pregătiţi-vă. 

Vorbi cu Piero și Tommaso și, cu ajutorul cameramanului, 
duseră coșciugul în șopron. 

— Nu cred că vreţi chestia aia să fie într-atât de aproape 
încât să intre în cadru, zise Oreste. Haideţi să tragem 
câteva cadre cu animalele apropiindu-se și pe urmă 
continuăm de-acolo. 

Văzând activitatea din șopron, primii porci ieșiră din 
pădure. 

— Giriamo! strigă Oreste. 

Veniră în fugă, porcii sălbatici, maronii și argintii, înalţi, 
ajungând până la șoldul unui om, cu pieptul lat, peri lungi, 
deplasându-se cu viteza unor lupi pe copitele lor mici, cu 
ochi mici, inteligenţi, boturile de coșmar, mușchii masivi ai 
gâtului de sub linia perilor ridicaţi pe spinare fiind capabili 
să ridice un om în aer în colții lor mari, feroce. 

— Pronti! zbieră cameramanul. 

Nu mâncaseră de trei zile; primilor li se alăturară alţii, 
înaintând în șir, netulburaţi de oamenii dindărătul gardului. 

— Motore! strigă Oreste. 

— Partito! răspunse cameramanul. 

Porcii se opriră la zece metri de șopron într-un șir strâns, 
mișcător, un desiș de copite și colţi, scroafa gestantă în 
mijloc. Se mișcau înainte și înapoi ca jucătorii de fotbal 
făcând zid în faţa porţii, iar Oreste, cu mâinile indică să fie 
prinși în cadru. 

— Azione! zbieră el la sarzi. 

În clipa aceea Carlo veni din spatele lui, îi făcu o tăietură 
între fese făcându-l să ţipe, îl înșfăcă de șolduri și-l azvâărili 
în ţarc cu capul înainte, iar porcii atacară. Oreste încercă să 
se ridice în picioare, reuși să se salte într-un genunchi, apoi 
scroafa îl lovi în coaste și-l trânti cât era de lung. O clipă 
mai târziu porcii îl înconjurară, mârâind și guițând; doi 
dintre ei, care se luptau pentru faţa lui, îi dislocară 
maxilarul și-l rupseră în două ca pe iadeș. Și totuși Oreste 


aproape izbuti să se ridice în picioare, dar se trezi din nou 
pe spate, cu abdomenul expus, cu mâinile și picioarele 
fluturând peste spinările animalelor, ţipând fără maxilar, 
fără să poată să formeze cuvinte. 

Carlo auzi o împușcătură și se întoarse. Cameramanul își 
lăsase baltă camera video în funcţie și încercase să fugă, 
dar nu suficient de repede ca să scape de pușca lui Piero. 

Porcii începeau să se liniștească, trăgând după ei bucăţi 
de carne. 

— Azione, vezi bine, spuse Carlo și scuipă în ţărână. 


* PARIEA A IREIA e 


CĂTRE LUMEA NOUĂ 


* Capitolul 41 


Secretara lui Mason trecu imediat la telefon ca să obţină 
caseta neprelucrată. Caseta sosi cu elicopterul, patru ore 
mai târziu. 

Avea o provenienţă ciudată. Din cei doi turiști care filmau 
Palazzo Vecchio în momentul morţii lui Rinaldo Pazzi, unul a 
intrat în panică și camera s-a mișcat în momentul căderii. 
Celălalt turist era elveţian și s-a ţinut tare pe tot parcursul 
episodului, ba chiar a urmărit în sus cablul ce se smucea și 
se legăna. 

Cameramanul amator, un funcţionar pe nume Viggert, s-a 
temut că poliția îi va confisca înregistrarea și că 
televiziunea italiană o va obţine gratis. Așa că își sună 
deîndată avocatul din Lausanne, făcu aranjamentele pentru 
a obţine drepturile de autor pentru imagini și vându apoi 
drepturile, per difuzare, postului de televiziune ABC, după 
negocieri înfierbântate. Primele drepturi pentru presa 
scrisă în America de Nord le-a obţinut The New York Post, 
urmat de National Tattler. 

Caseta și-a ocupat locul instantaneu printre spectacolele 
de groază clasice - Zapruder, asasinarea lui Lee Harvey 
Oswald și sinuciderea lui Edgar Bolger, dar Viggert avea să 
regrete amarnic faptul că a vândut-o atât de repede, înainte 
ca doctorul Lecter să fie acuzat de crimă. 

Copia casetei ajunsă în mâinile lui Mason era completă. 
Putem vedea întreaga familie elveţiană Viggert orbitând 


cuminte în jurul boașelor lui David la Accademia cu câteva 
ore înaintea evenimentelor de la Palazzo Vecchio. 

Mason, urmărind caseta cu unicul său ochi acoperit de 
lentilă, nu avea câtuși de puţin interes pentru bucata de 
carne costisitoare care tresărea spasmodic la capătul 
cablului electric. Nici mica lecţie de istorie furnizată de La 
Nazione și Corriere della Sera despre cei doi Pazzi 
spânzurați de la aceeași fereastră la interval de cinci sute 
de ani nu l-a interesat. Ceea ce-l captiva, ceea ce a derulat 
de nenumărate ori la rând, era cadrul care urmărea cablul 
în sus, spre balcon, unde stătea o siluetă suplă, neclară pe 
fundalul luminii slabe dinăuntru, făcând cu mâna. Făcându-i 
cu mâna lui Mason. Doctorul Lecter îi făcea cu mâna lui 
Mason, din încheietură, așa cum ai face „pa-pa” unui copil. 

— Pa-pa, răspunse Mason din bezna lui. Pa-pa. 

Vocea profundă, modificată electronic tremura de furie. 


* Capitolul 42 


Identificarea lui Hannibal Lecter cu ucigașul lui Rinaldo 
Pazzi îi dădu lui Clarice Starling ceva serios de făcut, slavă 
Domnului. Ea deveni omul de legătură de facto, la nivel 
inferior, între FBI și autorităţile italiene. Îi prindea bine să 
facă un efort susţinut pentru o singură sarcină. 

Lumea lui Starling se schimbase de la raidul eșuat. 
Împreună cu ceilalți supraviețuitori de la pescăria Feliciana, 
era ţinută într-un fel de purgatoriu administrativ, în 
așteptarea raportului Ministerului de Justiţie către un 
subcomitet judiciar intern subordonat. 

După găsirea radiografiei lui Lecter, Starling și-a umplut 
timpul ca  suplinitoare  super-calificată la Academia 
Naţională de Poliţie și la  Quantico, ţinând locul 
instructorilor bolnavi sau în concediu. 


Pe timpul toamnei și iernii, Washingtonul a fost obsedat 
de un scandal la Casa Albă. Reformatorii au făcut spume la 
gură, consumând mai multă salivă decât pentru tristul mic 
păcat biblic, iar președintele Statelor Unite a înghiţit în 
public porţia sa de umilinţă și încă ceva pe deasupra, 
încercând să evite urmările juridice. 

În mijlocul acestui circ, problema minoră a masacrului de 
la pescăria Feliciana a fost dat la o parte. 

În fiecare zi, înăuntrul lui Starling creștea un adevăr 
sumbru: serviciul federal nu va mai fi niciodată la fel pentru 
ea. Era stigmatizată. Colegii de muncă se vădeau precauţi 
când aveau de a face cu ea, de parcă ar fi avut o boală 
contagioasă. Starling era destul de tânără pentru ca 
această purtare s-o surprindă și s-o dezamăgească. 

Era bine să fie ocupată. Cererile de informaţii despre 
Hannibal Lecter din partea italienilor curgeau la 
Departamentul de Științe Comportamentale, de obicei în 
dublu exemplar, o copie fiind înaintată Departamentului de 
Stat. Iar Starling răspundea cu hotărâre, acaparând liniile 
de fax și trimițând dosare despre Lecter prin poșta 
electronică. Era surprinsă cât de multe materiale colaterale 
se împrăștiaseră pe parcursul celor șapte ani de la 
evadarea doctorului. 

Micul ei birou din subsol, la Ştiinţe Comportamentale se 
revărsa de hârtii, faxuri mânjite de cerneală de la italieni, 
exemplare ale ziarelor italiene. 

Ce le putea trimite valoros italienilor? Mostra pe care au 
primit-o cu încântare era de fapt cererea făcută de pe 
singurul computer al Chesturii din Florenţa pentru dosarul 
PECV al lui Lecter de la Quantico, cu câteva zile înainte de 
moartea lui Pazzi. Presa italiană s-au folosit de acest 
amănunt pentru a reînvia reputaţia lui Pazzi, susținând că 
acesta lucra în secret pentru a-l prinde pe doctorul Lecter 
și a-și recâștiga onoarea. 

Pe de altă parte, Starling se întreba ce informaţii din 
crima Pazzi puteau fi utile aici, în cazul când doctorul s-ar fi 


întors în Statele Unite? 

Jack Crawford nu stătea prea mult pe la serviciu și ca 
atare nu-i putea da sfaturi. Se afla mai mult pe la tribunal, 
și pe măsură ce i se apropia data pensionării, i se retrăgeau 
tot mai multe cazuri încă deschise. Își lua tot mai multe zile 
de concediu medical, iar când era la birou, părea tot mai 
distant. 

Gândul că nu mai beneficiază de sfatul acestuia îi dădea 
lui Starling accese de panică. 

În anii petrecuţi la FBI, Starling văzuse multe. Ştia că 
dacă doctorul Lecter va ucide din nou în Statele Unite, 
trompetele acelea de pârțuri vor răsuna în Congres, 
stârnind un tumult uriaș, un val de presupuneri se va ridica 
dinspre Justiţie, iar jocul de-a „prinde-mă, pupă-mă-n fund” 
va începe cu adevărat. Vama și grănicerii vor fi primii care 
să capete șuturile de rigoare, pentru că l-au lăsat să intre în 
țară. 

Jurisdicţia locală unde va avea loc crima va cere toate 
materialele despre Lecter, iar eforturile FBI se vor 
concentra în jurul biroului local. Apoi, după ce doctorul va 
mai ucide o dată, în alt loc, totul se va deplasa într-acolo. 

Dacă avea să fie prins, autorităţile se vor încăiera pentru 
a-și asuma meritul acesta ca niște urși polari în jurul unei 
foci rănite. 

Treaba lui Starling era să se pregătească pentru 
eventualitatea sosirii lui, indiferent dacă avea sau nu să vină 
vreodată, dând la o parte toate cunoștințele supărătoare 
despre ce s-ar putea întâmpla în jurul anchetei. 

Își puse o întrebare simplă care ar fi părut demodată 
carieriștilor din capitală: cum putea să facă exact ceea ce 
jurase să facă? Cum putea să apere cetăţenii și să-l prindă, 
dacă va veni? 

Doctorul Lecter dispunea, în mod evident, de acte bune și 
de bani. Era sclipitor de inteligent când venea vorba să se 
ascundă. Un exemplu era simplitatea elegantă a primei sale 
ascunzători după evadarea din Memphis: și-a luat o cameră 


într-un hotel de patru stele din St. Louis, aflat peste drum 
de o renumită clinică de chirurgie plastică. Jumătate din 
oaspeţii hotelului aveau feţele bandajate. Şi-a bandajat și el 
faţa și a trăit pe picior mare, pe banii unui mort. 

Printre sutele de hârtii și hârtiuţe de pe biroul ei, avea 
chitanţele sale pentru serviciul la cameră din St. Louis. 
Astronomice. O sticlă de Bâtard Montrachet - o sută 
douăzeci și cinci de dolari. Cât de bun trebuie să fi fost 
vinul, după anii de mâncare de pușcărie! 

Ceruse copii ale tuturor documentelor existente în 
Florenţa, iar italienii se conformaseră. După calitatea lor, își 
spuse că probabil copiatoarele lor imprimă cu funingine. 

Nu exista printre ele nicio comandă. Hârtiile personale 
ale doctorului Lecter de la Palazzo Capponi. Câteva 
însemnări despre Dante, cu scrisul lui familiar, un bilet 
pentru femeia care-i făcea curăţenie, o chitanţă de la 
magazinul florentin de delicatese Vera dal 1926 pentru 
două sticle de Bâtard-Montrachet și tartufi bianchi. Din nou 
același vin, și ce era celălalt articol? 

Dicţionarul ei italian-englez îi spuse lui Starling că tartufi 
bianchi sunt trufe albe. Telefonă maestrului bucătar de la 
un restaurant bun cu specific italian din Washington și-l 
întrebă ce e cu trufele albe. După cinci minute se văzu silită 
să-l roage să termine să le mai ridice în slăvi gustul. 

Gust. Vinul, trufele. Bunul gust în toate cele reprezenta o 
constantă între viața doctorului Lecter în America și cea din 
Europa, între viaţa lui de medic de succes și cea de monstru 
fugar. Chipul lui poate că se schimbase, dar nu și gustul; în 
plus, nu era omul care să-și refuze plăcerile. 

Gustul era un subiect delicat pentru Starling, fiindcă 
tocmai în domeniul gustului, doctorul Lecter o atinsese 
pentru prima oară acolo unde doare mai tare, 
complimentând-o pentru poșetă și amuzându-se pe seama 
pantofilor ei ieftini. Cum o numise? Da, ţărăncuţă curată, 
ambițioasă, cu un pic de gust. 


Gustul era cel care o rodea în fiecare zi a vieţii ei cu 
traseu impersonal, cu echipamente strict funcţionale și 
instalaţii utilitare. 

În același timp, credinţa ei în tehnică se stingea, lăsând 
loc pentru altceva. 

Starling era sătulă de tehnică. Credinţa în tehnică este 
religia profesiilor periculoase. Ca să te afli faţă-n faţă cu un 
delincvent înarmat într-un schimb de focuri sau ca să te baţi 
cu el în praf, trebuie să crezi că tehnica perfectă, 
antrenamentul constant îţi garantează că ești de neînvins. 
Dar nu e așa, mai ales în schimburile de focuri. Poţi să-ţi 
mărești șansele, să înclini balanţa în favoarea ta, dar dacă 
te implici în suficient de multe schimburi de focuri, vei fi 
ucis într-unul din ele. 

Starling văzuse astfel de situaţii. 

Ajungând să pună la îndoială religia tehnicii, încotro 
putea să se îndrepte Starling? 

În tribulaţiile ei, de-a lungul zilelor ei coroziv de identice 
între ele, începu să observe forma lucrurilor. Începu să dea 
crezare propriilor reacţii viscerale, fără să le cuantifice sau 
să le pună în tiparele strâmte ale cuvintelor. Cam în aceeași 
perioadă a observat o schimbare în obiceiurile sale legate 
de lectură. Înainte, ar fi citit explicaţia unei ilustraţii și abia 
după aceea ar fi privit imaginea. Nu și acum. Uneori nu 
citea explicaţiile deloc. 

Ani la rând, citise revistele de modă pe ascuns, simțind o 
vinovăţie de parcă ar fi fost pornografice. Acum începea să 
recunoască faţă de sine că în acele imagini exista ceva care 
o făcea să se simtă flămândă. Între tiparele minţii ei, 
galvanizate de luterani împotriva ruginii corupţiei, senzaţia 
pe care o avea era aceea că cedează în faţa unei 
perversiuni desfătătoare. 

În timp și-ar fi găsit oricum tactica, dar o ajută 
transformarea de proporții din ea. Această transformare îi 
scurtă drumul către ideea că gustul doctorului Lecter 
pentru lucruri rare, pentru lucruri care se găsesc pe o piaţă 


limitată, poate să constituie înotătoarea dorsală a 
monstrului, care iese la suprafaţă și-l face vizibil. 

Folosind comparativ listele computerizate de clienţi, 
Starling ar putea reuși să-i descopere una din identități. 
Pentru a face aceasta, trebuia să-i cunoască preferinţele. 
Să-l cunoască mai bine decât oricine altcineva de pe lume. 

Care sunt lucrurile care știu că-i plac? Îi place muzica, 
vinul, cărțile, mâncarea. Și îi place de mine. 

Primul test în dezvoltarea gustului este să fii dispus să dai 
crezare opiniei proprii. În domeniul mâncărurilor, vinurilor 
și muzicii, Starling trebuia să urmeze exemplul doctorului, 
luând ca reper ceea ce folosise el în trecut, dar într-un 
domeniu anume era cel puţin egala lui. Automobilele. 
Starling era o mare iubitoare și cunoscătoare de mașini, și 
oricine îi vedea mașina putea să-și dea seama de asta. 

Înainte să cadă în dizgrație, doctorul Lecter fusese 
posesorul unui automobil Bentley cu motor cu 
suprapresiune. Cu suprapresiune, nu turbo. Un motor cu 
suprapresiune obișnuit, cu un injector de tip Rootes, așa 
încât nu avea inerția unui turbo. Își dădu seama că piaţa 
pentru automobilele Bentley obișnuite este atât de mică 
încât ar fi un risc să-și cumpere tot această marcă. 

Și atunci, ce ar cumpăra acum? Ea înțelegea senzaţia pe 
care o căuta doctorul. Un motor cu opt cilindri în V, cu 
injecție eficientă, cu consum redus, și nu de ultimul răcnet. 
Ce ar cumpăra ea de pe piaţa actuală? 

Fără îndoială, un Jaguar XRJ sedan cu suprapresiune. 
Trimise faxuri distribuitorilor de Jaguar de pe Coasta de Est 
și cea de Vest, cerându-le rapoarte de vânzări săptămânale. 

Ce anume îi mai plăcea doctorului Lecter, ceva despre 
care Starling să știe multe? 

Îi place de mine, îşi zise ea. 

Cât de prompt răspunsese la necazul ei! Chiar luând în 
calcul întârzierea produsă de utilizarea unui serviciu poștal 
de re-expediere a scrisorii. Păcat că firul oficiului poștal se 


dovedise inutil - oficiul se afla într-un loc atât de public că 
orice hoţ de duzină l-ar fi putut folosi. 

Cât de repede ajunge National Tattler în Italia? De acolo 
a aflat el de problemele lui Starling; un exemplar a fost 
găsit în Palazzo Capponi. Fiţuica de scandal avea oare un sit 
Web? Dacă avea un computer în Italia, el ar fi putut să 
citească un rezumat al incidentului pe sit-ul public al FBI. 
Ce informaţii ar fi putut să obţină de la calculatorul 
doctorului Lecter? 

Printre obiectele lui personale de la Palazzo Vecchio nu 
se afla înregistrat niciun computer. 

Şi totuși, ea văzuse ceva. Scoase fotografiile bibliotecii 
din Palazzo Capponi. lată o fotografie a splendidului birou 
de unde i-a scris. Imaginea arată un computer pe birou. Un 
computer portabil Phillips. În celelalte fotografii nu mai 
apărea. 

Cu ajutorul dicționarului și multă trudă, Starling 
compuse un fax către Chestura din Florenţa: 

Fra le cose personali del dottor Lecter c'e un computer 
portatile? 

Și astfel, cu pași mici, Clarice Starling a început să-l 
urmărească pe doctorul Lecter pe coridoarele gustului său, 
având mai multă încredere în terenul pe care pășea decât 
ar fi fost justificat. 


* Capitolul 43 


Cordell, asistentul lui Mason Verger recunoscu scrisul de 
mână aparte imediat, având o mostră înrămată pe birou. 
Hârtia avea sigla hotelului Excelsior din Florenţa, Italia. 

La fel ca un număr tot mai mare de oameni avuţi din 
epoca atentatelor cu bombă, Mason dispunea de propriul 
său  fluoroscop pentru examinarea corespondenţei, 
asemănător cu cel al Poștei americane. 


Cordell își puse niște mănuși și verifică scrisoarea. 
Fluoroscopul nu arătă sârme, nici baterii. În conformitate 
cu instrucţiunile stricte ale lui Mason, copie apoi scrisoarea 
și plicul pe un copiator, manevrându-le cu o pensetă, după 
care își schimbă mănușile înainte să ia copia și să i-o ducă 
lui Mason. 

Pe foaia de hârtie se vedea scrisul de mână elegant al 
doctorului Lecter. 


Dragă Mason, 


Îți mulțumesc pentru că ai pus o asemenea 
recompensă uriaşă pe capul meu. Aș vrea s-o 
mărești. Ca sistem de avertizare timpurie, 
recompensa e mai bună decât radarul. Determină 
autoritățile de pretutindeni să-și uite îndatoririle 
și să bâjbâie după mine de capul lor cu 
rezultatele pe care le vezi. 

La drept vorbind, îţi scriu ca să-ți împrospătez 
memoria în privința fostului tău nas. În articolul 
tău militant împotriva drogurilor apărut recent în 
Ladies' Home Journal ai afirmat că ţi-ai dat nasul, 
împreună cu restul feței, de mâncare câinilor 
Skippy și Spot, care dădeau din coadă la 
picioarele tale. N-a fost chiar așa: l-ai mâncat tu 
însuți, pentru improspătarea puterilor. După 
sunetele emise în timp ce l-ai mestecat, aș spune 
că avea o consistență asemănătoare cu cea a 
pipotei de pui. „Are exact gust de pui!” a fost 
comentariul tău la acel moment. Mi-am amintit de 
acest sunet într-un bistro, când un francez a 
atacat o salată gesier. 

Nu-ţi mai amintești asta, Mason? 

Că veni vorba de pui: mi-ai spus în timpul 
terapiei că, pe când corupeai copiii mai puțin 


norocoși din tabără, ai aflat că ciocolata îţi irită 
uretra. Nu-ţi mai amintești nici asta, asa-i? 

Nu crezi că e foarte posibil să-mi fi spus tot 
felul de lucruri pe care acum nu ţi le mai 
amintești? 

Intre tine și Isabela există o asemănare 
izbitoare, Mason. Ca un iubitor al Bibliei ce te afli, 
îţi amintești desigur că niște câini au mâncat faţa 
Isabelei, împreună cu corpul, după ce eunucii au 
aruncat-o pe fereastră. 

Oamenii tăi m-ar fi putut asasina pe stradă. Dar 
mă voiai viu, nu-i aşa? După aromele emanate de 
lacheii tăi, e evident cum plănuiai să mă distrezi. 
Mason, Mason. Dacă tot iţi dorești așa de 
fierbinte să mă vezi, să-ți spun ceva care să te 
mângâie - și știi că nu mint niciodată. 

Înainte să mori ai să-mi vezi chipul. 


Cu sinceritate, 
Hannibal Lecter MD 


PS. Îmi fac totuși griji că n-ai să trăieşti așa de 
mult, Mason. Trebuie să eviți noile forme de 
pneumonie. Ești foarte vulnerabil la ele, așa 
predispus cum ești (și cum vei rămâne). Îţi 
recomand vaccinarea imediată, impreună cu 
injecții de imunizare pentru hepatita A și B. Nu 
vreau să te pierd prematur. 


Mason părea că nu prea mai are aer când termină de 
citit. Așteptă, așteptă, și într-un târziu îi spuse lui Cordell 
ceva ce acesta nu auzi. Se aplecă spre Mason și strădania 
lui fu răsplătită cu o împroșcătură de salivă când Mason 
vorbi din nou: 

— Fă-mi legătura cu Paul Krendler. Şi apoi cu Maestrul 
Porcar. 


* Capitolul 44 


Același elicopter care-i aducea zilnic lui Mason Verger 
presa străină îl aduse la Muskrat Farm și pe Paul Krendler, 
asistent adjunct al inspectorului general. 

Prezenţa malefică a lui Mason și camera lui întunecoasă 
cu aparatura ei șuierătoare și ţiparul în perpetuă mișcare 
ar fi fost suficiente pentru a-l face pe Krendler să nu se 
simtă în largul lui, dar în plus a mai trebuit și să 
urmărească înregistrarea morții lui Pazzi de mai multe ori. 

Krendler văzu de șapte ori familia Viggert învârtindu-se 
în jurul statuii lui David, văzu plonjonul lui Pazzi, văzu cum 
îi dau intestinele pe-afară. La a șaptea vizionare, Krendler 
se aștepta ca și intestinele lui David să dea pe-afară. 

În cele din urmă, luminile puternice din plafon se 
aprinseră în colțul vizitatorilor din camera lui Mason, 
căzând fierbinţi pe creștetul lui Mason și strălucind pe 
scalpul lui, expus de părul tot mai rar, tuns perie. 

Familia Verger înțelege ca nimeni alta lăcomia porcină, 
așa că Mason începu cu ceea ce voia Krendler pentru sine. 
Mason vorbi din beznă, cu propoziţii punctate de acţiunea 
aparatului respirator. 

— N-am nevoie să-ţi aud... toată platforma... De câţi bani 
e nevoie? 

Krendler voia să vorbească între patru ochi cu Mason, 
dar nu erau singuri în cameră. O siluetă cu umeri largi și 
musculatură înspăimântătoare se profila în faţa acvariului 
luminat slab. Ideea de a fi auzit de o gardă de corp îi 
provoca lui Krendler nervozitate. 

— Aș prefera să vorbim doar noi doi, te deranjează să-i 
spui dumnealui să plece? 

— Ea e sora mea, Margot. Poate să rămână. 

Margot ieși din întuneric, în foșnetul pantalonilor mulaţi. 

— O, îmi cer scuze, spuse Krendler ridicându-se pe 
jumătate. 


— Bună ziua, spuse ea. 

Dar în loc să accepte mâna întinsă a lui Krendler, Margot 
luă două nuci dintr-un castron de pe masă și, strângându-le 
în pumn până când pocniră zgomotos, se întoarse în faţa 
acvariului unde probabil le mâncă. Krendler auzi cojile 
căzând pe podea. 

— Buun, să auzim, spuse Mason. 

— Ca să-l detronez pe Lowenstein din districtul douăzeci 
și șapte, minimum zece milioane de dolari. 

Krendler își încrucișă picioarele și privi undeva în beznă. 
Nu știa dacă Mason îl vede. 

— Am nevoie de suma asta doar pentru presă. Dar îţi 
garantez că-i vulnerabil. Sunt în măsură să știu. 

— Care-i chestia cu el? 

— Să spunem că are o comportare... 

— Zi pe șleau, e vorba de bani sau de curve? 

Krendler se simţea stânjenit să spună „curve” în faţa lui 
Margot, dar pe Mason nu părea să-l deranjeze. 

— E însurat și are o legătură de durată cu un judecător 
de la curtea de apel, care a decis în favoarea unora din 
sponsorii lui. Hotărârile sunt probabil coincidenţe, dar dacă 
televiziunea îl condamnă, n-am nevoie de mai mult. 

— E o femeie judecător? vru să știe Margot. 

Krendler încuviință cu capul. Neștiind dacă Mason l-a 
văzut, adăugă: 

— Da. O femeie. 

— Păcat, zise Mason. Ar fi fost și mai și dacă era poponar 
nu-i așa, Margot? Totuși, Krendler, nu poţi răscoli rahatul cu 
mâinile tale. Nu poate porni de la tine. 

— Noi am conceput un plan care oferă alegătorilor... 

— Nu poţi să răscolești tu rahatul, repetă Mason. 

— Am să mă asigur că Comisia Disciplinară a Ministerului 
de Justiţie știe unde să caute, așa fel încât Lowenstein să nu 
mai aibă scăpare. Vrei să spui că mă poţi ajuta? 

— 'Te pot ajuta cu jumătate din sumă. 

— Cinci? 


— Hai să nu minimalizăm spunând simplu „cinci”. Hai să 
spunem, cu respectul cuvenit, cinci milioane de dolari. 
Domnul m-a binecuvântat cu banii ăștia. Şi cu ei voi face 
voia Lui: îi capeţi numai dacă Hannibal Lecter ajunge fără 
probleme în mâinile mele. 

Mason respiră de câteva ori. 

— Dacă se întâmplă așa, vei fi domnul congresmen 
Krendler pentru districtul douăzeci și șapte, și singurul 
lucru pe care ţi-l voi cere vreodată este să te opui Legii 
Sacrificării blânde a animalelor. Dacă FBI pune mâna pe 
Lecter, sau dacă polițaii pun mâna pe el și scapă cu o 
injecție letală, hm, mi-a părut bine să te cunosc. 

— Nu pot face nimic dacă e prins de vreo jurisdicție 
locală. Sau dacă gașca lui Crawford dă de noroc și-l prinde; 
nu pot controla așa ceva. 

— În câte state unde pedeapsa cu moartea e în vigoare ar 
putea fi acuzat doctorul Lecter? întrebă Margot. 

Vocea ei era uscată, dar profundă, ca a lui Mason, din 
cauza hormonilor pe care îi luase. 

— Trei state, în fiecare acuzaţia fiind crimă cu 
premeditare, multiplă. 

— Dacă e arestat, vreau să fie acuzat la nivel statal, spuse 
Mason. Fără acuzaţii de răpire, fără încălcări ale 
drepturilor civile, fără amestecul poliţiei interstatale. Vreau 
să scape cu o condamnare pe viaţă, vreau să fie închis într-o 
închisoare de stat, nu într-o îngrăditură federală de maximă 
securitate. 

— Să întreb care-i motivul? 

— Doar dacă vrei să-ţi și spun. Nu e ceva sub incidenţa 
Legii privind sacrificarea blândă a animalelor, spuse Mason 
și chicoti. 

Discuţia îl epuizase. Îi făcu semn lui Margot. Ea aduse un 
notes în lumină și citi însemnările pe care și le făcuse. 

— Vrem toate informaţiile pe care le obţii, și asta înainte 
să ajungă la Științe Comportamentale; vrem rapoartele de 
la Științe Comportamentale imediat ce sunt înaintate, și 


vrem codurile de acces la PECV și la Centrul Naţional de 
Informare Criminalistică. 

— Va trebui să folosești un telefon public de fiecare dată 
când accesezi PECV, spuse Krendler, adresându-și în 
continuare vorbele întunericului, ca și cum femeia n-ar fi 
fost acolo. Cum poţi face asta? 

— Eu pot, zise Margot. 

— Ea poate s-o facă, șopti Mason din beznă. Margot 
creează programe de antrenament pentru aparatele de 
forţă din sălile de gimnastică. E mica ei afacere, ca să nu fie 
nevoită să trăiască pe spinarea Fratelui. 

— FBl-ul are o reţea închisă și în parte codificată. Va 
trebui să accesaţi programul de la o adresă intermediară 
exact așa cum vă voi spune și să încărcaţi datele pe un 
computer portabil programat la Ministerul de Justiţie, 
spuse Krendler. Astfel, dacă PECV încearcă să vă pună pe 
urme o jucărioară de identificare, va ajunge la Justiţie. 
Cumpără un computer portabil cu viteză de lucru mare și 
cu un modem rapid, cu banii jos, de la un distribuitor cu 
vânzări mari, și nu expedia niciun fel de certificat de 
garanţie. Cumpără și o unitate zip. Nu intra pe Internet de 
pe computerul acela. O să am nevoie de el de azi pe mâine 
și-l vreau înapoi când aţi terminat. Vă mai caut eu. Bun, 
asta-i tot. 

Krendler se ridică și-și adună hârtiile. 

— Asta nu e chiar totul, domnule Krendler, spuse Mason. 
Lecter nu trebuie să iasă la iveală. Are bani cât să stea 
ascuns o veșnicie. 

— De unde are bani? întrebă Margot. 

— A avut în terapie psihiatrică vreo câţiva oameni foarte 
bogaţi și bătrâni, zise Krendler. I-a determinat să-i lase prin 
testament o grămadă de bani și acţiuni și le-a ascuns bine. 
Fiscul n-a izbutit să le dea de urmă. Au exhumat cadavrele 
a doi dintre binefăcătorii lui, să vadă dacă eli-a ucis, dar n- 
au găsit nimic. Examenul de toxine a ieșit negativ. 


— Prin urmare, n-o să fie prins în vreun jaf; are bani, 
conchise Mason. Va trebui să-l momim. Să te gândești cum. 

— O să afle de unde a venit atacul din Florenţa, spuse 
Krendler. 

— De bună seamă. 

— Așa că o să-ţi pună gând rău. 

— Nu cred, spuse Mason. Mă place așa cum sunt. Să te 
gândești, Krendler. 

Mason începu să fredoneze. 

Paul Krendler, asistent adjunct al inspectorului general 
auzi doar fredonatul în timp ce ieși din cameră. Mason 
fredona imnuri deseori când punea ceva la cale. Ai Ja 
îndemână cea mai bună momeală, Krendler, dar despre 
asta vom vorbi după ce vei face un depozit bancar 
incriminator după ce ai să fii al meu. 


* Capitolul 45 


În camera lui Mason rămaseră doar fratele și sora. 

Lumină blândă și muzică. O muzică nord-africană, un fel 
de flaut și tobe. Margot șade pe canapea, cu capul în jos, 
coatele pe genunchi. Ar putea fi un aruncător de greutate 
odihnindu-se, sau un halterofil în sala de gimnastică, după 
antrenament. Respiră o idee mai repede ca aparatul lui 
Mason. 

Melodia se încheie și ea se ridică, merge la căpătâiul lui. 
Ţiparul își scoate capul prin gaura din stânca artificială ca 
să vadă dacă din cerul lui unduios, argintiu o să plouă din 
nou cu crapi în seara asta. Vocea aspră a lui Margot e cât 
de moale poate fi: 

— Ești treaz? 

Într-o clipă, Mason fu prezent îndărătul ochiului mereu 
deschis. 


— Să fie momentul să vorbim despre... (pauză pentru 
respiraţie) ceea ce vrea Margot? Stai aici, pe genunchii 
Moșului. 

— Ştii bine ce vreau. 

— Spune-mi. 

— Judy și cu mine vrem să avem un copil. Vrem să avem 
un copil Verger, copilul nostru. 

— De ce nu cumpăraţi un copil chinez? Sunt mai ieftini ca 
purceii. 

— E un lucru bun, am putea s-o facem și pe asta. 

— Ce zice testamentul tatei... FEventualului moștenitor; 
confirmat ca descendent al meu la Laboratoarele Cellmark 
sau în alt laborator similar prin teste ADN, îi va reveni 
întreaga mea avere la moartea iubitului meu fiu, Mason. 
Iubitul meu fiu, Mason. Ăsta-s eu. În lipsa unui moștenitor 
unicul beneficiar va fi Convenţia Baptistă din Sud, cu 
clauzele specifice privind Universitatea Bazlor din Waco, 
Texas. Chiar l-ai scos pe tata din pepeni cu chestia aia cu 
datul limbilor, Margot. 

— Poate n-ai să crezi, dar nu e vorba de bani; mă rog, e 
puţin și asta, dar tu nu vrei un moștenitor? Ar fi și 
moștenitorul tău, Mason. 

— De ce nu găsești un flăcău de treabă căruia să-i tragi 
un futai, Margot? Nu cred că nu știi cum. 

Muzica marocană crește din nou în intensitate, iar frazele 
obsedante ale flautului sună în urechile ei ca mânia. 

— Eu nu mai sunt bună de nimic. Ovarele mele s-au 
atrofiat cu toate porcăriile pe care le-am înghiţit. Și vreau 
ca Judy să fie implicată și ea. Ea vrea să poarte copilul. 
Mason, ai spus că dacă te ajut... mi-ai promis niște spermă. 

Degetele ca de păianjen ale lui Mason se mișcară. 

— Servește-te. Dacă mai există. 

— Mason, sunt toate șansele să mai ai încă spermatozoizi 
viabili, și am putea s-o recoltăm fără durere... 

— Să recoltați spermatozoizii mei viabili? S-ar zice că ai 
vorbit cu cineva. 


— Doar la clinica de fertilitate, totul e confidenţial. 

Chipul lui Margot se îmblânzi, chiar și în lumina rece a 
acvariului. 

— Am fi niște părinţi foarte buni, Mason; am făcut cursuri 
pentru îngrijirea copiilor, Judy provine dintr-o familie mare 
și înțelegătoare, și există un grup de suport pentru părinții 
femei. 

— Când eram mici te pricepeai să mă faci să ejaculez. 
Ţâșnea din mine ca din tun. Şi încă al naibii de repede. 

— Tu m-ai făcut să sufăr când eram mică, Mason. M-ai 
rănit și mi-ai dislocat umărul - nici acum nu pot ridica mai 
mult de treizeci de kilograme cu stânga. 

— Dacă n-ai vrut să iei ciocolata... Am spus că mai vorbim 
despre asta, surioară, când treaba e încheiată. 

— Hai să facem testul acum, insistă Margot. Doctorul 
poate să ia o probă fără să te doară... 

— Las-o baltă cu durerea, oricum nu simt nimic acolo jos. 
Ai putea s-o sugi până te învineţești, și nici măcar n-ar fi 
prima oară, numai că am pus deja pe câţiva să încerce și nu 
s-a întâmplat nimic. 

— Doctorul poate să recolteze fără durere o mostră, ca să 
vadă dacă ai spermatozoizi mobili. Judy face deja tratament 
pentru creșterea fertilităţii. Ţinem la zi graficul ciclului ei; 
sunt o mulţime de lucruri de făcut. 

— În tot acest timp n-am avut plăcerea s-o cunosc pe 
Judy. Cordell spune că-i crăcănată. De când sunteţi voi două 
un cuplu, Margot? 

— Cinci ani. 

— De ce n-o aduci aici? Am putea să... încercăm ceva, ca 
să zic așa. 

Tobele nord-americane se opriră cu o ultimă lovitură și 
lăsară o tăcere ţiuitoare în urechile lui Margot. 

— De ce nu te ocupi singurel de alianţa ta cu Ministerul 
de justiţie? spuse ea aproape de gaura unde ar fi trebuit să 
fie urechea lui. De ce nu încerci să intri într-o cabină 
telefonică împreună cu blestematul tău de calculator 


portabil? De ce numai plătești niște paraziți nenorociţi ca 
să-l prindă pe tipul care ţi-a făcut mutra biscuiţi pentru 
câini? Ai spus că mă ajuţi, Mason. 

— Am să te ajut. Trebuie doar să mă gândesc la 
momentul potrivit 

Margot sparse două nuci și lăsă cojile să cadă pe 
cearșaful lui Mason. 

— Nu te gândi prea mult, Zâmbăreţule. 

Pantalonii ei mulaţi fâșâiau ca un samovar când ea ieși 
din cameră. 


* Capitolul 46 


Ardelia Mapp gătea când avea chef, dar când gătea, 
rezultatul era extrem de gustos. Zestrea ei genetică era o 
combinaţie de jamaicană și populaţie neagră Gullah din 
statele sud-estice. În momentul de faţă pregătea pastramă 
de pui, scoțând sâmburii unui ardei iute scoţian pe care îl 
ținea cu grijă de coadă. Refuza să plătească mai mult 
pentru pui gata tranșaţi, așa că îi dădu de lucru lui Starling 
cu satârul și planșeta de tocat. 

— Dacă lași bucăţile întregi, condimentele n-o să le 
pătrundă la fel de bine cum ar face-o dacă le despici, 
explică ea, nu pentru prima oară. 

Luă satârul și despică un spate cu atâta forţă că de șorți 
se prinseră așchii de os. 

— Uite, așa. Ce faci, de ce arunci gâturile alea? Pune 
frumuseţea aia înapoi aici. 

Un minut mai târziu: 

— Am fost la oficiul poștal azi. l-am trimis mamei pantofii. 

— Și eu am fost la poștă, puteam să-i duc eu. 

— Ai auzit ceva la poștă? 

— Nţ. 

Mapp încuviinţă, deloc surprinsă. 


— Bârfele zic că ţi se supraveghează corespondenţa. 

— Cine? 

— Directivă confidențială de la Inspectorul poștal. Nu 
știai, așa-i? 

— Nu. 

— Atunci descoperă pe altă cale, trebuie să-mi protejez 
amicul de la poștă. 

— Bine. 

Starling puse jos satârul o clipă. 

— lisuse. 

Starling fusese la ghișeul de la poștă și cumpărase 
timbre; nu citise nimic pe chipurile impenetrabile ale 
funcţionarelor ocupate, majoritatea negrese, dintre care le 
cunoștea pe mai multe. Evident, cineva voia s-o ajute, dar 
însemna să-și asume un risc mare, incluzând acuzaţii 
penale și periclitarea pensiei. Evident, cineva avea mai 
multă încredere în Ardelia decât în Starling. Pe lângă 
anxietate, Starling simţi o tresărire de bucurie la gândul că 
se află în grațiile „liniei fierbinţi” afro-americane. Poate că 
asta exprima opinia neexprimată că a împușcat-o pe Evelda 
Drumgpo în legitimă apărare. 

— Acuma ia legătura aia de ceapă verde și toac-o mărunt 
cu coada cuţitului, Toci și cozile, o instrui Ardelia. 

După ce termină munca de ajutor de bucătar, Starling se 
spălă pe mâini și intră în ordinea absolută a sufrageriei 
Ardeliei, unde se așeză. Ardelia veni și ea după câteva 
minute, ștergându-se pe mâini cu un prosop de vase. 

— Ce mama dracului mai e și rahatul ăsta? zise ea. 

Aveau obiceiul să înjure pe săturate înainte să abordeze 
un subiect cu adevărat sumbru, obicei care înlocuia, la 
sfârșit de secol, fluieratul în beznă. 

— Să fiu a mamii naibii dacă știu, răspunse Starling. 
Cine-i jigodia care se uită în scrisorile mele, asta-i chestia. 

— Tipii mei pot merge doar până la nivelul birourilor de 
detectivi particulari. 


— Nu-i vorba de raid, nu-i vorba de Evelda. Dacă-mi 
supraveghează corespondenţa, trebuie să fie legat de 
doctorul Lecter. 

— Ai predat absolut tot, fiecare afurisită de chestie pe 
care ţi-a trimis-o. L-ai informat pe Crawford despre toate. 

— Asta-i al dracu' de adevărat. Dacă mă verifică Biroul 
pentru Responsabilitate Profesională a FBI, cred că pot să 
aflu. Dacă e cel al Justiţiei, nu știu. 

Ministerul de Justiţie și subsidiarul său, FBI au fiecare 
propriul Birou pentru Responsabilitate Profesională; cele 
două cooperează, teoretic, dar uneori se ciocnesc. Astfel de 
conflicte sunt cunoscute pe plan intern drept concursuri de 
„udat gardul”, iar agenţii prinși la mijloc se îneacă uneori. 
Pe lângă asta, inspectorul general de la Justiţie, numit pe 
criterii politice, poate să intervină oricând și să preia un caz 
delicat. 

— Dacă știu ceva ce Hannibal Lecter pune la cale, dacă 
cred că e pe aproape, trebuie să te anunţe, ca să iei măsuri 
de protecţie. Starling, ţi se întâmplă vreodată... să-l simţi în 
preajma ta? 

Starling clătină din cap. 

— Nu prea-mi fac griji din pricina lui. Nu în felul ăsta. 
Trece mult timp fără să mă gândesc o clipă măcar la asta. 
Ştii senzaţia aia ca de plumb, senzaţia aia cenușie, de 
greutate în piept, când ţi-e groază de ceva? N-am simţit-o 
niciodată. Cred că aș ști dacă aș avea o problemă. 

— Ce-ai face, Starling? Ce-ai face dacă l-ai vedea în faţa 
ta? Așa, pe neașteptate? Te-ai gândit vreodată? L-ai soma? 

— Pe cât de repede mi-aș putea mișca fundul, i-aș soma 
fundul nenorocit 

Ardelia râse. 

— Și după aia? 

Zâmbetul lui Starling dispăru. 

— Asta ar depinde de el. 

— Ai putea să-l împuști? 


— Ca să-mi păstrez eu fundul neatins? Glumești? 
Dumnezeule, sper ca asta să nu se întâmple niciodată, 
Ardelia. Aș fi bucuroasă să fie arestat din nou fără ca nimeni 
să nu mai fie rănit, nici chiar el. Dar, să-ţi spun o treabă: 
uneori mă gândesc că dacă va fi vreodată încolţit, aș vrea să 
merg eu să-l arestez. 

— Să nu mai spui asta niciodată. 

— Cu mine ar avea mai multe șanse să scape cu viaţă. Eu 
nu l-aș împușca fiindcă mă tem de el. Nu e vârcolac. Totul ar 
depinde de el. 

— "Te temi de el? Ar fi bine să te temi suficient de tare. 

— Ştii ce e de temut, Ardelia? E de temut când cineva îţi 
spune adevărul. Aș vrea să văd că scapă de injecție. Dacă 
reușește și e închis în vreun ospiciu, există suficient interes 
academic faţă de el ca să-i asigure un tratament destul de 
bun. Dacă ar fi fost la răcoare, i-aș mulțumi pentru 
scrisoare. Nu poţi ucide un om suficient de nebun ca să 
spună adevărul. 

— Există un motiv pentru care cineva îţi supraveghează 
corespondenţa. Au obţinut un ordin judecătoresc care se 
află acum undeva, pus bine. Încă nu suntem puse sub 
supraveghere, altfel ne-am fi dat seama. Dar n-aș spune că 
posibil ca javrele alea să știe că el e pe-aproape și să nu-ţi 
spună. Ai grijă mâine. 

— Crawford ne-ar fi spus. Nu pot să adune prea multe 
împotriva lui Lecter fără să-l informeze și pe el. 

— Jack Crawford e de domeniul trecutului, Starling. În 
privinţa lui nu prea ești la curent. Și dacă adună ceva 
împotriva ta? Pentru că ai limbă ascuţită, pentru că nu l-ai 
lăsat pe Krendler să ţi se strecoare sub fustă? Dacă cineva 
vrea să te facă praf? Hei, acuma chiar vorbesc serios că 
trebuie să-mi protejez sursa. 

— Am putea să facem ceva pentru amicul tău de la poștă? 
Trebuie să facem ceva? 

— Da' cine crezi că vine la cină? 


— Bine lucrat, Ardelia! Stai niţel, credeam că eu vin la 
cină. 

— Poţi să iei o porţie acasă, la pachet. 

— Mulţam. 

— N-ai pentru ce, fetiţo. La drept vorbind e plăcerea 
mea. 


* Capitolul 47 


Starling era încă micuță când s-a mutat dintr-o casă de 
scânduri care gemea în vânt, în clădirea solidă de cărămidă 
roșie a Orfelinatului Luteran. 

Cea mai prăpădită locuinţă familială din copilăria ei 
scurtă avusese o bucătărie caldă, unde împărțea portocale 
cu tatăl ei. Dar moartea știe unde sunt căsuţele de felul 
acesta, unde trăiesc oameni care fac munci periculoase 
pentru nu prea mulţi bani. Tatăl iei a plecat din această 
casă în camioneta lui veche, în raidul acela de noapte care l- 
a ucis. 

Starling a fugit din casa ei adoptivă pe un cal crescut 
pentru sacrificare, în vreme ce familia ei adoptivă tăia mieii, 
și a găsit un fel de refugiu în Orfelinatul Luteran. 
Structurile instituţionale, mari și solide, au făcut-o încă de 
atunci să se simtă în siguranţă. Poate că luteranii nu erau 
prea darnici cu căldura sufletească și cu portocalele, dar în 
același timp prea darnici cu predicile, însă regulile erau 
reguli, iar dacă le înţelegeai, totul era bine. 

Atâta timp cât înfruntarea dificultăţilor consta în 
competiții impersonale sau în acţiuni de stradă, ea știa că 
poate să-și câștige siguranţa. Dar Starling nu era deloc 
dăruită pentru intrigile instituţionale. 

Acum, ieșind din vechiul ei Mustang, la acest început de 
zi, faţada înaltă a clădirii Quantico nu mai era marele piept 


de cărămidă la care să-și găsească refugiul. Prin aerul dens 
de deasupra parcării, chiar și ușile de la intrare păreau șui. 

Ar fi vrut să-l vadă pe Jack Crawford, dar nu mai avea 
când. Filmările la Hogan's Alley erau programate să 
înceapă imediat ce soarele se ridica destul de mult. 

Ancheta masacrului de la pescăria Feliciana necesita 
reconstituirea filmată, făcută pe poligonul de tragere 
Hogan's Alley de la Quantico, în care să se expliciteze 
fiecare împușcătură, fiecare traiectorie. 

Starling trebuia să-și joace rolul. Duba „civilă” pe care o 
folosiseră era cea originală, lipită cu bandă adezivă, 
nevopsită, arătând ultimele găuri de gloanţe. O dată, apoi 
încă o dată și încă o dată, ieșiră grămadă din duba veche; 
de fiecare dată, agentul care juca rolul lui John Brigham 
cădea cu faţa în jos, iar cel care-l interpreta pe Burke se 
zvârcolea pe pământ. Procesul, folosind gloanţe oarbe, 
zgomotoase, o epuiză. 

Terminară la jumătatea după-amiezei. 

Starling își lăsă echipamentul SWAT și-l găsi pe Jack 
Crawford în biroul său. 

Reîncepuse să-l numească „domnul Crawford”, iar el 
părea tot mai distrat și mai distant faţă de toți. 

— Vrei o aspirină, Starling? o întrebă când o văzu în ușa 
biroului său. 

Crawford lua mai multe medicamente pe parcursul zilei. 
Mai lua Gingko Biloba, Saw Palmetto, St. John's Wort și 
aspirină pentru copii. Le lua într-o anumită ordine din 
palmă, dând capul pe spate ca și cum ar fi băut un pahar de 
tărie. 

În ultimele săptămâni începuse să-și agaţe în cuierul din 
birou haina de la costum și lua pe el un pulover pe care i-l 
împletise răposata lui soţie, Bella. Acum arăta cu mult mai 
bătrân decât își amintea să fi arătat tatăl ei. 

— Domnule Crawford, o parte din corespondenţă îmi e 
deschisă. Nu se pricep prea bine. Pare că desfac plicurile 
deasupra unei oale în clocot. 


— Corespondenţa îţi e supravegheată de când ţi-a scris 
Lecter. 

— Nu făceau decât să verifice pachetele cu fluoroscopul. 
N-aveam nimic împotrivă, dar corespondenţa personală mi- 
o pot citi singură. Nimeni nu mi-a suflat o vorbă. 

— Nu e Biroul nostru pentru responsabilitate 
profesională. 

— Nu e nici adjunctul Dawg, domnule Crawford, e cineva 
suficient de sus ca să obţină un mandat de interceptare de 
tip 3. 

— Dar pare o treabă de amatori? 

Ea tăcu timp suficient pentru ca el să adauge: 

— Mai bine că ai observat astfel, nu, Starling? 

— Da, domnule. 

El ţuguie buzele și încuviinţă. 

— Am să mă interesez. 

Își aranjă flacoanele de medicamente în sertarul de sus al 
biroului. 

— Am să vorbesc cu Carl Schirmer de la Justiţie, și-o să 
lămurim treaba asta. 

Schirmer era scos pe linia moartă. Bârfa spunea că se va 
pensiona la sfârșitul anului; toţi prietenii lui Crawford 
ieșeau la pensie. 

— Mulţumesc, domnule. 

— E cineva promiţător prin clasele de viitori polițiști la 
care le predai? Vreunul cu care ar trebui să stea de vorbă 
cei de la Recrutări? 

— La medicină legală, nu știu încă - sunt timizi în faţa 
mea la crimele sexuale. Dar sunt vreo doi trăgători buni. 

— Din ăștia avem suficienţi. 

O privi fugitiv. 

— Nu mă refeream la tine. 

e 

La sfârșitul zilei în care a repetat scena morții lui, 
Starling se duse la mormântul lui John Brigham de la 
Cimitirul Naţional Arlington. 


Puse mâna pe piatra funerară, încă zgrunțuroasă de la 
daltă. Brusc, simţi pe buze senzaţia distinctă pe care a avut- 
o când i-a sărutat fruntea, rece ca marmura și cu granule 
de pudră, ultima oară când s-a dus la căpătâiul lui și i-a pus 
în mână, sub mănușa albă, propria ei medalie de campioană 
la luptă cu pistolul. 

Acum frunzele cădeau în Arlington și se așterneau pe 
pământ. Starling, cu mâna pe piatra funerară a lui John 
Brigham, privind peste hectarele acoperite de morminte, se 
întrebă câţi oameni ca el și-au pierdut viața din cauza 
prostiei, egoismului și târguielilor unor bătrâni obosiţi. 

Indiferent dacă crezi sau nu în Dumnezeu, dacă ești 
războinic, Arlington e un loc sacru, iar tragedia nu este să 
mori, ci să mori degeaba. 

Simţea între ea și Brigham o legătură care nu era mai 
puţin puternică pentru că n-au fost niciodată amanți. 
Îngenuncheată lângă piatra lui funerară, își aminti. El a 
întrebat-o ceva, cu blândeţe, și ea a răspuns „nu”, iar pe 
urmă el a întrebat-o dacă pot fi prieteni, și vorbea serios, 
iar ea a spus „da”, și vorbea serios. 

Îngenunchind în Arlington, se gândi la mormântul tatălui 
ei, de departe. Nu mai fusese acolo de la absolvirea 
colegiului, prima în clasa ei, și s-a dus la mormântul lui să-i 
spună. Se întrebă dacă sosise vremea să se întoarcă. 

Apusul soarelui printre crengile negre ale copacilor din 
Arlington era la fel de portocaliu ca și portocala pe care o 
împărţise cu tatăl ei. Sunetul cornului în depărtare o 
cutremură. Piatra de mormânt era rece sub mâna ei. 


* Capitolul 48 


Îl putem vedea prin aburii respirației: un punct 
strălucitor pe cerul senin al nopţii deasupra Noilor Teritorii, 
deasupra lui Orion, apoi trecând încet dincolo de el. Un 


Boeing 747 deplasându-se spre vest, înfruntând un vânt ce 
bătea din faţă cu o sută de mile pe oră. 

La clasa a doua, cu care călătoresc turiștii excursiilor în 
circuit, cei cincizeci și doi de membri ai Old World Fantasy, 
un tur prin unsprezece ţări în șaptesprezece zile, se întorc 
la Detroit și Windsor, Canada. Spaţiul pentru umeri este de 
cincizeci de centimetri. Spaţiul pentru șolduri, între cotiere, 
e de cincizeci de centimetri. Cu cinci centimetri mai mult 
decât avea la dispoziţie un sclav odinioară. 

Pasagerii primesc ca hrană resturi transformate în 
sandvișuri reci ca gheaţa cu carne lunecoasă și brânzeturi 
prelucrate, și respiră gazele și exhalaţiile altora în aerul re- 
procesat economic, o variantă a principiului adăpării 
animalelor cu excremente  fermentate, introdus de 
negustorii de vite și porci în anii cincizeci. 

Doctorul Lecter se află în mijlocul compartimentului de 
clasa a doua, pe rândul din mijloc, având de ambele părți 
copii, iar la capătul rândului o femeie cu un sugar în braţe. 
După atâţia ani petrecuţi în celule de închisoare și cămăși 
de forţă, doctorului Lecter nu-i place spaţiul limitat. Un joc 
computerizat aflat în poala băieţelului de lângă el cârâie 
necontenit. 

Ca mulţi alţii răspândiți pe cele mai ieftine locuri, 
doctorul Lecter poartă o insignă galbenă având desenată o 
figură zâmbitoare, pe care scrie cu litere mari, roșii CAN- 
AM TOURS, și, la fel ca și ceilalţi turiști, poartă un trening. 
Al lui are însemnele echipei de hochei Toronto Maple Leafs. 
Pe sub haine, prinsă de corp se află o cantitate 
considerabilă de bani. 

Doctorul Lecter s-a alăturat grupului de turiști cu trei zile 
în urmă, cumpărându-și locul de la un agent din Paris care 
se ocupa de anulările de ultimă oră pe caz de boală. 
Bărbatul care ar fi trebuit să se afle pe acest loc pornise 
spre casă, în Canada într-un sicriu, după ce inima sa a cedat 
pe când urca Domul Sfântului Petru. 


După sosirea la Detroit, doctorul Lecter trebuie să treacă 
prin vamă și pe la controlul pașapoartelor. Poate fi sigur că 
ofițerii de securitate și cei de la imigrări de pe toate 
aeroporturile importante din emisfera vestică au fost 
alertate și puse în temă în privinţa lui. Dacă fotografia lui nu 
se află lipită pe perete în biroul de control al pașapoartelor, 
atunci precis așteaptă ca noutate de ultimă oră în fiecare 
computer de la vamă și imigrări. 

În această situaţie, se gândește el, s-ar putea să se 
bucure totuși de un noroc: fotografiile folosite de autorităţi 
ar putea fi cele ale vechii sale înfățișări. Pașaportul fals 
folosit de el pentru intrarea în Italia nu avea un dosar care 
să-i corespundă, în ţara de origine, care să furnizeze 
înfățișarea lui actuală. În Italia, Rinaldo Pazzi încercase să- 
și facă viaţa mai ușoară și să-l mulțumească pe Mason 
Verger luând dosarul poliţiei, inclusiv fotografia și negativul 
folosite pentru permesso di soggiorno și permisul de muncă 
al doctorului Fell. Doctorul Lecter le găsise în servieta lui 
Pazzi și le distrusese. 

Cu excepţia cazului în care Pazzi l-ar fi fotografiat pe 
doctorul Fell în taină, exista o șansă reală ca nicio imagine a 
noului chip al doctorului Lecter să nu existe în lume. Nu 
este prea diferit de vechea înfățișare - puţin colagen 
adăugat în jurul nasului și pe obraji, altă culoare a părului, 
ochelari, dar e suficient de diferit dacă nu se atrage atenţia 
asupra lui. Pentru cicatricea de pe dosul mâinii, găsise o 
loţiune persistentă și un agent de bronzare. 

Se așteaptă ca la Aeroportul Metropolitan Detroit, 
Serviciul de Imigrări să-i împartă pe noii sosiți în două 
categorii: cei cu pașapoarte americane și cei cu pașapoarte 
de altă provenienţă. Alesese un oraș de frontieră pentru ca 
șirul celor cu alte pașapoarte să fie gros. Avionul e plin de 
canadieni. Doctorul Lecter crede că poate să treacă o dată 
cu turma, atâta timp cât turma îl acceptă. A făcut turul 
câtorva monumente istorice și galerii de artă cu acești 
turiști, a călătorit în cloaca acestui avion împreună cu ei, 


dar există niște limite: nu poate să mănânce împreună cu ei 
lăturile oferite de această linie aeriană. 

Obosiţi, cu bășici la picioare, sătui de hainele și de 
tovarășii lor de drum, turiștii scurmă în pungile cu mâncare 
și scot din sandvișuri foile de salată, înnegrite de frig. 

Doctorul Lecter, nevrând să atragă atenţia asupra lui, 
așteaptă până când ceilalți pasageri și-au consumat 
gustarea jalnică, așteaptă până după ce merg la toaletă și 
majoritatea adorm. La distanţă, în faţă, e proiectat pe ecran 
un film vechi. El încă mai așteaptă, cu răbdarea unui șarpe. 
Lângă el, băieţelul a adormit peste jocul electronic. 
Pretutindeni în avionul pântecos, lămpile de citit se sting. 

Atunci și numai atunci, furișând o privire în jur, doctorul 
Lecter își scoate de sub scaunul din faţă merindea aflată 
într-o cutie galbenă cu ornamente cafenii de la Fauchon, un 
restaurant din Paris. Este legată cu două panglici de mătase 
în culori complementare. Doctorul Lecter s-a aprovizionat 
cu pate de fois gras cu trufe, răspândind o aromă minunată, 
și smochine de Anatolia din ale căror lujere tăiate încă mai 
picură suc dulce. Are și o sticlă mică din coniacul pe care îl 
preferă, St. Estephe. Panglica de mătase cade cu o șoaptă 
slabă. 

Doctorul Lecter e pe punctul de a savura o smochină, o 
ține în dreptul buzelor, nările lui freamătă de aroma 
fructului, nehotărât dacă să bage în gură smochina 
întreagă, dintr-o singură mușcătură savuroasă, sau doar 
jumătate când jocul electronic de lângă el scoate un bip. 
Apoi încă unul. Fără să întoarcă deloc capul, doctorul 
ascunde smochina și se uită la copilul de lângă el. Aroma de 
trufe, ficat și coniac se ridică din cutia deschisă. 

Băieţelul adulmecă aerul. Ochii lui mici, strălucitori ca și 
cei ai rozătoarelor alunecă lateral, spre mâncarea 
doctorului Lecter. Vorbește cu vocea pătrunzătoare a 
copiilor care trebuie să concureze cu cel puţin un frate 
pentru atenţia și afecțiunea părinţilor 

— Hei, domnule. Hei, domnule. 


N-are de gând să se oprească. 

— Ce dorești? 

— Asta-i unul din meniurile alea speciale? 

— Nu. 

— Și-atunci ce ai acolo? 

Copilul întoarse faţa în sus, spre doctorul Lecter, plină de 
persuasiune. 

— Îmi dai să gust? 

— Aș vrea să-ţi dau, replică doctorul Lecter observând că 
dedesubtul capului mare al copilului se află un gât subţire, 
dar n-o să-ţi placă. E ficat. 

— Ficat! Grozav! Mama n-o să zică nimic. Maaamaaaa! 

Un copil anormal, căruia îi place ficatul și care ori 
scâncește, ori urlă. 

Femeia cu sugarul în braţe de la capătul rândului se trezi 
cu o tresărire. 

Călătorii din rândul din faţă, cu scaunele înclinate pe 
spate atât de mult încât doctorul Lecter le poate mirosi 
părul, se uită în urmă prin spaţiul liber dintre scaune. 

— Unii mai vor să și doarmă. 

— Maaaamaa, pot să gust un pic din sanvișul lui? 

Sugarul din poala Mamei se trezi și începu să plângă. 
Mama introduse un deget în spatele scutecului, ieși de- 
acolo fără vreun rezultat și dădu copilului o suzetă. 

— Ce încercaţi să-i dați, domnule? 

— Ficat, doamnă, spuse doctorul Lecter cât mai liniștit cu 
putinţă. Nu i-am dat... 

— Ficat, preferatul meu, vreau, a spus că pot să gust... 

Copilul lungi ultimul cuvânt într-o  văicăreală 
pătrunzătoare. 

— Domnule, dacă-i daţi ceva copilului meu, vreţi să-mi 
arătaţi? 

Stewardesa, cu faţa umflată în urma aţipelii întrerupte, 
se opri lângă scaunul femeii în vreme ce pruncul urla. 

— Aveţi vreo problemă? Să vă aduc ceva? Să vă încălzesc 
un biberon? 


Femeia scoase o sticlă pentru sugari și o dădu 
stewardesei. Aprinse lumina de lectură din dreptul ei și, în 
timp ce căuta un biberon, îi strigă doctorului Lecter: 

— Vreţi să-mi arătaţi? Dacă-i oferiţi ceva copilului meu, 
vreau să văd ce e. Nu vă supăraţi, dar are o burtică 
delicată. 

E ceva la ordinea zilei să ne lăsăm copiii la grădiniță 
printre străini. În același timp, vinovăția ne face să ne 
arătăm paranoici în privinţa străinilor și să ne facem copiii 
să se teamă de ei. În astfel de vremuri, un monstru autentic 
trebuie să se ferească de așa ceva, chiar și un monstru pe 
care copiii îl lasă indiferent, cum e doctorul Lecter. 

Îi dădu femeii cutia sa de la Fauchon. 

— Hei, frumoasă pâine, spuse ea împungând pâinea cu 
degetul cu care verificase scutecele... 

— Doamnă, puteţi s-o păstraţi. 

— Băutura nu-mi trebuie, continuă femeia privind în jur 
să vadă dacă râde cineva de gluma ei. Nu știam că te lasă 
să-ţi aduci băutura ta în avion. E whisky? E permis să-l bei 
în avion? Cred că panglica asta o iau eu, dacă nu vă trebuie. 

— Domnule, nu puteţi deschide această băutură alcoolică 
în avion, zise stewardesa. O ţin eu până aterizăm, și o puteţi 
recupera la poartă. 

— Desigur. Mulţumesc foarte mult, răspunse doctorul 
Lecter. 

Doctorul Lecter poate să domine ceea ce se află în jurul 
lui. Poate să facă totul să dispară. Ţiuitul jocului electronic, 
sforăiturile și râgâiturile erau un fleac pe lângă urletele de 
iad din sectorul criminalilor violenţi. Scaunul nu era mai 
strâmt decât o cămașă de forță. Așa cum făcuse de atâtea 
ori în celula sa, doctorul Lecter dădu capul pe spate, închise 
ochii și se retrase în liniștea palatului minţii sale, un loc al 
frumuseţii în cea mai mare parte. 

Pentru acest interval de timp scurt, cilindrul metalic care 
se îndrepta vuind spre est împotriva vântului purtă în el un 
palat cu o mie de încăperi. 


Așa cum l-am vizitat pe doctorul Lecter în Palatul familiei 
Capponi, la fel vom merge și acum, împreună cu el, în 
palatul minţii sale. 

Foaierul este Capela Normandă din Palermo, severă, 
frumoasă și atemporală, singurul lucru care amintește că 
există moarte fiind craniul sculptat în pardoseală. Cu 
excepţia cazurilor când se grăbește foarte tare să 
recupereze informaţii din palat, doctorul Lecter se oprește 
adesea aici; se oprește și acum, ca să admire capela. 
Dincolo de ea, depărtată și complexă, luminată și 
întunecoasă, este structura vastă creată de doctorul Lecter. 

Palatul memoriei era un sistem mnezic bine cunoscut 
vechilor învăţaţi; în ele s-au păstrat multe informaţii în Evul 
întunecat, când vandalii ardeau cărţile. Aidoma învăţaţilor 
dinaintea lui, doctorul Lecter depozitase o cantitate imensă 
de informaţii în obiectele din cele o mie de încăperi ale sale, 
dar, spre deosebire de antici, doctorul Lecter conferise și o 
a doua menire palatului său: uneori trăiește în el. Aici și-a 
petrecut ani întregi printre colecţiile sale desăvârșite, în 
timp ce trupul lui stătea legat într-o celulă din sectorul 
criminalilor violenţi, în jurul lui urletele făcând gratiile să 
vibreze ca o orchestră a iadului. 

Palatul lui Hannibal Lecter este vast, chiar și după 
standardele medievale. Transplantat în lumea reală, ar 
rivaliza cu Palatul Topkapi din Istanbul ca mărime și 
complexitate. 

Îl ajungem din urmă în timp ce pașii repezi ai minţii lui 
trec din foaier în Marea Sală a Anotimpurilor. Palatul este 
construit conform regulilor descoperite de Simonide din 
Ceos și dezvoltate de Cicero patru sute de ani mai târziu; e 
aerisit, cu plafoane înalte, mobilat cu obiecte și tablouri vii, 
izbitoare, uneori șocante și absurde, și adesea frumoase. 
Exponatele sunt bine spaţiate și bine luminate, ca și cele ale 
unui mare muzeu. Dar zidurile nu au culorile neutre ale 
unor ziduri de muzeu. Ca și Giotto, doctorul Lecter a 
acoperit pereţii minţii sale cu fresce. 


E] s-a decis să ia adresa de acasă a lui Clarice Starling 
câtă vreme se află în palat, dar nu se grăbește, așa că se 
oprește la baza unei scări mari, unde se află bronzurile 
Riace. Acești mari războinici de bronz atribuiţi lui Fidias, 
apăruţi de pe fundul oceanului în epoca noastră, sunt piesa 
centrală a unui spaţiu acoperit de fresce unde se pot 
depăna toate operele lui Homer și Sofocles. 

Doctorul Lecter ar putea să determine chipurile de bronz 
să recite din Meleagru, dacă ar vrea, dar astăzi nu vrea 
decât să le privească. 

O mie de încăperi, kilometri de coridoare, sute de fapte 
legate de fiecare obiect din fiecare încăpere, o recreere 
plăcută care-l așteaptă pe doctorul Lecter ori de câte ori 
alege să se retragă aici. 

Dar și noi, și doctorul știm: în camerele secrete ale 
inimilor și minţilor noastre pândește primejdia. Nu toate 
încăperile sunt plăcute, luminoase și spaţioase. În 
pardoseala minţii noastre se află trape, precum cele din 
pardoseala unei cetăţi medievale, iar dedesubtul lor sunt 
subteranele puturoase, numite „oubliette”, de la „uitare”, 
celule conice în stânca solidă, cu trape deasupra. De acolo, 
nimic nu iese ca să ne liniștească. O zguduitură, o trădare a 
îngerilor noștri păzitori, și scânteile amintirii aprind gazele 
toxice - lucruri ascunse acolo ani la rând răbufnesc, gata să 
explodeze în durere și să ne împingă spre gesturi 
periculoase... 

Temători și miraţi, îl urmăm în vreme ce el înaintează cu 
pași agili și ușori pe coridorul creat de el însuși, simțind 
apăsarea prezenţei marilor sculpturi și lumina tablourilor. 

Drumul lui duce spre dreapta, pe lângă un bust al lui 
Pliniu, apoi pe scări în sus spre Sala Adreselor, o încăpere 
mărginită de statui și picturi într-o ordine fixă, cu spaţii 
mari între ele și bine luminate, așa cum recomandă Cicero. 

Ah... A treia nișă din dreapta ușii e dominată de o pictură 
înfăţișându-l pe Sf. Francisc hrănind un graur cu un fluture 
de noapte. Pe pardoseala din dreptul tabloului se află, pictat 


pe marmură în mărime naturală, următoarea scenă: o 
paradă în Cimitirul Naţional Arlington avându-l în frunte pe 
lisus, la vârsta de treizeci și trei de ani, la volanul unei 
camionete Ford Model T producţie 1927; în partea din 
spate a camionetei, ]. Edgar Hoover stă în picioare îmbrăcat 
într-o fustiță de balerină, făcând semne cu mâna unei 
mulţimi invizibile. În urma lui mărșăluiește Clarice Starling 
având pe umăr o pușcă Enfield de calibrul .308. 

Doctorul Lecter pare bucuros s-o vadă pe Starling. Cu 
mult timp în urmă, a obţinut adresa de acasă a lui Starling 
de la Asociaţia Absolvenţilor Universităţii Virginia. A 
depozitat adresa în acest tablou și acum, pentru propria sa 
plăcere, recheamă numele și numărul străzii unde locuiește 
Starling: 

3327 Tindal 

Arlington, VA 22308 

Doctorul Lecter se poate deplasa pe coridoarele vaste ale 
palatului memoriei sale cu o viteză nefirească. Cu reflexele 
și forța sa, cu puterea de percepere și viteza minții, 
doctorul Lecter e bine înarmat împotriva lumii fizice. Dar 
există în adâncul ființei sale locuri unde nu se află în 
siguranţă, unde regulilor lui Cicero privind logica, spaţiile 
ordonate și lumina nu se aplică... 

Se hotărăște să-și viziteze colecţia de ţesături vechi. Vrea 
să revadă un text al lui Ovidiu despre uleiurile aromatice 
faciale, text atașat ţesăturilor, pentru o scrisoare pe care 
vrea să i-o trimită lui Mason Verger. 

Pornește pe un chilim cu țesătură plată, interesantă, spre 
sala războaielor de ţesut și a textilelor. 

e 

În lumea avionului 747, capul doctorului Lecter stă 
sprijinit de tetieră, iar ochii sunt închiși. Capul i se clatină 
ușor din pricina turbulenţelor care scutură avionul. 

La capătul rândului, bebelușul și-a terminat biberonul și 
n-a adormit încă. I se înroșește faţa. Mama simte trupușorul 
încordându-se în pătură, apoi relaxându-se. Ce s-a 


întâmplat, e evident. Nu are nevoie să bage degetul în 
scutec. Cineva de pe rândul din față mormăie: „Sfinte 
Sisoe!” 

La duhoarea stătută de sală de sport a avionului se 
adaugă încă un strat de mirosuri. Băieţelul așezat lângă 
doctorul Lecter, imun la obiceiurile sugarului, mănâncă mai 
departe meniul de la Fauchon. 

Dedesubtul palatului memoriei, trapele se deschid brusc, 
iar subteranele își cască duhoarea fantomatică... 

Puţine animale au reușit să supraviețuiască focurilor de 
artilerie și mitralieră ale bătăliei care i-a ucis lui Hannibal 
Lecter părinții și a distrus pădurea vastă de pe moșia lor. 

Gașca amestecată de dezertori care foloseau cabana de 
vânătoare izolată mâncau ce se găsea. O dată au găsit o 
nefericită căprioară mică, slabă, cu o săgeată în ea, care 
reușise să descopere niște hrană sub zăpadă și să 
supraviețuiască. Au mânat-o în tabără, ca să nu fie nevoie 
s-o care. 

Hannibal Lecter care avea pe atunci șase ani, a urmărit 
printr-o crăpătură între scândurile hambarului cum au 
adus-o; vietatea se smucea și-și sucea capul încercând să 
scape de lațul răsucit în jurul gâtului. Nu voiau s-o împuște, 
așa că până la urmă au reușit s-o pună la pământ și să-i taie 
gâtul cu un topor înjurându-se unii pe alții în mai multe 
limbi să aducă un vas înainte să se scurgă tot sângele în 
pământ. 

Nu era prea multă carne pe căprioara cea mică, astfel că 
după două zile, poate trei, dezertorii, în mantalele lor lungi, 
cu respirație puturoasă, aburită, veniră de la cabana de 
vânătoare prin zăpadă să aleagă din nou unul din copiii 
ghemuiţi în paie. Niciunul din ei nu înghețase, așa că au 
luat unul viu. 

Au pipăit coapsa lui Hannibal Lecter apoi brațul și 
pieptul, și-n locul lui au ales-o pe sora lui, Mischa, și au 
luat-o de acolo. Ca să se joace, au spus. Niciunul din cei 
luați „la joacă” nu se mai întorcea. 


Hannibal se agăță de Mischa din toate puterile, se agăță 
de Mischa cu strânsoarea lui vânjoasă până când ei au 
trântit ușa grea a hambarului peste el, ameţțindu-l și 
fracturându-i brațul. 

Au târât-o prin zăpada încă pătată cu sângele căprioarei. 

EI s-a rugat fierbinte s-o mai vadă pe Mischa din nou; 
rugăciunea i-a absorbit mintea de șase ani, dar n-a acoperit 
sunetul toporului. Rugăciunea lui de a o mai vedea pe 
Mischa n-a rămas cu totul fără răspuns - a văzut, într- 
adevăr câțiva dinţi de lapte ai lui Misch în latrina 
puturoasă pe care o foloseau cei ce-l țineau captiv, între 
cabana unde dormeau și hambarul unde țineau în viață 
copiii care constituiau modalitatea lor de subzistență în 
1944, după prăbușirea Frontului de Est. 

De la acest răspuns parțial la rugăciunea sa, Hannibal 
Lecter nu și-a mai pierdut vremea gândindu-se la vreo 
divinitate, decât pentru a recunoaște că propriile sale acte 
carnivore modeste pălesc față de cele ale lui Dumnezeu, a 
cărui ironie e inegalabilă și a cărui răutate gratuită e 
nemăsurată. 

e 

În avionul ce se zdruncină, doctorul Lecter, cu capul 
lovindu-se ușor de tetieră, a rămas suspendat între ultima 
imagine a lui Mischa, pășind pe zăpada însângerată și 
sunetul toporului. E reţinut acolo și nu poate suporta asta. 
În lumea avionului se aude un țipăt scurt, izvorât de pe faţa 
lui asudată, un țipăt subţire și ascuţit, pătrunzător. 

Pasagerii din faţa lui se întorc, unii treziți din somn. Unii 
din rândul din faţă se răstesc. 

— lisuse Hristoase, puștiule, ce-i cu tine?! Doamne sfinte! 

Ochii doctorului Lecter se deschid, privind drept înainte. 
Simte o mână pe el. E mâna băieţelului. 

— Ai avut un vis urât, nu? întreabă puștiul. 

Copilul nu e speriat, nici nu-i pasă de văicărelile din 
rândurile din faţă. 

— Da. 


— Şi eu visez urât de multe ori. Nu râd de tine. 

Doctorul Lecter respiră adânc de mai multe ori, cu capul 
sprijinit de scaun. Apoi stăpânirea de sine îi reveni, ca și 
cum starea de calm ar fi fost o pânză pe care s-o tragă pe 
faţă, de la baza părului în jos. Cu capul aplecat spre copil, îi 
spuse pe un ton confidenţial: 

— Să știi că ai dreptate să nu mănânci lăturile astea. Să 
nu le mănânci niciodată. 

Liniile aeriene nu mai pun la dispoziţia călătorilor hârtie 
de corespondenţă. Doctorul Lecter, perfect stăpân pe sine, 
scoase niște hârtie de scris din buzunarul de la piept și 
începu o scrisoare către Clarice Starling. Mai întâi îi desenă 
chipul. Desenul se află acum în colecţia privată a 
Universităţii Chicago, disponibilă oamenilor de știință. În 
desen, Starling arată ca un copil, iar părul ei, ca și cel al lui 
Mischa, îi e lipit de obrajii uzi de lacrimi... 

e 

Zărim avionul prin aburii răsuflării, un punct de lumină 
strălucitor pe cerul senin al nopţii. Îl vedem cum trece pe 
lângă Steaua Polară. Mult dincolo de punctul de unde nu 
mai există întoarcere, angajat acum pe traiectoria unui arc 
amplu, către Mâine, către Lumea Nouă. 


* Capitolul 49 


Grămezile de hârtii și dischete din cămăruţa lui Starling 
atinseră masa critică. Cererea ei pentru mai mult spaţiu 
rămase fără răspuns. Ajunge. Cu nepăsarea condamnaților, 
puse stăpânire pe o cameră spațioasă din subsolul de la 
Quantico. Încăperea ar fi trebuit să devină camera obscură 
proprie a Departamentului de Științe Comportamentale de 
îndată ce Congresul avea să aloce niște fonduri. Nu avea 
ferestre, dar avea rafturi din belșug și, fiind construită cu 


destinaţia de cameră obscură, în loc de ușă avea două 
rânduri de draperii. 

Un vecin de birou anonim tipărise un afiș cu litere mari 
pe care scria CASA LUI HANNIBAL și-l prinsese cu ace pe 
draperii. Temându-se să nu piardă camera, Starling mută 
afișul înăuntru. 

Aproape imediat descoperi o comoară de materiale utile 
la Biblioteca de Drept Penal a Universităţii Columbia, unde 
exista o Cameră Hannibal Lecter. Universitatea deţinea 
documentele originale din practica lui medicală și 
psihiatrică și transcrierile procesului său și ale acţiunilor 
civile înaintate împotriva lui. La prima ei vizită la bibliotecă, 
Starling a așteptat patruzeci și cinci de minute în vreme ce 
custodele vâna cheile de la camera Lecter fără succes. A 
doua oară dădu peste un student indiferent, din anii mari, și 
peste materiale - necatalogate. 

Răbdarea lui Starling nu se îmbunătăţea în al patrulea 
deceniu de viaţă. Susţinută de Jack Crawford, șef de 
departament la biroul procurorului general, obținu un ordin 
judecătoresc pentru a muta întreaga colecţie a facultăţii în 
camera ei din subsolul de la Quantico. Șerifii federali au dus 
la bun sfârșit mutarea cu o singură dubă. 

Ordinul judecătoresc a creat valuri, așa cum se temuse. 
Iar valurile l-au adus în cele din urmă pe Krendler... 

La capătul a două săptămâni lungi, Starling reușise să 
organizeze marea parte a materialelor de la bibliotecă, 
improvizând un fel de Centru Lecter al ei. Vineri după- 
amiaza târziu, își spălă faţa și mâinile de praf, stinse 
luminile și se așeză pe dușumea într-un colţ, privind metrii 
pătraţi de rafturi cu cărți și hârtii. Poate chiar a aţipit o 
clipă... 

A trezit-o un miros care a făcut-o să-și dea seama câănue 
singură. Era miros de cremă de pantofi. 

În cameră era semiîntuneric, iar Paul Krendler, asistent 
adjunct al inspectorului general, trecu pe lângă rafturi 
încet, uitându-se la cărți și fotografii. Nu se obosise să bată 


la ușă, fiindcă nu exista ușă, iar în draperii nu se putea 
bate, și de altfel Krendler nu era oricum dispus să bată la 
uși, mai ales la agenţiile subordonate. Iar aici, în subsolul de 
la Quantico, simţea cu tărie că vizitează un loc demn de 
dispreţ, un fel de mahala, din pură curiozitate. 

Un perete al camerei era dedicat apariţiei doctorului 
Lecter în Italia, având un afiș mare cu Rinaldo Pazzi 
spânzurând cu intestinele pe-afară, sub o fereastră de la 
Palazzo Vecchio. Peretele opus privea crimele din Statele 
Unite și era dominat de o fotografie făcută de poliţie unui 
amator de vânătoare cu arcul pe care Lecter îl omorâse cu 
ani în urmă. Cadavrul era agăţat de un cuier și prezenta 
toate rănile din ilustrațiile medievale ale Rănitului. Pe 
rafturi erau îngrămădite numeroase dosare de caz, 
împreună cu procese civile intentate doctorului Lecter de 
către rudele victimelor sale. 

Cărţile personale de medicină ale doctorului Lecter erau 
aranjate exact așa cum se aflaseră în fostul său cabinet 
psihiatric. Starling le aranjase examinând cu o lupă 
fotografiile cabinetului făcute de poliţie. 

Mare parte din lumina slabă din cameră venea printr-o 
radiografie a capului și gâtului doctorului, prinsă pe un 
ecran luminat de pe perete. Altă lumină venea de la un 
computer așezat pe masa de lucru dintr-un colţ. Programul 
screen-saver de pe computer era „Creaturi periculoase”. 
Când și când, aparatul gemea. 

Grămezile de lângă aparat constituiau rezultatul muncii 
laborioase de colectare a lui Starling. Bucăţelele de hârtie, 
chitanţele, facturile detaliate adunate cu efort dezvăluiau 
cum și-a trăit doctorul Lecter viaţa personală în Italia, și în 
America înainte să fie trimis la azil. Era un catalog 
improvizat al gusturilor sale. 

Folosind suprafaţa plată a unui scanner, Starling 
așternuse o masă pentru o singură persoană cu obiectele 
din locuinţa lui din Baltimore care supravieţuiseră: 
porțelan, argintărie, cristal, șervete sclipitor de albe, patru 


metri pătraţi de eleganţă în contrast cu obiectele grotești 
atârnate pe pereţii camerei. 

Krendler ridică paharul mare de vin și-l atinse cu unghia. 

Krendler nu avusese niciodată vreun contact fizic cu un 
criminal, nu se luptase niciodată cu unul, și se gândea la 
doctorul Lecter ca la un fel de Bau-bau al presei, și-n 
același timp ca la o șansă. Își vedea propria fotografie pe 
fundalul unui aranjament asemănător celui de-aici, în 
muzeul FBI, o dată ce Lecter avea să fie mort. Vedea 
imensa valoare electorală. Krendler stătea cu nasul foarte 
aproape de radiografia din profil a craniului încăpător al 
doctorului, iar când Starling vorbi, tresări suficient ca să 
mânjească radiografia cu grăsimea de pe nas. 

— Cu ce vă pot fi de folos, domnule Krendler? 

— De ce stai aici pe întuneric? 

— Mă gândesc, domnule Krendler. 

— Oamenii de pe Capitol Hill vor să știe ce facem în 
privinţa lui Lecter. 

— Asta facem. 

— Informează-mă, Starling. Pune-mă la curent. 

— N-aţi prefera ca domnul Crawford... 

— Şi unde e Crawford? 

— Domnul Crawford e la tribunal. 

— Cred că e un om terminat, nu ești de-aceeași părere? 

— Nu, domnule, nu sunt. 

— Şi ce faci aici? Am primit o plângere de la facultate 
după ce ai confiscat toate lucrurile astea din biblioteca lor. 
S-ar fi putut proceda mai atent. 

— Am adunat tot ce-am putut găsi despre doctorul Lecter 
aici, atât obiecte, cât și documente. Armele sale se află la 
secţia de Arme de foc și unelte, dar avem duplicate. Avem 
ce a mai rămas din documentele sale personale. 

— Ce urmărești, de fapt? Vrei să prinzi un infractor, sau 
să devii scriitor? 

Krendler se opri ca să includă rima aceasta nostimă în 
repertoriul său. 


— Dacă, să zicem, un republican de seamă din Comisia 
judiciară de supraveghere mă întreabă ce faci dumneata, 
agent special Starling, ca să-l prinzi pe Hannibal Lecter, ce 
aș putea să-i spun? 

Starling aprinse toate luminile. Observă că, și acum, 
Krendler mai cumpăra costume foarte scumpe și 
economisea în schimb la cămăși și cravate. Oasele 
proeminente ale încheieturilor lui păroase ieșeau de sub 
manșete. 

Starling privi o clipă prin perete, dincolo de perete, în 
eternitate, și-și adună stăpânirea de sine. Își impuse să-l 
vadă pe Krendler ca pe studenţii unei clase de la academia 
de poliţie. 

— Ştim că doctorul Lecter are acte de identitate foarte 
bune, începu ea. Trebuie să aibă cel puţin o identitate de 
rezervă foarte solidă, poate chiar mai multe. Are multă grijă 
în privința asta. Nu va face o greșeală prostească. 

— Treci la subiect. 

— E un om cu gusturi foarte rafinate, unele chiar exotice, 
în ce privește mâncarea, vinurile, muzica. Dacă vine aici, va 
dori să aibă aceste lucruri. Va trebui să le obţină. Nu și le va 
refuza. Domnul Crawford și cu mine am studiat chitanţele și 
hârtiile rămase din existenţa doctorului Lecter în Baltimore 
înaintea arestării sale, chitanţele pe care ni le-a putut 
furniza poliţia italiană, precum și procesele intentate de 
creditorii săi după arestare. Am făcut o listă cu unele din 
lucrurile care-i plac. Le puteţi vedea aici. În luna când 
doctorul Lecter a servit timusul și pancreasul flautistului 
Benjamin  Raspail celorlalţi membri ai consiliului de 
conducere al Filarmonicii din Baltimore, a cumpărat două 
casete de Château Petrus Bordeaux la trei mii șase sute de 
dolari caseta. Pe urmă, cinci casete de Bâtard-Montrachet 
la o mie o sută de dolari caseta, și mai multe soiuri de vinuri 
mai puţin fine. A comandat același vin la serviciul de 
cameră din St. Louis după evadare, și de asemenea de la 
Vera dal 1926 în Florenţa. Asta e o marfă destul de rară; 


verificăm importatorii și distribuitorii pentru vânzări en- 
gros. De la Iron Gate din New York, a comandat pate de 
ficat de calitatea întâi la preţul de două sute de dolari 
kilogramul, iar prin intermediul Grand Central Oyster Bar a 
comandat stridii verzi din Gironde. Masa pentru 
Filarmonică a început cu aceste stridii, urmate de pancreas 
și timus, un șerbet, iar apoi, puteţi citi aici, în Town & 
Country, ce au servit. 

Citi repede, cu voce tare. 

— „Un ostropel remarcabil de închis la culoare și de 
lucios, ale cărui ingrediente nu au fost stabilite, cu 
gamitură de orez cu șoftran. Gustul acestui fel era 
încântător de sumbru, cu tonuri de bas pe care numai 
reducerea amplă și atentă a fondului o poate da.” Nicio 
victimă nu a fost vreodată identificată ca ingredient al 
ostropelului. Mai departe sunt descrise tacâmurile sale 
deosebite și așa mai departe, în amănunt. Verificăm 
cumpărările cu carte de credit la vânzătorii de porțelan și 
cristaluri. 

Krendler pufni pe nas. 

— Vedeţi, aici, în acest proces civil, încă mai datorează 
achitarea unui candelabru Steuben, iar Galeazzo Motor 
Company din Baltimore l-a dat în judecată pentru a-și 
recupera automobilul Bentley. Urmărim vânzările de 
automobile Bentley, noi și folosite. Nu sunt prea multe. Și 
vânzările de sedanuri cu suprapresiune. Am cerut prin fax 
informaţii despre cumpărările de mistreți de la furnizorii 
restaurantelor și vom transmite un buletin în săptămâna de 
dinainte de începerea importului de potârnichi cu picioare 
roșii din Scoţia. 

Ciocăni în tastatură și consultă o listă, apoi se depărtă de 
aparat când simţi respiraţia lui Krendler prea aproape în 
spatele ei. 

— Am făcut o cerere de fonduri pentru a cumpăra 
cooperarea câtorva din marii speculanţi de bilete la 
evenimente culturale, în New York și San Francisco - sunt 


câteva orchestre și cvartete de coarde care îi plac în mod 
deosebit, preferă rândul șase sau șapte și întotdeauna stă 
lângă interval. Am distribuit cele mai bune imagini ale lui de 
care dispunem la Lincoln Center și Kennedy Center, și la 
majoritatea sălilor de concerte. Poate aţi putea să ne ajutaţi 
cu asta din bugetul Justiţiei, domnule Krendler. 

El nu răspunse, iar ea continuă: 

— Verificăm noile abonamente la unele reviste culturale 
la care a fost abonat în trecut - antropologie, lingvistică, 
fizică, matematică, muzică. 

—  Angajează  târfe  sado-maso, chestii de-astea? 
Prostituaţi? 

Starling simţi plăcerea cu care Krendler pusese 
întrebarea. 

— Din câte știm noi, nu, domnule Krendler. A fost văzut 
cu ani în urmă în Baltimore la concerte cu mai multe femei 
atrăgătoare, din care vreo două se numărau printre 
personalităţile orașului, implicate în activităţi caritabile și 
așa mai departe. Urmărim cumpărările de cadouri în 
preajma zilelor lor de naștere. Din câte știm, niciuna din ele 
nu a fost vreodată vătămată, și niciuna nu a acceptat să 
vorbească despre el. Nu știm nimic despre preferinţele sale 
sexuale. 

— Întotdeauna mi-am închipuit că-i homosexual. 

— De ce spuneţi asta, domnule Krendler? 

— 'Toate farafastâcurile astea cu arta. Muzică de cameră 
și ceaiuri dansante. Nu că aș avea ceva împotriva tipilor 
ăstora - dacă simţi compasiune pentru ei, sau ai prieteni de 
felul lor. Principalul lucru, Starling, pe care vreau să ţi-l 
subliniez: e de dorit să văd cooperare la tine. Nu există mici 
fiefuri personale. Vreau o copie din fiecare raport, fiecare 
pistă nouă, totul. Pricepi, Starling? 

— Da, domnule. 

La ușă, el spuse: 

— Ai grijă să înţelegi. S-ar putea să ai ocazia să-ţi 
ameliorezi situaţia. Așa-zisa ta carieră are nevoie de tot 


ajutorul. 

Viitoarea cameră obscură era deja echipată cu 
ventilatoare mari. Privindu-l în ochi, Starling le porni ca să 
împrăștie mirosul loţiunii lui după ras și a cremei de pantofi. 
Krendler își făcu loc printre draperii fără să-și ia la 
revedere. 

Aerul dansa în faţa lui Starling ca deasupra unei șosele 
supraîncinse. 

Pe coridor, Krendler auzi vocea lui Starling în urma lui. 

— Vă conduc până afară, domnule Krendler. 

Pe Krendler îl aștepta mașina cu șofer. Se afla încă la 
nivelul la care trebuia să se mulţumească doar cu un 
Mercury Grand Marquis. Înainte să se poată urca în 
mașină, afară, în aerul curat, ea spuse: 

— Așteptaţi, domnule Krendler. 

Se întoarse spre ea, nedumerit. Oare ce lucea aici? 
Capitulare mânioasă? Antenele lui se puseră în funcţie. 

— Suntem în aer liber, spuse Starling. Fără dispozitive de 
ascultare, doar dacă nu porţi dumneata unul. 

Simţi un impuls irezistibil. În vederea lucrului cu cărțile 
prăfuite, purta o cămașă largă în carouri peste un maieu 
mulat. 

N-ar trebui să facă asta. La dracu'. 

Smuci cămașa, îi descheie capsele și-o  desfăcu 
demonstrativ. 

— Vezi, nu port microfon. 

Nu purta nici sutien, de altfel. 

— Poate că asta e singura oară când vom vorbi între 
patru ochi. De ani de zile îmi văd de treabă cât pot de bine, 
și de fiecare dată când ai putut, ai băgat un cuţit în mine. 
Care-i problema dumitale, domnule Krendler? 

— Subiectul ăsta e binevenit..., îmi voi face timp pentru 
tine, dacă vrei să-ţi revizuiești... 

— Vorbim despre subiectul ăsta acum. 

— N-ai decât să te dumirești singură. 


— E din cauză că te-am respins? Că ţi-am spus să te duci 
acasă la nevasta dumitale? 

El o privi din nou, într-adevăr, nu avea microfon. 

— Nu te umfla în pene, Starling... orașul ăsta e plin de 
funduri rumene de ţărăncuţe hrănite cu mămăligă. 

Intră în mașină lângă șofer; mașina mare porni. Buzele 
lui se mișcau, formând cuvintele așa cum ar fi vrut să le fi 
rostit de fapt: „Curve hrănite cu mămăligă ca tine”. În 
viitorul lui Krendler se preconizau o mulţime de discursuri 
politice, așa credea el, și voia să-și ascută agerimea verbală 
și să dobândească abilitatea mușcăturii verbale. 


* Capitolul 50 


— Ar putea să meargă, îți spun eu, vorbi Krendler în 
direcţia șuieratului din beznă unde zăcea Mason. Acum 
zece ani n-ar fi fost posibil, dar acuma poate să plimbe 
listele de clienţi prin computerul ăla ca rahatul prin maţele 
unei gâște. 

Își schimbă poziţia pe canapeaua aflată sub luminile 
puternice din colţul vizitatorilor. Vedea silueta lui Margot în 
faţa acvariului. Se obișnuise între timp să înjure în faţa ei, și 
chiar îi făcea plăcere. Era sigur că Margot și-ar dori să fie 
proprietara unei „scule” bărbătești. Îi venea să zică „sculă” 
în faţa ei, și găsi o modalitate. 

— Așa a delimitat ea domeniile și a stabilit preferinţele lui 
Lecter. Probabil ar putea să-ţi spună și pe care parte își ţine 
scula. 

— Că tot veni vorba, Margot, cheamă-l pe doctorul 
Doemling, spuse Mason. 

Doctorul  Doemling aștepta în camera de joacă, 
examinând animalele imense de pluș. Mason îl văzuse prin 
televiziunea cu circuit închis examinând scrotul de pluș al 
unei girafe, cam în felul în care familia Viggert dăduse 


târcoale statuii lui David. Pe ecran părea mult mai mic 
decât jucăriile, de parcă s-ar fi comprimat ca să-și croiască 
mai ușor drum într-o altă copilărie decât a lui. 

Văzut în lumina din colţul vizitatorilor din camera lui 
Mason, psihologul era un bărbat uscăţiv, extrem de curat 
dar scorțos, cu puţinul păr rămas pieptănat într-o parte ca 
să-i acopere scalpul pătat și o insignă Phi Beta Kappa la 
lanţul de la ceas. Se așeză la aceeași măsuţă cu Krendler, 
de cealaltă parte, și dădea impresia că ar cunoaște foarte 
bine încăperea. 

În mărul aflat pe partea lui în castronul cu fructe de pe 
masă era o gaură de vierme. Doctorul Doemling întoarse 
mărul în așa fel încât să nu mai vadă gaura. Din spatele 
ochelarilor, ochii lui o urmăreau pe Margot cu o mirare 
vecină cu idioţenia în timp ce ea luă încă două nuci și se 
întoarse la locul ei de lângă acvariu. 

— Doctorul Doemling este șeful catedrei de psihologie a 
Universităţii Baylor. El deţine Bursa Verger, îl informă 
Mason pe Krendler. L-am întrebat ce fel de relaţie ar putea 
să existe între doctorul Lecter și agentul FBI Clarice 
Starling. Domnule doctor... 

Doemling se aplecă în față pe scaunul lui ca și cum s-ar fi 
aflat în boxa martorilor, și întoarse capul spre Mason, cum 
ar fi făcut-o spre un juriu. Krendler observă la el stilul 
omului cu experienţă, atitudinea grijuliu-părtinitoare a 
experților de două mii de dolari pe zi. 

— Evident, domnul Verger îmi cunoaște calificările, aţi 
vrea să le auziţi? întrebă Doemling. 

— Nu. 

— Am revăzut însemnările agentei Starling cu privire la 
discuţiile purtate cu Hannibal Lecter, scrisorile lui adresate 
ei și materialele pe care mi le-aţi furnizat cu privire la 
trecutul fiecăruia dintre ei. 

Krendler tresări auzind aceasta, dar Mason interveni: 

— Doctorul  Doemling a semnat un acord de 
confidenţialitate. 


— Cordell e gata să pună diapozitivele dumneavoastră pe 
proiector când vreţi, doctore, anunţă Margot. 

— Mai întâi câte ceva despre trecut. 

Doemling își consultă însemnările. 

— Știiim că Hannibal Lecter s-a născut în Lituania. Tatăl 
lui era conte, titlu datând din secolul al X-lea, iar mama 
italiancă din familia Visconti, o familie bună. În timpul 
retragerii nemților din Rusia, niște naziști în trecere le-au 
bombardat proprietatea din apropiere de Vilnius și au ucis 
amândoi părinţii și mare parte din servitori. După asta, 
copiii au dispărut. Erau doi, Hannibal și sora lui. Nu știm ce 
s-a întâmplat cu sora. Principalul este că Lecter a rămas 
orfan, ca și Clarice Starling. 

— Ceea ce ţi-am spus eu, preciză Mason nerăbdător. 

— Dar ce concluzie ai tras de aici? întrebă doctorul 
Doemling. Eu nu sugerez un fel de compasiune reciprocă 
între doi orfani, domnule Verger. Aici nu e vorba de 
compasiune. Compasiunea nu încape aici. lar mila este 
lăsată să sângereze în ţărână. Ascultaţi-mă. Ceea ce-i oferă 
doctorului Lecter o experienţă trăită de amândoi, aceea de 
a fi orfan, este doar o mai bună capacitate de a o înţelege și, 
în ultimă instanţă, de a o controla. Totul ţine de control. 
Starling și-a petrecut copilăria în instituţii, și din ceea ce 
mi-ai spus, nu reiese că ar întreţine o relaţie intimă stabilă 
cu un bărbat. Locuiește cu o fostă colegă de școală, o 
tânără negresă. 

— Foarte probabil, o chestie sexuală. 

Psihiatrul nu-l învrednici pe Krendler nici măcar cu o 
privire - acesta era exclus în mod automat. 

— Nu poţi spune niciodată cu certitudine care e motivul 
pentru care două persoane convieţuiesc. 

— E unul din acele lucruri ascunse, cum spune Biblia, 
completă Mason. 

— Starling arată destul de apetisant, dacă-ţi plac 
cerealele nedecojite, își dădu Margot cu părerea. 


— Eu cred că atracţia e din partea lui Lecter, nu dintr-a 
ei, spuse Krendler. Ai văzut-o - e ca un sloi de gheaţă. 

— Serios, domnule Krendler? 

Margot părea amuzată. 

— Crezi că-i lesbiană, Margot? întrebă Mason. 

— De unde naiba să știu? Indiferent cum e, se poartă ca 
și cum ar fi exclusiv treaba ei - asta a fost impresia mea. 
Cred că e dură și că-și poartă masca de serviciu, dar n-aș 
zice că e sloi de gheaţă. N-am vorbit prea mult, dar asta am 
dedus. Asta era înainte să ai nevoie de mine ca să te ajut, 
Mason - m-ai scos afară, ţii minte? N-am de gând să spun că 
e un sloi de gheaţă. Fetele care arată ca Starling trebuie să 
aibă mereu o expresie distantă pe faţă din cauza cretinilor 
care se leagă de ele toată ziua. 

Krendler simţi că privirea lui Margot stărui asupra lui o 
clipă în plus, deși nu putea să-i vadă decât conturul siluetei. 

Cât de ciudate, vocile din această încăpere. A lui 
Krendler atent-birocratică, a lui Doemling măgărească dar 
pedantă, apoi inflexiunile adânci, răsunătoare ale lui Mason 
cu consoanele oclusive prost reproduse și cele sibilante 
lipsă, și vocea lui Margot, aspră și joasă, încăpăţânată ca a 
unui cal cu gura tare, care detestă zăbala. 

— Am 0 idee în privinţa vieţii ei intime, legată de fixaţia 
aparentă asupra tatălui, continuă Doemling. Ajung și la asta 
curând. Acum, avem trei documente ale doctorului Lecter 
care o privesc pe Clarice Starling. Două scrisori și un 
desen. Desenul este cel al Ceasului Răstignirii pe care l-a 
creat pe când se afla în azil. 

Doctorul Doemling ridică ochii spre ecran. 

— Diapozitivul, vă rog. 

De undeva din afara încăperii, Cordell afișă 
extraordinarul desen pe un monitor suspendat. Originalul e 
desenat în cărbune, pe hârtie de împachetat. Copia lui 
Mason a fost făcută pe un copiator de schiţe, iar liniile sunt 
de un albastru vineţiu. 


— A încercat să-l patenteze, spuse doctorul Doemling. 
După cum vedeţi, aici este Hristos răstignit, pe ecranul unui 
ceas, iar braţele Lui se rotesc pentru a arăta timpul, exact 
ca și ceasurile cu Mickey Mouse. E interesant pentru că 
faţa, capul atârnând în faţă este al lui Clarice Starling. A 
desenat-o în timpul discuţiilor lor. lată fotografia femeii, 
puteţi vedea asemănarea. Cordell, da? Cordell, afișează 
fotografia, te rog. 

Fără îndoială, capul lui lisus era cel al lui Starling. 

— O altă anomalie este faptul că silueta este prinsă în 
cuie pe cruce prin încheieturile mâinilor, și nu prin palme. 

— Asta e corect, interveni Mason. Trebuie să baţi cuiele 
prin încheieturi și să folosești șaibe mari din lemn, altfel se 
slăbesc și încep să se clatine. Idi Amin și cu mine am aflat 
asta pe calea cea grea când am repetat totul în Uganda, de 
Paște. Mântuitorului i-au fost bătute cuiele prin încheieturi. 
Toate picturile Răstignirii sunt greșite. E o eroare de 
traducere din ebraică în latină. 

— Mulţumesc, spuse doctorul Doemling fără sinceritate. 
Răstignirea reprezintă, evident, un obiect al veneraţiei 
distrus. Observaţi că mâna care indică minutele arată șase, 
acoperind pudic pubisul. Mâna care indică ora arată nouă, 
sau puţin după nouă. Nouă este o referire clară la ora 
tradiţională a răstignirii lui lisus. 

— Şi dacă pui șase și nouă alături, observați că se obţine 
șaizeci și nouă, o poziţie cu popularitate în relaţiile 
interumane, nu se putu abţine Margot. 

Ca răspuns la privirea pătrunzătoare a lui Doemling, ea 
sparse nucile pe care le avea în mână, iar cojile căzură cu 
zgomot pe podea. 

— Acum să trecem la scrisorile doctorului Lecter către 
Clarice Starling. Cordell, dacă vrei să le afișezi. 

Doctorul Doemling scoase din buzunar indicatorul cu 
laser. 

— Observaţi că scrisul, un scris de mână elegant, fluent, 
executat cu un stilou cu vârful peniţei pătrat, pare artificial 


în regularitatea sa. Puteţi vedea un astfel de scris în bulele 
papale medievale. E foarte frumos, dar înspăimântător de 
regulat. Nu-i nimic spontan în el. El plănuiește. Această 
primă scrisoare a scris-o curând după ce a evadat omorând 
pentru asta cinci oameni. Să citim din text: 


Fi, Clarice, au încetat mieii să zbiere? 

Stii bine că-mi datorezi o informație, și asta e 
ceea ce aș dori. 

Un anunț în ediţiile naţionale ale ziarelor Times 
și International Herald-Tribune, în prima zi a 
oricărei luni, ar fi excelent. Ar fi bine dacă l-ai 
publica și în China Mail. 

Nu m-ar surprinde dacă răspunsul ar fi da și 
nu. Mieii vor tăcea pentru moment. Dar, Clarice, 
tu te judeci cu îngăduința cântarelor de la temnița 
Threave; va trebui s-o câștigi mereu, la nesfârșit, 
tăcerea binecuvântată. Fiindcă suferința e cea 
care te motivează, vederea suferinței, iar 
suferința nu se va sfârși niciodată. 

Nu plănuiesc să-ți ies in cale, Clarice, căci 
lumea e mai interesantă atâta timp căt te afli în 
ea. Ai grijă să-mi acorzi aceeași amabilitate. 


Doctorul Doemling își împinse ochelarii mai sus pe nas și- 
și drese vocea. 

— Acesta este un exemplu clasic a ceea ce am numit în 
lucrările mele publicate avunculism - un termen care 
începe să fie tot mai mult folosit în literatura de specialitate 
ca avunculismul lui Doemling. Poate că va fi inclus în 
următoarea ediţie a Manualului de Diagnoză și Statistică. 
Pentru profani, poate fi definit ca actul de a juca rolul unui 
mentor înţelept și înțelegător pentru promovarea unor 
scopuri personale. 

Doctorul Doemling continuă cu vocea lui uscată: 


— Înţeleg din însemnările de caz că întrebarea despre 
țipetele mieilor se referă la o experienţă trăită de Clarice 
Starling în copilărie, sacrificarea mieilor la ferma din 
Montana, casa ei adoptivă. 

— Făcea schimb de informaţii cu Lecter, zise Krendler. El 
știa ceva despre ucigașul în serie Buffalo Bill. 

— A doua scrisoare, șapte ani mai târziu, este în aparenţă 
o scrisoare de condoleanţe și încurajare, zise Doemling. Dar 
o ironizează cu referiri la părinţii ei, pe care se pare că-i 
venerează. Pe tatăl ei îl numește „răposatul paznic de 
noapte”, iar pe mama ei „menajera de hotel”. Iar apoi îi 
investește cu calităţi excelente pe care ea își poate închipui 
că le-au avut, și pe urmă folosește aceste calităţi ca să-i 
scuze propriile ei nereușite în carieră. Aici vorbim despre 
intrarea în graţii, despre control. Cred că Starling are un 
atașament persistent faţă de tatăl ei, o imago care o 
împiedică să stabilească cu ușurință relaţii sexuale și o 
poate apropia de doctorul Lecter printr-un fel de transfer 
pe care el, cu perversitatea sa, îl va folosi numaidecât. În 
această a doua scrisoare o încurajează din nou să ia 
legătura cu el printr-un anunţ în ziar, și-i dă un nume 
codificat. 

Sfinte Hristoase, tot n-a terminat cu palavrele! Agitaţia și 
plictiseala erau o tortură pentru Mason, fiindcă nu putea să 
se foiască. 

— Așa-i, doctore, bun, corect. Margot, deschide puţin 
fereastra. Am o sursă nouă în privinţa lui Lecter, doctorul 
Doemling. Cineva care-i cunoaște atât pe Starling cât și pe 
Lecter și i-a văzut împreună, și a stat în preajma lui Lecter 
mai mult ca oricine altcineva. Aș vrea să vorbești cu el. 

Krendler se foi pe canapea, iar intestinele sale începură 
să se agite când văzu încotro se îndreaptă lucrurile. 


* Capitolul 51 


Mason vorbi în interfon și un bărbat înalt intră în cameră. 
Era la fel de musculos ca Margot și îmbrăcat în uniformă 
albă. 

— El este Barney, spuse Mason. A avut în grijă secţia de 
violenţi de la Spitalul Baltimore pentru Nebuni Criminali 
timp de șase ani pe când Lecter se afla acolo. Acum 
lucrează pentru mine. 

Barney preferă să stea în picioare în fața acvariului cu 
Margot, dar doctorul Doemling voia să-l vadă în lumină, așa 
că se mută lângă Krend.ler. 

— Barney, da? Spune, Barney, care este pregătirea ta 
profesională? 

— Am o diplomă de infirmier practicant licenţiat. 

— Serios? Bravo ţie. Asta-i tot? 

— Am o diplomă de absolvire în științe umane de la 
Colegiul American prin Corespondenţă, adăugă Barney fără 
intonaţie, și un certificat de absolvire de la Școala de 
Discipline Funerare Cunnings. Calificarea mea este de 
asistent de legist. Cu asta m-am ocupat seara, în timpul 
școlii de asistenți. 

— Ai muncit ca ajutor la morgă pe timpul școlii? 

— Da, ridicam cadavrele de la locul faptei și asistam la 
autopsii. 

— Şi înainte de asta? 

— Marina Militară. 

— Înţeleg. Și pe când ai lucrat la spital i-ai văzut pe 
Clarice Starling și Hannibal Lecter interacţionând... vreau 
să spun, i-ai văzut stând de vorbă? 

— Mi-a făcut impresia că ei... 

— Hai să începem doar cu ceea ce ai văzut, nu cu ceea ce 
ai crezut despre cele ce ai văzut, se poate? 

Mason interveni. 

— E destul de deștept ca să-și spună părerea. Barney, o 
cunoști pe Clarice Starling. 

— Da. 

— L-ai cunoscut pe Hannibal Lecter vreme de cinci ani. 


— Da. 

— Ce este între ei? 

La început Krendler avu dificultăţi în a înţelege vocea 
subţire, aspră a lui Barney, dar până la urmă ela pus 
întrebarea pertinentă: 

— Lecter se purta diferit în discuţiile cu Starling? 

— Da. De cele mai multe ori nu răspundea deloc 
vizitatorilor, spuse Barney. Uneori deschidea ochii atâta cât 
să insulte vreun învăţat care încerca să-i descoase creierul. 
Pe unul din profesori l-a făcut să plângă. Cu Starling era 
dur, dar ei i-a răspuns mai mult decât oricui altcineva. Îl 
interesa. Îl intriga. 

— Cum? 

Barney ridică din umeri. 

— Nu vedea femei aproape niciodată. lar ea arată foarte 
bine... 

— N-am nevoie de părerea ta în privinţa asta, se repezi 
Krendler. Asta-i tot ce știi? 

Barney nu răspunse. Îl privea pe Krendler de parcă 
emisfera dreaptă și cea stângă a creierului acestuia nu erau 
decât doi câini care nu-și mai pot da drumul unul altuia. 

Margot mai sparse o nucă. 

— Mai departe, Barney, spuse Mason 

— Erau foarte sinceri unul cu altul. În privinţa asta ele 
dezarmant. Ai impresia că n-ar condescinde la minciună. 

— Ce n-ar face?! întrebă Krendler. 

— Condescinde, spuse Barney. 

— CON-DES-CIN-DE, domnule Krendler, zise Margot 
Verger din beznă. 

Barney continuă. 

— Doctorul Lecter îi spunea lucruri neplăcute despre ea, 
iar apoi altele plăcute. lar ea putea să primească lucrurile 
rele, și pe urmă cele bune îi făceau mai multă plăcere, 
știind că nu-s palavre. El o considera fermecătoare și 
amuzantă. 


— Tu poţi să judeci ce considera Hannibal Lecter 
„amuzant”? întrebă doctorul Doemling. Și cum procedezi, 
infirmier Barney? 

— Ascultându-l cum râde, doctore Dumling. Ne-au învăţat 
la școala de asistenţi, la un curs intitulat „Vindecarea și 
înfățișarea înveselitoare”. 

Ori a strănutat Margot, ori acvariul din spatele ei a făcut 
respectivul zgomot. 

— Las-o baltă, Barney. Spune-ne restul. 

— Da, domnule. Uneori, doctorul Lecter și cu mine 
vorbeam până noaptea târziu, când se făcea destul de 
liniște. Vorbeam despre cursurile pe care le urmam, și 
despre alte lucruri. El... 

— Urmai din întâmplare niște cursuri de psihologie prin 
poștă? avu de comentat Doemling. 

— Nu, domnule, eu nu consider psihologia o știință. Nici 
doctorul Lecter, continuă Barney repede, înainte ca 
aparatul respirator să-i permită lui Mason să formuleze o 
mustrare. Pot să repet ceea ce mi-a spus. Vedea că crește; 
era fermecătoare așa cum o felină mică e fermecătoare. Un 
pui de felină mic care va crește și va deveni o felină adultă. 
Una cu care nu te poţi juca. Are onestitatea unui pui de 
felină, spunea el. Avea toate armele, în miniatură și-n 
dezvoltare, și tot ce știa la acel moment era cum să se lupte 
cu alţi pui de felină. Asta îl amuza. Felul cum a început totul 
între ei vă va spune ceva. La început a fost curtenitor cu ea, 
dar n-a prea băgat-o în seamă. Apoi, când ea a plecat, unul 
dintre deţinuţi i-a aruncat spermă în obraz. Asta l-a 
deranjat pe doctorul Lecter, l-a stânjenit. A fost singura 
dată când l-am văzut supărat. Și ea a văzut asta și a 
încercat să-i folosească supărarea în avantajul ei. Cred că el 
i-a admirat îndrăzneala. 

— Care a fost atitudinea lui faţă de celălalt deţinut - cel 
care a aruncat sperma? Aveau vreun fel de relaţie? 

— Nu tocmai, spuse Barney. Doctorul Lecter l-a ucis în 
noaptea aceea, și-atăt. 


— Erau în celule separate? întrebă Doemling. Cum a 
făcut-o? 

— Erau la distanţă de trei celule, de o parte și de alta a 
coridorului. În toiul nopţii, doctorul Lecter i-a vorbit un timp 
și apoi i-a spus să-și înghită limba. 

— Şi astfel Clarice Starling și Hannibal Lecter au ajuns... 
prieteni? întrebă Mason. 

— În cadrul unui fel de structură oficială, răspunse 
Barney. Făceau schimb de informaţii. Doctorul Lecter i-a 
oferit cunoștințe despre criminalul în serie pe care-l vâna 
ea, iar ea i-a oferit în schimb informaţii personale. Doctorul 
Lecter mi-a spus că, după părerea lui, Starling are un curaj 
vecin cu imprudenţa, că dă dovadă de „exces de zel”. 
Considera că s-ar putea apropia prea mult de muchia 
prăpastiei dacă ar crede că misiunea i-o cere. Şi o dată a 
spus că „poartă blestemul gustului”. Nu știu ce înseamnă 
asta. 

— Doctore Doemling, vrea să i-o pună, s-o omoare sau s-o 
mănânce, sau ce?! întrebă Mason, epuizând toate 
posibilitățile pe care putea să le întrevadă. 

— Probabil toate trei, spuse Doemling. N-aș vrea să fac 
previziuni asupra ordinii în care vrea să desfășoare aceste 
acte. Asta-i dificultatea în ceea ce vă pot spune. Indiferent 
cât de mult ar vrea presa de senzaţie - și mentalităţile 
iubitoare de senzaţional - să romantizeze lucrurile și să le 
facă să arate a Frumoasa și Bestia, scopul lui constă în 
degradarea ei, suferinţa ei și moartea ei. A fost receptiv faţă 
de ea de două ori: când a văzut-o insultată de cel care i-a 
aruncat spermă în obraz, și când a fost sfâșiată în bucăţi de 
ziare după ce i-a împușcat pe oamenii aceia. Apare deghizat 
în mentor, dar suferința e cea care-l incită. Când istoria lui 
Hannibal Lecter va fi scrisă, și va fi, cazul lui va fi 
înregistrat ca unul de avunculism Doemling. Ca să-l atragă, 
ea trebuie să fie la ananghie. 

O cută apăruse în spaţiul larg, elastic dintre sprâncenele 
lui Barney. 


— Pot să adaug ceva aici, domnule Verger, dacă tot mi-aţi 
cerut părerea? 

Fără să aștepte aprobarea, Barney continuă: 

— În azil, doctorul Lecter a fost receptiv faţă de ea atunci 
când și-a ţinea firea, și-a șters sperma de pe faţă și și-a 
continuat meseria. În scrisori îi spune că e o războinică și 
subliniază că a salvat copilul acela în schimbul de focuri. 
Spune chiar el că n-are de gând s-o caute. Un lucru pe care 
nu îl face este să mintă. 

— Ăsta e exact tipul de gândire amatoare de senzaţional 
la care mă refeream, zise Doemling. Hannibal Lecter nu știe 
ce e aia admiraţie sau respect. El nu simte căldură sau 
afecţiune. Asta e o iluzie romantică, și demonstrează cât de 
periculoasă poate fi o educaţie sumară. 

— Domnu' doctor Doemling, nu mă mai ţineţi minte, așa- 
i? spuse Barney. Eu aveam în grijă secţia violenţilor când 
dumneavoastră aţi încercat să vorbiţi cu doctorul Lecter; 
mulţi oameni au încercat, dar dumneavoastră aţi fost cel 
care-a plecat plângând, din câte-mi amintesc. Pe urmă ela 
făcut o recenzie a cărții dumneavoastră în American Journal 
of Psychiatry. Dacă recenzia aia v-a făcut să plângeţi, nu vă 
condamn. 

— Ajunge, Barney, interveni Mason. Ocupă-te de prânzul 
meu. 

— Un autodidact copt pe jumătate - nimic mai rău, spuse 
Doemling după ce Barney ieși din cameră. 

— Nu mi-ai spus că ai discutat cu Lecter, domnule doctor, 
spuse Mason. 

— În momentul respectiv era catatonic, n-aveai ce să 
scoţi de la el. 

— Şi asta te-a făcut să plângi? 

— Nu-i adevărat. 

— Şi contrazici spusele lui Barney? 

— E indus în eroare în egală măsură ca și fata. 

— Probabil că și lui Barney îi sfârâie călcâiele după 
Starling, interveni Krendler. 


Margot râse ca pentru sine, dar suficient de tare ca s-o 
audă Krendler. 

— Dacă vrei s-o faci pe Clarice Starling atractivă pentru 
doctorul Lecter, fă în așa fel încât s-o vadă la ananghie, 
conchise Doemling. Suferinţa pe care o vede îi va sugera 
suferința pe care poate s-o provoace. S-o vadă rănită în 
orice mod simbolic îl va incita la fel de tare ca și dacă ar 
vedea-o mângâindu-se singură. Când vulpea aude un iepure 
țipând, vine în fugă, dar nu ca să ajute. 


* Capitolul 52 


— Nu pot s-o bag în faţă pe Clarice Starling, spuse 
Krendler după plecarea lui Doemling. Pot să-ţi spun unde e 
și ce face, dar nu pot controla atribuirea misiunilor la FBI. 
lar dacă Biroul o scoate pe post de momeală, o să-i asigure 
spatele, crede-mă. 

Krendler îndreptă un deget spre întunericul lui Mason ca 
să-și sublinieze spusele. 

— Nu te poţi amesteca în acţiunea asta. Nu poţi să intri 
pe terenul lor și să-l interceptezi pe Lecter. Cei care îi 
asigură acoperirea ţi-ar depista oamenii într-o clipă. În al 
doilea rând, Biroul nu va lua măsuri proactive decât dacă el 
o contactează din nou sau dacă există dovezi că e prin 
apropiere - i-a mai scris și înainte și nu s-a arătat prin 
preajmă. Ar fi nevoie de minimum doisprezece oameni care 
să-i asigure protecţia, iar asta costă. Ţi-ar fi fost mai simplu 
dacă n-ai fi scos-o din bucluc cu raidul. Va fi complicat ca 
dracu' să-ţi schimbi tactica și să încerci s-o pui la zid din 
nou cu treaba aia. 

— Ar trebui, s-ar putea, ar fi, spuse Mason făcând o 
treabă bună cu s-ul, date fiind circumstanţele. Margot, uită- 
te în ziarul de Milano, Corriere della sera, numărul de 


sâmbătă, ziua de după uciderea lui Pazzi; caută primul 
anunţ de la rubrica de decese. Citește-l cu voce tare. 

Margot ridică tipăritura densă spre lumină. 

— E în engleză, adresat lui A.A. Aaron. Spune așa: Predă- 
te celor mai apropiate autorități, dușmanii sunt aproape. 
Hannah. Cine-i Hannah? 

— E numele iepei pe care a avut-o Starling când era 
mică, spuse Mason. E un avertisment din partea lui 
Starling, adresat lui Lecter. În scrisoare, el i-a spus cum să-l 
contacteze. 

Krendler era în picioare. 

— Fir-ar a mamii dracilor! N-avea de unde să știe despre 
Florenţa. Dacă știe asta, atunci trebuie să știe că ţi-am 
arătat toate chestiile alea. 

Mason suspină și se întrebă dacă Krendler e suficient de 
deștept ca să fie un politician util. 

— Ea nu știe nimic. Eu am dat anunţul, în La Nazione și 
Corriere della Sera și-n International Herald-Tribune, 
pentru a fi tipărit a doua zi după ce am acţionat împotriva 
lui Lecter. Astfel, dacă ratam, ar fi crezut că Starling a 
încercat să-l ajute. Încă am mai fi avut ceva care să ne lege 
de el, prin Starling. 

— Nimeni n-a remarcat anunţul. 

— Nu. Cu excepţia lui Hannibal Lecter, poate. Ar putea să 
vrea să-i mulțumească - prin poștă, personal, cine știe? 
Acum  ascultă-mă. Îi  supraveghezi în continuare 
corespondenţa? 

Krendler încuviinţă. 

— Absolut. Dacă-i trimite ceva, ai să vezi înaintea ei. 

— Ascultă-mă cu atenţie, Krendler. Dat fiind modul cum 
am comandat și plătit anunţul ăsta, Clarice Starling nu va 
putea demonstra niciodată că nu l-a dat ea însăși, iar asta-i 
un delict. Înseamnă să încâlci linia strălucitoare. Cu asta 
poţi s-o dobori, Krendler. Şi știi că FBI nu mai dă o ceapă 
degerată pe tine după ce te dă afară. Poţi să ajungi hrană la 
pești. Ea nu va putea nici măcar să obţină un permis de 


port-armă. Nimeni în afară de nimeni n-o va supraveghea. 
lar Lecter va ști că ea e singură. Înainte de asta vom 
încerca altceva. 

Mason se opri ca să respire, apoi reluă. 

— Dacă nu merge, o să facem cum spune Doemling și-o s- 
o „facem să sufere” cu anunţul ăsta. „Să sufere”, drăcie, o 
poţi rupe-n două cu asta. Sfatul meu e să păstrezi bucata cu 
păsărica. Capătul celălalt e prea de onest, pe crucea mea - 
aoleu! n-am vrut să scap o blasfemie. 


* Capitolul 53 


Clarice Starling alerga pe covorul de frunze într-un parc 
naţional din Virginia aflat la distanţă de o oră de casa ei, 
unul din locurile ei preferate, nici urmă de vreo altă 
persoană în parc în acea zi din mijlocul săptămânii, o foarte 
necesară zi liberă pentru ea. Alerga pe o potecă 
binecunoscută pe dealurile împădurite din apropierea 
râului Shenandoah. Pe vârfurile dealurilor aerul era încălzit 
de soarele dimineţii, iar în văi era dintr-odată rece; uneori 
simțea căldură pe faţă și răcoare pe picioare în același 
timp; în zilele acelea, pământul nu era prea solid sub 
picioarele lui Starling când mergea; părea mai stabil când 
alerga. 

Starling alerga prin strălucirea zilei senine, petice de 
lumină dansând printre frunze, poteca bălţată în unele 
locuri, vărgată în altele de umbrele copacilor în soarele 
matinal aflat încă jos la orizont. În faţa ei, trei căprioare 
porniră la fugă, două adulte și un pui; părăsiră poteca dintr- 
un singur salt care-o făcu să tresară uimită, codiţele lor 
albe, ridicate strălucind în penumbra adâncului pădurii în 
timp ce se îndepărtară. Înveselită, Starling făcu la rândul ei 
un salt. 


Neclintit ca o siluetă desenată pe o tapiserie medievală, 
Hannibal Lecter ședea printre frunzele căzute de pe o 
coastă de deal în apropierea râului. Nu putea să vadă decât 
o sută cincizeci de metri din lungimea potecii cu binoclul lui 
de teren protejat împotriva razelor de lumină reflectate cu 
ajutorul unui paravan confecţionat din carton. Mai întâi 
văzu căprioarele pornind în fugă și trecând pe lângă el 
înspre vârful dealului, iar apoi, pentru prima oară în șapte 
ani, o văzu pe Clarice Starling în întregime. 

Mai jos de binoclu, trăsăturile feţei lui nu-și schimbară 
expresia, dar nările îi fremătară; inspiră profund, de parcă 
ar fi putut să-i prindă mirosul de la distanţa aceea. 

Respirația îi aduse mirosul frunzelor uscate cu un iz de 
scorţișoară, al frunzelor mucegăite de dedesubt și al 
ghindelor în descompunere lentă, un iz de resturi din trupul 
unui iepure de la distanţă, mirosul profund, sălbatic al unei 
piei uscate de veveriță sub frunze, dar nu și mirosul lui 
Starling, pe care l-ar fi putut recunoaște oriunde. Văzu 
căprioarele luând-o la fugă în faţa ei, le văzu fugind în 
salturi mult după ce ieșiră din câmpul lui vizual. 

Ea intră în raza lui vizuală mai puţin de un minut, 
alergând cu ușurință, fără efort. Pe umeri avea un rucsac 
mic cu hrană pentru o zi și o sticlă cu apă. Razele de soare 
care o luminau din spate îi făceau conturul neclar, de parcă 
ar fi avut pielea presărată cu polen. Urmărind-o cu binoclul, 
doctorul Lecter prinse o reflexie a soarelui pe suprafaţa 
apei care-l făcu să vadă pete minute întregi după aceea. Ea 
dispăru pe cărarea ce cobora tot mai departe, ultimul lucru 
pe care-l văzu fiind ceafa ei și părul strâns în coadă săltând 
precum codiţa albă a unei căprioare. 

Doctorul Lecter rămase nemișcat, nu făcu nicio încercare 
s-o urmeze. În mintea sa, imaginea ei clară alerga în 
continuare. Și avea să alerge cât timp voia el. Prima oară 
după șapte ani când a văzut-o cu adevărat, fără să pună la 
socoteală fotografiile din ziare sau imaginile fugitive ale 
unui cap într-o mașină. Se lungi pe spate, peste frunze, cu 


mâinile sub cap, privind frunzele rare ale unui arțar de 
deasupra lui cum freamătă profilate pe cer, un cer atât de 
întunecat că era aproape violet. Violet, violet, ciorchinii de 
struguri sălbatici pe care-i culesese venind aici erau violeţi, 
boabele pline începeau să se usuce; mâncă mai multe, 
strânse câteva boabe în palmă și linse sucul lor așa cum ar 
face un copil, depărtând tare degetele. Violet. 

Violete erau vinetele din grădină. 

În timpul zilei, la cabana de vânătoare de pe culmi nu era 
apă caldă, așa că doica lui Mischa duse cada de aramă în 
grădina de legume ca soarele să încălzească apa de baie a 
fetiţei de doi ani. Mischa stătea în cada sclipitoare printre 
legume, în soarele cald, iar în jurul ei zburau fluturi albi de 
varză. Apa abia dacă-i acoperea piciorușele subțiri, dar 
Hannibal, fratele ei cel solemn, și cu câinele mare au fost 
puși cu severitate s-o supravegheze până când doica se 
duse în casă pentru a lua un prosop de baie. 

Unii servitori simțeau un fel de teamă față de Hannibal 
Lecter; pentru ei era un copil cu o acuitate a simţurilor și a 
minţii înspăimântătoare, cu o profunzime nefirească. Dar 
bătrâna doică, care-și cunoștea meseria, nu se temea de el, 
și nici Mischa, care-și lipea palmele de copil deschise ca 
două stele pe obrajii lui și râdea. Mischa întinse brațele pe 
lângă el, către o vânătă, pe care îi plăcea s-o privească la 
nesfârșit în soare. Ochii ei nu erau cafenii ca ai fratelui ei 
Hannibal, ci albaștri, și în timp ce se uita la vânătă, ochii ei 
păreau să-și extragă culoarea din plantă, să se întunece 
asemeni ei. Hannibal a înțeles că acea culoare e pasiunea 
ei. După ce copila a fost dusă înapoi în casă și ajutorul 
bucătarului a venit bombănind să golească apa din cadă, 
Hannibal a îngenuncheat lângă șirul de vinete; baloanele 
de săpun din apa de baie reflectară un timp plantele, în 
violet și verde, apoi se sparseră pe pământul proaspăt 
săpat. El scoase din buzunar briceagul mic și tăie coada 
unei vinete, lustrui cu batista leguma încălzită de soare, și 
o duse în brațe, caldă ca o vietate, în camera de copil a lui 


Misch, punând-o undeva de unde s-o poată vedea. Mischa a 
iubit violetul închis, culoarea vinetei coapte, toată viața ei. 

Hannibal Lecter închise ochii ca să vadă din nou 
căprioarele săltând pe potecă înaintea lui Starling, s-o vadă 
pe ea apoi alergând pe cărare, cu silueta aurită de soarele 
din spatele ei, dar căprioara care veni nu era cea care 
trebuia, era animalul mic și prăpădit cu o săgeată înfiptă în 
trup, zbătându-se în funia care-i era legată la gât în timp ce 
ei o duceau spre topor, micuța căprioară pe care au 
mâncat-o înainte s-o mănânce pe Mischa, iar el nu mai putu 
rămâne nemișcat; se ridică de jos, cu mâinile și buzele 
pătate de strugurii violeţi, gura cu colţurile lăsate în jos ca o 
mască grecească. Se uită după Starling în josul potecii. 
Inspiră adânc pe nas și absorbi mirosul purificator al 
pădurii. Privi fix locul unde Starling dispăruse. Poteca ei 
părea să aibă o nuanţă mai deschisă decât pădurea 
dimprejur, ca și cum ar fi lăsat în urma ei o dâră luminoasă. 

Urcă repede pe culmea dealului și de acolo cobori de 
partea cealaltă, către parcarea unui camping unde își 
lăsase camioneta. Voia să plece din parc înainte ca Starling 
să se întoarcă la mașina ei, parcată la trei kilometri 
distanță, în parcarea principală din apropierea țintei de 
tragere, care acum, la terminarea sezonului, era închisă. 

Mai erau cel puţin cincisprezece minute înainte ca ea să 
se întoarcă la mașină. 

Doctorul Lecter parcă lângă Mustang și lăsă motorul 
pornit. Avusese mai multe ocazii să-i examineze mașina în 
parcarea unui magazin de alimente din apropierea casei ei. 
Permisul anual de intrare în acest parc, cu reducere, lipit 
pe parbrizul bătrânului automobil al lui Starling a fost cel 
care i-a atras atenţia lui Hannibal Lecter asupra parcului. A 
cumpărat hărţi ale parcului de îndată și l-a explorat pe 
îndelete. 

Mașina era încuiată, aplecată peste cauciucurile mari ca 
și cum ar fi dormit. Mașina ei îl amuza. Era în același timp 
fantezistă și teribil de eficientă. Mânerul cromat al ușii nu 


emana niciun miros, nici din apropiere. Își desfăcu 
briceagul și-l strecură pe lângă ușă, deasupra încuietorii. 
Are alarmă? Da? Nu? Clic. Nu. 

Doctorul Lecter urcă în mașină, în atmosfera îmbibată de 
Clarice Starling. Volanul era gros, acoperit cu piele. Pe 
capac avea scris MOMO. Se uită la cuvânt cu capul dat pe 
spate ca al unui papagal, iar buzele lui formară cuvintele 
„MOMO”. Se lăsă pe spate, sprijinit pe scaun, cu ochii 
închiși, respirând, cu sprâncenele ridicate, ca atunci când 
asculta un concert. 

Apoi, de parcă ar fi avut voinţă proprie, vârful rozaliu al 
limbii lui apăru, ca un șarpe mic croindu-și drum dincolo de 
faţa lui. Fără să-și modifice expresia feţei nicio clipă, parcă 
fără a fi conștient de propriile mișcări, se aplecă în faţă, 
găsi volanul îmbrăcat în piele după miros și-și petrecu în 
jurul lui limba încolăcită, cuprinzând cu limba adâncitura 
lăsată de degete pe partea de dedesubt a volanului. Gustă 
locul lustruit de pe volan unde se așeza palma ei. Apoi se 
lăsă din nou pe spate, limba i se întoarse acolo unde exista 
de obicei, iar gura lui închisă se mișcă de parcă ar fi savurat 
un vin. Inspiră adânc și-și ţinu respiraţia cât timp cobori și 
încuie Mustang-ul lui Clarice Starling. Nu expiră. O păstră 
în gură și-n plămâni până ce bătrâna lui camionetă ieși din 
parc. 


* Capitolul 54 


Este o axiomă a științelor comportamentale cum că 
vampirii au un foarte puternic simţ al teritoriului, în vreme 
ce canibalii acţionează pe suprafeţe întinse. 

Dar existenţa nomadă nu-l atrăgea deloc pe doctorul 
Lecter. Succesul lui în evitarea autorităţilor se datora în 
principal calităţii identităţilor sale de lungă durată și grijii 


cu care se ocupa de păstrarea lor, și accesului facil la bani. 
Mutările dese și la întâmplare nu aveau niciun rol. 

Cu două identități alternative demult create, fiecare cu o 
credibilitate excelentă, plus o a treia pentru manevrarea 
vehiculelor, n-a avut dificultăţi în a-și aranja un cuib 
confortabil în Statele Unite în decursul primei săptămâni de 
la sosire. 

Alesese Maryland, la aproximativ o oră pe șosea de ferma 
lui Mason Verger și la o distanţă convenabilă de sălile de 
concerte și teatrele din Washington și New York. 

Niciuna din activităţile vizibile ale doctorului Lecter nu 
atrăgeau atenţia, și fiecare din identitățile sale principale ar 
fi avut șanse mari de a trece cu bine printr-o verificare de 
rutină. După un drum la una din cutiile sale de valori din 
Miami, a închiriat de la un politician neamţ o casă izolată, 
atrăgătoare pe ţărmul golfului Chesapeake, pe un an. 

Cu ajutorul unui sistem de redirecţionare a apelurilor 
telefonice de pe două telefoane cu sonerii diferite dintr-un 
apartament ieftin din Philadelphia, putea să-și obţină 
referințe favorabile ori de câte ori avea nevoie, fără să-și 
părăsească noul cămin confortabil. 

Plătind întotdeauna în numerar, a obţinut rapid de la 
speculanțţi bilete de cea mai bună calitate la filarmonică și la 
acele spectacole de balet și operă care-l interesau. 

Printre caracteristicile dezirabile ale noului său cămin se 
număra un garaj dublu de dimensiuni generoase, cu 
atelierul aferent și cu uși zdravene. Acolo, doctorul Lecter 
își parca cele două autovehicule, o camionetă Chevrolet de 
șase ani cu o ramă metalică deasupra părții posterioare și o 
menghină, pe care le-a cumpărat de la un instalator și un 
zugrav, și un Jaguar sedan cu suprapresiune, obţinut prin 
leasing de la o firmă din Delaware. Camioneta îi oferea 
posibilitatea să apară în fiecare zi altfel. Printre 
echipamentele pe care le putea pune în spate sau pe cadrul 
metalic se numărau o scară de zugrav, ţevi de plastic, un 
grătar pentru fripturi în aer liber și o butelie cu butan. 


Cu aranjamentele domestice bine puse la punct, se 
desfătă cu o săptămână de muzică și vizite în muzee la New 
York, și trimise cataloagele celor mai interesante expoziţii 
de artă plastică vărului său, marele pictor Balthus, care 
trăia în Franţa. 

La Sotheby, în New York a achiziţionat două instrumente 
muzicale excelente, ambele fiind rarităţi. Primul era un 
clavecin flamand de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, 
aproape identic cu cel aflat la muzeul Smithsonian datând 
din 1745, cu un registru superior suplimentar pentru 
operele lui Bach; instrumentul era un succesor demn al 
gravicembalo-ului pe care-l avusese în Florenţa. Cealaltă 
achiziție era unul din primele instrumente electronice 
inventate, un theremin, construit de însuși profesorul 
Theremin în anul 1930. Instrumentul îl fascina demult pe 
doctorul Lecter. În copilărie construise unul. La theremin se 
cântă cu mișcări ale mâinilor într-un câmp electronic; 
mișcările dau viaţă vocii sale. 

Acum era instalat complet și putea să se distreze... 

e 

După dimineaţa petrecută în pădure, doctorul Lecter se 
îndreptă spre casă, spre refugiul său plăcut de pe ţărmul 
din Maryland. Imaginea lui Clarice Starling alergând pe 
frunzele căzute de pe cărarea din pădure era acum bine 
imprimată în palatul memoriei din mintea sa. Este o sursă 
de plăcere pentru el, la care poate ajunge în mai puţin de o 
secundă, plecând din foaier. O vede pe Starling alergând; 
calitatea memoriei sale vizuale este atât de bună încât 
poate să cerceteze scena ca să găsească detalii noi, poate 
să audă căprioarele mari, sănătoase bocănind pe lângă el în 
susul dealului, vede pielea întărită de la încheieturile 
picioarelor lor, un scaiete pe blana de pe pântecul celei mai 
apropiate. A depozitat această amintire într-o încăpere 
însorită a palatului, cât mai departe cu putinţă de micuța 
căprioară rănită... 


Acasă, acasă, ușa garajului coboară cu un huruit discret 
în spatele camionetei sale. 

Când ușa se ridică din nou la amiază, din garaj iese 
Jaguarul negru, la volan fiind doctorul în haine de oraș. 

Doctorului Lecter îi plăcea foarte mult să facă 
cumpărături. Se duse direct la Hammacher Schlemmer, un 
furnizor de cele mai fine articole de menaj și sport, 
accesorii și echipamente culinare. Alese pe îndelete. Aflat 
încă în aceeași dispoziţie din pădure, scoase din buzunar o 
ruletă și verifică dimensiunile a trei coșuri de picnic, toate 
trei din împletitură de nuiele lăcuită, cu mânere din piele și 
garnituri solide din alamă. În cele din urmă se hotărt la 
coșul de mărime medie, întrucât nu avea nevoie să încapă 
în el decât tacâmuri pentru o singură persoană. 

Cufărul de nuiele avea în el un termos, pahare rezistente, 
farfurii robuste și tacâmuri din oţel. Cuferele pentru picnic 
se livrau numai împreună cu accesoriile; erai obligat să le 
cumperi. 

După opriri succesive la Tiffany și Christofle, doctorul 
izbuti să înlocuiască farfuriile greoaie de picnic cu altele din 
porțelan franțuzesc, cu unul din acele modele chasse având 
desenate frunze și păsări. La Christofle obţinu un set de 
tacâmuri din argint din secolul al XIX-lea, preferate de el, 
cu model Cardinal, emblema manufacturierului imprimată 
în căușul lingurilor și cea a Parisului, cu coada de șoarece, 
pe dosul mânerelor. Furculiţele erau curbate mult, cu spaţii 
largi între dinţi, iar cuţitele aveau centrul de greutate 
așezat plăcut în centrul palmei. Ţinute în mână, tacâmurile 
dădeau aceeași senzaţie ca un bun pistol de duel. În 
privința paharelor, doctorul stătu în cumpănă în privința 
mărimilor pentru paharele sale de aperitive, și alese un 
ballon cilindric pentru coniac, dar în privinţa paharelor de 
vin nu era nicio îndoială. Doctorul alese pahare Riedel, de 
două mărimi, cu buza destul de largă ca să ofere spaţiu 
pentru nas. 


La Christofle mai găsi fețe de masă din in crem și niște 
șervete din damasc minunate, cu un mic trandafir din 
damasc, ca o picătură de sânge, brodat în colț. Doctorul 
Lecter găsi suprapunerea de damasc nostimă și cumpără 
șase șervete, așa încât să nu rămână niciodată fără o 
rezervă când le va da la spălat. 

Mai cumpără două arzătoare portabile cu gaz, de felul 
celor folosite în restaurante pentru gătitul lângă masa 
clientului, o tigaie minunată de cupru pentru saute și o alta, 
tot din cupru, o fâit-tout pentru prepararea sosurilor, 
ambele făcute pentru Dehillerin din Paris, și două teluri. Nu 
reuși să găsească deloc cuțite din oţel carbonic, pe care le 
prefera de departe celor din oţel inoxidabil, și nici vreunul 
din cuţitele speciale pe care fusese obligat să le lase în 
Italia. 

Ultima sa oprire a fost la o firmă de echipament medical 
nu departe de Mercy General Hospital, unde a făcut o 
afacere cumpărând un ferăstrău Stryker de autopsie 
aproape nou-nouţț, care încăpea perfect în coșul său de 
picnic pe locul termosului. Ferăstrăul mai era încă în 
garanţie și era livrat cu lame universale și craniene, plus o 
cheie craniană, ceea ce-i completa aproape perfect batterie 
de cuisine. 

Ușile glisante ale doctorului Lecter sunt deschise către 
aerul proaspăt al serii. Golful doarme, smoală și argint, sub 
lună și sub umbrele mișcătoare ale norilor. Doctorul și-a pus 
vin într-unul din paharele noi de cristal și l-a așezat pe un 
sfeșnic lângă clavecin. Buchetul vinului se combină cu aerul 
sărat, iar doctorul Lecter poate să se bucure de el fără să 
trebuiască să-și ia mâinile de pe clape. 

În timp a avut mai multe tipuri de instrumente cu clape 
din cele timpurii. Dar preferă sunetul și senzaţia 
clavecinului; pentru că nu e posibil să controlezi volumul 
corzilor, muzica sosește ca și experienţele, bruscă și 
deplină. 


Doctorul Lecter privește instrumentul, închizând și 
deschizând palmele.  Abordează clavecinul proaspăt 
achiziţionat așa cum ar aborda un străin atractiv printr-o 
remarcă interesantă, dar ușoară - cântă o melodie compusă 
de Henri VIII, „Green Grows the Holly”. 

Încurajat, încearcă Sonata în si bemol major de Mozart. 
El și clavecinul nu se cunosc încă foarte bine, dar felul în 
care răspunde mâinilor lui îi spune că-n scurt timp vor 
deveni unul singur. Vântul se înteţește și flacăra lumânării 
pâlpâie, dar ochii doctorului Lecter sunt închiși, faţa 
îndreptată în sus; cântă. Balonașe de spumă zboară de pe 
palmele în formă de stea ale lui Mischa când ea își flutură 
mânuţele în adierea de deasupra căzii; în timp ce el începe 
a treia parte a simfoniei, plutind ușoară prin pădure, 
Clarice Starling aleargă, aleargă, frunzele foșnesc sub 
picioarele ei, foșnetul vântului sus, între coroanele 
copacilor, iar căprioarele pornesc la fugă în faţa ei, un pui și 
două adulte, sărind pe cărare ca tresăririle inimii. Pământul 
se răcește brusc, și bărbaţii zdrențuiți mână căprioara mică 
afară din pădure, cu săgeata înfiptă în ea, căprioara se 
zbate să scape din frânghia răsucită în jurul gâtului ei, o 
mână ca să nu trebuiască s-o ducă pe sus până la topor, iar 
muzica se oprește în aer în faţa zăpezii însângerate, mâinile 
doctorului Lecter se încleștează pe marginile scaunului de 
la pian. Respiră adânc, o dată, încă o dată, apoi se silește să 
mai cânte câteva măsuri, care răsună spart în tăcere. 

Auzim de pe buzele lui un țipăt subţire, tot mai tare, care 
se oprește la fel de brusc ca și muzica. Rămâne vreme 
îndelungată cu capul plecat deasupra clapelor. Se ridică 
fără zgomot și iese din cameră. Nu e posibil să-ţi dai seama 
unde se află în casa cufundată în beznă. Vântul prinde 
puteri deasupra golfului Chesapeake, face flăcările 
lumânărilor să tremure până când se sting, cântă printre 
coardele clavecinului în întuneric - acum o melodie 
întâmplătoare, acum un țipăt subţire din trecut. 


* Capitolul 55 


Amfiteatrul Memorial de Război găzduiește Expoziţia 
regională de arme albe și de foc a Atlanticului de Mijloc. 
Metri pătraţi cu mese, un câmp de arme de foc, majoritatea 
pistoale și puști de asalt. Fasciculele laser roșii pâlpâie pe 
plafon. 

Puţini amatori de viaţă în aer liber autentici vin la 
expoziţiile de arme - problemă de gust. Armele sunt negre 
acum, iar expoziţiile de arme sunt mohorâte, terne, la fel de 
lipsite de bucurie ca și peisajele interioare ale multora 
dintre vizitatori. 

Uitaţi-vă la mulţimea asta: zdrenţăroasă, cu priviri 
piezișe, primitivă. Astfel de oameni sunt principala 
primejdie care ameninţă dreptul oricărui cetăţean de a 
deţine o armă de foc. 

Armele pe care le preferă sunt arme de atac proiectate 
pentru producţia de serie, lucrate ieftin cu matrițe pentru a 
furniza putere de foc mare armatelor neinstruite, 
ignorante. 

Printre burţile umflate de bere și carnaţia flască, alb- 
păstoasă a pistolarilor de interior trecu Hannibal Lecter, cu 
supleţea sa imperială. Armele de foc nu-l interesau. Se 
îndreptă direct spre standul celui mai mare comerciant de 
cuțite din expoziţie. 

Pe comerciant îl cheamă Buck și cântărește o sută 
treizeci de kilograme. Buck are o mulţime de săbii 
fanteziste și copii de articole medievale și barbare, dar are 
totodată și cele mai bune cuțite și bâte, iar doctorul Lecter 
identifică repede majoritatea articolelor de pe lista sa, 
lucruri pe care trebuise să le lase în Italia. 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

Buck are obraji prietenoși și o gură prietenoasă, și ochi 
răutăcioși. 


— Aș vrea Harpia aceea vă rog, și un Spyderco drept, 
zimţat, cu lamă de zece centimetri, și cuțitul acela de jupuit 
din spate. 

Buck adună obiectele cerute. 

— Aș vrea și ferăstrăul acela bun. Nu, nu acela, cel bun. 
Arătaţi-mi puţin bâta aceea din piele, vă rog, cea neagră... 

Doctorul Lecter studie arcul mânerului. 

— Oiau. 

— Altceva? 

— Da, aș vrea un Spyderco Civilian. Nu-l văd. 

— Nu-s prea mulţi cei care știu de așa ceva. Nu ţin 
niciodată mai mult de unul. 

— Nu vreau decât unul. 

— Preţul e două sute douăzeci de dolari, dar vi-l las la o 
sută nouăzeci cu tot cu teacă. 

— Bun. Aveţi cuțite de bucătărie din oţel carbonic? 

Buck clătină ţeasta masivă. 

— Va trebui să găsiţi din cele vechi, la talcioc. Eu de-acolo 
mi-am cumpărat. Poţi să le ascuţi cu dosul unei cești de 
cafea. 

— Faceţi un pachet; mă întorc peste câteva minute. 

Lui Buck nu i s-a spus prea des să facă un pachet; îl făcu 
cu sprâncenele ridicate. 

În mod tipic, această expoziţie de arme nu era câtuși de 
puţin expoziţie, ci bazar. Pe câteva standuri se găseau 
relicve prăfuite din al doilea război mondial, care începeau 
să arate străvechi. Puteai să cumperi puști M-1l, măști de 
gaze cu vizorul crăpat, ploști de apă. Mai erau obișnuitele 
standuri cu obiecte naziste. Puteai să cumperi chiar și o 
canistră cu gaz Zyklon B autentic, dacă era pe gustul tău. 

Nu găseai aproape nimic din războaiele din Coreea sau 
Vietnam, și absolut nimic din Războiul din Golf. 

Mulţi cumpărători purtau haine de camuflaj, de parcă se 
întorseseră numai pentru scurt timp de pe linia frontului ca 
să participe la expoziţia de arme. Exista și îmbrăcăminte de 
camuflaj de vânzare, între care un costum complet pentru 


camuflarea totală a unui trăgător de elită sau vânător cu 
arcul - una din secţiunile principale ale expoziţiei cuprindea 
echipament pentru vânătoarea cu arcul. 

Doctorul Lecter examina acest costum când a devenit 
conștient de prezenţa unor oameni în uniformă aproape de 
el. Luă în mână o mănușă de tir cu arcul. Întorcându-se ca 
să vadă marcajul fabricantului în lumină, observă că cei doi 
oameni în uniformă de lângă el erau de la Departamentul 
de Vânătoare și Pescuit Sportiv din Virginia, care avea un 
stand la expoziţie. 

— Donnie Barber, spuse cel mai vârstnic dintre paznici, 
arătând cu capul. Dacă-l aduci vreodată la tribunal, anunţă- 
mă. Mi-ar plăcea la nebunie să-l scot din păduri pe jigodie 
pentru totdeauna. 

Priveau un bărbat de vreo treizeci de ani aflat în celălalt 
capăt al secţiunii dedicate tirului cu arcul. Se afla cu faţa la 
ei, urmărind ecranul. Donnie Barber purta haine de 
camuflaj; își legase bluza la brâu. Tricoul kaki fără mâneci îi 
dezvelea tatuajele. Pe cap avea o șapcă cu cozorocul la 
spate. 

Doctorul Lecter se depărtă încet de paznici, privind pe 
traseu diferite obiecte. Se opri la un stand cu pistoale laser 
ceva mai departe și, printr-o perdea de tocuri de armă, 
doctorul privi ecranul care-i captase atenţia lui Donnie 
Barber. 

Era un film despre vânătoarea de cerbi cu arcul. 

Cineva aflat dincolo de raza aparatului de filmat hăituia 
un cerb pe lângă un gard în pădure, în timp ce vânătorul își 
scotea arcul. Vânătorul purta un microfon. Respirația i se 
acceleră. Șopti în microfon: „Mai bine de atât nu se poate.” 

Cerbul făcu un salt când îl lovi săgeata și se izbi în gard 
de două ori înainte să sară peste el și să fugă. 

Urmărind filmul, Donnie Barber tresări și mormăi în 
momentul când săgeata plecă din arc. Opri caseta și o 
derulă până la acea secvenţă, de mai multe ori, până când 
vânzătorul de la stand îi spuse ceva. 


— Du-te învârtindu-te, tâmpitule, zise Donnie Barber. Nu 
cumpăr nimica de la tine. 

De la următorul stand cumpără câteva săgeți galbene cu 
vârful mare și o lamă transversală în vârf. Alături exista o 
urnă de tombolă; o dată cu cumpărăturile sale, Donnie 
Barber primi un talon de concurs. Premiul consta într-un 
permis de vânătoare de cerbi pentru două zile. 

Donnie Barber completă talonul și-l introduse în urnă, 
păstră pixul vânzătorului și dispăru cu pachetul său 
lunguieţ în mulţimea de tineri în haine de camuflaj. 

e 

Așa cum ochii broaștelor surprind orice mișcare, ochii 
vânzătorului observau orice oprire în șirul de trecători. 
Bărbatul care se afla acum în faţa lui era nemișcat cu 
desăvârșire. 

— Asta e cea mai bună arbaletă pe care-o ai? îl întrebă 
doctorul Lecter. 

— Nu. 

Vânzătorul scoase o husă de sub tejghea. 

— Asta-i cea mai bună. Îmi plac mai mult cele curbe decât 
cele din două bucăţi, dacă trebuie să o duci în spinare. Are 
un vinci pe care-l poţi ajusta cu o bormașină electrică sau 
manual. Ştii că n-ai voie să vânezi cerbi cu arbaleta în 
Virginia decât dacă ești handicapat? 

— Fratele meu și-a pierdut un braţ și arde de nerăbdare 
să omoare ceva cu celălalt, spuse doctorul Lecter. 

— Aha, m-am prins. 

În cinci minute, doctorul cumpără o arbaletă excelentă și 
două duzini de săgeți groase, scurte. 

— Fă-mi un pachet, ceru doctorul Lecter. 

—  Completează talonul ăsta și te poţi alege cu o 
vânătoare de cerbi. Două zile. 

Doctorul Lecter completă talonul și-l lăsă să cadă în urnă. 
De îndată ce vânzătorul abordă un alt client, doctorul 
Lecter se întoarse la el. 


— Fir-ar să fie! Am uitat să-mi trec numărul de telefon pe 
talonul de concurs. Pot să-l scot? 

— Desigur. 

Doctorul Lecter scoase capacul urnei și luă primele două 
taloane de deasupra. Adăugă informaţia falsă pe al său și 
apoi privi lung celălalt talon, clipind o dată, ca diafragma 
unui aparat de fotografiat. 


* Capitolul 56 


Sala de sport de la Muskrat Farm avea un aer modernist, 
în negru și crom, cu setul Nautilus complet de aparate, 
greutăţi, echipament pentru gimnastică aerobică și un bar 
cu băuturi răcoritoare. 

Barney își terminase antrenamentul și se relaxa pe o 
bicicletă când își dădu seama că nu e singur în sală. Margot 
Verger își dezbrăca treningul într-un colţ. Purta colanţi 
scurți și un tricou peste o bustieră. Își puse pe deasupra o 
centură pentru ridicarea greutăților. Barney auzi clinchetul 
greutăților. Îi auzi respiraţia în timp ce ea făcea exerciţiile 
de încălzire. 

Barney pedala de-acum cu bicicleta reglată la rezistenţă 
zero și-și ștergea părul când ea veni lângă el între exerciţii. 

Își privi propriile braţe, se uită la ale lui. Nu era prea 
mare diferenţă. 

— Cât poţi să ridici stând culcat? 

— Nu știu. 

— Ba cred că știi. 

— Poate o sută cincizeci, cam așa ceva. 

— O sută cincizeci?! Nu prea cred, flăcăule. Nu cred că 
poţi să ridici o sută cincizeci. 

— Poate ai dreptate. 

— Am o sută de dolari care zice că nu poţi să ridici o sută 
cincizeci stând culcat. 


— Contra ce? 

— Contra o sută de dolari, ce-ţi închipui? Şi am să stau cu 
ochii pe tine. 

Barney se uită la ea și-și încruntă fruntea. 

— Bine. 

Încărcară greutăţile. Margot le numără pe cele de la 
capătul barei unde Barney le așezase, ca și cum el ar fi 
intenţionat s-o trișeze. El, în replică, le numără cu o grijă 
studiată pe cele de la capătul lui Margot. 

Se întinse pe banchetă; Margot stătea la capul lui, 
deasupra lui, în colanţii ei scurți. Încheietura coapselor ei 
cu abdomenul era bombată ca o ramă barocă, iar trunchiul 
ei masiv părea să se înalțe până la plafon. 

Barney își potrivi trupul pe banchetă. Picioarele lui 
Margot miroseau a tinctură răcoroasă. Mâinile ei se 
odihneau pe bară, unghiile date cu ojă corai - mâini foarte 
puternice și totuși frumoase. 

— Gata? 

— Da. 

Împinse haltera în sus spre faţa ei aplecată spre el. 

N-a însemnat un efort prea mare; Barney așeză înapoi 
haltera pe suportul ei, sub ochii lui Margot. Ea scoase banii 
din sacul de sport. 

— Mulţumesc. 

— Fac mai multe genuflexiuni ca tine, se rezumă Margot 
să spună. 

— Ştiu. 

— De unde știi? 

— Eu urinez stând în picioare. 

Gâtul ei puternic se înroși. 

— Şi eu. 

— Pe o sută de dolari? 

— Pregătește-mi un întăritor, spuse Margot. 

Pe bar era un vas cu fructe. Câtă vreme Barney prepară 
sucurile în mixer, Margot luă două nuci și le sparse în 
pumn. 


— Poţi să spargi o singură nucă, fără să ai lângă ce s-o 
strângi? întrebă Barney. 

Apoi sparse două ouă pe marginea mixerului și le dădu 
drumul înăuntru. 

— Dar tu? replică Margot și-i întinse o nucă. 

Nuca stătea în palma deschisă a lui Barney. 

— Nu știu. 

Eliberă spaţiul de pe partea de bar din dreptul lui și o 
portocală se rostogoli pe partea lui Margot. 

— Ei, scuză-mă. 

Ea ridică portocala de jos și-o puse la loc. 

Pumnul mare al lui Barney se încleștă. Ochii lui Margot se 
mutau de la pumn la faţa lui în vreme ce gâtul i se încorda 
de efort și faţa i se înroși. Începu să tremure; din pumnul lui 
se auzi un zgomot slab. Pe chipul lui Margot se zugrăvi 
uluirea; el își duse pumnul tremurător deasupra mixerului 
și sunetul de spart deveni mai puternic. Gălbenușul și 
albușul unui ou se prelinseră în mixer. Barney porni 
aparatul și-și linse degetele. Margot râdea, deși n-ar fi vrut. 

Barney puse băuturile întăritoare în pahare. Văzuţi din 
partea opusă a încăperii, puteau fi luptători sau halterofili 
din două categorii de greutate diferite. 

— Simţi că trebuie să faci tot ce fac bărbaţii? întrebă el. 

— Nu și unele tâmpenii. 

— Vrei să încerci prietenia între bărbaţi? 

Zâmbetul lui Margot dispăru. 

— Nu încerca să faci glume porcoase cu mine, Barney. 

EI își clătină ţeasta mare. 

— Pune-mă la încercare. 


* Capitolul 57 


În casa lui Hannibal fragmentele de informaţii se 
înmulțeau pe măsură ce, zi după zi, Clarice Starling își croia 


drum pe coridoarele gusturilor doctorului Lecter. 

Rachel DuBerry era ceva mai în vârstă decât doctorul 
Lecter pe vremea când era o patroană activă a Orchestrei 
Simfonice din Baltimore. Era foarte frumoasă, după cum 
observă Starling din fotografiile vremii publicate în Vogue. 
Asta se întâmpla în urmă cu doi soţi bogaţi. Acum era 
doamna Franz Rosencranz, soţia comerciantului de textile. 
Secretara ei îi făcu lui Starling legătura telefonică. 

— Acum nu fac decât să trimit bani pentru orchestră, 
draga mea. Suntem plecaţi prea mult timp ca să mă mai 
implic activ, îi spuse lui Starling doamna Rosencranz 
născută DuBerry. Dacă este vorba despre ceva legat de 
impozite, pot să-ţi dau numărul de telefon al contabililor 
noștri. 

— Doamnă Rosencranz, pe timpul când activaţi în 
comitetele Filarmonicii și Şcolii Westover, l-aţi cunoscut pe 
doctorul Hannibal Lecter. 

O tăcere considerabilă. 

— Doamnă Rosencranz? 

— Cred că ar fi mai bine să-mi notez numărul dumitale de 
telefon și să te sun eu prin centrala FBI. 

— Desigur. 

Ceva mai târziu, reluară convorbirea. 

— Da, l-am cunoscut pe Hannibal Lecter din cercurile 
sociale, cu ani în urmă, iar presa și-a instalat tabăra pe 
pragul meu încă de atunci. Era un bărbat extraordinar de 
fermecător, absolut unic. De felul care face o fată să 
ameţească, dacă știi la ce mă refer. Mi-au trebuit ani mulţi 
ca să cred că și cealaltă latură a lui e la fel de reală. 

— V-a făcut vreodată cadouri, doamnă Rosencranz? 

— De obicei primeam o felicitare de ziua mea, chiar și 
după ce a fost închis. Uneori un cadou, înainte să fie închis. 
Face cele mai desăvârșite cadouri. 

— "Tot doctorul Lecter a dat faimosul dineu aniversar în 
cinstea dumneavoastră. La care anul de producţie a 
vinurilor coincidea cu data nașterii dumneavoastră. 


— Da, spuse ea. Suzzy a numit-o cea mai remarcabilă 
petrecere de la Balul Black and White al lui Capote. 

— Doamnă Rosencranz, dacă aveţi vreo știre de la el, 
vreţi să sunaţi la numărul de la FBI pe care vi-l voi spune? 
Și mai vreau să vă întreb ceva, dacă-mi permiteţi, aveţi vreo 
aniversare specială cu doctorul Lecter? Și, doamnă 
Rosencranz, trebuie să vă întreb care este data nașterii 
dumneavoastră. 

O răceală sesizabilă în vocea ei. 

— Credeam că această informaţie o puteţi obţine foarte 
simplu. 

— Da, doamnă, dar există niște neconcordanţe între data 
de pe fișa de asigurări sociale, cea de pe certificatul de 
naștere și cea de pe permisul de conducere. De fapt, pe 
fiecare este altă dată. Îmi cer scuze, dar urmărim comenzile 
speciale de articole de lux în funcţie de data nașterii 
persoanelor cunoscute de doctorul Lecter. 

— Persoanele cunoscute. Acum sunt o persoană 
cunoscută, e termen îngrozitor. 

Doamna Rosencranz chicoti. Făcea parte din generaţia 
cocktailurilor și a ţigărilor, iar vocea ei era profundă. 

— Câţi ani ai, agent Starling? 

— Treizeci și doi, doamnă Rosencranz. Împlinesc treizeci 
și trei înainte de Crăciun. 

— Vreau să-ţi spun, cu cele mai bune intenţii, că sper să 
ai parte de câteva „persoane cunoscute” în viaţa dumitale. 
Te ajută foarte mult să-ţi omori timpul. 

— Da, doamnă. Și data nașterii dumneavoastră? 

Doamna Rosencranz îi oferi în cele din urmă informaţia 
corectă, caracterizând-o drept „data cunoscută de doctorul 
Lecter”. 

— Dacă-mi permiteţi să vă întreb, doamnă, înțeleg de ce 
să vă schimbaţi anul nașterii, dar de ce luna și ziua? 

— Voiam să fiu în Fecioară, se potrivește mai bine cu 
domnul Rosencranz, care pe atunci îmi făcea curte. 


Oamenii pe care i-a cunoscut doctorul Lecter cât timp a 
trăit într-o cușcă aveau păreri întrucâtva diferite despre el. 

Starling o salvase pe Catherine, fiica fostei senatoare 
Ruth Martin din subsolul de iad al criminalului în serie Jame 
Gumb și, dacă senatoarea n-ar fi fost înfrântă la 
următoarele alegeri, i-ar fi putut face mult bine lui Starling. 
La telefon îi vorbi lui Starling cu căldură, îi spuse noutăţi 
despre Catherine și o întrebă ce mai e nou în viaţa ei. 

— Nu mi-ai cerut nimic niciodată, Starling. Dacă vei vrea 
o slujbă, cândva... 

— Mulţumesc, doamnă senator. 

— În privinţa jigodiei de Lecter, nu, aș fi anunţat de bună 
seamă FBl-ul dacă aș avut vreo veste de la el; am să pun 
numărul tău aici, lângă telefon. Charlsie știe cum să 
manevreze corespondenţa. Nu mă aștept să primesc vești 
de la el. Ultimul acru pe care mi l-a spus ticălosul în 
Memphis a fost „Îmi place foarte mult taiorul dumitale”. El 
a făcut singurul gest de cruzime pe care l-am trăit în toată 
viaţa mea, știi care? 

— Știu că v-a insultat. 

— Când Catherine era dispărută, când eram disperaţi și 
el spunea că are informaţii despre Jame Gumb, și îl 
imploram, m-a privit în ochi cu ochii ăia de șarpe și m-a 
întrebat dacă am alăptat-o pe Catherine. Voia să știe dacă i- 
am dat să sugă. l-am spus că da. Şi-apoi m-a întrebat: „E o 
treabă care provoacă sete, nu-i așa?” Asta mi-a readus totul 
în memorie: cum o ţineam în braţe când era bebeluș, cum 
așteptam să se sature, și asta m-a durut cum nu mi s-a mai 
întâmplat niciodată, o durere ascuţită, iar el s-a adăpat cu 
durerea mea. 

— Ce marcă era, doamnă senator? 

— Ce marcă... poftim? 

— Ce fel de taior purtaţi atunci, cel care i-a plăcut 
doctorului Lecter? 

— Stai să mă gândesc... un Givenchy bleumarin, foarte 
simplu, răspunse senatoarea, puţin iritată de priorităţile lui 


Starling. După ce-l băgaţi din nou la răcoare, fă-mi o vizită, 
Starling, o să călărim împreună. 
— Mulţumesc, doamnă senator, o să ţin minte. 
e 

Două convorbiri telefonice, câte una pentru fiecare latură 
a vieţii doctorului Lecter, una arătându-i farmecul, cealaltă 
diformităţile. Starling notă: 

Anul de producție a vinului în concordanță cu anul 
nașterii, ceea ce era deja cuprins în micul ei program. Își 
notă să adauge Givenchy la lista ei de produse rafinate. Mai 
adăugă alâptat, fără să știe prea bine de ce, și nici nu mai 
avu timp să se gândească la asta fiindcă telefonul ei roșu 
suna. 

— Departamentul de Științe Comportamentale? Încerc să 
dau de Jack Crawford, sunt șeriful Dumas din Claredon 
County, Virginia. 

— Sunt asistenta lui Jack Crawford. El este la tribunal azi. 
Spuneţi-mi mie despre ce e vorba; sunt agentul special 
Starling. 

— Voiam să vorbesc cu Jack Crawford. Avem la morgă un 
flăcău care a fost hăcuit ca la măcelărie, pentru carne, am 
nimerit la departamentul potrivit? 

— Da, domnule, acesta este departamentul de măce... da, 
aţi ajuns exact unde trebuie. Dacă-mi spuneţi exact unde vă 
aflaţi, plec chiar acum și-l anunţ pe domnul Crawford 
imediat ce termină de depus mărturie. 

Automobilul Mustang al lui Clarice Starling lăsă pe 
pavajul de la Quantico suficient cauciuc ca să-l facă pe 
paznicul din marina militară să se încrunte la ea, să-i facă 
semn ameninţător cu degetul și să-și reţină zâmbetul. 


* Capitolul 58 


Morga din Claredon County, nordul statului Virginia, este 
unită de clădirea spitalului printr-un sas scurt cu o aerisire 
în tavan și uși largi, duble la ambele capete pentru a facilita 
transportarea morţilor. Un ajutor de șerif stătea în fața 
acestor uși ca să împiedice accesul celor cinci reporteri și 
cameramani care se îngrămădeau în jurul lui. 

Din spatele reporterilor, Starling se ridică în vârful 
picioarelor și-și arătă legitimaţia. Ajutorul de șerif o zări, 
încuviinţă cu capul, iar ea își făcu loc să intre. Luminile 
blițurilor scânteiară în urma ei. 

În sala de autopsie era liniște, nu se auzea decât 
clinchetul instrumentelor puse în tava metalică. 

Morga are patru mese de autopsie din oţel inoxidabil, 
fiecare cu cântarul și chiuveta ei. Două dintre mese erau 
acoperite, cearșafurile întinse inegal de rămășițele pe care 
le acopereau. La masa cea mai apropiată de ferestre se 
desfășura o autopsie de rutină a spitalului. Patologul și 
asistenta lui făceau o operaţiune delicată și nu-și ridicară 
privirile la intrarea lui Starling. 

Ţiuitul subţire al unui ferăstrău electric umplu camera, 
iar după o clipă patologul puse deoparte cu grijă o calotă 
craniană și ridică în căușul palmelor un creier, pe care îl 
puse pe cântar. Șopti greutatea în microfonul pe care-l 
purta, examină organul pe talerul cântarului, îl împunse cu 
un deget înmănușat. Când o zări pe Starling peste umărul 
asistentei, dădu drumul creierului în cavitatea toracică 
deschisă a cadavrului, își aruncă mănușile de cauciuc într- 
un coș ca un puștan și veni spre ea. 

Starling descoperi că o înfioară puţin atingerea mâinii lui. 

— Clarice Starling, agent special, FBI. 


— Doctor  Hollingsworth, medic legist, patologul 
spitalului, bucătar șef și spălător de sticle. 

Hollingsworth avea ochii de un albastru intens, lucioși ca 
un ou bine lustruit. | se adresă asistentei sale fără să-și ia 
ochii de la Starling. 

— Marlene, anunţă-l pe șerif la secţia de terapie intensivă 
cardiacă, și dezvelește rămășițele alea, te rog, doamnă. 

Starling știa din experienţă că medicii legiști erau de 
obicei inteligenţi, dar adesea caraghioși și neglijenţi în 
conversațiile obișnuite, și le plăcea să se dea în spectacol. 
Hollingsworth urmări direcţia privirii lui Starling. 

— Vă întrebaţi care-i treaba cu creierul ăla? 

Ea încuviinţă și-i arătă, ridicând palmele deschise, că nu 
pricepe. 

— Nu e vorba de neglijenţă, agent Starling. E o favoare 
pe care o fac antreprenorului de pompe funebre, dacă nu 
pun creierul înapoi în craniu. În cazul de faţă vor avea un 
coșciug deschis și un priveghi îndelungat, și nu ai cum să 
împiedici materia cerebrală să se scurgă pe pernă, așa că 
umplem craniul cu șerveţele sau ce avem la îndemână și-l 
închidem, și fac o indentaţie în calota craniană deasupra 
urechilor, ca să nu alunece. Familia primește corpul întreg, 
și toată lumea-i fericită. 

— Înţeleg. 

— Spuneţi-mi însă dacă înţelegeţi asta. 

În spatele lui Starling, asistenta lui Hollingsworth 
îndepărtase cearșafurile de pe mesele de autopsie. 

Starling se întoarse și văzu totul într-o singură imagine 
pe care o va ţine minte toată viaţa ei. Unul lângă altul pe 
mesele de inox zăceau o căprioară și un bărbat. Din 
căprioară ieșea o săgeată galbenă. Coarnele și săgeata 
întinseseră cearșaful ca pe un cort. 

Bărbatul era străpuns tot de o săgeată galbenă, dar mai 
mică și mai groasă, care-i pătrunsese prin cap, transversal, 
deasupra urechilor. Mai avea pe el un ultim articol 


vestimentar, o șapcă pusă invers, ţintuită pe capul lui de 
săgeată. 

Privindu-l, pe Starling o apucă un acces absurd de râs, 
înăbușit atât de repede încât ar fi putut fi luat drept 
descurajare. Similitudinea poziţiei celor două cadavre, 
ambele pe o parte în loc de poziţia anatomică, dezvăluia 
faptul că fuseseră măcelăriți aproape identic, mușchii de pe 
spate, între coloana vertebrală și coaste fiind îndepărtați cu 
precizie și exactitate, împreună cu acei mușchi mici de sub 
coloană. 

Blana unei căprioare pe o masă de inox. Capul ţinut în 
sus de coarne pe ridicătura metalică în chip de pernă, capul 
întors și ochiul alb de parcă încerca să privească în sus la 
țepușa strălucitoare care a ucis-o - animalul, zăcând pe o 
parte peste propria imagine reflectată, în acest loc al ordinii 
obsesive, părea mai sălbatică și mai străină de om decât a 
părut vreodată o căprioară în pădure. 

Ochii bărbatului erau deschiși, iar pe canalele lacrimale 
se prelinseseră câteva picături de sânge aidoma lacrimilor. 

—  Straniu să-i vezi împreună, spuse doctorul 
Hollingsworth. Inimile lor au exact aceeași greutate. 

O privi pe Starling și văzu că se simte normal. 

— O singură diferenţă în privinţa bărbatului. Vedeţi cum 
ultimele coaste au fost desprinse de coloană și plămânii 
scoși prin spate? Arată aproape ca niște aripi, nu? 

— Vulturul însângerat, murmură Starling după o clipă de 
gândire. 

— N-am mai văzut așa ceva până acum. 

— Nici eu, spuse Starling. 

— Există un termen pentru așa ceva? Cum aţi spus? 

— Vulturul însângerat. Așa spune în cărţile de la 
Quantico. E un sacrificiu ritual scandinav. Se taie ultimele 
coaste și se scot plămânii prin spate, apoi se aplatizează așa 
ca să pară aripi. În Minnesota era un neo-viking care făcea 
așa ceva prin anii treizeci. 


— Cred că vedeţi multe chestii dintr-astea, nu mă refer la 
asta, ci la lucruri asemănătoare. 

— Uneori, da. 

— Pe mine mă depășește niţel. De cele mai multe ori ne 
ocupăm de crime clasice, oameni împușcați și înjunghiaţi, 
dar vreţi să știți ce cred? 

— Aș vrea foarte mult să-mi spuneţi, domnule doctor. 

— Cred că tipul ăsta, Donnie Barber spun actele sale de 
identitate, a omorât căprioara ilegal ieri, ziua dinaintea 
începerii sezonului - știu că atunci a murit animalul. 
Săgeata se potrivește cu restul echipamentului lui de 
vânătoare. A început s-o taie în grabă. N-am făcut testul de 
antigen pe sângele de pe mâinile lui, dar e sânge de 
căprioară. Tocmai avea de gând să taie ceea ce vânătorii de 
căprioare numesc fâșia de pe spate, și începuse o treabă de 
ageamiu, uite tăietura asta scurtă, zdrenţuită de aici, când 
a avut o mare surpriză, cum ar fi săgeata asta prin 
căpăţțână. Aceeași culoare, dar un tip diferit. Fără vreo 
indentaţie la capăt. O recunoașteţi? 

— Pare să fie o săgeată de arbaletă. 

— O a doua persoană, poate cel cu arbaleta, a terminat 
de tăiat căprioara, și a făcut o treabă incomparabil mai 
bună. După care, Sfinte Sisoe, l-a tranșat și pe tip. Uite cât 
de precis este îndepărtată pielea aici, cât de hotărâte sunt 
inciziile. Nimic greșit sau irosit. Nici campionul măcelarilor 
n-ar fi putut s-o facă mai bine. Nu există niciun semn de 
interacţiune sexuală cu niciunul din ei. Au fost doar tranșaţi 
pentru carne. 

Starling duse mâna la gură. O clipă, doctorul crezu că 
sărută o amuletă. 

— Doctore Hollingsworth, ficatul victimelor lipsește? 

El răspunse după o pauză de o clipă, privind-o peste 
ochelari. 

— Ficatul căprioarei lipsește. Se pare că al domnului 
Barber nu era conform standardelor. A fost excizat parțial și 


examinat, există o incizie de-a lungul venei porte. Ficatul lui 
e cirotic și decolorat. A rămas în cadavru, vreţi să vedeţi? 

— Nu, mulțumesc. Şi timusul? 

— Timusul, da, lipsește în ambele cazuri. Agent Starling, 
nimeni n-a rostit încă numele, așa e? 

— Nu, spuse Starling. Încă nu. 

Un val de aer dinspre sas și un bărbat suplu, înăsprit de 
vreme îmbrăcat cu o jachetă sport din tweed și pantaloni 
kaki se opri în ușă. 

— Domnule șerif, cum se simte Carleton? întreba 
Hollingsworth. Agent Starling, dumnealui e șeriful Dumas. 
Fratele lui e sus, la cardiologie, terapie intensivă. 

— Se ţine tare. Mi-au spus că e stabil, „ferit”, ce-o mai fi 
însemnând și asta. 

Șeriful strigă către ușă: 

— Hai înăuntru, Wilburn. 

Șeriful dădu mâna cu Starling și-l prezentă pe celălalt 
bărbat. 

— Ele ofițer Wilburn Moody, paznic de vânătoare. 

— Domnule șerif, dacă vreţi să staţi lângă fratele 
dumneavoastră putem merge sus, sugeră Starling. 

Șeriful clătină din cap. 

— Oricum nu mă mai lasă să intru să-l văd decât peste o 
oră și jumătate. Fără supărare, domnișoară, dar l-am 
chemat pe Jack Crawford. Vine? 

— E reţinut la tribunal - făcea depoziția când m-aţi 
chemat. Mă aștept să ne dea de veste în cel mai scurt timp. 
Apreciem foarte mult că ne-aţi chemat atât de repede. 

— Bătrânul Crawford a predat clasei mele de la 
Academia Naţională de Poliţie de la Quantico acum enșpe 
ani. Un tip dat naibii. Dacă te-a trimis pe dumneata, 
înseamnă că știi ce faci - vrei să continuăm? 

— Vă rog, domnule șerif. 

Şeriful scoase un carnet din buzunarul hainei. 

— Tipul de-aici cu săgeata-n cap e Donnie Leo Barber, 
bărbat alb, treizeci și doi de ani, locuiește într-un trailer în 


Trail's End Park din Cameron. Fără ocupaţie. Eliminat din 
Forţele Aeriene acum patru ani, cu pierderea drepturilor. 
Are o licenţă de la Administraţia Aviației Federale. A lucrat 
ca mecanic de avion. A plătit o amendă pentru 
comportament neadecvat când a tras cu o armă de foc în 
oraș, alta pentru încălcarea proprietăţii în sezonul trecut. 
S-a declarat vinovat de braconaj la căprioare în Summit 
County, când a fost asta, Wilburn? 

— Cu două sezoane în urmă, abia și-a recăpătat licenţa. Îl 
cunoaștem bine. Nu se obosește să urmărească un animal 
după ce trage. Dacă nu cade, așteaptă altul... o dată... 

— Spune-ne ce-ai descoperit azi, Wilburn. 

— Păi, mergeam pe Drumul 47, la vreun kilometru de 
podul de acolo pe la șapte dimineaţa când bătrânul 
Peckman mi-a făcut semn să opresc. Respira greu și se 
ţinea de piept. Nu putea decât să-și deschidă și să-și închidă 
gura și să arate spre pădure. Am mers cam... ăă... nu mai 
mult de o sută cincizeci de metri prin pădure și am dat 
peste Barber ăsta rășchirat, sprijinit de-un copac cu o 
săgeată-n cap, și căprioara asta cu o săgeată în ea. Erau 
țepeni, de ieri cel puţin. 

— leri dimineaţă devreme, aș spune, preciză doctorul 
Hollingsworth. 

— Numai că sezonul s-a deschis abia azi dimineaţă, 
continuă paznicul de vânătoare. Donnie Barber avea cu el o 
platformă pentru căţărat în copaci pe care n-o instalase 
încă. Se pare că s-a dus ieri ca să se pregătească pentru 
azi, ori ca să braconeze. Nu știu de ce ar fi luat arcul cu el, 
dacă voia numai să pregătească platforma. Apare căprioara 
asta frumoasă, și el nu se poate abţine. Am văzut așa ceva 
de multe ori. Asemenea purtări s-au înmulţit precum 
ciupercile după ploaie. Şi pe urmă vine ălălalt în vreme ce 
el tranșa animalul. Nu mi-am putut da seama de nimic după 
urme, a plouat așa de tare, parcă s-ar fi deschis cerul 
tocmai atunci... 


— De asta am făcut câteva fotografii și am luat cadavrele 
din pădure, spuse șeriful Dumas. Bătrânul Peckman e 
proprietarul pădurii. Donnie ăsta avea la el un permis legal 
de vânătoare, pentru două zile începând de azi, cu 
semnătura lui Peckman pe el. Peckman vinde întotdeauna 
un permis pe an, și-i face reclamă și-l vinde unui 
intermediar. Donnie mai avea în buzunar o scrisoare în care 
scria Felicitări, ați câștigat un permis pentru vânătoare de 
căprioare. Hârtiile sunt ude, domnișoară Starling. N-am 
nimic de zis împotriva băieţilor noștri, dar mă întreb dacă n- 
ar trebui să luaţi amprentele la laboratorul vostru. Și 
săgețile, totul era ud când am ajuns acolo. Am încercat să 
nu le atingem. 

— Vreţi să luaţi săgețile cu dumneavoastră, agent 
Starling? Cum vreţi să le scot? întrebă doctorul 
Hollingsworth. 

— Dacă le ţineţi cu un depărtător și le tăiaţi în doua de 
lângă piele, la capătul cu penele și împingeţi restul, am să le 
leg cu sârmă de planșeta mea de probe, spuse Starling 
deschizându-și servieta. 

— Nu cred că tipul s-a luptat, dar vreţi să analizaţi 
rămășițele de sub unghii? 

— Aș prefera să le tai pentru testul ADN. N-am nevoie să 
le identific după deget, dar te rog să le pui separat de lao 
mână și de la cealaltă, doctore. 

— Puteţi face testul PCR-STR? 

— Se poate face în laboratorul principal. Domnule șerif, 
vom avea niște rezultate peste trei-patru zile. 

— Puteţi analiza sângele acela de căprioară? întrebă 
Moody, paznicul de vânătoare. 

— Nu-i nevoie, se vede că e sânge de animal, răspunse 
Starling. 

— Şi dacă găseam carnea de căprioară în frigiderul 
cuiva? opină Moody. Am vrea să știm dacă provine de la 
căprioara aceea, nu? Uneori noi trebuie să putem distinge o 
căprioară de alta după sânge, ca să stabilim un caz de 


braconaj. Fiecare căprioară e diferită. N-aţi crede, așa-i? 
Trebuie să trimitem sângele în Portland, Oregon, la 
Asociaţia de Vânătoare și Pescuit Sportiv Oregon, ei îţi pot 
spune dacă aștepți suficient. Şi-ţi spun: „Asta e Căprioara 
nr. 1!”, sau îi spun doar „Căprioara A”, împreună cu un 
număr de caz cu multe cifre, din moment ce, știi, 
căprioarele n-au nume. Pe care să-l știm noi. 

Lui Starling îi plăcea chipul bătrân, bătut de vânt al lui 
Moody. 

— Ăsteia o să-i spunem John Doe, domnule Moody. E util 
ce mi-aţi spus despre Oregon, s-ar putea să avem treburi cu 
ei, mulțumesc, spuse ea și-i zâmbi până când bătrânul roși 
și începu să-și învârtă pălăria în mână. 

Apoi se aplecă să caute ceva în geantă, și doctorul 
Hollingsworth o cântări pentru simpla plăcere a privirii. 
Faţa ei se luminase pentru o clipă în timp ce vorbea cu 
bătrânul Moody. Aluniţa de pe obrazul ei semăna foarte tare 
cu praful de pușcă ars. Voia s-o întrebe, dar se răzgândi. 

— În ce aţi pus documentele, nu în plastic? îl întrebă ea 
pe șerif. 

— În pungi de hârtie maro. 

Șeriful își frecă ceafa cu mâna și se uită la Starling. 

— Ştiţi de ce am sunat la voi, de ce am vrut să vină Jack 
Crawford. Mă bucur că aţi venit dumneavoastră, acum că- 
mi amintesc cine sunteţi. Nimeni n-a spus „canibal” dincolo 
de pereţii camerei ăsteia, fiindcă presa are să dea năvală în 
pădure până nu mai rămâne un copac în picioare dacă aude 
așa ceva. Acum nu se știe decât că ar putea fi un accident 
de vânătoare. Poate au auzit că un cadavru a fost mutilat. 
Dar nu știu că Donnie Barber a fost tranșat pentru carne. 
Nu există prea mulţi canibali, agent Starling. 

— Nu, domnule șerif. Nu prea mulți. 

— E o treabă al naibii de precisă. 

— Da, domnule, așa-i. 

— Poate că mă gândesc la el pentru că se scrie așa de 
mult despre el în ziare - credeţi că e opera lui Hannibal 


Lecter? 

Starling privi în direcţia mesei de autopsie neocupate. 

— A șasea victimă a doctorului Lecter era un vânător cu 
arcul, spuse ea. 

— L-a mâncat? 

— Pe acela, nu. L-a lăsat atârnat de un cuier de perete cu 
tot felul de răni pe corp. Arăta ca o ilustrație medievală 
medicală numită Omul rănilor. E interesat de lucruri 
medievale. 

Patologul arătă spre plămânii întinși pe spatele lui Donnie 
Barber. 

— Spuneaţi ca ăsta e un ritual vechi. 

— Cred că da. Nu știu dacă doctorul Lecter a făcut asta. 
Dar dacă a făcut-o, mutilarea nu e un fetiș - la el, această 
aranjare nu e obligatorie. 

— Dar ce este? 

— Un capriciu, spuse ea, privindu-l să vadă dacă îl 
tulburase cu cuvântul. E capriciu, și asta l-a adus în situaţia 
de a fi prins data trecută. 


* Capitolul 59 


Laboratorul de teste ADN era nou, mirosea a nou și 
personalul era mai tânăr decât Starling. Era un aspect cu 
care trebuia să se obișnuiască, își spuse cu o strângere de 
inimă - în foarte scurt timp va fi mai bătrână cu un an. 

O tânără pe ecusonul căreia scria A. BENNING semnă 
pentru primirea celor două săgeți aduse de Starling. 

A. Benning avusese niște experienţe neplăcute cu 
primirea probelor, judecând după ușurarea ei evidentă 
când văzu cele două proiectile prinse atent cu sârmă pe 
planșeta de probe a lui Starling. 

— Cred că n-ai vrea sa știi ce văd uneori când deschid 
chestiile astea, spuse A. Benning. Trebuie să înţelegi că nu- 


ţi pot spune nimic așa, în cinci minute... 

— Nu, spuse Starling. Nu există nicio referință RFLP 
pentru doctorul Lecter, a evadat de prea mult timp și 
obiectele de artă au fost poluate, manevrate de o sută de 
oameni. 

— Timpul laboratorului e prea valoros ca să verificăm 
fiecare probă, cum ar fi, de pildă, paisprezece fire de păr 
dintr-o cameră de hotel. Dacă-mi aduci... 

— Ascultă-mă, spuse Starling, și vorbești după aceea. Am 
cerut Chesturii din Italia să-mi trimită periuţa de dinţi care 
cred ei că a aparţinut doctorului Lecter. Poţi obţine din ea 
niște celule din epiteliul bucal. Fă atât RFLPi4: cât și 
analiza duplicărilor tandem pe ele. Săgeata asta de 
arbaletă a stat în ploaie, mă îndoiesc că poţi obţine mare 
lucru de pe ea, dar uită-te aici... 

— Îmi pare rău, nu credeam că înţelegi... 

Starling izbuti să zâmbească. 

— Nu-ţi face griji, A. Benning, ne vom înţelege foarte 
bine. Vezi, ambele săgeți sunt galbene. Cea de arbaletă e 
galbenă fiindcă a fost vopsită manual, o treabă destul de 
bună, dar au cam rămas dungi. Uită-te aici, ce pare a fi sub 
vopsea? 

— Poate un fir din pensulă? 

— Poate. Dar uită-te cum e curbată la un capăt șiare o 
mică umflătură la capăt. Dacă e o geană? 

— Dacă mai are folicului... 

— Exact. 

— Uite, pot să fac testul PCR-STR - trei culori deodată - 
în aceeași linie în gel și să-ţi obţin trei fragmente de ADN o 
dată. Pentru tribunal e nevoie de treisprezece fragmente, 
dar vreo două zile ajung ca să știm sigur dacă-i el. 

— A. Benning, știam că mă poţi ajuta. 

— Tu ești Starling. Adică agentul special Starling. N-am 
vrut să încep cu stângul, numai că văd o mulţime de probe 
cu adevărat prost colectate trimise de poliţie, n-are nimic 
de-a face cu tine. 


— Ştiu. 

— Credeam că ești mai în vârstă. Toate fetele... femeile 
știu de tine, adică toată lumea știe, dar pentru noi ești într- 
un fel... deosebită, încheie A. Benning privind într-o parte. 

Apoi ridică în sus degetul ei mare, dolofan: 

— Mult noroc cu Celălalt. Dacă nu te deranjează că-ţi 
spun. 


* Capitolul 60 


Majordomul lui Mason Verger, Cordell, era un bărbat 
masiv cu trăsături exagerate care ar fi fost poate arătos 
dacă chipul lui ar fi fost mai expresiv. Avea treizeci și șapte 
de ani și nu mai putea să lucreze vreodată în domeniul 
sănătăţii în Elveţia sau să aibă altă slujbă care să-l aducă în 
contact direct cu copiii. 

Mason îi plătea un salariu mare ca să se ocupe de aripa 
lui de casă, răspunzând de îngrijirea și hrănirea lui. 
Descoperise că Cordell e absolut demn de încredere și 
capabil de orice. Cordell fusese martorul unor scene de 
cruzime, prin sistemul TV cu circuit închis, în timpul 
„întrevederilor” lui Mason cu copiii mici, care ar fi adus pe 
oricine altcineva fie în pragul furiei, fie în pragul lacrimilor. 

Astăzi, Cordell era puţin îngrijorat de singurul subiect 
sacru pentru el, banii. 

Bătu la ușă de două ori în stilul lui cunoscut și intră în 
camera lui Mason. Era o beznă deplină, doar acvariul lucea 
stins. Ţiparul îi simţi prezenţa și ieși din grota lui, plin de 
speranţă. 

— Domnule Verger? 

Așteptă o clipă ca Mason să se trezească. 

— Trebuie să vă spun ceva. Trebuie să fac săptămâna 
asta o plată suplimentară în Baltimore către aceeași 
persoană despre care am mai vorbit. Nu e vreun fel de 


urgenţă, dar ar fi prudent. Copilul acela negru, Franklin, a 
mâncat niște otravă de șoareci acum câteva zile și s-a aflat 
în stare critică. l-a spus mamei sale vitrege că a fost 
sugestia dumneavoastră să-și otrăvească pisica pentru a 
împiedica poliția s-o tortureze. Așa că a dat pisica unui 
vecin și a luat el otrava de șoareci. 

— E absurd, spuse Mason. N-am nimic de-a face cu asta. 

— Desigur că e absurd, domnule Verger. 

— Cine se plânge, femeia de la care obţii copiii? 

— Ea e cea care trebuie plătită de îndată. 

— Cordell, n-ai făcut nimic cu nepricopsitul ăla mic, sper. 
N-au găsit nimic în el la spital, nu? Am să aflu, să știi. 

— Nu, domnule. În casa dumneavoastră? Niciodată, vă 
jur. Ştiţi că nu-s tâmpit. Îmi iubesc slujba. 

— Unde-i Franklin? 

— La spitalul Maryland-Misericordia. Când iese de acolo 
va fi dus într-o casă comună. Știţi că femeia cu care locuia a 
fost scoasă de pe lista părinţilor adoptivi pentru că fuma 
marijuana. Ea e cea care a depus plângere împotriva 
dumneavoastră. S-ar putea să avem de-a face cu ea. 

—  Narcomană, n-ar trebui să prezinte prea multe 
probleme. 

— Nu cunoaște pe nimeni care s-o ajute. Cred că în 
privința ei e necesară o manevrare atentă. Cu mănuși. 
Asistenta socială vrea s-o facă să tacă. 

— Am să mă gândesc la asta. Dă-i drumul și plătește 
asistenta socială. 

— O mie de dolari? 

— Fă-o să înţeleagă că asta-i tot ce primește. 

Lungită pe canapeaua lui Mason în beznă, cu lacrimi 
uscate pe obraji, Margot Verger ascultă discuţia dintre 
Cordell și Mason. Încercase să-l convingă pe Mason, dar el 
a adormit. În mod evident, Mason credea că a plecat. 
Deschise gura ca să respire fără zgomot, încercând să-și 
sincronizeze respiraţia cu  șuieratul aparatului său 
respirator. O geană de lumină cenușie anunţă plecarea lui 


Cordell. Margot rămase întinsă pe canapea. Așteptă 
aproape douăzeci de minute, până când aparatul se stabili 
pe ritmul de somn al lui Mason, și abia după aceea părăsi 
camera. Ţiparul o văzu plecând; Mason, nu. 


* Capitolul 61 


Margot Verger și Barney petreceau mult timp împreună. 
Nu vorbeau prea mult, dar urmăreau meciurile de fotbal în 
camera de recreere, și Familia Simpson, alteori concerte, și 
mai urmăreau împreună serialul Fu, Claudius. Când Barney 
pierdea vreun episod fiindcă era de serviciu, cereau caseta 
cu înregistrarea. 

Lui Margot îi plăcea Barney, îi plăcea faptul că, pentru el, 
ea făcea parte din categoria „băieţilor”. El era singura 
persoană, din câte cunoștea ea, care se purta astfel. Barney 
era foarte inteligent, avea în el ceva ca din altă lume. Îi 
plăcea și asta. 

Margot avea, pe lângă cunoștințele de computer, o 
educaţie bună în domeniul științelor umaniste și artei. 
Barney, autodidact, avea opinii care variau de la infantil la 
pătrunzător. Ea putea să-i ofere o bază de discuţie. 
Educaţia lui Margot semăna cu o câmpie amplă, deschisă, 
definită de logică. Dar câmpia ședea pe culmea mentalităţii 
sale așa cum lumea celor care cred într-un Pământ plat 
șade pe carapacea unei broaște țestoase. 

Margot Verger l-a făcut pe Barney să plătească pentru 
gluma la adresa genuflexiunilor. Era convinsă că picioarele 
ei sunt mai puternice decât ale lui, și timpul a dovedit că 
are dreptate. Prefăcându-se că are dificultăţi cu haltere mai 
mici, l-a ademenit într-un pariu pe ridicarea greutăților cu 
picioarele, din poziţia culcat, și și-a recâștigat suta de 
dolari. În plus, folosind avantajul faptului că avea mai puţine 
kilograme ca el, l-a învins la flotări într-o mână, dar a pariat 


numai pe braţul drept, cel stâng fiind mai slab de pe urma 
unei răni din copilărie, dobândită într-o luptă cu Mason. 

Uneori, seara, după ce tura lui Barney cu Mason se 
încheia, se antrenau împreună, supraveghindu-se reciproc 
pe banchetă. Erau antrenamente serioase, în general 
tăcute, neauzindu-se decât respiraţia lor. Uneori își 
spuneau doar „noapte bună”, iar ea își strângea lucrurile în 
sacul de sport și dispărea în aripa familiei, unde accesul 
angajaţilor era interzis. 

În seara aceasta ea intră în sala de sport direct din 
camera lui Mason, cu lacrimi în ochi. 

— Hei, hei, o întâmpină Barney. Ce-i cu tine? 

— Mizerii de familie, ce-aș putea să-ţi spun? N-am nimic. 

Margot se antrenă ca o posedată; prea multe greutăţi, 
prea multe repetiţii. 

O dată, Barney veni și-și luă haltera, clătinând din cap. 

— Ai să-ţi rupi ceva. 

Ea încă mai pedala pe bicicletă când el încheie și intră 
sub dușul sălii de sport, lăsând apa fierbinte să ducă cu ea 
încordarea zilei. Era o sală de dușuri de tipul obișnuit 
pentru o sală de sport, cu patru dușuri deasupra capului și 
alte câteva la nivelul mijlocului și al coapselor. Lui Barney îi 
plăcea să deschidă două dușuri și să lase cele două șuvoaie 
de apă să se unească pe trupul lui mare. 

În scurt timp, Barney fu învăluit de o ceaţă deasă ca un 
scut; nu mai auzea decât răpăiala jeturilor de apă în 
creștet. Lui Barney îi plăcea să cugete sub duș. Nori de 
abur. Norii. Aristofan. Doctorul Lecter explicându-i despre 
șopârla care a urinat pe Socrate. Îi trecu prin minte că, 
înainte să fi fost modelat de ciocanul neobosit al logicii 
doctorului Lecter, cineva ca Doemling ar fi putut să se joace 
cu el cum ar fi vrut. 

Când auzi un alt duș pornind, nu dădu nicio atenţie, ci 
continuă să se spele. Și alţi angajaţi foloseau sala de sport, 
dar mai ales dimineaţa devreme și după-amiaza. Eticheta 
masculină cerea să nu se dea atenţie celorlalţi care folosesc 


un duș comun, dar Barney se întrebă cine e. Spera că nu-i 
Cordell, care-i făcea părul să se zbârlească. Era neobișnuit 
ca altcineva să folosească sala de sport seara. Cine naiba 
era? Barney se întoarse ca să lase apa să-i răpăie pe ceafă. 
Nori de abur, fragmente din persoana de alături apăreau 
printre valurile de abur ca fragmente de frescă pe un zid. 
Aici un umăr masiv, dincolo un picior. O mână frumoasă 
frecând un gât și un umăr musculos, unghii vopsite corai - 
asta-i mâna lui Margot. Acelea erau unghii de la picioare 
date cu ojă. Acela era piciorul lui Margot. 

Barney dădu capul pe spate în jetul de apă și trase aer în 
piept. Silueta de alături se întoarse, spălându-se cu o 
atitudine degajată. Acum își spăla părul. Acela era 
pântecele plat al lui Margot, sânii ei mici așezați pe 
pectoralii puternici, sfârcurile ridicate sub jetul de apă, 
aceea era încheietura coapsei lui Margot, bombată la 
întâlnirea cu abdomenul, iar acela trebuie că era sexul lui 
Margot, încadrat de părul pubian blond. 

Barney inspiră cât putu de adânc și-și ţinu respiraţia... 
simțea cum începe să aibă o problemă. Ea lucea ca un cal, 
cu trupul biciuit după antrenamentul greu. Interesul lui 
Barney deveni tot mai evident, așa că se întoarse cu spatele 
la ea. Poate că putea s-o ignore pur și simplu, până pleca. 

Apa se opri alături. Dar auzi vocea ei. 

— Hei, Barney, care-i cota pentru Patriots? 

— La... agentul meu, obţii Miami plus cinci și jumătate. 

Privi peste umăr. Ea se ștergea, dincolo de jetul de apă al 
dușului ocupat de Barney. Părul îi era lipit de cap. Faţa ei 
arăta proaspăt, iar lacrimile dispăruseră. Margot avea o 
piele excelentă. 

— La birou la Judy, pariurile au ajuns... 

Barney nu se mai putu concentra la spusele ei. Părul 
pubian al lui Margot, cu picături de apă ca niște pietre 
preţioase, pielea rozie de dincolo... Barney își simţi faţa 
arzând și avu o erecţie puternică. Era nedumerit și 
tulburat. Îl învălui o senzaţie care-l îngheţă. Nu simţise 


niciodată o atracţie pentru bărbaţi. Dar Margot, în ciuda 
tuturor mușchilor ei, nu era în niciun caz bărbat, și lui îi 
plăcea. 

Şi, în definitiv, ce era chestia asta cu venitul la duș alături 
de el? 

Opri dușul și se opri în faţa ei, ud. Fără să se gândească, 
îi cuprinse obrazul cu palma lui mare. 

— Margot, pentru numele lui Dumnezeu... îngăimă cu 
voce răgușită. 

Ea se uită în jos. 

— La dracu', Barney. Nu... 

Barney întinse gâtul și se aplecă spre ea, încercând s-o 
sărute blând oriunde pe față fără s-o atingă cu membrul 
său, dar o atinse oricum; ea se smuci, se uită în jos la firul 
ușor curb de lichid limpede care se întindea între el și 
pântecul ei plat. Îl pocni peste pieptul lat cu o lovitură 
demnă de un mijlocaș, lui îi fugiră picioarele și ateriză 
violent pe pardoseala dușului. 

— Ticălos nenorocit, șuieră ea. Ar fi trebuit să-mi dau 
seama. Poponarule! Ia chestia aia și bagă-ţi-o... 

Barney se ridică și ieși de la duș, trase hainele pe el fără 
să se mai șteargă și plecă din sala de sport fără o vorbă. 

e 

Apartamentul lui Barney se afla într-o clădire separată de 
casă, unde înainte fuseseră grajduri, transformate acum în 
garaje cu apartamente deasupra. Seara târziu, el stătea la 
calculator, lucrând la un curs prin corespondenţă prin 
Internet. Simţi podeaua vibrând, semn că o persoană solidă 
urca treptele. 

Un ciocănit ușor la ușă. Când deschise o văzu pe Margot, 
înfofolită într-un trening gros și căciulă. 

— Pot să intru un minut? 

Barney se uită în jos câteva clipe înainte să-i facă loc să 
treacă. 

— Barney, îmi pare rău de ce s-a întâmplat, spuse ea. Am 
cam intrat în panică. Adică mai întâi am greșit și după-aia 


am intrat în panică. Îmi plăcea să fim prieteni. 

— Şi mie. 

— Credeam că putem fi, știi, camarazi în toată regula. 

— Margot, fii serioasă! Am spus că vom fi prieteni, dar 
nu-s un nenorocit de eunuc. Ai venit la duș cu mine. Arâtai 
prea bine, n-aveam ce face. Ai venit la duș, goală, și-am 
văzut două lucruri care-mi plac cu adevărat, împreună. 

— Eu și un sex de femeie, zise Margot. 

Râseră amândoi, și asta îi surprinse. 

Ea se apropie și-l cuprinse într-o îmbrăţișare care ar fi 
rănit un bărbat mai puţin puternic. 

— Uite ce, dacă ar fi fost să existe un tip pentru mine, ai fi 
fost tu. Dar nu e ceea ce vreau. Chiar nu-i. Nici acum, nici 
altă dată. 

Barney încuviinţă. 

— Ştiu. Doar că mi-au luat-o reacțiile înainte. 

Rămaseră tăcuţi o vreme, îmbrăţișaţi. 

— Vrei să încercăm să fim prieteni? 

El se gândi. 

— Da. Dar va trebui să mă ajuţi niţel. Uite care-i pactul: 
eu am să fac un efort major să uit ce-am văzut la duș, iar tu 
n-ai să-mi mai arăţi niciodată. Şi nu-mi mai arăta nici sânii, 
dacă tot suntem la capitolul ăsta. Ce zici? 

— Pot să-ţi fiu un bun prieten, Barney. Vino în casa mare 
mâine. Gătește Judy, gătesc și eu. 

— Mda, dar nu gătești mai bine ca mine. 

— Pune-mă la încercare, zise Margot. 


* Capitolul 62 


Doctorul Lecter ridică o sticlă de Château Petrus în 
lumină. O pusese în poziţie verticală cu o zi în urmă și o 
lăsase așa, în cazul că ar fi avut sedimente. Se uită la ceas și 
decise că a sosit momentul să deschidă sticla de vin. 


Aceasta era o operaţiune pe care doctorul Lecter o 
considera considerabil riscantă, un risc mai mare decât era 
dispus să-și asume. Nu voia să se pripească. Voia să 
savureze culoarea vinului într-un pahar de cristal. Ce-ar fi 
fost dacă, scoțând dopul prea devreme, ajungea la 
concluzia că nimic din aroma lui sacră nu trebuie irosită 
prin decantare? Lumina dezvălui o ușoară sedimentare. 

Scoase dopul la fel de grijuliu cum ar fi făcut o 
trepanaţie, după care puse sticla în dispozitivul său pentru 
turnat în pahar, care, cu ajutorul unui vinci cu șurub înclina 
sticla extrem de lent. Mai întâi să lase aerul sărat să lucreze 
puţin, apoi se va decide. 

Aprinse un foc din bucăţi inegale de cărbune și-și 
prepară o băutură, Lillet și o felie de portocală, plus câteva 
cuburi de gheaţă, în timp ce cugetă la temelia la care lucra 
de mai multe zile. Doctorul Lecter urma exemplul inspirat 
al lui Alexandre Dumas în crearea meniului său. Cu doar 
trei zile în urmă, la întoarcerea din pădurea unde se vânau 
căprioare, adăugase în oală un corb gras care se îndopase 
cu boabe de ienupăr. Pene mici, negre plutiră pe apele 
calme ale golfului. Penele mari le-a păstrat ca să facă din 
ele plectroane pentru clavir. 

Acum, doctorul Lecter zdrobi niște boabe de ienupăr și 
puse niște cepe mici la călit într-o tigaie de aramă. Cu un 
nod chirurgical corect, legă un buchet de zarzavaturi 
proaspete cu o bucată de aţă de bumbac și-l puse în tigaie, 
turnând apoi cu polonicul din zeama de carne gata 
pregătită. 

Mușchiul pe care doctorul Lecter îl scoase din vasul de 
ceramică era întunecat de sosul marinat în care stătuse. Îl 
uscă și îndoi capătul subţire, legându-l ca să obţină același 
diametru pe toată lungimea mușchiului. 

După un timp, focul ajunse la intensitatea potrivită. 
Mușchiul sfârâi pe fierul încins și fumul albastru pluti 
deasupra grădinii, mișcându-se parcă în ritmul muzicii care 
se auzea din difuzoare. Doctorul Lecter cânta compoziţia 


emoţionantă a lui Henri al VIII-lea, „Dacă iubirea ar fi 
atotputernică”. 
e 

Noaptea târziu, cu buzele pătate de vinul Château Petrus 
roșu, cu un pahar mic de cristal conţinând un Château 
d'Yquiem de culoarea mierii pe suportul de lumânări, 
doctorul Lecter cântă Bach. În mintea lui, Starling aleargă 
printre frunze. Căprioarele încep să fugă în faţa ei, fug în 
susul dealului pe lângă doctorul Lecter, care stă neclintit. 
Aleargă, aleargă; ajunge la Variaţiunea Doi din Variațiile 
Goldberg, lumina lumânărilor joacă pe mâinile sale în 
mișcare - o sincopă în curgerea muzicii, o imagine fugitivă a 
zăpezii însângerate și a unor dinţi murdari, de data asta nu 
mai mult de o clipă înainte să dispară cu un sunet distinct, 
un pocnet înfundat, o săgeată de arbaletă pătrunzând 
printr-o ţeastă, după care revenim în pădurea cea plăcută, 
la muzica curgătoare, iar Starling, cu aura ei de lumină 
aurie, aleargă și iese din raza vizuală, părul strâns în coadă 
saltă aidoma codiţei unei căprioare. El cântă fără altă 
întrerupere până la sfârșitul bucății, iar tăcerea dulce care 
urmează e la fel de bogată ca vinul auriu. 

Doctorul Lecter ridică paharul la înălțimea lumânării. 
Flacăra strălucește dincolo de pahar așa cum soarele 
strălucea pe apă, iar culoarea vinului e culoarea soarelui de 
iarnă pe pielea lui Clarice Starling. Se apropie ziua ei, 
reflectă doctorul. Se întrebă dacă mai există vreo sticlă de 
Château d'Yquiem din anul nașterii ei. Poate ar trebui să-i 
facă un cadou lui Clarice Starling, care, peste trei 
săptămâni, va avea tot atâţia ani câţi a trăit Hristos. 


* Capitolul 63 


În clipa când doctorul Lecter ridica paharul de vin în 
lumina lumânării, A. Benning, care lucrase până târziu în 


laboratorul ADN, ridică ultimul gel în lumină și privi liniile 
de electroforeză cu punctișoare roșii, albastre și galbene. 
Mostra consta în celule epiteliale din periuţa de dinţi adusă 
de la Palazzo Capponi printr-un curier diplomatic italian. 

„AHmmm-hm-hm”, făcu ea și formă numărul lui Starling 
de la Quantico. 

Răspunse Eric Pickford. 

— Bună ziua, aș vrea să vorbesc cu Clarice Starling. 

— Lipsește azi, eu îi ţin locul. Cu ce vă pot ajuta? 

— Aveţi numărul ei de pager? 

— Starling e la celălalt telefon. Ce rezultate aveţi? 

— Vă rog să-i spuneţi că a căutat-o Benning de la 
laboratorul ADN. Spuneţi-i că periuţa de dinţi și geana de 
pe săgeată se potrivesc. E doctorul Lecter. Și rugaţi-o să mă 
sune. 

— Daţi-mi interiorul unde vă găsește. Sigur, am să-i spun 
chiar acum. Mulţumesc. 

Starling nu se afla la celălalt telefon. Pickford îl sună pe 
Krendler acasă. 

Văzând că Starling nu o sună la laborator, tehniciana A. 
Benning se simţi puţin dezamăgită. Făcuse multe ore 
suplimentare. Se duse acasă cu mult înainte ca Pickford s-o 
sune pe Starling acasă. 

Mason află cu o oră înaintea lui Starling. Avu o 
convorbire scurtă cu Krendler; vorbi pe îndelete, lăsând 
aparatul respirator să-l hrănească. Mintea îi era foarte 
limpede. 

— E timpul s-o scoatem pe Starling din joc, înainte ca FBI 
să înceapă să se gândească la măsuri proactive și s-o pună 
pe post de momeală. E vineri, ai la dispoziţie sfârșitul de 
săptămână. Pornește  morișca,  Krendler.  Vinde-le 
macaronarilor pontul cu anunţul din ziar și scoate-o din joc, 
e timpul să plece. Și, Krendler? 

— Aș vrea să putem... 

— Fă-o, fără comentarii. Și data viitoare când ai să 
primești o ilustrată din insulele Cayman, sub timbrul poștal 


va fi scris o cu totul altă cifră. 

— În regulă, am să... începu Krendler, și auzi tonul. 

e 

Această convorbire scurtă îl obosi pe Mason neobișnuit 
de tare. 

Înainte să se cufunde într-un somn fragmentat, îl chemă 
pe Cordell și-i spuse: 

— Trimite după porci. 


* Capitolul 64 


E mult mai problematic, sub aspect concret, să deplasezi 
un porc pe jumătate sălbatic împotriva voinţei sale decât să 
răpești un om. Porcii sunt mai greu de prins decât oamenii, 
iar cei mari sunt mai puternici decât un om și nu pot fi 
intimidaţi cu pușca. Mai sunt și colții lor, de care trebuie să 
ţii seama dacă vrei să-ţi păstrezi abdomenul și picioarele 
întregi. 

Porcii cu coli atacă instinctiv în luptă abdomenul 
speciilor cu poziţie verticală, oamenii și urșii. Nu stă în firea 
lor să  schilodească atacând tendoanele membrelor 
inferioare, dar pot învăţa cu repeziciune acest 
comportament. 

Dacă trebuie să ţii animalul în viaţă, nu-l poţi ameţi cu 
șocuri electrice, fiindcă porcii sunt predispuși la fibrilaţii 
coronariene fatale. 

Carlo Deogracias, maestru în materie de porci, avea 
răbdarea unui crocodil. Făcuse experimente privind 
sedarea animalelor, folosind aceeași acepromazină pe care 
plănuia s-o folosească pe doctorul Lecter. Acum știa cu 
precizie ce doze erau necesare pentru a potoli un porc 
sălbatic de o sută de kilograme, precum și intervalele între 
două doze, așa încât animalul să rămână potolit timp de 


până la paisprezece ore, fără să sufere vreun efect 
secundar de durată. 

Cum firma Verger făcea importuri și exporturi de animale 
la scară largă și era un partener stabil al Ministerului 
Agriculturii în programele experimentale de încrucișare, 
calea era netezită pentru porcii lui Mason. Au fost trimise 
formularele serviciului veterinar, prin fax, către Serviciul de 
Inspecţie Sanitară a Plantelor și Animalelor din Riverdale, 
Maryland, după lege, împreună cu certificate veterinare din 
Sardinia și o taxă de 39,50 dolari pentru cele cincizeci de 
flacoane de spermă congelată pe care Carlo voia să le ducă 
cu el. 

Permisele pentru porci și spermă s-au întors prin fax, și o 
dată cu ele o derogare de la carantina obișnuită în Key West 
pentru porci, plus confirmarea faptului că un inspector se 
va afla la Aeroportul Internaţional Baltimore-Washington 
pentru a facilita primirea animalelor. 

Carlo și ajutoarele sale, fraţii Piero și Tommaso Falcione 
au adunat lăzile de transport. Erau lăzi excelente, cu uși 
culisante la fiecare capăt, iar înăuntru căptușite și cu un 
strat de nisip. În ultima clipă și-au amintit să împacheteze și 
oglinda de bordel. Ceva legat de rama ei rococo în jurul 
imaginii reflectate a porcilor îl încântase la culme pe Mason 
în fotografii. 

Cu grijă, Carlo drogă șaisprezece porci: cinci masculi 
crescuţi în același ţarc și unsprezece scroafe, una din ele 
gestantă, niciuna în rut. După ce animalele deveniră 
inconștiente, le făcu un examen fizic atent. Le încercă dinţii 
ascuţiţi și vârfurile colţilor mari cu degetul. Le ţinu feţele 
groaznice la vedere în palme, privi în ochii mici, lucioși și 
ascultă ca să se asigure că au căile respiratorii degajate și 
le legă gleznele mici, elegante. Apoi le târâi pe o pânză în 
lăzi și închise ușile. 

Camioanele porniră gemând pe drumul ce cobora din 
Munţii Gennargentu spre Cagliari. La aeroport aștepta un 
avion de marfă aparţinând liniei aeriene Count Fleet, 


specialiști în transportul cailor de curse. Acest avion 
transporta de obicei cai americani câtre și din Dubai, 
pentru curse. Acum transporta un singur cal, preluat din 
Roma. O dată ce simţi mirosul de sălbăticiune al porcilor, 
calul începu să se foiască, să necheze și să dea cu copitele 
în cușca sa bine capitonată, strâmtă, până când echipajul se 
văzu nevoit să-l dea jos din avion și să-l lase în Cagliari, ceea 
ce i-a pricinuit ulterior lui Mason o cheltuială consistentă, 
când a trebuit să trimită calul proprietarului său și să-i 
plătească acestuia o compensație ca să evite un proces. 

Carlo și ajutoarele lui călătoriră cu porcii în cala 
presurizată a avionului. La fiecare jumătate de oră 
deasupra oceanului vălurit, Carlo trecea pe la fiecare porc 
în parte, punea mâna pe toracele păros și cerceta bătaia 
inimii lui sălbatice. 

Chiar în formă maximă și flămânzi, șaisprezece porci nu 
aveau cum să-l consume pe doctorul Lecter în întregime 
într-o singură ședință. Avuseseră nevoie de o zi ca să-l 
consume complet pe producătorul de film. 

În prima zi, Mason voia ca doctorul Lecter să-i vadă cum 
îi mănâncă picioarele. Peste noapte, Lecter avea să fie ţinut 
în viaţă cu ajutorul unei perfuzii cu soluţie salină, în 
așteptarea următoarei mese. 

În acest răgaz, Mason îi promisese lui Carlo o oră cu 
doctorul. 

În a doua ședință, porcii îi puteau mânca în întregime 
organele interne și să-i consume carnea de pe partea 
ventrală și faţa într-o oră, mai întâi primul schimb, cei mai 
mari porci și femela gestantă, iar după ce aceștia se vor 
sătura, urma al doilea val. Dar oricum, până atunci 
distracţia va fi gata. 


* Capitolul 65 


Barney nu mai fusese niciodată în hambar. Întră pe o ușă 
laterală, dedesubtul unor șiruri de scaune care înconjurau 
trei laturi ale unei arene vechi. Pustie și tăcută, cu excepţia 
gânguritului porumbeilor de pe grinzi, arena încă mai avea 
un aer de așteptare. Dincolo de un stand de licitaţie se 
întindea hambarul deschis. Niște uși mari, duble se 
deschideau spre aripa boxelor și camera unde se depozitau 
harnașamentele. 

Barney auzi voci și salută tare. 

— În camera cu harnașamente, Barney, hai, intră. 

Vocea profundă a lui Margot. 

Încăperea era veselă, pretutindeni agăţate hăţuri și șei 
cu forme graţioase. Miros de piele. Razele calde ale 
soarelui, revărsate prin ferestrele prăfuite aflate chiar sub 
grinzi intensificau mirosul de piele tăbăcită și fân. Într-o 
parte se afla șura de fân. 

Margot atârna ţesalele și câteva frâie din piele folosite 
pentru îmblânzirea cailor sălbatici. Părul ei era mai palid 
decât fânul, ochii la fel de albaștri ca și ștampilele de 
inspecţie de pe carne. 

— Salut, spuse Barney din ușă. 

Își spuse că încăperea părea puţin teatrală, aranjată de 
dragul copiilor care o vizitau. Înălţimea și fasciculele de 
lumină care pătrundeau prin ferestrele înalte o făceau să 
semene cu o biserică. 

— Salut, Barney. Dacă mai reziști, în douăzeci de minute 
mâncăm. 

Vocea lui Judy Ingram se auzi din fanarul de deasupra. 

— Barneeey! Bună dimineaţa. Așteaptă să vezi ce avem la 
prânz! Margot, vrei să încercăm să mâncăm afară? 

În fiecare duminică, Margot și Judy aveau obiceiul să 
țesale adunătura pestriță de ponei de Shetland rotofei 
ţinuţi pentru călărie, pentru copiii care veneau în vizită. 
Femeile aduceau de fiecare dată un prânz pentru iarbă 
verde. 


— Să încercăm pe partea de sud a hambarului, la soare, 
spuse Margot. 

Toată lumea părea puţin prea voioasă. O persoană cu 
experienţă prin spitale cum era Barney știe că voioșia 
excesivă nu prevestește nimic bun. 

Camera pentru harnașamente era dominată de craniul 
unui cal, așezat cu puţin deasupra capului pe perete, cu 
frâul și ochelarii, drapat cu culorile de curse ale familiei 
Verger. 

— Ăsta-i Fleet Shadow, a câștigat Cursa Lodgepole în '52, 
singurul campion pe care l-a avut vreodată tata, explică 
Margot. A fost prea zgârcit ca să-l împăieze. 

Se uită în sus la craniu. 

— Seamănă bine cu Mason, nu crezi? 

Într-un colţ se găsea un cuptor și niște foale. Margot 
făcuse acolo un foc de cărbune ca să alunge răcoarea. Pe 
foc era o oală cu ceva care mirosea a supă. 

Pe un banc de lucru se afla un set complet de unelte de 
fierărie. Ea luă un ciocan de fierărie, cel cu mâner scurt și 
cap greu. Cu braţele și pieptul ei puternic, Margot ar fi 
putut să fie ea însăși un fierar, unul cu pectorali deosebit de 
ascuţiţi. 

— Vrei să-mi arunci păturile? strigă Judy de sus. 

Margot luă o grămadă de pături de șa proaspăt spălate 
și, cu o mișcare arcuită a braţului ei solid, le trimise în sus 
spre fânar. 

— Bun, mă spăl și scot mâncarea din mașină. Mâncăm 
într-un sfert de oră, bine? spuse Judy coborând scara. 

Barney, simțind privirea scrutătoare a lui Margot, se 
abţinu să studieze posteriorul lui Judy. Pe jos erau câţiva 
baloţi de fân acoperiţi cu pături, în chip de scaune. Margot 
și Barney se așezară. 

— Ai pierdut poneii. Au fost duși la grajdul din Lester, 
spuse Margot. 

— Am auzit camioanele azi dimineaţă. Ce era cu ele? 

— 'Treburi de-ale lui Mason. 


O tăcere scurtă. Se simţiseră întotdeauna în largul lor 
tăcând, dar nu și de data asta. 

— Ştii, Barney, uneori ajungi într-un punct când nu mai 
poţi să vorbești, decât dacă ai de gând să faci ceva. Am 
ajuns și noi aici? 

— Ca o relaţie, sau ceva de genul ăsta, spuse Barney. 

Analogia nefericit aleasă pluti între ei. 

— Relaţie, spuse Margot. Îţi pot oferi ceva de o mie de ori 
mai bun decât asta. Ştii despre ce vorbim. 

— În mare. 

— Dar dacă te hotărăști că nu vrei să faci ceva, și mai 
târziu se întâmplă oricum, înţelegi că nu mai poţi să te 
răzgândești niciodată? 

Bătu în palmă cu ciocanul de fierar, poate absentă, 
privindu-l cu ochii ei albaștri de măcelar. 

Barney văzuse suficient de multe expresii faciale la viaţa 
lui și rămăsese în viață învățând să le citească. Văzu că ea 
spune adevărul. 

— Ştiu. 

— La fel și dacă facem ceva. Voi fi extrem de generoasă o 
dată, și numai o dată. Dar va fi suficient. Vrei să știi cât? 

— Margot, nimic nu se va întâmpla în tura mea. Nu atâta 
timp cât iau bani de la el ca să-l îngrijesc. 

— De ce, Barney? 

El ridică din umeri. 

— O afacere e o afacere. 

— Numești asta afacere? Să-ţi spun eu o afacere, zise 
Margot. Cinci milioane de dolari, Barney. Aceleași cinci pe 
care ar trebui să-i primească Krendler pentru că vinde FBI- 
ul, dacă vrei să știi. 

— E vorba doar să obţinem de la Mason suficientă 
spermă ca Judy să rămână însărcinată. 

— Mai vorbim și despre altceva. Știi că dacă-i iei sperma 
lui Mason și-l lași în viaţă, până la urmă îţi va veni de hac, 
Barney. Nu poţi fugi destul de departe. Ai ajunge la 
blestemaţii de porci. 


— Ce mi s-ar întâmpla? 

— Care-i motivul, Barney, Semper fi, cum scrie pe braţul 
tău? 

— Când am acceptat banii lui, am spus că voi avea grijă 
de el. Câtă vreme lucrez pentru el, n-am să-i fac niciun rău. 

— Nu trebuie să-i... faci nimic, cu excepţia recoltării, 
după ce moare. Eu nu-l mai pot atinge acolo. S-ar putea să 
trebuiască să mă ajuţi cu Cordell. 

— Dacă-l omori pe Mason, nu obţii decât un lot, spuse 
Barney. 

— Obţinem cinci cmc; chiar și cu un număr redus de 
spermatozoizi, putem încerca cinci inseminări, putem s-o 
facem în vitro - familia lui Judy e extrem de fertilă. 

— Te-ai gândit să-l cumperi pe Cordell? 

— Nu. El nu și-ar ţine niciodată promisiunea. Cuvântul lui 
nu face doi bani. Mai devreme sau mai târziu s-ar întoarce 
împotriva mea. Ar trebui să dispară. 

— Te-ai gândit mult la asta. 

— Da. Barney, tu ai controlul postului de infirmerie. 
Monitoarele au suport video, se supraveghează fiecare 
clipă. Există imaginile în direct, dar nicio casetă nu 
înregistrează. Noi... eu îmi bag mâna în carcasa aparatului 
respirator și-i imobilizez pieptul. Monitoarele arată că 
aparatul funcţionează mai departe. Când rata cardiacă și 
tensiunea arterială se modifică, tu te repezi înăuntru, el e 
inconștient, poţi să-ncerci toate tehnicile de resuscitare 
care-ţi plac. Atâta doar, că nu mă observi pe mine. Eutîi 
apăs pieptul până când moare. Ai făcut destule autopsii, 
Barney. Ce se caută atunci când se bănuiește asfixierea? 

— Hemoragie sub pleoape. 

— Mason nu are pleoape. 

Margot își făcuse bine temele, și era obișnuită să 
cumpere orice, pe oricine. 

Barney o privi în ochi, dar fixă ciocanul cu coada ochiului 
când răspunse: 

— Nu, Margot. 


— Dacă te-aș lăsa să mi-o pui, ai face-o? 

— Nu. 

— Dacă ţi-aș pune-o eu, ai face-o? 

— Nu. 

— Dacă n-ai fi angajat aici, dacă n-ai avea nicio 
responsabilitate medicală faţă de el, ai face-o? 

— Probabil că nu. 

— E vorba de etică, sau lașitate? 

— Nu știu. 

— Hai să aflăm. Ești concediat, Barney. 

El încuviinţă, nu foarte surprins. 

— Și, Barney? 

Margot ridică un deget la buze. 

— Ssst. Dă-ţi cuvântul. Trebuie să spun că te-aș putea 
băga în pământ cu antecedentul acela din California? Nu-i 
nevoie să spun, așa-i? 

— Nu trebuie să-ţi faci griji, spuse Barney. Eu trebuie să- 
mi fac griji. Nu știu cum lasă Mason oamenii să plece. Poate 
că dispar, pur și simplu. 

— Nici tu nu trebuie să-ţi faci griji. Am să-i spun lui 
Mason că ai hepatită. Nu știi prea multe despre afacerile 
lui, doar că încearcă să ajute forțele de ordine. Iar el știe că 
te avem la mână cu antecedentul, așa că te va lăsa să pleci. 

Barney se întrebă cine îi păruse mai interesant la terapie 
doctorului Lecter: Mason Verger sau sora lui? 


* Capitolul 66 


Era noapte când camionul lung, argintiu trase lângă 
hambarul de la Muskrat Farm. Întârziaseră și toată lumea 
avea nervii încordaţi la maxim. 

Aranjamentele de la Aeroportul Internaţional Baltimore- 
Washington au decurs bine la început, inspectorul de la 
Ministerul Agriculturii  ștampilă actele lotului de 


șaisprezece porci. Inspectorul era expert în materie de 
porci și nu mai văzuse niciodată alţii să le semene. 

Apoi Carlo Deogracias verifică interiorul camionului. Era 
un vehicul pentru transportarea animalelor vii și mirosea ca 
atare, având numeroase urme rămase de la ocupanții 
anteriori. Carlo nu lăsă să fie descărcaţi porcii. Avionul 
așteptă până când șoferul furios, Carlo și Piero Falcione au 
găsit un alt camion pentru transportul animalelor vii, mai 
potrivit pentru mutarea  containerelor, localizară o 
spălătorie de camioane dotată cu furtunuri de abur și 
curăţară interiorul vehiculului. 

Ajunși la poarta principală de la Muskrat Farm, altă 
sâcâială: paznicul verifică tonajul camionului și refuză să-i 
lase să intre, pe motivul limitei de greutate pe un pod 
ornamental. Îi redirecţionă spre un drum de serviciu prin 
pădurea naţională. Ramurile copacilor zgăriară camionul 
înalt care se târa pe ultimii trei kilometri. 

Lui Carlo îi plăcu hambarul mare și curat de la Muskrat 
Farm. Îi plăcu micul elevator cu furcă, prin intermediul 
căruia containerele au fost duse lin în boxele pentru cai. 

Când șoferul camionului aduse un electrod lângă cuști și 
propuse să „încerce” un porc ca să vadă cât de profund 
drogat este, Carlo îi smulse instrumentul, speriindu-l atât 
de rău încât omul nu mai avu curaj să-l ceară înapoi. 

Carlo lăsă porcii să-și revină din starea de sedare în 
semiîntuneric, fără să le dea drumul din cuști până nu-i 
văzu în picioare și complet treji. Se temea că aceia care se 
trezeau primii ar putea să încerce să mănânce vreun 
somnoros încă sedat. Orice siluetă lungită și nemișcată îi 
atrăgea dacă cireada nu dormea la un loc. 

Piero și Tommaso au trebuit să fie de două ori mai atenţi 
după ce cireada l-a mâncat pe Oreste, producătorul de film 
și mai târziu pe asistentul lui, congelat. Oamenii nu se 
puteau afla pe pășune sau în ţarc cu porcii. Porcii nu 
amenințau, nu-și dezveleau dinţii cum fac cei sălbatici, ci se 
mulțumeau să-i urmărească pe oameni cu încăpăţânarea 


teribilă a unui porc și se apropiau tot mai mult, până 
ajungeau suficient de aproape ca să atace. 

Carlo, la fel de hotărât, nu-și găsi odihna decât după ce 
parcurse pe jos, la lumina lanternei, toată lungimea 
gardului care delimita pășunea împădurită a lui Mason, 
alăturată marii păduri naţionale. 

Carlo scurmă pământul cu briceagul, examină fructele de 
pădure căzute sub copaci și găsi ghindă. Auzise gaiţe 
înainte de lăsarea întunericului, când sosise, și se gândise 
că e probabil să se găsească ghindă. Într-adevăr, pe terenul 
îngrădit creșteau stejari albi, dar nu foarte mulţi. Nu voia 
ca porcii să-și găsească hrana pe jos, așa cum puteau găsi 
cu ușurință în pădurea mare. 

Mason construise la capătul deschis al hambarului o 
barieră solidă cu o poartă olandeză, la fel cu cea a lui Carlo 
din Sardinia. 

Aflat în siguranţă dincolo de această barieră, Carlo putea 
să-i hrănească, aruncând haine umplute cu pui morţi, pulpe 
de miel și legume peste gard, în mijlocul lor. 

Porcii nu erau domesticiţi, dar nici nu se temeau de 
oameni ori de gălăgie. Nici măcar Carlo nu putea să intre în 
țarcul lor. Porcii au o scânteie de inteligenţă și un simț 
practic teribil. Aceștia nu erau deloc ostili. Doar că le plăcea 
carnea de om. Aveau agilitatea bizonilor și dinţii tâioși ai 
câinelui ciobănesc, iar mișcările lor în jurul paznicilor aveau 
caracterul sinistru al premeditării. Piero fusese la un pas de 
moarte recuperând după o masă o cămașă pe care se 
gândiseră c-o mai pot folosi. 

Nu mai existaseră niciodată asemenea porci, mai mari 
decât mistreţii europeni și la fel de sălbatici ca aceștia. 
Carlo considera că i-a creat. Ştia că ceea ce vor face porcii, 
răul pe care-l vor distruge va fi un merit suficient pentru el 
pe lumea cealaltă. 

Înainte de miezul nopţii dormeau cu toţii în hambar: 
Carlo, Piero și Tommaso dormeau fără vise în fânar, porcii 
sforăiau în cuștile lor, mișcând din picioarele mici, elegante 


în vis, iar vreo doi se foiră pe pânza curată. Craniul calului 
de curse, Fleet Shadow, luminat slab de focul de cărbuni din 
cuptorul de fierărie îi veghea pe toți. 


* Capitolul 67 


Să atace un agent al Biroului Federal de Investigaţii cu 
dovezile false ale lui Mason constituia un salt mare pentru 
Krendler și-l cam lăsa cu răsuflarea tăiată. Dacă procurorul 
general l-ar fi prins, l-ar fi zdrobit ca pe-un gândac. 

Lăsând la o parte riscurile personale, problema ruinării 
lui Clarice Starling nu cântărea în ochii lui Krendler la fel 
de greu ca ruinarea unui bărbat. Bărbaţii au familii de 
întreţinut; și el își întreținea familia, chiar așa lacomă și 
nerecunoscătoare cum era. 

lar Starling trebuia categoric să iasă din joc. Lăsată de 
capul ei, urmărind firele de până atunci cu aptitudinile 
domestice sâcâitoare ale unei femei, Clarice Starling l-ar fi 
găsit pe Hannibal Lecter. lar dacă se întâmpla așa, Mason 
Verger nu i-ar mai fi dat lui nici un sfanţ. 

Cu cât era despuiată mai curând de resursele ei și pusă 
pe post de momeală, cu atât mai bine. 

Krendler mai distrusese și cariera altora, pe parcursul 
propriei ascensiuni spre putere, mai întâi ca procuror de 
stat cu activitate politică și apoi la Justiţie. Ştia, din 
experienţă, că e mai ușor să distrugi cariera unui femei 
decât a unui bărbat. Dacă o femeie obţine o promovare pe 
care n-ar fi trebuit s-o capete, cea mai eficientă cale este să 
spui că a obținut-o stând pe spate. 

Dar ar fi imposibil să faci o asemenea acuzaţie în privinţa 
lui Clarice Starling, gândi Krendler. De fapt, nu-i venea în 
minte nimeni altcineva care să aibă mai multă nevoie de o 
partidă strașnică. Uneori se gândea la acest act agresiv în 
vreme ce-și răsucea degetul în nas. 


Krendler n-ar fi putut să-și explice antipatia pentru 
Starling. Era viscerală și aparţinea unei părţi din el la care 
nu avea acces. O încăpere cu huse pe mobile și un 
luminator, și o fată cu înfățișarea lui Starling, dar nu și cu 
rațiunea ei, cu pantalonii adunaţi în jurul unei glezne, 
întrebându-l ce naiba e cu el, de ce nu se apropie, de ce nu 
se apucă de treabă, e, cumva, poponar? poponar? poponar? 

Dacă nu știai ce curvă e Starling, reflectă Krendler, 
performanţele sale în uniformă erau cu mult mai bune 
decât o arătau puţinele ei promovării, trebuia să recunoască 
asta. Recompensele primite de ea fuseseră mulţumitor de 
puţine: adăugând câte o picătură de otravă în dosarul ei, în 
decursul anilor, Krendler izbutise să influenţeze comisia 
profesională a FBI să refuze numirea ei în mai multe 
misiuni excelente pe care ar fi trebuit să le obţină, iar 
atitudinea ei independentă și limba ascuţită l-au ajutat 
foarte mult. 

Mason nu voia să aștepte verdictul cazului de la pescăria 
Feliciana. Și nu exista nicio garanţie că la audiere, lui 
Starling i se va găsi vreo vină. Împușcarea Eveldei Drumgo 
și a celorlalţi fusese, în mod evident, rezultatul unui eșec în 
securitatea raidului. Era un miracol că Starling reușise să 
salveze ticălosul acela mic. Încă unul pe care cetăţenii 
trebuiau să-l hrănească. Ar fi fost ușor să zgândărească 
rana abia închisă a acelei întâmplări neplăcute, dar era o 
modalitate incomodă de a ajunge la Starling. 

Mai bine pe calea aleasă de Mason. Era rapidă și o scotea 
pe Starling pe tușă. Momentul era propice. 

O axiomă din Washington, demonstrată mai mult decât 
teorema lui Pitagora, afirmă că, în prezenţa oxigenului, o 
bășină zdravănă trasă de un făptaș evident acoperă mai 
multe alte „emanaţii” mai slabe din aceeași încăpere, cu 
condiţia să fie aproximativ simultane. 

Prin urmare, procesul de la Casa Albă polariza suficient 
de mult atenţia Ministerului de Justiţie pentru ca el s-o 
poată acuza pe Starling. 


Mason voia să apară câteva articole în presă, ca să le 
vadă doctorul Lecter. Dar Krendler trebuia să facă aceste 
articole să pară un accident nefericit. Din fericire, se 
apropia o ocazie care îi servea scopul: chiar aniversarea 
FBI. 

Krendler avea o conștiință blândă care să-l absolve de 
păcate. 

Această conștiință îl consola acum: dacă Starling își 
pierdea slujba, în cel mai rău caz, câteva blestemate de 
lesbiene din bârlogul unde locuia Starling vor trebui să se 
consoleze cu lipsa cinelor din semipreparate în fața 
televizorului. În cel mai rău caz, ceea ce făcea el semăna cu 
a arunca peste bord un tun desfăcut de la locul lui, ca să nu 
mai amenințe pe nimeni. 

Aruncarea „tunului slobod” peste bord va „opri barca din 
clătinat”, gândi el, mulțumit și încântat ca și cum cele două 
metafore marinărești formau împreună o ecuaţie logică. 
Faptul că tocmai clătinarea bărcii făcuse tunul să se desfacă 
de la locul lui nu-l deranja câtuși de puţin. 

Krendler avea fantasme cât de intense și de numeroase îi 
permitea imaginaţia. Acum, pentru plăcerea proprie, și-o 
imagină pe Starling bătrână, împiedicându-se în ţâţe, 
picioarele alea frumușele transformate în unele noduroase 
și cu varice, umblând cu greutate pe scări în sus și-n jos cu 
rufe în braţe, întorcându-și faţa ca să nu vadă petele de pe 
cearșafuri, muncind pentru casă și masă la un motel 
prăpădit deţinut de un cuplu de afurisite de lesbiene 
bătrâne și păroase. 

Își imagină ce avea să-i spună data viitoare, când va 
triumfa în confruntarea cu „târfulița de la ţară umplută cu 
mămăligă”. 

Înarmat cu informaţiile doctorului Doemling, voia să se 
apropie de ea după ce o va vedea dezarmată și să-i spună 
fără să miște buzele: „Ești prea bătrână ca să ţi-o tragi și 
acuma cu tăticu'”, chiar și pentru niște gunoaie albe din 


Sud.” Krendler repetă replica în gând și se gândi s-o scrie 
în carnet. 

Krendler avea mijloacele, timpul și înveninarea necesare 
ca să zdrobească cariera lui Starling, iar când se puse pe 
treabă, primi un ajutor enorm din partea șansei și a poștei 
italiene. 


* Capitolul 68 


Cimitirul Battle Creek de lângă localitatea Hubbard, 
Texas este ca o mică cicatrice pe întinderea gălbuie a zonei 
centrale a statului Texas în decembrie. Acum vântul șuieră 
și va șuiera întotdeauna - n-are rost să aștepți să se 
oprească. 

Sectorul cel nou al cimitirului are marcaje plate, ca să se 
poată tunde iarba mai ușor. Un balon argintiu în formă de 
inimă dansează pe mormântul unei fetițe a cărei aniversare 
ar fi trebuit să fie azi. În partea veche a cimitirului, iarba 
este tunsă de fiecare dată pe poteci, iar printre morminte 
de câte ori e posibil. În pământ s-au amestecat fâșii de 
panglică și tulpini de flori uscate. În fundul cimitirului s-au 
adunat într-un morman florile ofilite de pe morminte, 
intrate în descompunere. Între balonul argintiu și grămada 
de flori descompuse așteaptă un excavator cu motorul 
pornit. Un negru tânăr se află în cabină, un altul jos, 
aprinzând un chibrit în căușul palmei ca să-și aprindă 
ţigara... 

— Domnule Closter, am vrut să fiţi de față când facem 
asta ca să vedeţi cu ce avem de-a face. Sunt sigur că veţi 
descuraja intenţia rudelor răposatului de a încerca să vadă, 
spuse domnul Greenlea, directorul Casei  Funerare 
Hubbard. Sicriul acesta va constitui o imagine de care să fie 
mândri - trebuie să vă felicit din nou pentru gusturile 
dumneavoastră - și asta-i tot ce trebuie să vadă. Îmi face 


plăcere să vă acord reducerea de preţ profesională pentru 
el. Tatăl meu, decedat și el, se odihnește într-unul identic cu 
acesta. 

Făcu un semn bărbatului din cabina excavatorului și cupa 
mașinii mușcă din mormântul lăsat, năpădit de buruieni. 

— Sunteţi sigur în privinţa pietrei funerare, domnule 
Closter? 

— Da, spuse doctorul Lecter. Copiii au dat comandă de o 
singură piatră funerară pentru ambii părinţi. 

Rămaseră lângă mormânt fără să vorbească, cu 
manșetele pantalonilor fluturate de vânt, până ce 
excavatorul se opri la aproximativ jumătate de metru 
adâncime. 

— Mai departe ar fi bine să continuăm cu lopata, spuse 
Greenlea. 

Cei doi muncitori săriră în groapă și începură să scoată 
pământul mai departe cu mișcări ușoare, exersate îndelung. 

— Cu grijă, spuse Greenlea. Sicriul ăla n-a fost cine știe 
ce nici la început. Nu semăna nici pe departe cu ăsta care-l 
așteaptă acum. 

Într-adevăr, sicriul ieftin din placaj se prăbușise peste 
locatarul lui. Greenlea puse muncitorii să curețe pământul 
din jurul lui și să strecoare o bucată de pânză pe sub fundul 
coșciugului, care încă mai era intact. Sicriul a fost apoi 
ridicat cu tot cu pânză și pus într-o camionetă. 

Pe o masă grosolană din garajul Casei Funerare 
Hubbard, bucăţile capacului sfărâmat au fost date la o 
parte, dezvăluind un schelet destul de mare. 

Doctorul Lecter îl examină rapid. Un glonte crestase 
coasta scurtă de deasupra ficatului; în partea stângă a 
frunţii se vedea o fractură și o gaură de glonte. Craniul, 
doar parţial expus, avea pomeţi înalţi, bine conturaţi pe 
care îi mai văzuse. 

— Pământul nu mai lasă prea mare lucru, spuse 
Greenlea. 


Resturile putrezite ale unor pantaloni și zdrenţele 
cămășii de cowboy înveleau oasele. Nasturii din perle ai 
cămășii căzuseră printre coaste. O pălărie de cowboy din 
piele de castor se odihnea pe piept. Pe borul ei se vedea o 
crestătură, iar în calotă o gaură. 

— L-aţi cunoscut pe răposat? întrebă doctorul Lecter. 

— Am cumpărat casa funerară și am preluat cimitirul ca 
un supliment la grupul nostru, abia în 19869, spuse 
Greenlea. Acum locuiesc aici, dar sediul firmei noastre e în 
St. Louis. Vreţi să încercăm să păstrăm hainele? Sau v-aș 
putea da un costum, dar nu cred... 

— Nu. Curăţaţi oasele, nu păstraţi niciun articol 
vestimentar cu excepţia pălăriei, a cataramei de la centură 
și a cizmelor. Puneţi oasele mici de la mâini și picioare într-o 
pungă și înveliţi-le în cel mai bun giulgiu de mătase pe care- 
| aveţi, împreună cu craniul și oasele lungi. Nu trebuie să le 
așezați la locul lor, doar să le puneţi pe toate. Dacă păstraţi 
piatra funerară, va compensa cheltuielile de reînchidere a 
mormântului? 

— Da; semnaţi aici, vă rog, și vă voi da copii pentru 
celelalte, spuse Greenlea, încântat la culme de sicriul pe 
care-l vânduse. Cei mai mulţi antreprenori de pompe 
funebre veniţi să transfere un decedat ar fi transportat 
oasele într-o cutie și-ar fi vândut rudelor un sicriu propriu. 

Actele de deshumare aduse de doctorul Lecter erau în 
concordanţă perfectă cu Codul de Sănătate și Siguranţă a 
statului Texas, secţiunea 711.004, după cum știa că vor fi: le 
făcuse el însuși, după ce obținuse cerinţele și formularele în 
facsimil de la Biblioteca de Drept pentru Consultare Rapidă 
a Asociaţiei Districtuale Texas. 

Cei doi muncitori, recunoscători pentru oblonul rabatabil 
al camionetei închiriate a doctorului Lecter, împinseră 
sicriul cel nou la locul lui și-l legară pe căruciorul lui alături 
de unicul obiect care mai exista în camionetă, un dulap mic 
din placaj. 


— Ce idee grozavă, să-ţi iei cu tine propriul dulap. Ie 
scutește să-ţi șifonezi hainele de ceremonie într-o valiză, 
nu-i așa? întrebă Greenlea. 

În Dallas, doctorul scoase din dulap cutia unei viole și 
puse în ea grămada de oase învelite în mătase, pălăria se 
potrivi frumos în compartimentul inferior, iar craniul îl puse 
în pălărie, protejat. 

La cimitirul Fish 'Trap făcu vânt coșciugului din spate; 
mașina închiriată o predă la aeroportul Dallas-Fort Worth, 
de unde, cu cutia violei la el, plecă direct spre Philadelphia. 


* PARIEA A PAIRA e 


OCAZII NOTABILE 
PE CALENDARUL GROAZEI 


* Capitolul 69 


Luni, Clarice Starling avea de verificat cumpărăturile 
exotice făcute la sfârșit de săptămână, iar computerul ei 
avea unele probleme pentru care avea nevoie de ajutorul 
specialistului ei în computere de la Departamentul Tehnic. 
Chiar și reducând drastic listele cu două sau trei din cele 
mai deosebite vinuri de la cinci furnizori, sursele de pâte de 
foie gras american la două și magazinele de delicatese 
vegetale la cinci, numărul cumpărăturilor era formidabil. 
Telefoanele primite de la magazinele de băuturi individuale 
folosind numărul de telefon de pe buletinul emis trebuiau 
introduse de mână. 

Pe baza identificării doctorului Lecter ca autorul crimei a 
cărei victimă fusese vânătorul de cerbi din Virginia, Starling 
reduse lista la cumpărăturile făcute pe coasta de est, cu 
excepţia pâte-ului de Sonoma. Fauchon din Paris a refuzat 
să coopereze. Starling nu pricepu o iotă din spusele celor 
de la magazinul florentin Vera dal 1926 cu care vorbise la 
telefon, așa că a trimis Chesturii un fax în care le cerea 
ajutorul pentru eventualitatea că doctorul Lecter a 
comandat trufe albe. 

La sfârșitul zilei de muncă de luni, 17 decembrie, Starling 
avea douăsprezece posibilităţi de urmat. Erau rezultatul 
unor combinaţii de cumpărături plătite cu cărţi de credit. 
Un bărbat cumpărase o casetă de Petrus și un Jaguar cu 


supra-injecţie, cumpărate cu aceeași carte de credit 
American Express. 

Altcineva comandase o casetă de Bâtard-Montrachet și 
una de stridii verzi de Gironde. 

Starling transmise fiecare posibilitate birourilor 
teritoriale pentru a fi urmărite. 

Starling și Eric Pickford munceau în ture separate, dar 
suprapuse pentru ca în birou să se afle permanent cineva în 
timpul programului de lucru al magazinelor. 

Era a patra zi a lui Pickford în această sarcină, și își 
petrecu o parte din zi programându-și telefonul cu formare 
automată. Nu etichetă butoanele. 

Când el ieși să-și ia cafea, Starling apăsă primul buton al 
telefonului lui. Răspunse Paul Krendler în persoană. 

Ea închise și rămase tăcută. Era momentul să plece 
acasă. Rotindu-și scaunul, privi toate obiectele din casa lui 
Hannibal. Radiografiile, cărţile, masa așternută pentru o 
persoană. Apoi ieși printre draperii. 

Biroul lui Crawford era descuiat și gol. Puloverul pe care 
i-l împletise răposata lui soţie atârna pe un cuier din colţ. 
Starling întinse mâna spre pulover, nu-l atinse de-a dreptul, 
își aruncă haina pe umeri și porni pe drumul lung spre 
mașina ei. 

Nu avea să mai vadă Quantico niciodată. 


* Capitolul 70 


În seara zilei de 17 decembrie, soneria de la ușa lui 
Clarice Starling sună. Zări o mașină a poliţiei federale în 
spatele Mustang-ului, pe aleea ei. 

Şeriful era Bobby, cel care o adusese acasă de la spital 
după schimbul de focuri de la Feliciana. 

— Salut, Starling. 

— Salut, Bobby. Intră. 


— Aș vrea, dar mai întâi trebuie să-ţi spun: am o citaţie 
pe care trebuie să ţi-o dau. 

— Păi, ce naiba, dă-mi-o în casă, unde e cald, spuse 
Starling simțindu-se amorţită pe dinăuntru. 

Citaţia, cu antetul Inspectorului General al Ministerului 
de Justiţie, îi cerea să apară la o audiere a doua zi 
dimineaţa, 18 decembrie, la ora nouă dimineaţa, în clădirea 
]. Edgar Hoover. 

— Vrei să te duc cu mașina mâine? întrebă șeriful. 

Starling clătină din cap. 

— Mulţumesc, Bobby, merg cu mașina mea. Vrei niște 
cafea? 

— Nu, mersi. Îmi pare rău, Starling. 

Șeriful voia în mod evident să plece. Se lăsă o tăcere 
stânjenită. 

— Urechea ta arată mai bine, spuse el în cele din urmă. 

Ea-i făcu semn cu mâna în vreme ce el ieși de pe alee cu 
mașina. 

Scrisoarea îi spunea pur și simplu să se prezinte la 
audiere. Nu se dădea niciun motiv. 

Ardelia Mapp, veterană a războaielor din sânul FBI îi 
prepară imediat cel mai puternic ceai medicinal al bunicii 
sale, reţetă renumită pentru mărirea acuităţii intelectuale. 
Lui Starling îi era de fiecare dată groază de ceaiul acela, 
dar nu avea scăpare. 

Mapp bătu cu degetul în scrisoare. 

— Inspectorul General nu trebuie să-ţi spună absolut 
nimic, zise ea printre înghiţituri. Dacă Biroul de 
Responsabilitate Profesională de la noi ar avea acuzaţii, sau 
cel al Ministerului de Justiţie, ar trebui să-ţi spună, ar trebui 
să-ţi trimită și niște hârtii lămuritoare o dată cu citaţia. Ar 
trebui să-ţi dea un nenorocit de formular 645 sau 644 cu 
acuzaţiile scrise negru pe alb, iar dacă ar fi acuzaţii penale, 
ai avea un avocat, explicaţii complete, tot ce capătă 
infractorii, așa-i? 

— Al naibii de drept vorbești. 


— Păi, în felul ăsta nu capeţi nimic de dinainte. 
Inspectorul General funcţionează pe criterii politice, poate 
să preia orice caz. 

— L-a preluat pe ăsta. 

— Cu Krendler suflându-i fum în fund. Orice-ar fi, dacă te 
hotărăști că vrei să mergi pe ideea discriminării pe bază de 
sex, am toate numerele de telefon necesare. Acum, 
Starling, ascultă-mă, trebuie să le spui că vrei să 
înregistrezi ședința. Inspectorul General nu folosește 
depoziţii semnate. Lonnie Gains a intrat în bucluc cu ei din 
cauza asta. Ei ţin evidenţa a ceea ce spui, numai că uneori 
spusele tale se schimbă mai târziu. Nu vezi niciodată vreo 
transcriere. 

Când Starling îl sună pe Jack Crawford, părea că l-a 
trezit din somn. 

— Nu știu despre ce-i vorba, Starling, spuse el. Am să 
dau niște telefoane. Un singur lucru știu: mâine am să fiu 
acolo. 


* Capitolul 71 


Dimineaţa și cușca din beton armat a clădirii din beton 
armat a clădirii Hoover pândind mohorâtă sub un cer 
lăptos. 

În epoca atentatelor cu bombă, intrarea principală şi 
curtea sunt închise în majoritatea zilelor, iar clădirea e 
înconjurată de un lanţ de automobile vechi ale FBI într-o 
barieră improvizată. 

Poliţia din Washington, tributară unei politici absurde, 
scria amenzi pentru unele din mașinile-obstacol zi după zi, 
teancul adunându-se tot mai gros sub ștergătoarele de 
parbriz, unele hârtii fiind smulse de vânt și suflate în stradă. 

Un vagabond se încălzea deasupra unui grătar peste o 
gură de aerisire de pe trotuar și o strigă pe Starling, 


ridicând mâna spre ea. Un obraz îi era portocaliu de la un 
dezinfectant administrat la Urgenţă. Întinse un pahar de 
plastic cu marginile uzate. Starling căută un dolar în 
poșetă, până la urmă îi dădu doi, aplecându-se în amestecul 
de aer cald, stătut și abur. 

— Să-ţi dea Dumnezeu noroc, spuse el. 

— Chiar am nevoie. Fiecare dram contează. 

Starling își luă o cafea mare de la o cafenea aflată pe 
partea dinspre Tenth Street a clădirii Hoover, la fel cum 
făcuse de atâtea ori în decursul anilor. Avea nevoie de cafea 
după somnul întrerupt, dar pe de altă parte trebuia să evite 
să aibă nevoie să meargă la toaletă în timpul audierii. Se 
hotări să bea doar jumătate. 

Îl zări pe Crawford pe fereastră și-l ajunse din urmă pe 
trotuar. 

— Vreţi să împărţim cafeaua asta, domnule Crawford? 
Pot să mai iau o un pahar. 

— E fără cofeină? 

— Nu. 

— Mai bine mă abţin, altfel o să-mi sară ţandăra. 

Era palid, tras la faţă și arăta îmbătrânit. Pe vârful 
nasului avea o picătură limpede de apă. leșiră din 
aglomeraţia de pietoni și se îndreptară spre intrarea 
laterală a sediului FBI. 

— Nu știu pentru ce e ședința asta, Starling. Din câte am 
aflat, nimeni altcineva implicat în schimbul de focuri de la 
Feliciana n-a fost chemat. Sunt alături de tine. 

Starling îi oferi o batistă de hârtie; se amestecară în 
fluxul constant de angajaţi din schimbul de zi care tocmai 
soseau. Starling își spuse că personalul arăta neobișnuit de 
gătit. 

— A nouăzecea aniversare a FBI. Bush vine să ţină un 
discurs, îi aminti Crawford. 

Pe strada laterală se aflau patru vehicule de televiziune 
echipate pentru transmisie prin satelit. 


O echipă de filmare de la WFUL-IV era instalată pe 
trotuar, filmând un bărbat tânăr, tuns foarte scurt, care 
vorbea în microfonul pe care-l ţinea în mână. Un asistent de 
producţie cocoţat pe acoperișul dubei îi văzu pe Starling și 
Crawford venind prin mulţime. 

— Uite-o, uite-o, cea cu pardesiu bleumarin, strigă el. 

— Îi dăm drumul, spuse cel tuns scurt. Motor. 

Echipajul dădu trecătorii la o parte ca să ajungă cu 
camera sub nasul lui Starling. 

— Agent special Starling, ce aveţi de spus despre ancheta 
cu privire la masacrul din piaţa de pește Feliciana? A fost 
înaintat raportul? Sunteţi acuzată de uciderea celor cinci... 

Crawford își scoase pălăria și, prefăcându-se că-și ferește 
ochii de luminile puternice, reuși să acopere obiectivul 
pentru o clipă. Numai ușile păzite de la intrare opriră 
echipajul. 

Jigodiile, au fost anunțați. 

O dată intraţi în clădire, se opriră în hol. Ceaţa de afară îi 
acoperise pe amândoi cu picături mici de apă. Crawford 
înghiţi o tabletă de Gingko Biloba. 

— Starling, cred că au ales ziua de azi din cauza agitaţiei 
creată de proces și de aniversare. Orice ar vrea să facă, s-ar 
putea strecura repede și pe neobservate. 

— Şi-atunci de ce să informeze presa? 

— Pentru că nu toţi cei implicaţi în audiere cântă aceeași 
partitură. Mai ai zece minute, vrei să mergi la toaletă? 


* Capitolul 72 


Starling fusese rareori la etajul șapte, etajul executiv al 
clădirii ]. Edgar Hoover. Cu șapte ani în urmă, împreună cu 
mai mulţi colegi ai ei, proaspăt absolvenţi, se adunaseră 
acolo ca să vadă cum directorul o felicită pe Ardelia Mapp, 


șefa de promoţie, iar odată un director adjunct a chemat-o 
ca să-i înmâneze medalia de campioană la lupta cu pistolul. 

Covorul din biroul directorului adjunct Noonan era mai 
gros decât toate pe care pășise până atunci. În atmosfera 
prietenoasă creată de fotoliile de piele din sala de ședințe 
persista un miros distinct de ţigară. Se întrebă dacă 
aruncaseră mucurile și dăduseră drumul la ventilator 
înainte să ajungă ea. 

Trei bărbaţi se ridicară la intrarea ei și a lui Crawford, iar 
un al patrulea nu. Cei în picioare erau fostul șef al lui 
Starling, Clint Pearsall de la Biroul de teren din 
Washington, Buzzard's Point, apoi directorul adjunct al FBI, 
Paul Noonan și un bărbat înalt, roșcat cu costum de mătase. 
Cel rămas așezat era Paul Krendler de la biroul 
Inspectorului General. Krendler își roti capul pe gâtul său 
lung de parcă ar fi localizat-o după miros. În mod 
neobișnuit, într-un colţ al camerei stătea un șerif federal pe 
care nu-l cunoștea. 

Angajaţii FBI și ai Ministerului de Justiţie au întotdeauna 
un aspect îngrijit, dar aceștia erau gătiţi pentru camerele 
TV. Starling își dădu seama că, probabil, în cursul zilei 
aveau să participe la ceremonia la care era invitat fostul 
președinte Bush. Altfel, ar fi fost chemată la Ministerul de 
Justiţie, și nu în clădirea Hoover. 

Krendler se încruntă văzându-l pe Jack Crawford lângă 
Starling. 

— Domnule Crawford, nu cred că prezenţa 
dumneavoastră este necesară pentru această procedură. 

— Eu sunt șeful direct al agentului special Starling. Locul 
meu e aici. 

— Nu prea cred, zise Krendler. 

Se întoarse spre Noonan: 

— Clint Pearsall e șeful ei oficial, cu Crawford lucrează 
doar temporar. Sunt de părere că agentul Starling ar trebui 
anchetat în particular. Dacă avem nevoie de informaţii 


suplimentare, îl putem ruga pe directorul de departament 
Crawford să rămână în apropiere ca să-l putem chema. 

Noonan încuviinţă. 

— Contribuţia ta va fi binevenită de bună seamă, Jack, 
după ce auzim depoziţia independentă a ac... agentului 
special Starling. Jack, aș vrea să rămâi prin preajmă. Dacă 
vrei să stai în sala de lectură a bibliotecii, fă-te comod, am 
să te chem eu. 

Crawford se ridică în picioare. 

— Domnule director Noonan, pot să spun... 

— Puteţi pleca, asta e ceea ce puteți face, interveni 
Krendler. 

Noonan se ridică și el. 

— O clipă, domnule Krendler, până una alta ședința o 
conduc eu. Jack, noi doi ne cunoaștem de mult timp. 
Domnul de la Justiţie e prea recent numit ca să înţeleagă 
asta. Îţi va veni rândul să spui ce ai de spus. Acum du-te și 
las-o pe Starling să vorbească singură în numele ei. 

Apoi Noonan se aplecă spre Krendler și-i spuse ceva la 
ureche care-l făcu să se înroșească. 

Crawford se uită la Starling. Nu putea decât să se 
blesteme. 

— Mulţumesc că aţi venit, domnule Crawford, spuse ea. 

Șeriful îl conduse pe Crawford spre ușă. 

Starling auzi ușa închizându-se în urma ei, își îndreptă 
spatele și-i înfruntă pe cei patru singură. 

De aici încolo, ședința s-a desfășurat cu rapiditatea unei 
amputări în secolul al XVIII-lea. 

Noonan era persoana din FBI cu cea mai mare autoritate 
din încăpere, dar Inspectorul General era deasupra lui în 
ierarhie; aparent, inspectorul îl trimisese pe Krendler ca 
plenipotenţiar al său. 

Noonan luă în mână dosarul pe care-l avea în faţă. 

— Te rog să te prezinţi, pentru înregistrarea în procesul 
verbal. 


— Agent special Clarice Starling. Există un proces verbal, 
domnule director? Aș fi bucuroasă să existe. 

El nu răspunse. 

— Vă deranjează dacă înregistrez ședința? 

Starling scoase un mic reportofon Nagra din poșetă. 
Krendler interveni. 

— În mod obișnuit, acest gen de audiere preliminară ar 
trebui să aibă loc în biroul Inspectorului General, la 
Ministerul Justiţiei. O ţinem aici fiindcă este mai comod 
pentru toată lumea, ţinând cont de ceremoniile de astăzi, 
dar se aplică regulile IG. Având în vedere posibilele 
consecințe diplomatice ale acestei probleme, nu sunt 
admise înregistrările. 

— Spuneţi-i care sunt acuzaţiile, domnule Krendler, ceru 
Noonan. 

— Agent Starling, ești acuzată de dezvăluirea contrară 
legii a unor informaţii sensibile unui infractor fugar, spuse 
Krendler controlându-și cu mare grijă expresia feţei. Mai 
exact, ești acuzată de publicarea acestui anunţ în două 
ziare italiene, pentru a-l avertiza pe fugarul Hannibal 
Lecter că se află în pericol să fie prins. 

Șeriful îi aduse lui Starling o pagină tipărită neîngrijit din 
ziarul La Nazione. Ea se întoarse spre fereastră ca să 
citească rândurile încercuite. 

A.A. Aaron: Predă-le celor mai apropiate autorități, 
dușmanii sunt pe aproape. Hannah. 

— Ce ai de spus? 

— N-am făcut-o eu. N-am mai văzut anunţul ăsta până 
acum. 

— Cum îţi explici faptul că în anunţ se folosește numele 
de cod „Hannah”, cunoscut numai de doctorul Hannibal 
Lecter și de FBI? Numele de cod pe care Lecter ţi-a cerut 
să-l folosești? 

— Nu știu. Cine a găsit anunţul? 

— A fost văzut din întâmplare de cei de la Serviciul de 
Documente de la Langley, în decursul traducerii 


materialelor publicate de La Nazione despre doctorul 
Lecter. 

— Dacă acest cod este un secret doar al FBI, cum se face 
că Serviciul de Documente de la Langley l-a recunoscut în 
ziar? Serviciul de Documente aparţine de CI. Să-i întrebăm 
pe ei cine le-a atras atenţia asupra lui „Hannah”. 

— Sunt sigur că traducătorul cunoștea bine materialele 
cazului. 

— Chiar atât de bine? Mă îndoiesc. Să-l întrebăm cine i-a 
sugerat să aibă numele în vedere. De unde puteam să știu 
că doctorul Lecter se află în Florenţa? 

— Dumneata ești cea care a descoperit cercetările făcute 
de Chestura din Florenţa, prin computer, în dosarul PECV 
al lui Lecter, spuse Krendler. Cercetările au avut loc cu mai 
multe zile înainte de uciderea lui Pazzi. Noi nu știm când le- 
ai descoperit. Ce alt motiv ar fi avut Chestura din Florenţa 
să întrebe de Lecter? 

— Ce motiv aș fi putut avea eu să-l avertizez? Domnule 
director Noonan, de ce este aceasta o problemă de 
competenţa IG? Sunt gata pentru un test cu detectorul de 
minciuni oricând. Aduceţi aparatul. 

— Italienii au înaintat un protest diplomatic faţă de 
încercarea de a avertiza un infractor cunoscut aflat pe 
teritoriul lor, spuse Noonan și-l arătă pe bărbatul roșcat de 
lângă el. Dânsul este domnul Montenegro de la Ambasada 
Italiei. 

— Bună dimineaţa, domnule. Și italienii cum au aflat? 
întrebă Starling. Nu cred că de la Langley. 

— Plângerea diplomatică a trimis mingea în terenul 
nostru, zise Krendler înainte ca Montenegro să poată 
deschide gura. Vrem ca toată povestea să se lămurească 
mulțumitor pentru autorităţile italiene, pentru mine și 
pentru IG, și încă foarte repede. E mai bine pentru toată 
lumea dacă privim toate faptele concrete laolaltă. Ce există 
între dumneata și doctorul Lecter, domnișoară Starling? 


— L-am interogat pe doctorul Lecter de mai multe ori, la 
ordinul domnului director de departament Crawford. După 
evadarea doctorului Lecter, am primit de la el două scrisori 
în șapte ani. Le aveţi pe amândouă. 

— De fapt, avem mai multe, spuse Krendler. Asta ne-a 
parvenit ieri. Ce altceva ai mai primit, nu știm. 

Se întinse să ia o cutie de carton aflată lângă el, cu multe 
timbre și mototolită de manevrele lucrătorilor poștali. 
Krendler se prefăcu că savurează parfumurile care veneau 
din cutie. Indică eticheta destinatarului cu degetul, fără să 
se obosească să i-o arate lui Starling. 

— Trimisă pe adresa ta de acasă, din Arlington, agent 
special Starling. Domnule Montenegro, vreţi să ne spuneţi 
ce sunt aceste obiecte? 

Diplomatul cotrobăi printre obiectele înfășurate în hârtie 
de ambalat; butonii săi de cămașă sclipiră. 

— Da, sunt niște loţiuni, apoi sapone di mandorle, 
renumitul săpun de migdale al Farmaciei Santa Maria 
Novella din Florenţa, și niște parfumuri. Genul de cadouri 
pe care le fac oamenii îndrăgostiţi. 

— Au fost cercetate pentru substanţe toxice și iritante, 
așa-i, Clint? întrebă Noonan pe fostul șef al lui Starling. 

Pearsall părea rușinat. 

— Da, spuse el. Nu-i nimic anormal cu ele. 

— Un cadou de iubire, zise Krendler cu oarecare 
satisfacţie. Dar mai este și scrisoarea aferentă. 

Despături foaia de pergament din cutie și-o ridică, 
dezvăluind fotografia din ziar înfățișând chipul lui Starling, 
cu trup de leoaică înaripată. Întoarse foaia ca să citească 
rândurile scrise de mâna doctorului Lecter. 


„Te-ai întrebat vreodată, Clarice, de ce nu te 
înțeleg filistinii? Știi de ce? Fiindcă tu ești 
răspunsul la ghicitoarea lui Samson: leoaică pe 
dinafară, miere pe dinăuntru.” 


— Il mielo dentro la leonessa, frumos spus, remarcă 
Montenegro reţinând expresia pentru uzul propriu la o dată 
ulterioară. 

— Ce e? întrebă Krendler. 

Italianul dădu din mână și ignoră întrebarea, văzând că 
Krendler nu va înţelege niciodată muzicalitatea metaforei 
doctorului Lecter, și nici nu-i va simţi evocările tactile. 

— Inspectorul General vrea să înceapă de-aici, din cauza 
ramificaţiilor internaţionale, spuse Krendler. În ce direcţie 
se vor îndrepta lucrurile, spre acuzaţii administrative sau 
penale, depinde de ceea ce vom găsi în cercetările noastre. 
Dacă vor fi penale, agent special Starling, cazul va fi predat 
Secţiei de Integritate Publică a Ministerului de Justiţie. SIP 
va intenta procesul. Vei fi informată cu suficient timp înainte 
ca să te pregătești. Domnule director Noonan... 

Noonan trase aer în piept și dădu drumul ghilotinei. 

— Clarice Starling, ești suspendată temporar până când 
această problemă va fi clarificată. Vei preda armele și 
legitimaţiile FBI. i se revocă accesul în toate clădirile 
federale, cu excepţia celor publice. Vei părăsi clădirea sub 
escortă. Acum te rog să predai armele și legitimaţia 
agentului special Pearsall. Apropie-te. 

Mergând spre masă, Starling îi văzu pentru o clipă pe cei 
patru bărbaţi în chip de popice la un concurs de tragere. I- 
ar fi putut ucide pe toţi înainte ca vreunul din ei să apuce 
să-și scoată arma. Clipa trecu. Scoase revolverul ei de 
calibrul .45 și-l privi ţintă pe Krendler în timp ce scoase 
siguranţa și apoi încărcătorul din magazia pistolului. 
Krendler îl prinse în aer și-l strânse până i se albiră 
încheieturile degetelor. 

Urmară la rând insigna și legitimaţia. 

— Ai un pistol de rezervă? întrebă Krendler. Și o pușcă? 

— Starling? o îndemnă Noonan să răspundă. 

— Încuiate în mașină. 

— Alte echipamente tactice? 

— O cască și o vestă. 


— Domnule șerif, vei recupera aceste articole când o vei 
escorta pe domnișoara Starling la mașina ei, spuse 
Krendler. Ai un telefon celular cu codificator? 

— Da. 

Krendler se uită la Noonan cu sprâncenele ridicate. 

— Predă-l, spuse Noonan. 

— Aș vrea să spun ceva. Cred că am dreptul. 

Noonan se uită la ceas. 

— Dă-i drumul. 

— E o înscenare. Cred că Mason Verger încearcă să-l 
prindă el însuși pe doctorul Lecter în scopul răzbunării 
personale. Cred că i-a scăpat printre degete în Florenţa. 
Cred că domnul Krendler este în complicitate cu Verger și 
vrea ca eforturile FBI împotriva doctorului Lecter să 
acţioneze în avantajul lui Verger. Cred că Paul Krendler de 
la Ministerul Justiţiei scoate bani frumoși din asta și mai 
cred că abia așteaptă să mă distrugă. Domnul Krendler s-a 
mai purtat necuviincios cu mine și în trecut, iar acum 
acţionează în egală măsură din răutate și din interese 
financiare personale. Chiar săptămâna asta m-a numit 
„târfuliţă de la ţară umplută cu mămăligă”. Aș vrea să-l 
provoc pe domnul Krendler în faţa acestei comisii să dea un 
test cu detectorul de minciuni, în paralel cu mine, pe aceste 
subiecte. Vă stau la dispoziție. Am putea s-o facem acum. 

— Agent special Starling, ai noroc că nu ești sub prestare 
de jurământ astăzi, începu Krendler. 

— Puneţi-mă să jur. Dar juri și dumneata cu mine. 

— Vreau să te asigur că, dacă nu există probe, ai dreptul 
la o repunere în drepturi deplină, spuse Krendler cu cea 
mai binevoitoare voce. Între timp, vei primi salariul în 
continuare și vei avea mai departe dreptul la serviciile 
medicale și de asigurare. Suspendarea temporară nu 
reprezintă o pedeapsă, agent Starling, folosește-o în folosul 
tău, continuă el adoptând un ton confidenţial. De fapt, dacă 
vrei să profiţi de ocazie și să te duci la spital să ţi se scoată 
murdăria aceea din obraz, sunt sigur că... 


— Nu e murdărie, replică Starling. E praf de pușcă. Nu 
mă miră că nu l-ai recunoscut. 

Șeriful aștepta cu mâna întinsă spre ea. 

— Îmi pare rău, Starling, spuse Clint Pearsall, cu mâinile 
pline de obiectele ei. 

Ea îl privi o clipă, apoi întoarse capul. Paul Krendler se 
îndreptă spre ea, în vreme ce ceilalți bărbaţi așteptară 
politicoși ca diplomatul italian, Montenegro, să iasă primul 
din cameră. Krendler începu să spună ceva printre dinţi, 
avea replica pregătită dinainte: 

— Starling, ești prea bătrână ca să mai... 

— Scuzaţi-mă. 

Era Montenegro. Diplomatul cel înalt se întorsese de la 
ușă și venea spre ea. 

— Scuzaţi-mă, zise el din nou privindu-l ţintă pe Krendler 
până când acesta se îndepărtă, cu chipul contorsionat. 

— Regret ceea ce vi se întâmplă. Sper că sunteţi 
nevinovată. Promit că voi face presiuni asupra Chesturii din 
Florenţa pentru a afla cum s-a plătit pentru acel inserzione, 
acel anunţ din La Nazione. Dacă aveţi în minte vreun aspect 
în... în sfera mea din Italia care să poată fi urmărit, vă rog 
să-mi spuneţi, și voi insista să fie urmărit. 

Montenegro îi oferi o carte de vizită, mică, tare, scrisă în 
relief și păru să nu observe mâna întinsă a lui Krendler 
înainte să iasă din încăpere. 

e 

Reporterii, cărora li se permisese accesul prin intrarea 
principală în vederea ceremoniei aniversare ce avea să 
urmeze, se adunaseră în curte. Câţiva păreau să știe după 
cine să se uite. 

— Trebuie să mă ţineţi de braţ? îl întrebă Starling pe 
șerif. 

— Nu, doamnă, nu trebuie, răspunse el și-i făcu loc să 
treacă printre microfoane și întrebări strigate. 

De data aceasta, reporterul tuns scurt părea să fie bine 
informat. 


— Este adevărat că ai fost suspendată de la cazul 
Hannibal Lecter? Crezi că ţi se vor aduce acuzaţii penale? 
Cum răspunzi acuzațiilor aduse de italieni? îi strigă el. 

În garaj, Starling predă vesta de protecţie, casca, pușca 
și revolverul de rezervă. Șeriful așteptă până când ea 
scoase încărcătorul din micul pistol și-l șterse cu o pânză 
îmbibată cu ulei. 

— Te-am văzut trăgând la Quantico, agent Starling, spuse 
el. Am ajuns și eu până în sferturile de finală. Am să-ţi curăţ 
eu revolverul celălalt înainte să fie pus la păstrare. 

— Mulţumesc, domnule șerif. 

El mai așteptă după ce Starling urcă în mașină. Spuse 
ceva încercând să acopere bubuitul motorului. Ea cobori 
geamul și el repetă: 

— Mi se pare nedrept ce ţi se-ntâmplă. 

— Mulţumesc. Contează mult că mi-aţi spus asta. 

O mașină a presei aștepta la ieșirea din garaj. Starling 
acceleră ca să scape de ei și se alese cu o amendă pentru 
exces de viteză la trei cvartale distanţă de clădirea ]. Edgar 
Hoover. Fotoreporterii o fotografiară în timp ce polițistul de 
la circulaţie îi tăia chitanţa. 

e 

Directorul adjunct Noonan se așeză la birou după 
încheierea ședinței, frecându-și urmele lăsate pe nas de 
ochelari. 

Nu-l deranja prea mult faptul de a se descotorosi de 
Starling; considera că femeile au o latură emoţională care 
adesea nu se potrivește cu FBl-ul. Dar îl durea să-l vadă pe 
Jack Crawford dat la o parte. Jack și cu el fuseseră foarte 
apropiaţi. Poate că Jack avea o slăbiciune pentru Starling, 
dar așa ceva se mai întâmplă - soţia lui fiind moartă și așa 
mai departe. Lui Noonan i se întâmplase o dată ca, o 
săptămână întreagă, să nu-și poată lua ochii de la o 
stenografă atrăgătoare; a fost silit să se descotorosească de 
ea înainte ca fata să provoace necazuri. 


Noonan își puse ochelarii și luă liftul spre bibliotecă. Îl 
găsi pe Jack Crawford în sala de lectură, pe un scaun, cu 
capul rezemat de perete. Noonan crezu că doarme. Dar 
chipul lui Crawford era cenușiu; transpira. Deschise ochii și 
horcăi. 

— Jack? 

Noonan îl bătu pe umăr, apoi îi atinse obrazul umed. Apoi 
vocea lui bubui în bibliotecă: 

— Hei, bibliotecar, cheamă doctorul! 

Crawford a fost dus mai întâi în infirmeria FBI, apoi la 
spitalul Jefferson Memorial, la secţia de cardiologie, terapie 
intensivă. 


* Capitolul 73 


Krendler nu și-ar fi putut dori o mai mare atenţie din 
partea presei. 

A nouăzecea aniversare a FBI era combinată cu un tur al 
noului centru de criză organizat pentru oamenii presei. 
Ştirile de televiziune au profitat pe deplin de acest acces 
neobișnuit în clădirea ]. Edgar Hoover; C-SPAN a transmis 
în întregime remarcile fostului președinte Bush, ca și pe 
cele ale directorului, în programele în direct. CNN a 
introdus extrase din discursurile ţinute în reportajele sale, 
iar celelalte canale au transmis la rândul lor reportaje la 
știrile de seară. Pe când demnitarii coborau unul câte unul 
de pe podium, Krendler își avu partea sa de atenţie. Tânărul 
reporter tuns scurt, stând în apropierea podiumului, îi puse 
întrebarea: 

— Domnule Krendler, este adevărat că agentul special 
Clarice Starling a fost exclusă din investigarea cazului 
Hannibal Lecter? 

— Cred că ar fi prematur, și nedrept faţă de agentul în 
cauză, să fac comentarii referitor la aceasta, în momentul 


de faţă. Nu pot spune decât că biroul Inspectorului General 
cercetează această chestiune. Nu au fost formulate acuzaţii 
împotriva nimănui. 

Şi CNN prinse de veste. 

— Domnule Krendler, surse din presa italiană spun că 
este posibil ca doctorul Lecter să fi primit în mod ilegal 
informaţii de la o sursă guvernamentală care l-a avertizat 
să fugă. Este acesta motivul pentru suspendarea agentului 
special Starling? Din această cauză este implicat biroul 
Inspectorului General, și nu Biroul intern pentru 
Responsabilitate Profesională? 

— Nu pot face comentarii în privinţa știrilor din 
străinătate, Jeff. Ceea ce pot spune este că biroul IG 
cercetează afirmaţii care, până în clipa de faţă, nu au fost 
dovedite. Avem faţă de propriii noștri agenţi o 
responsabilitate la fel de mare ca și faţă de prietenii noștri 
de peste hotare, spuse Krendler împungând aerul cu 
degetul precum Kennedy. Problema numită Hannibal Lecter 
se află pe mâini bune, nu doar mâinile lui Paul Krendler, ci 
și ale experţilor din toate departamentele FBI și din 
ministerul de justiție. Avem în desfășurare un proiect pe 
care îl vom dezvălui la momentul oportun, când va da 
roade. 

Neamţul de la care închiriase doctorul Lecter casa își 
dotase locuinţa cu un televizor Grundig enorm, pe care 
încercase să-l integreze în decor așezând pe raftul 
ultramodern una din statuetele sale de bronz cu Leda și 
Lebăda. 

Doctorul Lecter urmărea un film numit Scurtă istorie a 
timpului, despre viaţa și opera marelui astrofizician 
Stephen Hawking. Îl mai văzuse de multe ori. Aceasta era 
partea lui preferată, când ceașca de ceai cade de pe masă și 
se sparge pe podea. 

Hawking, răsucit în scaunul său cu rotile, vorbește cu 
ajutorul vocii generate pe computer: 


„De unde anume vine diferența dintre trecut și 
viitor? Legile științei nu fac diferența între trecut 
și viitor. Și totuși, în viața de zi cu zi există o 
diferență mare între trecut și viitor. 

Poţi vedea o ceașcă de ceai căzând de pe masă 
și făcându-se cioburi pe podea. Dar nu vei vedea 
niciodată ceașca adunându-se la loc din cioburi și 
sărind înapoi pe masă.” 


Filmul, derulat în sens invers, arată  ceașca 
reasamblându-se pe masă. Hawking continuă: 


„Creșterea dezordinii, sau entropia, este ceea 
ce deosebește trecutul de viitor și dă direcție 
timpului.” 


Doctorul Lecter era un mare admirator al activităţii lui 
Hawking și o urmărea cât de îndeaproape putea în revistele 
de matematică. Ştia că, pe vremuri, Hawking crezuse că 
universul va ajunge la un punct în care va înceta să se mai 
extindă și va începe să se contracte din nou, astfel devenind 
posibilă reversibilitatea entropiei. Mai târziu, Hawking a 
spus că s-a înșelat. 

Lecter era foarte capabil în domeniul matematicilor 
superioare, dar Stephen Hawking se află pe un cu totul alt 
plan faţă de noi, ceilalți. Ani la rând, Lecter cochetase cu 
această problemă, dorindu-și foarte mult ca Hawking să fi 
avut dreptate la început, ca universul să se oprească din 
expansiune, ca entropia să se auto-remedieze, ca Mischa, 
după ce fusese mâncată, să redevină întreagă. 

Timpul. Doctorul Lecter opri caseta video și deschise 
televizorul ca să vadă știrile. 

Evenimentele de presă și televiziune legate de FBI sunt 
trecute zilnic pe sit-ul Web public al FBI. Doctorul Lecter 
vizita zilnic acest sit Web ca să se asigure că tot fotografia 


sa veche este folosită în lista celor mai căutaţi infractori. 
Astfel aflase de aniversarea FBI cu suficient timp înainte. Se 
așeză pe un fotoliu mare, îmbrăcat în smoching, cu cravată 
lată, și-l privi pe Krendler cum minte. Se uita la Krendler cu 
ochii pe jumătate închiși, ţinând paharul cu coniac sub nas 
și rotindu-i ușor conţinutul. Nu-i mai văzuse mutra palidă 
de când Krendler stătuse în faţa cuștii sale din Memphis, cu 
șapte ani în urmă, chiar înainte să evadeze. 

Pe postul local de știri din Washington o văzu pe Starling 
primind o amendă de circulaţie, cu microfoane vârâte pe 
geamul mașinii ei Mustang. Știrile de televiziune o 
prezentau deja pe Starling ca fiind „acuzată de încălcarea 
securităţii Statelor Unite” în cazul Lecter. 

Ochii cafenii ai doctorului Lecter se deschiseră larg la 
vederea ei; în adâncurile pupilelor lui, scântei zburau în 
jurul imaginii chipului ei. Îi păstră imaginea întreagă și 
perfectă în gând mult timp după ce dispăru de pe ecran, și 
suprapuse peste ea o altă imagine: Mischa. Le apăsă una 
lângă alta până când, din miezul roșu, plasmatic al fuziunii 
lor, scânteile zburară în sus, purtând imaginea lor unică 
spre răsărit, pe cerul nopţii, ca să se rotească împreună cu 
stelele deasupra mării. 

Acum, dacă universul s-ar contracta, dacă timpul s-ar da 
înapoi și ceștile ar redeveni întregi, se putea găsi un loc 
pentru Mischa în lume. Cel mai valoros loc pe care-l 
cunoștea doctorul Lecter: locul lui Starling. Mischa putea să 
capete locul ocupat de Starling în lume. Dacă se ajungea la 
asta, dacă timpul s-ar întoarce, demiterea lui Starling ar 
lăsa un loc liber pentru Mischa, la fel de curat, de sclipitor 
ca și cada de aramă din grădină. 


* Capitolul 74 


Doctorul Lecter își lăsă camioneta parcată la un cvartal 
distanţă de spitalul Maryland-Misericordia și șterse cu grijă 
monedele de douăzeci și cinci de cenți înainte să le pună în 
taxatorul parcării. Îmbrăcat cu o salopetă matlasată de 
genul celor purtate de muncitori în zilele reci și o șapcă cu 
cozorocul mare ca protecţie faţă de camerele video, intră 
pe ușa principală. 

Trecuseră peste cincisprezece ani de când doctorul 
Lecter nu mai fusese în spitalul Maryland-Misericordia, dar 
împărţirea părea să fie, în mare, aceeași. Faptul de a se afla 
în locul unde și-a început practica medicală nu însemna 
nimic pentru el. Zona de maximă securitate de la etaj fusese 
supusă unor renovări, dar ar fi trebuit să fie aproape la fel 
ca pe timpul când lucrase el acolo, conform planurilor de la 
Departamentul de Urbanistică. 

Un permis de vizitare primit de la recepţie l-a dus la 
etajul cu saloanele bolnavilor. Merse de-a lungul coridorului 
citind numele pacienţilor și ale doctorilor afișate pe ușile 
saloanelor. Aceasta era secţia de  convalescenţă 
postoperatorie, unde erau transferați bolnavii de la Terapie 
Intensivă după intervenţii chirurgicale pe cord sau 
cerebrale. 

Privindu-l pe doctorul Lecter cum merge pe coridor, ai fi 
crezut că citește foarte lent, fiindcă buzele i se mișcau fără 
sunet și din când în când se scărpina în creștet ca un tont. 
Se așeză pe un scaun din sala de așteptare, de unde putea 
să vadă coridorul. Așteptă o oră și jumătate printre femei în 
vârstă care-și povesteau tragediile familiale și îndură 
emisiunea de divertisment Prețul corect la televizor. În cele 
din urmă văzu ceea ce aștepta, un chirurg îmbrăcat încă în 
uniforma verde care făcea vizite în saloane singur. Trebuia 
să fie... chirurgul mergea să vadă un pacient al... doctorului 
Silverman. Doctorul Lecter se ridică și se scărpină. Luă de 
pe o măsuţă un ziar mototolit și ieși din sala de așteptare. 
Două uși mai departe se găsea un alt salon cu un pacient al 
doctorului Silverman. Doctorul Lecter se strecură înăuntru. 


În salon era semiîntuneric, pacientul dormea, cu capul și o 
parte din faţă acoperite de bandaje groase. Pe monitor, un 
vierme luminos se mișca ritmic. 

Doctorul Lecter dezbrăcă repede salopeta matlasată; pe 
sub ea purta uniforma verde de chirurg. Irase repede 
apărătoarele peste pantofi, își puse o bonetă, mască și 
mănuși. Scoase din buzunar un sac alb de gunoi și-l 
desfăcu. 

Doctorul Silverman intră vorbind peste umăr cu cineva 
de pe coridor. Vine o infirmieră cu el? Nu. 

Doctorul Lecter luă coșul de gunoi și începu să-i golească 
conţinutul în sacul său, cu spatele la ușă. 

—  Scuzaţi-mă, domnule doctor, plec imediat, spuse 
doctorul Lecter. 

— Nicio problemă, răspunse doctorul Silverman luând 
fișa atârnată la capătul patului. Fă-ţi treaba liniștit. 

— Mulţumesc, zise doctorul Lecter și izbi cu bastonul de 
piele baza craniului chirurgului - o simplă rotire a 
încheieturii; îl prinse peste piept când medicul se clătină pe 
picioare. 

Era întotdeauna surprinzător să-l vezi pe doctorul Lecter 
ridicând un corp inert; ţinând seama de statura lui, era 
extrem de puternic. Doctorul Lecter îl cără pe doctorul 
Silverman în baia pacientului și-i trase pantalonii, apoi îl 
așeză pe WC. 

Chirurgul rămase acolo, cu capul atârnând pe genunchi. 
Doctorul Lecter îl ridică doar atât cât să-i examineze 
pupilele și să scoată cele câteva ecusoane prinse pe bluza 
lui verde. 

Înlocui legitimaţia cu permisul său de vizitator, pus 
invers. Își puse la gât stetoscopul chirurgului ca pe o eșarfă 
elegantă, iar ochelarii chirurgicali complicaţi ajunseră pe 
creștetul lui. Bastonul de piele îl puse în mânecă. 

Acum era gata să pătrundă în inima spitalului Maryland- 
Misericordia. 


Spitalul se conformează directivelor federale stricte în 
manevrarea narcoticelor. La etajele cu saloane, dulapurile 
cu medicamente din fiecare birou al asistentelor sunt 
încuiate. Pentru a avea acces la medicamente sunt necesare 
două chei, aflate la asistenta șefă și la adjuncta ei. Se ţine o 
evidenţă strictă. 

La etajul operator, zona din spital cu cea mai strictă 
securitate, fiecare grup operator este dotat cu 
medicamentele pentru următoarea intervenţie cu câteva 
minute înainte să fie adus pacientul. Medicamentele 
necesare anestezistului sunt așezate lângă masa de 
operaţie, într-un dulap care are o parte la temperatura 
camerei, iar cealaltă frigorifică. 

Stocul de medicamente este păstrat într-o farmacie 
separată din apropierea spălătorului sălii de operaţii. Acolo 
se găsesc mai multe preparate care nu pot fi găsite în 
farmacia generală de la parter, acele sedative puternice și 
hipnotico-sedativele exotice care fac posibile operaţiile pe 
cord deschis și cele pe creier în condiţiile în care pacientul 
este conștient. 

În farmacie există mereu un angajat pe parcursul întregii 
zile de lucru, iar dulapurile nu sunt încuiate cât timp 
farmacistul se află înăuntru. În cazul unei operaţii urgente 
pe cord deschis nu e timp să bâjbâi după chei. Doctorul 
Lecter, purtând masca chirurgicală, trecu prin ușile batante 
în zona grupurilor operatorii. 

Într-un efort de înviorare a atmosferei, secţia de 
chirurgie fusese vopsită în mai multe culori intense pe care 
până și muribunzii le-ar fi găsit greu de suportat. Mai mulţi 
medici din faţa doctorului Lecter semnară de intrare la 
recepţie și intrară să se spele. Doctorul Lecter luă tăbliţa și 
mișcă stiloul pe deasupra ei, fără să scrie nimic. 

Programul afișat arăta că în Grupul operator B avea să 
înceapă o operaţie de extirpare a unei tumori cerebrale 
peste douăzeci de minute, prima operaţie a zilei. Intră la 
spălător, își scoase mănușile, le puse în buzunar, se spălă 


minuţios, până la coate, își uscă mâinile, le pudră și-și puse 
la loc mănusșile. Apoi ieși pe coridor. Farmacia ar fi trebuit 
să fie următoarea ușă pe dreapta. Nu. O ușă vopsită în 
culoarea  piersicii cu semnul GENERATOARE DE 
URGENȚĂ, iar în faţă ușile duble ale Grupului operator B. O 
asistentă se opri lângă el. 

— Bună dimineaţa, domnule doctor. 

Doctorul Lecter tuși pe sub mască și murmură „bună 
dimineaţa”. Se întoarse spre spălător bombănind ca și cum 
ar fi uitat ceva. Asistenta se uită în urma lui o clipă, apoi 
intră în sala de operaţii. Doctorul Lecter își scoase mănușile 
și le aruncă la coș. Nimeni nu-i dădea atenţie. Luă altă 
pereche. Trupul îi era în spălător, dar de fapt alerga prin 
foaierul din palatul memoriei, pe lângă bustul lui Pliniu, pe 
scări în sus, spre Sala Arhitecturii. Într-o zonă bine 
luminată, dominată de statuia lui Christopher Wren 
reprezentându-l pe Sf. Paul, planurile spitalului așteptau pe 
o masă de desen. Seria de schiţe a grupurilor operatorii de 
la  Maryland-Misericordia pentru Departamentul de 
Urbanistică a orașului Baltimore. El era aici. Farmacia era 
acolo. Nu. Schițele erau greșite. Probabil că împărțirea 
fusese modificată după execuţia planurilor. Generatoarele 
erau indicate ca fiind de partea opusă a coridorului care 
ducea către Grupul operator A. Poate că etichetele erau 
puse invers. Trebuiau să fie așa. Nu-și putea permite să 
bâjbâie. 

Doctorul Lecter ieși de la spălător și porni pe coridorul 
către Grupul operator A. Ușa de pe stânga - pe tăbliță scria 
Ecografie. Mai departe. Următoarea ușă era farmacia. 
Împărţiseră spaţiul de pe schiţă în două, pentru laboratorul 
de ecografie și pentru farmacie. 

Ușa grea a farmaciei era deschisă și proptită să rămână 
așa. Doctorul Lecter intră repede și închise ușa în urma lui. 

Un farmacist durduliu, stând pe vine, așeza ceva pe un 
raft mai de jos. 

— Vă pot fi de folos cu ceva, doctore? 


— Da, dacă ești amabil... 

Tânărul dădu să se ridice, dar nu mai reuși. O bufnitură a 
bastonului de piele și farmacistul lunecă moale pe dușumea, 
lăsând să-i scape un vânt. 

Doctorul Lecter ridică poalele bluzei chirurgicale și o 
băgă pe sub șorţul de grădinar pe care-l purta pe dedesubt. 

Trecu cu privirea peste rafturi în sus și-n jos, citind 
etichetele cu viteza luminii. Ambien, amobarbital, Amital, 
clorhidrat, Dalmane, flurazepam, Halcion... Mătură zeci de 
flacoane în șorţ. Apoi deschise frigiderul, citind și măturând 
flacoanele;  midazolam,  Noctec,  scopolamină, pentotal, 
quazepam, solzidem. În mai puţin de patruzeci de secunde, 
doctorul Lecter se afla din nou pe coridor, închizând ușa 
farmaciei în urma lui. 

La întoarcere trecu din nou prin spălător și se uită în 
oglindă ca să verifice dacă nu se văd umflături pe sub bluză. 
Fără grabă, trecu din nou prin ușile batante, cu legitimaţia 
întoarsă intenţionat cu susul în jos, cu masca pe faţă și 
ochelarii pe ochi, lentilele speciale ridicate, pulsul șaptezeci 
și doi, făcând schimb de saluturi morocănoase cu alţi 
medici. În jos cu liftul, tot mai jos, cu masca încă pe obraz, 
privind o fișă pe care o luase la întâmplare. 

Vizitatorilor care intrau în spital ar fi putut să li se pară 
neobișnuit că a rămas cu masca chirurgicală până când a 
început să coboare treptele de la intrare, ieșind astfel din 
raza camerelor de luat vederi. lar trecătorii de pe stradă s- 
ar fi putut întreba de ce un medic conduce o asemenea 
camionetă răblăgită. 

În blocul operator, un anestezist, după ce bătu 
impacientat de câteva ori la ușa farmaciei, îl găsi pe 
farmacist încă inconștient; abia după cincisprezece minute 
se constată lipsa medicamentelor. 

Când doctorul Silverman își reveni, se trezi lungit pe 
pardoseală, lângă WC, cu pantalonii în vine. Nu-și amintea 
să fi intrat în camera aceea și nu avea habar unde se află. 
Se gândi că ar fi fost posibil să fi suferit o comoţie 


cerebrală, poate un atac cerebral minor provocat de efort. 
Ezită să se miște, de teamă să nu disloce un cheag. Se târâi 
pe podea până când reuși să scoată mâna prin ușă, pe 
coridor. Examinarea sa a dezvăluit o ușoară contuzie. 

Doctorul Lecter a mai făcut două opriri înainte să se 
întoarcă acasă. S-a oprit la un oficiu poștal din suburbiile 
orașului Baltimore atât cât să ridice un colet pe care îl 
comandase prin Internet de la o firmă de accesorii 
funerare. Era un smoching cu tot cu cămașă și cravată, cu 
totul despicat în spate. 

Acum nu mai avea nevoie decât de vin, un vin cu adevărat 
festiv. Pentru aceasta trebuia să meargă la Annapolis. Ar fi 
fost bine să fi avut Jaguarul pentru acest drum. 


* Capitolul 75 


Krendler era îmbrăcat pentru alergare în frig și trebui 
să-și descheie fermoarul jachetei ca să nu se înfierbânte 
când Eric Pickford l-a sunat la locuinţa sa din Georgetown. 

— Eric, du-te la cafenea și sună-mă de la un telefon 
public. 

— Poftim, domnule Krendler? 

— Fă ce-ţi spun. 

Krendler își scoase banderola de pe cap și mănușile; le 
puse pe pianul din salon. Cântă cu un deget tema din 
Dragnet până când telefonul sună din nou. 

— Starling era specialistă în probleme tehnice, Eric. Nu 
știm cum a manevrat telefoanele din biroul ei. Trebuie să 
păstrăm siguranţa în problemele guvernamentale. 

— Da, domnule. M-a sunat Starling. Vrea să-și ia planta și 
restul lucrurilor - pasărea aia cretină care bea din pahar. 
Dar mi-a spus ceva care a dat rezultate. A spus să nu iau în 
seamă ultima cifră a codurilor poștale pentru abonamentele 
de reviste suspecte dacă diferenţa e trei sau mai puţin. A 


spus că s-ar putea ca doctorul Lecter să folosească mai 
multe oficii poștale care se află suficient de aproape unul de 
altul. 

— Şi? 

— Am nimerit-o. The Journal of Neurophysiology merge 
la un cod poștal, iar Physica Scripta și ICARUS la altul. 
Între cele două oficii poștale sunt cam cincisprezece 
kilometri. Abonamentele sunt pe nume diferite, achitate cu 
ordin de plată. 

— Ce e ICARUS? 

— E o revistă internaţională de studii asupra sistemului 
solar. Era abonat la ea în sistem charter acum douăzeci de 
ani. Oficiile poștale sunt din Baltimore. Livrează de obicei 
revistele în jurul datei de zece a fiecărei luni. Am mai găsit 
ceva, acum câteva minute: vânzarea unei sticle de Château, 
cum îi spune, Yuckum? 

— Mda, se pronunţă I-Kim. Ce-i cu ea? 

— Un magazin de vinuri rare din Annapolis. Am introdus 
datele obţinute de la ei și s-a nimerit cu lista de date 
importante făcută de  Starling. Programul a găsit 
coincidenţa cu anul nașterii lui Starling. Asta-i anul de 
producţie a vinului, anul când s-a născut Starling. Subiectul 
a plătit trei sute douăzeci și cinci de dolari, în numerar, și... 

— Asta ai aflat înainte sau după ce ai vorbit cu Starling? 

— După, acum un minut. 

— Deci ea nu știe. 

— Nu. Să sun... 

— Vrei să spui că vânzătorul te-a sunat pentru 
cumpărarea unei singure sticle? 

— Da, domnule. Starling a notat aici, sunt numai trei 
sticle din vinul ăsta pe Coasta de Est. I-a anunţat pe toţitrei 
comercianții. Trebuie să recunoașteţi că e de admirat. 

— Cel care a cumpărat vinul, cum arăta? 

— Bărbat, alb, de înălțime medie, cu barbă. Era înfofolit. 

— Magazinul de vinuri are o cameră video de securitate? 


— Da, domnule, a fost primul lucru pe care l-am întrebat. 
Am spus că vom trimite pe cineva să ia caseta. Încă n-am 
trimis. Vânzătorul de la magazinul de vinuri nu citise 
buletinul informativ, dar i-a spus proprietarului fiindcă era o 
vânzare foarte neobișnuită. Proprietarul a fugit afară la 
timp ca să-l vadă pe subiect - cel puţin crede că era 
subiectul - plecând într-o camionetă veche. Gri, cu 
menghină în spate. Dacă e Lecter, credeţi că va încerca să-i 
ducă vinul lui Starling? Ar fi bine s-o anunţăm. 

— Nu, spuse Krendler. Nu-i spune. 

— Pot să actualizez fișa PECV și dosarul Lecter? 

— Nu, zise Krendler gândind repede. Ai obţinut un 
răspuns de la Chestură în privinţa computerului lui Lecter? 

— Nu, domnule. 

— În cazul ăsta nu poţi actualiza dosarul PECV până când 
nu suntem siguri că Lecter nu-l citește. Ar putea să aibă 
codul de acces al lui Pazzi. Sau ar putea să citească Starling 
și să-l avertizeze cumva, cum a făcut și-n Florenţa. 

— O, așa-i, înţeleg. Biroul teritorial Annapolis poate să 
ridice caseta. 

— Lasă asta strict în seama mea. 

Pickford dictă adresa magazinului de vinuri. 

— Continuă cu abonamentele, îl instrui Krendler. Poţi să-i 
spui lui Crawford despre abonamente când se întoarce. El 
va organiza supravegherea oficiilor poștale după zece ale 
lunii. 

Krendler sună la Mason, apoi ieși în fugă din casa lui din 
Georgetown, alergând nu foarte repede către Rock Creek 
Park. 

În întunericul tot mai dens, numai banderola albă Nike 
de pe cap, pantofii Nike albi și dungile albe de la treningul 
lui Nike erau vizibile, de parcă între aceste articole cu 
nume cunoscut nu exista, de fapt, nimic. 

Alergă vioi timp de jumătate de oră. Auzi zgomotul 
elicelor elicopterului chiar pe când ajunse în apropierea 
pistei de aterizare de lângă grădina zoologică. Reuși să se 


ferească de lamele în rotaţie și să ajungă la scara aparatului 
fără să-și întrerupă ritmul alergării. Ridicarea elicopterului 
ultramodern îl încântă; orașul cu monumentele lui iluminate 
rămase tot mai mult în urmă, pe când aparatul îl duse către 
înălțimile pe care le merita, spre Annapolis ca să ia caseta, 
și apoi spre Mason. 


* Capitolul 76 


— Vrei să focalizezi porcăria aia, Cordell? 

Rostite de vocea profundă, amplificată prin radio a lui 
Mason, cu consoanele rostite fără buze, „focalizezi” și 
„porcărie” sunară mai degrabă a „hocalizezi” și „horcărie”. 

Krendler stătea lângă Mason, în partea întunecată a 
camerei, ca să vadă mai bine monitorul suspendat. În 
camera lui Mason era foarte cald, așa că-și dădu jos jacheta 
costumului de sport, o legă cu mânecile la brâu, arătându-și 
tricoul Princeton. Banderola de pe cap și pantofii de sport 
străluceau în lumina acvariului. 

După părerea lui Margot, Krendler avea umerii unui pui 
de găină. Abia dacă se uitaseră unul la altul când el 
ajunsese acolo. 

Camera video care asigura securitatea magazinului de 
băuturi nu avea cronometru, iar vânzările, ca înainte de 
Crăciun, mergeau din plin. Cordell derulă banda înainte, de 
la un client la altul. Mason își omora timpul purtându-se 
urâcios. 

— Ce-au zis ăia când ai intrat în magazinul de băuturi în 
trening și le-ai fluturat tinicheaua pe sub nas? Au zis că te 
pregătești pentru Olimpiadă? 

Mason dovedea mult mai puţin respect de când Krendler 
încasase cecurile. 

Krendler nu simţea insultele când era vorba de propriile 
lui interese. 


— Le-am spus că acţionez sub acoperire. Ce fel de 
supraveghere ai pentru Starling în clipa de faţă? 

— Margot, spune-i. 

Mason părea că vrea să-și păstreze puţinul suflu pentru 
insulte. 

— Am adus din Chicago doisprezece oameni de-ai noștri. 
Se află în Washington. Trei echipe, un membru al fiecăreia 
fiind ajutor de șerif în statul Illinois. Dacă poliţia-i prinde 
înhăţându-l pe doctorul Lecter, vor spune că lau 
recunoscut, că e o arestare a cetăţenilor, la-la-la. Echipa 
care-l prinde îl predă lui Carlo. Se întorc la Chicago și asta-i 
tot ce știu. 

Caseta se derula în continuare. 

— Stai așa - Cordell, dă înapoi, treizeci de secunde, spuse 
Mason. Uitaţi-vă. 

Camera video din magazinul de băuturi acoperea zona de 
la intrare până la casă. 

În imaginea neclară, fără sunet de pe casetă apăru un 
bărbat care intră în magazin, purtând o șapcă cu cozoroc, o 
jachetă îmblănită și mănuși groase cu un deget. Avea 
favoriţi mari și purta ochelari de soare. Se întoarse cu 
spatele la camera video și închise grijuliu ușa. 

Cumpărătorului îi trebuiră câteva clipe ca să-i explice 
vânzătorului ce anume vrea, apoi îl urmă la rafturile cu vin, 
dincolo de raza camerei video. 

Minutele se târau. În cele din urmă se întoarseră. 
Vânzătorul șterse de praf sticla și o înfășură în hârtie de 
ambalat înainte s-o pună într-o sacoșă. Gura vânzătorului se 
mișcă rostind „mulțumesc” în direcţia spatelui întors al 
bărbatului care pleca. 

O pauză de câteva clipe, apoi vânzătorul chemă pe cineva 
nevăzut. Un bărbat solid apăru în imagine și ieși în grabă 
din magazin. 

— Ăsta-i proprietarul, care a văzut camioneta, spuse 
Krendler. 


— Cordell, poţi să copiezi fragmentul ăsta de casetă și să 
mărești capul clientului? 

— O să dureze puţin, domnule Verger. Și va fi cam neclar. 

— Dă-i drumul. 

— Nu și-a dat jos mănușa stângă, remarcă Mason. S-ar 
putea să fi fost tras pe sfoară cu radiografia aia pe care am 
cumpărat-o. 

— Pazzi spunea că tipul și-a aranjat mâna, nu? Căi s-a 
înlăturat degetul în plus. 

— Poate că Pazzi a mâncat rahat, nu știu ce să cred. Tu l- 
ai văzut, Margot, ce crezi? Era Lecter? 

— Au trecut optsprezece ani de-atunci, spuse Margot. Am 
făcut doar trei ședințe cu el și întotdeauna se ridica în 
picioare, dar rămânea în spatele biroului când intram, nu se 
mișca de-acolo. De altfel, se mișca foarte puţin în general. 
Îmi amintesc vocea lui mai bine decât orice altceva. 

Se auzi vocea lui Cordell prin interfon. 

— Domnule Verger, a venit Carlo. 

Carlo mirosea a porci și nu numai. Intră în cameră 
ţinându-și pălăria în mână, și mirosul rânced al ţestei lui îl 
făcu pe Krendler să-și ţină respiraţia. În semn de respect, 
răpitorul sard băgă cu totul în gură dintele de cerb pe care- 
| mesteca. 

— Carlo, ia uită-te. Cordell, derulează înapoi până acolo 
unde intră în magazin. 

— Ăsta-i stronzo, jigodia, spuse Carlo înainte ca subiectul 
de pe ecran să facă patru pași. Barba-i nouă, da' îi cunosc 
mișcările. 

— I-ai văzut mâinile la Firenze, Carlo. 

— Si. 

— Cinci degete sau șase la mâna stângă? 

— +. Cinci, 

— Ai ezitat. 

— Numai ca să mă gândesc cum se spune cingue în 
engleză. Cinci, sunt sigur. 


Dinţii dezveliți ai lui Mason se depărtară în tot ce-i mai 
rămăsese pe post de zâmbet. 

— Îmi place la nebunie. Poartă mănușa ca să încerce să 
se creadă că are tot șase degete, spuse el. 

Probabil că mirosul lui Carlo ajunsese în acvariu prin 
sistemul de aerare. Ţiparul ieși să vadă și rămase afară din 
bârlogul lui de stâncă, rotindu-se într-una în optul infinit al 
lui Mobius, arătându-și dinţii cu fiecare respiraţie. 

— Carlo, cred că încheiem povestea asta în curând. Tu, 
Piero și Tommaso sunteţi prima mea echipă. Am încredere 
în voi, cu toate că în Florenţa v-a înfrânt. Vreau s-o 
supravegheați pe Clarice Starling în ajunul zilei ei de 
naștere, în ziua aniversării și a doua zi după. Misiunea 
voastră se încheie după ce adoarme în patul ei. Vă dau un 
șofer și o dubă. 

— Padrone, interveni Carlo. 

— Da. 

— Vreau câtva timp numai eu cu dottore, de dragul 
fratelui meu Matteo. Ai spus că se poate. 

Carlo se închină când rosti numele bărbatului mort. 

— Îţi înţeleg sentimentele pe deplin, Carlo. Ai toată 
înțelegerea mea. Carlo, vreau ca doctorul Lecter să fie 
consumat în două etape. În prima seară vreau ca porcii să-i 
mănânce picioarele, iar el să privească printre gratii. Vreau 
să fie în formă foarte bună pentru asta. Mi-l aduci în formă. 
Fără lovituri în cap, fără oase rupte, fără ochi vătămați. Apoi 
poate să aștepte peste noapte, fără picioare, ca porcii să-l 
termine a doua zi. Am să vorbesc eu o vreme cu el, iar pe 
urmă îţi stă la dispoziţie timp de o oră, înainte de ultima 
etapă. Îţi cer să-i lași un ochi și să rămână conștient, ca să-i 
vadă venind. Vreau să le vadă mutrele când au să-i 
mănânce fața. Dacă te hotărăști, să zicem, să-l lași fără 
bărbăţie, e doar treaba ta, dar vreau să se afle acolo și 
Cordell, ca să controleze sângerarea. Şi vreau să se filmeze. 

— Şi dacă sângerează până moare prima oară, în ţarc? 


— Nu se va întâmpla așa. Nici nu va muri peste noapte. 
Noaptea are să aștepte, cu picioarele mâncate. Cordell se 
va îngriji de asta și-i va înlocui lichidele pierdute, mă aștept 
să stea toată noaptea cu o perfuzie, poate două perfuzii. 

— Și patru, dacă e nevoie, se auzi vocea fără trup al lui 
Cordell în difuzoare. Pot să-i suturez picioarele. 

— Poţi să-i scuipi și să-i urinezi în perfuzie la sfârșit, dacă 
vrei, înainte să-l împingi în ţarc, îi spuse Mason lui Carlo cu 
cea mai înţelegătoare voce. Sau poţi să ejaculezi, dacă vrei. 

Faţa lui Carlo se lumină la această idee, apoi își aminti de 
signorina cea musculoasă și furișă o privire oblică, vinovată 
spre ea. 

— Grazie mille, Padrone. Poţi veni să-l vezi cum moare? 

— Nu știu, Carlo. Praful din hambar mă cam deranjează. 
Poate am să urmăresc pe video. Poţi să-mi aduci un porc? 
Vreau să ating unul. 

— Aici, în cameră, Padrone? 

— Nu; mă pot transporta pentru puţin timp la parter. 

— Ar trebui să-l adorm, Padrone, zise Carlo cu îndoială. 

— Adoarme una din scroafe. Adu-o pe peluza din faţa 
liftului. Poţi să treci cu căruciorul pe iarbă. 

— Te gândești să faci treaba cu o singură dubă, sau cu o 
dubă și o mașină de atac? întrebă Krendler. 

— Carlo? 

— Duba ajunge. Dă-mi un om care să conducă. 

— Mai am ceva pentru voi, spuse Krendler. Se poate face 
puţină lumină? 

Margot umblă la reostat, iar Krendler puse rucsacul pe 
care-l avea la el pe masă, lângă bolul cu fructe. Își puse 
niște mănuși din bumbac și scoase un obiect ce părea să fie 
un mic monitor cu o antenă și o consolă, împreună cu o 
unitate centrală exterioară și un set de acumulatori. 

— E greu s-o supraveghezi pe Starling, fiindcă locuiește 
într-o fundătură și n-ai unde să stai la pândă. Dar trebuie să 
iasă din casă - Starling e obsedată de antrenamentele 
fizice. A trebuit să se înscrie la o sală de sport particulară 


de când nu mai are acces la facilităţile FBI. Am prins 
mașina ei parcată în faţa sălii de sport miercuri și am pus 
un dispozitiv de semnalizare dedesubt. E cu baterii nichel- 
cadmiu care se reîncarcă atunci când motorul funcţionează, 
așa că nu-l va depista din pricina bateriei descărcate. 
Programul e făcut să acopere aceste cinci state alăturate. 
Cine o să manevreze chestia asta? 

— Cordell, vino înăuntru, ceru Mason. 

Cordell și Margot îngenuncheară lângă Krendler, iar 
Carlo rămase în picioare lângă ei, cu pălăria la nasul lor. 

— Uitaţi-vă aici. 

Krendler porni monitorul. 

— E ca un sistem de ghidare a mașinii, atâta doar că 
arată unde se află mașina lui Starling. 

Pe ecran apăru imaginea văzută de sus a orașului 
Washington, mai puţin suburbiile. 

— Măriţi aici, vă deplasaţi cu săgețile, vedeţi? Bun. Acum 
nu arată niciun semnal. Un semnal de la dispozitivul lui 
Starling va lumina ecranul și veţi auzi un bip. Atunci puteţi 
urmări sursa și să vă apropiaţi de ea. Bip-ul devine tot mai 
frecvent pe măsură ce vă apropiaţi. Aici e cartierul lui 
Starling la scara unei hărţi obișnuite. Acum nu obţinem 
niciun semnal de la mașina ei pentru că suntem prea 
departe. Oriunde în Washington sau în Arlington există 
semnal. L-am prins din elicopter când veneam încoace. Aici 
e adaptorul pentru sursa de curent alternativ din duba 
voastră. Încă un lucru. Trebuie să-mi garantaţi că aparatul 
ăsta nu va ajunge niciodată în mâinile cui nu trebuie. Ar 
putea să-mi meargă fulgii pentru asta, încă nu se găsește în 
magazinele pentru spioni. Ori se întoarce în mâinile mele, 
ori ajunge pe fundul Potomacului. Aţi priceput? 

— Ai înţeles, Margot? întrebă Mason. Tu, Cordell? 
Cheamă-l pe Mogli ca să conducă și pune-l la curent. 


e PARIEA A CINCEA e 


UN KILOGRAM DE CARNE 


* Capitolul 77 


Partea frumoasă la o pușcă pneumatică este faptul că se 
poate trage cu ea lăsând gura ţevii înăuntrul dubei, fără ca 
astfel să-i asurzească pe toţi cei dinăuntru - astfel, nu e 
nevoie să scoţi gura ţevii pe geam unde s-o vadă toți. 

Fereastra-oglindă putea fi deschisă câţiva centimetri și 
micul proiectil hipodermic avea să zboare, ducând cu el o 
cantitate mare de acepromazină în masa musculară din 
spinarea sau fesele doctorului Lecter. 

Se va auzi numai pocnitura caracteristică a puștii, ca o 
creangă verde care se rupe, fără vreun bang sau vreun 
bubuit al proiectilului subsonic care să atragă atenţia. 

În repetițiile lor, lucrurile se desfășurau astfel: când 
doctorul Lecter începea să se prăbușească, Piero și 
Tommaso, îmbrăcaţi în alb, aveau să-l „ajute” și să-l ducă în 
dubă, asigurându-i pe toţi privitorii că-l duc la spital. 
Engleza lui Tommaso era cea mai bună, căci o studiase la 
seminarul teologic. 

Mason avea dreptate să le dea italienilor datele esenţiale 
pentru prinderea doctorului Lecter. În ciuda eșecului lor 
din Florenţa, erau de departe cei mai pricepuţi la a prinde 
pe cineva și aveau cele mai multe șanse să-l prindă pe 
doctorul Lecter în viaţă. 

Mason permisese în misiune numai o singură armă pe 
lângă pușca cu tranchilizante - arma șoferului, Johnny 
Mogli, un ajutor de șerif în concediu din Illinois și care făcea 
parte de mult timp din menajeria lui Verger. Mogli crescuse 


vorbind acasă limba italiană. Era genul de om care se arăta 
de acord cu tot ce spune victima lui înainte să o omoare. 

Carlo, fraţii Piero și lommaso aveau cu ei plasa, pușca cu 
aer comprimat, un spray paralizant și diferite feluri de funii 
și legături. Era mai mult decât suficient. 

Se aflau la post când se lumină de ziuă, la cinci blocuri 
distanţă de casa lui Starling din Arlington, parcată pe un loc 
rezervat pentru handicapaţi, pe o stradă cu magazine. 

În ziua aceea, duba purta marcaje pe care scria SENIOR 
CITIZEN MEDICAL TRANSPORI. Avea semnul convenţional 
pentru handicapaţi agăţat de oglindă și un număr de 
înmatriculare fals, tot de handicapaţi, pe bara de protecţie. 
În torpedo se afla o chitanţă de la un magazin de piese auto 
pentru înlocuirea barei de protecţie - puteau oricând să 
reclame o încurcătură la garajul respectiv și să lase 
problema nelămurită pentru moment dacă erau luaţi la 
întrebări cu privire la numărul de înmatriculare. Actele de 
înregistrare ale mașinii erau legale. La fel erau și 
bancnotele de o sută de dolari împăturite în acte pentru o 
eventuală mită. 

Monitorul, lipit de bordul mașinii și alimentat din suportul 
pentru brichetă, strălucea arătând harta detaliată a 
cartierului lui Starling. Același Satelit Global de Poziţionare 
care marca poziţia dubei arăta și mașina lui Starling, un 
punct luminos în faţa casei ei. 

La ora nouă dimineaţa, Carlo îi permise lui Pietro să 
mănânce ceva. La ora zece și jumătate sosi rândul lui 
Tommaso să mănânce. Nu-i voia pe amândoi cu stomacul 
plin în același timp, asta în eventualitatea unei urmăriri de 
durată pe jos. Şi masa de după-amiază au luat-o cu rândul. 
Tommaso cotrobăia în răcitor după un sandviș la jumătatea 
după-amiezei când auziră un bip. 

Căpăţâna urât mirositoare a lui Carlo se roti spre 
monitor. 

— Se pune în mișcare, zise Mogli și porni duba. 

Tommaso puse la loc capacul răcitorului. 


— Așa... așa... O ia pe Tindal în sus, spre drumul 
principal. 

Mogli intră în trafic. Beneficia de marele lux de a putea 
rămâne în spate cu trei cvartale, unde Starling nu avea cum 
să-l vadă. 

Dar nici Mogli nu putu să vadă camioneta gri, veche care 
intră în trafic cu un cvartal înaintea lui Starling, având în 
spate un brad de Crăciun. 

e 

Să conducă Mustang-ul era una din puţinele plăceri 
constante ale lui Starling. Mașina puternică, fără control 
asupra tracţiunii, îi dădea de lucru pe străzile lunecoase 
aproape toată iarna. Când străzile erau libere, era o 
plăcere să ambaleze puţin motorul V8 în viteza a doua și să- 
i asculte torsul. 

Mapp, o campioană mondială la strâns cupoane, o 
trimisese pe Starling la cumpărături cu un teanc gros de 
cupoane pentru reduceri prins cu o agrafă la lista de 
târguieli. Ea și cu Starling pregăteau șuncă, o friptură la 
cuptor și două platouri. Celelalte aduceau curcanul. 

O cină aniversară de ziua ei era ultimul lucru de care-i 
păsa lui Starling. A trebuit să se conformeze, fiindcă Mapp 
și un număr surprinzător de agente, dintre care pe unele 
abia le cunoștea, fără să-i fie prea dragi, se adunaseră în 
jurul ei s-o susţină la necaz. 

Nu-i ieșea din minte Jack Crawford. Nu putea să-l viziteze 
la terapie intensivă, nici să-l sune. Îi lăsase bileţele la biroul 
asistentelor, desene caraghioase cu câini și cele mai vesele 
mesaje pe care le putea compune. 

Starling își îndepărtă atenţia de la propria nenorocire 
jucându-se cu Mustang-ul, cu pedalele și comenzile, folosind 
compresia motorului ca să încetinească pentru a intra în 
parcarea supermarketului Safeway, atingând frânele doar 
atât cât să se aprindă stopurile și să-i avertizeze pe șoferii 
din spatele ei. 


Trebui să înconjoare parcarea de patru ori până să 
găsească un loc liber - liber fiindcă era blocat de un 
cărucior de cumpărături abandonat. Cobori din mașină și 
mută căruciorul. Până parcă mașina, alt cumpărător l-a 
luat. 

Găsi un cărucior în apropiere de ușă și-l împinse spre 
raionul de alimente. 

e 

Mogli o văzu cotind și oprind mașina pe ecranul 
monitorului, iar la distanță vedea clădirea mare a 
supermagazinului Safeway apărând pe partea dreaptă. 

— Se duce la cumpărături. 

Intră în parcare. Îi trebuiră câteva secunde să-i depisteze 
mașina. Zări o femeie tânără împingând un cărucior spre 
intrare. 

Carlo îndreptă binoclul spre ea. 

— Aia-i Starling. Arată exact ca-n fotografii. 

Îi trecu binoclul lui Piero. 

— Mi-ar plăcea să-i fac o fotografie, zise acesta. Am 
aparatul chiar aici. 

În partea opusă a parcării, față de mașina ei, se găsea un 
loc de parcare pentru handicapaţi. Mogli intră pe locul 
respectiv în faţa unui Lincoln mare cu numere de 
înmatriculare de handicapat. Şoferul claxonă furios. 

Acum vedeau prin geamul din spate al dubei spatele 
mașinii lui Starling. 

Poate fiindcă era obișnuit să se uite la mașini americane, 
Mogli descoperi primul camioneta veche, aflată mai 
departe, spre capătul parcării. Nu vedea decât oblonul 
rabatabil din spate al camionetei, vopsit în gri. Îi arătă lui 
Carlo vehiculul. 

— Are o menghină în spate? Asta a zis tipul de la 
magazinul de băuturi? Uită-te cu binoclul, eu nu văd de 
blestemăţia aia de copac. Carlo, c'e una morsa sul camione? 

— Si. Da, e acolo, o menghină. Nimeni în mașină. 

— Să intrăm după ea în magazin? 


Nu se întâmpla prea des ca Tommaso să-i pună întrebări 
lui Carlo. 

— Nu. Dacă tipul acţionează, are s-o facă aici. 

e 

Mai întâi produsele lactate. Starling, consultându-și 
cupoanele, alese brânzeturi pentru un platou și câteva 
rulade care nu trebuiau decât încălzite. Să fie a naibii cine 
stă să facă rulade pentru gașca aia. Ajunsese la raionul de 
carne când își dădu seama că a uitat să cumpere unt. Își 
lăsă căruciorul și se întoarse. 

Când reveni la raionul de carne, căruciorul ei dispăruse. 
Cineva scosese puţinele ei cumpărături și le pusese pe un 
raft din apropiere. Păstrase în schimb cupoanele și lista. 

— S-o ia dracu' de treabă! spuse Starling cu voce 
suficient de ridicată pentru ca acei câțiva cumpărători din 
apropiere s-o audă. 

Se uită în jur. Nimeni nu avea un teanc gros de cupoane 
la vedere. Respiră adânc de câteva ori. Ar fi putut să stea la 
pândă în apropierea caselor de marcat și să încerce să-și 
recunoască lista, în cazul că ar fi rămas prinsă cu agrafe de 
teancul de cupoane. Ce naiba, nu-s decât câţiva dolari - nu-i 
lăsa să-ţi strice ziua, își spuse ea. 

Lângă casele de marcat nu era niciun cărucior. Starling 
ieși să caute unul în parcare. 


— ECco! 

Carlo îl văzu venind printre vehicule cu pasul lui rapid, 
ușor - doctorul Hannibal Lecter, cu palton din păr de cămilă 
și pălărie moale de fetru, ducând un cadou cu o atitudine 
detașată. 

— Madonna! Vine spre mașina ei. 

În Carlo se treziră instinctele de vânător; începu să-și 
controleze respiraţia, pregătindu-se să tragă. Dintele de 
cerb pe care-l mesteca îi apăru în treacăt între buze. 

Geamul din spatele dubei nu voia să se lase coborât. 


— Metti in moto! Dă înapoi și pune mașina cu latura spre 
el, ceru Carlo. 

e 

Doctorul Lecter se oprise pe partea dreaptă a Mustang- 
ului, apoi se răzgândi și trecu pe partea șoferului, 
intenționând poate să adulmece puţin volanul. 

Se uită în jur și scoase din mânecă un levier. 

Duba era așezată de-a latul. Carlo avea pușca pregătită. 
Apăsă butonul de deschidere automată a geamurilor. Nu se 
întâmplă nimic. 

Se auzi vocea lui Carlo, nefiresc de calmă, acum că era în 
acţiune. 

— Mogii, il finestrino! 

Probabil că încuietoarea de siguranţă era de vină. Mogli 
o decuplă la repezeală. 

Doctorul Lecter introduse levierul în fanta de lângă geam 
și descuie ușa mașinii lui Starling. 

Cu o înjurătură, Carlo deschise o idee ușa culisantă 
laterală a dubei și ridică arma. Piero se dădu la o parte din 
calea lui, iar duba se clătină o dată cu descărcarea armei. 

Proiectilul cu ac în vârf sclipi în lumina soarelui și, cu un 
pocnet slab, trecu prin gulerul apretat al doctorului Lecter 
și i se înfipse în gât. Drogul acţionă rapid - o doză mare 
într-un loc critic. El încercă să-și îndrepte trupul, dar 
genunchii i se muiară. Pachetul îi căzu din mâini și se 
rostogoli sub mașină. Izbuti să scoată un cuţit din buzunar 
și să-l desfacă, dar apoi alunecă între portieră și mașină, cu 
membrele transformate în gelatină din cauza 
tranchilizantului. „Mischa”, murmură înainte să-l cuprindă 
bezna. 

Piero și Tommaso se repeziră la el ca două feline mari și-l 
ţintuiră la pământ între mașini până când fură siguri că și-a 
pierdut cunoștința. 

Starling, împingând prin parcare al doilea cărucior de 
cumpărături pe ziua aceea, auzi plesnetul puștii cu aer 
comprimat și-l recunoscu instantaneu; se aplecă într-un 


gest reflex, dar oamenii din jurul ei își văzură de treburi, 
nepăsători faţă de ceea ce se întâmpla. Era greu de spus de 
unde venise sunetul. Se uită în direcţia mașinii ei, văzu 
picioarele unui bărbat dispărând într-o dubă și se gândi că 
e vorba de o răpire. 

Duse mâna imediat la șold, acolo unde nu se mai afla 
arma, și o rupse la fugă printre mașini, spre dubă. 

Automobilul Lincoln cu șoferul vârstnic, întors ca să intre 
pe locul de parcare rezervat persoanelor cu handicap, 
ocupat de dubă, claxona de zor acoperind strigătele lui 
Starling. 

— Opriţi! Staţi pe loc! FBI! Opriţi sau trag! 

Poate izbutea să se uite la numărul de înmatriculare. 

Piero o văzu venind și, cu mișcări rapide, tâie ventilul de 
la cauciucul din faţă stânga al mașinii lui Starling cu cuțitul 
doctorului Lecter, apoi plonjă în dubă. Vehiculul trecu 
clătinându-se peste o bordură de marcaj și se îndreptă spre 
ieșirea din parcare. Starling văzu numărul de înregistrare; 
îl scrise cu degetul pe praful de pe capota unei mașini. 

Starling avea cheile mașinii pregătite, dar apropiindu-se 
auzi șuierul aerului care ieșea prin ventil. Zări duba 
apropiindu-se de ieșire. 

Bătu în geamul Lincoln-ului care acum claxona la ea. 

— Aveţi un telefon celular? FBI, vă rog, aveţi un telefon 
celular? 

— Nu te opri, Noel, spuse femeia din mașină ciupindu-l 
pe șofer de picior. Nu-s decât necazuri, vreo șmecherie. Nu 
te amesteca. 

Automobilul se îndepărtă. 

Starling alergă la un telefon public și sună la 911. 

Ajutorul de șerif Mogli conduse la limita de viteză preţ de 
cincisprezece cvartale. 

Carlo scoase proiectilul cu ac din gâtul doctorului Lecter, 
răsuflând ușurat când văzu că din gaura lăsată de ac nu 
țâșnește sânge. Sub piele se făcuse un hematom de 
mărimea unei monede de douăzeci și cinci de cenți. Injecţia 


ar fi trebuit să se difuzeze printr-o masă de mușchi 
principală. Ticălosul ar putea să moară chiar acolo, înainte 
să-l poată ucide porcii. 

În dubă nu se auzeau vorbe, ci doar respiraţia grea a 
bărbaţilor și măcăitul scannerului poliţiei, aflat sub bord. 
Doctorul Lecter zăcea pe jos în paltonul lui de calitate; 
pălăria i se rostogolise de pe capul neted, iar pe guler se 
zărea o picătură de sânge de un roșu aprins. Elegant ca un 
fazan în cușca măcelarului. 

Mogli intră într-o parcare subterană și urcă la etajul al 
treilea, unde se opri doar atât cât să smulgă însemnele de 
pe dubă și să schimbe numerele de înmatriculare. 

Nu ar fi fost nevoie să se ostenească. Râse în sinea lui 
când scannerul poliţiei preluă anunţul. Operatorul de la 
911, înțelegând greșit descrierea făcută de Starling, „o 
dubă sau microbuz gri”, emise un anunţ câtre toate 
punctele de control în care avertiza cu privire la un autobuz 
Greyhound. Mai trebuie spus că operatorul notase corect 
numărul de înmatriculare fals, mai puţin ultima cifră. 

— Exact ca-n Illinois, remarcă Mogli. 

— Am văzut cuțitul și m-am temut că vrea să-și facă 
singur felul ca să scape de ce-l așteaptă, le spuse Carlo 
fraţilor Piero și Tommaso. O să-și dorească să-și fi tăiat 
gâtița. 

Când Starling își verifică și celelalte cauciucuri, văzu 
pachetul de sub mașină. 

O sticlă de Château d'Yquiem de trei sute de dolari și 
biletul, cu scrisul acela cunoscut: La mulţi ani, Clarice. 

Abia atunci înţelese ce-a văzut. 


* Capitolul 78 


Starling avea imprimate în memorie numerele de telefon 
de care avea nevoie. Să meargă cu mașina înapoi acasă, la 


telefonul ei? Nu; înapoi la telefonul public, unde smulse 
receptorul lipicios din mâna unei femei tinere, își ceru 
scuze, băgă fise, femeia chemă un paznic de la magazin. 

Starling sună la echipa de intervenţie a biroului teritorial 
Washington al FBI, Buzzard's Point. 

Cei din echipa din care făcuse și ea parte atâta timp o 
cunoșteau bine pe Starling, așa că îi făcură legătura în 
biroul lui Clint Pearsall, în vreme ce ea scormonea în poșetă 
după alte fise, având de furcă în același timp și cu gardianul 
de la magazin, care îi cerea întruna actul de identitate. 

În sfârșit, auzi vocea familiară a lui Pearsall. 

— Domnule Pearsall, am văzut trei bărbaţi, poate patru, 
răpindu-l pe Hannibal Lecter în parcarea magazinului 
Safeway, acum vreo cinci minute. Mi-au tăiat cauciucul, așa 
că nu i-am putut urmări. 

— E chestia aia cu autobuzul din anunţul poliţiei? 

— N-am idee de niciun autobuz. Vehiculul în cauză era o 
dubă gri, cu număr de înmatriculare de handicapat. 

Starling îi dictă numărul. 

— De unde știi că era Lecter? 

— A... mi-a lăsat un cadou, era sub mașina mea. 

— Înţeleg... 

Pearsall făcu o pauză, iar Starling profită de tăcere și se 
repezi. 

— Domnule Pearsall, știți că în spatele răpirii se află 
Mason Verger. Trebuie să fie el. Nimeni altcineva n-ar face- 
0. E un sadic, îl va tortura pe doctorul Lecter până-l va 
ucide și va vrea să privească. Trebuie să punem sub 
urmărire toate vehiculele lui Verger și să cerem 
procurorului din Baltimore un mandat să-i percheziționăm 
casa. 

— Starling... lisuse, Starling, am să te întreb doar o dată. 
Ești sigură de ceea ce ai văzut? Gândește-te o clipă. 
Gândește-te la toate lucrurile bune pe care le-ai făcut aici. 
Gândește-te la ceea ce ai jurat. Nu e cale de întoarcere. Ce 
ai văzut? 


Ce să spun, că nu-s isterică? Asta-i primul lucru pe care-l 
spun istericii. Înţelese într-o clipă cât de mult pierduse din 
încrederea lui Pearsall și din ce material ieftin era făcută 
încrederea asta a lui. 

— Am văzut trei bărbaţi, poate patru răpind un bărbat în 
parcarea de la Safeway. La locul faptei am găsit un cadou 
de la doctorul Hannibal Lecter, o sticlă de vin Château 
d'Yquiem din anul când m-am născut și un bilet scris de el. 
Am descris vehiculul. Vă raportez dumneavoastră, Clint 
Pearsall, SAC!5:, Buzzard's Point. 

— Declanșez procedura pentru răpire, Starling. 

— Vin într-acolo. Mă puteţi numi în echipa de intervenţie. 

— Nu veni, nu te pot implica. 

Ghinionul lui Starling că n-a reușit să plece înainte de 
sosirea poliţiei din Arlington în parcare. Au fost necesare 
cincisprezece minute pentru corectarea anunţului către 
toate punctele de control. O polițistă grasă cu pantofi solizi 
din piele groasă îi luă declaraţia. Chitanţierul și aparatul de 
emisie-recepţie, spray-ul paralizant, pistolul și cătușele 
ieșeau în evidenţă formând unghiuri ascuţite cu posteriorul 
ei mare, iar buzunarele jachetei stăteau căscate. Poliţista 
nu se putea hotări dacă să treacă la rubrica locului de 
muncă al lui Starling „FBI” sau „Nu are”. Apoi o lăsă mai 
moale iritată de felul cum Starling îi anticipa întrebările. 
Când Starling arătă urmele cauciucurilor de iarnă acolo 
unde duba trecuse peste bordură, nimeni din jur nu avea 
un aparat de fotografiat. Starling le arătă polițiștilor cum 
să-l folosească pe alei. 

În timp ce-și repeta răspunsurile, Starling își spunea într- 
una, în gând: Ar fi trebuit să-i urmăresc, ar fi trebuit să-i 
urmăresc, ar fi trebuit să-i târâi ăluia fundul afară din 
Lincoln și să-i urmăresc. 


* Capitolul 79 


Krendler prinse de veste imediat despre răpire. Dădu 
câteva telefoane surselor lui, după care îl contactă pe 
Mason de la un telefon sigur. 

— Starling a văzut tărășenia, la asta nu ne așteptam. 
Face tărăboi la Biroul Teritorial Washington. Recomandă un 
mandat de percheziţie ca să-ţi răscolească locuinţa. 

— Krendler... 

Mason așteptă să primească aer, sau poate că era 
exasperat - Krendler nu putea să-și dea seama. 

— Am depus deja plângeri la autorităţile locale, la șerif și 
la procuratură, cum că Starling mă hărţuiește, mă sună 
noaptea târziu cu ameninţări incoerente. 

— Te-a sunat? 

— Firește că nu, dar nu poate dovedi că n-a făcut-o, și 
asta tulbură apele. În districtul și în statul ăsta, pot evita un 
mandat. Dar vreau să-l suni pe procurorul de aici și să-i 
amintești că ticăloasa asta isterică îmi poartă sâmbetele. De 
autorităţile locale mă pot îngriji și singur, crede-mă. 


* Capitolul 80 


Scăpată în cele din urmă de poliție, Starling își schimbă 
cauciucul și se duse acasă, la telefonul și computerul ei. 
Simţea foarte tare lipsa telefonului celular din dotare și încă 
nu-l înlocuise. 

Pe robotul telefonic o aștepta un mesaj de la Mapp: 
„Starling, pune condimente peste friptură și pune-o la 
cuptor, la foc mic. Nu pune încă legumele - ţii minte ce s-a 
întâmplat data trecută. Eu am să fiu într-o nenorocită de 
audiere până pe la cinci.” 

Starling dădu drumul computerului ei portabil și încercă 
să acceseze fișierul Lecter din Programul de Evaluare a 
Criminalilor Violenţi, dar accesul îi era interzis nu doar la 


PECV, ci la întreaga reţea de computere a FBI. Nu avea 
acces nici cât cel mai banal contabil din fundul Americii. 

Sună telefonul. 

Era Clint Pearsall. 

— Starling, l-ai hărțuit pe Mason Verger la telefon? 

— Niciodată, jur. 

— El așa susţine. L-a invitat pe șerif să-i cerceteze 
proprietatea, de fapt i-a cerut să vină, iar acum șeriful se 
îndreaptă într-acolo. Așa că nu există niciun mandat de 
percheziţie, și nici nu se prevede să existe vreunul. N-am 
reușit să găsim alţi martori oculari ai răpirii. Numai tu. 

— Mai era un Lincoln alb, cu doi oameni în vârstă. 
Domnule Pearsall, ce-ar fi să verificaţi vânzările de la 
Safeway achitate cu cărţi de credit în intervalul de timp 
imediat anterior răpirii? Aceste vânzări au imprimată pe ele 
ora. 

— O s-o facem, dar... 

— ... va dura, completă Starling. 

— Starling? 

— Da, domnule. 

— Între noi fie vorba, am să te ţin la curent cu evoluţia 
lucrurilor. Dar nu te amesteca. Atâta timp cât ești 
suspendată din funcţie, nu mai ești om al legii și n-ar trebui 
să ai acces la informaţii. Ești un cetățean de rând. 

— Da, domnule, știu. 

e 

La ce privești în timp ce iei o hotărâre? Cultura noastră 
nu e una meditativă, nu ne ridicăm privirea spre dealuri. De 
cele mai multe ori, în situaţii critice, luăm hotărâri privind 
linoleumul așternut pe pardoseala vreunui coridor de 
instituţie sau șoptind la repezeală într-o sală de așteptare 
unde nelipsitul televizor trăncănește fără nicio noimă. 

Starling, căutând ceva, orice, trecu prin bucătărie și intră 
în jumătatea calmă, ordonată a duplexului, cea locuită de 
Mapp. Se uită la fotografia bunicii lui Mapp, acea femeie 
micuță dar atât de puternică, maestră a ceaiurilor 


medicinale. Se uită la polița de asigurare a bunicii lui Mapp 
înrămată pe perete. Locuinţa lui Mapp dovedea că Mapp 
trăiește acolo. 

Starling se întoarse în jumătatea ei. Acolo i se părea că 
nu trăiește nimeni. Ce înrămase? Diploma ei de la Academia 
FBI. Nu mai avea nicio fotografie a părinţilor ei. Trăia fără 
ei de mult timp și-i păstra doar în gând. Uneori, în aromele 
micului dejun sau într-un parfum, într-un fragment de 
conversaţie ori o expresie familiară auzită în treacăt, îi 
simţea lângă ea. Dar cel mai puternic îi simţea în concepţia 
ei despre bine și rău. 

Cine naiba era ea? Cine o văzuse vreodată așa cum era 
cu adevărat? 

Tu ești o războinică, Clarice. Poţi fi pe cât de puternică îţi 
dorești. 

Starling putea înţelege că Mason îi voia moartea lui 
Hannibal Lecter. Dacă l-ar fi omorât el însuși sau ar fi 
angajat pe cineva s-o facă, ar fi putut accepta; Mason avea 
motive întemeiate. 

Dar nu putea să tolereze ideea ca doctorul Lecter să fie 
ucis prin tortură; se ferea de gândul acesta cum se ferise de 
sacrificarea mieilor și a cailor, cu atâta timp în urmă. 

Tu ești o războinică, Clarice. 

Aproape la fel de hidos ca actul în sine era faptul că 
Mason îl va comite cu aprobarea tacită a celor care juraseră 
să apere legea. Acesta era mersul lucrurilor în lume. 

Acest gând o conduse la o hotărâre simplă. 

Lumea nu va fi așa la doi pași de mine. 

Se trezi în debara, pe un scaun, întinzându-se spre raftul 
de sus. 

Scoase de acolo cutia pe care avocatul lui John Brigham i- 
o dăduse toamna. Părea că a trecut o veșnicie de atunci. 

e 

Există tradiţie și ceva mistic în gestul de a lăsa moștenire 

armele personale unui camarad de arme care-ţi 


supraviețuiește. E ceva legat de perpetuarea valorilor 
dincolo de limitele mortalităţii individului. 

Oamenilor care trăiesc în siguranţa creată de alţii pentru 
ei le poate veni greu să înţeleagă asta. 

Cutia în care se aflau armele lui John Brigham era ea 
însăși un cadou. Probabil că John o cumpărase din Orient pe 
vremea când se afla în marina militară. O cutie de mahon 
având capacul încrustat cu sidef. Armele erau tipice pentru 
Brigham: uzate, bine întreţinute și de o curăţenie 
imaculată. Un pistol Colt .45 MI911Al1 și o variantă Safari 
Arms a aceluiași pistol, dar cu ţeava scurtă, pentru a fi 
purtat fără să se vadă, un pumnal de cizmă cu o margine 
zimţată. Starling avea o teacă proprie din piele. Insigna FBI 
veche a lui John Brigham era montată pe o placă de mahon. 
Insigna DEA se afla în cutie. 

Starling desprinse insigna FBI de pe placă și-o puse în 
buzunar. Revolverul intră în tocul pe care-l purta la șold, 
acoperit de jachetă. 

Pistolul cu ţeava scurtă îl prinse la o gleznă, cuțitul la 
cealaltă, în cizme. Scoase diploma din rama ei, o împături 
și-o puse în buzunar. În întuneric ar fi putut să fie 
confundată cu un mandat de percheziţie. În timp ce 
împăturea hârtia groasă își dădu seama că nu e întru totul 
ea însăși, iar asta o bucură. 

Încă trei minute petrecute la calculator. De pe site-ul Web 
cu hărţi, scoase la imprimantă o hartă la scară mare a 
fermei Muskrat și a pădurii naţionale din jur. Pentru o clipă 
se uită la regatul carnivor al lui Mason, îi desenă 
contururile cu degetul. 

Ţevile de eșapament groase ale Mustang-ului turtiră 
iarba uscată; Starling ieși de pe alee și porni să-i facă o 
vizită lui Mason. 


* Capitolul 81 


Peste Muskrat Farm se așternuse o liniște asemănătoare 
cu cea a vechiului Sabat. Mason era surescitat și teribil de 
mândru de ceea ce a fost în stare să facă. În sinea lui își 
compara realizarea cu descoperirea radiului. 

Textul ilustrat științific al lui Mason era cel pe care și-l 
amintea cel mai bine dintre toate manualele de școală; era 
singura carte suficient de mare ca să-i permită să se 
masturbeze în timpul orei. Adesea se uita la o ilustrație 
înfăţișând-o pe Marie Curie în timp ce făcea asta. Se gândi 
și acum la ea și la tonele de minereu pe care le-a topit ca să 
obţină radiul. Își spuse că eforturile ei semănau foarte bine 
cu ale lui. 

Mason și-l închipui pe doctorul Lecter, produsul tuturor 
căutărilor și cheltuielilor lui, luminând în întuneric ca și 
eprubetele din laboratorul doamnei Curie. Își închipui cum 
porcii care aveau să-l mănânce se vor duce apoi să se culce 
în pădure, cu burțţile luminând ca niște becuri. 

Era vineri seara, aproape de lăsarea întunericului. 
Echipele de întreţinere plecaseră. Niciunul din muncitori 
nu văzuse sosirea dubei, fiindcă duba nu intrase pe poarta 
principală, ci pe drumul prin pădurea naţională care-i 
servea lui Mason drept drum de serviciu. Șeriful și echipa 
lui își încheiaseră cercetările superficiale și plecaseră cu 
mult înainte ca duba să sosească în fața hambarului. Acum, 
poarta principală era păzită, iar la Muskrat rămăsese numai 
o echipă minimă formată din oamenii cei mai de încredere. 

Cordell se afla la postul lui din camera de joacă - 
schimbul de noapte care-l va înlocui pe Cordell avea să 
ajungă la miezul nopţii. Margot și ajutorul de șerif Mogli, 
care încă mai purta insigna cu care-l păcălise pe șerif, se 
aflau cu Mason, iar echipa de răpitori profesioniști erau 
ocupați în hambar. 

Până sâmbătă noaptea, totul avea să se termine, dovezile 
arse sau în intestinele celor șaisprezece porci. Mason se 
gândi că ar putea să-i dea ţiparului vreo delicatesă de la 
doctorul Lecter, poate nasul. După aceea, în toţi anii care 


vor veni, Mason va putea să privească panglica feroce 
unduind într-una în formă de opt, și să știe că semnul 
infinitului înseamnă „Lecter mort pentru totdeauna, pentru 
totdeauna.” 

În același timp, Mason știa că e periculos să obţii exact 
ceea ce-ţi dorești. Ce va face după ce-l va omori pe doctorul 
Lecter? Putea să distrugă câteva familii adoptive și să 
chinuie câţiva copii. Putea să bea martini preparat cu 
lacrimi. Dar de unde-și va obţine amuzamentul veritabil? 

Dar ar fi o prostie din partea lui să dilueze acest moment 
extatic cu temeri pentru viitor. Așteptă micul jet care să-i 
umezească ochiul, așteptă să i se limpezească lentila, pe 
urmă suflă într-un tub cu rol de comutator: oricând voia, 
putea să pună în funcţie monitorul conectat la circuitul TV 
închis și să-și vadă răsplata... 


* Capitolul 82 


Mirosul unui foc de cărbuni în camera pentru 
harnașamente din hambarul lui Mason e amestecat cu 
mirosul permanent de animale și oameni. Lumina focului se 
proiectează pe craniul alungit al calului de curse Fleet 
Shadow, care privește totul pe sub ochelarii protectori. 

Cărbunii roșii din cuptorul de fierărie pâlpâie și 
strălucesc o dată cu șuieratul foalelor; Carlo înfierbântă o 
bară de oţel, deja de un roșu intens. 

Doctorul Hannibal Lecter atârnă pe perete dedesubtul 
craniului de cal, precum o statuetă groaznică într-un altar 
oribil. Braţele îi sunt întinse la nivelul umerilor, legate 
zdravăn cu funie de o bârnă groasă de stejar luată de la o 
căruţă. Bârna e petrecută de-a curmezișul spinării 
doctorului Lecter ca un jug și e prinsă în perete cu o verigă 
făcută de Carlo. Picioarele lui nu ating podeaua. Picioarele îi 
sunt legate peste pantaloni, mai întâi fiecare separat și apoi 


unul de altul, cu mai multe laţuri la distanţă unul de altul, 
fiecare laţ bine înnodat. Nu s-au folosit lanțuri sau cătușe - 
nimic din metal care să distrugă dinţii porcilor și să-i 
descurajeze. 

Când fierul din cuptor ajunge la incandescenţă, Carlo îl 
aduce pe nicovală cu cleștele și-l lovește cu ciocanul, 
modelând bara strălucitoare în forma unei verigi. Scântei 
roșii zboară în semiîntuneric, ricoșând pe pieptul lui, 
dansând în dreptul siluetei spânzurate a doctorului 
Hannibal Lecter. 

Camera video a lui Mason, nepotrivită printre uneltele de 
fierărie vechi, îl spionează pe doctorul Lecter de pe un 
trepied de metal semănând cu un păianjen. Pe bancul de 
lucru se află un monitor, acum stins. 

Carlo înfierbântă veriga din nou și apoi se grăbește cu ea 
afară ca s-o atașeze la furca căruciorului de marfa cât timp 
mai e fierbinte și maleabilă. Ciocanul lui stârnește ecouri în 
hambarul înalt - lovitura și ecoul ei: BANG-bang, BANG- 
bang. 

Un chicotit ascuţit se aude din fânar, anunțând că Piero a 
găsit pe ultrascurte retransmiterea unui meci de fotbal. 
Cagliari, echipa lui, joacă cu detestata Juventus, la Roma. 

Tommaso stă pe un scaun de răchită, cu pușca cu 
tranchilizant rezemată de perete lângă el. Ochii lui negri de 
preot nu părăsesc nicio clipă faţa doctorului Lecter. 

Tommaso detectează o schimbare în nemișcarea 
bărbatului legat. E o modificare subtilă, de la inconștienţă 
la un auto-control nefiresc, poate nimic mai mult decât o 
diferenţă în felul cum i se aude respiraţia. 

Tomaso se ridică de pe scaun și strigă în hambar: 

— Si sta svegliando. 

Carlo se întoarce în camera pentru harnașament; dintele 
de cerb apare și dispare între buzele sale. Duce în mână o 
pereche de pantaloni umpluţi cu fructe, legume și pui. 
Freacă pantalonii de corpul doctorului Lecter și sub braţele 
lui. 


Având grijă să nu ajungă cu mâna aproape de faţa lui, îl 
înșfacă de păr și-i ridică faţa. 

— Buona sera, Dottore. 

În difuzoarele monitorului se auzi un pârâit. Monitorul se 
lumină și apăru faţa lui Mason... 

— Aprinde reflectorul de deasupra camerei video, ceru 
Mason. Bună seara, doctore Lecter. 

Doctorul deschise ochii pentru prima oară. 

Carlo crezu că vede scântei în străfundul ochilor 
demonului, dar ar fi putut să fie doar o reflexie a flăcărilor 
focului. Totuși, se închină să se apere de deochi. 

— Mason, spuse doctorul către camera video. 

În spatele lui Mason, Lecter zărea silueta lui Margot 
profilându-se întunecată în faţa acvariului. 

— Bună seara, Margot, spuse pe un ton curtenitor. Mă 
bucur să te revăd. 

După claritatea vorbirii, doctorul Lecter părea treaz de 
câtva timp. 

— Doctore Lecter, se auzi vocea groasă a lui Margot. 

Tommaso găsi comutatorul reflectorului atașat la camera 
video și-l răsuci. 

Lumina intensă îi orbi pe toţi o clipă. 

Mason reluă, cu vocea lui amplificată prin radio: 

— Doctore, în circa douăzeci de minute vom servi 
porcilor primul fel, care constă în picioarele tale. După 
aceea o să avem o mică petrecere în pijamale, tu și cu mine. 
La momentul acela ai să poţi purta pantaloni scurţi. Cordell 
te va ţine în viaţă mult timp... 

Mason mai spuse ceva, Margot se aplecă în faţă să vadă 
scena din hambar. 

Doctorul Lecter privi monitorul să se asigure că Margot îl 
urmărește. Apoi îi șopti lui Carlo, vocea lui metalică 
răsunând insistent în urechea răpitorului: 

— Probabil că la ora asta fratele tău, Matteo, pute mult 
mai rău ca tine. S-a scăpat în pantaloni când l-am tăiat. 


Carlo duse mâna la buzunar și scoase electrodul pentru 
vite. În lumina puternică a camerei video, îl pocni pe 
doctorul Lecter peste cap cu el. Apoi, ţinându-l de păr cu o 
mână, apăsă butonul de pe mâner; aduse electrodul 
aproape de faţa doctorului Lecter, iar curentul cu înaltă 
tensiune trecu într-un arc ameninţător printre electrozii de 
la capătul bastonului. 

— Du-te-n mă-ta, spuse și împinse electrodul în ochiul 
doctorului Lecter. 

Doctorul Lecter nu scoase niciun sunet - sunetele veniră 
din difuzor, Mason mugind pe cât îi permitea respiraţia. 
Tommaso se luptă să-l tragă pe Carlo deoparte. Piero cobori 
din fânar să-l ajute. Îl așezară pe Carlo pe scaunul de 
răchită. Şi-l ţinură bine. 

— Dacă-l orbești, n-o să mai pupăm niciun sfanţ! îi 
strigară amândoi în același timp, fiecare într-o ureche. 

Doctorul Lecter potrivi jaluzelele din palatul memoriei 
sale ca să estompeze strălucirea teribilă. Ahhh. Își lipi 
obrazul de bustul din marmură rece al lui Venus. 

Doctorul Lecter își întoarse fața spre camera video și 
spuse răspicat: 

— Nu vreau să mănânc ciocolată, Mason. 

— Ticălosul e scrântit. Dar, mă rog, știam că-i scrântit, 
spuse ajutorul de șerif Mogli. Dar și Carlo este. 

— Du-te în hambar și stai între ei, ceru Mason. 

— Ești sigur că n-au arme? întrebă Mogli. 

— Te-ai angajat să fii dur, așa-i? N-au. Numai pușca cu 
tranchilizant. 

— Mă duc eu, interveni Margot. Am să-i împiedic să facă 
pe masculii duri. Italienii își respectă mamele. Iar Carlo știe 
că eu mă ocup de bani. 

— Închide camera aia video și arată-mi porcii, ceru 
Mason. Cina e la opt! 

— Nu trebuie să stau să văd, zise Margot. 

— O, ba sigur că da, replică Mason. 


* Capitolul 83 


Margot trase adânc aer în piept înainte să intre în 
hambar. Dacă era dispusă să-l omoare, trebuia să fie 
dispusă și să se uite la el. Simţi mirosul lui Carlo înainte să 
deschidă ușa către camera pentru harnașament. Piero și 
Tommaso îl flancau pe Lecter; în faţa lor ședea Carlo, pe 
scaunul de răchită. 

— Buona sera, signori, spuse Margot. Prietenii tăi au 
dreptate, Carlo. Dacă-l schilodești acum, nu vedeţi niciun 
ban. Aţi ajuns așa de departe și v-aţi descurcat așa de 
bine... 

Ochii lui Carlo nu se dezlipiră de pe chipul doctorului 
Lecter. 

Margot scoase un telefon celular din buzunar. Formă 
numărul pe tastele luminate și i-l întinse lui Carlo. 

— a-l. 

Ţinu aparatul în faţa ochilor lui. 

— Citește. 

Pe ecran scria BANCO STEUBEN. 

— Asta-i banca dumitale din Cagliari, signore Deogracias. 
Mâine dimineaţă, când totul s-a încheiat, după ce l-ai făcut 
să plătească pentru curajosul tău frate, am să formez 
numărul ăsta și-am să-i spun bancherului tău codul meu și 
apoi am să-i spun: „Daţi-i domnului Deogracias restul de 
bani pe care îl păstraţi pentru el.” Bancherul tău îţi va 
confirma transferul la telefon. Mâine seară te vei afla în 
avion, pe drum spre casă, un om bogat. Și familia lui Matteo 
va fi bogată. Dacă vrei, poţi să iei zurgălăii doctorului într-o 
pungă ermetică, să-i aline. Dar dacă doctorul Lecter nu-și 
poate vedea moartea cu ochii, dacă nu poate să vadă porcii 
venind să-i mănânce faţa, nu capeţi nimic. Fii bărbat, Carlo. 
Du-te și adu-ţi porcii. Am să stau eu cu ticălosul. Peste o 
jumătate de oră o să-l auzi cum ţipă în vreme ce-i mănâncă 
picioarele. 


Carlo dădu capul pe spate și trase aer în piept. 

— Piero, andiamo! Tu, Tommaso, rimani. 

Tommaso își duse scaunul de răchită lângă ușă. 

— Totul e sub control, Mason, spuse Margot spre camera 
video. 

— Vreau să-mi aduci nasul lui când te întorci în cameră. 
Spune-i lui Carlo. 

Ecranul se întunecă. Să se deplaseze din camera lui era 
un mare efort pentru Mason și pentru oamenii din jurul lui, 
fiind nevoie de reconectarea tuburilor la recipientele 
atașate brancardei și alimentarea aparatului respirator la 
un set de acumulatori. 

Margot îl privi pe doctorul Lecter în faţă. 

Ochiul lui rănit era umflat și închis între cele două arsuri 
negre pe care electrozii le lăsaseră la capetele sprâncenei. 

Doctorul Lecter deschise ochiul sănătos. Putea să 
păstreze senzaţia răcoroasă dată de trupul de marmură al 
lui Venus lipit de obrazul lui. 

— Îmi place mirosul alifiei aceleia, e răcoros, cu iz de 
lămâie. Mulţumesc că ai venit, Margot. 

— Exact asta mi-ai spus prima oară când intendenta m-a 
adus în cabinetul tău. Înainte să se dea prima sentinţă lui 
Mason. 

— Asta am spus? 

Abia reîntors din palatul memoriei, unde recitise 
interviurile sale cu Margot, știa că așa fusese. 

— Da. Plângeam, mi-era groază să-ţi spun despre Mason 
și despre mine. Mi-era groază și că va trebui să mă așez. 
Dar nu mi-ai spus să iau loc - știai că am copci, nu-i așa? 
Ne-am plimbat în grădină. Îţi amintești ce mi-ai spus? 

— Că nu ești vinovată pentru ceea ce ţi s-a întâmplat mai 
mult decât... 

— Decât dacă m-ar fi mușcat de fund un câine turbat, așa 
ai spus. Ai făcut să-mi fie ușor atunci, și în celelalte discuţii, 
și o vreme am fost recunoscătoare pentru asta. 

— Ce ţi-am mai spus? 


— Ai spus că ești cu mult mai ciudat decât aveam eu să 
fiu vreodată. Și că nu e nimic rău în a fi ciudat. 

— Dacă încerci, poţi să-ţi amintești tot ce-am vorbit 
împreună. Amintește-ţi... 

— Te rog, nu mă implora. 

Cuvintele îi ţâșniră spontan de pe buze; nu intenţiona s-o 
spună în felul acesta. 

Doctorul Lecter se mișcă puţin și funiile scârţâiră. 
Tommaso se ridică și veni să-i verifice legăturile. 

— Attenzione alla bocca, signorina. Aveţi grijă la gură. 

Ea nu știa dacă Iommaso se referea la gura doctorului 
Lecter sau la cuvintele lui. 

— Margot, a trecut mult timp de când te-am tratat, dar aș 
vrea să discutăm despre problemele tale medicale din 
trecut, doar câteva clipe, în particular. 

Se uită cu ochiul cel sănătos spre Tommaso. Margot 
cumpăni puţin. 

— Tommaso, lasă-ne singuri câteva minute. 

— Nu, signorina, îmi pare rău. Dar am să stau afară, cu 
ușa deschisă. 

Tommaso se duse cu tot cu pușcă în hambar și-l urmări 
pe doctorul Lecter de la distanţă. 

— Nu te-aș pune niciodată într-o situaţie stânjenitoare 
implorându-te, Margot. Dar aș fi curios să știu de ce faci 
asta. Ai vrea să-mi spui? Ai început să „mănânci ciocolata”, 
cum îi place lui Mason să spună, după ce te-ai luptat cu el 
atâta timp? Nu-i nevoie să te prefaci că răzbuni faţa lui 
Mason. 

Ea-i spuse. Despre Judy, despre faptul că voiau copilul. 
Avu nevoie de mai puţin de trei minute; o surprinse cât de 
ușor putea să-și rezume necazurile. 

Un zgomot în depărtare, un scârţâit și un început de 
țipăt. Afară, în hambar, rezemat de gardul pe care-l ridicase 
la capătul deschis al hambarului, Carlo manevra butoanele 
casetofonului său, pregătindu-se să cheme porcii de pe 


pășunea împădurită cu strigătele de suferință înregistrate 
ale victimelor de mult moarte sau răscumpărate. 

Dacă doctorul Lecter a auzit, n-a lăsat să se vadă. 

— Margot, crezi că Mason îţi va da ceea ce ţi-a promis? Îl 
implori pe Mason. Implorările au ajutat când te-a sfâșiat? E 
același lucru ca și cum ai mânca ciocolata și ai lăsa totul 
după voia lui. Dar o va face și pe Judy să mănânce ciocolata, 
iar ea nu e obișnuită cu așa ceva. 

Ea nu răspunse, dar se crispa. 

— Ştii ce se va întâmpla dacă, în loc să faci sluj în faţa lui 
Mason, te rezumi la a-i stimula prostata cu electrodul 
pentru vite al lui Carlo? Îl vezi, acolo lângă bancul de lucru? 

Margot dădu să se ridice. 

— Ascultă-mă, șuieră doctorul. Mason nu-ţi va da ce vrei. 
Ştii că va trebui să-l omori, știi asta de douăzeci de ani. Ai 
știut-o de când ţi-a spus să muști perna și să nu faci atâta 
gălăgie. 

— Vrei să spui că ai face-o pentru mine? N-aș putea să 
am încredere în tine niciodată. 

— Nu, firește că nu. Dar poţi să ai încredere că nu voi 
nega niciodată că am făcut-o. De fapt, ar avea o mai mare 
valoare terapeutică să-l omori tu însăţi. Îţi amintești că ţi- 
am recomandat asta când erai copilă. 

— „Așteaptă până când vei putea s-o faci și să scapi cu 
bine”, mi-ai spus. Mi-a oferit oarecare mângâiere. 

— Din punct de vedere profesional, este genul de 
catharsis pe care trebuia să-l recomand. Acum ești destul 
de matură. Și ce mai contează pentru mine o acuzaţie de 
crimă în plus? Știi că va trebui să-l ucizi. lar când o vei face, 
oamenii legii vor merge pe firul banilor, care-i va duce 
direct la tine și la copil. Margot, sunt singurul alt suspect pe 
care-l ai. Dacă eu mor înaintea lui Mason, cine va fi 
suspectul? Poţi s-o faci când îţi convine, iar eu am să-ţi scriu 
o scrisoare în care să exult spunându-ţi cât de mult mi-a 
plăcut să-l omor. 


— Nu, doctore Lecter, îmi pare rău. Am făcut deja toate 
pregătirile. 

Îl privi ţintă, cu ochii ei albastru intens, de măcelar. 

— Pot s-o fac și să dorm liniștită după aceea, și știi că pot. 

— Da, știu că poţi. Întotdeauna mi-a plăcut asta la tine. 
Ești mult mai interesantă, mai... capabilă decât fratele tău. 

Ea se ridică să plece. 

— Îmi pare rău, doctore Lecter - dacă ajută la ceva. 

Înainte să ajungă la ușă, el vorbi din nou. 

— Margot, când are Judy următoarea ovulaţie? 

— Poftim? Peste două zile, cred. 

— Ai tot ce-ţi trebuie? Soluţii, echipament pentru 
congelare rapidă? 

— Am toate facilităţile unei clinici de fertilizare. 

— Fă un singur lucru pentru mine. 

— Anume? 

— Înjură-mă și smulge-mi o șuviţă de păr - nu chiar din 
faţă, te rog. Cu puţină piele. Ţine-o în mână în timp ce te 
întorci în casă. Gândește-te s-o pui în mâna lui Mason. După 
ce a murit. Când ajungi în casă, cere-i lui Mason ce vrei. 
Vezi ce spune. Eu sunt aici, așa că partea ta din înţelegere 
ai îndeplinit-o. Ţine șuviţa de păr în mână și cere-i ce vrei. 
Vezi ce spune. Când îţi va râde în nas, întoarce-te aici. Nu 
trebuie decât să iei arma cu tranchilizant și să-l împuști pe 
cel din spatele tău. Sau să-l lovești cu ciocanul. Are în 
buzunar un briceag. Taie-mi frânghia de la o mână și dă-mi 
cuțitul. Apoi du-te. Pot să fac eu restul. 

— Nu. 

— Margot? 

Ea puse mâna pe ușă, întărindu-se ca să reziste 
rugăminţii. 

— Tot mai poţi să spargi nuci? 

Ea scoase din buzunar două nuci. Mușchii de pe antebraţ 
i se încordară și nucile se sparseră. Doctorul chicoti. 

— Excelent. Cu toată forţa asta, nuci. Poţi să-i oferi lui 
Judy nuci, ca s-o ajuţi să-i treacă gustul lui Mason. 


Margot se întoarse la el, cu chipul încordat. Îl scuipă în 
obraz și smulse o șuviţă de păr aproape de creștet. Era 
greu de știut cu ce intenţie. 

Pe când ieșea din cameră îl auzi fredonând. 

Mergând spre casa luminată, micul petic de scalp i se lipi 
de palmă din cauza sângelui, părul atârnându-i din mână, 
așa că nici măcar nu a fost nevoie să-l cuprindă cu degetele. 

Cordell trecu pe lângă ea într-un cărucior de golf plin cu 
echipamente medicale, ca să pregătească pacientul. 


* Capitolul 84 


De la intersecţia de unde se desprindea spre nord Exit 
30, Starling văzu la mai puţin de un kilometru postul de 
pază luminat al portarului, primul avanpost al Muskrat 
Farm. Starling se hotărâse pe drumul spre Maryland: va 
intra pe drumul dosnic. Dacă ar fi intrat pe poarta 
principală fără acte de identitate și mandat, ar fi obţinut din 
partea șerifului o escortă până la ieșirea din district sau 
până la închisoarea districtuală. Până să iasă de acolo, totul 
se va fi încheiat. 

Se poate și fără permisiune. Merse până la Exit 29, mult 
dincolo de Muskrat Farm și se întoarse pe drumul de 
serviciu. Șoseaua asfaltată părea foarte întunecoasă după 
luminile autostrăzii. Era mărginită pe dreapta de 
autostradă, pe stânga de un șanț și un gard de sârmă înalt 
care separa drumul de întinderea întunecoasă a pădurii 
naţionale. Harta lui Starling arăta un drum pietruit care se 
întâlnea cu șoseaua după încă un kilometru și jumătate, 
complet ascuns vederii din postul de pază de la poarta 
principală. Acolo se oprise din greșeală la prima ei vizită. 
Conform hărţii ei, drumul de serviciu trecea prin pădurea 
naţională, spre Muskrat Farm. Măsură distanţele cu 


ajutorul kilometrajului. Mustang-ul părea mai gălăgios 
decât de obicei, deși mergea foarte încet. 

Zări în lumina farurilor poarta grea din ţevi metalice, cu 
sârmă ghimpată deasupra. Plăcuța pe care scria INTRARE 
DE SERVICIU și pe care o văzuse la prima ei vizită 
dispăruse. În faţa porţii și pe podeţul construit peste șanț 
crescuseră buruieni. 

În lumina farurilor văzu că buruienile fuseseră turtite 
recent. Acolo unde pulberea fină și nisipul se aglomeraseră 
pe pavaj putu să vadă urmele unor cauciucuri de iarnă. 
Erau aceleași cu urmele dubei, pe care le văzuse pe 
bordura din parcare, la Safeway? Nu știa dacă sunt exact 
aceleași, dar ar fi putut să fie. 

Un lanţ cromat cu lacăt încuiau poarta. Nicio problemă. 
Starling se uită pe drum în ambele direcţii. Nu venea 
nimeni. O mică intrare ilegală. Îi părea o adevărată crimă. 
Verifică stâlpii porţii să vadă dacă existau fire pentru 
senzori. Niciunul. Manevrând două tije subţiri, ţinând 
lanterna între dinţi, îi trebuiră mai puţin de cincisprezece 
secunde ca să deschidă lacătul. Urcă în mașină și merse 
destul de mult printre copaci, dincolo de poartă, înainte să 
se întoarcă pentru a închide poarta. Petrecu lanţul la loc 
peste poartă, cu lacătul spre exterior. De la câţiva pași totul 
părea normal. Lăsă capetele lanţului pe partea dinăuntru, 
ca să poată deschide poarta mai ușor cu mașina, dacă ar fi 
fost nevoie. 

Măsură pe hartă cu degetul și socoti că până la fermă 
erau cam trei kilometri de drum prin pădure. Merse prin 
tunelul întunecat al drumului de serviciu, cerul nopţii 
uneori vizibil deasupra, alteori nu, din cauza crengilor unite 
ale copacilor. Mașina se deplasa ușor în viteza a doua, 
accelerând foarte puţin, numai cu luminile de poziţie 
aprinse. Încerca să nu facă prea mult zgomot. Buruienile 
uscate măturau șasiul. Când contorul kilometrajului îi arătă 
că parcursese doi kilometri și jumătate, se opri. După ce 
opri motorul, auzi o cioară cârâind în întuneric. Cioara e 


supărată dintr-un motiv oarecare. Spera din toată inima că 
e o cioară. 


* Capitolul 85 


Cordell intră în camera pentru harnașament cu 
vioiciunea unui călău. Ducea sub braţ pungi de perfuzie din 
care spânzurau tuburi. 

— Marele doctor Hannibal Lecter. Mi-am dorit așa de 
tare masca aia a ta pentru clubul nostru din Baltimore! 
Prietena mea și cu mine avem o pasiune deosebită pentru 
echipamente de maximă securitate. 

Își puse acareturile pe suportul nicovalei și băgă în foc un 
vătrai să se încingă. 

— Vești bune și vești proaste, spuse Cordell cu vocea lui 
veselă de infirmier și un ușor accent elveţian. [i-a 
comunicat Mason programul? Conform programului, peste 
nu prea mult timp, am să-l aduc pe Mason aici, iar porcii vor 
veni să-ţi mănânce picioarele. Apoi, pe timpul nopţii ai să 
aștepți, iar mâine Carlo și cu fraţii lui au să te dea la porci, 
cu capul înainte, ca să-ţi poată mânca faţa, așa cum pe-a lui 
Mason au mâncat-o câinii. Eu am să te fac să reziști până la 
sfârșit, cu perfuzii și garouri. Chiar ești terminat, să știi. 
Asta-i vestea cea proastă. 

Cordell aruncă o privire spre camera video, să se asigure 
că funcţionează. 

— Vestea bună e că nu trebuie să fie cu mult mai rău 
decât o vizită la dentist. Uită-te aici, doctore. 

Cordell ţinu în faţa ochilor doctorului Lecter o seringă 
hipodermică, cu un ac lung. 

— Hai să vorbim ca doi oameni care știu medicină. Pot să 
trec în spatele tău și să-ţi fac o anestezie în coloană care să 
te facă să nu simţi nimic în partea de jos. Ai putea să închizi 
ochii și să încerci să nu asculţi. Ai să simţi doar niscai 


ghionturi. lar după ce Mason și-a făcut damblaua pe seara 
asta și se întoarce în casă, aș putea să-ţi dau ceva care să-ţi 
oprească inima. Vrei să vezi? 

Cordell luă o fiolă de Pavulon și-o ţinu aproape de ochiul 
deschis al doctorului Lecter, dar la o distanţă de la care să 
nu poată fi mușcat. 

Lumina focului juca pe o jumătate a chipului avid al lui 
Cordell; ochii lui erau însufleţiţi, fericiţi. 

— Doctore Lecter, ai o mulţime de bani. Ioată lumea 
spune că ai. Fu știu cum funcţionează chestia asta - și eu 
am pus bani într-o parte şi-n alta. Îi scoţi, îi muţi, te distrezi 
cu ei. Eu pot să-mi mut banii prin telefon, și pariez că și tu 
poți. 

Cordell scoase un telefon celular din buzunar. 

— Îl sunăm pe bancherul tău, tu-i spui codul, el o să-mi 
facă confirmarea, și apoi te aranjez numaidecât. 

Ridică seringa. 

— Hai, dă-i drumul. Spune-mi. 

Doctorul Lecter mormăi ceva, cu capul plecat. „Valiză” și 
„dulap” fură tot ce reuși Cordell să audă. 

— Hai, doctore, și după aia poţi să dormi. Hai. 

— Bancnote de o sută nemarcate, zise doctorul Lecter, 
apoi vocea i se stinse. 

Cordell se aplecă mai aproape, iar doctorul Lecter își 
întinse gâtul cât putu de tare, prinse sprânceana lui Cordell 
între dinţii săi mici, ascuţiţi și smulse o bucată destul de 
mare din ea; Cordell făcu un salt în spate. Doctorul Lecter 
scuipă bucata de sprânceană ca pe o coajă de strugure în 
faţa lui Cordell. 

Cordell își tamponă rana, apoi lipi pe ea un plasture care- 
i dădea o expresie comică. Împachetă seringa. 

— Toată ușurarea pe care-ai fi putut s-o ai, irosită. Înainte 
să se lumineze de ziuă ai să privești lucrurile cu alţi ochi. Să 
știi că am stimulente cu efecte exact opuse. Şi am să te fac 
să aștepți. 

Scoase vătraiul din foc. 


— Acum am să te pregătesc. De fiecare dată când ai să te 
împotrivești, am să te ard. Cam asta e senzaţia. 

Atinse cu capătul strălucitor al vătraiului pieptul 
doctorului Lecter și-i pârli mamelonul prin cămașă. Trebui 
să stingă cercul de flăcări tot mai mare de pe pieptul 
cămășii doctorului. 

Doctorul Lecter nu scoase un sunet. 

Carlo intră cu căruciorul cu furcă în cameră. lommaso 
aștepta cu arma cu tranchilizant pregătită, în timp ce Carlo 
și Piero îl ridicară împreună pe doctorul Lecter și-l mutară 
pe furcă. Agăţară bârna de care era legat în partea din faţă 
a mașinii. Îl așezară pe furcă, cu braţele legate de bârnă, 
picioarele întinse, fiecare picior legat de un dinte al furcii. 

Cordell introduse câte un ac de perfuzie pe dosul 
ambelor mâini ale doctorului Lecter și le prinse cu plasturi. 
Trebui să se urce pe un balot de fân ca să agaţe flacoanele 
cu plasmă pe mașină, de o parte și de alta a lui. Cordell se 
dădu un pas înapoi și-și admiră opera. Părea ciudat să-l 
vadă pe doctor răstignit acolo cu câte o perfuzie în fiecare 
mână, ca o parodie a ceva ce nu putea să-și amintească. 
Cordell potrivi două garouri reglabile deasupra fiecărui 
genunchi, cu funii care puteau fi trase de după gard ca să-l 
împiedice pe doctor să moară din cauza hemoragiei. 
Garourile nu puteau fi strânse acum - Mason s-ar fi înfuriat 
dacă picioarele lui Lecter ar fi fost amorţite. 

Sosise timpul să-l aducă pe Mason jos și să-l urce în dubă. 
Vehiculul, parcat în spatele hambarului, era rece. Sarzii își 
lăsaseră mâncarea înăuntru. Cordell înjură și le aruncă 
răcitorul pe jos. Va trebui să dea cu aspiratorul înăuntru. Va 
trebui să și aerisească. Blestemaţii de sarzi filmaseră 
înăuntru, deși le interzisese. Puseseră la loc bricheta de 
bord și lăsaseră cablul de alimentare al monitorului de la 
sistemul de urmărire să atârne sub bord. 


* Capitolul 86 


Starling stinse luminile din interiorul Mustang-ului și 
deblocă portbagajul înainte să deschidă portiera. 

Dacă doctorul Lecter se afla acolo, dacă putea să ajungă 
la el, poate că reușea să-l pună în portbagaj cu cătușe la 
mâini și picioare și să ajungă până la închisoarea 
districtuală. Avea patru perechi de cătușe și destulă 
frânghie ca să-l lege fedeleș și să-l împiedice să dea din 
picioare. Mai bine să nu se gândească la cât de puternic 
este. 

Pe pietrișul aleii se depusese o pojghiţă de gheată. 
Mașina veche gemu când greutatea ei se ridică de pe 
arcuri. 

— Păi se putea să nu te plângi, ticăloasă bătrână! spuse 
mașinii printre dinţi. 

Își aminti dintr-o dată cum vorbea cu Hannah, iapa cu 
care a fugit într-o noapte, ca să nu mai vadă cum erau 
sacrificați mieii. Nu închise portiera mașinii de tot. Băgă 
cheile într-un buzunar strâmt ca să nu facă zgomot. 

Noaptea era senină, luminată de luna în pătrar, așa că 
putea să meargă fără lanternă atâta timp cât deasupra ei 
era cerul neacoperit. Încercă bordura drumului de pietriș și 
constată că e șubredă și neregulată. Era mai puţin 
zgomotos să meargă pe urma ușor adâncită lăsată de roţi 
pe pietriș, privind drept înainte ca să aibă drumul în 
periferia câmpului vizual, cu capul întors puţin într-o parte. 
Deplasarea prin întunericul moale semăna cu mersul cu 
picioarele în apă: își auzea picioarele atingând pietrișul, dar 
nu vedea pământul. 

Momentul dificil sosi când nu mai putu să-și vadă mașina, 
cu toate că încă o mai simţea în spatele ei. Nu voia s-o 
părăsească. 

Era dintr-o dată o femeie de treizeci și trei de ani, 
singură, cu o carieră în slujba legii ruinată și fără o armă 
serioasă, stând noaptea în pădure. Se văzu pe sine cu 
claritate, văzu micile cute care-i trădau vârsta începând să 
se arate la colțurile ochilor. Voia cu disperare să se întoarcă 


la mașină. Următorul pas îl făcu mai lent, apoi se opri; își 
auzea propria respiraţie. 

Cioara cârâi, o adiere de vânt clătină cu zgomot crengile 
copacilor de deasupra ei, iar pe urmă urletul spintecă 
noaptea. Un strigăt atât de groaznic, de disperat, crescând 
în intensitate, apoi stingându-se, încheiat cu o rugă de a fi 
ucis rostită de o voce atât de tulburată că ar fi putut fia 
oricui. „Uccidimi!” Şi apoi din nou urletul. 

Primul strigăt o îngheţă pe Starling, al doilea o puse în 
mișcare. Porni repede prin întuneric, cu revolverul încă în 
toc, lanterna într-o mână, cealaltă mână întinsă în faţă, în 
beznă. Nu, Mason, n-ai s-o faci. N-ai s-o faci. Mai repede. 
Mai repede. Descoperi că poate să rămână pe poteca 
bătătorită de pietriș ascultând sunetele propriilor pași și 
simțind pietrele împrăștiate pe laturi. Drumul cotea și apoi 
mergea de-a lungul unui gard. Un gard zdravăn, din ţeavă, 
înalt de doi metri. 

Se auziră hohote de plâns și rugăminţi, urletul deveni tot 
mai puternic, iar înaintea lui Starling, dincolo de gard, auzi 
mișcări prin tufe, mișcările se transformară în alergare mai 
puţin zgomotoasă decât tropotul unor copite de cal, cu ritm 
mai rapid. Auzi niște mormăieli pe care le recunoscu. 

Sunetele de agonie se auzeau mai aproape, evident 
umane, dar distorsionate. Timp de o clipă se auzi un 
scârţâit care acoperi strigătele, și atunci Starling își dădu 
seama că aude fie o înregistrare, fie o voce amplificată 
printr-un microfon cu ecou. Printre copaci se zărea lumină 
și contururile hambarului. Starling își apăsă capul pe fierul 
rece ca să privească prin gard. Forme întunecate treceau în 
grabă, lungi, înalte cât să-i ajungă la șold. La patruzeci de 
metri de teren se afla capătul deschis al unui hambar ale 
cărui uși mari erau deschise, de-a curmezișul deschiderii o 
barieră cu o poartă olandeză în ea, iar deasupra porții 
stătea suspendată o oglindă care reflecta lumina din 
hambar, proiectând un petic luminos pe pământ. Pe 
pășunea deschisă din faţa hambarului stătea un bărbat 


masiv cu pălărie pe cap și un radiocasetofon cu boxe mari, 
în funcţiune. Își acoperi o ureche cu mâna când o nouă 
serie de urlete și hohote răsună din aparat. 

Din tufe ieșiră porcii sălbatici cu feţele lor fioroase, iuți ca 
niște lupi, cu picioare lungi și pieptul lat, acoperit de peri 
țepoși, cenușii. 

Carlo se năpusti prin poarta olandeză și-o închise când 
animalele erau încă la treizeci de metri de el. Se opriră într- 
un semicerc, așteptând; colții mari le ţineau buzele ridicate 
într-un rânjet continuu. Ca un șir de fundași anticipând 
mișcarea mingii, se năpustiră înainte, se opriră, se loviră 
unii de alţii, grohâind, clănţănind din dinţi. 

Starling văzuse destule animale la viaţa ei, dar nici unele 
asemănătoare acestor porci. Aveau o frumuseţe teribilă, 
graţie și viteză. Se uitau spre ușă, împingându-se și 
înaintând câţiva pași, apoi întorcându-se, mereu cu faţa 
spre bariera din capătul deschis al hambarului. 

Carlo spuse ceva peste umăr și dispăru în hambar. 

Duba apăru în ușa hambarului. Starling recunoscu 
imediat vehiculul gri, care se opri pieziș lângă barieră. 
Cordell ieși și deschise ușa culisantă. Înainte să stingă 
lumina din plafon, Starling îl zări pe Mason acoperit de 
aparatul lui respirator, ridicat pe perne, cu coada de păr 
împletit încolăcită pe piept. La acest spectacol, Mason avea 
bilet în primul rând. În deschizătura hambarului se 
aprinseră reflectoare. 

Carlo ridică de pe jos un obiect pe care Starling nu-l 
recunoscu la început. Arăta ca picioarele cuiva, sau 
jumătatea inferioară a corpului. Dacă era o jumătate de 
trup, Carlo era foarte puternic. Pentru o clipă, Starling se 
temu că erau rămășițele doctorului Lecter, dar picioarele se 
îndoiau greșit, într-un mod pe care încheieturile nu le-ar fi 
permis. 

Ar fi putut să fie picioarele lui Lecter numai dacă ar fi fost 
zdrobit chisăliță, gândi ea timp de o clipă groaznică. Carlo 
strigă ceva spre hambar, și Starling auzi un motor pornind. 


Căruciorul cu furcă intră în câmpul vizual al lui Starling. 
Piero conducea. Doctorul Lecter se afla pe furcă, ridicat 
mult de la pământ, cu braţele desfăcute legate de o bârnă și 
flacoanele de perfuzie clătinându-se deasupra mâinilor în 
ritmul mișcărilor vehiculului. Ridicat sus, ca să poată vedea 
porcii înfometați, lacomi, să vadă ce-l așteaptă. 

Căruciorul ieși cu o încetineală cumplită de convoi 
funerar. Carlo mergea pe lângă el pe o parte, iar de partea 
opusă Johnny Mogli, înarmat. 

Starling privi fix câteva clipe insigna ajutorului de șerif. O 
stea, diferită de insignele poliţiei locale. Păr alb, cămașă 
albă, la fel ca șoferul dubei implicate în răpire. 

Din dubă se auzea vocea profundă a lui Mason. Fredona 
un imn și chicotea. 

Porcii, obișnuiți cu gălăgia, nu se temeau de mașină, ba 
chiar păreau să se bucure de apariţia ei. 

Căruciorul se opri în apropierea barierei. Mason îi spuse 
doctorului Lecter ceva ce Starling nu auzi. Doctorul Lecter 
nu-și clinti deloc capul și nici nu dădu alt semn cum că ar fi 
auzit. Era chiar mai sus decât Piero, care manevra 
vehiculul. Se uita în direcţia ei? Starling nu află niciodată, 
fiindcă se mișca repede de-a lungul gardului și găsi ușile 
duble pe unde intrase duba. 

Carlo aruncă pantalonii umpluţi în ţarcul porcilor. Porcii 
făcură un salt toţi în același timp, ca unul; era loc pentru 
doi la fiecare crac, ceilalți rămaseră la o parte. Sfâșiind, 
mârâind, trăgând și rupând, puii morţi din crăcii 
pantalonilor dezintegrându-se, porcii scuturând din cap 
într-o parte și-n alta, făcând măruntaiele puilor să se 
bălăngăne. O mare de spinări agitate, acoperite de ţepi. 

Carlo nu le dăduse decât cel mai ușor dintre aperitive, 
doar trei pui și puţină salată. În câteva clipe, pantalonii 
erau fâșii, iar porcii, salivând, își îndreptară din nou ochii 
mici și lacomi spre barieră. 

Piero cobori furca până cu puţin deasupra pământului. 
Partea superioară a porţii olandeze avea să ţină pentru 


moment porcii la distanţă de organele vitale ale doctorului 
Lecter. Carlo scoase pantofii și ciorapii doctorului. 

— Și porcușorul ăsta a mers guiţând până acasă, strigă 
Mason din dubă. 

Starling venea prin spatele lor. Toţi stăteau cu faţa în 
partea opusă, spre porci. Ea trecu de camera pentru 
harnașament și ajunse în mijlocul hambarului. 

— Să nu-l lăsaţi să piardă tot sângele, spuse Cordell din 
dubă. Fiţi gata să strângeţi garourile când vă spun eu. 

Ștergea lentila lui Mason cu o pânză. 

— Ai ceva de spus, doctore Lecter? se auzi vocea 
profundă a lui Mason. 

Revolverul bubui în spaţiul închis al hambarului, urmat 
de vocea lui Starling: 

— Mâinile sus și nu mișcaţi. Opriţi motorul. 

Piero nu părea să priceapă. 

— Permate il motore, traduse doctorul Lecter îndatoritor. 

Se mai auzea doar guiţatul nerăbdător al porcilor. 

Starling vedea numai o armă, la șoldul bărbatului cu 
părul alb și stea pe piept. Într-un toc cu încuietoare simplă. 
Mai întâi pune-i pe toți la pământ. 

Cordell se strecură la volan; duba se puse în mișcare, iar 
Mason zbiera la el. Starling se întoarse spre dubă, 
surprinse cu coada ochiului mișcarea bărbatului cu păr alb, 
se întoarse din nou spre el, în clipa când acesta își scoase 
arma ca s-o omoare, strigând „Poliţia!”, iar ea trase rapid 
două focuri, împușcându-l în piept. 

Din arma lui țâșniră câteva gloanţe care loviră pământul; 
făcu un pas în spate, căzu în genunchi, se uită în jos spre 
propriul trup, spre insigna deformată de glonţul de calibrul 
„45 care trecuse prin ea și apoi îi pătrunsese oblic în inimă. 

Mogli căzu pe spate și rămase nemișcat. 

În camera pentru  harnașament, Tommaso auzi 
împușcăturile. Înhăţă pușca cu aer comprimat și se căţțără 
în fânar, se lăsă în genunchi și se târî prin fân spre latura 
fânarului care dădea spre hambar. 


— Următorul, spuse Starling cu o voce pe care nu și-o 
recunoștea. 

Mișcă-te repede, cât timp sunt încă marcați de moartea 
lui Mogli. 

— La pământ, tu cu capul spre perete. Tu la pământ, cu 
capul în partea asta. În partea asta. 

— Girati dall'altra parte, explică doctorul Lecter de pe 
căruciorul cu furcă. 

Carlo ridică privirea spre Starling, văzu că era în stare 
să-l omoare și rămase neclintit. Cu o singură mână, ea puse 
repede cătușele celor doi bărbaţi culcaţi la pământ, cu 
capetele în sens opus, mâna lui Carlo legată de piciorul lui 
Piero, piciorul lui Carlo de mâna lui Piero. În tot acest timp 
ținu pistolul lipit de capul unuia din ei. 

Scoase cuțitul din cizmă și merse către cărucior, la 
doctor. 

— Bună seara, Clarice, spuse el când o văzu. 

— Poţi să mergi, ai picioarele tefere? 

— Da. 

— Vezi normal? 

— Da. 

— Am să-ţi tai legăturile. Cu tot respectul, doctore, dacă 
te pui cu mine, te împușc pe loc. Înţelegi? 

— Perfect. 

— Poartă-te cum trebuie și ai să rămâi în viaţă. 

— Ai vorbit ca o protestantă. 

În tot acest timp, mâinile ei lucrau. Cuţitul era ascuţit. 
Descoperi că partea zimţată tăia cel mai repede funia nouă, 
netedă. 

Braţul lui drept era liber. 

— Pot să fac eu restul dacă-mi dai cuțitul. 

Ea ezită. Se dădu înapoi la o lungime de braţ și-i oferi 
pumnalul scurt. 

— Mașina mea e la două sute de metri, pe drumul de 
serviciu. 

Ea trebuia să-i supravegheze pe bărbaţii întinși pe jos. 


El își eliberă un picior. Lucra la celălalt, fiind nevoit să 
taie fiecare laţ pe rând. Doctorul Lecter nu vedea în spatele 
său, unde Carlo și Piero zăceau cu faţa în jos. 

— După ce te dezlegi, nu încerca să fugi. N-ai să ajungi 
până la ușă. Am să-ți dau două perechi de cătușe. În spatele 
tău sunt doi indivizi cu cătușe. Pune-i să se târâie până la 
cărucior și prinde-i de el cu cătușe, ca să nu ajungă la un 
telefon. Apoi pune-ţi celelalte cătușe. 

— Don întrebă el. Fii atentă, ar trebui să fie trei. 

O dată cu cuvintele lui proiectilul tras de pușca lui 
Tommaso zbură ca o săgeată argintie în lumina 
reflectoarelor și se înfipse în mijlocul spatelui lui Starling. 
Ea se învârti, ameţită, întunecându-i-se vederea, încercă să 
fixeze o ţintă, văzu ţeava puștii la marginea fânarului și 
trase, trase, trase. Tommaso se rostogoli departe de 
margine, înțepat de așchii, fumul albăstrui al pistolului 
ridicându-se în lumină. Ea mai trase o dată înainte s-o lase 
vederea, duse mâna la șold după un încărcător, dar în 
aceeași clipă genunchii îi cedară. 

Zgomotul părea să incite și mai mult porcii; văzând 
oamenii de pe jos în poziţii ademenitoare, guiţau și 
mormăiau, împingând bariera. 

Starling se îndoi în faţă; pistolul descărcat îi căzu din 
mână. Carlo și Piero ridicară capul să vadă și începură să se 
târâie neîndemânatic împreună, spre trupul lui Mogli, spre 
pistolul și cheia lui de cătușe. Se auzi cum Tommaso încarcă 
pușca cu tranchilizant sus, în fânar. Mai avea un proiectil. 
Se ridică și se apropie de margine, privind pe deasupra 
țevii, căutându-l pe doctorul Lecter de cealaltă parte a 
căruciorului. 

Tommaso înainta pe marginea fânarului; Lecter nu mai 
avea unde să se ascundă. 

Doctorul Lecter o ridică pe Starling în braţe și porni 
repede spre poarta olandeză, încercând să facă în așa fel 
încât căruciorul să rămână între el și Tommaso care înainta 
cu grijă, uitându-se unde calcă pe marginea fânarului. 


Tommaso trase și proiectilul, ţintit spre pieptul lui Lecter, se 
înfipse în gamba lui Starling. Doctorul Lecter trase piedicile 
de pe poarta olandeză. 

Piero trăgea înnebunit de lanţul cu chei al lui Mogli iar 
Carlo încerca să apuce pistolul, când porcii năvăliră spre 
masa copioasă care se chinuia să se ridice de pe jos. Carlo 
reuși să tragă o dată cu pistolul și un porc se prăbuși, dar 
ceilalți se cățărară peste cel mort și ajunseră la Carlo și 
Pietro, și la leșul lui Mogli. Alţii se răspândiră în hambar și 
afară din hambar, în noapte. 

Doctorul Lecter, ducând-o pe Starling în braţe, ajunsese 
dincolo de poartă când porcii năvăliră. 

Tommaso văzu din fânar faţa fratelui său între animale, 
iar în clipa următoare nu mai văzu decât o masă informă, 
însângerată. Scăpă pușca în fân. Drept ca un dansator, cu 
Starling în braţe, doctorul Lecter ieși pe după poartă și 
trecu prin hambar în picioarele goale, printre porci. Trecu 
prin marea de spinări agitate și râurile de sânge din 
hambar. Două dintre animalele mari, un porc și scroafa 
gestantă se înţepeniră pe picioare și lăsară capul în jos, 
pregătindu-se să-l atace. 

El le înfruntă; animalele, nesimţind mirosul fricii, se 
întoarseră la prada accesibilă de pe jos. 

Doctorul Lecter văzu că dinspre casă nu vin întăriri. 
Ajuns sub copacii ce mărgineau drumul de serviciu, se opri 
ca să scoată proiectilele care o nimeriseră pe Starling și să 
sugă substanţa tranchilizantă din răni. Acul care o nimerise 
în gambă se îndoise în os. 

Porcii pătrunseră în tufișurile apropiate. 

El scoase cizmele lui Starling și le încălţă. Îi erau puţin 
mici. Lăsă pistolul ei mic pe gleznă așa încât, ţinând-o în 
braţe, să poată ajunge la el. 

Trei minute mai târziu, paznicul de la poarta principală 
ridică privirea de pe ziarul pe care-l citea, perturbat de un 
sunet îndepărtat, un bubuit ca al unui avion de luptă 
zburând la joasă altitudine. Era motorul de 5000 cm: al 


unui Mustang care trecea, cu 5800 de turaţii pe minut, pe 
autostradă. 


* Capitolul 87 


Mason scâncea și plângea că vrea înapoi în camera lui, 
plângea ca atunci când unii din băieţii și fetele mai mici se 
luptau cu el în tabără și reușeau să-l păcălească înainte ca 
el să-i zdrobească sub greutatea corpului său. 

Margot și Cordell îl duseră cu liftul înapoi în aripa lui de 
casă, îl puseră în pat și-l reconectară la sursele permanente 
de curent. 

Mason era mai mânios decât îl văzuse Margot vreodată; 
vasele de sânge pulsau peste oasele dezvelite ale feţei lui. 

— Ar trebui să-i dau un calmant, spuse Cordell după ce 
ieșiră în camera de joacă. 

— Încă nu. Trebuie să se gândească un timp. Dă-mi cheile 
de la Honda ta. 

— De ce? 

— Cineva trebuie să meargă la hambar să vadă dacă mai 
e cineva în viaţă. Vrei să mergi tu? 

— Nu, dar... 

— Pot să intru cu mașina ta în camera pentru 
harnașament, dar duba nu intră prin ușa aia, așa că dă-mi 
nenorocitele alea de chei. 

Cobori scările și ieși pe alee. Tommaso traversa câmpul 
venind dinspre pădure, în fugă, uitându-se în urmă. 
Gândește, Margot. Se uită la ceas. Opt și douăzeci. La 
miezul nopții sosește schimbul lui Cordell. E destul timp să 
aduci oameni din Washington, cu elicopterul, să facă 
curățenie. Se îndreptă cu mașina spre lommaso, peste 
peluză. 

— Eu încearcă ajunge la ei, un porc mă dă jos. El... 


Tommaso mimă pe doctorul Lecter ducând-o în braţe pe 
Starling. 

— Femeia. Pleacă cu mașină tare. Ea are due... (ridică 
două degete) freccette. 

Arătă spre spate și spre picior. 

— Freccette. Dardi. Înţeapă. Bum. Due freccette. 

Mimă trasul cu arma. 

— Proiectile, spuse Margot. 

— Proiectile, poate prea mult narcotico. Ea poate moartă. 

— Urcă, spuse Margot. Trebuie să mergem să vedem. 

Margot intră pe ușile duble laterale, pe unde pătrunsese 
Starling în hambar. Guiţături, mormăieli și spinări păroase. 
Margot înaintă cu mașina claxonând și făcu porcii să se dea 
înapoi atât cât să vadă trei resturi de ființe umane, 
imposibil de recunoscut. 

Intrară cu mașina în camera pentru harnașament și 
închiseră ușile în urma lor. 

Margot se gândi că Tommaso era singurul rămas în viaţă 
care o văzuse vreodată în hambar, dacă nu-l socotea pe 
Cordell. 

Poate că același gând i-a trecut prin minte și lui 
Tommaso. Rămase la o distanţă precaută faţă de ea, 
urmărindu-i chipul cu ochii lui negri, inteligenţi. Avea 
lacrimi pe obraji. 

Gândește, Margot. Nu vrei să ai bucluc cu sarzii. Ei știu 
că tu te ocupi de bani. Ar putea să te toarne într-o clipă. 

Ochii lui Tommaso îi urmăriră mâna care intră în 
buzunar. 

Telefonul celular. Formă un număr din Sardinia; 
bancherul de la Steuben era acasă, la ora două și jumătate 
dimineaţa. Ea îi spuse câteva cuvinte și-i dădu telefonul lui 
Tommaso. El încuviinţă, răspunse, încuviinţă din nou și-i 
înapoie aparatul. Banii îi aparţineau. Se urcă în fânar și-și 
luă geanta, împreună cu paltonul și pălăria doctorului 
Lecter. În timp ce el își aduna lucrurile, Margot ridică 


electrodul pentru vite, testă curentul și-l băgă în mânecă. 
Mai luă și ciocanul de fierărie. 


* Capitolul 88 


Tommaso, conducând mașina lui Cordell, o lăsă pe 
Margot în faţa casei. Avea să lase Honda în parcarea pe 
termen lung de la Aeroportul Internaţional Dulles. Margot îi 
promisese că va îngropa cât de bine va putea ce mai 
rămăsese din Piero și Carlo. 

Mai era ceva ce simţea nevoia să-i spună, așa că se 
reculese și-și adună cunoștințele de engleză. 

— Signorina, porcii, trebuie să știi, porcii ajută pe 
dottore. Se dau înapoi din faţa lui. Omoară pe fratele meu, 
omoară pe Carlo, dar se dau înapoi în faţa doctorului 
Lecter. Cred că-l venerează. 

Tommaso își făcu cruce. 

— Nu trebuie să-l mai vânezi. 

Tot restul vieţii sale lungi petrecute în Sardinia, Tommaso 
va povesti acest lucru. Până să împlinească șaizeci de ani, a 
ajuns să spună că doctorul Lecter, ducând femeia în braţe, a 
plecat din hambar purtat pe spinarea porcilor. 

După ce mașina dispăru pe drumul de serviciu, Margot 
rămase mai multe minute uitându-se în sus, la ferestrele 
luminate ale lui Mason. Văzu umbra lui Cordell mișcându-se 
pe perete cum acesta se agita în jurul lui Mason, înlocuind 
monitoarele care-i urmăreau fratelui ei respiraţia și pulsul. 

Băgă coada ciocanului de fierărie în pantaloni, la spate și 
acoperi capul uneltei cu haina. 

Cordell ieșea din camera lui Mason cu niște perne când 
Margot ieși din lift. 

— Cordell, pregătește-i un martini. 

— Nu știu dacă... 

— Știu eu. Pregătește-i un martini. 


Cordell puse pernele pe canapea și îngenunche în faţa 
frigiderului mic. 

— E vreun fel de suc aici? întrebă Margot apropiindu-se 
de el pe la spate. 

Îl lovi cu ciocanul la baza craniului și auzi un pocnet. 
Cordell se izbi cu capul de frigider, ricoșă și căzu pe spate 
uitându-se în tavan cu ochii larg deschiși, o pupilă 
dilatându-se, cealaltă nu. Ea îi întoarse capul pe o parte și 
lovi din nou cu ciocanul, făcându-i o adâncitură de vreo doi 
centimetri în tâmplă, și prin urechile lui curse un sânge 
gros. 

Ea nu simţi nimic. 

Mason auzi ușa camerei lui deschizându-se și-și roti 
ochiul cu lentila. Aţipise câteva clipe în lumina blândă. 
Tiparul dormea și el, sub piatră. 

Silueta mare a lui Margot umplea cadrul ușii. Intră și 
închise ușa după ea. 

— Salut, Mason. 

— Ce s-a întâmplat în hambar? Ce dracu' ţi-a trebuit așa 
de mult timp? 

— "Toţi sunt morţi, Mason. 

Margot veni lângă patul lui, desfăcu firul de la telefonul 
lui Mason și-l lăsă pe podea. 

— Piero și Carlo sunt morţi. Doctorul Lecter a scăpat și a 
luat-o pe Starling cu el. 

Printre dinţii lui Mason apărură spume, o dată cu 
blestemele. 

— L-am trimis pe lommaso acasă cu banii pe care i-a 
câștigat. 

— Ce-ai făcut?! Căţea cretină nenorocită, ascultă aici, o 
să facem curat și-o luăm de la capăt. Avem la dispoziţie 
sfârșitul de săptămână. Nu trebuie să ne facem griji pentru 
ce a văzut Starling. Dacă Lecter a pus mâna pe ea, e ca și 
moartă. 

Margot ridică din umeri. 

— Pe mine nu m-a văzut. 


— Sună la Washington și adu aici patru dintre ticăloșii de- 
acolo. Trimite elicopterul. Arată-le excavatorul... arată-le... 
Cordell! Treci încoace! 

Mason fluieră în naiul lui. Margot dădu tuburile la o parte 
și se aplecă peste el, ca să-i poată vedea faţa. 

— Cordell nu vine, Mason. Cordell e mort. 

— Ce? 

— L-am omorât, în camera de joacă. Acum, Mason, ai să- 
mi dai ce-mi datorezi. 

Margot cobori marginile patului său și, ridicând colacul 
mare al părului său împletit, dădu la o parte cearșaful. 
Picioarele lui mici nu aveau circumferința mai mare decât 
un sul de aluat de prăjitură. Mâna lui, singura extremitate 
pe care putea s-o miște, porni spre telefon. Aparatul lui 
respirator pufăia, ridicându-se și coborând în ritmul lui 
regulat. 

Margot scoase din buzunar un prezervativ fără spermicid 
și-l ridică spre el, să-l vadă. Din mânecă scoase electrodul. 

— Mai ţii minte, Mason, cum scuipai pe scula ta, pentru 
lubrifiere? Ce zici, poţi să produci ceva scuipat? Nu? Poate 
că pot eu. 

Mason răcnea când avea destul aer pentru asta - o serie 
de răgete măgărești, dar într-o jumătate de minut totul se 
încheie, și încă cu foarte mare succes. 

— Ești moartă, Margot. 

Numele ei sună mai degrabă „Nargot”. 

— O, Mason, toţi suntem. Nu știai? Dar ăștia nu-s, spuse 
ea încheindu-și bluza peste flaconul cald. Ăștia mișcă. Am 
să-ţi arăt. Am să-ţi arăt cum mișcă. 

Margot luă de lângă acvariu mănușile cu ţepi pentru 
manevrarea peștilor. 

— Aș putea s-o adopt pe Judy, spuse Mason. Ar putea să 
fie moștenitoarea mea, am putea să facem un trust 
împreună. 

— De bună seamă că am putea, spuse Margot luând un 
crap din container. 


Aduse un scaun din colțul musafirilor și, urcându-se pe el, 
luă capacul acvariului. 

— Numai că nu-l vom face. 

Se aplecă peste acvariu și-și băgă braţele puternice în 
apă. [inu crapul de coadă foarte aproape de grotă, iar când 
țiparul ieși, ea îl înșfacă de ceafă și-l scoase din apă. Țiparul 
puternic și lung se zbătea, lung cam cât era Margot de 
înaltă, gros, cu pielea strălucitoare. Ea prinse ţiparul și cu 
mâna cealaltă. Vietatea se încordă, iar ea nu putu decât s-o 
ţină strâns cu mănușile cu ţepi. 

Cobori cu grijă de pe scaun și veni spre Mason, cu ţiparul 
în brațe zbătându-se, capul lui în formă de clește, dinţii 
ciocnindu-se unii de alţii ca un telegraf, acei dinţi curbați de 
care nu scăpa niciun pește. Ea puse ţiparul pe pieptul lui 
Mason, pe aparatul respirator și, ţinându-l cu o mână, 
înfășură coada de păr a lui Mason în jurul animalului de mai 
multe ori. 

— Mișcă, mișcă, Mason, spuse ea. 

Cu o mână apucă ţiparul de după cap, iar cu cealaltă 
forţă maxilarul lui Mason să se deschidă, îl apăsă cu toată 
greutatea pe bărbie, el se încordă cu toate forțele rămase 
până când, cu o plesnitură, gura lui se deschise. 

— Ar fi trebuit să mănânci ciocolata, spuse Margot și 
îndesă capul ţiparului în gura lui Mason. 

Ţiparul îi înhăţă limba ca pe un pește, cu dinţii lui ascuţiţi 
ca briciul și nu-i mai dădu drumul; trupul i se zbătea, 
încurcat în părul împletit al lui Mason. Sângele ţâșni prin 
gaura nasului lui Mason; se îneca. 

Margot îi lăsă împreună, pe Mason și ţiparul; crapul înota 
dezorientat în acvariu. Se așeză la biroul lui Cordell să-și 
revină și urmări monitoarele lui Mason până apăru pe ele 
linia dreaptă. 

Ţiparul încă se mai mișca atunci când ea se întoarse în 
camera lui Mason. Aparatul respirator urca și cobora, 
umflând vezica de aer a ţiparului cu spuma însângerată pe 
care o scotea din plămânii lui Mason. 


Margot spălă electrodul în acvariu și-l puse în buzunar. 
Apoi scoase din buzunar o pungă mică și din ea bucăţica din 
scalpul doctorului Lecter, cu șuviţa de păr. Zgârie scalpul 
însângerat cu unghiile lui Mason, o treabă nu foarte ușoară 
din cauza ţiparului care încă mai mișca. Împleti șuviţa între 
degetele lui Mason. La urmă prinse un singur fir de păr pe 
mănușile pentru manevrarea peștilor. 

Margot ieși fără să se uite la răposatul Cordell. Se duse 
acasă la Judy cu comoara ei vie, ţinută în sân, la cald. 


e PARIEA A ȘASEA « 


O LINGURĂ LUNGĂ 


Cine stă la masa cu diavolul 
Are nevoie de o lingură lungă. 


Geoffrey Chaucer, „Povestea 
Neguţătorului” 
din Istorisiri din Canterbury 


* Capitolul 89 


Clarice Starling zace fără cunoștință într-un pat mare, 
sub un cearșaf de in și o pătură groasă. Braţele ei, învelite 
de mânecile pijamalei de mătase, sunt deasupra păturii, 
legate cu eșarfe de mătase doar atât cât să nu-și poată duce 
mâinile la obraz și să protejeze perfuzia de pe dosul mâinii. 

În cameră sunt trei puncte de lumină: veioza slabă cu 
abajur și punctele roșii din mijlocul pupilelor doctorului 
Lecter, care o veghează. 

Stă într-un fotoliu, cu degetele încrucișate sub bărbie. 
După un timp se ridică și-i ia tensiunea. Îi examinează 
pupilele cu o lanternă mică. Bagă mâna sub pătură și-i 
găsește piciorul, îl scoate de sub pătură și, observând-o cu 
atenţie, stimulează călcâiul cu vârful unei chei. Rămâne așa 
o clipă, aparent pierdut în gânduri, ţinându-i piciorul cu 
blândeţe, ca și cum ar fi o vietate mică în mâna lui. 

De la fabricantul proiectilelor cu tranchilizant a aflat 
compoziția substanţei. Fiindcă al doilea proiectil care a 
lovit-o a atins osul gambei, crede că nu a primit o doză 


dublă întreagă. Îi administrează substanţe stimulatoare cu 
o grijă infinită. 

Între îngrijirile pe care i le acordă lui Starling, stă în 
fotoliu cu un carnet gros pe care face calcule. Paginile sunt 
pline cu simboluri atât din astrofizică, cât și din fizica 
cuantică.  Puţinii matematicieni care ar putea să-i 
urmărească ecuaţiile ar spune că încep strălucit și apoi 
decad, condamnate de dorinţe: doctorul Lecter vrea să 
întoarcă timpul, vrea ca entropia tot mai mare să nu mai 
stabilească direcţia curgerii timpului. Vrea ca ordinea tot 
mai mare să arate direcţia. Vrea ca dinţii de lapte ai lui 
Mischa să iasă din latrină. În spatele calculelor sale febrile e 
dorința lui disperată de a crea un loc pentru Mischa în 
lume, poate locul ocupat în prezent de Clarice Starling. 


* Capitolul 90 


Dimineaţa și lumina aurie a soarelui în camera de joacă 
de la Muskrat Farm. Marile animale de pluș cu ochi de 
nasturi privesc trupul lui Cordell, acum acoperit. 

Chiar și-n miezul iernii, o muscă albastră a găsit cadavrul 
și se plimbă pe cearșaful care-l acoperă, acolo unde s-a 
îmbibat sângele. 

Dacă Margot Verger ar fi știut la ce tensiune colosală 
sunt supuse personajele principale într-o omucidere adusă 
în atenţia presei, poate că n-ar mai fi îndesat ţiparul pe 
gâtul fratelui ei. 

Hotărârea ei de a nu încerca să curețe urmele 
dezastrului de la Muskrat Farm, ci să se dea la fund pur și 
simplu până la sfârșitul furtunii a fost una înţeleaptă. 
Nimeni din cei rămași în viaţă n-o văzuse la fermă când au 
fost uciși Mason și ceilalți. 

Conform poveștii spuse de ea, primul telefon înnebunit de 
la infirmiera venită la miezul nopţii să-l schimbe pe Cordell 


a trezit-o din somn, în casa unde locuia cu Judy. A venit la 
locul crimei și a ajuns la scurt timp după primii oameni ai 
șerifului. 

Detectivul Clarence Franks, care conducea ancheta din 
partea departamentului șerifului, era un bărbat destul de 
tânăr cu ochii puţin prea apropiaţi, dar nu era atât de prost 
pe cât sperase Margot. 

— Nu poate oricine să urce până aici cu liftul, e nevoie de 
o cheie ca să intri în lift, așa-i? o întrebă Franks. 

Detectivul și Margot ședeau unul lângă altul, stânjeniţi, 
pe canapeaua de două locuri. 

— Cred că da, dacă pe-aici au venit. 

„Au”, domnişoară Verger? Credeţi că au fost mai 
mulți? 

— Habar n-am, domnule Franks. 

Margot văzuse cadavrul fratelui ei încă împreunat cu 
țiparul, acoperit de un cearșaf. Cineva scosese aparatul 
respirator din funcţie. Criminaliștii luau mostre de apă din 
acvariu și răzuiau sânge închegat de pe jos. Văzu bucăţica 
din scalpul doctorului Lecter în mâna lui Mason. Încă n-o 
găsiseră. Criminaliștii îi păreau lui Margot imposibil de 
deosebit unul de altul. 

Detectivul Franks scria de zor în carnetul său. 

— Se știe cine erau ceilalţi bieţi oameni? întrebă Margot. 
Aveau familie? 

— Încercăm să aflăm. Erau trei arme de care putem să 
ne folosim pentru asta. 

De fapt, oamenii șerifului nu erau siguri câte persoane au 
murit în hambar, întrucât porcii dispăruseră în adâncul 
pădurii trăgând după ei rămășițele, pentru mai târziu. 

— Pe parcursul anchetei, s-ar putea să fim nevoiţi să vă 
cerem, dumneavoastră și... ăă... prietenei dumneavoastră 
să vă supuneţi unei examinării cu poligraful, adică 
detectorul de minciuni; aţi consimţi la aceasta, domnișoară 
Verger? 


— Domnule Franks, aș face orice pentru a-i prinde pe 
oamenii aceia. Ca să vă răspund direct la întrebare, 
chemaţi-ne, pe Judy și pe mine, când aveţi nevoie de noi. Să 
discut cu avocatul familiei? 

— Nu, decât dacă aveţi ceva de ascuns, domnișoară 
Verger. 

— De ascuns? 

Margot își stoarse câteva lacrimi. 

— Vă rog, domnișoară Verger, trebuie să-mi fac meseria. 

Franks dădu să-și pună mâna pe umărul ei masiv în semn 
de consolare, apoi se răzgândi. 


* Capitolul 91 


Starling se trezi într-un semiîntuneric cu miros proaspăt 
și știu, la un nivel primordial, că se află în apropierea mării. 
Se mișcă ușor pe pat. Simţea o durere adâncă în tot corpul; 
își pierdu cunoștința din nou. Când se trezi iarăși, auzi o 
voce calmă care-i vorbea, oferindu-i o ceașcă cu ceva cald. 
Bău din ea; gustul era asemănător cu ceaiul de plante al 
bunicii lui Mapp. 

Altă zi, altă seară, mirosul de flori proaspete în casă și o 
înţepătură slabă de ac. La fel ca tunetele și pocnetele unor 
artificii în depărtare, rămășițele de teamă și durere mai 
pocneau la orizont, dar nu aproape, niciodată aproape. Se 
afla în grădina din inima uraganului. 

— Te trezești. Te trezești, calmă. le trezești într-o 
încăpere plăcută, spunea vocea. 

Auzea slab muzică de cameră. 

Se simțea foarte curată, iar pielea îi mirosea a mentă, un 
unguent care-i dăruia o căldură bună, învăluitoare. 

Starling deschise ochii mari. 

Doctorul Lecter stătea la câţiva pași de ea, absolut 
nemișcat, așa cum stătea în celulă când l-a văzut prima 


oară. Acum suntem obișnuiți să-l vedem fără să fie 
înconjurat de gratii. Nu mai e șocant să-l vedem în spaţiu 
deschis, lângă o altă ființă muritoare. 

— Bună seara, Clarice. 

— Bună seara, doctore Lecter, răspunse ea cu aceeași 
expresie, fără să aibă idee cu adevărat de momentul zilei. 

— Dacă te incomodează ceva, sunt doar vânătăi de pe 
urma unei căzături. le vei face bine. Aș vrea totuși să fiu 
foarte sigur în privinţa unui lucru. Vrei să te uiţi direct la 
lumina asta, te rog? 

Se apropie de ea cu o lanternă mică. Doctorul Lecter 
mirosea a pânză proaspăt spălată. Ea se sili să-și ţină ochii 
deschiși câtă vreme el îi examină pupilele. Apoi el se 
depărtă din nou. 

— Mulţumesc. Ai o baie foarte confortabilă chiar alături. 
Vrei să vezi cum te ţin picioarele? Papucii sunt lângă patul 
tău; mă tem că am fost nevoit să-ţi împrumut cizmele. 

Era trează și nu era trează. Baia era într-adevăr 
confortabilă, dotată cu tot ce avea nevoie. În zilele care 
urmară savură băi prelungi acolo, dar nu-și bătu capul cu 
propria imagine reflectată în oglindă, într-atât era de 
departe de sine însăși. 


* Capitolul 92 


Zile de conversaţie; uneori se auzea vorbind și se întreba 
cine vorbește cu o cunoaștere atât de profundă a 
gândurilor ei. Zile de somn și ceaiuri tari de plante și 
omlete. 

Iar într-o zi, doctorul Lecter spuse: 

— Clarice, probabil că te-ai plictisit de halate și pijamale. 
În dulap sunt niște haine care ar putea să-ţi placă - numai 
dacă vrei să le porți. 

Apoi, pe același ton: 


— Am pus lucrurile tale personale, poșeta, arma și 
portofelul, în primul sertar de la scrin, dacă le vrei. 

— Mulţumesc, doctore Lecter. 

În dulap se afla o diversitate de haine - rochii, costume 
cu pantalon, o rochie de seară lungă, cu bustul acoperit de 
mărgele. Mai erau pantaloni și pulovere din cașmir care o 
atrăgeau. Alese cașmir arămiu și mocasini. 

În sertar se afla centura ei cu tocul Yaqui, gol fiindcă își 
pierduse revolverul, dar tocul de gleznă era lângă poșetă, și 
în el se afla pistolul automat de calibrul .45 cu ţeavă scurtă. 
Încărcătorul era plin cu cartușe, niciunul în pistol, după 
cum obișnuia când purta arma la picior. Și cuțitul se afla 
acolo, în teaca lui. Cheile de la mașină erau în poșetă. 

Starling era și nu era ea însăși. Când se gândea la 
întâmplările recente, avea senzaţia că se privește de pe 
margine, de la distanţă. 

Se bucură să-și vadă mașina în garaj când doctorul 
Lecter o duse acolo. Se uită la ștergătoarele de parbriz și se 
hotări să le înlocuiască. 

— Clarice, cum crezi că ne-au urmărit oamenii lui Mason 
până la magazin? 

Ea privi plafonul garajului câteva clipe, gândindu-se. 

Avu nevoie de mai puţin de două minute ca să găsească 
antena care trecea de-a curmezișul între bancheta din 
spate și suportul pentru cumpărături; urmări firul antenei 
până la emiţător. 

Îl scoase din funcţie și-l duse în casă ţinându-l de antenă, 
cum ar fi dus de coadă un șoarece. 

— Foarte drăguţ, spuse ea. Foarte nou. Și decent instalat. 
Sunt sigură că are amprentele domnului Krendler pe el. Îmi 
dai o pungă de plastic, te rog? 

— Ar putea să-l urmărească din aer? 

— Acum nu mai funcţionează. Nu puteau să-l urmărească 
din aer decât dacă Krendler recunoștea că l-a folosit. Ştii că 
n-a recunoscut. Mason ar fi putut să-l urmărească din 
elicopterul lui. 


— Mason e mori. 
— Hmmm, făcu Starling. Vrei să-mi cânţi ceva? 


* Capitolul 93 


În primele zile de după crime, Paul Krendler oscilă între 
plictiseală și o teamă crescândă. Aranjă să primească 
rapoartele directe de la biroul teritorial FBI din Maryland. 

Se simţea într-o siguranţă rezonabilă în privinţa unei 
verificări a registrelor lui Mason, fiindcă trecerea banilor 
din contul lui Mason în cel al lui făcea o escală acoperitoare 
în insulele Cayman. Dar acum, că Mason nu mai era, avea 
planuri mari și niciun patron. Margot Verger știa de banii 
lui și mai știa că el compromisese securitatea dosarului 
Lecter de la FBI. Margot trebuia să-și ţină gura. 

Monitorul pentru emițătorul auto îl îngrijora. Îl luase din 
clădirea departamentului tehnic de la Quantico fără să 
semneze pentru el, dar numele lui apărea în registrul 
vizitatorilor de la Tehnică pe ziua aceea. 

Doctorul Doemling și infirmierul cel masiv, Barney îl 
văzuseră la Muskrat, dar numai într-un rol legal, vorbind cu 
Mason despre cum să-l prindă pe Hannibal Lecter. 

Toţi simţiră o mare ușurare când, în după-amiaza celei 
de-a patra zile de după crime, Margot Verger a pus spre 
ascultare anchetatorilor  șerifului un mesaj proaspăt 
înregistrat pe robotul ei telefonic. 

Poliţiștii rămaseră fascinaţi în dormitor, holbându-se la 
patul pe care ea îl împărțea cu Judy și ascultând vocea 
demonului. Doctorul Lecter vorbea cu desfătare despre 
moartea lui Mason și o asigura pe Margot că a fost extrem 
de dureroasă și lentă. Ea hohotea cu faţa acoperită cu 
palmele, iar Judy o ţinea în braţe. În cele din urmă Franks o 
conduse afară din cameră, spunând: 

— Nu trebuie să-l mai auziţi vreodată. 


La îndemnurile lui Krendler, caseta robotului telefonic a 
fost adusă la Washington, comparată cu o altă înregistrare 
existentă și astfel s-a confirmat că doctorul Lecter a fost 
autorul mesajului. 

Dar cea mai mare ușurare pentru Krendler a sosit tot 
telefonic, în seara celei de-a patra zile. 

L-a sunat nimeni altul decât Parton  Vellmore, 
reprezentantul statului Illinois în Congres. 

Krendler vorbise cu congresmenul doar în câteva ocazii, 
dar îi cunoștea vocea de la televizor. Simplul telefon era 
încurajator; Vellmore făcea parte din Subcomitetul Judiciar 
și îi mersese vestea ca scormonitor în rahat; s-ar fi depărtat 
de Krendler într-o clipită dacă acesta ar fi fost suspectat de 
ceva dubios. 

— Domnule Krendler, știu că vă cunoșteaţi bine cu Mason 
Verger. 

— Da, domnule. 

— Mda, e al naibii de păcat. Jigodia aia de sadic i-a ruinat 
viaţa lui Mason, l-a mutilat și-apoi s-a întors și l-a omorât. 
Nu știu dacă aţi aflat, dar în acea întâmplare tragică a 
murit și unul din oamenii mei. Johnny Mogli a servit 
cetățenii din Illinois ani de zile în rândul forţelor de ordine. 

— Nu, domnule, nu știam. Îmi pare rău. 

— Important este că trebuie să mergem înainte, 
Krendler. Activitatea filantropică a familiei Verger și 
interesul lor puternic pentru politica publică va continua. E 
mai presus de moartea unui om. Am vorbit cu mai multe 
persoane din districtul douăzeci și șapte și cu cei din casa 
Verger. Margot Verger mi-a adus la cunoștință interesul 
dumitale faţă de serviciul public. Extraordinară femeie. Are 
o latură practică puternică. Ne vom întâlni foarte curând, 
neoficial și fără tam-tam, și vom vorbi despre ceea ce am 
putea face în noiembrie viitor. Vrem să intri în echipă. Crezi 
că poţi veni la întrunire? 

— Da, domnule congresmen. De bună seamă. 


— Va avea loc într-una din zilele următoare, te va suna 
Margot să-ţi spună amănuntele. 

Krendler puse receptorul în furcă, inundat de ușurare. 

e 

Descoperirea în hambar a  revolverului Colt .45 
înregistrat pe numele răposatului John Brigham și cunoscut 
a se afla în prezent în proprietatea lui Clarice Starling a 
constituit un motiv de stânjeneală puternică pentru FBI. 

Starling era înregistrată ca dispărută, dar cazul ei nu era 
considerat răpire, întrucât nimeni nu văzuse să fi fost 
răpită. Nu era considerată nici măcar agent dispărut în 
misiune. Starling era agent în suspendare, despre care nu 
se știa unde se află. S-a emis un buletin informativ pentru 
mașina ei, cu seria motorului și numărul de înmatriculare, 
dar fără accent special pe identitatea posesoarei. 

Răpirile necesită eforturi mult mai mari din partea 
forțelor de ordine decât dispariţia unei persoane. 
Clasificarea a înfuriat-o pe Ardelia Mapp atât de tare încât 
și-a scris demisia, după care s-a gândit mai bine și a decis 
să aștepte și să acţioneze din interior. Mapp se trezea în 
repetate rânduri că intră în jumătatea de duplex a lui 
Starling, s-o caute. 

Lui Mapp, dosarele Lecter din PECV și Centrul Naţional 
de Informare Criminalistică i se păreau înnebunitor de 
imobile, la ele adăugându-se numai informaţii banale. 
Poliţia italiană reușise să găsească în sfârșit computerul 
doctorului Lecter: polițiștii jucau Super Mario pe el în 
camera de recreere. Aparatul ștersese automat absolut 
toate informaţiile pe care le conţinea în clipa când 
investigatorii au atins prima tastă. 

De la dispariţia lui Starling, Mapp cicăli pe toţi angajaţii 
FBI influenţi la care avea acces. 

Telefoanele ei repetate acasă la Crawford rămâneau fără 
răspuns. 

Sună la Științe Comportamentale, de unde află că 
Crawford rămăsese la spitalul Jefferson Memorial, cu dureri 


de piept. 
Acolo nu-l sună. La FBI, el era ultimul înger păzitor al lui 
Starling. 


* Capitolul 94 


Starling nu avea noţiunea timpului. Zilele și nopţile 
treceau cu conversații. Se auzea pe sine vorbind minute 
întregi, apoi asculta. 

Uneori râdea de ea însăși, auzind dezvăluirile fruste pe 
care le făcea și care, în condiţii normale, ar fi mortificat-o. 
Lucrurile pe care i le spunea doctorului Lecter o 
surprindeau deseori, uneori erau chiar dezgustătoare 
pentru cineva cu o sensibilitate normală, dar ceea ce 
spunea era întotdeauna adevărat. Doctorul Lecter vorbea și 
el, cu o voce joasă, egală. Arăta interes și încurajare, 
niciodată surprindere sau cenzură. 

Îi povesti despre copilăria lui, despre Mischa. 

Uneori își începeau discuţia privind un singur obiect 
strălucitor; aproape întotdeauna, în cameră era o singură 
sursă de lumină. Obiectul se schimba în fiecare zi. 

Astăzi au început cu singurul fascicol de lumină reflectat 
pe latura unui ceainic, dar pe măsură ce discuţia lor avansă, 
doctorul Lecter păru să perceapă că au ajuns într-o galerie 
neexplorată a minţii ei. Poate că a auzit spiridușii zbătându- 
se dincolo de zid. Înlocui ceainicul cu o cataramă de curea 
din argint. 

— Asta e a tăticului meu, spuse Starling, bătând din 
palme ca un copil. 

— Da, confirmă doctorul Lecter. Clarice, vrei să vorbești 
cu tatăl tău? Iatăl tău e aici. Vrei să vorbești cu el? 

— Tati e aici! Hei, grozav! 

Doctorul Lecter își lipi palmele pe capul lui Starling, 
peste lobii temporali, care puteau să-i furnizeze tot ce avea 


nevoie legat de tatăl ei. O privi adânc în ochi. 

— Știu că vrei să vorbești singură cu el. Eu am să plec. Tu 
uită-te la cataramă, și peste câteva minute ai să-l auzi cum 
bate la ușă. Bine? 

— Da! Grozav! 

— Bun. Va trebui să aștepți doar câteva minute. 

O înțepătură slabă cu cel mai subţire ac - Starling nici 
măcar nu se uită în jos să vadă; apoi doctorul Lecter ieși din 
cameră. 

Ea privi catarama până când auzi bătaia în ușă; două 
ciocănituri ferme, și tatăl ei intră, așa cum și-l amintea, înalt 
în pragul ușii, cu pălăria în mână, părul udat ca să stea lipit 
de cap, cum venea seara la cină. 

— Bună, puiule. La ce oră se cinează în casa asta? 

N-o mai ţinuse în braţe de douăzeci și cinci de ani, de 
când murise, dar când o strânse la piept, simţi, la fel ca 
întotdeauna, capsele cămășii lui; mirosea a săpun tare și 
tutun. Simţi pulsaţia puternică a inimii lui mari. 

— Puiule, puiule. Ai căzut? 

La fel ca atunci când a luat-o în braţe, în curte, după ce 
încercase să călărească o capră mare, la pariu, și căzuse. 

— 'Te descurcai foarte bine până ca afurisita s-o ia razna. 
Hai în bucătărie să vedem ce găsim pe-acolo. 

Pe masa din bucătăria mică a casei copilăriei era o pungă 
cu portocale și pachet cu prăjituri Snow Balls. 

Tatăl lui Starling deschise briceagul cu vârful rupt și 
decoji două portocale, coaja încolăcindu-se pe faţa de masă. 
Se așezară pe scaunele de bucătărie cu spetează, iar el 
desfăcu portocalele în felii; una mânca el, una îi dădea ei. 
Ea scuipă seminţele în palmă și le adună în poală. El era 
înalt pe scaun, ca John Brigham. 

Tatăl ei mesteca mai mult pe o parte, fiindcă unul din 
incisivii săi laterali avea o plombă metalică în stilul 
stomatologilor militari din anii patruzeci. Plomba sclipea 
când zâmbea. 


Mâncară împreună două portocale și câte o prăjitură și 
spuseră câteva glume. Starling uitase senzaţia delicioasă, 
ușor înţepătoare a stratului de cremă de sub nuca de cocos. 
Bucătăria se destrămă; redeveniră adulţi. 

— Cum îți merge, puiule? 

Era o întrebare serioasă. 

— M-au cam pus la zid la serviciu. 

— Știu. Asta-i gașca tribunalelor, scumpa mea. Niciodată 
n-a existat pe faţa pământului o adunătură mai jalnică. N-ai 
împușcat pe nimeni fără să fii nevoită s-o faci. 

— Ştiu. Mai sunt și altele. 

— N-ai minţit niciodată. 

— Nu, sir. 

— Ai salvat copilașul. 

— A ieșit teafăr. 

— Am fost foarte mândru pentru asta. 

— Mulţumesc, sir. 

— Scumpa mea, trebuie s-o șterg. Mai vorbim. 

— Nu poţi rămâne. 

El îi puse mâna pe creștet. 

— Niciodată nu putem rămâne, puiule. Nimeni nu poate 
rămâne cât ar vrea. 

O sărută pe frunte și ieși din cameră. Ea-i văzu gaura de 
glonţ din pălărie când se opri în prag, înalt, și-i făcu cu 
mâna. 


* Capitolul 95 


În mod evident, Starling își iubea tatăl la fel de mult ca 
oricare dintre noi și s-ar fi luptat instinctiv împotriva 
oricărei ofense adusă memoriei lui. Şi totuși, în discuţia cu 
doctorul Lecter, sub influenţa unei substanţe hipnotice 
puternice și a hipnozei profunde, iată ce a spus: 


— Sunt foarte supărată pe el. Hai să fim serioși, cum de a 
trebuit să se afle în spatele unei nenorocite de farmacii în 
toiul nopţii și să se ia de împuțţiţii ăia doi care l-au omorât. 
Până a încărcat vechitura aia de pușcă, i-au venit de hac. 
Erau niște ticăloși și i-au făcut felul. El habar n-avea ce face. 
Niciodată n-a învăţat nimic. 

Starling ar fi plesnit pe oricine altcineva care ar fi spus 
asemenea lucruri. 

Monstrul se așeză cu un milimetru mai aproape de 
speteaza scaunului. Ah, am ajuns în sfârșit aici. Amintirile 
astea de școlăriţă începeau să devină anoste. 

Starling încercă să-și legene picioarele pe sub scaun ca 
un Copil, dar picioarele ei erau prea lungi pentru asta. 

— Avea slujba aia, știi, mergea unde i se spunea, făcea ce 
i se spunea; umbla cu blestematul ăla de ceas de paznic și 
după aia a murit. lar mama i-a spălat de sânge pălăria ca 
să-l îngroape cu ea. Cine a mai venit acasă Ja noi după aia? 
Nimeni. Al naibii de puţine prăjituri cu cremă după aia, să 
știi. Mama și cu mine făceam curat în camere de motel. Tipi 
care lăsau prezervative folosite pe noptieră. El s-a lăsat 
omorât și ne-a părăsit pentru că era prea al dracu' de prost. 
Ar fi trebuit să le spună jigodiilor ălora de la primărie să-și 
bage postul de paznic unde știu ei. 

Lucruri pe care nu le-ar fi rostit niciodată, lucruri 
interzise de raţiunea ei. 

Încă de când s-au cunoscut, doctorul Lecter o zgândărise 
în legătură cu tatăl ei, numindu-l „paznicul de noapte”. 
Acum deveni apărătorul memoriei tatălui ei. 

— Clarice, el n-a dorit niciodată altceva decât fericirea și 
bunăstarea ta. 

— Pune într-o mână dorinţele și într-alta rahatul și vezi 
care mână se umple prima, spuse Starling. 

Această zicală de la orfelinat ar fi trebuit să fie deosebit 
de dezgustătoare, rostită de o tânără femeie atractivă, dar 
doctorul Lecter părea mulţumit, chiar încurajat. 


— Clarice, îţi voi cere să vii cu mine în altă cameră. Tatăl 
tău te-a vizitat, pe cât de bine ai fost tu în stare. Ai văzut că, 
în ciuda dorinţei tale arzătoare de a-l păstra alături de tine, 
n-a putut rămâne. El te-a vizitat. Acum a sosit timpul să-l 
vizitezi tu. 

Pe coridor, spre un dormitor de oaspeţi. Ușa era închisă. 

— Așteaptă o clipă, Clarice. 

El intră în cameră. Ea rămase în hol, cu mâna pe clanţă, 
și-l auzi aprinzând un chibrit. 

Doctorul Lecter deschise ușa. 

— Clarice, știi că tatăl tău e mort. Ştii asta mai bine ca 
oricine. 

— Da. 

— Intră să-l vezi. 

Osemintele tatălui ei erau așezate pe un pat dublu, 
oasele picioarelor și cușca toracică acoperite de un cearșaf. 
Formau un relief scund sub cearșaful alb, ca un înger din 
zăpadă făcut de un copil. 

Craniul tatălui ei, curăţat de prădătorii marini minusculi 
de pe plaja doctorului Lecter, uscat și albit, se odihnea pe 
pernă. 

— Unde-i e steaua, Clarice? 

— Primăria a luat-o înapoi. Au spus că a costat șapte 
dolari. 

— Asta e el acum, atât a mai rămas din el. La asta l-a 
redus timpul. 

Starling privi osemintele. Se întoarse și ieși repede din 
cameră. Nu dădea înapoi, așa că Lecter nu o urmă. Așteptă 
în semiintuneric. Nu se temea, dar o auzi întorcându-se cu 
urechi la fel de agere ca ale unei vietăţi în primejdie. Avea 
ceva strălucitor, metalic în mână. O insignă, cea a lui John 
Brigham. O puse pe cearșaf. 

— Ce ar putea să însemne o insignă pentru tine, Clarice? 
Ai găurit una cu un glonţ în hambar. 

— Pentru el a însemnat totul. Asta era tot ce cunoștea... 


Ultimul cuvânt se auzi deformat; colţurile gurii i se lăsară 
în jos. Luă craniul tatălui ei în braţe și se așeză pe celălalt 
pat, lacrimi fierbinţi șiroindu-i din ochi și prelingându-se pe 
obraji. 

Ca un ţânc, ridică poala puloverului, își acoperi obrazul 
cu el și hohoti, lacrimile amare căzând cu un sunet sec pe 
creștetul craniului tatălui ei, al cărui dinte plombat sclipea. 

— Îl iubesc pe tata; a fost bun cu mine, pe cât de bun a 
știut el. A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. 

Și era adevărat - la fel de adevărat cum fusese înainte să- 
și reverse mânia. 

Doctorul Lecter îi dădu o batistă, dar ea nu făcu decât s-o 
strângă în pumn, așa că trebui să-i șteargă obrazul el 
însuși. 

— Clarice, am să te las aici cu aceste rămășițe. Rămășițe, 
Clarice. Poţi să-ţi strigi durerea în găvanele astea - n-ai să 
primești niciun răspuns. 

Îi cuprinse capul în palme. 

— Partea din tatăl tău de care ai nevoie se află aici, în 
capul tău, supusă raţiunii tale, și nu a lui. Acum te las. Vrei 
lumânările? 

— Da, te rog. 

— Când ieși, ia cu tine doar ce ai nevoie. 

El așteptă în salon, în faţa focului. Ca să-i treacă timpul, 
cântă la theremin, plimbându-și mâinile goale în câmpul 
electronic ca să creeze muzica, plimbându-și palmele pe 
care le pusese pe capul lui Clarice Starling ca și cum ar fi 
dirijat. Percepu prezenţa lui Starling în spatele lui cu câtva 
timp înainte să termine melodia. 

Când se întoarse spre ea, îi văzu zâmbetul blând și trist, 
și mâinile goale. 

e 

Doctorul Lecter căuta întotdeauna tipare. 

Ştia că, la fel ca oricare ființă raţională, Starling își 
formase din primele experienţe de viaţă matrici, tipare prin 
intermediul cărora au fost înțelese percepțiile ulterioare. 


Vorbind cu ea printre gratiile azilului cu mulţi ani în 
urmă, găsise o matrice importantă pentru Starling, 
sacrificarea mieilor și cailor la ferma care îi era cămin 
adoptiv. Suferinţa lor o marcase. 

Vânătoarea ei obsesivă și încununată de succes pe urmele 
lui Jame Gumb fusese motivată de suferința prizonierei 
acestuia. 

Pe el îl salvase de tortură din același motiv. 

Bun. Comportament modelat pe un tipar. 

Căutând mereu contexte situaționale, doctorul Lecter 
considera că Starling a văzut în John Brigham însușirile 
pozitive ale tatălui ei - și, odată cu virtuțile tatălui ei, i-a 
atribuit  ghinionistului Brigham și tabu-ul incestului. 
Brigham și probabil Crawford aveau însușirile pozitive ale 
tatălui ei. Unde erau cele negative? 

Doctorul Lecter căută cealaltă jumătate a matricei. 
Folosind substanţe hipnotice și tehnici de hipnoză mult 
modificate faţă de terapia obișnuită, descoperea în 
personalitatea lui Clarice  Starling noduri dure și 
încăpăţânate, ca nodurile din lemn, și resentimente vechi, 
încă inflamabile precum rășina. 

Descoperi imagini de o luminozitate nemiloasă, vechi de 
mulţi ani dar bine întreţinute și detaliate, care trimiteau 
fulgere de mânie primitivă prin creierul lui Starling ca niște 
trăsnete într-o furtună. 

Cele mai multe dintre ele erau legate de Paul Krendler. 
Resentimentele ei faţă de nedreptăţile absolut reale pe care 
le suferise din partea lui Krendler erau încărcate de furia 
faţă de tatăl ei pe care n-ar fi putut s-o recunoască 
niciodată. Nu putea să-și ierte tatăl pentru că a murit. 
Părăsise familia, încetase să mai curețe portocale în 
bucătărie. O condamnase pe mama ei la mătură și găleată. 
Încetase s-o mai ţină pe Starling în braţe, unde să-i simtă 
bătaia inimii, puternică, așa cum simţise bătaia inimii lui 
Hannah pe drumul lor în noapte. 


Krendler era simbolul eșecului și frustrării. Putea fi 
învinuit. Dar putea oare să fie atacat? Sau, la fel ca oricare 
altă autoritate și tabu, avea puterea s-o închidă pe Starling 
în ceea ce era, în opinia doctorului Lecter, viaţa ei cu 
orizont îngust? 

Vedea doar un singur semn încurajator: deși marcată de 
simbolul insignei, ea încă mai putea să tragă printr-o 
insignă și să-l ucidă pe cel care-o purta. De ce? Pentru că se 
dedicase acţiunii, îl identificase pe purtătorul insignei drept 
criminal și raţionase anticipativ, respingând simbolul stelei 
imprimat în fiinţa ei. Flexibilitate potenţială. Regulile 
scoarţei cerebrale. Oare asta însemna loc pentru Mischa în 
interiorul lui Starling? Sau era doar o altă însușire pozitivă 
a locului pe care Starling trebuie să-l elibereze? 


* Capitolul 96 


Barney, revenit la apartamentul din Baltimore și la slujba 
de la spital, fusese de serviciu de la trei la unsprezece 
seara. Se opri să mănânce o porţie de supă la cafeneaua 
aflată pe traseul lui spre casă, astfel că era aproape miezul 
nopţii când intră în apartamentul lui și aprinse lumina. 

Ardelia Mapp ședea la masa din bucătărie, cu un pistol 
semiautomat îndreptat spre faţa lui. După diametrul ţevii, 
Barney socoti că are calibrul .40. 

— Stai jos, spuse Mapp. 

Vocea îi era răgușită; în jurul pupilelor negre, irisul 
ochilor ei părea aproape portocaliu. 

— Trage-ţi scaunul acolo și înclină-l pe spate, sprijinit de 
perete. 

Ceea ce-l speria mai mult decât pistolul mare din mâna 
lui Mapp era celălalt aflat pe masă în faţa ei. Era un Colt 
Woodsman de calibrul .22 cu o sticlă de plastic trasă peste 
țeavă pe post de amortizor. 


Scaunul gemu sub greutatea lui Barney. 

— Dacă se rup picioarele scaunului, nu mă împușca, nu-i 
vina mea. 

— Ştii ceva despre Clarice Starling? 

— Nu. 

Mapp luă pistolul de calibru mic. 

— Nu mă joc cu tine, Barney. În clipa când o să mi se pară 
că minţi, am să-ţi găuresc târtița, mă crezi? 

— Da. 

Barney știa că spune adevărul. 

— Te mai întreb o dată. Ştii ceva care să mă ajute s-o 
găsesc pe Clarice Starling? La oficiul poștal am aflat că timp 
de o lună ţi s-a trimis corespondenţa la ferma lui Mason 
Verger. Ce dracu', Barney? 

— Am lucrat acolo. L-am îngrijit pe Mason Verger, care 
mi-a pus o mulţime de întrebări despre Lecter. Nu mi-a 
plăcut acolo, așa că am plecat. Mason era un mare ticălos. 

— Starling a dispărut. 

— Ştiu. 

— Poate a răpit-o Lecter, poate i-au venit de hac porcii. 
Dacă a răpit-o, ce crezi că va face cu ea? 

— Îţi spun cu toată sinceritatea că nu știu. Aș ajuta-o pe 
Starling dacă aș avea cum. De ce să n-o ajut? Îmi plăcea de 
ea, și-mi promisese să mă scape de cazier. Uită-te în 
rapoartele ei, sau în însemnări, sau... 

— Am făcut-o. Vreau să pricepi ceva, Barney. Oferta pe 
care ţi-o fac e valabilă doar acum. Dacă știi ceva, ai face 
bine să-mi spui. Dacă aflu vreodată, indiferent peste cât 
timp, că mi-ai ascuns ceva ce-ar fi putut să-mi folosească, 
mă întorc aici și pistolul ăsta va fi ultimul lucru pe care-l vei 
vedea. Am să-ţi fac arșice fundul ăla mare și urât. Mă crezi? 

— Da. 

— Ştii ceva despre ea? 

— Nu. 

Urmă cea mai lungă tăcere din viaţa lui. 

— Stai potolit până plec. 


Lui Barney i-a trebuit o oră și jumătate ca să adoarmă. 
Stătea lungit în pat cu ochii în tavan; fruntea lui lată, ca de 
delfin, era când transpirată, când uscată. Barney se gândi 
la vizitatorii care aveau să urmeze. Chiar înainte să stingă 
lumina, se duse în baie și luă din trusa de voiaj o oglindă de 
bărbierit din oţel, din cele produse pentru marina militară. 

Merse în bucătărie, desfăcu panoul electric din perete și 
lipi oglinda pe interiorul capacului. 

Era tot ce putea să facă. 

Dormi agitat, tresărind prin somn ca un câine care 
visează urât. 

După următoarea tură la spital aduse acasă o trusă 
pentru constatarea violului. 


* Capitolul 97 


Doctorul Lecter putea să facă destul de multe modificări 
în casa neamțului păstrând mobilierul. Florile și paravanele 
ajutau mult. Era interesant să vezi culorile intense pe 
fundalul mobilelor masive și al camerelor întunecate; era un 
contrast irezistibil, ca imaginea unui fluture așezat pe un 
pumn în mănușă de oţel. 

Proprietarul absent al locului părea să sufere de o fixaţie 
pentru Leda și Lebăda. Împerecherea între cele două fiinţe 
din specii diferite era reprezentată în nu mai puţin de patru 
sculpturi din bronz de calitate diferită, cea mai bună fiind o 
reproducere după Donatello, și opt picturi. Unul din 
tablouri îl încânta pe doctorul Lecter: cel semnat de Anne 
Shingleton, cu mult realism anatomic și oarecare pasiune 
autentică în actul respectiv. Celelalte le acoperi. La fel și 
colecţia îngrozitoare de  bronzuri a proprietarului 
reprezentând scene de vânătoare. 


Dimineaţa devreme, doctorul așternu masa cu grijă, 
pentru trei persoane, studiind-o din diferite unghiuri; 
schimbă lumânările de două ori și renunţă la șervetele de 
masă din damasc pentru fiecare tacâm în favoarea unei 
singure feţe de masă, ca să reducă masa ovală de 
sufragerie la o dimensiune mai acceptabilă. 

Bufetul întunecat, sever își pierdu din asemănarea cu un 
portavion după ce așeză pe el vesela elegantă și spirtierele 
lucioase din aramă pentru încălzit mâncarea. În plus, 
doctorul Lecter deschise mai multe sertare și puse flori în 
ele, obținând un fel de grădină suspendată. 

Își dădu seama că a adus prea multe flori în cameră și că 
trebuie să mai aducă pentru a o face să arate bine din nou. 
Prea mult e prea mult, dar din cale-afară de mult e cât se 
poate de bine. Se decise la două aranjamente florale pentru 
masă: o grămăjoară joasă de bujori, albi ca prăjiturile Snow 
Balls, pe un vas din argint, și un aranjament bogat, înalt, 
compus din clopoței irlandezi, stânjenei olandezi, orhidee și 
lalele, care ascundea mult din întinderea vastă a mesei și 
crea un spaţiu intim. 

În dreptul farfuriilor se aflau paharele de cristal ca o 
grădină de gheaţă, dar tacâmurile de argint se aflau într-un 
vas pentru încălzit, ca să fie așezate pe masă în ultimul 
moment. 

Primul fel va fi preparat la masă, și în consecinţă își 
pregăti spirtierele, vasul fait-tout din aramă, tigaia pentru 
sosuri și cea pentru saute, condimentele și fierăstrăul 
pentru autopsie. 

Putea să mai aducă flori când ieșea. Clarice Starling nu a 
fost tulburată când i-a spus că pleacă. El i-a sugerat că 
poate ar vrea să doarmă. 


* Capitolul 98 


În după-amiaza zilei a cincea după comiterea crimelor, 
Barney terminase să se bărbierească și-și fricţiona obrajii 
cu alcool când auzi pași pe scări. Era aproape ora când 
trebuia să plece la serviciu. 

O bătaie hotărâtă la ușă. În prag stătea Margot Verger. 
Avea o poșetă mare și o geantă mică. 

— Salut, Barney. 

Părea obosită. 

— Salut, Margot. Intră. 

Îi oferi un scaun la masa din bucătărie. 

— Vrei o Cola? 

Apoi își aminti că Cordell fusese izbit cu capul în frigider 
și regretă oferta. 

— Nu, mulțumesc, spuse ea. 

El se așeză de cealaltă parte a mesei. Ea îi privi braţele, 
ca pe cele ale unui sportiv rival, apoi din nou faţa. 

— Te simţi bine, Margot? 

— Cred că da. 

— Se pare că nu mai ai nicio grijă, din câte am citit. 

— Uneori mă gândesc la conversațiile noastre, Barney. 
Mă așteptam să mă mai cauţi, cândva. 

El se întrebă dacă venise cu ciocanul în poșetă sau în 
geantă. 

— Într-un singur fel aș putea să te mai caut: ca să văd ce 
mai faci, din când în când, dacă nu te deranjează. Dar 
niciodată ca să-ţi cer ceva. Margot, te porţi rece cu mine. 

— Nu e decât faptul că uneori, știi, se întâmplă să-ţi faci 
griji pentru lucrurile neterminate. Nu că aș avea ceva de 
ascuns. 

E] știa că Margot obținuse sperma. Abia după anunţarea 
sarcinii, dacă obțineau o sarcină, va începe să-și facă griji în 
privinţa lui. 

— Adică moartea lui a fost un dar ceresc, n-am de gând 
să mint în privinţa asta. 

Viteza cu care vorbea îl anunţă pe Barney că se apropie 
de punctul critic. 


— Poate că mi-ar prinde bine o Cola, spuse ea. 

— Înainte să-ţi aduc, stai să-ţi arăt ceva ce am pentru 
tine. Crede-mă, pot să-ţi ofer liniștea și nu te costă nimic. O 
clipă. Stai așa. 

Alese o șurubelniţă dintr-o trusă de scule de pe bufet. 
Putea să facă asta fără să se întoarcă cu spatele la Margot. 

Pe peretele din bucătărie erau două panouri electrice de 
siguranţă, dar numai cel din dreapta funcţiona. 

Ajuns la panouri, Barney trebui să se întoarcă cu spatele 
la Margot. Desfăcu repede panoul din stânga. Acum putea 
s-o urmărească în oglinda lipită pe interiorul capacului. Ea 
băgă mâna în poșetă și rămase așa. 

Scoţând patru șuruburi, el reuși să scoată din cutie 
panoul cu siguranţe care nu funcţiona. În spatele panoului 
se afla un spaţiu gol în perete. 

Băgând mâna cu grijă înăuntru, Barney scoase o pungă 
de plastic. 

Auzi respiraţia surprinsă a lui Margot când scoase afară 
din pungă obiectul aflat în ea. Era un chip de brută, 
renumit - masca pe care doctorul Lecter fusese obligat s-o 
poarte în Spitalul Baltimore pentru nebuni criminali ca să 
nu poată să muște. Acesta era ultimul și cel mai preţios 
obiect din colecţia lui Barney de suveniruri de la Lecter. 

— Măi să fie! făcu Margot. 

Barney puse masca cu faţa în jos pe masă, pe o coală de 
hârtie cerată, sub becul puternic. Ştia că doctorului Lecter 
nu i se permisese niciodată să-și spele masca. Pe 
deschizătura pentru gură era o crustă de salivă uscată. Pe 
curelele prinse de mască erau trei fire de păr, prinse în 
catarame și smulse din rădăcini. 

Aruncă o privire către Margot și constată că pentru 
moment totul părea în ordine. 

Barney scoase din dulap trusa pentru constatarea 
violului, în trusă se aflau beţigașe cu vată în vârf, apă 
distilată, comprese sterile și flacoane curate de 
medicamente. 


Cu o grijă nemăsurată, Barney tamponă crusta de salivă 
cu un beţigaș umezit pe care-l puse apoi într-un flacon. 
Firele de păr le desprinse de pe mască și le puse într-un alt 
flacon. 

Își puse degetul pe partea lipicioasă a două bucăţi de 
bandă adezivă, lăsând o amprentă clară de fiecare dată, și 
sigilă capacele celor două flacoane. Apoi îi dădu flacoanele 
lui Margot, într-o pungă. 

— Să zicem că dau de necaz și-mi pierd minţile și încerc 
să-ţi fac probleme - de pildă, să zicem că spun poliţiei o 
poveste despre tine ca să scap de niște acuzaţii la adresa 
mea. Acolo ai dovada că am fost cel puţin complice în 
uciderea lui Mason Verger și că poate am făcut totul singur. 
În cel mai bun caz, ţi-am furnizat ADN. 

— Ai obţine imunitate înainte să mă torni. 

— Poate pentru conspirație, dar nu pentru participarea 
concretă la o crimă intens mediatizată. Mi-ar promite 
imunitate la acuzaţia de conspirație, dar după aia m-ar 
aranja când și-ar da seama că am dat o mână de ajutor. Aș fi 
terminat pentru totdeauna. Dovada e în mâinile tale. 

Barney nu era absolut sigur de ceea ce spunea, dar 
reflectă că nu sună rău. 

Ea putea și să planteze ADN-ul lui Lecter pe trupul 
nemișcat al lui Barney oricând ar fi avut nevoie, și amândoi 
știau lucrul acesta. 

Îl privi un timp aparent nesfârșit cu ochii ei de măcelar 
de un albastru intens. 

Apoi puse geanta pe masă. 

— Sunt o grămadă de bani aici, zise ea. Destui ca să vezi 
fiecare Vermeer din lume. O singură dată. 

Părea puţin ameţită și anormal de fericită. 

— Trebuie să plec, mă așteaptă pisica lui Franklin în 
mașină. Franklin și mama lui vitregă și soră-sa Shirley și un 
tip pe nume Stringbean și Dumnezeu mai știe cine vor veni 
în vizită la fermă după ce Franklin iese din spital. M-a costat 


cincizeci de dolari ca să capăt amărâta aia de pisică. Locuia 
vizavi de vechea casă a lui Franklin, sub un nume fals. 

Nu puse punga de plastic în poșetă; o ţinu în mâna liberă. 
Barney presupuse că nu voia ca el să-i vadă cealaltă opţiune 
din poșetă. 

La ușă o întrebă: 

— Ce crezi, aș putea să capăt un sărut? 

Ea se ridică în vârful degetelor și-l sărută fugar pe buze. 

— Mulţumește-te cu atât, spuse cu afectare. 

Treptele scârţâiră sub greutatea ei când cobori. 

Barney încuie ușa și rămase minute în șir cu fruntea 
sprijinită de ușa rece a frigiderului. 


* Capitolul 99 


Starling se trezi în sunetele depărtate ale muzicii de 
cameră și aromele pătrunzătoare de mâncare. Se simţea 
minunat de înviorată și foarte flămândă. O bătaie în ușă. 
Doctorul Lecter intră, îmbrăcat cu pantaloni negri, cămașă 
albă și cu eșarfă la gât. Avea într-o mână un articol 
vestimentar învelit într-un sac de plastic opac, iar în 
cealaltă un cappucino fierbinte. 

— Ai dormit bine? 

— Grozav, mulțumesc. 

— Maestrul bucătar mi-a spus că vom cina peste o oră și 
jumătate. Cocktailurile se servesc peste o oră, e bine? M-am 
gândit că asta ar putea să-ţi placă - vezi dacă ţi se 
potrivește. 

Agăţă sacul în dulap și plecă fără să mai scoată un sunet. 

Ea se uită în dulap abia după o baie prelungă, și ceea ce 
văzu o încântă. Era o rochie de seară lungă din mătase 
crem, cu un decolteu îngust, dar adânc și o jachetă cu o 
broderie desăvârșită din mărgele. 


Pe măsuţa de toaletă se aflau o pereche de cercei lungi 
cu două smaralde ovale. Pietrele preţioase, deși tăiate fără 
fațete, aveau focuri bogate. 

Îi venea întotdeauna ușor să-și aranjeze părul. Sub 
aspect fizic, se simţea foarte confortabil în hainele acelea. 
Cu toate că nu era obișnuită cu rochii de acest gen, nu se 
examină prea mult timp în oglindă, ci doar se uită să vadă 
dacă totul stă cum trebuie. 

Proprietarul neamţ construise șemineele din casa lui 
uriașe. În salon, Starling găsi un buștean zdravăn arzând cu 
strălucire. Se apropie de vatra caldă în foșnet de mătase. 

Muzică de la clavirul din colţ. Așezat în faţa 
instrumentului, doctorul Lecter în ţinută de seară. 

El ridică privirea, o văzu și i se tăie respiraţia. Și mâinile i 
se  opriră, desfăcute deasupra  claviaturii. Sunetele 
clavirului nu rezonează; în tăcerea subită din salon amândoi 
auziră când el reîncepu să respire. 

Lângă foc așteptau două pahare. Doctorul Lecter își făcu 
de lucru cu ele. Lillet cu o felie de portocală. Îi oferi un 
pahar lui Clarice Starling. 

— Chiar dacă te-aș vedea în fiecare zi, o veșnicie, mi-aș 
aminti mereu momentul acesta. 

Ochii lui întunecaţi o cuprinseră întreagă. 

— De câte ori m-ai văzut? Fără ca eu să știu? 

— Numai de trei ori. 

— Dar aici... 

— Aici suntem ieșiţi din timp, iar ceea ce aș putea să văd 
îngrijindu-te nu-ţi compromite intimitatea. Astfel de lucruri 
sunt păstrate la locul lor, alături de fișa ta medicală. 
Mărturisesc că este plăcut să te privesc când dormi. Ești 
foarte frumoasă, Clarice. 

— Înfăţișarea e o întâmplare, doctore Lecter. 

— Şi dacă atractivitatea s-ar câștiga pe merit, tot 
frumoasă ai fi. 

— Mersi. 

— Nu spune „mersi”. 


Era suficient să întoarcă lent capul pentru ca iritarea lui 
să se sfărâme ca un pahar izbit de șemineu. 

— Spun ceea ce vreau să spun, replică Starling. [i-ar 
plăcea mai mult dacă aș spune „Îmi pare bine că mă vezi 
astfel”? Ar fi ceva mai pretenţios, și la fel de adevărat. 

Ea ridică paharul și-l privi drept, fără să retracteze nimic. 

În acea clipă, doctorului Lecter îi trecu prin minte că, în 
ciuda tuturor cunoștințelor sale și a intruziunii în 
profunzimea fiinţei ei, nu va putea niciodată să-i anticipeze 
toate reacţiile sau s-o posede pe de-a-ntregul. Putea să 
hrănească omida, să-i șoptească prin crisalidă; ceea ce 
ieșea însă din cocon își urma propria natură și îl depășea. 
Se întrebă dacă, dedesubtul rochiei lungi, și-a pus la gleznă 
pistolul. 

Atunci Clarice Starling îi zâmbi, smaraldele reflectară 
lumina focului și monstrul se pierdu în felicitări aduse 
propriului gust desăvârșit și propriei subtilităţi. 

— Clarice, o cină face apel la gust și miros, simţurile cele 
mai vechi și cele mai apropiate de centrul minţii. Gustul și 
mirosul sunt găzduite de o parte a minţii care precede mila, 
iar mila nu are loc la masa mea. În același timp, proiectate 
pe cupola scoarţei cerebrale ca miracolele iluminate de pe 
plafonul unei biserici sunt ceremoniile, imaginile și 
conversațiile de la cină. Poate fi cu mult mai captivant decât 
o piesă de teatru. 

Își apropie faţa de a ei, îi citi în ochi. 

— Vreau să înţelegi, Clarice, ce bogăţie aduci cu tine la 
masă și la ce ești îndreptătțită. Clarice, ţi-ai studiat imaginea 
în oglindă în ultimul timp? Cred că nu. Mă îndoiesc că o faci 
vreodată. Vino în hol, așază-te în faţa oglinzii celei mari. 

Doctorul Lecter aduse cu el un candelabru de pe polița 
căminului. 

Oglinda era una din piesele antice de bună calitate din 
secolul optsprezece, dar ușor afumată și strâmbă. Provenea 
din Château Vaux-le-Vicomte și numai Dumnezeu știe la ce 
fusese martoră. 


— Privește, Clarice. Această imagine încântătoare ești tu. 
În seara asta te vei vedea o vreme de la distanţă. Vei vedea 
ce e just, vei spune ce e adevărat. Nu ţi-a lipsit niciodată 
curajul să spui ce gândești, dar ai fost limitată de 
constrângeri. Îţi spun din nou, mila nu are loc la această 
masă. Dacă se vor face remarci care pe moment sunt 
neplăcute, vei vedea, contextul le poate transforma în ceva 
cuprins între nostim și teribil de amuzant. Dacă se spun 
lucruri dureros de adevărate, sunt adevăruri trecătoare și 
se vor modifica. 

Bău din pahar. 

— Dacă vei simţi durerea înmugurind în tine, vei vedea 
cum înflorește și se transformă în alinare. Înţelegi ce spun? 

— Nu, doctore Lecter, dar o să-mi amintesc ce-ai spus. 
Vreau o cină plăcută. 

— Asta îţi promit. 

El zâmbi, o imagine care-i sperie pe unii oameni. 

Niciunul, nici celălalt nu mai privea imaginea ei reflectată 
în oglinda înceţoșată; se priveau unul pe altul printre 
lumânările candelabrului, iar oglinda îi privea pe amândoi. 

— Uită-te, Clarice. 

Ea văzu scânteile roșii ca niște artificii din adâncul 
ochilor lui și simţi emoția unui copil care se apropie de 
iarmaroc. 

Doctorul Lecter scoase din buzunarul hainei o seringă cu 
acul subţire ca un fir de păr. Fără să se uite, pipăind doar, 
strecură acul în braţul ei. Când îl scoase, mica rană nici 
măcar nu sângeră. 

— Ce cântai când am intrat? 

— „Dacă iubirea ar fi atotputernică”. 

— E foarte veche? 

— Henry al optulea a compus-o prin 1510. 

— Vrei să cânţi pentru mine? Vrei să termini piesa acum? 


* Capitolul 100 


Adierea stârnită de intrarea lor în sufragerie făcu să 
pâlpâie flăcările lumânărilor și ale spirtierelor. Starling 
văzuse sufrageria doar în treacăt; transformările făceau 
încăperea minunată. Strălucitoare, atrăgătoare. Paharele 
înalte din cristal reflectau flăcările lumânărilor deasupra 
șervetelor crem din dreptul locurilor lor la masă, iar spaţiul 
era redus la dimensiuni intime de un paravan de flori care 
ascundea vederii restul mesei. 

Doctorul Lecter adusese abia în ultima clipă tacâmurile 
de argint pe care le pusese pe spirtieră, iar când Starling 
exploră aranjamentul aflat pe masă în faţa ei, simţi în 
mânerul cuţitului o căldură ca de febră. 

Doctorul Lecter puse vin în pahare și-i dădu numai un 
ușor amuse-guele drept aperitiv: o singură stridie de Belon 
și o bucăţică de cârnat; apoi, cu paharul de vin în faţă, stătu 
și o admiră în contextul mesei lui. 

Înălţimea lumânărilor era exact cea potrivită. Flăcările 
luminau decolteul adânc al rochiei. 

— Care e meniul? 

El duse un deget la buze. 

— Nu întreba niciodată, strică surpriza. 

Vorbiră despre folosirea penelor de cioară pentru corzile 
clavirului și despre efectul lor asupra  sonorităţii 
instrumentului, iar ea își aminti numai pentru o clipă cioara 
care furase de pe căruciorul de serviciu al mamei ei într-un 
balcon de motel, cu mult timp în urmă. De la o oarecare 
distanță, hotări că amintirea aceea este irelevantă pentru 
momentul prezent, plăcut, și o dădu la o parte deliberat. 

— 'Ţi-e foame? 

— Da! 

— Atunci vom servi primul fel. 

Doctorul Lecter luă o tavă de pe bufet și o puse pe masă 
lângă locul lui, apoi împinse un cărucior lângă masă. Pe el 
erau vasele de gătit, spirtierele și condimentele în boluri 
mici de cristal. 


Aprinse spirtierele și puse o bucată zdravănă de unt 
Charante în tigaia sa fait-tout de aramă, mișcând untul ca 
să se topească și să se rumenească, rezultând beurre 
noisette. Când untul căpătă culoarea alunei, puse tigaia la o 
parte pe o placă de ceramică. 

Îi zâmbi lui Starling; dinţii lui erau foarte albi. 

— Clarice, îți amintești ce spuneam despre remarci 
plăcute și neplăcute, și despre lucrurile pe care contextul le 
face foarte amuzante? 

— Untul acela miroase grozav. Da, îmi amintesc. 

— Şi îmi amintești pe cine ai văzut în oglindă, îţi amintești 
cât de splendidă era ea? 

— Doctore Lecter, nu te supăra, dar dialogul nostru 
începe să semene a talk-show. Îmi amintesc perfect. 

— Bun. Domnul Krendler se va afla alături de noi pentru 
primul fel. 

Doctorul Lecter dădu la o parte aranjamentul floral mare 
de pe masă și-l mută pe bufet. 

Paul Krendler, asistent adjunct al Inspectorului General, 
în carne și oase, ședea la masă într-un fotoliu solid din 
stejar. Deschise ochii mari și se uită în jur. Purta pe cap 
banderola lui de sport și era îmbrăcat cu un smoking de 
înmormântare foarte frumos, cu cămașă întreagă și cravată. 
Cum întregul ansamblu era spintecat la spate, doctorul 
Lecter reușise să-l înfășoare pe lângă el, acoperind metrii 
de bandă izolatoare care-l ţintuiau pe scaun. 

E posibil ca Starling să fi coborât puţin pleoapele și să fi 
strâns ușor buzele, cum făcea uneori pe poligonul de 
tragere. 

Doctorul Lecter luă o pensetă de pe bufet și desprinse 
banda adezivă care-i acoperea lui Krendler gura. 

— Bună seara din nou, domnule Krendler. 

— Bună seara. 

Krendler nu părea să fie chiar în apele lui. În dreptul lui, 
pe masă se afla o mică supieră. 

— Vrei să o saluţi pe domnișoara Starling? 


— Salut, Starling. 

Păru să se învioreze. 

— Întotdeauna mi-am dorit să te văd mâncând. 

Starling îl studie de la oarecare distanţă, ca și cum în 
locul ei ar fi fost bătrâna oglindă înţeleaptă. 

— Salut, domnule Krendler. 

Ridică faţa spre doctorul Lecter, care trebăluia cu tigăile 
lui. 

— Cum l-ai prins? 

— Domnul Krendler e în drum spre o conferinţă 
importantă privind viitorul lui în politică. Margot Verger l-a 
invitat ca să-mi facă o favoare. Un fel de quid pro quo. 
Domnul Krendler a alergat până la terenul de aterizare din 
Rock Creek Park ca să se întâlnească cu elicopterul familiei 
Verger. Dar în loc de asta s-a ales cu o plimbare cu mine. 
Vrei să spui rugăciunea înainte de masă, domnule 
Krendler? Domnule Krendler?! 

— Rugăciunea? Da. 

Krendler închise ochii. 

— Tatăl nostru, mulțumim lie pentru lucrurile 
binecuvântate pe care le vom primi și le închinăm în slujba 
Ta. Starling e prea mare ca să continue să și-o pună cu 
tăticul ei, chiar dacă e din sud. Rogu-te, Doamne, iart-o 
pentru asta și adu-o în slujba mea. În numele lui lisus, amin. 

Starling observă că dr. Lecter rămase cu ochii închiși cu 
pioșenie pe toată durata rugăciunii. Se simţea agilă și 
calmă. 

— Paul, trebuie să-ţi spun că nici Apostolul Pavel nu s-ar 
fi descurcat mai bine. Și el ura femeile. 

— De data asta chiar ai dat-o-n bară, Starling. N-ai să fii 
repusă în drepturi niciodată. 

— Era o ofertă de slujbă ceea ce ai strecurat în 
rugăciune? N-am văzut niciodată un asemenea tacit. 

— Am să intru în Congres. 

Krendler zâmbi neplăcut. 


— Vino pe la sediul campaniei, poate găsesc să-ţi dau 
ceva de lucru. Ai putea să fii funcţionară. Ştii să baţi la 
mașină? 

— Desigur. 

— Ştii să scrii după dictare? 

— Folosesc un program de recunoaștere a vocii, spuse 
Starling. 

Continuă apoi pe un ton echilibrat: 

— Îmi cer scuze că discut probleme de serviciu la masă, 
dar nu ești destul de rapid ca să furi în Congres. Nu poţi 
compensa un intelect de mâna a doua doar jucând murdar. 
Ai rezista mai mult timp ca băiat de serviciu al unui mare 
infractor. 

— Nu ne aștepta, domnule Krendler, îi îndemnă doctorul 
Lecter. Servește-te din fiertura dumitale cât e caldă. 

Ridică vasul acoperit și paiul din el până la buzele lui 
Krendler. Acesta se strâmbă. 

— Supa asta nu-i prea bună. 

— De fapt, e mai mult o infuzie de plante aromatice, între 
care și cimbru, spuse doctorul. Și e mai mult pentru deliciul 
nostru decât pentru al dumitale. Mai ia câteva înghiţituri și 
las-o să circule. 

Starling părea să cântărească o problemă, folosindu-și 
palmele ca pe cântarul Dreptăţii. 

— Ştii, domnule Krendler, de fiecare dată când mi-ai 
făcut avansuri, am avut sentimentul supărător că am făcut 
ceva ca s-o merit. 

Își mișcă palmele judicios în sus și-n jos. 

— Ei bine, nu am meritat-o. De fiecare dată când ai scris 
ceva negativ în dosarul meu de cadre, m-a deranjat, dar 
chiar și-așa mi-am cercetat conștiința. Pentru moment mă 
îndoiam de mine și încercam să potolesc acea mică idee 
sâcâitoare care spunea Tata știe cel mai bine. Dumneata nu 
știi cel mai bine, domnule Krendler. De fapt nu știi nimic. 

Starling luă o înghiţitură din minunatul vin alb de 
Burgundia și-i spuse doctorului Lecter: 


— Îmi place foarte mult. Dar cred că ar trebui să-l 
scoatem de la gheaţă. 

Se întoarse din nou, ca o gazdă atentă, către musafirul ei. 

— Ești și vei rămâne un... un nerod, prea neînsemnat 
pentru a fi observat, spuse ea pe un ton agreabil. Şi ajunge 
cu discuţia despre dumneata la această masă plăcută. Din 
moment ce ești musafirul doctorului Lecter, sper să te simţi 
bine. 

— În definitiv, cine ești? întrebă Krendler. Nu ești 
Starling. Ai pata aia pe faţă, dar nu ești Starling. 

Doctorul Lecter adăugă hasme în untul fierbinte, 
maroniu, iar în clipa când aroma lor se ridică din tigaie, 
dădu drumul la caperele tăiate mărunt. Luă tigaia de sosuri 
de pe foc și o așeză în locul ei pe cea pentru saute. De pe 
bufet luă o tavă de argint și un bol mare de cristal cu apă cu 
gheaţă pe care le puse lângă Krend.ler. 

— Aveam niște planuri pentru limba aia ascuţită, spuse 
Krendler, dar acum nu te-aș angaja niciodată. Și, oricum, 
cine ţi-a stabilit întrevederea? 

— Nu mă aștept să-ţi schimbi atitudinea complet, cum s-a 
întâmplat cu Pavel, domnule Krendler, spuse doctorul 
Lecter. Nu te afli pe drumul spre Damasc, nici măcar în 
drum spre elicopterul familiei Verger. 

Doctorul Lecter desprinse banderola de pe capul lui 
Krendler așa cum ai desface o cutie de caviar. 

— Nu-ţi cerem decât să-ţi păstrezi mintea deschisă. 

Cu grijă, folosindu-se de ambele mâini, doctorul Lecter 
ridică cu grijă calota craniană a lui Krendler, o puse pe tavă 
și duse tava pe bufet. Din incizia îngrijită nu picură niciun 
strop de sânge, vasele de sânge mari fiind ligaturate, iar 
cele mici suturate atent sub anestezic local; craniul fusese 
tăiat de jur împrejur în bucătărie, cu jumătate de oră 
înainte de masă. 

Metoda folosită de doctorul Lecter pentru a îndepărta 
partea superioară a craniului lui Krendler era la fel de 
veche ca medicina egipteană, cu excepţia faptului că el 


beneficiase de avantajul unor instrumente chirurgicale 
precise și al anestezicelor mai bune. Creierul în sine nu 
simte nicio durere. 

Cupola roz-cenușie a creierului lui Krendler era vizibilă 
deasupra craniului secţionat. 

Stând deasupra lui Krendler cu un instrument chirurgical 
folosit la extragerea amigdalelor, doctorul Lecter îndepărtă 
o felie din lobul prefrontal al lui Krendler, apoi încă una, 
până când obţinu patru. Ochii lui Krendler se uitau în sus 
de parcă urmărea ce se petrece. Doctorul Lecter așeză 
feliile în bolul de apă cu gheaţă acidulată cu zeama unei 
lămâi, ca să le întărească. 

— Ai vrea să dansezi pe o stea, se porni Krendler pe 
neașteptate să cânte. Să duci raze de lună acasă într-un 
borcan... 

În gastronomia clasică, creierul se lasă în apă un timp, 
apoi se presează și se pune la gheaţă peste noapte, pentru 
a se întări. Când ai de-a face cu un creier absolut proaspăt, 
marea provocare este să-l împiedici să se dezintegreze și să 
se transforme într-un pumn de masă gelatinoasă. 

Cu o dexteritate minunată, doctorul puse feliile întărite 
pe o farfurie, le trecu ușor prin făină condimentată și pe 
urmă prin firimituri de brioșă proaspătă. 

Răzui o trufă neagră în sos și-l termină adăugând suc de 
lămâie. 

Prăji repede feliile până când se rumeniră pe ambele 
părți. 

— Miroase grozav! spuse Krendler. 

Doctorul Lecter așeză feliile rumenite de creier pe 
crutoane mari aflate pe farfuriile încălzite, le adăugă sos și 
felii de trufe. Ca element decorativ, care să-i întregească 
prezentarea, adăugă pătrunjel și capere întregi cu cozi cu 
tot, și o singură floare de condurul doamnei pentru a obţine 
puţină înălţime. 

— Cum e? întrebă Krendler, aflat din nou îndărătul 
florilor și vorbind prea tare, așa cum se întâmplă 


persoanelor cu lobotomie. 

— Excelent, spuse Starling. N-am mai mâncat capere 
până acum. 

Doctorul Lecter își spuse că lucirea sosului de unt pe 
buza ei e extrem de impresionantă. 

Krendler cânta după plante, în cea mai mare parte 
cântece de grădiniță, și anunţă că așteaptă sugestii. 

Ignorându-l cu totul, doctorul Lecter și Starling discutară 
despre Mischa. Starling cunoștea soarta surorii doctorului 
din discuţiile lor despre pierdere, dar acum doctorul vorbea 
într-o manieră plină de speranţă despre posibila ei 
reîntoarcere. În acea seară, lui Starling nu i se părea 
iraţională ideea reîntoarcerii lui Mischa. 

Își exprimă speranţa că o va cunoaște pe Mischa. 

— N-ai să răspunzi niciodată la telefon în biroul meu. 
Vocea ta seamănă cu a unei curvulițe de la ţară umplută cu 
mămăligă, răcni Krendler printre flori. 

— Vezi dacă o să semene cu a lui Oliver Twist când am să 
cer porţia a DOUA, replică Starling producându-i doctorului 
Lecter o încântare pe care abia și-o putea stăpâni. 

Porţia a doua a consumat în mare parte lobul frontal, 
până aproape de cortexul premotor. Krendler a fot redus la 
observaţii irelevante despre obiectele din imediata sa 
vecinătate și la recitarea monotonă, dindărătul florilor, a 
unei poezii obscene lungi intitulată „Strălucire”. 

Pe Starling și Lecter, absorbiți de discuţii, nu-i distrăgea 
mai tare decât dacă, într-un restaurant, la masa vecină s-ar 
fi cântat „Mulţi ani trăiască”, dar când volumul vocii lui 
Krendler deveni supărător, doctorul Lecter își luă arbaleta 
dintr-un colţ. 

— Vreau să asculţi sunetul acestui instrument cu coardă, 
Clarice. 

Așteptă o clipă de tăcere din partea lui Krendler și trase 
o săgeată peste masă, prin florile înalte. 

— Frecvența aceasta a corzii de arbaletă, dacă ai auzi-o 
din nou în alt context, n-ar însemna decât libertatea 


completă, pacea interioară și încrederea în sine, spuse 
doctorul Lecter. 

Penele de la capătul săgeţii și o parte din tijă rămaseră 
de partea vizibilă a aranjamentului floral și se mișcau în 
aproximativ același ritm cu al unei inimi. Vocea lui Krendler 
se opri pe dată, iar după câteva clipe se opri și săgeata. 

— E un „re” mai sus de „do” minor? întrebă Starling. 

— Exact. 

O clipă mai târziu, Krendler scoase un sunet gâlgâit în 
spatele florilor. A fost doar un spasm al corzilor vocale, 
provocat de aciditatea crescută a sângelui; altfel, el era 
proaspăt mort. 

— Să servim acum felul al doilea, spuse doctorul, puţin 
șerbet ca să ne împrospătăm cerul gurii, înainte de 
prepelițe. Nu, nu te ridica. Domnul Krendler mă va ajuta să 
strâng, dacă-l scuzi. 

Asta se petrecu foarte repede. Îndărătul paravanului de 
flori, doctorul Lecter goli pur și simplu farfuriile în ţeasta lui 
Krendler și-i puse farfuriile în braţe. Puse la loc partea de 
sus a capului lui Krendler și, ridicând frânghia legată de 
căruciorul de sub scaunul lui, îi făcu vânt spre bucătărie. 

Apoi doctorul Lecter încordă din nou arbaleta. Arma 
folosea, în mod convenabil, același set de baterii cu 
fierăstrăul de autopsie. 

Prepelițele aveau pielița crocantă și erau umplute cu pâte 
de fois gras. Doctorul Lecter vorbi despre activitatea de 
compozitor a lui Henry al VIll-lea, iar Starling despre 
proiectarea asistată de computer a sunetelor muzicale 
artificiale. 

— Desertul va fi servit în salon, anunţă doctorul Lecter. 


* Capitolul 101 


În salon îi aștepta lângă foc un sufleu și pahare cu 
Château d'Yquiem; cafeaua era pregătită pe o măsuţă, 
lângă Starling. 

Flăcările dansează în vinul auriu, a cărui aromă se 
suprapune peste tonurile profunde ale bușteanului arzând. 

Vorbiră despre cești și timp și despre dominaţia 
dezordinii. 

— Şi astfel am ajuns să cred, spuse doctorul Lecter, că, 
undeva în lume, trebuie să existe un loc pentru Mischa, un 
loc de primă mână eliberat pentru ea, și am ajuns să cred, 
Clarice, că locul cel mai bun din lume e al tău. 

Lumina focului nu sonda adâncimea corsajului rochiei la 
fel de mulțumitor ca și cea a lumânărilor, dar juca minunat 
pe osatura feţei ei. 

Cumpăni o clipă. 

— Dă-mi voie să te întreb, doctore Lecter: dacă e nevoie 
de un loc de primă mână pentru Mischa, și nu spun că nu-i 
necesar, ce e în neregulă cu locul tău? E bine ocupat și știu 
că nu i-ai refuza nimic, niciodată. Ea și cu mine am putea să 
fim surori. Și dacă, așa cum spui, în mine e loc pentru tatăl 
meu, de ce nu e loc în tine pentru Mischa? 

Doctorul Lecter păru mulţumit, de idee sau de resursele 
lui Starling - era imposibil de spus. Poate simţea o vagă 
îngrijorare că opera pe care a construit-o i-a depășit știința. 

Când ea puse paharul la loc pe masă, împinse ceașca de 
cafea, care căzu și se făcu ţăndări în faţa căminului. Nu se 
uită în jos la cioburi. 

Doctorul Lecter privi cioburile - erau foarte nemișcate. 

— Cred că trebuie să te hotărăști chiar acum, spuse 
Starling. 

Ochii ei și smaraldele străluceau în lumina focului. Un 
oftat al focului, căldura flăcărilor pătrunzând prin rochia ei, 
și Starling își aduse aminte: Doctorul Lecter cu mult timp 
în urmă, a întrebat-o pe senatoarea Martin dacă și-a alăptat 
fiica. În calmul nefiresc pe care-l simţea se petrecu o 
transformare stranie și, pentru o clipă, ferestrele minţii ei 


se aliniară și astfel putu să vadă mult dincolo de experienţa 
proprie. 

— Hannibal Lecter, mama ta te-a hrănit la sân? 

— Da. 

— Ai simţit vreodată că trebuie să-i lași acel sân lui 
Mischa? Ai simţit vreodată că trebuie să renunţi în favoarea 
ei? 

O clipă, cât o bătaie de inimă. 

— Nu-mi amintesc, Clarice. Dacă am renunţat, am făcut-o 
bucuros. 

Clarice Starling își strecură palma făcută căuș în 
decolteul adânc al rochiei și-și dezveli sânul; sfârcul i se 
întări imediat. 

— La acesta nu trebuie să renunți. 

Fără să-și desprindă ochii de ai lui, își muie degetul cu 
care, cândva, apăsa pe trăgaci, în vinul cald din gură; o 
picătură groasă, dulce rămase agăţată de sfârcul ei, ca o 
piatră prețioasă, tremurând în ritmul respirației. 

El se ridică repede, veni lângă ea, îngenunche lângă 
fotoliu și aplecă spre trupul ei de frișcă și coral, luminat de 
flăcări, capul său întunecat, cu păr lucios. 


* Capitolul 102 


Buenos Aires, Argentina, trei ani mai târziu. 

Barney și Lillian Hersh se plimbă prin apropierea 
Obeliscului, pe Avenida 9 de Julio la începutul serii. 
Domnișoara Hersh este lector la Universitatea Londra, 
aflată în concediul de un an. Ea și Barney s-au cunoscut la 
muzeul de antropologie din Mexico City. S-au plăcut 
reciproc; călătoreau împreună de două săptămâni, 
încercând să se cunoască treptat, și se distrau din ce în ce 
mai bine. Nu dădeau semne să se plictisească unul de altul. 


Sosiseră în Buenos Aires prea târziu ca să meargă la 
Museo Nacional, unde se afla expus un Vermeer. Misiunea 
lui Barney de a vedea fiecare Vermeer din lume o amuza pe 
Lillian Hersh și nu stătea în calea distracţiei. Văzuse deja un 
sfert din tablouri, dar mai rămăseseră încă multe. 

Căutau o cafenea plăcută unde să poată mânca în aer 
liber. 

O mare de limuzine se adunase la Teatro Colon, 
spectaculoasa clădire a operei din Buenos Aires. Se opriră 
să-i privească pe iubitorii de operă. 

Se juca Tamerlan cu o distribuţie excelentă; în plus, 
mulțimea din seara unei premiere la Buenos Aires e ceva ce 
merită văzut. 

— Barney, ai chef de operă? Cred că ţi-ar plăcea. Plătesc 
eu. 

— Dacă mă introduci în teatru, plătesc eu. Crezi că ne vor 
lăsa să intrăm? 

În clipa aceea, un Mercedes Maybach, bleumarin cu 
argintiu, viră fără zgomot pe lângă ei. Un portar se repezi 
să deschidă portiera. 

Un bărbat, suplu și elegant în ţinută de seară, ieși din 
mașină și întinse mâna unei femei. Apariţia ei stârni un 
murmur de admiraţie în mulţimea de la intrare. Părul ei 
avea forma elegantă a unui coif de platină; purta o rochie 
corai încreţită pe trup, cu un strat de tul pe deasupra. La 
gât sclipeau smaralde. Barney o văzu doar în trecere, 
printre capetele din mulţime, după care cei doi fură 
absorbiți înăuntru. 

Barney îl văzu mai bine pe bărbat. Avea părul lucios ca 
blana de lutru, iar nasul lui era coroiat și impunător, ca al 
lui Peron. Tinuta corpului îl făcea să pară mai înalt decât 
era. 

— Barney? Barney, spunea Lillian lângă el, când îţi revii 
în simţiri, dacă ai să-ţi revii, spune-mi, ţi-ar plăcea să 
mergem la operă? Dacă au să ne lase să intrăm in mufii. 


Așa, am spus-o, chiar dacă nu se potrivește întrutotul - 
întotdeauna mi-am dorit să spun că sunt in mufiti. 

Văzând că Barney nu o întreabă ce înseamnă mufii, îl 
măsură de sus în jos. El punea întotdeauna întrebări despre 
orice. 

— Da, zise Barney absent. Plătesc eu. 

Barney avea bani din belșug. Era atent cu banii, dar nu 
zgârcit. Totuși, singurele bilete care se mai găseau erau la 
galerie, printre studenți. 

Anticipând înălțimea la care se află locurile lor, închirie 
un binoclu de teren din hol. 

Clădirea enormă era un amestec de stiluri: Renascentist 
italian, grecesc și francez, bogat ornamentată cu bronz, 
aramă și pluș. Giuvaierurile sclipeau în mulţime ca blițurile 
la un meci de fotbal. 

Lillian îi explică intriga înainte de începerea uverturii, 
vorbindu-i încet la ureche. 

Chiar înainte să se stingă luminile din sală, parcurgând 
cu privirea toată sala de pe locul lui ieftin, Barney îi 
descoperi - pe doamna platinată și însoţitorul ei. Tocmai 
intrau printre draperiile aurii ale lojei lor ornamentate de 
lângă scenă. Smaraldele de la gâtul ei străluciră în luminile 
puternice când se așeză. 

Barney îi zărise doar profilul când ea intrase în clădirea 
operei. Acum îi vedea tot profilul, din stânga. 

Studenţii din jurul lui, cu toţii veterani ai locurilor de la 
înălțime, aduseseră tot felul de instrumente care să-i ajute 
să vadă mai bine. Unul avea un telescop puternic, atât de 
lung încât deranja coafura persoanei din faţa lui. Barney 
făcu schimb cu el, binoclu contra telescop, ca să se uite la 
loja îndepărtată, îi veni foarte greu să găsească din nou loja 
în câmpul strâmt al telescopului, dar când reuși, cei doi 
păreau uimitor de aproape. 

Pe obrazul femeii se vedea o aluniţă, în poziţia pe care 
francezii o numesc „Courage”. Ochii ei se plimbară prin 
sală, peste zona unde se afla el, trecură mai departe. Părea 


însufleţită și cu un control expert asupra buzelor ei de 
coral. Se înclină spre însoţitorul ei și-i spuse ceva; râseră 
împreună. Îi acoperi mâna cu mâna ei, cuprinzânduii 
degetul mare. 

— Starling, spuse Barney printre dinţi. 

— Poftim? șopti Lillian. 

Lui Barney îi veni foarte greu să urmărească primul act. 
Imediat ce luminile se aprinseră în pauză, ridică din nou 
binoclul spre lojă. Gentilomul luă o cupă cu șampanie de pe 
tava chelnerului și-l oferi doamnei, apoi mai luă unul pentru 
sine. Barney focaliză imaginea pe profilul lui, pe forma 
urechilor. 

Parcurse braţele femeii pe toată lungimea lor. Erau 
dezgolite, fără semne și cu musculatura tonică, după cum îi 
spunea privirea lui experimentată. 

În timp ce Barney privea, capul gentilomului se întoarse 
ca pentru a surprinde un sunet depărtat, se întoarse în 
direcția lui Barney, și duse la ochi binoclul de operă. Barney 
ar fi putut să jure că l-a îndreptat spre el. Ridică programul 
în dreptul feţei și se ghemui în scaun, încercând să pară de 
statură medie. 

— Lillian, te rog să-mi faci un mare serviciu. 

— Hm, făcu ea. Dacă seamănă cu altele câteva de până 
acum, mai bine aud înainte să promit. 

— Plecăm când se sting luminile. Vino cu mine la Rio în 
seara asta. Fără să pui întrebări. 

Tabloul de Vermeer din Buenos Aires a fost singurul pe 
care Barney nu l-a văzut niciodată. 


* Capitolul 103 


Vreţi să urmărim perechea frumoasă de la operă? De 
acord, dar aveţi grijă... 


Buenos Aires e un oraș posedat de tango, iar noaptea aici 
are un puls al ei. Mercedes-ul, cu geamurile coborâte ca să 
se audă înăuntru muzica de la cluburile unde se dansează, 
trece aproape fără zgomot prin cartierul Recoleta spre 
Avenida Alvear și dispare în curtea unei clădiri desăvârșite 
din apropierea Ambasadei Franceze. 

Aerul e blând; pe terasa de la ultimul etaj e pregătită o 
cină târzie, dar servitorii nu se văd. 

Servitorii din această casă au moralul ridicat, dar și o 
disciplină de fier. Le este interzis să intre la ultimul etaj al 
conacului înainte de amiază. Sau după servirea primului fel 
la cină. 

Doctorul Lecter și Clarice Starling vorbesc la cină deseori 
în alte limbi decât engleza maternă a lui Starling. Ea 
dispunea de cunoștințele de franceză și spaniolă dobândite 
în liceu pe care să le îmbogăţească, și a descoperit că are 
ureche bună. Vorbesc în italiană de foarte multe ori la 
masă; nuanțele vizuale ale limbii acesteia îi oferă lui 
Starling o libertate ciudată. 

Uneori, perechea noastră dansează la cină. Uneori nu-și 
termină masa. 

Relaţia lor are mult de-a face cu penetrarea lui Clarice 
Starling, pe care ea o primește cu bucurie, o încurajează cu 
aviditate. Are mult de-a face cu învăluirea lui Hannibal 
Lecter, cu mult dincolo de hotarele experienţei lui. E cu 
putinţă ca Clarice Starling să-l sperie. Sexualitatea e o 
structură splendidă pe care ei o îmbogăţesc zi de zi. 

Palatul memoriei lui Clarice Starling e în plină 
construcţie. A preluat câteva camere din palatul memoriei 
doctorului Lecter - a găsit-o acolo de mai multe ori; dar 
palatul ei crește independent. E plin de lucruri noi. Acolo îl 
poate vizita pe tatăl ei. Hannah paște și ea acolo. Și Jack 
Crawford e acolo, când vrea să-l vadă aplecat la birou. (La o 
lună după ce Crawford s-a întors acasă din spital, durerile 
de piept s-au întors într-o noapte. În loc să cheme 
ambulanţa și să treacă din nou prin tot calvarul, a preferat 


să se rostogolească pe partea de pat a fostei lui soţii, să-și 
găsească acolo alinarea.) 

Starling a aflat despre moartea lui Crawford în timpul 
uneia din incursiunile regulate ale doctorului Lecter pe site- 
ul public al FBI în scopul de a-și admira imaginea printre 
cei mai căutaţi zece infractori. Fotografia folosită de FBI 
rămâne confortabil cu două chipuri în urmă. 

După ce Starling a citit necrologul lui Crawford, s-a 
plimbat singură aproape toată ziua, iar seara s-a bucurat să 
se întoarcă acasă. 

Cu un an în urmă a dat unul din smaraldele ei la un 
bijutier pentru a fi montat într-un inel. Pe interior e gravat 
AM-CS. Ardelia Mapp l-a primit într-un ambalaj imposibil de 
urmărit, împreună cu un bilet. Dragă Ardelia, sunt teafără 
și mai mult decât atât. Nu mă căuta. Te iubesc. Îmi pare 
rău că te-am speriat. Arde biletul. Starling. 

Mapp a luat inelul și s-a dus pe malul râului Shenandoah, 
unde îi plăcea lui Starling să alerge. A mers mult timp cu el 
în mână, furioasă, cu ochii roșii, gata să arunce inelul în 
apă, închipuindu-și cum va străluci în aer și apoi va cădea în 
apă cu un plici. În cele din urmă l-a pus pe deget și a băgat 
mâna făcută pumn în buzunar. Mapp nu prea are obiceiul 
să plângă. Așa că s-a plimbat îndelung, până s-a liniștit. Era 
întuneric când s-a întors la mașină. 

E greu de știut ce-și amintește Starling din vechea ei 
viaţă, ce a ales să păstreze. Drogurile care au susținut-o în 
primele zile nu mai au niciun rol în viaţa lor de acum. Nici 
conversațiile cu o singură sursă de lumină în cameră. 

Din când în când, doctorul Lecter scapă intenţionat o 
ceașcă pe jos, ca să se facă ţăndări. E mulțumit când vede 
că cioburile nu se adună singure să facă iar o ceașcă 
întreagă. De multe luni, Mischa nu i-a mai apărut în vis. 

Poate că într-o zi ceașca se va reîntregi din cioburi. Sau 
poate că, tot într-o zi, Starling va auzi coarda unei arbalete 
și se va deștepta, o deșteptare nedorită, dacă într-adevăr 
doarme. 


Acum ne vom retrage, câtă vreme ei dansează pe terasă - 
Barney înțeleptul a plecat deja din oraș, iar noi trebuie să-i 
urmăm exemplul. Oricare din ei ne-ar descoperi, ar fi fatal. 

Nu putem decât să învăţăm tot mai mult și să trăim. 


Sfârșit 


15: Abreviere de la Special Weapons and Tactics, forţe de intervenţie speciale, 
instruite și dotate pentru a interveni în situaţii deosebit de periculoase sau 
violente, ca de pildă în cazurile de luare de ostatici. (n.tr.). 

12: Abreviere de la Drug Enforcement Administration (DEA) - agenţie de 
aplicare a legii federale în cadrul Departamentului de Justiţie al SUA, 
însărcinată cu combaterea traficului de droguri și de utilizare în Statele Unite. 
1%. Abreviere de la Racketeer Influenced and Corrupt Organizations Act, o lege 
americană adoptată în 1870 care permite victimelor crimei organizate să-i dea 
în judecată pe cei responsabili cerând despăgubiri penale. (n.tr.). 

1%: Bârfitorul Naţional (n.tr.). 

1%: Giovanni Cimabue, pictor și decorator italian (1240-1302?) (n.tr.). 

1%. Perioadă ce a urmat Războiului de Secesiune, în scopul de a modela Sudul 
după preceptele Nordului, și de asemenea de a șterge urmele provocate de 
război în economie și în viaţa oamenilor. (n.tr.). 

12: Sunt evocate momente ale conflictului dintre Nord și Sud. (n.tr.). 

1%: Temporary Duty; însărcinare temporară. (n.tr.). 

1% Nume de stradă dat amil nitritului, un ester al acidului azotic folosit ca 
medicament, dar și ca drog recreaţional, care produce o euforie imediată, dar 
de scurtă durată și are reputaţie de afrodiziac, printre alte efecte numărându- 
se relaxarea sfincterului anal, ceea ce îl face foarte popular printre 
homosexuali. Numele de „pocnitoare” provine de la pocnetul pe care îl 
produce desfacerea unei capsule de amil nitrit. (n.tr.). 

1: Angel Dust, nume de stradă dat drogului PCP (abreviere de la 
fenciclidină). (n.tr.). 

1 Organizaţie patronată de Ministerul Agriculturii american, al cărei scop 
este instruirea tineretului în creșterea animalelor. (n.tr.). 

122: Tehnică plastică de obţinere a unor imagini prin frecarea hârtiei cu 
cărbune, cretă, creion, plumb. (n.tr.). 

12: Doctorul Lecter face aluzie la un episod al Vechiului Testament: regele 
Samson, mergând spre ţinutul filistenilor pentru a-și alege nevasta, a fost 
atacat pe drum de un leu pe care l-a ucis și l-a lăsat acolo. După câteva zile a 
trecut pe același drum și a văzut că în carcasa leului ucis și-a făcut stup un roi 
de albine. La ospăţul de nuntă, Samson a pus la încercare neamurile miresei 
cu următoarea ghicitoare: „Din cel ce mănâncă a ieșit mâncare, și din cel tare 
a ieșit dulceaţă.” (n.tr.). 

11% Restriction Fragment Length Polymorphism - variaţia lungimii unui 
fragment restrictiv produsă de o anumită enzimă restrictivă care acționează 
asupra ADN-ului de la indivizi diferiți și care poate fi folosită ca marker 
genetic. (n.tr.). 

15: SAC - Abreviere de la Strategical Air Command, Comandamentul Strategic 
Aerian. (n.tr.).