Thomas Harris — [Hannibal Lecter] 03 Doctor Hannibal

THOMAS 


DUC TOR 


virtual. -p2 zoject. eu 


THOMAS HARRIS 


Seria Hannibal Lecter 


DOCTOR HANNIBAL 


Original: Hannibal 


Traducere din limba engleză 
ANACAONA MINDRILA 


y 


virtual-project.eu 


Editura: LIDER 
1999 


e PARTEA ÎNTÂI e 


WASHINGTON, D.C. 
e Capitolul 1 


Nici nu-ți vine să crezi că o asemenea zi ar cuteza să se 
înceapă... 


Automobilul Mustang al lui Clarice Starling urcă în trombă 
rampa de la intrarea Oficiului pentru Alcool, Tutun și Arme de 
foc de pe Massachusetts Avenue, un sediu închiriat de la 
reverendul Sun Myung Moon, din spirit de economie. 

Grupul de asalt aștepta în trei vehicule: o dubă „civilă”, 
hârbuită în faţă și două dube SWAT! negre în urma ei, stăteau 
cu motoarele pornite în garajul imens, întunecat, având la bord 
echipele complete. 

Starling scoase geanta cu echipament din mașina ei și fugi 
spre vehiculul din faţă care conducea grupul, o dubă vopsită în 
alb, murdară, având lipite în lateral însemne pe care scria 
MARCELL'S CRAB HOUSE. 

Prin ușile din spate, deschise, ale dubei, patru bărbaţi o 
priveau pe Starling apropiindu-se. Îmbrăcată în uniforma de 
intervenţie, arăta suplă, cu mișcări rapide în ciuda greutăţii 
echipamentului, iar părul îi strălucea în lumina fluorescentă, 
fantomatică. 

— Femeile! Întârzie întotdeauna, zise un poliţist din poliţia 
capitalei. 

Agentul special John Brigham de la Oficiul pentru Alcool, 
Tutun și Arme de foc deţinea comanda operațiunii. 


1 Abreviere de la Special Weapons and Tactics, forțe de intervenţie speciale, instruite 
și dotate pentru a interveni în situaţii deosebit de periculoase sau violente, ca de pildă 
în cazurile de luare de ostatici. (n.tr.). 


3 


— N-a întârziat. Am chemat-o abia după ce ne-a contactat 
informatorul nostru, spuse Brigham. Probabil că a gonit în draci 
de la Quantico. Salut, Starling, dă-mi mie geanta aia. 

Starling bătu palma cu el în grabă. 

— Salut, John. 

Brigham îi spuse ceva poliţistului aflat la volan și îmbrăcat în 
haine slinoase, după cum îi cerea acoperirea; duba porni înainte 
ca ușile din spate să se închidă, ieșind în lumina după-amiezei 
plăcute de toamnă. 

Clarice Starling, veterană a dubelor de supraveghere, se 
aplecă pe sub ocularul periscopului și se așeză în spatele 
vehiculului, cât mai aproape de blocul de gheaţă uscată, 
cântărind vreo șaptezeci de kilograme, care servea drept aparat 
de aer condiţionat atunci când erau siliți să stea la pândă cu 
motorul oprit. 

Bătrâna dubă păstra acel miros de frică și transpiraţie, ca într- 
un bordel, care nu poate fi spălat niciodată. In decursul timpului 
purtase multe sigle. Cele murdare și șterse aflate acum pe 
portiere erau vechi de o jumătate de oră. Găurile de gloanţe 
astupate cu bandă adezivă erau însă mai vechi. 

Geamurile din spate erau geamuri-oglindă de supraveghere, 
făcute și ele să arate vechi și murdare. Starling vedea dubele 
mari, negre ale SWAT în urma lor. Spera că nu-și vor petrece ore 
în șir așteptând în dube, în alertă. 

Bărbaţii de lângă ea o studiau ori de câte ori se întorcea oi 
fața spre fereastră. Agentul special FBI Clarice Starling, în vârstă 
de treizeci și doi de ani, era genul de femeie care-și arată 
întotdeauna vârsta, dar știe să transforme aceasta într-un 
avantaj și să arate bine, chiar și în uniformă de intervenţie. 

Brigham își recuperă carnetul de pe locul pasagerului din faţă. 

— Cum se face că te trezești întotdeauna în rahaturi ca ăsta, 
Starling? o întrebă zâmbind. 

— Pentru că tu mă soliciţi de fiecare dată, răspunse ea. 

— Pentru treaba asta chiar am nevoie de tine. Dar, pentru 
numele lui Dumnezeu, te-am văzut îndeplinind misiuni de rutină, 
percheziţii, arestări. Nu-i treaba mea să-ntreb ce și cum, însă 
cred că cineva de la Buzzard's Point te urăște. Ar trebui să vii să 
lucrezi cu mine. Ți-i prezint pe oamenii mei, agenţii Marquez 
Burke și John Hare, iar acesta este ofițerul Bolton de la Poliţia 
orașului Washington, D.C. 


Această echipă eterogenă de descindere, compusă din 
oameni ai Oficiului pentru Alcool, Tutun și Arme de foc, echipe 
SWAT ale Oficiului de Narcotice și agenţi FBI, reprezenta 
produsul bugetelor restrânse într-o perioadă când până și 
Academia FBI era închisă din lipsă de fonduri. 

Burke și Hare arătau ca niște agenţi. Însă polițistul local, 
Bolton, arăta ca un aprod. Avea vreo patruzeci și cinci de ani, 
era supraponderal și agitat. 

Primarul orașului Washington, nerăbdător să se arate dur în 
privința narcoticelor după ce fusese el însuși prins cu ocaua 
mică, insista ca poliţia locală să ia parte la fiecare descindere 
importantă din capitală. Astfel se explica prezenţa lui Bolton. 

— Azi avem treabă cu gaşca lui Drumgo, anunţă Brigham. 

— Evelda Drumgo. Știam eu, zise Starling fără entuziasm. 

Brigham încuviinţă. 

— Și-a făcut un laborator de preparare a drogurilor lângă 
piața de pește Feliciana, pe malul râului. Omul nostru zice că azi 
prepară o porţie de „gheaţă”. Și are bilet de avion rezervat pe 
diseară, spre Insula Grand Cayman. Nu putem aștepta. 

Cristalele de metamfetamină, numite „gheață” în argou, 
determină o stare de euforie de scurtă durată, dar intensă și 
creează o dependenţă cumplită. 

— Drogurile sunt treaba DEA?, dar noi vrem s-o prindem pe 
Evelda pentru transport interstatal de arme, gradul Ill. În 
mandat sunt specificate două arme semiautomate Beretta și 
câteva MAC1O; în plus, știe locul unde se află încă o grămadă de 
asemenea arme. Starling, vreau să te concentrezi la Evelda. Ai 
mai avut de-a face cu ea și înainte. Băieţii au să-ţi asigure 
spatele. 

— Ne-am ales cu treaba cea ușoară, remarcă ofițerul Bolton 
cu oarecare încântare. 

— Starling, cred că ar fi bine să-i informezi despre Evelda, 
spuse Brigham. 

Starling aşteptă până ce duba trecu zdrăngănind și 
clătinându-se peste niște șine de cale ferată. 

— Evelda se va împotrivi, spuse ea. După cum arată, n-ai zice 
că e în stare s-o facă - a fost manechin; dar o să lupte cu voi. E 


? Abreviere de la Drug Enforcement Administration (DEA) - agenţie de aplicare a legii 
federale în cadrul Departamentului de Justiţie al SUA, însărcinată cu combaterea 
traficului de droguri și de utilizare în Statele Unite. 


5 


văduva lui Dijon Drumgo. Am arestat-o de două ori cu mandate 
RICO?, prima oară cu Dijon. Ultima oară avea în poșetă un pistol 
de nouă milimetri cu trei cartușiere și un spray paralizant, iar în 
sutien un pumnal. Nu știu ce arme are asupra ei de data asta. 
La a doua arestare am rugat-o foarte politicos să renunțe să se 
împotrivească; s-a conformat. Pe urmă, în arest, a omorât o 
colegă de celulă, pe Marsha Valentine, cu o armă confecţionată 
dintr-o lingură. Așa că nu se știe niciodată... E greu să-i citeşti 
pe chip. Marele juriu a hotărât că a fost legitimă apărare. La 
prima arestare RICO a reușit să scape basma curată, iar a doua 
oară a câștigat procesul. S-a renunţat la unele acuzaţii legate de 
arme pentru că are copii mici, iar soţul ei tocmai fusese omorât 
pe Pleasant Avenue într-un schimb de focuri trase din mașini în 
mers, poate de banda Spliff. li voi cere să se predea. Sper s-o 
facă - să încercăm s-o impresionăm. Dar, ascultați ce vă spun, 
dacă va trebui s-o potolim pe Evelda Drumgo, vreau ajutor 
consistent. Lăsaţi baltă asiguratul spatelui, vreau să fie ţintuită 
la pământ. Domnilor, să nu credeți că mă veți privi tăvălindu-mă 
pe jos cu Evelda Drumgo. 

Într-o vreme, Starling i-ar fi tratat pe acești bărbaţi cu 
respectul subalternului. Acum, deși știa că nu le place ceea ce 
aud, nu-i păsa, pentru că văzuse prea multe. 

— Evelda Drumgo are, prin intermediul lui Dijon, legături cu 
gașca numită Trey-Eight Crip, spuse Brigham. Omul nostru zicea 
că aceștia îi asigură paza, și tot ei fac distribuirea pe coastă. O 
păzesc în principal de cei din Spliff. Nu știu ce vor face tipii de la 
Crip când au să ne vadă. In general preferă să nu folosească 
armele, dacă e posibil. 

Starling interveni: 

— Ar trebui să știți că Evelda este infectată cu HIV. Dijon a 
molipsit-o, printr-un ac de seringă. A aflat pe când se afla în 
arest și a luat-o razna. |n ziua aceea a omorât-o pe Marsha 
Valentine și s-a luptat cu gardienele din închisoare. Dacă nu e 
înarmată și se împotrivește, vă puteţi aștepta să vă treziţi atinși 
de orice fel de fluid corporal. Va scuipa și va mușca, va urina și 
va defeca pe voi dacă încercaţi s-o puneţi la pământ, așa că 
mănușile și măștile sunt absolut obligatorii. Dacă o băgați într-o 


3 Abreviere de la Racketeer Influenced and Corrupt Organizations Act, o lege 
americană adoptată în 1870 care permite victimelor crimei organizate să-i dea în 
judecată pe cei responsabili cerând despăgubiri penale. (n.tr.). 


6 


mașină de poliţie, când îi atingeţi capul aveţi grijă pentru că s-ar 
putea să aibă un ac în păr, și legaţi-i picioarele. 

Burke și Hare făceau mutre tot mai lungi. Ofiţerul Bolton 
părea cam nefericit. Arătă cu bărbia lui gușată spre arma 
principală a lui Starling, un Colt .45 uzat, model guvernamental, 
cu o fâșie de bandă adezivă pe mâner, aflat pe șoldul ei drept 
într-un toc Yaqui. 

— Umbli cu ăla încărcat tot timpul? se interesă el. 

— Încărcat și cu piedica pusă în orice clipă, răspunse Starling. 

— Periculos, remarcă Bolton. 

— Vino cu mine în poligon și-o să-ți explic cum stau lucrurile, 
ofițer Bolton. 

Brigham interveni: 

— Bolton, eu am antrenat-o pe Starling pe vremea când a fost 
trei ani la rând campioană la lupta cu pistolul în concursurile 
interdepartamentale. Nu-ţi face griji cu privire la arma ei. 
Starling, cum te-au numit flăcăii din Echipa de Salvare a 
Ostaticilor, Velcro Cowboys, după ce i-ai bătut măr în concurs? 
Annie Oakley? 

— Otravă Oakely, preciză ea și-și întoarse privirea spre 
fereastră. 

Starling se simţea oarecum agresată, izolată în această dubă 
de supraveghere cu miros greu, plină de bărbaţi. Miros de 
Chaps, de Brut, de Old Spice, transpiraţie și piele tăbăcită. 
Simţea o oarecare frică, dându-i un gust de parcă ar fi ţinut un 
bănuţ în gură. O imagine mentală: tatăl ei, mirosind a tutun și a 
săpun cu parfum intens, curăță o portocală cu briceagul lui 
căruia i-a rupt vârful ascuțit, și imparte portocala pe din două cu 
ea în bucătărie. Luminile de poziție ale camionetei tatălui ei 
când a plecat în misiunea aceea nocturnă de patrulare pe străzi 
care i-a adus sfârșitul. Hainele lui în dulap. Cămașa în carouri. in 
dulapul ei, haine frumoase pe care de-o vreme încoace nu mai 
ajunge să le poarte. Îmbrăcăminte de seară atârnând trist pe 
umerașe, ca jucăriile îngrămădite într-un pod. 

— Mai avem circa zece minute, le strigă șoferul. 

Brigham privi prin parbriz și-și verifică ceasul. 

— lată planul zonei, spuse. 

Avea o schiţă desenată la repezeală cu un Magic Marker și un 
plan al clădirii cam neclar, care-i fusese trimis prin fax de la 
secţia de urbanistică a primăriei. 


— Hala pieţei de pește se află într-un șir de magazii și 
depozite de-a lungul râului. Parcell Street se întâlnește cu 
Riverside Avenue în scuarul din faţa pieţei de pește. După cum 
vedeţi, hala de pește e cu spatele spre râu. Are un doc în spate 
care se întinde pe toată lungimea clădirii, uite-aici. Lângă hala 
de pește, la parter e laboratorul Eveldei. Intrarea e aici în faţă, 
chiar lângă copertina halei. În timp ce Evelda prepară drogurile, 
paznicii ei vor sta de pază afară, supraveghind o suprafaţă de 
cel puţin trei cvartale. S-a mai întâmplat înainte s-o anunţe la 
timp ca să poată să arunce totul. Așa că o echipă obișnuită de 
descindere a DEA, aflată în a treia dubă, va pătrunde pe partea 
cu docul, dintr-o barcă de pescuit, la ora 15:00. Noi, cu duba 
asta, ne putem apropia cel mai mult, chiar până la intrarea din 
stradă, cu câteva minute înaintea descinderii. Dacă Evelda iese 
prin faţă, punem mâna pe ea. Dacă rămâne înăuntru, 
pătrundem prin ușa dinspre stradă imediat după ce ei intră pe 
partea cealaltă. În a doua mașină sunt întăririle noastre, șapte 
inși, care intră la ora 15:00, asta în cazul când nu-i chemăm noi 
mai devreme. 

— Cum forțăm ușa? întrebă Starling. 

Burke răspunse: 

— Dacă lucrurile par liniștite, o spargem în stilul clasic. Dacă 
auzim bufnituri sau Împuşcături, e „treaba lui Avon”. 

Și Burice își bătu cu palma pușca. Starling mai văzuse până 
atunci această procedură: „treaba lui Avon” presupune o pușcă 
cu cartușe magnum de 75 mm umplute cu pulbere fină de 
plumb, așa încât să distrugă încuietoarea fără să rănească 
oamenii aflaţi de cealaltă parte a ușii. 

— Și copiii Eveldei? Unde sunt? mai vru să știe Starling. 

— Informatorul nostru a văzut-o când i-a lăsat la creșă, spuse 
Brigham. Informatorul e intim în familie, mă rog, pe cât de intim 
poate fi folosind prezervativul. 

Staţia radio a lui Brigham prinse viaţă; se auzi zgomot în 
cască, și el prinse să cerceteze porţiunea de cer pe care putea 
să o vadă prin geamul din spate al dubei. 

— Poate că nu face decât să se plimbe, spuse el în microfonul 
pe care-l purta la gât. 

li strigă apoi șoferului: 

— Echipa doi a văzut un elicopter de știri cu un minut în urmă. 
Tu ai văzut ceva? 


— Nu. 

— Să sperăm că n-are nimic de-a face cu noi. Haideţi, să ne 
pregătim. 

Șaptezeci și cinci de kilograme de gheață uscată nu pot răcori 
cinci persoane aflate într-o dubă metalică, într-o zi călduroasă, 
mai cu seamă atunci când aceștia poartă echipament de 
protecţie. Când Bolton ridică brațele, demonstră că o doză de 
deodorant nu înseamnă același lucru cu un duș. 

Clarice Starling cususe perniţe de burete la umerii cămășii, pe 
dinăuntru, ca să mai preia o parte din greutatea vestei Kevlar 
antiglonț - cel puţin așa spera. Vesta avea greutatea 
suplimentară a unei plăci de ceramică în spate și a alteia 
identice în față. 

Unele întâmplări tragice o învăţaseră care este valoarea plăcii 
din spate. Să efectuezi o descindere cu pătrundere forțată în 
fruntea unei echipe pe care nu o cunoști, alcătuită din oameni 
cu nivele de instruire diferite este o inițiativă periculoasă. Atunci 
când te afli în fruntea unui șir de începători speriaţi se poate 
întâmpla să te trezești cu coloana vertebrală zdrobită de un 
glonţ tras chiar de oamenii tăi. 

La trei kilometri distanţă de râu, a treia dubă se desprinse 
pentru a duce echipa de descindere DEA la punctul de întâlnire 
cu barca de pescuit, iar duba de întărire rămase la o distanţă 
discretă în urma vehiculului alb camuflat. 

Împrejurimile începeau să arate tot mai jerpelit. O treime în 
clădiri aveau ferestrele acoperite cu scânduri, iar pe marginea 
trotuarelor se înșirau resturi de automobile devastate și arse. 
Bărbaţi tineri leneveau pe la colţuri, în faţa barurilor și a 
dughenelor. Niște copii se jucau în jurul unei saltele care ardea 
pe trotuar. 

Dacă oamenii de pază ai Eveldei se aflau la posturi, erau bine 
ascunși printre obișnuiţii trotuarelor. În jurul magazinelor de 
băuturi și în parcările magazinelor de legume, mai mulți bărbați 
ședeau în mașini și pălăvrăgeau. 

O mașină decapotabilă Impala cu garda joasă, în care se aflau 
patru tineri negri, intră în traficul aerisit și merse un timp în 
spatele dubei. Şoferul făcu botul mașinii să salte, pentru 
amuzamentul fetelor pe lângă care treceau, iar bubuitul 
casetofonului lor făcu să vibreze metalul dubei. 


Privind prin oglinda falsă a geamului din spate, Starling se 
convinse că tinerii din mașina decapotabilă nu constituiau o 
ameninţare - un echipaj Crip înarmat folosește aproape 
întotdeauna o berlină puternică, de mărime obișnuită, sau o 
camionetă, suficient de veche pentru a fi în ton cu împrejurimile, 
iar geamurile din spate sunt coborâte complet. Înăuntrul ei se 
află o echipă de trei, uneori patru inși. Dacă nu-ţi păstrezi 
sângele rece, până și o echipă de baschet într-un Buick poate 
să-ți pară amenințătoare. 

În vreme ce așteptau la semafor, Brigham dădu la o parte 
capacul de pe ocularul periscopului și-l bătu pe Bolton pe 
genunchi: 

— Vită-te în jur și vezi dacă zărești pe trotuar vreuna din 
celebrităţile locale. 

Obiectivul periscopului este mascat de aerisirea de pe capotă. 
Are vedere doar în lateral. 

Bolton făcu o rotaţie completă și se opri, frecându-se la ochi. 

— Drăcia se scutură prea tare din cauza turaţiei motorului. 

Brigham verifică prin radio echipa din barcă. 

— Se află la patru sute de metri de ţintă, repetă el pentru 
echipajul din dubă. 

Au prins roșu la un semafor aflat la numai un cvartal distanţă 
pe Parcell Street și-au rămas privind piaţa de pește un timp care 
le-a părut foarte lung. Șoferul s-a întors ca pentru a-și verifica 
oglinda exterioară și-i spuse printre dinţi lui Brigham: 

— Se pare că nu-s prea mulţi cumpărători de pește. Gata, îi 
dăm drumul. 

Semaforul se schimbă și, la ora 2:57, cu exact trei minute 
înainte de ora zero, duba hârbuită se opri în faţa pieței de pește 
Feliciana, într-un loc bun, lângă trotuar. Cei din spate auziră 
zgomotul care-i anunţă că șoferul a tras frâna de mână. 

Brigham îi predă periscopul lui Starling. 

— Vezi cum stau lucrurile. 

Starling parcurse cu periscopul fațada clădirii. Mese și lăzi cu 
pește la gheaţă pe trotuar, sub o copertină de pânză. Peștii 
dungaţi pescuiţi în largul țărmurilor statului Carolina erau 
aranjaţi artistic, pe soiuri, pe gheaţa tăiată bucăţi, crabii mișcau 
din picioare în lăzi deschise, iar homarii se căţărau unul peste 
altul într-un container. Negustorul de pește, băiat deștept, 
pusese bureţi umezi peste ochii peștilor mai mari, pentru a 


10 


rămâne lucioși până la sosirea valului de seară al gospodinelor 
precaute care vor da târcoale mărfii și-o vor studia cu grijă. 

Razele soarelui făceau să apară un curcubeu în jetul de apă 
de la masa de curăţat pește, așezată afară, unde un bărbat cu 
înfățișare de latino-american și antebrațe groase despica un 
rechin mako cu mișcări graţioase ale cuţitului curbat și pe urmă 
spălă interiorul peștelui mare cu un jet puternic de apă. Apa 
însângerată se prelinse spre rigolă și Starling o auzi cum curge 
pe sub vehicul. 

Starling privi cum șoferul întră în vorbă cu negustorul de 
pește, și-i pune o întrebare. Acesta se uită la ceas, ridică din 
umeri și arătă spre un restaurant din zonă. Șoferul se plimbă 
prin piață un minut, aprinse o ţigară și se îndepărtă în direcţia 
cafenelei. 

Dintr-un difuzor din piață se auzea „Macarena” suficient de 
tare ca Starling să audă clar în mașină; nu va mai putea să 
suporte niciodată această melodie. 

Ușa care-i interesa se afla în dreapta, o ușă dublă, metalică, 
într-o ramă tot din metal, cu o singură treaptă de beton. 

Starling era gata să abandoneze periscopul când ușa se 
deschise. Un bărbat alb, solid, în cămașă hawaiană și sandale 
ieși în stradă. Cu o mână ţinea strâns la piept o geantă; cealaltă 
mână se afla îndărătul genţii. Un negru subţiratic ieși în urma lui 
ducând un impermeabil. 

— Fiţi pe fază, anunţă Starling. 

În spatele celor doi bărbaţi apăru Evelda Drumgo, gâtul ei 
lung de Nefertiti și fața frumoasă arătându-se peste umerii lor. 

— Evelda iese în spatele a doi tipi, se pare că-și fac bagajele. 

Nu reuși să lase periscopul suficient de repede ca să evite 
ciocnirea cu Brigham. Starling își puse casca. Brigham vorbea în 
stația radio: 

— Echipa Unu către toate unitățile. Acţiune. Acţiune. Ținta a 
ieșit pe partea noastră, pornim. 

Apoi se adresă oamenilor săi: 

— Să-i punem la pământ cât mai liniștit cu putinţă. 

Trase piedica armei sale cu gaze. 

— Barca ajunge în treizeci de secunde, să-i dăm drumul. 

Starling ieși prima. Cozile Eveldei zburară prin aer când 
întoarse capul spre ea. Starling conștientiză prezenţa bărbaţilor 
de alături cu armele în mână, strigând „La pământ, la pământ!” 


11 


Evelda ieși dintre cei doi bărbați. 

Evelda ducea un sugar într-un ham atârnat de gât. 

— Staţi, staţi, nu vreau probleme, le spuse bărbaţilor de lângă 
ea. Aşteptaţi. 

Păși înainte cu o ţinută princiară, ţinând bebelușul sus în fața 
ei, cât îi permitea hamul, păturica atârnând în jos. 

Dă-i o șansă. Starling puse pistolul în toc imediat, întinse 
brațele, cu palmele deschise. 

— Evelda! Dă copilul încoace. Vino la mine. 

În spatele lui Starling, zgomotul unui motor puternic cu opt 
cilindri și scrâșnet de cauciucuri. Nu putea să se întoarcă. Dă, 
Doamne, să fie întăririle! 

Evelda o ignoră, se îndreaptă spre Brigham, păturica flutură 
când arma automată MAC10 se descarcă de sub ea; Brigham se 
prăbușește, cu faţa scăldată de sânge. 

Bărbatul alb și solid dădu drumul genţii. Burke văzu pistolul 
automat și trase o salvă inofensivă de pulbere de plumb din 
încărcătura Avon a puștii sale. Încărcă, dar nu la timp. Bărbatul 
solid trase și-l nimeri pe Burke la nivelul pelvisului, sub vesta 
antiglonţ, apoi se roti spre Starling, care se ridică și-l împușcă 
de două ori în mijlocul cămășii hawaiene înainte ca el să poată 
trage. 

Focuri de armă în spatele lui Starling. Negrul slăbănog smulse 
impermeabilul de pe arma sa și întoarse la adăpost în clădire, în 
timp ce o lovitură ca un pumn zdravăn în spate o îmbrânci pe 
Starling înainte de-i tăie respiraţia. Se întoarse și văzu pistolarii 
bandei Crip în stradă, într-o berlină Cadillac cu geamurile 
deschise, doi dintre ei stând în picioare, pe jumătate ieșiți prin 
geamurile deschise și trăgând peste acoperișul mașinii; un al 
treilea trăgea de pe bancheta din spate. Flăcări și fum ieșind din 
trei ţevi de armă, gloanţele sfâșiind aerul în jurul ei. 

Starling se aruncă în spaţiul dintre două mașini parcate 
alături; îl văzu pe Burke scuturat de spasme, pe șosea. Brigham 
stătea nemișcat, un șuvoi de sânge îi curgea din cască. Hare și 
Bolton trăgeau dintre mașini, de cealaltă parte a străzii, unde 
parbrizele se pulverizau și cioburile acopereau drumul, un 
cauciuc explodă când o rafală de armă automată din Cadillac îi 
localiză. Starling, cu un picior în rigolă, se ridică să se uite. 

Doi pistolari stând în picioare, ieșiţi prin geamuri, trăgeau 
peste acoperișul mașinii, iar șoferul trăgea dintr-un pistol aflat în 


12 


mâna liberă. Al patrulea, de pe bancheta din spate, deschise ușa 
și o smuci înăuntru pe Evelda cu copilul. Ea avea în mână 
geanta. Trăgeau spre Bolton și Hare, aflaţi de cealaltă parte a 
străzii; cauciucurile din spate ale Cadillac-ului fumegară și 
mașina porni. Starling se ridică, ţinti mașina și-l împușcă pe 
șofer în cap. Trase de două ori în pistolarul care stătea în 
picioare la geamul din față și acesta se prăbuși pe spate. Ea 
dădu drumul încărcătorului din pistol și băgă un altul înainte ca 
primul, gol, să atingă pământul, fără să-și ia ochii de la mașină 
vreo clipă. 

Cadillac-ul se frecă de un șir de mașini de pe cealaltă parte a 
străzii și se opri într-un zgomot de tablă strivită. 

Starling se îndreptă spre Cadillac. Un pistolar încă mai stătea 
în cadrul geamului din spate, cu o privire înnebunită, cu pieptul 
strivit între Cadillac și o mașină parcată, împingând cu mâinile 
acoperișul mașinii. Arma lui alunecă de pe acoperiș. Două mâini 
goale răsăriră la celălalt geam din spate. Un bărbat cu eșarfă 
albastră la gât ieși din mașină cu mâinile sus și o luă la 
sănătoasa. Starling îl ignoră. 

Undeva în dreapta ei se auzi un foc de armă și cel care fugea 
se împiedică și căzu pe burtă, apoi încercă să se târâie sub o 
mașină. Deasupra se auzeau elicele unui elicopter. 

Cineva striga în hala de pește „Rămâneţi jos! Rămâneți jos!” 
Oameni sub tejghele; apa de la masa de curăţat abandonată se 
înalţă în aer într-un jet de fântână arteziană. 

Starling înaintează spre Cadillac. Mișcare în spatele mașinii. 
Mișcare în Cadillac. Mașina se clatină. Sugarul plânge înăuntru. 
Focuri de armă, geamul din spate se face ţăndări și cioburile cad 
înăuntru. 

Starling ridică braţul și strigă fără să se întoarcă: 

— NU TRAGE! Nu trage. Fii atent la ușă. În spatele meu. Fii 
atent la ușa halei de pește. Evelda! 

Mișcare în spatele mașinii. Sugarul plânge înăuntru. 

— Evelda, scoate-ţi mâinile pe geam. 

Evelda Drumgo iese din mașină. Copilul urlă. „Macarena” 
răsună din difuzoarele magazinului de pește. Evelda a ieșit și se 
îndreaptă spre Starling, ţinându-și plecat capul frumos, braţele 
strângând tare copilul la piept. 

Burke tresărea spasmodic pe jos, lângă ele. Spasme mai slabe 
acum, că pierduse aproape tot sângele. „Macarena” părea să-l 


13 


imite. Cineva, mișcându-se cu grijă fără să se ridice prea mult, 
ajunse lângă el, se întinse alături și apăsă pe rană ca să 
oprească hemoragia. 

Starling ţinea arma îndreptată spre pământ, în faţa Eveldei. 

— Evelda, arată-mi mâinile, haide, te rog, arată-mi mâinile. 

O umflătură în păturică. Evelda, cu cozile ei împletite și ochii 
negri de egipteană, înălță capul și-o privi pe Starling. 

— Ca să vezi, Starling, tu erai. 

— Evelda, nu face asta. Gândește-te la copil. 

— Hai să facem schimb de fluide, căţea! 

Pătura flutură, ceva despică aerul. Starling o împușcă pe 
Evelda Drumgo în gură, prin buza de sus, și partea din spate a 
capului ei explodă. 

Starling ajunse jos cu o durere ascuţită într-o parte a capului 
și cu respiraţia tăiată. Evelda era și ea pe jos, în genunchi, 
îndoită de mijloc, cu sângele curgându-i valuri din gură, peste 
copil, al cărui plânset era acum înăbușit de corpul ei. Starling se 
târi spre ea și trase de cataramele fine ale hamului în care 
ședea copilul. Scoase pumnalul afară din sutienul Eveldei, îl 
deschise fără să se uite la el și tăie hamul. Copilul era roșu și 
alunecos, iar lui Starling îi venea greu să-l ţină. 

Cu copilul plin de sânge în braţe, Starling ridică ochii 
îndurerată. Văzu apa ţâșnind în aer în faţa halei de pește și fugi 
într-acolo. Mătură cuţitele și măruntaiele de pește, puse copilul 
pe masă și îndreptă furtunul cu jet puternic spre el, acest copil 
cu piele măslinie, stând pe o scândură albă de tocat, printre 
cuțite și intestine de pește și capul rechinului lângă el, spălat de 
sângele infestat cu HIV, sângele lui Starling curgând peste el și 
fiind apoi spălat împreună cu sângele Eveldei într-un singur 
pârâiaș la fel de sărat ca și marea. 

Apa ţâșnește în sus, un curcubeu batjocoritor care vorbește 
despre împărăţia Domnului, stindard sclipitor peste urmările 
intervenţiei uneltei Sale oarbe. Starling nu vede nicio rană pe 
trupul copilului. In difuzoare bubuie Macarena și o lumină ca de 
stroboscop se declanșează într-una, până când Hare îl târăște 
pe fotograf de-acolo. 


14 


e Capitolul 2 


O fundătură într-un cartier muncitoresc din Arlington, Virginia, 
puţin după miezul nopţii. E o noapte caldă de toamnă, după 
ploaie. Un vânt nehotărât, împins de un front de aer rece care 
înaintează. Înconjurat de mirosul pământului reavăn și al 
frunzelor umede, un greiere își scârțâie cântecul. Apoi e redus la 
tăcere de o vibraţie puternică, duduitul înăbușit al unui 
automobil Mustang de 5000 cmc, cu bare de protecţie din oțel 
inoxidabil, care intră în fundătură urmat de o mașină a poliţiei 
federale. Cele două mașini opresc pe aleea unui duplex îngrijit. 
Mustang-ul se cutremură puţin înainte ca motorul să-i fie oprit. 
După ce motorul tace, greierele așteaptă o clipă și-apoi își reia 
țârâitul, ultimul înainte de îngheț, ultimul dintre toate. 

Un poliţist în uniformă iese din Mustang de pe locul șoferului. 
Înconjoară mașina și deschide portiera pasagerului ca să iasă 
Clarice Starling. Ea coboară. O banderolă albă ţine un bandaj 
peste ureche. Pe gât, deasupra bluzei verzi de chirurgie pe care 
o poartă în locul cămășii, se văd pete roșu-portocalii de soluţie 
dezinfectantă Betadine. 

Duce într-o pungă de plastic standard lucrurile ei personale: 
bomboane cu mentă, chei, legitimaţia de agent special al FBI, 
un încărcător cu cinci cartușe, o butelie mică de spray 
paralizant. Mai are în mână o centură și un toc de armă gol. 
Polițistul îi înmânează cheile mașinii. 

— Mulţumesc, Bobby. 

— Vrei să vin cu Pharon înăuntru și să mai stăm puţin cu tine? 
Sau s-o aduc pe Sandra? Oricum e trează, mă așteaptă. Pot s-o 
aduc să rămână cu tine câtva timp, dacă ai nevoie să-ţi ţină 
cineva de urât... 

— Nu, mă duc în casă. Ardelia o să se întoarcă și ea. 
Mulţumesc, Bobby. 

Polițistul urcă în mașina care-l așteaptă, alături de partenerul 
lui, și după ce o văd pe Starling intrată în casă, mașina pleacă. 

În spălătoria din casa lui Starling e cald și miroase a balsam 
pentru ţesături. Furtunurile de la mașina de spălat și uscătorul 
de rufe sunt prinse la locul lor cu inele din plastic. Starling își 
pune obiectele personale pe mașina de spălat. Cheile mașinii 
scot un sunet strident lovindu-se de capacul metalic. Scoate 


15 


rufele spălate din mașină și le îndeasă în uscător. Își dezbracă 
pantalonii de la uniformă, pe care îi aruncă în mașina de spălat 
împreună cu bluza verde de spital și cu sutienul pătat de sânge 
și pune mașina în funcţie. Rămâne doar în chiloţi și șosete, cu 
un pistol Special de calibrul .38 cu percutorul înfășurat în pânză, 
aflat într-un toc prins de gleznă. Pe spate vânătăi livide, cotul 
julit. Ochiul și obrazul drept umflate. 

Mașina de spălat se încălzește și apa începe să plescăie. 
Starling se înfășoară într-un prosop mare de plajă și intră în 
sufragerie. Se întoarce cu o porţie zdravănă de whisky Jack 
Daniels sec într-un pahar. Se așază pe covorașul de cauciuc din 
fața mașinii de spălat și se sprijină de ea în întuneric, în vreme 
ce mașinăria caldă se scutură și plescăie. Stă pe dușumea cu 
faţa în sus și hohotește uscat de câteva ori înainte să apară 
lacrimile. Lacrimi arzătoare care-i alunecă pe obraji. 

e 

Pe Ardelia Mapp a adus-o acasă prietenul ei noaptea pe la unu 
fără un sfert, după o plimbare lungă cu maşina de la Cape May; 
și-au urat noapte bună în fața ușii. Mapp se afla în baie când a 
auzit apa curgând, bufniturile din țevi dovedind că maşina de 
spălat își continua programul. 

S-a întors în casă și a aprins luminile din bucătăria pe care o 
împărțea cu Starling. O văzu pe Starling în spălătorie stând pe 
jos, cu bandajul în jurul capului. 

— Starling! O, draga de tine. 

Îngenunche lângă ea repede. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am fost împușcată în ureche, Ardelia. Mi-au dres-o la 
Walter Reed. Nu aprinde lumina, bine? 

— Bine. Să-ţi pregătesc ceva. N-am auzit ce s-a întâmplat, 
ascultam muzică în mașină. Spune-mi. 

— John s-a dus, Ardelia. 

— Johnny Brigham! Nu se poate! 

Mapp și Starling fuseseră amândouă îndrăgostite de Brigham 
pe vremea când acesta era instructor de tir la Academia FBI. 
Încercaseră să-i descifreze tatuajul prin mâneca de la cămașă. 
Starling dădu din cap și-și șterse ochii cu dosul palmei, ca un 
copil. 

— Evelda Drumgo și câţiva din banda Crip. Evelda l-a 
împușcat. l-au venit de hac și lui Burke, Marquez Burke de la 


16 


OATA. Eram toţi împreună. Eveldei i s-a dat de veste dinainte și 
un echipaj de televiziune de la știri a ajuns acolo în același timp 
cu noi. Evelda era în sarcina mea. N-a vrut să renunţe, Ardelia. 
N-a vrut să renunțe, și avea copilul în braţe. Ne-am împușcat 
reciproc. Ea e moartă. 

Mapp n-o mai văzuse niciodată pe Starling plângând. 

— Ardelia, azi am ucis cinci oameni. 

Mapp se așeză pe jos lângă Starling și-o cuprinse cu braţul. Se 
sprijiniră amândouă de mașina de spălat care își vedea în 
continuare de treabă. 

— Și copilul Eveldei? 

— L-am curăţat de sânge, nu avea nicio leziune pe piele, cel 
puţin eu n-am văzut niciuna. La spital mi-au spus că, din punct 
de vedere fizic, n-are nimic. Au să-l externeze peste vreo două 
zile; îl ia mama Eveldei. Ardelia, știi care a fost ultimul lucru pe 
care mi l-a spus Evelda? A zis „Hai să facem schimb de fluide, 
cățea”. 

— Hai să-ţi pregătesc ceva, spuse Mapp. 

— Ce? întrebă Starling. 


e Capitolul 3 


O dată cu zorile cenușii apărură ziarele și primele știri ale 
zilei. 

Mapp veni cu niște brioșe când o auzi pe Starling umblând 
prin casă și urmăriră știrile împreună. 

CNN și alte posturi de televiziune cumpăraseră drepturile de 
difuzare a casetei filmate de WFUL-TV din elicopter. Era un 
reportaj extraordinar, filmat direct de deasupra capetelor lor. 

Starling privi: trebuia să vadă că Evelda a tras prima. Se uită 
la Mapp și văzu mânie pe chipul măsliniu. 

Apoi Starling fugi în baie să vomite. 

— E greu de privit, spuse când se întoarse, nesigură pe 
picioare și palidă. 

Ca de obicei, Mapp trecu direct la subiect, fără ocolișuri: 

— Vrei să mă întrebi ce părere am despre faptul că ai omorât- 
o pe negresa aceea cu copilul în braţe. Uite răspunsul. Ea a tras 
prima. Vreau să trăiești. Dar, Starling, gândește-te la cei care au 


17 


gândit situaţia asta nebunească. Ce fel de raţionament imbecil 
te-a pus față în faţă cu Evelda Drumgo în locul ăla nenorocit, ca 
să rezolvaţi problema legată de droguri cu niște afurisite de 
arme? Cât de bine gândit a fost? Sper că ai să cugeți dacă mai 
vrei sau nu să scoţi castanele din foc pentru alţii. 

Mapp turnă ceai în cești ca să-și sublinieze spusele. 

— Vrei să stau cu tine? Pot să-mi iau o zi liberă. 

— Mulţumesc. Nu-i nevoie. Sună-mă. 

Ziarul National Tattler', unul din principalii beneficiari ai 
înmulţirii fără precedent a presei de scandal în anii nouăzeci, 
scosese un supliment extraordinar chiar și pentru standardele 
lor. Cineva l-a aruncat pe treptele casei la jumătatea dimineţii. 
Starling l-a găsit când s-a dus să vadă ce-a fost cu bufnitura 
aceea. Se aștepta la tot ce putea fi mai rău, și chiar așa era: 5 

„ÎNGERUL MORŢII. CLARICE STARLING, MASINĀRIA UCIGASĀ 
DE LA FB, declama titlul din National Tattler cu caractere 
Railroad Gothic de șaptezeci și două de puncte. Pe prima pagină 
existau trei fotografii: Clarice Starling în uniformă trăgând cu un 
pistol de calibrul .45 într-un concurs, Evelda Drumgo în stradă, 
aplecată peste copilul ei, cu capul înclinat ca al unei Madonne 
de Cimabue”, cu creierul explodat, și, în sfârșit, din nou Starling 
așezând un bebeluș mulatru dezbrăcat pe o masă de tocat albă, 
printre cuțite, intestine de pește și capul unui rechin. 

Explicaţia de sub fotografii era: „Agentul special FBI Clarice 
Starling, cea care l-a omorât pe criminalul în serie Jame Gumb, 
adaugă cel puțin cinci noi semne de răboj pe arma ei. O mamă 
cu pruncul în brate și doi ofițeri de poliție se numără printre cei 
uciși în urma raidului nereușit al celor de la narcotice.” 

Editorialul relata cariera în domeniul narcoticelor a Eveldei și 
a lui Dijon Drumgo și apariţia bandei Crip în peisajul măcinat de 
lupte din Washington, D.C. Exista o scurtă menţiune despre 
cariera militară a ofițerului John Brigham, căzut la datorie, unde 
îi erau enumerate decoraţiile. 

Lui Starling i se rezervase o casetă pe prima pagină, cu 
trimitere la articolul de fond, având deasupra o fotografie 
inocentă care o arăta într-un restaurant, îmbrăcată într-o rochie 
cu decolteu oval, cu chipul însuflețit: 


4 Bârfitorul Naţional (n.tr.). 
5 Giovanni Cimabue, pictor și decorator italian (1240-1302?) (n.tr.). 


18 


Clarice Starling, agent special FBI și-a avut ora ei de glorie 
atunci când l-a împușcat mortal pe criminalul în serie Jame 
Gumb, ucigașul supranumit „Buffalo Bill", în urmă cu șapte ani, 
în subsolul casei acestuia. Acum este posibil să se afle în fata 
unor acuzații la nivel departamental și a răspunderii civile în 
urma morții, joi, a unei mame din Washington acuzată de 
fabricarea ilegală de amfetamine (vezi articolul de fond, pagina 
1). 

„Acesta ar putea fi sfârșitul carierei sale”, s-a pronunțat o 
sursă de la Oficiul pentru Alcool, Tutun și Arme de foc, agentia- 
soră a FBI. „Nu cunoaștem toate detaliile cu privire la 
desfășurarea evenimentelor, dar John Brigham ar trebui să fie în 
viață azi. Acesta este ultimul lucru de care FBI are nevoie, după 
Ruby Ridge”, a mai spus sursa, care a refuzat să i se 
menționeze identitatea. 

Cariera colorată a lui Clarice Starling a început la scurt timp 
după sosirea ei la Academia FBI ca studentă. Absolventă de 
excepție a Universității Virginia, licențiată în psihologie și 
criminalistică, a fost însărcinată cu _ intervievarea doctorului 
Hannibal Lecter, un dement criminal numit de acest ziar 
„Hannibal Canibalul”, și a primit de la acesta informații care s-au 
dovedit importante în identificarea lui Jame Gumb și salvarea 
ostaticei acestuia, Catherine Martin, fiica fostei senatoare din 
Tennessee. 

Agenta Starling a fost campioană la lupta cu pistolul în 
concursurile interdepartamentale timp de trei ani la rând înainte 
să se retragă din competiţie. În mod ironic, ofițerul Brigham, 
care a murit sub ochii ei, era instructor de arme de foc la 
Quantico pe vremea când Starling s-a instruit acolo, și i-a fost 
antrenor pentru concursuri. 

Un purtător de cuvânt al FBI a afirmat că agenta Starling va fi 
suspendată din serviciu, cu plată, în așteptarea rezultatului 
anchetei interne a FBI. Se așteaptă în cursul acestei săptămâni 
o audiere în fața Biroului de Răspundere Profesională, inchiziția 
temută a FBI. 

Rudele răposatei Evelda Drumgo afirmă că vor cere daune 
civile de la guvernul Statelor Unite și de la Starling personal, 
intenționând să intenteze procese pentru moarte nejustificată. 


19 


Fiul în vârstă de trei luni al lui Drumgo, care se vede în brațele 
mamei sale în fotografiile dramatice ale schimbului de focuri, nu 
a fost rănit. 

Avocatul Telford Higgins, care a apărat familia Drumgo în 
numeroase procese penale, a susținut că arma agentului special 
Starling, un pistol Colt semiautomat modificat, nu a primit 
aprobarea pentru a fi utilizat de către forțele de ordine din 
orașul Washington. „Este un instrument periculos, mortal, 
nepotrivit pentru a fi utilizat de forțele de ordine”, spunea 
Higgins. „Însăși folosirea lui constituie o _ primejduire, prin 
neglijență, a vieților omenești”, a mai remarcat același avocat al 
apărării. 


Ziarul Tattler a cumpărat de la unul din informatorii săi chiar 
și numărul de telefon de la locuinţa lui Clarice Starling, și a tot 
sunat până când Starling a scos receptorul din furcă și și-a 
folosit telefonul mobil din dotare ca să sune la birou. 

Pe Starling nu o durea prea tare urechea și partea umflată a 
feței, atâta timp cât nu atingea bandajele. Cel puţin nu simţea 
pulsaţii în zonele lovite. Două pastile de Tylenol erau de ajuns. 
Nu avea nevoie de tabletele de Percocet pe care i le prescrisese 
medicul. Ziarul Washington Post alunecă de pe așternut pe 
podea și ea ațipi sprijinită de tăblia patului, cu resturi de praf de 
pușcă pe mâini și lacrimi uscate pe obraji. 


e Capitolul 4 


Se întâmplă să te îndrăgostești de Birou, dar Biroul 
nu se îndrăgostește de tine. 

Maximă din ședințele de consiliere 

psihologică după despărțirea de FBI 


Sala de sport a FBI din clădirea J. Edgar Hoover era aproape 
pustie la această oră matinală. Doi bărbaţi de vârstă mijlocie 
alergau nu foarte repede pe pista interioară. Clinchetul unui 
cântar într-un colţ îndepărtat și strigătele și impacturile unui joc 
de tenis stârneau ecouri în încăperea vastă. 


20 


Vocile celor care alergau nu aveau ecou. Jack Crawford alerga 
cu Tunberry, directorul FBI, la cererea acestuia din urmă. 
Parcurseseră peste trei kilometri și începeau să gâfâie. 

— Blaylock de la OATA trebuie să se încline cum bate vântul 
pentru întâmplarea de la Waco. E terminat, chiar dacă încă nu 
se vede, și el știe, spuse directorul. Ar putea la fel de bine să-l 
anunţe pe reverendul Moon că eliberează spaţiul. 

Faptul că Oficiul pentru Alcool, Tutun și Arme de foc închiria 
spaţiu pentru birouri în Washington de la reverendul Sun Myung 
Moon era o sursă de amuzament pentru FBI. 

— lar Farriday trebuie să plece, pentru ce s-a întâmplat la 
Ruby Ridge, continuă directorul. 

— Nu înţeleg de ce, răspunse Crawford. 

Lucrase cu Farriday în New York în anii șaptezeci, pe când 
mafia picheta Biroul Teritorial FBI de la intersecția Third Avenue 
cu 69th Street. 

— Farriday e un om de treabă. Nu el a stabilit regulile de 
intervenţie pe teren. 

— l-am comunicat ieri dimineață. 

— Pleacă fără tinichele? întrebă Crawford. 

— Să zicem doar că-și păstrează privilegiile. Vremuri 
periculoase, Jack. 

Ambii bărbaţi alergau cu capul întors. Ritmul se iuți puţin. Cu 
coada ochiului, Crawford îl văzu pe director cântărindu-i condiţia 
fizică. 

— Câţi ani ai tu, Jack, cincizeci și șase? 

— Exact. 

— Încă un an până la pensionarea obligatorie. Mulţi o fac pe la 
patruzeci și opt, cincizeci, când încă își mai pot găsi o slujbă. Tu 
n-ai vrut asta nicio clipă. După ce a murit Bella, ai vrut doar să 
ai mereu ceva de făcut. 

Văzând că Crawford nu răspunde, directorul înţelese că a spus 
ce nu trebuia. 

— Nu vreau să iau treaba asta în derâdere, Jack. Mai zilele 
trecute chiar, Doreen spunea cât de mult... 

— Încă mai este câte ceva de făcut la Quantico. Vrem să 
simplificăm programul PECV pe Web, așa încât orice poliţist să-l 
poată folosi, ai văzut în buget. 

— Ţi-ai dorit vreodată să fii director, Jack? 

— Nu m-am gândit nicio clipă că e postul ce mi s-ar potrivi. 


21 


— Nici nu e, Jack. Nu ai nimic în comun cu politica. N-ai fi 
putut niciodată să fii director. N-ai fi putut niciodată să fii un 
Eisenhower, Jack, sau un Omar Bradley. 

Îi făcu semn lui Crawford să se oprească și rămaseră amândoi 
lângă pistă, respirând cu greutate. 

— Ai fi putut însă să fii un Patton. Poţi să-i conduci prin iad și 
să-i faci să te iubească. E un dar pe care eu nu-l am. Eu trebuie 
să-i împing de la spate. 

Tunberry privi repede în jur, își ridică prosopul de pe o bancă 
și-l puse după gât, ca pe veșmântul unui călău. Ochii îi 
străluceau. 

Unii oameni trebuie să-și adune mânia pentru a fi duri, 
reflectă Crawford în vreme ce privea mișcările gurii lui Tunberry. 

— În problema răposatei doamne Drumgo cu arma ei MAC10 
și laboratorul de metamfetamină, împușcată mortal pe când se 
afla cu copilul în braţe: Comisia de Supraveghere Judiciară vrea 
o jertfă semnificativă. Carne proaspătă, consistentă. La fel vrea 
și presa. DEA trebuie să le ofere o victimă. ATF trebuie să le 
jertfească și ei un om. Și noi trebuie să facem același lucru. Dar 
în cazul nostru s-ar putea să se mulțumească și cu ceva mai 
puţin consistent. Krendler crede că putem să le-o dăm pe 
Clarice Starling și ne vor lăsa în pace. Sunt de acord cu el. ATF și 
DEA își asumă vina pentru planificarea raidului. Starling a 
apăsat pe trăgaci. 

— Asupra unei ucigașe de polițiști care a tras ea prima. 

— E vorba de fotografii, Jack. Nu vrei să-nţelegi, așa-i? 
Publicul n-a văzut-o pe Evelda Drumgo împușcându-l pe John 
Brigham. N-au văzut-o pe Evelda trăgând prima asupra lui 
Starling. Nu vezi așa ceva decât dacă știi la ce te uiţi. Două sute 
de milioane de oameni, dintre care o zecime sunt alegători, au 
văzut-o pe Evelda Drumgo stând în drum, într-o atitudine 
impresionantă, cu creierii împrăștiați în jur în timp ce-și proteja 
copilul. Nu, Jack, n-o spune - știu că ai crezut un timp că Starling 
îti va fi protejată. Dar are o limbă ascuţită și a pornit-o cu 
stângul cu anumiţi oameni... 

— Kendler e un căcăcios neînsemnat. 

— Ascultă-mă și nu spune nimic până nu termin. Cariera lui 
Starling era oricum aproape moartă. Va fi concediată pe 
considerente profesionale, cu păstrarea drepturilor - hârțoagele 
oricum n-au să arate mai rău decât o acuzație; va fi în stare să- 


22 


și găsească o slujbă. Jack, ai făcut multe în FBI, la Științe 
Comportamentale. Mulţi oameni cred că dacă ţi-ai fi urmarit 
propriile interese mai consecvent, ai fi mai mult decât un șef de 
departament, că meriți mult mai mult. Eu o voi spune primul. 
Jack, ai să te pensionezi din postul de director adjunct. li 
garantez asta. 

— Adică dacă nu mă amestec? 

— În desfășurarea normală a evenimentelor. Dacă e pace 
pretutindeni în lume, asta se va întâmpla. Jack, uită-te la mine. 

— Da, domnule director Tunberry. 

— Nu te rog, îţi dau un ordin direct. Nu te amesteca. Nu da cu 
piciorul, Jack. Uneori n-ai de ales, trebuie să te uiţi în altă parte. 
Și eu am făcut-o. Ascultă, știu că-i greu, crede-mă că știu cum te 
simți. 

— Cum mă simt? Simt că am nevoie de un duș, zise Crawford. 


e Capitolul 5 


Starling era eficientă în materie de gospodărie, dar nu 
meticuloasă. Partea ei din apartamentul duplex era curată și 
putea să găsească orice avea nevoie, însă lucrurile tindeau să 
se adune în grămezi: haine curate, dar nesortate, mai multe 
reviste decât locuri unde să le pună. Era campioană la călcat în 
ultima clipă, dar cum viaţa pe care o ducea nu-i cerea o 
vestimentaţie prea sofisticată, se descurca și așa. 

Când simţea nevoie de ordine, trecea prin bucătăria comună 
în partea de duplex care aparținea Ardeliei Mapp. Dacă Ardelia 
era acolo, putea să beneficieze de sfaturile ei, care erau 
întotdeauna folositoare, deși uneori mai dure și mai directe 
decât și-ar fi dorit. Dacă Ardelia nu se afla acolo, se înțelege că 
Starling putea să se lăfăie în ordinea absolută a căminului 
colegei sale, cu condiţia să nu /ase nimic pe-acolo. Acolo ședea 
astăzi. Era una din acele locuinţe unde locatarul este o prezență 
permanentă, indiferent dacă, fizic, se află acolo sau nu. 

Starling şedea și privea poliţa de asigurare pe viaţă a bunicii 
lui Mapp, agățată pe perete într-o ramă confecţionată manual, 
la fel cum fusese agăţată în ferma închiriată de bunica ei și apoi 
în apartamentul familiei Mapp, în copilăria Ardeliei. Bunica ei 


23 


vânduse legume și flori și economisise fiecare bănuţ pentru a 
plăti primele de asigurare, și astfel putuse să împrumute bani în 
contul poliţei integral achitate ca s-o ajute pe Ardelia în ultima 
perioadă dificilă din adolescenţă, când urma facultatea și 
muncea ca să se întreţină. Exista și o fotografie a bătrânei firave 
care nu făcea nicio încercare să zâmbească pe deasupra 
gulerului ei alb, apretat și în ai cărei ochi negri strălucea, pe sub 
borul pălăriei de pai, lumina cunoașterii străvechi. 

Ardelia se afla mereu în contact cu trecutul ei, în care-și 
găsea forţa de fiecare zi. Acum Starling își căuta propriul trecut, 
încercând să se adune. Orfelinatul Luteran Bozeman o hrănise și 
o îmbrăcase și-i oferise un model de comportament decent, dar 
pentru ceea ce avea nevoie acum trebuia să apeleze la 
rădăcinile familiei. 

Care-i averea ta atunci când te tragi dintr-o familie de albi 
săraci? Dintr-un loc unde Reconstrucția? nu s-a încheiat până în 
anii 1950? Dacă te tragi din oameni numiţi adesea sărăntoci sau 
ţărănoi sau, condescendent, muncitori de la munte ori albi 
săraci din Apalași? Dacă până și sudiștii cu sânge albastru, în 
concepţia cărora munca fizică nu are niciun fel de demnitate, îi 
numesc pe ai tăi „sărăntoci” - ei bine, în ce tradiţie să găsești 
exemplul de care ai nevoie? In faptul că i-am bătut de le-a sunat 
apa-n cap prima oară la Bull Run? În faptul că străbunicul a 
făcut ce trebuia la Vicksburg, sau că un colţișor din Shiloh a 
rămas pentru totdeauna Yazoo City”? 

E mai multă demnitate și rațiune în faptul de a fi izbutit să faci 
ceva din ceea ce a rămas, să faci ceva cu patruzeci de acri 
nenorociţi și-un catâr costeliv, dar trebuie să poţi să-ţi dai singur 
seama de asta, fiindcă nimeni nu-ţi va spune. 

Starling izbutise cu succes în programul de pregătire al FBI- 
ului pentru că nu avea nimic din trecut pe care să se sprijine. 
Supravieţuise mare parte a vieţii ei în instituţii respectându-le și 
jucând dur și bine după regulile de-acolo. Și înaintase 
întotdeauna, câștigase burse, fusese printre cei mai buni. Eșecul 
de a avansa în FBI după un început strălucit era pentru ea o 


6 Perioadă ce a urmat Războiului de Secesiune, în scopul de a modela Sudul după 
preceptele Nordului, și de asemenea de a șterge urmele provocate de război în 
economie și în viața oamenilor. (n.tr.). 

7 Sunt evocate momente ale conflictului dintre Nord și Sud. (n.tr.). 


24 


experiență nouă, îngrozitoare. Se izbea de obstacolele din jur ca 
o albină închisă într-o sticlă. 

Avusese la dispoziţie patru zile să-l jelească pe John Brigham, 
împușcat mortal sub ochii ei. Cu mult timp înainte, John Brigham 
a întrebat-o ceva, iar ea a spus „nu”. Apoi el a întrebat-o dacă 
pot fi prieteni, vorbind foarte serios, iar ea a spus da, vorbind la 
fel de serios. 

Trebuia să se împace cu faptul că ucisese cu mâna ei cinci 
oameni la piaţa de pește Feliciana. Îi revenea mereu în minte 
acel membru al bandei Crip cu pieptul zdrobit între mașini, care 
zgâria cu unghiile acoperișul mașinii în vreme ce arma îi luneca 
din mână. 

Într-una din zile, ca să-și ușureze sufletul, s-a dus la spital ca 
să-l vadă pe pruncul Eveldei. Mama acesteia se afla acolo, cu 
nepotul în braţe, pregătindu-se să-l ia acasă. A recunoscut-o pe 
Starling din ziare, a pus copilul în braţele asistentei și, înainte ca 
Starling să-și dea seama ce vrea să facă, a plesnit-o cu putere 
peste partea bandajată a feţei. 

Starling n-a răspuns la lovitură, ci doar a ţintuit-o pe femeia 
mai în vârstă de geamul din incinta maternității, ţinând-o de 
încheieturi, până când aceasta, cu faţa contorsionată de furie 
lipită de sticla mânjită cu salivă, a încetat să se mai zbată. Pe 
gâtul lui Starling se prelingea sângele, iar durerea o ameţise. S- 
a dus la urgente, unde i-au cusut din nou urechea, și a refuzat 
să depună plângere. Cineva din personalul auxiliar de la urgenţă 
a vândut pontul ziarului Nationa! Tattler și a primit trei sute de 
dolari pentru asta. 

A trebuit să mai iasă de două ori: pentru a pregăti înhumarea 
lui John Brigham și pentru a participa la funeraliile de la 
Arlington National Cemetery. Brigham nu avea decât puţine 
rubedenii, și acelea destul de îndepărtate, așa că în testament o 
numise pe Starling pentru a se ocupa de rămâășitele lui 
pământești. 

Brigham era atât de desfigurat încât a trebuit să fie pus într- 
un sicriu închis, dar Starling s-a îngrijit de înfățișarea lui cum a 
putut mai bine. L-a îmbrăcat în uniforma de paradă, având pe 
piept Silver Star și panglicile celorlalte decorații. 

După ceremonie, superiorul direct al lui Brigham i-a înmânat 
lui Starling o cutie în care se aflau armele personale a lui John 
Brigham, insignele oficiale și câteva articole din biroul lui veșnic 


25 


aglomerat cu tot felul de lucruri, între care un ploier caraghios 
care bea dintr-un pahar. 

Peste cinci zile, Starling urma să înfrunte o audiere care putea 
să-i distrugă cu totul cariera. Cu excepţia unui mesaj de la Jack 
Crawford, telefonul ei de serviciu fusese tăcut, iar Brigham nu 
mai era, ca să poată vorbi cu el. 

ÎI sună pe reprezentantul Asociaţiei Agenţilor FBI. Sfatul lui a 
fost să nu poarte cercei lungi sau sandale la audiere. 

În fiecare zi, televiziunea și presa scrisă înhăţau povestea 
morţii Eveldei Drumgo și-o scormoneau la nesfârșit. 

Acolo, în ordinea absolută a casei lui Mapp, Starling încerca să 
gândească. 

Viermele care te macină până te distruge este tentaţia de a fi 
de acord cu cei care te critică, pentru a le obține aprobarea. 

Un zgomot încerca să-i întrerupă gândurile. 

Starling se strădui să-și amintească exact ce a vorbit în duba 
camuflată. Spusese mai mult decât era nevoie? Un zgomot 
încerca să-i întrerupă gândurile. 

Brigham îi ceruse să-i pună la curent pe ceilalţi cu privire la 
Evelda. Își exprimase oare vreo ostilitate, spusese ceva defăi... 

Un zgomot încerca să-i întrerupă gândurile. 

Reveni la realitate și-și dădu seama că aude soneria de la ușa 
ei, de alături. Probabil un reporter. Aștepta, de asemenea, o 
citaţie civilă. Dădu la o parte perdeaua de la ușa lui Mapp și 
trase cu ochiul; văzu poștașul întorcându-se la camioneta lui. 
Deschise ușa lui Mapp și-l chemă, întorcându-se cu spatele la 
mașina presei parcată peste drum cu un teleobiectiv în timp ce 
semna pentru corespondenţa sosită prin curier expres. Plicul era 
violet, cu filigran mătăsos. Deși avea mintea împrăștiată, 
aceasta îi amintea ceva. Întoarsă în casă, la adăpost de lumina 
strălucitoare a zilei, privi adresa. Un scris de mână elegant, 
aspectuos. 

Peste bâzâitul monoton, constant al groazei din mintea lui 
Starling se declanșă o alarmă. Simţi că i se înfioară pielea de pe 
abdomen, ca și cum ar fi atins-o ceva foarte rece. 

Starling apucă plicul de colţuri și-l duse în bucătărie. Scoase 
din poșetă omniprezentele mănuși albe de cauciuc pentru 
manevrarea probelor. Apăsă plicul pe suprafața dură a mesei 
din bucătărie și-l pipăi cu grijă pe toată suprafața. Deși hârtiile 
dinăuntru erau groase, ar fi depistat umflătura bateriei de ceas 


26 


gata să detoneze o foiţă de explozibil C-4. Ştia că ar trebui să 
ducă plicul la un fluoroscop. Dacă-l deschidea, putea să aibă 
probleme. Probleme. Precis. Fleacuri. 

Deschise plicul cu un cuţit de bucătărie și scoase o singură 
foaie de hârtie mătăsoasă. Știu imediat, înainte să arunce o 
privire la semnătură, cine îi scrisese. 


Dragă Clarice, 

Am urmărit cu entuziasm evoluția dizgratiei și a 
umilirii tale publice. A mea nu m-a deranjat niciodată, 
cu excepția inconvenientului de a fi încarcerat, dar 
poate că tie îti lipsește perspectiva. 

În discuţiile noastre din închisoare am înțeles că 
tatăl tău, răposatul paznic de noapte ocupă un loc 
important în sistemul tău de valori. Cred că succesul 
pe care l-ai avut punând capăt carierei de croitor al lui 
Jame Gumb ti-a adus o mare multumire pentru că ţi-l 
puteai imagina pe tatăl tău făcând același lucru. 

Acum ești în relații proaste cu FBl-ul. Spune, ti l-ai 
imaginat mereu pe tatăl tău acolo, înaintea ta, ti l-ai 
imaginat șef de departament sau - chiar mai mult 
decât Jack Crawford - DIRECTOR ADJUNCT, urmărindu- 
ti evoluția cu mândrie? Și acum îl vezi umilit, zdrobit 
de căderea ta în dizgrație? De eșecul tău? Sfârșitul 
lamentabil, mărunt al unei cariere promițătoare? Te 
vezi făcând muncile meschine pe care mama ta a fost 
obligată să le facă după ce narcomanii i-au venit de 
hac TATICULUI tău? Se va reflecta oare eșecul tău 
asupra lor, vor crede oare oamenii pentru totdeauna, 
eronat, că părinții tăi n-au fost nimic altceva decât 
niște sărăntoci albi, neîinsemnați? Spune-mi sincer, 
agent special Starling. 

Așteaptă o clipă inainte să începem. 

Acum îti voi arăta o calitate pe care o detii și care te 
va ajuta: nu ești orbită de lacrimi, decât dacă tai 
ceapă. 

lată un exercițiu care ar putea să-ți folosească. 
Vreau să faci, concret, acest lucru împreună cu mine. 


27 


Ai o tigaie neagră de tuci? Ești o fată de la munte, 
nu-mi închipui că n-ai. Pune-o pe masa din bucătărie. 
Aprinde becurile din tavan. 


Mapp moștenise tigaia bunicii și o folosea adesea. Avea o 
suprafaţă neagră, lucioasă, neatinsă vreodată de un detergent. 
Starling o puse în faţa ei, pe masă. 


Uită-te în tigaie, Clarice. Înclin-o și priveşte în jos. 
Dacă asta ar fi tigaia mamei tale, și se poate foarte 
bine să fie, ar deține, printre moleculele ei, vibratiile 
tuturor conversațiilor petrecute vreodată în prezența 
ei. Toate conversațiile, iritările mărunte, dezvăluirile 
fatale, vestea vreunei catastrofe transmisă pe cel mai 
banal ton, sunetele guturale și poezia iubirii. 

Așază-te la masă, Clarice. Uită-te în tigaie. Dacă e 
bine îngrijită, e ca un iaz negru, nu-i așa? Ca și cum te- 
ai uita într-o fântână. Reflexia ta nu se vede în 
amănunt pe fundul ei, dar o imagine încețoșată există, 
nu-i așa? Fiindcă Esti luminată din spate, chipul tău e 
în umbră, în jurul capului o aureolă ca și cum ti s-ar fi 
aprins părul. 

Suntem construcții - complexe, e drept - din carbon, 
Clarice. Tu și tigaia și Tăticul mort, în pământ, la fel de 
rece ca tigaia. Toate sunt încă acolo. Ascultă. Cum 
erau vocile lor cu adevărat și cum trăiau ei - părinţii tăi 
care se ceartă. Amintirile concrete, nu reprezentările 
care-ti umplu inima. 

De ce nu a fost tatăl tău ajutor de șerif, să stea de 
partea opusă mulțimilor care umplu tribunalele? De ce 
a făcut mama ta curățenie prin moteluri ca să te 
crească, deși n-a izbutit să mențină familia întreagă 
până ai ajuns mare? 

Care e cea mai vie amintire a ta din bucătărie? Nu 
spitalul, bucătăria. 


Mama spălând de sânge pălăria tatei. 


Care e cea mai frumoasă amintire a ta din bucătărie? 


28 


Tata curățând portocale cu briceagul cu vârful rupt și dându- 
ne nouă feliile. 


Tatăl tău, Clarice, era paznic de noapte. Mama ta 
era menajeră în hotel. 

O carieră de succes în FBI era speranța ta sau a lor? 
Cât de mult s-ar fi înclinat tatăl tău ca să 
supraviețuiască într-o birocratie putredă? Câte funauri 
ar fi pupat? L-ai văzut vreodată în viața ta lingușitor 
sau servih 

Supervizorii tăi au demonstrat vreo valoare, Clarice? 
Dar părinții tăi? Dacă aa, sunt aceste valori aceleași? 

Priveşte fierul onest al tigăii și spune-mi: Ti-ai 
dezamăgit părinții, care acum nu mai sunt printre vii? 
Si-ar fi dorit ei să te porti servil? Poţi fi cât de puternică 
îți dorești. 

Tu ești o luptătoare, Clarice. Dușmanul e mort, 
pruncul e în siguranță. Esti o luptătoare. 

Cele mai stabile elemente, Clarice, se află la mijlocul 
tabelului periodic, pe undeva între fier și argint. 

Între fier și argint. Cred că ti se potrivește. 


Hannibal Lecter 


PS. Să știi că tot Îmi mai datorezi o informație. 
Spune-mi dacă ti se mai întâmplă să te trezești auzind 
mieii. Publică un anunt în oricare duminică la rubrica 
de pierderi a ediției nationale din Times, International 
Herald-Tribune și China Mail. Adresează-l lui A. A. 
Aaron, ca să fie primul, și semnează-l Hannah. 


Citind, Starling auzea cuvintele rostite de aceeași voce care o 
ironizase și pătrunsese în mintea ei, îi scotocise viața și o 
iluminase, în aripa de maximă securitate a azilului de nebuni, 
când trebuise să-și facă rezumatul vieţii în faţa lui Hannibal 
Lecter, în schimbul cunoștințelor sale esenţiale despre Buffalo 
Bill. Timbrul aspru, metalic al vocii prea puţin folosite încă se 
mai făcea auzit în visele ei. 

În colțul tavanului din bucătărie se vedea o pânză de păianjen 
nouă. Starling o fixă cu privirea în vreme ce gândurile ei se 


29 


mișcau în dezordine. Bucurie și regret, regret și bucurie. Bucurie 
pentru ajutor, pentru că zărea o cale spre vindecare. Bucurie și 
regret pentru că serviciul de re-expediere a corespondenţei din 
Los Angeles folosit de doctorul Lecter utiliza probabil mână de 
lucru suplimentară ieftină - de această dată folosiseră o mașină 
de timbrat. Scrisoarea avea să-l încânte la culme pe Jack 
Crawford, autorităţile poștale și pe cei de la laborator. 


e Capitolul 6 


Încăperea unde Mason își petrece viaţa e liniștită, dar are 
propriul puls, molcom - sâsâitul și suspinul aparatului de 
respirat care îl hrănește cu aer. E întuneric, cu excepţia lucirilor 
unui acvariu mare în care un ţipar exotic se rotește mereu într- 
un opt nesfârșit, umbra lui proiectându-se în cameră ca o 
panglică. 

Părul împletit al lui Mason zace într-o coadă groasă pe carcasa 
aparatului respirator ce-i acoperă pieptul. Are patul ridicat. În 
faţa lui stă suspendat un dispozitiv cu tuburi, ca un nai. ` 

Limba lungă a lui Mason se strecoară printre dinți. Işi 
înfășoară limba în jurul ultimului tub și suflă o dată cu următorul 
suflu al aparatului. 

În aceeași clipă, o voce răspunde dintr-un difuzor aflat pe 
perete. 

— Da, domnule. 

— Tattler. 

T-ul de la început nu se aude, dar vocea e profundă, 
rezonantă, voce de microfon. 

— Pe prima pagină este... 

— Nu-mi citi. Afișeaz-o pe monitor. 

Consoanele m, f și p lipsesc din vorbirea lui Mason. 

Ecranul mare al unui monitor suspendat prinde viață. 
Strălucirea albastru-verzuie se face roz la apariția titlului 
principal, scris cu roșu, din Tattler: 5 P 

„ÎNGERUL MORŢII: CLARICE STARLING, MAȘINĂRIA UCIGAȘĂ A 
FBI", citește Mason printre trei respiraţii rare ale aparatului său. 

Poate să mărească fotografiile. 


30 


Numai unul din braţe se află deasupra cearșafurilor de pe pat. 
Mâna aceea mai poate să se miște cât de cât. Ca un păianjen 
palid, mâna se deplasează, mai mult prin energia degetelor 
decât prin forța braţului vătămat. Cum Mason nu-și poate 
întoarce capul ca să vadă, degetul arătător și cel mijlociu pipăie 
înaintea lor ca niște antene, pe când celelalte trei poartă mâna 
înainte. Găsește telecomanda cu ajutorul căreia poate să 
mărească și să întoarcă paginile. 

Mason citește încet Lentila care-i acoperă singurul ochi șuieră 
încet de două ori pe minut, pulverizând un lichid peste globul 
ocular lipsit de pleoape, și deseori aceasta înceţoșează sticla. 
Are nevoie de douăzeci de minute ca să parcurgă articolul de 
fond și anexa acestuia. 

— Afişează radiografia, spuse după ce termină. 

Trebuia să aștepte o clipă: coala mare de film radiologic 
necesita un suport luminat ca să apară bine pe monitor. Apăru o 
mână umană, după toate aparențele vătămată. Urmă o altă 
expunere, arătând mâna și brațul întreg. O săgeată desenată pe 
radiografie arăta o fractură veche în osul humerus, aproximativ 
la jumătatea distanţei între umăr și cot. 

Mason le privi timp de mai multe respiraţii. 

— Afișează scrisoarea, ceru el în cele din urmă. 

Un scris de mână elegant îngrijit apăru pe ecran, mărit absurd 
de mult. 

Dragă Clarice, citi Mason, am urmărit cu entuziasm evoluția 
dizgrației și a umilirii tale publice... însuși ritmul propriei voci 
însuflețea în el gânduri vechi care-i dădură ameteli, îi făcură 
patul și camera să se învârtă, smulseră crusta de pe visele lui de 
nerostit și-i făcură inima s-o ia razna. Mașinăria îi simţi emoția și 
începu să-i alimenteze plămânii mai repede. 

Parcurse toată scrisoarea, în ritmul lui chinuitor de lent, citind 
pe deasupra aparatului în mișcare, ca și cum ar fi citit călare. 
Mason nu-și putea închide ochiul, dar după ce termină lectura 
mintea lui se retrase dincolo de ochi pentru o vreme, ca să 
gândească. Aparatul respirator încetini ritmul. Pe urmă el suflă 
în tub. 

— Da, domnule. 

— Sună-l pe congresmenul Vellmore. Adu-mi casca telefonică. 
Închide difuzorul telefonului. 


31 


„Clarice Starling”, spuse pentru sine o dată cu următoarea 
respiraţie oferită de aparat. Numele nu avea consoane ocluzive, 
așa că-l putea rosti foarte bine. Niciuna din litere nu se pierdea. 
În așteptarea convorbirii telefonice aţipi câteva clipe; umbra 
tiparului se proiectă peste cearșaf, peste chipul lui și peste păru 
împletit. 


e Capitolul 7 


Buzzard's Point, biroul teritorial al FBI pentru Washington și 
districtul Columbia, își datorează numele unui stol de vulturi 
care se adunaseră la un spital de campanie instalat pe același 
loc în timpul Războiului Civil. 

Întrunirea din această zi reunește oficiali de categorie mijlocie 
din administraţia Oficiului pentru Narcotice, a Oficiului pentru 
Alcool, Tutun și Arme de foc și a FBI, cu scopul de a hotărî soarta 
lui Clarice Starling. 

Starling stătea în picioare, singură, pe covorul gros din biroul 
șefului ei. Își putea auzi pulsul bubuind sub bandajul din jurul 
capului. Peste puls auzea vocile bărbaților, înăbușite de ușa din 
sticlă mată a sălii de ședințe de alături. 

Marea siglă a FBI cu motto-ul „Fidelitate, Curaj, Onestitate” e 
redată artistic cu auriu pe sticlă. 

Vocile de dincolo de siglă se ridică și coboară cu oarecare 
înflăcărare; Starling își aude numele, dar e singurul cuvânt 
inteligibil. 

Biroul are o priveliște frumoasă peste portul de iahting, spre 
fortul McNair, unde au fost spânzurați cei acuzaţi de asasinarea 
lui Lincoln. 

Lui Starling îi apare fugitiv imaginea lui Mary Surrat, trecând 
pe lângă propriul coșciug și urcând treptele spânzurătorii de la 
Fort McNair, stând cu gluga pe cap deasupra trapei, cu poalele 
fustei legate în jurul gleznelor ca să impiedice orice imagine 
ofensatoare când va cădea cu zgomot, în beznă. 

Starling auzi de alături scârţăitul scaunelor date înapoi, semn 
că bărbaţii se ridicau în picioare. Intrară apoi în biroul unde se 
afla ea. Recunoscu unele chipuri. Sfinte lisuse, uite-l pe Noonan, 
tartorul întregii secţii de anchetă. 


32 


lată-l și pe dușmanul ei, Paul Krendler de la Justiţie, cu gâtul 
lui lung și cu urechile rotunde așezate cam sus, ca urechile unei 
hiene. Krendler era un carierist, eminenţa cenușie a 
Inspectorului general. De când ea i-o luase înainte și-l prinsese 
pe ucigașul în serie Buffalo Bill, într-un caz renumit cu șapte ani 
în urmă, profitase de orice ocazie ca să picure otravă în dosarul 
ei de cadre cu orice ocazie și să șoptească la urechile celor din 
Comisia de Disciplină. 

Niciunul din acești oameni nu fusese vreodată în misiune 
împreună cu ea, nu făcuse vreo arestare cu ea, nu fusese ţinta 
unor gloanţe alături de ea și nici nu-și scuturaseră vreodată 
cioburile din păr împreună cu ea. 

La început bărbaţii nu o priviră, iar când au făcut-o, s-au uitat 
toţi în aceeași clipă, așa cum o haită își îndreaptă brusc atenţia 
asupra animalului schilodit din mijlocul ei. 

— la loc, agent Starling. 

Șeful ei, agentul special Clint Pearsall, își frecă încheietura 
groasă ca și cum ceasul l-ar fi rănit. Fără s-o privească în ochi 
arătă un fotoliu cu faţa spre fereastră: locul menit unei persoane 
interogate nu e locul de onoare. 

Cei șapte bărbați rămaseră în picioare, siluetele lor 
conturându-se în fața ferestrelor luminate. Starling nu le putea 
desluși chipurile, din pricina luminii puternice, dar putea să le 
vadă picioarele. Cinci dintre ei purtau pantofi împletiţi cu tocuri 
groase, din cei preferaţi de provincialii unși cu toate alifiile care 
reușiseră să ajungă la Washington. O pereche de pantofi Thom 
McAn cu model perforat în faţă și tocuri Corfam și o pereche 
Florcheim, tot cu model, completau peisajul. In aer plutea miros 
de cremă de ghete încălzită de picioare încinse. 

Pearsall deschise discuția. 

— Dacă nu cunoști pe toţi cei de faţă, să facem prezentările. 
Agent Starling, dumnealui e directorul adjunct Noonan, sunt 
sigur că știi cine este; John Eldredge de la DEA, apoi Bob Sneed, 
OATA; Benny Holcomb - asistent al primarului, iar Larkin 
Wainwright e unul din anchetatorii Biroului nostru pentru 
Răspundere profesională. Paul Krendler - îl cunoști pe Paul - a 
venit neoficial de la Biroul de Justiţie al Inspectorului General. 
Prezenţa lui Paul este o favoare care ni se face; se află aici și nu 
se află aici, și nu face decât să ne ajute să scăpăm de necazuri, 
dacă înţelegi ce vreau să spun. 


33 


Starling știa zicala care circula în Birou: un anchetator federal 
este cel care sosește pe câmpul de luptă după încheierea 
bătăliei și-i înjunghie pe răniţi. 

Capetele câtorva siluete se înclinară în semn de salut. 
Bărbaţii își lungiră gâtul și o cântăriră pe tânăra femeie care 
constituia motivul întrunirii lor. Timp de câteva clipe, nimeni nu 
vorbi. 

Bob Sneed rupse tăcerea. Starling și-l amintea: specialistul în 
mușamalizări al OATA care a încercat să minimalizeze dezastrul 
de la Waco. Era unul din apropiații lui Krendler, considerat de 
asemenea carierist. 

— Agent Starling, ai văzut reportajele din ziare și de la 
televiziune; ai fost unanim identificată ca persoana care a 
apăsat trăgaciul provocând moartea Eveldei Drumgo. Din 
păcate, ai fost oarecum transformată într-un demon. 

Starling nu răspunse. 

— Agent Starling? 

— N-am nimic de-a face cu presa, domnule Sneed. 

— Femeia avea copilul în braţe, așadar vezi cât de delicată e 
problema ce a stârnit tot balamucul. 

— Nu-l ţinea în brațe, ci într-un ham prins la piept, braţele și 
mâinile erau dedesubt, sub o pătură, unde ţinea pistolul MAC10. 

— Ai văzut raportul autopsiei? întrebă Sneed. 

— Nu. 

— Dar nu ai negat faptul că ai împușcat-o. 

— Credeţi că aș nega pentru că nu aţi recuperat cartușul? 

Se întoarse spre șeful ei. 

— Domnule Pearsall, aceasta este o ședință amicală, nu-i așa? 

— Absolut. 

— Atunci de ce poartă domnul Sneed un microfon? 
Departamentul Tehnic nu mai face microfoane din acestea care 
se prind pe cravată de mai mulţi ani. Are în buzunarul de la 
piept un minicasetofon care înregistrează de zor. Am ajuns să 
mergem cu microfoane după noi în departamentele înrudite? 

Pearsall se înroși la faţă. Dacă Sneed avea microfon, aceasta 
constituia cea mai cruntă trădare, dar nimeni nu voia să fie 
înregistrat că-i cere lui Sneed să oprească aparatul. 

— N-avem nevoie de acuzaţii sau de arțag din partea 
dumitale, zise Sneed, palid de mânie. Cu toţii suntem aici să te 
ajutăm. 


34 


— Să mă ajutaţi la ce? Agenţia dumneavoastră a apelat la 
acest birou și a obţinut să fiu desemnată să vă ajut pe vo; în 
această descindere. l-am dat Eveldei Drumgo două ocazii să se 
predea. Ținea un MAC10 sub păturică. II împușcase deja pe John 
Brigham. Îmi doresc să se fi predat. Dar n-a făcut-o. A tras în 
mine. Am tras în ea. A murit. Poate vreţi să vă verificaţi contorul 
casetofonului chiar acum, domnule Sneed. 

— Știai dinainte că Evelda Drumgo se va afla acolo? se 
interesă Eldredge. 

— Dacă știam dinainte? Agentul Brigham mi-a spus în mașină, 
pe drum, că Evelda Drumgo prepară metamfetamină într-un 
laborator păzit. Mi-a dat sarcina de a mă ocupa de ea. 

— Amintește-ţi, Brigham e mort, spuse Krendler, la fel și 
Burke, ambii agenţi ai naibii de buni. Nu pot să confirme sau să 
infirme nimic din ceea ce spui. 

Lui Starling i se strânse inima auzindu-l pe Krendler că 
rostește numele lui John Brigham. 

— N-am cum să uit că John Brigham e mort, domnule 
Krendler; a fost într-adevăr un agent bun și un bun prieten al 
meu. Adevărul este că mi-a cerut să mă ocup personal de 
Evelda. 

— Brigham ţi-a dat această sarcină în ciuda faptului că 
dumneata și Evelda Drumgo ați avut o altă ciocnire anterior, 
remarcă Krendler. 

— Las-o încolo, Paul, spuse Clint Pearsall. 

— Ce ciocnire? zise Starling. A fost o arestare pașnică. La 
arestările anterioare se luptase cu agenţii. Cu mine nu s-a luptat 
data trecută când am arestat-o, ba chiar am vorbit puţin: era 
inteligentă. Am fost politicoase una cu alta. Speram să pot face 
din nou același lucru. 

— Ai făcut afirmaţia verbală că „te vei ocupa de ea”? întrebă 
Sneed. 

— Am luat cunoștință de instrucţiunile care mi s-au dat. 

Holcomb de la biroul primarului și Sneed își apropiară 
capetele unul de altul. Sneed își aranjă manșetele de la cămașă. 

— Agent Starling, ofițerul Bolton de la Poliţia Washington ne-a 
informat că aţi făcut afirmaţii incendiare la adresa doamnei 
Drumgo în dubă, în drum spre confruntare. Vreţi să comentaţi 
acest lucru? 


35 


— La instrucțiunile agentului Brigham, am explicat celorlalţi 
agenţi că în trecut Evelda Drumgo a făcut uz de violenţă în mod 
repetat, că de obicei este înarmată și că e purtătoare de HIV. 
Am afirmat că-i voi da ocazia să se preda în mod pașnic. Am 
solicitat ajutor fizic pentru a o supune în cazul când s-ar fi ajuns 
la așa ceva. Și pot spune că nu s-au oferit prea mulţi pentru 
aceasta. 

Clint Pearsall făcu un efort: 

— După ce mașina pistolarilor Crip s-a izbit de o alta și unul 
din neisprăviţi a fugit, ai văzut mașina clătinându-se și ai auzit 
copilul plângând în mașină? 

— Urlând, preciză Starling. Am ridicat mâna, am cerut tuturor 
să nu mai tragă și am ieșit din adăpost. 

— Aceasta e împotriva procedurii, zise Eldredge. 

Starling îl ignoră. 

— M-am apropiat de mașină în poziţie de atac, cu arma în 
mână, cu piedica trasă. Marquez Burke trăgea să moară pe jos, 
între noi. Cineva a fugit la el și i-a improvizat un pansament. 
Evelda a ieșit din mașină cu copilul. l-am cerut să-mi arate 
mâinile și i-am spus cam așa: „Evelda, nu face asta”. 

— Ea a tras, dumneata ai tras. S-a prăbușit imediat? 

Starling încuviinţă. 

— I s-au tăiat picioarele și a ajuns jos, în genunchi, aplecată 
peste prunc. Era moartă. 

— Ai înhăţat copilul și-ai fugit să-l speli. Demonstraţie de grijă 
pentru soarta lui, spuse Pearsall. 

— Nu știu ce-am demonstrat. Era plin de sânge. Nu știam 
dacă pruncul e purtător de HIV sau nu, dar știam că ea este. 

— Și te-ai gândit că glonțul tău ar fi putut atinge copilul, zise 
Krendler. 

— Nu. Ştiam unde s-a dus glonţul. Pot să vorbesc deschis, 
domnule Pearsall? 

Văzând că acesta n-o privește în ochi, ea continuă. 

— Această descindere a fost o încurcătură oribilă. M-a pus în 
situația de a alege între a muri și a împușca o femeie cu un copil 
în brațe. Am ales, și ceea ce a trebuit să fac mă chinuie. Am 
împușcat o femeie care avea cu ea un prunc. Nici cele mai 
primitive animale nu fac așa ceva. Domnule Sneed, poate doriţi 
să vă verificaţi din nou contorul casetofonului, chiar aici, unde 


36 


recunosc. Detest cu toată fiinţa faptul că am fost pusă într-o 
asemenea situaţie. Și detest felul cum mă simt acum. 

Prin faţa ochilor îi trecu imaginea lui Brigham zăcând cu fața 
în jos în drum; asta o făcu să întindă coarda. 

— Văd cum vă ascundeţi cu toţii și mă îngreţoșează. 

— Starling... 

Pearsall, îndurerat, o privi în ochi pentru prima oară. 

— Știu că n-ai avut ocazia să-ţi scrii raportul, interveni Larkin 
Wainwright. Când vom revizui... 

— Ba da, domnule, l-am scris, spuse Starling. O copie e pe 
drum spre Biroul pentru Răspundere profesională. Am la mine o 
altă copie, în caz că nu vreţi să așteptați. Am scris tot ce am 
făcut și am văzut acolo. Vedeţi, domnule Sneed, ați știut de la 
bun început. 

Starling vedea tot ce o înconjoară puţin prea clar, semnal de 
primejdie pe care îl recunoscu. Cobori vocea în mod conștient. 

— Această descindere a sfârșit prost din două motive. 
Informatorul OATA a minţit în privinţa locului unde se afla copilul 
pentru că avea nevoie disperată ca acest raid să aibă loc - 
înainte de procesul său cu juraţi din Illinois. Și apoi, Evelda 
Drumgo știa că sosim. A ieșit cu banii într-o geantă și drogurile 
într-alta. Pagerul ei încă mai arăta numărul de la WFUL-TV. A 
primit mesajul cu cinci minute înainte să ajungem noi acolo. 
Elicopterul de la WFUL a sosit o dată cu noi la faţa locului. Cereţi 
înregistrările telefonice de la WFUL și vedeţi cine a dat 
informaţia. E o persoană cu interese de nivel local, domnilor. 
Dacă informaţia s-ar fi scurs de la OATA, cum s-a petrecut la 
Waco, sau de la DEA, ar fi fost informat un post naţional, nu 
televiziunea locală. 

Benny Holcomb vorbi în numele orașului. 

— Nu există dovezi că un membru al conducerii orașului sau 
al poliţiei locale ar fi furnizat vreo informaţie. 

— Cereţi înregistrările și veţi afla, spuse Starling. 

— Ai pagerul lui Drumgo? întrebă Pearsall. 

— E sigilat în depozitul de probe de la Quantico. 

Se auzi pagerul directorului adjunct Noonan. Acesta se 
încruntă la vederea numărului și ieși din cameră scuzându-se. 
După o clipă, îl chemă și pe Pearsall afară. 

Wainwright, Eldredge și Holcomb priveau pe fereastră la fortul 
McNair, cu mâinile în buzunare. Aceeași atitudine ar fi avut-o 


37 


așteptând în faţa unui salon de reanimare. Paul Krendler prinse 
privirea lui Sneed și-l îndemnă spre Starling. 

Sneed puse mâna pe spătarul scaunului lui Starling și se 
aplecă spre ea. 

— Dacă depoziţia ta la audiere este că, aflându-te într-o 
misiune TDY* din partea FBI, arma ta a ucis-o pe Evelda 
Drumgo, OATA e gata să accepte o declaraţie cum că Brigham 
ţi-a cerut să... acorzi o atenţie deosebită Eveldei pentru a o 
aresta în mod pașnic. Arma ta a ucis-o, aici biroul tău trebuie să- 
și asume responsabilitatea. Nu vor avea loc dispute enervante 
între agenţii cu privire la regulile de angajare temporară, iar noi 
nu vom fi siliţi să scoatem la iveala vreuna din afirmaţiile 
incendiare sau ostile pe care le-ai făcut în dubă cu privire la ce 
fel de om era ea. 

Starling o avu în faţa ochilor pe Evelda pentru o clipă; o 
revăzu ieșind pe ușă, apoi coborând din mașină, revăzu ţinuta 
mândră a capului ei; chiar dacă această femeie își irosise viața 
în mod prostesc, pe chipul ei se citise hotărârea de a-și lua 
copilul, de a-și înfrunta torționarii și de a nu fugi din faţa lor. 

Starling se aplecă mai aproape de microfonul de pe cravata 
lui Sneed și spuse răspicat: 

— Sunt cât se poate de bucuroasă să recunosc ce fel de om 
era Evelda, domnule Sneed: era mai bună decât dumneata. 

Pearsall se întoarse în birou fără Noonan și închise ușa. 

— Directorul adjunct Noonan trebuie să se întoarcă la birou. 
Domnilor, voi pune punct acestei ședințe și vă voi contacta 
individual, telefonic, spuse Pearsall. 

Krendler ridică brusc capul. Devenise brusc alert, simțind 
mirosul intrigilor. 

— Trebuie să luăm niște decizii, începu Sneed. 

— Nu trebuie. 

— Dar... 

— Bob, crede-mă, nu trebuie să luăm nicio decizie. lau eu 
legătura cu tine. Și, Bob? 

— Mda? 

Pearsall înșfăcă firul de sub cravata lui Sneed și trase cu 
putere de el, desfăcând nasturii de la cămașa acestuia și 
smulgându-i banda adezivă de pe piele. 


8 Temporary Duty; însărcinare temporară. (n.tr.). 
38 


— Dacă mai vii vreodată la mine cu microfon, dosul tău o să 
facă cunoștință cu bombeul meu. 

Niciunul din ei n-o privi pe Starling la plecare, cu excepţia lui 
Krendler. 

Îndreptându-se spre ușă, târșâindu-și picioarele așa încât să 
nu fie nevoie să se uite pe unde merge, se folosi de articulația 
extremă a gâtului său lung pentru a se întoarce s-o privească, 
așa cum privește o hienă la marginea unei cirezi, în căutarea 
unei victime. Pe faţă i se citeau pofte amestecate; stătea în firea 
lui Krendler să aprecieze picioarele lui Starling și în același timp 
să-i caute punctul vulnerabil. 


e Capitolul 8 


Departamentul de Științe Comportamentale este acea secție 
a FBI care se ocupă de criminalii în serie. In birourile sale de la 
subsol, aerul e răcoros și nemișcat. Decoratorii cu rolele lor de 
zugrăvit au încercat în ultimii ani să aducă puţină strălucire 
spaţiului subteran. Rezultatul nu e mai izbutit decât procedeele 
de cosmetizare a cadavrelor practicate de antreprenorii de 
pompe funebre. 

Biroul șefului de departament și-a păstrat coloritul iniţial, în 
cafeniu și maro închis, cu perdele în carouri pe ferestrele înalte. 
Acolo, înconjurat de dosarele sale de iad, Jack Crawford ședea și 
scria la birou. 

Se auzi o bătaie la ușă; Crawford ridică privirea și văzu o 
priveliște care-l bucură: Clarice Starling stătea în prag. 

Crawford zâmbi și se ridică de pe scaun. El și Starling discutau 
adesea stând în picioare; era unul din ritualurile tacite care 
ajunseseră să se impună în relaţia lor. Nu aveau nevoie să dea 
mâna. _ 

— Am auzit că aţi venit la spital, spuse Starling. Imi pare rău 
că nu v-am întâlnit 

— Eu unul m-am bucurat că te-au externat așa de repede, 
răspunse el. Spune-mi ce-ţi mai face urechea. 

— Bine, dacă vă place ciulamaua. Mi-au spus că o să cadă, 
cea mai mare parte din ea. 

Părul îi acoperea urechea. Nu se oferi să-i arate. 


39 


Urmă o scurtă tăcere. 

— Mi se pune în cârcă eșecul raidului, domnule Crawford. 
Moartea Eveldei Drumgo și toate celelalte. S-au repezit ca niște 
hiene la mine, dar la un moment dat s-au oprit brusc și s-au 
retras. Ceva i-a îndepărtat. 

— Poate că ai un înger păzitor, Starling. 

— Poate că da. Care a fost preţul pe care a trebuit să-l plătiţi, 
domnule Crawford? 

El clătină din cap. 

— Te rog, închide ușa, Starling. 

Crawford găsi un șervețel Kleenex mototolit în buzunar și-și 
șterse ochelarii. 

— Aș fi făcut-o, dacă mi-ar fi stat în puteri. Dar n-a depins 
numai de mine. Dacă doamna senator Martin ar mai fi în Senat, 
ai fi avut un sprijin... Au irosit viaţa lui John Brigham în raidul 
ăla; l-au aruncat la gunoi, pur și simplu. Ar fi fost păcat să se 
întâmple și cu tine același lucru. Am avut senzaţia că eu v-am 
primejduit pe amândoi. 

Obrajii lui Crawford se înroșiră și ea își aminti chipul lui lângă 
mormântul lui John Brigham, în vântul tăios. Era prima oară 
când Crawford îi vorbea despre războiul său propriu. 

— Totuși, ceva aţi făcut, domnule Crawford. 

El încuviinţă cu o mișcare a capului. 

— Așa este. Nu știu cât de tare ai să te bucuri. E o slujbă. 

O slujbă! S/ujbă era un cuvânt pozitiv în lexicul lor particular. 
Însenina o sarcină imediată, bine definită; aerul din birou se 
împrospătă. Preferau, pe cât posibil, să nu vorbească niciodată 
despre birocraţia centrală zbuciumată a FBl-ului. Crawford și 
Starling erau ca niște medici misionari cărora nu le pasă prea 
mult de teologie, ci se concentrează cu toate resursele la 
pruncul din faţa lor, știind, fără să spună, că Dumnezeu nu va 
mișca un pai ca să-i ajute. Că, pentru vieţile a cincizeci de mii de 
prunci nigerieni, El nu-și va da osteneala să trimită ploaie. 

— În mod indirect, Starling, binefăcătorul tău este cel care ţi-a 
scris nu demult. 

— Doctorul Lecter. 

Observase demult timp dezgustul care-l împiedica pe 
Crawford să rostească acest nume. 

— El și nimeni altul. A reușit atâta timp să se ascundă de noi 
complet, și acum, uite, îţi trimite o scrisoare. De ce? 


40 


Trecuseră șapte ani de când doctorul Lecter, cunoscut ca 
ucigașul a zece persoane, evadase din locul unde era închis în 
Memphis, luând viaţa a încă cinci oameni pentru aceasta. 

Părea că Lecter a dispărut cu totul de pe fața pământului. La 
FBI, cazul lui rămăsese deschis și avea să rămână deschis o 
veșnicie, sau până la prinderea lui. Situaţia era aceeași în 
Tennessee și în alte jurisdicții, dar nu mai existau forțe 
însărcinate cu urmărirea lui, cu toate că rudele victimelor lui 
plânseseră mânioase în faţa organelor de justiție ale statului și 
ceruseră să se întreprindă ceva concret. 

Existau volume întregi de speculaţii academice despre 
mentalitatea lui, majoritatea scrise de psihologi care nu 
avuseseră niciodată un contact direct cu doctorul. Mai 
apăruseră câteva lucrări ale unor psihiatri pe care îi demolase în 
revistele de specialitate și care păreau să considere că de-acum 
se află în siguranţă și pot spune ceea ce gândesc. Unii din ei 
erau de părere că partea aberantă a psihicului lui îl va împinge 
în mod inevitabil spre sinucidere și că e destul de probabil să fie 
deja mort. 

Însă pe teritoriul virtual cibernetic, interesul faţă de doctorul 
Lecter rămăsese la fel de aprins. Pe dușumelele umede ale 
Internetului răsăreau teorii despre Lecter cum răsar ciupercile 
după ploaie, iar anunţurile că doctorul a fost văzut în cutare sau 
cutare loc rivalizau ca număr cu cele despre Elvis. Impostorii 
împânzeau spaţiile rezervate discuţiilor on-line, iar în mlaștina 
fosforescentă a părții mai puţin legale din Web, colecționarilor 
de obiecte hidoase li se ofereau fotografii revoltătoare făcute de 
poliţie victimelor lui. Ca popularitate, le întreceau numai cele ale 
execuției lui Fu-Chu-Li. 

Și acum, o urmă a doctorului după șapte ani: scrisoarea către 
Clarice, trimisă pe când presa de scandal o crucifica. 

Pe scrisoare nu se afla nicio amprentă, dar specialiștii FBI 
erau destul de siguri de autenticitatea ei. Clarice Starling nu 
avea nicio îndoială. 

— De ce a făcut-o, Starling? 

Crawford părea aproape furios pe ea. 

— N-am pretins vreodată că-l înţeleg mai mult decât vreunul 
din tâmpiţii ăștia de psihiatri. Spune-mi tu, insistă el. 

— A crezut că ceea ce mi s-a întâmplat mă va... distruge, mă 
va face să mă simt dezi/uzionată de Birou, iar lui îi place să 


41 


privească distrugerea unei credințe în ceva, e distracţia lui 
preferată. Seamănă cu prăbușirile bisericilor, pe care le 
colecționa într-o vreme. Grămada de moloz atunci când o 
biserică din ltalia s-a prăbușit peste o mulţime de femei în 
vârstă, în vârful căreia cineva a înfipt un brad de Crăciun - asta 
e ceea ce-i place. Eu îl amuz, așa că se joacă cu mine. Când îl 
intervievam, îi plăcea să sublinieze golurile din educaţia mea; 
mă crede cam naivă. 

Crawford vorbea din perspectiva propriei vârste și izolări când 
o întrebă: 

— Starling, te-ai gândit vreodată că s-ar putea să-i placi? 

— Cred că-l amuz. Pentru el nu există decât lucruri care-l 
amuză și lucruri care nu-l amuză. Și dacă nu-l amuză... 

— Ai simțit vreodată că te place? 

Crawford insista asupra diferenţei între gând și simţire așa 
cum baptiștii insistă asupra cufundării totale a pruncului în apa 
sfințită. 

— La un timp foarte scurt după ce m-a întâlnit pentru prima 
oară, mi-a spus despre mine însămi lucruri foarte adevărate. 
Cred că e ușor să confunzi capacitatea de înțelegere cu empatia 
- ne dorim atât de tare empatia! Poate că a învăţa să faci 
această diferență reprezintă o parte a procesului de maturizare. 
Ideea că cineva poate să te înțeleagă fără să te placă câtuși de 
puţin e greu de acceptat și neplăcută. Cel mai rău e atunci când 
ajungi să vezi capacitatea de înţelegere ajunsă unealtă a unei 
fiare de pradă. Eu... habar n-am ce simte doctorul Lecter faţă de 
mine. 

— Dacă nu te deranjează să vorbeşti despre asta, ce anume 
ţi-a spus despre tine? 

— Că sunt o ţărăncuţă ambițioasă, energică și că ochii mei 
strălucesc ca niște giuvaieruri ieftine. Mi-a spus că, deși port 
pantofi ieftini, am oarecare gust, dar nu cine știe ce. 

— Și asta ţi s-a părut adevărat? i 

— Mda. Poate că mai e adevărat și acum. Insă acum am 
pantofi de calitate. 

— Starling, crezi că s-ar putea să fie curios dacă-l torni după 
ce-ţi trimite o scrisoare de încurajare? 

— Ştia că am să-l torn, ar fi spre binele lui să știe. 

— A ucis șase oameni după ce tribunalul l-a condamnat la 
închisoare, spuse Crawford. L-a ucis pe Miggs în azil pentru că ţi- 


42 


a aruncat spermă în obraz și alţi cinci când a evadat în climatul 
politic actual, dacă e prins, doctorul are să se-aleagă cu seringa. 

Crawford zâmbi gândindu-se la asta. El fusese pionierul 
studierii criminalilor în serie. În acel moment se afla în pragul 
pensionării obligatorii, iar monstrul care constituise cea mai 
mare provocare pentru el se afla în continuare în libertate. 
Perspectiva morţii doctorului Lecter îi producea o mare 
încântare. 

Starling știa că Crawford a menţionat acel gest al lui Miggs ca 
să-i trezească atenţia, să o determine să se întoarcă în trecut, în 
acele zile teribile când încerca să-l interogheze pe Hannibal 
Canibalul în secţia de securitate maximă de la Spitalul pentru 
Nebuni Criminali din Baltimore. Când Lecter se juca cu ea în 
vreme ce o fată stătea ghemuită în fântâna lui Jame Gumb și 
aștepta să moară. De obicei, Crawford ascutea atenția 
interlocutorului atunci când se pregătea să intre în miezul 
subiectului, ceea ce făcu și de această dată. 

— Starling, știai că una din primele victime ale doctorului 
Lecter mai este în viață? 

— Bogătașul. Familia lui a oferit o recompensă. 

— Da, Mason Verger. Își duce zilele în Maryland, cu ajutorul 
unui aparat respirator. Tatăl lui a murit anul ăsta și i-a lăsat 
fabrica de conserve care aduce o avere. Pe lângă asta, bătrânul 
Verger i-a mai lăsat moștenire un congresmen și un membru al 
Comitetului Judiciar de Supraveghere care nu puteau să se 
descurce fără ajutorul lui. Mason susţine că are ceva ce ne-ar 
putea fi de folos pentru a-l găsi pe doctor. Vrea să vorbească cu 
tine. 

— Cu mine? 

— Exact. Asta vrea Mason, și dintr-o dată toată lumea e de 
acord că e o idee strașnic de bună. 

— Asta vrea Mason după ce i-aţi sugerat dumneavoastră că 
trebuie să vrea? 

— Aveau de gând să te arunce la gunoi, Starling, să șteargă 
pe jos cu tine. Ai fi fost victimă degeaba, la fel ca John Brigham. 
Numai pentru a-i scoate basma curată pe câţiva birocraţi de la 
OATA. Temeri. Presiuni. Atâta înţeleg tipii ăștia în momentul de 
faţă. Am pus pe cineva să-i dea un telefon lui Mason și să-i 
explice cât de mult va avea de suferit vânătoarea lui Lecter 
dacă tu ești dată pe ușă afară. Ce s-a mai întâmplat după aceea, 


43 


pe cine o mai fi sunat Mason, nu vreau să știu. Probabil pe 
Vollmer din camera reprezentanţilor. 

Cu un an în urmă, Crawford n-ar fi procedat astfel. Starling îi 
cercetă chipul, căutând vreun simptom al acelei nebunii de 
scurtă durată care îi cuprinde uneori pe cei aflaţi în prag de 
pensie. Nu găsi niciunul, dar îl văzu cu adevărat îngrijorat. 

— Mason nu-i un om prea plăcut, Starling, și nu mă refer 
numai la mutra lui. Află ce date are. Adu-le aici și ne vom folosi 
de ele, împreună. În sfârșit. 

Starling știa că, de mai mulţi ani, încă de când a absolvit 
Academia FBI, Crawford a tot încercat să-i obțină numirea la 
Științe Comportamentale. 

Acum, că devenise un veteran al Biroului, veteran al mai 
multor numiri colaterale, își dădea seama că tocmai triumful 
timpuriu pe care-l obținuse prin capturarea criminalului în serie 
Jame Gumb contribuise la distrugerea carierei ei în FBI. Era o 
stea în afirmare care s-a înţepenit pe parcursul ascensiunii. 
Capturându-l pe Jame Gumb și-a făcut cel puţin un dușman 
neîmpăcat și a stârnit invidia mai multor agenţi bărbaţi din 
generaţia ei. Aceasta, și în plus o anumită încăpățânare 
perversă au avut ca rezultat ani întregi de misiuni de rutină - 
arestări, descinderi, intervenţii în jafuri armate, ani de zile cu 
arma în mână. In final, etichetată ca fiind prea irascibilă pentru 
a lucra în echipă, a devenit agent tehnic și s-a ocupat cu 
instalarea de microfoane în mașinile gangsterilor și pedofililor, 
cu zile și nopţi lungi, singuratice de supraveghere a urmăriţilor. 
Și mereu era de împrumutat atunci când o agenţie soră avea 
nevoie de un om de încredere pentru un raid. Era puternică, iar 
în mânuirea armei dovedea viteză și precauţie. 

Crawford a considerat că aceasta ar putea fi o șansă pentru 
ea. Presupunea că ea și-a dorit dintotdeauna să-l vâneze pe 
Lecter. Adevărul era cu mult mai complicat. 

Crawford o studia. 

— N-ai mai ajuns să-ţi extragi pulberea aceea din obraz. 

Câteva granule de praf de pușcă din revolverul răposatului 
Jame Gumb îi marcau pometele cu un punct negru. 

— N-am găsit răgazul necesar, răspunse Starling. 

— Ştii cum numesc francezii o aluniţă, o mouche ca asta, sus 
pe obraz? Știi ce înseamnă? 


44 


Crawford deţinea o bibliotecă bine garnisită despre tatuaje, 
simboluri corporale și mutilări rituale. Starling clătină din cap. 

— Ăsteia i se spune „curaj”, zise Crawford. Poţi s-o păstrezi. 
Eu unul, în locul tău, aș păstra-o. 


e Capitolul 9 


Muskrat Farm, reședința familiei Verger aflată în apropiere de 
râul Susquehanna, în nordul statului Maryland are o frumusețe 
deopotrivă stranie și magică. Familia Verger, aproape o dinastie 
în industria prelucrării cărnii, a cumpărat-o în anii treizeci când 
s-au mutat din Chicago în est pentru a fi mai aproape de 
Washington, și și-au putut permite această achiziţie fără nicio 
problemă. Simţul ascuţit în materie de politică și afaceri a 
permis familiei Verger să prospere de pe urma contractelor cu 
armata americană încă din vremea Războiului de secesiune. 

Scandalul „cărnii de vită îmbălsămată” din timpul războiului 
americano-spaniol n-a atins aproape deloc familia Verger. Când 
Upton Sinclair și copoii antrenați să descopere scandaluri au 
investigat condiţiile improprii din fabrica de conserve din 
Chicago, au aflat că mai mulţi dintre angajaţii lui Verger au fost 
transformați, nu tocmai ortodox, în slănină, băgaţi în cutii de 
conservă și vânduți ca Durham's Pure Leaf Lard, o marcă 
favorită a patisierilor. Dar acuzaţia împotriva lui Verger n-a 
putut fi dovedită. Problema nu i-a costat pierderea nici unui 
contract guvernamental. 

Familia Verger a evitat astfel de stânjeneli posibile și multe 
altele mituind cu bani politicienii, al căror singur act potrivnic 
intereselor lui Verger a fost adoptarea, în anul 1906, a Legii 
privind inspecția preparatelor din carne. 

În prezent, întreprinderea înfloritoare a familiei Verger 
sacrifică zilnic optzeci și șase de mii de vite și treizeci și șase de 
mii de porci, cifră care variază ușor în funcţie de sezon. 

Pajiștile proaspăt tunse de la Muskrat Farm, cu o mulţime de 
tufe de liliac al căror parfum e purtat de vânt, nu arată câtuși de 
puţin a crescătorie de vite. Singurele animale care se văd sunt 
ponei pentru copiii veniţi în vizită și cârduri nostime de gâște de 
pe pajiști, cu capetele aplecate în iarbă și fundurile mișcând într- 


45 


o parte și-n alta. Nu există câini. Casa, clădirile anexe și 
terenurile se află aproape de centrul unei păduri naţionale cu 
suprafaţa de cincisprezece kilometri pătraţi și vor rămâne acolo 
pentru totdeauna, datorită unui permis special acordat de 
Ministerul Afacerilor Interne. 

La fel ca multe din enclavele celor foarte bogaţi, Muskrat 
Farm nu e prea ușor de găsit atunci când mergi acolo pentru 
prima oară. Clarice Starling a trecut pe lângă șoseaua care se 
desprindea din autostradă fără s-o vadă. Intorcându-se pe 
drumul de serviciu, întâlni mai întâi intrarea comercială, o 
poartă mare încuiată cu lanţ și lacăt, aflată în gardul înalt care 
delimita pădurea. Dincolo de poartă, un drum dispărea printre 
copacii ale căror coroane se uneau deasupra capului. Nu exista 
niciun interfon. Mai parcurse trei kilometri și ajunse la clădirea 
portarului, aflată la vreo sută de metri mai încolo, pe un drum 
bine îngrijit. Paznicul în uniformă îi notă numele în registru. 

Incă trei kilometri de șosea îngrijită o duseră la fermă. 

Starling opri mașina ca să lase un cârd de gâște să traverseze 
drumul. Zări un grup de copii călare pe niște oi Shetland grase 
ieșind dintr-un hambar aflat la vreo patru sute de metri de casă. 
Clădirea principală din faţa ei era un conac alb în stil Stanford, 
așezat cu artă printre dealuri. Locul părea stabil și fecund, patria 
visurilor frumoase. Asta o tulbură pe Starling. 

Familia Verger avusese destulă minte nu aducă transformări 
casei, excepţie făcând o singură adăugire pe care Starling încă 
nu putea s-o vadă, o aripă modernă ce răsărea în partea de est 
a clădirii ca un membru suplimentar atașat printru-un 
experiment medical grotesc. 

Starling parcă mașina sub porticul central. Odată oprit 
motorul, se așternu o tăcere deplină: își putea auzi respiraţia. 
Văzu în oglinda retrovizoare pe cineva venind călare pe un cal. 
O clipă mai târziu, copitele răsunară pe pavaj, aproape, în 
vreme ce ea cobori din mașină. 

O persoană cu umeri largi și păr blond tuns scurt descălecă și 
dădu frâul unui valet fără să se uite la el. 

— Du-l înapoi, la pas, spuse călărețul cu o voce profundă, 
aspră. 

Apoi se întoarse spre Starling: 

— Eu sunt Margot Verger. 


46 


La o examinare mai atentă, Starling văzu că personajul era o 
femeie care întinse mâna spre ea - braţul întins drept din umăr, 
nu din cot. În mod evident, Margot Verger era o adeptă a 
exerciţiilor fizice de forță. Sub gâtul ei puternic, umerii și brațele 
întindeau țesătura cămășii de tenis. Ochii aveau o lucire uscată 
și păreau iritaţi, ca și cum ar fi suferit de o lipsă de lacrimi. Purta 
pantaloni de călărie și cizme fără pinteni. 

— Ce mașină e asta, un Mustang vechi? întrebă ea. 

— Din '88. 

— Cinci mii de cmc? 

— Da. E un Mustang Roush. 

— Ţi-e dragă? 

— Foarte. 

— Ce face pentru tine? 

— Nu știu. Destule, cred. 

— Te temi de ea? 

— O respect. Aș putea spune că o folosesc cu respect, zise 
Starling. 

— Ai ceva cunoștințe despre ea, sau ai cumpărat-o la 
nimereală? 

— Ştiam destule ca s-o cumpăr pe loc la o licitaţie cu bunuri 
confiscate de la niște traficanţi de droguri. Am învăţat mai multe 
despre ea mai târziu. 

— Crezi că ar putea să întreacă Porche-ul meu? 

— Depinde ce fel de Porche. Domnișoară Verger, trebuie să 
vorbesc cu fratele dumitale. 

— Peste vreo cinci minute termină să-i facă toaleta. Putem 
merge într-acolo. 

Pantalonii de călărie din doc ai lui Margot Verger scoteau un 
fâșâit când coapsele ei zdravene se atingeau una de alta, în 
timp ce urca scările. Linia părului ca mătasea porumbului se 
deplasase spre spate suficient de mult pentru a o face pe 
Starling să se întrebe dacă ia steroizi și dacă asta-i modificase 
clitorisul. 

Pentru Starling, care și-a petrecut mare parte a copilăriei într- 
un orfelinat luteran, casa părea un muzeu, cu spaţii vaste și 
tavan pictat, cu portretele unor oameni cu aer important, 
demult morţi, agățate de pereţi. Pe paliere erau mozaicuri 
chinezești din email, iar în holuri erau așternute covoare 
marocane lungi. 


47 


Sesiză o ruptură bruscă de stil la trecerea în aripa nouă a 
conacului Verger. Accesul în construcţia modernă, funcţională, 
se face prin uși duble de sticlă mată, nepotrivite în coridorul cu 
arcade. 

Margot Verger se opri în faţa ușilor. Îndreptă spre Starling 
ochii lucioși, iritaţi. 

— Unor oameni li se pare dificil să discute cu Mason, spuse 
ea. Dacă situaţia te deranjează sau e mai mult decât poți 
suporta, pot să-ţi răspund eu mai târziu la orice întrebare pe 
care ai uitat să i-o pui. 

Există un simțământ frecvent pe care îl recunoaștem cu toţii, 
deși nu i-am dat încă vreun nume: anticiparea fericită a 
momentului când vei simţi dispreț pentru cineva. Starling îi 
spuse doar „Multţumesc”. 

Spre surprinderea lui Starling, prima încăpere din acea aripă 
era o cameră de joacă mare și bine dotată. Doi copii negri se 
jucau printre animale de pluș supradimensionate, unul călărind 
o tricicletă, celălalt trăgând după el un camion pe dușumea. O 
mulțime de triciclete și cărucioare erau așezate în colțuri, iar în 
mijloc se afla o instalaţie de gimnastică pentru copii, sub care 
fuseseră așternute saltele groase. 

Intr-un colț al camerei de joacă, un bărbat înalt în uniformă de 
infirmier ședea pe o canapea de două locuri și citea revista 
Vogue. Pe pereţi erau instalate mai multe camere video, unele 
sus, altele la nivelul capului. O cameră așezată sus, întru-un 
colţ, le depistă pe Starling și Margot Verger, iar lentila ei începu 
să se rotească pentru a focaliza imaginea. 

Starling trecuse de etapa când vederea unui puști negru o 
impresiona, dar era foarte conștientă de prezenţa acestor copii. 
Activitatea lor veselă cu jucăriile era plăcută la vedere. Traversă 
încăperea împreună cu Margot Verger. 

— Lui Mason îi place să-i urmărească pe copii, spuse Margot 
Verger. Fiindcă se sperie când îl văd, mai puţin cei foarte mici, a 
ales această cale. Mai târziu merg să călărească. Sunt copii de 
la casa de copii din Baltimore. 

Accesul la camera lui Mason Verger se face numai prin sala lui 
de baie, cu instalaţii demne de o staţiune balneoclimaterică, a 
cărei suprafaţă ocupă toată lățimea aripii. Are un aspect 
impersonal, toată în oțel, crom și mochetă industrială, cu dușuri 
cu uși largi, căzi de oțel inoxidabil având aplicate dispozitive de 


48 


suspendare, furtunuri portocalii rulate, cabine pentru saună și 
dulapuri încăpătoare din sticlă, pline cu unguente de la 
Farmacia de Santa Maria Novella din Florenţa. Aerul din 
încăpere era încă umed în urma utilizării recente, păstrând izuri 
de camfor și gaulteria. 

Starling zări lumină pe sub ușa lui Mason Verger. Lumina se 
stinse în clipa când sora lui atinse clanţa. 

Colţul din camera lui Mason Verger destinat vizitatorilor era 
de o plafonieră cu becuri puternice. O reproducere acceptabilă a 
picturii lui William Blake numită „Zilele din vechime”, care îl 
înfățișează pe Dumnezeu măsurând cu șublerul, se afla agățată 
deasupra canapelei. Tabloul era drapat cu pânză neagră, pentru 
a marca decesul recent al capului familiei Verger. Restul 
încăperii se afla în întuneric. 

Din beznă se auzi sunetul unui aparat care funcţiona ritmic, 
scoțând un suspin la fiecare mișcare. 

— Bună ziua, agent Starling. 

O voce sonoră, amplificată mecanic, b-ul lipsind din „bună 
ziua”. 

— Bună ziua, domnule Verger, răspunse Starling întunericului, 
simțind în creștet căldura lămpii de deasupra capului. 

Ziua era altundeva. Ziua nu pătrundea până acolo. 

— la loc. 

Va trebui s-o fac. Acum e un moment la fel de bun ca oricare 
altul. Acum trebuie. 

— Domnule Verger, discuţia pe care o vom purta are 
caracterul unei depoziţii, de aceea va trebui s-o înregistrez. 
Aveţi vreo obiecţie? 

— Niciuna. 

Vocea se auzi printre oftaturile aparatului. 

— Margot, cred că ne poţi lăsa singuri. 

Fără să se uite la Starling, Margot ieși însoţită de fâșâitul 
pantalonilor de călărie. 

— Domnule Verger, aș vrea să aplic acest microfon pe... 
îmbrăcămintea dumneavoastră, sau pe pernă, dacă nu vă 
deranjează, sau pot chema o soră să facă asta, dacă preferaţi. 

— Bineînţeles, răspunse el fără să pronunţe litera b. 

Așteptă să prindă puteri de la următoarea expiraţie mecanică. 

— Poţi s-o faci chiar dumneata, agent Starling. Sunt aici. 


49 


_ Starling nu reuși pe moment să localizeze vreun întrerupător. 
Işi spuse că va vedea mai bine dacă se îndepărtează de lumina 
crudă, așa că se îndreptă spre el în beznă, cu o mână în faţă, 
spre mirosul de camfor. 

Se afla mai aproape de pat decât credea când el aprinse 
lumina. 

Nimic nu se schimbă pe chipul lui Starling. Doar mâna în care 
ținea microfonul tresări, dându-se înapoi vreo doi centimetri. 

Prima constatare era complet separată de senzațiile din piept 
și stomac: anomaliile din vorbirea lui erau urmarea lipsei totale 
de buze. A doua constatare: nu e orb. Unicul lui ochi albastru o 
privea printr-un fel de monocilu cu un tub atașat care menținea 
umezeala ochiului, căci îi lipseau pleoapele. În ce privea restul, 
chirurgii făcuseră cu ani în urmă tot ce le stătuse în putinţă cu 
grefe de piele de mari dimensiuni peste os. 

Mason Verger, fără nas și buze, fără ţesut moale pe faţă, era 
tot numai dinţi, ca o creatură din abisul oceanului. Obișnuiţi cum 
suntem cu măștile grotești, șocul produs la vederea lui e 
întârziat. Apare abia atunci când îţi dai seama că acesta este 
chipul unui om, dincolo de care există o minte. Fiecare mișcare 
a acestui chip te cutremură: articulaţia maxilarului, mișcarea 
ochiului care se îndreaptă spre tine să te vadă. Să-ţi vadă chipul 
normal. 

Părul lui Mason Verger e frumos și, în mod straniu, cel mai 
greu de privit. Negru înspicat de șuvițe albe, e împletit într-o 
coadă suficient de lungă pentru a atinge podeaua dacă e lăsată 
să atârne peste pernă. Astăzi părul împletit îi stă pe piept într-un 
colac mare, deasupra aparatului respirator care seamănă cu o 
carapace de broască ţestoasă. Părul unui om transformat într-o 
ruină. Şuvițele împletite strălucesc ca niște solzi. 

Sub cearșafuri, trupul demult paralizat al lui Mason Verger 
pare că s-a topit cu totul pe patul înălţat de spital. 

In dreptul feţei lui se afla acel dispozitiv de comandă din 
plastic transparent care semăna cu un nai sau o armonică. Își 
încolăci limba în jurul unuia din tuburi și suflă o dată cu 
următoarea mișcare a aparatului său respirator. Patul răspunse 
cu un zgomot mecanic, îl întoarse puțin ca să se afle față în faţă 
cu Starling și-i mări unghiul de înclinare a capului. 


50 


— Mulţumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce s-a întâmplat, 
spuse Verger. A fost mântuirea mea. L-ai acceptat pe lisus, 
domnişoară Starling? Ai credință? 

— Am fost crescută într-o atmosferă religioasă strictă, 
domnule Verger. Am atâta credinţă cât se poate dobândi astfel. 
Acum, dacă nu vă deranjează, am să prind microfonul pe faţa de 
pernă. Nu va încurca acolo, sper. 

Propria voce îi părea prea vioaie și prea de asistentă. 

Imaginea mâinii ei lângă capul lui, a celor două părți de trup 
alăturate n-o ajută pe Starling, și nici pulsul vizibil în vasele de 
sânge transplantate peste oasele feţei, ca să le alimenteze cu 
sânge; dilatarea lor ritmică semăna cu mișcarea unor viermi. 

Desfășură recunoscătoare firul microfonului și se retrase 
lângă masă, la casetofonul ei cu microfon separat. 

— Aici agentul special Clarice M. Starling, FBI, numărul 
legitimaţiei 5143690, luând declaraţia lui Mason R. Verger, 
numărul fişei de Asigurări Sociale 475989823, la reședința 
acestuia, în data înregistrată mai sus, jurat și confirmat. Domnul 
Verger înțelege că i-a fost acordată imunitate în faţa urmăririi 
legale de către Procurorul districtului treizeci și șase și de către 
autorităţile locale printr-o notă comună anexată, sub jurământ și 
confirmată. Acum, domnule Verger... 

— Vreau să-ţi povestesc despre tabără, o întrerupse o dată cu 
următoarea expiraţie a aparatului. A fost o experienţă minunată 
din copilărie la care m-am întors, în esenţă. 

— Putem ajunge și la asta, domnule Verger, dar mă gândeam 
să... 

— O, putem ajunge la asta acum, domnişoară Starling. 
înţelegi, totul se reduce la a suporta. Atunci l-am întâlnit pe 
lisus, și nu-ţi voi spune niciodată ceva mai important decât asta. 

Se opri ca să lase aparatul să ofteze. 

— Era o tabără creștină unde mă trimisese tata. El a plătit 
totul, toate cele o sută douăzeci și cinci de locuri la lacul 
Michigan. Unii copii din tabără erau niște nefericiţi care ar fi 
făcut orice pentru o bomboană. Poate că am profitat de asta, 
poate că am fost dur cu ei atunci când nu voiau să mănânce 
ciocolata și sa facă ce voiam eu - nu ascund nimic, pentru că 
acum totul e bine. 

— Domnule Verger, haideţi să ne uităm la niște materiale cu 
aceeași... 


51 


Dar el nu o asculta, ci doar aștepta ca aparatul să-i dea aer. 

— Am imunitate, domnișoară Starling, și totul e bine. Am 
imunitate certă de la lisus, am imunitate de la procurorul 
general, am imunitate de la procurorul districtual din Owings 
Mills, Aleluia. Sunt liber, domnișoară Starling, și totul e bine. 
Sunt cu El și totul e bine. El e lisus cel înălțat. Nimeni nu-l 
învinge. Am fost în slujba Lui în Africa, Aleluia, am fost în slujba 
Lui în Chicago, lăudat fie-l numele, și în slujba Lui sunt și acum, 
și el mă va ridica din patul ăsta și îmi va dobori dușmanii și-i va 
aduce în fața mea, și voi auzi jelania femeilor lor, și totul e bine. 

Se înecă cu propria salivă și se opri; vasele de sânge de pe 
frunte pulsau întunecate. Starling se ridică să cheme o 
infirmieră, dar vocea lui o opri înainte să ajungă la ușă. 

— Mă simt bine, totul e bine. 

Poate că o întrebare directă ar avea mai mult succes decât 
încercarea de a-l îndruma indirect. 

— Domnule Verger, l-aţi întâlnit vreodată pe doctorul Lecter 
înainte ca tribunalul să hotărască să mergeţi la el pentru 
terapie? V-aţi întâlnit vreodată în societate? 

— Nu. 

— Eraţi amândoi membri ai consiliului Filarmonicii din 
Baltimore. 

— Nu, locul meu se datora faptului că mă număram printre 
sponsori. Îmi trimiteam avocatul atunci când se vota câte ceva. 

— N-aţi dat nicio declaraţie la procesul doctorului Lecter. 

Învăţă să-și sincronizeze întrebările în așa fel încât el să aibă 
aer ca să răspundă. 

— Au spus că au destul material ca să-l condamne de șase 
ori, de nouă ori. lar el a reușit să scape pledând pentru nebunie. 

— Tribunalul l-a găsit nebun. Doctorul Lecter nu a pledat 
pentru nebunie. 

— Crezi că distincţia asta e importantă? întrebă Mason. 

Această întrebare o ajută să-i întrevadă pentru prima oară 
mintea, rapidă și profundă, diferită de vocabularul pe care îl 
folosea cu ea. 

Țiparul cel mare, obișnuit de-acum cu lumina, se ridică dintre 
pietrele din acvariu și-și reluă cercul neobosit - o panglică 
unduitoare, cafenie, cu pete neregulate de un alb-gălbui 
formând un model minunat. Starling era cât se poate de 


52 


conștientă de prezenţa animalului, a cărui mișcare o înregistra 
la periferia câmpului vizual. 

— E un Muraena Kidako, zise Mason. Există unul și mai mare 
ca el, în captivitate, în Tokio. Asta e al doilea ca mărime. 
Denumirea lui populară este „ţiparul brutal”. Vrei să vezi de ce? 

— Nu, răspunse Starling și întoarse pagina carnetului de 
însemnări. Așadar, domnule Verger, pe parcursul terapiei 
impusă de tribunal pe care aţi urmat-o, l-aţi invitat pe doctorul 
Lecter acasă la dumneavoastră. 

— Nu-mi mai este rușine. Am să-ţi povestesc totul. Totul e 
bine acum. Se punea problema să scap de niște acuzații false de 
molestare dacă prestam cinci sute de ore de muncă în folosul 
comunităţii, lucrând la un adăpost pentru câini, și făceam 
terapie cu doctorul Lecter. Mi-am spus că, dacă reușeam să-l 
implic pe doctor în ceva dubios, ar fi fost silit s-o lase mai moale 
cu terapia și astfel puteam să nu mă duc chiar la toate 
ședințele, sau să merg niţel drogat, fără ca asta să-mi pună în 
pericol eliberarea condiţionată. 

— Pe vremea aceea aveaţi locuința din Owings Mills. 

— Da. l-am spus doctorului Lecter totul, despre Africa și Idi și 
tot restul, și i-am zis că o să-i arăt unele din chestiile mele. 

— Să-i arătaţi...? g 

— Diverse obiecte. Jucării. In colțul de colo poți vedea mica 
ghilotină portabilă pe care am folosit-o pentru Idi Amin. Poţi s-o 
arunci pe bancheta din spate a unui Jeep și să te duci oriunde, în 
cel mai izolat sătuc. O instalezi într-un sfert de oră. 
Condamnatului îi trebuie cam zece minute s-o ridice cu un vinci, 
ceva mai mult dacă e femeie sau copil. Nu mi-e rușine de nimic 
din toate astea, pentru că sunt purificat. 

— Doctorul Lecter v-a făcut o vizită acasă. 

— Da. l-am deschis ușa îmbrăcat în piele, înţelegi. Am pândit 
o reacţie, dar n-am văzut niciuna. Mă preocupa ideea că-i va fi 
frică de mine, dar nu părea să-i fie. Frică de mine - acum e 
amuzant. L-am invitat sus. l-am arătat câinii pe care îi 
adoptasem de la adăpost, doi câini care erau prieteni și pe care 
îi tineam într-o cușcă împreună, cu apă proaspătă din belșug, 
dar fără hrană. Eram curios ce se va întâmpla cu ei până la 
urmă. l-am arătat apoi spânzurătoarea mea - știi, autoasfixie 
erotică, te spânzuri, dar nu de tot, și asta-ţi produce plăcere în 
timp ce... mă înţelegi? 


53 


— Da. 

— Ei bine, el nu părea să înţeleagă. M-a întrebat cum 
funcţionează chestia, și i-am zis „ești un psihiatru ciudat dacă 
nu știi asta”, iar el a zis - și n-am să-i uit zâmbetul niciodată - a 
spus „Arată-mi”. Te-am prins! mi-am zis în sinea mea. 

— Și i-aţi arătat. 

— Nu mi-e rușine să recunosc. Evoluăm prin propriile greșeli. 
Sunt purificat. 

— Vă rog să continuaţi, domnule Verger. 

— Așa că am așezat laţul în faţa oglinzii celei mari, mi l-am 
pus la gât și am prins funia într-o mână, iar cu cealaltă mână mi- 
am văzut de treabă; îi urmăream reacţiile, dar nu-mi puteam da 
seama de niciuna. De obicei pot descifra oamenii. El stătea pe 
un scaun în colţul camerei. Ședea picior peste picior, cu 
degetele împletite pe genunchi. Apoi s-a ridicat și a băgat mâna 
în buzunarul sacoului, cu un gest foarte elegant, ca James 
Mason  căutându-și bricheta, și m-a întrebat: „Vrei o 
pocnitoare*?” Mi-am zis „Măi să fie! Îmi dă una acum și va trebui 
să-mi dea până în ziua de apoi ca să-și păstreze dreptul de a 
practica.” În fine, dacă ai citit raportul, ai aflat că era cu mult 
mai mult decât amil nitrit. 

— „Praf de îngeri”, alte câteva metamfetamine și ceva LSD, 
spuse Starling. 

— O chestie tare, nu glumă! Doctorul s-a dus la oglinda în 
care mă priveam, i-a dat un șut și a luat un ciob. Eu unul 
pluteam. A venit la mine și mi-a dat așchia de sticlă, m-a privit 
în ochi și mi-a sugerat că poate vreau să-mi jupoi faţa cu ea. A 
dat drumul la câini din cușcă. Și i-am hrănit cu faţa mea. A durat 
mult timp ca s-o jupoi complet - așa mi s-a spus. Eu nu-mi 
amintesc. Doctorul Lecter mi-a rupt gâtul cu ștreangul. Mi-au 
recuperat nasul când au golit stomacul câinilor, la adăpostul de 
animale, dar grefa nu s-a prins. 

Starling își aranjă hârtiile de pe masă un timp mai lung decât 
ar fi fost nevoie în mod normal. 


? Nume de stradă dat amil nitritului, un ester al acidului azotic folosit ca medicament, 
dar și ca drog recreaţional, care produce o euforie imediată, dar de scurtă durată și 
are reputație de afrodiziac, printre alte efecte numărându-se relaxarea sfincterului 
anal, ceea ce îl face foarte popular printre homosexuali. Numele de „pocnitoare” 
provine de la pocnetul pe care îl produce desfacerea unei capsule de amil nitrit. 
(n.tr.). 

19 Angel Dust, nume de stradă dat drogului PCP (abreviere de la fenciclidină). (n.tr.). 


54 


— Domnule Verger, familia dumneavoastră a promis o 
recompensă după ce doctorul Lecter a evadat în Memphis. 

— Da, un milion de dolari. Un milion. Am anunţat pretutindeni 
în lume. 

— V-aţi oferit, de asemenea, să plătiţi orice fel de informaţie 
relevantă, nu doar cele care duc la arestare și condamnare. Ar fi 
trebuit să ne împărtășiţi acest tip de informaţii. Aţi făcut-o 
întotdeauna? 

— Nu chiar, dar n-a existat niciodată ceva demn de 
împărtășit. 

— De unde știți? Aţi urmărit personal unele din fire? 

— Doar atât cât să-mi dau seama că nu au nicio valoare. Și de 
ce să nu le fi urmărit, atâta timp cât voi nu mi-aţi spus niciodată 
nimic din ce aţi aflat. Am avut un pont din Creta care nu a dus 
nicăieri și altul din Uruguay pe care nu l-am putut confirma. 
Vreau să înţelegi, domnişoară Starling, aici nu e vorba de 
răzbunare. L-am iertat pe doctorul Lecter, așa cum Mântuitorul i- 
a iertat pe soldații romani. 

— Domnule Verger, aţi indicat FBl-ului că de data aceasta e 
posibil să aveţi ceva consistent. 

— Caută în sertarul mesei din capăt. 

Starling scoase mănușile albe de bumbac din poșetă și le 
puse pe mâini. In sertar se afla un plic mare, cafeniu. Era rigid și 
greu. Scoase din el o radiografie pe care o ridică spre becurile 
puternice de deasupra capului. Radiografia era a unei mâini 
stângi care părea vătămată. Numără degetele. Patru, plus 
degetul mare. 

— Uită-te la metacarpiene, știi ce sunt alea? 

— Da. 

— Numără articulațiile. 

Cinci articulații. 

— Socotind și degetul mare, această persoană avea șase 
degete la mâna stângă. Ca doctorul Lecter. 

— Ca doctorul Lecter. 

Colțul unde ar fi trebuit să existe numărul de fișă și originea 
radiografiei fusese tăiat. 

— De unde a venit radiografia, domnule Verger? 

— Rio de Janeiro. Ca să aflu mai multe trebuie să plătesc. O 
grămadă de bani. Îmi poţi spune dacă e a doctorului Lecter? Ca 
să știu dacă e cazul să plătesc. 


55 


— Am să încerc, domnule Verger. Ne vom da toată silința. 
Aveţi ambalajul în care a sosit radiografia? 

— Margot îl păstrează într-o pungă de plastic, ţi-l va da. Dacă 
nu te superi, domnișoară Starling, sunt cam obosit și am nevoie 
de oarecare îngrijiri. 

— Veţi primi vești de la biroul meu, domnule Verger. 

Starling abia ieșise din încăpere când Mason Verger suflă în 
tubul din capăt și spuse: 

— Cordell? 

Infirmierul din camera de joacă intră și-i citi dintr-un dosar cu 
eticheta DEPARTAMENTUL PENTRU PROTECȚIA ORFANILOR, 
ORAȘUL BALTIMORE. 

— Franklin, da? Trimite-l pe Franklin, ceru Mason și apoi stinse 
lumina de la patul lui. 

Băieţelul stătea în picioare, singur, sub becurile puternice 
aflate în tavan deasupra colțului destinat vizitatorilor, scrutând 
cu ochii îngustaţi întunericul atotcuprinzător. Se auzi vocea 
răsunătoare: 

— Tu ești Franklin? 

— Franklin, spuse băieţelul. 

— Unde stai, Franklin? 

— Cu mama și Shirley și Stringbean. 

— Stringbean stă acolo tot timpul? 

— Vine, pleacă. 

— Ai spus „Vine, pleacă”? 

— lhi. 

— Mama nu-i mama ta adevărată, nu-i așa, Franklin? 

— Nt. 

— Îți place acasă la tine, Franklin? 

Copilul se lumină. 

— O avem pe Pisicuţa Pis. 

— De când stai acolo, acasă la mama? 

— Nu știu. 

— Ţi-ai serbat vreodată ziua de naștere acolo? 

— O dată. Shirley a făcut înghețată. 

— Îţi place îngheţata? 

— De căpşuni. 

— Le iubești pe mama și Shirley? 

— În, le iubesc, și pe Pisicuţa Pis. 


56 


— Vrei să locuiești acolo? Te simţi în siguranţă când te duci la 
culcare? 

— Înî. Dorm în cameră cu Shirley. Shirley e mare. 

— Franklin, nu mai poţi să locuiești acolo, cu mama și Shirley 
și cu Pisicuţa Pis. Trebuie să pleci. 

— Cine zice? 

— Guvernul zice. Mama și-a pierdut serviciul și permisiunea 
de a adopta copii. Poliţia a găsit o ţigară cu marijuana acasă la 
tine. N-ai s-o mai vezi pe mama de săptămâna viitoare. N-ai s-o 
mai vezi pe Shirley sau pe Pisicuţa Pis de săptămâna viitoare. 

— Nu, spuse Franklin. 

— Sau poate că nu te mai vor, Franklin. E ceva în neregulă cu 
tine? Ai bube sau ceva urât? Crezi că pielea ta e prea neagră ca 
ele să te iubească? 

Franklin își trase în sus cămașa și-și privi burtica tuciurie. 
Clătină din cap. Plângea. 

— Ştii ce o să se întâmple cu Pisicuţa Pis? Cum o cheamă pe 
Pisicuţa Pis? 

— O cheamă Pisicuţa Pis, așa o cheamă. 

— Ştii ce o să se întâmple cu Pisicuţa Pis? Polițistul are s-o 
ducă pe Pisicuţa Pis la un adăpost pentru animale, și un doctor 
de acolo are să-i facă o injecție. Ție ţi-au făcut injecție la 
orfelinat? Ţi-a făcut sora o injecție? Cu un ac strălucitor? Au să-i 
facă și Pisicuţei Pis o injecție. Ea are să se teamă foarte tare 
când are și vadă acul. Au să bage acul în ea, și pe Pisicuţa Pis o 
s-o doară și o să moară. 

Franklin ridică poalele cămășii și lipi țesătura de obraz. Băgă 
degetul mare în gură, ceva ce nu mai făcuse de un an, după ce 
mama i-a spus să nu mai facă. 

— Vino aici, spuse vocea din întuneric. Vino aici și am să-ți 
spun cum poţi să faci ca Pisicuţa Pis să nu capete injecţia. Vrei 
ca Pisicuţa Pis să capete injecția, Franklin? Nu? Atunci vino la 
mine, Franklin. 

Franklin, înlăcrămat, sugându-și degetul, păși încet înainte, în 
beznă. Când ajunse la doi metri de pat, Mason suflă în naiul lui 
și luminile se aprinseră. 

Dintr-un curaj înnăscut, sau din dorinţa de a o ajuta pe 
Pisicuţa Pis, sau pentru că știa că nu mai are unde să fugă, 
Franklin nu se clinti. Nu o rupse la fugă. Rămase locului hotărât 
și se uită la faţa lui Mason. 


57 


Dacă Mason ar fi avut frunte, s-ar fi încruntat la vederea 
rezultatului dezamăgitor. 

— Poţi s-o salvezi pe Pisicuţa Pis de injecție dacă-i dai cu 
mâna ta niște otravă de șoareci. 

V-ul nu se auzi, dar Franklin înţelese. Scoase degetul din gură. 

— Ești un caca rău și bătrân, zise copilul. Ești și urât. 

Se întoarse și ieși din cameră, prin coridorul cu furtunuri 
încolăcite, înapoi în camera de joacă. 

Mason îl urmărea pe video. 

Infirmierul privi copilul, supraveghindu-l cu atenţie în timp ce 
se prefăcea că citește Vogue. 

Franklin nu mai dădea doi bani pe jucării. Se duse și se așeză 
sub o girafă, cu faţa la perete. Asta era tot ce putea să facă 
pentru a nu-și mai suge degetul. 

Cordell urmărea cu grijă lacrimile. Când văzu umerii copilului 
scuturându-se, infirmierul merse la el și-i șterse grijuliu lacrimile 
cu tampoane sterile. Apoi puse tampoanele ude în paharul de 
Martini al lui Mason, care stătea la rece în frigiderul din camera 
de joacă, alături de sucuri de portocale și cutii de Coca-Cola. 


e Capitolul 10 


Nu era deloc ușor să găsești informaţii medicale despre 
doctorul Hannibal Lecter. Dat fiind disprețul lui nemărginit față 
de instituţiile medicale și fată de majoritatea medicilor, nu e 
surprinzător că n-a avut niciodată un medic de familie. 

Spitalul de Nebuni Criminali din Baltimore, unde a stat închis 
doctorul Lecter până la transferul său dezastruos în Memphis, 
era acum închis, o clădire părăginită așteptând echipele de la 
demolări. 

Poliţia statului Tennessee a fost ultima care l-a avut în grijă pe 
doctorul Lecter înainte ca acesta să evadeze, dar cei de acolo 
sustineau că n-au preluat niciodată fişele lui medicale. Ofițerii 
care l-au adus de la Baltimore la Memphis, amândoi decedați, 
semnaseră pentru prizonier, nu și pentru vreo fișă medicală. 

Starling petrecu o zi la telefon și în faţa computerului, apoi 
căută concret prin camerele de depozitare a probelor de la 
Quantico și din clădirea J. Edgar Hoover. Scotoci prin camera de 


58 


probe aglomerată, prăfuită și rău mirositoare a Poliţiei din 
Baltimore o dimineaţă întreagă și apoi petrecu o după-amiază 
înnebunitoare ocupându-se de Colecţia Hannibal Lecter, 
nesortată, de la Biblioteca de Drept Fitzhugh Memorial, unde 
timpul se oprește în loc pe când custodele încearcă să găsească 
cheia potrivită. 

La sfârșit a rămas cu o singură foaie de hârtie: examenul 
medical superficial făcut doctorului Lecter când a fost arestat de 
poliţia statului Maryland. Nu era anexată nicio fișă medicală 
anterioară. 

Inelle Corey supraviețuise demiterii de la Spitalul pentru 
nebuni criminali din Baltimore și trecuse la activităţi mai 
interesante în Comisia Medicală a statului Maryland. A refuzat să 
discute cu Starling în birou, așa că s-au întâlnit la bufetul de la 
parter. 

Starling avea obiceiul să sosească devreme la întâlniri și să 
observe de la o distanță oarecare punctul de întâlnire stabilit. 
Corey apăru exact la ora fixată. Avea cam treizeci și cinci de ani, 
era masivă și palidă, fără machiaj ori bijuterii. Părul lung îi 
ajungea până aproape de mijloc; purta sandale albe cu elastic. 

Starling luă câteva plicuri de zahăr de pe raftul cu condimente 
și privi cum Corey se așază la masa convenită. 

Ai putea crede că toţi protestanții arată la fel. Nu-i chiar așa. 
La fel cum un localnic din Caraibe poate deseori să recunoască 
insula de pe care provine un altul, tot așa Starling, crescută de 
luterani, o privi pe femeie și-și spuse în sinea ei: „Biserica lui 
Hristos, poate Nazarineană la suprafaţă.” 

Işi scoase bijuteriile - o brățară simplă și un cercel în urechea 
cea nevătămată, și le puse în poșetă. Ceasul de plastic mergea. 
In rest nu putea face prea multe cu privire la înfățișarea ei. 

— Inelle Corey? Vrei niște cafea? 

Starling ducea două cești. 

— Se pronunță Eyenel!le. Nu beau cafea. 

— Le beau eu pe amândouă, vrei altceva? Eu sunt Clarice 
Starling. 

— Nu doresc nimic. Vrei sa-mi arăţi un act de identitate? 

— Desigur, spuse Starling. Domnișoară Corey - pot să-ţi spun 
Inelle? 

Femeia ridică din umeri. 


59 


— Inelle, am nevoie de ajutor într-o problemă care nu te 
implică personal în niciun fel. Am nevoie de îndrumări ca să 
găsesc niște dosare de la Spitalul Baltimore. 

lnelle Corey vorbește cu o precizie exagerată atunci când 
vrea să-și exprime mânia sau să arate că știe bine ce spune. 

— Am trecut prin faza asta cu Comisia, la momentul închiderii 
spitalului, domnișoară... 

— Starling. 

— Domnișoară Starling. Vei afla că niciun pacient n-a plecat 
din spital fără dosar. Vei afla că niciun dosar nu a ieșit din spital 
fără aprobarea unui supervizor. In ceea ce-i privește pe 
decedați, Departamentul Sănătăţii nu a avut nevoie de dosarele 
lor, Biroul de Statistică Medicală nu a vrut dosarele lor, și după 
câte știu, dosarele moarte, adică dosarele celor decedați au 
rămas la Spitalul Baltimore după data plecării mele, iar eu am 
fost printre ultimii care au plecat. Cazurile de fugă au mers la 
poliţia orașului și la biroul șerifului. 

— Cazurile de fugă? 

— Atunci când cineva fuge din spital. Uneori se întâmpla ca 
acei internaţi cu comportare bună, care aveau oarecare 
privilegii, să fugă. 

— Ar putea doctorul Hannibal Lecter să fie considerat un caz 
de fugă? Crezi că dosarul lui ar fi putut să ajungă la forțele de 
ordine? 

— El nu a fost un caz de fugă. Nu a fost considerat niciodată 
ca un caz de fugă a/ nostru. Nu se afla în custodia noastră când 
a fugit. Odată m-am dus acolo, la subsol și m-am uitat la 
doctorul Lecter, i l-am arătat surorii mele când a venit cu băieţii 
ei. Am o senzaţie neplăcută, de frig când îmi amintesc. L-a 
stârnit pe unul din ceilalţi să arunce niște... (cobori vocea) 
spermă pe noi. 

— Era cumva vorba de Miggs? Avea îndemânare. 

— Mi-am scos din minte întâmplarea. Dar îmi amintesc de 
tine. Ai venit la spital și ai vorbit cu Fred - cu doctorul Chilton și 
te-ai dus în subsol, la Lecter, nu-i așa? 

— Da. 

Doctorul Frederick Chilton, directorul Spitalului de nebuni 
criminali din Baltimore, fusese dat dispărut în timp ce se afla în 
concediu, după evadarea doctorului Lecter. 

— Ştii că Fred a dispărut. 


60 


— Da, am auzit. 

Domnișoara Corey fabrică repede niște lacrimi lucioase. 

— Era logodnicul meu, spuse. El a dispărut, pe urmă spitalul a 
fost închis, era ca și cum mi s-ar fi prăbușit lumea în cap. Dacă 
n-ar fi fost biserica, n-aș fi putut să depășesc momentul. 

— Îmi pare rău, spuse Starling. Acum ai o slujbă bună. 

— Dar nu-l am pe Fred. Era un om așa de bun..., între noi era 
dragoste, o dragoste pe care n-o găsești în fiecare zi. A fost ales 
Băiatul Anului, în liceu. 

— Măi să fie. Să te întreb ceva, Inelle. Doctorul Chilton păstra 
dosarele în biroul lui, sau în recepţie, unde aveai dumneata 
biroul? 

— Se aflau în dulapurile din perete, în biroul lui, dar în timp s- 
au înmulţit așa de tare că le-am pus în fișete mari, în recepție. 
Erau întotdeauna încuiate, firește. Când s-a închis spitalul, 
clădirea a fost ocupată temporar de clinica de dezintoxicare a 
dependenților de heroină și o mulţime de lucruri au fost mutate 
de colo-colo. 

— Ai văzut vreodată dosarul doctorului Lecter, ai umblat cu 
el? 

— Sigur. 

— Îți amintești să fi fost vreo radiografie în el? Radiografiile se 
aflau împreună cu fișele medicale, sau separat? 

— Cu. Împreună cu fișele. Erau mai mari ca dosarele și asta 
incomoda. Aveam un aparat Roentgen, dar niciun radiolog cu 
normă întreagă care să ţină dosare separate. Ca să fiu sinceră, 
nu-mi amintesc dacă în dosarul lui era vreo radiografie sau nu. 
Exista o electrocardiogramă pe care Fred o arăta deseori. 
Doctorul Lecter - nici măcar nu-mi vine să-i spun doctor - era 
conectat la electrocardiograf când a atacat-o pe biata asistentă. 
Era ceva nefiresc: pulsul nu i s-a mărit prea mult când a atacat- 
o. S-a ales cu un umăr dislocat când infirmierii l-au înșfăcat și l- 
au tras de pe ea. Pentru asta au trebuit să-i facă radiografie. 
Dacă era după mine, s-ar fi ales cu mai multe, nu doar cu un 
simplu umăr dislocat. 

— Dacă îţi vine vreo idee referitoare la locul unde s-ar putea 
afla dosarul, ai să mă suni? 

— Vom face ceea ce noi numim o cercetare globală, spuse 
domnișoara Corey savurând termenul, dar nu cred să găsim 


61 


ceva. O mulţime de lucruri au fost abandonate, nu de noi, ci de 
cei de la clinică. 

Ceștile de cafea aveau margini groase de pe care lichidul se 
prelingea pe pereţii vasului. Starling privi cum Inelle Corey se 
depărtează greoaie, un personaj ca de coșmar, și bău jumătate 
de ceașcă de cafea cu un șervet sub bărbie. 

Starling începea să-și recapete contactul cu sine însăși. Știa 
că o deranjează ceva. Poate era vorba de lipsa de cochetărie, 
mai rău chiar, poate lipsa de stil. O indiferenţă față de lucrurile 
care încântă ochiul. Poate că simţea nevoia acută de stil. Chiar 
și stilul narcomanelor era mai bine decât nimic - era o 
declaraţie, indiferent că vrei s-o auzi sau nu. 

Starling se examină în căutare de snobism și ajunse la 
concluzia că avea al naibii de puţine motive să fie snoabă. Apoi, 
gândindu-se la stil, și-o aminti pe Evelda Drumgo, care avea stil 
cât încape. lar acest gând o făcu să-și dorească din nou, din tot 
sufletul, să uite de sine din nou. 


e Capitolul 11 


Și astfel, Starling se întoarse acolo unde a început totul 
pentru ea, la Spitalul pentru nebuni criminali din Baltimore, 
acum dezafectat. Vechea clădire cafenie, cuib al suferinţei, e 
toată lacăte și ferestre oblonite, acoperită de graffiti, și așteaptă 
echipele de la demolări. 

Instituția se afla în declin cu mai mulţi ani înaintea dispariţiei 
directorului ei, aflat în concediu, doctorul Frederick Chilton. 
Dezvăluirile ulterioare cu privire la risipa din spital, la 
administrarea proastă și la decrepitudinea clădirii în sine au 
determinat la scurt timp după aceea oprirea fondurilor. Unii 
pacienţi au fost transferați în alte instituţii, alții au murit, iar 
câțiva rătăceau pe străzile din Baltimore ca niște zombi, 
dependenți de Torazină ca rezultat al unui program ambulatoriu 
prost conceput în urma căruia mai mulţi dintre ei au murit 
înghețați. 

Așteptând în fața bătrânei clădiri, Clarice Starling și-a dat 
seama că a epuizat toate celelalte posibilităţi înainte să vină aici 


62 


tocmai pentru că nu voia să se mai întoarcă vreodată în acest 
loc. 

Îngrijitorul întârzie trei sferturi de oră. Era un bărbat vârstnic, 
masiv, cu un pantof ortopedic care bocănea și o tunsoare est- 
europeană care putea să fi fost făcută în casă. Respira șuierător. 
O conduse către o ușă laterală la care se ajungea coborând 
câteva trepte. Încuietoarea fusese scoasă de tâlhari, iar ușa era 
acum încuiată cu un lanţ și două lacăte. Pe verigile lanţului se 
adunaseră pânze de păianjen. larba crescută în crăpăturile 
treptelor gâdilă gleznele lui Starling în vreme ce îngrijitorul 
bâjbâia cu cheile. Cerul după-amiezei târzii era acoperit, lumina 
opacă și fără umbre. 

— Nu cunosc clădirea bine, eu numai verific alarma de 
incendiu, zise omul. 

— Ştii dacă sunt depozitate ceva documente aici? Fișete, 
dosare? 

El ridică din umeri. 

— După spital, au avut aici clinica de dezintoxicare. Au pus 
totul în subsol, ceva paturi, ceva așternut, nu știu ce era. E rău 
acolo pentru astm, mucegaiul, foarte rău mucegai. Saltelele de 
pe paturi erau cu mucegai, mucegai rău pe paturi. Nu pot să 
suflu acolo. Scările mă omoară. V-aș arăta, dar... 

Starling ar fi fost bucuroasă să aibă un însoțitor, chiar și pe el, 
dar ar fi încetinit-o. 

— Nu, nu-i nevoie. Unde-i biroul dumitale? 

— Un pic mai încolo, unde era biroul pentru permise de 
conducere. 

— Dacă nu mă întorc într-o oră... 

El se uită la ceas. 

— Programul meu se termină peste jumătate de oră. 

Asta chiar le întrece pe toate. 

— Domnule, ai să aștepți să-ţi aduc cheile în biroul dumitale. 
Dacă nu mă întorc într-o oră, sună la numărul de pe cartea asta 
de vizită și arată-le unde m-am dus. Dacă nu ești acolo când ies, 
dacă ai închis și te-ai dus acasă, dimineaţă merg personal la 
șeful dumitale și-ți fac raport. În plus..., în plus vei fi audiat la 
Fisc, iar situaţia dumitale va fi revizuită de Biroul de lmigrare 
și... și Naturalizare. Înţelegi? Aș aprecia un răspuns, domnule. 

— V-aș fi așteptat, sigur. Nu trebuie să spuneţi asemenea 
lucruri. 


63 


— Mulţumesc foarte mult, domnule, spuse Starling. 

Ingrijitorul se prinse cu mâinile sale mari de balustradă ca să 
se sprijine urcând cele câteva trepte până la nivelul străzii; 
Starling auzi sunetul mersului deformat stingându-se. Apoi 
împinse ușa și intră, ajungând pe un palier al scării de incendiu. 
Ferestrele înalte, cu gratii de pe casa scării lăsau să intre lumina 
cenușie. Cugetă dacă e cazul să încuie ușa în urma ei și se 
decise să lege lanţul într-un nod pe partea interioară a ușii, așa 
încât s-o poată deschide dacă se întâmpla să piardă cheia. 

In incursiunile sale anterioare la azil, pentru a-l chestiona pe 
doctorul Lecter, intrase pe ușa din față, așa că de data aceasta 
avu nevoie de câteva clipe ca să se orienteze. 

Urcă pe scara de incendiu până la etajul principal. Ferestrele 
cu sticlă mată reduceau și mai mult lumina zilei, iar încăperea 
se afla în semiîntuneric. Cu lanterna ei puternică, Starling 
descoperi un întrerupător și aprinse luminile din tavan, unde mai 
existau trei becuri funcţionale într-o lustră spartă. Capetele 
tăiate ale firelor de telefon zăceau pe biroul din recepţie. 

Vandali cu vopsele spray fuseseră în clădire. Un falus de doi 
metri jumătate, cu tot cu testicule decora peretele recepţiei, 
împreună cu inscripția FRUMOASO, HAI ȘI TRAGE-MI-O. 

Ușa către biroul directorului era deschisă. Starling se opri în 
prag. Acolo venise ea în prima misiune FBI, pe vremea când încă 
mai era în pregătire la Quantico, încă mai credea orice, încă mai 
credea că, dacă poţi face ce ţi se cere, dacă izbutești, vei fi 
acceptat, indiferent de rasă, naţionalitate, religie, sex, culoare, 
indiferent dacă ești sau nu unul din „oamenii de aur”. Din toate 
acestea mai rămăsese un singur lucru în care credea. Încă mai 
credea că poate izbuti. 

Acolo, în acel birou, doctorul Chilton întinsese spre ea mâna 
unsuroasă, acolo se dăduse la ea. Acolo făcuse el negot cu 
secrete și trăsese cu urechea și, crezând că e la fel de inteligent 
ca Hannibal Lecter, luase decizia care îi permisese lui Lecter să 
evadeze cu atâta vărsare de sânge. 

Masa de lucru a lui Chilton rămăsese în cameră, dar nu mai 
exista scaun, fiind suficient de mic ca să poată fi furat. Sertarele 
erau goale, cu excepția unei tablete de aspirină zdrobită. În 
birou rămăseseră două fișete. Aveau încuietori simple pe care 
Starling, fost agent tehnic, le descuie în mai puţin de un minut. 
Un sandviș uscat într-o pungă de hârtie și ceva formulare 


64 


rămase de la clinica de dezintoxicare se aflau într-unul din 
sertarele de jos, împreună cu un spray pentru împrospătarea 
respirației, un tub de loţiune tonică pentru păr și câteva 
prezervative. 

Starling se gândi la subsolul cu aspect de fortăreață al 
azilului, unde doctorul Lecter trăise timp de opt ani. Nu voia să 
meargă acolo. Putea să-și folosească telefonul celular pentru a 
solicita un echipaj al poliţiei locale care să coboare în subsol cu 
ea. Putea cere biroului din Baltimore să trimită un alt agent FBI 
cu ea. După-amiaza cenușie era pe sfârșite și nu putea nicicum 
să evite traficul orei de vârf din Washington. Dacă mai aștepta, 
va fi și mai rău. 

Se sprijini de biroul lui Chilton fără să-i pese de praf și încercă 
să se hotărască. Credea într-adevăr că pot exista dosare în 
subsol, sau era atrasă de locul unde l-a văzut pentru prima oară 
pe Hannibal Lecter? 

Dacă Starling învățase ceva despre sine pe parcursul carierei 
în forțele de ordine, învățase următorul lucru: că nu eo 
amatoare de senzaţii tari și că ar fi fericită să nu mai simtă frica 
niciodată. Dar era posibil să existe dosare în subsol. Putea să 
afle în cinci minute. 

Işi amintea zgomotul metalic făcut de ușile de maximă 
securitate în urma ei când, cu ani în urmă, coborâse în subsol. În 
eventualitatea că vreo ușă ar putea să se închidă în urma ei de 
data aceasta, sună la biroul FBI din Baltimore, le spuse celor de 
acolo unde se află și se înţelese cu ei să-i sune din nou peste o 
oră, ca să-i anunţe că a ieșit. 

Luminile funcționau pe scările din interiorul clădirii, unde 
Chilton o condusese spre subsol cu ani în urmă. Aici îi explicase 
procedurile de securitate folosite în abordarea lui Hannibal 
Lecter, iar aici se oprise, sub acest bec, ca să-i arate fotografia 
pe care o purta în portofel, a asistentei a cărei limbă o mâncase 
doctorul Lecter în timpul unei încercări de consultaţie medicală. 
Dacă umărul acestuia fusese dislocat atunci, trebuia cu 
siguranţă să existe o radiografie. 

Un curent de aer de pe scări îi atinse gâtul, ca și cum ar fi fost 
pe undeva o fereastră deschisă. 

Pe palier se găsea o cutie de la hamburgeri McDonald's și 
șerveţele de hârtie împrăștiate. O ceașcă pătată în care fusese 
fasole. Gunoaie. Intr-un colț, excremente și șerveţele. Lumina se 


65 


oprea la capătul palierului, înainte de ușa mare de oţel care 
ducea spre sectorul celor violenţi, acum deschisă și fixată la 
perete. Lanterna lui Starling cuprinse cinci celule în fascicolul 
puternic, amplu de lumină. 

Îndreptă lanterna spre fundul coridorului fostei secţiuni de 
maximă securitate. La capătul îndepărtat se afla ceva 
voluminos. Imaginea ușilor de la celule stând deschise era 
stranie. Pe podea, pretutindeni, se găseau ambalaje și cești de 
carton. O cutie de suc, înnegrită în urma utilizării pentru 
inhalarea de droguri, zăcea pe masa fostului infirmier. 

Starling încercă întrerupătoarele de lumină din spatele 
pupitrului infirmierului. Nimic. Scoase celularul. Ledul roșu părea 
extrem de strălucitor în întuneric. Telefonul nu era de niciun 
folos sub pământ, dar ea rosti tare: „Barry, mută camionul la 
intrarea laterală. Adu un reflector. O să ai nevoie de niște 
cărucioare ca să duci lucrurile astea pe scări în sus... Mda, hai 
încoace.” 

Apoi Starling strigă în beznă: 

— Atenţie, voi de-acolo. Sunt agent federal. Dacă locuiţi ilegal 
aici, sunteți liberi să plecaţi. N-am să vă arestez. Nu mă 
interesaţi. Dacă vă întoarceţi după ce îmi termin eu treburile, 
nu-mi pasă. Puteţi ieși acum. Dacă încercaţi să mă împiedicaţi în 
vreun fel, veți avea de suportat vătămări corporale când am să 
vă găuresc fundul. Multumesc. 

Vocea ei reverberă pe coridor, unde atâţia oameni strigaseră 
până nu mai avuseseră glas și roseseră gratiile cu gingiile după 
ce n-au mai avut dinți. 

Starling își aminti prezența încurajatoare a uriașului infirmier, 
Barney, când venise să-l chestioneze pe doctorul Lecter. 
Curtoazia ciudată cu care Barney și doctorul Lecter se tratau 
reciproc. Acum, nici urmă de Barney. O amintire de la școală îi 
trecu prin minte și, ca exerciţiu de disciplină, își impuse să-și 
amintească: 


Ecou de pași în amintiri 

Pe cărarea ce n-am umblat vreodată 
Spre poarta ce n-am deschis vreodată 
În grădina de trandafiri. 


66 


Grădina de trandafiri, da, sigur. Asta nu era de nicio culoare 
grădină de trandafiri. 

Starling, care fusese îndemnată în editorialele recente să-și 
urască pistolul în aceeași măsură ca și pe sine, descoperi că 
atingerea armei nu era câtuși de puţin detestabilă atunci când 
se simţea neliniștită. E dificil să-ţi păzești concomitent ambele 
flancuri, și imperativ să nu lași pe nimeni în urmă. 

De undeva picura apă. _ 

Rame de paturi demontate și așezate stivă în celule. In altele, 
saltele. Pe mijlocul coridorului era apă și Starling, mereu grijulie 
cu pantofii, înainta pe coridor pășind când pe o parte a bălții 
înguste, când pe cealaltă. Își aminti sfatul lui Barney cu ani în 
urmă, când celulele erau locuite: Rămâi pe mijlocul coridorului. 

lată și fișetele. Pe mijlocul coridorului, până la capăt, raza 
lanternei ei întâlni un oliv mat. 

lată celula care fusese ocupată de Miggs cel multiplu, pe 
lângă care detestase cel mai mult să treacă. Miggs, care i-a 
șoptit obscenităţi și a aruncat fluide organice. Miggs, pe care 
doctorul Lecter l-a ucis determinându-l să-și înghită limba cea 
mizerabilă. lar după moartea lui Miggs, Sammie a ocupat celula 
aceea. Sammie, a cărui poezie doctorul Lecter a lăudat-o, cu un 
efect uimitor asupra poetului. Il putea auzi și acum pe Sammie 
strigându-și versurile cât putea de tare: 


VRAU SMERGLA IISUS 
VRAU SMERGCU CRIST 
PO SMERGCU IISUS 

IOS CUMINTE IOS TRIST 


Încă mai avea pe undeva textul scris chinuit cu creionul. 

In celulă se găseau acum teancuri de saltele și baloţi de 
așternuturi legaţi strâns. 

Și, în cele din urmă, celula doctorului Lecter. 

Masa zdravănă unde citea el încă mai era înșurubată în 
podea, în mijlocul camerei. Scândurile dispăruseră de pe 
rafturile unde stătuseră cărțile lui, dar ramele încă mai erau 
prinse în zid. 

Starling ar fi trebuit să se îndrepte spre fișete, dar nu se putea 
desprinde de celulă. Acolo avusese cea mai remarcabilă 
întâlnire din viaţa ei. Acolo fusese uimită, șocată, surprinsă. 


67 


Acolo auzise despre sine lucruri atât de teribil de adevărate 
încât i-au făcut mintea să răsune ca un clopot uriaș. 

Voia să intre în celulă. Voia să intre, își dorea asta așa cum îţi 
dorești să sari de la balcon, așa cum luciul șinelor de cale ferată 
te ispitește când auzi un tren apropiindu-se. 

Starling roti raza lanternei în jurul ei, se uită la spatele 
fișetelor așezate în rând, trecu raza de lumină peste celulele din 
apropiere. 

Curiozitatea o purtă peste prag. Se opri în mijlocul celulei în 
care petrecuse doctorul Lecter opt ani de zile. li ocupă locul, 
unde îl văzuse pe el stând în picioare, și se aștepta să simtă un 
fior, dar nu simţi nimic. Puse pistolul și lanterna pe masă, atentă 
ca lanterna să nu se rostogolească, și-și lipi palmele de tăblie, 
dar palmele ei nu simţiră decât firimituri. 

Una peste alta, efectul era dezamăgitor. Celula era la fel de 
golită de fostul ei locatar pe cât e pielea lepădată a unui șarpe 
care a năpârlit. Starling se gândi atunci că a ajuns să înțeleagă 
ceva: moartea și primejdia nu au nevoie să vină prin capcane. 
Ele pot să-ţi apară în respiraţia dulce a celor dragi. Sau într-o 
după-amiază însorită, într-o piaţă de pește unde se aude 
Macarena dintr-un difuzor. 

La treabă. Fișetele se întindeau pe vreo doi metri și jumătate, 
în total patru fișete înalte până la bărbie. Fiecare avea cinci 
sertare, cu o singură încuietoare deasupra sertarului de sus. 
Niciunul nu era încuiat. Toate erau pline de fişe, unele 
voluminoase, toate în dosare. Dosare vechi din carton 
marmorat, înmuiate de vreme, și dosare mai noi cafenii. Fișele 
de sănătate ale unor oameni morți, înregistrate încă de la 
deschiderea spitalului în 1932. Erau așezate aproximativ în 
ordine alfabetică, unele materiale puse de-a dreptul în teancuri, 
în spatele dosarelor, în sertarele lungi. Starling le răsfoi cu 
repeziciune, ţinând lanterna grea pe umăr și trecându-și 
degetele mâinii libere printre dosare, dorindu-și să fi adus o 
lanternă mică pe care s-o poată ţine între dinți. Indată ce reuși 
să prindă logica așezării dosarelor, putu să sară peste sertare 
întregi, peste cele cu litera J, foarte puţine cu K, ajunse la L, și 
brusc îl văzu: Lecter, Hannibal. 

Starling trase afară dosarul lung, cafeniu, îl pipăi pe dată în 
căutare negativului țeapăn al radiografiei, puse dosarul 
deasupra celorlalte și-l deschise ca să afle istoricul medical al 


68 


răposatului |. J. Miggs. Fir-ar a naibii de treabă! Miggs părea să 
continue s-o bântuie din mormânt. Puse dosarul pe fișet și trecu 
în grabă la litera M. Dosarul lui Miggs se afla acolo, în ordine 
alfabetică. Gol. Greșeala celui care așezase dosarele? Pusese 
cineva din greșeală documentele despre Miggs în coperta lui 
Hannibal Lecter? Parcurse toate dosarele cu M căutând o fișă 
fără copertă. Se întoarse la J. Conștientă de o sâcâială 
crescândă. Mirosul neplăcut al locului o deranja tot mai mult. 
Îngrijitorul avea dreptate, era greu să respiri în locul acela. 
Parcursese jumătate din dosarele cu J când își dădu seama că 
duhoarea... devenea rapid tot mai puternică. 

În spatele ei se auzi un plescăit slab și ea se întoarse, cu 
lanterna ridicată gata de lovitură, cealaltă mână strecurându-se 
repede sub pulover, spre patul pistolului. Un bărbat înalt 
îmbrăcat în cârpe soioase stătea în raza lanternei ei, cu unul din 
picioare, foarte umflat, în apă. Tinea o mână departe de corp. În 
cealaltă ţinea un ciob de farfurie. Unul din picioare și ambele 
tălpi îi erau legate cu fâșii de cearșaf. 

— Salut, spuse el, cu limba îngroșată de o micoză bucală. 

Starling îi simţea respiraţia de la doi metri. Mâna ei trecu, pe 
sub jachetă, de la pistol la spray-ul paralizant. 

— Salut, răspunse Starling. Vrei, te rog, să te lipești de gratii? 

Bărbatul nu se mișcă. 

— Ești lisus? 

— Nu, spuse Starling. Nu sunt lisus. 

Vocea. Starling își amintea vocea. 

— Ești lisus?? 

Chipul lui se crispase. 

Vocea. Hai, gândește-te! 

— Salut, Sammie, spuse ea. Ce mai faci? Tocmai mă gândeam 
la tine. 

Ce-i cu Sammie? Informaţia, reactualizată prompt, nu era 
tocmai încurajatoare. A pus capul maică-si pe talerul de colectă 
în vreme ce adunarea cânta „Dă-i ce ai mai bun Domnului”. A 
spus că e cel mai bun lucru al său. Biserica Baptistă dintr-o 
localitate oarecare. E furios, spunea doctorul Lecter, că lisus 
întârzie așa de mult. 

— Eşti lisus? întrebă el din nou, plângăreţ de data asta. 


69 


Băgă mâna în buzunar și scoase un rest de ţigară, unul bun 
de vreo cinci centimetri. Îl puse pe ciobul de farfurie și-l întinse 
spre ea, oferindu-i-l. 

— Sammie, îmi pare rău, nu sunt lisus. Eu sunt... 

Sammie deveni brusc livid, furios că ea nu e lisus, și vocea lui 
bubui de-a lungul coridorului umed: 


VRAU SMERGLA IISUS 
VRAU SMERGCU CRIST 


Ridică ciobul de farfurie, cu marginea tăioasă ca un brici, și 
făcu un pas spre Starling, acum cu ambele picioare în apă și 
chipul contorsionat, mâna liberă încleștându-se în aer, în spaţiul 
dintre ei. 

Starling simţi duritatea fișetelor în spatele ei. 

— Poţi să mergi cu lisus 

Dacă ești cuminte, recită ea, răspicat și tare ca și cum el s- 
ar fi aflat foarte departe. 

— Îm-hm, făcu Sammie calm și se opri. 

Starling căută în poșetă și găsi un baton de ciocolată. 

— Sammie, am un Snickers. Îţi place Snickers? 

El nu zise nimic. Starling puse ciocolata pe dosarul cafeniu și-l 
întinse spre el, așa cum făcuse el cu farfuria. Sammie mușcă din 
ciocolată fără să scoată ambalajul, scuipă hârtia și mușcă din 
nou, până ajunse la jumătate. 

— Sammie, a mai fost cineva aici? 

EI îi ignoră întrebarea, puse restul de ciocolată pe farfurie și 
dispăru în spatele unui vraf de saltele din vechea lui celulă. 

— Ce naiba mai e și asta? se auzi o voce de femeie. 
Mulţumesc, Sammie. 

— Cine ești? strigă Starling. 

— Ce dracu’ te interesează? 

— Trăiești aici cu Sammie? 

— Sigur că nu. Am venit la întâlnire. Crezi că ne poţi lăsa în 
pace? 

— Da. Răspunde-mi la întrebare. De când ești aici? 

— Două săptămâni. 

— A mai fost cineva aici? 

— Niște căcănari pe care Sammie i-a pus pe fugă. 

— Sammie te apără? 


70 


— Pune-te cu mine și-ai să afli. Eu pot să merg, așa că aduc 
mâncare, el are un loc sigur unde să mâncăm. Mulţi oameni au 
aranjamente din astea. 

— E vreunul din voi integrat în vreun program? Vreţi să fiți? 
Vă pot ajuta. 

— El a fost. leși în lume, faci ce-ţi spun cretinii ăia și după-aia 
te întorci la ceea ce știi de dinainte. Ce cauţi? Ce vrei? 

— Nişte dosare. 

— Dacă nu-s aici, trebuie că le-a furat cineva, cât de deștept 
trebuie să fii ca să te prinzi? 

— Sammie? chemă Starling. Sammie? 

Sammie nu răspunse. 

— A adormit, spuse prietena lui. 

— Dacă las nişte bani aici, ai să cumperi ceva de mâncare? 

— Nu, am să cumpăr băutură. Mâncare poți să găsești. Nu 
poți găsi băutură. Vezi să nu te pocnească clanța peste buci 
când ieși. 

— Las banii pe masă, spuse Starling. 

Îi veni s-o ia la fugă, dar își aminti cum plecase de la doctorul 
Lecter, cum se ţinuse tare și pășise mai departe spre ceea ce 
era pe atunci insula calmă a pupitrului de infirmier al lui Barney. 

În lumina de pe scări, Starling scoase din portofel o bancnotă 
de douăzeci de dolari. O puse pe biroul zgâriat, abandonat al lui 
Barney și deasupra ei așeză o sticlă goală de vin, ca s-o ţină 
locului. Desfăcu o pungă de plastic și puse în ea coperta 
dosarului Lecter cu datele despre Miggs în ea și coperta goală a 
dosarului Miggs. 

— La revedere. La revedere, Sammie, strigă ea către bărbatul 
care dăduse ocol lumii și apoi se întorsese la iadul pe care îi 
cunoștea. 

Ar fi vrut să-i spună că speră că lisus va veni curând, dar 
părea ceva prea caraghios pentru a fi rostit. 

Starling urcă scările și se întoarse la lumină, ca să continue, la 
rândul ei, să dea ocol lumii. 


71 


e Capitolul 12 


Dacă există depouri pe drumul spre iad, trebuie să semene cu 
intrarea pentru ambulanțe de la Spitalul General Maryland- 
Misericordia. Peste vaierul stins al sirenelor și vaietele vieților ce 
se stingeau, clănţănitul brancardelor, peste ţipete și strigăte, 
coloanele de aburi din canale se ridică în întunericul nopții 
precum stâlpul de foc al lui Moise, înroșite de neonul pe care 
scrie URGENȚĂ, iar ziua se transformă într-un paravan de ceaţă. 

Barney ieși din perdeaua de abur cu umerii puternici strânși în 
haină și capul tuns scurt aplecat înainte; străbătu pavajul crăpat 
cu pași lungi, îndreptându-se spre răsărit, spre dimineaţă. 

Pleca de la slujbă cu douăzeci și cinci de minute mai târziu; 
poliția adusese la spital un proxenet drogat cu un glonţ în el, 
căruia îi plăcea să se lupte cu femeile, iar asistenta șefă îl 
rugase pe Barney să mai rămână. Intotdeauna când internau un 
pacient violent, îl rugau pe Barney să rămână. 

Clarice Starling se uită la Barney de sub gluga mare a jachetei 
și-l lăsă să parcurgă o jumătate de cvartal pe cealaltă parte a 
străzii înainte să-și ridice geanta pe umăr și să-l urmeze. Când îl 
văzu că trece pe lângă parcare și pe lângă staţia de autobuz, 
respiră ușurată. Avea să fie mai ușor să-l urmărească pe jos. Nu 
era sigură unde anume locuiește și trebuia să afle înainte ca el 
s-o vadă. 

Cartierul din spatele spitalului era liniștit, muncitoresc, mixt 
sub aspect rasial. Un cartier unde îţi pui încuietori bune la 
mașină, dar n-ai nevoie să iei bateria în casă peste noapte, și 
unde copiii se pot juca pe afară. 

După trei cvartale, Barney așteptă ca o dubă să elibereze 
trecerea de pietoni și se îndreptă spre nord, pe o stradă cu case 
mici, unele cu trepte de marmură și grădini bine îngrijite. Cele 
câteva vitrine goale erau intacte, iar geamurile proaspăt 
spălate. Magazinele începeau să se deschidă; pe stradă treceau 
câţiva oameni. Camioanele parcate peste noapte de ambele 
părţi ale străzii îi blocară vederea lui Starling vreme de jumătate 
de minut, astfel că îl ajunse din urmă pe Barney fără să-și dea 
seama că acesta s-a oprit. Era exact în dreptul lui, de cealaltă 
parte a străzii, când l-a văzut. Poate că și el o văzuse, nu era 
sigură. 


72 


Barney stătea cu mâinile în buzunarele jachetei și capul 
aplecat înainte, privind pe sub sprâncene ceva ce mișca în 
mijlocul străzii. Un porumbel mort zăcea pe drum, cu penele 
fluturând în curentul iscat de mașinile în trecere. Perechea 
păsării moarte dădea ocoale leșului, privindu-l ţintă, capul mic 
mișcându-se la fiecare pas al picioarelor sale rozalii. Se rotea 
într-una, murmurând pe limba dulce a porumbeilor. Trecură mai 
multe mașini și o dubă, iar pasărea rămasă în viaţă abia reuși să 
le evite, cu decolări precipitate de ultimă clipă. 

Poate că Barney îi aruncă o privire, Starling nu era sigură. 
Trebuia să meargă înainte, altfel avea să fie descoperită. Când 
se uită peste umăr văzu că Barney se ghemuise în mijlocul 
străzii, cu o mână ridicată spre mașini. 

Ea dădu colțul și, ieșită din raza privirii lui, își dezbrăcă 
jacheta cu glugă, scoase din sacoșă un pulover, o șapcă cu 
cozoroc și o geantă de gimnastică și se schimbă rapid, 
înghesuind jacheta și sacoșa în geanta de sport și îndesându-și 
pletele sub șapcă. Se amestecă printre niște femei de serviciu 
care se îndreptau spre casă și intră din nou pe strada lui Barney. 

Acesta ţinea porumbelul mort în palmele făcute căuș. 
Perechea lui zbură cu un șuierat al aripilor în sus, spre sârmele 
de deasupra capului și-l privi. Barney așeză pasărea moartă pe 
iarba unei peluze; îi netezi penele. Apoi ridică faţa sa largă spre 
pasărea de pe sârmă și-i zise ceva. După ce el se îndepărtă, 
porumbelul supraviețuitor cobori în iarbă și continuă să dea ocol 
perechii sale. Barney nu se uită în urmă. Văzându-l că urcă 
treptele unei case, câteva sute de metri mai încolo, și-și caută 
cheile, Starling alergă jumătate de cvartal ca să-l ajungă din 
urmă înainte ca el să descuie ușa. 

— Barney, salut! 

Se întoarse pe scări fără grabă și se uită la ea. Starling uitase 
că ochii lui Barney erau neobișnuit de depărtaţi. Văzu în ei 
inteligenţă și percepu micul clic electronic de recunoaștere. Işi 
scoase șapca și-și lăsă părul liber. 

— Sunt Clarice Starling. Mă mai ţii minte? Sunt... 

— Agentul, zise Barney fără intonaţie. 

Starling își lipi palmele una de alta și încuviinţă din cap. 

— Mă rog... da, așa e. Barney, trebuie să discut cu tine. Nimic 
oficial, am nevoie să-mi răspunzi la niște întrebări. 


73 


Barney cobori scările. Chiar și după ce ajunse pe trotuar, în 
faţa lui Starling, ea tot mai trebuia să se uite în sus ca să-i vadă 
faţa. Dar urieșimea lui n-o făcea să se simtă ameninţată, cum s- 
ar fi simţit un bărbat. 

— Ofiţer Starling, vrei să consemnezi că nu mi s-au citit 
drepturile? 

Avea o voce piţigăiată și aspră, ca vocea lui Tarzan 
întruchipat de Johnny Weismuller. 

— Categoric. Nu ţi-am spus poezia. Recunosc. 

— Ce-ar fi să spui asta în geanta ta? 

Starling deschise geanta și vorbi în ea cu voce tare, de parcă 
înăuntru s-ar fi aflat vreun spiriduș. 

— Nu i-am spus poezia lui Barney; nu își cunoaște drepturile. 

— E un local mai încolo unde au cafea bunicică, zise Barney. 

Porniră într-acolo. 

— Câte șepci ai în geanta aia? 

— Trei, răspunse ea. 

Când microbuzul cu semnul convenţional indicând persoane 
handicapate la bord trecu pe lângă ei, Starling remarcă faptul că 
pasagerii se uită la ea, dar suferinzii sunt adesea preocupaţi de 
sex, așa cum și au dreptul să fie. Bărbaţii tineri dintr-o mașină 
aflată la următoarea intersecție o priviră la rândul lor, însă nu 
spuseră nimic, din cauza lui Barney. Orice obiect ieșind pe geam 
ar fi atras atenţia lui Starling - o preocupa răzbunarea bandei 
Crip, dar privirile cu subînţeles trebuiau suportate. 

Când ea și Barney intrară în cafenea, microbuzul coti pe o 
alee ca să întoarcă și apoi plecă pe același drum pe care venise. 

Trebuiră să aștepte eliberarea unui separeu în localul 
aglomerat, în vreme ce chelnerul răcnea în hindi la bucătar, 
acesta manevrând bucăţile de carne cu niște clești lungi și o 
expresie vinovată pe chip. 

— Hai să mâncăm, spuse Starling după ce se așezară. Unchiul 
Sam face cinste. Cum îţi merge, Barney? 

— Slujba e bună. 

— Ce slujbă ai? 

— Infirmier. 

— Mă gândeam că de-acuma ești asistent, sau poate student 
la medicină. 

Barney ridică din umeri și se întinse să ia frișca. Se uită la 
Starling. 


74 


— Te-au pus la zid pentru c-ai împușcat-o pe Evelda? 

— Rămâne de văzut. Ai cunoscut-o? 

— Am văzut-o o dată, când l-au adus la spital pe bărbatul ei, 
Dijon. Era mort, s-a golit de sânge sub ochii lor chiar înainte să-l 
urce în ambulanță. Nu mai avea pic de sânge în corp cânda 
ajuns la noi. Ea nu voia să-l lase din braţe și a încercat să se 
lupte cu asistentele. A trebuit ca eu să... Ințelegi... Frumoasă 
femeie. Și puternică pe deasupra. N-au adus-o la spital după 
ce... 

— Nu, au pronunţat decesul la fața locului. 

— Așa m-am gândit și eu. 

— Barney, după ce l-ai predat pe doctorul Lecter în mâinile 
celor din Tennessee... 

— Nu s-au purtat civilizat cu el. 

— După ce... 

— Și acum sunt morți cu toții. 

— Da. Paznicii lui au reușit să rămână în viaţă trei zile. Tu te- 
ai ocupat de doctorul Lecter vreme de opt ani. 

— Numai șase. El se afla deja acolo când m-am angajat. 

— Cum ai reușit, Barney? Dacă nu te deranjează că te întreb, 
cum ai reușit să supravieţuiești lucrând cu el? Nu era vorba doar 
de purtare civilizată. 

Barney își privi imaginea oglindită în lingură, mai întâi pe 
partea convexă, apoi pe cea concavă și se gândi câteva clipe. 

— Doctorul Lecter avea maniere perfecte, nu rigide, ci 
flexibile și elegante. Eu făceam niște cursuri prin corespondenţă, 
iar el îmi împărtășea din cunoștințele sale. Asta nu înseamnă că 
nu m-ar fi omorât dacă ar fi avut ocazia - o trăsătură anume a 
unei persoane nu exclude nicio altă trăsătură. Pot să trăiască 
alături, cele bune și cele groaznice deopotrivă. Socrate a spus-o 
cu mult mai bine. Într-o celulă de maximă securitate nu-ţi poţi 
permite să uiţi asta, nicio clipă. Dacă ţii minte asta, n-ai 
probleme. Poate doctorul Lecter a regretat că mi-a vorbit despre 
Socrate. 

Pentru Barney, căruia îi lipsea dezavantajul educaţiei 
standard, Socrate era o experiență nouă, asemănătoare cu o 
nouă cunoștință. 

— Securitatea era delimitată de discuţiile noastre, un lucru 
complet diferit. Securitatea nu avea niciodată nimic personal în 


75 


ea, nici măcar atunci când trebuia să-i rețin corespondenţa sau 
să-l pun în cămașă de forță. 

— Vorbeai mult cu doctorul Lecter? 

— Uneori treceau luni întregi fără ca el să scoată o vorbă, iar 
alteori vorbeam, seara târziu, după ce încetau strigătele. De 
fapt, eu urmam cursurile acelea prin corespondenţă și nu știam 
o iotă, iar el mi-a arătat o lume întreagă, în adevăratul sens al 
cuvântului: Suetonius, Gibbon, toate astea. 

Barney ridică ceașca. Avea o dungă portocalie de Betadine pe 
o zgârietură proaspătă pe dosul palmei. 

— Ţi-a trecut vreodată prin minte, după ce a evadat, că ar 
putea să vină după tine? 

Barney clătină ţeasta sa uriașă. 

— Mi-a spus o dată că, oricând e „fezabil”, preferă să 
mănânce neciopliți. „Neciopliţii slobozi”, îi numea el. 

Barney râse, o priveliște rară. Avea dinţi mici de copil, iar în 
veselia lui exista o notă maniacală, ca încântarea unui ţânc care 
împroașcă cu mâncarea adunată strategic în gură mutra vreunui 
unchi din cale-afară de sentimental. Starling se întrebă dacă nu 
cumva a petrecut prea mult timp sub pământ, cu nebunii. 

— Dar în ce te privește pe tine, ţi s-a întâmplat vreodată să te 
simți... speriată după ce a evadat? Te-ai gândit că ar putea să-ţi 
pună gând rău? întrebă Barney. 

— Nu. 

— De ce? 

— Pentru că a spus că n-o va face. 

Răspunsul păru normal de mulţumitor pentru amândoi. 

Sosiră ouăle comandate. Barney și Starling erau înfometați, 
așa că mâncară fără pauză timp de câteva minute. Apoi... 

— Barney, când doctorul Lecter a fost transferat la Memphis, 
ţi-am cerut desenele făcute de el, cele din celulă, și mi le-ai 
adus. Ce s-a întâmplat cu restul lucrurilor - cărţi, ziare? Spitalul 
nu mai are nici măcar fișa lui medicală. 

— Au venit transformările acelea mari. 

Barney se opri ca să-și adauge sare în mâncare. 

— Au fost niște transformări mari, știi, la spital. M-au 
concediat, la fel ca pe mulţi alți oameni, iar lucrurile s-au 
împrăștiat. Nu se poate ști... 

— Ce-ai zis? întrebă Starling. N-am auzit ce-ai spus, din cauza 
tărăboiului de-aici. Am descoperit astă-noapte că exemplarul 


76 


semnat și adnotat de doctorul Lecter din Dictionary of cuisine de 
Alexandre Dumas a apărut la o licitaţie particulară din New York, 
cu doi ani în urmă. Documentul de proprietate al vânzătorului 
era semnat „Cary Phlox”. ÎI cunoști pe Cary Phlox, Barney? Sper 
că da, fiindcă el a completat cererea ta de angajare de la 
spitalul unde lucrezi, numai că a semnat-o „Barney”. Tot el ţi-a 
scris și declaraţia de venituri. Îmi pare rău că n-am auzit ce-ai 
spus mai devreme. Vrei să mai spui o dată? Cât ai primit pentru 
carte, Barney? 

— In jur de zece, spuse Barney privind-o drept în ochi. 

Starling aprobă. 

— Chitanţa spune cincisprezece. Cât ai primit pentru interviul 
acela din Tattler după ce doctorul Lecter a evadat? 

— Cinșpe miare. 

— Ca lumea. Bravo ţie. Toate prostiile pe care le-ai spus 
oamenilor acelora, tu le-ai inventat. 

— Știam că pe doctorul Lecter nu l-ar deranja. Ar fi fost 
dezamăgit dacă nu i-aș fi șicanat. 

— A atacat asistenta aceea înainte ca tu să te angajezi la 
spital? 

— Da. 

— l-a fost dislocat umărul. 

— Așa am înţeles. 

— S-a făcut o radiografie? 

— Foarte probabil. 

— Vreau radiografia aceea. 

— Hmmm... 

— Am aflat că autografele lui Lecter sunt împărțite în două 
grupe, cele scrise cu cerneală, de dinainte să fie închis, și cele 
scrise cu creion sau carioca, din azil. Cele în creion valorează 
mai mult, dar cred că știi lucrul ăsta. Barney, cred că tu detii 
toate obiectele lui și te gândești să le introduci, în decursul 
anilor, pe piaţa autografelor. 

Barney ridică din umeri și nu zise nimic. 

— Cred că aștepți să devină din nou un subiect fierbinte. Ce 
vrei tu, Barney? 

— Vreau să văd toate tablourile lui Vermeer din lume înainte 
să mor. 

— Să mai întreb cine ţi-a deschis apetitul pentru Vermeer? 

— Vorbeam despre sumedenie de lucruri în miez de noapte. 


77 


— Aţi vorbit și despre ceea ce i-ar plăcea lui să facă dacă ar fi 
liber? 

— Nu. Pe doctorul Lecter nu-l interesa deloc ipoteza. Nu crede 
în silogisme, în sinteze sau în orice alte valori absolute. 

— Dar în ce crede? 

— In haos. Și nici măcar nu trebuie să crezi în haos. Se auto- 
impune. 

Starling voia să-i facă pe plac lui Barney pe moment. 

— Vorbești ca și cum ai crede ce spui, dar slujbă la spitalul din 
Baltimore era menţinerea ordinii. Erai infirmierul șef. Și tu, și eu 
suntem în slujba ordinii. Doctorul Lecter n-a reușit să scape de 
sub supravegherea ta. 

— i-am explicat asta. 

— Pentru că n-ai lăsat garda jos nicio clipă. Chiar dacă, într-un 
fel, ai fraternizat... 

— N-am fraternizat, corectă Barney. El nu e frate cu nimeni. 
Discutam lucruri care ne interesau pe amândoi. Mă rog, lucruri 
care începeau să mă intereseze îndată ce aflam despre ele. 

— S-a întâmplat vreodată ca doctorul Lecter să te ironizeze 
pentru că nu știai ceva? 

— Nu. Pe tine te-a ironizat? 

— Nu, spuse ea ca să cruţe sentimentele lui Barney, în același 
timp recunoscând pentru prima oară complimentele ascunse 
îndărătul replicilor ironice ale monstrului. Ar fi putut să se 
distreze pe seama mea dacă ar fi vrut. Știi unde-i sunt lucrurile, 
Barney? 

— Există o răsplată pentru asta? 

Starling împături șervetul de hârtie și-l puse sub marginea 
farfuriei. 

— Răsplata este faptul că nu te voi acuza de obstrucţionarea 
justiției. Te-am mai lăsat o dată să scapi basma curată, când ai 
pus microfonul sub biroul meu de la spital. 

— Microfonul îi aparținea răposatului doctorul Chilton. 

— Răposat? De unde știi că e răposatul doctorul Chilton? 

— Păi, în tot cazul, nu și-a mai arătat mutra de șapte ani, 
răspunse Barney. Nu mă aștept să-l văd prea curând. Dă-mi voie 
să te întreb, ce te-ar satisface pe tine, agent special Starling? 

— Vreau să văd radiografia. Vreau radiografia. Dacă există 
cărți ale doctorului Lecter, vreau să le văd. 


78 


— Să zicem că găsim lucrurile, ce se va întâmpla cu ele după 
aceea? 

— Ei bine, adevărul este că nu pot fi sigură. Este posibil ca 
procurorul general să confiște toate materialele, ca probe în 
ancheta evadării. După care vor mucegăi în camera lui de 
probe. Dacă examinez eu mai întâi lucrurile și nu găsesc nimic 
folositor în cărţi, și spun asta, poţi să susţii că doctorul Lecter ţi 
le-a dăruit. El este in absentia de șapte ani, așa că poţi să 
exerciți o pretenţie civilă. Nu are rude, din câte se știe. Voi 
recomanda ca toate materialele inofensive să-ţi fie date ţie. Ar 
trebui să știi că recomandarea mea se află la capătul de jos al 
scării. Probabil nu vei mai primi niciodată radiografia înapoi, și 
nici fișa medicală, din moment ce nu-i aparţineau și nu putea să 
ţi le dăruiască. 

— Și dacă-ţi explic că nu am lucrurile astea? 

— Materialele legate de Lecter vor deveni dificil de vândut, 
pentru că vom da publicităţii un buletin pe această temă și vom 
avertiza piața că vom confisca obiectele și vom acuza pentru 
dobândire și posesiune ilegală. Voi întreprinde o percheziţie în 
locuinţa ta. 

— Acum că știi unde se află. 

— Îți mai pot spune că, dacă predai materialele, nu vei avea 
de suferit în niciun fel pentru că le-ai luat, dată fiind soarta pe 
care ar fi putut s-o aibă dacă le lăsai la locul lor. În ce privește 
recăpătarea materialelor, nu-ţi pot face o promisiune fermă. 

Starling cotrobăi în poșetă ca să-și puncteze spusele. 

— Ştii, Barney, presimt că n-ai obţinut o diplomă medicală 
superioară fiindcă poate nu ai cum. Poate ai niște antecedente 
pe undeva. Vezi? Acum, gândește-te la asta: n-am cerut 
niciodată cazierul tău, n-am verificat niciodată. 

— Nu, n-ai făcut decât să te uiţi peste declaraţia mea de 
venituri și peste cererea de angajare, atâta tot. Sunt mișcat. 

— Dacă ai un antecedent, poate că reușesc să pun o vorbă 
unde trebuie, să se șteargă totul. 

Barney își curăţă farfuria cu o bucată de pâine prăjită. 

— Ai terminat? Hai să ne plimbăm niţel. 

— L-am văzut pe Sammie, îl mai ţii minte? El a preluat celula 
lui Miggs. Încă mai trăiește acolo, spuse Starling când se aflară 
afară. 

— Am crezut că spitalul nu mai e folosit. 


79 


— Așa e. 

— Sammie e încadrat în vreun program? 

— Nu, doar trăiește acolo, în beznă. 

— Cred că ar trebui să dai de veste în privinţa lui. Are un 
diabet grav, o să moară. 

— Ştii de ce l-a făcut doctorul Lecter pe Miggs să-și înghită 
limba? 

— Cred că da. L-a omorât pentru că te-a jignit. Asta a fost 
realitatea concretă. Să nu te simţi vinovată, poate că ar îi făcut- 
o oricum. 

Au trecut pe lângă casa în care locuia Barney și au ajuns la 
peluza unde porumbelul încă se mai plimba în cerc, în jurul 
perechii sale moarte. Barney îl goni fluturând palmele. 

— Pleacă, spuse el păsării. Ai jelit destul. Ai să te tot plimbi 
pe-aici până o să te prindă vreo pisică. 

Porumbelul zbură cu un șuierat; n-au văzut unde s-a așezat. 

Barney ridică pasărea moartă. Micul corp cu pene netede 
intră cu ușurință în buzunarul lui. 

— Ştii, doctorul Lecter a vorbit puţin despre tine, o dată. 
Poate ultima oară când am discutat cu el, una din ultimele dăți. 
Pasărea mi-a amintit. Vrei să știi ce-a spus? 

— Sigur, răspunse Starling. 

Micul dejun se agită puţin în stomacul ei, dar era hotărâtă să 
nu dea înapoi. 

— Vorbeam despre comportamentul moștenit, înrădăcinat. El 
a folosit pentru ilustrare porumbeii rotitori. Ei se ridică sus de 
tot, în aer, apoi se tot dau peste cap, ca într-o demonstraţie 
aviatică, îndreptându-se spre pământ. Există rotitori de 
suprafață și rotitori de înălțime. Nu poţi să încrucișezi doi 
porumbei rotitori de înălțime, fiindcă puii lor se vor da peste cap 
până jos, se vor prăbuși și vor muri. lar despre tine a spus: 
„Agentul Starling este o rotitoare de înălţime, Barney. Să 
sperăm că unul din părinţii ei nu era.” 

Starling trebuia să rumege la asta. 

— Ce-ai să faci cu pasărea? întrebă ea. 

— O jumulesc și-o mănânc, spuse Barney. Hai la mine acasă, 
să-ţi dau radiografia și cărţile. 

Ducând pachetul voluminos înapoi spre parcarea spitalului, 
unde-și lăsase mașina, Starling auzi în copacii apropiaţi 
chemarea de jale a porumbelului supravieţuitor. 


80 


e Capitolul 13 


Mulțumită consideraţiei unui nebun și obsesiei altui nebun, 
Starling avea acum, pentru moment, ceea ce și-a dorit 
întotdeauna: un birou pe coridorul subteran al Departamentului 
de Științe Comportamentale. Era o ironie amară să obţină biroul 
în felul acesta. 

Starling nu s-a așteptat nicio clipă să intre direct în 
departamentul de elită al Științelor Comportamentale când a 
absolvit Academia FBI, dar crezuse că-și va putea câștiga un loc 
acolo. Ştia că înainte de asta va petrece mai mulţi ani în 
birourile teritoriale. 

Starling era bună în meseria ei, dar nu se pricepea la intrigile 
interne, astfel că a avut nevoie de mai mulţi ani ca să înţeleagă 
că nu va ajunge niciodată la Departamentul de Științe 
Comportamentale, în ciuda dorinței directorului acelei secţii, 
Jack Crawford. 

Motivul principal i-a scăpat până când, așa cum un astronom 
localizează o gaură neagră, ea l-a descoperit pe asistentul 
adjunct al inspectorului general, Paul Krendler, prin influenţa 
acestuia asupra corpurilor din preajma lui. El n-a iertat-o 
niciodată pentru că i-a luat-o înainte în prinderea criminalului în 
serie Jame Gumb și nu putea suferi atenţia din partea mass- 
mediei pe care i-a adus-o isprava aceasta. 

O dată, Krendler a sunat-o acasă într-o seară ploioasă de 
iarnă. A răspuns la telefon în halat și papuci de casă îmblăniţi, 
cu părul înfășurat într-un prosop. Avea să-și amintească 
întotdeauna data exactă, fiindcă era prima săptămână a 
Războiului din Golf. Starling era agent tehnic pe atunci și tocmai 
se întorsese de la New York, unde înlocuise aparatul de radio din 
limuzina Misiunii irakiene la Naţiunile Unite. Noul radio era 
identic cu cel vechi, cu excepţia faptului că transmitea 
conversațiile din mașină unui satelit al Ministerului Apărării. 
Fusese o manevră riscantă într-un garaj particular, iar ea încă 
mai avea nervii încordați. 

Timp de o secundă a crezut, nebunește, că Krendler a sunat-o 
ca să-i spună că a făcut o treabă bună. 


81 


Își amintea sunetul ploii în ferestre și vocea lui Krendler la 
telefon, vorbind puţin nesigur, pe fundalul zgomotelor dintr-un 
bar. 

A invitat-o să iasă cu el. A spus că ar putea trece pe la ea în 
jumătate de oră. Era însurat. 

— Cred că nu, domnule Krendler, a răspuns ea și a apăsat 
butonul de înregistrare al robotului ei telefonic, mașinăria a emis 
semnalul sonor cerut de lege, iar convorbirea s-a întrerupt. 

Acum, câţiva ani mai târziu, în biroul pe care-și dorise să-l 
câștige, Starling își scrise numele cu stiloul pe o bucată de 
hârtie pe care o lipi pe ușă. Dar în gestul ei nu era nimic 
amuzant, așa că smulse hârtia și o aruncă la gunoi. 

Avea o scrisoare în tava de corespondenţă. Era un chestionar 
de la Guinness Book of World Records, care se pregătea s-o 
includă în analele sale pentru uciderea mai multor criminali 
decât oricare alt agent femeie din istoria forțelor de ordine 
americane. Termenul criminali a fost ales după o cumpănire 
atentă, întrucât toți decedaţii aveau multiple condamnări pentru 
diverse delicte, iar trei dintre ei aveau caziere impresionante. 
Chestionarul a ajuns și el la gunoi, pe urmele numelui ei. 

Intrase într-a doua oră de lucru la computer, suflând din 
vreme în vreme șuvițele de păr rebele care-i intrau în ochi, când 
Crawford bătu la ușă și băgă capul înăuntru. 

— A sunat Brian de la laborator, Starling. Radiografia de la 
Mason și cea pe care ai obținut-o tu de la Barney se potrivesc. E 
brațul lui Lecter. Vor introduce imaginile pe calculator ca să le 
compare, dar spune că nu există niciun dubiu. Introducem totul 
în dosarul secret PECV al lui Lecter. 

— Ce facem cu Mason Verger? 

— li spunem adevărul, răspunse Crawford. Amândoi știm că el 
nu ne va împărtăși informaţiile pe care le primește, decât dacă 
obţine vreuna pe care să n-o poată folosi el singur. Dar dacă 
încercăm să punem mâna pe firul pe care-l are el în Brazilia în 
momentul de faţă, firul se va evapora. 

— Mi-aţi spus să las lucrurile baltă, și asta am și făcut. 

— Totuși, ceva tot făceai aici. 

— Mason a primit radiografia prin curierul expres DHL. DHL a 
urmărit codul de bare și informaţiile de pe etichetă și a 
identificat locul de preluare a coletului. E vorba de Hotel Ibarra, 
în Rio. 


82 


Starling ridică mâna ca să prevină întreruperea. 

— Toate astea le-am obţinut de la surse din New York. Niciun 
fel de cercetări în Brazilia. Mai e ceva. Mason își desfășoară 
majoritatea afacerile telefonice, prin intermediul centralei 
telefonice de la o agenţie de pariuri din Las Vegas. Vă dați 
seama ce volum de convorbiri poate prelua centrala. 

— Oare vreau să știu cum ai aflat asta? 

— În mod absolut legal, zise Starling. Mă rog, destul de legal - 
n-am lăsat nimic în casa lui Mason. Am obţinut codurile 
necesare ca să-i studiez facturile telefonice. Toţi agenţii tehnici 
le au. Să spunem că obstrucţionează justiţia. Cu influenţa lui, 
cât timp ar trebui să ne milogim ca să obţinem un mandat de 
urmărire a convorbirilor? Și, oricum, ce i-am putea face dacă ar 
fi condamnat? Dar folosește o agenţie de pariuri. 

— Înţeleg ce urmărești, spuse Crawford. Comisia pentru Jocuri 
de noroc din Nevada ar putea fie să înregistreze convorbirile, fie 
să strângă cu ușa agenția de pariuri pentru a afla ceea ce avem 
noi nevoie să știm, anume încotro se îndreaptă convorbirile. 

Ea încuviință cu capul. 

— L-am lăsat în pace pe Mason, așa cum aţi spus. 

— Am remarcat, zise Crawford. Îi poţi spune lui Mason că ne 
așteptăm la sprijin din partea Interpolului și ambasadei. Spune-i 
că trebuie să trimitem niște oameni în Brazilia și să demarăm 
formalităţile pentru extrădare. Probabil că Lecter a comis crime 
în America de Sud, așa că e mai bine să obţinem extrădarea 
înainte ca poliţia din Rio să înceapă să caute prin dosarele lor la 
Canibalism. Asta dacă se află în America de Sud. Starling, nu-ţi 
face silă să vorbești cu Mason? 

— Trebuie să intru în atmosferă. M-ai ajutat în sensul ăsta 
când ne-am ocupat de cadavrul pescuit în apă din West Virginia. 
Ce prostii spun, cadavru pescuit în apă! Era o persoană pe nume 
Fredricka Bimmel. Și, da, Mason îmi face silă. O grămadă de 
lucruri îmi fac silă în ultima vreme, Jack. 

Starling amuţi, surprinsă de propriile cuvinte. Nu-i mai 
spusese niciodată până atunci directorului de departament Jack 
Crawford pe numele mic, nu plănuise niciodată să-i spună 
„Jack”, iar faptul că a făcut-o îi provocă un șoc. li studie chipul, 
acel chip renumit ca fiind foarte greu de citit. El dădu din cap, cu 
un zâmbet strâmb și trist. 


83 


— Și mie, Starling. Vrei vreo două pastile din astea pentru 
stomac înainte să vorbești cu Mason? 

Mason Verger nu-și dădu osteneala să accepte convorbirea 
telefonică cu Starling. O secretară îi mulțumi acesteia pentru 
mesaj și spuse că o va suna el ulterior. Dar el nu o contactă 
personal. Pentru Mason, aflat cu câteva trepte mai sus pe scara 
priorităţilor de informare decât Starling,  coincidența 
radiografiilor era deja o veste răsuflată. 


e Capitolul 14 


Mason a aflat că radiografia era într-adevăr a brațului 
doctorului Lecter cu mult înainte să i se spună lui Starling, 
fiindcă sursele lui Mason la Ministerul Justiţiei erau mai bune 
decât ale ei. 

Mason a fost informat printr-un e-mail semnat cu numele 
codificat Token287. Acesta era al doilea nume de cod al 
asistentului lui Parton Vellmore, membru în Comitetul Juridic al 
Camerei reprezentanţilor. Biroul lui Vellmore fusese informat 
printr-un e-mail trimis de Cassius199, al doilea nume de cod al 
lui Paul Krendler de la Ministerul de Justiţie, în persoană. 

Mason era incitat. Nu credea că doctorul Lecter se află în 
Brazilia, dar radiografia dovedea faptul că doctorul are acum 
numărul normal de degete la mâna stângă. Informaţia se 
împletea cu un nou fir venit din Europa cu privire la locul unde 
se afla doctorul. Mason credea că pontul provine din interiorul 
forţelor de ordine italiene și era cea mai consistentă urmă a lui 
Lecter de ani buni. 

Mason nu avea de gând să împărtășească acest fir FBl-ului. 
Datorită celor șapte ani de eforturi neobosite, accesului la 
dosare federale confidenţiale, anunţurilor publicate pretutindeni, 
lipsei de restricţii internaţionale și cheltuirii unor mari sume de 
bani, Mason avea faţă de FBI un avans considerabil în urmărirea 
lui Lecter. Împărtășea Biroului din informaţiile sale doar atunci 
când avea nevoie să se hrănească din resursele federale. 

Pentru a păstra aparențele, i-a dat secretarei sale instrucţiuni 
s-o sâcâie oricum pe Starling pentru a afla noutăţi. Agenda lui 


84 


Mason o îndemna pe secretară s-o sune de cel puţin trei ori pe 
zi. 

Mason a trimis imediat cinci mii de dolari, telegrafic, 
informatorului său din Brazilia pentru ca acesta să urmărească 
sursa radiografiei. Fondul de urgenţă pe care l-a trimis, tot 
telegrafic, în Elveţia era cu mult mai mare, și Mason era pregătit 
să mai trimită și alţi bani când se vedea cu informaţii solide în 
mână. 

Mason credea că sursa lui din Europa l-a găsit deja pe 
doctorul Lecter, dar fusese de multe ori înșelat în privinţa 
informaţiilor și învățase să fie prudent. Dovezile vor apărea în 
curând. Până atunci, ca să suporte mai ușor agonia așteptării, 
Mason își îndreptă preocupările spre ceea ce va face după ce 
doctorul va fi în mâinile lui. Și aceste preparative începuseră să 
fie făcute cu mult timp în urmă, căci Mason era ucenicul 
suferinței... 

Modurile în care Dumnezeu găsește cu cale să ne facă să 
suferim nu ne mulțumesc; nici nu le înțelegem - doar dacă 
nevinovăția Il supără. In mod evident, El are nevoie de o mână 
de ajutor în direcționarea furiei oarbe cu care biciuiește 
pământul. 

Mason a ajuns să-și înţeleagă rolul în această privinţă în cel 
de-al doisprezecelea an de când paralizase, când trupul lui 
părea aproape inexistent sub cearșafuri și știa că nu se va mai 
ridica din pat niciodată. Construcţia apartamentelor sale din 
conacul de la Muskrat Farm erau terminate și Mason dispunea 
de mijloace, dar nu nelimitate, fiindcă Molson, capul familiei 
Verger, încă ţinea puterea în mâinile sale. 

Era Crăciunul din anul evadării doctorului Lecter. Înconjurat 
de atmosfera tipică pentru fiecare Crăciun, Mason regreta cu 
amărăciune că nu aranjase ca doctorul Lecter să fie ucis în azil; 
știa că undeva, pe pământ, doctorul Lecter se plimbă în voie 
încolo și încoace și, foarte probabil, se distrează de minune. 

Mason însă zăcea sub aparatul său respirator, totul fiind 
acoperit de o pătură ușoară; o asistentă stătea în picioare 
alături de el, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul și 
dorindu-și să poată sta jos. Nişte copii sărmani fuseseră aduși cu 
autobuzul la Muskrat Farm ca să colinde. Cu permisiunea 
medicului, ferestrele camerei lui Mason au fost deschise scurt 


85 


timp spre aerul proaspăt; jos, sub ferestre, ținând lumânări 
aprinse în palmele făcute căuș, copii cântau. 

Luminile erau stinse în camera lui Mason, iar pe cerul 
întunecat de deasupra fermei stelele atârnau aproape. 


„Orășelul Bethleem, o, cât de nemișcat stă-n zare!” 
Cât de nemișcat stă-n zare. 
Cât de nemișcat stă-n zare. 


Ironia versului îl apăsa. Cât de nemișcat stai, Mason! 

Dincolo de ferestrele lui, stelele Crăciunului rămâneau 
învăluite în aceeași tăcere înăbușitoare. Stelele nu-i spuseră 
nimic când ridică spre ele cu implorare ochiul acoperit de lentilă, 
când le făcu semne cu degetele pe care abia putea să le miște. 
Mason nu credea că mai poate să respire. Se gândi că, dacă s-ar 
sufoca în spaţiu, ultimul lucru pe care l-ar vedea ar fi acele 
minunate stele tăcute, lipsite de aer. Işi dădu seama că se 
sufocă cu adevărat, aparatul respirator nu putea ţine pasul, 
trebuia să aștepte următoarea respirație, liniile semnelor sale 
vitale apăreau verzi, oscilând pe ecranele aparatelor, mici arbori 
veșnic verzi în noaptea neagră, de pădure deasă a aparatelor. 
Oscilaţia pulsului său, cea sistolică, cea diastolică. 

Infirmiera speriată, pe punctul de a apăsa butonul de alarmă, 
pe punctul de a pune mâna pe fiola de adrenalină. 

Batjocura versurilor; cât de nemișcat stai, Mason. 

Și apoi, o revelație în acea noapte de Crăciun. Inainte ca 
infirmiera să sune sau să pregătească medicamentul, primele 
firișoare aspre ale răzbunării atinseră mâna lui Mason palidă, 
cercetătoare, ca un crab fantomatic, și începu să-l calmeze. 

La împărtășaniile de Crăciun de pe întreg pământul, 
credincioșii sunt convinși că, prin miracolul transsubstanţierii, 
mănâncă și beau într-adevăr trupul și sângele lui Hristos. Mason 
demară atunci pregătirile pentru o ceremonie și mai 
impresionantă, care nu necesita niciun fel de transsubstanţiere. 
Demară pregătirile pentru ca doctorul Lecter să fie mâncat de 
viu. 


86 


e Capitolul 15 


Educaţia lui Mason era una mai puţin obișnuită, dar perfect 
adaptată la viaţa pe care tatăl său o imaginase pentru el și la 
sarcina pe care o avea acum în față. 

Copil fiind, fusese înscris la o școală cu internat la care tatăl 
lui contribuia cu sume mari de bani și unde absenţele frecvente 
ale lui Mason erau trecute cu vederea. Săptămâni la rând, 
bătrânul Verger se ocupa personal de adevărata educaţie a lui 
Mason, luând băiatul cu el în grajdurile și abatoarele care 
constituiau temelia averii sale. 

Molson Verger era un pionier în numeroase domenii ale 
producţiei de carne, în special în cel al economiei. Primele sale 
experimente cu hrana ieftină rivalizau cu cele ale lui Batterhan 
cu cincizeci de ani înainte. Molson Verger amesteca în hrana 
porcilor păr de porc pisat, pene de pui pisate și gunoi într-o 
proporţie considerată la acea vreme îndrăzneață. |n anii 
patruzeci a fost considerat un vizionar nepăsător când a 
eliminat pentru prima oară apa proaspătă de băut a porcilor și a 
înlocuit-o cu o băutură făcută din fecale animale fermentate, 
pentru a grăbi creșterea lor în greutate. Râsetele pe seama lui 
au amuţit când a început să-și adune profitul, iar competitorii săi 
s-au grăbit să-l imite. 

Molson Verger, ca lider în industria conservelor, nu s-a 
rezumat la atât. A luptat cu curaj și cu proprii bani împotriva 
Legii sacrificării blânde a animalelor, strict din punctul de vedere 
al economiei, și a reușit să păstreze aparențele de legalitate, cu 
toate că aceasta l-a costat scump în compensaţii legislative. Cu 
Mason alături, a supravegheat experimente la scară largă în 
problemele legate de creșterea animalelor, determinând cât de 
mult puteau fi private de hrană și apă înainte să fie sacrificate, 
fără o pierdere însemnată în greutate. 

Cercetările genetice sponsorizate de Verger au fost cele care, 
în cele din urmă, au dus la dublarea masei musculare a porcilor 
belgieni, fără pierderile de lichid care constituiseră pentru 
belgieni o problemă. Molson Verger a cumpărat rase de porci 
pretutindeni în lume și a sponsorizat mai multe programe de 
încrucișare din străinătate. 


87 


Dar abatoarele ţin, în esenţa lor, de oameni și nimeni nu a 
înțeles asta mai bine ca Molson Verger. El a reușit să intimideze 
conducerea sindicatelor când acestea au încercat să se înfrupte 
din profiturile lui cu cereri de mărire a salariului și de asigurare 
a condiţiilor de muncă. În această privinţă, relaţiile sale solide 
cu crima organizată l-au slujit timp de treizeci de ani. 

Pe atunci, Mason semăna foarte tare cu tatăl lui; avea 
sprâncene negre lucioase deasupra ochilor de un albastru 
deschis, ochi de măcelar, și linia părului coborâtă și asimetrică, 
mai sus în partea dreaptă și mai jos în stânga. Adesea, lui 
Molson Verger îi plăcea să cuprindă cu afecțiune capul fiului său 
în mâini și să-l pipăie, de parcă ar fi confirmat paternitatea 
acestuia prin fizionomie, așa cum putea să pipăie capul unui 
porc și să-i identifice, prin intermediul structurii osoase, zestrea 
genetică. 

Mason a învăţat bine și, chiar și după ce vătămările suferite l- 
au țintuit la pat, a rămas capabil să ia hotărâri de afaceri 
sănătoase care să fie aplicate de angajații lui supuși. A fost 
ideea fiului Mason să sugereze guvernului american și Națiunilor 
Unite sacrificarea tuturor porcilor din rasa locală din Haiti, sub 
pretextul pericolului reprezentat de febra porcină africană. După 
aceea, a putut să vândă guvernului porci americani din rasa 
Marele Alb ca să-i înlocuiască pe cei locali. Acești porci mari și 
supli, confruntaţi cu condiţiile din Haiti, au murit cât mai repede 
cu putinţă și au trebuit înlocuiţi iarăși și iarăși cu alţii din 
turmele lui Mason, până când haitienii și-au înlocuit porcii cu 
râmătoare mici și rezistente din Republica Dominicană. 

Acum, construind mecanismele răzbunării sale cu 
cunoștințele și experiența unei vieţi întregi, Mason se simţea ca 
Stradivarius în faţa bancului de lucru. 

Ce bogăţie de informaţii și resurse zăcea în ţeasta fără chip a 
lui Mason! Lungit în pat, compunând în minte precum 
Beethoven cel surd, își amintea cum mergea cu tatăl lui la 
târgurile de porci ca să-și verifice competitorii; cuţitașul de 
argint al lui Molson era mereu gata să se strecoare afară din 
haina lui și apoi în spinarea unui porc pentru a verifica grosimea 
slăninii de pe spate. Molson se îndepărta de guițatul revoltat, 
prea demn pentru a fi interpelat, cu mâna înapoi în buzunar, 
marcând cu degetul mare adâncimea pe lamă. 


88 


Dacă ar fi avut buze, Mason ar fi zâmbit amintindu-și cum 
tatăl lui a împuns cu cuțitul un porc concurent al organizaţiei 4- 
Hi! care credea că toți îi sunt prieteni, iar proprietarul porcului, 
un copil, a început să plângă. Tatăl copilului a apărut furios, iar 
gorilele lui Mason l-au dus afară din cort. O, fuseseră vremuri 
bune, vesele. 

La târguri, Mason a văzut porci exotici din toate colțurile 
lumii. Pentru noul său țel, a pus laolaltă tot ce era mai bun din 
ceea ce văzuse. 

Mason și-a început programul special de creștere a porcilor 
imediat după acea revelaţie de la Crăciun și l-a pus în aplicare la 
o mică crescătorie pe care familia Verger o deţinea în Sardinia, 
dincolo de coasta Italiei. A ales acest loc pentru izolarea lui și 
pentru apropierea de Europa. 

Mason credea - în mod corect - că prima oprire a doctorului 
Lecter dincolo de graniţele Statelor Unite, după evadare, a fost 
în America de Sud. Dar el a avut întotdeauna convingerea că 
Europa era locul unde s-ar stabili un om cu gusturile doctorului 
Lecter, așa că în fiecare an a urmărit Festivalul de Muzică de la 
Salzburg și alte evenimente culturale. 

lată ce a trimis Mason crescătorilor săi din Sardinia pentru a 
pregăti decorul morţii doctorului Lecter: 

Porcul uriaș de pădure, Hylochoerus meinertzhageni, șase 
țâțe și treizeci și opt de cromozomi, un hrăpăreţ plin de resurse, 
omnivor oportunist, ca și omul. Doi metri lungime în familiile din 
zonele muntoase, cântărește aproximativ două sute șaptezeci și 
cinci de kilograme. Porcul de pădure uriaș era linia melodică de 
fundal a lui Mason. 

Porcul sălbatic european clasic, S. scrofa scrofa, treizeci și 
șase de cromozomi în forma sa cea mai pură, fără protuberanţe 
faciale, tot numai peri aspri și colți mari pentru sfâșiat, un 
animal mare, rapid și feroce care omoară o viperă cu copitele 
sale ascuţite și apoi înghite șarpele de parcă ar fi o buruiană. 
Provocat sau în rut, ori atunci când își apără odraslele, atacă 
orice l-ar ameninţa. Scroafele au douăsprezece ţâţe și sunt 
mame bune. În S. Scrofa scrofa, Mason a descoperit melodia și 
înfățișarea potrivite pentru a-i furniza doctorului Lecter o ultimă 


11 Organizaţie patronată de Ministerul Agriculturii american, al cărei scop este 
instruirea tineretului în creșterea animalelor. (n.tr.). 


89 


viziune de iad în care să se vadă pe sine însuși înfulecat. (Vezi 
Harris cu privire la porci, 1881.) 

A mai cumpărat porcul din insula Ossabaw pentru 
agresivitatea sa și rasa Jiaxing Neagră, pentru nivelul ridicat de 
estradiol. 

O notă falsă a apărut atunci când a adus un babirus, 
Babyrousa babyrussa, din estul Indoneziei, rasă cunoscută ca 
porcul-cerb pentru lungimea exagerată a colţilor săi. Era o rasă 
cu înmulţire lentă, cu doar două ţâţe, iar ca să-l aducă la o sută 
de kilograme îl costa prea mult. Nu și-a pierdut timpul cu 
această rasă, întrucât mai existau și altele asemănătoare, mai 
eficiente. 

În privinţa dentiţiei, Mason nu a prea avut de unde alege. 
Aproape toate speciile aveau dinţi adaptaţi modului de hrănire: 
trei perechi de incisivi ascuţiţi, o pereche de canini mai lungi, 
patru perechi de premolari și trei perechi de molari pentru 
zdrobire, sus și jos, făcând un total de patruzeci și patru de dinţi. 

Orice porc ar mânca un om mort, dar să-l determini să 
mănânce unul viu este necesară o oarecare educaţie. Sarzii lui 
Mason erau oamenii potriviţi, la înălțimea sarcinii. 

Acum, după un efort de șapte ani și numeroase generaţii de 
porci, rezultatele erau... remarcabile. 


e Capitolul 16 


Cum toţi actorii, cu excepţia lui Lecter, se aflau la locul lor în 
munții Gennargentu din Sardinia, Mason își îndreptă atenţia 
către operaţiunea de înregistrare a morții doctorului, pentru 
posteritate și pentru propria plăcere de vizionare. Pregătirile le 
făcuse demult, dar acum sosise momentul să dea alarma. 

Își desfășura afacerile delicate la telefon, prin centrala sa 
telefonică legitimă a agenţiei de pariuri din apropiere de 
Castaways, în Las Vegas. Convorbirile lui erau mici firișoare 
pierdute în volumul mare al activităţii de sfârșit de săptămână 
de acolo. 

Vocea lui Mason, amplificată prin radio, minus consoanele 
ocluzive și fricative, porni din pădurea naţională din apropierea 


90 


golfului Chesapeake, spre deșert și de acolo peste Atlantic, mai 
întâi spre Roma. 

Acolo, într-un apartament de la etajul șapte al unei clădiri 
aflate pe Via Arhimede, în spatele hotelului cu același nume, 
telefonul sună de zor - ţârâitul aspru, dublu al unui telefon 
italian. În întuneric se aud voci somnoroase. 

— Cosa? Cosa c'e? 

— Accendi la luce, idiota. 

Se aprinde veioza. În pat se află trei oameni. Tânărul aflat mai 
aproape de telefon ridică receptorul și-l trece unui bărbat 
corpolent, mai în vârstă, aflat la mijloc. De partea cealaltă se 
află o fată blondă de douăzeci și ceva de ani. Fata ridică chipul 
somnoros spre lumină, apoi adoarme la loc. 

— Pronto, chi? Chi parla? 

— Oreste, prietene. Sunt Mason. 

Bărbatul cel solid se dezmeticește și-i face semn tânărului să-i 
aducă un pahar cu apă minerală. 

— A, Mason prietene, scuză-mă, dormeam. Cât e ceasul acolo, 
la voi? 

— E târziu peste tot, Oreste. Îţi mai amintești ce am spus că 
voi face pentru tine și ce trebuie să faci tu pentru mine? 

— Aă, da, desigur. 

— A sosit timpul, prietene. Știi ce vreau. Vreau filmare cu 
două camere, vreau o calitate a sunetului mai bună decât au 
filmele tale porno și va trebui să-ţi produci singur electricitatea, 
așa că vreau ca generatorul să fie la o distanța mare de platou. 
Mai vreau și niște filmări frumoase de natură pentru editare, și 
cântec de păsări. Vreau să verifici locul mâine și să pregătești 
totul. Poţi să-ţi lași lucrurile acolo, am eu grijă să fie în 
siguranţă. După aia poţi să te întorci la Roma până la filmare. 
Dar fii gata să treci la treabă în două ore după ce ești anunțat. 
Ai înţeles, Oreste? La Citybank te așteaptă un cec, ai înțeles? 

— Mason, în momentul de faţă filmez... 

— Vrei să faci treaba asta, Oreste? Ai spus că te-ai săturat să 
faci filme cu sex, cu crime reale și tâmpenii istorice pentru RAI. 
Vrei cu tot dinadinsul să faci un film adevărat, Oreste? 

— Da, Mason. 

— Atunci du-te azi. Banii sunt la Citybank. Vreau să mergi. 

— Unde, Mason? 


91 


— În Sardinia. la un avion până la Cagliari, acolo te va aștepta 
cineva. 

Următorul telefon se îndreptă spre Porto Torres, pe coasta de 
est a Sardiniei. Convorbirea a fost scurtă. Nu erau prea multe de 
spus, fiindcă mecanismul fusese pus la punct de mult și era la 
fel de eficient ca și ghilotina portabilă a lui Mason. Era și mai 
sănătos, mai ecologic, dar nu la fel de rapid. 


92 


e PARTEA A DOUA œ 


FLORENȚA 
e Capitolul 17 


Noapte în inima Florenței, orașul bătrân luminat cu artă. 

Palazzo Vecchio se înalță în piața întunecată, inundat de 
lumină, cu un puternic aer medieval dat de ferestrele cu arcadă 
și zidurile crenelate ca dinţii unei lămpi din dovleac, clopotniţa 
înălțându-se pe cerul negru. 

Liliecii vor vâna insecte în jurul cadranului luminat al 
orologiului până în zori, când rândunelele se vor ridica în aerul 
plin de vibraţiile clopotelor. 

Inspectorul șef Rinaldo Pazzi de la Chestură, îmbrăcat într-un 
impermeabil negru care contrastează cu statuile din marmură 
încremenite în acte de viol și crimă, ieși din umbrele Loggiei și 
traversă piaţa, chipul lui palid îndreptându-se ca o floarea 
soarelui spre luminile palatului. Se opri pe locul unde fusese ars 
pe rug reformatorul Savonarola și privi în sus, spre ferestrele 
unde suferise strămoșul lui. 

De acolo, de la acea fereastră de sus, Francesco de' Pazzi a 
fost aruncat, gol și cu un laţ de gât, ca să moară zbătându-se 
spasmodic și învârtindu-se lipit de zidul aspru. Arhiepiscopul 
spânzurat lângă Pazzi, îmbrăcat în hainele sale sfinte, nu i-a 
adus acestuia nicio alinare spirituală; cu ochii holbaţi, scos din 
minți de senzaţia de sufocare, arhiepiscopul și-a înfipt dinţii în 
carnea lui Pazzi. 

Membrii familiei Pazzi au fost îngenuncheaţi cu toţii în acea 
duminică de 26 aprilie a anului 1478, pentru asasinarea lui 
Giuliano de' Medici și încercarea de a-l ucide pe Lorenzo 
Magnificul în catedrală, în timpul slujbei. 

Acum Rinaldo Pazzi din neamul Pazzi, care nutrea pentru 
guvern o ură la fel de intensă ca și strămoșii săi, căzut în 
dizgrație și falimentar, așteptând șuierul ghilotinei, venise în 


93 


acest loc pentru a se hotărî cum să folosească optim singura 
întâmplare norocoasă din prezentul lui. 

Inspectorul șef Pazzi credea că l-a descoperit pe Hannibal 
Lecter în Florența. Avea ocazia să-și recâștige reputaţia și să se 
bucure de onorurile care ar fi urmat prinderii acestui demon. 
Pazzi putea de asemenea să-l vândă pe Hannibal Lecter lui 
Mason Verger pentru o sumă de bani mai mare decât și-ar fi 
putut imagina - dacă suspectul era, într-adevăr, Lecter. Firește 
că, o dată cu Lecter, Pazzi și-ar fi vândut și onoarea sa 
zdrențuită. 

Pazzi nu se afla degeaba în fruntea departamentului de 
investigaţii a Chesturii; avea aptitudini pentru această muncă și, 
la vremea lui, fusese mânat de o dorință pătimașă de a se 
afirma în profesia sa. Dar pe lângă asta, mai purta și cicatricele 
unuia care, în pripeala și ardoarea ambiţiei sale, a apucat o dată 
darul oferit de partea tăioasă. 

Alesese acest loc ca să dea cu banul pentru că aici trăise o 
dată un moment de revelaţie care l-a făcut faimos și după aceea 
l-a ruinat. 

Renumitul simț italian al ironiei era intens la Pazzi: cât de 
potrivit ca revelaţia sa nefericită să apară sub această fereastră, 
unde poate că spiritul furios al strămoșului său încă se mai 
legăna lângă zid! În acest loc, el ar putea să învârtă pentru 
totdeauna roata norocului neamului Pazzi. 

Vânătoarea unui alt criminal în serie, // Mostro a fost cea care 
l-a făcut pe Pazzi celebru și-apoi a adunat corbii nenorocirii 
deasupra lui. Acea experienţă a făcut posibilă noua lui 
descoperire recentă. Dar deznodământul cazului // Mostro încă-i 
mai aducea lui Pazzi un gust sălciu în gură și-l mâna acum spre 
un joc periculos, în afara legii. 

II Mostro, Monstrul din Florența a pândit îndrăgostiţii din 
Toscana timp de șaptesprezece ani, în anii optzeci și nouăzeci. 
Monstrul se strecura în spatele îndrăgostiţilor care se îmbrățișau 
pe numeroasele alei ferite din Toscana. Obiceiul lui era să-i 
ucidă cu un pistol de calibru mic, să-i aranjeze grijuliu într-o 
postură estetică, înconjurați de flori, și să dezvelească sânul 
stâng el femeii. „Tablourile” astfel create de el aveau o 
familiaritate stranie, dădeau senzaţia de déjà vu. 


94 


De asemenea, Monstrul tăia cu grijă trofee anatomice, cu 
excepția unui singur caz când, aparent din greșeală, a ucis o 
pereche de homosexuali nemți pletoși. 

Publicul exercita presiuni puternice asupra Chesturii pentru a-l 
prinde pe // Mostro; aceste presiuni au dus la demiterea 
predecesorului lui Pazzi. Când acesta a preluat postul de 
inspector șef, s-a aflat în situaţia unui om atacat de un stup de 
albine: presa roia în jurul biroului său de câte ori i se permitea, 
iar fotografii stăteau la pândă pe Via Zara, în spatele sediului 
Chesturii, pe unde trecea el cu mașina. 

Turiștii care au vizitat Florenţa în perioada aceea își amintesc 
afişele lipite pretutindeni, înfățișând un singur ochi cercetător, 
care avertizau cuplurile de pericolul reprezentat de Monstru. 

Pazzi muncea ca un posedat. 

A cerut ajutorul Departamentului de Științe Comportamentale 
al FBI pentru a face profilul psihologic al criminalului și a citit tot 
ce a găsit despre metodele FBI în această privinţă. 

A folosit metode proactive: pe unele alei ale îndrăgostiților și 
în locuri de rendez-vous din cimitire se găseau mai mulţi 
polițiști, stând câte doi în mașini, decât perechi de îndrăgostiţi. 
Nu existau suficiente polițiste, așa că pe timpul sezonului cald, 
perechile de polițiști purtau pe rând peruci și multe mustăţi au 
fost sacrificate. Pazzi a dat el însuși exemplu, renunțând la 
mustață. 

Monstrul era precaut. Lovea, dar nevoile lui nu-l obligat să 
lovească prea des. 

Pazzi a observat că-n ultimii ani au existat perioade lungi 
când Monstrul nu a lovit deloc; o pauză a durat opt ani. Pazzi s-a 
agăţat de asta. Cu eforturi meticuloase, laborioase, înrolând 
forțat funcţionari care să-l ajute de la toate agenţiile pe care le 
putea ameninţa, confiscând computerul nepotului său ca să-l 
folosească în paralel cu singurul computer al Chesturii, Pazzi a 
făcut o listă cu toți criminalii din nordul Italiei ale căror perioade 
petrecute în închisoare coincideau cu pauzele temporale din 
seria de crime a Monstrului. Erau nouăzeci și șapte. 

Pazzi a confiscat automobilul Alfa-Romeo GTV rapid, 
confortabil al unui spărgător de bănci aflat la răcoare și, mărind 
kilometrajul mașinii cu peste cinci mii de kilometri într-o lună, a 
văzut personal pe nouăzeci și patru dintre condamnați și s-a 
ocupat de interogarea lor. Ceilalţi trei erau fie schilozi, fie morți. 


95 


La locul crimelor nu exista aproape nicio probă care să-l ajute 
să restrângă lista. Niciun fluid organic al făptașului, nicio 
amprentă. 

Un singur cartuș a fost recuperat de la locul unei crime din 
Impruneta. Era un cartuș Winchester-Western de calibrul 22, cu 
capsula de amorsare în formă de inel, la bază, iar urmele de 
extractor de pe el se potriveau cu un pistol Colt semiautomat, 
poate un Woodsman. Gloanţele folosite în toate crimele erau de 
calibrul 22, trase cu același pistol. Pe gloanţe nu se vedeau 
ștersături de la un amortizor, dar amortizorul nu putea fi exclus. 

Pazzi era un Pazzi și, mai presus de toate, era ambițios; în 
plus, avea o nevastă tânără și frumoasă și mereu nesătulă. 
Eforturile sale i-au topit vreo cinci kilograme de pe trupul oricum 
suplu. Angajaţii mai tineri de la Chestură glumeau în secret pe 
seama asemănării lui cu personajul de desen animat Wile E. 
Coyote. 

Când niște puștani isteţi au instalat pe computerul de la 
Chestură un program care schimba chipurile celor Trei Tenori în 
cel al unui măgar, unui porc și unui ţap, Pazzi s-a uitat țintă la 
imagini minute în șir și și-a simţit propria față schimbându-se 
întruna în cea a măgarului. 

La geamurile laboratorului de la Chestură se află o ghirlandă 
de usturoi, care să ţină la distanţă spiritele malefice. După ce 
ultimul dintre suspecţii săi a fost vizitat și interogat fără niciun 
rezultat, Pazzi stătu o vreme la această fereastră, privind în 
curtea prăfuită și simțindu-se copleșit de disperare. 

Se gândi la proaspăta lui soție, la gleznele fine și la puful de 
pe ceafa ei. Se gândi la felul în care sânii îi tremură și tresaltă 
când se spală pe dinţi și la râsul ei când îl vedea că o privește 
astfel. Se gândi la lucrurile pe care voia să i le dăruiască. Și-o 
imagină desfăcând cadourile. Se gândea la soţia lui în imagini; 
fiinţa ei nu era doar frumoasă, ci și parfumată și plăcută la 
atingere, dar percepțiile vizuale erau pregnante în memoria lui. 

Cugetă la imaginea pe care voia s-o aibă în ochii ei. Nu era în 
niciun caz rolul său din prezent, de cal de bătaie al presei - 
sediul Chesturii din Florenţa se află în clădirea care a adăpostit 
cândva un spital de nebuni, iar caricaturiștii profitau din plin de 
aceasta. 

Pazzi își închipuia că succesul apare ca rezultat al inspiraţiei. 
Memoria lui vizuală era excelentă și, la fel ca majoritatea 


96 


oamenilor al căror simț dominant este văzul, considera că 
revelaţia constă în evoluţia unei imagini, mai întâi încețoșată, 
apoi din ce în ce mai clară. Raţionamentele lui se desfășurau 
așa cum cei mai mulţi dintre noi caută un obiect rătăcit: îi 
revedem imaginea în minte și o comparăm cu ceea ce vedem, 
împrospătând mental imaginea de mai multe ori pe minut și 
proiectând-o în spaţiu. 

Apoi, un atentat politic cu bombă în spatele muzeului Uffizi a 
îndepărtat atenția publicului și timpul lui Pazzi de la cazul 
Monstrului pentru o perioadă scurtă. 

Chiar și în timp ce lucra la cazul important al bombei de la 
muzeu, în mintea lui Pazzi imaginile pe care și le crease despre 
II Mostro persistau. Vedea tablourile create de Monstru undeva, 
la periferia câmpului vizual, așa cum privim pe lângă un obiect 
ca să-l vedem în întuneric. Îl obseda mai ales o pereche găsită 
moartă în patul unei camionete în Impruneta, cadavrele aranjate 
cu grijă de Monstru, flori risipite peste ei, sânul stâng al femeii 
dezvelit. 

Pazzi plecase de la muzeul Uffizi într-o după-amiază devreme 
și traversa Piazza Signoria din apropiere, când o imagine i-a 
sărit în ochi de pe taraba unui vânzător de cărți poștale. 

Nefiind sigur de unde a răsărit imaginea, se opri exact pe 
locul unde fusese ars pe rug Savonarola. Se întoarse și privi în 
jur. Piaţa era plină de turiști. Pazzi simţi un fior rece pe spinare. 
Poate că totul era doar în mintea lui - imaginea, semnalul care-i 
atrăsese atenţia. leși din piaţă pe unde intrase și apoi o traversă 
din nou. 

lată-l: un poster mic, pătat de muște și deformat de ploaie, 
reproducând tabloul „Primăvara” de Botticelli. Pictura originală 
se afla în spatele lui, în muzeul Uffizi. „Primăvara.” Nimfa cu 
ghirlandă de flori la gât, cu sânul stâng dezvelit, din gură 
izvorându-i flori pe când Zefirul palid se întinde spre ea, ieșind 
din pădure. 

Asta era. Imaginea perechii moarte în patul camionetei, cu 
ghirlande de flori, alte flori în gura fetei. Identic. Identic. 

Acolo, în locul unde strămoșul lui s-a răsucit sufocat, lipit de 
zid, acolo apăru ideea, imaginea măiastră pe care o căuta Pazzi; 
era o imagine creată cu cinci sute de ani mai devreme de către 
Sandro Botticelli, același artist care, pentru patruzeci de florini, 
a pictat pe zidul închisorii Bargello imaginea lui Francesco de' 


97 


Pazzi spânzurat, cu ștreang cu tot. Cum ar fi putut Pazzi să 
reziste în faţa unei asemenea inspiraţii, când originea ei era atât 
de desfătătoare? 

Simţi nevoia să se așeze. Toate băncile erau ocupate. S-a 
văzut silit să-și arate insigna și să ceară loc pe o bancă de la un 
bătrân ale cărui cârje nu le-a văzut, decât după ce bătrânul 
veteran s-a ridicat pe singurul său picior, comentând zgomotos 
și nepoliticos. 

Pazzi era surescitat din două motive. Găsirea imaginii folosite 
de // Mostro era un triumf, dar, mult mai important, Pazzi văzuse 
o copie a picturii „Primăvara” în cursul turului criminalilor 
suspecți pe care-l făcuse. 

Ştia că nu-l ajută să-și forțeze memoria; se așeză comod, în 
tihnă, și-și invită amintirile să iasă la suprafaţă. După o vreme 
se întoarse la Uffizi și stătu în faţa picturii originale a lui 
Botticelli, dar nu prea mult timp. Merse pe jos până în piaţa de 
cereale și atinse râtul porcului din bronz, „II Porcellino” de acolo, 
apoi urcă în mașină, merse la lppocampo și acolo, sprijinit de 
capota mașinii sale prăfuite, simțind în nări mirosul uleiului de 
motor încins, privi copiii jucând fotbal... 

Mai întâi văzu cu ochii minţii scara interioară a unei case, iar 
pe palierul de deasupra lui, partea de sus a reproducerii după 
„Primăvara” apărând pe măsură ce urca treptele. Se putu 
întoarce mental și văzu ușa de la intrare timp de o clipă, dar 
nimic din stradă, și niciun chip. 

Versat în materie de interogatorii, se chestionă pe sine însuși, 
apelând la simţurile secundare: 

Când ai văzut reproducerea, ce ai auzit?... Zgomot de vase 
într-o bucătărie de la parter. Când ai ajuns pe palier și te-ai oprit 
în fața tabloului, ce-ai auzit? Televizorul. Un televizor într-o 
sufragerie. Robert Stack în rolul lui Eliot Ness în Gli intoccabili. A; 
simţit miros de mâncare gătită? Da, se gătea. Ai mai simţit 
vreun alt miros? Vedeam tabloul. NU, nu interesează ce ai văzut. 
Ai mai simtit vreun alt miros? Da, încă mai simțeam mirosul 
mașinii, aerul încins din mașină, îl mai simțeam încă în nări, 
miros de ulei de motor încins, încins după drumul pe... pe 
Raccordo, am mers cu viteză pe autostrada Raccordo, în ce 
direcție? Spre San Casciano. Auzeam și lătratul unui câine, 
acolo, în San Casciano, un tâlhar și violator pe nume Girolamo și 
nu mai știu cum. 


98 


E momentul precis când se produce conexiunea, acel spasm 
sinaptic al împlinirii când gândul trece prin firul roșu - de acolo 
ni se trage cea mai intensă plăcere. Rinaldo Pazzi a trăit atunci 
cea mai grozavă clipă a vieții sale. 

Într-o oră și jumătate, Pazzi îl arestase pe Girolamo Tocca. 
Nevasta lui Tocca a aruncat cu pietre după micul convoi care l-a 
ridicat pe soţul ei. 


e Capitolul 18 


Tocca era un suspect ideal. În tinereţe făcuse nouă ani de 
închisoare pentru uciderea unui bărbat pe care îl surprinsese în 
flagrant cu logodnica lui, pe o alee a unui parc. Mai fusese 
acuzat că și-a abuzat sexual fiicele și a comis alte abuzuri 
domestice, și făcuse închisoare pentru viol. 

Chestura aproape că a distrus casa lui Tocca încercând să 
găsească dovezi. In cele din urmă, Pazzi însuși, percheziționând 
proprietatea lui Tocca, a găsit un cartuș ce a constituit una din 
puţinele probe materiale pe care le-a avut acuzarea. 

Procesul a fost senzaţional. S-a ţinut într-o clădire de maximă 
securitate numită Buncărul, unde avuseseră loc procesele unor 
teroriști în anii șaptezeci, peste drum de birourile din Florența 
ale ziarului La Nazione. Juraţii, cinci bărbaţi și cinci femei, l-au 
găsit pe Tocca vinovat, aproape fără dovezi, acuzând doar 
caracterul acestuia. Mare parte a populaţiei îl credea nevinovat, 
dar mulți spuneau că Tocca e un nemernic și merită închis. La 
vârsta de șaizeci și cinci de ani, acesta a primit o condamnare 
de patruzeci de ani la Volterra. 

Următoarele luni au fost un vis. În Florenţa, niciun Pazzi nu 
mai fusese atât de sărbătorit de cinci sute de ani, de când Pazzo 
de' Pazzi s-a întors din Prima Cruciadă cu așchii de cremene de 
la Sfântul Mormânt. 

Rinaldo Pazzi și frumoasa lui soţie au stat alături de 
arhiepiscop la Dom atunci când aceleași așchii de cremene au 
fost folosite pentru a aprinde fitilul unui porumbel confecţionat 
care a zburat afară din biserică și a explodat într-o ploaie de 
artificii sub ochii mulţimii care ovaţiona. 


99 


Ziarele sorbeau fiecare cuvânt rostit de Pazzi, iar acesta 
atribuia subordonaţilor săi, în limite raţionale, succesul pentru 
rezolvarea acestui caz extrem de dificil. Signora Pazzi era 
căutată pentru sfaturi în privința modei; într-adevăr, arăta 
minunat de frumoasă în hainele pe care designerii o încurajau 
să le poarte. Cei doi soți erau invitaţi la ceaiuri simandicoase în 
casele celor puternici, ba chiar au luat cina cu un conte în 
castelul acestuia, înconjurați de armuri de epocă. 

S-a discutat despre o eventuală carieră politică a lui Pazzi, i s- 
au adus laude în zgomotosul parlament italian și i s-a dat 
misiunea de a conduce acţiunea forțelor de ordine italiene în 
cooperare cu FBI împotriva Mafiei. 

Această misiune, împreună cu o bursă pentru studii și 
participarea la seminariile de criminalistică de la Universitatea 
Georgetown i-au adus pe soţii Pazzi la Washington, D.C. 
Inspectorul șef petrecea mult timp la Departamentul de Științe 
Comportamentale de la Quantico și visa să creeze o secţie de 
Științe Comportamentale la Roma. 

Apoi, după doi ani, dezastrul: într-o atmosferă mai calmă, o 
curte de apel asupra căreia nu se exercitau presiuni din partea 
publicului a acceptat să revizuiască sentinţa lui Tocca. Pazzi a 
fost chemat acasă pentru a fi anchetat. În rândul foștilor colegi 
rămași acasă, cuțitele îl așteptau pregătite pe Pazzi. 

Completul de judecată al curţii de apel a anulat sentința lui 
Tocca și l-a mustrat pe Pazzi, afirmând că, în opinia curţii, el a 
plantat probele. 

Foștii susținători fugeau de el ca de un miros neplăcut. Încă 
mai era o persoană importantă la Chestură, dar se afla la un pas 
de dezastru și toţi știau asta. Guvernul italian se mișcă încet, 
însă ghilotina avea să cadă nu peste mult timp. 


e Capitolul 19 


Tocmai în acel interval de timp cumplit, chinuitor, când 
aștepta cuțitul ghilotinei, Pazzi l-a văzut pentru prima oară pe 
bărbatul cunoscut în rândul savanților din Florența ca doctorul 
Fell... 


100 


Rinaldo Pazzi, urca treptele din Palazzo Vecchio cu o sarcină 
banală de îndeplinit, una din multe altele găsite de foștii săi 
subordonați de la Chestură, care se desfătau cu căderea lui în 
dizgrație. Pazzi vedea doar vârfurile propriilor pantofi pe piatra 
tocită în timp ce urca pe lângă zidul acoperit de fresce - nimic 
din capodoperele de artă din jurul lui. Cu cinci sute de ani 
înainte, strămoșul lui fusese târâit, sângerând, pe aceste scări. 

Ajuns pe palier, își îndreptă umerii ca bărbatul ce era și se 
forță să privească în ochi oamenii din fresce, unii dintre ei 
fiindu-i rude. Auzea deja disputele zgomotoase din Salonul 
Crinilor, aflat deasupra lui, unde se întruneau directorii Galeriilor 
de Artă Uffizi și ai Comisiei pentru Arte Frumoase. 

Misiunea lui Pazzi din ziua aceea era următoarea: curatorele 
veteran de la Palazzo Capponi dispăruse. Opinia generală era că 
bătrânul fugise cu o femeie sau cu banii cuiva, sau cu 
amândouă. Lipsise de la ultimele patru ședințe lunare la care se 
întâlnea cu comitetul director acolo, la Palazzo Vecchio. 

Pazzi a fost trimis pentru a continua cercetările. Inspectorul 
general Pazzi, care ţinuse predici severe acelorași directori cu 
chipuri cenușii ai muzeului Uffizi și ai Comisiei pentru Arte 
Frumoase, rivală a muzeului, pe probleme de securitate, în urma 
atentatului cu bombă de la muzeu, trebuia să apară acum în 
fața lor în circumstanțe banale și să pună întrebări despre viaţa 
amoroasă a unui curator. Nu ardea de nerăbdare s-o facă. 

Cele două comitete formau o adunare certăreaţă și iritabilă - 
ani la rând nu reușiseră să cadă de acord asupra unui loc unde 
să se întâlnească pentru ședințele comune, niciuna din părți 
nevoind să meargă la sediul celeilalte. Până la urmă s-au întâlnit 
în magnificul Salon al Crinilor din Palazzo Vecchio, fiecare 
membru în parte convins că splendida încăpere se potrivește cu 
eminența și distincţia sa. O dată stabiliţi acolo, au refuzat să se 
întâlnească în altă parte, chiar dacă Palazzo Vecchio era supus 
uneia din miile de operaţii de restaurare, cu schele și paravane 
la tot pasul. 

Profesorul Ricci, un vechi coleg de școală al lui Rinaldo Pazzi, 
se afla pe coridorul din care se intra în salon, cuprins de o criză 
de strănut din pricina prafului de ghips. Când își reveni cât de 
cât, îndreptă ochii plini de lacrimi către Pazzi. 

— La solita arringa, spuse Ricci. Se ceartă ca de obicei. Ai 
venit pentru curatorele dispărut de la Capponi? Chiar acum se 


101 


ceartă pentru postul lui. Sogliato îl vrea pentru nepotu-său. 
Savanţii sunt impresionați de doctorul Fell, pe care l-au angajat 
temporar cu câteva luni în urmă. Vor să-l păstreze. 

Pazzi își lăsă prietenul să se caute prin buzunare după batiste 
și intră în încăperea istorică cu plafonul acoperit de crini aurii. 
Paravanele din pânză care atârnau pe doi dintre pereţi ajutau la 
înăbușirea gălăgiei. 

Sogliato se afla la cuvânt, făcându-se ascultat numai datorită 
tonului ridicat. 

— Corespondenţa familiei Capponi datează din secolul 
treisprezece. Doctorul Fell ar putea să ţină în mână, în mâna lui 
care nu e italiană, un răvaș de la Dante Alighieri însuși. L-ar 
recunoaște? Cred că nu. l-aţi examinat cunoștințele de limbă 
italiană medievală, și nu voi nega că vorbește admirabil. Pentru 
un straniero. Dar cunoaște el personalităţile pre-renascentiste 
ale Florenței? Cred că nu. Dacă ar găsi în biblioteca de la 
Capponi o scrisoare de la... de la Guido dei Cavalcanti, spre 
exemplu? Ar recunoaște-o? Cred că nu. Aţi vrea să daţi o 
replică, doctore Fell? 

Rinaldo Pazzi își roti privirea prin încăpere, dar nu văzu niciun 
bărbat pe care să-l identifice ca fiind doctorul Fell, cu toate că 
examinase fotografia acestuia cu mai puţin de o oră înainte. Nu- 
| văzu pe doctorul Fell pentru că doctorul nu era așezat alături 
de ceilalți. Pazzi îi auzi mai întâi vocea, după aceea îl localiză. 

Doctorul Fell stătea în picioare, absolut neclintit, lângă statuia 
măreaţă de bronz Judith și Holofern, oferindu-și spatele 
vorbitorului și mulțimii. Vorbi fără să se întoarcă; era greu să 
spui de unde anume venea vocea: de la Judith, cu sabia ei 
ridicată pentru a-l lovi pe regele beat, de la Holofern, ţinut de 
păr, sau de la doctorul Fell, subțire și nemișcat lângă siluetele 
de bronz ale lui Donatello. Vocea lui străpunse gălăgia ca un 
laser printr-un strat de fum, iar bărbaţii arțăgoși tăcură. 

— Cavalcanti a replicat public la primul sonet al lui Dante din 
La Vita Nuova, unde Dante își descrie visul straniu despre 
Beatrice Portinari. Poate Cavalcanti a comentat și în particular. 
Dacă a scris vreunui Capponi, acesta e probabil Andrea - el era 
mai cultivat decât fraţii săi. 

Doctorul Fell se întoarse cu fața spre grup atunci când crezu 
el de cuviinţă, după un interval de timp incomod pentru toată 
lumea, mai puţin pentru el. 


102 


— Cunoașteți primul sonet al lui Dante, profesore Sogliato? f 
cunoașteți? L-a fascinat pe Cavalcanti, și merită timpul 
dumneavoastră. O parte a lui spune așa: 


Târziu în miez de noapte adâncă și senină 
Fiece stea revarsă lumină către noi, 

Amor fără de veste în fată îmi apare - 

De amintirea asta, și astăzi mă-nfior. 

Și el, Amorul bucuros îmi pare 

Cu inima-mi în mâini. în brațe-i doarme 

A sufletului doamnă cuprinsă într-un văl. 
El o trezește; tremurând supusă 

Ea inima-mi aprinsă din palma lui mănâncă; 
Si-atunci privesc cu jale cum Amorul 
Pleacă pe drumu-i și mă lasă-n urmă. 


— Ascultaţi cum transformă Dante italiana populară, pe care 
el o numea vulgari eloquentia, într-un instrument artistic: 


„Allegro mi sembrava Amor tenendo 
Meo core in manno, e ne la braccia avea 
Madonna involta in un drappo dormendo. 
Poi la svegliava, e d'esto core ardendo 
Lei paventosa umilmente pascea 
Appreso gir lo ne vedea piagendo." 


Nici cel mai cârcotaș florentin n-ar fi putut să reziste auzind 
versurile lui Dante răsunând între zidurile acoperite de fresce, 
rostite în dialectul toscan pur al doctorului Fell. Mai întâi prin 
aplauze, apoi prin aclamații cu ochi umezi, membrii celor două 
comisii îl confirmară pe doctorul Fell ca stăpân al Palazzo 
Capponi, lăsându-l pe Sogliato să spumege. Pazzi nu-și putu da 
seama dacă victoria l-a mulţumit pe doctor, căci acesta s-a 
întors din nou cu spatele. Dar Sogliato încă nu-și spusese ultimul 
cuvânt. 

— Dacă e așa un expert în Dante, atunci să ţină o prelegere 
despre Dante, în faţa Studiolo. 

Sogliato șuieră numele de parcă ar fi fost vorba de Inchiziţie. 

— Să se prezinte în faţa lor extempore, vinerea viitoare, dacă 
poate. 


103 


Studiolo era un grup mic și feroce de savanţi care ruinase mai 
multe reputații academice și care se întrunea adesea la Palazzo 
Vecchio. Își luase numele de la o sală de studiu particulară, 
ornamentată. A te pregăti să apari în faţa lor era considerat o 
adevărată corvoadă, iar apariţia în sine în faţa lor, o primejdie. 
Unchiul lui Sogliato susținu propunerea acestuia, cumnatul lui 
Sogliato propuse să se voteze; sora lui înregistra votul în 
procesul verbal al ședinței. Propunerea a fost acceptată prin vot. 
Numirea rămânea valabilă, dar doctorul Fell trebuia să 
primească girul Studiolo pentru a o păstra. 

Membrii celor două comisii aveau un nou curator pentru 
Palazzo Capponi, nu simțeau lipsa celui vechi, așa că nu avură 
prea multe de spus despre bărbatul dispărut și priviră cu dispreţ 
întrebările lui Pazzi. Pazzi se ţinu admirabil de tare. 

Ca orice bun anchetator, privi circumstanțele prin prisma 
avantajelor. Cine ar fi obţinut avantaje de pe urma dispariţiei 
vechiului curator? Dispărutul era burlac, un savant liniștit, 
respectat, cu o viață ordonată. Făcuse ceva economii, nu prea 
multe. Tot ce avea era slujba lui și privilegiul de a locui la 
mansarda din Palazzo Capponi. 

lar în faţa lui stătea noul numit, confirmat de comisie în acel 
post după o examinare atentă din domeniul istoriei florentine și 
al limbii italiene vechi. Pazzi examinase cererile de angajare ale 
doctorului Fell și certificatele emise de Ministerul Sănătăţii. 

Se adresă doctorului în vreme ce membrii comisiei își 
strângeau servietele și se pregăteau să plece acasă. 

— Doctorul Fell? 

— Da, Commendatore! 

Noul curator era scund și subţiratic. Lentilele ochelarilor săi 
erau fumurii în jumătatea superioară, iar costumul de culoare 
închisă avea o croială splendidă, chiar și după standardele 
italiene. 

— Mă întrebam dacă v-aţi cunoscut vreodată predecesorul. 

Antena unui poliţist experimentat e reglată pe lungimea de 
undă a fricii. Observându-l pe doctorul Fel cu atenţie, Pazzi 
înregistră un calm absolut. 

— Nu l-am cunoscut niciodată. Am citit mai multe dintre 
monografiile sale în Nuova Antologia. 


104 


Doctorul conversa în dialectul toscan la fel de ușor cum și 
recita. Dacă exista vreo urmă de accent, Pazzi nu putea să-l 
identifice. 

— Știu că polițiștii care au investigat primii dispariţia au 
căutat la Palazzo Capponi orice fel de mesaj, un bilet de rămas 
bun, un bilet de sinucidere, dar n-au găsit nimic. Dacă găsiți din 
întâmplare ceva printre hârtii, orice document personal al lui, 
chiar dacă e absolut banal, mă anunțați? 

— Desigur, Commendator Pazzi. 

— Lucrurile lui personale se află încă la palat? 

— Împachetate în două valize, cu inventarul aferent. 

— Am să trimit... Am să trec pe acolo să le iau. 

— Vreţi să-mi daţi un telefon în prealabil, Commendatore? Pot 
să dezarmez sistemul de securitate înainte să sosiți, și astfel să 
vă economisesc timpul. 

Tipul e prea calm. In mod normal ar trebui să se teamă puțin 
de mine. Imi cere să-l sun înainte să trec pe acolo. 

După ce membrii comisiei îi frecaseră ridichea lui Pazzi fără ca 
el să poată face nimic în privința asta, acum se simţea iritat de 
tupeul acestui bărbat. Aruncă la rândul lui o provocare. 

— Doctorul Fell, pot să vă pun o întrebare personală? 

— Dacă meseria v-o cere, Commendatore. 

— Aveţi o cicatrice relativ recentă pe dosul mâinii stângi. 

— lar dumneavoastră aveţi o verighetă nouă. La Vita Nuova? 

Doctorul Fell zâmbi. Avea dinţi mici, foarte albi. În momentul 
cât dură surprinderea lui Pazzi, înainte să se hotărască să se 
simtă ofensat, doctorul Fell ridică mâna cu cicatrice și continuă: 

— Sindromul tunelului carpian, Commendatore. Istoria e o 
profesie care-și are riscurile ei. 

— De ce n-aţi declarat sindromul tunelului carpian în 
formularele de la Ministerul Sănătăţii când aţi venit să lucraţi 
aici? 

— Aveam impresia, Commendatore, că vătămările sunt 
relevante doar dacă primești pensie pentru un handicap fizic. Eu 
nu primesc. Nici nu sunt handicapat. 

— Operația a avut loc în Brazilia, ţara dumneavoastră de 
origine. 

— Nu a avut loc în Italia, n-am primit nimic de la guvernul 
italian, replică doctorul Fell, de parcă ar fi considerat că 
răspunsul său e complet. 


105 


A 


Rămăseseră ultimii în încăpere. Pazzi ajunsese la ușă când 
doctorul Fell l-a strigat: 

— Commendator Pazzi? 

Doctorul Fell era o siluetă neagră pe fundalul ferestrei înalte, 
în spatele lui, în depărtare, se înălța Domul. 

— Da. 

— Cred că vă trageţi chiar din neamul Pazzi, am dreptate? 

— Da. De unde știți? 

Pazzi ar fi considerat o referire la articolele apărute recent în 
presă drept o grosolănie extremă. 

— Semănaţi cu un personaj din picturile lui Della Robbia din 
capela familiei dumneavoastră, din Santa Croce. 

— A, acela era Andrea de' Pazzi înfățișat ca loan Botezătorul, 
spuse Pazzi, resimţind un strop de plăcere în inima sa înăcrită. 

Când Rinaldo Pazzi părăsi silueta suplă ce ședea în sala de 
ședințe, impresia cu care rămase ţinea de nemișcarea 
extraordinară a doctorului Fell. 

Dar impresia aceasta avea să se îmbogăţească în scurt timp. 


e Capitolul 20 


Acum, că acest contact continuu cu  lascivitatea și 
vulgaritatea ne-a desensibilizat față de aceste aspecte ale 
naturii umane, e interesant de văzut ce ni se mai poate părea 
pervers. Ce mai poate plesni șuncile lipicioase ale conștiinței 
noastre docile suficient de tare ca să ne atragă atenţia? 

În Florenţa exista o expoziţie intitulată „Instrumente cumplite 
de tortură”, acesta fiind locul unde Rinaldo Pazzi l-a întâlnit 
următoarea oară pe doctorul Fell. 

Expoziţia, cuprinzând peste douăzeci de instrumente clasice 
de tortură însoţite de documentări ample, fusese organizată în 
severul Forte di Belvedere, o fortăreață Medici din secolul 
șaisprezece care păzește zidul sudic al orașului. Vernisajul a 
atras vizitatori cu nemiluita, neașteptat de mulţi; surescitarea 
învăluise instantaneu mulțimea. 

Expoziţia era programată să dureze o lună; însă instrumentele 
cumplite de tortură încă mai puteau fi văzute și după șase luni, 


106 


egalând numărul de vizitatori al Galeriile Uffizi și depășindu-l pe 
cel al muzeului din Palatul Pitti. 

Promotorii, doi indivizi care în trecut se ocupaseră de 
împăierea animalelor, până când trofeele pe care le executau n- 
au mai putut să-i hrănească, au devenit milionari și au făcut un 
turneu triumfal prin Europa cu expoziţia lor, cu care ocazie și-au 
arătat smochingurile noi. 

Cei mai mulţi vizitatori veneau în perechi, din toate colțurile 
Europei, profitând de prelungirea expoziţiei ca să se plimbe 
agale printre mecanismele durerii și să citească atenţi, într-una 
din cele patru limbi, informaţiile despre proveniența 
dispozitivelor și modul lor de folosire. Ilustrații de Durrer și alţii, 
împreună cu jurnale contemporane luminau mulțimile cu privire 
la subiecte cum ar fi detaliile de fineţe ale tragerii pe roată. lată 
ce scria pe una din plăci, în engleză: 


Prinții italieni preferau să-și zdrobească victimele pe 
pământ, utilizându-se pentru aceasta roata din fier ca 
agent de provocare a loviturilor, și blocuri de piatră 
așezate sub membre, după cum am arătat, pe când în 
nordul Europei, metoda mai răspândită consta în 
legarea victimei de roată, aplicarea de lovituri cu o 
vergea metalică și apoi înfigerea membrelor în 
tepușele de pe marginea roții, fracturile multiple 
furnizând flexibilitatea necesară, capul încă în stare de 
tipete și trunchiul rămânând în mijlocul roții. Această 
din urmă metodă constituia un spectacol mai 
satisfăcător, dar distractia se putea opri brusc dacă se 
întâmpla ca o așchie de os să ajungă în inimă. 


Expoziţia Instrumentelor cumplite de tortură nu putea să nu 
atragă cunoscători a tot ce are omenirea mai rău. Dar esența a 
tot ce e mai rău, adevăratul apogeu al putreziciunii spiritului 
uman nu se găsește în Fecioara de Fier, nici în roata de fier; 
Urâţenia Fundamentală se găsește pe chipurile celor din 
mulţime. 

În semiîntunericul acestei încăperi mari cu ziduri de piatră, 
dedesubtul cuștilor spânzurate, luminate, ale condamnaților, 
stătea doctorul Fell, cunoscător al expresiilor faciale, ţinându-și 
ochelarii în mâna cu cicatrice, cu vârful unuia din braţele 


107 


ochelarilor apăsat pe buze, cu chipul absorbit; privea oamenii 
trecând printre exponate. 

Rinaldo Pazzi l-a văzut acolo. _ 

Pazzi se ocupa de cea de-a doua misiune banală a zilei. In loc 
să ia cina cu nevasta lui, trebuia să-și facă loc prin mulţime 
pentru a lipi noi anunţuri de avertisment destinate cuplurilor, cu 
privire la Monstrul din Florenţa, pe care nu reușise să-l prindă. 
Un astfel de afiș îi domina biroul, pus acolo de către noii lui 
superiori, împreună cu alte afișe ale unor persoane date în 
urmărire prin alte părţi ale lumii. 

Foștii împăietori de animale, care supravegheau împreună 
casa de bilete, au fost fericiţi să adauge puţină groază 
contemporană la spectacolul lor, dar i-au cerut lui Pazzi să pună 
afișul el însuși, fiindcă niciunul dintre ei nu părea dispus să-l lase 
pe celălalt singur cu banii. Câţiva localnici l-au recunoscut pe 
Pazzi și l-au fluierat profitând de anonimatul mulţimii. 

Pazzi prinse în ace colţurile afișului albastru, cu ochiul unic, 
pătrunzător, pe un panou de afișaj aflat în apropiere de ieșire, 
unde avea să atragă cel mai bine atenţia, și îndreptă spre el un 
reflector. Privind perechile care plecau, Pazzi își dădu seama că 
multe erau deja în dispoziție amoroasă și se frecau unii de alții, 
în mulțimea de la ieșire. Nu voia să mai vadă încă un tablou al 
morții, nu mai voia să vadă sânge și flori. 

Pazzi voia însă să vorbească cu doctorul Fell - ar fi fost 
convenabil să ia obiectele curatorului dispărut câtă vreme se 
afla atât de aproape de Palazzo Capponi. Dar când Pazzi se 
întoarse de la panoul de afișaj, doctorul dispăruse. Acolo unde 
stătuse el, sub cușca foamei suspendată în aer, cu scheletul 
dinăuntru ghemuit în poziţia fetală, încă implorând să capete 
hrană, era doar zidul de piatră. 

Pazzi se simţea iritat. Își făcu loc prin mulţime până ajunse 
afară, dar nu-l găsi pe doctor. 

Paznicul de la ieșire îl recunoscu pe Pazzi și nu spuse nimic 
când acesta păși peste frânghie și ieși de pe cărare, pășind pe 
pământul întunecat ce înconjura Forte di Belvedere. Bătrâna 
Florența se afla la picioarele lui, cu cocoașa mare a Domului și 
turnul de la Palazzo Vecchio ridicându-se în lumină. 

Pazzi era un suflet foarte bătrân, zvârcolindu-se în ţeapa 
circumstanțelor ridicole. Orașul său își bătea joc de el. 


108 


FBl-ul american răsucise pentru ultima oară cuțitul înfipt deja 
în spinarea lui Pazzi, spunând în presă că profilul făcut de FBI lui 
II Mostro nu se potrivea deloc suspectului arestat de Pazzi. La 
Nazione adăugase că Pazzi „l-a trimis pe Tocca în închisoare 
fără probe suficiente”. 

Ultima oară când Pazzi pusese afișul albastru de avertisment 
împotriva Monstrului, aceasta se întâmplase în America, iar 
afișul constituia un trofeu pe care l-a agăţat cu mândrie pe 
zidurile Departamentului de Științe Comportamentale, și l-a 
semnat, la cererea agenţilor americani din FBI. Aceștia știau 
totul despre el, îl admirau, îi făceau invitaţii. Pazzi și soţia lui 
fuseseră de multe ori oaspeţi în vile luxoase de pe țărmurile din 
Maryland. 

Sprijinit de parapetul întunecat, privindu-și orașul vechi, 
simţea de fapt aerul sărat din Chesapeake și-și vedea soţia pe 
plajă, cu pantofii ei sport albi, noi. 

Undeva, în sediul Departamentului de Științe 
Comportamentale de la Quantico, exista un desen înfățișând 
Florenţa care-i fusese arătat ca o curiozitate. Era aceeași 
priveliște pe care o vedea el în acea clipă, bătrâna Florența 
văzută de la Belvedere, punctul cel mai potrivit pentru 
contemplarea orașului. Dar desenul nu este în culori. E desenat 
în creion, umbrit cu cărbune. Desenul apărea în fundalul unei 
fotografii. Era fotografia unui criminal în serie american, doctorul 
Hannibal Lecter. Hannibal Canibalul. Lecter desenase Florența 
din memorie, iar desenul se afla agăţat pe peretele celulei sale 
din azil, un loc la fel de posomoraât ca și acesta. 

Când i-a trecut prin minte lui Pazzi ideea închegată? Două 
imagini, Florența adevărată așternută sub ochii lui și desenul pe 
care și-l amintea. Cu câteva minute în urmă punea afișul cu // 
Mostro. Dar mai era un afiș: afișul lui Mason Verger despre 
Hannibal Lecter pe pereţii biroului său, cu uriașa recompensă și 
recomandările sale: DOCTORUL LECTER VA FI NEVOIT SA-ȘI 
ASCUNDĂ MÂNA STÂNGĂ ȘI ESTE POSIBIL SĂ FI ÎNCERCAT SĂ ȘI- 
O MODIFICE PRINTR-O INTERVENȚIE CHIRURGICALĂ, ÎNTRUCÂT 
TIPUL SĂU DE POLIDACTILIE, CU DEGETELE SUPLIMENTARE 
PERFECT FORMATE, ESTE EXTREM DE RARA ȘI IDENTIFICABILA 
INSTANTANEU. 

Doctorul Fell ţinându-și ochelarii în mâna cu cicatrice. 


109 


Un desen detaliat al acestei priveliști pe zidul celulei lui 
Hannibal Lecter. 

Oare lui Pazzi i-a venit ideea în timp ce privea Florenţa 
așternută la picioarele lui, sau din întunericul dens de deasupra 
luminilor orașului? Și de ce apariţia ei a fost anunţată de mirosul 
brizei sărate de la Chesapeake? 

Neobișnuit pentru un om care gândește în imagini, legătura 
între idei a coincis cu un sunet, acel sunet pe care îl face o 
picătură când atinge o baltă tot mai mare. 


Hannibal Lecter a fugit în Florența. 
Plici! 
Hannibal Lecter este doctorul Fell. 


O vocea interioară îi spuse lui Rinaldo Pazzi că se poate să fi 
înnebunit în cușca situaţiei jalnice în care se afla; că mintea lui 
înnebunită ar putea să-și rupă dinţii de gratii, ca și scheletul din 
cușca foamei. 

Fără să-și poată aminti că s-a mișcat din loc, se trezi la Poarta 
Renașterii care ducea de la Belvedere spre Costa di San Georgio 
- o stradă în pantă, îngustă, care cotește și pătrunde în inima 
Vechii Florenţe după mai puţin de un kilometru. Pașii păreau să-l 
poarte pe pavajul înclinat fără voia lui; mergea mai repede 
decât ar fi vrut, privind tot timpul înainte în căutarea bărbatului 
numit doctorul Fell, căci acesta era drumul lui spre casă. La 
jumătatea străzii, Pazzi coti pe Costa Scarpuccia. Coborând în 
continuare până când ajunse la intersecţia cu Via de' Bardi, 
aproape de râu. Aproape de Palazzo Capponi, reședința 
doctorului Fell. 

e 

Pazzi, respirând greu din cauza coborâșului, găsi un loc 
umbrit unde lumina becurilor de pe stradă nu ajungea, la 
intrarea unei clădiri cu apartamente aflată peste drum de palat. 
Dacă ar fi apărut cineva, putea să se întoarcă și să schiţeze 
gestul de a suna la o sonerie. 

Palatul era cufundat în beznă. Pazzi observă deasupra ușilor 
mari, duble de la intrare luminiţa roșie a unei camere video de 
supraveghere. Nu putea fi sigur dacă funcționează tot timpul, 
sau numai când cineva suna la ușă. Aparatul se găsea mult sub 


110 


copertina intrării; Pazzi nu credea că poate să cuprindă și fațada 
clădirii. 

Așteptă o jumătate de oră, ascultându-și propria răsuflare, iar 
doctorul nu apăru. Poate se afla înăuntru, cu luminile stinse. 

Strada era pustie. Pazzi traversă repede și se lipi cât mai tare 
de zid. 

Dinăuntru se auzea un sunet subţire, slab, foarte slab. Pazzi 
își lipi capul de gratiile reci ale ferestrelor ca să asculte. Un pian, 
Variațiunile Goldberg de Bach, bine interpretate. 

Pazzi trebuia să aștepte, să pândească și să raţioneze. Era 
prea devreme ca să-și dezvăluie descoperirea. Trebuia să se 
hotărască ce să facă. Nu voia să se mai păcălească încă o dată. 
Se trase cu spatele în umbra de pe cealaltă parte a străzii; 
ultimul îi dispăru nasul. 


e Capitolul 21 


Tradiția spune că martirul creștin San Miniato și-a ridicat 
capul retezat din nisipul amfiteatrului roman din Florenţa și l-a 
dus sub braţ până la munţii aflaţi de cealaltă parte a râului, 
unde odihnește acum în splendida sa biserică. 

Cu siguranţă, corpul lui San Miniato, în picioare sau nu, a 
trecut pe strada străveche unde ne aflăm acum, Via de' Bardi. E 
seară târziu și strada e goală, modelul în evantai al pavajului 
strălucește sub burniţa de iarnă, nu destul de rece pentru a 
alunga mirosul pisicilor. Ne aflăm printre palate construite acum 
șase sute de ani de către prinții neguţători, curteni și 
conspiratori ai Florenței renascentiste. De partea cealaltă a 
râului Arno, la o aruncătură de săgeată se află țepușele crude 
ale Signoriei, unde a fost spânzurat și ars pe rug călugărul 
Savonarola, și acel mare abator al creștinătății, muzeul Uffizi. 

Aceste palate familiale, înghesuite unele într-altele pe o 
stradă străveche, înghețate în birocraţia Italiei moderne, au pe 
dinafară o arhitectură de închisoare, dar conţin spaţii ample, 
elegante, coridoare înalte și tăcute pe care nu le vede nimeni 
niciodată, cu draperii de mătase putrede, pătate de ploaie, acolo 
unde opere de mai mică valoare ale marilor maeștri 


111 


renascentiști stau agăţate în beznă ani la rând, luminate de 
fulgere după ce draperiile se prăbușesc. 

Aici, lângă tine se află palatul familiei Capponi, o familie cu 
renume vechi de o mie de ani, care a rupt în bucăţi ultimatumul 
unui rege francez chiar sub nasul acestuia și a dat naștere unui 
papă. 

Ferestrele palatului Capponi sunt acum întunecate în spatele 
gratiilor de fier. Suporturile pentru făclii sunt goale. In acea 
coală de sticlă veche, crăpată e o gaură lăsată de un glonte în 
anii patruzeci. Du-te mai aproape. Lipește-ţi capul de fierul rece, 
cum a făcut polițistul, și ascultă. Poţi auzi slab un pian. 
Variațiunile Goldberg de Bach, interpretate nu perfect, dar 
deosebit de bine, cu un simț al muzicii molipsitor. Interpretate 
nu perfect, dar deosebit de bine; poate că există o ușoară 
stângăcie în mâna stângă a interpretului. 

Dacă ai ști că nu ţi se poate întâmpla nimic, ai intra înăuntru? 
Ai intra în acest palat atât de faimos prin sângele și gloria sa, ai 
pătrunde în bezna cu pânze de păianjen, spre sunetele 
cristaline, desăvârșite ale clapelor? Alarmele nu ne pot vedea. 
Polițistul ud care pândește la ușă nu ne poate vedea. Vino... 

În foaier, întunericul e aproape absolut. O scară lungă din 
piatră, balustrada rece sub alunecarea mâinilor noastre, treptele 
tocite de sute de ani de pași, inegale sub picioarele noastre care 
ne poartă în sus, spre muzică. 

Ușile înalte, duble ale salonului principal ar scârțâi și trosni 
dacă ar trebui să le deschidem. Pentru tine, sunt deschise. 
Muzica vine din colţul cel mai depărtat; tot acolo se află și 
singura sursă lumină; mai multe lumânări își revarsă razele 
roșiatice prin ușa mică a unei capele aflată dincolo de colțul 
încăperii. 

Traversăm camera, spre muzică. Sesizăm vag existenţa 
grupurilor de mobile mari pe lângă care trecem, învelite în huse, 
forme vagi și nu chiar necilintite în lumina lumânărilor, ca o 
cireadă adormită. Deasupra noastră, tavanul înalt al încăperii 
dispare în beznă. 

Lumina strălucește roșiatică asupra unui pian ornamentat și 
asupra bărbatului cunoscut savanților dedicați Renașterii drept 
doctorul Fell. Tinuta doctorului e elegantă, cu spinarea dreaptă; 
se lasă purtat de muzică, lumina reflectându-se pe părul lui și pe 
spatele halatului de mătase cu un luciu umed. 


112 


Capacul ridicat al pianului e decorat cu scene complexe de 
petrecere, iar micile siluete par să aibă viaţă în lumina 
lumânărilor, deasupra coardelor. Doctorul cântă cu ochii închiși. 
Nu are nevoie de partitură. In faţa lui, pe suportul în formă de 
liră pentru partitură de pe pian se află un exemplar al ziarului 
american de scandal National Tattler. E împăturit în așa fel încât 
să arate numai chipul de pe prima pagină, chipul lui Clarice 
Starling. 

Muzicianul nostru zâmbește, sfârșește bucata muzicală, 
repetă sarabanda o dată pentru propria plăcere și, în vreme ce 
ultima coardă a pianului vibrează tot mai slab în încăperea 
amplă, deschide ochii; în mijlocul fiecărei pupile se află un miez 
roșu de lumină. Inclină capul pe o parte și privește ziarul din fața 
lui. 

Se ridică fără zgomot și intră cu ziarul american în capela 
mică, împodobită, construită înainte de descoperirea Americii. 
Ridică ziarul spre lumina lumânărilor și-l despăturește, iar 
chipurile pioase din icoanele de deasupra altarului par să 
citească peste umărul lui, așa cum ar face stând la coadă în 
piaţă. Titlul uriaș e scris cu caractere Railroad Gothic: „ÎNGERUL 
MORŢII. CLARICE STARLING, MAȘINĂRIA UCIGAȘĂ A FBI. 

Chipurile pictate, oglindind agonie și extaz în jurul altarului, 
pălesc când el suflă în lumânări. Nu are nevoie de lumină ca să 
traverseze coridorul larg. Un curent de aer ne anunţă că 
doctorul Hannibal Lecter a trecut pe lângă noi. Ușa imensă 
scârțâie și apoi se închide cu un bubuit pe care-l simţim în 
dușumele, sub tălpile noastre. Tăcere. 

Pași intrând în altă cameră. Ecourile acestui palat fac ca 
zidurile să pară mai apropiate unele de altele; tavanul însă 
rămâne înalt, ecoul venind cu întârziere de sus în sunete 
ascuţite, iar aerul nemișcat poartă în el mirosul de documente 
străvechi scrise pe piele și pergament, și pe cel al fitilelor de 
lumânare stinse. 

Foșnet de hârtii în întuneric, scârțâitul unui scaun. Doctorul 
Lecter șade într-un fotoliu amplu, în renumita Bibliotecă 
Capponi. Ochii lui reflectă lumina roșiatică, dar nu strălucesc 
roșu în întuneric, așa cum au jurat unii din temnicerii lui. Bezna 
e totala. El cumpănește... 

E adevărat că doctorul Lecter a creat locul liber de la Palazzo 
Capponi înlăturându-l pe fostul curator - un proces simplu care a 


113 


necesitat o intervenţie de câteva clipe asupra bătrânului și o 
cheltuială modestă pentru doi saci de ciment, dar după ce 
drumul a fost liber, a câștigat postul pe cinstite, traducând la 
prima vedere texte în italiana medievală și latină din cele mai 
dens scrise manuscrise gotice și demonstrând astfel Comisiei 
pentru Arte Frumoase o capacitate lingvistică extraordinară. 

Aici a găsit o pace pe care intenţiona s-o păstreze - nu a mai 
ucis pe nimeni, în afara predecesorului său, de când s-a stabilit 
în Florenţa. 

Angajarea sa ca translator și curator al Bibliotecii Capponi 
reprezintă un mare câștig pentru el din mai multe motive. 

Spațiile ample, înălţimea camerelor palatului sunt importante 
pentru doctorul Lecter, după anii în care a stat închis într-un 
spaţiu strâmt. Mai important, se simte în rezonanță cu palatul; 
este singura clădire particulară din toate câte văzuse vreodată 
care se apropie ca dimensiuni și detalii cu palatul memoriei sale, 
pe care a început să-l creeze din tinerețe. 

In bibliotecă, în această colecţie unică de manuscrise și 
corespondenţă datând încă din secolul treisprezece, își poate 
satisface o anumită curiozitate proprie. 

Doctorul Lecter credea, pe baza unor documente de familie 
fragmentare, că se trage dintr-un anume Giuliano Bevisangue, 
un personaj temut din Toscana secolului doisprezece, și din 
neamul Machiavelli, ca și din cel Visconti deopotrivă. Acesta era 
locul ideal pentru cercetări. Deși simţea o anume curiozitate 
abstractă în această privinţă, nu era una motivată de ego. 
Doctorul Lecter nu are nevoie de confirmări convenţionale. Ego- 
ul său, ca și coeficientul de inteligenţă și cel de gândire logică 
nu sunt măsurabile prin mijloace convenţionale. 

De fapt, comunitatea psihiatrică nu a ajuns la un consens 
dacă doctorul Lecter poate fi numit „om” sau nu. De mult timp, 
colegii lui de breaslă, psihiatri, dintre care mulţi se temeau de 
condeiul lui caustic din publicaţiile de specialitate, îl priveau ca 
pe ceva complet altfel. Pentru comoditate, l-au numit 
„monstru”. 

Monstrul stă în biblioteca întunecată; gândul lui proiectează 
culori în beznă, iar mintea-i e hrănită de aerul medieval. Cugetă 
la poliţist. 

Se aude declicul unui întrerupător și o lampă de birou se 
aprinde. 


114 


Acum îl putem vedea pe doctorul Lecter așezat la masa lungă, 
din secolul șaisprezece, din Biblioteca Capponi. În spatele lui, 
zidul e acoperit de manuscrise și registre mari legate în pânză, 
așezate sistematic și datând de opt sute de ani. Un volum de 
corespondență din secolul paisprezece cu un ministru al 
Republicii Veneţia se află deschis în faţa lui. O statuetă de ghips 
făcută de Michelangelo ca studiu pentru statuia lui Moise ţine 
volumul deschis, iar în faţa suportului de creioane stă un laptop 
conectat la Universitatea din Milano. 

Colorat în roșu și albastru strălucitor printre nuanțele de 
cenușiu și gălbui ale teancurilor de pergamente și manuscrise 
pe piele, se află un exemplar din National Tattler. lar alături de 
el, ediţia florentină a ziarului La Nazione. 

Doctorul Lecter alege ziarul italian și citește ultimul atac la 
adresa lui Rinaldo Pazzi, determinat de o tăgăduire a FBI în 
privinţa cazului // Mostro. „Profilul făcut de noi nu s-a potrivit 
nicio clipă lui Tocca”, afirma un purtător de cuvânt al FBI. 

La Nazione menţiona trecutul lui Pazzi și instruirea făcută în 
America, la faimoasa Academie Quantico, și afirma că ar fi 
trebuit să dea dovadă de mai mult profesionalism. 

Cazul // Mostro nu-l interesa câtuși de puţin pe doctorul 
Lecter, în schimb trecutul lui Pazzi îl interesa. Ce ghinion să 
întâlnească un polițist instruit la Quantico, unde Hannibal Lecter 
era un caz de manual. 

Doctorul Lecter a studiat chipul lui Rinaldo Pazzi la Palazzo 
Vecchio, a stat destul de aproape de el ca să-i simtă mirosul, și 
astfel a știut cu certitudine că Pazzi nu bănuiește nimic, chiar 
dacă a pus întrebări despre cicatricea de pe mâna lui. Pazzi nici 
măcar nu arăta a fi serios interesat de el în privința dispariţiei 
curatorului. 

Polițistul îl văzuse la expoziţia de instrumente de tortură. Mai 
bine l-ar fi întâlnit la o expoziţie de orhidee. 

Doctorul Lecter era cât se poate de conștient că toate 
elementele necesare unei revelații erau prezente în capul 
poliţistului, dansând la întâmplare printre celelalte milioane de 
lucruri pe care acesta le știa. 

Ar trebui oare ca Rinaldo Pazzi să-l urmeze pe răposatul 
curator al Palazzo Vecchio jos, în pivnita umedă? Ar trebui ca 
trupul lui Pazzi să fie găsit după o sinucidere evidentă? La 
Nazione ar fi satisfăcut că l-a hăituit până-n pragul mormântului. 


115 


Nu acum, reflectă monstrul și se întoarse la manuscrisele sale 
rulate din pergament și piele. 

Doctorul Lecter nu-și face griji. Se desfată cu stilul lui Neri 
Capponi, bancher și emisar în Veneția în secolul șaptesprezece; 
îi citește scrisorile, uneori cu voce tare, pentru propria plăcere, 
până la o oră târzie din noapte. 


e Capitolul 22 


Înainte să se lumineze de ziuă, Pazzi avea în mână fotografiile 
făcute de doctorul Fell pentru permisul italian de muncă, 
împreună cu negativul de la permesso di soggiorno. Pazzi avea 
de asemenea și fotografiile excelente ale poliţiei americane 
reproduse pe afișul lui Mason Verger. Chipurile erau 
asemănătoare ca trăsături, dar dacă doctorul Fell era Hannibal 
Lecter, fuseseră făcute niște modificări la nas și obraji, poate 
injecții cu colagen. 

Aspectul urechilor arăta promiţător. Pazzi le studie intens cu 
lupa. Păreau identice. 

Pe computerul demodat al Chesturii, introduse codul său de 
acces Interpol pentru Programul de Evaluare a Criminalilor 
Violenţi al FBI și solicită fișierul voluminos despre Lecter. 
Blestemă modemul prea lent și încercă să citească de pe ecran 
textul încețoșat până ce literele începură să-i joace în fața 
ochilor. În cea mai mare parte, cunoștea cazul. Două lucruri îl 
făcură să-și ţină respiraţia. Unul vechi și unul nou. Cea mai 
recentă actualizare adusă cazului prezenta o radiografie care 
indica faptul că, probabil, Lecter făcuse o intervenție 
chirurgicală la mână. Amănuntul mai vechi, o imagine scanată a 
unui raport scris de mână al poliţiei din statul Tennessee, nota 
că, în timp ce și-a ucis gardienii din Memphis, Hannibal Lecter 
asculta o casetă cu Variațiunile Goldberg. 

Afișul pus în circulaţie de Mason Verger, victima americană 
plină de bani, încuraja eventualii informatori să sune la numărul 
de la FBI pus la dispoziţia lor. Conţinea avertismentul standard 
cum că doctorul Lecter este înarmat și periculos. Dar mai era 
notat și un numar de telefon particular - imediat dedesubtul 
paragrafului despre uriașa recompensă. 


116 


Călătoria cu avionul de la Florenţa la Paris e ridicol de 
costisitoare, iar Pazzi a trebuit s-o plătească din buzunarul 
propriu. Nu avea încredere că poliţia franceză îi va da o linie 
telefonică fără să-și bage nasul, și nu cunoștea nicio altă 
modalitate pentru a obţine așa ceva. De la o cabină telefonică 
American Express din apropiere de Operă, sună la numărul de 
telefon particular de pe afișul lui Mason. Presupunea că la 
celălalt capăt se va încerca identificarea locului de provenienţă 
a apelului. Pazzi vorbea engleza destul de bine, dar știa că 
accentul îl va trăda că e italian. 

Vocea era masculină, americană, foarte calmă. 

— Spuneţi, vă rog, ce doriţi. 

— S-ar putea să am informaţii despre Hannibal Lecter. 

— Mda, bine, mulţumesc pentru telefon. Știţi unde se află 
acum? 

— Cred că da. Recompensa mai este valabilă? 

— Da, este. Ce dovezi concrete aveți că este chiar el? Trebuie 
să înțelegeți că primim o mulțime de apeluri cu informaţii false. 

— Vă voi spune că a fost supus unor intervenții de chirurgie 
plastică la față și a avut o operaţie la mâna stângă. Incă mai 
cântă  Variațiunile Goldberg. Are documente de identitate 
braziliene. 

O pauză. Apoi: 

— De ce n-aţi sunat la poliție? Este de datoria mea să vă 
încurajez să faceți acest lucru. 

— Recompensa e valabilă în orice condiţii? 

— Recompensa se acordă pentru informaţiile care duc la 
arestarea și condamnarea lui. 

— Este plătibilă și în... circumstanţe speciale? 

— Vă referiţi la un premiu pe capul doctorului Lecter? Să 
spunem, în cazul cuiva care, în mod normal, nu poate să 
accepte o recompensă? 

— Da. 

— Amândoi avem același ţel. Așa că rămâneţi la telefon, vă 
rog, să vă fac o sugestie. Să pui un preţ pe capul cuiva 
contravine convențiilor internaționale și legilor americane, 
domnule. Rămâneţi la telefon, vă rog. Pot să vă întreb dacă 
sunaţi din Europa? 

— Da, din Europa, și asta-i tot ce vă mai spun. 


117 


— Bine, ascultaţi-mă. Vă recomand să contactaţi un avocat 
pentru a discuta legalitatea recompenselor pentru moartea unei 
persoane și să nu întreprindeţi nicio acţiune ilegală împotriva 
doctorului Lecter. Pot să vă recomand un avocat? Există în 
Geneva unul extrem de priceput în astfel de probleme. Pot să vă 
dau numărul de telefon cu taxă inversă? Vă sfătuiesc din toată 
inima să-l sunaţi și să fiți sincer cu el. 

Pazzi cumpără o cartelă telefonică și dădu următorul telefon 
dintr-o cabină aflată la magazinul universal Bon Marche. Vorbi 
cu o persoană cu o voce uscată și accent elveţian. Convorbirea 
dură mai puţin de cinci minute. 

Mason va plăti un milion de dolari americani pentru capul și 
mâinile doctorului Lecter. Va plăti aceeași sumă pentru 
informaţiile care ar duce la arestarea acestuia. Va plăti în secret 
trei milioane de dolari pentru doctorul aflat în viață, fără 
întrebări, discreţie garantată. Între condiţii se includea și suma 
de o sută de mii de dolari în avans. Pentru a putea obţine acest 
avans, Pazzi trebuia să furnizeze o amprentă digitală 
identificabilă a doctorului Lecter, amprenta in situ pe un obiect. 
Dacă făcea acest lucru, putea să vadă restul banilor într-un seif 
provizoriu aflat la dispoziţie lui în Elveţia. 

Inainte să plece din Bon Marche spre aeroport, Pazzi cumpără 
pentru soţia lui un compleu de noapte din mătase de culoarea 
piersicii. 


e Capitolul 23 


Cum te comporți atunci când valorile convenţionale au 
devenit gunoi? Când ajungi să crezi, ca Marc Aureliu, că părerile 
generaţiei viitoare nu vor avea mai multă valoare decât părerile 
generaţiei actuale? E cu putință să te comporti corect într-o 
astfel de situație? E dezirabil să te comporţi corect într-o astfel 
de situaţie? 

Sosise momentul când Rinaldo Pazzi, descendent al neamului 
Pazzi, inspector șef al Chesturii din Florenţa trebuia să decidă ce 
valoare are onoarea lui, sau dacă există o înțelepciune mai 
durabilă decât onoarea. 


118 


Se întoarse de la Paris la timp pentru cină și dormi puţin. Ar fi 
vrut să-i ceară părerea soției lui, dar nu putea. Primi însă 
alinarea dragostei ei. Pe urmă rămase treaz, lungit în pat, vreme 
îndelungată, după ce respiraţia ei deveni liniștită. Era noapte 
târziu când renunţă să mai încerce să doarmă și ieși să se 
plimbe și să se gândească. 

Avariţia nu e ceva necunoscut în Italia, iar Rinaldo Pazzi a 
asimilat o cantitate destul de mare o dată cu aerul natal. Dar 
ambiția sa înnăscută și dorinţa de a se ajunge fuseseră 
stimulate în America, unde fiecare influență e resimţită mai 
repede, inclusiv moartea lui lehova și dominaţia lui Mamon. 

Când Pazzi ieși din umbrele Loggiei și rămase neclintit în locul 
unde Savonarola fusese ars pe rug în Piazza Signoria, când 
ridică privirea spre acea fereastră a Palazzo Vecchio unde 
murise strămoșul lui, credea că deliberează. Dar nu era așa. Era 
deja parţial hotărât. 

Atribuim hotărârilor un moment anume, pentru a conferi 
procesului demnitatea de rezultat firesc al gândirii raţionale și 
conștiente. Dar hotărârile sunt făcute din simțăminte împletite 
laolaltă; sunt mai adesea un ghemotoc decât o sumă. 

Pazzi se hotărâse când a luat avionul spre Paris. Se hotărâse 
cu o oră în urmă, după ce soţia lui, îmbrăcată cu noul halat de 
mătase, se arătase receptivă la dorinţele lui, ca o nevastă 
cuminte. Și câteva minute mai târziu, când, întins în întuneric, i- 
a cuprins obrazul cu palma și a sărutat-o tandru de noapte 
bună, și a simţit o lacrimă sub palma lui. În clipa aceea, fără să 
știe, ea i-a mâncat inima. 

Din nou onoruri? Încă o șansă să îndure respiraţia 
arhiepiscopului, în vreme ce așchiile sfinte de cremene erau 
lovite una de alta ca să aprindă fitilul din fundul porumbelului de 
cârpă? Alte laude din partea politicienilor a căror viaţă intimă o 
cunoștea prea bine? Merita să fie cunoscut ca polițistul care l-a 
prins pe doctorul Hannibal Lecter? Pentru un polițist, meritele au 
viaţă foarte scurtă. Mai bine să-l VÂNDĂ. 

Gândul îl împunse și-l lovi pe Rinaldo, lăsându-l palid și 
hotărât, și când mintea lui condusă de simțul văzului își cântări 
prada, simţea două mirosuri: al soţiei lui și al plajei din 
Chesapeake. 

VINDE-L. VINDE-L. VINDE-L. VINDE-L. VINDE-L. VINDE-L. 


119 


Francesco de' Pazzi nu a împuns mai tare cu pumnalul său 
când, în 1478, l-a doborât pe Giuliano pe pardoseala catedralei 
și când, în surescitarea sa, s-a înjunghiat în coapsă. 


e Capitolul 24 


Fișa cu amprentele digitale ale doctorului Hannibal Lecter e o 
curiozitate și, într-un fel, un obiect de cult. Originalul se află, 
înrămat, pe peretele Secţiei de ldentificări a FBI. Potrivit 
obiceiului FBI în privinţa luării amprentelor persoanelor cu mai 
mult de cinci degete la o mână, are degetul mare și încă patru 
degete adiacente pe partea frontală a fișei, iar al șaselea deget 
pe dos. 

Copiile fişei de amprente au fost răspândite pe toate 
meridianele când doctorul a evadat, iar amprenta degetului 
mare apare mărită pe afișul lui Mason Verger cu suficiente 
puncte marcate pe ea pentru ca un examinator cu experiență 
minimă s-o poată compara și identifica. 

Luarea amprentelor nu e o acţiune dificilă, iar Pazzi putea să 
facă o treabă de specialist culegând amprente de pe diverse 
suprafețe, și putea face o comparaţie primară pentru a se 
asigura de corectitudine. Dar Mason Verger cerea o amprentă 
proaspătă, in situ și neprelucrată, pe care experţii săi s-o 
examineze independent. Mason mai fusese tras pe sfoară 
înainte cu amprente vechi ridicate cu ani în urmă la locurile 
primelor crime ale doctorului Lecter. 

Dar cum să obţii amprentele doctorului Fell fără să-l alertezi? 
Mai presus de orice, nu trebuia să-l alarmeze pe doctor. Acesta 
ar fi putut foarte ușor să dispară, lăsându-l pe Pazzi cu buzele 
umflate. 

Doctorul nu părăsea prea des Palazzo Capponi, iar până la 
următoarea întrunire a Belle Arti mai era o lună. Prea mult de 
așteptat ca să planteze un pahar de apă în dreptul locului lui, de 
fapt în faţa fiecărui scaun, căci membrii comitetului nu se 
ocupau niciodată de asemenea amănunte de confort. 

O dată hotărât să-l vândă pe Hannibal Lecter lui Mason 
Verger, Pazzi trebuia să lucreze singur. Nu-și putea permite să 
atragă atenţia Chesturii asupra doctorului Fell obţinând un 


120 


mandat care să-i permită intrarea în palat, iar clădirea era prea 
bine păzită cu sisteme de alarmă ca să intre prin efracţie și să ia 
amprente. 

Lada de gunoi a doctorului Fell era mult mai curată și mai 
nouă decât celelalte din cartier. Pazzi cumpără o ladă nouă și, în 
toiul nopţii, schimbă capacul acesteia cu cel al lăzii de la Palazzo 
Capponi. Suprafaţa galvanizată era departe de a fi ideală pentru 
scopul ce i se menise, astfel că, după o noapte de strădanii, 
Pazzi se alese cu o încurcătură de amprente ce semăna cu un 
coșmar poantilist și pe care n-ar fi reușit niciodată să-l 
descâlcească. 

A doua zi dimineaţa apăru, cu ochii roșii, la Ponte Vecchio. 
Cumpără dintr-un magazin de bijuterii de pe vechiul pod o 
brățară lată din argint, foarte bine lustruită, și suportul îmbrăcat 
în catifea pe care era expusă. În sectorul artizanilor aflat la sud 
de Arno, pe străduţele înguste de peste drum de Palatul Pitti, 
ceru unui alt bijutier să șteargă de pe brățară numele 
producătorului. Bijutierul s-a oferit să aplice peste argint un strat 
de substanţă protectoare, dar Pazzi a refuzat. 

e 

Temuta Sollicciano, închisoarea florentină aflată pe drumul 
spre Prato. La etajul al doilea al aripii femeilor, Romula Cjesku, 
aplecată deasupra unei chiuvete mari pentru spălat rufe, își 
săpunea sânii; se spălă și se uscă cu grijă înainte să îmbrace un 
sutien curat, lejer, din bumbac. O altă ţigancă, întorcându-se din 
camera de vizită, trecu pe lângă ea și-i spuse ceva pe ţigănește. 
O cută mică apăru între ochii Romulei. Chipul ei frumos își 
păstră expresia solemnă obișnuită. 

| se dădu voie să iasă din celula, ca de obicei, la ora opt și 
jumătate, dar când se apropie de camera de vizite, o gardiană îi 
ieși în cale și o mână spre o cameră de anchetă aflată la 
parterul închisorii. Înăuntru, în locul infirmierei obișnuite, stătea 
Rinaldo Pazzi cu băieţelul ei în braţe. 

— Bună ziua, Romula, spuse el. 

Ea se duse direct la polițistul înalt; nu încăpea îndoială că el îi 
va da copilul imediat. Pruncul voia să sugă și începu să-i caute 
sânul. Pazzi arătă cu bărbia spre un paravan aflat în colțul 
încăperii. 

— E un scaun acolo. Putem vorbi în timp ce-l hrănești. 

— Despre ce să vorbim, Dottore? 


121 


Italiana Romulei era destul de bună, ca și franceza, engleza, 
spaniola și limba rromilor. Vorbea fără să-și lase sentimentele să 
se vadă - nici cele mai bune demonstraţii de actorie n-au ajutat- 
o să evite condamnarea de trei luni pentru hoție măruntă. 

Se duse după paravan. Intr-o pungă de plastic ascunsă în 
hainele pruncului se aflau patruzeci de ţigări și șaizeci și cinci de 
mii de lire, ceva mai mult de patruzeci și unu de dolari, în 
bancnote mototolite. Avea de făcut o alegere. Dacă polițistul 
verificase îmbrăcămintea copilului, putea s-o acuze când ar fi 
scos marfa de contrabandă și astfel să i se revoce toate 
privilegiile. Cumpăni o clipă, privind tavanul în vreme ce 
băieţelul sugea. De ce și-ar da osteneala polițistul? Oricum, 
avantajele erau de partea lui. Scoase punga și o ascunse în 
chiloţi. Vocea lui se auzi de după paravan. 

— Eşti o pacoste aici, Romula. Mamele care alăptează în 
pușcărie sunt pierdere de vreme. Aici există oameni cu adevărat 
bolnavi de care infirmierele să aibă grijă. Nu detești momentul 
când îţi dai pruncul din brațe, când timpul pentru vizită s-a 
terminat? 

Oare ce voia? Romula știa foarte bine cine e polițistul - un șef, 
un Pezzo da novanta, un ticălos de prima clasă. 

Meseria Romulei era cerșitul pe stradă; din asta își câștiga 
existenţa, iar hoţia de buzunare era o anexă. Avea treizeci și 
cinci de ani, dar arăta mai mulţi, și instinctele ei erau la fel de 
bune ca antenele unui fluture de noapte. Politistul ăsta - îl 
studie peste paravan - uite ce îngrijit arată, verighetă, pantofi 
lustruiți, trăieşte cu nevast-sa, dar are o slujnică bună, fiindcă 
gulerul stă așa cum a fost așezat după ce a fost călcat. 
Portofelul în buzunarul hainei, cheile în buzunarul drept din fată 
al pantalonilor, banii în cel stâng din fată, tinuti strâns probabil 
de o bandă de cauciuc. Intre cele două buzunare, penisul. 
Abdomenul plat, înfățișare masculină, urechea puțin zdrențuită 
și o cicatrice pe frunte, la baza părului, de la o lovitură. Nu are 
de gând să-mi ceară sex - dacă ar fi fost așa, n-ar fi adus 
copilul. Nu e un Făt-Frumos, dar nu cred că e silit să ceară sex 
femeilor din pușcărie. Mai bine să nu-l privesc în ochii negri, 
amari cât timp copilul suge. De ce a adus copilul Pentru că vrea 
să-i văd puterea, să sugereze că ar putea face în așa fel încât să 
mi se ia copilul. Ce vrea? Informatii? Îi pot spune orice vrea să 
audă despre cincisprezece țigani care n-au existat niciodată. 


122 


Bun, ce pot obține din situația asta? Om vedea. Să-i arătăm câte 
ceva. 

li urmări expresia feței în timp ce ieși de după paravan; o 
semilună din areola sânului se zărea pe lângă capul copilului. 

— E cald acolo, zise ea. Poţi deschide un geam? 

— Pot face mai mult decât atât, Romula. Aș putea deschide 
ușa, Și știi asta. 

In cameră, liniște. Afară, zgomotele de la Sollicciano, ca o 
durere de cap surdă și constantă. 

— Spune-mi ce vrei. Aș face ceva bucuroasă, dar nu orice. 

instinctul îi spuse, pe bună dreptate, că el o va respecta 
pentru avertisment. 

— E vorba doar de la tua solita cosa, ceea ce faci de obicei, 
răspunse Pazzi. Dar vreau să dai greș. 


e Capitolul 25 


În timpul zilei urmăriră împreună faţada palatului Capponi de 
la fereastra înaltă, acoperită cu jaluzele a unui apartament de 
peste drum - Romula, plus o ţigancă mai în vârstă care se ocupa 
de copil și se poate să fi fost verișoara Romulei, și Pazzi, care 
trăgea chiulul de la birou cât putea de mult. 

Brațul de lemn folosit de Romula în activitatea ei aștepta pe 
un scaun, în dormitor. 

Pazzi obținuse acceptul de a folosi apartamentul în timpul zilei 
de la un profesor care preda la Școala Dante Alighieri din 
apropiere. Romula insistase să i se elibereze un raft în micul 
frigider, pentru ea și copil. 

Nu avură mult de așteptat. 

La ora nouă și jumătate în dimineaţa celei de-a doua zile, 
femeia care o ajuta pe Romula șuieră de pe scaunul de lângă 
fereastră. O pată întunecată apăru de cealaltă parte a străzii 
când una din ușile masive ale palatului se deschise spre interior. 

In ușă apăru bărbatul cunoscut în Florenţa sub numele de 
doctorul Fell, mărunt și subţiratic în hainele sale negre, îngrijite; 
adulmecă aerul din prag și privi strada în ambele direcţii. Apăsă 
butonul unei telecomenzi pentru a arma sistemul de alarmă și 
apoi trase după el ușa cu clanţa masivă de fier, împestrițată de 


123 


rugină, de pe care era imposibil de cules amprente. Ducea cu el 
o geantă de cumpărături. 

Văzându-l pe doctorul Fell pentru prima oară, ţiganca bătrână 
o prinse pe Romula de mână, ca pentru a o opri, o privi în ochi și 
clătină din cap repede, dar hotărât, când polițistul nu se uita la 
ele. 

Pazzi știu imediat unde se îndrepta doctorul. 

În gunoiul doctorului Fell, Pazzi văzuse hârtia de împachetat 
distinctă a unui magazin de delicatese, Vera dal 1926, aflat pe 
Via San Jacopo, în apropierea podului San Trinita. Doctorul se 
îndrepta în acea direcţie, în vreme ce Romula își trăgea pe ea 
costumaţia, iar Pazzi privea pe fereastră. 

— Merge să-și facă piaţa, spuse Pazzi. 

Nu se putu abţine să nu-i repete Romulei instrucțiunile pentru 
a cincea oară. 

— Mergi după el, Romula. Așteaptă de partea asta a Ponte 
Vecchio. Ai să-l prinzi când se întoarce, cu plasa de cumpărături 
plină în mână. Eu am să fiu cu jumătate de cvartal înaintea lui, 
ai să mă vezi întâi pe mine. Am să rămân în apropiere. Dacă 
apare vreo problemă, dacă ești arestată, am eu grijă. Dacă el 
merge altundeva, întoarce-te la apartament și așteaptă să te 
sun. Pune permisul ăsta de liberă trecere în parbrizul unui taxi și 
vino unde te chem. 

— Eminenza, spuse Romula umflându-i titlul onorific în stilul 
ironic italian, dacă apare vreo problemă și mă ajută altcineva, să 
nu-i faci niciun rău; prietenul meu n-o să ia nimic, lasă-l să fugă. 

Pazzi nu așteptă liftul, ci o luă la fugă pe scări. Purta o 
salopetă jegoasă și o șapcă. E greu să urmărești pe cineva în 
Florența, fiindcă trotuarele sunt foarte înguste, iar pe stradă 
viaţa ta nu face doi bani. Pazzi avea o motorino jalnică parcată 
la colț, de care legase o duzină de mături. Scuterul porni din 
prima, iar inspectorul șef demară într-un nor de fum albastru pe 
pavajul străzii în pantă, micul vehicul săltând pe pietre ca un 
măgăruș la trap. 

Pazzi se deplasa alene, claxonat de mașinile din traficul 
feroce. Cumpără ţigări, trase de timp ca să rămână în urmă, 
până când fu sigur încotro se îndreaptă doctorul Fell. Acolo unde 
se sfârșea Via de' Bardi, începea o stradă cu sens unic dinspre 
Borgo San Jacopo. Pazzi lăsă scuterul pe trotuar și porni mai 
departe pe jos, întorcându-și trupul suplu pe o parte ca să se 


124 


strecoare prin mulţimea de turiști de la capătul sudic al lui Ponte 
Vecchio. 

Florentinii spun că magazinul Vera dal 1926, cu bogăţia sa de 
brânzeturi și trufe, miroase ca picioarele lui Dumnezeu. 

Doctorul, alegând câteva dintre primele trufe albe ale 
sezonului, părea să aibă la dispoziţie tot timpul din lume. Pazzi îi 
vedea spatele prin vitrină, pe lângă galantarele minunate care 
expuneau diferite feluri de șuncă și paste. 

Pazzi dădu colțul și se întoarse, își spălă faţa într-o fântână 
arteziană cu un cap de leu mustăcios. 

— Ar trebui să te razi ca să lucrezi pentru mine, îi spuse Pazzi 
leului ignorând mingea de gheaţă din stomac. 

Doctorul ieși din magazin cu câteva pachete ușoare în plasă. 
Porni înapoi spre Borgo San Jacopo, spre casă. Pazzi porni și el, 
pe partea cealaltă a străzii și la câţiva metri în faţa lui. Mulțimea 
de pe trotuarul îngust îl obligă pe Pazzi să recurgă la stradă, 
astfel că oglinda retrovizoare a unei mașini de poliţie care trecu 
pe lângă el îi lovi dureros încheietura pe care purta ceasul. 

— Stronzo! Analfabeta! răcni șoferul, iar Pazzi își jură să se 
răzbune. 

Până să ajungă la Ponte Vecchio, era cu patruzeci de metri în 
faţa doctorului. 

Romula stătea în prag, cu pruncul ţinut la piept cu ajutorul 
braţului din lemn, cealaltă mână întinsă spre trecători, iar mâna 
liberă pregătită pe sub hainele largi să șterpelească încă un 
portofel, ca să mărească lista celor peste două sute pe care le 
furase de-a lungul vieţii. Pe brațul ascuns purta brățara lată și 
foarte lustruită din argint. 

Într-o clipă, victima avea să treacă prin marea de oameni, 
venind de pe podul străvechi. În clipa când el avea să iasă din 
mulțime pe Via de’ Bardi, Romula urma să treacă pe lângă el, să 
facă ce avea de făcut și apoi să se strecoare în fluviul de turiști 
care traversau podul. 

În mulțime, Romula avea un prieten pe care se putea bizui. Ea 
nu știa nimic despre victimă și nu avea încredere că polițistul o 
va proteja. Giles Prevert, cunoscut în câteva dosare ale poliţiei 
ca Giles Dumain sau Roger LeDuc, dar pe plan local sub numele 
Gnocco, aștepta în mulţime la capătul sudic al lui Ponte Vecchio 
ca Romula să-și facă „ciupeala”. Stilul de viaţă micșorase trupul 
lui Gnocco, chipul lui începea să arate tot mai clar oasele de 


125 


dedesubt, dar încă mai era vânjos și puternic și cât se poate de 
apt s-o ajute pe Romula dacă treaba se împuțea. 

În haine de funcţionar mărunt, putea să se amestece în 
mulțime, ieșind la suprafaţă din vreme în vreme ca și cum 
mulţimea ar fi fost un oraș populat de câini de prerie. Dacă 
viitoarea victimă o înhăţa pe Romula și nu mai voia să-i dea 
drumul, Gnocco putea să se împiedice, să cadă peste victimă și 
să rămână așa, într-o amestecătură de membre, cu un potop de 
scuze, până când ea reușea să se îndepărteze suficient. Mai 
făcuse și altădată același lucru. 

Pazzi trecu pe lângă ea și se opri la coada din faţa unei tonete 
cu sucuri, de unde putea să vadă totul. 

Romula ieși din gangul clădirii. Aprecie cu o privire expertă 
traficul de pe trotuar între ea și silueta suplă care se apropia. 
Putea să se miște extrem de bine prin mulţime cu copilul ţinut în 
față, pe brațul fals din lemn și pânză. Toate bune și frumoase. 
Ca de obicei, își va săruta degetele mâinii aflate la vedere și va 
ridica mâna spre faţa lui, ca să-i pună sărutarea pe obraz. Cu 
mâna liberă avea să cotrobăie la pieptul lui, pe lângă portofel, 
până când el o va prinde de încheietură. Apoi se va trage de 
lângă el. 

Pazzi îi promisese că acest om nu-și va permite să o ţină și s-o 
dea pe mâna poliţiei, că va vrea să scape de ea. In toate 
încercările ei de a șterpeli din buzunarele oamenilor, nimeni nu 
ameninţase vreodată cu violenţa o femeie cu un prunc în braţe. 
Victima credea adesea că altcineva din preajmă îi cotrobăie prin 
haină. Ea însăși dăduse vina de mai multe ori pe trecători 
nevinovaţi, făcându-i hoţi, ca să evite să fie prinsă. 

Romula se lăsă purtată de valul mulțimii de pe trotuar, își 
eliberă braţul ascuns, dar îl ţinu în continuare sub cel fals care 
sprijinea copilul. Își vedea ţinta venind spre ea în mulţimea de 
capete săltăreţe, zece metri, mai aproape... 

Madonna! Doctorul Fell coti în mulţimea densă, alăturându-se 
valului de turiști, peste Ponte Vecchio. Nu mergea acasă. 
Romula se împinse în mulțime, dar nu reuși să ajungă la el. 
Gnocco, aflat încă în faţa doctorului, o privi întrebător. Ea clătină 
capul, și Gnocco îl lăsă să treacă. N-ar fi ajutat la nimic dacă 
Gnocco îi scotocea buzunarele. 

Pazzi se răsti de parcă ar fi fost vina ei. 


126 


— Du-te în apartament. Te sun eu. Ai permisul de taxi pentru 
orașul vechi? Du-te. Du-te! 

Pazzi își recuperă motocicleta și traversă Ponte Vecchio, peste 
râul Arno, opac de parcă ar fi fost din jad. Crezu că l-a pierdut pe 
doctor, dar iată-l, de cealaltă parte a râului, sub arcada de lângă 
Lungarno, aruncând o privire peste umărul unui portretist 
amator, trecând mai departe cu pași ușori, repezi. Pazzi 
presupuse că doctorul Fell merge la biserica Santa Croce și-l 
urmă de la oarecare distanţă prin traficul de coșmar. 


e Capitolul 26 


Biserica Santa Croce, aparținând franciscanilor, al cărei 
interior răsună de vorbe rostite în opt limbi în vreme ce hoardele 
de turiști se plimbă încoace și încolo, urmând umbrelele 
strălucitoare ale ghizilor, scotocindu-se prin buzunare după 
monezi de două sute de lire în semiîntuneric, ca să plătească 
pentru iluminarea, timp de un minut preţios din viața lor, a 
marilor fresce din capele. 

Romula intră în biserică și trebui să se oprească în 
vecinătatea mormântului lui Michelangelo pentru ca ochii ei, 
ameţiți de lumina puternică a dimineţii, să se adapteze. Când 
putu să vadă că stă deasupra unui mormânt săpat sub 
pardoseală, șopti „Mi dispiace!” și se dădu la o parte repede de 
pe lespede. Pentru Romula, mulţimea morților de dedesubtul 
pardoselii era la fel de reală ca și oamenii de deasupra, și poate 
chiar mai influentă, căci era fiică și nepoată de ghicitoare în 
palmă și spiritiste. Ea considera oamenii de deasupra pardoselii 
și pe cei de dedesubt ca fiind două mulţimi separate de peretele 
morţii. Cei de dedesubt, fiind mai înţelepţi și mai bătrâni, erau 
mai importanţi în opinia ei. 

Se uită împrejur după paraciliser, un om cu prejudecăţi foarte 
puternice în privinţa ţiganilor, și se refugie după prima coloană, 
sub protecţia statuii lui Rossellino „Madonna del Latte”, în 
vreme ce pruncul îi căuta de zor sânul. Pazzi, aflat la pândă 
aproape de mormântul lui Galilei, o găsi acolo. 

Arătă cu capul spre fundul bisericii unde, de partea cealaltă a 
transeptului, reflectoare și aparate de fotografiat interzise 


127 


aruncau fulgere prin spaţiile ample, înalte, întunecoase în vreme 
ce automatele înghițeau cu un declic monezi de două sute de 
lire și, din când în când, vreun disc metalic fără valoare ori o 
monedă australiană de douăzeci și cinci de cenți. 

De fiecare dată când marile fresce apăreau în lumina intensă, 
Hristos se năștea, era trădat și apoi răstignit. Pe urmă imaginile 
se cufundau iarăși în beznă, iar peregrinii înghesuiți se plimbau 
cu pași înceţi, ţinând în mână ghiduri pe care nu le puteau citi, 
mirosul de trupuri umane și tămâie ridicându-se încins în 
căldura emanată de reflectoare. 

În transeptul din stânga, doctorul Fell se apucase de lucru în 
capela Capponi. Principala capelă a familiei Capponi se află în 
Santa Felicita. Aceasta însă, refăcută în secolul nouăsprezece, îl 
interesa pe doctorul Fell pentru că putea să privească dincolo de 
lucrările de restaurare, în trecut. În acel moment întindea 
pulbere de cărbune peste o inscripţie în piatră atât de tocită 
încât nici măcar iluminarea oblică nu o putea scoate la iveală. 

Privind prin micul său binoclu, Pazzi descoperi de ce doctorul 
plecase de acasă numai cu plasa de cumpărături: își ţinea 
sculele de lucru lângă altarul din capelă. Pentru o clipă, Pazzi se 
gândi să renunţe la Romula și s-o lase să plece. Poate că reușea 
să ia amprente de pe materialele folosite de doctor. Dar nu: 
doctorul purta mănuși de bumbac ca să nu-și murdărească 
mâinile cu cărbune. 

În cel mai bun caz ar fi fost complicat. Tehnica Romulei era 
proiectată pentru a fi folosită în stradă. Dar prezenţa ei nu avea 
nimic suspect, și de aceea constituia ultimul lucru de care s-ar 
teme un criminal. Era persoana cea mai puţin periculoasă, n- 
avea cum să-l facă pe doctor să fugă. Nu. Dacă doctorul punea 
mâna pe ea, o va preda paracliserului, iar Pazzi putea să 
intervină mai târziu 

Tipul era nebun. Dacă o ucide? Dacă ucide copilul? Pazzi își 
puse două întrebări. Se va lupta cu doctorul dacă pericolul ar 
deveni mortal? Da. Ar risca rănirea minoră a Romulei și copilului 
ca să-și capete banii? Da. 

Nu trebuiau decât să aștepte până când doctorul își va scoate 
mănușile ca să meargă să ia prânzul. Plimbându-se încoace și 
încolo prin transept, Pazzi și Romula aveau destul timp să-și 
vorbească în șoaptă. Pazzi depistă un chip în mulţime. 


128 


— Cine te urmărește, Romula? E mai bine să-mi spui. l-am 
văzut mutra în pușcărie. 

— Prietenul meu, doar ca să-i aţină calea dacă trebuie să fug. 
Nu știe nimic. Nimic. E mai bine pentru tine. Nu trebuie să-ţi 
murdărești mâinile. 

Ca să le treacă vremea, s-au rugat în mai multe capele, 
Romula șoptind într-o limbă pe care Rinaldo nu o înțelegea, el 
având o listă lungă de lucruri pentru care să se roage, în special 
pentru casa de pe ţărmul Chesapeake și pentru încă ceva la 
care n-ar fi trebuit să se gândească în biserică. 

Deasupra gălăgiei generale se ridicau vocile dulci ale corului 
care făcea repetiţii. 

Se auzi clopotul care vestea pauza de prânz, când biserica se 
închidea. Paracliserii ieșiră în zornăit de chei și se pregătiră să 
golească cutiile cu monezi. 

Doctorul Fell se ridică de la munca lui și ieși din capelă pe 
după sculptura Pieta a lui Andreotti, își scoase mănușile și-și 
îmbrăcă haina. Un grup mare de japonezi, îngrămădiţi în faţa 
sanctuarului, cu rezervele de monede epuizate, stăteau 
nedumeriţi în întuneric, fără să înțeleagă că trebuie să plece. 

Pazzi o ghionti pe Romula, deși nu era deloc nevoie. Ea știa că 
a sosit momentul. Sărută creștetul copilului aflat pe brațul de 
lemn. 

Doctorul se apropia. Mulțimea îl va obliga să treacă chiar pe 
lângă ea. Din trei pași mari, Romula îi ieși înainte, își îndreptă 
corpul în fața lui, ridică mâna în raza lui vizuală ca să-i atragă 
privirea, își sărută vârfurile degetelor și se pregăti să-i atingă 
obrazul, mâna ascunsă fiind gata să pornească spre buzunarul 
lui. 

Cineva din grup găsi o monedă de două sute de lire și luminile 
se aprinseră, iar în momentul când îl atinse pe doctorul Fell, ea îi 
privi chipul, se simţi absorbită de miezul roșu al ochilor lui, simţi 
vidul uriaș, rece care părea că încearcă să-i absoarbă inima și 
mâna i se depărtă cu o tresărire violentă de obrazul lui ca să 
acopere obrazul copilului; își auzi propria voce rostind 
„Perdonnami, perdonnami, signore”, se întoarse și o luă la fugă. 
Doctorul privi lung în urma ei până când luminile se stinseră și el 
redeveni o siluetă conturată de lumânările din capelă, o siluetă 
care-și continuă drumul cu pași ușori, repezi. 


129 


Pazzi, palid de furie, o găsi pe Romula sprijinită de cristelniţă, 
scăldând repetat capul pruncului cu apă sfinţită, spălându-i 
ochii, nefiind sigură dacă pruncul privise fața doctorului Fell. 
Blestemele aspre îi rămaseră pe buze când îi văzu chipul marcat 
de șoc. 

Ochii ei erau enormi în semiîntuneric. 

— Acela e Diavolul, zise ea. Satan, Fiul Dimineţii, acum l-am 
văzut. 

— Te duc înapoi la închisoare, anunţă Pazzi. 

Romula privi chipul copilului și suspină, un oftat de animal 
pregătit pentru înjunghiere, atât de adânc și de resemnat că era 
cumplit să-l auzi. Scoase brățara lată de argint și o spălă în apă 
sfințită. 

— Încă nu, spuse. 


e Capitolul 27 


Dacă Rinaldo Pazzi s-ar fi hotărât să-și facă datoria de om al 
legii, ar fi putut să-l rețină pe doctorul Fell la poliție și să afle 
foarte repede dacă e unul și același cu Hannibal Lecter. Într-o 
jumătate de oră, ar fi putut obţine un mandat ca să-l ridice pe 
doctorul Fell de la Palazzo Capponi, și toate sistemele de alarmă 
ale palatului nu l-ar fi putut împiedica. Folosindu-și autoritatea 
proprie, l-ar fi putut reţine pe doctorul Fell fără să-i aducă vreo 
acuzaţie suficient timp ca să-i stabilească identitatea. 

Luarea amprentelor la sediul Chesturii ar fi dezvăluit în zece 
minute dacă Fell era doctorul Lecter. Testele ADN ar fi confirmat 
identificarea. 

Toate aceste resurse îi erau acum inaccesibile lui Pazzi. O 
dată ce s-a hotărât să-l vândă pe doctorul Lecter, polițistul a 
devenit un vânător de recompense, aflat dincolo de granițele 
legii, singur. Nici măcar informatorii poliţiei aflaţi la degetul lui 
mic nu-i erau de vreun folos, pentru că s-ar fi grăbit să-l toarne 
la rândul lor pe Pazzi. 

Intârzierile îl frustrau, dar hotărârea lui rămase neclintită. 
Trebuia să se descurce cu afurisiţii de ţigani... 

— Ar face-o Gnocco pentru tine, Romula? Poţi să dai de el? 


Se aflau în salonul apartamentului împrumutat de pe Via de' 
Bardi, peste drum de Palazzo Capponi, douăsprezece ore de la 
eșecul din biserica Santa Croce. O veioză lumina jumătatea 
inferioară a încăperii. Deasupra conului de lumină, ochii negri ai 
lui Pazzi luceau în semiîntuneric. 

— O fac eu, dar nu cu copilul. Dar va trebui să-mi dai... 

— Nu. Nu se poate să te vadă de două ori. Ar face-o Gnocco 
pentru tine? 

Romula ședea aplecată de mijloc, îmbrăcată în rochia ei lungă 
în culori vii; sânii plini îi atingeau coapsele, fruntea aproape îi 
atingea genunchii. Bratul de lemn zăcea gol pe un scaun. În colţ, 
ședea femeia cea vârstnică, poate verișoara Romulei, cu pruncul 
în braţe. Draperiile erau trase. Zgâindu-se pe după ele, printr-o 
crăpătură foarte îngustă, Pazzi zări o lumină slabă, sus, în 
Palazzo Capponi. 

— Pot s-o fac eu, îmi pot schimba înfățișarea așa încât să nu 
mă recunoască. Pot... 

— Nu. 

— Atunci poate s-o facă Esmeralda. 

— Nu. 

Vocea veni din colţul camerei, bătrâna vorbind pentru prima 
oară. 

— O să am grijă de copilul tău până mor, Romula. Dar n-am 
să-l ating niciodată pe Satan. 

Pazzi abia îi înţelegea cuvintele, rostite într-o italiană stricată. 

— Ridică-te, Romula. Vită-te la mine. Ar face-o Gnocco pentru 
tine? Romula, diseară te întorci la Sollicciano. Mai ai de făcut trei 
luni. Poate că data viitoare când scoţi banii și ţigările din hainele 
copilului ai să fii prinsă... Aș putea să-ţi obţin șase luni în plus 
pentru asta. Aș putea foarte ușor să fac să fii declarată mamă 
denaturată. Statul o să-ţi ia copilul. Dar dacă obţin amprentele, 
ești eliberată, capeţi două milioane de lire și cazierul tău 
dispare, și te ajut să obţii vize pentru Australia. Ar face-o Gnocco 
în locul tău? 

Ea nu răspunse. 

— Poţi să dai de Gnocco? 

Pazzi pufni pe nas. 

— Senti, adună-ţi minţile, poţi să-ţi iei braţul fals din camera 
de depozitare a obiectelor personale peste trei luni, sau cândva, 


131 


anul viitor. Ăsta mic se duce la spitalul pentru copii abandonaţi. 
Bătrâna poate să-l viziteze acolo. _ 

— ASTA MIC? Să-l viziteze pe ASTA MIC, Commendatore? îl 
cheamă... 

Romula clătină din cap, nevrând să rostească numele 
pruncului ei în faţa acestui bărbat. Își acoperi faţa cu mâinile, 
simțind cele două pulsuri, în obraji și în palme; vorbi fără să-și ia 
mâinile de pe faţă. 

— Pot să-l găsesc. 

— Unde? 

— Piazza Santo Spirito, lângă fântână. Se face un foc acolo, și 
unul dintre ei o să aibă niște vin. 

— Vin cu tine. 

— Mai bine nu. Ai să-i distrugi reputaţia. O ai pe Esmeralda, ai 
copilul, așa că știi că mă întorc. 

e 

Piazza Santo Spirito, o piață atractivă aflată pe malul stâng al 
râului Arno, se umple de țigani seara; biserica e cufundată în 
beznă, încuiată la acea oră târzie, iar de la Casalinga, un 
restaurant popular din apropiere, vine zarvă și miros de 
mâncăruri. 

Lângă fântână licărește unui foc mic și se aude o chitară 
țigănească, interpretul dovedind mai mult entuziasm decât 
talent. În mulţime există însă un cântăreţ priceput la fado. O 
dată descoperit, cântăreţul e împins în față și gâtlejul îi e „uns” 
cu vin din mai multe sticle. Începe un cântec despre destin, dar 
e întrerupt cu cereri pentru ceva mai vioi. 

Roger LeDuc, cunoscut și sub numele Gnocco, șade pe 
ghizdul fântânii. A fumat o ţigară cu drog. Ochii îi sunt 
încețoșați, dar o descoperă pe Romula imediat, la marginea 
mulțimii, dincolo de foc. Cumpără două portocale de la un 
vânzător ambulant și o urmează, departe de cântăreţi. Se 
opresc sub un bec de pe stradă la depărtare de foc. Lumina 
becului, mai rece decât cea a focului, se cere printre frunzele 
rămase pe un arțar zbuciumat de vânt și dă o nuanţă verzuie 
obrazului palid al lui Gnocco, umbrele frunzelor părând vânătăi. 
Romula îl privește, ţinând o mână pe braţul lui. 

Lama unui briceag răsare din pumnul lui ca o limbă mică, 
lucioasă; curăţă portocalele, coaja atârnând într-o singură șuviţă 


132 


lungă. Prima portocală i-o dă ei, și Romula începe s-o mănânce 
în timp ce el o curăţă pe a doua. 

Își vorbesc scurt în dialectul rromilor. El ridică din umeri. 
Romula îi dă un telefon celular și-i arată cum să-l folosească. 
Apoi vocea lui Pazzi răsună în urechea lui Gnocco. După câteva 
clipe, Gnocco închide telefonul și-l pune în buzunar. 

Romula scoate un lanţ de la gât, sărută mica amuletă agăţată 
de el și-l prinde la gâtul bărbatului mic și zdrențăros. El privește 
darul, face o mică pantomimă prefăcându-se că imaginea sfântă 
îl arde, obținând astfel un zâmbet slab de pe buzele ei. Romula 
scoate brăţara cea lată și-o pune pe mâna lui. Incăpea cu 
ușurință. Braţul lui Gnocco nu era mai gros ca al ei. 

— Poţi să petreci o oră cu mine? o întrebă Gnocco. 

— Da, răspunse ea. 


e Capitolul 28 


E din nou noapte, și doctorul Fell se afla în vasta sală de 
piatră a expoziţiei cu instrumente cumplite de tortură de la 
Forte di Belvedere, sprijinit de perete, în largul lui, sub cuștile 
spânzurate ale condamnaților. 

Doctorul înregistrează fascinația pe care o exercită chinurile 
damnaţilor, vizibilă pe chipurile avide ale privitorilor, în vreme 
ce aceștia se plimbă în jurul instrumentelor de tortură și se 
înghesuie unii în alţii, alcătuind un frottage? pasional, cu ochii 
măriţi, părul ridicându-li-se pe braţe, simțind respiraţia fierbinte 
a celorlalţi pe obraji, pe gât. Uneori, doctorul își acoperă fața cu 
o batistă parfumată împotriva cantităților exagerate de apă de 
colonie și mirosuri sexuale. 

Cei care-l urmăresc pe doctor așteaptă afară. 

Orele trec. Doctorul Fell, care n-a acordat nicio clipă o atenţie 
mai mult decât trecătoare exponatelor în sine, pare să nu se 
poată sătura de priveliștea mulțimii. Câţiva vizitatori îi simt 
privirea și devin stânjeniţi. Adesea, femeile din mulţime îl 
studiază cu deosebit interes înainte ca mișcarea șirului de 
privitori printre exponate să le oblige să treacă mai departe. 


12 Tehnică plastică de obţinere a unor imagini prin frecarea hârtiei cu cărbune, cretă, 
creion, plumb. (n.tr.). 


133 


Obolul plătit celor doi împăietori de animale care organizaseră 
expoziţia îi permite doctorului să se plimbe după placul inimii, 
de neatins, dincolo de frânghii, sau să stea absolut nemișcat 
lângă zid. 

Dincolo de ieșire, așteptând pe parapet în burniţa constantă, 
Rinaldo Pazzi își continua veghea. Era obișnuit să aștepte. 

Pazzi știa că doctorul nu va merge pe jos acasă. La poalele 
dealului, în spatele  fortului, într-o piață mică, aștepta 
automobilul doctorului Fell. Era un Jaguar Saloon, negru, un 
elegant model Mark II fabricat cu treizeci și doi de ani în urmă, 
lucind în burniţă, cel mai reușit din câte văzuse Pazzi vreodată. 
Avea numere de înmatriculare elveţiene. În mod evident, 
doctorul Fell nu avea nevoie să muncească pentru a-și câștiga 
existența. Pazzi notă numărul de înmatriculare, dar nu putea 
risca să-l verifice prin Interpol. 

Pe Via San Leonardo, strada pietruită, înclinată care ducea de 
la Forte di Belvedere la mașină, aștepta Gnocco. Strada prost 
luminată era mărginită pe ambele părţi de ziduri înalte din 
piatră care apărau vilele de dincolo de ele. Gnocco găsise o nișă 
întunecată în faţa unei porţi zăbrelite, unde putea să se ferească 
de râul de turiști care veneau dinspre fort. La fiecare zece 
minute, telefonul celular din buzunar vibra lângă coapsa lui și el 
trebuia să confirme că se află la post. 

Unii turiști ţineau deasupra capului hărți și programe ca să se 
apere de ploaia măruntă; trotuarul îngust era plin de ei; alţii 
continuau să se reverse în stradă, făcând cele câteva taxiuri 
care veneau dinspre fort să încetinească. 

În camera cu arcade a instrumentelor de tortură, doctorul Fell 
se desprinse în cele din urmă de zidul de care se sprijinea, ridică 
ochii spre cușca foamei de deasupra lui, ca și cum ar fi 
împărtășit cu ea un secret, și-și croi drum prin mulţime, spre 
ieșire. 

Pazzi îl văzu la ușă, pe urmă în curte, în lumina puternică. ÎI 
urmă la o oarecare distanţă. Când fu sigur că doctorul se 
îndreaptă spre mașină, își deschise telefonul mobil și-l alertă pe 
Gnocco. 

Capul ţiganului ieși de sub guler precum al unei țestoase, cu 
ochii înfundaţi în orbite, arătându-și, tot ca o ţestoasă, craniul de 
sub piele. Își suflecă mâneca până deasupra cotului și scuipă 
peste brățară, ștergând-o apoi cu o cârpă până o uscă. Acum că 


134 


argintul era lustruit cu salivă și apă sfinţită, băgă mâna sub 
haină ca brăţara să rămână uscată și privi spre deal. O coloană 
de capete săltăreţe cobora panta. Gnocco își făcu loc prin 
șuvoiul de oameni, ieși în stradă, unde putea să meargă 
împotriva curentului și să vadă mai bine. Cum n-avea un tovarăș 
care să-l ajute, era silit să facă ambele lucruri: să se izbească de 
victimă și s-o buzunărească, dar asta nu era o problemă, din 
moment ce voia să eșueze cu buzunăritul. lată-l și pe bărbatul 
cel suplu - slavă Cerului, lângă curbă. Pazzi era la treizeci de 
metri în spatele doctorului, coborând dealul. 

Gnocco părăsi mijlocul străzii cu o mișcare inspirată. Profitând 
de avantajul oferit de un taxi în trecere, făcu un salt ca pentru a 
ieși din trafic, privi înapoi ca să-l blesteme pe șofer și se izbi 
față-n faţă cu doctorul Fell; degetele lui se strecurară în haina 
doctorului, își simţi mâna încleștată într-o strânsoare cumplită, 
apoi o lovitură, se smulse și se depărtă de ţintă. Doctorul Fell 
abia dacă se opri din mers, rămânând în fluxul de turiști, iar 
Gnocco era de-acum liber și departe. 

Pazzi ajunse lângă el aproape instantaneu, în nișa din faţa 
porţii de fier. Gnocco se îndoi de mijloc o clipă, apoi se îndreptă, 
răsuflând din greu. 

— Am reușit. M-a prins de mână în toată regula. Cornuto a 
încercat să mă pocnească în boașe, da’ nu i-a mers. 

Pazzi se lăsase într-un genunchi ca să desprindă cu grijă 
brăţara de pe mâna lui Gnocco, când acesta simţi ceva fierbinte 
și umed curgând pe picior în jos. Işi schimbă poziţia și-atunci un 
șuvoi fierbinte de sânge arterial ţâșni dintr-o tăietură în partea 
din față a pantalonilor, pe faţa și mâinile lui Pazzi care încerca 
să desfacă brățara ţinând-o numai de margini. Sângele se 
răspândea pretutindeni, inclusiv pe faţa lui Gnocco, aplecat ca 
să vadă rana; picioarele îi cedară. Se prăbuși peste poartă, se 
agăţă de ea cu o mână și cu cealaltă îndesă o cârpă la 
încheietura dintre picior și trunchi, încercând să oprească 
revărsarea de sânge din artera femurală secționată. 

Cu sângele rece de care dădea dovadă întotdeauna în 
acţiune, Pazzi îl cuprinse pe Gnocco cu brațul și-l ţinu în 
continuare cu spatele la mulţime, în așa fel încât să sângereze 
dincolo de gratiile porţii, apoi îl întinse pe pământ, pe o parte. 

Pazzi își scoase celularul din buzunar și se prefăcu că cheamă 
o salvare, dar de fapt nu deschisese telefonul. Işi descheie haina 


135 


și o întinse ca un șoim care-și acoperă prada cu aripile. 
Mulțimea se afla în continuă mișcare în spatele lui, lipsită de 
curiozitate. Pazzi scoase brățara de pe mâna lui Gnocco și o 
strecură în cutiuța pe care o avea la el. Apoi puse telefonul lui 
Gnocco în propriul buzunar. 

Buzele lui Gnocco se mișcară. 

— Madonna, che freddo. 

Cu un efort de voință, Pazzi dădu mâna slăbită a lui Gnocco la 
o parte de pe rană, o ţinu ca pentru a-l consola și-l lăsă să 
sângereze. Când se convinse că Gnocco a murit, Pazzi îl lăsă 
lungit lângă poartă, cu capul pe braţ ca și cum ar fi dormit, și 
intră în mulțimea mișcătoare. 

În piaţă, Pazzi privi îndelung spre locul de parcare gol; ploaia 
abia începea să ude pietrele pavajului acolo unde stătuse 
Jaguarul doctorului Lecter. 

Doctorul Lecter. Pazzi nu se mai gândea la el ca la doctorul 
Fell. Era doctorul Hannibal Lecter. 

În buzunarul impermeabilului lui Pazzi odihnea poate o 
dovadă suficientă pentru Mason. lar dovada faptei lui Pazzi 
picura de pe impermeabil, împreună cu ploaia, prelingându-se 
pe pantofi. 


e Capitolul 29 


Luceafărul de ziuă începea să pălească pe cerul de deasupra 
Genovei în lumina tot mai puternică a răsăritului, când bătrânul 
automobil Alfa Romeo al lui Rinaldo Pazzi se îndreptă spre doc. 
Un vânt îngheţat cutreiera portul. Pe un cargou aflat la ancoră 
ceva mai departe, cineva mânuia un aparat de sudură, un râu 
de scântei portocalii căzând în apa neagră. 

Romula rămase în mașină, la adăpost de vânt, cu pruncul în 
braţe. Esmeralda stătea ghemuită pe bancheta strâmtă din 
spate, cu picioarele într-o parte. Nu mai scosese o vorbă de 
când refuzase să-l atingă pe Satan. 

Amândouă ţineau în mână pahare de hârtie cu cafea neagră, 
tare, și farfurii cu pasticcini. 

Rinaldo Pazzi intră la căpitănie. Pe când ieși, soarele era bine 
înălţat, strălucind portocaliu pe bordul pătat de rugină al 


136 


cargoului Astra Philogenes, a cărui încărcare era pe sfârșite. 
Făcu semn celor două femei din mașină. 

Astra Philogenes, navă de douăzeci și șapte de mii de tone 
înregistrată în Grecia, putea să transporte în mod legal 
doisprezece pasageri fără medic la bord, pe drumul ei spre Rio. 
Acolo, îi explică Pazzi Romulei, vor schimba vaporul și vor lua 
unul spre Sydney, Australia, transbordarea fiind supravegheată 
de trezorierul navei. Le achitase în avans întreg costul călătoriei, 
dar le spusese ferm că banii nu pot fi returnaţi. Italienii 
consideră Australia o alternativă atractivă, unde se pot găsi 
locuri de muncă; în plus, populaţia ei cuprinde un număr mare 
de ţigani. 

Pazzi îi promisese Romulei două milioane de lire, aproximativ 
o mie două sute cincizeci de dolari la rata de schimb curentă, pe 
care i-i dădu într-un plic umflat. 

Țigăncile aveau foarte puţine bagaje: o valiză mică și braţul 
de lemn al Romulei împachetat într-o husă franţuzească. 

Femeile aveau să se afle pe mare, fără posibilitatea de 
comunicare, aproape toată luna ce urma. 

Gnocco va veni și el, îi spuse Pazzi Romulei pentru a zecea 
oară, dar nu în ziua aceea. Gnocco le va lăsa un mesaj la post 
restant, la oficiul poștal principal din Sydney. 

— Am să-mi îndeplinesc promisiunea față de el, așa cum mi- 
am îndeplinit-o și faţă de voi, le spuse el la picioarele pasarelei, 
sub soarele matinal care le proiecta umbrele lungi pe suprafaţa 
aspră a docului. 

În clipa despărțirii, pe când Romula și copilul urcau deja 
pasarela, Pazzi o auzi pe bătrână vorbind pentru a doua și 
ultima oară. ÎI privi ţintă în faţă cu ochii ei negri ca măslinele de 
Kalamata: 

— L-ai dat pe Gnocco lui Satan, zise ea calmă. Gnocco a 
murit. 

Aplecându-se greoi, Esmeralda scuipă cu grijă pe umbra lui 
Pazzi, apoi se grăbi spre pasarelă, după Romula și pruncul ei. 


137 


e Capitolul 30 


Coletul sosit prin DHL Express era bine făcut. Tehnicianul 
specialist în amprente, așezat la o masă sub becurile 
dogoritoare din colţul vizitatorilor din camera lui Mason, scoase 
cu grijă șuruburile cu o șurubelniţă electrică. 

Brăţara lată din argint era așezată pe un suport de catifea 
astfel plasat în cutie încât suprafeţele exterioare ale brăţării să 
nu se atingă de nimic. 

— Adu-o aici, ceru Mason. 

Ridicarea amprentelor de pe brățară ar fi fost mult mai ușor 
de făcut la Secţia de ldentificări a poliţiei din Baltimore, unde 
tehnicianul lucra în timpul zilei, dar Mason plătea un onorariu 
foarte pipărat și foarte secret, în numerar, și insistase ca totul să 
se facă sub ochii lui. Sau, mai corect, sub ochiul lui, reflectă acru 
tehnicianul în vreme ce așeză brățara, cu suport cu tot, pe o 
farfurie de porțelan ţinută de un servitor. 

Servitorul ridică farfuria în faţa ochiului lui Mason. Nu putea s- 
o așeze pe coada împletită de pe pieptul lui Mason, fiindcă 
aparatul respirator îi făcea toracele să se miște permanent în 
sus și în jos. 

Brățara masivă era pătată de sânge; câteva particule de 
sânge uscat căzură pe farfuria de porțelan. Mason o privi cu 
unicul său ochi acoperit de lentilă. Lipsit complet de ţesut moale 
pe față, chipul lui nu exprima nimic, dar ochiul îi strălucea. 

— la amprentele. 

Tehnicianul avea o copie a amprentelor doctorului Lecter de 
pe fișa FBI - primele cinci degete pe faţa acesteia. A șasea, de 
pe dosul fișei, precum și identitatea posesorului nu erau 
reproduse. 

Presără praf printre crustele de sânge. Pudra pentru 
amprente Sângele Dragonului, pe care o prefera, avea culoarea 
prea apropiată de cea a sângelui uscat de pe brățară, așa că 
recurse la alta neagră și lucră cu atenţie. 

— Avem amprente, anunţă el, oprindu-se ca să-și tamponeze 
fruntea sub becurile fierbinţi din colțul vizitatorilor. 

Lumina era bună pentru fotografii; fotografie amprentele in 
situ înainte să le ridice pentru comparaţie la microscop. 


— Degetul mijlociu și cel mare de la mâna stângă, potrivire de 
șaisprezece puncte. Suficient ca să ţină la tribunal, spuse în cele 
din urmă. Fără îndoială, e același individ. 

Pe Mason nu-l interesa tribunalul. Mâna lui palidă se îndrepta 
deja, cu dificultate, spre telefon. 


e Capitolul 31 


O dimineaţă însorită pe o pajiște alpină aflată în adâncul 
munţilor Gennargentu din Sardinia centrală. 

Șase bărbaţi, din care patru sarzi și doi din Roma, munceau 
sub un șopron deschis construit cu scânduri tăiate din pădurea 
dimprejur. Sunetele slabe pe care le scoteau păreau amplificate 
de tăcerea adâncă a munţilor. 

Sub șopron, agăţată de grinzi de pe care scoarța era 
incomplet decojită, se află o oglindă uriașă, într-o ramă aurită cu 
ornamentații în stil rococo. Oglinda e suspendată deasupra unui 
ţarc de animale zdravăn, cu două porți, dintre care una se 
deschide spre pajiște. Cealaltă poartă e construită în stil 
olandez, așa încât jumătatea superioară și cea inferioară să se 
poată deschide separat. Suprafaţa de sub poarta olandeză e 
pavată cu ciment, dar restul ţarcului e așternut cu paie curate, 
ca pe un eșafod. 

Oglinda, pe a cărei ramă sunt sculptați heruvimi, poate fi 
înclinată astfel încât să arate ţarcul văzut de sus, așa cum 
oglinzile de la școala de bucătari oferă elevilor o imagine 
completă a cuptorului. 

Producătorul de film Oreste Pini și Carlo, maistrul lui Mason 
din Sardinia, profesionist în ale răpirilor, s-au antipatizat reciproc 
încă din prima clipă. 

Carlo Deogracias era un bărbat solid, cu tenul rozaliu. Purta o 
pălărie de muntean cu păr de mistreț sub panglică și avea 
obiceiul să mestece o ureche de porc uscată pe care o ţinea în 
buzunarul vestei. 

Carlo era un practicant de frunte al meseriei - străvechi la 
sarzi - de a răpi oameni, și de asemenea un răzbunător de 
profesie. 


Dacă e să fii răpit pentru răscumpărare, îţi vor spune italienii 
bogaţi, e mai bine să cazi în mâinile sarzilor. Măcar sunt 
profesioniști și nu te omoară accidental sau din panică. Dacă 
rudele plătesc, te poţi întoarce nevătămat, fără să fii violat și 
mutilat. Dacă nu plătesc, rudele tale se pot aștepta să te 
primească bucățele prin poștă. 

Carlo nu era mulțumit de pregătirile complicate ale lui Mason. 
Avea experiență în domeniu și chiar dăduse un om drept 
mâncare la porci, în Toscana, cu douăzeci de ani în urmă - un 
fost nazist și fals conte care silea la relaţii sexuale copiii dintr-un 
sătuc toscan, fete și băieţi deopotrivă. Carlo a fost angajat 
pentru această acţiune și l-a luat pe tip din propria lui grădină, 
la mai puţin de cinci kilometri de Badia di Passiagnano, după 
care l-a dat hrană la cinci porci domestici, mari, de la o fermă 
mai jos de Poggio alle Corti. Dar a trebuit ca, pentru aceasta, să 
țină porcii flămânzi timp de trei zile; nazistul se zbătea în funii, 
implorând și asudând, cu picioarele în ţarcul animalelor, și totuși 
porcii se sfiau să-și înceapă masa cu degetele de la picioare pe 
care captivul le mișca întruna. În cele din urmă, Carlo, cu 
oarecare remușcări pentru încălcarea condiţiilor înțelegerii 
făcute, l-a hrănit pe nazist cu o salată gustoasă preparată din 
legumele preferate ale porcilor și apoi i-a tăiat gâtul ca să le dea 
curaj. 

Carlo avea o fire veselă, energică, dar prezenţa 
producătorului de film îl irita - la ordinele lui Mason Verger, 
luase oglinda dintr-un bordel pe care îl avea în Cagliari, doar ca 
să-i facă pe plac lui Oreste Pini, creatorul de filme porno. 

Oglinzile erau o binefacere pentru Oreste; le folosise ca 
dispozitiv preferat în filmele sale pornografice și în singurul film 
autentic cu crime reale pe care îl făcuse în Mauritania. Inspirat 
de avertismentul imprimat pe oglinda mașinii sale, a iniţiat 
folosirea imaginilor reflectate distorsionat pentru a face ca unele 
obiecte să pară mai mari decât le percepe ochiul în mod 
obișnuit. 

Oreste trebuia să folosească un sistem de două camere video 
cu sonorizare bună, după cum dictase Mason, și să nimerească 
totul de prima oară. Mason voia un prim plan cursiv, neîntrerupt 
al feței, pe lângă tot restul filmării. 

Lui Carlo îi făcea impresia că pregătirile producătorului nu se 
mai termină. 


140 


— Poţi să stai și să dai din gură ca o muiere, sau poţi să te uiţi 
la desfășurarea lucrurilor și să mă întrebi ce nu înţelegi, îi spuse 
Carlo. 

— Eu vreau să fi/mez desfășurarea lucrurilor. 

— Va bene. Instalează-ţi jucăriile și să-i dăm drumul. 

În vreme ce Oreste așeza camerele video, Carlo și cei trei 
sarzi tăcuţi aflaţi cu el își văzură de pregătiri. 

Oreste, care iubea banii, era mereu uimit ce lucruri poți 
cumpăra dacă ai destui bani. 

Pe o masă lungă, rudimentară, aflată de o parte a șopronului, 
Matteo, fratele lui Carlo despachetă o boccea cu haine. Alese 
din grămadă o cămașă și o pereche de pantaloni, în vreme ce 
ceilalți doi sarzi, Piero și Tommaso Falcione, aduseră o 
brancardă în șopron, împingând-o încet pe iarbă. Brancarda era 
pătată și uzată. 

Matteo avea pregătite mai multe găleți cu carne tocată, 
câţiva pui morţi cu tot cu pene, niște fructe stricate care 
atrăgeau deja muștele și o găleată cu burtă de vită și intestine. 

Întinse o pereche de pantaloni kaki uzaţi pe targă și începu să 
îndese în ei doi dintre pui, niște carne și fructe. Apoi luă o 
pereche de mănuși din bumbac, le umplu cu carne tocată și 
ghinde, îndesând fiecare deget cu grijă, și le așeză la capătul 
fiecărui crac al pantalonilor. Alese o cămașă ca să completeze 
ansamblul, umplând-o cu burtă și intestine; îmbunătăţi conturul 
cu pâine, după care încheie nasturii și băgă poalele cămășii 
îngrijit în pantaloni. O pereche de mănuși umplute fură așezate 
la capătul mânecilor. Pepenele pe care îl folosea drept cap era 
acoperit cu o reţea pentru păr și umplut cu carne tocată acolo 
unde avea să fie faţa, plus două ouă fierte în locul ochilor. Când 
a terminat, avea în față un manechin durduliu; arăta mai bine 
pe targă decât mulţi dintre cei care sar de la balcon. Ca ultim 
detaliu, Matteo pulveriză un after-shave extrem de scump pe 
fața pepenelui și pe mănușile care închipuiau mâinile. 

Carlo arătă cu capul spre asistentul suplu al lui Oreste care se 
apleca peste îngrăditura ţarcului, întinzând microfonul ca să-i 
verifice raza de acţiune. 

— Spune-i tăntălăului tău că, dacă o să cadă în ţarc, eu unul 
nu mă duc să-l scot. 


141 


În cele din urmă, pregătirile se încheiară. Piero și Tommaso 
pliară picioarele tărgii, aducând-o în poziţie joasă, și o împinseră 
prin poarta ţarcului. 

Carlo aduse din casă un casetofon și un amplificator separat. 
Avea mai multe casete, dintre care unele înregistrate chiar de el 
în timp ce tăia urechile victimelor răpite ca să le trimită prin 
poștă rudelor. Carlo punea întotdeauna aceste casete în timp ce 
animalele mâncau. Nu va mai avea nevoie de casete când va 
avea o victimă reală care să furnizeze tot fondul sonor de ţipete. 

Două difuzoare de exterior uzate erau prinse în cuie pe stâlpi, 
sub acoperișul șopronului. Soarele strălucea peste pajiștea 
tihnită care cobora spre pădure. Gardul solid din jurul pajiștii 
continua în pădure. În liniștea de amiază, Oreste putea auzi 
zumzetul unei albine în șopron. 

— Gata ești? întrebă Carlo. 

Oreste puse el însuși în funcţiune camera video. 

— Giriamo! strigă el cameramanului. 

— Pronti! răspunse acesta. 

— Motore! 

Camerele video funcționau. 

— Partito! 

Se puse în funcţie și sunetul. 

— Azione! 

Oreste îl ghionti pe Carlo. 

Sardul apăsă butonul de pornire a casetofonului și se auzi un 
urlet înfiorător, hohotind, implorând. Cameramanul tresări 
auzindu-l, apoi se îmbărbătă. Urletele erau cumplite pentru auz, 
dar o uvertură potrivită pentru chipurile care ieșiră din pădure, 
atrase de strigătele ce anunțau prânzul. 


e Capitolul 32 


Călătorie dus-întors la Geneva într-o singură zi, să vadă banii. 
Avionul de tranzit către Milano, un aparat cu reacţie 
Aerospatiale, se ridică deasupra Florenței, dimineaţa devreme, 
plutind peste viile cu rânduri distanţate, ca o machetă primitivă 
a Toscanei făcută de un proiectant. Ceva din culorile peisajului 
era greșit - piscinele noi de lângă vilele străinilor bogaţi aveau 


142 


un albastru nepotrivit. Pentru Pazzi, care privea de la fereastra 
avionului, piscinele aveau albastrul lăptos al unui ochi de englez 
bătrân, un albastru nelalocul lui printre chiparoșii întunecațţi și 
măslinii argintii. 

Buna dispoziţie a lui Pazzi creștea o dată cu altitudinea 
avionului. În adâncul inimii, știa că nu va ajunge să 
îmbătrânească aici, dependent de toanele superiorilor săi din 
poliţie, încercând să reziste ca să ajungă la pensie. 

Îi fusese foarte teamă că doctorul Lecter va dispărea după 
uciderea lui Gnocco. Când zări din nou lampa de lucru a lui 
Lecter în biserica Santa Croce, Pazzi simţi ceva asemănător cu 
mântuirea: doctorul se considera în siguranţă. 

Moartea ţiganului n-a făcut deloc valuri în atmosfera calmă de 
la Chestură; s-a considerat că a fost reglarea unor conturi de 
afaceri cu droguri - din fericire, existau seringi aruncaţi pe jos 
lângă el, o priveliște obișnuită în Florenţa, unde seringile erau 
gratuite. 

Mergea să vadă banii. Pazzi insistase asupra acestui aspect. 

Rinaldo Pazzi, al cărui simţ dominant este văzul, își amintește 
imaginile complete: prima oară când și-a văzut propriul penis în 
erecție, prima oară când și-a văzut propriul sânge, prima femeie 
pe care a văzut-o goală, primul pumn pe care l-a zărit 
îndreptându-se spre el. Își amintea cum, odată, pe când rătăcea 
fără ţintă într-o capelă laterală a unei biserici din Siena, a dat 
peste chipul Sfintei Catherine de Siena pe neașteptate, capul ei 
mumificat odihnindu-se înfășurat în basmaua albă, imaculată, 
într-o raclă în formă de biserică. 

Imaginea celor trei milioane de dolari americani a avut același 
impact asupra lui. 

Trei sute de cărămizi legate cu banderolă, formate din 
bancnote de o sută de dolari, ale căror serii nu erau 
consecutive. 

Într-o cameră micuță, austeră, ca o capelă, de la Crédit Suisse 
din Geneva, avocatul lui Mason Verger i-a arătat lui Rinaldo 
Pazzi banii. Au fost aduși din seif în patru sertare mari cu 
încuietoare și plăcuţe de numerotare din alamă. Banca i-a mai 
pus la dispoziţie un aparat de numărat banii, un cântar și un 
funcţionar care să-l manevreze. Pazzi refuză funcţionarul. Işi 
puse mâinile pe teancurile de bani. 


143 


Rinaldo Pazzi era un anchetator competent. Timp de douăzeci 
de ani depistase și arestase maeștri în escrocherie. Stând în 
prezența banilor, ascultând aranjamentele făcute, nu detecta 
nicio notă falsă; dacă i-l dădea pe Hannibal Lecter, Mason îi va 
da banii. 

Transpirând brusc, abundent, de încântare, Pazzi înţelese că 
oamenii aceștia nu se joacă: Mason Verger îl va plăti cu 
adevărat. Nu-și făcea iluzii cu privire la soarta lui Lecter. Știa că- 
| vinde torturii și morții. Spre cinstea sa, Pazzi recunoștea faţă 
de sine ce făcea. 

Libertatea noastră e mai valoroasă decât viața monstrului. 
Fericirea noastră e mai importantă ca suferințele lui, gândea cu 
egoismul rece al damnaţilor. Dacă pluralul era seniorial sau îi 
reprezenta pe Rinaldo și soţia lui, ei bine, asta era o întrebare 
dificilă, și poate că nici nu exista un singur răspuns. 

În acea încăpere curată, tipic elveţiană, imaculată ca 
basmaua Sfintei Catherine, Pazzi făcu ultimul jurământ. Intoarse 
spatele banilor și încuviință cu capul către avocat, domnul 
Konie. Din prima cutie, avocatul numără o sută de mii de dolari 
și-i înmână lui Pazzi. 

Konie rosti câteva cuvinte la un telefon și pe urmă îi întinse lui 
Pazzi receptorul. 

— E o linie terestră, codificată. 

Vocea americană pe care o auzi Pazzi avea un ritm ciudat: 
cuvintele se îngrămădeau într-o singură răsuflare, apoi erau 
pauze, iar consoanele ocluzive lipseau. Auzind-o, Pazzi se simți 
puţin ameţit, de parcă s-ar fi luptat să respire împreună cu 
vorbitorul. 

Fără vreo introducere, auzi întrebarea: 

— Unde e doctorul Lecter? 

Pazzi, cu banii într-o mână și telefonul în cealaltă, nu ezită. 

— Este cel care cercetează Palazzo Capponi din Florenţa. El 
e... curatorul. 

— Te rog să-i arăţi domnului Konie actele dumitale de 
identitate și să-i dai telefonul. Nu-ţi va rosti numele la telefon. 

Konie consultă o listă pe care o scoase din buzunar și-i spuse 
lui Mason câteva cuvinte codificate, convenite dinainte, după 
care îi returnă telefonul lui Pazzi. 

— Primești restul de bani când se va afla viu în mâinile 
noastre, spuse Mason. Nu trebuie să-l răpești pe doctor 


144 


dumneata însuți, dar trebuie să ni-l identifici și să ni-l dai în 
mână. Mai vreau și documentația dumitale, tot ce ai despre el. 
Te întorci la Florenţa diseară? Vei primi instrucţiuni în seara asta 
pentru o întâlnire în apropiere de Florenţa. Întâlnirea va avea loc 
nu mai târziu de mâine seară. Acolo vei primi instrucțiuni de la 
cel care-l va prinde pe doctorul Lecter. Te va întreba dacă 
cunoști vreo florăreasă. Spune-i că toate florăresele sunt hoaţe. 
Mă înţelegi? Vreau să cooperezi cu el. 

— Nu vreau ca doctorul Lecter să fie în juris..., nu-l vreau în 
apropiere de Florenţa când... 

— Îţi înțeleg îngrijorarea. Nu-ţi face probleme, n-o să fie. 

Legătura se întrerupse. 

În câteva minute de hârțogărie, două milioane de dolari au 
fost transferați. Mason Verger nu mai putea să-i ia înapoi, dar îi 
putea pune la dispoziţia lui Pazzi, la cerere. Un oficial al băncii 
Credit Suisse, convocat în sala de ședințe, îl informă pe Pazzi că 
banca îi va percepe o dobândă negativă pentru a-i înlesni un 
depozit dacă voia să schimbe banii în franci elveţieni, și că va 
plăti o dobândă capitalizată de trei la sută numai pentru prima 
sută de mii de dolari. Oficialul îi oferi lui Pazzi o copie a 
Articolului 47 din Bundesgesetz uber Banken und Sparkassen, 
lege care reglementa secretul bancar, și se arătă dispus să facă 
un transfer telegrafic către Royal Bank din Nova Scoţia, sau în 
insulele Cayman, imediat după punerea banilor la dispoziţia lui 
Pazzi, dacă asta ar fi fost dorința acestuia. 

În prezenţa unui notar, Pazzi conferi drept alternativ de 
semnătură soţiei, în cazul morţii sale. O dată afacerea încheiată, 
numai oficialul de la banca elveţiană se oferi să dea mâna cu el. 
Pazzi și domnul Konie nu se priviră direct, însă Konie îi adresă 
un salut din ușă. 

Ultimul pas către casă, avionul de legătură din Milano, 
scuturat de o furtună puternică, motorul de pe partea lui Pazzi 
profilat ca un disc întunecat pe fundalul cerului cenușiu închis. 
Fulgerele și tunetele îi însoţiră în zborul pe deasupra bătrânului 
oraș, clopotniţa și domul catedralei acum sub ei, luminile 
aprinzându-se în începutul de amurg; o străfulgerare de lumină 
și un bubuit asemănătoare cu cele pe care Pazzi și le amintea 
din copilăria sa, când germanii aruncau în aer podurile peste 
Arno, cruțând numai Ponte Vecchio. Și, într-o imagine la fel de 
fugară ca fulgerul, își aminti că, tot în copilărie, văzuse un 


145 


trăgător de elită legat cu lanţuri de statuia Madonnei în Lanţuri 
ca să se roage înainte să fie împușcat. 

Coborând prin mirosul de ozon al fulgerelor, simțind vibrația 
tunetelor în peretele avionului, Pazzi, din străvechea familie 
Pazzi, se întoarse în străvechiul său oraș, cu scopurile lui la fel 
de vechi ca și timpul. 


e Capitolul 33 


Rinaldo Pazzi ar fi preferat să-și țină „premiul” din Palazzo 
Capponi sub supraveghere constantă, dar nu avea cum. 

In loc de asta, Pazzi, încă sedus de imaginea banilor, trebui 
să-și îmbrace hainele de seară și să se întâlnească cu soția lui la 
mult-așteptatul concert al Orchestrei de Cameră din Florența. 

Teatro Piccolomini, o copie din secolul nouăsprezece, redusă 
la jumătate, a renumitului Teatro La Fenice din Veneţia, este o 
bijuterie barocă de poleială și pluș, cu heruvimi ce sfidează 
legile aerodinamicii pictaţi pe tavanul splendid. 

Frumuseţea teatrului e un lucru pozitiv, fiindcă adesea 
interpreţii au nevoie de orice fel de ajutor. 

E nedrept, dar inevitabil ca muzica să fie judecată în Florenţa 
după standardele disperat de ridicate ale artei plastice a 
orașului. Florentinii constituie un grup mare de iubitori și 
cunoscători ai muzicii, situaţie tipică în Italia, numai că uneori 
tânjesc după artiști în muzică. 

Pazzi se strecură pe locul său, alături de soţie în aplauzele ce 
urmară uverturii. 

Ea îi oferi obrazul fraged. El își simţi inima crescându-i în piept 
când o văzu în rochia de seară, suficient de decoltată ca să 
emane un parfum cald dintre sâni. Ținea partitura concertului în 
coperta Gucci pe care el i-o dăruise. 

— Sună de o sută de ori mai bine cu noul violoncelist, îi șopti 
ea la ureche. 

Acest excelent cântăreţ la viola de gamba fusese adus pentru 
a-l înlocui pe un altul, enervant de nepriceput, un văr de-al lui 
Sogliato care dispăruse misterios cu câteva săptămâni mai 
devreme. 


146 


Doctorul Hannibal Lecter privea dintr-o lojă de sus, singur, 
încadrat de sculptura barocă aurită, arătând impecabil în ţinută 
de seară, chipul și piepţii cămășii lui părând să plutească în loja 
întunecată. 

Pazzi îl zări când luminile se aprinseră pentru scurt timp după 
prima parte a concertului. Înainte să-și schimbe direcţia privirii, 
capul doctorului se roti precum cel al unei bufniţe și ochii li se 
întâlniră. Pazzi strânse involuntar mâna soţiei sale, destul de 
tare ca ea să-l privească întrebător. După aceasta, Pazzi își 
țintui privirea cu fermitate numai pe scenă, cu dosul palmei lipit 
tandru de coapsa ei, cu mâna în mâna ei. 

In antract, când Pazzi se întoarse de la bar aducându-i ceva 
de băut, doctorul Lecter stătea lângă soţia lui. 

— Bună seara, doctore Fell, salută Pazzi. 

— Bună seara, Commendatore. 

Doctorul așteptă cu capul ușor înclinat, până când Pazzi se 
văzu silit să facă prezentările. 

— Laura, dă-mi voie să ţi-l prezint pe doctorul Fell. Doctore, 
ea este signora Pazzi, soţia mea. 

Signora Pazzi, obișnuită să i se laude frumusețea, găsi 
urmarea prezentărilor fermecătoare, chiar dacă soţul ei era de 
altă părere. 

— Mulţumesc pentru acest privilegiu, Commendatore, spuse 
doctorul. 

Vârful roșu, ascuţit al limbii sale apăru pentru o clipă înainte 
ca el să se aplece spre mâna doamnei Pazzi, buzele lui poate 
ceva mai aproape de pielea ei decât se obișnuia în Florenţa, 
oricum suficient de aproape ca ea să-i simtă respiraţia pe piele. 

Ridică ochii spre ea înaintea capului cu păr lucios. 

— Se pare că vă place în mod deosebit Scarlatti, signora 
Pazzi. 

— Da, așa este. 

— A fost plăcut să vă văd urmărind partitura. În ziua de azi, 
aproape nimeni nu mai face așa ceva. Nădăjduiesc că asta v-ar 
putea interesa. g 

Scoase o mapă de sub braț. In ea, o partitură foarte veche pe 
pergament, copiată de mână. 

— Provine de la Teatro Capranica din Roma, din 1688, anul 
când a fost compusă această piesă. 

— Meraviglioso! Priveşte, Rinaldo! 


147 


— Am însemnat pe deasupra câteva dintre diferenţele față de 
partitura modernă pe parcursul primei părţi, continuă doctorul 
Lecter. Poate vă va amuza să continuaţi în partea a doua. Vă 
rog, luaţi-o. Pot s-o recuperez oricând de la signor Pazzi. Imi 
permiteţi, Commendatore? 

Doctorul privi intens, sfredelitor așteptând răspunsul. 

— Dacă îţi face plăcere, Laura. 

O scurtă pauză meditativă. 

— Veţi vorbi în faţa celor de la Studiolo, doctore? 

— Da, chiar vineri seara. Soglioto arde de nerăbdare să mă 
vadă discreditat. 

— Trebuie să fiu în orașul vechi, spuse Pazzi. Vă voi înapoia 
partitura atunci. Laura, doctorul Fell trebuie să cânte în faţa 
balaurilor din Studiolo. 

— Sunt sigură că veţi cânta foarte bine, doctore, rosti ea 
oferindu-i zâmbetul minunaţilor ochi negri - în limitele decenţei, 
dar foarte aproape de limită. 

Doctorul Lecter zâmbi, arătându-și dinţii mici, albi. 

— Signora, dacă eu aș fi produs Fleur du Ciel, v-aș oferi 
Diamantul Cape ca să-l purtaţi. Pe vineri seara, Commenaatore. 

Pazzi se asigură că doctorul s-a întors în lojă și după aceea nu 
se mai uită la el. Doar pe treptele teatrului își făcură semne de 
noapte bună cu mâna, de la distanţă. 

— Eu ţi-am dăruit acest Fleur du Ciel, de ziua ta, remarcă 
Pazzi. 

— Așa e, și-mi place la nebunie, Rinaldo, replică doamna lui. 
Ai cele mai grozave gusturi. 


e Capitolul 34 


Impruneta este un oraș toscan foarte vechi, unde au fost 
făcute ţiglele pentru acoperișul Domului. Cimitirul este vizibil 
noaptea din vilele de pe vârful dealurilor, pe kilometri și 
kilometri datorită candelelor de pe morminte care nu se sting 
niciodată. Altfel, cimitirul este slab luminat, dar suficient pentru 
ca vizitatorii să-și găsească drumul printre morţi, însă pentru a 
citi epitafurile e nevoie de o lanternă. 


148 


Rinaldo Pazzi sosi cu cinci minute înainte de ora nouă, cu un 
mic buchet de flori pe care avea de gând să-l depună pe un 
mormânt ales la întâmplare. Se plimbă alene pe o alee 
așternută cu pietriș printre morminte. 

Simti prezenţa lui Carlo, deși nu-l văzu. Carlo vorbi de după 
un mausoleu care depășea în înălţime un stat de om. 

— Cunoști o florăreasă bună în oraș? 

După voce pare sard. Bun, poate că știe ce face. 

— Florăresele sunt toate niște hoaţe, răspunse Pazzi. 

Carlo ieși vioi de după construcţia din marmură, fără să tragă 
cu ochiul. 

Lui Pazzi îi păru o brută: scund, robust, îndesat, cu membre 
agile. Purta o vestă din piele și păr de porc la pălărie. Pazzi 
presupuse că îl depășește pe Carlo cu vreo zece centimetri în 
înălţime și are mâinile cu vreo șapte mai lungi. Ca greutate, 
probabil că nu prea era diferenţă. Lui Carlo îi lipsea degetul 
mare de la o mână. Pazzi își spusese că l-ar putea găsi în 
dosarele  Chesturii în cel mult cinci minute. Chipurile 
amândurora erau luminate de jos în sus, de candelele 
mormântului. 

— Casa lui are sisteme de alarmă bune, spuse Pazzi. 

— M-am uitat. Va trebui să mi-l arăţi. 

— Trebuie să ia cuvântul la o întrunire mâine seară, vineri 
seara. Poţi s-o faci așa curând? 

— E foarte bine. 

Carlo voia să-l intimideze puţin pe poliţist, să-și impună 
dominația. 

— Ai să mergi alături de el, sau te temi? Ai să faci ce ești 
platit să faci. Ai sa mi-l arăţi. 

— Ai grijă cum vorbești. Am să fac ceea ce sunt plătit să fac, 
și la fel vei face și tu. Sau poți să-ţi petreci pensia făcând pe 
calul de bătaie pentru poponarii din Volterra. Cum vrei. 

În misiune, Carlo era la fel de surd la insulte cum era și la 
strigătele de durere. Înțelese că l-a judecat greșit pe poliţist. 
Desfăcu braţele. 

— Spune-mi ce trebuie să știu. 

Se mută lângă Pazzi, de parcă amândoi ar fi jelit împreună în 
fața micului mausoleu. Pe alee trecu o pereche ţinându-se de 
mână. Carlo își scoase pălăria și cei doi bărbaţi rămaseră în 
picioare, cu capetele plecate. Pazzi puse florile la ușa 


149 


mormântului. De la pălăria caldă a lui Carlo venea un miros 
neplăcut, rânced, ca de cârnaţi vechi. Pazzi întoarse capul ca să 
se apere de miros. 

— Mânuliește cu repeziciune cuțitul. Lovește jos. 

— Are armă de foc? 

— Nu știu. Din câte știu eu, n-a folosit niciodată. 

— Nu vreau să fiu silit să-l scot dintr-o mașină. Vreau să fie în 
stradă, fără prea mulți oameni în preajmă. 

— Cum ai să-l dobori? 

— Asta-i treaba mea. 

Carlo băgă în gură urechea de porc și-i mestecă partea 
cartilaginoasă; din când în când, urechea apărea între buzele lui. 

— E și treaba mea, spuse Pazzi. Cum? 

— Îl ameţesc cu un pistol cu gaze, îl leg, după care pot să-i fac 
o injecție. Trebuie să-i verific dantura imediat, să nu cumva să 
aibă otravă sub vreo plombă. 

— Trebuie să ţină o prelegere la o întrunire care începe la 
șapte seara la Palazzo Vecchio. Dacă lucrează în capela Capponi 
de la Santa Croce vineri, va merge pe jos de acolo la Palazzo 
Vecchio. Cunoști Florența? 

— Da, o cunosc bine. Poţi să-mi faci rost de un permis de 
trecere auto pentru orașul vechi? 

— Da. 

— N-am să-l iau pe tip din biserică. 

Pazzi încuviință. 

— Mai bine să se prezinte la întrunire; în felul ăsta nu i se va 
simţi lipsa vreme de două săptămâni. Am un motiv să merg cu 
el spre Palazzo Capponi după ședință... _ 

— Nu vreau să-l înhaţ la el acasă. Ala e teritoriul lui. El îl 
cunoaște, eu nu. Va fi vigilent, se va uita atent la ușă. Vreau să 
fie pe trotuar, în spaţiu deschis. 

— Atunci ascultă la mine. O să ieșim pe ușa principală din 
Palazzo Vecchio, cea care dă în Via dei Leoni va fi închisă. O 
vom lua pe Via Neri și vom traversa râul peste Ponte alle Grazie. 
În faţa muzeului Bardini, pe partea cealaltă, sunt copaci prin 
care nu răzbate lumina becurilor de pe stradă. La ora aceea e 
liniște. 

— Atunci, fie în fața muzeului Bardini, dar se poate s-o fac mai 
devreme dacă văd o ocazie, mai aproape de palazzo sau chiar în 
cursul zilei, dacă tipul se sperie și încearcă să fugă. Poate c-o să 


150 


fim într-o ambulanţă. Rămâi lângă el până când îl ameţesc 
gazele paralizante, și după aia depărtează-te repede. 
— Vreau să dispară din Toscana înainte să i se întâmple ceva. 
— Crede-mă pe cuvânt, o să dispară de pe fața pământului, 
cu picioarele înainte, spuse Carlo și zâmbi la gluma pe care doar 
el o înțelese; urechea de porc se zări printre buzele-i 
zâmbitoare. 


e Capitolul 35 


Vineri dimineața. O cameră mică la mansarda din Palazzo 
Capponi. Trei dintre pereţii văruiţi cu alb sunt goi. Pe al patrulea, 
imensă în cămăruţa strâmtă, se află o icoană mare din secolul 
treisprezece, o Madonna de Cimabue, cu capul plecat în acel 
unghi caracteristic, ca al unei păsări curioase; ochii ei migdalaţi 
privesc silueta măruntă, adormită sub tablou. 

Hannibal Lecter, veteran al priciurilor de închisoare și de azil, 
stă întins, nemișcat pe patul îngust, cu mâinile pe piept. 

Deschide ochii și se trezește brusc, complet, iar visul despre 
sora lui, Mischa, de mult moartă și mistuită trece fără vreo 
discontinuitate în realitatea stării de veghe: pericol atunci, 
pericol și acum. 

Conștiinţa pericolului nu i-a tulburat somnul mai mult decât 
uciderea hoțului de buzunare. 

Imbrăcat de zi, subţire și perfect aranjat în costumul de 
mătase de culoare închisă, deconectează senzorii de mișcare 
din capul scării de serviciu și coboară în spaţiile vaste ale 
palatului. 

Acum e liber să se deplaseze prin tăcerea amplă a multelor 
încăperi, mereu o libertate ameţitoare pentru el, după atâţia ani 
de încarcerare într-o celulă la subsol. 

Așa cum zidurile acoperite de fresce din Santa Croce sau din 
Palazzo Vecchio debordează de înțelepciune, la fel, aerul 
Bibliotecii Capponi palpită de viață pentru doctorul Lecter în 
vreme ce muncește printre manuscrisele așezate în perfectă 
ordine, pe rafturile ce acoperă zidul înalt. Alege suluri de 
pergament, suflă praful de pe ele, firele de praf jucând într-o 
rază de soare de parcă morţii, transformați de timp în praf, se 


151 


chinuiau să-i vorbească despre soarta lor și despre propria lui 
soartă. Lucrează eficient, dar fără grabă inutilă, punând câteva 
documente în mapa sa, alegând cărți și ilustraţii pentru 
prelegerea pe care o va ţine seara, la Studiolo. Sunt atât de 
multe lucruri pe care i-ar fi plăcut să le citească... 

Doctorul Lecter își pornește computerul portabil și, prin 
serverul secţiei de criminalistică a Universităţii din Milano, 
verifică pagina la zi a FBl-ului pe World Wide Web, la 
www.fbi.gov, așa cum poate orice cetăţean s-o facă. Afla că 
audierea Subcomitetului Judiciar cu privire la raidul eșuat al lui 
Clarice Starling nu a fost programată. Nu dispune de codurile de 
acces necesare pentru a-și accesa propriul dosar de la FBI. În 
pagina Most Wanted, fosta lui înfățișare îl privește flancată de 
un atentator cu bombe și un incendiator. 

Doctorul Lecter alege ziarul de scandal în culori vii dintr-un 
teanc de pergamente și privește fotografia lui Clarice Starling de 
pe prima pagină; îi atinge faţa cu degetul. Lama lucioasă îi 
apare în mână ca și cum ar fi răsărit ca să-i înlocuiască al 
șaselea deget. Cuţitul se numește Harpie și are o lamă zimţată, 
în forma unei gheare. Taie hârtia ziarului National Tattler la fel 
de ușor cum tăiase artera femurală a ţiganului - lama a intrat și 
a ieșit din carnea acestuia atât de repede că doctorul Lecter nici 
măcar n-a trebuit s-o curețe după aceea. 

Doctorul Lecter decupează chipul lui Clarice Starling și-l 
lipește pe o foaie de pergament goală. 

Apoi ia un creion și, cu mișcări fluide, îndemânatice, 
desenează pe pergament trupul unei leoaice înaripate, un grifon 
cu chipul lui Starling. Dedesubt scrie cu scrisul său distinct: Te-a; 
întrebat vreodată, Clarice, de ce filistinii nu te înțeleg? Stii de 
ce? Fiinacă tu ești răspunsul la ghicitoarea lui Samson: leoaică 
pe dinafară, miere pe dinăuntru”. 

e 

La cincisprezece kilometri distanţă, așezat la adăpost de 
priviri curioase, în spatele unui zid înalt de piatră din Impruneta, 
Carlo Deogracias își verifica echipamentul, în vreme ce fratele 


15 Doctorul Lecter face aluzie la un episod al Vechiului Testament: regele Samson, 
mergând spre ţinutul filistenilor pentru a-și alege nevasta, a fost atacat pe drum de 
un leu pe care l-a ucis și l-a lăsat acolo. După câteva zile a trecut pe același drum și a 
văzut că în carcasa leului ucis și-a făcut stup un roi de albine. La ospățul de nuntă, 
Samson a pus la încercare neamurile miresei cu următoarea ghicitoare: „Din cel ce 
mănâncă a ieșit mâncare, și din cel tare a ieșit dulceaţă.” (n.tr.). 


152 


lui, Matteo, exersa o serie de mișcări judo de doborăâre a 
adversarului pe iarba moale, împreună cu ceilalţi doi sarzi, Piero 
și Tommaso Falcione. Ambii fraţi Falcione erau rapizi și foarte 
puternici; Piero jucase scurt timp în echipa profesionistă de 
fotbal din Caglari. Tommaso studiase pe vremuri teologia, 
visând să devină preot, și vorbea o engleză corectă. Uneori se 
ruga alături de victimele lor. 

Duba albă Fiat a lui Carlo, cu număr de înmatriculare de Roma 
era închiriată în mod legal. Însemnele pe care scria OSPEDALE 
DELLA MISERICORDIA erau pregătite pentru a fi lipite pe 
laterale. Pereţii și podeaua erau acoperite cu saltele subţiri de 
protecţie, în eventualitatea că subiectul s-ar fi luptat înăuntrul 
dubei. 

Carlo intenţiona să-și îndeplinească misiunea exact după 
dorinţa lui Mason, dar dacă planul mergea prost și era silit să-l 
ucidă pe doctorul Lecter în Italia și să renunţe la filmarea din 
Sardinia, nu era totul pierdut. Carlo știa că-l poate „tranșa” pe 
doctorul Lecter tăindu-i capul și mâinile în mai puţin de un 
minut. 

Dacă nu avea așa mult timp la dispoziţie, putea să-i taie 
penisul și un deget; acestea, împreună cu testele ADN erau o 
dovadă suficientă a identităţii victimei. Sigilate în pungi de 
plastic și puse la gheață, puteau să ajungă în mâinile lui Mason 
în mai puţin de douăzeci și patru de ore, ceea ce-i dădea lui 
Carlo dreptul la o recompensă, pe lângă onorariul stabilit. 

În spatele banchetelor erau așezate ordonat un mic fierăstrău 
electric, foarfeci metalice cu mânere lungi, un fierăstrău 
chirurgical, cuțite ascuţite, pungi de plastic autosigilante, un 
dispozitiv Black&Decker care să-i ţină doctorului brațele 
nemișcate și o cutie de expediere prin DHL Air Express cu taxa 
de expediţie plătită în avans, estimând greutatea capului 
doctorului Lecter la șase kilograme, iar mâinile lui la un kilogram 
fiecare. 

Dacă avea norocul să înregistreze pe casetă video 
operațiunea de „tranșare” în caz de urgenţă, Carlo avea 
aproape certitudinea că Mason va plăti ceva pe deasupra ca să-l 
vadă pe doctorul Lecter măcelărit de viu, chiar și după ce scuipa 
milionul de dolari pentru capul și mâinile doctorului. Pentru 
această eventualitate, Carlo se dotase cu o cameră video de 


153 


bună calitate, o sursă de lumină și un trepied, și-l învățase pe 
Matteo noţiunile de bază ale manevrării aparatelor. 

Cercetă cu aceeași atenţie instrumentele pentru capturare. 
Piero și Tommaso erau experți în prinderea cu plasa, acum 
împăturită cu aceeași grijă ca o parașută. Carlo avea de 
asemenea o seringă hipodermică și o pușcă cu aer comprimat 
cu tranchilizant, ambele cu o cantitate de acepromazină - un 
tranchilizant veterinar - suficientă pentru a pune la pământ un 
animal de talia doctorului Lecter în câteva clipe. Carlo îi spusese 
lui Rinaldo Pazzi că va începe cu pistolul de gaze, care era de 
asemenea încărcat și pregătit, dar dacă avea ocazia să bage 
acul seringii oriunde în fesele sau picioarele doctorului Lecter, 
pistolul nu va mai fi necesar. 

Răpitorii trebuiau să rămână pe teritoriul Italiei continentale 
cu prizonierul lor doar vreme de circa patruzeci de minute, 
durata de timp necesară pentru a ajunge cu mașina la 
aeroportul din Pisa, unde îi va aștepta un avion sanitar. 
Aeroportul din Florenţa se afla mai aproape, dar traficul aerian 
era mai puţin intens și, ca atare, un zbor particular ar fi fost mai 
ușor observat. 

În mai puţin de o oră și jumătate, vor fi în Sardinia, unde 
comitetul de primire a doctorului aștepta tot mai flămând. 

Carlo le cântări pe toate în căpăţâna sa inteligentă și rău 
mirositoare. Mason nu putea fi prostit. Plăţile erau concepute 
astfel încât lui Rinaldo Pazzi să nu i se întâmple nimic rău - pe 
Carlo l-ar fi costat mulți bani să-l omoare pe Pazzi și să încerce 
să revendice întreaga recompensă. Mason nu voia să tragă 
ponoasele de pe urma morii unui polițist. Mai bine să facă 
lucrurile așa cum a vrut Mason. Dar Carlo simțea mâncărimi pe 
tot corpul gândindu-se ce ar fi putut dobândi cu câteva tăieturi 
de fierăstrău dacă l-ar fi descoperit el însuși pe doctorul Lecter. 

Probă fierăstrăul electric. Unealta porni de la prima încercare. 

Carlo schimbă câteva vorbe cu ceilalţi, după care plecă spre 
oraș pe o mică motorino, înarmat numai cu un cuţit, un pistol și 
o seringă. 

e 

Era încă dimineață devreme când doctorul Hannibal Lecter 
părăsi strada zgomotoasă și intră în Farmacia di Santa Maria 
Novella, unul din cele mai bine mirositoare locuri de pe pământ. 
Rămase câteva minute neclintit, cu capul pe spate și ochii 


154 


închiși, inhalând aromele minunatelor săpunuri, loţiuni și creme, 
și cele ale ingredientelor din laboratoare. Portarul era obișnuit 
cu el, iar funcţionarii, afișând de obicei un oarecare aer de 
superioritate, dovedeau un mare respect pentru œl. 
Cumpărăturile curtenitorului doctorul Fell pe parcursul lunilor 
petrecute de el în Florenţa nu însumau mai mult de o sută de 
mii de lire, dar aromele și esențele erau alese și combinate cu o 
sensibilitate uluitoare şi recompensatoare pentru aceşti 
negustori de parfum, care trăiau conduși de simţul olfacției. 

Tocmai pentru a-și păstra această plăcere, doctorul Lecter nu- 
și modificase nasul cu niciun fel de rinoplastie, cu excepţia 
injecţiilor externe cu colagen. Pentru el, aerul era colorat de 
mirosuri la fel de distincte și de vii ca și culorile; putea să le 
stratifice și să le îmbogăţească așa cum ar fi pictat o acuarelă. 
Acest loc nu avea nimic de închisoare. Aici, aerul era muzică. Se 
simțeau lacrimile palide de tămâie așteptând extragerea 
esenței, bergamotele galbene, santalul, scorțișoara și mimoza în 
concert, peste notele dominante ale ambrei cenușii autentice, 
zibetei, uleiului de castor și esenței cerbului moscat. 

Doctorul Lecter cultiva uneori iluzia că poate mirosi cu 
palmele, cu brațele și obrajii, că mirosurile îl inundă. Că poate 
mirosi cu fața, cu inima. 

Din motive anatomice foarte întemeiate, mirosul se imprimă 
în memorie mult mai ușor decât oricare alt simţ. 

Aici, doctorul Lecter trăi fragmente și străfulgerări de 
amintire, stând în lumina blândă a lămpilor Art Deco ale 
farmaciei, respirând, respirând. Aici nu se regăsea nimic din 
închisoare. Cu excepţia... ce-i asta? Clarice Starling?! Nu era 
vorba de parfumul L'Air du Temps pe care îl prinsese când ea și- 
a deschis poșeta aproape de gratiile cuștii sale din azil. Nu era 
asta. Astfel de parfumuri nu se vindeau aici, în Farmacia. Nu era 
nici loţiunea ei de corp. Ah. Sapone di mandorle. Renumitul 
săpun cu migdale al farmaciei. Unde îi simţise mirosul? În 
Memphis, când ea stătea în faţa celulei lui, când i-a atins în 
treacăt degetul la scurt timp înainte să evadeze. Starling, 
atunci. Curată, bogată în texturi. Bumbac uscat la soare și 
călcat. Clarice Starling, atunci. Atrăgătoare și ispititoare. 
Obositoare prin onestitate și absurdă în principiile ei. Cu 
inteligenţa vivace a mamei ei. Îmmmm. 


Pe de altă parte, amintirile negative se asociau pentru 
doctorul Lecter cu mirosuri neplăcute, iar aici, în Farmacia, era 
probabil pe cât de departe putea să fie de subteranele 
puturoase, întunecate aflate dedesubtul palatului memoriei sale. 

Contrar obiceiului, doctorul Lecter cumpără o mulţime de 
săpunuri, loţiuni și uleiuri de baie în acea zi cenușie de vineri. 
Câteva le luă cu el, iar restul ceru farmaciei să le expedieze prin 
poștă, scriind etichetele de expediţie el însuși, cu scrisul său 
aparte. 

— Dorește dottore să includă un bilet? întrebă funcţionarul. 

— De ce nu? replică doctorul Lecter și strecură desenul 
împăturit al grifonului în cutie. 

e 

Farmacia di Santa Mana Novella e lipită de o mănăstire aflată 
pe Via Scala, iar Carlo, credincios, își scoase pălăria când se 
așeză la pândă sub o imagine a Fecioarei din apropierea intrării. 
Observase că presiunea aerului determinată de ușile interioare 
ale holului de la intrare determină ușile exterioare să se 
întredeschidă cu câteva clipe înainte să iasă cineva. Asta îi 
oferea timp să se ascundă și să tragă cu ochiul din ascunzătoare 
de fiecare dată când ieșea vreun cumpărător. 

Când doctorul Lecter ieși cu mapa subţire în mână, Carlo era 
bine ascuns după toneta unui vânzător de cărți poștale. Doctorul 
porni pe drumul său. Când trecu pe lângă imaginea Fecioarei, 
înălță capul și nările îi vibrară în vreme ce privi statuia și gustă 
aerul. 

Carlo își spuse că poate fi un gest de devoțiune. Se întreba 
dacă doctorul Lecter e un om religios, așa cum sunt adeseori 
nebunii. Poate că-l va putea face pe doctor să-l blesteme pe 
Dumnezeu spre sfârșit; asta l-ar încânta pe Mason. Firește, mai 
întâi ar trebui să-l trimită pe Tommaso cel pios mai departe, să 
nu audă. 

e 

După-amiaza târziu, Rinaldo Pazzi scrise soției sale o scrisoare 
care cuprindea și o încercare de sonet pe care îl compusese 
demult, pe vremea când îi făcea curte, și fusese prea timid ca să 
i-l dăruiască atunci. Incluse codurile necesare pentru a 
revendica banii depozitaţi în Elveţia, împreună cu o scrisoare pe 
care să i-o trimită lui Mason dacă acesta ar fi încercat să-i nege 


156 


dreptul asupra banilor. Puse scrisoarea într-un loc unde ea avea 
s-o găsească numai dacă i-ar aduna obiectele personale. 

La ora șase, merse la Museo Bardini pe mica sa motorino; 
legă motocicleta cu un lanţ de suportul de unde ultimii studenţi 
întârziaţi își luau bicicletele. Văzu duba albă cu însemne de 
ambulanţă parcată în apropierea muzeului și-și spuse că poate fi 
a lui Carlo. În dubă ședeau doi bărbaţi. Când se întoarse cu 
spatele la ei, Pazzi le simţi privirile studiindu-l. 

Avea timp berechet. Becurile de pe stradă erau deja aprinse. 
Se plimbă încet spre râu, prin umbra densă, utilă, aruncată de 
copacii din dreptul muzeului. Traversând Ponte alle Grazie, privi 
un timp în jos, la Arno cel leneș, și formulă ultimele gânduri 
lungi pe care va mai avea timp să le aibă. Noaptea va fi 
întunecoasă. Bun. Nori joși goneau spre răsărit peste Florența, 
atingând în treacăt turla ascuţită de pe acoperișul lui Palazzo 
Vecchio, iar vântul stârnea vârtejuri de praf și pulveriza 
excrementele lăsate de porumbei în piaţa din faţa bisericii Santa 
Croce, spre care se îndrepta acum Pazzi, cu buzunarele 
îngreunate de un pistol Beretta de calibrul .380, un box plat din 
piele și un cuţit pregătit pentru doctorul Lecter dacă ar fi fost 
necesar să-l ucidă pe loc. 

Biserica Santa Croce se închide la ora șase după-amiaza, dar 
un paracliser îl lăsă pe Pazzi să intre pe o ușă mică de lângă 
fațada bisericii. Nu voia să-l întrebe dacă „doctorul Fell” 
lucrează, așa că merse binișor să vadă. Lumânările care ardeau 
pe altarele înșirate de-a lungul pereţilor îi ofereau suficientă 
lumină. Merse prin biserica aceea vastă până când putu să 
zărească până la capătul braţului drept al construcţiei în formă 
de cruce. Era greu să vadă, pe lângă lumânările aprinse de 
credincioși, dacă doctorul Fell se află în Capela Capponi. Merse 
fără zgomot de-a lungul transeptului din dreapta. Privi. O umbră 
mare se proiectă pe zidul capelei, și pentru o clipă lui Pazzi i se 
opri respiraţia. Era doctorul Fell, aplecat deasupra lămpii sale de 
pe pardoseală, unde lucra la inscripţii. Doctorul se ridică, privi 
pătrunzător prin întuneric ca o bufniţă, capul rotindu-se, corpul 
nemișcat, luminat de jos în sus de lampa sa de lucru, umbra 
imensă în spatele lui. Apoi umbra se micșoră pe zidul capelei, 
semn că s-a întors la munca sa. 

Pazzi simţi firișoare de sudoare prelingându-i-se pe spate, sub 
cămașă, dar chipul îi era rece. 


157 


Mai era încă o oră până la începerea întrunirii de la Palazzo 
Vecchio, și Pazzi voia să ajungă cu întârziere. 

Cu frumusețea sa severă, capela construită de Brunelleschi 
pentru familia Pazzi la Santa Croce este o mândrie a arhitecturii 
renascentiste. Aici, cercul și pătratul sunt reconciliate. Este o 
structură separată, în afara sanctuarului constituit de Santa 
Croce, la care se ajunge numai printr-o arcadă izolată. 

Pazzi se rugă în capela strămoșească, îngenuncheat pe 
pardoseala de piatră, vegheat de chipul aproape identic cu al 
său din rondelul lui Della Robbia aflat deasupra lui, sus. Își 
simţea rugăciunile apăsate de cercul de apostoli de pe plafon și- 
și spuse că poate rugăciunile au evadat prin arcada întunecoasă 
din spatele lui și, de aici, au zburat direct spre cerul deschis și 
spre Dumnezeu. 

Cu un efort, își imagină unele lucruri bune pe care le putea 
face cu banii primiţi în schimbul doctorului Lecter. Se văzu, 
alături de soţia lui, dând bănuţi copiilor străzii; văzu niște 
aparate medicale pe care le vor dona unui spital. Văzu valurile 
mării Galileei, care semănau foarte bine cu cele din 
Chesapeake. Văzu mâna trandafirie, arătoasă a nevestei lui 
înconjurându-i penisul, strângându-l ca să-l întărească și mai 
mult. 

Privi în jur, nu văzu pe nimeni și spuse cu voce tare lui 
Dumnezeu: „Mulţumescu-ţi, Tată ceresc, că mi-ai permis să 
şterg de pe faţa pământului Tău acest monstru, acest monstru 
al monștrilor. Îți mulțumesc în numele sufletelor pe care Noi le 
vom cruța de durere.” Dacă acest „noi” era pluralul majestăţii 
sau o referire a parteneriatului dintre Pazzi și Dumnezeu, nu e 
clar, și probabil că nu există un singur răspuns. 

Acea parte din el care nu-i era prietenă îi spuse lui Pazzi că el 
și doctorul Lecter au ucis împreună, că Gnocco era victima lor, 
din moment ce Pazzi n-a făcut nimic ca să-l salveze și s-a simţit 
ușurat când moartea i-a astupat gura. 

Există oarecare mângâiere în rugăciune, reflectă Pazzi 
plecând din capelă. leșind prin arcada întunecoasă, avu senzaţia 
clară că nu e singur. 

e 

Carlo aștepta sub un balcon de la Palazzo Piccolomini; își 

potrivi pasul cu al lui Pazzi. Vorbiră foarte puţin. 


Trecură prin spatele lui Palazzo Vecchio și se convinseră că 
ieșirea din spate, care dădea în Via dei Leone e încuiată, iar 
ferestrele de deasupra ei, oblonite. 

Singura ușă deschisă era cea principală. 

— O să ieşim pe aici, coborâm treptele și o luăm pe după colţ, 
spre Via Neri, spuse Pazzi. 

— Fratele meu și cu mine o să fim pe partea de piaţă dinspre 
Loggia. O să rămânem binișor în spatele vostru. Ceilalţi sunt la 
Museo Bardini. 

— l-am văzut. 

— Și ei te-au văzut. 

— Pistolul cu gaze paralizante face mult zgomot? 

— Nu prea, nu ca o armă de foc, dar ai să-l auzi, iar el o să 
cadă rapid. 

Carlo nu-i spuse că Piero va trage din umbrele din faţa 
muzeului când Pazzi și doctorul Lecter se vor afla încă în lumină. 
Nu voia ca Pazzi să se depărteze de doctor și să-l avertizeze 
astfel înaintea împușcăturii. 

— Trebuie să-i confirmi lui Mason că ai pus mâna pe tip. 
Trebuie s-o faci în seara asta, spuse Pazzi. 

— Nu-ţi face griji. Javra aia o să-și petreacă seara implorându-l 
pe Mason la telefon, zise Carlo privind într-o parte spre Pazzi, 
sperând să-l vadă stânjenit. Mai întâi o să se roage de Mason să- 
| cruțe, iar după o vreme o să implore să moară. 


e Capitolul 36 


Se lăsă noaptea și ultimii turiști fură ușuiţi din Palazzo 
Vecchio. Mulţi dintre ei, conștienți de silueta fantomatică a 
castelului medieval în spate, pe când se împrăștiau prin piaţă, 
simţiră nevoia să se întoarcă și să mai vadă o dată parapeţii 
crenelaţi, mult deasupra lor. 

Reflectoarele se aprinseră, scăldând piatra goală, aspră, 
ascuţind umbrele de sub parapeţi. In timp ce rândunelele se 
întoarseră la cuiburi, apărură primii lilieci, deranjaţi în 
vânătoarea lor mai mult de scârţăitul de înaltă frecvenţă a 
uneltelor electrice ale restauratorilor decât de lumină. 


Înăuntrul palatului, munca nesfârșită de conservare și 
întreţinere avea să continue timp de încă o oră, cu excepţia 
Salonului Crinilor, unde doctorul Lecter conversa cu maistrul 
echipei de întreţinere. 

Maistrul, obișnuit cu zgârcenia și poruncile acre ale Comisiei 
de Arte Frumoase, îl găsi pe doctor și curtenitor și extrem de 
generos. 

În câteva minute, muncitorii lui își strângeau sculele, mutând 
uriașele mașini de lustruit pardoseala și compresoarele lângă 
pereţi, rulându-și cablurile. Așezară repede scaunele pliante 
pentru ședința Studiolo - erau necesare numai douăsprezece 
scaune, și deschiseră larg terestrele ca să îndepărteze 
mirosurile de vopsea, lac și poleială ale activităţii lor. 

Doctorul a insistat să aibă un pupitru adecvat; a fost găsit 
unul mare cât un amvon în fostul birou al lui Niccolo Machiavelli, 
alăturat salonului, și adus pe o platformă înaltă pe roţi, 
împreună cu retroproiectorul palatului. 

Ecranul mic aferent proiectorului nu l-a mulțumit pe doctorul 
Lecter, așa că a renunţat la el. A încercat să-și prezinte 
imaginile în mărime naturală pe una din pânzele agăţate de 
plafon care protejau un perete redecorat. După ce a ajustat 
modul de prindere al pânzei și i-a netezit faldurile, a constatat 
că pânza îi convenea foarte bine. 

Puse semne în mai multe din tomurile groase adunate teanc 
pe pupitru, după care se duse la fereastră, cu spatele la 
încăpere, în timp ce membrii cercului Studiolo, în costumele lor 
întunecate, prăfuite, sosiră și se așezară, scepticismul tacit al 
învăţaţilor arătându-se de la sine când își rearanjară scaunele, 
dispuse inițial în semicerc, într-o configuraţie care aducea mai 
mult cu o tribună a juraţilor. 

Privind pe fereastra înaltă, doctorul Lecter zărea Domul și 
clopotnița lui Giotto, profilându-se negre spre apus, dar nu și 
baptisteriul iubit de Dante, dedesubtul lor. Reflectoarele 
îndreptate în sus îl împiedicau să vadă jos, în piaţa întunecată, 
unde îl așteptau asasinii. 

În vreme ce acești învăţaţi, cei mai renumiţi în materie de 
istorie medievală și renascentistă din lume, se instalară pe 
scaune, doctorul Lecter compuse în minte prelegerea pe care 
avea să o susţină în faţa lor. Îi trebuiră ceva mai mult de trei 


160 


minute să o organizeze. Subiectul era /nfernul lui Dante și luda 
Iscariotul. 
e 

În concordanță cu preferința celor din Studiolo pentru epoca 
pre-renascentistă, doctorul Lecter a început cu cazul lui Pier 
della Vigna, logofăt al regatului Siciliei, a cărui lăcomie i-a 
câştigat un loc în Infernul lui Dante. În prima jumătate de oră, 
doctorul i-a fascinat cu intrigile medievale autentice care au fost 
îndărătul prăbuşirii lui della Vigna. 

— Della Vigna a fost dezonorat și orbit pentru că, prin lăcomia 
sa, a trădat încrederea împăratului, spuse Lecter apropiindu-se 
de subiectul său principal. Peregrinul lui Dante l-a găsit la al 
șaptelea cerc al Infernului, rezervat sinucigașilor. Ca și luda 
Iscariotul, a murit spânzurat. luda, Pier della Vigna și Ahitofel, 
ambițiosul sfetnic al lui Absalom, sunt legaţi pentru Dante prin 
lăcomia pe care a văzut-o în ei și prin moartea, prin 
spânzurătoare, a fiecăruia dintre ei. Lăcomia și spânzurătoarea 
sunt legate în gândirea antică și medievală: St. Jerome scria că 
însuși prenumele lui luda, Iscariotul, înseamnă „bani” sau 
„preţ”, în vreme ce părintele Origen spune că lIscariotul derivă 
din cuvântul ebraic care înseamnă „prin sufocare” și că numele 
lui înseamnă luda cel Sufocat. 

Doctorul Lecter își îndreptă ochii spre sală, privind peste 
ochelari în direcția ușii. 

— A, Commendator Pazzi, bine aţi venit. Fiindcă sunteţi cel 
mai aproape de ușă, sunteţi amabil să reduceţi luminile? Veţi fi 
interesat de cele ce urmează, Commendatore, întrucât în 
Infernul lui Dante există deja doi Pazzi... 

Profesorii din Studiolo chicotiră uscat. 

— Unul e Camicion de' Pazzi, care a ucis un membru al 
propriei familii, și așteaptă sosirea celui de-al doilea Pazzi - dar 
sunteţi nu dumneavoastră, ci Carlino, care va fi trimis și mai jos 
în lad pentru înșelarea și trădarea Guelfilor Albi, partidul din 
care făcea parte și Dante. 

Un liliac mic intră printr-una din ferestrele deschise și dădu un 
ocol camerei peste capetele profesorilor timp de câteva clipe, 
întâmplare foarte obișnuită în Toscana și ignorată de toată 
lumea. 

Doctorul Lecter își reluă vocea de conferenţiar. 


161 


— Lăcomia și spânzurătoarea, așadar, legate una de alta încă 
din antichitate; imaginea apare în repetate rânduri în artă. 

Doctorul Lecter apăsă comutatorul pe care-l ţinea în palmă și 
retroproiectorul se trezi la viaţă, aruncând o imagine pe 
paravanul de pânză ce acoperea zidul. Urmară și alte imagini, în 
succesiune rapidă, în timp ce el vorbea. 

— lată prima reprezentare cunoscută a Răstignirii, sculptată 
pe o cutie de fildeș în Galia, în jurul anului patru sute după 
Hristos. Cuprinde și moartea prin spânzurare a lui luda, cu fața 
ridicată spre creanga de care atârnă. Și aici, pe un relicvariu din 
secolul patru, din Milano, și pe un diptic din secolul nouă, luda 
spânzurat. De fiecare dată, se uită în sus. 

Liliacul trecu de câteva ori prin faţa ecranului, la vânătoare de 
insecte. 

— Pe această imagine de pe ușile Catedralei Benevento îl 
vedem pe luda spânzurat, cu intestinele atârnând, așa cum îl 
descrie Sfântul Luca, medicul, în Faptele Apostolilor. Aici îl 
vedem spânzurat și chinuit de Harpii, iar deasupra lui, pe cer, e 
chipul lui Cain-cel-din-Lună; iar aici e înfățișat chiar de Giotto al 
vostru, din nou cu viscerele atârnând. Și în sfârșit, într-o ediţie 
din secolul cincisprezece a /nfernului, iată trupul lui Pier della 
Vigna atârnat de un copac ce sângerează. Nu voi insista asupra 
paralelei evidente cu luda Iscariotul. Dar Dante nu avea nevoie 
de ilustrații desenate. Geniul lui Dante Alighieri se dovedește 
când îl face pe Pier della Vigna, aflat acum în lad, să vorbească 
în șuieraturi încordate și consoane sibilante, sufocate, de parcă 
s-ar afla în continuare spânzurat. Ascultaţi-l cum își descrie 
singur calvarul: își târâie, împreună cu celălalt condamnat, 
propriul leş ca să-l spânzure de creanga unui salcâm plin de 
spini: 


„Surge in vermena e in pianta silvestra: 
/'Arpie, pascenado poi de le sue foglie 
fanno dolore, e al dolor fenestra.” 


Obrazul doctorului Lecter, de obicei alb, se împurpurează în 
timp ce emite, pentru membrii Studiolo, sunetele gâlgâite, 
sufocate ale lui Pier della Vigna în agonie, și cu fiecare apăsare 
a degetului său pe telecomandă, imaginile lui della Vigna și luda 


162 


cu intestinele eviscerate alternează pe câmpul amplu al 
paravanului suspendat. 


„Come l'altre verrem per nostre spoglie, 
ma non pero ch alcuna sen rivesta, 

che non e giusto aver cio ch'om si toglie. 
Qui la strascineremo, e per la mesta 
selva saranno i nostri corpi appesi, 
ciascuno al prun de lombra sua molesta.” 


Liniște desăvârșită. Apoi reia: 

— Astfel, Dante evocă, prin sunete, moartea lui luda rimând 
cu moartea lui Pier della Vigna, pentru aceleași crime: avariţie și 
înșelăciune. Ahitofel, luda, al vostru Pier della Vigna. Lăcomie, 
spânzurătoare, autodistrugere - iar lăcomia fiind la fel de 
autodistrugătoare ca și spânzurătoarea. Și ce spune sinucigașul 
florentin în chinurile sale de la sfârșitul cântului? /o fei gibetto a 
me de le mie case. lar eu, eu mi-am făcut din caminu-mi 
spânzurătoare. 

Face o pauză, apoi continuă: 

— Data viitoare poate că veţi voi să discutăm despre fiul lui 
Dante, Pietro. In mod incredibil, el este singurul din scriitorii 
timpurii din cântul treisprezece care face legătura între Pier 
della Vigna și luda. De asemenea, cred că ar fi interesant de 
abordat problema  mușcăturii la Dante. Contele Ugolino 
mușcându-l pe arhiepiscop de ceafă, Satan cel cu trei fețe 
mestecându-i pe luda, Brutus și Cassius, toţi trădători, ca și Pier 
della Vigna. Vă mulțumesc pentru atenţia acordată. 

Invăţaţii îl aplaudară entuziasmați, în maniera lor moale, 
prăfuită, iar doctorul Lecter lăsă luminile scăzute în timp ce le 
spuse la revedere, fiecăruia pe nume, ţinând cărți în braţe ca să 
nu trebuiască să dea mâna cu ei. leșind din lumina blândă a 
Salonului Crinilor, părea că vraja discursului plutește mai 
departe în jurul lor. 

Doctorul Lecter și Rinaldo Pazzi, rămași singuri în marea 
încăpere, auziră comentariile înflăcărate care izbucniră printre 
învăţaţi în vreme ce aceștia coborau treptele. 

— Ce părere aveţi, Commendatore, mi-am salvat slujba? 

— Nu sunt un învăţat, doctore Fell, dar oricine poate vedea că 
i-aţi impresionat. Doctore, dacă nu aveţi nimic împotrivă, vă voi 


163 


conduce acasă pentru a lua lucrurile personale ale 
predecesorului dumneavoastră. 

— Sunt două valize pline, Commenaatore, și văd că aveţi și 
servieta. Vreți să le duceţi singur? 

— Pot să chem o mașină a poliţiei să mă aștepte la Palazzo 
Capponi. 

Pazzi avea de gând să insiste dacă era nevoie. 

— Bine, spuse doctorul Lecter. Un minut, să fac puţină ordine. 

Pazzi încuviință și se duse la fereastra înaltă cu telefonul 
mobil în mână, fără să-și ia ochii o clipă măcar de la Lecter. 

Observă că doctorul e perfect calm. De la etajele de dedesubt 
se auzeau sunetele sculelor electrice. 

Pazzi formă un număr și, când Carlo Deogracias răspunse, 
rosti: „Laura, amore, sosesc acasă foarte curând.” 

Doctorul Lecter își luă cărţile de pe podium și le puse într-o 
geantă. Se întoarse spre retroproiector, al cărui ventilator încă 
mai zumzăia, în fascicolul de lumină dansând fire de praf. 

— Ar fi trebuit să le-o arăt și pe asta; nu-mi dau seama cum 
de mi-a scăpat. 

Doctorul Lecter proiectă un alt desen, un bărbat gol 
spânzurând sub parapeții palatului. 

— Acesta vă va interesa, Commenadator Pazzi. Să văd dacă 
pot focaliza mai bine. 

Doctorul Lecter butonă aparatul, după care se apropie de 
imaginea de pe zid, silueta lui neagră pe pânză fiind de aceeași 
mărime cu cea a bărbatului spânzurat. 

— Vedeţi cât de cât? Nu se poate mări mai mult. Aici l-a 
mușcat arhiepiscopul. lar dedesubtul lui îi e scris numele. 

Pazzi nu se apropie de doctorul Lecter, dar venind lângă zid 
simţi mirosul unei substanţe chimice, și pentru o clipă își spuse 
că e vreuna din substanţele folosite de restauratori. 

— Distingeţi literele? Scrie „Pazzi”, și o poezie rudimentară. E 
strămoșul dumitale, Francesco, spânzurat lângă zidul exterior al 
Palazzo Vecchio, sub aceste ferestre. 

Doctorul Lecter înfruntă privirea lui Pazzi peste fascicolul de 
lumină dintre ei. 

— Fiindcă veni vorba, signore Pazzi, trebuie să vă 
mărturisesc: mă gândesc foarte serios să vă mănânc soţia. 

Doctorul Lecter trase paravanul uriaș peste Pazzi; acesta se 
luptă cu pânza, încercând să-și scoată capul de sub ea, cu inima 


164 


bubuind. Doctorul Lecter ajunse lângă el într-o clipă, îl înhăţă de 
gât cu o forță teribilă și-i aplică un burete îmbibat cu eter peste 
pânza care acoperea faţa lui Pazzi. 

Rinaldo Pazzi, bărbat puternic, se zbătu cu bratele și 
picioarele încurcate în pânză, apoi numai picioarele încurcate în 
pânză, mai reuși totuși să ducă mâna la pistol în vreme ce se 
prăbușesc pe dușumea amândoi, încercă să îndrepte arma în 
spate, spre forma mișcătoare de sub pânză, apăsă pe trăgaci și 
se împușcă în coapsă, iar o clipă mai târziu se cufundă într-un 
vârtej negru... 

Descărcarea micului pistol de calibrul .380 pe sub pânză n-a 
făcut mult mai multă gălăgie decât bubuiturile și scrâșnetele 
aparatelor de la etajele inferioare. Nimeni nu urcă scările. 
Doctorul Lecter închise cu o smucitură ușile mari ale Salonului 
Crinilor și trase drugul de siguranță... 

e 

O oarecare greață și senzaţie de vomă însoţi revenirea lui 
Pazzi în simţire; avea gustul eterului în gât și o greutate în piept. 

Descoperi că se află tot în Salonul Crinilor și că nu se poate 
mișca. Rinaldo Pazzi era legat fedeleș cu paravanul de pânză și 
cu sfoară, ţeapăn ca o pendulă străveche, prins de căruciorul 
folosit de muncitori ca să mute pupitrul. Peste gură avea o fâșie 
de bandă adezivă. Un bandaj oprise sângerarea rănii făcută de 
glonţ în coapsă. 

Privindu-l, rezemat de pupitru, doctorul Lecter își aminti de 
sine însuși, legat în același mod când îl mutau dintr-o parte în 
alta a azilului pe un cărucior. 

— Mă auzi, signore Pazzi? Respiră adânc cât mai poţi, și 
limpezește-ţi mintea. 

Mâinile doctorului Lecter își vedeau de treabă în timp ce el 
vorbea. Rostogolise în cameră un aparat mare de lustruit 
pardoseala și mânuia cablul gros, portocaliu al acestuia, făcând 
un laţ de spânzurătoare la capătul cu ștecherul. Cablul cu 
izolaţie de cauciuc scârțâi când îl înfășură de treisprezece ori, 
după tradiţie, la capătul laţului. 

Definitivă laţul trăgând de el o ultimă oară și-l puse pe 
pupitru. Ștecherul ieșea dintre buclele de cablu la capătul 
ștreangului. 

Arma lui Pazzi, cătușele de plastic, conţinutul buzunarelor și al 
servietei se aflau pe podium. Doctorul Lecter îi răsfoi hârtiile. 


165 


Băgă în buzunar dosarul poliţiei conţinând propriul său 
permesso di soggiorno, permisul de muncă, fotografiile și 
negativele noului său chip. 

lată și partitura muzicală pe care doctorul Lecter o 
împrumutase signorei Pazzi. O culese și o apropie de buze. 
Nările îi fremătară; inhală profund, cu fața aproape de cea a lui 
Pazzi. 

— Laura - dacă pot să-i spun Laura - folosește probabil o 
cremă de mâini minunată seara, signore. Lunecoasă. La început 
rece, după aceea caldă. Parfum de flori de portocal. Laura, 
lorange. Îmmmm. N-am pus nimic în gură toată ziua. La drept 
vorbind, ficatul și rinichii ar fi potriviţi pentru cină pe loc, astă 
seară, dar restul cărnii ar trebui să stea o săptămână agăţată 
într-un loc cu curenţi de aer rece. N-am urmărit prognoza 
meteo, dar dumneata? Bănuiesc că asta înseamnă „nu”. Dacă 
îmi spui ce am nevoie să știu, Commendatore, îmi va conveni să 
plec fără să-mi iau masa; signora Pazzi va rămâne nevătămată. 
Îți voi pune întrebările și după aceea vom vedea. Poţi să ai 
încredere în mine, să știi, deși cred că-ţi vine greu să ai 
încredere, știindu-ţi propria fire. Am văzut, la teatru, că m-ai 
identificat. Te-ai scăpat în pantaloni când m-am aplecat spre 
mâna signorei? Dacă am văzut că poliţia nu apare, a devenit 
clar că m-ai vândut. Lui Mason Verger? Clipește de două ori 
dacă răspunsul e afirmativ. Mulţumesc; așa mă gândeam și eu. 
O dată am sunat și eu la numărul de telefon de pe afișul lui 
omniprezent, doar așa, ca să mă distrez. Oamenii lui așteaptă 
afară? Îm-hmmm. Și unul din ei miroase ca niște cârnaţi de porc 
stricaţi? Înţeleg. Ai spus cuiva din Chestură despre mine? Mi s-a 
părut, sau ai clipit doar o dată? Așa credeam și eu. Acum, vreau 
să te gândești puţin și să-mi spui codul tău de acces pentru 
computerul PECV de la Quantico. 

Doctorul Lecter desfăcu cuțitul Harpie. 

— Am să-ţi dau jos banda adezivă și îmi poţi spune. 

Ridică cuțitul. 

— Să nu încerci să ţipi. Crezi că te poţi abţine să nu tipi? 

Pazzi era răgușit din cauza eterului. 

— Jur pe tot ce am mai sfânt că nu știu codul. Nu mă pot 
gândi. Putem merge în mașina mea, am hârtii... 


Doctorul Lecter îl roti pe Pazzi cu faţa spre ecran și comută de 
câteva ori alternativ imaginea lui Pier della Vigna spânzurat și 
cea a lui luda spânzurat cu intestinele pe-afară. 

— Ce zici, Commendatore? Cu intestinele înăuntru, sau afară? 

— Codul e în carnetul meu. 

Doctorul Lecter ținu agenda în faţa lui Pazzi până când acesta 
găsi însemnarea, printre numere de telefon. 

— Și te poţi conecta de la distanţă, ca oaspete? 

— Da, cârâi Pazzi. 

— Mulţumesc, Commendatore. 

Doctorul Lecter înclină căruciorul pe spate și-l împinse pe 
Pazzi spre ferestrele mari. 

— Ascultă-mă! Am bani, omule! Trebuie să ai bani ca să fugi. 
Mason Verger n-o să renunţe niciodată. Nu va renunța niciodată. 
Nu te poţi duce acasă după bani, îţi supraveghează casa! 

Doctorul Lecter așeză două scânduri de pe schele potrivindu- 
le în chip de rampă peste pervazul jos al ferestrei și-l împinse pe 
Pazzi, cu cărucior cu tot, în balcon. X 

Adierea era rece pe fața transpirată a lui Pazzi. Incepu să 
vorbească tot mai repede. 

— N-ai cum să scapi cu viață din clădirea asta. Eu am lumi. 
Am o sută șaizeci de milioane de lire bani gheaţă, o sută de mii 
de dolari americani! Îi dau telefon nevesti-mi. Îi spun să aducă 
banii și să-i pună în mașina mea, și să lase mașina chiar în fața 
palatului. 

Doctorul Lecter luă ștreangul de pe pupitru și-l duse afară, 
trăgând după el cablul portocaliu. Celălalt capăt era legat strâns 
în jurul aparatului masiv de lustruit pardoseala. 

Pazzi tot mai vorbea. 

— O să mă sune pe mobil când ajunge, și o să lase mașina și 
banii pentru tine. Am permisul de liberă trecere al poliţiei, poate 
să traverseze piaţa chiar până la intrarea în palazzo. O să facă 
ce-i spun. Mașina scoate fum, te poţi uita jos să vezi că e 
pornită, cu cheile în contact. 

Doctorul Lecter îl înclină pe Pazzi în faţă, sprijinit de 
balustrada balconului. Balustrada îi ajungea până la coapse. 

Pazzi privi în jos spre piaţă și zări, prin lumina reflectoarelor, 
locul unde a fost ars pe rug Savonarola și unde el însuși jurase 
să-l vândă pe doctorul Lecter lui Mason Verger. Privi în sus la 


167 


norii joși, luminaţi de reflectoare, sperând din adâncul sufletului 
că Dumnezeu vede. 

„În jos” e o direcţie îngrozitoare, iar el nu se putu abţine să nu 
se uite într-acolo, spre moarte, sperând fără niciun motiv că 
razele reflectoarelor dau oarecare soliditate aerului, că, într-un 
fel sau altul, îl vor susține, că ar putea să se prindă de ele. 

Cauciucul portocaliu izolator al cablului transformat în ștreang 
e rece în jurul gâtului său; doctorul Lecter stă foarte aproape. 

— Arrivederci, Commendatore. 

Harpia sfâșie într-o clipă abdomenul lui Pazzi; o altă mișcare 
tăie legăturile care-l țineau prins de cărucior. Se înclină, căzu 
peste balustradă trăgând cablul portocaliu după el, pământul se 
repezi spre el, gura îi era liberă să strige; în salon, aparatul de 
lustruit pardoseala alunecă pe dușumea și se opri brusc cu o 
izbitură în balustradă. Pazzi tresări cu capul ridicat, gâtul i se 
rupse și intestinele îi ieșiră din trup. 

Pazzi și intestinele sale se clatină și se învârt în fața zidului 
aspru al palatului luminat intens, tresărind în spasme postume, 
dar nu sufocându-se, mort, umbra sa proiectată uriașă pe zid de 
lumina reflectoarelor; se leagănă, intestinele se leagănă sub el 
într-un arc mai scurt, mai rapid, iar bărbăţia lui iese din 
pantalonii închiriaţi într-o ultimă erecţie, cea a morții. 

Carlo ţâșni ca din pușcă de sub o copertină, cu Matteo lângă 
el, traversară piaţa spre intrarea palatului, dând turiștii la o 
parte. Doi dintre turiști au camerele video ațintite spre castel. 

— E o șmecherie, spuse cineva în engleză. 

— Matteo, acoperă ușa din spate. Dacă iese, omoară-l și taie- 
|, spuse Carlo bâjbâind cu telefonul mobil în timp ce fugea. 

Intră în palat, urcă scările până la primul etaj, apoi la al 
doilea. 

Ușile mari ale salonului erau întredeschise. Ajuns înăuntru, 
Carlo aţinti pistolul spre silueta proiectată pe zid, fugi în balcon, 
cercetă biroul lui Machiavelli în câteva clipe. 

Luă legătura cu Piero și Tommaso prin telefon; aceștia 
așteptau în dubă, în fața muzeului. 

— Mergeţi la el acasă, acoperiţi intrările, cea din față și cea 
din spate. Omorâți-l și tăiaţi-l. 

Carlo mai formă un număr. 

— Matteo? 


Telefonul lui Matteo băzâi în buzunarul lui de la piept. El 
stătea, respirând greu, în faţa intrării dosnice, încuiate a 
palatului. Cercetase acoperișul, ferestrele întunecate, încercase 
ușa, cu mâna sub haină pe pistolul de la centură. 

Deschise telefonul. 

— Pronto! 

— Ce vezi? 

— Ușa-i încuiată. 

— Acoperișul? 

Matteo privi din nou în sus, dar nu la timp ca să vadă 
jaluzelele ridicându-se la o fereastră de deasupra lui. 

Carlo auzi un scrâșnet și un țipăt în telefon, și-n clipa 
următoare o rupse la fugă, pe scări în jos, pe un palier alunecă 
și căzu, se ridică, porni din nou, pe lângă paznicul de la intrarea 
palatului, care acum stătea afară, pe lângă statuile care 
încadrau intrarea, după colț, fugind din răsputeri spre partea din 
spate a palatului, îmbrâncind câteva perechi. In spate e 
întuneric; fuge mai departe, telefonul scâncește ca o vietate 
mică în mâna lui, în vreme ce el fuge, fuge. O siluetă traversă 
strada în fugă în faţa lui, învăluită în ceva alb, fugi orbește în 
calea unei motorino, scuterul o dărâmă, silueta se ridică din 
nou, se izbi de fațada unui magazin de partea cealaltă a străzii 
înguste, intră în geamul securizat, se întoarse și iar fugi orbește, 
o apariţie în alb urlând „Carlo! Carlo!”, pete mari întinzându-se 
pe pânza ruptă care-l acoperă. Carlo își prinse fratele în braţe, 
tăie cătușele din plastic prinse în jurul gâtului său care îi ţineau 
pânza strâns pe cap, pânza îmbibată de sânge. Îl dezveli pe 
Matteo și descoperi că are răni grave, tăieturi pe faţă, peste 
abdomen, peste piept altele suficient de adânci ca să intre 
aerul. Carlo îl lăsă singur doar cât să fugă după colţ și să se uite 
în ambele direcţii, după care se întoarse la fratele său. 

Sirenele mașinilor se auzeau tot mai aproape, iar luminile 
intermitente umpleau Piazza Signoriei. Doctorul Hannibal Lecter 
își aranjă ţinuta și porni în pas de plimbare spre o gelateria din 
Piazza de Giudici din apropiere. La curbă erau înșirate 
motociclete și motorino. 

Abordă un tânăr în costum de piele care pornea o motocicletă 
Ducati mare. 


— Tinere, sunt disperat, spuse el cu un zâmbet jenat. Dacă nu 
ajung în Piazza Bellosguardo în zece minute, nevastă-mea o să 
mă omoare. 

Arătă tânărului o bancnotă de cincizeci de mii de lire. 

— Atâta valorează viaţa mea la ora asta. 

— Doar atâta vrei? Să te duc acolo? întrebă tânărul. 

Doctorul Lecter desfăcu brațele. 

— Atâta tot. 

Motocicleta rapidă trecu precum fulgerul prin traficul de pe 
Lungarno, cu doctorul Lecter ghemuit în spatele tânărului, 
având pe cap o cască de rezervă care mirosea a fixativ și 
parfum. Motociclistul știa ce face; străbătu în viteză Via de' 
Serragli spre Piazza Tasso, ieși apoi de pe Via Villani, nimerind 
spaţiul îngust de trecere de lângă biserica San Francesco di 
Paola care duce spre drumul cu serpentine către Bellosguardo, 
cartierul rezidenţial select aflat pe culmea unui deal, în 
extremitatea sudică a Florenței. Motorul masiv Ducati bubuia, 
stârnind ecouri între zidurile de piatră care mărgineau drumul cu 
un sunet de pânză ruptă, plăcut urechilor doctorului Lecter care 
se înclina la fiecare viraj și înfrunta mirosul de fixativ și parfum 
nu prea scump din casca sa. Îi ceru tânărului să-l lase la intrarea 
în Piazza Bellosguardo, nu departe de casa contelui Montauto 
unde a trăit Nathaniel Hawthorne. Motociclistul băgă 
contravaloarea cursei în buzunarul de la piept al gecii de piele; 
apoi stopul motocicletei dispăru cu repeziciune pe drumul cotit. 

Doctorul Lecter, înviorat de plimbare, mai parcurse patruzeci 
de metri până la Jaguarul său negru, recuperă cheile de după 
bara de protecţie și porni motorul. Avea o ușoară arsură pe 
dosul palmei, acolo unde mănușa i se ridicase când a aruncat 
paravanul de pânză peste Matteo și a sărit pe el de la fereastra 
primului etaj al palatului. Puse un strop de unguent 
antibacterian italian Cicatrine pe arsură și constată efectul pe 
loc. 

Doctorul Lecter căută printre casetele sale cu muzică în timp 
ce motorul se încălzea. Se hotărî pentru Scarlatti. 


170 


e Capitolul 37 


Ambulanţa aeriană cu turboreactoare se ridică deasupra 
acoperișurilor cu ţiglă roșie și se îndreptă către sud-vest, spre 
Sardinia, turnul înclinat din Pisa împungând aerul deasupra aripii 
avionului care luă un viraj cu mult mai strâns decât dacă ar fi 
avut la bord un pacient viu. 

Targa menită doctorului Hannibal Lecter purta în locul lui 
trupul tot mai rece al lui Matteo Deogracias. Fratele mai mare 
Carlo ședea lângă cadavru, cu hainele îmbibate de sânge 
coagulat. 

Carlo Deogracias îi ceru asistentului medical să-și pună căștile 
pe urechi și să dea drumul la muzică în timp ce el vorbi, de pe 
telefonul mobil, undeva în Las Vegas, unde un aparat de 
încifrare repetă și transmise mesajul lui spre țărmul din 
Maryland... 

a 

Pentru Mason Verger, ziua și noaptea sunt totuna. Din 
întâmplare dormea. Până și luminile acvariului erau stinse. 
Capul lui Mason era întors pe pernă, iar singurul său ochi stătea 
deschis, ca și ochii marelui ţipar, care dormea la rândul lui. 
Singurele sunete din cameră erau șuieratul și oftatul regulat al 
aparatului respirator și gâlgâitul moale al tubului de oxigen care 
alimenta acvariul. 

Peste aceste sunete constante apăru un altul, slab, dar 
imperativ. Bâzâitul celui mai secret telefon al lui Mason. Mâna 
lui palidă se deplasă pe degete ca un crab ca să apese butonul 
telefonului. Difuzorul era sub pernă, microfonul - lângă 
rămășițele feței lui. 

Mason auzi mai întâi zgomotul avionului în fundal și apoi o 
melodie siropoasă, „Gli Innamorati”. 

— Sunt aici. Spune-mi. 

— E un dezastru, zise Carlo. 

— Spune-mi. 

— Fratele meu, Matteo e mort. Sunt cu mâna pe el. Pazzi e 
mort și el. Doctorul Fell le-a făcut capătul și a scăpat. 

Mason nu răspunse pe loc. 

— Ne datorezi două sute de mii de dolari pentru Matteo, 
anunţă Carlo. Pentru familia lui. 


171 


Contractele sarzilor includ totdeauna sume de bani pentru 
eventualitatea morții. 

— Înţeleg. 

— Chestia cu Pazzi o să pută până la cer. 

— Cel mai bine să reiasă că Pazzi era corupt. Au s-o ia mai cu 
binișorul dacă era corupt. Era? 

— În afară de chestia asta, habar n-am. Și dacă fac legătura 
între Pazzi și tine? 

— Mă pot îngriji de asta. 

— Eu trebuie să am grijă de mine, spuse Carlo. Asta-i prea de 
tot. Un inspector șef al Chesturii mort! Nu pot să-mi închipui. 

— Voi n-aţi făcut nimic, sper. 

— N-am făcut nimic, dar dacă Chestura îmi bagă numele în 
treaba asta - Madonna! Au să fie cu ochii pe mine tot restul 
vieţii mele. Nimeni n-o să ia bani de la mine, n-am să pot nici 
măcar să trag un vânt pe stradă. Dar Oreste? Știe pe cine 
trebuia să filmeze? 

— Nu cred. 

— Chestura îl va identifica pe doctorul Fell până mâine, sau 
poimâine. Oreste o să pună firele cap la cap imediat ce va 
vedea știrile, judecând numai după sincronizare. 

— Oreste e bine plătit. E inofensiv pentru noi. 

— Poate pentru tine, dar pe Oreste îl paşte un proces într-un 
caz de pornografie la Roma, luna viitoare. Acum are ce să dea în 
schimb. Dacă nu știai asta deja, ar trebui să împărți câteva 
șuturi în fund. Chiar ai nevoie de Oreste? 

— Am să vorbesc cu el, spuse Mason cu grijă, cu inflexiunile 
bogate ale unui prezentator radio, greu de crezut ca venind 
dinspre faţa lui devastată. Carlo, vrei să mergi mai departe? 
Acum vrei să-l găsești pe doctorul Fell, nu-i așa? Trebuie să puli 
mâna pe el, pentru Matteo. 

— Da, dar pe banii tăi. 

— Atunci continuă să ţii ferma pe picioare. Fă rost de 
vaccinuri garantate pentru gripa și holera porcină, pentru porci. 
Fă rost de lăzi de transport pentru ei. Ai un pașaport ca lumea? 

— Da. 

— Mă refer la unul ca lumea, Carlo. Nu la o făcătură de 
duzină. 

— Am unul ca lumea. 

— Te mai caut eu. 


172 


Întrerupând legătura în bâzâitul avionului, Carlo apăsă din 
greșeală butonul de formare automată a numerelor din 
memorie. Telefonul lui Matteo bâzâi tare în mâna moartă a 
acestuia, ţinut și acum în strânsoarea de oțel a spasmului final. 
Pentru o clipă, Carlo crezu că fratele lui va duce telefonul la 
ureche. Mohorât, văzând că Matteo nu poate răspunde, Carlo îi 
opri telefonul. Chipul lui se schimonosi atât de urât că asistentul 
medical nu putu să se uite la el. 


e Capitolul 38 


Armura Diavolului, cu coiful ei cu coarne, este o armură 
completă italiană din secolul cincisprezece care se afla atârnată 
sus pe zidul bisericii din satul Santa Reparata, la sud de 
Florenţa, încă din anul 1501. În plus faţă de coarnele graţioase, 
semănând la formă cu cele de antilopă, manșetele protectoare 
se opresc acolo unde ar trebui să fie încălțările, la capătul 
jambierelor, sugerând copitele despicate ale lui Satan. 

Potrivit legendei locale, un bărbat tânăr care purta această 
armură a luat numele Fecioarei în deșert când a trecut pe lângă 
biserică, iar după aceea a descoperit că nu-și poate scoate 
armura, decât după ce a implorat Fecioara să-l ierte. Apoi a 
donat armura bisericii în semn de recunoștință. Constituie o 
prezenţă impresionantă și și-a demonstrat calităţile când un 
obuz a explodat în biserică în anul 1942. 

Armura, cu partea de sus acoperită cu un strat moale de praf, 
privește în jos spre micul sanctuar acum că se apropie sfârșitul 
slujbei. Fumul de tămâie se ridică și trece prin vizorul gol. 

Numai trei oameni participă la slujbă: două femei în vârstă, 
ambele îmbrăcate în negru, și doctorul Hannibal Lecter. Toţi trei 
primesc împărtășania, deși doctorul Lecter atinge cupa cu 
buzele cu oarecare șovăială. 

Preotul încheie cu binecuvântările și apoi se retrage. Femeile 
pleacă. Doctorul Lecter își continuă rugăciunile până când 
rămâne singur în sanctuar. 

Din galeria ce adăpostește orga, doctorul Lecter se poate 
apleca peste balustradă și, întinzându-se spre coarne, reușește 
să ridice vizorul prăfuit al coifului Armurii Diavolului. Ilnăuntru, 


173 


un cârlig de pescuit prins la marginea părţii din armură care 
acoperă gâtul ţine agăţată o sfoară și un pachet care atârnă în 
interiorul ei, acolo unde ar fi fost inima. Cu multă grijă, doctorul 
Lecter trage pachetul afară. 

În pachet: pașapoarte de cea mai bună manufactură 
braziliană, acte de identitate, bani, carnete de cecuri, chei. Le 
pune sub braț, dedesubtul hainei. 

e 

Doctorul Lecter nu stăruie prea mult în păreri de rău, dar 
simte regret că părăsește Italia. În Palazzo Capponi erau multe 
lucruri pe care i-ar fi plăcut să le descopere și să le citească. l-ar 
fi plăcut să cânte la pian și, poate, să compună. Poate că ar fi 
gătit pentru văduva lui Pazzi, după ce aceasta și-ar fi depășit 
suferința. 


e Capitolul 39 


Sângele încă mai picura din corpul spânzurat al lui Rinaldo 
Pazzi, sfârâind și fumegând când ajungea pe reflectoarele 
fierbinţi de sub Palazzo Vecchio, când poliţia a chemat pompierii 
ca să-l dea jos. 

Pompierii întinseră scara de pe mașina lor. Plini de simţ 
practic și siguri că bărbatul spânzurat e mort, nu se grăbiră să-l 
recupereze pe Pazzi. Era o procedură delicată care presupunea 
să strângă viscerele atârnând, să le adune pe lângă corp și să 
înfășoare totul într-o plasă, înainte să prindă o frânghie care să-l 
coboare la pământ. 

Când cadavrul ajunse în braţele întinse ale celor de jos, La 
Nazione făcu o fotografie excelentă care aminti multor cititori de 
marile picturi reprezentând coborârea lui lisus de pe cruce. 

Poliţia lăsă ștreangul la locul lui până ce au fost luate 
amprentele de pe el, iar apoi tăie cablul electric solid în mijlocul 
lațului, ca să păstreze integritatea nodului. 

Mulți florentini hotărâră că moartea constituia o sinucidere 
spectaculoasă, că Rinaldo Pazzi și-a legat singur mâinile în stilul 
sinucigașilor din pușcărie, ignorând faptul că și picioarele îi erau 
legate. În prima oră de după întâmplare, postul de radio local 


174 


anunţă că Pazzi și-a făcut harakiri cu un cuţit, înainte să se 
spânzure. 

Poliţia știu pe loc că lucrurile stau cu totul altfel: legăturile 
tăiate de la balcon și de pe cărucior, arma lipsă a lui Pazzi, 
relatările martorilor oculari despre Carlo ieșind în goană din 
palazzo și despre silueta învăluită și însângerată care fugea 
orbește în spatele lui Palazzo Vecchio le-a spus că Pazzi a fost 
ucis. 

Apoi publicul italian a hotărât că // Mostro a fost ucigașul lui 
Pazzi. 

Chestura a început cu nefericitul Girolamo Tocca, pe vremuri 
condamnat ca fiind // Mostro. L-au ridicat de acasă în vreme ce 
nevasta lui rămase încă o dată urlând în stradă. Alibiul lui era 
solid. La momentul crimei se afla într-o cafenea unde bea un 
cocteil sub ochii unui preot. Tocca a fost eliberat în Florenţa și a 
trebuit să se întoarcă în San Casciano cu autobuzul, plătindu-și 
singur călătoria. 

Angajaţii din Palazzo Vecchio au fost interogaţi în primele ore, 
iar ancheta s-a extins printre membrii de la Studiolo. 

Poliţia nu-l putea localiza pe doctorul Fell. Până sâmbătă la 
prânz, atenţia s-a concentrat asupra lui. Chestura și-a amintit că 
Pazzi fusese desemnat ca să investigheze dispariția 
predecesorului doctorului Fell. 

Un funcționar al poliției raportă că Pazzi examinase în ultimele 
zile un permesso di soggiorno. Pentru obținerea documentelor 
lui Fell, între care fotografiile sale, negativele aferente și 
amprentele digitale, se semnase cu un nume fals, dar cu un 
scris care părea să fie al lui Pazzi. Italia încă nu și-a 
computerizat arhivele la nivel naţional, iar permisele încă mai 
sunt deţinute la nivel local. 

Biroul de imigrări deținea numărul pașaportului lui Fell, care 
sună clopoțelul în Brazilia. 

Totuși, poliţia nu nimeri adevărata identitate a doctorului Fell. 
Luară amprentele de pe ștreang și alte amprente de pe podium, 
de pe cărucior și din bucătăria de la Palazzo Vecchio. Cu o 
mulţime de artiști disponibili, portretul doctorului Fell a fost 
făcut în câteva minute. 

Până duminică dimineaţa, ora Italiei, un examinator de 
amprente din Florenţa determinase după o muncă chinuitoare, 
pas cu pas, că aceleași amprente se găseau pe podium, pe 


175 


ștreang și ustensilele din bucătăria doctorului Fell din Palazzo 
Capponi. 

Amprenta degetului mare a lui Hannibal Lecter, de pe afișul 
agăţat pe perete la sediul Chesturii, nu o examină nimeni. 

Amprentele de la locul crimei ajunseră la Interpol duminică 
seara și sosiră după tipic la sediul FBI din Washington, D.C., 
împreună cu șapte mii de alte seturi de amprente de la locurile 
altor crime. Intrând în sistemul automat de clasificare a 
amprentelor, cele din Florența înregistrară o potrivire de o 
asemenea amploare încât o alarmă sonoră se declanșă în biroul 
directorului adjunct care se ocupa de secţia de identificări. 
Ofiţerul de servici din acea noapte privi chipul și degetele lui 
Hannibal Lecter ieșind încet din imprimantă și-l sună pe 
directorul adjunct acasă. Acesta sună la rândul lui mai întâi pe 
director, iar apoi pe Krendler de la Justiţie. 

Telefonul lui Mason sună la ora unu și jumătate dimineaţa. Se 
prefăcu surprins și interesat. 

Telefonul lui Jack Crawford sună la unu și treizeci și cinci de 
minute. El mormăi de câteva ori și se rostogoli pe partea goală, 
bântuită de o fantomă a patului său conjugal, unde înainte 
dormea răposata lui soție, Bella. Locul ei era răcoros și-i părea 
că poate gândi mai bine. 

Clarice Starling a aflat ultima că doctorul Lecter a ucis din 
nou. După ce a închis telefonul, a rămas lungită în pat 
nemișcată, mai multe minute, pe întuneric; simțea usturime în 
ochi pentru un motiv pe care nu-l înțelegea, dar nu plânse. 
Privind în sus, îi văzu chipul pe fundalul întunericului mișcător. 
Era chipul vechi al lui Lecter, firește. 


e Capitolul 40 


Pilotul avionului medical nu voia să aterizeze pe aeroportul 
mic, fără turn de control de la Arbatax pe întuneric. Aterizară la 
Cagliari, realimentară și așteptară până se lumină de ziuă, după 
care zburară în susul coastei într-un răsărit de soare spectaculos 
care arunca o nuanţă rozalie falsă pe chipul mort al lui Matteo. 


176 


Lângă pista de aterizare de la Arbatax aștepta o camionetă cu 
un sicriu. Pilotul se târgui pentru bani, și Tommaso interveni 
înainte să-l plesnească brutal Carlo peste față. 

Trei ore de drum prin munţi și ajunseră acasă. 

Carlo rătăci singur până la adăpostul primitiv din scânduri pe 
care-l construise cu Matteo. Acolo totul era pregătit, camerele 
video la locul lor așteptând să filmeze moartea lui Lecter. Carlo 
stătu sub rodul mâinilor lui Matteo și se privi în oglinda rococo 
mare de deasupra țarcului animalelor. Privi în jur la scândurile 
pe care le tăiaseră împreună, se gândi la mâinile mari, pătrate 
ale lui Matteo pe fierăstrău și un strigăt puternic îi scăpă din 
gâtlej, un strigăt pornit din inima sa îndurerată, suficient de 
puternic ca să răsune printre copaci. Fețe cu colţi mari apărură 
din tufișurile pajiștii alpine. 

Piero și Tommaso, fraţi și ei, îl lăsară singur. 

Pe pajiște cântau păsări. 

Oreste Pini veni dinspre casă încheindu-se la pantaloni cu o 
mână, fluturând telefonul său mobil cu cealaltă. 

— Și zi așa, l-aţi pierdut pe Lecter. Ghinion. 

Carlo nu părea să-l audă. 

— Auzi, nu-i totul pierdut. Tot mai putem s-o facem, zise 
Oreste Pini. La telefon e Mason. Acceptă o simulado. Ceva ce să- 
i poată arăta lui Lecter când îl va prinde în sfârșit. Din moment 
ce am pregătit totul. Avem un cadavru - Mason zice că-i doar un 
cuţitar pe care l-aţi angajat. Mason spune că am putea să, ăăă, 
să-l scuturăm niţel pe sub gard când vin porcii și să punem 
fundalul sonor înregistrat. Uite, vorbește cu Mason. 

Carlo se întoarse și se uită la Oreste de parcă acesta ar fi 
picat din lună. În cele din urmă luă telefonul. Pe măsură ce 
vorbea cu Mason, chipul lui se însenina și un fel de împăcare 
păru să-l cuprindă. 

Carlo închise telefonul. 

— Pregătiţi-vă. 

Vorbi cu Piero și Tommaso și, cu ajutorul cameramanului, 
duseră coșciugul în șopron. 

— Nu cred că vreți chestia aia să fie într-atât de aproape încât 
să intre în cadru, zise Oreste. Haideţi să tragem câteva cadre cu 
animalele apropiindu-se și pe urmă continuăm de-acolo. 

Văzând activitatea din șopron, primii porci ieșiră din pădure. 

— Giriamo! strigă Oreste. 


177 


Veniră în fugă, porcii sălbatici, maronii și argintii, înalţi, 
ajungând până la șoldul unui om, cu pieptul lat, peri lungi, 
deplasându-se cu viteza unor lupi pe copitele lor mici, cu ochi 
mici, inteligenţi, boturile de coșmar, mușchii masivi ai gâtului de 
sub linia perilor ridicaţi pe spinare fiind capabili să ridice un om 
în aer în colții lor mari, feroce. 

— Pronti! zbieră cameramanul. 

Nu mâncaseră de trei zile; primilor li se alăturară alţii, 
înaintând în șir, netulburaţi de oamenii dindărătul gardului. 

— Motore! strigă Oreste. 

— Partito! răspunse cameramanul. 

Porcii se opriră la zece metri de șopron într-un șir strâns, 
mișcător, un desiș de copite și colţi, scroafa gestantă în mijloc. 
Se mișcau înainte și înapoi ca jucătorii de fotbal făcând zid în 
fața porții, iar Oreste, cu mâinile indică să fie prinși în cadru. 

— Azione! zbieră el la sarzi. 

In clipa aceea Carlo veni din spatele lui, îi făcu o tăietură între 
fese făcându-l să tipe, îl înșfăcă de șolduri și-l azvârli în ţarc cu 
capul înainte, iar porcii atacară. Oreste încercă să se ridice în 
picioare, reuși să se salte într-un genunchi, apoi scroafa îl lovi în 
coaste și-l trânti cât era de lung. O clipă mai târziu porcii îl 
înconjurară, mârâind și guițând; doi dintre ei, care se luptau 
pentru faţa lui, îi dislocară maxilarul și-l rupseră în două ca pe 
iadeș. Și totuși Oreste aproape izbuti să se ridice în picioare, dar 
se trezi din nou pe spate, cu abdomenul expus, cu mâinile și 
picioarele fluturând peste spinările animalelor, ţipând fără 
maxilar, fără să poată să formeze cuvinte. 

Carlo auzi o împușcătură și se întoarse. Cameramanul își 
lăsase baltă camera video în funcţie și încercase să fugă, dar nu 
suficient de repede ca să scape de pușca lui Piero. 

Porcii începeau să se liniștească, trăgând după ei bucăţi de 
carne. 

— Azione, vezi bine, spuse Carlo și scuipă în ţărână. 


178 


e PARTEA A TREIA e 


CĂTRE LUMEA NOUĂ 
e Capitolul 41 


Secretara lui Mason trecu imediat la telefon ca să obţină 
caseta neprelucrată. Caseta sosi cu elicopterul, patru ore mai 
târziu. 

Avea o provenienţă ciudată. Din cei doi turiști care filmau 
Palazzo Vecchio în momentul morţii lui Rinaldo Pazzi, unul a 
intrat în panică și camera s-a mișcat în momentul căderii. 
Celălalt turist era elveţian și s-a ţinut tare pe tot parcursul 
episodului, ba chiar a urmărit în sus cablul ce se smucea și se 
legăna. 

Cameramanul amator, un funcționar pe nume Viggert, s-a 
temut că poliția îi va confisca înregistrarea și că televiziunea 
italiană o va obţine gratis. Așa că își sună deîndată avocatul din 
Lausanne, făcu aranjamentele pentru a obţine drepturile de 
autor pentru imagini și vându apoi drepturile, per difuzare, 
postului de televiziune ABC, după negocieri înfierbântate. 
Primele drepturi pentru presa scrisă în America de Nord le-a 
obținut The New York Post, urmat de National Tattler. 

Caseta și-a ocupat locul instantaneu printre spectacolele de 
groază clasice - Zapruder, asasinarea lui Lee Harvey Oswald și 
sinuciderea lui Edgar Bolger, dar Viggert avea să regrete 
amarnic faptul că a vândut-o atât de repede, înainte ca doctorul 
Lecter să fie acuzat de crimă. 

Copia casetei ajunsă în mâinile lui Mason era completă. 
Putem vedea întreaga familie elveţiană Viggert orbitând 
cuminte în jurul boașelor lui David la Accademia cu câteva ore 
înaintea evenimentelor de la Palazzo Vecchio. 

Mason, urmărind caseta cu unicul său ochi acoperit de lentilă, 
nu avea câtuși de puţin interes pentru bucata de carne 
costisitoare care tresărea spasmodic la capătul cablului electric. 
Nici mica lecţie de istorie furnizată de La Nazione și Corriere 

179 


della Sera despre cei doi Pazzi spânzurați de la aceeași fereastră 
la interval de cinci sute de ani nu l-a interesat. Ceea ce-l 
captiva, ceea ce a derulat de nenumărate ori la rând, era cadrul 
care urmărea cablul în sus, spre balcon, unde stătea o siluetă 
suplă, neclară pe fundalul luminii slabe dinăuntru, făcând cu 
mâna. Făcându-i cu mâna lui Mason. Doctorul Lecter îi făcea cu 
mâna lui Mason, din încheietură, așa cum ai face „pa-pa” unui 
copil. 

— Pa-pa, răspunse Mason din bezna lui. Pa-pa. 

Vocea profundă, modificată electronic tremura de furie. 


e Capitolul 42 


Identificarea lui Hannibal Lecter cu ucigașul lui Rinaldo Pazzi îi 
dădu lui Clarice Starling ceva serios de făcut, slavă Domnului. 
Ea deveni omul de legătură de facto, la nivel inferior, între FBI și 
autoritățile italiene. li prindea bine să facă un efort susţinut 
pentru o singură sarcină. 

Lumea lui Starling se schimbase de la raidul eșuat. Împreună 
cu ceilalți supraviețuitori de la pescăria Feliciana, era ţinută într- 
un fel de purgatoriu administrativ, în așteptarea raportului 
Ministerului de Justiţie către un subcomitet judiciar intern 
subordonat. 

După găsirea radiografiei lui Lecter, Starling și-a umplut 
timpul ca suplinitoare super-calificată la Academia Naţională de 
Poliţie și la Quantico, ţinând locul instructorilor bolnavi sau în 
concediu. 

Pe timpul toamnei și iernii, Washingtonul a fost obsedat de un 
scandal la Casa Albă. Reformatorii au făcut spume la gură, 
consumând mai multă salivă decât pentru tristul mic păcat 
biblic, iar președintele Statelor Unite a înghiţit în public porția sa 
de umilinţă și încă ceva pe deasupra, încercând să evite 
urmările juridice. 

In mijlocul acestui circ, problema minoră a masacrului de la 
pescăria Feliciana a fost dat la o parte. 

În fiecare zi, înăuntrul lui Starling creștea un adevăr sumbru: 
serviciul federal nu va mai fi niciodată la fel pentru ea. Era 
stigmatizată. Colegii de muncă se vădeau precauţi când aveau 


180 


de a face cu ea, de parcă ar fi avut o boală contagioasă. Starling 
era destul de tânără pentru ca această purtare s-o surprindă și 
s-o dezamăgească. 

Era bine să fie ocupată. Cererile de informaţii despre Hannibal 
Lecter din partea italienilor curgeau la Departamentul de Științe 
Comportamentale, de obicei în dublu exemplar, o copie fiind 
înaintată Departamentului de Stat. lar Starling răspundea cu 
hotărâre, acaparând liniile de fax și trimițând dosare despre 
Lecter prin poșta electronică. Era surprinsă cât de multe 
materiale colaterale se împrăștiaseră pe parcursul celor șapte 
ani de la evadarea doctorului. 

Micul ei birou din subsol, la Științe Comportamentale se 
revărsa de hârtii, faxuri mânjite de cerneală de la italieni, 
exemplare ale ziarelor italiene. 

Ce le putea trimite valoros italienilor? Mostra pe care au 
primit-o cu încântare era de fapt cererea făcută de pe singurul 
computer al Chesturii din Florenţa pentru dosarul PECV al lui 
Lecter de la Quantico, cu câteva zile înainte de moartea lui 
Pazzi. Presa italiană s-au folosit de acest amănunt pentru a 
reînvia reputaţia lui Pazzi, susținând că acesta lucra în secret 
pentru a-l prinde pe doctorul Lecter și a-și recâștiga onoarea. 

Pe de altă parte, Starling se întreba ce informaţii din crima 
Pazzi puteau fi utile aici, în cazul când doctorul s-ar fi întors în 
Statele Unite? 

Jack Crawford nu stătea prea mult pe la serviciu și ca atare 
nu-i putea da sfaturi. Se afla mai mult pe la tribunal, și pe 
măsură ce i se apropia data pensionării, i se retrăgeau tot mai 
multe cazuri încă deschise. Işi lua tot mai multe zile de concediu 
medical, iar când era la birou, părea tot mai distant. 

Gândul că nu mai beneficiază de sfatul acestuia îi dădea lui 
Starling accese de panică. 

In anii petrecuţi la FBI, Starling văzuse multe. Știa că dacă 
doctorul Lecter va ucide din nou în Statele Unite, trompetele 
acelea de pârțuri vor răsuna în Congres, stârnind un tumult 
uriaș, un val de presupuneri se va ridica dinspre Justiţie, iar jocul 
de-a „prinde-mă, pupă-mă-n fund” va începe cu adevărat. Vama 
și grănicerii vor fi primii care să capete șuturile de rigoare, 
pentru că l-au lăsat să intre în ţară. 

jurisdicţia locală unde va avea loc crima va cere toate 
materialele despre Lecter, iar eforturile FBI se vor concentra în 


181 


jurul biroului local. Apoi, după ce doctorul va mai ucide o dată, 
în alt loc, totul se va deplasa într-acolo. 

Dacă avea să fie prins, autorităţile se vor încăiera pentru a-și 
asuma meritul acesta ca niște urși polari în jurul unei foci rănite. 

Treaba lui Starling era să se pregătească pentru 
eventualitatea sosirii lui, indiferent dacă avea sau nu să vină 
vreodată, dând la o parte toate cunoștințele supărătoare despre 
ce s-ar putea întâmpla în jurul anchetei. 

Își puse o întrebare simplă care ar fi părut demodată 
carieriștilor din capitală: cum putea să facă exact ceea ce jurase 
să facă? Cum putea să apere cetățenii și să-l prindă, dacă va 
veni? 

Doctorul Lecter dispunea, în mod evident, de acte bune și de 
bani. Era sclipitor de inteligent când venea vorba să se ascundă. 
Un exemplu era simplitatea elegantă a primei sale ascunzători 
după evadarea din Memphis: și-a luat o cameră într-un hotel de 
patru stele din St. Louis, aflat peste drum de o renumită clinică 
de chirurgie plastică. Jumătate din oaspeţii hotelului aveau 
feţele bandajate. Și-a bandajat și el faţa și a trăit pe picior mare, 
pe banii unui mort. 

Printre sutele de hârtii și hârtiuţe de pe biroul ei, avea 
chitanţele sale pentru serviciul la cameră din St. Louis. 
Astronomice. O sticlă de Bâtard Montrachet - o sută douăzeci și 
cinci de dolari. Cât de bun trebuie să fi fost vinul, după anii de 
mâncare de pușcărie! 

Ceruse copii ale tuturor documentelor existente în Florenţa, 
iar italienii se conformaseră. După calitatea lor, își spuse că 
probabil copiatoarele lor imprimă cu funingine. 

Nu exista printre ele nicio comandă. Hârtiile personale ale 
doctorului Lecter de la Palazzo Capponi. Câteva însemnări 
despre Dante, cu scrisul lui familiar, un bilet pentru femeia care- 
i facea curăţenie, o chitanţă de la magazinul florentin de 
delicatese Vera dal 1926 pentru două sticle de Bâtard- 
Montrachet și tartufi bianchi. Din nou același vin, și ce era 
celălalt articol? 

Dicţionarul ei italian-englez îi spuse lui Starling că tartufi 
bianchi sunt trufe albe. Telefonă maestrului bucătar de la un 
restaurant bun cu specific italian din Washington și-l întrebă ce 
e cu trufele albe. După cinci minute se văzu silită să-l roage să 
termine să le mai ridice în slăvi gustul. 


182 


Gust. Vinul, trufele. Bunul gust în toate cele reprezenta o 
constantă între viaţa doctorului Lecter în America și cea din 
Europa, între viaţa lui de medic de succes și cea de monstru 
fugar. Chipul lui poate că se schimbase, dar nu și gustul; în plus, 
nu era omul care să-și refuze plăcerile. 

Gustul era un subiect delicat pentru Starling, fiindcă tocmai în 
domeniul gustului, doctorul Lecter o atinsese pentru prima oară 
acolo unde doare mai tare, complimentând-o pentru poșetă și 
amuzându-se pe seama pantofilor ei ieftini. Cum o numise? Da, 
țărăncuță curată, ambițioasă, cu un pic de gust. 

Gustul era cel care o rodea în fiecare zi a vieţii ei cu traseu 
impersonal, cu echipamente strict funcționale și instalații 
utilitare. 

În același timp, credinţa ei în tehnică se stingea, lăsând loc 
pentru altceva. 

Starling era sătulă de tehnică. Credinţa în tehnică este religia 
profesiilor periculoase. Ca să te afli față-n faţă cu un delincvent 
înarmat într-un schimb de focuri sau ca să te baţi cu el în praf, 
trebuie să crezi că tehnica perfectă, antrenamentul constant îţi 
garantează că ești de neînvins. Dar nu e așa, mai ales în 
schimburile de focuri. Poţi să-ți mărești șansele, să înclini 
balanţa în favoarea ta, dar dacă te implici în suficient de multe 
schimburi de focuri, vei fi ucis într-unul din ele. 

Starling văzuse astfel de situaţii. 

Ajungând să pună la îndoială religia tehnicii, încotro putea să 
se îndrepte Starling? 

În tribulaţiile ei, de-a lungul zilelor ei coroziv de identice între 
ele, începu să observe forma lucrurilor. Incepu să dea crezare 
propriilor reacţii viscerale, fără să le cuantifice sau să le pună în 
tiparele strâmte ale cuvintelor. Cam în aceeași perioadă a 
observat o schimbare în obiceiurile sale legate de lectură. 
Înainte, ar fi citit explicaţia unei ilustraţii și abia după aceea ar fi 
privit imaginea. Nu și acum. Uneori nu citea explicaţiile deloc. 

Ani la rând, citise revistele de modă pe ascuns, simțind o 
vinovăţie de parcă ar fi fost pornografice. Acum începea să 
recunoască faţă de sine că în acele imagini exista ceva care o 
făcea să se simtă flămândă. Între tiparele minţii ei, galvanizate 
de luterani împotriva ruginii corupției, senzaţia pe care o avea 
era aceea că cedează în faţa unei perversiuni desfătătoare. 


În timp și-ar fi găsit oricum tactica, dar o ajută transformarea 
de proporţii din ea. Această transformare îi scurtă drumul către 
ideea că gustul doctorului Lecter pentru lucruri rare, pentru 
lucruri care se găsesc pe o piaţă limitată, poate să constituie 
înotătoarea dorsală a monstrului, care iese la suprafaţă și-l face 
vizibil. 

Folosind comparativ listele computerizate de clienţi, Starling 
ar putea reuși să-i descopere una din identități. Pentru a face 
aceasta, trebuia să-i cunoască preferințele. Să-l cunoască mai 
bine decât oricine altcineva de pe lume. 

Care sunt lucrurile care știu că-i plac? Îi place muzica, vinul, 
cărțile, mâncarea. Și îi place de mine. 

Primul test în dezvoltarea gustului este să fii dispus să dai 
crezare opiniei proprii. În domeniul mâncărurilor, vinurilor și 
muzicii, Starling trebuia să urmeze exemplul doctorului, luând 
ca reper ceea ce folosise el în trecut, dar într-un domeniu 
anume era cel puţin egala lui. Automobilele. Starling era o mare 
iubitoare și cunoscătoare de mașini, și oricine îi vedea mașina 
putea să-și dea seama de asta. 

Inainte să cadă în dizgrație, doctorul Lecter fusese posesorul 
unui automobil Bentley cu motor cu suprapresiune. Cu 
suprapresiune, nu turbo. Un motor cu suprapresiune obișnuit, cu 
un injector de tip Rootes, așa încât nu avea inerția unui turbo. Își 
dădu seama că piaţa pentru automobilele Bentley obișnuite este 
atât de mică încât ar fi un risc să-și cumpere tot această marcă. 

Și atunci, ce ar cumpăra acum? Ea înțelegea senzaţia pe care 
o căuta doctorul. Un motor cu opt cilindri în V, cu injecție 
eficientă, cu consum redus, și nu de ultimul răcnet. Ce ar 
cumpăra ea de pe piaţa actuală? 

Fără îndoială, un Jaguar XRJ sedan cu suprapresiune. Trimise 
faxuri distribuitorilor de Jaguar de pe Coasta de Est și cea de 
Vest, cerându-le rapoarte de vânzări săptămânale. 

Ce anume îi mai plăcea doctorului Lecter, ceva despre care 
Starling să știe multe? 

li place de mine, îşi zise ea. 

Cât de prompt răspunsese la necazul ei! Chiar luând în calcul 
întârzierea produsă de utilizarea unui serviciu poștal de re- 
expediere a scrisorii. Păcat că firul oficiului poștal se dovedise 
inutil - oficiul se afla într-un loc atât de public că orice hoț de 
duzină l-ar fi putut folosi. 


184 


Cât de repede ajunge National Tattler în Italia? De acolo a 
aflat el de problemele lui Starling; un exemplar a fost găsit în 
Palazzo Capponi. Fiţuica de scandal avea oare un sit Web? Dacă 
avea un computer în Italia, el ar fi putut să citească un rezumat 
al incidentului pe sit-ul public al FBI. Ce informaţii ar fi putut să 
obțină de la calculatorul doctorului Lecter? 

Printre obiectele lui personale de la Palazzo Vecchio nu se afla 
înregistrat niciun computer. 

Și totuși, ea văzuse ceva. Scoase fotografiile bibliotecii din 
Palazzo Capponi. lată o fotografie a splendidului birou de unde i- 
a scris. Imaginea arată un computer pe birou. Un computer 
portabil Phillips. În celelalte fotografii nu mai apărea. 

Cu ajutorul dicționarului și multă trudă, Starling compuse un 
fax către Chestura din Florenţa: 

Fra le cose personali del dottor Lecter, c'e un computer 
portatile? 

Și astfel, cu pași mici, Clarice Starling a început să-l 
urmărească pe doctorul Lecter pe coridoarele gustului său, 
având mai multă încredere în terenul pe care pășea decât ar fi 
fost justificat. 


e Capitolul 43 


Cordell, asistentul lui Mason Verger recunoscu scrisul de 
mână aparte imediat, având o mostră înrămată pe birou. Hârtia 
avea sigla hotelului Excelsior din Florenţa, Italia. 

La fel ca un număr tot mai mare de oameni avuţi din epoca 
atentatelor cu bombă, Mason dispunea de propriul său 
fluoroscop pentru examinarea corespondenţei, asemănător cu 
cel al Poștei americane. 

Cordell își puse niște mănuși și verifică scrisoarea. 
Fluoroscopul nu arătă sârme, nici baterii. In conformitate cu 
instrucțiunile stricte ale lui Mason, copie apoi scrisoarea și plicul 
pe un copiator, manevrându-le cu o pensetă, după care își 
schimbă mănușile înainte să ia copia și să i-o ducă lui Mason. 

Pe foaia de hârtie se vedea scrisul de mână elegant al 
doctorului Lecter. 


Dragă Mason, 


Îți mulțumesc pentru că ai pus o asemenea 
recompensă uriașă pe capul meu. Aș vrea s-o mărești. 
Ca sistem de avertizare timpurie, recompensa e mai 
bună decât radarul. Determină autoritățile de 
pretutindeni să-și uite îndatoririle și să bâjbâie după 
mine de capul lor, cu rezultatele pe care le vezi. 

La drept vorbind, îţi scriu ca să-ți împrospătez 
memoria în privința fostului tău nas. In articolul tău 
militant împotriva drogurilor apărut recent în Ladies' 
Home Journal ai afirmat că ti-ai dat nasul, împreună cu 
restul feței, de mâncare câinilor, Skippy și Spot, care 
dădeau din coadă la picioarele tale. N-a fost chiar așa: 
l-ai mâncat tu însuți, pentru împrospătarea puterilor. 
După sunetele emise în timp ce l-ai mestecat, aș 
spune că avea o consistență asemănătoare cu cea a 
pipotei de pui. „Are exact gust de pui!” a fost 
comentariul tău la acel moment. Mi-am amintit de 
acest sunet într-un bistro, când un francez a atacat o 
salată gésier. 

Nu-ţi mai amintești asta, Mason? 

Că veni vorba de pui: mi-ai spus în timpul terapiei 
că, pe când corupeai copiii mai puțin norocoși din 
tabără, ai aflat că ciocolata iti irită uretra. Nu-ti mai 
amintesti nici asta, asa-i? 

Nu crezi că e foarte posibil să-mi fi spus tot felul de 
lucruri pe care acum nu ti le mai amintesti? 

Între tine și Isabela există o asemănare izbitoare, 
Mason. Ca un iubitor al Bibliei ce te afli, îti amintesti 
desigur că niște câini au mâncat fata Isabelei, 
împreună cu corpul, după ce eunucii au aruncat-o pe 
fereastră. 

Oamenii tăi m-ar fi putut asasina pe stradă. Dar mă 
voiai viu, nu-i așa? După aromele emanate de lacheii 
tăi, e evident cum plănuiai să mă distrezi. Mason, 
Mason. Dacă tot îti dorești așa de fierbinte să mă vezi, 
să-ți spun ceva care să te mângâie - și știi că nu mint 
niciodată. 

Înainte să mori ai să-mi vezi chipul. 


Cu sinceritate, 
Hannibal Lecter, MD 


P.S. Îmi fac totuși griji că n-ai să trăieşti așa de mult, 
Mason. Trebuie să eviti noile forme de pneumonie. Esti 
foarte vulnerabil la ele, așa predispus cum ești (și cum 
vei rămâne). Îi recomand vaccinarea imediată, 
împreună cu injecții de imunizare pentru hepatita A și 
B. Nu vreau să te pierd prematur. 


Mason părea că nu prea mai are aer când termină de citit. 
Așteptă, așteptă, și într-un târziu îi spuse lui Cordell ceva ce 
acesta nu auzi. Se aplecă spre Mason și strădania lui fu 
răsplătită cu o împroșcătură de salivă când Mason vorbi din nou: 

— Fă-mi legătura cu Paul Krendler. Și apoi cu Maestrul Porcar. 


e Capitolul 44 


Același elicopter care-i aducea zilnic lui Mason Verger presa 
străină îl aduse la Muskrat Farm și pe Paul Krendler, asistent 
adjunct al inspectorului general. 

Prezenţa malefică a lui Mason și camera lui întunecoasă cu 
aparatura ei șuierătoare și ţiparul în perpetuă mișcare ar fi fost 
suficiente pentru a-l face pe Krendler să nu se simtă în largul lui, 
dar în plus a mai trebuit și să urmărească înregistrarea morţii lui 
Pazzi de mai multe ori. 

Krendler văzu de șapte ori familia Viggert învârtindu-se în 
jurul statuii lui David, văzu plonjonul lui Pazzi, văzu cum îi dau 
intestinele pe-afară. La a șaptea vizionare, Krendler se aștepta 
ca și intestinele lui David să dea pe-afară. 

În cele din urmă, luminile puternice din plafon se aprinseră în 
colțul vizitatorilor din camera lui Mason, căzând fierbinţi pe 
creștetul lui Mason și strălucind pe scalpul lui, expus de părul tot 
mai rar, tuns perie. 

Familia Verger înțelege ca nimeni alta lăcomia porcină, așa că 
Mason începu cu ceea ce voia Krendler pentru sine. Mason vorbi 


187 


din beznă, cu propoziţii punctate de acţiunea aparatului 
respirator. 

— N-am nevoie să-ți aud... toată platforma... De câţi bani e 
nevoie? 

Krendler voia să vorbească între patru ochi cu Mason, dar nu 
erau singuri în cameră. O siluetă cu umeri largi și musculatură 
înspăimântătoare se profila în faţa acvariului luminat slab. Ideea 
de a fi auzit de o gardă de corp îi provoca lui Krendler 
nervozitate. 

— Aş prefera să vorbim doar noi doi, te deranjează să-i spui 
dumnealui să plece? 

— Ea e sora mea, Margot. Poate să rămână. 

Margot ieși din întuneric, în foșnetul pantalonilor mulaţi. 

— O, îmi cer scuze, spuse Krendler ridicându-se pe jumătate. 

— Bună ziua, spuse ea. 

Dar în loc să accepte mâna întinsă a lui Krendler, Margot luă 
două nuci dintr-un castron de pe masă și, strângându-le în pumn 
până când pocniră zgomotos, se întoarse în fața acvariului unde 
probabil le mâncă. Krendler auzi cojile căzând pe podea. 

— Buun, să auzim, spuse Mason. 

— Ca să-l detronez pe Lowenstein din districtul douăzeci și 
șapte, minimum zece milioane de dolari. 

Krendler își încrucișă picioarele și privi undeva în beznă. Nu 
știa dacă Mason îl vede. 

— Am nevoie de suma asta doar pentru presă. Dar îţi 
garantez că-i vulnerabil. Sunt în măsură să știu. 

— Care-i chestia cu el? 

— Să spunem că are o comportare... 

— Zi pe șleau, e vorba de bani sau de curve? 

Krendler se simțea stânjenit să spună „curve” în faţa lui 
Margot, dar pe Mason nu părea să-l deranjeze. 

— E însurat și are o legătură de durată cu un judecător de la 
curtea de apel, care a decis în favoarea unora din sponsorii lui. 
Hotărârile sunt probabil coincidenţe, dar dacă televiziunea îl 
condamnă, n-am nevoie de mai mult. 

— E o femeie judecător? vru să știe Margot. 

Krendler încuviinţă cu capul. Neștiind dacă Mason l-a văzut, 
adăugă: 

— Da. O femeie. 


— Păcat, zise Mason. Ar fi fost și mai și dacă era poponar, nu-i 
așa, Margot? Totuși, Krendler, nu poţi răscoli rahatul cu mâinile 
tale. Nu poate porni de la tine. 

— Noi am conceput un plan care oferă alegătorilor... 

— Nu poţi să răscolești tu rahatul, repetă Mason. 

— Am să mă asigur că Comisia Disciplinară a Ministerului de 
Justiţie știe unde să caute, așa fel încât Lowenstein să nu mai 
aibă scăpare. Vrei să spui că mă poţi ajuta? 

— Te pot ajuta cu jumătate din sumă. 

— Cinci? 

— Hai să nu minimalizăm spunând simplu „cinci”. Hai să 
spunem, cu respectul cuvenit, cinci milioane de dolari. Domnul 
m-a binecuvântat cu banii ăștia. Și cu ei voi face voia Lui: îi 
capeți numai dacă Hannibal Lecter ajunge fără probleme în 
mâinile mele. 

Mason respiră de câteva ori. 

— Dacă se întâmplă așa, vei fi domnul congresmen Krendler 
pentru districtul douăzeci și șapte, și singurul lucru pe care ţi-l 
voi cere vreodată este să te opui Legii Sacrificării blânde a 
animalelor. Dacă FBI pune mâna pe Lecter, sau dacă poliţaii pun 
mâna pe el și scapă cu o injecție letală, hm, mi-a părut bine să 
te cunosc. 

— Nu pot face nimic dacă e prins de vreo jurisdicție locală. 
Sau dacă gașca lui Crawford dă de noroc și-l prinde; nu pot 
controla așa ceva. 

— In câte state unde pedeapsa cu moartea e în vigoare ar 
putea fi acuzat doctorul Lecter? întrebă Margot. 

Vocea ei era uscată, dar profundă, ca a lui Mason, din cauza 
hormonilor pe care îi luase. 

— Trei state, în fiecare acuzația fiind crimă cu premeditare, 
multiplă. 

— Dacă e arestat, vreau să fie acuzat la nivel statal, spuse 
Mason. Fără acuzaţii de răpire, fără încălcări ale drepturilor 
civile, fără amestecul poliţiei interstatale. Vreau să scape cu o 
condamnare pe viață, vreau să fie închis într-o închisoare de 
stat, nu într-o îngrăditură federală de maximă securitate. 

— Să întreb care-i motivul? 

— Doar dacă vrei să-ţi și spun. Nu e ceva sub incidenţa Legii 
privind sacrificarea blândă a animalelor, spuse Mason și chicoti. 


189 


Discuţia îl epuizase. Îi făcu semn lui Margot. Ea aduse un 
notes în lumină și citi însemnările pe care și le făcuse. 

— Vrem toate informaţiile pe care le obţii, și asta înainte să 
ajungă la Științe Comportamentale; vrem rapoartele de la 
Științe Comportamentale imediat ce sunt înaintate, și vrem 
codurile de acces la PECV și la Centrul Naţional de Informare 
Criminalistică. 

— Va trebui să folosești un telefon public de fiecare dată când 
accesezi PECV, spuse Krendler, adresându-și în continuare 
vorbele întunericului, ca și cum femeia n-ar fi fost acolo. Cum 
poţi face asta? 

— Eu pot, zise Margot. 

— Ea poate s-o facă, șopti Mason din beznă. Margot creează 
programe de antrenament pentru aparatele de forţă din sălile 
de gimnastică. E mica ei afacere, ca să nu fie nevoită să trăiască 
pe spinarea Fratelui. 

— FBl-ul are o rețea închisă și în parte codificată. Va trebui să 
accesaţi programul de la o adresă intermediară exact așa cum 
vă voi spune și să încărcaţi datele pe un computer portabil 
programat la Ministerul de Justiţie, spuse Krendler. Astfel, dacă 
PECV încearcă să vă pună pe urme o jucărioară de identificare, 
va ajunge la Justiţie. Cumpără un computer portabil cu viteză de 
lucru mare și cu un modem rapid, cu banii jos, de la un 
distribuitor cu vânzări mari, și nu expedia niciun fel de certificat 
de garanţie. Cumpără și o unitate zip. Nu intra pe Internet de pe 
computerul acela. O să am nevoie de el de azi pe mâine și-l 
vreau înapoi când aţi terminat. Vă mai caut eu. Bun, asta-i tot. 

Krendler se ridică și-și adună hârtiile. 

— Asta nu e chiar totul, domnule Krendler, spuse Mason. 
Lecter nu trebuie să iasă la iveală. Are bani cât să stea ascuns o 
veșnicie. 

— De unde are bani? întrebă Margot. 

— A avut în terapie psihiatrică vreo câţiva oameni foarte 
bogaţi și bătrâni, zise Krendler. l-a determinat să-i lase prin 
testament o grămadă de bani și acțiuni și le-a ascuns bine. 
Fiscul n-a izbutit să le dea de urmă. Au exhumat cadavrele a doi 
dintre binefăcătorii lui, să vadă dacă el i-a ucis, dar n-au găsit 
nimic. Examenul de toxine a ieșit negativ. 

— Prin urmare, n-o să fie prins în vreun jaf; are bani, conchise 
Mason. Va trebui să-l momim. Să te gândești cum. 


190 


— O să afle de unde a venit atacul din Florenţa, spuse 
Krendler. 

— De bună seamă. 

— Așa că o să-ți pună gând rău. 

— Nu cred, spuse Mason. Mă place aşa cum sunt. Să te 
gândeşti, Krendler. 

Mason începu să fredoneze. 

Paul Krendler, asistent adjunct al inspectorului general auzi 
doar fredonatul în timp ce ieși din cameră. Mason fredona 
imnuri deseori când punea ceva la cale. A; la îndemână cea mai 
bună momeală, Krendler, dar despre asta vom vorbi după ce vei 
face un depozit bancar incriminator, după ce ai să fii al meu. 


e Capitolul 45 


În camera lui Mason rămaseră doar fratele și sora. 

Lumină blândă și muzică. O muzică nord-africană, un fel de 
flaut și tobe. Margot șade pe canapea, cu capul în jos, coatele 
pe genunchi. Ar putea fi un aruncător de greutate odihnindu-se, 
sau un halterofil în sala de gimnastică, după antrenament. 
Respiră o idee mai repede ca aparatul lui Mason. 

Melodia se încheie și ea se ridică, merge la căpătâiul lui. 
Țiparul își scoate capul prin gaura din stânca artificială ca să 
vadă dacă din cerul lui unduios, argintiu o să plouă din nou cu 
crapi în seara asta. Vocea aspră a lui Margot e cât de moale 
poate fi: 

— Ești treaz? 

Într-o clipă, Mason fu prezent îndărătul ochiului mereu 
deschis. 

— Să fie momentul să vorbim despre... (pauză pentru 
respiraţie) ceea ce vrea Margot? Stai aici, pe genunchii Moșului. 

— Ştii bine ce vreau. 

— Spune-mi. 

— Judy și cu mine vrem să avem un copil. Vrem să avem un 
copil Verger, copilul nostru. 

— De ce nu cumpăraţi un copil chinez? Sunt mai ieftini ca 
purceii. 

— E un lucru bun, am putea s-o facem și pe asta. 


191 


— Ce zice testamentul tatei... Eventualului mostenitor, 
confirmat ca descendent al meu la Laboratoarele Cellmark sau 
în alt laborator similar prin teste ADN, îi va reveni întreaga mea 
avere la moartea. iubitului meu fiu, Mason. lubitul meu fiu, 
Mason. Ăsta-s eu. În lipsa unui moștenitor, unicul beneficiar va fi 
Convenția Baptistă din Sud, cu clauzele specifice privind 
Universitatea Bazlor din Waco, Texas. Chiar l-ai scos pe tata din 
pepeni cu chestia aia cu datul limbilor, Margot. 

— Poate n-ai să crezi, dar nu e vorba de bani; mă rog, e puţin 
și asta, dar tu nu vrei un moștenitor? Ar fi și moștenitorul tău, 
Mason. 

— De ce nu găsești un flăcău de treabă căruia să-i tragi un 
futai, Margot? Nu cred că nu știi cum. 

Muzica marocană crește din nou în intensitate, iar frazele 
obsedante ale flautului sună în urechile ei ca mânia. 

— Eu nu mai sunt bună de nimic. Ovarele mele s-au atrofiat 
cu toate porcăriile pe care le-am înghiţit. Și vreau ca Judy să fie 
implicată și ea. Ea vrea să poarte copilul. Mason, ai spus că dacă 
te ajut... mi-ai promis niște spermă. 

Degetele ca de păianjen ale lui Mason se mișcară. 

— Servește-te. Dacă mai există. 

— Mason, sunt toate șansele să mai ai încă spermatozoizi 
viabili, și am putea s-o recoltăm fără durere... 

— Să recoltați spermatozoizii mei viabil? S-ar zice că ai vorbit 
cu cineva. 

— Doar la clinica de fertilitate, totul e confidenţial. 

Chipul lui Margot se îmblânzi, chiar și în lumina rece a 
acvariului. 

— Am fi niște părinţi foarte buni, Mason; am făcut cursuri 
pentru îngrijirea copiilor, Judy provine dintr-o familie mare și 
înţelegătoare, și există un grup de suport pentru părinţii femei. 

— Când eram mici te pricepeai să mă faci să ejaculez. Țâșnea 
din mine ca din tun. Și încă al naibii de repede. 

— Tu m-ai făcut să sufăr când eram mică, Mason. M-ai rănit și 
mi-ai dislocat umărul - nici acum nu pot ridica mai mult de 
treizeci de kilograme cu stânga. 

— Dacă n-ai vrut să iei ciocolata... Am spus că mai vorbim 
despre asta, surioară, când treaba e încheiată. 

— Hai să facem testul acum, insistă Margot. Doctorul poate să 
ia o probă fără să te doară... 


192 


— Las-o baltă cu durerea, oricum nu simt nimic acolo jos. Ai 
putea s-o sugi până te învinețești, și nici măcar n-ar fi prima 
oară, numai că am pus deja pe câţiva să încerce și nu s-a 
întâmplat nimic. 

— Doctorul poate să recolteze fără durere o mostră, ca să 
vadă dacă ai spermatozoizi mobili. Judy face deja tratament 
pentru creșterea fertilităţii. Ţinem la zi graficul ciclului ei; sunt o 
mulţime de lucruri de făcut. 

— În tot acest timp n-am avut plăcerea s-o cunosc pe Judy. 
Cordell spune că-i crăcănată. De când sunteţi voi două un cuplu, 
Margot? 

— Cinci ani. 

— De ce n-o aduci aici? Am putea să... încercăm ceva, ca să 
zic așa. 

Tobele nord-americane se opriră cu o ultimă lovitură și lăsară 
o tăcere ţiuitoare în urechile lui Margot. 

— De ce nu te ocupi singurel de alianţa ta cu Ministerul de 
justiţie? spuse ea aproape de gaura unde ar fi trebuit să fie 
urechea lui. De ce nu încerci să intri într-o cabină telefonică 
împreună cu blestematul tău de calculator portabil? De ce 
numai plătești niște paraziți nenorociţi ca să-l prindă pe tipul 
care ţi-a făcut mutra biscuiţi pentru câini? A; spus că mă ajuti, 
Mason. 

— Am să te ajut. Trebuie doar să mă gândesc la momentul 
potrivit 

Margot sparse două nuci și lăsă cojile să cadă pe cearșaful lui 
Mason. 

— Nu te gândi prea mult, Zâmbăreţule. 

Pantalonii ei mulaţi fâșâiau ca un samovar când ea ieși din 
cameră. 


e Capitolul 46 


Ardelia Mapp gătea când avea chef, dar când gătea, rezultatul 
era extrem de gustos. Zestrea ei genetică era o combinaţie de 
jamaicană și populaţie neagră Gullah din statele sud-estice. In 
momentul de faţă pregătea pastramă de pui, scoțând sâmburii 
unui ardei iute scoțian pe care îl ţinea cu grijă de coadă. Refuza 


193 


să plătească mai mult pentru pui gata tranșați, așa că îi dădu de 
lucru lui Starling cu satârul și planșeta de tocat. 

— Dacă lași bucăţile întregi, condimentele n-o să le pătrundă 
la fel de bine cum ar face-o dacă le despici, explică ea, nu 
pentru prima oară. 

Luă satârul și despică un spate cu atâta forţă că de șorţ i se 
prinseră așchii de os. 

— Uite, așa. Ce faci, de ce arunci gâturile alea? Pune 
frumuseţea aia înapoi aici. 

Un minut mai târziu: 

— Am fost la oficiul poștal azi. l-am trimis mamei pantofii. 

— Și eu am fost la poștă, puteam să-i duc eu. 

— Ai auzit ceva la poștă? 

— Nt. 

Mapp încuviință, deloc surprinsă. 

— Bârfele zic că ți se supraveghează corespondenta. 

— Cine? 

— Directivă confidențială de la Inspectorul poștal. Nu știai, 
așa-i? 

— Nu. 

— Atunci descoperă pe altă cale, trebuie să-mi protejez 
amicul de la poștă. 

— Bine. 

Starling puse jos satârul o clipă. 

— lisuse. 

Starling fusese la ghișeul de la poștă și cumpărase timbre; nu 
citise nimic pe chipurile impenetrabile ale funcţionarelor 
ocupate, majoritatea negrese, dintre care le cunoștea pe mai 
multe. Evident, cineva voia s-o ajute, dar însemna să-și asume 
un risc mare, incluzând acuzaţii penale și periclitarea pensiei. 
Evident, cineva avea mai multă încredere în Ardelia decât în 
Starling. Pe lângă anxietate, Starling simţi o tresărire de bucurie 
la gândul că se află în grațiile „liniei fierbinţi” afro-americane. 
Poate că asta exprima opinia neexprimată că a împușcat-o pe 
Evelda Drumgo în legitimă apărare. 

— Acuma ia legătura aia de ceapă verde și toac-o mărunt cu 
coada cuţitului, Toci și cozile, o instrui Ardelia. 

După ce termină munca de ajutor de bucătar, Starling se 
spălă pe mâini și intră în ordinea absolută a sufrageriei Ardeliei, 


194 


unde se așeză. Ardelia veni și ea după câteva minute, 
ștergându-se pe mâini cu un prosop de vase. 

— Ce mama dracului mai e și rahatul ăsta? zise ea. 

Aveau obiceiul să înjure pe săturate înainte să abordeze un 
subiect cu adevărat sumbru, obicei care înlocuia, la sfârșit de 
secol, fluieratul în beznă. 

— Să fiu a mamii naibii dacă știu, răspunse Starling. Cine-i 
jigodia care se uită în scrisorile mele, asta-i chestia. 

— Tipii mei pot merge doar până la nivelul birourilor de 
detectivi particulari. 

— Nu-i vorba de raid, nu-i vorba de Evelda. Dacă-mi 
supraveghează corespondenţa, trebuie să fie legat de doctorul 
Lecter. 

— Ai predat absolut tot, fiecare afurisită de chestie pe care ți- 
a trimis-o. L-ai informat pe Crawford despre toate. 

— Asta-i al dracu' de adevărat. Dacă mă verifică Biroul pentru 
Responsabilitate Profesională a FBI, cred că pot să aflu. Dacă e 
cel al Justiţiei, nu știu. 

Ministerul de Justiţie și subsidiarul său, FBI au fiecare propriul 
Birou pentru Responsabilitate Profesională; cele două 
cooperează, teoretic, dar uneori se ciocnesc. Astfel de conflicte 
sunt cunoscute pe plan intern drept concursuri de „udat gardul”, 
iar agenţii prinși la mijloc se îneacă uneori. Pe lângă asta, 
inspectorul general de la Justiţie, numit pe criterii politice, poate 
să intervină oricând și să preia un caz delicat. 

— Dacă știu ceva ce Hannibal Lecter pune la cale, dacă cred 
că e pe aproape, trebuie să te anunțe, ca să iei măsuri de 
protecție. Starling, ţi se întâmplă vreodată... să-l simţi în 
preajma ta? 

Starling clătină din cap. 

— Nu prea-mi fac griji din pricina lui. Nu în felul ăsta. Trece 
mult timp fără să mă gândesc o clipă măcar la asta. Ştii senzaţia 
aia ca de plumb, senzaţia aia cenușie, de greutate în piept, când 
ţi-e groază de ceva? N-am simţit-o niciodată. Cred că aș ști dacă 
aș avea o problemă. 

— Ce-ai face, Starling? Ce-ai face dacă l-ai vedea în faţa ta? 
Așa, pe neașteptate? Te-ai gândit vreodată? L-ai soma? 

— Pe cât de repede mi-aş putea mișca fundul, i-aș soma 
fundul nenorocit 

Ardelia râse. 


— Și după aia? 

Zâmbetul lui Starling dispăru. 

— Asta ar depinde de el. 

— Ai putea să-l împuști? 

— Ca să-mi pastrez eu fundul neatins?  Glumești? 
Dumnezeule, sper ca asta să nu se întâmple niciodată, Ardelia. 
Aș fi bucuroasă să fie arestat din nou fără ca nimeni să nu mai 
fie rănit, nici chiar el. Dar, să-ţi spun o treabă: uneori mă 
gândesc că dacă va fi vreodată încolţit, aș vrea să merg eu să-l 
arestez. 

— Să nu mai spui asta niciodată. 

— Cu mine ar avea mai multe șanse să scape cu viaţă. Eu nu 
l-aș împușca fiindcă mă tem de el. Nu e vârcolac. Totul ar 
depinde de el. 

— Te temi de el? Ar fi bine să te temi suficient de tare. 

— Ştii ce e de temut, Ardelia? E de temut când cineva îţi 
spune adevărul. Aș vrea să văd că scapă de injecție. Dacă 
reușește și e închis în vreun ospiciu, există suficient interes 
academic față de el ca să-i asigure un tratament destul de bun. 
Dacă ar fi fost la răcoare, i-aș mulțumi pentru scrisoare. Nu poţi 
ucide un om suficient de nebun ca să spună adevărul. 

— Există un motiv pentru care cineva îţi supraveghează 
corespondenţa. Au obţinut un ordin judecătoresc care se află 
acum undeva, pus bine. Încă nu suntem puse sub supraveghere, 
altfel ne-am fi dat seama. Dar n-aș spune că posibil ca javrele 
alea să știe că el e pe-aproape și să nu-ţi spună. Ai grijă mâine. 

— Crawford ne-ar fi spus. Nu pot să adune prea multe 
împotriva lui Lecter fără să-l informeze și pe el. 

— Jack Crawford e de domeniul trecutului, Starling. În privinţa 
lui nu prea ești la curent. Și dacă adună ceva împotriva ta? 
Pentru că ai limbă ascuţită, pentru că nu l-ai lăsat pe Krendler să 
ți se strecoare sub fustă? Dacă cineva vrea să te facă praf? Hei, 
acuma chiar vorbesc serios că trebuie să-mi protejez sursa. 

— Am putea să facem ceva pentru amicul tău de la poștă? 
Trebuie să facem ceva? 

— Da' cine crezi că vine la cină? 

— Bine lucrat, Ardelia! Stai niţel, credeam că eu vin la cină. 

— Poţi să iei o porţie acasă, la pachet. 

— Mulţam. 

— N-ai pentru ce, fetițo. La drept vorbind e plăcerea mea. 


e Capitolul 47 


Starling era încă micuță când s-a mutat dintr-o casă de 
scânduri care gemea în vânt, în clădirea solidă de cărămidă 
roșie a Orfelinatului Luteran. 

Cea mai prăpădită locuință familială din copilăria ei scurtă 
avusese o bucătărie caldă, unde împărțea portocale cu tatăl ei. 
Dar moartea știe unde sunt căsuțele de felul acesta, unde 
trăiesc oameni care fac munci periculoase pentru nu prea mulţi 
bani. Tatăl iei a plecat din această casă în camioneta lui veche, 
în raidul acela de noapte care l-a ucis. 

Starling a fugit din casa ei adoptivă pe un cal crescut pentru 
sacrificare, în vreme ce familia ei adoptivă tăia mieii, și a găsit 
un fel de refugiu în Orfelinatul Luteran. Structurile instituţionale, 
mari și solide, au făcut-o încă de atunci să se simtă în siguranţă. 
Poate că luteranii nu erau prea darnici cu căldura sufletească și 
cu portocalele, dar în același timp prea darnici cu predicile, însă 
regulile erau reguli, iar dacă le înţelegeai, totul era bine. 

Atâta timp cât înfruntarea dificultăţilor consta în competiţii 
impersonale sau în acţiuni de stradă, ea știa că poate să-și 
câștige siguranţa. Dar Starling nu era deloc dăruită pentru 
intrigile instituţionale. 

Acum, ieșind din vechiul ei Mustang, la acest început de zi, 
fațada înaltă a clădirii Quantico nu mai era marele piept de 
cărămidă la care să-și găsească refugiul. Prin aerul dens de 
deasupra parcării, chiar și ușile de la intrare păreau șui. 

Ar fi vrut să-l vadă pe Jack Crawford, dar nu mai avea când. 
Filmările la Hogan's Alley erau programate să înceapă imediat 
ce soarele se ridica destul de mult. 

Ancheta masacrului de la pescăria Feliciana necesita 
reconstituirea filmată, făcută pe poligonul de tragere Hogan's 
Alley de la Quantico, în care să se expliciteze fiecare 
împușcătură, fiecare traiectorie. 

Starling trebuia să-și joace rolul. Duba „civilă” pe care o 
folosiseră era cea originală, lipită cu bandă adezivă, nevopsită, 
arătând ultimele găuri de gloanţe. O dată, apoi încă o dată și 
încă o dată, ieșiră grămadă din duba veche; de fiecare dată, 
agentul care juca rolul lui John Brigham cădea cu faţa în jos, iar 


197 


cel care-l interpreta pe Burke se zvârcolea pe pământ. Procesul, 
folosind gloanţe oarbe, zgomotoase, o epuiză. 

Terminară la jumătatea după-amiezei. 

Starling își lăsă echipamentul SWAT și-l găsi pe Jack Crawford 
în biroul său. 

Reîncepuse să-l numească „domnul Crawford”, iar el părea tot 
mai distrat și mai distant faţă de toți. 

— Vrei o aspirină, Starling? o întrebă când o văzu în ușa 
biroului său. 

Crawford lua mai multe medicamente pe parcursul zilei. Mai 
lua Gingko Biloba, Saw Palmetto, St. John's Wort și aspirină 
pentru copii. Le lua într-o anumită ordine din palmă, dând capul 
pe spate ca și cum ar fi băut un pahar de tărie. 

În ultimele săptămâni începuse să-și agaţe în cuierul din birou 
haina de la costum și lua pe el un pulover pe care i-l împletise 
răposata lui soţie, Bella. Acum arăta cu mult mai bătrân decât 
își amintea să fi arătat tatăl ei. 

— Domnule Crawford, o parte din corespondenţă îmi e 
deschisă. Nu se pricep prea bine. Pare că desfac plicurile 
deasupra unei oale în clocot. 

— Corespondenţa îţi e supravegheată de când ţi-a scris 
Lecter. 

— Nu făceau decât să verifice pachetele cu fluoroscopul. N- 
aveam nimic împotrivă, dar corespondența personală mi-o pot 
citi singură. Nimeni nu mi-a suflat o vorbă. 

— Nu e Biroul nostru pentru responsabilitate profesională. 

— Nu e nici adjunctul Dawg, domnule Crawford, e cineva 
suficient de sus ca să obţină un mandat de interceptare de tip 3. 

— Dar pare o treabă de amatori? 

Ea tăcu timp suficient pentru ca el să adauge: 

— Mai bine că ai observat astfel, nu, Starling? 

— Da, domnule. 

El ţuguie buzele și încuviinţă. 

— Am să mă interesez. 

Își aranjă flacoanele de medicamente în sertarul de sus al 
biroului. 

— Am să vorbesc cu Carl Schirmer de la Justiţie, și-o să 
lămurim treaba asta. 


Schirmer era scos pe linia moartă. Bârfa spunea că se va 
pensiona la sfârșitul anului; toţi prietenii lui Crawford ieșeau la 
pensie. 

— Mulţumesc, domnule. 

— E cineva promiţător prin clasele de viitori polițiști la care le 
predai? Vreunul cu care ar trebui să stea de vorbă cei de la 
Recrutări? 

— La medicină legală, nu știu încă - sunt timizi în faţa mea la 
crimele sexuale. Dar sunt vreo doi trăgători buni. 

— Din ăștia avem suficienţi. 

O privi fugitiv. 

— Nu mă refeream la tine. 

e 

La sfârșitul zilei în care a repetat scena morţii lui, Starling se 
duse la mormântul lui John Brigham de la Cimitirul Naţional 
Arlington. 

Puse mâna pe piatra funerară, încă zgrunţuroasă de la daltă. 
Brusc, simţi pe buze senzaţia distinctă pe care a avut-o când i-a 
sărutat fruntea, rece ca marmura și cu granule de pudră, ultima 
oară când s-a dus la căpătâiul lui și i-a pus în mână, sub mănușa 
albă, propria ei medalie de campioană la luptă cu pistolul. 

Acum frunzele cădeau în Arlington și se așterneau pe pământ. 
Starling, cu mâna pe piatra funerară a lui John Brigham, privind 
peste hectarele acoperite de morminte, se întrebă câţi oameni 
ca el și-au pierdut viața din cauza prostiei, egoismului și 
târguielilor unor bătrâni obosiţi. 

Indiferent dacă crezi sau nu în Dumnezeu, dacă ești războinic, 
Arlington e un loc sacru, iar tragedia nu este să mori, ci să mori 
degeaba. 

Simţea între ea și Brigham o legătură care nu era mai puţin 
puternică pentru că n-au fost niciodată amanți. Ingenuncheată 
lângă piatra lui funerară, își aminti. El a întrebat-o ceva, cu 
blândeţe, și ea a răspuns „nu”, iar pe urmă el a întrebat-o dacă 
pot fi prieteni, și vorbea serios, iar ea a spus „da”, și vorbea 
serios. 

Îngenunchind în Arlington, se gândi la mormântul tatălui ei, 
de departe. Nu mai fusese acolo de la absolvirea colegiului, 
prima în clasa ei, și s-a dus la mormântul lui să-i spună. Se 
întrebă dacă sosise vremea să se întoarcă. 


Apusul soarelui printre crengile negre ale copacilor din 
Arlington era la fel de portocaliu ca și portocala pe care o 
împărțise cu tatăl ei. Sunetul cornului în depărtare o cutremură. 
Piatra de mormânt era rece sub mâna ei. 


e Capitolul 48 


ÎI putem vedea prin aburii respirației: un punct strălucitor pe 
cerul senin al nopţii deasupra Noilor Teritorii, deasupra lui Orion, 
apoi trecând încet dincolo de el. Un Boeing 747 deplasându-se 
spre vest, înfruntând un vânt ce bătea din faţă cu o sută de mile 
pe oră. 

La clasa a doua, cu care călătoresc turiștii excursiilor în 
circuit, cei cincizeci și doi de membri ai Old World Fantasy, un 
tur prin unsprezece ţări în șaptesprezece zile, se întorc la Detroit 
și Windsor, Canada. Spaţiul pentru umeri este de cincizeci de 
centimetri. Spaţiul pentru șolduri, între cotiere, e de cincizeci de 
centimetri. Cu cinci centimetri mai mult decât avea la dispoziţie 
un sclav odinioară. 

Pasagerii primesc ca hrană resturi transformate în sandvișuri 
reci ca gheaţa cu carne lunecoasă și brânzeturi prelucrate, și 
respiră gazele și exhalaţiile altora în aerul re-procesat economic, 
o variantă a principiului adăpării animalelor cu excremente 
fermentate, introdus de negustorii de vite și porci în anii 
cincizeci. 

Doctorul Lecter se află în mijlocul compartimentului de clasa a 
doua, pe rândul din mijloc, având de ambele părți copii, iar la 
capătul rândului o femeie cu un sugar în braţe. După atâţia ani 
petrecuți în celule de închisoare și cămăși de forță, doctorului 
Lecter nu-i place spaţiul limitat. Un joc computerizat aflat în 
poala băieţelului de lângă el cârâie necontenit. 

Ca mulți alţii răspândiţi pe cele mai ieftine locuri, doctorul 
Lecter poartă o insignă galbenă având desenată o figură 
zâmbitoare, pe care scrie cu litere mari, roșii CAN-AM TOURS, și, 
la fel ca și ceilalți turiști, poartă un trening. Al lui are însemnele 
echipei de hochei Toronto Maple Leafs. Pe sub haine, prinsă de 
corp se află o cantitate considerabilă de bani. 


200 


Doctorul Lecter s-a alăturat grupului de turiști cu trei zile în 
urmă, cumpărându-și locul de la un agent din Paris care se 
ocupa de anulările de ultimă oră pe caz de boală. Bărbatul care 
ar fi trebuit să se afle pe acest loc pornise spre casă, în Canada 
într-un sicriu, după ce inima sa a cedat pe când urca Domul 
Sfântului Petru. 

După sosirea la Detroit, doctorul Lecter trebuie să treacă prin 
vamă și pe la controlul pașapoartelor. Poate fi sigur că ofiţerii de 
securitate și cei de la imigrări de pe toate aeroporturile 
importante din emisfera vestică au fost alertate și puse în temă 
în privinţa lui. Dacă fotografia lui nu se află lipită pe perete în 
biroul de control al pașapoartelor, atunci precis așteaptă ca 
noutate de ultimă oră în fiecare computer de la vamă și imigrări. 

In această situaţie, se gândește el, s-ar putea să se bucure 
totuși de un noroc: fotografiile folosite de autorităţi ar putea fi 
cele ale vechii sale înfățișări. Paşaportul fals folosit de el pentru 
intrarea în Italia nu avea un dosar care să-i corespundă, în ţara 
de origine, care să furnizeze înfățișarea lui actuală. În Italia, 
Rinaldo Pazzi încercase să-și facă viaţa mai ușoară și să-l 
mulțumească pe Mason Verger luând dosarul poliţiei, inclusiv 
fotografia și negativul folosite pentru permesso di soggiorno și 
permisul de muncă al doctorului Fell. Doctorul Lecter le găsise în 
servieta lui Pazzi și le distrusese. 

Cu excepția cazului în care Pazzi l-ar fi fotografiat pe doctorul 
Fell în taină, exista o șansă reală ca nicio imagine a noului chip 
al doctorului Lecter să nu existe în lume. Nu este prea diferit de 
vechea înfățișare - puţin colagen adăugat în jurul nasului și pe 
obraji, altă culoare a părului, ochelari, dar e suficient de diferit 
dacă nu se atrage atenţia asupra lui. Pentru cicatricea de pe 
dosul mâinii, găsise o loţiune persistentă și un agent de 
bronzare. 

Se așteaptă ca la Aeroportul Metropolitan Detroit, Serviciul de 
Imigrări să-i împartă pe noii sosiți în două categorii: cei cu 
pașapoarte americane și cei cu pașapoarte de altă provenienţă. 
Alesese un oraș de frontieră pentru ca șirul celor cu alte 
pașapoarte să fie gros. Avionul e plin de canadieni. Doctorul 
Lecter crede că poate să treacă o dată cu turma, atâta timp cât 
turma îl acceptă. A făcut turul câtorva monumente istorice și 
galerii de artă cu acești turiști, a călătorit în cloaca acestui avion 


201 


împreună cu ei, dar există niște limite: nu poate să mănânce 
împreună cu ei lăturile oferite de această linie aeriană. 

Obosiţi, cu bășici la picioare, sătui de hainele și de tovarășii 
lor de drum, turiștii scurmă în pungile cu mâncare și scot din 
sandvișuri foile de salată, înnegrite de frig. 

Doctorul Lecter, nevrând să atragă atenţia asupra lui, 
așteaptă până când ceilalți pasageri și-au consumat gustarea 
jalnică, așteaptă până după ce merg la toaletă și majoritatea 
adorm. La distanţă, în faţă, e proiectat pe ecran un film vechi. El 
încă mai așteaptă, cu răbdarea unui șarpe. Lângă el, băieţelul a 
adormit peste jocul electronic. Pretutindeni în avionul pântecos, 
lămpile de citit se sting. 

Atunci și numai atunci, furișând o privire în jur, doctorul 
Lecter își scoate de sub scaunul din față merindea aflată într-o 
cutie galbenă cu ornamente cafenii de la Fauchon, un restaurant 
din Paris. Este legată cu două panglici de mătase în culori 
complementare. Doctorul Lecter s-a aprovizionat cu pate de fois 
gras cu trufe, răspândind o aromă minunată, și smochine de 
Anatolia din ale căror lujere tăiate încă mai picură suc dulce. Are 
și o sticlă mică din coniacul pe care îl preferă, St. Estephe. 
Panglica de mătase cade cu o șoaptă slabă. 

Doctorul Lecter e pe punctul de a savura o smochină, o ţine în 
dreptul buzelor, nările lui freamătă de aroma fructului, 
nehotărât dacă să bage în gură smochina întreagă, dintr-o 
singură mușcătură savuroasă, sau doar jumătate când jocul 
electronic de lângă el scoate un bip. Apoi încă unul. Fără să 
întoarcă deloc capul, doctorul ascunde smochina și se uită la 
copilul de lângă el. Aroma de trufe, ficat și coniac se ridică din 
cutia deschisă. 

Băiețelul adulmecă aerul. Ochii lui mici, strălucitori ca și cei ai 
rozătoarelor alunecă lateral, spre mâncarea doctorului Lecter. 
Vorbește cu vocea pătrunzătoare a copiilor care trebuie să 
concureze cu cel puţin un frate pentru atenţia și afecțiunea 
părinţilor 

— Hei, domnule. Hei, domnule. 

N-are de gând să se oprească. 

— Ce dorești? 

— Asta-i unul din meniurile alea speciale? 

— Nu. 

— Și-atunci ce ai acolo? 


Copilul întoarse fața în sus, spre doctorul Lecter, plină de 
persuasiune. 

— Îmi dai să gust? 

— Aș vrea să-ţi dau, replică doctorul Lecter observând că 
dedesubtul capului mare al copilului se află un gât subţire, dar 
n-o să-ți placă. E ficat. 

— Ficat! Grozav! Mama n-o să zică nimic. Maaamaaaa! 

Un copil anormal, căruia îi place ficatul și care ori scâncește, 
ori urlă. 

Femeia cu sugarul în braţe de la capătul rândului se trezi cu o 
tresărire. 

Călătorii din rândul din faţă, cu scaunele înclinate pe spate 
atât de mult încât doctorul Lecter le poate mirosi părul, se uită 
în urmă prin spaţiul liber dintre scaune. 

— Unii mai vor să și doarmă. 

— Maaaamaa, pot să gust un pic din sanvișul lui? 

Sugarul din poala Mamei se trezi și începu să plângă. Mama 
introduse un deget în spatele scutecului, ieși de-acolo fără vreun 
rezultat și dădu copilului o suzetă. 

— Ce încercați să-i dați, domnule? 

— Ficat, doamnă, spuse doctorul Lecter cât mai liniștit cu 
putinţă. Nu i-am dat... 

— Ficat, preferatul meu, vreau, a spus că pot să gust... 

Copilul lungi ultimul cuvânt într-o văicăreală pătrunzătoare. 

— Domnule, dacă-i daţi ceva copilului meu, vreţi să-mi 
arătați? 

Stewardesa, cu fața umflată în urma aţipelii întrerupte, se opri 
lângă scaunul femeii în vreme ce pruncul urla. 

— Aveţi vreo problemă? Să vă aduc ceva? Să vă încălzesc un 
biberon? 

Femeia scoase o sticlă pentru sugari și o dădu stewardesei. 
Aprinse lumina de lectură din dreptul ei și, în timp ce căuta un 
biberon, îi strigă doctorului Lecter: 

— Vreţi să-mi arataţi? Dacă-i oferiţi ceva copilului meu, vreau 
să văd ce e. Nu vă supăraţi, dar are o burtică delicată. 

E ceva la ordinea zilei să ne lăsăm copiii la grădiniţă printre 
străini. În același timp, vinovăția ne face să ne arătăm paranoici 
în privinţa străinilor și să ne facem copiii să se teamă de ei. In 
astfel de vremuri, un monstru autentic trebuie să se ferească de 


203 


așa ceva, chiar și un monstru pe care copiii îl lasă indiferent, 
cum e doctorul Lecter. 

Îi dădu femeii cutia sa de la Fauchon. 

— Hei, frumoasă pâine, spuse ea împungând pâinea cu 
degetul cu care verificase scutecele... 

— Doamnă, puteţi s-o păstraţi. 

— Băutura nu-mi trebuie, continuă femeia privind în jur să 
vadă dacă râde cineva de gluma ei. Nu știam că te lasă să-ți 
aduci băutura ta în avion. E whisky? E permis să-l bei în avion? 
Cred că panglica asta o iau eu, dacă nu vă trebuie. 

— Domnule, nu puteţi deschide această băutură alcoolică în 
avion, zise stewardesa. O ţin eu până aterizăm, și o puteți 
recupera la poartă. 

— Desigur. Mulţumesc foarte mult, răspunse doctorul Lecter. 

Doctorul Lecter poate să domine ceea ce se află în jurul lui. 
Poate să facă totul să dispară. Țiuitul jocului electronic, 
sforăiturile și râgâiturile erau un fleac pe lângă urletele de iad 
din sectorul criminalilor violenţi. Scaunul nu era mai strâmt 
decât o cămașă de forță. Așa cum făcuse de atâtea ori în celula 
sa, doctorul Lecter dădu capul pe spate, închise ochii și se 
retrase în liniștea palatului minţii sale, un loc al frumuseții în cea 
mai mare parte. 

Pentru acest interval de timp scurt, cilindrul metalic care se 
îndrepta vuind spre est împotriva vântului purtă în el un palat cu 
o mie de încăperi. 

Așa cum l-am vizitat pe doctorul Lecter în Palatul familiei 
Capponi, la fel vom merge și acum, împreună cu el, în palatul 
minţii sale. 

Foaierul este Capela Normandă din Palermo, severă, 
frumoasă și atemporală, singurul lucru care amintește că există 
moarte fiind craniul sculptat în pardoseală. Cu excepţia cazurilor 
când se grăbește foarte tare să recupereze informaţii din palat, 
doctorul Lecter se oprește adesea aici; se oprește și acum, ca să 
admire capela. Dincolo de ea, depărtată și complexă, luminată 
și întunecoasă, este structura vastă creată de doctorul Lecter. 

Palatul memoriei era un sistem mnezic bine cunoscut vechilor 
învăţaţi; în ele s-au păstrat multe informaţii în Evul întunecat, 
când vandalii ardeau cărțile. Aidoma învăţaţilor dinaintea lui, 
doctorul Lecter depozitase o cantitate imensă de informaţii în 
obiectele din cele o mie de încăperi ale sale, dar, spre deosebire 


204 


de antici, doctorul Lecter conferise și o a doua menire palatului 
său: uneori trăiește în el. Aici și-a petrecut ani întregi printre 
colecțiile sale desăvârșite, în timp ce trupul lui stătea legat într- 
o celulă din sectorul criminalilor violenți, în jurul lui urletele 
făcând gratiile să vibreze ca o orchestră a iadului. 

Palatul lui Hannibal Lecter este vast, chiar și după standardele 
medievale. Transplantat în lumea reală, ar rivaliza cu Palatul 
Topkapi din Istanbul ca mărime și complexitate. 

ÎI ajungem din urmă în timp ce pașii repezi ai minţii lui trec 
din foaier în Marea Sală a Anotimpurilor. Palatul este construit 
conform regulilor descoperite de Simonide din Ceos și 
dezvoltate de Cicero patru sute de ani mai târziu; e aerisit, cu 
plafoane înalte, mobilat cu obiecte și tablouri vii, izbitoare, 
uneori șocante și absurde, și adesea frumoase. Exponatele sunt 
bine spaţiate și bine luminate, ca și cele ale unui mare muzeu. 
Dar zidurile nu au culorile neutre ale unor ziduri de muzeu. Ca și 
Giotto, doctorul Lecter a acoperit pereţii minţii sale cu fresce. 

El s-a decis să ia adresa de acasă a lui Clarice Starling câtă 
vreme se află în palat, dar nu se grăbește, așa că se oprește la 
baza unei scări mari, unde se află bronzurile Riace. Acești mari 
războinici de bronz atribuiţi lui Fidias, apăruţi de pe fundul 
oceanului în epoca noastră, sunt piesa centrală a unui spațiu 
acoperit de fresce unde se pot depăna toate operele lui Homer 
și Sofocles. 

Doctorul Lecter ar putea să determine chipurile de bronz să 
recite din Meleagru, dacă ar vrea, dar astăzi nu vrea decât să le 
privească. 

O mie de încăperi, kilometri de coridoare, sute de fapte legate 
de fiecare obiect din fiecare încăpere, o recreere plăcută care-l 
așteaptă pe doctorul Lecter ori de câte ori alege să se retragă 
aici. 

Dar și noi, și doctorul știm: în camerele secrete ale inimilor și 
minţilor noastre pândește primejdia. Nu toate încăperile sunt 
plăcute, luminoase și spaţioase. În pardoseala minţii noastre se 
află trape, precum cele din pardoseala unei cetăţi medievale, iar 
dedesubtul lor sunt subteranele puturoase, numite „oubliette”, 
de la „uitare”, celule conice în stânca solidă, cu trape deasupra. 
De acolo, nimic nu iese ca să ne liniștească. O zguduitură, o 
trădare a îngerilor noștri păzitori, și scânteile amintirii aprind 
gazele toxice - lucruri ascunse acolo ani la rând răbufnesc, gata 


205 


să explodeze în durere și să ne împingă spre gesturi 
periculoase... 

Temători și miraţi, îl urmăm în vreme ce el înaintează cu pași 
agili și ușori pe coridorul creat de el însuși, simțind apăsarea 
prezenţei marilor sculpturi și lumina tablourilor. 

Drumul lui duce spre dreapta, pe lângă un bust al lui Pliniu, 
apoi pe scări în sus spre Sala Adreselor, o încăpere mărginită de 
statui și picturi într-o ordine fixă, cu spaţii mari între ele și bine 
luminate, așa cum recomandă Cicero. 

Ah... A treia nișă din dreapta ușii e dominată de o pictură 
înfăţișându-l pe Sf. Francisc hrănind un graur cu un fluture de 
noapte. Pe pardoseala din dreptul tabloului se află, pictat pe 
marmură în mărime naturală, următoarea scenă: o paradă în 
Cimitirul Naţional Arlington avându-l în frunte pe lisus, la vârsta 
de treizeci și trei de ani, la volanul unei camionete Ford Model T 
producţie 1927; în partea din spate a camionetei, J. Edgar 
Hoover stă în picioare îmbrăcat într-o fustiță de balerină, făcând 
semne cu mâna unei mulţimi invizibile. În urma lui mărșăluiește 
Clarice Starling având pe umăr o pușcă Enfield de calibrul .308. 

Doctorul Lecter pare bucuros s-o vadă pe Starling. Cu mult 
timp în urmă, a obţinut adresa de acasă a lui Starling de la 
Asociaţia Absolvenţilor Universităţii Virginia. A depozitat adresa 
în acest tablou și acum, pentru propria sa plăcere, recheamă 
numele și numărul străzii unde locuiește Starling: 

3327 Tindal 

Arlington, VA 22308 

Doctorul Lecter se poate deplasa pe coridoarele vaste ale 
palatului memoriei sale cu o viteză nefirească. Cu reflexele și 
forța sa, cu puterea de percepere și viteza minţii, doctorul 
Lecter e bine înarmat împotriva lumii fizice. Dar există în 
adâncul fiinţei sale locuri unde nu se află în siguranță, unde 
regulilor lui Cicero privind logica, spaţiile ordonate și lumina nu 
se aplică... 

Se hotărăște să-și viziteze colecția de ţesături vechi. Vrea să 
revadă un text al lui Ovidiu despre uleiurile aromatice faciale, 
text atașat ţesăturilor, pentru o scrisoare pe care vrea să i-o 
trimită lui Mason Verger. 

Porneşte pe un chilim cu țesătură plată, interesantă, spre sala 
razboaielor de ţesut și a textilelor. 


206 


În lumea avionului 747, capul doctorului Lecter stă sprijinit de 
tetieră, iar ochii sunt închiși. Capul i se clatină ușor din pricina 
turbulențelor care scutură avionul. 

La capătul rândului, bebelușul și-a terminat biberonul și n-a 
adormit încă. | se înroșește fața. Mama simte trupușorul 
încordându-se în pătură, apoi relaxându-se. Ce s-a întâmplat, e 
evident. Nu are nevoie să bage degetul în scutec. Cineva de pe 
rândul din faţă mormăie: „Sfinte Sisoe!” 

La duhoarea stătută de sală de sport a avionului se adaugă 
încă un strat de mirosuri. Băieţelul așezat lângă doctorul Lecter, 
imun la obiceiurile sugarului, mănâncă mai departe meniul de la 
Fauchon. 

Dedesubtul palatului memoriei, trapele se deschid brusc, iar 
subteranele își cască duhoarea fantomatică... 

Puține animale au reușit să supraviețuiască focurilor de 
artilerie și mitralieră ale bătăliei care i-a ucis lui Hannibal Lecter 
părinții și a distrus pădurea vastă de pe moșia lor. 

Gașca amestecată de dezertori care foloseau cabana de 
vânătoare izolată mâncau ce se găsea. O dată au găsit o 
nefericită căprioară mică, slabă, cu o săgeată în ea, care reușise 
să descopere niște hrană sub zăpadă și să supraviețuiască. Au 
mânat-o în tabără, ca să nu fie nevoie s-o care. 

Hannibal Lecter, care avea pe atunci șase ani, a urmărit 
printr-o crăpătură între scândurile hambarului cum au adus-o; 
vietatea se smucea și-și sucea capul încercând să scape de latul 
răsucit în jurul gâtului. Nu voiau s-o împuște, așa că până la 
urmă au reușit s-o pună la pământ și să-i taie gâtul cu un topor, 
înjurându-se unii pe altii în mai multe limbi să aducă un vas 
înainte să se scurgă tot sângele în pământ. 

Nu era prea multă carne pe căprioara cea mică, astfel că 
după două zile, poate trei, dezertorii, în mantalele lor lungi, cu 
respirație puturoasă, aburită, veniră de la cabana de vânătoare 
prin zăpadă să aleagă din nou unul din copiii ghemuiți în paie. 
Niciunul din ei nu înghețase, așa că au luat unul viu. 

Au pipăit coapsa lui Hannibal Lecter, apoi brațul și pieptul, și- 
n locul lui au ales-o pe sora lui, Mischa, și au luat-o de acolo. Ca 
să se joace, au spus. Niciunul din cei luati „la joacă" nu se mai 
întorcea. 


Hannibal se agăță de Mischa din toate puterile, se agătă de 
Mischa cu strânsoarea lui vânjoasă până când ei au trântit ușa 
grea a hambarului peste el, amețindu-l și fracturându-i brațul. 

Au târât-o prin zăpada încă pătată cu sângele căprioarei. 

El s-a rugat fierbinte s-o mai vadă pe Mischa din nou; 
rugăciunea i-a absorbit mintea de șase ani, dar n-a acoperit 
sunetul toporului. Rugăciunea lui de a o mai vedea pe Mischa n- 
a rămas cu totul fără răspuns - a văzut, într-adevăr, câțiva dinți 
de lapte ai lui Misch în latrina puturoasă pe care o foloseau cei 
ce-l țineau captiv, între cabana unde dormeau și hambarul unde 
tineau în viață copiii care constituiau modalitatea lor de 
subzistență în 1944, după prăbușirea Frontului de Est. 

De la acest răspuns partial la rugăciunea sa, Hannibal Lecter 
nu și-a mai pierdut vremea gândindu-se la vreo divinitate, decât 
pentru a recunoaște că propriile sale acte carnivore modeste 
pălesc fată de cele ale lui Dumnezeu, a cărui ironie e inegalabilă 
și a cărui răutate gratuită e nemăsurată. 

e 

În avionul ce se zdruncină, doctorul Lecter, cu capul lovindu- 
se ușor de tetieră, a rămas suspendat între ultima imagine a lui 
Mischa, pășind pe zăpada însângerată și sunetul toporului. E 
reținut acolo și nu poate suporta asta. În lumea avionului se 
aude un țipăt scurt, izvorât de pe fața lui asudată, un țipăt 
subţire și ascuţit, pătrunzător. 

Pasagerii din fața lui se întorc, unii treziți din somn. Unii din 
rândul din faţă se răstesc. 

— lisuse Hristoase, puștiule, ce-i cu tine?! Doamne sfinte! 

Ochii doctorului Lecter se deschid, privind drept înainte. Simte 
o mână pe el. E mâna băieţelului. 

— Ai avut un vis urât, nu? întreabă puştiul. 

Copilul nu e speriat, nici nu-i pasă de văicărelile din rândurile 
din față. 

— Da. 

— Și eu visez urât de multe ori. Nu râd de tine. 

Doctorul Lecter respiră adânc de mai multe ori, cu capul 
sprijinit de scaun. Apoi stăpânirea de sine îi reveni, ca și cum 
starea de calm ar fi fost o pânză pe care s-o tragă pe faţă, de la 
baza părului în jos. Cu capul aplecat spre copil, îi spuse pe un 
ton confidențial: 


208 


— Să știi că ai dreptate să nu mănânci lăturile astea. Să nu le 
mănânci niciodată. 

Liniile aeriene nu mai pun la dispoziţia călătorilor hârtie de 
corespondenţă. Doctorul Lecter, perfect stăpân pe sine, scoase 
niște hârtie de scris din buzunarul de la piept și începu o 
scrisoare către Clarice Starling. Mai întâi îi desenă chipul. 
Desenul se află acum în colecţia privată a Universităţii Chicago, 
disponibilă oamenilor de știință. În desen, Starling arată ca un 
copil, iar părul ei, ca și cel al lui Mischa, îi e lipit de obrajii uzi de 
lacrimi... 

e 

Zărim avionul prin aburii răsuflării, un punct de lumină 
strălucitor pe cerul senin al nopții. ÎI vedem cum trece pe lângă 
Steaua Polară. Mult dincolo de punctul de unde nu mai există 
întoarcere, angajat acum pe traiectoria unui arc amplu, către 
Mâine, către Lumea Nouă. 


e Capitolul 49 


Grămezile de hârtii și dischete din cămăruța lui Starling 
atinseră masa critică. Cererea ei pentru mai mult spațiu rămase 
fără răspuns. Ajunge. Cu nepăsarea condamnaților, puse 
stăpânire pe o cameră spațioasă din subsolul de la Quantico. 
Încăperea ar fi trebuit să devină camera obscură proprie a 
Departamentului de Științe Comportamentale de îndată ce 
Congresul avea să aloce niște fonduri. Nu avea ferestre, dar 
avea rafturi din belșug și, fiind construită cu destinaţia de 
cameră obscură, în loc de ușă avea două rânduri de draperii. 

Un vecin de birou anonim tipărise un afiș cu litere mari pe 
care scria CASA LUI HANNIBAL și-l prinsese cu ace pe draperii. 
Temându-se să nu piardă camera, Starling mută afișul înăuntru. 

Aproape imediat descoperi o comoară de materiale utile la 
Biblioteca de Drept Penal a Universităţii Columbia, unde exista o 
Cameră Hannibal Lecter. Universitatea deţinea documentele 
originale din practica lui medicală și psihiatrică și transcrierile 
procesului său și ale acțiunilor civile înaintate împotriva lui. La 
prima ei vizită la bibliotecă, Starling a așteptat patruzeci și cinci 
de minute în vreme ce custodele vâna cheile de la camera 


209 


Lecter fără succes. A doua oară dădu peste un student 
indiferent, din anii mari, și peste materiale - necatalogate. 

Răbdarea lui Starling nu se îmbunătăţțea în al patrulea 
deceniu de viaţă. Susținută de Jack Crawford, șef de 
departament la biroul procurorului general, obținu un ordin 
judecătoresc pentru a muta întreaga colecţie a facultăţii în 
camera ei din subsolul de la Quantico. Șerifii federali au dus la 
bun sfârșit mutarea cu o singură dubă. 

Ordinul judecătoresc a creat valuri, așa cum se temuse. lar 
valurile l-au adus în cele din urmă pe Krendler... 

La capătul a două săptămâni lungi, Starling reușise să 
organizeze marea parte a materialelor de la bibliotecă, 
improvizând un fel de Centru Lecter al ei. Vineri după-amiaza 
târziu, își spălă faţa și mâinile de praf, stinse luminile și se așeză 
pe dușumea într-un colț, privind metrii pătraţi de rafturi cu cărți 
și hârtii. Poate chiar a aţipit o clipă... 

A trezit-o un miros care a făcut-o să-și dea seama că nu e 
singură. Era miros de cremă de pantofi. 

În cameră era semiîntuneric, iar Paul Krendler, asistent 
adjunct al inspectorului general, trecu pe lângă rafturi încet, 
uitându-se la cărți și fotografii. Nu se obosise să bată la ușă, 
fiindcă nu exista ușă, iar în draperii nu se putea bate, și de altfel 
Krendler nu era oricum dispus să bată la uși, mai ales la 
agenţiile subordonate. lar aici, în subsolul de la Quantico, simţea 
cu tărie că vizitează un loc demn de dispreţ, un fel de mahala, 
din pură curiozitate. 

Un perete al camerei era dedicat apariţiei doctorului Lecter în 
ltalia, având un afiș mare cu Rinaldo Pazzi spânzurând cu 
intestinele pe-afară, sub o fereastră de la Palazzo Vecchio. 
Peretele opus privea crimele din Statele Unite și era dominat de 
o fotografie făcută de poliție unui amator de vânătoare cu arcul 
pe care Lecter îl omorâse cu ani în urmă. Cadavrul era agăţat de 
un cuier și prezenta toate rănile din ilustrațiile medievale ale 
Rănitului. Pe rafturi erau îngrămădite numeroase dosare de caz, 
împreună cu procese civile intentate doctorului Lecter de către 
rudele victimelor sale. 

Cărţile personale de medicină ale doctorului Lecter erau 
aranjate exact așa cum se aflaseră în fostul său cabinet 
psihiatric. Starling le aranjase examinând cu o lupă fotografiile 
cabinetului făcute de poliţie. 


210 


Mare parte din lumina slabă din cameră venea printr-o 
radiografie a capului și gâtului doctorului, prinsă pe un ecran 
luminat de pe perete. Altă lumină venea de la un computer 
așezat pe masa de lucru dintr-un colț. Programul screen-saver 
de pe computer era „Creaturi periculoase”. Când și când, 
aparatul gemea. 

Grămezile de lângă aparat constituiau rezultatul muncii 
laborioase de colectare a lui Starling. Bucăţelele de hârtie, 
chitanţele, facturile detaliate adunate cu efort dezvăluiau cum 
și-a trăit doctorul Lecter viața personală în Italia, și în America 
înainte să fie trimis la azil. Era un catalog improvizat al 
gusturilor sale. 

Folosind suprafața plată a unui scanner, Starling așternuse o 
masă pentru o singură persoană cu obiectele din locuinţa lui din 
Baltimore care supraviețuiseră: porțelan, argintărie, cristal, 
șervete sclipitor de albe, patru metri pătraţi de eleganţă în 
contrast cu obiectele grotești atârnate pe pereţii camerei. 

Krendler ridică paharul mare de vin și-l atinse cu unghia. 

Krendler nu avusese niciodată vreun contact fizic cu un 
criminal, nu se luptase niciodată cu unul, și se gândea la 
doctorul Lecter ca la un fel de Bau-bau al presei, și-n același 
timp ca la o șansă. Işi vedea propria fotografie pe fundalul unui 
aranjament asemănător celui de-aici, în muzeul FBI, o dată ce 
Lecter avea să fie mort. Vedea imensa valoare electorală. 
Krendler stătea cu nasul foarte aproape de radiografia din profil 
a craniului încăpător al doctorului, iar când Starling vorbi, tresări 
suficient ca să mânjească radiografia cu grăsimea de pe nas. 

— Cu ce vă pot fi de folos, domnule Krendler? 

— De ce stai aici pe întuneric? 

— Mă gândesc, domnule Krendler. 

— Oamenii de pe Capitol Hill vor să știe ce facem în privința 
lui Lecter. 

— Asta facem. 

— Informează-mă, Starling. Pune-mă la curent. 

— N-aţi prefera ca domnul Crawford... 

— Și unde e Crawford? 

— Domnul Crawford e la tribunal. 

— Cred că e un om terminat, nu ești de-aceeași părere? 

— Nu, domnule, nu sunt. 


211 


— Și ce faci aici? Am primit o plângere de la facultate după ce 
ai confiscat toate lucrurile astea din biblioteca lor. S-ar fi putut 
proceda mai atent. 

— Am adunat tot ce-am putut găsi despre doctorul Lecter aici, 
atât obiecte, cât și documente. Armele sale se află la secția de 
Arme de foc și unelte, dar avem duplicate. Avem ce a mai rămas 
din documentele sale personale. 

— Ce urmărești, de fapt? Vrei să prinzi un infractor, sau să 
devii scriitor? 

Krendler se opri ca să includă rima aceasta nostimă în 
repertoriul său. 

— Dacă, să zicem, un republican de seamă din Comisia 
judiciară de supraveghere mă întreabă ce faci dumneata, agent 
special Starling, ca să-l prinzi pe Hannibal Lecter, ce aș putea 
să-i spun? 

Starling aprinse toate luminile. Observă că, și acum, Krendler 
mai cumpăra costume foarte scumpe și economisea în schimb la 
cămăși și cravate. Oasele proeminente ale încheieturilor lui 
păroase ieșeau de sub manșete. 

Starling privi o clipă prin perete, dincolo de perete, în 
eternitate, și-și adună stăpânirea de sine. Își impuse să-l vadă 
pe Krendler ca pe studenţii unei clase de la academia de poliţie. 

— Știm că doctorul Lecter are acte de identitate foarte bune, 
începu ea. Trebuie să aibă cel puţin o identitate de rezervă 
foarte solidă, poate chiar mai multe. Are multă grijă în privinţa 
asta. Nu va face o greșeală prostească. 

— Treci la subiect. 

— E un om cu gusturi foarte rafinate, unele chiar exotice, în 
ce privește mâncarea, vinurile, muzica. Dacă vine aici, va dori 
să aibă aceste lucruri. Va trebui să le obţină. Nu și le va refuza. 
Domnul Crawford și cu mine am studiat chitanțele și hârtiile 
rămase din existenţa doctorului Lecter în Baltimore înaintea 
arestării sale, chitanțele pe care ni le-a putut furniza poliţia 
italiană, precum și procesele intentate de creditorii săi după 
arestare. Am făcut o listă cu unele din lucrurile care-i plac. Le 
puteţi vedea aici. În luna când doctorul Lecter a servit timusul și 
pancreasul flautistului Benjamin Raspail celorlalți membri ai 
consiliului de conducere al Filarmonicii din Baltimore, a 
cumpărat două casete de Château Pétrus Bordeaux la trei mii 
șase sute de dolari caseta. Pe urmă, cinci casete de Bâtard- 


212 


Montrachet la o mie o sută de dolari caseta, și mai multe soiuri 
de vinuri mai puţin fine. A comandat același vin la serviciul de 
cameră din St. Louis după evadare, și de asemenea de la Vera 
dal 1926 în Florenţa. Asta e o marfă destul de rară; verificăm 
importatorii și distribuitorii pentru vânzări en-gros. De la lron 
Gate din New York, a comandat pate de ficat de calitatea întâi la 
prețul de două sute de dolari kilogramul, iar prin intermediul 
Grand Central Oyster Bar a comandat stridii verzi din Gironde. 
Masa pentru Filarmonică a început cu aceste stridii, urmate de 
pancreas și timus, un șerbet, iar apoi, puteți citi aici, în Town & 
Country, ce au servit. 

Citi repede, cu voce tare. 

— „Un ostropel remarcabil de închis la culoare și de lucios, ale 
cărui ingrediente nu au fost stabilite, cu garnitură de orez cu 
sofran. Gustul acestui fel era încântător de sumbru, cu tonuri de 
bas pe care numai reducerea amplă și atentă a fondului o poate 
da.” Nicio victimă nu a fost vreodată identificată ca ingredient al 
ostropelului. Mai departe sunt descrise tacâmurile sale 
deosebite și așa mai departe, în amănunt. Verificăm cumpărările 
cu carte de credit la vânzătorii de porțelan și cristaluri. 

Krendler pufni pe nas. 

— Vedeţi, aici, în acest proces civil, încă mai datorează 
achitarea unui candelabru Steuben, iar Galeazzo Motor 
Company din Baltimore l-a dat în judecată pentru a-și recupera 
automobilul Bentley. Urmărim vânzările de automobile Bentley, 
noi și folosite. Nu sunt prea multe. Și vânzările de sedanuri cu 
suprapresiune. Am cerut prin fax informaţii despre cumpărările 
de mistreți de la furnizorii restaurantelor și vom transmite un 
buletin în săptămâna de dinainte de începerea importului de 
potârnichi cu picioare roșii din Scoţia. 

Ciocăni în tastatură și consultă o listă, apoi se depărtă de 
aparat când simţi respiraţia lui Krendler prea aproape în spatele 
ei. 

— Am făcut o cerere de fonduri pentru a cumpăra cooperarea 
câtorva din marii speculanţi de bilete la evenimente culturale, în 
New York și San Francisco - sunt câteva orchestre și cvartete de 
coarde care îi plac în mod deosebit, preferă rândul șase sau 
șapte și întotdeauna stă lângă interval. Am distribuit cele mai 
bune imagini ale lui de care dispunem la Lincoln Center și 
Kennedy Center, și la majoritatea sălilor de concerte. Poate aţi 


213 


putea să ne ajutaţi cu asta din bugetul Justiţiei, domnule 
Krendler. 

El nu răspunse, iar ea continuă: 

— Verificăm noile abonamente la unele reviste culturale la 
care a fost abonat în trecut - antropologie, lingvistică, fizică, 
matematică, muzică. 

— Angajează târfe sado-maso, chestii de-astea? Prostituaţi? 

Starling simţi plăcerea cu care Krendler pusese întrebarea. 

— Din câte știm noi, nu, domnule Krendler. A fost văzut cu ani 
în urmă în Baltimore la concerte cu mai multe femei 
atrăgătoare, din care vreo două se numărau printre 
personalitățile orașului, implicate în activități caritabile și așa 
mai departe. Urmărim cumpărările de cadouri în preajma zilelor 
lor de naștere. Din câte știm, niciuna din ele nu a fost vreodată 
vătămată, și niciuna nu a acceptat să vorbească despre el. Nu 
știm nimic despre preferinţele sale sexuale. 

— Întotdeauna mi-am închipuit că-i homosexual. 

— De ce spuneţi asta, domnule Krendler? 

— Toate farafastâcurile astea cu arta. Muzică de cameră și 
ceaiuri dansante. Nu că aș avea ceva împotriva tipilor ăstora - 
dacă simţi compasiune pentru ei, sau ai prieteni de felul lor. 
Principalul lucru, Starling, pe care vreau să ţi-l subliniez: e de 
dorit să văd cooperare la tine. Nu există mici fiefuri personale. 
Vreau o copie din fiecare raport, fiecare pistă nouă, totul. 
Pricepi, Starling? 

— Da, domnule. 

La ușă, el spuse: 

— Ai grijă să înţelegi. S-ar putea să ai ocazia să-ţi ameliorezi 
situaţia. Așa-zisa ta carieră are nevoie de tot ajutorul. 

Viitoarea cameră obscură era deja echipată cu ventilatoare 
mari. Privindu-l în ochi, Starling le porni ca să împrăștie mirosul 
loțiunii lui după ras și a cremei de pantofi. Krendler își făcu loc 
printre draperii fără să-și ia la revedere. 

Aerul dansa în faţa lui Starling ca deasupra unei șosele 
supraîncinse. 

Pe coridor, Krendler auzi vocea lui Starling în urma lui. 

— Vă conduc până afară, domnule Krendler. 

Pe Krendler îl aștepta mașina cu șofer. Se afla încă la nivelul 
la care trebuia să se mulțumească doar cu un Mercury Grand 


214 


Marquis. Înainte să se poată urca în mașină, afară, în aerul 
curat, ea spuse: 

— Așteptaţi, domnule Krendler. 

Se întoarse spre ea, nedumerit. Oare ce lucea aici? Capitulare 
mânioasă? Antenele lui se puseră în funcţie. 

— Suntem în aer liber, spuse Starling. Fără dispozitive de 
ascultare, doar dacă nu porţi dumneata unul. 

Simţi un impuls irezistibil. În vederea lucrului cu cărţile 
prăfuite, purta o cămașă largă în carouri peste un maieu mulat. 

N-ar trebui să facă asta. La dracu’. 

Smuci cămașa, îi descheie capsele și-o desfăcu demonstrativ. 

— Vezi, nu port microfon. 

Nu purta nici sutien, de altfel. 

— Poate că asta e singura oară când vom vorbi între patru 
ochi. De ani de zile îmi văd de treabă cât pot de bine, și de 
fiecare dată când ai putut, ai băgat un cuţit în mine. Care-i 
problema dumitale, domnule Krendler? 

— Subiectul ăsta e binevenit..., îmi voi face timp pentru tine, 
dacă vrei să-ţi revizuiești... 

— Vorbim despre subiectul ăsta acum. 

— N-ai decât să te dumirești singură. 

— E din cauză că te-am respins? Că ţi-am spus să te duci 
acasă la nevasta dumitale? 

El o privi din nou, într-adevăr, nu avea microfon. 

— Nu te umfla în pene, Starling... orașul ăsta e plin de funduri 
rumene de ţărăncuţe hrănite cu mămăligă. 

Intră în mașină lângă șofer; mașina mare porni. Buzele lui se 
mișcau, formând cuvintele așa cum ar fi vrut să le fi rostit de 
fapt: „Curve hrănite cu mămăligă ca tine”. În viitorul lui Krendler 
se preconizau o mulţime de discursuri politice, așa credea el, și 
voia să-și ascută agerimea verbală și să dobândească abilitatea 
mușcăturii verbale. 


e Capitolul 50 


— Ar putea să meargă, îţi spun eu, vorbi Krendler în direcţia 
șuieratului din beznă unde zăcea Mason. Acum zece ani n-ar fi 


215 


fost posibil, dar acuma poate să plimbe listele de clienţi prin 
computerul ăla ca rahatul prin maţele unei gâște. 

Iși schimbă poziţia pe canapeaua aflată sub luminile puternice 
din colţul vizitatorilor. Vedea silueta lui Margot în faţa acvariului. 
Se obișnuise între timp să înjure în faţa ei, și chiar îi făcea 
plăcere. Era sigur că Margot și-ar dori să fie proprietara unei 
„Scule” bărbătești. li venea să zică „sculă” în faţa ei, și găsi o 
modalitate. 

— Așa a delimitat ea domeniile și a stabilit preferințele lui 
Lecter. Probabil ar putea să-ţi spună și pe care parte își ţine 
scula. 

— Că tot veni vorba, Margot, cheamă-l pe doctorul Doemling, 
spuse Mason. 

Doctorul Doemling aștepta în camera de joacă, examinând 
animalele imense de pluș. Mason îl văzuse prin televiziunea cu 
circuit închis examinând scrotul de pluș al unei girafe, cam în 
felul în care familia Viggert dăduse târcoale statuii lui David. Pe 
ecran părea mult mai mic decât jucăriile, de parcă s-ar fi 
comprimat ca să-și croiască mai ușor drum într-o altă copilărie 
decât a lui. 

Văzut în lumina din colțul vizitatorilor din camera lui Mason, 
psihologul era un bărbat uscăţiv, extrem de curat dar scorțos, 
cu puţinul păr rămas pieptănat într-o parte ca să-i acopere 
scalpul pătat și o insignă Phi Beta Kappa la lanţul de la ceas. Se 
așeză la aceeași măsuţă cu Krendler, de cealaltă parte, și dădea 
impresia că ar cunoaște foarte bine încăperea. 

In mărul aflat pe partea lui în castronul cu fructe de pe masă 
era o gaură de vierme. Doctorul Doemling întoarse mărul în așa 
fel încât să nu mai vadă gaura. Din spatele ochelarilor, ochii lui o 
urmăreau pe Margot cu o mirare vecină cu idioţenia în timp ce 
ea luă încă două nuci și se întoarse la locul ei de lângă acvariu. 

— Doctorul Doemling este șeful catedrei de psihologie a 
Universității Baylor. El deține Bursa Verger, îl informă Mason pe 
Krendler. L-am întrebat ce fel de relaţie ar putea să existe între 
doctorul Lecter și agentul FBI Clarice Starling. Domnule doctor... 

Doemling se aplecă în faţă pe scaunul lui ca și cum s-ar fi 
aflat în boxa martorilor, și întoarse capul spre Mason, cum ar fi 
făcut-o spre un juriu. Krendler observă la el stilul omului cu 
experienţă, atitudinea grijuliu-părtinitoare a experţilor de două 
mii de dolari pe zi. 


216 


— Evident, domnul Verger îmi cunoaște calificările, aţi vrea să 
le auziţi? întrebă Doemling. 

— Nu. 

— Am revăzut însemnările agentei Starling cu privire la 
discuţiile purtate cu Hannibal Lecter, scrisorile lui adresate ei și 
materialele pe care mi le-aţi furnizat cu privire la trecutul 
fiecăruia dintre ei. 

Krendler tresări auzind aceasta, dar Mason interveni: 

— Doctorul Doemling a semnat un acord de confidenţialitate. 

— Cordell e gata să pună diapozitivele dumneavoastră pe 
proiector când vreţi, doctore, anunţă Margot. 

— Mai întâi câte ceva despre trecut. 

Doemling își consultă însemnările. 

— Știiim că Hannibal Lecter s-a născut în Lituania. Tatăl lui 
era conte, titlu datând din secolul al X-lea, iar mama italiancă 
din familia Visconti, o familie bună. În timpul retragerii nemților 
din Rusia, niște naziști în trecere le-au bombardat proprietatea 
din apropiere de Vilnius și au ucis amândoi părinţii și mare parte 
din servitori. După asta, copiii au dispărut. Erau doi, Hannibal și 
sora lui. Nu știm ce s-a întâmplat cu sora. Principalul este că 
Lecter a rămas orfan, ca și Clarice Starling. 

— Ceea ce ţi-am spus eu, preciză Mason nerăbdător. 

— Dar ce concluzie ai tras de aici? întrebă doctorul Doemling. 
Eu nu sugerez un fel de compasiune reciprocă între doi orfani, 
domnule Verger. Aici nu e vorba de compasiune. Compasiunea 
nu încape aici. lar mila este lăsată să sângereze în ţărână. 
Ascultaţi-mă. Ceea ce-i oferă doctorului Lecter o experienţă 
trăită de amândoi, aceea de a fi orfan, este doar o mai bună 
capacitate de a o înţelege și, în ultimă instanţă, de a o controla. 
Totul ţine de control. Starling și-a petrecut copilăria în instituţii, 
și din ceea ce mi-ai spus, nu reiese că ar întreține o relaţie 
intimă stabilă cu un bărbat. Locuiește cu o fostă colegă de 
școală, o tânără negresă. 

— Foarte probabil, o chestie sexuală. 

Psihiatrul nu-l învrednici pe Krendler nici măcar cu o privire - 
acesta era exclus în mod automat. 

— Nu poţi spune niciodată cu certitudine care e motivul 
pentru care două persoane convieţuiesc. 

— E unul din acele lucruri ascunse, cum spune Biblia, 
completă Mason. 


217 


— Starling arată destul de apetisant, dacă-ţi plac cerealele 
nedecojite, își dădu Margot cu părerea. 

— Eu cred că atracţia e din partea lui Lecter, nu dintr-a ei, 
spuse Krendler. Ai văzut-o - e ca un sloi de gheaţă. 

— Serios, domnule Krendler? 

Margot părea amuzată. 

— Crezi că-i lesbiană, Margot? întrebă Mason. 

— De unde naiba să știu? Indiferent cum e, se poartă ca și 
cum ar fi exclusiv treaba ei - asta a fost impresia mea. Cred că e 
dură și că-și poartă masca de serviciu, dar n-aș zice că e sloi de 
gheață. N-am vorbit prea mult, dar asta am dedus. Asta era 
înainte să ai nevoie de mine ca să te ajut, Mason - m-ai scos 
afară, ţii minte? N-am de gând să spun că e un sloi de gheaţă. 
Fetele care arată ca Starling trebuie să aibă mereu o expresie 
distantă pe față din cauza cretinilor care se leagă de ele toată 
ziua. 

Krendler simţi că privirea lui Margot stărui asupra lui o clipă în 
plus, deși nu putea să-i vadă decât conturul siluetei. 

Cât de ciudate, vocile din această încăpere. A lui Krendler 
atent-birocratică, a lui Doemling măgărească dar pedantă, apoi 
inflexiunile adânci, răsunătoare ale lui Mason cu consoanele 
oclusive prost reproduse și cele sibilante lipsă, și vocea lui 
Margot, aspră și joasă, încăpăţânată ca a unui cal cu gura tare, 
care detestă zăbala. 

— Am o idee în privința vieţii ei intime, legată de fixaţia 
aparentă asupra tatălui, continuă Doemling. Ajung și la asta 
curând. Acum, avem trei documente ale doctorului Lecter care o 
privesc pe Clarice Starling. Două scrisori și un desen. Desenul 
este cel al Ceasului Răstignirii pe care l-a creat pe când se afla 
în azil. 

Doctorul Doemling ridică ochii spre ecran. 

— Diapozitivul, vă rog. 

De undeva din afara încăperii, Cordell afișă extraordinarul 
desen pe un monitor suspendat. Originalul e desenat în 
cărbune, pe hârtie de împachetat. Copia lui Mason a fost făcută 
pe un copiator de schiţe, iar liniile sunt de un albastru vinețiu. 

— A încercat să-l patenteze, spuse doctorul Doemling. După 
cum vedeți, aici este Hristos răstignit, pe ecranul unui ceas, iar 
braţele Lui se rotesc pentru a arăta timpul, exact ca și ceasurile 
cu Mickey Mouse. E interesant pentru că faţa, capul atârnând în 


218 


față este al lui Clarice Starling. A desenat-o în timpul discuţiilor 
lor. lată fotografia femeii, puteţi vedea asemănarea. Cordell, da? 
Cordell, afișează fotografia, te rog. 

Fără îndoială, capul lui lisus era cel al lui Starling. 

— O altă anomalie este faptul că silueta este prinsă în cuie pe 
cruce prin încheieturile mâinilor, și nu prin palme. 

— Asta e corect, interveni Mason. Trebuie să baţi cuiele prin 
încheieturi și să folosești șaibe mari din lemn, altfel se slăbesc și 
încep să se clatine. Idi Amin și cu mine am aflat asta pe calea 
cea grea când am repetat totul în Uganda, de Paște. 
Mântuitorului i-au fost bătute cuiele prin încheieturi. Toate 
picturile Răstignirii sunt greșite. E o eroare de traducere din 
ebraică în latină. 

— Mulţumesc, spuse doctorul Doemling fără sinceritate. 
Răstignirea reprezintă, evident, un obiect al veneraţiei distrus. 
Observaţi că mâna care indică minutele arată șase, acoperind 
pudic pubisul. Mâna care indică ora arată nouă, sau puţin după 
nouă. Nouă este o referire clară la ora tradiţională a rastignirii 
lui lisus. 

— Și dacă pui șase și nouă alături, observați că se obţine 
șaizeci și nouă, o poziţie cu popularitate în relațiile interumane, 
nu se putu abţine Margot. 

Ca răspuns la privirea pătrunzătoare a lui Doemling, ea 
sparse nucile pe care le avea în mână, iar cojile căzură cu 
zgomot pe podea. 

— Acum să trecem la scrisorile doctorului Lecter către Clarice 
Starling. Cordell, dacă vrei să le afișezi. 

Doctorul Doemling scoase din buzunar indicatorul cu laser. 

— Observaţi că scrisul, un scris de mână elegant, fluent, 
executat cu un stilou cu vârful peniței pătrat, pare artificial în 
regularitatea sa. Puteți vedea un astfel de scris în bulele papale 
medievale. E foarte frumos, dar înspăimântător de regulat. Nu-i 
nimic spontan în el. El plănuiește. Această primă scrisoare a 
scris-o curând după ce a evadat omorând pentru asta cinci 
oameni. Să citim din text: 


Ei, Clarice, au încetat mieii să zbiere? 
Stii bine că-mi datorezi o informație, și asta e ceea 
ce aș dori. 


Un anunț în editiile naționale ale ziarelor Times și 
International Herald-Tribune, în prima zi a oricărei luni, 
ar fi excelent. Ar fi bine dacă l-ai publica și în China 
Mail. 

Nu m-ar surprinde dacă răspunsul ar fi da și nu. 
Mieii vor tăcea pentru moment. Dar, Clarice, tu te 
judeci cu îngăduința cântarelor de la temnita Threave; 
va trebui s-o câștigi mereu, la nesfârșit, tăcerea 
binecuvântată. Fiindcă suferința e cea care te 
motivează, vederea suferinței, iar suferința nu se va 
sfârși niciodată. 

Nu plănuiesc să-ți ies în cale, Clarice, căci lumea e 
mai interesantă atâta timp cât te afli în ea. Ai grijă să- 
mi acorzi aceeași amabilitate. 


Doctorul Doemling își împinse ochelarii mai sus pe nas și-și 
drese vocea. 

— Acesta este un exemplu clasic a ceea ce am numit în 
lucrările mele publicate avuncu/ism - un termen care începe să 
fie tot mai mult folosit în literatura de specialitate ca 
avunculismul lui Doemling. Poate că va fi inclus în următoarea 
ediţie a Manualului de Diagnoză și Statistică. Pentru profani, 
poate fi definit ca actul de a juca rolul unui mentor înţelept și 
înţelegător pentru promovarea unor scopuri personale. 

Doctorul Doemling continuă cu vocea lui uscată: 

— Înţeleg din însemnările de caz că întrebarea despre tipetele 
mieilor se referă la o experienţă trăită de Clarice Starling în 
copilărie, sacrificarea mieilor la ferma din Montana, casa ei 
adoptivă. 

— Făcea schimb de informaţii cu Lecter, zise Krendler. El știa 
ceva despre ucigașul în serie Buffalo Bill. 

— A doua scrisoare, șapte ani mai târziu, este în aparenţă o 
scrisoare de condoleanţe și încurajare, zise Doemling. Dar o 
ironizează cu referiri la părinţii ei, pe care se pare că-i 
venerează. Pe tatăl ei îl numește „răposatul paznic de noapte”, 
iar pe mama ei „menajera de hotel”. lar apoi îi investește cu 
calităţi excelente pe care ea își poate închipui că le-au avut, și 
pe urmă folosește aceste calităţi ca să-i scuze propriile ei 
nereușite în carieră. Aici vorbim despre intrarea în graţii, despre 
control. Cred că Starling are un atașament persistent față de 


220 


tatăl ei, o imago care o împiedică să stabilească cu ușurință 
relaţii sexuale și o poate apropia de doctorul Lecter printr-un fel 
de transfer pe care el, cu perversitatea sa, îl va folosi 
numaidecât. În această a doua scrisoare o încurajează din nou 
să ia legătura cu el printr-un anunţ în ziar, și-i dă un nume 
codificat. 

Sfinte Hristoase, tot n-a terminat cu palavrele! Agitaţia și 
plictiseala erau o tortură pentru Mason, fiindcă nu putea să se 
foiască. 

— Așa-i, doctore, bun, corect. Margot, deschide puţin 
fereastra. Am o sursă nouă în privinţa lui Lecter, doctorul 
Doemling. Cineva care-i cunoaște atât pe Starling cât și pe 
Lecter și i-a văzut împreună, și a stat în preajma lui Lecter mai 
mult ca oricine altcineva. Aș vrea să vorbești cu el. 

Krendler se foi pe canapea, iar intestinele sale începură să se 
agite când văzu încotro se îndreaptă lucrurile. 


e Capitolul 51 


Mason vorbi în interfon și un bărbat înalt intră în cameră. Era 
la fel de musculos ca Margot și îmbrăcat în uniformă albă. 

— El este Barney, spuse Mason. A avut în grijă secţia de 
violenţi de la Spitalul Baltimore pentru Nebuni Criminali timp de 
șase ani pe când Lecter se afla acolo. Acum lucrează pentru 
mine. 

Barney preferă să stea în picioare în faţa acvariului cu Margot, 
dar doctorul Doemling voia să-l vadă în lumină, așa că se mută 
lângă Krendler. 

— Barney, da? Spune, Barney, care este pregătirea ta 
profesională? 

— Am o diplomă de infirmier practicant licenţiat. 

— Serios? Bravo ţie. Asta-i tot? 

— Am o diplomă de absolvire în științe umane de la Colegiul 
American prin Corespondenţă, adăugă Barney fără intonaţie, și 
un certificat de absolvire de la Școala de Discipline Funerare 
Cunnings. Calificarea mea este de asistent de legist. Cu asta m- 
am ocupat seara, în timpul școlii de asistenți. 

— Ai muncit ca ajutor la morgă pe timpul școlii? 


— Da, ridicam cadavrele de la locul faptei și asistam la 
autopsii. 

— Și înainte de asta? 

— Marina Militară. 

— Înţeleg. Și pe când ai lucrat la spital i-ai văzut pe Clarice 
Starling și Hannibal Lecter interacționând... vreau să spun, i-ai 
văzut stând de vorbă? 

— Mi-a făcut impresia că ei... 

— Hai să începem doar cu ceea ce ai văzut, nu cu ceea ceai 
crezut despre cele ce ai văzut, se poate? 

Mason interveni. 

— E destul de deștept ca să-și spună părerea. Barney, o 
cunoști pe Clarice Starling. 

— Da. 

— L-ai cunoscut pe Hannibal Lecter vreme de cinci ani. 

— Da. 

— Ce este între ei? 

La început Krendler avu dificultăţi în a înţelege vocea subțire, 
aspră a lui Barney, dar până la urmă el a pus întrebarea 
pertinentă: 

— Lecter se purta diferit în discuţiile cu Starling? 

— Da. De cele mai multe ori nu răspundea deloc vizitatorilor, 
spuse Barney. Uneori deschidea ochii atâta cât să insulte vreun 
învăţat care încerca să-i descoase creierul. Pe unul din profesori 
l-a făcut să plângă. Cu Starling era dur, dar ei i-a răspuns mai 
mult decât oricui altcineva. Îl interesa. Îl intriga. 

— Cum? 

Barney ridică din umeri. 

— Nu vedea femei aproape niciodată. lar ea arată foarte 
bine... 

— N-am nevoie de părerea ta în privinţa asta, se repezi 
Krendler. Asta-i tot ce știi? 

Barney nu răspunse. Îl privea pe Krendler de parcă emisfera 
dreaptă și cea stângă a creierului acestuia nu erau decât doi 
câini care nu-și mai pot da drumul unul altuia. 

Margot mai sparse o nucă. 

— Mai departe, Barney, spuse Mason 

— Erau foarte sinceri unul cu altul. În privinţa asta el e 
dezarmant. Ai impresia că n-ar condescinde la minciună. 

— Ce n-ar face?! întrebă Krendler. 


— Condescinde, spuse Barney. 

— CON-DES-CIN-DE, domnule Krendler, zise Margot Verger din 
beznă. 

Barney continuă. 

— Doctorul Lecter îi spunea lucruri neplăcute despre ea, iar 
apoi altele plăcute. lar ea putea să primească lucrurile rele, și 
pe urmă cele bune îi făceau mai multă plăcere, știind că nu-s 
palavre. El o considera fermecătoare și amuzantă. 

— Tu poţi să judeci ce considera Hannibal Lecter „amuzant”? 
întrebă doctorul Doemling. Și cum procedezi, infirmier Barney? 

— Ascultându-l cum râde, doctore Dumling. Ne-au învățat la 
școala de asistenţi, la un curs intitulat „Vindecarea și înfățișarea 
înveselitoare”. 

Ori a strănutat Margot, ori acvariul din spatele ei a făcut 
respectivul zgomot. 

— Las-o baltă, Barney. Spune-ne restul. 

— Da, domnule. Uneori, doctorul Lecter și cu mine vorbeam 
până noaptea târziu, când se făcea destul de liniște. Vorbeam 
despre cursurile pe care le urmam, și despre alte lucruri. El... 

— Urmai din întâmplare niște cursuri de psihologie prin poștă? 
avu de comentat Doemling. 

— Nu, domnule, eu nu consider psihologia o știință. Nici 
doctorul Lecter, continuă Barney repede, înainte ca aparatul 
respirator să-i permită lui Mason să formuleze o mustrare. Pot să 
repet ceea ce mi-a spus. Vedea că crește; era fermecătoare așa 
cum o felină mică e fermecătoare. Un pui de felină mic care va 
crește și va deveni o felină adultă. Una cu care nu te poți juca. 
Are onestitatea unui pui de felină, spunea el. Avea toate armele, 
în miniatură și-n dezvoltare, și tot ce știa la acel moment era 
cum să se lupte cu alţi pui de felină. Asta îl amuza. Felul cum a 
început totul între ei vă va spune ceva. La început a fost 
curtenitor cu ea, dar n-a prea băgat-o în seamă. Apoi, când ea a 
plecat, unul dintre deţinuţi i-a aruncat spermă în obraz. Asta l-a 
deranjat pe doctorul Lecter, l-a stânjenit. A fost singura dată 
când l-am văzut supărat. Și ea a văzut asta și a încercat să-i 
folosească supărarea în avantajul ei. Cred că el i-a admirat 
îndrăzneala. 

— Care a fost atitudinea lui faţă de celălalt deţinut - cel care a 
aruncat sperma? Aveau vreun fel de relaţie? 


223 


— Nu tocmai, spuse Barney. Doctorul Lecter l-a ucis în 
noaptea aceea, și-atât. 

— Erau în celule separate? întrebă Doemling. Cum a făcut-o? 

— Erau la distanţă de trei celule, de o parte și de alta a 
coridorului. În toiul nopţii, doctorul Lecter i-a vorbit un timp și 
apoi i-a spus să-și înghită limba. 

— Și astfel Clarice Starling și Hannibal Lecter au ajuns... 
prieteni? întrebă Mason. 

— În cadrul unui fel de structură oficială, răspunse Barney. 
Făceau schimb de informaţii. Doctorul Lecter i-a oferit 
cunoștințe despre criminalul în serie pe care-l vâna ea, iar ea i-a 
oferit în schimb informaţii personale. Doctorul Lecter mi-a spus 
că, după părerea lui, Starling are un curaj vecin cu imprudenţa, 
că dă dovadă de „exces de zel”. Considera că s-ar putea apropia 
prea mult de muchia prăpastiei dacă ar crede că misiunea i-o 
cere. Și o dată a spus că „poartă blestemul gustului”. Nu știu ce 
înseamnă asta. 

— Doctore Doemling, vrea să i-o pună, s-o omoare sau s-o 
mănânce, sau ce?! întrebă Mason, epuizând toate posibilitățile 
pe care putea să le întrevadă. 

— Probabil toate trei, spuse Doemling. N-aș vrea să fac 
previziuni asupra ordinii în care vrea să desfășoare aceste acte. 
Asta-i dificultatea în ceea ce vă pot spune. Indiferent cât de mult 
ar vrea presa de senzaţie - și mentalitățile iubitoare de 
senzaţional - să romantizeze lucrurile și să le facă să arate a 
Frumoasa și Bestia, scopul lui constă în degradarea ei, suferinţa 
ei și moartea ei. A fost receptiv față de ea de două ori: când a 
văzut-o insultată de cel care i-a aruncat spermă în obraz, și când 
a fost sfâșiată în bucăţi de ziare după ce i-a împușcat pe 
oamenii aceia. Apare deghizat în mentor, dar suferința e cea 
care-l incită. Când istoria lui Hannibal Lecter va fi scrisă, și va fi, 
cazul lui va fi înregistrat ca unul de avunculism Doemling. Ca să- 
| atragă, ea trebuie să fie la ananghie. 

O cută apăruse în spaţiul larg, elastic dintre sprâncenele lui 
Barney. 

— Pot să adaug ceva aici, domnule Verger, dacă tot mi-aţi 
cerut părerea? 

Fără să aștepte aprobarea, Barney continuă: 

— În azil, doctorul Lecter a fost receptiv faţă de ea atunci 
când și-a ţinea firea, și-a șters sperma de pe faţă și și-a 


224 


continuat meseria. În scrisori îi spune că e o războinică și 
subliniază că a salvat copilul acela în schimbul de focuri. Spune 
chiar el că n-are de gând s-o caute. Un lucru pe care nu îl face 
este să mintă. 

— Asta e exact tipul de gândire amatoare de senzaţional la 
care mă refeream, zise Doemling. Hannibal Lecter nu știe ce e 
aia admiraţie sau respect. El nu simte căldură sau afecțiune. 
Asta e o iluzie romantică, și demonstrează cât de periculoasă 
poate fi o educaţie sumară. 

— Domnu’ doctor Doemling, nu mă mai ţineţi minte, așa-i? 
spuse Barney. Eu aveam în grijă secţia violenţilor când 
dumneavoastră aţi încercat să vorbiţi cu doctorul Lecter; mulţi 
oameni au încercat, dar dumneavoastră aţi fost cel care-a plecat 
plângând, din câte-mi amintesc. Pe urmă el a făcut o recenzie a 
cărții dumneavoastră în American Journal of Psychiatry. Dacă 
recenzia aia v-a făcut să plângeţi, nu vă condamn. 

— Ajunge, Barney, interveni Mason. Ocupă-te de prânzul meu. 

— Un autodidact copt pe jumătate - nimic mai rău, spuse 
Doemling după ce Barney ieși din cameră. 

— Nu mi-ai spus că ai discutat cu Lecter, domnule doctor, 
spuse Mason. 

— În momentul respectiv era catatonic, n-aveai ce să scoţi de 
la el. 

— Și asta te-a făcut să plângi? 

— Nu-i adevărat. 

— Și contrazici spusele lui Barney? 

— E indus în eroare în egală măsură ca și fata. 

— Probabil că și lui Barney îi sfârâie călcâiele după Starling, 
interveni Krendler. 

Margot râse ca pentru sine, dar suficient de tare ca s-o audă 
Krendler. 

— Dacă vrei s-o faci pe Clarice Starling atractivă pentru 
doctorul Lecter, fă în aşa fel încât s-o vadă la ananghie, 
conchise Doemling. Suferinta pe care o vede îi va sugera 
suferința pe care poate s-o provoace. S-o vadă rănită în orice 
mod simbolic îl va incita la fel de tare ca și dacă ar vedea-o 
mângâindu-se singură. Când vulpea aude un iepure țipând, vine 
în fugă, dar nu ca să ajute. 


e Capitolul 52 


— Nu pot s-o bag în faţă pe Clarice Starling, spuse Krendler 
după plecarea lui Doemling. Pot să-ţi spun unde e și ce face, dar 
nu pot controla atribuirea misiunilor la FBI. lar dacă Biroul o 
scoate pe post de momeală, o să-i asigure spatele, crede-mă. 

Krendler îndreptă un deget spre întunericul lui Mason ca să-și 
sublinieze spusele. 

— Nu te poţi amesteca în acțiunea asta. Nu poţi să intri pe 
terenul lor și să-l interceptezi pe Lecter. Cei care îi asigură 
acoperirea ţi-ar depista oamenii într-o clipă. În al doilea rând, 
Biroul nu va lua măsuri proactive decât dacă el o contactează 
din nou sau dacă există dovezi că e prin apropiere - i-a mai scris 
și înainte și nu s-a arătat prin preajmă. Ar fi nevoie de minimum 
doisprezece oameni care să-i asigure protecţia, iar asta costă. 
Ți-ar fi fost mai simplu dacă n-ai fi scos-o din bucluc cu raidul. 
Va fi complicat ca dracu’ să-ți schimbi tactica și să încerci s-o 
pui la zid din nou cu treaba aia. 

— Ar trebui, s-ar putea, ar fi, spuse Mason făcând o treabă 
bună cu s-ul, date fiind circumstanţele. Margot, uită-te în ziarul 
de Milano, Corriere della sera, numărul de sâmbătă, ziua de 
după uciderea lui Pazzi; caută primul anunţ de la rubrica de 
decese. Citește-l cu voce tare. 

Margot ridică tipăritura densă spre lumină. 

— E în engleză, adresat lui A.A. Aaron. Spune așa: Predă-te 
celor mai apropiate autorități, dușmanii sunt aproape. Hannah. 
Cine-i Hannah? 

— E numele iepei pe care a avut-o Starling când era mică, 
spuse Mason. E un avertisment din partea lui Starling, adresat 
lui Lecter. În scrisoare, el i-a spus cum să-l contacteze. 

Krendler era în picioare. 

— Fir-ar a mamii dracilor! N-avea de unde să știe despre 
Florența. Dacă știe asta, atunci trebuie să știe că ţi-am arătat 
toate chestiile alea. 

Mason suspină și se întrebă dacă Krendler e suficient de 
deștept ca să fie un politician util. 

— Ea nu știe nimic. Eu am dat anunţul, în La Nazione și 
Corriere della Sera și-n International Herald-Tribune, pentru a fi 
tipărit a doua zi după ce am acţionat împotriva lui Lecter. Astfel, 


226 


dacă ratam, ar fi crezut că Starling a încercat să-l ajute. Încă am 
mai fi avut ceva care să ne lege de el, prin Starling. 

— Nimeni n-a remarcat anunțul. 

— Nu. Cu excepţia lui Hannibal Lecter, poate. Ar putea să 
vrea să-i mulțumească - prin poștă, personal, cine știe? Acum 
ascultă-mă. Îi supraveghezi în continuare corespondenţa? 

Krendler încuviinţă. 

— Absolut. Dacă-i trimite ceva, ai să vezi înaintea ei. 

— Ascultă-mă cu atenţie, Krendler. Dat fiind modul cum am 
comandat și plătit anunţul ăsta, Clarice Starling nu va putea 
demonstra niciodată că nu l-a dat ea însăși, iar asta-i un delict. 
Inseamnă să încâlci linia strălucitoare. Cu asta poţi s-o dobori, 
Krendler. Și știi că FBI nu mai dă o ceapă degerată pe tine după 
ce te dă afară. Poţi să ajungi hrană la pești. Ea nu va putea nici 
măcar să obțină un permis de port-armă. Nimeni în afară de 
nimeni n-o va supraveghea. lar Lecter va ști că ea e singură. 
Inainte de asta vom încerca altceva. 

Mason se opri ca să respire, apoi reluă. 

— Dacă nu merge, o să facem cum spune Doemling și-o s-o 
„facem să sufere” cu anunţul ăsta. „Să sufere”, drăcie, o poți 
rupe-n două cu asta. Sfatul meu e să păstrezi bucata cu 
păsărica. Capătul celălalt e prea de onest, pe crucea mea - 
aoleu! n-am vrut să scap o blasfemie. 


e Capitolul 53 


Clarice Starling alerga pe covorul de frunze într-un parc 
naţional din Virginia aflat la distanţă de o oră de casa ei, unul 
din locurile ei preferate, nici urmă de vreo altă persoană în parc 
în acea zi din mijlocul săptămânii, o foarte necesară zi liberă 
pentru ea. Alerga pe o potecă binecunoscută pe dealurile 
împădurite din apropierea râului Shenandoah. Pe vârfurile 
dealurilor aerul era încălzit de soarele dimineții, iar în văi era 
dintr-odată rece; uneori simţea căldură pe față și răcoare pe 
picioare în același timp; în zilele acelea, pământul nu era prea 
solid sub picioarele lui Starling când mergea; părea mai stabil 
când alerga. 


Starling alerga prin strălucirea zilei senine, petice de lumină 
dansând printre frunze, poteca bălţată în unele locuri, vărgată în 
altele de umbrele copacilor în soarele matinal aflat încă jos la 
orizont. În faţa ei, trei căprioare porniră la fugă, două adulte și 
un pui; părăsiră poteca dintr-un singur salt care-o făcu să 
tresară uimită, codițele lor albe, ridicate strălucind în penumbra 
adâncului pădurii în timp ce se îndepărtară. Inveselită, Starling 
făcu la rândul ei un salt. 

Neclintit ca o siluetă desenată pe o tapiserie medievală, 
Hannibal Lecter ședea printre frunzele căzute de pe o coastă de 
deal în apropierea râului. Nu putea să vadă decât o sută 
cincizeci de metri din lungimea potecii cu binoclul lui de teren 
protejat împotriva razelor de lumină reflectate cu ajutorul unui 
paravan confecţionat din carton. Mai întâi văzu căprioarele 
pornind în fugă și trecând pe lângă el înspre vârful dealului, iar 
apoi, pentru prima oară în șapte ani, o văzu pe Clarice Starling 
în întregime. 

Mai jos de binoclu, trăsăturile feţei lui nu-și schimbară 
expresia, dar nările îi fremătară; inspiră profund, de parcă ar fi 
putut să-i prindă mirosul de la distanţa aceea. 

Respirația îi aduse mirosul frunzelor uscate cu un iz de 
scorţișoară, al frunzelor mucegăite de dedesubt și al ghindelor 
în descompunere lentă, un iz de resturi din trupul unui iepure de 
la distanţă, mirosul profund, sălbatic al unei piei uscate de 
veveriţă sub frunze, dar nu și mirosul lui Starling, pe care l-ar fi 
putut recunoaște oriunde. Văzu căprioarele luând-o la fugă în 
faţa ei, le văzu fugind în salturi mult după ce ieșiră din câmpul 
lui vizual. 

Ea intră în raza lui vizuală mai puţin de un minut, alergând cu 
ușurință, fără efort. Pe umeri avea un rucsac mic cu hrană 
pentru o zi și o sticlă cu apă. Razele de soare care o luminau din 
spate îi făceau conturul neclar, de parcă ar fi avut pielea 
presărată cu polen. Urmărind-o cu binoclul, doctorul Lecter 
prinse o reflexie a soarelui pe suprafaţa apei care-l făcu să vadă 
pete minute întregi după aceea. Ea dispăru pe cărarea ce 
cobora tot mai departe, ultimul lucru pe care-l văzu fiind ceafa 
ei și părul strâns în coadă săltând precum codița albă a unei 
căprioare. 

Doctorul Lecter rămase nemișcat, nu făcu nicio încercare s-o 
urmeze. În mintea sa, imaginea ei clară alerga în continuare. Și 


228 


avea să alerge cât timp voia el. Prima oară după șapte ani când 
a văzut-o cu adevărat, fără să pună la socoteală fotografiile din 
ziare sau imaginile fugitive ale unui cap într-o mașină. Se lungi 
pe spate, peste frunze, cu mâinile sub cap, privind frunzele rare 
ale unui arțar de deasupra lui cum freamătă profilate pe cer, un 
cer atât de întunecat că era aproape violet. Violet, violet, 
ciorchinii de struguri sălbatici pe care-i culesese venind aici erau 
violeți, boabele pline începeau să se usuce; mâncă mai multe, 
strânse câteva boabe în palmă și linse sucul lor așa cum ar face 
un copil, depărtând tare degetele. Violet. 

Violete erau vinetele din grădină. 

În timpul zilei, la cabana de vânătoare de pe culmi nu era apă 
caldă, așa că doica lui Mischa duse cada de aramă în grădina de 
legume ca soarele să încălzească apa de baie a fetitei de doi 
ani. Mischa stătea în cada sclipitoare printre legume, în soarele 
cald, iar în jurul ei zburau fluturi albi de varză. Apa abia dacă-i 
acoperea piciorușele subțiri, dar Hannibal, fratele ei cel solemn, 
și cu câinele mare au fost puși cu severitate s-o supravegheze 
până când doica se duse în casă pentru a lua un prosop de baie. 

Unii servitori simțeau un fel de teamă față de Hannibal Lecter, 
pentru ei era un copil cu o acuitate a simţurilor și a mintii 
înspăimântătoare, cu o profunzime nefirească. Dar bătrâna 
doică, care-și cunoștea meseria, nu se temea de el, şi nici 
Mischa, care-și lipea palmele de copil deschise ca două stele pe 
obrajii lui și râdea. Mischa întinse brațele pe lângă el, către o 
vânătă, pe care îi plăcea s-o privească la nesfârșit în soare. 
Ochii ei nu erau cafenii ca ai fratelui ei Hannibal, ci albaștri, și în 
timp ce se uita la vânătă, ochii ei păreau să-și extragă culoarea 
din plantă, să se întunece asemeni ei. Hannibal a înțeles că acea 
culoare e pasiunea ei. După ce copila a fost dusă înapoi în casă 
și ajutorul bucătarului a venit bombănind să golească apa din 
cadă, Hannibal a îngenuncheat lângă șirul de vinete; baloanele 
de săpun din apa de baie reflectară un timp plantele, în violet și 
verde, apoi se sparseră pe pământul proaspăt săpat. El scoase 
din buzunar briceagul mic și tăie coada unei vinete, lustrui cu 
batista leguma încălzită de soare, şi o duse în brațe, caldă ca o 
vietate, în camera de copil a lui Misch, punând-o undeva de 
unde s-o poată vedea. Mischa a iubit violetul închis, culoarea 
vinetei coapte, toată viața ei. 


229 


Hannibal Lecter închise ochii ca să vadă din nou căprioarele 
săltând pe potecă înaintea lui Starling, s-o vadă pe ea apoi 
alergând pe cărare, cu silueta aurită de soarele din spatele ei, 
dar căprioara care veni nu era cea care trebuia, era animalul 
mic și prăpădit cu o săgeată înfiptă în trup, zbătându-se în funia 
care-i era legată la gât în timp ce ei o duceau spre topor, micuța 
căprioară pe care au mâncat-o înainte s-o mănânce pe Mischa, 
iar el nu mai putu rămâne nemișcat; se ridică de jos, cu mâinile 
și buzele pătate de strugurii violeți, gura cu colţurile lăsate în jos 
ca o mască grecească. Se uită după Starling în josul potecii. 
Inspiră adânc pe nas și absorbi mirosul purificator al pădurii. 
Privi fix locul unde Starling dispăruse. Poteca ei părea să aibă o 
nuanţă mai deschisă decât pădurea dimprejur, ca și cum ar fi 
lăsat în urma ei o dâră luminoasă. 

Urcă repede pe culmea dealului și de acolo cobori de partea 
cealaltă, către parcarea unui camping unde își lăsase 
camioneta. Voia să plece din parc înainte ca Starling să se 
întoarcă la mașina ei, parcată la trei kilometri distanţă, în 
parcarea principală din apropierea țintei de tragere, care acum, 
la terminarea sezonului, era închisă. 

Mai erau cel puţin cincisprezece minute înainte ca ea să se 
întoarcă la mașină. 

Doctorul Lecter parcă lângă Mustang și lăsă motorul pornit. 
Avusese mai multe ocazii să-i examineze mașina în parcarea 
unui magazin de alimente din apropierea casei ei. Permisul 
anual de intrare în acest parc, cu reducere, lipit pe parbrizul 
bătrânului automobil al lui Starling a fost cel care i-a atras 
atenţia lui Hannibal Lecter asupra parcului. A cumpărat hărţi ale 
parcului de îndată și l-a explorat pe îndelete. 

Mașina era încuiată, aplecată peste cauciucurile mari ca și 
cum ar fi dormit. Mașina ei îl amuza. Era în același timp 
fantezistă și teribil de eficientă. Mânerul cromat al ușii nu 
emana niciun miros, nici din apropiere. Își desfăcu briceagul și-l 
strecură pe lângă ușă, deasupra încuietorii. Are alarmă? Da? 
Nu? Clic. Nu. 

Doctorul Lecter urcă în mașină, în atmosfera îmbibată de 
Clarice Starling. Volanul era gros, acoperit cu piele. Pe capac 
avea scris MOMO. Se uită la cuvânt cu capul dat pe spate ca al 
unui papagal, iar buzele lui formară cuvintele „MOMO”. Se lăsă 


230 


pe spate, sprijinit pe scaun, cu ochii închiși, respirând, cu 
sprâncenele ridicate, ca atunci când asculta un concert. 

Apoi, de parcă ar fi avut voinţă proprie, vârful rozaliu al limbii 
lui apăru, ca un șarpe mic croindu-și drum dincolo de faţa lui. 
Fără să-și modifice expresia feţei nicio clipă, parcă fără a fi 
conștient de propriile mișcări, se aplecă în faţă, găsi volanul 
îmbrăcat în piele după miros și-și petrecu în jurul lui limba 
încolăcită, cuprinzând cu limba adâncitura lăsată de degete pe 
partea de dedesubt a volanului. Gustă locul lustruit de pe volan 
unde se așeza palma ei. Apoi se lăsă din nou pe spate, limba i 
se întoarse acolo unde exista de obicei, iar gura lui închisă se 
mișcă de parcă ar fi savurat un vin. Inspiră adânc și-și ţinu 
respiraţia cât timp cobori și încuie Mustang-ul lui Clarice 
Starling. Nu expiră. O păstră în gură și-n plămâni până ce 
bătrâna lui camionetă ieși din parc. 


e Capitolul 54 


Este o axiomă a științelor comportamentale cum că vampirii 
au un foarte puternic simţ al teritoriului, în vreme ce canibalii 
acţionează pe suprafețe întinse. 

Dar existenţa nomadă nu-l atrăgea deloc pe doctorul Lecter. 
Succesul lui în evitarea autorităţilor se datora în principal 
calităţii identităţilor sale de lungă durată și grijii cu care se 
ocupa de păstrarea lor, și accesului facil la bani. Mutările dese și 
la întâmplare nu aveau niciun rol. 

Cu două identități alternative demult create, fiecare cu o 
credibilitate excelentă, plus o a treia pentru manevrarea 
vehiculelor, n-a avut dificultăţi în a-și aranja un cuib confortabil 
în Statele Unite în decursul primei săptămâni de la sosire. 

Alesese Maryland, la aproximativ o oră pe șosea de ferma lui 
Mason Verger și la o distanță convenabilă de sălile de concerte 
și teatrele din Washington și New York. 

Niciuna din activităţile vizibile ale doctorului Lecter nu 
atrăgeau atenţia, și fiecare din identitățile sale principale ar fi 
avut șanse mari de a trece cu bine printr-o verificare de rutină. 
După un drum la una din cutiile sale de valori din Miami, a 


închiriat de la un politician neamţ o casă izolată, atrăgătoare pe 
țărmul golfului Chesapeake, pe un an. 

Cu ajutorul unui sistem de redirecţionare a apelurilor 
telefonice de pe două telefoane cu sonerii diferite dintr-un 
apartament ieftin din Philadelphia, putea să-și obţină referințe 
favorabile ori de câte ori avea nevoie, fără să-și părăsească noul 
cămin confortabil. 

Plătind întotdeauna în numerar, a obținut rapid de la 
speculanţi bilete de cea mai bună calitate la filarmonică și la 
acele spectacole de balet și operă care-l interesau. 

Printre caracteristicile dezirabile ale noului său cămin se 
număra un garaj dublu de dimensiuni generoase, cu atelierul 
aferent și cu uși zdravene. Acolo, doctorul Lecter își parca cele 
două autovehicule, o camionetă Chevrolet de șase ani cu o 
ramă metalică deasupra părţii posterioare și o menghină, pe 
care le-a cumpărat de la un instalator și un zugrav, și un Jaguar 
sedan cu suprapresiune, obţinut prin leasing de la o firmă din 
Delaware. Camioneta îi oferea posibilitatea să apară în fiecare zi 
altfel. Printre echipamentele pe care le putea pune în spate sau 
pe cadrul metalic se numărau o scară de zugrav, ţevi de plastic, 
un grătar pentru fripturi în aer liber și o butelie cu butan. 

Cu aranjamentele domestice bine puse la punct, se desfătă cu 
o săptămână de muzică și vizite în muzee la New York, și trimise 
cataloagele celor mai interesante expoziţii de artă plastică 
vărului său, marele pictor Balthus, care trăia în Franţa. 

La Sotheby, în New York a achiziționat două instrumente 
muzicale excelente, ambele fiind rarităţi. Primul era un clavecin 
flamand de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, aproape identic cu 
cel aflat la muzeul Smithsonian datând din 1745, cu un registru 
superior suplimentar pentru operele lui Bach; instrumentul era 
un succesor demn al gravicembalo-ului pe care-l avusese în 
Florența. Cealaltă achiziţie era unul din primele instrumente 
electronice inventate, un theremin, construit de însuși 
profesorul Theremin în anul 1930. Instrumentul îl fascina demult 
pe doctorul Lecter. In copilărie construise unul. La theremin se 
cântă cu mișcări ale mâinilor într-un câmp electronic; mișcările 
dau viaţă vocii sale. 

Acum era instalat complet și putea să se distreze... 


După dimineaţa petrecută în pădure, doctorul Lecter se 
îndreptă spre casă, spre refugiul său plăcut de pe ţărmul din 
Maryland. Imaginea lui Clarice Starling alergând pe frunzele 
căzute de pe cărarea din pădure era acum bine imprimată în 
palatul memoriei din mintea sa. Este o sursă de plăcere pentru 
el, la care poate ajunge în mai puţin de o secundă, plecând din 
foaier. O vede pe Starling alergând; calitatea memoriei sale 
vizuale este atât de bună încât poate să cerceteze scena ca să 
găsească detalii noi, poate să audă căprioarele mari, sănătoase 
bocănind pe lângă el în susul dealului, vede pielea întărită de la 
încheieturile picioarelor lor, un scaiete pe blana de pe pântecul 
celei mai apropiate. A depozitat această amintire într-o încăpere 
însorită a palatului, cât mai departe cu putinţă de micuța 
căprioară rănită... 

Acasă, acasă, ușa garajului coboară cu un huruit discret în 
spatele camionetei sale. 

Când ușa se ridică din nou la amiază, din garaj iese Jaguarul 
negru, la volan fiind doctorul în haine de oraș. 

Doctorului Lecter îi plăcea foarte mult să facă cumpărături. Se 
duse direct la Hammacher Schlemmer, un furnizor de cele mai 
fine articole de menaj și sport, accesorii și echipamente 
culinare. Alese pe îndelete. Aflat încă în aceeași dispoziție din 
pădure, scoase din buzunar o ruletă și verifică dimensiunile a 
trei coșuri de picnic, toate trei din împletitură de nuiele lăcuită, 
cu mânere din piele și garnituri solide din alamă. In cele din 
urmă se hotărî la coșul de mărime medie, întrucât nu avea 
nevoie să încapă în el decât tacâmuri pentru o singură 
persoană. 

Cufărul de nuiele avea în el un termos, pahare rezistente, 
farfurii robuste și tacâmuri din oţel. Cuferele pentru picnic se 
livrau numai împreună cu accesoriile; erai obligat să le cumperi. 

După opriri succesive la Tiffany și Christofle, doctorul izbuti să 
înlocuiască farfuriile greoaie de picnic cu altele din porțelan 
franțuzesc, cu unul din acele modele chasse având desenate 
frunze și păsări. La Christofle obținu un set de tacâmuri din 
argint din secolul al XIX-lea, preferate de el, cu model Cardinal, 
emblema manufacturierului imprimată în căușul lingurilor și cea 
a Parisului, cu coada de șoarece, pe dosul mânerelor. Furculițele 
erau curbate mult, cu spaţii largi între dinţi, iar cuţitele aveau 
centrul de greutate așezat plăcut în centrul palmei. Ținute în 


233 


mână, tacâmurile dădeau aceeași senzaţie ca un bun pistol de 
duel. În privința paharelor, doctorul stătu în cumpănă în privinţa 
mărimilor pentru paharele sale de aperitive, și alese un ballon 
cilindric pentru coniac, dar în privinţa paharelor de vin nu era 
nicio îndoială. Doctorul alese pahare Riedel, de două mărimi, cu 
buza destul de largă ca să ofere spaţiu pentru nas. 

La Christofle mai găsi fețe de masă din in crem și niște 
șervete din damasc minunate, cu un mic trandafir din damasc, 
ca o picătură de sânge, brodat în colţ. Doctorul Lecter găsi 
suprapunerea de damasc nostimă și cumpără șase șervete, așa 
încât să nu rămână niciodată fără o rezervă când le va da la 
spălat. 

Mai cumpără două arzătoare portabile cu gaz, de felul celor 
folosite în restaurante pentru gătitul lângă masa clientului, o 
tigaie minunată de cupru pentru saute și o alta, tot din cupru, o 
fait-tout pentru prepararea sosurilor, ambele făcute pentru 
Dehillerin din Paris, și două teluri. Nu reuși să găsească deloc 
cuțite din oţel carbonic, pe care le prefera de departe celor din 
oțel inoxidabil, și nici vreunul din cuţitele speciale pe care 
fusese obligat să le lase în Italia. 

Ultima sa oprire a fost la o firmă de echipament medical nu 
departe de Mercy General Hospital, unde a făcut o afacere 
cumpărând un ferăstrău Stryker de autopsie aproape nou-nouţ, 
care încăpea perfect în coșul său de picnic pe locul termosului. 
Ferăstrăul mai era încă în garanţie și era livrat cu lame 
universale și craniene, plus o cheie craniană, ceea ce-i completa 
aproape perfect batterie de cuisine. 

Ușile glisante ale doctorului Lecter sunt deschise către aerul 
proaspăt al serii. Golful doarme, smoală și argint, sub lună și sub 
umbrele mișcătoare ale norilor. Doctorul și-a pus vin într-unul 
din paharele noi de cristal și l-a așezat pe un sfeșnic lângă 
clavecin. Buchetul vinului se combină cu aerul sărat, iar doctorul 
Lecter poate să se bucure de el fără să trebuiască să-și ia 
mâinile de pe clape. 

În timp a avut mai multe tipuri de instrumente cu clape din 
cele timpurii. Dar preferă sunetul și senzația clavecinului; pentru 
că nu e posibil să controlezi volumul corzilor, muzica sosește ca 
și experiențele, bruscă și deplină. 

Doctorul Lecter privește instrumentul, închizând și deschizând 
palmele. Abordează clavecinul proaspăt achiziţionat așa cum ar 


234 


aborda un străin atractiv printr-o remarcă interesantă, dar 
ușoară - cântă o melodie compusă de Henri VIII, „Green Grows 
the Holly”. 

incurajat, încearcă Sonata în si bemol major de Mozart. El și 
clavecinul nu se cunosc încă foarte bine, dar felul în care 
răspunde mâinilor lui îi spune că-n scurt timp vor deveni unul 
singur. Vântul se înteţește și flacăra lumânării pâlpâie, dar ochii 
doctorului Lecter sunt închiși, fața îndreptată în sus; cântă. 
Balonașe de spumă zboară de pe palmele în formă de stea ale 
lui Mischa când ea își flutură mânuţele în adierea de deasupra 
căzii; în timp ce el începe a treia parte a simfoniei, plutind 
ușoară prin pădure, Clarice Starling aleargă, aleargă, frunzele 
foșnesc sub picioarele ei, foșnetul vântului sus, între coroanele 
copacilor, iar căprioarele pornesc la fugă în faţa ei, un pui și 
două adulte, sărind pe cărare ca tresăririle inimii. Pământul se 
răcește brusc, și bărbaţii zdrențuiți mână căprioara mică afară 
din pădure, cu săgeata înfiptă în ea, căprioara se zbate să scape 
din frânghia răsucită în jurul gâtului ei, o mână ca să nu 
trebuiască s-o ducă pe sus până la topor, iar muzica se oprește 
în aer în faţa zăpezii însângerate, mâinile doctorului Lecter se 
încleștează pe marginile scaunului de la pian. Respiră adânc, o 
dată, încă o dată, apoi se silește să mai cânte câteva măsuri, 
care răsună spart în tăcere. 

Auzim de pe buzele lui un țipăt subţire, tot mai tare, care se 
oprește la fel de brusc ca și muzica. Rămâne vreme îndelungată 
cu capul plecat deasupra clapelor. Se ridică fără zgomot și iese 
din cameră. Nu e posibil să-ţi dai seama unde se află în casa 
cufundată în beznă. Vântul prinde puteri deasupra golfului 
Chesapeake, face flăcările lumânărilor să tremure până când se 
sting, cântă printre coardele clavecinului în întuneric - acum o 
melodie întâmplătoare, acum un țipăt subţire din trecut. 


e Capitolul 55 


Amfiteatrul Memorial de Război găzduieşte Expoziția 
regională de arme albe și de foc a Atlanticului de Mijloc. Metri 
pătraţi cu mese, un câmp de arme de foc, majoritatea pistoale și 
puști de asalt. Fasciculele laser roșii pâlpâie pe plafon. 


Puțini amatori de viață în aer liber autentici vin la expoziţiile 
de arme - problemă de gust. Armele sunt negre acum, iar 
expozițiile de arme sunt mohorâte, terne, la fel de lipsite de 
bucurie ca și peisajele interioare ale multora dintre vizitatori. 

Uitaţi-vă la mulţimea asta: zdrențăroasă, cu priviri piezișe, 
primitivă. Astfel de oameni sunt principala primejdie care 
ameninţă dreptul oricărui cetățean de a deţine o armă de foc. 

Armele pe care le preferă sunt arme de atac proiectate pentru 
producţia de serie, lucrate ieftin cu matrițe pentru a furniza 
putere de foc mare armatelor neinstruite, ignorante. 

Printre burţile umflate de bere și carnaţia flască, alb-păstoasă 
a pistolarilor de interior trecu Hannibal Lecter, cu suplețea sa 
imperială. Armele de foc nu-l interesau. Se îndreptă direct spre 
standul celui mai mare comerciant de cuțite din expoziţie. 

Pe comerciant îl cheamă Buck și cântărește o sută treizeci de 
kilograme. Buck are o mulţime de săbii fanteziste și copii de 
articole medievale și barbare, dar are totodată și cele mai bune 
cuțite și bâte, iar doctorul Lecter identifică repede majoritatea 
articolelor de pe lista sa, lucruri pe care trebuise să le lase în 
Italia. 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

Buck are obraji prietenoși și o gură prietenoasă, și ochi 
răutăcioși. 

— Aş vrea Harpia aceea vă rog, și un Spyderco drept, zimţțat, 
cu lamă de zece centimetri, și cuțitul acela de jupuit din spate. 

Buck adună obiectele cerute. 

— Aş vrea și ferăstrăul acela bun. Nu, nu acela, cel bun. 
Arătaţi-mi puţin bâta aceea din piele, vă rog, cea neagră... 

Doctorul Lecter studie arcul mânerului. 

— O iau. 

— Altceva? 

— Da, aș vrea un Spyderco Civilian. Nu-l văd. 

— Nu-s prea mulţi cei care știu de așa ceva. Nu ţin niciodată 
mai mult de unul. 

— Nu vreau decât unul. 

— Prețul e două sute douăzeci de dolari, dar vi-l las la o sută 
nouăzeci cu tot cu teacă. 

— Bun. Aveţi cuțite de bucătărie din oțel carbonic? 

Buck clătină ţeasta masivă. 


236 


— Va trebui să găsiţi din cele vechi, la talcioc. Eu de-acolo mi- 
am cumpărat. Poţi să le ascuţi cu dosul unei cești de cafea. 

— Faceţi un pachet; mă întorc peste câteva minute. 

Lui Buck nu i s-a spus prea des să facă un pachet; îl făcu cu 
sprâncenele ridicate. 

În mod tipic, această expoziţie de arme nu era câtuși de puţin 
expoziţie, ci bazar. Pe câteva standuri se găseau relicve prăfuite 
din al doilea război mondial, care începeau să arate străvechi. 
Puteai să cumperi puști M-1, măști de gaze cu vizorul crăpat, 
ploști de apă. Mai erau obișnuitele standuri cu obiecte naziste. 
Puteai să cumperi chiar și o canistră cu gaz Zyklon B autentic, 
dacă era pe gustul tău. 

Nu găseai aproape nimic din războaiele din Coreea sau 
Vietnam, și absolut nimic din Războiul din Golf. 

Mulţi cumpărători purtau haine de camuflaj, de parcă se 
întorseseră numai pentru scurt timp de pe linia frontului ca să 
participe la expoziția de arme. Exista și îmbrăcăminte de 
camuflaj de vânzare, între care un costum complet pentru 
camuflarea totală a unui trăgător de elită sau vânător cu arcul - 
una din secțiunile principale ale expoziției cuprindea 
echipament pentru vânătoarea cu arcul. 

Doctorul Lecter examina acest costum când a devenit 
conștient de prezența unor oameni în uniformă aproape de el. 
Luă în mână o mănușă de tir cu arcul. Întorcându-se ca să vadă 
marcajul fabricantului în lumină, observă că cei doi oameni în 
uniformă de lângă el erau de la Departamentul de Vânătoare și 
Pescuit Sportiv din Virginia, care avea un stand la expoziţie. 

— Donnie Barber, spuse cel mai vârstnic dintre paznici, 
arătând cu capul. Dacă-l aduci vreodată la tribunal, anunţă-mă. 
Mi-ar plăcea la nebunie să-l scot din păduri pe jigodie pentru 
totdeauna. 

Priveau un bărbat de vreo treizeci de ani aflat în celălalt capăt 
al secţiunii dedicate tirului cu arcul. Se afla cu fața la ei, 
urmărind ecranul. Donnie Barber purta haine de camuflaj; își 
legase bluza la brâu. Tricoul kaki fără mâneci îi dezvelea 
tatuajele. Pe cap avea o șapcă cu cozorocul la spate. 

Doctorul Lecter se depărtă încet de paznici, privind pe traseu 
diferite obiecte. Se opri la un stand cu pistoale laser ceva mai 
departe și, printr-o perdea de tocuri de armă, doctorul privi 
ecranul care-i captase atenţia lui Donnie Barber. 


237 


Era un film despre vânătoarea de cerbi cu arcul. 

Cineva aflat dincolo de raza aparatului de filmat hăituia un 
cerb pe lângă un gard în pădure, în timp ce vânătorul își scotea 
arcul. Vânătorul purta un microfon. Respirația i se acceleră. 
Șopti în microfon: „Mai bine de atât nu se poate.” 

Cerbul făcu un salt când îl lovi săgeata și se izbi în gard de 
două ori înainte să sară peste el și să fugă. 

Urmărind filmul, Donnie Barber tresări și mormăi în momentul 
când săgeata plecă din arc. Opri caseta și o derulă până la acea 
secvenţă, de mai multe ori, până când vânzătorul de la stand îi 
spuse ceva. 

— Du-te învârtindu-te, tâmpitule, zise Donnie Barber. Nu 
cumpăr nimica de la tine. 

De la următorul stand cumpără câteva săgeți galbene cu 
vârful mare și o lamă transversală în vârf. Alături exista o urnă 
de tombolă; o dată cu cumpărăturile sale, Donnie Barber primi 
un talon de concurs. Premiul consta într-un permis de vânătoare 
de cerbi pentru două zile. 

Donnie Barber completă talonul și-l introduse în urnă, păstră 
pixul vânzătorului și dispăru cu pachetul său lunguieţ în 
mulțimea de tineri în haine de camuflaj. 

e 

Așa cum ochii broaștelor surprind orice mișcare, ochii 
vânzătorului observau orice oprire în șirul de trecători. Bărbatul 
care se afla acum în faţa lui era nemișcat cu desăvârșire. 

— Asta e cea mai bună arbaletă pe care-o ai? îl întrebă 
doctorul Lecter. 

— Nu. 

Vânzătorul scoase o husă de sub tejghea. 

— Asta-i cea mai bună. Îmi plac mai mult cele curbe decât 
cele din două bucăţi, dacă trebuie să o duci în spinare. Are un 
vinci pe care-l poţi ajusta cu o bormașină electrică sau manual. 
Știi că n-ai voie să vânezi cerbi cu arbaleta în Virginia decât 
dacă ești handicapat? 

— Fratele meu și-a pierdut un braț și arde de nerăbdare să 
omoare ceva cu celălalt, spuse doctorul Lecter. 

— Aha, m-am prins. 

În cinci minute, doctorul cumpără o arbaletă excelentă și 
două duzini de săgeți groase, scurte. 

— Fă-mi un pachet, ceru doctorul Lecter. 


238 


— Completează talonul ăsta și te poţi alege cu o vânătoare de 
cerbi. Două zile. 

Doctorul Lecter completă talonul și-l lăsă să cadă în urnă. De 
îndată ce vânzătorul abordă un alt client, doctorul Lecter se 
întoarse la el. 

— Fir-ar să fie! Am uitat să-mi trec numărul de telefon pe 
talonul de concurs. Pot să-l scot? 

— Desigur. 

Doctorul Lecter scoase capacul urnei și luă primele două 
taloane de deasupra. Adăugă informaţia falsă pe al său și apoi 
privi lung celălalt talon, clipind o dată, ca diafragma unui aparat 
de fotografiat. 


e Capitolul 56 


Sala de sport de la Muskrat Farm avea un aer modernist, în 
negru și crom, cu setul Nautilus complet de aparate, greutăţi, 
echipament pentru gimnastică aerobică și un bar cu băuturi 
răcoritoare. 

Barney își terminase antrenamentul și se relaxa pe o bicicletă 
când își dădu seama că nu e singur în sală. Margot Verger își 
dezbrăca treningul într-un colț. Purta colanţi scurți și un tricou 
peste o bustieră. Își puse pe deasupra o centură pentru ridicarea 
greutăților. Barney auzi clinchetul greutăților. Îi auzi respiraţia în 
timp ce ea făcea exerciţiile de încălzire. 

Barney pedala de-acum cu bicicleta reglată la rezistenţă zero 
și-și ștergea părul când ea veni lângă el între exerciţii. 

Işi privi propriile braţe, se uită la ale lui. Nu era prea mare 
diferență. 

— Cât poţi să ridici stând culcat? 

— Nu știu. 

— Ba cred că știi. 

— Poate o sută cincizeci, cam așa ceva. 

— O sută cincizeci?! Nu prea cred, flăcăule. Nu cred că poţi să 
ridici o sută cincizeci. 

— Poate ai dreptate. 

— Am o sută de dolari care zice că nu poţi să ridici o sută 
cincizeci stând culcat. 


239 


— Contra ce? 

— Contra o sută de dolari, ce-ţi închipui? Și am să stau cu 
ochii pe tine. 

Barney se uită la ea și-și încruntă fruntea. 

— Bine. 

Încărcară greutăţile. Margot le numără pe cele de la capătul 
barei unde Barney le așezase, ca și cum el ar fi intenţionat s-o 
trișeze. El, în replică, le numără cu o grijă studiată pe cele de la 
capătul lui Margot. 

Se întinse pe banchetă; Margot stătea la capul lui, deasupra 
lui, în colanţii ei scurţi. Încheietura coapselor ei cu abdomenul 
era bombată ca o ramă barocă, iar trunchiul ei masiv părea să 
se înalțe până la plafon. 

Barney își potrivi trupul pe banchetă. Picioarele lui Margot 
miroseau a tinctură răcoroasă. Mâinile ei se odihneau pe bară, 
unghiile date cu ojă corai - mâini foarte puternice și totuși 
frumoase. 

— Gata? 

— Da. 

Împinse haltera în sus spre faţa ei aplecată spre el. 

N-a însemnat un efort prea mare; Barney așeză înapoi haltera 
pe suportul ei, sub ochii lui Margot. Ea scoase banii din sacul de 
sport. 

— Mulţumesc. 

— Fac mai multe genuflexiuni ca tine, se rezumă Margot să 
spună. 

— Știu. 

— De unde știi? 

— Eu urinez stând în picioare. 

Gâtul ei puternic se înroși. 

— Și eu. 

— Pe o sută de dolari? 

— Pregătește-mi un întăritor, spuse Margot. 

Pe bar era un vas cu fructe. Câtă vreme Barney prepară 
sucurile în mixer, Margot luă două nuci și le sparse în pumn. 

— Poţi să spargi o singură nucă, fără să ai lângă ce s-o 
strângi? întrebă Barney. 

Apoi sparse două ouă pe marginea mixerului și le dădu 
drumul înăuntru. 

— Dar tu? replică Margot și-i întinse o nucă. 


240 


Nuca stătea în palma deschisă a lui Barney. 

— Nu știu. 

Eliberă spaţiul de pe partea de bar din dreptul lui și o 
portocală se rostogoli pe partea lui Margot. 

— Ei, scuză-mă. 

Ea ridică portocala de jos și-o puse la loc. 

Pumnul mare al lui Barney se încleștă. Ochii lui Margot se 
mutau de la pumn la faţa lui în vreme ce gâtul i se încorda de 
efort și faţa i se înroși. Începu să tremure; din pumnul lui se auzi 
un zgomot slab. Pe chipul lui Margot se zugrăvi uluirea; el își 
duse pumnul tremurător deasupra mixerului și sunetul de spart 
deveni mai puternic. Gălbenușul și albușul unui ou se prelinseră 
în mixer. Barney porni aparatul și-și linse degetele. Margot 
râdea, deși n-ar fi vrut. 

Barney puse băuturile întăritoare în pahare. Văzuţi din partea 
opusă a încăperii, puteau fi luptători sau halterofili din două 
categorii de greutate diferite. 

— Simţi că trebuie să faci tot ce fac bărbaţii? întrebă el. 

— Nu și unele tâmpenii. 

— Vrei să încerci prietenia între bărbaţi? 

Zâmbetul lui Margot dispăru. 

— Nu încerca să faci glume porcoase cu mine, Barney. 

El își clătină ţeasta mare. 

— Pune-mă la încercare. 


e Capitolul 57 


În casa lui Hannibal fragmentele de informaţii se înmulțeau pe 
măsură ce, zi după zi, Clarice Starling își croia drum pe 
coridoarele gusturilor doctorului Lecter. 

Rachel DuBerry era ceva mai în vârstă decât doctorul Lecter 
pe vremea când era o patroană activă a Orchestrei Simfonice 
din Baltimore. Era foarte frumoasă, după cum observă Starling 
din fotografiile vremii publicate în Vogue. Asta se întâmpla în 
urmă cu doi soţi bogați. Acum era doamna Franz Rosencranz, 
soția comerciantului de textile. Secretara ei îi făcu lui Starling 
legătura telefonică. 


241 


— Acum nu fac decât să trimit bani pentru orchestră, draga 
mea. Suntem plecați prea mult timp ca să mă mai implic activ, îi 
spuse lui Starling doamna Rosencranz născută DuBerry. Dacă 
este vorba despre ceva legat de impozite, pot să-ţi dau numărul 
de telefon al contabililor noștri. 

— Doamnă Rosencranz, pe timpul când activaţi în comitetele 
Filarmonicii și Școlii Westover, l-aţi cunoscut pe doctorul 
Hannibal Lecter. 

O tăcere considerabilă. 

— Doamnă Rosencranz? 

— Cred că ar fi mai bine să-mi notez numărul dumitale de 
telefon și să te sun eu prin centrala FBI. 

— Desigur. 

Ceva mai târziu, reluară convorbirea. 

— Da, l-am cunoscut pe Hannibal Lecter din cercurile sociale, 
cu ani în urmă, iar presa și-a instalat tabăra pe pragul meu încă 
de atunci. Era un bărbat extraordinar de fermecător, absolut 
unic. De felul care face o fată să ameţească, dacă știi la ce mă 
refer. Mi-au trebuit ani mulţi ca să cred că și cealaltă latură a lui 
e la fel de reală. 

— V-a făcut vreodată cadouri, doamnă Rosencranz? 

— De obicei primeam o felicitare de ziua mea, chiar și după 
ce a fost închis. Uneori un cadou, înainte să fie închis. Face cele 
mai desăvârșite cadouri. 

— Tot doctorul Lecter a dat faimosul dineu aniversar în 
cinstea dumneavoastră. La care anul de producție a vinurilor 
coincidea cu data nașterii dumneavoastră. 

— Da, spuse ea. Suzzy a numit-o cea mai remarcabilă 
petrecere de la Balul Black and White al lui Capote. 

— Doamnă Rosencranz, dacă aveţi vreo știre de la el, vreţi să 
sunaţi la numărul de la FBI pe care vi-l voi spune? Și mai vreau 
să vă întreb ceva, dacă-mi permiteţi, aveţi vreo aniversare 
specială cu doctorul Lecter? Și, doamnă Rosencranz, trebuie să 
vă întreb care este data nașterii dumneavoastră. 

O răceală sesizabilă în vocea ei. 

— Credeam că această informaţie o puteţi obţine foarte 
simplu. 

— Da, doamnă, dar există niște neconcordanţe între data de 
pe fișa de asigurări sociale, cea de pe certificatul de naștere și 
cea de pe permisul de conducere. De fapt, pe fiecare este altă 


242 


dată. Îmi cer scuze, dar urmărim comenzile speciale de articole 
de lux în funcţie de data nașterii persoanelor cunoscute de 
doctorul Lecter. 

— Persoanele cunoscute. Acum sunt o persoană cunoscută, e 
termen îngrozitor. 

Doamna Rosencranz chicoti. Făcea parte din generaţia 
cocktailurilor și a ţigărilor, iar vocea ei era profundă. 

— Câţi ani ai, agent Starling? 

— Treizeci și doi, doamnă Rosencranz. Împlinesc treizeci și 
trei înainte de Crăciun. 

— Vreau să-ți spun, cu cele mai bune intenţii, că sper să ai 
parte de câteva „persoane cunoscute” în viața dumitale. Te 
ajută foarte mult să-ţi omori timpul. 

— Da, doamnă. Și data nașterii dumneavoastră? 

Doamna Rosencranz îi oferi în cele din urmă informaţia 
corectă, caracterizând-o drept „data cunoscută de doctorul 
Lecter”. 

— Dacă-mi permiteţi să vă întreb, doamnă, înțeleg de ce să 
vă schimbaţi anul nașterii, dar de ce luna și ziua? 

— Voiam să fiu în Fecioară, se potrivește mai bine cu domnul 
Rosencranz, care pe atunci îmi făcea curte. 

Oamenii pe care i-a cunoscut doctorul Lecter cât timp a trăit 
într-o cușcă aveau păreri întrucâtva diferite despre el. 

Starling o salvase pe Catherine, fiica fostei senatoare Ruth 
Martin din subsolul de iad al criminalului în serie Jame Gumb și, 
dacă senatoarea n-ar fi fost înfrântă la următoarele alegeri, i-ar 
fi putut face mult bine lui Starling. La telefon îi vorbi lui Starling 
cu căldură, îi spuse noutăţi despre Catherine și o întrebă ce mai 
e nou în viaţa ei. 

— Nu mi-ai cerut nimic niciodată, Starling. Dacă vei vrea o 
slujbă, cândva... 

— Mulţumesc, doamnă senator. 

— In privinţa jigodiei de Lecter, nu, aș fi anunţat de bună 
seamă FBl-ul dacă aș avut vreo veste de la el; am să pun 
numărul tău aici, lângă telefon. Charlsie știe cum să manevreze 
corespondenţa. Nu mă aștept să primesc vești de la el. Ultimul 
acru pe care mi l-a spus ticălosul în Memphis a fost „Îmi place 
foarte mult taiorul dumitale”. El a făcut singurul gest de cruzime 
pe care l-am trăit în toată viața mea, știi care? 

— Știu că v-a insultat. 


243 


— Când Catherine era dispărută, când eram disperaţi și el 
spunea că are informaţii despre Jame Gumb, și îl imploram, m-a 
privit în ochi cu ochii ăia de șarpe și m-a întrebat dacă am 
alăptat-o pe Catherine. Voia să știe dacă i-am dat să sugă. l-am 
spus că da. Și-apoi m-a întrebat: „E o treabă care provoacă sete, 
nu-i așa?” Asta mi-a readus totul în memorie: cum o ţineam în 
braţe când era bebeluș, cum așteptam să se sature, și asta m-a 
durut cum nu mi s-a mai întâmplat niciodată, o durere ascuţită, 
iar el s-a adăpat cu durerea mea. 

— Ce marcă era, doamnă senator? 

— Ce marcă... poftim? 

— Ce fel de taior purtaţi atunci, cel care i-a plăcut doctorului 
Lecter? 

— Stai să mă gândesc... un Givenchy bleumarin, foarte 
simplu, răspunse senatoarea, puţin iritată de priorităţile lui 
Starling. După ce-l băgaţi din nou la răcoare, fă-mi o vizită, 
Starling, o să călărim împreună. 

— Mulţumesc, doamnă senator, o să ţin minte. 

(J 

Două convorbiri telefonice, câte una pentru fiecare latură a 
vieții doctorului Lecter, una arătându-i farmecul, cealaltă 
diformitățile. Starling notă: 

Anul de productie a vinului în concordantă cu anul nasterii, 
ceea ce era deja cuprins în micul ei program. Își notă să adauge 
Givenchy la lista ei de produse rafinate. Mai adăugă alăptat, fără 
să știe prea bine de ce, și nici nu mai avu timp să se gândească 
la asta fiindcă telefonul ei roșu suna. 

— Departamentul de Științe Comportamentale? Încerc să dau 
de Jack Crawford, sunt șeriful Dumas din Claredon County, 
Virginia. 

— Sunt asistenta lui Jack Crawford. El este la tribunal azi. 
Spuneţi-mi mie despre ce e vorba; sunt agentul special Starling. 

— Voiam să vorbesc cu Jack Crawford. Avem la morgă un 
flăcău care a fost hăcuit ca la măcelărie, pentru carne, am 
nimerit la departamentul potrivit? 

— Da, domnule, acesta este departamentul de măce... da, aţi 
ajuns exact unde trebuie. Dacă-mi spuneţi exact unde vă aflaţi, 
plec chiar acum și-l anunţ pe domnul Crawford imediat ce 
termină de depus mărturie. 


244 


Automobilul Mustang al lui Clarice Starling lăsă pe pavajul de 
la Quantico suficient cauciuc ca să-l facă pe paznicul din marina 
militară să se încrunte la ea, să-i facă semn ameninţător cu 
degetul și să-și reţină zâmbetul. 


e Capitolul 58 


Morga din Claredon County, nordul statului Virginia, este unită 
de clădirea spitalului printr-un sas scurt cu o aerisire în tavan și 
uși largi, duble la ambele capete pentru a facilita transportarea 
morţilor. Un ajutor de șerif stătea în fața acestor uși ca să 
împiedice accesul celor cinci reporteri și cameramani care se 
îngrămădeau în jurul lui. 

Din spatele reporterilor, Starling se ridică în vârful picioarelor 
și-și arătă legitimaţia. Ajutorul de șerif o zări, încuviință cu 
capul, iar ea își făcu loc să intre. Luminile blițurilor scânteiară în 
urma ei. 

În sala de autopsie era liniște, nu se auzea decât clinchetul 
instrumentelor puse în tava metalică. 

Morga are patru mese de autopsie din oțel inoxidabil, fiecare 
cu cântarul și chiuveta ei. Două dintre mese erau acoperite, 
cearșafurile întinse inegal de rămășițele pe care le acopereau. 
La masa cea mai apropiată de ferestre se desfășura o autopsie 
de rutină a spitalului. Patologul și asistenta lui făceau o 
operaţiune delicată și nu-și ridicară privirile la intrarea lui 
Starling. 

Țiuitul subţire al unui ferăstrău electric umplu camera, iar 
după o clipă patologul puse deoparte cu grijă o calotă craniană 
și ridică în căușul palmelor un creier, pe care îl puse pe cântar. 
Șopti greutatea în microfonul pe care-l purta, examină organul 
pe talerul cântarului, îl împunse cu un deget înmănușat. Când o 
zări pe Starling peste umărul asistentei, dădu drumul creierului 
în cavitatea toracică deschisă a cadavrului, își aruncă mănușile 
de cauciuc într-un coș ca un puștan și veni spre ea. 

Starling descoperi că o înfioară puţin atingerea mâinii lui. 

— Clarice Starling, agent special, FBI. 

— Doctor Hollingsworth, medic legist, patologul spitalului, 
bucătar șef și spălător de sticle. 


245 


Hollingsworth avea ochii de un albastru intens, lucioși ca un 
ou bine lustruit. | se adresă asistentei sale fără să-și ia ochii de 
la Starling. 

— Marlene, anunţă-l pe șerif la secţia de terapie intensivă 
cardiacă, și dezvelește rămășițele alea, te rog, doamnă. 

Starling știa din experienţă că medicii legiști erau de obicei 
inteligenţi, dar adesea caraghioși și neglijenţi în conversațiile 
obișnuite, și le plăcea să se dea în spectacol. Hollingsworth 
urmări direcţia privirii lui Starling. 

— Vă întrebaţi care-i treaba cu creierul ăla? 

Ea încuviință și-i arătă, ridicând palmele deschise, că nu 
pricepe. 

— Nu e vorba de neglijență, agent Starling. E o favoare pe 
care o fac antreprenorului de pompe funebre, dacă nu pun 
creierul înapoi în craniu. In cazul de faţă vor avea un coșciug 
deschis și un priveghi îndelungat, și nu ai cum să împiedici 
materia cerebrală să se scurgă pe pernă, așa că umplem craniul 
cu șerveţele sau ce avem la îndemână și-l închidem, și fac o 
indentaţie în calota craniană deasupra urechilor, ca să nu 
alunece. Familia primește corpul întreg, și toată lumea-i fericită. 

— Înţeleg. 

— Spuneți-mi însă dacă înţelegeţi asta. 

În spatele lui Starling, asistenta lui Hollingsworth îndepărtase 
cearșafurile de pe mesele de autopsie. 

Starling se întoarse și văzu totul într-o singură imagine pe 
care o va ţine minte toată viaţa ei. Unul lângă altul pe mesele 
de inox zăceau o căprioară și un bărbat. Din căprioară ieșea o 
săgeată galbenă. Coarnele și săgeata întinseseră cearșaful ca 
pe un cort. 

Bărbatul era străpuns tot de o săgeată galbenă, dar mai mică 
și mai groasă, care-i pătrunsese prin cap, transversal, deasupra 
urechilor. Mai avea pe el un ultim articol vestimentar, o șapcă 
pusă invers, ţintuită pe capul lui de săgeată. 

Privindu-l, pe Starling o apucă un acces absurd de râs, 
înăbușit atât de repede încât ar fi putut fi luat drept descurajare. 
Similitudinea poziţiei celor două cadavre, ambele pe o parte în 
loc de poziția anatomică, dezvăluia faptul că fuseseră măcelăriți 
aproape identic, mușchii de pe spate, între coloana vertebrală și 
coaste fiind îndepărtați cu precizie și exactitate, împreună cu 
acei mușchi mici de sub coloană. 


246 


Blana unei căprioare pe o masă de inox. Capul ţinut în sus de 
coarne pe ridicătura metalică în chip de pernă, capul întors și 
ochiul alb de parcă încerca să privească în sus la ţepușa 
strălucitoare care a ucis-o - animalul, zăcând pe o parte peste 
propria imagine reflectată, în acest loc al ordinii obsesive, părea 
mai sălbatică și mai străină de om decât a părut vreodată o 
căprioară în pădure. 

Ochii bărbatului erau deschiși, iar pe canalele lacrimale se 
prelinseseră câteva picături de sânge aidoma lacrimilor. 

— Straniu să-i vezi împreună, spuse doctorul Hollingsworth. 
Inimile lor au exact aceeași greutate. 

O privi pe Starling și văzu că se simte normal. 

— O singură diferenţă în privinţa bărbatului. Vedeţi cum 
ultimele coaste au fost desprinse de coloană și plămânii scoși 
prin spate? Arată aproape ca niște aripi, nu? 

— Vulturul însângerat, murmură Starling după o clipă de 
gândire. 

— N-am mai văzut așa ceva până acum. 

— Nici eu, spuse Starling. 

— Există un termen pentru așa ceva? Cum aţi spus? 

— Vulturul însângerat. Așa spune în cărțile de la Quantico. E 
un sacrificiu ritual scandinav. Se taie ultimele coaste și se scot 
plămânii prin spate, apoi se aplatizează așa ca să pară aripi. In 
Minnesota era un neo-viking care făcea așa ceva prin anii 
treizeci. 

— Cred că vedeţi multe chestii dintr-astea, nu mă refer la 
asta, ci la lucruri asemănătoare. 

— Uneori, da. 

— Pe mine mă depășește niţel. De cele mai multe ori ne 
ocupăm de crime clasice, oameni împușcați și înjunghiaţi, dar 
vreţi să știți ce cred? 

— Aș vrea foarte mult să-mi spuneţi, domnule doctor. 

— Cred că tipul ăsta, Donnie Barber spun actele sale de 
identitate, a omorât căprioara ilegal ieri, ziua dinaintea începerii 
sezonului - știu că atunci a murit animalul. Săgeata se 
potrivește cu restul echipamentului lui de vânătoare. A început 
s-o taie în grabă. N-am făcut testul de antigen pe sângele de pe 
mâinile lui, dar e sânge de căprioară. Tocmai avea de gând să 
taie ceea ce vânătorii de căprioare numesc fâșia de pe spate, și 
începuse o treabă de ageamiu, uite tăietura asta scurtă, 


247 


zdrenţuită de aici, când a avut o mare surpriză, cum ar fi 
săgeata asta prin căpăţână. Aceeași culoare, dar un tip diferit. 
Fără vreo indentație la capat. O recunoașteţi? 

— Pare să fie o săgeată de arbaletă. 

— O a doua persoană, poate cel cu arbaleta, a terminat de 
tăiat căprioara, și a făcut o treabă incomparabil mai bună. După 
care, Sfinte Sisoe, l-a tranșat și pe tip. Uite cât de precis este 
îndepărtată pielea aici, cât de hotărâte sunt inciziile. Nimic 
greșit sau irosit. Nici campionul măcelarilor n-ar fi putut s-o facă 
mai bine. Nu există niciun semn de interacţiune sexuală cu 
niciunul din ei. Au fost doar tranșaţi pentru carne. 

Starling duse mâna la gură. O clipă, doctorul crezu că sărută o 
amuletă. 

— Doctore Hollingsworth, ficatul victimelor lipsește? 

El răspunse după o pauză de o clipă, privind-o peste ochelari. 

— Ficatul căprioarei lipsește. Se pare că al domnului Barber 
nu era conform standardelor. A fost excizat parțial și examinat, 
există o incizie de-a lungul venei porte. Ficatul lui e cirotic și 
decolorat. A rămas în cadavru, vreţi să vedeţi? 

— Nu, mulțumesc. Și timusul? 

— Timusul, da, lipsește în ambele cazuri. Agent Starling, 
nimeni n-a rostit încă numele, așa e? 

— Nu, spuse Starling. Incă nu. 

Un val de aer dinspre sas și un bărbat suplu, înăsprit de 
vreme îmbrăcat cu o jachetă sport din tweed și pantaloni kaki se 
opri în ușă. 

— Domnule şerif, cum se simte Carleton? întreba 
Hollingsworth. Agent Starling, dumnealui e șeriful Dumas. 
Fratele lui e sus, la cardiologie, terapie intensivă. 

— Se ţine tare. Mi-au spus că e stabil, „ferit”, ce-o mai fi 
însemnând și asta. 

Șeriful strigă câtre ușă: 

— Hai înăuntru, Wilburn. 

Șeriful dădu mâna cu Starling și-l prezentă pe celălalt bărbat. 

— El e ofițer Wilburn Moody, paznic de vânătoare. 

— Domnule șerif, dacă vreţi să staţi lângă fratele 
dumneavoastră putem merge sus, sugeră Starling. 

Șeriful clătină din cap. 


248 


— Oricum nu mă mai lasă să intru să-l văd decât peste o oră 
și jumătate. Fără supărare, domnișoară, dar l-am chemat pe 
Jack Crawford. Vine? 

— E reţinut la tribunal - făcea depoziţia când m-aţi chemat. 
Mă aștept să ne dea de veste în cel mai scurt timp. Apreciem 
foarte mult că ne-aţi chemat atât de repede. 

— Bătrânul Crawford a predat clasei mele de la Academia 
Naţională de Poliţie de la Quantico acum enșpe ani. Un tip dat 
naibii. Dacă te-a trimis pe dumneata, înseamnă că știi ce faci - 
vrei să continuăm? 

— Vă rog, domnule șerif. 

Șeriful scoase un carnet din buzunarul hainei. 

— Tipul de-aici cu săgeata-n cap e Donnie Leo Barber, bărbat 
alb, treizeci și doi de ani, locuiește într-un trailer în Trail's End 
Park din Cameron. Fără ocupaţie. Eliminat din Forțele Aeriene 
acum patru ani, cu pierderea drepturilor. Are o licenţă de la 
Administraţia Aviației Federale. A lucrat ca mecanic de avion. A 
plătit o amendă pentru comportament neadecvat când a tras cu 
o armă de foc în oraș, alta pentru încălcarea proprietăţii în 
sezonul trecut. S-a declarat vinovat de braconaj la căprioare în 
Summit County, când a fost asta, Wilburn? 

— Cu două sezoane în urmă, abia și-a recăpătat licenţa. Îl 
cunoaștem bine. Nu se obosește să urmărească un animal după 
ce trage. Dacă nu cade, așteaptă altul... o dată... 

— Spune-ne ce-ai descoperit azi, Wilburn. 

— Păi, mergeam pe Drumul 47, la vreun kilometru de podul 
de acolo pe la șapte dimineaţa când bătrânul Peckman mi-a 
făcut semn să opresc. Respira greu și se ținea de piept. Nu 
putea decât să-și deschidă și să-și închidă gura și să arate spre 
pădure. Am mers cam... ăă... nu mai mult de o sută cincizeci de 
metri prin pădure și am dat peste Barber ăsta răşchirat, sprijinit 
de-un copac cu o săgeată-n cap, și căprioara asta cu o săgeată 
în ea. Erau ţepeni, de ieri cel puțin. 

— leri dimineaţă devreme, aș spune, preciză doctorul 
Hollingsworth. 

— Numai că sezonul s-a deschis abia az; dimineaţă, continuă 
paznicul de vânătoare. Donnie Barber avea cu el o platformă 
pentru cățărat în copaci pe care n-o instalase încă. Se pare că s- 
a dus ieri ca să se pregătească pentru azi, ori ca să braconeze. 
Nu știu de ce ar fi luat arcul cu el, dacă voia numai să 


249 


pregătească platforma. Apare căprioara asta frumoasă, și el nu 
se poate abţine. Am văzut așa ceva de multe ori. Asemenea 
purtări s-au înmulţit precum ciupercile după ploaie. Și pe urmă 
vine ălălalt în vreme ce el tranșa animalul. Nu mi-am putut da 
seama de nimic după urme, a plouat așa de tare, parcă s-ar fi 
deschis cerul tocmai atunci... 

— De asta am făcut câteva fotografii și am luat cadavrele din 
pădure, spuse șeriful Dumas. Bătrânul Peckman e proprietarul 
pădurii. Donnie ăsta avea la el un permis legal de vânătoare, 
pentru două zile începând de azi, cu semnătura lui Peckman pe 
el. Peckman vinde întotdeauna un permis pe an, și-i face 
reclamă și-l vinde unui intermediar. Donnie mai avea în buzunar 
o scrisoare în care scria Felicitări, ați câștigat un permis pentru 
vânătoare de căprioare. Hărtiile sunt ude, domnișoară Starling. 
N-am nimic de zis împotriva băieţilor noștri, dar mă întreb dacă 
n-ar trebui să luaţi amprentele la laboratorul vostru. Și săgețile, 
totul era ud când am ajuns acolo. Am încercat să nu le atingem. 

— Vreţi să luaţi săgețile cu dumneavoastră, agent Starling? 
Cum vreţi să le scot? întrebă doctorul Hollingsworth. 

— Dacă le ţineţi cu un depărtător și le tăiaţi în doua de lângă 
piele, la capătul cu penele și împingeţi restul, am să le leg cu 
sârmă de planșeta mea de probe, spuse Starling deschizându-și 
servieta. 

— Nu cred că tipul s-a luptat, dar vreţi să analizaţi rămășițele 
de sub unghii? 

— Aș prefera să le tai pentru testul ADN. N-am nevoie să le 
identific după deget, dar te rog să le pui separat de la o mână și 
de la cealaltă, doctore. 

— Puteți face testul PCR-STR? 

— Se poate face în laboratorul principal. Domnule șerif, vom 
avea niște rezultate peste trei-patru zile. 

— Puteţi analiza sângele acela de căprioară? întrebă Moody, 
paznicul de vânătoare. 

— Nu-i nevoie, se vede că e sânge de animal, răspunse 
Starling. 

— Și dacă găseam carnea de căprioară în frigiderul cuiva? 
opină Moody. Am vrea să știm dacă provine de la căprioara 
aceea, nu? Uneori noi trebuie să putem distinge o căprioară de 
alta după sânge, ca să stabilim un caz de braconaj. Fiecare 
căprioară e diferită. N-aţi crede, așa-i? Trebuie să trimitem 


250 


sângele în Portland, Oregon, la Asociaţia de Vânătoare și Pescuit 
Sportiv Oregon, ei îți pot spune dacă aștepți suficient. Și-ţi spun: 
„Asta e Căprioara nr. 1!”, sau îi spun doar „Căprioara A”, 
împreună cu un număr de caz cu multe cifre, din moment ce, 
știi, căprioarele n-au nume. Pe care să-l știm noi. 

Lui Starling îi plăcea chipul bătrân, bătut de vânt al lui Moody. 

— Asteia o să-i spunem John Doe, domnule Moody. E util ce 
mi-aţi spus despre Oregon, s-ar putea să avem treburi cu ei, 
multumesc, spuse ea și-i zâmbi până când bătrânul roși și 
începu să-și învârtă pălăria în mână. 

Apoi se aplecă să caute ceva în geantă, și doctorul 
Hollingsworth o cântări pentru simpla plăcere a privirii. Faţa ei 
se luminase pentru o clipă în timp ce vorbea cu bătrânul Moody. 
Aluniţa de pe obrazul ei semăna foarte tare cu praful de pușcă 
ars. Voia s-o întrebe, dar se răzgândi. 

— În ce aţi pus documentele, nu în plastic? îl întrebă ea pe 
șerif. 

— În pungi de hârtie maro. 

Șeriful își frecă ceafa cu mâna și se uită la Starling. 

— Știţi de ce am sunat la voi, de ce am vrut să vină Jack 
Crawford. Mă bucur că aţi venit dumneavoastră, acum că-mi 
amintesc cine sunteţi. Nimeni n-a spus „canibal” dincolo de 
pereţii camerei ăsteia, fiindcă presa are să dea năvală în pădure 
până nu mai rămâne un copac în picioare dacă aude așa ceva. 
Acum nu se știe decât că ar putea fi un accident de vânătoare. 
Poate au auzit că un cadavru a fost mutilat. Dar nu știu că 
Donnie Barber a fost tranșat pentru carne. Nu există prea mulţi 
canibali, agent Starling. 

— Nu, domnule șerif. Nu prea mulţi. 

— E o treabă al naibii de precisă. 

— Da, domnule, așa-i. 

— Poate că mă gândesc la el pentru că se scrie așa de mult 
despre el în ziare - credeţi că e opera lui Hannibal Lecter? 

Starling privi în direcţia mesei de autopsie neocupate. 

— A șasea victimă a doctorului Lecter era un vânător cu arcul, 
spuse ea. 

— L-a mâncat? 

— Pe acela, nu. L-a lăsat atârnat de un cuier de perete cu tot 
felul de răni pe corp. Arăta ca o ilustrație medievală medicală 
numită Omul rănilor. E interesat de lucruri medievale. 


251 


Patologul arătă spre plămânii întinși pe spatele lui Donnie 
Barber. 

— Spuneaţi ca ăsta e un ritual vechi. 

— Cred că da. Nu știu dacă doctorul Lecter a făcut asta. Dar 
dacă a făcut-o, mutilarea nu e un fetiș - la el, această aranjare 
nu e obligatorie. 

— Dar ce este? 

— Un capriciu, spuse ea, privindu-l să vadă dacă îl tulburase 
cu cuvântul. E capriciu, și asta l-a adus în situaţia de a fi prins 
data trecută. 


e Capitolul 59 


Laboratorul de teste ADN era nou, mirosea a nou și personalul 
era mai tânăr decât Starling. Era un aspect cu care trebuia să se 
obișnuiască, își spuse cu o strângere de inimă - în foarte scurt 
timp va fi mai bătrână cu un an. 

O tânără pe ecusonul căreia scria A. BENNING semnă pentru 
primirea celor două săgeți aduse de Starling. 

A. Benning avusese niște experiențe neplăcute cu primirea 
probelor, judecând după ușurarea ei evidentă când văzu cele 
două proiectile prinse atent cu sârmă pe planșeta de probe a lui 
Starling. 

— Cred că n-ai vrea sa știi ce văd uneori când deschid 
chestiile astea, spuse A. Benning. Trebuie să înţelegi că nu-ţi pot 
spune nimic așa, în cinci minute... 

— Nu, spuse Starling. Nu există nicio referinţă RFLP pentru 
doctorul Lecter, a evadat de prea mult timp și obiectele de artă 
au fost poluate, manevrate de o sută de oameni. 

— Timpul laboratorului e prea valoros ca să verificăm fiecare 
probă, cum ar fi, de pildă, paisprezece fire de păr dintr-o cameră 
de hotel. Dacă-mi aduci... 

— Ascultă-mă, spuse Starling, și vorbești după aceea. Am 
cerut Chesturii din Italia să-mi trimită periuţa de dinţi care cred 
ei că a aparținut doctorului Lecter. Poţi obţine din ea niște celule 
din epiteliul bucal. Fă atât RFLP cât și analiza duplicărilor 


14 Restriction Fragment Length Polymorphism - variaţia lungimii unui fragment 
restrictiv produsă de o anumită enzimă restrictivă care acţionează asupra ADN-ului de 


252 


tandem pe ele. Săgeata asta de arbaletă a stat în ploaie, mă 
îndoiesc că poţi obţine mare lucru de pe ea, dar uită-te aici... 

— Îmi pare rău, nu credeam că înţelegi... 

Starling izbuti să zâmbească. 

— Nu-ţi face griji, A. Benning, ne vom înțelege foarte bine. 
Vezi, ambele săgeți sunt galbene. Cea de arbaletă e galbenă 
fiindcă a fost vopsită manual, o treabă destul de bună, dar au 
cam rămas dungi. Uită-te aici, ce pare a fi sub vopsea? 

— Poate un fir din pensulă? 

— Poate. Dar uită-te cum e curbată la un capăt și are o mică 
umflătură la capăt. Dacă e o geană? 

— Dacă mai are folicului... 

— Exact. 

— Uite, pot să fac testul PCR-STR - trei culori deodată - în 
aceeași linie în gel și să-ţi obțin trei fragmente de ADN o dată. 
Pentru tribunal e nevoie de treisprezece fragmente, dar vreo 
două zile ajung ca să știm sigur dacă-i el. 

— A. Benning, știam că mă poţi ajuta. 

— Tu ești Starling. Adică agentul special Starling. N-am vrut 
să încep cu stângul, numai că văd o mulţime de probe cu 
adevărat prost colectate trimise de poliţie, n-are nimic de-a face 
cu tine. 

— Știu. 

— Credeam că ești mai în vârstă. Toate fetele... femeile știu 
de tine, adică toată lumea știe, dar pentru noi ești într-un fel... 
deosebită, încheie A. Benning privind într-o parte. 

Apoi ridică în sus degetul ei mare, dolofan: 

— Mult noroc cu Celălalt. Dacă nu te deranjează că-ţi spun. 


e Capitolul 60 


Majordomul lui Mason Verger, Cordell, era un bărbat masiv cu 
trăsături exagerate care ar fi fost poate arătos dacă chipul lui ar 
fi fost mai expresiv. Avea treizeci și șapte de ani și nu mai putea 
să lucreze vreodată în domeniul sănătăţii în Elveţia sau să aibă 
altă slujbă care să-l aducă în contact direct cu copiii. 


la indivizi diferiţi și care poate fi folosită ca marker genetic. (n.tr.). 


Mason îi plătea un salariu mare ca să se ocupe de aripa lui de 
casă, răspunzând de îngrijirea și hrănirea lui. Descoperise că 
Cordell e absolut demn de încredere și capabil de orice. Cordell 
fusese martorul unor scene de cruzime, prin sistemul TV cu 
circuit închis, în timpul „întrevederilor” lui Mason cu copiii mici, 
care ar fi adus pe oricine altcineva fie în pragul furiei, fie în 
pragul lacrimilor. 

Astăzi, Cordell era puţin îngrijorat de singurul subiect sacru 
pentru el, banii. 

Bătu la ușă de două ori în stilul lui cunoscut și intră în camera 
lui Mason. Era o beznă deplină, doar acvariul lucea stins. Țiparul 
îi simţi prezența și ieși din grota lui, plin de speranţă. 

— Domnule Verger? 

Așteptă o clipă ca Mason să se trezească. 

— Trebuie să vă spun ceva. Trebuie să fac săptămâna asta o 
plată suplimentară în Baltimore către aceeași persoană despre 
care am mai vorbit. Nu e vreun fel de urgenţă, dar ar fi prudent. 
Copilul acela negru, Franklin, a mâncat niște otravă de șoareci 
acum câteva zile și s-a aflat în stare critică. l-a spus mamei sale 
vitrege că a fost sugestia dumneavoastră să-și otrăvească pisica 
pentru a împiedica poliţia s-o tortureze. Așa că a dat pisica unui 
vecin și a luat el otrava de șoareci. 

— E absurd, spuse Mason. N-am nimic de-a face cu asta. 

— Desigur că e absurd, domnule Verger. 

— Cine se plânge, femeia de la care obţii copiii? 

— Ea e cea care trebuie plătită de îndată. 

— Cordell, n-ai făcut nimic cu nepricopsitul ăla mic, sper. N-au 
găsit nimic în el la spital, nu? Am să aflu, să știi. 

— Nu, domnule. In casa dumneavoastră? Niciodată, vă jur. 
Știţi că nu-s tâmpit. Îmi iubesc slujba. 

— Unde-i Franklin? 

— La spitalul Maryland-Misericordia. Când iese de acolo va fi 
dus într-o casă comună. Ştiţi că femeia cu care locuia a fost 
scoasă de pe lista părinţilor adoptivi pentru că fuma marijuana. 
Ea e cea care a depus plângere împotriva dumneavoastră. S-ar 
putea să avem de-a face cu ea. 

— Narcomană, n-ar trebui să prezinte prea multe probleme. 

— Nu cunoaște pe nimeni care s-o ajute. Cred că în privinţa ei 
e necesară o manevrare atentă. Cu mănuși. Asistenta socială 
vrea s-o facă să tacă. 


254 


— Am să mă gândesc la asta. Dă-i drumul și plătește 
asistenta socială. 

— O mie de dolari? 

— Fă-o să înțeleagă că asta-i tot ce primește. 

Lungită pe canapeaua lui Mason în beznă, cu lacrimi uscate 
pe obraji, Margot Verger ascultă discuţia dintre Cordell și Mason. 
incercase să-l convingă pe Mason, dar el a adormit. În mod 
evident, Mason credea că a plecat. Deschise gura ca să respire 
fără zgomot, încercând să-și sincronizeze respiraţia cu șuieratul 
aparatului său respirator. O geană de lumină cenușie anunţă 
plecarea lui Cordell. Margot rămase întinsă pe canapea. Așteptă 
aproape douăzeci de minute, până când aparatul se stabili pe 
ritmul de somn al lui Mason, și abia după aceea părăsi camera. 
Țiparul o văzu plecând; Mason, nu. 


e Capitolul 61 


Margot Verger și Barney petreceau mult timp împreună. Nu 
vorbeau prea mult, dar urmăreau meciurile de fotbal în camera 
de recreere, și familia Simpson, alteori concerte, și mai 
urmăreau împreună serialul Eu, Claudius. Când Barney pierdea 
vreun episod fiindcă era de serviciu, cereau caseta cu 
înregistrarea. 

Lui Margot îi plăcea Barney, îi plăcea faptul că, pentru el, ea 
făcea parte din categoria „băieţilor”. El era singura persoană, 
din câte cunoștea ea, care se purta astfel. Barney era foarte 
inteligent, avea în el ceva ca din altă lume. Îi plăcea și asta. 

Margot avea, pe lângă cunoștințele de computer, o educaţie 
bună în domeniul științelor umaniste și artei. Barney, 
autodidact, avea opinii care variau de la infantil la pătrunzător. 
Ea putea să-i ofere o bază de discuţie. Educaţia lui Margot 
semăna cu o câmpie amplă, deschisă, definită de logică. Dar 
câmpia şedea pe culmea mentalităţii sale așa cum lumea celor 
care cred într-un Pământ plat șade pe carapacea unei broaște 
țestoase. 

Margot Verger l-a făcut pe Barney să plătească pentru gluma 
la adresa genuflexiunilor. Era convinsă că picioarele ei sunt mai 
puternice decât ale lui, și timpul a dovedit că are dreptate. 


255 


Prefăcându-se că are dificultăţi cu haltere mai mici, l-a ademenit 
într-un pariu pe ridicarea greutăților cu picioarele, din poziţia 
culcat, și și-a recâștigat suta de dolari. In plus, folosind avantajul 
faptului că avea mai puţine kilograme ca el, l-a învins la flotări 
într-o mână, dar a pariat numai pe braţul drept, cel stâng fiind 
mai slab de pe urma unei răni din copilărie, dobândită într-o 
luptă cu Mason. 

Uneori, seara, după ce tura lui Barney cu Mason se încheia, se 
antrenau împreună, supraveghindu-se reciproc pe banchetă. 
Erau antrenamente serioase, în general tăcute, neauzindu-se 
decât respiraţia lor. Uneori își spuneau doar „noapte bună”, iar 
ea își strângea lucrurile în sacul de sport și dispărea în aripa 
familiei, unde accesul angajaţilor era interzis. 

In seara aceasta ea intră în sala de sport direct din camera lui 
Mason, cu lacrimi în ochi. 

— Hei, hei, o întâmpină Barney. Ce-i cu tine? 

— Mizerii de familie, ce-aș putea să-ţi spun? N-am nimic. 

Margot se antrenă ca o posedată; prea multe greutăţi, prea 
multe repetiții. 

O dată, Barney veni și-și luă haltera, clătinând din cap. 

— Ai să-ți rupi ceva. 

Ea încă mai pedala pe bicicletă când el încheie și intră sub 
dușul sălii de sport, lăsând apa fierbinte să ducă cu ea 
încordarea zilei. Era o sală de dușuri de tipul obișnuit pentru o 
sală de sport, cu patru dușuri deasupra capului și alte câteva la 
nivelul mijlocului și al coapselor. Lui Barney îi plăcea să 
deschidă două dușuri și să lase cele două șuvoaie de apă să se 
unească pe trupul lui mare. 

In scurt timp, Barney fu învăluit de o ceaţă deasă ca un scut; 
nu mai auzea decât răpăiala jeturilor de apă în creștet. Lui 
Barney îi plăcea să cugete sub duș. Nori de abur. Norii. 
Aristofan. Doctorul Lecter explicându-i despre șopârla care a 
urinat pe Socrate. Îi trecu prin minte că, înainte să fi fost 
modelat de ciocanul neobosit al logicii doctorului Lecter, cineva 
ca Doemling ar fi putut să se joace cu el cum ar fi vrut. 

Când auzi un alt duș pornind, nu dădu nicio atenţie, ci 
continuă să se spele. Și alţi angajaţi foloseau sala de sport, dar 
mai ales dimineața devreme și după-amiaza. Eticheta masculină 
cerea să nu se dea atenţie celorlalţi care folosesc un duș comun, 
dar Barney se întrebă cine e. Spera că nu-i Cordell, care-i făcea 


256 


părul să se zbârlească. Era neobișnuit ca altcineva să folosească 
sala de sport seara. Cine naiba era? Barney se întoarse ca să 
lase apa să-i răpăie pe ceafă. Nori de abur, fragmente din 
persoana de alături apăreau printre valurile de abur ca 
fragmente de frescă pe un zid. Aici un umăr masiv, dincolo un 
picior. O mână frumoasă frecând un gât și un umăr musculos, 
unghii vopsite corai - asta-i mâna lui Margot. Acelea erau unghii 
de la picioare date cu ojă. Acela era piciorul lui Margot. 

Barney dădu capul pe spate în jetul de apă și trase aer în 
piept. Silueta de alături se întoarse, spălându-se cu o atitudine 
degajată. Acum își spăla părul. Acela era pântecele plat al lui 
Margot, sânii ei mici așezați pe pectoralii puternici, sfârcurile 
ridicate sub jetul de apă, aceea era încheietura coapsei lui 
Margot, bombată la întâlnirea cu abdomenul, iar acela trebuie 
că era sexul lui Margot, încadrat de părul pubian blond. 

Barney inspiră cât putu de adânc și-și ţinu respiraţia... simţea 
cum începe să aibă o problemă. Ea lucea ca un cal, cu trupul 
biciuit după antrenamentul greu. Interesul lui Barney deveni tot 
mai evident, așa că se întoarse cu spatele la ea. Poate că putea 
s-o ignore pur și simplu, până pleca. 

Apa se opri alături. Dar auzi vocea ei. 

— Hei, Barney, care-i cota pentru Patriots? 

— La... agentul meu, obţii Miami plus cinci și jumătate. 

Privi peste umăr. Ea se ștergea, dincolo de jetul de apă al 
dușului ocupat de Barney. Părul îi era lipit de cap. Faţa ei arăta 
proaspăt, iar lacrimile dispăruseră. Margot avea o piele 
excelentă. 

— La birou la Judy, pariurile au ajuns... 

Barney nu se mai putu concentra la spusele ei. Părul pubian al 
lui Margot, cu picături de apă ca niște pietre preţioase, pielea 
rozie de dincolo... Barney își simţi fața arzând și avu o erecţie 
puternică. Era nedumerit și tulburat. Il învălui o senzaţie care-l 
îngheță. Nu simţise niciodată o atracţie pentru bărbaţi. Dar 
Margot, în ciuda tuturor mușchilor ei, nu era în niciun caz 
bărbat, și lui îi plăcea. 

Și, în definitiv, ce era chestia asta cu venitul la duș alături de 
el? 

Opri dușul și se opri în faţa ei, ud. Fără să se gândească, îi 
cuprinse obrazul cu palma lui mare. 


257 


— Margot, pentru numele lui Dumnezeu... îngăimă cu voce 
ragușită. 

Ea se uită în jos. 

— La dracu, Barney. Nu... 

Barney întinse gâtul și se aplecă spre ea, încercând s-o sărute 
blând oriunde pe față fără s-o atingă cu membrul său, dar o 
atinse oricum; ea se smuci, se uită în jos la firul ușor curb de 
lichid limpede care se întindea între el și pântecul ei plat. Il 
pocni peste pieptul lat cu o lovitură demnă de un mijlocaș, lui îi 
fugiră picioarele și ateriză violent pe pardoseala dușului. 

— Ticălos nenorocit, șuieră ea. Ar fi trebuit să-mi dau seama. 
Poponarule! la chestia aia și bagă-ţi-o... 

Barney se ridică și ieși de la duș, trase hainele pe el fără să se 
mai șteargă și plecă din sala de sport fără o vorbă. 

e 

Apartamentul lui Barney se afla într-o clădire separată de 
casă, unde înainte fuseseră grajduri, transformate acum în 
garaje cu apartamente deasupra. Seara târziu, el stătea la 
calculator, lucrând la un curs prin corespondenţă prin Internet. 
Simţi podeaua vibrând, semn că o persoană solidă urca treptele. 

Un ciocănit ușor la ușă. Când deschise o văzu pe Margot, 
înfofolită într-un trening gros și căciulă. 

— Pot să intru un minut? 

Barney se uită în jos câteva clipe înainte să-i facă loc să 
treacă. 

— Barney, îmi pare rău de ce s-a întâmplat, spuse ea. Am 
cam intrat în panică. Adică mai întâi am greșit și după-aia am 
intrat în panică. Îmi plăcea să fim prieteni. 

— Și mie. 

— Credeam că putem fi, știi, camarazi în toată regula. 

— Margot, fii serioasă! Am spus că vom fi prieteni, dar nu-s un 
nenorocit de eunuc. Ai venit la duș cu mine. Arătai prea bine, n- 
aveam ce face. Ai venit la duș, goală, și-am văzut două lucruri 
care-mi plac cu adevărat, împreună. 

— Eu și un sex de femeie, zise Margot. 

Râseră amândoi, și asta îi surprinse. 

Ea se apropie și-l cuprinse într-o îmbrăţișare care ar fi rănit un 
bărbat mai puţin puternic. 


— Uite ce, dacă ar fi fost să existe un tip pentru mine, ai fi 
fost tu. Dar nu e ceea ce vreau. Chiar nu-i. Nici acum, nici altă 
dată. 

Barney încuviinţă. 

— Știu. Doar că mi-au luat-o reacțiile înainte. 

Rămaseră tăcuţi o vreme, îmbrățișați. 

— Vrei să încercăm să fim prieteni? 

El se gândi. 

— Da. Dar va trebui să mă ajuţi niţel. Uite care-i pactul: eu am 
să fac un efort major să uit ce-am văzut la duș, iar tu n-ai să-mi 
mai arăţi niciodată. Și nu-mi mai arăta nici sânii, dacă tot 
suntem la capitolul ăsta. Ce zici? 

— Pot să-ţi fiu un bun prieten, Barney. Vino în casa mare 
mâine. Gătește Judy, gătesc și eu. 

— Mda, dar nu gătești mai bine ca mine. 

— Pune-mă la încercare, zise Margot. 


e Capitolul 62 


Doctorul Lecter ridică o sticlă de Château Petrus în lumină. O 
pusese în poziţie verticală cu o zi în urmă și o lăsase așa, în 
cazul că ar fi avut sedimente. Se uită la ceas și decise că a sosit 
momentul să deschidă sticla de vin. 

Aceasta era o operaţiune pe care doctorul Lecter o considera 
considerabil riscantă, un risc mai mare decât era dispus să-și 
asume. Nu voia să se pripească. Voia să savureze culoarea 
vinului într-un pahar de cristal. Ce-ar fi fost dacă, scoțând dopul 
prea devreme, ajungea la concluzia că nimic din aroma lui sacră 
nu trebuie irosită prin decantare? Lumina dezvălui o ușoară 
sedimentare. 

Scoase dopul la fel de grijuliu cum ar fi făcut o trepanatție, 
după care puse sticla în dispozitivul său pentru turnat în pahar, 
care, cu ajutorul unui vinci cu șurub înclina sticla extrem de lent. 
Mai întâi să lase aerul sărat să lucreze puţin, apoi se va decide. 

Aprinse un foc din bucăţi inegale de cărbune și-și prepară o 
băutură, Lillet și o felie de portocală, plus câteva cuburi de 
gheață, în timp ce cugetă la temelia la care lucra de mai multe 
zile. Doctorul Lecter urma exemplul inspirat al lui Alexandre 


259 


Dumas în crearea meniului său. Cu doar trei zile în urmă, la 
întoarcerea din pădurea unde se vânau căprioare, adăugase în 
oală un corb gras care se îndopase cu boabe de ienupăr. Pene 
mici, negre plutiră pe apele calme ale golfului. Penele mari le-a 
păstrat ca să facă din ele plectroane pentru clavir. 

Acum, doctorul Lecter zdrobi niște boabe de ienupăr și puse 
niște cepe mici la călit într-o tigaie de aramă. Cu un nod 
chirurgical corect, legă un buchet de zarzavaturi proaspete cu o 
bucată de aţă de bumbac și-l puse în tigaie, turnând apoi cu 
polonicul din zeama de carne gata pregătită. 

Mușchiul pe care doctorul Lecter îl scoase din vasul de 
ceramică era întunecat de sosul marinat în care stătuse. Îl uscă 
și îndoi capătul subțire, legându-l ca să obţină același diametru 
pe toată lungimea mușchiului. 

După un timp, focul ajunse la intensitatea potrivită. Mușchiul 
sfârâi pe fierul încins și fumul albastru pluti deasupra grădinii, 
mișcându-se parcă în ritmul muzicii care se auzea din difuzoare. 
Doctorul Lecter cânta compoziția emoţionantă a lui Henri al VIII- 
lea, „Dacă iubirea ar fi atotputernică”. 

e 

Noaptea târziu, cu buzele pătate de vinul Château Pétrus 
roșu, cu un pahar mic de cristal conţinând un Château d'Yquiem 
de culoarea mierii pe suportul de lumânări, doctorul Lecter 
cântă Bach. În mintea lui, Starling aleargă printre frunze. 
Căprioarele încep să fugă în fața ei, fug în susul dealului pe 
lângă doctorul Lecter, care stă neclintit. Aleargă, aleargă; 
ajunge la Variaţiunea Doi din Variatiile Goldberg, lumina 
lumânărilor joacă pe mâinile sale în mișcare - o sincopă în 
curgerea muzicii, o imagine fugitivă a zăpezii însângerate și a 
unor dinţi murdari, de data asta nu mai mult de o clipă înainte 
să dispară cu un sunet distinct, un pocnet înfundat, o săgeată 
de arbaletă pătrunzând printr-o ţeastă, după care revenim în 
pădurea cea plăcută, la muzica curgătoare, iar Starling, cu aura 
ei de lumină aurie, aleargă și iese din raza vizuală, părul strâns 
în coadă saltă aidoma codiţei unei căprioare. El cântă fără altă 
întrerupere până la sfârșitul bucății, iar tăcerea dulce care 
urmează e la fel de bogată ca vinul auriu. 

Doctorul Lecter ridică paharul la înălțimea lumânării. Flacăra 
strălucește dincolo de pahar așa cum soarele strălucea pe apă, 
iar culoarea vinului e culoarea soarelui de iarnă pe pielea lui 


260 


Clarice Starling. Se apropie ziua ei, reflectă doctorul. Se întrebă 
dacă mai există vreo sticlă de Château d'Yquiem din anul 
nașterii ei. Poate ar trebui să-i facă un cadou lui Clarice Starling, 
care, peste trei săptămâni, va avea tot atâţia ani câți a trăit 
Hristos. 


e Capitolul 63 


În clipa când doctorul Lecter ridica paharul de vin în lumina 
lumânării, A. Benning, care lucrase până târziu în laboratorul 
ADN, ridică ultimul gel în lumină și privi liniile de electroforeză 
cu punctișoare roșii, albastre și galbene. Mostra consta în celule 
epiteliale din periuţa de dinţi adusă de la Palazzo Capponi printr- 
un curier diplomatic italian. 

„Hmmm-hm-hm”, făcu ea și formă numărul lui Starling de la 
Quantico. 

Răspunse Eric Pickford. 

— Bună ziua, aș vrea să vorbesc cu Clarice Starling. 

— Lipsește azi, eu îi țin locul. Cu ce vă pot ajuta? 

— Aveţi numărul ei de pager? 

— Starling e la celălalt telefon. Ce rezultate aveți? 

— Vă rog să-i spuneţi că a căutat-o Benning de la laboratorul 
ADN. Spuneţi-i că periuţa de dinţi și geana de pe săgeată se 
potrivesc. E doctorul Lecter. Și rugaţi-o să mă sune. 

— Daţi-mi interiorul unde vă găsește. Sigur, am să-i spun 
chiar acum. Mulţumesc. 

Starling nu se afla la celălalt telefon. Pickford îl sună pe 
Krendler acasă. 

Văzând că Starling nu o sună la laborator, tehniciana A. 
Benning se simţi puţin dezamăgită. Făcuse multe ore 
suplimentare. Se duse acasă cu mult înainte ca Pickford s-o 
sune pe Starling acasă. 

Mason află cu o oră înaintea lui Starling. Avu o convorbire 
scurtă cu Krendler; vorbi pe îndelete, lăsând aparatul respirator 
să-l hrănească. Mintea îi era foarte limpede. 

— E timpul s-o scoatem pe Starling din joc, înainte ca FBI să 
înceapă să se gândească la măsuri proactive și s-o pună pe post 
de momeală. E vineri, ai la dispoziție sfârșitul de săptămână. 


261 


Pornește morișca, Krendler. Vinde-le macaronarilor pontul cu 
anunțul din ziar și scoate-o din joc, e timpul să plece. Și, 
Krendler? 

— Aş vrea să putem... 

— Fă-o, fără comentarii. Și data viitoare când ai să primești o 
ilustrată din insulele Cayman, sub timbrul poștal va fi scris o cu 
totul altă cifră. 

— În regulă, am să... începu Krendler, și auzi tonul. 

e 

Această convorbire scurtă îl obosi pe Mason neobișnuit de 
tare. 

Înainte să se cufunde într-un somn fragmentat, îl chemă pe 
Cordell și-i spuse: 

— Trimite după porci. 


e Capitolul 64 


E mult mai problematic, sub aspect concret, să deplasezi un 
porc pe jumătate sălbatic împotriva voinţei sale decât să răpești 
un om. Porcii sunt mai greu de prins decât oamenii, iar cei mari 
sunt mai puternici decât un om și nu pot fi intimidaţi cu pușca. 
Mai sunt și colții lor, de care trebuie să ţii seama dacă vrei să-ţi 
păstrezi abdomenul și picioarele întregi. 

Porcii cu colți atacă instinctiv în luptă abdomenul speciilor cu 
poziţie verticală, oamenii și urșii. Nu stă în firea lor să 
schilodească atacând tendoanele membrelor inferioare, dar pot 
învăţa cu repeziciune acest comportament. 

Dacă trebuie să ţii animalul în viaţă, nu-l poţi ameţi cu șocuri 
electrice, fiindcă porcii sunt predispuși la fibrilaţii coronariene 
fatale. 

Carlo Deogracias, maestru în materie de porci, avea răbdarea 
unui crocodil. Făcuse experimente privind sedarea animalelor, 
folosind aceeași acepromazină pe care plănuia s-o folosească pe 
doctorul Lecter. Acum știa cu precizie ce doze erau necesare 
pentru a potoli un porc sălbatic de o sută de kilograme, precum 
și intervalele între două doze, așa încât animalul să rămână 
potolit timp de până la paisprezece ore, fără să sufere vreun 
efect secundar de durată. 


Cum firma Verger făcea importuri și exporturi de animale la 
scară largă și era un partener stabil al Ministerului Agriculturii în 
programele experimentale de încrucișare, calea era netezită 
pentru porcii lui Mason. Au fost trimise formularele serviciului 
veterinar, prin fax, către Serviciul de Inspecţie Sanitară a 
Plantelor și Animalelor din Riverdale, Maryland, după lege, 
împreună cu certificate veterinare din Sardinia și o taxă de 
39,50 dolari pentru cele cincizeci de flacoane de spermă 
congelată pe care Carlo voia să le ducă cu el. 

Permisele pentru porci și spermă s-au întors prin fax, și o dată 
cu ele o derogare de la carantina obișnuită în Key West pentru 
porci, plus confirmarea faptului că un inspector se va afla la 
Aeroportul Internaţional Baltimore-Washington pentru a facilita 
primirea animalelor. 

Carlo și ajutoarele sale, fraţii Piero și Tommaso Falcione au 
adunat lăzile de transport. Erau lăzi excelente, cu uși culisante 
la fiecare capăt, iar înăuntru căptușite și cu un strat de nisip. În 
ultima clipă și-au amintit să împacheteze și oglinda de bordel. 
Ceva legat de rama ei rococo în jurul imaginii reflectate a 
porcilor îl încântase la culme pe Mason în fotografii. 

Cu grijă, Carlo drogă șaisprezece porci: cinci masculi crescuţi 
în același țarc și unsprezece scroafe, una din ele gestantă, 
niciuna în rut. După ce animalele deveniră inconștiente, le făcu 
un examen fizic atent. Le încercă dinţii ascuţiţi și vârfurile 
colților mari cu degetul. Le ţinu feţele groaznice la vedere în 
palme, privi în ochii mici, lucioși și ascultă ca să se asigure că au 
căile respiratorii degajate și le legă gleznele mici, elegante. Apoi 
le târâi pe o pânză în lăzi și închise ușile. 

Camioanele porniră gemând pe drumul ce cobora din Munţii 
Gennargentu spre Cagliari. La aeroport aștepta un avion de 
marfă aparţinând liniei aeriene Count Fleet, specialiști în 
transportul cailor de curse. Acest avion transporta de obicei cai 
americani către și din Dubai, pentru curse. Acum transporta un 
singur cal, preluat din Roma. O dată ce simţi mirosul de 
sălbăticiune al porcilor, calul începu să se foiască, să necheze și 
să dea cu copitele în cușca sa bine capitonată, strâmtă, până 
când echipajul se văzu nevoit să-l dea jos din avion și să-l lase în 
Cagliari, ceea ce i-a pricinuit ulterior lui Mason o cheltuială 
consistentă, când a trebuit să trimită calul proprietarului său și 
să-i plătească acestuia o compensație ca să evite un proces. 


263 


Carlo și ajutoarele lui călătoriră cu porcii în cala presurizată a 
avionului. La fiecare jumătate de oră deasupra oceanului vălurit, 
Carlo trecea pe la fiecare porc în parte, punea mâna pe toracele 
păros și cerceta bătaia inimii lui sălbatice. 

Chiar în formă maximă și flămânzi, șaisprezece porci nu 
aveau cum să-l consume pe doctorul Lecter în întregime într-o 
singură ședință. Avuseseră nevoie de o zi ca să-l consume 
complet pe producătorul de film. 

In prima zi, Mason voia ca doctorul Lecter să-i vadă cum îi 
mănâncă picioarele. Peste noapte, Lecter avea să fie ţinut în 
viață cu ajutorul unei perfuzii cu soluţie salină, în așteptarea 
următoarei mese. 

In acest răgaz, Mason îi promisese lui Carlo o oră cu doctorul. 

In a doua ședință, porcii îi puteau mânca în întregime 
organele interne și să-i consume carnea de pe partea ventrală și 
fața într-o oră, mai întâi primul schimb, cei mai mari porci și 
femela gestantă, iar după ce aceștia se vor sătura, urma al 
doilea val. Dar oricum, până atunci distracţia va fi gata. 


e Capitolul 65 


Barney nu mai fusese niciodată în hambar. Intră pe o ușă 
laterală, dedesubtul unor șiruri de scaune care înconjurau trei 
laturi ale unei arene vechi. Pustie și tăcută, cu excepţia 
gânguritului porumbeilor de pe grinzi, arena încă mai avea un 
aer de așteptare. Dincolo de un stand de licitaţie se întindea 
hambarul deschis. Niște uși mari, duble se deschideau spre 
aripa boxelor și camera unde se depozitau harnașamentele. 

Barney auzi voci și salută tare. 

— În camera cu harnașamente, Barney, hai, intră. 

Vocea profundă a lui Margot. 

Incăperea era veselă, pretutindeni agăţate hăţuri și şei cu 
forme graţioase. Miros de piele. Razele calde ale soarelui, 
revărsate prin ferestrele prăfuite aflate chiar sub grinzi 
intensificau mirosul de piele tăbăcită și fân. Într-o parte se afla 
șura de fân. 


264 


Margot atârna ţesalele și câteva frâie din piele folosite pentru 
îmblânzirea cailor sălbatici. Părul ei era mai palid decât fânul, 
ochii la fel de albaștri ca și ștampilele de inspecţie de pe carne. 

— Salut, spuse Barney din ușă. 

Își spuse că încăperea părea puţin teatrală, aranjată de dragul 
copiilor care o vizitau. Înălţimea și fasciculele de lumină care 
pătrundeau prin ferestrele înalte o făceau să semene cu o 
biserică. 

— Salut, Barney. Dacă mai reziști, în douăzeci de minute 
mâncăm. 

Vocea lui Judy Ingram se auzi din fanarul de deasupra. 

— Barneeey! Bună dimineaţa. Așteaptă să vezi ce avem la 
prânz! Margot, vrei să încercăm să mâncăm afară? 

În fiecare duminică, Margot și Judy aveau obiceiul să ţesale 
adunătura pestriță de ponei de Shetland rotofei ţinuţi pentru 
călărie, pentru copiii care veneau în vizită. Femeile aduceau de 
fiecare dată un prânz pentru iarbă verde. 

— Să încercăm pe partea de sud a hambarului, la soare, 
spuse Margot. 

Toată lumea părea puţin prea voioasă. O persoană cu 
experienţă prin spitale cum era Barney știe că voioșia excesivă 
nu prevestește nimic bun. 

Camera pentru harnașamente era dominată de craniul unui 
cal, așezat cu puţin deasupra capului pe perete, cu frâul și 
ochelarii, drapat cu culorile de curse ale familiei Verger. 

— Asta-i Fleet Shadow, a câștigat Cursa Lodgepole în '52, 
singurul campion pe care l-a avut vreodată tata, explică Margot. 
A fost prea zgârcit ca să-l împăieze. 

Se uită în sus la craniu. 

— Seamănă bine cu Mason, nu crezi? 

Într-un colț se găsea un cuptor și niște foale. Margot făcuse 
acolo un foc de cărbune ca să alunge răcoarea. Pe foc era o oală 
cu ceva care mirosea a supă. 

Pe un banc de lucru se afla un set complet de unelte de 
fierărie. Ea luă un ciocan de fierărie, cel cu mâner scurt și cap 
greu. Cu brațele și pieptul ei puternic, Margot ar fi putut să fie 
ea însăși un fierar, unul cu pectorali deosebit de ascuţiţi. 

— Vrei să-mi arunci păturile? strigă Judy de sus. 

Margot luă o grămadă de pături de șa proaspăt spălate și, cu 
o mișcare arcuită a brațului ei solid, le trimise în sus spre fânar. 


265 


— Bun, mă spăl și scot mâncarea din mașină. Mâncăm într-un 
sfert de oră, bine? spuse Judy coborând scara. 

Barney, simțind privirea scrutătoare a lui Margot, se abținu să 
studieze posteriorul lui Judy. Pe jos erau câţiva baloți de fân 
acoperiţi cu pături, în chip de scaune. Margot și Barney se 
așezară. 

— Ai pierdut poneii. Au fost duși la grajdul din Lester, spuse 
Margot. 

— Am auzit camioanele azi dimineaţă. Ce era cu ele? 

— Treburi de-ale lui Mason. 

O tăcere scurtă. Se simţiseră întotdeauna în largul lor tăcând, 
dar nu și de data asta. 

— Ştii, Barney, uneori ajungi într-un punct când nu mai poţi să 
vorbești, decât dacă ai de gând să faci ceva. Am ajuns și noi 
aici? 

— Ca o relaţie, sau ceva de genul ăsta, spuse Barney. 

Analogia nefericit aleasă pluti între ei. 

— Relatie, spuse Margot. Îţi pot oferi ceva de o mie de ori mai 
bun decât asta. Știi despre ce vorbim. 

— În mare. 

— Dar dacă te hotărăști că nu vrei să faci ceva, și mai târziu 
se întâmplă oricum, înţelegi că nu mai poţi să te răzgândești 
niciodată? 

Bătu în palmă cu ciocanul de fierar, poate absentă, privindu-l 
cu ochii ei albaștri de măcelar. 

Barney văzuse suficient de multe expresii faciale la viaţa lui și 
rămăsese în viaţă învățând să le citească. Văzu că ea spune 
adevărul. 

— Știu. 

— La fel și dacă facem ceva. Voi fi extrem de generoasă o 
dată, și numai o dată. Dar va fi suficient. Vrei să știi cât? 

— Margot, nimic nu se va întâmpla în tura mea. Nu atâta timp 
cât iau bani de la el ca să-l îngrijesc. 

— De ce, Barney? 

El ridică din umeri. 

— O afacere e o afacere. 

— Numești asta afacere? Să-ţi spun eu o afacere, zise Margot. 
Cinci milioane de dolari, Barney. Aceleași cinci pe care ar trebui 
să-i primească Krendler pentru că vinde FBI-ul, dacă vrei să știi. 


266 


— E vorba doar să obţinem de la Mason suficientă spermă ca 
Judy să rămână însărcinată. 

— Mai vorbim și despre altceva. Ştii că dacă-i iei sperma lui 
Mason și-l lași în viaţă, până la urmă îţi va veni de hac, Barney. 
Nu poți fugi destul de departe. Ai ajunge la blestemaţii de porci. 

— Ce mi s-ar întâmpla? 

— Care-i motivul, Barney, Semper fi, cum scrie pe braţul tău? 

— Când am acceptat banii lui, am spus că voi avea grijă de el. 
Câtă vreme lucrez pentru el, n-am să-i fac niciun rău. 

— Nu trebuie să-i... faci nimic, cu excepţia recoltării, după ce 
moare. Eu nu-l mai pot atinge acolo. S-ar putea să trebuiască să 
mă ajuţi cu Cordell. 

— Dacă-l omori pe Mason, nu obţii decât un lot, spuse Barney. 

— Obţinem cinci cmc; chiar și cu un număr redus de 
spermatozoizi, putem încerca cinci inseminări, putem s-o facem 
în vitro - familia lui Judy e extrem de fertilă. 

— Te-ai gândit să-l cumperi pe Cordell? 

— Nu. El nu și-ar ţine niciodată promisiunea. Cuvântul lui nu 
face doi bani. Mai devreme sau mai târziu s-ar întoarce 
împotriva mea. Ar trebui să dispară. 

— Te-ai gândit mult la asta. 

— Da. Barney, tu ai controlul postului de infirmerie. 
Monitoarele au suport video, se supraveghează fiecare clipă. 
Există imaginile în direct, dar nicio casetă nu înregistrează. 
Noi... eu îmi bag mâna în carcasa aparatului respirator și-i 
imobilizez pieptul. Monitoarele arată că aparatul funcţionează 
mai departe. Când rata cardiacă și tensiunea arterială se 
modifică, tu te repezi înăuntru, el e inconștient, poţi să-ncerci 
toate tehnicile de resuscitare care-ţi plac. Atâta doar, că nu mă 
observi pe mine. Eu îi apăs pieptul până când moare. Ai făcut 
destule autopsii, Barney. Ce se caută atunci când se bănuiește 
asfixierea? 

— Hemoragie sub pleoape. 

— Mason nu are pleoape. 

Margot își făcuse bine temele, și era obișnuită să cumpere 
orice, pe oricine. 

Barney o privi în ochi, dar fixă ciocanul cu coada ochiului când 
răspunse: 

— Nu, Margot. 

— Dacă te-aș lăsa să mi-o pui, ai face-o? 


— Nu. 

— Dacă ţi-aș pune-o eu, ai face-o? 

— Nu. 

— Dacă n-ai fi angajat aici, dacă n-ai avea nicio 
responsabilitate medicală față de el, ai face-o? 

— Probabil că nu. 

— E vorba de etică, sau lașitate? 

— Nu știu. 

— Hai să aflăm. Ești concediat, Barney. 

El încuviință, nu foarte surprins. 

— Și, Barney? 

Margot ridică un deget la buze. 

— Ssst. Dă-ţi cuvântul. Trebuie să spun că te-aș putea băga în 
pământ cu antecedentul acela din California? Nu-i nevoie să 
spun, așa-i? 

— Nu trebuie să-ţi faci griji, spuse Barney. Eu trebuie să-mi 
fac griji. Nu știu cum lasă Mason oamenii să plece. Poate că 
dispar, pur și simplu. 

— Nici tu nu trebuie să-ţi faci griji. Am să-i spun lui Mason că 
ai hepatită. Nu știi prea multe despre afacerile lui, doar că 
încearcă să ajute forțele de ordine. lar el știe că te avem la 
mână cu antecedentul, așa că te va lăsa să pleci. 

Barney se întrebă cine îi păruse mai interesant la terapie 
doctorului Lecter: Mason Verger sau sora lui? 


e Capitolul 66 


Era noapte când camionul lung, argintiu trase lângă hambarul 
de la Muskrat Farm. Întârziaseră și toată lumea avea nervii 
încordați la maxim. 

Aranjamentele de la Aeroportul Internaţional Baltimore- 
Washington au decurs bine la început, inspectorul de la 
Ministerul Agriculturii ștampilă actele lotului de șaisprezece 
porci. Inspectorul era expert în materie de porci și nu mai 
văzuse niciodată alţii să le semene. 

Apoi Carlo Deogracias verifică interiorul camionului. Era un 
vehicul pentru transportarea animalelor vii și mirosea ca atare, 
având numeroase urme rămase de la ocupanţii anteriori. Carlo 


268 


nu lăsă să fie descărcaţi porcii. Avionul aşteptă până când 
șoferul furios, Carlo și Piero Falcione au găsit un alt camion 
pentru transportul animalelor vii, mai potrivit pentru mutarea 
containerelor, localizară o spălătorie de camioane dotată cu 
furtunuri de abur și curăţară interiorul vehiculului. 

Ajunși la poarta principală de la Muskrat Farm, altă sâcâială: 
paznicul verifică tonajul camionului și refuză să-i lase să intre, 
pe motivul limitei de greutate pe un pod ornamental. Îi 
redirecționă spre un drum de serviciu prin pădurea naţională. 
Ramurile copacilor zgâriară camionul înalt care se târa pe ultimii 
trei kilometri. 

Lui Carlo îi plăcu hambarul mare și curat de la Muskrat Farm. 
Îi plăcu micul elevator cu furcă, prin intermediul căruia 
containerele au fost duse lin în boxele pentru cai. 

Când șoferul camionului aduse un electrod lângă cuști și 
propuse să „încerce” un porc ca să vadă cât de profund drogat 
este, Carlo îi smulse instrumentul, speriindu-l atât de rău încât 
omul nu mai avu curaj să-l ceară înapoi. 

Carlo lăsă porcii să-și revină din starea de sedare în 
semiîntuneric, fără să le dea drumul din cuști până nu-i văzu în 
picioare și complet treji. Se temea că aceia care se trezeau 
primii ar putea să încerce să mănânce vreun somnoros încă 
sedat. Orice siluetă lungită și nemișcată îi atrăgea dacă cireada 
nu dormea la un loc. 

Piero și Tommaso au trebuit să fie de două ori mai atenţi după 
ce cireada l-a mâncat pe Oreste, producătorul de film și mai 
târziu pe asistentul lui, congelat. Oamenii nu se puteau afla pe 
pășune sau în ţarc cu porcii. Porcii nu amenințau, nu-și 
dezveleau dinţii cum fac cei sălbatici, ci se mulțumeau să-i 
urmărească pe oameni cu încăpăţânarea teribilă a unui porc și 
se apropiau tot mai mult, până ajungeau suficient de aproape ca 
să atace. 

Carlo, la fel de hotărât, nu-și găsi odihna decât după ce 
parcurse pe jos, la lumina lanternei, toată lungimea gardului 
care delimita pășunea împădurită a lui Mason, alăturată marii 
păduri naţionale. 

Carlo scurmă pământul cu briceagul, examină fructele de 
pădure căzute sub copaci și găsi ghindă. Auzise gaiţe înainte de 
lăsarea întunericului, când sosise, și se gândise că e probabil să 
se găsească ghindă. Intr-adevăr, pe terenul îngrădit creșteau 


269 


stejari albi, dar nu foarte mulţi. Nu voia ca porcii să-și găsească 
hrana pe jos, așa cum puteau găsi cu ușurință în pădurea mare. 

Mason construise la capătul deschis al hambarului o barieră 
solidă cu o poartă olandeză, la fel cu cea a lui Carlo din Sardinia. 

Aflat în siguranţă dincolo de această barieră, Carlo putea să-i 
hrănească, aruncând haine umplute cu pui morţi, pulpe de miel 
și legume peste gard, în mijlocul lor. 

Porcii nu erau domesticiţi, dar nici nu se temeau de oameni 
ori de gălăgie. Nici măcar Carlo nu putea să intre în ţarcul lor. 
Porcii au o scânteie de inteligență și un simţ practic teribil. 
Aceștia nu erau deloc ostili. Doar că le plăcea carnea de om. 
Aveau agilitatea bizonilor și dinţii tăioși ai câinelui ciobănesc, iar 
mișcările lor în jurul paznicilor aveau caracterul sinistru al 
premeditării. Piero fusese la un pas de moarte recuperând după 
o masă o cămașă pe care se gândiseră c-o mai pot folosi. 

Nu mai existaseră niciodată asemenea porci, mai mari decât 
mistreţii europeni și la fel de sălbatici ca aceștia. Carlo 
considera că i-a creat. Știa că ceea ce vor face porcii, răul pe 
care-l vor distruge va fi un merit suficient pentru el pe lumea 
cealaltă. 

Înainte de miezul nopţii dormeau cu toţii în hambar: Carlo, 
Piero și Tommaso dormeau fără vise în fânar, porcii sforăiau în 
cuștile lor, mișcând din picioarele mici, elegante în vis, iar vreo 
doi se foiră pe pânza curată. Craniul calului de curse, Fleet 
Shadow, luminat slab de focul de cărbuni din cuptorul de fierărie 
îi veghea pe toţi. 


e Capitolul 67 


Să atace un agent al Biroului Federal de Investigaţii cu 
dovezile false ale lui Mason constituia un salt mare pentru 
Krendler și-l cam lăsa cu răsuflarea tăiată. Dacă procurorul 
general l-ar fi prins, l-ar fi zdrobit ca pe-un gândac. 

Lăsând la o parte riscurile personale, problema ruinării lui 
Clarice Starling nu cântărea în ochii lui Krendler la fel de greu ca 
ruinarea unui bărbat. Bărbaţii au familii de întreţinut; și el își 
întreținea familia, chiar așa lacomă și nerecunoscătoare cum 
era. 


lar Starling trebuia categoric să iasă din joc. Lăsată de capul 
ei, urmărind firele de până atunci cu aptitudinile domestice 
sâcâitoare ale unei femei, Clarice Starling l-ar fi găsit pe 
Hannibal Lecter. lar dacă se întâmpla așa, Mason Verger nu i-ar 
mai fi dat lui nici un sfant. 

Cu cât era despuiată mai curând de resursele ei și pusă pe 
post de momeală, cu atât mai bine. 

Krendler mai distrusese și cariera altora, pe parcursul propriei 
ascensiuni spre putere, mai întâi ca procuror de stat cu 
activitate politică și apoi la Justiţie. Ştia, din experienţă, că e mai 
ușor să distrugi cariera unui femei decât a unui bărbat. Dacă o 
femeie obţine o promovare pe care n-ar fi trebuit s-o capete, 
cea mai eficientă cale este să spui că a obținut-o stând pe 
spate. 

Dar ar fi imposibil să faci o asemenea acuzaţie în privinţa lui 
Clarice Starling, gândi Krendler. De fapt, nu-i venea în minte 
nimeni altcineva care să aibă mai multă nevoie de o partidă 
strașnică. Uneori se gândea la acest act agresiv în vreme ce-și 
răsucea degetul în nas. 

Krendler n-ar fi putut să-și explice antipatia pentru Starling. 
Era viscerală și aparţinea unei părţi din el la care nu avea acces. 
O încăpere cu huse pe mobile și un luminator, și o fată cu 
înfățișarea lui Starling, dar nu și cu raţiunea ei, cu pantalonii 
adunaţi în jurul unei glezne, întrebându-l ce naiba e cu el, de ce 
nu se apropie, de ce nu se apucă de treabă, e, cumva, poponar? 
poponar? poponar? 

Dacă nu știai ce curvă e Starling, reflectă Krendler, 
performanțele sale în uniformă erau cu mult mai bune decât o 
arătau puținele ei promovări, trebuia să recunoască asta. 
Recompensele primite de ea fuseseră mulţumitor de puţine: 
adăugând câte o picătură de otravă în dosarul ei, în decursul 
anilor, Krendler izbutise să influențeze comisia profesională a 
FBI să refuze numirea ei în mai multe misiuni excelente pe care 
ar fi trebuit să le obțină, iar atitudinea ei independentă și limba 
ascuțită l-au ajutat foarte mult. 

Mason nu voia să aștepte verdictul cazului de la pescăria 
Feliciana. Și nu exista nicio garanţie că la audiere, lui Starling i 
se va găsi vreo vină. Impușcarea Eveldei Drumgo și a celorlalți 
fusese, în mod evident, rezultatul unui eșec în securitatea 
raidului. Era un miracol că Starling reușise să salveze ticălosul 


271 


acela mic. Încă unul pe care cetățenii trebuiau să-l hrănească. 
Ar fi fost ușor să zgândărească rana abia închisă a acelei 
întâmplări neplăcute, dar era o modalitate incomodă de a 
ajunge la Starling. 

Mai bine pe calea aleasă de Mason. Era rapidă și o scotea pe 
Starling pe tușă. Momentul era propice. 

O axiomă din Washington, demonstrată mai mult decât 
teorema lui Pitagora, afirmă că, în prezenţa oxigenului, o bășină 
zdravănă trasă de un făptaș evident acoperă mai multe alte 
„emanaţii” mai slabe din aceeași încăpere, cu condiţia să fie 
aproximativ simultane. 

Prin urmare, procesul de la Casa Albă polariza suficient de 
mult atenţia Ministerului de Justiţie pentru ca el s-o poată acuza 
pe Starling. 

Mason voia să apară câteva articole în presă, ca să le vadă 
doctorul Lecter. Dar Krendler trebuia să facă aceste articole să 
pară un accident nefericit. Din fericire, se apropia o ocazie care 
îi servea scopul: chiar aniversarea FBI. 

Krendler avea o conștiință blândă care să-l absolve de păcate. 

Această conștiință îl consola acum: dacă Starling își pierdea 
slujba, în cel mai rău caz, câteva blestemate de lesbiene din 
bârlogul unde locuia Starling vor trebui să se consoleze cu lipsa 
cinelor din semipreparate în fața televizorului. În cel mai rău 
caz, ceea ce făcea el semăna cu a arunca peste bord un tun 
desfăcut de la locul lui, ca să nu mai amenințe pe nimeni. 

Aruncarea „tunului slobod” peste bord va „opri barca din 
clătinat”, gândi el, mulțumit și încântat ca și cum cele două 
metafore marinărești formau împreună o ecuaţie logică. Faptul 
că tocmai clătinarea bărcii făcuse tunul să se desfacă de la locul 
lui nu-l deranja câtuși de puțin. 

Krendler avea fantasme cât de intense și de numeroase îi 
permitea imaginaţia. Acum, pentru plăcerea proprie, și-o 
imagină pe Starling bătrână, împiedicându-se în ţâţe, picioarele 
alea frumușele transformate în unele noduroase și cu varice, 
umblând cu greutate pe scări în sus și-n jos cu rufe în brațe, 
întorcându-și faţa ca să nu vadă petele de pe cearșafuri, 
muncind pentru casă și masă la un motel prăpădit deţinut de un 
cuplu de afurisite de lesbiene bătrâne și păroase. 

Își imagină ce avea să-i spună data viitoare, când va triumfa 
în confruntarea cu „târfulița de la ţară umplută cu mămăligă”. 


272 


Înarmat cu informaţiile doctorului Doemling, voia să se 
apropie de ea după ce o va vedea dezarmată și să-i spună fără 
să miște buzele: „Ești prea bătrână ca să ţi-o tragi și acuma cu 
tăticu', chiar și pentru niște gunoaie albe din Sud.” Krendler 
repetă replica în gând și se gândi s-o scrie în carnet. 

Krendler avea mijloacele, timpul și înveninarea necesare ca să 
zdrobească cariera lui Starling, iar când se puse pe treabă, primi 
un ajutor enorm din partea șansei și a poștei italiene. 


e Capitolul 68 


Cimitirul Battle Creek de lângă localitatea Hubbard, Texas 
este ca o mică cicatrice pe întinderea gălbuie a zonei centrale a 
statului Texas în decembrie. Acum vântul șuieră și va șuiera 
întotdeauna - n-are rost să aștepți să se oprească. 

Sectorul cel nou al cimitirului are marcaje plate, ca să se 
poată tunde iarba mai ușor. Un balon argintiu în formă de inimă 
dansează pe mormântul unei fetițe a cărei aniversare ar fi 
trebuit să fie azi. În partea veche a cimitirului, iarba este tunsă 
de fiecare dată pe poteci, iar printre morminte de câte ori e 
posibil. În pământ s-au amestecat fâșii de panglică și tulpini de 
flori uscate. În fundul cimitirului s-au adunat într-un morman 
florile ofilite de pe morminte, intrate în descompunere. Intre 
balonul argintiu și grămada de flori descompuse așteaptă un 
excavator cu motorul pornit. Un negru tânăr se află în cabină, 
un altul jos, aprinzând un chibrit în căușul palmei ca să-și 
aprindă ţigara... 

— Domnule Closter, am vrut să fiţi de faţă când facem asta ca 
să vedeți cu ce avem de-a face. Sunt sigur că veţi descuraja 
intenţia rudelor răposatului de a încerca să vadă, spuse domnul 
Greenlea, directorul Casei Funerare Hubbard. Sicriul acesta va 
constitui o imagine de care să fie mânari - trebuie să vă felicit 
din nou pentru gusturile dumneavoastră - și asta-i tot ce trebuie 
să vadă. Îmi face plăcere să vă acord reducerea de preţ 
profesională pentru el. Tatăl meu, decedat și el, se odihnește 
într-unul identic cu acesta. 

Făcu un semn bărbatului din cabina excavatorului și cupa 
mașinii mușcă din mormântul lăsat, năpădit de buruieni. 


— Sunteţi sigur în privința pietrei funerare, domnule Closter? 

— Da, spuse doctorul Lecter. Copiii au dat comandă de o 
singură piatră funerară pentru ambii părinţi. 

Rămaseră lângă mormânt fără să vorbească, cu manșetele 
pantalonilor fluturate de vânt, până ce excavatorul se opri la 
aproximativ jumătate de metru adâncime. 

— Mai departe ar fi bine să continuăm cu lopata, spuse 
Greenlea. 

Cei doi muncitori săriră în groapă și începură să scoată 
pământul mai departe cu mișcări ușoare, exersate îndelung. 

— Cu grijă, spuse Greenlea. Sicriul ăla n-a fost cine știe ce nici 
la început. Nu semăna nici pe departe cu ăsta care-l așteaptă 
acum. 

Într-adevăr, sicriul ieftin din placaj se prăbușise peste 
locatarul lui. Greenlea puse muncitorii să curețe pământul din 
jurul lui și să strecoare o bucată de pânză pe sub fundul 
coșciugului, care încă mai era intact. Sicriul a fost apoi ridicat cu 
tot cu pânză și pus într-o camionetă. 

Pe o masă grosolană din garajul Casei Funerare Hubbard, 
bucățile capacului sfărâmat au fost date la o parte, dezvăluind 
un schelet destul de mare. 

Doctorul Lecter îl examină rapid. Un glonte crestase coasta 
scurtă de deasupra ficatului; în partea stângă a frunţii se vedea 
o fractură și o gaură de glonte. Craniul, doar parțial expus, avea 
pomeţi înalţi, bine conturaţi pe care îi mai văzuse. 

— Pământul nu mai lasă prea mare lucru, spuse Greenlea. 

Resturile putrezite ale unor pantaloni și zdrenţele cămășii de 
cowboy înveleau oasele. Nasturii din perle ai cămășii căzuseră 
printre coaste. O pălărie de cowboy din piele de castor se 
odihnea pe piept. Pe borul ei se vedea o crestătură, iar în calotă 
o gaură. 

— L-aţi cunoscut pe răposat? întrebă doctorul Lecter. 

— Am cumpărat casa funerară și am preluat cimitirul ca un 
supliment la grupul nostru, abia în 1989, spuse Greenlea. Acum 
locuiesc aici, dar sediul firmei noastre e în St. Louis. Vreţi să 
încercăm să păstrăm hainele? Sau v-aș putea da un costum, dar 
nu cred... 

— Nu. Curăţaţi oasele, nu păstraţi niciun articol vestimentar 
cu excepţia pălăriei, a cataramei de la centură și a cizmelor. 
Puneţi oasele mici de la mâini și picioare într-o pungă și înveliţi- 


274 


le în cel mai bun giulgiu de mătase pe care-l aveţi, împreună cu 
craniul și oasele lungi. Nu trebuie să le așezați la locul lor, doar 
să le puneţi pe toate. Dacă păstraţi piatra funerară, va 
compensa cheltuielile de reînchidere a mormântului? 

— Da; semnaţi aici, vă rog, și vă voi da copii pentru celelalte, 
spuse Greenlea, încântat la culme de sicriul pe care-l vânduse. 
Cei mai mulţi antreprenori de pompe funebre veniţi să transfere 
un decedat ar fi transportat oasele într-o cutie și-ar fi vândut 
rudelor un sicriu propriu. 

Actele de deshumare aduse de doctorul Lecter erau în 
concordanţă perfectă cu Codul de Sănătate și Siguranţă a 
statului Texas, secțiunea 711.004, după cum știa că vor fi: le 
făcuse el însuși, după ce obținuse cerinţele și formularele în 
facsimil de la Biblioteca de Drept pentru Consultare Rapidă a 
Asociaţiei Districtuale Texas. 

Cei doi muncitori, recunoscători pentru oblonul rabatabil al 
camionetei închiriate a doctorului Lecter, împinseră sicriul cel 
nou la locul lui și-l legară pe căruciorul lui alături de unicul 
obiect care mai exista în camionetă, un dulap mic din placaj. 

— Ce idee grozavă, să-ţi iei cu tine propriul dulap. Te scutește 
să-ți șifonezi hainele de ceremonie într-o valiză, nu-i așa? 
întrebă Greenlea. 

În Dallas, doctorul scoase din dulap cutia unei viole și puse în 
ea grămada de oase învelite în mătase, pălăria se potrivi frumos 
în compartimentul inferior, iar craniul îl puse în pălărie, protejat. 

La cimitirul Fish Trap făcu vânt coșciugului din spate; mașina 
închiriată o predă la aeroportul Dallas-Fort Worth, de unde, cu 
cutia violei la el, plecă direct spre Philadelphia. 


A 


275 


e PARTEA A PATRA e 


OCAZII NOTABILE 
PE CALENDARUL GROAZEI 


e Capitolul 69 


Luni, Clarice Starling avea de verificat cumpărăturile exotice 
făcute la sfârșit de săptămână, iar computerul ei avea unele 
probleme pentru care avea nevoie de ajutorul specialistului ei în 
computere de la Departamentul Tehnic. Chiar și reducând 
drastic listele cu două sau trei din cele mai deosebite vinuri de 
la cinci furnizori, sursele de pâte de foie gras american la două 
și magazinele de delicatese vegetale la cinci, numărul 
cumpărăturilor era formidabil. Telefoanele primite de la 
magazinele de băuturi individuale folosind numărul de telefon 
de pe buletinul emis trebuiau introduse de mână. 

Pe baza identificării doctorului Lecter ca autorul crimei a cărei 
victimă fusese vânătorul de cerbi din Virginia, Starling reduse 
lista la cumpărăturile făcute pe coasta de est, cu excepţia pâté- 
ului de Sonoma. Fauchon din Paris a refuzat să coopereze. 
Starling nu pricepu o iotă din spusele celor de la magazinul 
florentin Vera dal 1926 cu care vorbise la telefon, așa că a trimis 
Chesturii un fax în care le cerea ajutorul pentru eventualitatea 
că doctorul Lecter a comandat trufe albe. 

La sfârșitul zilei de muncă de luni, 17 decembrie, Starling 
avea douăsprezece posibilităţi de urmat. Erau rezultatul unor 
combinaţii de cumpărături plătite cu cărţi de credit. Un bărbat 
cumpărase o casetă de Pétrus și un Jaguar cu supra-injecţie, 
cumpărate cu aceeași carte de credit American Express. 

Altcineva comandase o casetă de Bâtard-Montrachet și una 
de stridii verzi de Gironde. 

Starling transmise fiecare posibilitate birourilor teritoriale 
pentru a fi urmărite. 


Starling și Eric Pickford munceau în ture separate, dar 
suprapuse pentru ca în birou să se afle permanent cineva în 
timpul programului de lucru al magazinelor. 

Era a patra zi a lui Pickford în această sarcină, și își petrecu o 
parte din zi programându-și telefonul cu formare automată. Nu 
etichetă butoanele. 

Când el ieși să-și ia cafea, Starling apăsă primul buton al 
telefonului lui. Răspunse Paul Krendler în persoană. 

Ea închise și rămase tăcută. Era momentul să plece acasă. 
Rotindu-și scaunul, privi toate obiectele din casa lui Hannibal. 
Radiografiile, cărțile, masa așternută pentru o persoană. Apoi 
ieși printre draperii. 

Biroul lui Crawford era descuiat și gol. Puloverul pe care i-l 
împletise răposata lui soție atârna pe un cuier din colț. Starling 
întinse mâna spre pulover, nu-l atinse de-a dreptul, își aruncă 
haina pe umeri și porni pe drumul lung spre mașina ei. 

Nu avea să mai vadă Quantico niciodată. 


e Capitolul 70 


În seara zilei de 17 decembrie, soneria de la ușa lui Clarice 
Starling sună. Zări o mașină a poliţiei federale în spatele 
Mustang-ului, pe aleea ei. 

Șeriful era Bobby, cel care o adusese acasă de la spital după 
schimbul de focuri de la Feliciana. 

— Salut, Starling. 

— Salut, Bobby. Intră. 

— AȘ vrea, dar mai întâi trebuie să-ţi spun: am o citaţie pe 
care trebuie să ţi-o dau. 

— Păi, ce naiba, dă-mi-o în casă, unde e cald, spuse Starling 
simțindu-se amorțită pe dinăuntru. 

Citaţia, cu antetul Inspectorului General al Ministerului de 
Justiţie, îi cerea să apară la o audiere a doua zi dimineaţa, 18 
decembrie, la ora nouă dimineaţa, în clădirea J. Edgar Hoover. 

— Vrei să te duc cu mașina mâine? întrebă șeriful. 

Starling clătină din cap. 

— Mulţumesc, Bobby, merg cu mașina mea. Vrei niște cafea? 

— Nu, mersi. Îmi pare rău, Starling. 


277 


Șeriful voia în mod evident să plece. Se lăsă o tăcere 
stânjenită. 

— Urechea ta arată mai bine, spuse el în cele din urmă. 

Ea-i făcu semn cu mâna în vreme ce el ieși de pe alee cu 
mașina. 

Scrisoarea îi spunea pur și simplu să se prezinte la audiere. 
Nu se dădea niciun motiv. 

Ardelia Mapp, veterană a războaielor din sânul FBI îi prepară 
imediat cel mai puternic ceai medicinal al bunicii sale, reţetă 
renumită pentru mărirea acuităţii intelectuale. Lui Starling îi era 
de fiecare dată groază de ceaiul acela, dar nu avea scăpare. 

Mapp bătu cu degetul în scrisoare. 

— Inspectorul General nu trebuie să-ţi spună absolut nimic, 
zise ea printre înghiţituri. Dacă Biroul de Responsabilitate 
Profesională de la noi ar avea acuzaţii, sau cel al Ministerului de 
Justiţie, ar trebui să-ţi spună, ar trebui să-ţi trimită și niște hârtii 
lămuritoare o dată cu citaţia. Ar trebui să-ţi dea un nenorocit de 
formular 645 sau 644 cu acuzaţiile scrise negru pe alb, iar dacă 
ar fi acuzaţii penale, ai avea un avocat, explicaţii complete, tot 
ce capătă infractorii, așa-i? 

— Al naibii de drept vorbeşti. 

— Păi, în felul ăsta nu capeţi nimic de dinainte. Inspectorul 
General funcţionează pe criterii politice, poate să preia orice 
caz. 

— L-a preluat pe ăsta. 

— Cu Krendler suflându-i fum în fund. Orice-ar fi, dacă te 
hotărăști că vrei să mergi pe ideea discriminării pe bază de sex, 
am toate numerele de telefon necesare. Acum, Starling, ascultă- 
mă, trebuie să le spui că vrei să înregistrezi ședința. Inspectorul 
General nu folosește depoziții semnate. Lonnie Gains a intrat în 
bucluc cu ei din cauza asta. Ei ţin evidenţa a ceea ce spui, 
numai că uneori spusele tale se schimbă mai târziu. Nu vezi 
niciodată vreo transcriere. 

Când Starling îl sună pe Jack Crawford, părea că l-a trezit din 
somn. 

— Nu știu despre ce-i vorba, Starling, spuse el. Am să dau 
niște telefoane. Un singur lucru știu: mâine am să fiu acolo. 


e Capitolul 71 


Dimineaţa și cușca din beton armat a clădirii din beton armat 
a clădirii Hoover pândind mohorâtă sub un cer lăptos. 

În epoca atentatelor cu bombă, intrarea principală și curtea 
sunt închise în majoritatea zilelor, iar clădirea e înconjurată de 
un lanţ de automobile vechi ale FBI într-o barieră improvizată. 

Poliţia din Washington, tributară unei politici absurde, scria 
amenzi pentru unele din mașinile-obstacol zi după zi, teancul 
adunându-se tot mai gros sub ștergătoarele de parbriz, unele 
hârtii fiind smulse de vânt și suflate în stradă. 

Un vagabond se încălzea deasupra unui grătar peste o gură 
de aerisire de pe trotuar și o strigă pe Starling, ridicând mâna 
spre ea. Un obraz îi era portocaliu de la un dezinfectant 
administrat la Urgenţă. Întinse un pahar de plastic cu marginile 
uzate. Starling căută un dolar în poșetă, până la urmă îi dădu 
doi, aplecându-se în amestecul de aer cald, stătut și abur. 

— Să-ţi dea Dumnezeu noroc, spuse el. 

— Chiar am nevoie. Fiecare dram contează. 

Starling își luă o cafea mare de la o cafenea aflată pe partea 
dinspre Tenth Street a clădirii Hoover, la fel cum făcuse de 
atâtea ori în decursul anilor. Avea nevoie de cafea după somnul 
întrerupt, dar pe de altă parte trebuia să evite să aibă nevoie să 
meargă la toaletă în timpul audierii. Se hotărî să bea doar 
jumătate. 

Îl zări pe Crawford pe fereastră și-l ajunse din urmă pe 
trotuar. 

— Vreţi să împărţim cafeaua asta, domnule Crawford? Pot să 
mai iau o un pahar. 

— E fără cofeină? 

— Nu. 

— Mai bine mă abţin, altfel o să-mi sară ţandăra. 

Era palid, tras la față și arăta îmbătrânit. Pe vârful nasului 
avea o picătură limpede de apă. leșiră din aglomeraţia de 
pietoni și se îndreptară spre intrarea laterală a sediului FBI. 

— Nu știu pentru ce e ședința asta, Starling. Din câte am 
aflat, nimeni altcineva implicat în schimbul de focuri de la 
Feliciana n-a fost chemat. Sunt alături de tine. 


Starling îi oferi o batistă de hârtie; se amestecară în fluxul 
constant de angajaţi din schimbul de zi care tocmai soseau. 
Starling își spuse că personalul arăta neobișnuit de gătit. 

— A nouăzecea aniversare a FBI. Bush vine să ţină un discurs, 
îi aminti Crawford. 

Pe strada laterală se aflau patru vehicule de televiziune 
echipate pentru transmisie prin satelit. 

O echipă de filmare de la WFUL-TV era instalată pe trotuar, 
filmând un bărbat tânăr, tuns foarte scurt, care vorbea în 
microfonul pe care-l ţinea în mână. Un asistent de producţie 
cocoţat pe acoperișul dubei îi văzu pe Starling și Crawford 
venind prin mulţime. 

— Uite-o, uite-o, cea cu pardesiu bleumarin, strigă el. 

— Îi dăm drumul, spuse cel tuns scurt. Motor. 

Echipajul dădu trecătorii la o parte ca să ajungă cu camera 
sub nasul lui Starling. 

— Agent special Starling, ce aveţi de spus despre ancheta cu 
privire la masacrul din piaţa de pește Feliciana? A fost înaintat 
raportul? Sunteţi acuzată de uciderea celor cinci... 

Crawford își scoase pălăria și, prefăcându-se că-și ferește 
ochii de luminile puternice, reuși să acopere obiectivul pentru o 
clipă. Numai ușile păzite de la intrare opriră echipajul. 

Jigodiile, au fost anunțați. 

O dată intraţi în clădire, se opriră în hol. Ceaţa de afară îi 
acoperise pe amândoi cu picături mici de apă. Crawford înghiţi o 
tabletă de Gingko Biloba. 

— Starling, cred că au ales ziua de azi din cauza agitaţiei 
creată de proces și de aniversare. Orice ar vrea să facă, s-ar 
putea strecura repede și pe neobservate. 

— Și-atunci de ce să informeze presa? 

— Pentru că nu toţi cei implicaţi în audiere cântă aceeași 
partitură. Mai ai zece minute, vrei să mergi la toaletă? 


e Capitolul 72 


Starling fusese rareori la etajul șapte, etajul executiv al 
clădirii J. Edgar Hoover. Cu șapte ani în urmă, împreună cu mai 
mulţi colegi ai ei, proaspăt absolvenţi, se adunaseră acolo ca să 


280 


vadă cum directorul o felicită pe Ardelia Mapp, șefa de promoţie, 
iar odată un director adjunct a chemat-o ca să-i înmâneze 
medalia de campioană la lupta cu pistolul. 

Covorul din biroul directorului adjunct Noonan era mai gros 
decât toate pe care pășise până atunci. In atmosfera 
prietenoasă creată de fotoliile de piele din sala de ședințe 
persista un miros distinct de ţigară. Se întrebă dacă aruncaseră 
mucurile și dăduseră drumul la ventilator înainte să ajungă ea. 

Trei bărbaţi se ridicară la intrarea ei și a lui Crawford, iar un al 
patrulea nu. Cei în picioare erau fostul șef al lui Starling, Clint 
Pearsall de la Biroul de teren din Washington, Buzzard's Point, 
apoi directorul adjunct al FBI, Paul Noonan și un bărbat înalt, 
roșcat cu costum de mătase. Cel rămas așezat era Paul Krendler 
de la biroul Inspectorului General. Krendler își roti capul pe gâtul 
său lung de parcă ar fi localizat-o după miros. In mod 
neobișnuit, într-un colț al camerei stătea un șerif federal pe care 
nu-l cunoștea. 

Angajaţii FBI și ai Ministerului de Justiţie au întotdeauna un 
aspect îngrijit, dar aceștia erau gătiţi pentru camerele TV. 
Starling își dădu seama că, probabil, în cursul zilei aveau să 
participe la ceremonia la care era invitat fostul președinte Bush. 
Altfel, ar fi fost chemată la Ministerul de Justiţie, și nu în clădirea 
Hoover. 

Krendler se încruntă văzându-l pe Jack Crawford lângă 
Starling. 

— Domnule Crawford, nu cred că prezenţa dumneavoastră 
este necesară pentru această procedură. 

— Eu sunt șeful direct al agentului special Starling. Locul meu 
e aici. 

— Nu prea cred, zise Krendler. 

Se întoarse spre Noonan: 

— Clint Pearsall e șeful ei oficial, cu Crawford lucrează doar 
temporar. Sunt de părere că agentul Starling ar trebui anchetat 
în particular. Dacă avem nevoie de informaţii suplimentare, îl 
putem ruga pe directorul de departament Crawford să rămână 
în apropiere ca să-l putem chema. 

Noonan încuviinţă. 

— Contribuţia ta va fi binevenită de bună seamă, Jack, după 
ce auzim depoziţia independentă a ac... agentului special 


281 


Starling. Jack, aș vrea să rămâi prin preajmă. Dacă vrei să stai în 
sala de lectură a bibliotecii, fă-te comod, am să te chem eu. 

Crawford se ridică în picioare. 

— Domnule director Noonan, pot să spun... 

— Puteţi pleca, asta e ceea ce puteți face, interveni Krendler. 

Noonan se ridică și el. 

— O clipă, domnule Krendler, până una alta ședința o conduc 
eu. Jack, noi doi ne cunoaștem de mult timp. Domnul de la 
Justiţie e prea recent numit ca să înţeleagă asta. Îți va veni 
rândul să spui ce ai de spus. Acum du-te și las-o pe Starling să 
vorbească singură în numele ei. 

Apoi Noonan se aplecă spre Krendler și-i spuse ceva la ureche 
care-l făcu să se înroșească. 

Crawford se uită la Starling. Nu putea decât să se blesteme. 

— Mulţumesc că aţi venit, domnule Crawford, spuse ea. 

Șeriful îl conduse pe Crawford spre ușă. 

Starling auzi ușa închizându-se în urma ei, își îndreptă spatele 
și-i înfruntă pe cei patru singură. 

De aici încolo, ședința s-a desfășurat cu rapiditatea unei 
amputări în secolul al XVIII-lea. 

Noonan era persoana din FBI cu cea mai mare autoritate din 
încăpere, dar Inspectorul General era deasupra lui în ierarhie; 
aparent, inspectorul îl trimisese pe Krendler ca plenipotenţiar al 
său. 

Noonan luă în mână dosarul pe care-l avea în faţă. 

— Te rog să te prezinţi, pentru înregistrarea în procesul 
verbal. 

— Agent special Clarice Starling. Există un proces verbal, 
domnule director? Aș fi bucuroasă să existe. 

El nu răspunse. 

— Vă deranjează dacă înregistrez ședința? 

Starling scoase un mic reportofon Nagra din poșetă. Krendler 
interveni. 

— In mod obișnuit, acest gen de audiere preliminară ar trebui 
să aibă loc în biroul Inspectorului General, la Ministerul Justiţiei. 
O ţinem aici fiindcă este mai comod pentru toată lumea, ţinând 
cont de ceremoniile de astăzi, dar se aplică regulile IG. Având în 
vedere posibilele consecinţe diplomatice ale acestei probleme, 
nu sunt admise înregistrările. 


— Spuneţi-i care sunt acuzaţiile, domnule Krendler, ceru 
Noonan. 

— Agent Starling, ești acuzată de dezvăluirea contrară legii a 
unor informaţii sensibile unui infractor fugar, spuse Krendler 
controlându-și cu mare grijă expresia feței. Mai exact, ești 
acuzată de publicarea acestui anunț în două ziare italiene, 
pentru a-l avertiza pe fugarul Hannibal Lecter că se află în 
pericol să fie prins. 

Șeriful îi aduse lui Starling o pagină tipărită neîngrijit din ziarul 
La Nazione. Ea se întoarse spre fereastră ca să citească 
rândurile încercuite. 

A.A. Aaron: Predă-le celor mai apropiate autorități, dușmanii 
sunt pe aproape. Hannah. 

— Ce ai de spus? 

— N-am făcut-o eu. N-am mai văzut anunţul ăsta până acum. 

— Cum îţi explici faptul că în anunţ se folosește numele de 
cod „Hannah”, cunoscut numai de doctorul Hannibal Lecter și de 
FBI? Numele de cod pe care Lecter ţi-a cerut să-l folosești? 

— Nu știu. Cine a găsit anunţul? 

— A fost văzut din întâmplare de cei de la Serviciul de 
Documente de la Langley, în decursul traducerii materialelor 
publicate de La Nazione despre doctorul Lecter. 

— Dacă acest cod este un secret doar al FBI, cum se face că 
Serviciul de Documente de la Langley l-a recunoscut în ziar? 
Serviciul de Documente aparține de CI. Să-i întrebăm pe ei cine 
le-a atras atenţia asupra lui „Hannah”. 

— Sunt sigur că traducătorul cunoștea bine materialele 
cazului. 

— Chiar atât de bine? Mă îndoiesc. Să-l întrebăm cine i-a 
sugerat să aibă numele în vedere. De unde puteam să știu că 
doctorul Lecter se află în Florența? 

— Dumneata ești cea care a descoperit cercetările făcute de 
Chestura din Florenţa, prin computer, în dosarul PECV al lui 
Lecter, spuse Krendler. Cercetările au avut loc cu mai multe zile 
înainte de uciderea lui Pazzi. Noi nu știm când le-ai descoperit. 
Ce alt motiv ar fi avut Chestura din Florenţa să întrebe de 
Lecter? 

— Ce motiv aș fi putut avea eu să-l avertizez? Domnule 
director Noonan, de ce este aceasta o problemă de competența 


283 


IG? Sunt gata pentru un test cu detectorul de minciuni oricând. 
Aduceţi aparatul. 

— Italienii au înaintat un protest diplomatic faţă de încercarea 
de a avertiza un infractor cunoscut aflat pe teritoriul lor, spuse 
Noonan și-l arătă pe bărbatul roșcat de lângă el. Dânsul este 
domnul Montenegro de la Ambasada Italiei. 

— Bună dimineaţa, domnule. Și italienii cum au aflat? întrebă 
Starling. Nu cred că de la Langley. 

— Plângerea diplomatică a trimis mingea în terenul nostru, 
zise Krendler înainte ca Montenegro să poată deschide gura. 
Vrem ca toată povestea să se lămurească mulţumitor pentru 
autorităţile italiene, pentru mine și pentru IG, și încă foarte 
repede. E mai bine pentru toată lumea dacă privim toate faptele 
concrete laolaltă. Ce există între dumneata și doctorul Lecter, 
domnișoară Starling? 

— L-am interogat pe doctorul Lecter de mai multe ori, la 
ordinul domnului director de departament Crawford. După 
evadarea doctorului Lecter, am primit de la el două scrisori în 
șapte ani. Le aveţi pe amândouă. 

— De fapt, avem mai multe, spuse Krendler. Asta ne-a 
parvenit ieri. Ce altceva ai mai primit, nu știm. 

Se întinse să ia o cutie de carton aflată lângă el, cu multe 
timbre și mototolită de manevrele lucrătorilor poștali. Krendler 
se prefăcu că savurează parfumurile care veneau din cutie. 
Indică eticheta destinatarului cu degetul, fără să se obosească 
să i-o arate lui Starling. 

— Trimisă pe adresa ta de acasă, din Arlington, agent special 
Starling. Domnule Montenegro, vreţi să ne spuneţi ce sunt 
aceste obiecte? 

Diplomatul cotrobăi printre obiectele înfășurate în hârtie de 
ambalat; butonii săi de cămașă sclipiră. 

— Da, sunt niște loţiuni, apoi sapone di mandorle, renumitul 
săpun de migdale al Farmaciei Santa Maria Novella din Florenţa, 
și niște parfumuri. Genul de cadouri pe care le fac oamenii 
îndrăgostiţi. 

— Au fost cercetate pentru substanţe toxice și iritante, așa-i, 
Clint? întrebă Noonan pe fostul șef al lui Starling. 

Pearsall părea rușinat. 

— Da, spuse el. Nu-i nimic anormal cu ele. 


284 


— Un cadou de iubire, zise Krendler cu oarecare satisfacție. 
Dar mai este și scrisoarea aferentă. 

Despături foaia de pergament din cutie și-o ridică, dezvăluind 
fotografia din ziar înfățișând chipul lui Starling, cu trup de 
leoaică înaripată. Întoarse foaia ca să citească rândurile scrise 
de mâna doctorului Lecter. 


„Te-ai întrebat vreodată, Clarice, de ce nu te înțeleg 
filistinii? Stii de ce? Fiindcă tu ești răspunsul la 
ghicitoarea lui Samson: leoaică pe dinafară, miere pe 
dinăuntru." 


— Il mielo dentro la leonessa, frumos spus, remarcă 
Montenegro reţinând expresia pentru uzul propriu la o dată 
ulterioară. 

— Ce e? întrebă Krendler. 

ltalianul dădu din mână și ignoră întrebarea, văzând că 
Krendler nu va înțelege niciodată muzicalitatea metaforei 
doctorului Lecter, și nici nu-i va simţi evocările tactile. 

— Inspectorul General vrea să înceapă de-aici, din cauza 
ramificaţiilor internaţionale, spuse Krendler. În ce direcţie se vor 
îndrepta lucrurile, spre acuzaţii administrative sau penale, 
depinde de ceea ce vom găsi în cercetările noastre. Dacă vor fi 
penale, agent special Starling, cazul va fi predat Secţiei de 
Integritate Publică a Ministerului de Justiţie. SIP va intenta 
procesul. Vei fi informată cu suficient timp înainte ca să te 
pregătești. Domnule director Noonan... 

Noonan trase aer în piept și dădu drumul ghilotinei. 

— Clarice Starling, ești suspendată temporar până când 
această problemă va fi clarificată. Vei preda armele și 
legitimaţiile FBI. Ţi se revocă accesul în toate clădirile federale, 
cu excepţia celor publice. Vei părăsi clădirea sub escortă. Acum 
te rog să predai armele și legitimaţia agentului special Pearsall. 
Apropie-te. 

Mergând spre masă, Starling îi văzu pentru o clipă pe cei 
patru bărbaţi în chip de popice la un concurs de tragere. l-ar fi 
putut ucide pe toți înainte ca vreunul din ei să apuce să-și 
scoată arma. Clipa trecu. Scoase revolverul ei de calibrul .45 și-l 
privi ţintă pe Krendler în timp ce scoase siguranţa și apoi 


285 


încărcătorul din magazia pistolului. Krendler îl prinse în aer și-l 
strânse până i se albiră încheieturile degetelor. 

Urmară la rând insigna și legitimaţia. 

— Ai un pistol de rezervă? întrebă Krendler. Și o pușcă? 

— Starling? o îndemnă Noonan să răspundă. 

— Încuiate în mașină. 

— Alte echipamente tactice? 

— O cască și o vestă. 

— Domnule șerif, vei recupera aceste articole când o vei 
escorta pe domnișoara Starling la mașina ei, spuse Krendler. Ai 
un telefon celular cu codificator? 

— Da. 

Krendler se uită la Noonan cu sprâncenele ridicate. 

— Predă-l, spuse Noonan. 

— AŞ vrea să spun ceva. Cred că am dreptul. 

Noonan se uită la ceas. 

— Dă-i drumul. 

— E o înscenare. Cred că Mason Verger încearcă să-l prindă el 
însuși pe doctorul Lecter în scopul răzbunării personale. Cred că 
i-a scăpat printre degete în Florenţa. Cred că domnul Krendler 
este în complicitate cu Verger și vrea ca eforturile FBI împotriva 
doctorului Lecter să acţioneze în avantajul lui Verger. Cred că 
Paul Krendler de la Ministerul Justiţiei scoate bani frumoși din 
asta și mai cred că abia așteaptă să mă distrugă. Domnul 
Krendler s-a mai purtat necuviincios cu mine și în trecut, iar 
acum acţionează în egală măsură din răutate și din interese 
financiare personale. Chiar săptămâna asta m-a numit „târfuliță 
de la țară umplută cu mămăligă”. Aș vrea să-l provoc pe domnul 
Krendler în fața acestei comisii să dea un test cu detectorul de 
minciuni, în paralel cu mine, pe aceste subiecte. Vă stau la 
dispoziție. Am putea s-o facem acum. 

— Agent special Starling, ai noroc că nu ești sub prestare de 
jurământ astăzi, începu Krendler. 

— Puneţi-mă să jur. Dar juri și dumneata cu mine. 

— Vreau să te asigur că, dacă nu există probe, ai dreptul la o 
repunere în drepturi deplină, spuse Krendler cu cea mai 
binevoitoare voce. Între timp, vei primi salariul în continuare și 
vei avea mai departe dreptul la serviciile medicale și de 
asigurare. Suspendarea temporară nu reprezintă o pedeapsă, 
agent Starling, folosește-o în folosul tău, continuă el adoptând 


286 


un ton confidenţial. De fapt, dacă vrei să profiţi de ocazie și să 
te duci la spital să ţi se scoată murdăria aceea din obraz, sunt 
sigur că... 

— Nu e murdărie, replică Starling. E praf de pușcă. Nu mă 
miră că nu l-ai recunoscut. 

Șeriful aștepta cu mâna întinsă spre ea. 

— Îmi pare rău, Starling, spuse Clint Pearsall, cu mâinile pline 
de obiectele ei. 

Ea îl privi o clipă, apoi întoarse capul. Paul Krendler se 
îndreptă spre ea, în vreme ce ceilalţi bărbaţi așteptară politicoși 
ca diplomatul italian, Montenegro, să iasă primul din cameră. 
Krendler începu să spună ceva printre dinţi, avea replica 
pregătită dinainte: 

— Starling, ești prea bătrână ca să mai... 

— Scuzaţi-mă. 

Era Montenegro. Diplomatul cel înalt se întorsese de la ușă și 
venea spre ea. 

— Scuzaţi-mă, zise el din nou privindu-l ţintă pe Krendler până 
când acesta se îndepărtă, cu chipul contorsionat. 

— Regret ceea ce vi se întâmplă. Sper că sunteţi nevinovată. 
Promit că voi face presiuni asupra Chesturii din Florenţa pentru 
a afla cum s-a plătit pentru acel inserzione, acel anunţ din La 
Nazione. Dacă aveţi în minte vreun aspect în... în sfera mea din 
Italia care să poată fi urmărit, vă rog să-mi spuneţi, și voi insista 
să fie urmărit. 

Montenegro îi oferi o carte de vizită, mică, tare, scrisă în relief 
și păru să nu observe mâna întinsă a lui Krendler înainte să iasă 
din încăpere. 

e 

Reporterii, cărora li se permisese accesul prin intrarea 
principală în vederea ceremoniei aniversare ce avea să urmeze, 
se adunaseră în curte. Câţiva păreau să știe după cine să se 
uite. 

— Trebuie să mă ţineţi de brat? îl întrebă Starling pe șerif. 

— Nu, doamnă, nu trebuie, răspunse el și-i făcu loc să treacă 
printre microfoane și întrebări strigate. 

De data aceasta, reporterul tuns scurt părea să fie bine 
informat. 


— Este adevărat că ai fost suspendată de la cazul Hannibal 
Lecter? Crezi că ţi se vor aduce acuzaţii penale? Cum răspunzi 
acuzațiilor aduse de italieni? îi strigă el. 

În garaj, Starling predă vesta de protecţie, casca, pușca și 
revolverul de rezervă. Șeriful aşteptă până când ea scoase 
încărcătorul din micul pistol și-l șterse cu o pânză îmbibată cu 
ulei. 

— Te-am văzut trăgând la Quantico, agent Starling, spuse el. 
Am ajuns și eu până în sferturile de finală. Am să-ţi curăț eu 
revolverul celălalt înainte să fie pus la păstrare. 

— Mulţumesc, domnule șerif. 

El mai aşteptă după ce Starling urcă în mașină. Spuse ceva 
încercând să acopere bubuitul motorului. Ea cobori geamul și el 
repetă: 

— Mi se pare nedrept ce ţi se-ntâmplă. 

— Mulţumesc. Contează mult că mi-aţi spus asta. 

O mașină a presei aștepta la ieșirea din garaj. Starling 
acceleră ca să scape de ei și se alese cu o amendă pentru exces 
de viteză la trei cvartale distanţă de clădirea J. Edgar Hoover. 
Fotoreporterii o fotografiară în timp ce polițistul de la circulaţie îi 
tăia chitanţa. 

e 

Directorul adjunct Noonan se așeză la birou după încheierea 
ședinței, frecându-și urmele lăsate pe nas de ochelari. 

Nu-l deranja prea mult faptul de a se descotorosi de Starling; 
considera că femeile au o latură emoţională care adesea nu se 
potrivește cu FBl-ul. Dar îl durea să-l vadă pe Jack Crawford dat 
la o parte. Jack și cu el fuseseră foarte apropiaţi. Poate că Jack 
avea o slăbiciune pentru Starling, dar așa ceva se mai întâmplă 
- soţia lui fiind moartă și așa mai departe. Lui Noonan i se 
întâmplase o dată ca, o săptămână întreagă, să nu-și poată lua 
ochii de la o stenografă atrăgătoare; a fost silit să se 
descotorosească de ea înainte ca fata să provoace necazuri. 

Noonan își puse ochelarii și luă liftul spre bibliotecă. Il găsi pe 
Jack Crawford în sala de lectură, pe un scaun, cu capul rezemat 
de perete. Noonan crezu că doarme. Dar chipul lui Crawford era 
cenușiu; transpira. Deschise ochii și horcăi. 

— Jack? 

Noonan îl bătu pe umăr, apoi îi atinse obrazul umed. Apoi 
vocea lui bubui în bibliotecă: 


288 


— Hei, bibliotecar, cheamă doctorul! 
Crawford a fost dus mai întâi în infirmeria FBI, apoi la spitalul 
Jefferson Memorial, la secţia de cardiologie, terapie intensivă. 


e Capitolul 73 


Krendler nu și-ar fi putut dori o mai mare atenţie din partea 
presei. 

A nouăzecea aniversare a FBI era combinată cu un tur al 
noului centru de criză organizat pentru oamenii presei. Știrile de 
televiziune au profitat pe deplin de acest acces neobișnuit în 
clădirea J. Edgar Hoover; C-SPAN a transmis în întregime 
remarcile fostului președinte Bush, ca și pe cele ale directorului, 
în programele în direct. CNN a introdus extrase din discursurile 
ținute în reportajele sale, iar celelalte canale au transmis la 
rândul lor reportaje la știrile de seară. Pe când demnitarii 
coborau unul câte unul de pe podium, Krendler își avu partea sa 
de atenţie. Tânărul reporter tuns scurt, stând în apropierea 
podiumului, îi puse întrebarea: 

— Domnule Krendler, este adevărat că agentul special Clarice 
Starling a fost exclusă din investigarea cazului Hannibal Lecter? 

— Cred că ar fi prematur, și nedrept faţă de agentul în cauză, 
să fac comentarii referitor la aceasta, în momentul de faţă. Nu 
pot spune decât că biroul Inspectorului General cercetează 
această chestiune. Nu au fost formulate acuzaţii împotriva 
nimănui. 

Și CNN prinse de veste. 

— Domnule Krendler, surse din presa italiană spun că este 
posibil ca doctorul Lecter să fi primit în mod ilegal informaţii de 
la o sursă guvernamentală care l-a avertizat să fugă. Este 
acesta motivul pentru suspendarea agentului special Starling? 
Din această cauză este implicat biroul Inspectorului General, și 
nu Biroul intern pentru Responsabilitate Profesională? 

— Nu pot face comentarii în privinţa ştirilor din străinătate, 
Jeff. Ceea ce pot spune este că biroul IG cercetează afirmaţii 
care, până în clipa de față, nu au fost dovedite. Avem faţă de 
propriii noștri agenţi o responsabilitate la fel de mare ca și față 
de prietenii noștri de peste hotare, spuse Krendler împungând 


289 


aerul cu degetul precum Kennedy. Problema numită Hannibal 
Lecter se află pe mâini bune, nu doar mâinile lui Paul Krendler, 
ci și ale experților din toate departamentele FBI și din ministerul 
de justiție. Avem în desfășurare un proiect pe care îl vom 
dezvălui la momentul oportun, când va da roade. 

e 

Neamţul de la care închiriase doctorul Lecter casa își dotase 
locuinţa cu un televizor Griindig enorm, pe care încercase să-l 
integreze în decor așezând pe raftul ultramodern una din 
statuetele sale de bronz cu Leda și Lebăda. 

Doctorul Lecter urmărea un film numit Scurtă istorie a 
timpului, despre viaţa și opera marelui astrofizician Stephen 
Hawking. Îl mai văzuse de multe ori. Aceasta era partea lui 
preferată, când ceașca de ceai cade de pe masă și se sparge pe 
podea. 

Hawking, răsucit în scaunul său cu rotile, vorbește cu ajutorul 
vocii generate pe computer: 


„De unde anume vine diferența dintre trecut și 
viitor? Legile științei nu fac diferența între trecut și 
viitor. Și totuși, în viața de zi cu zi există o diferență 
mare între trecut și viitor. 

Poți vedea o ceașcă de ceai căzând de pe masă și 
făcându-se cioburi pe podea. Dar nu vei vedea 
niciodată ceașca adunându-se la loc din cioburi și 


xn 


sărind înapoi pe masă. 


Filmul, derulat în sens invers, arată ceașca reasamblându-se 
pe masă. Hawking continuă: 


„Creșterea dezordinii, sau entropia, este ceea ce 
deosebește trecutul de viitor și dă direcție timpului." 


Doctorul Lecter era un mare admirator al activităţii lui 
Hawking și o urmărea cât de îndeaproape putea în revistele de 
matematică. Ştia că, pe vremuri, Hawking crezuse că universul 
va ajunge la un punct în care va înceta să se mai extindă și va 
începe să se contracte din nou, astfel devenind posibilă 
reversibilitatea entropiei. Mai târziu, Hawking a spus că s-a 
înșelat. 


290 


Lecter era foarte capabil în domeniul matematicilor 
superioare, dar Stephen Hawking se află pe un cu totul alt plan 
față de noi, ceilalți. Ani la rând, Lecter cochetase cu această 
problemă, dorindu-și foarte mult ca Hawking să fi avut dreptate 
la început, ca universul să se oprească din expansiune, ca 
entropia să se auto-remedieze, ca Mischa, după ce fusese 
mâncată, să redevină întreagă. 

Timpul. Doctorul Lecter opri caseta video și deschise 
televizorul ca să vadă știrile. 

Evenimentele de presă și televiziune legate de FBI sunt 
trecute zilnic pe sit-ul Web public al FBI. Doctorul Lecter vizita 
zilnic acest sit Web ca să se asigure că tot fotografia sa veche 
este folosită în lista celor mai căutaţi infractori. Astfel aflase de 
aniversarea FBI cu suficient timp înainte. Se așeză pe un fotoliu 
mare, îmbrăcat în smoching, cu cravată lată, și-l privi pe 
Krendler cum minte. Se uita la Krendler cu ochii pe jumătate 
închiși, ţinând paharul cu coniac sub nas și rotindu-i ușor 
conţinutul. Nu-i mai văzuse mutra palidă de când Krendler 
stătuse în faţa cuștii sale din Memphis, cu șapte ani în urmă, 
chiar înainte să evadeze. 

Pe postul local de știri din Washington o văzu pe Starling 
primind o amendă de circulaţie, cu microfoane vârâte pe 
geamul mașinii ei Mustang. Știrile de televiziune o prezentau 
deja pe Starling ca fiind „acuzată de încălcarea securității 
Statelor Unite” în cazul Lecter. 

Ochii cafenii ai doctorului Lecter se deschiseră larg la vederea 
ei; în adâncurile pupilelor lui, scântei zburau în jurul imaginii 
chipului ei. Îi păstră imaginea întreagă și perfectă în gând mult 
timp după ce dispăru de pe ecran, și suprapuse peste ea o altă 
imagine: Mischa. Le apăsă una lângă alta până când, din miezul 
roșu, plasmatic al fuziunii lor, scânteile zburară în sus, purtând 
imaginea lor unică spre răsărit, pe cerul nopţii, ca să se rotească 
împreună cu stelele deasupra mării. 

Acum, dacă universul s-ar contracta, dacă timpul s-ar da 
înapoi și ceștile ar redeveni întregi, se putea găsi un loc pentru 
Mischa în lume. Cel mai valoros loc pe care-l cunoștea doctorul 
Lecter: locul lui Starling. Mischa putea să capete locul ocupat de 
Starling în lume. Dacă se ajungea la asta, dacă timpul s-ar 
întoarce, demiterea lui Starling ar lăsa un loc liber pentru 


291 


Mischa, la fel de curat, de sclipitor ca și cada de aramă din 
grădină. 


e Capitolul 74 


Doctorul Lecter își lăsă camioneta parcată la un cvartal 
distanţă de spitalul Maryland-Misericordia și șterse cu grijă 
monedele de douăzeci și cinci de cenți înainte să le pună în 
taxatorul parcării. Imbrăcat cu o salopetă matlasată de genul 
celor purtate de muncitori în zilele reci și o șapcă cu cozorocul 
mare ca protecţie față de camerele video, intră pe ușa 
principală. 

Trecuseră peste cincisprezece ani de când doctorul Lecter nu 
mai fusese în spitalul Maryland-Misericordia, dar împărțirea 
părea să fie, în mare, aceeași. Faptul de a se afla în locul unde 
și-a început practica medicală nu însemna nimic pentru el. Zona 
de maximă securitate de la etaj fusese supusă unor renovări, 
dar ar fi trebuit să fie aproape la fel ca pe timpul când lucrase el 
acolo, conform planurilor de la Departamentul de Urbanistică. 

Un permis de vizitare primit de la recepţie l-a dus la etajul cu 
saloanele bolnavilor. Merse de-a lungul coridorului citind numele 
pacienţilor și ale doctorilor afișate pe ușile saloanelor. Aceasta 
era secţia de convalescență postoperatorie, unde erau 
transferați bolnavii de la Terapie Intensivă după intervenţii 
chirurgicale pe cord sau cerebrale. 

Privindu-l pe doctorul Lecter cum merge pe coridor, ai fi 
crezut că citește foarte lent, fiindcă buzele i se mișcau fără 
sunet și din când în când se scărpina în creștet ca un tont. Se 
așeză pe un scaun din sala de așteptare, de unde putea să vadă 
coridorul. Așteptă o oră și jumătate printre femei în vârstă care- 
și povesteau tragediile familiale și îndură emisiunea de 
divertisment Preţul corect la televizor. În cele din urmă văzu 
ceea ce aștepta, un chirurg îmbrăcat încă în uniforma verde 
care făcea vizite în saloane singur. Trebuia să fie... chirurgul 
mergea să vadă un pacient al... doctorului Silverman. Doctorul 
Lecter se ridică și se scărpină. Luă de pe o măsuţă un ziar 
mototolit și ieși din sala de așteptare. Două uși mai departe se 
găsea un alt salon cu un pacient al doctorului Silverman. 


292 


Doctorul Lecter se strecură înăuntru. În salon era semiîntuneric, 
pacientul dormea, cu capul și o parte din faţă acoperite de 
bandaje groase. Pe monitor, un vierme luminos se mișca ritmic. 

Doctorul Lecter dezbrăcă repede salopeta matlasată; pe sub 
ea purta uniforma verde de chirurg. Trase repede apărătoarele 
peste pantofi, își puse o bonetă, mască și mănuși. Scoase din 
buzunar un sac alb de gunoi și-l desfăcu. 

Doctorul Silverman intră vorbind peste umăr cu cineva de pe 
coridor. Vine o infirmieră cu eP Nu. 

Doctorul Lecter luă coșul de gunoi și începu să-i golească 
conţinutul în sacul său, cu spatele la ușă. 

— Scuzaţi-mă, domnule doctor, plec imediat, spuse doctorul 
Lecter. 

— Nicio problemă, răspunse doctorul Silverman luând fișa 
atârnată la capătul patului. Fă-ţi treaba liniștit. 

— Mulţumesc, zise doctorul Lecter și izbi cu bastonul de piele 
baza craniului chirurgului - o simplă rotire a încheieturii; îl prinse 
peste piept când medicul se clătină pe picioare. 

Era întotdeauna surprinzător să-l vezi pe doctorul Lecter 
ridicând un corp inert; ţinând seama de statura lui, era extrem 
de puternic. Doctorul Lecter îl cără pe doctorul Silverman în baia 
pacientului și-i trase pantalonii, apoi îl așeză pe WC. 

Chirurgul rămase acolo, cu capul atârnând pe genunchi. 
Doctorul Lecter îl ridică doar atât cât să-i examineze pupilele și 
să scoată cele câteva ecusoane prinse pe bluza lui verde. 

inlocui legitimaţia cu permisul său de vizitator, pus invers. Își 
puse la gât stetoscopul chirurgului ca pe o eșarfă elegantă, iar 
ochelarii chirurgicali complicaţi ajunseră pe creștetul lui. 
Bastonul de piele îl puse în mânecă. 

Acum era gata să pătrundă în inima spitalului Maryland- 
Misericordia. 

Spitalul se  conformează directivelor federale stricte în 
manevrarea narcoticelor. La etajele cu saloane, dulapurile cu 
medicamente din fiecare birou al asistentelor sunt încuiate. 
Pentru a avea acces la medicamente sunt necesare două chei, 
aflate la asistenta șefă și la adjuncta ei. Se ţine o evidență 
strictă. 

La etajul operator, zona din spital cu cea mai strictă 
securitate, fiecare grup operator este dotat cu medicamentele 
pentru următoarea intervenţie cu câteva minute înainte să fie 


293 


adus pacientul. Medicamentele necesare anestezistului sunt 
așezate lângă masa de operaţie, într-un dulap care are o parte 
la temperatura camerei, iar cealaltă frigorifică. 

Stocul de medicamente este păstrat într-o farmacie separată 
din apropierea spălătorului sălii de operaţii. Acolo se găsesc mai 
multe preparate care nu pot fi găsite în farmacia generală de la 
parter, acele sedative puternice și hipnotico-sedativele exotice 
care fac posibile operaţiile pe cord deschis și cele pe creier în 
condiţiile în care pacientul este conștient. 

In farmacie există mereu un angajat pe parcursul întregii zile 
de lucru, iar dulapurile nu sunt încuiate cât timp farmacistul se 
află înăuntru. În cazul unei operaţii urgente pe cord deschis nu e 
timp să bâjbâi după chei. Doctorul Lecter, purtând masca 
chirurgicală, trecu prin ușile batante în zona grupurilor 
operatorii. 

Într-un efort de înviorare a atmosferei, secţia de chirurgie 
fusese vopsită în mai multe culori intense pe care până și 
muribunzii le-ar fi găsit greu de suportat. Mai mulţi medici din 
faţa doctorului Lecter semnară de intrare la recepţie și intrară să 
se spele. Doctorul Lecter luă tăbliţa și mișcă stiloul pe deasupra 
ei, fără să scrie nimic. 

Programul afișat arăta că în Grupul operator B avea să 
înceapă o operaţie de extirpare a unei tumori cerebrale peste 
douăzeci de minute, prima operaţie a zilei. Intră la spălător, își 
scoase mănușile, le puse în buzunar, se spălă minuţios, până la 
coate, își uscă mâinile, le pudră și-și puse la loc mănușile. Apoi 
ieși pe coridor. Farmacia ar fi trebuit să fie următoarea ușă pe 
dreapta. Nu. O ușă vopsită în culoarea piersicii cu semnul 
GENERATOARE DE URGENȚĂ, iar în față ușile duble ale Grupului 
operator B. O asistentă se opri lângă el. 

— Bună dimineaţa, domnule doctor. 

Doctorul Lecter tuși pe sub mască și murmură „bună 
dimineaţa”. Se întoarse spre spălător bombănind ca și cum ar fi 
uitat ceva. Asistenta se uită în urma lui o clipă, apoi intră în sala 
de operaţii. Doctorul Lecter își scoase mănușile și le aruncă la 
coș. Nimeni nu-i dădea atenţie. Luă altă pereche. Trupul îi era în 
spălător, dar de fapt alerga prin foaierul din palatul memoriei, 
pe lângă bustul lui Pliniu, pe scări în sus, spre Sala Arhitecturii. 
Într-o zonă bine luminată, dominată de statuia lui Christopher 
Wren reprezentându-l pe Sf. Paul, planurile spitalului așteptau 


294 


pe o masă de desen. Seria de schiţe a grupurilor operatorii de la 
Maryland-Misericordia pentru Departamentul de Urbanistică a 
orașului Baltimore. El era aici. Farmacia era acolo. Nu. Schițele 
erau greșite. Probabil că împărţirea fusese modificată după 
execuţia planurilor. Generatoarele erau indicate ca fiind de 
partea opusă a coridorului care ducea către Grupul operator A. 
Poate că etichetele erau puse invers. Trebuiau să fie așa. Nu-și 
putea permite să bâjbâie. 

Doctorul Lecter ieși de la spălător și porni pe coridorul către 
Grupul operator A. Ușa de pe stânga - pe tăbliță scria Ecografie. 
Mai departe. Următoarea ușă era farmacia. Impărţiseră spaţiul 
de pe schiță în două, pentru laboratorul de ecografie și pentru 
farmacie. 

Ușa grea a farmaciei era deschisă și proptită să rămână așa. 
Doctorul Lecter intră repede și închise ușa în urma lui. 

Un farmacist durduliu, stând pe vine, așeza ceva pe un raft 
mai de jos. 

— Vă pot fi de folos cu ceva, doctore? 

— Da, dacă ești amabil... 

Tânărul dădu să se ridice, dar nu mai reuși. O bufnitură a 
bastonului de piele și farmacistul lunecă moale pe dușumea, 
lăsând să-i scape un vânt. 

Doctorul Lecter ridică poalele bluzei chirurgicale și o băgă pe 
sub șorțul de grădinar pe care-l purta pe dedesubt. 

Trecu cu privirea peste rafturi în sus și-n jos, citind etichetele 
cu viteza luminii. Ambien, amobarbital, Amital, clorhidrat, 
Dalmane, flurazepam, Halcion... Mătură zeci de flacoane în șorț. 
Apoi deschise frigiderul, citind și  măturând  flacoanele; 
midazolam, Noctec,  scopolamină,  pentotal,  quazepam, 
solzidem. În mai puţin de patruzeci de secunde, doctorul Lecter 
se afla din nou pe coridor, închizând ușa farmaciei în urma lui. 

La întoarcere trecu din nou prin spălător și se uită în oglindă 
ca să verifice dacă nu se văd umflături pe sub bluză. Fără grabă, 
trecu din nou prin ușile batante, cu legitimaţia întoarsă 
intenţionat cu susul în jos, cu masca pe faţă și ochelarii pe ochi, 
lentilele speciale ridicate, pulsul șaptezeci și doi, făcând schimb 
de saluturi morocănoase cu alţi medici. In jos cu liftul, tot mai 
jos, cu masca încă pe obraz, privind o fișă pe care o luase la 
întâmplare. 


Vizitatorilor care intrau în spital ar fi putut să li se pară 
neobișnuit că a rămas cu masca chirurgicală până când a 
început să coboare treptele de la intrare, ieșind astfel din raza 
camerelor de luat vederi. lar trecătorii de pe stradă s-ar fi putut 
întreba de ce un medic conduce o asemenea camionetă 
răblăgită. 

În blocul operator, un anestezist, după ce bătu impacientat de 
câteva ori la ușa farmaciei, îl găsi pe farmacist încă inconștient; 
abia după cincisprezece minute se constată lipsa 
medicamentelor. 

Când doctorul Silverman îşi reveni, se trezi lungit pe 
pardoseală, lângă WC, cu pantalonii în vine. Nu-și amintea să fi 
intrat în camera aceea și nu avea habar unde se află. Se gândi 
că ar fi fost posibil să fi suferit o comoție cerebrală, poate un 
atac cerebral minor provocat de efort. Ezită să se mişte, de 
teamă să nu disloce un cheag. Se târâi pe podea până când 
reuși să scoată mâna prin ușă, pe coridor. Examinarea sa a 
dezvăluit o uşoară contuzie. 

Doctorul Lecter a mai făcut două opriri înainte să se întoarcă 
acasă. S-a oprit la un oficiu poștal din suburbiile orașului 
Baltimore atât cât să ridice un colet pe care îl comandase prin 
Internet de la o firmă de accesorii funerare. Era un smoching cu 
tot cu cămașă și cravată, cu totul despicat în spate. 

Acum nu mai avea nevoie decât de vin, un vin cu adevărat 
festiv. Pentru aceasta trebuia să meargă la Annapolis. Ar fi fost 
bine să fi avut Jaguarul pentru acest drum. 


e Capitolul 75 


Krendler era îmbrăcat pentru alergare în frig și trebui să-și 
descheie fermoarul jachetei ca să nu se înfierbânte când Eric 
Pickford l-a sunat la locuinţa sa din Georgetown. 

— Eric, du-te la cafenea și sună-mă de la un telefon public. 

— Poftim, domnule Krendler? 

— Fă ce-ţi spun. 

Krendler își scoase banderola de pe cap și mănușile; le puse 
pe pianul din salon. Cântă cu un deget tema din Dragnet până 
când telefonul sună din nou. 


296 


— Starling era specialistă în probleme tehnice, Eric. Nu știm 
cum a manevrat telefoanele din biroul ei. Trebuie să păstrăm 
siguranţa în problemele guvernamentale. 

— Da, domnule. M-a sunat Starling. Vrea să-și ia planta și 
restul lucrurilor - pasărea aia cretină care bea din pahar. Dar mi- 
a spus ceva care a dat rezultate. A spus să nu iau în seamă 
ultima cifră a codurilor poștale pentru abonamentele de reviste 
suspecte dacă diferenţa e trei sau mai puţin. A spus că s-ar 
putea ca doctorul Lecter să folosească mai multe oficii poștale 
care se află suficient de aproape unul de altul. 

— Și? 

— Am nimerit-o. The Journal of Neurophysiology merge la un 
cod poștal, iar Physica Scripta și ICARUS la altul. Între cele două 
oficii poștale sunt cam cincisprezece kilometri. Abonamentele 
sunt pe nume diferite, achitate cu ordin de plată. 

— Ce e /CARUS? 

— E o revistă internaţională de studii asupra sistemului solar. 
Era abonat la ea în sistem charter acum douăzeci de ani. Oficiile 
poștale sunt din Baltimore. Livrează de obicei revistele în jurul 
datei de zece a fiecărei luni. Am mai găsit ceva, acum câteva 
minute: vânzarea unei sticle de Château, cum îi spune, Yuckum? 

— Mda, se pronunţă I-Kim. Ce-i cu ea? 

— Un magazin de vinuri rare din Annapolis. Am introdus 
datele obţinute de la ei și s-a nimerit cu lista de date importante 
făcută de Starling. Programul a găsit coincidenţa cu anul nașterii 
lui Starling. Asta-i anul de producţie a vinului, anul când s-a 
născut Starling. Subiectul a plătit trei sute douăzeci și cinci de 
dolari, în numerar, și... 

— Asta ai aflat înainte sau după ce ai vorbit cu Starling? 

— După, acum un minut. 

— Deci ea nu știe. 

— Nu. Să sun... 

— Vrei să spui că vânzătorul te-a sunat pentru cumpărarea 
unei singure sticle? 

— Da, domnule. Starling a notat aici, sunt numai trei sticle din 
vinul ăsta pe Coasta de Est. l-a anunţat pe toţi trei comercianții. 
Trebuie să recunoașteți că e de admirat. 

— Cel care a cumpărat vinul, cum arăta? 

— Bărbat, alb, de înălţime medie, cu barbă. Era înfofolit. 

— Magazinul de vinuri are o cameră video de securitate? 


— Da, domnule, a fost primul lucru pe care l-am întrebat. Am 
spus că vom trimite pe cineva să ia caseta. Incă n-am trimis. 
Vânzătorul de la magazinul de vinuri nu citise buletinul 
informativ, dar i-a spus proprietarului fiindcă era o vânzare 
foarte neobișnuită. Proprietarul a fugit afară la timp ca să-l vadă 
pe subiect - cel puţin crede că era subiectul - plecând într-o 
camionetă veche. Gri, cu menghină în spate. Dacă e Lecter, 
credeți că va încerca să-i ducă vinul lui Starling? Ar fi bine s-o 
anunţăm. 

— Nu, spuse Krendler. Nu-i spune. 

— Pot să actualizez fișa PECV și dosarul Lecter? 

— Nu, zise Krendler gândind repede. Ai obținut un răspuns de 
la Chestură în privinţa computerului lui Lecter? 

— Nu, domnule. 

— În cazul ăsta nu poţi actualiza dosarul PECV până când nu 
suntem siguri că Lecter nu-l citește. Ar putea să aibă codul de 
acces al lui Pazzi. Sau ar putea să citească Starling și să-l 
avertizeze cumva, cum a făcut și-n Florenţa. 

— O, așa-i, înţeleg. Biroul teritorial Annapolis poate să ridice 
caseta. 

— Lasă asta strict în seama mea. 

Pickford dictă adresa magazinului de vinuri. 

— Continuă cu abonamentele, îl instrui Krendler. Poţi să-i spui 
lui Crawford despre abonamente când se întoarce. El va 
organiza supravegherea oficiilor poștale după zece ale lunii. 

Krendler sună la Mason, apoi ieși în fugă din casa lui din 
Georgetown, alergând nu foarte repede către Rock Creek Park. 

În întunericul tot mai dens, numai banderola albă Nike de pe 
cap, pantofii Nike albi și dungile albe de la treningul lui Nike 
erau vizibile, de parcă între aceste articole cu nume cunoscut nu 
exista, de fapt, nimic. 

Alergă vioi timp de jumătate de oră. Auzi zgomotul elicelor 
elicopterului chiar pe când ajunse în apropierea pistei de 
aterizare de lângă grădina zoologică. Reuși să se ferească de 
lamele în rotaţie și să ajungă la scara aparatului fără să-și 
întrerupă ritmul alergării. Ridicarea elicopterului ultramodern îl 
încântă; orașul cu monumentele lui iluminate rămase tot mai 
mult în urmă, pe când aparatul îl duse către înălțimile pe care le 
merita, spre Annapolis ca să ia caseta, și apoi spre Mason. 


298 


e Capitolul 76 


— Vrei să focalizezi porcăria aia, Cordell? 

Rostite de vocea profundă, amplificată prin radio a lui Mason, 
cu consoanele rostite fără buze, „focalizezi” și „porcărie” sunară 
mai degrabă a „hocalizezi” și „horcărie”. 

Krendler stătea lângă Mason, în partea întunecată a camerei, 
ca să vadă mai bine monitorul suspendat. În camera lui Mason 
era foarte cald, așa că-și dădu jos jacheta costumului de sport, o 
legă cu mânecile la brâu, arătându-și tricoul Princeton. 
Banderola de pe cap și pantofii de sport străluceau în lumina 
acvariului. 

După părerea lui Margot, Krendler avea umerii unui pui de 
găină. Abia dacă se uitaseră unul la altul când el ajunsese acolo. 

Camera video care asigura securitatea magazinului de băuturi 
nu avea cronometru, iar vânzările, ca înainte de Crăciun, 
mergeau din plin. Cordell derulă banda înainte, de la un client la 
altul. Mason își omora timpul purtându-se urâcios. 

— Ce-au zis ăia când ai intrat în magazinul de băuturi în 
trening și le-ai fluturat tinicheaua pe sub nas? Au zis că te 
pregătești pentru Olimpiadă? 

Mason dovedea mult mai puţin respect de când Krendler 
încasase cecurile. 

Krendler nu simțea insultele când era vorba de propriile lui 
interese. 

— Le-am spus că acţionez sub acoperire. Ce fel de 
supraveghere ai pentru Starling în clipa de faţă? 

— Margot, spune-i. 

Mason părea că vrea să-și păstreze puţinul suflu pentru 
insulte. 

— Am adus din Chicago doisprezece oameni de-ai noștri. Se 
află în Washington. Trei echipe, un membru al fiecăreia fiind 
ajutor de șerif în statul Illinois. Dacă poliţia-i prinde înhăţându-l 
pe doctorul Lecter, vor spune că l-au recunoscut, că e o arestare 
a cetățenilor, la-la-la. Echipa care-l prinde îl predă lui Carlo. Se 
întorc la Chicago și asta-i tot ce știu. 

Caseta se derula în continuare. 

— Stai așa - Cordell, dă înapoi, treizeci de secunde, spuse 
Mason. Uitaţi-vă. 


299 


Camera video din magazinul de băuturi acoperea zona de la 
intrare până la casă. 

În imaginea neclară, fără sunet de pe casetă apăru un bărbat 
care intră în magazin, purtând o șapcă cu cozoroc, o jachetă 
îmblănită și mănuși groase cu un deget. Avea favoriţi mari și 
purta ochelari de soare. Se întoarse cu spatele la camera video 
și închise grijuliu ușa. 

Cumpărătorului îi trebuiră câteva clipe ca să-i explice 
vânzătorului ce anume vrea, apoi îl urmă la rafturile cu vin, 
dincolo de raza camerei video. 

Minutele se târau. În cele din urmă se întoarseră. Vânzătorul 
șterse de praf sticla și o înfășură în hârtie de ambalat înainte s-o 
pună într-o sacoșă. Gura vânzătorului se mișcă rostind 
„mulțumesc” în direcţia spatelui întors al bărbatului care pleca. 

O pauză de câteva clipe, apoi vânzătorul chemă pe cineva 
nevăzut. Un bărbat solid apăru în imagine și ieși în grabă din 
magazin. 

— Ăsta-i proprietarul, care a văzut camioneta, spuse Krendler. 

— Cordell, poţi să copiezi fragmentul ăsta de casetă și să 
mărești capul clientului? 

— O să dureze puţin, domnule Verger. Și va fi cam neclar. 

— Dă-i drumul. 

— Nu și-a dat jos mănușa stângă, remarcă Mason. S-ar putea 
să fi fost tras pe sfoară cu radiografia aia pe care am cumpărat- 
O. 

— Pazzi spunea că tipul și-a aranjat mâna, nu? Că i s-a 
înlăturat degetul în plus. 

— Poate că Pazzi a mâncat rahat, nu știu ce să cred. Tu l-ai 
văzut, Margot, ce crezi? Era Lecter? 

— Au trecut optsprezece ani de-atunci, spuse Margot. Am 
făcut doar trei ședințe cu el și întotdeauna se ridica în picioare, 
dar rămânea în spatele biroului când intram, nu se mișca de- 
acolo. De altfel, se mișca foarte puţin în general. Îmi amintesc 
vocea lui mai bine decât orice altceva. 

Se auzi vocea lui Cordell prin interfon. 

— Domnule Verger, a venit Carlo. 

Carlo mirosea a porci și nu numai. Intră în cameră ţinându-și 
pălăria în mână, și mirosul rânced al ţestei lui îl făcu pe Krendler 
să-și ţină respiraţia. În semn de respect, răpitorul sard băgă cu 
totul în gură dintele de cerb pe care-l mesteca. 


300 


— Carlo, ia uită-te. Cordell, derulează înapoi până acolo unde 
intră în magazin. 

— Ăsta-i stronzo, jigodia, spuse Carlo înainte ca subiectul de 
pe ecran să facă patru pași. Barba-i nouă, da' îi cunosc 
mișcările. 

— l-ai văzut mâinile la Firenze, Carlo. 

— Si. 

— Cinci degete sau șase la mâna stângă? 

— ... Cinci. 

— Ai ezitat. 

— Numai ca să mă gândesc cum se spune cinque în engleză. 
Cinci, sunt sigur. 

Dinţii dezveliţi ai lui Mason se depărtară în tot ce-i mai 
rămăsese pe post de zâmbet. 

— Îmi place la nebunie. Poartă mănușa ca să încerce să se 
creadă că are tot șase degete, spuse el. 

Probabil că mirosul lui Carlo ajunsese în acvariu prin sistemul 
de aerare. Țiparul ieși să vadă și rămase afară din bârlogul lui 
de stâncă, rotindu-se într-una în optul infinit al lui Mobius, 
arătându-și dinţii cu fiecare respiraţie. 

— Carlo, cred că încheiem povestea asta în curând. Tu, Piero 
și Tommaso sunteţi prima mea echipă. Am încredere în voi, cu 
toate că în Florenţa v-a înfrânt. Vreau s-o supravegheați pe 
Clarice Starling în ajunul zilei ei de naștere, în ziua aniversării și 
a doua zi după. Misiunea voastră se încheie după ce adoarme în 
patul ei. Vă dau un șofer și o dubă. 

— Padrone, interveni Carlo. 

— Da. 

— Vreau câtva timp numai eu cu dottore, de dragul fratelui 
meu Matteo. Ai spus că se poate. 

Carlo se închină când rosti numele bărbatului mort. 

— Îţi înţeleg sentimentele pe deplin, Carlo. Ai toată 
înțelegerea mea. Carlo, vreau ca doctorul Lecter să fie 
consumat în două etape. În prima seară vreau ca porcii să-i 
mănânce picioarele, iar el să privească printre gratii. Vreau să 
fie în formă foarte bună pentru asta. Mi-l aduci în formă. Fără 
lovituri în cap, fără oase rupte, fără ochi vătămaţi. Apoi poate să 
aștepte peste noapte, fără picioare, ca porcii să-l termine a doua 
zi. Am să vorbesc eu o vreme cu el, iar pe urmă îţi stă la 
dispoziție timp de o oră, înainte de ultima etapă. |ţi cer să-i lași 


301 


un ochi și să rămână conștient, ca să-i vadă venind. Vreau să le 
vadă mutrele când au să-i mănânce faţa. Dacă te hotărăști, să 
zicem, să-l lași fără bărbăţie, e doar treaba ta, dar vreau să se 
afle acolo și Cordell, ca să controleze sângerarea. Și vreau să se 
filmeze. 

— Și dacă sângerează până moare prima oară, în ţarc? 

— Nu se va întâmpla așa. Nici nu va muri peste noapte. 
Noaptea are să aștepte, cu picioarele mâncate. Cordell se va 
îngriji de asta și-i va înlocui lichidele pierdute, mă aștept să stea 
toată noaptea cu o perfuzie, poate două perfuzii. 

— Și patru, dacă e nevoie, se auzi vocea fără trup al lui 
Cordell în difuzoare. Pot să-i suturez picioarele. 

— Poţi să-i scuipi și să-i urinezi în perfuzie la sfârșit, dacă vrei, 
înainte să-l împingi în ţarc, îi spuse Mason lui Carlo cu cea mai 
înţelegătoare voce. Sau poţi să ejaculezi, dacă vrei. 

Fața lui Carlo se lumină la această idee, apoi își aminti de 
signorina cea musculoasă și furișă o privire oblică, vinovată spre 
ea. 

— Grazie mille, Padrone. Poţi veni să-l vezi cum moare? 

— Nu știu, Carlo. Praful din hambar mă cam deranjează. Poate 
am să urmăresc pe video. Poţi să-mi aduci un porc? Vreau să 
ating unul. 

— Aici, în cameră, Padrone? 

— Nu; mă pot transporta pentru puţin timp la parter. 

— Ar trebui să-l adorm, Padrone, zise Carlo cu îndoială. 

— Adoarme una din scroafe. Adu-o pe peluza din faţa liftului. 
Poţi să treci cu căruciorul pe iarbă. 

— Te gândești să faci treaba cu o singură dubă, sau cu o dubă 
și o mașină de atac? întrebă Krendler. 

— Carlo? 

— Duba ajunge. Dă-mi un om care să conducă. 

— Mai am ceva pentru voi, spuse Krendler. Se poate face 
puţină lumină? 

Margot umblă la reostat, iar Krendler puse rucsacul pe care-l 
avea la el pe masă, lângă bolul cu fructe. Își puse niște mănuși 
din bumbac și scoase un obiect ce părea să fie un mic monitor 
cu o antenă și o consolă, împreună cu o unitate centrală 
exterioară și un set de acumulatori. 

— E greu s-o supraveghezi pe Starling, fiindcă locuiește într-o 
fundătură și n-ai unde să stai la pândă. Dar trebuie să iasă din 


302 


casă - Starling e obsedată de antrenamentele fizice. A trebuit să 
se înscrie la o sală de sport particulară de când nu mai are 
acces la facilitățile FBI. Am prins mașina ei parcată în fața sălii 
de sport miercuri și am pus un dispozitiv de semnalizare 
dedesubt. E cu baterii nichel-cadmiu care se reîncarcă atunci 
când motorul funcţionează, așa că nu-l va depista din pricina 
bateriei descărcate. Programul e făcut să acopere aceste cinci 
state alăturate. Cine o să manevreze chestia asta? 

— Cordell, vino înăuntru, ceru Mason. 

Cordell și Margot îngenuncheară lângă Krendler, iar Carlo 
rămase în picioare lângă ei, cu pălăria la nasul lor. 

— Uitaţi-vă aici. 

Krendler porni monitorul. 

— E ca un sistem de ghidare a mașinii, atâta doar că arată 
unde se află mașina lui Starling. 

Pe ecran apăru imaginea văzută de sus a orașului 
Washington, mai puţin suburbiile. 

— Măriţi aici, vă deplasaţi cu săgețile, vedeţi? Bun. Acum nu 
arată niciun semnal. Un semnal de la dispozitivul lui Starling va 
lumina ecranul și veţi auzi un bip. Atunci puteţi urmări sursa și 
să vă apropiaţi de ea. Bip-ul devine tot mai frecvent pe măsură 
ce vă apropiaţi. Aici e cartierul lui Starling la scara unei hărți 
obișnuite. Acum nu obţinem niciun semnal de la mașina ei 
pentru că suntem prea departe. Oriunde în Washington sau în 
Arlington există semnal. L-am prins din elicopter când veneam 
încoace. Aici e adaptorul pentru sursa de curent alternativ din 
duba voastră. Încă un lucru. Trebuie să-mi garantaţi că aparatul 
ăsta nu va ajunge niciodată în mâinile cui nu trebuie. Ar putea 
să-mi meargă fulgii pentru asta, încă nu se găsește în 
magazinele pentru spioni. Ori se întoarce în mâinile mele, ori 
ajunge pe fundul Potomacului. Aţi priceput? 

— Ai înţeles, Margot? întrebă Mason. Tu, Cordell? Cheamă-l pe 
Mogli ca să conducă și pune-l la curent. 


e PARTEA A CINCEA e 


UN KILOGRAM DE CARNE 
e Capitolul 77 


Partea frumoasă la o pușcă pneumatică este faptul că se 
poate trage cu ea lăsând gura ţevii înăuntrul dubei, fără ca 
astfel să-i asurzească pe toţi cei dinăuntru - astfel, nu e nevoie 
să scoţi gura ţevii pe geam unde s-o vadă toți. 

Fereastra-oglindă putea fi deschisă câţiva centimetri și micul 
proiectil hipodermic avea să zboare, ducând cu el o cantitate 
mare de acepromazină în masa musculară din spinarea sau 
fesele doctorului Lecter. 

Se va auzi numai pocnitura caracteristică a puștii, ca o 
creangă verde care se rupe, fără vreun bang sau vreun bubuit al 
proiectilului subsonic care să atragă atenţia. 

În repetițiile lor, lucrurile se desfășurau astfel: când doctorul 
Lecter începea să se prăbușească, Piero și Tommaso, îmbrăcaţi 
în alb, aveau să-l „ajute” și să-l ducă în dubă, asigurându-i pe 
toți privitorii că-l duc la spital. Engleza lui Tommaso era cea mai 
bună, căci o studiase la seminarul teologic. 

Mason avea dreptate să le dea italienilor datele esenţiale 
pentru prinderea doctorului Lecter. In ciuda eșecului lor din 
Florența, erau de departe cei mai pricepuţi la a prinde pe cineva 
și aveau cele mai multe șanse să-l prindă pe doctorul Lecter în 
viaţă. 

Mason permisese în misiune numai o singură armă pe lângă 
pușca cu tranchilizante - arma șoferului, Johnny Mogli, un ajutor 
de șerif în concediu din Illinois și care făcea parte de mult timp 
din menajeria lui Verger. Mogli crescuse vorbind acasă limba 
italiană. Era genul de om care se arăta de acord cu tot ce spune 
victima lui înainte să o omoare. 

Carlo, fraţii Piero și Tommaso aveau cu ei plasa, pușca cu aer 
comprimat, un spray paralizant și diferite feluri de funii și 
legături. Era mai mult decât suficient. 

304 


Se aflau la post când se lumină de ziuă, la cinci blocuri 
distanţă de casa lui Starling din Arlington, parcată pe un loc 
rezervat pentru handicapaţi, pe o stradă cu magazine. 

În ziua aceea, duba purta marcaje pe care scria SENIOR 
CITIZEN MEDICAL TRANSPORT. Avea semnul convențional 
pentru  handicapaţi agăţat de oglindă și un număr de 
înmatriculare fals, tot de handicapaţi, pe bara de protecţie. In 
torpedo se afla o chitanţă de la un magazin de piese auto pentru 
înlocuirea barei de protecție - puteau oricând să reclame o 
încurcătură la garajul respectiv și să lase problema nelămurită 
pentru moment dacă erau luaţi la întrebări cu privire la numărul 
de înmatriculare. Actele de înregistrare ale mașinii erau legale. 
La fel erau și bancnotele de o sută de dolari împăturite în acte 
pentru o eventuală mită. 

Monitorul, lipit de bordul mașinii și alimentat din suportul 
pentru brichetă, strălucea arătând harta detaliată a cartierului 
lui Starling. Același Satelit Global de Poziţionare care marca 
poziția dubei arăta și mașina lui Starling, un punct luminos în 
faţa casei ei. 

La ora nouă dimineața, Carlo îi permise lui Pietro să mănânce 
ceva. La ora zece și jumătate sosi rândul lui Tommaso să 
mănânce. Nu-i voia pe amândoi cu stomacul plin în același timp, 
asta în eventualitatea unei urmăriri de durată pe jos. Și masa de 
după-amiază au luat-o cu rândul. Tommaso cotrobăia în răcitor 
după un sandviș la jumătatea după-amiezei când auziră un bip. 

Căpăţâna urât mirositoare a lui Carlo se roti spre monitor. 

— Se pune în mișcare, zise Mogli și porni duba. 

Tommaso puse la loc capacul răcitorului. 

— Așa... așa... O ia pe Tindal în sus, spre drumul principal. 

Mogli intră în trafic. Beneficia de marele lux de a putea 
rămâne în spate cu trei cvartale, unde Starling nu avea cum să-l 
vadă. 

Dar nici Mogli nu putu să vadă camioneta gri, veche care intră 
în trafic cu un cvartal înaintea lui Starling, având în spate un 
brad de Crăciun. 

e 

Să conducă Mustang-ul era una din puținele plăceri constante 
ale lui Starling. Mașina puternică, fără control asupra tracțiunii, îi 
dădea de lucru pe străzile lunecoase aproape toată iarna. Când 


305 


străzile erau libere, era o plăcere să ambaleze puţin motorul V8 
în viteza a doua și să-i asculte torsul. 

Mapp, o campioană mondială la strâns cupoane, o trimisese 
pe Starling la cumpărături cu un teanc gros de cupoane pentru 
reduceri prins cu o agrafă la lista de târguieli. Ea și cu Starling 
pregăteau șuncă, o friptură la cuptor și două platouri. Celelalte 
aduceau curcanul. 

O cină aniversară de ziua ei era ultimul lucru de care-i păsa 
lui Starling. A trebuit să se conformeze, fiindcă Mapp și un 
număr surprinzător de agente, dintre care pe unele abia le 
cunoștea, fără să-i fie prea dragi, se adunaseră în jurul ei s-o 
susţină la necaz. 

Nu-i ieșea din minte Jack Crawford. Nu putea să-l viziteze la 
terapie intensivă, nici să-l sune. Îi lăsase bileţele la biroul 
asistentelor, desene caraghioase cu câini și cele mai vesele 
mesaje pe care le putea compune. 

Starling își îndepărtă atenţia de la propria nenorocire jucându- 
se cu Mustang-ul, cu pedalele și comenzile, folosind compresia 
motorului ca să încetinească pentru a intra în parcarea 
supermarketului Safeway, atingând frânele doar atât cât să se 
aprindă stopurile și să-i avertizeze pe șoferii din spatele ei. 

Trebui să înconjoare parcarea de patru ori până să găsească 
un loc liber - liber fiindcă era blocat de un cărucior de 
cumpărături abandonat. Cobori din mașină și mută căruciorul. 
Până parcă mașina, alt cumpărător l-a luat. 

Găsi un cărucior în apropiere de ușă și-l împinse spre raionul 
de alimente. 

e 

Mogli o văzu cotind și oprind mașina pe ecranul monitorului, 
iar la distanță vedea clădirea mare a supermagazinului Safeway 
apărând pe partea dreaptă. 

— Se duce la cumpărături. 

Intră în parcare. Îi trebuiră câteva secunde să-i depisteze 
maşina. Zări o femeie tânără împingând un cărucior spre 
intrare. 

Carlo îndreptă binoclul spre ea. 

— Aia-i Starling. Arată exact ca-n fotografii. 

Îi trecu binoclul lui Piero. 

— Mi-ar plăcea să-i fac o fotografie, zise acesta. Am aparatul 
chiar aici. 


306 


În partea opusă a parcării, faţă de mașina ei, se găsea un loc 
de parcare pentru handicapați. Mogli intră pe locul respectiv în 
faţa unui Lincoln mare cu numere de înmatriculare de 
handicapat. Șoferul claxonă furios. 

Acum vedeau prin geamul din spate al dubei spatele mașinii 
lui Starling. 

Poate fiindcă era obișnuit să se uite la mașini americane, 
Mogli descoperi primul camioneta veche, aflată mai departe, 
spre capătul parcării. Nu vedea decât oblonul rabatabil din spate 
al camionetei, vopsit în gri. Îi arătă lui Carlo vehiculul. 

— Are o menghină în spate? Asta a zis tipul de la magazinul 
de băuturi? Uită-te cu binoclul, eu nu văd de blestemăţia aia de 
copac. Carlo, c'e una morsa sul camione? 

— Si. Da, e acolo, o menghină. Nimeni în mașină. 

— Să intrăm după ea în magazin? 

Nu se întâmpla prea des ca Tommaso să-i pună întrebări lui 
Carlo. 

— Nu. Dacă tipul acţionează, are s-o facă aici. 

e 

Mai întâi produsele lactate. Starling,  consultându-și 
cupoanele, alese brânzeturi pentru un platou și câteva rulade 
care nu trebuiau decât încălzite. Să fie a naibii cine stă să facă 
rulade pentru gaşca aia. Ajunsese la raionul de carne când își 
dădu seama că a uitat să cumpere unt. Iși lăsă căruciorul și se 
întoarse. 

Când reveni la raionul de carne, căruciorul ei dispăruse. 
Cineva scosese puținele ei cumpărături și le pusese pe un raft 
din apropiere. Păstrase în schimb cupoanele și lista. 

— S-o ia dracu' de treabă! spuse Starling cu voce suficient de 
ridicată pentru ca acei câţiva cumpărători din apropiere s-o 
audă. 

Se uită în jur. Nimeni nu avea un teanc gros de cupoane la 
vedere. Respiră adânc de câteva ori. Ar fi putut să stea la pândă 
în apropierea caselor de marcat și să încerce să-și recunoască 
lista, în cazul că ar fi rămas prinsă cu agrafe de teancul de 
cupoane. Ce naiba, nu-s decât câţiva dolari - nu-i lăsa să-ţi 
strice ziua, își spuse ea. 

Lângă casele de marcat nu era niciun cărucior. Starling ieși să 
caute unul în parcare. 


307 


— Ecco! 

Carlo îl văzu venind printre vehicule cu pasul lui rapid, ușor - 
doctorul Hannibal Lecter, cu palton din păr de cămilă și pălărie 
moale de fetru, ducând un cadou cu o atitudine detașată. 

— Madonna! Vine spre mașina ei. 

În Carlo se treziră instinctele de vânător; începu să-și 
controleze respirația, pregătindu-se să tragă. Dintele de cerb pe 
care-l mesteca îi apăru în treacăt între buze. 

Geamul din spatele dubei nu voia să se lase coborât. 

— Metti in moto! Dă înapoi și pune mașina cu latura spre el, 
ceru Carlo. 

e 

Doctorul Lecter se oprise pe partea dreaptă a Mustang-ului, 
apoi se răzgândi și trecu pe partea șoferului, intenționând poate 
să adulmece puţin volanul. 

Se uită în jur și scoase din mânecă un levier. 

Duba era așezată de-a latul. Carlo avea pușca pregătită. 
Apăsă butonul de deschidere automată a geamurilor. Nu se 
întâmplă nimic. 

Se auzi vocea lui Carlo, nefiresc de calmă, acum că era în 
acțiune. 

— Mogli, il finestrino! 

Probabil că încuietoarea de siguranță era de vină. Mogli o 
decuplă la repezeală. 

Doctorul Lecter introduse levierul în fanta de lângă geam și 
descuie ușa mașinii lui Starling. 

Cu o înjurătură, Carlo deschise o idee ușa culisantă laterală a 
dubei și ridică arma. Piero se dădu la o parte din calea lui, iar 
duba se clătină o dată cu descărcarea armei. 

Proiectilul cu ac în vârf sclipi în lumina soarelui și, cu un 
pocnet slab, trecu prin gulerul apretat al doctorului Lecter și i se 
înfipse în gât. Drogul acționă rapid - o doză mare într-un loc 
critic. El încercă să-și îndrepte trupul, dar genunchii i se muiară. 
Pachetul îi căzu din mâini și se rostogoli sub mașină. Izbuti să 
scoată un cuţit din buzunar și să-l desfacă, dar apoi alunecă 
între portieră și mașină, cu membrele transformate în gelatină 
din cauza tranchilizantului. „Mischa”, murmură înainte să-l 
cuprindă bezna. 


Piero și Tommaso se repeziră la el ca două feline mari și-l 
țintuiră la pământ între mașini până când fură siguri că și-a 
pierdut cunoștința. 

Starling, împingând prin parcare al doilea cărucior de 
cumpărături pe ziua aceea, auzi plesnetul puștii cu aer 
comprimat și-l recunoscu instantaneu; se aplecă într-un gest 
reflex, dar oamenii din jurul ei își văzură de treburi, nepăsători 
faţă de ceea ce se întâmpla. Era greu de spus de unde venise 
sunetul. Se uită în direcția mașinii ei, văzu picioarele unui bărbat 
dispărând într-o dubă și se gândi că e vorba de o răpire. 

Duse mâna imediat la șold, acolo unde nu se mai afla arma, și 
o rupse la fugă printre mașini, spre dubă. 

Automobilul Lincoln cu șoferul vârstnic, întors ca să intre pe 
locul de parcare rezervat persoanelor cu handicap, ocupat de 
dubă, claxona de zor acoperind strigătele lui Starling. 

— Opriţi! Staţi pe loc! FBI! Opriţi sau trag! 

Poate izbutea să se uite la numărul de înmatriculare. 

Piero o văzu venind și, cu mișcări rapide, tăie ventilul de la 
cauciucul din față stânga al mașinii lui Starling cu cuțitul 
doctorului Lecter, apoi plonjă în dubă. Vehiculul trecu 
clătinându-se peste o bordură de marcaj și se îndreptă spre 
ieșirea din parcare. Starling văzu numărul de înregistrare; îl 
scrise cu degetul pe praful de pe capota unei mașini. 

Starling avea cheile mașinii pregătite, dar apropiindu-se auzi 
șuierul aerului care ieșea prin ventil. Zări duba apropiindu-se de 
ieșire. 

Bătu în geamul Lincoln-ului care acum claxona la ea. 

— Aveţi un telefon celular? FBI, vă rog, aveţi un telefon 
celular? 

— Nu te opri, Noel, spuse femeia din mașină ciupindu-l pe 
șofer de picior. Nu-s decât necazuri, vreo șmecherie. Nu te 
amesteca. 

Automobilul se îndepărtă. 

Starling alergă la un telefon public și sună la 911. 

Ajutorul de șerif Mogli conduse la limita de viteză preț de 
cincisprezece cvartale. 

Carlo scoase proiectilul cu ac din gâtul doctorului Lecter, 
răsuflând ușurat când văzu că din gaura lăsată de ac nu 
țâșnește sânge. Sub piele se făcuse un hematom de mărimea 
unei monede de douăzeci și cinci de cenți. Injecţia ar fi trebuit 


309 


să se difuzeze printr-o masă de mușchi principală. Ticălosul ar 
putea să moară chiar acolo, înainte să-l poată ucide porcii. 

In dubă nu se auzeau vorbe, ci doar respiraţia grea a 
bărbaţilor și măcăitul scannerului poliţiei, aflat sub bord. 
Doctorul Lecter zăcea pe jos în paltonul lui de calitate; pălăria i 
se rostogolise de pe capul neted, iar pe guler se zărea o 
picătură de sânge de un roșu aprins. Elegant ca un fazan în 
cușca măcelarului. 

Mogli intră într-o parcare subterană și urcă la etajul al treilea, 
unde se opri doar atât cât să smulgă însemnele de pe dubă și să 
schimbe numerele de înmatriculare. 

Nu ar fi fost nevoie să se ostenească. Râse în sinea lui când 
scannerul poliţiei preluă anunţul. Operatorul de la 911, 
înțelegând greșit descrierea făcută de Starling, „o dubă sau 
microbuz gri”, emise un anunţ către toate punctele de control în 
care avertiza cu privire la un autobuz Greyhound. Mai trebuie 
spus că operatorul notase corect numărul de înmatriculare fals, 
mai puţin ultima cifră. 

— Exact ca-n Illinois, remarcă Mogli. 

— Am văzut cuțitul și m-am temut că vrea să-și facă singur 
felul ca să scape de ce-l așteaptă, le spuse Carlo fraţilor Piero și 
Tommaso. O să-și dorească să-și fi tăiat gâtița. 

Când Starling își verifică și celelalte cauciucuri, văzu pachetul 
de sub mașină. 

O sticlă de Château d'Yquiem de trei sute de dolari și biletul, 
cu scrisul acela cunoscut: La mulţi ani, Clarice. 

Abia atunci înțelese ce-a văzut. 


e Capitolul 78 


Starling avea imprimate în memorie numerele de telefon de 
care avea nevoie. Să meargă cu mașina înapoi acasă, la 
telefonul ei? Nu; înapoi la telefonul public, unde smulse 
receptorul lipicios din mâna unei femei tinere, își ceru scuze, 
băgă fise, femeia chemă un paznic de la magazin. 

Starling sună la echipa de intervenţie a biroului teritorial 
Washington al FBI, Buzzard's Point. 


Cei din echipa din care făcuse și ea parte atâta timp o 
cunoșteau bine pe Starling, așa că îi făcură legătura în biroul lui 
Clint Pearsall, în vreme ce ea scormonea în poșetă după alte 
fise, având de furcă în același timp și cu gardianul de la 
magazin, care îi cerea întruna actul de identitate. 

În sfârșit, auzi vocea familiară a lui Pearsall. 

— Domnule Pearsall, am văzut trei bărbaţi, poate patru, 
răpindu-l pe Hannibal Lecter în parcarea magazinului Safeway, 
acum vreo cinci minute. Mi-au tăiat cauciucul, așa că nu i-am 
putut urmări. 

— E chestia aia cu autobuzul din anunțul poliţiei? 

— N-am idee de niciun autobuz. Vehiculul în cauză era o dubă 
gri, cu număr de înmatriculare de handicapat. 

Starling îi dictă numărul. 

— De unde știi că era Lecter? 

— A... mi-a lăsat un cadou, era sub mașina mea. 

— Înţeleg... 

Pearsall făcu o pauză, iar Starling profită de tăcere și se 
repezi. 

— Domnule Pearsall, știți că în spatele răpirii se află Mason 
Verger. Trebuie să fie el. Nimeni altcineva n-ar face-o. E un 
sadic, îl va tortura pe doctorul Lecter până-l va ucide și va vrea 
să privească. Trebuie să punem sub urmărire toate vehiculele 
lui Verger și să cerem procurorului din Baltimore un mandat să-i 
percheziţionăm casa. 

— Starling... lisuse, Starling, am să te întreb doar o dată. Ești 
sigură de ceea ce ai văzut? Gândește-te o clipă. Gândește-te la 
toate lucrurile bune pe care le-ai făcut aici. Gândește-te la ceea 
ce ai jurat. Nu e cale de întoarcere. Ce ai văzut? 

Ce să spun, că nu-s isterică? Asta-i primul lucru pe care-l spun 
istericii. înţelese într-o clipă cât de mult pierduse din încrederea 
lui Pearsall și din ce material ieftin era făcută încrederea asta a 
lui. 

— Am văzut trei bărbaţi, poate patru răpind un bărbat în 
parcarea de la Safeway. La locul faptei am găsit un cadou de la 
doctorul Hannibal Lecter, o sticlă de vin Château d'Yquiem din 
anul când m-am născut și un bilet scris de el. Am descris 


311 


vehiculul. Vă raportez dumneavoastră, Clint Pearsall, SAC?, 
Buzzard's Point. 

— Declanșez procedura pentru răpire, Starling. 

— Vin într-acolo. Mă puteţi numi în echipa de intervenţie. 

— Nu veni, nu te pot implica. 

Ghinionul lui Starling că n-a reușit să plece înainte de sosirea 
poliţiei din Arlington în parcare. Au fost necesare cincisprezece 
minute pentru corectarea anunţului către toate punctele de 
control. O polițistă grasă cu pantofi solizi din piele groasă îi luă 
declaraţia. Chitanţierul și aparatul de emisie-recepţie, spray-ul 
paralizant, pistolul și cătușele ieșeau în evidenţă formând 
unghiuri ascuţite cu posteriorul ei mare, iar buzunarele jachetei 
stăteau căscate. Poliţista nu se putea hotărî dacă să treacă la 
rubrica locului de muncă al lui Starling „FBI” sau „Nu are”. Apoi 
o lăsă mai moale iritată de felul cum Starling îi anticipa 
întrebările. Când Starling arătă urmele cauciucurilor de iarnă 
acolo unde duba trecuse peste bordură, nimeni din jur nu avea 
un aparat de fotografiat. Starling le arătă polițiștilor cum să-l 
folosească pe alei. 

În timp ce-și repeta răspunsurile, Starling îşi spunea într-una, 
în gând: Ar fi trebuit să-i urmăresc, ar fi trebuit să-i urmăresc, ar 
fi trebuit să-i târâi ăluia fundul afară din Lincoln și să-i urmăresc. 


e Capitolul 79 


Krendler prinse de veste imediat despre răpire. Dădu câteva 
telefoane surselor lui, după care îl contactă pe Mason de la un 
telefon sigur. 

— Starling a văzut tărășenia, la asta nu ne aşteptam. Face 
tărăboi la Biroul Teritorial Washington. Recomandă un mandat 
de percheziție ca să-ţi răscolească locuinţa. 

— Krendler... 

Mason aşteptă să primească aer, sau poate că era exasperat 
- Krendler nu putea să-și dea seama. 


15 SAC - Abreviere de la Strategical Air Command, Comandamentul Strategic Aerian. 
(n.tr.). 


312 


— Am depus deja plângeri la autorităţile locale, la șerif și la 
procuratură, cum că Starling mă hărțuiește, mă sună noaptea 
târziu cu amenințări incoerente. 

— Te-a sunat? 

— Firește că nu, dar nu poate dovedi că n-a făcut-o, și asta 
tulbură apele. În districtul și în statul ăsta, pot evita un mandat. 
Dar vreau să-l suni pe procurorul de aici și să-i amintești că 
ticăloasa asta isterică îmi poartă sâmbetele. De autorităţile 
locale mă pot îngriji și singur, crede-mă. 


e Capitolul 80 


Scăpată în cele din urmă de poliţie, Starling își schimbă 
cauciucul și se duse acasă, la telefonul și computerul ei. Simțea 
foarte tare lipsa telefonului celular din dotare și încă nu-l 
înlocuise. 

Pe robotul telefonic o aștepta un mesaj de la Mapp: „Starling, 
pune condimente peste friptură și pune-o la cuptor, la foc mic. 
Nu pune încă legumele - ţii minte ce s-a întâmplat data trecută. 
Eu am să fiu într-o nenorocită de audiere până pe la cinci.” 

Starling dădu drumul computerului ei portabil și încercă să 
acceseze fișierul Lecter din Programul de Evaluare a Criminalilor 
Violenţi, dar accesul îi era interzis nu doar la PECV, ci la întreaga 
rețea de computere a FBI. Nu avea acces nici cât cel mai banal 
contabil din fundul Americii. 

Sună telefonul. 

Era Clint Pearsall. 

— Starling, l-ai hărțuit pe Mason Verger la telefon? 

— Niciodată, jur. 

— El așa susţine. L-a invitat pe șerif să-i cerceteze 
proprietatea, de fapt i-a cerut să vină, iar acum șeriful se 
îndreaptă într-acolo. Așa că nu există niciun mandat de 
percheziţie, și nici nu se prevede să existe vreunul. N-am reușit 
să găsim alţi martori oculari ai răpirii. Numai tu. 

— Mai era un Lincoln alb, cu doi oameni în vârstă. Domnule 
Pearsall, ce-ar fi să verificaţi vânzările de la Safeway achitate cu 
cărţi de credit în intervalul de timp imediat anterior răpirii? 
Aceste vânzări au imprimată pe ele ora. 


— O s-o facem, dar... 

— ... va dura, completă Starling. 

— Starling? 

— Da, domnule. 

— Între noi fie vorba, am să te ţin la curent cu evoluţia 
lucrurilor. Dar nu te amesteca. Atâta timp cât ești suspendată 
din funcţie, nu mai ești om al legii și n-ar trebui să ai acces la 
informaţii. Ești un cetățean de rând. 

— Da, domnule, știu. 

e 

La ce priveşti în timp ce iei o hotărâre? Cultura noastră nu e 
una meditativă, nu ne ridicăm privirea spre dealuri. De cele mai 
multe ori, în situații critice, luăm hotărâri privind linoleumul 
așternut pe pardoseala vreunui coridor de instituție sau șoptind 
la repezeală într-o sală de așteptare unde nelipsitul televizor 
trăncănește fără nicio noimă. 

Starling, căutând ceva, orice, trecu prin bucătărie și intră în 
jumătatea calmă, ordonată a duplexului, cea locuită de Mapp. 
Se uită la fotografia bunicii lui Mapp, acea femeie micuță dar 
atât de puternică, maestră a ceaiurilor medicinale. Se uită la 
polita de asigurare a bunicii lui Mapp înrămată pe perete. 
Locuinţa lui Mapp dovedea că Mapp trăiește acolo. 

Starling se întoarse în jumătatea ei. Acolo i se părea că nu 
trăiește nimeni. Ce înrămase? Diploma ei de la Academia FBI. 
Nu mai avea nicio fotografie a părinţilor ei. Trăia fără ei de mult 
timp și-i păstra doar în gând. Uneori, în aromele micului dejun 
sau într-un parfum, într-un fragment de conversaţie ori o 
expresie familiară auzită în treacăt, îi simțea lângă ea. Dar cel 
mai puternic îi simţea în concepţia ei despre bine și rău. 

Cine naiba era ea? Cine o văzuse vreodată așa cum era cu 
adevărat? 

Tu ești o războinică, Clarice. Poţi fi pe cât de puternică îţi 
dorești. 

Starling putea înțelege că Mason îi voia moartea lui Hannibal 
Lecter. Dacă l-ar fi omorât el însuși sau ar fi angajat pe cineva s- 
o facă, ar fi putut accepta; Mason avea motive întemeiate. 

Dar nu putea să tolereze ideea ca doctorul Lecter să fie ucis 
prin tortură; se ferea de gândul acesta cum se ferise de 
sacrificarea mieilor și a cailor, cu atâta timp în urmă. 

Tu ești o războinică, Clarice. 


314 


Aproape la fel de hidos ca actul în sine era faptul că Mason îl 
va comite cu aprobarea tacită a celor care juraseră să apere 
legea. Acesta era mersul lucrurilor în lume. 

Acest gând o conduse la o hotărâre simplă. 

Lumea nu va fi așa la doi pași de mine. 

Se trezi în debara, pe un scaun, întinzându-se spre raftul de 
sus. 

Scoase de acolo cutia pe care avocatul lui John Brigham i-o 
dăduse toamna. Părea că a trecut o veșnicie de atunci. 

e 

Există tradiție și ceva mistic în gestul de a lăsa moștenire 
armele personale unui camarad de arme care-ţi supraviețuiește. 
E ceva legat de perpetuarea valorilor dincolo de limitele 
mortalității individului. 

Oamenilor care trăiesc în siguranța creată de alții pentru ei le 
poate veni greu să înţeleagă asta. 

Cutia în care se aflau armele lui John Brigham era ea însăși un 
cadou. Probabil că John o cumpărase din Orient pe vremea când 
se afla în marina militară. O cutie de mahon având capacul 
încrustat cu sidef. Armele erau tipice pentru Brigham: uzate, 
bine întreţinute și de o curăţenie imaculată. Un pistol Colt .45 
M1911A1 și o variantă Safari Arms a aceluiași pistol, dar cu 
țeava scurtă, pentru a fi purtat fără să se vadă, un pumnal de 
cizmă cu o margine zimțată. Starling avea o teacă proprie din 
piele. Insigna FBI veche a lui John Brigham era montată pe o 
placă de mahon. Insigna DEA se afla în cutie. 

Starling desprinse insigna FBI de pe placă și-o puse în 
buzunar. Revolverul intră în tocul pe care-l purta la șold, 
acoperit de jachetă. 

Pistolul cu ţeava scurtă îl prinse la o gleznă, cuțitul la cealaltă, 
în cizme. Scoase diploma din rama ei, o împături și-o puse în 
buzunar. În întuneric ar fi putut să fie confundată cu un mandat 
de percheziție. In timp ce împăturea hârtia groasă își dădu 
seama că nu e întru totul ea însăși, iar asta o bucură. 

Incă trei minute petrecute la calculator. De pe site-ul Web cu 
hărţi, scoase la imprimantă o hartă la scară mare a fermei 
Muskrat și a pădurii naţionale din jur. Pentru o clipă se uită la 
regatul carnivor al lui Mason, îi desenă contururile cu degetul. 


315 


Ţevile de eșapament groase ale Mustang-ului turtiră iarba 
uscată; Starling ieși de pe alee și porni să-i facă o vizită lui 
Mason. 


e Capitolul 81 


Peste Muskrat Farm se așternuse o liniște asemănătoare cu 
cea a vechiului Sabat. Mason era surescitat și teribil de mândru 
de ceea ce a fost în stare să facă. În sinea lui își compara 
realizarea cu descoperirea radiului. 

Textul ilustrat științific al lui Mason era cel pe care și-l 
amintea cel mai bine dintre toate manualele de școală; era 
singura carte suficient de mare ca să-i permită să se 
masturbeze în timpul orei. Adesea se uita la o ilustrație 
înfăţișând-o pe Marie Curie în timp ce făcea asta. Se gândi și 
acum la ea și la tonele de minereu pe care le-a topit ca să 
obţină radiul. Işi spuse că eforturile ei semănau foarte bine cu 
ale lui. 

Mason și-l închipui pe doctorul Lecter, produsul tuturor 
căutărilor și cheltuielilor lui, luminând în întuneric ca și 
eprubetele din laboratorul doamnei Curie. Își închipui cum porcii 
care aveau să-l mănânce se vor duce apoi să se culce în pădure, 
cu burțile luminând ca niște becuri. 

Era vineri seara, aproape de lăsarea întunericului. Echipele de 
întreţinere plecaseră. Niciunul din muncitori nu văzuse sosirea 
dubei, fiindcă duba nu intrase pe poarta principală, ci pe drumul 
prin pădurea naţională care-i servea lui Mason drept drum de 
serviciu.  Șeriful și echipa lui își încheiaseră cercetările 
superficiale și plecaseră cu mult înainte ca duba să sosească în 
fața hambarului. Acum, poarta principală era păzită, iar la 
Muskrat rămăsese numai o echipă minimă formată din oamenii 
cei mai de încredere. 

Cordell se afla la postul lui din camera de joacă - schimbul de 
noapte care-l va înlocui pe Cordell avea să ajungă la miezul 
nopţii. Margot și ajutorul de șerif Mogli, care încă mai purta 
insigna cu care-l păcălise pe șerif, se aflau cu Mason, iar echipa 
de răpitori profesioniști erau ocupați în hambar. 


Până sâmbătă noaptea, totul avea să se termine, dovezile 
arse sau în intestinele celor șaisprezece porci. Mason se gândi 
că ar putea să-i dea ţiparului vreo delicatesă de la doctorul 
Lecter, poate nasul. După aceea, în toţi anii care vor veni, 
Mason va putea să privească panglica feroce unduind într-una în 
formă de opt, și să știe că semnul infinitului înseamnă „Lecter 
mort pentru totdeauna, pentru totdeauna.” 

În același timp, Mason știa că e periculos să obţii exact ceea 
ce-ţi dorești. Ce va face după ce-l va omori pe doctorul Lecter? 
Putea să distrugă câteva familii adoptive și să chinuie câţiva 
copii. Putea să bea martini preparat cu lacrimi. Dar de unde-și 
va obţine amuzamentul veritabil? 

Dar ar fi o prostie din partea lui să dilueze acest moment 
extatic cu temeri pentru viitor. Așteptă micul jet care să-i 
umezească ochiul, așteptă să i se limpezească lentila, pe urmă 
suflă într-un tub cu rol de comutator: oricând voia, putea să 
pună în funcţie monitorul conectat la circuitul TV închis și să-și 
vadă răsplata... 


e Capitolul 82 


Mirosul unui foc de cărbuni în camera pentru harnașamente 
din hambarul lui Mason e amestecat cu mirosul permanent de 
animale și oameni. Lumina focului se proiectează pe craniul 
alungit al calului de curse Fleet Shadow, care privește totul pe 
sub ochelarii protectori. 

Cărbunii roșii din cuptorul de fierărie pâlpâie și strălucesc o 
dată cu șuieratul foalelor; Carlo înfierbântă o bară de oțel, deja 
de un roșu intens. 

Doctorul Hannibal Lecter atârnă pe perete dedesubtul 
craniului de cal, precum o statuetă groaznică într-un altar oribil. 
Braţele îi sunt întinse la nivelul umerilor, legate zdravăn cu funie 
de o bârnă groasă de stejar luată de la o căruţă. Bârna e 
petrecută de-a curmezișul spinării doctorului Lecter ca un jug și 
e prinsă în perete cu o verigă făcută de Carlo. Picioarele lui nu 
ating podeaua. Picioarele îi sunt legate peste pantaloni, mai 
întâi fiecare separat și apoi unul de altul, cu mai multe laţuri la 
distanţă unul de altul, fiecare laţ bine înnodat. Nu s-au folosit 


317 


lanţuri sau cătușe - nimic din metal care să distrugă dinţii 
porcilor și să-i descurajeze. 

Când fierul din cuptor ajunge la incandescenţă, Carlo îl aduce 
pe nicovală cu cleștele și-l lovește cu ciocanul, modelând bara 
strălucitoare în forma unei verigi. Scântei roșii zboară în 
semiîntuneric, ricoșând pe pieptul lui, dansând în dreptul siluetei 
spânzurate a doctorului Hannibal Lecter. 

Camera video a lui Mason, nepotrivită printre uneltele de 
fierărie vechi, îl spionează pe doctorul Lecter de pe un trepied 
de metal semănând cu un păianjen. Pe bancul de lucru se află 
un monitor, acum stins. 

Carlo înfierbântă veriga din nou și apoi se grăbește cu ea 
afară ca s-o atașeze la furca căruciorului de marfa cât timp mai 
e fierbinte și maleabilă. Ciocanul lui stârnește ecouri în 
hambarul înalt - lovitura și ecoul ei: BANG-bang, BANG-bang. 

Un chicotit ascuţit se aude din fânar, anunțând că Piero a 
găsit pe ultrascurte retransmiterea unui meci de fotbal. Cagliari, 
echipa lui, joacă cu detestata Juventus, la Roma. 

Tommaso stă pe un scaun de răchită, cu pușca cu 
tranchilizant rezemată de perete lângă el. Ochii lui negri de 
preot nu părăsesc nicio clipă faţa doctorului Lecter. 

Tommaso detectează o schimbare în nemișcarea bărbatului 
legat. E o modificare subtilă, de la inconștienţă la un auto- 
control nefiresc, poate nimic mai mult decât o diferenţă în felul 
cum i se aude respirația. 

Tomaso se ridică de pe scaun și strigă în hambar: 

— Si sta svegliando. 

Carlo se întoarce în camera pentru harnașament; dintele de 
cerb apare și dispare între buzele sale. Duce în mână o pereche 
de pantaloni umpluţi cu fructe, legume și pui. Freacă pantalonii 
de corpul doctorului Lecter și sub braţele lui. 

Având grijă să nu ajungă cu mâna aproape de faţa lui, îl 
înșfacă de păr și-i ridică fața. 

— Buona sera, Dottore. 

În difuzoarele monitorului se auzi un pârâit. Monitorul se 
lumină și apăru fața lui Mason... 

— Aprinde reflectorul de deasupra camerei video, ceru Mason. 
Bună seara, doctore Lecter. 

Doctorul deschise ochii pentru prima oară. 


Carlo crezu că vede scântei în străfundul ochilor demonului, 
dar ar fi putut să fie doar o reflexie a flăcărilor focului. Totuși, se 
închină să se apere de deochi. 

— Mason, spuse doctorul către camera video. 

In spatele lui Mason, Lecter zărea silueta lui Margot 
profilându-se întunecată în fața acvariului. 

— Bună seara, Margot, spuse pe un ton curtenitor. Mă bucur 
să te revăd. 

După claritatea vorbirii, doctorul Lecter părea treaz de câtva 
timp. 

— Doctore Lecter, se auzi vocea groasă a lui Margot. 

Tommaso găsi comutatorul reflectorului atașat la camera 
video și-l răsuci. 

Lumina intensă îi orbi pe toţi o clipă. 

Mason reluă, cu vocea lui amplificată prin radio: 

— Doctore, în circa douăzeci de minute vom servi porcilor 
primul fel, care constă în picioarele tale. După aceea o să avem 
o mică petrecere în pijamale, tu și cu mine. La momentul acela 
ai să poţi purta pantaloni scurţi. Cordell te va ţine în viață mult 
timp... 

Mason mai spuse ceva, Margot se aplecă în față să vadă 
scena din hambar. 

Doctorul Lecter privi monitorul să se asigure că Margot îl 
urmărește. Apoi îi șopti lui Carlo, vocea lui metalică răsunând 
insistent în urechea răpitorului: 

— Probabil că la ora asta fratele tău, Matteo, pute mult mai 

rău ca tine. S-a scăpat în pantaloni când l-am tăiat. 
__ Carlo duse mâna la buzunar și scoase electrodul pentru vite. 
In lumina puternică a camerei video, îl pocni pe doctorul Lecter 
peste cap cu el. Apoi, ţinându-l de păr cu o mână, apăsă butonul 
de pe mâner; aduse electrodul aproape de faţa doctorului 
Lecter, iar curentul cu înaltă tensiune trecu într-un arc 
ameninţător printre electrozii de la capătul bastonului. 

— Du-te-n mă-ta, spuse și împinse electrodul în ochiul 
doctorului Lecter. 

Doctorul Lecter nu scoase niciun sunet - sunetele veniră din 
difuzor, Mason mugind pe cât îi permitea respiraţia. Tommaso 
se luptă să-l tragă pe Carlo deoparte. Piero cobori din fânar să-l 
ajute. Il așezară pe Carlo pe scaunul de răchită. ȘI-I ţinură bine. 


319 


— Dacă-l orbești, n-o să mai pupăm niciun sfant! îi strigară 
amândoi în același timp, fiecare într-o ureche. 

Doctorul Lecter potrivi jaluzelele din palatul memoriei sale ca 
să estompeze strălucirea teribilă. Ahhh. Îşi lipi obrazul de bustul 
din marmură rece al lui Venus. 

Doctorul Lecter își întoarse faţa spre camera video și spuse 
răspicat: 

— Nu vreau să mănânc ciocolată, Mason. 

— Ticălosul e scrântit. Dar, mă rog, știam că-i scrântit, spuse 
ajutorul de șerif Mogli. Dar și Carlo este. 

— Du-te în hambar și stai între ei, ceru Mason. 

— Eşti sigur că n-au arme? întrebă Mogli. 

— Te-ai angajat să fii dur, așa-i? N-au. Numai pușca cu 
tranchilizant. 

— Mă duc eu, interveni Margot. Am să-i împiedic să facă pe 
masculii duri. Italienii își respectă mamele. lar Carlo știe că eu 
mă ocup de bani. 

— Închide camera aia video și arată-mi porcii, ceru Mason. 
Cina e la opt! 

— Nu trebuie să stau să văd, zise Margot. 

— O, ba sigur că da, replică Mason. 


e Capitolul 83 


Margot trase adânc aer în piept înainte să intre în hambar. 
Dacă era dispusă să-l omoare, trebuia să fie dispusă și să se uite 
la el. Simţi mirosul lui Carlo înainte să deschidă ușa către 
camera pentru harnașament. Piero și Tommaso îl flancau pe 
Lecter; în faţa lor ședea Carlo, pe scaunul de răchită. 

— Buona sera, signori, spuse Margot. Prietenii tăi au dreptate, 
Carlo. Dacă-l schilodești acum, nu vedeţi niciun ban. Aţi ajuns 
așa de departe și v-aţi descurcat așa de bine... 

Ochii lui Carlo nu se dezlipiră de pe chipul doctorului Lecter. 

Margot scoase un telefon celular din buzunar. Formă numărul 
pe tastele luminate și i-l întinse lui Carlo. 

— la-l. 

Tinu aparatul în faţa ochilor lui. 

— Citește. 


Pe ecran scria BANCO STEUBEN. 

— Asta-i banca dumitale din Cagliari, signore Deogracias. 
Mâine dimineaţă, când totul s-a încheiat, după ce l-ai făcut să 
plătească pentru curajosul tău frate, am să formez numărul ăsta 
și-am să-i spun bancherului tău codul meu și apoi am să-i spun: 
„Daţi-i domnului Deogracias restul de bani pe care îl păstraţi 
pentru el.” Bancherul tău îţi va confirma transferul la telefon. 
Mâine seară te vei afla în avion, pe drum spre casă, un om 
bogat. Și familia lui Matteo va fi bogată. Dacă vrei, poţi să iei 
zurgălăii doctorului într-o pungă ermetică, să-i aline. Dar dacă 
doctorul Lecter nu-și poate vedea moartea cu ochii, dacă nu 
poate să vadă porcii venind să-i mănânce fața, nu capeţi nimic. 
Fii bărbat, Carlo. Du-te și adu-ţi porcii. Am să stau eu cu 
ticălosul. Peste o jumătate de oră o să-l auzi cum ţipă în vreme 
ce-i mănâncă picioarele. 

Carlo dădu capul pe spate și trase aer în piept. 

— Piero, andiamo! Tu, Tommaso, rimani. 

Tommaso își duse scaunul de răchită lângă ușă. 

— Totul e sub control, Mason, spuse Margot spre camera 
video. 

— Vreau să-mi aduci nasul lui când te întorci în cameră. 
Spune-i lui Carlo. 

Ecranul se întunecă. Să se deplaseze din camera lui era un 
mare efort pentru Mason și pentru oamenii din jurul lui, fiind 
nevoie de reconectarea tuburilor la recipientele atașate 
brancardei și alimentarea aparatului respirator la un set de 
acumulatori. 

Margot îl privi pe doctorul Lecter în faţă. 

Ochiul lui rănit era umflat și închis între cele două arsuri negre 
pe care electrozii le lăsaseră la capetele sprâncenei. 

Doctorul Lecter deschise ochiul sănătos. Putea să păstreze 
senzaţia răcoroasă dată de trupul de marmură al lui Venus lipit 
de obrazul lui. 

— Îmi place mirosul alifiei aceleia, e răcoros, cu iz de lămâie. 
Mulţumesc că ai venit, Margot. 

— Exact asta mi-ai spus prima oară când intendenta m-a adus 
în cabinetul tău. Înainte să se dea prima sentinţă lui Mason. 

— Asta am spus? 

Abia reîntors din palatul memoriei, unde recitise interviurile 
sale cu Margot, știa că așa fusese. 


321 


— Da. Plângeam, mi-era groază să-ţi spun despre Mason și 
despre mine. Mi-era groază și că va trebui să mă așez. Dar nu 
mi-ai spus să iau loc - știai că am copci, nu-i așa? Ne-am 
plimbat în grădină. Îţi amintești ce mi-ai spus? 

— Că nu ești vinovată pentru ceea ce ţi s-a întâmplat mai 
mult decât... 

— Decât dacă m-ar fi mușcat de fund un câine turbat, așa ai 
spus. Ai făcut să-mi fie ușor atunci, și în celelalte discuţii, și o 
vreme am fost recunoscătoare pentru asta. 

— Ce ţi-am mai spus? 

— Ai spus că ești cu mult mai ciudat decât aveam eu să fiu 
vreodată. Și că nu e nimic rău în a fi ciudat. 

— Dacă încerci, poţi să-ţi amintești tot ce-am vorbit împreună. 
Amintește-ți... 

— Te rog, nu mă implora. 

Cuvintele îi ţâșniră spontan de pe buze; nu intenţiona s-o 
spună în felul acesta. 

Doctorul Lecter se mișcă puţin și funiile scârțâiră. Tommaso 
se ridică și veni să-i verifice legăturile. 

— Attenzione alla bocca, signorina. Aveţi grijă la gură. 

Ea nu știa dacă Tommaso se referea la gura doctorului Lecter 
sau la cuvintele lui. 

— Margot, a trecut mult timp de când te-am tratat, dar aș 
vrea să discutăm despre problemele tale medicale din trecut, 
doar câteva clipe, în particular. 

Se uită cu ochiul cel sănătos spre Tommaso. Margot cumpăni 
puţin. 

— Tommaso, lasă-ne singuri câteva minute. 

— Nu, signorina, îmi pare rău. Dar am să stau afară, cu ușa 
deschisă. 

Tommaso se duse cu tot cu pușcă în hambar și-l urmări pe 
doctorul Lecter de la distanţă. 

— Nu te-aș pune niciodată într-o situaţie stânjenitoare 
implorându-te, Margot. Dar aș fi curios să știu de ce faci asta. Ai 
vrea să-mi spui? Ai început să „mănânci ciocolata”, cum îi place 
lui Mason să spună, după ce te-ai luptat cu el atâta timp? Nu-i 
nevoie să te prefaci că răzbuni faţa lui Mason. 

Ea-i spuse. Despre Judy, despre faptul că voiau copilul. Avu 
nevoie de mai puţin de trei minute; o surprinse cât de ușor 
putea să-și rezume necazurile. 


322 


Un zgomot în depărtare, un scârțâit și un început de țipăt. 
Afară, în hambar, rezemat de gardul pe care-l ridicase la capătul 
deschis al hambarului, Carlo manevra butoanele casetofonului 
său, pregătindu-se să cheme porcii de pe pășunea împădurită 
cu strigătele de suferință înregistrate ale victimelor de mult 
moarte sau răscumpărate. 

Dacă doctorul Lecter a auzit, n-a lăsat să se vadă. Ă 

— Margot, crezi că Mason îţi va da ceea ce ţi-a promis? |! 
implori pe Mason. Implorările au ajutat când te-a sfâșiat? E 
același lucru ca și cum ai mânca ciocolata și ai lăsa totul după 
voia lui. Dar o va face și pe Judy să mănânce ciocolata, iar ea nu 
e obișnuită cu așa ceva. 

Ea nu răspunse, dar se crispa. 

— Ştii ce se va întâmpla dacă, în loc să faci sluj în faţa lui 
Mason, te rezumi la a-i stimula prostata cu electrodul pentru 
vite al lui Carlo? Il vezi, acolo lângă bancul de lucru? 

Margot dădu să se ridice. 

— Ascultă-mă, şuieră doctorul. Mason nu-ţi va da ce vrei. Știi 
că va trebui să-l omori, știi asta de douăzeci de ani. Ai știut-o de 
când ţi-a spus să muști perna și să nu faci atâta gălăgie. 

— Vrei să spui că ai face-o pentru mine? N-aș putea să am 
încredere în tine niciodată. 

— Nu, firește că nu. Dar poţi să ai încredere că nu voi nega 
niciodată că am făcut-o. De fapt, ar avea o mai mare valoare 
terapeutică să-l omori tu însăţi. Îți amintești că ţi-am 
recomandat asta când erai copilă. 

— „Așteaptă până când vei putea s-o faci și să scapi cu bine”, 
mi-ai spus. Mi-a oferit oarecare mângâiere. 

— Din punct de vedere profesional, este genul de catharsis pe 
care trebuia să-l recomand. Acum ești destul de matură. Și ce 
mai contează pentru mine o acuzaţie de crimă în plus? Știi că va 
trebui să-l ucizi. lar când o vei face, oamenii legii vor merge pe 
firul banilor, care-i va duce direct la tine și la copil. Margot, sunt 
singurul alt suspect pe care-l ai. Dacă eu mor înaintea lui Mason, 
cine va fi suspectul? Poţi s-o faci când îţi convine, iar eu am să-ţi 
scriu o scrisoare în care să exult spunându-ţi cât de mult mi-a 
plăcut să-l omor. 

— Nu, doctore Lecter, îmi pare rău. Am făcut deja toate 
pregătirile. 

ÎI privi ţintă, cu ochii ei albastru intens, de măcelar. 


— Pot s-o fac și să dorm liniștită după aceea, și știi că pot. 

— Da, știu că poţi. Intotdeauna mi-a plăcut asta la tine. Eşti 
mult mai interesantă, mai... capabilă decât fratele tău. 

Ea se ridică să plece. 

— Imi pare rău, doctore Lecter - dacă ajută la ceva. 

Inainte să ajungă la ușă, el vorbi din nou. 

— Margot, când are Judy următoarea ovulaţie? 

— Poftim? Peste două zile, cred. 

— Ai tot ce-ţi trebuie? Soluţii, echipament pentru congelare 
rapidă? 

— Am toate facilităţile unei clinici de fertilizare. 

— Fă un singur lucru pentru mine. 

— Anume? 

— Injură-mă și smulge-mi o șuviţă de păr - nu chiar din faţă, 
te rog. Cu puțină piele. Ține-o în mână în timp ce te întorci în 
casă. Gândește-te s-o pui în mâna lui Mason. După ce a murit. 
Când ajungi în casă, cere-i lui Mason ce vrei. Vezi ce spune. Eu 
sunt aici, așa că partea ta din înțelegere ai îndeplinit-o. Tine 
șuvița de păr în mână și cere-i ce vrei. Vezi ce spune. Când îţi va 
râde în nas, întoarce-te aici. Nu trebuie decât să iei arma cu 
tranchilizant și să-l împuști pe cel din spatele tău. Sau să-l 
lovești cu ciocanul. Are în buzunar un briceag. Taie-mi frânghia 
de la o mână și dă-mi cuțitul. Apoi du-te. Pot să fac eu restul. 

— Nu. 

— Margot? 

Ea puse mâna pe ușă, întărindu-se ca să reziste rugăminţii. 

— Tot mai poţi să spargi nuci? 

Ea scoase din buzunar două nuci. Mușchii de pe antebraţ i se 
încordară și nucile se sparseră. Doctorul chicoti. 

— Excelent. Cu toată forța asta, nuci. Poţi să-i oferi lui Judy 
nuci, ca s-o ajuţi să-i treacă gustul lui Mason. 

Margot se întoarse la el, cu chipul încordat. Îl scuipă în obraz 
și smulse o șuviţă de păr aproape de creștet. Era greu de știut 
cu ce intenţie. 

Pe când ieșea din cameră îl auzi fredonând. 

Mergând spre casa luminată, micul petic de scalp i se lipi de 
palmă din cauza sângelui, părul atârnându-i din mână, așa că 
nici măcar nu a fost nevoie să-l cuprindă cu degetele. 

Cordell trecu pe lângă ea într-un cărucior de golf plin cu 
echipamente medicale, ca să pregătească pacientul. 


324 


e Capitolul 84 


De la intersecţia de unde se desprindea spre nord Exit 30, 
Starling văzu la mai puţin de un kilometru postul de pază 
luminat al portarului, primul avanpost al Muskrat Farm. Starling 
se hotărâse pe drumul spre Maryland: va intra pe drumul dosnic. 
Dacă ar fi intrat pe poarta principală fără acte de identitate și 
mandat, ar fi obţinut din partea șerifului o escortă până la 
ieșirea din district sau până la închisoarea districtuală. Până să 
iasă de acolo, totul se va fi încheiat. 

Se poate și fără permisiune. Merse până la Exit 29, mult 
dincolo de Muskrat Farm și se întoarse pe drumul de serviciu. 
Șoseaua asfaltată părea foarte întunecoasă după luminile 
autostrăzii. Era mărginită pe dreapta de autostradă, pe stânga 
de un șanț și un gard de sârmă înalt care separa drumul de 
întinderea întunecoasă a pădurii naţionale. Harta lui Starling 
arăta un drum pietruit care se întâlnea cu șoseaua după încă un 
kilometru și jumătate, complet ascuns vederii din postul de pază 
de la poarta principală. Acolo se oprise din greșeală la prima ei 
vizită. Conform hărţii ei, drumul de serviciu trecea prin pădurea 
naţională, spre Muskrat Farm. Măsură distanțele cu ajutorul 
kilometrajului. Mustang-ul părea mai gălăgios decât de obicei, 
deși mergea foarte încet. 

Zări în lumina farurilor poarta grea din ţevi metalice, cu sârmă 
ghimpată deasupra. Plăcuța pe care scria INTRARE DE SERVICIU 
și pe care o văzuse la prima ei vizită dispăruse. În faţa porţii și 
pe podeţul construit peste șanț crescuseră buruieni. 

În lumina farurilor văzu că buruienile fuseseră turtite recent. 
Acolo unde pulberea fină și nisipul se aglomeraseră pe pavaj 
putu să vadă urmele unor cauciucuri de iarnă. Erau aceleași cu 
urmele dubei, pe care le văzuse pe bordura din parcare, la 
Safeway? Nu știa dacă sunt exact aceleași, dar ar fi putut să fie. 

Un lanț cromat cu lacăt încuiau poarta. Nicio problemă. 
Starling se uită pe drum în ambele direcții. Nu venea nimeni. O 
mică intrare ilegală. Îi părea o adevărată crimă. Verifică stâlpii 
porţii să vadă dacă existau fire pentru senzori. Niciunul. 
Manevrând două tije subţiri, ţinând lanterna între dinţi, îi 
trebuiră mai puţin de cincisprezece secunde ca să deschidă 
lacătul. Urcă în mașină și merse destul de mult printre copaci, 


325 


dincolo de poartă, înainte să se întoarcă pentru a închide poarta. 
Petrecu lanţul la loc peste poartă, cu lacătul spre exterior. De la 
câţiva pași totul părea normal. Lăsă capetele lanţului pe partea 
dinăuntru, ca să poată deschide poarta mai ușor cu mașina, 
dacă ar fi fost nevoie. 

Măsură pe hartă cu degetul și socoti că până la fermă erau 
cam trei kilometri de drum prin pădure. Merse prin tunelul 
întunecat al drumului de serviciu, cerul nopţii uneori vizibil 
deasupra, alteori nu, din cauza crengilor unite ale copacilor. 
Mașina se deplasa ușor în viteza a doua, accelerând foarte 
puțin, numai cu luminile de poziţie aprinse. Încerca să nu facă 
prea mult zgomot. Buruienile uscate măturau șasiul. Când 
contorul kilometrajului îi arătă că parcursese doi kilometri și 
jumătate, se opri. După ce opri motorul, auzi o cioară cârâind în 
întuneric. Cioara e supărată dintr-un motiv oarecare. Spera din 
toată inima că e o cioară. 


e Capitolul 85 


Cordell intră în camera pentru harnașament cu vioiciunea 
unui călău. Ducea sub braț pungi de perfuzie din care spânzurau 
tuburi. 

— Marele doctor Hannibal Lecter. Mi-am dorit așa de tare 
masca aia a ta pentru clubul nostru din Baltimore! Prietena mea 
și cu mine avem o pasiune deosebită pentru echipamente de 
maximă securitate. 

Își puse acareturile pe suportul nicovalei și băgă în foc un 
vătrai să se încingă. 

— Vești bune și vești proaste, spuse Cordell cu vocea lui 
veselă de infirmier și un ușor accent elveţian. Ţi-a comunicat 
Mason programul? Conform programului, peste nu prea mult 
timp, am să-l aduc pe Mason aici, iar porcii vor veni să-ți 
mănânce picioarele. Apoi, pe timpul nopţii ai să aștepți, iar 
mâine Carlo și cu fraţii lui au să te dea la porci, cu capul înainte, 
ca să-ţi poată mânca faţa, așa cum pe-a lui Mason au mâncat-o 
câinii. Eu am să te fac să reziști până la sfârșit, cu perfuzii și 
garouri. Chiar ești terminat, să știi. Asta-i vestea cea proastă. 


Cordell aruncă o privire spre camera video, să se asigure că 
funcționează. 

— Vestea bună e că nu trebuie să fie cu mult mai rău decât o 
vizită la dentist. Uită-te aici, doctore. 

Cordell ţinu în faţa ochilor doctorului Lecter o seringă 
hipodermică, cu un ac lung. 

— Hai să vorbim ca doi oameni care știu medicină. Pot să trec 
în spatele tău și să-ţi fac o anestezie în coloană care să te facă 
să nu simţi nimic în partea de jos. Ai putea să închizi ochii și să 
încerci să nu asculţi. Ai să simţi doar niscai ghionturi. lar după 
ce Mason și-a făcut damblaua pe seara asta și se întoarce în 
casă, aș putea să-ţi dau ceva care să-ți oprească inima. Vrei să 
vezi? 

Cordell luă o fiolă de Pavulon și-o ţinu aproape de ochiul 
deschis al doctorului Lecter, dar la o distanţă de la care să nu 
poată fi mușcat. 

Lumina focului juca pe o jumătate a chipului avid al lui 
Cordell; ochii lui erau însuflețiţi, fericiți. 

— Doctore Lecter, ai o mulţime de bani. Toată lumea spune 
că ai. Eu știu cum funcţionează chestia asta - și eu am pus bani 
într-o parte și-n alta. Îi scoţi, îi muţi, te distrezi cu ei. Eu pot să- 
mi mut banii prin telefon, și pariez că și tu poți. 

Cordell scoase un telefon celular din buzunar. 

— ÎI sunăm pe bancherul tău, tu-i spui codul, el o să-mi facă 
confirmarea, și apoi te aranjez numaidecât. 

Ridică seringa. 

— Hai, dă-i drumul. Spune-mi. 

Doctorul Lecter mormăi ceva, cu capul plecat. „Valiză” și 
„dulap” fură tot ce reuși Cordell să audă. 

— Hai, doctore, și după aia poţi să dormi. Hai. 

— Bancnote de o sută nemarcate, zise doctorul Lecter, apoi 
vocea i se stinse. 

Cordell se aplecă mai aproape, iar doctorul Lecter își întinse 
gâtul cât putu de tare, prinse sprânceana lui Cordell între dinţii 
săi mici, ascuţiţi și smulse o bucată destul de mare din ea; 
Cordell făcu un salt în spate. Doctorul Lecter scuipă bucata de 
sprânceană ca pe o coajă de strugure în faţa lui Cordell. 

Cordell își tamponă rana, apoi lipi pe ea un plasture care-i 
dădea o expresie comică. Împachetă seringa. 


327 


— Toată ușurarea pe care-ai fi putut s-o ai, irosită. Înainte să 
se lumineze de ziuă ai să privești lucrurile cu alţi ochi. Să știi că 
am stimulente cu efecte exact opuse. Și am să te fac să aștepți. 

Scoase vătraiul din foc. 

— Acum am să te pregătesc. De fiecare dată când ai să te 
împotrivești, am să te ard. Cam asta e senzaţia. 

Atinse cu capătul strălucitor al vătraiului pieptul doctorului 
Lecter și-i pârli mamelonul prin cămașă. Trebui să stingă cercul 
de flăcări tot mai mare de pe pieptul cămâășii doctorului. 

Doctorul Lecter nu scoase un sunet. 

Carlo intră cu căruciorul cu furcă în cameră. Tommaso aștepta 
cu arma cu tranchilizant pregătită, în timp ce Carlo și Piero îl 
ridicară împreună pe doctorul Lecter și-l mutară pe furcă. 
Agăţară bârna de care era legat în partea din faţă a mașinii. Il 
așezară pe furcă, cu braţele legate de bârnă, picioarele întinse, 
fiecare picior legat de un dinte al furcii. 

Cordell introduse câte un ac de perfuzie pe dosul ambelor 
mâini ale doctorului Lecter și le prinse cu plasturi. Trebui să se 
urce pe un balot de fân ca să agaţe flacoanele cu plasmă pe 
mașină, de o parte și de alta a lui. Cordell se dădu un pas înapoi 
și-și admiră opera. Părea ciudat să-l vadă pe doctor răstignit 
acolo cu câte o perfuzie în fiecare mână, ca o parodie a ceva ce 
nu putea să-și amintească. Cordell potrivi două garouri reglabile 
deasupra fiecărui genunchi, cu funii care puteau fi trase de după 
gard ca să-l împiedice pe doctor să moară din cauza hemoragiei. 
Garourile nu puteau fi strânse acum - Mason s-ar fi înfuriat dacă 
picioarele lui Lecter ar fi fost amorțite. 

Sosise timpul să-l aducă pe Mason jos și să-l urce în dubă. 
Vehiculul, parcat în spatele hambarului, era rece. Sarzii își 
lăsaseră mâncarea înăuntru. Cordell înjură și le aruncă răcitorul 
pe jos. Va trebui să dea cu aspiratorul înăuntru. Va trebui să și 
aerisească. Blestemaţii de sarzi filmaseră înăuntru, deși le 
interzisese. Puseseră la loc bricheta de bord și lăsaseră cablul 
de alimentare al monitorului de la sistemul de urmărire să 
atârne sub bord. 


e Capitolul 86 


Starling stinse luminile din interiorul Mustang-ului și deblocă 
portbagajul înainte să deschidă portiera. 

Dacă doctorul Lecter se afla acolo, dacă putea să ajungă la el, 
poate că reușea să-l pună în portbagaj cu cătușe la mâini și 
picioare și să ajungă până la închisoarea districtuală. Avea patru 
perechi de cătușe și destulă frânghie ca să-l lege fedeleș și să-l 
împiedice să dea din picioare. Mai bine să nu se gândească la 
cât de puternic este. 

Pe pietrișul aleii se depusese o pojghiţă de gheată. Mașina 
veche gemu când greutatea ei se ridică de pe arcuri. 

— Păi se putea să nu te plângi, ticăloasă bătrână! spuse 
mașinii printre dinți. 

Işi aminti dintr-o dată cum vorbea cu Hannah, iapa cu care a 
fugit într-o noapte, ca să nu mai vadă cum erau sacrificați mieii. 
Nu închise portiera mașinii de tot. Băgă cheile într-un buzunar 
strâmt ca să nu facă zgomot. 

Noaptea era senină, luminată de luna în pătrar, așa că putea 
să meargă fără lanternă atâta timp cât deasupra ei era cerul 
neacoperit. Incercă bordura drumului de pietriș și constată că e 
șubredă și neregulată. Era mai puţin zgomotos să meargă pe 
urma ușor adâncită lăsată de roţi pe pietriș, privind drept înainte 
ca să aibă drumul în periferia câmpului vizual, cu capul întors 
puţin într-o parte. Deplasarea prin întunericul moale semăna cu 
mersul cu picioarele în apă: își auzea picioarele atingând 
pietrișul, dar nu vedea pământul. 

Momentul dificil sosi când nu mai putu să-și vadă mașina, cu 
toate că încă o mai simţea în spatele ei. Nu voia s-o părăsească. 

Era dintr-o dată o femeie de treizeci și trei de ani, singură, cu 
o carieră în slujba legii ruinată și fără o armă serioasă, stând 
noaptea în pădure. Se văzu pe sine cu claritate, văzu micile cute 
care-i trădau vârsta începând să se arate la colțurile ochilor. 
Voia cu disperare să se întoarcă la mașină. Următorul pas îl făcu 
mai lent, apoi se opri; își auzea propria respiraţie. 

Cioara cârâi, o adiere de vânt clătină cu zgomot crengile 
copacilor de deasupra ei, iar pe urmă urletul spintecă noaptea. 
Un strigăt atât de groaznic, de disperat, crescând în intensitate, 
apoi stingându-se, încheiat cu o rugă de a fi ucis rostită deo 


329 


voce atât de tulburată că ar fi putut fi a oricui. „Uccidimi!” Și 
apoi din nou urletul. 

Primul strigăt o îngheţă pe Starling, al doilea o puse în 
mișcare. Porni repede prin întuneric, cu revolverul încă în toc, 
lanterna într-o mână, cealaltă mână întinsă în faţă, în beznă. Nu, 
Mason, n-ai s-o faci. N-ai s-o faci. Mai repede. Mai repede. 
Descoperi că poate să rămână pe poteca bătătorită de pietriș 
ascultând sunetele propriilor pași și simțind pietrele împrăștiate 
pe laturi. Drumul cotea și apoi mergea de-a lungul unui gard. Un 
gard zdravăn, din ţeavă, înalt de doi metri. 

Se auziră hohote de plâns și rugăminţi, urletul deveni tot mai 
puternic, iar înaintea lui Starling, dincolo de gard, auzi mișcări 
prin tufe, mișcările se transformară în alergare mai puţin 
zgomotoasă decât tropotul unor copite de cal, cu ritm mai rapid. 
Auzi niște mormăieli pe care le recunoscu. 

Sunetele de agonie se auzeau mai aproape, evident umane, 
dar distorsionate. Timp de o clipă se auzi un scârţâit care 
acoperi strigătele, și atunci Starling își dădu seama că aude fie o 
înregistrare, fie o voce amplificată printr-un microfon cu ecou. 
Printre copaci se zărea lumină și contururile hambarului. Starling 
își apăsă capul pe fierul rece ca să privească prin gard. Forme 
întunecate treceau în grabă, lungi, înalte cât să-i ajungă la șold. 
La patruzeci de metri de teren se afla capătul deschis al unui 
hambar ale cărui uși mari erau deschise, de-a curmezișul 
deschiderii o barieră cu o poartă olandeză în ea, iar deasupra 
porţii stătea suspendată o oglindă care reflecta lumina din 
hambar, proiectând un petic luminos pe pământ. Pe pășunea 
deschisă din faţa hambarului stătea un bărbat masiv cu pălărie 
pe cap și un radiocasetofon cu boxe mari, în funcţiune. Își 
acoperi o ureche cu mâna când o nouă serie de urlete și hohote 
răsună din aparat. 

Din tufe ieșiră porcii sălbatici cu feţele lor fioroase, iuți ca 
niște lupi, cu picioare lungi și pieptul lat, acoperit de peri ţepoși, 
cenușii. 

Carlo se năpusti prin poarta olandeză și-o închise când 
animalele erau încă la treizeci de metri de el. Se opriră într-un 
semicerc, așteptând; colții mari le ţineau buzele ridicate într-un 
rânjet continuu. Ca un șir de fundași anticipând mișcarea mingii, 
se năpustiră înainte, se opriră, se loviră unii de alţii, grohăind, 
clânţănind din dinţi. 


330 


Starling văzuse destule animale la viaţa ei, dar nici unele 
asemănătoare acestor porci. Aveau o frumusețe teribilă, graţie 
și viteză. Se uitau spre ușă, împingându-se și înaintând câţiva 
pași, apoi întorcându-se, mereu cu faţa spre bariera din capătul 
deschis al hambarului. 

Carlo spuse ceva peste umăr și dispăru în hambar. 

Duba apăru în ușa hambarului. Starling recunoscu imediat 
vehiculul gri, care se opri pieziș lângă barieră. Cordell ieși și 
deschise ușa culisantă. Înainte să stingă lumina din plafon, 
Starling îl zări pe Mason acoperit de aparatul lui respirator, 
ridicat pe perne, cu coada de păr împletit încolăcită pe piept. La 
acest spectacol, Mason avea bilet în primul rând. În deschizătura 
hambarului se aprinseră reflectoare. 

Carlo ridică de pe jos un obiect pe care Starling nu-l 
recunoscu la început. Arăta ca picioarele cuiva, sau jumătatea 
inferioară a corpului. Dacă era o jumătate de trup, Carlo era 
foarte puternic. Pentru o clipă, Starling se temu că erau 
rămășițele doctorului Lecter, dar picioarele se îndoiau greșit, 
într-un mod pe care încheieturile nu le-ar fi permis. 

Ar fi putut să fie picioarele lui Lecter numai dacă ar fi fost 
zdrobit chisăliță, gândi ea timp de o clipă groaznică. Carlo strigă 
ceva spre hambar, și Starling auzi un motor pornind. 

Căruciorul cu furcă intră în câmpul vizual al lui Starling. Piero 
conducea. Doctorul Lecter se afla pe furcă, ridicat mult de la 
pământ, cu brațele desfăcute legate de o bârnă și flacoanele de 
perfuzie clătinându-se deasupra mâinilor în ritmul mișcărilor 
vehiculului. Ridicat sus, ca să poată vedea porcii înfometați, 
lacomi, să vadă ce-l așteaptă. 

Căruciorul ieși cu o încetineală cumplită de convoi funerar. 
Carlo mergea pe lângă el pe o parte, iar de partea opusă Johnny 
Mogli, înarmat. 

Starling privi fix câteva clipe insigna ajutorului de șerif. O 
stea, diferită de insignele poliţiei locale. Păr alb, cămașă albă, la 
fel ca șoferul dubei implicate în răpire. 

Din dubă se auzea vocea profundă a lui Mason. Fredona un 
imn și chicotea. 

Porcii, obișnuiți cu gălăgia, nu se temeau de mașină, ba chiar 
păreau să se bucure de apariţia ei. 

Căruciorul se opri în apropierea barierei. Mason îi spuse 
doctorului Lecter ceva ce Starling nu auzi. Doctorul Lecter nu-și 


331 


clinti deloc capul și nici nu dădu alt semn cum că ar fi auzit. Era 
chiar mai sus decât Piero, care manevra vehiculul. Se uita în 
direcția ei? Starling nu află niciodată, fiindcă se mișca repede 
de-a lungul gardului și găsi ușile duble pe unde intrase duba. 

Carlo aruncă pantalonii umpluti în ţarcul porcilor. Porcii făcură 
un salt toţi în același timp, ca unul; era loc pentru doi la fiecare 
crac, ceilalți rămaseră la o parte. Sfâșiind, mârâind, trăgând și 
rupând, puii morți din crăcii pantalonilor dezintegrându-se, 
porcii scuturând din cap într-o parte și-n alta, făcând 
măruntaiele puilor să se bălăngăne. O mare de spinări agitate, 
acoperite de ţepi. 

Carlo nu le dăduse decât cel mai ușor dintre aperitive, doar 
trei pui și puţină salată. În câteva clipe, pantalonii erau fâșii, iar 
porcii, salivând, își îndreptară din nou ochii mici și lacomi spre 
barieră. 

Piero cobori furca până cu puţin deasupra pământului. Partea 
superioară a porţii olandeze avea să ţină pentru moment porcii 
la distanţă de organele vitale ale doctorului Lecter. Carlo scoase 
pantofii și ciorapii doctorului. 

— Și porcușorul ăsta a mers guițând până acasă, strigă Mason 
din dubă. 

Starling venea prin spatele lor. Toţi stăteau cu faţa în partea 
opusă, spre porci. Ea trecu de camera pentru harnașament și 
ajunse în mijlocul hambarului. 

— Să nu-l lăsaţi să piardă tot sângele, spuse Cordell din dubă. 
Fiți gata să strângeţi garourile când vă spun eu. 

Ștergea lentila lui Mason cu o pânză. 

— Ai ceva de spus, doctore Lecter? se auzi vocea profundă a 
lui Mason. 

Revolverul bubui în spațiul închis al hambarului, urmat de 
vocea lui Starling: 

— Mâinile sus și nu mișcați. Opriti motorul. 

Piero nu părea să priceapă. 

— Fermate il motore, traduse doctorul Lecter îndatoritor. 

Se mai auzea doar guiţțatul nerăbdător al porcilor. 

Starling vedea numai o armă, la șoldul bărbatului cu părul alb 
și stea pe piept. Într-un toc cu încuietoare simplă. Mai întâi; 
pune-i pe toți la pământ. 

Cordell se strecură la volan; duba se puse în mișcare, iar 
Mason zbiera la el. Starling se întoarse spre dubă, surprinse cu 


332 


coada ochiului mișcarea bărbatului cu păr alb, se întoarse din 
nou spre el, în clipa când acesta își scoase arma ca s-o omoare, 
strigând „Poliția!”, iar ea trase rapid două focuri, împușcându-l 
în piept. 

Din arma lui ţâșniră câteva gloanţe care loviră pământul; făcu 
un pas în spate, căzu în genunchi, se uită în jos spre propriul 
trup, spre insigna deformată de glonțul de calibrul .45 care 
trecuse prin ea și apoi îi pătrunsese oblic în inimă. 

Mogli căzu pe spate și rămase nemișcat. 

În camera pentru harnașament, Tommaso auzi împușcăturile. 
Înhăţă pușca cu aer comprimat și se căţără în fânar, se lăsă în 
genunchi și se târî prin fân spre latura fânarului care dădea spre 
hambar. 

— Următorul, spuse Starling cu o voce pe care nu și-o 
recunoștea. 

Mișcă-te repede, cât timp sunt încă marcați de moartea lui 
Mogli. 

— La pământ, tu cu capul spre perete. Tu la pământ, cu capul 
în partea asta. /n partea asta. 

— Girati dalľaltra parte, explică doctorul Lecter de pe 
căruciorul cu furcă. 

Carlo ridică privirea spre Starling, văzu că era în stare să-l 
omoare și rămase neclintit. Cu o singură mână, ea puse repede 
cătușele celor doi bărbaţi culcaţi la pământ, cu capetele în sens 
opus, mâna lui Carlo legată de piciorul lui Piero, piciorul lui Carlo 
de mâna lui Piero. În tot acest timp tinu pistolul lipit de capul 
unuia din ei. 

Scoase cuțitul din cizmă și merse către cărucior, la doctor. 

— Bună seara, Clarice, spuse el când o văzu. 

— Poţi să mergi, ai picioarele tefere? 

— Da. 

— Vezi normal? 

— Da. 

— Am să-ți tai legăturile. Cu tot respectul, doctore, dacă te 
pui cu mine, te împușc pe loc. Inţelegi? 

— Perfect. 

— Poartă-te cum trebuie și ai să rămâi în viaţă. 

— Ai vorbit ca o protestantă. 


333 


În tot acest timp, mâinile ei lucrau. Cuţitul era ascuţit. 
Descoperi că partea zimţată tăia cel mai repede funia nouă, 
netedă. 

Brațul lui drept era liber. 

— Pot să fac eu restul dacă-mi dai cuțitul. 

Ea ezită. Se dădu înapoi la o lungime de braţ și-i oferi 
pumnalul scurt. 

— Mașina mea e la două sute de metri, pe drumul de serviciu. 

Ea trebuia să-i supravegheze pe bărbaţii întinși pe jos. 

El își eliberă un picior. Lucra la celălalt, fiind nevoit să taie 
fiecare laţ pe rând. Doctorul Lecter nu vedea în spatele său, 
unde Carlo și Piero zăceau cu faţa în jos. 

— După ce te dezlegi, nu încerca să fugi. N-ai să ajungi până 
la ușă. Am să-ți dau două perechi de cătușe. In spatele tău sunt 
doi indivizi cu cătușe. Pune-i să se târâie până la cărucior și 
prinde-i de el cu cătușe, ca să nu ajungă la un telefon. Apoi 
pune-ți celelalte cătușe. 

— Doi? întrebă el. Fii atentă, ar trebui să fie trei. 

O dată cu cuvintele lui proiectilul tras de pușca lui Tommaso 
zbură ca o săgeată argintie în lumina reflectoarelor și se înfipse 
în mijlocul spatelui lui Starling. Ea se învârti, ameţită, 
întunecându-i-se vederea, încercă să fixeze o ţintă, văzu ţeava 
puștii la marginea fânarului și trase, trase, trase. Tommaso se 
rostogoli departe de margine, înţepat de așchii, fumul albăstrui 
al pistolului ridicându-se în lumină. Ea mai trase o dată înainte s- 
o lase vederea, duse mâna la șold după un încărcător, dar în 
aceeași clipă genunchii îi cedară. 

Zgomotul părea să incite și mai mult porcii; văzând oamenii 
de pe jos în poziţii ademenitoare, guiţau și mormăiau, 
împingând bariera. 

Starling se îndoi în faţă; pistolul descărcat îi căzu din mână. 
Carlo și Piero ridicară capul să vadă și începură să se târâie 
neîndemânatic împreună, spre trupul lui Mogli, spre pistolul și 
cheia lui de cătușe. Se auzi cum Tommaso încarcă pușca cu 
tranchilizant sus, în fânar. Mai avea un proiectil. Se ridică și se 
apropie de margine, privind pe deasupra ţevii, căutându-l pe 
doctorul Lecter de cealaltă parte a căruciorului. 

Tommaso înainta pe marginea fânarului; Lecter nu mai avea 
unde să se ascundă. 


Doctorul Lecter o ridică pe Starling în braţe și porni repede 
spre poarta olandeză, încercând să facă în așa fel încât 
căruciorul să rămână între el și Tommaso care înainta cu grijă, 
uitându-se unde calcă pe marginea fânarului. Tommaso trase și 
proiectilul, ţintit spre pieptul lui Lecter, se înfipse în gamba lui 
Starling. Doctorul Lecter trase piedicile de pe poarta olandeză. 

Piero trăgea înnebunit de lanţul cu chei al lui Mogli iar Carlo 
încerca să apuce pistolul, când porcii năvăliră spre masa 
copioasă care se chinuia să se ridice de pe jos. Carlo reuși să 
tragă o dată cu pistolul și un porc se prăbuși, dar ceilalţi se 
cățărară peste cel mort și ajunseră la Carlo și Pietro, și la leșul 
lui Mogli. Alţii se răspândiră în hambar și afară din hambar, în 
noapte. 

Doctorul Lecter, ducând-o pe Starling în brațe, ajunsese 
dincolo de poartă când porcii năvăliră. 

Tommaso văzu din fânar faţa fratelui său între animale, iar în 
clipa următoare nu mai văzu decât o masă informă, însângerată. 
Scăpă pușca în fân. Drept ca un dansator, cu Starling în brate, 
doctorul Lecter ieși pe după poartă și trecu prin hambar în 
picioarele goale, printre porci. Trecu prin marea de spinări 
agitate și râurile de sânge din hambar. Două dintre animalele 
mari, un porc și scroafa gestantă se înțepeniră pe picioare și 
lăsară capul în jos, pregătindu-se să-l atace. 

El le înfruntă; animalele, nesimţind mirosul fricii, se întoarseră 
la prada accesibilă de pe jos. 

Doctorul Lecter văzu că dinspre casă nu vin întăriri. Ajuns sub 
copacii ce mărgineau drumul de serviciu, se opri ca să scoată 
proiectilele care o nimeriseră pe Starling și să sugă substanța 
tranchilizantă din răni. Acul care o nimerise în gambă se îndoise 
în os. 

Porcii pătrunseră în tufișurile apropiate. 

El scoase cizmele lui Starling și le încălţă. Îi erau puţin mici. 
Lăsă pistolul ei mic pe gleznă așa încât, ţinând-o în braţe, să 
poată ajunge la el. 

Trei minute mai târziu, paznicul de la poarta principală ridică 
privirea de pe ziarul pe care-l citea, perturbat de un sunet 
îndepărtat, un bubuit ca al unui avion de luptă zburând la joasă 
altitudine. Era motorul de 5000 cm? al unui Mustang care trecea, 
cu 5800 de turaţii pe minut, pe autostradă. 


e Capitolul 87 


Mason scâncea și plângea că vrea înapoi în camera lui, 
plângea ca atunci când unii din băieţii și fetele mai mici se 
luptau cu el în tabără și reușeau să-l păcălească înainte ca el să- 
i zdrobească sub greutatea corpului său. 

Margot și Cordell îl duseră cu liftul înapoi în aripa lui de casă, 
îl puseră în pat și-l reconectară la sursele permanente de curent. 

Mason era mai mânios decât îl văzuse Margot vreodată; 
vasele de sânge pulsau peste oasele dezvelite ale feţei lui. 

— Ar trebui să-i dau un calmant, spuse Cordell după ce ieșiră 
în camera de joacă. 

— Încă nu. Trebuie să se gândească un timp. Dă-mi cheile de 
la Honda ta. 

— De ce? 

— Cineva trebuie să meargă la hambar să vadă dacă mai e 
cineva în viaţă. Vrei să mergi tu? 

— Nu, dar... 

— Pot să intru cu mașina ta în camera pentru harnașament, 
dar duba nu intră prin ușa aia, așa că dă-mi nenorocitele alea de 
chei. 

Cobori scările și ieși pe alee. Tommaso traversa câmpul 
venind dinspre pădure, în fugă, uitându-se în urmă. Gândește, 
Margot. Se uită la ceas. Opt și douăzeci. La miezul noptii sosește 
schimbul lui Cordell. E destul timp să aduci oameni din 
Washington, cu elicopterul, să facă curățenie. Se îndreptă cu 
mașina spre Tommaso, peste peluză. 

— Eu încearcă ajunge la ei, un porc mă dă jos. El... 

Tommaso mimă pe doctorul Lecter ducând-o în braţe pe 
Starling. 

— Femeia. Pleacă cu mașină tare. Ea are due... (ridică două 
degete) freccette. 

Arătă spre spate și spre picior. 

— Freccette. Dardi. Înţeapă. Bum. Due freccette. 

Mimă trasul cu arma. 

— Proiectile, spuse Margot. 

— Proiectile, poate prea mult narcotico. Ea poate moartă. 

— Urcă, spuse Margot. Trebuie să mergem să vedem. 


336 


Margot intră pe ușile duble laterale, pe unde pătrunsese 
Starling în hambar. Guiţături, mormăieli și spinări păroase. 
Margot înaintă cu mașina claxonând și făcu porcii să se dea 
înapoi atât cât să vadă trei resturi de fiinţe umane, imposibil de 
recunoscut. 

Intrară cu mașina în camera pentru harnașament și închiseră 
ușile în urma lor. 

Margot se gândi că Tommaso era singurul rămas în viaţă care 
o văzuse vreodată în hambar, dacă nu-l socotea pe Cordell. 

Poate că același gând i-a trecut prin minte și lui Tommaso. 
Rămase la o distanță precaută față de ea, urmărindu-i chipul cu 
ochii lui negri, inteligenţi. Avea lacrimi pe obraji. 

Gândește, Margot. Nu vrei să ai bucluc cu sarzii. Ei știu că tu 
te ocupi de bani. Ar putea să te toarne într-o clipă. 

Ochii lui Tommaso îi urmăriră mâna care intră în buzunar. 

Telefonul celular. Formă un număr din Sardinia; bancherul de 
la Steuben era acasă, la ora două și jumătate dimineața. Ea îi 
spuse câteva cuvinte și-i dădu telefonul lui Tommaso. EI 
încuviință, răspunse, încuviinţă din nou și-i înapoie aparatul. 
Banii îi aparţineau. Se urcă în fânar și-și luă geanta, împreună cu 
paltonul și pălăria doctorului Lecter. În timp ce el își aduna 
lucrurile, Margot ridică electrodul pentru vite, testă curentul și-l 
băgă în mânecă. Mai luă și ciocanul de fierărie. 


e Capitolul 88 


Tommaso, conducând mașina lui Cordell, o lăsă pe Margot în 
fața casei. Avea să lase Honda în parcarea pe termen lung de la 
Aeroportul Internaţional Dulles. Margot îi promisese că va 
îngropa cât de bine va putea ce mai rămăsese din Piero și Carlo. 

Mai era ceva ce simţea nevoia să-i spună, așa că se reculese 
și-și adună cunoștințele de engleză. 

— Signorina, porcii, trebuie să știi, porcii ajută pe dottore. Se 
dau înapoi din faţa lui. Omoară pe fratele meu, omoară pe Carlo, 
dar se dau înapoi în fața doctorului Lecter. Cred că-l venerează. 

Tommaso își făcu cruce. 

— Nu trebuie să-l mai vânezi. 


Tot restul vieţii sale lungi petrecute în Sardinia, Tommaso va 
povesti acest lucru. Până să împlinească șaizeci de ani, a ajuns 
să spună că doctorul Lecter, ducând femeia în brațe, a plecat 
din hambar purtat pe spinarea porcilor. 

După ce mașina dispăru pe drumul de serviciu, Margot 
rămase mai multe minute uitându-se în sus, la ferestrele 
luminate ale lui Mason. Văzu umbra lui Cordell mișcându-se pe 
perete cum acesta se agita în jurul lui Mason, înlocuind 
monitoarele care-i urmăreau fratelui ei respiraţia și pulsul. 

Băgă coada ciocanului de fierărie în pantaloni, la spate și 
acoperi capul uneltei cu haina. 

Cordell ieșea din camera lui Mason cu niște perne când 
Margot ieși din lift. 

— Cordell, pregătește-i un martini. 

— Nu ştiu dacă... 

— Știu eu. Pregătește-i un martini. 

Cordell puse pernele pe canapea și îngenunche în faţa 
frigiderului mic. 

— E vreun fel de suc aici? întrebă Margot apropiindu-se de el 
pe la spate. 

II lovi cu ciocanul la baza craniului și auzi un pocnet. Cordell 
se izbi cu capul de frigider, ricoșă și căzu pe spate uitându-se în 
tavan cu ochii larg deschiși, o pupilă dilatându-se, cealaltă nu. 
Ea îi întoarse capul pe o parte și lovi din nou cu ciocanul, 
făcându-i o adâncitură de vreo doi centimetri în tâmplă, și prin 
urechile lui curse un sânge gros. 

Ea nu simţi nimic. 

Mason auzi ușa camerei lui deschizându-se și-și roti ochiul cu 
lentila. Aţipise câteva clipe în lumina blândă. Țiparul dormea și 
el, sub piatră. 

Silueta mare a lui Margot umplea cadrul ușii. Intră și închise 
ușa după ea. 

— Salut, Mason. 

— Ce s-a întâmplat în hambar? Ce dracu' ţi-a trebuit așa de 
mult timp? 

— Toţi sunt morți, Mason. 

Margot veni lângă patul lui, desfăcu firul de la telefonul lui 
Mason și-l lăsă pe podea. 

— Piero și Carlo sunt morţi. Doctorul Lecter a scăpat și a luat- 
o pe Starling cu el. 


338 


Printre dinţii lui Mason apărură spume, o dată cu blestemele. 

— L-am trimis pe Tommaso acasă cu banii pe care i-a 
câștigat. 

— Ce-ai făcut?! Căţea cretină nenorocită, ascultă aici, o să 
facem curat și-o luăm de la capăt. Avem la dispoziție sfârșitul de 
săptămână. Nu trebuie să ne facem griji pentru ce a văzut 
Starling. Dacă Lecter a pus mâna pe ea, e ca și moartă. 

Margot ridică din umeri. 

— Pe mine nu m-a văzut. 

— Sună la Washington și adu aici patru dintre ticăloșii de- 
acolo. Trimite elicopterul. Arată-le excavatorul... arată-le... 
Cordell! Treci încoace! 

Mason fluieră în naiul lui. Margot dădu tuburile la o parte și se 
aplecă peste el, ca să-i poată vedea fața. 

— Cordell nu vine, Mason. Cordell e mort. 

— Ce? 

— L-am omorât, în camera de joacă. Acum, Mason, ai să-mi 
dai ce-mi datorezi. 

Margot cobori marginile patului său și, ridicând colacul mare 
al părului său împletit, dădu la o parte cearșaful. Picioarele lui 
mici nu aveau circumferința mai mare decât un sul de aluat de 
prăjitură. Mâna lui, singura extremitate pe care putea s-o miște, 
porni spre telefon. Aparatul lui respirator pufăia, ridicându-se și 
coborând în ritmul lui regulat. 

Margot scoase din buzunar un prezervativ fără spermicid și-l 
ridică spre el, să-l vadă. Din mânecă scoase electrodul. 

— Mai ţii minte, Mason, cum scuipai pe scula ta, pentru 
lubrifiere? Ce zici, poţi să produci ceva scuipat? Nu? Poate că 
pot eu. 

Mason răcnea când avea destul aer pentru asta - o serie de 
răgete măgărești, dar într-o jumătate de minut totul se încheie, 
și încă cu foarte mare succes. 

— Eşti moartă, Margot. 

Numele ei sună mai degrabă „Nargot”. 

— O, Mason, toţi suntem. Nu știai? Dar ăștia nu-s, spuse ea 
încheindu-și bluza peste flaconul cald. Aștia mișcă. Am să-ți 
arăt. Am să-ţi arat cum mișcă. 

Margot luă de lângă acvariu mănușile cu ţepi pentru 
manevrarea peștilor. 


339 


— AȘ putea s-o adopt pe Judy, spuse Mason. Ar putea să fie 
moștenitoarea mea, am putea să facem un trust împreună. 

— De bună seamă că am putea, spuse Margot luând un crap 
din container. 

Aduse un scaun din colțul musafirilor și, urcându-se pe el, luă 
capacul acvariului. 

— Numai că nu-l vom face. 

Se aplecă peste acvariu și-și băgă brațele puternice în apă. 
Tinu crapul de coadă foarte aproape de grotă, iar când ţiparul 
ieși, ea îl înșfacă de ceafă și-l scoase din apă. Țiparul puternic și 
lung se zbătea, lung cam cât era Margot de înaltă, gros, cu 
pielea strălucitoare. Ea prinse ţiparul și cu mâna cealaltă. 
Vietatea se încordă, iar ea nu putu decât s-o ţină strâns cu 
mănușile cu ţepi. 

Cobori cu grijă de pe scaun și veni spre Mason, cu ţiparul în 
braţe zbătându-se, capul lui în formă de clește, dinţii ciocnindu- 
se unii de alţii ca un telegraf, acei dinţi curbați de care nu scăpa 
niciun pește. Ea puse ţiparul pe pieptul lui Mason, pe aparatul 
respirator și, ţinându-l cu o mână, înfășură coada de păr a lui 
Mason în jurul animalului de mai multe ori. 

— Mișcă, mișcă, Mason, spuse ea. 

Cu o mână apucă ţiparul de după cap, iar cu cealaltă forţă 
maxilarul lui Mason să se deschidă, îl apăsă cu toată greutatea 
pe bărbie, el se încordă cu toate forțele rămase până când, cu o 
plesnitură, gura lui se deschise. 

— Ar fi trebuit să mănânci ciocolata, spuse Margot și îndesă 
capul ţiparului în gura lui Mason. 

Țiparul îi înhăţă limba ca pe un pește, cu dinţii lui ascuțiți ca 
briciul și nu-i mai dădu drumul; trupul i se zbătea, încurcat în 
părul împletit al lui Mason. Sângele ţâșni prin gaura nasului lui 
Mason; se îneca. 

Margot îi lăsă împreună, pe Mason și ţiparul; crapul înota 
dezorientat în acvariu. Se așeză la biroul lui Cordell să-și revină 
și urmări monitoarele lui Mason până apăru pe ele linia dreaptă. 

Țiparul încă se mai mișca atunci când ea se întoarse în 
camera lui Mason. Aparatul respirator urca și cobora, umflând 
vezica de aer a ţiparului cu spuma însângerată pe care o scotea 
din plămânii lui Mason. 

Margot spălă electrodul în acvariu și-l puse în buzunar. Apoi 
scoase din buzunar o pungă mică și din ea bucăţica din scalpul 


340 


doctorului Lecter, cu șuviţa de păr. Zgârie scalpul însângerat cu 
unghiile lui Mason, o treabă nu foarte ușoară din cauza ţiparului 
care încă mai mișca. Împleti șuviţa între degetele lui Mason. La 
urmă prinse un singur fir de păr pe mănușile pentru manevrarea 
peștilor. 

Margot ieși fără să se uite la răposatul Cordell. Se duse acasă 
la Judy cu comoara ei vie, ţinută în sân, la cald. 


341 


e PARTEA A ȘASEA e 


O LINGURĂ LUNGĂ 


Cine stă la masa cu diavolul 
Are nevoie de o lingură lungă. 


Geoffrey Chaucer, „Povestea 
Neguțătorului” 
din Istorisiri din Canterbury 


e Capitolul 89 


Clarice Starling zace fără cunoștință într-un pat mare, sub un 
cearșaf de in și o pătură groasă. Brațele ei, învelite de mânecile 
pijamalei de mătase, sunt deasupra păturii, legate cu eșarfe de 
mătase doar atât cât să nu-și poată duce mâinile la obraz și să 
protejeze perfuzia de pe dosul mâinii. 

În cameră sunt trei puncte de lumină: veioza slabă cu abajur 
și punctele roșii din mijlocul pupilelor doctorului Lecter, care o 
veghează. 

Stă într-un fotoliu, cu degetele încrucișate sub bărbie. După 
un timp se ridică și-i ia tensiunea. li examinează pupilele cu o 
lanternă mică. Bagă mâna sub pătură și-i găsește piciorul, îl 
scoate de sub pătură și, observând-o cu atenţie, stimulează 
călcâiul cu vârful unei chei. Rămâne așa o clipă, aparent pierdut 
în gânduri, ţinându-i piciorul cu blândeţe, ca și cum ar fi o 
vietate mică în mâna lui. 

De la fabricantul proiectilelor cu tranchilizant a aflat 
compoziția substanţei. Fiindcă al doilea proiectil care a lovit-o a 
atins osul gambei, crede că nu a primit o doză dublă întreagă. li 
administrează substanţe stimulatoare cu o grijă infinită. 

Între îngrijirile pe care i le acordă lui Starling, stă în fotoliu cu 
un carnet gros pe care face calcule. Paginile sunt pline cu 
simboluri atât din astrofizică, cât și din fizica cuantică. Puţinii 


342 


matematicieni care ar putea să-i urmărească ecuaţiile ar spune 
că încep strălucit și apoi decad, condamnate de dorințe: 
doctorul Lecter vrea să întoarcă timpul, vrea ca entropia tot mai 
mare să nu mai stabilească direcţia curgerii timpului. Vrea ca 
ordinea tot mai mare să arate direcţia. Vrea ca dinţii de lapte ai 
lui Mischa să iasă din latrină. În spatele calculelor sale febrile e 
dorinţa lui disperată de a crea un loc pentru Mischa în lume, 
poate locul ocupat în prezent de Clarice Starling. 


e Capitolul 90 


Dimineaţa și lumina aurie a soarelui în camera de joacă de la 
Muskrat Farm. Marile animale de pluș cu ochi de nasturi privesc 
trupul lui Cordell, acum acoperit. 

Chiar și-n miezul iernii, o muscă albastră a găsit cadavrul și se 
plimbă pe cearșaful care-l acoperă, acolo unde s-a îmbibat 
sângele. 

Dacă Margot Verger ar fi știut la ce tensiune colosală sunt 
supuse personajele principale într-o omucidere adusă în atenţia 
presei, poate că n-ar mai fi îndesat tiparul pe gâtul fratelui ei. 

Hotărârea ei de a nu încerca să curețe urmele dezastrului de 
la Muskrat Farm, ci să se dea la fund pur și simplu până la 
sfârșitul furtunii a fost una înțeleaptă. Nimeni din cei rămași în 
viață n-o văzuse la fermă când au fost uciși Mason și ceilalți. 

Conform poveștii spuse de ea, primul telefon înnebunit de la 
infirmiera venită la miezul nopţii să-l schimbe pe Cordell a trezit- 
o din somn, în casa unde locuia cu Judy. A venit la locul crimei și 
a ajuns la scurt timp după primii oameni ai șerifului. 

Detectivul Clarence Franks, care conducea ancheta din partea 
departamentului șerifului, era un bărbat destul de tânăr cu ochii 
puţin prea apropiaţi, dar nu era atât de prost pe cât sperase 
Margot. 

— Nu poate oricine să urce până aici cu liftul, e nevoie de o 
cheie ca să intri în lift, așa-i? o întrebă Franks. 

Detectivul și Margot ședeau unul lângă altul, stânjeniţi, pe 
canapeaua de două locuri. 

— Cred că da, dacă pe-aici au venit. 

— „Au”, domnişoară Verger? Credeţi că au fost mai mulţi? 


343 


— Habar n-am, domnule Franks. 

Margot văzuse cadavrul fratelui ei încă împreunat cu tiparul, 
acoperit de un cearșaf. Cineva scosese aparatul respirator din 
funcţie. Criminaliștii luau mostre de apă din acvariu și răzuiau 
sânge închegat de pe jos. Văzu bucăţica din scalpul doctorului 
Lecter în mâna lui Mason. Încă n-o găsiseră. Criminaliștii îi 
păreau lui Margot imposibil de deosebit unul de altul. 

Detectivul Franks scria de zor în carnetul său. 

— Se știe cine erau ceilalţi bieți oameni? întrebă Margot. 
Aveau familie? 

— Incercăm să aflăm. Erau trei arme de care putem să ne 
folosim pentru asta. 

De fapt, oamenii șerifului nu erau siguri câte persoane au 
murit în hambar, întrucât porcii dispăruseră în adâncul pădurii 
trăgând după ei rămășițele, pentru mai târziu. 

— Pe parcursul anchetei, s-ar putea să fim nevoiţi să vă 
cerem, dumneavoastră și... ăă... prietenei dumneavoastră să vă 
supuneți unei examinări cu poligraful, adică detectorul de 
minciuni; aţi consimţi la aceasta, domnişoară Verger? 

— Domnule Franks, aș face orice pentru a-i prinde pe oamenii 
aceia. Ca să vă răspund direct la întrebare, chemaţi-ne, pe Judy 
și pe mine, când aveţi nevoie de noi. Să discut cu avocatul 
familiei? 

— Nu, decât dacă aveţi ceva de ascuns, domnișoară Verger. 

— De ascuns? 

Margot își stoarse câteva lacrimi. 

— Vă rog, domnișoară Verger, trebuie să-mi fac meseria. 

Franks dădu să-și pună mâna pe umărul ei masiv în semn de 
consolare, apoi se răzgândi. 


e Capitolul 91 


Starling se trezi într-un semiîntuneric cu miros proaspăt și 
știu, la un nivel primordial, că se află în apropierea mării. Se 
mișcă ușor pe pat. Simţea o durere adâncă în tot corpul; își 
pierdu cunoștința din nou. Când se trezi iarăși, auzi o voce 
calmă care-i vorbea, oferindu-i o ceașcă cu ceva cald. Bău din 


344 


ea; gustul era asemănător cu ceaiul de plante al bunicii lui 
Mapp. 

Altă zi, altă seară, mirosul de flori proaspete în casă și o 
înțepătură slabă de ac. La fel ca tunetele și pocnetele unor 
artificii în depărtare, rămășițele de teamă și durere mai pocneau 
la orizont, dar nu aproape, niciodată aproape. Se afla în grădina 
din inima uraganului. 

— Te trezești. Te trezești, calmă. Te trezești într-o încăpere 
plăcută, spunea vocea. 

Auzea slab muzică de cameră. 

Se simțea foarte curată, iar pielea îi mirosea a mentă, un 
unguent care-i dăruia o căldură bună, învăluitoare. 

Starling deschise ochii mari. 

Doctorul Lecter stătea la câţiva pași de ea, absolut nemișcat, 
așa cum stătea în celulă când l-a văzut prima oară. Acum 
suntem obișnuiți să-l vedem fără să fie înconjurat de gratii. Nu 
mai e șocant să-l vedem în spaţiu deschis, lângă o altă fiinţă 
muritoare. 

— Bună seara, Clarice. 

— Bună seara, doctore Lecter, răspunse ea cu aceeași 
expresie, fără să aibă idee cu adevărat de momentul zilei. 

— Dacă te incomodează ceva, sunt doar vânătăi de pe urma 
unei căzături. Te vei face bine. Aș vrea totuși să fiu foarte sigur 
în privinţa unui lucru. Vrei să te uiţi direct la lumina asta, te rog? 

Se apropie de ea cu o lanternă mică. Doctorul Lecter mirosea 
a pânză proaspăt spălată. Ea se sili să-și ţină ochii deschişi câtă 
vreme el îi examină pupilele. Apoi el se depărtă din nou. 

— Mulţumesc. Ai o baie foarte confortabilă chiar alături. Vrei 
să vezi cum te ţin picioarele? Papucii sunt lângă patul tău; mă 
tem că am fost nevoit să-ţi împrumut cizmele. 

Era trează și nu era trează. Baia era într-adevăr confortabilă, 
dotată cu tot ce avea nevoie. În zilele care urmară savură băi 
prelungi acolo, dar nu-și bătu capul cu propria imagine 
reflectată în oglindă, într-atât era de departe de sine însăși. 


345 


e Capitolul 92 


Zile de conversaţie; uneori se auzea vorbind și se întreba cine 
vorbește cu o cunoaștere atât de profundă a gândurilor ei. Zile 
de somn și ceaiuri tari de plante și omlete. 

lar într-o zi, doctorul Lecter spuse: i 

— Clarice, probabil că te-ai plictisit de halate și pijamale. In 
dulap sunt nişte haine care ar putea să-ți placă - numai dacă 
vrei să le porți. 

Apoi, pe acelaşi ton: 

— Am pus lucrurile tale personale, poșeta, arma și portofelul, 
în primul sertar de la scrin, dacă le vrei. 

— Multumesc, doctore Lecter. 

În dulap se afla o diversitate de haine - rochii, costume cu 
pantalon, o rochie de seară lungă, cu bustul acoperit de 
mărgele. Mai erau pantaloni şi pulovere din caşmir care o 
atrăgeau. Alese cașmir arămiu și mocasini. 

În sertar se afla centura ei cu tocul Yaqui, gol fiindcă își 
pierduse revolverul, dar tocul de gleznă era lângă poșetă, și în el 
se afla pistolul automat de calibrul .45 cu ţeavă scurtă. 
Încărcătorul era plin cu cartușe, niciunul în pistol, după cum 
obișnuia când purta arma la picior. Și cuțitul se afla acolo, în 
teaca lui. Cheile de la mașină erau în poșetă. 

Starling era și nu era ea însăși. Când se gândea la 
întâmplările recente, avea senzaţia că se privește de pe 
margine, de la distanţă. 

Se bucură să-și vadă mașina în garaj când doctorul Lecter o 
duse acolo. Se uită la ștergătoarele de parbriz și se hotărî să le 
înlocuiască. 

— Clarice, cum crezi că ne-au urmărit oamenii lui Mason până 
la magazin? 

Ea privi plafonul garajului câteva clipe, gândindu-se. 

Avu nevoie de mai puţin de două minute ca să găsească 
antena care trecea de-a curmezișul între bancheta din spate și 
suportul pentru cumpărături; urmări firul antenei până la 
emiţător. 

ÎI scoase din funcţie și-l duse în casă ţinându-l de antenă, cum 
ar fi dus de coadă un șoarece. 


346 


— Foarte drăguţ, spuse ea. Foarte nou. Și decent instalat. 
Sunt sigură că are amprentele domnului Krendler pe el. Îmi dai o 
pungă de plastic, te rog? 

— Ar putea să-l urmărească din aer? 

— Acum nu mai funcţionează. Nu puteau să-l urmărească din 
aer decât dacă Krendler recunoștea că l-a folosit. Știi că n-a 
recunoscut. Mason ar fi putut să-l urmărească din elicopterul lui. 

— Mason e mort. 

— Hmmm, făcu Starling. Vrei să-mi cânţi ceva? 


e Capitolul 93 


În primele zile de după crime, Paul Krendler oscilă între 
plictiseală și o teamă crescândă. Aranjă să primească rapoartele 
directe de la biroul teritorial FBI din Maryland. 

Se simţea într-o siguranţă rezonabilă în privinţa unei verificări 
a registrelor lui Mason, fiindcă trecerea banilor din contul lui 
Mason în cel al lui făcea o escală acoperitoare în insulele 
Cayman. Dar acum, că Mason nu mai era, avea planuri mari și 
niciun patron. Margot Verger știa de banii lui și mai știa că el 
compromisese securitatea dosarului Lecter de la FBI. Margot 
trebuia să-și ţină gura. 

Monitorul pentru emițătorul auto îl îngrijora. Îl luase din 
clădirea departamentului tehnic de la Quantico fără să semneze 
pentru el, dar numele lui apărea în registrul vizitatorilor de la 
Tehnică pe ziua aceea. 

Doctorul Doemling și infirmierul cel masiv, Barney îl văzuseră 
la Muskrat, dar numai într-un rol legal, vorbind cu Mason despre 
cum să-l prindă pe Hannibal Lecter. 

Toţi simţiră o mare ușurare când, în după-amiaza celei de-a 
patra zile de după crime, Margot Verger a pus spre ascultare 
anchetatorilor șerifului un mesaj proaspăt înregistrat pe robotul 
ei telefonic. 

Poliţiștii rămaseră fascinaţi în dormitor, holbându-se la patul 
pe care ea îl împărțea cu Judy și ascultând vocea demonului. 
Doctorul Lecter vorbea cu desfătare despre moartea lui Mason și 
o asigura pe Margot că a fost extrem de dureroasă și lentă. Ea 


347 


hohotea cu fața acoperită cu palmele, iar Judy o ţinea în brațe. 
În cele din urmă Franks o conduse afară din cameră, spunând: 

— Nu trebuie să-l mai auziţi vreodată. 

La îndemnurile lui Krendler, caseta robotului telefonic a fost 
adusă la Washington, comparată cu o altă înregistrare existentă 
și astfel s-a confirmat că doctorul Lecter a fost autorul 
mesajului. 

Dar cea mai mare ușurare pentru Krendler a sosit tot 
telefonic, în seara celei de-a patra zile. 

L-a sunat nimeni altul decât Parton Vellmore, reprezentantul 
statului Illinois în Congres. 

Krendler vorbise cu congresmenul doar în câteva ocazii, dar îi 
cunoștea vocea de la televizor. Simplul telefon era încurajator; 
Vellmore făcea parte din Subcomitetul Judiciar și îi mersese 
vestea ca scormonitor în rahat; s-ar fi depărtat de Krendler într- 
o clipită dacă acesta ar fi fost suspectat de ceva dubios. 

— Domnule Krendler, știu că vă cunoșteaţi bine cu Mason 
Verger. 

— Da, domnule. 

— Mda, e al naibii de păcat. Jigodia aia de sadic i-a ruinat 
viața lui Mason, l-a mutilat și-apoi s-a întors și l-a omorât. Nu 
știu dacă aţi aflat, dar în acea întâmplare tragică a murit și unul 
din oamenii mei. Johnny Mogli a servit cetăţenii din Illinois ani de 
zile în rândul forțelor de ordine. 

— Nu, domnule, nu știam. Îmi pare rău. 

— Important este că trebuie să mergem înainte, Krendler. 
Activitatea filantropică a familiei Verger și interesul lor puternic 
pentru politica publică va continua. E mai presus de moartea 
unui om. Am vorbit cu mai multe persoane din districtul 
douăzeci și șapte și cu cei din casa Verger. Margot Verger mi-a 
adus la cunoștință interesul dumitale faţă de serviciul public. 
Extraordinară femeie. Are o latură practică puternică. Ne vom 
întâlni foarte curând, neoficial și fără tam-tam, și vom vorbi 
despre ceea ce am putea face în noiembrie viitor. Vrem să intri 
în echipă. Crezi că poţi veni la întrunire? 

— Da, domnule congresmen. De bună seamă. 

— Va avea loc într-una din zilele următoare, te va suna 
Margot să-ți spună amănuntele. 

Krendler puse receptorul în furcă, inundat de ușurare. 


348 


Descoperirea în hambar a revolverului Colt .45 înregistrat pe 
numele răposatului John Brigham și cunoscut a se afla în 
prezent în proprietatea lui Clarice Starling a constituit un motiv 
de stânjeneală puternică pentru FBI. 

Starling era înregistrată ca dispărută, dar cazul ei nu era 
considerat răpire, întrucât nimeni nu văzuse să fi fost răpită. Nu 
era considerată nici măcar agent dispărut în misiune. Starling 
era agent în suspendare, despre care nu se știa unde se află. S- 
a emis un buletin informativ pentru mașina ei, cu seria 
motorului și numărul de înmatriculare, dar fără accent special 
pe identitatea posesoarei. 

Răpirile necesită eforturi mult mai mari din partea forțelor de 
ordine decât dispariţia unei persoane. Clasificarea a înfuriat-o pe 
Ardelia Mapp atât de tare încât și-a scris demisia, după care s-a 
gândit mai bine și a decis să aștepte și să acţioneze din interior. 
Mapp se trezea în repetate rânduri că intră în jumătatea de 
duplex a lui Starling, s-o caute. 

Lui Mapp, dosarele Lecter din PECV și Centrul Naţional de 
Informare Criminalistică i se păreau înnebunitor de imobile, la 
ele adăugându-se numai informaţii banale. Poliţia italiană 
reușise să găsească în sfârșit computerul doctorului Lecter: 
polițiștii jucau Super Mario pe el în camera de recreere. Aparatul 
ștersese automat absolut toate informaţiile pe care le conţinea 
în clipa când investigatorii au atins prima tastă. 

De la dispariţia lui Starling, Mapp cicăli pe toţi angajaţii FBI 
influenţi la care avea acces. 

Telefoanele ei repetate acasă la Crawford rămâneau fără 
răspuns. 

Sună la Științe Comportamentale, de unde află că Crawford 
rămăsese la spitalul Jefferson Memorial, cu dureri de piept. 

Acolo nu-l sună. La FBI, el era ultimul înger păzitor al lui 
Starling. 


e Capitolul 94 


Starling nu avea noţiunea timpului. Zilele și nopţile treceau cu 
conversații. Se auzea pe sine vorbind minute întregi, apoi 
asculta. 


349 


Uneori râdea de ea însăși, auzind dezvăluirile fruste pe care le 
făcea și care, în condiţii normale, ar fi mortificat-o. Lucrurile pe 
care i le spunea doctorului Lecter o surprindeau deseori, uneori 
erau chiar dezgustătoare pentru cineva cu o sensibilitate 
normală, dar ceea ce spunea era întotdeauna adevărat. 
Doctorul Lecter vorbea și el, cu o voce joasă, egală. Arăta 
interes și încurajare, niciodată surprindere sau cenzură. 

Îi povesti despre copilăria lui, despre Mischa. 

Uneori își începeau discuţia privind un singur obiect 
strălucitor; aproape întotdeauna, în cameră era o singură sursă 
de lumină. Obiectul se schimba în fiecare zi. 

Astăzi au început cu singurul fascicol de lumină reflectat pe 
latura unui ceainic, dar pe măsură ce discuţia lor avansă, 
doctorul Lecter păru să perceapă că au ajuns într-o galerie 
neexplorată a minţii ei. Poate că a auzit spiridușii zbătându-se 
dincolo de zid. Înlocui ceainicul cu o cataramă de curea din 
argint. 

— Asta e a tăticului meu, spuse Starling, bătând din palme ca 
un copil. 

— Da, confirmă doctorul Lecter. Clarice, vrei să vorbești cu 
tatăl tău? Tatăl tău e aici. Vrei să vorbești cu el? 

— Tati e aici! Hei, grozav! 

Doctorul Lecter își lipi palmele pe capul lui Starling, peste lobii 
temporali, care puteau să-i furnizeze tot ce avea nevoie legat de 
tatăl ei. O privi adânc în ochi. 

— Știu că vrei să vorbești singură cu el. Eu am să plec. Tu 
uită-te la cataramă, și peste câteva minute ai să-l auzi cum bate 
la ușă. Bine? 

— Da! Grozav! 

— Bun. Va trebui să aștepți doar câteva minute. 

O înţepătură slabă cu cel mai subţire ac - Starling nici măcar 
nu se uită în jos să vadă; apoi doctorul Lecter ieși din cameră. 

Ea privi catarama până când auzi bătaia în ușă; două 
ciocănituri ferme, și tatăl ei intră, așa cum și-l amintea, înalt în 
pragul ușii, cu pălăria în mână, părul udat ca să stea lipit de cap, 
cum venea seara la cină. 

— Bună, puiule. La ce oră se cinează în casa asta? 

N-o mai ţinuse în braţe de douăzeci și cinci de ani, de când 
murise, dar când o strânse la piept, simţi, la fel ca întotdeauna, 


350 


capsele cămășii lui; mirosea a săpun tare și tutun. Simţi pulsația 
puternică a inimii lui mari. 

— Puiule, puiule. Ai căzut? 

La fel ca atunci când a luat-o în braţe, în curte, după ce 
încercase să călărească o capră mare, la pariu, și căzuse. 

— Te descurcai foarte bine până ca afurisita s-o ia razna. Hai 
în bucătărie să vedem ce găsim pe-acolo. 

Pe masa din bucătăria mică a casei copilăriei era o pungă cu 
portocale și pachet cu prăjituri Snow Balls. 

Tatăl lui Starling deschise briceagul cu vârful rupt și decoji 
două portocale, coaja încolăcindu-se pe fața de masă. Se 
așezară pe scaunele de bucătărie cu spetează, iar el desfăcu 
portocalele în felii; una mânca el, una îi dădea ei. Ea scuipă 
seminţele în palmă și le adună în poală. El era înalt pe scaun, ca 
John Brigham. 

Tatăl ei mesteca mai mult pe o parte, fiindcă unul din incisivii 
săi laterali avea o plombă metalică în stilul stomatologilor 
militari din anii patruzeci. Plomba sclipea când zâmbea. 

Mâncară împreună două portocale și câte o prăjitură și 
spuseră câteva glume. Starling uitase senzaţia delicioasă, ușor 
înțepătoare a stratului de cremă de sub nuca de cocos. 
Bucătăria se destrămă; redeveniră adulţi. 

— Cum îţi merge, puiule? 

Era o întrebare serioasă. 

— M-au cam pus la zid la serviciu. 

— Știu. Asta-i gașca tribunalelor, scumpa mea. Niciodată n-a 
existat pe fața pământului o adunătură mai jalnică. N-ai 
împușcat pe nimeni fără să fii nevoită s-o faci. 

— Știu. Mai sunt și altele. 

— N-ai minţit niciodată. 

— Nu, sir. 

— Ai salvat copilașul. 

— A ieșit teafăr. 

— Am fost foarte mândru pentru asta. 

— Mulţumesc, sir. 

— Scumpa mea, trebuie s-o șterg. Mai vorbim. 

— Nu poți rămâne. 

El îi puse mâna pe creștet. 

— Niciodată nu putem rămâne, puiule. Nimeni nu poate 
rămâne cât ar vrea. 


351 


O sărută pe frunte și ieși din cameră. Ea-i văzu gaura de glonţ 
din pălărie când se opri în prag, înalt, și-i făcu cu mâna. 


e Capitolul 95 


În mod evident, Starling își iubea tatăl la fel de mult ca oricare 
dintre noi și s-ar fi luptat instinctiv împotriva oricărei ofense 
adusă memoriei lui. Și totuși, în discuţia cu doctorul Lecter, sub 
influenţa unei substanțe hipnotice puternice și a hipnozei 
profunde, iată ce a spus: 

— Sunt foarte supărată pe el. Hai să fim serioși, cum de a 
trebuit să se afle în spatele unei nenorocite de farmacii în toiul 
nopții și să se ia de împuţiţii ăia doi care l-au omorât. Până a 
încărcat vechitura aia de pușcă, i-au venit de hac. Erau niște 
ticăloși și i-au făcut felul. El habar n-avea ce face. Niciodată n-a 
învăţat nimic. 

Starling ar fi plesnit pe oricine altcineva care ar fi spus 
asemenea lucruri. 

Monstrul se așeză cu un milimetru mai aproape de speteaza 
scaunului. Ah, am ajuns în sfârșit aici. Amintirile astea de 
școlăriță începeau să devină anoste. 

Starling încercă să-și legene picioarele pe sub scaun ca un 
copil, dar picioarele ei erau prea lungi pentru asta. 

— Avea slujba aia, știi, mergea unde i se spunea, făcea ce i se 
spunea; umbla cu blestematul ăla de ceas de paznic și după aia 
a murit. lar mama i-a spălat de sânge pălăria ca să-l îngroape cu 
ea. Cine a mai venit acasă /a noi după aia? Nimeni. Al naibii de 
puţine prăjituri cu cremă după aia, să știi. Mama și cu mine 
făceam curat în camere de motel. Tipi care lăsau prezervative 
folosite pe noptieră. El s-a lăsat omorât și ne-a părăsit pentru că 
era prea al dracu' de prost. Ar fi trebuit să le spună jigodiilor 
ălora de la primărie să-și bage postul de paznic unde știu ei. 

Lucruri pe care nu le-ar fi rostit niciodată, lucruri interzise de 
rațiunea ei. 

Incă de când s-au cunoscut, doctorul Lecter o zgândărise în 
legătură cu tatăl ei, numindu-l „paznicul de noapte”. Acum 
deveni apărătorul memoriei tatălui ei. 


— Clarice, el n-a dorit niciodată altceva decât fericirea și 
bunăstarea ta. 

— Pune într-o mână dorințele și într-alta rahatul și vezi care 
mână se umple prima, spuse Starling. 

Această zicală de la orfelinat ar fi trebuit să fie deosebit de 
dezgustătoare, rostită de o tânără femeie atractivă, dar doctorul 
Lecter părea mulțumit, chiar încurajat. 

— Clarice, îţi voi cere să vii cu mine în altă cameră. Tatăl tău 
te-a vizitat, pe cât de bine ai fost tu în stare. Ai văzut că, în 
ciuda dorinței tale arzătoare de a-l păstra alături de tine, n-a 
putut rămâne. El te-a vizitat. Acum a sosit timpul să-l vizitezi tu. 

Pe coridor, spre un dormitor de oaspeţi. Ușa era închisă. 

— Aşteaptă o clipă, Clarice. 

El intră în cameră. Ea rămase în hol, cu mâna pe clanţă, și-l 
auzi aprinzând un chibrit. 

Doctorul Lecter deschise ușa. 

— Clarice, știi că tatăl tău e mort. Ştii asta mai bine ca oricine. 

— Da. 

— Intră să-l vezi. 

Osemintele tatălui ei erau așezate pe un pat dublu, oasele 
picioarelor și cușca toracică acoperite de un cearșaf. Formau un 
relief scund sub cearșaful alb, ca un înger din zăpadă făcut de 
un copil. 

Craniul tatălui ei, curăţat de prădătorii marini minusculi de pe 
plaja doctorului Lecter, uscat și albit, se odihnea pe pernă. 

— Unde-i e steaua, Clarice? 

— Primăria a luat-o înapoi. Au spus că a costat șapte dolari. 

— Asta e el acum, atât a mai rămas din el. La asta l-a redus 
timpul. 

Starling privi osemintele. Se întoarse și ieși repede din 
cameră. Nu dădea înapoi, așa că Lecter nu o urmă. Așteptă în 
semiîntuneric. Nu se temea, dar o auzi întorcându-se cu urechi 
la fel de agere ca ale unei vietăți în primejdie. Avea ceva 
strălucitor, metalic în mână. O insignă, cea a lui John Brigham. O 
puse pe cearșaf. 

— Ce ar putea să însemne o insignă pentru tine, Clarice? Ai 
găurit una cu un glonţ în hambar. 

— Pentru el a însemnat totul. Asta era tot ce cunoștea... 


Ultimul cuvânt se auzi deformat; colțurile gurii i se lăsară în 
jos. Luă craniul tatălui ei în braţe și se așeză pe celălalt pat, 
lacrimi fierbinţi șiroindu-i din ochi și prelingându-se pe obraji. 

Ca un ţânc, ridică poala puloverului, își acoperi obrazul cu el și 
hohoti, lacrimile amare căzând cu un sunet sec pe creștetul 
craniului tatălui ei, al cărui dinte plombat sclipea. 

— İl jubesc pe tata; a fost bun cu mine, pe cât de bun a știut 
el. A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. 

Și era adevărat - la fel de adevărat cum fusese înainte să-și 
reverse mânia. 

Doctorul Lecter îi dădu o batistă, dar ea nu făcu decât s-o 
strângă în pumn, așa că trebui să-i șteargă obrazul el însuși. 

— Clarice, am să te las aici cu aceste rămășițe. Rămășițe, 
Clarice. Poţi să-ți strigi durerea în găvanele astea - n-ai să 
primești niciun răspuns. 

li cuprinse capul în palme. 

— Partea din tatăl tău de care ai nevoie se află aici, în capul 
tău, supusă raţiunii tale, și nu a lui. Acum te las. Vrei 
lumânările? 

— Da, te rog. 

— Când ieși, ia cu tine doar ce ai nevoie. 

El aşteptă în salon, în fața focului. Ca să-i treacă timpul, cântă 
la theremin, plimbându-și mâinile goale în câmpul electronic ca 
să creeze muzica, plimbându-și palmele pe care le pusese pe 
capul lui Clarice Starling ca și cum ar fi dirijat. Percepu prezenţa 
lui Starling în spatele lui cu câtva timp înainte să termine 
melodia. 

Când se întoarse spre ea, îi văzu zâmbetul blând și trist, și 
mâinile goale. 

e 

Doctorul Lecter căuta întotdeauna tipare. 

Ştia că, la fel ca oricare fiinţă raţională, Starling își formase 
din primele experienţe de viaţă matrici, tipare prin intermediul 
cărora au fost înţelese percepțiile ulterioare. 

Vorbind cu ea printre gratiile azilului cu mulți ani în urmă, 
găsise o matrice importantă pentru Starling, sacrificarea mieilor 
și cailor la ferma care îi era cămin adoptiv. Suferinţa lor o 
marcase. 

Vânătoarea ei obsesivă și încununată de succes pe urmele lui 
Jame Gumb fusese motivată de suferinţa prizonierei acestuia. 


354 


Pe el îl salvase de tortură din același motiv. 

Bun. Comportament modelat pe un tipar. 

Căutând mereu contexte situaţionale, doctorul Lecter 
considera că Starling a văzut în John Brigham însușirile pozitive 
ale tatălui ei - și, odată cu virtuțile tatălui ei, i-a atribuit 
ghinionistului Brigham și tabu-ul incestului. Brigham și probabil 
Crawford aveau însușirile pozitive ale tatălui ei. Unde erau cele 
negative? 

Doctorul Lecter căută cealaltă jumătate a matricei. Folosind 
substanţe hipnotice și tehnici de hipnoză mult modificate faţă de 
terapia obișnuită, descoperea în personalitatea lui Clarice 
Starling noduri dure și încăpăţânate, ca nodurile din lemn, și 
resentimente vechi, încă inflamabile precum rășina. 

Descoperi imagini de o luminozitate nemiloasă, vechi de mulţi 
ani dar bine întreţinute și detaliate, care trimiteau fulgere de 
mânie primitivă prin creierul lui Starling ca niște trăsnete într-o 
furtună. 

Cele mai multe dintre ele erau legate de Paul Krendler. 
Resentimentele ei faţă de nedreptăţile absolut reale pe care le 
suferise din partea lui Krendler erau încărcate de furia faţă de 
tatăl ei pe care n-ar fi putut s-o recunoască niciodată. Nu putea 
să-și ierte tatăl pentru că a murit. Părăsise familia, încetase să 
mai curețe portocale în bucătărie. O condamnase pe mama ei la 
mătură și găleată. Încetase s-o mai ţină pe Starling în braţe, 
unde să-i simtă bătaia inimii, puternică, așa cum simţise bătaia 
inimii lui Hannah pe drumul lor în noapte. 

Krendler era simbolul eșecului și frustrării. Putea fi învinuit. 
Dar putea oare să fie atacat? Sau, la fel ca oricare altă 
autoritate și tabu, avea puterea s-o închidă pe Starling în ceea 
ce era, în opinia doctorului Lecter, viaţa ei cu orizont îngust? 

Vedea doar un singur semn încurajator: deși marcată de 
simbolul insignei, ea încă mai putea să tragă printr-o insignă și 
să-l ucidă pe cel care-o purta. De ce? Pentru că se dedicase 
acţiunii, îl identificase pe purtătorul insignei drept criminal și 
raționase anticipativ, respingând simbolul stelei imprimat în 
fiinţa ei. Flexibilitate potenţială. Regulile scoarţei cerebrale. 
Oare asta însemna loc pentru Mischa în interiorul lui Starling? 
Sau era doar o altă însușire pozitivă a locului pe care Starling 
trebuie să-l elibereze? 


355 


e Capitolul 96 


Barney, revenit la apartamentul din Baltimore și la slujba de 
la spital, fusese de serviciu de la trei la unsprezece seara. Se 
opri să mănânce o porţie de supă la cafeneaua aflată pe traseul 
lui spre casă, astfel că era aproape miezul nopţii când intră în 
apartamentul lui și aprinse lumina. 

Ardelia Mapp ședea la masa din bucătărie, cu un pistol 
semiautomat îndreptat spre faţa lui. După diametrul ţevii, 
Barney socoti că are calibrul .40. 

— Stai jos, spuse Mapp. 

Vocea îi era răgușită; în jurul pupilelor negre, irisul ochilor ei 
părea aproape portocaliu. 

— Trage-ţi scaunul acolo și înclină-l pe spate, sprijinit de 
perete. 

Ceea ce-l speria mai mult decât pistolul mare din mâna lui 
Mapp era celălalt aflat pe masă în faţa ei. Era un Colt 
Woodsman de calibrul .22 cu o sticlă de plastic trasă peste 
țeavă pe post de amortizor. 

Scaunul gemu sub greutatea lui Barney. 

— Dacă se rup picioarele scaunului, nu mă împușca, nu-i vina 
mea. 

— Ştii ceva despre Clarice Starling? 

— Nu. 

Mapp luă pistolul de calibru mic. 

— Nu mă joc cu tine, Barney. In clipa când o să mi se pară că 
minţi, am să-ţi găuresc târtița, mă crezi? 

— Da. 

Barney știa că spune adevărul. 

— Te mai întreb o dată. Ştii ceva care să mă ajute s-o găsesc 
pe Clarice Starling? La oficiul poștal am aflat că timp de o lună ţi 
s-a trimis corespondenţa la ferma lui Mason Verger. Ce dracu, 
Barney? 

— Am lucrat acolo. L-am îngrijit pe Mason Verger, care mi-a 
pus o mulţime de întrebări despre Lecter. Nu mi-a plăcut acolo, 
așa că am plecat. Mason era un mare ticălos. 

— Starling a dispărut. 

— Știu. 


— Poate a răpit-o Lecter, poate i-au venit de hac porcii. Dacă 
a răpit-o, ce crezi că va face cu ea? 

— Îţi spun cu toată sinceritatea că nu știu. Aș ajuta-o pe 
Starling dacă aș avea cum. De ce să n-o ajut? Imi plăcea de ea, 
și-mi promisese să mă scape de cazier. Uită-te în rapoartele ei, 
sau în însemnări, sau... 

— Am făcut-o. Vreau să pricepi ceva, Barney. Oferta pe care 
ţi-o fac e valabilă doar acum. Dacă știi ceva, ai face bine să-mi 
spui. Dacă aflu vreodată, indiferent peste cât timp, că mi-ai 
ascuns ceva ce-ar fi putut să-mi folosească, mă întorc aici și 
pistolul ăsta va fi ultimul lucru pe care-l vei vedea. Am să-ţi fac 
arșice fundul ăla mare și urât. Mă crezi? 

— Da. 

— Ştii ceva despre ea? 

— Nu. 

Urmă cea mai lungă tăcere din viaţa lui. 

— Stai potolit până plec. 

e 

Lui Barney i-a trebuit o oră și jumătate ca să adoarmă. Stătea 
lungit în pat cu ochii în tavan; fruntea lui lată, ca de delfin, era 
când transpirată, când uscată. Barney se gândi la vizitatorii care 
aveau să urmeze. Chiar înainte să stingă lumina, se duse în baie 
și luă din trusa de voiaj o oglindă de bărbierit din oțel, din cele 
produse pentru marina militară. 

Merse în bucătărie, desfăcu panoul electric din perete și lipi 
oglinda pe interiorul capacului. 

Era tot ce putea să facă. 

Dormi agitat, tresărind prin somn ca un câine care visează 
urât. 

După următoarea tură la spital aduse acasă o trusă pentru 
constatarea violului. 


e Capitolul 97 


Doctorul Lecter putea să facă destul de multe modificări în 
casa neamţului păstrând mobilierul. Florile și paravanele ajutau 
mult. Era interesant să vezi culorile intense pe fundalul 
mobilelor masive și al camerelor întunecate; era un contrast 


357 


irezistibil, ca imaginea unui fluture așezat pe un pumn în 
mănușă de oțel. 

Proprietarul absent al locului părea să sufere de o fixaţie 
pentru Leda și Lebăda. Imperecherea între cele două fiinţe din 
specii diferite era reprezentată în nu mai puţin de patru 
sculpturi din bronz de calitate diferită, cea mai bună fiind o 
reproducere după Donatello, și opt picturi. Unul din tablouri îl 
încânta pe doctorul Lecter: cel semnat de Anne Shingleton, cu 
mult realism anatomic și oarecare pasiune autentică în actul 
respectiv. Celelalte le acoperi. La fel și colecția îngrozitoare de 
bronzuri a proprietarului reprezentând scene de vânătoare. 

Dimineaţa devreme, doctorul așternu masa cu grijă, pentru 
trei persoane, studiind-o din diferite unghiuri; schimbă 
lumânările de două ori și renunţă la șervetele de masă din 
damasc pentru fiecare tacâm în favoarea unei singure feţe de 
masă, ca să reducă masa ovală de sufragerie la o dimensiune 
mai acceptabilă. 

Bufetul întunecat, sever își pierdu din asemănarea cu un 
portavion după ce așeză pe el vesela elegantă și spirtierele 
lucioase din aramă pentru încălzit mâncarea. In plus, doctorul 
Lecter deschise mai multe sertare și puse flori în ele, obținând 
un fel de grădină suspendată. 

Işi dădu seama că a adus prea multe flori în cameră și că 
trebuie să mai aducă pentru a o face să arate bine din nou. Prea 
mult e prea mult, dar din cale-afară de mult e cât se poate de 
bine. Se decise la două aranjamente florale pentru masă: o 
grămăjoară joasă de bujori, albi ca prâăjiturile Snow Balls, pe un 
vas din argint, și un aranjament bogat, înalt, compus din 
clopoței irlandezi, stânjenei olandezi, orhidee și lalele, care 
ascundea mult din întinderea vastă a mesei și crea un spaţiu 
intim. 

In dreptul farfuriilor se aflau paharele de cristal ca o grădină 
de gheață, dar tacâmurile de argint se aflau într-un vas pentru 
încălzit, ca să fie așezate pe masă în ultimul moment. 

Primul fel va fi preparat la masă, și în consecinţă își pregăti 
spirtierele, vasul fait-tout din aramă, tigaia pentru sosuri și cea 
pentru sauté, condimentele și fierăstrăul pentru autopsie. 

Putea să mai aducă flori când ieșea. Clarice Starling nu a fost 
tulburată când i-a spus că pleacă. El i-a sugerat că poate ar vrea 
să doarmă. 


358 


e Capitolul 98 


În după-amiaza zilei a cincea după comiterea crimelor, Barney 
terminase să se bărbierească și-și fricționa obrajii cu alcool când 
auzi pași pe scări. Era aproape ora când trebuia să plece la 
serviciu. 

O bătaie hotărâtă la ușă. În prag stătea Margot Verger. Avea o 
poșetă mare și o geantă mică. 

— Salut, Barney. 

Părea obosită. 

— Salut, Margot. Intră. 

Îi oferi un scaun la masa din bucătărie. 

— Vrei o Cola? 

Apoi își aminti că Cordell fusese izbit cu capul în frigider și 
regretă oferta. 

— Nu, mulțumesc, spuse ea. 

El se așeză de cealaltă parte a mesei. Ea îi privi braţele, ca pe 
cele ale unui sportiv rival, apoi din nou fața. 

— Te simţi bine, Margot? 

— Cred că da. 

— Se pare că nu mai ai nicio grijă, din câte am citit. 

— Uneori mă gândesc la conversațiile noastre, Barney. Mă 
așteptam să mă mai cauţi, cândva. 

El se întrebă dacă venise cu ciocanul în poșetă sau în geantă. 

— Într-un singur fel aș putea să te mai caut: ca să văd ce mai 
faci, din când în când, dacă nu te deranjează. Dar niciodată ca 
să-ţi cer ceva. Margot, te porţi rece cu mine. 

— Nu e decât faptul că uneori, știi, se întâmplă să-ţi faci griji 
pentru lucrurile neterminate. Nu că aș avea ceva de ascuns. 

El știa că Margot obținuse sperma. Abia după anunţarea 
sarcinii, dacă obțineau o sarcină, va începe să-și facă griji în 
privinţa lui. 

— Adică moartea lui a fost un dar ceresc, n-am de gând să 
mint în privinţa asta. 

Viteza cu care vorbea îl anunţă pe Barney că se apropie de 
punctul critic. 

— Poate că mi-ar prinde bine o Cola, spuse ea. 


— Înainte să-ţi aduc, stai să-ţi arăt ceva ce am pentru tine. 
Crede-mă, pot să-ţi ofer liniștea și nu te costă nimic. O clipă. 
Stai așa. 

Alese o șurubelniţă dintr-o trusă de scule de pe bufet. Putea 
să facă asta fără să se întoarcă cu spatele la Margot. 

Pe peretele din bucătărie erau două panouri electrice de 
siguranţă, dar numai cel din dreapta funcţiona. 

Ajuns la panouri, Barney trebui să se întoarcă cu spatele la 
Margot. Desfăcu repede panoul din stânga. Acum putea s-o 
urmărească în oglinda lipită pe interiorul capacului. Ea băgă 
mâna în poșetă și rămase așa. 

Scoțând patru şuruburi, el reuși să scoată din cutie panoul cu 
siguranţe care nu funcţiona. În spatele panoului se afla un 
spaţiu gol în perete. 

Băgând mâna cu grijă 
plastic. 

Auzi respiraţia surprinsă a lui Margot când scoase afară din 
pungă obiectul aflat în ea. Era un chip de brută, renumit - 
masca pe care doctorul Lecter fusese obligat s-o poarte în 
Spitalul Baltimore pentru nebuni criminali ca să nu poată să 
muște. Acesta era ultimul și cel mai preţios obiect din colecţia 
lui Barney de suveniruri de la Lecter. 

— Măi să fie! făcu Margot. 

Barney puse masca cu faţa în jos pe masă, pe o coală de 
hârtie cerată, sub becul puternic. Ştia că doctorului Lecter nu i 
se permisese niciodată să-și spele masca. Pe deschizătura 
pentru gură era o crustă de salivă uscată. Pe curelele prinse de 
mască erau trei fire de păr, prinse în catarame și smulse din 
rădăcini. 

Aruncă o privire către Margot și constată că pentru moment 
totul părea în ordine. 

Barney scoase din dulap trusa pentru constatarea violului, în 
trusă se aflau bețigașe cu vată în vârf, apă distilată, comprese 
sterile și flacoane curate de medicamente. 

Cu o grijă nemăsurată, Barney tamponă crusta de salivă cu un 
bețigaș umezit pe care-l puse apoi într-un flacon. Firele de păr le 
desprinse de pe mască și le puse într-un alt flacon. 

Işi puse degetul pe partea lipicioasă a două bucăţi de bandă 
adezivă, lăsând o amprentă clară de fiecare dată, și sigilă 


A 


năuntru, Barney scoase o pungă de 


360 


capacele celor două flacoane. Apoi îi dădu flacoanele lui Margot, 
într-o pungă. 

— Să zicem că dau de necaz și-mi pierd minţile și încerc să-ţi 
fac probleme - de pildă, să zicem că spun poliţiei o poveste 
despre tine ca să scap de niște acuzaţii la adresa mea. Acolo ai 
dovada că am fost cel puţin complice în uciderea lui Mason 
Verger și că poate am făcut totul singur. În cel mai bun caz, ți- 
am furnizat ADN. 

— Ai obţine imunitate înainte să mă torni. 

— Poate pentru conspirație, dar nu pentru participarea 
concretă la o crimă intens mediatizată. Mi-ar promite imunitate 
la acuzaţia de conspirație, dar după aia m-ar aranja când și-ar 
da seama că am dat o mână de ajutor. Aș fi terminat pentru 
totdeauna. Dovada e în mâinile tale. 

Barney nu era absolut sigur de ceea ce spunea, dar reflectă 
că nu sună rău. 

Ea putea și să planteze ADN-ul lui Lecter pe trupul nemișcat al 
lui Barney oricând ar fi avut nevoie, și amândoi știau lucrul 
acesta. 

Il privi un timp aparent nesfârșit cu ochii ei de măcelar de un 
albastru intens. 

Apoi puse geanta pe masă. 

— Sunt o grămadă de bani aici, zise ea. Destui ca să vezi 
fiecare Vermeer din lume. O singură dată. 

Părea puţin ametțită și anormal de fericită. 

— Trebuie să plec, mă așteaptă pisica lui Franklin în mașină. 
Franklin și mama lui vitregă și soră-sa Shirley și un tip pe nume 
Stringbean și Dumnezeu mai știe cine vor veni în vizită la fermă 
după ce Franklin iese din spital. M-a costat cincizeci de dolari ca 
să capăt amărâta aia de pisică. Locuia vizavi de vechea casă a 
lui Franklin, sub un nume fals. 

Nu puse punga de plastic în poșetă; o ţinu în mâna liberă. 
Barney presupuse că nu voia ca el să-i vadă cealaltă opţiune din 
poșetă. 

La ușă o întrebă: 

— Ce crezi, aș putea să capăt un sărut? 

Ea se ridică în vârful degetelor și-l sărută fugar pe buze. 

— Mulţumește-te cu atât, spuse cu afectare. 

Treptele scârțâiră sub greutatea ei când cobori. 


Barney încuie ușa și rămase minute în șir cu fruntea sprijinită 
de ușa rece a frigiderului. 


e Capitolul 99 


Starling se trezi în sunetele depărtate ale muzicii de cameră și 
aromele pătrunzătoare de mâncare. Se simțea minunat de 
înviorată și foarte flămândă. O bătaie în ușă. Doctorul Lecter 
intră, îmbrăcat cu pantaloni negri, cămașă albă și cu eșarfă la 
gât. Avea într-o mână un articol vestimentar învelit într-un sac 
de plastic opac, iar în cealaltă un cappucino fierbinte. 

— Ai dormit bine? 

— Grozav, mulțumesc. 

— Maestrul bucătar mi-a spus că vom cina peste o oră și 
jumătate. Cocktailurile se servesc peste o oră, e bine? M-am 
gândit că asta ar putea să-ţi placă - vezi dacă ţi se potrivește. 

Agăţă sacul în dulap și plecă fără să mai scoată un sunet. 

Ea se uită în dulap abia după o baie prelungă, și ceea ce văzu 
o încântă. Era o rochie de seară lungă din mătase crem, cu un 
decolteu îngust, dar adânc și o jachetă cu o broderie desăvârșită 
din mărgele. 

Pe măsuţa de toaletă se aflau o pereche de cercei lungi cu 
două smaralde ovale. Pietrele preţioase, deși tăiate fără fațete, 
aveau focuri bogate. 

Îi venea întotdeauna ușor să-și aranjeze părul. Sub aspect 
fizic, se simţea foarte confortabil în hainele acelea. Cu toate că 
nu era obișnuită cu rochii de acest gen, nu se examină prea 
mult timp în oglindă, ci doar se uită să vadă dacă totul stă cum 
trebuie. _ 

Proprietarul neamt construise șemineele din casa lui uriașe. In 
salon, Starling găsi un buștean zdravăn arzând cu strălucire. Se 
apropie de vatra caldă în foșnet de mătase. 

Muzică de la clavirul din colț. Așezat în fața instrumentului, 
doctorul Lecter în ţinută de seară. 

El ridică privirea, o văzu și i se tăie respiraţia. Și mâinile i se 
opriră, desfăcute deasupra claviaturii. Sunetele clavirului nu 
rezonează; în tăcerea subită din salon amândoi auziră când el 
reîncepu să respire. 


Lângă foc așteptau două pahare. Doctorul Lecter își făcu de 
lucru cu ele. Lillet cu o felie de portocală. li oferi un pahar lui 
Clarice Starling. 

— Chiar dacă te-aș vedea în fiecare zi, o veșnicie, mi-aș 
aminti mereu momentul acesta. 

Ochii lui întunecați o cuprinseră întreagă. 

— De câte ori m-ai văzut? Fără ca eu să știu? 

— Numai de trei ori. 

— Dar aici... 

— Aici suntem ieșiţi din timp, iar ceea ce aș putea să văd 
îngrijindu-te nu-ţi compromite intimitatea. Astfel de lucruri sunt 
păstrate la locul lor, alături de fișa ta medicală. Mărturisesc că 
este plăcut să te privesc când dormi. Ești foarte frumoasă, 
Clarice. 

— Infăţișarea e o întâmplare, doctore Lecter. 

— Și dacă atractivitatea s-ar câștiga pe merit, tot frumoasă ai 
fi. 

— Mersi. 

— Nu spune „merst”. 

Era suficient să întoarcă lent capul pentru ca iritarea lui să se 
sfărâme ca un pahar izbit de șemineu. 

— Spun ceea ce vreau să spun, replică Starling. Ti-ar plăcea 
mai mult dacă aș spune „Imi pare bine că mă vezi astfel”? Ar fi 
ceva mai pretenţios, și la fel de adevărat. 

Ea ridică paharul și-l privi drept, fără să retracteze nimic. 

In acea clipă, doctorului Lecter îi trecu prin minte că, în ciuda 
tuturor cunoștințelor sale și a intruziunii în profunzimea fiinţei ei, 
nu va putea niciodată să-i anticipeze toate reacţiile sau s-o 
posede pe de-a-ntregul. Putea să hrănească omida, să-i 
șoptească prin crisalidă; ceea ce ieșea însă din cocon își urma 
propria natură și îl depășea. Se întrebă dacă, dedesubtul rochiei 
lungi, și-a pus la gleznă pistolul. 

Atunci Clarice Starling îi zâmbi, smaraldele reflectară lumina 
focului și monstrul se pierdu în felicitări aduse propriului gust 
desăvârșit și propriei subtilităţi. 

— Clarice, o cină face apel la gust și miros, simţurile cele mai 
vechi și cele mai apropiate de centrul minţii. Gustul și mirosul 
sunt găzduite de o parte a minții care precede mila, iar mila nu 
are loc la masa mea. In același timp, proiectate pe cupola 
scoarței cerebrale ca miracolele iluminate de pe plafonul unei 


363 


biserici sunt ceremoniile, imaginile și conversațiile de la cină. 
Poate fi cu mult mai captivant decât o piesă de teatru. 

Își apropie faţa de a ei, îi citi în ochi. 

— Vreau să înţelegi, Clarice, ce bogăţie aduci cu tine la masă 
și la ce ești îndreptătită. Clarice, ţi-ai studiat imaginea în oglindă 
în ultimul timp? Cred că nu. Mă îndoiesc că o faci vreodată. Vino 
în hol, așază-te în faţa oglinzii celei mari. 

Doctorul Lecter aduse cu el un candelabru de pe polița 
căminului. 

Oglinda era una din piesele antice de bună calitate din secolul 
optsprezece, dar ușor afumată și strâmbă. Provenea din 
Château Vaux-le-Vicomte și numai Dumnezeu știe la ce fusese 
martoră. 

— Privește, Clarice. Această imagine încântătoare ești tu. În 
seara asta te vei vedea o vreme de la distanţă. Vei vedea ce e 
just, vei spune ce e adevărat. Nu ţi-a lipsit niciodată curajul să 
spui ce gândești, dar ai fost limitată de constrângeri. Iti spun din 
nou, mila nu are loc la această masă. Dacă se vor face remarci 
care pe moment sunt neplăcute, vei vedea, contextul le poate 
transforma în ceva cuprins între nostim și teribil de amuzant. 
Dacă se spun lucruri dureros de adevărate, sunt adevăruri 
trecătoare și se vor modifica. 

Bău din pahar. 

— Dacă vei simţi durerea înmugurind în tine, vei vedea cum 
înflorește și se transformă în alinare. Înţelegi ce spun? 

— Nu, doctore Lecter, dar o să-mi amintesc ce-ai spus. Vreau 
o cină plăcută. 

— Asta îţi promit. 

El zâmbi, o imagine care-i sperie pe unii oameni. 

Niciunul, nici celălalt nu mai privea imaginea ei reflectată în 
oglinda încețoșată; se priveau unul pe altul printre lumânările 
candelabrului, iar oglinda îi privea pe amândoi. 

— Vită-te, Clarice. 

Ea văzu scânteile roșii ca niște artificii din adâncul ochilor lui 
și simţi emoția unui copil care se apropie de iarmaroc. 

Doctorul Lecter scoase din buzunarul hainei o seringă cu acul 
subţire ca un fir de păr. Fără să se uite, pipăind doar, strecură 
acul în braţul ei. Când îl scoase, mica rană nici măcar nu 
sângeră. 

— Ce cântai când am intrat? 


364 


— „Dacă iubirea ar fi atotputernică”. 

— E foarte veche? 

— Henry al optulea a compus-o prin 1510. 

— Vrei să cânţi pentru mine? Vrei să termini piesa acum? 


e Capitolul 100 


Adierea stârnită de intrarea lor în sufragerie făcu să pâlpâie 
flăcările lumânărilor și ale spirtierelor. Starling văzuse sufrageria 
doar în treacăt; transformările făceau încăperea minunată. 
Strălucitoare, atrăgătoare. Paharele înalte din cristal reflectau 
flăcările lumânărilor deasupra șervetelor crem din dreptul 
locurilor lor la masă, iar spaţiul era redus la dimensiuni intime 
de un paravan de flori care ascundea vederii restul mesei. 

Doctorul Lecter adusese abia în ultima clipă tacâmurile de 
argint pe care le pusese pe spirtieră, iar când Starling exploră 
aranjamentul aflat pe masă în faţa ei, simţi în mânerul cuţitului 
o căldură ca de febră. 

Doctorul Lecter puse vin în pahare și-i dădu numai un ușor 
amuse-guele drept aperitiv: o singură stridie de Belon și o 
bucăţică de cârnat; apoi, cu paharul de vin în faţă, stătu și o 
admiră în contextul mesei lui. 

Înălţimea lumânărilor era exact cea potrivită. Flăcările 
luminau decolteul adânc al rochiei. 

— Care e meniul? 

El duse un deget la buze. 

— Nu întreba niciodată, strică surpriza. 

Vorbiră despre folosirea penelor de cioară pentru corzile 
clavirului și despre efectul lor asupra sonorităţii instrumentului, 
iar ea își aminti numai pentru o clipă cioara care furase de pe 
căruciorul de serviciu al mamei ei într-un balcon de motel, cu 
mult timp în urmă. De la o oarecare distanţă, hotărî că amintirea 
aceea este irelevantă pentru momentul prezent, plăcut, și o 
dădu la o parte deliberat. 

— Ti-e foame? 

— Da! 

— Atunci vom servi primul fel. 


Doctorul Lecter luă o tavă de pe bufet și o puse pe masă 
lângă locul lui, apoi împinse un cărucior lângă masă. Pe el erau 
vasele de gătit, spirtierele și condimentele în boluri mici de 
cristal. 

Aprinse spirtierele și puse o bucată zdravănă de unt Charante 
în tigaia sa fait-tout de aramă, mișcând untul ca să se topească 
și să se rumenească, rezultând beurre noisette. Când untul 
căpătă culoarea alunei, puse tigaia la o parte pe o placă de 
ceramică. 

Îi zâmbi lui Starling; dinţii lui erau foarte albi. 

— Clarice, îţi amintești ce spuneam despre remarci plăcute și 
neplăcute, și despre lucrurile pe care contextul le face foarte 
amuzante? 

— Untul acela miroase grozav. Da, îmi amintesc. 

— Și îmi amintești pe cine ai văzut în oglindă, îţi amintești cât 
de splendidă era ea? 

— Doctore Lecter, nu te supăra, dar dialogul nostru începe să 
semene a talk-show. Îmi amintesc perfect. 

— Bun. Domnul Krendler se va afla alături de noi pentru 
primul fel. 

Doctorul Lecter dădu la o parte aranjamentul floral mare de 
pe masă și-l mută pe bufet. 

Paul Krendler, asistent adjunct al Inspectorului General, în 
carne și oase, ședea la masă într-un fotoliu solid din stejar. 
Deschise ochii mari și se uită în jur. Purta pe cap banderola lui 
de sport și era îmbrăcat cu un smoking de înmormântare foarte 
frumos, cu cămașă întreagă și cravată. Cum întregul ansamblu 
era spintecat la spate, doctorul Lecter reușise să-l înfășoare pe 
lângă el, acoperind metrii de bandă izolatoare care-l ţintuiau pe 
scaun. 

E posibil ca Starling să fi coborât puţin pleoapele și să fi 
strâns ușor buzele, cum făcea uneori pe poligonul de tragere. 

Doctorul Lecter luă o pensetă de pe bufet și desprinse banda 
adezivă care-i acoperea lui Krendler gura. 

— Bună seara din nou, domnule Krendler. 

— Bună seara. ` 

Krendler nu părea să fie chiar în apele lui. In dreptul lui, pe 
masă se afla o mică supieră. 

— Vrei să o saluţi pe domnișoara Starling? 

— Salut, Starling. 


366 


Păru să se învioreze. 

— Întotdeauna mi-am dorit să te văd mâncând. 

Starling îl studie de la oarecare distanţă, ca și cum în locul ei 
ar fi fost bătrâna oglindă înțeleaptă. 

— Salut, domnule Krendler. 

Ridică fața spre doctorul Lecter, care trebăluia cu tigăile lui. 

— Cum l-ai prins? 

— Domnul Krendler e în drum spre o conferință importantă 
privind viitorul lui în politică. Margot Verger l-a invitat ca să-mi 
facă o favoare. Un fel de quid pro quo. Domnul Krendler a 
alergat până la terenul de aterizare din Rock Creek Park ca să se 
întâlnească cu elicopterul familiei Verger. Dar în loc de asta s-a 
ales cu o plimbare cu mine. Vrei să spui rugăciunea înainte de 
masă, domnule Krendler? Domnule Krendler?! 

— Rugăciunea? Da. 

Krendler închise ochii. 

— Tatăl nostru, mulțumim Ție pentru lucrurile binecuvântate 
pe care le vom primi și le închinăm în slujba Ta. Starling e prea 
mare ca să continue să și-o pună cu tăticul ei, chiar dacă e din 
sud. Rogu-te, Doamne, iart-o pentru asta și adu-o în slujba mea. 
În numele lui lisus, amin. 

Starling observă că dr. Lecter rămase cu ochii închiși cu 
pioșenie pe toată durata rugăciunii. Se simţea agilă și calmă. 

— Paul, trebuie să-ţi spun că nici Apostolul Pavel nu s-ar fi 
descurcat mai bine. Și el ura femeile. 

— De data asta chiar ai dat-o-n bară, Starling. N-ai să fii 
repusă în drepturi niciodată. 

— Era o ofertă de s/ujbă ceea ce ai strecurat în rugăciune? N- 
am văzut niciodată un asemenea tact. 

— Am să intru în Congres. 

Krendler zâmbi neplăcut. 

— Vino pe la sediul campaniei, poate găsesc să-ţi dau ceva de 
lucru. Ai putea să fii funcţionară. Știi să baţi la mașină? 

— Desigur. 

— Ştii să scrii după dictare? 

— Folosesc un program de recunoaștere a vocii, spuse 
Starling. 

Continuă apoi pe un ton echilibrat: 

— Îmi cer scuze că discut probleme de serviciu la masă, dar 
nu ești destul de rapid ca să furi în Congres. Nu poţi compensa 


367 


un intelect de mâna a doua doar jucând murdar. Ai rezista mai 
mult timp ca băiat de serviciu al unui mare infractor. 

— Nu ne aștepta, domnule Krendler, îi îndemnă doctorul 
Lecter. Servește-te din fiertura dumitale cât e caldă. 

Ridică vasul acoperit și paiul din el până la buzele lui Krendler. 
Acesta se strâmbă. 

— Supa asta nu-i prea bună. 

— De fapt, e mai mult o infuzie de plante aromatice, între 
care și cimbru, spuse doctorul. Și e mai mult pentru deliciul 
nostru decât pentru al dumitale. Mai ia câteva înghiţituri și las-o 
să circule. 

Starling părea să cântărească o problemă, folosindu-și 
palmele ca pe cântarul Dreptății. 

— Ştii, domnule Krendler, de fiecare dată când mi-ai făcut 
avansuri, am avut sentimentul supărător că am făcut ceva ca s- 
o merit. 

Își mișcă palmele judicios în sus și-n jos. 

— Ei bine, nu am meritat-o. De fiecare dată când ai scris ceva 
negativ în dosarul meu de cadre, m-a deranjat, dar chiar și-așa 
mi-am cercetat conștiința. Pentru moment mă îndoiam de mine 
și încercam să potolesc acea mică idee sâcâitoare care spunea 
Tata știe cel mai bine. Dumneata nu știi cel mai bine, domnule 
Krendler. De fapt nu știi nimic. 

Starling luă o înghiţitură din minunatul vin alb de Burgundia 
și-i spuse doctorului Lecter: 

— Îmi place foarte mult. Dar cred că ar trebui să-l scoatem de 
la gheaţă. 

Se întoarse din nou, ca o gazdă atentă, către musafirul ei. 

— Ești și vei rămâne un... un nerod, prea neînsemnat pentru a 
fi observat, spuse ea pe un ton agreabil. Și ajunge cu discuţia 
despre dumneata la această masă plăcută. Din moment ce ești 
musafirul doctorului Lecter, sper să te simți bine. 

— În definitiv, cine ești? întrebă Krendler. Nu ești Starling. Ai 
pata aia pe faţă, dar nu ești Starling. 

Doctorul Lecter adăugă hasme în untul fierbinte, maroniu, iar 
în clipa când aroma lor se ridică din tigaie, dădu drumul la 
caperele tăiate mărunt. Luă tigaia de sosuri de pe foc și o așeză 
în locul ei pe cea pentru sauté. De pe bufet luă o tavă de argint 
și un bol mare de cristal cu apă cu gheaţă pe care le puse lângă 
Krendler. 


368 


— Aveam niște planuri pentru limba aia ascuţită, spuse 
Krendler, dar acum nu te-aș angaja niciodată. Și, oricum, cine ți- 
a stabilit întrevederea? 

— Nu mă aştept să-ţi schimbi atitudinea complet, cum s-a 
întâmplat cu Pavel, domnule Krendler, spuse doctorul Lecter. Nu 
te afli pe drumul spre Damasc, nici măcar în drum spre 
elicopterul familiei Verger. 

Doctorul Lecter desprinse banderola de pe capul lui Krendler 
așa cum ai desface o cutie de caviar. 

— Nu-ţi cerem decât să-ți păstrezi mintea deschisă. 

Cu grijă, folosindu-se de ambele mâini, doctorul Lecter ridică 
cu grijă calota craniană a lui Krendler, o puse pe tavă și duse 
tava pe bufet. Din incizia îngrijită nu picură niciun strop de 
sânge, vasele de sânge mari fiind ligaturate, iar cele mici 
suturate atent sub anestezic local; craniul fusese tăiat de jur 
împrejur în bucătărie, cu jumătate de oră înainte de masă. 

Metoda folosită de doctorul Lecter pentru a îndepărta partea 
superioară a craniului lui Krendler era la fel de veche ca 
medicina egipteană, cu excepţia faptului că el beneficiase de 
avantajul unor instrumente chirurgicale precise și al 
anestezicelor mai bune. Creierul în sine nu simte nicio durere. 

Cupola roz-cenușie a creierului lui Krendler era vizibilă 
deasupra craniului secționat. 

Stând deasupra lui Krendler cu un instrument chirurgical 
folosit la extragerea amigdalelor, doctorul Lecter îndepărtă o 
felie din lobul prefrontal al lui Krendler, apoi încă una, până când 
obținu patru. Ochii lui Krendler se uitau în sus de parcă urmărea 
ce se petrece. Doctorul Lecter așeză feliile în bolul de apă cu 
gheaţă acidulată cu zeama unei lămăi, ca să le întărească. 

— Ai vrea să dansezi pe o stea, se porni Krendler pe 
neașteptate să cânte. Să duci raze de lună acasă într-un 
borcan... 

În gastronomia clasică, creierul se lasă în apă un timp, apoi se 
presează și se pune la gheaţă peste noapte, pentru a se întări. 
Când ai de-a face cu un creier absolut proaspăt, marea 
provocare este să-l împiedici să se dezintegreze și să se 
transforme într-un pumn de masă gelatinoasă. 

Cu o dexteritate minunată, doctorul puse feliile întărite pe o 
farfurie, le trecu ușor prin făină condimentată și pe urmă prin 
firimituri de brioșă proaspătă. 


369 


Răzui o trufă neagră în sos și-l termină adăugând suc de 
lămâie. 

Prăji repede feliile până când se rumeniră pe ambele părți. 

— Miroase grozav! spuse Krendler. 

Doctorul Lecter așeză feliile rumenite de creier pe crutoane 
mari aflate pe farfuriile încălzite, le adăugă sos și felii de trufe. 
Ca element decorativ, care să-i întregească prezentarea, 
adăugă pătrunjel și capere întregi cu cozi cu tot, și o singură 
floare de condurul doamnei pentru a obţine puţină înălțime. 

— Cum e? întrebă Krendler, aflat din nou îndărătul florilor și 
vorbind prea tare, așa cum se întâmplă persoanelor cu 
lobotomie. 

— Excelent, spuse Starling. N-am mai mâncat capere până 
acum. 

Doctorul Lecter își spuse că lucirea sosului de unt pe buza ei e 
extrem de impresionantă. 

Krendler cânta după plante, în cea mai mare parte cântece de 
grădiniţă, și anunţă că așteaptă sugestii. 

Ignorându-l cu totul, doctorul Lecter și Starling discutară 
despre Mischa. Starling cunoștea soarta surorii doctorului din 
discuţiile lor despre pierdere, dar acum doctorul vorbea într-o 
manieră plină de speranță despre posibila ei reîntoarcere. În 
acea seară, lui Starling nu i se părea iraţională ideea 
reîntoarcerii lui Mischa. 

Își exprimă speranţa că o va cunoaște pe Mischa. 

— N-ai să răspunzi niciodată la telefon în biroul meu. Vocea ta 
seamănă cu a unei curvulițe de la ţară umplută cu mămăligă, 
răcni Krendler printre flori. 

— Vezi dacă o să semene cu a lui Oliver Twist când am să cer 
porția a DOUA, replică Starling producându-i doctorului Lecter o 
încântare pe care abia și-o putea stăpâni. 

Porţia a doua a consumat în mare parte lobul frontal, până 
aproape de cortexul premotor. Krendler a fot redus la observații 
irelevante despre obiectele din imediata sa vecinătate și la 
recitarea monotonă, dindărătul florilor, a unei poezii obscene 
lungi intitulată „Strălucire”. 

Pe Starling și Lecter, absorbiți de discuţii, nu-i distrăgea mai 
tare decât dacă, într-un restaurant, la masa vecină s-ar fi cântat 
„Mulţi ani trăiască”, dar când volumul vocii lui Krendler deveni 
supărător, doctorul Lecter își luă arbaleta dintr-un colț. 


370 


— Vreau să asculți sunetul acestui instrument cu coardă, 
Clarice. 

Așteptă o clipă de tăcere din partea lui Krendler și trase o 
săgeată peste masă, prin florile înalte. 

— Frecvența aceasta a corzii de arbaletă, dacă ai auzi-o din 
nou în alt context, n-ar însemna decât libertatea completă, 
pacea interioară și încrederea în sine, spuse doctorul Lecter. 

Penele de la capătul săgeţii și o parte din tijă rămaseră de 
partea vizibilă a aranjamentului floral și se mișcau în 
aproximativ același ritm cu al unei inimi. Vocea lui Krendler se 
opri pe dată, iar după câteva clipe se opri și săgeata. 

— E un „re” mai sus de „do” minor? întrebă Starling. 

— Exact. 

O clipă mai târziu, Krendler scoase un sunet gâlgâit în spatele 
florilor. A fost doar un spasm al corzilor vocale, provocat de 
aciditatea crescută a sângelui; altfel, el era proaspăt mort. 

— Să servim acum felul al doilea, spuse doctorul, puţin șerbet 
ca să ne împrospătăm cerul gurii, înainte de prepeliţe. Nu, nu te 
ridica. Domnul Krendler mă va ajuta să strâng, dacă-l scuzi. 

Asta se petrecu foarte repede. Indărătul paravanului de flori, 
doctorul Lecter goli pur și simplu farfuriile în ţeasta lui Krendler 
și-i puse farfuriile în braţe. Puse la loc partea de sus a capului lui 
Krendler și, ridicând frânghia legată de căruciorul de sub 
scaunul lui, îi făcu vânt spre bucătărie. 

Apoi doctorul Lecter încordă din nou arbaleta. Arma folosea, 
în mod convenabil, același set de baterii cu fierăstrăul de 
autopsie. 

Prepelițele aveau pielita crocantă și erau umplute cu pâté de 
fois gras. Doctorul Lecter vorbi despre activitatea de compozitor 
a lui Henry al VIll-lea, iar Starling despre proiectarea asistată de 
computer a sunetelor muzicale artificiale. 

— Desertul va fi servit în salon, anunţă doctorul Lecter. 


e Capitolul 101 


În salon îi aștepta lângă foc un sufleu și pahare cu Château 
d'Yquiem; cafeaua era pregătită pe o măsuţă, lângă Starling. 


371 


Flăcările dansează în vinul auriu, a cărui aromă se suprapune 
peste tonurile profunde ale bușteanului arzând. 

Vorbiră despre cești și timp și despre dominaţia dezordinii. 

— Și astfel am ajuns să cred, spuse doctorul Lecter, că, 
undeva în lume, trebuie să existe un loc pentru Mischa, un loc 
de primă mână eliberat pentru ea, și am ajuns să cred, Clarice, 
că locul cel mai bun din lume e al tău. 

Lumina focului nu sonda adâncimea corsajului rochiei la fel de 
multțumitor ca și cea a lumânărilor, dar juca minunat pe osatura 
feței ei. 

Cumpăni o clipă. 

— Dă-mi voie să te întreb, doctore Lecter: dacă e nevoie de 
un loc de primă mână pentru Mischa, și nu spun că nu-i necesar, 
ce e în neregulă cu locul tău? E bine ocupat și știu că nu i-ai 
refuza nimic, niciodată. Ea și cu mine am putea să fim surori. ȘI 
dacă, așa cum spui, în mine e loc pentru tatăl meu, de ce nu e 
loc în tine pentru Mischa? 

Doctorul Lecter păru mulţumit, de idee sau de resursele lui 
Starling - era imposibil de spus. Poate simţea o vagă îngrijorare 
că opera pe care a construit-o i-a depășit știința. 

Când ea puse paharul la loc pe masă, împinse ceașca de 
cafea, care căzu și se făcu ţăndări în faţa căminului. Nu se uită 
în jos la cioburi. 

Doctorul Lecter privi cioburile - erau foarte nemișcate. 

— Cred că trebuie să te hotărăști chiar acum, spuse Starling. 

Ochii ei și smaraldele străluceau în lumina focului. Un oftat al 
focului, căldura flăcărilor pătrunzând prin rochia ei, și Starling își 
aduse aminte: Doctorul Lecter, cu mult timp în urmă, a întrebat- 
o pe senatoarea Martin dacă și-a alăptat fiica. In calmul nefiresc 
pe care-l simţea se petrecu o transformare stranie și, pentru o 
clipă, ferestrele minţii ei se aliniară și astfel putu să vadă mult 
dincolo de experienţa proprie. 

— Hannibal Lecter, mama ta te-a hrănit la sân? 

— Da. 

— Ai simţit vreodată că trebuie să-i lași acel sân lui Mischa? Ai 
simţit vreodată că trebuie să renunți în favoarea ei? 

O clipă, cât o bătaie de inimă. 

— Nu-mi amintesc, Clarice. Dacă am renunțat, am făcut-o 
bucuros. 


372 


Clarice Starling își strecură palma făcută căuș în decolteul 
adânc al rochiei și-și dezveli sânul; sfârcul i se întări imediat. 

— La acesta nu trebuie să renunţi. 

Fără să-și desprindă ochii de ai lui, își muie degetul cu care, 
cândva, apăsa pe trăgaci, în vinul cald din gură; o picătură 
groasă, dulce rămase agățată de sfârcul ei, ca o piatră 
prețioasă, tremurând în ritmul respirației. 

El se ridică repede, veni lângă ea, îngenunche lângă fotoliu și 
aplecă spre trupul ei de frișcă și coral, luminat de flăcări, capul 
său întunecat, cu păr lucios. 


e Capitolul 102 


Buenos Aires, Argentina, trei ani mai târziu. 

Barney și Lillian Hersh se plimbă prin apropierea Obeliscului, 
pe Avenida 9 de Julio la începutul serii. Domnișoara Hersh este 
lector la Universitatea Londra, aflată în concediul de un an. Ea și 
Barney s-au cunoscut la muzeul de antropologie din Mexico City. 
S-au plăcut reciproc; călătoreau împreună de două săptămâni, 
încercând să se cunoască treptat, și se distrau din ce în ce mai 
bine. Nu dădeau semne să se plictisească unul de altul. 

Sosiseră în Buenos Aires prea târziu ca să meargă la Museo 
Nacional, unde se afla expus un Vermeer. Misiunea lui Barney 
de a vedea fiecare Vermeer din lume o amuza pe Lillian Hersh și 
nu stătea în calea distracţiei. Văzuse deja un sfert din tablouri, 
dar mai rămăseseră încă multe. 

Căutau o cafenea plăcută unde să poată mânca în aer liber. 

O mare de limuzine se adunase la Teatro Colon, 
spectaculoasa clădire a operei din Buenos Aires. Se opriră să-i 
privească pe iubitorii de operă. 

Se juca Tamerlan cu o distribuţie excelentă; în plus, mulțimea 
din seara unei premiere la Buenos Aires e ceva ce merită văzut. 
— Barney, ai chef de operă? Cred că ţi-ar plăcea. Plătesc eu. 

— Dacă mă introduci în teatru, plătesc eu. Crezi că ne vor lăsa 
să intrăm? 

În clipa aceea, un Mercedes Maybach, bleumarin cu argintiu, 
viră fără zgomot pe lângă ei. Un portar se repezi să deschidă 
portiera. 


Un bărbat, suplu și elegant în ţinută de seară, ieși din mașină 
și întinse mâna unei femei. Apariţia ei stârni un murmur de 
admiraţie în mulţimea de la intrare. Părul ei avea forma 
elegantă a unui coif de platină; purta o rochie corai încreţită pe 
trup, cu un strat de tul pe deasupra. La gât sclipeau smaralde. 
Barney o văzu doar în trecere, printre capetele din mulţime, 
după care cei doi fură absorbiți înăuntru. 

Barney îl văzu mai bine pe bărbat. Avea părul lucios ca blana 
de lutru, iar nasul lui era coroiat și impunător, ca al lui Peron. 
Tinuta corpului îl făcea să pară mai înalt decât era. 

— Barney? Barney, spunea Lillian lângă el, când îţi revii în 
simţiri, dacă ai să-ţi revii, spune-mi, ţi-ar plăcea să mergem la 
operă? Dacă au să ne lase să intrăm /n mufti. Așa, am spus-o, 
chiar dacă nu se potrivește întrutotul - întotdeauna mi-am dorit 
să spun că sunt in mufti. 

Văzând că Barney nu o întreabă ce înseamnă mufti, îl măsură 
de sus în jos. El punea întotdeauna întrebări despre orice. 

— Da, zise Barney absent. Plătesc eu. 

Barney avea bani din belșug. Era atent cu banii, dar nu 
zgârcit. Totuși, singurele bilete care se mai găseau erau la 
galerie, printre studenți. 

Anticipând înălțimea la care se află locurile lor, închirie un 
binoclu de teren din hol. 

Clădirea enormă era un amestec de stiluri: Renascentist 
italian, grecesc și francez, bogat ornamentată cu bronz, aramă 
și pluș. Giuvaierurile sclipeau în mulțime ca blițurile la un meci 
de fotbal. 

Lillian îi explică intriga înainte de începerea uverturii, 
vorbindu-i încet la ureche. 

Chiar înainte să se stingă luminile din sală, parcurgând cu 
privirea toată sala de pe locul lui ieftin, Barney îi descoperi - pe 
doamna platinată și însoţitorul ei. Tocmai intrau printre 
draperiile aurii ale lojei lor ornamentate de lângă scenă. 
Smaraldele de la gâtul ei străluciră în luminile puternice când se 
așeză. 

Barney îi zărise doar profilul când ea intrase în clădirea 
operei. Acum îi vedea tot profilul, din stânga. 

Studenții din jurul lui, cu toţii veterani ai locurilor de la 
înălțime, aduseseră tot felul de instrumente care să-i ajute să 
vadă mai bine. Unul avea un telescop puternic, atât de lung 


374 


încât deranja coafura persoanei din faţa lui. Barney făcu schimb 
cu el, binoclu contra telescop, ca să se uite la loja îndepărtată, îi 
veni foarte greu să găsească din nou loja în câmpul strâmt al 
telescopului, dar când reuși, cei doi păreau uimitor de aproape. 

Pe obrazul femeii se vedea o aluniță, în poziţia pe care 
francezii o numesc „Courage”. Ochii ei se plimbară prin sală, 
peste zona unde se afla el, trecură mai departe. Părea 
însufleţită și cu un control expert asupra buzelor ei de coral. Se 
înclină spre însoţitorul ei și-i spuse ceva; râseră împreună. li 
acoperi mâna cu mâna ei, cuprinzându-i degetul mare. 

— Starling, spuse Barney printre dinţi. 

— Poftim? șopti Lillian. 

Lui Barney îi veni foarte greu să urmărească primul act. 
Imediat ce luminile se aprinseră în pauză, ridică din nou binocilul 
spre lojă. Gentilomul luă o cupă cu șampanie de pe tava 
chelnerului și-l oferi doamnei, apoi mai luă unul pentru sine. 
Barney focaliză imaginea pe profilul lui, pe forma urechilor. 

Parcurse brațele femeii pe toată lungimea lor. Erau dezgolite, 
fără semne și cu musculatura tonică, după cum îi spunea 
privirea lui experimentată. 

În timp ce Barney privea, capul gentilomului se întoarse ca 
pentru a surprinde un sunet depărtat, se întoarse în direcţia lui 
Barney, și duse la ochi binoclul de operă. Barney ar fi putut să 
jure că l-a îndreptat spre el. Ridică programul în dreptul feţei și 
se ghemui în scaun, încercând să pară de statură medie. 

— Lillian, te rog să-mi faci un mare serviciu. 

— Hm, făcu ea. Dacă seamănă cu altele câteva de până 
acum, mai bine aud înainte să promit. 

— Plecăm când se sting luminile. Vino cu mine la Rio în seara 
asta. Fără să pui întrebări. 

Tabloul de Vermeer din Buenos Aires a fost singurul pe care 
Barney nu l-a văzut niciodată. 


e Capitolul 103 


Vreţi să urmărim perechea frumoasă de la operă? De acord, 
dar aveţi grijă... 


375 


Buenos Aires e un oraș posedat de tango, iar noaptea aici are 
un puls al ei. Mercedes-ul, cu geamurile coborâte ca să se audă 
înăuntru muzica de la cluburile unde se dansează, trece aproape 
fără zgomot prin cartierul Recoleta spre Avenida Alvear și 
dispare în curtea unei clădiri desăvârșite din apropierea 
Ambasadei Franceze. 

Aerul e blând; pe terasa de la ultimul etaj e pregătită o cină 
târzie, dar servitorii nu se văd. 

Servitorii din această casă au moralul ridicat, dar și o 
disciplină de fier. Le este interzis să intre la ultimul etaj al 
conacului înainte de amiază. Sau după servirea primului fel la 
cină. 

Doctorul Lecter și Clarice Starling vorbesc la cină deseori în 
alte limbi decât engleza maternă a lui Starling. Ea dispunea de 
cunoștințele de franceză și spaniolă dobândite în liceu pe care 
să le îmbogăţească, și a descoperit că are ureche bună. Vorbesc 
în italiană de foarte multe ori la masă; nuanțele vizuale ale 
limbii acesteia îi oferă lui Starling o libertate ciudată. 

Uneori, perechea noastră dansează la cină. Uneori nu-și 
termină masa. 

Relaţia lor are mult de-a face cu penetrarea lui Clarice 
Starling, pe care ea o primește cu bucurie, o încurajează cu 
aviditate. Are mult de-a face cu învăluirea lui Hannibal Lecter, 
cu mult dincolo de hotarele experienţei lui. E cu putinţă ca 
Clarice Starling să-l sperie. Sexualitatea e o structură splendidă 
pe care ei o îmbogăţesc zi de zi. 

Palatul memoriei lui Clarice Starling e în plină construcţie. A 
preluat câteva camere din palatul memoriei doctorului Lecter - 
a găsit-o acolo de mai multe ori; dar palatul ei crește 
independent. E plin de lucruri noi. Acolo îl poate vizita pe tatăl 
ei. Hannah paște și ea acolo. Și Jack Crawford e acolo, când vrea 
să-l vadă aplecat la birou. (La o lună după ce Crawford s-a întors 
acasă din spital, durerile de piept s-au întors într-o noapte. In loc 
să cheme ambulanta și să treacă din nou prin tot calvarul, a 
preferat să se rostogolească pe partea de pat a fostei lui soţii, 
să-și găsească acolo alinarea.) 

Starling a aflat despre moartea lui Crawford în timpul uneia 
din incursiunile regulate ale doctorului Lecter pe site-ul public al 
FBI în scopul de a-și admira imaginea printre cei mai căutaţi 


376 


zece infractori. Fotografia folosită de FBI rămâne confortabil cu 
două chipuri în urmă. 

După ce Starling a citit necrologul lui Crawford, s-a plimbat 
singură aproape toată ziua, iar seara s-a bucurat să se întoarcă 
acasă. 

Cu un an în urmă a dat unul din smaraldele ei la un bijutier 
pentru a fi montat într-un inel. Pe interior e gravat AM-CS. 
Ardelia Mapp l-a primit într-un ambalaj imposibil de urmărit, 
împreună cu un bilet. Dragă Ardelia, sunt teafără și mai mult 
decât atât. Nu mă căuta. Te iubesc. Imi pare rău că te-am 
speriat. Arde biletul. Starling. 

Mapp a luat inelul și s-a dus pe malul râului Shenandoah, 
unde îi plăcea lui Starling să alerge. A mers mult timp cu el în 
mână, furioasă, cu ochii roșii, gata să arunce inelul în apă, 
închipuindu-și cum va străluci în aer și apoi va cădea în apă cu 
un plici. În cele din urmă l-a pus pe deget și a băgat mâna 
făcută pumn în buzunar. Mapp nu prea are obiceiul să plângă. 
Așa că s-a plimbat îndelung, până s-a liniștit. Era întuneric când 
s-a întors la mașină. 

E greu de știut ce-și amintește Starling din vechea ei viaţă, ce 
a ales să păstreze. Drogurile care au susţinut-o în primele zile 
nu mai au niciun rol în viaţa lor de acum. Nici conversațiile cu o 
singură sursă de lumină în cameră. 

Din când în când, doctorul Lecter scapă intenţionat o ceașcă 
pe jos, ca să se facă țăndări. E mulţumit când vede că cioburile 
nu se adună singure să facă iar o ceașcă întreagă. De multe 
luni, Mischa nu i-a mai apărut în vis. 

Poate că într-o zi ceașca se va reîntregi din cioburi. Sau poate 
că, tot într-o zi, Starling va auzi coarda unei arbalete și se va 
deștepta, o deșteptare nedorită, dacă într-adevăr doarme. 

Acum ne vom retrage, câtă vreme ei dansează pe terasă - 
Barney înțeleptul a plecat deja din oraș, iar noi trebuie să-i 
urmăm exemplul. Oricare din ei ne-ar descoperi, ar fi fatal. 

Nu putem decât să învăţăm tot mai mult și să trăim. 


Sfârșit 


377 


virtual-project.eu 


Sy 


Vi-l amintiţi pe Hannibal Lecter: gentleman, geniu, canibal. 
Au trecut şapte ani de când dr. Lecter a evadat și de atunci s-a 
bucurat de libertate, savurând aromele și esenţele acestei 
lumi. Însă universul lui Lecter devine nesigur atunci când 
intrușii îi descoperă noua identitate şi dau la o parte vălul de 
mister care îl înconjoară. Pentru un multimilionar pe care 
Hannibal l-a desfigurat, pentru un poliţist italian corupt şi 
pentru agenta FBI Clarice Starling, cea care, după confruntarea 
cu Hannibal, nu a mai putut să priveasca lumea cu aceiași ochi, 
vânătoarea finală a început. Toţi, separat, doresc să-l găsească 
pe dr. Lecter. Și dorinţa tuturor va fi îndeplinită. Însă numai 
unul dintre ei va trăi suficient de mult pentru a se bucura de 
victorie...