James Patterson — [Alex Cross] 07 Violetele sunt albastre

Această carte este dedicată prietenului meu Kyle Craig, care 
nu lucrează pentru FBI, dar care mi-a oferit, cred, un nume 
potrivit. Ar trebui să amintesc câțiva alţi protectori ai artelor: Jim 
Heekin, Mary Jordan, Fern Galperin, Maria Pugatch, Irene 
Markocki, Barbara Groszewski, Tony Peyser și scumpa mea 
Suzie. 


Prolog 


FĂRĂ NICIUN AVERTISMENT 


Nici un lucru nu începe vreodată de acolo de unde credem 
noi. Aşa că, desigur, nici această poveste nu începe cu uciderea 
nebunească şi laşă a lui Betsey Cavalierre, o bună prietenă şi 
agent FBI. Am crezut doar că începea aşa. Greşeala mea, şi una 
într-adevăr mare şi dureroasă. 

Am ajuns la locuinţa lui Betsey din Woodbridge, Virginia, la 
miezul nopţii. Nu mai fusesem acolo, dar nu a fost nici o 
problemă să o găsesc. FBl-ul şi Serviciul de Urgenţă erau deja 
acolo. Peste tot scăpărau lumini galbene şi roşii, părând să 
picteze gazonul şi veranda din faţa casei cu dâre de lumină 
strălucitoare şi periculoase. 

Am respirat adânc şi am intrat. Eram descumpănit. Pământul 
se învârtea cu mine. Am recunoscut un agent FBI - o tânără 
blondă şi înaltă, pe nume Sandy Hammonds. Mi-am dat seama 
că Sandy plânsese. Era o prietenă de-a lui Betsey. 

Pe o masă din hol am văzut revolverul de serviciu al lui 
Betsey. Lângă el era un memorandum printat în legătură cu 
următoarea pregătire de tir la ferma FBl-ului. Ironia era 
frapantă. 

M-am silit să merg de-a lungul unui culoar ce se întindea din 
living până în partea din spate a casei. Casa părea să aibă în jur 
de o sută de ani vechime şi era ticsită cu lucruri rurale, cum îi 
plăcea ei. Dormitorul principal se afla la capătul culoarului. 

Am ştiut într-o clipă că omorul se petrecuse acolo. Tehnicienii 
FBl-ului şi poliţia locală roiau prin uşa deschisă ca nişte viespi 
furioase lângă un stup ameninţat. Casa era misterios, lugubru 
de tăcută. Era cât se poate de rău, mai rău ca orice altceva. 
Absolut orice altceva. 

Încă o parteneră de-a mea fusese ucisă. 

A doua ucisă brutal în doi ani. 

lar Betsey fusese mult mai mult decât o simplă parteneră. 

Cum se putuse întâmpla asta? Ce însemna? 

Văzând corpul mic al lui Betsey zăcând pe parchet, am 


îngheţat. Dintr-un reflex pe care nu-l puteam controla, am dus 
mâna la faţă. 

Ucigaşul îi smulsese pijamaua de pe ea. Nu era de văzut 
nicăieri prin cameră. Partea inferioară a corpului era acoperită 
de sânge. Ucigaşul folosise un cuţit. O pedepsise pe Betsey cu 
el. Imi doream cu disperare să o acopăr, dar ştiam că nu o pot 
face. 

Ochii căprui ai lui Betsey se holbau la mine, dar ea nu mai 
putea vedea nimic. Imi aminteam cum e să săruţi acei ochi şi 
faţa ei scumpă. Imi aminteam râsul lui Betsey, înalt şi melodios. 
Am stat mult timp acolo, plângând-o pe Betsey, cuprins de un 
dor incomensurabil. Voiam să privesc în altă parte, dar nu am 
făcut-o. Pur şi simplu nu puteam să o părăsesc aşa. 

Stând acolo, în dormitor, şi încercând să gândesc ceva 
coerent în legătură cu uciderea lui Betsey, telefonul celular din 
haină a început să sune. Am sărit în sus. L-am înhăţat, dar apoi 
am ezitat Nu voiam să răspund. 

— Alex Cross, am spus în cele din urmă în aparat. 

Am auzit o voce filtrată electronic, care a tăiat prin mine ca 
un cuţit. Fără să vreau, m-au trecut fiori. 

— Ştiu cine e la telefon şi ştiu şi unde eşti. La draga, scumpa, 
măcelărită Betsey. Nu te simţi puţin ca o păpuşă atârnând de o 
sfoară, domnule Detectiv? întrebă Creierul. Pentru că asta eşti. 
De fapt, tu eşti păpuşa mea favorită. 

— De ce ai omorât-o? l-am întrebat pe monstru. Nu era 
necesar. 

Râse cu un sunet atât de metalic că mi s-a ridicat părul pe 
ceafa. 

— Ar trebui să poţi să-ţi dai seama, nu? Eşti faimosul Detectiv 
Alex Cross. Ai în palmares toate cazurile alea mari, importante. 
l-ai prins pe Gary Soneji şi pe Casanova. Ai rezolvat cazul lui 
Jack şi Jill. Dumnezeule, eşti impresionant. 

Am spus încet: 

— De ce nu vii după mine acum? Ce-ar fi să vii în seara asta? 
Aşa cum spui, ştii unde sunt. 

Creierul a râs din nou, aproape fără sunet. 

— Ce-ar fi ca în seara asta să-i ucid pe bunica ta şi pe cei trei 
copii ai tăi? Ştiu și unde sunt ei. Ţi-ai lăsat partenerul cu ei, nu? 
Crezi că mă poate opri? John Sampson nu are nici o şansă 
împotriva mea. 


Am închis şi am ieşit în goană din casa din Woodbridge. L-am 
sunat pe Sampson, în Washington, şi a răspuns la al doilea apel. 

— Totul e în regulă acolo? am şuierat. 

— Totul e în regulă, Alex. Nu e nici o problemă. Cu toate 
astea, vocea ta nu sună prea bine. Ce-i? Ce s-a întâmplat? 

— A zis că vine să vă omoare, pe tine, pe Nana şi pe copii, i- 
am spus lui John. Creierul. 

— Nu se poate, dragule. Nu trece nimeni de mine. Sper ca 
dracu' de tare să încerce. 

— Ai grijă, John. Chiar acum mă întorc la Washington. Te rog, 
ai grijă. E nebun. Nu doara omorât-o pe Betsey, a şi pângărit-o. 

Am închis telefonul şi am alergat cât am putut de repede 
către vechiul meu Porsche. Telefonul a început iar să sune 
înainte să ajung la maşină. 

— Cross, am răspuns din alergare, încercând să-mi stabilizez 
telefonul între bărbie şi ureche. 

Era tot el; râdea ca un maniac. 

— Relaxează-te, doctor Cross. Îţi aud respiraţia greoaie. Nu o 
să le fac nici un rău în seara asta. Mă jucam puţin cu mintea ta. 
Mă distram pe socoteala ta. Alergi, nu-i aşa? Continuă să alergi, 
doctore Cross. Dar nu vei fi suficient de rapid. Nu poţi scăpa de 
mine. Pe tine te vreau, tu urmezi, doctore Cross. 


Partea întâi 
CRIMELE DIN CALIFORNIA 


2 

Împreună cu logodnicul ei, sergentul Davis O'Hara, 
locotenentul în armata americană Martha Wiatt alerga cât putea 
de repede în timp ce ceața de seară începea să se 
rostogolească asemeni unui nor sulfuros peste parcul Golden 
Gate din San Francisco. Cei doi arătau atrăgători, chiar frumoşi, 
în lumina difuză a crepusculului. 

Martha auzi primul mârâit înăbuşit şi se gândi că trebuia să fie 
un câine liber în minunata secţiune a parcului ce se întindea de 
la Haight-Ashbury până la ocean. Se auzea de suficient de 
departe, din spate, ca să nu fie îngrijorător. 

— Dulăul cel Mare! glumi ea cu Davis urcând în fugă un deal 
abrupt ce oferea o privelişte unică a uimitorului pod suspendat 
ce leagă San Francisco de Marin County. „Dulăul cel Mare” era o 
denumire hazlie pe care o foloseau pentru orice depăşea 
mărimea normală - de la avioane cu reacţie la organe sexuale şi 
la canine foarte mari. 

În curând, ceața deasă avea să acopere complet podul şi 
golful, dar pentru moment priveliştea era minunată, incom- 
parabilă, una dintre cele mai îndrăgite din San Francisco. 

— Îmi place să alerg, îmi place podul frumos, apusul de soare 
- toată mingea asta de ceară, spuse Martha într-o cadență 
regulată, relaxată. Dar ajunge cu poezia proastă. E timpul să te 
bat la fundul tău bine conturat şi atletic, O'Hara. 

— Îmi sună a şovinism feminin de doi bani, ricană el, dar 
rânjea, arătând unii dintre cei mai albi dinţi pe care îi văzuse 
Martha. 

Martha grăbi puţin pasul. Fusese campioană la cros la 
Universitatea Pepperdine şi era încă într-o formă excelentă. 

— Şi ceea ce spui tu îmi sună ca începutul discursului unui 
ratat grațios, spuse ea. 

— Mai vorbim despre asta, vrei? Cine pierde face cinste la 
Abbey. 

— Simt deja gustul unui Dos Equis. Mmm, bun! 

Brusc, dialogul glumeţ al celor doi alergători fu întrerupt de 


un mârâit mult mai sonor. Şi mult mai apropiat. 

Nu părea posibil ca un câine să fi parcurs o distanţă aşa de 
mare atât de repede. Poate erau doi Dulăi Mari liberi în zonă. 

— Nu cumva sunt feline în parc? întrebă Davis. Vreau să spun, 
o varietate de felină în genul unui leu de munte? 

— Nu. Sigur că nu. Fii serios, prietene. Suntem în San Fran- 
cisco, nu în mijlocul Montanei. Martha scutură din cap. Din părul 
ei roşcat tăiat scurt săriră picături de sudoare. Apoi i se păru că 
aude paşi. Un alergător cu un câine mare? 

— Să ieşim din pădurea asta, bine? întrebă Davis. 

— Te-am auzit. N-aş putea spune că mă opun. Ultimul care 
ajunge în parcare e mâncat de câine. 

— Nu e amuzant, locotenent Martha. Ce glumă proastă! 
Chestia asta devine cam ciudată. 

— Nu ştiu nimic despre feline mari prin părţile astea, dar cred 
că am văzut o pisicuţă speriată. 

Un alt mârâit puternic - şi foarte aproape, chiar în spatele 
celor doi. Şi câştiga repede teren. 

— Hai! Să mergem! Mişcă-te, spuse Martha Wiatt. Îi era frică 
acum şi alerga cât putea de iute, ceea ce însemna foarte iute. 

Un alt mârâit sinistru străbătu ceața ce se lăsa. 


3 

Cu siguranţă, locotenentul Martha Wiatt îşi găsise ritmul. 

Distanţa dintre ea şi Davis creştea Ea practica triatlonul de 
plăcere. El lucra la un birou, deşi, Dumnezeule, arăta incontes- 
tabil bine pentru un contabil. 

— Hai, hai, ţine pasul cu mine, Davis, nu rămâne în urmă! 
strigă ea peste umăr. 

Logodnicul ei din ultimul an nu răspunse. Ei bine, asta punea 
punct oricărei dezbateri viitoare despre cine era în formă mai 
bună, cine era adevăratul atlet. Desigur, Martha ştiuse asta tot 
timpul. 

Sunetele următorului mârâit ca şi paşii grei ce striveau 
frunzele erau şi mai aproape. O ajungeau din urmă. 

Dar ce o ajungea din urmă? 

— Martha! E ceva în spatele meu. O, Doamne! Fugi! Fugi, 
Martha! strigă Davis. Pleacă dracului de aici! 

Martha îşi împinse capul înainte îndreptându-se parcă spre o 
linie de sosire invizibilă. Braţele şi picioarele ei se mişcau ca 
nişte pistoane eficiente. Îşi propulsă toată greutatea înainte, aşa 
cum fac toţi bunii atleti. 

Auzi alte ţipete în spatele ei. Se uită înapoi - dar nu-l mai văzu 
pe Davis. Ţipetele erau aşa de înspăimântătoare că aproape se 
opri din alergat. Dar Davis fusese atacat de ceva de o violenţă 
ieşită din comun. Martha gândi că trebuie să cheme ajutoare. 
Poliţia. Cineva. 

Ţipetele prietenului ei îi răsunau în urechi şi alerga total 
derutată, fără să ştie încotro se îndreaptă. Se împiedică de o 
piatră ascuţită şi se rostogoli în josul unui deal abrupt. Se izbi de 
partea inferioară a unui copăcel, dar cel puţin o opri din cădere. 

Într-o clipă reuşi să se ridice în picioare. lisuse, era destul de 
sigură că îşi rupsese mâna dreaptă. [inând-o cu stânga, 
continuă să fugă împleticit. 

Ajunse la unul dintre drumurile auxiliare pavate care 
străbăteau parcul. ipetele lui Davis încetaseră. Ce se 
întâmplase cu el? Trebuia să găsească ajutoare. 

Martha văzu nişte faruri apropiindu-se şi se repezi în mijlocul 
drumului. Se proţăpi de-a curmezişul liniei duble din centru, 
simțindu-se ca o nebună. Pentru numele lui Dumnezeu, era vorba 
de San Francisco. 

— Vă rog, vă rog, opriţi! Hei! Hei! Hei! Făcea semne cu mâna 


sănătoasă şi ţipa cât o ţineau puterile. Opriţi! Am nevoie de 
ajutor! 

Dubiţa albă continuă să ruleze în viteză către ea, dar apoi, 
slavă Domnului, derapă şi se opri. Doi bărbaţi săriră din maşină 
şi alergară către ea. O vor ajuta. Pe capota dubiţei era vopsită o 
cruce roşie. 

— Ajutaţi-mă, vă rog, spuse Martha. Prietenul meu e rănit. 

Din rele, lucrurile luară o întorsătură îngrozitoare. Un bărbat o 
lovi cu pumnul strâns. Înainte să-şi dea seama ce se petrece, 
Martha se izbi cu putere de pământ. Lovi pavajul cu bărbia, care 
ricoşă ca o minge udă. Lovitura o lăsă aproape inconştientă. 

Privi în sus, încercând să se concentreze, apoi îşi dori să nu fi 
făcut gestul. De sus o priveau intens ochi roşii, strălucitori. O 
gură era larg deschisă. Dovă guri oribile. Nu mai văzuse în viaţa 
ei asemenea dinţi; Aduceau cu nişte cuțite ascuţite. Incisivii 
erau enormi. 

Simti muşcătura dinţilor în obraji, apoi în gât. Cum era posibil? 
Dinţii o sfâşiară, iar Martha ţipă până i se uscă gâtul. Se 
rostogoli şi se răsuci şi îi lovi pe agresori, dar fără nici un efect. 
Erau inimaginabil de puternici. Amândoi mârâiau. 

— Extaz, şopti unul dintre ei în urechea Marthei. Nu-i aşa că e 
frumos? Eşti atât de norocoasă. Ai fost aleasă dintre toţi oamenii 
frumoşi din San Francisco. Tu şi Davis. 


4 

În Washington era o dimineaţă perfectă, cu cer albastru - ei 
bine, aproape perfectă. Vorbeam cu Creierul pe telefonul 
celular. 

— Bună, Alex. Ţi-am lipsit? Tu mi-ai lipsit mie, partenere. În fiecare 
dimineaţă, de aproape o săptămână, ticălosul mă suna, vorbind 
ameninţător şi obscen. Uneori doar mă înjura preţ de câteva 
minute; în dimineaţa asta suna destul de civilizat. 

— Cum e ziua ta? Ai vreun plan măreț? mă întrebă. 

De fapt, da - plănuiam să-l prind. Eram într-o dubiţă a FBl-ului 
care se afla deja în acţiune. Urmăream convorbirea şi ne 
aşteptam ca destul de curând să ştim exact unde se află. Prin 
intermediul FBl-ului, fusese emis un ordin judecătoresc, iar 
compania de telefoane era implicată în interceptarea apelului. 
Eram în partea din spate a dubiţei ce se deplasa în viteză, 
împreună cu trei agenţi federali şi partenerul meu, John 
Sampson. De îndată ce sunase părăsisem casa de pe Strada 5; 
ne deplasam pe autostrada l-395 Nord. Sarcina mea era să-l ţin 
de vorbă până când avea să fie localizat. 

— Vorbeşte-mi despre Betsey Cavalierre. De ce-ai ales-o pe 
ea în locul meu? l-am întrebat. 

— O, ea e mult, mult mai drăguță, spuse Creierul. Mult mai 
bună la pat. 

Unul dintre agenţii de la divizia tehnică vorbea în fundal. 
Încercam să ascult ambele conversații. Agentul spuse: 

— Trăieşte la înălţimea numelui pe care şi-l dă. Avem semnal 
şi ar trebui să localizăm imediat apelul ăsta. Dintr-un motiv sau 
altul, asta nu se întâmplă. 

— De ce dracu' nu? întrebă Sampson şi se dădu mai aproape 
de agenţi. 

— Nu ştiu exact. Prindem diverse locaţii, dar se schimbă 
întruna. Poate că vorbeşte la un telefon celular, dintr-o maşină. 
Telefoanele celulare sunt mai greu de localizat. 

Puteam vedea că coboram pe ieşirea de pe Strada D. Apoi am 
intrat în tunelul de pe Strada 3. Unde era? 

— E totul în regulă, Alex? Îmi pari cam neatent, spuse Creierul. 

— Nu, sunt chiar aici, cu tine, partenere. Savurez mica 
noastră discuţie de la micul dejun. 


— Nu ştiu de ce e aşa de al dracului de greu, se plânse 


tehnicianul de la FBI. 

Pentru că e Creierul, aş fi vrut să-i spun. 

Pe dreapta se vedea Centrul Convenţiei din Washington. 
Dubiţa îşi croia drum în mare viteză, mergând cu aproape o sută 
de kilometri la oră pe străzile oraşului. 

Am trecut de Renaissance Hotel. De unde naiba suna 
Creierul? 

— Cred că l-am localizat. Suntem chiar aproape, spuse unul 
dintre agenţii tineri cu un glas emoţionat. 

Dubiţa FBl-ului se opri şi, brusc, înăuntru se instală haosul. 
Sampson şi cu mine ne-am scos armele. Pusesem mâna pe el. 
Nu-mi venea să cred că pusesem mâna pe el. 

Apoi toţi cei dinăuntru începură să urle şi să înjure. M-am uitat 
afară şi am văzut de ce. Am dat din cap, dezgustat. 

— Dumnezeule Mare, îţi vine să crezi ce tâmpenie! ţipă 
Sampson, lovind peretele camionetei cu pumnul. 

Eram pe Bulevardul Pennsylvania la numărul 935, clădirea J. 
Edgar Hoover - sediul FBl-ului. 

— Acum ce se mai întâmplă? l-am întrebat pe agentul care 
conducea operaţiunea. Unde dracu' e? 

_ —La dracu’, semnalul se plimbă din nou. lese din Washington. 
In regulă, acum s-a întors în oraş. Dumnezeule, semnalul a 
părăsit statul. 

— La revedere, Alex. Pentru moment, cel puțin. Cum fti 
spuneam, tu urmezi, zise Creierul şi închise telefonul. 


5 

Restul zilei a trecut greu: o zi lungă şi depresivă. Mai mult 
decât de orice altceva, aveam nevoie ca Creierul să mă lase 
puţin în pace. 

Nu ştiu exact de unde, sau când, sau cum am avut energia, 
dar în seara aceea am avut o întâlnire. Cu o avocată de la biroul 
procurorului districtual de aici, din Washington. Elizabeth Moore 
era pervers amuzantă şi plăcut nepoliticoasă. Era o femeie 
solidă, cu un zâmbet cu adevărat mare, care mă făcea pe mine 
să zâmbesc. Luam cina la Marcel's, în Foggy Bottom, un loc bun 
pentru asemenea întâlniri. Mâncarea e franţuzească, cu un ceva 
olandez. Noaptea nu ar fi putut să decurgă mai bine de atât. Eu 
aşa gândeam şi eram sigur că Elizabeth ar fi de acord.. 

După ce chelnerul luă comanda pentru cafele şi desert şi 
plecă, Elizabeth îşi puse uşor mâna peste a mea. Masa noastră 
era luminată doar de o simplă luminare decorativă, înfiptă într- 
un suport de cristal. 

— În regulă, Alex. Am trecut prin toate fazele preliminare. Mi- 
au plăcut preliminariile, spuse ea. Acum, care e şmecheria? 
Trebuie să fie o şmecherie. Trebuie. Toţi bărbaţii buni sunt 
angajaţi. Ştiu asta din experienţă. Aşa că de ce mai joci jocul 
ăsta de-a întâlnirile? 

Înţelegeam exact ce voia să spună Elizabeth, dar m-am 
prefăcut oarecum încurcat. 

— Şmecherie? am ridicat din umeri, dar în cele din urmă am 
zâmbit. 

Râse tare. 

— Câţi ani ai? Treizeci şi nouă, patruzeci? 

— Patruzeci şi doi, dar mulţumesc, am spus eu. 

— Ai trecut orice test prin care am putut să te trec... 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi să alegi un loc minunat pentru cină. Romantic şi 
nu foarte. Cum ar fi să ajungi exact la timp ca să mă iei de 
acasă. Cum ar fi să asculti câte ceva din cele ce mă interesează. 
Cum ar fi să fii foarte arătos - nu că asta ar conta pentru mine. 
Cum de nu! 

— Îmi plac şi copiii şi nu m-ar deranja să mai am câţiva, am 
adăugat. Am citit toate romanele lui Toni Morrison. Sunt un 
instalator destul de bun. La nevoie, pot găti. 


— Şmecheria? întrebă ea din nou. Să uităm chestia asta. 

Chelnerul nostru se întoarse cu cafelele şi desertul şi, chiar în 
timp ce îi turna lui Elizabeth o ceaşcă aburindă, mi-a sunat 
pagerul. 

O, Doamne! 

Sunt pierdut! 

Am privit-o peste masă şi am cilipit - sunt sigur că am fost 
primul care a clipit. 

— Te superi dacă răspund? E important. Recunosc numărul - 
e de la FBl-ul din Quantico. Nu durează mult. Mă întorc imediat. 

M-am dus în zona toaletelor şi am folosit telefonul celular. L- 
am sunat pe Kyle Craig în California. Kyle îmi fusese prieten bun 
timp de mulţi ani, dar, încă de când devenisem omul de legătură 
între Birou şi poliţia din Districtul Columbia, văzusem prea bine 
de ce era în stare. Mă târa prin cele mai neplăcute cazuri de 
crimă de pe lista de cazuri a FBl-ului. Mă săturasem să răspund 
la apelurile lui. Ce se mai întâmplase şi de data asta? 

Kyle ştia cine îl sună. Nu s-a deranjat nici măcar să spună 
bună ziua. 

— Alex, îţi aminteşti de un caz la care am lucrat amândoi 
acum un an şi două luni? O fată fugită de acasă a fost găsită 
spânzurată de o lampă din camera ei de hotel. Patricia 
Cameron? În San Francisco au avut loc două crime 
asemănătoare. Noaptea trecută, în parcul Golden Gate. Scena 
crimei e foarte urâtă - cea mai urâtă despre care am auzit de la 
o vreme încoace. 

— Kyle, iau cina cu o femeie foarte atrăgătoare, drăguță şi 
interesantă. Vorbim mâine. Te sun eu pe tine. În seara asta sunt 
liber. 

Kyle râse. Uneori îl amuzam. 

— Nana m-a informat deja. Partenera ta e avocată, nu? la 
ascultă gluma asta. Diavolul se întâlneşte cu avocatul său. Îi 
spune că îl poate transforma în partenerul lui principal, dar 
acesta trebuie să-i dea sufletul lui şi; al tuturor membrilor familiei 
sale. Avocatul se holbează la Diavol şi întreabă: „Şi care e 
şmecheria?” După ce şi-a spus gluma, Kyle a continuat să-mi 
povestească mult mai mult decât voiam să aflu despre 
similitudinile care făceau legătura dintre crimele oribile din San 
Francisco şi cea din Washington. Mi-o aminteam pe victimă, 


Patricia Cameron. Îi vedeam şi acum chipul. Am izgonit vedenia. 

Când a terminat, şi Kyle e un om meticulos, deşi cam 
plicticos, m-am întors la Elizabeth. 

Zâmbi viclean şi clătină din cap. 

— Cred că m-am prins care e şmecheria, spuse ea. 

M-am străduit să râd, dar aveam deja un nod în gât. 

— Sincer să fiu, nu e chiar aşa de rău cum pare. 

E mult mai rău, Elizabeth. 


6 

Dimineaţa, în drum spre aeroport, i-am dus pe copii la şcoală. 
Jannie are opt ani; Damon tocmai a împlinit zece. Sunt nişte 
copii buni, dar tot copii rămân. Le dai un mic avantaj, apoi iau o 
grămadă şi încă un pic. Cineva, nu-mi amintesc cine, a spus: 
„Copiii americani suferă de prea multă mamă şi de prea puţin 
tată”. La copiii mei a fost exact invers. 

— Aş putea să mă obişnuiesc cu asta, spuse Jannie în timp ce 
parcam în faţa şcolii Sojoumer Truth. Pe CD-player cânta încet 
Helen Folasade Adu-Sade. Foarte plăcut. 

— Nu te obişnui cu asta. De acasă la şcoală ai de mers cinci 
străzi pe jos. Când eram un băieţel, în Carolina de Nord, 
mergeam cinci mile pe jos spre şcoală, printre lanuri de tutun. 

— Mmda, pufni Damon. Ai uitat că mergeai descult. Pe-asta n- 
ai spus-o. 

— Ba da. Mulţumesc că mi-ai amintit. Mergeam pe jos spre 
şcoală desculţ prin lanurile alea dezgustătoare de tutun. 

Copiii au râs, şi am râs şi eu. De obicei e plăcut în preajma lor, 
şi întotdeauna îi filmez. Fac asta în speranţa că voi putea privi 
filme drăguţe când cei doi vor deveni nesuferiţi la adolescenţă. 
De asemenea, mă tem că într-o zi o să fac NAI - boala nu-mi 
amintesc o iotă. Se mai întâmplă. 

— Am un mare concert sâmbătă, îmi aminti Damon. Era al 
doilea an al lui în Corul Băieţilor din Washington, şi se descurca 
foarte bine. El va fi următorul Luther Vandross, sau poate Al 
Green, sau poate va fi pur şi simplu Damon Cross. 

— Ajung acasă până sâmbătă, Damon. Ai încredere în mine, 
nu aş rata concertul tău. 

— Ai pierdut deja vreo câteva, replică el. Era o mică 
împunsătură ascuţită. 

—Ăla eram eu cel de dinainte. Cel de acum e un Alex nou şi 
îmbunătăţit. Am şi fost la câteva din concertele tale. 

— Eşti atât de amuzant, tati, spuse Jannie, şi râse. 

Copiii mei sunt deştepţi şi puţin hoţomani. 

— Voi fi acasă la timp pentru concertul lui Damon, am promis. 
Ajutaţi-o pe bunica cu treburile prin casă. Are aproape o sută de 
ani, ştiţi. 

Jannie dădu ochii peste cap. 

— Nana e o tânără de optzeci de ani, sau cel puţin aşa spune 
ea. Îi place să gătească, să spele vasele şi să curețe după noi, 


spuse ea, imitând pălăvrăgeala afurisită a Nanei. Chiar îi place. 

— Sâmbătă. De-abia aştept, i-am zis lui Damon. Spuneam 
adevărul şi nimic altceva. Corul Băieţilor era una dintre comorile 
secrete ale Washingtonului. Eram absolut încântat că Damon 
era suficient de bun să cânte cu grupul, dar mai ales eram 
încântat că îi plăcea ceea ce făcea. 

— Pupici, am zis. Şi îmbrăţişări. 

Damon şi Jannie au mormăit, dar s-au aplecat spre mine şi mă 
întrebam cât vor mai fi dispuşi să mă îmbrăţişeze şi să-mi dea 
pupicuri pe obraji. Aşa că m-am servit cu câteva în plus, cât 
timp încă le mai primeam. Când ai momente bune cu copiii tăi, 
trebuie să le faci să ţină cât mai mult. 

— Vă iubesc, le-am spus, lăsându-i să plece la şcoală. Ce 
spuneţi? 

— Şi noi te iubim, spuseră Damon şi Jannie în cor. 

— De-asta te lăsăm să ne faci de ruşine în faţa şcolii noastre 
şi în faţa tuturor prietenilor, spuse Jannie, scoțând limba. 

— E ultima dată când vă duc la şcoală, i-am spus. Apoi am 
scos limba înainte ca ei să se întoarcă şi să fugă la prietenii lor. 
Creşteau mult prea repede pentru mine. 


7 

De la aeroport, l-am sunat pe Kyle Craig, care mi-a spus că 
echipa lui de elită de la Quantico se ocupa cu verificarea 
crimelor asemănătoare şi a cazurilor de muşcături din cele patru 
zări. Mi-a reamintit că el crede că acest caz este pe cât de 
important pe atât de înspăimântător. Mă întrebam ce altceva 
mai ştie. De obicei ştia mai multe decât spunea. 

— Te-ai trezit devreme, Kyle, şi eşti ocupat. Cazul ăsta ţi-a 
reţinut întreaga atenţie. De ce? 

— Bineînţeles că mi-a reţinut-o. E absolut unic. Nu am văzut 
nici măcar ceva asemănător. Dacă poate, inspectoarea Jamilla 
Hughes te va aştepta la aeroport. E cazul ei şi se spune căe 
competentă. E una dintre cele două femei de la secţia 
Omucideri din San Francisco, aşa că se presupune că e destul 
de bună. 

În avionul care mă ducea de la Washington la San Francisco 
am citit şi răscitit faxurile pe care le primisem în dimineaţa 
aceea despre crimele oribile din parcul Golden Gate. Notele 
preliminare de la locul crimei ale inspectoarei Hughes erau 
precise şi detaliate, dar, mai presus de toate, îţi tăiau răsuflarea. 

Mi-am luat propriile notițe, bazându-mă pe ale ei: era genul 
meu de stenografie şi îl foloseam la fiecare caz la care lucram. 
Victime, bărbat şi femeie, găsiți morți la ora 2.30 A.M. În parcul 
Golden Gate, San Francisco. De ce acolo? Vizitează parcul, dacă 
e posibil. 

Victime spânzurate de picioare de stejar. De ce spânzurate? 
Pentru a scurge sângele din corpuri? De ce să scurgă sângele 
din corpuri? Rit de purificare? Curăţire spirituală? 

Corpurile dezbrăcate şi mânjite cu sânge. De ce dezbrăcate? 
Erotism? Crime sexuale? Sau doar brutale? Expunerea victimelor 
în văzul lumii cu vreun scop? 

Picioarele, brațele şi pieptul bărbatului crestate adânc - 
victima pare să fi fost muşcată în repetate rânduri. Bărbatul a 
murit chiar din cauza muşcăturilor! 

Femeia muşcată - dar nu la fel de grav. De asemenea, tăiată 
cu un obiect ascuțit. A murit ca urmare a pierderilor masive de 
sânge, grupa IV: femeia a pierdut peste 40% din sânge. 

Mici puncte roşii pe locul legăturilor de la glezne, de care au 
fost  spânzurate victimele.  Legistul le numeşte puncte 
hemoragice. 


Urmele de dinți de pe bărbat par a fi ale unui animal mare. E 
posibil, chiar şi pe departe? Ce animal ar ataca o persoană care 
face jogging într-un parc dintr-un mare oraş? Pare cel puțin 
deplasat. 

Substanţă albă pe membrele şi abdomenul victimei 
masculine. Ar putea fi spermă. Ce joc jucau criminalii? Sado- 
erotic? 

Mi-am amintit cazul similar din Washington. Cum aş fi putut 
să-l uit? 

O fată fugită de acasă din Orlando, Florida, în vârstă de 
şaisprezece ani, fusese găsită moartă şi grav mutilată într-o 
cameră de hotel din centru. Numele ei era Patricia Dawn 
Cameron. Asemănările cu crimele din California erau prea 
izbitoare pentru a fi ignorate. Fata din Washington fusese 
muşcată sălbatic pe tot corpul. Fusese spânzurată de picioare 
de o lampă dintr-o cameră de hotel. 

Corpul ei fusese descoperit atunci când lampa se prăbuşise cu 
un zgomot asurzitor. Patricia Cameron murise din cauza 
pierderilor de sânge, o altă grupă IV. Pierduse aproape 70% din 
cantitatea de sânge din organism. 

Prima întrebare care se punea era evidentă. 

De ce voia cineva atât de mult sânge? 


8 

Am coborât din avion şi am intrat în aglomeratul Aeroport 
Internaţional din San Francisco, gândindu-mă încă la 
muşcăturile ciudate, îngrozitoare şi la tot sângele acela. M-am 
uitat în jurul meu, căutând-o pe inspectoarea Jamilla Hughes. Se 
spunea că este o femeie de culoare, foarte atrăgătoare. 

Am remarcat că un om de afaceri de lângă poartă citea The 
Examiner. Vedeam titlul îngroşat de pe prima pagină: OROARE ÎN 
PARCUL GOLDEN GATE, DOUĂ PERSOANE UCISE. 

Nu am văzut pe nimeni aşteptând, aşa că am început să caut 
semne care să mă îndrepte spre transportul public. Aveam doar 
o geantă de voiaj; promisesem să ajung acasă până sâmbătă 
pentru concertul lui Damon. Aveam ordinele mele de drum şi 
plănuiam să-mi ţin toate promisiunile din momentul acela 
încolo. Pe cuvânt de onoare. 

Pe când mă îndepărtam de poartă, o femeie s-a apropiat de 
mine. 

— Mă scuzaţi, sunteţi detectivul Cross? 

O remarcasem chiar înainte de a-mi vorbi. Purta blugi, o 
jachetă scurtă din piele neagră şi un tricou albastru deschis. 
Apoi am remarcat tocul de armă pe care îl purta sub geacă. 
Avea probabil vreo treizeci şi cinci de ani, arăta bine şi era cu 
picioarele pe pământ, plăcută pentru un detectiv de la 
Omucideri, cam bădărani adeseori. 

— Inspectoarea Hughes? am întrebat. 

— Jamilla. Întinse mâna şi zâmbi în timp ce i-o strângeam. Şi 
zâmbetul era plăcut. Îmi pare bine de cunoştinţă, domnule 
detectiv. În mod normal, aş fi reticentă la orice idee care vine 
din partea FBl-ului, dar reputaţia dumneavoastră v-a luat-o 
înainte. De asemenea, crima din Washington a fost oribil de 
asemănătoare, nu-i aşa? Aşadar - bine aţi venit în San 
Francisco. 

— Mă bucur să fiu aici. Am zâmbit şi eu şi i-am strâns mâna. 
Strânsoarea ei era puternică, dar nu exagerată. Tocmai mă 
gândeam la crima din Washington, i-am spus. Notele dumnea- 
voastră de la locul crimei mi-au reîmprospătat perfect amintirile. 
Nu am reuşit să găsim nimic în legătură cu uciderea Patriciei 
Cameron. Asta o puteţi adăuga la dosarul pretinsei mele 
reputaţii, cea care mi-a luat-o înainte. 

Jamilla Hughes zâmbi din nou. Sincer. Nimic exagerat; nici în 


legătură cu persoana ei nu era nimic exagerat. Nu arăta anume 
ca un detectiv de la Omucideri, ceea ce era probabil un lucru 
bun. Părea cam prea normală ca să fie polițistă. 

—Ei, mai bine ne-am grăbi. Am luat legătura cu un specialist 
dentar veterinar şi ne întâlnim cu el la Morga Municipală. E 
prieten bun cu legistul. Cum vi se pare priveliştea din San Fran- 
cisco? 

Am clătinat din cap şi am zâmbit amar. 

— De fapt, exact asta am vrut să văd când am venit încoace. 
Cred că am citit o relatare într-unul din ghidurile de călătorie. 
Când ajungi în San Francisco, nu rata şansa de a vedea morga. 

— Nu e în ghidurile de călătorie, replică Jamilla, dar ar trebui 
să fie. E mult mai interesantă decât orice călătorie cu 
troleibuzul. 


9 

La nici un sfert de oră după aceea mă aflam împreună cu 
Jamilla Hughes în interiorul morgii din faimosul Palat de Justiţie 
din San Francisco. Ne întâlnisem cu legistul-şef, Walter Lee, şi 
cu expertul dentist, dr. Pang. 

Doctorul Pang examină cu răbdare ambele cadavre înainte să 
ne spună ceva. Studiase deja fotografiile zonelor muşcate care 
fuseseră făcute la locul crimei. Era un bărbat mic, complet chel, 
cu ochelari foarte groşi cu ramă neagră. La un moment dat în 
timpul examinării, am remarcat că inspectoarea Hughes i-a 
făcut cu ochiul legistului. Cred că li se părea că doctorul Pang 
era cam ciudat. Şi mie mi se părea la fel, dar era foarte 
meticulos şi evident serios în munca pe care o făcea. 

— Bun, acum sunt gata să vorbesc despre natura 
muşcăturilor. În acelaşi timp se întoarse către noi. Înţeleg că 
faceţi mulaje după urmele de dinţi, Walter? 

— Da, am luat urmele cu pudră pentru amprente digitale. 
Mulajele ar trebui să fie gata într-o zi-două. Desigur, am folosit 
tampoane pentru a colecta salivă. 

— Ei, e bine. Cred că aşa se procedează corect. Sunt gata să- 
mi încep expunerea, supoziţia profesională. 

— Excelent, Allen, spuse Lee pe un ton moale, foarte demn. 
Purta o haină albă cu porecla Dragonul cusută pe un buzunar. 
Era un bărbat înalt şi cântărea probabil o sută douăzeci şi cinci 
de kilograme. Avea aerul că e sigur pe el. 

— Doctorul Pang e un prieten pe care l-am mai folosit, 
continuă Lee. E expert dentar veterinar la Centrul Medical 
pentru Animale din Berkeley. Allen este unul dintre cei mai buni 
din lume şi suntem norocoşi să-l avem alături de noi în acest 
caz. 

— Vă mulţumim pentru timpul acordat, doctor Pang, spuse 
inspectoarea Hughes. E minunat din partea dumneavoastră că 
ne ajutaţi. 

— Vă mulţumesc, m-am alăturat eu osanalei de gratitudine. 

— Nu e nici un deranj, spuse el. Nu ştiu sigur cu ce să încep, 
în afară de a spune că aceste două cazuri de omucidere mă 
interesează în mod deosebit. Bărbatul a fost muşcat grav şi sunt 
relativ sigur că agresorul a fost, ei bine, a fost un tigru. 
Muşcăturile de pe femeie au fost făcute de doi oameni. E ca şi 
cum oamenii şi felina mare ar fi lucrat împreună. Ca o haită. 


Extraordinar. Şi bizar, cel puţin bizar. 

— Un tigru? Jamilla a fost cea care a exprimat neîncrederea pe 
care o simţeam cu toţii. Sunteţi sigur? Asta nu pare posibil, 
doctore Pang. 

— Allen, a spus doctorul Lee, explică, te rog. 

— Ei bine, aşa cum ştiţi, oamenii sunt heterodonţi; asta 
înseamnă că au dinţi de mărimi şi forme diferite, cu funcţii 
diferite. Cei mai importanţi la noi ar fi caninii, situaţi între 
incisivul lateral şi primul premolar de fiecare parte a fiecărei 
fălci. Caninii sunt folosiţi la sfâşierea mâncării. 

Walter Lee  încuviinţă, iar doctorul Pang continuă. În 
momentul acela vorbea doar cu legistul. Am întâlnit privirea 
Jamillei şi ea îmi făcu cu ochiul. Îmi plăcea că avea simţul 
umorului. 

Dar Pang părea să se afle în elementul lui. 

— Prin contrast cu oamenii, unele animale sunt omodente. 
Dinţii lor au aceeaşi mărime şi formă şi, în mare, servesc 
aceluiaşi scop. În orice caz, acest lucru nu este adevărat în cazul 
felinelor mari, în special al tigrilor. Dinţii tigrilor s-au adaptat 
felului lor de a se hrăni. Fiecare falcă conţine şase dinţi tăietori 
ascuţiţi, doi canini curbați înăuntru, foarte ascuţiţi, şi molari care 
au evoluat în lame de tăiat foarte ascuţite. 

— Sunt aspecte importante în ceea ce priveşte aceste crime? 
îl întrebă Jamilla Hughes pe doctorul Pang. Aveam şi eu o 
versiune a aceleiaşi întrebări. 

Omul micuţ încuviinţă entuziast: 

— O, desigur. Cu siguranţă. Falca unui tigru este extrem de 
puternică, capabilă să strângă suficient de tare pentru a zdrobi 
osul. Falca se mişcă numai în sus şi în jos, nu şi în lateral. Asta 
înseamnă că tigrul poate doar să sfâşie şi să zdrobească 
mâncarea, nu să o şi mestece sau taie. Demonstra cu propriii 
dinţi şi cu falca. 

Am înghiţit greu şi m-am pomenit că mişc capul înainte şi înapoi. În 
crimele acestea era implicat un tigru? Cum se putea una ca 
asta? 

Doctorul Pang se opri din vorbit. Întinse mâna şi îşi frecă 
destul de tare calota cheală. Apoi spuse: 

— Ceea ce mă nedumereşte complet e că cineva a gonit 
tigrul de lângă pradă după atac - iar tigrul s-a supus. Dacă nu s- 


ar fi întâmplat aşa, prada ar fi fost mâncată. 

— Absolut uimitor, zise medicul legist şi îl bătu prieteneşte pe 
spate pe doctorul Pang. Apoi se uită la mine şi la Jamilla. Cum s- 
ar spune: prinde tigrul dacă poţi. Un tigru nu ar trebui să fie 
chiar aşa de greu de găsit în San Francisco. 


10 

Tigrul mascul alb şi uriaş scotea un sunet satisfăcut, un 
şuierat mut, interior. Zgomotul de sucţiune venea din adâncul 
gâtlejului său larg. Zgomotul era aproape nepământesc. 

Dintr-un chiparos din apropiere îşi luară zborul câteva păsări. 
Animalele mici fugeau cât de repede puteau. 

Tigrul avea doi metri şi jumătate în lungime, era musculos şi 
cântărea ceva mai mult de trei sute de kilograme. În împrejurări 
normale, prada sa ar fi constat doar în porci şi purceluşi, 
căprioare, antilope şi bivoli. În California nu se putea vorbi 
despre împrejurări obişnuite. Cu toate acestea, erau o mulţime 
de oameni. 

Felina zvâcni, trupul agil şi puternic mişcându-se fără efort. 
Tânărul blond nici măcar nu încercă să se opună. 

Fălcile masive ale tigrului se deschiseră larg, apoi se 
strânseră în jurul capului bărbatului. Fălcile felinei erau destul 
de puternice pentru a face osul fărâme. 

Bărbatul ţipă: 

— Stai! Stai! Stai! 

Uimitor, tigrul se opri. 

Pur şi simplu. La comandă verbală. 

— Ai câştigat. Bărbatul blond râse şi dezmierdă tigrul care îl 
lăsă să-şi tragă capul. 

Apoi bărbatul se întoarse brusc la stânga. Mişcările lui erau 
aproape la fel de rapide şi lipsite de efort ca ale felinei. Acum 
tânărul zvâcni. Atacă partea de dedesubt, albă ca laptele, a 
tigrului, prinzând carnea cu dinţii. 

— Te-am prins, copil mare ce eşti! Ai pierdut. Eşti încă sclavul 
meu iubit. 

William Alexander stătea deoparte, la distanţă, privindu-l pe 
fratele său mai mic cu un amestec de curiozitate şi uimire. 
Michael era un bărbat-copil frumos, deosebit de grațios şi 
atletic, puternic peste măsură. Purta un tricou negru şi pantaloni 
scurţi de un albastru deschis. Avea deja un metru şi nouăzeci şi 
cinci şi nouăzeci şi două de kilograme. Şi nici un cusur. De fapt, 
niciunul dintre cei doi nu avea vreun cusur. A 

William plecă, scrutând în depărtare dealurile verzi, bogate. li 
plăcea acolo, în aer liber. Frumuseţea şi solitudinea, libertatea 
de a face orice voia. 

Avea o mare linişte interioară - o artă pe care încă o stăpânea la 


perfecţie. 

Când el şi Michael erau copii, întreaga zonă fusese o comună. 
Tatăl şi mama lor fuseseră hippy, experimentatori, iubitori de 
libertate şi consumatori de droguri în cantităţi masive. Îi 
instruiseră pe băieţi nu numai că lumea exterioară e şi greşită, 
dar şi periculoasă. Mama lor îi învățase pe William şi pe Michael 
că a face sex cu oricine, chiar şi cu ea, era un lucru bun atâta 
timp cât era acceptat de toţi. Fraţii se culcaseră cu mama lor, cu 
tatăl lor şi cu mulţi alţii din comună. Codul lor de libertate 
personală sfârşise rău şi în final îi băgase doi ani de zile într-o 
facilitate corecțională de gradul IV. Fuseseră arestaţi pentru 
posesie de droguri, dar atacul în formă gravă îi băgase pe fraţi 
după gratii. Erau suspectaţi de delicte mult mai serioase, dar 
niciunul nu a putut fi dovedit. 

In ţimp ce William se uita către dealurile joase, se minuna de 
conceptul de minte necontrolată. Zi după zi, el părăsea 
încărcătura învechită a vieţii lui din trecut. În curând avea să 
piardă orice morală falsă, sau etică, sau orice altă inhibiţie 
prostească predicată de lumea civilizată. 

Se apropia de adevăr. La fel şi Michael. 

William avea douăzeci de ani. 

Michael doar şaptesprezece. 

Ucideau împreună de cinci ani şi deveneau din ce în ce mai 
buni. 

Erau invincibili. 

Nemuritori. 


11 

În noaptea aceea, cei doi fraţi vânau în oraşul Mill Valley, în 
Marin County. Zona era frumoasă, cu munţi mici împodobiţi cu 
conifere şi eucalipţi robuşti şi sănătoşi. Casa din lemn de 
sequoia se afla cam la o sută de metri în faţă, în susul unei 
pante abrupte şi stâncoase pe care o escaladară cu uşurinţă. O 
potecă pavată cu cărămizi ducea la o intrare cu uşi duble de 
lemn. 

— Trebuie să plecăm de-aici o vreme. William vorbea cu 
Michael fără să se întoarcă. Avem o misiune din partea Lordului. 
San Francisco a fost doar începutul. 

— Excelent, spuse Michael, zâmbind. Mi-a plăcut foarte mult 
ce s-a petrecut aici. Cine sunt oamenii aceştia, cei din casa 
mare şi frumoasă de acolo, de sus? 

William ridică din umeri. 

— Doar pradă. Sunt nimeni. 

Michael se bosumflă. 

— De ce nu vrei să-mi spui cine sunt? 

— Lordul a spus să nu vorbim şi să nu aducem pisica. 

Michael nu mai puse alte întrebări. Supunerea lui faţă de Lord 
era completă. 

Lordul îţi spunea cum să gândeşti, simţi şi actionezi. Lordul nu 
dădea socoteală nimănui, nici unei alte autorități. 

Lordul disprețuia lumea normală, aşa cum făceau şi ei. Ceea ce 
era în faţa lor arăta chiar ca „lumea normală”. Casa cea mare 
avea toate ornamentele: grădini udate şi îngrijite zilnic, un mic 
iaz plin de lintiţă, câteva terase în trepte care duceau la o casă 
mare, cu mai mult de o duzină de camere - doar pentru doi 
oameni. Cât de răi puteau fi unii oameni? 

William intră direct pe uşa principală, iar Michael îl urmă. 
Holul avea tavane înalte de şase metri, un candelabru ridicol de 
cristal şi o scară în spirală către rai. 

Găsiră cuplul în bucătărie, pregătind o masă târzie, împărțind 
amândoi procesul de preparare ca bunii-bunilor ce erau. 

— Profesioniştii la treabă, spuse William şi zâmbi. 

— Huo! spuse bărbatul, aruncând braţele în sus. Avea 
aproape doi metri şi era bine clădit. Lucra ca ajutor de bucătar 
la chiuveta cu legume. 

— Ce naiba faceţi voi aici? Să mergem afară! 


— Tu eşti avocatul scandalagiu, spuse William, arătând spre 
femeia de vreo treizeci de ani, cu părul blond, pomeţi înalţi. Am 
venit pentru cină. 

— Şi eu sunt avocat, spuse masculul dominant. Nu cred că 
voi doi aţi fost invitaţi. Sunt sigur de asta. leşiţi afară! Mă auziţi? 
Hei, voi, ticăloşilor, daţi-i drumul! 

— L-ai ameninţat pe Lord. William continua să-i vorbească 
femeii. Aşa că ne-a trimis aici. 

— Arthur, am să chem poliţia, spuse femeia în cele din urmă. 
Acum era supărată, sfârcurile sânilor împungându-i cămaşa. 
Avea un mic telefon celular în mână şi William se întreba dacă 
şi-l scosese din fund. Gândul îl făcu să zâmbească. 

Într-o clipă fu asupra ei, iar William îl puse jos pe soţ aproape 
la fel de uşor. Fraţii erau grozav de rapizi şi puternici, şi ştiau 
acest lucru. 

Mârâiau tare, dar asta era doar o tactică de intimidare. 

— Avem bani în casă. Doamne, nu ne faceţi rău! ţipă bărbatul 
tare, aproape ca o femeie. 

— Nu ne trebuie banii voştri obsceni - nu avem la ce-i folosi. 
Şi nu suntem criminali în serie sau o chestie din asta comună, le 
spuse William. 

Muşcă din gâtul delicios şi roz al femeii - şi ea încetă să mai 
lupte. Pur şi simplu era a lui. Se uită adânc în ochii lui şi leşină. 
Pe obraz i se scurse o lacrimă. 

William nu mai privi în sus până nu termină să se hrănească. 

— Noi suntem vampiri, şuieră în sfârşit către cuplul ucis. 


12 

În timpul celei de-a doua zile pe care am petrecut-o în San 
Francisco am lucrat într-un mic intrând de lângă biroul Jamillei 
Hughes de la Palatul de Justiţie. Am asistat la câteva dintre 
informările ei despre crimele din parcul Golden Gate, detaliate şi 
foarte profesionale. Era impresionantă. 

Cu toate acestea, tot ce avea legătură cu cazul de crimă era 
ciudat şi parcă pe dos. Nimeni nu avea încă o idee clară în 
această privinţă; nimeni nu avea vreo idee bună sau cel puţin 
nu auzisem de nici una până în momentul acela. Singurul lucru 
pe care îl ştiam cu siguranţă era că oamenii erau ucişi într-un fel 
deosebit de dezgustător. Se întâmpla din ce în ce mai frecvent 
în zilele noastre. In jurul prânzului am primit un apel pe telefonul 
celular. 

— Voiam doar să văd ce faci, spuse Creierul. Cum e în San 
Francisco, Alex? Un oraş minunat. O să-ţi laşi inima acolo? Crezi 
că e un loc potrivit ca să mori? Sau ce zici de inspectoarea 
Hughes? lţi place? E foarte drăguță, nu-i aşa? Exact genul tău. 
Vrei să te culci cu Jamilla? Atunci, mai bine grăbește-te. Timpul 
fuge. Închise. 

M-am întors la lucru. Vreo două ore am fost absent. Am 
început să fac unele progrese minore. 

În jurul orei patru priveam începutul orei de vârf, stil San 
Francisco - destul de domol, de fapt - în timp ce vorbeam cu 
Kyle Craig. Era încă în Quantico, dar era evident profund 
implicat în caz. 

Kyle se afla în poziţia de a-şi alege cazurile în care se implica 
personal şi îmi spusese că ăsta avea să fie unul dintre ele. Vom 
lucra din nou împreună. De-abia aşteptam. 

Am prins o mişcare cu coada ochiului şi am văzut-o pe Jamilla 
apropiindu-se de biroul meu. Era pe jumătate îmbrăcată cu 
haina de piele şi se lupta să tragă a doua mânecă. Mergem 
undeva? 

— Stai un pic, Kyle, am spus în receptor. 

— Trebuie să plecăm, spuse ea. La San Luis Obispo. O să 
exhumeze un cadavru. Cred că are legătură. 

l-am spus lui Kyle că trebuie să plec imediat. Mi-a urat 
vânătoare plăcută. Am luat împreună cu Jamilla liftul către 
parcarea de sub Palatul de Justiţie. Cu cât o vedeam mai mult 
lucrând, cu atât eram mai impresionat, nu atât de priceperea ei, 


cât de entuziasmul cu care îşi făcea meseria. O grămadă de 
detectivi pierd acest lucru după câţiva ani. Evident, cu ea nu se 
întâmplase aşa. Vrei să te culci cu Jamilla? Atunci, mai bine 
grăbeşte-te. 

— Întotdeauna eşti aşa de energică, am întrebat-o, o dată 
instalaţi în maşina ei albastră, îndreptându-ne spre autostrada 
101. 

— Mda. Cam aşa ceva, spuse ea. Îmi place munca. E dură, 
dar interesantă, cinstită mai tot timpul. Aş putea să trăiesc fără 
violenţă. 

— Mai ales în acest caz. Spânzurările îmi dau fiori. 

S-a uitat spre mine. 

— Apropo de situaţii în care viaţa îţi este pusă în pericol, mai 
bine ţi-ai pune centura. Avem o adevărată excursie în faţă, iar 
eu obişnuiam să conduc maşini de viteză. Nu te lăsa înşelat de 
Saab. Nu glumea. După indicatoarele rutiere, până la San Luis 
Obispo erau în jur de trei sute cincizeci de kilometri. Aproape tot 
drumul, asupra Saab-ului a răpăit o ploaie torențială. Cu toate 
astea, am ajuns acolo la 8.30. 

— Şi întregi. Ea încuviinţă, în timp ce alunecam în viteză de 
pe autostradă pe la ieşirea către San Luis Obispo. 

Arăta ca un loc idilic, dar noi ne aflam acolo pentru a exhuma 
cadavrul unei fete tinere. Fusese spânzurată şi golită de sânge. 


13 

San Luis Obispo e un oraş universitar, foarte drăguţ, cel puţin 
privit din afară. Am găsit strada Higuera şi am coborât către 
Osos, pe lângă mici magazine locale, dar şi Starbucks, Barnes & 
Noble, Firestone Grill. Jamilla mi-a spus că puteai oricând să spui 
cât e ceasul în San Luis Obispo după mirosuri şi arome: cum ar fi 
mirosul de grătar după-amiaza, pe strada Marsh, sau aroma de 
grâu şi secară noaptea, în faţa companiei de bere SLO. 

Ne-am întâlnit cu detectivul Nancy Goodes la postul de poliţie 
din oraş. Era o femeie micuță, atrăgătoare, cu un frumos ten 
californian, care răspundea în mare parte de ancheta ei de 
omucidere. Pe lângă faptul că ne contactase în legătură cu 
această exhumare, ea conducea investigația uciderii a doi 
studenţi din Cal Poly care nu păreau să aibă ceva comun cu 
cazul nostru, dar cine putea spune sigur? Ca mai toţi detectivii 
de la Omucideri din zilele noastre, era ocupată. 

— Avem aprobările necesare pentru a exhuma cadavrul, ne 
spuse Goodes pe drumul spre cimitir. 

Cel puţin ploaia se oprise, momentan. Aerul era cald datorită 
vânturilor din Santa Ana. 

— Ce ne poţi spune despre crimă, Nancy? Ai investigat 
personal cazul, nu? întrebă Jamilla. 

Goodes încuviinţă. 

—Da. Şi aproape toţi detectivii din oraş. A fost foarte trist şi 
un caz important pentru locul ăsta. Mary Alice Richardson 
frecventa Liceul Catolic din oraş. Tatăl ei e un doctor apreciat. 
Era un copil drăguţ, dar cam sălbatică. Ce pot să vă spun? Era 
un copil. Cincisprezece ani. 

— Ce vrei să spui prin „era un copil sălbatic”? am întrebat-o 
pe Nancy Goodes. 

Suspină, şi o clipă am văzut că i s-au încleştat maxilarele. 
Acest caz lăsase evident o rană. 

— Lipsea foarte mult de la şcoală, uneori chiar două-trei zile 
pe săptămână. Era suficient de inteligentă, dar notele ei erau 
pur şi simplu execrabile. Işi petrecea timpul cu alţi copii cărora 
le plăcea să experimenteze droguri ca ecstasy, muzică rave, 
magie neagră, consum excesiv de alcool, petreceri până 
dimineaţa. Poate prizau chiar şi cocaină. Mary Alice a fost 
arestată doar o dată, dar le-a scos multe fire de păr alb 
părinţilor ei. 


Jamilla întrebă: 

— Ai fost la locul crimei, Nancy? Am remarcat că vorbea 
respectuos cu cealaltă. 

— Din nefericire, am fost. E unul dintre motivele pentru care 
m-am străduit atât de tare să obţin autorizaţiile necesare pentru 
a-i dezgropa trupul. Mary Alice a murit acum un an şi trei luni, 
dar n-am să uit în vecii vecilor felul în care am găsit-o. 

Am schimbat o privire cu Jamilla. Încă nu auzisem toate 
detaliile crimei. Ne mai completam informaţiile. 

Goodes continuă: 

— Mi-a fost destul de clar că cine a făcut-o a vrut să fie 
găsită. De fapt, cadavrul a fost descoperit de doi copii din Cal 
Poly. Parcau în aer liber, lângă dealuri. E un loc cunoscut pentru 
cursele submarine. S-au dus la o plimbare, la lumina lunii. Sunt 
sigură că au avut coşmaruri după ce au văzut. Mary Alice era 
spânzurată de un copac, de picioare, desculţă. Goală. Doar că 
ucigaşii au lăsat cerceii şi un mic safir în buric. Nu a fost un jaf. 

— Dar hainele? am întrebat. 

— Am găsit hainele: pantaloni de camuflaj UFO, pantofi Nike, 
tricou cu logoul Chilii Peppers. După câte ştim, nu s-a luat nici 
un trofeu. 

l-am aruncat o privire Jamillei. 

— Criminalul sau criminala are încredere în memoria sa. 
Dintr-un motiv sau altul, nu are nevoie de trofee. Sau aşa se 
pare. Nimic nu urmează tiparul crimelor în serie. 

— Nu, aşa e. Sunt de acord cu asta sută la sută. Ştiţi ce este 
automutilarea? ne-a întrebat Goodes. 

Am încuviinţat 

— M-am întâlnit cu asta, am spus. Cicatrice, răni. Cel mai 
adesea pe mâini şi picioare. Ocazional, pe piept sau pe spate. 
Evită faţa, fiindcă oamenii ar putea să-i oprească. De obicei, 
cicatricele sunt autoprovocate. 

— Exact, spuse Goodes. Or Mary Alice se tăiase singură în 
ultimele câteva luni, ori o tăiase altcineva. Avea peste şaptezeci 
de tăieturi distincte pe corp. Peste tot, în afară de faţă. 

Maşina albă a lui Goodes intră pe un drum cu pietriş, apoi am 
trecut printre porţi ruginite de fier foijat. 

— Am ajuns, ne anunţă Nancy Goodes. Hai să terminăm cu 


asta. Cimitirele îmi dau fiori. Detest ceea ce suntem pe cale să 
facem. Mă întristează foarte tare. 


— Și pe mine mă întrista. 


14 

Încă n-am întâlnit o persoană relativ sănătoasă mintal căreia 
cimitirele nu-i dau fiori noaptea. Mă consider o persoană 
rezonabil de sănătoasă mintal; deci, mă treceau fiori. Detectivul 
Goodes avea dreptate: era o treabă foarte tristă, sfârşitul tragic 
al vieţii unei fete tinere. 

Locul retras ales pentru cimitir se afla în peisajul ondulat de la 
poalele munţilor Santa Lucia. Trei maşini de patrulare de la 
secţia de poliţie din San Luis Obispo erau deja parcate în jurul 
mormântului lui Mary Alice Richardson. Dubiţa legistului era în 
apropiere. Plus două camionete fără semne clare de identificare 
pe ele. 

Patru muncitori de la cimitir scoteau pământul din groapă în 
lumina strălucitoare aruncată de reflectoarele maşinilor de 
patrulare. Solul părea bogat, nămolos şi înţesat de viermi. Când 
groapa fu suficient de adâncă, fu adus un excavator să termine 
treaba mai anevoioasă. 

Observatorii poliţiei, printre care mă aflam şi eu, nu aveau 
nimic de făcut decât să stea nerăbdători în jurul gropii. Beam 
cafea, făceam puţină conversaţie, am spus câteva glume maca- 
bre, dar nimeni nu râdea cu adevărat. 

Mi-am închis telefonul celular. Nu simţeam nevoia să-l aud pe 
Creier, sau pe oricine altcineva, în cimitir. 

În jurul orei unu dimineaţa, sicriul fu dezvelit de muncitori. Mi 
se urcă un nod în gât, dar am continuat să privesc. Lângă mine 
stătea Jamilla Hughes. Tremura un pic, dar se ţinea tare. Nancy 
Goodes se retrăsese la maşina ei. Deşteaptă tipă. Oamenii 
folosiră o rangă de fier pentru a desprinde izolaţia. Se auzi un 
geamăt neplăcut, ca al unei persoane în mare suferinţă. 

Gaura din pământ avea aproximativ doi metri adâncime, pe 
doi şi jumătate lungime şi cam un metru lăţime. 

Nici eu, nici Jamilla nu vorbeam. Acum, fiecare detaliu al 
exhumării ne atrăgea atenţia. Clipeam prea rapid în lumina 
sinistră. Respiram inegal şi aveam gâtul uscat. 

Îmi aminteam poze cu Mary Alice de la locul crimei. 
Cincisprezece ani. Spânzurată de glezne la cincizeci de 
centimetri de pământ, şi lăsată aşa câteva ore. | se scursese 
aproape tot sângele. O altă moarte de clasa IV. Muşcată şi 
înjughiată îngrozitor. 

Victima din Washington nu fusese înjughiată. Ce însemna 


asta? De ce variaţii pe tema crimei? Ce au făcut cu tot sângele? 
Aproape că nu voiam să ştiu răspunsul la întrebările ce-mi 
sfredeleau mintea. 

În jurul sicriului au fost legate cu grijă fâşii gri de muşama 
jerpelită şi în cele din urmă l-au ridicat din pământ 

Respiram sacadat. Mă simţeam brusc vinovat pentru că mă 
aflam acolo. Gândeam că nu ar trebui să tulburăm liniştea 
acestei biete fete în groapa ei. Era ceva păgân. Fusese 
profanată destul. 

— Ştiu, ştiu. E oribil. Şi eu simt acelaşi lucru, spuse Jamilla din 
colţul gurii. Îmi puse uşor o mână pe cot. Trebuie s-o facem. Nu 
avem de ales. Trebuie să aflăm dacă sunt aceiaşi ucigaşi. 

— Ştiu. De ce nu mă face asta să mă simt mai bine? am 
îngânat. Mă simt golit 

— Biata fată. Săraca Mary Alice. lartă-ne, spuse Jamilla. 

Un director de la pompe funebre care acceptase să fie de faţă 
deschise cu grijă sicriul. Apoi făcu un pas înapoi, de parcă ar fi 
văzut o stafie. 

Am păşit înainte pentru a o privi pe fată pentru prima dată. 

Aproape că am tipat, iar Jamilla își duse mâna la gură. Doi 
lucrători din cimitir se închinară şi lăsară capul în jos. 

Mary Alice Richardson se afla chiar acolo, în faţa noastră. 
Purta o rochie albă vaporoasă, iar părul ei blond era pieptănat 
cu grijă. Fata arăta de parcă fusese îngropată de vie. Pur şi 
simplu corpul nu putrezise. 

— Există o explicaţie pentru asta, ne spuse directorul de la 
pompe funebre. Familia Richardson îmi este prietenă. M-au 
întrebat dacă se putea face ceva pentru a le conserva fiica o 
vreme cât mai îndelungată, Parcă au ştiut că fetiţa lor dragă va 
fi văzută din nou. Corpul, o dată înhumat, poate atinge orice 
nivel de degradare. Depinde de ingrediente. Am folosit o soluţie 
de arsenic în procesul de îmbălsămare, aşa cum făceam pe 
vremuri. Rezultatul îl aveţi în faţa ochilor. 

El a tăcut, iar noi am continuat să ne holbăm. 

— Aşa arăta Mary Alice în ziua în care a fost îngropată. Asta e 
biata fată pe care au ucis-o şi spânzurat-o. 


15 

Am ajuns înapoi în San Francisco de la San Luis Obispo la 7 
dimineaţa. Nu îmi dădeam seama cum putea conducea Jamilla, 
dar se descurca de minune. Ne-am silit să vorbim pe tot drumul 
de întoarcere doar ca să rămânem treji. Am râs chiar de câteva 
ori. Eram cumplit de obosit, şi abia puteam ţine ochii deschişi. 
Când în sfârşit i-am închis, în camera mea de la hotel, am văzut- 
o pe Mary Alice Richardson în sicriul ei. 

Inspectoarea Hughes îşi bea cafeaua la biroul ei când am 
ajuns la Palatul de Justiţie, la două după-amiază. Părea odihnită 
şi plină de energie. Cu nimic mai prejos îmbrăcată. Părea să 
lucreze la fel de intens ca mine la cazuri, poate şi mai din greu. 
Speram să fie un lucru bun pentru ea. 

— Tu dormi vreodată? am întrebat-o, oprindu-mă să vorbim o 
clipă. Mi-am plimbat privirea peste dezordinea din spaţiul în 
care lucra. 

Am observat fotografia unui bărbat zâmbitor şi foarte arătos 
pe biroul ei. Mă bucuram că măcar avea timp să iubească. Mă 
trimitea cu gândul la Christine Johnson, care locuia acum acolo, 
pe Coasta de Vest. Am simţit o împunsătură de respingere. 
Dragostea vieţii mele? Nu mai era. Din păcate, nu mai era. 
Christine plecase din Washington şi se mutase la Seattle. li 
plăcea foarte mult acolo şi preda din nou la şcoală. 

Jamilla ridică din umeri. 

— M-am trezit în jurul prânzului şi nu am mai putut să adorm. 
Poate că nu sunt prea obosită. Legistul din San Luis Obispo zice 
că o să ne trimită un raport mai târziu, în cursul zilei de azi. Dar 
ascultă aici. Am primit adineauri un mail din Quantico. Au avut 
loc opt crime în California şi Nevada care seamănă oarecum cu 
cele din parcul Golden Gate. Nu toate victimele au fost 
spânzurate. Dar au fost muşcate. Cazurile merg înapoi până 
acum şase ani. Până acum. Ei caută chiar şi mai înainte de şase 
ani. 

— În ce oraşe? am întrebat-o. 

Aruncă o privire pe notițele pe care şi le luase. 

— Sacramento - stimata noastră capitală. San Diego. Santa 
Cruz. Las Vegas. Lake Tahoe. San Jose. San Francisco. San Luis 
Obispo. E atât de blestemat de macabru, Alex. O crimă ca asta 
ar fi de-ajuns ca să mă ţină trează o lună. 


— Plus crima din Washington, am zis. O să cer Biroului să 
cerceteze pe Coasta de Est. 

Rânji timid. 

— Am făcut-o deja. Se ocupă de treaba asta. 

Am tachinat-o: 

— Prin urmare, ce facem acum? 

— Ce fac întotdeauna poliţiştii când aşteaptă? Mâncăm 
gogoşi şi bem cafea, spuse, rotindu-şi ochii căprui, aproape 
negri. Era de o frumuseţe naturală, foarte atrăgătoare chiar şi 
după doar câteva ore de somn. 

Am luat amândoi un mic dejun târziu la Roma, după colţ. Am 
discutat despre caz, apoi am întrebat-o despre alte cazuri pe 
care le rezolvase. Jamilla era foarte încrezătoare, dar era 
modestă în legătura cu contribuţia ei. Îmi plăcea asta la ea. Nu 
se putea spune că ar fi încrezută. Când şi-a terminat omleta cu 
piine prăjită, a continuat să stea acolo, nervoasă, bătând 
darabana cu degetele în masă. Avea câteva ticuri, părea 
curentată tot timpul. Ştiam că e iar cu gândul la lucru. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o într-un târziu. Ţii ceva în 
tine, nu? 

Încuviinţă. 

— Am primit un telefon de la TV-KRON. Sunt gata să facă un 
reportaj despre câteva crime petrecute în California. 

Am pufnit. 

— Cum naiba au aflat? 

Clătină din cap. 

— Cine ştie? O să-i dau unui reporter pe care îl ştiu, de la 
Examiner, permisiunea de a publica primul povestea. 

— Aşteaptă puţin, am spus. Eşti sigură de asta? 

— Sunt sigură. Am încredere în prietenul meu cum am în 
toată lumea. Cel puţin el o să planteze povestea în realitate. 
Acum ajută-mă să-mi dau seama dacă e ceva ce vrem ca 
ucigaşii să citească la ştiri. E puţinul pe care îl poate face 
prietenul meu pentru noi. 

Când ne-am întors la Palatul de Justiţie ne aşteptau ştiri 
proaste. Ucigaşii loviseră din nou. 


16 
altă crimă urâtă, încă o spânzurare. Două, de fapt. 
Jamilla şi cu mine ne-am despărţit imediat ce am ajuns la 
locul crimei, în Mill Valley. Lucram fiecare în alt fel, aveam 
tehnici diferite în legătură cu locul crimei. Totuşi, credeam că 
vom ajunge cumva la aceleaşi concluzii. Vedeam deja semnele - 
toate rele. 

Cele două corpuri erau spânzurate cu capul în jos de un 
suport pentru vase de cupru. Scena crimelor era o bucătărie 
contemporană dintr-o casă mare şi scumpă. Dawn şi Gavin 
Brody păreau să aibă vreo treizeci şi cinci de ani. La fel ca şi 
celorlalte victime, le fusese scurs aproape tot sângele. 

Prima curiozitate: deşi soţii Brody erau dezbrăcaţi, ucigaşii 
lăsaseră toate bijuteriile. Două ceasuri Rolex, verighete, un inel 
mare de logodnă cu diamant, cercei rotunzi bătuţi cu 
nenumărate diamante mici. Pe criminali nu-i interesau bijuteriile 
sau banii, şi poate că voiau ca noi să ştim asta. 

Aşadar, unde erau hainele victimelor? Fuseseră folosite 
pentru a face curăţenie, pentru a îmbiba sânge? De asta luaseră 
criminalii hainele cu ei? 

Părea să-i fi întrerupt pe soţii Brody, amândoi avocaţi de 
succes, în timp ce preparau o masă. Era vorba de vreun 
simbolism? Sau umor negru? Era o coincidenţă ori atacaseră 
intenţionat cuplul la ora mesei? Să-i mănânce pe cei bogaţi? 

Câţiva ofiţeri din poliţia de oraş mic, împreună cu tehnicienii 
FBl-ului, erau îngrămădiţi cu noi în bucătărie. Îmi închipuiam că 
stricăciunile fuseseră deja făcute de poliţia din Mill Valley. 
Oamenii aveau intenţii bune, dar probabil că nu mai lucraseră 
niciodată la o omucidere importantă. Am văzut câteva urme de 
picior prăfuite pe podeaua din piatră naturală a bucătăriei. Mă 
îndoiam că ar aparţine criminalilor sau familiei Brody. 

Jamilla îşi făcuse tura prin vasta bucătărie şi acum venea spre 
mine. Văzuse destul. Clătină din cap şi chiar nu trebuia să spună 
ce crede. Poliţia locală încurcase scena crimei destul de rău. 

— E mai mult decât ciudat, şopti ea, în cele din urmă. Ucigaşii 
ăştia au atât de multă ură în ei! Nu am văzut niciodată ceva 
asemănător. Furia. Tu ai mai văzut, Alex? 

Am privit-o în ochi pe Jamilla, dar nu am zis nimic. Din 
nefericire, văzusem. 


17 

Povestea detaliată despre o „escaladare” a crimelor de pe 
Coasta de Vest domina pagina întâi a ziarului San Francisco 
Examiner. Întreg iadul se dezlănţuise. 

În seara aceea, William şi Michael priveau desfăşurarea 
televizată a poveştii. Erau impresionați de ei înşişi, deşi se 
aşteptau ca povestea să apară curând la ştiri. De fapt, contau 
pe asta. Acesta era planul. 

Ei erau cei speciali. Echipa aleasă să facă treaba. Acum erau în 
misiune. Din nou la drum. 

Mestecau la un restaurant din Woodland Hills, în nordul Los 
Angelesului, lângă autostrada l-5. Oamenii din restaurant îi 
remarcau. Cum ar fi putut să n-o facă? Amândoi erau foarte 
înalţi, cu cozi blonde, corpuri robuste, musculoase, şi erau 
îmbrăcaţi complet în negru. William şi Michael erau arhetipul 
adolescenţei masculine moderne: animalul sălbatic îl întâlneşte 
pe prințul moştenitor. 

La televizor se transmiteau ştirile. Crimele erau subiectul 
principal, desigur, iar reportajul senzaţional a durat câteva 
minute. Oameni înspăimântați din Los Angeles, Las Vegas, San 
Francisco şi San Diego erau intervievaţi în faţa camerei de luat 
vederi şi aveau de spus cele mai insipide lucruri. 

Michael pufni, apoi privi către fratele său. 

— Au înţeles totul greşit. În cea mai mare parte, în orice caz. 
Ce idioţi, ce rataţi împuţiţi! 

William muşcă din sandvişul lui insipid, după care se uită din 
nou spre televizor. 

— Ziarele şi televiziunea înţeleg întotdeauna prost, frăţioare. 
Fac parte din problema mai largă, din ceea ce trebuie rezolvat. 
Ca avocaţii ăia doi din Mill Valley. Ai terminat aici? 

Michael înfulecă ce mai rămăsese din cheeseburgerul excesiv 
de crud cu o muşcătură feroce. 

— Da, dar îmi e foame. Am nevoie să mă hrănesc. Frumoşii 
lui ochi albaştri străluceau. 

William zâmbi şi îşi sărută fratele pe obraz. 

— Atunci hai să mergem. Am un plan bun pentru seara asta. 

Michael se dădu puţin înapoi. 

— Nu ar trebui să fim mai grijulii? Poliţia ne caută, nu? Acum 
suntem importanţi. 


William continuă să zâmbească. Îşi îndrăgea fratele pentru 
naivitatea lui. Îl amuza. 

— Suntem extraordinar de importanţi. Suntem următoarea 
mare descoperire. Hai, frăţioare. Amândoi avem nevoie să ne 
hrănim. O merităm. Şi, pe lângă asta, poliţiştii nu ştiu cine 
suntem. Aminteşte-ţi întotdeauna asta: poliţiştii sunt nişte proşti 
incompetenti. 

William conduse dubita lor albă pe drumul pe care 
traversaseră Woodland Hills înainte de a opri la restaurant. Îi 
părea rău că nu putuseră să aducă pisica, dar călătoria era prea 
lungă. Trase dubiţa într-un centru de cumpărături neplăcut de 
luminat şi studie semnele: Wal-Mart, Denny's, Staples, Circuit 
City, banca Wells Fargo. Le disprețuia pe fiecare în parte, ca şi 
pe oamenii care îşi făceau cumpărăturile acolo. 

— Nu căutăm pradă aici? întrebă Michael. Ochii lui de un 
albastru strălucitor scrutară centrul de cumpărături, părând 
îngrijorat 

William clătină din cap. Coada blondă i se clătină. 

— Nu, desigur că nu. Oamenii ăştia nu ne merită, Michael. Ei 
bine, poate că blonda aia în blugi albaştri strâmţi ne merită. 

Michael lăsă capul pe o parte, apoi se linse pe buze. 

— Merge. Ca aperitiv... 

William sări din dubiţă şi se duse până în capătul opus al 
parcării. Mergea puţin legănat, cu capul sus şi zâmbea. Michael 
îl urmă. Fraţii traversară prin curtea din spate a băncii Wells 
Fargo. Apoi toată parcarea restaurantului Denny's, despre care 
William zicea că miroase a şuncă englezească şi oameni graşi. 

Michael începu să zâmbească văzând ce pune la cale fratele 
lui. Mai făcuseră lucrul ăsta şi înainte. 

Un semn alb-negru sumbru se legăna în faţa lor. Era luminat 
din spate. Casa de Funeralii Sorel. 


18 

Lui William îi luă mai puţin de un minut să spargă uşa din 
spate a casei de funeralii. Nu era o problemă de vreme ce 
securitatea era minimă. 

— Acum ne hrănim, îi spuse lui Michael. Începea să se excite 
şi simţul său olfactiv îl conduse în camera de îmbălsămare. 
Descoperi trei corpuri depozitate în frigidere. Doi bărbaţi şi o 
femeie, şopti el. 

William examină repede cadavrele. Erau proaspete. Două 
fuseseră îmbălsămate, unul încă nu. William se pricepea la 
necrologie, inclusiv la ce se petrecea în casele de funeralii. 
Procesul de îmbălsămare implica drenarea sângelui din vene, 
apoi injectarea unui fluid bazat pe formaldehidă. Tuburi 
conectate la pompe erau inserate în artera carotidă şi în vena 
jugulară. Pasul următor implica golirea de fluid a organelor 
interne. După asta, cea mai mare parte a lucrării era cosmetică. 
Fălcile mortului erau cusute pentru a rămâne închise. Buzele 
erau aranjate şi ţinute laolaltă cu un fel de lipici. Sub fiecare 
pleoapă se puneau globuri pentru a preveni scufundarea ochilor 
în cap. 

William arătă către o centrifugă, folosită pentru a scoate 
sângele şi alte fluide din corp. Râse. 

— Noi nu o să avem nevoie de aia în seara asta. 

Toate simţurile lui erau în alertă. Se simţea mai presus de 
viaţa însăşi. Vederea lui nocturnă era excelentă. Nu va fi nevoie 
decât de lumina unei lămpi de masă. 

Deschise un frigider şi luă în braţe corpul neîmbălsămat. Duse 
cadavrul, o femeie puţin peste patruzeci de ani, pe o masă de 
porțelan din apropiere. 

William se uită la fratele său şi îşi frecă mâinile încet. Respiră 
adânc. Mai făcuseră raiduri prin case de funeralii şi înainte şi, 
deşi nu se putea compara cu un mort recent, prada era pradă. 

Pe lângă asta, femeia moartă era un specimen fizic într-o 
stare destul de bună pentru vârsta ei. Era atrăgătoare şi, prin 
comparaţie, mai bună decât femeia pe care o atacaseră şi cu 
care se hrăniseră în San Francisco. Pe corp era o etichetă cu un 
nume: Diana Ginn. 

— Sper ca vreun director de funeralii să nu fi avut-o pe Diana 
înainte, îi spuse William fratelui său. 

Unii nenorociţi jalnici se angajau câteodată la casele de 


funeralii pentru a putea pângări cadavrele după pofta inimii. 
Făceau investigaţii inutile în cavitățile vaginală şi anală. Un alt 
fel pervers de a-şi petrece timpul era acela de a face sex cu 
cadavrele în sicriele lor. Se întâmpla mai des decât îşi imagina 
lumea. 

William se simţi excitat. Nimic nu se putea compara cu asta. 
Se căţără pe masa de îmbălsămare şi se aşeză deasupra femeii. 

Corpul gol al Dianei Ginn era cenușiu, dar destul de drăguţ în 
lumina palidă. Avea buzele pline şi albastre. Se întrebă cum 
murise, fiindcă nu părea bolnavă. Nu se observau răni evidente, 
deci nu fusese victima unui accident. William deschise cu grijă 
pleoapele şi se uită în ochii ei. 

— Bună, fată dragă. Eşti frumoasă, Diana, şopti visător. Nu e 
doar o replică ieftină de agăţat. Vorbesc serios. Eşti 
extraordinară. Meriţi noaptea asta, ne meriţi pe Michael şi pe 
mine. Şi noi ne vom ridica la înălţimea ta. 

Cu degetele îi mângâie uşor obrajii, apoi gâtul lung şi sânii, 
care nu mai erau fermi, ci semănau mai degrabă cu nişte saci cu 
budincă. li studie liniile complicate ale venelor. Atât de 
frumoase. O dorea atât de tare pe Diana Ginn că se simţea 
aproape ameţit. 

In timp ce William se ghemui deasupra cadavrului, fratele său 
lovi uşor picioarele osoase ale femeii, gleznele subţiri, apoi 
încet, cu dragoste, îşi mişcă mâinile în susul picioarelor lungi. 
Gemea uşor, de parcă ar fi încercat să o trezească din somnul 
cel mai adânc. 

— Te iubim, şopti Michael. Ştim că ne auzi. Eşti încă aici, în 
corpul tău, nu-i aşa? Ştim, Diana. Ştim cum te simţi. Noi suntem 
cei fără de moarte. 


19 

Continuam să fiu impresionat de exemplara disciplină şi 
munca intensă a Jamillei Hughes. Ce o motiva? Ceva îngropat în 
trecutul ei? Ceva mult mai evident din prezent? Faptul că era 
una din cele două inspectoare de la Omucideri în poliţia San 
Francisco? Poate toate cele de mai sus? Jamilla îmi spusese deja 
că nu îşi luase nici măcar o zi liberă de aproape doi ani. Suna 
oarecum familiar. 

În timpul zilei următoare la Palatul de Justiţie, am menţionat 
de câteva ori deosebita ei etică de lucru, dar mi-a răspuns doar 
cu o ridicare din umeri. Era respectată de ceilalţi inspectori de la 
Omucideri. Era o persoană normală, fără aere de superioritate; 
nu era nimic în neregulă cu ea. Am aflat că avea o poreclă; i se 
potrivea - Jam (dulceaţă). 

După-amiază am petrecut câteva ore aflând tot ce se putea 
despre tigri. Adăposturile de animale şi grădinile zoologice din 
zonă erau cercetate în detaliu, în încercarea de a localiza fiecare 
tigru din California. Felina ucigaşă era indiciul cel mai bun pe 
care îl aveam până în momentul acela. 

Aveam propria mea listă de fapte, diferite detalii care îmi 
atrăseseră atenţia. 

Cineva a fost în stare să-i dea ordine felinei şi să o controleze 
înainte şi după ce l-a atacat şi muşcat pe Davis O'Hara în parcul 
Golden Gate din San Francisco. Un dresor de animale? Un 
veterinar? 

Falca unui tigru este atât de puternică incât poate zdrobi şi 
pulveriza oase. Şi totuşi, cineva a putut să-l facă pe tigru să-şi 
lase prada. 

Se consideră că toate speciile de tigru sunt în pericol de a 
dispărea. Existenţa lor este amenințată atât de restrângerea 
habitatului, cât şi de braconajul pentru blană. Ar putea fi 
criminalii şi ecologişti? 

Braconajul tigrilor se desfăşoară şi fiindcă se spune că ar avea 
puteri tămăduitoare. Aproape fiecare parte a felinei e 
considerată prețioasă şi, în unele cazuri, sacră. 

În unele culturi, mai ales în Africa şi Asia, tigrii au semnificaţie 
magică. Ar putea fi acest lucru important pentru cazul nostru? 

Pierdusem măsura timpului şi când am ridicat ochii din 
carnetul de notițe afară se întuneca deja. Jamilla venea pe 
coridor în direcţia mea. 


Purta geaca ei lungă de piele şi părea gata de plecare. Se 
rujase. Poate că avea o întâlnire. Arăta minunat. 

— „Tigrule! Tigrule! Foc strălucitor”, recită ea din Blake. 

Am răspuns cu singurul vers pe care mi l-am putut aminti: 

— „Fost-ai şi tu făcut când Mielul suflu luat-a?” 

Mă privi gânditoare, apoi zâmbi. 

— Ce mai echipă. Detectivi-poeţi. Hai la o bere. 


— Sunt aproape frânt de oboseală şi mai am câteva dosare 
de verificat. Resimt încă decalajul orar. Chiar în timp ce rosteam 
cuvintele, nu eram sigur de ce naiba vorbeam aşa. 

Ridică mâna. 

— Ajunge. Puteai să spui doar „Nu, nu eşti genul meu”. Chiar 
aşa, prietene. Ne vedem dimineaţă. Dar mulţumesc pentru tot 
ajutorul. Vorbesc serios. Când s-a întors şi a pornit-o de-a lungul 
coridorului către lifturi, i-am văzut zâmbetul. Dar după aceea am 
văzut-o clătinând din cap. 

După plecarea ei, am rămas la birou, privind panorama 
străzilor din San Francisco. Am oftat, apoi am clătinat eu din 
cap. Simţeam instalându-se o stare cunoscută de surescitare. 
Eram din nou singur şi nu puteam da vina pe nimeni. De ce 
refuzasem invitaţia Jamillei la o bere? Mă simţeam bine în 
compania ei. Nu aveam nici un alt program şi nu eram chiar aşa 
de obosit de diferenţa de fus orar. 

Dar credeam că ştiu motivul. Nu era atât de complicat. Mă 
apropiasem de ultimele mele două partenere în cazuri de crimă. 
Amândouă muriseră. 

Creierul aştepta încă în umbră. 

Era posibil să fie în San Francisco chiar în momentul acela? 

Era Jamilla Hughes în siguranţă în propriul ei oraş? 


20 

În dimineața următoare, m-a trezit devreme soneria 
telefonului din camera mea de hotel. Când am ridicat receptorul 
eram mahmur, încă pe jumătate adormit. 

Era Jamilla şi părea entuziasmată când mi-a spus: 

— Aseară m-a sunat prietenul meu Tim, de la Examiner. Are 
un indiciu pentru noi. S-ar putea să fie bun. 

M-a informat rapid schiţând detaliile unei tentative de crimă, 
un caz mai vechi. Trebuia să plecăm din nou împreună. Nu m-a 
întrebat dacă vreau să mă duc - aparent, lucrurile erau deja 
puse la punct 

— Te iau într-o jumătate de oră - cel mult patruzeci de 
minute. Mergem la Los Angeles. Îmbracă-te în negru. Cine ştie, 
poate o să devii un star. 

Compania aeriană United are curse din oră în oră între San 
Francisco şi Los Angeles. Am prins-o pe cea de la ora nouă şi 
cam după o oră eram în Los Angeles. Am vorbit pe parcursul 
întregii călătorii. Am închiriat o maşină de la firma Budget şi ne- 
am îndreptat către Brentwood, locul în care trăise şi probabil 
ucisese cândva O. J. Simpson. Eram la fel de băgat în priză de 
noua pistă ca şi ea. Şi FBl-ul era implicat în caz, la Los Angeles. 

Pe drumul spre Brentwood a luat legătura cu prietenul ei de la 
Examiner, Tim. Mă întrebam dacă era iubitul ei. 

— Ai mai aflat ceva pentru noi? l-a întrebat. 

Jamilla asculta, apoi repeta pentru mine ceea ce auzea. O 
parte din informaţii le ştiam deja. 

—Femeia cu care mergem să ne întâlnim a fost atacată de doi 
bărbaţi. A reuşit să scape de ei. Norocoasă fată, extraordinar de 
norocoasă. Au muşcat-o grav. Pieptul, gâtul, abdomenul, faţa. | 
s-a părut că agresorii aveau vreo patruzeci şi ceva de ani. 
Atacurile s-au petrecut acum mai bine de un an, Alex. Povestea 
a făcut valuri în ziarele mici. 

Nu spuneam nimic, doar o ascultam şi înregistram. Cazul era 
atât de ciudat. Nu mai văzusem nimic de felul ăsta. 

— Voiau să o spânzure de un pom. Nu se pomeneşte de nici 
un tigru, în niciunul dintre articolele pe care a reuşit să le 
descopere prietenul meu. La sediu ne aşteaptă un detectiv de la 
poliţia din Los Angeles. Sunt sigură că vom afla mai multe detalii 
de la el. El a fost anchetatorul principal în cazul respectiv. 

Privi spre mine. Avea un fir aici, unul bun. 


—Aici e cheia, Alex. Potrivit sursei mele, femeia crede că 
agresorii ei erau vampiri. 


21 

Ne-am întâlnit cu Gloria Dos Santos la secţia de poliţie din 
cartierul Brentwood din Los Angeles. Era o clădire din beton cu 
un singur nivel, aproape la fel de lipsită de personalitate ca un 
oficiu poştal. Detectivul Peter Kim ne-a condus într-o mică 
încăpere folosită pentru interogatorii, izolată fonic, cu pereţi 
capitonaţi. Kim era un bărbat suplu, cam de treizeci de ani, şi 
înalt de vreun metru optzeci. Se îmbrăca bine şi mie îmi părea 
că seamănă mai degrabă cu un om de afaceri de succes din Los 
Angeles decât cu un poliţist. 

Era evident că Gloria Dos Santos îl cunoştea pe Kim. Cei doi 
nu păreau să se placă prea tare unul pe celălalt. Ea îl numea 
„Detectiv Fuhrman” şi a continuat să repete acest nume până 
când Kim i-a spus s-o lase baltă sau o închide. 

Dos Santos purta o rochie neagră scurtă, cizme negre înalte şi 
brățări de piele la încheieturi. Pe corp avea vreo duzină de 
cercei, în locuri strategice. Îşi purta părul negru şi creţ pieptănat 
în sus, dar o parte cădea în cascade până pe umeri. Era puţin 
mai înaltă de un metru cincizeci şi avea o faţă dură. Avea 
genele încărcate de fard, şi folosea rimel purpuriu. Părea să fie 
într-o formă fizică bună - ca toate victimele până în momentul 
acela. 

Se holbă la Kim, apoi la mine, şi în cele din urmă la Jamilla 
Hughes. Clătină din cap şi zâmbi mieros. Nu-i plăcea de noi, 
ceea ce era în regulă - nici eu nu o plăceam foarte tare. 

Zâmbi baţjocoritor. 

— Pot fuma în gaura asta de şobolani? O să fumez chiar dacă 
vă place sau nu. Dacă nu vă place, atunci mă duc dracului 
acasă. 

— Fumează, spuse Kim. Dar în nici un caz nu te duci acasă. 

Kim scoase nişte seminţe de floarea-soaielui şi începu să 
mănânce. Şi el era un băiat ciudat. 

Dos Santos aprinse un Camel şi îi suflă un fuior subţire de fum 
în faţă. 

— Detectivul Fuhrman ştie tot ce ştiu şi eu. De ce nu aflaţi 
totul de la el? E foarte deştept, să ştiţi. Întrebaţi-l pe el. A 
absolvit UCLA cu numeroase onoruri. 

— Sunt câteva lucruri în privinţa cărora avem nelămuriri, i-am 
spus. De-asta am venit tocmai de la San Francisco să ne 


întâlnim cu tine. De fapt, eu am venit de la Washington. 

— Călătorie lungă şi pe degeaba, şmechere, zise. 

Gloria Dos Santos avea o înţepătură pentru orice ocazie. 

Își trecu mâna peste faţă de câteva ori, de parcă ar fi încercat 
să se trezească. 

— Se vede că eşti drogată beton, interveni Jamilla. Nu ne 
interesează asta. Relaxează-te, fato. Oamenii ăştia care te-au 
atacat te-au rănit destul de rău. 

Dos Santos pufni. 

— Destul de rău? Mi-au rupt două coaste şi braţul. Au dat cu 
mine de pământ de vreo şase ori. Din fericire, eram pe un deal - 
versantul unui munte, de fapt. Am început să mă rostogolesc. M- 
am ridicat. Mi-am scăpat fundu' cu fuga. 

— Raportul iniţial spune că nu l-ai văzut foarte bine pe 
niciunul dintre ei. Apoi ai afirmat că aveau patruzeci-cincizeci de 
ani. 

Ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Era ceaţă. Aşa mi s-a părut. În seara aia mai 
devreme, fusesem la Fang Club din West Pico. E singurul loc 
unde poţi întâlni vampiri adevăraţi şi poţi să supravieţuieşti ca 
să povesteşti. Aşa se spune. Pe vremea aia mă duceam la o 
grămadă de cluburi Gotice - Stigmata, Coven 13, Vampiricus din 
Long Beach. Lucram la Necromane. Ce e Necromane? întrebă de 
parcă ar fi fost o întrebare la care am fi vrut un răspuns. 

Avea dreptate. 

Necromane e un butic pentru oamenii care sunt cu adevărat 
pasionaţi de morţi. Poţi să cumperi cranii umane reale de acolo. 
Degete de la mâini şi de la picioare. Dacă eşti interesat de asta, 
un schelet uman întreg. 

— Nu mă interesează, spuse Jamilla. Dar am fost într-un 
asemenea magazin în San Francisco. Se numeşte Coroner. 

Fata ne privi cu dispreţ. 

— Sunt impresionată! Trebuie să fii foarte şmecheră. Trăieşti 
chiar la limită. 

Am vorbit din nou: 

— Încercăm să te ajutăm. Noi... 

Mi-a tăiat-o scurt: 

— Prostii. Încercaţi să vă ajutaţi pe voi înşivă. Aveţi alt caz 
important. Crimele alea perverse din San Francisco, nu? Ştiu să 


citesc, omule. Nu daţi doi bani pe Gloria Dos Santos şi 
problemele ei. Şi am o grămadă de probleme. Mai multe decât 
vă închipuiţi. Cui îi pasă, nu? 

— Au fost ucişi doi oameni în parcul Golden Gate. A fost un 
masacru. Credem că ar putea fi aceiaşi doi bărbaţi care te-au 
atacat pe tine, i-am spus. 

— Mda, bine, să vă spun ceva ce ar fi bine să înţelegeţi ca 
lumea. Cei doi bărbaţi care m-au atacat erau vampiri. S-a-nţeles? 
Ştiu că vă e imposibil să vă băgaţi asta în minţile voastre 
mititele, dar vampirii există. Se ţin deoparte de lumea 
exterioară. Asta înseamnă că nu sunt ca voi! Doi dintre ei 
aproape m-au omorât! Vânau în Beverly Hills! În fiecare 
blestemată zi omoară oameni în Los Angeles! Le beau sângele! Ei 
numesc asta hrănire. Le mestecă oasele de parcă ar fi pui de la 
OPR - asta înseamnă Oameni Prăjiţi din Kentucky, boilor. Văd că 
nu mă credeţi. Ei bine, credeți-mă! 

Uşa camerei de interogatoriu se deschise fără zgomot. Un 
ofiţer de patrulă în uniformă se strecură înăuntru şi îi şopti ceva 
detectivului Kim. 

Kim pufni şi se uită la noi şi apoi la Dos Santos. 

— Acum puţin timp a avut loc o crimă pe Sunset Boulevard. 
Cineva a fost muşcat şi apoi spânzurat într-unul dintre hotelurile 
cele mai bune. 

Faţa Gloriei Dos Santos se schimonosi oribil. Ochii i se 
micşorară, exprimând o furie nemărginită. Izbucni, ţipând cât o 
ţineau plămânii: 

—V-au urmărit până aici, ticăloşilor! Nu înţelegeţi? V-au 
urmărit! O, Doamne, ştiu că am vorbit cu voi! O, Sfinte Doamne, 
o să pună mâna pe mine. Acum m-aţi omorât! 


Partea a doua 
POFTA DE SANGE 


Mi-a plăcut întotdeauna să lucrez la cazuri dificile de crimă cu 
Kyle Craig, aşa că eram bucuros că urma să mi se alăture mie şi 
Jamillei Hughes în Los Angeles în aceeaşi zi. Totuşi, când am 
ajuns am fost surprins să-l găsesc pe Kyle deja la locul crimei 
din Beverly Hills. Cadavrul fusese găsit la Chateau Marmont, 
hotelul în care John Belushi murise de supradoză. 

Hotelul arăta ca un castel franțuzesc şi îşi înălța cele şapte 
etaje deasupra arterei Sunset Strip. Când am intrat în hol, am 
observat că totul arăta ca şi în anii '20, dar era mai mult decât 
vechi. Se spune că un director de studio îi spusese odată 
actorului William Holden: „Dacă trebuie să intri în bucluc, fă-o la 
Chateau Marmont”. 

Kyle ne aştepta la uşa camerei de hotel. Părul lui negru era 
pieptănat strâns pe spate şi arăta de parcă s-ar fi bronzat puţin. 
Neobişnuit pentru Kyle. Aproape că nu l-am recunoscut. 

— ŢI-l prezint pe Kyle Craig de la FBI, i-am spus Jamillei. 
Înainte de a te întâlni pe tine, a fost cel mai bun anchetator de 
crime cu care am lucrat vreodată. 

Kyle şi Jamilla şi-au strâns mâinile. Apoi l-am urmat în camera 
de hotel. Era de fapt un bungalou: două dormitoare şi un living 
cu şemineu în stare de funcţionare. Avea propria intrare 
separată de la stradă. 

Scena crimei arăta la fel de deprimant ca şi celelalte. Mi-am 
amintit un lucru foarte pesimist, scris cândva de un filozof. 
Avusesem cândva acelaşi gând văzând scena sângeroasă a unei 
crime din Carolina de Nord: „Existenţa umană trebuie să fie un 
fel de eroare. E rea astăzi, şi se va înrăutăţi în fiecare zi până 
când se va întâmpla cel mai mare rău cu putinţă”. Filozofia mea 
personală era ceva mai optimistă decât a lui Schopenhauer, dar 
existau momente când părea să aibă dreptate. 

Cel mai mare rău cu putință i se întâmplase lui Jonathan 
Mueller, un director de casă de discuri în vârstă de douăzeci şi 
nouă de ani, şi în felul cel mai rău cu putință. Avea muşcături pe 
gât. Nu am văzut nicio tăietură de cuţit. Mueller fusese 
spânzurat de o lampă din camera de hotel. Avea pielea ca ceara 
şi translucidă, şi nu credeam că murise de mult timp. 

Ne-am apropiat toţi trei de corpul care atârna. Se legăna uşor 
şi din el încă picura sânge. 

— Muşcăturile mari sunt toate în zona gâtului, am spus. Arată 
iarăşi de parcă ucigaşii ar juca rolul unor vampiri. Spânzurarea 


trebuie să fie ritualul lor, poate semnătura. 

— E atât de al dracului de lugubru, şopti Jamilla. Au supt 
sângele din bietul tip. Arată aproape ca o crimă sexuală. 

— Cred că asta şi este, a spus Kyle. Întâi l-au sedus. 

Telefonul celular din buzunarul meu a început să sune chiar în 
momentul acela. Un moment mai prost nici că se putea. 

M-am uitat la Kyle înainte de a răspunde la telefon. 

— Ar putea fi el, am spus. Creierul. 

Am dus telefonul la ureche. 


— Cum îţi place în Los Angeles, Alex? întrebă Creierul cu 
obişnuitul lui ton mecanic, sardonic. Morţii arată cam peste tot 
la fel, nu? 

Am încuviinţat către Kyle. El înţelegea cine era pe linie. 
Creierul. A 

Mi-a făcut semn să îi dau telefonul şi i l-am înmânat. li 
priveam faţa în timp ce asculta şi respira tare şi adânc. În cele 
din urmă, Kyle lăsă jos telefonul. 

— A întrerupt legătura, spuse. Era ca şi cum ar fi ştiut că nu 
mai erai la aparat. Cum de a ştiut, Alex? Cum ştie ticălosul atât 
de multe? Ce dracu' vrea de la tine? 

Mă uitam fix la cadavrul care se învârtea încet şi nu aveam 
nici un răspuns. Absolut niciunul. Mă simţeam şi eu golit de 
sânge. 


23 

Era deja vineri şi mă găseam într-o încurcătură sordidă şi 
afurisită care nu avea să se sfârşească prea curând. După- 
amiază a trebuit să dau un telefon foarte dificil acasă, la 
Washington. După câteva apeluri a răspuns Nana şi imediat mi- 
am dorit ca în locul ei să fi ridicat receptorul unul dintre copii. 

— Sunt Alex. Ce faci? 

— Nu vii acasă pentru concertul lui Damon de mâine, nu-i aşa, 
Alex? a spus. Sau ai uitat deja cu totul de concert? O, Alex, Alex. 
De ce ne-ai părăsit? Asta nu e bine. 

O iubesc grozav pe Nana, dar uneori merge cam prea departe 
pentru a-şi impune punctul de vedere. 

— De ce nu mi-l dai pe Damon la telefon? am zis. O să 
vorbesc cu el despre asta. 

— Nu o să mai fie un copil pentru prea multă vreme. În curând 
va fi exact ca tine, nu o să mai asculte niciun cuvânt de la 
nimeni. Atunci o să vezi cum e. Îţi garantez că nu o să-ţi placă, a 
spus. 

— Mă simt deja destul de rău, destul de vinovat. Nu trebuie 
să înrăutăţeşti lucrurile, bătrâno. 

—Ba sigur că da. E slujba mea şi mi-o iau în serios, aşa cum e 
evident că faci şi tu cu a ta, zise. 

— Nana, aici mor oameni. Cineva a avut parte de o moarte 
oribilă în Washington, şi aşa am fost implicat în mizeria asta. Și 
nenorocirile continuă. Trebuie să găsesc o legătură sau măcar 
să încerc să găsesc una. 

— Da, oamenii mor, Alex, înţeleg asta. Şi alţii cresc fără să-l 
aibă pe tatăl lor aproape atât cât ar avea nevoie - mai ales când 
nu au o mamă. Eşti conştient de asta? Nu le pot fi mamă şi tată 
acestor copii. 

Am închis ochii. 

— Înţeleg ce spui. N-o să-ţi vină să crezi, dar nici măcar nu te 
contrazic. Acum, mi-l dai, te rog, pe Damon? am întrebat din 
nou. Imediat ce închid telefonul, mă duc afară să văd dacă nu 
găsesc o mamă pentru copiii mei. De fapt, lucrez cu o femeie 
detectiv foarte drăguță. Ţi-ar plăcea de ea. 

— Damon nu e aici. A zis că dacă suni şi spui că nu vii acasă 
să îţi spun foarte mulțumesc. 

Am clătinat din cap, apoi am zâmbit fără voia mea. 


— Ţi-ai însuşit perfect intonaţia lui. Unde e? 

— Joacă baschet cu prietenii lui. Şi la asta e foarte bun. Cred 
că va fi un fundaş remarcabil. Ai observat măcar? 

— Are mâini abile şi un demaraj puternic. Sigur că am 
observat. Ştii cumva cu care dintre prieteni e? 

— Sigur că ştiu. Tu ştii? replică Nana. Era necruțătoare când 
ataca. E cu Louis şi Jamal. Îşi alege bine prietenii. 

— Trebuie să închid acum, Nana. Spune-le, te rog, lui Damon 
şi lui Jannie că îi iubesc. Îmbrăţişează-l tare pe micul Alex din 
partea mea. 

— Alex, dă-le tu însuţi dragoste şi îmbrăţişări, spuse. Apoi 
închise. Nu mai procedase aşa nicicând. Ei, nu foarte des. 

Stăteam acolo, încremenit pe scaun, gândindu-mă dacă eram 
sau nu vinovat de acuzaţiile care mi se aduceau. Ştiam că 
petrec mai mult timp cu copiii decât mulţi alţi taţi dar, aşa cum 
argumentase Nana plină de talent, creşteau repede şi fără o 
mamă. Trebuia să fac mai mult decât făceam, şi nu exista nici o 
nenorocită de scuză. 

Am mai sunat acasă de câteva ori. Nu a răspuns nimeni şi mi- 
am închipuit că eram pedepsit. L-am prins în sfârşit pe Damon în 
jurul orei şase seara. Abia ajunsese acasă întorcându-se de la o 
recepţie cu Corul Băieţilor. l-am auzit vocea pe linie şi i-am 
cântat un mic refren din rapul lui Tupac, cel care îi place. 

I s-a părut amuzant şi am ştiut că totul era în regulă. Mă 
iertase. E un băiat bun, cel mai bun la care aş fi putut spera. Mi- 
am amintit şi de soţia mea, Maria, şi m-am întristat că ea nu era 
acolo să vadă ce băiat bun ieşea din Damon. Chiar ti-ar plăcea 
Damon, Maria. Îmi pare rău că pierzi asta. 

— Am primit mesajul tău. Îmi pare rău, Damon. Aş vrea să vin 
să te ascult mâine. Ştii asta. N-am ce-i face, amice. 

Damon a suspinat dramatic. 

— Dacă dorinţele ar avea aripi, zise. Era una din zicalele 
preferate ale bunicii sale. O auzisem ani de zile, încă de când 
eram de vârsta lui. 

— Bate-mă, biciuieşte-mă, bate-mă, i-am zis. 

— Nu. E în regulă, tati, spuse Damon, suspinând din nou. Ştiu 
că ai de lucru şi că probabil sunt chestii importante. Doar că 
uneori e greu pentru noi. Ştii cum e. 


— Te iubesc şi ar trebui să fiu acolo. Nu o să ratez următorul 
concert, l-am asigurat. 

— Te ţin minte cu asta, zise Damon. 

— Mă ţin singur minte i-am spus. 


24 

În jur de ora 19.30 în seara aceea, mă aflam încă în sediul 
poliţiei din Brentwood. Eram obosit şi în cele din urmă mi-am 
desprins privirea de pe un teanc gros de rapoarte de poliţie 
despre crimele sadice petrecute în nouă oraşe de pe Coasta de 
Vest, plus cea din Washington despre care ştiam. Cazul mă 
înfricoşa şi cu siguranţă nu fiindcă aş fi crezut în vampiri. 

Credeam, însă, în lucrurile ciudate şi oribile pe care oamenii 
sunt uneori în stare să şi le facă unii altora: muşcături sălbatice, 
spânzurări sadice, drenarea corpurilor de sânge, atacuri cu tigri. 
Pentru început, nu puteam să-mi imaginez cam cum ar trebui să 
fie ucigaşii. Nu puteam să le fac profilul. Nici echipa ştiinţifică de 
specialişti în materie de comportament nu putea să o facă. 
Măcar atât recunoscuse Kyle Craig. Era unul dintre motivele 
pentru care se afla el însuşi acolo, pe teren. Şi Kyle era blocat. 
Şirul acelor crime nu avea precedent. 

Jamilla apăru lângă biroul meu pe la opt fără un sfert Lucrase 
ceva mai departe, pe coridor. Avea un chip foarte plăcut, dar în 
seara aceea arăta pur şi simplu obosită. Există un fapt simplu de 
viaţă, în munca de poliţist: în timpul cazurilor foarte urâte, 
organismul secretă adrenalină în exces. Sentimentele şi 
senzațiile tuturor celor implicaţi sunt mai intense. Fascinaţia 
sporeşte întruna, şi poate genera probleme pe care nu le 
anticipează nimeni. Trecusem prin asta şi poate i se întâmplase 
şi Jamillei acelaşi lucru. In orice caz, se comporta ca atare. Poate 
de aceea ne simţeam atraşi oarecum unul de celălalt. 

Se aplecă peste biroul meu şi am simţit un parfum aproape 
imperceptibil. 

— Trebuie să mă întorc la San Francisco, Alex. Mă duc acum 
la aeroport. Am lăsat o grămadă de notițe pentru tine şi Kyle 
despre dosarele pe care am apucat să le parcurg. Să-ţi spun 
ceva totuşi: Mie nu mi se pare că toate omorurile au fost comise 
de aceiaşi asasini. Asta e contribuţia mea pe ziua de azi. 

— De ce crezi asta? am întrebat. De fapt, simţeam acelaşi 
lucru, dar nu aveam nici o dovadă în acest sens; doar o reacţie 
instinctivă la dovezile pe care le adunasem până în momentul 
respectiv. 

Jamilla îşi frecă nasul, încreţindu-l puţin. Avea ticuri 
amuzante, care mă făceau să zâmbesc. 

— Modelele se tot schimbă, mai ales dacă comparăm crimele 


mai recente cu cele de acum un an sau doi. În privinţa crimelor 
mai recente ucigaşii au lucrat metodic, cu foarte mare atenţie. 
Ultimele două crime sunt neglijente, Alex, şi mult mai violente. 

— Nu te contrazic. O să studiez atent dosarele şi tot aşa vor 
face Kyle şi oamenii lui din Quantico. Te mai deranjează ceva? 
am întrebat. 

Se gândi. 

— În dimineaţa asta a fost raportată o crimă ciudată. S-ar 
putea să fie ceva aici. O casă de funeralii din Woodland Hills. 
Cineva a intrat prin efracţie şi a pângărit un cadavru. Ar putea fi 
o imitație; ţi-am lăsat dosarul. Oricum, trebuie să mă grăbesc 
dacă vreau să prind cursa următoare... Ţinem legătura? 

— Desigur. Absolut. Nu scapi aşa de uşor. 

Flutură mâna şi dispăru pe coridor. 

Nu-mi plăcea să o văd plecând. 

Jam. 


25 

La zece minute după ce Jamilla plecase să prindă avionul care 
o ducea înapoi la San Francisco, Kyle apăru la biroul meu. Arăta 
ca un profesor ramolit, distins îmbrăcat, în jur de patruzeci de 
ani, care abia ieşise din bibliotecă după ce cercetase zile întregi 
o piesă de referinţă pentru o revistă de criminologie. 

— Ai spart codul? l-am întrebat. Şi dacă da, mai prind un 
avion către casă în seara asta? Faptul că sunt aici îmi face viaţa 
de acasă un calvar. 

— N-am spart nimic, mi se plânse. Apoi căscă. Parcă stă să-mi 
plesnească ţeasta. De parcă ar exista o mică scurgere sau ceva 
în genul ăsta. Işi frecă mâinile de cap, înainte şi înapoi. 

— Ai început deja să crezi în vampirii vremurilor moderne? l- 
am întrebat. Cei care joacă roluri? 

Imi aruncă unul dintre zâmbetele lui abia schiţate. 

— A, am crezut în vampiri de când mă ştiu. Încă de când eram 
copil, în Virginia, apoi în Carolina de Nord. Vampiri, stafii, 
ciudăţenii şi alte creaturi diabolice ale nopţii. Sudiştii cred în 
lucruri din astea E moştenirea noastră gotică, bănuiesc. De fapt, 
specialitatea noastră sunt mai degrabă stafiile. Cred de- 
adevăratelea în stafii şi îmi doresc ca asta să fie numai o 
poveste cu stafii. 

— Poate că e. Am văzut o stafie noaptea trecută. Numele ei 
este Mary Alice Richardson. Nenorociţii ăştia au spânzurat-o şi 
au ucis-o în timpul uneia dintre distracţiile lor. 

Pe la ora nouă am plecat în sfârşit împreună cu Kyle din secţia 
de poliţie din Brentwood. Ne-am dus să mâncăm ceva şi, poate, 
să bem câteva beri. Eram mulţumit să petrec puţin timp cu el. 
Prin cap îmi roiau gânduri negre: simţăminte confuze, suspiciuni 
şi o stare generală de paranoia în legătură cu cazul. Şi, desigur, 
trebuia să-mi fac în continuare griji în legătură cu Creierul. Putea 
să sune sau putea să-mi trimită un fax sau un e-mail. 

Pe drumul de întoarcere către hotel ne-am oprit la un mic bar 
numit Knoll. Părea un loc liniştit, unde să bem ceva şi să stăm 
de vorbă. Când ne aflam în deplasare împreună, făceam asta 
adesea. 

— Aşadar, cum te descurci aici, Alex? m-a întrebat Kyle după 
ce a sorbit din berea Anchor Steam. Eşti bine? Cum ţi-a fost 
până acum? Ştiu că nu-ţi place să fii departe de Nana şi de copii. 
Imi pare rău, dar nu ai ce face. E un caz important. 


Eram prea obosit să mă mai contrazic cu el. 

— Cu cuvintele lui Tiger Woods, „n-am jucat cât pot eu de 
bine azi”. M-am cam împotmolit, Kyle. E ceva nou pentru mine şi 
e cât se poate de rău. 

Încuviinţă şi spuse: 

— Nu mă refer la ziua de azi. În totul. În general. Cum naiba 
te simţi? Îmi pari încordat. Am observat cu toţii asta, Alex. Nu 
prea mai faci muncă de voluntariat la Saint Anthony. Chestii de- 
astea mărunte. 

L-am privit drept în ochii de un căprui intens. Îmi era prieten, 
dar Kyle era în acelaşi timp un om calculat. Voia ceva. Ce 
urmărea? Ce-i trecea prin cap? 

— Punând lucrurile cap la cap, sunt complet întors pe dos. 
Nu, sunt bine. Îmi place cum se descurcă puştii. Micuţul Alex 
este cel mai bun antidot, în orice privinţă. Damon şi Jannie sunt 
bine. Încă mi-e dor de Christine; îmi lipseşte grozav. Sunt 
tulburat în legătură cu timpul pe care-l petrec investigând cele 
mai bolnave şi cretine crime pe care şi le poate imagina cineva. 
În afară de asta, sunt bine. 

— Eşti solicitat fiindcă eşti foarte bun în ceea ce faci. Asta e 
situaţia şi n-ai ce-i face. Instinctele tale, coeficientul tău de 
inteligenţă emoţional, ceva te face special comparativ cu ceilalţi 
poliţişti. 

— Poate aş prefera să nu mai fiu aşa de bun. Poate că nici nu 
mai sunt. Cazurile de crimă mi-au influenţat fiecare părticică din 
viaţă. Mă tem că mă vor face să fiu un alt om. Vorbeşte-mi 
depre Betsey Cavalierre. A apărut ceva în legătură cu cazul? 
Trebuie să fi apărut. 

Kyle clătină din cap. În ochii lui se putea vedea că e 
preocupat. 

— Nu există nimic în legătură cu crima, Alex. Şi nici cu 
Creierul. Încă te mai sună ticălosul ăla zi şi noapte? 

— Mda... Nu mai aminteşte de Betsey sau de uciderea ei. 

— Am putea să-ţi urmărim din nou telefoanele. Aş putea face 
asta pentru tine. 

— N-ar ajuta la nimic. 

Kyle continua să mă privească intens în ochi. Îl simţeam 
tensionat, dar era greu să spui ceva în legătuiă cu el. 

— Crezi că e posibil să te supravegheze? Să te urmărească? 


Am clătinat din cap. 

— Mda, câteodată am sentimentul ăsta. Dă-mi voie să te 
întreb ceva, de vreme ce tot eşti aici. De ce mă tot târăşti prin 
toate cazurile astea încurcate, Kyle? Am lucrat împreună la 
cazul Casanova în Duiham, la răpirea Dunne şi Goldberg, la 
jafurile din bănci. Acum porcăria asta... 

— Eşti cel mai bun din câţi cunosc, Alex, nu ezită să spună 
Kyle. Aproape întotdeauna instinctele tale te conduc la ţintă. Cu 
tine, anchetele acestea au cele mai mari şanse să fie rezolvate. 
Câteodată le rezolvi, câteodată nu, dar eşti întotdeauna 
aproape. De ce nu vii să lucrezi cu noi, la Birou? Vorbesc serios 
şi, da, asta e o ofertă. 

Asta era: planul lui Kyle pentru întâlnirea aceea. Voia să mă 
duc la el, la Quantico. 

Am izbucnit în râs, apoi a râs şi el. 

— Să-ţi spun sincer, Kyle, nu mă simt aproape de a rezolva 
acest caz. Mă simt pierdut, am recunoscut în sfârşit. 

— Partida e abia la început, zise el. Oferta rămâne valabilă 
fie că rezolvăm acest caz, fie că nu. Vreau să vii la Quantico. 
Vreau să lucrezi în preajma mea. Nimic nu m-ar face mai fericit. 


26 

Era o treabă bună. Mai bine decât s-ar fi aşteptat sau ar fi 
sperat vreodată. William şi Michael îi urmăreau pe cei doi poliţai 
de elită de la sediul poliţiei din Brentwood. Păstrau o distanţă 
apreciabilă cu camioneta. Celor doi fraţi nu le păsa foarte tare 
dacă i-ar pierde. Ştiau la ce hotel locuiau; ştiau cum să-i 
găsească. 

Le ştiau până şi numele. 

Kyle Craig, FBI. Un şmecher de la Quantico, un om pentru 
cazurile importante. Unul dintre cei mai buni pe care îi avea 
Biroul. 

Alex Cross, poliţia din Washington. Un excelent psiholog 
criminolog. 

William voia să le şoptească un proverb în urechi: vânezi un 
vampir, vampirul te va vâna pe tine. 

Era adevărul adevărat, dar prea suna a regulă. William ura 
regulile din adâncul inimii. Regulile te făceau previzibil, mult mai 
puţin unic. Te făceau mai puţin liber, mai puţin autentic, mai 
puţin tu însuţi. Şi, în cele din urmă, din cauza regulilor puteai fi 
prins. 

William apăsă pedala de frână a camionetei încet, de probă. 
Se gândea că poate n-ar fi trebuit să-i vâneze pe cei doi poliţişti 
şi să-i omoare ca pe nişte câini. Poate că erau lucruri mult mai 
bune de făcut cât se aflau în Los Angeles. 

El şi Michael mergeau adesea într-un loc special din Los 
Angeles. Se numea Biserica Vampirului şi era destinată celor 
care „îşi căutau demonul interior”. Era chiar o biserică: încăperi 
vaste, cu tavan înalt, ticsite cu mobilă veche în stil victorian, 
candelabre aurite complicate, cranii umane şi alte oase, tapiserii 
care spuneau povestea foştilor faimoşi căutători de sânge. 
Obişnuiţii şi temuţii jucători de roluri veneau la această biserică, 
dar erau şi vampiri adevăraţi, ca William şi Michael. 

In Biserica Vampirilor se petreceau lucruri atrăgătoare, foarte 
aparte şi sado-erotice. Durerea de nesuportat era transformată 
în extaz. William îşi aminti ultima vizită pe care o făcuse acolo şi 
tot corpul îi fu străbătut de fiori electrici. Descoperise un băiat 
blond, de şaptesprezece ani; un înger, un prinţ. Băiatul era 
complet îmbrăcat în negru în noaptea aceea; avea până şi 
lentile negre de contact - absolut încântător, indiferent din ce 
unghi îl priveai. Pentru a-i demonstra lui William că era un 


vampir adevărat, dragul de băiat şi-a sfârtecat propria arteră 
carotidă şi şi-a băut propriul sânge. Apoi l-a rugat pe William să 
bea, să devină una cu el. Când el şi cu Michael l-au spânzurat 
pentru a-i scurge tot sângele, au făcut-o din dragoste şi adoraţie 
pentru corpul perfect al îngerului. Nu făceau decât să-şi 
îndeplinească propriul destin - acelea de sado-erotici. 

William îşi reveni din delicioasa visare atunci când cei doi 
poliţişti intrară într-un bar numit Knoll. Era chiar la ieşirea de pe 
Sunset Boulevard. Foarte banal, un loc de nimic. Perfect pentru 
cei doi. 

— Se duc să bea împreună, îi spuse William lui Michael. 
Camaraderie de poliţişti. 

Michael râse batjocoritor şi roti ochii. 

— Nu sunt decât doi moşi. Inofensivi. Fără dinţi, spuse, şi râse 
de propria glumă. 

William îi urmări pe Alex Cross şi pe Kyle Craig dispărând 
înăuntru. 

— Nu, zise în cele din urmă. Să avem grijă cu ei. Unul dintre ei 
e extrem de periculos. Îi simt energia. 


27 

Aveam în sfârşit o pistă mulţumită lui Tim, contactul Jamillei 
de la San Francisco Examiner. Începea vânătoarea sau cel puţin 
aşa speram eu. In dimineaţa următoare am mers pe autostrada 
101 către Santa Barbara, la aproximativ o sută şaizeci de 
kilometri de Los Angeles. 

Era înviorător şi puţin deprimant să văd cum cerul devenea 
tot mai albastru pe măsură ce mă îndepărtam de Los Angeles şi 
de smogul coclit şi gros care acoperea metropola. 

Trebuia să mă întâlnesc cu un bărbat pe nume Peter Westin la 
Biblioteca Davidson a Universităţii Californiene din Santa Bar- 
bara. Se spunea că în bibliotecă exista cea mai extinsă colecţie 
de cărţi despre vampiri şi mitologia vampirilor de pe tot 
cuprinsul Statelor Unite. Westin era expertul pe care i-l 
recomandase Tim Jamillei. O avertizase că Westin era un mare 
excentric, dar o sursă de informaţii nepreţuită despre vampiri, 
din trecut şi contemporani. 

Mă aştepta într-o mică sală privată de odihnă, chiar lângă 
principala sala de lectură a bibliotecii. Peter Westin părea să 
aibă puţin peste patruzeci de ani şi era îmbrăcat complet în 
purpuriu aprins şi negru. Avea până şi unghiile pictate cu o urmă 
de mov. Aşa cum spunea Jamilla, era proprietarul unui magazin 
de haine şi bijuterii dintr-un mic centru comercial numit El 
Paseo, de pe State Street din Santa Barbara. Avea părul negru şi 
lung, brăzdat de şuviţe argintii, şi arăta întunecat şi periculos. 
Sunt detectivul Alex Cross, i-am spus, în timp ce ne 
strângeam mâna. Cu unghii lăcuite sau fără, strângea zdravăn. 

— Sunt Westin, descendentul lui Vlad Ţepeş. Vă urez bun 
venit. Aerul nopţii e răcoros şi trebuie că aveţi nevoie de hrană 
şi odihnă, spuse, articulând cuvintele excesiv de dramatic. 

M-am pomenit zâmbind la auzul discursului pregătit dinainte. 

— Sună ca una dintre replicile contelui din vechile filme cu 
Dracula. 

Westin încuviinţă şi atunci când zâmbi am remarcat că avea 
dinţi perfecţi. Fără colţi. 

— De fapt, replica e folosită în câteva filme. E invitaţia 
oficială a Societăţii Transilvane a lui Dracula. 

— Există şi filiale americane ale acestei societăţi? am întrebat 
imediat. 


— Americane şi canadiene. Există o filială chiar şi în Africa de 
Sud şi una la Tokio. Există câteva sute de mii de bărbaţi şi femei 
care manifestă un mare interes în problema vampirilor. Vă 
surprinde, domnule detectiv? Credeaţi că suntem un cult mai 
modest? 

— M-ar fi surprins acum o săptămână, dar nu şi acum, am 
replicat. Nimic nu mă mai surprinde prea tare. Vă mulţumesc că 
aţi acceptat să staţi de vorbă cu mine. 

Am luat loc împreună cu Westin la o masă mare de bibliotecă 
din stejar. Alesese o duzină sau mai multe volume despre 
vampiri să le citesc sau măcar să le răsfoiesc. 

—Vă recomand în mod special Setea de sânge: Conversaţii cu 
adevărați vampiri, de Carol Page. Domnişoara Page e cea mai 
indicată. Mă captivează şi mă convinge, spuse el, înmânându-mi 
cartea Setea de sânge. A întâlnit vampiri şi le înregistrează 
activităţile cu acuratețe şi fără părtinire. Şi-a început cercetările 
în mare măsură sceptică, oarecum ca şi dumneavoastră, cred. 

— Aveţi dreptate, sunt foarte sceptic, am recunoscut. l-am 
povestit lui Peter Westin despre cea mai recentă crimă din Los 
Angeles, apoi mi-a permis să-i pun orice întrebări doream 
despre lumea vampirilor. Îmi răspundea cu răbdare şi am aflat 
curând că o subcultură legată de vampiri exista în aproape 
fiecare metropolă importantă, dar şi în oraşe mai mici, cum ar fi 
Santa Cruz în California, Austin în Texas, Savannah în Georgia, 
Batavia în New York şi Des Moines în lowa. 

— Un vampir adevărat, spuse el, e o persoană născută cu un 
dar extraordinar. El, sau ea, are capacitatea de a absorbi, 
canaliza, transforma şi manipula energia pranică. Dacă vă beau 
sângele, vă iau forţa. 

— Sângele meu? am întrebat. 

— Da, aş spune că aţi fi o pradă rezonabilă. 

Mi-am amintit de raidul nocturn de la salonul de funeralii din 
nordul Los Angelesului. 

— Dar sângele cadavrelor? Al celor morţi de o zi sau două? 

— Dacă un vampir sau un poseur ar fi disperat, presupun că 
sângele unui cadavru ar fi suficient. Daţi-mi voie să vă 
povestesc despre vampirii adevăraţi, domnule detectiv. Cei mai 
mulţi dintre ei au nevoi, caută atenţie şi manipulează oameni. 
Frecvent, sunt oameni atrăgători - în primul rând din cauză că 


sunt nemuritori, au dorinţe interzise, sunt rebeli, puternici, au 
calităţi erotice şi îşi conştientizează propria nemurire. 

— Subliniaţi de fiecare dată cuvântul vampiri reali. Care e 
distincţia pe care încercaţi să o faceţi? 

— Cei mai mulţi dintre tinerii care au legături cu reţeaua 
subterană a vampirilor sunt simpli oameni care joacă roluri; 
experimentează, fiind în căutarea unui grup care să corespundă 
nevoilor lor momentane. Există chiar un foarte popular joc: 
Mascarada. În special tinerii sunt atraşi de stilul de viaţă al 
vampirilor. Vampirii au o incredibilă cale alternativă de a privi 
lumea. Pe lângă asta, participă la petreceri până târziu în 
noapte; până când se crapă de ziuă. Buzele i se curbară într-un 
zâmbet. 

Se vedea bine că Westin era dispus să-mi vorbească şi mă 
întrebam de ce. De asemenea, mă întrebam cât de serios privea 
stilul de viaţă al vampirilor. Magazinul lui de îmbrăcăminte din 
oraş avea ca ţintă oamenii care preferau accesoriile alternative. 
Era el însuşi un poseur? Sau Peter Westin era un adevărat 
vampir? 

— Mitologia vampirilor datează de mii de ani, reluă el. E 
prezentă în China, Africa, America Centrală şi de Sud. Şi în 
Europa Centrală, desigur. Pentru numeroşi oameni, aici, în 
America, este un fetiş estetic. E sexual, teatral şi foarte 
romantic. De asemenea, transgresează ideea de gen, ceea ce e 
foarte atractiv în vremurile în care trăim. 

Simţeam că e timpul să opresc pledoaria şi să mă concentrez 
asupra crimelor. 

— Dar cum rămâne cu crimele - cu violențele propriu-zise 
care se desfăşoară aici, în California şi Nevada? 

Pe faţa lui se aşternu o mască îndurerată. 

— Am auzit despre Jeffrey Dahmer că ar fi un vampir-canibal. 
De asemenea, despre Nicolas Claux, un nume care probabil că 
nu vă este cunoscut. Claux era un director de casă de pompe 
funebre din Paris, care şi-a mărturisit crimele pe la mijlocul 
anilor nouăzeci. Odată arestat, i-a plăcut grozav să povestească 
felul în care se hrănea cu carnea cadavrelor de pe masa lui de 
lucru. A devenit cunoscut în toată Europa sub numele de 
Vampirul din Paris. 


— Aţi auzit de Rod Ferrell din Florida? am întrebat. 


— Desigur. Pentru unii e un erou întunecat. E foarte impor- 
tant în mediul internet. El şi micul lui cult i-au măcelărit pe 
părinţii unui alt membru. Apoi au sculptat numeroase semne 
oculte în carnea cadavrelor. Ştiu totul despre Rod Ferrell. Se 
presupune că era obsedat să deschidă porţile iadului. Credea că 
trebuia să omoare un număr mare de oameni şi să le consume 
sufletele pentru a deveni suficient de puternic încât să poată 
deschide porţile iadului. Cine ştie? Poate că a reuşit, spuse 
Westin. 

Mă privi fix o bună bucată de vreme. 

— Daţi-mi voie să vă spun ceva, domnule detectiv Cross. E 
adevărul absolut şi cred că e important ca dumneavoastră să 
înţelegeţi. A fi psihopat sau criminal e la fel de neobişnuit pentru 
un vampir ca pentru orice om de pe stradă. 

Am ridicat din umeri. 

— Cred că ar trebui să verific statistica rezultată din 
cercetarea dumneavoastră în privinţa acestui subiect. Între 
timp, unul sau mai mulţi vampiri, reali sau jucători de roluri, au 
ucis zece oameni, am spus. 

Westin păru trist. 

— Da, domnule detectiv, ştiu. De aceea am acceptat să stau 
de vorbă cu dumneavoastră. 

l-am pus o ultimă întrebare: 

— Sunteţi vampir? 

Peter Westin făcu o pauză înainte de a răspunde. 

— Da, sunt. 

Vorbele lui mi-au străbătut ca un cuţit. Vorbea cât se poate de 
serios. 


28 

În noaptea aceea, în Santa Barbara, mă temeam ceva mai 
mult de întuneric decât oricând înainte. În camera mea de hotel, 
citeam un roman sensibil numit Aşteptare, de Ha Jin. Şi 
aşteptam. În seara aceea sunasem acasă de două ori. Încă nu 
eram sigur dacă mă simţeam singur sau vinovat că ratasem 
concertul lui Damon. 

Sau poate că mă speriase Peter Westin cu poveştile şi cărţile 
lui despre vampiri şi cu privirea lui bântuită. În orice caz, acum, 
că îl cunoscusem pe el, luam vampirii mult mai în serios. Westin 
era un om ciudat, sinistru, de neuitat. Aveam senzaţia că îl voi 
întâlni din nou sau cel puţin că voi mai vorbi cu el. 

In seara aceea temerile mele nu m-au părăsit şi nu au făcut-o 
nici măcar odată cu primele raze de lumină ce străluceau aprins 
peste munţii Santa Ynez. Se întâmpla ceva îngrozitor, ceva în 
care erau implicate persoane dezaxate sau poate un cult 
subteran. Probabil era ceva în legătură cu subcultura vampirilor. 
Sau poate nu, şi gândul ăsta era mult mai neliniştitor. Însemna 
că ancheta noastră se situa într-un întuneric total. 

Pe la ora 7.30, maşina pe care o închiriasem se strecura prin 
ceața deasă şi prin traficul matinal. Fredonam un blues plăcut al 
formaţiei Muddy Waters, şi lucrul acesta m-a bine dispus. 

Am părăsit Santa Barbara îndreptându-mă spre Fresno; 
trebuia să mă întâlnesc cu un alt „expert”. 

Am condus câteva ore. La Santa Maria am ajuns pe 
autostrada 166 şi am continuat drumul spre est prin Sierra 
Madres, până când am ajuns în autostrada 99; am luat-o spre 
nord. Străbăteam pentru prima dată California şi îmi plăcea 
aproape tot ceea ce vedeam. Topografia şi culorile peisajului 
erau diferite de cele de acasă, din est. 

M-am înscris într-un rulaj confortabil, ascultând un CD cu Jill 
Scott. Pe porţiuni întinse de drum m-am gândit la felul în care 
îmi petrecusem viaţa în ultimii câţiva ani. Ştiam că unii dintre 
prietenii mei începeau să-şi facă griji în privinţa mea, inclusiv cel 
mai bun dintre ei, John Sampson, şi mi-ar fi greu să-l cataloghez 
ca pe unul care îşi face griji din nimic. Sampson îmi spusese în 
repetate rânduri că mă aşez singur în calea necazurilor. 
Sugerase chiar că poate ar fi timpul pentru o schimbare de 
carieră. Ştiam că pot trece la FBI, dar opţiunea aceasta nu prea 
suna a schimbare de carieră. De asemenea, puteam să mă 


întorc la psihiatrie - fie să consult pacienţi, fie să predau, poate 
la Universitatea Johns Hopkins, unde îmi luasem diploma şi 
aveam încă legături destul de puternice. 

Şi apoi era refrenul preferat al Mamei Nana: trebuia să-mi 
găsesc pe cineva şi să mă recăsătoresc; aveam nevoie de o 
persoană pe care s-o iubesc. 

Nu că n-aş fi încercat. Soţia mea, Maria, fusese împuşcată în 
maşină în Washington şi cazul nu fusese rezolvat niciodată. 
Lucrul acesta se întâmplase când Damon şi Jannie erau încă 
mici, şi cred că nu am depăşit niciodată momentul cu adevărat. 
Poate că nu aveam să o fac niciodată. Chiar şi acum, dacă mă 
lăsam furat de gânduri, ceea ce i se întâmplase ei, nouă, mă 
putea întoarce pe dos, mai ales lipsa completă de logică. Ce 
stupidă pierdere a unei vieţi omeneşti! Îi lăsase pe Damon şi pe 
Jannie fără mamă. 

Încercasem din răsputeri să găsesc pe cineva, dar poate că 
pur şi simplu nu eram predestinat să am noroc de două ori în 
viaţă. Fusese Jezzie Flanagan, dar lucrurile nu ar fi putut să se 
termine mai rău decât s-a întâmplat. Şi apoi Christine Johnson, 
mama micuţului Alex. Era profesoară şi acum locuia aici, pe 
Coasta de Vest. Era bine, îi plăcea la Seattle şi „îşi găsise pe 
cineva”. Sentimentele mele erau încă extraordinar de confuze în 
privinţa ei. Suferise din cauza mea; din vina mea, nu a ei. 
Spusese clar că nu putea trăi alături de un detectiv de la 
Omucideri. Şi apoi, nu cu mult timp în urmă, începusem să mă 
implic într-o relaţie cu o agentă FBI pe nume Betsey Cavalierre. 
Acum Betsey era moartă. Crima rămăsese nerezolvată. Mă 
temeam până şi să beau ceva cu Jamilla Hughes. Trecutul 
începea să mă bântuie. 

„Halal detectiv”, am murmurat, văzând semnul de deasupra 
şoselei pe care scria Fresno. Venisem aici să mă întâlnesc cu un 
bărbat în legătură cu nişte dinţi. 

De fapt, colţi. 


29 

Salonul de tatuaje, colţi şi fălci se afla la marginea unui 
modest cartier comercial din centrul oraşului Fresno. Era o firmă 
părăginită, cu un scaun vechi de dentist aşezat la vedere în 
vitrină. Pe scaun şedea o fată care nu putea avea mai mult de 
paisprezece, cincisprezece ani. Işi ţinea gâtul uscăţiv şi plin de 
pistrui aplecat în poală, gemând la fiecare înţepătură de ac. 

Pe un scaun înalt fără spătar din spatele ei şedea un tip tânăr 
cu o bandană în roşu şi galben strălucitor, strânsă bine pe cap. Îi 
aplica un tatuaj. Intinse mâna după o sticlă de tuş; gama largă 
de tuşuri de tatuaj de lângă el îmi amintea de cabina de machiaj 
de la o sărbătoare şcolară. 

In următoarele câteva minute am urmărit din stradă procesul 
de tatuare. Nu puteam să mă abţin să nu mă gândesc la rolul 
durerii psihice asociate cu aplicarea unui tatuaj, dar şi cu 
crimele de până atunci. 

Cunoşteam în mare procesul de tatuare şi îl urmăream pe 
artistul amator cum aşeza o lampă lungă aproape de ceafa fetei. 
Artistul folosea două maşinării de tatuat acţionate cu piciorul: 
una pentru contur şi alta pentru aplicarea umbrelor şi a 
culorilor. Parasolarul rotund situat între maşinării conţinea 
paisprezece ace diferite. Cu cât erau mai multe ace, cu atât 
tatuajul era mai colorat. 

Un om între două vârste cu părul lins trecea pe stradă, şi se 
opri suficient ca să murmure: 

— E o nebunie şi tu eşti nebun că te uiţi. 

Oricine poate fi critic în zilele noastre. În sfârşit, am intrat şi 
am văzut opera specialistului în tatuaje, un mic simbol celtic în 
verde şi auriu. L-am întrebat unde pot găsi colţi (fang) şi fălci. Şi- 
a mişcat capul, de fapt barba, pentru a indica un hol din stânga 
lui; de fapt, nu a scos nici un cuvânt. 

Am trecut pe lângă vitrine: cercei pentru limbă şi buric, 
inclusiv fosforescenţi, inele masive pentru încheieturi, ochelari 
de soare, pipe, podoabe din mărgele, un poster cu două tipuri 
populare de gheare - Ogre şi Faust. 

Te apropii, mi-am spus pe când intram pe hol, şi apoi am dat 
ochii cu maestrul în colţi. 

Mă aştepta, şi a început să vorbească imediat ce am intrat: 

— Ai sosit, în sfârşit, călătorule. Ştii, când te duci în cele mai 
interesante şi periculoase cluburi de vampiri, cele din Los 


Angeles, New York, New Orleans, Houston, vezi colţi la tot pasul. 
Asta e decorul, şi ce decor, prietene. Vestimentaţia gotică, 
edwardiană, victoriană, sado-maso, merge orice. Am fost printre 
primii care au făcut colţi la comandă pe aici. Am început în La- 
guna Beach şi am ajuns în nord. Şi acum iată-mă, Puştiul din 
Fresno. 

După o vreme, în timp ce vorbea, i-am observat dinţii, incisivii 
alungiţi. Arătau de parcă ar fi putut face mari stricăciuni. 

Îl chema John Barreiro şi era scund şi îngrozitor de slab; era 
îmbrăcat mai mult în negru, cam ca Peter Westin. Era probabil 
persoana cu cea mai sinistră înfăţişare pe care o întâlnisem 
vreodată. 

— Ştii de ce mă aflu aici - crimele din parcul Golden Gate, i- 
am spus fabricantului de colţi. 

Încuviinţă şi rânji fioros. 

— Ştiu de ce eşti aici, pelerinule. Te-a trimis Peter Westin. 
Peter e foarte convingător, nu-i aşa? Urmează-mă. Mă duse într- 
o cameră mică şi supraaglomerată din spatele magazinului. 
Pereţii erau vopsiți în albastru închis, iluminaţia era sinistră. 

Barreiro deborda de energie şi vorbea mişcându-se tot timpul. 

— Există în Los Angeles un club extraordinar, Fang Club. Le 
place să spună că e singurul loc în care poţi întâlni vampiri 
adevăraţi şi supravieţuieşti ca să poţi povesti. În serile de week- 
end e posibil să fie acolo patru-cinci sute de oameni. Poate că 
vreo cincizeci dintre nenorociţi sunt vampiri adevăraţi. Aproape 
toată lumea poartă coli, până şi cei ce se prefac că sunt 
vampiri. 

— Dinţii tăi sunt reali? l-am întrebat. 

— Lasă-mă să te înţep un pic şi o să vedem, zise fabricantul 
de colţi şi râse. Răspunsul la întrebarea ta este da. Mi-am mărit 
incisivii, apoi mi-au fost piliţi pentru a avea margini ascuţite. 
Muşc. Beau sânge. Eu sunt tipu’ ăla cu adevărat rău, domnule 
detectiv. 

Am încuviinţat dând din cap, neîndoindu-mă nicio clipă de 
spusele lui. Îşi juca bine rolul şi arăta corespunzător. 

— Dacă aş putea lua un simplu model al caninilor tăi, ţi-aş 
putea face o pereche de colţi exact cum ţi se potrivesc. Asta te- 
ar face cu adevărat deosebit de prietenii tăi detectivi. Te-ar lăsa 
fără prieteni. 


Am zâmbit la gluma lui, dar l-am lăsat să vorbească. 

— Fac câteva sute de seturi de colţi în fiecare an. Superiori şi 
inferiori. Uneori dubli. Ocazional, mai fac câte o pereche din 
argint sau aur. Cred că ţi-ar sta grozav cu canini argintii. 

— Ai citit despre celelalte omoruri din California? l-am 
întrebat. 

— Am auzit despre ele, da. De la prieteni şi cunoştinţe, cum 
ar fi Peter Westin. Unii vampiri sunt încântați de ceea ce se 
întimplă. Ei cred că e semnul unei noi ere: poate că va sosi un 
nou Lord. 

L-am oprit. M-a străbătut brusc un fior, în legătură cu ceea ce 
spusese. 

— Există un conducător al vampirilor? 

Barreiro miji ochii lui întunecaţi până deveniră nişte crăpături. 

— Nu. Sigur că nu există. Dar dacă ar exista, nu aş vorbi cu 
tine despre asta. 

— Atunci există un Lord, am spus. 

Îmi aruncă o privire ucigaşă şi începu să se mişte din nou. 

— Ai putea face dinţi de tigru - astfel încât să poată fi purtaţi 
de un om? l-am întrebat. 

— AŞ putea, zise. Am făcut. 

Apoi, deodată, sări la mine cu o viteză surprinzătoare. Mă 
apucă de păr cu o mână şi de o ureche cu cealaltă. Am un metru 
nouăzeci şi cinci şi eram mult mai greu ca el. Nu mă aşteptam 
însă. Bărbatul mic era agil şi foarte puternic. Mişcă gura 
deschisă către gâtul meu, dar se opri. 

— Să nu ne subestimezi niciodată, domnule detectiv Cross, 
şuieră John Barreiro, după care îmi dădu drumul. Ei bine, acum 
eşti sigur că nu vrei colții aceia? Pe gratis. Poate pentru propria 
ta siguranţă. 


30 

William conducea camioneta albă prin deşertul Mojave cu 
aproape o sută şaizeci de kilometri pe oră. Ascultau un LP cu 
The Marshall Brothers, la maximum. William se grăbea pe 
şoseaua 15, îndreptându-se spre Vegas, următoarea oprire în 
turul lor. 

Camioneta era o idee ingenioasă. Era un nenorocit de vehicul 
mobil pentru recoltat sânge, cu toate abţibildurile de rigoare ale 
Crucii Roşii. El şi Michael aveau chiar permise să ia sânge oricui 
s-ar fi oferit voluntar să doneze. 

— E la vreo trei kilometri în faţă, îi spuse William fratelui său, 
care stătea cu un picior gol scos pe geam. 

— Ce e în faţă? Pradă, sper. Sunt plictisit de moarte. Trebuie 
să mă hrănesc. Mi-e sete. Nu văd nimic pe aici, se văicări 
Michael ca un adolescent răsfăţat şi diabolic ce era. Să nu mă iei 
cu vrăjeli şmechereşti. Nu văd nimic în faţă. 

— O să vezi curând, spuse Michael pe un ton misterios. Asta 
ar trebui să te dezmeticească. Îţi promit. 

Câteva minute mai târziu, camioneta parca într-o zonă 
comercială de paraşutism cunoscută ca loc de aterizare. Michael 
se ridică şi chiui, bătând cu palmele în bord. Ce băiat era. 

— Simt nevoia de viteză, ţipă Michael, imitându-l cât putea 
de bine pe Tom Cruise când era tânăr. 

Fraţii făceau paraşutism încă de când ieşiseră din închisoare. 
Era unul dintre cele mai bune droguri legale la îndemână şi le 
deturna gândurile de la omoruri. Săriră din camionetă şi intrară 
într-o clădire din beton cu acoperiş plat care văzuse desigur şi 
vremuri mai bune. 

William plăti douăzeci de dolari direct pilotului pentru o 
călătorie cu un avion Twin Otter. Erau două avioane pe 
platforma de beton de lângă mica pistă, dar exista un singur 
pilot şi nimeni altcineva la centrul de paraşutism. 

Pilotul era o fată cu păr negru, nu mult mai în vârstă decât 
William. Avea cel mult douăzeci şi ceva de ani. Era suplă, sexy, 
dar cu o faţă rea de viezure, cu obrajii plini de acnee. William îşi 
dădu seama, totuşi, că îi plăcea cum arătau el şi Michael. Dar, 
hei, cui nu i-ar fi plăcut? 

— Nu avem plăci, aşa că nu faceţi surfing aerian. Ce vă place, 
băieţi? întrebă fata, cu un puternic accent de sud-est. Numele 


meu e Callie, ca să ştiţi. 

— Ne place aproape orice! zise Michael şi râse. Adică şi asta, 
Callie, vorbesc serios. Ne place aproape orice merită să ne 
placă. 

— Nu mă îndoiesc de asta, spuse Callie, şi susţinu privirea lui 
Michael câteva clipe. Ei, atunci s-o facem, spuse, şi se urcară 
într-unul dintre avioanele Otter. 

Mai puţin de un minut şi jumătate mai târziu, micul avion 
hurducăia pe pista de pământ. Fraţii râdeau şi ţipau cât puteau 
de tare în timp ce îşi pregăteau paraşutele. 

— Da’ păreţi amândoi tare excitaţi, trebuie să vă spun, băieţi. 
Vă place căderea liberă, nu? Aşa-mi păreţi amândoi, ţipă Callie 
ca să acopere zgomotul motorului. Avea o răguşeală pe care 
William, la drept vorbind, o găsea iritantă. Îşi dorea să-i facă o 
gaură largă în gât,dar lucrul acesta nu părea un gest foarte 
inteligent într-un asemenea moment. 

— Printre altele, da. Urcă la 5500 de metri, îi ţipă Michael. 

— Oho! 4000 sunt de-ajuns. Ştiţi, la 4000 de metri 
temperatura e sub 0 grade. Şi scade cam cu un grad la fiecare 
300 de metri. Hipoxia se instalează la 5500 de metri. E cam 
mult pentru pielea voastră subţire, băieţi. 

— Îţi spunem noi când e prea mult. Am mai făcut chestia 
asta, spuse Michael, cam supărat acum, cu dinţii dezgoliţi, dar 
poate că ea interpretă asta ca pe un mic zâmbet seducător. Nu 
ar fi fost prima dată când se întâmpla aşa ceva. 

William îi strecură fetei-pilot alţi douăzeci de dolari. 

— 5500, spuse. Ai încredere în mine. Am mai făcut asta. 

— În regulă. Voi o să fiţi ăia cu degetele şi urechile degerate, 
le spuse Callie. V-am avertizat. 

— Suntem băieţi cu corpuri încinse. Nu-ţi face griji pentru noi. 
Tu ai experienţă ca pilot? 

Callie rânji. 

— Ei bine, va trebui pur şi simplu să verificăm, nu? Să 
spunem că probabil nu-mi pierd virginitatea aici. 

William se uită la indicatoare ca să se asigure că îi ducea 
destul de sus. La 5500 de metri, Otterul trecu lin în poziţie 
orizontală. Nu bătea vântul foarte tare, iar priveliştea era una 
pentru care ar fi meritat să mori. Practic, avionul se pilota 
singur. 


— Băieți, asta nu e o idee foarte bună, îi avertiză pilotul din 
nou. E frig ca dracu' aici. 

— E o idee grozavă. Şi la fel e şi asta! ţipă Michael. 

O înşfăcă pe loc. Muşcă adânc în beregata expusă a lui Callie. 
Îi ţinea gâtul zdravăn, cu dinţii şi falca lui puternice. Începu să 
bea, să se hrănească la 5500 de metri. 

Era tot ce se putea obţine din sado-erotism. Callie ţipa şi 
lovea, se lupta din răsputeri, dar nu era în stare să-l dea la o 
parte. Prin toată cabina sărea sânge de un roşu aprins. Era atât 
de puternic... Încercând cu disperare să iasă din scaunul strâmt 
de pilot, Callie îşi dislocă şoldul. ; 

Genunchii fetei se loviră de câteva ori de panoul de 
instrumente, apoi încremeniră brusc. Ochii ei căprui deveniră 
sticloşi şi nemişcaţi ca piatra. Cedă. Amândoi îi sorbeau lacom 
sângele. Se hrăneau rapid şi eficient, dar nici nu se punea 
problema să-i sece trupul de sânge în cabină. 

Apoi William deschise uşa cabinei. Îl izbi o pală de aer 
îngheţat 

— Hai! ţipă el. Cei doi fraţi săriră din avion - în cădere liberă. 

Experienţa prin care treceau avea un nume rău. Nu era un 
zbor, ci mai degrabă o desprindere de trup. 

În poziţie orizontală, cei doi cădeau cu aproximativ o sută de 
kilometri pe oră. Dar în poziţie verticală viteza creştea la peste o 
sută şaizeci de kilometri pe oră, mai degrabă o sută optzeci, îşi 
închipuia William. 

Senzaţia era fantastică, absolut extraordinar de experimentat. 
Corpurile lor trepidau ca nişte diapazoane. Sângele proaspăt al 
lui Callie le pompa prin vene. 

La asemenea viteze, cea mai mică mişcare a piciorului stâng 
arunca tot corpul spre dreapta. 

Adoptară repede o poziţie verticală şi rămaseră aşa. Aproape 
tot timpul coborârii. 

Încă nu trăseseră corzile paraşutelor. Asta era cea mai mare 
senzaţie: posibilitatea de a muri subit. 

Vântul le împingea şi trăgea corpurile cu o forţă 
extraordinară. 

Singurul sunet pe care îl auzeau era vântul. 

Era extaz. 

Încă nu-şi deschiseseră paraşutele. Cât de mult puteau 
aştepta? Cât? 


Singurul lucru care lipsea pentru ca totul să fie perfect, se 
gândea William, era absenţa durerii. Durerea făcea orice 
experienţă mai plăcută. Durerea era secretul pentru obţinerea 
plăcerii, un lucru pe care foarte puţini îl înțelegeau. Totuşi, el şi 
Michael înțelegeau. 

În sfârşit, traseră corzile, şi nu ar mai fi putut aştepta nicio 
secundă în plus. Paraşutele se deschiseră, smucindu-i zdravăn. 
Pământul se apropia cu viteză de ei. 

Aterizară şi se rostogoliră, chiar la timp ca să vadă aparatul 
prăbuşindu-se şi explodând, poate la un kilometru distanţă de 
ei, în deşert. 

— Nici o dovadă, spuse William satisfăcut, cu ochii lucind de 
plăcere şi excitație. Ce ne-am mai distrat. 


31 

Vremea sângeroasă. Aşa numea William turul lor criminal. El 
şi Michael se porniseră acum şi nimic nu-i putea opri până nu îşi 
încheiau misiunea. Nimic - nici ploaia, nici poleiul, nici FBl-ul. 

Camioneta de Cruce Roşie aluneca uşor pe strada Fremont, 
fosta promenadă din Las Vegas. Se pierdea în decorul strălucitor 
al neoanelor, făcându-i să se simtă invizibili. Asemeni atâtor 
masculi tineri, William şi Michael se simțeau invulnerabili. Nu vor 
fi prinşi sau opriţi niciodată. 

Criminalii înregistrau totul - fântânile arteziene ridicole din 
faţa aproape fiecărui cazinou sau hotel, o capelă matrimonială 
cu melodia „Love me tender” revărsându-se duios dintr-un 
difuzor, autobuzele de excursionişti pictate strălucitor, ca acela 
din faţa camionetei, de la Uniunea Generală a Constructorilor de 
Acoperişuri şi Izolaţii. 

— Asta e un adevărat oraş al vampirilor, decretă William. Simt 
energia. Până şi viermii aştia demni de milă de pe străzi trebuie 
să se simtă plini de viaţă. E fabulos - atât de teatral, strălucitor, 
excesiv de spectaculos. Nu-ţi place, pur şi simplu? 

Michael bătu din palmele lui uriaşe. 

— Sunt în Rai. Ne putem permite să fim pretenţioşi aici. 

— Ăsta e planul nostru, spuse William. Să fim foarte 
pretenţioşi. 

La miezul nopţii, conduseră către noua promenadă, Las Vegas 
Boulevard. Opriră la Mirage, unde pe un mare panou de neon, 
ridicat mult deasupra străzii aglomerate, se făcea reclamă 
Spectacolului Magic al lui Daniel şi Charles. 

— E o idee atât de bună? întrebă Michael, în timp ce se 
apropiau de casa de bilete din interiorul hotelului. 

William nu-l luă în seamă şi ridică două bilete rezervate 
pentru spectacolul de magie. Amândoi purtau haine negre de 
piele şi cizme înalte, negre. Oricum, în Vegas nimănui nu-i prea 
păsa cum te îmbrăcai. Când se aşezară lângă scenă, spectacolul 
tocmai trebuia să înceapă. 

Tot ce avea legătură cu teatrul era spectaculos şi ieşit din 
comun. O scenă enormă fusese acoperită cu catifea neagră 
lucioasă. Fundalul era o structură metalică înaltă de zece metri 
acoperită cu imagini proiectate din spate care se schimbau 
continuu. Luminile erau manevrate de şase tehnicieni. În orice 
caz, luminile creau iluzia spaţiului. 


William folosi lumânarea de pe masa lor ca să-şi aprindă o 
ţigară 

— E timpul pentru spectacol, dragul meu frate. Aminteşte-ţi 
ce spuneai - ne permitem să fim pretenţioşi. Nu uita asta. 

Magicienii au apărut pe scenă de o manieră grandioasă. 
Daniel şi Charles au zburat literalmente din tavan, într-o cădere 
de cel puţin cincisprezece-douăzeci de metri. 

Apoi magicienii au dispărut - iar mulţimea vrăjită a izbucnit în 
aplauze. 

Şi William şi Michael aclamau. Viteza uluitoare cu care 
funcţiona mecanismul hidraulic îl impresiona pe William. 

Daniel şi Charles apărură din nou. Magicienii aduseră pe 
scenă doi mici elefanţi, un armăsar alb şi un splendid tigru de 
Bengal. 

— Ăsta sunt eu, şopti William în urechea lui Michael. Eu chiar 
sunt felina aia frumoasă. Sunt chiar lângă Daniel. Ar trebui să fie 
grijuliu. 

În sistemul de sunet se auzea „Stairway to Heaven”, piesa 
formaţiei Led Zeppelin, cu sunet computerizat. Un sistem de 
aerisire puternic elimina mirosul de urină şi excremente 
animale. Înăuntru era pompat un miros semiplăcut de vanilie şi 
migdale. 

Între timp, cei doi magicieni de pe scenă discutau ceva în 
contradictoriu. 

William se aplecă în direcţia unui cuplu tânăr şi frumos care 
tocmai primise locuri la masa de cocteil din stângă lor. Bărbatul 
şi femeia aveau în jur de douăzeci şi cinci de ani. li recunoscu 
imediat dintr-un spectacol de televiziune. Nu se putea hotărî 
care dintre cei doi actori arăta mai bine. Erau amândoi atât de 
dezinvolţi, atât de plini de ei. Ştia că îi cheamă Andrew Cotton şi 
Dara Grey. La dracu’, citea EW şi ziarele de scandal în timpul 
liber. 

— Nu e uimitor? îi întrebă. Ador magia. E atit de perversă şi 
de amuzantă. E hilar! 

Femeia aruncă o privire în direcţia lui. Dara Grey era pe cale 
să-l pună la locul lui, când privi în ochii lui William. Pur şi simplu 
era a lui. Doar atunci se osteni William să vadă cum arăta şi în 
rest: o rochie mulată albastră superbă, o curea clasică, pantofi 
împodobiţi cu strasuri şi o geantă brodată de la Fendi. Drăguţă, 
foarte drăguță. Trebuia să fie hrana lui. 


Va fi aşa de bună, aşa de delicioasă. 

Acum îl va seduce pe prietenul ei. Andrew, dragul şi dulcele 
de Andrew. 

Apoi - vor petrece până în zori. 


32 

Cei doi magicieni continuau să se batjocorească fără milă pe 
scenă. Ochii lui William alunecară înapoi către luminile 
strălucitoare şi cearta zgomotoasă. Zâmbi, fără să vrea. 
Magicienii făceau şi ei parte din seara aceea, o parte 
importantă, al naibii de importantă. 

Daniel şi Charles aveau puţin peste patruzeci de ani. Erau 
arătoşi într-un fel brutal, încrezători, mai ales în ochii mulţimii 
pestriţe din Las Vegas. 

Daniel se adresa publicului de parcă ar fi fost un avocat isteţ 
care manipula un juriu. Vântura o sabie lungă, foarte bine 
lustruită, folosind-o pentru a accentua. 

— Suntem artişti de performanţă, probabil cei mai buni care 
lucrează acum în lume. Am dat reprezentații la Madison Square 
şi la Grădina de larnă din New York, la Castelul Magic şi la 
Palladium în Londra, la Salonul Crazy Horse din Paris. Am ţinut 
capul de afiş în Frankfurt, Sydney, Melbourne, Moscova şi, 
desigur, Tokio... 

Charles părea plictisit de discursul în care fratele său se 
lăuda. Se aşeză pe una dintre marginile scenei şi căscă să-şi 
rupă fălcile. 

— Ăstora nu le pasă de pedigree-ul tău, Daniel, spuse în cele 
din urmă Charles. Majoritatea capetelor astea pătrate nu ar 
putea să-l deosebească pe Houdini de Siegfried şi Roy. Fă un 
truc ieftin; pentru asta au venit aici. Trucurile sunt pentru copii 
şi asta sunt toţi. Fă un truc! Fă un truc ieftin şi şmecher! 

Deodată, Daniel îndreptă vârful săbiei pe care o mânuia către 
partenerul său şi o legănă ameninţător. 

— Te avertizez, potaie! 

William privi către cuplul de lângă el. 

— Mă credeţi sau nu, partea asta e destul de reuşită, şopti el. 

Prinse privirea actorului, dar acesta se uită repede în altă parte. 
Prea târziu. Îl prinsese şi pe el. Bărbatul dorea să se culce cu el. 
Cine putea să-l învinovățească? Doamne, voia să se hrănească. 
Acolo, atunci. 

Pe scenă, Daniel începuse să ţipe la Charles: 

— M-am săturat de prostiile tale exagerate şi demne de milă, 
colega. M-am săturat de tine! Până peste cap! 

— Ce păcat, maimuţări William următoarele cuvinte rostite pe 


scenă. Pentru că doar am început să te chinui, pe tine ca şi pe 
ei! Capetele pătrate! 

Cei doi actori care stăteau lângă ei râseră de felul corect în 
care William îi îngâna pe cei de pe scenă. Îi cucerise de-a 
binelea. Acum, bărbatul aproape că nu-şi mai putea lua ochii de 
la William. Bietul, bietul Andrew. 

Brusc, pe scenă, Daniel se repezi la Charles. Îi înfipse acestuia 
sabia direct în piept. Ţipătul lui Charles era pătrunzător şi real. 
Din piept îi ţâşni sângele, care sărea şi stropea peste tot. 
Publicul înspăimântat oftă şi în încăpere se aşternu liniştea. 

William şi Michael chicoteau fără să se poată abţine. Ca şi 
cuplul de lângă ei. Spectatorii le făceau semne să tacă. 

Daniel începu să târască trupul lui Charles pe scenă, atent să 
sublinieze cât de greu cântărea. Foarte spectaculoasă treabă. 
Se opri lângă un mic element de decor care era de fapt o masă 
de măcelărie. Întinse cadavrul pe masă. 

Luă un topor, îl ridică şi îi tăie capul lui Charles. 

Camera se umplu de ţipete. Unii oameni îşi acoperiră ochii. 

— Nu e deloc amuzant! strigă cineva. 

William urla, hohotea şi bătea din mâini şi din picioare. 

Protestele zgomotoase din jurul lui continuau. Oamenii erau 
îngroziţi, dar mai voiau. Cei doi actori de lângă el râdeau la fel 
de tare. Femeia, surescitată, îl lovi pe William pe braţ. 

Acum, Daniel puse capul lui Charles într-un coş împletit. O 
făcu foarte teatral, apoi se închină. În sfârşit, publicul înţelese. 
Se prinseseră. 

William pufni şi lăsă capul în jos. 

— Partea cea bună s-a terminat. Restul e trivial. 

Daniel duse coşul împletit înapoi, de-a curmezişul întregii 
scene. Mergea foarte încet. Apoi, cu mare grijă, răsturnă capul 
lui Charles pe un platou de argint. 

— S-a întâmplat pur şi simplu să aibă un platou la îndemână, 
şopti William către cuplul de actori. 

Daniel se întoarse către public. 

— S-a prins careva dintre voi care e treaba până acum? Nu?!? 
Chiar aşa?!? E mort. 

— Mincinosule! Nu, nu e! strigă William de unde se afla. 
Isprava ta e moartă, dar Charles e viu! Din păcate. 

Brusc, capul de pe tipsia de argint se mişcă. Ochii lui Charles 


se deschiseră. Audienţa fu cuprinsă de frenezie. Iluzia era destul 
de uimitoare şi fără îndoială destul de nouă şi neobişnuită. 

— Doamne, uită-te ce ai făcut, Daniel, spuse Charles. Toţi 
oamenii ăştia sunt martori. N-o să scapi niciodată basma curată, 
ucigaşule. 

Daniel ridică din umeri. 

— O, ba da. Nimănui de aici nu-i pasă de tine şi, ca să fiu 
sincer, cred că nimănui în general nu-i pasă de tine. Nu te plac. 
Nu se plac nici măcar pe ei. O meritai, Charles. 

Capul de pe tipsie vorbi din nou: 

— O decapitare în public? Ajută-mă, Daniel. 

— Care e cuvântul magic, Charles? întrebă Daniel. 

— Te rog, ajută-mă, răspunse Charles. Te rog, Daniel. Mă 
ajuţi? 

Daniel puse cu grijă coşul peste capul lui Charles, apoi îl cără 
înapoi de-a curmezişul scenei şi cu fiţe şi gesturi teatrale, realipi 
capul lui Charles la corpul lui. Apoi Charles sări în sus şi strânse 
mâna partenerului său. 

Cei doi magicieni stăteau unul lângă altul şi făceau plecăciuni. 

— Doamnelor şi domnilor, noi suntem Daniel şi Charles, cei 
mai buni magicieni din lume! strigară ei către tavan. 

În încăpere răsunau aplauze puternice şi susţinute. Oamenii 
se ridicaseră în picioare şi băteau din palme şi aclamau. 
Magicienii se mai înclinară de câteva ori. 

— Huo! Huo! Sunt nişte şarlatani! huiduiră William şi Michael 
de la locurile lor. Văzură doi fraieri de la securitatea hotelului 
apropiindu-se de masa lor. 

William se aplecă spre Andrew Cotton şi Dara Gray. 

— Vă plac magia, teatrul, aventura? întrebă. Eu sunt William 
Alexander şi el e fratele meu, Michael. Să mergem undeva. Să 
plecăm naibii de aici. O să ne distrăm de-adevăratelea. 

Actorii se ridicară şi, în timp ce se îndreptau spre ieşire cu 
William şi Michael, sosiră oamenii de la pază. 

— Ne vrem banii înapoi, le spuse William. Daniel şi Charles 
sunt nişte șarlatani. 


33 

La voi sau la noi? îi întrebă William pe actori, având grijă ca 
întrebarea să sune cât mai puţin ameninţător. Nu voia să-i 
piardă acum pe Dara şi pe Andrew. Avea planuri cu ei. 

— Unde staţi? întrebă Dara. Era fantastic de sigură pe ea, 
considerându-se o zeiţă, o divă. Încă una. 

— Michael şi cu mine stăm la Circus Circus, răspunse William. 

— Noi locuim la Bellagio. Am pus cortul într-un apartament. 
Să mergem acolo. E fabulos, cel mai bun loc din Vegas. Avem 
droguri, spuse Andrew, MDMA. Vă plac? 

— Avem o grămadă de jucării de distracţie, spuse Dara, 
mângâind încet părul blond al lui William cu degetele. 

Ar fi putut-o omori pentru afront. Se mulţumi să-i ia mâna şi 
să o sărute. Era atât de plină de viaţă şi de sânge bogat, cald. 

Apartamentul de la Bellagio era la un etaj superior şi dădea 
spre un lac cu fântâni care aruncau apă la zeci de metri în aer. 
jetul fântânilor era aranjat după un cântec din A Chorus Line. 
William se gândea că era o cantitate imensă de apă irosită. 
Aruncă o privire în jurul camerei şi fix surprins că nu-i displăcea 
întru totul - oricum, nu existau covoare de nailon sau tapet din 
acril. În câteva locuri fuseseră lăsate la vedere boluri cu fructe şi 
vaze cu flori. Doamne, îi era foame, era hămesit, dar nu după 
struguri şi mere. 

Dara alunecă din rochia ei de petrecere de cum intră 
languroasă pe uşă. Trupul tinerei actriţe era bronzat şi în formă. 
Aruncă neglijentă de pe umeri un sutien scump. 

Sânii ei mici erau fermi, cu sfârcurile ridicate. Îşi păstră pe ea 
chiloţii tanga crem şi pantofii cu tocuri de la Jimmy Choos. 

William le zâmbi actorilor - zâmbi la încercările lor de seducţie 
şi erotism, lascive şi exersate. Se gândi că nu ar fi fost surprins 
dacă un machior ar fi apărut subit dintr-o cămăruţă, şi îi trecu 
prin cap întrebarea cum ar fi Brad Pitt şi Jennifer Aniston 
împreună în pat. Probabil o plictiseală frumoasă şi blondă. 

— E rândul vostru, spuse Dara, provocându-i pe fraţi. Să vă 
vedem. Dezbrăcaţi-vă. Să ne bine dispunem cu toţii. 

— Nu o să fii dezamăgită, îi spuse William. Zâmbi şi începu să 
se dezbrace. Nu se grăbi cu cizmele înalte până peste genunchi, 
apoi desfăcu uşor fermoarul combinezonului de piele. Eşti sigură 
că nu vrei să scoţi costumul ăsta de maimuţă de pe mine? 


Ochii ei se lărgiseră ca şi ai lui Andrew. 

William desfăcu coada de păr a lui Michael, lăsând părul blond 
şi ondulat al acestuia să-i cadă pe umeri. Îl sărută pe Michael pe 
obraz, apoi pe omoplat. Începu să-l dezbrace. 

— Oh, oh, Doamne, şopti Dara. Voi doi chiar sunteţi frumoşi. 

Erau amândoi excitaţi. Michael şi William erau amândoi bine 
dotați, iar penisurile lor zvâcneau şi se mişcau în timp ce 
stăteau acolo goi. Nu erau ruşinoşi. Fraţii erau obişnuiţi cu 
nuditatea încă din copilărie. De asemenea, erau obişnuiţi să facă 
sex cu străini. 

— Mă simt depăşită numeric, dar nu şi valoric, spuse Dara, 
uitându-se în jurul ei. Scoase nişte cocaină din poşetă. 

William îi opri mâna cu un gest blând. 

— Nu o să ai nevoie de asta. Întinde-te pe pat. Ai încredere în 
mine. Întinde-te pe pat, Dara. 

Ca un magician, William scoase de nicăieri diverse eşarfe de 
mătase - roşu, albastru şi argintiu. O legă pe Dara de picioarele 
patului. Ea se opuse puţin, prefacându-se că se teme. Le plăcea 
tuturor să o privească jucând, iar Michael îşi puse braţul în jurul 
lui Andrew, pe care îl luase deja valul. Şi el era drogat. Ochii 
albaştri îi străluceau. 

— De ce nu te faci comod? şopti Michael. Eşti printre prieteni. 

Andrew scoase o pereche de cătuşe dintr-o geantă de piele 
de pe podea. 

— Astea sunt pentru tine. Doar ca să ne distrăm, bine? 

Michael întinse supus mâinile înaintea lui, gata să fie 
încătuşat. 

— Doar ca să ne distrăm, spuse şi râse. 

— O să fie grozav, zise Andrew, mai mult decât pervers. Simt 
deja fiori. Cred că am şi început să mă pierd. 

— Nu, nu eşti nici măcar pe aproape, îl asigură Michael. 

S-a întâmplat aşa de repede că părea aproape imposibil. 
Michael îi trecu iute cătuşele lui Andrew în jurul încheieturilor. 
Apoi îl întinse jos, pe covor. Era peste el cu totul. El şi William îl 
imobilizară cu eşarfe de mătase. Se mişcau extrem de repede. Îi 
scoaseră hainele lui Andrew. Îi legară gleznele cu alte eşarfe. 

— Ai încredere în noi, Andrew. O să fie nemaipomenit. Nici nu 
îti poţi imagina, şopti William. Apoi îl privi pe Michael cum îl 
muşca pe Andrew de beregată. Doar o sorbitură, câţiva stropi 


delicioşi. Un aperitiv. 

Ochii frumoşi ai lui Andrew Cotton căpătară o expresie 
sălbatică de frică şi derută. Privirea era nepreţuită. Ştia că va 
muri. Curând, foarte curând. Poate doar peste câteva minute. 

Dara nu vedea ce se petrece pe podea. 

— Hei! Ce faceţi voi, bărbaţii, acolo jos? E pervers? Vă faceţi 
unul pe celălalt? Mă simt neglijată aici. Să vină cineva aici cu 
mine în pat şi să mi-o tragă. 

William porni spre ea, cu penisul mare şi frumos, cu 
abdomenul plat, zâmbetul irezistibil, încântător - aşa cum ştia 
foarte bine. 

— Şi diavolul sări în sus, spuse el. 

— Sărută-mă, diavole, spuse ea, clipind galeş. Fă dragoste cu 
mine. Uită-l pe ramolitul de Andrew. Şi pe Michael. Nu eşti 
îndrăgostit de fratele tău, nu-i aşa? 

— Cine nu ar fi? întrebă el. 

Îngenunche deasupra ei şi îşi lăsă foarte lent corpul în jos. O 
strânse în braţe. Brusc, Dara începu să tremure. Ştia, fără să 
ştie cu adevărat. Ca atâţia bărbaţi şi femei din care se 
înfruptase William, voia să moară fără să ştie ce îşi dorea. El ştia 
că ea îşi vede reflecţia în ochii lui de un albastru intens. Ştia că 
Dara simţea că niciodată nu arătase mai atrăgătoare. 

Și el chiar o dorea. În chiar momenul acela, şi-o dorea pe Dara 
mai mult decât orice pe lume. William inhală mirosurile Darei - 
carne, săpun, o aromă de cidru, sângele bogat ce-i curgea prin 
vene. Apoi îşi trecu blând limba peste lobul urechii. Ştia că Dara 
se simţea ca şi cum ar fi fost atinsă pe dinăuntru. Nu era posibil 
fizic, dar ea simţise limba lui William adânc în interiorul ei. 

Apoi, deodată, Michael îl ridică pe Andrew în patul imens. Era 
loc pentru toată lumea. Andrew era legat cu eşarfe colorate şi 
cătuşe de argint strălucitoare. Pe gâtul lui era un semn roşu 
distinct, iar din piept îi curgea sânge. Actorul era deja mort. 

Dara începea să înţeleagă totul. William avea dreptate - totul 
era mult mai bine fără cocaină. O atingea peste tot, şi era aşa 
de cald, de excitant, sentimentul era unul rar. Se zvârcolea, 
gata deja să-şi dea drumul, debordând de excitație şi dorinţă. 

— Ăsta e numai începutul, îi şopti William în dreptul gâtului. 
Plăcerea ta abia începe. Promit, Dara. 

Îi linse parfumul dulce-amărui. O sărută la nesfârşit. Apoi 


William o muşcă de gât. 
Era din ce în ce mai bine. 
Extazul durerii. 
Să mori în felul ăsta. 
Nimeni nu înțelegea asta până la sfârşit. 


34 

Se întâmplase din nou. lisuse. Încă două crime păgâne. Un 
elicopter al FBl-ului mă aştepta la aeroportul din Fresno. 
Mergeam spre Las Vegas, unde mă aştepta iar un sedan tot al 
FBl-ului. Şoferul, un agent pe nume Carl Lenards, mă informă că 
directorul delegat Craig era deja la locul crimei. Apoi Lenards îmi 
relată restul. 

Ultimele crime avuseseră loc la un hotel de lux de cinci stele, 
Bellagio. Când s-a deschis, în 1998, Bellagio a fost cel mai 
scump hotel construit vreodată. Era destinat oamenilor sus-puşi 
şi familiştilor - cel puţin până în momentul acela. Abia de mai 
vedeai vreo urmă din vechiul Las Vegas - fără dame goale şi 
mafioţi în costume sclipitoare de piele. 

Pe toată aleea de acces dinspre Bulevardul de Sud, care e 
şoseaua 604, erau parcate maşini de poliţie şi ale serviciilor de 
urgenţă din Las Vegas. Pe proprietatea hotelului erau cel puţin o 
jumătate de duzină de maşini de televiziune. Am estimat că în 
afara hotelului erau între cinci şi şase sute de gură-cască. De ce 
erau aşa de mulţi? De fapt, ce se întâmplase exact înăuntru? 
Până în momentul acela, nu aveam decât schiţa unor detalii ale 
crimelor. Ştiam că trupurile fuseseră golite de sânge. Dar nu 
fuseseră spânzurate. 

În timp ce îmi croiam drum prin mulţime, am văzut ceva ce 
m-a tulburat, m-a răscolit mai tare decât vestea despre crime. 

Erau cel puţin o duzină de femei şi bărbaţi îmbrăcaţi în 
veşminte gotice: haine negre lungi, pălării înalte, pantaloni de 
piele, cizme lungi. Unul dintre ei mi-a zâmbit drept în faţă, 
etalând un set de colţi lungi şi ascuţiţi. Purta lentile de contact 
de un roşu sângeriu care străluceau. Părea să ştie cine sunt. 

— Fraiere, mi-a zâmbit. Bine ai venit în iad. 

Nu aveam ce face în legătură cu vârcolacii. Am continuat 
drumul spre Bellagio. Aceşti ciudaţi jucători de roluri păreau să 
nu aibă nici o remuşcare în legătură cu faptul că se aflau la locul 
crimei. Erau şi criminalii acolo? Priveau? Ce aşteptau să vadă în 
continuare? Ce semnificaţie aveau crimele? 

Speram ca poliţia din Las Vegas sau FBl-ul să filmeze 
mulţimea adunată în faţa hotelului. Îmi închipuiam că se va fi 
ocupat Kyle de asta. Eram acolo dintr-un singur motiv: pot pune 
la un loc detalii de la scena crimei într-un fel în care alţi poliţişti 
nu o fac. Era motivul pentru care mă chemase Kyle Craig. Imi 


cunoştea puterile şi, probabil, îmi cunoştea şi slăbiciunile. 

Apartamentul în care fusese ucis cuplul era spaţios şi decorat 
cu gust pentru un apartament dintr-o staţiune. Primul lucru pe 
care îl remarca cineva care intra în baie era o cadă de marmură 
cu privelişte asupra unui lac artificial şi câtorva fântâni 
arteziene. 

Cadavrele erau în cadă. Le vedeam creştetele capetelor şi 
picioarele goale. Când m-am apropiat, am văzut că bărbatul şi 
femeia fuseseră muşcaţi şi tăiaţi de câteva ori. Cadavrele 
dezbrăcate erau sinistru de albe. 

Nu existase nici un loc în care să-i spânzure în interiorul 
apartamentului. _ 

In cadă nu era mult sânge, dar dopul era pus. Incăperea 
forfotea de activitate poliţienească. Prea multă după gustul 
meu. Erau detectivi de la poliţia din Las Vegas, oameni de la 
salvare, cercetători de scene de crimă, un patolog, echipa de 
investigaţii a legistului şi, desigur, FBl-ul. 

Aveam nevoie de linişte. 

Timp de câteva minute am studiat cadavrele goale şi jalnice. 
Ca în cazul tuturor crimelor de până atunci, bărbatul şi femeia 
erau atrăgători. 

Specimene perfecte. Din ce motiv erau alese? Şi dacă nu, de 
ce? 

Fata părea să fie abia trecută de douăzeci de ani. Era 
mignonă, blondă, suplă şi probabil cântărea sub cincizeci de 
kilograme. Lăţimea umerilor ei nu era mai mare de o palmă şi 
ceva. Avea sânii mici şi muşcaţi, aproape sfârtecaţi. Peste tot, 
pe picioarele ei erau urme de muşcături. Şi bărbatul părea să fie 
cam de aceeaşi vârstă. Blond, cu ochi albaştri, arăta gălbejit; 
avea corpul musculos, sculptural. Şi el fusese muşcat. Avea 
beregata şi încheieturile tăiate. 

Nu se vedeau vânătăi pe mâinile lor care să indice că s-ar fi 
apărat. 

Nu luptaseră? îi cunoşteau pe agresori. 

— l-ai văzut pe strigoii care mişună pe afară? mă întrebă 
Kyle. Spectacolul cu ciudaţi pe jumătate umani? 

Am încuviinţat 

— Şi totuşi e zi. Cei de afară trebuie să fie inofensivi. Pe 
strigoii care stau în criptele lor trebuie să-i găsim noi. 

Kyle încuviinţă, apoi se îndepărtă. 


După plecarea tehnicienilor de la poliţie m-am plimbat prin 
apartamentul de hotel timp de câteva ore. E un ritual al meu, 
parte din propria mea obsesie. Poate că simt că le datorez asta 
morţilor. M-am oprit şi m-am uitat fix la priveliştea lacului, de 
care se bucurau şi victimele. Observam totul - alburile crem, 
rozurile spre roşu şi galbenurile gen Parrish din anii '60 care 
colorau încăperea. Oglinzi înrămate, luminate de lumini 
îngropate. Fructe şi flori proaspete. 

Victimele îşi despachetaseră şi chitiseră hainele. Le-am trecut 
în revistă: rochii Bob Mackie, pantofi cu toc înalt de la Jimmy 
Choo şi Manolo Blahnik, vreo două fuste. Scump, elegant, ce e 
mai bun. 

Ultimul lucru la care se aştepta oricare dintre ei era să moară. 

Pe comodă erau la vedere un teanc de jetoane de cincizeci şi 
o sută de dolari de la cazinourile Venetian şi New York-New 
York. Ucigaşii lăsaseră fleacurile. De asemenea, două fiole pline 
cu cocaină în poşeta femeii. Un cartuş de Marlboro Lights. 

Vor să ne spună că nu îi interesează banii şi drogurile? Sau 
jocurile de noroc? Sau ţigările? Ce îi interesează - crima? 
Sângele? 

In poşeta femeii erau cotoare de bilete. Suveniruri? Bilete de 
acces la MGM Grand Adventures. Bilete de spectacol la Circus 
Circus, Folies Bergere în Tropicana, la magicienii Siegfried şi 
Roy. O sticlă pe jumătate plină de parfum Lolita Lempicka. 

Bărbatul păstrase câteva note de plată de restaurant. Le 
Cirque în Bellagio, Napa, The Palm, Spago din Caesars. 

— Nu sunt bilete sau chitanţe de aseară, i-am spus lui Kyle. 
Trebuie să aflăm unde s-au dus. Ar putea fi locul în care i-au 
întâlnit pe ucigaşi. Trebuie să se fi împrietenit cu ei. Ei i-au adus 
pe criminali aici. 


35 

Telefonul celular din buzunarul meu începu să sune. Fir- arsă 
fie! De ce port porcăriile astea electronice infernale? De ce 
trebuie un om în toate minţile să fie întotdeauna disponibil? 

Am scos telefonul, uitându-mă în acelaşi timp la ceas. Era 
deja unsprezece. Halal viaţă. Până acum ştiam că Andrew 
Cotton şi Dara Grey fuseseră să bea ceva la Rum Jungle, apoi la 
un spectacol de magie la Mirage. Fuseseră văzuţi vorbind cu doi 
oameni, dar în teatru era întuneric. Asta-i tot ce aveam până în 
clipa aceea, dar era încă devreme. 

Văzusem scena crimei de la Bellagio încă la începutul serii. 
Cazul îmi intrase de-a binelea sub piele. Crimele erau brutale, 
sălbatice. Citisem despre crime asemănătoare în Paris şi Berlin, 
„atacuri cu muşcături”, dar nu mai văzusem niciodată aşa ceva 
cu ochii mei. 

— Alex Cross, am spus la telefon. M-am întors către fereastra 
panoramică prin care se vedeau lacul şi deşertul în depărtare. 
Priveliştea era liniştitoare, într-un contrast izbitor cu ceea ce se 
întâmplase în apartament. 

— Sunt Jamilla, Alex. Te-am trezit? 

— Nu, nici pe departe. Îmi doresc s-o fi făcut. Sunt la scena 
unei crime. În Las Vegas, holbându-mă la deşert. Şi tu stai treză 
destul de târziu, am spus. 

Îmi făcea bine să-i aud vocea. Suna în toate minţile şi 
normală. Era în toate minţile şi normală. Eu eram cel care avea 
necazuri. 

— O, câteodată stau târziu la birou. În felul ăsta pot să-mi 
termin munca pe o zi după ce toată lumea pleacă acasă. Alex, 
am nişte informaţii pe care vreau să ţi le împărtăşesc despre 
atacurile cu muşcături. 

După sunetul vocii ei, bănuiam că nu avea să-mi facă viaţa 
mai uşoară. 

—Dă-i drumul, Jamilla. Te ascult. 

—În regulă, a spus. Am lucrat cu doi legişti de la celelalte 
două locuri unde au atacat băutorii de sânge. Cred că am dat 
peste ceva important în San Luis Obispo, apoi în San Diego. 

Ascultam. Jamilla avea toată atenţia mea. 

— În ambele oraşe, legiştii s-au implicat chiar în cazuri şi au 
încercat să ne ajute. Aşa cum ştii, am făcut o exhumare în San 
Luis Obispo. Apoi Guy Millner, legistul din San Diego, a făcut 


acelaşi lucru. Nu te voi plictisi cu toate detaliile acum, deşi ţi le 
pot povesti peste noapte la hotelul la care stai. 

— Ar fi extraordinar. Evident, nu trimitem niciunul din aceste 
materiale prin fax. 

— Uite ce am aflat. În ambele crime, urmele de dinţi sunt 
diferite de cele din San Francisco sau Los Angeles. Urmele au 
fost lăsate de dinţi umani, Alex. Dar ucigaşii nu au fost aceiaşi. 
Dovezile sunt destul de clare. Alex, sunt cel puţin patru ucigaşi 
care operează în libertate. Cel puţin patru. Până acum am 
identificat patru seturi diferite de dinţi umani. 

Încercam să înţeleg ceva din ceea ce auzeam. 

— Vorbim de corpuri care au fost exhumate? Dinţii umani pot 
lăsa urme în oase? 

— Da. Legiştii au căzut de acord asupra acestui lucru. Emailul 
de pe dinţi e cea mai dură substanţă din corpul uman. De 
asemenea, aşa cum ştii, ucigaşii ar fi putut purta prelungitoare. 

— Colţi? 

— Exact. Pe oasele din San Diego erau tăieturi. E un alt motiv 
pentru care urmele erau clare. 

— Tăieturi? am repetat, surprins. 


— Tu eşti psihologul, nu eu. Tăieturile relevă o acţiune 
puternică, repetată şi intenţionată. Cu siguranţă ar putea 
explica urmele de dinţi. Victima avea cam cincizeci de ani. ŞI 
asta ne-a ajutat puţin. După sursele mele, oasele lui aveau o 
densitate mai mică datorită osteoporozei. Aşa se explică urmele 
clare. Dar de ce tăieturi pe oase? Spune-mi tu. 

Mă gândeam la asta. 

— Ce zici despre asta? Înăuntrul oaselor se află măduva. lar 
măduva e bogată în vase de sânge. 

— O, Alex, la dracu'! spuse Jamilla. Asta ar putea să fie. 
Absolut îngrozitor, nu? 


36 

Uciderea celor doi actori a stârnit paroxistic atenţia presei în 
legătură cu cazul. 

Dintr-o dată aveam sute de indicii de verificat şi prea multe 
piste false de urmărit. Potrivit indiciilor, Dara Grey şi Andrew 
Cotton fuseseră văzuţi în aproape fiecare hotel şi club din 
Vegas. Era exact ceea ce nu ne trebuia. Hotărâsem să nu facem 
publică informaţia că ar putea exista mai mult de un cuplu de 
criminali. California şi Nevada nu erau pregătite pentru aşa 
ceva. Kyle Craig hotărâse să stea ascuns câteva zile. 
Bineînţeles, eram de aceeaşi părere. Nu prea aveam de ales. 
Cazul era prea complex şi părea să se complice în continuare. 
Erau implicaţi peste 1000 de poliţişti şi agenţi FBI 

Apoi omorurile au încetat pur şi simplu. 

Modelul care părea să se contureze a luat sfârşit; criminalii, 
care dădeau semne că ar fi devenit mai îndrăzneţi, s-au 
evaporat pur şi simplu. Sau poate că nu mai găseam noi 
cadavrele. 

Vorbeam zilnic cu portretiştii criminalişti din Quantico, dar 
niciunul dintre ei nu putea distinge vreun model care să aibă 
logică pentru oricare dintre noi. Nici Jamilla Hughes nu putea să 
aducă indicii şi teorii interesante. 

Toată lumea era împotmolită de-a binelea. 

Ucigaşii s-au oprit pur şi simplu din ucis. 

De ce? Ce se întâmpla? Să-i fi speriat publicitatea? Sau era 
altceva? Încotro dispăruseră criminalii? Câţi erau? 

Era timpul să mă duc acasă. Asta era vestea cea bună şi am 
luat-o aşa cum era. Kyle a fost de acord, aşa că m-am înapoiat 
la Washington cu sentimentul neplăcut că dădusem greş şi că 
poate criminalii vor scăpa cu ceea ce făcuseră. 

Am ajuns la casa de pe Strada 5 la patru, într-o după- amiază 
de luni. Fațada casei arata cam uzată, dar confortabilă. Mi-am 
notat că va trebui să zugrăvesc exteriorul. Şi burlanele 
necesitau reparaţii. De fapt, de-abia aşteptam. 

Nu era nimeni acasă. Nimeni. Fusesem plecat paisprezece 
zile. 

Vrusesem să le fac o surpriză copiilor, dar cred că fusese încă 
o idee proastă. Ideile proaste păreau să-mi vină cu grămada în 
ultima vreme. 

M-am plimbat prin casă, observând totul, notând mici 


schimbări de când plecasem. Scooterul Razor-cel-mai-furios 
avea o roată stricată în spate. Roba albă de cor a lui Damon, 
învelită într-o pungă de plastic de la curăţătorie, atârna pe 
balustradă. 

Mă simţeam oricum vinovat, iar casa pustie şi tăcută nu mă 
ajuta deloc. M-am uitat la câteva fotografii înrămate de pe 
pereţi. Fotografia mea de la nuntă cu Maria. Portrete de şcoală 
ale lui Damon şi Jannie. Instantanee cu micul Alex. O fotografie 
oficială a Corului de Băieți făcută de mine la Catedrala 
Naţională. 

— „Tata e acasă, tata e acasă”, fredonam eu un vechi cântec 
din anii '60, aruncând între timp o privire prin dormitoarele de 
sus. „Shep and the Limelites”, am murmurat. 

Nu era nimeni prin preajmă să observe că fredonam vechi 
melodii de rock'n'roll încercând să-mi ridic moralul. Capitoliul şi 
Biblioteca Congresului erau la o distanţă la care se putea ajunge 
pe jos şi ştiam că Nanei îi plăcea să-i ducă pe copii acolo, uneori. 
Poate erau acolo? 

Am suspinat şi m-am întrebat încă o dată dacă nu cumva era 
timpul să mă las naibii de munca de poliţie. Dar exista un şpil: 
încă mă pasiona munca de poliţie. Chiar dacă ratasem pe 
Coasta de Vest, de obicei obţineam unele rezultate. Salvasem 
nişte vieţi în ultimii ani. FBl-ul mă invitase la unele dintre cele 
mai grele cazuri ale lor. Îmi închipuiam că era vocea egoului 
meu şifonat, aşa că am terminat cu prostiile interioare, le-am 
tăiat brusc. 

Am făcut un duş fierbinte, apoi m-am schimbat într-un tricou 
cu Marşul Bărbaţilor, blugi şi şlapi. M-am simţit mult mai 
confortabil, de parcă m-aş fi întors în propria mea piele. Aproape 
că mă puteam autosugestiona că macabrii vampiri ucigaşi 
dispăruseră din viaţa mea pentru totdeauna. Cred că asta îmi 
doream să se întâmple. Să-i las pur şi simplu să se târască 
înapoi în groapa lor. 

Am coborât în bucătărie şi am luat o Coke din frigider. Nana 
lipise câteva din perlele copiilor pe uşă., Întâlnire intragalactică” 
de Damon, şi „Scursura marinei salvează ziua - Din nou” de 
Janelle. 

Pe masa din bucătărie se afla o carte. 10 alegeri proaste care 
strică viața femeilor de culoare. Nana citea iar ceva literatură de 
consum. Am aruncat o privire înăuntru, să văd dacă eu eram 


una dintre cele zece alegeri proaste. 

Am ieşit pe verandă. Pisica Rosie dormea în şezlongul Nanei. 
A mieunat când m-a văzut, dar nu s-a ridicat să se frece de 
picioarele mele. Fusesem plecat prea mult timp. 

— Trădătoareo, i-am spus lui Rosie. M-am dus şi am 
scărpinat-o pe gât şi i-a plăcut. 

S-au auzit paşi pe veranda de la intrare. M-am dus în hol şi 
am deschis larg uşa. Lumina vieţii mele. 

Jannie şi Damon s-au uitat la mine şi au ţipat: 

— Cine eşti tu? Ce cauţi în casa noastră? 

— Foarte amuzant, am spus. Hai să-l îmbrăţişaţi pe tati. Fuga- 
fuga. 

Au alergat în braţele mele şi era extraordinar de bine. Eram 
acasă şi niciun loc pe lume nu era ca acolo. Apoi m-a fulgerat un 
gând pe care nu îl voiam: Creierul ştia că sunt aici? Mai era 
sigură casa noastră? 


37 

Când e cel mai bine, viaţa e inimaginabil de simplă şi bună... 
Aşa cum ar trebui să fie. Sâmbătă dimineaţă, împreună cu Nana, 
am luat copiii şi am pornit spre locul lor preferat din 
Washington, uriaşul şi minunatul şi uneori impresionantul 
complex Smithsonian. Eram toţi de acord că Smithsonian, sau 
Smitty, cum îl numea Jannie de când era fetiţă, era locul în care 
ne doream să fim în ziua aceea. 

Singura problemă era unde să ne ducem odată ajunşi acolo. 

De vreme ce Nana rămânea acolo doar pentru câteva ore cu 
micul Alex, am lăsat-o pe ea să aleagă prima oprire a zilei. 

— Lasă-mă să ghicesc, zise Jannie rostogolind ochii. Muzeul 
de Artă Africană? 

Mama Nana îi făcu cu degetul: 

— Nu, domnişoară Wisenheimer. De fapt, mi-ar plăcea să 
merg la Clădirea Artelor şi Industriilor. Asta e alegerea mea 
pentru azi, tânără doamnă. Te surprinde? Eşti şocată că Nana 
nu e roaba obiceiurilor pe care o credeai? 

Damon ciripi: 

— Nana vrea să vadă istoria fotografilor negri. Am auzit de ea 
la noi la şcoală. Au poze faine cu cowboy negri. Nu-i aşa, Nana? 

— Şi multe, multe altele, spuse Nana. O să vezi, Damon. O să 
fii mândru şi uimit şi poate te va stimula să faci mai multe 
fotografii decât faci. Şi pe tine, Jannie. Şi pe Alex la fel. Nimeni 
nu face poze în familia asta în afară de mine. 

Aşa că ne-am dus întâi la Clădirea Artelor şi Industriilor, şi a 
fost foarte bine, ca întotdeauna. Înăuntru se amestecau agreabil 
zgomotul monoton al aerului condiţionat cu ţipetele unui album 
de gospel. Am văzut cowboy negri şi o mulţime de fotografii 
excepţionale din Renaşterea din Harlem. Am stat în faţa unei 
fotografii de patru metri cu bărbaţi negri în costume, cravate şi 
jobenuri, făcută de sus. Un instantaneu uimitor, greu de uitat. 

— Dac-aş vedea scena asta pe stradă, spuse Jannie, cu 
siguranţă aş face fotografia. 

După Arte şi Industrii i-am făcut pe plac lui Jannie şi ne-am 
dus la Planetariul Einstein, unde am urmărit filmul „Şi o stea 
după care să te învârţi” pentru a patra sau a cincea oară, sau 
pentru a şasea sau a şaptea oară, dar cine mai stă să numere? 
Apoi Nana l-a luat pe micul Alex şi au plecat să-l culce pe micuţ, 


iar noi ne-am continuat călătoria prin Muzeul Aerului şi al 
Spaţiului. Aceasta era partea călătoriei noastre pe care Jannie o 
numea „Călătoria avioane-trenuri de macho a lui Damon”. 

Dar până şi lui Jannie îi plăcea Muzeul Aerului. Avionul fraţilor 
Wright plutea deasupra noastră, agăţat de cabluri, şi era 
minunat. Traverse uşoare de molid şi bucăţi întinse de muşama 
albă. La dreapta lui, Breitling Orbiter 3, o altă pagină importantă 
de istorie aeronautică -primul zbor nonstop cu balonul în jurul 
lumii. Şi apoi - „Un pas mic pentru om” - modulul de comandă 
al misiunii Apollo 11, în greutate de cinci tone. Poţi să priveşti 
toate aceste lucruri cu cinism sau poţi să le iei aşa cum sunt. Eu 
am ales să le iau aşa cum sunt. Arta face viaţa mult mai uşoară 
şi mai plină de recompense. 

După ce am terminat de studiat câteva dintre minunile 
aeronauticii, Damon a insistat să prindem Misiune pe Mir, pe 
ecranul IMAX de la Langley Theatre. 

— O să plec în spaţiu într-o zi, declară el. 

— Am ştiri pentru tine, spuse Jannie. Eşti deja acolo. 

În onoarea Nanei, ne-am oprit la Muzeul de Artă Africană, 
unde copiii s-au distrat de minune pe seama hainelor şi măştilor 
ceremoniale, dar mai ales cu vechea expoziţie de scoici 
colorate, brățări şi inele. Înăuntru era linişte, un spaţiu colorat şi 
răcoros. Ultima oprire a zilei a fost la Sala Dinozaurilor din 
Muzeul de Istorie Naturală. Dar apoi Jannie şi Damon au spus că 
trebuia să vedem hrănirea tarantulei la Grădina Zoologică de 
Insecte Orkin. Pe pereţii pictaţi astfel încât să semene cu o 
pădure tropicală era un afiş: „Insectele nu vor moşteni pământul 
- le aparţine acum”. 

— Ai noroc, îl tachină Jannie pe fratele ei. Specia ta 
stăpâneşte. 

In sfârşit, pe la şase, am traversat Aleea Madison către 
Centrul Comercial. Copiii erau deja tăcuţi, obosiţi şi le era foame 
- şi la fel mă simţeam şi eu. Am luat o cină în aer liber sub 
copacii rămuroşi şi umbroşi de pe Dealul Capitoliului. 

A fost cea mai bună zi pe care am petrecut-o pe parcursul a 
câteva săptămâni. 

Nu m-a sunat nimeni. 


38 

Aşa cum făcuse de atâtea ori înainte, probabil de vreo duzină 
de ori, Creierul îi urmărea pe Alex Cross şi pe familia lui. 

Dragostea e egală cu ura, gândi el. Ce ecuaţie formidabilă, 
totuşi atât de adevărată, absolut adevărată. Făcea lumea să se 
învârtă, şi asta era o lecţie pe care Alex Cross trebuia să o 
înveţe. Hristoase, era un nenorocit atât de optimist. Era 
enervant. 

Dacă i-ar fi păsat cuiva să studieze trecutul /u; cu atenţie, ar fi 
descoperit explicaţia tuturor lucrurilor care se întâmplaseră 
până în momentul acela. Şirul lui de delicte şi crime era unul 
dintre cele mai îndrăzneţe din istorie. Dura de mai bine de 
douăzeci şi opt de ani. Putea să numere greşelile pe care le 
făcuse pe degetele de la o mână. Explicaţiile erau la îndemână, 
astfel încât să le poată vedea toată lumea: 

Tulburare de personalitate narcisistă. 

De aici a început totul. Aici avea să se sfârșească. 

Un grandios simţ al propriei importante. 

Asta era el, de acord. 

Aşteptarea de a fi recunoscut ca superior, fără realizări egale 
cu ale lui. 

Preocupat cu fantezii de succes nelimitat, putere, inteligență 
sau iubire ideală. 

Exploatator în relațiile interpersonale. 

Într-adevăr. Trăia pentru asta. 

Lipsă de empatie. 

Asta în termeni moderati. 

Dar te rog notează, doctore Cross şi toţi cei care aţi dori să 
studiaţi urma lungă şi sinuoasă - aceasta este o tulburare de 
personalitate. Nu e implicată nici o psihoză. Sunt un gânditor 
ordonat, chiar obsedat. Pot elabora planuri complicate care 
servesc nevoii mele de a concura, critica şi controla. Cei trei C. 
Foarte rar sunt impulsiv. 

Întrebări pe care ar trebui să vi le puneţi despre mine: 

Părinţii mei sunt în viaţă? Răspuns: Da şi nu. 

Am fost vreodată căsătorit? Răspuns: Da. 

Vreun frate? Răspuns: O, absolut. Nota bene. 

Dacă sunt căsătorit, am vreun copil? Răspuns: Două frumuseți 
americane originale. Apropo, am văzut filmul ăla. Mi-a plăcut 
Kevin Spacey. La nebunie. 


Sunt atractiv sau am vreun defect fizic? Răspuns: Da şi da. 

Acum, faceţi-vă tema! Desenează triungiurile dragostei şi al 
urii în viaţa mea, doctore. Eşti în triunghiuri, desigur. Ca şi 
familia ta - Nana, Damon, Jannie şi Alex Jr. Tot ce îţi este drag 
sau despre care crezi că te reprezintă este chiar acolo, în 
frumoasele triunghiuri, înfăşurate în obsesiile mele. 

Aşa că dezleagă enigma înainte de a fi prea târziu pentru 
amândoi. Ca să nu mai vorbim de toţi cei la care ţii pe lumea 
asta. 

Sunt chiar în faţa casei tale de pe Strada 5 şi ar fi aşa de 
simplu să dau buzna înăuntru chiar acum. Ar fi fost uşor să vă 
omor pe tine şi pe familia ta la Smithsonian, sau „Smitty”, cum îi 
spune fiica ta. 

Dar asta ar fi fost prea simplu, prea insignifiant şi, așa cum am 
încercat să îţi spun... 

Telefonul din mâna Creierului suna, zbârnâia, încerca să dea 
de cineva. Îl lăsă răbdător să continue. În cele din urmă, Cross 
răspunse. 

— Am un simt grandios al propriei importante, spuse Creierul. 


39 

Mi-am reluat lucrul în Washington, unde colegii mei detectivi 
m-au luat peste picior pentru că părea să îmi placă grozav să 
lucrez cu Biroul Federal în ultima vreme. Nu ştiau că mi se 
propusese să devin agent FBI şi că de fapt mă gândeam la acest 
lucru. Dar mă atrăgeau străzile mizerabile din Washington. 

A urmat o săptămână rezonabilă la serviciu şi când a venit o 
altă vineri, am avut o întâlnire. Cu multă vreme în urmă mi-a 
trecut prin. cap că cel mai bun lucru care s-a întâmplat vreodată 
în viaţa mea a fost să fiu căsătorit cu Maria şi să fac doi copii 
grozavi cu ea. Nu e un lucru uşor să te joci de-a întâlnirile la 
orice vârstă, mai ales când ai doi copii mici. Voiam cu adevărat 
să mă îndrăgostesc din nou, dacă puteam, să mă aşez la casa 
mea şi să-mi schimb viaţa. Din când în când, le auzeam pe 
mătuşile mele spunrnd: „Bietul Alex, nu are şi el pe nimeni care 
să-l iubească, aşa-i? E singur-singurel, bietul copil”. g 

Nu era chiar adevărat. Săracul Alex, pe naiba. li am pe 
Damon, pe Jannie şi pe micuțul Alex. Mai e şi Nana. Şi am 
numeroşi prieteni buni în Washington. Îmi fac uşor prieteni - 
cum e Jamilla Hughes. Până acum, nu mi-a fost greu să amo 
întâlnire. Până acum. 

Mă cunoşteam cu Macy Francis de când eram copii şi 
creşteam în acelaşi cartier. Macy a plecat să-şi ia două diplome, 
în literatură engleză şi în educaţie, la universităţile Howard şi 
Georgetown. Eu am fost la Georgetown, apoi mi-am dat 
doctoratul în psihologie la Johns Hopkins. Cam cu un an în urmă, 
Macy s-a întors în zona Washington pentru a preda literatură 
engleză la Georgetown. Ne-am întâlnit din nou la una din 
petrecerile lui Sampson. În seara aceea am vorbit cam o oră şi 
mi-am dat seama că îmi plăcea. Ne-am înţeles să ne întâlnim 
din nou curând. 

Am sunat-o pe Macy când m-am întors din excursia mea 
ratată în California. Ne-am întâlnit la restaurantul 1789 să bem 
ceva, şi poate să luăm cina. A fost alegerea ei. Era lângă 
locuinţa ei din Georgetown. Restaurantul se află într-o casă în 
stil federal de la intersecţia străzilor 36 şi Prospect. Am ajuns 
primul, dar Macy a apărut şi ea la câteva minute după aceea. A 
venit spre mine şi m-a sărutat dulce pe obraz înainte de a ne 
aşeza la masă în cârciuma cochetă. Mi-a plăcut atingerea 
trecătoare a buzelor ei, mirosul unui parfum de cedru de pe 


gâtul ei. Purta un pulover liliachiu cu guler înalt - fără mâneci -, 
o cămaşă neagră uşoară şi pantofi de piele întoarsă cu tocuri 
joase. În urechi avea cercei mici cu diamant 

— Ştii, o să-ţi spun un secret, Alex, zise Macy după ce 
comandasem paharele de vin. Te-am văzut la petrecerea lui 
John Sampson şi mi-am spus că Alex Cross arată mai bine ca 
niciodată. Îmi pare rău, dar asta îmi trecea prin cap. 

Am râs amândoi. Avea dinţii egali, de un alb strălucitor. Ochii 
ei căprui erau luminoşi şi inteligenţi. Întotdeauna fusese cea mai 
deşteaptă din clasă. 

— Şi eu am gândit la fel despre tine, i-am spus. Îţi place să 
predai, merge treaba la noul tău serviciu de la Georgetown? Te 
lasă în pace iezuiţii? 

Încuviinţă 

— Tata mi-a spus cândva că eşti un om norocos dacă găsești 
vreodată ceva ce îţi place să faci. Apoi e un miracol dacă găseşti 
pe cineva să te plătească pentru asta. Cred că eu le-am găsit pe 
amândouă. Dar tu? 

— Ei bine, am spus serios, nu sunt sigur dacă îmi place 
munca mea sau pur şi simplu sunt dependent de ea. Nu, de fapt 
îmi place cu adevărat în majoritatea timpului. 

— Eşti dependent de muncă? întrebă Macy. Spune adevărul 
acum. 

— O, nu... Ei bine, poate... în unele săptămâni da. 

— Dar nu şi săptămâna asta? Sau cel puţin nu în seara asta? 

— Nu, săptămâna asta a fost în cea mai mare parte relaxată. 
lar seara asta e foarte relaxată. Am mare nevoie de aşa ceva, 
am zis râzând 

— Pari relaxat, Alex. E atât de plăcut să te întâlnesc din nou. 

Am continuat să vorbesc cu Macy de una, de alta. Câţiva 
oameni mâncau pe banchetele din cârciumă, dar era mai curând 
linişte. Părinţii studenţilor de la Georgetown îşi duc adeseori 
copiii la 1789 să le ofere o masă specială. E£ un loc special. Eram 
bucuros să mă întâlnesc cu Macy în locul acela. Făcuse o 
alegere bună. 

— Am întrebat câteva prietene despre tine, mărturisi, după 
care chicoti: Alex Cross nu e „disponibil”, mi-au spus câteva 
dintre ele. „E un fel de încuiat”, a zis o prietenă bună. Celelalte 
fete au declarat că e nebună de legat. Dar - est? 


Am clătinat din cap. 

— E amuzantă nevoia oamenilor de a emite judecăţi despre 
toţi ceilalţi. Locuiesc tot în vechiul cartier, nu? În Southeast nu 
locuiesc încuiaţii. Sau nu cred... 

Macy fu de acord cu asta. 

— Ai dreptate, ai dreptate. Nu sunt prea mulţi cei care înţeleg 
cum am crescut noi acolo, Alex. Eu am fost botezată după un 
blestemat de magazin universal. Îţi vine să crezi aşa ceva? 

— Da. Am crescut aici, Macy. Am ciocnit paharele şi am râs. 


— Cred că am noroc că nu mă cheamă Bloomingdale. 

Am adus vorba de câteva ori despre cină, dar ea se simţea 
mai bine stând şi vorbind. O cunosc pe bucătăreasa Ris Lacoste 
şi îmi place grozav felul în care găteşte. Îmi stătea inima la o 
plăcintă de crab garnisită cu salata ei specială de varză. Dar am 
mai băut încă două pahare de vin, apoi Macy a început să mi-o 
ia oarecum înainte cu comenzile de vin. 

— Eşti sigură că nu vrei să mănânci ceva? am întrebat-o ceva 
mait ârziu. 

— Cred că ţi-am spus deja că nu, ripostă ea, dar se sili să 
zâmbească. Îmi place ceea ce facem aici, pur şi simplu stăm de 
vorbă şi glumim. Ţie nu? 

Îmi plăcea realmente să vorbesc cu Macy, dar nu mai 
mâncasem nimic de la micul dejun şi chiar aveam nevoie să bag 
în stomac ceva mâncare solidă, cât mai repede cu putinţă. 
Tânjeam după o supă de fasole neagră, lucioasă. Am aruncat o 
privire la ceas şi am văzut că era deja zece şi jumătate. Mă 
întrebam la ce oră nu se mai servea la 1789. 

Macy a început să-mi povestească despre căsătoriile ei. 
Primul ei soţ fusese un vagabond şi un ratat; iar al doilea, un 
bărbat mai tânăr decât ea din Grenada, a fost şi mai rău. 
Începea să vorbească puţin cam tare şi oamenii de la bar erau 
din ce în ce mai atenți la noi. 

— lată-mă deci la 37 de ani. A trebuit să-mi reiau lucrul, deşi 
nu îmi doream. Predau la boboci, Alex. Compoziţie în limba 
engleză, literatură universală. Dumnezeu ştie că studenţii mai în 
vârstă sunt şi aşa destul de răi. 

Eram sigur că spusese că îi plăcea să predea, dar poate că nu 
auzisem bine sau poate fusese sarcastică. Nu mai vorbeam prea 
mult, doar o ascultam povestind, şi până la urmă Macy a 


observat. Şi-a pus mâna peste a mea. Avea cea mai netedă 
piele închisă la culoare. 

— Îmi pare rău, m-a luat valul, Alex. Vorbesc prea mult, nu-i 
aşa? Mi s-a mai spus. Îmi pare foarte rău. 

— Nu ne-am văzut de multă vreme. Sunt o mulţime de lucruri 
de povestit. 

M-a privit cu ochii ei căprui nemaipomenit de frumoşi. Îmi 
părea rău că o răniseră căsătoriile ei, că o rănise dragostea. 
Uneori se întâmplă celor mai buni dintre oameni. Era clar că 
Macy suferea încă. 

— Arăţi cu adevărat grozav, spuse. Şi eşti un destul de bun 
ascultător pentru un bărbat. Asta e important. 

— Şi tu arăţi grozav, Macy. Îmi plac poveştile tale.. 

Mâna ei era din nou peste a mea, cu unghiile strălucitoare 
mângâindu-mă uşor. De fapt, era plăcut. Nu ceva din cale-afară 
de subtil. Îşi udă buza superioară cu limba, apoi şi-o muşcă uşor 
pe cea de jos. Începeam să uit că mi-era foame de o supă de 
fasole neagră şi crab la 1789. Macy mă privea fix în ochi, în 
tăcere. Eram amândoi adulţi, fără obligaţii şi o consideram fără 
îndoială foarte atrăgătoare. 

— Nu stau departe de aici, Alex, spuse. De obicei nu fac asta. 
Vino acasă cu mine. Condu-mă doar până acasă. 

Casa ei era la doar zece blocuri distanţă, aşa că am condus-o 
acasă. Mergea şi vorbea puţin împleticit. Mi-am pus braţul în 
jurul ei şi am tinut-o în echilibru. 

Apartamentul lui Macy era la parterul unei case de oraş de 
lângă Universitatea Georgetown. Era mobilat cu strictul necesar, 
cu pereţii zugrăviți în verde pal. Lângă un perete se afla o 
pianină neagră lăcuită. Îmi atrase privirea un articol de revistă 
înrămat despre Rudy Crew educatorul. Citatul era tipărit cu 
litere mari: „Educaţia este distribuţia cunoaşterii... iar o mare 
problemă a acestei ţări este cui distribuim acest produs 
special”. 

Am luat-o în braţe pe Macy şi ne-am mângâiat câteva clipe pe 
canapeaua din camera de zi. Îmi plăcea atingerea ei şi cum 
sărută. Cu toate astea, nu era în regulă. Ştiam că nu-mi doresc 
să fiu acolo. În orice caz nu în seara aceea. Macy nu era în cea 
mai bună formă. 

— Un bărbat bun e greu de găsit, spuse Macy, trăgându-mă 


lângă ea. Vorbea încă împleticit. Nu ai nici o idee, nici una. E aşa 
de greu aici. Un iad. 

De fapt, cam aveam o idee despre cât era de greu să găseşti 
pe cineva cu care să fii împreună, dar nu am intrat în detalii. 
Poate altă dată.. 

— Macy, eu o să plec acasă, am spus într-un târziu. Mi-a 
plăcut să te întâlnesc din nou. Mi-a plăcut grozav. 

— Mă aşteptam la aşa de multe! Ştiam eu! îmi reproşă ea. 
Du-te pur şi simplu, Alex. Pleacă. Nu vreau să te mai văd 
niciodată! 

Înainte să-i apară furia în privire, am văzut ceva frumos şi 
aproape irezistibil. Acum dispăruse din nou. Poate că acel ceva 
frumos se putea întoarce, poate nu. Apoi Macy începu să plângă 
şi ştiam destul de bine că nu trebuie să încerc s-o împac. Nu 
voiam să-mi bat joc de ea. 

Am părăsit pur şi simplu apartamentul, cu pianul lui frumos şi 
cu citatul minunat din Rudy Crew. Femeia asta nu era potrivită 
să fiu cu ea. Cel puţin, nu pentru moment. 

Tristă noapte. 

Și o femeie bună e greu de găsit, aş fi vrut să-i spun lui Macy. 

Doamne, detestam întâlnirile. 


40 

Seara cu Macy Davis a continuat să mă sâcâie în următoarele 
câteva zile. Era ca o melodie tristă ce se derula în mintea mea. 
Nu mă aşteptasem să iasă aşa. Nu-mi plăcea ceea ce văzusem 
sau ceea ce simţisem. Mă urmărea privirea din ochii lui Macy: un 
amestec de suferinţă, vulnerabilitate şi furie greu de împăcat. 

Am pus mâna pe Sampson miercuri seara, după terminarea 
serviciului. Ne-am înţeles să ne întâlnim la Mark, să bem ceva. 
Barul era la două blocuri mai încolo de Strada 5. Lumea era de 
prin împrejurimi. Tavan jos, podele din scânduri de pin, bar de 
mahon lung şi uzat, ventilator în tavan care se învârtea leneş. 

— Fir-ai să fii! zise Sampson când ajunse şi mă găsi stând 
singur şi păzind o sticlă de Foggy Bottom şi studiind vechiul 
ceas Pabst de pe perete. Nu te supăra că-ţi spun, dar arăţi 
dărâmat de-a binelea, omule. Dormi ca lumea? Dormi tot singur, 
nu? 

— Şi eu mă bucur să te văd, i-am spus. Stai jos şi ia o bere. 

Apoi Sampson îşi puse una din mâinile lui de mamut în jurul 
meu. Mă îmbrăţişă de parcă eram copilul lui. 

— Ce naiba se întâmplă cu tine? întrebă el. 

Am clătinat din cap. 

— Nu ştiu sigur. Vânătoarea de oameni de pe Coasta de Vest 
a luat-o rău razna. Vreau să spun că blestemăţia s-a oprit de tot. 
Nici despre uciderea lui Betsey Cavalierre nu se aude nici un 
cuvânt. Am avut o întâlnire acum două seri. Mai că m-a făcut să 
jur că nu mă mai întâlnesc niciodată cu nimeni în viaţa mea. 

Sampson încuviinţă. 

— Ştiu textul melodiei ăsteia. Comandă un Bud de la barman, 
un fost poliţist pe care îl cunoşteam amândoi, Tommy DeFeo. 

— Cazul la care lucram în California s-a terminat rău, John. 
Ucigaşii au dispărut pur şi simplu. S-au volatilizat. Asta e. Ce mai 
faci? Arăâţi bine. Pentru tine... 

Ridică degetul arătător, şi-l îndreptă direct între ochii mei. 

— Întotdeauna arăt bine. E un dat. Nu încerca să schimbi 
subiectul cu mine. Avem o discuţie aici. 

— O, pe naiba, ştii că nu-mi place să vorbesc despre 
necazurile mele, John. Aşa că spune-mi despre ale tale. 

Am râs, dar el a rămas serios. Sampson m-a privit în tăcere, 
aşteptând. 


— Probabil ai fi un psihiatru destul de bun, i-am spus. 

— Că tot veni vorba, ai mai fost să-l vezi pe doctorul Finally în 
ultima vreme? 

Adele Finally e psihiatra mea. A fost şi Sampson la ea de 
câteva ori. E de ajutor, suntem amândoi de acord asupra acestui 
lucru. Amândoi suntem fanii lui Adele. 

— Nu, e foarte supărată pe mine. Zice că nu mă străduiesc 
destul, că nu vreau să mă obişnuiesc cu propria mea suferinţă. 
Vorbe de-astea. 

Sampson încuviinţă şi zâmbi subţire. 

— Vasăzică cum de se întâmplă asta? 

M-am strâmbat. 

— N-am zis că sunt de acord cu Adele. 

Am luat o înghiţitură de bere. Nu era prea rea, şi îmi plăcea să 
fiu loial unui producător de bere local. 

— Când încerc să accept blestemata de suferinţă, mă întorc 
tot timpul la conflictul dintre munca mea şi viaţa pe care cred că 
vreau să o duc. lar am pierdut unul dintre concertele lui Damon 
când eram în California. Lucruri de-astea se-ntâmplă tot timpul. 

Sampson mă lovi amical în umăr. 

— Ştii, ăsta nu e sfârşitul lumii. Damon ştie că îl iubeşti de nu 
mai poţi. Câteodată vorbesc despre asta cu şmecherul ăla mic. 
Lui îi trece. Trebuie să-ţi treacă şi ţie. 

— Poate e doar faptul că am lucrat la prea multe cazuri de 
crimă în ultimii câţiva ani. Mă schimbă. 

Sampson încuviinţă. Îi plăcea răspunsul. 

— Se pare că te simţi cam epuizat. 

— Nu, mă simt de parcă aş trăi un coşmar îngrozitor care nu 
se mai termină. Prea multe coincidenţe în preajma mea. Creierul 
strigându-mi numele, ameninţându-mă. Nu ştiu cum să opresc 
asta. 

Sampson se uită fix în ochii mei şi rămase acolo. 

— Mai înainte ai zis cuvântul coincidență, dragule. Tu nu crezi 
în coincidente. 

— Asta mă înspăimântă aşa de tare. Dacă vrei să ştii 
adevărul, cred că cineva chiar e pe urmele mele, şi mă 
urmăreşte de multă vreme. Oricine ar fi, e mai înspăimântător 
decât vampirii. Primesc întruna telefoane de la cineva, John. Mă 


sună în fiecare zi. Cu greu ratează vreuna. Nu putem localiza 
apelurile. 

Sampson îşi trecu o mână peste frunte. 

— Acum mă sperii tu pe mine. Cine te-ar pândi pe tine? Cine 
ar îndrăzni să se lege de Secerătorul Dragonului? Trebuie să fie 
vreun prost. 


— Crede-mă, am spus. Nu e vorba de un prost. 


41 

Am stat cu Sampson la barul Mark mai mult decât ar fi trebuit. 
Am băut multă bere şi în cele din urmă localul s-a închis odată 
cu plecarea noastră, pe la două. Eram suficient de inteligenţi, şi 
normali, şi treji să ne lăsăm maşinile în parcare în loc să 
conducem până acasă. Am mers către casă împreună cu John, 
sub un cer scăldat în lumina lunii. Mi-a adus aminte de vremurile 
când eram amândoi copii, în Southeast. Trebuia să mergem pe 
jos aproape oriunde. Dacă eram epuizați, poate luam un 
autobuz. M-a lăsat la mine acasă şi şi-a continuat drumul către 
şantierul naval şi spre casa lui. 

A doua zi, dimineaţă devreme, a trebuit să-mi recuperez 
maşina înainte de a mă duce la serviciu. Nana şi micul Alex se 
treziseră, şi după ce am băut o ceaşcă de cafea fierbinte l-am 
pus pe Alex în mergător. Am mers împreună până la maşina 
mea. 

Cerul dimineţii era senin şi strălucitor şi cartierul părea tăcut 
şi liniştit la şapte dimineaţa. Plăcut. Locuiesc pe Strada 5 de 
treizeci de ani, încă de când Nana s-a mutat aici din vechea ei 
locuinţă de pe New Jersey Boulevard. Încă mi-e drag cartierul, 
aici se simte acasă familia Cross. Nu ştiam dacă aş fi fost 
vreodată în stare să plec. 

— Tati a fost cu unchiul John aseară, i-am spus băieţelului în 
timp ce ne plimbam, aplecându-mă deasupra mergătorului cu 
dungi albe şi albastre. Am trecut pe lângă o femeie frumoasă 
care se ducea la serviciu. Mi-a zâmbit de parcă aş fi fost cel mai 
bun bărbat din istorie fiindcă îmi plimbam copilul la o oră atât de 
matinală. Nu am crezut nici o clipă, dar mi-a plăcut fantezia 
asta. 

Micuţul Alex e foarte atent la vârsta de nouă luni şi îi place să 
urmărească trecând oamenii, maşinile şi norii ce se scurg pe 
deasupra căpşorului lui. Îi place să umble în mergător şi mie îmi 
place să-l împing, vorbind cu el sau cântând refrene pentru copii 
în timp ce ne vedem de treabă. 

— Vezi cum bate vântul în frunzele copacilor? l-am întrebat şi 
el s-a uitat în sus de parcă ar fi înţeles tot ce spuneam. 

E imposibil de apreciat cât înţelege, dar pare să reacționeze la 
ceea ce spun. Damon şi Jannie erau la fel, deşi Jannie gângurea 
tot timpul când era bebeluş. Îi mai place şi acum să vorbească, 
şi să aibă ultimul cuvânt, şi următorul după ultimul, exact ca 


bunica ei şi, dacă îmi amintesc bine, ca mama ei, Maria. 

— Trebuie să mă ajuţi, amice. M-am aplecat şi am vorbit din 
nou cu micuțul Alex. 

S-a uitat în sus la mine şi a zâmbit frumos. Sigur, tati. Poţi conta 
pe ajutorul meu. 

— Meseria ta e să mă ţii întreg la minte o bucată de vreme. 
Dă-mi ceva scump la care să mă concentrez. Poţi face asta? 

Alex continua să zâmbească. Sigur că pot, tati. Nu e nicio 
problemă. Consideră treaba ca şi făcută. Eu ta. Sprijină-te pe 
mine. 

— Bun băiat. Ştiam că pot să mă încred în tine. Continuă doar 
să faci ceea ce faci. Eşti cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat 
de la o vreme încoace. Te iubesc, mititelule. 

Totuşi, în timp ce vorbeam cu fiul meu, câteva din 
sentimentele nopţii trecute veniră peste mine ca o ceaţă rece şi 
udă dinspre râul Anacostia. Coincidențe, mi-am amintit. Lucrurile 
rele care s-au întâmplat în preajma mea în ultimii doi ani. O perioadă 
într-adevăr proastă. Uciderea lui Betsey Cavalierre. Creierul. Ucigaşii 
vampiri. 

Simţeam nevoia să mă eliberez cumva, aveam nevoie de un 
pic de aer. 

Când am ajuns la sediu în dimineaţa aceea, mă aştepta un 
mesaj. Avusese loc o altă crimă cu vampiri. Dar jocul se 
schimbase, luase o altă întorsătură. 

Nenorocirea se petrecuse în Charleston, Carolina de Sud. 

Ucigaşii erau pe Coasta de Est din nou. 


Partea a treia 
CRIMA IN SUD 


Am luat avionul spre Charleston şi am ajuns cu puţin înainte 
de 10 dimineaţa. Povestea crimei locale era afişată cu litere 
groase pe primele pagini ale ziarului Post and Courier şi USA 
Today. 

Mergeam nesigur şi speriat prin perimetrul comercial 
strălucitor, steril şi aglomerat al aeroportului. Călătorii pe lângă 
care treceam păreau nervoşi şi îngrijoraţi. Câţiva dintre ei 
arătau de parcă n-ar fi dormit bine în noaptea aceea. 

Sunt sigur că unii dintre ei aveau senzaţia că dacă ucigaşii 
misterioşi puteau să atace în inima Charlestonului, o puteau 
face şi într-o sală de aşteptare sau un fast-food din aeroport. 
Nimeni nu se mai simţea în siguranţă, oriunde ar fi fost. 

Am închiriat o maşină de la aeroportul din Charleston şi m-am 
îndreptat spre un loc din oraş numit Lacul Colonial. Un bărbat şi 
o femeie care alergau fuseseră ucişi acolo pe la ora şase în 
dimineaţa precedentă. Cei doi fuseseră căsătoriţi doar două luni. 
Asemănările cu crimele din parcul Golden Gate erau incon- 
testabile. 

Nu mai fusesem niciodată în Charleston, deşi citisem cărţi a 
căror acţiune se petrecea acolo. Curând am descoperit eu 
însumi că Charlestonul e un oraş minunat ca aspect. Pe vremuri 
fusese un oraş foarte bogat, cu bani proveniţi din bumbac, orez 
şi sclavi, desigur. Cele mai mari exporturi erau cele de orez, dar 
sclavii aduşi în portul din Charleston şi apoi vânduți în tot sudul 
erau marfa de import care s-a dovedit cea mai profitabilă. 
Plantatorii bogaţi călătoreau adesea dinspre ţinuturile joase 
către casele lor din Charleston, unde aveau loc balurile, 
concertele şi balurile mascate. Rude de-ale Mamei Nana au fost 
aduse în portul Charleston şi vândute acolo. 

Am găsit un loc de parcare pe Beaufain, o stradă încântătoare 
pe care erau aliniate case în stil victorian. Am tras chiar cu 
ochiul la câteva grădini englezeşti. Nu era genul de loc în care 
trebuie să se petreacă asemenea crime blestemate. Era prea 
frumos, prea idilic. Oare asta îi atrăsese pe ucigaşi aici? Le 
plăcea frumuseţea - sau o urau? Ce ne revelau cu fiecare nouă 
crimă? Să fie asta fantezia lor macabră? Povestea lor de groază? 

Dacă oraşul Charleston era suspicios şi temător în legătură cu 
crimele, atunci străzile din apropierea Lacului Colonial păreau 
aproape terorizate. Oamenii îşi aruncau priviri reci şi precaute. 
Nu se vedea nicăieri nimic, nici măcar ceva cât de cât 


asemănător cu un zâmbet de bun venit sau de ospitalitate 
sudistă. 

li lăsasem mesaj lui Kyle să ne întâlnim la lacul înconjurat de 
trotuare largi şi bănci din fier foijat. Cu o zi înainte, probabil, 
părea o imagine perfectă şi foarte sigură. În ziua aceea, la 
intersecţia străzilor Beaufain şi Rutledge erau întinse benzi 
galbene care marcau scena crimei. Poliţia din Charleston 
înconjurase zona şi urmărea pe toată lumea de parcă ar fi fost 
posibil ca ucigaşii să se întoarcă. 

In cele din urmă l-am văzut pe Kyle aşteptând la umbra unui 
copac şi m-am dus către el. Dimineaţa era caldă, dar o briză din 
direcţia oceanului aducea un iz de sare şi peşte. Kyle purta 
hainele lui obişnuite: costum gri, cămaşă albă şi cravată 
albastră impersonală. Arăta ca scenaristul şi actorul Sam 
Shepard, în ziua aceea chiar mai mult ca de obicei. Arăta stors, 
obosit, aproape la fel de hăituit cum mă simţeam eu. Şi pe el îl 
marcau crimele. Îl marca ceva. 

— Aşa trebuie să fi fost vremea şi ieri-dimineaţă, deşi era mai 
devreme când au atacat victimele, am spus apropiindu-mă de 
Kyle. Nu a văzut nimeni nimic? Nici un martor într-o astfel de 
zonă? Am citit asta în rapoartele poliţiei. 

Kyle oftă. 

— De fapt, avem un martor care a văzut doi bărbaţi ieşind în 
grabă din parc. Martorul are optzeci şi ceva de ani. Zice că i s-a 
părut că vede sânge pe cămăşile bărbaţilor şi că a avut senzaţia 
că se înşală. Apoi a găsit trupurile. 

Am trecut iar repede în revistă scena de la Lacul Colonial. 
Soarele strălucea intens şi am fost nevoit să-mi pun mâna 
streaşină la ochi. In câţiva copaci ciripeau păsărele. Parcul era 
uşor de observat. 

— Au fost aici în plină lumină a zilei. Halal vampiri, am 
murmurat. 

Kyle îmi aruncă o privire. 

— Doar nu începi să crezi în vampiri? 


— Cred că există oameni care duc un stil de viată ca al 
vampirilor, i-am spus. Ştiu că unii dintre ei cred că sunt vampiri. 
Până şi unii dintre cei care joacă roluri poartă dinţi foarte 
ascuţiţi. Colţi. Pot fi violenţi. Încă nu am văzut niciunul care să-şi 
schimbe aspectul. Altfel, martorul nostru ar fi văzut doi lilieci 


îmblăniţi ştergând-o în zbor de aici în loc de doi bărbaţi. Asta ar 
trebui să fie o chestie amuzantă, Kyle. Ce a mai spus martorul 
tău despre bărbaţii pe care i-a văzut? 

— Nu multe. | s-a părut că erau tineri, Alex. Douăzeci sau 
treizeci de ani, ceea ce înseamnă că plaja noastră de căutare e 
enormă. Mergeau repede, dar nu păreau speriaţi că i-a văzut. 

— Are optzeci şi şase de ani, Alex. Pare, cum să spun, 
tulburat de toată atenţia care i se dă. 

— Oricine ar fi criminalii, cu siguranţă sunt îndrăzneţi. Mă 
întreb dacă sunt aceiaşi nenorociţi pe care i-am vânat prin 
Nevada şi California. 

Kyle se lumină oarecum. Avea ceva să-mi spună. 

— Oamenii mei din Quantico au stat treji o jumătate de 
noapte, Alex. Din nou. Au dat peste o jumătate de duzină de 
oraşe de pe Coasta de Est în care sunt cazuri de crimă 
nerezolvate care ar putea avea legătură cu celelalte. 

— Pe ce durată de timp se întind crimele? am întrebat. 

— Asta e partea cu adevărat interesantă. Se poate ca treaba 
asta să se întâmple de multă vreme. Nimeni nu pare să fi pus 
aceste cazuri cap la cap înainte de a apărea noi. Întinderea în 
timp e de cel puţin unsprezece ani. 


43 

În seara aceea, Kyle şi cu mine am luat cina cu o bună 
prietenă din Charleston. De fapt, Kyle a făcut aranjamentele, 
inclusiv rezervări la Grille, pe strada North Tyron. 

Kate McTiernan nu se schimase mult de când fuseserăm 
aruncaţi împreună pe vremea crimelor lui Casanova din Durham 
şi Chapel Hill, în Carolina de Nord. Când ucigaşul Casanova o 
răpise pe Kate din casa ei de lângă Chapel Hill, crezuse că era 
cea mai frumoasă femeie din Sud. 

Pe lângă asta, Kate era extraordinar de inteligentă. Acum era 
medic pediatru, dar se gândea să treacă la chirurgie. 

Când Kate a ajuns la masa noastră, amândoi eram adânciţi în 
conversaţie. Mai exact, ne certam cu privire la posibilii următori 
paşi ai anchetei. 

— Salut, băieţi. Faţa lui Kate era încadrată de un păr şaten 
închis, lucios. Era mai lung acum. Avea ochi de un albastru 
închis, cu o strălucire plăcută. Era încă într-o formă excelentă, 
dar ştiam că, de fapt, era cam molâie. 

— Gata! spuse Kate. Băieți, voi munciţi prea mult. O să ne 
distrăm în seara asta. 

Când am văzut-o ne-am ridicat amândoi de pe scaune, rânjind 
ca idioţii. Trecusem prin multe împreună şi supravieţuisem să ne 
întâlnim din nou la această cină neaşteptată în Charleston. 

— E o coincidenţă minunată. Am fost la o conferinţă medicală 
chiar lângă oraş, spuse Kate aşezându-se la masă. 

— Alex nu crede că există coincidenţe, spuse Kyle. 

— În regulă. lată-ne, aşadar din nou împreună, aduşi aici de o 
intervenţie divină sau nu ştiu ce, Domnul fie lăudat, spuse Kate 
rânjind. 

— Pari într-o dispoziţie excelentă, Kate, observă Kyle. Şi el 
era destul de vesel. 

— Ei bine, Kyle, e o plăcere atât de mare şi neaşteptată, de 
ce n-aş fi? Vă văd pe voi doi. Mai mult, într-o dispoziţie 
excelentă. Mă căsătoresc primăvara viitoare. Thomas al meu m- 
a cerut în căsătorie acum două seri. 

Kyle îngână nişte felicitări, iar eu am chemat chelnerul şi am 
comandat o sticlă de şampanie pentru a sărbători. În 
următoarele minute, Kate ne-a povestit totul despre Thomas al 
ei, care era proprietarul unei librării mici şi uşor exclusiviste din 


Carolina de Nord. De asemenea, era pictor de peisaje, şi Kate 
zicea că se pricepe foarte bine la ambele lucruri. 

— Desigur, sunt extrem de plină de prejudecăţi, dar sunt şi o 
ticăloasă pretențioasă şi el e chiar un om bun şi de treabă. Ce 
fac Nana şi copiii? Ce face Louise, Kyle? întrebă ea. Hai, spuneți- 
mi tot. Mi-a fost dor de voi. 

La sfârşitul cinei eram toţi bine dispuşi. Şampania şi compania 
au făcut totul. Observasem dinainte cum Kate putea dispune pe 
toată lumea în jurul ei - până şi pe Kyle, care nu e cea mai 
sociabilă persoană de obicei. Ararori şi-a luat ochii de la ea pe 
tot parcursul cinei. 

Pe la ora unsprezece ne-am îmbrăţişat în faţa restaurantului. 

— Veniţi la nunta mea, spuse Kate bătând din picior. Kyle 
vine cu Louise şi tu, Alex, vii cu noua iubire a vieţii tale. 
Promiteţi? 

l-am promis amândoi. Nu aveam de ales. Apoi am urmărit-o 
mergând către maşina ei, un vechi Volvo albastru cu care făcea 
vizite la domiciliu. 

— Îmi place grozav, nu m-am putut eu abţine să spun cu voce 
tare ceea ce era evident. 

— Da, şi mie îmi place, încuviinţă Kyle, care nu îşi luă privirea 
până când maşina lui Kate dispăru din raza noastră vizuală. E o 
fată foarte specială. 


44 

Accum făceam legătura între unele dintre puncte. În sfârsit. 
Speram ca în curând să putem pune cap la cap tot puzzle-ul cu 
vampiri. Până în după-amiaza următoare, FBl-ul identificase 
douăsprezece oraşe din est în care se petrecuseră crime cu 
muşcaturi de vampir încă din 1989. Am scris numele pe una din 
foile mele de agendă. Apoi m-am uitat intens şi îndelung la listă. 
Care ar fi putut să fie legătura între aceste oraşe? 

Atlanta 

Birmingham 

Charleston 

Charlotte 

Charlottesville 

Gainesville 

Jacksonville 

New Orleans 

Orlando 

Richmond 

Savannah 

Washington, D.C. 

Problema era vastitatea listei. Ceea ce era şi mai 
înspăimântător şi misterios era faptul că era posibil ca ucigaşii 
să fi acţionat pe parcursul a mai mult de un deceniu. 

Apoi am făcut o listă şi mai lungă de oraşe unde fuseseră 
raportate şi investigate atacuri de vampiri nonmortale. Am privit 
lista şi m-am întristat puţin. Începea să arate ca o conspirație 
imposibilă. 

New York City 

Boston 

Philadelphia 

Pittsburgh 

Virginia Beach 

White Plains 

Newburgh 

Trenton 

Atlanta 

Newark 

Atlantic City 

Tom's River 

Baltimore 


Princeton 

Miami 

Gainesville 

Memphis 

College Park 

Charlottesville 

Rochester 

Buffalo 

Albany 

Unitatea pentru crime violente din Quantico lucra la crime zi 
şi noapte. Kyle şi cu mine eram destul de siguri că urmau să 
apară şi alte oraşe şi că modelul se va întinde pe mai mult de 
unsprezece ani în urmă. 

În Atlanta, Gainesville, New Orleans şi Savannah păreau să fi 
avut loc crime în cel puţin doi ani diferiţi. Până acum, Charlotte, 
Carolina de Nord, era cel mai greu lovită: existau trei crime 
suspecte din 1989 încoace. Era chiar posibil ca valul de crime să 
fi început în Charlotte. 

FBI-ul deplasase agenţi în cele douăsprezece oraşe în care se 
petrecuseră crimele şi amplasase trupe speciale de intervenţie 
în Charlotte, Atlanta şi New Orleans. 

Am terminat investigația în New Orleans. Nu am făcut mare 
lucru. În momentul acela, mass-media nu pusese mâna pe 
povestea despre reţeaua vastă de crime şi voiam să păstrăm 
lucrurile aşa cum erau cât de mult timp posibil. 

In seara aceea, am vizitat Spooky Tooth, singurul club din 
zona Charleston în care se întâlneau amatorii de gotic şi 
pretinşii vampiri. Acolo am găsit un cuib de tineri, cei mai mulţi 
dintre ei sub douăzeci de ani. Erau încă liceeni sau studenţi. Am 
vorbit cu proprietarul clubului şi am interogat câţiva clienţi. 
Sigur că erau furioşi şi neliniştiţi, dar niciunul nu părea un 
suspect de crimă. 

M-am asigurat că o să fiu în Washington în după-amiaza 
următoare. La ora şapte şi jumătate, Nana, Jannie, micuțul Alex 
şi cu mine ne-am dus la concertul Corului Băieţilor. 

Corul suna mai bine ca niciodată. Damon era unul dintre 
solişti. Avea un solo frumos, „Lunca de cenuşă”. 

— Vezi ce pierdeai? spuse Nana, aplecându-se spre mine. 


45 

Lui William şi lui Michael le plăcea să se afle în Sud. Era 
sălbatic şi avea un spirit liber, exact ca ei. Şi, cel mai important 
lucru, se înscriau exact în program. 

Ajunseseră în Savannah, Georgia. William conduse dubiţa pe 
strada Oglethorpe şi opri la faimosul cimitir Colonial Park. Apoi o 
luă pe Abercorn. Apoi pe strada Peny, trecând prin pieţele 
Chippewa şi Orleans. Îi spunea lui Michael, învăţându-l: 

— Savannah e construită pe morţii ei. O mare parte din acest 
oraş-port e construită pe cimitire. Îi mai spunea că Savannah 
fusese cruţată de Războiul Civil şi acum era unul dintre cele mai 
bine conservate oraşe din Sud. 

Lui William îi plăcea grozav frumosul oraş şi era mulţumit că 
trebuia să facă o victimă în Savannah. Avea să fie o plăcere să 
se hrănească aici şi să-şi îndeplinească misiunea. Pierdu şirul 
numelor de străzi când văzu priveliştile cartierului istoric. Case 
de oraş minunate din perioada federală, biserici din secolul XIX, 
lucrături interesante de fier cu volute şi motive greceşti, flori 
peste tot. Admiră vestitele case vechi: Green-Meldrim, Hamilton- 
Turner, prima casă a lui Joe Odom. 

— E frumos şi elegant, îi spuse fratelui său. Aş putea locui 
aici. Ce zici, n-ar trebui să ne stabilim undeva într-o zi? Ţi-ar 
plăcea? 

— Sunt hămesit. Să ne stabilim curând, spuse fratele lui 
râzând. Să ne stabilim şi să ne ospătăm cu ce are Savannah mai 
bun de oferit 

În cele din urmă, William parcă dubiţa pe o stradă numită 
West Bay, iar el şi fratele lui coborâră să-şi întindă mâinile şi 
picioarele. 

Două fete de la Colegiul de Artă şi Design din Savannah în 
tricouri şi pantaloni scurţi se apropiară de dubiţă. 

— Putem să donăm sânge aici? întrebă cea mai mică dintre 
ele cu un zâmbet cuceritor. Părea să aibă în jur de şaisprezece, 
şaptesprezece ani. Avea piercinguri în buze şi părul vopsit roşu 
aprins cu Jel-O. 

— Nu eşti tu cea mai gustoasă bucăţică? spuse Michael, 
prinzând privirea uneia dintre fete. 

— Sunt o grămadă de lucruri, spuse ea, dar gustoasă sigur nu 
e unul dintre ele. Nu, Carla? 


Cealaltă fată încuviinţă, rotind ochii verzi. 

— Acum e închis, ne pare rău. Era politicos şi zâmbea grațios, 
chiar seducător. Poate ceva mai târziu, doamnelor. De ce nu vă 
întoarceţi voi două deseară? Ce ziceţi? 

Cele două fete săriră în sus. 

— Nu trebuie să ne luaţi de sus. Făceam şi noi conversaţie. 

William îşi trecu leneş mâna prin părul blond şi lung. Continua 
să zâmbească. 

— O, ştiu asta. Asta făceam şi eu. Cine ar putea să mă 
învinovăţească fiindcă stau de vorbă cu două fete frumoase ca 
voi două? Cum spuneam, poate ne întâlnim din nou deseară. 
Desigur că o să vă luăm sângele pentru cauză. 

William şi Michael deciseră să facă o plimbare către râul 
Savannah şi un loc numit Riverfront Plaza. Abia dacă remarcară 
navele de poştă şi remorcherele de pe râu, sau eleganta navă 
cu zbaturi, Savannah River Queen, sau chiar statuia înaltă de 
bronz „Fata care face cu mâna”, o femeie tânără care flutură 
trist mâna marinarilor care pleacă. Preferară să arunce o privire 
bărbaţilor şi femeilor care se plimbau prin piaţă. Căutau pradă, 
deşi ştiau că era periculos să lovească acolo în plină zi. Avea loc 
un târg de vechituri şi diverşi artişti locali atrăseseră o mulţime 
considerabilă - câţiva soldaţi, dar în cea mai mare parte femei, 
unele dintre ele foarte atrăgătoare. 

— Chiar vreau să iau pe cineva. Poate chiar aici, în oh-atât- 
de-frumosul-parc-de-pe-râu. 

— El s-ar potrivi bine, spuse Michael, arătând spre un bărbat 
suplu în tricou negru şi pantaloni scurţi albaştri. 

— Sau poate doar o gustare. Ce zici de delicatesele de doi ani 
din groapa de nisip de acolo? Mhm. Mult mai bune decât toată 
greţoasa dulceaţă de zahăr pe care o miros peste tot. 

Lui William îi plăcea umorul fratelui său. 

— Miroase a praline. Aici se presupune că şi grătarul e 
deosebit de bun. Foarte condimentat, spuse. 

— Nu vreau nici un fel de carne de porc sau de vită aţoasă, 
strâmbă Michael din nas. 

— Bine, dădu William înapoi. Poate am putea să luăm o 
gustare rapidă. Ce vezi care ţi-ar plăcea? Poţi avea orice vrei. 

Michael arătă cu degetul spre alegerea lui. 

— Perfect, şopti William. 


46 

Era de rău. Avusese loc o altă crimă înfiorătoare în stilul 
vampirilor - în Savannah. M-am grăbit cu Kyle spre Georgia într- 
un elicopter Bell Jet negru şi strălucitor de care ar fi fost mândru 
până şi Darth Vader. Kyle nu voia să-i scape cazul. Nu voia să-i 
scap nici eu. 

Chiar şi văzut din aer, oraşul-port la mare era nespus de 
frumos, cu aglomerările sale de conace, ciudatele magazine şi 
râul Savannah şerpuind printre mlaştini de un galben-auriu spre 
Atlantic. De ce aveau loc atacurile în zone aglomerate şi 
atractive? De ce tocmai în aceste oraşe? 

Un sedan al FBl-ului ne aştepta şi ne-a dus în goană la 
Catedrala Sfântul loan Botezătorul. Biserica era pe strada East 
Harris, în cartierul istoric. Peste tot, printre casele antebelice, 
erau parcate maşini de poliţie şi de intervenţie. 

— Traficul în jurul oraşului Savannah e complet blocat, îmi 
spuse Kyle, pe când ne strecuram prin circulaţia intensă din 
apropierea bisericii. Asta e lucrul cel mai bizar şi grotesc care s- 
a întâmplat aici de la cartea lui John Berenat. Sau, cred, de la 
crima care a inspirat-o. Ar trebui să atragă mult mai mulţi turişti, 
nu crezi? Poate că Turul Vampirilor va rivaliza cu cel din Miez de 
noapte în grădina binelui şi răului. 

— Probabil că nu e genul de turişti pe care Camera de Comerţ 
şi în special locuitorii vor să-i vadă pe aici, am spus. Kyle, ce 
naiba se întâmplă? Criminalii lucrează chiar sub ochii noştri. Ne 
spun ceva. Dau lovituri în oraşe frumoase. Ucid în parcuri 
publice, în hoteluri de lux, până şi într-o catedrală. Vor să fie 
prinşi? Sau cred că nu pot fi prinşi? 

Kyle se uită la arcadele de deasupra. 

— Poate că e ceva din amândouă. Totuşi, sunt de acord. Sunt 
neînfricaţi dintr-un motiv pe care nu prea mi-l închipui. De asta 
eşti tu aici. Tu eşti cel care face profile. Tu înţelegi cum 
funcţionează mintea lor bolnavă. 

Nu-mi puteam scoate din cap gândul că aceşti ucigaşi vor să 
fie prinşi. De ce vor să fie prinşi? 


47 

Am coborât amândoi din maşină şi ne-am grăbit spre 
catedrala Sfântul loan Botezătorul. Pe un afiş lipit transversal pe 
uşa principală scria „O credinţă. O familie.” 

Turnurile gemene ale bisericii se ridicau la mare înălţime 
deasupra oraşului Savannah. Stilul era gotic franțuzesc: arcade 
măreţe şi ornamente, vitralii impresionante, un altar de 
marmură italiană. Observam totul. Absolut totul. Dar nimic nu- 
mi spunea ceva, încă. 

Crima fusese descoperită cu mai puţin de două ore în urmă. 
Zburasem într-acolo împreună cu Kyle la câteva minute după ce 
poliţia din Savannah ne dăduse vestea. Povestea era deja pe 
toate posturile de televiziune. 

În nări simţeam mirosul dulceag de tămâie. Am văzut victima 
de cum am intrat în catedrală. Am gemut şi am simţit un fel de 
rău la stomac. Era un bărbat în vârstă de douăzeci şi unu de ani, 
ceea ce ştiam din rapoartele precedente; un student în an 
terminal la Istoria artei de la Universitatea din Georgia, pe nume 
Stephen Fenton. Criminalii îi lăsaseră portmoneul şi banii. Nu 
furaseră nimic - cu excepţia cămăşii. 

Catedrala era spațioasă şi probabil că putea primi până la o 
mie de credincioşi. Lumina care se revărsa prin vitralii arunca 
pete colorate pe podea. Chiar şi de la distanţă puteam vedea că 
gâtul victimei fusese sfârtecat. Corpul dezbrăcat de cămaşă era 
musculos şi bine făcut, la fel ca toate celelalte. Era la baza unui 
postament al crucii, al treisprezecelea. Podeaua era pătată de 
sânge, dar nu foarte mult. 

Băuseră sângele aici, în catedrală? Avea legătură cu sacrilegiul? Cu 
religia? Cu postamentul crucii? 

Împreună cu Kyle, m-am apropiat de Stephen Fenton. Un sac 
pentru corpuri se afla deja aşezat în navă. In apropiere aşteptau 
tehnicieni de la Departamentul de Poliţie din Savannah. Erau 
agitaţi şi supăraţi, nerăbdători să-şi facă treaba şi să plece de 
acolo, iar noi îi ţineam în loc. Legistul local examina şi el 
cadavrul. 

Am îngenuncheat lângă corp, şi Kyle, şi eu. Mi-am pus o 
pereche de mănuşi de plastic, ceea ce Kyle nu făcea aproape 
niciodată. Arareori părea să atingă vreo dovadă de la locul unei 
crime. Mă întrebasem întotdeauna de ce. Cu toate acestea, avea 
instincte bune. 


Dar de vreme ce eram amândoi atât de buni, cum se face că 
nu aveam niciun indiciu în legătură cu locul spre care plecaseră 
ucigaşii sau unde vor lovi din nou? Asta era întrebarea care mă 
deranja din ce în ce mai tare, la fiecare scenă a crimei. Ce era 
izbucnirea asta oribilă de violenţă? 

— Sunt atât de blestemat de impulsivi, i-am murmurat lui 
Kyle. Bănuiesc că amândoi au sub treizeci de ani. Poate puţin 
trecuţi de douăzeci de ani sau chiar mai tineri. Nu m-ar 
surprinde să fie adolescenţi. 

— Mi se pare logic. Par să nu se teamă deloc. Kyle vorbea 
încet, studiind rănile studentului. Parcă s-ar fi rătăcit un animal 
sălbatic. Un tigru. Mai întâi în California, apoi aici, pe Coasta de 
Est. Problema e că nu ştim exact de când se petrec omorurile, 
sau câţi criminali sunt implicaţi, sau măcar dacă sunt din ţara 
asta sau nu. 

— lată trei probleme. Trei subdiviziuni care cer răspunsuri pe 
care nu le avem. Agenţii tăi mai vorbesc încă cu oameni de la 
cluburile gotice şi cele de vampiri? Internetul? Cineva trebuie să 
ştie ceva. 

— Dacă cineva ştie, atunci păstrează pentru sine. Am peste 
trei sute de agenţi care lucrează tot timpul la cazul ăsta, Alex. Nu 
putem să menţinem tensiunea asta. 

M-am uitat la postamentul de lemn al crucii. Înfăţişa 
coborârea lui lisus de pe cruce. Coroana de spini. Crucificarea. 
Piercing. Sânge. Sângele să fi fost oare legătura? Viaţa eternă? 
Erau întrebări pe care mi le puneam. În Santa Barbara, Peter 
Westin menţionase că unii vampiri erau nepământeni. Acesta 
era un omor ritual sau întâmplător? Să fi vorbit din nou cu Peter 
Westin? Părea să ştie mai multe despre vampiri decât oricare 
altă persoană pe care o întâlnisem. 

Victima purta pantaloni kaki şi pantofi Reebok noi. l-am 
examinat rănile de la gât. Avea muşcături şi pe umărul stâng şi 
pe părţile superioare ale pieptului. Unul sau ambii criminali erau 
foarte furioşi, aproape turbaţi. 

— De ce să ia cămaşa? întrebă Kyle. Acelaşi lucru s-a 
întâmplat şi în Marin. 

— Poate din cauză că era îmbibată cu sânge, am răspuns, 
continuând să studiez rănile studentului. Sunt cu siguranţă 
muşcături umane. Dar atacă asemeni animalelor. Tigrul e un 


model, un simbol, ceva important. Dar ce? 

Celularul lui Kyle a sunat şi el a răspuns. Nu m-am putut 
abţine să nu mă gândesc la Creier - la apelurile lui constante 
către mine. Oricine ar fi fost la telefon, Kyle ascultă vreo 
douăzeci de secunde. 

Apoi se întoarse către mine. 

— Mergem la Charlotte, chiar acum. A avut loc o altă crimă, 
Alex. Au lovit din nou. Sunt deja în Catolina de Nord. 

— Fie blestemaţi! Ce mama dracului fac ăştia? 

Am luat-o amândoi la fugă spre uşile catedralei. Alergam de 
parcă ne urmărea cineva. 


48 

Câteodată, o crimă sau o serie de crime ne îngrozeşte şi 
aprinde imaginaţia publicului într-un fel aproape obscen. 
Izbucnirea bizară a lui Jeffrey Dahmer din Milwaukee; uciderea 
lui Gianni Versace şi crimele aferente ale lui Andrew Philip 
Cunanan; rusul Andrei Chikatilo, despre care se spune că ar fi 
fost cel mai rău dintre toţi. Şi acum, cursa aceasta sângeroasă 
de pe cele două maluri ale Statelor Unite. 

Era un noroc că aveam elicopterul FBl-ului ca să ne scoată din 
Savannah şi să ne ducă la Charlotte. Incă din aer, Kyle ţinea 
legătura cu operatorii săi de la sol care înconjuraseră o fermă 
dărăpănată la vreo douăzeci de kilometri de Charlotte. Nu-l mai 
văzusem niciodată pe Kyle aşa de agitat şi însufleţit în legătură 
cu un caz, nici măcar cu Casanova sau cu Domnul care Sună. 

— Se pare că avem ceva, îmi spuse Kyle. Nu va ieşi nimeni 
din casa aia până nu ajungem noi acolo. Îmi plac şansele pe 
care le avem. 

— O să vedem, am replicat. Nu sunt convins că ăştia sunt 
aceiaşi oameni. Încetasem să mai fac presupuneri în legătură cu 
criminalii. De ce Charlotte, în Carolina de Nord? Al patrulea atac 
în acelaşi oraş. Ne îndreptaseră toate indiciile către Charlotte? 
De ce? 

Kyle ascultă un alt raport asupra situaţiei din teren de la 
agenţii de la faţa locului, apoi îmi relată detaliile importante. 

— Părinţii unui băiat de şaptesprezece ani din Charlotte au 
fost atacați în patul lor azi-noapte. Amândoi au fost masacrați. 
La faţa locului s-a găsit o daltă, iar ambele corpuri prezentau 
urme de muşcături. Există dovezi că fie cei doi adulţi au fost 
atacați de un animal mare, fie atacatorul purta colţi metalici 
ascuţiţi. Kyle dădu ochii peste cap. Incă nu prea credea în 
vampiri. Apoi băiatul a fugit la o fermă abandonată lângă râul 
Loblolly, în afara oraşului Charlotte. Din câte ştim, cei din casă 
sunt în majoritate tineri. Se pare că unii nu au mai mult de 
doisprezece, treisprezece ani. E o nebunie, Alex. Nu se va 
întâmpla nimic până nu ajungem şi noi acolo. Vârsta unora 
dintre copiii ăştia e o adevărată problemă. 

La niciun sfert de oră după aceea am aterizat pe o pajişte 
vastă acoperită cu flori sălbatice. Ne aflam la mai puţin de cinci 
kilometri de casa în care era posibil să se ascundă criminalul. 
Era ca în Bonnie şi Clyde. Când am ajuns la pădurea deasă care 


înconjura casa era trecut de ora cinci. Avea să se întunece 
destul de curând. 

Casa era o structură cu două etaje, îmbrăcată în lemn, 
acoperită cu viţă de vie şi iederă în exces. Pământul din locul în 
care ne-am ascuns pentru a observa ce se petrecea era acoperit 
de conuri de pin, ghindă şi resturi animale. Totul în locul acela 
îmi trezea amintiri în legătură cu locul în care crescusem eu, în 
Sud. Din păcate, nu prea multe momente fericite. Mama şi tatăl 
meu muriseră amândoi la vârsta de treizeci de ani, mult înainte 
de vreme. Terapeutul meu avea o teorie, cum că eu mă văd pe 
mine murind din cauză că îmi muriseră amândoi părinţii. 
Creierul pare a avea aceeaşi teorie şi poate că voia să o pună 
curând în aplicare. 

Acoperişul casei vechi avea o înclinare mare; o fereastră 
îngustă de pod era spartă în două locuri. Panourile albe de lemn 
erau scorojite, dar în cea mai mare parte intacte, însă şindrila de 
azbest era spartă în unele locuri, dezvelind cartonul gudronat. 
Sinistru, sinistru, sinistru. 

Oamenii de la FBI erau foarte atenţi în legătură cu faptul că 
cei mai mulţi din cei aflaţi în casă aveau probabil sub douăzeci 
de ani. Nu ştiau exact cine erau sau dacă aveau cazier. Nu 
exista nicio dovadă că erau implicaţi în crime. Se hotărâse ca în 
cazul că nu vom fi detectaţi, să rămânem ascunşi până noaptea, 
pentru a vedea dacă intră sau iese cineva. Apoi aveam să luăm 
casa cu asalt. Situaţia devenea dificilă, posibil cu implicaţii 
politice, şi erau de presupus eventuale consecinţe în caz că ar fi 
rănit sau ucis un minor. 

Prin contrast, în pădure totul părea liniştit; casa dărăpănată 
rămânea suspect de tăcută, având în vedere numărul de tineri 
care se presupunea că erau înăuntru. Nu se auzeau nici râsete, 
nici muzică rock dată la maximum; nici măcar nu mirosea a 
mâncare gătită. Pâlpâiau lumini slabe. 

Temerile mele, din ce în ce mai puternice, erau că ucigașul 
plecase deja, că întârziasem. 


49 

Cineva şoptea în urechea mea - era Kyle. 

— Să mergem, Alex. E timpul să intrăm peste ei. 

La patru dimineaţa a dat semnalul de a pătrunde în casă. Kyle 
lua toate deciziile. Avea autoritate şi asupra poliţiei locale. 

M-am alăturat unui număr de zece agenţi îmbrăcaţi în 
pardesie. Nimeni nu se simţea prea în siguranţă în acest raid. 
Ne-am mişcat atent până la douăzeci şi cinci de metri de casă, 
la limita pădurii de pini. Doi lunetişti care se ascunseseră la 
treizeci de metri de casă transmiseră că înăuntru era încă 
linişte. Poate prea linişte? 

— Cei mai mulţi dintre ei sunt copii, ne aminti Kyle înainte de 
a intra. Dar înainte de toate aveţi grijă de voi. 

Ne-am târât pe coate şi genunchi până am ajuns la distanţa la 
care erau lunetiştii, apoi ne-am năpustit asupra casei, folosind 
cele două intrări pentru a pătrunde înăuntru. 

Kyle şi cu mine am intrat prin faţă, ceilalţi prin laterale şi prin 
spate. S-a auzit explozia a două grenade, iar la parter răsunară 
ţipete. Ţipete subţiri. Copii. Incă nu se auzeau focuri de armă. 

Era o scenă ciudată, haotică. Copii drogaţi - o grămadă de 
copii, cei mai mulţi dintre ei în chiloţi sau complet dezbrăcaţi. 
Cel puţin douăzeci de adolescenţi se culcaseră pe podeaua de la 
parter. Nu exista electricitate, singura lumină fiind dată de 
lumânări. Locul mirosea a urină, droguri, mucegai, vin ieftin şi 
ceară. Pe pereţi erau atârnate postere nebuneşti cu Clown Posse 
şi Killah Priest. 

Holul mic de la intrare şi camera de zi dădeau într-o zonă 
deschisă. Copiii adormiseră pe pături sau pur şi simplu pe 
podeaua de lemn. Acum se treziseră şi ţipau furioşi. 

— Porcilor! Poliţailor! leşiţi dracului afară! 

Agenţii îi trânteau pe unii pe podeaua primului nivel. Erau 
lupte corp la corp, dar nicio împuşcătură. Nimeni nu era rănit 
serios, încă. Totul dădea un sentiment de stagnare. 

Un băiat uscăţiv ţipă cât îl ţineau puterile şi se repezi la mine. 
Părea să nu se teamă de nimic şi avea ochii de culoarea 
sângelui. Lentile de contact colorate. Mugea şi din colţul gurii i 
se scurgea salivă albicioasă. L-am pus jos dintr-o priză, i-am pus 
cătuşele şi i-am spus să se potolească înainte de a fi rănit. Mă 
îndoiesc că avea mai mult de şaptezeci de kilograme, dar era 
vânjos şi mult mai puternic decât părea. 


Un agent de lângă mine nu a fost la fel de norocos: o fată 
corpolentă cu părul roşu l-a muşcat de obraz când încerca să o 
imobilizeze. Apoi l-a muşcat de piept. Agentul ţipa şi se lupta să 
o dea jos de pe el, dar fata se ţinea de el ca un câine de osul lui. 

Am împins-o pe fată de acolo şi i-am prins mâinile în cătuşe la 
spate. Purta un tricou negru pe care scria „Crăciun nenorocit 
fericit, Javră”. Avea tatuaje cu şerpi şi cranii peste tot. 

— Nu faci doi bani! Fraiere! îmi ţipa în faţă. 

— Cel pe care îl vrem e în pivniţă! Criminalul, mă strigă Kyle. 
Irwin Snyder. 

L-am urmat printr-o bucătărie dezafectată, apoi afară, în 
spatele casei, către o uşă de lemn înclinată care ducea la o 
pivniţă. 

Ne-am scos armele. Din câte ştiam despre duritatea şi 
brutalitatea cu care ataca Irwin Snyder, nimeni nu voia să intre 
în pivniţă. Am trântit uşa şi ne-am năpustit înăuntru. 

Împreună cu Kyle şi alţi doi agenţi, am coborât trei trepte de 
lemn putrezit 

Era linişte şi întuneric. Un agent cercetă locul cu o lanternă. 

Apoi l-am văzut pe ucigaş. Şi el ne-a văzut pe noi. 


50 

Un adolescent bine făcut, îmbrăcat într-o vestă de piele 
neagră şi blugi negri era chircit în colţul opus al pivniţei, 
aşteptându-ne. Avea o rangă. Sări în picioare şi începu să o 
rotească deasupra capului. Mugea. Trebuia să fie Irwin Snyder, 
băiatul care îşi ucisese părinţii. Era atât de tânăr, doar 
şaptesprezece ani. Ce-i intrase în cap? 

Din gură îi ieşeau colţi de aur. Lentilele de contact îi făceau 
ochii să pară roşii ca sângele. Avea cel puţin o duzină de clipsuri 
în sprâncene şi nas. Era musculos şi avea peste un metru şi 
optzeci înălţime. Fusese vedetă de fotbal american înainte de a 
se lăsa brusc de şcoală. 

Snyder continua să urle la noi. Stătea în picioare într-o baltă 
împuţită, dar nu părea să ia în seamă acest lucru. Avea ochi 
strălucitori, ce păreau adânc înfundaţi în cap. 

— Înapoi! ţipă el. Nu aveţi nici unu' dintre voi idee în ce belea 
v-aţi băgat Nici o nenorocită de idee! leşiţi dracului de aici! leşiţi 
din casa noastră! 

Continua să învârtească ranga ruginită şi grea deasupra 
capului. 

— În ce fel de belea ne-am băgat? l-am întrebat pe Snyder. 

— Ştiu cine sunteti! ţipă, împroşcând salivă prin toată camera. 

Era într-o stare de furie ucigaşă. Părea inimaginabil de drogat. 

— Cine sunt eu? am întrebat. 

De unde putea să ştie? 

— Tu eşti nenorocitul de Cross, ăsta eşti, spuse, dezvelindu-şi 
dinţii împodobiţi cu colţi într-un rânjet de om nebun. 

Răspunsul lui mă zgudui. 

— Restu’ sunteţi toţi câini de la FBI! Toţi meritaţi să muriţi! Şi 
o să muriţi. Crucea nu are putere aici, dobitocilor! 

— De ce i-ai omorât pe tatăl şi pe mama ta? întrebă Kyle de 
unde se afla, de pe scări. 

— Pentru a-i elibera, rânji Snyder. Acum sunt liberi ca 
păsărelele cerului. 

— Nu te cred, i-am spus. Asta e o tâmpenie. 

Continua să urle ca un dulău turbat. 

— Mai inteligentă decât pari tu, Cross - cruce. 

— De ce ai folosit colţi de metal când i-ai muşcat? Ce 
semnificaţie are tigrul, Irwin? am mai pus eu două întrebări. 


— Ştii deja, altfel nu ai mai întreba, zise el şi râse viclean. 

Dinţii lui adevăraţi erau galbeni şi pătaţi de nicotină. Blugii 
negri erau împuţiţi şi arătau de parcă ar fi fost trecuţi prin 
cenuşă. La geaca de piele îi lipseau ţinte. În pivniţă mirosea 
îngrozitor, un miros ca de carne stricată. Ce se întâmplase aici? 
Aproape că nu voiam să aflu. 

— De ce ţi-ai omorât părinţii? am întrebat din nou. 

— l-am omorât pe ei ca să mă eliberez pe mine! ţipă. l-am 
omorât dracu' fiindcă eu îl urmez pe Tigru. 

— Cine e Tigrul? Ce semnificaţie are? 

Ochii îi jucară în cap dispreţuitor. 

— O, vei vedea cât de curând. Vei vedea. Şi o să-ţi doreşti să 
nu fi văzut. 

Lăsă ranga şi băgă mâna în buzunarul de la blugi. Atunci m- 
am aruncat spre el. Irwin Snyder avea un stilet în mâna dreaptă. 
Împinse cutitul spre mine şi eu pivotai într-o parte. 

Nu am fost suficient de rapid şi lama mi-a tăiat braţul. Ardea 
ca naiba. Snyder scoase un țipăt triumfător. Se întinse din nou 
spre mine, rapid, atletic şi hotărât. 

Am reuşit să-i smulg cuțitul din mână, dar m-a muşcat de 
umărul drept. Dădea să mă muşte de gât! Acum Kyle şi ceilalţi 
erau cu toţii grămadă pe el. 

— La dracu'! Am ţipat de durere şi i-am tras una în faţă. M-a 
muşcat din nou, de data asta de dosul palmei. Doamne, durea! 

Agenţii FBI se luptau din greu să-l pună la podea, în timp ce el 
ne arunca blesteme şi ameninţări tuturor. Le era frică să nu-i 
muşte. 

— Acum eşti unul dintre noi! urlă la mine. Eşti unul dintre noi! 
Acum îl poţi întâlni pe Tigru, răcni, şi râse. 


51 

Mă durea capul, dar mi-am petrecut următoarele patru ore 
interogându-l pe Irwin Snyder într-o cameră goală, zugrăvită în 
alb şi claustrofobică de la o închisoare din Charlotte. Cam o oră 
l-am interogat împreună cu Kyle, dar nu a mers. l-am cerut lui 
Kyle să iasă din cameră. Snyder era legat cobză, aşa că mă 
simţeam în siguranţă singur cu el. Mă întrebam cum se simte. 

Braţul şi mâna începeau să mi se umfle, dar ceea ce aveam 
de făcut era mai important decât rănile mele. Irwin Snyder 
ştiuse că veneam în Charlotte. De unde ştiuse? Ce altceva ştia? 
Ce legătură avea un tânăr ucigaş din Charlotte cu restul 
mizeriei? 

Snyder era palid şi cu o înfăţişare nesănătoasă, cu cioc 
neîngrijit şi perciuni. Mă fixa cu ochi întunecaţi, foarte vioi şi 
destul de inteligenţi. 

Apoi îşi lăsă capul pe tăblia laminată a mesei. L-am ridicat din 
scaun trăgându-l de păr. Mă înjură un minut întreg, apoi ceru să 
vorbească cu avocatul lui. 

—Doare, nu-i aşa? am spus. Nu mă face să o repet. Ţine-cţi 
capul departe de masă. Nu e timpul să tragi un pui de somn. ŞI 
nu e niciun joc. 

Îmi arătă un semn obscen cu degetul, apoi lăsă iar capul pe 
masă. Ştiam că ani de zile scăpase cu prostii de genul ăsta, 
acasă şi la şcoală. Dar nu şi acolo, şi nu cu mine. 

L-am tras din nou de părul negru şi slinos, şi mai tare de data 
asta. 

— Se pare că nu ştii englezeşte. Ţi-ai omorât părinţii cu sânge 
rece. Eşti un criminal. 

— Avocat! Strigă. Avocat! Avocat! Aştia mă torturează! Mă bate 
un politai! Avocat! Avocat! Vreau să vină nenorocitul ăla de avocat al 
meu! 

L-am apucat de barbă cu mâna liberă. M-a scuipat pe mână, 
dar l-am ignorat. 

— Ascultă-mă acum, am spus. Ascultă-mă! Toţi cei care se 
aflau în casă sunt la secţia de poliţie din oraş. Tu eşti singurul 
care se află aici, cu mine. Nu te poate auzi nimeni. Şi nu eşti 
bătut. Dar o să vorbeşti cu mine. 

L-am tras din nou de păr - cât de tare puteam fără să-i smulg 
o şuviţă. Snyder ţipă, dar ştiam că nu i-am făcut mare rău. 

— Ţi-ai omorât mama şi tatăl cu o daltă. Pe mine m-ai muşcat 


de două ori. Şi puţi îngrozitor. Nu te plac, dar o să purtăm 
oricum discuţia asta. 

— Ar fi mai bine să te duci la un doctor cu muşcăturile alea, 
porcule! ricană. Ai fost avertizat. 

Vorbea încă dur, dar se chircea şi se trăgea înapoi când 
întindeam din nou mâna spre părul lui. 

— De unde ai ştiut că venim în Charlotte? De unde ştii cum 
mă cheamă? Vorbeşte. 

— Întreabă-l pe Tigru când o să vă întâlniți voi doi. O să se 
întimple mai devreme decât crezi. 


52 

A rezultat clar că Irwin Snyder nu putea să fi comis crimele 
anterioare. leşise din Carolina de Nord doar o dată sau de două 
ori în viaţa lui. Cele mai multe dintre legăturile lui cu lumea 
exterioară se desfăşurau pe Internet. Şi, desigur, era prea tânăr 
pentru a fi fost implicat în crime care avuseseră loc în ultimii 
unsprezece ani. 

Totuşi, băiatul de şaptesprezece ani îşi ucisese părinţii. Nu 
părea să aibă remuşcări. Tigrul îi spusese să o facă. Asta era tot ce 
putusem scoate de la el. Refuza să spună cum intrase în 
legătură cu persoana sau grupul care îl controla într-o 
asemenea măsură. 

In timp ce îl interogam pe Snyder şi apoi pe ceilalţi care 
fuseseră în casă, mâna şi umărul au început să mă mănânce, 
apoi să mă doară. Rănile erau înţepături, dar sângerasem puţin. 
Cea mai adâncă era rana de pe umăr, chiar prin geacă, şi lăsase 
urme mari de dinţi, pe care le fotografiasem la secţia de poliţie. 

Nu m-am dus la camera de urgente din Charlotte. Eram prea 
ocupat. Curând, rănile au devenit extrem de dureroase. Înspre 
prânz abia puteam să strâng pumnul. Era puţin probabil că aş fi 
putut apăsa pe trăgaci la nevoie. Acum ești unul dintre noi, îmi 
spusese Irwin Snyder. 

Mă întrebam din ce grup, sectă sau cult făcea parte Snyder. 
Ce era Tigrul? Era o singură persoană? Am participat la o 
şedinţă cu oamenii de la FBI şi de la secţia de poliţie din 
Charlotte care a durat până la ora opt în aceeaşi seară. 
Rezultatul net a fost că nu eram nici măcar aproape de o 
rezolvare. FBl-ul scotocea Internetul, căutând mesaje care 
aveau legătură cu Tigrul sau cu orice alt fel de tigru. 

Seara am zburat înapoi la Washington şi am reuşit să dorm 
puţin în avion. Nici pe departe atât cât ar fi trebuit. Telefonul a 
sunat imediat ce am intrat pe uşa casei mele. Ce dracu’? 

— Te-ai întors, doctore Cross. Asta e un lucru bun. Bine ai 
venit, bine ai venit. Mi-ai lipsit. Ţi-a plăcut în Charlotte? 

Am pus receptorul jos şi am alergat afară, în noapte. Nu am 
văzut pe nimeni, nici o mişcare în susul sau în josul Străzii 5, dar 
asta nu însemna că nu bântuia pe lângă casă. Cum altfel ar fi 
ştiut că eram acolo? 

Am alergat pe stradă şi am scrutat întunericul. Nu vedeam pe 
nimeni, dar poate mă vedea el pe mine. Cineva pândise fără 


îndoială. Era cineva acolo. 

— M-am întors, am strigat. Vino şi ia-mă. Să rezolvăm asta 
acum şi aici. Să-i punem capăt! Uite-mă, ticălosule! 

Nu strigă înapoi către mine, nu răspunse. Apoi am auzit un 
pas în spatele meu. M-am răsucit către Creier. 

— Alex, ce se întâmplă aici? Când ai ajuns acasă? Cu cine 
vorbeşti? 

Era Nana, şi părea foarte mică şi înspăimântată. Veni spre 
mine şi mă îmbrăţişă strâns. 


53 

Pe la ora şase, a doua zi dimineaţă, m-am trezit într-o formă 
proastă. În jurul muşcăturilor pielea era de un roşu aprins şi mă 
ardea intens. Rănile îmi zvâcneau. Am observat o scurgere ca 
de puroi din muşcătura de pe mână care se umflase aproape de 
două ori faţă de mărimea normală. Nu era bine. Eram bolnav din 
cale-afară şi era ultimul lucru de care aveam nevoie în 
momentul acela. 

M-am dus la Camera de gardă a spitalului St. Anthony, unde 
am descoperit că făcusem febră. Aveam 41 de grade. 

Doctorul de la urgenţe care m-a examinat era un pakistanez 
înalt pe nume Prahbu. Ar fi putut juca rolul unuia dintre fii în 
filmul Est este Est. A spus că cea mai probabilă cauză a infecţiei 
era stafilococul, o bacterie obişnuită ce se găseşte în gură. 

— Cum se face că aţi fost muşcat? vru el să ştie. 

Bănuiam că nu îi va plăcea răspunsul meu, dar nu aveam de 
ales: 

— Capturam un vampir. 

—Nu, serios, domnule Cross. Cum aţi ajuns să fiţi muşcat? 
întrebă a doua oară. Eu sunt o persoană serioasă şi asta este o 
întrebare serioasă. Îmi trebuie un răspuns. 

— Sunt absolut serios. Fac parte dintr-o echipă care 
cercetează ucigaşi vampiri. Am fost muşcat de un om cu colţi. 

— Bine, în regulă, domnule detectiv. Cum spuneţi 
dumneavoastră. 

La urgenţă mi s-au făcut teste: test de sânge cu numărătoare 
diferenţială, rată de sedimentare şi un test de cultură şi 
sensibilitate pe scurgerea din răni. Culturile de sânge aveau să 
fie studiate. l-am spus doctorului Prahbu că aveam nevoie de 
copii după rezultatele sale. Spitalul nu a vrut să mi le dea, dar în 
cele din urmă au acceptat şi le-au trimis prin fax la Quantico. 

Am fost trimis acasă cu o reţetă pentru un medicament numit 
Keflex. Trebuia să ţin ridicat braţul infectat şi să mi se 
administreze spălături cu Domeboro la fiecare patru ore. 

Eram prea bolnav să mai fac ceva, atunci când am ajuns 
acasă. M-am întins în pat şi am ascultat „Dimineaţa cu Eliot” la 
radio. Nana şi copiii se învârteau în jurul meu. Mă chinuia rău 
greaţa; nu puteam mânca. Nu puteam dormi şi nu puteam să 
mă concentrez asupra nici unui lucru, cu excepţia înţepăturilor 
dureroase din mână. Am delirat câteva ore. 


Acum eşti unul dintre noi. 

Am adormit în cele din urmă, dar m-am trezit pe la unu 
dimineaţa. Orele bântuite. Mă simţeam chiar şi mai rău. Mă 
temeam că va suna telefonul şi va fi Creierul. 

Era cineva în cameră cu mine. 

Când am văzut cine era, am suspinat. 

Jannie şedea pe scaunul de lângă patul meu, supraveghindu- 
mă. 

— Exact aşa cum ai făcut tu când eram eu bolnavă, anul 
trecut, zise. Acum dormi, tati. Pur şi simplu dormi. Odihneşte-te. 
Şi să nu îndrăzneşti să mi te transformi în vampir. 

Nu i-am răspuns lui Jannie. N-am reuşit să scot nici măcar 
câteva cuvinte. Am alunecat din nou în somn. 


54 

Nimeni nu s-ar aştepta la asta, şi de aceea era aşa de bine, era 
excelent. Sfârşitul lui Alex Cross. 

Era timpul să se întâmple. Poate trecuse chiar prea mult timp. 
Cross trebuia să moară. 

Creierul se afla în casa familiei Cross şi era o experienţă pe 
atât de excitantă şi extraordinară pe cât se aşteptase să fie. Nu 
se simţise niciodată mai puternic decât acum, stând în 
întunericul camerei de zi la puţin după ora trei dimineaţa. 
Câştigase bătălia dintre ei doi. Creierul triumfase. Cross pierdea. 
Mâine, tot Washingtonul avea să-i plângă moartea. 

Putea face orice - aşa că ce putea face mai întâi? 

Voia să se aşeze şi să se gândească. Nu era nicio grabă. Unde 
putea alege să se aşeze? Ei bine, desigur, pe banca lui Cross de 
la pianul de pe verandă. Locul favorit al lui Cross pentru relaxare 
şi evadare, locul în care îi plăcea să se joace cu copiii lui ca un 
ticălos siropos şi sentimental ce era. 

Creierul era tentat să cânte ceva, poate puţin Gerswin, poate 
pentru a-i demonstra lui Cross că până şi la pian era mai 
priceput decât el. Voia să-şi facă cunoscută prezenţa într-o 
manieră spectaculoasă. Era aşa de bine, de savuros. Ar fi vrut să 
nu se sfârşească niciodată acea noapte. 

Dar era oare chiar cel mai bun lucru pe care îl putea face? 
Trebuia să fie o noapte pe care să nu o uite niciodată, pe care 
să o savureze totdeauna. Un suvenir care va avea mare 
însemnătate pentru el, numai pentru el. 

Relaţia lui complexă cu Cross putea fi explicată prin două 
triunghiuri pe care le vizualiză în timp ce şedea pe verandă, 
trăgând de timp şi plăcându-i grozav. Doamne, zâmbea ca un 
prost. Era în elementul său şi era fericit, atât de fericit. 


El 
DRAGOSTEA 
Ticălos Tată 
(fratele său) (Alex) 
El 
DRAGOSTEA 
Femeile lui Alex Fratele 


său 
(bunică, prietene) 
(Alex) 


Era un model psihologic atât de bun, atât de concis, de clar şi 
de solid. Explica tot ce avea să se întâmple în seara aceea. Până 
şi doctorul Cross ar fi de acord. Era triunghiul familial 
disfuncţional perfect 

Poate că i-l va explica acum lui Cross. Chiar înainte de a-l 
ucide. Işi puse mănuşi de plastic, apoi papuci de plastic şi 
verifică încărcătura pistolului. Totul era în ordine. Apoi se duse 
sus - Cel Care Sună, Creierul, Svengali, Moriarty. 

Cunoştea foarte bine casa familiei Cross. Nici măcar nu avea 
nevoie de lumină. Nu făcea niciun zgomot în plus. Fără greşeli. 
Fără dovezi sau indicii pe care să le urmărească poliţia locală 
sau FBl-ul. Ce modalitate fantastică de a muri pentru Cross şi 
familia lui, ce lovitură, ce idee fascinantă. În timp ce urca 
scările, începea să-i vină „ordinul de ucis”. Da, era sigur de asta. 

Micutul Alex 

Jannie 

Damon 

Nana 

apoi Cross 

Merse până la capătul culoarului de la etaj şi se opri acolo, 
ascultând, înainte de a deschide uşa de la dormitor. Nici un 
sunet. Impinse uşa, încet. 

Ce era asta? O surpriză? Dumnezeule! 

Nu-i plăceau surprizele. Îi plăceau precizia şi ordinea. Îi plăcea 
să aibă control total. 

Jannie, şedea lângă patul lui Cross, dormind profund. Îşi păzea 
tatăl, îl proteja de rele. 

Mult timp se uită la Cross şi la fată, poate un minut şi 
jumătate. În cameră lăsaseră aprinsă o mică lumină de noapte. 

Pe mâna şi umărul lui Cross erau bandaje groase. Transpira în 
somn. Era rănit, bolnav, nu era el însuşi, nu era un adversar pe 
măsură. Ucigaşul oftă. Simţea o atât de mare dezamăgire, 
tristeţe şi disperare! 

Nu, nu, nu! Era complet greşit. Nu se făcea. Era complet, complet 
greşit! 

Inchise încet uşa de la dormitor, apoi, repede şi fără zgomot, 
făcu cale întoarsă şi ieşi din casa familiei Cross. Nu va şti nimeni 
că fusese acolo. Nici chiar detectivul. 

Ca de obicei, nimeni nu ştia nimic despre el. Nimeni nu bănuia 
o iotă. 


EL era Creierul până la urmă. 


55 

M-am trezit de câteva ori în timpul nopţii. La un moment dat 
mi s-a părut că era cineva în casă. Simţeam o prezenţă. Cu 
toate acestea, nu puteam face nimic. 

Apoi m-am trezit din nou, după paisprezece ore de stat în pat, 
şi am descoperit că de fapt mă simţeam mai bine. Aproape că 
puteam gândi limpede din nou. Totuşi, încă eram epuizat şi mă 
dureau toate articulațiile. Vederea îmi era înceţoşată. In casă se 
auzea muzică în surdină. Erykah Badu, una dintre preferatele 
mele. Apoi o bătaie în uşa de la dormitor şi am spus: 

— Sunt îmbrăcat. Cine-i acolo? 

Jannie deschise uşa. Ţinea o tavă roşie de plastic, cu un mic 
dejun din ouă bătute, cereale fierbinţi, suc de portocale şi o 
ceaşcă cu cafea aburindă. Zâmbea, evident mândră de ea 
însăşi. l-am întors zâmbetul. Ce fată am! Ce scumpete era - 
atunci când voia. 

— Tati, nu ştiu dacă poţi mânca încă. Ţi-am adus micul dejun. 
Pentru orice eventualitate. 

— Mulţumesc, iubito. Mă simt ceva mai bine, zisei. Am reuşit 
să mă împing în sus în pat şi, cu mâna cea bună, să proptesc 
câteva perne în spatele meu. 

Jannie aduse tava până la pat şi mi-o aşeză cu grijă în poală. 
Se aplecă deasupra mea şi mă sărută pe obrazul nebărbierit. 

— Cineva are nevoie să se bărbierească. 

— Eşti atât de drăguță, i-am spus. 

— Eu sunt întotdeauna drăguță, tati, răspunse Jannie. Te simţi 
destul de bine să-ţi ţin puţin companie? Doar te privim mâncând - o 
să fim cuminţi. Nu deranjăm. Se poate? 

— E tocmai ceea ce îmi trebuie în momentul ăsta, am spus. 

Jannie se întoarse cu micul Alex în braţe şi cu Damon după ea, 
care mă salută în felul nostru, milităreşte. Se căţărară pe patul 
meu şi, aşa cum promisesem, stătură foarte cuminţi, cel mai 
bun leac la îndemână. 

— Ar fi bine să-ţi mănânci micul dejun cât e încă fierbinte. Ai 
ajuns prea pricăjit, mă tachină Jannie. 

— Da, fu de acord Damon. Eşti tras la faţă şi palid ca o stafie. 

— Foarte bine, zâmbii printre înghiţituri mici de ouă şi pîine 
prăjită, pe care speram să nu le dau afară. Îl mângâiam întruna 
pe cap pe micuțul Alex. 


— Te-a otrăvit cineva, tati? vru să ştie Jannie. Ce s-a întâmplat 
exact? 

Am suspinat şi am clătinat din cap. 

— Nu ştiu, iubito. E o infecţie. Poţi să o faci dacă te muşcă un 
om. 

Jannie şi Damon se strâmbară. 

— Nana zice că e septicemie. | se spune otrăvire a sângelui, 
contribui Damon cu cercetările lui savante. 

— Cine sunt eu să mă contrazic cu Nana? am replicat şi am 
lăsat lucrurile aşa. La ora asta nu sunt un adversar pe măsura 
Nanei Mama. Sau poate niciodată. 

M-am uitat la bandajul umflat ce-mi acoperea cea mai mare 
parte din umărul drept Pielea din jurul bandajului era de un 
galben bolnăvicios. 

— Mi-a intrat ceva în sânge. Totuşi, acum sunt în regulă. Mă 
întorc la normal. Dar mi-am amintit ce spusese Irwin Snyder: Eşti 
unul dintre noi. 


56 

În seara aceea am reuşit să cobor la cină. Nana mi-a răsplătit 
apariţia la masă cu pui, sos, biscuiţi şi o plăcintă cu mere făcută 
în casă. Am făcut un efort să mănânc şi m-am surprins pe mine 
însumi descurcându-mă destul de bine. 

După cină l-am culcat pe micul Alex. M-am întors sus în 
camera mea pe la ora opt şi jumătate, şi totodată lumea a părut 
să înţeleagă că sunt obosit, că nu sunt încă în apele mele. 

Totuşi, ajuns sus, în camera mea, nu am adormit. Îmi treceau 
prin cap prea multe gânduri negre în legătură cu crimele. Că 
aveam sau nu dreptate, simţeam că ne apropiem. Totuşi, poate 
doar mă iluzionam singur. 

Am lucrat vreo două ore pe computer şi m-am concentrat 
bine. Eram destul de sigur că ceva trebuia să lege oraşele în 
care se petrecuseră crimele. Dar ce? Ce ne scăpa tuturor? Am 
cercetat absolut orice. Am studiat programul avioanelor care 
zburau către aceste oraşe, al autobuzelor şi al trenurilor. Poate 
că doar îmi făceam de lucru, dar niciodată nu se ştie şi oricum 
nu aveam altceva mai bun de făcut. 

Am verificat corporaţiile care aveau sedii centrale sau filiale în 
aceste oraşe şi am descoperit că erau multe potriveli, dar nu era 
probabil ca acest lucru să mă ducă undeva. Federal Express, 
American Express, The Gap, The Limited, McDonald's, Sears şi 
JC Penney se găseau aproape peste tot. Şi ce-i cu asta? 

Aveam cel puţin un ghid pentru fiecare dintre oraşele în care 
se petrecuseră crimele şi m-am uitat prin ele până s-a făcut 
aproape miezul nopţii. Nu am obţinut nimic. Mâna mă înţepa din 
nou şi începea să mă doară capul. Restul casei era cufundat în 
linişte. 

Apoi am verificat echipele sportive în deplasare, circurile şi 
carnavalurile, turneele de lansări de carte, formaţiile de 
rock'n'roll - şi am dat peste ceva în zona de divertisment. Mă 
pregătisem să închei în seara aceea, dar era ceva interesant Am 
încercat să nu mă înfierbânt, dar mi-a crescut pulsul în timp ce 
verificam mai întâi informaţiile de pe Coasta de Vest. Apoi 
Coasta de Est. Bingo. Poate. 

Găsisem tiparul pe care îl căutam - un spectacol de 
divertisment care se desfăşura iarna şi la începutul primăverii 
pe Coasta de Vest şi apoi se deplasa în Est. Până acum, oraşele 
în care se desfăşura turneul se potriveau cu cele în care se 


petrecuseră crimele. Dumnezeule. 

Făcuseră turnee timp de cincisprezece ani. 

Eram aproape sigur că găsisem un fel de legătură cu 
criminalii. 

Magicienii care îşi spuneau Daniel şi Charles. 

Aceiaşi pe care îi văzuseră Andrew Cotton şi Dara Grey în 
noaptea în care fuseseră ucişi în Las Vegas. 

Ştiam chiar şi unde trebuia să aibă loc următorul spectacol. 
Probabil că erau deja acolo. 

New Orleans. 

L-am sunat pe Kyle Craig. 


57 

Unsprezece ani de crime nerezolvate se reduseseră la asta. 

New Orleans, Louisiana. 

Un club de noapte numit „Strigătul”. O pereche de magicieni pe 
nume Daniel şi Charles. 

Incă nu puteam călători, aşa că am rămas în Washington. Nu- 
mi plăcea să nu fiu în New Orleans. Pierdeam o ocazie 
importantă, dar era Kyle acolo. Cred că voia să facă el însuşi 
această arestare, dar nu-l puteam învinovăţi. Fără îndoială, aşa 
ceva îi putea propulsa cariera. Cazul era extrem de important. 

In seara aceea, în New Orleans, şase agenţi FBI circulau prin 
mulţimea care apăruse la prima reprezentaţie a lui Daniel şi 
Charles. „Strigătul” se afla în cartierul depozitelor, la capătul 
străzii Julia. De obicei găzduia reprezentații muzicale, şi chiar şi 
în seara aceea de după zidurile de cărămidă roşie se auzea 
muzică zydeco şi blues. Câţiva turişti încercau să aducă înăuntru 
căni de „geaux” de pe strada Bourbon. Li se interzicea accesul 
„pe viaţă”. 

Vechile Cressida şi Colt şi câteva vehicule pentru articole 
sportive din parcare erau un indiciu că înăuntru se aflau studenţi 
de la universităţile Tulane şi Loyola. Peste mulţimea gălăgioasă 
şi neliniştită se aşternea un fum gros. Câţiva spectatori nu 
păreau să aibă vârsta legală, iar clubul fusese citat de câteva ori 
pentru că servea minori. Proprietarii considerau că e mai uşor să 
cumpere poliţia din New Orleans decât să aducă efectiv clubul la 
normal. 

Deodată, se făcu tăcere. O singură voce străpunse tăcerea: 

— Dumnezeule mare! Uită-te la asta! 

Pe scena al cărei fundal era acoperit cu văluri de catifea 
neagră păşise un tigru alb. 

Felina nu avea lesă şi nu se vedea nicăieri vreun antrenor sau 
îmblânzitor. Mulțimea nespus de gălăgioasă mai înainte amuţi. 

Felina uriaşă ridică leneş capul şi scoase un răget. O fată într- 
o rochie scurtă de un roz intens ţipă în zona de jos a sălii. Felina 
emise iar un răget. 

Un alt doilea tigru alb ieşi şi se aşeză lângă celălalt. Se uită în 
jos la mulţime şi scoase un răget. Publicul din zona de jos a sălii 
şedea exact în faţa scenei. Bărbaţii şi femeile de pe locurile re- 
spective fugiră, înhăţându-şi sticlele de bere. 

Un răget de tigru care nu putea fi confundat cu nimic altceva 


se auzi acum din spatele publicului. Toată lumea îngheţă. Câte 
feline se aflau în libertate în club? Unde se aflau? Ce naiba se 
petrecea? 

Luminile de pe scenă transformau spaţiul înconjurător într-un 
gol întunecat. Orice retragere către una dintre părţile laterale 
ale sălii era un risc. Luminile de pe scenă se schimbară - de la 
stânga la dreapţa, apoi de la dreapta la stânga. Luminile erau 
puternice, aproape orbitoare, creând iluzia optică cum că scena 
s-ar muta cu totul. 

Oftatul mulţimii era audibil. În aer plutea panica. 

Tigrii dispăruseră! 

Acum, în centrul scenei, acolo unde până în urmă cu o clipă 
se aflau tigrii, stăteau doi magicieni în costume alb-negru din 
lame strălucitor. Amândoi zâmbeau; păreau să râdă de publicul 
înspăimântat 

În cele din urmă, cel mai înalt dintre cei doi, Daniel, vorbi: 

— Nu aveţi de ce să vă temeţi. Noi suntem Daniel şi Charles, 
cei mai buni pe care îi veţi vedea vreodată! Asta e o promisiune 
pe care intenţionez să mi-o ţin. Să înceapă magia! 

Mulțimea din sală începu să bată din palme şi să aclame. Erau 
două spectacole în seara aceea, fiecare fiind programat să 
dureze o oră şi jumătate. In mulţime se infiltraseră agenţi FBI. 
Kyle Craig se afla înăuntru, iar mai mulţi agenţi erau postați 
afară, pe stradă. Daniel şi Charles se concentrară asupra 
câtorva trucuri pe care le numiră „Omagiu lui Houdini”. De 
asemenea, executară „Văduva veselă” a lui Carl Hertz. 

Reacţia publicului la spectacol era foarte favorabilă. Aproape 
toată lumea părăsi clubul uimită, promițând să revină şi să le 
spună şi prietenilor să vină. Se pare că acest lucra se întâmpla 
oriunde aveau reprezentații Daniel şi Charles, de pe Coasta de 
Vest pe cea de Est. 

Atunci începu adevărata muncă a FBl-ului. După al doilea 
spectacol, Daniel şi Charles fură duşi repede la o limuzină 
argintie care aştepta pe o alee închisă de la intrarea actorilor. În 
culise era un zgomot şi confuzie generală. Daniel şi Charles 
ţipau unul la celălalt 

Când limuzina argintie ieşi de pe alee, un grup de maşini ale 
FBl-ului o urmări prin mulţimea obişnuită de maşini din centrul 
New  Orleans-ului, apoi în afara oraşului, către Lacul 
Pontchartrain. Kyle Craig ţinu legătura prin radio pe tot 


parcursul călătoriei. 

Limuzina trase în faţa unei reşedinţe antebelice, unde o 
petrecere privată se afla în plină desfăşurare. Peste pajiştile 
întinse, presărate cu stejari de două şi trei sute de ani, se 
revărsa muzică rock'n'roll cu intensitate maximă. Petrecăreţii se 
răspândiseră pe  pajiştea ce cobora spre apa neagră, 
strălucitoare a lacului. 

Şoferul limuzinei cobori şi deschise o uşă din spate cu un gest 
teatral. În timp ce câţiva agenţi FBI priveau neîncrezători, doi 
tigri albi săriră afară. 

Daniel şi Charles nu se aflau în limuzină. Magicienii 
dispăruseră. 


58 

Daniel şi Charles sosiseră la un mic club privat dintr-o casă 
din Abita Springs, în Louisiana, cam la şaptezeci şi cinci de 
kilometri de New Orleans. Acest club nu fusese niciodată 
menţionat în secţiunea de divertisment a ziarului Times-Picayune 
sau în vreuna dintre revistele-ghid cu copertă lucioasă 
disponibile în holul aproape fiecărui hotel - mare sau mic - din 
New Orleans. 

Un bărbat pe nume George Hellenga îşi întâmpină oaspeţii cu 
mare emoție şi entuziasm. Hellenga avea obrajii foarte ciupiţi de 
vărsat; cele mai subţiri sprâncene negre cu putinţă şi ochi 
întunecaţi, înfundaţi în orbite. Purta lentile de contact care 
făceau ca ochii lui să pară negri. Hellenga cântărea mai mult de 
o sută cincizeci de kilograme, toate îndesate cu greu într-o 
geacă şi pantaloni negri de piele cumpărate la un Magazin 
pentru graşi şi înalţi din Houston. Se înclină în faţa magicienilor 
la sosirea lor şi şopti că este onorat de vizita lor. 

— Ar trebui să fii, se răsti Charles. Suntem obosiţi după o zi 
lungă. Ştii de ce ne aflăm aici. Să-i dăm drumul. 

În afara scenei, de cele mai multe ori Charles era cel care 
vorbea, mai ales dacă trebuia să se adreseze cuiva ca acest 
netrebnic demn de milă, acestui zero, George Hellenga, care îi 
conduse imediat pe Charles şi pe Daniel în jos pe scări. Ei erau 
stăpânii; el era sclavul. Mai erau legiuni întregi de oameni 
asemenea lui care aşteptau în atâtea oraşe, rugându-se pentru 
o ocazie de a-l servi pe Lord. 

În timp ce cobora scările, Daniel începu să zâmbească. Văzu 
captivul, sclavul, şi fii foarte mulţumit 

Se duse la băiat, care părea să aibă optsprezece sau 
nouăsprezece ani, şi îi vorbi: 

— Acum sunt aici. Îmi pare aşa de bine să te cunosc. Eşti 
uimitor. 

Băiatul era înalt, poate pe la un metru optzeci şi cinci. Avea 
păr blond tuns scurt, membre suple şi buze pline, accentuate cu 
cele mai delicate inele de argint. Buzele lui erau remarcabil de 
roz. 

—Strânge din buze. Pare aşa de trist. Dă-i drumul, îi ordonă 
Daniel sclavului Hellenga. Cum îl cheamă pe bietul băiat? 

— ÎI cheamă Edward Haggerty, Sire. E boboc la Universitatea 
de Stat din Louisiana. E servitorul dumneavoastră, spuse 


Hellenga, care acum tremura vizibil. 

Mâinile vânjoase ale lui Edward Haggerty erau legate în 
cătuşe de zidul de cărămidă. Purta lenjerie tanga şi o brățară de 
argint la gleznă. Nimic altceva. Era o creatură magnifică, suplă 
şi armonioasă, perfectă oricum o priveai. 

George Hellenga aruncă o privire neliniştită către Lord. 

— S-ar putea să fugă dacă îi dăm drumul, Sire. 

Daniel întinse braţele către băiat şi îl strânse tandru, aşa cum 
ar fi făcut cu un copil mic. Îl sărută pe obraz, pe gât şi pe buzele 
uimitor de roşii. 

— Nu o să fugi? întrebă cu o voce blândă, mângâietoare. 

—Nu de tine, răspunse băiatul, la fel de blând. Tu eşti Lordul, 
iar eu sunt nimic. 

Daniel zâmbi. Era răspunsul perfect. 


59 

Dimineaţa devreme telefonul a sunat şi am răspuns repede. 
Era Kyle. Cu vocea lui lentă şi calculată, îmi spuse că Daniel şi 
Charles dispăruseră noaptea trecută. Era furios pe agenţii săi. 
Nu îl mai auzisem aşa de supărat. Până în momentul acela nu se 
raportase nicio crimă în interiorul sau în afara New Orleans-ului. 
Pe la ora şase în dimineaţa aceea, magicienii apăruseră la casa 
lor din Cartierul Grădinilor. Unde fuseseră toată noaptea? Ce se 
întâmplase? Ceva se întâmplase. Am rămas în Washington în ziua 
aceea, încă în refacere. l-am studiat pe Daniel şi pe Charles şi 
le-am întocmit un profil preliminar pe care să-l compar cu cel ce 
se făcea la Quantico. Prima informaţie importantă era aceea că, 
absolut sigur, magicienii avuseseră spectacole în Savannah, 
Charleston şi Las Vegas. Lucram cu doi tehnicieni de la 
Quantico, iar aceştia nu numai că au stabilit coincidenţe între 
turul magicienilor şi cam jumătate din crime, ci au verificat şi 
faptul că Daniel şi Charles avuseseră spectacole în oraşele 
acelea şi erau acolo când se petrecuseră crimele. Un alt detaliu 
util era acela că tigrii călătoreau cu Daniel şi Charles numai 
pentru contracte care durau cel puţin o săptămână. Magicienii 
aveau programate reprezentații în New Orleans pentru 
următoarele trei săptămâni. Deţineau şi o casă acolo, în 
Cartierul Grădinilor. 

Le-am împărtăşit ceea ce descoperisem celor de la Quantico 
şi ei au pus informaţiile în dosarul pe care îl alcătuiseră. De 
asemenea, i-am trimis totul prin fax Jamillei Hughes, în San 
Francisco. Făcea tot posibilul să vină la New Orleans, dar şeful ei 
nu luase încă o decizie. 

l-am mai dat un telefon lui Kyle în legătură cu Jamilla. 
Bombăni şi pufni, dar în cele din urmă promise să vadă dacă va 
putea obţine detaşarea inspectoarei Hughes pentru câteva zile. 
La urma urmelor, totul începuse cu cazul ei. 

Incepeam să mă simt frustrat stând acasă. De parcă aş fi 
pândit pe cineva în propriul meu dormitor - fără a avea nimic de 
observat la îndemână. Consolarea venea din aceea că stăteam 
cu micul Alex perioade mari din zi şi că-i vedeam mai mult pe 
Damon şi pe Jannie. Dar mă simţeam cam scos din cazul de 
crimă. 

De dimineaţă m-am dus la doctorul Prahbu, la St. Anthony. El 
mă examină şi, fără tragere de inimă, îmi dădu permisiunea de 


a mă întoarce la muncă, spunându-mi să o iau încet în 
următoarele câteva zile. 

— Cum aţi fost muşcat, de fapt? întrebă din nou. Nu mi-aţi 
spus niciodată, domnule detectiv. 

— Ba da, am raportat. Vampiri în Carolina de Nord. 

l-am mulţumit doctomlui pentru ajutor, după care m-am dus 
acasă să-mi fac bagajele pentru o excursie la New Orleans. Mă 
clătinam puţin, dar nu mai aveam răbdare să ajung acolo. De 
data asta, Nana nu şi-a mai dat osteneala să-mi ureze succes 
când am părăsit Washingtonul. Era supărată fiindcă fusesem 
atât de bolnav. 

În după-amiaza aceea am zburat către New Orleans şi de la 
aeroport am luat un vechi taxi galben către Big Easy. La 
recepţia hotelului meu, Dauphine Orleans, mă aştepta un mesaj. 
Am deschis ezitând micul plic, dar era o veste bună. 
Inspectoarea Hughes se îndrepta către New Orleans. 

Mesajul era clasic. Pur Jamilla: Vin la New Orleans şi ei au încurcat- 
o. Nu te îndoi nici o secundă de acest lucru. 


60 

În noaptea aceea m-am întâlnit cu Jamilla la Dauphine Hotel. 
Era îmbrăcată într-o geacă neagră de piele, blugi şi un tricou 
scurt, alb. Arăta odihnită şi gata de orice. Nici eu nu mă 
simţeam chiar rău. 

Am luat cina împreună - biftec şi bere - în sala de mese. Ca 
întotdeauna, mi-a plăcut compania ei. Ne făceam să râdem 
reciproc. La zece şi jumătate am plecat la „Strigătul”. Daniel şi 
Charles aveau programate spectacole la unsprezece şi la unu. ŞI 
apoi? Poate plănuiseră o altă dispariţie inteligentă? 

Eram hotărâți să-i prindem. Din păcate, mai aveam încă 
nevoie de dovezi concrete că ei erau criminalii noştri. In 
rezolvarea cazului erau implicaţi mai mult de două sute de 
agenţi FBI şi poliţişti din New Orleans. Ceva trebuia să se 
întâmple. Era de presupus că Daniel şi Charles vor trebui să 
mănânce în curând. 

Era o vineri seara, iar „Strigătul” era deja aproape plin când 
am ajuns acolo. Se auzea muzică tare din difuzoarele care 
păreau să fie peste tot, în tavan şi în pereţi. Cei mai mulţi 
spectatori erau tineri şi fără astâmpăr, beau bere, fumau şi 
dansau obscen. Câţiva Gotici erau amestecați printre studenţii 
mai îngrijiţi. Cele două grupuri se asmuţeau reciproc, iar 
atmosfera era încărcată. Un fotograf de la revista Off Beat se 
ghemui lângă scenă, aşteptând să înceapă spectacolul. 

Ne-am aşezat la una dintre mesele mici şi am comandat bere. 
În club erau cel puţin zece agenţi FBI. Kyle era afară, într-o 
maşină de supraveghere. Fusese înăuntru cu o seară înainte, 
dar lui Kyle îi era greu să se piardă într-o mulţime de tineri 
moderni. Arăta prea a poliţist. 

Gâtul începea deja să-mi ardă din cauza fumului şi 
parfumurilor grele din aer. O duşcă de bere îndulci oarecum 
pilula. Braţul şi mâna mă dureau încă. 

Cu toate acestea, aveam mintea clară; hotărât lucru, mă 
simţeam mult mai bine ca înainte. Îmi plăcea să o am din nou pe 
Jamilla prin preajmă. Dădea sfaturi bune. 

— Kyle are o echipă de şase oameni care îi supraveghează pe 
magicieni zi şi noapte, i-am spus Jamillei. Nu o să-i piardă din 
nou. Kyle garantează. 

— FBl-ul e convins că ei sunt criminalii? mă întrebă Jamilla. 
Fără nicio îndoială? Închide-i şi aruncă cheia? 


— Există îndoieli, cred, dar nu multe. Niciodată nu poţi şti 
exact ce gândeşte Kyle, am răspuns. Dar da, cred că nu se 
îndoieşte. Tehnicienii de la Quantico nu o fac. Nici eu. 

Mă studie peste buza sticlei de bere. 

—Mi se pare că voi doi sunteţi destul de apropiaţi, nu? 

Am încuviinţat 

—În ultimii câţiva ani am lucrat împreună la multe cazuri. 
Rata noastră de succes e bună. Nu pot spune că îl cunosc cu 
adevărat. 

— N-am fost niciodată prea norocoasă când am lucrat cu FBI- 
ul, spuse ea. Dar cred că e doar cazul meu. 

— O parte a slujbei mele e să mă asigur că relaţiile dintre 
poliţie şi Birou nu sunt încordate în Los Angeles. Cu siguranţă, 
Kyle e deştept. Doar că uneori e mai greu de înţeles. 

Sorbi încet din bere. 

— Spre deosebire de altcineva de la masa asta. 


— Spre deosebire de alte două persoane de la masa asta, am 
corectat-o şi am râs amândoi. 

Jamilla aruncă o privire pe scenă. 

— De ce întârzie? Unde sunt? Ar trebui să începem să batem 
din picioare pentru ca ei să apară şi să ne arate nişte magie? Să 
ne arate ce ştiu? 

Nu a fost nevoie. O secundă mai târziu, unul dintre magicieni 
ieşi pe scenă. 

Era Charles şi arăta ca un criminal. 


61 

Charles purta un body negru lipit pe piele şi cizme din piele 
neagră. Avea un cercel simplu cu diamant în ureche şi un 
piercing în nas. Privea fix publicul, arogant. Făcu asta timp 
decâteva secunde neplăcute, cu ochii plini de ură şi dispreţ 
pentru fiecare privire pe care o întâlnea. 

Cel puţin de două ori mi s-a părut că se uita direct la Jamilla şi 
la mine. La fel i s-a părut şi ei. 

— Mda, şi noi te supraveghem pe tine, ticălosule, zise ea, 
ridicându-şi berea salutând ironic. Crezi că ticăloşii ăia demni de 
milă ştiu că suntem aici? 

— Cine ştie? Sunt buni. Nu au fost prinşi încă. 


— Te aud. Să sperăm că amândoi au cancer la stomac şi vor 
muri încet şi în dureri în următoarele câteva luni. Noroc. Ridică 
din nou sticla. 

Charles se aplecă şi vorbi către un cuplu de vârsta liceului de 
la o masă de lângă scenă. Purta microfon. 

— La ce vă holbaţi, capete seci? Aveţi grijă sau vă transform 
în două broaşte. Ar fi un pas în plus pe scara evoluţiei. 

Râse - un râs adânc şi gutural. Pentru urechea mea era inutil 
de neplăcut, absolut deplasat. Copiii din public râseră şi îl 
încurajară. Pentru moment, bunul-simţ părea să fi murit. A fi 
neplăcut e chic; a fi neplăcut e aşa de cool şi de real. 

M-am uitat la Jamilla. 

— Îi vede în termeni de alimente. E interesant cum 
funcţionează mintea lui sucită. 

Două minute mai târziu, pe scenă se strecură al doilea 
magician. Nici un fel de şotii de magician nu îi anunţară intrarea, 
ceea ce m-a şocat. Auzisem că era un adevărat spectacol de 
lumini şi sunet, dar nu era cazul în seara aceea. De ce 
schimbarea de stil? Era pentru noi? Ştiau cine suntem? 

— Pentru neiniţiaţi, eu sunt Daniel. Charles şi cu mine facem 
spectacole de când aveam doisprezece ani şi locuiam în San 
Diego, California. Suntem foarte buni la magie. Putem face, 
„Artistul care dispare” - preferatul lui Houdini; dulapul cu săbii; 
„Văduva veselă” a lui Carl Hertz; „Coconul” lui DeKolta. Eu pot 
prinde cu dinţii un glonţ tras cu un Colt Magnum. Ca şi Charles. 
Nu-i aşa că suntem speciali? Nu vă doriţi să fiţi în locul nostru? 

Mulțimea vui şi aplaudă. Muzica rock din difuzoare fusese 


dată mai încet. Doar ritmul continua. 

— lluzia pe care sunteţi pe cale să o urmăriţi e aceeaşi pe 
care o folosea Harry Houdini pentru a-şi încheia spectacolele de 
la New York şi Paris. Noi o folosim pentru a ne deschide 
spectacolul. Mai trebuie să spun ceva? 

Apoi, luminile se stinseră brusc. Scena era cufundată în 
întuneric complet. Câteva femei din public ţipară tare. Frică 
trucată. Cei mai mulţi râdeau, unii nervos. De fapt, ce puneau la 
cale ăştia doi? 

Jamilla mă împunse cu cotul. 

— Nu te teme. Sunt chiar aici. O să te apăr. 

Apoi, pe toată scena apărură licurici sclipitori. Reflectoarele 
principale se aprinseră din nou. În următorul minut nu se 
întâmplă nimic. 

Apoi, călare pe un armăsar alb focos şi sforăitor, apăru pe 
scenă Daniel. Era îmbrăcat în turcoaz strălucitor din cap până în 
picioare. Purta un joben asortat, cu care salută publicul care 
aclama. 

— Trebuie să recunosc că e destul de tare, spuse Jamilla. 
Chiar o cascadorie. Dar acum ce urmează? 

Daniel fu urmat pe scenă de opt bărbaţi şi femei în uniforme 
albe de gală. Şi de doi tigri albi. Era un spectacol uimitor. Două 
artiste ţineau un evantai oriental uriaş în faţa lui Daniel şi a 
calului său nărăvaş. Ţineam ochii lipiţi de scenă. 

— Dumnezeule, murmură Jamilla. Ce-i asta? 


— Îl jefuiesc pe Harry Houdini, cum a spus omul. Şi o fac bine. 

Când cele două femei traseră încet evantaiul la o parte, 
Daniel dispăruse. Acum, pe calul alb şedea Charles. 

— Încă o dată - Sfinte Doamne, se minună Jam. Cum fac 
asta? 

Cumva, Charles se schimbase în piele neagră şi strălucitoare. 
Rânjetul de pe faţa lui era extraordinar, inimaginabil de arogant. 
În el se putea citi un dispreţ crunt pentru public, dar lumii părea 
să-i placă; îl plăcea şi pe el. Un fuior de fum, şi toţi cei din public 
oftară ca unul. 

Cumva, Daniel era înapoi pe scenă, stând lângă Charles şi 
frumosul cal. Iluzia era o probă de măiestrie. Toţi cei din sală 
săriră în picioare, bătând tare din palme. Ţipetele şi fluierăturile 
îmi scrijeleau urechile. 


—Şi asta, spuse Daniel, e doar începutul! Încă nu aţi văzut 
nimic! 

Jamilla se uită la mine, strâmbându-se. 

— Alex, tipii ăştia sunt buni, şi eu i-am văzut pe Siegfried şi 
Roy. De ce joacă în cluburile astea mici? De ce îşi pierd timpul 
aici? 

— Pentru că aşa vor, am spus. Aici îşi caută prada. 


63 

Am urmărit amândoi ambele spectacole de magie în seara 
aceea. Eram uimiţi de calmul şi încrederea pe care le emanau 
Charles şi Daniel. După al doilea spectacol, magicienii s-au dus 
acasă. Agenţii de supraveghere de acolo au spus că cei doi par 
să fie acasă în seara aceea. Nu am crezut asta, şi nici Jamilla. 

În cele din urmă, pe la ora trei, ne-am întors la Dauphine. 
Două echipe de la FBI urmau să stea lângă Charles şi Daniel 
până dimineaţa. Incepeam să fim frustrati şi derutaţi. O mulţime 
de oameni munceau pe rupte. Am vrut să o invit pe Jamilla sus 
la o bere, dar nu am făcut-o. Era prea complicat pentru 
momentul acela. Ori poate că, îmbătrânind, devenisem laş. 
Poate că eram chiar şi ceva mai înţelept. Nu. 

La şase eram din nou în picioare, luând notițe în camera mea 
de hotel. Invăţam nişte lucruri pe care nu voiam să le cunosc, şi 
nu doar despre trucuri de magie. Acum ştiam că, în lumea 
subterană a vampirilor, zona din jurul unui lord, regent sau 
bătrân era cunoscută sub numele de domeniu. FBl-ul şi poliţia 
din New Orleans împânziseră  vecinătăţile din Cartierul 
Grădinilor, în care locuiau Daniel şi Charles Defoe. 

Casa, aflată pe strada LaSalle, lângă Strada 6, era din piatră 
gri şi avea probabil vreo douăzeci de camere. Se înălța pe un 
deal şi avea un zid exterior întărit, din piatră, ca al unui castel. 
De asemenea, avea o pivniţă mare, adâncă, ceea ce nu ar fi fost 
posibil pe terenul mlăştinos, la nivel cu marea, fără înălţimea 
dealului. Nimeni din forţa de intervenţie nu voia să recunoască 
cum că ar crede în vampiri, dar toată lumea ştia că fuseseră 
comise o serie de crime brutale şi că era posibil ca Daniel şi 
Charles să fie criminalii. 

In următoarele două zile, Jamilla şi cu mine ne-am petrecut 
timpul supraveghind casa, domeniul. Lucram ture duble şi nimic 
nu ar fi putut atenua oboseala. O scenă care îmi vine câteodată 
în minte e aceea din Filiera Franceză, în care Gene Hackman stă 
afară, în frig, în timp ce traficanţii de droguri francezi se 
delectează cu o cină copioasă într-un restaurant newyorkez. Aşa 
e, chiar aşa, uneori câte şaisprezece sau optsprezece ore la 
rând. 

Cel puţin strada LaSalle şi Cartierul Grădinilor erau plăcute 
privirii. Baronii zahărului şi ai bumbacului de la jumătatea 
secolului al nouăsprezecelea numiseră iniţial acest loc „acasă”. 


Cele mai multe dintre casele vechi de o sută şi două sute de ani 
erau frumos conservate. Majoritatea erau zugrăvite în alb, dar 
câteva în pasteluri mediteraneene. Pe gardurile elaborate din 
fier forjat erau plăci care informau frecventele grupuri care se 
plimbau despre stimaţii rezidenţi. 

Dar tot supraveghere era, chiar şi cot la cot cu Jamilla 
Hughes. 


63 

În timpul pândei de pe strada LaSalle am descoperit amândoi 
că puteam discuta aproape despre orice. Ceea ce am şi făcut în 
timpul orelor lungi. Subiectele variau de la poveşti poliţieneşti 
amuzante la investiţii, filme, arhitectură gotică, politică şi apoi la 
subiecte mai personale, cum ar fi tatăl ei care o părăsise când 
avea şase ani. l-am spus Jamillei că mama şi tatăl meu muriseră 
tineri de o combinaţie mortală de alcoolism şi cancer la plămâni 
- probabil şi depresie şi disperare. 

— Timp de doi ani am lucrat ca psiholog. Îmi petreceam 
timpul stând degeaba, i-am spus. La vremea respectivă, nu prea 
mulţi oameni din cartierul meu din Washington îşi puteau 
permite un tratament. Nu îmi permiteam să tratez pe gratis. Cei 
mai mulţi albi nu voiau să fie trataţi de un terapeut negru. Aşa 
că mi-am luat o slujbă de poliţist. Doar temporar. Nu m-am 
aşteptat să-mi placă, dar o dată ce am început am rămas 
agăţat. Rău. 

— Ce te-a „agăţat” să fii detectiv? a vrut să afle. Ştia să 
asculte, era interesată. Îți aminteşti vreun incident, ceva 
anume? 

— De fapt, îmi amintesc. Fuseseră împuşcaţi doi oameni în 
Southeast, locul în care locuiesc în Washington şi în care m-am 
născut. Cazurile au fost abandonate ca „având legătură cu 
drogurile”, ceea ce însemna că nu avea rost să se irosească 
timp cu investigarea lor. La vremea aceea, asta era procedura 
standard în Washington; de fapt, încă mai e. 

Jamilla încuviinţă. 

— Mă tem că este şi în unele părţi din San Francisco. Ne 
place să ne gândim la oraşul nostru ca la unul emancipat. Și 
este aşa. Dar oamenii de acolo se pricep să se uite în altă parte. 
Câteodată mi-e greață. 

— Oricum, îi cunoşteam pe cei doi şi ştiam că nu aveau 
legătură cu vânzarea drogurilor. Amândoi aveau locuri de 
muncă la un mic magazin de muzică local. Poate că fumau 
uneori iarbă, dar nimic mai rău de atâta. 

— Cunosc genul despre care vorbeşti. 


— Aşa că am investigat cazul de crimă pe cont propriu. M-a 
ajutat un detectiv prieten, pe nume John Sampson. Am învăţat 
să-mi urmez instinctul. Am aflat că unul dintre bărbaţi se 


întâlnise cu o femeie despre care un distribuitor local de droguri 
credea că e proprietatea lui. Am continuat să sap, urmându-mi 
instinctul, ceva mai adânc. A ieşit la iveală că distribuitorul îi 
omorâse pe cei doi bărbaţi. Odată cazul rezolvat, totul s-a 
terminat pentru mine. Ştiam că sunt bun la asta, poate din 
cauza pregătirii în psihologie pe care o primisem, şi îmi plăcea 
să fac lucrurile aşa cum trebuie. Sau poate pur şi simplu îmi 
plăcea să fiu drept. 

— Totuşi, se pare că există un echilibru în viaţa ta. Copiii, 
bunica, prietenii. 

Am lăsat lucrurile aşa, fără să urmărim ceea ce era evident - 
faptul că şi ea şi eu eram singuri, fără nicio legătură. Nu avea 
nimic de-a face cu slujbele noastre. Numai de-ar fi fost atât de 
simplu. 


64 

Un fapt reconfortant în munca de poliţie este acela că rareori 
te confrunţi cu o situaţie de crimă pe care n-ai mai văzut-o sau 
de care n-ai mai auzit înainte. Aceste omoruri erau diferite: 
aparent întâmplătoare, sălbatice, continuau pe durata a mai 
mult de unsprezece ani, cu moduri de operare variate. Ceea ce 
făcea cazul deosebit de dificil era posibilitatea existenţei mai 
multor ucigaşi. 

In dimineaţa următoare m-am întâlnit cu Kyle pentru a discuta 
despre caz. Era în dispoziţie proastă şi de-abia aşteptam să plec. 
Ne-am împărtăşit glumele noastre şi văicărelile, după care m- 
am alăturat din nou Jamillei Hughes la pânda din Cartierul 
Grădinilor. 

Am adus o cutie de Krispy Kremes, ceea ce a fost răsplătit cu 
multe zâmbete din partea ei şi a agenţilor FBI care 
supravegheau casa. Totuşi, toată lumea tânjea după gogoşile 
gustoase, umplute cu aer. Cutia s-a golit în câteva minute. 

— Din câte se pare, sunt cu adevărat nişte tipi de casă, zise 
ea, mestecând un biscuit glazurat. 

— E încă lumină. Probabil sunt în sicriele lor, am spus. 

Se încruntă şi clătină din cap. Ochii ei întunecaţi străluciră. 

— Nu chiar. Cel mai scund, Charles, a lucrat în grădina din 
spate toată dimineaţa. E sigur că nu se teme de soare. 

— Aşa că poate Daniel e adevăratul vampir. Lordul. Se 
presupune că el e forţa din spatele performanţei magice. 

— Charles a vorbit foarte mult la telefon. Organizează o 
petrecere la reşedinţă. O să-ţi placă asta - e un bal al 
fetişismelor.  Poartă-ţi lucrurile perverse preferate: piele, 
cauciuc, haine victoriene, gotic, orice-ţi place. Ţie ce-ţi place? 
mă întrebă. 

Am râs şi m-am gândit. 

— Mai degrabă denim!, raiat, puţină piele neagră. Am o 
geacă de piele. E cam roasă, dar are haz. 

— Cred că ai arăta extraordinar ca prinţ gotic, râse ea. 

— Dar tu? Vreun fetiş de care ar trebui să ştim? 

— Ei bine... Admit că am două geci de piele, pantaloni, o 
pereche de cizme lungi pentru care încă mai plătesc. Sunt din 
San Francisco, ştii. O fată trebuie să se ţină în pas cu moda. 


1 Materialul din care se fac blugii (n.tr.) 


— La fel şi noi, băieţii. 

A fost o altă zi lungă de supraveghere. Am continuat să ne 
uităm la casă până s-a lăsat întunericul. Pe la ora nouă au 
apărut doi agenţi FBI să ne elibereze. 

—Hai să muşcăm din ceva, i-am zis Jamillei. 

—Proastă alegere a cuvintelor, Alex. 

Amândoi am râs cam tare. 

Nu voiam să ne depărtăm prea mult de casa magicienilor, aşa 
că ne-am hotărât să intrăm la Camellia Grill pe South Carrollton 
Boulevard, pe malul râului. Pe din afară, Camellia arăta ca o 
mică reşedinţă de plantație. Pe dinăuntru era un restaurant 
curat, cu o tejghea lungă şi scaune înalte prinse cu şuruburi în 
podea. Ne-a servit un chelner într-o haină albă apretată şi 
cravată neagră. Am comandat cafea şi omlete, care erau uşoare 
şi pufoase, cam de mărimea unui ziar împăturit. Jamilla mai ceru 
o porţie de orez cu fasole roşie. Când te afli în Big Easy... 

Mâncarea era bună, iar cafeaua şi mai bună. Mă înţelegeam 
bine cu ea, poate mai mult de atât. Până şi pauzele din 
conversaţia noastră nu erau din cale-afară de inconfortabile, şi 
erau rare. Un prieten de-al meu definea cândva dragostea ca 
fiind găsirea cuiva cu care să poţi vorbi până târziu în noapte. 
Destul de bine. 

— Nimic pe beeper, spuse ea, pe când pierdeam vremea la 
cafea după-masă. 

Auzisem că în timpul prânzului şi al cinei sunt cozi în faţă la 
Camellia, dar noi prinsesem o perioadă liniştită. 

— Mă întreb ce fac cei doi în casa aia mare şi sinistră, Alex? 
Ce fac criminalii psihopaţi în timpul liber? 

li studiasem destul. Nu exista un tipar stabil. 

— Unii sunt căsătoriţi. Chiar fericiţi, dacă îi întrebi pe soţi. 
Gary Soneji avea o fetiţă. Geoffrey Shafer avea trei copii. 
Probabil că e lucrul cel mai înfiorător pe care mi-l pot imagina - 
atunci când un soţ, sau persoana de la uşa alăturată, sau un 
tată se dovedeşte a fi un ucigaş cu sânge rece. Se întâmplă. Am 
văzut asta. 

Sorbi din cafeaua care i se mai adusese. 

— Vecinii par să-i placă pe Daniel şi pe Charles. Îi consideră 
excentrici, dar plăcuţi şi, asta îmi place, cu înclinații civice. Casa 
îi aparţine lui Daniel. A moştenit-o de la tatăl său, şi el un 


excentric - un pictor de portrete. Circulă zvonuri că magicienii ar 
fi homosexuali, dar sunt adesea văzuţi în compania unor femei 
tinere şi atrăgătoare. 

— Vampirii nu au restricţie de gen. Am învăţat asta de la 
Peter Westin, am spus. Cei doi sunt ucigaşi cu şanse egale de a 
ucide, masculi şi femei. Totuşi, ceva nu se leagă pentru mine. E 
o gaură logică pe care tot încerc să o umplu. Câteva, de fapt. 

— Turul lor de mister magic se potriveşte cu o mulţime de 
crime, Alex. 

— Ştiu. Nu pot nega dovezile pe care le-am strâns până 
acum. 

— Dar ai unul din faimoasele tale presentimente. 

— Nu ştiu cum stă treaba cu „faimos”, dar ceva îmi sună rău. 
Lucrurile nu merg cum trebuie. Nu a căzut şi celălalt pantof, şi 
asta mă îngrijorează. De ce s-au demascat dintr-o dată? Au 
rămas nedescoperiţi ani de zile şi acum le urmăresc casa câteva 
zeci de agenţi FBI. 

Ne-am băut cafeaua şi am mai întârziat în restaurantul pe 
jumătate plin, dar avea să vuiască o dată cu închiderea 
barurilor. Nu ne presa nimeni să plecăm, iar noi nu ne grăbeam 
să ne întoarcem la plictiseala pândei. 

Mă interesa Jamilla din numeroase motive, dar principalul era 
probabil că vedeam aşa de mult din experienţa mea în a ei. 
Amândoi eram dedicați muncii de poliţie. Aveam vieţi pline - 
prieteni şi familie - şi totuşi, ântr-un fel, eram singuratici. De ce? 

— Te simţi bine? mă întrebă. 

În ochii ei se citea preocuparea. De obicei intuiesc oamenii 
buni, iar ea era unul dintre ei. Nici o îndoială în privinţa asta. 

— Am fost plecat doar un minut, am spus. Acum sunt aici. 

— Unde te duci când faci aceste mici excursii mentale? 


— La Florenţa, am spus. Probabil că e cel mai frumos oraş din 
lume. Preferatul meu, oricum. 

— Şi chiar ai fost la Florenţa, în Italia? 

— De fapt, mă gândeam la unele asemănări dintre vieţile 
noastre. 

Încuviinţă. 

— Şi eu m-am gândit la asta. Ce-o să ne facem, Alex? Suntem 
blestemaţi să repetăm aceleaşi greşeli? 


— Ei bine, să sperăm că o să prindem doi criminali cu 
adevărat răi aici, în New Orleans. Ce zici de asta? 

Jamilla întinse mâna şi mă bătu pe obraz, apoi spuse cu 
tristeţe: 

— Asta cred şi eu. Suntem blestemaţi. 


65 

Creierul îl privea pe Alex Cross coborând din maşină. Îl avea 
în vizor. 

Cross, împreună cu încântătoarea inspectoare Jamilla Hughes 
se întorseseră de la o pauză pentru cină şi erau din nou la 
datorie, supraveghind. Se apropiau? Aveau să devină Alex şi 
Jamilla iubiţi în New Orleans? Asta era o fisură evidentă în 
caracterul lui Cross; avea nevoie să fie iubit, nu? 

Dar acum Cross coborâse iar din maşină. 

Ceva îl râcâie pe marele Cross. Poate că are nevoie să se plimbe 
puțin după-masă. Sau poate că vrea să se mai gândească la caz şi 
vrea să fie singur. E un singuratic, la fel ca mine. 

Asta era uimitor; şi nu era bine. 

Îl urmări pe Cross pe o stradă laterală plină de case modeste 
în două stiluri - cabana carabină dublă şi cabana creolă. 
Amândouă erau standard în această parte a oraşului. 

Aroma de caprifoi, iasomie şi gardenii atârna greu în aer. 
Aspiră puternic. Plăcut. Cu o sută de ani în urmă, aromele 
mascau miasmele de la abatoarele din apropiere. Creierul ştia 
istorie, ştia multe despre majoritatea lucrurilor, iar faptele îi 
curgeau cu uşurinţă prin cap în timp ce continua să îl 
urmărească pe Cross la o distanţă sigură. Reţinea informaţiile şi 
ştia cum să le folosească. 

Auzea scrâşnetul şi murmurul tramvaiului de pe St. Charles 
Boulevard, când gonea pe şine la câteva străzi distanţă. Folosea 
să acopere orice sunet uşor al propriilor paşi. 

li plăcea enorm această plimbare cu Cross şi se gândi că 
poate asta va fi noaptea. Numai ideea şi îi crescu adrenalina. 

Continuă să se apropie de Cross. Da, asta era. Chiar aici, chiar 
acum. 

In parte, se aştepta ca detectivul să se întoarcă şi să se uite la 
el. Asta ar fi bine, atât de hazliu, ironic, potrivit. Dovadă a 
instinctelor lui Cross şi a faptului că a fost un adversar pe măsură. 

Se chirci într-un tufiş şi pândi. Acum era la doar câţiva metri 
de Cross. Putea acoperi distanţa într-o clipă. 

Cross se opri la vechiul cimitir Lafayette, aşa-numitul Oraş al 
Morților. După porţi se aflau cavouri părăginite, gropi cu mai 
mulţi morţi. 

Creierul se opri şi el. Savura momentul, secundă cu secundă. 
Pe porţi fusese pus un semn al poliţiei din New Orleans: 


PATRULAT. 

Cu toate astea, Creierul se îndoia că e adevărat. Şi nu prea 
conta, nu? Putea mânca poliţia din New Orleans la prânz. 

Cross se uită în jur, dar nu-l văzu pe Creier în umbră. Să sară 
la el acum? Aveau să se lupte corp la orp? Nu conta - ştia că va 
câştiga. Privea respiraţia lui Alex Cross. Ultimele lui respiraţii pe 
pământ? Ce gând. 

Cross se întoarse dinspre cimitir şi o luă pe o altă stradă 
laterală. Se îndrepta spre maşina de supraveghere, spre 
inspectoarea Hughes. 

Creierul o luă înainte, dar apoi se întoarse. Nu va fi noaptea 
morţii lui Alex Cross. Fusese milos, îl cruţase. 

Motivul: era prea întuneric pe strada asta. Nu va putea să-i 
vadă ochii lui Cross când va muri. 


66 

În dimineaţa următoare s-a întâmplat ceva surprinzător; un 
eveniment la care nu cred că se aştepta niciunul dintre noi. In 
orice caz, eu nu mă aşteptam, şi m-a aruncat într-o derută 
completă. Ne adunasem la biroul FBl-ului din New Orleans 
pentru informarea de dimineaţă. Eram cam treizeci, într-o 
cameră mare şi goală, cu vedere asupra nămolosului 
Mississippi. 

La ora nouă, Kyle s-a adresat echipei de supraveghere care 
stătuse la pândă în ultimele douăzeci şi patru de ore. După cea 
terminat cu ei, a trecut la însărcinările zilei. Le-a comunicat 
foarte precis. Era o performanţă a la Craig: clar, la obiect, 
eficient, niciodată o greşeală sau o părere de greşeală. 

Când a terminat, sau se părea că a terminat, cineva a ridicat 
o mână. 

— Mă scuzaţi, domnule Craig, pe mine nu m-aţi amintit. Eu ce 
trebuie să fac astăzi? 

Era Jamilla Hughes, care nu părea foarte fericită. Kyle îşi 
aduna deja notițele, înghesuind câteva hârtii în servieta lui 
subţire şi neagră. Abia îi aruncă o privire şi spuse: 

— Asta depinde de doctorul Cross, doamnă inspectoare 
Hughes. Vă rog, vorbiţi cu el. 

Remarca, dar şi felul în care a făcut-o au fost inutil de concise 
şi nepoliticoase chiar şi pentru un om precum Kyle. M-a uimit 
grosolănia lui sau cel puţin lipsa oricărui tact. 

— Asta e o adevărată porcărie! spuse Jamilla, ridicându-se de 
pe scaun. E inacceptabil, domnule Craig. Mai ales tonul 
dumneavoastră iritant şi superior. 

Agenţii FBI din încăpere o priveau. De obicei, nimeni nu 
îndrăznea să-l contrazică pe Kyle, oricare ar fi fost motivul. La 
urma urmelor, se zvonea că într-o zi avea să fie propus pentru 
postul de director. Mai mult, numeroşi erau cei care considerau 
că merita acest lucru. Era incontestabil mai inteligent decât 
oricare din Birou. De asemenea, muncea mai mult decât oricare 
alt om pe care îl cunoşteam. 

— Uite care e treaba, nu vreau să-l fac să se simtă prost pe 
detectivul Cross, continuă Jamilla, dar munca mea din California 
a contribuit la deschiderea acestui caz. Nu vreau să mă bată 
nimeni pe spate, nu am nevoie de condescendenţă, vă 
mulţumesc, dar am venit tocmai până aici şi pot fi de ajutor. Aşa 


că folosiţi-mă şi respectaţi-mă. Apropo, nu am putut să mă abţin 
să nu observ că în toată această echipă de intervenţie mai e 
doar o singură femeie. Nu vă deranjaţi să vă cereţi scuze, spuse, 
înlăturând orice ar fi avut Kyle de spus în apărarea lui. 

Kyle îşi păstră calmul. 

— Ca şi la presupuşii vampiri, doamnă inspectoare Hughes, 
pentru mine genul nu e important. Aplaud cu adevărat eforturile 
dumneavoastră din timpul primelor faze ale acestui caz. Dar, 
aşa cum am spus, puteţi vorbi cu doctorul Cross despre 
misiunea dumneavoastră. Sau vă puteţi înapoia acasă chiar 
acum dacă doriţi. Vă mulţumesc tuturor, spuse şi salută 
întreaga echipă. Noroc la vânătoare. Să sperăm că azi va fi ziua 
noastră norocoasă. 

Am fost surprins mai ales de răspunsul lui Kyle, dar şi de furia 
rapidă a Jamillei. Când a venit la mine, după şedinţă, m-am 
simţit stânjenit 

— M-a scos din sărite. Mrrrr, făcu ea, clătinând din cap şi 
strâmbându-se. Am un temperament afurisit uneori, dar el a 
greşit. E ceva în neregulă cu omul ăsta. Am o presimţire urâtă în 
legătură cu el. De ce ar avea ceva cu mine? Din cauză că lucrez 
cu tine? Aşadar, ce facem astăzi, doctore Cross? Nu plec din 
cauză că el e un idiot. 

— A greşit. Îmi pare rău pentru cele întâmplate, Jamilla. Hai 
să vorbim despre ce vom face în continuare. 

— Nu fi şi tu condescendent! spuse. 

— Nu sunt. Şi totuşi, de ce nu treci peste asta? 

Încă nu putuse uita scena ei urâtă cu Kyle. 

— Nu îi plac femeile, spuse. Crede-mă în privinţa asta. De 
asemenea, e un practicant al celor trei C-uri de care unii bărbaţi 
sunt atât de ataşaţi: concurează, critică, controlează. 

— Spune-mi, deci, ce crezi cu adevărat despre Kyle. Şi despre 
bărbaţi în general. 

În fine, Jamilla reuşi să zâmbească. 

— Cred, şi sunt destul de obiectivă şi măsurată în privinţa 
asta, că e un dependent de control şi pe de-a-ntregul un ticălos. 
Aşa-zisul tău prieten. Cât despre bărbaţi, depinde de la individ la 
individ. 


67 

Adevăraţii vampiri sosiseră şi se considerau invincibili. William 
şi Michael au ştiut că exoticul oraş New Orleans le aparţine încă 
de când au traversat podul. Erau doi tineri prinți, cu cozile lor 
lungi, pantaloni şi tricouri negre şi cizme strălucitoare de piele. 
Dacă totul mergea bine, misiunea lor se încheia aici, şi nu vor 
greşi. 

William conducea dubiţa de Cruce Roşie prin Cartierul Francez 
- căutau pradă. Încet, dubita merse înainte şi înapoi pe 
Burgundy, Dauphine, Bourbon, Royal şi Chartres, cele mai 
vestite străzi. Din casetofonul maşinii vuiau Readysexgo - mai 
întâi „Supernatural Blonde”, apoi „Radio Tokyo”. 

În cele din urmă, fraţii coborâră şi se plimbară pe Riverwalk. 
Intrară în Piaţa Riverwalk, şi asta îi făcu fizic rău lui William: Ba- 
nana Republic, Eddie Bauer, the Limited, Sharper Image, The 
Gap - mediocritate, trivialitate, prostie cât cuprinde, oriunde s- 
ar fi uitat. 

— Hai să luăm pe cineva în centrul ăsta putrezit de 
cumpărături. Poate că ar trebui să ne hrănim într-o garderobă 
de la Banana Republic. Îmi place la nebunie ideea. 

— Nu! spuse William. Îl luă de braţ pe Michael. Am muncit 
prea mult pentru asta. Cred că avem nevoie de o distracţie. 

Nu mai puteau să ia nici o pradă. Nu acum. Nu atât de 
aproape de locul în care Daniel şi Charles îşi aveau domeniul. 
Era evident nevoie de o distracţie. Aşa că William conduse afară 
din New Orleans, prin pasajul subteran Bonnet Carre. Pe 
autostrada interstatală 10, intră cu adevărat în Louisiana. 

William găsi ceea ce voia cam la o oră de New Orleans. 
Ascensiunea pe stâncă nu era mare lucru, dar cel puţin faţada 
era abruptă. Trebuia să te concentrezi; dacă nu o făceai, cădeai 
şi erai ca şi mort. 

Fraţii aleseră să meargă singuri şi fără coardă, versiunea 
extremă a sportului. Şi nici vorbă - cea mai periculoasă. La solo 
liber, alpiniştii nu foloseau nici frânghie şi nici vreo protecţie 
auxiliara. 

— Suntem doi bărbaţi duri! râse şi strigă Michael când erau la 
jumătatea urcuşului de şaizeci de metri. Oamenii duri erau cei 
mai tari căţărători dintre toţi. Erau cei mai buni, şi asta se 
potrivea cu imaginea fraţilor despre ei înşişi. 

—Da, suntem! îi strigă şi William fratelui său. Există căţărători 


vechi şi căţărători îndrăzneți. 

— Dar nu există căţărători vechi şi îndrăzneți, urlă Michael, 
râzând. 

Ascensiunea lor se dovedi mai provocatoare decât păruse. 
Necesita numeroase şi diferite abilităţi. Trebuia să urce vertical 
pe fisură, apoi, brusc, să escaladeze frontal, stând strâns lângă 
stâncă şi folosind surplombe foarte mici. 

— Acum suntem în paradisul căţărărilor, strigă Michael din 
fundul plămânilor. Uitase de vânatul prăzii, uitase de hrană. 
Acum nu mai exista decât căţărarea. Nimic decât să rămână în 
viaţă, supraviețuirea celui mai puternic. 

Apoi, deodată, trebuiră să se implice - erau într-un punct 
unde, o dată făcute următoarele câteva mişcări, nu se mai 
puteau întoarce pe drumul pe care veniseră. Nu mai era nimic 
de făcut decât să meargă drept în sus, sau să abandoneze chiar 
în momentul acela. 

—Ce zici, frăţioare? Fă tu un plan pentru noi. Tu decizi. Ce îţi 
spune instinctul? 

Michael râse aşa de tare că trebui să se agaţe cu ambele 
mâini de perete. Se uită în jos - şi ceea ce văzu era moarte 
sigură în caz că ar fi căzut. 

— Nici să nu te gândeşti să renunţăm. Nu o să cădem, frate. 
Niciodată. Nu o să murim niciodată! 

Urcară până în vârf şi de acolo văzură întreg oraşul New 
Orleans. Acum era al lor. 

— Suntem nemuritori! Nu o să murim niciodată! strigară fraţii 
în vânt. 


68 

Priveam  stejarii uriaşi şi rămuroşi. Apoi am observat 
magnoliile rotofeie şi bananierii din Cartierul Grădinilor. Nu mai 
aveam altceva de făcut. Supravegherea continua. Jamilla 
începea să se repete. De fapt, o făceam amândoi, şi asta 
devenise un prilej de haz între noi doi. Peste tot, pe bancheta 
din spate a maşinii, se găseau pagini din Times-Picayune. ÎI 
citisem din scoarță în scoarță. 

— Nu există nicio dovadă, fizic vorbind, ca Charles sau Daniel 
să fie legaţi măcar de o crimă. În niciunul dintre oraşe, Alex. Tot 
ce avem în legătură cu ei e circumstanţial sau teoretic, prostii 
ipotetice. Are vreun sens pentru tine? Pentru mine nu. 

Vorbea poate doar de dragul de a vorbi, dar era logic. 

— Pur şi simplu nu se leagă. Nu pot fi aşa de buni. Nimeni nu 
e aşa de bun. 

Parcasem la patru străzi spre nord de casa de pe LaSalle. 
Domeniul. Dacă se întâmpla ceva, puteam ajunge acolo în 
câteva secunde, dar până atunci nu se întâmplase nimic. Asta 
era o problemă. Daniel şi Charles părăseau arareori reşedinţa lor 
veche de două sute de ani şi, dacă o făceau, era ca să se ducă 
la cumpărături sau la vreun restaurant luxos din centru. Nimic 
surprinzător, aveau gusturi bune. 

Am încercat să-i răspund Jamillei la întrebare. 

— Pentru mine are un fel de logică faptul că nu putem face 
legătura dintre ei şi crimele de la început. Ştii la fel de bine ca şi 
mine - când o crimă „se răceşte”, e aproape imposibil să găseşti 
martori sau dovezi concludente. Cu toate astea, nu înţeleg de ce 
nu am descoperit nimic în legătură cu crimele recente. 

— Asta cred şi eu. Avem martori în Las Vegas şi în Charleston, 
dar nimeni nu recunoaşte fotografiile lui Charles şi Daniel. De 
ce? Ce ne scapă? 

— Poate că nu ei comit crimele acum. Poate o făceau înainte, 
dar s-au oprit. 

— Nu vor să se înfrupte din cei omorâţi? Să le bea sângele? La 
ce altceva servesc crimele? Sunt simbolice? Este asta parte din 
vreo mitologie secretă? Sau creează o nouă mitologie? Doamne, 
Alex, ce naiba fac monştrii ăştia doi? 

Nu aveam răspunsuri nici la întrebările ei, nici la ale mele. Din 
păcate, nimeni nu avea. Aşa că şedeam în maşină, încercam să 
ne răcorim în arşiţă şi aşteptam ca Daniel şi Charles să facă 


următoarea mişcare. 
Dacă erau aşa de grijulii şi de buni, atunci de ce aveam 
cunoştinţă despre ei, de ce ne aflam acolo? 


69 

William găsea că situaţia e hazlie. Doamne, asta-i bună! El 
supraveghea poliţia în timp ce ei supravegheau casa ororilor 
deţinută de Daniel şi Charles. Era prea mult. Tânărul prinţ se 
plimba pe LaSalle pufăind o ţigară, semet, încrezător, fără să se 
teamă de nimeni, superior în toate felurile imaginabile. Michael 
dormea, aşa că hotărâse să facă o plimbare. 

Era grozav. Poate că va zări vreuna dintre celebrităţile locale 
care locuiau în Cartierul Grădinilor. Cum ar fi fost minunatul 
Trent Reznor de la Nine Inch Nails sau vreun dobitoc de la casa 
Real World a MTV-ului din Big Easy. 

Pe stradă erau parcate două automobile Lincoln fără numere 
de înmatriculare. Se întrebă dacă magicienii observaseră 
maşinile. Zâmbi şi clătină din cap. Se întrebă ce naiba credeau 
Charles şi Daniel. Vor fi precauţi, desigur. Comiseseră crime ani 
de-a rândul, multă vreme. Şi acum? Trebuia să se întâmple 
ceva. 

Continuă să se plimbe până la capătul străzii, apoi o luă spre 
sud. Cele mai multe case de aici aveau verande ecranate cu viţă 
de vie. Pe drum, văzu un specimen fizic frumos - un bărbat de 
vreo douăzeci de ani, cu tricoul scos şi pectoralii strălucind de 
sudoare. Asta îi ridică moralul. Conducea un BMW sport 
decapotabil, maşina lui James Bond. 

Corpul lui sculptat, furtunul de apă care ţâşnea şi maşina 
strălucitoare îl excitară pe Michael ca un întrerupător electric. 
Dar se controlă şi merse mai departe. 

Apoi, chiar la capătul străzii, văzu o fată tânără. Avea vreo 
paisprezece ani şi şedea pe veranda din faţa casei, mângâind 
blând o pisică persană. Era drăguță, chiar apetisantă. 

Părul şaten, lung îi cădea pe sânii mici. Purta o bluză scurtă 
imprimată ca pielea unui şarpe, diafană, peste o altă bluză care- 
i ajungea până la buric. Blugi negri, strâmţi pe coapse şi evazaţi. 
Cercei rotunzi din aur şi din argint. Inele pe degetele de la 
picioare. Pe braţul suplu, brățări în mai multe culori. O tânără 
tipică - cu excepţia faptului că era aşa de încântătoare. O 
excitație perfectă. Şi arogantă ca şi el. 

William se opri şi o strigă. 

— Ai o pisică frumoasă, spuse el şi zâmbi viclean. 

Privi către el şi văzu că avea aceeaşi ochi verzi pătrunzători 
ca şi pisica persană. Fata îl măsură din cap până în picioare. li 


simţea efectiv privirea pe piele. Ştia că ea îl doreşte. Bărbaţii şi 
femeile îl doreau întotdeauna. 

— De ce te reţii? întrebă el, continuând să zâmbească. Dacă 
vrei ceva, atunci ar trebui să iei. Întotdeauna. Asta e lecţia ta pe 
ziua de azi, gratis. 


— O, şi tu eşti profesor? strigă ea de pe verandă. Nu semeni 
cu niciun profesor pe care l-am avut vreodată. 

— Profesor, dar şi elev. 

Simţea dorinţă pentru fata asta. Nu numai că era un speci- 
men frumos, dar avea instincte bune. Era apetisantă şi 
cunoscătoare pentru vârsta ei. Îşi folosea darurile, spre 
deosebire de majoritatea tinerilor care îşi irosesc talentul şi 
potenţialul. Nu mai vorbea, nici măcar nu mai zâmbea, dar nici 
nu privea în altă parte. Lui William îi plăcea încrederea ei, felul 
în care ochii ei verzi strălucitori încercau să-l ia în zeflemea şi nu 
prea reuşeau. Dorea să urce pe verandă şi să o ia pe frumoasa 
fată chiar acolo. S-o muşte, s-o bea. Să-i împrăştie sângele pe 
scândurile albe proaspăt spălate. 

Nu. Nu acum, nu încă, nu aici. Doamne, ura asta, ura să nu fie el 
însuşi. Voia să-şi exercite puterea, să-şi folosească darurile. 

În cele din urmă, William începu să se îndepărteze. Îi trebui 
toată voinţa, toată puterea să părăsească premiul acela frumos 
care şedea zâmbind pe terasă. 

Apoi fata vorbi din nou: 

— De ce te reţii? strigă ea, şi râse nemilos. 

William zâmbi, apoi se întoarse şi porni către fată. 

— Eşti foarte norocoasă, spuse el. Ai fost aleasă. 


70 

Trebuia să descoperim ceva. La şapte dimineaţa şedeam 
singur la o masă în faţă la Cafe du Monde, vizavi de Jackson 
Square. Mâncam clătite pudrate cu zahăr şi sorbeam cafea cu 
cicoare. Mă uitam în gol, în direcţia catedralei St. Louis, şi 
ascultam sirenele pătrunzătoare ale vapoarelor fluviale ce 
coborau pe Mississippi. 

Ar fi trebuit să fie o dimineaţă plăcută, dar eram frustrat şi 
furios şi plin de o energie cu care nu ştiam ce să fac. 

Văzusem foarte multe cazuri urâte, dar poate că ăsta era cel 
mai greu de înţeles. Crimele înfricoşătoare se succedaseră pe 
parcursul a unsprezece ani, dar tiparul şi motivaţia ucigaşilor 
erau încă neclare. 

De cum am ajuns la sediul FBI, am primit vestea îngrijorătoare 
că dispăruse o fată de şaisprezece ani care locuia la şase blocuri 
de magicieni. Era posibil să fi fugit de acasă, dar nu mi se părea 
plauzibil. Totuşi, dispăruse de mai puţin de douăzeci şi patru de 
ore. 

Era programată o informare şi am urcat să aflu mai multe, dar 
şi să întreb de ce nu fusesem încunoştinţat mai înainte. Când 
am intrat în şedinţă în dimineaţa aceea, simţeam frustrare 
oriunde mă uitam. Era greu să-ţi imaginezi un rezultat mai rău: 
bănuiam că descoperisem criminalii, dar nu puteam acţiona 
nicicum. Şi acum, probabil, făcuseră încă o victimă chiar sub 
nasul nostru. 

M-am aşezat lângă Jamilla. Aveam amândoi pahare cu cafea 
fierbinte, plus ediţia de dimineaţă din Times-Picayune. Nu scria 
nimic despre fata dispărută. Se pare că poliţia din New Orleans 
nu comunicase dispariţia până la primele ore ale dimineţii. 

Nu-l mai văzusem niciodată pe Kyle aşa de furios. Pur şi 
simplu îşi ieşise din fire. Se plimba agitat pe la capătul camerei, 
trecându-şi nervos mâna dreaptă prin părul negru. Nu-l 
învinovăţeam - tot ce avea legătură cu ancheta depindea de 
cooperarea dintre FBI şi poliţia locală. Poliţia din New Orleans le 
înşelase încrederea, şi încă rău. 

— De data asta sunt de acord cu domnul Craig, spuse Jamilla. 
Poliţia locală a întrecut măsura. 

— Am fi putut să lucrăm la dispariţia fetei de acum multe ore, 
am încuviinţat eu. Ce mizerie, şi e din ce în ce mai rău. 

— Poate că asta e şansa noastră. Mă întreb dacă am putea 


intra în casă în timpul petrecerii din seara asta. Ce crezi? Mi-ar 
plăcea grozav să încerc, i-am şoptit. Toţi cei care vin la aşa-zisul 
bal al fetişurilor vor fi costumaţi, nu? Sau aşa se presupune. 
Cineva trebuie să intre în casa aia. Trebuie să facem ceva. 

Kyle se uită fix în direcţia mea şi a Jamillei. Ridică vocea: 

— Am putea ţine o singură şedinţă? 

— Vrea să spună că ar vrea să ţină şedinţa /W/;, şopti ea. 

Mă întrebam de ce îi purta o asemenea pică lui Kyle. Totuşi, el 
se purta ciudat; îl ajunsese presiunea cazului. Ceva îl ţinea 
încordat. 

— Spune-i ce crezi, am zis. Te va asculta. Mai ales acum, cu 
dispariţia fetei. 

— Mă îndoiesc. Dar ce poate face - să mă concedieze? 

Se întoarse cu faţa la Kyle. 

— Cred că am putea pătrunde probabil în casă deseară, în 
timpul petrecerii. Şi dacă nu o facem, ce pierdem? E posibil ca 
fata dispărută să fie înăuntru. 

Kyle ezită, dar apoi spuse: 

— Dati-i drumul. Să vedem ce e în casă. 


71 

Numai în New Orleans se putea întâmpla aşa ceva. Am 
petrecut o parte a după-amiezei preparând două invitații 
printate, apoi Jamilla şi cu mine ne-am pregătit costumele 
pentru acea seară. Balul începea la miezul nopţii, dar auzisem 
că grosul invitaţilor nu va sosi decât pe la ora două. 

La ora la care a început distracţia eram deja obosiţi. Am 
aşteptat până la două şi ceva şi ne-am apropiat de reşedinţă. 
Unii petrecăreţi erau de vârsta facultăţii, alţii chiar şi mai tineri, 
dar cel puţin jumătate dintre invitaţi păreau să aibă treizeci de 
ani sau mai mult. Câţiva sosiră în limuzine şi alte maşini 
scumpe. Hainele tuturor îţi luau ochii: halate vechi şi jobenuri, 
rochii lungi victoriene din mătase, corsete, bastoane, tiare. 
Mulțimea de Gotici îşi strângea trupurile androgine mai ales în 
piele neagră şi catifea, cu paiete alb-negru fanteziste la câteva 
dintre femei. Peste tot se vedeau piercinguri de corp, inele de 
buric, zgarde de câini, ruj negru şi mult machiaj, atât la bărbaţi, 
cât şi la femei. 

Din toate direcţiile priveau fix ochi roşii. Era greu să-ţi iei 
privirea de la ei. Din difuzoare ascunse în afara casei se auzea 
un cântec - „Pistol Grip Pump”. Peste tot erau colţi. Şi sânge 
fals. Câteva femei purtau benzi negre sau purpurii în jurul 
gâtului, probabil pentru a-şi ascunde rănile de muşcături. 

Înăuntrul casei devenea din ce în ce mai sinistru şi mai 
interesant. Oamenii se adresau unii altora cu titluri de nobleţe, 
cum ar fi Sir Nicholas, Doamnă Anne, Baroană, Prinţe William, 
Stăpâne Ormson. O femeie statuară veni către noi şi o măsură 
sfidător pe Jamilla. Era vopsită în culoarea bronzului şi purta un 
bici de aceeaşi culoare. Mirosul metalic al sângelui se amesteca 
cu acela al pielii şi al uleiului înţepător de la torţele din pereţi. 

Jamilla părea pregătită; era fără îndoială o dură. Purta o 
rochie neagră strâmtă, cizme de piele neagră şi dres negru. 
Dacă vrusese să arate sexy, reuşise. Dintr-un loc numit Micul 
Magazin al Fanteziilor, de pe strada Dumaine, cumpărase ruj 
negru şi brățări de încheietură din piele neagră. De asemenea, 
mă ajutase cu ţinuta mea: un halat care se târa pe podea, 
cravată, pantaloni negri şi cizme negre până la genunchi. 

Nimeni nu părea să ne acorde mare atenţie. Am dato tură pe 
nivelul principal, apoi ne-am scurs spre subsol împreună cu 
mulţimea. Peste tot, pe pereţii de piatră, erau torţe aprinse. 


Podelele erau din piatră şi pământ, şi totul era rece, umed şi 
mucegăit A 

— Doamne, Alex, şopti Jamilla aproape de urechea mea. Imi 
luă braţul şi mi-l strânse zdravăn. Nu cred că aş fi crezut dacă 
nu aş fi stat chiar aici. 

Mă simţeam exact la fel. Mulţi dintre cei care erau adunaţi jos 
purtau canini înfiorători, mai ales într-un număr aşa de mare. 
Candelabre electrice şi torţe înfricoşătoare erau singurele surse 
de iluminare. Am văzut cranii umane bătute în cuie pe pereţi şi 
eram sigur că sunt reale. 

Am început să verific, ca să mă asigur că puteam ieşi de acolo 
dacă am fi nevoiţi. Nu eram sigur că era posibil să scăpăm 
repede. Mulțimea se îngroşa, dându-mi un sentiment de 
claustrofobie. Mă întrebam dacă trebuia să moară cineva acolo 
în seara aceea. Dacă da, cine? 

Apoi am auzit o voce groasă anunțând: 

— Lordul este aici. Aplecaţi-vă capetele. 


72 

Camera goală din subteran era tăcută şi tensionată. Aveam 
sentimentul neplăcut că eram pe cale să văd ceva ce nu ar fi 
trebuit să văd. Apoi Daniel Erickson şi Charles Defoe îşi făcură 
intrarea triumfală 

Magicienii făceau paradă de o demnitate scandaloasă. 
Publicul de credincioşi plecă supus capetele. Ambii bărbaţi erau 
impresionanţi din punct de vedere fizic. Charles avea pieptul gol 
şi purta pantaloni de piele strâmţi şi cizme. Era un bărbat cu o 
înfăţişare erotică şi o constituţie puternică. Daniel avea o 
redingotă strâmtă, cu pantaloni negri şi lavalieră din mătase 
neagră. Era musculos, dar subţire în talie. 

În faţa lor juca în lesă un tigru bengalez alb. Am schimbat 
priviri cu Jamilla. 

— Devine interesant din ce în ce mai repede, şopti. 

Daniel se opri să vorbească cu câţiva dintre tineri. Mi-am 
amintit că cele mai vechi victime ale crimelor erau toţi bărbaţi. 
Tigrul era la mai puţin de trei metri de mine. Ce rol juca în toate 
astea? Era doar un simbol - şi dacă da, pentru ce? 

Charles se apropie şi rămase lingă Daniel, lângă zidul din 
fund. Şopti ceva aproape de faţa lui Daniel. Râseră şi se uitară 
prin cameră. 

În cele din urmă, Daniel vorbi cu o voce clară şi puternică. Se 
vedea că se aştepta să fie ascultat. Increderea lui în sine era 
carismatică. 

— Eu sunt Lordul. Ce adunare vie şi vibrantă, zise. Simt 
energia trecând prin cameră. Mă excită. Forţa zăgăzuită aici nu 
cunoaşte nicio limită. Credeţi în ea. Credeţi în voi înşivă. 
Noaptea asta e una specială. Aşadar, însoţiţi-mă în camera 
vecină. La următorul nivel. Veniţi dacă credeţi - sau, şi mai bine, 
dacă nu credeţi. 


73 

Nu mai văzusem ceva asemănător. Jamilla şi cu mine tăceam 
şi holbam ochii când am pătruns într-o cameră şi mai spațioasă 
din subsol. Încăperea era luminată de surse fixate în zid, cele 
mai multe dintre ele electrice. Colţii fioroşi străluceau peste tot. 
Tigrul alb începuse să ragă şi mi-am amintit muşcăturile în 
carne. 

Dacă vânezi vampiri... 

Ce se petrecea în această pivniţă sinistră? Care era scopul 
adunării din seara asta? Cine erau strigoii ăştia - cu sutele? 
Daniel şi Charles stăteau lângă doi bărbaţi înalţi şi arătoşi, în 
robe lungi din satin negru. Păreau să aibă puţin peste douăzeci 
de ani sau poate mai puţin. Arătau ca nişte zei tineri. Toată 
lumea s-a îngrămădit înainte pentru a vedea ce se va întâmpla 
în continuare. 

— Sunt aici pentru a numi doi tineri prinți ai vampirilor, 
anunţă Daniel serios şi autoritar. Masca era aceeaşi pe care o 
folosea pe scenă. Înclinaţi-vă înaintea lor! 

— Prinții noştri! ţipă ascuţit o femeie din faţă. Prinţi ai 
întunericului! Vă venerez! 

— Linişte! strigă Charles. Luaţi-o pe vaca asta proastă de aici! 
Izgoniţi-o! 

Deodată, luminile clipiră, apoi se stinseră de tot. Cele câteva 
torţe care ardeau fură înăbuşite. Am întins mâna după Jamilla şi 
ea s-a rezemat cu spatele de cel mai apropiat perete. 

Nu vedeam nimic. Simţeam un punct rece în mijlocul 
pieptului. 

— Ce naiba se întâmplă, Alex? 

— Nu ştiu. Să rămânem împreună. 

Foarte rapid, în întuneric, totul deveni o nebunie. Oamenii 
ţipau. În apropiere se auzi şfichiuitul unui bici. Era nebunie, 
haos, teroare pură. 

Noi doi ne scosesem armele. Nu puteam face nimic în 
întuneric. 

Trecu aproximativ un minut. Totul era cufundat într-un 
întuneric ca de cerneală şi timpul se scurgea foarte încet. Parcă 
prea încet. Mă temeam să nu fiu înjunghiat; sau muşcat. 

Undeva, în casă se declanşă un generator. Luminile din 
pivniţă clipiră, apoi se aprinseră din nou. După care se stinseră 


iar. Şi apoi se aprinseră şi rămaseră aşa. 
Am văzut imagini bizare, inele de culoare. Şi apoi... 
Magicienii dispăruseră. 
Cineva strigă: 
— S-a comis o crimă! O, Doamne, amândoi sunt morţi. 


74 

Mi-am făcut loc prin mulţimea şocată fără să întâmpin 
rezistenţă, după care am văzut corpurile. Cei doi bărbaţi în robe 
negre zăceau pe podeaua pivniţei. Fuseseră înjunghiaţi şi le 
fuseseră tăiate gâturile. În jurul corpurilor, sângele zăcea în 
băltoace. Unde erau Daniel şi Charles? 

— Poliţia! am strigat. Nu-i atingeţi. Înapoi. 

Bărbaţii şi femeile care se aflau cel mai aproape de cadavre 
se traseră înapoi. Mă întrebam dacă intenţionaseră să bea 
sângele vărsat Nu acesta era ritualul? Modelul crimelor săvârşite 
de strigoi până atunci? 

— Sunt numai doi! Doi poliţai! strigă cineva. 

— O să tragem, îi anunţă Jamilla, cu o voce puternică şi clară. 

— Înapoi! Hai! Unde sunt Daniel şi Charles? am strigat. 
Mulțimea începu să se strângă în jurul nostru, aşa că am tras un 
foc de avertisment care a răsunat puternic. Împuşcătura 
redeşteptă haosul din pivniţă. Am pornit pe un culoar îngust, 
luminat doar de luminări. Daniel şi Charles ar fi putut să o ia pe 
acolo când s-au stins luminile. Părea posibil; cunoşteau casa. 

De fiecare parte a tunelului prăfuit erau camere mici, foarte 
aproape una de alta. Dispunerea lor îmi amintea de vechile 
catacombe. Totul era claustrofobic-mucegăit, umed, deprimant 
ca iadul, înfricoşător. 

— Eşti bine? am întrebat-o pe Jamilla, care era în spatele meu. 

— Da. Până acum cel puţin. Locul ăsta începe să mă 
depăşească, spuse ea, pe un ton ciudat. Cu toate astea, ochii ei 
răscoleau locul. 

Auzeam vocea lui Kyle care ne striga. FBl-ul era înăuntru. 

— E ceva aici? Alex? Vezi ceva? 

— Nu încă. Daniel şi Charles au fugit când s-au stins luminile. 
Nici urmă de ei. 

Ne mişcam cu grijă, verificând fiecare cameră. Cea mai mare 
parte a spaţiului părea folosită pentru depozitare. Câteva 
cămăruţe erau complet goale. Pustii şi sinistre ca nişte 
morminte. În orice caz, sinistre. 

Am deschis o altă uşă şi am aruncat o privire înăuntru 
concomitent cu Jamilla. Icni cu gura deschisă într-un țipăt tăcut. 

— O, Doamne, Alex! Ce naiba s-a întâmplat? 

Am întins mâna şi am apucat-o de braţ. Nu puteam să cred 
ce-mi vedeau ochii; nu puteam să mă conving că era adevărat. 


Mi s-au înmuiat genunchii. 

Pe podeaua camerei zăceau Daniel şi Charles. Fuseseră ucişi. 
Eram mult prea uimit pentru a putea vorbi. Kyle intră după noi, 
fără să scoată un cuvânt. 

Se apropie de corpuri, dar ştiam că erau morţi. Ambilor 
bărbaţi le fusese tăiat gâtul. Şi aveau muşcături adânci, urme de 
colţi. 

Aşadar, cine era Lordul acum? 


Partea a patra 
VANATOAREA 


75 

În ziua următoare, după-amiază târziu, Jamilla trebuia să se 
întoarcă la San Francisco. În linii mari, recunoştea că nu mai 
avea nicio idee şi că era uluită. Am condus-o până la aeroport şi 
am continuat să vorbim despre crimă tot drumul. Ne-am dat 
seama că eram amândoi obsedati. 

Ceea ce se întâmplase cu o seară înainte schimbase totul. 
Urmărisem presupuşii ucigaşi şi ei fuseseră ucişi. Era o crimă 
complexă şi supărătoare, în cazul căreia totul părea posibil. 
Ucigaşii nu erau neapărat inteligenţi, dar cu siguranţă erau plini 
de surprize. 

— Încotro o iei de aici încolo, Alex? mă întrebă ea când intram 
în aeroport. 

— O, acum e vorba de direcţia mea? Am râs. 

— Ştii ce vreau să spun. Las-o baltă. 

— Probabil că o să mai rămân aici o zi, două, să văd dacă pot 
fi de ajutor. Toţi cei care erau în casă, cel puţin toţi cei care au 
fost prinşi, sunt reţinuţi de poliţia din New Orleans. Trebuie 
interogaţi o mulţime de ciudaţi. Cineva trebuie să ştie ceva. 

— Dacă poţi scoate ceva de la ei. Crezi că acum poliţiştii din 
New Orleans sunt mai cooperanţi? Că înainte e sigur că nu au 
fost. 

— Ştii cât de încăpătânaţi pot fi poliţiştii locali, am zis eu 
zâmbind. Vom obţine ceea ce trebuie, doar că s-ar putea să 
dureze ceva mai mult. Sunt sigur că ăsta e unul din motivele 
pentru care Kyle vrea să rămân. 

Pufni la auzul numelui lui Kyle. 

— Trebuie să mă întorc acasă, dar nu o să abandonez cazul 
ăsta. Prietenul meu Tim de la Examiner face un nou reportaj 
mare despre crimele din California. Poate că de acolo a început 
totul. Gândeşte-te la asta. 

— În urmă cu unsprezece ani, poate mai mult, am spus. Dar 
cine au fost ucigaşii la început? Daniel Erickson şi Charles 
Defoe? Adept al cultului? Există un cult? 

Aruncă braţele în aer. 

— În momentul ăsta nu am nici o idee. Pur şi simplu mi s-a 
golit creierul. O să mă urc în avion şi o să dorm tot timpul până 
acasă. 

Am mai vorbit puţin despre ciudăţenia cazului. Apoi am 


întrebat-o despre Tim, de la Examiner. 

— Doar un prieten, a spus. 

Ne-am strâns mâinile lângă platforma rulantă pentru bagaje 
pe care scria American Airlines. Apoi se aplecă şi mă sărută pe 
obraz. 

Mi-am strecurat mâna pe după gâtul ei şi am ţinut-o aşa 
vreme de câteva secunde. Era plăcut. Într-un timp scurt, 
împărţiserăm împreună o grămadă de suferinţă şi disperare. Mai 
mult, trecusem împreună printr-o situaţie care ne pusese viaţa 
în pericol. 

— Ca întotdeauna, o onoare, Alex, spuse ea retrăgându-se. 
Mulţumesc pentru Krispi Kremes şi pentru tot restul. 

— Tinem legătura, am spus. Vrei, Jamilla? 

— Absolut. Aşa am de gând. Poţi conta pe asta. Şi vorbesc 
serios, Alex. 

Apoi inspectoarea Jamilla Hughes se întoarse şi intră în 
terminalul aglomerat al aeroportului din New Orleans. Îmi va 
lipsi, e sigur. Mă gândeam deja la ea ca la o prietenă. 

Am urmărit-o plecând, apoi m-am întors la sediul FBI din New 
Orleans să mă vâr în vreo treabă. Împreună cu Kyle, am trecut 
în revistă tot ce aveam. Apoi am făcut asta încă o dată pentru a 
ne asigura că totul era aşa de dat peste cap cum părea. 
Amândoi eram de acord că nu exista nicio teorie viabilă în 
legătură cu ceea ce se întâmplase cu Daniel şi Charles. Pur şi 
simplu nu ştiam. Până în momentul acela nu vorbea nimeni - 
sau poate că nimeni nu văzuse nimic. 

— Oricine ar fi cel care i-a ucis, a vrut să ne arate că e 
superior. Superior faţă de ei, dar şi faţă de noi. Fizic, mental, cât 
sunt de necruţători, am spus, deşi nu eram chiar sigur. Doar 
gândeam cu voce tare. 

— Nu cred că a fost un accident faptul că toată povestea face 
impresia unei şmecherii de magician, spuse Kyle. Nu te frapează 
asta, Alex? Vreo legătură cu magia? 

— Mda, dar nu a fost o şmecherie. Daniel şi Charles sunt 
morţi, şi la fel mulţi alţi oameni. Şi lucrul ăsta se întâmplă de 
mulţi ani. 

— Am ajuns nicăieri. Asta vrei să spui? 

— Mada. Şi nu-mi place unde suntem, am spus. 


76 

În seara aceea am muncit până târziu în biroul FBl-ului. Deci, 
ce altceva era nou? Pe la ora nouă mă simţeam singur şi 
disperat, complet întors pe dos. Sunasem acasă, dar nu era 
nimeni. Asta m-a îngrijorat niţel, dar apoi mi-am amintit că era 
ziua de naştere a mătuşii mele Tia şi că Nana dădea o petrecere 
la noua casă a mătuşii, în Chapel Gate, la nord de Baltimore. 

Nu-i cumpărasem un cadou Tiei La naiba. Încă de când 
ajunsesem în Washington, copil fiind, Tia nu uitase niciodată de 
ziua mea. Niciodată. În anul acela îmi dăduse ceasul pe care îl 
purtam la mână. Am sunat la ea acasă, în Maryland, şi am reuşit 
să vorbesc cu aproape toate rudele mele. M-au tachinat 
spunând că pierd un tort grozav şi îmbietor. Voiau să ştie unde 
sunt şi când mă întorc acasă. 

Nu puteam să le dau nici un răspuns satisfăcător. 

— De îndată ce o să pot. Mi-e dor de voi toţi. Nici nu aveţi 
idee ce dor mi-e să fiu cu voi. 

Am hotărât că trebuia să mă opresc la casa magicienilor 
înainte de a mă întoarce la Dauphine. De ce trebuia să fac asta 
era o enigmă. Din cauză că eram ca băgat în priză. Din cauză că 
ajunsesem să fiu obsedat. In faţă erau plasați câţiva poliţişti din 
New Orleans. Păreau plictisiţi şi nefolositori, dar e sigur că nu 
erau obsedaţi. 

M-am identificat, după care mi-au permis să intru. Nici o 
problemă, domnule detectiv Cross. 

Nu eram foarte sigur de ce, dar aveam sentimentul vag că ne 
scăpase ceva din casă. Criminaliştii petrecuseră ore întregi 
cercetând locul. Ca şi mine. Nu găsisem nimic concret. Cu toate 
astea, nu-mi plăcea să mă aflu din nou în vechea casă. 
Domeniul. Poate că aveam nevoie de o amuletă care să mă 
protejeze. 

M-am plimbat prin holul şi livingul somptuoase şi foarte 
împodobite. Sunetul paşilor mei făcea ca acea casă mare să 
pară goală. Continuam să mă întreb ce ne scapă? Ce îmi scapă? 

Dormitorul principal se afla la capătul culoarului, sus pe scări. 
Nu se schimbase nimic faţă de prima dată când fusesem 
înăuntru. De ce naiba mă mai ostenisem să mă întorc? Camera 
mare şi spațioasă era plină cu artă modernă întunecată; unele 
tablouri erau atârnate, dar câteva erau sprijinite de pereţi. 
Magicienii dormeau într-un pat, nu în sicriele pe care le găsisem 


în tunele. 

În timp ce căutam din nou prin dulap, am dat peste ceva ce 
nu remarcasem. Eram sigur că nu fusese acolo când 
examinasem dormitorul. Printre pantofi erau efigii de-ale lui 
Daniel şi Charles - păpuşi în miniatură reprezentându-i pe 
magicieni. De-a curmezişul gâturilor, piepturilor şi feţelor erau 
urme de tăieturi. Exact cum fuseseră ucişi. 

De unde naiba apăruseră efigiile astea înspăimântătoare? Ce 
semnificaţie aveau? Ce se petrecea aici, în New Orleans? Cine 
intrase în această casă după ce o sigilasem? Am fost tentat să-l 
sun pe Kyle, dar m-am abținut. Nu eram sigur de ce. 

Ce ne scăpa? 

De cel putin unsprezece ani se petreceau crime nespus de violente. 

Cei mai buni doi suspecți ai noştri fuseseră ucişi. 

Cineva pusese efigii în dormitorul lor. 

Am coborât în pivniţă. Apoi în tunelele ce se răspândeau din 
zona centrală în câteva direcţii. New Orleans se află la doi metri 
şi jumătate sub nivelul mării, aşa că probabil pivniţa şi tunelele 
erau întotdeauna umede. Zidurile transpirau. 

Am auzit un hârşâit şi m-am oprit. Ceva se plimba pe acolo. 
Am dus mâna la tocul de la umăr şi am scos Glock-ul. 

Am ascultat cu atenţie. Nimic. Apoi alt hârşăit. 

Șoareci sau şobolani, mi-am zis. Poate asta e tot. Poate. Aproape 
Sigur. 

Totuşi, trebuia să merg şi să cercetez mai departe. Asta era 
problema, nu? Trebuia să mă duc să mă uit, trebuia să cercetez, 
nu puteam să plec pur şi simplu. Ce încercam să-mi dovedesc? 
Că nu mă tem de nimic? Că nu eram ca tatăl meu, care 
renunţase la aproape tot în viaţă, inclusiv la copiii lui şi la el 
însuşi? 

Am mers înainte foarte încet - şi am ascultat zgomotele casei. 

Undeva în tunelele umede se auzea apă picurând. 

Mi-am folosit vechea brichetă Zippo pentru a aprinde câteva 
torţe agăţate pe pereţii tunelului. Aveam în cap imagini cu 
adevărat rele. Rănile de muşcături de pe corpurile pe care le 
văzusem. Felul în care fuseseră atacați Charles şi Daniel. 
Muşcăturile otrăvitoare pe care le suferisem în Charlotte. Eşti 
unul dintre noi acum. Mânia şi furia în legătură cu crimele erau 
prezente în atât de multe oraşe. 

De ce erau criminalii atât de furioşi? 


Nu i-am auzit venind, nu am văzut nici o mişcare. 

Am fost lovit - de două ori. Agresorii ieşiseră tiptil din 
întuneric. Unul s-a repezit la capul şi la gâtul meu. Celălalt m-a 
lovit în genunchi. Erau o echipă, şi încă una eficientă. 

Am căzut greu, şi mi s-a tăiat respiraţia. Dar am căzut pe 
agresorul înfăşurat în jurul picioarelor mele. Am auzit un trosnet 
puternic, poate un os care se rupea, apoi un țipăt Mi-a dat 
drumul. 

M-am ridicat, dar al doilea agresor era lipit de spatele meu. 
Mă muşca. O, Doamne, nu! 

Am înjurat şi l-am izbit de perete, apoi încă o dată. Cine naiba 
erau nebunii ăştia? Cine era lipitoarea din spatele meu? 

În cele din urmă mi-a dat drumul ticălosul! M-am întors către 
el şi l-am lovit cu arma în cap, lateral. L-am lovit din nou cu un 
croşeu puternic de stânga. A căzut ca un sac. 

Respiram greu, dar mai aveam resurse. Nici un agresor nu 
mai mişca cine ştie ce. Am aţintit arma spre ei în timp ce 
aprindeam o altă lumânare de pe perete. Era mai bine; lumina 
ajută întotdeauna. 

Am văzut un bărbat şi o femeie, probabil nu mai în vârstă de 
şaisprezece, şaptesprezece ani. Aveau ochii ca nişte găuri 
întunecate. Bărbatul trebuia să aibă vreun metru nouăzeci sau 
chiar mai mult. Purta un tricou jegos pe care era imprimat 
„Primul la Cursa Marlboro” şi blugi negri lăbărţaţi şi murdari. 

Fata avea cam un metru cincizeci, lată în şolduri, ca de altfel 
în totul. Părul ei negru era lăţos şi unsuros, cu inflexiuni roşii. 

Mi-am atins gâtul şi am fost surprins că nu îmi sfâşiase pielea. 
Nu aveam sânge pe mână. 

— Sunteţi arestaţi, am strigat către amândoi. Băutori de 
sânge nenorociti. 


77 

Vampiri? Dacă asta erau ticăloşii ia nebuni. Asasini? Ucigaşi? 

li chema Anne Elo şi John „Jack” Masterson, şi frecventaseră 
Liceul Catolic din Baton Rouge până în urmă cu aproximativ 
şase luni când se lăsaseră de carte şi fugiseră de acasă. 
Amândoi aveau şaptesprezece ani. Erau doar nişte copii. 

Am petrecut trei ore încercând să-i interoghez pe suspecți în 
seara aceea, şi alte patru ore dimineaţa. Elo şi Masterson nu 
voiau să vorbească nici cu mine, nici cu altcineva - nici un 
cuvânt Nu voiau să spună ce făceau în reşedinţa din Cartierul 
Grădinilor sau de ce mă atacaseră. Şi nici dacă ei puseseră 
efigiile în dulapul morţilor. 

Tinerii se holbau pur şi simplu peste masa netedă de lemn 
dintr-una sau alta dintre camerele de interogatoriu de la sediul 
poliţiei. Au fost anunţaţi şi chemaţi părinţii, dar Elo şi Masterson 
nu au vrut să vorbească nici cu ei. La un moment dat, Anne Elo i 
s-a adresat tatălui ei pur şi simplu spunând: „Suge-o”. Mă 
întrebam cum îi satisfăcea cultul vampirilor nevoile şi 
nemărginita furie. 

Între timp aveam de vorbit cu o mulţime de oameni de la 
Balul fetişist. Ceea ce era comun aproape tuturor era faptul că 
aveau „slujbe normale” în New Orleans: barmani şi chelneriţe, 
recepţioneri de hotel, analişti informaticieni, actori şi chiar 
profesori. Cei mai mulţi se temeau să nu se afle la slujbă modul 
lor de viaţă alternativ, aşa că până la urmă vorbeau cu noi. Din 
păcate, nimeni nu ne-a spus nimic revelator despre Daniel, 
Charles sau ucigaşii lor. La secţia de poliţie era o seară 
extraordinar de aglomerată. Mai mult de douăzeci de agenţi FBI 
şi detectivi de la Omucideri reluau interogările. Făceam schimb 
de notițe şi informaţii de bază, subliniind nepotrivirile. Pe cei 
mai evident mincinoşi din grup îi luam dur. De asemenea, 
ţineam o listă cu martorii care vor ceda cel mai probabil sub 
presiune. In cazul lor, roteam anchetatorii; îi trimiteam în celule, 
apoi îi rechemam înainte să poată adormi; îi interogam în echipe 
de câte doi. 

—Ne trebuie doar câteva furtunuri de cauciuc, spuse unul 
dintre detectivii din New Orleans în timp ce aşteptam ca Anne 
Elo să fie adusă din celula ei pentru a şasea oară în noaptea 
aceea. Il chema Mitchell Sams şi avea în jur de cincizeci de ani; 
negru, supraponderal, dur, eficace şi cinic ca naiba. 


Când Anne Elo fu adusă iar în camera de interogatoriu, arăta 
ca o somnambulă. Sau un zombi. Găvanele ochilor i se 
adânciseră şi se întunecaseră. Avea buzele muşcate şi mânjite 
cu sânge uscat. 

Sams se repezi la ea: 

— Bună dimineaţa, minune. Mă bucur să-ţi văd din nou albul 
cadaveric al feţei. Arăţi ca dracu’, iubire, şi sunt amabil. Câţiva 
amici de-ai tăi, printre care şi jegu' ăla de prieten al tău, au 
cedat în seara asta. 

Fata întoarse ochii goi spre peretele de cărămidă. 

— Cred că mă confunzi cu cineva căruia îi pasă, spuse ea. 

Am decis să încerc o idee care îmi umblase prin cap în ultima 
oră. O mai folosisem de câteva ori cu unii dintre ceilalţi. 

— Ştim despre noul Lord, i-am spus lui Anne Elo. A plecat 
înapoi în California, nu e aici să te ajute. Nu te poate ajuta, dar 
nici răni. 

Faţa ei rămase albă şi inexpresivă, dar îşi încrucişă braţele la 
piept. Se mută câţiva centimetri pe scaun. Buzele îi sângerau 
din nou, poate fiindcă şi le muşcase. 

— Cui îi pasă? Nu mie. 

Chiar atunci, un detectiv de la poliţia din New Orleans, cu 
ochii roşii de oboseală, dădu buzna în camera în care Mitchell 
Sams şi cu mine o interogam pe Elo. Detectivul avea pete 
întunecate la subsuoara cămăşii albastre cu mânecă scurtă. 
Arăta cam la fel de extenuat cum mă simţeam şi eu. 

— A avut loc o altă crimă, îi spuse lui Sams. O altă crimă cu 
spânzurare. 

Anne Elo bătu din palme încet, regulat 

— Grozav, zise. 


78 

Am condus singur până la scena crimei, simţindu-mă din ce în 
ce mai detaşat, mai rupt de realitate. Rotiţele din capul meu se 
învârteau încet şi metodic. Incotro o luam de aici? Nu aveam 
nicio nenorocită de idee. Doamne, eram înfrânt. 

Casa era o dependinţă a unei reşedinţe din Cartierul 
Grădinilor, o mică remiză de trăsuri cu un balconaş la al doilea 
nivel. Arăta ca un mic motel drăguţ, cu cazare şi mic dejun 
inclus, înconjurat de bananieri şi magnolii, şi tot aşa arăta gardul 
complicat din fier forjat, în genul celor pe care le văzusem peste 
tot în Cartierul Francez. 

Cam jumătate din Departamentul de Poliţie din New Orleans 
se afla deja la scena crimei. De asemenea, câteva camionete de 
la serviciul de urgenţe, cu luminile de pe capote învârtindu-se şi 
strălucind. Presa începea să apară şi ea odată cu noi, întârziaţii. 

Detectivul Sams ajunsese la locul crimei cu câteva minute 
înaintea mea. L-am întâlnit pe culoarul din faţa dormitorului de 
la etaj în care se petrecuse crima. Interiorul avea aproape toate 
suprafeţele frumos decorate - tavan, giurgiuvele, rame, uşi. 
Proprietarul se îngrijea de casă. Pe mai toţi pereţii atârnau pene, 
oale, măşti colorate şi costume. 

— E rău, mai rău decât am crezut, spuse Sams. Ea era 
detectiv, şi o cheamă Maureen Cooke. Lucra la Moravuri, dar 
dădea o mână de ajutor la cazul Daniel şi Charles. Aproape tot 
departamentul e în picioare. 

Sams mă conduse în dormitorul lui Maureen. Era mic, dar 
atrăgător, cu un tavan de culoarea cerului albastru. Cineva îmi 
spusese cândva că acea culoare trebuia să prevină ca insectele 
zburătoare să nu-şi facă cuib acolo. 

Maureen Cooke era o roşcată înaltă şi slabă, probabil puţin 
trecută de treizeci de ani. Fusese atârnată de picioarele goale 
de un candelabru. Avea unghiile date cu ojă roşie. Era 
dezbrăcată, cu excepţia unei brățări delicate de argint la 
încheietură. 

Pe tot corpul avea şiroaie de sânge, dar nicăieri pe podea sau 
oriunde altundeva nu se vedea vreo baltă de sânge. M-am 
apropiat de ea. 

— Trist, am murmurat în barbă. O viaţă de om dusă - pur şi 
simplu. Un alt detectiv mort. 

M-am uitat la Mitchell Sams, care aştepta să vorbesc eu 


primul. 

— Se poate să nu fie opera aceloraşi ucigaşi, am spus, 
clătinând din cap. Rănile de muşcături îmi par diferite. Sunt 
superficiale. S-a schimbat ceva. 

M-am retras de lângă corpul lui Maureen Cooke şi am început 
să privesc prin dormitor. Erau fotografii pe care le-am 
recunoscut ca făcând parte din studiul lui E. J. Bellocq asupra 
prostituatelor din Storyville. Ciudat, dar potrivit pentru un 
detectiv de la Moravuri. Deasupra patului în care se părea că 
dormise cineva fuseseră înrămate două evantaie asiatice. Sau 
poate că în ziua precedentă nu fusese făcut patul. Sună 
telefonul celular. Cu buricul degetului, am apăsat un buton. L- 
am pipăit şi am încremenit. Trebuia să dorm. 

— Ai şi găsit-o, doctore Cross? Ce zici? Dă-mi cea mai bună 
presupunere a ta în legătură cu felul în care ar trebui oprite 
aceste crime oribile. Trebuie să-ţi fi dat seama până acum. 

La telefon era Creierul. De unde ştia? 

Am urlat în telefon: 

— O să te termin. De atâta lucru sunt sigur, boule! 

Am închis şi am oprit telefonul. M-am uitat prin dormitor. Kyle 
Craig mă privea din uşă. 

— Te simţi bine, Alex? şopti el. 


79 

Era zece şi jumătate dimineaţa când m-am întors la Dauphine 
Hotel. Eram mult prea obosit şi muncit de gânduri ca să pot 
dormi. Inima îmi bătea încă să-mi spargă pieptul. Mă aştepta un 
mesaj: mă sunase inspectoarea Hughes de la San Francisco. 

M-am întins pe pat şi am sunat-o pe Jamilla. Am închis ochii. 
Voiam să aud o voce prietenoasă, în special pe a ei. 

— S-ar putea să am ceva bun pentru tine, spuse când am 
găsit-o. În timpul liber, ha-ha, am aruncat o privire atentă la 
Santa Cruz. De ce la Santa Cruz? ai putea să întrebi. Aici au fost 
câteva dispariţii nerezolvăte. Prea multe. Le-am cercetat şi eu. 
Alex, se întâmplă ceva aici. Se potriveşte ca o mănuşă cu restul 
cazului. 

— Santa Cruz era pe lista noastră iniţială, am spus. Încercam 
să mă concentrez asupra a ceea ce îmi spusese. Nu îmi 
aminteam exact unde se află Santa Cruz. 

— Pari obosit. Te simţi bine? întrebă ea. 

— Acum câteva minute m-am întors la hotel. O noapte lungă. 

— Alex, culcă-te! Asta poate aştepta. Noapte bună. 

— Nu, oricum nu pot să dorm. Spune-mi despre Santa Cruz. 
Vreau să aud. 

— Bine. Am vorbit cu locotenentul Conover de la Departa- 
mentul de Poliţie din Santa Cruz. Interesantă conversaţie. ŞI 
deranjantă. Sigur; au cunoştinţă despre dispariţii. În ultimul an 
au mai notat dispariţia unor animale de casă şi vite. Sunt o 
grămadă de ferme în zonă. Desigur, nimeni nu crede în vampiri. 
Dar - Santa Cruz are o anumită reputaţie. Copilaşii o numesc 
capitala vampirilor din Statele Unite. Câteodată, copiii au 
dreptate. 

— Trebuie să văd ce ai până acum, i-am spus. O să încerc să 
dorm puţin, dar voi citi orice primeşti din Santa Cruz. Poţi să-mi 
trimiţi? 

— Prietenul meu Tim de la The Examiner mi-a promis că îmi 
trimite toate dosarele importante. Între timp, mâine e ziua mea 
liberă. S-ar putea să mă duc până acolo. 

Am deschis ochii larg. 

— Dacă te duci, ia pe cineva cu tine. la-l pe Tim, vorbesc 
serios. l-am spus de uciderea detectivului de la Moravuri, 
Maureen Cooke, din New Orleans. Nu te duce singură acolo, încă 


nu ştim cu ce avem de-a face. 

— O să iau pe cineva, zise, dar nu ştiam dacă să o cred. 

— Jamilla, fii precaută. Nu am o presimţire tocmai bună în 
legătură cu treaba asta. 

— Eşti doar obosit, dormi puţin. Sunt fată mare. 

Am mai vorbit câteva minute, dar nu eram sigur că m-am 
făcut înţeles. Ca mai toţi detectivii criminalişti buni, era 
încăpătânată. 

Am închis ochii din nou, am început să plutesc şi în cele din 
urmă am adormit. 


80 

Jamilla îşi amintea o replică dintr-un roman preferat de Shirley 
Jackson, Bântuirea casei de pe deal, după care se turnase un film 
cu adevărat dezamăgitor. „Oricare a intrat aici, a intrat singur”, 
scrisese Jackson. Replica asta era aproximativ suma 
sentimentelor ei în legătură cu cazurile de crimă. Şi poate şi cu 
viaţa ei din ultima vreme. 

Conduse Saab-ul ei de încredere şi prăfuit către Santa Cruz. 
Aproape tot drumul ţinuse volanul cam prea strâns şi îşi simţea 
mâinile amorţite. Nodul din gât era din ce în ce mai neplăcut. 
Era un caz tulburător şi pur şi simplu nu putea să treacă peste 
el. Ucigaşii erau undeva în libertate. Vor continua să ucidă până 
când cineva îi va opri. Poate că ea trebuia să-i oprească. 

Încercase să-l convingă pe prietenul ei din momentul acela să 
se ducă cu ea, dar Tim făcea un reportaj pentru The Examiner 
despre un protest al bicicliştilor. Pe lângă asta, nu era sigură că 
voia să-şi petreacă toată ziua cu el. Tim era un drăguţ, dar, ei 
bine, nu era Alex Cross. Aşa că iat-o ieşind de pe şoseaua 1 şi 
intrând în Santa Cruz singură. Singură din nou. 

Cel puţin îl anunţase pe Tim că se duce la Santa Cruz şi, 
bineînţeles, că e fată mare şi înarmată până în dinţi. /hî, dinti, 
gândi ea. O înspăimântă gândul la colţi şi la morţile oribile ale 
tuturor celor care fuseseră muşcaţi. 

De fapt, întotdeauna îi plăcuse Santa Cruz. Poate pentru că 
era practic epicentrul cutremurului Loma Prieta din ' 89 - 6,9 
grade pe scara Richter, şaizeci şi trei de morţi -, dar apoi zona 
îşi revenise. Orăşelul curajos şi oamenii de aici refuzaseră să se 
dea bătuţi. Multe construcţii rezistente la cutremure, nimic mai 
înalt de două niveluri. Santa Cruz era California în stare pură, 
minunată. 

În timp ce conducea, îl privea pe un surfer mare şi blond 
coborând dintr-un Volkswagen cu o placă de surf legată pe 
capotă. Intra în Librăria Santa Cruz terminând o bucată de pizza 
din care picura ceva. California sută la sută. 

Era o adevărată amestecătură de oameni aici - post-hippioţi, 
începători în ale high-tech-ului, trecători, surferi, copii de liceu. li 
plăcea la nebunie. Aşadar, unde se ascundeau blestemaţii de 
vampiri? Erau aici? Ştiau că ea e acolo, în Santa Cruz, căutându- 
i? Se aflau printre surferii şi post-hippioţii pe lângă care trecea 
pe stradă? 


Prima oprire o făcu la Departamentul de Poliţie al oraşului. 
Locotenentul, Harry Conover, fu surprins să o vadă în carne şi 
oase. Jamilla înţelese că omul nu îşi putea imagina un detectiv 
care să-şi lase treburile personale pentru serviciu. 

— V-am spus că o să vă trimit tot ce găsesc despre Gotici şi 
pretinşii vampiri. Nu m-aţi crezut? întrebă el. Clătină capul 
împodobit cu cârlionţi blonzi şi dădu ochii căprui peste cap. 

Conover era înalt şi bine făcut, probabil cam de treizeci şi 
cinci de ani. Cam de vârsta ei. Jamilla recunoscu în el pe marele 
cuceritor, cu o foarte bună părere despre ei însuşi. 

— Sigur, v-am crezut. Dar azi aveam zi liberă, iar cazul ăsta 
mă face să nu am astâmpăr. Aşa că iată-mă, Harry. Mai bine 
decât prin E-mail, nu? Ce ai pentru mine? 

Simţea că el ar fi vrut să-i spună să-şi găsească o viaţă, să se 
bucure de ziua ei liberă. Mai auzise toate astea, şi poate că avea 
dreptate. Dar nu acum, nu cu acest caz încă nerezolvat. 

— În câteva din rapoartele locale citesc că e posibil ca un 
număr de presupuşi strigoi să trăiască împreună într-o comună. 
Ai vreo idee unde? întrebă ea. 

Conover încuviinţă şi chiar se prefăcu preocupat. Şi el o 
verifica, îşi dădea seama. Evident, era un bărbat căruia îi 
plăceau sânii. 

— Nu am primit niciodată o confirmare în acest sens, spuse 
el. Copiii se strâng la un loc, desigur, dar nu am auzit de nici o 
comună. Sunt vreo două cluburi tari - Catalyst şi Palookaville. Şi 
numeroşi copii folosesc aceleaşi locuri de joacă în partea de jos 
a străzii Pacific. 

Nu se dădu bătută. Niciodată. 

— Dar dacă numeroşi copii ar locui împreună - ai vreo idee 
unde ar putea fi asta? 

Conover oftă şi păru chiar un pic supărat că întrebase. Jamilla 
îşi dădea seama că nu era tipul de poliţist care să pună prea 
mult suflet în munca lui. Dacă ar fi lucrat pentru ea, l-ar fi 
transferat într-o secundă şi Conover ar fi jurat că era o chestie 
de gen. Nu era. Era un poliţist leneş şi neglijent, iar ei nu-i 
plăcea asta. De cât de bine îşi făcea el treaba depindeau vieţi. 
Nu înţelegea? 

— Poate afară, pe dealuri. Ori la nord de Boulder Creek, vorbi 
Conover în cele din urmă. Realmente nu ştiu ce să-ţi spun. 


Sigur că nu, Harry. Uf! 

— Tu unde ai incepe să cauţi? insistă ea. Dacă ai face două cepe 
degerate ca polițist. 

— Inspectore, eu nu aş urmări firul ăsta prea tare. Da, au fost 
câteva dispariţii curioase pe aici. Dar lucrul ăsta e adevărat în 
legătură cu aproape orice oraş în sus şi în jos pe coasta 
Californiei. Copiii sunt mult mai neastâmpăraţi acum decât 
atunci când eram noi copii. Nu cred că cineva e rănit serios în 
Santa Cruz, şi cu siguranţă nu cred că aici e blestemata capitală 
a vampirilor de pe Coasta de Vest. 

Ea încuviinţă, pretinzând că e de acord. 

— Cred că voi încerca mai întâi la poalele dealurilor, spuse 
Jamilla. 

Conover o salută şi adăugă: 

— Dacă ai terminat de vânat strigoi în jur de şapte, sună-mă. 
Poate bem ceva. La urma urmelor, e ziua ta liberă, nu? 

Jamilla încuviinţă. 

—O0O să te sun. Dacă termin înainte de şapte, Harry. 
Mulţumesc pentru ajutor. Boule. 


81 

Acum era supărată. Care om în toate minţile nu ar fi fost? Era 
acolo, muncind pe rupte în oraşul altcuiva. Parcă Saab-ul pe o 
stradă elegantă, lângă centrul de cumpărături Metro, chiar 
vizavi de barul Asti. Pierduse râul San Lorenzo în timp ce 
conducea, dar era pe acolo pe undeva. Îi simţea mirosul, oricum. 

Abia cobori din maşină când apărură doi bărbaţi. Se apropiară 
repede de ea flancând-o strâns de ambele părţi. 

Jamilla icni. Aproape că apăruseră de nicăieri. Cozi blonde, se 
gândi. Copii de liceu? Surferi? 

Erau bine clădiţi, dar nu arătau de parcă ar fi ridicat greutăţi. 
Păreau mai degrabă naturali. În minte îi veniră imagini ale lui 
Eros, Hermes şi Apollo. Muşchi extrem de bine definiţi, virilitate, 
marmură dăltuită. 

— Pot să vă ajut, băieţi? întrebă. Căutaţi plaja? 

Cel mai înalt vorbi foarte stăpân pe sine, sau poate era doar 
încrezut? 

— Mă îndoiesc. De fapt, nu suntem surferi. Pe lângă asta, 
suntem de pe aici. Tu? 

Amândoi aveau ochi de un albastru ieşit din comun. Uimitor 
de intens. Unul dintre ei nu părea să aibă mai mult de 
şaisprezece ani. Mişcările lor erau deliberate şi controlate. Nu îi 
plăcea asta. Pe trotuar nu era nimeni care ar fi putut interveni. 

— Poate îmi spuneţi voi mie unde e plaja, zise ea. 

O înghesuiau, vârându-se în ea. Nu ar fi putut să scoată arma. 
Nu putea să se mişte fără să se lovească de unul sau de celălalt. 
Purtau tricouri negre, blugi şi bocanci de alpinism. 

—Vreţi să vă daţi puţin mai încolo? spuse în cele din urmă. 
Daţi-vă mai încolo, bine? 

Cel mai în vârstă zâmbi. Scobitura dintre buza de sus şi nasul 
lui era rotundă şi sexy. 

— Eu sunt William. El e fratele meu Michael. Ne căutaţi 
cumva pe noi, doamnă inspectoare Hughes? 

O, nu, o, Doamne! jamilla încercă să pună mâna din lateral pe 
arma ei, care se afla în tocul legat la spate. O prinseră şi îi luară 
arma la fel de uşor cum i-ar fi luat-o unui copil. Era uimită de 
rapiditatea mişcărilor - şi de forţa lor. Cei doi o împinseră pe 
trotuar şi îi puseră cătuşele. De unde aveau cătușe? Din New 
Orleans? De la colega ei detectiv ucisă? 

Cel mai în vârstă vorbi din nou: 


— Nu ţipa, sau îţi rup gâtul, inspectare. O spuse aşa de franc! 
Îţi rup gâtul. 

Apoi vorbi al doilea, drept în faţa ei. Văzu colții lungi. 

— Dacă vânezi vampirul, vampirul te va vâna pe tine, spuse 
el. 


82 

Îi puseră căluş şi o aruncară fără menajamente pe bancheta 
din spate a unei camionete, care porni cu o smucitură. Jamilla 
încercă să fie atentă la tot ce vedea pe drum. Numără 
secundele şi ţinu socoteala minutelor. La început a fost drum de 
oraş, cu opriri şi porniri, apoi mai rapid şi mai lin, probabil pe 
şoseaua 1. 

Apoi un drum cu multe gropi, probabil nepavat. Presupunea 
că toată călătoria durase cam patruzeci de minute. 

Fu dusă pe sus într-o clădire, un fel de grajd sau fermă. 
Oamenii râdeau. De ea? Purtau colţi. lisuse. Fu pusă pe o laviţă 
într-o încăpere mică şi i se scoase căluşul. 

— Ai venit să-l cauţi pe Lord, şopti cel care îşi spunea William, 
cu faţa foarte aproape de a ei. Ai făcut o mare, teribilă greşeală, 
inspectore. Asta o să te ucidă. 

Zâmbi oribil şi ea se simţi ridiculizată şi în acelaşi timp 
sedusă. Cel care îşi spunea William îi atinse faţa cu degetele lui 
lungi şi viguroase. O mângâie uşor pe gât şi o privi adânc în 
ochi. 

Simţea repulsie, voia să fugă, dar nu putea face nimic. Erau 
vreo zece vampiri acolo - şi se uitau la ea de parcă ar fi fost cel 
mai delicios lucra din lume. 

— Nu ştiu nimic de niciun Lord, spuse. Ce e un Lord? Ajutaţi- 
mă, spuneţi-mi şi mie. 

Fraţii se uitară unul la celălalt, schimbând  rânjete 
atotştiutoare. Câţiva dintre ceilalţi râseră tare. 

— Lordul este cel care conduce, spuse William. Era aşa de 
calm, atât de sigur pe el. 

— Pe cine conduce Lordul? întrebă ea. 

— Ei bine, pe oricine care vrea să-l urmeze, răspunse William. 
Râse din nou, părând să se distreze grozav pe socoteala ei. 
Vampiri, inspectore. Alţii ca mine şi ca Michael. Mulţi alţii, în 
multe, multe oraşe. Nici nu vă imaginaţi amploarea. Lordul dă 
indicaţii simple în legătură cu ce să gândeşti, cum să acţionezi, 
lucruri de genul ăsta. Lordul nu dă socoteală nici unei autorităţi. 
Lordul e o fiinţă superioară. Începi să înţelegi? Ai vrea să-l 
cunoşti pe Lord? 

— Lordul e aici, acum? întrebă ea. Unde suntem? 

William continua să o privească fix, de sus. Era incontestabil 


seducător. Dezgustător. Apoi se aplecă mai aproape de ea. 

— Tu eşti detectivul. £ Lordul aici? Unde te afli? Spune-mi tu. 

Jamilla simţi că îi vine să vomite. Avea nevoie de aer. 

— De ce ne aflăm aici? întrebă. Voia să-i facă să continue să 
vorbească, să-i ţină ocupați cât de mult. 

William ridică din umeri. 

— O, noi am fost întotdeauna aici. Asta era o comună - 
hippioţii visători ai Californiei, droguri care îţi luau minţile, 
muzică de Joni Mitchell. Părinţii noştri erau hippy. Eram izolaţi de 
alte feluri de a trăi şi a gândi, aşa că depindeam unul de celălalt 
Fratele meu şi cu mine suntem inimaginabil de apropiaţi. Dar, 
de fapt, noi nu însemnăm nimic. Suntem aici pentru a-l servi pe 
Lord. 

— Lordul a făcut parte din comună dintotdeauna? 

William clătină din cap şi îi aruncă o privire serioasă. 

— Întotdeauna au fost vampiri aici. Au stat deoparte şi i-au 
lăsat în pace pe ceilalţi. Alţii trebuiau să li se alăture, nu invers. 

— Câţi sunt? 

William se uită la Michael, ridică din umerii largi, apoi râseră 
amândoi. 

— Legiuni! Suntem peste tot! 

Brusc, William mugi şi se repezi la gâtul ei. Jamilla nu se putu 
abţine - ţipă. 

Se opri la câţiva centimetri de ea, încă mugind ca un animal. 
Apoi William toarse blând. Limba lui lungă o linse pe obraji, pe 
buze şi pe pleoape. Nu-i venea să creadă ce se întâmpla. 

— O să te spânzurăm şi o să bem fiecare picătură. Cel mai 
uimitor lucru - o să-ţi placă să mori. E extaz, Jamilla. 


83 

Mă întorsesem la Washington şi petreceam o zi liberă de care 
aveam mare nevoie. De ce nu? În ultima vreme nu prea mă 
văzusem cu copiii şi, la urma urmelor, era sâmbătă. 

În după-amiaza aceea m-am dus cu Damon şi cu Jannie la 
Galeria de Artă Corcoran. La început, puşlamalele mele s-au 
opus cu îndârjire ideii de muzeu, dar o dată ajunşi în Palatul de 
Aur şi Lumină au intrat în transă şi după aceea nu au mai vrut să 
plece. Tipic pentru ei. 

Când am ajuns acasă în cele din urmă, pe la ora patru, Nana mi-a 
spus că trebuia să-l sun pe Tim Bradley de la San Francisco Examiner. 
Lăsaţi-mă în pace. Cazul ăsta nu se va termina. Acum trebuia să-l sun 
pe prietenul Jamillei? 

— E important să suni. Asta e mesajul, spuse Nana. Cocea 
două plăcinte cu cireşe, amintindu-mi cât de bine e să fii acasă. 

În California era ora unu, aşa că l-am sunat pe Tim la birou. 
Răspunse imediat 

— Bradley. 

— Sunt detectivul Alex Cross. 

— Bună. Speram că o să suni. Sunt un prieten al Jamillei 
Hughes. 

Asta ştiam deja, aşa că l-am întrerupt: 

— Jamilla e bine? 

— De ce întrebi asta, detective? A plecat la Santa Cruz ieri. 
Ştiai? 

— A spus că s-ar putea să se ducă, am încuviinţat. A luat pe 
cineva cu ea. Eu i-am sugerat. 

Răspunsul lui fu scurt şi defensiv: 

— Nu. Aşa cum spune Jamilla întotdeauna, e fată mare. Şi are 
un pistol mare. 

Am pufnit şi am clătinat din cap. 

— Aşadar, ce se petrece? S-a întâmplat ceva? E ceva în 
neregulă? 

— Nu, nu neapărat. De obicei e grijulie şi precisă. Doar că nu 
ştiu nimic de ea, şi a promis că sună. Aseară. Acum au mai 
trecut patru ore de când v-am sunat. Sunt puţin îngrijorat. Poate 
că nu e nimic. Dar am considerat că dumneavoastră ar trebui să 
ştiţi cel mai bine... În legătură cu acest caz în special. 

— Face des lucruri din astea? am întrebat. 


— Să ancheteze un caz în ziua ei liberă? Da. Asta e Jam. Dar 
cu siguranţă m-ar suna dacă ar promite că o face. 

Nu voiam să-l supăr şi mai tare, dar eram îngrijorat. M-am 
gândit la ultimele două partenere ale mele. Amândouă muriseră 
şi nici una dintre crime nu fusese rezolvată. Creierul pretindea 
că o ucisese pe Betsey Cavalierre. Ca şi pe detectivul Maureen 
Cooke din New Orleans. Prin urmare, cum rămânea cu 
inspectoarea Jamilla Hughes? 

— Am să sun la poliţia locală din Santa Cruz. Mi-a dat un 
nume şi un număr de telefon. Cred că era Conover. Am notat 
undeva în hârtiile mele. O să-l sun chiar acum. 

—În regulă. Vă mulţumesc, detective. Mă anunţaţi şi pe mine? 
întrebă Tim, reporterul. V-aş fi foarte recunoscător. 

l-am spus că da, apoi am încercat să iau legătura cu 
locotenentul Conover de la poliţia din Santa Cruz. Nu era de 
servidu, dar am făcut tevatură şi am amintit numele lui Kyle 
Craig. Sergentul mi-a dat numărul de acasă al lui Conover fără 
tragere de inimă. 

La numărul respectiv a răspuns cineva şi am auzit vag muzică 
pe care am recunoscut-o ca fiind U2. 

— Avem o petrecere la piscină. Vino încoace sau sună luni, 
spuse o voce masculină. Acum, pa. 

Apelul se termină. 

Am format din nou şi am spus: 

— Cu locotenentul Conover, vă rog. E o urgenţă. Sunt 
detectivul Alex Cross. E în legătură cu inspectoarea Jamilla 
Hughes de la poliţia din San Francisco. 

— Uflf, pe dracu’, am auzit după asta. Sunt Conover. Spuneţi- 
mi din nou - cine e la telefon? 

l-am explicat cine sunt şi care e legătura mea cu cazul în cât 
mai puţine cuvinte cu putinţă. Aveam senzaţia că locotenentul 
era beat sau că, în orice caz, nu era tocmai treaz. Era ziua lui 
liberă, dar Doamne - nu era nici două după-amiază pe fusul lui 
orar. S-a dus sus, pe dealuri, să caute vampiri moderni, spuse şi 
râse batjocoritor. Nu sunt vampiri în Santa Cruz, detective. Aveţi 
încredere în mine. Sunt sigur că e perfect sănătoasă şi că s-a 
întors probabil la San Francisco. 

— Până acum au fost cel puţin dovăzeci de crime în stilul 
vampirilor, am încercat să-l trezesc pe Conover, sau măcar să 


comunic cu el. Îşi spânzură victimele şi îi scurg sângele. 

— V-am spus ce ştiu, detective, replică el. Cred că aş putea 
anunţa nişte maşini de patrulare, adăugă. 

— Fă asta. Şi între timp, eu o să sun la FBI. Ej cred în crime cu 
vampiri. Când ai văzut-o ultima dată pe inspectoarea Hughes? 

Ezită. 

— Cine ştie? Staţi să văd, trebuie să fie aproape douăzeci şi 
patru de ore de atunci. 

l-am închis telefonul lui Conover. Nu îl plăceam deloc. 

Apoi am stat şi m-am gândit la tot ce se întâmplase de când o 
cunoscusem pe Jamilla Hughes. Cazul îmi lua minţile. Orice avea 
legătură cu el era în exces, teritoriu virgin. Faptul că Creierul era 
în preajmă făcea situaţia şi mai rea. 

L-am sunat pe Kyle Craig, apoi la American Airlines. L-am 
sunat din nou pe Tim Bradley şi i-am spus că plec spre 
California. 

Santa Cruz. 

Capitala vampirilor. 

Jamilla era în bucluc acolo. O simţeam în sânge. 


84 

În timpul lungului zbor către California, mi-am dat seama că 
nu mă mai chinuise Creierul de două zile. Era neobişnuit şi mă 
întrebam dacă nu cumva şi el călătorea. Que pasa, Creierule? 
Poate că era cu mine, în avionul spre San Francisco? Mi-am amintit o 
glumă veche şi răsuflată despre paranoia. Un om îi spune 
psihiatrului său că toată lumea îl urăşte. Psihiatrul spune că e 
ridicol - nu toată lumea l-a cunoscut încă. 

Era din ce în ce mai rău. La un moment dat am făcut o 
plimbare pe culoarul dintre scaune şi i-am verificat pe ceilalţi 
pasageri. Nici unul nu părea nici măcar vag cunoscut. Nici un 
Creier la bord. De asemenea, nimeni nu părea să poarte colti, 
îmi pierdeam controlul. 

Am ajuns la aeroportul din San Francisco, unde am fost 
întâmpinat de agenţi FBI. Mi-au spus că venea şi Kyle de la New 
Orleans. In ultima vreme, Kyle mă presase mai mult ca niciodată 
în legătură cu mutarea la FBI. Financiar, schimbarea era evident 
avantajoasă. Agenţii câştigau cu mult mai mult decât detectivii. 
De obicei, şi programul era mai bun. Poate că voi vorbi cu Nana 
şi cu copiii când toate astea se vor fi terminat. Speram că în 
curând, dar de ce aş crede asta? 

Am părăsit aeroportul împreună cu trei agenţi într-un vehicul 
de teren albastru închis. Stăteam în spate cu agentul superior 
din San Francisco, Robert Hatfield. Mi-a spus câte ceva din ce 
aflaseră până în acel punct. 

— Am aflat unde stau câţiva dintre aşa-numiţii vampiri. E o 
fermă la poalele dealurilor de la nord-vest de Santa Cruz, nu 
prea departe de ocean. In momentul ăsta nu ştim dacă 
inspectoarea Hughes e captivă acolo. Nu a fost văzută. 

— Ce e acolo, pe dealuri? l-am întrebat pe Hatfield. Părea 
tânăr, putea avea orice vârstă între treizeci şi cinci şi cincizeci 
de ani. Arăta în formă. O tunsoare scurtă, periuţă. Evident, 
aparențele însemnau mult pentru el. 

— Nu mare lucru. Rural. Vreo două ferme destul de mari. 
Stânci, câteva păsări de pradă de deşert, câteva feline montane. 

— Nu tigri? am întrebat. 

— E ciudat că aminteşti de tigri. Ferma aia era înainte o 
rezervaţie de animale sălbatice. Urşi, lupi, tigri, chiar un elefant 
sau doi. Proprietarii dresau animale care erau folosite mai ales 


în filme şi reclame. În mare, erau hippioţi rămaşi din anii şaizeci. 
Ferma avea chiar şi licenţă de la Ministerul de Interne. Făcea 
afaceri cu Tippi Hedren, Siegfried şi Roy. 

— Animalele nu mai sunt pe proprietate? 


— Nu mai sunt de patru sau cinci ani. Proprietarii iniţiali au 
dispărut. Nu a fost nimeni interesat să cumpere terenul, cam 
cincizeci şi cinci de acri, nefolositori. O să vezi. 

— Dar animalele care au fost acolo? Ştiţi ce s-a întâmplat cu 
ele? 

— Unele au fost cumpărate de alte rezervaţii care asigură 
animale pentru filme. Se presupune că şi Brigitte Bardot a luat 
câteva; ca şi grădina zoologică din San Diego. 

M-am lăsat pe spate în scaun şi m-am gândit la toate acestea, 
în timp ce călătoream. Nu voiam să-mi fac din nou speranţe. Mă 
întrebam dacă era posibil ca foştii proprietari să fi lăsat vreun 
tigru în urmă. Am construit în cap un mic scenariu ciudat. De 
fapt, era chiar interesant. Se spunea că vampirii din Africa şi 
Asia îşi schimbă înfăţişarea mai degrabă în tigri decât în lilieci. 
Imagistica legată de tigri era cu siguranţă mai înspăimântătoare 
decât aceea legată de lilieci, şi tot aşa erau corpurile mutilate 
pe care le văzusem. Dar Santa Cruz mai avea o reputaţie de 
apărat: capitala vampirilor. 

Am trecut pe lângă o fermă de pe autostradă, apoi pe lângă o 
podgorie. Totuşi, altceva nu era mare lucru de văzut. Agentul 
Hatfield îmi spuse că dealurile luau vara o culoare aurie şi 
maronie, mult asemănătoare veldt-ului african. 

Încercasem să nu mă gândesc la Jamilla şi pericolul în care era 
posibil să se afle. De ce trebuise să vină singură aici? Ce o împinsese? 
Aceleași lucruri care mă împingeau şi pe mine? Dacă era moartă nu 
mi-o voi ierta niciodată. 

În cele din urmă, maşina ieşi de pe drumul principal. În orice 
direcţie aş fi privit, nu vedeam nici o casă sau clădire. Doar 
dealuri sterpe. Pe cerul de un albastru diafan plutea un şoim. 
Scena era calmă, chiar senină şi frumoasă. 

Am intrat pe un drum nepavat şi am mers cam o milă pe un 
teren accidentat, acoperit cu pietre. Am trecut prin poarta unui 
ţarc de vite. Un gard dărăpănat însoțea drumul cam o sută de 
metri, apoi se termina şi începea din nou. 

Deodată, am dat peste şase vehicule parcate pe ambele părţi 


ale drumului. Erau în majoritate Jeep-uri, cele mai multe fără 
numere de înmatriculare. 
Kyle Craig stătea în picioare chiar acolo. Cu mâinile în şolduri, 
zâmbea de parcă ar fi avut să-mi spună cel mai uimitor secret. 
Bănuiam că avea să-mi spună ceva. 


85 

— Cred că exact pentru asta am muncit, spuse Kyle în timp ce 
mă apropiam de el. 

Ne-am strâns mâinile, un vechi ritual ce reflecta formalismul 
lui Craig. Arăta mai calm şi mai stăpân pe sine decât în 
săptămâna care trecuse. 

— Hai să-ţi arăt ceva, spuse. Vino. 

L-am urmat pe Kyle de-a lungul gardului până când am ajuns 
la o poartă stricată. Îmi arătă o imagine aproape ştearsă. În 
poartă fuseseră sculptate capul şi corpul unui tigru. Era subtil, 
dar asta era, trebuia să fie. Ajunsesem la bârlogul tigrului. 

— Grupul dinăuntru pare a fi condus de Lord, de cel nou şi 
îmbunătăţit, presupun. Nu am reuşit să determinăm identitatea 
liderului. Alex, fostul Lord era magicianul Daniel Erickson. Doi 
membri ai grupului s-au întors de curând dintr-o călătorie. Au 
fost în New Orleans. În sfârşit, piesele încep să se potrivească. 

M-am uitat la Kyle şi am clătinat din cap. 

— Cum ai aflat toate astea? Când ai ajuns aici, Kyle? Cât de 
multe mi-ai ascuns? Și de ce 

— Ne-a contactat poliţia din Santa Cruz şi am venit imediat. 
Au pus mâna pe unul dintre ,„,nemuritori” când javra mică a 
părăsit fema. E un copil din localitate care a renunţat la liceu, şi 
se pare că nu era la fel de devotat ca ceilalţi. El ne-a spus ce 
ştia. 

— Lordul e acolo înăuntru acum? 

— Aşa se pare. Copilul ăsta nu l-a văzut niciodată pe Lord. Nu 
face parte din cercul de intimi. Cu toate astea, cei doi membri 
care au călătorit la New Orleans sunt înăuntru. A auzit că ei sunt 
cei care i-au ucis pe Daniel şi pe Charles. A zis că cei doi sunt 
absolut dementi. 

— Ei bine, pe asta o cred. Am privit de-a lungul şirurilor de 
pini şi chiparoşi de la fermă. Şi Jamilla Hughes? 

Clipi repede. 

— l-am găsit maşina în oraş, Alex. Dar nici urmă de ea. Nici 
puştiul pe care l-am interogat nu ştia nimic despre ea. Susţine 
că a avut loc o schimbare la fermă noaptea trecută, şi el a fost 
mutat împreună cu câţiva dintre strigoii mai tineri. Au crezut că 
era posibil ca cineva să fi pătruns în perimetru, că putea fi 
poliţia. Dar apoi s-a făcut din nou linişte - din câte spune 


băiatul. Nu există nicio dovadă că ea ar fi aici. 

— Pot vorbi cu el, Kyle? 

Kyle se uită în altă parte; părea că nu vrea să răspundă. 

— L-a luat poliţia din Santa Cruz. Cred că ai putea să te duci 
în oraş să vorbeşti cu el. Am vorbit eu cu el, Alex. Micul ticălos 
androgin era speriat de mine. Imaginează-ţi. 

Kyle se purta ciudat, dar mi-am amintit că el înţelegea mintea 
tulburată a criminalului mai bine ca oricare alt agent FBI sau 
ofiţer de poliţie cu care lucrasem vreodată. Agenţii care lucrau 
în subordinea lui erau convinşi că într-o zi va conduce Biroul. Mă 
întrebam dacă Kyle ar fi fost vreodată în stare să renunţe la 
munca de teren. 

— Ştiu că îţi faci griji în privinţa inspectoarei Hughes. Cred că 
am putea intra chiar acum, dar eu zic că ar trebui să aşteptăm. 
Vreau să intrăm peste ei după miezul nopţii, Alex. Sau poate 
aproape de răsărit. Nici măcar nu suntem siguri că e acolo. 

Kyle făcu o pauză. Îşi mută privirea asupra clădirii fermei din 
depărtare. 

— Vreau să aflu dacă vânează în grup. Sunt întrebări la care 
avem nevoie de răspunsuri. Ce îi motivează pe ticăloşii ăştia? Ce 
îi pune în mişcare? Vreau să mă asigur că de data asta punem 
mânapeLord. 


86 

La poalele dealurilor din Santa Cruz era o noapte lungă, 
răcoroasă şi foarte tensionată. Nu mai aveam răbdare să se 
termine sau poate că nu mai aveam răbdare să înceapă. Am 
aflat ceva interesant imediat. Avocata care fusese ucisă în Mill 
Valley fusese implicată într-un proces prin care se încerca 
preluarea controlului asupra acestei proprietăţi. Probabil din 
cauza asta fuseseră spânzurați ea şi soţul ei. 

Priveam ferma prin binoclu printre copacii care o înconjurau şi 
formațiunile stâncoase. M-am uitat până au început să mă doară 
ochii. Nu plecase nimeni de la ora unsprezece şi nu vedeam pe 
nimeni care să stea de pază. Cei dinăuntru erau fie nebuni, fie 
extrem de încrezători. Sau poate că erau inocenți. Poate că era 
o altă pistă greşită. 

Încercam să nu-mi fac prea multe griji pentru Jamilla, dar nu 
funcţiona. Nu suportam să mă gândesc că era posibil să fie deja 
moartă. La asta se gândea Kyle? Asta era ceea ce ştia şi îmi 
ascundea? i 

La miezul nopţii, doi bărbaţi ieşiră afară cu un tigru. li priveam 
prin ochelarii cu vedere nocturnă. Eram aproape sigur că îi 
văzusem în New Orleans. Fuseseră la balul fetişist, nu? Au 
dispărut pe câmpia plată şi deschisă din spatele casei. 

Unul dintre bărbaţi se lăsă în patru labe, apoi se rostogoli prin 
iarba înaltă împreună cu felina. Se jucau, nu? Sfinte Doamne. 
Incredibil de ciudat Mi-am amintit că în parcul Golden Gate i se 
ordonase tigrului să lase prada. 

Vreo douăzeci de minute mai tărziu, bărbaţii duseră felina 
într-un ţarc din spatele clădirii principale. Imbrăţişară tigrul de 
trei sute de kilograme de parcă ar fi fost un câine mare. 
Luminile din clădirea principală şi din barăcile din apropiere nu 
s-au stins până după două. Se auzea tare muzică rock. Apoi 
luminile se stinseră. 

Nimeni nu părăsise casa pentru a vâna. 

Încă nu ştiam dacă Jamilla era înăuntru sau dacă măcar era în 
viaţă. Am stat treaz şi am privit. Nu am putut dormi nici măcar o 
oră. FBl-ul continua să strângă informaţii despre oamenii de pe 
domeniu. Ce Dumnezeu făceau acolo? 

Nu aveam nimic despre identitatea Lordului. Aflasem despre 
cei doi bărbaţi blonzi cu cozi. William şi Michael Alexander erau 
fiii unui cuplu posthippiot care lucrase la fermă ca îngrijitori de 


animale. Mama fusese zoolog. Băieţii crescuseră încrezători 
alături de animale. Au urmat cursuri la şcoli din Santa Cruz până 
la vârsta de nouă şi doisprezece ani, când au început să fie 
educați acasă. Purtau robe marocane şi întotdeauna erau 
desculți când făceau vreo vizită în oraş. Erau consideraţi 
inteligenţi, dar ciudaţi şi extrem de ascunşi. Băieţii intraseră în 
bucluc la începutul adolescenţei şi fuseseră închişi la o unitate 
statală de corecție pentru atac cu circumstanţe agravante. 
Vânduseră droguri şi mai fuseseră prinşi intrând prin efractie. 

Pe la ora trei, Kyle mi s-a alăturat pe stâncile de deasupra 
fermei. 

— Eşti cam verde de nesomn, i-am spus. 

— Mulţumesc. O noapte lungă. O lună lungă. Îți faci griji 
pentru ea, nu? mă întrebă. Acum părea un observator distant. 
Calm şi rece. Era Kyle. Cu o inteligenţă calculată. Nu ştiu nimic 
mai mult, Alex. Ţi-am spus tot ce ştiu. 

— Mai văd şi acum corpul lui Betsey Cavalierre. Nu mai vreau 
să văd aşa ceva. Da, îmi fac griji pentru ea. Tu nu? Tu ce simţi, 
Kyle? 

—Dacă e acolo, vie, nu au nici un motiv să o ucidă acum. O ţin 
acolo cu un motiv. 

Dacă e vie. 

Kyle mă bătu pe umăr. 

— Dormi puţin dacă poţi, spuse. Odihneşte-te. 

Apoi plecă. Dar când m-am uitat în direcţia lui, se uita la 
mine. 

M-am rezemat de un stejar şi m-am acoperit cu geaca. 
Trebuie să fi adormit undeva între trei şi trei şi jumătate. Am 
visat-o pe Betsey Cavalierre, apoi pe partenera şi prietena mea 
Patsy Hampton - şi ea ucisă. La sfârşit am visat-o pe Jamilla. O, 
Doamne, nu Jam. Nu aş putea să suport. 

Simţeam prezenţa cuiva lângă mine, chiar deasupra mea. Am 
deschis ochii. 

Era Kyle. 

— E timpul să intrăm, spuse. E timpul să obţinem nişte 
răspunsuri. 


87 

Ferma era la patru-cinci sute de metri distanţă. Terenul care 
ne despărţea de casă era prea deschis pentru a putea să ne 
strecurăm în complex. Aici fusese ucisă Jamilla? 

— Se poate să fie încă în viaţă, şopti Kyle. 

Parcă îmi citea gândurile. Ce altceva ştia? Ce îmi ascundea? 

— M-am gândit la fraţi, am spus. Până acum nu a trebuit să 
fie grijulii, aşa că nu au fost. Magicienii erau cei grijulii. Au comis 
crime doisprezece ani şi nu au fost prinşi niciodată. Nu există 
nicio înregistrare că ar fi fost vreodată suspectaţi de vreuna 
dintre crime. 

— Crezi că noul Lord i-a dat de gol pe Daniel şi pe Charles? 


— Pun pariu că asta e o parte din ce s-a întâmplat. Fraţii 
comiteau crime în oraşele în care aveau turneu magicienii. 
Lordul voia ca noi să ajungem pe urmele lui Daniel şi Charles. A 
fost o capcană. 

— De ce să-i omoare în New Orleans? 

— Poate din cauză că fraţii sunt psihopaţi. Poate că li s-a 
ordonat să facă ceea ce au făcut. Va trebui să-l întrebăm pe 
Lord. 

— Ei nu cred că-i poate opri cineva. Ei bine, în privinţa asta se 
înşală, spuse Kyle. O să fie opriţi. 

Şi atunci am avut amândoi o surpriză. Uşa din faţă a fermei s- 
a deschis şi au ieşit câţiva bărbaţi în haine negre. Cei doi fraţi nu 
erau printre ei. Bărbaţii se grăbiră către o zonă acoperită cu 
iarbă unde erau parcate camionete şi dubiţe în dezordine. 
Porniră vehiculele şi le aduseră în partea din faţă a casei. 

Kyle vorbea în staţie. Îi alertă pe lunetiştii care aşteptau în 
copaci şi pe stâncile din spatele nostru. 

— Fiţi gata. 

— Kyle, nu uita de Jamilla. 

Nu îmi răspunse. 

Uşa din faţă se deschise din nou. Din casă începură să iasă 
nişte umbre. Erau îmbrăcaţi în robe negre cu glugă şi mergeau 
în perechi. 

O persoană din fiecare pereche ținea o armă ațintită asupra 
capului celeilalte. 

— La naiba, am spus. Ştiu că suntem aici. 

Nu aveam cum să ne dăm seama de identitatea vreunuia 


dintre ei, sau dacă vreuna dintre siluetele în robă era cu 
adevărat ostatic. Am încercat să desluşesc forma Jamillei, 
mersul ei. Se afla printre ei? Trăia? Îmi simţeam inima grea. Nu 
puteam să o văd tocmai de sus, de unde eram. 

— Toată lumea să se mişte. Acum, spuse Kyle în radio. Hai! 
Hai! 

Siluetele în robe negre continuau să se mişte către 
camionetele şi dubiţele care aşteptau. 

Brusc, un ostatic căzu la pământ - numai unul. 

— Uite-o! am strigat. 

— Împuşcaţi-l pe cel de lângă ea! ordonă Kyle. 

Dinspre un lunetist răsună o împuşcătură. O siluetă cu glugă 
se prăbuşi. 

Am atacat, alergând în jos pe dealul abrupt către fermă. 
Câteva dintre siluetele cu glugă traseră în noi. Agenţii FBI încă 
nu răspundeau la focuri. 

Apoi răsunară focuri de armă dinspre dealuri. Câteva siluete 
căzură la pământ - morţi sau răniţi. Câţiva ridicară mâinile 
deasupra capului în semn că se predau. 

Priveam fix silueta în robă despre care credeam că e Jamilla. 
Se ridicase din nou, dar se împiedica, gata să cadă. Apoi gluga 
căzu şi am văzut că e Jamilla. Se uită în sus, spre dealuri, şi 
ridică mâinile. 

Am început să alerg. Îi căutam pe fraţi. Şi pe Lord. 

Am înaintat către Jamilla, care îşi masa încheietura. Tremura 
şi i-am dat geaca mea. 

— Eşti bine? 

— Nu sunt sigură. M-au atârnat de o grindă, Alex. Ce scenă, 
nici nu-ţi poţi închipui! Am crezut că sunt moartă. 

Avea lacrimi în ochi. 

— Unde e Lordul? am întrebat. 

Poate că e încă înăuntru. Cred că mai există o ieşire. 

— Stai aici. Mă duc să arunc o privire. 

Clătină din cap. 

— Nu. Niciodată. E vremea răzbunării. Vin cu tine. 


88 

Împreună cu Jamilla, am cercetat clădirea principală a fermei, 
apoi o baracă ce nu comunica cu prima. Nu am găsit pe nimeni 
acolo, nici un rătăcit, şi nici pe William sau Michael Alexander. Și 
nici pe misteriosul Lord. Jamilla mai tremura încă, dar refuza să 
se întoarcă. 

— Eşti sigură că fraţii nu erau în faţă cu ceilalţi? m-a întrebat. 
Doi blonzi? Cu cozi lungi? 

— Dacă sunt, Kyle a pus mâna pe ei până acum. Nu cred. Să 
vedem baraca cea mică. Ai idee ce-i acolo? 

Clătină din cap. 

— Nu am făcut turul de onoare când am venit. M-au dus direct 
în închisoare. Şi apoi m-au lăsat să atârn, ca să zic aşa. 

Am împins cu putere uşa barăcii şi am văzut radiatoare şi o 
pompă de apă. Camera mirosea tare a urină. Un şoarece se 
pierdu într-o gaură din perete. Am icnit şi am clătinat din cap la 
vederea următoarei privelişti. Lângă peretele îndepărtat erau 
două corpuri răstignite. Erau tineri, bărbaţi. Amândoi dezbrăcaţi, 
cu excepţia câtorva inele pe feţe şi pe corpuri. 

M-am aplecat şi am privit mai atent. 

— Mi se pare că sunt copii fără adăpost. Au scurs sângele din 
corpuri. Erau urme de muşcături - nu doar pe gâturi, ci şi pe feţe 
şi pe membre. Pielea amândurora avea paloarea alabastrului. 

Am întors privirea de la ochii înceţoşaţi care mă fixau. Nu mai 
puteam face nimic pentru ei. Am observat o trapă cărămizie 
printre maşinile prăfuite care asigurau apă, căldură şi probabil 
aer condiţionat pentru fermă. 

Am traversat camera şi am îngenuncheat să văd mai bine. 
Trapa era deschisă, aşa că am putut să o trag. 

Întuneric. Linişte. Ce altceva era aici jos? Cine altcineva? 

M-am uitat la Jamilla, apoi am luminat gaura cu o lanternă. 
Era destul de largă pentru ca o persoană să poată pătrunde 
înăuntru. Am văzut trepte de metal. Un tunel. 

Apoi am zărit urme de paşi în noroiul de dedesubt. Câteva 
perechi. 

— Du-te şi spune-i lui Kyle, i-am zis Jamillei. Adu ajutoare. 

Jamilla ieşea deja pe uşă. Alerga. Am privit atent abisul şi m- 
am întrebat dacă şi pe mine mă privea cineva de acolo. 


89 

Am aşteptat cât timp am putut, apoi am coborât încet în 
gaura întunecată. Am încăput cu uşurinţă şi am început să cobor 
scara solidă de metal. 

Erau câteva trepte, abrupte şi riscante. Am luminat în jur cu 
lanterna. Am desluşit o podea de pământ şi pereţi din nămol 
erodat. Becurile din plafon fuseseră sparte. In faţa mea se 
întindea un tunel strâmt. 

Nu auzeam nici un sunet înainte, aşa că am început să-mi 
croiesc drum prin tunel. Mă mişcăm încet şi cu atenţie. Ţineam 
lanterna într-o mână şi Glock-ul în cealaltă. Mă tot uitam în 
urmă, după Kyle şi Jamilla. Unde erau? 

Am văzut un schelet părăsit. Am respirat adânc şi am 
îndreptat lumina asupra lui. 

Un singur ochi mă fixa. 

Ceea ce priveam fusese un mic cerb din care mai rămăseseră 
doar capul şi greabănul. Mi-am amintit că citisem undeva că 
tigrii îşi mănâncă prada începând cu partea din spate. Consumă 
tot, inclusiv oasele. În noroi mai erau urme şterse de picior. 
Păreau a fi două perechi, dar lumina era slabă şi nu eram sigur. 
Se mai vedeau urme mai mici, de animal, care ar fi putut fi ale 
felinei. O, Doamne. 

Am continuat să înaintez, încercând să-mi obişnuiesc ochii cu 
întunericul. Noroiul era presărat cu cioburi de sticlă. Cineva 
spărsese intenţionat becurile din tavan. 

Am auzit răgetul tigrului şi am fost gata să scap lanterna! Nu 
era cea mai abilă mişcare din viaţa mea, dar nu mă mai aflasem 
niciodată închis într-un spaţiu cu un tigru. Răgetul felinei uriaşe 
reverberă din pereţii de noroi. Era neaşteptat şi mă îngrozea. Nu 
ştiam ce să fac în continuare. 

Am auzit un al doilea răget şi am descoperit că nu mă puteam 
mişca. Parcă eram bătut în cuie. Voiam să mă întorc şi să 
pornesc înapoi, dar nu era cea mai bună alegere în clipa aia. Nu 
puteam să alerg mai repede decât un tigru în acest tunel şi, de 
fapt, nu aş fi putut să alerg nici dacă aş fi fost afară. 

De undeva, din tunelul întunecat de dinaintea mea, felina mă 
privea. M-am gândit dacă să sting sau nu lanterna, dar pentru 
moment am lăsat-o aprinsă. Cel puţin îl voi vedea venind. M-am 
concentrat, am privit cu atenţie întunericul şi am stat nemişcat, 
de parcă asta m-ar fi ajutat cu ceva. Indreptasem Glock-ul exact 


în faţă. Mă întrebam dacă era posibil să dobori o felină cu o 
armă mică, fie ea şi puternică. Nu aveam de unde să ştiu; nu 
făcusem antrenament pentru astfel de trageri. Oricum, mă 
îndoiam. 

Nu vedeam animalul, dar aproape că puteam să vizualizez cei 
treizeci de dinţi din gura lui. Mi-am amintit de rănile provocate 
de o felină victimelor din parcul Golden Gate. 

A strigat cineva; era cineva acolo. În spatele meu. 

— Alex, unde eşti? Alex! 

Am auzit-o pe Jamilla venind spre mine prin tunel şi am 
expirat puternic. 

— Nu te mişca, am şoptit. Nu face nimic. Tigrul e aici. 

Nu îndrăzneam să mă mişc şi nici măcar nu eram sigur că aş 
fi putut să o fac. Nu-mi puteam imagina tigrul ca fiind la fel de 
înspăimântat ca mine. Era Lordul aici? Cei doi fraţi? Oricine 
altcineva? 

— Alex? 

Era Kyle. Şoptea. Dar dacă eu íl auzeam... 

— Stai chiar acolo, Kyle. Vorbesc serios. Ascultă-mă. Stai 
unde eşti dacă nu vrei să mă vezi mort. 

Totul s-a întâmplat într-o secundă înspăimântătoare. 

Felina s-a repezit brusc la mine. Viteză maximă? La jumătate? 
Oricum foarte repede. Umbre - o părere de blană. 

Părea să vină direct către conul de lumină ce strălucea din 
lanterna mea. Felina era toată muşchi încordaţi, viteză pură, 
dinţi strălucitori şi cei mai mari şi strălucitori ochi imaginabili - o 
concentrare teribilă. Se îndrepta spre mine la fel de sigur ca un 
glonţ mortal. 

Partea dinainte a corpului se răsuci atletic, etalând o forţă 
fantastică. Părea să se afle la un metru şi ceva de pământ şi să 
vină direct spre mine, de neoprit. 

Nu aveam de ales, nu aveam nici o altă opţiune şi nu era loc 
de greşeală. Nici măcar nu a trebuit să mă gândesc la 
următoarea mişcare. S-a întâmplat pur şi simplu. Am apăsat 
trăgaciul pistolului şi am tras trei focuri rapide. Toate în cap şi în 
partea anterioară a corpului. Speram, dar doar presupuneam. 

Felina continua să vină către mine fără să încetinească 
măcar. Focurile de armă nu o puteau opri, nu? Eram fără 
apărare şi nu aveam nici unde să fug, nici unde să mă ascund. 
Imensul animal mă izbi zdravăn şi mă trânti la pământ ca pe o 


biată pradă. Am aşteptat să mă sfâşie fălcile puternice şi să-mi 
zdrobească oasele. Poate că am ţipat. Nu ştiu ce naiba am 
făcut. Nu-mi fusese niciodată atât de frică, nici măcar pe 
departe. 

Felina continuă să meargă peste mine! Nu avea sens. Nu 
înţelegeam. La vreun metru mai sus, în tunel, am auzit o 
bufnitură. Căzuse. Împuşcasem mortal un tigru. 


90 

— Sfinte Sisoe! Sfinte Sisoe! explodară cuvintele din gura 
Jamillei. Apoi zâmbi. Doamne, nu-mi vine să cred. Se uită la 
animalul enorm şi înspăimântător care încercase să mă ucidă şi 
acum zăcea la picioarele ei. 

M-am împins în sus, silindu-mi picioarele să se mişte. Am 
pornit cu paşi şovăitori spre locul în care erau ea şi Kyle. Felina 
zăcea încolăcită de-a curmezişul tunelului. Nu mişca şi nici nu 
avea să mai mişte 

— Sunt aici, în tunel? Băieţii Pierduţi? întrebă Kyle în şoaptă. 
Lordul? 

— N-am văzut pe nimeni. Doar urme şi felina. Să mergem, am 
spus. 

Tunelul era mult mai lung decât aş fi crezut. Nici măcar nu 
eram sigur în ce direcţie ne îndreptăm. Spre şosea? Spre poalele 
dealurilor? Spre Pacific? 

— Am trimis oameni spre marginile proprietăţii pe o rază de 
cinci-şase sute de metri. Ne împrăştiem, spuse Kyle. Nu-mi 
place asta. 

Nu i-am răspuns. Eram zdruncinat, nu trecusem încă peste 
cumplitul moment cu tigrul. Inima îmi pompa ca un motor 
împins la limită. Mă întrebam dacă ar fi posibil să intru în şoc. 

— Alex? Vorbea Jamilla. Eşti cu noi? Eşti bine? 

— Lasă-mă doar un minut. O să fie bine. Să continuăm 
drumul 

Curând am zărit o foarte slabă rază de lumină diurnă înaintea 
noastră. Asta ne dădea speranţe. Dar unde vom ieşi din tunel? 

— Nu-mi dau seama cât de departe e, am spus. Sau ce e 
între noi şi lumină. 

M-am frecat cu şoldul de ceva. Apoi cu umărul. Am sărit 
înapoi, fiori trecându-mi prin tot corpul. Dar era doar o valvă 
care ieşea din zidul tunelului. Nimic. Totuşi, m-a speriat de 
moarte. 

Apoi am văzut o parte din peisajul de afară - doi chiparoşi 
unduindu-se în vânt, o dungă de cer de un gri şters. 

Nu era departe, poate la treizeci sau patruzeci de metri. De 
obicei, cea mai periculoasă parte a unui raid e intrarea, dar de 
data asta era ieşirea din acest tunel întunecat. M-am întors 
către Jamilla şi Kyle şi am şoptit: 

— les eu primul. 


Ştiam că mă descurc mai bine cu o armă decât Kyle şi eram 
mai puternic decât Jamilla - cel puţin aşa credeam. Şi-apoi, aşa 
se petrecuseră lucrurile în ultimii câţiva ani: Gary Soneiji, 
Casanova, Geoffrey Shafer, şi acum fraţii Alexander şi Lordul lor. 
Întotdeauna mă vâr primul, Cât timp o să mai rezist? De ce fac asta? 

— Nu uita, sunt oameni, spuse Jamilla. Şi ei sângerează. 

Voiam să cred că are dreptate. Am înaintat repede şi în 
tăcere. La gura tunelului am ezitat; am respirat adânc. Unu, doi... 
apoi afară, în lumea mare şi rea. 

Nu ştiu de ce, dar am urlat din toţi plămânii când am ieşit 
afară, în lumină. Nici un cuvânt, doar un țipăt puternic. De fapt, 
poate că ştiu de ce - mă temeam de cei doi ucigaşi, de Lordul 
lor, de acest cult nemilos. Poate că sângerau, dar nu erau 
umani. Nu ca noi, ceilalţi. 

Mă aflam într-o găleată înconjurată de dealuri lungi. Nu am 
văzut pe nimeni acolo. Nici un semn că ar fi fost cineva acolo 
recent. Şi totuşi trebuia să fi venit pe acolo. Tigrul trebuie să fi 
fost cu cineva în tunel. 

Jamilla şi Kyle ieşiră din tunel în spatele meu. Pe feţele lor se 
citeau dezamăgirea, oboseala şi confuzia. 

Am auzit înainte de a vedea ceva. 

Apoi o camionetă neagră veni mugind de după un deal. Se 
îndrepta direct spre mine. Aveam de ales: să mă ascund din nou 
în tunel sau să rămân, să fac faţă ucigaşilor blonzi. Erau în 
camionetă. Îi vedeam pe amândoi. 

Am rămas pe loc. 


91 

Feţele celor doi ucigaşi străluceau prin parbrizul curbat al 
camionetei. Am ridicat arma şi am ţinut-o cât mai nemişcată cu 
putinţă. Jamilla şi Kyle au făcut acelaşi lucru. Fordul negru 
continua să se apropie, de parcă cei doi ne provocau să tragem. 

Aşa că am tras. Parbrizul s-a spart în mii de bucăţi, iar din 
partea frontală şi din capotă săreau gloanţele. Bubuitul armelor 
mă asurzea şi mi se umpluseră nările de mirosul acru de cordită. 

Camioneta se opri brusc, apoi trecu în marşarier. Continuam 
să trag, încercând să-l nimeresc pe şofer în timp ce camioneta 
lua distanţă, vehiculul retrăgându-se, virând la stânga, apoi la 
dreapta şi iar la stânga. Am început să alerg în susul dealului cu 
picioarele grele de parcă aş fi avut ceva legat de picioare. 

Nu puteam să-i las să scape. Mersesem prea departe, ne 
apropiasem prea mult. Cei doi aveau să ucidă iar şi iar. Erau 
nebuni, monştri, ca şi cel care îi trimisese în misiune. 

Jamilla şi Kyle urcau pe terenul abrupt şi acoperit de iarbă la 
câţiva paşi în spatele meu. Toţi trei păream să ne mişcăm cu 
încetinitorul. Camioneta se clătina tare, cu partea din spate în 
zigzag. Speram, mă rugam să se răstoarne în timp ce urca cu 
spatele panta abruptă a dealului. Am auzit scârţâitul cutiei de 
viteze şi, brusc, s-a mişcat rapid înainte. Venea din nou spre noi, 
luând viteză. 

M-am lăsat într-un genunchi, am ţintit cu grijă şi am tras trei 
focuri în parbriz. Sticla era presărată cu găuri de glonţ. 

— Alex, dă-te la o parte! strigă Jamilla. Alex, mişcă-te! Acum! 
Alex! 

Camioneta continua să vină spre mine. Nu m-am mişcat. Am 
tras un foc exact unde îmi imaginam că trebuia să fie şoferul. 
Apoi încă unul. 

Camioneta mare şi neagră era aproape deasupra mea. Am 
avut senzaţia că simt căldura motorului. Faţa şi gâtul îmi erau 
acoperite de o sudoare fierbinte. Mi-a trecut prin cap gândul 
irațional că un vampir poate fi ucis doar cu un ţăruş, prin foc sau 
distrugându-i domeniul, locul unde doarme ziua. 

Nu credeam în vampiri. 

Cu toate astea, credeam în rău. Îl văzusem de suficient de 
multe ori pentru a crede. Cei doi frați erau criminali psihopati. 
Doar atât. 

Am sărit într-o parte cu o secundă înainte de a fi călcat de 


camionetă şi am alergat în jos pe deal, în spatele ei. Speram să 
se răstoarne, şi s-a întâmplat - îmi venea să tip. 

Camioneta căzu greoi pe o parte, apoi pe capotă - după care 
continuă să se rostogolească de câteva ori. În cele din urmă se 
opri, rămânând culcată pe partea şoferului şi clătinându-se uşor. 
Din motor se scurgea fum negru. La început nu cobori nimeni. 

Apoi fratele mai tânăr ieşi din camionetă. Avea faţa brăzdată 
de sânge şi funingine. Nu vorbea - doar ne privea cu ochi 
strălucitori, apoi a mugit ca un animal. Părea că înnebunise. 

— Nu ne sili să te împuşcăm! i-am strigat. 

Nu părea să audă. Era cuprins de o furie oarbă. Michael 
Alexander avea canini lungi şi ascuţiţi, însângeraţi. Propriul 
sânge? Avea ochii roşii. 

— L-aţi împuşcat pe William! Mi-aţi omorât fratele! ţipă la noi. 
L-aţi ucis. Era mai bun ca voi toţi la un loc! 

Apoi atacă - şi nu am fost în stare să trag. Michael Alexander 
era nebun; nu mai era responsabil. Continua să urle, iar din gură 
îi curgeau bale. Ochii sălbatici i se rostogoleau în orbite. Toţi 
muşchii corpului îi erau încordaţi la maximum. Nu puteam să-l 
ucid pe acest bărbat-copil torturat. M-am pregătit să mă lupt cu 
el, sperând să-l pot pune jos. 

Apoi Kyle trase - o dată. 

Impuşcătura îl nimeri acolo unde cu o secundă înainte se afla 
nasul. În centrul feţei apăru o gaură neagră, însângerată. Nici 
surpriză, nici şoc - dispariţie instantanee. Apoi s-a prăvălit la 
pământ. Nici o îndoială că era mort. 

Greşisem în privinţa lui Kyle - ştia să tragă. Era un expert, plin 
de surprize. Trebuia să mă gândesc la asta, dar nu în momentul 
acela. 

Brusc am auzit o altă voce. Venea din interiorul camionetei; 
cineva era blocat acolo. William? Celălalt frate trăia? 

M-am apropiat încet de vehiculul răsturnat, cu arma în mână. 
Motorul fumega încă. Mă temeam să nu explodeze. 

M-am urcat pe epava care se clătina şi am reuşit să deschid 
portiera îndoită. L-am văzut pe William - împuşcat mortal, cu 
faţa o mască însângerată şi jalnică. 

Apoi m-am pomenit holbându-mă în cei mai furioşi şi aroganţi 
ochi cu putinţă. l-am recunoscut imediat. Era aproape imposibil 
să mă mai şocheze ceva, dar asta a fost o nouă lovitură. 

— Aşadar, tu eşti, am spus. 


— l-ai omorât, şi vei fi şi tu ucis, ameninţă o voce. O să mori. 
Vei muri, Cross! 

Mă uitam la Peter Westin, expertul în vampiri pe care îl 
întâlnisem cu câteva săptămâni în urmă, în Santa Barbara. Era 
tăiat, rănit şi sângera. Dar se controla perfect, chiar dacă îmi 
tineam arma îndreptată spre faţa lui. Era rece şi superior, atât 
de încrezător. Mi-am amintit cum stăteam vizavi de el la 
Biblioteca Davidson din Santa Barbara. Imi spusese că este un 
adevărat vampir. Presupun că acum îl credeam. În cele din urmă, 
am găsit cuvintele potrivite: 

— Tu eşti Lordul. 


92 

În noaptea aceea, la închisoarea din Santa Cruz, am încercat 
să-l interoghez de câteva ori pe sinistrul şi irealul Peter Westin. 
Kyle dorea să-l mute pe Coasta de Est, dar mă îndoiam că va 
reuşi. California îl voia. Westin purta o cămaşă de catifea cu 
mâneci lungi şi pantaloni negri de piele. Era palid ca hârtia. Prin 
pielea sa translucidă de la tâmple se vedeau vene subţiri, 
albastre. Avea buzele pline, iar pigmentul lor părea mai roşu 
decât al majorităţii oamenilor. Lordul aproape că nu arăta uman, 
şi eram destul de sigur că ăsta era efectul pe care voia să-l 
producă. 

Emoţional, era deranjant şi istovitor să te afli în aceeaşi 
cameră cu el. Discutasem pe scurt cu Jamilla despre asta şi 
amândoi aveam acelaşi sentiment. Westin nu avea nici una 
dintre calităţile pe care le asociem cu oamenii în mod normal: 
conştiinţă,  sociabilitate, emoţii adânci, simpatie, empatie. 
Întreaga lui personalitate era aceea a Lordului. În realitate, era 
un criminal, un strigoi, un băutor de sânge. 

— Nu o să încerc să te sperii cu ameninţări obişnuite în ca- 
mera de interogatoriu, am spus pe un ton blând. 

Westin nu părea să asculte. Plictisit? Indiferent? Inteligent ca 
diavolul? De fapt, în calitate de Lord, Westin era o persoană 
foarte interesant de întâlnit: semeţ, dispreţuitor, fizic izbitor. 
Avea cei mai pătrunzători ochi. Jucase o scenă pentru mine în 
Santa Barbara - cercetătorul inofensiv care avea de recomandat 
cărţi despre vampiri. 

Înălţă capul şi mă privi fix şi intens în ochi. Westin căuta ceva; 
nu îmi dădeam seama ce. l-am susţinut privirea, şi asta a părut 
să-l irite. 

— Du-te dracu’! se răsti el. 

— Ce-i? am întrebat într-un târziu. Ce te preocupă, Peter? Nu 
sunt destul de bun să te interoghez? 

Zâmbi - şi în zâmbetul lui era chiar o urmă de căldură. Putea 
fi fermecător, ştiam asta. Aflasem în biblioteca din Santa 
Barbara. 

— Dacă aş vorbi cu tine, dacă ţi-aş spune tot ce simt şi cred, 
nu ai înţelege, spuse. Ai fi şi mai pierdut şi mai derutat decât 
eşti acum. 

— Pune-mă la încercare, am replicat. 


Zâmbi din nou, dar nu spuse nimic. 

— Ştiu că îţi lipsesc William şi Michael. Nu o arăţi, dar i-ai 
iubit. Atâta lucru ştiu despre tine. Ştiu că simţi intens lucrurile. 

Apoi Peter Westin a încuviinţat, aproape imperceptibil. Gestul 
era regal. Îi lipseau William şi Michael, avusesem dreptate în 
privinţa asta. Era trist că muriseră. 

În cele din urmă vorbi din nou: 

— Da, detectiv Cross, simt mai intens decât poţi începe tu să- 
ţi imaginezi. Nu ai nicio idee. Nu ai nici un indiciu în legătură cu 
felul în care gândeşte cineva ca mine. 

Apoi tăcu din nou. Lordul nu mai avea nimic de spus. Noi, 
bieţii muritori, pur şi simplu nu am fi înţeles. Am lăsat lucrurile 
aşa 

Se terminase. 


Partea a cincea 
VIOLETELE SUNT ALBASTRE 


93 

Mă simţeam parţial uşurat, în orice caz mai bine. Cel puţin, 
cazul de crimă părea să fie rezolvat. Peter Westin era în 
închisoare. Făcusem tot ce se putea în legătura cu cultul lui. 
Presiunea fusese eliminată; oprisem vărsarea de sânge. 

Jamilla plecase cu o seară înainte; ne promisesem să ţinem 
legătura, şi ştiam că o vom face. In dimineaţa aceea mă 
îndreptam spre aeroport pentru a prinde un zbor de la San 
Francisco la Washington. Mă duceam acasă, şi asta mă făcea să 
mă simt bine. 

Detaliile continuau să apară, dar aveam o presimţire că nu 
vom şti niciodată totul despre cultul ciudat şi ucigaş care 
apăruse în California. Aşa era de obicei la Omucideri. Niciodată 
nu ştiai atât cât ai fi vrut să ştii. Asta e adevărul de bază în 
meseria de detectiv, ceva ce nu se vede niciodată la televizor 
sau la cinematograf. Cred că finalurile nu ar mai fi la fel de 
satisfăcătoare dacă ar fi mai apropiate de realitate. 

Peter Westin îi cunoscuse pe Daniel şi pe Charles când cei doi 
avuseseră reprezentaţie în Los Angeles. Westin avea deja 
propriii săi supuşi în Santa Cruz şi Santa Barbara, dar a simulat 
supunerea până a simţit că este suficient de puternic pentru a fi 
Lord. Apoi i-a trimis pe William şi Michael Alexander să-i facă 
treburile murdare. În aparenţă, existau adepţi în aproape o sută 
de oraşe, mai ales în era Intemetului care ne-a apropiat atât de 
mult pe toţi. 

Mă mai deranja încă ceva. Nu-mi dădeam seama exact ce, dar 
m-a sâcâit pe tot drumul către San Francisco. Ceva din interior. 
Frică şi teroare. Dar de ce? 

Plecarea întârzia patruzeci şi cinci de minute, aşa că am 
coborât din avion. Prin cap îmi umbla un amalgam de gânduri 
negre. Mă simţeam tensionat, nervos. 

Crimele inițiale cu vampiri din San Francisco mă preocupau 
încă. 

Și blestematul Creier. 

Jamilla era aici, în San Francisco, dar ăsta era un cu totul alt 
subiect. 

Ce mă deranja? 

Apoi mi s-a părut că ştiu ce este. Poate că ştiusem tot timpul. 
Am sunat-o pe Jam la biroul ei de la Palatul de Justiţie. Am fost 
informat că avea zi liberă. 


Am sunat-o acasă, dar nu a răspuns nimeni. Poate că ieşise să 
facă o alergare de cinci mile cum se lăuda. Sau avea o întâlnire 
cu Tim de la The Examiner, ca şi cum asta ar fi fost treaba mea. 

Dar poate că nu. 

Unde era? 

| se întâmplase ceva sau eram eu paranoic dincolo de orice 
imaginaţie? E limpede că lucram prea mult. Nu aveam nevoie de 
asta, chiar nu aveam nevoie. 

Nu puteam să risc. Am alergat la biroul American Airlines şi 
mi-am anulat rezervarea pentru Washington. Am sunat-o pe 
Nana şi i-am spus că trebuie să rămân în California câteva ore. 
Voi ajunge mai târziu, în aceeaşi seară. 

— E posibil ca cineva de aici să aibă necazuri, am spus. 


— Da, şi acel cineva eşti tu, spuse Nana. La revedere, Alex. 
Mi-a închis din nou telefonul în nas. Avea dreptate să mă vrea 
acasă, dar şi eu aveam dreptate să nu vreau să mai păţească 
nimeni ceva. 

Am închiriat o maşină de la compania Budget, începând să 
simt că îmi pierd minţile. Mi-au venit în minte cuvintele lui 
Charles Manson: Paranoia e conştiinţă totală. Intotdeauna 
crezusem că Manson se înşela în toate privinţele, dar poate că 
nu era aşa; poate că avea perfectă dreptate în privinţa 
paranoiei. 

Aveam un puternic presentiment că Jamilla putea fi în pericol 
chiar în momentul acela şi nu puteam să scap de el. Nu puteam 
să-l ignor, deşi voiam să o fac. Presiunea din mintea mea era 
prea puternică, copleşitoare. Era unul din faimoasele mele 
presentimente şi trebuia să ţin seama de el. 

M-am gândit la fosta mea parteneră, Patsy Hampton - și la 
uciderea ei. 

Mi-am amintit-o pe Betsey Cavalierre - şi uciderea ei. 

Şi pe detectivul Maureen Cooke din New Orleans. 

Cu mult timp în urmă, ca detectiv la Omucideri, încetasem să 
mai cred în coincidenţe. Totuşi, nu aveam niciun motiv să cred 
că ar fi posibil să fie acolo un ucigaş psihopat, în California, 
poate urmărind-o pe Jamilla Hughes. 

Pur şi simplu simţeam. 

Conştiinţă totală. 

Creierul era aici, nu? Era presentimentul pe care îl aveam. 
Aşteptam să sune. Eram gata să-l prind odată şi pentru 


totdeauna Eram atât de pregătit. 


94 

De la aeroport până la apartamentul Jamillei am condus cu o 
viteză mai mare cu câţiva kilometri pe oră decât cea legală. Pe 
drum, am sunat de pe telefonul celular, dar la ea tot nu 
răspundea nimeni. Mă treceau deja transpiraţii reci. Nu mai 
dădusem niciodată curs unei asemenea bănuieli. Mă gândeam 
la ce aş fi putut face în momentul acela. O posibilitate era să cer 
ajutor de la Departamentul de Poliţie din San Francisco, dar nu 
îmi plăcea. Ofițerii de poliţie sunt fiinţe raţionale, foarte 
circumspecte în ceea ce priveşte presentimentele. Succesele 
mele în cazuri cu psihopati mi-ar fi asigurat o oarecare 
credibilitate în Washington, dar nu aici, în California. 

Puteam să sun la FBI - dar am ales să nu o fac. Erau vreo 
două motive, alte presentimente pe care voiam să le păstrez o 
vreme pentru mine. 

Am decis să parchez la un bloc de strada Texas pe care locuia 
Jamilla. Dar mai întâi am dat o tură pe abruptul deal Potrero. Am 
întors cam la şase blocuri de locuinţa ei, apoi am ocolit pe 
străzile adiacente. Casele erau în stiluri diferite: cele mai 
fermecătoare, din lemn, de la începutul secolului XX, şi cele mai 
grosolane, cu trei-patru etaje şi multe finisaje din aluminiu. 
Vedeam golful şi docurile de încărcare de la Pier 84, iar la 
distanţă se zărea oraşul Oakland. Am trecut de Piaţa New 
Potrer, de J. J.Mac's şi de restaurantul Steaua Nordului - cartierul 
Jamillei. Dar unde era Jamilla? 

Traficul era destul de aglomerat, aşa că speram ca sedanul 
meu să nu fie prea uşor de localizat. Şi mai speram să o văd pe 
Jamilla cu nişte cumpărături în braţe sau alergând către casă 
dintr-un parc învecinat. 

Dar nu am văzut-o. La naiba, unde era? Nu că nu ar fi avut 
dreptul la o zi liberă. 

Nu-mi puteam imagina că ar fi putut păţi ceva, dar aşa 
simţisem şi în legătură cu Patsy Hampton şi apoi cu Betsey 
Cavalierre. 

Două partenere moarte în doi ani. 

Nu credeam în coincidente. 

Patsy Hampton fusese ucisă de un diplomat britanic pe nume 
Shafer. Eram aproape sigur de asta. Uciderea lui Betsey 
rămăsese nerezolvată, şi asta mă îngrijora. Mă gândeam tot 
timpul la Creier. Devenisem cumva o parte din povestea lui, din 


lumea lui închipuită. Cum? De ce? Într-o noapte din vara aceea, 
târziu, primisem un telefon de la el: „Betsey Cavalierre e moartă... 
Eu sunt cel căruia îi spui Creierul. E un nume cu care mă pot obişnui, 
atât sunt de bun.” 

Ucigaşul folosise un cuţit şi o tăiase peste tot, chiar şi între 
picioare. Ura femeile. Asta era evident. Mai întâlnisem doar un 
singur criminal care să urască atât de mult femeile: Casanova, 
în Carolina de Nord. Dar eram sigur de moartea lui Casanova, 
deci nu ar fi putut să o ucidă pe Betsey Cavalierre. Totuşi... 
Simţeam un fel de legătură ciudată cu Casanova şi ceea ce se 
întâmplase în Carolina de Nord. Care era legătura? 

Am găsit un loc şi am parcat la două clădiri de apartamentul 
Jamillei, pe deal, lângă Strada 18. Clădirea ei era mai veche, în 
stil victorian remodelat cu ferestrele familiare în trei canaturi pe 
care le vezi atât de des în San Francisco. Foarte drăguţ şi 
primitor. Pe copaci erau semne mici: „Prieteni ai Pădurii 
Urbane”. 

Am sunat-o din nou pe celular. Tot niciun răspuns. 

Inima îmi bătea cu putere. Sudoarea rece mă inunda în 
continuare. Trebuia să fac ceva. M-am dus la uşa din faţă a 
casei şi am sunat, dar nu a răspuns nimeni. La naiba. Unde este? 

Pe parcelele de iarbă de un verde strălucitor, în susul şi în 
josul străzii, erau plăcuţe cu „Cartier Sigur”. Speram ca strada 
să fie foarte sigură. Mă rugam lui Dumnezeu să fie la fel de 
sigură pe cât părea. 

M-am întors şi am aşteptat în maşină. Nu aveam stare şi eram 
din ce în ce mai nervos şi mai nerăbdător. M-am gândit la cine 
ar fi putea să fie Creierul, apoi din nou la uciderea lui Betsy. M- 
am gândit la Casanova, la Domnul Care Suna, la Kate 
McTiernan, care fusese răpită în Carolina de Nord. De ce mă 
preocupa asta acum? Care era legătura? Nu-mi puteam scoate 
din cap scenele crimelor sângeroase şi înfiorătoare. 

Nu Jamilla. Nu lăsa să se întâmple iar asta. Nu o lăsa să fie 
rănită. 

În timp ce stăteam acolo şi îmi făceam griji, mi-a sunat 
telefonul. Am răspuns imediat. 

Era el. Îşi juca jocurile lui crude şi părea atât de aproape. 

— Unde eşti, doctore Cross? Credeam că te îndrepţi spre 
casă, spre familie şi prieteni. Poate că e timpul să o faci. Ţi-ai 
terminat treaba aici. Nu mai poţi face nimic, absolut nimic. Nu 


am vrea să li se întâmple nimic rău Nanei şi copiilor, nu? Ăsta ar 
fi cel mai rău lucru cu putinţă, nu? Absolut cel mai rău. 


95 

Am sunat-o imediat pe Nana, în Washington. Ori nu era acasă, 
ori era încă supărată pe mine şi nu voia să răspundă la telefon. 
La naiba. Răspunde la telefon, Nana. 

Am sunat iar acasă înnebunit, dar tot nu răspundea nimeni. 
Răspunde! Răspunde! La naiba - răspunde la telefon! 

Pe gât şi pe frunte începea să şiroiască sudoarea. Cel mai rău 
coşmar al meu şi cele mai negre temeri se adevereau. Ce 
puteam face din California? 

L-am sunat pe Sampson şi i-am spus să dea o fugă până la 
mine acasă şi să mă sune imediat. Nu mi-a pus nici o întrebare. 

— Trimit acum o maşină de patrulare. Va fi acolo în câteva 
minute. Ajung şi eu imediat după ei. Te sun înapoi, Alex, spuse. 

Am stat în maşină, aşteptând nerăbdător telefonul lui 
Sampson. Prin minte îmi treceau tot felul de gânduri şi imagini 
teribile. Nu puteam face nimic - nici pentru Jamilla, dacă era în 
pericol, nici pentru familia mea, acasă, la Washington. M-am 
gândit la Creier şi la modul lui de operare din trecut. 
Întotdeauna prefera batjocuri şi înţepături - apoi, când mă 
aşteptam cel mai puţin, lovea direct în inimă. 

Când mă aşteptam cel mai puțin. 

Fapte, nu vorbe. 

Crime oribile. 

Ştia că nu mă întorsesem în Washington; ştia sigur că mă aflu 
în San Francisco? 

Nu mă puteam concentra pe cât aş fi dorit. Era posibil să fie 
chiar acolo, pe strada Jamillei? Mă urmărea criminalul în 
momentul acela? Demonstrase că era destul de inteligent să mă 
urmărească fără să fie văzut. Voia o confruntare directă? 

Telefonul celular sună din nou şi inima îmi sări din piept M-am 
încurcat în butoane. 

— Cross, am spus. 

— Toată lumea e bine, Alex. Sunt în casă, cu Nana şi cu 
copiii. Sunt teferi şi sănătoşi şi sunt cu mine acum. 

Am închis ochii şi am oftat de uşurare. 

— Dă-mi-o la telefon, i-am pus lui Sampson. Nu accepta un 
refuz din partea ei. Trebuie să vorbesc cu Nana în legătură cu ce 
vom face în continuare. 


96 

Sampson mi-a promis să stea cu Nana şi cu copiii până când 
mă voi putea întoarce acasă. Nu aveam mai multă încredere în 
nimeni şi nu ar fi fost mai în siguranţă cu niciun alt om din lume. 
Cu toate astea, nu eram sigur, şi era o greutate foarte dificil de 
purtat. Simţeam că nu pot părăsi California până când nu aş 
găsi-o pe Jamilla şi aş şti cel puţin că e teafără. 

În cele din urmă, l-am sunat pe Tim Bradley de la 7he 
Examiner. Nu ştia unde e şi nici măcar nu ştia că îşi luase o zi 
liberă de la serviciu. Era posibil să fi simţit nevoia să plece din 
oraş - să lase o vreme deoparte meseria ei de detectiv la 
Omucideri? 

Incepusem să simt că făcusem poate o greşeală oprindu-mă 
în San Francisco. Cu cât stăteam mai mult pe strada din faţa 
casei, cu atât eram mai convins de asta. Poate că, finalmente, 
serviciul mă copleşea. Instinctele trebuie ascultate primele. 

De fiecare dată când mă gândeam să plec, îmi aminteam 
noaptea în care sosisem la casa lui Betsey Cavaliene şi îi 
văzusem trupul neînsufleţit. 

În plus, instinctele mă aduseseră până în acel punct al 
carierei. 

Sentimente, presentimente, experienţe trecute. 

Poate doar pură încăpătânare. 

Am continuat supravegherea, fără să-mi părăsesc postul. De 
câteva ori am coborât din maşină şi m-am plimbat în susul şi în 
josul străzii, apoi am urcat din nou în maşină. Am mai aşteptat 
puţin. Mă simţeam mai mult decât ridicol, dar nu voiam să 
cedez. L-am sunat iar pe Sampson. Acasă, totul era bine. Mai 
sosise un detectiv de la Omucideri pe care îl cunoşteam, Jerome 
Thurman. Dublă gardă împotriva Creierului. Era suficientă 
protecţia? 

Apoi am văzut-o pe Jamilla venind pe stradă în Saab-ul ei. Pur 
şi simplu am bătut din palme şi am izbit cu palma în bordul 
maşinii. Aşa. Mulţumesc lui Dumnezeu că e în siguranță. Iat-o! 

A parcat cam la o jumătate de bloc de casa ei de pe strada 
Texas şi a coborât, trăgând după ea un sac de sport cu inscripţia 
Universitatea din San Francisco. Aş fi vrut să fug şi să o 
îmbrăţişez, dar am rămas în maşină. Işi strânsese părul în coadă 
şi purta un tricou albastru închis şi pantaloni de trening gri, 
lăbărţaţi. Era în regulă; nu i se întâmplase nimic. Jamilla nu fusese 


ucisă de Creier. 

Mă uitam prin parbriz, aşteptând să văd dacă o urmărea sau o 
ameninţa cineva. O parte din mine voia să las lucrurile aşa cum 
erau şi să mă întorc la Washington. Dar îmi aminteam întruna ce 
se întâmplase cu Betsey Cavalierre după ce rezolvasem cazul 
împreună. 

Atunci de ce? De ce partenera mea? Aproape refuzam să-mi 
amintesc. 

l-am lăsat Jamillei timp să ajungă înăuntru, apoi am sunat-o 
de pe celular. 

— Sunt Jamilla Hughes. Mesajul dumneavoastră e important 
pentru mine. Vă rog lăsaţi-l după semnalul sonor. 

La naiba! Uram maşinăriile astea. Noi încă nu aveam unul 
acasă. 

— Jamilla, sunt Alex Cross. Sună-mă. E important. Te rog... 

— Bună, Alex. Unde eşti? Cum te simţi? Auzeam zâmbetul din 
vocea ei şi suna nepotrivit în starea mea. 

— Te rog, ai grijă, am continuat cu ceea ce voiam să-i las ca 
mesaj. l-am spus ce mă preocupa. În sfârşit, a trebuit să admit 
ce era mai rău: că eram pe stradă, în faţa apartamentului ei. 

— Ei bine, vino înăuntru, pentru numele lui Dumnezeu! În 
vocea ei nu era niciun reproş, nici măcar surpriză. Cred că 
exagerezi. Poate. Hai să vorbim totuşi despre asta. Să vedem 
cum stă treaba. 

— Nu, lasă-mă să stau aici, afară, o vreme. Sper să nu crezi 
că sunt prea nebun. Oricine ar fi acela care a omorât-o pe 
Betsey, a ţinut mereu legătura cu mine de la moartea ei 
încoace. Creierul ar putea fi aici, în San Francisco. A omorât-o de 
îndată ce am încheiat cazul. Maureen Cooke a fost ucisă imediat 
după ce au fost omoriţi magicienii, în New Orleans. 

Asta o făcu să rămână pe gânduri. Ş 

— Cred că eşti cam nebun, Alex, dar înţeleg motivele. Înţeleg 
ce vrei să spui. De asemenea, sunt impresionată că ai venit aici 
să ai grijă de mine. Şi ceea ce s-a întâmplat cu ultima ta 
parteneră mă sperie cu adevărat. 

Îmi era util faptul că ştiam unde este Jamilla şi că vorbeam 
personal cu ea. După ce am închis telefonul, am rămas în 
maşină şi am supravegheat strada. De-a lungul anilor învăţasem 
să-mi urmez instinctele chiar şi atunci când propriul meu sistem 
logic le respingea, chiar şi atunci când tot restul lumii făcea 


asta. Nu ştiu de câte ori mă gândisem la uciderea lui Betsey 
Cavalierre şi la cine ar fi putut fi ucigaşul, dar am făcut-o din 
nou stând în maşină. 

Am rămas acolo câteva ore; de câteva ori am vorbit cu 
Jamilla. Insista să urc la ea. Am spus nu. 

— Lasă-mă să fac lucrurile în felul meu, Jam. 

Se făcea târziu şi începeam să obosesc. Am văzut luminile din 
apartamentul ei stingându-se. Bravo ei. Cel puţin unul dintre noi 
se purta ca un om normal. 

Am continuat să aştept. Mă înghiontea ceva, ceva puternic, 
spectaculos, mă bântuia ceva. Ceva cu care aproape nu voiam 
să mă confrunt. Indiciile fuseseră acolo, dar nu vrusesem să le 
văd în adevărata lor lumină. Vrusesem să-mi urmez „faimoasele 
instincte”; uite unde mă aduseseră. 

Apoi l-am văzut pe e/ şi totul a devenit logic. Deodată, 
imaginea era clară; toate piesele se potriveau. Nu doar uciderea 
lui Betsey, dar şi crima Casanova, pânda şi răpirea lui Kate 
McTiernan - faptul că reuşise întotdeauna să fie cu un pas 
înaintea mea. 

Ucigaşul se afla acolo, pe strada Jamillei. 

Creierul era acolo, în San Francisco. 

Eram sigur şi frica mă năucea. Dar mă umplea şi de o imensă 
dezamăgire, tristeţe şi confuzie incredibile. Îmi venea să vomit. 

Era Kyle Craig. Privea locuinţa Jamillei, o urmărea ca un 
nebun ce era. Blestematul de Creier venise aici să o omoare. 

Şi acum, cum puteam să-l opresc? 


97 

— Jamilla, eşti trează? am întrebat cu voce joasă şi 
tensionată. Simţeam că tremur. Nu putea să fie mai rău de atât 
Eram cu ochii pe Kyle. Pândea cu siguranţă casa Jamillei. 
Blestemat să fie. 

— Acum, da. Nu, eram trează. Unde eşti, Alex? Nu-mi spune 
că eşti încă afară. Te rog, nu-mi spune asta. Alex, ce naiba se 
întâmplă? 

— Ascultă-mă. Creierul e în faţa casei tale. Cred că în curând 
va încerca să intre. Vreau să urc fără să mă vadă. Există vreo 
intrare prin spate? 

Apoi i-am spus cine era ucigaşul. 

Explodă de mânie. 

— Ştiam eu că e ceva foarte în neregulă cu el - dar nu chiar 
aşa. Trebuie să-l oprim pe nenorocit. Nu-mi pasă cât de 
inteligent se presupune că este. 

Mi-a indicat unde să caut o intrare de serviciu şi o scară de 
incendiu care avea să mă ducă la etajul ei. M-am grăbit, 
strecurându-mă pe la umbră. Nu cred că m-a văzut Kyle. 
Speram că nu. Dar, la urma urmelor, el era Creierul. 

Era inteligent, mai deştept decât orice om împotriva căruia 
lucrasem. 

Ştia cum să supravegheze, probabil mult mai mult decât 
ştiam eu. 

Nu făcea greşeli, sau cel puţin nu făcuse până acum. 

Am găsit uşor intrarea din spate a clădirii şi am urcat în goană 
scările. Incercam să nu fac zgomot. Nu aveam de unde să ştiu 
unde se află Kyle în momentul acela. 

Când am ajuns la apartamentul ei, uşa era deschisă. Mi-a 
cedat stomacul şi am simţit că îmi vine rău. 

— Jamilla? 

A apărut imediat în uşă. 

— Intră, Alex. Sunt bine. Acum am pus noi mâna pe el, nu 
invers. 

Am intrat repede în apartament şi am lăsat toate luminile 
stinse. Se mai vedea încă în mare parte camera de zi şi 
bucătăria, uşa de la mica terasă, un bovindou cu o băncuţă. 
Casa ei. Locul în care voia să o violeze. Am aruncat o privire 
afară - şi nu l-am văzut pe Kyle pe stradă. Pornise. _ 

Jamilla nu părea speriată, ci doar şocată şi furioasă. Işi 


scosese revolverul de serviciu. Era gata pentru orice s-ar fi 
întâmplat. 

Cred că nu înţelesesem bine ceea ce se petrecuse afară. Totul 
părea ireal: nu reuşeam să văd decât unilateral. Nervii mei erau 
iritaţi şi sensibili. Kyle Craig fusese prietenul meu, cu care 
lucrasem la şase cazuri. 

— De ce e afară, Alex? întrebă Jamilla, într-un târziu. De ce 
vine după mine? Nu-l înţeleg pe ticălosul ăla. Ce i-am făcut? 

Am privit-o fix în ochi, am ezitat o secundă sau două, apoi am 
vorbit: 

— Nu e aici chiar pentru tine; cel puţin nu cred. E vorba 
despre mine - despre mine şi Kyle. Am devenit o parte a 
delirului lui, a poveştii pe care şi-o spune în fiecare zi. 
Dovedeşte cu cât e mai bun decât mine. Trebuie să dovedească 
cum că e cu adevărat Creierul. 


98 

Creierul făcuse deja următoarea mişcare, deşi ştia că era doar 
o jumătate de pas în marea schemă a lucrurilor. Se retrăsese. 
Era la şase blocuri de locuinţa Jamillei Hughes, stând pe un deal 
de lângă Jackson Playground. De acolo putea să vadă clădirea în 
care locuia Jamilla, fereastra panoramică, mica terasă dintr-o 
parte. 

li plăcea asta - să-şi impună voinţa lui, egoul lui asupra lumii, 
fără limite. Fusese aşa vreme de mai bine de doisprezece ani. 
Nu se apropiase nimeni destul ca să-l prindă sau măcar să-l 
bănuiască cine era el în realitate. 

Acum Cross era înăuntru, şi asta făcea totul foarte greu sau, 
poate, mai uşor. In curând trebuia luată o altă decizie. Să rişte 
totul odată ajuns în punctul acela? Să schimbe totul? Ani de zile 
trăise o viaţă dublă complicată. Făcuse orice vrusese, oricând, 
oriunde. Se bucurase de libertate, şi câţi erau cei care gustaseră 
măcar din acest fruct oprit? Fusese şi polițistul, şi criminalul, dar 
poate era timpul pentru o schimbare. Poate că viaţa lui devenise 
prea sigură, prea previzibilă. Lui Kyle îi plăcea vânătoarea - şi în 
sensul ăsta se asemăna cu Casanova şi cu Domnul Care Sună, 
doi criminali foarte talentaţi pe care îi cunoscuse bine, unul 
acţionând în Carolina de Nord, celălalt în sudul Californiei. 
Descoperise că e de acord cu Casanova cum că bărbaţii sunt 
vânători de la natură. Aşa că vâna - bărbaţi şi femei şi îi plăcea 
să omoare ambele sexe; dar făcuse un pas important înainte. 

Îi vâna şi pe ucigaşii ucigaşilor. Elimina competiţia. Îi bătea la 
propriul lor joc. 

II cunoscuse pe Casanova cu ani înainte ca ucigaşul meticulos 
şi foarte crud să fie prins de el şi de doctorul Cross. Jucase jocuri 
criminale cu Casanova şi cu Domnul Care Sună. Sărută fetele şi 
fă-le să plângă. Kyle se îndrăgostise chiar de una dintre victime - 
tânăra Rate McTiernan. Încă mai simţea ceva pentru draga şi 
scumpa Kate. Reprezentase atât de multe pentru atât de mulţi 
oameni, jucase atâtea roluri, şi ăsta era doar începutul. 

Fusese Creierul - dar contribuise şi la prinderea presupusului 
Creier. Cum puteai înfrânge aceste încifrări şi rezolvări de jocuri 
logice? 

Fusese un ucigaş care scăpase în Baltimore; în Cincinnati; în 
Roanoke, Virginia; în Philadelphia, până se plictisise de aceste 
oraşe şi de rolurile minore pe care le juca acolo. Era soţul lui 


Louise şi tatăl lui Bradley şi al Virginiei. Avansa repede în cadrul 
FBl-ului şi avea o problemă semnificativă: credea că sunt în 
sfârşit pe urmele lui. Era sigur de asta - deşi, Doamne, erau atât 
de evident proşti şi demni de milă. Atâtea roluri incitante, atâtea 
poze, că uneori Kyle Craig se întreba cine era el cu adevărat. 

Acum jocul cu Alex Cross trebuia să ia sfârşit. Simţise nevoia 
să-l batjocorească şi să-l tortureze pe Cross, să dovedească cum 
că el era mai bun decât detectivul criminalist. Apoi întrecuse el 
însuşi limita, puţin. Se întâmplase când o ucisese pe Betsey 
Cavalierre, unul din propriii săi agenţi. De fapt, omorul fusese 
necesar. Cavalierre începuse să-l bănuiască în timp ce-l vâna pe 
Creier împreună cu Cross. Trebuia să dispară, trebuia să moară. 

Şi la fel trebuia să se întâmple cu Cross. Cross era loial 
prietenilor lui, era de încredere şi devenise cea mai mare 
slăbiciune a lui, singurul punct slab. Dar Cross l-ar prinde, chiar 
dacă nu o făcuse încă. Şi, desigur, instinctele lui Cross îi 
aduseseră aici, să o supravegheze pe Jamilla Hughes. Cross 
avea nevoie să fie un om bun, un poliţist corect, un protector. Ce 
risipă de intelect. Ce păcat că Cross nu putea să fie un adversar 
şi mai bun. 

Cross îl văzuse pe stradă - deci ce urma? Orice ar fi, e sigur 
că îi stimula adrenalina. Era atât de bine. Kyle ştia că dispunea 
de puţin timp să gândească. Ce să facă? Ei erau în apartamentul 
lui Hughes. Avea avantaj asupra lor. 

Nu va pierde poziţia asta, avantajul său. 

Făcu următoarea mişcare. 


99 

— Știi, nu l-am plăcut niciodată, Alex, spuse Jamilla, în timp ce 
aşteptam în semiobscuritatea apartamentului ei. Imi pare aşa 
de rece, aproape mecanic. Şi te asigur: nu îi plac femeile. Am 
simţit-o instantaneu. 

— Ei bine, din păcate, mie îmi plăcea Kyle. E inteligent ca un 
diavol. A reuşit chiar să aranjeze să fiu sunat de Creier când 
eram împreună. Acum trebuie să-mi dau seama cine era cu 
adevărat. Nu e vorba aici de nicio psihoză, cel puţin nu cred. E 
organizat. Evident, poate elabora planuri complicate. De data 
asta mi-aş dori să sune. 

— Ai grijă ce-ţi doreşti, spuse Jamilla. 

Şedeau amândoi lângă nişte poliţe, direct pe parchet. Mai era 
şi o bancă pentru exerciţii fizice; nu prea pretențioasă, un model 
vechi. Pe podea erau răspândite gantere de trei şi cinci 
kilograme. Ca şi reviste şi părţi din Chronicle. 

Speram ca Craig să nu poată vedea în apartament, să nu aibă 
binoclu. Sau o lunetă de noapte ataşată la o carabină. Ştiam că 
putea trage din felul în care îl doborâse pe Michael Alexander. 
Se pricepea la o mulţime de lucruri. 

Pentru orice eventualitate, Jamilla şi cu mine încercam să ne 
tinem la distanţă de ferestre. 

— Mă năuceşte gândul la câte a făcut până acum. Mă întreb 
dacă vom şti vreodată totul, spuse ea. 

— Dacă-l prindem, va vrea să vorbească. Kyle va vrea să se 
fălească cu ceea ce a făcut. Dacă vine după noi în seara asta, 
poate că vom afla totul. 

— Crezi că ştie că eşti aici? 

Am oftat şi am ridicat din umeri. 

— Probabil că da. Poate că în seara asta e petrecerea lui de 
despărţire. Ştiu un singur lucru: nu va face ceea ce ne aşteptăm. 
Creierul nu face niciodată asta. E singurul model real pe care îl 
are. 

Am vorbit despre eventualitatea de a chema întăriri, dar 
Jamilla a socotit că ar fi posibil să-l sperie şi să plece. Ne vrea pe 
noi doi, nu? Asta va primi. Vrei să mă mai batjocoreşti, ticălosule? 
Hai. Dă-i drumul, Kyle. 

Aşa că şedeam amândoi acolo, în întuneric, şi era aproape 
plăcut. Jamilla întinse mâna şi o atinse pe a mea. Apoi ne 


traserăm alături, rezemaţi unul de celălalt. Aşteptam. 

— Cel puţin e confortabil, spuse Jamilla. Ca la pândă. 

— Nicăieri nu e ca acasă, nu? 

Era cu puţin înainte de patru când am auzit zgomote afară. 
Jamilla s-a întors şi m-a privit. Am ridicat armele. 

Pentru prima dată mă confruntam cu ideea de a-l împuşca pe 
Kyle, un om despre care crezusem că îmi este prieten. Nu-mi 
plăcea sentimentul. Nu puteam anticipa cum voi reacţiona, şi 
asta mă speria. _ 

Afară, pe terasă, se auzea zgomot uşor de paşi. Intr-un fel, 
eram uşurat. Asta era deznodământul pe care îl dorea Kyle. 
Venea. Îmi închipuiam că povestea pe care o spusese atâta 
vreme, viaţa lui închipuită, preluase în sfârşit controlul. Poate că 
acum era psihotic. Asta ne putea oferi un avantaj. 

— Mare grijă, am spus, atingând dosul palmei Jamillei. 
Încearcă să vezi lucrurile în felul lui. Kyle crede că a pus mâna 
pe noi exact aşa cum a plănuit. 

Deschise încuietoarea repede şi cu pricepere. Un minim de 
efort. Mi-am dat seama că urmărise locuinţa ei. Ştia destul cât 
să urce pe scările din spate, apoi pe o scară de metal până la 
terasă. 

Încuietoarea de la uşa terasei apartamentului scoase un 
clinchet uşor. Apoi nu se întâmplă nimic. 

— Suntem bine, totul e în regulă, şopti Jamilla. De data asta 
câştigăm noi. 

Am aşteptat în întunericul de lângă uşă. S-a deschis în cele 
din urmă. Oh, atât de încet. Kyle a intrat. S-a mişcat în direcţia 
noastră, aplecat. Evident, el nu putea să vadă unde ne aflam, 
dar noi îl vedeam. 

L-am lovit cu toată greutatea mea, în plină forţă, cu fiecare 
picătură de putere pe care o aveam. L-am lovit tare de peretele 
camerei de zi. Tot apartamentul a vibrat. De pe rafturi au căzut 
pe podea cărţi şi pahare. Am fost surprins că nu am trecut prin 
zid. 

L-am lovit cu cotul în barbă cât am putut de tare. Era un 
sentiment plăcut. Kyle era vânjos şi puternic, dar eram hotărit 
să-l pun jos. L-am lovit iar zdravăn şi scurt cu mâna dreaptă, 
încât i-a pocnit falca. L-am lovit în plexul solar, tăindu-i 
răsuflarea. 

Am vrut să-l lovesc din nou, dar Jamilla a aprins lumina în 


cameră. Creierul mi-a luat foc. Tremuram din tot corpul. 
Nu era Kyle Craig. 


100 

— Jos! Jos! Treci sub ferestre! am răcnit la Jamilla. 

Mă temeam să nu fie lovită de un foc de carabină. Kyle putea 
fi afară, şi ştiam că ar putea trage. S-a întins pe jos, cu faţa la 
mine şi la bărbatul pe care îl trântisem în timp ce intra pe uşă. 
Părea la fel de derutat ca şi mine. Cine naiba era? Ce se 
întâmplase? Cine era tipul ăsta şi unde era Kyle? 

Jamilla ţinea revolverul îndreptat spre pieptul lui. Nasul îi 
sângera rău în urma loviturii primite. Era bine făcut, probabil 
abia trecut de treizeci de ani, cu părul scurt, un bărbat de 
culoare cu tenul mai deschis. 

În creierul meu era un haos total. 

— Cine naiba eşti? Cine eşti?! am urlat la bărbatul uimit şi 
sângerând de pe podea. 

— FBI, horcăi el. Sunt agent federal. Lasă arma jos. Las-o jos 
acum. 

— Eu sunt de la poliţia din San Francisco şi poţi fi sigur că nu 
o să las arma jos, domnule! strigă la rândul ei Jamilla. Ce cauţi în 
apartamentul meu? ţipă. Aproape îi vedeam mintea lucrând, şi 
nu erau gânduri frumoase acolo. Vorbeşte! 

— Nu trebuie să vă răspund la întrebări, zise el dând din cap. 
Portactul e în buzunarul din stânga spate. Legitimaţia şi actul de 
identitate. Sunt de la FBI, la naiba! 

— Rămâi acolo unde eşti! am ţipat. S-ar putea să fie cineva 
afară cu o armă. Kyle Craig te-a trimis aici? am întrebat. 

Expresia de pe faţa agentului îmi răspunse la întrebare, dar 
refuză să confirme sau să nege. 

— V-am spus, nu sunt obligat să răspund la întrebări. 

— Ba mai mult ca sigur că eşti, îi reteză Jamilla ultimele 
cuvinte. 

Am făcut singurul lucru pe care îl puteam face în situaţia dată 
- am sunat la FBI. 

Patru agenţi de la biroul din San Francisco au ajuns la noi 
puţin după ora cinci dimineaţa. Ne feream de ferestre, deşi mă 
îndoiam de prezenţa lui Kyle prin apropiere. Sau chiar în San 
Francisco. Creierul era cu un pas înainte. Ar fi trebuit să ştiu, şi 
într-un fel ştiusem că nu va face ceea ce ne aşteptam. 

În timpul următoarelor două ore, agenţi exasperaţi de la birou 
au încercat să dea de Kyle Craig. Nu au reuşit şi asta i-a dat 


peste cap. Au început să dea oarecare credibilitate poveştii 
mele conform căreia Kyle ar fi în spatele crimelor din ultimii 
câţiva ani. Kyle îl trimisese pe agent la apartamentul Jamillei şi îi 
ordonase să intre prin efracţie. li spusese agentului că cineva îi 
ucisese pe Alex Cross şi pe un ofiţer de la poliţia din New 
Orleans, în casă. 

Apoi lucrurile au început să se încingă rău de tot. 

Din cauza mea. 


101 

La ora şapte şi jumătate dimineaţa mă aflam la celălalt capăt 
al firului unei convorbiri cu Ronald Burns, directorul FBI din 
Washington. Burns era precaut şi speriat, şi aşa am ştiut că nu 
m-ar fi sunat dacă nu ar fi avut dovada că erau probleme 
serioase cu Kyle Craig. Eram încă buimac şi rănit, dar 
recunoşteam sentimentele acestea ca fiind potrivite şi 
sănătoase. Kyle Craig era nebunul, nu eu. 

— Spuneţi-mi orice ştiţi, domnule director, am spus. Ştiu 
multe lucruri despre Kyle, dar dumneavoastră ştiţi lucruri pe 
care eu nu le ştiu. Spuneţi-mi-le. E important să ştiu totul. 

Burns nu a răspuns imediat. La capătul liniei la care se afla el 
a urmat o pauză lungă. Îl cunoşteam destul de bine ca să ştiu că 
era unul dintre prietenii lui Kyle. Sau cel puţin credea că fusese. 
Ne înşelasem cu toţii atâta vreme! Înşelaţi şi trădaţi de cineva în 
care avusesem încredere. 

În sfârşit, Burns începu să vorbească: 

— E probabil ca totul să meargă înapoi până în zilele cazului 
Sărută Fetele. Poate încă mai înainte. Ştii că Craig e absolvent al 
Universităţii Duke. Îl cunoştea pe Will Rudolph - Domnul Care 
Sună - din zilele studenţiei. Pe parcursul cercetării, e posibil să fi 
fost răspunzător de moartea unui reporter de la L.A. Times, Beth 
Lieberman. Fata era apropiata lui Will Rudolph. 

Am închis ochii şi am clătinat din cap. Contribuisem la 
rezolvarea cazului „Sărut”. Ştiam că Craig fusese student la 
Duke, dar nu ştiam de relaţia lui cu Domnul Care Sună, un 
ucigaş care terorizase oraşul Los Angeles. Îl suspectasem puţin 
pe Kyle în timpul anchetei, dar alibiurile lui erau beton. Normal. 

— De ce nu aţi vorbit cu mine? l-am întrebat pe Burns. 
Încercam să înţeleg poziţia FBl-ului. Până atunci nu putusem. 

— Nu am început să-l suspectăm cu adevărat pe Kyle până la 
uciderea lui Betsey Cavalierre. Nu aveam nicio dovadă, nici 
măcar atunci. Nu eram siguri dacă era un posibil ucigaş sau cel 
mai bun agent al Biroului. 

—lisuse, Ron, am fi putut să vorbim. Ar fi trebuit să vorbim. Ei 
bine, acum e un fugar. Ar fi trebuit să-mi spui. Sper că acum îmi 
spui totul. 

— Alex, ştii ce ştim şi noi. Poate mai mult. Sper că tu ne spui 
nouă totul. 

După ce am terminat de vorbit cu Burns, l-am sunat pe 


Sampson, la Washington. Îi mutase pe Nana şi pe copii din casa 
de pe Strada 5. Numai eu şi el ştiam unde se află. 

— E totul în regulă acolo? am întrebat. Toată lumea s-a 
instalat cum trebuie? 

— Glumeşti cumva, Alex? Nana e supărată cum n-am mai 
văzut-o niciodată. Dacă ar veni după ea Kyle Craig, eu aş paria 
pe Nana. În schimb, copiii sunt în regulă. Nu ştiu ce se petrece, 
dar au ghicit că nu e bine. 

L-am avertizat din nou: 

— Nu-i părăsi nici un minut, nici o secundă, John. Mă întorc la 
Washington cu următorul avion. Nu ştiu cum ar putea Kyle să 
dea de voi acolo, dar nu îl subestima. E liber şi e foarte 
periculos. Dintr-un motiv sau altul, vrea să-mi facă rău; şi poate 
şi familiei mele. Dacă descopăr motivul, poate că îl voi opri. 

— Şi dacă nu? mă întrebă Sampson. 

Am lăsat întrebarea fără răspuns. 


102 

Trebuia să-mi iau din nou rămas-bun de la Jamilla Hughes, și 
de fiecare dată era ceva mai greu. Trecusem prin atâtea 
împreună şi într-un timp atât de scurt. Am făcut-o să-mi promită 
că în următoarele zile va fi foarte grijulie, chiar paranoică. Mi-a 
promis, apoi, în sfârşit, m-am urcat în avion de la San Francisco 
în direcţia Washington. 

Telefoanele misterioase încetaseră în cele din urmă, dar şi 
acest aspect era înfricoşător, neliniştitor. Nu ştiam unde era sau 
ce făcea Kyle. 

Mă urmărea încă? Mă urmărise cumva înapoi la Washington? 
Nu ar fi trebuit să am astfel de gânduri, dar le aveam şi nu le 
puteam opri. 

Mă privea cu binoclul în timp ce urcam de pe trotuar către 
casa mătuşii mele Tia din Chapel Gate, Maryland, cam la 
cincisprezece mile de Baltimore? De unde ar fi putut Kyle să ştie 
că sunt acolo? In fond, pentru că asta era meseria lui. Ar fi putut 
să treacă de mine şi de Sampson? Nu credeam asta, dar cum aş 
fi putut fi absolut sigur? 

Copiii savurau scurta vacanţă. Mătuşa Tia îi răsfaţase 
întotdeauna, aşa cum mă răsfaţase şi pe mine când eram copil. 

„Aceeaşi, aceeaşi”, îi plăcea să spună când îţi servea o porţie 
de plăcintă fierbinte în toiul după-amiezei sau îţi făcea un cadou 
neaşteptat. Nana era mai înţelegătoare decât crezusem că va fi. 
Cred că îi plăcea să fie cu „sora ei mai mică”. Tia era mai tânără 
decât Nana, avea „doar” şaptezeci şi opt de ani, dar era 
sprintenă, arăta foarte modernă şi era o bucătăreasă excelentă. 
In seara aceea, a gătit împreună cu Nana pane cu brânză 
Gorgonzola, broccoli şi o prăjtură grozavă. Am mâncat de parcă 
ar fi fost ultima mea masă. 

Apoi m-am jucat cu copiii până la scandaloasa oră 
unsprezece, mult după ora lor obişnuită de culcare. Nu sunt în 
niciun caz perfecţi, dar fără îndoială că momentele plăcute cu ei 
le depăşesc cu siguranţă pe cele rele. Tind să vorbesc mai mult 
despre părţile bune, şi de ce nu? Sunt tată şi îi iubesc pe 
Damon, Jannie şi pe micuțul Alex mai mult decât iubesc viaţa 
însăşi. Poate că şi asta spune ceva. 

În dimineaţa următoare m-am întors la Washington. Familiei 
mele îi fusese repartizată o echipă de agenţi FBI. Era genul de 
atenţie de care sperasem să nu avem niciodată nevoie. Să spun 


drept, mă speria de moarte. 

In după-amiaza aceea am participat la o şedinţă la sediul FBI 
şi am aflat că mai mult de patru sute de agenţi aveau ca 
misiune să-l găsească şi să-l prindă pe Kyle Craig. Până în 
momentul acela, nimic nu transpirase către presă şi directorul 
Burns dorea să păstreze situaţia ca atare. Ca şi mine. Mai mult 
decât atât, voiam să-l prind repede pe Kyle, înainte să ucidă din 
nou. 

Dar pe cine va omori? Pe cine ar lovi Kyle în continuare? 


103 

— Christine, sunt Alex, am spus cu inima la gură. Nu-mi place 
să te deranjez aşa. E important însă, altfel nu aş suna. Era 
adevărul gol-goluţ. Doamne, nu vrusesem să dau acest telefon. 

— Micuţul Alex e în regulă? mă întrebă. E vorba despre Nana? 

— Nu, nu, toată lumea e bine. Spuneam doar o jumătate de 
adevăr. 

Urmă o tăcere scurtă, stânjenitoare. Fusesem logodit cu 
Christine. Ea rupsese logodna din cauză că nu mai suporta viaţa 
mea de detectiv criminalist. Erau prea multe situaţii urâte, exact 
ca asta. 

— Alex, nu ai veşti bune, nu-i aşa? Geoffrey Shafer? S-a întors 
în ţară? întrebă ea. Părea speriată şi îmi părea rău pentru ea. 
Fusese răpită de Geoffrey Shafer. 

— Nu, nu e vorba de Shafer. 

l-am spus despre Kyle Craig. Îl cunoştea şi îl plăcea pe Kyle şi 
simţeam că era scandalizată. Fusese rănită foarte tare de 
monştrii cu care mă confruntasem în munca mea. Nu mă putea 
ierta pe de-a-ntregul pentru asta şi nu o puteam învinovăţi. 
Câteodată nici eu nu mă puteam ierta. Vorbind cu Christine mi- 
am amintit cât de mult o iubisem. Probabil că o iubeam încă. 

— Există vreun loc sigur în care poţi să stai o vreme? E 
important să te duci acolo, i-am spus în cele din urmă. Nu-mi 
place că-ţi fac asta. Kyle e extrem de periculos, Christine. 

— O, Alex. Am venit aici pentru a fi în siguranţă. Mă simțeam 
în siguranţă, dar acum te-ai întors în viaţa mea. 

Mi-a spus că va sta cu cineva în care avea încredere, un 
prieten. Am rugat-o să nu-mi spună la telefon cu cine sau unde. 
Când a închis, plângea. Îmi părea extrem de rău pentru ea, şi 
mă simţeam îngrozitor pentru cele întâmplate. Convorbirea 
telefonică mi-a amintit de tot ce fusese rău între noi. 

Apoi am sunat-o pe Jamilla sub pretextul că voiam să-i 
reamintesc să fie atentă - chiar şi acum. Dar cred că doream 
doar să vorbesc cu ea. Fusese implicată în atât de multe din 
cele ce se petreceau. Din păcate, nu era acasă când am sunat. |- 
am lăsat un mesaj în care îi spuneam că sunt îngrijorat pentru 
ea şi o rugam să fie atentă. 

Am continuat să sun oameni la care ţineam. Am vorbit cu toţi 
cei care ar fi putut să fi avut vreo legătură cu Kyle. 


l-am avertizat pe doi prieteni detectivi - Rakeem Powell şi 
Jerome Thurman, care lucrau încă la Poliţia din Washington. Mă 
îndoiam că i-ar vâna Kyle, dar nu puteam fi sigur. 

L-am sunat pe omul care era principala mea legătură la 
Washington Post, un scriitor pe nume Zachary Scott Taylor, care 
era şi unul dintre cei mai buni prieteni ai mei din Washington. 
Voia să-mi ia un interviu, dar i-am spus să nu vină. Kyle era 
gelos pe articolele pe care le scrisese Zach despre mine. Atâta, 
îmi spusese. Dintr-un motiv sau altul, nu îl plăcea pe Zach. 

— E grav, i-am spus lui Zach. Nu subestima nebunia acestui 
om. Eşti pe lista lui neagră şi nu e un loc în care să vrei să te 
afli. 

Am vorbit cu agenţii FBI Scorse şi Reilly, care lucraseră cu 
mine în cazul răpirii lui Maggie Rose Dune şi Michael Goldberg. 
Ştiau despre vânătoarea care se desfăşura pentru prinderea lui 
Kyle, dar nu-şi făcuseră griji pentru propria siguranţă. Acum îşi 
făceau. 

Am sunat-o pe nepoata mea Naomi, care fusese răpită de 
Casanova. Naomi era avocată în Jacksonville, Florida. Trăia cu 
un tip de treabă, pe nume Seth Samuel Taylor. Plănuiau să se 
căsătorească în anul ăsta. 

— Îi place să distrugă fericirea altor oameni, i-am spus lui 
Naomi. Ai grijă. Sunt sigur că o să ai grijă. A 

Am sunat-o pe Kate McTiernan în Carolina de Nord. Imi 
aminteam masa pe care o luase cu mine şi cu Kyle. Însemnase 
oare mai mult decât ceea ce se văzuse la suprafaţă? Cine putea 
şti cu Kyle? Kate mi-a promis să fie extrem de precaută şi mi-a 
reamintit că are centura neagră trei dan. Lui Kyle îi plăcuse 
întotdeauna de Kate şi eu i-am reamintit asta. De fapt, cu cât 
vorbeam mai mult cu Kate, cu atât eram mai îngrijorat pentru 
ea. 

—Nu-ţi asuma niciun risc, Kate. Kyle e cel mai nebun om pe 
care l-am întâlnit în viaţa mea. 

Am luat legătura cu Sandy Greenberg, o prietenă bună de la 
Interpol care lucrase cu Kyle de câteva ori. A fost şocată să afle 
că Craig este un ucigaş şi mi-a promis să fie extrem de precaută 
până când va fi prins; de asemenea, s-a oferit să ajute prin orice 
mijloace disponibile. 

Kyle Craig era un ucigaş rece, fără inimă. 

Fusese cândva partenerul, prietenul meu, sau aşa crezusem. 


Încă nu-mi venea să cred. Nu în întregime. Am încercat să 
întocmesc o posibilă listă de lovituri ale lui Kyle. 

1. Eu 

2. Nana şi copiii 

3. Sampson 

4. Jamilla 

Mi-am dat seama că făceam lista din punctul meu de vedere, 
nu neapărat din al lui Kyle. Am încercat alta: 

1. Familia lui Kyle - fiecare membru 

2. Eu - şi familia mea 

3. Directorul Burns de la FBI 

4. Jamilla 

5. Kate McTiernan 

Stăteam în casa mea goală de pe Strada 5 şi mă întrebam ce 
naiba va face în continuare. Mă înnebunea; simţeam că mă 
învârt în cerc. 

Kyle era capabil de orice. 


104 

În cele din urmă, a sunat din nou. 

— l-am omorât şi nu simt nimic. Absolut nimic. Dar tu vei 
simţi, Alex. Intr-un fel, tu eşti de vină. Doar tu. Nici măcar nu am 
vrut să-i omor, dar a trebuit să o fac. Aşa trebuie să continue 
povestea de groază. Acum a scăpat de sub control, recunosc. 

Confesiunea înspăimântătoare veni la cinci fără un sfert 
dimineaţa. Dormisem cam trei ore când a sunat telefonul. Mi-am 
simţit tot trupul străbătut de panică. Inima îmi bătea aşa de tare 
că puteam să o aud. 

— Pe cine ai omorât? l-am întrebat pe Kyle. Pe cine? Spune-mi 
cine a fost. Spune-mi. 

— Ce mai contează? Sunt morţi, măcelăriți. Cineva la care ţii. 
Nu mai ai ce face acum - doar să mă prinzi. Cred că te-aş putea 
ajuta. Nu asta vrei să auzi? Ar face lucrurile mai interesante 
pentru tine? Ar fi corect? Începu să râdă, necontrolat. 

Doamne, nu-l văzusem niciodată pierzându-şi controlul. 

L-am lăsat să continue pentru a-i spori încrederea în sine. 
Asta voia şi de asta avea nevoie, nu? 

Pe cine omorâse Kyle? O, Doamne, cine murise? Erau mai 
mult de unul -măcelăriți. 

— Întotdeauna am lucrat în echipă noi doi. Într-un fel, ar fi 
apogeul meu - să mă prind pe mine însumi. De fapt, m-am 
gândit la asta. Am visat la acest lucra. Ce provocare mai mare 
ar putea exista? Eu nu găsesc nici una. Eu împotriva mea 
însămi. Începu să râdă din nou. 

A trebuit să fac un efort ca să nu întreb din nou pe cine 
omorâse. N-ar fi făcut decât să-l înfurie pe Kyle şi putea să 
închidă. Cu toate astea, aveam gândurile făcute fărâme şi mă 
temeam îngrozitor. Christine? Kate? Jamilla? 

Cineva de la FBI? O, Doamne, cine era? Ai puțină milă, puțină 
compasiune. Arată-mi că eşti om, nenorocitule. 

— Eu nu sunt un psiholog cu şcoli înalte ca tine, spuse Kyle, 
dar uite totuşi teoria unui amator: cred că toată chestia asta cu 
furia trebuie să aibă legătură cu rivalitatea dintre fraţi. E posibil? 
Ştii, Alex, am avut un frate mai mic care a apărut în momentul 
manifestării complexului lui Oedip, când aveam doar doi ani. M- 
a despărţit de mama şi de tatăl meu. Verifică, Alex, consultă-te 
cu cei de la Quantico. Ar putea fi important. 

Era atât de calm şi mă ridiculiza - ca detectiv şi ca psiholog. 


Începuseră să-mi tremure mâinile. Îmi ajunsese. 

— Pe cine ai omorât de data asta? am urlat în telefon. Cine e ? 

Kyle mi-a rupt inima povestindu-mi cu lux de amănunte 
crimele pe care le comisese. Eram sigur că spunea adevărul. 

Apoi a închis exact când îl blestemam să ardă în flăcările 
iadului. 

La câteva minute după aceea eram în maşină, cu ochii roşii şi 
confuz, gonind de-a curmezişul Washingtonului către teribila 


scenă a crimei. 


105 

Nu, nu, nu! 

Nu mă aşteptasem la asta. Parcă îmi înfipsese un cui în inimă 
şi îl răsucise până ţipasem. Kyle mă rănise cât se poate de rău - 
şi voia să ştiu ceva: Ceea ce urma era mai rău; ăsta era doar 
începutul. 

Stăteam tăcut şi transfigurat în dormitorul lui Zach şi Liz 
Taylor, cu ochii înceţoşaţi de lacrimi. Doi dintre cei mai dragi 
prieteni ai mei erau morţi. Fusesem de zeci de ori în casa lor - la 
cine, la petreceri, discuţii îndelungate. Zach şi Liz veniseră de 
multe ori în vizită pe Strada 5. Zach era naşul micului Alex. 

Singura mea consolare era că muriseră repede. Kyle era 
pesemne nervos din cauză că ar fi putut fi prins. Ştia că trebuia 
să intre şi să iasă repede din apartamentul lor din zona Morgan- 
Adams din Washington. 

Oricare ar fi fost motivele, îi omorâse pe soţii Adams prin câte 
o singură împuşcătură în cap. Nu se mai ostenise să mutileze 
cadavrele. Mi s-a părut că mesajul era clar. Nu era vorba despre 
ei, 

Era vorba de noi doi. 

Zach şi Liz Taylor nu avuseseră nicio importanţă pentru el. 
Cât de uşor putea ucide şi cât de tare voia să mă rănească. 

Era doar începutul. 

Avea să devină mai rău. 

Nu era nicio dovadă de mânie, niciun fel de pasiune în 
această scenă a crimei. Aproape aveam senzaţia că, odată ajuns 
în dormitorul victimelor, avusese îndoieli. O, Kyle, Kyle. Ai milă de 
noi. 

Am luat notă - nu era nevoie să scriu nimic. Ştiam pe de rost 
fiecare detaliu înfiorător şi nu aveam să uit nimic din toate 
acestea până în ziua morții. 

Împuşcăturile le smulseseră părţile laterale ale feţelor. A 
trebuit să mă silesc să privesc. Îmi aminteam cât de îndrăgostiţi 
păreau întotdeauna. Zach îmi spusese odată că Liz era singura 
persoană pe care o cunoştea şi cu care îi plăcea să facă o 
călătorie lungă cu maşina. Acesta era testul lui. Nu rămâneau 
niciodată fără subiecte de conversaţie când erau împreună şi, 
uitându-mă la ei, mă simţeam golit. Acum nu mai erau. Ce risipă 
oribilă, ce spectacol îngrozitor. 

Am trecut peste cadavrele lor spre o fereastră mare care 


dădea în stradă. Mă simţeam ireal uitându-mă la firma cafenelei 
Lautrec, care fusese închisă. M-am gândit la Kyle, care fugea, şi 
la ce trebuia să gândească, unde ar fi putut să se ducă în 
continuare. 

Voiam să-l prind, să-l opresc. Nu, voiam să-l omor pe Kyle. 
Voiam să-l rănesc în cel mai rău fel cu putinţă. 

Cineva din echipa de la locul crimei veni spre mine, un 
sergent pe nume Ed Lyle. 

— Îmi pare rău pentru pierderea pe care aţi suferit-o. Ce vreţi 
să facem pentru dumneavoastră, detective? Suntem gata să ne 
apucăm de treabă aici. 

— Schițe, înregistrări video, fotografii, i-am spus lui Lyle. Dar 
chiar nu aveam nevoie de nici unele. Nu mai aveam nevoie de 
niciun fel de imagini macabre sau de vreo dovadă. 

Ştiam cine este criminalul. 


106 

În după-amiaza aceea am ajuns acasă pe la ora unu. Aveam 
nevoie de somn, dar nu puteam să irosesc mai mult de două 
ore. M-am ridicat şi m-am plimbat prin toată casa de pe Strada 
5. 

Mă plimbam din cameră în cameră. Simţeam nevoia să 
împiedic producerea unui mare dezastru, dar nu ştiam de unde 
să încep. Lista de potenţiale victime ale lui Kyle mi se învârtea 
întruna prin minte: familia mea, Sampson, Christine, Jamilla 
Hughes, Kate McTiernan, nepoata mea Naomi şi propria familie 
a lui Kyle. 

Nu puteam să-mi scot din cap imaginea lui Zach şi a lui Liz. 
Fuseseră executaţi în floarea vârstei - din cauza mea. In cele din 
urmă am reuşit să vomit şi a fost cel mai bun lucru care mi s-a 
întâmplat în ziua aceea. Am vărsat tot ce aveam în mine. Apoi 
am lovit oglinda din baie cu încheietura palmei şi era cât pe ce 
să o sparg. 

Kyle era întotdeauna cu un afurisit de pas înainte, nu? Asta se 
petrecea deja de mulți ani. Era inimaginabil de ticălos. 

Avea deplină încredere în abilităţile lui, inclusiv în puterea de 
a ne scăpa oricând dorea. Ce urma? Pe cine va mai ucide? Pe 
cine? Pe cine? 

Cum a reuşit să dispară după omor? Cum s-a strecurat şi a 
devenit invizibil când îl căutau atâţia oameni? 

Avea bani - Kyle se îngrijise de asta când juca rolul Creierului. 
Aşadar, care era următoarea lui mişcare? 

Am lucrat la computer până noaptea târziu şi dimineaţa 
devreme. Computerul se afla lângă fereastra de la dormitorul 
meu. Era afară şi mă privea? Nici Kyle nu şi-ar fi asumat riscul în 
momentul acela. Dar, la naiba, cum aş fi putut exclude vreo 
posibilitate? 

Era capabil de crime în masă la scară mare. Dacă ăsta era 
planul lui, unde va lovi? Washington? New York? Los Angeles? 
Chicago? Oraşul lui natal, Charlotte, Carolina de Nord? Poate 
undeva în Europa? Londra? N 

Familia lui - soţia, fiul şi fiica sa - erau în siguranţă? Intr-o 
vară fusesem în vacanţă cu ei la Nags Head. De-a lungul anilor 
stătusem de câteva ori la ei acasă, în Virginia. Soţia lui, Louise, 
mi-era bună prietenă. Îi promisesem că voi încerca să îl arestez 
pe Kyle viu, dacă voi putea. Dar acum mă întrebam - vreau să- 


mi ţin promisiunea? Ce aş face dacă l-aş prinde vreodată pe 
Kyle? 

S-ar putea duce după părinţii lui, mai ales fiindcă mare parte 
din vina pentru purtarea lui i-o atribuia tatălui său. William 
Hyland Craig fusese general de armată şi apoi preşedintele 
consiliului de administraţie a două dintre cele mai bogate cinci 
sute de companii din Charlotte şi din împrejurimi. În prezent, 
ţinea prelegeri pentru zece-douăzeci de mii de oameni şi făcea 
parte din şase consilii de administraţie. II bătuse pe Kyle când 
acesta era copil, îi aplicase o disciplină severă şi îl învățase să 
urască. 

Rivalitate frățească? Kyle însuşi pomenise despre asta. Fusese 
în mare competiţie cu fratele său mai mic până la moartea lui 
Blake, în 1991. Fusese Blake omorât de Kyle? Cazul a fost clasat 
ca accident de circulaţie. Dar cum rămânea cu fratele mai mare 
care încă trăia în Carolina de Nord? 

Se gândea el la mine ca la un frate mai tânăr? Îl vedea Kyle 
pe Blake în mine? Fusese în competiţie cu mine şi încercase să 
mă controleze de la început. E posibil ca femeile din viaţa mea 
să fi reprezentat o ameninţare pentru el, o variantă extremă de 
rivalitate frăţească. De asta o ucisese pe Betsey Cavalierre? Dar 
Maureen Cooke din New Orleans? Dar Jamilla? 

Mi-am notat să mă gândesc atent şi să construiesc totul dintr- 
un anumit unghi, un triunghi familial disfuncţional în care intram 
şi eu, şi Kyle. 

Un pas înainte. 

Până în punctul acela cel puţin. 

Dacă îl voia pe fratele lui sau pe părinţii săi, am fi pus mâna 
pe el. Erau protejaţi îndeaproape în Charlotte. FBl-ul era 
pretutindeni în jurul lor. 

Kyle ştia asta. Nu ar face ceva prostesc - doar crud şi rău. 

Un pas înainte. 

Asta părea să fie cheia vieţii fantastice a lui Kyle, sau cel 
puţin ce înţelesesem eu până în punctul acela. Nu va face 
mişcarea evidentă. Va devansa cu o mişcare sau două. Dar cum 
făcea să rămână cu un pas înainte - mai ales în momentul 
acela? În ultima vreme îmi trecuse prin minte un gând foarte 
urât. Poate că era cineva din FBI care îl ajuta - poate Kyle avea 
un partener. 

Reuşisem în sfârşit să adorm când m-a trezit telefonul din 


dormitorul meu. Era trei dimineaţa. La naiba!!! Nu dormea 
niciodată? 

Am ridicat receptorul, i-am întrerupt comunicarea şi am 
deconectat telefonul din priza de perete. 

Nu mai stăm la taclale la telefon, Kyle. Du-te dracu'. 

Eu făceam regulile acum. Era jocul meu, nu al lui. 


107 

Dimineaţă am băut prea multă cafea fără zahăr şi m-am 
gândit la ultimul nostru caz la care lucrasem împreună. Daniel şi 
Charles, Peter Westin, fraţii Alexander. Ce însemna asta în 
imaginaţia lui Kyle? Povestea macabră pe care o punea la cale 
ne implica pe amândoi. Ceruse să lucreze cu mine, apoi folosise 
ancheta pentru a mă controla. Aici se termina totul pentru el, şi 
pentru mine? 

Am continuat să încerc să pun lucrurile cap la cap din punct 
de vedere psihologic. Restul putea decurge de aici. Putea. Cu 
Kyle nu se putea şti sigur. Dacă vedea vreun model clar, îl putea 
strica; dacă îşi înţelegea propria patologie, şi era posibil, putea 
folosi şi asta în favoarea lui. 

Pe la prânz l-am sunat pe fratele mai în vârstă al lui Kyle, 
Martin, un radiolog care locuia în afara oraşului Charlotte - unde 
crezusem cândva că îşi începuseră seria de crime Daniel şi 
Charles. Avusese Kyle vreo legătură cu ei înainte de caz? Era şi 
asta o posibilitate? 

Martin Craig a încercat să fie de ajutor, dar în cele din urmă a 
trebuit să admită că nu vorbise cu fratele lui în ultimii zece ani. 

— Ne-am întâlnit la înmormântarea fratelui meu, Blake, spuse 
Skel. Atunci a fost ultima dată. Nu-mi place fratele meu, 
domnule detectiv Cross, iar el nu mă place pe mine. Nu ştiu 
dacă place pe cineva. 

— Tatăl vostru a fost excesiv de dur cu Kyle? l-am întrebat pe 
Martin. 

— Kyle a susţinut asta întotdeauna, dar, ca să spun adevărul, 
nu am văzut niciodată mare lucru. Şi nici mama. Lui Kyle îi 
plăcea să inventeze poveşti în care era întotdeauna marele erou 
sau victima demnă de milă. Mama obişnuia să spună că ego-ul 
lui Kyle putea fi egalat doar de Dumnezeu. 

— Ce părere aveaţi despre asta? Despre opinia mamei 
dumneavoastră despre Kyle? 

— Detectiv Cross, fratele meu nu credea în Dumnezeu şi nu 
era al doilea după nimeni. 

Tema predominantă în relaţia celor trei fraţi fusese 
competiţia, iar Kyle crezuse întotdeauna că Martin şi Blake 
câştigau în ochii părinţilor. Kyle fusese începător la echipa de 
baschet a liceului, dar Martin fusese inteligentul fundaş al 


întregului ţinut, care mai cântase la chitară bass şi avea o viaţă 
socială de invidiat. Apăruse odată un articol în ziarul local 
despre fraţii care jucau baschet, dar în cea mai mare parte le 
era dedicată lui Martin şi Blake. Cu toţii fuseseră la Colegiul 
Duke, dar Martin şi Blake continuaseră la medicină. Kyle a 
devenit avocat, o carieră pe care tatăl său o dispreţuia. Kyle îmi 
vorbise despre rivalitatea frăţească şi poate că începeam să 
înţeleg ceva din lumea lui închipuită. 

— Martin, am întrebat la sfârşit, e posibil ca fratele tău Blake 
să fi fost ucis de Kyle? 

— Blake a murit într-un accident de vânătoare - se spune, 
zise Martin Craig. Detectiv Cross, fratele meu era un om foarte 
prevăzător şi responsabil, aproape la fel de prevăzător precum 
Kyle. Nu s-a împuşcat din greşeală. Cred din toată inima că cel 
care a avut ceva de-a face cu asta a fost Kyle. De aceea nu am 
vorbit cu el de zece ani. Fratele meu e Cain. Cred că e un ucigaş 
şi vreau să-l văd prins. Vreau să-mi văd fratele pe scaunul elec- 
tric. Asta merită Kyle. 


108 

Niciun lucru nu începe vreodată de acolo de unde credem noi. Îmi 
aminteam întruna faptul că Craig dăduse aproape toate 
interviurile televizate şi din presă după capturarea lui Peter 
Westin la poalele dealurilor din Santa Cruz. Îşi dorise gloria. Voia 
să fie vedetă, singur. Într-un fel, asta era acum: cea mai 
strălucitoare stea dintre toate. 

Aveam o idee de bun-simţ în legătură cu ce voi face în 
continuare, o acţiune în avans care ar putea să-l deranjeze pe 
Kyle. Am contactat FBl-ul şi am discutat ideea cu directorul 
Burns. Şi lui i-a plăcut. 

La ora patru după-amiază a fost convocată o conferinţă de 
presă în holul sediului FBI. Directorul Burns era acolo pentru a 
vorbi pe scurt, apoi pentru a mă prezenta pe mine. Burns a 
declarat în termeni precişi că voi fi implicat în urmărire până 
când Kyle Craig va fi adus în faţa justiţiei. Kyle va fi prins fără 
îndoială. 

Purtam o geacă scurtă din piele neagră şi am închis-o până 
sus când m-am îndreptat către microfoane. Imi jucam toate 
cărţile. Voiam să par plin de mine. Voiam să par eu vedeta, nu 
Kyle. Asta era vânătoarea mea de oameni, nu a lui. El era prada. 

Auzeam numai ţăcănitul aparatelor de fotografiat şi bâzâitul 
camerelor de filmat întrebări din toate părţile, eram asaltat de 
privirile insistente, impertinente ale reporterilor care mă fixau, 
aşteptând răspunsuri pe care nu le puteam da încă. Mă călcau 
pe nervi. 

Vorbeam cu voce gravă şi plină de mine. 

— Numele meu este Alex Cross şi sunt detectiv criminalist în 
Washington. În ultimii câţiva ani am colaborat îndeaproape cu 
agentul special executiv Kyle Craig. Il cunosc extrem de bine. 

Am intrat în câteva detalii despre trecutul nostru comun. Am 
încercat să dau impresia unui ştie-tot înfumurat. Detectivul- 
doctor. 

— Kyle a fost foarte util în mai multe cazuri. A fost un asistent 
competent, m-a ajutat enorm. Un tip extrem de ambițios şi de 
muncitor. Îl vom prinde curând, dar, Kyle, dacă mă auzi, oriunde 
ai fi, te rog să mă asculţi cu atenţie. Predă-te. Te pot ajuta, 
întotdeauna am fost dispus s-o fac. Vino la mine şi predă-te. 
Este singura ta şansă. 

M-am oprit, am privit fix camerele de luat vederi, apoi m-am 


retras încet de lângă microfoane. Flashurile aparatelor de 
fotografiat erau peste tot. Acum mă tratau pe mine ca pe o 
vedetă, exact aşa cum sperasem că vor face. 

Directorul Burns a mai spus câteva cuvinte despre 
preocuparea lui pentru siguranţa publică şi despre anvergura 
urmăririi. Mi-a mulţumit călduros că mă aflam acolo. 

În timp ce stăteam lângă directorul Burns, am continuat să 
fixez camerele de televiziune. 

Ştiam că Craig se va uita drept la mine. Eram sigur că va 
vedea această ştire şi că îl va înfuria. 

Îi transmiteam lui Kyle un mesaj clar şi o provocare. 

Vino după mine dacă poți. Nu mai eşti tu Creierul - eu sunt. 


109 

Acum aşteptam. 

A doua zi dimineaţă, devreme, m-am dus să-i vizitez pe Nana 
şi pe copii. Mătuşa mea Tia avea o căsuţă din scânduri vopsită 
în galben, cu obloane de aluminiu. Se afla pe o stradă liniştită 
din Chapel Gate, pe care ea o numea „la ţară”. In timp ce 
conduceam spre căsuţă n-am văzut nici o dovadă a prezenţei 
FBI-ului şi m-am gândit că era semn bun. Îşi făceau treaba bine. 

Agentul special care conducea operaţiunea era un bărbat pe 
nume Peter Schweitzer. Avea o reputaţie excelentă. Schweitzer 
m-a întâmpinat la uşa din faţă şi m-a prezentat celorlalţi şase 
agenţi din casa Tiei. 

Când am fost pe deplin satisfăcut de securitate, m-am dus să- 
i văd pe Nana şi pe copii. 

— Salut, tati. . 

— Salut, tată. 

— Bună, Alex. 

Toată lumea părea extrem de fericită să mă vadă, până şi 
Nana. Luau un mic dejun copios în bucătărie, iar Tia era ocupată 
cu făcutul clătitelor şi prăjitul cârnaţilor. A întins braţele să o 
îmbrăţişez, apoi toţi au pus mâna pe mine şi n-au mai vrut să-mi 
dea drumul. Îmi plăcea atenţia, trebuie să recunosc; aveam 
nevoie de îmbrăţişări. 

— Nu se mai satură de tine, Alex. Tia râse şi bătu din palme, 
aşa cum făcuse ani de zile. 

— Asta pentru că nu-l vedem destul, înţepă Damon. 

— Treaba e aproape gata, am spus, sperând să fie adevărat şi 
crezând doar parţial. Toţi veţi primi cel puţin trei sferturi de oră 
pe zi. Am râs şi am îmbrăţişat-o din nou pe Tia. 

Am luat micul dejun şi am stat la Tia puţin peste o oră. Nu am 
încetat să vorbim tot timpul, dar numai o dată a amintit cineva 
situaţia dificilă şi înspăimântătoare în care ne aflam. 

— Când ne putem întoarce acasă? a întrebat Damon. 

M-au privit toţi fix, aşteptând un răspuns potrivit. Până şi 
micuțul Alex mă fixa cu privirea. 

— Nu o să vă mint, am spus în cele din urmă. Întâi trebuie să-l 
găsim pe Kyle Craig, apoi putem să mergem acasă. 

— Şi totul poate fi exact ca înainte? întrebă Jannie. 

Am recunoscut o întrebare capcană. 

— Chiar mai bine de atât, i-am spus. În curând o să fac nişte 


schimbări importante. Îţi promit. 


110 

Am plecat spre Charlotte, Carolina de Nord, cu un zbor de ora 
zece din Washington, D.C. Mă duceam în sud să vizitez membrii 
familiei Craig. Poate şi Kyle era acolo. Nu m-ar fi surprins. 

Tatăl lui, William Craig, a ales să nu fie acasă când am sosit la 
proprietatea pe care fuseseră crescuţi Kyle şi fraţii lui. Era ferma 
unui om de condiţie aleasă, cu o casă enormă din lemn şi piatră 
care domina peste patruzeci de acri de teren. Cineva din 
personalul de întreţinere mi-a spus că peste cincisprezece dolari 
pe metrul pătrat costase doar vopsitul gardurilor albe din jurul 
păşunilor. Am vorbit cu Miriam Craig pe veranda din spate care 
dădea într-o grădină cu flori sălbatice şi un pârâu plin de pietre. 
Părea să-şi controleze foarte bine emoţiile, ceea ce m-a 
surprins, deşi poate că nu ar fi trebuit. Doamna Craig mi-a spus 
multe lucruri despre familia ei. 

— Tatăl lui Kyle şi cu mine nu aveam nicio idee, niciun indiciu 
despre partea lui întunecată, dacă într-adevăr acuzaţiile ce i se 
aduc sunt adevărate, spuse. Kyle a fost întotdeauna distant, 
rezervat, introvertit aş putea spune, dar nimic nu sugera că ar fi 
aşa de tulburat. Se descurca bine la şcoală şi la sport. Kyle 
cântă şi la pian cu o îndemânare deosebită. 

— N-am ştiut niciodată că ştia să cânte, am spus, şi totuşi 
Kyle comentase adesea execuțiile mele. Dumneavoastră şi tatăl 
lui i-aţi spus ce bine se descurca - la şcoală, de exemplu? La 
sport? Cred că băieţii au nevoie să audă mai multe decât 
credem noi. 

Doamna Craig s-a simţit jignită. 

— Nu voia să audă. Spunea „ştiu” şi apoi pleca. De parcă 
aproape l-am fi dezamăgit spunându-i ceea ce era evident. 

— Fraţii lui se descurcau mai bine decât Kyle la şcoală? 

— În privinţa notelor da, dar toţi băieţii erau elevi merituoşi. 
Cei mai mulţi îl considerau mai profund pe Kyle. Cred că avea 
cel mai mare coeficient de inteligenţă, o sută patruzeci şi nouă, 
dacă îmi amintesc bine. A ales să nu se dedice fiecărui obiect de 
învăţătură. Avea o voinţă remarcabilă, chiar copil fiind. 

— Dar nu au existat semne evidente că ar fi profund 
tulburat? 


— Nu, domnule Cross. Credeţi-mă, m-am gândit foarte mult 
la treaba asta. 


— Tatăl lui Kyle este de aceeaşi părere? 

— Am vorbit despre asta chiar noaptea trecută. Pur şi simplu 
e prea supărat ca să fie aici. Tatăl lui Kyle e un om mândru şi 
bun. William Craig e un om foarte bun. 

Apoi m-am dus să-l întâlnesc pe fratele lui Kyle. Am discutat 
cu doctorul Craig într-o sală de conferinţe complet albă de la 
clinica din Charlotte la care era partener. 

— Îl consideram pe Kyle caustic şi foarte crud. Ştiu că şi Blake 
credea acelaşi lucru, mi-a mărturisit la un ceai. 

— În ce fel crud? am întrebat. 


— Nu cu animale mici sau ceva evident de felul ăsta - ci cu 
ceilalţi oameni. De fapt, lui Kyle chiar îi plăceau animalele. 
Oricum, la şcoală era diabolic. Atât verbal, cât şi fizic. O 
adevărată pacoste. Nimeni nu îl plăcea prea tare. Nu avea 
prieteni apropiaţi pe care să mi-i amintesc. E ciudat, nu? Kyle nu 
a avut niciodată măcar un prieten adevărat. Daţi-mi voie să vă 
spun ceva, domnule Cross. În clasa a zecea şi în cea mai mare 
parte a clasei a noua, tata l-a pus să doarmă în garaj din cauză 
că era extrem de neplăcut să-l ai în preajmă. 

— Pare o măsură cam severă, am comentat. Nimic din ce 
auzisem până atunci nu fusese atât de relevant. Kyle nu 
amintise niciodată pedeapsa. Nici doamna Craig nu o făcuse. Nu 
spusese decât că tatăl lui Kyle era un om foarte bun, orice 
însemna asta din punctul ei de vedere. 

— Nu cred că a fost sever, domnule Cross. Cred că a fost 
corect, şi mult mai puţin decât merita. Kyle ar fi trebuit alungat 
din casa noastră când avea cam treisprezece ani. Fratele meu 
era un monstru nenorocit şi se pare că mai este încă. 


111 

Pe cine va vâna Kyle în continuare? Era întrebarea care mă 
obseda în momentul acela şi de care nu puteam să scap. Când 
am ajuns acasă în seara respectivă, am început să mă gândesc 
dacă să plec la Seattle. Aveam un presentiment neplăcut. De 
fapt, o grămadă de presentimente. Să mă duc acolo? Pe 
Christine Johnson o va vâna Kyle în continuare? Ştia cum să 
lovească în aşa fel încât să provoace cea mai mare suferinţă. 
Kyle mă cunoştea atât de bine - dar se pare că eu nu îl 
cunoşteam deloc pe el. 

O va vâna pe Christine? Sau poate pe Jamilla? Gândeam aşa 
cum va gândi şi Kyle? 

Un pas înainte. 

Blestemat să fie. 

Poate că, pur şi simplu, mă va vâna pe mine; poate că nu 
aveam decât să stau în casa de pe Strada 5 şi să-l aştept să 
apară. 

Întrebarea îmi ardea creierii. Ce ne scăpa tuturor celor care îl 
căutam pe Kyle Craig? Ce voia - mai mult decât orice altceva? 
Ce îl motiva? Cine mai era pe lista lui cea crudă - în afară de 
mine? 

Kyle voia să-şi exercite voinţa, dar tânjea şi după cele mai 
deosebite şi interzise plăceri. Ceea ce îl pusese în mişcare în 
trecut fuseseră sexul, violul, banii - milioane de dolari - şi 
răzbunarea împotriva celor pe care îi ura. 

M-am dus să mă culc la unu şi jumătate, dar surpriză, surpriză, 
nu am putut să dorm. Vedeam faţa lui Kyle de fiecare dată când 
închideam ochii. Avea o privire vicleană şi încrezătoare. Era cea 
mai arogantă fiinţă pe care o întâlnisem vreodată, şi poate cea 
mai rea. Mă gândeam la toate momentele pe care le 
petrecusem împreună, la toate discuţiile noastre filozofice 
îndelungi, la orice îmi aminteam. Am aprins veioza de pe 
noptieră şi am mai mâzgălit nişte notițe. Kyle era metodic şi 
logic, dar, pe de altă parte, mă putea surprinde cu o tactică sau 
cu o strategie complet neprevăzute. M-am gândit la raidul din 
Santa Cruz. Crimele cu vampiri păreau deja foarte îndepărtate în 
timp. Vrusese să fiu acolo - aşa încât să-l văd făcând pe eroul. 
Asta era totul, nu? Avea nevoie să văd cât de bun era. Voia să-l 
prindă el singur pe Peter Westin. 

Apoi, brusc, s-a conturat o întrebare. Una cu adevărat bună. 


Unde nu putuse să-şi impună voința? 

Care erau fanteziile cele mai întunecate ale lui Kyle? Ce visa 
cu ochii deschişi? Care erau dorinţele lui secrete? Unde fusese 
depăşit în trecut? 

Ceea ce era mai rău încă trebuia să se întâmple, nu? Cu Zach şi 
Liz Taylor doar începea. Era pe cale să se lanseze într-o baie de 
sânge? 

Şi apoi mi-am amintit o anumită fantezie pe care mi-o 
împărtăşise Kyle într-o seară, după ce terminasem unul dintre 
cele mai rele cazuri ale noastre. Mi-am amintit ceea ce spusese 
şi nu am mai putut să îmi scot lucrul acela din cap. 

Am smucit telefonul şi am început să formez prefixul de 
interurban. Speram să nu fie prea târziu. Speram că ştiu pe cine 
va omori în continuare. 

O, nu, Kyle. O, Doamne, nu! 


112 

Poate că pur şi simplu înnebuneam. Am condus patru ore pe 
autostrada l-95, îndreptându-mă spre Nags Head, Carolina de 
Nord. Agitat, schimbam întruna posturile de radio pentru a mă 
menţine treaz. Kyle nu voia ca povestea asta să se sfârşească, 
mă gândeam eu - se distra prea bine; era în culmea gloriei. 

Mai fusesem în această parte a Carolinei de Nord cu Kate 
McTiernan. Şi Kyle de altfel. Încercam să oprim un ucigaş sadic 
pe nume Casanova. Ţinuse captive opt femei în pădurile de 
lângă Chapel Hill din Carolina de Nord. Kyle făcuse parte din 
echipa noastră, sau aşa crezusem eu. Dar Kyle fusese 
partenerul la crime al lui Casanova. Ştiam că măcar atât era 
adevărat. 

Am ajuns la lanţul de insule Outer Banks chiar înainte de 
căderea nopţii. În timp ce conduceam către ocean, mi-am 
amintit lucruri ciudate: cornurile lipicioase de la piaţa din Nags 
Head; plimbările mele îndelungi împreună cu Kate McTiernan 
de-a lungul plajei  Coquina; plajele minunate, aproape 
supranatural de picturale din Parcul Naţional Jockey's Ridge. Mi- 
am amintit cât de mult o admiram pe Kate. Eram încă prieteni 
buni şi vorbeam cel puţin de două ori pe lună. Ea le trimitea 
copiilor mei cadouri pline de imaginaţie de ziua lor şi de Crăciun. 
Lucra la Centrul Medical Regional din Kitty Hawk şi trăia cu un 
librar local cu care urma să se căsătorească. Casa lor era în 
Nags Head, la doar câteva mile distanţă. 

Kyle făcuse o mare şi evidentă pasiune pentru Kate 
McTiernan. Făcuse o aluzie la asta: „Aş putea să o iubesc pe fata 
asta, dacă n-ar fi Louise şi copiii. Poate că ar trebui să-i părăsesc 
pentru Kate. Kate ar putea să mă facă un om fericit, ar putea să 
mă salveze”. 

Venise să o viziteze pe Kate în Nags Head. Cred că venise ca 
să o pândească. Îl deranja că nu o putea avea, că îi fusese 
respins accesul la Kate McTiernan. De asemenea, ştia cât de 
mult însemna Kate pentru mine. 

Kyle era aici, nu? Sau venea încoace. 

O avertizasem pe Kate, dar pe drumul într-acolo am sunat-o 
din nou şi i-am spus explicit să plece naibii din Nags Head. Nu 
mă interesa cât de pricepută era la karate sau câte centuri 
negre acumulase. Aveam să stau la ea acasă. Mă gândeam că 
va veni şi Kyle. Nu credeam că mai voia doar să privească. Dacă 


venea aici, voia să o ucidă pe Kate. 

Am respirat adânc, intrând în cele din urmă în oraş. Totul 
părea atât de familiar, liniştit şi frumos, de parcă nu ar fi trebuit 
niciodată să se întâmple ceva rău în Nags Head. 

Ceea ce e mai rău încă trebuie să se întâmple, mă tot 
gândeam. De aceea i-a ucis întâi pe Zach şi Liz Taylor. Cu ei îşi 
stabilise un model; soții Taylor erau doar începutul. Un 
avertisment asupra celor ce urmau să vină. 

Am condus pe o stradă pavată îngustă care şerpuia printre 
dune de nisip bătute de vânt. Căutam orice semn al prezenţei 
lui Kyle. Numărul 1021 era o casă de plajă din cherestea cu 
două etaje care dădea direct la ocean. Foarte elegantă şi stilată, 
foarte a la Kate McTiernan. În cazul în care Kyle va pune mâna 
pe ea, nu mi-o voi ierta niciodată. 

Deasupra acoperişului flutura un drapel scoţian, şi asta era tot 
în stil pur Kate McTiernan. Aşa cum cerusem, Volvo-ul ei de şase 
ani era parcat pe alee.; luminile casei erau aprinse, strălucind ca 
nişte faruri pentru a mă ghida pe mine - şi poate şi pe Kyle. 

Făcea impresia că este cineva acasă, şi acum era cineva. 

Totul îmi părea ireal. Sistemul meu nervos o luase razna şi mi 
se ridicase părul în cap. Un al şaselea simţ îmi spunea că Craig 
este în apropiere. Pur şi simplu ştiam asta, o simţeam cu fiecare 
fibră a corpului meu. Totuşi, era? Sau eram eu nebun? Nu eram 
sigur care dintre acestea două ar fi fost soluţia mai rea. 

Am parcat maşina în garaj şi am tras uşa grea de lemn, 
închizând-o. În capul pieptului simţeam un loc rece. Aveam 
dificultăţi în a respira sau a gândi coerent. 

Apoi am intrat în casa lui Kate McTiernan. Îmi pierdusem 
echilibrul şi mergeam aplecat spre dreapta. 

Telefonul a început să sune. 

Am scos Glock-ul şi m-am uitat prin bucătărie după Kyle. Nu 
vedeam nimic. Nu încă. Unde era? 

Ceea ce era mai rău urma să vină. 

Eram pregătit de data asta? 


113 

Am apucat telefonul care suna supărător şi m-am lovit cu 
genunchiul de masa din bucătărie. 

— Te-am căutat peste tot, Alex. Kyle era atât de calm şi sigur 
pe el. Nu avea niciun fel de conştiinţă, niciun fel de sentiment 
de vină. Aroganţa lui mă uimea chiar şi în clipa aceea. Imi 
doream să fie acolo ca să-l pot lovi în faţă. 

— Ei bine, se pare că m-ai găsit. Felicitări. Nu mă pot ascunde 
de tine. Eşti atât de impresionant. Tu eşti Creierul, Kyle. 

— Ştii, chiar sunt. M-ai făcut să gândesc, să îmi fac griji acolo, 
partenere. Voiam să-mi iau rămas-bun de o manieră potrivită şi 
civilizată. După ce se termină această mică aventură a noastră, 
plec. Aproape s-a terminat. Uff. Nu e o uşurare? 

— Vrei să-mi spui unde eşti? l-am întrebat. 

A făcut o pauză de o jumătate de secundă şi am simţit cum 
îmi creştea adrenalina. Nu eram sigur pe picioarele mele şi 
deodată m-am temut de ceea ce putuse deja să facă. 

— Cred că nu ar costa nimic să-ţi spun. Stai să mă gândesc. 
Hmmm. E sânge peste tot, Alex, atâta lucru pot să îţi spun. E 
uimitor, o capodoperă a carnagiului. De data asta m-am întrecut 
pe mine însumi şi i-am depăşit şi pe Gary Soneji, pe Shafer şi pe 
Casanova. E cea mai bună lucrare a mea. Eu cel puţin aşa cred 
şi ar trebui să mă pricep. Sunt foarte obiectiv în legătură cu 
treburile astea, dar tu ştii desigur. 

Inima îmi bătea nebuneşte şi mă simţeam ametit; simţeam 
cum mi se scurge sângele din creier. M-am sprijinit de blatul de 
lucru din bucătărie. 

— Unde, Kyle? Spune-mi unde eşti. Unde naiba eşti? 

— Poate că sunt la locuinţa mătuşii tale Tia, lângă Bal'more, 
spuse şi apoi râse nebuneşte. Chapel Gate... Ce orăşel frumos. 

Îmi scăpă un geamăt şi mi se înmuiară genunchii. Mi-a trecut 
prin minte un instantaneu cu familia mea - Nana, Jannie, 
Damon, Alex. Trebuia să fiu acolo, cu ei. Cum trecuse de 
echipele FBl-ului? Şi de Sampson? Nu se putea, nu era posibil. 

— Minti, Kyle. 

— O, chiar crezi? De ce aş minţi? Gândeşte-te, ce rost ar 
avea? 

Ceea ce e mai rău abia urmează să se întâmple. Trebuia să sun la 
locuința Tiei. Nu arfi trebuit să-i părăsesc niciodată. 

Am auzit un țipăt ascuţit şi înspăimântător deasupra mea. Ce 


dracu'? 

Am privit în sus şi nu am putut să-mi cred ochilor. Kyle sări 
prin trapa de la pod. Încă ţipa. Tinea strâns un spărgător de 
gheaţă în dreapta şi telefonul celular în stânga. 

Am încercat să ridic un braţ pentru a mă apăra, dar nu am 
fost suficient de rapid. Mă luase prin surprindere; nu mă 
gândisem să caut acolo sus. 

Mi-a înfipt spărgătorul de gheaţă în piept, într-un unghi 
ciudat, şi am fost străbătut prin tot corpul de un şoc dureros. Am 
căzut pe podeaua bucătăriei. Mă lovise în inimă? Urma să mor? 
Aşa se termina? 

Cu mâna liberă, Kyle mă izbi în faţă şi am simţit oasele 
zdrobindu-se. Partea stângă a feţei mele părea să se fi surpat. 

Kyle ridică pumnul pentru a lovi din nou. Era puternic ca un 
nebun şi voia să mă pedepsească, nu? Eram un personaj atât de 
important al fanteziei sale, iar el era aşa de bolnav, atât de 
nebun! Nu puteam să cred toate câte le făcuse. 

O voce dinăuntru ţipă: Elimină-l! Găseşte o cale! 

O a doua lovitură puternică îmi trecu lateral pe lângă frunte. 
Mă mişcasem exact cât să-l fac să rateze. Trăiam un coşmar. 
Mânerul imaculat al spărgătorului de gheaţă îmi ieşea din piept. 

Am apucat gulerul şi gluga pardesiului lui Kyle cu o mână, iar 
cu cealaltă l-am prins de păr. L-am azvârlit într-o parte, 
îndepărtându-l pentru o secundă. 

Am reuşit să mă ridic cumva şi să-l trag pe Kyle după mine. 
Amândoi gâfâiam, icnind zgomotos în efortul de a respira. 
Simţeam că mă lasă puterile. Din rană, sângele mi se împrăştia 
pe cămaşă. 

Cu toate acestea, l-am răsucit şi l-am împins cu capul înainte 
chiar în dulapul de bucătărie cu uşi de sticlă şi foarte ordonat al 
lui Kate. Uşile s-au sfărâmat în urma impactului. Aşchii de sticlă 
şi lemn s-au împrăştiat peste tot. 

l-am tras capul afară din dulap, tăindu-i faţa în bucăţile de 
sticlă. Voiam să-i fac şi eu rău. Pentru Betsey Cavalierre, pentru 
Zachary Taylor şi soţia lui, pentru toţi ceilalţi pe care îi ucisese 
de-a lungul timpului. Atît de mulţi muriseră de mâna acestui 
monstru fără inimă! Creierul. Kyle Craig. 

— Ochii mei! Ochii mei! ţipă. 

Îl rănisem în sfârşit 

l-am trântit lui Kyle un upercut în frunte şi m-am apropiat. L- 


am lovit în repetate rânduri, apoi m-am apropiat ca să-l mai pot 
lovi. Nu îl lăsam să cadă. îl loveam întruna pe Kyle Craig, îl 
pedepseam corporal. Nu ştiu de unde mi-am luat puterea. Aş fi 
vrut să continuu să-l lovesc pe Kyle, pentru tot ce făcuse: 
crimele, trădările inumane, pentru faptul că mă hăituise tot 
timpul, pentru suferinţa îngrozitoare pe care o provocase 
familiei mele şi altor familii ca a mea. 

Leşinase în picioare, aşa că l-am lăsat să cadă pe podeaua 
bucătăriei. Stăteam deasupra corpului inconştient, epuizat, fără 
respiraţie, temător şi îndurerat. Şi acum? Mă simţeam de parcă 
nu mai eram eu însumi. Cine eram? Ce deveneam? Ce-mi 
făcuseră toate crimele brutale pe care le văzusem? 

M-am depărtat de corpul chircit pe podea. Vârful ascuţit al 
spărgătorului de gheaţă îmi era încă înfipt în piept şi trebuia 
scos. Ştiam că nu aş putea şi nu ar trebui să o fac eu. Trebuia să 
ajung la un spital. Poate că doctorita Kate McTiernan mă va 
îngriji. Am dat un telefon. Unul foarte important. 

Era doar începutul, nu? Sigur că da. In sfârşit, eu şi Creierul 
eram între patru ochi. Aveam atâtea de vorbit Aşteptasem atâta 
timp momentul, şi poate că şi el aşteptase. 


114 

Sentimentul de a sta deasupra lui Kyle şi a-mi da seama că nu 
ştiam cine era el cu adevărat mă golea de mine însumi. Era un 
psihopat obsesiv de crud, mă hăituise ani de zile şi ucisese de 
nenumărate ori, inclusiv prieteni de-ai mei. 

— Ticălos nenorocit! am şuierat printre dinţi. 

Primul caz la care lucrasem împreună fusese o răpire dublă în 
Washington. Scrisesem o carte despre acest caz, iar Kyle era un 
personaj din Un păianjen sosea. Mai târziu mi-a înlesnit 
participarea la investigarea unui răpitor-criminal care-şi spunea 
Casanova şi care lucra în Triunghiul de Cercetare de pe lângă 
universităţile Carolina de Nord şi Duke. Atunci o întâlnisem 
prima dată pe Kate McTiernan. După aceea, Kyle m-a ţinut 
aproape de el. Numirea mea ca om de legătruă între FBI şi 
Departamentulde Poliţie din Washington era opera lui. Atunci nu 
ştiusem de ce, dar acum ştiam. 

Își revenise. Faţa lui era străbătută de expresia de ironie, de 
falsa simpatie a celui care te compătimeşte. Ochii lui mă 
măsurau în timp ce vorbea. 

— Ştiu, ştiu cum doare. Credeai că suntem apropiaţi; credeai 
că suntem prieteni. 

Nu am spus nimic, doar am privit în ochii reci. Ce vedeam 
acolo? Nimic, în afară de ura şi disprețul lui. Era incapabil să 
simtă vina şi cu atât mai puţin compasiunea. 

Apoi Kyle rânji şi am dat să-l lovesc din nou. Începu să râdă. 
Care era gluma? Ce ştia? Ce mai făcuse? 

Începu să bată din palme. 

— Foarte bine, Alex. Mă studiezi încă, nu-i aşa? Ar trebui să ţii 
minte că te-am învins de fiecare dată. 

— Mai puţin acum, i-am amintit. De data asta ai pierdut tu. 

— O, eşti aşa de sigur? întrebă. Eşti sigur că ai cărţi mai 
bune, partenere? Cum poţi fi sigur? Nu se poate. 

— Sunt sigur. Partenere. Dar am câteva întrebări. Clarifică-mi 
câteva lucruri; ştii ce mă interesează să aud. 

Continuă să rânjească. Desigur că ştia. 

— Carolina de Nord. M-ai suspectat o vreme fiindcă fusesem 
coleg la Duke cu Domnul Care Sună. Foarte bine, Alex. Îi 
cunoşteam şi pe el, şi pe Casanova. Doamne, chiar îi 
cunoşteam, îi ştiam, vânasem cu ei. Dar ţi-am scăpat, detectiv 


Cross. Apoi au fost jafurile perfecte la bănci. Creierul la lucru. Şi, 
desigur, am omorât-o pe încântătoarea Betsey Cavalierre. Mare 
distracţie. Asta ţi se datorează ţie, Alex. 

Am privit fix în ochii nemiloşi. Cuvintele mi-au ieşit răguşit: 

— De cea trebuit să-i faci rău? 

Kyle ridică din umeri nepăsător. 

— Aşa câştig eu jocul, producând cea mai mare durere 
imaginabilă şi urmărind apoi chinul şi suferinţa. Ar trebui să-ţi 
vezi privirea. E nepreţuită, o adevărată frumuseţe. Nu că aş 
avea nevoie de milă, doctore Cross, dar m-ai văzut vreodată 
fără cămaşă? O să-ţi răspund la întrebare. Nu m-ai văzut, şi asta 
din cauza cicatricelor şi tăieturilor de acolo. Tata, marele şi 
respectatul general, directorul de corporaţii în exerciţiu, m-a 
bătut ani de zile. Considera că sunt un băiat foarte rău. Şi ştii 
ceva? Avea dreptate, tata chiar ştia cel mai bine. Fiul lui era un 
monstru. Acum ce ne spune asta despre el? 

Kyle zâmbi din nou. Sau era o grimasă? Inchise ochii. 

— Ca să ne întoarcem la agenta Cavalierre. Cerceta pe unde 
mă aflam în timpul tuturor răpirilor şi jafurilor comise de Creier. 
inteligentă javra aia mică. Şi drăguță. Şi te plăcea cu adevărat, 
Alex. li păreai aşa de drăguţ, zăhărelul ei maroniu. Nu puteam 
să accept asta. Era un pericol pentru mine şi o rivalitate în a 
obţine atenţia ta. Mă urmăreşti, Cross? Sunt prea rapid pentru 
tine? Totul e perfect logic, nu? Am înfipt un cuţit adânc în ea şi 
voiam să fac acelaşi lucru cu prietena ta Jamilla. Poate că încă o 
s-o fac. 

Am ridicat Glock-ul şi l-am îndreptat spre faţa lui. Îmi tremura 
mâna. 

— Nu, Kyle, nu o s-o faci! 


115 

Tot ce se întâmplase conducea către acest deznodământ - 
ultimii câţiva ani, toate şmecheriile lui Kyle. Mâna îmi tremura 
încă în timp ce mişcăm pistolul înainte, până când am atins 
tâmpla lui Kyle. Ca să fiu sincer, nu ştiam ce voi face în 
continuare. 

— Speram să se ajungă la asta. Unul dintre noi să aibă 
controlul asupra situaţiei. Aici devine interesant pentru mine, 
spuse. Ce faci acum? 

Kyle îşi apăsă craniul de ţeava armei. 

— Dă-i drumul, Alex. Dacă mă omori aşa, câştig. De fapt, îmi 
place asta. Deodată, tu eşti ucigaşul. 

L-am lăsat să vorbească - Creierul, maniacul controlului. 

— Dă-mi voie să-ţi spun un adevăr dur, continuă el. Poţi să 
suporţi puţin adevăr? Cât adevăr poţi suporta? 

— Dă-i drumul, luminează-mă. Cred că suport, Kyle. Vreau să 
aud totul. 

— O, şi o vei face. Ceea ce fac eu... e ceea ce vor să facă toţi 
bărbaţii. Eu trăiesc fanteziile lor secrete, micile lor vise diurne 
nebunatice. Eu îmi controlez perfect mediul. Nu trăiesc după legi 
create de aşa-zişii mei semeni. Trăiesc o viaţă de fantezie 
totală. Tot ce fac e motivat de interese egoiste. E ceea ce îşi 
doreşte orice om; crede-mă în privinţa asta. Aşa că nu mai fi 
atât de puritan. Mă irită la culme. 

Am clătinat din cap. 

— Am o veste pentru tine. Nu e ceea ce doresc eu, Kyle. E o 
fantezie adolescentină centrată asupra sinelui. 

— O, scuteşte-mă de psihologia ta populară provincială. ŞI 
da, e ceea ce vrei să faci. Vinătoarea, emoția. E şi viaţa ta. Nu 
înţelegi? Ñi place vânătoarea! O iubeşti! Îţi place asta la nebunie! 

Ne-am studiat unul pe altul în mica bucătărie timp de câteva 
minute. Ura dintre noi era aşa de evidentă acum. Apoi Kyle 
începu din nou să râdă - să urle. Râdea pe socoteala mea. 

— Tot nu înţelegi, nu? Eşti atât de mic! Nu ai nimic, nicio 
urmă de dovadă împotriva mea. Voi fi înapoi pe stradă în câteva 
zile şi voi fi liber să fac tot ce vreau. Imaginează-ţi posibilităţile: 
tot ce-mi trece prin cap. Nu e un gând care te consolează, Alex? 
Prietene vechi, tovarăşe... Am vrut să ştii cine şi ce sunt. Nue 
deloc distractiv dacă nu ştie cineva. Am vrut să se întâmple 


asta. Am vrut cu disperare, mai mult ca orice. Eu am pus asta la 
cale. Şi, odată ce voi fi ieşit, vei şti că sunt undeva... aşteptând 
şi urmărind. Ştii, am câştigat şi de data asta. Am vrut să mă 
prinzi, prostule. Ce zici de asta? 

M-am uitat fix în ochii lui Kyle şi era ca în jocul acela de copii - 
cine va renunţa primul? Cine va clipi? 

În cele din urmă i-am făcut cu ochiul. 

— Te-am prins, am spus. Ceea ce cred - am continuat - e că 
ai făcut prima ta mare greşeală. Nu te-ai gândit la toate. Ţi-a 
scăpat un detaliu important, Creierule. Ştii care? Hai, eşti un tip 
inteligent. Ghiceşte. 

M-am depărtat de Kyle. Acum eu eram cel care zâmbea, 
poate chiar rânjeam. L-am privit fix în ochi şi l-am lăsat să se 
gândească. Mi-am dat seama că nu avea nicio idee. 

— Priveşte cu atenţie. 

Mi-am scos telefonul celular din buzunar şi l-am ridicat aşa 
încât Kyle să vadă. l-am arătat că era deschis. 

— Am sunat pe telefonul de acasă înainte de a începe 
conversaţia noastră. Telefonul fusese setat pe înregistrare. Tot 
ce mi-ai spus e în căsuţa mea vocală. Am mărturisirea ta, Kyle. 
Totul, cuvânt cu cuvânt. Ai pierdut, ticălos bolnav şi demn de 
milă! Ai pierdut, Creierule. 

Kyle se ridică brusc de la podea şi se repezi la mine - atunci l- 
am pocnit iar. L-am izbit cu cea mai bună directă din viaţa mea, 
cel puţin aşa am simţit. Corpul lui s-a înălţat de la podea şi i-au 
zburat doi dinţi din faţă. 

Aşa arăta în fotografiile din ştirile de după ce a fost prins: 
marele Creier cu doi dinţi din faţă lipsă. 


116 

Am reuşit în sfârşit să mă odihnesc, să nu mai fiu poliţist o 
vreme. Kyle Craig se afla într-o celulă de maximă securitate de 
la închisoarea Norton. Procurorul era convins că are probe mai 
mult decât suficiente pentru a obţine o condamnare. Avocatul 
new-yorkez exorbitant al lui Kyle ţipa că nu comisese nicio 
crimă, că i se pusese la cale o înscenare. Nu e uimitor? Procesul 
de crimă urma să fie unul dintre cele mai mari pe care le 
văzuseră vreodată Washingtonul şi tot restul ţării. 

Treaba era că nu mai voiam să mă gândesc la Kyle sau la 
procesul lui ori la vreun alt ucigaş psihopat. Nu fusesem la 
muncă de câteva săptămâni şi mă simţeam bine. Mă simţeam 
cu adevărat bine. Rana de la spărgătorul de gheaţă mi se 
vindeca destul de bine; cicatricea avea să fie o amintire. 
Petreceam cât de mult timp acasă. Fusesem la două concerte 
de-ale lui Damon la rând. Şansa era de partea mea. 

Exersam o lovitură din săritura la coş cu Jannie, îi citeam 
micuţului Alex Noapte bună, lună şi Vulpe în ciorăpei şi luam lecţii 
de gătit de la cea mai bună bucătăreasă din Washington, sau 
aşa se lăuda Nana. Îmi făceam timp şi pentru mine. Avusesem 
chiar câteva conversații plăcute cu Christine Johnson, spunându- 
i că îi trimiteam cele mai încântătoare fotografii cu Alex. Jamilla 
Hughes urma să vină pe Coasta de Est pentru un seminar şi 
avea să ne viziteze în săptămâna următoare. Toate îmi mergeau 
bine în viaţă şi nu voiam să le stric eu. 

Era cam unsprezece seara şi cântam la pian pe terasă. Casa 
de pe Strada 5 era tăcută. Toată lumea dormea, cu excepţia 
mea. Telefonul nu suna, şi ce plăcere simplă şi dulce era să nu 
sune. 

Nu venea nimeni la uşă cu veşti rele pe care nu voiam să le 
aud chiar în momentul acela sau poate că nu voiam să le aud 
niciodată. 

Nu mă privea nimeni de afară, din umbră, sau, dacă mă 
urmărea cineva, cel puţin nu mă deranja. 

Mă concentram asupra unor melodii ale lui D'Angelo, şi îmi 
ieşea destul de bine: „The Line”, „Send it On”, „Devil's Pie”. 

Mâine? Ei bine, mâine va fi încă o zi importantă. 

Dimineaţa urma să îmi dau demisia din forţele de poliţie din 
Washington. 

Şi încă ceva, ceva bun de data asta: credeam că, poate, mă 


îndrăgostesc. 
Dar aceea e o altă poveste, pentru altă dată. 
Sfârșit