Francisc Munteanu — Incotro

FRANCISC MUNTEANU 
ÎNCOTRO? 
Editura Eminescu 
1970 


Capitolul | 
1 

Nu plouase de câteva săptămâni şi trotuarele bulevardului 
Magheru se încinseseră ca nişte plite; aerul rarefiat era cald, 
îmbâcsit de gazele eşapamentelor, şi tot oraşul mirosea a 
transpiraţie şi a motorină arsă. 

Era o vară tipic bucureşteană, cu cer îndepărtat şi incolor, cu 
un soare mare, alb, nebănuit de insistent şi ancorat parcă 
definitiv deasupra oraşului. 

Leoarcă de sudoare, Petre Popescu se opri în faţa hotelului 
Ambasador şi, ca să fie pe deplin împăcat că-şi făcuse datoria, 
mai aruncă o privire de-a lungul bulevardului: nu se zărea nicio 
persoană care să-i fi putut atrage atenţia. Prevăzuse asta încă 
de dimineaţă: „lumea bună” care nu plecase la munte sau la 
mare trebuia să fie la Lido, în bazinul cu valuri transparente şi 
reci, la lacuri în Tei ori la Floreasca, iar cei care aveau maşini, la 
Snagov. Era convins că şefii l-au programat greşit; la ora şi pe 
căldura asta, între Piaţa Romană şi Universitate nu era nicio 
fiinţă demnă de urmărit. Cine, fără obligaţii concrete, ar fi avut 
îndrăzneala să se aventureze pe stradă, când orice cofetărie, 
bodegă de răcoritoare ofereau un ventilator salvator? 

Intră în holul hotelului; aerul condiţionat, umed şi rece, venit 
din găurile invizibile ale tavanului, îl învălui protector. Răsuflă 
uşurat, deşi schimbarea de temperatură, în loc să-l învioreze, îl 
moleşi mai mult. Îşi şterse faţa de transpiraţie şi hotărî să 
rămână în hol până ce s-o mări umbra pe partea stângă a 
bulevardului, să-şi poată continua munca în condiţii mai 
omeneşti. Căută un colţ mai retras, în apropierea unei vitrine 
care dădea în stradă, şi se aşeză. Pe măsuţa alăturată, aşa cum 
îşi imaginase, descoperi nişte ziare vechi şi câteva reviste 
soioase: n-avea niciun rost să le răsfoiască! 


În hol, lume puţină: în afară de personalul hotelului de la 
recepţie, în uniforme cafenii cu  fireturi, epoleţi şi 
brandenburguri portocalii, ca nişte generali de operetă, şi 
funcţionarii agenţiei băncii de schimb, mai erau câţiva pasageri 
străini, adunaţi în jurul unor geamantane înşirate de-a lungul 
unui perete. „Turiştii care pleacă”, constată Popescu. 

Străinii erau blazaţi, obosiţi, nu se îngrămădeau, ca de obicei 
la sosire în jurul vitrinelor cu artizanat, admirând carpetele 
olteneşti sau obiectele de ceramică. Mai toţi erau îmbrăcaţi 
„fistichiu”: femeile purtau rochii demodate, de stambă colorată 
ţipător, lungi, cu decolteuri şi gulere mari, cum fusese moda în 
urmă cu câţiva ani, pantofi butucănoşi, cu tocuri masive, cu 
două sau trei rânduri de barete din piele de altă culoare şi 
ciorapi trei sferturi, albi sau roz, din mătase naturală. La gât, 
indiferent de vârstă, aveau mărgele de sticlă şi pe cap pălării 
înalte, împletite din rafie. Bărbaţii aveau pantaloni largi, de 
catifea reiată, cămăși tricotate, cu cotiere de piele, de şerpi cu 
cozoroc de carton, pline cu insigne. Păreau americani. 

Popescu aruncă o privire spre geamantane şi descoperi pe ele 
nişte etichete cenuşii, cu inscripţii tipărite cu litere mari: OHIO, 
U.S.A. Probabil, nişte ardeleni veniţi să-şi revadă locurile natale. 

Ori de câte ori se deschidea uşa, năvălea în hol aerul cald al 
străzii, fluturând colţul unui afiş O.N.T., care îndemna turiştii să 
viziteze Delta Dunării. 

Petre Popescu opri un picolo şi comandă oranjadă. Băiatul era 
peste măsură de mic şi avea ochi mongoloizi, depărtaţi şi 
somnoroşi. 

— Sper s-o aduci rece! 

— Cu gheaţă, domnule! 

Popescu îl urmări cum se duce spre bar legănându-şi umerii 
firavi şi-l compătimi fără pricină. Băiatul se opri o clipă la o masă 
unde stăteau două fete, întinse uneia dintre ele un bileţel, 
probabil nota de plată, apoi se postă în faţa barmanului şi 
comandă cu o voce ridicată, să fie auzit până în hol: 

— O oranjadă cu gheaţă... 

Tolănit în fotoliu, ca un om fără griji, Popescu aducea mai 
degrabă cu un băiat de bani gata decât cu ceea ce era în 
realitate, ofiţer de miliţie. Aruncă o privire în stradă: era aproape 
pustie, un troleibuz gol zdrăngăni a fierărie veche şi, bucuros că 


se află la umbră, îşi aprinse o ţigară. Îi plăcea să fumeze liniştit, 
preocupat doar de fumul albăstrui al ţigării, să privească 
scrumul crescut, lung, să stea, mai bine zis să zacă în neştire. 
Reuşea ca nimeni altul să alunge orice gând, să privească în gol, 
fără să recepţioneze pe retină ceea ce vedea. 

Când sfârşi ţigara se răcori de-a binelea. Se lăsă pe spătarul 
fotoliului şi-şi întinse picioarele lungi până sub măsuţa cu ziare. 
În general, Petre Popescu era un om comod, calm. Cei doi ani de 
când lucra la Miliție, viaţa cazonă nu l-au schimbat prea mult. 

Era măsurat în gesturi, uneori prea măsurat, ceea ce crea 
celor din jur impresia că au de-a face cu un om leneş sau, în cel 
mai bun caz, cu un om îmbătrânit, obosit prematur. Incă din 
copilărie era socotit molâu şi toată lumea îi prevestise o carieră 
liniştită, de funcţionar cu viaţă ordonată, fără evenimente ieşite 
din comun. Sorţii au hotărât totuşi altfel: cineva l-a dus la un 
meci de rugby. Jocul bărbătesc, grămezile cu înfruntări virile, 
blocajele şi urmăririle în viteză pe aripi ale liniilor de trei sferturi 
l-au fascinat. Mai mult în joacă a îmbrăcat tricoul sportiv, apoi 
mingea ovală i-a schimbat tot restul vieţii. A fost remarcat, adus 
la clubul Dinamo la Bucureşti, şi şi-a început cea de a doua 
carieră a sa, de sportiv de performanţă. In scurt timp a devenit 
talonerul naţionalei de rugby, până când un accident stupid, 
într-un joc cu echipa Franţei, l-a silit să abandoneze sportul. Au 
urmat spitalul, o operaţie nereușită, apoi a doua intervenţie şi 
alte şase luni de sanatoriu. N-ar fi crezut niciodată că omul 
poate trăi atât de mult timp singur. Albul aşternuturilor, al 
pereţilor, halatele surorilor şi ale doctorilor, zăpada de afară i-au 
slăbit vederea. Mult timp după ce ieşise din sanatoriu, o cămaşă 
albă, o pagină de carte îi sugerau miros de iod. Refăcui, a fost 
sfătuit să urmeze Şcoala de ofiţeri de miliţie, pe care a absolvit- 
o cu succes. Ar fi vrut să lucreze la Urmăriri, dar superiorii, 
vrând să-l menajeze, l-au repartizat la Arhivă. Un an întreg a 
şters praful de pe dosare, înregistrându-le, clasându-le, până 
când cererile lui au găsit ecou la conducere. L-au scos de la 
Arhivă şi l-au mutat la o secţie uşoară, la Moravuri. Munca 
aceasta nu-l pasiona prea mult, îşi făcea doar datoria, şi nimic 
mai mult. Activitatea îl obligă să cunoască o altă lume, pe lângă 
care până atunci trecuse fără s-o remarce. Işi dăduse seama cât 


era de provincial, cât de mult îi închistase orizontul anturajul 
exclusiv al sportivilor, terenul. 

Turiştii străini stăteau tot lângă geamantanele aliniate lângă 
perete, la fel de tăcuţi ca şi până atunci. Ori călătoreau de prea 
mult timp împreună şi nu mai aveau ce să-şi spună, ori erau 
moleşiţi de căldură. Oare ce au văzut ăştia din România? Valea 
Prahovei, Braşovul, Sibiul, Sighişoara, şi şi-or fi spus, dacă erau 
într-adevăr ardeleni plecaţi din ţară, că aici nu s-a schimbat 
nimic. De altfel, era convins că turiştii americani nu fac turism 
de acea curiozitate care te îndeamnă să vezi locuri istorice sau 
frumuseți unice ale naturii. La ei turismul e ca şi sportul de 
performanţă: am vizitat atâtea şi atâtea ţări, am zburat fără 
escală atâţia kilometri, am învăţat să spun la revedere în 
paisprezece limbi! „O dată, în drum spre Constanţa, am zburat 
cu nişte «turişti de rasă»! La anunţul (stewardesei că se află 
deasupra Deltei, aceştia nu s-au aplecat curioşi spre ferestrele 
rotunde ale navei, ci au căutat Delta pe hărţile lor de buzunar. Și 
găsind-o, erau bucuroşi ca nişte copii.” 

Popescu îşi aprinse o nouă ţigară, şi în clipa aceea trecu pe 
lângă el, legănându-se, o femeie înaltă, împlinită, cu picioare 
lungi şi cu păr ţipător de blond. Toate privirile se aţintiră asupra 
ei. „De unde ştiu, se întrebă Petre Popescu, acest mers legănat, 
provocator?” 

Se înălţă în fotoliu, s-o vadă mai bine. Femeia ajunse tocmai în 
dreptul turiştilor, apoi dispăru după un stâlp. Pentru o clipă, 
Petre Popescu îi zări faţa şi o recunoscu imediat: „Desigur, Lia 
Pereanu! Normal ar fi fost s-o recunosc şi după mers! Ce-o fi 
căutând Lia la Bucureşti?” O ştia undeva pe litoral, era doar 
mijlocul lui iulie; cineva chiar îi povestise că o văzuse la 
Mangalia, la blocurile din golf, închiriate pentru întregul sezon 
de turişti suedezi. 

Aşteptă ca Lia să reapară de după stâlp, dar chiar în acel 
moment băiatul cu ochi mongoloizi îi tăie câmpul vizual şi-i 
întinse oranjada. „La naiba!”, îşi aduse aminte, o văzuse pe Lia 
şi alături, la bar, la masa unde chiar puştiul ăsta lăsase nota. 
Întoarse privirile într-acolo: într-adevăr, la măsuţa din bar nu 
mai era decât o singură persoană, brunetă, arsă de soare. 

— Patru lei, domnule... 


Plăti băiatului, apoi, fără să se atingă de oranjadă, se ridică şi 
porni după Lia. Spre mirarea lui, n-o găsi nicăieri. Se învârti un 
timp printre turiştii străini; unul mic şi bondoc vorbea într- 
adevăr româneşte: înjura punctualitatea agenţiei de voiaj. 
Popescu se opri o clipă chiar sub instalaţia de aer condiţionat şi- 
şi spuse că, fără îndoială, cel mai plăcut lucru din lume era 
răcoarea. Când îşi dădu seama că cei de la recepţie îl luaseră la 
ochi, porni spre bar. 

Fata rămasă singură la masa Liei răsfoia o revistă ilustrată şi 
nu observă că e privită. Mai târziu, când sorbi din cafea şi-şi 
ridică faţa, Popescu îşi dădu seama că n-o mai văzuse niciodată. 
„Cine o fi noua prietenă a Liei Pereanu?” Se întoarse spre hol, în 
speranţa s-o revadă pe Lia, dar ea nu mai era acolo sau nu se 
mai vedea din cauza personalului care începu să transporte 
geamantanele străinilor, în bulevard, la autobuz. 

Petre Popescu îşi stinse ţigara şi se întrebă care ar fi 
procedeul cel mai bun de a intra în vorbă cu prietena Liei. Cel 
mai comod ar fi fost să ceară permisiunea să se aşeze la masa 
ei şi, numai în caz de refuz, să forţeze nota, să spună că e 
prietenul Liei Pereanu, că a văzut-o mai înainte aici, că ar vrea 
s-o aştepte. Dacă tot a intrat în hotel, la răcoare, cel puţin să nu 
stea degeaba. Poate va putea culege informaţii despre scopul 
revenirii Liei în capitală. 

Fata continua să răsfoiască revista, cerceta pozele, rar de tot 
când bănuia că n-o vede nimeni arunca câte o privire în oglinda 
cristalului de pe masă şi-şi aranja părul — o buclă rebelă îi 
cădea tot timpul pe frunte. Nu părea grăbită. 

Popescu se apropie de masa ei, aşteptă o clipă şi-şi ridică 
privirile, dar ea, deşi îl văzu nejustificat de aproape, nu-i dădu 
nicio atenţie. Popescu întrebă politicos: 

— Îmi permiteti? 

Ea mormăi ceva nedesluşit. Popescu socoti răspunsul 
afirmativ şi se aşeză. Fata nu se uită spre el. Cu un gest lent, 
plictisit, întoarse o pagină; după uşoara mişcare a buzelor, 
Popescu îşi dădu seama că citeşte. Se întoarse spre barman, îi 
făcu semn şi comandă o oranjadă. 

Necunoscuta părea foarte tânără: optsprezece-nouăsprezece 
ani. Popescu o cercetă îndeaproape: avea ochii mari, conturaţi 


uşor cu dermatograf, nasul în vânt şi buze cărnoase, date cu ruj 
de culoare mov. 

— Îmi permiteţi să fumez? 

Fata îşi ridică privirile: părea că abia acum îşi dă seama că se 
aşezase cineva la masa ei. Spuse cu o vădită indiferenţă: 

— Poftim... 

Calmă, ca un om plictisit, obişnuit cu lectura în local, continuă 
să răsfoiască revista. Popescu îşi aprinse “gara, apoi, ca şi cum 
ar fi comis cine ştie ce impoliteţe, întinse pachetul spre ea: 

— Vă rog să mă scuzaţi, fumaţi? 

Fata îşi ridică din nou privirile, de astă dată cu mai puţină 
indiferenţă, vrând parcă să se convingă dacă fraza i-a fost 
adresată într-adevăr ei. Când se convinse că da, cercetă 
pachetul oferit, refuză cu o uşoară clătinare a capului şi scoase 
din poşetă un pachet de Kent. 

— Numai cu filtru. 

Popescu se repezi să-i aprindă ţigara — întinse bricheta spre 
ea: flacăra albăstruie apăru şi în pupilele ei, multiplicată cu 
sclipiri mici, ciudate. 

După cum ţinea ţigara între degete, stângace, se vedea că nu 
fuma de mult. Popescu prinse curaj: 

— Vă prinde bine ţigara, domnişoară... 

Fata tresări: probabil după politeţea exagerată a omului din 
faţa ei, acest compliment ieftin o surprinse. Răspunse cu 
întârziere, după ce mai întoarse o pagină şi nu găsi nimic 
interesant care ar fi meritat să-i reţină atenţia. 

— Zău? 

Popescu zâmbi satisfăcut. Acest „zău” îl linişti. Se temuse că 
fata o să-i întoarcă spatele sau, pur şi simplu, o să refuze să-i 
răspundă. Se aplecă spre ea: 

— Dacă doriţi, îmi pot da şi cuvântul de onoare. 

Ea reacţionă contrar aşteptărilor lui Popescu. Işi ţuguie buzele 
cărnoase a dispreţ: 

— Mi-ar face multă plăcere dacă v-aţi muta la o altă masă. 

Popescu, jenat, îşi strânse umerii: 

— Îmi pare rău că v-am supărat. „Oare într-atât să mă fi 
înşelat, după doi ani de meserie? Nu, fără îndoială, pe mine nu 
mă prinde limbajul ăsta de bulevard!” Adăugă: Vă rog să mă 
scuzaţi. 


LI Si 
| 


îşi dădu seama că a făcut o prostie părăsind masa de lângă 
fereastră; de acolo ar fi putut cerceta holul şi să supravegheze şi 
masa asta din bar. lar s-a repezit; dacă ar sta să judece înainte 
de a face ceva, ai avea mult mai multe rezultate. La urma 
urmei, de ce crede că o fată care stă la aceeaşi masă cu Lia 
Pereanu trebuie neapărat să fie prietena ei? Faptul că erau 
împreună putea fi şi o simplă coincidenţă. 

Cel mai bun lucru ar fi fost să se ridice şi să plece fără să 
salute. Plecarea însă, fără îndoială, i-ar fi întărit fetei 
convingerea că a avut de-a face cu unul care a vrut să se lege 
de ea. Petre Popescu era, însă, prea orgolios ca să accepte o 
asemenea ipoteză; se înşurubă şi mai adânc în scaun şi privi cu 
o încăpățânare animalică fuiorul albăstrui al fumului de ţigară. 
Ori de câte ori trecea prin câte un moment penibil, îşi aducea 
aminte de prima întâlnire cu acest sentiment. Era în clasa întâi 
primară şi furase două penite de la un coleg de bancă. Acesta îl 
reclamă învățătorului, care îl scoase la tablă şi-l interogă în faţa 
clasei: 

— Tu i-ai luat peniţele? 

— Nu, domnule învăţător. 

— Grigoraş spune că te-a văzut când ai pus peniţele în 
buzunarul de sus al hainei. 

involuntar îşi duse mâna la buzunarul amintit, unde erau 
peniţele. Învățătorul îi urmări mâna tremurândă, dar se prefăcu 
că nu bagă de seamă. „Oare de ce nu vine învățătorul să mă 
caute în buzunar? Sau vrea să prelungească momentul 
demascării?” Se revoltă: 

— Grigoraş minte! 

— N-ai dreptul să învinuieşti pe nimeni pe nedrept! 

— Nu i-am furat peniţele! 

— Ai auzit, Grigoraş, nu el ţi-a furat peniţele... 

După oră, însă, l-a reţinut în clasă. 

— Ascultă, Petre, acum nu suntem decât noi doi în clasă. Tu i- 
ai luat peniţele? 

— Da, domnule învăţător. 

— Şi atunci de ce n-ai vrut să recunoşti? 

— Pentru că m-a învinuit că i le-am furat! 

— Şi n-ai făcut asta? 


— Nu, domnule învăţător. / /e-am luat numai... M-am gândit să 
i le dau înapoi după oră. 

— Foarte bine. Atunci mâine, în faţa clasei, i le vei da înapoi. 

— Nu mai pot să i le dau înapoi. Le-am aruncat. 

— Spui şi asta. 

— Asta nu pot să spun, domnule învăţător. Şi dacă 
dumneavoastră mă obligaţi mâine să mărturisesc că i-am furat 
peniţele, am să spun că nu-i adevărat. Că şi dumneavoastră v- 
am spus că nu i le-am luat eu... 

— Bine, Petre. Dar atunci spune-mi, de ce mi-ai mărturisit mie 
adevărul? 

— Pentru că dumneavoastră, 
le-am luat. 

— De unde ştiai? 

— Ştiam... 

Cineva introduse o fisă în tonomat, şi încăperea se umplu de 
vocea caldă a lui Nat King Cole. Negrul cânta o veche melodie 
spaniolă, lentă, liniştitoare. Abia perceptibil, fata din faţa lui îşi 
legăna umerii în ritmul melodiei. 

Petre Popescu privi spre hol, în speranţa s-o revadă pe Lia, dar 
ea nu mai era acolo, holul era pustiu, plecaseră şi turiştii. Poate 
că e chiar mai bine că Lia nu mai era în hotel, dacă s-ar 
reîntoarce aici şi fata asta i-ar fi totuşi prietenă, ea ar face 
prezentările „tip Lia”, ironică: „Domnul locotenent Petre 
Popescu de la Miliție! M-a arestat de două ori!” În clipa asta, lui 
Petre Popescu îi păru rău că nu era un simplu funcţionar undeva 
la o instituţie, un om oarecare. Se simţea stânjenit, oranjada i se 
păru amară şi melodia spaniolă insuportabilă. Ce-ar fi dacă ar 
mai încerca o discuţie cu fata din faţa lui? O ultimă încercare s-o 
ia „tare”, să vadă cel puţin cum reacţionează. Luă un ton uşor 
oficial: 

— Vreau să vă întreb, domnişoară, dumneavoastră ce faceţi 
aici? 

Fata, surprinsă, rămase o clipă nemişcată, apoi îl privi pe 
Popescu drept în ochi. Răspunse neaşteptat de calmă: 

— Nu vedeţi, prind fluturi! 

Răspunsul stil „zeflemea” îi conveni cel mai mult. Dacă ea s-ar 
fi sculat de la masă, ori nu i-ar fi răspuns la întrebare, l-ar fi 


A 


ncă în timpul orei, ştiaţi că eu i 


încurcat foarte mult. Şi-ar fi cerut din nou scuze şi ar fi plecat. 
Răspunse repede, să prindă cheag discuţia: 

— Sau fluturaşi!... 

Râse cu subinţeles, să sublinieze şi mai mult cuvântul 
„fluturaşi”. Ştia că dacă s-ar fi văzut în oglindă râzând stupid, i 
s-ar fi făcut greață. 

— Vă rog să mă lăsaţi în pace! 

Fără îndoială, era supărată; avea priviri reci, dispreţuitoare, 
dar aşa, încruntată, cu sprâncenele adunate la rădăcina nasului, 
părea mai frumoasă. 

Popescu insistă. De astă dată, pe un ton şi mai oficial: 

— Spune, cu ce te ocupi? 

Fata tresări. Felul de a vorbi al bărbatului o descumpăni. Părea 
mai mult mirată decât speriată. 

Răspunse abia perceptibil: 

— Nu înţeleg, ce vreţi de la mine?! 

Popescu nu-i lăsă timp să se adune. Atacă pe acelaşi ton: 

— Exact aşa cum se aude: care e profesia dumitale? 

Fata se sperie puţin; se uită spre hol, pe urmă la celelalte 
mese din bar, căutând parcă un aliat. Negăsindu-l, se întoarse 
spre Popescu şi întrebă cu voce provocatoare: 

— Şi de ce vă interesează asta pe dumneavoastră? 

Foarte sigur pe el, Popescu zâmbi larg: 

— Doar aşa... Sunt un om foarte curios. Mă întreb: oare fata 
asta frumoasă, cu ochi mari, cu ce se ocupă?! Ce anume 
învârte?!... 

Nu putu continua, deoarece un individ de la o masă alăturată 
veni să-i ceară foc. Popescu îl servi, apoi, după ce acesta se 
îndepărtă, reluă ultima frază: 

— Spune, ce învârţi aici?... 

Imediat, însă, îşi dădu seama că n-ar fi trebuit să sublinieze 
acest „ce învârţi”. Fata putea să-l creadă bulevardier. Aşa se şi 
întâmplă. Schimbă şi ea tonul: 

— Aţi putea fi mai politicos! Mi-aţi cerut voie să staţi la masă, 
v-am lăsat. Despre discuţii n-a fost vorba. V-aş ruga să plecaţi 
imediat! 

Era supărată. Se roşi la faţă, i se rotunjiră şi mai mult ochii. 

— Şi dacă nu plec? 


Imediat, însă, îi păru rău că îi pusese asemenea întrebare. 
„Dacă mi-ar da o palmă sau mi-ar turna cafeaua în faţă, n-aş 
avea cum să ripostez. M-am legat de ea ca un ultim golan şi ar fi 
şi mai neplăcut dacă ar striga după ajutor sau ar chema Miliția!” 

Ea, însă, nu se dovedi agresivă. 

— Dacă nu plecaţi imediat, chem chelnerul sau ader la 
limbajul dumneavoastră şi vă spun „uşchi”! Dar eu sunt o fată 
binecrescută şi nu discut cu oamenii pe care nu-i cunosc. 

Popescu, temându-se totuşi ca discuţia să nu ia o întorsătură 
neplăcută, interveni repede: 

— Ai dreptate. Ar fi trebuit să mă prezint. Mă numesc Petre 
Popescu şi sunt de la Miliție. 

Discret, întoarse reverul hainei şi-i arătă insigna. Ea holbă 
ochii, părea năucită. Popescu continuă: 

— Te-aş ruga să-mi răspunzi zâmbind, ca şi cum am discuta 
despre lucruri intime. Se uită barmanul la noi. Spune-mi, ce faci 
aici? 

Zăpăcită, fata răspunse fără să se gândească: 


— Beau cafea. 

Popescu era să pufnească în râs. Răspunsul îl surprinse. 

— Asta e tot? 

Fata sorbi din cafea. Cafeaua, ori răgazul câştigat, o linişti 
puţin. 


— Nu. Discut cu dumneavoastră. 

Fără îndoială, fata era dezgheţată şi trecuse uşor peste şocul 
prezentării. 

De obicei, pe baza experienţei de până acum, prezentarea 
insignei de miliţie avea un efect decisiv: persoanele în cauză se 
resemnau, răspundeau prompt la întrebări, viind să pară cât mai 
docile. 

Discul din tonomat se sfârşi, se auziră comenzile mecanice de 
clasare a plăcii, în bar se lăsă o linişte supărătoare. 

De la o masă alăturată răzbăteau fragmente dintr-o discuţie 
despre fotbal. Unul cu voce piţigăiată susţinea tehnicitatea celor 
de la Rapid, iar un altul, cu accent moldovenesc, îl combătea. 
Popescu gustă din oranjadă. Era încă rece. Fata aşteptă să pună 
sonda pe masă. 

— Vreţi mai mult zâmbet? 


întrebarea asta îl supără puţin. Ştia că în confruntări domină 
acela care conduce discuţia, cel care pune întrebările. Acum 
rolurile s-au inversat, avea senzaţia că pierduse din autoritate 
şi-i păru rău că prelungise prea mult liniştea de efect. 

— Nu. E un zâmbet prea profesional. Involuntar, reveni la 
persoana a doua. Aveţi serviciu? 

— Nu! 

Şi acest răspuns scurt, categoric îl dezechilibră. Neavând 
încotro, se acomodă şi întrebă ca şi cum răspunsul pe care urma 
să-l dea ea l-ar fi interesat doar personal: 

— Probabil, sunteţi la facultate? 

— Nu! Intre liceu şi facultate! Prima oară n-am reuşit la 
examenul de admitere. O să încerc din nou, la toamnă. Ridică 
vocea: Vreţi să-mi spuneţi de ce acest interogatoriu? Ori în 
socialism nu e voie să stai la bar şi să iei o cafea? 

De la mesele alăturate, câteva persoane întoarseră privirile 
spre masa lor. Popescu începu să se simtă din ce în ce mai 
stânjenit. 

— Mai încet... 

— De ce? 

Rostise „de ce” cu impertinenţă, ştia că nu mai avea de ce să 
se teamă. 

— E mai bine dacă vorbiţi mai încet. Cine a fost femeia cu care 
aţi stat la masă? 

— N-o cunosc. 

— Dar aţi vorbit!... 

— Vorbesc şi cu dumneavoastră, şi nu vă cunosc! Pot să sper 
că, după ce consumati seria întrebărilor, mă lăsaţi în pace?!... 

— Bineînţeles, domnişoară. Şi la plecare permiteţi-mi să vă 
dau un sfat: ar fi bine să nu ne mai întâlnim! Asta, bineînţeles, în 
interesul dumneavoastră... 

— Atunci, vă rog să-mi spuneţi pe unde circulaţi, să ştiu să vă 
ocolesc!... Sau trebuie să înţeleg că n-am voie să vin în bar?! 

— Nu, domnişoară! Dar, după cum mi-aţi răspuns, sper să fi 
înţeles şi sensul în care v-am spus că n-ar fi bine să ne mai 
întâlnim! 

Se ridică şi, în semn de salut, se aplecă reverenţios. 


— Plecaţi? Credeam că o să mergeţi la fiecare masă... N-am 
înţeles, de ce aţi poposit tocmai la mine?! E singura întrebare pe 
care v-o pun. Sper că-mi răspundeţi!... 

— Desigur. Dacă nu v-aş fi văzut la masă cu domnişoara Lia 
Pereanu, n-aş fi îndrăznit să vă deranjez... 

2 

Era greu să treci pe lângă Sanda Dobrescu fără să te întorci 
după ea: avea un mers uşor legănat, leneş, ca şi cum fiecare 
pas pe care îl făcea i-ar fi cerut cine ştie ce efort. De altfel, 
mersul îi crease totdeauna complexe. Despre maică-sa se 
spunea că avea un mers distins. Sandei i se părea, dimpotrivă, 
că mersul ei era ostentativ, provocator. Totuşi, auzind numai 
laude despre acest mers, încercă să-l imite. Nesigură pe paşi, în 
timpul mersului se controla, în oraş se privea în oglinda 
vitrinelor, iar acasă umbla cu cărţi pe cap, călcând numai în 
vârful picioarelor. 

Cu doi ani în urmă, când trecuse la pantofi cu tocuri înalte, a 
trebuit să înveţe să umble din nou. La început avusese tot 
timpul senzaţia că va cădea în nas, iar mai târziu că umblă 
cocoşată. Călca atent, în aşa fel ca tocurile să nu atingă 
parchetul, îşi ţinea genunchii întinşi şi fruntea în sus, să nu pară 
că priveşte în faţă, unde calcă, şi, fără să fi vrut, se pomeni 
unduindu-se ca un şarpe. Mersul în faţa oglinzii, în loc s-o ajute, 
o încurcă mai mult. De aceea, mai târziu, renunţă să se studieze 
şi-şi făcu un mers propriu, destul de grațios, dar nu lipsit de 
ostentaţie. 

Fără îndoială, şi cei doi ani de gimnastică în echipa liceului îi 
influenţaseră mersul. Dacă cineva şi-ar fi dat osteneala să-i 
studieze paşii, ar fi descoperit în ei multe mişcări de dans. 

Foarte puţini oameni spuseseră despre Sanda că e frumoasă. 
În schimb, avea un farmec al ei aparte şi multă feminitate. În 
ochi îi puteai citi o oarecare şiretenie şi, pentru că nu-şi 
ascundea niciodată privirile, părea provocatoare. Se obişnuise 
ca pe stradă bărbaţii să se întoarcă după ea, învățase să pară 
indiferentă, să mascheze că aceste căutături cercetătoare îi 
făceau plăcere. Dacă trecea neobservată, se întrista, căuta 
justificările de rigoare: nu e îmbrăcată ca lumea, ochelarii de 
soare erau prea demodaţi sau n-ar fi trebuit să iasă în stradă cu 
părul nearanjat! 


Atât de mult se obişnuise să se gătească, încât din pricina 
asta avusese de suferit, şi la şcoală era criticată ba pentru că îşi 
conturase ochii, ba că-şi scurtase prea mult uniforma! 

— Aşa se poartă, tovarăşă profesoară!... 

— Pe bulevard, Sanda... 

— Peste tot, tovarăşă profesoară! 

— În afară de şcoală... 

— Până acum am învăţat că şcoala face parte integrantă din 
instituţiile noastre de tip socialist. Şi dacă este aşa, atunci de ce 
să facă şcoala excepţie?! 

— Pentru că şcoala este o instituţie de educaţie şi de cultură. 

— Ca şi teatrul sau cinematograful. Desigur, altfel, dar în 
esenţă, aceeaşi! 

învățase să folosească cuvinte mari: socialism, progres, 
educaţie, astfel că era greu s-o combaţi sau s-o etichetezi că nu 
e pe linie. 

— În socialism... 

— Sanda!... 

— Da, tovarăşă profesoară. 

— La ora mea nu mai vii în uniformă mini!... 

— Am învăţat la ora de educaţie politică despre dialectică. De 
acolo ştiu că noul, chiar dacă i se opun forţe ale vechiului, va 
triumfa până la urmă... 

— Eşti obraznică, Sanda! 

— Sunteţi conservatoare, tovarăşă profesoară. 

Cel mai mult a avut de furcă cu profesorul de fizică. Acesta 
era foarte tânăr, venise profesor plin direct de pe băncile 
facultăţii. 

— Nu crezi că tocurile sunt prea înalte? 

— Nu, tovarăşe profesor. 

— Treci la tablă! 

Profesorul controlă formulele înşirate pe tablă, apoi strâmbă 
din nas: 

— A, ne-am făcut din nou unghiile. 

— Credeţi că nu se pot scrie formulele cu unghiile făcute? 

— Ba da. Dar nu e necesar. 

— Îmi pare rău că aţi observat că mi-am făcut unghiile! Mi-ar fi 
plăcut mai mult dacă aţi fi observat cum am simplificat această 
formulă! E per x 2 echivalent cu, deschisă paranteza. E prim... 


Nu i se putea spune „mai bine ai învăţa decât să-ţi faci 
unghiile” pentru că învăţa bine, avea note mari la toate 
materiile. 

— Treci la loc. 

Victorioasă, Sanda trecu la loc şi în restul orei căuta privirile 
profesorului. Acesta se fâstâcea, uita să închidă parantezele şi 
dădea elevilor note mai mici decât meritau. 

Când Sanda sosi, pe la ora 10, în faţa hotelului Ambasador, Lia 
o aştepta deja. li făcu observaţie că întârziase câteva minute. 

— Credeam că n-o să mai vii, că te-ai răzgândit... 

— N-a lipsit mult să mă răzgândesc! Şi dacă ai şti cât mi-e de 
teamă, m-ai goni acasă!... 

— Eşti proastă! 

Intrară în holul hotelului. Sanda călca stângace, căsca gura 
spre geamantanele turiştilor, de parcă atunci ar fi văzut pentru 
prima oară străini. 

In clădire era răcoare, şi ăsta era singurul lucru care îi făcea 
plăcere. 

— De ce ne-am oprit aici? 

Lia o dojeni cu privirile. 

— Stai puţin, să ne vadă portarul. 

Portarul, însă, era ocupat cu completarea unor formulare. Lia 
trecu de câteva ori prin faţa lui, îl salută, până ce acesta o 
observă şi-i făcu semn să aştepte. Lia, mulţumită de semnul 
discret al portarului, se apropie de Sanda şi-i spuse pe un ton 
foarte sigur: 

— Totu-i în regulă! 

O târî după ea în bar şi se aşeză la o masă în apropierea 
peretelui de sticlă, de unde se putea cuprinde tot holul. 

— Ce-i cu tine? Eşti palidă! 

— Nimic, îngăimă Sanda. Poate ar fi bine să mă duc acasă... 

— Nu eşti serioasă!... Ai să vezi, totu-i un fleac!... Ce vrei, 
oranjadă sau cafea? 

— Cafea. 

Lia comandă două cafele „scurte”, cu zahăr separat. 

Sanda era pentru prima dată în barul de zi al hotelului 
Ambasador. Îi părea bine că era lumină puţină, că zgomotul 
paşilor era absorbit de mochetă. Ar fi fost îngrozitor să poţi 
distinge trăsăturile tuturor clienţilor de la mesele alăturate, să 


tresari la fiecare pas pe care-l auzi în spatele tău! Localul i se 
păru intim, aşa cum şi-l închipuise, şi, ce era cel mai important, 
nu văzuse niciun cunoscut prin apropiere! s 

— Un fleac, repetă Lia şi se aplecă spre Sanda. |ţi iei inima în 
dinţi şi, dacă ştii să te porţi, te umpli de bani! 

Sanda cunoştea toate argumentele Liei. li dădea dreptate, şi 
totuşi se temea. 

— Uşor de spus. Dar în viaţa mea, încă... 

— Încă ce? Ştii cum e asta? Ca atunci când intri în apă rece. N- 
ai voie să calci cu încetinitorul, închizi ochii şi sări! Îşi aprinse o 
ţigară. Ai început să mă enervezi... 

Un timp stătură tăcute, se auzea zumzetul ventilatorului de pe 
tejgheaua barului şi uneori, înfundat, huruitul presorului de 
cafea. 

— Frankfurt, la cabina 2! 

Un băiat de la lift căuta disperat pe un oarecare Strasmann, 
care comandase Frankfurtul, la telefon. Cel căutat nu era, însă, 
nicăieri. Băiatul însărcinat cu descoperirea lui trecu de câteva 
ori pe lângă masa Sandei, repetând: 

— Herr Strasmann, Frankfurt la telefon! apoi se făcu iar linişte. 

— Dacă stai cocoşată ca o bucată de nenorocire, mai bine du- 
te acasă. A 

Sanda îşi îndreptă umerii, încercă să stea ca Lia. In faţa Liei 
avea Aceleaşi complexe ca faţă de maică-sa — şi ea o certa 
mereu că nu ştie să stea, că e stângace, că ţine urât mâinile, că 
se poartă ca o rudă săracă. Când era, însă, singură, redevenea 
ea, ştia să stea ca o regină, să-şi ţină grațios mâinile, să umble! 
Alături de Lia îşi dădea seama că e neîndemânatică; nici măcar 
lingurita cu care amesteca filtrul din faţa ei nu-i asculta 
comenzile. Acum în special se simţea foarte prost, la fel ca anul 
trecut, înainte de examenul de bacalaureat când toată clasa a 
trebuit să efectueze un control medical la policlinica şcolii. Au 
intrat în faţa comisiei trei câte trei, dezbrăcate până la brâu şi, 
deşi toţi medicii erau oameni foarte în vârstă, Sanda s-a simţit 
foarte umilită. Le spusese că e sănătoasă tun, dar vizita era 
obligatorie, n-avea încotro. _ 

— Lasă mâinile jos, domnişoară. Aşa. Tuşeşte, te rog. Incă o 
dată... Mersi... Treci în spatele aparatului. Foarte bine, ridică 
mâinile. Întinde-le, te rog... Mersi, alta... 


Vocea Liei o trezi la realitate. 

— Imi faci mutre de parcă de două săptămâni n-ai fi mâncat 
decât castraveți muraţi! Hai, zâmbeşte! 

Sanda încercă să-şi lungească buzele şi, când se văzu în 
oglinda cristalului de pe masă, se sperie şi ea. 

— Dacă nu ştii să zâmbeşti, du-te acasă... 

La fel se încheiase şi discuţia de ieri seara. Dar ieri, Lia 
avusese parcă mai multă putere de convingere decât acum, sau 
poate i s-a părut numai, pentru că ieri nu era pusă în faţa 
faptului împlinit, nu trebuia să-şi definească atitudinea cu un 
„da” sau un „nu” categoric. leri seara totul a avut un iz de ireal; 
la un moment dat a avut chiar senzaţia că propunerile Liei 
aduceau cu acel joc din copilărie „În ce loc vrei să te muţi?” 
unde participanţii trebuiau să aleagă cu ochii închişi un punct de 
pe hartă. Câştigători erau aceia care nimereau oraşe sau regiuni 
populate. Sanda de obicei pierdea la acest joc; nimerea largul 
oceanelor, deşerturile Saharei sau Gobi, crestele stâncoase ale 
Cordilierilor. 

leri seara spusese „da” Liei şi plecase acasă cu o senzaţie 
ciudată de goliciune. Se simţea obosită şi o deranjau trecătorii, 
aerul înăbuşit şi cald, murmurul surd al oraşului. Vitrinele 
luminate păreau nişte ochi iscoditori, iar propria ei umbră, când 
prelungită pe trotuar, când adunată ghem sub picioare, un 
urmăritor insistent şi perfid. 

Ajunsă acasă, s-a simţit îngrozitor de singură: mobilele vechi, 
greoaie, zestrea mamei, pline cu ornamentaţii sculptate, frunze 
de acant şi viță-de-vie, o priveau duşmănoase. Şi pe tatăl ei, 
mobilele acestea îl deranjau: nu erau croite pe dimensiunea 
locuinţei, erau prea multe şi prea mari pentru cele două camere, 
îşi pierduseră luciul, dar nu şi pretenţiozitatea ostentativă. 

Să nu se mai gândească la discuţia avută cu Lia, Sanda îşi 
căută îndeletniciri domestice: spălă vasele şi deretică prin 
bucătărie. Ştia că preocuparea de moment e doar un paleativ, 
că în clipa când se va culca şi va asculta tic-tacul ceasului de pe 
noptieră se va vedea în bar, la Ambasador, aşteptând, exact ca 
acum, un bileţel cu un număr de cameră pe el. Ştia că dincolo 
de acest bileţel era un om, un bărbat pe care se străduia să şi-l 
imagineze: putea fi tânăr, bătrân, german sau suedez, un 
contabil din provincie sau poate chiar un om de culoare. Un 


bărbat pe care îl va întâlni o singură dată. Ce nu-şi putea de loc 
imagina era conversaţia care urma să se lege într-un fel, dacă 
într-adevăr trebuie să se lege, care va fi primul cuvânt, dacă 
totuşi se vor rosti cuvinte, care va fi primul gest al lui, al ei, dacă 
va reuşi să reziste fără să se împotrivească. 

N-a putut sta multă vreme în pat. Se sculă şi înveli 
deşteptătorul într-un batic, să nu audă fărâmițarea veşniciei, 
apoi se aşeză în fotoliu. Incercă să se închipuie într-o cameră de 
hotel, aşezată într-un fotoliu şi aşteptând întâlnirea cu „El”. Ce 
anume ar putea spune un bărbat unei femei pe care n-a văzut-o 
niciodată? S-o mângâie pe păr, pe umăr? Dar asta ar fi 
îngrozitor. Fără îndoială, i-ar da peste mână! Singura variantă 
acceptabilă ar fi ca el să fie bădăran, să nu dorească perioada 
de tranziţie, să-i spună franc: „Dezbracă-te!” „Oare aş avea 
forţa să mă dezbrac în faţa unui bărbat?” Se ridică şi, ca şi cum 
ar fi efectuat o repetiţie generală, îşi scoase cămaşa de noapte. 
Rămasă goală în mijlocul camerei, se simţi neputincioasă şi-i 
veni să plângă. 

îmbrăcă repede cămaşa şi se vâri în pat. În întuneric, mobilele 
păreau şi mai neprietenoase, şi mai ostile decât erau în 
realitate. 

Totuşi nu avea de ales. Ştia precis că dimineaţa, pe lumină, 
când nu va mai avea timp să se gândească atât de mult şi atât 
de concret la acel „moment”, totul i se va părea mult mai 
simplu, mult mai lipsit de importanţă ca acum. La fel ca la un 
spectacol de teatru. De câte ori nu i-au curs lacrimile urmărind 
căutările lipsite de sens ale Ofeliei, apoi în antract, la lumina 
orbitoare a becurilor din foaier, se simţea caraghioasă. „Probabil 
că şi mâine, gândindu-mă la frământările mele de acum, voi 
zâmbi îngăduitoare.” Ceea ce îi era foarte clar era faptul că nu 
mai avea de ales. Cine ştie când i se va mai ivi o angajare atât 
de avantajoasă ca aceea oferită de fabrica de confecţii!? A fi 
manechin însemna a nu face nimic, etalarea toaletelor fiind mai 
mult distracţie decât muncă; a fi manechin însemna să primeşti 
bani doar pentru faptul că ai corp frumos. A renunţa la acest 
post ar fi cea mai mare prostie. 

Fără lenjerie de bună calitate, însă, nu se putea prezenta în 
faţa juriului care făcea angajarea. Cum să se arate într-un furou 
obosit, în chiloţi tetra sau într-un costum de baie uzat, demodat? 


Ar fi fost păcat ca din cauza unei sume de 500 sau 1000 de lei 
să-şi pericliteze cariera. De la maică-sa n-ar fi cerut nici în ruptul 
capului, de altfel ea era plecată pe litoral, iar taică-su, chiar 
dacă ar fi avut, nu i-ar fi dat. Taică-su voia să scape de ea, asta 
Sanda ştia foarte bine, acesta era şi motivul pentru care o voia 
cât mai repede măritată. Singura persoană care ar fi putut-o 
ajuta era Lia, dar de la ea nu putea să ceară nimic, măcar un ac! 
Şi aşa se simţea în inferioritate faţă de ea, darmite dacă i-ar mai 
fi cerut ceva... Şi nu mai avea putere să se umilească. 

— Parcă ai fi o momâie! Nu sta cocoşată! 

Sanda îşi îndreptă din nou spatele şi încercă să fie prezentă. 
La o masă alăturată cineva explica ceva în spaniolă, folosea atât 
de multe „s”-uri încât părea sâsâit. Se întoarse într-acolo: 
spaniolul era un om scund, cu părul lins, lucios, dat cu briantină, 
îşi aduse aminte de un vers din Asturias: „Tiati unghiile lungi 
ale nopții” şi vru să-l spună şi Liei, dar ea era preocupată cu 
studierea unei reviste găsite pe masă. Era convinsă că Liei nici 
nu i-ar fi plăcut versul; ar fi întrebat „de când are noaptea 
unghii?” sau pur şi simplu ar fi certat-o că se gândeşte la prostii, 
în loc să stea cu picioarele pe pământ, să înveţe să zâmbească 
frumos sau să ţină ca lumea ţigara între degete. 

Privi spre hol: turiştii se pregăteau de plecare, îşi numărau 
geamantanele, îşi verificau biletele de călătorie, paşapoartele. 
Dacă ar fi venit ieri aici, poate ar fi urcat la unul dintre ei. Era 
atât de preocupată de agitația care îi cuprinse pe turişti, încât 
nu observă apariţia picolo-ului, îl văzu doar când acesta lăsă un 
bileţel pe masă. Lia întinse mâna după bileţel şi-l arătă Sandei. 

— Vezi, asta e tot. Camera 307. lei liftul, baţi la uşa camerei 
307 şi, dacă eşti deşteaptă, ai scăpat de griji! Te duci tu? 

— Nu, nu, refuză Sanda. Mă adun întâi... Te-aştept şi-mi 
povesteşti cum a fost... 

— Pot să-ţi povestesc fără să mă duc. Dacă ăsta e singurul tău 
argument, atunci nu te mai codi, du-te! 

— Nu, nu, după aceea... 

Lia îşi aranjă buclele căzute pe frunte, apoi se ridică. 

— Păcat că-i atât de cald. Sunt transpirată toată... Dar mă 
descurc eu. Duşurile din hotel sunt formidabile. 

Ciudată e viaţa! Câţi oameni din Bucureşti care o cunosc pe 
Lia nu jinduiesc să stea alături de ea, să-i sărute mâna, şi ea, la 


cerere, urcă în camera primului care o vrea. E drept, pentru asta 
s-a aranjat: are garsonieră, rochii, bani, merită să fie invidiată. 

O urmări cum se îndepărtează, cum trece pe lângă străini cu 
fruntea ridicată, cum dispare în apropierea liftului. Se întrebă 
dacă ar putea să meargă cu aceeaşi dezinvoltură ca şi ea. 
Răspunsul i se păru dat de la bun început: nu! Neavând ce face, 
începu să răsfoiască revista lăsată de Lia. Era atât de buimăcită, 
că nu putea distinge nici măcar literele mari ale titlurilor 
articolelor. Până şi fotografiile mari cât o pagină i se păreau 
spălăcite. 

Spaniolul de la masa alăturată începu să vorbească din nou, 
repede, ca şi cum cineva l-ar fi gonit din urmă. Ce-o fi având de 
comunicat spaniolul ăsta atât de repede? La fel de repede 
vorbea şi maică-sa când minţea. Atunci nu permitea să fie 
întreruptă, debita fraze lungi, lipsite de logică şi continuitate. O 
fi minţind şi spaniolul? 

În clipa aceea se aşeză la masa ei tânărul pe care îl văzuse 
fumând în hol. O fi unul care vine direct. Se linişti, însă, când îl 
auzi vorbind româneşte. Pe urmă, gândindu-se că ar putea primi 
bileţelul în prezenţa oaspetelui nedorit, îi păru rău că-l lăsase să 
se aşeze. Hotări ca de îndată ce individul va încerca să intre în 
vorbă cu ea să fie scârboasă, să-l gonească. După ce bărbatul 
se legitimă, se sperie, înseamnă că nu e totul chiar atât de 
simplu, precum spunea Lia. Miliţienii stau la pândă, te urmăresc 
şi, în clipa când le convine lor, te înhaţă. Mai târziu însă, când îşi 
dădu seama că împotriva ei miliţianul nu putea avea nimic, se 
linişti. Îşi spusese chiar că apariţia acestui miliţian destul de 
simpatic putea fi o simplă coincidenţă neplăcută. Trebuia, însă, 
să termine cu el. Ar fi fost groaznic ca în acele momente să 
sosească picolo-ul cu un bileţel! Ar fi murit de ruşine. Special îi 
răspunse din ce în ce mai agresiv, să scape de el. Şi când îl văzu 
depărtându-se, răsuflă uşurată. Acum nu-i mai rămânea decât 
să dispară şi ea cât mai curând. Ştia că seara, când se va întâlni 
din nou cu Lia, ea o s-o certe, dar n-avea altă alegere. Cine ştie, 
miliţianul e încă prin apropiere şi o pândeşte. 

Scoase o hârtie de cinci lei din poşetă, puse bancnota pe 
masă şi se ridică. Hotări să nu se ducă de-a dreptul acasă, ca, în 
caz că e urmărită, să nu i se afle adresa. Traversă bulevardul, se 


opri o clipă în faţa bufetului Expres şi privi ferestrele hotelului. 
Mai toate aveau rulourile trase. 

Pomi spre Piaţa Romană. Pe drum se opri de câteva ori şi 
cercetă în oglinda vitrinelor trecătorii, în cele din urmă se 
convinse că miliţianul nu e pe urmele ei. Asta o linişti şi nici nu 
se mai gândi cu ciudă la el. Nici nu era atât de antipatic, 
constată mai târziu, iar ochii îi avea chiar frumoşi: verzi! 

Să fie, totuşi, sigură că miliţianul n-o urmăreşte de la distanţă, 
intră la Eva. Urcă la etaj, la confecţii. Să treacă timpul, încercă o 
rochie de vară. Rochia îi stătea bine, vânzătoarea nu pricepu de 
ce renunţă la ea, era un model nou. Sanda născoci un motiv 
pueril, că ar dori o rochiţă cu guleraş; vânzătoarea n-avea 
rochiţe cu guleraş, îi părea sincer rău şi-i propusese să treacă 
peste câteva zile — s-ar putea s-o servească. 

La parter era aranjată estrada pentru parada modei. Cine ştie, 
dacă n-ar fi apărut miliţianul, ar fi avut şi ea şansa să păşească 
pe covorul de pe estradă! Hotărât, era ghinionistă! Şi anul 
trecut, în ultima clipă s-a certat cu actorul care o pregătise 
pentru examenul de admitere la Institutul de teatru. Unde ar fi 
fost acum, dacă n-ar fi fost tâmpită, dacă ar fi avut tăria să 
reziste... Era convinsă că şi-a ratat cariera din cauză că n-a fost 
decisă în clipa hotărâtoare, că n-a ştiut s-o fructifice. 

Trecuse de ora prânzului când a ajuns acasă. Locuia la parter 
înalt, într-o casă bătrânească, încălzită cu lemne. Cele două 
camere, sufrageria şi dormitorul, dădeau spre parc, astfel că în 
toiul verii locuinţa rămânea răcoroasă. 

Sanda mai tot timpul stătea singură. Maică-sa se mutase de 
acasă în urmă cu doi ani, când se pronunţase divorţul. La 
început se vedeau des, apoi din ce în ce mai rar: o dată pe lună, 
la agenţia O.N.T., unde era ghid, iar mai târziu la începutul şi 
sfârşitul celor două sezoane mari de turism: vara şi iarna. 

Vara lucra pe litoral; pleca la început de tot, pe la sfârşitul lui 
mai, şi se întorcea prin septembrie. În noiembrie pleca din nou, 
de astă dată la Poiana Braşov sau Predeal şi se întorcea la 
sfârşitul lui martie. Cu maică-sa, Magda, Sanda nu s-a înţeles 
niciodată foarte bine. Magda era foarte voluntară, 
independentă, cu vederi largi, libertine şi o considera pe Sanda 
puţin ţoapă, lipsită de rafinament. Nu o putea suporta în 
uniformă şcolară, spunea că aduce a servitoare, că nu-i lipseşte 


decât boneta, ca un om să-i ceară un pahar cu apă numai când 
o vede. Mai demult, când era mică, Sanda o invidiase pe maică- 
sa. Pentru ea, Magda reprezenta idealul de femeie, ar fi vrut să 
fie ca ea, să se comporte ca ea, să se îmbrace ca ea. E drept, ei 
i-a fost foarte uşor. Lucra la Oficiul de turism. Străinii, drept 
mulţumire pentru munca de ghid, îi făceau cadouri, rufărie, 
pulovere, încă de pe vremea când nu funcţiona magazinul 
Ministerului Comerţului Exterior şi nici Romarta nu avea cine ştie 
ce lucruri de calitate. 

Magda fusese prea ocupată ca să fi avut timp pentru educaţia 
Sandei. Adevărul era că nu avea timp nici pentru soţul ei. Era 
mai tot timpul plecată, era totdeauna grăbită, gătită şi venea 
acasă ca şi cum ar fi venit în vizită. Şi pentru că Sanda n-a iubit- 
o niciodată cu adevărat, n-a fost prea tristă când a plecat de 
acasă. Se bucurase chiar, îşi imaginase că gospodăria pe care o 
va duce de-acum încolo cu taică-su va aduce o schimbare în 
viaţa ei. Nu se întâmplase, însă, nimic în afară de faptul că 
începuse să fie socotită eminentă la învăţătură; îşi pregătea 
lecţiile cu încăpățânare, să-i dovedească tatălui că nu trebuie 
să-şi facă griji în legătură cu şcoala. Tatăl ei, Mircea Dobrescu, 
trecuse de cincizeci de ani, era un inginer constructor apreciat, 
lucra pe şantierul de la Poarta Albă. Pleca dimineaţa devreme şi 
se întorcea seara târziu. Uneori chiar foarte târziu, de cele mai 
multe ori frânt de oboseală. Cerea Sandei un ceai, pâine prăjită 
şi se culca. Rar de tot răsfoia câte un cotidian, dar de obicei 
adormea cu ziarul pe piept. Sanda îl pândea şi, când îl auzea 
sforăind, se ducea în dormitor să-i scoată ochelarii. 

Cu vreo şase luni în urmă, Mircea Dobrescu fusese mutat ca 
şef de şantier la Olteniţa; pleca luni de dimineaţă şi se întorcea 
sâmbătă seara. Naveta şi grijile îl îmbătrâniseră şi mai mult; 
stătea toată duminica în pijama, revedea planurile construcţiilor, 
înşira zeci de cifre pe toate caietele Sandei, uneori o punea şi pe 
Sanda să-i ajute. 

Rămasă singură în casă, Sanda reduse menajul: gătea din 
când în când, de obicei sâmbăta şi duminica, iar restul zilelor 
mânca pe la bufete. Intâlnindu-se o dată întâmplător cu maică- 
sa, aceasta o invită la mare pentru două săptămâni, dar Sanda o 
refuză, nu putea să-l lase singur pe taică-su. Rămase în toiul 
verii la Bucureşti. Işi scurtase rochiile, să fie la zi cu moda, şi 


constată că are picioare frumoase. Nu trecu mult, şi observă că 
se întorc după ea şi oameni în toată firea, nu numai băieţi de 
şcoală, ca până atunci. _ 

într-o sâmbătă, taică-su se întoarse acasă beat. Il simţise încă 
din uşă că mirosea a vin acru. Nu-i spusese, însă, nimic. Apoi 
săptămâna următoare taică-su se întoarse din nou beat, de astă 
dată beat bine, clătinându-se. In timpul cinei râsese de unul 
singur şi adormise îmbrăcat, cu capul pe masă. Sanda abia reuşi 
să-l dezbrace şi să-l culce în pat. 

A doua zi taică-su o trimise să cumpere vin. 

— Tată, tu bei? 

— Ce să fac?! Nu te teme, nu beau mult... 

Sandei i se făcuse milă de el, ar fi vrut să-l îmbărbăteze, dar 
nu ştia ce anume ar fi trebuit să-i spună. Nu ştia că taică-su nu 
aştepta nimic de la ea, doar atât, să fie lăsat în pace. 

O dată, pe neaşteptate, se întoarse acasă în timpul 
săptămânii. Era vesel, ras proaspăt şi vorbăreţ ca niciodată 
până atunci. 

— Vreau să stau de vorbă cu tine, Sanda. Tu nu mai eşti 
copil... Peste vreo două săptămâni o să mă îmbăt de o să se 
ducă pomina! 

— De ce, tată? 

— Cum de ce? De bucurie! Doar nu se mărită fiica mea în 
fiecare zi! 

| se păru că spusese ceva teribil de amuzant şi chicoti de unul 
singur. 

— Mă mărit? Cu cine?! 

Sanda era convinsă că taică-su e doar bine dispus, că vrea să 
glumească cu ea. 

— Ţi-am găsit un bărbat... O să fii încântată. E adjunctul meu 
pe şantier. Un om cum nu se găsesc mulţi. l-am povestit de tine, 
i-am arătat şi o poză de-a ta şi te place foarte-foarte mult. 

— Şi dacă mie nu-mi place? 

— Trebuie să-ţi placă! E un om cumsecade, sănătos, are 
diplomă şi tot viitorul în faţă! Viaţa pe care o duci singură, 
închisă toată ziua în casă, nu e viaţă... Trebuie să-ţi faci un rost. 

— Eu vreau să termin o facultate. 


— Ştiu. Nu te teme, el o să fie de acord cu asta. Dare păcat să 
discutăm aşa, pe neştiute. O să-l cunoşti şi o să-mi mulţumeşti 
că ţi l-am găsit. Uite-l. 

Scoase din buzunar o fotografie, destul de uzată, purtată 
probabil în portmoneu. Din poza făcută în sepia, retuşată, o 
privea un bărbat negricios, cu păr buclat şi cu mustață subţire 
de actor de cinema. 

— Are treizeci de ani, salariu mare, prime. E din Tuşnad, are 
acolo o casă închiriată. Numai casa îi aduce într-un sezon vreo 
două mii de lei. 

Tipul din fotografie era antipatic, Sanda nu voia nici măcar să-l 
cunoască. Întrebă totuşi: 

— Şi de ce vrea să se însoare după poză? De ce nu-şi caută 
singur o nevastă? 

— N-are timp. La fel ca şi mine. E tot timpul pe şantier. Nu-i un 
terchea-berchea! 

Sanda spuse un „nu" categoric şi se certară în seara aceea. Pe 
urmă, după câteva săptămâni, taică-su reduse suma pe care o 
lăsa în casă. Nu mai dădea regulat ca până atunci, uneori chiar 
uita să dea ceva. În zilele acelea Sanda se mulțumea să 
cumpere pâine şi consuma tot ce găsea în cămară. N-avea bani 
nici pentru cinematograf, nici pentru ştrand. Stătea acasă, în 
camerele răcoroase, dezbrăcată, făcea duş şi citea. La ştrand, 
oricum nu se putea duce: costumul pe care-l avea, moştenit de 
la maică-sa, era demodat, decolorat şi mic. 

în serile lungi, chinuitor de lungi, se întreba uneori dacă n-ar fi 
totuşi bine să se mărite, fie şi cu omul propus de taică-su, numai 
să scape de casa asta cu mobile monstruoase, în care se simţea 
din ce în ce mai străină. Imediat însă, când încerca să-şi 
imagineze convieţuirea cu un om străin, o cuprindea disperarea. 
Ce-ar putea să discute cu el? Despre cărămizi, despre mortar? 
Totdeauna îşi visase un soţ tânăr, de vârsta ei, puţin timid, puţin 
neputincios, tandru, pe care să-l dădăcească, la ştrand să-i pună 
piedică, în pat să nu-l lase să doarmă, un om vesel, care să ştie 
să râdă. 

Dacă s-ar mărita cu omul propus de taică-su, de fapt ar 
rămâne tot singură, el ar continua să lucreze pe şantier, să 
plece luni, să se reîntoarcă sâmbătă. Singura deosebire faţă de 
viaţa pe care o duce acum ar fi că ar avea bani. Merită să se 


vândă numai pentru atât? Atunci soluţia propusă de Lia e mult 
mai rezonabilă. Oare? E mai rezonabilă pentru că e în rate? 

Ajunsă acasă, Sanda rămase câteva clipe sub poartă, 
spionând în toate părţile, să se mai convingă o dată că nue 
urmărită. 

Strada, însorită, caldă, era aproape goală. 

3 

Sanda rămase până seara târziu în casă. Îi trecuse teama, era 
convinsă că se purtase copilăreşte, că nu merita încrederea Liei. 
Dacă ar fi rămas acolo, la bar, acum ar fi fost într-adevăr 
femeie! E ciudat cum până acum niciodată nu i s-a ivit ocazia, 
sau mai bine zis cum totdeauna a reuşit să ocolească ocaziile! O 
singură dată crezuse că nu mai are nicio ieşire; fusese într-o 
excursie cu mulţi colegi pe Caraiman. Tot acolo erau cantonaţi şi 
jucătorii unei echipe de fotbal din categoria A. Unul dintre ei, 
foarte politicos, înalt, brunet, mai înşcolat decât ceilalţi, a 
invitat-o de câteva ori la dans, apoi, după cină, când toţi se 
pregăteau de culcare, a chemat-o să iasă puţin la aer, nu mult, 
cinci minute doar, să-i arate piscurile pleşuve luminate de lună. 
Vorbise civilizat, n-avea cum să-l refuze. Colegii făcuseră câteva 
glume proaste pe socoteala ei, şi asta o îndârji. Propuse 
fotbalistului să facă chiar o plimbare mai lungă. 

Era o noapte caldă, cu aer tare de munte, cu lună, cu foşnet 
părelnic de brad. Fotbalistul avea accent ardelenesc, povestise 
despre turneele făcute în America Latină, despre jucătorii cu 
picioare de aur şi despre părerea greşită a miilor de spectatori 
care desconsideră pe cei care lovesc mingea cu piciorul. 

— Fotbaliştii, să ştii, în afară de picioare au şi cap. Şi nu numai 
să lovească mingea, ci să gândească, să aprecieze frumosul. 
Mai mult chiar, fotbaliştii au şi inimă. 

Plimbarea sub clar de lună i se păruse chiar mai amuzantă 
decât şi-o imaginase. Uneori fotbalistul se oprea, arăta stâncile 
argintate de lună, părea emoţionat. Mergând alături de el, 
Sanda nici nu observase că acesta o ţinea de mână. Mai târziu, 
când vru să-şi elibereze mina, fotbalistul o îmbrăţişă şi-i căută 
buzele. Bărbatul avea braţe puternice, nu reuşi să se desprindă 
din strânsoare şi, zbătându-se, alunecă. Se pomeni sub el, şi în 
întuneric nu-i vedea decât strălucirea ochilor şi-i simţi răsuflarea 


tăiată, fierbinte. Bărbatul îi rupse bluza, îi sărută sânii şi încercă 
s-o dezbrace. 

Abia reuşi să îngaime că e fată, şi atunci descoperi pentru 
prima dată magia acestui cuvânt. Fotbalistul se ridică în 
picioare, o ajută să se ridice şi în drum spre cabană nu mai 
spusese niciun cuvânt. În cabană, în siguranţă, Sanda nu se 
putu reţine să nu-i şoptească: 

— Te-am minţit. 

Fotbalistul dădu din mină a lehamite şi-i spuse în loc de 
„noapte bună”: 

— Eşti proastă! 

Nu s-a mai întâlnit niciodată cu el. Îi văzuse doar poza prin 
diferite ziare. Arăta bine, era un tip meridional, cu nas acvilin şi 
frunte înaltă, bombată. O dată, la o transmisiune directă de pe 
stadion a unui (meci internaţional, îi auzise da câteva ori 
numele: marcase un gol în poarta adversarilor şi publicul îl 
ovaţiona. Uneori îi părea rău că n-a fost a lui. Cât de multa 
invidiat-o pe prietena ei, pe Mioara, în ultimele săptămâni de 
cursuri înainte de bacalaureat. Mioara fusese colega ei de 
bancă, era logodită cu un tânăr veterinar repartizat undeva în 
apropierea Bucureştiului. Intr-o zi Mioara îşi adună colegele şi le 
spuse că în noaptea aceea va dormi acasă la el. Sanda fusese 
convinsă că Mioara minţea, că vrea să pară interesantă. Mare i-a 
fost însă surpriza când, a doua zi, Mioara a povestit cu lux de 
amănunte cum şi în ce fel şi-a petrecut noaptea. Fetele au pus-o 
să facă câţiva paşi în faţa catedrei, să vadă dacă se observă 
ceva în mers. Au rămas decepţionate. Mioara călca la fel ca şi 
până atunci. 

Se făcu întuneric, dar Sanda nu se învrednici să se ridice de pe 
canapea, să aprindă lumina; stătea culcată cu braţele sub ceafă 
şi privea tavanul. Se simţea obosită, la fel ca în săptămâna 
aceea când a lucrat la fabrica de mobile. Câte vise nu-şi făurise 
stând culcată în acelaşi loc. Mai demult, înainte de divorţul 
părinţilor, îi asculta făcând planuri de schimbare a mobilelor, 
cum şi în ce fel să aranjeze casa, unde să-şi petreacă concediul. 
Niciodată n-au realizat, însă, ce au plănuit; mobilele rămăseseră 
aceleaşi, vacantele de vară mama şi le petrecea singură, tata 
fiind totdeauna reţinut pentru ceva. O dată, pentru că au 
întârziat lucrările pe şantier, n-a putut preda clădirile la timp, 


altă dată pentru că fusese numit într-o comisie de anchetă pe 
un alt şantier, în serile lungi de vară citeau împreună scrisorile 
trimise de mama de la Mangalia. 

Oaspeți, prieteni veneau rar în casă, şi cei care veneau erau 
prietenii mamei, ori de la Oficiul de turism, ori oameni pe care-i 
cunoscuse în lungile ei peregrinări prin ţară. Atunci se scoteau 
feţele de masă din damasc, zestrea mamei, cristalele, care de 
obicei stăteau învelite în hârtie de ziar, să nu se spargă. Tata 
povestea mereu aceleaşi anecdote fără sare, la care prima 
râdea mama, deşi le ştia pe de rost. Dacă invitaţii erau mai 
intimi, atunci tata povestea despre anii de studenţie la Paris, 
începea cu mansarda închiriată de la madame Didie de pe 10 
Rue de Gerlache, pe urmă înşira oamenii de vază pe care i-a 
întâlnit întâmplător pe stradă. Pomelnicul începea cu Jean Gabin 
şi se termina cu un politician cunoscut, care, mai târziu, în 
timpul războiului, a fost împuşcat de nemți. Sanda îl asculta cu 
atenţie, totdeauna spera că odată va spune ceva în plus sau, 
cine ştie, poate încurcă vreun nume. Tata, însă, nu greşea 
niciodată. Ştia totul pe de rost, ca un elev data naşterii lui 
Ştefan cel Mare. Abia după ce plecase mama din casă, ajunse 
Sanda la concluzia că mama, râzând la anecdotele cunoscute, 
minţea. Râdea din politeţe, şi seara târziu, când plecau oaspeţii, 
îl dojenea pe tata: 

— Ai putea să înveţi şi alte lucruri. A treia oară spui anecdota 
asta Emiliei! 

Tata era bucuros dacă nu se prelungeau serile, dacă se putea 
culca cât mai devreme. Întins, adormea ca la comandă şi. 
Sforăia. Mama îi fluiera şi, dacă el continua să sforăie, îl trezea. 

Sanda se întrebase de multe ori dacă s-au iubit cu adevărat. 
Nu i-a surprins niciodată sărutându-se şi nu se îmbrăţişau nici 
când se întâlneau după o despărţire de mai multe zile. Uneori se 
întâmpla ca tata s-o sărute pe frunte, părinteşte, la fel cum o 
săruta şi pe ea de ziua ei, sau cu ocazia unui alt eveniment, ca 
primirea notelor de sfârşit de an. În relaţiile lor era ceva 
convenţional şi Sanda bănuia că şi în pat, stând culcaţi unul 
lângă celălalt, unul se gândea la un lucru, iar celălalt la cu totul 
altceva. Erau ca şi doi străini condamnaţi să convieţuiască 
împreună, deşi nu aveau nimic comun. Tata era mai tot timpul 
plictisit, sau în orice caz părea plictisit şi era atât de străin de tot 


ce se întâmpla în casă, încât nu ştia nici unde se ţineau 
prosoapele curate. Mama cunoştea aceste lucruri, dar numai 
aceste lucruri. Când pleca de acasă, niciodată nu se simţea lipsa 
ei. Dimpotrivă, când revenea era în plus, nu se potrivea cu casa, 
cu mobilele, cu atmosfera, cu nimic. O dată, Sanda, curioasă, l-a 
întrebat pe taică-su dacă o iubeşte sau nu pe mama. Surprins de 
întrebare, taică-su nu ştia ce să-i răspundă. El probabil n-a avut 
niciodată curajul să-şi pună această întrebare atât de deschis. 
Rămase multă vreme pironit locului, întunecat, apoi răspunse 
greoi, tărăgănind cuvintele ca şi cum atunci ar fi trebuit să le 
inventeze, să se lămurească pe el însuşi: 

— Dacă m-ai fi întrebat dacă iubesc norii, mi-ar fi fost la fel de 
greu să-ţi răspund, pentru că maică-ta seamănă cu norii. 
Trăieşte la fel de departe de noi şi a lăsat tot atât de multe urme 
în viaţa noastră ca şi ei. Intrebare ciudată: oare un om poate 
iubi un nor? 

Sanda mai mult bănuise decât înţelesese tâlcul asemănării 
maică-sii cu norii şi de aceea nici nu se miră când, după câteva 
zile, taică-su se aşeză lângă ea, pe pat, şi încercă să se justifice: 

— M-ai întrebat dacă am iubit-o vreodată pe maică-ta. Să ştii 
că tot timpul cât am trăit împreună am avut senzaţia că da. 
Acum sunt convins că am iubit-o. Cred că o iubesc şi acum, dar 
e foarte greu să răspunzi la asemenea întrebări cu un simplu da 
sau nu. Lucrurile sunt mult mai complicate. Mai ales în dragoste. 
Ce mi se pare foarte important în dragoste e faptul că partenerii 
trebuie să se cunoască foarte bine. Pe maică-ta n-am reuşit s-o 
descifrez nici până azi! Probabil că e vina mea. Nu ştiu... Aş vrea 
să găteşti mâine macaroane... 

Mamei nu i-au plăcut niciodată macaroanele. Spunea că nu se 
pot consuma elegant, că e o mâncare pentru căruţaşi, că dacă 
ar fi ştiut că alături de el va fi osândită să mănânce toată viaţa 
macaroane, mai bine nu s-ar fi măritat. 

Trecuse de ora zece, când Sanda se hotărî să se scoale, să se 
ducă la Lia, să se sfătuiască cu ea. În definitiv, n-a avut altă 
alegere. În locul ei, şi Lia ar fi procedat la fel. Doar omul s-a 
legitimat, era fără îndoială de la Miliție. 

Lia o primi plictisită. Era îmbrăcată doar cu un capot 
chinezesc, larg, plin cu balauri trandafirii şi verzi. 

— Ai stat mult? 


— N-am stat de loc. 

li povesti cum şi în ce fel a fost acostată de miliţian, cum a 
plecat hoţeşte din hotel, să nu fie urmărită. 

— Prostii! N-avea de ce să te urmărească. 

Sanda aştepta ca Lia să-i povestească cum au decurs lucrurile 
cu ea, dar Lia era blazată, se întinse pe canapea şi-şi pironi 
privirile în tavan. Sanda tăcu şi ea. O invidia pentru siguranţa ei, 
pentru felul ei de a fi, pentru lucrurile pe care le avea. Numai 
lucrurile care se puteau inventaria printr-o simplă rotire a 
capului ar fi fost de-ajuns pentru formarea unei garderobe. Şi ce 
de pantofi avea! Dacă nu i-ar fi fost ruşine, ar fi rugat-o s-o lase 
să-i încerce. Totdeauna visase pantofi frumoşi. La asta a ţinut şi 
maică-sa. Niciodată n-a lăsat-o să poarte lucrurile ei decât după 
ce renunţa la ele. 

în cele din urmă, Lia hotărî să vorbească. Se întoarse spre 
Sanda. 

— Şi ce faci acum? 

— Nimic. 

— E formidabil să nu faci nimic! Asta îmi place cel mai mult. 
Dă-mi o ţigară. 

Sanda căută ţigările pe masă. 

— Aprinde-mi una. 

Sanda îi aprinse o ţigară şi i-o întinse. 

— Totuşi, cum a fost? 

— Ca de obicei. Adică nu tocmai. Azi chiar m-am amuzat. 

Sanda, curioasă, se aşeză lângă ea, dar Lia nu mai continuă. 
Trase un fum în piept şi se adânci din nou în privirea tavanului. 

— Nu spui? 

— Să ştii că ai fost proastă că nu te-ai dus tu. Cel care m-a 
chemat e reprezentantul unei firme din Zurich! 

— Bătrân? 

— Peste şaizeci. Dar simpatic foc! M-am aşezat într-un fotoliu 
şi l-am privit drept în ochi. S-a fâstăcit complet. A îngăimat ceva 
despre oraş, că e frumos, că româncele sunt şi ele frumoase, 
apoi, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva, a scos dintr-un 
geamantan câteva furouri şi mi-a spus că a adus cuiva nişte 
lucruri, dar a pierdut adresa şi n-ar vrea să se întoarcă acasă cu 
ele, că vrea să le dea cadou cuiva, care merită, şi e convins că 
eu sunt persoana aceea... 


— Asta a fost tot? 

— Aproape tot. A vrut să vadă dacă îmi stau bine. 

— Şi? 

— Nimic. Mi-au stat bine. Dă-l dracului de boşorog 
sentimental! Cât o fi ceasul? 

Sanda aruncă o privire spre noptieră. 

— E aproape unsprezece. 

— M-a invitat cineva să mă duc la Braşov. Cu maşina. Dar n- 
am chef să mă îmbrac. Te amuză un Braşov? 

— Nu. 

— Atunci, nu mergem. Caută ceva muzică. 

Avea un tranzistor mic, japonez, cu două lungimi de undă. 

— Îl am de la un neamt. Venise anul trecut, cu doi copii la 
Mamaia. Când m-am aşezat lângă el, îi tremurau fălcile şi clipea 
des ca o găină. l-am spus că are un aparat drăguţ. Mi l-a făcut 
cadou. Aş fi putut să-l dezbrac, dar mi-a fost milă de el. 

Bucureşti 2 transmitea muzică de dans. 

— lar Doru Deleanu?!... Puştiul ăsta cântă frumos, îl cunoşti? 

— Nu. 

— O dată am să ţi-l prezint. E amuzant. Dacă bea puţin, se 
pâlbâie. Păcat că e prost-crescut cu femeile, altminteri e foarte 
amuzant... Fă-te comodă. 

„De ce nu m-am dus eu prima?! se tângui în gând Sanda. Nu 
m-aş fi întâlnit nici cu miliţianul şi nici n-ar fi trebuit să fac ceva. 
Să încerc câteva furouri! Tocmai ce-mi trebuia. Şi nu m-aş mai fi 
dus niciodată. Nu, hotărât, n-am noroc! Cine ştie peste cine am 
să dau eu... Dar voi avea vreodată curajul să mă duc?” 

Privirile ei căzură pe pantofii Liei, aruncaţi lângă canapea. 

— Spune, Lia, îmi permiţi să-ţi încerc pantofii? 

— Te rog. Numai nu cu picioarele goale. la un ciorap, găseşti 
acolo în sertar. Nu acolo, în cel de jos. 

Sanda deschise sertarul de jos, dar acolo nu erau decât ciorapi 
în plicuri argintii. 

— Nu sânt decât noi. 

— Şi ce dacă... 

Sanda desfăcu un plic cu inscripţii franţuzeşti: erau ciorapi 
supraelastici, de culoarea fumului de ţigară. Incercă vreo zece 
perechi de pantofi; îi plăceau toţi, dar cel mai mult, o pereche 


din piele albă de box, cu barete. Aruncă o privire asupra 
sandalelor ei, tot albe, dar demodate şi purtate prea mult. 

— Vrei să bei ceva? 

— Vreau. _ 

Într-adevăr, simţea nevoia să bea ceva. Îşi turnă un pahar de 
Campari şi băutura îi făcu multă plăcere. Pe masă erau risipite 
câteva reviste. Printre ele, Rebus, deschisă la o pagină cu un 
careu mare de cuvinte încrucişate. Sanda citi la orizontal 1: 
Rege omorât de o maimuţă. Ce întrebare idioată! Se întoarse 


spre Lia: 
— Tu ştii vreun rege omorât de o maimuţă? 
— Ce-ţi veni? 


— E o întrebare la cuvinte încrucişate. Nouă litere. 

— Trebuie să fie unul din America Latină... Ba nu! Acolo nu-s 
decât preşedinţi de republică. Ştiu, un asiatic! 

Spuse „un asiatic” cu atâta siguranţă, încât Sanda era 
convinsă că aşa e. La fel era şi maică-sa. Replicile ei erau 
definitive, fără drept de apel. 

— Chibriturile sânt în sertar. 

Taică-su căuta chibriturile, dar nu le găsea. 

— Atunci, le-a luat cineva de acolo. 

Era informată, nu putea fi contrazisă, spusele ei aduceau a 
sentinţă. Se uită spre Lia şi, pentru o clipă, avu senzaţia că 
seamănă foarte mult cu maică-sa. 

— Tu de unde eşti, Lia? 

— Ai să râzi, de la ţară. Zâmbi. Am dosar foarte bun! Bătrânii 
sunt pensionari, înainte au lucrat la o gospodărie de stat. 

Sanda încercă să şi-o închipuie îmbrăcată în straie ţărăneşti, 
dar imaginea Liei în catrinţă şi ie nu se închega, ca şi cum corpul 
ei ar fi refuzat orice alt vestmânt care nu avea foşnetul mătăsii. 
Nu şi-o putea imagina nici măcar în pantofi fără tocuri înalte, 
darmite în ghete! Nimic din ceea ce ştia Sanda despre ţară nu i 
se potrivea Liei: nici pereţii daţi cu var, nici mirosul de zer, nici 
carul cu boi! Cum stătea întinsă pe sofa, pe jumătate dezvelită, 
cu genunchii rotunzi şi cu gambele arcuite, era puţin verosimil 
ca ea să fi umblat vreodată desculţă. Nu umbla desculţă nici 
măcar pe lespezile de granit din incinta ştrandurilor acoperite, 
din capitală! 

— Şi cum ai ajuns aici? 


— Unde aici? 

— Aici, în Bucureşti. 

— Cu trenul! De când mă ştiu, nu mi-au plăcut tavanele cu 
grinzi şi nici ferestrele mici cu patru ochiuri. Am preferat 
totdeauna claxonul, cotcodăcitului găinilor, şi asfaltul, potecilor 
de pe răzoare! 

Sanda era convinsă că Lia minte, nu avea nimic comun cu 
satul; prin sat ea înţelegea ceva foarte îndepărtat, jungla, abisul. 
Lia, ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, se întoarse spre Sanda: 

— Ştiu, nu mă crezi. Dacă n-aş avea acte să dovedesc, nu m- 
ar crede nimeni. Dar nici nu e nevoie! Nu e ceva cu care aş 
putea să mă laud. 

— Şi cum ai făcut rost de locuinţa asta? 

— Am făcut doi ani de Drept, pe urmă m-am măritat şi m-am 
lăsat de facultate. Uneori îmi pare rău. Acum eram jurisconsult 
undeva la Cauciucul sau la fabrica de bere Rahova! Pe urmă am 
divorţat şi am rămas în casă. Am avut un soţ ideal, păcat că a 
fost prea gelos. E drept, era şi o diferenţă mare de vârstă între 
noi. Vreo douăzeci de ani. Opt luni am stat împreună. El visa 
copii şi o casă undeva la marginea Bucureştiului. Banal! Totul e 
banal! Ar trebui să se întâmple ceva, ceva extraordinar! Sunt 
foarte plictisită. Dacă aş fi de vârsta ta, m-aş mărita cu un 
străin! Un străin care voiajează mult. iți place să mergi cu 
avionul? 

— N-am fost niciodată cu avionul. 

— E extraordinar! Ţi-e teamă, şi totuşi e formidabil! Când te 
uiţi în jos şi vezi pământul şi casele mici ca nişte cutii de 
chibrituri, îţi simţi inima în gâtlej. E o senzaţie stranie, dar 
formidabilă! Dacă mă plictisesc şi mâine, plec la mare... 

— Te invidiez, Lia! 

— Şi eu te invidiez. 

— Tu n-ai niciun motiv. 

— Ba da! Toţi avem motive să-l invidiem pe cel de lângă noi. 
Pentru că invidiem sau, mai bine zis, dorim lucrurile, faptele 
altora, dar numai pe acelea care ne convin. Care altoite pe 
existenţa noastră ni se pare că ne-ar avantaja! Aiurea!... O 
stewardesă călătoreşte toată viaţa. O invidiem! O invidiem 
pentru o singură sau două călătorii. Dacă toată viaţa ar trebui să 
călătorim, să nu avem timp să trăim, ar fi groaznic! Tu ai 


douăzeci de ani. Ce-aş putea face eu cu aceşti douăzeci de ani: 
avere! Spui că mă invidiezi. Probabil pentru că sunt liberă şi am 
nişte boarfe! Azi ţi-a fost teamă la hotel. Asta e preţul! Invingi 
această teamă, şi vei avea şi tu boarfe! La atâta se reduce 
invidia ta... În fond, eşti la fel de meschină ca şi mine, ca toată 
lumea! Uite-te la mâinile astea — împinse o mână spre Sanda 
—, vezi, am pielea albă, degetele lungi, pentru că mâinile astea 
n-au fost niciodată pătate de ulei, mâinile astea n-ar putea pune 
în funcţiune un strung. Mâinile astea pot ţine frumos un pahar, 
pot mângâia. Dar nu vor crea niciodată nimic! 

— Tu eşti fată deşteaptă, Lia. 

— Ti se pare! Deşteptăciunea mea e doar un fard! Când îl 
scot, singură mă sperii cât de proastă sunt. Hai, stai aici lângă 
mine, nu-mi place să întorc tot timpul capul după tine. 

Sanda se aşeză pe canapea, lângă ea. Parfumul ei puternic îi 
umplu nările. Lia o mângâie pe braţ: 

— Eşti frumoasă. 

Avea vocea voalată, ca şi cum i-ar fi fost greu să vorbească. 

— Dacă ai şti cât de singură sunt!... Nu vrei să dormi aici? 

— Nu, spuse repede Sanda. Trebuie neapărat sa mă duc 
acasă. 

Lia îi strânse puternic mâna. 

— Sărută-mă! 

— Nu... îngăimă, speriată, Sanda şi se ridică în picioare. E 
foarte târziu, trebuie să plec. 

— Eşti proastă, Sanda. Zău, eşti proastă. Hai, du-te acasă, e 
într-adevăr târziu. 

4 

Încă de departe Sanda descoperi că geamurile locuinţei erau 
luminate. O clipă îi trecu prin minte că ar putea fi hoţii, şi se 
sperie. Pe urmă, văzând aglomeraţia de pe stradă, nu era mult 
după miezul nopţii, se linişti. Hoţii n-ar fi îndrăznit sa aprindă 
toate luminile. 

Maică-sa nu venea niciodată neanunţată, de altfel ea nici nu 
avea chei. Nu putea fi decât taică-su. 

E drept, şi el venea rar în timpul săptămânii, şi atunci numai 
dacă avea vreo treabă urgentă de rezolvat la trust sau la 
minister. Urcă scările cu sfială şi sună. Nu trecu mult, şi 
recunoscu paşii târşiţi ai lui taică-su. 


— Tu n-ai cheie? 

— Ba da, tată, dar am văzut lumină. 

Intră în antreu şi o izbi un miros greu, înţepător, de alcool. 

— Tu ai băut, tată? 

— Ţi-am mai spus să nu-mi faci observaţii! i se păru că vorbise 
prea tare şi trecu la şoaptă. Sunt cu el... 

— Cu cine? i 

— Cu Gruescu, adjunctul meu... Ţi-am vorbit despre el... Ala 
care te place... 

— Sper că nu l-ai adus pentru mine... 

— Nu, nu... Trebuie să prezentăm nişte hârtii la trust. Te rog, 
însă, să nu-mi faci nazuri. Să fii drăguță cu el. 

O prinse pe Sanda de umeri şi o sărută pe frunte. Sanda nu-şi 
imaginase niciodată că-l va simţi pe taică-su atât de străin. 
Intrară în sufragerie. Gruescu se sculă de pe scaun, făcu doi paşi 
în întâmpinarea lor, dar vocea răguşită a lui Dobrescu îl ţintui pe 
loc: 

— Uite, în sfârşit, s-a întors şi gospodina, fiica mea. Fă 
cunoştinţă cu domnul Gruescu. Deveni ceremonios: Adjunctul 
meu de pe şantier... 

Probabil aşteptase de mult acest moment. Acum, la soroc, îşi 
dădu importanţă şi savură împlinirea: 

— Ce zici, Gruescule, e aşa cum ţi-am descris-o? 

— Da, domnule Dobrescu... Bună seara, domnişoară. 

Zelos, îi sărută mâna. Mirosea şi el a băutură, dar era mult 
mai treaz decât tatăl Sandei. Mâncaseră mezeluri cumpărate de 
la Mistreţul, direct de pe hârtie. Sanda puse faţă de masă, aduse 
farfurii şi tacâmuri, spălă roşiile. 

— Vezi, Gruescule, imediat se simte mina de femeie! Unde ai 
fost, Sânduţă? 

Sanda nu răspunse imediat. „Sănduţă” o descumpăni. Suna 
straniu, mai ales că taică-su nu-i spusese niciodată aşa. Când o 
alinta, mai demult, suprima pur şi simplu prima literă a numelui 
şi-i spunea Anda. Dar nici măcar asta nu era invenţia lui. În 
copilărie Sanda nu ştia să pronunţe litera „s” şi-şi scurta 
numele: „Pe mine mă cheamă A.. A... anda”. 

— Am fost la cinema, spuse în cele din urmă. 

— Şi ce-ai văzut, domnişoară? sări Gruescu, să nu rămână în 
afara discuţiei. 


Sanda se întoarse spre el şi pentru prima oară îl cercetă mai 
atent. Poate fără mustaţa aceea subţire de frizer ar fi arătat 
mult mai onorabil. Avea mâini păroase, cu degete lungi, subţiri, 
foarte expresive. 

— Un film rusesc. 

Probabil de război. Că numai din astea fac ruşii! Râse 
nemotivat, apoi turnă ţuică într-un păhărel pentru Sanda. Bea, 
domnişoară. Îşi ridică şi el paharul: În sănătatea dumitale. 

— Bea, o îndemnă şi taică-su. 

Sanda n-avu încotro. Gustă din ţuică şi i se făcu greață. „Ce 
diferenţă e între Campari şi băutura asta puturoasă!” 

Se făcu linişte. Gruescu îşi ţinea amândouă mâinile pe masă, 
taică-su privea în gol, se vedea pe el că e obosit. Când liniştea 
se lungi peste măsură, Sanda începu să se amuze. Se întrebă: 
„Oare cine o să vorbească întâi? Tata, sau logodnicul? Ce 
straniu cuvânt, «logodnic».” 

— De ce nu spui nimic? o întrebă pe neaşteptate taică-su. 

— Tocmai voiam să te întreb ceva, tată. Ştii tu un rege omorât 
de o maimuţă? 

— Rege omorât de o maimuţă? făcu mirat Gruescu. 

— Da, din nouă litere. 

— Tu nu eşti întreagă la minte! se supără taică-su şi brusc îi 
trecu moleşeala de mai înainte. 

— Vai, domnule inginer, o mustraţi pe nedrept, interveni 
Gruescu în ajutorul Sandei. Dacă a spus nouă litere, înseamnă 
că e o întrebare văzută undeva la un careu de cuvinte 
încrucişate... Nu-i aşa. Domnişoară? 

Sanda clătină afirmativ din cap, şi Gruescu, fericit că 
intervenise cu succes, se uită cu vădită superioritate spre 
Dobrescu, apoi, mimând vizibil concentrarea, îşi duse mâna la 
bărbie şi medită cu voce tare: 

— Vasăzică, nouă litere... 

— Trebuia să întrebi direct, să ştiu despre ce e vorba, să nu-mi 
vorbeşti în bobote, şi atunci nu te ocăram, spuse tatăl Sandei, 
tărăgănat, ca şi cum ar fi cerut scuze. 

În sinea lui, însă, era profund nemulţumit că discuţia luase o 
altă turnură. El ar fi vrut ca între cei doi să se lege o conversaţie 
de altă natură, intimă. Sandei, însă, îi părea bine că dăduse 
peste această întrebare idioată. Acum doi oameni serioşi, veniţi 


cu un scop precis, îşi frământau creierii aiurea. În orice caz, era 
mai bine aşa decât să asculte cine ştie ce declaraţii de-ale lui 
Gruescu. 

Liniştea se prelungi peste măsură. Cei doi bărbaţi concentrați 
priveau în gol, erau caraghioşi, şi Sanda, satisfăcută de această 
mică izbândă meschină, zâmbi plină de ea. Dacă în clipa aceea 
s-ar fi privit în oglindă, ar fi descoperit că, zâmbind, semăna leit 
cu maică-sa. Şi ea avea un zâmbet răutăcios: savura clipele 
când putea să-i pună în inferioritate pe oamenii cu care discuta. 
Dacă în societate se închega o discuţie la care nu putea 
participa, sau o plictisea, indiferent de ce ar fi fost vorba, despre 
muzică sau arhitectură, intervenea în felul ei. 

— La Paris se poartă lung? 

— Ce să se poarte lung? Ce fel de întrebare e asta? 

— Ca toate întrebările. Am întrebat dacă se poartă rochii lungi 
la Paris. 

— De unde să ştiu, dragă?! Nu vezi, discutăm ceva foarte 
important: dacă există la noi vestigii ale arhitecturii neo 
bizantine. 

— lar eu am întrebat dacă se poartă rochii lungi la Paris! 

— Alexandru, spuse în cele din urmă tatăl Sandei. Alexandru |, 
regele Greciei. Pe ăsta l-a muşcat o maimuţă turbată, după câte 
îmi amintesc... Şi acum du-te şi pregăteşte baia, domnul 
Gruescu o să doarmă la noi. Dimineaţă, devreme, trebuie să fim 
la trust, şi după aceea repede iarăşi pe şantier. 

În timpul cinei, Gruescu căută de câteva ori privirile Sandei, 
dar ea îşi făcu de lucru în bucătărie, să nu fie nevoită să stea cu 
el. 

— Aveţi fată frumoasă, tovarăşe inginer. 

— Am, se mândri tatăl Sandei. Noroc, Gruescule! Sper să 
ieşim mâine cu bine. 

— N-avem cum să ieşim altfel. Actele sunt în regulă. Sănătate, 
domule inginer. Şi dumitale, domnişoară! 

În timp ce Sanda pregăti baia, Gruescu se postă în spatele ei 
şi-i urmări toate mişcările. Ştiindu-se privită, Sanda se fistici, 
deveni stângace, uită că avea fustă scurtă, se aplecă peste 
vană. Îl imagină pe Gruescu cu ochii holbaţi, vru să se întoarcă 
să-i spună să plece, dar se răzgândi. „In fond, dau un mic 
examen.” Era convinsă că Lia ar fi făcut la fel. 


Trebuie să mă obişnuiesc să mă privească bărbaţii. Dacă omul 
la care o să mă duc la hotel o să-mi ceară să mă dezbrac în faţa 
lui? Sângele îi năvăli în tâmple, dar rămase aplecată, frecând 
vana mai mult decât ar fi trebuit, pe urmă, brusc, se întoarse 
spre Gruescu, să-i spună să-i fie ruşine. Dar el nu mai era acolo, 
îl văzu în sufragerie, rezemat de bufet, privind aiurea pe pereţii 
înnegriţi de fum. „De ce judec eu totdeauna superficial? De ce 
mi-am imaginat că Gruescu va fi necuviincios?” 

— E gata baia. 

Gruescu mormăi un mulţumesc abia perceptibil şi ocoli 
privirile Sandei. „Ciudaţi sunt bărbaţii! De ce o fi vrut Lia s-o 
sărut? Dacă n-ar fi fost atât de ciudată şi nu m-ar fi privit atât de 
înfricoşător, aş fi sărutat-o şi aş fi rămas cu plăcere la ea.” In 
orice caz, acolo s-ar fi distrat mult mai bine decât în compania 
acestui logodnic. 

După ce Gruescu intră în baie, tatăl Sandei se ridică de la 
masă, se sprijini de spătarul unui scaun, să nu se clatine, şi 
spuse cu voce scăzută, să nu fie auzit de colegul său: 

— Sănduţă tată, fii drăguță cu el. 

— Cum să fiu drăguță? 

— Nu-l repezi! Atât. 

Intră în dormitor. 

Gruescu nu se spălă decât pe faţă şi pe mâini, şi Sanda, în 
gând, îi mulţumi pentru asta. 

— Probabil tatăl dumneavoastră v-a vorbit de mine. 

— l-am vorbit, Gruescule, răspunse tatăl Sandei, din dormitor. 

Gruescu cobori vocea: 

— Să ştiţi, domnişoară, îmi pare foarte rău că ne-am cunoscut 
aşa... cum să vă spun... mi-ar fi plăcut să vă cunosc altfel, în 
alte condiţii... 

— Nu e totuna?! 

— Poate... Totuşi, acum e ca şi cum aş fi venit în urma unui 
anunţ... 

— Anunţul l-aţi dat dumneavoastră. 

— Da, într-un fel. Tăcu un timp, apoi continuă, privind undeva 
în gol, ca şi cum ceea ce avea să spună îl privea numai pe el. 
Ştiu, sunt ridicol, normal ar fi să mă duc să mă culc, sănu vă 
mai plictisesc. Totuşi, ţin să vă spun că nu sunt totdeauna 


ridicol. Uneori am chiar haz. În orice caz, am avut înainte de 
capotare. 

— Ce înseamnă înainte de capotare? 

— Înseamnă înainte de a fi fost închis. Am fost trei luni la 
închisoare corecțională. Pe vremea când lucram la blocurile de 
pe Ştefan cel Mare. Un muncitor a căzut de la etajul nouă şi a 
murit. Ca şef de lucrări, eram responsabil şi cu protecţia muncii, 
ar fi trebuit să-l controlez dacă poartă sau nu centură de 
siguranţă. În aceste trei luni m-am dezobişnuit să râd şi am 
devenit grav. Dacă n-ar fi existat aceste trei luni, v-aş fi spus pe 
nume şi cred că aş fi putut găsi şi cuvinte care să vă amuze... 

Sanda îl asculta atentă, privind ornamentaţiile bufetului. 
Descoperi că cele două frunze de acant, răsucite simetric între 
policioare, erau de mărimi diferite, cea din stânga era mai 
îngustă. 

„Oare Lia o fi «dintr-alea», sau m-am speriat degeaba?! Poate 
ar fi fost bine, totuşi, să rămân la ea şi aş fi ascultat-o toată 
noaptea că Lia are ce povesti!” 

Vocea lui Dobrescu, din dormitor, îi trezi pe amândoi la 
realitate. 

— Nu vii, Gruescule? 

— Ba da, domnule inginer. 

Gruescu se aplecă spre Sanda: 

— Mi-ar face plăcere, domnişoară, dacă aţi veni o dată la 
Olteniţa. Ca din întâmplare. Ne-am cunoaşte din nou şi am lua 
totul de la început. 

— Ce am lua de la început? 

Gruescu nu găsi imediat răspunsul. Căută privirile Sandei, dar 
ea cerceta în continuare cele două frunze de acant, asimetrice. 
Aşteptând ca Gruescu să vorbească, i se făcu milă de el. Omul 
acesta imens, cine ştie cu ce iluzii venise aici... 

— Am înţeles, când voi veni la Olteniţa, ne vom prezenta din 
nou şi ne vom strădui să uităm seara asta. 

— Asta am vrut să spun, domnişoară. Noapte bună! 

Sanda îi auzi încă multă vreme discutând despre devize şi 
materiale şi încercă să-şi imagineze ce-ar fi făcut maică-sa dacă 
tata s-ar fi întors acasă beat. Desigur, l-ar fi dat afară. 

Sanda se vâri în pat şi trase plapuma peste cap. Voia să fie 
singură, să nu mai audă vocile din camera alăturată, să uite de 


casă, de tot. Îi era milă de Gruescu. Un om capotat. Arestat 
pentru că un om din subordinele lui a căzut de la etajul nouă. 
Poate în clipa aceea nici nu era pe şantier. Ciudat, cât de variate 
sunt responsabilităţile oamenilor! Dacă n-ar fi capotat, probabil 
ar fi avut mult mai multă prezenţă de spirit, nu i-ar fi permis 
nimănui să-i ofere o logodnică! Aşa, însă, a devenit docil, cu cele 
trei luni nu i-au luat numai libertatea pentru acest timp, ci a fost 
penalizat moraliceşte, pentru toată viaţa. Cine ştie, dacă l-aş fi 
întâlnit altundeva, poate ar fi putut chiar să-mi placă. Numai 
mustata îi era oribilă, lipsită de gust! Îşi imagină că Gruescu ar 
putea în cursul nopţii să vină la ea şi se cutremură: „Aş avea, 
oare forţa să strig, sau aş amuţi de spaimă?!” Adormi cu acest 
gând. 

Dimineaţa, când se trezi, bărbaţii nu mai erau acasă. Făcu 
ordine şi aerisi amândouă încăperile, să dispară izul acrişor al 
ţuicii. Fără îndoială, trebuia să facă ceva. Stând aşa, până la 
urmă se va mărita cu un om ca Gruescu care miroase de lao 
poştă a băutură şi mortar. Lia trăieşte altfel. Nu era convinsă că 
ea trăieşte ideal, dar în tot cazul mult mai bine decât ar trăi 
viitoarea nevastă a lui Gruescu! Ştia că taică-su îl adusese în 
casă numai pentru ea, şi sâmbătă când se vor întâlni din nou, va 
dori să afle hotărârea ei. Dacă i-ar spune Liei că ar putea să se 
mărite cu un inginer din Olteniţa, ar pufni în râs. l-ar spune: 
„Bravo, Sanda, în sfârşit, ţi-ai găsit locul în viaţă! Şantierul de la 
Olteniţa vă va pune la dispoziţie o baracă specială, cu lumină 
electrică! Şi dacă viitorul tău soţ e destul de descurcăreţ, va 
reuşi să introducă în baracă şi conductă de apă potabilă.” Ce-ar 
mai putea cere de la viaţă, dacă are curent electric, apă potabilă 
şi soţ cu diplomă? Orice şi-ar dori în plus ar fi necuviinţă. De 
două ori pe lună ar veni la Bucureşti, la chenzine, şi şi-ar putea 
cumpăra stambă pentru rochii sau pantofi Steagul Roşu! 

Trebuia găsită o soluţie. Ar fi fost mult mai uşor dacă ar fi 
reuşit la examenele de admitere. Doamne, dacă n-ar fi fost 
proastă atunci! Acum ar fi avut carnetul de student în buzunar, 
ar fi putut trăi fără griji. Soluţie ar fi şi marea, să se ducă la 
maică-sa. Dar de ce să se umilească?! 

Dacă ar avea bani să-şi cumpere un costum de baie ca lumea 
sau un furou măcar, un furou care să-i dea gata pe cei din 
comisia fabricii de confecţii, totul ar fi aranjat. S-ar angaja ca 


manechin, ar avea timp să înveţe, să se pregătească în linişte 
pentru facultate. Dacă n-ar fi venit ieri idiotul acela de miliţian, 
poate acum s-ar fi pregătit să se ducă la fabrica de confecţii! 
Trebuie să facă ceva. Omul care nu riscă n-are şanse de reuşită! 

Plecă hotărâtă de acasă şi numai când ajunse în dreptul 
hotelului Ambasador se sperie de propriul ei curaj. N-avea niciun 
rost să dea înapoi. O clipă se gândi să treacă întâi pe la Lia, dar 
socoti că e mai bine să vină fără ea aici. Nici ieri n-ar fi 
anchetat-o miliţianul, dacă n-ar fi stat cu ea la masă! Aducându- 
şi aminte de miliţian, se opri lângă intrare şi cercetă bulevardul 
— era lume puţină. 

Intră în hotel. Se foi puţin prin apropierea tejghelei de la 
recepţie, să fie văzută. Îl salută pe portar, acesta clătină din cap, 
şi Sanda fu convinsă că totu-i în regulă. Aşa spusese şi Lia ieri. 
Se duse la bar, se aşeză la aceeaşi masă de unde putea fi 
văzută de la recepţie şi comandă o cafea. Spre surprinderea ei, 
nu era agitată şi-i păru chiar rău că se speriase cu o zi în urmă. 
Ar fi trebuit să rămână. Sau poate e mai bine aşa. Numai să nu 
trebuiască să stea prea mult. S-ar putea s-o părăsească acest 
curaj de moment şi pe urmă i-ar veni mult mai greu să aştepte. 

Trecuse o jumătate de oră şi nu se întâmplă nimic. Cercetă 
holul. Erau pasageri puţini; încercă să-şi imagineze care dintre ei 
ar fi decis să caute o femeie. Numai să nu fie unul scârbos sau 
prea bătrân! Pe la ora prânzului, băiatul de serviciu, îmbrăcat în 
uniforma hotelului, se apropie de masa ei şi-i lăsă un bileţel. Un 
timp n-avu curajul să întindă mâna după el. Inima îi bătea cu 
atâta putere, încât se temu că o să audă şi cei de la masa 
alăturată. În cele din urmă, luă bileţelul: nu era scris pe el decât 
un singur număr: 444. Mototoli hârtia, se ridică şi porni spre hol. 
Barmanul fugi după ea: 

— Cafeaua... 

— Vă rog să mă scuzaţi, roşi Sanda. 

Cum dracu uitase de cafea? Dădu zece lei şi refuză să ia 
restul. Barmanul îi mulţumi cu mai multe plecăciuni. Când se 
gândi că banii de cafea în termeni de afaceri se numesc 
„investigaţii”, îi veni chiar să râdă. Trecu pe lângă recepţie, dar 
ocoli privirile portarului. Acum nu mai avea niciun rost să se uite 
la el. Intră în lift. 

— La patru. 


Băiatul de la lift privi beculeţele roşii care indicau etajele. La 
etajul patru, liftul se opri brusc şi Sanda simţi stomacul în gât. 
Coboriî. Palierul era gol. „Am noroc”, îşi spuse. Ar fi fost neplăcut 
să se întâlnească chiar şi cu o femeie de serviciu. lar dacă 
cineva ar fi întrebat-o ce caută aici, ar fi plecat imediat. Căută 
numerele camerelor şi se miră cât de liniştită era. In faţa uşii cu 
numărul 444 se opri o clipă. Poate ar fi stat chiar mai mult, dacă 
n-ar fi auzit paşi pe coridor. Nu mai avea altă alegere, apăsă pe 
clanţă. Uşa cedă şi intră în apartament. 

Nu fusese niciodată într-o cameră de hotel. Dar şi-o imaginase 
aidoma. Se uită în jur, să vadă cum arată locatarul, dar în 
cameră nu era nimeni. Pe urmă desluşi scurgerea apei în baie. O 
fi acolo, „înseamnă că am venit prea repede.” Se duse la 
fereastră. Mocheta îi înghiţi paşii, şi asta îi plăcu. Niciodată nu 
văzuse bulevardul de sus decât în fotografii. Se întoarse de la 
fereastră şi se aşeză într-un fotoliu. Pe urmă mişcă fotoliul ca să 
se poată vedea în oglindă. Niciodată în viaţa ei nu fusese atât de 
palidă. Involuntar îşi duse mina la faţă şi descoperi că-i tremură 
mâna. „Numai să am putere să rezist.” Işi trase picioarele sub 
ea, să nu i se vadă sandalele. In baie apa continua să curgă. 
Cum o fi arătând proprietarul apartamentului?! Spre mirarea ei, 
nu vedea niciun lucru în casă, totul era orânduit, patul neatins. 
Şi dacă portarul a greşit numărul camerei şi aici nu locuieşte 
nimeni, e doar femeia de serviciu, care face curăţenie în baie?! 
Ce-ar putea să-i spună? Nu, baia se spală la început, şi numai 
după aceea se face curăţenie în camere. Asta o ştia de acasă. 

în baie nu putea fi decât el. Să-i spună că avea de-a face cu o 
fată? De ce? Tot n-ar crede sau, cine ştie, se va speria ca şi 
fotbalistul?! Nu ştia cum ar fi cel mai bine să se comporte. Asta 
o nelinişti. Incepu să tremure din tot corpul. Păcat că a avut 
timp să se gândească la toate astea! 

„Ce-o fi făcând ăsta atâta timp în baie?!” Scoase din poşetă o 
ţigară, o aprinse, dar fumul nu-i făcu plăcere. Stinse ţigara şi se 
privi în oglindă. „Dacă aş fi îmbrăcată ca lumea, aş arăta mult 
mai bine.” Puse picior peste picior, în oglindă i se vedeau 
pulpele, dar nu-şi trase rochiţa. Cel din baie opri robinetul, şi 
Sanda simţi cum o trec năduşelile. | se umeziră palmele, dar 
socoti că nu mai avea timp să le şteargă. Le frecă doar de pluşul 


fotoliului şi mai aruncă o privire fugară spre oglindă, o privi o 
altă Sanda, mică, speriată. 

— Lasă rulourile, domnişoară! 

Sanda tresări şi, fără să se gândească prea mult, se duse la 
fereastră şi lăsă rulourile. În încăpere se făcu semiîntuneric. 
„Da, era mai bine aşa, cel puţin totul va fi mai părelnic, mai 
ireal.” Rămase lângă fereastră, cu privirile aţintite spre baie, 
apoi descoperi poşeta căzută lângă fotoliu. Se duse s-o ridice. 

— Bagă-te în pat, domnişoară! 

O supără tonul poruncitor; trase cu ochiul spre uşă. N-ar fi 
trebuit să facă decât un singur pas, să apese pe clanţă, şi ar fi 
fost pe coridor. Işi spuse că e ultima ei şansă, dar îşi aminti de 
Lia. Ea n-ar ierta-o niciodată dacă acum ar da îndărăt. Se duse 
spre pat, se aşeză pe marginea lui şi rămase nemişcată. „Dacă 
n-aş fi fost proastă ieri şi m-aş fi dus în locul ei...! Asta n-o să-mi 
propună să încerc furouri, dacă mi-a poruncit să mă vâr în 
pat...” Dădu cu ochii de sandale. Dacă ar fi avut sandale ca Lia, 
ar fi putut să se urce şi în pat cu ele. Da, e mai bine dacă-şi 
scoate sandalele înainte ca el să le vadă. Vâri sandalele sub pat 
şi-şi trase picioarele sub ea. La gândul că omul din baie ar putea 
să apară gol, se cutremură. „Dar de ce dracu întârzie atâta?! Ar 
fi putut veni când încă nu mă obişnuisem cu întunericul. Numai 
să nu mă certe că nu m-am dezbrăcat...” Singură Lia ar fi putut 
s-o înveţe ce-ar fi trebuit să facă. Numai omul să nu fie măgar şi 
să-i rupă bluza. Parcă tot e mai bine să şi-o scoată singură. Cu 
mâini tremurânde, începu să-şi descheie nasturii. 

— Eşti gata, domnişoară? 

Abia acum îşi dădu seama că omul din baie îi vorbea 
româneşte. Şi dacă e un cunoscut? Işi alungă, însă, imediat 
acest gând: n-avea niciun cunoscut care ar fi putut locui la 
hotel. Dar ce-o fi vrut să spună cu acel „gata”? „Doamne, că 
proastă sunt!” Scoase repede bluza. Nu avea nimic sub ea. Aşa 
goală nu putea sta cocoţată pe pat. Se vâri sub cuvertură şi 
rămase cu privirile pironite pe uşa băii. În clipa aceea uşa se 
deschise şi apăru figura unui bărbat înalt, spătos. Sanda închise 
ochii, apoi involuntar trase şi cuvertura peste cap. Vag auzi paşii 
apropiindu-se şi încremeni. Inima îi zvâcnea în gâtlej, pe urmă 
zgomotul ruloului o trezi la realitate. Desigur, omul vrea să vadă 
ce marfă i s-a trimis. Chiar sub cuvertură îşi dădu seama că se 


făcu lumină. „De ce-o fi întârziind atâta? Şi dacă e un sadic care 
vrea să mă omoare?” Citise undeva, într-un roman poliţist, o 
scenă asemănătoare. Îşi dezveli faţa şi încremeni: în faţa ei 
stătea miliţianul de ieri. Zâmbea. Avea un zâmbet răutăcios, 
forţat. 

— Îmbracă-te, domnişoară! 

Acum îi recunoscu vocea. Şi mai înainte îi sunase cunoscut, 
dar era prea emoţionată ca să poată raţiona. Aşteptă ca 
miliţianul să plece sau să se întoarcă, dar acesta rămase 
nemişcat lângă fereastră, cu ochii aţintiţi asupra ei. Cu o singură 
smucitură, Sanda se dezveli, apoi cu mişcări încete se ridică şi-şi 
îmbrăcă bluza. Se linişti brusc. 

— Ar fi trebuit să mă asculţi, domnişoară. Să ştii că îmi pare 
foarte rău că ne-am întâlnit din nou. Şi tocmai aici. 

Sanda se reţinu să nu-i răspundă brutal. Acum trebuia să fie 
foarte abilă. „Asta m-a urmărit!” Era sigură de asta. „Oare m-a 
urmărit numai să mă aresteze? Ar fi putut face asta şi ieri. Ori? 
... Desigur că da! Îi plac! E* Şi de asta era convinsă, îşi ridică 
privirile. În fond nu e rău să te ai bine cu Miliția! Îi zâmbi uşor, 
abia perceptibil. 

— M-aţi găsit mai repede decât m-aş fi aşteptat... 

— Mă măguliţi, domnişoară... 

„De ce nu mai zâmbeşte ăsta!? Totul ar fi mult mai simplu şi 
mult mai uşor! Ce-ar fi să mă apropii eu de el... O să aibă o 
surpriză miliţianul când o să constate că sunt o începătoare. 
Fără îndoială că nu m-ar crede, dacă i-aş spune. Se amuză la 
acest gând. Şi, la urma urmei, Popescu ăsta e chiar simpatic... 
Mai simpatic decât fotbalistul acela de pe Caraiman!'; Sanda se 
apropie de el şi-i puse mâna pe umăr. Acesta ridică sprâncenele. 
Avea ceva obraznic în priviri. Dar Sanda nu avu timp să-i 
analizeze privirile. Îşi lipi faţa de bărbia miliţianului. Acesta, pe 
neaşteptate, îi cârpi o palmă. Sanda abia reuşi să-şi păstreze 
echilibrul. 

— Nu ţi-e ruşine?! Hai să mergem! Să ştii că la asta nu m-aş fi 
aşteptat. Nu, mai stăm puţin. Ai faţa roşie. Nu e bine să se vadă. 
Sper că n-o să te lauzi că ai luat o palmă. 

— Ba da. O să mă laud, şi ştiu eu unde. 


— Atunci nu mai e nevoie să aşteptăm. Aş vrea numai să-ţi 
atrag atenţia: să nu încerci să fugi! Nu e bine. Mă iei de braţ şi 
coborâm ca doi îndrăgostiţi. 

Sanda nu-i răspunse. leşiră pe coridor. Popescu încuie uşa şi 
întinse braţul spre ea. Sanda, fără să-l privească în ochi, primi 
braţul oferit şi porni alături de el de parcă s-ar fi cunoscut de 
când lumea. 

În hol, chiar îşi ridică fruntea, ca cei din hotel să nu bănuie 
nimic. Popescu lăsă cheia la recepţie, iar portarul ocoli privirile 
dispreţuitoare ale Sandei. 

Capitolul Il 
1 

Când seara, târziu, după o aşteptare chinuitoare de zece ore, 
Sanda fu introdusă în biroul locotenentului Petre Popescu, avea 
ochii plânşi, dar nu părea înfrântă, călca moale, legănându-se 
puţin, aşa cum învățase să umble în faţa oglinzii din dormitor. 
Toată după-masa aşteptase această întâlnire, şi-o închipuise în 
fel şi chip, şi acum, anume ţinea fruntea sus, puţin sfidătoare, 
pentru că ştia că va trebui să se ţină tare, să nu se piardă. Se 
aşeză pe scaunul oferit şi cercetă încăperea. Era la fel cu toate 
birourile în care fusese până atunci: sobră, cu mobile puţine şi 
geamul prevăzut cu un grătar de sârmă. Singura sursă de 
lumină, becul din tavan, slab, crea o ambianţă ciudată, intimă, 
totuşi prevestitoare de rele. Sanda ar fi dorit o lumină puternică, 
să-l poată înfrunta pe locotenent. 

în imaginaţie consumase de mai multe ori discuţia care urma 
să înceapă. Uneori, după câteva schimburi de replici 
neimportante, oficiale, îl domina pe locotenent, din acuzat 
devenea acuzator, el devenea principalul vinovat pentru toate 
nemulţumirile ei faţă de părinţi, faţă de lume. Popescu îi cerea 
scuze, o implora să tacă, apoi plecau împreună în oraş şi 
locotenentul era atât de deprimat, încât Sanda trebuia să-l 
îmbărbăteze. Alteori, discuţia era dominată de el, Sanda 
devenea neajutorată, se gândea să se spânzure, pe urmă 
repede căuta un alt mod de sinucidere, ştiind că persoanele 
spânzurate devin urâte. In moarte se vedea infinit mai frumoasă 
decât în realitate, vag semăna chiar cu Brigitte Bardot, 
locotenentul avea remuşcări, îşi dădea demisia şi pleca în lume. 
Numai de un singur lucru se temea foarte tare: de presă! Dacă, 


după anchetă, o dau la ziar? În mintea ei articolul trebuia să 
apară pe pagina întâi cu litere mari. 

Dactilografa, care stătea lângă măsuţa ei mică, lipită de biroul 
lui Popescu, somnoroasă, căsca cu gura închisă şi era supărată 
că a fost reţinută după orele de program din cauza unei anchete 
întârziate. Trecută de patruzeci de ani, încerca să-şi ascundă 
ridurile sub fard, dar fără succes. 

Popescu, îmbrăcat în uniformă, avea un aer sumbru, oficial. 
Numai ochii îi erau ai lui Popescu îmbrăcat în civil. Aşteptă ca 
Sanda să se aşeze comod, ca şi cum prin asta ar fi vrut să 
sublinieze că discuţia va dura mult. Un timp o privi tăcut, 
aşteptând parcă să vorbească ea întâi, să spună tot ce are de 
spus, fără să i se pună întrebări. Sanda, însă, socoti această 
linişte şantaj şi-şi strânse buzele într-o tăcere încăpăţânată. In 
cele din urmă, Popescu şterse biroul cu palmele, curăţindu-l de 
un praf imaginar, apoi ridică privirile spre Sanda. Luminat de 
sus, avea orbite mari, negre şi ochii voalaţi. Pentru prima oară 
omul din faţa ei i se păru frumos. 

— Numele? 

— Sanda Dobrescu. 

— Vârsta? 

— Nouăsprezece ani. 

— Studii? 

— Am terminat liceul, secţia modernă. Media 8,64. 

Popescu, care nu se aşteptase la ultima parte a frazei, zâmbi, 
dar imediat îşi reluă sobrietatea cuvenită. 

— Părinţii? 

— Mama e ghid la O.N.T., tata, inginer constructor... 

Sanda vorbea rar, ca dactilografa să poată înregistra fiecare 
cuvânt. Uneori chiar foarte rar, şi Popescu avea senzaţia că 
Sanda chibzuieşte fiecare răspuns. 

— Şi ce spune mama dumitale când lipseşti noaptea de 
acasă? 

Deşi era concentrată la maximum şi era atentă numai la ce 
întreba el, constată că locotenentul avea voce caldă. li părea 
nespus de rău că dactilografa era de faţă. 

— Nu lipsesc niciodată noaptea de acasă. 

— Dar ce-ar spune dacă ai lipsi? 


— N-ar spune nimic. Nu locuim împreună. A divorţat de tata 
acum patru ani şi s-a mutat de la noi. 

— Şi ce-ar spune tata 7 

— El n-ar şti că lipsesc de-acasă. 

— Cum, adică n-ar şti? 

— Lucrează pe un şantier în provincie. Pleacă luni şi se 
întoarce sâmbătă. 

Din vocea Sandei dispăru şi ultima fărâmă de emotivitate; se 
acomodase, răspundea prompt, fără ezitări, fără să se 
gândească la dactilografă, care, deşi bătea cu zece degete, abia 
reuşea să ţină ritmul. Se simţea ca pe vremuri, la şcoală, când 
era bine pregătită. Şi atunci îşi înfrunta profesorii, impertinentă, 
foarte sigură de ea. 

—... Ceea ce mă întrebaţi dumneavoastră e în afara 
manualelor de clasa a XII-a. 

— Vasăzică, nu ştii. 

— Ba da, tovarăşă, profesoară. „Tăceți, mi-e sete de tăcere”, 
e ultimul vers al Cântecelor lui losif. Dar nu e în manual. 

— Te-am rugat, Sanda, să nu fii obraznică. 

— Nu sunt obraznică, tovarăşă profesoară. V-am atras numai 
atenţia că întrebarea pe care mi-aţi pus-o era facultativă şi n-ar 
fi putut influenţa nota pe care trebuie să mi-o daţi... 

— Ai spus ceva? 

— Nu, domnule locotenent. 

— Atunci, mi s-a părut numai. Şi spune-mi, ce faci toată ziua 
singură? 

Sanda vru să spună că spală vasele, că deretică prin 
bucătărie, dar socoti că acest fel de răspuns ar suna foarte 
tendenţios, ca şi cum ar vrea să pară în ochii lui o gospodină 
harnică. Trebuia găsit altceva, un răspuns inteligent, în orice 
caz, nu ceva domestic! Ce-ar fi să-i spună că toată ziua se 
plimbă goală în faţa oglinzilor, că face duşuri, că... 

— Te-am întrebat, ce faci acasă singură? 

Zâmbi unui gând, oare ce-ar spune domnul locotenent dacă l- 
ar lua la per tu? 

„Mă gândesc la tine, Petre. Ştiu că ai vrut să mă cunoşti de 
mult, m-ai urmărit. Nu era mult mai simplu să-mi dai un telefon 
sau să mă cauţi acasă?...” 


Fără îndoială, dactilografa s-ar trezi şi discuţia ar lua altă 
întorsătură. „In fond, ce-ar putea să răspundă Popescu, să fiu 
cuviincioasă? Dar eu aş continua pe acelaşi ton: De ce tot circul 
ăsta, Petre? Pentru că te-am refuzat? Aş cere chiar ca 
dactilografa să consemneze discuţia! Ştii foarte bine că ţin la 
tine, Petre. N-a fost frumos din partea ta că m-ai chemat la 
hotel! Ai vrut să te răzbuni pentru că n-am vrut să-ţi cedez?!...” 

— Ce faci acasă, domnişoară? 

— La început am studiat Bib/ia, pe urmă m-am plictisit. 

— Te-ai plictisit, şi?... 

— Şi n-am mai studiat Biblia... 

— Eşti tăiată la limbă! 

Clapele maşinii de scris cădeau sec, la fel ca şi răspunsurile 
Sandei. Intr-un fel era al treilea personaj din încăpere, deoarece 
cel real, dactilografa, până atunci nu scosese niciun cuvânt. 
Lucra maşinal, de parcă i s-ar fi dictat cifre sau un referat 
oarecare. Probabil e obişnuită cu anchetele, n-o mai 
emoţionează nimic şi, scriind, se gândeşte că soţul ei o 
aşteaptă, şi ea încă nu pregătise cina. Oare cum arată soţul unei 
funcţionare de la Miliție? Trebuie să fie şofer sau poate chiar 
miliţian, un plutonier la o întretăiere de drumuri, indicând 
maşinal sensul circulaţiei... 

— Şi spune, de ce faci ceea ce faci? 

Sanda se aşteptase la întrebarea asta. De fapt, le bănuise şi 
pe cele de până acum, dar întrebarea care i-a fost adresată o 
aşteptase încă de la începutul anchetei. Cel mai uşor ar fi fost să 
răspundă tot cu o întrebare, şi anume: „Cum adică ce fac?” dar 
ştia, bănuia că Popescu nu s-ar fi jenat să-i răspundă franc, fără 
menajamente: prostituție! Intr-un fel era bucuroasă că până în 
prezent cuvântul acesta a fost ocolit şi în general n-a fost 
înjosită. Se gândise mult la ceea ce va trebui să răspundă şi 
socoti că cel mai nimerit ar fi să fie agresivă, revoltată că, 
pornind pe acest drum, de fapt, a fost obligată de soartă, că 
alegerea i-a fost determinată. 

— Nu răspunzi? De ce faci ceea ce faci? 

— Pentru că a venit vara şi n-am costum de baie. De aia! Cel 
vechi, moştenit în urmă cu doi ani de la mama, nu mai mă 
încape. 

— Taică-tu nu-ţi dă bani? 


— Uneori uită să-mi dea. 

Popescu îşi puse amândouă mâinile pe masă. Avea degete 
subţiri şi unghiile curățate. Sandei îi părea rău că tocmai pe un 
om ca Popescu a trebuit să-l cunoască în condiţii atât de idioate. 
Dacă acum ar fi stat la masă la Lido sau Cina, n-ar fi trebuit să 
răspundă la întrebări penibile. Ar fi stat pur şi simplu şi ar fi 
ascultat muzică şi s-ar fi privit. Sandei îi părea bine că Popescu 
purta verighetă, deşi nu era convinsă că locotenentul e însurat. 

— Ce mai vreţi să ştiţi, domnule locotenent? De câte ori am 
fost la hotel? 

— Întrebările le pun eu. În declaraţia pe care o vei da, vei 
putea scrie tot ce doreşti şi crezi că te-ar putea ajuta. Ştii, 
domnişoară, aş fi vrut foarte mult să-ţi dai seama că nu e bine 
ceea ce faci. 

— Şi la ce să mă ajute, dacă îmi dau seama? 

— La multe. De exemplu, ai putea descoperi munca. Eşti 
majoră, ai putea să te angajezi undeva, să te întreţii singură. 

— Să ştiţi că m-am gândit la toate astea. Am lucrat chiar două 
săptămâni la o fabrică de mobilă de pe Moşilor. Opt ore am 
lustruit panouri de furnir. Ştiţi cum arătau degetele mele după 
două săptămâni? Erau negre până aici... 

— O clipă, interveni pentru prima oară dactilografa. Erau 
negre până unde? 

— Până aici, arătă Sanda locul unde se poartă inelul. Am citit 
undeva că oamenii trăiesc numai o singură dată! N-ar fi păcat 
ca pentru această unică a mea existenţă pe pământ să umblu 
cu degetele negre de şerlac? 

— Eu am fost convins că o să ai remuşcări! 

— Am. Am remuşcări că nu i-am spus lui tata să nu mai bea. 
Ştiţi dumneavoastră, domnule locotenent, cum se simte o fată 
de nouăsprezece ani când îşi întoarce a doua oară pardesiul 
moştenit? Ştiţi ce înseamnă să umbli în octombrie fără ciorapi, 
cu dunga desenată direct pe picior? Am remuşcări că am fost 
tâmpită şi nu mi-am dat seama că dumneavoastră mi-aţi trimis 
bileţelul să urc în camera 444... 

_ Locotenentul aşteptă ca dactilografa să se odihnească puţin. 
Işi scoase ţigările, tacticos, alese una mai moale, apoi o aprinse 
la fel de ceremonios. 

— Îmi pare rău, nu am cu filtru. 


„Desigur, el şi-a dat seama că nu sunt fumătoare, că acolo la 
bar am făcut-o pe grozava.” li părea nespus de rău că Popescu 
lucra la Miliție; avea dinţi albi, şi Sandei i se părea că ţine ţigara 
între degete cu foarte multă eleganţă. Fără îndoială, acest om 
trebuie dominat, tocmai pentru că e foarte sigur pe el. 

— Munca ti-ar fi dat alte concepţii despre viaţă. 

— Ştiu. Am învăţat asta la şcoală. V-am spus, am avut media 
8,64. Budiştii devin fericiţi când îşi dau foc, creştinii cred în viaţa 
de apoi, iar nouă ne-a rămas munca! Munca creatoare, 
refrişantă ca un pahar de Pepsi-Cola! 

— Nu-mi place cum vorbeşti! Cum te-ai decis să faci 
prostituție? 

„Vasăzică, totuşi e măgar, n-a vrut să ocolească cuvântul 
acesta. Nu e un adevărat om!” li părea rău că Popescu avea 
mâini frumoase, că ţinea frumos ţigara între degete. „Acum, 
desigur, Popescu e convins că îmi vine greu să găsesc 
răspunsul. Idiotul! Idiotul cu ochi frumoşi! Probabil e un refulat. 
Are o nevastă grasă, poate şi copii şi mă chinuieşte pe mine 
pentru că sunt tânără şi frumoasă... Dacă ar fi fost bărbat, aşa 
cum îşi imagina ea bărbaţii adevăraţi, acolo sus, în camera 444, 
nu i-ar mai fi poruncit să se îmbrace. Şi nu m-aş fi îmbrăcat că n- 
aş fi avut ce face, dar n-a avut curaj; n-a avut curaj de teamă să 
nu fie dat afară din serviciu, de teamă să nu afle nevastă-sa. |ţi 
arăt eu ţie!” 

— Credeţi, domnule locotenent, că asta se decide la fel cum te 
decizi să te duci la Călimăneşti, şi nu la Govora? Cred că 
prostituţia se face fără să te decizi s-o faci. 

— Nu te-am întrebat teoretic. 

— Credeţi că am ajuns în faza când se pot emite teorii? Se 
întoarse spre dactilografă: V-aş ruga ca ceea ce spun acum să 
nu treceţi! Altfel n-o iscălesc. Nu vă pricepeţi la oameni, 
domnule locotenent. 

Popescu se încruntă, se uită cu coada ochiului la dactilografă, 
dar ea nu schiţă nici cea mai mică părere, era obosită, plictisită 
de anchetă. 

— Mulţumesc pentru apreciere. Spune-mi, când te-ai hotărât 
să câştigi bani în pat? 


Sanda nu se aşteptase la acest ton agresiv, brutal al ofițerului. 
Îşi lăsă privirile în pământ şi-şi contemplă sandalele. Răspunse 
după o pauză lungă: 

— Are vreo importanţă dacă m-am hotărât ieri sau alaltăieri? 
Sau cu două săptămâni în urmă? 

— Are. 

— Înţeleg. Aflaţi dacă sunt recidivistă... 

— Răspunzi numai când eşti întrebată! 

— ... Nu m-aţi întrebat, tovarăşă profesoară, da' trebuie să 
intervin. Gabrea a greşit când a spus despre St. O. losifcănue 
un romantic E un romantic prin excelenţă. 

— La concluzia asta trebuia să ajungă Gabrea însuşi. 
Intervenind, i-ai luat această şansă... 

— De unde o cunoşti pe Lia Pereanu? 

— N-o cunosc! 

Locotenentul îşi aprinse o nouă ţigară şi în încăpere se lăsă o 
linişte grea, supărătoare, asemănătoare cu cea din camera unde 
fusese Sanda înainte de anchetă. E drept, din când în când mai 
trecea cineva pe acolo, câte un funcţionar civil sau curieri 
îmbrăcaţi în uniformă, dar Sanda nu-i vedea, nu-i auzea. Era 
preocupată de ce avea să se întâmple, se temea, îi era ruşine, o 
ruşine amestecată cu tristeţe şi scârbă. Pe urmă, stând 
nemişcată, privind peretele văruit din faţa ei, parchetul îmbibat 
cu motorină, se linişti. O cuprinsese, ca şi acum, o linişte mare, 
paşnică. Îşi imaginase că aşa trebuie să fie liniştea oamenilor 
bătrâni care stau nemişcaţi în parcuri şi privesc jocul mărunt al 
frunzelor, legănatul abia perceptibil al crengilor. Atunci a căutat 
să-şi răspundă sie-şi ce-a determinat-o, în fond, să se ducă la 
hotel. Niciunul din răspunsurile concrete, posibile n-o 
satisfăceau. Abia când îşi aduse aminte de izul pişcător al țuicii, 
de baraca din Olteniţa, îşi dădu seama că e pe drumul care duce 
spre adevăr. Ştia precis pentru ce s-a dus la hotel, dar nu găsea 
cuvintele cele mai potrivite cu care să se fi putut exprima. Şi, ca 
prin farmec, nu s-a simţit umilită când intrau milițienii în 
încăpere să se uite la ea. A plâns de ciudă sau poate doar aşa, 
pentru că nu avea nimic altceva mai bun de făcut. 

— De unde o cunoşti pe Lia Pereanu? 

— V-am mai spus: n-o cunosc! 


în clipa aceea sună telefonul. Popescu se uită spre 
dactilografă, aşteptă să bată fraza, apoi ridică receptorul. 

— Alo, da, eu sunt... Imediat, tovarăşe colonel. Puse 
receptorul la loc şi se întoarse spre Sanda: Poate ţi-e greu să 
vorbeşti despre ea. Pune totul pe hârtie. li întinse câteva coli tip. 
Şi ţine minte: e bine să scrii adevărul. Răspunzi pentru fiecare 
rând! 

Îi împinse în faţă tocul şi călimara şi pomi spre ieşire. Sanda se 
uită după el, apoi privi colile din faţa ei. Ce să scrie? Cum a 
cunoscut-o pe Lia Pereanu? De ce s-o amestece şi pe ea în 
afacerea asta murdară?! Ea a fost foarte de treabă. Şi adevărul 
e că abia o cunoştea! Nici trei zile nu erau de când a văzut-o 
pentru prima oară. 

Era la Lido, cu Mariana, o fostă colegă de şcoală. Stăteau pe 
lespezile de granit şi priveau lumea din jur. Atunci apăruse Lia. 
Purta un costum de baie după ultima modă, cu două fâşii de 
fileu în faţă. Era tentantă, cu un mers grațios de leoaică. Fără să 
vrea, Sanda îşi privi propriul costum din două piese, demodat, 
decolorat. Fusese mic, îi dăduse drumul, dar se vedeau vechile 
cusături. Nici Mariana nu era mai elegantă. Era doar mai 
ostentativă din cauza părului decolorat cu perhidrol şi din cauza 
unghiilor exagerat de lungi. 

Cei de la ştrand nu aveau ochi decât pentru Lia — şi bărbaţii, 
şi femeile. Ea ştia asta şi poate de aceea îşi ţinea tot timpul 
fruntea sus ca o regină. 

— De-aş avea şi eu un costum ca ea! oftă Sanda. Tu nu ştii, 
Mariana, cum se poate face rost de un costum ca al ei? 

— Ar trebui s-o întrebi pe ea, o sfătui Mariana. 

— Cum s-o întreb? 

— Aaaa, tu n-o cunoşti? Mă mir, o ştie toată lumea. Vrei să ţi-o 
prezint? 

— Nu. 

— E bine s-o cunoşti. Ea poate să facă rost de orice. E o 
femeie descurcăreaţă. Hai... 

— Stai, dacă poate face rost de orice, tu de ce n-ai profitat 
până acum? 

— Pentru că eu nu vreau să am relaţii cu ea, de aceea! 

— Dacă nu e bine să ai relaţii cu ea, pe mine de ce mă 
îndemni? 


— Pentru că tu te văicăreşti după un costum ca al ei. Spuneai 
că ai neapărată nevoie de un asemenea costum! Hai! 

Sanda nici nu se putu împotrivi. Mariana o târî după ea. O 
găsiră pe Lia întinsă la soare în apropierea cabinelor. 

Mariana şi Sanda se aşezară lângă ea. 

— Lia, vreau să-ţi prezint o prietenă. Vrea să-şi facă rost de un 
costum ca al tău. 

Lia întoarse capul spre cele două fete, le măsură din priviri, 
apoi se adresă Sandei: 

— Ridică-te în picioare! 

Deşi tonul poruncitor al Liei o supără, Sanda se ridică în 
picioare. Lia o mai cercetă o dată, apoi îi spuse: 

— Vino după masă la mine. 

La ştrand încă nu fusese decisă să se ducă la ea sau nu. Pe 
urmă, după masă, stând singură acasă, plictisindu-se, se hotări. 
Cu un costum de baie ca al Liei ar fi fost ca şi angajată ca 
manechin. Era convinsă că Lia o să-i dea câteva adrese ale unor 
persoane care primesc pachete din străinătate sau să-i indice 
câţiva chelneri de pe litoral care se ocupă cu comerţ clandestin. 

Lia locuia în blocul Scala, la etajul întâi, într-o garsonieră cu 
ferestre lunguieţe care dădeau într-o curte interioară, de unde 
se putea vedea laboratorul cofetăriei. li deschise lia, îmbrăcată 
într-un capot lung, din mătase chinezească, plin cu balauri 
colorați şi cu un guleraş mic din dantelă industrială. Era 
despletită, probabil stătuse întinsă, savurând răcoarea încăperii. 
In casă era dezordine: peste tot, pe spătarele scaunelor, pe uşile 
deschise ale garderobei, pe masă, pe canapea şi chiar şi pe 
podea, erau răvăşite lucrurile ei: furouri, pijamale, ciorapi, 
rochii, prosoape. Cu toate astea, locuinţa avea un farmec 
aparte. Bibelourile, tablourile,  sticluţele cu parfum, 
dermatografele, sticlele cu băuturi, paharele colorate de diferite. 
Dimensiuni întregeau dezordinea parcă amenajată special. Nu 
se putea să nu te simţi bine în locuinţa Liei. Sanda nu ştia unde 
să se uite întâi, cum să se ferească să nu calce pe lucruri, pe 
pantofii aruncaţi pe covor, pe revistele risipite aiurea. Aşa îşi 
imaginase o locuinţă ideală, prietenoasă, feminină, lipsită de 
convenţionalism, de o ordine supărătoare, unde nu trebuie să te 
fereşti că ai mişcat cumva faţa de masă sau ai stricat ordinea 
simetrică a cutelor perdelelor. 


— Stai jos. 

Sanda se aşeză pe marginea unui scaun cu spătarul plin de 
rufărie transparentă. În faţa ei, agăţat de o clanţă, era un furou 
negru atât de mic, încât Sanda se întrebă dacă i-ar ajunge până 
la buric. Pe perete, lângă un portret al Liei, atârna o reproducere 
înfăţişând Căderea Bastiliei. Lia, fără să o întrebe dacă vrea sau 
nu, îi puse în mină un pahar lunguieţ şi-l umplu pe jumătate cu o 
licoare galbenă. Campari, citi Sanda eticheta de pe sticlă. 

— Dacă vrei gheaţă, găseşti cuburi în frigider. Acolo, în 
chicinetă. 

Arătă spre o nişă şi Sanda o porni într-acolo. Chicinetă semăna 
cu camera: şi acolo totul, paharele, cratiţele erau risipite pe 
reşoul de aragaz, pe etajerele de pe perete, pe frigider. Când se 
întoarse în cameră o găsi pe Lia trântită de-a curmezişul într-un 
fotoliu, cu picioarele sprijinite pe spătar. Sanda nu ştia precis 
dacă poziţia ei era graţioasă sau indecentă. Capotul desfăcut îi 
lăsa să se vadă piciorul stâng până la şold, unde, datorită 
costumului de baie, pielea îi rămăsese albă. 

— A, da! Mi-am adus aminte de ce-ai venit... 

Se ridică, se duse la garderobă, deschise un sertar pe care 
până atunci Sanda nu-l descoperise şi scoase de acolo un 
costum de baie cu fileu, identic cu al ei. Îl aruncă în poala 
Sandei: 

— Incearcă-l. 

Sanda căută din priviri un loc mai ascuns unde ar putea să se 
schimbe, dar nu găsi. 

— Nu vrei să-l încerci? 

— Ba da. 

îşi scoase rochiţa, se simţi prost că nu avea dedesubt lucruri la 
fel de bune ca cele din camera Liei. Lia se aşeză înapoi în fotoliu 
şi urmări toate mişcările Sandei. 

— Vara nu se poartă „tetra”. Transpiri. Dacă n-ai bikini, mai 
bine fără... 

Sanda nu-i răspunse. Stătea goală în mijlocul încăperii, nu 
reuşea să desfacă copcile baretelor costumului, să-l poată 
îmbrăca. Se simţea prost: privirile Liei erau mai iscoditoare 
decât ale unui bărbat. 

— De ce stai chircită ca în ploaie?! Parcă ai fi schiloadă. Fii mai 
degajată... 


— Cum să fiu mai degajată, aşa goală? 

— Sigur că da. Goală, cu atât mai mult! 

Sanda, nervoasă, grăbită, nu reuşi să deschidă copcile 
baretelor. 

— Ce faci, dacă te dezbraci într-o zi în faţa cuiva? 

— Nu mă dezbrac. 

— Aa, da, te călugăreşti! 

— Nu-i vorba de asta, dar de ce să mă dezbrac faţă de cineva? 

— Să fii goală, de aia! Nu e păcat să nu se vadă ceea ce ai 
frumos? A 

Ce-ar fi putut să-i răspundă? In cele din urmă, desfăcu copcile 
şi-şi puse costumul de baie. Era dintr-un material elastic, se 
mula perfect. Se duse în faţa oglinzii. Costumul fără îndoială 
arăta frumos. E drept, fileul avea decolteul puţin exagerat, dar 
asta era moda. 

— Vezi ce înseamnă o croială bună? Deşi costumul e strimt, 
nu-ţi turteşte sinii. Parcă ai avea un sutien... 

banda se învârti în faţa oglinzii, îi plăcea costumul. 

— Dar să ştii că eu n-am bani. 

— Ştiu. Îşi puse paharul pe podea, lângă fotoliu. Aş putea să ți- 
| fac cadou, nu e mare lucru! Dar din fericire nu sunt 
sentimentală şi nici proastă. Lucrurile pe care ţi le procuri 
singură valorează mai mult decât cele primite în dar. Spune, tu 
ce faci? 

— Ce să fac? Nimic. Am terminat liceul. Acum stau acasă. 

— Spune, tu eşti fată deşteaptă, sau nu eşti? Dacă eşti 
deşteaptă, poţi avea de toate. Dacă eşti proastă, umblă în 
continuare în zdrenţe. Corp ai, ai putea face parale. 

— Şi ce-ar trebui să fac? 

— Am înţeles. Nu eşti deşteaptă. Schimbă-te! 

Sanda începu să se dezbrace. Nu ştia unde greşise, cu ce o 
supărase. Nu-i spusese nimic, o întrebase doar ce avea de făcut. 
De ce i-o fi sugerat Liei această întrebare că e proastă? 

Se schimbă şi, vrând să aşeze costumul pe spătarul unui 
scaun, lovi cu piciorul paharul Liei de pe podea. Paharul se 
sparse, cioburile se risipiră pe covor. Fără niciun cuvânt, se 
aplecă să strângă cioburile. 

— Lasă, făcu Lia plictisită. 

— Imi pare rău că te-am supărat. 


— Nu m-ai supărat. Îmi pare rău că n-ai înţeles că ţi-am oferit 
o şansă. 

— Despre ce şansă e vorba? Că, zău, am nevoie de şansă! 

— Atunci, uite ce e. la-ţi paharul, umple-l, pune-ţi gheaţă şi 
aşază-te aici. Am nevoie de o fată ca tine. Tânără, frumoasă, 
deşteaptă. Aşteptă ca Sanda să se reîntoarcă din chicinetă, apoi 
continuă: Dacă vrei să ai bani şi lucruri cum am eu, îţi găsesc eu 
câţiva bărbaţi. Nu mă întrerupe. Ştiu, o să-mi vorbeşti de cinste, 
că vrei să te căsătoreşti, că vrei copii. Toate astea rămân. E 
vorba de aventuri scurte, trecătoare, pe care nu le va afla 
niciodată nimeni. 

Sanda o privi buimăcită, de parcă s-ar fi îmbătat. 

Lia nu-i dădu răgaz să se dezmeticească. Continuă: 

— Sper că nu mai crezi în poveşti: te întâlneşti la un bal cu un 
băiat, vă îndrăgostiţi mortal unul de celălalt, pe urmă afli că a 
luat cu zece examenul de stat la Arhitectură, vă mutaţi la Deva, 
pe urmă, după un an, la un concurs republican lucrarea lui e 
premiată, reveniţi în capitală şi vă mutaţi pe Calea Victoriei. 
Asta e poveste. Adevărul e că băiatul acela de la bal, chiar dacă 
are diplomă de veterinar, e mutat undeva la Caracal, într-un sat 
cu drumuri desfundate, şi noaptea stând cu tine în pat tresare la 
fiecare nechezat de cal şi, pe deasupra, oricât de mult s-ar 
spăla, tot miroase puţin a baligă. Aşa e când întemeiezi cămin 
cu un intelectual! Poţi găsi şi un funcţionar tâmpit sau un 
cazangiu care de întâi martie îţi face cadou un mărţişor, de opt 
martie îţi cumpără trei garoafe şi de ziua ta o sticlă de odicolon 
Doina. Gândeşte-te tot timpul la asta. 

— Şi singura soluţie e să faci scurte aventuri trecătoare? 

— Nu. Mai e şi un alt drum. Te duci şi te angajezi la fabrica de 
tricotaje sau la scărmănătoria unei filaturi. Dar tu spuneai că ai 
vrea un costum de baie cu fileu. Să ştii, costumul de baie cu 
fileu nu e numai costum de baie, ci o investiţie, să poţi expune 
marfa. E puţin vulgar cum îţi vorbesc, dar ăsta e adevărul. Ştii 
ce e formidabil? Să stai aşa cum stau eu. Dacă te uiţi în jur, vei 
vedea că nu am deşteptător: mă scol totdeauna atunci când mă 
trezesc, ies din casă când vreau, nu am grija lăptăresei, pentru 
că mănânc jos la cofetărie; grija lăptăresei o au ei. 

In noaptea aceea Sanda nu reuşi să închidă ochii de loc. Erau 
clipe când o dispreţuia pe Lia, apoi momente când o admira 


pentru francheţea ei. În orice caz, era o fată modernă, li părea 
rău numai pentru că i-a promis că, a doua zi, o să se ducă cu ea 
la barul Ambasador. Ar fi fost mult mai bine dacă i-ar fi cerut 
timp de gândire, să chibzuiască. Adormise cu convingerea că n- 
o să se ducă, pe urmă, dimineaţa, ascultând cearta portăresei 
cu gunoierul pentru că acesta, săptămâna trecută, uitase să 
ridice gunoiul, se îmbrăcă în viteză şi porni spre oraş. 

— Nu scrieţi? 

Sanda tresări. Vocea dactilografiei suna sec, la fel ca şi 
clincănitul maşinii de scris. 

— O să se întoarcă tovarăşul locotenent, şi dumneavoastră 
încă n-aţi scris niciun rând. 

Sanda luă tocul şi începu să scrie. 

2 

Când Petre Popescu intra în cabinetul colonelului, acesta 
tocmai vorbea la telefon. Vru să se retragă, dar colonelul îi făcu 
semn să aştepte. Popescu se duse la fereastră, privi în stradă. 
La ora aceea. Calea Victoriei era încă aglomerată, maşinile 
lunecau fără zgomot pe asfaltul lucios; din cauza izolării 
perfecte a geamurilor, imaginea aducea cu nişte cadre dintr-un 
film mut. 

— Ei, ce-ai făcut, Popescule? 

— Am anchetat-o, tovarăşe colonel. 

— Şi? 

— E înţepată! 

— Minte? 

— Până acum n-a minţit. Datele corespund. A spus doar că n-o 
cunoaşte pe Pereanu. O ştiţi dumneavoastră. Am lăsat-o să facă 
o declaraţie. 

— Vra să zică, încă n-ai terminat ancheta. 

— M-ati întrerupt dumneavoastră. 

— Trebuie să-mi spui, s-a vorbit ou părinţii? 

— Numai cu taică-su. Maică-sa a plecat la mare. Conduce un 
grup de străini. 

— Şi ce spune inginerul? 

— Dacă ar depinde de mine, l-aş scutura pe el. Am luat şi 
câteva informaţii. Bea, de casă se îngrijeşte foarte puţin. Am 
stat de vorbă cu el. Când i-am spus că fata lui are un anturaj 
care ar putea s-o influenţeze din punct de vedere etic, să ştiţi că 


n-a făcut „caz”... Spunea că se aşteptase la aşa ceva, că prea 
seamănă cu maică-sa. 

— Cei de la O.N.T. Ce spun despre ea? 

— Am văzut dosarul. Totul este în regulă. Referate bune. Până 
acum n-a fost nicio plângere împotriva ei. Calificativul: corectă, 
cadru de încredere. 

— Mda... Totuşi, ce spune inginerul? 

— Nimic. Că n-are timp să se ocupe mai mult de ea. Pe şantier 
n-o poate lua şi nici s-o închidă în casă nu poate. La început s-a 
mirat, spunea că n-ar fi crezut aşa ceva despre fata lui, pe urmă 
a început s-o învinuiască pe fosta lui nevastă, că e normal, 
educaţia ei, exemplul ei etc. Etc... Dacă ar fi fost minoră, totul 
era mult mai simplu. Ar fi putut continua şcoala de reeducare. 
Aşa, însă... Când am spus că fata ar putea să sufere o 
condamnare, s-a speriat puţin. Spunea că ar vrea să vorbească 
cu ea, poate o lămureşte să se mărite. Spunea că i-a şi găsit un 
soţ. 

— Asta e o soluţie... Cu ea n-ai vorbit despre asta? 

— Nu. 

— Ai văzut raportul medicului legist? 

— Incă nu. Abia acum o oră m-am întors de la Olteniţa şi nu 
demult am început ancheta. 

Colonelul zâmbi larg. 

— Atunci, o să ai o surpriză. Fata pe care ai adus-o de la 
Ambasador e fată. 

La început, Popescu era convins că superiorul glumeşte cu el. 
Căută să-i citească adevărul pe faţă, dar faţa colonelului rămase 
imobilă, sobră. Luă poziţie de drepţi: 

— Permiteţi-mi să raportez, tovarăşe colonel. Nu se poate! 

— Ţi-am spus că o să ai o surpriză. Dar să ştii că nu e rău dacă 
o speriem puţin. Poţi anunţa Procuratura că nu-i facem dosar. O 
îndrumăm spre producţie. Mai ales dacă spui că avem şi 
adeziunea tatălui, atunci totul e în regulă. Trimite-o şi la mine! 

— Am înţeles, tovarăşe colonel. 

Popescu se întoarse descumpănit în biroul lui şi, fără să ştie 
precis de ce, raportul medicului legist îl bucură, totuşi. Se aşeză 
la birou şi o cercetă pe Sanda. Descoperi că fata e mai mult 
decât drăguță. Becul din tavan o lumina dintr-o singură parte: 
privită printre gene, părea ca un desen făcut în tuş. 


— Ai terminat declaraţia? 

— Da. 

Sanda îi întinse foaia de hârtie, şi Popescu descoperi cu uimire 
un singur rând: „N-o cunosc pe Lia Pereanu. Am văzut-o o 
singură dată la ştrand, Sanda Dobrescu.” Popescu citi fraza de 
câteva ori, apoi se întoarse spre ea: 

— Vasăzică, nu vrei să ne ajuţi? 

— N-am cu ce să vă ajut. 

— Cum vrei, domnişoară, dar să ştii că e foarte greu să trăieşti 
fără memorie. Eu îmi amintesc perfect de tot ceea ce-am făcut 
şi n-am făcut în viaţă. De exemplu, pot să-ţi spun ce am făcut în 
ziua de 17 iulie. Acum două zile. Am fost invitat la o doamnă şi, 
din greşeală, am spart cu piciorul un pahar aşezat lângă un 
fotoliu. Dacă memoria nu mă înşală, în pahar fusese o băutură 
amăruie, Campari. 

— Înseamnă că ştiţi totul. 

— În orice caz, mai mult decât îţi imaginezi. Lui Popescu îi 
păru bine că Sanda era speriată. Se întoarse spre dactilografă: 
Du-o până la tovarăşul colonel. Vrea să te vadă, domnişoară, şi 
n-ar fi rău dacă te-ai purta decent. 

— O să încerc. 

Sanda intră emoţionată în biroul colonelului. Nu se aşteptase 
la această onoare. Credea că totul se va rezuma la o anchetă, 
apoi la o eventuală condamnare. Nu se gândise niciodată la cât, 
dar în principiu se împăcase cu ideea asta. Într-un fel, totul îi era 
acum indiferent: şi ceea ce credea Popescu despre ea, şi 
colonelul, şi dactilografa. Ea i s-a părut cea mai antipatică. In tot 
timpul anchetei nu citise în ochii ei niciun fel de atitudine, nici 
de compasiune, nici de condamnare. Acum, în biroul colonelului 
se pierduse puţin. Nu ştia ce se va întâmpla aici: i se vor pune 
iar întrebări, la fel ca şi până acum, sau altele, cum ar fi cel mai 
bine să se comporte. Dacă ar întreba-o repede de ce e aici, i-ar 
veni foarte greu să răspundă. Pentru că până acum n-a avut 
timpul necesar să se gândească mai amănunţit la tot ce i se 
întâmplase. A fost arestată, înghesuită într-o maşină, au dus-o 
într-un cabinet medical, unde doctorita, o femeie înaltă, 
uscăţivă, vorbise foarte sever cu ea. Sanda ar fi vrut să-i spună 
că nu merită această comportare din partea ei, dar tăcuse şi, 
mai târziu, fusese bucuroasă că nu i-a spus nimic. 


Colonelul era preocupat cu transcrierea unor date de pe o 
hârtie pe alta. „Poate îşi face numai de lucru, să mă lase să 
aştept.” Rămase lângă uşă, tăcută, de parcă nici n-ar fi fost 
acolo. Un timp avusese senzaţia că ofiţerul ori uitase de ea, ori, 
ce era şi mai probabil, nici nu observase că intrase cineva în 
birou. 

Doctoriţa o aşezase pe un scaun, în faţa pupitrului ei, apoi 
scoase dintr-o cartotecă un cartonaş alb pe care era tipărită 
litera D. 

— Dobrescu şi mai cum? 

— Alexandra. 

— Vârsta? 

— Nouăsprezece ani. 

— Ai fost vreodată bolnavă? 

— Da. La şase ani am avut tuse măgărească. 

— Nu fi obraznică! 

— Nu sunt obraznică. 

Dacă ar fi avut păr negru doctoriţa, ar fi semănat cu 
profesoara de spaniolă. Şi ea umbla mereu în halat alb. 

„.„„— Nu sunt obraznică, tovarăşă profesoară. Am dreptul să-mi 
spun părerea. E un drept constituţional. 

— In şcoală avem alte legi. 

— Conform Constituţiei. 

— Taci! 

— Vă rog să-mi spuneţi, cu ce-am greşit? De ce n-am voie să 
am părerea mea despre Sancho Pancha? După părerea mea, 
este un personaj idiot. 

— De aceea vin oamenii la şcoală, să înveţe să-şi schimbe 
părerea, dacă o au greşită, despre un lucru. Cu dreptul tău 
„constituţional”, de care faci paradă, ai putea să spui că, după 
părerea ta, doi cu doi fac şapte. Ar fi o tâmpenie flagrantă. 
Părerea ta despre Sancho Pancha e tot o tâmpenie, dar nu 
flagrantă. 

— Ce spui, domnişoară?... 

Sanda tresări. 

— Că nu sunt obraznică. M-aţi întrebat dacă am fost bolnavă şi 
v-am răspuns. 

— Am întrebat de boli venerice! 


— N-aţi întrebat de boli venerice. Acum întrebaţi. Mai înainte 
aţi întrebat numai dacă am fost bolnavă. 

— Lasă gura! 

— Vă rog să vorbiţi mai frumos. 

— Oooo, nu ştiam că eşti sensibilă, domnişoară... Ce boli 
venerice ai avut? 

— N-am avut. 

— De cât timp ai contacte sexuale? 

— Încă n-am avut. 

Mirată, doctoriţa îşi scoase ochelarii. Fără ochelari, faţa i se 
părea alungită, lipsită de severitate. Acum decorul alb al 
cabinetului medical părea străin. Sanda avu chiar senzaţia că se 
află într-o sală de aşteptare. „Ce-ar fi dacă aş întreba-o dacă ştie 
un rege din nouă litere care a fost omorât de o maimuţă? Fără 
îndoială, m-ar socoti nebună!” 

O bară nichelată reflectă lumina becului din tavan pe fruntea 
doctoriţei. Dâra luminoasă de pe frunte aducea cu o rană. 

— Atunci, de ce te-au adus aici? 

— Ar fi trebuit să-i întrebaţi pe cei ce m-au adus. Doctoriţa o 
examină, apoi ridică nedumerită din umeri. 

— Ştii că pe foaia dumitale de control scrie prostituție? 

— Presupun. 

Doctoriţa căscă şi mai mult ochii spre Sanda. Completă 
formularul, sună după miliţianul care o adusese la vizită şi i-o 
dădu în primire. 

în cabinetul medical se simţise tot timpul în siguranţă. Faptul 
că doctoriţa îi vorbise urât o îndârjise şi, datorită acestui lucru, 
îşi păstrase luciditatea. Aici, în cabinetul colonelului, nebăgată în 
seamă, era descumpănită. Prelungirea aşteptării o moleşea şi 
mai mult. Tuşi de câteva ori, dar colonelul ori nu-i auzea tuşea, 
ori se prefăcea că n-o aude. Sanda îşi luă inima în dinţi şi mai 
salută o dată. Colonelul ridică privirile, dar nu răspunse la 
salutul Sandei. li făcu semn să se apropie. 

— Vino mai aproape! 

Vocea colonelului era tocmai aşa cum şi-o imaginase Sanda, 
groasă, tăbăcită de tutun. Când Sanda ajunse în apropierea 
biroului, colonelul adăugă: 

— Stai jos. 


Sanda se aşeză. Era convinsă că fusese chemată să i se facă 
morală. Colonelul stătu un timp nemişcat, apoi se ridică. 
Şchiopăta de un picior. Se rezemă de birou şi începu să 
vorbească: 

— Am stat de vorbă cu tovarăşul locotenent. Mi-a vorbit de 
dumneata. Spunea că eşti la prima abatere, mă rog, mi-a vorbit 
mult de dumneata. 

Sanda ar fi vrut să-l întrebe dacă e adevărat ce spune, dar nu 
scoase niciun cuvânt. 

— Eşti o fată inteligentă. Ar fi păcat ca pentru o singură faptă 
necugetată să suferi o condamnare. 

„Vasăzică, nu mă condamnă”, se bucură Sanda în sinea ei. 
Prinse curaj: 

— Nu e vorba de nicio faptă, tovarăşe colonel... A 

— În primul rând, noi nu suntem tovarăşi, domnişoară... În al 
doilea rând, legislaţia civilă se interpretează astfel. De exemplu: 
dacă în tramvai cineva e surprins că bagă mâna în buzunarul 
altcuiva poate fi condamnat ca hoţ. Chiar dacă n-a avut răgazul 
să-şi însuşească ceva. Ai înţeles? Aşa e şi cazul dumitale... Uite 
la ce ne-am gândit noi: dacă ne făgăduieşti că te angajezi 
undeva în producţie, dar nu formal, ca la fabrica de mobilă de 
pe Moşilor, şi vii din când în când pe la noi, să ne spui cu ce-am 
putea să te ajutăm, îţi dăm drumul. N-am timp să stau prea mult 
de vorbă cu dumneata, dar sper să înţelegi şi din puţine 
cuvinte... Ai ceva de spus? 

— Nu, domnule colonel. 

— Atunci, la revedere, domnişoară. 

Dactilografa o aştepta pe Sanda în faţa uşii biroului 
colonelului. La întoarcere nu mai era nevoie să-i indice drumul. 
Sanda îşi memorase toate coridoarele pe unde trecuseră, cobori 
un semi etaj, apoi traversă un coridor vopsit cenuşiu, cu multe 
uşi mici, cu geamuri mate, şi se opri în faţa camerei lui Popescu. 
Intră. 

Popescu era lângă telefon. Vorbea: 

— Îţi mulţumesc, Nicule. O să se prezinte chiar mâine 
dimineaţă. Bineînţeles, neînsoţită. La revedere. 

închise receptorul şi aşteptă ca Sanda să se aşeze. 


— Ai stat cam mult. Să ştii, tovarăşul colonel e un om foarte 
ocupat, dacă te-a ţinut atât de mult înseamnă că ţi-a dat 
importanţă. 

— Mi-a spus şi dumnealui asta. 

— Atunci, e foarte bine. Se întoarse spre dactilografă: 
Tovarăşă Doljan, am terminat. 

Dactilografa nu-i răspunse. Fixă capacul maşinii de scris şi, cu 
un abia perceptibil „noapte bună”, părăsi încăperea. Sanda 
bănuia că locotenentul se simţea şi el dator să-i facă morală: 
puse picior peste picior şi aşteptă liniştită, de parcă ar fi fost aici 
numai în vizită. Popescu îşi aprinse o nouă ţigară. 

— Dumneata, domnişoară, n-ai vrea să te măriţi? 

întrebarea venise pe neaşteptate. Sanda tresări. 

— Cum adică? 

— Adică să te măriţi. După câte am înţeles eu din discuţia 
avută cu tatăl dumitale, eşti ca şi logodită. 

— Sunt ca şi nelogodită. Pe omul pe care mi l-a hărăzit tata de 
logodnic l-am văzut o singură dată. Tata ar vrea să mă mărit, să 
plec de acasă. Când aţi vorbit cu tata? 

— Azi. Nu te teme, n-am spus nimic care, cum să spun... 

— Să mă compromită, îl ajută Sanda. 

— Aşa ceva. l-am spus că anturajul pe care îl ai nu e bun. Dar 
să ştii, ideea căsătoriei nu e rea. N-ai vrea să te măriţi? 

— Asta e o propunere din partea dumneavoastră? 

— Vorbeam în principiu, se întunecă Popescu. 

— În principiu, nu vreau să mă mărit. 

— Cum crezi dumneata. Uite la ce ne-am gândit: să nu fii 
nevoită să aştepţi ajutor material de la părinţi, te angajezi 
undeva în producţie. La o fabrică de utilaj electric. De pildă, 
Dioda. E o fabrică nouă, modernă, muncă interesantă, şi nu 
numai fizică. Te duci acolo, îl cauţi pe tovarăşul Serdan, am şi 
stat de vorbă cu el. El o să înlesnească să te angajezi. Il găseşti 
la biroul personalului. 

— Da. 

— Cum, adică, da? 

— Aşa cum aţi spus dumneavoastră. Mâine mă duc la Dioda, îl 
caut pe domnul Serdan şi mă angajez. Vă mulţumesc peste tot 
ce-aţi făcut pentru mine. 


Popescu trecu peste tonul ironic al Sandei. Îi răspunse ca şi 
cum ar fi mulţumit cu sinceritate. 

— Nu e bine să te schimbi prea repede. Până acum ai fost 
înfiptă. Ai avut personalitate... Trebuie să ţi-o recâştigi... 
Bineînţeles, ştii tu cum... Uite, îţi dau şi numărul de telefon, 
sună-mă peste două săptămâni. 

— Şi acum ce fac? 

— Cum ce faci? Te duci frumos acasă, te culci şi mâine te 
prezinţi la fabrică. Vrei să te însoțesc? 

— Mulţumesc, domnule locotenent, găsesc drumul şi singură. 

— Atunci, toate cele bune. Şi nu uita: dacă uiţi să te duci 
acolo, noi te găsim repede şi redeschidem dosarul. 

— Ştiu. ŞI-I înaintați Procuraturii. Cunosc procedeul. Aici l-am 
învăţat. Dar să ştiţi, eu înţeleg şi din cuvinte puţine. Noapte 
bună. Din uşă s<= mai întoarse o dată: N-o să am greutăţi la 
ieşire? 

— Nu, zâmbi Popescu... N-o să ai nicio greutate. 

3 

Sanda nu-şi dădu seama când ajunse acasă. Se pomeni stând 
în picioare, în mijlocul dormitorului, moleşită de oboseală şi de 
căldură. Pendulul din perete bătu de unsprezece ori, melodios, 
cu ecou sugrumat, şi Sanda avu senzaţia că aude clopotele unei 
biserici îndepărtate. Işi ţinea ochii deschişi, cu încăpățânare, 
pentru că în clipa când închidea pleoapele îi apărea în faţă 
figura zâmbitoare a lui Popescu. O chinuia faptul că nu ştie unde 
să-l plaseze pe miliţian — între oamenii buni, sau răi. Era 
convinsă că a scăpat doar datorită certificatului medical. Fără 
acest certificat medical ar fi fost greu de dovedit că n-a mai fost 
la hotel. Cu două zile în urmă nici nu bănuia că o să treacă prin 
atâtea încercări. 

Până acum, viaţa ei se scursese banal, între pereţii acestei 
locuinţe şi clasele văruite ale liceului. Rar când un eveniment 
ieşit din comun îi tulbura monotonia zilelor. Nici nu-şi mai 
aducea aminte dacă a avut sau nu evenimente ieşite din comun. 
Poate când a spart oglinda din salon. Taică-su îi dăduse o palmă, 
dar mai mult nu i-a putut face, intervenise maică-sa: 

— E copil! De unde să ştie că e o oglindă venețiană?! 


— N-am bătut-o pentru că a spart o oglindă venețiană, ci 
pentru că a spart o oglindă! Pentru că e căscată! Dacă n-o baţi, 
nu-şi dă seama că a greşit. 

— Spune, Sanda, îţi dai seama că ai greşit? 

— Da, mămico. 

— Ei, vezi, îşi dă seama... 

îşi amintea cu plăcere şi de perioada când maică-sa a fost 
internată la spital şi a fost operată de apendicită. Atunci tata 
gătise o săptămână încheiată, îşi punea şort, spăla vasele şi era 
foarte caraghios. 

N-avea chef să-şi pregătească ceva de cină, pur şi simplu nu-i 
era foame. Era odihnitor să stea, nemişcată, cu gândurile risipite 
aiurea, privind mobilele astea cunoscute, urâte şi mari. Dinspre 
parc, în afară de susurul fântânii arteziene, nu răzbătea niciun 
zgomot. Se dezbrăcă şi se întinse pe patul din dormitor. La 
început, când taică-su fusese mutat pe şantierul din Olteniţa şi 
rămăsese singură în casă, se temea. Încuia cu grijă uşile, 
ferestrele şi se trezea la cel mai mic zgomot. 

Fusese fricoasă încă din copilărie. Avusese trei sau patru ani, 
când se trezise într-o noapte şi descoperise că părinţii nu erau 
acasă. Se culcase din nou, dar nu-i venise somnul. Plânsese un 
timp, pe urmă începuse să aibă senzaţia că aude zgomote 
ciudate, neobişnuite. Deschisese ochii şi descoperise în spatele 
perdelelor de la ferestrele care dădeau spre parc umbra unui 
om. N-avusese putere să tipe. Omul stătea nemişcat, probabil 
aştepta ca ea să adoarmă. Mai târziu auzise zgomot la uşă şi 
leşinase. Veniseră părinţii. Se speriaseră şi ei. Au chemat un 
doctor, dar n-au reuşit s-o liniştească. Arăta tot timpul spre 
umbra din spatele perdelelor. Era umbra felinarului din parc. De 
atunci, pândea până ce adormea dacă nu cumva pleacă părinţii 
de acasă. 

După prima săptămână de la plecarea lui taică-su la Olteniţa 
se obişnuise singură. Lăsa ferestrele deschise, nu se mai temea 
că ar putea cineva să intre şi se familiariză şi cu zgomotele din 
apropiere. Ştia să deosebească frâna unei maşini de pe strada 
alăturată de huruitul maşinii de stropit, recunoştea ţipătul 
răguşit şi urât al fazanilor din parc, putea aprecia distanţa 
paşilor de sub fereastră. Stând trântită în pat, încerca să-şi 
imagineze ce-ar fi fost dacă în camera 444 nu ar fi fost Popescu, 


ci un bărbat oarecare. Probabil ar fi fugit sau, cine ştie, ar fi 
încremenit ca acum. Ar fi fost groaznic! Acum nu-şi mai putea 
explica de unde avusese curaj să se ducă, totuşi. De unde 
avusese forţa aceea idioată să urce până la etajul patru, să intre 
singură într-o cameră de hotel, să se aşeze şi să aştepte să 
apară un bărbat? In subconştientul ei era convinsă că, la o 
adică, o va zbughi pe uşă şi va dispărea. Dar dacă bărbatul ar fi 
avut forţa fotbalistului de pe Caraiman?! Atunci n-ar fi fost în 
stare nici să se mişte măcar, darmite să facă cei câţiva paşi 
până la uşa salvatoare. Şi, la urma urmei, omul ar fi putut de la 
bun început să încuie uşa. 

Dacă s-ar fi gândit la toate astea, fără îndoială că n-ar fi urcat. 
Oare? Işi aduse aminte că, urcând cu liftul, nu se gândise la 
nimic şi intrase în cameră deoarece auzise un zgomot pe 
coridor. Bine că s-a întâmplat aşa şi, spre mirarea ei, faptul că a 
doua zi trebuia să se prezinte la Electronica n-o înspăimânta 
prea tare. Ştia că nu peste mult tot trebuie să facă ceva. Taică- 
su nu mai dădea bani în casă, sau cât dădea era mult prea 
puţin. E drept, nu întreprinsese nimic, aştepta să i se ivească 
ocazia. Acum, iat-o. Cu vreo cinci luni în urmă, când se angajase 
la fabrica de mobilă, se decisese după o ceartă cu taică-su. Îi 
făcuse reproşuri că nu face nimic, că e o leneşă. Atunci vru să-i 
dovedească că nu e leneşă, că n-are nevoie de sprijinul lui. Îşi 
dăduse seama din prima zi că alegerea fabricii de mobilă fusese 
o alegere pripită. Chiar în dimineaţa aceea citise la Mica 
publicitate că se caută muncitori la o fabrică de mobile, şi n-a 
stat mult pe gânduri. S-a dus pe Moşilor, la adresa indicată. 
Fabrica era, de fapt, un atelier mai mare, instalat în nişte clădiri 
vechi, folosite pe vremuri la depozitarea produselor unei fabrici 
de sticlă. In atelierul unde fusese repartizată, pereţii erau 
scorojiţi, se vedeau cărămizile şi, de jos, de la podea până la 
tavan, totul era mâncat de igrasie. Clădirea nu avea decât două 
ferestre mici, murdare, tăiate în apropierea tavanului. Peste tot 
plutea mirosul înţepător de clei şi şerlac. N-a avut de îndeplinit 
dne ştie ce formalităţi: era socotită sezonieră, muncitoare 
necalificată. | s-a dat un halat murdar, plin de clei uscat, şi au 
aşezat-o lângă nişte uşi de dulap, rânduite pe capre de lemn. 


— Le freci până se fac ca oglinda, îi spuse un muncitor mai în 
vârstă, şi ceilalţi tâmplari râdeau de parcă ar fi spus cine ştie ce 
lucru cu haz. 

Sanda lustrui prima piesă şi vru să se ducă să se spele pe 
mâini. 

— Dragă tovarăşă, nu te speli după fiecare uşă lustruită. O 
dată pe zi, dar şi atunci numai la sfârşitul schimbului. Aici nu-i 
institut de înfrumusețare. E fabrică de mobilă. 

Sanda freca uşile dulapurilor cu nişte cârpe îmbibate în spirt şi 
şerlac şi se privea în oglinda furnirului lustruit. Se vedea urâtă, 
spălăcită. 

— Păi, ce facem, iubită tovarăşă?! Frecăm numai unde ne vine 
la îndemână?! Uită-te aici, la margine, muchiile sunt uscate. Să 
nu crezi că luăm banii de pomană. Sunt banii poporului. 

În atelier era frig, soba de tinichea, deşi ardea toată ziua, nu 
încălzea decât un perimetru mic, dar acolo erau adunaţi 
muncitorii care lucrau de ani de zile la fabrică. Prin crăpăturile 
uşilor răzbătea frigul, nimeni nu se îngrijea să le repare sau să 
înlocuiască geamurile sparte. 

— Frumoasa mea tovarăşă, azi n-am lustruit decât şase uşi. 
Păi, norma e de la opt în sus. Îi spui lui taică-tu să-ţi dea bani, că 
la chenzină nu primeşti nicio leţcaie. 

Dacă nu-şi punea scânduri sub picioare, o cuprindea frigul 
după primele ore de lucru. Pardoseala era din cărămizi, pereţii 
aşijderea, şi tavanul peticit cu tablă zincată. Din încăperea 
alăturată răzbătea gâfâitul ferăstrăului cel mare. Lemnul 
plângea sub muşcătura dinţilor de oţel, se zbătea, apoi cuminte, 
se fărâmiţa în scânduri subţiri. Muncitorii ieşeau din jumătate în 
jumătate de oră să aducă rumeguş pentru canadiană, în acest 
timp, uşile rămâneau deschise şi atelierul se răcorea la 
temperatura curţii. 

— Nu, draga mea, îţi faci singură compoziţia. Muncitorii sunt 
plătiţi cu ora, nu le poţi pretinde să-ţi dizolve şerlacul. Dar dacă 
le dai ceva în schimb... 

Întâi punea şerlacul în piuliţă, îl pisa mărunt până ce totul se 
transforma într-o făină galben-aurie, apoi îl amesteca cu spirt 
industrial. Uneori, totuşi, un muncitor mai în vârstă o ajuta, dar 
mai mult ca să poată trage o duşcă din bidonul cu spirt. 
Colegele ei, îmbătrânite la locul de muncă, lustruiau cu bucata, 


terminau până la douăsprezece uşi dintr-un singur schimb. Când 
maistrul află că Sanda terminase liceul, o privi ca pe o vietate 
iară. 

— Păi, drăguţa mea, tu ce cauţi la noi? Aici vin fete de la ţară 
ori ţigănci, nu-i muncă pentru tine aici. Să ştii că şerlacul e ca 
nicotină. Dacă ţi-a intrat în piele, nu-l mai scoţi de acolo. Şi o să 
umbli la bal cu mănuşi... 

Pentru douăsprezece zile lucrate a primit 240 de lei. Erau 
primii bani pentru care a muncit. Bineînţeles a doua zi nu s-a 
mai dus la lucru, a stat acasă, a făcut foc în toate încăperile şi a 
umblat toată ziua pe jumătate dezbrăcată. Era o zi cu lapoviţă, 
rece, de început de primăvară. In nări, deşi dăduse cu par fum 
prin casă, simţea încă izul înţepător al şerlacului, mirosul 
insistent al spirtului industrial. Zile întregi îşi controlă degetele şi 
era fericită văzându-le că se albesc. 

Ce-ar fi fost dacă i-ar fi spus colonelului că locotenentul a 
pălmuit-o? Probabil l-ar fi sancţionat. E, totuşi, bine că Popescu 
i-a tras o palmă. Fără să vrea, îşi duse mâna la faţă. A dat tare. 
Zâmbi. „În locul lui, n-aş fi reacţionat imediat. Aş fi urmărit ce aş 
mai fi făcut. Ce situaţie idioată!” Incercă să-şi închipuie cum ar 
putea arăta nevasta unui locotenent de miliţie, mai precis, 
nevasta locotenentului Petre Popescu. „Probabil a fost o 
activistă de partid, când s-au cunoscut vorbeau cu «tovarăşe», 
şi când şi-au spus pentru prima oară pe nume s-au mirat 
amândoi. Cred că dacă cineva mi-ar spune «Eşti frumoasă, 
tovarăşă», aş pufni în râs. Ce sensuri ciudate au uneori 
cuvintele!” Colonelul i-a interzis să-i spună tovarăşe, în schimb 
directorul liceului, Simion, o dată când i-a spus „domnule” 
director, a corectat-o, „tovarăşe” director. 

Şi mâine? Ce-o să fie mâine?! Visase vreodată că o să ajungă 
într-o fabrică? Oare visase vreodată ceea ce va deveni? Nu. In 
primii ani de şcoală, la o oră de dirigenţie, a fost întrebată toată 
clasa: „Ce vreţi să deveniți, când o să fiţi mari?” Băieţii aproape 
toţi voiau să devină cosmonauţi, numai cei mai modeşti se visau 
aviatori, marinari. Fetele avuseseră mai multă fantezie, unele 
voiau să devină profesoare, doctoriţe, croitorese, actriţe de film, 
balerine. Numai Sanda n-a ştiut ce să răspundă. Nu era 
pregătită pentru această întrebare. A răspuns „Nu ştiu”, pe 
urmă seara a vrut să ceară lămuriri părinţilor. 


— Eu ce-am să fac când o să fiu mare? 

— Cum, adică, ce-ai să faci? 

— Ce am să devin? 

— Nimic. Ce să devii? O să te măriţi. 

Când la următoarea oră de dirigenţie a spus că se va mărita 
când va fi mare, toată clasa a izbucnit în râs. 

— De ce-au râs, tată? 

— Pentru că spui prostii. De aia! 

— Voi mi-aţi spus că o să mă mărit când o să fiu mare. 

— Desigur. 

— Atunci, de ce-au râs cei din clasă? 

— Taci odată! Tu nu ştii să întrebi decât prostii! 

Nu adormi decât târziu, după miezul nopţii, şi-l visă pe Petre 
Popescu, apărând din baia apartamentului de la Ambasador. Se 
făcea că era mult mai în vârstă, chel, semăna cu vânzătorul de 
la măcelăria din colţ, care avea şorţul veşnic murdar de sânge. 
4 

Dimineaţa, devreme, Sanda făcu un duş rece şi, presupunând 
că locul de muncă va fi mai curat, se lucra doar cu 
semiconductori, halele trebuiau să semene mai mult cu un 
laborator decât cu un atelier oarecare, îmbrăcă o rochiţă albă de 
pichet, cochetă, decoltată, mâncă ceva în grabă şi porni spre 
fabrică. Ştia că e pe undeva în parcul Băneasa, ascunsă într-o 
pădure de paltini. Era convinsă că Popescu o s-o controleze încă 
din prima zi, să vadă dacă s-a prezentat la lucru sau nu. 

Neavând nicio importanţă ora la care se va prezenta la 
fabrică, cobori din troleibuz la Aeroport şi hotărî să meargă 
restul drumului pe jos. Privi de pe şosea trupurile burduhănoase 
şi totuşi graţioase ale avioanelor şi-şi aduse aminte de discuţia 
despre zbor, avută cu Lia. Probabil şi ea a fost arestată, şi de la 
ea a aflat Popescu de paharul pe care l-a spart în casa ei. N- 
avea cum să afle de la altcineva. Cu toate acestea, nu-şi putea 
imagina de ce a mărturisit Lia totul atât de amănunţit? Au silit-o, 
sau, având experienţă în relaţiile cu Miliția, a mărturisit totul de 
bunăvoie? Ceea ce era un mister pentru ea era faptul că Lia a 
insistat să lucreze împreună. Singură, fără povara unei novice, i- 
ar fi fost mult mai uşor să se descurce. Arăta mult prea bine, să 
fi avut nevoie ca momeală de un trup tânăr. „O fi vrut să mă 


ajute sincer, fără niciun gând ascuns.” Ăsta era singurul răspuns 
logic. 

Porțiunea de drum dintre Aeroport şi parcul Băneasa, dată 
recent în folosinţă, îi plăcea foarte mult. Şoseaua lată, netedă ca 
oglinda, cu patru culoare carosabile, mărginită de pomi 
uniformi, platani sădiţi riguros la distanţe egale, aducea cu o 
adevărată autostradă occidentală, aşa cum văzuse în diferite 
reviste ilustrate. Nu înţelegea de ce nu se construieşte şoseaua 
la fel până la Ploieşti, până la Braşov, sau chiar mai departe, 
până la graniţă?! Pe vremea când se lucra la asfaltare, se 
plimbase pe aici cu fiul unui ministru-adjunct. Se numea Sorinei, 
purta ochelari fumurii, avea pistrui şi voce îngrozitor de subţire! 
Era îmbrăcat după ultima modă, în dangarezi uzaţi şi cămaşă 
cadrilată, cu cotiere de piele. Mâinile, de asemenea pistruiate, şi 
le ţinea tot timpul în buzunarele de la spate ale pantalonilor, 
vrând prin asta să-şi imprime un aer de om blazat, plictisit de 
tot ceea ce îl înconjoară. Era perfect informat de tot ce se vedea 
prin jur, ştia cât costă kilometrul de şosea, ce viteză poate 
atinge un Taunus, ce greutate are un buldozer, câte kilograme 
poate ridica o macara de maşină tip Demag şi cât costă un bilet 
de avion clasă turist, până la Paris. 

Se cunoscuseră cu câteva săptămâni în urmă, la un „ceai” dat 
de o prietenă a Sandei, studenţi la Institutul de teatru. Sorinei 
sosise, ca de obicei în asemenea ocazii, cu întârziere, cu maşina 
proprietate personală, Skoda-Octavia de culoare verde. Sorinei îi 
făcu un fel de curte; la ceaiuri dansau mereu împreună şi în 
pauze se retrăgeau într-un colt şi discutau. De obicei, despre 
muzică. Era prieten cu solistul formaţiei Mecet, avea acces la 
repetițiile multor formaţii, pentru că taică-su îi aducea ultimele 
noutăţi, note şi discuri din străinătate. Purta perciunii mai lungi 
decât s-ar fi cuvenit şi era trist că nu-i creşte barba. Acasă avea 
o cameră cu intrare separată, mare, cu mobile ultralux, 
moderne, şi un perete pavoazat cu fotografii tăiate din diferite 
reviste ilustrate. Fotografiile în general reprezentau femei goale, 
actriţe sau cântăreţi celebri. Tot acolo erau etalate plăcuţele de 
metal: „Nu vă aplecaţi în afară!”, „Câine Rău!”, „Atenţiune, 
pericol de moarte!”, „Sunaţi de trei ori!” şi altele, demontate 
personal de Sorinei cu ocazia multelor sale deplasări. Avea la el 


permanent o şurubelniţă pentru o eventuală îmbogăţire a 
colecţiei de plăcuţe. 

Uneori o lua pe Sanda la plimbare la Şosea. 

— Tu ai văzut strip-teasse Sanda? 

— Nu. Tu ai văzut? 

— Da. 

Spusese un „da” ca un om trecut prin multe, şi, socotind 
discuţia încheiată, începuse să fluiere o melodie ştiută numai de 
el. 

Sanda îl întreba: 

— Unde? 

— Prima oară acasă, în bucătărie. Eram cu Bebe. Am rugat-o 
pe femeia de serviciu să se dezbrace. 

— Şi s-a dezbrăcat? 

— La început n-a vrut. Dar am insistat şi pe urmă i-am dat 40 
de lei. N-a fost cine ştie ce. Acum, însă, văd strip-teasse în 
fiecare zi! Vrei să vezi şi tu? 

Atât de multe auzise despre strip-teasse, încât spectacolul 
„dezbrăcării” luase proporţii în mintea Sandei. Acceptase fără să 
se gândească prea mult. 

— Vreau! 

— Atunci, vino cu mine. 

A dus-o acasă la el, a urcat în pod, unde erau deja adunaţi 
vreo patru-cinci băieţi, prietenii lui Sorinei, toţi înarmaţi cu 
binocluri mari, milităreşti. 

— De aici, îi arătă Sorinei o ţiglă ridicată, se vede exact în baia 
de peste drum. Uită-te la geamul acela lunguieţ, de la etajul 
întâi. 

A stat aproape o oră la pândă, până când cel însărcinat cu 
observarea anunţă mişcarea în baia de peste drum. Sorinei îşi 
duse binoclul la ochi, apoi, plictisit, se întoarse spre Sanda: 

— Să ştii că tu ne-ai adus ghinion! In baie e un bărbat! 

Sanda s-a amuzat şi ea şi s-a întrebat de ce mai stau. Chiar se 
întorsese spre Sorinei, să-l întrebe, dar acesta tocmai încuiase 
uşa podului. Privise spre ceilalţi, toţi aveau o înfăţişare gravă, 
stăteau înşiraţi în jurul hornului. În pod era linişte. Cum de nu 
observase liniştea asta până acum? O cuprinsese o spaimă 
ciudată şi se lipise de perete. Inţelese că toată discuţia despre 
strip-teasse a fost doar o momeală, s-o atragă în pod. 


— Ce vreţi de la mine?! 

Nu-i răspunse nimeni. Fiecare aştepta să vorbească celălalt. 
Aveau feţe grave şi priviri tulburi, iscoditoare. Singură Sanda a 
înţeles că a câştigat partida, că nu i se va întâmpla nimic. Băieţii 
erau mai speriaţi decât ea. 

— Sorinei, deschide uşa! Deschide, că ţip! Făcuse un pas 
înainte şi luase binoclul din mina unui băiat. Acesta era atât de 
emoţionat, încât nu făcuse niciun gest de împotrivire. Sanda 
aruncase din toate puterile binoclul la podea. 

Băiatul se repezise la binoclu şi privise, neputincios lentilele 
sparte. 

— Deschide-i uşa, Sorinei! strigă deznădăjduit. Asta e nebună! 

Sorinei deschisese uşa şi se dăduse la o parte. Ce-ar fi fost, 
dacă s-ar fi dezbrăcat atunci? Ar fi încremenit cu toţii! Mai ales 
băiatul acela mic, proprietarul binoclului spart. Nu părea să fi 
avut mai mult de paisprezece ani. Şi acum, amintindu-şi de 
scena din pod, de momentul când fusese încolţită, o năpădiră 
sudorile şi senzaţia aceea ciudată pe care o simţise şi când a 
intrat în apartamentul din hotel. Din ziua aceea nu i-a mai văzut 
pe Sorinei. Aflase mai târziu că plecase să-şi facă studiile în 
străinătate. 

în parcul Băneasa era mult mai răcoare decât la Aeroport. 
Dinspre pădure, un vânt matinal, rece aducea miros de frunze şi 
buruieni. Prin aceste locuri mai fusese în urmă cu zece ani, când 
s-a deschis oficial Grădina zoologică. Venise însoţită de părinţi. 
Era prin iunie, după examene; Sanda trecuse cu bine, avusese 
medie mare, nouă şi ceva, părinţii erau mândri de ea. Mama 
purta un taior alb, tropical, cu țesătură groasă şi pantofi cu 
tocuri cui, înalte de vreo zece centimetri. Oamenii se întorceau 
după ea, chiar au discutat despre asta, şi tata, mândru, păşea 
ţanţoş alături de ea, o ţinea de umăr, să vadă toţi cu care se 
întâlneau că femeia asta frumoasă e proprietatea lui! 

Tata a şi spus ceva despre simţul de proprietate, că 
socialismul nu-şi propune să nimicească acest simţ. Mama nu 
înţelesese mare lucru din cele spuse, atât doar că persoana ei e 
ceva de o importanţă formidabilă, că ea e acel motor care duce 
societatea înainte! Tata zâmbise îngăduitor, bine dispus, cum 
rar îl văzuse Sanda. Buna lui dispoziţie era molipsitoare — 
Sanda ar fi vrut ca ziua aceea să nu se sfârşească niciodată. 


Au râs mult privind maimuţele, au admirat joaca prostească a 
urşilor, apoi la bufetul din parc au băut bere, direct din sticlă. 
Mama nu reuşise să înveţe această tehnică a băutului şi, pe 
deasupra, îşi pătă şi bluza. Tata o certă că e neîndemânatică şi 
o întrebă ce-ar face dacă ar fi în deşert şi ar fi obligată să bea 
numai din sticlă. Mama i-a răspuns că o doamnă nu bea 
niciodată din sticlă şi, mai cu seamă, nu are ce căuta în deşert! 

Din vorbă în vorbă, s-au luat la ceartă, oamenii se uitau la ei şi 
Sanda s-a simţit îngrozitor de prost. În cele din urmă, mama a 
luat un taxi şi a plecat singură acasă. Taică-su mai comandă o 
bere, bău, apoi îşi fixă privirile în pahar, urmărind topirea lentă a 
spumei alburii. Sandei i se făcu milă de el. 

— Aşa-i, tată, dacă n-am fi băut bere am fi fost fericiţi? 

Taică-su nu-i răspunsese imediat. Continuase să cerceteze 
fundul paharului. Abia mai târziu, când Sanda repetase 
întrebarea, se întorsese spre ea: 

— Nu, Sanda. Dacă n-am fi băut bere, maică-ta s-ar fi supărat 
pentru că cerul e senin. 

— Dar cerul nu e senin! 

— Atunci, s-ar fi supărat pentru că e înnourat sau, ştiu eu, 
pentru că tigrii miros urât, sau că i-am arătat hienele! 

— Eşti nedrept, tată, de ce să se fi supărat că i-ai arătat 
hienele? 

— Hienele sunt animale urâte şi maică-ta le-ar fi revăzut în 
vis. 

— Şi unde e vina ta? 

— Vina mea e că exist! Tu eşti fată mare. Sanda, trebuie să 
înţelegi. Ea s-a plictisit aici şi a avut nevoie de un motiv să 
plece. Motivul trebuie găsit sau inventat. Maică-ta nu e o femeie 
care să se simtă bine în Grădina zoologică. Grădina zoologică e 
făcută pentru oamenii de rând! 

Răspunsul nu o satisfăcu pe Sanda. 

— Eu ştiu doar atât că, până n-am băut bere, am fost fericiţi... 

— Înseamnă că ai învăţat ceva! 

— Ce-am învăţat? 

— Îți spun: dacă acum n-am fi trişti, nu ne-am fi putut da 
seama că mai înainte am fost fericiţi! Asta trebuie învăţat, că 
sunt lucruri ciudate în viaţă. Îţi dai seama că ai avut ceva după 
ce nu-l mai ai. 


— Tu vorbeşti totdeauna întortocheat, tată! 

Acum Sanda străbătea acelaşi drum. Era îmbrăcată tot în alb, 
ca atunci maică-sa, şi trecătorii se întorceau după ea. Un tânăr, 
pe bicicletă, îi dădea târcoale, descriind volte în jurul ei. 
„Probabil, nu peste mult voi mai trece pe aici, alături de cineva, 
să-mi duc copiii la Grădina zoologică. Şi pe urmă?” Acest „pe 
urmă?” o înspăimântă puţin. Se feri din calea unei maşini, un 
Mercedes alb. La volan era o femeie cu o bluză descheiată la gât 
şi cu ţigara între buze. „Voi sta eu vreodată la volanul unei 
maşini?” Nici în visele ei cele mai avântate nu se vedea într-un 
Mercedes. Dorinţele ei se limitau la un Fiat-Milletrecento sau la 
un Renault 10 Major. 

Capitolul Ii! 
1 

Ascunsă în desişul pădurii Băneasa, fabrica aduce cu o 
staţiune de odihnă. Pavilioanele colorate pastel, vernil, mov şi 
roz, burduhănoase, cu acoperişurile arcuite, cu geamuri mari şi 
cu perdele transparente, spaţiile verzi dintre hale, toate vin să 
întărească această impresie. Clădirile amplasate în semicerc 
seamănă cu blocurile de la Mamaia. Chiar şi cantina, a cărei 
terasă depăşeşte incinta fabricii, are ceva din litoral: beton şi 
sticlă, linii drepte şi multă, multă culoare! Ornamentaţiile 
murale, mozaicurile de ceramică în relief, reprezentând oameni 
ciudat de lunguieţi, cu mâinile întinse spre un soare hexagonal 
şi verde, te îndeamnă să te uiţi în jur, să cauţi marea! 

Trecuse de ora zece când Sanda ajunse în dreptul fabricii. 
După o scurtă parlamentare, portarul de serviciu îi completă 
bonul de intrare şi, în timp ce rotunjea literele cu un ciot de 
creion chimic, explica Sandei cum şi încotro s-o ia, dar ea era 
preocupată de studierea aleilor din interiorul uzinei, asfaltate şi 
împrejmuite de boschete şi ronduri de flori. Îşi aduse aminte de 
curtea fabricii de mobile din Calea Moşilor, acolo nu era curat 
nici dacă se mătura. 

Porni spre clădirea administrativă. La o cotitură apăru un 
cărucior electric, colorat strident în galben şi roşu, ca ilustrațiile 
din cărţile pentru copii. Conducătorul viră până aproape de ea, 
s-o sperie. Sanda sări într-o parte, conducătorul chicoti, îi 
reuşise gluma şi bătea cu talpa în clopoţelul maşinii. Clinchetul 
metalic suna sec, înăbuşit, fără rezonanţă. Sanda se uită după 


el; el execută un viraj spectaculos, căruciorul se înclină într-o 
parte, pe urmă se redresă şi dispăru după colţ. 

Pe dinăuntru clădirile erau întocmai cum şi le închipuise — 
aerisite, cu ferestre imense, croite pe dimensiunile coridoarelor. 
Găsi fără greutate cabinetul directorului personalului. Era o 
încăpere mare» cu multe birouri tip, cu câţiva funcţionari 
îmbrăcaţi uniform, în halate, şi o dactilografă mică, neagră, cu 
părul tapat claie. 

Dactilografa povestea ceva cu haz. Gesticula cu amândouă 
mâinile, se strâmba şi, în general, ilustra fizic fiecare cuvânt. Cei 
care o ascultau chicoteau. Când îşi ridica braţele spre tavan, sub 
mânecile bluzei i se vedeau două pete mari de transpiraţie. 

— Unde îl găsesc pe tovarăşul Serdan? 

Dactilografa arătă spre o uşă, asta înţelese Sanda, dar la fel 
de bine putea fi doar un gest de subliniere a povestirii. Avea 
voce piţigăiată, sunetele îi ieşeau numai din gât, strangulate, la 
acelaşi diapazon. Continuă să povestească: „... intră ăla gras, 
dar nevasta sa nu mai era acolo. O caută în dulap, sub pat, pe 
după uşă, dar ea, nicăieri!...” Restul, Sanda nu mai auzise. Uşa 
pliantă se închisese în spatele ei. Se găsea într-un alt birou, mai 
mic, mai cochet, cu covor pe jos şi ferestre mascate de perdele 
groase de pluş, să reţină lumina de afară. Lângă o uşă 
capitonată, în spatele unui birou cu schelet metalic, stătea o 
femeie voluminoasă. Tricota. Degetele-i cărnoase, trandafirii se 
mişcau cu o agilitate nebănuită în jurul andrelelor din material 
plastic. Işi ridică faţa spre Sanda. Buzele i se mişcau mărunt, 
număra ochiurile pe care le făcea, fără să se uite la degete. 

— İl caut pe tovarăşul Serdan. 

— Sunteţi Alexandra Dobrescu? 

— Da. 

— V-am aşteptat. 

Femeia puse lucrul de mină într-un sertar, se ridică şi porni 
spre un dulap aşezat lângă peretele din faţa ei. Sandei îi veni să 
pufnească în râs. Femeia n-avea de loc mijloc, era uniform plină, 
de la genunchi şi până la umeri. Totuşi, deşi semăna cu un 
dulap cu o singură uşă, se mişca repede ca un titirez. Reveni la 
Sanda cu o foaie de hârtie tipărită. 

— Completaţi acest formular. 


Sanda se aşeză la o masă alăturată şi completă toate 
rubricile. Secretara stătea în spatele ei, gata să-i dea 
informaţiile necesare. Dar Sanda nu-i adresă nicio întrebare, 
chestionarul era redactat simplu, pentru oameni cu şcoală 
puţină. Totuşi, secretara verifică cele scrise de Sanda şi abia 
după aceea îi deschise uşa care dădea în încăperea alăturată. 

Spre mirarea Sandei, directorul personalului era un om tânăr, 
cu părul blond, tuns scurt. Când ajunse însă aproape de el, 
constată că acesta nu avea părul blond, ci cărunt. 

Directorul luă formularul din mâna Sandei, citi cu voce tare 
numele şi abia după aceea se uită la ea. 

După înfăţişare nu părea evreu. Avea nasul drept, puţin mai 
subţire decât ar fi trebuit, şi o faţă pătrată, aproape simetrică. 

— Şi ce ştii să faci? 

Sanda nu-i răspunse. Se simţea prost din cauza privirilor prea 
cercetătoare ale directorului şi pentru că nu avea replică. Ce să-i 
spună? Că ştie să lustruiască uşi de dulap, că ştie proporţia 
dintre şerlac şi spirtul industrial necesar lustruitului? 

— Vasăzică, nu ştii ce ştii să faci?! Jocul de cuvinte îl amuză şi 
pe el; îşi lungi buzele subţiri într-un zâmbet larg şi faţa îi deveni 
mai prietenoasă. Continuă: O să avem noi... Stai jos. 

Sanda se aşeză, sfioasă, şi directorul personalului continuă să 
zâmbească, presimţea că va urma o discuţie neplăcută. 

— Sunt prea indiscret dacă întreb de ce ai fost trimisă aici? 

Faptul că directorul personalului punea întrebările cu oarecare 
jenă, Sanda îşi regăsi siguranţa, îl privi pe omul din faţa ei drept 
în ochi şi răspunse scurt, ca la un interogatoriu: 

— Nu. 

Directorul personalului îşi lăsă privirile în pământ şi aşteptă ca 
Sanda să continue, dar ea nu mai spuse nimic. 

— Atunci? 

— Atunci ce?! 

— De ce-ai fost trimisă aici? 

— Ca să muncesc. 

— Am înţeles. Nu vrei să-mi răspunzi. Să ştii că nici nu e 
necesar, deşi ca responsabil al acestei direcţii, ar fi fost bine să 
fiu informat. În interesul dumitale. 

Sanda nu ştia în ce-ar fi constat „interesul ei”, dar nici nu se 
strădui să afle. 


— Am fost trimisă aici pentru că am fost bănuită de 
prostituție. 

Directorul personalului îşi ridică brusc privirile. Sanda 
continuă: 

— Am fost convinsă că aţi fost informat despre asta. 

— Nu. 

— Atunci, e bine că v-am spus. 

Se gândi la Petre Popescu. E frumos din partea lui! E ciudat 
cum acest locotenent de miliţie pe parcursul anchetei a devenit 
din ce în ce mai simpatic! De fapt, el n-a fost antipatic decât 
atunci când şi-a prezentat legitimaţia în camera 444, când i-a 
tras palma. În rest, s-a purtat tot timpul corect, mai mult chiar, 
cu bunăvoință. 

— Mai aveţi şi alte întrebări? 

— Nu, se grăbi să răspundă directorul personalului. 

— Totuşi mă priviţi iscoditor. Sau n-aţi fi crezut asta despre 
mine?! 

— Nu. 

— Nici eu. 

Directorul personalului începu să sorteze hârtiile de pe masă, 
după mărime, cu atenţie, ca şi cum singura lui preocupare în 
clipa asta ar fi fost orânduirea hârtiilor. 

— Uite ce e, tovarăşă Dobrescu, spuse în cele din urmă, s-ar 
putea ca la început să ai greutăţi. S-ar putea ca la început unii 
să te privească strâmb. E normal să fie aşa... Dar dumneata nu- 
ţi fă probleme. Vezi-ţi de treabă — dacă reuşeşti să ţii cadenţa 
la lucru, ai câştigat! Să ştii că respectul îl poţi câştiga numai prin 
muncă. 

— Ştiu, îl întrerupse Sanda. Mi s-a spus asta şi la Miliție. 

— Cu atât mai bine. Înseamnă că nu mai e nevoie să-ţi ţin 
discursuri. Mi s-a spus că vrei să fii internă, să te muţi la cămin. 

înseamnă că nu e totul atât de onorabil precum părea la 
început. Va fi obligată să locuiască la cămin, să poată fi 
controlată. Lucrează bine Miliția! lar ăsta din faţa ei, care e în 
legătură cu ei, se preface că nu ştie nimic, de parcă ar tranşa o 
angajare oarecare. 

— Nu ştiu cum să vă spun... 

— N-ai cum să-mi spui. Ai relaţii, asta e... Văzând că Sanda se 
încruntă, schimbă tonul: Glumesc... 


Pentru cei care se califică, avem locuri. Te duci la secţia 
circuite imprimate şi-l cauţi pe maistrul Panait. 

— Ce înseamnă „circuite imprimate”? 

— O să afli, o să-ţi explice maistrul Panait. E un om cam 
ciudat, dar tu nu te sinchisi de el. Vrei să te apuci de lucru chiar 
de astăzi? 

— Da. 

— Atunci, după schimb, la trei, o să găseşti la poartă o 
repartizare pentru cămin. Succes! 

Secretara o salută fără să se ridice de pe scaun, fără să 
întrerupă lucrul de mână, iar din biroul alăturat, dactilografa 
continua să povestească. Un singur funcţionar se întoarse după 
Sanda, ostentativ, dar un coleg îl îmbrânci cu cotul, semn să fie 
atent la povestire, urmează poanta! 

în curtea fabricii Sanda uită pentru o clipă de ce anume 
venise, ascultă concertul privighetorilor, privi pânza azurie a 
cerului întinsă peste orizont ca o umbră şi tot mai mult i se 
întărea convingerea că se va simţi bine aici. În drum spre noua 
secţie trecu pe lângă nişte cisterne vopsite în portocaliu. In 
bătaia puternică a soarelui, cisternele păreau învăluite în flăcări. 
Câţiva muncitori căţăraţi pe schelăria metalică a rezervoarelor 
trebăluiau ceva. O descoperiră pe Sanda, îşi lăsară lucrul şi se 
întoarseră spre ea. Simţindu-se privită, Sanda se împiedică de 
propriile ei picioare şi, spre hazul celor de pe cisternă, era cât 
pe-aici să cadă. Furioasă, se întoarse spre muncitori, vru să le 
spună ceva, dar nu-i veni nimic deştept în minte. În cele din 
urmă, să nu pară caraghioasă, întrebă pe un muncitor de secţia 
circuite imprimate, şi acesta arătă cu mâna spre fundul curţii, 
unde erau plantați pomi fructiferi. Sanda mulţumi pentru 
informaţie şi-şi continuă drumul. După câţiva paşi auzi din nou 
clopoţelul  căruciorului electric; îl căută cu privirile, dar 
căruciorul nu se vedea. 

Intră într-o sală imensă. Un coridor lung şi larg, străjuit de 
ambele părţi de pereţi de sticlă, îi conducea paşii spre secţia 
căutată. In spatele pereţilor de sticlă, maşini ciudate, cu ecrane 
ca nişte televizoare croite pe alte dimensiuni, cu scânteieri, 
altele cu zeci de butoane, ca mesele de comandă ale staţiilor de 
lansare a rachetelor cosmice, se aliniau parcă anume în 
întâmpinarea ei. Multe femei, toate îmbrăcate în halate sinilii de 


plastic, se agitau în spatele feluritelor instalaţii metalice. „Oare 
la care dintre aceste maşini voi lucra?” 

Se opri în faţa unei uşi pe care scria „şef secţie”, încăperea 
avea tot pereţi de sticlă, era plasată chiar în mijlocul halei. De 
aici se putea vedea în toate direcţiile, se puteau urmări 
muncitorii, funcţionarea tuturor maşinilor. 

Maistrul Panait, un om mic, spătos, cu ochi roşii de mistreţ, 
cercetă hârtia adusă de Sanda, apoi o măsură din priviri: 

— De ce te-au repartizat tocmai aici? 

— Nu ştiu. 

— Vezi, nici eu nu ştiu... 

Pe masă se aprinse un bec verde. Maistrul Panait apăsă pe un 
buton, apoi se aplecă spre masă, unde erau tăiate nişte găuri 
mici ca de aerisire. 

— Lasă-mă în pace, Costea! Ba nu! Caută-mă peste zece 
minute. Sau ştii ce? Ne întâlnim direct la controlul tehnic! Fac un 
scandal, de o să iasă fulgii! Ba nu! O să le spun foarte politicos 
că sunt nişte tâmpiţi! Amin! 

Apăsă pe un alt buton şi beculeţul verde se stinse, îşi ridică 
faţa şi se miră că o vede pe Sanda. 

— Am fost repartizată aici. 

— Aa, da, ai fost repartizată aici... Şi ce vrei să faci? 

— Nimic. 

— Imi pare bine că eşti sinceră. Stai jos. Sanda se aşeză pe un 
scaun rotativ, chiar în faţa maistrului. Ridică-te. 

— Atunci, de ce m-aţi poftit să stau? 

— Nu mi-am dat seama că ai rochia atât de scurtă. E mai bine 
dacă stai în picioare. Ce-ai făcut până acum? 

— Nimic. 

— Asta se vede. Spune, domnişoară, ştii dumneata cum arată 
un aparat de radio? Ai avut vreodată curiozitatea să vezi cum 
arată un aparat de radio pe dinăuntru? 

— Nu. 

— Mi-am imaginat. Dacă ai fi avut această curiozitate, te-ar fi 
interesat să vezi cum arată un aparat de radio pe dinăuntru şi 
atunci ai fi fost anacronică la secţia circuite imprimate! In secţia 
noastră un aparat de radio e la fel ca şi oasele de mamut de la 
Muzeul Antipa! Ce ştii despre curentul electric? 

— Nimic, mărturisi Sanda speriată. 


— Mi-am imaginat. 

Dădu din mâini a lehamite şi se aşeză. 

Sanda era convinsă că are de-a face cu un apucat. Cum e 
posibil să primeşti astfel un om care vine să se angajeze?! îi tai 
orice elan şi îşi va începe munca fără entuziasm, cu teamă. 
Hotări să-l înfrunte. Doar i-a spus directorul personalului că va 
avea greutăţi la început, de ce să se lase timorată chiar din 
prima zi de lucru?! 

— Dacă vă interesează într-adevăr ce este electricitatea, pot 
să vă spun. Electricitatea este un flux de... 

— Un flux de... rahat! Ai confundat ştiinţele, domnişoară! 
Fluxul e legat de reflux şi se învaţă la geografie! Intrebarea pe 
care ţi-am pus-o n-are răspuns! Primul care va spune ce e 
electricitatea va primi Premiul Nobel! Află că numai cei care nu 
se pricep de loc la electricitate presupun că ştiu s-o definească. 

— Şi, atunci, de ce îmi puneţi asemenea întrebări, de ce vreţi 
să mă umiliţi? Vreţi să-mi dovediţi că sunt proastă, să încep 
munca inhibată? Asta vreţi? 

— Taci, fată, eşti mai rea de gură ca o soacră! Dracu vrea să 
te umilească, Doamne, iartă-mă! Stai jos! Ba nu: ridică-te! Am 
vrut să ştiu motivul de ce ai venit tocmai la secţia asta... 

— Pentru că m-au repartizat aici! 

în clipa aceea sună telefonul. Maistrul Panait ridică receptorul: 

— Alo! Alo, am spus... Cine? Gherdan, tu eşti, de ce nu 
vorbeşti mai clar? Mănânci? Bravo! Mă suni după ce te-ai 
săturat!... Amin! Trânti receptorul în furcă şi se întoarse spre 
Sanda. 

— Ce zici de Gherdan? Drăguţ, nu-i aşa?... 

Sanda, neştiind ce să spună despre Gherdan, ridică din umeri. 
Privind-o şi Panait, se fâstăci. 

— Stai numai, dumneata cine eşti? 

— Am venit să mă angajez... 

— Da, da, da, da... Spune, domnişoară, ştii dumneata cum 
arată un aparat de radio? 

— M-aţi mai întrebat. 

— Şi ce mi-ai răspuns? 

— Că n-am avut curiozitatea să demontez un aparat de radio, 
să văd cum arată pe dinăuntru. 


— Păcat! Presupun că-ţi place croitoria şi ai nimerit aici din 
greşeală. Dumneata simţi chemarea pe care o au constructorii 
de aparate electronice? Te pasionează drumurile fulgerătoare, 
invizibile ale electronilor? 

— Nu. 

— Atunci, ce cauţi aici? 

— V-am spus, am venit să mă angajez. 

— Eşti atât de antipatică, domnişoară, încât dacă nu mi-ar 
plăcea încăpăţânarea dumitale, te-aş da afară din biroul acesta. 
Ochii îi păreau mai roşii decât erau în realitate. Spune-mi, cine 
te-a sfătuit să vii aici? 

— Miliția, presupun că directorul personalului v-a informat 
deja, dar dumneavoastră aţi vrea să auziţi şi din gura mea. Am 
fost trimisă aici de Miliție, secţia moravuri. Pot să stau jos? Şi, 
fără să aştepte răspuns, se aşeză în faţa maistrului. De aia am şi 
rochie scurtă. 

— Ridică-te! Aşteptă ca Sanda să se ridice. Acum ascultă aici, 
vreau să-ţi dau un sfat! Să nu crezi niciodată că oamenii 
gândesc ceea ce presupui dumneata cu mintea cea puţină pe 
care o ai. Una. A doua, să ştii că nici nu ştiu cum arată directorul 
personalului, şi a treia, eu vreau să ştiu cine lucrează în secţia 
mea şi câtă minte are. Amin. Acum m-am încurcat, socoteşte că 
nu ţi-am spus încă amin. Te duci şi o cauţi pe tovarăşa Marieta. 
Ea o să-ţi spună ce ai de făcut. _ 

Când ieşi din biroul lui Panait, tremura din tot corpul. Îşi dădu 
seama că n-o să-i fie prea uşor. Invăţase, însă, un lucru foarte 
important: să nu se dea bătută la primele înfruntări. Locul de 
muncă indicat era în fundul halei şi se deschidea dintr-un 
coridor mai puţin larg. În micile încăperi faianţate nu erau 
maşini ca în celelalte secţii, doar nişte instalaţii simple de site 
prin care se strecurau chimicale colorate. Sanda se mohori: ar fi 
vrut să lucreze la maşinile acelea ciudate, cu beculeţe, cu 
ecrane, cu butoane. Borcanele cu coloranţi înşirate pe rafturi îi 
aduceau aminte de fabrica de mobilă de pe Moşilor. 

— Dumneavoastră sunteţi tovarăşa Marieta? 

Femeia întrebată se întoarse spre ea şi răspunse cu o vocea 
foarte plăcută: 

— Da, eu sunt. 


Era o femeie puţin împlinită, cu umerii mari, osoşi; din cauză 
că avea faţa bronzată, dinţii îi păreau strălucitor de albi. Nu 
avea mai mult de treizeci de ani. 

— Am fost repartizată aici. 

La auzul replicii, Marieta îşi întrerupse lucrul şi o cercetă mai 
îndeaproape. Avea priviri iscoditoare şi după trăsăturile feţei 
părea nemulțumită. Totuşi răspunse foarte reţinută: 

— Ştiu. Cum te numeşti? 

Sanda îşi spuse numele şi se întrebă prin ce mijloace a aflat 
femeia din faţa ei că va fi repartizată tocmai aici. O întrebă: 

— De unde ştiaţi că am fost repartizată la dumneavoastră? 

— De la tine. 

Găsi propria ei replică spirituală şi începu să râdă. Când râdea, 
făcea gropiţe. Sanda se înfurie. In fabrica asta toţi sunt deştepţi 
şi şmecheri, gata oricând să te ia peste picior. 

— Vreţi să vă spun de ce-am fost repartizată aici? 

— Nu e nevoie. Ştiu. 

Stătea în dreptul ferestrei, soarele o lumina pieziş şi-şi 
proiecta pe peretele opus un profil imens cât un butoi. 

— Nu cred. 

— Poţi să mă crezi. N-ai meserie, nu ştii să faci nimic, ai 
nevoie de bani şi ai aflat că aici se lucrează uşor, fără eforturi şi, 
ce e cel mai important, e o muncă curată. Aşa-i? 

Probabil asta o fi crezut şi maistrul Panait, că a venit la bani şi 
la lucru uşor?! 

— Nu. M-a trimis Miliția! 

Cu toate că vroia să pară indiferentă, Marieta tresări. După 
felul cum vorbea, însă, mască curiozitatea. Spuse foarte liniştită: 

— Ştiu. 

— Şi asta de unde ştiţi? 

— Tot de la tine. Râse din nou. Să ştii că în uzina asta se 
lucrează cu tranzistori. Totul se află foarte repede. Bineînţeles, 
dacă eşti deşteaptă. 

— Şi dumneavoastră aflaţi totul repede. 

— Puteai spune direct. Să ştii că sunt deşteaptă! De altfel, o 
să te convingi. Şi încă foarte repede. Du-te la magazie şi spune- 
le să-ţi dea un halat. E pe coridor, la stânga. 

Sanda o luă pe coridor la stânga. Trecu din nou pe lângă 
ferestrele mari care dădeau în secţia cu maşini ciudate şi-i păru 


şi mai rău că nu fusese repartizată acolo. Căscând gura la 
fiecare maşină în parte, se întrebă de ce o primeşte toată lumea 
cu ostilitate. „Că nu par smerită, că nu vreau să mă umilesc în 
faţa lor?!” Da, ăsta putea fi singurul motiv! În faţa magaziei o 
cuprinse o senzaţie ciudată că n-o să facă purici în fabrică. Și 
venise cu inima deschisă, hotărâtă să lucreze foarte cinstit. 

Primul om care o primi politicos fu magazinerul. Era un om în 
vârstă, chel şi cu mâna stângă înţepenită. Îi deschise uşa 
magaziei cu un gest larg de valet şi arătă spre halatele înşirate 
pe umeraşe. 

— Alege, domnişoară! 

Sanda luă primul halat. 

— Nu-l încerci? 

— Mi se pare că toate sunt la fel. 

— Ei, şi? Ce importanţă are? 

După felul cum stătea rezemat cu coatele de tejghea, părea 
că aşteaptă spectacolul încercării  halatului. Avea ceva 
impertinent, libidinos în priviri. 

— Aveţi dreptate, dar eu sunt foarte ruşinoasă. 

Magazinerul chicoti cu buzele strânse. Faţa i se zbârci în riduri 
aproape paralele: părea congestionat. Când deschise gura să 
tragă aer în piept, Sanda descoperi că îi lipseau dinţii din faţă. 

— Să ştii că eşti singura... 

— Atunci, e bine! îmi place să fiu altfel decât celelalte. 

Dădu să plece, dar magazinerul o prinse de braţ. 

— Nu pleca! Iscăleşte aici. 

li întinse un bon de primire. Sanda iscăli bonul şi se întoarse în 
atelier. Marieta era preocupată cu fixarea sitei. Când îşi termină 
munca, se întoarse spre Sanda şi-i luă halatul din mâini. 

— Asta e mare pentru tine. 

Scoase halatul ei murdar, nu avea dedesubt decât chiloţi, şi 
îmbrăcă halatul nou adus de Sanda. 

— Incearcă-l pe ăsta... 

Îi întinse halatul ei. 

Sanda îmbrăcă halatul Marietei. Acesta era într-adevăr mare. 
Îi ajungea până la glezne. Nu spuse nimic. Îşi suflecă mânecile şi 
se încinse cu un cordon, să mai scurteze ceva din lungimea 
halatului. 


Ce-ar fi dacă s-ar împotrivi acestui schimb? În fond, Marieta nu 
avea dreptul să-i ia halatul! Ştia ea că nu avea niciun rost să se 
certe. S-o reclame? Cui? Lui Panait? Nu, el ar lua-o la rost. „A, 
vasăzică ai venit aici pentru halat? Şi ce, unul murdar nu-ţi 
convine, domnişoară? Vrei să arăţi ca o vânzătoare de la 
farmacie? Hei, du-te la lucru, am terminat, amin!” Socoti că cel 
mai bun lucru e să se supună şi să tacă. 

Aşteptă ca Marieta să-i spună ce avea de făcut, dar ea îşi 
vedea de treaba ei. Strecura vopsea verde prin sită. Sanda se 
simţi caraghioasă în mijlocul chicinetei. Întrebă: 

— Şi ce trebuie să fac? 

— Intâi o să înveţi ce nu trebuie să faci. 

Ştia de pe acum că nu se va înţelege niciodată cu Marieta, aşa 
că nu avea niciun rost să dea înapoi. 

— Şi ce nu trebuie să fac? 

— Să nu pui prea multe întrebări. Asta în primul rând. În al 
doilea rând, învaţă să taci. 

Se aplecă din nou asupra sitei, vrând prin asta să arate că 
pentru ea discuţia a luat sfârşit. Totuşi îi părea rău că Marieta o 
desconsidera fără motiv. Sau poate avea unul, dar nu voia să-l 
dea în vileag? Sanda se uită în jur, să vadă ce-ar putea să facă 
de una singură. Nu găsi nimic. De altfel, în toată încăperea erau 
atât de puţine lucruri, încât se temea că într-adevăr nu va avea 
ce să facă. O fi vreo secţie blestemată, fără muncă concretă, şi 
de aceea şi ostilitatea atât de mare a celor din secţie... 

— Am înţeles. Şi acum spuneţi-mi, totuşi, ce trebuie să fac? 

— O să afli. Dacă rămâi mai mult de trei zile, o să afli precis. 

— Ce vă face să credeţi că nu rămân mai mult de trei zile? 

— După cum arăţi. 

— Şi cum arăt? 

— Mult prea bine ca să fii muncitoare într-o uzină. Ai mai 
lucrat undeva? 

Nu socoti necesar să-i spună că a mai lucrat şi la fabrica de 
mobile. Mai ales că n-a stat acolo decât câteva zile. Spunând 
toate astea ar fi dat apă la moară Marietei. 

— Nu. 

— Păi, nu-ţi spun eu?! Arată-mi mâinile! 

Sanda îi arătă mâinile. Marieta i le cercetă atentă. 

— Eşti convinsă că vei face carieră muncind? 


— Nu ştiu. Încerc! 

— Să ştii, cu fraza asta m-ai impresionat! Era, fără îndoială, 
ironică. Uite ce ai de făcut: aşezi plăcile astea după mărime. li 
arătă un stoc mare de plăci aruncate într-un colţ. Ştii să 
deosebeşti pe cele mari de cele mici? 

„Asta iar mă ia peste picior. Ce-ar fi dacă i-aş trânti câteva 
plăci în cap?” 

— Credeţi că sunt proastă? 

— Nu cred nimic. Poftim! Se rezemă de perete şi-şi aprinse o 
ţigară. Să ştii că aici fumatul e interzis! 

— Ştiu, îi răspunse Sanda. Scria pe toate coridoarele. 

Ar fi trebuit să găsească ceva spiritual, o replică cu care s-o 
dea gata care, totuşi, să nu fie vulgară, dar să simtă că n-are 
de-a face cu o fată proastă, docilă, ci una care nu se lasă călcată 
în picioare! Adăugă: 

— De altfel, nu e nici sănătos să fumezi, te poţi îmbolnăvi de 
cancer. 

— E frumos că-mi porţi de grijă! Dar eu nu-s omul care să se 
îmbolnăvească de cancer. Eu, în cel mai rău caz, rămân 
însărcinată. Se amuză de una singură: Şi asta e singura boală 
molipsitoare din fabrică! Dacă nu ştii să te fereşti, te 
îmbolnăveşti repede. A mai fost înaintea ta o fată în secţie: 
sorta plăci şi, fără să-şi dea seama, devenise mamă! Fabrica 
asta e ca Gomora din Biblie! Cum nu eşti atentă, dai de Sfântul 
Duh! Tu ai mai fost mamă? 

— Încă nu. 

— Vasăzică ştii să te fereşti. În acest caz, o să ai mare succes 
în fabrică. 

Se auziră paşi şi Marieta se retrase, să nu fie văzută că 
fumează. Apăru un muncitor solid, cu faţa pătrată, osoasă. Era 
ras proaspăt. Din cauza bărbii negre părea că are faţa vânătă. 

— Dă-mi plăcile gresate! 

Sanda se întoarse spre el şi ridică din umeri. Nu ştia despre ce 
plăci e vorba. O căută pe Marieta din priviri, dar ea stătea pitită 
în nişă. Muncitorul, supărat că nu era servit imediat, ridică tonul: 

— Ce căşti gura?! N-ai auzit? Sau vrei să-ţi fac o cerere 
timbrată?! 

Auzindu-l ţipând, apăru Marieta. Puse plăcile cerute în faţa lui, 
pe masă. 


— Eşti supărat azi, domnule Constantin... Arătă spre Sanda: 
Fata e nouă, ce vrei?! 

— Aici, la circuite, parcă ar fi hotel, mereu alţi pasageri! 

— Gura! îl repezi Marieta. Dacă eşti isteric, internează-te! 

Muncitorul mormăi ceva, apoi luă plăcile şi se îndepărtă. 

— Aici, la fabrică, toată lumea vorbeşte urât. 

— Desigur, în saloanele prinţului Ştirbey s-a vorbit mai 
frumos... Dar acolo nu se fabrică tranzistori! Eşti cam sensibilă, 
domnişoară! 

— Sunt. 

— Atunci, să ştii că te-ai angajat greşit. Trebuia să te duci la 
maici, la Agapia.. 

— De ce sunteţi rea? 

— Nu sunt rea, dar nu e nevoie să faci caz dacă cineva ridică 
tonul. Fiecare om, cu problemele lui. De exemplu, Constantin 
ăsta, cu nasul turtit. Trăieşte rău cu nevastă-sa şi e nervos. 
Lucrează la ajustaj. Vine de două sau de trei ori pe zi după plăci 
gresate. O urmări pe Sanda cum sortează plăcile. Ai terminat 
şcoala medie la electronică? 

— Nu. 

— Atunci, cum ai ajuns aici? 

— V-am spus, doar. 

— Şi cine te crede?! Nu vezi că ai caş la gură? Involuntar, 
Sanda îşi duse mâna la gură şi Marieta izbucni în râs. 

— Pe cine vrei tu să duci, pe mine? 

Sanda se aplecă şi-şi continuă munca. 

Marieta nu-i mai spuse nimic. Fumă o ţigară, apoi se aşeză şi- 
şi curăţă unghiile. 

— Azi e zi de ştrand. Nu-ţi pare rău că stai închisă aici şi 
sortezi plăci, în loc să faci baie? 

— Ba da. 

— Şi ţi-ai vândut libertatea, pentru un fleac de opt sute pe 
lună? 

Sanda nu-i răspunse. O privi cu coada ochiului: Marieta 
continuă să-şi curețe unghiile. 

— Sau, poate, s-a trezit în tine conştiinţa de clasă şi te 
cheamă „travaiu”? 

— Aşa ceva. 


— Am mai cunoscut eu dintr-astea ca tine, care voiau să se 
înnobileze prin muncă. Ţii plăcile în mină de parcă ar fi tăvi. Nu 
eşti prea îndemânatică. 

— O să mă străduiesc să fiu. 

Avea senzaţia că Marieta voia să se lege de ea. Era hotărâtă 
să nu se lase antrenată într-o discuţie contradictorie, să nu-i dea 
niciun prilej de ceartă, să fie docilă şi politicoasă. 

Spre prânz veni într-o scurtă vizită maistrul Panait. 

Era supărat, îşi sugea dinţii şi nu-şi găsea locul. 

— De ce nu trageţi perdelele? Vă orbeşte soarele! 

Sanda sări să tragă perdelele, dar Marieta o opri. 

— Lasă, să fie lumină, cine are ochi buni rezistă! De ce nu-ţi 
cumperi ochelari, meştere? La Amicii orbilor găseşti lentile 
Zeiss! Fumurii, umbral, de care-ţi place! 

— Ai gură, Marieta... O s-o sperii pe fata asta. 

Marieta făcu o grimasă, îşi ridică sprâncenele a mirare şi-şi 
ţuguie buzele: 

— Să nu ne sperie ea pe noi! Dar ce s-a întâmplat, meştere?! 
Sau ai venit doar aşa, să mă vezi... să-ţi clăteşti ochii ăia roşii? 

— Dacă am venit să văd pe cineva, fii sigură, nu pe tine! 

— Aşa, acum înţeleg. Vasăzică, dumneata ai adus-o! Da, e 
tânără şi frumoasă. 

— Eşti proastă, Marieta. Foarte, foarte proastă. Amin! 

2 

Secretara directorului personalului o aştepta pe Sanda la 
poartă. In plină lumină părea şi mai grasă decât acolo, în birou, 
în umbra perdelelor groase de pluş. Acum i se vedeau şi cele 
două rânduri de guşi, care tremurau ori de câte ori deschidea 
gura. Îi întinse Sandei un plic: 

— Repartizarea la cămin şi bonurile de masă. 

Sanda îi mulţumi pentru osteneală şi pomi spre cantină. Pe 
drum privind şuvoiul de oameni ce se revărsa spre sala de mese 
şi staţia de troleibuz, constată cu uimire că fabrica avea mult 
mai mult muncitori decât îşi imaginase ea. E drept, în afară de 
clădirea administrativă şi hala de la circuite nu vizitase alte 
secţii până acum. Văzuse doar clădirile care se întindeau până 
în adâncul pădurii, dar şi le închipuise doar ca pe nişte depozite. 
Abia în apropierea cantinei îşi dădu seama cât îi era de foame. 
Nu mâncase nici ieri seara, nici azi-dimineaţă. 


Strângând plicul în mână, o cuprinse o tulburare ciudată: cele 
câteva hârtiuţe din plic îi asigurau cazarea şi masa. Cu o mică 
îngăduinţă, ar fi putut spune că ţine în mână chiar actul ei de 
independenţă. Desigur, spuse aşa, „act de independenţă”, suna 
puţin bombastic, dar ăsta era adevărul. Incepând din clipa asta, 
nu mai depindea de banii pe care îi primea sau nu de la taică-su, 
de azi începând nu mai era nevoită să se ascundă de 
administratorul blocului pentru că a rămas în urmă cu plata 
chiriei şi a întreţinerii. Până acum totdeauna a depins de cineva: 
acasă de părinţi, la şcoală de profesori. Acum, în locul tutorilor 
avea un plic cu câteva petice de hârtie. _ 

Intră în cantină şi-şi căută un loc mai retras. Il găsi în 
apropierea peretelui de sticlă care dădea spre aleea din parc. 
De aici se puteau cuprinde toată panorama fabricii şi o porţiune 
din şoseaua care ducea spre Grădina zoologică. Dacă n-ar fi fost 
peretele de sticlă, ar fi putut spune că serveşte masa în aer 
liber. E drept, această impresie era anihilată de mirosurile care 
răzbăteau din bucătărie şi de megafoanele care transmiteau 
muzică populară. Spre surprinderea ei, i se luară imediat 
bonurile, şi femeia de serviciu reveni după puţin timp cu felul 
întâi. Supa era fierbinte, trebuia să aştepte să se răcească. 

Hotări ca după masă să se ducă acasă, să-şi ia nişte lucruri, să 
nu se ducă la cămin cu mâinile goale. Acasă, va lăsa un bileţel 
lui taică-su, anunţându-l că a plecat la mama, la mare. 

Asta era cea mai bună soluţie, mai ales că Popescu a stat de 
vorbă cu el. E bine că Popescu a fost cumsecade şi nu i-a spus 
cine ştie ce lucruri, să se sperie. Era convinsă că taică-su va fi 
fericit că a scăpat de ea. Tot îl încurca. Şi pentru o singură zi din 
săptămână, cât stătea el la Bucureşti, nu merita să ţină o 
întreagă gospodărie! leşea mult mai ieftin dacă mânca la 
restaurant, mai ales că ea nici nu-i prea gătea cine ştie ce. Se va 
întoarce acasă după ce se va aranja puţin. 

Era hotărâtă să rămână în fabrică, chiar dacă n-o să-i fie prea 
uşor la început. În orice caz, munca de la circuite-imprimate nu 
se putea compara cu cea de la fabrica de mobilă de pe Moşilor. 
Acolo trebuia să stea nemişcată opt ore, într-o poziţie idioată, 
aplecată asupra pieselor pe care le lustruia, învăluită în mirosul 
neplăcut al spirtului amestecat cu şerlac. Condiţiile de muncă de 
aici nu se puteau asemăna cu cele de la fabrica de mobilă. Aici 


totul era curat, luminos, civilizat. Îi părea rău că n-a fost 
repartizată pe lângă maşinile acelea ciudate; acolo, era 
convinsă, munca ar fi fost mai amuzantă, mai variată. Ştia că 
nici munca la circuite n-o să constea numai din sortarea plăcilor, 
dar chiar ceea ce făcea Marieta nu părea o grozăvie. Fără 
îndoială, va trebui să înveţe să întindă sita, era acolo o 
şmecherie despre care Marieta nu i-a vorbit încă nimic, va trebui 
să deosebească plăcile degresate de cele nedegresate, ceea ce 
nu era lucru chiar atât de simplu: va trebui să înveţe să ştanţeze 
plăcile pentru imprimare şi, probabil, încă multe alte lucruri pe 
care acum nici nu le bănuia încă. Doar n-o fi mai proastă decât 
Marieta?! 

Ea se comportase ciudat. La început se arătase foarte rece, 
ostilă, apoi, când se încredinţase că a fost adusă în fabrică de 
maistrul Panait, devenise chiar urâcioasă. S-o fi temut că vrea 
să-i ia locul. Bine i-a spus maistrul Panait, că e proastă. Încercă 
să-şi imagineze ce-ar fi spus Marieta, dacă ar fi crezut-o pe 
cuvânt că a fost trimisă de Miliție? Ar fi jubilat, desigur. Dar e 
bine cum e. Va fi foarte important să-şi îndeplinească 
conştiincios munca, în aşa fel să nu i se poată reproşa nimic. 

Din toţi pe care-i cunoscuse până acum, cel mai mult îi 
plăcuse, totuşi, maistrul Panait. Acesta îşi iubea meseria cu 
pasiune şi avea un fel foarte original de a vorbi. Chiar acel 
„amin” cu care îşi sfârşea frazele avea haz. 

Auzi bătăi în peretele de sticlă şi tresări. Privi într-acolo şi 
descoperi pe tânărul de pe căruciorul electric; îi făcea semne, 
agitându-şi larg braţele; spunea ceva, dar din cauza peretelui de 
sticlă nu se înţelegea nimic. Îi întoarse spatele, dar n-apucă să 
mănânce decât câteva linguri din supă, şi tânărul, însoţit de alţi 
doi prieteni, se aşeză lângă ea. 

— Asta e masa noastră, tovărăşico. Văzând faţa speriată a 
Sandei, adăugă: Dar noi te cooptăm. Fii al patrulea cavaler al 
mesei pătrate! Am spus bine, băieţi? 

Ceilalţi doi aprobară ceremonios. În timp ce conducătorul 
căruciorului electric îşi ţinu discursul, Sanda îl cercetă. Era înalt, 
deşirat, cu ochii negri de viezure şi ţinea buzele întredeschise, 
de parcă ar fi zâmbit tot timpul. Purta un pulover cenușiu direct 
pe piele şi pe degetul mic, un inel cu o piatră albastră, străvezie. 

— Mi se spune Lăcustă, tovărăşico. Poftă bună! 


Sanda îi mulţumi cu jumătate de gură. Nu voia să intre în 
vorbă şi nici nepoliticoasă nu voia să fie. Îi părea rău că băieţii 
vorbeau tare, cei de la mesele alăturate aruncau priviri curioase 
spre ei. Ce-ar fi dacă le-ar vorbi în genul lor: „ «Mucles», băieţi, 
ce dracu facem aici, «panoramă»?!” Se amuză la acest gând. 

— Nu te-am văzut până acum, dragă, spuse cel care se 
aşezase lângă Lăcustă. Eşti nouă? 

— Dacă eşti chior, e normal să nu fi văzut-o până acum! 
răspunse Lăcustă în locul Sandei. Eu o urmăresc de vreo trei 
zile, aşa-i, tovărăşico? 

— Nu cred, îl corectă Sanda. E prima zi când sunt aici. 

— Da, dar de când te-am văzut, tovărăşico, parcă ar fi trecut 
trei zile. 

Al treilea, care până atunci nu scosese niciun cuvânt, 
interveni: 

— Atunci, Lăcustă, dacă zici că o cunoşti de trei zile, prezintă- 
ne şi pe noi. 

— Cu mare plăcere. Ca un adevărat maestru de ceremonii, îşi 
ondulă amândouă braţele, apoi, luându-şi un ton oficial, arătă 
spre cel din stângă lui: Asta, tovărăşico, care vorbeşte cu 
„dragă”, se numeşte Gore. Gore e şi numele de familie, şi 
numele de botez. Are un singur merit, e caraghios. 

Cel poreclit Gore îşi ridică cotul să-l înghiontească, dar Lăcustă 
se feri la timp. 

— Nu da! Am primit sarcina să fac prezentările. lar ăstălalt, 
tovărăşico, e prietenul meu, Dudu. 

Sanda se uită la cel prezentat. Era cel mai în vârstă dintre ei, 
cu faţa rotundă şi ochii vioi. Îşi lăsase părul lung şi perciuni, ca 
Ringo Star. Chiar semăna cu el. Avea nasul strâmb, buzele 
cărnoase şi dinţii mari, ca nişte clape de pian. Dudu, când îşi 
auzi numele, se înclină puţin. 

— Dudu, continuă Lăcustă caracterizarea, e cel mai mincinos 
om pe care l-am cunoscut vreodată! Dacă vrei să ai linişte, 
tovărăşico, să nu-l crezi niciodată. 

Dudu nu se sinchisi de cele spuse de Lăcustă. Se întoarse spre 
Sanda: 

— Noi ne-am prezentat. E rândul dumitale. 

— Mă cheamă Sanda şi lucrez la circuite-imprimate. 


— În dugheana aia murdară, dragă?! se miră Gore se ridică în 
picioare. Pe urmă, după trecerea pauzei de efect, îşi strânse 
capul între umeri şi începu să clipească des, ca maistrul Panait. 
Tocmai acolo te-ai găsit să te angajezi, la maistrul Amin?! 
încercă să-l imite: „Păi, dragă, ai avut vreodată curiozitatea să 
te uiţi cum arată pe dinăuntru un aparat de radio?” 

— Taci, Gore! îl puse la punct Dudu. Am o propunere, Sanda: 
pentru că nici Lăcustă şi nici Gore nu sânt interesanţi, hai să ne 
mutăm noi doi la altă masă. Aştia doi o să ne plictisească tot 
timpul şi n-o să ne tihnească mâncarea. Sau, dacă nu vrei să ne 
mutăm noi, îi gonim pe ei! Hai, băieţi, valea! 

Sanda zâmbi. Asta îi dădu curaj lui Dudu. 

— Şi să ştii, Sanda, că cel mai simpatic băiat de la Electronica 
sunt eu. Degeaba vă strâmbaţi voi, asta aşa este. Sunt cel mai 
simpatic şi cel mai deştept. Numai dacă ar lucra la noi Alain 
Delon, ar fi cine să fie pe locul doi! Aşa, după mine, e o pauză. 

Gore vru să spună ceva, dar Dudu îi făcu semn să tacă. 

— De ce să nu vorbesc, dragă? 

— Pentru că eşti prost! 

— Dacă vă certaţi, mă mut eu, spuse Sanda. 

— Dar nu ne certăm, sări Lăcustă. Când îi spunem lui Gore că 
e prost, asta, tovărăşico, înseamnă că-l alintăm, aşa-i, Gore? 

Gore îşi arătă chipul cu degetul: 

— Nu e frumos să mă faci prost faţă de o doamnă. Eu m-am 
reţinut să nu-ţi etalez defectele, pentru că sunt domn, aşa-i 
dragă? 

Sanda îl aprobă. i 

— Vedeţi, măi, doamna îmi dă dreptate. Incercaţi să vă purtaţi 
ca nişte domni. Ăştia, dragă, sunt nişte mârlani. Nici nu ştiu de 
ce iau prânzul cu ei. 

— Fin eşti, măi Gâgă! Tovărăşico, să ştii că... Dar noi turuim 
aici şi îţi piere apetitul. Linişte, băieţi! Până la felul trei, gura! 

Pentru un timp se făcu linişte; nu se mai auzea decât şopotitul 
lui Lăcustă. 

— Parcă, totuşi, era mai bine când vorbeam. Nu se auzea 
clămpănitul tău de lord binecrescut! 

— Adică nu sunt destul de distins pentru voi? Tovărăşico, te 
rog să-mi iei apărarea. Am fost insultat. Măi, fineţea cu care bag 


supa în mine, stil Oxford, mă caracterizează! Cu cine lucrezi, 
tovarăşico? 

— Cu tovarăşa Marieta. 

— Cu Marieta? Te compătimim! 

— De ce? 

— Aşa se spune, că dumneaei, cum să spun, e cam acră şi 
rea. Aşa se spune. 

— Eu mă împac bine cu ea, minţi Sanda. 

Se ridică în picioare. 

— Cum aşa, dragă, vrei să ne laşi aici? întrebă mirat Gore. De 
ce pleci? 

— Că trebuie. Şi dacă îmi permiteţi să stau în continuare la 
masa voastră, ne vedem mâine tot aici. La revedere. 

Pomi spre ieşire. Din uşă se mai întoarse o dată să vadă pe cei 
trei cu care stătuse la masă şi se ciocni piept în piept cu un 
bărbat. Pentru o clipă se priviră în ochi. Bărbatul avea ochi 
albaştri, sau în orice caz păreau albaştri din cauza cămâăşii 
albastre pe care o purta. Işi ceru scuze, deşi, evident, Sanda era 
vinovată. Bolborosi şi ea ceva, apoi, jenată, îşi grăbi pasul. 

Clădirea căminului era la vreo sută şi cincizeci de metri de 
sala de mese, dar nu semăna de loc cu ea. Era o vilă în stil 
spaniol, cu multe balcoane şi balconaşe susţinute de bârne de 
stejar, care serveau totodată şi de ornamentaţie. Ferestrele 
mici, cu gratii de fier forjat, orânduite simetric pe întreaga 
întindere a fațadei, acoperişurile de deasupra balcoanelor, 
făcute din două rânduri de ţigle rotunde cocilite, şi iedera 
căţărată până la acoperiş împrumutau clădirii un aspect străin, 
exotic. Vila fusese construită cu mult înaintea războiului de un 
guvernator al Băncii Naţionale. Dar om ocupat cum era, nu 
stătea în vila de la Băneasa decât câteva zile pe an, şi clădirea 
se degrada fără să fi fost locuită. Cu timpul, şi mai ales după ce 
fusese luată în custodie de uzină clădirii i s-au adus o mulţime 
de amenajări necesare transformării vilei într-un cămin. Dar 
constructorii n-au mai respectat stilul. S-au adaptat doar ca 
proporţie, în rest, tot ce s-a adăugat era foarte modern. 

Grădina căminului, destul de neîngrijită, era plină de boschete 
şi tulpine de trandafiri uscați. larba, cosită de curând, întinsă la 
uscat, îmbălsăma aerul. Sanda se abătu de la planul dintâi. 
Socoti că e mai bine să intre în cămin, să vadă unde şi cum va 


sta, şi abia după aceea să se ducă acasă, după lucruri. La poartă 
arătă bonul de repartiție, şi portarul, un om în vârstă, mustăcios 
şi pe jumătate adormit, îi indică dormitorul 2. Sanda urcă şi găsi 
repede dormitorul. În uşă se opri pentru o clipă. Înăuntru era 
gălăgie, cineva fluiera fals o melodie veche, demodată, iar un 
aparat de radio, probabil uitat deschis, transmitea cotele apelor 
Dunării. Intră. 

Dormitorul era mare, cu tavanul boltit, sprijinit pe nişte stâlpi 
pătraţi, groşi, care într-un fel împărțeau încăperea în 
compartimente mici. Cele opt paturi rânduite lângă perete, 
patru într-o parte, patru în cealaltă parte, sub ferestre, şi cele 
opt noptiere metalice, ca de spital, formau mobilierul de bază al 
încăperii. Masa lungă dintre paturi şi dulapurile zidite în perete, 
cu uşi numerotate, întregeau mobilierul şi totodată şi aspectul 
cazon. Domnea aceeaşi dezordine ca şi în garsoniera Liei, dar 
aici totul era supărător: şi ciorapii întinşi pe scheletul metalic al 
paturilor, şi rufăria atârnată pe sfori, întinse între ferestre, şi 
lucrurile femeieşti risipite aiurea pe masă, pe scaune. Pe un colţ 
al mesei, o fată măruntă, cu păr lung, despletit, călca. In faţa 
unei oglinzi proptite de perete, stătea o altă muncitoare, cu 
părul pe moaţe. Fluiera. Părea bine dispusă. Se farda, se chinuia 
să tragă conturul ochilor cu un capăt de dermatograf. Alte două 
muncitoare, pe jumătate dezbrăcate, stăteau trântite pe pat. 
Una dezlega cuvinte încrucişate, iar cealaltă se juca cu un ghem 
de lână albastră. Îl arunca până în tavan şi îl prindea când cu o 
mână, când cu cealaltă. În clipa când intră Sanda, întoarse 
privirile spre ea şi scăpă ghemul pe jos; ghemul se rostogoli pe 
sub paturi, desenând pe podea o linie strâmbă, întortocheată. 

Mirosea a mâncare stătută, acră, a levănţică şi a rufărie 
proaspăt spălată. Fetele nu păreau deranjate de această vizită 
inopinată. Îşi continuau treaba, ca şi cum uşa ar fi fost deschisă 
din greşeală. 

Sanda aşteptă un moment mai liniştit, apoi se adresă tuturor: 

— Am fost repartizată aici. Lucrez la circuite-imprimate. 

Muncitoarea cu părul pe moaţe se întoarse spre Sanda, cu 
scaun cu tot. O cercetă lung printre capătul de dermatograf şi 
degete, apoi ridică o mână în semn să se facă linişte. N-o 
ascultă nimeni. 

— Nu prea ai bagaje. 


Felul cum spusese părea mai mult decât o constatare. Avea 
un ton uşor ironic. Celelalte fete, însă, nu-i sesizară intenţiile şi 
nu reacționară ca atare. 

Sanda îi răspunse sec: 

— Nu prea. 

— Ăla e patul tău, arătă fata din faţa oglinzii spre un pat fără 
albituri, fără pături, în dreptul balconului. O cauţi pe directoare, 
să-i ceri cele necesare. 

Sanda nu se mai miră de felul cum era primită. Atmosfera de 
aici aducea cu cea din secţie, parcă şi tonul fetei de la oglindă 
semăna cu cel al Marietei. Îi părea rău că nu avea ce să-i 
răspundă. De obicei, când era încolţită devenea înţepată. Se 
obişnuise să riposteze, o învățase de la maică-sa. Taică-su 
suferea cel mai mult din cauza asta: 

„„„Eşti neascultătoare! 

— Nu sunt. 

— Eşti încăpăţânată şi prost-crescută! 

— Voi m-aţi crescut! 

— Eşti obraznică! 

— Nu sunt obraznică... 

Discuţiile de acest fel se terminau ori cu câte o palmă, ori cu 
înfrângerea bătrânului. Înfrângerea însemna retragerea lui în 
linişte, în dormitor, unde se posta cu faţa la geam şi privea în 
neştire crengile nemişcate ale copacilor din parc. 

De afară se auziră tropote de paşi, apoi cineva deschise uşa şi 
strigă cu voce gâtuită: 

— Veniţi repede, s-a dat drumul la apă. 

Fetele se repeziră într-un iureş spre ieşire, o împinseră pe 
Sanda la o parte şi pe scările ce duceau spre subsol, la duşuri, 
se auzi încă multă vreme tropăitul lor. Numai fata cu părul pe 
moaţe rămase nemişcată. 

— Ca vitele, constată cu scârbă, fără să se uite la Sanda. Tu 
nu te duci? 

— Nu. 

Răspunsul scurt, prompt al noului locatar o făcu să tresară. Se 
întoarse spre Sanda. 

— lartă-mă, făcu ironică, strâmbându-şi buzele. Nu ştiam că 
nu eşti obişnuită cu duşul comun, că te îmbăiezi numai în vană. 
să ştii că aici vană nu există. 


— Am acasă. 

— Uite, mă, făcu mirată fata, are şi casă! Apartament? 

— Da. 

— În Bucureşti? 

— În Bucureşti. 

— Desigur, mai multe camere. 

— Numai două. 

— Inţeleg. Şi acolo te simţi înghesuită. Ascultă, fă, nasoal-o, 
par chiar aşa de proastă? Dacă ai casă, de ce te muţi la cămin? 

— Îmi place viaţa în comun. 

— Ohoo... Avem replică... Şi ai venit în fabrică să pui umărul la 
construirea socialismului? 

— Şi pentru asta. 

— Paştele mă-ti! Dacă eşti informatoare şi ai fost trimisă să ne 
supraveghezi, să ştii, o să-ţi fie foarte. Greu. 

— Îmi place să înving greutăţile. 

— lar tu îmi placi din ce în ce mai mult! Eşti o comoară la casa 
omului. Tot ne lipseşte o paiaţă. Acum, din păcate, n-am timp să 
stăm de vorbă, mă grăbesc la Operă. Dar seara, când mă întorc, 
te fac o discuţie... 

— Te aştept. Socotind că fetei cu părul pe moaţe o să-i facă 
plăcere dacă îi răspunde în genul ei, adăugă cu nerăbdare: Te- 
aştept. 

Surprinsă de replică, se ridică de la oglindă şi o măsură pe 
Sanda din cap până în picioare. 

— Eşti cam obraznică. 

— Crezi? 

— Sunt convinsă. Şi să ştii că nu-mi place să ne tutuim. 

— Nici mie. 

3. 

In drum spre casă, Sanda se abătu pe la Lia. Era curioasă să 
afle ce s-a întâmplat cu ea, de ce a vorbit la Miliție. Urcă scările 
cu oarecare strângere de inimă şi, când găsi locuinţa încuiată, 
se bucură chiar. In fond, ce-ar mai fi avut de discutat cu Lia?! 
Să-i povestească că s-a angajat la fabrică? S-o asculte cum o 
dojeneşte pentru această hotărâre pripită? Cobori în stradă şi 
agitația de pe bulevard îi făcu plăcere. Căscă gura la vitrinele 
luminate prea timpuriu, privi şuvoiul de oameni ce se scurgea 
spre staţiile de autobuz, apoi se uită îndelung la miliţianul din 


dreptul străzii Wilson, care, ca un tambur-major, îşi arunca 
braţele în lături, indicând direcţia liberă pentru maşini. Poate 
chiar ăsta e soţul dactilografei care a fost la anchetă! Miliţianul 
era voluminos, cu o burtă proeminentă şi cu faţa roşie, probabil 
arsă de soare. Inseamnă că dactilografa e mai bună gospodină 
decât funcţionară. 

Acasă, Sanda se simţi stingheră. În loc să-şi adune lucrurile 
necesare la cămin, se aşeză în fotoliul de lângă fereastră, locul 
preferat al lui taică-su, şi privi ramurile lăbărţate ale teiului din 
faţa casei. De câte ori n-a stat în acest loc, cu cărţi de şcoală pe 
genunchi, visând. Uneori, pregătindu-se pentru ora de istorie, se 
vedea domniţă la curtea lui Vlad Ţepeş, strecurându-se pe 
coridoarele întunecate ale cetăţii din Târgovişte, răpită şi 
vândută la Istanbul, apoi eliberată. Alteori lucra alături de 
doamna Curie şi tresărea speriată când maică-sa o trezea la 
realitate: 

— De ce stai cocoşată?... 

Sanda îşi adună lucrurile într-un geamantan şi porni spre 
cămin. În centru, aşteptând troleibuzul, hotărî să mai treacă o 
dată pe la Lia. Ea o primi mirată, dar foarte binevoitoare. 

— Am fost convinsă că o să-ţi dea drumul. 

— De unde ştiai că am fost arestată? 

Credea că întrebarea asta o s-o pună pe Lia în încurcătură, dar 
ea răspunse calmă, ca şi cum s-ar fi aşteptat la acest 
interogatoriu: 

— Mi-a telefonat Popescu. Ala care te-a urmărit în prima zi. N- 
avea niciun rost să neg sau să-i ascund ceva. Ne văzuse 
împreună la Ambasador şi, în afară de asta, suntem în relaţii 
bune. Te-am descris bleaga, proastă, nepricepută, ştii, la 
milițienii ăştia, chestiile astea contează. l-am spus cât de 
stângace ai fost, c-ai spart un pahar, că nevoia te-a îndemnat 
etc. Etc. Petre a fost foarte drăguţ. Dar spune, tu ce faci? De ce 
ţii geamantanul în mână? Stai jos! 

— Mersi, Lia. Nu vreau să te deranjez. Am vrut numai să aflu 
dacă n-ai avut şi tu neplăceri. 

— E drăguţ din partea ta. Lasă geamantanul. Bem o cafea. Ce 
planuri ai? 

— N-am planuri. Mă duc la mama, la mare. E o idee bună. 


— Peste câteva zile voi fi şi eu acolo. Poate ne vedem. Adu 
două ceşti. 

Sanda, neavând încotro, aduse două ceşti din chicinetă. 

— Lia, tu-l ştii mai de mult pe locotenent? 

— Pe care locotenent? 

— Asta de la miliţie. Anume nu voia să-i pronunţe numele, să 
pară cât mai indiferent, ca şi cum răspunsul n-ar fi interesat-o 
prea mult. 

— Aa, Popescu. Da, îl ştiu de câţiva ani. Mai demult ne 
vedeam mai des. _ 

Sanda nu-şi mai putea masca curiozitatea. Intrebă repede, cu 
voce sugrumată: 

— Vrei să spui că a fost şi aici la tine? 

— Da, dar asta, încă înainte de a lucra la Miliție. L-am 
cunoscut la stadion. Când l-am văzut pentru prima oară, cu 
tricoul transpirat, gonind pe aripa de trei sferturi, m-a 
emoţionat. N-ai fost niciodată la un meci de rugby? 

— Nu. 

— Păcat. E cel mai frumos sport din lume. Închipuie-ţi treizeci 
de vlăjgani, înghesuindu-se unul într-altul, brutal, de auzi cum 
trosnesc oasele. Câte bucăţi de zahăr? 

— Lasă, îmi pun eu. 

— Caimac nu-ţi dau. 

— Şi?... 

— Da, acolo l-am cunoscut. Soţul meu era plecat nu ştiu unde 
şi l-am invitat acasă. La început n-a vrut să vină, pe urmă, 
totuşi, s-a decis. Îmi săruta mâna, vorbea în şoaptă, îmi făcea 
complimente şi nu mai mirosea nici măcar a transpiraţie. Pe 
urmă, după câţiva ani, ne-am întâlnit din nou. La o anchetă. Dar 
dă-l dracului, nu merită să vorbim, de el. 

— Spune-mi, Lia, tu n-ai neplăceri? 

— Nu prea. Ştii, eu am învăţat să mă descurc. Tu e bine că te- 
ai lăsat de prostii. Tu nu te-ai fi putut descurca. Eşti cam bleagă. 
Nu fi supărată că-ţi spun adevărul. Ar trebui să fii chiar 
bucuroasă, pentru că a ta va fi împărăţia cerului. Când ai tren? 

— La nouă şi zece, minţi Sanda fără să clipească. ŞI 
închipuindu-şi ce faţă ar face Lia dacă ar vedea că are în 
geamantan cămăşi... Mulţumesc pentru cafea. 

Lia se întoarse spre ceasul de pe noptieră. 


— De ce te grăbeşti? Mai ai timp. Staţia de taxiuri e chiar 
peste drum. 

— Mai am ceva treabă, Lia. La revedere. 

în drum spre cămin, îi fu ciudă că uitase s-o întrebe dacă 
Popescu e însurat sau nu. Pe urmă îşi 6puse că asta n-are nicio 
importanţă, dar Sanda ştia că se amăgeşte numai. 

Ajunse la cămin în jurul orei nouă. În dormitor nu era decât 
fata care călcase. 

— Te-ai întors devreme, o primi pe Sanda în loc de salut. E 
liber până la ora zece. 

— Ştiu, dar n-am ce face în oraş. 

Fata o privi mirată: i se păru neverosimilă replica Sandei. 
Sanda chiar aşteptă din partea ei o întrebare lămuritoare, de 
felul „Cum, adică, n-ai ce face în oraş?”, dar ea o categorisi 
chiar fără întrebarea complimentară: 

— Eşti din provincie? 

— Nu, din Bucureşti. 

Spre surprinderea Sandei, fata nu se miră, îşi continuă munca: 
făcea curăţenie în dulap. Pusese hârtie curată pe fiecare raft şi 
acum îşi aranja lucrurile călcate. 

— Pe mine mă cheamă Ana. Lucrez la semiconductori. Să ştii 
că unde e patul tău, trage. 

— Acum, vara, n-are nicio importanţă. 

Sanda se duse la magazie, aduse albituri, perne şi pătura; îşi 
aranjă patul, apoi puse peste pernă cămaşa de noapte. Era o 
cămaşe de noapte scurtă, transparentă, moştenită de la maică- 
sa. După ce-şi puse lucrurile în dulap, ieşi pe terasă. De aici 
vedea toată uzina: halele, tumul de răcire, cisternele cu 
carburanţi. Din parc, felinarele cu mercur ascuns” în desişul 
frunzelor păreau verzi, fosforescente. De pe terasă, în afară de 
mirosul finului de curând cosit, se simţea şi aroma florilor de tei. 
Teii erau înşiraţi chiar sub terasa dormitorului 2, aroma lor 
învăluia toată împrejurimea. 

În jurul orei zece apărură şi celelalte colege de dormitor. 
Prima sosise Saveta, o fată plinuţă, care dezlegase cuvinte 
încrucişate. Era de la ţară, de undeva din Muscel, avea şi părul 
lung până la brâu şi-l purta împletit într-un coc înalt, demodat. 
În fiecare dimineaţă, Saveta se scula cu vreo jumătate de oră 
mai devreme decât celelalte fete ca să aibă timp să se pieptene. 


Imediat după ea, apărură Coca şi Livia. Erau prietene 
nedespărţite, lucrau în aceeaşi secţie, cântau amândouă în corul 
ansamblului artistic şi tot timpul liber şi-l petreceau pe 
promenada de la aeroport. Cunoşteau orarul tuturor avioanelor 
care soseau sau plecau după masă, ştiau să imite zgomotul 
avioanelor Caravelle ale societăţii Sabena şi cunoşteau chiar un 
mecanic de motoare de la hangarul central, care, deşi era 
însurat, le făcea curte la amândouă. 

înainte ca soneria să fi anunţat ora zece, sosiră Geta şi Nuşa. 
Geta lucra tot la semiconductori, ca şi Ana, era fruntaşă în 
producţie, avea gura mare, ţipa pentru orice fleac şi fuma foarte 
mult. Uneori se scula şi noaptea, ieşea pe terasă şi fuma. Avea o 
boală nervoasă, care se manifesta cu erupții pe piele. li apăreau 
pe gât nişte pete roşii, care la urmă dispăreau la fel de repede 
cum apăreau. Degetele îi erau galbene de nicotină şi se farda 
ostentativ. 

Nuşa era o fată liniştită, tăcută, uneori nu răspundea nici când 
era întrebată. Fetele spuneau despre ea că ar avea un copil pe 
care îl creşteau bunicii, pentru că soţul, tractorist undeva în 
regiunea Bacău, fugise cu o altă femeie, o îngrijitoare la o 
grădiniţă de copii. 

— Nu ştii unde e Clara? 

— La Operă, le informă Sanda. 

Toate fetele pufniră în râs. Sanda nu pricepu veselia pricinuită 
de replica ei şi o întrebă pe Ana. Ea o lămuri: 

— Pentru Clara, Opera înseamnă restaurant! Directoarei îi plac 
% foarte mult Opera şi de aceea Clara când întârzie la 
restaurant îi spune că a fost la Operă. Din pricina asta n-o 
sancţionează niciodată. 

Fetele tocmai se pregăteau de culcare, când sosi Clara. Era 
bine dispusă. Încă din uşă îşi zvârli pantofii, ca şi cum ar fi şutat 
o minge, apoi îşi scoase bluza. Rămase numai în furou. Era o 
femeie solidă, cu umeri puternici, fund mare şi picioare groase, 
păroase. Se pieptăna a la Brigitte Bardot şi în sinea ei era 
convinsă că e femeie la fel de bine ca şi blonda actriţă. 

— Cum a fost la Operă? 

— Formidabil! în pauză s-a servit Fetească de Târnave şi aria a 
fost susţinută de Sorina Dan. Îşi privi umărul dezvelit. Nu mai ies 
cu Gigi la Operă! M-a ciupit tot timpul. Uite, sunt toată vânătă. O 


descoperi pe Sanda. Făcu un pas spre ea. Fetelor, voi ştiţi că eu 
şi fata asta nouă ne tutuim? 

Fetele nu pricepură imediat despre ce era vorba. O priveau 
întrebătoare. Clara dădu explicaţii: 

— Ne tutuim şi ne tragem de buric! mai făcu un pas spre 
Sanda. Ascultă, fă! Săptămâna asta o să fii de serviciu! Eşti 
nouă, e bine să te înveţi cu viaţa din cămin. Mai ales că îţi place. 
Uite ce ai de făcut: dimineaţa faci paturile, mături şi speli 
ferestrele. Ştii ce-i aia lună? 

Sanda cercetă feţele celorlalte fete, să vadă dacă poate conta 
pe ajutorul cuiva. Nu reuşi să se dumirească. Doar pe Ana o 
simţi de partea ei. 

— Nu ştiu. 

Clara, care nu se aştepta la acest răspuns, tresări: 

— Atunci, ai multe de învăţat. 

— Da, dar eu am capul greu şi învăţ încet. Până o să mă 
deprind cu dereticatul, o să treacă un an. 

— Ce vorbeşti?! 

— Ceea ce auzi! 

Fetele toate se adunară în jurul lor. Presimţeau spectacolul. 
Sanda adăugă: 

— Şi află că nu vreau să fiu de serviciu! 

— N-am înţeles, cum, adică, nu vrei? 

— Pur şi simplu aşa: nu vreau! 

Clara se întoarse spre celelalte fete şi-şi desfăcu braţele în 
semn că „n-are încotro, e obligată s-o pună la punct pe fata asta 
nouă nedisciplinată: 

— Nu-i aşa, fetelor, o lămurim? 

Fetele aprobară din cap. 

— Ce aveţi cu ea? interveni Ana, dar celelalte fete nu-i dădură 
nicio atenţie. 

Sanda ştia că dacă cedează acum va fi condamnată să fie tot 
timpul servitoarea Clarei. Deşi se temea, pentru că nu cunoştea 
obiceiurile din cămin, se ţinu tare. li întoarse spatele în semn că 
a terminat discuţia, şi porni spre patul ei, dar Clara îi puse 
piedică şi Sanda se lungi pe ciment. 

Clara cu încă două fete săriră la ea, o ridicară şi o întinseră pe 
patul de lângă terasă. Sanda se zbătu, dădu din mâini şi din 
picioare, dar forţa celor trei o biruiră. Cuiva îi veni ideea s-o lege 


de pat, să nu se mai zbată. Sări şi Nuşa în ajutorul celor trei, le 
puse la dispoziţie un cearşaf, cordonul de la ba/onseide şi un 
prosop. Operația de imobilizare dură multă vreme. Sanda se 
dovedi mai puternică decât se aşteptase, apoi interveni şi Ana, 
dar pe ea o îmbrânciră, şi ea, speriată, se retrase într-un colţ. În 
cele din urmă, Clara aduse o frânghie din spălător şi Sanda fu 
imobilizată complet. Abia putu să răsufle. Clara se aşeză lângă 
ea pe pat: 

— Păi, vezi, dacă nu eşti cuminte? Şi ea avea răsuflarea tăiată. 
Vorbea sacadat, cu pauze lungi. Află, fetiţo, că în dormitorul 2, 
toată lumea se supune comitetului! 

— Cărui comitet? întrebă Sanda. 

Frânghia îi tăia umerii, o îneca plânsul, dar încercă să se ţină 
în continuare tare. 

— Păi, comitetul nostru, al fetelor. 

— Şi tu eşti un fel de preşedintă? 

— Vasăzică, ne tutuim în continuare?! Bravo, porumbiţo. Fie şi 
aşa... Şi acum fii atentă, repet pentru ultima oară ce ai de făcut: 
dimineaţa faci paturile, mături, fără să faci praf, şi speli 
ferestrele. Şi dacă nu-ţi place, vii şi-mi raportezi. 

Râse. Se amuza singură de cele ce spunea. 

— Atunci, îţi raportez de pe acum! ţipă Sanda Nu-mi place 
cum râzi! Parcă ai fi o curcă! Îngrozitor mă indispune vocea ta. 

Clara căscă ochii mari. 

— Aţi auzit, fetelor, ce-a spus? Că nu-i place vocea mea! Se 
aplecă spre Sanda, Fă, găină, eu am cântat la local! 

— Şi a dat localul faliment. 

Râseră şi celelalte fete. Le plăcea că Sanda nu se lăsa uşor 
învinsă. Nimeni n-ar fi crezut că o să reziste în faţa Clarei. 

— Tu vrei să mă păgubeşti de o palmă, sâsâi Clara printre 
dinţi. 

— ... N-aveţi voie să mă loviți, tovarăşă profesoară. 

— Tu, Sanda, îţi cunoşti numai drepturile, îndatoririle nu. 

— Datoria mea e să învăţ. 

— Să fii respectuoasă. 

— Imi daţi note şi la această materie? 

— Da. O palmă!... 

— Să nu dai în ea! spuse cineva. E legată. 


— Să ştii că frânghia te salvează, spuse cu dispreţ Clara. 
Altminteri ţi-aş fi ras două palme deodată. Cu amândouă 
mâinile. Aşa! O lovi pe Sanda peste faţă cu amândouă mâinile. 
Deci, ne-am înţeles: de mâine dimineaţă, îţi iei postul în primire! 
Mătura e afară pe terasă. 

Sanda nu-i răspunse. O îneca plânsul. 

— Ai amuţit, porumbiţo?! Nu mai eşti în voce ca după masă. 

în clipa aceea se deschise uşa şi apăru fata cu voce piţigăiată 
din celălalt dormitor: 

— Vine bătrâna! 

— Directoarea, spuse cineva îngrozită, şi fetele se repeziră 
spre paturile lor. Neavând timp s-o dezlege pe Sanda, Clara o 
înveli cu o pătură la timp. Abia reuşi să ajungă la patul ei, când 
uşa se deschise şi în prag apăru directoarea. Era o femeie 
plinuţă, cu faţa pistruiată şi cu un neg mare în mijlocul bărbiei. 
Purta ochelari cu mai multe dioptrii — ochii, în spatele sticlelor, 
apăreau exagerat de mari, înfricoşători. 

Imediat îşi dădu seama că ceva nu era în regulă. Privi 
cercetătoare feţele aprinse ale fetelor: 

— Bună seara. 

— Bună seara, răspunseră fetele în cor. 

Neobişnuită cu această primire, directoarea se convinse şi mai 
mult că se petrece ceva. Işi scoase ochelarii, să-i şteargă, să 
câştige timp. Saveta se apropie de ea, să-i taie câmpul vizual. li 
spuse ceva despre un duş stricat, dar directoarea acum n-avea 
urechi pentru ea. Totul părea în ordine, nu lipsea niciuna, în 
încăpere nu mirosea a băutură. 

Atunci, de ce erau fetele atât de aprinse la faţă? 

— Unde e fata cea nouă? 

— Aici, îi răspunse Sanda. 

Directoarea se întoarse spre patul ei. 

— Ai putea să te ridici când vorbeşti. 

— Nu ştiam că suntem în armată! Azi am muncit mult şi sunt 
obosită. 

Directoarea se apropie de ea. Nu-i venea să creadă că o fată 
repartizată în urmă cu câteva ore să-i răspundă cu atâta 
impertinenţă. 

— Scoală-te imediat! 

— Şi dacă nu vreau? 


— Cum, adică, nu vrei?! N-ai auzit ce ţi-am poruncit?! Scoală- 
te imediat! Am să fac referat la uzină. Eşti obraznică şi prost- 
crescută! Scoală-te! 

Cu o singură smucitură, trase pătura de pe ea. 

Rămase înmărmurită. Îşi reveni, însă, repede. Cercetă feţele 
tuturor fetelor. 

— Sper că vinovata se va prezenta singură. Ştiţi foarte bine că 
nu-mi plac anchetele. După o scurtă pauză de efect, continuă: 
Ei?... 

Nu se prezentă nimeni. Directoarea se întoarse spre Sanda: 

— Cine a fost? 

Sanda nu-i răspunse. 

— Am înţeles, nu vrei să vorbeşti. Tot aflu eu. Vă mai întreb o 
dată, fetelor: cine a fost? Clara, tu? 

Clara îşi lăsă fruntea în pământ şi spuse cu voce stinsă: 

— Da, tovarăşă directoare. Eu. 

— Vino cu mine. 

Cu paşi energici şi plini de importanţă, directoarea porni spre 
uşă. Clara se luă după ea. Din uşă se întoarse spre fete şi se 
strâmbă. Când reveni, se vru sobră. Fetele se strânseră în jurul 
ei: 

— Am fost consemnată pe şapte zile. Adio Traviata. Se 
apropie de Sanda şi începu s-o dezlege. Mi s-a dat ordin să-ţi cer 
scuze. Dar acum n-am forţa morală. 

Saveta, curioasă, îşi aprinse o ţigară şi o întrebă pe Clara: 

— De ce i-ai mărturisit bătrânei că tu ai fost? 

— Voi credeţi că asta, înclină capul spre Sanda, nu m-ar fi 
pârât? 

Interveni şi Ana în discuţie: 

— Dacă ar fi vrut să te pârască, ar fi putut-o face imediat. 

— Doar nu crezi că e proastă s-o facă faţă de noi... Se întoarse 
spre Sanda: Să ştii că relaţiile noastre diplomatice rămân în 
continuare rupte. Odată tot îţi pun eu o piedică. Hai să ne 
culcăm, fetelor! 

Trecuse mult de miezul nopţii şi Sanda nu reuşi să adoarmă. O 
dureau încă braţele, acolo unde o strânseră prea tare cu 
frânghia. Deşi era cald, stătea sub pătură, încordată ca un arc: 
ştia că dacă se relaxează o vor năpădi lacrimile. 


De afară, din parc, se auzeau greierii şi, rar de tot, zgomotul 
unor maşini întârziate care frânau la câte-o cotitură. Mirosul 
finului cosit umpluse şi dormitorul. Sanda îl simţea în nări şi 
aroma puternică o ameţea puţin. Ar fi vrut să se scoale, să se 
ducă pe terasă, să respire aer proaspăt. Tocmai când voia să se 
scoale auzi paşi. Trase cu urechea. Cineva se apropie de patul 
ei. Era Ana, care se ghemuli lângă ea sub pătură şi o îmbrăţişă. li 
şopti la ureche, să nu audă celelalte fete: 

— Te-ai comportat foarte frumos. 

Sanda nu-i răspunse. O cuprinse o moliciune ciudată şi, 
neputându-se abtine, începu să plângă pe umărul ei. 

Trecuseră mulţi ani de când nu mai dormise cu cineva în 
acelaşi pat. Ultima oară, cu maică-sa, în urmă cu cinci sau şase 
ani. Era o noapte răcoroasă de început de mai. Seara, fusese 
fără aprobarea părinţilor, la cinema de la ora nouă. Rula un film 
de dragoste, franțuzesc, cu Belmondo şi Lollobrigida. Belmondo 
era marinar, umbla tot timpul dezbrăcat până la brâu, iar 
Lollobrigida, chelneriţă într-un local din port, era şi ea, nu se ştie 
de ce, sumar îmbrăcată. Se iubeau şi se certau şi pe urmă se 
iubeau din nou. 

Nu aveau acces în sală decât spectatorii care au împlinit 
optsprezece ani. Sanda îşi luase inima în dinţi, îşi scoase bilet şi, 
spre surprinderea ei, nimeni n-o legitimase la intrare. La o scenă 
în plină zi, când ecranul se lumină mai puternic, Sanda o 
descoperi, cu două rânduri mai în faţă, pe maică-sa. Era 
împreună cu un domn mai în vârstă, cu ochelari, care, tot timpul 
spectacolului şuşotea ceva în urechea ei. Prima clipă vru să le 
facă semn, pe urmă se răzgândi şi nici nu mai aşteptă sfârşitul 
filmului. E drept, în drum spre casă îi păru rău că nu aflase dacă 
Belmondo a reuşit să cucerească inima chelneriţei, sau nu. l-ar fi 
părut rău să nu fi fost aşa, deoarece cei doi protagonişti erau o 
pereche potrivită. 

Acasă, taică-su o certase pentru întârziere şi îi vorbise atât de 
urât, încât Sanda, supărată pe el, nu-i mai spuse că o văzuse pe 
mama. In semn de protest, se culcă fără să cineze, dar nu reuşi 
să adoarmă. O rodea curiozitatea să afle cine era domnul cu 
ochelari. Văzându-l pe taică-su furios, îi părea rău că nu făcuse 
semn maică-sii, să se fi întors acasă o dată cu ea. Atunci tata n- 
ar mai fi avut ce să spună. 


Maică-sa se întoarse acasă târziu, după miezul nopţii. Era bine 
dispusă, guralivă. Fără să fi întrebat-o cineva, povesti o serie de 
nimicuri, despre munca ei la Oficiu, despre răspunderea pe care 
o are la birou, despre zecile de ore suplimentare făcute fără 
plată, doar aşa, dintr-o abnegaţie prostească. 

— Şi unde ai fost până la ora asta? 

— Cum unde? făcu ea mirată. Avea un ton agresiv. Am avut o 
şedinţă de analiză. De ce întrebi? Mă controlezi? 

Atunci o auzi Sanda pentru prima oară minţind. O privi printre 
gene, să vadă dacă roşise sau nu. Aşa o învățase maică-sa, că 
omul care minte roşeşte la faţă şi imediat se află dacă a minţit 
sau nu. Mama nu era roşie la faţă. Nu părea nici măcar agitată. 
Dacă n-ar fi văzut-o cu ochii ei la cinema, ar fi crezut-o pe 
cuvânt. 

— De ce nu-mi răspunzi? Mă controlezi?! 

— Nu, draga mea... Dar eu sunt toată ziua plecat de acasă, 
lipseşti şi tu, şi fiinţa umblă brambura! Nu demult a sosit şi 
domnişoara! Hai, spuse maică-tii unde ai fost! 

Sanda se prefăcu somnoroasă şi răspunse într-o doară: 

— La Capitol... 

Imediat îi păru rău că spusese numele cinematografului. Ar fi 
trebuit să spună că fusese la alt cinematograf. 

Maică-sa o privi întrebătoare, păli puţin, dar îşi dădu seama că 
ea nu vorbise. Schimbă vorba, apoi, contrar obiceiului, se culcă 
lângă ea. Stătură multă vreme în linişte. Pe Sanda o îneca 
plânsul, dar şi atunci se ţinu tare. Foarte târziu, maică-sa îi şopti 
la ureche: 

— Ştii, eu am fost la Capitol. M-ai văzut? 

— Nu, minţi Sanda. 

Priviră amândouă tavanul. Din cameră alăturată se auzea 
sforăitul puternic al tatei. 

— Îţi mulţumesc că minţi. Tu nu mai eşti copil, Sanda. Trebuie 
să înţelegi... Uneori... spuse şi făcu o pauză foarte lungă. Pe 
urmă uită sau nu mai vru să continue. Sanda ar fi vrut să afle ce 
se întâmplă uneori, dar n-a avut curajul s-o întrebe. Ştia doar că 
îl urăşte din tot sufletul pe omul cu ochelari. 

Amintirile îi stârniră şi mai mult plânsul. Prin contagiune, 
începu să plângă şi Ana. 

— Tu de ce plângi? 


— Pentru că plângi tu. 

— Eu nu mai plâng. 

— Atunci, nu mai plâng nici eu. 

Ana avea carnea tare şi era fierbinte ca un cuptor, dar Sanda 
nu avea cum să-i spună să plece. 

— Tu crezi în Dumnezeu? 

Numai la întrebarea asta nu se aşteptase Sanda. Cu câteva 
clipe mai înainte, îşi imaginase că Ana o să-i povestească despre 
ea, de unde vine, cine e, că nu va avea încotro şi va trebui s-o 
asculte. 

— De ce mă întrebi? 

— Pentru că şi eu cred. Ştii, e mult mai uşor să suporţi ceva 
când crezi în ceva. Eu cred în Dumnezeu. Nu mă rog să mă 
ajute, nu-i cer niciodată nimic, spun doar că este, e undeva pe 
aici, prin apropiere el ştie că am plâns, el ştie tot ce se 
întâmplă! Şi aici în cămin, şi în fabrică, şi în oraş, şi peste tot. 
Trebuie să fie! Cu o noapte înainte de a muri tata, am visat un 
drum îngust, plin cu mărăcini. La noi în sat nu erau drumuri din 
astea cu mărăcini. Eu, totuşi, am visat un drum din ăsta. Tata 
mergea mereu înainte şi, ori era beat, ori din alte pricini, 
totdeauna se abătea de pe drum. Se scula şi iar cădea. Pe urmă 
a căzut şi nu l-am mai putut ridica. A doua zi dimineaţă l-am 
găsit mort. Cine m-a pus să visez drum cu mărăcini? Trebuie să 
fie cineva care ştie ce se va întâmplă. De aceea, cred. Tu dormi? 

— Nu. 

— Vezi, şi azi, când te-au legat fetele, mi-am spus: „Tu, care le 
vezi pe toate, de ce nu intervii?” În clipa aceea am fost anunţate 
că vine directoarea. Tu crezi că directoarea a venit pentru că a 
vrut să vină? Nu. A venit pentru că a fost trimisă de Dumnezeu. 

— Vorbeşti prostii! 

— Nu, Sanda. Dar dacă vrei, nu mai vorbesc de EL. Pentru că 
EL există numai pentru aceia care cred în EL. Vrei să fim 
prietene? 

Şi maică-sa îi propusese în noaptea aceea să fie prietene. 
Sanda se întrebase cum or să fie prietene, dar singură nu găsise 
răspunsul. Spusese „vreau” şi aştepta ca de a doua zi să se 
întâmple ceva. Dar a doua zi maică-sa se purtase la fel ca şi 
până atunci. Faptul că declarase că sunt prietene în relaţiile lor 
nu provoca nicio schimbare. Sanda fusese convinsă că maică-sa 


a minţit-o şi pe ea, i-a propus să fie prietene doar aşa, de formă, 
s-o îmbuneze, să nu spună nimic tatei despre domnul cu 
ochelari. 

— Vrei să fim prietene? repetă Ana întrebarea. Sanda nu-i 
răspunse, se prefăcu că doarme. 

4 

Cineva începu să cânte şi Sanda se trezi. Era mai obosită 
decât aseară, înainte de culcare. Deschise ochii şi privi 
buimăcită în jur. În prima clipă nu-şi dădu seama unde se află. 
Acasă, trezirile erau de obicei lente; peisajul familial al încăperii, 
lucrurile din jur, cunoscute, erau odihnitoare. Acum, zgomotele 
absolut noi, vocile colegelor, noua încăpere a dormitorului i se 
păreau potrivnice şi avu senzaţia stranie că va avea de înfruntat 
ceva neobişnuit de rău. Se dumiri, însă, repede. Se reintegra în 
spaţiu şi, fără să fi concretizat în cuvinte, ştia că se află în 
cămin, reuşi chiar să se orienteze geografic, uşa din stânga 
dădea pe coridorul de unde coborau scările spre spălător, 
ferestrele din dreapta, căptuşite cu hârtie albastră, erau 
orientate spre grădină. Simţi chiar mirosul finului cosit, apoi 
recunoscu şi vocea Clarei, intonând cântecul Prieten drag. 
Frânghia aruncată pe spătarul unui scaun îi reaminti că fusese 
legată, apoi îi năvăli în minte fiecare amănunt petrecut cu o 
noapte în urmă. Instinctiv, întinse mâna s-o caute pe Ana, dar 
ea nu mai era alături de ea. O căută cu privirile şi o descoperi 
intrând pe uşă cu părul despletit, udă. Venea de la spălător. 

— Hai, leneşo, ai să întârzii. 

Sanda sări din pat. Cămaşa de noapte scurtă i se strânsese pe 
burtă şi, speriată, se vâri din nou sub pătură. Gestul i se păru 
copilăresc şi se sculă din nou. N-avea de ce să se ruşineze. In 
dormitor nu erau decât fete, şi ele dezbrăcate pe jumătate. Se 
îmbrăcă fără să se grăbească, apoi ieşi pe terasă; ziua se 
anunţa senină. Deasupra copacilor tocmai apărură primele raze 
de soare; frunzele, ude de rouă, refractau lumina aurie ca nişte 
cioburi de cristal. Dincolo de pădure se vedeau cisternele de 
carburanţi, parcă şi mai portocalii. Auzi paşi în spatele ei, apoi 
vocea Clarei: 

— Sper că m-ai visat pe mine. 

— Nu. 


Spre mulţumirea ei, Clara nu-i puse alte întrebări. Drumul spre 
fabrică îi făcu plăcere; razele soarelui, piezişe, strecurate cu 
greu prin frunzişul copacilor, desenau dâre albe pe şosea. Sanda 
călca numai în părţile umbrite, ocolind uneori cu sărituri petele 
de soare, de parcă ar fi fost nişte obstacole. 

Ajunse în secţie cu puţin timp înaintea Marietei. Ar fi vrut să se 
apuce de lucru, dar nu ştia ce-ar fi trebuit să facă. Plăcile de 
pertinax erau sortate de ieri şi Maneta nu-i spusese nimic 
despre alte îndeletniciri. Totuşi, să nu stea degeaba, luă o cârpă, 
şterse masa, marginile sitei, faianţa de lângă fereastră, apoi 
orândui după mărime borcanele cu chimicale şi vopsele. 
Aranjând borcanele, se simţi privită. Se întoarse brusc şi 
descoperi, rezemat de peretele coridorului, pe omul cu care s-a 
ciocnit ieri, în uşa cantinei. Bărbatul era îmbrăcat la fel ca şi ieri, 
în pantaloni negri şi cămaşă albastră şi părea că stătea de mai 
mult timp acolo. În clipa când se simţi descoperit, se fâstâci, îşi 
plecă fruntea, apoi se întoarse şi privi în altă parte, aiurea, la un 
comutator, ca şi cum ar fi descoperit ceva foarte important, pe 
urmă, brusc, porni de-a lungul coridorului. 

Marieta sosi veselă, zâmbitoare, îmbrăcată într-o rochie 
înflorată, cu croială modernă, cu decolteu mare şi pe gât cu 
nişte mărgele mici, albe, de porțelan. Buna dispoziţie i se vedea 
pe faţă; ochii negri, rimelaţi, îi radiau şi în general părea mult 
mai frumoasă decât cu o zi în urmă. Răspunse tare la salut şi 
Sanda i se păru că avea şi vocea schimbată, mai caldă, mai 
prietenoasă, fără acel ton ironic care o supărase ieri foarte mult. 

— Ţi-ai început bine activitatea la Electronica... 

Sanda nu înţelese de la început aluzia. O clipă i se păru că 
Marieta descoperise că a făcut ordine prin borcane, dar cum ea 
stătuse tot timpul cu spatele spre etajere, pricina trebuia să fi 
fost alta. O întrebă cum şi-a început bine cariera la Electronica. 

— Numai dacă nu vrei să înţelegi, atunci nu înţelegi, tovarăşă 
Sanda. Ai făcut cuceriri. 

— Cuceriri? 

— Desigur. Ăia trei din cantină. Vagabonzii fabricii! Repede i-ai 
găsit! 

— Nu ştiam că-s vagabonzi. 

— Doar nu voiai să ţi se prezinte astfel: „Dudu, de profesie 
vagabond”... 


Tonul Marietei redeveni ironic şi chiar zâmbetul senin cu care 
intrase în secţie acum părea un zâmbet rău, forţat. 

Sanda se simţi puţin vinovată şi se scuză: 

— M-am aşezat întâmplător la masa lor. 

— Dar alţii de ce nu se aşază la masa lor? 

— Ceilalţi, probabil, îi cunosc. 

— Nu-i cine ştie ce scofală să-ţi dai seama cu cine ai de-a face. 
Mai ales în cazul lor. 

Sanda se înfurie. Marieta era, fără îndoială, rău intenţionată. 

— Mie mi-au făcut o impresie bună. 

— E şi normal. Cu impresie proastă nu se fac cuceriri. 

— Şi de ce credeţi că am vrut să fac cuceriri? 

— De ce? Pentru că nu pari omul care se mulţumeşte să stea 
în umbră. Nu te supăra că-ţi spun, dar asta e părerea mea. Dacă 
ai reuşit să-l faci pe Panait să-ţi ţină partea, să ştii că eşti 
talentată în privinţa asta. Panait e un om morocănos, dacă nu « 
vorbeşte despre electroni sau cablaje, se bâlbâie şi e prost de 
dă în gropi. 

Sanda nu-i răspunse, dar parcă Marieta nici nu aştepta un 
răspuns. Se dezbrăcă în mijlocul încăperii şi-şi luă halatul cel 
nou, adus de Sanda. 

— Tu nu te schimbi, domnişoară? 

Sanda special nu se schimbase. Sperase că Marieta să se 
răzgândească după o zi şi să-i restituie halatul curat. Ea, însă, se 
făcu că plouă, îşi aranjă părul în oglinda unei ferestre, îşi curăţă 
cu degetul dinţii de ruj, apoi se uită în jur, să vadă cu ce şi-ar 
putea începe activitatea. Descoperi pe polite borcanele aranjate 
după mărime. 

— Du-te şi cheamă femeia de serviciu! Trebuie să fie pe-aici, 
pe undeva, lângă biroul lui Panait. 

Sanda porni s-o caute. Femeia de serviciu nu era nicăieri, nici 
lângă biroul lui Panait, nici la magazie şi nici în chicineta 
rezervată ei, unde-şi ţinea sculele — o vadră din material plastic 
şi câteva mături de diferite mărimi. O găsi, în cele din urmă, în 
biroul controlului tehnic. Totuşi nu intră s-o cheme, pentru că în 
birou, în spatele unei planşe metalice, stătea omul cu cămaşă 
albastră, pe care îl surprinsese căscând ochii la ea. Aşteptă 
până ce femeia de serviciu ieşi din birou, apoi porni alături de ea 
spre locul de muncă. O întrebă: 


— Cine e tovarăşul din birou? 

— Din care birou, maică? 

— De unde ai ieşit dumneata. 

— Aa, tovarăşul acela e domnul Pavel. E tehnician la controlul 
tehnic. Om foarte cumsecade. Nu ştiţi de ce mă chemă 
domnişoara Marieta? 

— Nu ştiu. 

— Şi tu, maică, unde lucrezi, de nu te-am văzut până acum? 

— La circuite, cu tovarăşa Marieta. 

— O să-ţi fie greu acolo” maică. Dacă intri în gura 
domnişoarei Marieta, apoi te umpli de noroi de nu te mai spală 
nici apa sâmbetei! _ 

Vasăzică, lumea o cunoştea pe Marieta! inseamnă că nu 
trebuie să-şi facă sânge rău din cauza ei, înseamnă că nu 
trebuie să se teamă că o va bârfi, pentru că oamenii ştiu câte 
parale face. 

Marieta, de cum dădu cu ochii de femeia de serviciu, se repezi 
la ea: 

— Eşti tare proastă, Mărie! De câte ori ţi-am spus să nu umbli 
la borcane?! Le aranjezi după mărime şi mi le încurci! Dacă te 
mai prind că pui mâna pe un singur borcan... 

— N-am umblat la borcane, Marietă maică, vai de păcatele 
mele. De când m-ai ocărit, n-am mai pus mâna pe ele. 

— Eu le-am aranjat, interveni Sanda. Nu ştiam că trebuie să 
stea într-un anumit fel. 

Marieta se uită când la femeia de serviciu, când la Sanda, 
când la borcane. Se montase împotriva femeii de serviciu, şi 
acum trebuia să schimbe placa. 

— Du-te Mărie, vezi-ţi de treabă. lar tu, domnişoară, nu te 
băga unde nu-ţi fierbe oala. Ori de câte ori vrei să faci ceva, mă 
întrebi pe mine. Ai înţeles? 

— Am înţeles. 

— Sper. Pentru că nu-mi place să spun de două ori acelaşi 
lucru. 

Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, începu să fluiere Prieten 
drag şi-şi văzu de treabă. Pentru ea, Sanda nici nu exista sau, 
dacă exista, era ca şi o mobilă, pe care, neputând s-o scoată din 
atelier, trebuie s-o ocolească. Răbdătoare, Sanda aşteptă un 
timp ca Marieta totuşi s-o bage în seamă. Pe urmă, văzând că 


ea o ocoleşte în continuare, hotărî să-şi curețe ostentativ 
unghiile, dar se răzgândi. Nu voia să-i dea prilej s-o bârfească. 
Când confruntarea mută se prelungi peste măsură, se postă în 
faţa ei şi o întrebă: 

— Vă rog să-mi spuneţi, ce am de făcut? Nu vreau să stau şi 
să privesc la dumneavoastră. 

— Poate nu-ţi plac! 

Sanda ocoli şi de data asta cearta: 

— Am spus în sensul că n-aş vrea să stau degeaba. 

— Răspunde la întrebare: nu-ţi plac? 

— Nu. 

— Înseamnă că n-ai gust! Dar să ştii, dintr-un punct de vedere 
ne potrivim. Nici tu nu-mi placi. 

— Am simţit asta din prima clipă. 

— Mi-am dat seama. De aceea nu ţi-am spus direct. 

— Vreţi să-mi spuneţi şi motivul? 

— Dacă te interesează, îţi spun: eu lucrez în fabrica asta de pe 
când zidurile astea încă nu erau tencuite. De vreo doisprezece 
ani. Arătam cam ca tine când m-am angajat. Eram proastă, 
Doamne, ce proastă eram! De-atunci s-au perindat în secţia asta 
nu mai ţin minte câte fete. Niciuna nu fusese proastă ca mine. 
Nici n-au rămas multă vreme aici. Una Doina... singură ea n-a 
fost fâşneaţă. A învăţat la curs seral, acum e ingineră la montaj. 
Restul, toate s-au căpătuit în afara producţiei. Tu mi-ai părut 
mai deşteaptă decât toate celelalte la un loc. Aş putea spune, în 
loc de deşteaptă, şmecheră. Inţelegi? De aceea îmi eşti 
antipatică. Tu n-ai ce căuta aici. Tu eşti bună de secretară pe 
lângă un director, eşti bună la figuraţie la Cinematografie, sau 
să prezinţi costume de baie la Arta Modei! 

— Să ştiţi că nu vă pricepeţi la caracterizare. Gândiţi foarte 
simplist. 

— Dacă mai spui două fraze din astea, pe acelaşi ton, să ştii 
că o să mă emoţionez şi am să te cred Sper că n-ai pregătită şi 
cea de a doua frază. 

— Nu. Şi acum vă rog să spuneţi, ce am de făcut? 

— Poftim, ai să cureţi sita, dar nu de mântuială, numai la 
mijloc, unde se vede. lei un ac şi ataci gaură cu gaură. E clar? 

— Da, tovarăşă Marieta. 


Până spre prânz punctă sita cu un ac special, pătrat şi cu un 
inel metalic la capăt, pentru introducerea degetului. O dureau 
ochii, găurile mici îi jucau în faţă, avea chiar senzaţia că-şi 
schimbă locurile, că se învârt, se măresc, se micşorează, se 
îndepărtează ca firele de nisip. În acest timp, Marieta aduse de 
la magazie plăci noi, pe care le ghilotina după diferite mărimi 
însemnate pe un şablon. De câteva ori, Sanda trase cu ochiul să 
vadă cum lucrează şefa. Marieta ataca din nou Prieten drag, 
avea voce plăcută, puţin guturală; fixa şablonul de metal, 
însemna plăcile. 

Apoi apăsa cu piciorul pe o pedală de sub ştanţa şi cădea 
ghilotina. La fiecare apăsare de pedală îşi modula şi vocea, ca şi 
cum ar fi efectuat un efort fizic. Sanda ştia că pedala era 
conectată de un sistem de pârghii acţionat de curent electric. La 
cea mai mică atingere, pedala făcea contactul necesar pentru 
declanşarea ghilotinei. Tot ceea ce făcea Marieta era un lucru 
mecanic, neinteresant. Sanda ştia, însă, că toate aceste munci 
sunt doar pregătitoare în vederea începerii adevăratei 
îndeletniciri. 

Când îşi termină munca, Marieta mătură deşeurile în spatele 
sitei, apoi îşi aprinse o ţigară. De câteva ori trecuse prin faţa 
atelierului şi Pavel de la controlul tehnic. De fiecare dată, părea 
preocupat de ceva, cerceta nişte dosare sau, pur şi simplu, se 
uita la ziduri. O singură dată trecu discutând cu un tovarăş cu 
părul cărunt, dar Sanda ştia că tehnicianul îşi făcea drumuri în 
secţia lor anume pentru ea. Îl observă mai bine. Era un bărbat 
de statură mijlocie, cu păr blond, buclat şi cu faţa arsă de soare. 
Părea de curând întors de la mare. În colţul buzelor, două cute 
destul de adânci îi maturizau faţa, dar sigur, nu avea mai mult 
de douăzeci şi cinci de ani. 

O dată, preocupată de punctarea sitei, Sanda auzi şi clopoţelul 
electrocarului. Sunase atât de mult, că se sesizase şi Marieta. 

— Auzi, ţi-au venit prietenii. Ala cu numele de insectă! Nu vrei 
să te duci până afară? 

— Nu. 

— Cum crezi. Peste zece minute e pauza de masă, eşti liberă o 
jumătate de oră. 

— Eu nu mănânc decât la prânz. 

— Inţeleg, silueta! 


— Eu nu ţin la siluetă. Mi-ar place chiar să fiu mai împlinită. 

— Vrei să spui grasă, ca mine? 

— N-am spus că sunteţi grasă. 

— N-ai spus-o, dar ai gândit-o. Te cunosc eu! 

— Zău, tovarăşă Maneta, mă cunoaşteţi greşit. Mai bine spus, 
nu mă cunoaşteţi de loc. De ce credeţi totdeauna că oamenii au 
ceva împotriva dumneavoastră? 

— Pentru că aşa sunt oamenii. Totdeauna au ceva împotriva 
semenilor lor. Aşa sunt făcuţi! Uite, îl vezi pe ăsta cu cămaşa 
albastră? Sanda privi spre coridor, dar tehnicianul de la controlul 
tehnic nu mai era acolo. Licheaua asta, de când lucrezi aici, a 
început să dea târcoale! 

Sanda îşi dădu seama că Manetei nu-i scăpă nimic. Vede şi 
aude tot ce se întâmplă în fabrică. 

— De ce-i spuneţi lichea? 

— Pentru că e! Aş putea multe să-ţi spun despre el, dar ai să-l 
cunoşti şi tu. Că aşa-i în fabrică, până la urmă toţi se vor 
cunoaşte între ei. 

Sanda nu-i răspunse ca să nu lungească discuţia. Ştia că n-ar 
putea să rabde să nu-i mai răspundă în spiritul ei şi până la 
urmă n-ar putea să evite o ceartă. Continuă să puncteze sita, 
gaură cu gaură. Era o muncă grea, obositoare, fără satisfacţii. O 
dată sita curățată, se murdărea din nou, după o folosire de 
jumătate de zi trebuia curățată iarăşi. Îi trecu prin minte că ar fi 
bine dacă ar avea un dispozitiv de zece ace, operaţia curăţirii s- 
ar reduce de zece ori. lar dacă ar avea un dispozitiv cu tot 
atâtea ace câte găuri are sita, operaţia de curăţire ar dura un 
singur minut. Era convinsă că s-au gândit şi alţii la soluţia asta, 
doar era simplă de tot, nu putea să le fi scăpat tuturora care s- 
au perindat prin secţie, dar probabil era greu, dacă nu imposibil 
de realizat un asemenea dispozitiv. 

— Tovarăşă Marieta, nu s-a gândit nimeni până acum să facă 
un dispozitiv de zece sau douăzeci de ace, să se curețe sita mai 
repede? 

— La ce-ţi umblă mintea? i Nu prea-ţi place migala. 

— Nu că nu-mi place, dar am economisi timp. 

— Pun pariu, înfiptă cum eşti, ai să devii şi inovatoare. Dar să 
ştii că mergi pe un drum greşit. S-au mai făcut perii din ace, dar 
curățirea bună e tot sistemul gaură cu gaură. 


în clipa aceea apăru în faţa chicinetei o curieră de la clădirea 
direcţiei. 

— Tovarăşa Marieta, nu ştii pe unde lucrează una Dobrescu? 

— Ba da, ştiu, dar ce ai cu ea? 

Sandei îi veni să zâmbească. „Marieta asta vrea să ştie tot. Ar 
fi putut să-i spună simplu că eu sunt.” 

— E chemată la personal, la tovarăşul Serdan. 

— Ai auzit, domnişoară? se întoarse spre Sanda. Eşti chemată 
la direcţie. O să ajungi mare. 

Curiera plecă. Se ridică şi Sanda şi vru să plece în urma ei. 

— Nu aşa, domnişoară. Te duci şi te speli pe mâini, îţi scoţi 
halatul. Lui îi plac oamenii curaţi. E un om fin. Îl cunoşti? 

— leri l-am văzut pentru prima oară. 

— Înţeleg, ai fost angajată pe poarta principală. Transmite-i 
domnului Mauriciu complimente. 

Sanda îşi scoase halatul şi era convinsă că de aceea a sfătuit- 
o Marieta să plece în rochia ei, ca directorul personalului să nu 
vadă că nu i s-a dat halat nou. 

Asfaltul din incinta întreprinderii era moale şi rondurile de flori 
pârjolite. „Ar trebui udate”, gândi Sanda, apoi se întrebă de cea 
fost chemată la directorul personalului. Poate cei de la miliţie s- 
au răzgândit şi vor s-o repartizeze în altă parte, sau poate numai 
la o altă secţie. 

Serdan nu se ridică de la birou când intră Sanda. O pofti să se 
aşeze pe un scaun parcă anume pregătit în dreptul lui. 

— Ei, tovarăşă, cum ţi-ai început activitatea? 

— Bine. 

— S-au interesat cei de la Miliție dacă te-ai prezentat. Am vrut 
să te văd înainte de a le răspunde, dacă mai eşti sau nu aici. 

— Chiar atât de neserioasă par? 

— Nu. Dar mie îmi place să dau rapoarte exacte. L-ai cunoscut 
pe Panait? 

— Da. 

— E un om foarte de treabă. De la el se poate învăţa meserie. 

— Pot să plec? 

— De ce te grăbeşti? Aici e răcoare şi încă nici nu te-am văzut. 

— M-aţi văzut şi ieri. 

— Dar nu bine. Meseria mea e să cunosc oamenii din 
întreprindere. Chemându-te aici, eu îmi fac datoria, şi ca să mă 


înţelegi mai bine, îţi voi da un exemplu: tu sortezi plăci de 
pertinax, iar eu oamenii, înţelegi? 

— Da, tovarăşe director. 

— Acum am terminat, poţi să pleci. Dacă vreodată ai nevoie 
de ceva, pe mine mă găseşti aici. Se ridică şi o conduse pe 
Sanda până la uşă. Şi dacă s-ar întâmpla să n-ai nevoie de 
nimic, pe mine tot aici mă găseşti. 

— Nu înţeleg, tovarăşe director. 

— Nici nu e nevoie. Mai glumim şi noi. La revedere. 

Secretara cea grasă croşeta. Răspunse la salutul Sandei fără 
să-şi ridice privirile. 

— l-ai făcut impresie bună? o întrebă Marieta, când se întoarse 
în atelier. 

— Cred că da. Nici nu s-a uitat la mine. M-a întrebat dacă-mi 
place aici. 

— Şi ai fost sinceră şi i-ai spus nu. 

— N-am fost sinceră şi i-am spus da. 

— Până la urmă o să fiu obligată să mă pun bine cu tine. Tu 
faci carieră. 

înainte de sfârşitul lucrului, apăru şi Panait. Se rezemă de 
peretele de faianţă şi privi activitatea Sandei. 

— Ar trebui să te întorci spre lumină. Îţi strici ochii. 

— Ea are încă ochi buni! răspunse Marieta în locul Sandei. 
Buni şi frumoşi. 

— N-am vorbit cu tine. 

— Ştiu. Cu protejata! 

— Amin, am spus. Se întoarse din nou spre Sanda: Ei, cum ţi 
se pare în secţie? 

— Încă nu ştiu. E abia a doua zi. 

— Să ştii că la noi nu există prima sau a doua zi. Aici, ca şi la 
curentul continuu: tot timpul e la fel. Ori îţi place din prima zi, şi 
atunci e bine, ori nu-ţi place, şi atunci nu e bine. 

— E bine, tovarăşe maistru. 

— Vasăzică, curent continuu. Bravo! 

— E mai grav când îţi place în prima zi şi nu-ţi mai place în cea 
de-a treia, interveni Marieta şi, fără să aştepte răspunsul, părăsi 
atelierul. 

Maistrul Panait se uită după ea. Se apropie de Sanda: 


— Nu-ţi fă inimă rea din cauza ei, numai gura e de ea. Dar 
meserie ştie. De aia îşi permite să turuie toată ziua. Am avut eu 
un maistru, unu Zarian, un om tare al dracului. Oricum să te fi 
comportat, nu puteai să-i intri sub piele. N-avea o vorbă bună 
nici pentru ăia pe care-i iubea. Dar nu era nimic în electronică, 
în electricitate în general, ca el să nu fi ştiut. Când greşeam, mă 
plesnea după ceafă ca pe un borfaş. Azi i-aş săruta amândouă 
mâinile. Amin, am început să vorbesc prostii... 

Se întoarse şi Marieta: 

— Tot aici, meştere? Te pomeneşti că ai vorbit de Zarian, de 
cele patru sute de baterii legate între ele! Hai, că fata te admiră 
şi fără poveşti. Aşa-i, domnişoară? 

— Da, tovarăşă Marieta. 

Panait se simţi prost, nu-i venea la îndemână să plece imediat 
şi nici să intre în vorbă cu Marieta. Îşi roti privirile în jur şi 
descoperi deşeurile adunate în spatele sitei. 

— Nu eşti aici decât de două zile, dar asta ai învăţat-o repede. 

— Ce anume? întrebă Sanda. 

Panait arătă spre sită: 

— Ţi-e greu să duci deşeul până la ladă?! N-ar Ei rău să fii 
ordonată. Ştii, la orice aparat electronic, cel mai mic corp străin, 
cea mai mică murdărie poate deveni fatală. Dacă nu eşti 
ordonată cu lucrurile care se văd, care îţi sar în ochi, e mai greu 
de crezut că vei fi ordonată la lucrurile care nu se văd. E ca şi 
cum te-ai spăla numai acolo unde se vede, pe faţă. Ţine minte 
asta, amin! 

Plecă fără să aştepte răspunsul. Sanda vru să alerge după el, 
pe urmă se mulţumi să privească spre Marieta. Marieta, 
prefăcută, privi mirată spre deşeu şi, ca şi cum abia în clipa 
aceea ar fi înţeles despre ce anume fusese vorba, spuse ca 
justificare: 

— Am să-i spun că eu am dosit deşeul. 

Sanda o măsură din cap până în picioare. Era convinsă că 
Marieta nu va vorbi niciodată cu Panait despre vinovăția ei. 
Oamenii sunt răi şi uneori se străduiesc să fie şi mai răi. N-ar fi 
costat-o nimic să spună imediat că ea a măturat deşeul sub sită, 
dar i-a făcut plăcere să-l audă pe Panait spunând că fata cea 
nouă e dezordonată şi leneşă. Ce-ar fi să se ducă imediat la 
directorul personalului, să-i ceară să fie mutată de aici? El s-a 


purtat foarte drăguţ, fără îndoială, i-ar fi satisfăcut cererea. 
Hotărî ca după terminarea schimbului să se ducă din nou la el. 
Se răzgândi, însă; ar fi trebuit să-i ceară asta imediat. Şi cine 
ştie dacă la altă secţie nu va fi la fel... Şi în fond, de ce vrea să 
plece de aici? 

Pentru că i-a spus maistrul să ducă deşeul la lada cu gunoi? 
Ca ordinea să-i fie un principiu călăuzitor în activitate? Şi e 
normal ca ea să ducă deşeul la ladă, asta totdeauna e treaba 
muncitorului mai tânăr, indiferent cine a adunat deşeul. De fapt 
şi Marieta i-ar fi putut spune să ducă deşeul la ladă, dar a văzut- 
o preocupată cu punctarea sitei şi a menajat-o. ŞI, la urma 
urmei, Marieta a şi zis că-i va spune lui Panait că ea e vinovată. 
N-are niciun rost să se ducă să ceară să fie schimbată în altă 
secţie. 

Se auzi sirena; se schimbă şi se întoarse din spălător, Marieta 
nu mai era în atelier. 

Porni spre cantină. În faţa biroului lui Panait auzi vocea 
Marietei. Fără să vrea încetini pasul, pe urmă, curioasă, îşi făcu 
de lucru la baretele sandalelor, să tragă cu urechea. Vorbea tot 
Marieta: 

— Ce să-i fac dacă-i puturoasă? Să-i spun un lucru de zece ori? 

— Totuşi, ar trebui să ai mai multă grijă de ea. N-a mai 
muncit, nu ştie ce e disciplina. 

— S-o dădăcesc? 

Sanda plecă. Vasăzică, aşa restabileşte Marieta adevărul? De 
ce-o fi necinstită Marieta? Ce i-a făcut? În fața halei, rezemat de 
căruciorul electric, stătea Lăcustă. Când o văzu pe Sanda, se 
aplecă reverenţios: 

— Urcaţi, doamnă. M-a trimis Dudu să vă transport cu 
tramvaiul până la poartă. 

Sanda îşi continuă drumul fără să-i dea vreo atenție. Lăcustă o 
urmări cu căruciorul. 

— Ce faci, tovărăşico, nu urci? 

— Nu. 

— l-am spus eu boului că n-ai să te urci! Păcat că n-am făcut 
pariu. Duc tramvaiul la garaj şi ne vedem la cantină. 

— Azi nu mănânc la cantină. Mă duc acasă. 

— Atunci, mâine. 

— Nici mâine, nici poimâine! Şi te rog să mă laşi în pace! 


O năpădiră lacrimile şi începu să alerge. 

Lăcustă, dezorientat, privi lung după ea, apoi scuipă subţire, 
printre dinţi. 

— Femeile, toate sunt isterice! 

Sanda nu-i auzi comentariul, cum de altfel nu auzea şi nu 
vedea nimic în jurul ei. Avea o singură ţintă, să ajungă cât mai 
devreme în oraş. 

Se întoarse la cămin numai cu câteva minute înainte de 
stingere. Portarul o luă în primire de cum o văzu: 

— Unde umbli, fată nouă? Toată ziua te-a căutat directoarea. 
Ce-ai făcut, de te caută ca o nebună? Abia ieri ai venit. 

— Probabil să-i dau actele... minţi Sanda. 

Urcă scările în vârful picioarelor şi, când trecu în faţa uşii 
directoarei, îşi reţinu respiraţia. Ştia că bătrâna voia să discute 
despre incidentul de ieri. Pentru ea, însă, „incidentul” nu mai 
exista. Intră în dormitor. Fetele stăteau toate adunate în jurul 
mesei. Erau atât de preocupate, încât nici nu observaseră 
apariţia ei. În cele din urmă o descoperi Nuşa. 

— Uite, a venit şi Sanda. Îi făcu loc lângă ea. Hai! 

Sanda se apropie. 

— Bine că ai venit. Abia mai sunt. Nuşa îi întinse o plăcintă cu 
mere. Am primit pachet de acasă. Dacă ar şti, săraca mama, că 
am împărţit toate prăjiturile, ar muri de ciudă. Ştii, e vestită! 

— Că face cea mai bună plăcintă cu mere? o completă Clara. 
Lasă vraja! la să vedem, ce mai ai acolo? 

întinse mina după coş, dar Nuşa trase coşul spre ea. 

— V-am spus că nu vă dau decât plăcinte. 

— De aia ne dai plăcinte, pentru că plăcintele se strică. 

— De ce căutaţi motivul dărniciei? E bine că le împarte. Aşa-i 
Nuşa? Ei, martiro, cum îţi plac plăcintele? 

— De ce întrebi la plural? Nu vezi că i s-a dat o singură bucată, 
un colţ sfrijit?! 

— E bună, spuse Sanda. 

îi părea rău că nu fusese aseară atmosfera de astăzi. Ce mult 
contează prima impresie! Clara îi făcu semn să se ducă lângă 
ea. 

— Ştii, ţuţu, bătrâna mi-a dat un avertisment scris. Am să-l 
înrămez şi-l pun deasupra patului. Sau ţi-l dau să-l mănânci cu 


plăcintă. Îţi plac avertismentele ca desert? Râse. Da, da. Asta va 
fi sancţiunea ta. Te îndop cu avertismente. 

Convinsă că glumeşte, Sanda râse şi ea, apoi ieşi pe terasă. 
Aerul era cald, stătut, frunzele copacilor din parc atârnau 
încremenite ca într-un desen. În dormitor, Clara povestea 
despre Gigi, cel care o ciupise ieri la „Operă”. 

— E şef de tură la Igiena. Săptămâna asta lucrează înainte de 
masă. Spune că în afară de salariu mai scoate în jur de 600 de 
lei. Poate! Eu nu-l cred! Prea se uită la nota chelnerilor... Un om 
ca el, care trăieşte tot din bacşiş, nu e bine să se uite în farfuria 
altora. Păcat că-i însurat. 

Sanda nu o mai asculta. Privea atentă printre ramurile 
copacilor să poată distinge şoseaua. Acolo, pe panglica cenușie 
de asfalt, apăru o dâră de lumină prelungă, pe urmă, apărură şi 
două luminiţe mici, farurile unei maşini. Farurile deveniră orbitor 
de albe, apoi dispărură brusc. Şoseaua se înveli din nou în 
întuneric. Mai târziu încă o maşină, apoi încă una. Aceasta din 
urmă avea un uruit estompat, era probabil un Mercedes. Poate 
chiar aceea condusă de femeia cu baticul la gât. 

E ciudat cum numai la câţiva kilometri de vechea ei locuinţă a 
găsit o altă lume! Marieta, Panait, fetele din dormitor. Poate 
niciodată n-ar fi aflat că sunt oameni care demontează aparate 
de radio din simpla curiozitate să afle ce au înăuntru, că există 
un tânăr numit Lăcustă, care conduce cu dibăcie un electrocar 
căruia îi spune tramvai, că mama Nuşei face cele mai bune 
plăcinte cu mere din lume! Cu ce mândrie spusese asta Nuşa! 
Cele mai bune plăcinte cu mere din lume! In fond, fiecare om 
tinde să fie cel mai bun într-un domeniu. Mama Nuşei face cele 
mai bune plăcinte cu mere din lume. Pentru ea acest titlu e ca 
pentru un fotbalist titlul de cel mai bun din douăzeci şi doi. De 
ce o fi spus Marieta despre cei trei cu care a luat masa că sunt 
vagabonzi? S-au purtat foarte civilizat cu ea. Au avut chiar 
umor. În special Dudu! E drept, făcea ceea ce se numeşte în 
limbajul folosit de ei „băşcălie”, dar în limitele bunului-simţ. Şi 
ce fel de om o fi acel controlor tehnic, care trece de câteva ori 
pe zi s-o vadă? O fi într-adevăr lichea? Auzi paşi în spate şi se 
întoarse. Era Nuşa. 


— Uite, ţi-am mai adus o plăcintă. i-am pus-o deoparte, 
credeam că ai să întârzii şi fetele erau în stare să le mănânce pe 
toate. 

— Îţi mulţumesc, Nuga, nu stai? 

— Nu. Mi-e somn. 

Se întoarse în dormitor. Pe Nuşa o cunoscuse abia ieri seară. 
Ea a fost aceea care şi-a pus la dispoziţie cordonul ca să fie 
imobilizată, şi acum i-a adus încă o plăcintă. Fără îndoială că ieri 
era pusă pe joacă. 

Sanda mâncă plăcinta. Îi era foame: la prânz nu mâncase 
nimic, se supărase ca văcarul pe sat, pentru că Marieta n-a fost 
cinstită. Ei, şi? Parcă e singurul om care nu e cinstit?! Când 
plecase din fabrică era hotărâtă să se întoarcă acasă, să-l sune 
pe Popescu şi să-i spună că a părăsit locul de muncă. Să-i facă 
mutaţia oriunde, chiar şi într-un post mai rău, dar de întors la 
Marieta nu se va mai întoarce niciodată. 

Era convinsă că Popescu o va înţelege şi, dacă o să afle prin 
câte a trecut, fără îndoială o va ajuta să se mute la o altă 
întreprindere. Se întărâtase singură, era atât de convinsă de 
dreptatea ei, încât nu-şi dădu seama când ajunse acasă. Intră în 
apartament şi, spre mirarea ei, descoperi pe masă servieta şi pe 
spătarul unui scaun, balonzaidul lui taică-su. 

— Tată, tată! 

Taică-su apăru din dormitor îmbrăcat în pijama. Avea părul 
răvăşit ca după somn. 

— Ce strigi aşa, ce te-a apucat? 

Surprinsă de această primire, Sanda îşi lăsă capul în pământ şi 
porni spre dormitor, să-şi ia nişte lucruri. 

— Nu intra. Nu sunt singur. Aşteaptă-mă, mă duc să mă 
îmbrac. 

Intră în dormitor şi prin deschizătura uşii. Sanda descoperi 
culcată în pat o femeie cu păr lung, arămiu. 

Bine că plecase imediat. Ce-ar fi putut să mai discute cu taică- 
su? Pe urmă a colindat prin oraş, a intrat şi la un film, dar n-a 
stat până la capăt. Era un film românesc, cu sondori care se 
chinuiau să stingă o erupție. Nu putea să se concentreze, în sală 
vuiau sirenele maşinilor de pompieri, actorii ţipau să se 
înţeleagă, era un talmeş-balmeş sinistru. 


Venise până la cămin pe jos. Se gândise mult la taică-su: şi el 
s-a schimbat foarte mult. Se înstrăinase, devenise acru şi foarte- 
foarte limitat. Mai demult, chiar în bucătărie când vedea o cârpă 
aruncată pe un scăunel, făcea scandal servitoarei. Acum îşi 
aruncase hainele aiurea. Avusese şi o teorie pe vremuri. Spunea 
că dezordinea e primul semn al bătrâneţii. Când un om nu mai e 
preocupat de ordine, de simetrie, atunci totul, însăşi existenţa 
lui devine dezordonată, haotică. 

— Vezi biblioteca asta? 

— Da, tată. 

— Acum toate cărţile sunt aliniate, aranjate după o ordine. 
Cărţile astea, biblioteca va fi şi după ce eu nu voi mai fi. Când 
îmi voi da seama că sunt aproape de ducă, nu mă va mai 
interesa ordinea în rafturi. N-o să fac niciun efort să le aranjez, 
pentru că nu voi mai avea nevoie de ele. Pentru că oamenii mor 
puţin înainte de a muri biologic. La fel cum oamenii se nasc mai 
târziu decât se nasc biologic. Un copil nu-şi dă seama că există 
decât după ce ia primul contact cu natura, când vede răsăritul şi 
apusul soarelui. Bineînţeles şi până atunci există, dar există 
inconştient. Văzând răsăritul şi apusul soarelui, îşi dă pentru 
prima oară seama de venirea şi plecarea lui. Inconştient, dar îşi 
dă seama. Il apucă o spaimă că lumea e dincolo de el, că sunt 
lucruri eterne. Omul se aseamănă cu ziua. Vine şi se duce. 

Ce mult îi plăcuse mai demult să stea de vorbă cu taică-su! 
Spunea întotdeauna lucruri neaşteptate, altfel decât citea în 
cărţile de şcoală. 

— Columb, draga mea, a dat cea mai groaznică lovitură 
omenirii. A demonstrat practic că pământul e o mică bilă de lut, 
că nu noi suntem universul, ci doar o infimă părticică din el. 
Trebuie să fi fost grozav de înspăimântați oamenii pe vremea 
lui: şi-au dat pentru prima oară seama că pământul e un glob 
izolat, singuratic, care rătăceşte în nimic. Înainte de el, orice om 
care privea marea credea că dincolo de imensitatea de apă mai 
e ceva. După Columb şi-au dat seama că „dincolo” nu mai 
există. Nu e înfricoşător? 

— De ce călătoresc atât de mult oamenii? 

— Păi, cum să-ţi explic, Sanda dragă. Mişcarea, în general, e 
de fapt o unitate de măsură ca metrul, ceasul sau barometrul. 
Mişcarea e unitatea de măsură a civilizaţiei. Cu cât un popor 


călătoreşte mai mult, mai repede şi la distanţe mai mari, cu atât 
e mai civilizat. Acum am început să călătorim, să ne mişcăm şi 
în spaţiu. Alţii, sunt triburi în Africa, fetiţa mea, unde de sute de 
generaţii nu s-au deplasat dincolo de spaţiul lor vital de 
vânătoare... 

— Ce faci, Sanda, nu vii la culcare? 

— Nu, mai stau puţin. 

Zgomotele şi luminile din dormitor se stinseseră de mult, 
fetele dormeau toate, numai Sanda, ca şi cum ar fi fost de 
planton, stătea pe terasă, rezemată de balustrada de beton; 
stătea nemişcată, privea întunericul şi-şi lăsa faţa mângâiată de 
adierea răcoroasă a unui vânt pornit de undeva din desişul 
pădurii. În faţa ei se întindea fabrica, dincolo de fabrică erau 
aeroportul, oraşul, Bărăganul, mărginit de Dunăre, urma 
Bulgaria, Grecia, Africa, pe urmă Atlanticul şi Polul Sud, iar un 
ocean, Polul de sus, Suedia, Polonia şi la capăt de tot, din nou, 
căminul, în gând ocolise tot globul şi se reîntorsese tot aici, în 
acest cămin, care de acum încolo va fi şi casa ei. Până când? 
Oare şi alţi oameni îşi imaginează cercuri, inele, în jurul 
pământului? Ştiu, ei, oare, că cercurile lor, tangenţial, se 
întretaie cu alte cercuri de a căror existenţă încă nici n-au aflat? 
O cuprinse o senzaţie ciudată. Pentru prima oară se gândise la 
ceva mare, la o lume care nu se fărâmiţa între repere fixe, 
şcoala, casa, ci cuprindea nemărginitul, de la ea până la ea! Era 
convinsă că descoperise ceva, ceva ce nu se putea încă 
materializa nici în cuvinte măcar, dar ceva foarte important, 
care îi va permite să se ridice deasupra vieţii cenuşii de fiecare 
zi. 

— Ce dracu faci, hai şi culcă-te odată! 

— Nu, nu, mai stau puţin... 

Capitolul IV 
1 

Mircea Dobrescu îşi terminase studiile la Paris cu puţin timp 
înainte de izbucnirea războiului. Lucrarea lui de diplomă, 
Utilizarea prefabricatelor la blocuri tip, a fost apreciată de un 
colegiu instituit de Academia de Construcţii şi, ca atare, cu 
recomandările acestui for competent era pus în situaţia de a 
alege între multele oferte ale unor instituţii din metropolă şi 


slujbele mult mai rentabile din punct de vedere bănesc în 
dominioanele de peste mări ale Republicii. 

Taică-su, proprietarul unei mici fabrici de cărămizi la Râmnicu- 
Vâlcea, îi trimisese o mulţime de telegrame prin care îl chema 
urgent acasă. Era convins că Germania va câştiga războiul, n- 
avea niciun rost ca fiul său să lucreze într-o ţară învinsă. Mircea 
ezită două săptămâni, timp de altfel absolut necesar pentru o 
despărţire definitivă de oraşul de pe Sena, apoi, cu inima 
zdrobită, dar împăcat că fusese şi de astă dată ascultător, se 
întorsese acasă. 

Prin intervenţiile lui taică-su fu angajat la unul din marile 
concerne de construcţii, la Prager, la început ca inginer 
urmăritor, pe urmă ca ajutor de şef de şantier. În mai puţin de 
un an avansase din nou. Prager, personal, îi încredinţă ridicarea 
Filialei Băncii Naţionale din Galaţi şi, astfel, lui Dobrescu i se 
deschiseseră toate drumurile spre realizare. Era ambițios şi 
perseverent: trecu de pe un şantier pe altul. In puţin timp, de 
numele lui erau legate cele două silozuri de mare capacitate din 
Bărăgan şi moderna fabrică de spirt de la Târnăveni. 

Pe şantier era apreciat atât de şefi, cât şi de subalterni, iar în 
societate era agreat pentru bunele maniere însuşite în Occident 
şi mai ales pentru spiritul lui franțuzesc. Bun causeur, ştia să 
vorbească + nu numai despre beton şi cărămizi, aprecierile lui 
asupra modei erau gustate de femei, era în stare să ţină o 
conferinţă despre consumul de opium sau despre marile vedete 
ale benzilor de celuloid. Saloanele din Bucureşti i-au deschis larg 
uşile, iar familiile cu fete de măritat îl divinizau. 

În ultimul an al războiului, însă, se rupsese de înalta societate 
din capitală. Serviciul îl reclamase în provincie, pe întinderile 
nesfârşite din răsărit. Fusese însărcinat, din ordinul Marelui Stat- 
Major, cu întărirea liniei de apărare Carol al II-lea. 

În lungile seri de stepă, împreună cu un alt inginer, Kovalsky, 
întocmi un studiu detailat asupra prefabricatelor. In cercurile de 
specialitate lucrarea a fost apreciată, şi Ciulei, constructorul şi 
marele om. De afaceri, s-a oferit să le cumpere brevetul. Cum, 
însă, perspectivele în domeniul construcţiilor, o dată cu 
încetarea focului, se întrezăreau imense, Dobrescu refuză oferta 
şi hotărî să devină independent. Datorită economiilor din aceşti 
ani, reuşi să se debaraseze de Kovalsky prin răscumpărarea 


drepturilor acestuia şi trecu la experimentarea lucrărilor 
prevăzute în studiu. Rezultatele se dovediră din cele mai 
îmbucurătoare. Avea nume, experienţă, prestigiu şi q metodă 
care se aştepta pusă în practică. 

Prima lucrare obţinută după război pe cont propriu fu 
restaurarea gării din Timişoara. Constructorii, antreprenorii rivali 
nu vedeau „marea afacere” trâmbiţată de Dobrescu. Erau 
convinşi că experimentele noului curent au dat rezultate 
negative, şi constructorul s-a retras pentru a efectua noi 
cercetări, sau unii aveau şi această părere. Dobrescu îşi 
cunoaşte lungul nasului şi n-are curajul necesar să se războiască 
cu trusturile din Bucureşti. Ei însă nu ştiau esenţialul, şi anume 
că lucrarea minoră de la Timişoara deschidea un contract de 
decenii: modernizarea tuturor gărilor din ţară. Fără un 
asemenea contract, care să-i asigure existenţa pe un timp mai 
îndelungat, Dobrescu nu ar fi avut posibilitatea să-i înfrunte pe 
cei din capitală. 

Lunile petrecute în barăcile bătute de ploaie şi de vânt l-au 
făcut pe Dobrescu ambițios, îşi făurise vise mari: să 
construiască oraşe ca fostul său maestru, Le Corbusier, să 
concentreze toate trusturile sub aripa lui ocrotitoare, înot fără 
ştirea lui să nu se pună piatră peste piatră în România, iar cei de 
pe malul Senei să ştie că fosta speranţă nu s-a pierdut în 
nămolul din Balcani, dimpotrivă, omul de la porţile Orientului va 
face în aşa fel, ca numele lui să nu apară numai în coloanele 
ziarelor, ci şi în cărţile de şcoală. Era atât de plin de el, încât 
fără să-şi dea seama începu singur să se respecte. 

Dobrescu sosi la Timişoara cu întregul personal al cartierului 
general: doi tineri ingineri absolvenţi de curând şi o dactilografă 
blondă, înarmată cu o maşină de scris Remington şi un top mare 
de hârtie cu en-tête, tipărit cu majuscule: „ÎNTREPRINDERILE DE 
CONSTRUCŢII DOBRESCU”. 

Ministerul Transporturilor îi asigură lui Dobrescu materiale de 
construcţie şi mâna de lucru, astfel că nu mai avea nicio piedică 
de trecut ca să înceapă lucrările. Trusturile din Bucureşti îl 
priveau cu compătimire. Ştiau că provincializarea îl va duce la 
faliment. Să le întărească şi mai mult această convin gere, 
Dobrescu hotări să se însoare la Timişoara. Inventarie întreaga 
protipendadă locală şi se opri cu alegerea asupra Magdei Ciucă, 


fiica unui funcţionar superior la Prefectura judeţului, persoană 
influentă şi nepătată din punct de vedere politic. 

Pătrunse uşor în familie. Theodor Ciucă îi cunoştea numele, 
noile informaţii culese de la regionala Căilor Ferate i-au întărit şi 
mai mult părerea că are de-a face cu un om serios, cu mari 
perspective. Vizitele repetate în casa Ciucă îl convinseră şi pe 
Dobrescu că se orientase bine, deşi vechea familie bănăţeană 
nu era înstărită sau mai bine zis nu mai era înstărită. Locuinţa, 
însă, mobilele stil, covoarele, tablourile purtau pecetea 
bunăstări de odinioară, când respectabilul magistrat, în loc să 
înregistreze  hârţoage în birouri cu uşi  capitonate, se 
îndeletnicea cu negoţul de vite. Fostul precupeţ, devenit 
intelectual, părăsise toate apucăturile de geambaş. Acum ştia să 
deosebească dintr-o singură privire un porțelan Meissen, de 
unul Rosenthal, învățase să adulmece şi să se extazieze de 
aburii ceaiului ceylonez, şi-şi însuşise mina cu care trebuia 
ascultată o simfonie de Mozart. Pentru fiică-sa alesese o bonă cu 
dicţie perfectă şi bună cunoscătoare a limbii lui Voltaire. 

Magda era studentă la Filologie, anul doi, secţia franceză. Mai 
mult nostimă decât frumoasă, sportivă (Dobrescu o cunoscuse 
la concursurile de regate pe Bega), era o fată înaltă, cu multă 
personalitate. De la prima întâlnire îl privi pe tânărul constructor 
drept în ochi şi nu se fâstâci când Dobrescu o cercetă îndelung, 
deşi era îmbrăcată sumar, numai în echipamentul de concurs. 

— Să ştiţi că n-am niciun cusur, domnule inginer... 

— Nu înţeleg! făcu Dobrescu mirat. 

— Am avut senzaţia că vă uitaţi la picioarele mele. Să ştiţi că 
nu sunt strâmbe. 

N-avu ce să răspundă. O privi cum se îndreaptă spre 
ambarcaţiune şi-i dădu dreptate: în ceea ce privea corpul, nu 
avea niciun cusur. 

După ce îi cunoscu familia, Dobrescu îi ceru mina. Stăteau 
amândoi pe malul Begăi şi priveau curgerea leneşă a apei 
murdare. 

— Ce mi-ai răspunde dacă ţi-aş cere mâna? Sau eşti surprinsă 
şi vrei să-ţi dau timp de gândire? 

— Nu sunt surprinsă. Ştiam că vrei să mă iei de nevastă. 

— De unde ştiai? 


— După cele două vizite făcute la noi. Te-am văzut pipăind 
mobilele, apoi când ai încercat să descifrezi autorul tabloului din 
hol, i-am spus mamei: inginerul are intenţii serioase! Să vezi, o 
să-mi ceară mâna... 

— Şi mama ce-a spus? 

— Mama n-a spus nimic. De altfel, săraca, n-a avut niciodată o 
părere proprie. La noi în familie totdeauna a decis tata. Tata şi 
cu mine. 

— Înseamnă că ai răspunsul pregătit. 

— Da. Deşi, iartă-mă că-ţi spun, tot timpul cât ai stat ieri de 
vorbă cu tata, am avut senzaţia că tranşaţi o afacere. Eşti 
convins că faci un târg bun cu mine?! 

Felul cum vorbea Magda îl deranja pe Dobrescu. Prea era 
înţepată, prea era sigură de ea şi lua prea uşor — comercial — 
căsătoria. 

— Socoteşte că nu ţi-am cerut mâna. 

— Nici nu mi-ai cerut-o. M-ai întrebat doar ce aş spune dacă... 
Eu aşa am înţeles. La noi în Bălani, domnule inginer, se discută 
despre căsătorie cum se discută în Anglia despre timp sau 
despre afaceri. 

Dobrescu nu-i răspunse. Magda continuă: 

— E timp frumos, nu-i aşa?... 

Dobrescu se întoarse spre ea şi o privi pe sub sprintene. 
Magda zâmbea perfid, provocator. 

— Dacă nu vrei să discutăm despre timp, să ne întoarcem în 
Balcani. De ce vrei să te însori? În locul tău, n-aş face prostia 
asta. Ai totul, situaţie, bani, femei! Văzând că Dobrescu n-are de 
gând să-i răspundă, adăugă: Şi, drept să-ţi spun, m-aş fi 
aşteptat din partea ta la o altă propunere. 

— Şi dacă aş face-o? 

— Te rog. 

— Te invit la Loyd. Cinăm, dansăm, şi după aceea... 

— Dacă am înţeles bine, îl întrerupse Magda, urmează cea de 
a doua propunere. 

— Da. 

— Îți răspund la prima. Accept. Şi te sfătuiesc ca cea de a 
doua propunere să mi-o faci după ce m-am îmbătat puţin. 

— Eşti fată deşteaptă, Magda. 


— Complimentul acesta e puţin cam ieftin. Dar merge. În 
definitiv, suntem în Balcani. La ce oră vii să mă iei? 

— La nouă. 

Pregătindu-se pentru întâlnire, Dobrescu deretică prin casă, 
schimbă aşternuturile, apoi cumpără flori şi o sticlă de coniac. 
Să nu pară sticla pregătită anume pentru ea, o goli pe jumătate 
în chiuvetă şi se duse la frizer. Ras, tuns proaspăt, aşteptând 
ora întâlnirii, Dobrescu se bucură de întorsătura luată. Fără 
îndoială, Magda avea dreptate: ce să se însoare, când poate 
avea totul şi fără actele depuse la Primărie? Aprecie francheţea 
ei şi chiar se gândi că ar merita să-i facă un cadou. Bineînţeles 
nu azi, să nu pară o plată pentru dărnicia ei. 

Magda îl întâmpină elegantă, veselă şi nu-i pieri buna 
dispoziţie nici la local. Dobrescu se dovedi galant. Comandă 
numai lucruri scumpe şi la miezul nopţii ceru să li se deschidă şi 
o sticlă de şampanie franţuzească. 

— Acum pot să-ţi fac şi cea de a doua propunere? 

— Credeam că te-ai răzgândit. 

— Nu, Magda. Dar nu ştiu cum să formulez propunerea. 

— Totdeauna te complici, domnule inginer. Invită-mă la tine, 
să-ţi arăţi colecţia de timbre. Sau n-ai timbre? 

Râse. Dobrescu răspunse cu întârziere: 

— Din păcate, n-am timbre, dar cred că mai am puţin coniac. 

— Coniac putem să bem şi aici. 

— Ai dreptate. Îl bem aici. 

Făcu semn unui chelner. 

Magda îi ceru să renunţe la comandă. 

— Mai bine bem din coniacul tău. 

Acasă la Dobrescu se aşeză într-un fotoliu şi-şi trase picioarele 
sub ea. Nu scoase niciun cuvânt, deveni serioasă, şi Dobrescu 
nu ştiu cum să lege conversaţia. În cele din urmă, Magdei i se 
făcu milă de el: 

— Ştiu, acum te gândeşti să-mi ceri mina. 

— Da, confirmă Dobrescu. Şi mai am o propunere: rămâi 
noaptea asta aici. 

— Înainte de căsătorie? Nu, domnule inginer, am senzaţia că 
mă confunzi. Îţi mulţumesc pentru invitaţie, m-am simţit foarte 
bine şi acum aş vrea să mă conduci acasă. 


Dobrescu, uluit, nu ştiu ce să-i răspundă. Pe stradă merse 
alături de ea tăcut, îngândurat. „De ce-o fi făcut toate astea? A 
vrut să mă umilească?” Magda, în continuare, dispusă, vorbi tot 
timpul, spuse o mulţime de nimicuri şi la despărţire se apropie 
de el şi-i oferi buzele. Dobrescu, foarte oficial, îi sărută mina. 

— Noapte bună, sper să nu ne mai vedem niciodată. 

— Foloseşti cuvinte mari, domnule inginer. 

Indispus, Dobrescu umblă două zile abătut. Uită de şantier, de 
materialele de construcţie, care întârziau să sosească, uită de 
oamenii care stăteau degeaba şi pe care totuşi îi plătea. Îi 
obseda Magda. | se întipărise în minte convingerea că Magda e 
o fată deşteaptă, lucidă, că e fiinţa de care are absolută nevoie, 
care, fără îndoială, i-ar fi de mare folos şi în viaţă, şi la bunul 
mers al trustului. A treia zi o căută acasă. Magda îl primi cu un 
zâmbet şiret, dar cu bunăvoință; îl privea în ochi, îşi ţuguia 
buzele întredeschise şi răspundea prompt la fiecare strângere 
de mină efectuată sub masă. In timpul cinei spuse părinţilor ca 
şi cum ar fi comunicat un rezultat sportiv: 

— Domnul Dobrescu mi-a cerut mâna. 

El avea inelele în buzunar şi serbară logodna încă în seara 
aceea. 

Când rămaseră singuri, Magda îi şopti: 

— Mai ai timp să te răzgândeşti. 

— Nu înţeleg, de ce să mă răzgândesc? Sau crezi că aş avea 
vreun motiv? 

— Da. Căsătoria e un lucru foarte serios. Şi, pentru că e un 
lucru foarte serios, trebuie să-ţi fac o mărturisire: eu nu mai sunt 
fată! 

Dobrescu ar fi vrut să pară zdrobit, dar băuse prea mult în 
seara aceea, şi Magda, cu ochii ei mari şi umezi, cu buzele 
mereu întredeschise, era foarte senzuală. Spuse cu voce 
sugrumată: _ 

— N-are nicio importanţă. Inseamnă că pot să rămân aici. 

— Bineînţeles. 

Imediat după căsătorie, Dobrescu îi interzise să frecventeze 
cursurile. Nevasta lui nu avea nevoie de diplomă, actul de 
căsătorie fiind suficient ca să i se deschidă toate uşile şi să fie 
stimată. Magda nu se împotrivi. Facultatea nu-i plăcea prea 


mult. De altfel, franceza o ştia de acasă, la fel şi germana. 
Diploma ar fi consfințit doar un fapt împlinit. 

Cu toate asigurările date de Ministerul Transporturilor, 
lucrările de restaurare a gării se încetiniră, apoi se opriră din 
lipsă de materiale de construcţie, din lipsă de vagoane, din lipsă 
de mină de lucru. Neavând ceva mai bun de făcut, Dobrescu 
plecă în voiaj de nuntă la Tuşnad. Mai târziu, totdeauna şi-a 
amintit cu plăcere de această călătorie. Zilele petrecute în 
staţiunea balneară au fost cele mai fericite din toate câte a trăit 
până atunci. Abia acolo s-a îndrăgostit cu adevărat de Magda. 
Era frumoasă, tânără, însetată de viaţă şi de o veselie 
prevestitoare de rele. Datorită ei existau Tuşnadul, lacul, cerul, 
totul! Înainte de a pleca din Tuşnad, ea îi spuse că o să aibă un 
copil. 

— Un copil? se miră Dobrescu. 

— Da. Copilul tău şi al meu! Nu te bucuri? 

— Ba da! 

Minţea. Nu dorea copil. O dorea numai pe ea şi se temea că 
omuleţul care o să vină o să se pună între el şi Magda. 

Naşterea Sandei marcă începutul unui lung şir de nenorociri. 
Prima şi cea mai gravă a fost naţionalizarea, care a frânt în două 
cariera constructorului Mircea Dobrescu. Organele de stat au 
găsit pe şantierul gării o mulţime de materiale ne facturate, 
contabilitatea nepusă la punct, astfel că au intervenit şi 
organele de miliţie economică. Verificările au durat mai bine de 
şase luni, după care a urmat o condamnare de doi ani. 

Magda n-a avut de ales. Soţul arestat pentru fraude, tatăl scos 
de la Prefectură, s-a angajat la centrala telefonică din localitate, 
la 07, la secţia internaţională. 

Cei doi ani petrecuţi în penitenciarul de la Caransebeş au lăsat 
urme adânci în felul de a gândi al lui Dobrescu. Învăţase să fie 
supus, să aştepte, să gândească mai profund. Magda îl vizitase 
de câteva ori, i s-a părut mai frumoasă ca oricând, dar din 
păcate nici ea nu-i putea furniza ştiri optimiste, întors acasă, 
Dobrescu căută un serviciu bun, să se refacă, dar nu găsi nimic 
care să i se potrivească, în oraş se construia din ce în ce mai 
puţin şi în cele din urmă fu obligat să se angajeze în afară de 
breaslă, ca simplu funcţionar la municipalitate. Cei doi ani de 
detenţiune l-au făcut posac, bănuitor. Nu se încredea în nimeni 


— când vorbea se uita în jur, să vadă dacă nu-l ascultă cineva 
—, se temea până şi de umbra lui. Pe stradă avea senzaţia că e 
urmărit, iar în birou, că oamenii şuşotesc pe seama lui. Nu se 
culca fără să tragă obloanele, fără să controleze dacă uşile sunt 
încuiate sau nu. 

— De cine te temi? 

— Nu mă tem. Dar vreau să fim numai noi doi. 

— Suntem trei. 

Pe Sanda niciodată nu o includea în socotelile lui, ca şi cum n- 
ar fi existat. Cam pe vremea aceea îi veni ideea să plece înapoi 
în Franţa. Prietenii îi scriseseră că e o conjunctură formidabilă, 
să nu stea pe gânduri, constructorii sunt căutaţi cu luminarea, 
iar cei buni sunt plătiţi împărăteşte. Spre mirarea lui, nu obţinu 
viză de ieşire din ţară. Făcu o mulţime de memorii, scrise o 
sumedenie de petiţii, dar în zadar. Insuccesele îl îmbătrâniră 
repede. Era tot timpul obosit, abătut. 

Mai energică, mai plină de viaţă şi iniţiativă, Magda preluă 
conducerea în casă. Prima măsură luată de ea fu obţinerea unei 
autorizaţii de a se muta în capitală. Fără să fi avut casă, 
angajament, bani, Magda împachetă mobilele primite ca zestre 
şi le expedie la Bucureşti, pe adresa Gării Triaj. Două săptămâni 
încheiate, au stat acolo lucrurile pe rampă, până le-au putut 
scoate. În timp record schimbă o mulţime de servicii şi, în cele 
din urmă, se statornici la Oficiul Naţional de Turism. Era 
frumoasă, deşteaptă, descurcăreaţă şi obţinu un post bun de 
însoţitoare. 

E drept, la început veniturile au fost modeste şi munca nu 
prea atrăgătoare: trebuia să însoţească grupuri masive de turişti 
din democraţiile populare. Mai târziu, când luă avânt şi turismul 
individual, primise sarcina să fie ghid pe lângă personalităţi 
marcante. Lipsea mult de acasă. Sandei i se părea că vine 
numai în vizită. Cu timpul s-a înstrăinat de tot. Cu Dobrescu se 
înţelegea din ce în ce mai prost şi uneori se luau la ceartă din te 
miri ce: 

— Cu tine, nu mai ies niciodată! 

— De ce, draga mea? 

— Ai stat toată seară ca o momâie! Crezi că e uşor să 
pregăteşti o masă cum pregătise madame Tureanu? 

— Nu mă pricep la pregătirea bucatelor. 


— Tu nu te pricepi la nimic! Dar ai mâncat ca un parvenit, fără 
să fi suflat vreun cuvânt că friptura e bună, că vinul e bun, că... 
Nimic n-ai spus! Ai mâncat şi ai aşteptat sfântul moment al 
plecării! Mi-a crăpat obrazul de ruşine. 

— Dar friptura a fost arsă, draga mea. 

— Şi ce dacă a fost arsă?! Te-ar fi durut gura să spui că a fost 
delicioasă? Şi apoi, la plecare, i-ai strâns mâna doamnei 
Tureanu de parcă ar fi fost un zidar de-al tău! De ce nu i-ai 
sărutat mâna? 

— Tu ştii foarte bine că nu sărut mina nimănui. 

— Pentru că eşti prost-crescut! Da, ăsta e termenul: prost- 
crescut! 

Altădată îl certa pentru că nu era ras proaspăt, sau luase 
ciorapi albaştri la costum negru, sau nu luase primă cum luaseră 
toţi ceilalţi colegi de breaslă. 

— Marele Dobrescu! Ai vrut să uluieşti lumea, şi ai ajuns un 
biet zidar! Nu m-aş mira dacă într-o zi m-ai vâri şi pe mine în 
zid, cum a făcut Manole ăla la Argeş! 

Magda n-a întrebat-o niciodată pe Sanda dacă ar vrea să se 
mute la ea. E drept, nici ea n-a insistat, şi de la bun început era 
convinsă că e mai bine dacă rămâne cu tata. El avea mult mai 
multă nevoie de ea decât maică-sa. La început s-au înţeles 
foarte bine, uneori pregătea cina, discutau despre religie sau 
statul ideal al lui Pitagora, apoi, spălând vasele, se pomeneau 
vorbind despre Rembrandt ori despre perioada albastră a lui 
Picasso şi se amuzau copios constatând cât de puţin se pricep 
atât la întreţinerea veselei, cât şi la pictură. Pe urmă, cu 
trecerea timpului şi-au dat seama că se incomodau reciproc. Se 
nimerea ca Sanda să Sie în baie tocmai când el voia să facă duş, 
sau să-l enerveze faptul că Sanda învăţa cu voce tare formulele 
teoriei relativităţii. Alteori, Sanda avea invitaţi, şi el nu putea 
umbla în propria lui casă fără cămaşă, ori lucruri şi mai mărunte 
făceau ca relaţiile lor să fie încordate. Mai târziu, când Sanda îşi 
dădea seama că însăşi prezenţa ei fizică îl deranjează pe tată- 
su, căută să-l ocolească. Calvarul acestor relaţii penibile luă 
sfârşit o dată cu mutarea lui Dobrescu pe şantierul din Olteniţa. 

Se vedeau din ce în ce mai puţin şi nu-şi vorbeau decât când 
era absolut necesar. Rar de tot, taică-su, plictisindu-se, îi punea 
întrebări la care nu aştepta răspunsuri, şi dacă ea, totuşi, din 


politeţe, răspundea, se angaja în nişte discuţii, în care el simula 
interes ori pur şi simplu etala o superioritate de intelectual de 
cafenea: 

— Ce faci? 

— Traduc un text din K/im Samghin. 

— Gorki nu se poate traduce. Şi dacă totuşi s-a tradus, e un 
sacrilegiu. E ca şi cum ai publica testamentul cuiva. Gorki e atât 
de rus, încât noi, nepricepându-l, ni-l imaginăm imens, şi el e 
doar imens de slab şi complicat ca un copil! 

— Cum poţi vorbi aşa despre Gorki? Este unul dintre marii 
scriitori ai lumii! 

— Şi Picasso e unul dintre marii pictori ai lumii. Nimeni nu-l 
înţelege, cred, sau mai bine zis, sunt convins că nici el nu-şi dă 
seama de ceea de face. | se spune genial, şi el se chinuieşte să 
demonstreze că e. Şi cum a-l recunoaşte face parte din 
educaţie, ca o dovadă a nivelului cultural, iar a-l nega înseamnă 
a fi incult, vulgar, prost-crescut, nimeni nu îndrăzneşte să-l 
nege... 

— Dar Gorki a scris Azilul de noapte... 

— Nu a scris Azilul de noapte. A descris Azilul de noapte... Dar 
tu, draga mea, nu fă politică. Tradu-l pe K/im Samghin. Acum ce 
faci? 

— Analizez, din punct de vedere sintactic, Lacul lui Eminescu. 

— Tâmpiţi educatori mai aveţi!... Eminescu a căutat să 
împlinească lacul, să facă un singur tot, şi voi îi descompuneţi 
opera în cuvinte banale! E ca şi cum, admirând o casă, aţi 
dărâma-o cu târnăcopul, să-l vedeţi cărămizile! Poezia n-are 
cuvinte, n-are gramatică, e doar emoția unui moment pe care 
poetul a vrut s-o eternizeze! Ce importanţă are câte do-uri sunt 
în Simfonia a V-a sau câtă culoare roşie a folosit Da Vinci la 
realizarea portretului Giocondei?! 

— Ţie nu-ţi place nimic, tată! 

— A şi început să-mi fie greață de câte lucruri îmi plac! Mă 
sperie gândul că nu mă mai revoltă unele porcării, că m-am 
obişnuit să trec pe lângă gunoi, cu ochii închişi, spunându-mi că, 
nevăzându-l, s-ar putea să nu fie. 

— Ce faci? 

— Mă pregătesc pentru extemporalul de mâine. 

— Ce trebuie să ştii? 


— Verbele neregulate. 

— Ar trebui o reformă şcolară pe scară mondială. E nepermis 
ca fetele de vârsta ta să înveţe pe de rost verbele neregulate, în 
loc să vă însuşiţi cum se alăptează copiii, cum trebuie crescuţi. 
Să ştii că în viaţă vei fi mai apreciată dacă ştii să faci plăcinte cu 
mere, decât dacă conjugi fără greşeli toate verbele terminate în 
i. 

— O să învăţ să fac şi plăcinte cu mere. 

— Când? După ce te va certa soţul? Nu ar fi mai folositor să 
înveţi cum se poate face fericit un om? 

Marieta apăsă şablonul pe chenarul sitei: 

— Vezi cum se fixează? 

încă de dimineaţă se arătase foarte binevoitoare. Controlase 
sita curățată de Sanda, o găsise „exact cum trebuie” şi spuse cu 
multă emfază: 

— Azi vei învăţa un lucru foarte important. 

Potrivi sita cu atenţie, în aşa fel ca Sanda să-i poată urmări 
fiecare gest. 

— E clar? 

— Da. Şi ca să vadă şi Marieta că pricepuse întregul proces, 
adăugă: Sita trebuie să fie întinsă şi atunci vopseaua trece 
numai pe acolo unde permite şablonul. 

Spusese tot ce ştia şi aşteptă ca Marieta să-şi facă 
observaţiile. Dar Marieta n-avea ce să adauge. 

— Exact. Şi acum îţi arăt cum se face degradarea. Adu 
borcanul acela cu soluţie verde. 

Sanda aduse borcanul cerut şi-l întinse Marietei. Ea pregăti 
soluţia, o amestecă, să fie uniform fluidă, apoi începu operaţia 
de strecurare. Era dibace, vopseaua o asculta, se prelingea 
exact pe suprafaţa prevăzută. Avea siguranţă în mişcări, uneori 
Sanda credea că soluţia se va prelinge şi dincolo de chenarul 
şablonului, dar parcă ar fi fost un făcut, în cele din urmă totul 
ieşea bine. Toată îndeletnicirea nu părea cine ştie ce: trebuia 
doar multă atenţie sa menţii fluiditatea soluţiei şi s-o 
răspândeşti uniform între chenare. 

Printre perdele, soarele cădea exact pe şablon, vopseaua 
verde se refracta pe pereţi, pe faţa Marietei. Din cauza asta, 
Marieta părea palidă, pă mintie ca un mort. 


— Să ştii că am vorbit ieri cu Panait. l-am spus că eu am 
adunat deşeul în spatele sitei. 

Declaraţia venise pe neaşteptate. Sanda tresări. Cum poate 
minţi cu atâta neruşinare? 

— Vă mulţumesc. 

Socoti că nu avea niciun rost să-i spună că a auzit în ce fel şi-a 
mărturisit greşeala. Acum trebuie să fie atentă să-şi însuşească 
operaţia degradării. 

— N-ai de ce să-mi mulţumeşti. Doar suntem colege. Spune, 
Panait ţi-e rudă? 

— Nu. 

Mirată, Marieta privi întrebătoare spre Sanda. 

— Am fost convinsă că eşti rudă cu Panait, sau, mă rog, că el 
te-a adus aici. 

— Alaltăieri l-am văzut pe Panait pentru prima oară. Până 
alaltăieri nici nu ştiam că există. 

— Şi să te mai încrezi în gura lumii... Atunci, nu înţeleg, cum ai 
ajuns aici?! 

— V-am spus doar: trimisă de Miliție. 

Sita prinse şi ea o culoare verzuie, transparentă:. Părea o 
sursă de lumină ireală. 

— Povestea asta mi-ai mai spus-o. 

— Dacă nu vreţi să mă credeţi... Urmări cu atenţie toate 
mişcările Marietei. Vasăzică, toată suprafaţa se spală cu soluţia 
asta? 

— Da. 

Vopseaua se scurse prin găurile mici ale sitei, conturul 
şablonului deveni clar, foarte bine delimitat. 

— Şi cum se numeşte soluţia asta? 

— Ditol. Marieta întoarse cu îndemânare şablonul, astfel încât 
Sanda putu să vadă desfăşurarea lentă a întregii operaţii. Vezi? 
S-a curăţat peste tot unde placa n-a fost atacată de emulsie. E 
clar? 

Sanda spuse da şi se întrebă dacă ar putea efectua operaţia şi 
singură. Mişcările Marietei erau foarte sigure, manipula cu 
uşurinţă şablonul, deşi acesta era saturat cu un strat subţire de 
emulsie şi plin de soluţie verde. Se uită îndelung la degetele 
Marietei: erau curate de parcă n-ar fi lucrat cu coloranţi. Sanda, 


uimită de această descoperire, se întristă puţin. Era convinsă că, 
dacă ar fi lucrat ea, ar fi fost mânjită până şi pe nas. 

Probabil de aceea a vrut să mă denigreze faţă de Panait, 
credea că sunt protejata lui. Nu găsise nicio altă justificare 
pentru ea. 

— Şi de ce te-a trimis Miliția? Doar Miliția nu se ocupă de 
repartizarea braţelor de muncă?! Numai dacă... 

— Da, e vorba de acest „dacă”. M-a trimis pentru că am făcut 
prostituție. 

Surprinsă, Marieta era să scape borcanul cu ditol. Soluţia 
gelatinoasă, puturoasă se revărsă pe buza sticlei. Sanda vru s-o 
ajute dar Marieta şterse borcanul cu aripile halatului. 

— Zici, pentru prostituție?! 

Curiozitatea, ca o mască, i se întipări pe faţă. Avea gura 
întredeschisă şi ochii i se rotunjiseră ca nişte monede. 

Sanda nu-i răspunse. O privi cum pregăteşte cea de a doua 
placă, cum întinde soluţia pe suprafaţa şablonului. Işi dădu 
seama că Marieta ar vrea să-i pună câteva întrebări, dar nu ştia 
cum să înceapă. Se amuză de încurcătura ei; ştia că în ochii ei 
abia acum devenise o persoană interesantă. 

— Şi cum făceai? Te duceai şi luai bani? 

Curiozitatea ei o stimulă: 

— Da. Mă duceam şi luam bani. 

intenţionat îngroşa fiecare răspuns, să pară cât mai 
interesantă. Era hotărâtă să joace până la capăt „tare”! Marieta 
întrerupse lucrul, puse borcanul pe etajeră, îşi şterse mâinile de 
halat şi-şi aprinse o ţigară. 

— Trebuie să fie o senzaţie ciudată. Făcu o pauză de efect, să 
vadă dacă cele ce avea de spus o interesează sau nu pe Sanda. 
| se păru că da şi continuă: Anul trecut am fost la mare cu o 
prietenă şi am cunoscut doi străini Cred că erau belgieni. Am 
fost cu ei la restaurant, după aceea ne-am plimbat pe malul 
mării, ne-am uitat la valuri, la lună... A fost o noapte 
extraordinară şi ne părea la toţi rău că se sfârşeşte. Prietena 
mea — lucrează şi ea aici în fabrică, la conexiuni, conduce o 
brigadă — s-a prins de unul dintre ei. Era un individ mic, 
negricios şi foarte amuzant. Încerca tot timpul să ne 
povestească ceva cu puţinele cuvinte româneşti pe care le 
învățase. Am râs mult pe socoteala lui. A insistat să-i facem o 


vizită, să ne arate ceva, dar eu m-am scuzat spunând că e 
târziu, că mă aşteaptă cineva. Prietena mea n-a avut destulă 
forţă ca să reziste şi s-a dus în camera negriciosului. Când a 
plecat dimineaţa de la el a găsit în poşetă o bancnotă de o sută 
de lei. A vrut să se sinucidă, abia am reuşit s-o liniştesc. S-a dus 
să-l caute pe negricios, dar acesta plecase chiar în dimineaţa 
aceea. Prietena mea a umblat ca ieşită din minţi. Niciodată n-aş 
fi crezut că o sută de lei primiţi în acest fel pot tulbura atât de 
mult mintea unei femei. Cred că dacă aş fi vrut să fac haz pe 
socoteala ei, s-ar fi omorât. În orice caz, din ziua aceea n-a mai 
ieşit pe plajă, a stat ca o smintită în camera ei, privea tavanul şi 
mă întreba tot timpul: „Arăt eu ca o prostituată?” În zadar îi 
dădeam asigurări că nu, nu mă credea. Spunea că până şi eu 
mint. A ars bancnota în faţa mea şi după câteva zile, când s-a 
mai liniştit puţin, şi-a făcut bagajele şi a plecat acasă. Să ştii, 
nici eu nu-mi pot imagina cum se poate face dragoste pentru 
bani! 

Atotştiutoare, Sanda răspunse sec: 

— La fel ca şi fără bani! Când faci dragoste nu te gândeşti la 
bani şi în general nu te gândeşti la nimic. 

Sanda se amuză în rolul femeii stricate cu atât mai mult, cu 
cât Marieta începu s-o privească cu un respect straniu: o cerceta 
pe ascuns şi devenise mult mai politicoasă. Sanda era convinsă 
că Marieta abia aşteaptă să se ducă să povestească cele aflate. 

In faţa atelierului trecu Pavel de la Controlul tehnic. Sanda îl 
observă cum îşi încetineşte paşii, cum trage cu coada ochiului 
spre ea şi-i întoarse spatele. 

— Să ştii că niciodată n-aş fi crezut asta despre tine! În fond, 
dacă mă uit la tine, pari un copil nevinovat. Au dreptate ăia care 
spun că n-ai voie să judeci un om după înfăţişare. Dacă m-ar fi 
întrebat cineva despre tine, aş fi fost în stare să spun că eşti o 
sfântă. 

— Chiar sfântă? 

— Mă rog, nu ca alea din calendar, dar oricum... 

Privi spre coridor, apoi făcu semn şi Sandei. Sanda se uită şi 
ea într-acolo şi-l descoperi zâmbind pe directorul personalului. 

— Bună ziua, tovarăşe director. 


Se întrebă dacă Serdan auzise sau nu discuţia lor. Probabil că 
nu, Marieta stătuse tot timpul cu faţa spre coridor, ar fi trebuit 
să-l observe. 

— Bună, fetelor. Ei, cum merge treaba? 

îi răspunse Marieta: 

— Bine, domnule Serdan. Cum să meargă? 

— Aveţi treabă cu mine? interveni şi Sandală. 

Era convinsă că directorul venise anume pentru ea, s-o 
supravegheze. 

— Nu, domnişoară, am trecut prin secţie şi m-am gândit să-ţi 
fac o vizită, să te întreb cum te simţi. 

— Eu lucrez aici de zece ani şi nu m-aţi vizitat niciodată, făcu 
Marieta înţepată. Vreţi să vă las singuri? 

— Nu, dragă tovarăşă. Nu e nevoie. Şi află, nu te-am vizitat 
niciodată, dar ştiu totul despre dumneata. Panait mi-a spus că 
eşti o muncitoare foarte bună. 

— Mă mir, spuse Marieta şi-şi continuă munca în semn că 
pentru ea discuţia a luat sfârşit. 

— De mine o să vă interesaţi în fiecare zi? întrebă Sanda, şi pe 
chipul lui Serdan se citi clar că-i păruse rău că venise în vizită. 

— Nu, tovarăşă. Numai când va fi nevoie. La revedere. 

Plecă cu paşi grăbiţi şi Marieta începu să râdă cu voce tare, să 
fie auzită de Serdan. 

— Nu-mi place omul ăsta, spuse Marieta după ce zgomotul 
paşilor se stinse pe coridor. Fetele de la bobinaj vorbesc foarte 
urât despre el. A venit să te controleze? 

— De ce să mă controleze? 

— Cum de ce? Păi, pentru ceea ce mi-ai povestit tu. 

— Ceea ce v-am povestit a fost doar o poveste. Am vrut să 
văd ce spuneţi dumneavoastră. 

— Nu-i adevărat. Chiar tu l-ai întrebat dacă va veni să se 
intereseze de tine în fiecare zi. De ce? 

— Poate mă place, râse Sanda. 

Marieta o privi buimăcită ca una trezită din vis. Nu-i conveni 
răspunsul ei. Prea era interesantă noua imagine creată despre 
Sanda, i-ar fi părut rău să fie doar o poveste. 

— Minţi! 

— Nu mint. Dacă aş fi făcut prostituție, aş fi fost arestată. 


Argumentul era zdrobitor. Marietei îi păru rău că nu-i trecuse 
şi ei asta prin minte. 

întrebă cu ciudă: 

— Atunci, de ce mi-ai spus tot ceea ce mi-ai spus? 

— Doar aşa, pentru că dumneavoastră tot aveţi o părere 
proastă despre mine. 

— Eu, părere proastă? 

— Da. Nu mi-aţi spus când m-aţi văzut cu băieţii la masă că 
„repede m-am angajat”? M-am angajat la masa lor din greşeală. 

— Eu ţi-am atras doar atenţia că băieţii sunt nişte derbedei... 
Asta, însă, nu înseamnă că am o părere proastă despre tine. 

— Ba da. Mie mi-aţi spus că aţi vorbit cu maistrul Panait şi i-aţi 
spus că dumneavoastră aţi dosit gunoiul în spatele sitei. Şi nu e 
adevărat. l-aţi spus că sunt leneşă, că n-aveţi timp să mă 
dădăciţi. De ce, tovarăşă Marieta? 

Marieta păli; frământă mucul ţigării între degete, se fripse şi, 
supărată, îl aruncă sub sită. Să câştige timp, îl ridică şi-l stinse în 
chiuvetă. 

— Ţi-a spus Panait? 

— Nu. Am auzit eu cu urechile mele. 

— Ai auzit greşit! 

— Aş vrea să fie aşa. Spuneţi-mi, după ce am dat plăcile cu 
soluţie, ce se mai face? 

Pavel de la controlul tehnic trecu din nou prin faţa atelierului. 
Sanda se întoarse spre el şi, pentru o clipă, îi întâlni privirile. El 
zâmbi stânjenit, apoi îşi grăbi paşii. Marieta, bucuroasă că 
Sanda schimbă subiectul discuţiei, se grăbi să-i răspundă: 

— Nimic. Lăsăm să se usuce. 

Până la sfârşitul schimbului, Marieta o ocoli aproape tot 
timpul. Nu-şi mai vorbiră decât când era absolut necesar şi 
numai legat de lucru. Marieta se simţea prost, nu ştia ce să 
creadă despre Sanda. La sfârşitul lucrului dispăru. Işi lăsă 
halatul aruncat pe sită. Sanda i-l puse în dulap. 

în cantină vru să se aşeze la o altă masă, dar băieţii îi făcură 
semn de departe. N-avea cum să refuze. _ 

— Te-am aşteptat de ieri, spuse Dudu. Imi pare rău dacă te- 
am supărat cu ceva. Noi am glumit. Dacă vrei să nu mai 
glumim, O.K. Noi ne putem comporta ca nişte lorzi şi discutăm 


numai despre starea vremii! E plăcut afară, domnişoară, nu-i 
aşa? 

Sanda zâmbi. Nu putea pricepe de ce îi vorbea urât Marieta. 

— Dacă o să plouă, tovărăşico, va fi o ploaie scurtă de vară, 
spuse şi Lăcustă şi-şi ascunse privirile în farfurie. 

Se lăsă tăcere între ei. Nu se auzea decât zgomotul 
tacâmurilor de la o masă alăturată şi paşii târşâiţi ai femeii care 
distribuia supa. Dudu se uită spre Gore, care până atunci nu 
scosese nicio vorbă. 

— Eu cred dimpotrivă, dragă, că va fi tot timp frumos, spuse 
ca încheiere Gore. Pe cer nu-i niciun nor. 

— Spune şi tu ceva, o rugă Dudu pe Sanda. Dacă nu ne 
răspunzi, înseamnă că nu vrei să stai de vorbă cu noi. Şi dacă e 
aşa, de mâine ne putem găsi şi o altă masă. Te-am supărat cu 
ceva? 

— Nu, nu m-aţi supărat cu nimic. Dimpotrivă, mă simt foarte 
bine cu voi. 

— Vezi că eşti bou? zise Lăcustă lui Dudu. Păi, sigur că da! N- 
avea de ce să fie supărată, eu în orice caz m-am purtat ca în 
zilele de duminică. N-am înjurat, n-am scuipat în farfurie, nu mi- 
am spus părerea despre voi. 

— Vasăzică, tu n-ai o părere de duminică despre noi? îl 
întrerupse Gore. Bravo, dragă! 

— Nu, dar văzând cum se întunecă Gore la faţă, începu să 
zâmbească. 

In cantină era cald, aburii de mâncare pluteau peste mese, 
mirosea a varză acră şi a pâine proaspătă. 

— Eu cred, totuşi, că o să plouă şi n-o să putem merge la 
antrenament. Spune, tovărăşico, tu faci ceva sport? 

— Nu, mărturisi Sanda. 

Gimnastica făcută la şcoală n-o socoti sport. Pentru ea, sportul 
era numai pe stadioane, la aer liber. 

— Foarte rău faci, tovărăşico. Luă o poziţie declamatorie: 
Sportul întăreşte fizicul. Stătu un timp, să-şi reamintească 
citatul întreg: întăreşte fizicul şi ajută la dezvoltarea normală a 
psihicului. Bucuros că duse citatul până la sfârşit, se întoarse 
victorios spre ceilalţi: Am spus bine, băieţi? 

— Perfect, îl încurajă Gore. Dar după câtă minte ai, să ştii că 
am avut emoţii! 


— De ce nu faci sport? întrebă şi Dudu. Ce faci toată ziua la 
cămin? Vezi, ne-am interesat, ştim că locuieşti la cămin. Până la 
ora zece tot nu ai ce face. La stadion cel puţin te amuzi. Nu ştii 
să faci nimic? 

— Eu cred că ar fi bună la sprint, spuse Lăcustă. La o sută de 
metri plat. leri a întins-o ca Bambuck! Am cronometrat un 10,2 
şi a fost la troleibuz. Nu ştii să alergi? 

— Nu. 

— Poate ştii să sari? 

— N-am sărit niciodată. 

— Vino după masă la stadion. E un antrenor foarte simpatic. O 
să-ţi spună textul lui Lăcustă despre fizic şi psihic. Hai, zău, 
vino! Dacă n-o să-ţi placă, nu mai vii. 

— Aşa m-am rugat, tovărăşico, şi de Dudu, interveni Lăcustă, 
ronţăind o coajă rumenită de pâine. Nici el n-a vrut să vină la 
început. Acum e cel mai bun la 5 000 de metri! În toamna asta îl 
ia şi pe Barabaş. Vii? 

— Vin, de încercare, se dădu bătută Sanda. Mai mult să vă văd 
pe voi. Tu ce faci? 

— Eu, tovărăşico? repetă întrebarea Lăcustă. Adică, ce fac eu? 
Păi, eu îs pe urmele lui Brumei. Atac graniţa celor doi metri! Am 
sărit o dată, pe cuvântul meu de onoare, dar n-a mai fost nimeni 
pe stadion. Ştacheta era exact la doi metri. La concurs n-am 
trecut niciodată mai mult de 1,95. Ghinion!... Mare ghinion! 

— Şi tu! se întoarse Sanda spre Gore. 

— Eu îmi întăresc psihicul! făcu Gore. Eu n-am talent. Mă duc 
cu ăştia doi şi ţopăi şi eu. Aiurea! Am încercat de toate. Acum 
mă omor cu triplul salt. Am minimum optzeci de bătături pe 
talpă! 

Vru să-şi scoată pantofii să-şi arate bătăturile, dar Dudu îl opri 
la timp. Se întoarse spre Sanda: 

— Atunci, ne-am înţeles? La ora cinci venim să te luăm! 

Sanda n-a mai fost la stadion decât o singură dată în viaţă, 
erau internaţionalele de atletism, maică-sa fusese repartizată ca 
traducătoare la echipa Franţei. Venise şi vestitul Jazy, taică-su 
insistase să se ducă şi ea la concurs, să-l vadă pe marele atlet. 

— E ca şi cum te-ai duce să vezi moaştele sfântului Nicodim! 
Nu te alegi cu nimic, dar aşa se cade, să te duci. Jazy e unul 
dintre acei sportivi care rămân în istoria atletismului. 


— Dacă mă duc, o să piardă sigur, răspunse Sanda cu 
timiditate. 

Nu voia să-l refuze pe taică-su, dar nici chef de concurs nu 
avea. Spera ca tatăl ei, auzind că ar putea aduce ghinion 
marelui atlet, va renunţa s-o ia şi pe ea la întreceri. 

— Nu are importanţă dacă câştigă sau nu. Oamenii se duc pur 
şi simplu să-l vadă. Când te duci la Koln, te duci să vezi Domul, 
la Paris Turnul Eiffel, la Moscova Kremlinul, şi pe stadion pe Jazy! 

Jazy nu i-a făcut Sandei nicio impresie. La cursa de 5 000 de 
metri ar fi vrut să câştige un atlet de culoare din Senegal, poate 
pentru că era cel mai slab dintre concurenţi şi purta o tiubeteică 
colorată pe cap. Senegalezul era tot timpul cursei în plutonul 
codaş, oamenii făceau glume pe socoteala lui: 

— Ai să vezi, ţiganul o să facă o surpriză! 

— Da, o să-i pună piedică lui Jazy şi o să câştige. 

Senegalezul avea şi picioare strâmbe, alerga caraghios şi era 
foarte urât. Oare, acolo în junglă unde s-a născut, s-a gândit 
vreodată că o să vină în Europa, să-şi măsoare forţele cu marile 
vedete ale atletismului? Desigur că nu. La ceea ce se gândeşte 
e că trebuie să-şi mişte cât mai repede picioarele, să inhaleze 
cât mai rar din aerul acesta uscat şi rece. 

Cursa fusese câştigată de un belgian. Jazy ocupase locul doi, 
dar toată lumea îl sărbătorea pe el — şi fotografii, şi ziariştii. Un 
grup de pionieri i-au adus flori, fetele se îngrămădiseră în jurul 
lui, să-i ceară autografe. Senegalezul terminase cursa printre 
ultimii, nimeni nu-i dădea nicio importanţă, numai Sandei îi 
trecu prin gând să se ducă la el să-i ceară autograf, dar, 
temându-se că atletul ar putea să creadă că vrea să-şi bată joc 
de el, renunţă. In general, tot concursul i se păru ceva ireal! Un 
atlet. Ubanez, Jesus Fares, venise zece mii de kilometri să alerge 
o sută de metri! Şi nici nu câştigase măcar! Oare merită să zbori 
mii de kilometri, pentru o încercare de zece secunde? E ciudat, 
pentru cele zece secunde oamenii se pregătesc ani de zile! 
Aplauzele durează vreo două minute, şi cu asta atletul şi-a făcut 
datoria. Spectatorii se uită la altă întrecere, alte două minute de 
aplauze şi atâta tot. Taică-su privea concursul preocupat şi ori 
de câte ori Sanda o vedea pe maică-sa alături de un atlet care o 
ţinea de umăr, caută să-i sustragă atenţia lui taică-su. 

— Şi dacă unul fuge acum o sută de metri în opt secunde? 


— E imposibil, fata mea! Trec ani pentru fiecare zecime de 
secundă... 

— Şi dacă, totuşi?... 

— Nu există „totuşi”. Douăzeci de ani au trecut până a căzut 
recordul lui Owens. Douăzeci de ani au trecut până s-a smuls 
recordului o zecime de secundă. Dar de ce n-o întrebi pe maică- 
ta, ea e în problemă... E toată ziua cu ei. 

Acest „e toată ziua cu ei” suna ca un acord trist. Sanda 
înţelesese chiar mai mult: o capitulare. li era milă de taică-su, îşi 
aduse aminte de individul cu ochelari şi-i veni să plângă. Fără 
îndoială, lumea era prost concepută sau, în orice caz, prost 
orânduită. Dacă mama ar fi avut un serviciu ca toţi oamenii, 
funcţionară, sau pur şi simplu ar fi stat acasă, părinţii s-ar fi 
înţeles mult mai bine. Ne circulând, nu l-ar fi întâlnit pe omul 
acela cu ochelari, şi acum ar fi stat în rând eu ei, printre 
spectatori, nu printre sportivi care-i făceau ochi dulci. 

Seara, mama întârziase la un banchet organizat de Federaţia 
de atletism şi se reîntorsese acasă târziu, spre zori. Tata o 
aşteptase în sufragerie, citise un timp, pe urmă, obosit, 
adormise la masă. Mama îl certă că-şi pierde nopţile. Sanda se 
prefăcu că doarme, deşi ar fi vrut foarte mult să intervină, să-i 
spună că e nedreaptă, că pe stadion nu se purtase corect, n-ar fi 
trebuit să lase ca sportivii s-o ţină de umăr, mai ales că era şi 
tata de faţă. De altfel, ea nici nu era sigură că mama fusese la 
banchet; ori de câte ori lipsea de acasă, şi-o închipuia alături de 
omul cu ochelari. 

De la cantină se duse de-a dreptul la cămin. Fetele erau toate 
în dormitor, culcate, în afară de Clara, care lustruia cu o soluţie 
nişte bijuterii false. 

Când Sanda trecu pe lângă patul ei, ea se întoarse spre Nuşa 
şi-i spuse cu voce tare, s-o audă şi Sanda: 

— Mă duc sâmbătă la Aida. Am lămurit-o pe bătrâna şi m-a 
iertat. 

Sanda nu-i dădu nicio atenţie. Clara, nemulțumită că nu 
constată nicio schimbare pe faţa Sandei, întinse o brățară 
formată din plăci galbene spre patul vecin: 

— O am de la Gigi, ce crezi, face cincizeci de lei? 

Nuşa nu cunoştea preţul brăţărilor de bronz, şi ridică din 
umeri. În dormitor se făcu linişte. Sanda se întinse pe pat. Era 


obosită. Mirosul finului cosit din grădină o învălui şi hotărî să nu 
se ducă la antrenament. Spre mirarea ei, somnul o ocoli. Incercă 
să înşire în gând toate operaţiile învăţate azi cu ocazia 
transpunerii şabloanelor, pe urmă îşi aduse aminte de discuţia 
avută cu Marieta. Încercă s-o plaseze pe Marieta într-un cadru 
familiar, dar nu reuşi. Se întoarse spre Ana: 

— Tu o cunoşti pe Marieta de la circuite? 

— Da. Ce-i cu ea? 

— Nimic. Lucrez cu ea în aceeaşi secţie. 

— Am auzit că-i scârboasă. Ştii, maică-sa e garderobieră 
undeva la un teatru. O duc prost şi ea-i ghinionistă ce nu s-a mai 
văzut. A umblat cu un băiat vreo trei ani, au fost logodiţi, pe 
urmă el a făcut cuiva un copil şi a trebuit să se însoare. l-am 
spus: „Mai bine îţi făcea ţie un copil”. 

Cineva deschise uşa dormitorului şi o anunţă pe Sanda că e 
chemată de directoare. Când ajunse la uşă, auzi vocea Clarei: 

— Numai să nu ciripeşti. 

Sanda nu se învrednici să-i răspundă. Era convinsă că a fost 
chemată în legătură cu incidentul de ieri seară. Directoarea o 
pofti să se aşeze. 

— Uite de ce te-am chemat, domnişoară Dobrescu. Căminul 
nostru are o reputaţie bună. Am vrea s-o păstrăm. 

— Şi cu ce aş putea să vă fiu de folos? 

— Păi, vezi, tocmai asta e. 

„.„— Cu ce aş putea periclita renumele şcolii, tovarăşă 
dirigintă? 

— Cu tot ceea ce faci. Cu tot ceea ce este nedemn de o elevă 
a liceului nostru. Pentru că nimeni nu-ţi va cere socoteală ţie, ci 
nouă, care răspundem de renumele acestui liceu. 

— Dar n-am făcut nimic grav. Tovarăşă dirigintă. 

— Gravitatea faptelor o stabilim noi. Ce părere şi-au format 
oamenii despre educaţia pe care o dăm elevelor, când te-au 
văzut dansând pe trotuar? 

— N-am dansat. Am arătat unei prietene nişte noi paşi de 
sambă. 

— Vezi, tocmai asta e. Până acum n-am avut nicio reclamaţie 
în legătură cu comportarea fetelor de la cămin. 

— Şi vreţi să spuneţi că de când am venit eu... 


— Nu vreau să spun asta. Vreau ca nici de acum încolo să nu 
avem nicio reclamaţie. Să ştii că introducerea persoanelor 
străine în cămin este interzisă. De asemenea, te-aş sfătui să nu- 
ţi dai întâlnire cu persoane de sex masculin în faţa căminului. 

— De ce-mi spuneţi toate astea tocmai mie? 

— Pentru că am fost la serviciul personalului. Mi s-a spus că 
dumneata, ştii ce vreau să spun? 

— Nu. 

— Mă obligi să folosesc cuvinte pe care n-aş fi vrut să le 
folosesc. 

— Aţi fi putut să-mi atrageţi atenţia dacă aş fi avut vreo 
abatere. 

— Aşa am şi procedat. Dacă te duci la fereastră, vei vedea trei 
bărbaţi care te aşteaptă şi te fluieră de vreo zece minute. 

Contrariată, Sanda se duse la fereastră. In stradă, în faţa 
căminului, stăteau Gore, Dudu şi Lăcustă. 

— Dar aceştia sunt colegii mei de lucru. Trebuie să mă 
însoţească la stadion, la antrenament. 

— Să ştii, domnişoară, în „persoanele străine” sunt incluşi şi 
colegii. Nici nu mi-aş imagina că te-ai întâlni cu oameni străini. 
Asta am vrut să-ţi spun. 

— Am înţeles, tovarăşă directoare. 

Cobori fără să mai treacă pe la dormitor. Băieţii izbucniră într- 
un ura puternic, de răsună toată aleea. 

— Dacă vreţi ca directoarea căminului să facă icter, mai 
strigaţi o dată. 

— Crezi că am făcut gălăgie prea mare? întrebă Lăcustă. 

— După părerea ei, da. Şi acum, am o rugăminte la voi: data 
viitoare nu veniţi până aici, în faţa căminului. Mă aşteptaţi la 
capătul aleii. 

— Nu suntem destul de prezentabili, dragă? 

— E vorba de altceva. Eu sunt nouă aici şi... 

— Am înţeles, ţii la reputaţie. 

Terenul de sport al fabricii era destul de bine întreţinut. Zgura 
roşiatică era greblată, pe pistă se distingeau liniile albe ale 
culoarelor. Tribunele, din lemn, vopsite de curând, miroseau a 
ulei de in şi terebentină. Fără spectatori, avea un aer trist, ca o 
alee pustie, toamna. Privindu-le, Sanda fu copleşită de un 
sentiment ciudat de singurătate şi-şi aduse aminte de un 


interviu acordat de un actor unui redactor de la Televiziune, 
care declara foarte bombastic că, pentru el, cel mai trist lucru 
din lume e o sală de teatru goală. Pe atunci Sanda fusese 
convinsă că declaraţiile actorului erau gratuite, vrând prin asta 
să pară în faţa telespectatorilor un om îndrăgostit de teatru. 
Abia acum îi dăduse crezare. 

— Te-au emoţionat tribunele? întrebă Dudu, ca şi cum i-ar fi 
ghicit gândurile. 

— Da. Dar, spuneţi-mi eu ce trebuie să fac acum? 

— Întâi, te prezentăm antrenorului. 

Antrenorul era un om gras, pe vremuri aruncase cu discul, 
povestea tot timpul despre marile concursuri de la Predeal, 
despre el şi despre Moina, despre el şi despre Victor Pop, despre 
cursa aceea istorică de o mie cinci sute de metri şi despre 
aruncările lui în jur de cincizeci de metri, şi asta nu acum, ci în 
urmă cu cincisprezece ani! Pe atunci, peste cincizeci de metri nu 
arunca decât Consolini, Consolini şi el; dar el, ghinionist, n-a 
avut niciodată norocul italianului, să arunce şi la concurs! El era 
bun numai la antrenament şi la concursurile de selecţie... 

— Nu ştiu ce aş putea face, domnule antrenor... 

— Nimeni nu ştie ce ştie. La început şi eu am alergat la 
garduri, şi abia după un an mi-am găsit vocaţia la disc. Azi faci o 
uşoară încălzire, încerci la toate probele de una singură, fără 
îndrumare. Pe urmă, vedem noi. 

Sanda îmbrăcă un tricou destul de uzat, nişte pantofi cu cuie, 
abia reuşea să meargă cu ei, se temea că o să se zgârie în 
timpul mersului. La şcoală la orele de gimnastică alerga ca toate 
celelalte colege, nici mai încet, nici mai repede. La săritura în 
lungime parcă sărea mai mult decât celelalte fete, dar nu în aşa 
fel să atragă atenţia cuiva. Îi plăcea mult mai mult gimnastica. 
La gimnastică o lăudau toţi profesorii, — o dată, la un concurs 
organizat pentru elevi, fusese selecționată în echipa şcolii. 

Dintre băieţi numai Gore rămase în apropierea ei. Dudu avea 
de parcurs douăzeci de ture, iar Lăcustă făcea sprinturi scurte 
de şaizeci de metri. Gore se postă în faţa ei şi-şi pironi privirile 
de tricoul ei uzat, transparent. Sanda, nevrând să-l jignească, 
nu-i spuse nimic, îi întoarse doar spatele şi porni spre pistă. 

Era o după-masă caldă, cu mult soare. Din lipsă de vânt, 
fanioanele care marcau colţurile terenului atârnau nemişcate, 


de parcă ar fi fost de porțelan. larba arsă de pe teren era 
galbenă, iar pământul uscat plin de crăpături. Sanda îşi începu 
turul de pistă încet, dar chiar şi aşa, la fiecare zvâcnitură a 
picioarelor, broboane de sudoare i se prelingeau pe tâmple, pe 
spate, pe piept. Tricoul se umezi şi i se lipise de trup; nu fusese 
spălat de mult şi mirosea a transpiraţie. „La ce dracu am venit 
aici?! Nu era mai bine să rămân la cămin, în umbră, culcată pe 
patul de lângă fereastră? Acolo era mult mai răcoare, poate şi 
din cauza pădurii, şi din cauza geamurilor întunecate cu hârtie 
albastră.” Se uită în jur. Pe stadion nu era niciun colţ umbrit, 
numai sub cupola tribunei principale. Antrenorul îi făcu semn să 
se grăbească: 

— Lungeşte paşii, fetiţo, te mişti de parcă ai fi la plimbare pe 
corso. Hai, gaz! 

Sanda întinse paşii, ajunse la turnantă, soarele îi cădea drept 
în ceafă şi o apucă o moleşeală cruntă. Trase cu ochii spre 
antrenor, acesta era preocupat cu alte două fete, le învăţa cum 
să predea şi să preia ştafeta. Le calcula paşii, dădea semnul 
când să pornească cea care prelua, le oprea, le dădea iar 
drumul. 

Ajunse la cea de a doua turnantă. Acum soarele o bătea din 
faţă, trebuia să alerge cu ochii întredeschişi. Îşi arunca 
picioarele mecanic înainte şi i se părea că aleargă 
nemaipomenit de încet, că turul nu se va mai sfârşi niciodată. 
Nu şi-ar fi imaginat că patru sute de metri e atât de lung! 
Răsufla cu gura deschisă, aerul era puţin cald, neîndestulător 
pentru plămânii ei agitaţi. 

La cea de a treia turnantă gâfâia, dar îşi putea ţine ochii 
deschişi. Privea prosteşte cerul, neverosimil de azuriu, şi nu se 
gândea la nimic. O rândunică traversă văzduhul atât de repede, 
încât se contopi într-o singură linie neagră, frântă. Cam de 
culoarea asta a cerului erau şi ochii tehnicianului de la controlul 
tehnic. Poate chiar mai albaştri. În cele din urmă înconjură 
terenul şi se trânti pe iarbă. Îl compătimea pe Dudu, care avea 
de alergat douăzeci de ture. Ar fi vrut să stea mult timp culcată, 
dar auzi vocea antrenorului: 

— Încerci la înălţime? 

— Încerc. 


Acum îi era totuna. Tot era hotărâtă să nu mai vină niciodată 
la antrenament. Se ridică şi porni spre groapa de sărituri. Gore, 
care îi dădea târcoale, se duse după ea şi se aşeză chiar în faţa 
gropii de nisip. Din cauza lui, emoţionată, sărea prost, dobora 
ştacheta cu mâna, chiar înainte de a fi ajuns lângă ea. 

— Încearcă la lungime. 

Se duse la groapa cu nisip, curăţă cu palma pragul de lemn 
unde trebuia să bată, apoi se îndepărtă să-şi ia elan. La 
marginea terenului îl descoperi pe Pavel de la controlul tehnic. 
Roşi şi-şi luă repede privirile de la el. „Bine că nu m-a văzut 
sărind la înălţime. Dar de ce să nu mă fi văzut?! Cine ştie de 
când e aici...” Ar fi vrut acum să sară mult, să-l entuziasmeze pe 
antrenor. 

îşi luă avânt, porni vijelios spre groapa cu nisip şi se îngrozi că 
n-o să-i iasă paşii. Ştia că va sări în orice condiţii. Bătu puternic 
cu stângul şi avu senzaţia că săritura nu se mai sfârşeşte. 
Antrenorul aprecie distanţa: 

— Nu e rău! Zău că nu e râu! Păcat că n-ai viteză. Mai 
încearcă o dată! 

Sanda se îndreptă spre locul de pornire şi, spre uimirea ei, 
Pavel nu mai era acolo. Îl zări mult mai departe, rezemat de 
balustrada _tribunei. Îşi luă avânt şi fugi din toate puterile. 
Săritura a doua a fost puţin mai rea decât prima. 

— Nu e rău, mai spuse antrenorul o dată. Marţea viitoare faci 
sprinturi. Am terminat azi. Hai, dezbrăcarea! 

Fluieră puternic de două ori, în semn că antrenamentul a luat 
sfârşit. 

La duş trebuia să-şi aştepte rândul, înaintea ei mai erau două 
fete slăbuţe, una chiar foarte slabă, de i se puteau număra 
coastele. Ce-o fi făcând nemâncatele astea aici, în loc să stea 
acasă nemişcate în pat, să se îngraşe? Mai vin pe stadion, să 
slăbească ţi mai mult?! Cele două fete vorbeau în şoaptă, dar 
erau prea aproape ca Sanda să nu le audă. Cea slabă spunea 
ceva despre un concurs foarte reuşit. Fără să vrea, Sanda trase 
cu urechea: 

— Nemţoaica era în faţa mea cu vreo doi paşi, pe culoarul doi. 
Asta puteam recupera la turnantă, mă temeam, însă, că o să 
înceapă să tragă. Eu parcă aş fi avut ceva în beregată, abia 
puteam răsufla. Mă temeam că n-o să pot termina cursa. Eram 


cu ochii tot timpul la nemţoaică. Înainte de turnantă, ea, în loc 
să tragă, începu să slăbească. Asta mi-a dat aripi, îndată am 
început să respir mai în voie şi am lungit puţin paşii. Nu voiam 
să observe nemţoaica că insist. Am vrut s-o las să creadă că şi 
eu sunt pe sfârşite. La turnantă am început să trag. A încercat şi 
ea, dar eu eram în avânt, şi ea abia în pornire. Nu mai vedeam 
în faţă pe nimeni, numai liniile albe ale culoarelor. 

Convorbirea se întrerupse, cea slabă intră sub duş, — sub 
perdeaua de apă părea băiat. Nu avea nici sini, nici şolduri. 

Sanda o întrebă pe fata rămasă lângă ea: 

— Cine e? 

— Cum, n-o cunoşti?... Doina Savu. 

Sanda nu-i auzise numele niciodată. Fata îi dădu lămuriri: 

— Campioana noastră la patru sute metri juniori. Alaltăieri s-a 
întors de la nişte concursuri de la Milano... 

Sanda privi spre Doina Savu cu invidie. Nemâncata asta a fost 
la Milano! Avea acasă câteva cărţi poştale primite de maică-sa 
de la un negustor de paste făinoase din Milano. Cărţile poştale 
color reprezentau acoperişul Domului, dantelăria aceea măreaţă 
din piatră. „Ce norocoşi sunt unii! Oare eu dacă m-aş duce în 
Italia, m-aş întoarce?” Se uită speriată în jur, dacă nu cumva i-a 
auzit cineva gândurile. 

— Hai, tu urmezi. 

Sanda intră sub duş, — apa fierbinte îi biciui spatele şi, din 
cauza aburilor, se moleşi. Ar fi vrut să stea mult timp sub şuvoiul 
de apă, dar mai erau câteva fete care îşi aşteptau rândul. Cu 
mişcări leneşe îşi frecă umerii, genunchii, apoi se înveli într-un 
prosop colorat şi se aşeză pe bancă şi o căută pe Doina Savu din 
priviri. Campioana era pe jumătate îmbrăcată: în loc de furou 
purta un maiou bărbătesc, prin maiou i se vedeau coastele şi 
umerii osoşi, lipsiţi de feminitate. Dacă atletismul te deformează 
în aşa hal, poate ar fi bine să se lase de pe acum de sport, să nu 
ajungă ca asta! 

De afară îşi auzi strigat numele. Se îmbrăcă repede şi ieşi din 
vestiar; soarele puternic o orbi, văzu cerculeţe roşii pe ecranele 
pleoapelor şi, pentru o clipă, avu senzaţia că cerculeţele 
colorate aduceau cu dantelăria de piatră de pe acoperişul 
Domului din Milano. 


— Am crezut că te-ai înecat sub duş sau că iei lecţii de înot! o 
dojeni Dudu. Dacă m-ar fi lăsat portarul, aş fi venit după tine. 

— Dar unde-s ceilalţi? întrebă mirată Sanda, văzându-l numai 
pe el. 

— Mi-au spus că trebuie să meargă mâine la serviciu şi nu ştiu 
dacă tu termini baia până atunci. 

— Am stat chiar atât de mult? 

— Chiar mai mult. 

în drum spre cămin, Sanda îl întrebă pe Dudu dacă-l cunoaşte 
pe omul cu pantaloni negri care fusese pe stadion. 

— II ştiu. Am şi stat de vorbă cu el. L-am întrebat: „Faci control 
tehnic, meştere, sau ai venit să te uiţi la picioarele fetelor?” 
Cred că s-a supărat. M-a întrebat de tine. 

— De mine? făcu Sanda într-o doară, ca Dudu să nu observe 
că e curioasă. 

— Da. 

Sanda aşteptă ca Dudu să continue, dar acesta începu să 
povestească despre un concurs de la Ploieşti, unde se clasase 
ultimul. 

— Am pornit şapte, toţi erau începători, în afară de mine. Am 
vrut să fac pe grozavul şi n-am dozat bine turele. Am sprintat 
tare la început, şi pe la mijlocul cursei priveam umilit cum mă 
luau bobocii. 

— Şi ce a întrebat? 

Dudu tresări, dar nu răspunse imediat. Căută privirile Sandei, 
dar ea îşi ţinea capul în pământ. 

— A întrebat cine eşti. 

— Şi ce i-ai spus? 

— Ce să-i spun?! Adevărul! l-am spus că eşti regina Angliei! N- 
a vrut să mă creadă. 

— Tu nu eşti niciodată serios?! 

— Ba da. Totdeauna. De ce să aibă numai englezii regina lor? 
Eu de ce să n-o am?! 

Ajunseră în faţa căminului. Sanda aşteptă ca Dudu să mai 
spună ceva, dar acesta era în continuare preocupat de 
legănarea sacului sportiv. 

— La revedere, Dudu. Mâine, la masă! 

— Cum doreşte maiestatea-voastră! 


Trei zile la rând Sanda avu febră musculară. Călca cu 
încetinitorul de parcă ar fi mers pe cuie. Când se apleca o 
dureau şalele, când stătea ţeapănă o dureau picioarele. Nu se 
simţea bine decât în pat sau sub duş. Apa fierbinte îi lua şi 
ultima vlagă, avea senzaţia că îi înmuia şi oasele şi totdeauna 
ieşea din baie roşie ca racul. Scările de la subsol până la etajul 
doi le urca greu, de parcă ar fi avut picioarele paralizate. La 
serviciu ar fi vrut tot timpul să stea pe scaun sau cel puţin 
rezemată de perete. Marieta o privea pieziş şi uneori îi zâmbea 
cu subinţeles, ca şi cum ar fi spus: aşa e când nu cunoşti 
măsura! 

Pavel de la controlul tehnic trecea în fiecare zi de câteva ori 
pe coridorul din faţa atelierului, şi Marietei îi deveni suspect: 

— Uite, ăsta e iar aici! Vrei să-l întreb ce vrea? 

— Nu, nu, lăsaţi-l în pace, tovarăşă Marieta! Poate are treabă. 

— Are pe dracu! înainte de a fi venit tu în secţie, nu-l vedeam 
cu săptămânile. Acum nu-i zi de la Dumnezeu să nu treacă pe 
aici! Eu tot îl întreb odată. 

— Vă rog foarte mult, nu! 

Imediat, însă, îşi dădu seama că insistența ei cu care 
protestează ar putea da de bănuit. Intoarse vorba: 

— In fond, aţi putea să-l întrebaţi. 

Intr-una din zile, Marieta o primi pe Sanda cu trei garoafe roşii. 

— Nu te speria, nu sunt de la mine. Le-a adus unul din ăia trei. 
Spunea că asta mare — o garoafă era mai mare decât celelalte 
— e de la el. Care din ăia trei îţi face curte? 

— Toţi trei la un loc! N-au haz decât când sunt toţi trei 
împreună. 

— Spune ăluia care a fost aici că dacă mă mai ia cu „dragă”, îl 
plesnesc! 

— inseamnă că a fost Gore, el vorbeşte cu „dragă”. Eu m-am 
obişnuit cu el. 

— Dacă vrei să-i vezi poza, e afişată la poartă. A lăsat un 
robinet deschis şi apa a curs toată noaptea, inundând un atelier 
întreg. 

— Ştiu, mi-a spus... minţi Sanda. 

Gore nu-i spusese nimic, dar nu voia ca Marieta să-l 
comenteze. Hotări să-l întrebe la prânz care e povestea cu 
robinetul. 


în timpul lucrului, Marieta mai pomeni de câteva ori cazul lui 
Gore, ca şi cum ar fi vrut prin asta să-l discrediteze în faţa 
Sandei. Sanda se prefăcu că n-o aude sau schimbă discuţia. La 
cantină se aşeză chiar în faţa lui Gore. 

— Ţi-am văzut poza la tabla de onoare... 

— M-ai văzut, dragă?! zâmbi Gore. Cum îţi plac? leri când au 
fost ăia de la revista Cinema şi mi-au văzut poza, au vrut să mă 
ia la film! Spuneau că sunt la fel de frumos ca Florin Piersic! Eu 
zic că-s mai frumos! 

— Şi cum ai lăsat robinetul deschis? 

— Te-ai înţeles cu cei de la U.T.C.? Ei mi-au pus aceeaşi 
întrebare. Dacă te interesează un răspuns concret, tehnic, draga 
mea, mi-e foarte uşor. Am apucat robinetul cu mâna dreaptă, l- 
am răsucit spre stânga şi, ca să vezi, minune! Apă ioc! L-am mai 
răsucit, dar un strop de apă n-a vrut să curgă! M-a strigat 
cineva, i-am răspuns şi pe urmă am uitat să închid robinetul... 
Peste noapte au dat drumul la apă şi a doua zi Federaţia de înot 
a vrut să organizeze campionat le de nataţie la noi! 

Spre sfârşitul prânzului, Gore o întrebă dacă mai are febră 
musculară. 

— Da, merg ca o schiloadă. Parcă nici nu mai am chef de 
antrenament. 

— O să-ţi treacă, dragă, încă o zi, două, şi te vei simţi ca un 
nou-născut. Dar să ştii că e vina noastră că nu te-am prevenit. 
Dacă ţi-am fi făcut masaj, nici n-ai fi avut dureri. Cred că nici 
acum nu e târziu. Eu mă angajez să-ţi fac un masaj, ca la 
Marienbad! 

— Masorii pentru femei sunt orbi... făcu Dudu atotştiutor. 

— Ţin ochii închişi, dragă! Sau dacă vrei, se întoarse spre 
băieţi, nu aveţi încredere în mine, mă puteţi lega la ochi! 

— Ai vrea... 

— Zău, aş vrea! Nu pentru mine, dar să mai alin? Durerile 
Sandei! Vrei? 

— Spune-i nu, Sanda. Tu ştii ce al dracului e ăsta?' A mai făcut 
o dată masaj cu ochii legaţi şi era să plătească pensie 
alimentară. 

Râseră un timp pe socoteala lui Gore, apoi Dudu făcu semn lui 
Lăcustă să se ridice: 

— Noi, din păcate, trebuie să ne retragem. 


— Dar unde vă grăbiţi? întrebă Sanda mirată. Nici n-aţi 
mâncat felul trei. 

— Lasă-i să se ducă, dragă, te pomeneşti că sunt în stare să 
rămână. 

— Bine a spus Dudu, interveni şi Lăcustă în discuţie. Din 
păcate, nu mai putem sta, tovărăşico. Şi te rog să ne spui mâine 
dacă Gore ne-a halit şi prăjiturile noastre. 

După ce făcură câţiva paşi, Gore strigă după ei: 

— Păcat că n-aveţi treabă în fiecare zi. Şi după ce se convinse 
că cei doi nu se vor mai întoarce, se aplecă spre Sanda: Faţă de 
ei n-am vrut să vorbesc, că m-ar fi luat peste picior. li ştii cum 
sunt... 

— Şi? 

— Cum adică şi? se holbă Gore. Ţi-am spus, îmi placi foarte 
mult. 

— Şi eu ce vrei să fac? 

— Nimic. lartă-mă că ţi-am spus. 

îşi pironi privirile în farfurie. 

— Acum de ce te-ai supărat? Ce-ai fi vrut să fac? Să-ţi săr de 
gât de bucurie, să cânt sau să dansez? Am înţeles, îţi plac. 
Ştiam asta încă de la primul antrenament. Dar eu te socotesc ca 
pe un prieten. Mă simt bine cu voi, sunteţi simpatici. 

— Voi înseamnă toţi trei. 

— Da. 

— Eu cu o treime din tine nu mă mulţumesc. Eu te vreau 
toată. Nu-i dădu Sandei răgaz să-l întrerupă. Continuă repede: 
Să fim numai noi doi. Aş vrea să mergem împreună la cinema, la 
ştrand, la... 

Tăcu, brusc, apoi ridică privirile spre Sanda. 

— Măi Gore, noi nu ne potrivim. 

— Poate ai pe altcineva? 

— Poate... 

— Îl omor, dragă. Zău îl omor. Eu de ani de zile visez să mă 
întâlnesc cu o fată ca tine. Acum te-am găsit, şi tu eşti ocupată. 
Păi, e dreptate asta? 

— E mai bine să fim prieteni, Gore. Abia ne cunoaştem. 

— Vrei să spui că pot să sper? 

— Nu, Gore. Abia ne cunoaştem, de ce să complicăm lucrurile? 

— Să ştii că eu de azi încolo am să te ocolesc. 


— Mai înainte mi-ai spus că mă placi... 

— Tocmai  de-aceea. Nu-mi place să te privească toţi 
nespălaţii. 

— Aşa vorbeşti tu despre prietenii tăi? 

— Aşa! Şi să ştii că sunt lucruri mai importante decât 
prietenia! 

— Mai încet, Gore, se uită lumea la noi. 

— Nu mă interesează! Te iubesc, Sanda, înţelegi? De aceea 
am să te ocolesc. 

Se ridică de la masă şi plecă fără să salute. 

2 

Sâmbătă, înainte de sfârşitul schimbului, veni maistrul Panait 
în atelier. Marieta era plecată la fotogravură. Maistrul era bine 
dispus, clipea vesel, se opri în mijlocul încăperii şi o privi lung pe 
Sanda. 

— Ei, cum merge? întrebă după ce se convinse că Sanda lucra 
fără cusur. 

— Bine, tovarăşe maistru. 

— Spune, fată, tu ştii la ce secţie lucrezi? 

— Desigur! La circuite-imprimate... 

— Şi ştii ce faci aici? 

— Da, imprim circuite electrice pe plăci de pertinax. 

— Da, asta faci! Dar ştii ce înseamnă asta în mare, în 
principiu? Să-ţi dau un exemplu: unii construiesc avioane şi ştiu 
că aparatele construite de ei vor zbura, vor transporta oameni şi 
mărfuri la mii de kilometri... Ce rost are imprimarea pe care o 
faci tu? 

— Ştiu, vreţi să mă întrebaţi dacă m-am uitat vreodată într-un 
aparat de radio. Să ştiţi, tovarăşe Panait, că m-am uitat! M-am 
uitat după ce am avut discuţia cu dumneavoastră. 

— Foarte bine. Ai văzut câte fire, câte lămpi şi câte legături 
sunt acolo? 

— Da. 

— Ei, toate acele lucruri acum sunt de prisos. Sutele de fire, 
miile de legături le faci tu. Le faci cu o singură operaţie. Ca şi 
cum ai lua un creion şi ai desena firele, legăturile. Mai presus, 
tipăreşti toată instalaţia. Aici, în secţia ta, se aplică una din cele 
mai noi cuceriri ale fizicii moderne. Toată instalaţia complicată 
dintr-un aparat de radio tu o tipăreşti pe o placă, şi legăturile 


care se făceau înainte între fire, toate contactele care se sudau 
şi care erau susceptibile la deteriorare nu se mai pot desface. 
Voi faceţi sute de imprimări pe zi. Mai demult, pentru sute de 
aparate de radio lucrau zeci de tehnicieni luni de-a rândul. Tot 
acest proces complicat, de luni de zile, cu zeci de oameni, s-a 
redus practic la o singură zi de lucru şi numai la câţiva oameni. 
Dacă pricepi sensul acestor lucruri, atunci ştii ce faci. Amin! Dar 
nu pentru asta am venit. A telefonat tovarăşul Serdan să treci 
pe la el. 

— Acum? 

— Nu, fata mea, nu în timpul lucrului. Dacă are treburi 
funcţionăreşti, să te aştepte. Te duci după schimb. 

Sanda era convinsă că directorul personalului o cheamă s-o 
certe pentru felul cum se purtase cu el în secţie. Şi Marieta 
fusese înţepată, Serdan se simţise prost şi a plecat umilit. 
Desigur, dacă atunci n-ar fi fost discuţia aceea aprinsă între ea 
şi Marieta, ar fi fost altfel primit. Sanda chiar a doua zi se 
aşteptase să fie chemată şi e frumos din partea lui că n-a 
beştelit-o imediat. Oricât, Serdan făcea parte din comitetul de 
direcţie, nu era un om oarecare în întreprindere şi pe deasupra 
fusese destul de amabil la angajare. Desigur, a contribuit şi 
recomandarea lui Petre Popescu la această purtare politicoasă, 
dar singură recomandarea nu poate să-l determine să fie drăguţ 
şi binevoitor. După terminarea lucrului, Sanda se pregăti anume 
pentru această întâlnire. Pierdu un sfert de oră în faţa oglinzii 
din spălător şi numai după ce se convinsese că arată aşa cum 
trebuie, porni spre clădirea direcţiei. Spre mirarea ei, birourile 
aripii administrative erau goale şi tocmai se dojeni că întârziase 
atât de mult, când se auzi strigată: 

— Credeam că nu mai vii, tovarăşă Dobrescu. 

Serdan stătea la capătul coridorului şi zâmbea. 

Totuşi, tonul lui sobru, sublinierea cuvântului „tovarăşă” o 
făcură pe Sanda să tresară. „Da, o să mă facă de două parale.” 

— Poftim, mai spuse Serdan, şi-i arătă uşa care dădea spre 
anticamera lui. Sanda pomi într-acolo. Pe drum se uită cu coada 
ochiului spre el şi i se păru sobru, oficial. Serdan intră şi el în 
birou, dar nu trase uşa după el, se rezemă de birou vrând parcă 
să sublinieze că nu are de gând să stea prea mult. 

— Stai jos, tovarăşă. 


Emoţionată, Sanda nu reuşi să se adune, se aşeză cuminte pe 
marginea scaunului. 

— Mi-a spus tovarăşul Panait că m-aţi căutat. 

— Da, te-am căutat. Din păcate, în timpul săptămânii n-am 
prea avut timp şi te-am neglijat. Şi, precum ştii, trebuie să am 
grijă de dumneata. 

— Nu înţeleg. 

— Ba înţelegi! 

Zâmbi din nou. Sandei i se păru că e obraznic. Se înfurie. 
„Doar n-o să mă las timorată!” Singurul ei atu era faptul că 
Serdan dezvăluise trecutul ei directoarei căminului. Va trebui să- 
i arunce în faţă această vină, să poată discuta cu el de la egal la 
egal. 

— Să ştiţi, tovarăşe director, dacă va trebui să mă prezint 
zilnic la dumneavoastră şi să vă raportez tot ceea ce am făcut, 
cum m-am comportat, atunci îmi dau demisia chiar acum. 

— Eşti înţepată azi. Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, în afară de faptul că aţi informat toată lumea că am 
fost trimisă de Miliție. Atâta tot. 

— Nu-i adevărat. 

— Atunci, probabil, minte directoarea căminului. Ea a spus că 
a fost aici, a aflat totul şi, ca atare, mi-a ţinut o morală. 

— Să ştii că o lecţie de morală nu strică. Şi acum să-ţi spun 
cum s-a întâmplat, ca să nu-ți faci o părere greşită despre 
amândoi. Directoarea într-adevăr a fost aici, dar în lipsa mea. 
Secretara i-a arătat fişa. Fii liniştită, a fost sancţionată. 

— N-ar fi trebuit. 

— Ba da. Există la noi un regulament de ordine interioară. 
Cine nu se conformează e sancţionat. Nu mă întrerupe, încă n- 
am terminat. Am stat de vorbă cu directoarea voastră şi i-am 
spus tot ce trebuia. Am aflat şi de scandalul de la cămin şi-mi 
pare bine că te-ai comportat frumos. 

În sinea ei, Sandei îi păru rău că-l învinuise pe nedrept, că se 
purtase urât cu el când fusese în vizită la circuite. „Dar de ce nu 
mai spune nimic, de ce stă şi mă priveşte atât de ciudat?” In 
tricoul lui bej, mulat pe corp, părea mai degrabă sportiv decât 
funcţionar. 

— Şi azi de ce m-aţi chemat, tovarăşe director? 


— Acum nici nu mai ştiu precis. M-ai luat repede şi m-am 
fâstâcit. 

încurcătura directorului îi făcu plăcere Sandei. Zâmbi şi ea, 
abia perceptibil şi savură momentul. 

— Da, mi-am adus aminte. 

Se duse în spatele biroului şi se aşeză. „Vasăzică, totuşi este o 
pricină”, îşi spuse Sanda. Îşi lăsă privirile în pământ. Directorul 
îşi aprinse tacticos o ţigară, o privi pe Sanda prin fum şi abia 
atunci continuă: 

— Mi s-a dat sarcina să te ajut, să te urmăresc. Nu în sensul 
rău al cuvântului. Să-ţi urmăresc activitatea, să te simţi bine. 
Desigur, crede-mă, munca asta nu e chiar plăcută. Ai douăzeci 
de ani, eşti frumoasă, independentă, şi vine un funcţionar să te 
sâcâie. Te înţeleg. Nici nu m-aş fi angajat în această afacere, 
dacă rarele noastre întâlniri, oficiale, sublinie acest cuvânt, nu 
mi-ar fi făcut plăcere. Eu nu sunt aici director decât opt ore. 
După terminarea orelor de serviciu, redevin un om oarecare. 

— Dacă am înţeles bine, acum m-aţi chemat nu ca directorul 
personalului, ci ca un om oarecare. 

— Nu, tovarăşă. 

Sobrietatea lui Serdan o sperie. „De ce dracu nu ştiu să mă 
comport ca lumea?” Totuşi nu se astâmpără: 

— Dar suntem după ora trei. 

— Aş putea foarte simplu să-ţi răspund că fac ore 
suplimentare. Dar nu vreau să te contrazic. Mi-am dat seama că 
vrei să stai de vorbă cu mine, şi nu cu directorul personalului. 
Fie. Poftim. 

Sanda abia acum îşi dădu seama că Serdan ar putea s-o 
înţeleagă greşit. „Vai, ce tâmpită sunt!” Roşi până în vârful 
urechilor. Privi. Spre Serdan. Acesta, calm, urmări preocupat 
fumul ce se prelingea spre tavan. 

— Cred că m-aţi înţeles greşit, tovarăşe director. 

— Nu, nu. Să ştii că profesiunea mea e să cunosc oamenii. Te 
înţeleg, simţindu-te tot timpul hărţuită, încolţită, vrei să faci pe 
grozava. E o reacţie firească, îmi pare bine că te-am văzut, dar 
acum e târziu şi trebuie să mergem. 

Se ridică, aşteptă să se ridice şi Sanda, o prinse de braţ şi o 
conduse spre uşă. Indispusă, Sanda călca stângace, se 
împiedică de prag şi era cât pe-aci să cadă. 


— Eşti cam emoţionată, tovarăşă Dobrescu. O însoţi până la 
capătul scărilor şi apoi îşi consultă ceasul. E aproape patru şi un 
sfert. Ai pierdut masa la cantină. Să ştii că mă consider vinovat. 
Ce facem? 

— Nimic. Tot vreau să slăbesc. 

Soarele o învălui cald şi o părăsi şi sentimentul acela stupid de 
inferioritate. Cineva trecu pe lângă ei şi-l salută cu voce tare pe 
Serdan. Acesta îi răspunse cu o uşoară înclinare a capului. 

— Nu se poate. 

— Zău, tovarăşe Serdan, vreau să slăbesc. Nu vă faceţi griji 
din cauza mea. 

— Măi Dobrescule, când renunţi la masa de prânz voluntar, ca 
să slăbeşti, e o treabă. Când pierzi masa din cauza mea e o altă 
treabă. Am o idee. Mă aştepţi dincolo de poartă şi luăm masa 
împreună. 

— Nu, tovarăşe director. 

— Ba da, tovarăşă Dobrescu. Şi te rog să nu mă contrazici. 
Sunt superiorul tău, eu hotărăsc. 

— Dar suntem după orele de lucru. 

— Cu atât mai mult. 

Plecă fără să aştepte răspuns. Sanda îl urmări cum intră în 
clădirea corpului de gardă, apoi încet porni spre ieşire. În stradă 
hotărî să-l refuze. Era convinsă că, dacă nu i-ar fi vorbit cum i-a 
vorbit, Serdan nu s-ar fi simţit obligat s-o invite la masă. Cel mai 
bun lucru era să nu-l aştepte, să meargă la cămin, şi mâine să-i 
ceară scuze că nu l-a putut aştepta. Încercă să caute un motiv 
plauzibil, că s-a întâlnit cu o colegă, că n-a vrut să fie văzuţi 
împreună. Fără îndoială, Serdan era un om ciudat. Dacă l-ai fi 
judecat numai după vorbe, ai fi putut să juri că e un stângist 
care, chiar dacă ar fi vrut să declare dragoste cuiva, nu s-ar fi 
putut debarasa de cuvântul „tovarăşă”. Dacă îl judecai însă 
după priviri, după zâmbetul lui puţin ironic, ţi-ai fi putut crea o 
altă imagine despre el. De ce n-o fi vrut să iasă împreună pe 
poartă?” „Nu, nu, acum îi caut nod în papură.” E normal să-şi 
păstreze prestigiul în faţa celor de la poartă. Sanda era 
bucuroasă că găsise soluţia, să nu-l aştepte, să-l pună în faţa 
faptului împlinit. Tocmindu-se cu el, s-ar fi descurcat mai greu, 
mai ales că Serdan avea şi avantajul funcţiei pe care o deţinea. 
Grăbi paşii. In apropierea căminului auzi scârţâitul unei frâne, 


apoi un Wartburg vernil se opri chiar în dreptul ei, lângă rigolă. 
Serdan, zâmbind, îi deschise portiera maşinii: 

— Urcă! 

Surprinsă, Sanda intră în maşină şi, când se aşeză, descoperi 
la fereastra dormitorului care dădea spre balcon câteva fete 
care căscau gura la ea. Vru să coboare, dar Serdan se aplecă 
peste ea şi trase portiera. Maşina porni. 

— Vă rog foarte mult, opriţi. Vreau să mă dau jos. Sunteţi 
foarte drăguţ, dar nu vreau să mănânc. 

Serdan, ca şi cum n-ar fi auzit cele spuse de ea, depăşi un 
troleibuz şi mări viteza. 

— Acum, de ce te agiţi? Şi din politeţe s-ar cădea să mă 
însoţeşti, tovarăşă Dobrescu. Dă-mi un foc. 

— N-am. 

— Găseşti acolo în buzunar. 

Arătă cu bărbia spre o scurtă de piele aruncată pe banca din 
spate. Sanda întinse mâna, dar nu reuşi să ajungă scurta, trebui 
să se ridice în genunchi şi să se aplece peste bancheta ei. 
Supărată, îi întinse cutia. 

— Poftim. 

— Aprinde-mi-o tu. 

Îi întinse o ţigară. Sanda neîndemânatică, şi din cauza 
trepidaţiei, şi din cauza emoţiei, i-o aprinse cu greu. 

— Eu nu pot să merg cu dumneavoastră. La cinci trebuie să fiu 
la cămin. 

Mintea. Serdan îi zâmbi cu superioritate: 

— Spune-i directoarei că ai fost cu mine. 

Ce alte argumente ar fi putut invoca să oprească? Că nu se 
simte bine? Asta ar fi trebuit să-i spună de la început. Stând 
nemişcată, se linişti: „În fond, de ce mă agit atâta? Am să iau 
masa cu el.” 

— Şi unde mergem? 

— Unde vrei tu. La Snagov, la Pescăruş... 

— Mai bine la Pescăruş. 

— Pentru că e mai aproape? Să ştii că la Snagov se mănâncă 
mai bine. Şi Puşa, rabla asta verde, goneşte ca o fiară. Şi dacă 
ne-am incomodat reciproc, cel puţin să ne incomodăm până la 
capăt. 

— De aia n-am vrut să vin, să nu vă incomodez. 


— Eşti hoaţă, tovarăşă Dobrescu. Până la urmă o să mă obligi 
să-ţi fac declaraţii că nu mă incomodezi, că, dimpotrivă, 
prezenţa ta îmi face plăcere. Dacă vrei aşa, fie. Sunt încântat că 
ai acceptat să mă însoţeşti. E bine aşa, tovarăşă? 

Sanda nu-i răspunse. li era ciudă că Serdan o crede şmecheră. 
„Oare tuturor oamenilor le fac aceeaşi impresie? De ce naiba nu 
ştiu să mă port ca lumea?” Il privi cu coada ochiului. Serdan era 
concentrat, privea drept înainte, ocolea cu grijă fiecare pietricică 
şi se înscria corect, cu viteză redusă, în fiecare viraj. In faţa lor, 
un camion Carpaţi, încărcat cu lăzi, depăşi fără să semnalizeze. 
Serdan mormăi o înjurătură, apoi, căit, se întoarse spre Sanda. 

— lartă-mă, dar din cauza idioţilor ăstora se întâmplă atât de 
multe accidente. Fumezi? 

— Nu. 

— Pari emoţionată. 

— Sunt. Sau n-aţi fi crezut asta despre mine? 

— Vorbeşti prostii. Dar uite, tocmai depăşim linia de centură. 
Din clipa asta suntem în provincie. Nu mai lucrăm la aceeaşi 
uzină, eu nu mai sunt director, tu nu mai eşti muncitoare. 

— Şi, atunci, ce suntem? 

— Pur şi simplu noi. Atât. Ştii ce mult e asta? 

— Nu. 

— Nu vrei să ştii. 

La Snagov, Serdan ştia un local mic, cu terasa atârnată chiar 
deasupra lacului. Se instalară sub un copac ghiftuit cu ciment. 

— Ce vrei să mănânci, domnişoară? 

— Până acum mi-aţi spus tovarăşă. 

— inseamnă că după linia de centură n-am mai vorbit. 
Dincoace de linie îmi permit mai mult decât la Bucureşti. 

Se întoarse spre un chelner îmbrăcat în costum naţional şi 
comandă fripturi, fără încuviințarea Sandei. În timpul mesei 
vorbi mereu despre pescuit, despre după-mesele de vară şi 
despre munca lui ingrată de la întreprindere. 

— Pentru că eu fac concedierile, mustrările în scris şi 
dispoziţiile de reducere a primelor, oamenii mă înjură pe toate 
drumurile. Şi tu, când am fost la voi, la circuite, m-ai judecat 
greşit. Ai crezut, să nu spui nu, că pentru că ştiam unele lucruri 
despre tine, am să încerc să profit. Aşa-i? 

— Asta n-am crezut. 


— Dar ceva asemănător. Află că dacă n-aş şti nimic despre 
tine şi n-aş fi ceea ce sunt, pe cuvântul meu de onoare, ţi-aş 
face curte. 

— Dar dumneavoastră sunteţi însurat. 

— Ei, şi? Pentru tine aş fi în stare să fac şi prostii. Dar să nu 
discutăm despre asta, mai ales că totul e condiţionat de dacă... 
îţi place aici? 

— Da. 

— Atunci, o să venim şi altă dată. 

— Dacă n-o să pierd masa de la cantină, n-o să mai avem 
niciun motiv. 

— Inventăm unul. Ai costum de baie? 

— Da. La cămin. 

— E foarte bine. O să fii obligată să faci baie goală. 

— N-am să fac. 

— Ştiu. Nici nu ţi-aş permite. 

Privi un timp în gol, apoi ceru plata. 

— V-aţi supărat? 

— Nu, dar e târziu şi am lăsat-o pe Puşa la soare. 

în drum spre casă, Serdan nu scoase niciun cuvânt. 

Se închise în el ca într-o carapace şi deveni morocănos. Sanda 
nu ştia cum să-l împace. Era sigură că el o pusese numai la 
încercare, să vadă cum reacţionează, şi ea, ca o proastă, în loc 
să-l refuze tandru, cu o glumă, îl repezise. 

în dreptul liniei de centură, Serdan frână brusc. Sanda, 
neatentă, era să se lovească cu capul de parbriz. 

— Aici ne luăm rămas bun, tovarăşă Dobrescu. 

— Vreti să cobor? întrebă speriată. i 

— Da’ de unde. Dar după linia de centură redevin director. Imi 
dai voie să-ți sărut mâna? 

Buimăcită, Sanda îi întinse mâna şi Serdan, ceremonios, i-o 
sărută de mai multe ori. 

— Unde vrei să te las? 

— Mi-e totuna. Numai în apropierea căminului. 

— Bineînțeles. 

Apăsă pe accelerator şi nu se mai opri decât la intrarea în 
oraş. 

— E bine aici? 

— Da, tovarăşe director. 


Coborî, apoi privi lung în urma maşinii. În stânga, aeroportul 
era învăluit într-o lumină violetă şi, mai departe, beculeţele de 
semnalizare de pe Casa Scânteii păreau stele. Ingândurată, 
pomi spre cămin. Nu făcu decât câţiva paşi, şi se auzi strigată, o 
ajunse din urmă Saveta. 

— Am alergat într-un suflet să te ajung, spuse Saveta gâfâind. 
Te-am văzut coborând din maşina tovarăşului Serdan. 

Sanda tresări, dar răspunse calmă, ca şi cum cele spuse de ea 
nu prezentau niciun interes: 

— E unchiul meu. Am fost la ei la masă. 

— Acum înţeleg de ce ai ajuns la cămin. Ştii cât am aşteptat 
eu să fiu primită? Aproape şase luni. 

O prinse pe Sanda de braţ şi o întoarse cu sila spre aeroport. 
Ai văzut avionul care a decolat mai înainte? 

— Nu. 

— Era un Caravelle. Asta urcă în sus ca o săgeată. Ca o 
ciocârlie. 

3 

La cel de-al doilea antrenament, Sanda se simţi mai în largul 
ei. Îi trecuse febra musculară şi se simţea uşoară ca un fulg. 
Antrenorul îi prescrise o tură de încălzire, dar ea ar fi fost în 
stare să ocolească stadionul de zece ori. Făcea paşi mari, 
relaxaţi, şi în timpul alergării o cuprinse o bucurie ciudată, 
copilărească, ca pe vremuri când se întorcea acasă de la şcoală, 
şi în ghiozdan, în carnetul de note, avea un zece! Încercă apoi 
câteva sărituri şi antrenorul trimise după metru, să le măsoare. 
Două dintre sărituri erau peste cinci metri. 

— Neapărat, trebuie să-ţi îmbunătăţeşti viteza. Bătaia ţi-e 
bună, o ai de la Dumnezeu, eşti făcută pentru lungime! De azi 
încolo, nici nu mai sari. Faci sprinturi scurte, cincizeci, o sută de 
metri. Hai, tura la relaxare. 

Sanda mai înconjură o dată stadionul, încet, cu paşi lungi, şi-i 
părea rău că antrenamentul se sfârşise atât de repede. li părea 
bine că ascultase de băieţi. S-ar fi plictisit de moarte la cămin, 
mai ales că mai toate fetele plecau după-masa în oraş. După 
duş, antrenorul o chemă la el şi-i dădu o mulţime de sfaturi: să 
facă dimineaţa şi seara genuflexiuni, să nu mănânce niciodată 
mult la prânz, să facă ori de câte ori poate exerciţii de respiraţie 
şi altele. 


— Dacă iei antrenamentele în serios, poţi face progrese. 
Calităţi ai, slavă Domnului, ai şi picioare lungi. Să ştii, totul 
depinde de tine. Fie antrenorul cât de bun, nu-ţi poate ajuta cât 
te poţi ajuta singură. De acum încolo să vii regulat la 
antrenamente. 

Dudu şi Lăcustă o aşteptau în poarta stadionului. 

— Te-ai alintat azi ca o gazelă, tovărăşico. Am impresia că-ţi 
place aici. 

— Îmi place. Gore unde e? 

— Pe noi ne întrebi? Ce-ai făcut cu el? Azi nici n-a vrut să stea 
de vorbă cu noi. A spus că eşti o bestie! Ţi-a făcut declaraţii de 
dragoste, aşa-i? 

— Atunci nu e grav. Fiecărei fete îi spune acelaşi lucru. N-are 
fantezie. Eu l-am rugat să-mi facă mie declaraţii. Cu două palme 
l-aş face fericit. 

— A fost agresiv? întrebă şi Dudu. 

— Nu. Dar nu mai vrea să mă vadă. 

— Trei zile. Îl cunosc eu. Eu, în locul tău, tovărăşico, l-aş fi 
lăsat să spună totul. Să vedem ce face dacă-l ascultă cineva. 
Trebuie să fie un spectacol grozav. Cum poate fi un om atât de 
caraghios? 

— Mie îmi pare rău de el. Era foarte drăguţ, şi pe urmă, dintr-o 
dată, după ce aţi plecat voi... 

— Aşa-l apucă. Din senin. Pe urmă, după trei zile îi trece. Se 
întoarse spre Dudu: L-a ţinut vreodată mai mult de trei zile? 

Dudu, însă, nu-i dădu nicio atenţie. Privi spre Sanda. 

— leri n-ai fost la cantină. 

— Fac cură de slăbire. 

— Asta e frumos din partea ta, tovărăşico, dar altă dată să ne 
laşi bonul.E păcat să se piardă aşa, aiurea. 

Când cotiră pe aleea căminului, îl văzură pe Pavel de la 
controlul tehnic. Purta tot cămaşa lui de lină albastră. Dudu o 
lovi pe Sanda cu cotul. 

— Te pomeneşti că ăsta iar a fost la antrenament. 

— A stat în tribună, tovărăşico, l-am văzut. Te-o fi iubind Gore, 
dar ăsta cred că e în stare să se omoare pentru tine. Jur că te 
place. 

— Şi mie îmi place, spuse foarte serioasă Sanda. Mi-a plăcut 
din clipa când l-am văzut. 


— De ce, în general, fetele frumoase sunt lipsite de gust? Păi, 
uite la mine, tovărăşico. Şi nu uita, fac tot ce-mi ceri... 

— Şi eu, Sanda, spuse Dudu foarte serios. 

— Vorbiţi prostii. 

Dudu ridică din umeri: 

— Am vrut să te invit la un film, dar lipsită de gust, ai să fii în 
stare să ne spui că filmul e prost. Şi eu l-am văzut de trei ori 
până acum. 

— De unde aveţi voi bani pentru film? 

— Ne confunzi, tovărăşico. Păi, dacă ne sforţăm, am putea să 
luăm şi un taxi. Ce taxi! Un microbuz. 

— Chiar un autobuz, îl completă Dudu. Pe patruzeci şi nouă, 
de exemplu. Vii? 

— Nu. Sunt obosită. Aţi văzut cât de mult am sărit azi... 

— Gata, ai început să te lauzi. Nu te mai iubim. De altfel, de 
aici te lăsăm singură, să nu te vadă bătrâna cu noi. Pa. 

De multă vreme nu mai fusese Sanda atât de bine dispusă ca 
în după masa aceea. Intră în dormitor veselă, în paşi de dans, 
legănându-se. Ana o crezu nebună: 

— Ce-i cu tine? 

Sanda se apropie de ea şi-i şopti la ureche, ca şi cum i-ar fi 
comunicat cine ştie ce taină: 

— — Am sărit peste cinci metri. 

— Eşti ţicnită. Asta-i un motiv de bucurie? 

— Ce ştii tu? 

Se trânti pe pat şi se adânci în contemplarea tavanului. Într-un 
loc căzuse varul, o pată mai întunecată aducea cu o cămilă. La 
zoologie primise o dată un patru pentru că nu învățase lecţia 
Cămila, corabia deşertului. De atunci, animalul acesta cuminte, 
bleg îi deveni antipatic. Nici măcar la Grădina zoologică nu se 
oprea în faţa parcului ei. O ocolea, pur şi simplu. Taică-su se 
întorsese într-o seară de pe şantier cu un pachet de Camei. Din 
cauza imaginii de pe cutie, fumul îi deveni insuportabil. Mai 
târziu află că exista şi un săpun cu acest nume, ba mai mult, tot 
ce era modern în materie de ţesături în ultimul timp se ţesea din 
păr de cămilă. Poate dacă atunci n-ar fi luat acel patru, n-ar fi 
avut repulsie faţă de acest mamifer docil. „De ce o fi atât de 
bleg Pavel ăsta?” se întrebase o dată. Ce-ar face, dacă 
tehnicianul s-ar posta în faţa ei şi s-ar prezenta? Era convinsă că 


s-ar pierde toată, că n-ar reuşi să scoată niciun cuvânt. lar dacă 
vreodată ar fi invitat-o la Snagov, nici n-ar şti cum să se 
comporte. Fără îndoială, ar fi ridicolă, dacă nu şi mai rău. Pe 
Serdan nu-l mai văzuse de câteva zile; îl ştia tot supărat, deşi 
acum, aducându-şi aminte de tot ceea ce au vorbit, îşi dădea 
seama că Serdan n-avea niciun motiv să se supere. Doar n-o fi 
vrut să-i răspundă: „Da, fac baie, aşa cum îmi porunciţi 
dumneavoastră”. 

Ca totdeauna, Clara sosi ultima.. Şi ea era bine dispusă, cânta 
Prieten drag şi desfăcu pe masă un pachet mare de prăjituri. 

— L-am dus azi pe Gigi, uite-aşa l-am dus. Înşurubă mina în 
aer. Uitaţi-vă rezultatul. Arătă spre pachet. Ce credeţi, câte 
prăjituri mi-a cumpărat? Zece. E nebun după mine. Dacă i-aş 
spune să divorţeze, ar băga actele imediat. Hai, fetelor, 
alinierea! 

Fetele săriră din pat şi se înşirară de-a lungul mesei. Clara îşi 
roti privirile şi o descoperi pe Sanda întinsă peste pătură. 

— Hai şi tu, fâţă. Fac pomană. 

— N-am nevoie. 

— Ce vorbeşti, tu? De ce ţii nasu' atât de sus? 

— Pentru că e nepoata lui Serdan, spuse Saveta l-am văzut 
împreună la aeroport. _ 

— Ce? Te-ai plimbat cu Puşa? Intrebă curioasă Clara şi făcu 
semn fetelor să facă linişte. Zău, măi? Să ştii că mă uimeşti. 
Asta n-aş fi crezut despre tine. Eşti chiar rudă cu el, sau doar 
aşa... Măi fetelor, ştiţi voi cine e Serdan ăsta? 

— E ceva director, spuse Nuşa. Dar lasă-l dracului. Ne dai sau 
nu ne dai prăjituri? 

— Hoo, nemâncatelor, vă dau, cum să nu vă dau. Cu vreo trei 
ani în urmă, cam pe când m-am angajat, domnul Serdan vine să 
mă vadă la locul de muncă. Lucram la sudura automată. Vine, 
mă măsoară din priviri, îl măsor şi eu, nu ştiam cine e. Arăta 
bine pe atunci. Credeam că-i un boxer sau aşa ceva. Aveam încă 
halatele alea transparente. M-am dus în dreptul ferestrei, să 
vadă dumnealui cu cine are de-a face. Voi ştiţi cum arătam eu 
cu trei ani în urmă. Ca focul! În orice caz, mai bine ca fâţa asta. 
A doua zi mă invită la el şi mă ia cu tovarăşă în sus, tovarăşă în 
jos, întreprinderea noastră, importanţa sindicatelor şi alte chestii 
de genul ăsta. Eu am făcut pe mine. Zic, cine ştie cu ce am 


greşit?! Pe urmă el se uită la ceas şi începe să se vaiete, că, 
vezi, Doamne, din cauza lui am pierdut masa. „Rahat, spun eu 
în sinea mea. Ce, e singura masă pe care am pierdut-o în viaţa 
mea? De când mă ştiu, tot nemâncată am fost.” Ridic din umeri. 
Ai dracului sunt domnii ăştia! 

Eram proastă, de dădeam în gropi. Abia venisem de la ţară. 
Ce ştiam eu pe atunci? El, nu şi nu, mă invită la masă. Atunci 
am mers pentru prima oară cu o maşină mică. Avea tot 
Wartburgul pe care îl are şi azi. li spunea Puşa. Dacă m-ar fi 
întrebat cineva atunci, aş fi jurat că maşinile sunt botezate ca şi 
oamenii. Hai la Snagov! Pe drum, tovarăşă în sus, tovarăşă în 
jos, până ce am ieşit din oraş. Cum am trecut de linia de 
centură, haţ, „poftim, domnişoară Clara, vă rog domnişoară 
Clara”... 

— Hai, dă-ne prăjitura şi povesteşti după aceea. 

Clara împărţi prăjiturile, pe urmă se întoarse spre Sanda. 

— Te întreb pentru ultima oară, vrei? 

Sanda se ridică de pe pat şi se apropie de ea. 

— Vreau. 

— Dar nu te superi că povestesc despre unchiul tău? E tare 
dat dracului. Într-o zi tot mă ajută Dumnezeu să-i bat cuie în 
cauciucurile lui. Şi spun, ajungem la Snagov şi mă duce la un 
restaurant mic. Nu eram acolo decât noi doi. Mâncăm, bem, el: 
„Hai să facem baie”. „Cum să fac baie fără costum!?” Spune: 
„Foarte simplu. Cine dracu umblă pe aici?” Avea dreptate: era 
un loc părăsit şi de Dumnezeu, îl rog frumos să nu se uite. Eli 
jură pe toţi sfinţii, şi eu, proastă, mă bag în tufiş. Cine credeţi că 
era lângă mine? Domnul director. Mă îmbrac repede. Dacă aş fi 
ştiut pe vremea aceea că e însurat, l-aş fi pus să jure pe 
nevastă-sa. La întoarcere îmi propune să ne oprim pentru cină la 
căsuţele alea din Tâncăbeşti. Motelul Parcului, sau cum dracu îi 
zice. Vă închipuiţi ce cină a fost... Am stat toată noaptea cu el, şi 
aşa a devenit Clara Ploscaru doamnă. Ai fost şi tu cu el la 
Snagov? Sau îi eşti rudă cu adevăratelea? 

— Rudă cu adevăratelea... 

— Halal să-ţi fie. Hai, fetelor, la culcare! 

Capitolul V 
1 


Sanda era de vreo trei săptămâni în uzină, când îşi aduse 
aminte că ar trebui să-l sune pe Petre Popescu la telefon. li 
promisese acest lucru solemn, chiar după anchetă, şi acum, 
îngrijorată, se întrebă dacă nu cumva cei de la Miliție s-au şi 
interesat de ea în scris. Alungă, însă, acest gând imediat. 
Serdan n-ar fi rezistat tentaţiei s-o anunţe de acest lucru. Spre 
sfârşitul schimbului era chiar convinsă că locotenentul a şi uitat 
de ea. Cu câte femei n-are el de-a face şi, dacă s-ar ocupa de 
fiecare, ar trebui să ducă o adevărată contabilitate. Totuşi, să fie 
cu inima împăcată, se duse la magaziner şi-l rugă să-i facă 
legătura cu oraşul. 

— Cu tovarăşul locotenent Popescu. Da, aştept... Magazinerul 
se învârtea în jurul ei şi Sanda, stânjenită, se gândea cu spaimă 
cum o să discute cu un ofiţer de miliţie ca magazinerul să nu 
bănuie despre ce era vorba. Bună ziua. Aici, Sanda Dobrescu. Vă 
mai amintiţi de mine?... îmi pare bine... Mi-aţi spus să vă dau un 
telefon... Da, din fabrică... Mulţumesc, bine... Să ne întâlnim în 
oraş? Cum vreţi dumneavoastră, dar eu la zece trebuie să fiu la 
cămin. Bine, la opt... Unde?... La Ambasador?... Nu, nu de 
aceea... Atunci, rămâne la opt. La revedere... 

închise receptorul. Magazinerul o privi rânjind: 

— De aia nu ştiu eu nimic, ai combinaţii în oraş. Şi încă unde? 
La Ambasador! Bravo! 

— Mulţumesc pentru fir, domnule Seciu. 

Spre seară, văzând-o gătindu-se, fetele din cămin începură să 
glumească pe socoteala ei: 

— E prima ieşire a Sandei, fetelor. Mergem cu ea? 

— Unde te duci? o întrebă Clara curioasă. E pentru prima oară 
când ţi-ai făcut ochii. 

— La Operă, spuse scurt Sanda şi fetele izbucniră în râs. 

încă din uşa barului Sanda dădu cu ochii de Popescu. Stătea 
lângă o masă pitită în apropierea tonomatului şi fuma. Fuma la 
fel cu gesturi largi, încete, ca atunci când l-a văzut pentru prima 
oară. Era îmbrăcat tot în civil, într-un costum bej, din stofă 
uşoară, cu nişte dungi abia vizibile, bine croit, poate puţin prea 
elegant pentru un ofiţer de miliţie. Sanda se aşeză în faţa lui. 

— N-am întârziat decât cinci minute, spuse în loc de salut, 
pentru că i-ar fi fost greu să spună „bună seara” sau pur şi 
simplu „am venit”. 


Popescu o privi senin, puţin iscoditor, aşteptă să nu se mai 
foiască pe scaun şi-i răspunse abia după aceea: 

— E ca şi cum nici n-ai fi întârziat. O cafea? 

Sanda abia acum observă că Popescu avea o mică cicatrice la 
sprinceana dreaptă. 

— Da. Una scurtă. Ştiţi că n-am mai băut cafea de atunci? 

Popescu făcu semn unui picolo, comandă o cafea şi un coniac. 

— Îmi permit pentru că nu sunt de serviciu. Vrei şi tu un 
coniac? 

— Nu. 

în bar era lume puţină, poate şi din cauza orei nepotrivite de 
bar, poate şi din cauza căldurii. Cei câţiva consumatori de la 
mesele alăturate erau numai în cămaşă, iar femeile în bluze 
subţiri, fără mânecă. Rezemat de un perete, un chelner mai în 
vârstă, obosit, îşi ştergea fruntea asudată. 

Popescu se trase mai aproape de Sanda. 

— Îmi pare bine că te văd.. Şi acest eveniment trebuie 
neapărat sărbătorit. Ştii că azi ne întâlnim pentru prima oară ca 
doi particulari? Până acum ne-am văzut totdeauna numai în 
interes de serviciu. 

în drum spre bar, Sanda încercase să-şi imagineze cum va 
decurge discuţia cu el. Cea mai probabilă i se părea una oficială, 
cu întrebări şi răspunsuri scurte. Introducerea făcută de Popescu 
o descumpăni. Aducea puţin cu felul de a vorbi al lui Serdan, 
când se afla dincolo de linia de centură. Desigur, comparaţia era 
exagerată, totuşi Sanda deveni foarte circumspectă. 

— Cum e cu producţia, tovarăşă Dobrescu? întrebă brusc 
Popescu, şi Sanda încremeni. 

Rostea „tovarăşă Dobrescu” la fel ca şi Serdan. 

— — Cum, adică, cu producţia? 

— lartă-mă, te-am întrebat greşit. Cum merge treaba la 
fabrică? 

— De ce nu mă întrebaţi deschis: care e comportarea mea, cu 
ce mă ocup în orele libere, cum stau cu morala?!... 

— Nu, Sanda. Te-am întrebat, pur şi simplu, cum e în fabrică... 

Popescu n-avea nevoie să treacă de linia de centură ca să 
schimbe titulatura de la tovarăşă Dobrescu la Sanda. 

— Foarte bine. 

— Şi cum te împaci cu oamenii? 


— Foarte bine. 

— Dacă e chiar „foarte bine”, înseamnă că nu e bine... Cum e 
în realitate? 

Îi păru rău că venise la întâlnire. În fond, locotenentul ar fi 
putut pune aceste întrebări şi la telefon. Nu era nevoie să se 
deplaseze pentru atâta lucru în oraş. 

— Dacă nu vrei, nu e nevoie să-mi răspunzi. 

— Cum nu? Asta a fost una din obligaţiile mele când am fost 
eliberată, să vă ţin la curent cu tot ceea ce vă interesează. De 
aceea vă şi răspund: aveţi dreptate. Nu e chiar foarte bine. Şi, 
ca să fiu foarte sinceră, aş putea spune, prost! 

Popescu, care până atunci părea bine dispus, se încruntă: 

— Chiar prost? 

— Foarte prost! 

— Dacă e foarte prost, înseamnă că nu e chiar atât de prost. 
Zâmbi larg şi se aplecă spre Sanda: Ai rămas tot frumoasă. 

După discuţia de până acum, afirmaţia lui Popescu suna 
ciudat, ca o declaraţie de dragoste. Probabil că locotenentul 
voia să schimbe tonul folosit până acum şi aruncă o nadă. 
Sanda răspunse bănuitoare, cu sfială: 

— Când am fost ultima oară împreună mi-aţi spus doar 
„drăguţă”. 

Popescu zâmbi larg. 

— Să ştii că am greşit atunci, nu acum... 

— Dar asta cum e posibil? Eraţi doar în exerciţiul funcţiunii! 
Are voie să greşească un miliţian în exerciţiul funcţiunii? 

— N-are voie, dar mai greşeşte. Dar să nu deviem de la 
subiect: spuneam, ai rămas tot frumoasă. 

— Aţi avut îndoială că n-am să rămân aşa? 

îl înfruntă pe Popescu fără să clipească şi-şi ţinu buzele 
umezite, întredeschise. 

— Nu. Am făcut doar o constatare. 

La o masă alăturată, o femeie râse cu voce tare şi tresăriră 
amândoi; din clipa aceea Sanda simţi o stânjeneală ciudată, 
stupidă. Şi în vocea lui Popescu se simţi ceva schimbat. 

— De fapt, ceea ce ar fi trebuit să aflu de la tine aş fi putut 
afla şi prin telefon... Am vrut, totuşi, să te văd. 


— Doar aşa, de plăcere personală, sau aveţi sarcina să 
supravegheați transformările prin care trece o tânără 
prostituată? 

Popescu se încruntă din nou, pupilele i se strânseră, păreau 
două vârfuri de cuţit. 

— De ce vorbeşti aşa?... 

îşi stinse ţigara, de fapt o zdrobi de fundul scrumierei. 

Sanda îşi plecă fruntea... De ce dracu nu ştiu să mă port? Se 
dojeni în gând. Sunt la fel ca şi mama! Probabil am moştenit-o în 
toate!” Îşi ceru scuze: 

— Vă rog să mă iertaţi. Dar să ştiţi că aş vrea, totuşi, să ştiu 
de ce aţi vrut să mă vedeţi... 

Popescu nu-i răspunse imediat. În lumina lăptoasă a neonului, 
contururile feţei îi erau vagi, şterse, îşi întoarse privirile spre 
tejgheaua barmanului, să vadă de ce întârzie comanda. Acesta 
pregătea nişte băuturi în pahare înalte, colorate. Chelnerul nu 
era prin apropiere. Popescu se întoarse spre Sanda: 

— lţi spun. Sanda era ferm convinsă că locotenentul până 
acum căutase răspunsul. Mie mi-e foarte neclar cum ai ajuns 
aici! Să ştii că ce mi-ai spus despre costumul de baie şi pepsi- 
cola nu m-au convins, deşi ştiu că şi ăsta poate fi un motiv. Dar 
tu n-ai decât nouăsprezece ani! 

— Vreţi să inventez un motiv? 

— Motivele inventate nu mă interesează! 

Tonul ferm al locotenentului îi displăcu Sandei, încercă să 
readucă discuţia la tonul iniţial, cald: 

— Mai înainte aţi stins ţigara din cauza mea. Aprindeţi alta. Îmi 
place să vă văd fumând. 

— Ei, în sfârşit, mi-ai găsit o calitate! Uite, aprind o ţigară, dar 
să nu schimbăm discuţia. Spun, motivele inventate nu mă 
interesează. 

Sanda îşi puse palmele pe masă, ca şi cum ar fi vrut să 
acopere luciul cristalului. 

— Să ştiţi, de multe ori stând culcată la cămin, când mă 
ocoleşte somnul, şi eu mă gândesc la asta... încă n-am găsit 
răspunsul... Vorbesc foarte cinstit. Ştiu că în ziua când am luat 
bacalaureatul am fost grozav de fericită. Aş fi vrut să-l sărut pe 
preşedintele comisiei pe chelie. Era un om onorabil, aşa cum îşi 
imaginează un copil un academician. Da. Avea faţă de 


academician. În curtea şcolii aşteptau emoţionaţi părinţii şi 
rudele elevilor. Numai pe mine nu mă aştepta nimeni. Mama era 
plecată la mare, dar tata mi-a promis că vine să mă ia. Când 
oamenii sunt foarte fericiţi nu e bine să fie singuri. Poate nici 
când sunt foarte trişti. E o povară prea mare; copleșiți de acest 
sentiment, toate lucrurile din jur devin cenușii, mici. Mi-am 
imaginat că tata o să întârzie puţin, dar el n-a mai venit de loc. 
Am luat troleibuzul şi m-am dus acasă. Am găsit pe masă un 
bileţel: „A trebuit să mă întorc urgent pe şantier. Mă înapoiez 
sâmbătă. În sertar ţi-am lăsat o sută de lei. Te rog să-mi speli 
cămăşile. Tata.” 

Tăcu brusc, ca şi cum povestirea ar fi luat sfârşit. Popescu 
aşteptă ca Sanda să continue, dar ea nu mai avea nimic de 
spus. Privea în gol peste capul locotenentului, undeva, într-un 
colţ întunecat al barului unde nu erau decât două măsuţe goale. 
Tresări doar când picolo-ul aduse comanda, îi urmări mişcările 
stângace, apoi se închise în ea, ca şi cum ar fi fost vinovată 
pentru ceva. 

— Şi? întrebă într-un târziu Popescu. 

— Şi nimic! Nici nu ştiu de ce v-am povestit toate astea... Mai 
ales că nici nu e legat de ceea ce vă interesează. 

— Totuşi mi-ai spus-o cu un motiv, insistă Popescu. 

— Fără motiv. Trebuia să spun cuiva. Când am urcat în 
camera 444, şi atunci m-am gândit la ziua când am luat 
bacalaureatul. E ciudat, dar la asta m-am gândit... Aş vrea să 
beau şi eu un coniac. Să ştiţi că am bani. Nu e nevoie să-mi 
plătiţi dumneavoastră. 

— Acum ai spus o prostie. 

Se întoarse spre picolo-ul care stătea prin apropiere şi-şi 
curăța unghiile. 

— Două coniacuri aici! 

Tăcură un timp, până când cineva introduse o monedă în 
tonomat şi liniştea părelnică din local se fărâmiţă într-o melodie 
ritmată, supărătoare. 

— De ce au divorţat părinţii tăi? 

— Nu ştiu. Şi la asta m-am gândit mult. Cred că nu s-au iubit 
îndeajuns. 

— Ce-i aia „nu s-au iubit îndeajuns”? Ce înseamnă îndeajuns? 


— Nu ştiu. Nu ştiu dacă mă voi putea exprima exact. Eu cred 
că într-o căsătorie, în ceea ce priveşte dragostea, e nevoie de 
un barem. Acest barem socotesc eu „îndeajuns”. Sub acest 
barem toate căsătoriile eşuează. Când iubeşti îndeajuns, 
înseamnă că poţi trece cu vederea foarte multe mărunţişuri, 
nimicuri, care se ivesc pe parcursul unei căsătorii. Părinţii mei s- 
au împleticit în micile piedici, n-au putut să fie darnici. 
Ingăduitori unul cu celălalt. Să vă dau un exemplu: eram încă 
mică şi am fost toţi trei la cinema. Mama era supărată că tata 
luase bilete prea în faţă. Dacă ar fi luat bilete mai în spate, 
mama tot ar fi fost supărată. In cele din urmă s-au certat pentru 
că scaunele au fost prea înalte. După ce au terminat discuţia 
despre înălţimea scaunelor, mama se arăta nemulțumită de 
film, spunea că tata nu ştie să aleagă filmele. Atunci mi-a trecut 
prin minte pentru prima oară că părinţii mei nu se iubesc 
îndeajuns. Uneori mama spune ceva şi tata îi răspunde „bine”, 
de parcă ar fi fost exact contrariul. „lei hainele negre!” „Bine!” 
Ştiu că hainele negre nu i-au plăcut niciodată. Le socotea 
acceptabile numai la căsătorii şi la înmormântări. Totuşi nu avea 
curaj să se împotrivească. Tata a fost totdeauna politicos, 
binecrescut, dar niciodată îndrăgostit îndeajuns. Dacă avea 
ocazia, o cicălea pe mama. Ei îi plăcea să citească în pat, şi tata 
din când în când îi comunica ora: „E zece şi douăzeci, draga 
mea... E unsprezece... E unsprezece şi un sfert...” Nu-i spunea 
să stingă lumina, îi spunea doar cât e ceasul. „E aproape 
douăsprezece şi douăzeci, draga mea...” N-avea curaj să-i 
stingă lumina sau să-i spună mamei să stingă ea. li comunica 
doar ora exactă. Sunt convinsă că nu s-au iubit îndeajuns. 

îşi trase aer în piept şi se miră singură cât de mult a vorbit. De 
când se ştia îi plăcea să vorbească scurt, fără înflorituri, fără 
repetiţii. 

— V-am plictisit, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse Popescu. Dimpotrivă! E foarte interesantă 
observaţia ta. Spune-mi, tu de partea cui erai? 

— De partea cui?! Vedeţi, nici la asta nu m-am gândit 
niciodată! Pe tata îl iubeam pentru că uneori îmi era milă de el. 
Pe cei de care ţi-e milă îi iubeşti puţin. Mi-era milă de el pentru 
că mama îl domina. Cred că tata, în afară de amintirile lui 
mărunte, meschine, de la Paris, n-a avut nimic. lar perioada de 


mari ambiţii la el a fost extrem de scurtă şi tăiată brusc. Mama îi 
ghicea toate gândurile. 

— De unde ştii asta? 

— Ştiu. Simt că a fost aşa. Sau credeţi că un copil nu-şi poate 
da seama de ceea ce cred şi gândesc părinţii lui? Ba da! Dar din 
păcate nu pot să se exprime concret. Poate şi dintr-o jenă faţă 
de ei. Acum sunt convinsă că mama ştia tot ce gândea tata. 
Uneori îl lua prin surprindere, încât tata nu avea nici măcar 
timpul necesar să-şi adune forţele să i se împotrivească. O dată, 
pe când aveam încă fată în casă, tata rămase cu privirile 
pironite în gol. Mama i-a spus: „Să ştii, Tanţa nu e cum ţi-o 
imaginezi tu! Eu am văzut-o. Ar putea să-ţi fie ruşine!...” Pe 
atunci nu ştiam de ce ar fi trebuit să-i fie ruşine tatii. V-aş putea 
da multe exemple. Ţin minte când mama îşi cumpărase un 
pardesiu pe burete. Era un pardesiu mini, cu două şliţuri şi 
nasturi extrem de mari. Era atât de roşu, încât părea că arde. 
Tata n-a scos niciun cuvânt. Abia când am rămas singuri, mi-a 
spus: „Ştii ce culoare are pardesiul vechi al mamei?” „Roşu”, i- 
am răspuns. A doua zi mama l-a luat pe tata la rost. „Ştiu, îţi 
pare rău că mi-am cumpărat acest pardesiu! Că n-ar fi trebuit 
să-l iau, că mai am unul de aceeaşi culoare. Eşti meschin! Ar 
trebui să te bucuri, mai ales că nu mi l-ai luat tu!” Tata mi-a dat 
o palmă. Şi până azi e convins că eu l-am pârât mamei. Pe 
cuvântul meu că nu i-am spus nimic. Mama i-a ghicit gândurile. 

Melodia ritmată se sfârşi şi amândoi răsuflară uşuraţi. Sanda 
tăcu şi liniştea ce se lăsase între ei deveni aproape materială, ca 
o barieră. Stăteau tăcuţi, ascultând paşii înecaţi în mochetă ai 
picoloului şi clinchetul paharelor pe tejgheaua de tinichea a 
barului. Cineva în spatele Sandei aprinse o brichetă cu gaz şi 
lumină faţa lui Popescu. Faţa aducea cu o mască de ceară. 

— Pe maică-ta ai iubit-o? 

Sanda nu-i răspunse imediat. Se întrebă dacă toate astea Îl 
interesau pe Popescu într-adevăr sau e doar politicos. 

— Pe ea o stimam foarte mult. Dacă spunea ceva. Puteam fi 
sigură că aşa e cum spune ea. Toate hotărârile mari din casă le 
lua ea. Tata era doar de acord. Pe mama o invidiam. Totdeauna 
aş fi vrut să fiu ca ea. N-o puteam suferi pentru că mă temeam 
de ea. O admiram şi erau momente când o uram din tot sufletul. 
Cred că ea nu m-a iubit niciodată. Eu eram, însă, legătura dintre 


ea şi tata, o legătură care pentru ea, cred, uneori era 
insuportabilă. Ea şi acum e convinsă că din cauza mea nu s-a 
realizat. Eu eram un fel de ghiulea la picioarele ei. O dată am 
întrebat-o de ce poartă sutien şi mi-a răspuns cu răutate: „Din 
cauza ta”. Ori de câte ori am purtat o discuţie cu ea, m-am 
simţit vinovată. O vină ca asta, primară, stupidă, prostească, 
dar, din păcate, nu m-am putut debarasa niciodată de acest 
sentiment. Nici nu ştiu de ce vă spun toate astea. 

— Pentru că te-am întrebat. 

Sanda ştia că nu ăsta era răspunsul. Oricine ar fi întrebat-o 
despre relaţiile dintre părinţii ei, în cel mai bun caz ar fi ocolit 
întrebarea sau ar fi răspuns în doi peri. 

— Credeţi că numai pentru asta? 

— Desigur. 

Siguranţa lui Popescu o deranjă puţin. Prea i se părea încrezut, 
plin de sine. „Cum adică, vine un străin, îţi pune câteva întrebări 
despre viţa ta intimă şi îi răspunzi cu sinceritate, cum uneori nu- 
ţi permiţi acest lux nici măcar cu tine însuţi... Sau o fi crezând că 
mă tem?” A 

— Aflaţi, domnule locotenent, că nu numai pentru asta. Incă 
nu ştiu pentru ce, dar ştiu precis că nu numai pentru asta. 
Motivul ar putea fi palma pe care mi-aţi dat-o atunci la hotel. Vă 
mai amintiţi? 

— Nu. 

— Să ştiţi că nu vă aranjează politeţea. 

— Nu? 

— Nu. 

Ar fi dat foarte mult să afle părerea lui Popescu despre ea, dar 
nu avea curajul să-l întrebe deschis. 

— Cum e în fabrică? 

— Asta m-aţi mai întrebat. 

— Da, dai* tu nu mi-ai răspuns. 

— Lucrez. Mă scol la şase treizeci, mă spăl, mă duc în secţie, 
ghilotinez plăci, curăţ sita, apoi iau masa, şi cam asta e tot. 

— Cu antrenamentele cum stai? 

— Dar asta de unde o ştiţi? Adică de unde!... E doar meseria 
dumneavoastră! Nu ştiam că mi se dă o importanţă atât de 
mare. Mă urmăriţi personal, sau aveţi ajutoare? 


— Să ştii că eşti cam încrezută! Nu ţi se dă importanţa pe care 
o crezi. Dar după două săptămâni, aşa cum ne-am înţeles, ar fi 
trebuit să-mi dai un telefon. M-am dus să văd dacă mai trăieşti. 

— Dacă mai sunt în fabrică... 

— Da, dacă mai eşti acolo. Portarul de la cămin mi-a spus că 
eşti pe stadion. Asta e tot. 

— Am înţeles. 

— N-ai înţeles nimic. 

— Ba da. Am înţeles! Înainte, când mi-aţi spus că aţi vrut să 
mă vedeţi, aţi minţit! Nu mă întrerupeţi. Da, aţi minţit! De fapt 
eu, Sanda Dobrescu, figuram doar în carnetul dumneavoastră 
de sarcini, cam aşa: „telefon Dobrescu”. Probabil că pe aceeaşi 
pagină mai erau trecute şi alte nume, X anchetă, Y descindere, 
Z arestare... 

— Ai fantezie. Dar să ştii că nu e chiar aşa. Puteam da un 
telefon la fabrică, să aflu dacă eşti acolo. Pentru mine ar fi fost 
de-ajuns. Ţi-am spus doar, am vrut să te văd. 

— Vă rog să mă iertaţi. Am uitat că nu sunteţi în exerciţiul 
funcţiunii. Sunteţi însurat? 

Popescu nu se aşteptase la această întrebare. Îşi lungi buzele 
într-un zâmbet ciudat, trist. 

— Am fost. Cu o sportivă. Era în echipa naţională de volei. 

— Era doar sportivă? 

— Nu. Studentă la Medicină. În ultimul an. Dar nu-mi face 
plăcere să vorbesc despre ea. 

— Credeţi că întrebările dumneavoastră mi-au făcut plăcere? 

— Atunci spune, ce vrei să ştii? De ce am divorţat? Îți spun: a 
plecat într-un turneu şi nu s-a mai întors. 

— Sunt o proastă. 

— Nu. Eşti doar curioasă. 

Dinspre holul hotelului apărură doi tineri zgomotoşi, cu păr 
lung şi perciuni până la maxilare. Cel scund, un negricios, cu o 
vestă colorată, sări pe scaunul înalt din faţa tejghelei şi se răsti 
la barman: 

— Ce căşti gura, Papa, n-ai văzut că am intrat?!... Repede, 
două mici cu gheaţă. Fără sifon! 

— Vreau să vă întreb, domnule locotenent, dacă ne-am fi 
cunoscut în altă parte, nu sus în cameră, şi atunci aţi fi vrut să 
mă vedeţi? 


— Nu ştiu. Niciodată nu-mi imaginez altfel lucrurile decât cum 
sunt. Desigur, poţi să-mi spui că n-am fantezie. Uneori şi mie îmi 
pare rău că n-am. 

— lar eu am prea multă. 

— Înseamnă că ne completăm. Serdan cum s-a comportat? 

— Tovarăşul Serdan? Ar fi trebuit să se comporte într-un 
anumit fel? 

— Nu. Dar îl cunosc mai de mult. Am jucat în aceeaşi echipă. 
El era un realizator. Asta la rugby e un fel de vedetă. Ziarele îi 
publicau poza, primea multe scrisori, umbla elegant. 

— Şi era convins că are voie să facă orice. 

— Cam aşa ceva. 

— Dar şi dumneata ai avut succes. 

— Ţi-a spus Lia? 

— Da, dar nu mi-a spus tot. 

Sanda aştepta ca Popescu să se scuze, să se fâstâcească. 
Acesta se încruntă, apoi răspunse râzând. 

— Nu. 

— Şi de ce n-aţi arestat-o? 

— Dintr-un motiv profesional. Dar acum eu nu sunt în 
exerciţiul funcţiunii. 

— Înţeleg, nu puteţi să-mi răspundeţi. De fapt, nici nu mă 
interesează prea mult. Aruncă o privire spre ceas. Vai, e nouă! 
Va trebui să plec. Mă conduceţi? Nu vă speriaţi, nu până la 
cămin, numai până afară, la troleibuz. 

— Desigur. 

Maşinile se oglindeau deformate în luciul asfaltului proaspăt 
stropit şi din cauza neoanelor păreau nişte monştri metalici 
dintr-un film de desen animat. 

La Republica tocmai se terminase spectacolul, lumea invada 
trotuarul, se înghesuia în faţa vitrinelor, înainta ca un val 
nestăvilit. Sanda se opri la staţia de troleibuz. 

— Vă mai sun? 

— Mi-ar face plăcere. 

— Peste două săptămâni, atunci. La revedere. 

Troleibuzul era aglomerat. Doi chefilii, bine dispuşi, făceau 
curte taxatoarei. 


— Eşti cea mai frumoasă femeie, zău. Dacă ai avea ochii 
albaştri, ai semăna cu aia din filmul cu multă zăpadă. Spune, 
măi, cum se numeşte aia? 

Celălalt chefliu nu auzise întrebarea. Era tocmai preocupat cu 
deschiderea unei ferestre. 

Sanda cobori la aeroport. Un aparat cu patru motoare tocmai 
îşi lua zborul. Abia perceptibil se ridică de pe pista de beton, 
părea că va atinge cu roţile coroanele întunecate ale copacilor 
de pe şosea, pe urmă ca o săgeată ţâşni în sus, bubuitul 
motorului deveni insuportabil, involuntar Sanda îşi astupă 
urechile. 

Ajunse la cămin cu câteva minute înainte de ora zece. Tocmai 
dăduseră drumul la apă caldă. Se duse la baie. Fetele erau toate 
acolo, şi cele din dormitorul întâi. Incăperea era plină de aburi. 
Trupurile goale ale fetelor, luminate slab de singurul bec agăţat 
de tavan, păreau poleite cu vopsea galbenă. Clara înjura că-şi 
pierduse săpunul în întuneric şi blestema instalaţia de baie că 
nu putea regla apa: ori era fierbinte, ori rece. In cele din urmă 
Sanda renunţă la duş. Urcă în dormitor şi ieşi pe terasă. 

larba din grădină se uscase de mult, acum mirosul era mult 
mai puternic. Dacă n-ar fi adiat vântul, ar fi fost chiar de 
nesuportat. 

2 

E ciudat că unii oameni în momente importante se gândesc la 
lucruri mărunte, neimportante. Sanda descoperise acest lucru 
prima dată la înmormântarea bunicii. Stătea în faţa gropii, 
proaspăt săpată, peste care era aşezat pe două bârne sicriul 
încă deschis. Sanda privea sutana preotului şi-i număra petele 
de grăsime. Sutana era uzată, roasă, din cauza rupturii părea cu 
franjuri, stropită toată cu noroi. Mereu voia să se concentreze, 
să se gândească la bunica dar mintea o lua razna la fel de fel de 
nimicuri. Privea cum o vecină îşi şterge tot timpul ochii, deşi nu 
lăcrimase de loc, cum fratele tatii, unchiul Cornel, îşi cerceta 
ceasul. Se temea să nu piardă trenul. Venise de la Sinaia, unde 
era plecat în concediu. 

La bunica nu se gândise nimeni, poate numai groparul, 
îngrijorat şi el că se prelungeşte ceremonia. Preotul era răguşit, 
dădea răspunsurile gutural şi-şi ţinea ochii închişi, să pară cât 
mai emoţionat. Singură mama fusese tristă cu adevărat. Atunci 


o văzuse Sanda pentru prima oară nefardată. Avea cearcăne şi 
buzele subţiri, vineţii. La fel ca şi buzele bunicii. Descoperind 
asemănarea dintre mama şi bunica, se cutremură. Probabil când 
o va vedea pe mama în sicriu, va fi ca şi bunica. De ce se 
urâţesc oamenii cu vârsta?... îşi pipăi cu limba buzele, să vadă 
dacă şi ea are buze subţiri. Constată bucuroasă că nu. 

La tribunal, când s-a anunţat divorţul, Sanda încerca să-şi 
închipuie cum va trăi de acum încolo, dar nu putu să lege nicio 
idee logică. Se întreba cu ce drept omul acela gras de la masă 
poate să despartă doi oameni. Cine i-a dat această 
împuternicire, să determine soarta unor oameni?! De unde ştie 
el că e bine să pronunţe divorţul sau nu? In fond, oamenii se 
ceartă de multe ori. Dacă fiecare ceartă ar ajunge la tribunal!... 
Ar fi vrut să-l întrebe dacă este însurat, dacă are copii şi ce 
anume ştie el despre familia Dobrescu. La toate cele trei 
înfăţişări fusese câte un alt judecător. Primul a fost cel mai tânăr 
dintre toţi, nu părea să aibă mai mult de treizeci de ani. Vorbise 
foarte politicos, când dădea cuvântul mamei se apleca spre ea, 
îi zâmbea întocmai ca unul care face curte unei femei. Al doilea 
fusese un om plictisit, nu era atent la dezbatere, nu spusese cu 
niciun cuvânt în plus faţă de ceea ce era absolut necesar de 
spus. Îşi sugea dinţii şi, nerăbdător, îşi cerceta din cinci în cinci 
minute ceasul-brăţară. Al treilea, grasul, îşi compusese o figură 
gravă şi, pentru că era puţin peltic, era caraghios. De altfel, toţi 
de la tribunal erau caraghioşi. Inclusiv părinţii. Avocatul mamei, 
un domn înalt cu nume nemtesc, zâmbea mamei de parcă cine 
ştie ce bine i-ar fi făcut pledând pentru divorţ. Pe piciorul stâng 
avea un ciorap negru, pe celălalt albastru-închis. 

După sentinţă s-au întors acasă toţi trei în aceeaşi maşină, şi 
părinţii s-au comportat de parcă n-ar fi fost divorţaţi. Sanda 
auzise pe cineva spunând „oameni civilizaţi”. Oare asta o fi 
însemnând civilizaţia? Să-ţi ascunzi sentimentele faţă de 
semenii tăi, ca cei din jur să nu-şi dea seama că nu se mai 
iubesc, că e ultimul lor drum împreună? În seara aceea a 
adormit foarte târziu şi părinţii au fost multă vreme treji. 
Discutau despre treburi mărunte; tata încerca să fie foarte 
galant, îi promisese mamei că, ori de câte ori va avea nevoie de 
ceva, să se adreseze lui, că va întreprinde orice, s-o ştie cât mai 
aranjată. Trăsese cu urechea numai pentru că crezuse că vor 


discuta lucruri foarte importante, dar mama nu făcea altceva 
decât repeta unde erau chitanţele de la lumină, unde a trecut 
numărul pentru comandarea buteliilor de aragaz, unde sunt 
puse bonurile de la curăţătoria chimică. Pe urmă au vorbit de 
cifre, au evaluat mobilele, covoarele — ce şi cât i se cuvenea 
mamei —, cum aveau să împartă vesela şi alte lucruri din casă. 
Era o discuţie ordinară, consultau diferite paragrafe de legi — 
dispoziţiile sentinţei judecătoreşti; mama ridicase de câteva ori 
glasul şi tata o liniştea spunându-i să nu ţipe, că se trezeşte 
copilul. Mai târziu se iscase o ceartă, mama pomenise de zestre, 
tata spunea că plătise socrilor cu vârf şi îndesat, dar ea nu voia 
să renunţe la un drept al ei, câştigat şi prin sentinţa pronunţată 
în cursul dimineţii. Tata i-a spus că dacă ar fi vorbit la tribunal şi 
ar fi spus tot ceea ce ştia. Despre ea, sentinţa ar fi fost alta, dar 
el a fost domn şi a tăcut. Mama nu se lăsă mai prejos, ceru să-i 
spună deschis totul, să se despartă fără să le pară rău. Tata s-a 
codit, dar mama a insistat atât de mult, încât el a spus un nume: 
Gavrilă. Mama râsese, dar râsul ei suna fals, îşi dăduse şi ea 
seama de asta şi începuse să turuie vreo zece minute în şir: 
„Păi, Gavrilă, e vina ta, tu l-ai adus în casă. M-ai şi rugat să fiu 
politicoasă cu el, ce-aş fi putut face? Pe urmă ţi-am spus să nu-l 
mai aduci, dar tu nu, că lucrezi la Capitală, că de el depinde 
repartizarea la un şantier bun. Cine a profitat? Tu. Eu am fost o 
sacrificată!... Gavrilă a fost un bădăran, mirosea a săpun de 
rufe. Poate vrei să-mi reproşezi şi pe Tomescu. Să ştii că nu-ți 
dau voie! Tomescu s-a purtat foarte corect. Tu nu voiai să ieşi şi 
ai fi pretins să fiu şi eu condamnată să mucezesc în casă.” 
Sanda încercă să şi-l imagineze pe Tomescu şi-l vedea înalt, cu 
ochelari. Mai târziu mama a plâns, tata a încercat s-o liniştească 
şi spre dimineaţă Sanda i-a auzit făcând dragoste, şi asta a 
scârbit-o foarte mult. Ar fi vrut să se ducă la ei, să-i întrebe de 
ce au divorţat. A vrut să plângă, dar nu putea şi constata că nici 
prea tristă nu era. Privea perdeaua de la geamul mare, luminat 
de felinarul din parc, şi descoperi ruptura pe care mama 
spusese de nenumărate cri că o va coase. Hotărâse ca a doua zi 
s-o coasă ea, dar peste zi a uitat, şi pe urmă a uitat-o săptămâni 
întregi. Conchise, în cele din urmă, că părinţii nu au avut 
niciodată gust: într-o casă modernă, perdelele de dantelă nu 
aveau ce căuta. 


Stând pe balcon, îmbătată de mirosul înţepător al finului cosit, 
îi era ciudă că nu l-a întrebat pe Popescu de ce dorea să ştie 
cum a ajuns să se ducă la hotel. Poate face un referat, şi acum 
se foloseşte de ea ca de un cobai. Probabil va scrie aşa: „Un alt 
exemplu interesant este şi cazul elevei Sanda Dobrescu, în 
vârstă de nouăsprezece ani, arestată într-o cameră de hotel”. |n 
raport, probabil, va arăta că Sanda e produsul tipic al familiilor 
dezorganizate, asupra căreia educaţia superficială, mentalitatea 
libertină a părinţilor, muzica, beţia, cinematograful şi-au pus 
pecetea. Lipsa unui suport moral, prietenia cu o femeie 
decăzută, dorinţa de afirmare fără muncă au făcut ca Sanda 
Dobrescu să alunece din ce în ce mai jos. Dar, poate, Popescu 
nici nu lucrează la un asemenea referat. A pus întrebările doar 
aşa, din complezenţă, să vadă ea cât de mult se interesează cei 
de la Miliție de soarta cetăţenilor. Vai! In fond, dacă Popescu ar 
fi fost sincer şi l-ar fi interesat cazul Dobrescu, ar fi avut ce să-i 
povestească. Acum, e drept, nu mai avea niciun rost să 
amestece numele lui Costescu. Costescu e artist emerit, joacă 
într-un teatru de stat, nu departe de Bucureşti, şi, probabil, are 
şi multe alte funcţii sociale. E un om cu reputaţie, are familie, 
poate nici n-ar fi fost crezută. Fiica lui, loana, i-a fost colegă de 
şcoală. La un ceai, organizat cu ocazia zilei ei de naştere, l-a 
cunoscut pe taică-su. Era lume multă invitată, băieţi şi fete. 
loana împlinea optsprezece ani, părinţii au scos glasvandurile 
dintre camera de lucru a tatălui şi sufragerie, să fie suficient loc 
pentru dans. E ciudat că nici n-a vrut să se ducă, dar loana a 
insistat foarte mult. Sanda apăruse mult mai târziu, după 
suflarea celor optsprezece luminări, în plin dans. Până la urmă s- 
a simţit bine. Tatăl loanei venise la tineri şi avea aerul de pater 
familias, jovial, înţelegător. Îmbrăcat în negru, cu o cămaşă albă 
călcată impecabil, cu o cravată legată modern, servea tinerii cu 
ţigări, vorbea cu ei de la egal la egal, fetelor le făcea 
complimente, jeluindu-se că nu mai e destul de tânăr să le facă 
curte. Era simpatic, vorbăreţ, tipul tatălui modern. 

— Hai, Sanda, să-l cunoşti pe tata! 

Sanda n-avea cum să refuze, se lăsă târâtă de loana până într- 
un colţ întunecat al încăperii. 

— Uite, tată, asta e Sanda, de care ţi-am vorbit... 


Tatăl loanei se ridică în picioare, îşi încheie vestonul şi, cu 
gesturi largi, sărută mina Sandei. 

— Dacă nu mi s-ar fi spus că eşti colega loanei, pe cinstea 
mea, n-are niciun rost să-ţi ascund adevărul, aşa simt eu, spun 
tot ceea ce cred, n-aş fi avut curajul să spun că eşti elevă. 

Zâmbi larg, dezvăluind un şir de dinţi albi de porțelan. Intreb, 
eşti într-adevăr? 

în timp ce declama, Sanda îl cercetă cu atenţie, îl văzuse de 
câteva ori la teatru, în personaje de epocă, cu mantii de catifea, 
apoi într-un rol episodic, într-un film cu subiect agrar, dar în 
minte figura i se întipărise după o poză publicată într-o revistă 
ilustrată, o poză făcută mai demult, când maestrul avea părul 
buclat căzut pe frunte, ochii somnoroşi, melancolici, zâmbetul 
voit perfid, de amorez. Neprimind răspuns la întrebare, maestrul 
mai întrebă o dată: 

— E adevărat, domniţă, că eşti elevă? 

— Da, domnule Costescu. Domnul Costescu mirosea a lavandă 
franţuzească şi tutun aromat, Sanda, socotind răspunsul ei 
nepoliticos de scurt, adăugă «Să ştiţi că nu de mult v-am văzut 
în ultimul dumneavoastră film, ăla cu ţăranii. 

— O, asta n-ar fi trebuit să spui, domniţă... am avut un 
machiaj imposibil şi un rol ingrat, de ţărănoi murdar, şi un text şi 
mai ingrat, fără sclipiri, şters, fără putinţă de a-l îmbogăţi prin 
interpretare. Cu ce te servesc? Gin, whisky? 

Sanda nu ştia cum să-l refuze. O amuza felul de a vorbi al 
actorului, ridică din umeri în semn că nu ştie ce să aleagă. 

— Sau poate te rețin, domniţă, şi dumneata ai vrea să nu 
scapi niciun twist, ai vrea să te legeni, să te ameţeşti de 
mişcare, şi nu de alcool?... 

— Nu, domnule Costescu. 

— Atunci, permite-mi, domniţă, să te servesc eu. Un coctail 
Titi Costescu! 

Se aplecă reverenţios ca la rampă, îşi ceru scuze că e nevoit 
să lase singură o domniţă ca Sanda, apoi se duse la bucătărie şi 
se întoarse cu două pahare mari, pline cu o licoare roşiatică. 

— A fost inventat special pentru femei frumoase. Ridică 
paharul: pentru succesul dumitale, domniţă... loana dă la Drept, 
dumneata? 

— Încă nu ştiu. 


Băutura era amăruie, mirosea a stătut, a săpun de rufe. 

— De unde această nehotărâre? O fată frumoasă trebuie să fie 
la fel de hotărâtă ca o noapte cu lună... Trebuie să dai la Teatru. 
Nu, nu mă întrerupe, domniţă. Crede-mă, mă pricep la ceea ce 
se numeşte frumos. Asta e meseria mea. Aşteptă o clipă ca 
Sanda să poată savura frumuseţea metaforei. Sanda, însă, se 
simţea prost, pentru că actorul vorbea tare, să fie auzit. Câţiva 
tineri se adunaseră în jurul lor, căscau gura, se amuzau. 
Maestrul ridică paharul şi o ţintui pe Sanda cu privirile: Neapărat 
să dai la Teatru, domniţă. Ar fi păcat să văduveşti teatrul 
românesc de faţa şi fizicul dumitale. Imi permit să-ţi vorbesc 
astfel, pentru că eşti colegă cu loana, în fond, nu mai eşti copil. 
Ceea ce-ţi spun ştii şi dumneata prea bine. 

— Nu ştiu dacă am talent, domnule Costescu. 

— E firesc ca dumneata să nu ştii. Dar cred că cei din jurul 
dumitale, cei care au ochi să vadă şi, bineînţeles, cei care se 
pricep se dumiresc, însă, repede. Am văzut cum ai intrat în 
casă. Numai cineva foarte sigur de el îşi permite să intre cum ai 
intrat dumneata. _ 

Sanda se simţea din ce în ce mai prost. Işi amintise cum 
intrase în casă, pe hoţeşte, să fie cât mai puţin băgată în seamă. 
Fără îndoială, actorul minţea. Ar fi vrut să se retragă, dar 
maestrul se ţinu de ea scai. l-a vorbii toată seara de teatru, de 
scenă, de mirajul reflectoarelor, de beţia aplauzelor. 

— M-aş simţi toată viaţa vinovat, domniţă, dacă nu te-aş 
îndruma pe acest drum... îmi asum chiar pregătirea dumitale. 
Sunt în concediu şi nu poţi să-mi răpeşti plăcerea de a fi 
participat la descoperirea unui element de care se va vorbi 
foarte mult... E prima dată, crede-mă, domniţă, când îmi pare 
rău că nu sunt cu mult mai tânăr. 

loana, veselă, bine dispusă, îl ameninţă pe taică-su cu 
degetul: 

— Te spun mamei, tăticule! Tu-i faci curte... 

— Mărturisesc că da. Te rog, domniţă, du-te şi dansează, te 
rețin şi tu vrei să te distrezi. 

Sanda nu mai aşteptă alte îndemnuri. Invită primul băiat la 
dans şi se strecură printre celelalte perechi care ţopăiau în 
mijlocul salonului. Băiatul, un student la Politehnică, scund, cu 
jumătate de cap mai mic decât Sanda, era îmbujorat şi duhnea 


a vin. „Din lac în puț”, îşi spuse Sanda şi privi ţintă părul lins al 
studentului, dat cu briantină. Acesta, încurajat de invitaţia ei, 
încerca s-o îmbrăţişeze, greşea tot timpul pasul şi-şi legăna în 
contratimp umerii firavi. 

Tot restul nopţii Sanda simţi prezenţa actorului. Acesta o 
urmări ostentativ cu privirile, îi zâmbi şi, când se aşezase la 
destul de mare distanţă de el, el ridică paharul, îi făcea semne şi 
bea în cinstea ei. Atât de mult îi vorbise actorul despre teatru, 
încât spre dimineaţă Sanda se întrebă dacă n-ar fi bine să 
încerce totuşi la Teatru. La plecare, Costescu îi smulse o 
promisiune: 

— Deci vii, domniţă?! Te aştept mâine după masă, să începem 
cursurile de pregătire. 

— Dar, tată, mi-ai promis că vii la ştrand, interveni loana. 

— Îmi pare foarte rău, loana, nu pot. Promisesem că o ajut pe 
Sanda să se pregătească pentru Teatru, şi acum nu mai pot da 
îndărăt. Mă cunoşti doar. La revedere, domniţă, mâine la patru. 

A doua zi când îşi aduse aminte de promisiunea maestrului 
Costescu, Sanda era convinsă că actorul fusese doar politicos, 
că n-avea niciun rost să încerce să-l deranjeze. Dacă taică-su ar 
fi fost acasă, s-ar fi sfătuit cu el, dar aşa, singură, neajutorată, 
nu putu lua nicio hotărâre. Fără îndoială, promisiunea făcută la 
un pahar de cocteil nu trebuie luată în considerare, şi apoi şi 
felul de a vorbi al actorului, cu „domniţă”, ar fi trebuit să-i dea 
de gândit. Un om serios n-ar fi vorbit cu „domniţă” unei 
mucoase; e clar că a glumit, s-a amuzat, să fie în ton cu invitaţii. 
E drept, ieri noapte Sanda a avut uneori impresia că actorul o 
priveşte altfel de cât s-ar fi cuvenit să priveşti colega fiicei tale, 
însă desigur şi asta se datora unui imbold dat de alcool. Dar, 
atunci, de ce a renunţat la ştrand? Renunţarea la ştrand o 
încurca cel mai mult. Să fi vorbit, totuşi, serios? E foarte greu să 
te descurci ascultând vorbele unui actor. Nu ştii niciodată când 
recită un rol şi când spune ceea ce gândeşte. Socoti că a nu da 
niciun semn de viaţă ar fi fost o necuviinţă, o dovadă că toată 
noaptea nu l-a luat în serios. Şi cine ştie dacă n-a fost? Incercă 
un telefon. 

— Ştiu, dumneata eşti, domniţă? auzi vocea maestrului, fără 
să fi spus un singur cuvânt măcar. E o dovadă a talentului. 


Modestia. Înţeleg, nu vrei să abuzezi de timpul unui actor. 
Dumneata eşti, Sanda, nu-i aşa? 

— Da, mărturisi Sanda uimită. Eu sunt! 

— Nu mai spune nimic. Închide receptorul şi vino! Te aştept! 
Nu am cine ştie ce timp, dar suficient pentru a începe munca. 

E bine, totuşi, că i-a dat telefon. Actorul o aştepta, s-a ţinut de 
promisiune, a renunţat şi la ştrand, şi ea cât pe-aci să nu se 
prezinte... Nu şi-ar fi iertat niciodată această greşeală. Se 
îmbrăcă repede şi, fără să stea mult pe gânduri, luă un taxi, ca 
maestrul s-o aştepte cât mai puţin. Maestrul o primi într-o haină 
de casă de mohair neagră, cu brandenburguri aurii. Părea un 
valet. 

— Mi-am imaginat că o să-mi dai un telefon. Altcineva în locul 
dumitale, domniţă, ar fi dat buzna să profite de această oră de 
pregătire pentru institut. Un talent adevărat, însă, nu poate 
convieţui decât într-un suflet nobil. De aceea ţi-am aşteptat 
telefonul... M-aş fi simţit prost să mă fi înşelat! 

în încăpere se mai vedeau urmele petrecerii de ieri, mobilele 
mutate, covoare nepuse, dar era curat, aerisit. Maestrul urmări 
privirile Sandei. Îşi desfăcu braţele şi declamă: 

— E deranj, domniţă, dar acest deranj nu ne poate deranja pe 
noi. Jocul de cuvinte îl amuza vădit. la loc, te rog. 

Sanda, simțindu-se privită, se aşeză stânjenită pe un scaun 
pregătit anume în mijlocul încăperii. Scaunul se dovedi incomod, 
Sanda nu-şi găsea locul, se foi, apoi încremeni într-o poziţie 
caraghioasă, de copil timid, cu genunchii strânşi. 

— Aş vrea să te prezint nevesti-mii, spuse actorul, în cele din 
urmă. l-am vorbit de tine. M-a dojenit pentru activitatea mea 
samariteană, dar ce nu face un om pentru artă?! Deschise uşa şi 
o strigă pe nevastă-sa: Livia, Livia!... 

Apăru mama loanei, o femeie plinuţă, rotundă, cu braţe 
scurte, trandafirii. Avea părul oxigenat, sprâncenele smulse şi 
arcuite larg cu dermatograf. leri seară, să nu deranjeze pe tineri, 
fusese la o partidă de pocher. 

— Uite, ea este colega loanei despre care ţi-am vorbit. 

Doamna Costescu o măsură pe Sanda din priviri, ridică o 
sprinceană. 

— Sunt încântată, draga mea, încântată. 


Zâmbi ceremonios şi făcu câte două cute la colţul buzelor. 
Avea faţa rotundă ca o minge de fotbal. Discret, îşi arătă ceasul- 
brățară. E patru şi douăzeci... 

— Desigur, se justifică maestrul. Domnişoara ştie. N-avem 
decât câteva minute la dispoziţie. Dar am ţinut mult s-o cunoşti 
şi tu. 

Nevastă-sa mai zâmbi o dată şi ieşi legănându-se. 

Faptul că actorul o prezentă pe nevastă-sa o linişti pe Sanda. 
Era convinsă că numai în fantezia-i bogată îşi imaginase că 
actorul ar privi-o cu alţi ochi decât s-ar fi cuvenit. Fără îndoială 
că şi ieri noapte i s-a părut numai că maestrul o dezbracă cu 
privirile. În fond, ce-ar vrea un om bătrân ca el de la o fată 
tânără? Spusese doar foarte clar că îşi sacrifică din puţinul lui 
timp pe altarul artei, şi numai de dragul artei. Il privi cu multă 
atenţie. Costescu avea faţa trasă, ridată, dar asta probabil şi din 
cauza fardurilor. Ochii, apoşi şi obosiţi, iar buzele, subţiri, 
crăpate. Un cârlionţ rebel, a la Vraca, i se depăna pe frunte, 
uneori maestrul încerca să-l aşeze la loc, dar gestul se oprea 
totdeauna la jumătatea drumului, ca şi cum ar fi vrut doar să se 
convingă dacă cârlionţul e tot acolo sau nu. 

— Azi, la prima şedinţă, domniţă, toate începuturile sunt aşa, 
nu stăm prea mult. Am vrut doar să te văd şi la lumina zilei, să 
văd dacă nu m-am înşelat cumva. Nu, te asigur că nu m-am 
înşelat. Eşti mai mult decât poate sugera cuvântul frumos. Ai 
şarm, draga mea. Şi fără şarm nu există artă! Dar să trecem la 
lucru. Te-ai aşezat prost. Ca o servitoare. Pe scaun nu se stă cu 
genunchii strânşi. Asta trebuie să înveţi, să-ţi intre în cap pentru 
totdeauna, domniţă! Pe un scaun se stă lejer. Trebuie să fii 
degajată, relaxată. Ridică-te şi aşază-te din nou. 

Sanda se ridică şi se aşeză. 

— Nu e bine. Şi, te rog, iartă-mă dacă voi fi sever. Arta nu se 
face decât cu severitate. Mai ridică-te o dată şi aşază-te. Aşa. 
Vezi, acum e mult mai bine. Nu, nu te lăsa pe spate, dar nici în 
faţă să nu te apleci. Mai drept spatele, mai, mai... Aşa. Mai bine 
puţin provocatoare decât stângace. Atât pentru azi. De fapt azi, 
ca să spunem aşa, a fost doar luarea de contact. Te aştept 
mâine. Tot la patru, şi fără telefon. Să nici nu încerci, pentru că 
nu ridic receptorul. La revedere, domniţă. 

Sărută mâinile Sandei, amândouă, şi o conduse la uşă. 


— Fix la patru. 

Sanda cobori scările şi ieşi în stradă buimăcită. 

Ce ţi-e şi cu arta asta?! Niciodată nu s-ar fi gândit că un artist 
trebuie să se aşeze într-un anumit fel decât ceilalţi oameni. E, 
totuşi, bine că până la urmă a cedat insistențelor loanei şi s-a 
dus la ceai. Altfel n-ar fi avut niciodată ocazia asta fericită de a 
lua lecţii de la un adevărat artist. Acasă puse un scaun în faţa 
oglinzii şi se aşeză de zeci de ori. Se privea în oglindă, încerca 
să-şi corecteze poziţia, să ţină drept umerii, să nu stea aplecată, 
să-şi întindă picioarele şi descoperi că se poate sta pe scaun în 
foarte multe feluri. 

A doua zi, Sanda se prezentă din nou. Maestrul era îmbrăcat 
tot în halatul de casă cu brandenburguri şi avea părul pomădat. 

— la loc, domniţă. 

Sanda se aşeză ostentativă, picior peste picior şi-l privi pe 
maestru drept în ochi. 

— Ooo, am învăţat... îmi pare bine că prinzi repede. Asta e, de 
fapt, cel mai important. Asta şi seriozitatea. Dacă totul o să 
meargă bine, am să vorbesc cu cei din comisie. Incearcă să 
schimbi acum piciorul. Da, e mult mai bine aşa. Eşti o adevărată 
doamnă. Ştii vreo poezie? 

— Ştiu, dar nu m-am pregătit special. 

— Nu face nimic. Spune o strofă, blanc, fără intonaţii speciale, 
dar, bineînţeles, cu dicţie. 

Sanda, stânjenită, se foi un timp pe scaun, pe urmă îşi luă 
inima în dinţi şi începu să declame: 

La paşa vine un arab, 

Cu ochii stinşi, cu graiul slab. 

Maestrul o întrerupse: 

— Nu aşa. Scoală-te, spune titlul poemului, autorul, apleacă- 
te... Tot dichisul. Suntem pe scenă, domniţă. Trebuie să-i duci 
pe ăia din comisie. Fii atentă: 

— El Zorab, de George Coşbuc. 

Recită teatral: 

La paşa vine un arab, 

Cu ochii stinşi, cu graiul slab. 

Sunt, paşă, neam de beduin 

Și de la Bab-el-Mandeb vin... 


Făcu o scurtă pauză, îşi controlă cârlionţul de pe frunte şi 
încheie strofa: 

— Să-l vând pe El Zorab... Ai fost atentă? Aşa! Dar să luăm 
totul de la început. la plimbă-te puţin. 

Sanda făcu câţiva paşi, se duse până la fereastră şi se 
întoarse lângă scaun. Maestrul stătea nemişcat, cu braţele 
încrucişate, nu scoase niciun cuvânt. Când tăcerea se lungi 
peste măsură, Sanda se mai duse o dată la fereastră, se rezemă 
de calorifer şi întrebă: 

— loana unde e? 

— E plecată cu maică-sa la cinema. Stai liniştită, nu ne 
deranjează nimeni. Mai mergi puţin. Mai mlădioasă, eşti femeie, 
ce naiba! Ţine spatele mai drept. E bine să faci repetiţie acasă 
cu o carte pe cap. Uite, îţi dau o temă. Eşti servitoare, trebuie să 
freci podeaua. Poftim. Işi aprinse o ţigară şi se trânti într-un 
fotoliu. Sanda rămase lângă fereastră, nemişcată. Maestrul trase 
câteva fumuri, apoi continuă: Aşa sunt examenele la institut. Se 
dau teme. Poftim. Ai rol de servitoare, trebuie să freci podeaua. 
Mimează. 

Sandei i se păru caraghios să se aplece şi să mimeze frecatul 
podelei. Ce teme stupide se dau la institut! 

— Ţi se pare tema prea grea, domniţă? Să căutăm altceva, 
atunci... Dar să ştii, toate temele sunt posibile. Eu, de exemplu, 
am dat cu maestrul Nottara. A trebuit să imit munca unui 
homar. Am luat examenul de admitere cu zece. Singurul din 
promoţie care am avut zece. Hai, domniţă, încearcă, totuşi. 

Sanda se lăsă în genunchi şi mimă stângaci frecatul podelei. 
Descoperi că prin decolteul bluzei i se vedeau sânii. Îşi lăsă 
capul în pământ. 

— Nu aşa, domniţă. Nu se vede faţa. Actorul trebuie să stea cu 
faţa spre public. Faţa e sufletul actorului. Aşa, mimează. 

Sanda descrise cercuri imaginare pe podea şi-şi ridică fruntea. 
Actorul holba ochii la ea. Stătea nemişcat, cu cotul rezemat de 
genunchi, şi uitase să scuture scrumul ţigării. Fumul albăstrui se 
ridica ondulat şi se pierdea în albul tavanului. Sanda se ridică în 
picioare. Actorul tresări şi se ridică şi el. Se apropie de Sanda. 

— Domnița mea, asta e munca înjositoare şi înălţătoare a 
actorului. Nu trebuie să fii bleagă, vorbesc cu cei din comisie şi 
ai să reuşeşti sigur. Doar nu vrei să plângi?! Se apropie de ea şi, 


ca şi cum ar fi vrut s-o îmbărbăteze, o cuprinse în braţe şi Sanda 
simţi cum degetele uscate, noduroase îi căutau deschizătura 
bluzei. Vru să se retragă dar actorul o ţinea strâns. Se zbătu, 
scăpă un ţipat şi atunci actorul îi închise gura cu palma. Prostuţa 
mea... 

O sărută pe gât. Sanda se smuci, scăpă de strânsoare şi se 
retrase în colţul camerei, în acelaşi loc unde s-au cunoscut în 
seara ceaiului. 

Actorul, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, se apropie de ea 
cu braţele întinse, gata s-o mângâie. Când Sanda văzu că nu 
mai are nicio ieşire şi simţi respiraţia fierbinte şi întretăiată a 
bărbatului, uită de sine şi începu să care pumni drept în obrazul 
maestrului. Acesta, stupefiat, rămase nemişcat în colţul 
camerei. Sanda se repezi în antreu, la uşă şi cobori în grabă 
scările. Alergă şi pe stradă. Trecătorii se întorceau după ea, dar 
ea nu încetini goana decât când ajunse aproape de casă. li era 
ruşine şi scârbă. 

Fetele se întorseseră de la baie de mult. Se pregăteau de 
culcare. Doar Sanda, încăpăţânată, rămăsese pe balcon. 
Continuă să privească contururile negre ale pomilor. Oare dacă 
ar fi ascultat de Costescu, n-ar fi reuşit la examen? Desigur, el 
ar fi vorbit cu cei din comisie. Aşa, nepregătită, fără pile, e 
normal să nu reuşeşti. In fond, ce putea să se întâmple? Actorul 
era un om bătrân, ar fi sărutat-o, atât. Dar acum ar fi fost 
studentă la Institutul de Teatru. 

3 

— Atenţiune, sare Sanda. 

Sanda pomi încet, în vârful picioarelor, cu paşi măsuraţi, 
ritmici, ca de balet, pe urmă lungi paşii şi mări viteza. Vântul îi 
flutura părul, nu mai vedea nimic în afară de groapa cu nisipul 
greblat, scândura de bătaie dată cu var şi câteva figuri spălăcite 
adunate în jurul gropii. Pe la mijlocul cursei, acolo unde fuga se 
transforma în salturi, îşi dădu seama că măsurase bine distanţa, 
acum trebuia doar să accelereze, dreptul, stângul, simţi 
zvâcnirea venelor în tâmple, stângul, dreptul, bătaia. Saltul 
ultim îl pornise alungit, şi-n aer se sili să se aplece şi mai mult în 
faţă, să atingă cu fruntea genunchii. Zborul dură mult, simţi cum 
aerul îi biciuieşte tot corpul, acum vizual nu mai putea percepe 
nimic, totul îi juca în faţa ochilor, într-un arabesc ciudat, 


asemănător cu sculpturile din piatră de pe catedrala din Milano. 
Cu un ultim efort, întinse picioarele şi, mai mult, se chinui să-şi 
ducă în faţă şi umerii, se încordă ca un arc, apoi ateriză în 
nisipul răcoritor. Din strigătele celor din jur îşi dădu seama că 
săritura fusese bună, că mai ciupise câţiva centimetri. 

— Un nou record personal, ţipă antrenorul, un nou record 
personal! Dudu, adu metrul! 

Dudu alergă în cabină, după instrumentul de măsurat. Era şi el 
agitat. Sanda era foarte aproape de recordul naţional, o mai 
despărţeau doar vreo zece-doisprezece centimetri. 

în ultimele săptămâni, Sanda venea zilnic la antrenament. 
Numai pentru încălzire ocolea terenul de trei ori, făcea sprinturi 
contracronometru, sărea apoi forţat, chinuit, se obosea cu 
gimnastică de sol. Antrenorul o simţi încăpăţânată, o încurajă să 
se mistuie în efort, ştiind sigur că roadele nu se vor arăta înainte 
de un an, chiar dacă pentru câteva zile unele sărituri ar uimi pe 
nespecialişti. l-ar fi fost greu să frâneze elanul unei începătoare, 
dar i-a vorbit deschis, să nu se aştepte prea repede la rezultate 
constante. Sanda se trăsese la faţă, avea chiar cearcăne, dar 
nu-i păsa. Venea zilnic la stadion şi sărea cu încăpățânare. 

Măsurătoarea le dovedi că se înşelaseră. Săritura era chiar 
mai slabă decât recordul ei personal, e drept, cu câţiva 
centimetri doar. Sanda se întristă. 

In aer crezuse mult în săritura asta, simţise că avântul fusese 
bun, bătuse exact în mijlocul scândurii, nu avusese nicio clipă 
teama unei depăşiri. Parcă graniţa unde se fixase ultima vreme 
nu mai voia să cedeze. 

— La anul, o încurajă antrenorul. Sporul luat de tine şi aşa e 
prea mare. Nu e bine când în primele săptămâni sari prea mult. 
Creşterea distanţei trebuie să fie lentă, dar sigură ca rezultat al 
antrenamentului. Talentul în sport e doar ca un start bun. 

Ori de câte ori vorbea antrenorul, avea aerul de orator antic, 
cumpătat, care-şi dezvoltă o idee foarte bine ştiută, repetată 
acasă, în cadrul familial, de zeci de ori, şi acum nu mai avea 
decât o confruntare cu publicul şi cu logica. Totuşi Sanda spera 
în minuni, uneori noaptea, în vis, se vedea zburând peste 
groapa cu nisip, auzea chiar aplauzele spectatorilor. Printre ei 
distingea un bărbat care purta o cămaşă de lână albastră. 


Se împrietenise şi cu Doina Savu. Îi plăcea s-o asculte 
povestind despre Stadionul olimpic din Helsinki, despre 
spectatorii foarte numeroşi şi calmi ca nişte englezi, despre 
părul lor blond asemănător peisajului alb, nordic al Finlandei, 
despre terenul cu zgură roşie din Istanbul sau cel în formă de 
potcoavă din Atena. Dacă ai fi întrebat-o repede în câte ţări a 
participat la concursuri n-ar fi putut să răspundă. Ar fi trebuit să 
enumere toate ţările pe degete. Lucra în fabrică, era funcţionară 
la secţia comercială, scria referate şi note de plată. Incepuse să 
facă atletism în urmă cu vreo patru ani, era foarte 
sârguincioasă, nu lipsea nemotivat de la niciun antrenament, la 
Poiana-Braşov sau la Vatra-Domei, şi avea o poză mare, aşezată 
la loc de cinste în sala mare a clubului. 

Viaţa Sandei se schimbase mult de când intrase în fabrică, 
acum ştia unde se află toate secţiile, dacă se întâlnea în curtea 
fabricii cu Lăcustă nu-l mai refuza când acesta îi oferea s-o ducă 
cu tramvaiul. La cantină, femeia care servea masa ştia că îi 
place supa şi îi aducea totdeauna câte o farfurie plină până la 
refuz. Cu Gore se împăcase de mult; întocmai cum spusese 
Lăcustă, a treia zi după ceartă Gore se aşeză din nou la masa lor 
şi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ceru lui Dudu o ţigară. 
Dudu îl servi, făcu Sandei cu ochiul, apoi se întoarse spre Gore: 

— O mai iubeşti pe Sanda? 

— Platonic. 

— Şi de ce n-ai iubit-o platonic de la început? De ce a fost 
nevoie de circ? 

— Tu eşti un bou, dragă Dudu. Ce pricepi tu din sentimentele 
majore ale omului? Tu, dacă reuşeşti să-ți umpli stomacul, eşti 
fericit. Sunt, însă, ființe superioare... 

— Ca tine, de exemplu... g 

— Exact, dragă. Spuneam, ființe superioare care. In afară de 
stomac, au şi rațiune, şi inimă. 

— Şi tu faci parte din această specie? 

— Da. Şi aş vrea ca Sanda să ştie, chiar dacă nu mai fac pe 
masculul, că o iubesc la fel de mult ca şi înainte. 

— lţi mulţumesc, Gore. 

— N-ai de ce să-mi mulţumeşti, dragă. Dragostea e ca o gripă, 
vine chiar dacă n-o doreşti. Eu noaptea, în loc să visez cai sau 
alte drăcovenii, cum visează Dudu, te văd pe tine. Şi atunci mă 


trezesc, te caut, tu nu eşti şi, resemnat, continui să mă gândesc 
la tine. Asta nu în vis. În realitate. 

Lăcustă, care până atunci nu scosese niciun cuvânt, îl prinse 
pe Gore de bărbie şi-l întoarse cu faţa spre el. 

— Mă, cutie. Vorbeşti de parcă ţi-ai fi dat cu şmirghel pe 
minte. Sclipeşti. De ce nu ne-ai spus până acum că te gândeşti 
la ea? Păi, vezi că e păcat că s-a desfiinţat religia?! înainte 
vreme, oamenii când se băgau în pat spuneau o rugăciune. Tu, 
în loc să te rogi, te gândeşti la Sanda. De ce nu te gândeşti la 
mine? Eu sunt şi bun, şi frumos. 

Sanda îi luă apărarea lui Gore: 

— Lăsaţi-l în pace. 

— Bine, spune Gore. Lăsaţi-mă în pace. Eu am fost sincer, am 
spus c-o iubesc, ce mai vreţi? Să spun că până la urmă tot o iau 
de soţie? 

— Tu, mă gâlmă?! Te-ai uitat vreodată în oglindă? Păi, nu-ți 
dai seama cum arăţi? 

Mai târziu, după terminarea mesei, Dudu o întrebă pe Sanda: 

— Tu nu umbli cu nimeni? 

— Umblu cu voi. 

— Când umbli cu trei e ca şi când n-ai umbla cu niciunul. Tu n- 
ai un băiat la care să ţii? 

— Ţin la tine! 

— Nu mă lua aşa, ştii foarte bine că sunt logodit şi, dacă aude 
ea, îmi bagă inelul pe nas. 

Şi fetele din dormitor o întrebaseră nu o dată: 

— Tu parcă ai fi văduvă. Ori ai pe cineva şi-l ascunzi, ori n-ai 
pe nimeni. 

într-o seară, Clara o invită la Operă. 

— Hai cu mine. Am să-i spun lui Gigi să-ţi aducă şi ţie un 
trubadur. 

— Nu. Mulţumesc, Clara. 

— Păcat! La Operă unde mergem azi e o muzică formidabilă. 
Ai auzit de unul Cioiu? Ala de cântă Vântu/e... 

Singurul bărbat la care uneori se gândea Sanda era 
locotenentul Popescu. Locotenentul o fascinase. Ar fi vrut să ştie 
la ce se gândeşte, ce crede despre ea, în general, ce-i cu mintea 
lui E imposibil să fie doar miliţian, dincolo de uniformă, de 
treburile lui, trebuie să aibă şi alte preocupări. Despre aceste 


preocupări ar fi vrut să ştie mai multe Sanda. Dacă el, stând la 
biroul lui de pe Calea Victoriei, se gândeşte uneori la ea sau nu. 
Dacă în timpul anchetelor compară femeile cu care are de-a 
face cu ea şi ce anume concluzii trage. 

Uneori ar fi vrut ca Popescu să apară la cămin sau la stadion, 
s-o invite undeva la un restaurant sau, pur şi simplu, doar la 
plimbare, li plăcea felul lui de a vorbi, cu două înţelesuri, felul 
cum făcea complimentele, fără să se angajeze, felul cum fuma 
sau se enerva. Dar îl văzuse atât de rar, încât, când voia să şi-l 
imagineze, faţa lui Popescu apărea ştearsă, cu trăsături 
nedefinite, vagi. Atât de vagi, încât figura lui Popescu începea să 
semene cu a lui Pavel de la controlul tehnic. Acum acest Pavel 
apărea totdeauna pe neaşteptate, la ore şi locuri tot 
neaşteptate, apoi dispărea la fel de misterios precum apărea. 
Toate fetele din secţie erau îndrăgostite de el. In orice caz, aşa 
se vorbea despre el, ca de un mare cuceritor. Dar Sanda ştia că 
Pavel bătea drumurile pentru ea, pentru că ce alt motiv ar fi 
avut să vină pe stadion totdeauna când era şi ea acolo, sau să 
treacă de zeci de ori în faţa atelierului ei? O dată, a vrut să se 
apropie de el, să-l întrebe ce vrea, dar se răzgândise la timp. 
După câte i se păruse, Pavel era un om timid, ar fi putut să 
plece fără răspuns şi chiar să renunţe să vină s-o mai vadă. 
Stăruinţa cu care se învârtea în jurul ei o făcu pe Sanda 
curioasă. Atât de mult se obişnuise cu el, încât dacă într-o zi nu-l 
vedea, îi lipsea. Informaţiile pe care le culesese despre el erau 
foarte bune: încadrat tehnician, urma cursurile fără frecvenţă 
ale Facultăţii de electronică şi iubit de toată lumea. Până şi 
maistrul Panait spunea: 

— Dacă un sfert din angajaţii noştri din fabrică ar fi ca 
Stamate, am fi o întreprindere fruntaşă. Asta mănâncă 
electricitatea cu pâine! E drept, lui îi e uşor, are unde să înveţe. 
Mie îmi plăcea pentru că era misterioasă, nouă, aveam 
totdeauna de-a face cu ceva necunoscut. Eu instalam şaltere, 
iar Pavel studia legile fundamentale ale electronicii. Eu n-am 
apucat să aud de Faraday, iar el îi ştie teoriile, cunoaşte 
contribuţiile lui Kapiţa, ştie cine a fost Tesla. Eu îl ştiam pe 
maistrul meu, care-mi spunea: „Fii atent, boule, să nu te 
curentezi, că nu te-am înscris la Casa Cercuală, să ai 
înmormântarea gratuită!” 


Pe Pavel îl iubea toată lumea, în afară de Marieta. Dar părerea 
Marietei despre oameni nu conta pentru Sanda. Era convinsă că 
Marieta vorbeşte din invidie. li spusese o dată: 

— Asta, Sanda, pe cât îl vezi de blajin, pe atât de-al dracului 
e... 
— De unde ştiţi? 

— Mi-a făcut curte. Şi mă scârbise într-atâta, încât cel mai 
mult ce-i puteam face era să-i întorc* spatele. 

„Sau să-ţi întoarcă el spatele!” gândise Sanda. 

Dudu, văzându-l de câteva ori pe stadion, o întrebă pe Sanda: 

— Tu l-ai chemat pe pudratul ăsta aici? 

— Nu. 

— Vrei să-l mardesc? 

— Nu, Dudu. 

— Păcat, mi-e foarte antipatic. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Mie-mi plac oamenii deschişi, care spun ce vor. Nu 
vin şi stau şi cască numai gura. 

— Vasăzică, tu nu ştii de ce vine la stadion? 

— Ba da. Vine pentru tine. Vrei să ţi-l prezint? 

— Nu. Dacă vrea să mă cunoască, să vină el la mine. 

— Să-i spun? 

— Nu, Dudu. 

— Ai dreptate. Dacă nu-l duce mintea la mai mult, lasă-l să-ţi 
dea numai târcoale. 

După un antrenament, Sanda, obosită, moleşită, abia îşi mai 
trăgea picioarele. Băieţii o însoţiseră doar până la poarta 
stadionului, de acolo merse singură, îngândurată, cu umerii 
lăsaţi şi cu braţele moi ca nişte frânghii. Işi ducea picioarele în 
faţă, mecanic, o dureau toate încheieturile, gleznele, genunchii, 
coatele. Mai ales coatele, julite de nisipul gropii de sărituri. După 
antrenament nu mai avusese destulă forţă să facă duş la 
vestiar; socotise, deşi condiţiile de la cămin erau mai proaste 
decât cele de la stadion, să facă duşul acolo, ca imediat după 
aceea să se poată culca. 

Spre bucuria ei, la duş nu era decât o singură fată, Ana; părea 
veselă, primise veşti de acasă şi o scrisoare de la logodnic, care 
făcea stagiul militar la Buzău, la paraşutişti. 


— O să primească zece zile de concediu. Nu mai are decât 
două sărituri de făcut, una la şase sute de metri şi cealaltă la o 
mie! Şi cu asta va încheia perioada de instrucţie. Auzi, zece zile 
concediu! E mult zece zile? 

— Depinde. 

— Nu l-am văzut de aproape opt luni. 

— Atunci, să ştii că e mult zece zile. 

— Şi eu cred la fel, de aceea te-am întrebat. Când nu-mi scrie, 
abia trec zilele. 

Sanda deschise toate robinetele, dar nu curgea decât apă 
rece. 

— Nu este apă caldă? întrebă speriată. 

— Ba da. Am închis-o eu. Fănel îmi scrie că ei fac duş numai 
cu apă rece. Am vrut să văd cum e când faci baie numai cu apă 
rece. 

Sub şuvoiul de apă caldă, Sanda se moleşi şi mai mult. Abia 
auzi trăncăneala Anei. Ea întrebă dacă e mult o mie de metri. 

— Dacă mergi cu trenul, nu e mult. Dacă sari de la o mie de 
metri înălţime, e foarte mult. 

— Şi eu m-am întrebat dacă aş avea curajul să sar de sus. Mi- 
am spus, nu! Dar dacă ar trebui să sar cu Fănel, zău nu mi-ar fi 
frică... Mergi şi tu la bal? 

— La care bal? 

— La balul secţiei montaj. Mâine seară. 

— Nu ştiu. 

— Dacă nu te duci tu, nu mă duc nici eu. Mergem şi ne 
plimbăm prin parc. Am să-ţi povestesc de Fănel. 

Decât să se plimbe cu Ana în parc şi să asculte poveştile ei 
despre Fănel, despre Dumnezeu, mai bine se duce la bal. 
Probabil vor fi şi băieţii acolo şi cu ei nu se va plictisi. Tot se 
lăudase Gore că e cel mai bun dansator din tot sud-estul 
Europei. 

— Vom vedea, Ana Acum sunt obosită şi vreau să mă culc. 

În ultimul timp, întorcându-se de la antrenamente, îi plăcea să 
se culce devreme. Se întindea pe pat, fără să se acopere; prin 
uşile care dădeau pe balcon intra aer curat, dacă bătea vântul 
se auzeau foşnetul pădurii şi ţârâitul uniform al greierilor. Colţul 
de lângă balcon era împărăţia ei. Acolo rămânea într-adevăr 
singură, numai cu gândurile. Rar se întâmpla să se gândească la 


părinţi — la casă şi mai rar. Nu mai fusese acolo de foarte mult 
timp — ultima oară, într-o duminică dimineaţa, cu speranţa să-l 
întâlnească pe taică-su. El nu se întorsese din Olteniţa, locuinţa 
era goală şi i se păruse nemaipomenit de străină. Făcu 
curăţenie, spălă vasele murdare, frecă podeaua, curăţă 
geamurile şi lăsase un bileţel că va veni din nou, săptămâna 
viitoare, dar uită să se ducă. Fusese la un concurs atletic; o 
urmări pe Doina Savu şi o admiră pentru resursele ei pe ultimii 
cincizeci de metri. Doina Savu, slăbănoagă cum era, avea o 
graţie când fugea, ştia să păstreze un ritm uniform în mijlocul 
cursei, întărea pe nesimţite şi ataca puternic la finiş. E drept, 
avea şi rutina multor concursuri internaţionale, se măsurase 
cam cu toate care contau în Europa pe distanţa ei. Sanda 
aştepta şi ea primul ei concurs, dar antrenorul nu voia să o 
înscrie la nicio întrecere, nici măcar la acelea unde era sigur că 
Sanda ar câştiga. 

— Tu trebuie să apari ca un bolid, trebuie să-i pui în 
încurcătură pe cei de la Federație. 

Antrenorul avea politica lui de lansare a atleţilor, aşa 
procedase şi cu Doina, după ce o descoperise, de a uimit 
întregul for de specialitate. 

Târziu de tot, Ana o întrebă dacă ştie cât costă un bilet de tren 
până la Buzău. Sanda nu-i răspunse, să nu fie nevoită să 
înceapă o nouă discuţie cu ea. 

4 

Dudu fixă afişul balului secţiei montaj chiar pe peretele din 
faţa atelierului circuite-imprimate. Când termină, făcu semn 
Sandei: 

— Eşti invitata mea personală. 

— Şi ce-o să spună logodnica? 

— Am lămurit-o. 

Sanda se întoarse la ghilotină şi continuă să taie plăci pentru 
şablon. Apăsa cu piciorul declanşatorul electric al cuţitului, 
aparatul se punea în mişcare, tăia placa de parcă ar fi fost din 
hârtie şi deşeurile se risipeau cu clinchenit sec, pe ciment. 
Marieta, la cealaltă ghilotină, tocmai termina stocul ei. Trecu la 
fluxare. Mâinile îi umblau repede, asorta plăcile cu o 
îndemânare uluitoare, de multe ori nici nu se uita la ceea ce 
făcea. Avea o deprindere acumulată în cei zece ani de 


activitate, la ea gesturile nici nu mai aveau aspectul de 
îndemânare, ci mai degrabă reflexe. Marieta părea supărată de 
ceva. Nu scoase niciun cuvânt când Dudu alesese zidul din faţa 
atelierului lor pentru fixarea afişului. Îi întorsese doar spatele, în 
semn de dispreţ. Dacă ar fi fost bine dispusă, s-ar fi certat cu el, 
în orice caz nu ar fi răbdat să nu spună ceva. De pe coridor se 
auzi vocea lui Dudu: 

— Nu uita, Sanda, eşti invitată de onoare şi-mi dau cuvântul 
de onoare că vei fi regina balului. La naiba, iar am făcut o 
greşeală politică: vei fi preşedinta balului. Intră pentru o clipă în 
secţie, apucă mina Sandei şi o sărută: A rividerci, madame! 

Sanda făcu semn cu capul spre Marieta. Dudu înţelese ce voia 
să-i spună şi se întoarse spre ea: 

— Dumneavoastră, doamnă, sunteţi de asemenea invitată... 

— Du-te dracului! 

— Mă duc, doamnă! Ciau! 

îi zâmbi Sandei şi plecă. Sanda îl urmări până ce se pierdu la 
capătul coridorului, apoi se întoarse spre Marieta şi vru s-o 
întrebe de ce vorbeşte urât cu Dudu, dar se răzgândi. N-avea 
niciun rost să se certe cu ea, mai ales că de câteva zile se 
statornicise între ele un armistițiu tacit. Marieta, care a urmărit- 
o pe Sanda, îşi dădu seama că avea ceva pe suflet. 

— Vrei să-mi spui ceva? 

— Nu, tovarăşă Marieta. Nimic. Atât doar, că vă invidiez puţin. 
Nu ştiu dacă voi putea lucra vreodată atât de repede ca 
dumneavoastră... 

Marieta, care se aşteptase la cu totul altceva, îşi îndreptă 
şalele, se întinse puţin şi spuse ca o justificare: 

— Eu am nişte ani la activ. 

— Eu cred că nu anii, ci îndemânarea contează! 

— Şi îndemânarea, şi anii... 

îşi reluă lucrul. Parcă ar fi vrut să demonstreze că poate lucra 
şi mai repede, fluxă plăcile cu o rapiditate extraordinară. 
Pensula cu emulsie abia atingea suprafaţa plăcii, şi Marieta o şi 
întorcea, o ungea şi pe partea cealaltă, o punea la uscat şi lua 
alta. Era imposibil de imitat. Încercă şi Sanda, dar fără succes. 
Pensula ei, dacă era prea încărcată, picura sau aplica prea gros 
stratul de emulsie. Renunţă, continuă să lucreze după metoda 
ei, înceată dar sigură, aplicând stratul de emulsie pe fiecare 


placă în parte uniform, controlând-o atentă, să nu greşească 
cumva. 

— Eu abia fluxez o placă, şi dumneavoastră o terminaţi pe a 
doua! 

Marieta nu-i răspunse. Mai târziu, Sanda, uitându-se cum se 
înmulţesc plăcile Manetei, văzu că pe o placă razele soarelui nu 
se refractă cu aceeaşi intensitate peste tot. Luă placa în mână şi 
o cercetă. Mirată, mai luă o placă. Şi pe aceasta se vedeau 
dârele lăsate de peria pensulei, şi în unele locuri era complet 
uscată, neatinsă de soluţie. 

— Nu sunt fluxate uniform. 

Marieta se întoarse spre ea, supărată, îi smulse placa din 
mână, o cercetă şi ea, apoi cu un gest de superioritate, de mare 
specialistă, o aruncă peste cele terminate: 

— Nu ştiam că eşti de la controlul tehnic! Vezi-ţi de plăcile 
tale! 

„Da, iar m-a luat gura pe dinainte. De ce mă bag eu unde nu- 
mi fierbe oala?! în fond, treaba ei cum fluxează, ea e şefa 
secţiei, ştie ce face! Pe dracu, ştie! Fiecare placă trece prin 
mâinile celor de la controlul tehnic. E imposibil să nu observe. 
Dacă ar fi vorba de o singură placă, fie... dar s-ar putea ca toate 
plăcile fluxate de ea să fie rebutate! 

Atunci va ieşi scandal. Şi cine ar putea stabili care dintre plăci 
au fost fluxate de Marieta şi care de mine?! E normal ca toată 
vina să cadă pe capul meu, doar n-o să greşească o muncitoare 
cu experienţă, doar n-o munci ea mai prost decât o începătoare, 
şi încă ce fel de începătoare, una trimisă de Miliție, pentru că 
voia să câştige bani fără muncă!” Nu putea lăsa ca plăcile să 
ajungă aşa cum erau la controlul tehnic. 

— Să ştiţi că plăcile fluxate de dumneavoastră în două sau trei 
zile se coclesc şi legăturile de pe circuitul-imprimat nu se vor 
mai putea reface. 

— Azi-mâine te voi auzi ţinându-mi lecţii despre electricitate, 
despre importanţa muncii pe care o fac... o să mă întrebi dacă 
am avut vreodată curiozitatea să mă uit într-un aparat de radio. 
Te rog foarte mult să nu-mi faci observaţii, ştiu eu cum ai ajuns 
tu aici! 

— Ce importanţă are cum am ajuns eu aici?! Asta nu reiese 
din plăci. Din plăci reiese doar cum au fost fluxate! 


— Pleacă de-aici! 

— Nu, tovarăşă Marieta, nu plec! Eu primesc salariu tocmai 
pentru că stau aici! 

— Atunci, ţine-ţi gura! 

— Datoria mea... 

— Fac pe datoria ta! Datoria ta e să-ţi ţii gura! Să stai 
cuminte, să înveţi o meserie, să nu umbli brambura. Te-a 
înnebunit afişul acela cu balul mentorilor?! 

— Nu m-a înnebunit, m-a uimit. M-a uimit, dar nu afişul, ci 
felul dumneavoastră de a lucra! Şi eu vă admiram! Nu ştiam că 
lucraţi prost! 

— Taci! 

— Nu tac! 

— Huo, ho, ce-i aici?! se auzi vocea lui Panait. Pe urmă apăru 
şi el în uşa atelierului. Avea ochii aprinşi, ca de obicei, clipea 
des, ar fi vrut să cuprindă toată încăperea dintr-o singură 
privire, dar ochii nu-l ajutau. Ce-i gălăgia asta?! 

Sanda se postă în faţa lui şi-i spuse cu voce scăzută: 

— Vă rog să mă scuzaţi, eu am ţipat. 

Marieta se pregăti să intervină, dar Sanda nu mai spuse nimic. 
leşi pe coridor. Bocăni tare, să se audă că se îndepărtează, apoi, 
pe furiş, se reîntoarse în apropierea atelierului. Era curioasă să 
afle atitudinea Manetei. 

— Ce-i Marieta, ce s-a întâmplat? auzi în cele din urmă vocea 
lui Panait. De ce ţipaţi ca la uşa cortului? 

Marieta îi răspunse în şoaptă, Sanda abia reuşi să perceapă 
cuvintele: 

— l-am făcut observaţie că nu fluxează bine şi i-a sărit 
ţandăra. De când au apărut afişele astea cu balul, nu ştiu ce a 
apucat-o. 

Sanda nu-i mai ascultă. De fapt, ieşise din atelier ca să-i dea 
ocazia Marietei să se reabiliteze pentru măgăria făcută cu 
deşeurile. O altă ocazie mai bună n-ar fi găsit niciodată. In drum 
spre spălător se întrebă ce-ar fi făcut Marieta, dacă ar fi rămas 
şi ea acolo? Ar fi avut oare curajul s-o mintă şi în faţă? Se 
mustră că poate, totuşi, ea e vinovată, pentru că mereu creează 
ocazii Marietei să mintă. De ce să mă jenez eu pentru necinstea 
ei?! Ar fi trebuit să intervin şi atunci când i-a spus lui Dudu: „Du- 
te dracului”! Dudu, fără îndoială, nu i-ar fi permis nimănui să 


vorbească unt cu mine. lar eu?!... Se simţi vinovată şi faţă de 
Dudu. Acum ştia precis că ar fi trebuit să-i ia apărarea, mai ales 
că Dudu merita. 

Intră în spălător. Prin cele patru ferestre mari lumina năvălea 
ca din reflectoare. Faianţa albă refracta lumina, totul în jur era 
orbitor de alb, chiuvetele, pereţii, plafonul. Până şi robinetele 
sclipeau, de parcă cineva le-ar fi dat foc. 

O apucă o tristeţe grea, obositoare. Se rezemă de peretele 
faianţat şi privi multă vreme jocul geometric al mozaicului. Îi 
părea rău că în materie de atitudine semăna cu taică-su. „Mă 
comport exact ca şi el faţă de mama... De ce n-am avut curajul 
să mă întorc în atelier şi să-i spun Marietei verde în faţă că 
minte, faţă de Panait?! Să ştie şi el care este adevărul. Acum 
Marieta îi împuiază capul bătrânului, o să-i arate plăcile fluxate 
de ea, şi Panait o să tragă concluziile! Nici acum n-ar fi târziu să 
mă întorc.” Se simţea însă atât de vlăguită, încât nu se îndură 
să se mişte din loc. Undeva, într-o încăpere alăturată curgea 
apa, zgomotul apei aducea cu o ploaie potolită de toamnă 
târzie. Avusese dreptate tata când citase versurile poetului care 
spunea că „din politețe şi-a pierdut viața”... îl citase şi în 
original, graseind, să-i pară cât mai autentică limba lui Rimbaud, 
ca şi cum pronunția corectă i-ar fi adus aminte de anii petrecuţi 
la Paris. Sanda se frământă să-şi aducă aminte de ce fusese 
atunci atât de trist tata. Da. Era o seară de iarnă, după o ceartă. 
Mama se îmbrăcase şi plecase în oraş, să se răcorească. Tata 
avusese dreptate. Acum nu reuşea să-şi amintească motivul 
certei. Ba da. Era ziua mamei, şi tata îi cumpărase un şal. Un şal 
din mătase naturală. Un şal galben, pe care erau imprimate 
capete de cai. Când mama a văzut şalul a început să ţipe: 

— Cheltuieşti banii aiurea! 

— Dar e ziua ta! 

— Şi-mi cumperi cârpe demodate?! Parcă aş lucra la grajduri! 
Cum să port eu şalul ăsta? Când l-am văzut, am crezut că l-ai 
adus femeii de serviciu! Asta e culoare?! Muştarul nu se mai. 
Poartă de mult, vrei să râdă lumea de mine? De ce taci, de ce 
nu răspunzi?! 

— Am crezut că ai să te bucuri. 

— Tu-ţi baţi joc de mine, şi vrei să mă bucur? Asta merit eu, 
după paisprezece ani de căsătorie? Un şal galben, demodat! 


— Ştii foarte bine că maşină nu pot să-ţi cumpăr şi nici 
bijuterii. 

— Când mi-ai cerut mina, mi-ai promis marea şi sarea! Şi eu, 
ca o proastă... 

— N-ai fost tu chiar atât de proastă... ştii foarte bine că, dacă 
nu s-ar fi schimbat lumea... 

— Acum îmi ţii şi lecţii politice. Nu-mi ajung seminariile de la 
serviciu?! Vasăzică, eşti şi ironic! 

Trânti şalul într-un colţ şi plecă. Tata rămase în mijlocul odăii, 
singur, descumpănit. Îi era ruşine de Sanda. Se aşeză la masă, şi 
Sanda aştepta să spună ceva. l-ar fi părut bine să-l audă 
înjurând. S-o înjure pe mama. Merita. Dar el stătea tăcut, cu 
privirile pierdute în gol, ca principal vinovat al scandalului. 
Spuse într-un târziu, mai mult pentru el: „Par délicatesse, j'ai 
perdu ma vie!” 

Sanda vru să-l îmbuneze, se sculă din pat şi se apropie de el. 

— Să ştii, tată, mie şalul îmi place foarte mult. 

Taică-su o lovi peste faţă. Mirarea îi fusese mult mai puternică 
decât durerea. N-avea nici măcar puterea să plângă. „De ce m-o 
fi lovit atunci tata? O fi crezut că n-am fost sinceră sau, neavând 
curajul s-o lovească pe mama, a dat în mine?! S-a purtat ca un 
laş...” Dar în general avea reacţii ciudate. O dată, cercetase un 
album, cu fotografii despre Brazilia. La o pagină, faţa i se 
îmbujoră şi închise albumul. 

— Tu, Magda, ţi-am povestit despre Lam, despre Erick Lam? 

Mama era culcată, îşi aplicase pe faţă felii de castraveți, 
pentru vitaminizarea pielei. În aceste momente de tratament 
cosmetic nu-i plăcea să fie deranjată. Răspunse scurt şi cu un 
ton care însemna că din partea ei discuţia s-a terminat. 

— Nu. 

— Ăla grasu care mi-a fost coleg la Paris. 

— Nu, dar nici nu mă interesează. Nu vezi, abia pot să răsuflu, 
şi tu vrei să-mi povesteşti de unul pe care l-ai cunoscut la Paris! 
Ce-ţi veni, de-mi vorbeşti despre el? 

— l-am citit numele aici, flutură albumul, vrând să sublinieze 
că are dovezi, nu vorbeşte din burtă. Face parte din comisia de 
constructori ai noului oraş. Erick Lam. Era o nulitate! Îmi 
datorează şi acum patruzeci de franci. Am făcut o dată pariu că 
traversez Place de la Concorde fără pantofi, numai în ciorapi. Ne 


însoţiseră toţi colegii de an. Mi-am scos pantofii, mi i-a luat Lam, 
şi eu am traversat piaţa numai în ciorapi. Toată lumea se uita 
după mine. Nu mai trebuie să-ţi spun că am fost escortat de 
colegi şi de o asistenţă adunată ad-hoc, care m-au crezut 
nebun. Şi Lam, nu numai că nu mi-a dat banii, dar a fugit şi cu 
pantofii. Am fost nevoit să mă duc acasă numai în ciorapi. 

Mama râsese ca totdeauna când tata era pus într-o situaţie 
caraghioasă. 

— Tu nu-ţi dai seama că nulitatea eşti tu? El unde e? În 
Brazilia! Face parte din comisia nu ştiu care, şi tu freci mortarul 
în Balta Albă! 

Realitatea îl speriase. Privise buimăcit spre album, spre 
nevastă-sa cu faţa acoperită cu felii de castraveți, spre becul din 
tavan, care în clipa aceea şi Sandei i se păruse nepermis de 
slab. 

A doua zi, când mama plecase de acasă, el răsfoi din nou 
albumul, să verifice dacă într-adevăr era vorba de Lam, de fostul 
lui coleg, cel care îi datora încă patruzeci de franci, nulitatea, 
proscrisul clasei. El era. 

— Sanda, vino aici! 

— Da, tată. 

— Citeşte, ce scrie aici?! 

Sanda se aplecă asupra rândului pe care-l indică el. 

— Lam. Erick Lam. 

— Da. Asta a fost coleg cu mine. Era atât de prost, încât ne 
miram că nu repetă anul. Şi acum construieşte noua capitală a 
Braziliei! lar eu? Ştii că eu am fost la Paris o speranţă? lartă-mă, 
Sanda, ţie n-ar fi trebuit să-ţi vorbesc despre asta! lartă-mă! 

Sanda se auzi strigată. Işi udă repede mâinile, să creadă 
lumea că venise la spălător cu treabă. 

— Du-te la tovarăşul Panait. 

Sanda era convinsă că maistrul vrea s-o beştelească pentru 
felul cum fluxase plăcile. Era hotărâtă să se apere, să spună 
adevărul. Spre mirarea ei, în biroul lui Panait erau mai mulţi 
oameni. Unul înalt de la controlul tehnic, şeful lui Pavel, Marieta 
şi un om de la montaj. Când intră, nu-i dădu nimeni nicio 
importanţă. Doar Marieta o privi cu coada ochiului. Vorbea cel 
de la controlul tehnic, fluturând o placă în dreptul nasului lui 
Panait. 


— Pe plăcile astea nu se pot imprima schemele, în maximum 
două luni ni se rambursează ca rebut. Noroc că avem plăci de 
rezervă, făcute la fotogravură. 

Panait, temându-se să nu fie lovit peste nas, luă placa din 
mina controlorului, apoi îşi şterse fruntea asudată. Se întoarse 
spre Marieta şi Sanda: 

— Mai mult de jumătate din stocul acesta nu se poate 
expedia. Le-aţi rebutat voi. Nu sunt bine fluxate. 

— Şi de ce vă uitaţi numai la mine? întrebă Sanda. 

— Mă uit la amândouă. 

Privi şi spre Marieta. Ochii inflamaţi îi erau mai roşii decât oja 
de pe unghiile Marietei. 

Marieta, ca şi cum problema asta n-ar fi avut nimic de-a face 
cu prezenţa ei aici, îşi aprinse tacticos o ţigară şi suflă fumul în 
faţa controlorului tehnic. Spuse cam într-o doară: 

— Eu n-am timp să controlez şi plăcile ei. 

Panait o întrerupse. 

— Acum nu e vorba de plăcile ei. Ale tale trebuiau controlate. 

— Nu înţeleg, făcu mirată Marieta, doar nu vreţi să spuneţi, 
tovarăşe maistru, că plăcile făcute de mine trebuiesc verificate? 

— Ba da! Asta voiam să spun. Clipi de câteva ori, ca şi cum 
prin asta ar fi vrut să sublinieze că „aşa este”. 

Furioasă, Marieta stinse ţigara în scrumiera de pe masă. Se 
întoarse spre Sanda: 

— Ţi-a umblat gura! Vrei să intri pe sub pielea maistrului?! N-o 
să-ţi meargă! E prea bătrân pentru tine! A 

— Amin! o opri Panait. În primul rând, bătrân e tat-tu! În al 
doilea rând, nu i-a umblat gura. Şi de ce să-i fi umblat? Doar nu 
vrei să spui cu asta că ar fi avut ce să spună? Plăcile ei au fost 
controlate de mine personal, placă cu placă. Am vrut să verific 
dacă într-adevăr e aşa cum mi-ai spus tu. Plăcile făcute de ea nu 
aveau niciun cusur. Şi de aici începând, intervine vina mea. ŞI 
anume că n-am controlat şi plăcile tale. Dar conducându-mă 
după logica de fier a fizicienilor, dacă plăcile ei erau bune, cele 
rele trebuiau să fie ale tale. 

— Lasă, meştere, teoriile, că vă lămuriţi voi! îl întrerupse cel 
de la controlul tehnic. Noi facem pe orbii şi nu întocmim niciun 
fel de proces-verbal. Dar la primul stoc de rebut, la prima placă 
greşită, vă ard! E clar? 


— Mă, da' bun eşti tu cu averea statului... Du-te, am înţeles! 
Duceţi-vă şi voi, fetelor, am terminat. 

Era atât de nervos, că a uitat să spună amin. 

Capitolul VI 
1 

Cocoţată pe scena împodobită cu ghirlande din frunze de 
stejar, formaţia de ghitare electrice Mecet, alcătuită din patru 
tineri de la secţia expediţie, ciupeau corzile de parcă ar fi vrut 
cu tot dinadinsul să le rupă. Solistul, un băiat înalt, blond, îşi 
ţinea tot timpul ochii închişi, ca şi cum textul stupid de bi, bu, ba 
l-ar fi emoţionat într-atâta încât, legănat de melodie şi text, ar fi 
fost undeva departe şi ar fi cântat numai pentru el. Basistul era, 
însă, cu picioarele pe pământ. In timp ce ţinea tira, înfuleca şi 
trăgea cu ochii spre o farfurie pusă alături pe o masă, unde doi 
patricieni rumeniţi pe grătar abureau până în tavan. Al treilea, 
armonistul, îmbrăcat fistichiu, cu cămaşă cadrilată de cow-boy, 
cu fular de mătase la gât şi cu pantaloni bătuţi în ţinte, urmărea 
perechile de pe ring, căuta privirile fetelor, le zâmbea şi, ca să 
fie mai bine observat, se lăsa pe genunchi, se îndoia din şold şi 
în stânga şi în dreapta. Avea aerul că, fără zdrânga lui, formaţia 
n-ar face nici două parale. Cel mai tânăr dintre ei, toboşarul, 
grăsuţ şi negricios, poate cel mai înzestrat dintre ei, îşi 
compusese o mină de om blazat. Se uita placid spre ghirlandele 
care atârnau deasupra capului, dar, cu toată lenea ce inspira, 
manile lui, nebănuit de iuți, mânuiau beţele cu o dibăcie 
drăcească. 

Cei de pe ring, ca traşi de o sfoară nevăzută, îndemnați de 
ritmul trepidant al melodiei, se mişcau ca nişte paralitici, 
zvârlindu-şi umerii, genunchii, şoldurile, cu o repezeală 
nebănuită, ca pe urmă, brusc, să încremenească la mijlocul 
mişcării, apoi la fel de brusc, dezarticulaţi, să înceapă nişte rotiri 
de parcă ar fi vrut să se înşurubeze în parchet. 

Mesele muncitorilor mai în vârstă, care nu îndrăzneau să 
atace ringul din cauza ritmului obsedant, erau orânduite 
simetric de-a lungul pereţilor. Ei stăteau la şpriţ lung, aşteptând 
cu nerăbdare ca ghitariştii să facă câte o pauză, să se poată 
înţelege între ei. În timp ce cânta orchestra, cuvintele se 
pierdeau în acordurile melodiei, nu erau înţelese, dar nici mare 
pagubă nu era. Era important să se audă clinchetul paharelor, 


gâlgâitul vinului, susurul sifonului scos dintre sloiurile din 
frapiere. 

Cei de la secţia culturală au pregătit cu migală serata. Au 
confecţionat lampioane colorate, sala aducea cu un local 
chinezesc, panglici de hârtie creponată şi afişe satirice care 
îndemnau pe cei prezenţi la veselie atârnau deasupra 
dansatorilor. Programul artistic, contrar aşteptărilor, fusese 
scurt, brigada artistică Ariciul i-a înţepat pe codaşii în producţie, 
a cântat cuplete pe seama celor care întârziau la serviciu şi s-a 
râs copios. Dacă s-ar fi abătut un străin la bal, n-ar fi înţeles de 
ce se amuză lumea când se pomeneşte despre un robinet lăsat 
deschis peste noapte, de ce se încheie biblic, cu amin, fiecare 
rimă. Panait însă, care cu ochii lui bolnavi nu-i putea vedea pe 
cei de pe scenă, îi auzea doar, râdea cu gura până la urechi. De 
câteva ori i-a şi întrerupt pe artişti, spre hazul celor din sală. 

Fete tinere, în halatele azurii ale întreprinderii, îmbrăcate 
peste rochiile de bal, ofereau spre vânzare bilete de tombolă şi 
cărţi poştale ştanţate la ghilotinele de la circuite-imprimate, 
pentru desemnarea reginei balului. 

Din iniţiativa comitetului sindical s-au demontat pereţii de 
sticlă care dădeau spre terasă şi, spre mulţumirea tuturor, aerul 
de seară, cu iz de pădure, pătrunse până şi în cămăruţa unde se 
amenajase bufetul. 

La început, Sanda nu se decise să vină la bal, dar gândul că 
Ana o să insiste să se ducă cu ea la plimbare o făcu să se 
hotărască. Îmbrăcă rochia albă de pichet, scurtă, se pieptănă 
băieţeşte şi, când se verifică în oglindă, era mulţumită. Ana o 
prinse tocmai când voia să părăsească dormitorul. 

— Totuşi te duci? 

— Da, m-au invitat băieţii. Mă grăbesc, mă aşteaptă jos. 

— Şi eu m-aş duce... 

— Păi, vino! 

Sanda n-avea cum s-o refuze. 

— Nu pot. Ce-o să spună Fănel, dacă aude că în ziua când a 
sărit de la o mie de metri înălţime, eu m-am dus la bal? 

— Atunci, rămâi, Ana. Mă duc. 

— Vin şi eu! Fănel, în fond, n-are de unde să afle că am fost la 
bal! Şi e un bal al întreprinderii noastre, nu se cade să nu mă 
duc... 


— Atunci, vino! îmbracă-te! 

— Dar dacă, totuşi, Fănel află şi se supără? 

— Ştii ce? Dacă te decizi, mă găseşti acolo. Mă duc, nu pot să- 
i las pe băieţi să aştepte. 

Sanda sosise la bal printre primii, însoţită de Gore şi de 
Lăcustă. Gore rezervase o masă în apropierea scenei, să poată 
urmări cu atenţie programul, şi era mândru că stătea lângă 
Sanda. Îmbrăcat elegant, în negru, cu papion, părea directorul 
întreprinderii, nu un simplu muncitor. Dudu, cu logodnica şi cu 
părinţii ei, amândoi dolofani, bine hrăniţi, avea masa lângă 
terasă. Era sobru, îşi tunsese din păr şi nu purta nici inelul cu 
piatră albastră. Lăcustă făcuse o sumedenie de bancuri pe 
socoteala lui şi o îndemna pe Sanda să-i arunce bezele. Sanda, 
deşi era bine dispusă, nu se încumetă. Il privea doar cu coada 
ochilor şi în sinea ei o invidia puţin pe fata de lângă el. Inainte 
de a veni la bal se gândise să dea un telefon lui Popescu, să-l 
invite şi pe el. Era convinsă că Popescu n-ar fi refuzat-o, dar se 
temea ca locotenentul să nu interpreteze greşit invitaţia, şi apoi 
mai erau şi băieţii. Nu putea să nu stea cu ei. 

Panait trecuse de câteva ori pe lângă ea, i se părea 
cunoscută, dar nu ştia de unde s-o ia. In cele din urmă, Sanda se 
ridică şi-l salută. Panait se aplecă spre ea, s-o vadă mai bine: 

— O, bată-te să te bată, era să nu te cunosc! Păi, dacă erai 
fata mea, dragă, nu te-aş fi lăsat să vii la bal numai în cămaşă. 
Tu n-ai rochii ca lumea?! 

— Aşa se poartă, tovarăşe maistru. Asta e moda. Uitaţi-vă, 
toate fetele poartă rochii scurte. 

— Dar a ta e cea mai scurtă. 

— Înseamnă că nu staţi chiar atât de rău cu ochii, dacă aţi 
observat asta... Şi, la urma urmei, cineva trebuia să aibă rochia 
cea mai scurtă. Dacă nu veneam eu, alta ar fi fost cu cea mai 
scurtă rochie... 

— În fond, fetiţa mea, mie puţin îmi pasă. Fiecare se îmbracă 
după cum îl taie capul. Ţi-am spus ce ţi-am spus pentru că şi 
mie mi s-a atras atenţia: uite ce muncitoare are Panait în secţie! 
Probabil acolo, la el, în loc de circuite se imprimă altceva... 

— Dacă doriţi, tovarăşe maistru, pot să mă duc acasă, să mă 
schimb. 


— Pe dracu! Stai aici. Cui nu-i place, să se uite la picioarele 
mele. Ascultă, dacă se va cânta una mai moale, ca pentru 
picioarele mele, vreau să te dansez. 

Din cauza discuţiei, un timp Sanda fusese prost dispusă. Se 
aşeză înapoi la masa lui Gore, îşi strânse genunchii sub faţa de 
masă şi stătea ţeapănă, de parcă ar fi înghiţit un par. 

Când, în cele din urmă, Mecetul atacă o melodie mai lentă, 
Dudu se încumetă să-şi părăsească logodnica şi cu paşi 
măsuraţi, de om sobru, se apropie de masa Sandei: 

— Asta e dansul meu, Sanda. 

— Cum al tău, dragă? sări Gore. Şi logodnică şi Sanda?! Eu ce 
dracu să fac aici?! 

— Taci, mă, îl repezi Dudu. Du-te şi uită-te în oglindă. Arăţi ca 
un cioclu. Se sperie lumea de tine. 

— N-o să se supere logodnica? întrebă Sanda, cu puţină 
răutate. 

Dudu, surprins de tonul ironic al Sandei, tresări, dar îşi reveni 
imediat. 

— Nu. Ea e O. K. l-am cerut aprobarea. 

Porniră spre ring. Dudu dansa uşor, puţin demodat, cu mâinile 
întinse şi cu piruete largi, ca la vals. 

— Imi pare rău că nu stai la masa noastră, spuse Dudu, după 
ce se încălzi puţin. 

— Invită-ne. 

— Nu se poate. Golanii ar băga pile. 

îi zâmbi logodnicei, făcu două piruete şi se adânci în dans. De 
alături, de lângă masa tombolei, se auzi vocea lui Panait. Din 
cauza şpriţului prea rece avea vocea răguşită şi părea supărat. 

— Măi băieţi, voi sunteţi U.T.C.-işti? 

îi răspunse responsabilul tombolei, un băiat deşirat, cu faţa 
rotundă, caraghioasă, cu barbişon blond, care în bătaia becurilor 
părea roşcat. 

— Da, tovarăşe Panait. 

— Mă, dacă mă fraieriţi cu biletele voastre şi nu câştig ceva 
gras, să ştiţi că vă răstorn taraba! 

Râse şi el de cele spuse. Cel cu barbişon îi răspunse în ton: 

— Amin! 

— la vedeţi, ce-i? 


Muncitoarea care era însărcinată cu împărţirea câştigurilor 
cercetă masa unde erau expuse lucrurile, apoi luă un pacheţel 
şi-l întinse spre Panait: 

— O pereche de ciorapi de mătase. 

— Dacă mă prinde nevasta cu ciorapi în buzunar, bagă divorţ. 

Cei din jur pufniră în râs, ştiau că Panait nu era însurat. 

— Nu puteţi să schimbaţi ciorapii pe o sticlă de vin? 

îi răspunse tot muncitoarea: 

— Vinu-i mai ieftin, tovarăşe Panait. Faceţi o afacere proastă. 

— Da’ ce, eu am venit aici să fac afaceri? Daţi-mi sticla 
încoace! 

Melodia luă sfârşit. Dudu o conduse pe Sanda la masă, aşteptă 
să se aşeze, apoi se aplecă spre ea: 

— Vreau să-ţi prezint logodnica. 

— Era şi timpul, tovărăşelule, constată Lăcustă. Ne-ai împuiat 
capul cu ea, şi o ţii acasă în frigider. 

— Muşcă? întrebă cu răutate Gore. Dacă da, eu mă mut la o 
altă masă. 

— Nu muşcă, dar de mutat, nu e rău dacă te muţi. Cum arăţi 
tu acum, o sperii... Fără băşcălie băieţi, că mă supăr! 

Se duse la masa lui, îşi luă logodnica de mână şi reveni la 
Sanda. 

— Uite, Sanda, ea e. Şi acum, te rog să-i spui ce fel de bărbat 
sunt eu. 

— Pot să-mi spun şi eu părerea? întrebă Gore. 

Dudu se descurcă repede. 

— Vezi, spuse, m-ai făcut de băcănie. Ne-am înţeles că faci pe 
mutul... Ti-am explicat, doar: mai bine mut, decât prost! 

Sanda dădu mina cu logodnica lui Dudu. Se numea Viorica, 
era mică, plăpândă, nu se potrivea de loc cu felul de a fi al lui 
Dudu. 

— Să ştii, Viorica, Dudu e un băiat grozav. 

Dudu se umflă în pene: 

— Ai auzit? Grozav! Numai tu nu mă vezi grozav. Şi sunt, pe 
cuvântul meu de onoare, sunt un băiat grozav. 

— Da, spuse şi Lăcustă, dar Dudu îi făcu semn să tacă. 

Spre surprinderea tuturor, orchestra atacă din nou o melodie 
lentă, un tango argentinian. 

— Îmi daţi voie? 


Sanda se uită mirată spre Dudu, apoi spre Lăcustă şi Gore: 
invitaţia nu venea din partea lor. Îşi întoarse capul să-l înfrunte 
pe cavalerul necunoscut şi, pentru o clipă, rămase împietrită: 
era Pavel. Se ridică încet, se lăsă luată de braţ şi porni spre ring. 
Pavel era îmbrăcat corect, avea haine bine croite, călcate cu 
grijă, curate. Sanda nu fusese niciodată atât de aproape de el. 
Numai după câţiva paşi îşi dădu seama că Pavel dansa foarte 
bine. E drept, o ţinea puţin cam la distanţă, dar asta o puse în 
contul timidităţii. Încă n-avea curajul să-l privească în faţă, îi 
cercetă doar mâinile — le avea îngrijite. Dar de ce n-o fi 
vorbind? În clipa aceea, Pavel se aplecă puţin spre ea: 

— Ştiu, acum s-ar cădea să spun ceva, dar îmi vine foarte 
greu să vorbesc. 

— Nu e nevoie să vorbim. 

în loc de mulţumire, Pavel o trase puţin spre el. Sanda nu se 
împotrivi, îi simţi mâna dreaptă la şold şi se îmbujoră. Mai făcură 
câţiva paşi, şi Sanda fu cuprinsă de o senzaţie ciudată de 
ameţeală şi-şi pierdu întreaga siguranţă. Făcea paşii aiurea, îl 
călca peste pantofi. Pavel zâmbea politicos, ca şi cum el ar fi 
fost vinovat. Stânjeneala Sandei nu ţinu mult, poate un singur 
tur de ring, şi acum se temea că melodia se va sfârşi prea 
repede. Privi spre orchestră. Ghitariştii ciupeau corzile cu 
aceeaşi nepăsare cu care ştanţa Marieta plăcile de pertinax. 
Însemna că încă nu sunt pe sfârşite. Îşi lăsă capul pe umărul lui 
Pavel şi imediat se întrebă dacă n-a fost deplasată. Toţi cei din 
sală dansau aşa. Se linişti. În nări îi pătrunse un uşor miros de 
lavandă. „Şi mama îl îndemna pe tata să-şi dea cu lavandă: «Să 
nu mai miroşi a tutun», dar tata nu putea suferi nici măcar 
parfumurile mamei.” 

După încă vreo câţiva paşi, Sanda constată că se potrivesc 
bine la dans. E groaznic să dansezi cu cineva cu care nu te 
potriveşti la paşi. Atunci, chiar dacă dansezi bine, devii stângaci, 
calci ca pe ouă. Pavel făcea paşi lungi, şaseurile repezi, întocmai 
cum îi plăcea Sandei tangoul. Simţi cum Pavel întăreşte 
strânsoarea: îşi ridică fruntea şi privi drept în ochii bărbatului: 
Pavel avea ochi albaştri, aşa cum i se păruse şi prima oară, când 
s-au văzut în uşa cantinei, umezi şi pupilele foarte-foarte mari. 
Sanda se văzu în ei ca într-o oglindă. Pavel zâmbi abia 
perceptibil şi în clipa aceea orchestra atacă tuşul final. O clipă 


mai rămaseră îmbrăţişaţi, apoi Pavel slăbi strânsoarea şi Sanda 
se eliberă. Îi păru rău că se sfârşise dansul. Privi spre orchestră, 
să vadă dacă vor ataca o melodie nouă sau nu, dar aceştia se 
repeziră spre farfuriile servite alături, pe o măsuţă pregătită 
anume. Spuse într-o doară, ca să spună ceva: 

— E îngrozitor de cald. 

Pavel, în loc de răspuns, o luă de braţ şi o conduse spre 
terasă. Sanda îi mulţumi în gând. Dinspre pădure adia un vânt 
care, din cauza căldurii din sală, părea rece. 

— E plăcut aici, spuse mai târziu Pavel şi Sanda aşteptă să 
continue, dar el nu mai avea nimic de spus. 

Stăteau tăcuţi şi priveau întunericul. El o ţinea încă de braţ, şi 
Sanda nu încercă să se elibereze. Zgomotele, vocile din sală se 
contopiră într-un fundă sonor nedefinit, ca şi curgerea 
gălăgioasă a unui râu de munte cu care te obişnuieşti atât de 
mult încât nici nu-ţi mai dai seama de existenţa ei. 

— Eu vin câteodată seara pe aici, să aud cum foşneşte 
pădurea. Uneori trec şi în apropierea căminului. Tu nici nu ştii 
cât de mult aş vrea uneori să te descopăr şi pe tine pe terasă, 
dar acolo nu văd decât o fată negricioasă, cu părul adunat coc. 

— E Ana. Lucrează la semiconductori. _ 

Pavel nu-i răspunse. Sanda trase cu urechea. Incercă să audă 
cum foşneşte pădurea. Din cauza zgomotului din sală nu se 
auzea nimic. Doar frâna unei maşini undeva pe şosea. 

Pavel scoase un pachet de ţigări cu ambalaj maro. Scoase o 
ţigară, o bătu de unghia mare a mâinii stângi, apoi, tacticos, ca 
şi cum ar fi executat un ritual, o vâri între buze. In timp ce el îşi 
aprinse ţigara, Sanda reuşi să descifreze inscripţia de pe pachet: 
Specialitate. Nici nu ştia că există asemenea ţigări. 

— Chiar dacă suntem pentru prima oară împreună, să ştii, 
Sanda, că eu te cunosc de mult. 

Sandei îi făcu plăcere că Pavel îi ştia numele. 

— Uneori, în gând, în timpul lucrului, discut cu tine. Cei din 
secţie cred că sunt nebun. De aceea îmi permit să-ţi spun ceea 
ce-ţi spun. Ca unei vechi cunoştinţe. Ştii de când doresc să mă 
plimb cu tine pe aleile astea din parc? 

— De când? întrebă cu îndrăzneală Sanda. 

— De când te-am văzut pentru prima oară. 


Se uită lung spre Sanda, îşi ridică şi ea privirile, dar se auziră 
paşi prin apropiere şi-şi lăsă capul în pământ. 

Rămaseră multă vreme  stingheriţi, privind amândoi 
întunericul. Cerul era înnorat, rar un fascicul de lumină, al unui 
reflector de la aeroport mătura norii care păreau violeţi, apoi 
totul se întuneca din nou. Dinspre desiş vântul aducea miros de 
ploaie. 

— N-ar trebui să ne întoarcem? 

— Nu, răspunse repede Sanda. E plăcut aici. 

— Şi ce-o să spună prietenii tăi? 

— Nimic. Ce să spună?! Sunt colegi. Văzând, însă, privirile 
neîncrezătoare ale lui Pavel, sublinie: Numai colegi. 

Privi spre masa părăsită. Acolo un chelner tocmai adusese 
încă o sticlă de vin. Numai să nu se îmbete băieţii. Dar cine o fi 
fata de la masa lor? Viorica nu purta coc. Ana, sigur că da! Era 
curioasă să afle ce anume discută Ana cu Lăcustă. Probabil îi 
vorbeşte de Fănel, despre săriturile lui cu paraşuta. 

— Nu vrei, totuşi, să te întorci la prietenii, la „colegii tăi”? 

— Nu! Numai dacă nu vrei tu să plec... 

— Cum să vreau asta?! [i-am spus doar, am venit numai 
pentru tine. 

Şi, ca să dovedească cele spuse, se repezi în sală şi se 
reîntoarse cu două scaune. 

Sanda se aşeză, şi pentru prima oară şi ei i se păru că rochiţa 
era într-adevăr cam scurtă. Vru s-o tragă pe genunchi, dar cum 
materialul nu era din elastic rămase cu genunchii descoperiţi. 

— Nu-i nevoie să-i acoperi, la stadion chiloţii sânt şi mai scurţi. 
Ştii că am emoţii de fiecare dată când sari? Mi-ar plăcea să-ţi 
văd numele în ziare, să fit campioană. 

— Dacă m-ar vedea antrenorul la bal, cred că m-ar goni de pe 
stadion. Spune-mi, tu verifici plăcile gresate de noi? 

— Nu. Eu verific semiconductorii, aliajele, conductibilitatea. 

— Înseamnă că cunoşti mai bine metalele decât oamenii. 

— De ce crezi asta? 

— Aşa cred. Ce-ai putea spune despre mine ca... controlor 
tehnic? 

Pavel o luă de mină, ca şi cum ar fi avut nevoie de material 
concret pentru cercetare. 


— Material bun, conductibilitate sută la sută, asta bineînţeles 
în ceea ce mă priveşte. Sper, simţi tot ceea ce-ţi transmit... 
Pavel o mângâie pe braţ şi pe Sanda o străbătu un fior; sângele 
îi năvăli în faţă, ar fi vrut să-şi retragă mâna, dar Pavel o ţinea 
strâns. Eşti frumoasă, Sanda. 

— Un controlor tehnic n-are voie să exagereze. 

— Nu exagerez niciodată. Şi ceea ce ţi-am spus mai înainte 
am spus-o eu, nu tehnicianul. 

Se apropie de ei Gore. 

— Asta e dansul meu. Sper că domnul n-are nimic împotrivă! 

— Nu vreau să dansez, Gore. E atât de cald în sală... 

— Nu există. O chenzină mi-a luat croitorul. Dacă nu fac 
botezul costumului, degeaba am mai venit la bal. 

Sanda, nehotărâtă, se uită la Pavel. El încuviinţă din cap: 

— Du-te, Sanda, te aştept aici. 

Pe ring Gore, ca un veritabil acrobat, îşi aruncă picioarele în 
stânga şi în dreapta şi se supără că Sanda nu face la fel. 

— Păi, nu vezi ce rochie scurtă am? 

— Ei, şi? Să vadă ţăranii ce ştim! 

Făcură o scurtă rotire în stângă, se deşurubă, se lăsă pe vine, 
apoi îşi legănă umerii într-un ritm turbat. 

— Dacă băiatul nu se poartă salon, fă-mi un semn. Îl mardesc. 

— Te-aş ruga foarte mult, Gore, să nu-i faci nimic. Nici să nu 
vorbeşti urât despre el. 

— Înseamnă că are papagal băiatul, dacă ţi-a sucit capul la un 
singur tango. Bine, Sanda, dar să ştii, eu sufăr în continuare. 

Sanda se întoarse încălzită pe terasă. Între timp, Pavel făcu 
rost de o masă şi comandă două coniacuri mari. În scurt timp 
răsăriră o mulţime de mese prin apropiere. 

— Dacă ştiam că mă imită, nu aduceam masa. Aş fi vrut să fiu 
numai cu tine. 

— Şi eu, spuse Sanda. 

Pavel îi căută privirile, apoi îi mulţumi strângând-o de mână. 

începuse să se lumineze când Sanda şi Ana ajunseră la cămin. 
Amândouă erau bine dispuse, zgomotoase. Portarul le făcu 
semn să tacă, apoi le ceru biletele de voie eliberate aseară de 
directoare. Nu le găsiră în poşetă. Portarul, supărat că fusese 
trezit din somn, nu vru să le dea voie să intre. Ana începu să 
strige. Portarul, speriat că zgomotul va trezi tot căminul, le 


deschise uşa, rugându-le să urce în vârful picioarelor, să nu fie 
auzite de directoare. Dar Ana era pusă pe chef, sări treptele pe 
un picior, o strigă pe Sanda să sară şi ea, descoperi că palierul 
de la etajul întâi are ecou, începu să fluiere, apoi, auzind 
trântirea unei uşi, intră repede în dormitor. Sanda rămase pe 
coridor, se ascunse după un stâlp, aşteptă să se facă linişte, se 
descălţă şi fugi şi ea în dormitor. Regăsindu-se în mijlocul 
paturilor, le apucă un râs că abia se putură stăpâni. 

Ana se trânti îmbrăcată în pat, apoi îşi scutură pantofii, care 
căzură pe ciment. Clara se trezi, privi spre patul Anei şi mormăi 
îmbufnată: 

— Veniţi în zori, şi tot nu vă ajunge. Da’ mai astâmpăraţi-vă 
odată! 

Ana chicoti scurt, vru să-i răspundă, dar Sanda n-o lăsă şi, în 
semn că pentru ea cheful s-a terminat, începu să se dezbrace şi 
se vâri sub pătură. Era obosită, dansase toată noaptea, o 
dureau picioarele ca după primul antrenament. Ana se întoarse 
spre patul Sandei: 

— Niciodată nu te-am văzut atât de bine dispusă ca azi- 
noapte. 

— M-am distrat bine, Ana. 

Se întinse sub pătură şi simţi cum o părăsesc puterile. 
Deodată îşi aduse aminte de ceva şi sări din pat: 

— Era să uit! l-am promis că am să ies pe terasă. 

Fugi pe terasă. Uită că era îmbrăcată numai în cămaşă de 
noapte scurtă şi transparentă. Pavel stătea în apropierea 
gardului de piatră al căminului şi fuma. Sanda îi făcu semn cu 
mâna. Pavel îi răspunse la fel şi o întrebă dacă nu îi e frig. Sanda 
se cutremură, îşi încrucişă braţele pe piept şi abia acum îşi dădu 
seama că era ca şi goală. O strigă pe Ana să-i aducă un capot. 
Ana veni îndată şi o ajută să se învelească. 

— Te-ai aşezat aici ca în vitrină! Să vadă dumnealui ce marfă 
eşti! 

— Nu fi proastă, Ana! 

Pavel mai făcu o dată semn şi plecă. 

— Să ştii, Sanda, mie nu-mi place băiatul ăsta. A stat aşa 
aiurea ca un om fără căpătâi. 

— A fost singur. 


— Dar, atunci, de ce nu s-a aşezat la masa noastră? Sau n-a 
vrut să se compromită cu noi?! 

— Vorbeşti prostii! Pavel n-a venit la noi pentru că e timid. 

— Ştiu eu! 

— Azi după masă mă întâlnesc cu el. 

— Te-a invitat în pădure? spuse Ana înţepată. 

— Vezi că nu cunoşti oamenii?! Mergem la ştrand. 

Pe terasă era frig, vântul se înteţise, îndoia crengile pomilor 
din grădină. 

— Hai, că ai să răceşti. 

Intrară în dormitor, dar Sandei îi trecuse somnul. 

Se vâri în pat, se acoperi cu pătura până la bărbie şi abia 
învelită îşi dădu seama că o pătrunsese frigul. Tremura ca 
varga, simţea zvâcniturile puternice ale genunchilor până în 
creier şi, dacă nu-şi ţinea fălcile strânse, îi clănţăneau dinţii. 
Trase cu ochiul spre Ana, care tocmai se dezbrăca şi o văzu 
pentru prima oară goală. Era bondoacă, cu fundul jos şi avea 
picioarele nebănuit de scurte, vânjoase. Ana îmbrăcă o cămaşă 
de noapte albă, din ţesut de casă, lungă până la glezne. Îşi 
desenă pe piept o cruce şi se ghemui sub pătură. Sanda nu-i 
mai spuse nimic, o lăsă să se roage în voie. Rugându-se, Ana 
făcea mărunt din buze şi, cu ochii căscaţi spre tavan, era 
caraghioasă. 

2 

Plouase toată dimineaţa şi Sanda, obligată să rămână în 
cămin, nu-şi găsea locul. Stătea la fereastra care dădea spre 
balcon, privea şiroaiele de apă ce se prelingeau pe geamuri, 
scruta cerul, dar norii nu voiau să se spargă, păreau ţintuiţi 
definitiv deasupra căminului. 

— Ştii de ce plouă, Sanda? 

— Pentru că sunt nori. 

— Nu, draga mea. Plouă pentru că maică-ta iar vrea să sfideze 
sărăcia. Fiecare al doilea bucureştean umblă în loden, iar ea în 
pardesiu roşu de mohair! Există o justiţie imanentă. 

— Tu crezi în Dumnezeu... 

— Cred în justiţia imanentă. Cred într-un echilibru universal. 

Avea şi o teorie despre echilibru, dar era prea complicată 
pentru ca Sanda s-o poată pricepe. 

Sanda se întoarse spre Ana: 


— Ana, tu eşti de la ţară. Mai ţine mult ploaia asta? 

Ana aruncă o privire cercetătoare spre fereastră, îşi strânse 
pleoapele, încercă să urmărească plutirea norilor, apoi plescăi 
din buze: 

— Norii sunt încremeniţi, poate să ţină şi două zile. 

„Fără îndoială că Ana nu se pricepe, gândi Sanda. Cum să ţină 
o ploaie de vară două zile? Şi, în general, de ce era nevoie să 
plouă azi? Tocmai azi, când aş fi vrut cel mai puţin să plouă?!” 

Trecuse de mult ora când ar fi trebuit să se întâlnească cu 
Pavel şi-i era ciudă că acesta nu dădea niciun semn de viaţă. 
Încercă să-l justifice: probabil că şi el stă pe ghimpi, cercetează 
cerul şi ceasul şi e supărat că ploaia nu mai vrea să înceteze. 
Apoi, după încă o jumătate de oră, când ploaia se înteţi, o apucă 
o tristeţe jalnică şi se simţi atât de părăsită, de parcă ar fi fost 
singură pe pământ. 

Cu toată ploaia torențială, fetele, una câte una, plecară din 
cămin şi pe la ora patru nu mai rămaseră decât două: Sanda şi 
Ana. Ana trebăluia ceva la sertarele dulapului, le căptuşea cu 
hârtie de împachetat, fluiera o romanţă şi relua refrenurile cu 
vorbe: 

La nunta ta nu pot să vin 

Și de-aş putea, 

De ce să vin? 

Să te mai văd o dată... 

Sanda nu-şi aducea aminte să fi dorit vreodată atât de mult să 
se sfârşească o noapte ca cea de ieri. Deşi era obosită, pândi 
zorile, prinse chiar prima geană de lumină când, sleită de puteri, 
adormi. Bineînţeles, îl visase pe el, erau în continuare la bal, el o 
strângea din ce în ce mai puternic de mijloc. Sanda aştepta din 
clipă în clipă să se topească în braţele lui, când horcăitul 
zgomotos al Clarei o trezi. Era supărată pe ea că-i întrerupsese 
visul, era supărată că se înnorase. Pe urmă, mai târziu, începu 
să plouă şi nu mai avea niciun rost să se scoale. Rămase întinsă 
sub pătură, închidea ochii şi încerca să-şi aducă aminte de 
fiecare trăsătură a lui Pavel. În colţul gurii, în partea dreaptă, 
avea o cută şi din cauza asta părea că zâmbeşte mereu. Acest 
zâmbet părelnic avea ceva trist. Ochii şi-i putea imagina perfect: 
erau de un albastru insistent, ca două flăcărui de gaz. Şi cum 
ştia Pavel să privească! Aduceau cu două reflectoare puternice, 


şi nu o dată Sanda simţi cum privirile lui treceau prin materialul 
rochiei şi o ardeau. La gândul acesta se cutremură, îi părea rău 
că nu se cunoscuseră mai de mult, că Pavel fusese bleg şi nu 
îndrăznise s-o acosteze. Alteori îşi spunea că poate e mai bine 
aşa. 

— Azi, după câte se pare, spuse Ana, facem program de 
cameră, dar Sanda se prefăcu că nu o aude. 

Doar n-o să se ducă cu ea la spălător, să spele cu ea sau să 
calce şi s-o asculte povestind despre Fănel! Brusc, o invidie şi se 
întrebă dacă ea ar putea vorbi despre Pavel. Era convinsă că nu. 
Avea senzaţia că, povestind despre el, ar fi trebuit să-l împartă 
cu cineva. Şi, la urma urmei, ce-ar fi putut spune despre el? Că, 
privindu-i mâinile, tâmplele îi băteau mai repede şi, când îşi 
înnodau privirile, i se înmuiau genunchii? E ciudat cum, azi- 
noapte, în preajma lui, nu s-a putut gândi la nimic, de parcă ar fi 
fost paralizată. În faţa lui îşi pierdea întreaga personalitate, se 
simţea mică, neputincioasă, proastă. 

Se sculă în cele din urmă şi se postă în apropierea ferestrelor 
care dădeau spre balcon. Spre prânz, ploaia se uniformiză, ca o 
pânză de nepătruns, şi Sanda pierdu orice speranţă să se 
însenineze. Îi părea nespus de rău că Pavel nu încerca s-o caute 
cel puţin la telefon. Ar fi putut să se scuze, motive, slavă 
Domnului, avea! Măcar dacă ar fi început să plouă după ce s-ar 
fi dus la ştrand — ar fi trebuit să se refugieze undeva sub un 
copac sau sub terasa unei grădini de vară. Ar fi fost grozav, mai 
ales că n-ar fi fost obligată să stea acum la geam şi să privească 
în neştire ploaia asta păcătoasă. 

— Nu vii la spălător? 

— Nu, Ana. N-am chef! 

Auzi paşii târşâiţi ai Anei, apoi trântirea uşii. Îşi rezemă fruntea 
de geam, era rece, se cutremură, apoi rămase nemişcată, până 
ce se auzi strigată de pe coridor: 

— Sanda! Te caută cineva la poartă. 

| se muiară picioarele, îşi dezlipi fruntea de pe geam, dar nu 
se putu urni din loc. 

— Sanda! Te caută cineva! 

Porni încet spre uşă, îşi auzi bătăile de inimă ca pe nişte 
clopote şi o copleşi o moleşeală ciudată, apăsătoare. Pe frunte îi 
apărură broboane mari de sudoare, apoi i se umeziră şi palmele; 


le şterse de fustă şi cobori scările. Îi era ciudă că-şi pierde firea, 
vru să încetinească paşii, să aibă timp să se reculeagă, dar 
picioarele, neascultătoare, o duceau înainte. 

în faţa porţii, sub streaşină, stătea Popescu. Costumul lui 
frumos, bej cu dungi subţiri, era ud leoarcă. Sanda îşi trase aer 
în piept şi se linişti brusc: 

— Dumneavoastră aici? 

— Ce ţi se pare ciudat în asta? Ţi-am întors vizita. 

Acum cicatricea de la sprinceana dreaptă i se vedea mult mai 
clar. 

Sanda se uită de-a lungul şoselei, să vadă dacă nu apare 
cumva Pavel. N-ar fi vrut ca el s-o vadă împreună cu un bărbat. 
„De ce-o fi venit ăsta tocmai azi?” Popescu, ca şi cum i-ar fi 
ghicit gândurile, îi răspunse la această întrebare nerostită: 

— E duminică, plouă, m-am gândit că te plictiseşti. Eu am zi 
liberă şi am venit să te invit la cinema. 

— Sunt de serviciu, minţi repede Sanda. 

— Ei, şi? Rogi pe cineva să te înlocuiască. Doar atâta 
solidaritate există între voi. Sau, dacă vrei, vorbesc eu cu 
responsabilul vostru. 

— Nu, nu, se împotrivi Sanda. Să vă spun drept, n-am cine ştie 
ce chef. E urât, plouă. 

— Tocmai de aceea. Să ştii că pari bleagă, nu ţi-ar strica o 
plimbare prin oraş. Dar nu insist. 

— Altă dată, tovarăşe locotenent. 

— Oo, ai devenit oficială. Cum vrei! Mi-ar fi făcut mare plăcere 
să fim împreună. 

— Tovarăşe locotenent... 

— Da, tovarăşă Dobrescu. 

— Îmi pare foarte rău. 

— Minţi. Dacă îţi părea rău, nu mă refuzai. Ştii, Sanda, când 
ne-am văzut pentru ultima oară, am avut senzaţia... dar nici 
asta n-are importanţă. Nu am fost de serviciu şi de aceea am 
greşit. Vreau să te întreb, te pregăteşti pentru facultate? 

— Nu. 

— Vezi, şi pentru asta am venit. Am vrut să fim împreună. 
lartă-mă că te-am deranjat. La revedere. 

Sanda îl urmări cum se îndepărtează spre staţia de troleibuz, 
vru să strige după el, dar când se hotărî, era deja prea târziu: 


ofiţerul urca în maşină. Sanda mai rămase un timp la poartă, 
privea sfărâmarea stropilor pe asfalt, apoi, copleşită de povara 
propriei sale nehotărâri, urcă în dormitor. 

Ajunsă în încăperea părăsită, o năpădiră lacrimile. Mecanic, se 
postă din nou lângă fereastră. „Totuşi e frumos din partea lui că 
s-a gândit la mine. Poate n-ar fi trebuit să-l refuz.” Ştia precis că 
dacă ieri seara nu l-ar fi cunoscut pe Pavel, ar fi fost bucuroasă 
de această invitaţie. 

Seara, târziu, când s-au întors fetele, au găsit-o tot lângă 
fereastră. Ploaia stătuse de mult, dormitorul se umpluse de 
miros puternic de pădure. 

— Am fost la Traviata cu Gigi, începu să povestească Clara, cu 
voce tare. 

Fetele, curioase, se adunară în jurul ei. 

— Chiar ai fost la Operă? întrebă Ana, mirată. 

— De ce eşti proastă?! Am fost la Bumbeşti! Dar să ştii că m- 
am gândit şi la voi. Cine dintre voi vrea să se mărite? 

— De-adevăratelea, sau doar aşa, pentru o noapte? 

— De-adevăratelea! Uitaţi-vă la fotografia asta. Scoase din 
poşetă o fotografie. Inginerul ăsta din Olteniţa îşi caută o 
nevastă harnică, cuminte şi casnică. Are peste două mii pe lună. 

Sanda îşi astupă urechile cu palmele, să nu audă continuarea 
discuţiei. 

— Sanda, nu vrei să te măriţi? Clara se apropie de ea şi-i 
întinse fotografia: era aceeaşi pe care i-o arătase şi taică-su, 
doar mai soioasă, mai decolorată. E prieten bun cu Gigi. Îl ştie 
de mult. Spune că-i tipul ideal de soţ, e plecat tot timpul de 
acasă şi, în afară de mâncare caldă şi de spălat, n-are alte 
pretenţii. 

— Nu, Clara. De altfel, nici nu-i genul meu. 

— Desigur, nu-i ca Pavel, dar e bun de soţ. Nuşa, ia uită-te tu. 

A doua zi la lucru Marieta o privi pe Sanda chiorâş: 

— Ce-i cu tine? 

— Ce să fie?! Nimic. 

— Ei, nimic?! Pari frumoasă ca niciodată. S-a întâmplat ceva. 
Nu-mi spui? 

— N-am ce să vă spun, tovarăşă Marieta. 

— Să ştii că eu nu mă înşel niciodată. 


La pauza de prânz o căută Pavel. Sanda se îmbujora de cum îl 
văzu apropiindu-se. 

— leri a plouat, Sanda. 

— Ştiu. 

— Spui acest „ştiu” ca şi cum ai vrea să-mi reproşezi ceva. 

— Nu-ţi reproşez nimic. Te-am aşteptat toată ziua. 

— Dar a plouat, Sanda. 

— Ştiu, dar eu te-am aşteptat. 

Pavel nu ştia ce să răspundă. Îşi lăsă privirile în pământ ca un 
şcolar care nu şi-a pregătit lecţiile. Cuta de la colţul gurii se 
adânci, zâmbetul trist se transformă într-un zâmbet dureros. 
Sanda abia se reţinu să nu-l îmbrăţişeze. Îi păru rău că-l 
dojenise. 

— Mergem azi la ştrand, spuse în cele din urmă Pavel, şi în 
vocea lui i se ghici multă hotărâre. 

— Am antrenament. 

— Nu te duci la antrenament. 

Acum vocea îi deveni poruncitoare. Sanda, deşi ştia că nu se 
va mai duce la antrenament, se împotrivi: 

— Trebuie să mă duc. 

— Trebuie să vii cu mine. O prinse de umeri: Vrei? 

Ştrandul Floreasca era plin, abia au reuşit să găsească un loc 
umbrit în apropierea unor boschete. Nisipul era fierbinte. 
Magnetofoanele transmiteau un şlagăr la modă, un cântăreţ cu 
voce groasă, răguşită repeta după fiecare strofă: „Te iubesc, cia, 
cia, cia...” 

— leri nici n-am ieşit din casă, spuse fără nicio introducere 
Pavel, după ce se aşezară unul lângă altul cu umerii strânşi. Am 
stat cu mama şi i-am povestit de tine. 

— Ce i-ai povestit de mine? Abia mă cunoşti. 

— Te cunosc destul de bine. 

— Ce înseamnă bine? 

— Bine? Că eşti frumoasă, mie îmi placi foarte mult şi aş vrea 
să fiu tot timpul cu tine. E de-ajuns, nu? 

O sărută pe buze. Sandei, spre mirarea ei, nu-i era ruşine, deşi 
cei din apropiere îi priveau. 

— Tu ce salariu ai? 

— Aproape opt sute, răspunse Sanda, mirată. 

— Cu ai mei fac aproape 2 400. Asta o să ne ajungă. 


— La ce o să ne ajungă? 

— Ai să vezi. Mă duc în apă. 

Sări în picioare, făcu câţiva paşi, apoi se întoarse, se lăsă în 
genunchi şi o sărută pe Sanda pe umăr. 

— Am uitat să-mi iau rămas bun. 

Se ridică din nou şi goni spre apă. 

Sanda îşi lungi gâtul să vadă cum aleargă, apoi, când dispăru 
prin mulţime, îşi duse mâna la umăr, acolo unde o sărutase 
Pavel. Tulburarea puse stăpânire pe ea; leneşă, îşi întinse 
braţele, apoi se lăsă pe spate, nu simţi nici fierbinţeala nisipului, 
nici dogoreala soarelui, doar o căldură interioară, plăcută, 
moleşitoare. Cerul era senin, albastru sticlos, la fel ca şi ochii lui 
Pavel. 

Pavel se reîntoarse repede, se întinse lângă Sanda, se lipi de 
ea: 

— Sunt rece? 

— Nu, fierbinte. 

îl simţi într-adevăr fierbinte, îngrozitor de fierbinte; l-ar fi vrut 
mult mai aproape şi, pe neaşteptate, ochii i se umplură de 
lacrimi. Îşi strânse fălcile, să nu izbucnească în plâns, apoi, de 
teamă să n-o observe Pavel, se întoarse cu faţa în jos. Pavel se 
răsuci şi el, îşi îngropă faţa în nisip, şi Sanda se reţinu cu greu să 
nu-l mângâie pe păr. Pe urmă îşi şterse lacrimile cu dosul 
palmei: 

— O să mă certe antrenorul. 

— De ce să te certe? Lipseşti pentru prima oară. Şi, văzând că 
Sanda nu-i răspunde, continuă: îţi pare rău că lipseşti de la 
antrenament? _ 

Sanda zâmbi. Ce sensuri ciudate au cuvintele! In condiţii 
normale, această întrebare avea un sens exact. Acum însemna 
cu totul altceva, şi anume: „iţi pare rău că eşti cu mine?” 

— Nu. Şi să ştii că nici nu-mi pasă. Şi atât de mult nu-mi pasă, 
încât ar trebui să mă îngrijoreze. 

— Azi vorbeşti foarte întortocheat. Mi-a spus mama că ar vrea 
să te cunoască. Vii în apă? 

Şi apa era caldă. Abia te răcorea puţin. Stăteau faţă în faţă. 
Pavel căuta lacom privirile Sandei şi nu clipi nici atunci când 
Sanda începu să-l stropească în faţă. 

— Nu mă privi aşa! 


Pavel nu-i răspunse. O luă în braţe. Sanda nu se împotrivi. 
Pieptul lui Pavel era fierbinte. Pavel o strângea din ce în ce mai 
puternic, dar Sanda nu simţi nicio durere. 

— Te vreau, Sanda. 

Sanda îi închise buzele cu palma, apoi simţi cum Pavel o 
sărută pe vârful degetelor. Işi retrase repede mâna. 

— Când vrei să vii s-o cunoşti pe mama? 

— Când vrei tu. 


— Azi! 
— Bine, azi, dar lasă-mă, se uită lumea la noi. 
— Nu-mi pasă! 


— Pavel, te rog... 

Reîntorşi la umbra boschetului, Pavel începu să se joace cu 
nişte crenguţe uscate. Le potrivi cap la cap, formă pătrate, le 
micşoră, le mări, apoi le fărâmiţă şi le privi din nou, ca într-o 
doară. Sanda îi urmări joaca. 

— Ce faci? 

— Construiesc o garsonieră cu două camere. Atât o să ne 
ajungă? Vezi, aici, arătă spre o crenguţă dreaptă, peretele 
acesta, unde o să fie fereastra, trebuie să rămână gol, să pară 
totul mai spaţios. Pe urmă va trebui să ne luăm şi nişte 
mâzgăleli colorate ţipător. Ţie îţi place pictura modernă? 

— Da. 

— Şi mie, foarte mult. Aduce culoare în casă. Culoare 
înseamnă tinereţe, viaţă. Ai fost în ultima vreme la magazinul 
Mobila? 

— Nu. 

— Eu, da. În special de când te cunosc. Ori de câte ori am 
trecut pe acolo, m-am întrebat dacă ceea ce-mi place mie o să-ţi 
placă şi ţie. Este acolo un dulap combinat, pe jumătate 
bibliotecă cu uşi şi sertare, care se poate aranja în toate felurile. 
Inchipuieşte-ţi, o să avem o casă şi o să fim numai noi doi! N-o 
să te las nici la antrenament. Tu nu spui nimic? 

— Eu nu ştiu să visez. 

— Asta se învaţă. Se aplecă spre Sanda şi o sărută pe 
genunchi. Hai să mergem, mama-i pe ghimpi. 

— Acum exagerezi. Ea nici nu ştie că vin şi eu. 

— Ba da! l-am spus. l-am spus că te invit. E drept, n-am spus 
că azi, dar ştii cum sunt mamele... Hai! 


— Întâi trebuie să trecem pe la cămin. Trebuie să mă schimb. 

— Fii serioasă! 

— Nu se poate! Mă vede pentru prima oară, şi eu să fiu 
despletită şi cu bluza transpirată. Şi-ar face o părere... 

— Bine, cum crezi. Dar să ştii că mama nu-şi face părerea 
despre oameni după îmbrăcăminte. 

La cămin Sanda nu ştia cum să se îmbrace, cum să se 
pieptene. În cele din urmă, se hotărî la o rochie de stambă roşie 
cu paspoal alb. Îi părea rău că rochia era prea scurtă, mult 
deasupra genunchilor, dar n-avea altă alegere. Rochiţa albă de 
pichet nu era călcată, şi jos, Pavel, nerăbdător, o aştepta de 
mult. 

— Credeam că n-o să mai vii, o întâmpină Pavel. la să te văd... 
O cercetă cu luare-aminte. Niciodată nu te-am văzut cu rochiţa 
asta. 

În lumina rece a neonului, amândoi păreau palizi. 

3 

Drumul spre casa lui Pavel dură mult. Sanda nu voia să ia 
troleibuz, voia să se reculeagă, să se adune. Pavel îi vorbi tot 
timpul, dar ea nu reuşi să se concentreze, să-i urmărească şirul 
ideilor. Reţinea doar câte un cuvânt, câte un gest, dar şi acesta 
cu aproximaţie, pentru că încerca să-şi imagineze întâlnirea cu 
mama lui Pavel. Nu ştia cum ar trebui să se comporte, ce-ar 
trebui să discute şi, cu cât se apropiau de casă, cu atât creştea 
în ea o teamă lăuntrică. Când Pavel îi spuse „Asta e strada 
noastră”, se înfioră. 

— N-ar fi bine să amânăm vizita? 

— Ce te-a apucat? 

Acest „Ce te-a apucat” suna străin în gura lui Pavel, n-avea 
replică. Pavel o cuprinse de umăr, ca şi cum s-ar fi temut că ea 
ar avea de gând să fugă. 

— Ai să vezi, ai să te simţi bine... 

Mai mult decât cuvintele, braţul protector al lui Pavel o linişti 
puţin. Pavel continuă să vorbească: 

— Să ştii, însă, că nu stăm prea grozav... Mama e singură şi 
nici prea tânără nu e. Aici! Arătă spre o casă obosită, cu poarta 
mare de lemn. 

Intrară într-un gang întunecos, apoi cotiră spre nişte scări de 
lemn care duceau la unicul etaj al clădirii. Scările erau uscate, 


scârţâiau şi, din cauza hăului din jur, aduceau ca un plânset. 
Undeva pe palier ardea un bec, care lumina straniu balustrada 
lustruită de prea mult pipăit; părea un şarpe încolăcit pe suporţi 
de metal coclit. Pavel bătu la o uşă cu patru sticle, camuflate cu 
perdele de pânză. De jos, din curte, se simţea mirosul de gunoi 
ne ridicat şi var stins. 

— Cine-i? se auzi o voce înfundată, venită de undeva departe 
de uşă. 

Pavel aşteptă să audă paşii apropiindu-se şi răspunse numai 
atunci: 

— Eu, Pavel. 

Sanda se întrebă de ce nu are Pavel cheie, dar îndată îşi dădu 
seama că voia să-i dea răgaz mamei să se pregătească. Uşa se 
deschise şi în prag apăru o femeie în vârstă, cu părul cărunt 
prins într-un coc înalt. 

— Uite, Mamaria, logodnica mea... 

Sanda, zăpăcită, salută ca o şcolăriţă, îndoindu-şi genunchii. 

— Sărut mâna doamnă. 

Mama lui Pavel deschise uşa şi, cu un gest larg, îi pofti 
înăuntru. 

— Îmi pare bine, fetiţa mea, răspunse Sandei cu întârziere, 
apoi se întoarse spre Pavel: De ce n-ai anunţat că vii? 

— De aia, să nu faci cine ştie ce pregătiri. Sau tu, o întrebă pe 
Sanda, voiai pregătiri speciale? 

— Nu, nu. 

Antreul era prost luminat, mama lui Pavel o luă înainte, 
deschise uşa unei încăperi spaţioase, apoi aprinse lumina: 

— Poftiţi, poftiţi. 

— Vin şi eu imediat, şopti Pavel Sandei şi o cuprinse pe maică- 
sa de braţ şi o târî spre bucătărie. 

„Probabil acum îi dă indicaţii”, îşi spuse Sanda. Era procedeul 
clasic al mamă-sii. Îl lua pe tata de braţ, îl ducea la bucătărie şi-l 
instruia: 

— Doamnei Bălan îi săruţi mina şi te uiţi în ochii ei. Te place. 

— Dar mie nu-mi place, e ca o vacă. 

— Taci! N-are importanţă cum arată, îi săruţi mâna şi o 
priveşti în ochi. Ştii că lucrează la noi la personal... şi în timpul 
mesei fii atent: îi torni în pahar şi ciocneşti cu ea ori de câte ori 
ai ocazie... 


Cercetând încăperea, Sanda era convinsă că Pavel nici nu a 
vorbit mamei sale despre ea. Acum o lămureşte, să nu se dea 
de gol. Fără îndoială, ar fi fost mult mai bine dacă ar fi amânat 
această vizită. Dacă Pavel n-a fost grăbit două luni în şir, de ce 
era nevoie să fie acum pripit? Camera era sărăcăcioasă, cu 
mobile vechi, nevăruită de mult, dar cuverturile, mileurile erau 
albe, curate, scrobite. Un pat mare, din alamă, ocupa aproape 
jumătate din încăpere. Pe jos, peste duşumeaua vopsită cu ulei, 
erau puse o mulţime de covoraşe ţesute în casă. Sub fereastră, 
o pată de igrasie cu un desen ciudat domina peretele care 
dădea spre stradă. 

Pavel reveni radios, luă amândouă mâinile Sandei şi le sărută: 

— Să ştii că ai făcut o impresie grozavă. 

Sanda, stânjenită de minciuna lui Pavel, continuă să cerceteze 
încăperea. Deasupra patului atârna un tablou întunecat de timp, 
reprezentând primăvara. Pavel urmări privirile cercetătoare ale 
Sandei: 

— Oameni vechi, lucruri vechi... De aceea vizitez eu atât de 
des magazinul cu mobilă. Sper să nu refuzi, Mamaria a pregătit 
o gustare. 

— Nu trebuia. 

— Ba da. S-ar fi supărat. Ştii cum sunt gospodinele... 

— Ascultă, Pavel, întrebă Sanda, de ce-i spui tu mamei 
Mamaria? 

— Aşa îi spunea şi tata. Nu e nostim? 

— Ştiu eu... Mi se pare ciudat. 

Pavel, să schimbe discuţia, o trase spre el, o îmbrăţişă şi o 
sărută pe frunte. 

— Tu tremuri. Ţi-e frig? 

— Nu. 

Zgomotoasă, Mamaria deschise uşa cu piciorul şi intră 
încărcată cu o faţă de masă, o tavă şi tacâmuri. Sanda sări să-i 
ajute. 

— Tu, frumuşico, lucrezi tot la Electronica? 

— Da, doamnă. La circuite, îi răspunse Sanda respectuoasă. 

— La maistrul Amin. Îl ştiu. Ala cu ochii roşii. 

— Da, doamnă. 

Pavel răsucea butoanele aparatului de radio, dar nu reuşi să 
prindă niciun post. Abia târziu descoperi că nici nu se aprindea. 


— Ce-i cu ăsta, Mamaria? Rândul trecut funcţiona. 

— Nu e în priză. 

Pavel se aplecă, făcu legăturile şi căută un post cu muzică. 
Mamaria se reîntoarse cu brânză şi roşii şi câteva felii de salam. 
Sanda se simţi îngrozitor de străină. Să nu fie nevoită să 
gândească, mai privi o dată Primăvara agăţată deasupra 
patului. În spatele unor plopi ce împrejmuiau o şosea 
desfundată, un soare rotund şi galben se chinuia să răsară. In 
cele din urmă, Mamaria termină de aranjat masa şi se retrase. 

— Rita Pavone, spuse bucuros Pavel. Vrei să pun mai tare? 

— Nu, te rog, nu. Mama de ce nu mănâncă cu noi? 

— Ea a mâncat deja... 

— Nici mie nu mi-e foame. 

— Putin tot trebui să mănânci. Să nu se supere. 

Se aşezară la masă şi Sanda descoperi că, în afară de ochii lui 
Pavel, nimic nu era frumos în cameră. 

— Te iubesc, Sanda. 

Mărturisirea veni pe neaşteptate. Sanda ridică privirile din 
farfurie. 

— Şi eu te iubesc. Şi mai vreau să-ţi spun ceva dar nu te 
supăra. Nu-mi place aici la voi. 

— Nici mie, mărturisi Pavel. De aceea vizitez eu atât de des 
vitrinele magazinelor de mobile. De aceea desenez case mari şi 
luminoase. Pentru noi! Vreau spaţiu, aer şi multă, multă culoare. 
Până acum nu m-am zbătut pentru asta. N-aveam de ce, pentru 
cine. Acum am! Se trase cu scaunul mai aproape de Sanda şi o 
sărută pe umăr. Sanda îi simţi buzele prin materialul rochiei. 
Ştiu, e urât aici, dar, crede-mă nu e vina mea. Se ridică şi 
aprinse lampa de pe noptieră, apoi stinse becul din tavan. Aşa e 
mai bine. Vezi mai puţin. 

Nu se mai vedeau nici pata de igrasie de sub fereastră şi nici 
contururile precise ale mobilelor. Pavel reveni şi se postă în 
spatele Sandei. O cuprinse întâi de umeri, o sărută pe gât, apoi 
Sanda simţi cum caută deschizătura rochiei. Spre mirarea ei, nu 
se împotrivi, palma lui Pavel era fierbinte. Întoarse faţa spre el 
şi, când îşi împreunară buzele, o cuprinse aceeaşi moleşeală 
care punea stăpânire pe ea ori de câte ori era în preajma lui. 

Pendula din perete bătu de unsprezece ori. Sanda sări în 
picioare şi privi îngrozită cadranul ceasului. 


— Doamne-Dumnezeule, e unsprezece! 

— Acum, oricum ai întârziat... încercă Pavel s-o liniştească. Şi 
dacă întârzii, e totuna cât întârzii, o oră sau două... Mai stai 
puţin. Te rog. 

O cuprinse şi o sărută din nou. Sanda nu se împotrivi şi nu se 
împotrivi nici atunci când Pavel o târî spre pat. Vag îşi aduse 
aminte de ziua când luase bacalaureatul. 

* 

Sanda se trezi târziu, când soarele îi lumina faţa. La început 
nu realiză unde se află, pe urmă văzu gratiile patului de alamă, 
alături pe scaun rochiţa roşie de stambă, şi sub fereastră pata 
aceea cu formă ciudată de igrasie. Involuntar, întinse mina, îl 
căută pe Pavel, dar alături nu era decât o plapumă, galbenă, 
mototolită. La lumina zilei, camera era şi mai străină, şi mai 
urâtă. Vru să se îmbrace, dar auzi paşi, apoi uşa se deschise şi 
în prag apăru Mamaria. Sanda, involuntar, trase plapuma până 
la bărbie. 

— Ei, frumuşico, te-ai trezit? spuneai că lucrezi. E nouă! 

— Am adormit, doamnă. Vă rog să mă scuzaţi. Din cauza 
ruşinii, abia reuşea să rostească cuvintele. Pavel?! 

— A plecat, ca de obicei, la şase. Hai îmbracă-te. Nu mi s-a 
plătit decât pentru o singură noapte. 

— Nu înţeleg, doamnă. 

— Ce nu-i de înţeles în asta? Doar am vorbit clar. 

— Cum, fiul dumneavoastră?! 

— Care fiu? chicoti Mamaria. N-am niciun fiu. Aşa obişnuieşte 
el să spună and vine cu câte o femeie la mine. Să nu vă simţiţi 
prost. E un om delicat... 

Când Sanda cobori în stradă, casele vopsite în galben, roz şi 
alb erau atât de luminate, încât păreau transparente ca nişte 
vitralii.