Marco Nese — Caracatita V1 & 2

Marco Nese 


Marco Nese 


Caracatiţa 
Vol. 1 & 2 


PARTEA ÎNTÂI. 

CINE L-A UCIS PE COMISAR? 

Cele două Alfetta ale poliţiei goneau nebuneşte pe 
străduţele periferice din Trapani. O luară de-a lungul 
falezei cu sirenele urlând. Frânară brusc într-un loc viran. 

Umbra lungă a unui Fiat Regata, oprit de-a curmezişul 
drumului, apăru în bătaia farurilor. 

Poliţiştii înconjurară maşina, cu prudenţă. Aveau 
pistoalele-mitralieră gata pregătite şi, în noaptea fierbinte 
de iulie, iarba uscată abia foşnea sub tălpile lor. 

— Să nu-l atingă nimeni! răsună strident vocea unui 
bărbat înalt, masiv, singurul îmbrăcat în civil. 

Din grup se desprinse un tip rotofei şi transpirat. Era de la 
Criminalistică şi ţinea în mână o servietă neagră. Îndreptă o 
lanternă spre interiorul maşinii şi chipul i se crispă ca şi 
când ar fi fost străbătut de un şoc electric. 

— Sfinte Dumnezeule! şopti cu voce abia auzită. L-au 
omorât pe şeful Brigăzii mobile a Poliţiei judiciare! 

Din mijlocul poliţiştilor se ridică un mârâit de voci 
nedesluşit, din care se distingeau înjurături furioase: 

— Mama lor de porci! Ticăloşii! 

Bărbatul în civil rămase inexpresiv. Se apropie de polițistul 
de la Criminalistică, îi spuse să-şi facă treaba cu grijă şi cât 
se poate mai repede, apoi se îndepărtă. Îşi aprinse o ţigară 
şi începu să fumeze atât de absorbit, încât parcă nici măcar 
nu mai auzea murmurul nepăsător al mării. 

Străluciră farurile altor maşini, din care săriră şi alţi 
poliţişti. Apăru chiar şi un car de televiziune pe care era 


înscris Sici-IV. Din el descinse un grup condus de un bărbat 
zvelt şi elegant, ziaristul Nanni Santamaria. 

Operatorii se apropiară de Fiatul Regata şi începură să-l 
cerceteze cu de-amănuntul cu reflectoarele lor orbitoare. 
Zăboviră indecent asupra cadavrului comisarului Marineo, 
care se afla lângă volan, cu capul dat pe spate, cu gura 
deschisă ca pentru un strigăt şi braţele atârnând inerte. 

Bărbatul în civil se apropie şi el. Ziaristul îl recunoscu 
imediat şi îi băgă microfonul sub nas: 

— Domnule Altero, dumneavoastră sunteţi adjunctul 
Brigăzii mobile a Poliţiei judiciare. Credeţi că, în prealabil, 
comisarul Marineo a primit ameninţări, avertismente? 

Altero îl privi pe ziarist cu mânie. Azvârli mucul de ţigară. 

— Domnule Santamaria, mârâi el, acum v-aţi găsit 
momentul?! 

Îl luă deoparte pe cel de la Criminalistică. 

— S-a găsit ceva interesant? 

— E ciudat, murmură polițistul scărpinându-se la ceafă. 
Nu sunt nici urme de gloanţe, nici cartuşe. 

Celălalt îl privi ca şi cum n-ar fi înţeles bine. 

— Da, continuă polițistul, e foarte ciudat! Nu e nici măcar 
sânge pe scaun. Probabil că ticăloşii ăştia au făcut treaba în 
altă parte... 

— După care au transportat cadavrul aici, fabricând acest 
scenariu, completă Altero plictisit parcă de aceste înscenări 
care se tot repetau. 

— Da, e foarte probabil. 

În jur, operatorii de la televiziune se agitau nesăţioşi. 
Sfâşiau bezna cu reflectoarele lor. Luminile îi învăluiau pe 
poliţişti, îi transformau în siluete, când turtite, când 
gigantice, care dansau în noapte ca nişte fantasme. 

— Mama ei de viaţă! bolborosi cu năduf Altero. Într-o bună 
zi, o să mă găsiţi şi pe mine aşa... 

Specialistul de la Criminalistică păru confuz: 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? 


— Spun că atunci când trăieşti printre umbre nu observi 
prăpastia. Cazi în ea fără s-o vezi. lar treaba mea este să 
alerg după umbre. Pentru asta sunt plătit... ca să cad în 
prăpastie... 

— Credeţi că domnul Marineo a fost atras într-o capcană? 

Altero îşi îndreptă privirea departe, în întuneric, şi rămase 
tăcut. 

Polițistul reluă tirul ipotezelor: 

— Poate că un informator de care era foarte sigur l-a atras 
într-un loc izolat. Nu şi-a dat seama că e o capcană. 

Altero părea că nu-i aude vorbele. 

— Bietul Marineo, oftă. Tocmai când se pregătea să plece 
din Trapani! Îl transferaseră în Salerno, oraşul lui natal. 
Nevastă-sa şi copiii erau, în sfârşit, fericiţi. 

Fotograful poliţiei arunca lumini orbitoare. Cu fiecare 
flash, scotea din întuneric o mulţime din ce în ce mai mare 
de curioşi. 

— Terminaţi-vă verificările! spuse Altero şi se urcă într-o 
maşină. 

Noaptea era pe sfârşite, iar acolo, departe, dincolo de pata 
neagră a dealurilor, răsăreau totuşi zorile. 

Zorile începeau să apară şi deasupra nordului Italiei, când, 
într-un apartament din Milano, din apropierea Pieței Susa, 
sună telefonul. 

Corrado Cattani se sculase ca întotdeauna devreme şi 
tocmai stătea în faţa oglinzii, cu barba săpunită. Simţea 
încă pe limbă gustul bun, dulce, al primei ceşti de cafea a 
zilei. Avea să mai bea cel puţin zece până diseară, pentru că 
munca sa de comisar în poliţie îi cerea să aibă mereu 
mintea trează. Iar cafeaua îl scotea din momentele de 
oboseală, îl ţinea în permanentă alertă. 

Ridică receptorul şi află nenorocirea. 

Comisarul Cattani era un bărbat cam de vreo patruzeci de 
ani, bine făcut, cu figura severă şi ochii, negri ca smoala, 
într-o agitaţie continuă. Ascultă informaţiile, cu toate 


detaliile asupra delictului, fără ca pe faţă să i se clintească 
un muşchi, şi încheie discuţia cu un sec şi sumbru „Bine”. 

Trecând prin faţa oglinzii din hol, văzu că spuma de 
bărbierit i se uscase, formând pe faţă un fel de pânză albă şi 
făinoasă. O mască grotească. Continuând să-şi fixeze chipul, 
scotoci în pachetul de ţigări şi, cu mişcări mecanice, luă 
una. 

Se sculase şi nevastă-sa. O auzi deschizând uşa de la 
dormitor şi veni spre el. Într-o vreme o adora. Acum nici 
măcar nu se întoarse s-o privească. 

Şi totuşi, chiar şi la acea oră a dimineţii, era încântătoare, 
cu pielea ei aurie, trupul fragil şi mlădios. Îşi trecu degetele 
prin părul lung, blond şi şi-l aranjă cu delicateţe. Frumoasa 
Else era franţuzoaică. Îşi cunoscuse soţul în urmă cu 
cincisprezece ani, în timpul unei călătorii în Italia. 

— Ce e? întrebă îngrijorată, vrând parcă să preia o parte 
din grijile lui. 

Detesta să dea explicaţii, mai ales în ceea ce priveşte 
munca lui. Dar, de data asta, întâmplarea o privea şi pe 
nevastă-sa. Oricum, trebuia să-i împărtăşească întorsătura 
pe care o luaseră evenimentele. Şi atunci mai bine s-o facă 
imediat şi să n-o mai lungească. 

— Tot programul cade, o anunţă sec. Nu putem pleca, aşa 
cum am aranjat, săptămâna viitoare! Trebuie să ajung la 
Trapani chiar astăzi pentru că şeful Poliţiei judiciare, căruia 
trebuia să-i iau locul, a fost omorât. Frumos fel de a-mi ura 
bun venit! 

Femeia spuse înspăimântată: 

— E cumplit, Coraddo! Ce mult mă bucurasem de noua ta 
numire în Sicilia! O vedeam ca pe o ocazie de a ne reface 
viaţa, de a aduce între noi căldura de odinioară. 

I se aruncă în braţe şi-l sărută. 

— Amândoi avem nevoie de o cafea bună, hotări el 
desprinzându-se obosit. 

Apoi, copleşit de un impuls de tandreţe, o mângâie: 

— Sigur c-o s-o reluăm ca altădată! 


Ea i se uită drept în ochi cu o privire puţin emoţionată, 
recunoscătoare: 

— Îţi pregătesc îndată valiza. 

În clipa aceea apăru în uşă fetiţa lor de doisprezece ani, 
Paola. Era desculţă şi-şi freca ochii. 

— Vai, scumpo, te-am trezit! o întâmpină mama. 

— V-am auzit vorbind şi mi s-a făcut frică, spuse fetiţa 
puţin speriată. 

— O, Doamne, de ce? 

— Mă gândeam că iar vă certaţi. O faceţi tot timpul... 

— Nu, se strădui mama să surâdă, nu avem nici o intenţie 
să ne certăm, chiar dacă, e-adevărat, suntem puţin cam 
temperamentali. 

Îi explicară că tatăl trebuia să plece de urgenţă şi că ea cu 
mama or să-l urmeze în zilele următoare, îndată ce vor fi 
gata toate bagajele. 

Fetiţa părea însă nedumerită: 

— Tăticule, n-ai să ne laşi aici singure... pentru 
totdeauna?! 

Tatăl o mângâie pe păr: 

— O să-ţi placă mult Sicilia... 

Adevărul e că prima dată când fusese în Sicilia, lui însuşi 
nu-i plăcuse deloc. Prea multe chipuri întunecate, 
suspicioase. Şi prea multe plecăciuni, prea mult respect 
mieros. 

I se povestise sau citise, nu-şi amintea bine, o întâmplare 
care, din punctul lui de vedere, spunea multe despre 
raporturile sociale care dirijau stupul uman al insulei. 
Povestea se referea la o străveche familie de nobili 
palermitani, pe nume Palamitone. La fiecare început de an, 
ţăranii lor se adunau în enormul parc al palatului ca să 
adreseze urările de La mulţi ani stăpânilor. Bătrânul 
marchiz, acum decedat, deschidea balconul plictisit şi, în 
timp ce din mulţime se înălța vuietul aclamaţiilor, ca 
răspuns, el se descheia la pantaloni şi urina în capul acelor 
amărâţi. 


Comisarul Cattani se indignase aflând întâmplarea: 

— Poate că erau chiar încântați şi satisfăcuţi! 

Nu putea să înţeleagă un lucru: Cum nişte oameni, care, 
pentru o singură vorbă nelalocul ei, ucideau asumându-şi 
nu numai riscul de a-şi pierde libertatea, ci şi „viaţa de 
Apoi”, acceptau aceste umilinţe inimaginabile în alte părţi 
ale lumii civilizate? 

Oricum, un lucru îl ştia cu certitudine: mafia siciliană, ca şi 
mişcările politice extremiste, era rezultatul unor disfuncţii 
ale statului. 

Acum, că se întorcea în Sicilia ca poliţist, se străduia să-şi 
scoată din minte orice prejudecată. Interesul lui devenise 
real şi viu. Poate şi pentru că fascinația nedefinită a insulei 
începuse să-l cucerească. 

La aeroportul din Palermo găsi o maşină a poliţiei care-l 
aştepta. Şoferul era o veche cunoştinţă de-a sa, un poliţist 
tânăr cu un aer dezgheţat, pe nume Leo De Maria, care se 
oferise voluntar să-i conducă maşina. 

Cattani îl revăzu cu mare plăcere. 

Şi-l amintea ca pe unul dintre cei mai străluciți elevi ai 
Şcolii de poliţie. 

— Sunt onorat să lucrez cu dumneavoastră! spuse De 
Maria, în timp ce-i deschidea portiera maşinii. 

O apucară pe drumul spre Trapani. Era ceasul amurgului 
şi maşina se pierdea printre livezile nesfârşite de portocali, 
de măslini şi de lămăâi, lăsând în urmă măgăruşi înhămaţi la 
teleguţe. Comisarul respira adânc aerul îmbătător şi 
parfumat. Se gândea la destinul acestui ţinut, al acestui 
paradis, a cărui faimă se răspândise în întreaga lume, dar 
nu datorită minunăţiilor naturii. Sicilia devenise notorie 
datorită acelei organizaţii criminale, sumbre şi sângeroase. 
O caracatiţă care-şi întinsese tentaculele pretutindeni: 
mafia! 

Cattani îi oferi poliţistului o ţigară: 

— Cum e viaţa pe-aici, amice? 


— Se trăieşte din muncă, domnule comisar. Noapte şi zi! O 
luptă continuă. 

Privirea lui Cattani se înăspri. Scuipă cu nădufpe 
fereastra deschisă. 

— Ba chiar un război... De ce l-au omorât pe Marineo? 

Polițistul ridică neputincios din umeri: 

— E încă un mister. Eu eram în tura de noapte pe maşina 
portului. Noaptea trecută, către 11, s-a dezlănţuit o 
încăierare cumplită. Am încercat să iau legătura cu domnul 
Marineo. La birou nu era, acasă nici atât. Atunci l-am căutat 
pe adjunctul lui, Altero. Nimic! N-am reuşit să-l găsesc nici 
pe el. 

Cattani începuse deja cercetările! Mintea îi lucra cu 
rapiditate; prin întrebările sale precise ţintea să stabilească 
principalele coordonate ale cazului: 

— La ce oră a plecat Marineo de la birou? 

— Eu nu l-am văzut, dar, de obicei, pleca în jur de 8,30. 
Altero rămăsese, în schimb, până târziu. La 10 era sigur în 
birou. Eu eram acolo. Nu plecasem încă în patrulare şi am 
răspuns la un telefon care era pentru el. O femeie. l-am 
făcut legătura... 

— Şi el ce-a făcut? 

— Cum a terminat de vorbit, a plecat... 

— Bănuieşti cine era femeia aceea? întrebă Cattani. 

— Nu! Habar n-am... 

— Îi înlesneşti lui Altero legăturile amoroase? surâse 
comisarul. 

— Eu?! Nici vorbă! Doar nu mă credeţi codoş?! râse De 
Maria. 

Cattani rămase pentru o clipă cu privirea pierdută dincolo 
de siluetele întunecate ale copacilor care-i treceau pe 
dinaintea ochilor. Se simţea din ce în ce mai încordat. 1 se 
întâmpla de fiecare dată când se pregătea să înfrunte un 
caz complicat. Şi nimic, dar absolut nimic, nu e simplu în 
Sicilia... 


— la ascultă! se adresă el poliţistului, fără să-şi ia privirea 
de la peisaj. Te-a izbit ceva în vocea acelei femei? 

— Cea care i-a telefonat lui Altero? Gândindu-mă acum, mi 
s-a părut neliniştită... aş spune aproape înfricoşată. Credeţi 
că poate fi o legătură între cele două lucruri, vreau să spun 
între telefon şi crimă? 

Comisarul se întoarse brusc spre De Maria, ca şi cum ar fi 
fost surprins de întrebare. Se hotări totuşi să nu insiste şi îi 
ceru să continue să-i povestească ce s-a întâmplat după 
aceea, în timpul nopţii. 

De Maria îşi încreţi fruntea încercând să-şi aducă aminte: 

— La 1,30 m-am întors la birou. Voiam să controlez o fişă. 
La ora aceea, l-am găsit pe Altero la birou. Fuma cu un aer 
dezolat. Eu îi vorbeam şi el, nimic. „Fir-ar să fie!” mi-am 
spus. „Aici e ceva ce nu merge.” Până când, către 2, a sunat 
telefonul. O voce ştearsă, un anonim, ne-a anunţat că 
înăuntrul unui Fiat Regata se găseşte un cadavru. Am 
plecat în grabă. După câteva minute, am descoperit că 
bărbatul asasinat era chiar şeful nostru... 

— Mda! spuse Cattani dus pe gânduri. Şi..., încercă el să 
afle mai multe, şi ţie cum ţi se pare? 

— Nu prea ştiu... O crimă ciudată, fără mobil sau, cel 
puţin, nu suntem noi încă în stare să vedem unul plauzibil. 
Ştim numai că nu l-au omorât pe comisar în maşină. Pentru 
că nu sunt urme de proiectile înfipte în caroserie sau în 
scaune. 

— Dar tuburile goale? 

Polițistul negă din cap: 

— Dispărute! Poate că s-au pierdut undeva, pe câmp. 

Cattani recapitula cu un aer grav: 

— Nu tu cartuşe, nu tu proiectile. Şi nici vreo urmă de 
sânge, îmi închipui! 

— Întocmai! Nu era nici o singură picătură de sânge, nici 
pe jos şi nici măcar pe scaun. Domnul Altero a scris imediat 
un prim raport. Avansează ipoteza unui informator folosit 
ca momeală pentru atragerea lui Marineo într-un loc izolat. 


— Un informator! spuse Cattani cu sarcasm. Dar cum 
putem să luăm în considerare o idee atât de fără noimă? 

De cealaltă parte a biroului, un bărbat în vârstă, rotofei, cu 
ochi mici, spălăciţi, se agită în fotoliu şi păru că se înfoaie ca 
o pisică în faţa unui câine: 

— Tinere! Mi-aţi fost descris drept un tip obişnuit să 
conteze mai ales pe propriile forţe. Dar nu mă aşteptam la o 
asemenea înfumurare! Scuzaţi-mă, dar abia sosit aici, 
dumneavoastră chiar credeţi că ştiţi deja ce e adevărat şi ce 
nu?! 

— Dar, domnule procuror Scardona; spuse cu convingere 
comisarul, să raţionăm puţin. Dumneavoastră credeţi că un 
om cu asemenea experienţă ca domnul Marineo se putea 
lăsa înşelat de un informator? Nu credeţi că-l 
desconsiderăm puţin, în felul ăsta? 

Procurorul dădu deoparte un vraf de hârţoage şi-şi 
desfăcu braţele: 

— Ce vreţi?! Şi oamenii cu cap pot să greşească. Dacă nu 
există crimă perfectă, nu există nici poliţist perfect... 

— Sigur... Desigur, consimţi Cattani, dar aici suntem în 
afara oricărei logici, departe de orice comportament 
prudent. Dacă un poliţist se duce la o întâlnire într-un loc 
izolat, îşi ia măsurile lui de precauţie. Avertizează o 
persoană de încredere să stea la pândă... Mă scuzaţi, dar e 
elementar... 

Scardona îl privi pe comisar: 

— Vorbe, dragă tinere, vorbe! Nouă ne trebuie fapte. Şi 
faptele mi se par foarte limpezi: Marineo fusese deja 
ameninţat, amenințărilor le-au urmat faptele şi un 
funcţionar de prima mână a plătit cu viaţa pentru 
corectitudinea sa. 

— Vă gândiţi la o crimă a mafiei? 

— Mafia, mafia! Dumneavoastră de-abia aţi venit din Nord 
şi imediat vă şi gândiţi la mafie! Aici suntem la Palermo. Nu 
vă lăsaţi furat de idei preconcepute! Nu trageţi concluzii 


pripite! Ocupaţi-vă numai să descoperiţi criminalii şi să-i 
predaţi în mâinile justiţiei. 

— Mă voi strădui, îl asigură Cattani. Pot să vă întreb numai 
ce este mafia pentru dumneavoastră, domnule procuror? 

Scardona îşi ţuguie buzele dispreţuitor: 

— Dacă vă referiţi la omorârea lui Augusto Marineo, este 
vorba doar de un pistol, dragă tinere. 

Din uşă, Cattani îi aruncă o ultimă privire procurorului şi îl 
văzu trecându-şi mâinile prin păr, de parcă ar fi vrut să 
mângâie un copil speriat. 

Întors la birou, comisarul începu să cerceteze arhiva. 
Scoase rapoartele scrise de Marineo. Furturi, contrabandă, 
încăierări, omorârea şi jefuirea unei bătrâne. Cattani 
deschidea dosarele, unul câte unul, şi le punea la loc în 
sertare. Până când atenţia îi fu atrasă de un nume: Sante 
Cirinna. Marineo îl descrisese pe bărbatul acesta de treizeci 
şi opt de ani drept un traficant de droguri, o persoană 
periculoasă, violent din fire şi fără scrupule. Descoperise că 
era proprietarul a trei magazine de automobile, al unui bar 
în zona portului, iar averea sa se datora „serviciilor oferite 
unor personaje sus-puse pe scara socială”. Într-adevăr 
interesant! 

Cattani continuă să cerceteze cu atenţie hârtiile şi 
descoperi o serie de acuzaţii la adresa lui Cirinna. 
Complicitate la crimă şi trafic de droguri. 

Acuzatul însă nu suportase nici măcar neplăcerea de a se 
prezenta în faţa judecătorilor, la proces. Îl achitaseră încă 
din timpul cercetărilor: Lipsă de probe... 

— Salut, comisare, nu credeam să vă găsesc şi aici! 

În încăperea arhivei intrase adjunctul Poliţiei judiciare, 
Altero. Avea în mână câteva fişe pe care intenţiona să le 
pună la locul lor. În faţa lui Cattani căută să se arate amabil. 
Voia să intre în grațiile noului şef. Scoase un pachet de 
ţigări şi îi oferi una ca să spargă gheaţa. Rămase puţin 
dezamăgit când auzi răspunsul: 

— Nu, mulţumesc, abia am stins-o... 


Altero se prefăcea că nu ştie nimic şi-l întrebă dacă a găsit 
ceea ce căuta şi dacă-i poate da o mână de ajutor. 

— Da, spuse rece şi impenetrabil Cattani. Ceva am găsit. 

Bătu cu arătătorul în dosare şi spuse că în acele hârtii 
dăduse peste un nume, care, după cum mirosise el, părea 
că merită atenţie: 

— San-te Ci-rin-na. Silabisi cu o încetineală voită, privindu- 
| pieziş pe Altero ca să-i surprindă reacţia. Acesta nu se 
tulbură. Întrebă numai ce anume îi atrăsese atenţia lui 
Cattani. Comisarul răspunse calm că interesul i-a fost trezit 
de cele două anchete conduse personal de Marineo, avân- 
du-l ca subiect pe Cirinna, şi lumina categoric negativă în 
care acestea îl puseseră. 

Pe buzele lui Altero apăru un surâs ambiguu. Părea să 
spună că acest Cattani era un tip cu o mare intuiţie sau, 
poate, un naiv. Judecând după cuvintele care au urmat, 
această ultimă ipoteză era mai plauzibilă: 

— Acele anchete, dragă domnule Cattani, au apărut în 
legătură cu nişte femei. Era vorba de răzbunare: calomnii 
răspândite de soţi înşelaţi. Pentru că Cirinna nu e altceva 
decât un afemeiat. Doar un afemeiat. Şi asta, deocamdată, 
nu se pedepseşte... 

Cattani păru contrariat de ton. 

— Lăsaţi-mă să-mi dau seama singur, i-o tăie scurt. 

— Sigur, vai de mine! Dar, dacă îmi permiteţi, cu Cirinna 
nu faceţi decât să vă pierdeţi timpul. 

Ce fel de om era acest Altero? Un coleg în care poţi să ai 
încredere sau unul de care trebuie să te păzeşti? Cattani 
începea să constate că, în ciuda strălucirii soarelui, ceața 
siciliană e mai greu de împrăştiat decât ceața din Milano. 
Închise ochii şi inspiră profund. Îşi promise din nou să facă 
fiecare pas călăuzit de prudenţă, multă prudenţă. Ştia că nu 
i se potriveşte rolul, dar va face această încercare. 

Era leoarcă de transpiraţie. Căldura îl sufoca. 

— Opreşte lângă chioşcul acela să bem o bere, îi sugeră lui 
De Maria care făcea iarăşi pe şoferul. 


Şterse cu un deget gura sticlei şi şi-o duse la buze. Simţi 
un val răcoritor, reconfortant, răspândindu-se în tot corpul: 

— Drace! A picat tocmai la ţanc! 

Înviorat, începu să privească împrejur ca să se 
familiarizeze cu noul său oraş. Se afla în centru, iar clădirile 
vechi şi cam pretenţioase îi părură destul de jalnice, în 
contrast cu unele prăvălii noi, luxoase, care-şi deschideau 
spre stradă vitrinele opulente. 

Treceau bătrânei încovoiaţi, puţintei la trup, ca şi cum 
viaţa, prin scurgerea anilor, i-ar fi secătuit. Tinerii îşi etalau 
pieptănăturile punk şi purtau haine ce se voiau o imitație a 
modelelor lui Armani şi Versace. O maimuţăreală de „mode 
care adesea, în provincie, capătă forme ridicole şi uşor 
patetice. 

Cattani îşi potrivi ochelarii de soare pe nas. 

— Ce poţi să-mi spui de Sante Cirinna? îl întrebă brusc pe 
De Maria. 

Polițistul cântări din ochi sticla de bere aproape goală: 

— Un mare... animal. 

— Marineo s-a ocupat de cazul lui. 

— Da, dar n-a făcut mare lucru. Cirinna se fălea cu asta. În 
ultima vreme ajunsese până într-acolo, încât îl sfida făţiş pe 
Marineo. „Comisare”, spunea el, „cu mine nu-ţi merge! Sunt 
curat!” Dar vreţi să ştiţi, domnule Cattani, un fapt într- 
adevăr curios? Pe acest Cirinna, care totuşi trebuie să-l fi 
urât pe Marineo, l-am văzut ieri la înmormântarea 
comisarului. 

— Păi da, ca şi cum ar fi vrut să dovedească public că el îl 
respecta şi îl regretă. Mare pungaş! Cine ştie care sunt 
legăturile lui cu sferele înalte ale oraşului! spuse Cattani 
gânditor. 

De Maria îşi sprijini spatele de maşină: 

— Nici măcar nu vor să-l vadă la faţă. Îl folosesc, atât! Dar 
nu-l primesc în saloanele lor. 

Vocea acestuia suna cu totul altfel decât cea a lui Altero: 


— Însă Cirinna face mare caz de legăturile cu ei. E micuțul 
mafiot îmbogăţit şi dornic să facă un salt pe scara socială. 

În acel moment se ivi o motoretă condusă de o fată cu 
pletele-n vânt. Oprind în faţa barului, fata cobori cu mişcări 
leneşe. Părea să aibă în jur de douăzeci şi cinci de ani. Era 
înaltă, zveltă, cu un fizic de manechin. Cattani se tulbură. 
Frumoasă de-ţi taie respiraţia! gândi el, cu toate că i se 
păru că surprinde pe chipul diafan urmele unui chin ascuns. 

— Bună bucăţică, nu? îi făcu De Maria cu ochiul, 
întorcându-se voit golăneşte spre fată. Ştiţi cine-i asta? 
Gurile rele spun că e amanta lui Cirinna. Dacă e adevărat, 
micuțul mafiot e pe cale să-şi împlinească visul, căci fata e 
dintr-o familie nobilă. Se numeşte Titti Pecci Scialoja şi este 
fiica defunctei ducese Eleonora. Are bani de-i întorci cu 
lopata, dragă domnule! Iar acum a rămas singură în 
ditamai palatul, pentru că mama ei s-a sinucis. Întotdeauna 
au fost ţicniţi nobilii ăştia! Nu degeaba, când erau 
executaţi, li se tăia tocmai capul... 

Tânărul sorbi ultimele picături de bere, reluând: 

— Printr-o stranie coincidenţă, ducesa Eleonora şi-a tras 
un glonte în aceeaşi noapte în care a fost ucis comisarul 
Marineo. 

— În aceeaşi noapte... repetă mecanic Cattani, în timp ce 
continua să fixeze fata care părea că aşteaptă pe cineva. O 
văzu uitându-se la ceas, aranjându-şi părul, plimbându-se 
nervos. 

— Chiar aşa! întări De Maria. În aceeaşi noapte. 

Când îşi dădu seama de „reveria” comisarului, se întoarse 
din nou: 

— E încă acolo. Dacă am înţeles bine, îl aşteaptă pe 
Cirinna. O vedeţi cât e de palidă? Se droghează, mica 
noastră ducesă. Drogată până în măduva oaselor! Se spune 
că micuțul mafiot o aprovizionează şi, astfel, a transformat- 
o în sclava lui. Ah, dar am avut dreptate: Iată-l că vine! 

De pe o stradă laterală ţâşni o motoretă condusă de 
Cirinna. Intră pe strada principală îndreptându-se spre bar. 


Bărbatul era un tip arogant, robust, cu părul negru 
pomădat şi faţa lată. Avea un aspect viguros şi ochii săi 
metalici, întunecaţi, aruncau o lumină malefică. Stabili în 
câteva cuvinte ceva cu fata. După care amândoi încălecară 
pe motorete şi se îndepărtară în aceeaşi direcţie. 

Comisarul îi urmări cu privirea până în capătul străzii: 

— Trebuie să vorbesc cu fata asta! Dă-i telefon şi fixează- 
mi o întâlnire! 

De Maria înclină respectuos capul zâmbind, totodată, 
complice: 

— Se face! 

În aşteptarea vizitei la locuinţa ducesei, Cattani plănui o 
altă vizită. 

— Unde sunt nevasta şi copiii lui Marineo? întrebă. 

— Au plecat imediat după înmormântare, răspunse De 
Maria. S-au dus la nişte rude la Salerno. În curând or să se 
întoarcă să-şi ia mobila şi ce mai au. 

Drept care, casa e goală acum, îi trecu prin minte lui 
Cattani. 

— Crezi că ar fi foarte incorect dacă ne-am duce să ne 
uităm puţin prin hârtiile lui Marineo? Aşa... într-o doară... 

— Cum doriţi dumneavoastră. Am putea găsi vreun indiciu 
util... Nu strică! 

Când ajunseră la vila elegantă în care locuise Marineo, în 
partea de est a oraşului, găsiră intrarea încuiată. Rămaseră 
câteva minute în aşteptare, până când uşa masivă, ca o 
poartă, se deschise încet şi apăru o bătrânică îmbrăcată în 
negru. 

— Bunicuţo, i-o luă înainte încurajator De Maria, lăsaţi-o 
deschisă! Trebuie să citim contoarele de lumină. 

Evitară să ia liftul. Urcară trei etaje pe jos, cu paşi abia 
simţiţi. Se opriră în faţa unei uşi lăcuite pe care era fixată în 
cuie o tăbliță cu numele lui Marineo, gravat cu litere mari. 
De Maria se mişcă rapid. Scoase din buzunar un lănţişor de 
care erau agăţate nişte cuţitaşe şi o legătură de chei. 
Deschise broasca şi intrară. Cattani îi admiră dexteritatea 


şi-şi aminti de câte ori uitase cheile, fiind nevoit să aştepte 
în faţa uşii. 

Înăuntru, mobile goale, dezordine şi pustietate. Într-un 
colţ al salonului, Cattani se opri şi se uită spre un birou mic. 
Trebuie să fi fost masa de lucru a lui Marineo. O scotoci cu 
atenţie. Hârtii vechi, fără importanţă. O serie de fotografii 
pe care, probabil, comisarul însuşi le făcuse copiilor. Un 
dosar cu recipisele de chirie, chitanţele de la lumină şi de la 
telefon. 

Cattani era dezamăgit. Trase ultimul sertar şi auzi o mică 
bufnitură. Ceva care se înţepenise între fundul acestuia şi 
rama mesei căzuse. Se lăsă în genunchi, îl scoase afară şi se 
aplecă, uitându-se cu atenţie. Zări un dreptunghi de hârtie. 
Întinse mâna şi descoperi că era vorba de un fost carnet de 
cecuri. Tot ce rămăsese - acel mic dreptunghi de hârtie - 
erau cotoarele. Nu se ştie niciodată, ar putea duce la ceva! 
Cattani îl băgă în buzunar. 

Acesta a fost singurul rezultat practic al vizitei. 

— Aţi terminat cu lumina, maică? le strigă bătrânica, în 
timp ce părăseau, cu mâinile adânc înfipte în buzunare şi cu 
capetele plecate, clădirea cenuşie. 

De-abia am început, mormăi abia auzit Cattani. De-abia 
am început... 

DUCESA. 

Închiriase un apartament într-o clădire de curând 
terminată, care mirosea încă a mortar şi a var proaspăt. 
Când îi sosi nevasta împreună cu fetiţa, de la Milano, 
aceasta se arătă entuziasmată. O vreme îşi făcu de lucru 
amenajând cu grijă noua locuinţă. I se părea că viaţa începe 
să aibă iarăşi sens. Ca o tânără căsătorită, aranja cu 
dragoste mobilele, le schimba apoi locul, încântată de o 
nouă idee. Pentru bărbatul ei, pentru iubitul ei, al ei pentru 
totdeauna... Camerele curate străluceau în soarele Siciliei. 
Dormitorul, foarte larg, cu patul imens acoperit de lenjerii 
foşnitoare; camera lui de lucru, în colţul cel mai liniştit al 
casei, cu un birou masiv pe care-i aşezase la îndemână 


tabachera cu ţigările preferate; camera fetiţei, a scumpei 
lor Paola, care nu va mai simţi nici o umbră între părinţii ei. 
Minunata terasă cu vedere la mare o va umple de flori... 

După câteva zile se dezmetici, se uită în jur şi simţi că 
vechea ei „prietenă”, disperarea, îi dă din nou târcoale. O 
respinse, refuză s-o mai ia în seamă, dar, de la o vreme, nu 
mai reuşea s-o stăpânească. Toată râvna cu care se 
străduise să facă noua casă cât mai primitoare i se părea 
acum inutilă. Soţul ei o trata iarăşi ca pe o străină. Pleca 
dimineaţa devreme şi se întorcea acasă când ea şi fetiţa 
dormeau deja. 

O dată l-a aşteptat în bucătărie până noaptea târziu. Parcă 
ar fi hăituit un animal. Poate că el se aştepta, mai devreme 
sau mai târziu, la o astfel de scenă şi nu spuse un cuvânt. 

— Corrado, te rog, ce se întâmplă? 

Bărbatul se încruntă şi dădu din cap: 

— Nimic. Hai la culcare! 

— Nimic, nimic! se vâită Else. Nu te mai uiţi la mine, nu 
facem dragoste săptămâni întregi! Mă arunci ca pe o 
zdreanţă. 

El căută să fie amabil: 

— Sunt aici de puţin timp şi munca îmi stoarce toată vlaga. 
Nu mă sâcâi, te rog! 

O fixa în timp ce se dezbrăca. Avea picioare lungi, 
frumoase. Admise că o găseşte încă atrăgătoare. Dar 
anumite detalii îl respingeau. Else era tot zveltă, fragilă 
chiar, dar lui nu-i mai plăceau coapsele, braţele ei acum 
împlinite, mature, şi sânii ăia rotunzi, bogaţi. Ca cei ai unei 
mame... ca ai mamei, se gândi cu dezgust. Apropierea de ea 
începuse să i se pară incestuoasă. Dacă, totuşi, ar fi trebuit, 
cu mâna pe inimă, să recunoască adevăratul motiv al răcelii 
lui, n-ar fi putut găsi o explicaţie convingătoare. În mare, 
era vorba de plictiseală. M-am săturat, îşi spunea din când 
în când, să mă împiedic mereu de aceeaşi persoană! Nu mai 
reuşea să conceapă o legătură pentru toată viaţa. Idealul 


pentru un bărbat ca mine, gândea în timp ce-l cuprindea 
somnul, ar fi să schimb în fiecare an femeia. 

Prezenţa Elsei la Trapani nu putea trece neobservată. 
Frumoasă şi blondă, acolo unde blondele sunt o raritate, 
făcea multe capete să se întoarcă după ea când mergea pe 
stradă. Ea îşi dădea foarte bine seama de efectul pe care-l 
provoca şi-i făcea plăcere. Se bucura când se simţea 
admirată. locmai de aceea nu suporta comportamentul 
indiferent, de acum, al soţului ei. Nu-i era de ajuns 
frumuseţea, voia şi pe cineva care s-o remarce şi să-i arate 
c-o apreciază. Să i-o spună. De o mie de ori pe zi! 

Se obişnuise să meargă în fiecare dimineaţă, împreună cu 
fetiţa, la plajă. Când sosea ea la Lido, provoca o animaţie 
neobişnuită: 

— Nevasta comisarului! se transmitea vestea din gură-n 
gură. Proprietarul aşezământului balnear se înclina 
respectuos: 

— Doamnă, vă dorim o zi bună! 

Un puşti apuca un şezlong, un altul dădea fuga să 
deschidă umbrela. 

— Dumneavoastră sunteţi precum o floare, toate albinele 
vi se învârtesc în jur, îi spuse într-o dimineaţă Nanni 
Santamaria, ziaristul de la Sici-IV, care ajunsese, printre 
primii, cu echipa lui în noaptea uciderii lui Marineo. Şi acum 
era primul care încerca să-i facă curte acestei femei 
atrăgătoare. 

— Ce drăguţ sunteţi! se lumină Else clipind din genele 
lungi care-i umbreau chipul încântător. 

Santamaria era un fante, ceremonios şi bine îmbrăcat. 

— De ce nu ne faceţi onoarea, dumneavoastră şi fetiţa, de 
a ne vizita modestele noastre studiouri de televiziune? îi 
sugeră. 

— Da, mămico! se entuziasma Paola. Ce frumos ar fi! 

Se duseră. Santamaria scoase la iveală tot repertoriul său 
de amabilităţi. O uimi pe Else arătându-i câte lucruri ştie 
despre ea. Ştia că studiase în Elveţia, că îi plăcea să picteze 


şi că îl întâlnise pentru prima dată pe cel care urma, mai 
târziu, să-i devină soţ, în casa „unei persoane foarte 
importante”. 

Alături de costumele sale impecabile, de batistele sale 
discret parfumate, aceste mici atenţii şi lejere complimente 
care fac femeile să se simtă la fel de importante ca eroinele 
din romane celebre, erau atuurile acestui seducător 
redutabil. 

Femeile, conştiente de faptul că totul era un simplu joc de 
societate, se lăsau totuşi conduse de bărbatul acesta printre 
imaginile secrete ale copilăriei şi adolescenţei lor. 

Suficient de comun, Santamaria constituia un nucleu 
neutru în jurul căruia aceste fetiţe mari îşi puteau construi 
castelele lor de nisip. 

Simţea că Else ascundea o plajă largă şi goală de pe care 
marea se retrăsese de mult. 

Else fu surprinsă şi măgulită. 

Interesul lui Santamaria, poate pentru că de prea mult 
timp se simţea abandonată, o ameţea. Fetiţa ei, Paola, fu 
încântată manevrând monitoarele şi telecamerele, iar acum 
mângâia cu privirea o marionetă agăţată de perete. Era din 
aramă strălucitoare şi întruchipa un cavaler de-al lui 
Orlando. 

Santamaria o luă şi-o puse în braţele fetiţei. 

— la-l şi nu uita că e primul tău prieten sicilian! Pardon, al 
doilea! Primul sunt eu! 

Paola era cucerită. Strânse la piept marioneta declanşând 
un clinchet vesel, metalic. Santamaria era în al nouălea cer. 
Şi, luându-şi aerul unei persoane atotcunoscătoare, începu 
să-i dea explicaţii detaliate. Sprijinit pe genunchiul drept în 
faţa fetiţei, îi arată cum se manevrează marionetele de sus, 
cu ajutorul unor simple sfori. 

Paola încercă să-l facă pe cavaler să meargă, dar izbuti 
numai să-l convingă să lovească cu spada în scutul bogat 
ornamentat. 


— Nu e aşa uşor, chicoti Santamaria. Marionetele nu au 
firele legate de picioare. Ca să-l faci să meargă, trebuie să-l 
ţii în echilibru. Uite aşa: unu, doi, unu, doi. Vei învăţa să-l 
manevrezi încetu' cu încetu'. Va face tot ce-i vei cere: îţi va 
aduce flori, se va lupta ca să te apere, te va iubi mult, mult 
de tot... „A manevra”, o noţiune despre care el, jurnalistul 
Santamaria ar fi putut să-i spună multe fetiţei. Puţin 
amuzat, vru chiar să i se recomande ca unul dintre cei mai 
mari „păpuşari” ai Sudului. Firele sale erau imaginile Tv şi 
cuvintele. Ele făceau ca această păpuşă negricioasă şi 
adormită, pierdută în mijlocul Mediteranei, această insulă 
somnolentă să zvâcnească de multe ori în direcţia pe care el 
o dorea. 

Se stăpâni însă căci ar fi trebuit să-i spună că şi 
încheieturile lui erau, uneori, zmucite de fire nevăzute. 

Ar fi putut să-i spună că, la capătul tuturor firelor, se află 
Dumnezeu. 

Dar dacă nu l-ar fi crezut? 

Dacă era ceva ce Cattani dorea într-adevăr să evite, era să 
nu se lase manevrat, fără să ştie, de vreun regizor nevăzut. 
Nu vreau să ajung să fiu manipulat ca o marionetă siciliană, 
gândea el. Din pricina asta se afla acum în avion, în drum 
spre Roma. Se ducea să raporteze şi să ceară sprijin. 

Dacă va fi nevoie să lovesc sus, cugeta el, trebuie să am 
spatele acoperit... Ca o broască ţestoasă, se autoironiza el, 
adică lent... şi longeviv. 

— Sunt bucuros, foarte bucuros că te revăd, dragă 
Corrado! 

Bărbatul care-l întâmpinase pe comisar în locuinţa sa din 
Roma avea un zâmbet viclean. Îl invită într-un salon mare, 
acoperit de covoare. 

Luă o cutie de argint cu trabucuri, şi-şi pofti musafirul să 
ia unul. 

— Şi cum merge, ia spune-mi cum merge cu frumoasa 
Else? 

Cattani răsuci trabucul între degete: 


— De bine, de rău, suntem împreună de doisprezece ani. 

— Într-un anumit sens, mă simt regizorul căsătoriei 
voastre, dat fiind că v-aţi cunoscut în casa mea şi că am fost 
martor la nuntă, spuse bărbatul instalându-se confortabil în 
fotoliu. 

Se numea Sebastiano Cannito. Avea părul alb, lucios, dat 
pe spate şi, deşi se apropia de şaizeci de ani, faţa îi era 
netedă, fără un rid. Părea că viaţa lunecase peste el ca pe 
un geam, fără să lase urme. 

Cattani intră direct în subiect: 

— E ceva tulbure în cazul Marineo. Nu reuşesc încă să aflu 
despre ce e vorba. Dar mă îngrijorează graba cu care se 
doreşte închiderea cazului... 

— Cercetările le conduci tu. Eu am avut grijă să transmit 
în Sicilia recomandări foarte favorabile despre tine. 

Bărbatul trase cu voluptate din trabuc. 

— Dar ce te face atât de bănuitor? 

— Vedeţi, sunt multe elemente care mă frământă. Nu s-au 
găsit gloanţe în maşină, nu s-au găsit tuburi trase şi nici 
măcar urme de sânge. O treabă curată! Noi însă ştim că 
atunci când mafia ucide un reprezentant al statului, o face 
fără precauţii. Puțin îi pasă dacă se găsesc sau nu cartuşele, 
nu-i aşa? Atunci mă întreb unde a fost, în realitate, omorât 
Marineo? Într-un loc care trebuie să rămână absolut 
secret? Până acolo încât cadavrul să fie transportat în 
maşină,... cu toate riscurile? 

— Văd că abordezi problemele magistral, sub toate 
aspectele, se limită să comenteze celălalt. 

— Să sperăm că nu fără rezultat, răspunse Cattani şi se 
înclină către interlocutorul său. Există un alt element 
important. Am găsit cotoarele unor cecuri. Toate cecurile au 
fost folosite, dar cotoarele nu sunt completate. Proprietarul 
carnetului de cecuri nu scria nimic pe ele. E limpede că 
putea să cheltuiască şi să risipească după cum poftea, fără 
să se teamă că nu avea acoperire. 


Se trase la marginea fotoliului ca să-i atragă mai bine 
atenţia: 

— Cotoarele astea de cecuri se aflau într-un sertar, în casa 
lui Marineo. 

O subretă cu boneţică albă, brodată, aduse cafea şi 
fursecuri. Stăpânul casei sorbi o gură de cafea şi aşeză la 
loc, cu exagerată atenţie, ceaşca pe farfurioara fragilă de 
porțelan. 

— Tot ce-mi spui mi se pare fascinant. Continuă! Sunt 
sigur că vei face minuni! În ceea ce mă priveşte, dragă 
prietene, tu ştii că de trei ani sunt ţinut pe tuşă. Voiau să mă 
exileze la Şcoala superioară de poliţie. 

Îşi ridică sprâncenele şi-şi strânse trabucul între dinţi. 

— O nedreptate pe care a trebuit s-o îndur. Dar câţiva 
prieteni influenţi mi-au rămas aproape şi lucrează din culise 
ca eu să-mi reiau locul ce mi se cuvine! 

Umbra unui surâs i se ivi din nou pe buzele subţiri. 

— Curând voi ocupa un post de mare răspundere. Atunci 
te voi putea susţine mai bine, zise învăluindu-se într-un nor 
de fum. 

Era un rămas bun. Se ridică şi, privindu-l pe Cattani în 
ochi, spuse: 

— Prietene, să învăţăm secretul vieţii de la zicala 
marinărească: „înalţă pânzele şi urmează vântul!” 

Vânt aici la Roma, acolo, jos, pare mai degrabă furtună, 
reflectă Cattani. 

Comisarul se gândea din nou la Titti Pecci Scialoja. De 
Maria îi telefonase. 

— Puteţi să veniţi când doriţi, răspunse ea cu o voce 
apatică, tot sunt mereu singură aici... 

Se duseră la ea într-o joi după-masă. Ducesa îi conduse 
prin curtea interioară a palatului, îi îndrumă pe o scară 
somptuoasă şi îi pofti într-un salon cu aspect prăfuit, 
împodobit cu portrete mari, tapiserii şi oglinzi aurite. De 
aproape, avea un chip de fetiţă, ochi albaştri, calzi, 
încercănaţi, pe care paloarea feţei îi scotea şi mai bine în 


evidenţă. Purta o bluză neagră brodată cu fir auriu 
deasupra blue-jeans-ilor. 

Mai frumoasă decât mi-o aminteam, se gândi Cattani. 

— Am venit de curând aici, începu el. Doream să vă cunosc 
şi să schimbăm două vorbe. 

Ochii fetei exprimau neîncredere. 

— N-aţi găsit ceva mai bun ca să vă petreceţi timpul? 
întrebă cu ironie. 

— Nu vorbiţi aşa! Vizita mea se vrea una amicală. 

— Sunt onorată! schiţă, o plecăciune. 

— Nu vă sunt prea simpatic, nu-i aşa? 

Fata se aşeză picior peste picior. Era neliniştită. Febra 
nervozităţii îi înroşise fruntea, acoperind-o cu broboane de 
sudoare. 

— Domnule comisar, spuse iritată, să lăsăm deoparte 
formalismele! Spuneţi-mi clar ce doriţi de la mine! Şi 
repede, vă rog! 

Cattani se aşeză mai bine în fotoliul tapiţat cu damasc. 

— Vedeţi, zise cu un aer profesionist, aş dori să desluşim 
împreună nişte ciudăţenii legate de sinuciderea mamei 
dumneavoastră, pe care eu nu le înţeleg. 

— De exemplu? 

— De exemplu... motivațiile gestului. 

Fata dădu din umeri: 

— S-a scris în ziare: epuizare nervoasă... 

— Înţeleg! Şi, scuzaţi-mă, unde s-a întâmplat? În camera 
aceasta? 

— Da, în camera asta. S-a împuşcat stând pe fotoliul ăla 
blestemat. 

Părea să fi renunţat la poziţia de apărare. Se decise să se 
arate amabilă şi oferi de băut. 

Comisarul îşi duse la gură paharul de whisky, în timp ce o 
contempla, cu o plăcere sinceră, pe fata ghemuită în fotoliu, 
admirându-i mâinile frumoase ce tremurau uşor. 

— Fumaţi? întrebă Cattani, încercând să creeze o 
atmosferă de încredere. 


— Nu, dar dumneavoastră puteţi fuma dacă vreţi. 

Îi întinse o cutie de lemn. El o deschise. Era pe jumătate 
plină cu ţigări. Conţinea şi un plic de chibrituri. Îşi luă o 
ţigară, deschise plicul şi-şi înfrână cu greu surpriza. Pe faţa 
interioară a plicului era o pată rotundă de culoare maro. 
Sânge! Drace, ăsta e un adevărat noroc! 

Cattani păstră câteva secunde pliculeţul în palmă, după 
care îl lăsă să alunece în mod firesc în buzunarulde la 
haină. 

Mai puse câteva întrebări amabile în timp ce plicul de 
chibrituri părea că-i arde buzunarul. 

— Domnişoară, spuse, mi-a făcut cu adevărat plăcere să vă 
cunosc. 

Fata se ridică obosită. 

Încercă să glumească: 

— Nu ştiu dacă dumneavoastră, cei de la poliţie, obişnuiţi 
să vă pierdeţi întotdeauna aşa timpul. 

— Nu e timp pierdut, făcu el cu amabilitate. Pot să vă spun 
că e foarte plăcută o discuţie cu dumneavoastră. 

Se înclină şi-i sărută mâna, luându-şi la revedere. 

Vizita i se păru puţin cam infructuoasă, aproape un 
capriciu, acum când orice clipă cu care se îndepărta de ora 
crimei micşora şansele de a-i descoperi pe vinovaţi. 

Îşi promise să nu se mai lase prins în ritmul acesta vag al 
insulei. 

În aceeaşi zi, după ce a părăsit palatul ducesei, l-a 
însărcinat pe De Maria să facă două cercetări. Dorea să ştie 
pe al cui nume era înregistrat contul curent deschis la 
Banca Populară a Meşteşugarilor şi purtând numărul 
804/36 ştampilat pe cotoarele cecurilor găsite în biroul lui 
Marineo şi voia să dea laboratorului criminalistic, pentru 
examen, pata de sânge de pe cutia de chibrituri. 

De Maria formă numărul de telefon al băncii. Se dădu 
drept un funcţionar de la Banca Siciliei care suna de la 
Palermo: 


— Şi pentru că trebuie să vă plătim un cec cu o semnătură 
ilizibilă, îmi puteţi da, vă rog, numele titularului şi să-mi 
spuneţi dacă are acoperire? 

De partea cealaltă se auzi zgomotul receptorului pus pe 
masă. Câteva secunde şi o voce îi furniza informaţiile 
cerute: Numărul de cont corespundea unui nume nobil, dar 
care era, evident, fals: Antonio Fiordaliso. Exista un detaliu 
şi mai surprinzător: contul fusese închis pe 14, luna trecută. 

La o zi după omorârea lui Marineo! observă Cattani. 

Era singur în biroul său. Se gândea la toate acele 
elemente, încă izolate, dar care se înmulţeau, când De 
Maria ciocăni la uşă şi băgă capul înăuntru: 

— Îmi permiteţi? spuse arătându-i nişte hârtii. lată 
raportul laboratorului: Pata de sânge aparţine grupei „O”, 
negativ... Pare să fie foarte rară. 

— Şi ducesa Eleonora ce grupă de sânge avea? întrebă 
Cattani. 

— Ducesa - nu ştiu, făcu De Maria aşezându-se, dar cei de 
la criminalistică spun că grupa „O” negativ este aceeaşi cu 
a lui Marineo. 

Cattani rămase perplex. Ochii îi rătăceau în gol. 

— Asta nu poate să fie o simplă, amărâtă de coincidenţă. 

Dădu cu pumnul în masă. 

De Maria credea că înţelege unde vrea să ajungă. Dar nu 
era sigur, ezita. La sfârşit îşi exprimă gândul: 

— Vreţi să spuneţi că Marineo a fost ucis în casa ducesei? 

După expresia lui Cattani, înţelese că a nimerit la ţintă şi 
continuă cu un aer stupefiat: 

— Ucis şi apoi transportat pe ascuns în maşină. Dar cine ar 
fi putut să facă asta? Şi pentru ce? 

Comisarului i se citea încordarea pe chip. Ignoră 
întrebările lui De Maria şi ceru date despre proprietarul 
Băncii Populare a Meşteşugarilor. 

— Se numeşte Ravanusa, spuse De Maria. Un tip greu! 

— Un tip foarte greu... repetă Cattani sarcastic. Vreau să 
mă duc să-l cunosc şi eu pe tipul ăsta greu... Ador halterele! 


Când trecu pragul băncii, un funcţionar îi ieşi în 
întâmpinare, serviabil: 

— Pot să vă fiu de folos cu ceva, domnule comisar? 

— Aş vrea să-mi deschid un cont aici, la dumneavoastră. 

Funcţionarul făcu o plecăciune exagerat de respectuoasă, 
îl rugă să-l scuze şi dispăru în spatele unei uşi de nuc. 
Câteva secunde, şi în prag apăru un bărbat până în 
cincizeci de ani, elegant, cu privire pătrunzătoare şi cu un 
zâmbet larg. 

— Extrem de onorat, domnule comisar! Mă numesc 
Ravanusa. Sunt deosebit de fericit să vă am printre clienţii 
băncii mele. Veniţi, vă rog! 

Îl conduse în biroul său, în timp ce umilul funcţionar se 
grăbea să completeze nişte formulare complicate şi să 
pregătească un carnet de cecuri. Avu grijă să-l introducă 
într-un etui de piele şi, câteva minute mai târziu, intră în 
biroul lui Ravanusa: 

— Totul e gata, domnule Cattani, anunţă el cu un aer 
triumfător. Doar câteva mici semnături: una aici, alta aici şi 
încă una aici. Poftiţi! 

— Vă felicit pentru eficienţa dumneavoastră, mulţumi 
Cattani. 

— Vai, da' se poate? se apără Ravanusa. Dacă putem să 
servim bine un client, e o plăcere pentru noi. 

În timp ce vorbea, făcea gesturi ample cu mâna stângă. Şi 
briliantul pe care-l purta pe degetul mic trasa cercuri de 
lumină în aer. 

Îi iese ipocrizia prin toţi porii, aprecie în gând Cattani. 

— Şi, pentru că am avut norocul să vă cunosc, spuse 
Ravanusa, permiteţi-mi să vă invit, pe dumneavoastră şi pe 
soţia dumneavoastră, mâine seară la o recepţie pe care o 
dăm noi la Cercul oamenilor de cultură. 

lată-mă integrat în viaţa acestui colţ uitat de Dumnezeul 
Groaznic ar fi să le fiu simpatic. În definitiv, aş fi putut să mă 
nasc aici, să mă căsătoresc cu fata de pe strada vecină, să 
joc cărţi cu farmacistul căruia să-i seduc nevasta. Brrr! 


Se simţi puţin trist pentru toţi aceşti oameni izolaţi pe 
care, iată, doar crima îi conecta la restul lumii. 

Mica orchestră atacă un slow languros şi toţi comesenii 
părăsiră mesele la care cinaseră, îndreptându-se spre 
terasa luminată a giorno. Câteva perechi începură să 
danseze. Cattani şi Else se amestecară în lumea care roia 
veselă şi, după puţin, se pierdură din vedere. 

El dădu peste bancherul Ravanusa, care avea în mână o 
cupă de şampanie. Era bronzat şi părea într-o formă 
deosebită. 

— Nu dansaţi, domnule? Sunt sigur că multe doamne s-ar 
simţi flatate, norocoase chiar, să danseze cu dumneavoastră 
şi, în felul ăsta, petrecerea ar fi mult mai apreciată. 

— Adevărul e, spuse Cattani cu ostentativă indiferenţă, că 
nu am făcut niciodată o pasiune pentru dans. 

— Şi care ar fi pasiunile dumneavoastră, dacă îmi e permis 
să fiu indiscret? chicoti Ravanusa, insinuant. 

— Florile! În mod special îmi place crinul. 

— Adevărat?! 

Dacă bancherul rămăsese surprins sau dacă înregistrase 
vreo aluzie, nu lăsa desigur să transpară. Continua să 
surâdă cu aerul acela superior. 

Între timp, Corrado fu acostat de un bătrânel vioi, cu o 
coroană de păr alb zbârlit. 

— Aş vrea să-mi îngăduiţi să mă prezint: Sunt baronul 
Platto, poet... 

— Da, încuviinţă Cattani, ne-am cunoscut în timpul cinei. 

— Dumneavoastră veniţi de la Milano, nu-i aşa? L-aţi 
cunoscut pe colegul meu, Eugenio Montale? 

— Personal, nu. Şi, din păcate, nici măcar n-am citit ceva 
scris de el. Cunoştinţele mele în materie de poezie se 
opresc la băncile şcolii şi la câteva din textele cântecelor lui 
Brel. 

Poetul clătină din cap cu un aer dezamăgit şi se apropie de 
bufet ca să-şi schimbe cupa goală de şampanie cu alta, 
bineînţeles, plină. 


Sala de recepții spațioasă, ornamentată din plin cu 
aranjamente florale şi corpuri de iluminat, reunise 
societatea „aleasă” din Trapani, veselă şi aparent lipsită de 
grijă. Femei elegante şi radioase, încărcate de bijuterii, 
rătăceau de colo-colo. Un grup de tineri, retras într-un colţ, 
deborda de bună-dispoziţie. Muzica îi învăluia pe toţi într-o 
atmosferă destinsă. Era locul în care o persoană nou-sosită 
în oraş putea cunoaşte şi fi cunoscută, cvasioficial, de lumea 
importantă a regiunii. 

— Domnule Cattani! 

Comisarul se întoarse şi văzu un bărbat cu figură de 
viezure care ţinea de braţ două fete frumoase, fandosite şi 
zâmbitoare. 

— Domnule Cattani, îmi permiteţi? Sunt avocatul Terrasini, 
iar acestea sunt nepoţelele mele. 

Auzindu-se prezentate, cele două tinere înclinară capul 
într-o parte, accentuând şi mai tare zâmbetele nătânge. 
Nepoate, ce să spun! îşi zise ironic Cattani. 

Avocatul Terrasini lăsă fetele şi-l luă deoparte pe comisar. 

— lertaţi-mă că vă deranjez tocmai acum, dar eu sunt 
executorul testamentar al domnului Marineo. Mă ocup de 
interesele văduvei, aşa cum veţi afla. Aş putea să vă întreb 
dacă cercetările înaintează, dacă se întrevede puţină 
lumină? Înţeleg că nu-mi puteţi da detalii, dar dacă aţi 
putea să mă faceţi să înţeleg, aşa, în general... 

— Domnule avocat, nu vă pot spune chiar nimic, afirmă cu 
simplitate Cattani, după care păru să se răzgândească şi 
reluă, în timp ce Terassini îşi ciuli urechile, sperând că va 
afla ceva: 

— Şi totuşi, vă pot informa despre un lucru... S-a apropiat 
adineauri de mine un tip pe care acum nu-l mai zăresc. A 
spus că vrea să-mi vorbească de Marineo, dar, pe urmă, a 
dispărut. 

— Şi s-a prezentat cumva? 

— Da, a spus că se numeşte Fiordaliso. Dacă îl vedeţi 
cumva, trimiteţi-l la mine, vă rog. Aş fi foarte curios să-l 


ascult. 

— Dacă mi se întâmplă... Dar n-am auzit niciodată de 
numele ăsta... Fiordaliso! 

Cattani îl văzu pe avocatul Terrasini îndepărtându-se cu un 
aer năucit. Şi, în timp ce-l urmărea cu privirea, întâlni ochii 
unei femei superbe, stând singură, cu un pahar de whisky 
în mână, cu trupul suplu, înfăşurat într-o rochie extrem de 
elegantă, lungă şi neagră. Avea o figură deschisă, o 
atitudine sigură şi plină de mândrie. Cattani o fixă îndelung. 
Ea ridică imperceptibil un colţ al gurii într-un surâs maliţios 
şi se îndreptă spre comisar, ca atrasă de un magnet. 

— Ce faceţi? spuse cu o voce caldă. (Seducătoare! gândi 
imediat Cattani). Mă observați de departe? Vă e frică să mă 
priviţi de aproape? Mă numesc Olga Camastra... Lăsaţi 
teama la o parte, cred c-aţi întâlnit şi oameni mai periculoşi 
decât mine nu? 

O femeie isteaţă şi abilă. La douăzeci şi cinci de ani, o 
tânără fermecătoare, dar fără carte şi fără avere, îl luă de 
bărbat pe contele de Camastra, cu patruzeci de ani mai 
bătrân decât ea. Şi acum, rămasă văduvă, cucerise dreptul 
de a se făli cu titlul de nobleţe. Dar, mai ales, moştenise o 
avere uriaşă Şi cum nu-i lipsea spiritul de iniţiativă, a pus 
pe picioare o societate de construcţii. „Aruncase var pe 
blazon!” murmurau gurile rele, neputând să-şi reţină 
invidia. 

— Deci, comisare, chiar vă e frică de mine?! 

Cattani o privi în ochii negri, plini de lumină: 

— Poate, răspunse acesta încercând să pară flegmatic. 
Cred că intuiesc femeile de tipul dumneavoastră. Excesul, 
chiar atunci când este vorba de frumuseţe, este 
întotdeauna periculos. Baronul Platto, pe care tocmai l-am 
cunoscut, ar putea să confirme. 

Contesa izbucni în râs, amuzată şi măgulită totodată: 

— Hai, spuneţi-mi sincer! Câte victime am în spate? Câte 
cadavre ascunse în stâlpii construcţiilor mele? 


— Nu, negă moale Cattani întorcându-şi privirea. Nu 
făceam aluzie la acest fel de pericol. 

O fixă cu o privire ciudată, aproape obraznică: 

— Eu vă văd ca pe o regină a inimilor şi în acest sens îmi 
imaginez o mulţime de victime, mai multe decât toţi stâlpii 
construcţiilor dumneavoastră. 

Din mulţime apăru chipul drăgălaş al Elsei. Ca o umbră, o 
urma Nanni Santamaria care dansase cu ea toată seara. 
Când Else îşi văzu bărbatul făcând pe curtezanul contesei, 
avu o reacţie aproape isterică. 

— Aa, iată-te aici, bărbăţele! Nu mai reuşeam să înţeleg 
unde dracului te-ai ascuns. 

— Ştii bine că mulţimea mă enervează, spuse încet 
Cattani. Am fost aici tot timpul... 

Nu e un răspuns prea convingător, prietene! gândi ea. Nu 
e deloc convingător... 

— Dacă vreţi să ştiţi, comisarul îmi mărturisea că 
dumneavoastră reprezentaţi pentru el încarnarea idealului 
feminin, interveni contesa, pe care o amuza să zgândăre 
gelozia nevestelor neglijate. 

Abia în clipa aceea Cattani păru să-l observe pe 
Santamaria. Îl măsură din cap până în picioare, întâi îi face 
cadouri fetiţei mele, acum se lipeşte de nevastă-mea, gândi 
el. Începe să devină sâcâitor... 

Apăru din nou silueta puţin încovoiată a lui Platto, care 
golea al nu ştiu câtelea pahar de alcool. 

— Cine moare, zace şi cine trăieşte, trăieşte în pace... 
Permiteţi? Sunt baronul Platto, poetul... Colegul meu, 
Eugenio Montale, trăieşte în pace... sper... Nu-i aşa, 
comisare? 

Aşa Curte, aşa bufon, îşi zise Cattani. Aici până şi nebunii 
sunt nobili. Încep să mă simt chiar mândru că sângele meu 
nu este albastru, ci roşu... ca al lui Marineo... La naiba! 

Se întoarse brusc spre perete, dar acolo îşi întâlni 
imaginea reflectată de o oglindă. Făcu iarăşi stânga- 
mprejur şi se mulţumi să pară amuzat privind „dansul 


nupţial” al lui Santamaria în jurul femeii aceleia blonde, 
soţia sa. 

MOARTEA UNUI POLIŢIST. 

Fata stătea pe o băncuţă, strângându-şi genunchii cu 
mâinile ei mici şi delicate. Chipul său exprima o frică 
paralizantă. 

Polițistul De Maria sosi în grabă şi-şi dădu seama imediat 
că logodnica lui era foarte înspăimântată. 

— Anna, ce-i cu faţa asta?! Ce-i cu tine?! Spune-mi! Spune 
repede! 

— E din cauza fratelui meu. L-au mutat la altă închisoare... 
L-au transferat la Palermo, la puşcăria Ucciardone şi e 
îngrozit. Ar vrea să te vadă. Spune că are ceva important 
să-ţi comunice. le duci? Nu-i aşa că o să te duci? Ie rog... 

— Sigur! Mă duc chiar azi, o asigură De Maria. 

La întoarcerea de la Palermo, polițistul o chemă la telefon 
pe logodnica sa: 

— Da, am vorbit. E într-adevăr foarte important. Stai 
liniştită, eu trebuie să-l văd imediat pe comisar. 

În apartamentul lui Cattani sună telefonul. Comisarul era 
chiar lângă aparat şi ridică imediat receptorul: 

— Alo? 

De cealaltă parte se auzi un clic, ca atunci când se închide 
telefonul. Două minute şi soneria se auzi din nou: 

— Sunt eu, De Maria. 

— Aha! făcu comisarul, tu erai şi adineauri? 

— Nu, eu am sunat numai acum. 

— Bine, nu-i nimic. Spune-mi tot! 

Vocea poliţistului trăda nelinişte: 

— Am fost la închisoare să-l văd pe fratele Annei. Trebuie 
să vă văd imediat, comisare! Sunt la barul din piaţă, la trei 
blocuri de casa dumneavoastră, acolo unde întoarce 
autobuzul. 

— Vin imediat... 

În timp ce agăța receptorul, De Maria nu dădu atenţie 
tânărului îndesat, cu faţă colţuroasă, care intrase în bar 


ţinând în mână o pungă de plastic. Polițistul se apropie de 
tejghea şi tânărul îl urmă cu o încetineală voită. Când 
ajunse la doi paşi de el, băgă mâna în pungă şi scoase un 
pistol. Avea ochii aţintiţi în ceafa lui De Maria. Îndreptă 
arma spre el şi trase. Corpul lui De Maria se izbi de tejghea 
şi alunecă la pământ. 

Nimeni nu se mişcă. Toţi păreau împietriţi. Doar 
proprietarul barului, pradă unei crize de isterie, urla ca un 
apucat. Ucigaşul îl înşfacă de guler şi îi răcni în faţă: 

— Taci! Taaci! şi, înainte de a băga pistolul în punga de 
plastic, ţinti din nou capul poliţistului făcând să răsune un 
alt foc. 

leşi fără grabă. Dădu colţul şi dispăru, chiar în clipa când 
Cattani apăru din direcţia opusă. Acestuia tocmai îi 
ajunseseră la urechi urletele înspăimântate ale clienţilor 
care nu mai reuşeau să se controleze văzând corpul acela 
inert, căzut la picioarele lor. 

— Sunt doar lucruri fără importanţă, repeta monoton 
tânărul. 

Se ghemuise tot într-un colţ. Un zâmbet nervos îi provoca 
din când în când un tremur pe partea stângă a obrazului. 

Cattani îşi roti privirea de jur împrejurul celulei reci a 
închisorii: 

— Ascultă-mă! spuse cu glas scăzut şi prudent. Nu te aude 
nimeni. Repetă-mi fără frică ce i-ai destăinuit lui De Maria. 

— Deci nu vreţi să mă înţelegeţi? E o prostie ceea ce 
spuneţi dumneavoastră. Eu nu i-am destăinuit nimic, insista 
cu încăpățânare tânărul deţinut. 

— Şi atunci, de ce ai cerut să vorbeşti cu De Maria? 

— Probleme de familie, ridică din umeri tânărul. Sora mea, 
Anna, a rămas singură, suntem orfani. Şi chiar dacă stau 
închis aici, înăuntru, sunt dator s-o protejez. Şi pentru că 
acest De Maria îi dădea târcoale, voiam să înţeleg cam ce 
intenţii avea. 

Comisarul începu să-şi piardă răbdarea. 


— Băiatul ăla a fost omorât pentru că tu i-ai transmis ceva. 
Ceva ce nu trebuia să ştie. Dacă eşti bărbat, trebuie să-mi 
spui despre ce este vorba! 

— Eu, domnule comisar? se vaită tânărul. Dar eu nu ştiu 
nimic. Voiam doar să aflu dacă intenţiona să se căsătorească 
cu sora mea. Jur! 

Cattani îl fixă cu intensitate. 

— Tu ai ales, scrâşni el printre dinţi. Sper c-ai ales bine. 
Dar dacă te vei răzgândi, anunţă-mă prin sora ta. 

Sora lui; Anna Caruso, făcea curat în bucătărie când 
comisarul sună la uşă. Nu păru surprinsă să-l vadă. Se dădu 
deoparte în tăcere ca să-i facă loc să intre. Îmbrăcată în 
doliu, părea să aibă mai mulţi ani decât cei douăzeci pe 
care de abia-i împlinise. 

— Am nevoie de ajutor, spuse Cattani. Aş vrea să ştiu dacă 
logodnicul dumitale ţi-a mărturisit lucruri mai speciale, 
dacă ţi-a spus ceea ce aflase din discuţia cu fratele 
dumitale. 

Fata nici măcar nu ridică ochii. 

— Îmi pare rău că te chinui cu aceste întrebări, urmă 
Cattani, dar şi eu ţineam la De Maria. Dacă dumneata ai un 
indiciu... orice ar putea fi de mare folos. 

— Nu ştiu nimic, făcu fata sec, cu răutate parcă. 

— Ar trebui să ştii măcar de ce fratele dumitale ceruse să-l 
vadă pe De Maria. 

— Probleme de familie, murmură Anna. Voia să ştie când 
avea de gând să mă ia de nevastă. Asta-i tot... 

— Da, şi dumneata - acelaşi refren?! se enervă comisarul. 
Ştii că te-aş putea acuza pentru că-mi ascunzi adevărul? 

Obosită, Anna îşi ridică fruntea şi îndreptă spre Cattani o 
privire încărcată de durere adâncă. 

— Şi credeţi că mai îmi pasă? 

Un vânt african puternic, împingea continuu nori uriaşi, 
încărcaţi de ploaie. Erau nori galbeni, plini de nisipul 
deşertului, răspândind în jur o lumină ireală, sulfuroasă. 
Ploile de nisip se abat frecvent deasupra Siciliei, lăsând ca 


semn al trecerii lor maşinile acoperite cu un văl de praf şi 
oamenii toropiţi de toridele respiraţii africane. 

Africa, acest monstru enigmatic de care Sicilia nu se 
desprinsese niciodată definitiv. Cu doar o sută de ani în 
urmă, din acel bazar nesfârşit, puteai să cumperi, cu câteva 
mărgele sau o puşcă, un om. Ce preţ avea un om în Sicilia? 
Siluetele trecătorilor, chircite în încercarea de a evita 
vântul păreau să spună că preţul nu putea fi prea mare... 

Cattani era negru de supărare. Se îndrepta spre birou. 
Lumina aceea îl irita şi mai mult. Strategia sa părea că-l 
adusese într-un punct mort. La fiecare mişcare suferea un 
eşec. Totul se închidea, totul se bloca. Şi acum? Ajuns în 
acest punct mort, ce naiba mai putea face? Opri maşina în 
parcarea Prefecturii, îşi luă pistolul pe care-l ţinea 
permanent în bord când conducea şi se îndreptă grăbit 
spre camera sa. Îl ajunse din urmă adjunctul său, Altero, 
având figura unuia care are doliu în familie. 

— Nimic nou, din păcate. Ştim numai că ucigaşul lui De 
Maria era foarte tânăr... 

Intrară împreună în lift: 

— Facem şi alte cercetări, făcu zelos Altero, ca şi cum ar fi 
vrut să se scuze pentru bezna totală în care se mişcau. 

Ajunseră în biroul lui Cattani. Comisarul se întoarse brusc 
şi-l fulgeră pe Altero cu privirea: 

— Faceţi-vă un examen al conştiinţei şi spuneţi-mi dacă nu- 
mi ascundeţi nimic! 

— Nu ştiu de ce îmi spuneţi asta! 

Altero deveni rigid şi întunecat la faţă. 

— De exemplu, în noaptea în care l-au ucis pe Marineo, 
dumneavoastră aţi primit un telefon de la o femeie. 

— O femeie? Nu-mi amintesc. Poate era nevastă-mea... 

— Şi dumneata te repezi în goană de fiecare dată când te 
cheamă soţia?! 

— Ascultaţi-mă, dragă domnule Cattani, răspunse Altero 
iritat. Dumneavoastră aţi început să mă detestaţi din prima 
zi când aţi pus piciorul aici. Şi nu înţeleg motivul. Acum, 


dacă nu aveţi încredere în mine, eliberaţi-mă de sarcini... 
Faceţi cum credeţi că e mai bine... Nu suport să fiu tratat ca 
un duşman, să fiu suspectat ca un borfaş de rând. 

— Puteţi pleca! îl concedie Cattani. Continuaţi-vă treaba, 
dar nu pretindeţi să am încredere oarbă în dumneavoastră. 
În clipa asta nu mai am încredere nici măcar în mine 
însumi. 

Veselă, Paola alergă să-l îmbrăţişeze şi apoi îl trase de 
mână spre terasă: 

— Ciao! Tăticule, vino să vezi ce-a făcut mama! E foarte 
frumos. la priveşte! 

Pe un şevalet era o pânză pictată. O imagine abstractă, 
născută din culori violente, din contraste foarte marcate. 

Apăru şi Else. 

— Te-ai apucat din nou de pictură..., comentă cu un aer 
plictisit comisarul. Sunt ani de când n-ai mai pus mâna pe 
pensule. Sper să fie un lucru bun. 

— 'Tăticule, dar nu-ţi place? insistă fetiţa, privindu-l cu ochi 
rugători. 

— Sigur că-mi place, e un tablou foarte frumos! spuse el 
fără entuziasm. ot ce face mama ta e drăguţ... inclusiv tu... 
Else studiase cu intensitate fiecare reacţie a lui Corrado, 
urmărindu-l din ochi ca un cercetător care se uită la 

MiCroscop. 

Cattani îşi simţea capul greu, trupul vlăguit şi ar fi vrut să 
fie lăsat în pace. Se forţă să construiască nişte fraze de 
circumstanţă. 

— M-am hotărât să fac o expoziţie, anunţă soţia 
continuând să-i spioneze gesturile. Am făcut socoteala că, 
lucrând tare, în două luni voi avea un număr suficient de 
tablouri pentru a face o expoziţie. 

— Aşa repede?! Şi galeria? 

— A, nici o problemă! făcu ea cu un gest însufleţit. 
Organizează totul Nanni Santamaria, într-o galerie din 
centru. 

Cattani simţi sângele urcându-i-se la cap: 


— După care îţi va face publicitate cu televiziunea aia a lui 
de mâna a treia şi toată lumea bună va da buzna să-ţi 
cumpere tablourile pentru că eşti soţia comisarului. 

— Sau poate pentru că sunt frumoase! replică Else 
ofensată. 

O furie nestăpânită o cuprinse. Ca să şi-o descarce, înşfacă 
tabloul de pe şevalet şi-l izbi de mai multe ori de zid, până 
când din el nu rămaseră decât bucăţi de pânză sfâşiată. 

— Da' ce te-a apucat? o întrebă uluit comisarul. Era 
frumos, îmi plăcea! Era chiar foarte frumos! 

Simţea că vocea îi sună fals... Se simţea puţin vinovat 
pentru tristeţea ei. 

— Da, am văzut cum îţi plăcea. Eşti o brută! 

Cattani răspunse calm şi sever: 

— Ce vrei de la mine? Nu vezi că mă prăbuşesc de 
oboseală? Îmi omoară oamenii cu care lucrez şi eu nu ştiu 
încotro s-o mai iau. Şi pe tine te apucă nebunia dacă nu 
declar că ai făcut o operă de artă, dacă nu te compar cu... 
Picasso! 

Else rămase înmărmurită pentru o clipă, apoi îl luă în 
braţe: 

— Oh, iartă-mă, iubitule! Sunt o proastă! Dar am atâta 
nevoie de afecțiunea ta! Când eşti drăguţ, mă simt o femeie 
fericită! Nu-mi trebuie altceva... 

Uşor emoţionat, el îi mângâie părul. 

Cineva sună la uşă: 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule comisar, dacă vin să vă 
deranjez acasă, dar trebuia să vă văd urgent. 

Era părintele Manfredi Santamaria, fratele ziaristului. 

Don Manfredi îşi câştigase o reputaţie solidă datorită unor 
acte umanitare, cât şi pentru vehemenţa cu care se 
dezlănţuia uneori, în timpul predicilor sale, împotriva 
acestei „ruşini care e mafia”. Datorită iniţiativei sale 
apăruse Centrul de recuperare a tinerilor drogaţi. 

— V-am adus asta, continuă şi îi întinse o cutie albă. 

— Bomboane! spuse Cattani. Se căsătoreşte cineva?! 


— Nu, răspunse don Manfredi grav. Vă sfătuiesc să nu le 
mâncaţi. Sunt umplute cu heroină! 

Cattani tresări: 

— De unde le aveţi? 

— Un băiat pe care l-am primit cu dragoste la Centrul de 
recuperare a drogaţilor, le-a primit de la un necunoscut şi 
mi le-a încredinţat mie. 

Cattani răsucea cutia în mâini. Avea un aspect care nu 
trăda absolut nimic suspect, cu numele firmei scos frumos 
în evidenţă: celebra fabrică de dulciuri, „Fratelli 
Capitummo”. 

— Ce înseamnă asta?! făcu comisarul perplex. 

— Foarte simplu, explică vizitatorul. Este dovada că aici 
operează un centru pentru traficul de droguri. Prin 
exportarea bomboanelor se reuşeşte trimiterea în America 
a unei mari cantităţi de heroină. 

— Vreţi să ştiţi dacă eu mă droghez? Ştiu toţi că sunt 
căptuşită cu heroină, gesticula expansivă şi cinică ducesa 
Titti Pecci Scialoja. O spuse ostentativ, gustând plăcerea de 
a fi „rea”, periculoasă chiar, de a-l şoca pe acest bărbat 
sosit dinafară, puternic, neatins de sosul în care se bălăceau 
ei toţi, ca nişte spaghete răcite. 

Dar, chiar şi el, ce putea înţelege despre greaţa şi frigul 
care o cuprindeau, despre plictiseala care eroda totul, 
începând cu palatul în care trăia ca o intrusă? E atât de 
bine după injecție! Atât de bine dincolo! Ce-şi băgau ei 
nasul? Ea nu şi-l bagă în lumea asta urâtă a lor. Se cred 
grozavi că ei pot să reziste! Nişte brute! Era aşezată în 
maşina comisarului, care conducea pe drumul spre 
Palermo. Cattani o invitase pe fată la cină. „Într-un loc 
rezervat”, îi spusese. „Departe de aici”. Acum o urmărea cu 
atenţie şi o privea cu coada ochiului, în timp ce maşina 
alerga în amurgul roşiatic. 

Nu înţelegea încă dacă interesul său pentru ea era unul 
uman sau doar profesional. Poate amândouă. Uneori i se 
întâmpla să se gândească la Titti, aşa cum era, tânără şi 


delicată, cu mare duioşie. În alte ocazii, îşi îndreptase 
gândul spre ea numai din cauza cercetărilor. Numele 
tinerei ducese revenea des în timpul anchetei şi sfârşise 
prin a deveni aproape obsedant. Un nume ciudat, exotic şi 
excentric ca însăşi fiinţa care-l purta. 

Cattani conducea cu aceeaşi îndărătnicie cu care 
„adulmeca urma” în cercetările sale. 

— Hai! îl zgândări fata, ţine-mi predica. „Drogul face rău, 
drogul te distruge. Drogul e primul pas spre Infern... O fată 
aşa de drăguță şi inteligentă ca dumneavoastră... ce motive 
ar putea avea să...” etc. 

Îi aruncă o privire piezişă: 

— Sunteţi destul de mare ca să înţelegeţi asta şi singură! 
Mă interesează mai degrabă să ştiu cine vi-l procură. 
Cirinna, nu-i aşa? 

— De ce tocmai el? De ce v-aţi gândit tocmai la el? 

— Pentru că ştiu. 

— Şi-atunci de ce mă mai întrebaţi? 

Fata se întoarse privind peisajul care-i trecea rapid pe 
dinaintea ochilor. Cu o voce moale adăugă: 

— Da, el mi-l dă. El are grijă de mine... 

Un băieţel negricios şi cu un aspect neglijent le indică un 
loc gol în parcarea restaurantului. 

— Şi acum ce-o să-mi spuneţi? întrebă Titti. Îmi veţi 
demonstra că Cirinna e periculos şi că o femeie de familie 
bună trebuie să se ţină deoparte. 

— Da, asta o să vă spun... mereu... 

În faţa intrării în restaurant, Cattani îi atinse uşor spatele 
cu o mână pentru a o îndemna să treacă înaintea lui. Simţi 
în vârfurile degetelor acelaşi lucru pe care-l simte un 
virtuoz când atinge un Stradivarius. 

Cina era minunată. Cerură să li se desfacă o sticlă rece de 
vin sicilian marca „Rapitala”. Ea ridică paharul şi contemplă 
pentru câteva secunde culoarea sclipitoare, aurie. Cattani îl 
apropie pe al său şi cele două pahare se atinseră cu un 
clinchet vesel, muzical. 


— Vinul nu este şi el un drog, un mijloc de a evada? Sau 
poliţiştii îl beau ca să afle adevărul? Ori ca să uite că nu l-au 
aflat? Ei? 

— Aş vrea să ciocnesc, propuse comisarul, pentru 
vindecarea dumneavoastră... 

Titti păru surprinsă şi tulburată. 

—... puteţi să vă vindecaţi, zise ferm Cattani. Însă va trebui 
să faceţi un efort şi să aveţi răbdare. Dar veţi reuşi! Va 
trebui, ca un prim pas, să vă impuneţi să rupeţi definitiv 
orice legătură cu Cirinna. 

Titti sorbi puţin vin, încercând să scape de presiunea 
exercitată de Cattani printr-o insinuare pe jumătate ironică: 

— Dar dumneavoastră puteţi fi şi mai periculos decât 
Cirinna, spuse clipind drăgălaş din gene. 

— În ce sens? 

— Dumneavoastră sunteţi atât de înţelept, de curajos, 
inspirați încredere. Unei femei îi trebuie foarte puţin ca să 
se lase prinsă de un bărbat ca dumneavoastră. Şi atunci? Şi 
apoi? 

Cattani umplu din nou paharele, trăgând de timp: 

— Dacă nu aveţi încredere în mine, cunosc un preot care 
se pricepe la astfel de lucruri. Vă poate cu adevărat ajuta... 
Şi, pentru el, nu mai există nici un „şi apoi”... 

— Iată, făcu ea chicotind, acum intră în horă şi preoţii! 

Pe drumul de întoarcere, polițistul din el atacă din nou. 

— Nu vă supăraţi dacă vă pun o întrebare delicată? spuse 
prudent, pregătind terenul. 

— Ascult! Întrebările delicate sunt apanajul oamenilor 
delicaţi, nu? 

El intră direct în subiect: 

— Comisarul Marineo vă frecventa familia? 

— Familia mea? Câteodată... Venea pe la noi din când în 
când... 

— Şi era acolo în seara în care a fost omorât? 

Cattani avea un aer atât de grav, încât Titti nici măcar nu 
făcu tentativa de a nega. Un tremur începu să-i scuture 


pieptul: 

— Să auzim, spuse cu voce şoptită, ce alt as mai ascundeţi 
în mânecă. 

— Asul meu este un plic cu chibrituri, cu o pată de sânge 
pe el... Un as de cupă... 

— Eu nu fumez... Sunt şi vicii care mi-au scăpat... 

— Marineo însă fuma. Chibriturile acelea erau ale lui, aşa 
cum şi sângele era al său. Odată îndepărtat cadavrul, 
dumneavoastră sau poate un om de serviciu a cules plicul 
de chibrituri şi l-a băgat în cutia de ţigări... 

Începuse să cadă o ploaie fină. Cattani dădu drumul 
ştergătoarelor de parbriz care acoperiră cu fâşăitul lor 
tăcerea coborâtă între cei doi. 

Tot comisarul reluă dialogul: 

— În seara aceea, au fost doi morţi în salonul 
dumneavoastră: Marineo şi mama dumneavoastră... O 
coincidenţă foarte stranie, nu vi se pare? Sau, mai degrabă, 
dacă ne gândim bine, nu e de fapt atât de stranie... 

Cattani făcu o pauză cu subînţeles: 

— Marineo şi mama dumneavoastră erau amanți, nu-i aşa? 

— Ajunge! urlă fata. Duceţi-mă imediat acasă! 

Se ghemui pe scaun, cu spatele întors la Cattani şi cu 
fruntea sprijinită de portieră. Nu mai scoase nici un cuvânt. 

Când maşina ajunse în faţa intrării palatului ei, Titti 
rămase nemişcată. Cattani opri motorul. Ploaia încetase, iar 
strada lucea în lumina felinarelor. Ştergătoarele continuau 
să scârţâie, funcţionând inutil. 

— Îmi pare rău, spuse comisarul. M-am purtat într-un mod 
dezagreabil... necavaleresc... 

Titti continua să tacă, rece ca un sloi de gheaţă. 

— Nu ştiu dacă mă pot face iertat, încercă din nou Cattani 
s-o scoată din muţenie. 

Fata deschise încet portiera, dar nu cobori. O adiere de 
aer proaspăt o înfiora. Se întoarse spre Cattani. Ochii îi 
erau mari, calzi şi luminoşi. Deodată se agăţă de braţul 
bărbatului, întinse buzele până când le atinse uşor pe ale 


lui. După care, în tăcere, dispăru în noapte, cu capul plecat 
şi mâinile vârâte în impermeabil. 

De ce să evadezi?! Lumea asta are şi părţi bune! ar fi vrut 
să-i strige Cattani. Tăcu însă amuzat de această ştrengărie 
de care nu se mai credea capabil. 

În marea locuinţă goală, paşii săi aveau un ecou sumbru. 
Făcu ocolul camerelor ca să aprindă luminile peste tot. Dar 
nu reuşea să alunge umbrele care-i strângeau inima ca într- 
un cleşte. Titti încercă să-şi facă puţin curaj recurgând la 
alcool, îşi turnă o porţie generoasă de whisky şi sorbi cu 
lăcomie o înghiţitură. Căldura cobora împrăştiindu-se în tot 
corpul, iar ea închise ochii ca s-o guste cu voluptate. Un 
gând duios îi trecu prin minte, îndemnând-o să ia un alt 
pahar. Îl puse lângă al său şi turnă băutură. Paharele 
răsunară ca pentru un toast imaginar. 

Sunetul telefonului o făcu să tresară. 

— Deci polițistul continuă să te sâcâie?! 

Era Cirinna, furios. 

— Ce voia? Ce dracu mai vrea şi ăsta?! 

Luată prin surprindere, Titti se bâlbâi: 

— Nimic, m-a întrebat dacă-l cunoşteam pe colegul său, 
cel pe care l-au omorât. 

— Şi tu ce i-ai răspuns? 

— Nimic! Ce naiba să-i spun eu despre poliţiştii lui?! 

— Să n-ai încredere în el! Ai înţeles?! 

Acum Cirinna voia să pară protector. 

— Dacă apare vreo încurcătură, am eu grijă! Să nu-ţi faci 
probleme! 

Ea asculta în silă, cu ochii închişi. Trase un scaun cu 
piciorul şi se lăsă pe el. Făcea un efort să urmărească 
cuvintele care-i zbârniiau în ureche. 

— Nu cumva a făcut-o pe cocoşul? reluă Cirinna bănuitor. 

Părea într-adevăr gelos. Şi chiar era... Fata asta îl scosese 
din anonimat. Era proprietatea lui. 

— Nu, răspunse ea după o scurtă ezitare. Nimic din toate 
astea... Las-o baltă... N-o să mă fure nimeni. 


Îşi apăsa cu o mână tâmpla stângă. Simţea primele 
asalturi ascuţite ale unei migrene. 

— Pot să vin acum la tine? întrebă Cirinna aţâţat. 

— Nu, acum nu, te rog. Mă simt rău... 

Vocea lui deveni din nou amenințătoare: 

— Îmi ascunzi ceva? 

— Nu, îţi jur, nimic! 

Îşi pusese un cot pe genunchi ca să-şi sprijine capul în 
palmă. 

El nu păru convins: 

— Ascultă, dacă faci glume proaste, nu vei mai căpăta 
chestia aia... Auzi, ducesă de două parale? 

— Nu poţi să-mi faci asta! 

Tremura. Izbucni în plâns: 

— Nu mă lăsa fără chestia aia! Te conjur! 

De cealaltă parte a telefonului, Cirinna asculta cu 
voluptate hohotele disperate. „lembelă ducesă”, se gândi, 
„te am la mână! Sante Cirinna te stăpâneşte, te striveşte, te 
sfărâmă dacă vrea... Al dracului să fiu!”. 

Nu părea satisfăcut. Pentru a-şi transforma victoria într-un 
triumf, deveni duios: 

— Titti, tu ştii că n-am să-ţi fac niciodată rău! Te iubesc! 
Dar tu mă iubeşti?! 

Fără să vrea, vocea căpătă un ton uşor emoţionat. Era 
limpede că Cirinna se forţa s-o facă pe durul, dar se 
îndrăgostise până peste urechi de fata asta. Aşteptă să vadă 
efectul cuvintelor sale. Urmă o lungă tăcere. După care, din 
receptor ieşi un suspin printre scâncete: 

— Da... te iubesc! Te iubesc! Te iubesc! 

EI strânse dinţii satisfăcut şi închise telefonul. 

— Te iubesc..., mai şopti într-un târziu fata, culcându-şi 
capul pe umărul stâng şi zâmbind cuiva prezent parcă. 

MARTOR INCOMOD. 

Doamna Cattani găsise într-un sertar un album vechi cu 
fotografii şi se aşeză într-un fotoliu să-l răsfoiască. Dădu 
câteva pagini cu poze din tinereţe, cu prietenii, familia, casa 


în care copilărise. Apoi privirea i se opri pe o fotografie care 
ocupa o pagină întreagă. Era ea cu soţul ei. Îmbrăţişaţi... 
Ea avea o figură veselă şi, cu o expresie ştrengărească, 
întindea un deget spre fotograf. Chipul lui părea al unui 
puştan. O impresie care contrazicea senzaţia de seriozitate 
şi bărbăţie pe care o dădea de obicei. Era o fotografie 
făcută la Zurich, la câteva luni după căsătorie. 

În faţa imaginilor, Else căzu pe gânduri. Primii ani 
zburaseră în dragoste şi înţelegere. Păstra amintiri 
încântătoare. Pe urmă, încet-încet, viaţa în comun începu să 
se destrame. Odinioară - îşi amintea limpede - petreceau 
ore întregi îmbrăţişaţi sub cearşaf. Ea îl răsfăţa, îi pregătea 
tot felul de dulciuri, prăjiturele pe care i le băga în gură 
când leneveau moleşiţi în pat. Nu reuşea să înţeleagă cum 
se sfârşise totul şi nu ştia bine care dintre ei doi era vinovat 
de acest dezastru. 

Căuta un vinovat pentru că nu putea să accepte că totul se 
terminase pur şi simplu. Întreaga ei viaţă părea fără sens 
acum. Se simţea furată. O furie surdă şi neputincioasă o 
inunda. Dăduse totul, iar acum se trezise fără nimic. Era 
goală. 

Trebuia să-i trezească prin ceva atenţia. Va lupta cu 
această pasiune a lui pentru profesie. Egoistul! Se juca de-a 
Dumnezeul! Se simţea bine în pielea lui de cavaler al 
dreptăţii. Era celebru. Era apreciat! Asta-i ajungea. Cum 
putea pretinde că luptă şi se sacrifică pentru triumful 
binelui, când nici măcar un singur om, pe ea, nu-l putea 
face fericit?! 

EI era vinovatul! Nu-i ajungea că o are pe ea. Voia să 
posede totul. Să audă întreaga lume gemând de admiraţie, 
într-un orgasm infinit în faţa forţei sale. Îl va pedepsi! Îl va 
răni ca să-i arate că nu poate totul, că şi ea EXISTĂ! 

Când soţul i se întoarse acasă, ea era încă în fotoliu, 
cufundată în gânduri, cu albumul deschis pe genunchi: 

— Ai fost văzut cu o fată..., murmură abia auzit. 


— Care fată?! spuse el indiferent. E o martoră importantă 
pentru cercetările mele. 

— Şi pe toţi martorii îi duci la restaurant?! 

— Ia ascultă, drăguţo, nu mă cicăli! Tu nu poţi înţelege 
cum trebuie tratate anumite persoane ca să scoţi ceva de la 
ele. 

Ea surâse cu amărăciune: 

— De ce m-ai luat de nevastă? 

— Ce întrebare! Pentru că te iubeam. 

— Şi acum? 

— Acum, acum! Acum nu ştiu nici eu ce vreau. Sunt prins 
de vârtej. Pot să scap cu viaţă, dar pot să fiu şi strivit. 

În dimineaţa următoare, Else se duse să-l caute pe 
Santamaria pentru a aranja pregătirea expoziţiei. Cu 
fiecare nouă întâlnire, ziaristul devenea tot mai insistent, 
mai îndrăzneţ. 

— Scumpă doamnă, îi spuse, dumneavoastră sunteţi cu 
adevărat femeia care poate să facă fericit un bărbat. Un 
bărbat care ştie ce înseamnă... fericirea... 

Else nu făcea nici un efort pentru a reteza asalturile 
acelea repetate. Dimpotrivă, le primea chiar cu plăcere. 
Dacă trebuie să se întâmple, gândea, atunci să se întâmple! 
Şi să se întâmple frumos! 

La telefon, Titti părea cuprinsă de panică. Vorbea gâfâind: 

— Trebuie să vă văd imediat! 

Cattani se duse la ea acasă. Se sperie văzând-o într-o stare 
atât de jalnică. Era aşezată pe podea, cu spatele sprijinit de 
un scrin vechi, cu părul ei frumos răvăşit, cu ochii febrili, 
nemişcaţi ca ai unei păpuşi. 

— Nu se va termina aşa! continua să-şi şoptească. Am să 
limpezesc eu lucrurile. Da! Nu-mi pasă de nimic! Am să 
spun totul! Vreau să-mi iau de pe suflet povara asta... 

Mama ei de meserie! Crezi că atâtea dezastre omeneşti te- 
au călit şi, când colo, de fiecare dată simţi acelaşi ghimpe în 
inimă. Pe faţa comisarului se citea uluirea. O ajută pe fată 
să se ridice, o aşeză într-un fotoliu şi văzu că avea pe braţul 


stâng o pată vânătă, cu o înţepătură în mijloc, încercuită de 
o umflătură roşiatică: Se drogase! 

— Unde eşti? întrebă, întinzându-şi mâna îngheţată după 
el, orbecăind parcă. 

— Staţi liniştită, auzi vocea lui Cattani, politicoasă şi 
îndurerată. Sunt aici! 

Ea îl zări ca prin ceaţă. Spusse: 

— Vreau să mărturisesc tot! 

Şi se agăţă de braţul lui, încercând să se ridice. 

— Nu vă mişcaţi, o reţinu Cattani. Fiţi cuminte câteva 
minute. Acum nu sunteţi în stare să vorbiţi. Nu-i nici o 
grabă... 

Titti închise docilă ochii. Comisarul îi dădu la o parte mâna 
şi se duse să caute un pahar cu apă, în speranţa c-o să-şi 
revină. Îi dădu să bea şi, după puţin timp, o văzu cum 
deschide ochii, ceva mai înviorată. Un uşor surâs îi lumină 
faţa: 

— Nu mă părăsi, comisare! îngână cu o voce 
tremurătoare. 

Alunecă din fotoliu şi se ghemui la picioarele bărbatului. 
Îşi puse capul pe genunchii lui şi îi prinse strâns mâinile, 
acoperindu-i-le cu sărutări: 

— Îţi plac, comisare, nu-i aşa? zâmbi vlăguită. 

— Sigur că îmi placi! Cine ar putea să reziste unei fete atât 
de frumoase?! 

Acum şi el îi spunea tu. 

— Atunci, ia-mă în braţe, nu mă lăsa să mor de frig! 

El îi mângâie părul. Rămase cufundat în gândurile lui 
pentru o clipă. După care o îndepărtă cu un gest blând, dar 
hotărât: 

— Deci, adăugă prudent, începuseşi să-mi spui ceva... 

Titti zâmbi dispreţuitoare sau, poate, doar îndurerată: 

— E greu să ai ca iubit un poliţist! Când îi cazi la picioare, 
se transformă în inchizitor. Bun! Ai intuit bine că Marineo şi 
mama mea erau amanți. Eşti un tip isteţ! 

Încercă să fie mărinimoasă: 


— Au murit amândoi aici. Dar tu vrei să ştii cum, nu-i aşa? 

Căpătă o expresie misterioasă, ca şi cum ar fi vrut să-l 
pregătească pentru ceea ce avea să-i dezvăluie. 

Voia să i se ofere. Să-i ofere informaţiile pe care, bănuia, 
acesta le aştepta surescitat. Ca pe un himen aştepta el să 
rupă vălul tăcerii. Ei bine, chiar dacă ştia că doar asta 
doreşte de la ea, să audă adevărul, i-l va oferi, şi i se va 
oferi, se va încredința braţelor lui, singurul lucru ferm în 
lumea asta. Va atârna apoi în braţele lui, vulnerabilă şi 
doritoare. Îl va învinge cu slăbiciunea ei. Îl va avea mereu 
lângă ea. Îi va fi iarăşi cald în acest palat enorm, în această 
lume enormă. 

Cattani cântărise unele ipoteze privitoare la mobilul 
crimei. Dar oricât îşi bătuse capul, nu reuşise să vadă nimic 
mai mult decât o crimă pasională. După ipotezele sale, unul 
dintre cei doi amanți, mai precis ducesa, îl omorâse pe 
Marineo, după care şi-a tras un glonte în cap. Rămânea de 
rezolvat enigma cadavrului lui Marineo în maşină. 

Cine îl transportase? Dar, pentru moment, acesta i se 
părea un detaliu secundar. 

Considerase important, în schimb, faptul că stabilise că 
era vorba de un caz de omucidere şi de un altul de 
sinucidere. Când află adevărata desfăşurare a faptelor, 
rămase cu gura căscată. Acum vedea limpede cum fuseseră 
omorâţi Marineo şi ducesa. Chiar aşa, omorâţi! Două crime 
săvârşite de aceeaşi mână. Fata asistase la întreaga scenă, 
iar acum era singura martoră în stare să-l demaşte pe 
asasin. 

Un martor foarte incomod. 

— Eşti în pericol! spuse alertat Cattani. Trebuie să găsesc 
mijlocul de a te apăra. 

Pe înserat, clădirea Cercului oamenilor de cultură se 
umplea de lumini. Lumea bună din oraş se aduna cu încetul. 
Se oprea la un pahar în micul bar, apoi se îndrepta, printre 
glume şi hohote de râs, spre încăperea destinată jocurilor 
de noroc. 


Surpriza fu uriaşă când, într-o seară, îl văzură pe Cattani 
intrând, cu ducesa Scialoja agăţată de braţul său. 

Erau o pereche superbă. Fermitatea, maturitatea virilă 
ajunsă la apogeu, contrasta sclipitor cu fragilitatea şi 
tinereţea, chiar dacă o tinereţe mai puţin exuberantă. 

El, o personalitate remarcabilă într-o profesie care nu 
putea fi banală, mai ales în Sicilia. Ea, celebră din prima zi a 
existenţei sale, cu strămoşi care se pierdeau undeva, la 
începutul Evului Mediu, purtându-i trena de mister şi 
glorie! 

O pereche iritant de „bine”, ce se apropia supărător de 
mult de o perfecţiune hollywoodiană. 

— Ştii ce vor spune? murmură fata, lipindu-se de el, ca să-i 
vadă lumea. Vor spune: „Bietul comisar, s-a încurcat cu 
nebuna aia!” 

— Nu, izbucni şi el în râs. Vor spune: „Decăderea nu are 
margini: O nobilă siciliană căzută în braţele unui poliţist!” 

Nu din frondă sau exhibiţionism se hotărâse comisarul să 
se dea în spectacol („Să dăm un mic spectacol!” propusese 
Titti”). Avea în cap un plan precis şi studiase cu grijă fiecare 
mişcare. Voia să-l tulbure pe asasin. Să-l sperie. Să-l facă să 
ştie că între el şi fată se înfiripase o idilă. O să turbeze! se 
gândea. O să fie terorizat de ideea că Titti poate să-mi 
spună adevărul! 

O provocare, iată ce era. O cursă, riscantă nu numai 
pentru pradă, dar şi pentru vânător. Dacă asasinul îşi 
pierdea capul şi cădea în laţ, era greu de presupus ce 
reacţie ar fi putut să aibă. 

Primul care şi-a revenit din uluire a fost avocatul Terrasini: 

— Fiţi bineveniţi! întâmpină el perechea, cu indulgenţa 
bărbatului cu experienţă. Faceţi-ne onoarea să beţi un 
pahar împreună cu noi! 

Bancherul Ravanusa, cu un pahar cu gin tonic în mână, 
spuse: 

— Sunt încântat, domnule comisar! Sunt cu adevărat 
foarte mulţumit de această plăcută surpriză. 


După care, întors spre fată, schiţă o plecăciune: 

— Domnişoară Titti, respectele mele! 

Atenţia sa se concentra din nou asupra lui Cattani: 

— Domnule comisar, dacă nu vă e cu supărare, aş vrea să 
vă destăinuiesc un mic păcat de-al nostru. Vedeţi, dincolo 
este o încăpere în care ne mai oprim în jurul mesei de joc, o 
mică partidă de cărţi, lucruri nevinovate ca să ne petrecem 
timpul împreună. Repet, dacă nu vă e cu supărare şi aveţi 
amabilitatea să vă alăturaţi nouă, ne-ar face cu adevărat 
mare plăcere. 

Cattani se arătă extrem de cordial: 

— Da' se poate, dragă Ravanusa?! Din când în când îmi 
face plăcere să fac o partidă de pocher. E un excelent 
antrenament psihologic... 

Sala de joc avea pereţii acoperiţi cu fresce reprezentând 
scene de inspiraţie religioasă. Un Sfânt Mihail uriaş strivind 
şarpele. Iona, înghiţit de balenă. Un condamnat la focul 
etern căzând în mijlocul unei cete de draci. Învăluite de 
valurile de fum de deasupra capetelor jucătorilor, acele 
scene păreau şi mai groteşti, şi mai monstruoase şi, 
totodată, mai vii... 

Aşezată la o masă, contesa Olga Camastra îl observă 
imediat pe Cattani însoţit de tânăra ducesă. Comisarul îi 
surprinse privirea. Descifra în ea ironie şi surpriză. 
Continuă s-o scruteze câteva secunde. Personalitatea ei îl 
fascina! Şi în zdrenţe dac-o vezi, gândi el, îţi întorci capul 
după ea! 

— Comisare! exclamă ea când acesta se apropie, nu mă 
aşteptam să vă văd în locul ăsta de pierzanie. 

Îşi deschise tabachera de aur şi îi oferi o ţigară. 

— Am şi eu nevoie de puţină distracţie, spuse Cattani 
aprinzându-i şi ei ţigara. De altfel, este foarte educativ şi 
mobilizator locul, adăugă el zâmbind, rotindu-şi privirea de- 
a lungul frescelor. 

Intenţionat, Titti se lipi şi mai tare de el. Dar Olga 
Camastra nici măcar nu catadicsi s-o privească. Spuse: 


— Comisare, dacă într-o zi n-o să ştiţi cum să vă petreceţi 
timpul, căutaţi-mă la şantier. O să vă arăt cum munceşte o 
femeie din Sud. 

Îşi lăsă ţigara în scrumieră şi împărţi cărţile. După care îi 
aruncă o privire vicleană: 

— Sau vă e încă frică de mine?! 

Conversaţia le fu întreruptă de un bătrânel cu un aer 
cumsecade: 

— Dumneavoastră veniţi de la Milano, nu? L-aţi cunoscut 
pe Eugenio Montale? A, nu?! Păcat! Eu sunt un coleg de-al 
lui Montale. Sunt baronul Platto, poet. 

Într-o mică locuinţă, lângă biserică, don Manfredi cultiva zi 
şi noapte „grădina sa de speranţe”. Îi primea cu dragoste 
creştinească pe drogaţi şi încerca să-i redea apoi, purificaţi, 
vieţii şi familiei. Îi scotea din dependenţa totală de narcotice 
prin îndeletniciri constante, mai ales prin muncă fizică şi 
sport. 

— Numai dumneavoastră o puteţi salva, îi spuse Cattani. 
Aveţi grijă de ea! 

— Voi face tot posibilul, îl asigură preotul. Dar pasul cel 
mai important spre salvare l-aţi făcut dumneavoastră, 
dragă comisare, atunci când aţi convins-o pe Titti să-şi 
găsească refugiul aici. 

— Ei, până la urmă s-a convins singură, oftă Cattani. 
Pentru mai multă siguranţă, voi pune doi poliţişti de pază în 
faţa porţii. 

— Când se va însănătoşi, vă va fi recunoscătoare. 

— Poate! Dar, de fapt, mi-e ruşine pentru că o folosesc pe 
fata asta drept momeală ca să pot înhăţa un individ cu 
mâinile mânjite de sânge. 

Se simţea într-adevăr un „păcătos”. „Dar, pentru victoria 
cauzei noastre, trebuie să-i sacrificăm până şi pe alţii” îşi 
cită el, zâmbind trist la gândul că ar putea să pară sau chiar 
să fie la fel de cinic ca sinistrul autor al citatului. 

În seara aceea Cattani căuta un tip cu care de multă 
vreme dorea să vorbească între patru ochi. Împinse uşa 


grea de cristal a unui magazin de automobile de pe faleză. 
Printre maşinile strălucitoare, de mare capacitate, apăru 
figura agresivă a lui Sante Cirinna. Micuţul mafiot, cum îi 
spunea De Maria. 

Cirinna îşi încheie automat scurta de piele şi-şi strânse 
maxilarul proeminent: 

— Cu ce vă pot servi? O maşină nouă? 

— Nu, Cirinna, dumneata vinzi maşini prea scumpe pentru 
buzunarul meu... 

Îl observa cu răceală şi-l cântărea. Simţi câteva perechi de 
ochi fixându-l. Un mecanic cu o figură încruntată şi cu 
salopetă murdară îl privea cu atenţie, ascuns pe jumătate 
de o maşină. Sprijinit de un Mercedes de culoare bej, cu 
mâinile în buzunare, se mai afla un tânăr cu o expresie 
plină de cruzime care mesteca chewing-gum. Avea pomeţi 
proeminenţi şi era îmbrăcat într-o haină largă, cu carouri 
mari şi o batistă scoasă la vedere în buzunarul cel mic de la 
piept. 

— Deci, cărui fapt îi datorez onoarea? 

Cirinna devenise nervos. Ochiul stâng i se zbătea. 
Încruntat, îl privea pe comisar cu insistenţă. 

— O problemă personală, spuse Cattani, încercând să-l 
atragă pe Cirinna într-un colţ cât mai izolat. 

— Şi care-ar fi această mare problemă? 

— Domnişoara 'Titti Pecci Scialoja! 

— Aha! 

Faţa lui Cirinna se schimonosi de furie. 

— Şi ce pot să fac eu pentru mica ducesă? 

— Dumneata poţi face multe. S-o laşi în pace, de pildă. 

Sensibilitatea siciliană în privinţa femeilor e proverbială. 

Atinsă această coardă, Cirinna îşi dilată nările şi pufni ca 
un taur înfuriat: 

— S-o las în pace?! 

Încercă să-şi reprime furia într-o replică sarcastică: 

— Dar ea... are nevoie de mine. 


— Nu mai are! spuse Cattani iritat. Nu mai are nevoie de 
ce-i dai dumneata. 

— Ah, da?! A devenit un îngeraş?! Ştiam că numai cei 
săraci ajung îngeri... 

— Nu-ţi face griji! Scoate-ţi-o din minte şi gata! 

Cirinna nu mai reuşea să se stăpânească. Clocotea de 
mânie. Cine dracu' era polițistul ăsta care-şi permitea să-i 
dea lui ordine?! 

— Ia ascultă, comisare, şuieră printre dinţi, dar în ce 
calitate vii să-mi ceri să renunţ la ea?! 

— Ce-ai zice dacă ţi-o cer în numele meu personal? Între 
mine şi Titti există un sentiment mai deosebit... Să-i zicem 
dragoste... 

— Un sentiment deosebit?! îl ironiza Cirinna. Dar 
dumneata n-ai o soţie?! 

— Asta nu te priveşte! spuse Cattani menţinându-şi calmul. 
Dumneata vezi-ţi de treabă şi să nu mai discutăm! Ne-am 
înţeles, da? 

Cirinna îşi pironise ochii în gol, turbat de gelozie: 

— Ne-am înţeles, ne-am înţeles, dar acum pleacă de-aici! 
Dispari! 

Cattani îşi trecu un deget pe suprafaţa cromată a unui 
Rover. Fără grabă, se întoarse cu spatele şi se îndreptă spre 
uşă. 

— Poliţaiul dracului! mormăi furios Cirinna. Aici nu poţi să 
te dai mare. Aici suntem în Sicilia, pe moşia mea! 

O furie sălbatică pusese stăpânire pe el. La gândul că 
trebuie să renunţe la Titti, tremura de mânie şi indignare. 
Fusese profund jignit... 

Femeia aceasta îl făcuse notoriu în oraş. Ea şi cu strămoşii 
ei în zale îl scoseseră din anonimatul pe care-l ura atât. Era 
ducesa lui! Numai a lui! Era chiar mai mult: femeia lui. 

Else rămăsese cu pensula în mână în faţa unei pânze albe. 
Din salon se zărea, în întunericul serii, un tremur de lumini 
pe mare. Doamna Cattani dorea să transpună acea imagine 
pe pânză. Dar nu reuşea să se concentreze. Lăsă pensula şi 


ieşi pe terasă. Aerul răcoros o înfiora. Îşi roti privirea de jur 
împrejur, contemplând oraşul acela, pentru ea încă străin, 
care (acum era convinsă) îi furase definitiv bărbatul. 

Unde o fi acum? Tot cu cercetările lui? Tot pe urma unei 
piste care să-l ducă undeva? Sau se distra cu târfuliţa aia de 
ducesă? Şi într-un caz, şi în altul, reflectă ea, eu nu mai fac 
parte din viaţa lui, sunt de prisos. Dar nu se putea împăca 
cu gândul... 

Reveni în salon. Îşi turnă un deget de coniac şi simţi 
licoarea alunecând fierbinte pe gât şi pătrunzând, încet, cu 
căldura ei plăcută, în tot corpul. În vârful degetelor, se duse 
să arunce o privire în camera fetiţei şi auzi copilul 
respirând profund în somn. Dădu pe gât ultimele picături 
de coniac şi se îndreptă hotărâtă spre telefon. Formă 
numărul lui Nanni Santamaria: 

— Alaltăieri m-aţi invitat la un pahar, la dumneavoastră 
acasă, vă amintiţi? Aş putea să vin acum? 

— Vă aştept cu braţele deschise! răspunse ziaristul cu 
entuziasm, încercând totuşi să-şi domine emoția ce-i făcuse 
vocea să tremure. 

De cum ajunse la el, fără să mai aştepte, îl îmbrăţişă. Se 
ajutară unul pe altul să se dezbrace. Se rostogoliră apoi pe 
pat şi făcură dragoste fără să-şi spună un cuvânt. 

Apoi, ea se acoperi, trăgându-şi cearşaful până sub bărbie. 
Îşi aprinse o ţigară şi-şi reluă firul secret al gândurilor, 
urmărind volutele de fum care se ridicau încet, 
împrăştiindu-se. Lumina abajurului desena pe tavan un cerc 
luminos. Avea părul răsfirat pe pernă. Stătea nemişcată, 
cufundată în gânduri. 

Fără să ştie de ce, ziaristul avu brusc senzaţia că ea se afla 
undeva, departe, acolo unde nimic n-o putea atinge. 

— Ce e? Nu ţi-a plăcut? întrebă timid. 

— Nu-i vorba de asta, murmură Else. Problema e că acum 
îmi dau seama că am făcut-o dintr-un impuls inconştient. 
Nu m-a împins dorinţa de a mă culca cu tine, ci dorinţa de 
a-mi pedepsi bărbatul. Se ghemui sub cearşaf. Îmi doresc 


atât de mult să fie atent cu mine, dar lui puţin îi pasă. Nu-l 
mai interesez! Iar eu încerc tot felul de lucruri jalnice ca să- 
| stârnesc şi să-l fac gelos. 

Îşi întoarse privirea către bărbatul de lângă ea: 

— Azi te-am folosit pe tine în jocul ăsta dezgustător. Nu 
cred că-i prea plăcut pentru tine. 

Santamaria încercă să pară nepăsător: 

— Nu-mi fac probleme. Pentru mine e bine şi aşa. Data 
viitoare o să fie bine şi pentru tine. 

— Nu va mai fi o „dată viitoare”, spuse Else în timp ce se 
îmbrăca. 

Brusc, îşi luă geanta şi se îndreptă spre uşă, fără măcar 
să-l salute. În timp ce închidea uşa în urma ei, îi auzi vocea 
aproape rugătoare: 

— Pot să-ţi dau un telefon mâine? 

CURSA. 

Seara, târziu, în vreme ce nevastă-sa stătea în patul altuia, 
Cattani închise dosarul de pe masă. Îşi frecă ochii, roşii de 
oboseală. Privi îngândurat pe fereastră, afară în întuneric. 
Două maşini ale poliţiei se întorceau cu girofarul de pe 
capotă în funcţiune. Îşi puse pardesiul ca să se ducă acasă. 
Răspunse salutului unui poliţist cu un semn din mână. leşi 
în stradă. Sus, cerul ca de cristal era presărat cu stele. Îi 
aduse aminte de bunicul său, care-i arăta, când era copil, 
punctişoarele luminoase, indicându-le cu denumirile lor 
acum uitate cu totul. Amintirea îl făcu să surâdă melancolic. 

Maşina lui era singura care mai rămăsese într-un colţ 
luminat din parcare. După a doua încercare, motorul porni. 
Străbătu două bulevarde pustii şi coti spre faleză. Era o 
noapte liniştită de toamnă. La orizont, apărea o lună plină, 
calmă. 

Cattani văzu în retrovizor farurile a două motociclete care 
veneau din urmă, de o parte şi de alta a maşinii. Încetini şi 
cele două motociclete îşi reduseră şi ele viteza, rămânând 
în urma maşinii, fără s-o depăşească. Dracu' să-i ia, ăştia pe 
mine mă vor. Întinse mâna spre bord, scoase de acolo 


pistolul şi-l puse alături, pe scaun, fără să-şi ia ochii de la 
cele două lumini ce se vedeau în oglindă. Dar, oricât îşi 
chinuia ochii, tot nu reuşea să recunoască pe cei doi 
motociclişti cu capul acoperit de cască. Maşina intră acum 
într-un pasaj subteran în pantă şi fu inundată de lumina 
lăptoasă a neonului. 

În momentul acesta, Cattani întoarse brusc maşina, 
punând-o de-a latul drumului şi frână. Cele două 
motociclete se izbiră violent de maşină, dar urmăritorii se 
ridicară imediat. Traseră câteva focuri de revolver, fără să- 
şi nimerească însă ţinta. Cattani sărise însă din maşină cu 
pistolul în mână. Trase, la rândul lui, două focuri, unul după 
altul, lovindu-l în cap şi în piept pe unul din agresori care se 
prăvăli pe asfalt, fără viaţă. 

La adăpostul maşinii, Cattani trase în celălalt. Auzi un 
răcnet înăbuşit şi-l văzu pe individ ţinându-şi cu stânga 
braţul drept plin de sânge. În şocul loviturii, pistolul îi 
căzuse din mână. Individul vru să-şi ia din nou arma, dar 
Cattani fu mai iute. Cu o lovitură de picior îl aruncă 
departe. 

Îşi făcu vânt şi-i căzu în spate. Îi trase un picior în josul 
pântecelui de-i tăie răsuflarea. Se repezi din nou şi-l lipi de 
maşină. Adversarul pierdea sânge şi nu se mai împotrivea. 
Comisarul îi smulse casca şi se trezi faţă în faţă cu mutra 
schimonosită a lui Sante Cirinna! Abia acum îl recunoscu pe 
omul ucis: Era tânărul cu mutra crudă care nu-l scăpase din 
ochi în magazinul de automobile. 

Funcţionarii de stat, împrăştiaţi prin provincie, primesc 
aproape întotdeauna cu neîncredere apelurile telefonice de 
la Roma. Când cheamă cei din capitală, spun ei, ori e vorba 
de vreun lucru neplăcut, ori e vorba de vreun serviciu 
personal. De aceea Cattani se strâmbă când centralistul îi 
spuse: 

— Roma la telefon... Vorbiţi! 

Se însenină însă când auzi în aparat vocea lui Cannito, 
personajul important pe care-l vizitase de curând: 


— Excelenţă, mă bucur să vă aud! 

— Cum merge, Cattani? Am aflat că ai avut un conflict cu 
focuri de revolver. Povesteşte-mi! Hai, ia spune-mi! Cum te- 
ai descurcat, cowboy? 

Comisarul nu vru să dea importanţă celor întâmplate. Un 
accident de muncă, îl numi el. 

— Ce este important, mai spuse Cattani, este că 
cercetările au înaintat mult. 

Îşi puse inițialele pe o foaie de hârtie. Funcţionarul care i-o 
adusese la semnat o luă, o puse într-un dosar şi ieşi în vârful 
picioarelor. 

— Ticălosul care a fost omorât avea acelaşi pistol cu care a 
fost ucis De Maria. Da, acelaşi. Laboratorul de criminalistică 
nu are nici o îndoială. Vedeţi, în ce-i priveşte pe De Maria, 
mai îmi rămâne să stabilesc mobilul, dar, în cazul Marineo, 
sunt convins că am lămurit totul. 

— A, dar sunt cu adevărat ştiri bune! spuse Cannito. 

Era în biroul său şi scosese dintr-un sertar un dosar din 
piele de culoare închisă. 

— Şi pentru mine lucrurile au luat întorsătura cea bună. 
Da, da. Postul acela important de care ţi-am vorbit, îţi 
aminteşti? Ei, suntem foarte aproape, dragă prietene. Încă 
un obstacol neînsemnat de înlăturat. Formalităţi mărunte... 

Îşi puse mâna pe colţul din dreapta sus al dosarului şi cu 
degetul mijlociu începu să numere paginile. La cea dea 
cincea se opri şi începu să întoarcă încet şi prudent 
paginile, ca un electrician începător care se teme de o 
electrocutare. Când pagina fu întoarsă pe jumătate, se 
aplecă pentru a o vedea mai bine pe următoarea. Cu un 
zâmbet de uşurare, remarcă pe rândul al treilea, în centrul 
cuvântului dactilografiat „preşedinte”, un fel de virgulă, 
cenuşie şi arcuită: Un fir din sprânceană pe care omul şi-l 
smulgea şi-l punea strategic în documentele sale 
importante. Astfel, dacă vreun curios îşi băga nasul în ele, 
deplasa fără să ştie firul acela de sprânceană. 

Bărbatul păru foarte satisfăcut de constatarea sa. 


— Fii atent! i se adresă din nou lui Cattani. Spuneai că l-ai 
arestat pe al doilea? Cine e? 

— Un ticălos căruia i s-a urcat la cap! Un mafiot de mâna a 
doua... 

— Hmm! mormăi omul. Şi... crezi c-ai să ajungi mai sus 
datorită lui? 

— Perspectivele sunt încurajatoare, răspunse Cattani. 

Adjunctul său, Altero, se ivise în uşă. Îi făcu semn să intre. 

— Deocamdată, pot vedea legăturile, dar e nevoie de timp 
şi de puţin noroc ca să obţin dovezile. 

— Da, înţeleg, răspunse celălalt, făcând o pauză, ca şi când 
ar fi cântărit o asemenea eventualitate. 

Apoi continuă: 

— Bun, dă-i înainte, dragă Cattani! Şi, dacă vei avea 
rezultate în problema asta, ţine-mă la curent! 

Comisarul închise telefonul şi-l privi pe Altero care se 
aşezase pe un scaun în faţa biroului. Mătură cu mâna puţin 
scrum căzut de la ţigară: 

— Cum merge? întrebă cu un ton neutru. 

— L-am transferat pe Cirinna la Palermo, la închisoarea 
Ucciardone, răspunse Altero. Acum voiam să pun la punct 
împreună cu dumneavoastră mişcările următoare. 

Cattani dădu din cap aprobator. Dar, ca şi cum nu ar fi fost 
prea grăbit, schimbă vorba: 

— Ca să fiu foarte sincer, nu aveam o părere foarte bună 
despre dumneata. 

Altero se necăji puţin, dar nu păru surprins. 

— Mi-am dat seama, zise Altero, încercând să zâmbească 
mărinimos. 

— Acum văd lucrurile altfel, continuă Cattani, bătând cu 
un creion în birou. După ce am cântărit mai bine lucrurile, 
am ajuns la concluzia că atitudinea dumitale poate fi 
înţeleasă. 

Altero se suci pe scaun: 

— Ce atitudine?! 


În cameră se auzea bâzâitul disperat al unei viespi care se 
izbea în geam. Cattani se ridică, deschise fereastra şi 
insecta ţâşni afară ca fulgerul. 

— A venit momentul să punem cărţile pe masă! continuă 
comisarul. Telefonul ăla faimos de la o femeie, în noaptea 
când a fost ucis Marineo, l-ai primit de la ducesa Pecci 
Scialoja. Nu e cazul să faci mutra asta de câine bătut, 
Altero. Ascultă-mă! Ştiai că între Marineo şi ducesa 
Eleonora era o legătură sentimentală. Titti te cheamă şi-ţi 
spune să vii de urgenţă. Te duci şi găseşti două cadavre. 
„Maică-mea a făcut-o!” îţi spune fata. „Marineo trebuia să 
se mute din oraş, maică-mea era disperată pentru că, după 
atâţia ani, nu voia să-l piardă. A ieşit un scandal îngrozitor 
şi, la sfârşit, maică-mea a scos pistolul, l-a omorât pe 
Marineo, după care şi-a tras un glonte în cap.” Dumneata, 
dragă Altero, iei de bună versiunea fetei. De altfel, este 
foarte plauzibilă. Dar, acum ce faci? Dintr-un exces de 
dorinţă de a proteja memoria lui Marineo, decizi că trebuie 
să dispară din casă cadavrul lui. Îţi respectai şeful, un om 
cinstit, tată de familie, despre care nu s-a spus niciodată 
nimic rău. Voiai să eviţi un scandal. Legătura lui amoroasă 
cu ducesa trebuia să rămână secretă şi după moarte. Mă 
urmăreşti? Din această cauză, profitând de întuneric, iei 
corpul lui Marineo, îl aşezi în maşina lui pe care o lăsase în 
curte şi-l duci la locul acela viran. Ultimul act e raportul 
către procuror în care susţii ipoteza unui informator care l- 
a atras pe Marineo într-o cursă. Te rog să mă laşi să termin. 
Astfel, cele două morţi, a comisarului şi a ducesei, devin 
două fapte fără legătură între ele şi sunt catalogate: prima, 
omucidere, iar a doua, sinucidere... 

Altero îşi sprijinea braţele pe birou, roşu la faţă, fără să 
poată scoate un cuvânt. Apoi spuse cu tristeţe: 

— Sunt gata să-mi asum întreaga responsabilitate a 
faptelor mele. 

— O! dar nu-ţi fac o imputare! Numai din întâmplare am 
găsit cutia de chibrituri a lui Marineo în casa ducesei Pecci 


Scialoja. Avea pe ea o pată de sânge datorită căreia a fost 
uşor să se stabilească faptul că în acel palat a fost ucis 
comisarul. Fireşte, toate astea n-aveai cum să ţi le închipui. 
Ai luat de bună povestea ducesei Titti, ai avut încredere în 
ea. 

Se aplecă spre el şi, bătând cu vârful degetelor în birou, 
adăugă: 

— Fata te-a minţit, dragă Altero, te-a îndrumat pe o pistă 
falsă. În realitate, în seara aceea, acolo, se mai afla şi oa 
patra persoană: nemernicul ăla de Sante Cirinna. Da, da, 
chiar el! Marineo începuse să-l încolţească din pricina lui 
Titti. O iubea pe mamă şi o considera pe Titti fata lui. A 
început să-l amenințe pe Cirinna că-l va distruge dacă n-o 
lasă în pace pe fată, dacă nu încetează să-i mai dea droguri. 
Violent cum e, lui Cirinna i s-a suit imediat sângele la cap. A 
pus mâna pe pistol şi a tras în Marineo. 

Altero rămăsese uluit şi neîncrezător în faţa acestei 
reconstituiri. 

— Şi ducesa? întrebă. De ce s-a omorât? 

— Nu s-a omorât, îl corectă Cattani. Distrusă de uciderea 
omului pe care-l iubea, şi-a revărsat toată ura pe Cirinna. 
„Să nu crezi că scapi aşa”, l-a ameninţat, „pentru că nu am 
nici o intenţie să-ţi acopăr crimele. Criminalule!” Iar 
Cirinna, scos din minţi mai mult ca oricând, ridică arma pe 
care o ţinea încă în mână şi o ucise şi pe ducesa Eleonora. 
Apoi, o constrânse pe 'Titti să-ţi telefoneze. „Cheamă-l pe 
Altero!” i-a ordonat, „el ştie de legătura dintre maică-ta şi 
Marineo, spune-i că s-au omorât, o să găsească el ceva ca să 
aranjeze lucrurile, dar fii atentă cum vorbeşti că am aici 
gloanţe şi pentru tine!” După care, Cirinna a pus pistolul, cu 
numărul de înmatriculare şters, în mâna ducesei şi a 
dispărut... 

— Da, admise Altero, acum totul se leagă. Dar nu-mi explic 
de ce mi-aţi spus dumneavoastră, la un moment dat, că 
Marineo nu era omul cinstit pe care-l credeam eu. 


Fără să ezite, Cattani deschise un fişet şi scoase de acolo 
un dosar. Îl deschise pe birou şi începu să răscolească 
printre hârtii, până găsi ceea ce căuta. 

— Vezi asta? Sunt cotoarele cecurilor folosite de Marineo 
sub numele fals de Fiordaliso. Ultimul cec a servit la 
cumpărarea unui apartament de trei sute de milioane la 
Salerno. Marineo revenea în oraşul lui natal şi-şi pregătea o 
viaţă fără probleme din clipa în care avea să iasă la pensie. 
Dacă Cirinna l-a omorât, nu a fost numai din cauza lui 
Titti... Marineo exagerase cam mult cu amenințările. Le 
spusese că va face ca totul să iasă la iveală şi că nu le va mai 
da ajutor. Şi doar ştii, dragă Altero, că mafia nu tolerează 
crizele de conştiinţă. 

Aceste revelații îl deprimară mult pe Altero: 

— Nu mă aşteptam la aşa ceva! mai putu spune adjunctul 
Brigăzii mobile. Pentru mine e o lovitură îngrozitoare. 

Îşi sprijini mâinile pe birou. Părea că se micşorase, acolo 
pe scaun, în ciuda dimensiunilor lui. După o clipă reluă: 

— Dar nu înţeleg de ce nu l-aţi arestat imediat pe 
Cirinna?! Era cât pe-aici să vă ucidă nenorocitul ăla! 

— N-aveam de ales... Pentru omorârea lui Marineo şi a 
ducesei avem un singur martor, prea slab ca să ţină piept 
unei apărări foarte puternice şi fără scrupule: O drogată! 
Nu e nevoie de multe ca s-o discreditezi şi să faci din ea o 
nebună. Nu. Trebuia să-l provoc pe Cirinna, să-l fac să 
comită o nebunie. Şi, din felul în care s-a comportat, trebuie 
să spun că am cântărit bine individul. Cirinna nu-i altceva 
decât un vanitos, un afemeiat fără minte. Un adevărat 
mafiot nu-şi pierde capul ca el. În concluzie, am prins un 
peştişor... Rechinii înoată în ape mai adânci. 

Spunând „rechini” Cattani îşi dădu seama că foloseşte un 
termen impropriu. Există în atacul rechinilor, pe lângă 
ferocitate, şi o oarecare onestitate, dorsala lor se vede de 
departe, atacul este rapid şi violent. 

Loviturile mafiei au ceva din acelea ale unui şarpe, al cărui 
venin acţionează lent, dar ineluctabil. Se simte plăcerea de 


a ucide, arta chiar. Solidaritatea care caracterizează aceste 
reptile şi obedienţa lor faţă de un singur cap le transformă 
în cel mai respingător animal al adâncurilor, caracatiţa. 

Simţea din ce în ce mai acut că, printre braţele încolăcite, 
pline de ventuze (ce altceva era micuțul Cirinna?) doi ochi 
hipnotici îi urmăresc fiecare gest. 

CIOBURILE UNEI CĂSĂTORII. 

Vechea Mafie se ţinea departe de afacerile cu stupefiante. 
Nu atât din pricina scrupulelor, cât din pricina intereselor. 
Alcoolul, jocurile de noroc, şantajul erau considerate lucruri 
nevinovate şi permise. Dacă nu se exagera, chiar poliţia era 
uneori dispusă să închidă ochii. Dar drogurile erau o altă 
poveste. Şefii cei mari erau conştienţi că a te amesteca în 
aceste treburi prea murdare însemna un risc enorm şi 
inutil. Politicieni care ar fi făcut scandal, poliţişti dezlănţuiţi 
într-un război necruţător. Nu, mai bine să nu trezeşti 
uriaşul care doarme! 

Primul care a lăsat de-o parte prudenţa a fost Lucky 
Luciano. Vedea drogul ca pe un „business”, o afacere, şi era 
convins că mafia greşea stând deoparte, deoarece câştigul 
putea fi uluitor. Spre sfârşitul anilor '30 se avântă ca un 
nebun în traficul de heroină. Înainte să-i vină altcuiva ideea! 
cum zicea el. 

Atunci a devenit Sicilia baza de unde pleca „marfa” 
destinată pieţii americane. Produsele din misterioasa floare 
de mac soseau pe insulă cu vapoarele, venind din Turcia şi 
din ţările orientale. Se transformau în heroină în 
laboratoarele clandestine pregătite prin grija mafiei. Apoi 
urma expedierea. Praful alb era camuflat cu mijloace tot 
mai ingenioase. Îl făceau să călătorească ascuns în coji de 
portocale golite de miez, în coji de ouă, în golurile dintre 
piesele mecanice. Cu variante insolite, sistemul iniţiat de 
Lucky Luciano, perfecţionat de Joe Adonis şi Frank Coppola 
funcţionează şi astăzi fără greş. 

— Acum umplu până şi bomboanele cu heroină, îşi ridică 
neputincios braţele Cattani, în vreme ce un poliţist lua 


dintr-o ladă nişte cutiuţe albe şi le înşira în ordine pe birou. 

Erau identice cu cea pe care i-o dăduse Don Manfredi. 

— Stai! Gata, gata, mi-ai acoperit tot biroul! 

Se deschise uşa şi apăru Altero cu un raport complet 
despre întreaga operaţie antidrog. Aruncă o privire spre 
cutii şi spuse: 

— Am găsit şaizeci de lăzi sigilate şi gata de expediat. 

— Ăştia fac lucrurile în stil mare, nu se joacă, completă 
Cattani. Şi ce povestesc proprietarii acestei firme de 
dulciuri, onorabilii fraţi Capitummo? 

— Plâng. Jură că n-au bănuit niciodată nimic. Spun că, 
probabil, vreun muncitor s-a folosit de bunul renume ale 
firmei pentru fapta josnică. Frumoasă scuză, nu vi se pare?! 

— Da, nu-i rea. E atât de tâmpită încât pare foarte 
plauzibilă, răspunse Cattani cu un aer resemnat. Cu 
ajutorul unui avocat bun o să facă uşor să triumfe scuza lor 
şi-o vor transforma într-un adevăr admis de toată lumea. 
Cum s-a desfăşurat percheziţia în casa lui Cirinna? 

Altero răsfoi hârtiile: 

— Nimic! Două pistoale înregistrate legal. În schimb, am 
găsit o mulţime de vânzători de droguri, asta da! I-am cules 
ba de pe stradă, ba din vreun bar, ba din faţa unei şcoli. L- 
am băgat la răcoare şi pe tânărul baron Scecilli, ăl de e 
logodit cu fata bancherului Ravanusa. Îşi făcuse o mică 
plantație de marijuana. 

Această trecere în revistă îl indispunea pe Cattani. Îşi puse 
coatele pe birou şi-şi apăsă tâmplele cu mâinile: 

— Toată lista asta, dragă Altero... 

— Mai e şi altceva. Dacă vreţi să continui... 

— Nu, mulţumesc. Toată lista asta, ziceam, mă 
descurajează. Trebuie să ţintim sus, să ne schimbăm 
metodele. La ce ne foloseşte să punem mâna pe câţiva 
vânzători de droguri? După părerea mea, e necesar să-l 
încolţim pe cel ce-i manipulează. Nu crezi? 

Altero nu ştia ce să răspundă, aşa că soneria telefonului îl 
scoase din încurcătură. Cattani răspunse şi auzi la celălalt 


capăt vocea nevesti-sii. Atât de deprimată, încât îi provocă 
imediat un sentiment de nelinişte. 

— Ce-i? 

— N-ai putea să vii până acasă? 

— Acum?! Am o groază de lucruri de făcut! 

— Şi când poţi să vii? 

— Diseară, la cină, e bine? S-a întâmplat ceva? 

— Nimic, nimic. Nu întârzia, termină nevastă-sa 
convorbirea cu un ton rugător. 

Cattani îşi plecă fruntea, posomorât, şi-şi strânse cu vârful 
degetelor rădăcina nasului. Se lăsă să cadă pe scaun. Privi 
biroul plin de cutii şi expresia feţei i se schimbă deodată: 

— Luaţi-le de aici! se răsti printre dinţi. 

Polițistul tresări de parcă l-ar fi lovit cu un bici. În câteva 
secunde curăţă biroul, aruncând cutiile în lada de unde le 
scosese. O luă şi se strecură pe uşă. Şi Altero avea chef s-o 
şteargă, dar nu găsea scuza potrivită. Lăsă raportul pe 
birou. 

— Vă las să-l citiţi în linişte. 

Şi cu acest pretext, dispăru şi el din cameră. 

Rămas singur, Cattani se duse la un dulap metalic, învârti 
cheia în broască şi ridică un vraf de hârtii sub care era 
ascuns un caiet. Îl deschise şi citi din nou câteva însemnări 
personale pe care le notase acolo. Nu oglindeau exact 
rezultatele date la iveală de cercetări. Mai degrabă erau 
nişte consemnări ale unor impresii personale ale 
comisarului. 

Răsfoi cu repeziciune şi se opri la pagina rezervată lui 
Ravanusa. La un anumit punct, scrisese: „Om de legătură 
cu mafia americană? Reciclează prin banca sa veniturile 
provenite din droguri?” Cattani oftă, puţin deprimat, în faţa 
acestor întrebări fără răspuns. Aşeză caietul la locul lui, 
după care ridică receptorul. Făcu numărul Centrului de 
recuperare a drogaţilor. Vocea limpede şi blajină a lui Don 
Manfredo îi dădu curaj: 


— Uneori, îi mărturisi preotului, mă prinde teama că 
puterile celui care urmăreşte crima scad din ce în ce mai 
mult. Şi, să dai de capătul unor maşinaţiuni de calibrul 
acestora, este aproape imposibil. 

— Nu te descuraja tocmai acum! îl rugă preotul. Ai 
provocat multe nedumeriri cu purtarea dumitale, dar ai 
făcut şi ca lumea să înceapă să spere ceva. Aici nimeni nu 
suflă o vorbă, dar te asigur că mulţi te urmăresc şi aşteaptă, 
plini de nădejde. 

Nădejde! Sudul a aşteptat mereu un cavaler al dreptăţii 
din afară. Nu va putea înţelege niciodată dezarmarea 
aceasta în faţa Răului, lipsa de solidaritate. Un fatalism 
oriental, o lipsă de vlagă surprinzătoare la această 
populaţie atât de temperamentală. 

Va fi el, dacă trebuie, cavalerul salvator... Dar acest lucru 
nu va rezolva problema: O comunitate trebuie să-şi creeze 
propriii ei anticorpi. 

Poate exemplul lui le va demonstra că se poate, că trebuie 
să se poată. 

Simţi în ceafă privirea hipnotică a doi ochi mari. Ştia că 
trebuie să fie pe undeva... Nu asta îl irita, ci faptul că i se 
păru că ochii se îngustează, ascunzând un zâmbet ironic. 

Cattani desena săgeți pe o hârtie. Plecând de la un punct 
central, trase o grămadă de linii drepte şi desenă la capătul 
fiecăreia un triunghi. Stele făcute din săgeți, mănunchiuri 
de săgeți. Era felul lui de a se descărca atunci când era 
nervos. 

— Nu am deloc intenţia să las ce-am început! spuse 
deodată cu elan. Am venit aici să fac o treabă bună şi o s-o 
duc până la capăt. 

Părea că vrea să se autosugestioneze prin vorbe, ca să-şi 
adune astfel puterile. 

— Ce face fata? 

— Mult mai bine, răspunse preotul. A trecut prin momente 
grele, dar acum s-a obişnuit. Dacă aştepţi puţin la telefon, 
trimit s-o cheme... 


Vocea lui Titti avea ceva ireal: 

— Îmi simt capul gol, îi mărturisi fata. Mi se întâmplă 
uneori să merg fără ţel, aproape să mă târăsc, ca şi cum n- 
aş mai avea putere. 

— Don Manfredi mi-a spus că te-ai bronzat. 

— Da? N-aş vrea să devin o femeie tipic meridională, 
durdulie şi arsă de soare. Iu ai vrea? 

— Cum am puţin timp liber, vin să te văd. Cum e viaţa 
acolo, graso? 

— Mai rău ca la cazarmă. Scularea la şapte, îţi faci patul, 
îţi pregăteşti micul dejun, speli, calci, lucrezi în grădină. Nu 
eram chiar pregătită pentru aşa ceva. Toţi muşchii de la 
braţe mă dor. la ascultă, câtă vreme ai să mă mai ţii în 
carantină? 

— Cât va fi necesar. Ai să ai răbdare? 

— Bine, poliţaiule, am să am răbdare, promise Titti. 

Femeia cu care visa să trăiască... 

— Ai răbdare, ai răbdare, mi-ai tot spus-o până mi-ai făcut 
capul calendar. Dar eu nu mai am răbdare, m-am săturat 
până peste cap. 

Else bătea din picioare, mânioasă. 

— Când am nevoie de tine, ia-te de unde nu-i. Dacă te 
chem la telefon, termini repede pentru că ai o groază de 
treburi. Da' ce dracu' fac aici cu tine? 

Cattani îi întoarse spatele şi, la fereastră, cu mâinile în 
buzunare, privea cu atenţie amurgul. Chiar dacă nu o 
vedea, îşi închipuia exact gesturile nevesti-sii care, în 
spatele lui, îşi agita braţele, încrunta fruntea, ţipa cu 
accentul ăla francez, odinioară atât de plăcut, iar acum de 
nesuportat. 

Femeia de care visa să scape... 

Apoi ea tăcu. Ca de obicei, îşi lăsase mânia să se evapore, 
simțind cum în locul ei urcă o duioşie mişcătoare care o 
calma. Făcu un pas spre el. Acum, aproape îi atingea 
spatele: 


— E oare o crimă că te iubesc? murmură... Măcar de m-ai 
aresta pentru crima asta... 

Cuvintele acelea îl înduioşară, se întoarse să-i privească 
chipul, luminat de ultimele raze ale soarelui: 

— N-aş vrea să suferi, îi spuse, dar poate nu sunt bărbatul 
potrivit pentru tine. 

Ea îl îmbrăţişă şi-şi lăsă capul pe umărul lui. 

— O, dragule! Cum poţi să spui asta?! 

Pe peretele de alături remarcă o fotografie înrămată, în 
care erau ei doi în ziua nunţii. Se răsfrângea în ea, ca un 
abur uşor, amurgul. Cattani merse înapoi cu gândul şi simţi 
un fel de tristeţe. 

— De câteva zile, începu din nou vorba Else, nu mai sunt 
eu, mă simt disperată. 

— Da' ce s-a întâmplat? Azi, la telefon, aveai o voce care 
te-nspăimânta... 

— Pentru că am un secret care-mi stă pe inimă, îi zise 
desprinzându-se uşor de el. Mai bine să-ţi vorbesc despre 
el, pentru că altfel înnebunesc. Îi trecu o mână pe sub 
reverul hainei. Ştii unde eram când au încercat să te 
omoare? Eram acasă la Santamaria... Da, m-am culcat cu 
el! Sunt o proastă! Voiam să te văd reacţionând, voiam să te 
fac să vezi că exist. 

Rămase aşa, uitându-se fix la el, ca un medic care 
cercetează semnele unei boli. 

În mai multe rânduri se întrebase cum ar reacţiona dacă 
ar descoperi că nevastă-sa îl înşală. Acum ştia şi nu 
resimțea nici mânie, nici ură. Bun, ai făcut-o - se gândea - şi 
acum ce vrei de la mine?! Nu numai că nu-i păsa, dar părea 
de-a dreptul uşurat de mărturisirea ei, ca şi cum faptul că 
ea îl înşelase făcuse să-i dispară, ca prin farmec, orice fel de 
sentiment de culpabilitate faţă de ea. 

Îşi întoarse iar ochii spre perete, la fotografia lor de la 
nuntă. Umbrele serii o cuprinseseră şi acum se zărea cu 
greu un pătrat întunecat. Chiar şi chipul nevesti-sii, în faţa 
lui, i se părea că-l vede îndepărtat şi neclar, ca prin ceaţă. 


— În ultima vreme, îi spuse cu răceală, ai fost mereu 
furioasă şi cicălitoare. Poate că-ţi pregăteai alibiul pentru 
ceea ce ai făcut. 

Voia să rămână calmă, dar un val de duşmănie surdă o 
cuprinsese: 

— Nu spune asta! Sunt disperată... Dacă mi-ai fi fost 
aproape! 

Începu să-l lovească cu pumnii în pieptul masiv. 

— Te urăsc! Să mă părăseşti aşa, după atâţia ani petrecuţi 
împreună! Te-am urmat de la un capăt la altul al Italiei, fără 
să scot o vorbă! De fiecare dată un oraş nou, o nouă 
atmosferă, o nouă singurătate. Dar puţin îmi păsa pentru că 
erai tu! Cât mi-ai fost aproape, nu mi-a păsat de nimic... 

— Eşti o egoistă! îi răspunse începând să-şi piardă 
răbdarea. Nu vorbeşti decât de tine, de nevoile tale, de 
neliniştile tale... De ceilalţi nu-ţi pasă! În toţi aceşti ani, ţi-a 
trecut vreodată prin minte că poate şi eu aşteptam ceva de 
la tine?! Că poate şi problemele mele trebuiau privite cu 
grija cuvenită?! 

Deveni furioasă: 

— Mi-ai schimbat tot drumul vieţii! Ţi-am fost ca un câine 
credincios vreme de treisprezece ani şi acum vii să-mi 
reproşezi că te-am neglijat?! Mare neruşinat mai eşti! 

Întinse mâna şi aprinse lumina: 

— Şi acum, ce am de făcut?! Să-mi iau bagajele şi să 
eliberez locul, aşa-i?! Aici am ajuns?! Să dispar?! 

— Nu ştiu, spuse bărbatul. Faci cum crezi... 

— Te speli pe mâini, aşa-i?! În loc să mă ajuţi, mă laşi să 
mă prăbuşesc! Acum n-ai pentru mine decât dezgust, mă 
consideri o curvă. Îţi fac greaţă..., sfântule! 

Else se aruncă pe divan cu faţa în jos şi începu să plângă 
cu disperare. 

Apăru fata. Se opri în uşă, cu o mare nelinişte întipărită pe 
faţă. În vârful picioarelor şi cu paşi mici, se duse lângă 
maică-sa. Îngenunche şi încercă s-o mângâie: 

— Mamă,... nu mai plânge! 


Fără să-l privească, îi spuse lui taică-su: 

— De câte ori vii, îi faci rău. E mai bine când nu eşti aici! 

Pentru Cattani, aceste vorbe fură ca o lamă de cuţit care i- 
a străpuns pieptul. Brusc, se simţi singur. Se gândi la 
pasiunea devoratoare pentru profesia lui şi la lipsa de 
înţelegere a nevesti-sii, care o făcuse şi pe fată să fie 
împotriva lui. 

Plin de amărăciune, voi să iasă din cameră, dar era ca 
amorțţit şi cu greu făcu câţiva paşi. Izbi cu braţul un vas de 
porțelan care căzu prefăcându-se în mii şi mii de bucăţi. 

Ecoul zgomotului făcut de cioburi îi răsună în minte, 
repetat, până ce se pierdu. 

Pe Nanni Santamaria îl trecură toate spaimele când 
Cattani îl convocă la Procuratură. Se aştepta la un perdaf şi 
naiba mai ştie la ce ameninţări, dacă nu-i lăsa în pace 
nevasta. Aşa că intră în birou cu coada între picioare şi în 
minte cu un lung şir de scuze penibile. Şi le pregătise, şi le 
rumegase dinainte, gata să le scoată, una după alta, în 
cazul că ar fi trebuit să iasă din încurcătură. 

Nu reuşea să-şi găsească pe scaun o poziţie comodă. Îşi 
schimba poziţia picioarelor, se răsucea, stând ca pe ace şi 
cu ochii plecaţi. Când Cattani îl informă că-l chemase să-i 
propună ceva, rămase puţin surprins. 

— Sau, mai bine zis, preciza acesta imediat, să vă cer o 
favoare... 

Poate vrea s-o ia pe departe, îi trecu prin minte ziaristului. 

— Vedeţi, începu Cattani să-i explice, aş dori să vorbesc cu 
oamenii din acest oraş prin intermediul postului 
dumneavoastră de televiziune. Şi mi se pare că modul cel 
mai potrivit şi mai eficace ar fi un interviu. 

Neîncrezător şi încă bănuitor, ziaristul îşi ridică ochii şi-l 
privi direct pe Cattani, pentru prima dată de când 
începuseră discuţia: 

— Adică, ceea ce-mi cereţi e doar să vă iau un interviu? 

— Exact! Cu o singură rugăminte: Să ne punem înainte de 
acord asupra întrebărilor. 


Şi, cum Santamaria părea uluit şi şovăitor, comisarul îl 
întrebă dacă era ceva ce nu mergea şi dacă era dispus să 
lucreze împreună. 

Ca trezit dintr-un vis urât, ziaristul răspunse că totul era 
în ordine şi, cu un glas uşurat, adăugă că era încântat să-l 
primească pe Cattani în studioul postului său de televiziune. 
După care, încă precaut, îl întrebă dacă asta era tot. 

— Asta-i tot, puse punct conversaţiei Cattani. 

Uşurat, Santamaria nu se putu împiedica să simtă un 
ciudat sentiment de recunoştinţă camaraderească pentru 
acest urs coborât din Nord. 

Mai târziu, simţi o oarecare iritare la gândul că aventura 
sa nu-i trezise gelozia comisarului iar recenta lui cucerire i 
se păru, şi lui, derizorie. 

E pus pe fapte mari comisarul nostru, mormăi Santamaria. 
Ne aşteaptă vremuri glorioase! Atenţie! Motor! 

O INIŢIATIVĂ BUNĂ. 

Ideea i-o dăduse fratele lui Santamaria, Don Manfredi: 

— Lumea e atentă la tine, îi spusese preotul, nu vorbeşte, 
dar e cu urechile ciulite şi-ţi urmăreşte toate mişcările. 

Ascultând atunci de un entuziasm lăuntric, îşi propusese 
să se adreseze oamenilor acelora care aşteptau ceva de la 
el. Dorea să creeze un fel de înţelegere tacită între ei şi el. 
Era datoria lui să-i informeze pe cetăţeni despre cum se 
desfăşurau cercetările şi despre obiectivele pe care le 
urmărea. Cine ştie, îşi făcea el socotelile, dacă cineva, cu 
timpul, nu va căpăta cumva o asemenea încredere în el 
încât să-i dea vreo informaţie decisivă. Distanţa care exista 
între poliţie şi cea mai mare parte a populaţiei fusese 
totdeauna unul din motivele lui de amărăciune. 

Cattani îşi drese glasul, controla dacă nodul de la cravată 
era la locul lui şi-i făcu semn lui Santamaria că e gata. În 
casele multor familii care urmăreau programul postului de 
televiziune Sici-TV apăru surâsul mieros al ziaristului care 
anunţa: 


— Un lucru extraordinar, dragi prieteni, un interviu cu 
comisarul Cattani care ne va vorbi despre ultimele crime 
ale mafiei! 

Telecamera încadra chipul concentrat al comisarului, în 
vreme ce vocea lui Santamaria punea prima întrebare: 

— Fireşte, începu Cattani, nu pot să vă spun totul. Multe 
lucruri nu trebuie să fie date încă la iveală. Dar cercetările 
noastre au făcut mulţi paşi înainte şi, fără falsă modestie, 
pot spune că sunt mulţumit. 

Aminti („Pentru cine nu ştia!”) că fusese mutat în Sicilia de 
puţină vreme. Că avusese imediat de rezolvat cazuri de 
omucidere care loviseră direct în Poliţie. 

— Cu puţin noroc, adăugă, am rezolvat cazul Marineo, iar 
acum cred că sunt foarte aproape de a rezolva şi cazul 
asasinării lui De Maria. 

Ziaristul profită de o pauză ca să-i pună întrebarea 
următoare. Cattani răspunse: 

— Ce-am să fac odată ajuns la acest punct? Voi încerca să 
pătrund mai adânc în lumea putredă şi coruptă pe care au 
scos-o la suprafaţă cercetările asupra crimelor. Nu ştiu, 
pentru moment, cum am să fac. Să zicem că, precum 
legendarul Tezeu, ţin în mână un fir pe care am să-l 
urmăresc până la capăt ca să descopăr unde se duce. Acest 
fir are un nume: „bani” şi, din cât pot să-mi dau seama, el 
leagă personajele de aici cu altele, care acţionează la Roma, 
la Milano, ba chiar pe ţărmul celălalt al Oceanului. 

Rostind acest din urmă cuvânt, i se păru că este privit 
iarăşi de ochii uriaşi ai monstrului din adâncuri... Nu erau 
decât cele două camere de luat vederi ale televiziunii. Atât. 

Două zile după apariţia lui la televiziune, Cattani fu 
convocat de procurorul Republicii, Scardona. Omul nu-i 
plăcea. Şi-l închipuia ca pe un don Abbondio care înlătură 
cu o lovitură de picior toate pietricelele care-i stau în cale; 
în sfârşit, un individ care nu voia să aibă necazuri, obişnuit 
să ocolească problemele ca să nu se pună într-o situaţie 
periculoasă. 


Procurorul îl privi cu un zâmbet ironic: 

— Comisarul nostru dă spectacole la televiziune! 

Îi întindea o mână grăsuţă şi moale. 

— Ştiţi că acest spectacol al dumneavoastră a avut ecouri 
până la Roma?! îi mai spuse cu glasul celui care mustră un 
puşti prea ştrengar. Ni s-a cerut de la minister o casetă cu 
interviul dumneavoastră. 

Comisarul îşi îngădui o replică sarcastică: 

— Până la urmă, cel anchetat voi fi chiar eu! 

— Da' nu, nu! încercă procurorul să destindă conversaţia 
şi, dând încetişor din cap, spuse cu bunăvoință: Au aprobat, 
au aprobat iniţiativa. 

— Mă bucur! fu tot ce răspunse Cattani. Şi 
dumneavoastră, domnule procuror, cum vedeţi iniţiativa 
mea? 

— Vă mărturisesc că, la început, am fost împotrivă. Când v- 
am văzut la televizor, abia reuşeam să-mi cred ochilor. „Da' 
ce Dumnezeu face comisarul?!” mi-am zis. Acum însă, 
cântărind totul, nu mai pot să vă dezaprob. Să vorbeşti cum 
aţi făcut dumneavoastră, cu un tact deosebit, încercând să 
ajungi până la conştiinţe... Da, da, e un lucru bun. Foarte 
bun chiar, zise procurorul cu vocea scăzută, de parcă ar fi 
vorbit pentru sine, în timp ce-l privea cu o intensitate 
surprinzătoare... 

leşind din biroul procurorului, Cattani aruncă o privire la 
ceas şi hotări că era timpul să-i facă o vizită lui Titti. Voia să- 
i ridice moralul, să nu se simtă părăsită. În faza asta, o pasă 
proastă putea să-i fie fatală fetei şi să-i dea peste cap 
tratamentul. 

La Centrul antidrog al lui don Manfredi se găsi în mijlocul 
unui ciudat amestec de personaje. De exemplu, văzu un 
lungan blond, cu o bandă în jurul capului, care smulgea 
buruieni în grădină, în vreme ce un băiat slab, cu ochi mici 
şi faţă de copil, îi surâse tăindu-i drumul cu căruciorul lui 
plin de pachete. Mai era o fată care avea aerul că văzuse 
prea multe filme de dragoste, cu două floricele prinse în păr 


şi cu o rochie lungă de mătase. Toţi păreau foarte ocupați şi 
ciudat de bine dispuşi. 

Titti lăsă bluza pe care o broda şi-l urmă pe Cattani, care 
remarcă imediat o îmbunătăţire a stării generale a fetei. 

— Ei, îl întrebă ea la un moment dat, cum ţi se pare 
bolnava? Ai mai văzut vreodată o bolnavă atât de drăguță? 

— Să zicem că-şi joacă bine rolul, zâmbi Cattani. 

— Îţi faci griji din pricina mea! Dar tu ce faci? Cum merge 
cu nevastă-ta? 

Chipul comisarului se întunecă: 

— S-a terminat! Cu subiectul ăsta am terminat şi nu vreau 
să mai vorbesc despre el... 

Câtăva vreme rămaseră tăcuţi. Titti regreta că-i stricase 
buna dispoziţie. Ca să schimbe vorba, spuse: 

— Uneori mă cuprinde o frică îngrozitoare... 

— De ce? 

— Din cauza lui. Mi-e teamă că-l văd apărând pe 
neaşteptate. Cirinna, cu toate drogurile lui blestemate, a 
devenit pentru mine un coşmar şi mi se întâmplă uneori să 
visez că mă ia cu forţa de aici. 

Cattani se uită la ea fix, mângâind-o cu un deget sub 
bărbie: 

— N-ai nici un motiv să te îngrijorezi. Cirinna e în puşcărie 
şi o să mai stea acolo câţiva ani buni. 

— Da, dar omul ăsta mă înspăimântă chiar şi când e în 
puşcărie. Ar trebui să-l deportezi, dar bănuiesc că nu mai 
avem nici o colonie. 

— Aici, la intrare, sunt doi poliţişti care stau zi şi noapte. 
Aş vrea să fiu eu în locul lor! 

Aflând acest lucru, Titti rămase puţin surprinsă: 

— Îţi pasă de integritatea mea pentru că sunt un martor- 
cheie? Sau ai la poarta fiecărei iubite câte doi poliţişti? 
Cred că nu ţi-ar ajunge toţi sticleţii din Italia! 

— Nu-i vorba de asta. Îmi pasă de siguranţa ta personală, 
întâi de toate pentru că e vorba de tine. 


Fata se simţi încurcată şi ridică din umeri, negăsind nimic 
de spus. Apoi, după ce-a cercetat îndelung chipul 
comisarului, îi puse o întrebare: 

— Dar tu ce vrei de la mine? Toată lumea vrea ceva! 
Numai cei ce se droghează nu vor nimic. Când au praful... 

Chiar aşa, ce voia de la ea? O întrebare foarte corectă. 
Cântări în minte situaţia, era într-adevăr neclară, şi, ca să 
iasă din încurcătură, îi şopti: 

— Îmi eşti foarte dragă. Eşti drogul meu şi sper să nu 
trebuiască niciodată să fac o cură de dezintoxicare... 

În aceeaşi seară, când se întoarse acasă, nu găsi nimic 
pregătit pentru cină. Se făcu că nu observă, aprinse focul la 
aragaz şi-şi pregăti două ouă la tigaie, singura mâncare pe 
care ştia s-o facă şi care-l salvase, pe vremea când era un 
băieţandru, în acele puţine dăţi când maică-sa nu era acasă. 
Îşi umplu un pahar cu bere şi, în timp ce-l bea, o auzi pe 
nevastă-sa intrând în bucătărie. Continuă să-şi mănânce cu 
mândrie ouăle pregătite de el. 

Femeia era bosumflată şi cu greu reuşea să-şi înfrâneze 
mânia surdă, gata să facă explozie. Luă o ceaşcă pe care o 
pusese pe frigider şi deschise un dulăpior ca s-o pună la 
locul ei. Dar mişcările îi erau atât de nervoase şi de 
nestăpânite, încât ceaşca rămăsese o clipă în echilibru, apoi 
căzu pe podea prefăcându-se în cioburi. 

— Da' ce ai?! o întrebă el iritat. 

Else îşi ridică braţele teatral şi-şi plimbă privirea de-a 
lungul trupului subţire, ca şi cum s-ar fi contemplat: 

— Uită-te la mine, uite ceai făcut din mine! Sunt cu nervii 
la pământ. Nu mai rezist! 

El nu se tulbură şi-i spuse cu răceală: 

— Dacă ai chef să spui ce ai pe inimă, fă-o acum şi cu asta 
să-ncheiem povestea. 

Femeia se crispă. Strânse din dinţi şi, pe neaşteptate, îi 
dădu o palmă soţului ei. 

— Mi-a ajuns! Nu te mai suport! Săptămâna viitoare iau 
trenul şi te scap de mine. 


Comisarul încercă să rămână calm: 

— Nu am putea să rezolvăm treaba asta într-un mod mai 
civilizat? Pentru că mai e vorba şi de fetiţă. Sper că n-ai 
uitat! 

Else încuviinţă dând din cap, ca şi cum ar fi vrut să spună 
că-şi dădea seama că s-a purtat ca o proastă. Acum, că-şi 
descărcase nervii cu palma dată soţului, se simţea mâhnită 
şi fără putere. 

Nu mai schimbară nici o vorbă în seara aceea. Şi, când 
veni vremea să meargă la culcare, comisarul luă din dulap 
cearşafuri, o pătură şi-şi pregăti locul de dormit pe divan. 

Cu palmele sub cap, privea în întuneric. Trecuse de 
patruzeci de ani. Gândul la bătrâneţea, nu foarte 
îndepărtată, îl făcu să se scuture. Îi apărură în minte 
frisoanele lui Titti. Poate că ei văd asta mai devreme, poate 
că ei sunt deja bătrâni. Poate că praful le dă o luciditate 
deosebită, paralizantă. Poate că de-asta-i vânăm, de frica de 
a fi contaminaţi de luciditatea lor. 

Prostii de adolescent acneic! îşi zise ridicându-se într-un 
cot. 

De-abia atunci auzi murmurul întunecat al mării, ca oftatul 
unei fiinţe uriaşe. 

NOII ÎMBOGĂŢIŢI. 

Într-o dimineaţă cenuşie de noiembrie, la gara din 
Trapani, Cattani îşi ajută soţia să-şi aranjeze valizele în 
tren. Hotărâseră în cele din urmă că era mai bine pentru 
amândoi să stea o vreme departe unul de altul. Dacă 
experienţa reuşea, adică dacă fiecăruia dintre ei i s-ar fi 
făcut dor de a relua căsnicia, atunci ar fi început viaţa din 
nou. Dacă nu, fiecare îşi va vedea de drumul lui. 

Pentru un timp, Else voia să rămână la Milano unde putea 
regăsi o atmosferă familiară şi vechi prieteni. După care, 
dacă trebuia, va pleca din Italia şi se va stabili în orăşelul 
francez Evian, unde se născuse. Cât despre fetiţă, Cattani 
nu se opusese ca maică-sa s-o ia cu ea. 


— Nu ştiu cum aş putea avea grijă de ea, îi mărturisise 
neputincios. 

Mai era puţin până la plecarea trenului. Pasagerii 
întârziaţi alergau către tren. Cattani şi soţia se sărutară de 
formă. Apoi se aplecă spre fetiţă ca să-şi ia rămas bun. Dar 
Paola, care răbdase cu tărie destrămarea treptată a 
relaţiilor dintre părinţii ei, avu o reacţie neprevăzută. Se 
lipi de taică-su şi începu să strige: 

— Nu vreau să plec, nu vreau fără tine! 

Izbucni în plâns cu disperare: 

— 'Tăticule, ţine-mă cu tine! 

Uluit de întorsătura pe care nu putuse s-o prevadă, 
Cattani nu mai ştia ce să facă. Încercă s-o îmbuneze pe 
Paola cu mângâieri: 

— Nu-ţi face griji, îi şoptea la ureche. 'Tăticu vine după tine 
la Milano. Şi-ţi promit că-ţi vei petrece toate vacanţele aici, 
cu mine. 

Dar fetiţa nu putu fi convinsă. Între timp, pe peron 
apăruse silueta mică şi îndesată a şefului de gară cu chipiul 
roşu pe cap, semnalizatorul luminos într-o mână şi fluierul 
în cealaltă. În câteva secunde, trenul se punea în mişcare. 
Paola se desprinse cu iuţeală de lângă taică-su şi începu să 
fugă către ieşirea din gară. Imposibil s-o prinzi! Fugea 
uşoară, hotărâtă, cu părul lung în vânt fluturând. 

Else, cuprinsă de descurajare şi amărăciune, rămăsese 
nemişcată pe scara trenului, ca paralizată. 

— O, Doamne! Până nici ea nu mă mai vrea... 

Şeful de gară îşi duse fluierul la gură. 

— Nu e cazul să ne dăm în spectacol aici! îi spuse în grabă 
soţul. Eu nu pot s-o ţin cu mine. Cu toată bunăvoința, nu 
ştiu cum să mă ocup de ea. Aşa că pleacă tu acuma şi am s-o 
trimit cu avionul la Milano când am s-o conving. Poate ţi-o 
trimit chiar mâine. 

— Închideţi uşile, strigă şeful de gară şi, în timp ce se 
trânteau uşile, fluieră de trei ori. 


La al treilea fluierat, roţile metalice scoaseră un vaiet lung 
şi trenul începu să se îndepărteze. 

În biroul său, Cattani se uita la fetiţă, care îşi revenise şi 
desena pe masa lui. Poate că-şi neglijase prea mult fata şi 
acum îşi dădea seama că are pentru ea o duioşie profundă. 
Dar imediat examină cu mare îngrijorare posibilitatea ca 
Paola să rămână cu el pentru totdeauna. Nu sunt în stare! 
îşi spuse. Şcoala, mâncarea, îmbrăcămintea... N-am să pot 
s-o scot la capăt! 

Încurajat de acest gând, veni lângă copil şi-i spuse: 

— Hai să facem un târg! Mâine te duci la mama. Te trimit 
cu avionul. Iar, de câte ori te întorci aici, eu aranjez 
lucrurile, îmi iau o zi liberă şi petrecem împreună. 

Dar fetiţa nu putea fi convinsă: 

— Eu nu plec de-aici! Să fie clar! 

Cattani începu să-şi piardă răbdarea. Ridică tonul: 

— Ba ai să pleci pentru că nu-i după tine! 

— Nici nu-mi trece prin cap! îi ţinu piept Paola. Dacă mă 
sileşti, mă arunc pe fereastră... 

Taică-su nu mai avu puterea să-i mai spună ceva. Îi puse o 
mână pe umăr. 

Îngenunche şi se uită atent la ea, ca şi cum o vedea pentru 
prima dată. O îmbrăţişă cu duioşie şi-i spuse: 

— Tăticu' trebuie să plece acum. Rămâi aici şi discutăm 
mai târziu. 

— Nu! făcu ea cu încăpățânare. Nu mai discutăm deloc! 

— De ce, nu vrei să vorbeşti cu mine? 

— Ba da. Dar nu vreau să vorbesc despre plecare. 

— Bine, încăpăţânată mică. Vom vedea cum o să facem... 

Când Cattani se întoarse, câteva ore mai târziu, o găsi cu o 
hârtie în mână. 

— I-am scris mamei o scrisoare, îl lămuri ea. 

Tatăl luă hârtia şi citi: „Dragă mamă, cred că tăticu' mă 
iubeşte tot atât de mult ca şi tine”. 

Masa lui Altero avea numai un colţ liber, restul era plin de 
maldăre de hârtii. Pe acel colţişor liber, adjunctul lucra, 


ascuns ca după un zid. Din când în când, mişcându-se cu 
grija şi pedanteria unui farmacist, scotea dintr-un vraf de 
dosare câte o hârtie. O citea, însemna ceva şi o punea la loc. 

— Unde am ajuns? 

Cattani intrase în cameră. Ridicându-se în picioare, Altero 
îi expuse cum decurseseră cercetările. Fără să intre în 
detalii, îl informă că strânsese o cantitate impresionantă de 
informaţii despre noii îmbogăţiţi din oraş. Iar acum 
selecţiona şi făcea o listă cu numele celor care, la o primă 
vedere, păreau a fi cei mai suspecți. 

Cattani îi confirmă că era exact ceea ce dorea de la el. Ca 
să poţi face o operaţiune de felul acesta, trebuia să ai mai 
întâi o situaţie completă a averilor. 

Apoi să vezi cine a strâns averi importante într-un timp 
prea scurt şi să le ceri socoteală de felul acesta rapid în 
care s-au îmbogăţit. 

— Noua lege antimafia ne permite, mai adăugă, cu 
condiţia să-l convingem pe molâul acela de procuror să 
semneze autorizaţia. 

Ce mai destin! reflectă comisarul. Te loveşte prin bani! 
Doriţi cu pasiune, urmăriţi, smulşi prin crime, iar, la urmă, 
se revoltă împotrivă-ţi, devenind instrumentul ruinei tale! 
Poveste de roman? Ei, îşi spuse Cattani, cine a spus că 
romanul exagerează realitatea?! 

Nici Altero nu mai avea astâmpăr. Descoperise lucruri 
nemaipomenite, căci printre noii îmbogăţiţi, a căror listă 
tocmai o stabilea, descoperise oameni la care nu se aştepta. 
Pescari, spre exemplu, pe care-i credea nişte sărântoci, 
erau în realitate miliardari. 

— Drace! exclamă Cattani. De data asta cred că o să 
provocăm o sumedenie de necazuri. 

Entuziasmul comisarului îl contamina şi pe Altero. După 
neînțelegerile şi lipsa de încredere de la început, aceasta 
era prima treabă importantă pe care o făceau împreună. 
Adjunctul ţinea să-şi arate zelul şi să fie un bun colaborator. 
Formau acum o adevărată echipă. Se încurajau reciproc şi 


păreau că aterizaseră acolo, în acest îndepărtat oraş din 
Sicilia, ca nişte vechi luptători care se adună când simt 
miros de luptă... 

Savurând cu anticipație rezultatele cercetării lor, Cattani 
se apropie de fereastră. Privi o clipă afară, prins de 
gândurile lui şi apoi, întorcându-se către Altero, îi atrase 
atenţia ca nu cumva să-l uite pe Cirinna. 

— Trebuie să fim informaţi despre tot ce pune la cale, 
despre cine-l vizitează la închisoare etc. 

— Nici o grijă! îl asigură Altero. 

Dăduse deja dispoziţii ca Cirinna să fie supravegheat zi şi 
noapte. Grija cea mare a mafiotului, după ultimele 
informaţii, era să-şi alcătuiască un corp de apărare, de „să- 
ţi bage frica-n oase”. 

Pe Cattani îl trecu un uşor fior. Îl excita pericolul. 

— Dacă poate s-o facă! observă sarcastic. 

Gândul îl duse la o altă persoană aflată în puşcărie. La acel 
tânăr care-i încredinţase lui De Maria cine ştie ce treabă 
încurcată şi care nu putea fi, nici el, liniştit. Nimic nu putea 
să-i şteargă şocul provocat de moartea poliţistului. Şi 
Cattani se întrebă dacă mai exista vreo posibilitate de a-l 
determina să aibă puţină încredere şi să înceapă să 
vorbească. 

— Ştiu, îl mai informă Altero, că în ultima vreme a fost 
internat în spitalul închisorii, cu febră. 

— Cred şi eu, făcu Cattani. Febra i se trage de la frică! 

În ziua următoare, comisarul avu o vizită nesperată. În 
biroul său se prezentă Anna Caruso, sora deţinutului. O 
revedea pentru prima oară de când îi omorâseră 
logodnicul, pe De Maria, iar el se dusese la ea acasă s-o 
întrebe dacă bănuia cumva pentru ce motiv îl uciseseră pe 
poliţist. 

— Luaţi loc, vă rog! o pofti Cattani cu o voce calmă, 
încercând s-o facă să se simtă în largul ei. 

Fata începu prin a-i spune că se hotărâse să vină după ce-l 
văzuse la televizor. Mai devreme sau mai târziu, tot ar fi 


trebuit să găsească o persoană de încredere cu care să 
vorbească, deoarece toată treaba aceea înspăimântătoare 
n-o mai lăsa să doarmă. 

Cattani insistă ca ea să accepte o ceaşcă cu cafea. [inea s- 
o facă să se simtă cât mai bine. Ceva mai destinsă, fata îi 
povesti, printre lacrimi, că provenea dintr-o familie 
urmărită de ghinion. 

— Nici fratele meu n-a putut să scape de fatalitatea care 
ne-a urmărit mereu. Fratele meu a lucrat la Palermo şi, din 
cauza asta, putrezeşte de un an în închisoare. Lucra într-o 
agenţie de voiaj care acoperea, în realitate, o activitate cu 
totul diferită: Prin ea se puneau în circulaţie dolarii murdari 
proveniţi din America în schimbul drogurilor. Treaba s-a 
aflat, a ieşit scandal, ziarele au scris despre ea. Cel care a 
plătit oalele sparte a fost fratele meu. Proprietarii agenţiei 
au dat toată vina pe el. „Vina aparţinea unui funcţionar 
necinstit”... I-au promis să-l scoată din puşcărie în câteva 
luni, dar, iată, a trecut un an. Şi acum nu mai rezistă. A 
cerut să vorbească cu logodnicul meu pentru că voia să-i 
spună ce se ascunde în spatele agenţiei de voiaj. După cum 
s-au desfăşurat lucrurile, trăieşte acum cu groaza că-l vor 
omori şi pe el. „Înainte să mi se întâmple ceva, du-te şi 
vorbeşte cu comisarul!” mi-a zis, „să vină aici, în închisoare, 
iar eu sunt gata să-i povestesc totul, numai să mă transfere 
în altă puşcărie!”. 

Fata făcu o pauză şi Cattani profită ca s-o întrebe dacă ştie 
cumva cui îi aparţinea agenţia de voiaj unde lucrase fratele 
ei. 

— Bineînţeles, răspunse fata. Bancherului Ravanusa. A fost 
închisă cu mare grabă, imediat după ce a izbucnit 
scandalul. 

Comisarului nu-i venea să-şi creadă urechilor. Bânuise că 
De Maria plătise cu viaţa faptul de a fi aflat ceva foarte grav, 
dar nu-şi putuse imagina dedesubturi de asemenea 
importanţă. Convins că n-a înţeles bine, o întrebă din nou 


pe fată dacă era sigură de ceea ce afirma. Dar ea întări fără 
nici o ezitare: 

— Păi chiar Ravanusa i-a dat lui frate-meu slujba aia! De 
altfel, nu e nevoie decât să verificaţi lucrurile pentru a vă da 
seama de adevăr. 

Cattani promise că o va face imediat. Iar fetei îi dădu 
cuvântul de onoare că a doua zi dimineaţa se va duce să-l 
vadă pe fratele ei la închisoare. Era, de altfel, noul lui atu. 

— Când l-aţi văzut ultima dată? 

— Ieri. Vă jur că-i de nerecunoscut! Numai piele şi os. 
Duceţi-vă, aţi face o faptă tare bună! Ah! îmi amintesc 
acum, la vorbitor mai era şi ticălosul de Cirinna care-şi 
primea toate rudele. 

— Şi Cirinna v-a văzut când vorbeaţi cu fratele 
dumneavoastră? întrebă Cattani alarmat. 

— Sigur că m-a văzut! aproape că ţipă fata, cu ochii măriţi 
de groază. 

Înţelegea... 

Fratele Annei împărțea celula cu un tânăr scund, cu faţă 
roşcovană. În seara aceea, la câteva ore după convorbirea 
dintre fată şi comisar, un paznic îşi lipi ochiul de vizetă. 
Deschise şi, făcându-i cu ochiul deţinutului cu faţa 
Toşcovană, zise: 

— la-ţi catrafusele şi vino cu mine! 

Tânărul, care stătuse întins pe pat, se ridică şi se aşeză pe 
marginea lui. 

— Ce se întâmplă? Ce vrăjeală mai e şi asta?! 

— Nimic, ţi-au schimbat bungaloul, rânji gardianul. 

Fratele Annei, văzându-şi tovarăşul plecând, întrebă de ce- 
| lăsau singur. 

— De unde să ştiu eu? îi râse în faţă paznicul. Poate că ai 
vreun sfânt pe sus... Ţi-au oferit o celulă numai pentru tine, 
iepuraşule. 

În dimineaţa următoare, Cattani se duse la închisoarea 
Licciardone şi ceru o întrevedere cu deţinutul Caruso. 


După o aşteptare neobişnuit de lungă, îl văzu pe directorul 
închisorii îndreptându-se spre el cu un aer foarte încurcat şi 
neliniştit. Îi spuse că s-a întâmplat „o nenorocire”. Când 
paznicul s-a dus să-l cheme pe deţinutul Caruso, a făcut o 
descoperire înfiorătoare: tânărul se sinucisese (directorul 
pronunţă apăsat cuvântul). Îşi făcuse o frânghie din fâşii de 
cearşaf şi, după ce şi-a legat-o de gât, s-a urcat pe pat ca să 
lege celălalt capăt de gratiile de la fereastră. Îl găsiseră 
înţepenit, fără viaţă. 

Cattani nu putu să scoată o vorbă. Simţea că îlinundă, că-l 
sufocă sentimentul neputinței. Cum să înghită aşa ceva?! 
Era limpede că băiatul nu se sinucisese! Îl omorâseră ca să- 
| împiedice să le mai dea bătaie de cap. Curăţiseră terenul 
de o mină care ameninţa să explodeze oricând, cu mari 
riscuri pentru toţi. Asta era! 

Admiţând că nenorocirea putea să aibă şi o latură pozitivă, 
reflectă Cattani, asta era că asasinarea lui Caruso confirma 
tot ce-i spusese sora victimei. Şi mai confirma faptul că 
bancherul Ravanusa era personajul principal al acelui 
mecanism complicat, cu ramificații nesfârşite... 

Încruntat, în timp ce părăsea în grabă închisoarea, se 
autoacuza de cinism: Dacă oamenii nu mai erau pentru el 
decât nişte piese, mai mult sau, în cazul lui Caruso, mai 
puţin utile în războiul său, nu devenea el oare ca ei? Să-l fi 
învins, transformându-l într-unul de-al lor, căzut, din 
întâmplare, de cealaltă parte a baricadei? 

Scrâşni din dinţi şi închise ochii. Nu-şi putea ierta că nu-l 
salvase pe Caruso. Era evident că viteza lor de reacţie o 
depăşea fatal pe a sa. 

— Dac-aş fi dat un telefon, un singur telefon... oftă, 
lăsându-şi capul pe spate. 

Sunt momente în viaţă când toate necazurile şi 
ghinioanele par să se adune în inima unui om ca şi cum ar 
vrea să i-o zdrobească. Asta simţea Cattani acum, îngrozit 
de şirul de cadavre care nu se mai termina şi fără o 
perspectivă concretă de a-i pune capăt. Lua-l-ar dracu' de 


ceas când m-am lăsat atras de meseria de poliţist! Dacă ar 
fi urmat sfatul lui taică-su, care dorea să-l vadă avocat, ar fi 
putut să aibă acum o viaţă liniştită cu toţi banii storşi de la 
clienţi. 

Nu fusese niciodată ceea ce se cheamă un băutor, dar 
avusese porţia lui zilnică. Acum nu-i mai plăcea deloc! Dacă 
ar fi putut măcar să se îmbibe cu alcool, şi-ar fi găsit, poate, 
o oarecare uşurare! Avea nevoie să se ameţească într-un fel 
ca să-şi scoată din cap obsesia ultimului mort. 

Brusc, luă o hotărâre, fără să se mai întrebe dacă e cea 
mai potrivită. Sări în maşină şi plecă în goana mare spre 
Centrul antidrog al lui don Manfredi. Ceru pentru Titti 
permisiunea de a avea „o seară liberă” şi o duse pe fată la 
un restaurant de pe malul mării. O rugă să-i vorbească 
despre familia ei şi se pierdu amuzat în poveşti cu cardinali, 
condotieri, cu mătuşi viclene şi cu un tată petrecăreţ care 
şi-a împărţit averea în două părţi egale: una pentru soţie şi 
Titti, cealaltă pentru el ca s-o toace la cărţi şi cu femeile. 

După cină se duseră acasă la Titti, în palatul acum gol. 
Comisarul încercă să recunoască în portretele mari care 
acopereau pereţii personajele ale căror defecte şi calităţi i 
le descrisese cu lux de amănunte fata. 

Tittti se bucura şi ea de acest joc. Râdea, făcând gropiţe în 
obrajii catifelaţi. Cattani nu-şi dezlipea ochii de la ea: 

— Mi-am dat seama că, atunci când nu eşti cu mine, îţi 
simt foarte mult lipsa. 

Ea îi luă faţa în mâini şi o lipi de-aei: 

— Eşti în mare primejdie, comisare! îi şopti. Ai luat o 
muribundă şi i-ai insuflat dragoste de viaţă. Boucher 
bouche! 

Se întinseră pe un pat vechi cu baldachin. 

Se dezbrăcară unul pe celălalt cu mişcări febrile, 
disperate. Respirau neregulat, gâfâind aproape, cu pauze 
din ce în ce mai dese, pe măsură ce-şi dezveleau trupurile 
înfierbântate. Mirosul lui de bărbat puternic acoperi 
parfumul rafinat pe care-l emana trupul ei alb şi nespus de 


tânăr. Sânii, eliberaţi, luminau cald încăperea ca două lămpi 
ce consumă un gaz nobil. Era o fosforescenţă, în toată 
făptura ei, care-l tulbura, o tulburare care întrecea dorinţa 
lui nestăvilită. Pântecele ei de fiară tânără palpita ca o 
inimă imensă. 

Îşi lipi buzele arse de această inimă şi o sărută, nesfârşit 
de lung, cu faţa îngropată în mirosul ei de femeie copleşită 
de dorinţă. 

Îi sărută adâncitura delicată a ombilicului, coborî cu 
săruturile, aşezându-le cu atenţie, unul lângă altul, într-o 
linie care se opri pe pubisul feciorelnic şi totuşi nespus de 
senzual. Fata se pierdu într-un geamăt, arcuindu-se într-o 
zvâcnire, electrică. Urcă iarăşi prinzându-i între buze 
mărgelele sfârcurilor întărite, îşi afundă faţa într-unul 
dintre sâni şi-l aspiră cu totul în gura-i însetată. Ea îl 
îmbrăţişa cu picioarele, oftând. Îl ajută să o pătrundă. Erau 
acelaşi trup! Un trup nou, pe care ei îl inventaseră, 
monstruos de frumos. 

Faţa fetei devenea din ce în ce mai frumoasă, mai 
luminoasă, până când trăsăturile ei se şterseră în lumina pe 
care o emana, aşa cum faza lungă a automobilelor face să 
dispară întregul peisaj şi să rămână doar lumina, dureros 
de intensă, devoratoare. Această lumină care-i inunda 
creierul o transmise fetei prin mişcările lui spasmodice... 

Chipul ei reveni încet din lumină, destins, depersonalizat 
ca după o călătorie istovitoare la capătul lumii. 

Ar fi vrut să-i mulţumească lui Dumnezeu care, iată! 
exista, Siciliei, oraşului acesta provincial, palatului ducal şi 
fetei fragile, fetiţei acesteia cuminţi pe care parcă o 
cunoştea dintotdeauna. 

În noaptea aceea, întorcându-se acasă, Cattani găsi lumina 
aprinsă. Fu surprins să-şi vadă copila dormind pe divan, în 
faţa televizorului unde se dădea un film de groază. 

Ridică încetişor în braţe fetiţa, dar ea se trezi. 

— Ai venit, tăticule? spuse Paola, închizându-şi la loc ochii. 

— Da, micuța mea. Credeam că te găsesc în pătuţul tău... 


— Mi-era puţin frică. Data viitoare, când întârzii, să-mi dai 
un telefon. 

O puse pe pat, o acoperi cu grijă şi-şi dădu seama că 
adormise din nou. 

Era gata să intre şi el în pat când sună telefonul. 

— În sfârşit, te-ai întors! Era nevastă-sa. Am telefonat şi 
înainte, dar nu erai acasă. Laşi mereu fetiţa singură! 

— Cât pot, stau cu ea... Factotce pot... 

— Ai fost la scârba de ducesă, aşa-i? 

— Da, am fost, dar greşeşti dacă te înverşunezi împotriva 
ei. Nu ea este motivul despărțirii noastre. Motivul trebuie 
căutat în tine şi în mine. Eu, cel puţin, m-am schimbat cu 
siguranţă. Eu sunt vinovatul. 

— Te urăsc, îi zise printre dinţi ea şi trânti telefonul. 

Deşi obosit, Cattani adormi greu imaginându-şi criza prin 
care trecea Else. Dacă ar fi servit la ceva, ar fi fost dispus să 
renunţe la mica lui fericire pentru a o linişti. N-ar fi fost însă 
decât doi oameni nefericiţi în loc de unul. 

Închise ochii şi le ură celor două femei care-i bântuiau 
mintea noapte bună... 

O IDEE CONTESTATĂ. 

Scardona ridică uşor din sprâncene. 

— Deci, aşa stau lucrurile! V-aţi pus în cap să vă uitaţi în 
buzunarele oamenilor. Vreţi să stoarceţi, să aflaţi de la cei 
care au devenit bogaţi într-un timp suspect de scurt cum şi- 
au adunat averea... Am înţeles bine? 

Procurorul se foi în fotoliu şi îşi reluă vorbele: 

— După dumneata, legea antimafia ne dă posibilitatea să 
întreprindem acest fel de controale. Dar, dragă comisare, 
legile sunt seci, abstracte. Noi suntem cei care trebuie să le 
dăm viaţă, să le înţelegem sensul adânc şi să le aplicăm la 
situaţii concrete. Ca procuror, mie îmi revine obligaţia de a 
decide în fiecare caz dacă există condiţiile necesare care să 
justifice toată tevatura asta. 

— Trebuie să fiu de acord că remarcile dumneavoastră 
sunt justificate, admise Cattani. 


Şi, arătând raportul pe care-l împinsese sub ochii 
procurorului, adăugă: 

— Cred însă că am toate motivele să cer aceste cercetări 
asupra averilor. Vedeţi, am adunat cazurile cele mai 
suspecte: Nişte pescari deveniți dintr-o dată proprietarii 
unei mici flote, zidari care lucrează acum pe cont propriu şi 
prosperă cu întreprinderi de construcţii, mici funcţionari 
peste care a plouat dintr-o dată o grămadă de milioane ce 
nu pot fi justificate. 

Procurorul suspină, uşor plictisit. 

Mare încăpățânat, comisarul ăsta! Îşi aranja cu vârful 
degetului ochelarii care-i alunecaseră pe nas: 

— Scuză-mă, doar nu crezi că-i o vină să devii bogat?! 

Îl privea pe Cattani cu îngăduinţa cu care priveşti un copil. 

— Domnii aceştia, s-ar putea foarte bine să fie nişte 
cetăţeni cinstiţi. Probabil că au câştigat banii cu sudoarea 
frunţii sau a braţelor. 

— Sigur, sigur, domnule procuror! Daţi-mi voie totuşi să 
am o oarecare îndoială. De exemplu, nu vi se pare ciudat că 
toţi aceşti domni au obţinut credite generoase de la banca 
Ravanusa? O bancă dă fonduri fără garanţie unor pescari şi 
zidari? Fără să aibă nici un profit?! 

Acum Cattani era cel care-l fixa pe procuror, ca şi cum 
acesta ar fi fost un naiv. 

— Oricum, nu acuz pe nimeni de la bun început. Vreau 
numai să verific dacă s-au îmbogăţit în mod legal. Dacă 
totul e în ordine, cu atât mai bine! 

— Dar tocmai asta mă îngrijorează! spuse magistratul care 
începuse să-şi piardă răbdarea. Dumneata vrei să vâri totul 
în aceeaşi oală. Cercetaţi fiecare caz în parte. Şi cu mare 
grijă dacă este vorba de persoane respectabile. Îţi dai 
seama ce poate aduce o operaţie de felul acesta? O nelinişte 
socială uriaşă! Şi prejudiciile? Ai calculat prejudiciile pe 
care le putem pricinui celui care se dovedeşte a fi 
nevinovat? Aici suntem în Sicilia, dragă prietene. Chiar 
dacă cineva va ieşi curat din verificările voastre, în ochii 


lumii el va fi un om pătat, un om care trebuie ocolit. Nu mi-o 
lua m nume de rău, Cattani, dacă mă opun cererii dumitale. 
Dumneata eşti un om care-mi place. Mult. Priceput, cu idei 
curajoase. Dar încearcă să înţelegi şi poziţia mea. 

— Eu înţeleg totul, răspunse Cattani, dar sunt convins că 
doar cu un pic de curaj şi cu un dram de imaginaţie putem 
să luptăm împotriva mafiei. Ea are acest curaj şi multă 
imaginaţie. 

— Respectând persoanele onorabile, sublinie îndărătnic 
procurorul. Nu pot să permit o campanie antimafia care ar 
putea să-i păteze şi pe cei oneşti. Îmi aduci elemente 
concrete, din care să rezulte că X sau Y sunt suspectaţi de a 
face parte din mafia, iar eu îţi dau autorizaţia să faci toate 
verificările pe care le crezi de cuviinţă. Dar aşa, orbeşte, nu 
pot... 

Şi acum? Cattani se simţea cu mâinile legate şi nu-şi găsea 
linişte. Totuşi, trebuia să existe o cale. Evident, nu era 
dispus să aştepte până se va ivi ocazia pentru a începe 
lupta. După ce meditase îndelung asupra celor mai potrivite 
măsuri de luat, hotări să încerce o cale mai ocolită, dar care 
se dovedeşte uneori a fi cea mai bună. Dat fiind că 
procurorul se opusese cu hotărâre solicitărilor lui, va 
încerca să se facă asupra lui presiuni de sus. 

Îşi punea multe speranţe în Cannito, prietenul lui 
important de la Roma. Luă avionul şi se duse la el. Acum 
acesta avea o nouă misiune de mare însemnătate. Devenise 
şeful Departamentului Z al serviciilor secrete. Îl primi pe 
Cattani în biroul său enorm, situat la primul etaj al unui 
vechi palat. 

— Eram sigur că veţi învinge! îl felicită Cattani. 

— Viaţa, dragă prietene, e ca o scară, evită amănuntele 
celălalt, ras şi pomădat de parcă atunci ieşise de la frizer. 
Urci şi cobori. Din fericire, deocamdată eu, ca şi dumneata, 
urc... 

— Aş vrea să mă scuzaţi, atacă imediat problema Cattani. 
Dar acolo m-am lovit de o turmă de oi. Nimeni nu vrea să-şi 


ia răspunderea şi întotdeauna dai de o scuză care să evite 
eventualele neplăceri. M-am gândit că poate îmi daţi o 
mână de ajutor. Numai cu un bobârnac dat de cine trebuie, 
se pot pune în mişcare multe mecanisme. 

— Nu înţeleg prea bine ce vrei să spui... 

— Excelenţă, daţi-mi voie să vă explic. 

Comisarul îi întinse o copie a raportului pe care-l înmânase 
procurorului. 

Pe măsură ce înainta cu lectura, „excelenţa” sublinia cu 
uşoare mormăieli sau exclamaţii conţinutul raportului. 

— Ah! Hmm! Drace! 

La sfârşit, închise dosarul şi-şi puse mâinile deasupra lui. 

— O şleahtă de hoţi! spuse scurt. 

Voioşia lui de la început dispăruse. 

— Dar nu văd cum aş putea să te ajut... 

— O intervenţie la procuror, excelenţă, îi sugeră Cattani. 
Fără doar şi poate că va fi sensibil la un mesaj venit de- 
aici... 

Omul nu se hotăra şi Cattani începu să simtă semnele unei 
ostilităţi ascunse. 

— Dumnezeule, nu se poate spune că ai cruțat pe cineva. 
Bancheri, antreprenori. După tine, îngrăşaţi cu toţii din 
traficul cu droguri. 

— Nu aş băga mâna în foc, o întoarse Cattani. Dar am 
motive îndreptăţite să-i suspectez şi, ca să am conştiinţa 
liniştită, trebuie să văd cu ochii mei. Mă înţelegeţi? 

— Sigur, sigur! 

Bărbatul părea obosit de insistența lui şi-şi luă rămas bun 
de la comisar, asigurându-l că va vorbi cu procurorul: 

Am să încerc să-l fac să mişte, chiar dacă nu va fi uşor. Dar 
dumneata, ia-o mai încet! Te-ai aruncat cu capul înainte. Şi, 
dacă eşti de acord că viaţa-i acea scară de care vorbeam, 
aceasta nu este metoda de a o urca, ci dimpotrivă... 

Ziua următoare, importantul personaj de la Roma îl chemă 
la telefon pe procurorul din Trapani. Acesta păru măgulit şi- 
i spuse că asculta cu „mare plăcere glasul excelenţei sale”, 


pierzându-se în complimente onctuoase şi felicitări pentru 
„prea bine meritata şi prestigioasa înaintare în rang”. 
Adăugă chiar că ştirea ajunsese până şi în „depărtatul 
nostru orăşel”. „O recunoaştere a meritelor care vă era 
datorată”, o numi el. 

— Dar spuneţi-mi, încheie în cele din urmă, cu ce vă pot fi 
de folos, excelenţă? 

După ce află de vizita lui Cattani la Roma, procurorul 
izbucni în râs. 

— 'Tinerelul ăsta zice una şi face alta. Băiat bun, inimos, 
demn de admiraţie. Numai că ar vrea să ancheteze 
jumătate din oraş. Cum s-o faci?! Mă înţelegeţi? Ştiu că e 
protejatul dumneavoastră. Bun, un element de prima mână, 
n-am ce spune, dar... 

De la Roma se auzi o voce seacă şi rece, care-l făcu pe 
procuror să rămână fără glas. 

— Ce protejat?! Trebuie să încetăm să mai folosim aceste 
expresii în administraţia statului. Băiatul ăsta e numai un 
strălucit poliţist care mi-a fost elev la Şcoala superioară de 
poliţie. Asta nu înseamnă că trebuie să-i sprijin toate 
năstruşniciile. Şi apoi, treaba asta cu cercetări asupra 
averilor mi se pare de-a dreptul o idee absurdă. 

Îi trebuiră procurorului câteva clipe bune până să-şi 
revină din stupoare. 

— Ştiţi, spuse cu prudenţă, şi eu am rămas perplex. 

— Da' nu-i vorba de a rămâne perplex, înlătură orice 
rezervă bărbatul care vorbea din capitală. Trebuie să vă 
opuneţi şi gata! Asta-i, după mine, datoria dumneavoastră. 

— N-am înţeles, excelenţă. 

Procurorul începea să se posomorască. 'Tonul acela 
arogant cu care i se adresa celălalt începea să-l enerveze. 

— Dar e simplu, ce naiba! Dacă dumneavoastră autorizaţi 
ca toate persoanele de pe listă să fie cercetate, vom avea 
nişte consecinţe sociale ce nu pot fi prevăzute. Probleme de 
ordine publică. Şi dumneavoastră personal veţi purta 
întreaga răspundere. 


Magistratul se crispă. 1 se părea de necrezut că omul acela 
putea să-i vorbească cu o asemenea grosolănie. Tocmai lui? 
Un procuror al Republicii? Un sentiment de orgoliu îl făcu 
să-şi îndrepte spinarea. O indignare adâncă îi umplea 
sufletul. 

— Îmi permiteţi, excelenţă, spuse cu un glas din care 
dispăruse orice urmă de linguşeală, noi reprezentăm două 
puteri separate în stat. Dacă vreţi să discutaţi cu mine 
iniţiativa comisarului, mă simt onorat să vă ascult 
argumentele. Dar, dacă vreţi să mă învăţaţi meserie, atunci 
mă scuzaţi, dar nu mai avem ce discuta. Sunt în pragul 
pensionării şi, cu toată modestia, am învăţat câte ceva 
despre arta de a trăi. 

— Ce spuneţi?! îl întrerupse celălalt cu o aroganță şi mai 
mare. Ce tot vorbiţi despre puteri separate în stat?! Chiar 
dacă puterile sunt separate, datoria celui care reprezintă 
statul e una singură: aceea de a garanta ordinea socială şi 
respectabilitatea persoanelor cinstite. Nu spun că tinerii 
aceştia fac rău dacă adună dosare şi dau din coate din 
dorinţa de a face carieră. Numai că noi, persoane cu 
răspundere, trebuie să-i ţinem în frâu ca să nu-i lăsăm să 
facă vreo prostie. M-aţi înţeles? Faceţi un lucru: Ţineţi-mă la 
curent cu toată povestea asta! 

— Cu alte cuvinte, spuse procurorul, îmi cereţi s-o fac pe 
informatorul... 

— Şi de ce nu? Poate să fie şi în avantajul dumneavoastră, 
nu credeţi? Hai, hai, dragă procurorule, nu vă supăraţi. 
Gândiţi-vă că aveţi un prieten aici, la Roma. Dar, vă rog, 
discreţie. Pe curând, dragul meu! 

Obrăznicia personajului de la Roma făcuse ca procurorul 
să se simtă umilit şi să aibă dorinţa de a se răzbuna. 
Deschise un sertar şi scoase de acolo o cutiuţă plină cu 
pilule. Înghiţea câte una ori de câte ori enervarea îi dădea 
arsuri puternice la stomac. După câteva secunde, scoase un 
suspin, în vreme ce pilula se topea şi-şi făcea efectul 
miraculos. 


Luă din nou telefonul şi-l chemă pe Cattani. 

— Vino până la mine! îi spuse fără alte explicaţii. 

Când comisarul se află în faţa lui, îl privi peste ochelarii 
înrămaţi cu aur: 

— Am hotărât să autorizez începerea anchetei! 

Apoi, adăugă enigmatic: 

— Sper să nu-ţi fac un deserviciu! 

— Era tot ce voiam! Trebuie să vă mulţumesc. 

— Nu ştiu, spuse abia auzit magistratul. Lucrurile au mai 
multe fațete şi nu întotdeauna reuşim s-o vedem pe cea 
bună. 

Cattani nu înţelegea de ce procurorul începuse să facă 
filosofie. Conchise cu entuziasm: 

— Ancheta aceasta va însemna o cotitură în lupta 
împotriva mafiei. Vă promit! 

Era pe punctul să iasă din cameră când auzi din nou vocea 
procurorului, chemându-l pe nume. Se întoarse şi-l ascultă 
pe magistrat, care-l prevenea: 

— Fii prudent, băiete! Şi să nu ai încredere în nimeni... cu 
atât mai puţin în prieteni! 

MAREA OFENSIVĂ. 

În vreme ce Cattani se pregătea să-şi dezlănţuie atacul, 
adversarul era în mare agitaţie. În închisoarea Ucciardone, 
sanctuar tradiţional al mafiei, Cirinna era din ce în ce mai 
nervos. Mafiotul făcea spume la gură de furie şi trimisese 
după avocatul Ierrasini. 

— Eu nu mai rezist aici! îi spuse încruntat. Trebuie să 
găsim ceva ca să pot ieşi! 

— Nu eşti decât un tâmpit! i-o întoarse avocatul. Tragi în 
comisar ca să faci valuri. Trebuie să stai liniştit şi să-ţi pui o 
cârpă rece pe dovleacul ăla pe care-l ai în loc de cap. 

— Dom'le avocat, cum vedeţi treaba asta cu focurile de 
revolver? 

— Ei! O nerozie! N-ai de ce să-ţi faci griji. Un schimb de 
focuri în noapte... Cine ştie precis cum s-a întâmplat?! 
Întotdeauna e neclar, mă înţelegi? E greu să reconstitui 


cine a tras. În schimb, povestea cealaltă e mai gravă. Există 
un martor care te-a văzut când ai omorât-o pe maică-sa şi 
pe Marineo. Domnişoara Titti e un martor de bază. Dacă ea 
este martorul, n-ai scăpare. Ochii lui Cirinna scăpărau de 
furie. 

— Totul depinde de drogata aia de curviştină, bombăni. 
Cred că n-a vorbit până acum, altfel dobitocul ăla de 
comisar se folosea imediat de asta ca să mă înfunde mai 
bine. 

— Cine ştie ce-i în capul ăluia? Ce tot trăncăneşti?! 

Cirinna îl fixă pe avocat cu ochi răi. 

— Bun! zise el. 

Îi tremura buza de sus. 

— Dacă e nevoie să avem grijă de ducesă, se face! Spuneţi- 
le verilor mei să vină până aici. 

— Ţi-i trimit. Dar fii prudent şi nu mai face şi alte tâmpenii. 

De vreo două zile Cattani nu se mai arătase... Titti era 
îngrijorată, dar ştia că în acest timp avea treburi atât de 
importante, încât n-avea nici măcar o clipă de răgaz. 
Încerca de aceea să fie răbdătoare. Era nespus de greu! 

Ultima dată când se văzuseră, i se păruse foarte mulţumit 
că era veselă şi colorată în obraji. 

— Nu vreau să mă bucur înainte de vreme, zâmbise fata, 
dar cred că pot să mă consider vindecată. 

Se uită la ceas şi înţelese că nici în seara aceea el nu putea 
să vină. Se hotări atunci să meargă la culcare, căci, deşi o 
făcea de câteva săptămâni, îi era încă greu să se scoale 
devreme. Dormea singură. Avea o cămăruţă doar cu un pat 
şi un dulap. Abia intrată în cameră, remarcă imediat pe 
pernă un plic. 

Nu înţelese de ce, dar se simţi cuprinsă de frică. Apoi îl 
luă. Mai văzu un bileţel lipit de plic pe care o mână 
necunoscută scrisese: „Dă un semn de viaţă!”. Deschise 
plicul şi, când văzu ce conţinea, emoția puternică o făcu să 
tremure, înăuntru se afla o seringă şi un pliculeţ de celofan 
cu un pic de prafalb. 


Titti fu prinsă de un vârtej care o făcu să tremure şi să se 
simtă rău. Sângele începu să-i bată cu putere în tâmple. 
Tremura ca o frunză. Era ca şi cum, dintr-odată, s-ar fi 
întors înapoi, ca şi cum ar fi căzut din nou în prăpastia 
tuturor josniciilor. Ştia că-şi înşală astfel iubitul, că-l va răni, 
că-i va face şi mai trişti ochii lui atât de trişti de obicei. 
Simţea cum drogul exercită asupra ei o atracţie magnetică. 
Îşi strângea pumnii şi-şi muşca buzele cu un efort îngrozitor 
ca să-şi înfrângă tentaţia, în zadar însă! În cele din urmă, se 
dădu bătută şi-şi băgă în sânge o picătură de venin... Pentru 
doar câteva minute de pace artificială, dar... pace... 

Lumea din birourile băncii rămase îngrozită. 
Funcţionarilor nu le veni să-şi creadă ochilor când Cattani 
scoase ordinul de percheziţie. Era o treabă a naibii de 
serioasă. Comisarul apăruse întovărăşit de adjunctul lui, de 
Altero, şi era urmat de alţi trei poliţişti. 

La urechile lui Ravanusa ajunse zgomotul unei agitaţii 
neobişnuite. Bancherul ieşi din biroul său. Ca de obicei, îşi 
etala cunoscutul aer politicos şi imperturbabil. Când află 
despre ce era vorba, exclamă: 

— Şi ce probleme sunt? 

Cu un gest larg, ca şi cum ar fi vrut să cuprindă întreaga 
bancă, i se adresă lui Cattani: 

— Luaţi loc, comisare! Căutaţi tot ce vă trebuie! 

Timp de câteva ore, Cattani şi Altero scotociră fiecare 
colţişor. Cum găseau vreun document interesant, îl dădeau 
poliţiştilor care-l aşezau, în ordine, în nişte cutii mari de 
carton. Căutau elemente cu care să-i bage la apă pe câţiva 
indivizi care le treziseră bănuielile. Trebuia să înţeleagă de 
ce, dintr-odată, contul lor din bancă se umflase peste 
măsură, la cât se ridicau creditele obţinute şi ce mişcări de 
capital se făceau în decursul unor luni. 

Când s-au întors la Prefectură, Cattani şi Altero păreau doi 
liceeni ce nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie că echipa 
lor învinsese. Cattani scoase câteva hârtii dintr-o cutie, ca şi 
cum ar fi vrut să măsoare cât de mare era prada. Aruncă o 


privire peste ele şi văzu că toate sunt pline cu cifre mai 
degrabă misterioase. 

— Bun, zise, să ne mai potolim entuziasmul, căci 
încurcăturile abia acum apar! Nu ştiu cât o să reuşim să 
înţelegem. 

— O să reuşim, spuse Altero încurajator. Eram un as în 
contabilitate. 

Dar comisarul vedea altfel chestiunea: 

— Problema e că noi, poliţiştii, am rămas în urmă. 
Gândeşte-te bine! Am rămas la criminalii tradiţionali, în 
vreme ce astăzi crimele se fac cu ordinatorul. 

Şi, zicând asta, Cattani bătu cu palma într-o cutie plină cu 
hârtii de bancă. 

Încăpăţânarea şi bunăvoința pot acoperi multe lipsuri! 

Cattani îşi petrecea ore întregi aplecat asupra hăârtiilor. Cu 
creionul în mână, controla cifrele, compara, nota datele 
unor operaţii bancare. Cu ajutorul acestor cifre, 
reprezentând cantităţi uriaşe de bani, încerca să pătrundă 
scopurile oamenilor care-i manevrau, să înţeleagă de ce o 
sumă intrase şi o alta ieşise. 

Combina examinarea hârtiilor cu interogatoriile. 

— Ia spune, se adresă el omului pe care-l avea în faţă. 
Până acum doi ani erai plin de datorii. Apoi, dintr-o dată, 
gaura pe care-o aveai la bancă dispare. Îţi cumperi un vas 
nou de pescuit, începi să-ţi construieşti un blocuşor cu şase 
etaje şi circuli în Mercedes. Poţi să mă faci să înţeleg de 
unde-ţi vine norocul? Poate scriem un tratat împreună... 

Omul îşi tot învârtea în mâini o căciuliţă mototolită din 
lână. 

— Domnule comisar, spuse cu un glas plângăreţ, eu 
pescuiesc. Stau pe mare noapte şi zi. 

Da, îşi zise comisarul în sinea lui privindu-l fix, pescuieşti... 
peştişori de aur. 

Omul nu-şi închipuia că tocmai atunci, în vreme ce el 
stătea ca pe ghimpi în faţa comisarului, cineva îi cerceta 
vasul de pescuit. Şi chiar că pescuia în ape tulburi! 


Adjunctul Altero se mai învârtea încă printre ancore şi 
funii, când auzi pe unul din poliţişti strigându-l: 

— la veniţi să vedeţi ce frumoasă surpriză! 

Erau acolo lădiţe pline cu peşti. Polițistul scoase primul 
strat de peştişori şi dedesubt apărură nişte peşti uriaşi, 
rânduiţi cu grijă. Luă unul şi i-l arătă, mândru, lui Altero. 
Intestinele erau scoase şi în locul lor fusese pus un săculeţ 
de plastic conţinând o substanţă făinoasă. Era morfină, 
evident, gata să fie descărcată şi îndreptată către 
laboratoarele clandestine care o transformau în heroină. 
Dintre funiile de la proră, apăru un alt poliţist ţinând în 
mână două săculeţe asemănătoare, dar mult mai 
voluminoase. 

Temerile bătrânului procuror începură să se adeverească: 
inspecții, sechestre, închiderea unor şantiere aveau drept 
consecinţă blocarea unor activităţi productive, iar 
proprietarii societăţilor luate în colimator aţâţau 
nemulţumirea muncitorilor rămaşi fără lucru. Constructorul 
Bellemi merse şi mai departe. Abia auzi zvonul că ancheta îl 
va atinge şi pe el, că şi închise porţile şantierelor şi-i lăsă pe 
drumuri pe zidari şi pe salahori. 

— Cu poliţiştii în coastă, o reteză scurt, nu se poate lucra. 
Eu închid porţile pentru totdeauna şi plec din Sicilia. 

— Înainte de a pleca, îi spuse Cattani care-l chemase în 
biroul lui, aţi putea să-mi lămuriţi câteva lucruri curioase? 
Aţi acoperit un credit pe care-l aveaţi în bancă cu un singur 
cec de trei sute de milioane, semnat Gelsomino şi girat de 
Giuseppe Cuttone. 

— E un văr de-al meu. Amândoi lucrăm în construcţii. 

— Mai sunt alte două cecuri: unul de patru sute, altul de 
şase sute de milioane. Semnate tot de misteriosul 
Gelsomino şi girate de Cuttone. Puteţi să-mi daţi vreo 
informaţie exactă despre identitatea lui Gelsomino? 

— Eu? ridică din umeri constructorul. Trebuie întrebat 
Cuttone. 

— Şi unde l-am putea găsi? 


Bellemi îşi permise un zâmbet de-a dreptul batjocoritor: 

— Locul nouăzeci şi şapte, domnule Comisar. A murit 
săptămâna trecută. 

Şi, desfăcând braţele, adăugă: 

— Ghinion! 

Abia acum începea să înţeleagă ce vrusese să spună 
procurorul cu cuvintele „Sper să nu-ţi fac un deserviciu”. 
Simţea semnele unei ostilităţi vagi, răspândite peste tot. 
Lumea avea un comportament diferit faţă de el, îi izola, în 
jurul lui pământul parcă era ars. Încet, într-un fel poate 
inconştient, se ivea un sentiment general de aversiune faţă 
de comisar. Unii dintr-o neîncredere atavică, alţii din 
interes, iar simpatia celei mai mari părţi a populaţiei părea 
că se îndreaptă, în mod paradoxal, către autorii crimelor 
care acum treceau drept oameni cinstiţi şi persecutați. 

În barul de la parterul casei, băiatul care-i servea în 
fiecare dimineaţă capucino, îi aruncă în ziua aceea ceaşca 
într-un mod cu totul nepoliticos. lar când Cattani puse pe 
tejghea câteva monede, drept bacşiş, băiatul le respinse cu 
un gest scârbit. 

— Ia spune-mi, se încruntă comisarul, ce te-a apucat? 

— Nu vreau bacşiş de la dumneata! răspunse băiatul. 

— Şi de ce, mă rog?! 

— Pentru că taică-meu a rămas fără lucru din vina 
dumitale. Din cauza dumitale s-au închis porţile şantierului 
unde era taică-meu zidar... 

Cattani simţi nevoia să-i dea o explicaţie: 

— Din păcate, banii care finanţau şantierele alea 
proveneau din droguri. 

— Droguri, droguri! Ce tot ne povesteşti? Ne iei pâinea de 
la gură, asta contează, nu drogurile. 

— După tine, ar trebui să mă prefac că nu văd nimic?! 

— Habar n-am! Dacă drogurile dau de mâncare 
oamenilor... Să-i lăsăm să trăiască! 

Comisarul îşi dădu seama că era inutil să mai continue 
dialogul. Dus pe gânduri, ieşi în aerul rece al dimineţii. 


Începu din nou să examineze dosarele băncii. Le aşeză în 
altă ordine, le confruntă între ele, descoperi cele mai 
nebănuite analogii care asociau contul unui individ cu al 
altuia. Îşi spărgea capul, de pildă, cu semnificaţia unor 
operaţii identice care apăreau în douăzeci de conturi 
diferite. 

Se dovedea că sume enorme erau luate din conturi, ca 
apoi, după patru luni încheiate, sumele aproape dublate să 
revină în aceleaşi conturi. Făcând un studiu comparat al 
conturilor cu această caracteristică, putu să constate că 
toate sumele ieşeau în aceeaşi zi, iar restituirea lor se făcea 
la o dată care era aceeaşi pentru toate. 

Când Cattani ceru explicaţii unuia dintre titularii acelor 
conturi, auzi următoarele: 

— Nu mai ştiu unde mi-e capul, aveţi puţină răbdare! 
Medicul mi-a spus că sunt surmenat şi că nu trebuie să mă 
enervez. 

Pătrunzând mai adânc în mecanismul acelor operaţii 
bancare, comisarul îşi dădu seama că sumele luate din toate 
cele douăzeci de conturi erau vărsate în alte două, 
aparţinând unui anume Gelsomino şi unui anume Papavero. 
Prin aceste două nume de împrumut ieşeau din bancă toate 
sumele retrase din conturi pentru a se întoarce dublate, la 
patru luni după aceea, iar cei doi titulari, Gelsomino şi 
Papavero, le redistribuiau celor douăzeci de conturi de 
unde le scoseseră. 

— Am impresia, se adresă Cattani unuia din titularii acelor 
conturi speciale, că eraţi de acord ca acei bani adunaţi în 
grabă să fie folosiţi pentru finanţarea unor afaceri pe 
termen scurt. Afaceri foarte productive, s-ar spune. Cu 
dobânzi ameţitoare. Sau mă înşel? 

— Dragă comisare, replică celălalt senin, eu şi afacerile 
suntem două lucruri deosebite. Consilierul meu comercial e 
cel care se ocupă de toate. Îmi pare rău! 

— Şi unde îl găsesc? 


— Din păcate, nu-i prea plăcea oraşul nostru. A plecat de 
câteva zile. Acum se află în străinătate. 

Era imposibil să scoţi cea mai mică informaţie. Cattani 
hotări să mai încerce cu un altreilea individ. Voia mai ales 
să descopere ce se ascundea în spatele delicatelor nume de 
Gelsomino (Mugşcată) şi Papavero (Mac). 

Cum era de aşteptat, noul convocat se prefăcu a fi complet 
nătâng: 

— Eu sunt bijutier, nu mă ocup de politică. 

— Ce legătură are cu politica? 

— Când sunt încurcături, întotdeauna e vorba de politică, 
zise sentenţios omul. 

— O iei pe după piersic, da?! 

Comisarul simţea că i se urcă sângele la cap. 

— Fii atent să nu-mi pierd răbdarea! Ascultă-mă bine! 
Gelsomino şi Papavero înghit o grămadă de bani din contul 
tău şi apoi îi pun la loc, dar dublaţi. Ce afaceri îţi permit să 
câştigi sută la sută într-un timp atât de scurt? 

Omul stătea pe scaun, adus de spate, o faţă lată, buza de 
jos, care-i atârna, descoperind un şir de dinţi îngălbeniţi. 
Mâinile erau umflate, cu degete ca nişte cârnaţi. Îşi trecu o 
batistă pe frunte ca să-şi şteargă transpiraţia. Sufla greu şi 
nu se hotăra să răspundă. 

— Deci?! îl îndemnă comisarul. 

Se agită disperat pe scaun, ca şi cum l-ar fi lovit cu o 
cravaşă. Deşi se codea, până la urmă se hotărî: 

— Sunt treburi ale băncii, domnule comisar. Eu n-am 
habar. Banca le făcea pe toate. Eu aveam încredere în 
bancă. 

— Banca, repetă Cattani. Deci, Ravanusa... 

Omul nu scoase un sunet. Se mulţumi să-l privească pe 
Cattani cu ochii săi bovini, în timp ce-şi ridica mâinile uriaşe 
către cer, ca şi cum ar fi vrut să invoce harul divin. 

Ravanusa! Din fiecare săpătură pe care o făcea, comisarul 
vedea apărând acest nume. Bancherul începuse să se 
transforme într-o idee fixă. Mereu în centrul scenei, ca un 


păianjen în mijlocul pânzei. Cine era în realitate acest om 
şiret, atins de mai multe ori de scandal şi niciodată târât de 
el? 

Privindu-l, Cattani băgă de seamă că se mişca cu paşi uşori 
de felină. 

— Stimate domnule comisar, spuse bancherul cu un glas 
provocator şi calm, vă pierdeţi timpul. Sumele acelea care 
vă stârnesc curiozitatea sunt de fapt operaţii financiare mai 
mult decât corecte, care servesc ca turismul, construcţiile, 
comerţul, întreprinderile agricole să poată funcţiona. 
Reprezintă sângele care dă viaţă economiei din acest oraş. 

— O economie miraculoasă, după câte se pare, pentru că 
multiplică investiţiile aşa cum făcea lisus Hristos cu peştii! 
Faceţi-mă să înţeleg, şi întreprinderile de construcţii 
finanţate obţin profituri atât de astronomice? 

— Asta nu pot s-o ştiu. Întrebaţi-o pe contesa Camastra. Ea 
e în domeniu. Are o groază de întreprinderi. 

Pe ecranele televizoarelor care difuzau programele 
postului Sici-TV, se puteau urmări zilnic reportajele trimise 
de Nanni Santamaria cu privire la „răsunătoarea operaţie 
întreprinsă de Brigada mobilă”. Apăreau imagini cu 
muncitori fără lucru în faţa şantierelor închise. 

— Să terminăm cu acest scandal! striga un zidar cu un 
chiştoc în colţul gurii. 

— Aici nu sunt decât oameni cinstiţi, adevărata mafie e în 
Nord! 

Se auzea apoi vocea constructorului Belleni. 

— Asta nu se cheamă dreptate, mama mă-sii de treabă! 
bombănea. După o viaţă de muncă şi de sacrificii, îmi 
distrug acum întreprinderea degeaba! 

Agita, chiar în faţa telecamerei, o mână care apărea în 
prim plan, monstruos de mare. 

— Vor să controleze, dar ce naiba vor să controleze?! Aici 
e numai piatră şi sudoare. Ar trebui să ne lase în pace. Cu 
mâna pe inimă spun: Nu plâng atâta pentru mine, cât 
pentru muncitorii mei. Amărâţii de ei, bieţii de ei, au rămas 


fără lucru. Şi asta nu e o faptă omenească, pentru că toţi de 
aici trebuie să-şi hrănească familiile. Am devenit oare ca 
nişte câini de ne mâncăm între noi?! 

În fundal, un grup de zidari aprobau din cap şi scoteau 
strigăte de protest: 

— Să înceteze! E o ruşine! Toţi sunt nişte ticăloşi! 

Scena se schimbă, dar tonul rămase acelaşi. 'Telecamera se 
opri pe biblioteca de nuc din biroul antreprenorului 
Randazzo. Aşezat la biroul uriaş, într-o atitudine de vechi 
înţelept, şi făcând aluzie la comisar, se luă de tineri: 

— Sunt nişte imprudenţi, ar trebui ca cineva să-i ţină în 
frâu. Autorităţile ar trebui să-şi dea seama că nişte capete 
înfierbântate pot să pună la pământ o întreagă economie, 
că se poate ajunge la distrugerea unui oraş, cu toate 
consecinţele sociale ce se pot imagina. De aceea, fac apel la 
autorităţi să ia măsurile de cuviinţă! 

Imediat după aceea, televiziunea dădu cuvântul oamenilor 
politici: 

— Eu fac parte din opoziţie, se prezentă consilierul 
comunal Patti, continuând să-şi aranjeze ochelarii negri. 
Dar cred că în acest moment deosebirea dintre majoritate 
şi opoziţie trebuie să dispară şi toate forţele politice trebuie 
să facă un front comun. Trebuie să-mi exprim îngrijorarea 
profundă pentru ceea ce se întâmplă. Ei nu, domnii mei, nu 
se poate acuza de crimă jumătate din oraş. Partidul meu a 
spus întotdeauna foarte limpede: Nu, mafiei! Nu, 
drogurilor! Dar acum, spunem nu şi încercărilor 
nechibzuite de a-i băga pe toţi în aceeaşi oală, vinovaţi şi 
nevinovaţi, laolaltă. 

Don Manfredi îşi privea ameninţător fratele, pe Nanni. 

— Ar trebui să-ţi fie ruşine! îl loveşti pe la spate pe comisar 
într-un mod josnic. Comisarul e un om cinstit. Îl ataci în 
fiecare zi cu neghioaba ta de televiziune. 

— Hai, hai, încercă ziaristul s-o dea pe glumă, oricum o să 
facă o carieră frumoasă. 


Drept răspuns, preotul îi trase o palmă răsunătoare. Nanni 
Santamaria se clătină. Îşi duse mâna la obraz. 

— Da' ce te-a apucat, Dumnezeule? spuse el, între uimire 
şi spaimă. 

Preotul era mult mai robust ca el, mai bine făcut, îl apucă 
de reverul hainei: 

— Nu ţi-o spun ca preot, ţi-o spun ca frate: Ar trebui să te 
simţi ca un vierme! Faci campanie în favoarea mafioţilor şi 
traficanţilor de droguri. 

Ziaristul îşi plecă fruntea. Se sprijini de canatul uşii. Apoi, 
cu o voce înecată de lacrimi, zise: 

— Ce ştii tu?! Ţi-ai pus pe tine sutana neagră şi... puţin îţi 
pasă! Ce ştii câte probleme poate să aibă un om? Eu nu pot 
să-mi permit să fac pe eroul, bagă-ţi bine în cap asta. 
Televiziunea nu-i a mea, am făcut-o cu banii lor. Şi, dacă fac 
un pas greşit, sunt un om terminat. Ai înţeles? Ter-mi-nat! 
Cu ei nu te joci... ei nu dau indulgenţe. Faţă de ei nu poţi 
greşi decât o singură dată. Ca în paraşutism... 

După-amiază, Cattani se duse la şantierul contesei 
Camastra. Aşa cum îi sugerase Ravanusa, voia s-o asculte 
un pic pe femeia aceasta expertă în afaceri şi să-şi facă o 
idee despre sumele pe care le câştigau întreprinderile cu 
fondurile obţinute de la bancă. Ea îl văzu sosind, îşi scoase 
ţigara din gură şi-l urmări cu privirea în timp ce el se 
apropia. 

— Comisare, ce intenţii ai? îi surâse cu indulgență. Mi-ai 
trimis nişte poliţişti şi au găsit totul în ordine. Acum vrei să 
faci chiar dumneata o inspecţie? E o onoare prea mare! 

De fiecare dată când o vedea, Cattani rămânea surprins de 
atracţia atât de violentă pe care o resimțea faţă de această 
femeie. În comparaţie, celelalte păreau atât de obişnuite, 
încât nu meritau nici o atenţie. 

— Nu, îi răspunse, nu vin cu scopuri inchizitoriale. Să 
spunem că aş avea nevoie de o consultaţie... de specialitate. 

Când şi-au dat mâna, ea i-a reţinut-o pe a lui o clipă mai 
mult. Făcu astfel încât mâna ei să alunece uşor pe a lui. În 


fund, braţele metalice ale macaralelor se mişcau tăcute ca 
cleştii unui homar uriaş. 

— O consultaţie?! exclamă cu prefăcută mirare contesa, cu 
o voce provocatoare. Îţi convine să discutăm la restaurantul 
muncitorilor? 'locmai voiam să mă duc la masă şi mi-ar face 
plăcere să te am musafir... 

O luară spre restaurant. La intrare doi muncitori se 
dădură respectuos la o parte. 

— Bună ziua, doamnă contesă. 

— Bună ziua, le răspunse ea cu un zâmbet vesel. 

Apoi, întorcându-se către Cattani, îi şopti: 

— Vin uneori să mănânc aici. Trebuie să-mi creez o 
imagine de femeie populară. În vremurile de azi, asta dă 
bine. 

— Da, o înşelătorie bună. Vechea nobilime îi ţinea pe 
muncitori cu biciul, noua nobilime s-a modernizat şi-i 
domină cu linguşiri. Îi ameţeşte, prefăcându-se că se 
coboară la nivelul lor... 

Femeia îşi roti uşor încheietura mâinii pentru ca brăţara 
de aur a ceasului să ajungă într-o poziţie mai bună. Luă 
carafa cu vin şi-şi umplu paharul, apoi pe cel al comisarului. 

— Deci, îi aruncă ea cu un surâs încurajator, de ce 
consultaţie ai nevoie? 

Cattani o privi gânditor. 

— De fapt, nu am nevoie de consultaţii. Cred că am înţeles 
singur totul. De la dumneata aş vrea, eventual, să-mi 
confirmi bănuielile. 

— Ce bănuieli? Pot? 

Luă pachetul lui Cattani şi scoase o ţigară. 

— Capitalurile care ies din banca lui Ravanusa. 

Aprinse un chibrit. Contesa îşi apropie ţigara de flacără. 

— Sunt convins că banii aceştia nu finanţează afaceri 
legale, zise scoţându-şi o ţigară. Conturile acelea, pe 
numele lui Gelsomino şi Papavero... Conturile acelea sunt 
folosite pentru a plăti furnizorii de droguri. 

Contesa îl asculta fără să clipească. Iar Cattani continuă: 


— Ce tot vorbim de conturi care fac să meargă economia?! 
Aici prosperă traficul de stupefiante! Drogurile vin din 
Orientul Mijlociu, vasele de pescuit le încarcă în larg şi le 
aduc în Sicilia. 

— Unde ai citit toată istoria asta?! Într-un roman? Se 
termină bine? 

— Nu este un roman! răspunse Cattani strivindu-şi ţigara 
pe jumătate fumată în scrumieră. Este o afacere murdară. 
Drogurile sunt transportate sub formă de morfină. Devine 
heroină în laboratoarele clandestine ale mafiei. Şi pleacă în 
direcţia Statelor Unite şi spre Nord. Inundă Italia şi 
Europa. Şi aduce miliarde curate. Fără impozite... 

— Drace, spuse contesa cu uimire prefăcută. Şi cum o 
expediază? Cu porumbei zburători? Ce romantic! 

— Nu am chef de glume! Folosesc portocale, mobilă, chiar 
şi bomboane. Sunt oameni plini de fantezie. Uneori mai 
folosesc şi valize cu fund dublu. Cine le transportă se duce 
să-şi vadă rudele din America şi apoi se întoarce cu 
teancurile de dolari, ascunşi. 

— Fascinant! Îmi faci poftă să încerc şi eu! 

Comisarul plezni din degete: 

— Nu e chiar aşa de simplu. În Italia ai avea destule 
probleme ca să pui în circulaţie dolarii aceia. E nevoie de o 
agenţie de schimb valutar binevoitoare care să-i facă să 
treacă odată cu banii pe care-i trimit emigranții. Sau o 
agenţie de voiaj care să-i pună în circulaţie ca bani primiţi 
de la turişti. Prietenul dumitale, Ravanusa, avea o agenţie 
de acest fel la Palermo. 

Cattani sorbi o înghiţitură de vin. 

— Bietul De Maria şi fratele Annei Caruso s-au dus pe 
lumea cealaltă pentru că descoperiseră la ce folosea 
agenţia. 

Contesa ridică uşor o sprânceană. Asculta cu bărbia 
sprijinită în mâini. 

Când tăcerea dintre ei deveni prea lungă, Cattani reluă: 


— Din America, transporturile de droguri pot fi plătite şi în 
Elveţia. În acest caz, trebuia să ai o bancă prin care banii să 
ajungă în Italia. Şi aşa, jocurile sunt făcute. Suficient să 
finanţezi, prin bancă, activităţi legale. Cum ar fi o 
întreprindere de construcţii ca a dumitale. Şi, ca prin 
farmec, banii câştigaţi dintr-un mizerabil trafic de droguri 
devin bani curaţi, destinaţi unor iniţiative cinstite, 
onorabile. Căci „onorabil” este cuvântul cel mai scump 
sicilienilor. 

— Ei, spuse ea cu o admiraţie ironică, dar dumneata eşti 
un geniu. Ai încercat să vorbeşti cu un bancher? 

— Ce faci, mă iei peste picior? 

Contesa deveni serioasă. Îşi fixă mâinile de parcă ar fi 
examinat o problemă. Apoi spuse: 

— E un lucru pe care nu-l înţeleg... 

— Ce anume? 

— De ce-ţi pierzi vremea făcând pe polițistul. Dumneata ai 
fi un om de afaceri formidabil de abil. Eu aş avea nevoie de 
cineva ca dumneata care să-mi stea alături. N-am avea 
rivali în stare să ne concureze, în toată Mediterana. 

— Ia spune-mi, îmi oferi posibilitatea să fiu un nume de 
împrumut pentru multiplele dumitale afaceri? 

— N-ai înţeles nimic! 

Femeia lăsa acum cuvintele să-i cadă încet, cu o asemenea 
siguranţă încât interlocutorul ei era pus în încurcătură. În 
restaurant, vacarmul făcut de muncitori umplea sala. Se 
remarcau chipuri palide, cu bărbi aspre, nerase de patru 
zile. 

— Sau poate, reluă Cattani, mă vezi ca pe un partener? 
Ce-i asta, o încercare de corupere la nivel înalt? 

Femeia repetă cu un regret sincer: 

— N-ai înţeles nimic... 

— Mmda! 

Cattani îşi puse coatele pe masă şi se uită îndelung la 
chipul luminos, dar de nepătruns, al contesei. 


— Ştii că dumneata eşti o femeie foarte drăguță? M-ar 
durea inima dacă, într-o zi, ar trebui să te arestez. 

— Vai, vai, vai! Şi de ce ai vrea să... mă bagi la răcoare? 
Nu-ţi face visuri de felul ăsta! Pentru mine n-ai să găseşti 
motive serioase. N-ai să faci din mine o puşcăriaşă! Deşi, 
sincer vorbind, mi-ar plăcea să ştiu c-aş putea deveni 
victima dumitale. Că te-ai frământa noaptea gândindu-te că 
ai reuşit să învingi o femeie... 

Buzele lui Cattani se deschiseră într-un zâmbet larg, 
punându-i în evidenţă dinţii albi. 

— Ei bine, schimbă el tonul, din fericire, dumneata eşti 
curată. Şi eşti şi foarte inteligentă. Mai inteligentă decât 
toţi prietenii dumitale. 

— Inteligentă şi fără prejudecăţi. La cincisprezece ani 
ştiam deja unde voiam să ajung. Am devenit întâi amanta, 
apoi soţia unui bărbat urât, dar putred de bogat. Avea 
patruzeci de ani mai mult decât mine. Nu-l iubeam, dar 
când s-a îmbolnăvit i-am stat alături, cu loialitate, vreme de 
cinci ani... 

Îşi puse o linguriţă de zahăr în cafea şi amestecă cu grijă, 
absorbită de gânduri: 

— Îi datoram mult. El m-a educat, m-a pus să învăţ, m-a 
trimis în străinătate ca să învăţ limbi străine. I speak 
english very well, with an american accent, if necessary... Je 
parle la langue de Chateaubriand aussi, dar nu particip la 
viaţa înaltei societăţi. Prefer să stau aici de dimineaţa până 
seara, să am grijă de interesele mele. Lucrez din greu şi 
sper că am meritat din plin ceea ce mi-a lăsat soţul. 

Înghiţi ultima picătură de cafea şi apoi, în torcându-se într- 
o parte, continuă: 

— Fac acum o greşeală, având un oarecare interes pentru 
un tip de om pe care l-am urât totdeauna. 

— Ce fel de tip de om? 

— Un moralist. Ce sunt toate văicărelile astea despre 
soarta drogaţilor? Cineva care se lasă otrăvit de droguri n- 
ar fi putut, oricum, să facă ceva bun în viaţă. Cunosc un caz. 


— Titti Pecci Scialoja, de pildă? 

— De pildă! Răsfăţată şi vlăguită de avantajele ei, a sfârşit 
în braţele unul pungaş. Şi dumneata vrei s-o mântui. 

Contesa Camastra îşi scutură capul cu hotărâre. 

— N-ai să reuşeşti niciodată! 

Vocea ei trăda mai mult dorinţa decât convingerea. Îşi 
dădu seama de asta şi zâmbi uşor înciudată la început. Mai 
apoi, faţa-i exprimă doar o stânjeneală plăcută (Oh, dacă-ar 
mai fi putut să roşească!) ca atunci când eşti surprinsă 
goală şi nu ai timp şi nici chef să te mai acoperi... 

— N-ai să reuşeşti chiar dacă „amor omnia vincit”... 

PROFESORUL. 

O bătrână doamnă în haine ponosite, dar cu o broşă 
prețioasă prinsă în piept. Aşa îşi închipuia Cattani că ar fi 
Palermo. Îşi luă pardesiul („Puțin cam ponosit!” îşi zâmbi) 
aruncat pe scaunul de lângă volan şi se dădu jos din maşină. 
Era aproape de prânz şi pâlcuri de pierde-vară discutau 
gălăgios prin piaţă. Un bătrân împingea un cărucior plin de 
cartoane, iar câţiva tineri sprijineau un zid. Alene... 

Comisarul traversă strada şi intră într-un hotel mare şi 
elegant. Holul era extrem de spaţios, cu vitralii şi coloane 
albe de marmură. Cattani privi de jur împrejur şi găsi 
repede ceea ce căuta. În fundul holului se afla o uşă 
glisantă, întredeschisă, prin care se vedeau şiruri de scaune 
ocupate de persoane care ascultau concentrate ceea ce 
părea să fie o conferinţă. Cattani intră. Sala era plină de 
lume, o lume, i se păru lui, de un nivel ridicat, cu pretenţii, 
mai precis. 

Ca un iepure, ţâşni din mulţime Nanni Santamaria, venind 
precipitat către el: 

— Vă mulţumesc că aţi venit, domnule comisar! 

— Cred că am întârziat puţin..., se scuză Cattani. 

— Aţi ajuns totuşi la timp: 'Tocmai îşi termină conferinţa. 
De fapt, ne interesează conferenţiarul, nu conferinţa. 

Abia atunci îl văzu Cattani pe bărbatul din capătul sălii 
care vorbea cu convingere şi convingător în faţa unui 


microfon, subliniindu-şi cuvintele cu gesturi largi, energice: 

— Cum reacţionăm în faţa pericolului de a vedea omenirea 
exterminată?! strigă omul în microfon. Cu marşuri pentru 
pace! Unii, dragi prieteni, îşi fac iluzia că vor înlătura 
războiul atomic manifestând pe străzile oraşelor. Eventual 
cu flori în mână... 

Un murmur amuzat se auzi în sală. Oratorul avea părul 
argintiu, o haină albastră şi o batistă brodată în buzunarul 
de la piept. Are o expresie mai lunecoasă decât a unui ţipar, 
fu prima impresie a lui Cattani. Oratorul îşi consultă ceasul 
masiv de aur şi reluă descrierea unor scene apocaliptice: 


— Societatea noastră se îndreaptă către naufragiu... Avem 
mii de victime ale cutremurelor rămase fără locuinţe, 
şomeri care au pierdut orice speranţă de a mai găsi de 
lucru. Homosexualitatea se întinde fără ruşine. Corupţia 
pătrunde până la cele mai înalte niveluri. Domnii mei, ne 
aflăm în faţa descompunerii morale şi economice a Italiei, a 
scumpei noastre Italii! Nouă, forţelor sănătoase din această 
ţară, ne revine sarcina să reacţionăm şi să redresăm 
situaţia! Noi suntem ultima şansă! 

Izbucniră aplauze. 

— Cum vi se pare? întrebă Santamaria. 

— Nu ştiu ce să spun, răspunse Cattani cu o oarecare 
perplexitate în glas. Cum aţi spus că se numeşte? 

— Laudeo. Profesorul Laudeo. Veniţi să vi-l prezint! 

Când cei doi se apropiară de el, profesorul Laudeo îşi lua 
rămas bun de la un grup de bărbaţi care-l priveau extaziaţi. 
— La revedere, dragii mei. Ne vedem duminică la Roma. 

Vă rog să nu lipsiţi! 

De aproape, îi remarcai mâinile prea îngrijite cu care-şi 
controla mereu cravata elegantă de mătase. Era evident că- 
i făcea plăcere toată lumea aceea care se îngrămădea în 
jurul lui, îl atingea, îi strângea mâna. În acelaşi timp, părea 
şi puţin plictisit. Mai făcea câte un pas înapoi ca să scape de 
ei, căutând să nu piardă momentul prielnic pentru a 
dispărea. 

— Domnule profesor, i se adresă cu un ton afectat 
Santamaria, v-am promis să vi-l aduc pe comisar la Palermo. 
Iată-l! În carne şi oase... 

— A! Bravo, Santamaria! Dacă nu vă supăraţi, lăsaţi-ne 
singuri câteva minute. Veniţi, domnule comisar! 
Dumneavoastră n-aveţi cum să ştiţi, dar eu sunt unul din 
admiratorii dumneavoastră. 

— Vă mulţumesc. Aş putea să cunosc motivele acestei 
onorate aprecieri? 

Profesorul Laudeo îl duse într-un coridor cu pereţii 
acoperiţi de o catifea în arabescuri şi luminat de aplici în 


formă de lumânări. 

— Modestia, începu profesorul, nu este o bună tovarăşă 
pentru un om de talent. Dumneata eşti un tânăr înzestrat, 
dragă Cattani. Te urmăresc de când ai terminat Şcoala 
superioară de poliţie. 

— Chiar aşa?! De ce? 

— Am prieteni pretutindeni, spuse profesorul. 

Scoase un ţigaret de argint şi puse în el o ţigară. 

— Îmi semnalează persoanele de valoare din diferite 
domenii. 

— Şi la ce vă foloseşte asta?! Îmi permiteţi să fiu indiscret? 

Omul îl luă de braţ pe Cattani şi-l duse spre un divan 
acoperit cu brocart: 

— Încerc să determin toate aceste minţi deosebite să 
adere la asociaţia mea. 

Lui Cattani îi stârni curiozitatea: 

— Şi care sunt scopurile acestei asociaţii? 

— Binele Italiei! pronunţă solemn profesorul. Mă preocupă 
viitorul patriei noastre. Şi cred că este necesar să 
selecţionez pe cei mai merituoşi şi să-i ajut să ajungă la 
situaţiile cele mai înalte. În posturile cheie... 

— Mă măguliţi, zise Cattani, dar mi-e teamă că aş putea, în 
cele din urmă, să vă dezamăgesc. 

Chipul profesorului căpătă o expresie jignită: 

— Stai! Te rog să nu te subapreciezi! Ai stofă, dragă 
Cattani! Şi cred că este datoria asociaţiei noastre să-ţi dăm 
o mână de ajutor. 

Între timp fumase ţigara, scoase chiştocul şi îndreptă 
ţigaretul spre comisar. 

— Te-aş vedea foarte bine în locul cel mai de sus dintr-o 
prefectură importantă. De exemplu, Genova, Florenţa sau, 
de ce nu? la Roma. 

Cattani se aşeză mai bine pe sofa. 

— Interesant! 

— Asociaţia mea este gata să te ajute, îl asigură 
profesorul. Eşti o persoană pe care se poate miza..., un cal 


câştigător! 

Îl privea cu ochi pătrunzători. 

— Vrem să salvăm Italia de la naufragiu. Suntem toţi 
persoane apolitice, chiar dacă mulţi membri au funcţii 
publice. Luptăm împotriva corupţiei, a laxismului moral, a 
mafiei. Vrem ca Italia să capete din nou o imagine demnă, 
în primul rând în propriii ei ochi. De aceea avem nevoie de 
oameni ca dumneata. Reflectează în linişte! Sunt sigur că o 
să mă înştiinţezi dacă propunerea mea ţi se va părea 
interesantă. Contez pe dumneata! 

În aceeaşi după-amiază, Cattani reveni la Trapani. Tot 
timpul drumului n-a făcut decât să se gândească la 
cuvintele noii sale cunoştinţe. Cum avu ocazia, îl sună pe 
Cannito, la Roma, ca să-lpună la curent cu noutăţile şi să-i 
ceară un sfat. Acesta se arătă imediat foarte interesat. Voia 
să ştie dacă profesorul îi ceruse ceva în schimbul 
promisiunii de a-l ajuta să facă acea carieră strălucită. 

— Nimic, îl asigură Cattani. Vrea numai să mă înscriu în 
asociaţia lui. „Suntem ca o familie”, aşa spunea, „şi ne 
ajutăm unii pe alţii”. 

— Ţi-a menţionat vreun nume? 

— Destule! Generali, ziarişti, industriaşi, politicieni. Vorbea 
despre toţi spunându-le pe numele mic, ca şi cum ar fi vrut 
să sublinieze marea prietenie dintre ei. 

— În general, ce impresie ţi-a făcut? 

Cattani avu un zâmbet dispreţuitor: 

— Un mediocru! Dar foarte viclean şi cu aerul celui care 
are în realitate o putere însemnată. 

— Mmda! Aşa o fi. Pune-l la încercare. Vezi dacă e cineva 
care are efectiv importanţă sau e numai un balon de săpun. 

După ce autorizase ancheta, procurorul hotărâse să se 
retragă. Încă scârbit de încercarea pe care Cannito, şeful 
Departamentului Z, o făcuse ca să împiedice cursul normal 
al evenimentelor şi întristat de certurile izbucnite după 
închiderea şantierelor, bătrânul magistrat hotări să-şi ceară 
pensionarea anticipat. 


Cazul trecuse acum în mâinile procurorului adjunct 
Bordonaro, un tânăr cu ochii mici şi rotunzi, cu faţa 
inteligentă, încadrată de o barbă scurtă şi bine îngrijită. 

— Am ştiri grozave pentru dumneavoastră! îl anunţă 
Cattani. 

Scoase din servietă un dosar şi începu să-l răsfoiască. 

— Uitaţi-vă! Am reuşit să descoperim cine sunt titularii 
faimoaselor conturi denumite Gelsomino şi Papavero. 

Scoase un document plin de ştampile: 

— Asta-i expertiza grafică din care rezultă că semnătura 
lui Gelsomino de pe cecuri aparţine lui Ravanusa. În 
schimb, uitaţi-vă aici! Contul Papavero aparţine lui 
Terrasini. În parte, am reconstituit drumul parcurs de bani 
după ce ies din bancă prin aceste două conturi. O parte din 
cecuri se îndreaptă către Nord: Roma, Milano. Sunt 
negociate de societăţi fantomă şi e greu să descoperi cine 
se află în spatele acestora. Poate bancheri, poate traficanţi 
internaţionali, poate chiar organizaţii politice... Dar partea 
cea mai importantă rămâne aici şi se strânge în contul lui 
Terrasini. 

— Drace! exclamă magistratul. Se ştie că-i apărătorul 
mafioţilor, dar credeam că totul se opreşte aici. Nu-mi 
închipuiam că e băgat şi în treaba asta! 

— Da. Numai că de data asta va trebui să-şi caute el însuşi 
un avocat. 

— Faceţi o treabă foarte bună! continuă magistratul. 
Întoarceţi oraşul ăsta pe dos. Totuşi nu-mi explic încă de ce 
un om prudent ca procurorul s-a hotărât să vă dea mână 
liberă. 

— Tocmai. 

Cattani, convins că procurorul se hotărâse în urma 
intervenţiei prietenului său, Cannito, se prefăcu surprins: 

Nici eu nu-mi explic. La început era categoric împotrivă. 

Paola se obişnuise să stea singură în casă, aşteptându-şi 
tatăl. La rândul lui, el se străduia să vină acasă la timp ca să 


mănânce seara împreună. De obicei, mâncau ceea ce le 
pregătea femeia de serviciu pe care o angajase de curând. 

Într-o vineri seara, tatăl o găsi pe fetiţă bosumflată, îi 
spuse că nu-i era foame. Se duse în camera ei şi se aruncă 
pe pat fără măcar să-şi aprindă lumina. 

Comisarul se simţi uşor neliniştit. Până acum nu avusese 
de întâmpinat o astfel de situaţie. Grea meserie, meseria de 
părinte, mai ales al unei fetiţe! 

Intră în camera ei: 

— Paoletta, de ce stai pe întuneric?! 

Se auzi un murmur nedesluşit. 

— Hai! o încuraja tatăl. E ceva ce vrei să-mi spui şi nu ştii 
cum s-o faci, aşa-i? Poate nu te simţi bine? Vrei să chem un 
medic? 

— Nu, nu, nu! se sperie fetiţa şi-şi întoarse faţa către 
perete. 

Tatăl îi puse o mână pe umăr: 

— Cred că ştiu ce ţi s-a întâmplat. Ai devenit domnişoară, 
aşa-i? 

Tăcerea care a urmat îi confirmă spusele. 

— Dar atunci nu trebuie să fii tristă. Eu aş zice s-o chemi 
pe mama şi să-i spui noutatea. E un eveniment foarte 
important într-o familie. 

De data asta fetiţa sări în sus şi se aşeză pe marginea 
patului. 

— Vorbeşti serios? Vrei s-o sun pe mama?! 

— Sigur! E un eveniment de care o să fie mândră. 

Vocea mamei o făcu să-şi recapete buna dispoziţie. 

— Tăticu' m-a pus să te chem. Pentru că trebuie să-ţi spun 
o noutate. Ştii, zise urmărind cu coada ochiului dacă taică- 
su era prin apropiere, astăzi am devenit domnişoară! 

— Scumpa mea, e o veste grozavă! Mama are acum o 
fetiţă mare. 

— Ştii, nu voiam să-i spun lui tăticu'. Şi el, sărăcuţul, nu 
ştia cum să înceapă. E atât de stângaci! 

— Chiar el te-a pus să-mi telefonezi? 


— Chiar el! Mi-a spus: „Cheam-o pe mămica, ai s-o faci 
fericită!”. Vezi, mămico, că tăticu' nu e rău? 

— Dar n-am pretins niciodată că e rău. Dimpotrivă, poate 
că nu m-am exprimat corect. 

În vocea ei se simţea amărăciunea. 

— Eşti tristă, mamă? 

— Nu. Dar îmi lipseşti atât de mult. Ai început să te 
schimbi şi eu nu sunt lângă tine. Vreau să te revăd cât mai 
curând. 

Când Paola puse la loc telefonul, tatăl o întreba ce făcea 
maică-sa. 

— Bine. Dar mi s-a părut cam abătută, zise oprindu-se un 
moment, ca şi cum şi-ar fi căutat cuvintele. Spune, tăticule, 
e adevărat că iubeşti pe altcineva? 

Bărbatul se aplecă, luă capul fetiţei între mâini şi-i 
confirmă cu voce gravă: 

— Da, e adevărat. E o fată singură şi bolnavă, înţelegi? Aş 
vrea atât de mult s-o ajut să se vindece! 

Se simţi uşurat după această mărturisire. Între el şi fetiţa 
din faţa lui se realizase o legătură, ca un cordon ombilical, 
transparent şi flexibil. Fiecare avea acum secretul lui 
împărtăşit. Secret de care amândoi erau mândri. El pentru 
că iubea cu toată fiinţa, ea pentru că, fără să ştie, se 
pregătea să iubească. 

Nanni Santamaria fugea după el de-a lungul scărilor din 
Prefectură. 

— Domnule comisar! strigă abia trăgându-şi răsuflarea. 
Domnule comisar, aşteptaţi-mă! Profesorul Laudeo vrea să 
ştie dacă aveţi să-i transmiteţi ceva. 

Cattani continuă să urce scările. 

— Nimic pentru moment, îi strigă lui Santamaria care se 
oprise mai jos. Dacă e ceva, îl chem eu. 

Îl cheamă el, îşi spuse în sinea lui Santamaria. Şi când 
naiba o s-o facă? 

Când ziaristul îi aduse la cunoştinţă lui Terrasini răspunsul 
comisarului, avocatul izbucni nervos: 


— Doar nu poate fi atât de netrebnic! scrâşni el printre 
dinţi. 

— Nu, spuse cu părere de rău Santamaria, pe ăsta n-o să-l 
opriţi cu toate linguşirile profesorului Laudeo. 

Magna cum laudeo! îşi zise Santamaria constatând că, fără 
să vrea, comisarul îi devenise oarecum simpatic. 

Terrasini se duse din nou la închisoare ca să-i transmită lui 
Cirinna ultimele noutăţi. 

— Cu poliţaiul ăsta nu-i nimic de făcut. Deci trebuie s-o 
scoatem din joc pe fată. 

Chipul lui Cirinna se făcu roşu ca focul. Mafiotul tremura 
de furie şi abia reuşea să se stăpânească. 

— De Titti, nu vă atingeţi! ordonă ameninţător. Am pus săi 
se ducă droguri. Atâta vreme cât se va droga, o să fim 
liniştiţi. Nu va fi un martor pe care să se poată conta. Dar 
nu-mi mai vorbiţi despre dispariţie. Nici măcar în glumă! 

— Da', Cirinna, nu cumva te-ai îndrăgostit?! Problema e că 
poliţaiul vrea s-o vindece. Şi, dacă reuşeşte, e rău pentru 
toată lumea. 

Cirinna scrâşni din dinţi şi înjură. 

— Avocatule, la nenorocitul ăla de poliţai trebuie să te 
gândeşti. Fata nu-i o problemă, e în mâna mea. 

Spunând asta, strânse pumnii ca pentru a exemplifica cele 
afirmate. Deschizând palmele peste câteva lungi secunde, 
constată că urmele unghiilor erau atât de adânci, încât 
păreau, mai degrabă, urmele unor dinţi... „O SĂ-L FAC SĂ 
PLĂTEASCĂ” 

Adjunctul Altero scoase dintr-o cutie o vestă antiglonţ şi i-o 
întinse lui Cattani. 

— Îmbrăcaţi-o! Măcar ca talisman. 

Comisarul luă vesta, o ţinu o clipă în mână, apoi o aruncă 
pe un scaun. Declară că flecuşteţul acela nu folosea la nimic 
şi că nu puteai fi liniştit chiar dacă circulai într-o maşină 
blindată. 

Totuşi Altero continuă să insiste. Îi spuse că vesta îi 
asigura măcar un minimum de protecţie. Şi mai adăugă că, 


după părerea lui, comisarul n-ar trebui să se plimbe fără 
grijă încoace şi încolo. O escortă, iată ce-i trebuia! 

— Las-o baltă! exclamă brusc comisarul. Dacă-mi vor 
pielea, nu o escortă o să-i facă să renunţe. 

— Poate că nu, obiectă adjunctul, dar ar însemna măcar o 
stavilă. S-ar gândi de două ori înainte s-o facă. Şi un efort 
intelectual suplimentar îi istoveşte. 

— Vezi, începu Cattani, apoi se opri o clipă, ca şi cum ar fi 
vrut să-şi exprime mai bine gândul. Eu nu mai sunt un 
ghimpe pentru ei. Ancheta a înaintat serios. Hârtiile 
vorbesc de la sine. La ce le-ar folosi acum să mă înlăture? 

Altero răspunse că vorbele i se păreau prea optimiste. 

— Niciodată nu poţi să ai încredere în bunul simţ când 
este vorba de oameni impulsivi, adevăraţi preoţi ai 
vendettei... 

Cattani îşi scoase haina, o puse pe spătarul unui scaun şi 
continuă: 

— Ştii ce am să-ţi spun? Că mafia omoară preventiv. Ucide 
când trebuie să împiedice o persoană să facă un gest care 
ar putea să-i fie fatal. În cazul meu, au pierdut ocazia. Acum 
e prea târziu. 

— Nu vă faceţi iluzii! spuse Altero. N-o să vă ierte pentru 
asta. Mai curând sau mai târziu, o să găsească un mijloc să 
vă facă să plătiţi. 

În faţa Prefecturii se afla o cofetărie care prepara nişte 
prăjituri cu migdale, nemaipomenit de bune. Paola nu mai 
putea după ele. În seara aceea, taică-su se gândi să-i facă o 
plăcere şi să-i cumpere câteva. Ploua şi bătea vântul. Un 
vânt rece care te pătrundea până la oase. Mă duc acum 
acasă şi mă bag sub pătură, se gândi Cattani. Sper c-o să 
reuşesc să adorm. 

Conducea încet, circulaţia era intensă. Ploaia care bătea în 
parbriz îl enerva. Pe alocuri, drumul devenise o adevărată 
Veneţie. Sudul este formidabil când e soare, dar, când 
vremea se strică, e imposibil. Sudul... 


În câteva minute ajunse acasă. Intră în grabă şi chemă 
ascensorul. Îşi şterse cu grijă picioarele pe covoraş şi 
învârti cheia în broască. Luminile de la intrare erau aprinse, 
dar casa era cufundată în tăcere. Ciudat! 

— Paola! strigă Cattani. 

Fata nu-i răspunse. Comisarul deschise uşa de la camera 
fetiţei. 

— Unde eşti?! Paola..., fetiţo, răspunde! 

Televizorul era închis. Baia, goală. Inima lui Cattani bătea 
din ce în ce mai tare. Puse pachetul cu prăjituri pe masă şi- 
şi desfăcu cravata. Un val fierbinte pleca din stomac şi-i 
ajungea până la tâmple. Se agăţă de o mică speranţă. Poate 
că fetiţa a vrut să-i facă o farsă. Poate s-a ascuns. Se uită 
sub pat, dar nu era nimeni. 

Telefonul din hol sună. Cattani ţâşni să răspundă... Ceea ce 
auzi fu atât de cumplit, atât de greu de imaginat, încât 
rămase paralizat, încă nu voia să creadă. Lui nu i se putea 
întâmpla aşa ceva. Era o farsă... proastă. 

— Fiică-ta e cu noi, îl anunţă cineva, prefăcându-şi vocea. 
Fii foarte atent: Nu vorbeşti cu nimeni. Ai înţeles? Cu 
nimeni! Nu alertezi pe nimeni. E clar? Altfel fiică-ta s-a 
curăţat şi încă urât. O să te sunăm noi. 

În receptor se auzi un clic. Legătura se întrerupse brusc. 
Comisarului îi răsuna încă în urechi vocea aceea. Strânse 
din dinţi cu putere. Picioarele îi tremurau. Se târi cu greu 
până la sofa şi se lăsă să cadă, vlăguit. 

— Fii calm, fii calm! îşi repeta fără încetare. Trebuie să fii 
foarte calm ca să poţi descurca treaba asta! Trebuie să fii 
foarte calm ca să-ţi salvezi fetiţa! 

Îşi turnă nişte coniac şi-l înghiţi pe nerăsuflate. 

— Au găsit calea cea mai bună ca să mă zdrobească. Au 
reuşit... 

Ar fi vrut să fie cineva care să-l audă, să-l asculte acum, să- 
i spună că totul va fi în ordine. 

Trebuia să-şi bage acum în cap că devenise un alt om. Un 
om rănit în halul acela se transformă într-o fiară căreia i-ai 


furat puii. Sau devine violent şi loveşte ca un nebun sau se 
supune, îşi bagă ghearele în teacă şi-şi înghite 
amărăciunea. „Ce pot să fac?” Aceasta era întrebarea care 
revenea necontenit în mintea înnebunită a comisarului. 

— Nimic, nu pot să fac nimic. Sunt într-o situaţie în care 
sunt obligat să mă las şantajat! scrâşni Cattani. 

Îşi petrecu noaptea pe sofa, fără să-şi scoată măcar 
pantofii. Abia dacă reuşi să aţipească vreo două ore. Un 
somn agitat, care nu-l odihni. Îşi simţea tot corpul amorţit şi 
dureros. Dar, când auzi telefonul, sări în sus ca un arc. 

— Bună ziua! 

Era nevastă-sa. 

— Bună... Tu eşti?! 

— Voiam să ştiu ce face Paola. Să-i spun bună dimineaţa 
înainte să plece la şcoală. Mi s-a făcut tare dor de ea... 

Cum el nu răspundea, Else strigă la telefon: 

— Alo, Corrado, mă auzi?! 

EI se strădui să aibă o voce calmă: 

— Da, da, te aud. Paola e bine. Şi-a făcut prietene. De două 
zile e la o fetiţă. Aşa că nu mai stă atât de mult singură. 

— Da' ce-i cu tine? îl întrebă Else. Parcă eşti prost dispus. 

— Nu, sunt puţin obosit. Am enorm de lucru. 

Ea nu păru convinsă. 

— 'Te enervează că vorbeşti cu mine? 

— Nu mă enervează, şopti ţinând ochii închişi şi 
sprijinindu-se de zid. Numai că aştept un telefon important 
de la serviciu. 

— Scuză-mă! Te chem altă dată. Spune-i lui Paola că o 
iubesc! Tare mult... 

Cattani îşi făcu cafeaua şi bău încet două ceşti. Degusta 
parcă fiecare sorbitură, ca să asimileze cât mai bine 
cofeina. Ridică storurile de la ferestre. Ploaia încetase şi se 
anunţa o zi plină de soare. Când sună din nou telefonul, 
Cattani era chiar lângă el şi ridică imediat receptorul. 
Aceeaşi voce din seara precedentă: 

— Ce-ai hotărât, poliţaiule? Cum ai dormit? 


— Ce vreţi de la mine? Dă-i drumul! 

— În primul rând, un răspuns. Vrem să ştim dacă ai să ne 
asculţi în toate. Orbeşte. Ca un om de onoare. 

Cattani îşi frecă ochii umflaţi: 

— Da, e în ordine. 

Vocea din telefon deveni batjocoritoare: 

— Bravo, aşa trebuie să fii. Acum, ascultă bine, 
nenorocitule! 'Te duci la birou şi te porţi ca şi cum nimic nu 
s-ar fi întâmplat. Du-te şi dă ordine prăpădiţilor care 
lucrează cu tine. Dar nu uita că, din această clipă, ordinele, 
cele importante, noi le dăm. 

— Fata mea! Unde mi-e fata? 

Urmară câteva secunde de tăcere, după care se auzi vocea 
rugătoare a fetiţei: 

— 'Tăticule! Tăticule scump! 

— Paola, Paola, Paoletta, ce faci?! 

Cattani repeta numele fetiţei ca un nebun. Îşi încleştase 
mâinile transpirate pe telefon, de parcă ar fi vrut să prindă 
prin aparat nu numai vocea, dar şi prezenţa fetiţei. 

— Răspunde-mi, Paoletta! Draga mea, copilul meu drag! 

Dar nu mai auzi vocea fetiţei. Se auzi în schimb din nou 
vocea bărbatului care savura plăcerea de a-l avea la mână: 

— Face bine. Face bine... deocamdată. Dacă tăticu' e 
ascultător, fata face bine... 

Primul om care-i veni în minte lui Cattani fu Santamaria. 
Se duse la el să-i ceară să-l pună în contact cu acel profesor 
Laudeo care-i promisese marea cu sarea. Un om ca el, 
având cunoştinţe în toate mediile societăţii, era poate 
singurul în măsură să intervină acolo unde trebuia ca să-i 
salveze fetiţa. 

— Din păcate, spuse cu regret ziaristul, profesorul Laudeo 
e în acest moment în străinătate. O călătorie de afaceri. Nu 
ştiu cum să-l găsesc. Se uită mai atent la comisar. Dar de 
ce? S-a întâmplat ceva? 

— Nu, nimic, absolut nimic. 


Cattani făcu un semn cu mâna, ca şi cum ar fi vrut să arate 
că nu-i o treabă importantă. Dar apoi se răzgândi. Îl privi 
drept în ochi pe Santamaria şi-i spuse: 

— Eu am să-mi ţin gura. Nu voi vorbi cu nimeni, dar, dacă 
dumneata ai ceva să-mi transmiţi, spune-mi. Te rog din 
suflet! 

Auzindu-l vorbind astfel, atât de marcat, aproape 
deznădăjduit, ziaristul făcu ochii mari, înghiţi în sec, 
aproape speriat: 

— Vă jur că nu ştiu despre ce-i vorba. Vă jur! 

De unde să înceapă stabilirea unui contact? Unde să 
găsească un fir, oricât de subţire, care să-l ducă la acel loc 
necunoscut unde era ţinută fata lui? Nemaiştiind ce să facă, 
comisarul se decise să bată la toate uşile posibile. 

Se duse la Tribunal ca să-l găsească pe avocatul Terrasini. 

— Da' ce faceţi pe-aici, domnule comisar? îl salută avocatul 
cu obişnuita-i afabilitate. 

Cattani îl privi cu intensitate, în speranţa de a surprinde 
un gest, o invitaţie de a vorbi într-un loc mai izolat. Dar cum 
Terrasini rămânea impasibil, încercă într-un mod mai 
direct: 

— Spuneţi-mi, ştiţi ceva de ultimele întâmplări? 

— Vorbiţi de anchetă? întrebă Terrasini ridicând din umeri. 
Ce vreţi să vă spun? Aţi făcut o adevărată harababură. Sper 
că aveţi motive întemeiate. 

Cattani îl privi iar pe avocat, încercând să surprindă totuşi 
ceva. 

— Nu aţi auzit nimic de alt gen? 

Terrasini îşi ridică puţin capul ca să-l privească mai bine. 

— Dragă comisare, aţi început cu ghicitori dis-de- 
dimineaţă? Postura de Oedip nu m-a atras niciodată. 

Cine ştie, poate contesa Camastra! Poate că au ales-o pe 
ea, atât de hotărâtă şi calmă, drept legătură între el şi ei. O 
găsi în biroul ei. 

Contesa scăpă repede de doi ingineri cu care discuta un 
proiect şi-l invită înăuntru pe Cattani. 


— Olga, începu el. Trebuie să-ţi vorbesc! 

Contesa îşi încreţi fruntea, alarmată: 

— Ce se întâmplă? E ceva care nu-i în ordine? 

Cattani ezită. Apoi spuse; 

— Eşti prietena sau duşmana mea? 

— Ce vorbe sunt astea?! 

— Nu ştii ce s-a întâmplat? 

Contesa scoase un suspin şi se uită la Cattani de parcă ar 
fi vrut să-i citească gândurile. 

— Ai putea să fii, te rog, ceva mai clar? 

Cattani se ridică: 

— Nu-i nimic. Te rog să mă ierţi! 

Se îndreptă către uşă, gata să iasă, când contesa îl strigă: 

— Comisare, pot să ştiu ce se întâmplă? Te rog! 

Cattani se întoarse către ea. Se ridicase în picioare şi 
părea sincer îngrijorată. Închise uşa după el cu încetineala 
celui care aşteaptă să fie chemat înapoi. 

UN OM PRINS ÎN CURSĂ. 

Primele ordine sosiră noaptea, tot prin telefon. Era aceeaşi 
voce care le dădea. Cerea să fie scos de sub sechestru vasul 
de pescuit pe care fusese descoperită morfina. Îi dictă cum 
să procedeze. Avocatul proprietarului de vas va depune la 
Prefectură chitanţele unei firme de produse farmaceutice, 
purtând pe ele toate ştampilele Ministerului Sănătăţii, 
precum şi autorizaţia de transport a câtorva pachete de 
morfină pentru „uz medicinal” din portul Napoli, în portul 
Trapani. Cattani trebuia să pară că acceptă această 
versiune. 

În dimineaţa următoare comisarul îi spuse femeii de 
serviciu să nu mai vină, pentru o vreme, pentru că fetiţa 
dormea deocamdată la o prietenă. 

Se duse la birou şi, la un moment dat, Altero apăru în 
biroul lui cu mai multe hârtii. Le duse la nas zicând: 

— Miros a fals de la un kilometru! Uitaţi-vă, firma Sicil 
Farmaci ar fi cerut un transport de morfină. Te-apucă râsul! 

Le întinse lui Cattani. 


Comisarul se prefăcu că se uită la documente cu cea mai 
mare atenţie, ca la sfârşit să spună: 

— Mi se par în ordine. 

— Cum adică?! îşi încruntă sprâncenele Altero. 

— Sunt în ordine! sări în picioare Cattani. De ce mă 
priveşti cu aerul ăsta uluit?! Crezi că am înnebunit sau că 
am devenit un imbecil?! Nu, dragă Altero, îmi dau seama 
foarte bine că hârţoagele astea sunt nişte falsuri. Dar e mai 
bine să le luăm drept bune. După o vreme va fi o armă în 
mâinile noastre împotriva, de pildă, a firmei Sicil Farmaci. 

— Şi atunci ce trebuie să fac? Să scot de sub sechestru 
vasul de pescuit? 

— Fireşte! 

Altero îşi plecă privirea: 

— De acord, domnule comisar. Aţi apreciat întotdeauna 
corect. Mai corect decât mine, oricum. De la o vreme mă 
prind mai greu! 

Îşi petrecea zilele într-o tensiune psihologică aproape de 
nesuportat. Mereu atent să-şi controleze fiecare gest, în 
vreme ce, zi după zi, mai desfăcea, ca o altă Penelopă, câte 
o bucăţică din pânza pe care o ţesuse. Uneori seara, acasă, 
tensiunea era atât de mare încât se descărca dând cu 
pumnul în perete până când îl potolea durerea. Nu există 
vreun duşman mai cumplit decât cel din umbră! 

Odată, după un acces de furie, rămăsese ca sfârşit. 
Telefonul, marea lui obsesie, îl făcu să sară în sus, 
electrocutat. Auzi vocea nevesti-sii: 

— Te deranjez? Dormeai? 

— Nu, nu-i nici un deranj. 

Îşi apăsă tâmpla cu o mână. Telefonul ăsta îi cerea un alt 
efort al creierului. Nu voia ca nevastă-sa să aibă vreo 
bănuială. 

— Mi-e frică! spuse la un moment dat Else. Mă nelinişteşte 
gândul că ai putea să fii din nou în pericol din pricina 
slujbei. 

— Nu te gândi la asta, spuse el deprimat. 


— Şi Paola? 

— E tot la prietena ei. 

— Dă-mi numărul de telefon! Vreau să-i aud vocea. 

E] se sprijini de perete. 

— Mai bine nu. S-o lăsăm în pace! Paola a înţeles foarte 
bine ce s-a petrecut cu noi şi are nevoie de puţină linişte. 

Glasul nevesti-sii deveni tăios: 

— Ascultă, dacă vrei s-o desparţi de mine, să ştii că n-am 
să te las s-o faci! 

— Ce tot spui? întrebă el cu o amabilitate căutată. Poate că 
noi doi n-am fost nişte soţi buni, dar putem fi nişte părinţi 
buni. Hai să ne gândim la fetiţă, fără să ne sâcâim unul pe 
altul. Vrei? 

— Ce vrei să spui? 

— Că s-ar putea ca grija pentru viaţa fetei noastre să ne 
ajute să ne apropiem din nou. Vorbele-i ieşeau cu uşurinţă, 
lipsite de orice legătură cu preocuparea lui. 

Se lăsă o linişte apăsătoare. Apoi Else vorbi: 

— Nu glumi cu lucrurile astea. Dacă nu le crezi cu 
adevărat, nu le spune, pentru că mi-ai provoca o nouă 
durere. Începusem să mă resemnez. 

— Ascultă! făcu Corrado cu un ton încurajator. Când se va 
întoarce Paola, o să vorbim împreună cu ea. Cinstit. Şi apoi 
vom lua o hotărâre. 

Ea păru că se îndoieşte. 

— Şi ai să ai încredere în mine? 

— Ţi-o promit! Dar lasă-mi un pic de timp, te rog. 

Puse telefonul la loc, cu un gest obosit. 

După ce termină cu nevastă-sa, Cattani se aruncă pe pat, 
cu mâinile încrucişate sub cap şi ochii ficşi în tavan. Nu o 
observase încă, dar pe tavan, chiar deasupra lui, era o pată. 
O mică pată întunecată, a cărei formă se schimba după cum 
i se muta privirea, până când se transforma într-o fiinţă vie 
cu privire amenințătoare. 

— Sfinte Dumnezeule, se scutură Cattani, am început să 
am halucinaţii. 


Apoi veni şi telefonul răpitorilor, cu alte ordine. Acum 
cereau ca Santa Cirinna să fie eliberat! 

— Dar cum o să fac?! protestă comisarul. Să vă intre în 
cap că nu totul e posibil. 

— Ascultă-mă bine! tună vocea din telefon. Mie puţin îmi 
pasă de ce e posibil. Băiatul ăla putrezeşte în închisoare şi 
trebuie scos de acolo. Ne-am înţeles?! 

Câteva clipe nu se mai auzi nimic, iar, când începu din nou 
să vorbească, luă din nou blestematul ăla de ton 
batjocoritor. 

— Inima mea e sensibilă. Ia ascultă! 

Se auziră nişte bombăneli, după care glasul fetiţei care-şi 
striga tatăl. 

— Paola, Paola, scumpa mea! striga comisarul cu 
deznădejde. 

Fetiţa izbucni în plâns: 

— Când vii să mă iei, tăticule? 

— Curând! Curând! Scumpa mea! Nu trebuie să-ţi fie 
frică, ai înţeles? Totul se va sfârşi. Mă auzi? Îţi promit! Îţi 
jur! Nu mai plânge, te rog, nu mai plânge! 

Fata nu mai răspundea. Înainte de a închide, răpitorul îi 
spuse din nou: 

— Atunci, ai grijă de Cirinna! Respectele mele, dragă 
poliţaiule! Să fii cuminte! 

Profesorul Cristina era un medic cunoscut ca un om cinstit 
şi conştiincios. Dusese o viaţă de o corectitudine exemplară, 
dedicată cercetărilor, muncii. Mulţi dintre bolnavii lui îl 
considerau un sfânt pentru că nu lua niciodată bani de la 
cei sărmani. 

— Pot să intru? întrebă timid profesorul Cristina. 

Cattani văzu o aureolă de păr alb apărând în uşa biroului 
său. 

Medicul închise uşa şi se uită în jur cu prudenţă. 

— Mă scuzaţi, domnule comisar, dar trebuie să vă expun o 
problemă foarte gravă. 


Îşi netezea, fără încetare, mustăţile stufoase şi albe. Îşi 
îndreptă spre el ochii limpezi: 

— De câteva zile primesc ameninţări cu moartea! 

Cattani deveni mai atent. Medicul începu să povestească 
cum cineva îi ceruse, prin telefon, să facă o expertiză 
medicală în favoarea lui Cirinna. 

— Voiau să semnez un document fals, explică el cu uluire. 
Nici mai mult, nici mai puţin, trebuia ca eu să atest că 
Cirinna suferă de o gravă disfuncţie cardiacă! Închipuiţi-vă! 
lar omul acela este sănătos tun. Aşa că nu le-am făcut jocul, 
zise împingându-şi ochelarii spre baza nasului. Numai că 
acum nu-mi dau pace. Îmi telefonează şi mă ameninţă cu 
moartea. Spuneţi-mi dumneavoastră, domnule comisar, ce 
trebuie să fac? 

Comisarul îşi trecu o mână peste bărbie. Apoi, considerând 
că a ales cuvintele cele mai potrivite, începu: 

— În cazuri de felul acesta eu simt o mare părere de rău. 
Puneţi-vă în locul meu: O persoană respectabilă mi se 
adresează, cerându-mi ajutor. lar eu, ce pot să-i ofer? 
Nimic! Desfăcu mâinile în lături, dezolat. Nimic! Mafia este 
o umbră pe care n-o poţi prinde. Ce pot să fac eu ca săvă 
apăr de nişte umbre? Mă înţelegeţi? Şi dacă vă garantez 
viaţa dumneavoastră, cine-mi spune că nu vor lovi în vreun 
membru al familiei? Sunt în stare de orice. De aceea nu pot 
să vă dau sfaturi. Vă stimez şi, tocmai din acest motiv, vreau 
să nu aveţi necazuri. Să facem pe eroii în situaţii de felul 
acesta nu foloseşte la nimic. 

Cattani făcu o pauză, ca şi cum ar fi vrut ca medicul să se 
pătrundă de vorbele lui. 

— Să încercăm să privim în miezul lucrurilor. Dacă îi daţi 
un certificat lui Cirinna din care să reiasă că e bolnav grav, 
ce se va întâmpla? El părăseşte puşcăria şi este transferat 
în clinică, unde-i tot sub controlul nostru. Practic, lucrurile 
nu se schimbă mult. Fleacuri, domnule profesor, vă rog să 
mă credeţi. 


Oftă uşurat după plecarea medicului. Îi fusese parcă frică 
să nu se trădeze, că bătrânul medic va ieşi în fugă pe hol şi 
va striga îngrozit: 

— Comisarul este un ticălos! Comisarul este un ticălos! 

Luă un pix în mână şi-l presă cu degetul mare până ce 
acesta se sparse, împrăştiindu-se în biroul care i se părea 
acum atât de străin. 

REVANŞA. 

Soarele strălucea primăvăratic. Trecuseră câteva zile 
bune de când ploaia nu mai spăla străzile. Aşa că, în 
momentul când se opri, ambulanţa înfăşură într-un nor de 
praf maşinile care o escortau. Un grup de poliţişti săriră din 
ele cu pistoalele mitralieră strânse în mâini şi se 
desfăşurară în semicerc la intrarea clinicii Villa Rosalia. 

Doi infirmieri coborâră şi ei în grabă. Deschiseră uşile din 
spate ale ambulanţei şi traseră o targă pe care zăcea Sante 
Cirinna. Corpul îi era acoperit cu pături, menținute de două 
benzi elastice care înconjurau targa. 1 se vedea numai faţa, 
strălucind de bucuria revanşei. 

Chiar dacă o făcea împotriva voinţei lui, profesorul 
Cristina se hotărâse în cele din urmă să descrie condiţiile 
fizice ale lui Cirinna ca fiind foarte alarmante. Pe baza 
acestui raport medical, avocaţilor le-a fost mai mult decât 
uşor să obţină eliberarea din închisoare a mafiotului şi 
internarea lui într-o clinică. 

În clanul lui Cirinna era mare sărbătoare. Camera 
confortabilă, cu baie, care-i fusese pusă la dispoziţie, era 
plină până la refuz de rude. Doi veri aduseseră şampanie. 
Erau îmbrăcaţi în haine extravagante, cu cravate late, la 
capătul cărora apăreau două feţe izbitor de asemănătoare, 
cu nasuri turtite şi ochi mici, înfundaţi în orbite ca la porci. 
Mai era şi bătrâna mamă, cu faţa plină de riduri. Cirinna o 
îmbrăţişă, o ridică în sus şi se învârti cu ea de câteva ori, 
nemaiincăpându-şi în piele de bucurie: 

— Mămicuţo, e ca şi cum m-am născut din nou! 


Verii deschiseseră sticlele de şampanie şi împărţiră cupe, 
din care se revărsa spuma. 

— Sănătate! Noroc! Felicitări! 

În toiul petrecerii, apăru în uşă comisarul. În cameră se 
făcu deodată tăcere. Rudele se îndreptară către uşă. 
Bătrâna nu înţelegea nimic şi, crezând la un moment dat că 
blestematul de comisar a venit să-i ia din nou fiul, a început 
să strige cât o ţineau puterile: 

— Nu, fecioraşul meu frumos, nuuu! 

I-a trebuit ceva timp lui Cirinna s-o liniştească şi s-o 
convingă că nu era cazul să se îngrijoreze. 

Când Cirinna şi comisarul au rămas singuri, primul care a 
deschis gura a fost mafiotul: 

— Mă simt alt om, spuse umflându-şi pieptul. Nu mai 
rezistam în porcăria aia de închisoare. Priviţi aici: mochetă 
pe jos, fotoliu, televizor. Uf, în sfârşit, un loc onorabil! 

Fără să se uite la el, Cattani încercă să înfiripe un dialog. 
În sinea lui, îşi dădea seama de toată absurditatea situaţiei. 
Să intre în grațiile unui ticălos i se părea lucrul cel mai 
aberant. Mai mult ca să poată începe conversaţia, spuse; 

— Cunosc clinica. Fata mea trebuia să fie operată de 
amigdale aici. 

— A! Cirinna părea căzut din nori. Nu ştiam că aveţi o fată. 

Cattani îşi înăbuşi dorinţa de a-l lua de gât. 

— Are doisprezece ani, spuse printre dinţi. 

— Şi a fost operată? întrebă cu interes mafiotul. Ce 
coincidenţă! 

— O să fie operată, răspunde comisarul uitându-se la 
Cirinna cu coada ochiului. De cum se va întoarce acasă... 

— Da' ce? E plecată undeva? 

— Da... Întocmai... 

— Ei, nu trebuie să te îngrijorezi. Operația de amigdale e 
un lucru uşor. 

Cirinna îşi netezi reverul halatului de casă. Apoi adăugă, 
cu 0 voce de compătimire: 


— Adevăratele necazuri sunt necazurile mele. Inima a 
început s-o ia razna, iar justiţia... la fel. 

Făcu un semn cu mâna, ca şi cum ar fi vrut să alunge 
gândurile negre. 

— Ei, până la urmă, totul se aranjează. Viaţa e frumoasă! 

— Eu n-aş fi atât de optimist, Cirinna, spuse comisarul cu 
răceală. Se poate şi pierde viaţa asta... 

Sub haina deschisă a lui Cattani se vedea pistolul vârât în 
curea. 

Mafiotul înălţă capul. 

Ochii îi deveniră sticloşi. 

— S-o luăm mai încet, comisare! Chiar azi de dimineaţă 
citeam în ziare povestea cu băiatul acela răpit, fiul unui 
petrolist. Tăiat în bucăţi! Un lucru îngrozitor... 

Apoi spuse, aşa, la întâmplare: 

— Nu cumva ai pus să mă spioneze? Pot să telefonez fără 
grijă? 

— Da, da, răspunse celălalt cu amărăciune. Telefonează 
cât vrei. Ar fi păcat să nu profiţi de avantajele civilizaţiei... 
Eşti un tânăr de viitor... 

Altero fierbea de mânie. 

— Parcă suntem nişte marionete, tuna, făcând spume la 
gură. Am trecut prin faţa magazinului de automobile al lui 
Cirinna. Era sărbătoare mare. Se dădea de băut la toată 
lumea. Iar noi stăm aici şi ne mâncăm ficaţii. 

Cattani încercă să-l liniştească: 

— Stai cuminte! Va veni şi rândul nostru. 

— După mine, continuă adjunctul, ar trebui să-l luăm la 
întrebări pe profesorul Cristina. Ăsta sigur a fost şantajat. 
— Foarte probabil, îi dădu dreptate Cattani. Dar nu văd 
ce-am putea scoate de la un medic care a făcut o expertiză 

medicală, fie ea adevărată sau falsă. 

— Să cerem o contraexpertiză! 

— Nu schimbă nimic... 

Dar Altero nu voia să se resemneze. 


— Îl aveam în mână! oftă dezolat. Asta aş vrea să ştiu, cum 
l-au convins pe profesorul Cristina să semneze expertiza? L.- 
or fi speriat de moarte, bietul om. 

— Cred că aşa s-a întâmplat. E singura explicaţie 
plauzibilă. 

Rămas singur, comisarul închise cu cheia uşa biroului. 
Crispat de tensiunea în care stătea, încerca acum să se 
relaxeze. Îi era greu să înghită. Buzele-i întredeschise 
şoptiră numele fetiţei: 

— Paola! 

Îşi sprijinise pe birou mâinile tremurânde. Iar din ochi 
începură să-i curgă, fără să le poată opri, lacrimile. 

— Unde eşti micuța mea, unde eşti? 

Se simţi singur şi fără rost, ca o haină demodată. 

Voia să-şi păstreze neschimbate toate obiceiurile, îi era 
teamă că s-ar naşte bănuieli şi că ar circula zvonuri care, 
din gură-n gură, ar fi putut să se umfle cine ştie cât. Aşa că, 
într-o seară, s-a dus s-o ia pe Titti şi să meargă cu ea la 
Cercul oamenilor de cultură. 

Fata avea un aer înspăimântat: 

— Am aflat că a ieşit din puşcărie! 

— Da. Dar e într-o clinică, supravegheat zi şi noapte de 
poliţiştii noştri. Nu-i mare diferenţă faţă de închisoare... 

Titti sorbi, închizând ochii, din paharul cu Campari. Apoi 
continuă: 

— Uneori mă întreb de ce nu i-ai făcut de petrecanie în 
seara aceea. Doar el încercase să te omoare... şitu l-ai 
cruțat! 

— Dar eu sunt poliţist, nu ucigaş. Mai m-ai iubi dacă aş fi 
ucigaş? 

Băiatul de la bar se apropie şi spuse că domnul comisar 
era aşteptat la telefon. 

— Te deranjez. 

Cattani recunoscu vocea lui Cirinna. 

Cineva îl înştiinţase că se afla acolo, împreună cu Titti. 


— Iar?! Ce s-a mai întâmplat?! strigă comisarul cu o voce 
joasă, uitându-se neîncetat de jur împrejur. Ai avut ce-ai 
vrut, acum lasă-mă în pace! 

— A! râse dispreţuitor mafiotul. Îţi permiţi să ridici capul? 
Crezi că totul s-a sfârşit? He, he! Partea frumoasă abia 
acum vine! 

— Da, spune-mi, se răsti Cattani cu furie. Ce-ţi mai trece 
prin cap? 

— Îţi spun imediat, poliţaiul dracului! ripostă Cirinna cu 
voce amenințătoare. În oraşul ăsta totul trebuie să fie cum a 
fost odată. Vreau să spun cum a fost înainte să vii tu şi să ne 
faci numai încurcături. Clar? De aia, deschide-ţi bine 
urechile. Tu cu Titti ai încheiat-o! Îi spui la revedere şi, de 
mâine chiar, ea se întoarce acasă la ea. Gata cu azilul ăla de 
nebuni, ne-am înţeles? La nebuni ar trebui să mergi tu... 

— Erau de la birou, o minţi comisarul, când Titti îl întrebă 
cine-l căutase. 

Fata era plină de gingăşii, ca cineva care vrea să spună ce 
are pe suflet. Se aplecă spre Cattani şi-i spuse: 

— Ştii la ce mă gândeam când erai la telefon? Că am putea 
pleca din oraşul ăsta. Eu, tu şi fetiţa. Dispărem şi începem o 
altă viaţă, în altă parte. Departe... 

EI îşi puse picior peste picior şi desfăcu un nou pachet de 
ţigări: 

— Ştii bine că nu se poate. Nici aproape, nici departe. 

— De ce? Dacă e o chestie de bani, eu am moştenit o 
grămadă. 

Chipul lui Cattani se întunecă: 

— Nu-i din cauza banilor, Titti. Aici am o treabă care nu-i 
încă lămurită. Urmăresc trei crime, iar una din victime e 
chiar mama ta. 

— Dar eu tremur la gândul că viitoarea victimă s-ar putea 
să fii chiar tu. 

— Ba nu. Acum au pierdut ocazia. Într-un anume sens, pot 
să mă consider vaccinat, în afară de pericol. 


— Atunci, ce-i? zise cu o expresie serioasă. Nu crezi că pot 
într-adevăr s-o termin cu drogurile... Aşa-i? 

— Nu, nu-i aşa. Ai să reuşeşti, fără doar şi poate. Chiar... 
ştii la ce m-am gândit?! Acolo, la don Manfredi mi se pare 
că e o atmosferă cam ciudată. Unii vin, alţii pleacă. Poate, 
dacă ne gândim mai bine, e preferabil să te întorci la tine 
acasă. Îţi pun doi poliţişti la poartă şi eşti mai liniştită ca 
oriunde. 

— Dar acum, când el e la clinică, ar putea să-mi 
telefoneze! 

— Şi ce-i cu asta? Nu te lăsa intimidată! Trebuie să ai grijă 
doar de un singur lucru. Dacă cumva te întreabă de noi doi, 
să nu-i dai de înţeles că mi-ai povestit cum l-a omorât pe 
Marineo şi pe maică-ta. Asta-i foarte important. 

Titti se simţea pierdută. 

— Şi dacă-mi trimite droguri acasă? 

— Te prefaci că începi iar cu drogurile. Fă-l să creadă că le 
foloseşti. Şi, în schimb, i le dai lui don Manfredi. Eşti de 
acord? 

— Mă iubeşti? îl întrebă fata. 

— 'Te iubesc. Nespus! 

— Atunci, totul o să-mi fie mai uşor! Deşi nimic nu este 
uşor departe de tine. 

Nu le ajungea să învingă! Voiau să-şi şi demonstreze 
superioritatea faţă de adversar. Şi iată că amabilul post de 
televiziune Sici-TV al lui Nanni Santamaria se punea la 
dispoziţia lor pentru a „trage concluziile în problema 
anchetei”. 

Pe ecran apăru imaginea îndurerată a lui Terrasini care 
afirma: 

— S-a făcut mult zgomot pentru nimic! Un nor de praf, 
atât a fost. Atâta energie risipită... 

— Un nor de praf ridicat poate din motive fără importanţă, 
secundare, sugeră insinuant ziaristul. 

— Nu este exclus, prelua 'Terrasini sugestia. Ar putea fi o 
chestiune personală, de... gelozie... Dar ar fi nedelicat din 


partea mea să mă opresc la astfel de lucruri. 

Imediat, reporterul îi oferi un alt subiect: 

— Comisarul Cattani crede că a descoperit un trafic uriaş 
de droguri... 

Terrasini îşi arătă palmele, ca şi cum ar fi vrut să 
demonstreze că el era curat. Totuşi adăugă: 

— Poate comisarul e mai în miezul lucrurilor decât mine în 
ce priveşte drogurile. Ştie cine le foloseşte, îşi oferă ajutorul 
şi se prea poate ca, din exces de pasiune moralistă, să vadă 
monştri acolo unde nu sunt. Se întâmplă. Din păcate! 

În regiunea Trapani, televizoarele se închiseră imediat 
după această emisiune. Emoţia telespectatorilor, care 
urmăriseră atâta timp succesele lui Cattani, era imensă. 
Aveau senzaţia că nu mai înțelegeau nimic, că totul e un 
mare fâs în această insulă blestemată. 

„AVEM PRIETENI” 

Examină încă o dată întregul vraf de dosare, dar rezultatul 
fu acelaşi: lipseau două. Procurorul adjunct, Bordonaro, 
închise o clipă ochii, învăluit în fumul de ţigară, apoi îşi 
trecu un deget peste încuietoarea dulapului metalic. Nu 
erau semne de efracţiune. Dispărute..., dispărute! se 
gândea, aproape nevenindu-i să creadă. Răsfoi, din scrupul, 
toate documentele aşezate în vrafuri de pe masa sa. Apoi, 
scandalizat, luă telefonul şi făcu numărul lui Cattani: 

— Un lucru de necrezut: Mi-au luat din dulap dosarele cu 
Ravanusa şi lerrasini! Exact, cu toată documentaţia privind 
conturile Gelsomino şi Papavero... Da, până şi expertiza 
grafologică a semnăturilor. 'Iot ce mi-ai dat. Asta-i treabă de 
dexteritate fantastică! Suntem înconjurați de oameni în 
care nu putem avea încredere, dragă comisare. Ascultă, nu 
cumva ai păstrat o copie din toate materialele astea? 
Copiile nu înseamnă cine ştie ce, dar măcar am avea ceva în 
mână. 

— Ba da, îi spuse Cattani. Am păstrat o copie. 

Cum puse jos telefonul, comisarul deschise dulapul său 
metalic, dădu la o parte bibliorafturile frumos rânduite şi 


scoase două dosare. Controla repede dacă erau cele care-i 
priveau pe Ravanusa şi Terrasini şi le băgă în servieta lui. 
Îşi frecă nervos mâinile şi apăsă pe un buton. 

Uşa se deschise şi apăru un poliţist. 

— Ordonaţi, domnule comisar! 

Cattani îi spuse să-l cheme pe Altero. Când acesta apăru în 
faţa lui, comisarul începu cu o avalanşă de reproşuri. 

— Cum să sperăm că vom înfrânge mafia când complicii 
lor se află printre noi? 

Se prefăcu indignat şi, uitându-se la dulapul larg deschis, 
îi spuse: 

— Uite până unde au ajuns! Dosarele nu mai sunt aici. 
Dispărute! 

Altero se jură că de data asta cineva o s-o plătească 
scump. 

— Ieri seară le-am consultat împreună. 

Deschise uşa şi strigă pe coridor: 

— Cine era de pază noaptea trecută? 

— Settimelli, răspunse polițistul. 

— Settimelli... Settimelli, încerca să-şi amintească chipul 
lui Settimelli. A! E băieţaşul acela nou... Las că-l fac eu să- 
mi spună tot! 

Maşina înainta încet de-a lungul străzilor desfundate de la 
periferie. Luă o curbă şi lăsă în urmă luminile palide ale 
oraşului. Era aproape de miezul nopţii. Cattani conducea 
încordat, atent la toate indicatoarele. Deodată opri maşina 
şi se uită mai bine. Era chiar ceea ce căuta. În lumina 
farurilor se vedea un stâlp aplecat, înfipt la marginea 
drumului. În vârful lui, pe o bucată de carton era scris cu 
pixul, cu nişte litere mai mult sau mai puţin bine făcute: 
„Găini, pui şi ouă”. 

La câţiva metri după indicator, la dreapta, se făcea un 
drum care se pierdea în câmp. Cattani o apucă pe el. După 
vreo trei sute de metri, opri motorul şi aşteptă. 

Trecură cinci minute şi uşa din spate se deschise. Din 
întuneric apăru un om care, intrând în maşină, îi spuse 


calm: 

— Nu te întoarce, comisare! Prezentările le facem altă 
dată... 

Cattani recunoscu vocea aceea. Aceeaşi care-i vorbea la 
telefon. Fără să se întoarcă, îşi îndreptă ochii spre oglinda 
retrovizoare, dar nu putu distinge nimic în bezna aceea. 
Aşa, doar ca să încerce terenul, îl întrebă: 

— Cum aţi făcut ca să furaţi dosarele de la magistrat? 

— Avem prieteni! fu tot ce primi ca răspuns. 

— Poate că omul vostru e chiar magistratul. 

— Nu-i el, răsună plictisit răspunsul. Ce-i cu curiozitatea 
asta de femeie?! Ai adus dosarele? 

Cattani deschise servieta, luă dosarele şi i le dădu omului, 
fără să se întoarcă. 

— Eu îmi ţin cuvântul. Dar voi când îmi daţi fetiţa? 

— Când treaba va fi terminată definitiv, i-o tăie scurt omul 
şi dispăru din nou în noapte. 

În ziua următoare, la Prefectură era o atmosferă cumplită. 
Feţe lungi şi nervi încordaţi. Numai Altero rămânea calm şi 
le spunea tuturor să-şi vadă de treabă. 

— N-or să fie ei mai tari! spunea încurajator Cattani. Vom 
reface totul de la capăt. 

Comisarul îşi aminti de polițistul care fusese de serviciu în 
noaptea aceea. 

— Cum a mers cu acel Settimelli? 

I se rupea inima să-i facă neplăceri unui băiat cu totul 
străin de treaba asta. 

— E în biroul meu, îi răspunse Altero. Tremură ca frunza şi 
jură că nu s-a atins de nimic. Dar o să-i arăt eu! Sunt sigur 
că până la urmă o să mărturisească. 

Cattani o luă spre biroul lui Altero urmat de adjunctul său. 
Când intrară, polițistul Settimelli sări în picioare. Era un 
blonduţ slab, speriat ca un iepure fugărit. I se adresă lui 
Cattani, plin de speranţă: 

— Domnule comisar, nu m-am atins de nimic, vă jur! 

— Numai tu ai putut s-o faci, interveni cu asprime Altero. 


— Un moment! spuse ferm Cattani ridicând o mână, ca 
pentru a cere un moment de calm. Să nu condamnăm 
înainte de a fi siguri sută la sută. S-ar putea să fie altcineva 
care s-a introdus în birou într-un fel pe care nu ni-l putem 
închipui acum. 

Polițistul mai prinse puţin curaj la auzul acestor cuvinte şi 
încercă să mai găsească un argument în favoarea lui. 

— Domnule comisar, sunt dintr-o familie cinstită, nu sunt 
un răufăcător, n-aş putea să săvârşesc astfel de fapte. 

— Stai liniştit, îi mai spuse Cattani. O să vedem cum putem 
aranja toată treaba. 

Marea se repezea în stânci şi ridica nori de stropi ce se 
răspândeau până departe. Din când în când, ajungeau până 
pe parbrizul automobilului oprit pe iarbă, la marginea 
drumului. Geamul era acum complet acoperit de picăturile 
sărate, iar Cattani vedea pata albastră a mării ca printr-un 
văl de dantelă. 

Din spate veni o maşină care se opri chiar în spatele 
maşinii comisarului. Înăuntru erau doi poliţişti în civil, iar 
pe scaunul din spate se zărea silueta fragilă a lui Titti. Fata 
cobori şi urcă în maşina lui Cattani, lângă el. 

— Am ajuns să ne întâlnim pe furiş! bombăni furioasă. Nu-i 
caraghios?! 

— Stai liniştită. Ai să înţelegi într-o bună zi de ce. 

— Oh, Doamne, ce-i tot misterul ăsta?! Eram fericiţi că 
puteam să ne vedem şi acum trebuie să ne ascundem. lartă- 
mă! Ai probabil motive îndreptăţite. Numai că eu sunt din 
ce în ce mai neliniştită. Cirinna mă bombardează cu 
telefoane. Mă cheamă la orice oră. „Îţi aminteşti?” îmi zice. 
„Da, îmi amintesc”. „Mă iubeşti?” „Da, te iubesc!” Dar eu nu 
ştiu câtă vreme am să mai pot juca toată comedia asta. 

— Trebuie să ai răbdare. 

Îşi sprijini capul de spătar şi închise ochii. 

Ea îşi întoarse privirile spre mare. Pe fereastră se zăreau 
pescăruşii care zburau, descriind cercuri mari pentru ca 


apoi să cadă ca nişte săgeți în apă. Îşi afundau ciocul şi 
reveneau apoi la suprafaţă cu prada ţinută strâns. 

— Răbdare! repetă fata. Până când să am răbdare?! 

— Până când va fi nevoie. le-am adus aici ca să-ţi spun un 
lucru important. Să te asigur că nimic nu s-a schimbat între 
noi. Te iubesc ca la început. Trebuie să ştii acest lucru. Să-l 
ai mereu în minte, orice s-ar întâmpla. Ai înţeles? Orice s-ar 
întâmpla! 

Titti văzu cum mâinile lui Corrado apucaseră volanul şi-l 
strângeau cu putere. Percepea o tensiune îngrozitoare. Îşi 
dădea seama că el îi încredința un mesaj neclar şi 
înspăimântător, aşa încât nu mai îndrăzni să adauge 
altceva. Îi puse o mână pe braţ şi şopti: 

— Şi eu te iubesc, Corrado. 

Tânărul ospătar avea o figură jigărită, cu dinţi mari ca de 
cal, mâini murdare şi un şorţ plin de pete. Aşeză plictisit 
farfuria cu fripturi în faţa lui Cattani şi-şi şterse mâinile de 
şorţ. 

— Adu-mi, te rog, şi o bere mare. 

Tânărul clipi din pleoape şi plecă printre mese, târşâindu- 
şi picioarele. Birtul era plin. Clienţii, în cea mai mare parte 
tineri, făceau o gălăgie infernală. Chiar în faţa comisarului 
stătea un om de vreo cincizeci de ani, cu o căciuliţă de lână 
pe cap, de sub care ieşeau smocuri de păr. 

Cattani avea un aer nemulţumit. Nu suporta vacarmul, nu 
suporta televizorul dat la maximum pe care nimeni nu-l 
asculta, nu suporta perdeaua de fum (amestec de miros de 
bucătărie şi de ţigări) care se aşeza tot mai deasă. 

Un individ cu mustăţi, care mesteca gumă, se apropie de 
masă. Îşi duse două degete la frunte, în semn de salut: 

— Comisare, îmi permiteţi? îşi trase un scaun şi se aşeză. 

— Trebuie să vă vorbesc. 

Cattani continua să-şi taie friptura. 

— Să auzim! 

Celălalt nu părea în largul său. Începu să vorbească fără 
să-i mai explice de ce se afla acolo. 


— Solul nu-i răspunzător de necazul pe care-l vesteşte. 
Prietenii nu sunt mulţumiţi. 

— De ce nu sunt mulţumiţi? întrebă Cattani, fără să-şi 
ridice nasul din farfurie. 

— Din cauza adjunctului dumneavoastră. 

— Altero? Da' ce-a făcut?! 

— Strică, domnule comisar! Strică mult. 

— Îşi face meseria. 

— Da, da' încurcă treburile. Atunci..., şopti omul rupând o 
scobitoare. Atunci, dacă-l trimiteţi mâine la Palermo, avem 
noi grijă de el. 

— Ce?! Cattani bătu cu amândouă mâinile în masă. Sânge, 
nu! şuieră printre dinţi. Ai înţeles, vită?! 

Îi agita cuțitul în faţă. 

— Te omor! îl ameninţă. 

Vinele de la gât i se umflaseră, iar faţa-i pământie inspira 
groază. 

— 'Te omor! repetă Cattani scos din minţi. 

Celălalt reuşise să împingă puţin scaunul, se ridică şi-o 
întinse spre uşă. 

Abia în toiul nopţii se întoarse Cattani acasă. Avu surpriza 
să găsească luminile aprinse şi doi musafiri care-l aşteptau 
în salon. 

— Ne scuzi că ne-am luat libertatea să intrăm aşa în casa 
dumitale. 

Erau cei doi veri ai lui Cirinna, cu părul pomădat şi 
batistele înfoiate în buzunarul de la piept. 

— Am venit să luăm câte ceva pentru fetiţă. Rochiţe, 
bluziţe, chiloţei. 

Cattani mai era încă întors pe dos de povestea de la birt. 
Luă o statuetă de ceramică şi o aruncă în zid. Nimerise într- 
un tablou, sfâşiindu-i pânza şi făcându-i geamul ţăndări, 
care zburară ca nişte confeti, căzând şi pe cei doi veri. 

— Da' ce dracu faci? spuse unul din ei îngheţat de frică, 
scuturându-şi bucăţelele de sticlă de pe umeri. Am venit aici 
ca prieteni şi pe dumneata te-apucă dracii! 


— Sunteţi nişte criminali împuţiţi. N-am să mai fac nimic 
pentru voi! 

— Bine, bine, conchise vărul mai vorbăreţ cu un ton 
împăciuitor. Hai să uităm povestea cu adjunctul. Gata! S-a 
terminat. 

Ţinea în mână o havană aprinsă şi o îndreptă spre Cattani. 

— Numai că dumneata trebuie s-o uiţi pe domnişoara Titti. 
Nu respecţi înţelegerea. Aveţi întâlniri clandestine. Noi ştim 
să iertăm, dar şi dumneata trebuie să arăţi un pic de 
bunăvoință. 

Comisarul simţea cum îl mănâncă palmele. Nu-şi revenise 
încă din accesul de furie şi ar fi vrut să-i apuce pe cei doi şi 
să le spargă capetele, aşa cum făcuse cu statueta. Dar 
spuse numai atât: 

— Fiţi atenţi, sfârşitul poveştii ăsteia ar putea să fie al 
dracului de urât şi vi-l doresc din tot sufletul! 

— Acum mai ne şi blestemi! făcu cel cu havana. Şi noi, care 
voiam să-ţi facem o surpriză plăcută! Nu vrei să-ţi vezi 
fetiţa? 

Îl legară la ochi şi-l puseră să se culce pe scaunul din spate 
al maşinii. Automobilul merse cam vreo jumătate de oră. 
Cattani a încercat să ghicească drumul, după cotituri, după 
zgomotele pe care le auzea, dar curând a trebuit să 
renunţe. 

Când, în sfârşit, maşina se opri, îl dădură jos şi-i scoase 
cârpa de la ochi. De undeva se auzi ţipătul unei păsări de 
noapte. Un fior îl scutură pe Cattani. Respirația îi era 
agitată. Era în plin câmp. Peste el se lăsa, neagră şi grea, 
umbra unui copac. La o oarecare distanţă, se zărea silueta 
unei căsuțe. Era tot ce putea să vadă în întunericul acela. 

Din căsuţă cineva făcu semne cu o lanternă. Se îndreptă 
către el. Îşi aţinti privirea cât putu şi, în sfârşit, o văzu. 
Fetiţa mergea cu paşi mărunți alături de un bărbat care 
ţinea lanterna. Pe măsură ce înaintau, tatăl simţea cum i se 
topeşte inima. O privea cu intensitate, examinându-i fiecare 
bucăţică a trupşorului, picioruşele, mâinile, chipul frumos şi 


inteligent. Şi fiecare amănunt îi deştepta o furtună de 
amintiri şi sentimente. 

— Tăticule! 

Fetiţa se smulse din mâna omului cu lanterna şi se aruncă 
în braţele lui. 

— Fetiţa mea dulce! o strânse Cattani la piept, mângâindu- 
i părul zburlit şi ştergându-i lacrimile. 

Continua să-i şoptească cuvinte drăgăstoase: „Micuța 
mea! Paoletta mea dulce!” mângâind-o şi strângând-o cu 
putere la piept. 

— Tăticule! Nu mă mai laşi aici, nu-i aşa? îl întrebă fetiţa 
îngrijorată. Mă ţin numai în întuneric. Nu ştiu niciodată 
când e noapte sau zi. Să nu mă laşi aici, tăticule! 

— Încă puţin, scumpa mea. Trebuie să mai rămâi puţin. 

— Câtă vreme? 

— Câteva zile. 

Comisarul îşi regăsise sângele rece şi-i dădea la repezeală 
câteva sfaturi. 

— Nu trebuie să plângi. Tăticu' o să vină curând să te ia. 
Trebuie să fii tare, îmi promiţi? 'Tăticu' şi mămica or să fie 
iarăşi cu tine şi o să fim fericiţi cu toţii, ai să vezi! Fericiţi ca 
nişte regi. 

— Bine tăticule, am să fac cum zici tu. 

Omul cu lanterna se apropie. Pantofii îi erau murdari de 
noroi. 

— Ajunge! spuse cu o voce aspră şi, luând-o pe fetiţă de 
mână, o târi după el. 

— Nuuu! striga Paola. Dă-mi drumul! 

Câteva clipe mai reuşi s-o vadă. Apoi nu mai putu zări 
nimic. Auzea numai strigătul fetiţei, din ce în ce mai 
îndepărtat: 

— Tăticule, tăticule! 

Îi veni să fugă spre ea. Dar unul din veri îi puse pistolul în 
coastă şi-l împinse în direcţia maşinii. 

Îşi promise că, după ce o vor elibera pe fetiţă, vor pleca, 
împreună cu Else, undeva în Nord, într-un sat liniştit de 


munte şi vor sta iarna la gura sobei şi se vor privi blând şi 
lung. Vor fi în siguranţă. Vor fi împreună. 

COMISARUL SUB ANCHETĂ. 

Procurorul-adjunct, Bordonaro, îşi mângâie barba, 
cântărind cu grijă vorbele avocatului din faţa sa. 

— Da, reluă acesta, în seara când a fost schimbul de focuri 
dintre Cirinna şi comisar, au existat doi martori. Două 
persoane care au văzut cu ochii lor cum s-au petrecut 
faptele. Dacă vreţi să aveţi bunăvoința să-i ascultați, ei sunt 
la dispoziţia dumneavoastră. 

Magistratul îşi muşcă buza de jos. 

— Doi martori, repetă, nereuşind să înţeleagă. Şi de ce au 
aşteptat atâta vreme ca să apară? 

— De frică, răspunse avocatul, ca şi când ar fi fost lucrul 
cel mai firesc de pe lume. De frică să nu aibă necazuri. 

— De frică să nu aibă necazuri! 

Magistratul repeta cuvintele avocatului, ca şi cum ar fi 
vrut să şi le întipărească bine în minte. Aşeză mai bine 
codul de legi, băgă un cuţitaş într-un sertar şi, în sfârşit, 
spuse: 

— Aduceţi martorii! 

Doi bărbaţi intrară în încăpere, unul îndesat, cu o burtă 
mare care făcea ca picioarele să-i pară şi mai scurte, 
celălalt spătos, cu o faţă colţuroasă, trăgând mereu de 
reverul hainei, de parcă ar fi vrut să ascundă ceva. 

— Câte unul! ceru magistratul. 

Amândoi se îndreptară către uşă, dând unul peste altul. În 
sfârşit, pântecosul se apropie, şchiopătând, de birou. 

— Ce doream să vă spun eu, domnule judecător, începu 
martorul, este că justiţia, pe noi, oamenii sărmani, ne calcă 
în picioare. Ne pune laţul de grumaz. Bietei mele măicuţe 
trebuiau să-i dea pensie. Da' de unde! Suntem oameni fără 
noroc. 

Magistratul îl asculta cu un amestec de curiozitate şi 
surprindere, apoi se hotări să curme toată pălăvrăgeala 
acestuia şi să-l aducă la subiect. 


Omul se foi pe scaun şi pântecul uriaş îi tresăltă. 

— Uitaţi, în seara faptului, când s-a petrecut daravera cu 
schimbul de focuri, eu şi tovarăşu' meu, că noi suntem 
camionagii, ne opriserăm tocma' acolo, la locu' ăla, că nu 
mai mergea camionu', că avea nu ş'ce hibă. Camionu' 
nostru, domn'e judecător, îi cam bătrâior, că nu putem să ne 
luăm unu' nou, că dacă suntem nişte sărăntoci... 

— Bun, de acord! i-o scurtă magistratul, aducându-l la 
subiect. 

— Am văzut noi, că şi tovarăşu' meu a văzut, că dom' 
comisar trăgea în doi motociclişti... Trăgea tare..., tare mai 
trăgea! Trăgea de mama focului. 

— Da, confirmă apoi şi celălalt. În faţa sfintei Lucia, care 
să-mi ieie lumina ochilor dacă vă zic minciuni, jur că ăla din 
maşină, care aflai că e domnu' comisar, trase întâi în unu' şi 
p'ormă în ălălalt, fără ca aceia să-i fi făcut ceva. Hristoase, 
Dumnezeule, că mi-am zis... că mi-a zis şi tovarăşu' meu că 
şi el o auzit, Hristoase, Dumnezeule, ăsta te omoară fără 
vină. Pă sfânta Lucia, de nu-i aşa! 

Ştirea despre cei doi martori se răspândi repede. Contesa 
Olga Camastra consideră că e bine să-i spună lui Cattani o 
vorbă de încurajare, tocmai acum când era descris ca un 
ucigaş periculos. Se întâlni cu el chiar la intrarea în 
Prefectură. 

— Dar ce se întâmplă?! îl întrebă Olga. Se poate şti ce se 
petrece? 

El nu-i aruncă nici o privire, continuându-şi drumul. 

— Să mă laşi în pace! Lăsaţi-mă toţi în pace! Toţi! 

— Nu vorbi aşa, sunt doar prietena dumitale! 

— Lasă-mă dracului în pace! 

Şi comisarul dispăru într-un coridor întunecos. 

Aceeaşi întrebare îi fu pusă, imediat după aceea, de 
adjunctul său, de Altero: 

— Da' ce dracu' se întâmplă? Ce mama dracului se 
întâmplă?! 

— Nu ştiu, Altero, nu ştiu. 


— Procurorul Bordonaro v-a căutat. Zicea că arde... 

Ştia foarte bine ce voia de la el procurorul adjunct. Ştia 
foarte bine că toată povestea luase o întorsătură 
catastrofală pentru el. Aşa că mai bine să-l vadă pe 
procuror imediat şi să-i asculte verdictul cu bărbăţie. 

— Faceţi-mă să înţeleg! spuse Bordonaro. 

Îşi împreunase mâinile şi-şi sprijinise fruntea de ele. 

— Aici lucrurile nu se mai leagă. 

— Acum, că mă gândesc mai bine, i-am văzut că duceau 
mâna la buzunar şi am crezut că voiau să-şi scoată 
pistoalele. 

— Aţi crezut?! aproape că strigă magistratul. Dar nu-i de 
crezut. 

Răsfoi procesele-verbale ale celor doi martori şi continuă: 

— Aici se spune clar că v-au văzut punând un pistol în 
mâna tânărului pe care l-aţi omorât. 

— Vedeţi, arma aparținuse unui pungaş mort. Laboratorul 
de criminalistică m-a informat că era arma cu care fusese 
omorât De Maria, m-am gândit că e inutil să mai acuzi un 
pungaş mort. Mai bine s-o foloseşti ca să-l încolţeşti pe 
Cirinna şi clanul său. 

Stătea pe scaun, drept, nemişcat, deformând realitatea şi 
îndreptând declaraţiile împotriva lui. Vorbea liniştit, ca şi 
cum, de aici înainte, totul îi era indiferent. 

— E absurd! strigă Bordonaro revoltat, scoţându-şi batista 
din buzunar ca să-şi şteargă fruntea. Lumea zice că toată 
ura împotriva lui Cirinna vine de la o femeie. 

— Lucruri vechi. N-au nici o legătură. 

— Totuşi, această persoană ar fi putut să vă trezească 
resentimente faţă de Cirinna. 

— Vă repet, e o poveste veche, moartă şi îngropată. 

— Dar hârțtiile false pe care le-aţi făcut nu sunt îngropate. 
Bordonaro îşi scoase ochelarii şi-i puse alături pe masă. Îmi 
pare rău, îmi pare foarte rău, dar din acest moment sunteţi 
de cealaltă parte a baricadei. Trebuie să deschid o anchetă 
asupra comportamentului dumneavoastră. 


— Îmi dau seama că trebuie s-o faceţi. Am pierdut frâul şi 
am făcut o groază de greşeli. 

Magistratul îl privi întrebător. 

— Da, continuă comisarul. Dacă mă gândesc mai bine, 
cred că am greşit şi cu Ravanusa şi lerrasini. I-am descris 
ca pe doi demoni, iar acum îmi pare rău, căci nu am avut 
nici cea mai mică dovadă împotriva lor. 

De când rămăsese complet singură, Anna Caruso îşi 
pusese toate speranţele în Cattani. Făcuse din el un erou şi- 
| considera ca fiind singurul în stare să răzbune moartea 
logodnicului şi a fratelui ei. Ultimele evenimente mai întâi 
au decepţionat-o, iar apoi i-au provocat o mânie cumplită. 
Până şi Cattani se dovedise a fi un om de nimic, fără şira 
spinării. Avea poftă să-i spună câteva drept în faţă. Îl 
aşteptă în stradă, chiar la intrarea Prefecturii. 

— Unde sunt toate promisiunile grozave? îi aruncă vorbele 
cu aer scârbit. Cirinna va ieşi acum curat ca lacrima. Aţi 
avut neruşinarea să susţineţi mărturia celor doi. Da' câţi 
bani aţi luat pentru asta? Câţi? scrâşni în timp ce sângele i 
se urcase la cap şi faţa i se congestionase. Şi mie cine mi-i 
dă înapoi pe fratele şi pe logodnicul meu?! Cineee? 

Urlând, îi trase o palmă comisarului, care rămase 
împietrit. Înainte să plece, îi mai aruncă o insultă: 

Mulţi au avut încredere în dumneata. Mulţi s-au păcălit! 

Totdeauna însetaţi de nenorocirile altora, trimişii marilor 
publicaţii naţionale veniseră ca lăcustele la Trapani. 
Umflară imaginea poliţistului asasin, difuzând-o în toată 
ţara. La Milano, Else fu foarte tulburată văzând în ziare 
fotografia soţului. Titluri mari anunțau că magistratura 
deschisese ancheta. În aşteptarea rezultatelor, Ministerul 
de interne îl suspendase din slujbă, deschizând şi el o 
procedură disciplinară. 

Să fi fost posibil ca cei doi martori să spună adevărul? Sau 
era numai o manevră ca să-l piardă pe bărbatu-său? Era 
totuşi cineva care o putea ajuta să înţeleagă. Cannito, 
importantul personaj de la Roma, în casa căruia îl 


cunoscuse pe Corrado şi pentru care comisarul avea multă 
afecţiune. Else se hotări să-i telefoneze. 

— Am aflat, am aflat, îi spuse acesta cu o oarecare 
plictiseală în glas. Mi-au trimis o copie a raportului, cu toate 
capetele de acuzare. Nu pentru că aş avea vreo competenţă 
în acest gen de treburi, dar ştiau că fusese elevul meu... 

Deja se debarasa de el. Nu-i mai era prieten, ci un fost 
elev care-i înşelase speranţele. 

— Nu înţeleg cum s-a putut întâmpla, se tânguia Else. 
Probabil că voia să facă un gest generos, s-o salveze pe fata 
aceea care avea nevoie de ajutor. 

— La asta m-am gândit şi eu. O drogată are zilnic, nevoie 
de doza ei. Ca să i-o procure, Corrado a ajuns la o 
înţelegere cu vreun traficant. „Iu îmi dai drogul şi eu închid 
ochii”. Dar genul ăsta de înţelegere se termină totdeauna 
rău pentru că celălalt nu se satură niciodată. Vrea mereu 
mai mult. Şi sfârşeşti băgat într-o treabă murdară, fără 
măcar să-ţi dai seama. 

— Mi se pare imposibil! 

Îi părea acum rău că-l lăsase singur. 

— Faptele vorbesc clar. Cattani i-a trădat pe cei care au 
crezut în el şi te-a trădat şi pe dumneata, dragă Else. Fii 
realistă, la punctul unde a ajuns nu ai altceva de făcut decât 
să-l laşi să se afunde. Şi-a pus laţul de gât cu mâinile lui. 
Trebuie să-i iei imediat fetiţa şi ai să-ţi poţi reface după 
aceea viaţa. Eşti încă tânără, norocul dumitale. Vrei un 
avocat bun? 

— Un avocat între soţ şi soţie? întrebă Else surprinsă şi 
amărâtă. Doamne, ce tristeţe! Nu... mulţumesc. 

Comisarul îşi trecu mâna peste faţă. Simţi înţepătura 
bărbii nerasă de trei zile. Fuma, trăgând fumul încet şi 
adânc, mergând încoace şi încolo prin cameră. Nu-şi mai 
amintea de când nu mai ieşise din casă. Se auzi soneria. Nu 
avea chef să vorbească cu nimeni. 

— Cine-i? 

— Ghiceşte! 


Recunoscu vocea lui Titti. 

— De ce-ai venit?! strigă enervat. 

— Ca să te văd... 

Din spatele uşii se auzi un urlet: 

— Pleacă, du-te, n-am chef astă-seară! 

Fata nu se dădea dusă. 

— Dacă nu deschizi, mă culc în faţa uşii. 

Cattani răsuci nervos cheia în broască. Uşa se deschise şi 
Titti rămase cu ochii căscaţi la arătarea cu barbă mare şi 
ochi sticloşi ivită în cadrul uşii. 

— Nu, nu trebuie să te laşi să ajungi în halul ăsta! 

Casa mirosea a fum stătut. Fata deschise o fereastră. 
Salonul avea aerul unui câmp de luptă. Cămăşi aruncate pe 
jos, scrumiere pline de mucuri, sofaua plină de ciorapi şi 
ziare. 

— Am să fac puţină ordine. Tu stai cuminte acolo. 

Aruncă o privire în camera Paolei. 

— Şi fetiţa, e tot la prietena ei? 

— Da, fu tot ce-i răspunse el. 

Continua să se mişte încoace şi încolo, ca şi cum i-ar fi fost 
frică să nu devină ţinta cuiva dacă ar fi rămas nemişcat. 

— Am să rămân aici până se întoarce fetiţa, îl anunţă cu 
hotărâre 'itti. 

Se răsuci brusc spre ea, congestionat de furie: 

— Tu să pleci de-aici, şi repede. Dacă nu... 

Apoi, gândindu-se puţin, îşi schimbă atitudinea: 

— Pentru binele tău, e preferabil să te întorci acasă. Eu 
sunt un om terminat, nu te mai pot apăra. 

— Foarte bine! Asta înseamnă că am să mă apăr singură. 
Mai curând sau mai târziu, trebuia să învăţ s-o fac. 

Pentru prima oară, Cattani descoperi că sub aspectul 
fragil al fetei se ascundea un sâmbure neaşteptat de tare. Îi 
fusese dat să atingă acum vechea asprime a secularei 
aristocrații siciliene. 

— Nu! Trebuie să te ţii departe de mine. 

Vocea îi devenise rugătoare. 


— Sunt un om sfârşit. Toată lumea râde de mine. Am ajuns 
batjocura tuturor. 

— Dar eu cunosc adevărul şi nu te părăsesc. Nu mă 
interesează ce spun alţii. 

— Eu vreau să rămân singur, şopti rugător comisarul 
strângându-şi pumnii până când i se albiră degetele. Eu îţi 
cer să mă laşi în pace. 

Cu încăpățânare, fata îi respingea orice argument. 

— N-am să te plictisesc. Am să stau într-un colţişor şi nici 
n-ai să ştii că sunt aici. 

Asta-l făcu să ajungă în culmea exasperării. Lovi cu 
pumnul în masa de la bucătărie de săriră în sus două 
ceşcuţe murdare de cafea. 

— Trebuie să pleci! răcni. Nu te pot ţine aici şi nici nu 
vreau să te ţin. Nu vreau... nu vreau! 

— Din cauza lui Cirinna, da? Şi ţie ţi-e frică de Cirinna! 
Curând o să fie liber şi tu ai şi început să tremuri. Numai că 
mie nu mai mi-e frică de Cirinna. Dacă tu i-ai cruțat viaţa în 
seara aceea, eu nu voi avea o inimă la fel de moale. Când va 
veni la mine acasă, am să-i zbor creierii cu un glonte. Ai să 
vezi! 

— Nu spune prostii! se alarmă Cattani. 

— Am s-o fac! Cine va îndrăzni să mă judece?! Ela omorât- 
o pe maică-mea. 

Se îndreptă spre uşă şi plecă. 

Cattani înălţă capul şi-şi văzu imaginea reflectată de 
oglinda din baie. Îl dureau ochii. Deschise robinetul şi-şi 
răcori faţa. Gândurile i se întorceau la cele petrecute cu 
Titti. Îşi şterse faţa. 

— M-am purtat îngrozitor, îşi zise cu amărăciune. 

Deschise uşa şi, coborând în fugă scările, ieşi în stradă. În 
lumina palidă a felinarelor nu văzu pe nimeni. 

— Titti, începu să strige, unde eşti? 

Farurile unei maşini se aprinseră, apoi se stinseră şi 
Cattani o văzu ghemuită deasupra volanului. Îi prinse faţa 
în mâini, strângând-o cu disperare: 


— Te iubesc! Vreau să ştii asta! Dar nu te pot târî după 
mine în prăpastia care s-a deschis în faţa mea. 

Cu o voce abia auzită, Titti întrebă: 

— Din cauza lui Cirinna, nu-i aşa? 

— Nu. Situaţia e mult mai încurcată. Ai să-ţi dai seama 
singură. Încetul cu încetul. 

Nu mai putea să se arate la Prefectură. Stătea numai în 
casă, cu urechile ciulite. Aştepta fără încetare un telefon cu 
veşti despre fetiţă. Acum distrusese şi ancheta şi se 
distrusese şi pe sine. Cirinna, scos de sub învinuirea de 
tentativă de omor, va fi curând liber. Atunci de ce continuau 
să-i ţină fetiţa? Nişte ticăloşi! 

Alteori, pradă obsesiei, ridica receptorul ca să vadă dacă 
aparatul funcţionează. Iar, când nu mai rezista, fugea din 
casă. Se urca în maşină şi se oprea departe, în vreun loc 
singuratic de la marginea mării. Se plimba pe nisip, aduna 
pietricele frumos şlefuite de apă, le cerceta faţetele, apoi le 
arunca din nou în apa din care ieşiseră. 

Odată, întorcându-se dintr-o astfel de peregrinare, găsi în 
casă pe cineva pe care nu-şi închipuise că-l va mai vedea 
vreodată. Luat pe neaşteptate, rămase în prag uluit. 

— Sunt aici de o oră, îi surâse nevastă-sa. 

Era duioasă ca odinioară, în vremurile bune. 

— Nu mă îmbrăţişezi? 

Era tulburat, stătea nemişcat, cu o lucire înfrigurată în 
ochi: 

— A, ai venit! Da... sigur... era firesc... Trebuia să mă fi 
gândit... Ce... ce mai faci? Bine? Bine... bine... 

— Nu puteam să te las singur. Ziarele spun că te-au 
suspendat şi că eşti sub anchetă. Ai nevoie de sprijin, îi 
spuse punându-i o mână pe umăr. Eşti palid... Pari răvăşit. 

Avu un fel de surâs în colţul gurii: 

— Şi tu eşti obosită. Odihneşte-te puţin. 

Apoi, privind-o bănuitor: 

— A sunat telefonul cât eram plecat? 


— Nu, n-a sunat nimeni, răspunse şi îi trecu mâna prin păr 
cu multă tandreţe. Nu cred în tot ce ţi-au pus în cârcă. Ie 
cunosc bine. Nu eşti criminalul pe care-l prezintă ei. Bun, ai 
avut o toană cu ducesa. Ei şi? Dar tu eşti prea corect ca să 
treci de o anumită limită. N-ai să-ţi mânjeşti niciodată 
mâinile. Eu ştiu asta! 

Dar bărbatul avea mintea în altă parte. Asculta fără să 
prindă exact sensul cuvintelor. Trase un picior în sofa şi 
întrebă din nou: 

— N-ai auzit sunând telefonul cât eram plecat? 

— Dacă-ţi spun că nu! 

— Am fost un prost! 

Vorbea singur. Se obişnuise într-atât să vorbească singur, 
să aibă încredere numai în el, încât nu-şi mai dădea seama 
de prezenţa nevesti-sii. 

— Nu trebuia să ies, fir-ar să fie! 

— Dar ce-i cu neliniştea asta? Cine trebuia să te cheme? 

Cattani îşi umezi buzele-i uscate. Se uita fix la un punct 
invizibil: 

— Mi-au promis c-or s-o facă astăzi. 

— Ce să facă? 

— S-o elibereze. 

— S-o elibereze? Pe cine?! 

Else era acum alarmată. 

Cattani întoarse capul spre ea şi şopti: 

— Paola... 

— Paola? Ce vrei să spui? 

Îl prinse de reverul hainei, gemând: 

— Te rog, explică-mi! Ce vrei să spui cu toate astea?! 

Chipul femeii se făcuse alb de spaimă. Cattani o privi grav: 

— Else, Paola a fost răpită. 

— Nuuu! gemu ea. 

Închise ochii şi-şi îngropă faţa în mâini. Într-un târziu, 
întrebă cu voce albă: 

— Cum s-a putut întâmpla? 

— Indivizii pe care-i cercetam... S-au răzbunat... 


Else se clătină. Corrado o sprijini şi o duse până la pat, o 
întinse şi-i desfăcu nasturii de la bluză. Îi şterse cu o batistă 
lacrimile care-i curgeau printre pleoapele închise. 

— Au luat-o la câteva zile după plecarea ta, începu el să-i 
destăinuie, mângâindu-i faţa. Te-am minţit când ţi-am spus 
că dormea la o prietenă, dar era necesar. Ca s-o salvez, 
trebuia să tac. 

Else deschise ochii. lată de ce... Fiecare lucru devenea 
acum clar. 

Corrado dorea acum să-i povestească în amănunţime 
întregul calvar. Să împartă cu cineva neliniştea animalică pe 
care o trăise atâtea zile. 

— Or s-o aducă curând acasă, spuse cu o voce 
încurajatoare. 

— Şi dacă n-or s-o aducă? 

— Asta-i învoiala! Trebuie s-o aducă! Ai să vezi. 

— Învoială cu cine? Cu nişte criminali?! 

— Nu pot să risc. Au avut ce-au vrut. Nu pot să comită o 
greşeală atât de grosolană chiar acum. 

— Şi dacă îi apucă nebunia? Şi dacă nu ne-o mai dau? 

Else sărise în picioare. Tremura şi începu să urle. 

— Unde-i Paola? Vreau înapoi copila! 

Cattani îi astupă gura cu o mână. O strânse la piept şi-i 
şopti la ureche: 

Fii cuminte, fii cuminte. Fetiţa noastră se va întoarce. O să 
fim iar împreună. Tot timpul... 

În seara caldă, un automobil luxos mergea încet de-a 
lungul bulevardului. Ajunse lângă un parc, se opri. Cobori 
unul din verii lui Cirinna şi privi în jur. Nu se vedea nimeni. 
Deschise atunci portiera din spate şi spuse aspru: 

— Vino! 

Paola nu mai era decât o vrăbiuţă speriată. Deşi omul o 
chemase, nu se mişcă. O strigă din nou. 

— Haide, vino! 

Ca s-o facă să iasă, o trase de braţ. 

— Vezi banca aia? Du-te acolo şi aşteaptă! 


Copila o porni într-acolo, o mică umbră în lumina palidă a 
felinarelor. 

După câteva minute, telefonul sună în casa părinţilor ei. 
Cu nervii la pământ, Cattani ridică receptorul, ascultă în 
tăcere câteva secunde, apoi îl trânti, ca şi cum ar fi vrut să 
înlăture un coşmar. 

— Au eliberat-o! Haidem! Doamne, au eliberat-o! 

Conducea fără să scoată un cuvânt, ca şi Else; aproape nu 
mai răsuflau, de parcă amândurora le-ar fi fost frică să 
respire. 

Primul care a zărit-o a fost taică-su. Era ghemuită pe 
bancă, nemişcată, ca un mic animal îngheţat. 

— Paola! strigă în culmea bucuriei şi fugi s-o îmbrăţişeze. 

Inexplicabil, fetiţa îl respinse şi făcu un salt înapoi. Scoase 
un strigăt ascuţit şi ridică mâinile, ca şi cum ar fi vrut să se 
apere de un mare pericol. 

— Nu mă atinge! îl rugă îngrozită. 

Cattani nu reuşea să înţeleagă. 

— Paola, eu sunt, tăticu'! 

În zadar... 

Când Else se apropie, fetiţa sări în braţele ei. 

— Mămico, mămico! plângea cu sughiţuri, tremurând din 
tot trupul. 

Atunci, pe moment, Cattani n-a făcut o tragedie din 
comportamentul fetiţei. Îl atribuia şocului şi tensiunii 
nervoase. De altfel, el însuşi avea nervii la pământ, de aceea 
nu putea să înţeleagă ceva. Ceva mult mai grav. 

Acasă, o lăsă pe fetiţă cu maică-sa, ca aceasta s-o ajute să- 
şi revină mai repede. La urma urmelor, se gândea el, viaţa o 
să-şi reia acum cursul normal. Lucrurile se vor lămuri şi cu 
el. Poate chiar i se va îngădui să-şi reia anchetele. 

— Ei, atunci va fi distracţie mare! Dumnezeule, ce-am să-i 
fac să joace pe toţi ticăloşii ăştia! 

Din camera fetiţei ieşi Else. Avea faţa răvăşită şi gura 
deformată de un rictus. 


— Ştii de ce te-a gonit? Ai îngrozit-o pentru că eşti 
bărbat... Au violat-o! 

Creierul lui Cattani se goli brusc, orbit parcă de lumina 
unui blitz. Simţea că o ceaţă lăptoasă îi îneca mintea. Pe 
faţă îi apăru un zâmbet nătâng, iar ochii se umplură de o 
ciudată duioşie: 

— Paola, draga mea, ce ţi-am făcut?! N-am vrut... N-am 
crezut că sunt atât de... de... artă... lartă-mă! 

RĂMAS BUN! 

Parfumul primăverii se răspândise în aer. Cattani trase 
adânc aerul în piept, umplându-şi plămânii. Aştepta pe 
peronul gării, cu soţia şi fetiţa alături. Un muncitor fluiera 
în spatele lor. Cattani se întoarse ca să-l privească şi, cu 
coada ochiului, văzu cum înainta către ei o fată cu părul 
negru. 

Era Anna Caruso. Se apropia de ei cu un pas sigur şi 
demn. Îi întinse mâna spunându-i: 

— Domnule comisar, vă datorez nişte scuze. Nu puteam să 
vă las să plecaţi fără să vă rog să mă iertaţi pentru palma 
aceea. 

EI ridică din umeri. 

— Să uităm ce-a fost! 

Apoi trase fata de-o parte: 

— Aş vrea să vă rog să-mi faceţi un serviciu. N-am pe 
altcineva în care să am încredere. Duceţi-vă până la Titti 
Pecci Scialoja şi spuneţi-i că am plecat pentru că trebuie să 
mă ocup de fetiţă, s-o dau în grija unui specialist. Dar mă 
întorc, spuneţi-i că-i voi da veşti cât pot de repede. 

— Dumneavoastră puteaţi să puneţi ordine în oraşul ăsta. 
Nu v-au lăsat. Sper că vă vor lăsa să vă reluaţi curând 
slujba. 

— Nu ştiu. Nu ştiu dacă mă vor mai lăsa să mă întorc aici. 

Mafiotul Santa Cirinna ieşi din clinică într-o joi după- 
amiază. După noua versiune cu schimbul de focuri 
prezentată de cei doi martori şi confirmată de Cattani, 
învinuirea de tentativă de omor asupra comisarului fusese 


înlăturată. Nu mai exista nici un motiv ca Cirinna să fie ţinut 
sub stare de arest. Poliţiştii care-i supravegheau camera au 
fost retraşi, iar el n-avea decât să plece liber, înconjurat de 
cârdul de rude şi prieteni veniţi să-i sărbătorească victoria. 
Era încă o victorie a lor în lupta cu dreptatea celorlalţi. 

După ce se terminară felicitările, Cirinna încălţă o pereche 
de pantofi în două culori, cu vârful ascuţit, îşi vărsă 
jumătate de sticlă de colonie la subţiori şi-şi puse o haină 
nouă cu carouri uriaşe. Luă diverse atitudini în faţa oglinzii: 
din profil, semiprofil, surâzând uşor sau arătându-şi toţi 
dinţii. Decise că era absolut superb. Plin de el şi strălucind 
de mulţumire, se urcă în Mercedes şi-i spuse vărului care-i 
conducea maşina să-l ducă acasă la Titti. În faţa intrării se 
încrucişa cu Anna Caruso: 

— Da' tu ce cauţi aici? 

— Vreau să vorbesc cu domnişoara Litti. 

— N-ai ce vorbi cu ea! 

Cu o mână îşi aranja nodul cravatei mari, cu flori. Apoi, 
văzând că fata insista, îi ordonă: 

— Hai, cară-te! Şterge-o de-aici dacă nu vrei să sfârşeşti 
ca frate-tu şi ca logodnicul tău! Haide, du-te, muierile 
trebuie să stea acasă! 

Ochii lui Titti erau umbriţi de un văl de resemnare. Cirinna 
intră în salonul unde-i omorâse pe Marineo şi pe ducesă. 
Era o dezordine cumplită. Pe fotoliu, zăceau tot felul de 
haine, pe mobilă se adunase o grămadă de obiecte. Totul 
era plin de praf, iar de pe ziduri şi din tavan căzuseră 
bucăţi de tencuială. 

— Titti... Titti! exclamă fericit Cirinna, îmbrăţişând-o, 
pipăind-o pe spate, încercând să-i bage o mână pe sub 
rochie. Ce frumoasă eşti! Atât de frumoasă! 

Fata voia să scape din îmbrăţişare şi reuşi să se desprindă 
puţin. 

— Titti... Titti! repeta el întruna. 

Apoi, făcându-i cu ochiul: 


— Îl aşteptai pe Sante al tău! Nu mai aveai răbdare! Aşa-i? 
Spune, aşa-i? Spune! Spune! 

Ea îl împinse cu putere, făcându-l să cadă pe un scaun. 

— Ce faci, fugi?! se minună Cirinna. Ți-am adus un pic din 
treaba aia. Vrei? 

— N-am nevoie! 

— Bun! Te-ai vindecat. Asta mă bucură pentru că am 
intenţia să te iau de nevastă. 

Titti izbucni în râs: 

— Eu, să devin nevasta ta? 

— Sigur! O să plesnească toţi de invidie pentru că amândoi 
suntem plini de bani. Şi frumoşi. Şi tineri. Şi puternici. 

— Cirinna, vrei să faci pasul cel mare. Să ai un blazon. 
Numai că n-o să-ţi folosească la nimic. 

— Ce tot vorbeşti? Vreau să mă căsătoresc cu tine pentru 
că te iubesc. 

Făcu o piruetă cu un braţ ridicat: 

— Ai să fii minunată îmbrăcată în alb. 

— Scoate-ţi asta din cap, spuse ea încet. 

— Ei, acum eşti puţin obosită. Nu ştii ce spui. Dar mâine, 
în linişte, ai să vezi că ideea asta o să te umple de bucurie. 

— Bine, bine, făcu Titti cu sarcasm. Mâine, aşteaptă tu 
până mâine. 

Avea o privire pierdută, ca şi cum nu mai avea nici un fel 
de interes pentru tot ce era în jurul ei. 

O lumină veselă, răspândită pe mare, vestea revărsatul 
zorilor. Dintre clădirile care o înconjurau, se desprindea, 
masivă, silueta palatului Pecci Scialoja. lar un măturător, 
care-şi împingea alene mătura pe trotuar, observă că acolo 
sus, unde bătrânul duce îşi păstrase pentru sine un mic 
apartament, lumina era aprinsă. Faptul i se păru foarte 
ciudat. La ora aceea a dimineţii, când tot oraşul dormea, nu 
mai văzuse vreodată lumina aprinsă acolo. Continuă să 
măture, aruncând din când în când câte o privire la 
fereastra luminată. Când ajunse mai aproape, mirarea îi 
spori şi mai mult, căci fereastra era deschisă. 


Sprijinit de coada măturii, se opri în acel loc, cântărind 
lucrurile care îi trezeau şi mai mult curiozitatea. Privirea îi 
trecu de la fereastră la alee şi descoperi ceva care-l făcu să 
tresară: Chiar sub fereastră era un corp omenesc. Acum îl 
vedea bine, la mai puţin de zece metri de el, în cercul de 
lumină al unui felinar. 

Măturătorul se apropie prudent. Rămase împietrit 
recunoscând-o pe Titti, cu părul ei lung revărsat în jur ca o 
coroană. Se aruncase în gol şi orice scânteie de viaţă se 
stinsese de pe chipul ei, acum alb ca varul. Părea liniştită, 
cu picioarele îndoite, cu braţele strânse la piept, de parcă s- 
ar fi ghemuit pentru culcare. 

Recuperarea Paolei se anunţa lungă şi grea. Fata lui 
Cattani se dovedea a fi mult mai profund tulburată. Ore 
întregi rămânea nemişcată, pierdută, închisă într-o lume 
care era numai a ei. Maică-sa o urma pas cu pas. Uneori, 
micuța se agăța de mâna ei şi o ţinea strâns, în tăcere. 

— Încetul cu încetul, îi spunea Else soţului ei, îşi va reveni. 
Într-un anume sens, e ca şi cum aş ajuta-o să se nască din 
nou. 

Taică-su îi inspira încă groază. Paola îl privea 
înspăimântată, cu ochii ieşiţi din orbite. 

— Cel mai bun lucru este să n-o forţăm, îl sfătui psihiatrul. 

Se plimba împreună cu Cattani în minunatul parc al 
clinicii. Munţii care-i înconjurau erau acoperiţi de zăpadă. 
În Elveţia, primăvara mai păstra culorile iernii. 

— E nevoie de timp, reluă psihiatrul discuţia. De mult 
timp. Trebuie să depăşească un şoc cumplit. 

Cattani mai privi o dată munţii. Nu erau cei în care visase 
să se retragă cu Paola şi Else. Nu era deloc aşa cum visase. 
Nu mai era nici măcar sigur că voia să se retragă... 

RĂZBUNAREA. 

Trecuse o lună de când plecase Cattani. La Trapani se 
instalase din nou liniştea. Fiecare lucru îşi relua locul lui de 
mai înainte. Fiecare piesă se întorcea la locul ei rânduit de 
la început. 


Dar comisarul avea nişte socoteli de încheiat. Şi, într-o 
bună zi, îşi făcu apariţia, însetat de răzbunare. Se duse la 
contesa Camastra care, deschizând uşa casei, se trezi faţă-n 
faţă cu el, mânios şi încruntat ca un zeu al războiului. 
Zăbovi o clipă în prag, uluită. Apoi se dădu la o parte, 
făcându-i loc să intre. 

— Sunt consternată! Nu ştiam nimic de răpirea fetei 
dumitale. 

— Ce vrei să spui? Vrei să-ţi fabrici un alibi? i-o întoarse el 
cu un ton aspru. Fata mea a fost răpită şi violată pentru ca 
şi interesele unor persoane ca dumneata să fie apărate. 

Contesa închise ochii. 

— Faci parte din jocul ăsta. Ce faci cu întreprinderile 
dumitale, toate în regulă, cu afacerile dumitale dincolo de 
orice bănuială? Îţi spun eu ce faci: Speli banii murdari! 
Accepţi subvenţii de la banca Ravanusa, dar nu te întrebi de 
unde vin banii aceia. 

Îşi frecă ceafa şi continuă. 

— Dar dumneata ai un loc secundar. Nu pe dumneata 
vreau să te bag în puşcărie. 

O rază de soare tăia în două camera şi cădea apoi pe 
chipul contesei, făcând ca părul să capete o strălucire aurie. 

— Îţi înţeleg starea sufletească. Dar chiar dacă nu mă 
crezi, te asigur că sunt îndurerată pentru fata dumitale şi 
mi-ar face plăcere să ştiu cum se simte acum. 

Se făcu că nu i-a auzit cuvintele. Raza de soare nu ajungea 
la el. Se găsea în partea umbrită a camerei şi, stând aşa, în 
umbră, dorinţa lui de răzbunare părea să-i ofere o 
superioritate morală zdrobitoare faţă de contesă. Făcu 
câţiva paşi către ea şi-i spuse: 

— Am venit să te rog să duci un mesaj lui Ravanusa şi 
Terrasini. Le spui numai că vreau dreptate. Ei vor înţelege. 

Contesa crezu că a înţeles şi ea: 

— O să-ţi dea ceea ce doreşti. 

— Te gândeşti la bani? se revoltă Cattani. Dumneata eşti 
sensibilă numai la sunetul banilor! Nu te supăra, dar 


trebuie să ţi-o spun. Chiar dacă te-ai măritat cu un conte, în 
suflet ai rămas o femeie de calitate îndoielnică. Nu vreau 
bani! Vreau să-mi predea fiara care mi-a violat fata! 

De la fereastră, contesa Camastra îl urmări pe Cattani cu 
privirea. Îl văzu deschizând uşa unei autorulote, vopsită în 
verde şi alb, înmatriculată la Roma: noua lui casă din 
Sicilia! 

Fără să mai piardă vremea, contesa plecă şi se duse la 
locuinţa lui Ravanusa. În salonul somptuos se afla şi 
Terrasini, aşezat într-un fotoliu, ocupat să-şi aranjeze lanţul 
de aur al ceasului de pe vestă. 

— Scumpă contesă, începu Ravanusa, cred că nu e cazul 
să ne jucăm ca nişte copii. Dacă nu v-am vorbit de răpire, a 
fost ca să nu creăm o nelinişte inutilă. 

— O treabă întristătoare, fu de acord Terrasini, dar 
indispensabilă la acea vreme. Nu v-am informat, dar daţi-vă 
seama: Vă putea scăpa un cuvânt şi toată treaba era 
compromisă! Fiţi înţelegătoare! 

Îşi puse picior peste picior. 

— Dacă nouă ni se întâmplă ceva, tot oraşul va fi dat peste 
cap. 

— Nu mă aşteptam să vă coborâţi până la aşa ceva. Nu 
sunt nici eu uşă de biserică, asta ştiu. Dar nu-mi închipuiam 
că sunteţi în stare de un asemenea lucru. Să răpiți şi să 
violaţi o fetiţă. 

— Da' cine a violat-o? întrebă Terrasini făcând un gest larg 
cu mâna. Micuța a fost reţinută cu toată grija şi apoi redată 
părinţilor. 

— Fetiţa a fost violată, insistă contesa. 

— Nouă nu ni se pare că s-a întâmplat aşa ceva, interveni 
Ravanusa. Dar cine v-a spus asta? 

La vestea că se întorsese comisarul, cei doi schimbară o 
privire plină de subinţeles. 

— Cheamă-l imediat pe Cirinna, spuse Terrasini lui 
Ravanusa. 

— Nu l-am chemat niciodată în casă, protestă bancherul. 


— Acum va avea această onoare, i-o reteză scurt Terrasini. 

Când Cirinna apăru, era oarecum speriat de privirile care- 
] fixau. Îşi băga mâinile în buzunare, le scotea, îşi trăgea 
continuu haina. 

Terrasini îl atacă imediat: 

— Vreau să ştiu cine-i nenorocitul care a avut ideea s-o 
violeze pe fetiţă. 

După primirea mai mult decât rece, Cirinna se aştepta la 
ceva mai rău. Aşa că, oarecum uşurat, încercă să micşoreze 
gravitatea faptului: 

— Bine, şi chiar dacă a făcut-o cineva, acum e musai să-i 
dăm satisfacţie poliţaiului ăla? 

Nimeni nu pronunţă un cuvânt. Terrasini se aşeză mai bine 
în fotoliu. Îşi împreunase mâinile pe stomac şi îşi mişca 
vârful degetelor, unul după altul, într-o linişte mai elocventă 
decât orice cuvânt. 

Cirinna stătea ca pe jăratec. După un moment de ezitare, 
continuă: 

— Am înţeles. Vreţi să ştiţi cine a violat-o pe fetiţă. Bine! 

Era roşu la faţă şi, după o pauză, începu iar, plângăcios. 

— Da' voi nu trebuie să vă purtaţi aşa. Eu mi-am făcut 
datoria. 

Terrasini îl privi sever: 

— Şi ţi-ai făcut-o prost! spuse cu răceală. Nu trebuia să vă 
atingeţi nici de un fir de păr al fetiţei. Asta era înţelegerea! 
Şi, în schimb, ai făcut o ticăloşie. Acum, ăla s-a întors ca o 
fiară şi vrea să ne strângă de gât pe toţi. Şi, de data asta, îl 
înţeleg. 

Contesa Camastra se săturase. 

— Vă salut! Mi-aţi făcut greață... 

În timp ce se îndrepta spre ieşire, o ajunse vocea 
poruncitoare a lui Terrasini: 

— Vă rog, contesă, să vă ţineţi gura! 

Olgăi i se păru că depăşeşte limita. Se întoarse către el şi-i 
spuse cu o voce tăioasă: 


— Dacă mi-o spui cu acest ton, pot să uit să-mi ţin gura. M- 
am săturat de porcăriile voastre. M-am săturat, auziţi?! 

Terrasini nu se enerva niciodată. Avea nervi de oţel. Putea 
să i se întâmple orice că el rămânea impasibil ca un bloc de 
granit. Dar de data asta îşi pierdu controlul şi strigă: 

— Porcăriile acestea aduc milioane în întreprinderile 
dumitale, dragă contesă. Te prefaci că nu vezi şi nu auzi, 
dar să-ţi intre bine în cap că suntem cu toţii în aceeaşi 
barcă. lar dacă barca se scufundă, nu există şalupe de 
salvare pentru nimeni. 

Contesa nu se lăsă deloc impresionată. 

— N-am înţeles bine dacă trebuie să consider cuvintele 
dumitale drept o ameninţare. Sau doar un exerciţiu de 
exprimare plastică. 

Terrasini reacţiona cu un surâs. Îşi recăpătase imediat 
obişnuitul sânge rece. 

— Eşti prea impresionată acum. Ai nevoie de puţină 
odihnă. Dar înainte de a pleca ar trebui să ne spui cum să 
luăm legătura cu comisarul. Unde-l găsim? 

Tonul era calm, dar tăios şi ameninţător. Contesa înţelese 
că ar fi mai bine să le dea informaţia cerută. 

— Asta nu ştiu, dar cred că stă într-o autorulotă, vopsită 
alb şi verde, înmatriculată la Roma. 

Cattani îşi parcase autorulota la periferia oraşului, pe un 
mic spaţiu acoperit cu iarbă. La orele trei din noapte un 
vuiet făcu ca lumea din vecinătate să sară din pat. Primii 
care au sosit au fost doi poliţişti. Au descoperit că explozia 
distrusese complet vehiculul din care mai rămăseseră doar 
câteva bare metalice, ca o carcasă fumegândă de animal cu 
labele în sus. 

În ziua următoare, avocatul Terrasini primi un telefon 
care-l surprinse foarte mult. 

— Avocatule..., mă recunoşti? 

Terrasini îşi înfrână nemulţumirea şi răspunse cu o voce 
cordială: 

— Comisare, ce plăcere să vă aud din nou vocea! 


Chipul îi era pământiu. O venă îi pulsa vizibil la colţul 
ochiului. Cirinna şi clanul său dăduseră greş şi de data asta. 

— Avocatule, băieţii dumitale mi-au aruncat în aer 
autorulota. Regret, dar eu dormeam în altă parte. 

— Nu înţeleg! se prefăcu Terrasini. Dar spuneţi-mi, cu ce 
pot să vă fiu de folos? 

— Sigur! Îţi dau douăzeci şi patru de ore ca să-mi predai 
pe cel care mi-a violat fata! Când vrei să dai de mine, îl poţi 
chema pe don Manfredi... Cum? Nu mă crede atât de naiv, 
nu dorm la don Manfredi, dar el ştie unde să mă găsească. 

Terrasini continua s-o facă pe neştiutorul. Luă tonul omului 
care n-are nimic de împărţit cu nimeni: 

— Comisare, nu ştiu despre ce e vorba. Dar voi asculta şi 
eu la ce se zvoneşte. Am să încerc să capăt informaţii. Dacă 
voi avea vreun răspuns pozitiv, o să vă înştiinţez. 

Imediat după ce a închis telefonul, 'Terrasini aprecie că 
situaţia ajunsese la un nivel prea înalt de risc. Cel mai bun 
lucru era să ceară intervenţia unei persoane importante 
care să poată aranja treaba într-un mod care să nu 
provoace dureri inutile de cap. 

Făcu numărul de la Roma al profesorului Laudeo. 

— Nu, spuse acesta, nu pot să mă mişc de aici. Nici vorbă 
să mă întorc în Sicilia. Trebuie să mă ocup de o asociaţie 
care lucrează la nivel naţional, nu pot să mă ocup de ce se 
întâmplă într-un orăşel oarecare. 

Avocatul îşi permise să-l contrazică. 

— Trebuie să fim atenţi. Uneori, o mică neplăcere la 
periferie poate provoca o mare dezordine la centru. 

— Aţi luat-o greşit de la început, i-o reteză Laudeo 
pierzându-şi răbdarea. Şi nu văd ce aş putea face eu cu 
polițistul acela. 

Terrasini avea o soluţie şi şi-o exprimă limpede: 

— La Roma s-o găsi cineva cu o mână care nu tremură. 
Vine şi pleacă... Va părea o treabă locală. 

— Nu mă bag! spuse Laudeo cu asprime. 

Vocea lui lerrasini deveni amenințătoare: 


— Dacă ăsta începe iar să facă tevatură, pot să ajungă de 
la bancă până la Roma. 

— Să fie clar, încheie brusc Laudeo, legăturile financiare 
ale Asociaţiei cu banca voastră sunt în regulă. În rest, între 
noi există un ajutor reciproc mai mult decât corect. Aţi 
comis acolo prea multe greşeli. Voi trebuie să vă descurcaţi! 

La măsuţa din bucătărie, Cattani se pregătea să mănânce 
de seară. Anna Caruso îi gătise vinete la cuptor cu 
parmezan. Fata acceptase fără şovăială să-l ascundă în casa 
ei, o casă plină de amintiri dureroase. Pe peretele de la 
intrare erau, una lângă alta, două fotografii. Una a fratelui, 
iar din cealaltă râdea figura poliţistului Leo De Maria. 

— De atâtea ori, începu comisarul, m-am întrebat dacă 
puteam să fac ceva ca să-l salvez pe Leo. 

— Nu vă mai chinuiţi atât! Aţi făcut tot ce se putea face. 

Comisarul dădu din cap. 

— Eram gata să-i distrug. Erau gata-gata să se 
prăbuşească unul după altul. Cine se aştepta la o reacţie 
atât de bestială? Să-mi fure fata! Poate un altul ar fi avut 
mai mult curaj şi şi-ar fi spus: „Bun, îmi sacrific fetiţa, dar 
pe voi vă fac bucăţi, vă distrug”. Eu n-am avut puterea asta. 

— Cel puţin, v-aţi salvat fetiţa... 

Cattani îşi şterse buzele cu şervetul. 

— Da, însă acum sunt alt om. Mi-e sete de răzbunare... 
Dar şi ei s-au schimbat... Mi-am dat seama la telefon. Sunt 
cuprinşi de frică. 

Fata se duse să răspundă la telefon. 

— Da, e aici, la mine. 

Se întoarse către comisar: 

Era don Manfredi. Au telefonat. Întâlnirea este pentru 
noaptea asta la fosta cherhana. 

Fosta cherhana era în afara oraşului. Patru ziduri, pe 
jumătate dărâmate, mai aminteau de construcţia care 
servea odată marinarilor pentru descărcarea peştelui. Pe 
plaja pustie zăceau vreo zece ancore uriaşe cu braţele 
îndreptate spre cer. 


Cattani se ghemui printre ancore şi aşteptă. Văzu o 
maşină înaintând încet şi apoi oprindu-se la marginea plajei. 
O portieră se deschise şi, la lumina farurilor, comisarul 
recunoscu silueta lui Cirinna. 

Cattani îi studiase o clipă mişcările, apoi îi strigă: 

— Stinge farurile! 

Începu să alerge pe nisip în întuneric, încercând să se 
adăpostească în spatele clădirii ruinate. 

— Nu-ţi fie teamă! lătră mafiotul din întuneric. Nu-i nici o 
capcană. 

Dar Cattani nu era convins. Strigă din nou: 

— Stinge farurile şi înaintează! 

Se mişcă repede, schimbându-şi din nou locul pentru a nu 
fi localizat. 

— Unde eşti? strigă Cirinna, aplecându-se să stingă 
farurile. Vino aici, poliţaiule! 

Cattani însă profitase de dezorientarea lui Cirinna ca să-i 
cadă în spate, iar acum era lângă el vârându-i pistolul în 
coaste. 

— "Ţine mâinile ridicate şi nu mişca! îi ordonă. 

Îl percheziţionă în grabă. Nu era înarmat. 

Era ca şi cum Cirinna ar fi suferit o jignire de nesuportat. 

— Când noi ne dăm cuvântul, bombăni, ni-l respectăm! Nu 
ne jucăm cu asta! [i-am adus omul. 

Cattani se uită prudent spre maşină. 

— Spune-i să iasă. 

Cirinna avu un gest de mirare: 

— Cum să iasă? E legat. 

— Unde-i? 

— În portbagaj, gata pentru coşciug. Gata pentru export în 
lumea cealaltă. 

Cattani se înfurie: 

— Viu îl voiam. Viu! 

— Ei, făcu Cirinna. Vrei prea multe. Doar nu era să-ţi 
predăm viu un martor. 


Deschise portbagajul, aprinse un chibrit şi Cattani văzu un 
tablou înfiorător. Înăuntru se afla un om strangulat, cu 
limba afară, ochii ieşiţi din orbite şi genunchii strânşi la 
piept. Mâinile îi erau legate la spate cu o frânghie lungă, 
care apoi făcea două noduri groase în jurul gleznelor şi-i 
trecea apoi în jurul gâtului, formând un nod din cele care, 
cu cât întinzi mai mult, cu atâtse strâng. Era o pedeapsă 
veche şi cumplită a mafiei. Nenorocitul se omoară singur. 
Cu cât se agită mai mult, cu atât nodul din jurul gâtului se 
strânge mai tare, până îl lasă mort. 

Cattani îşi băgă pistolul în curea. 

— Ai merita şi tu acelaşi sfârşit! îi spuse cu răceală. 

— Nu-ţi face speranţe, rânji mafiotul. Eu sunt din alt aluat. 

— Ba eşti la fel. O bestie! 

Ochii lui Cattani se obişnuiseră acum cu întunericul şi 
vedeau clar silueta întunecată a mafiotului. 

— Ai cel puţin două crime pe conştiinţă, Marineo şi ducesa 
Pecci Scialoja. 

Cirinna izbucni mânios: 

— Nu-i adevărat! 

— Ştiu tot, Cirinna, nu mai ai scăpare! Titti mi-a povestit 
totul. 

— Nu poţi s-o dovedeşti. 

Cirinna respira acum cu greu. 

— De ce nu? Eu voi depune mărturie împotriva ta. O să 
vedem pe cine or să creadă. 

Cirinna se sprijini cu o mână de maşină. Picioarele 
începuseră să-i tremure. 

— Eşti un om de nimic, Cirinna! zise Cattani dispreţuitor. 
Cum se complică jocul, creierul tău nu mai funcţionează. N- 
ai înţeles că întâlnirea asta însemna încheierea socotelilor 
dintre noi? le-au trimis aici cu un scop precis, care ţie îţi 
scapă. Şi-au făcut socoteala: Ori Cirinna ne scapă de 
comisar, ori comisarul ni-l ia de pe cap pe Cirinna care a 
început să ne încurce prea mult. 


Pe măsură ce începea să-şi dea seama de drumul fără 
ieşire în care se vârâse, Cirinna simţea cum îl cuprinde 
frica. Singura cale de scăpare i se păru fuga. O rupse la 
sănătoasa în întuneric. Dar Cattani fu mai sprinten decât el. 
Îl ajunse imediat din urmă şi amândoi se rostogoliră pe 
nisip. Comisarul îi arse câţiva pumni în faţă şi în stomac. 
Cirinna se prăbuşi la pământ şi nu mai opuse nici un fel de 
împotrivire. Gemea şi respira cu greutate. 

Cattani îl împinse până la maşină, îl legă de mâini şi de 
picioare şi, în vreme ce-l îmbrâncea înăuntru, îi spuse: 

— Prietenii tăi grozavi or să aibă o surpriză. E o variantă la 
planul lor pe care n-o prevăzuseră. N-am intenţia să te ucid 
pentru că nu vreau să le dau satisfacția asta. Nu. Viu îmi 
eşti mai de folos. Aşa, tu vei fi acela care îi vei târi şi pe ei 
până în fundul Iadului. 

A condus Mercedesul lui Cirinna până în faţa Centrului 
antidrog al lui don Manfredi. 

— Eu m-am dus, se adresă el preotului. Ai aici doi oameni. 
Unul pentru poliţie, celălalt pentru morgă. Vezi pe care 
dintre ei mai poţi să-l spovedeşti. 

Vestea arestării lui Cirinna nu-i alarmă numai pe Ravanusa 
şi Terrasini, ci produse multă îngrijorare şi la Roma, 
profesorului Laudeo, care se grăbi să-i telefoneze lui 
Terrasini. Voia să afle cât ştia Cirinna despre operaţiile 
financiare efectuate de bancă. 

— Nu prea mult, răspunse Terrasini. 

— Nu prea mult?! făcu Laudeo uluit. Vrei să spui atunci că 
ceva tot ştie şi în cazul ăsta poate fi periculos. Dragii mei, 
stăm pe un butoi cu pulbere, nu ştiu dacă vă daţi seama. 

— Da, e o treabă urâtă. 

— Cred..., Laudeo şovăi, apoi adăugă: Trebuie să vă 
mişcaţi! 

— O să ne mişcăm... 

Abia termină de vorbit cu Terrasini şi profesorul Laudeo 
luă din nou telefonul, făcând numărul lui Cannito, şeful 


Departamentului Z, cel de care Cattani se simţea atât de 
legat. 

— Doream să vă liniştesc în ce priveşte problemele din 
Sicilia. Lucrurile luaseră o întorsătură prostă, dar se pare 
că se poate aranja totul. 

— Mă bucur. Şi când te gândeşti că toată zarva asta a fost 
dezlănţuită de Cattani. Mi-am făcut iluzii în privinţa lui. Vă 
amintiţi că v-am semnalat şi dumneavoastră numele lui. În 
schimb, s-a distrus singur pentru o chestie cu femei. 
Spuneţi că totul se poate aranja? 

— Fiţi liniştit! 

Cirinna se uită la uşa celulei sale care se deschidea. 

— Alţi musafiri! îl anunţă paznicul şi mafiotul văzu o figură 
cunoscută. 

— Chiodo! exclamă. Te-au înhăţat şi pe tine! 

Chiodo îşi vâri capul între umeri şi izbucni într-un behăit 
ce voia să fie râs. Era un vechi prieten din copilărie al lui 
Cirinna. Dar, spre deosebire de mafiot, care lupta să-şi facă 
o situaţie, Chiodo era un pierde-vară. Cu părul lui lung şi 
creţ care-i acoperea fruntea şi urechile, cu braţele i care se 
agitau fără încetare, părea un cocostârc gata să-şi ia zborul. 

Se arăta foarte bucuros că-l revedea pe Cirinna. 

— Hi, hi, hi, te-am găsit, în fine, bătrâne împuţit! 

Şi-l bătea când pe umăr, când pe burtă. 

— Ei, Chiodo, termină, spuse Cirinna cu un ton autoritar. 
Cum ai ajuns aici? 

— M-a oprit unu' de la circulaţie. Zice: „Mergi pe sens 
interzis cu motocicleta ta”. Zic: „Mie-mi spui asta?!” Şi paf, 
paf, îi dădui două palme. Da' ce palme, tăticu', ce palme! 

— Ei, tot trăsnit ai rămas! 

Voia să fie un compliment. 

Când veni momentul să iasă la plimbare, Cirinna şi Chiodo 
o porniră împreună. Se alăturară altor deţinuţi. Deodată, 
cineva îi puse o piedică lui Cirinna. Mafiotul se împiedică şi 
căzu. Chiodo se aruncă asupra lui, în vreme ce toţi ceilalţi 
făceau gălăgie în jur, prefăcându-se că se încaieră. 


Când se potoliră, corpul lui Cirinna zăcea pe jos, străpuns 
de vreo douăzeci de lovituri de cuţit, în jurul lui erau pete 
mari de sânge. 

Ancheta asupra acestei întâmplări s-a încheiat rapid, 
ajungând la concluzia că omorul se comisese din 
întâmplare, datorită unei încăierări obişnuite. 

PARTEA A DOUA. 

PROPUNERI PENTRU COMISAR. 

Clinica albă, aşezată pe o colină, domina priveliştea 
încântătoare a Genevei. De la intrarea principală se 
desprindeau alei ce şerpuiau printr-un covor de iarbă 
proaspăt tunsă. Şi în Elveţia începea să se simtă aerul 
primăvăratic, iar bolnavii îşi refăceau sistemul nervos 
hoinărind alene printre brazi. Sau coborau mai la vale şi 
leneveau pe băncile din jurul unui mare bazin circular, plin 
cu peştişori. În mijlocul lui, o fântână arteziană îşi revărsa 
apele cu un murmur continuu şi adormitor. 

Paola îndrăgise fântâna aceea. Îşi luă de mână mama şi o 
duse până acolo, povestindu-i ce visase în noaptea trecută: 
— Casa era mică, spunea ea, dar parcă nu avea nici uşi, 
nici ferestre. Zidurile erau murdare şi afumate. Eu stăteam 
în mijlocul camerei, priveam zidurile şi ele se transformau 
în bărbaţi. Eram îngrozită, dar dintr-o dată am văzut cum 

se deschide o fereastră şi atunci am sărit pe ea. 

Maică-sa o strânse la piept cu duioşie: 

— Scumpa mea, era un vis! Fii liniştită acum! 

Se aşezară pe o bancă şi fetiţa i se ghemui alături: 

— Totuşi, acum că mă gândesc, mi se pare că nu era un vis 
pentru că aveam ochii deschişi. Stăteam pe pat şi eram 
trează. 

— Se întâmplă uneori să ai un coşmar în plină noapte, o 
linişti maică-sa. Dar acum sânt aici, cu tine, aşa că fii 
liniştită. 

Sosi şi taică-su, care le ură vesel bună dimineaţa. Fetiţa nu 
mai avea repulsie faţă de el. Avea nevoie să se simtă 


apărată şi acest sentiment de protecţie era sporit de 
împăcarea definitivă a părinţilor ei. 

— Ce frumoşi sunteţi amândoi! spuse Paola. Când o să 
începem, în sfârşit, să trăim împreună? 

— Dar suntem deja împreună! remarcă surprins taică-su. 

Fetiţa încercă să fie mai clară: 

— Zic, când o să ne întoarcem într-o casă care să fie numai 
a noastră? 

— Când ne vor spune medicii că poţi părăsi clinica, îi 
răspunse taică-su. 

Fetiţa se tulbură la auzul acestor cuvinte. Plecă fruntea, 
întristată, şi o cascadă de păr blond îi acoperi ochii. Brusc, 
se ridică şi alergă prin iarbă până la un copac, la rădăcina 
căruia se aşeză. Îşi lipi spatele cu disperare de tulpina 
fermă a copacului, închise ochii şi, pentru că nu era destul 
de întuneric, şi-i acoperi cu mâinile. 

Taică-su vru să se ducă la ea, dar Else îl opri: 

— Las-o! Trebuie să înveţe să depăşească singură crizele. 

De jur împrejur, lacul Geneva strălucea de lumini. Cattani, 
puţin înfrigurat de răcoarea serii, stătea sprijinit de un 
parapet cu privirea atentă. Primise un telefon de la un 
necunoscut care-l ruga să se întâlnească pentru „o 
chestiune foarte importantă”. 

— lată-mă! 

În faţă îi apăru un domn de vreo cincizeci de ani, cu un 
aspect elegant, cu părul ondulat, mustăţi şi cu un aer 
extrem de serios. 

— Numele meu nu vă va spune nimic, începu omul. Dar, 
dat fiind că eu îl cunosc pe-al dumneavoastră, e corect să-l 
cunoaşteţi pe al meu. Mă numesc Ettore Ferretti. 

Era îmbrăcat cu un pardesiu elegant din păr de cămilă. 

Cattani îl măsură repede cu privirea ca să-şi facă o idee. 
Apoi întrebă: 

— De ce m-aţi căutat? De ce aţi venit până aici? 

Ferretti făcu câţiva paşi. 

— Hai să ne plimbăm puţin, îi propuse. 


Avea o voce calmă şi profundă. Băgă o mână în buzunarul 
interior al hainei şi scoase o fotografie pe care i-o arătă lui 
Cattani. 

— Îl cunoaşteţi pe acest om? 

— Sigur! E Sebastiano Cannito. 

— Da, aşa-i. Este şeful Departamentului Z al serviciilor 
secrete. O vreme a fost prietenul şi protectorul 
dumneavoastră. 

Suspină, întorcându-se către Cattani. 

— Credeţi că mai este şi acum? 

Comisarul începea să fie enervat de jocul acesta cu 
întrebări enigmatice. 

Cu o oarecare plictiseală în glas, mormăi: 

— Tot nu înţeleg ce vreţi de la mine. 

— Veţi înţelege curând, răspunse Ferretti, punându-i între 
timp sub ochi o altă fotografie. Pe acesta îl cunoaşteţi? 

— A, da, îşi aminti Cattani. L-am cunoscut în Sicilia. Se 
numeşte, mi se pare... Laudeo. 

Ferretti se opri o clipă părând să contemple jocul luminilor 
pe apele lacului. 

— Laudeo... Ce părere aveţi despre el? 

— Am vorbit o singură dată cu el. Mi s-a părut un exaltat, 
un individ care se lăuda că poate mişca munţii din loc. 

— Şi-i adevărat, spuse Ferretti. Asociaţia lui nu-i decât 
faţada legală a unei organizaţii foarte puternice şi, după 
mine, foarte periculoasă. 

— În ce sens? 

Ferretti îi întinse pachetul de ţigări pe care-l ţinea în 
mână. 

— Vă rog! 

Comisarul luă o ţigară, Ferretti i-o aprinse cu bricheta, 
după care şi-o aprinse pe a lui. Scoase un nor de fum şi 
continuă: 

— Vedeţi, eu sunt convins că din această asociaţie fac 
parte, în secret, persoane foarte importante. Oameni 
politici, directori de ziare, oameni cu funcţii de răspundere 


în administraţia statului, generali, bancheri şi antreprenori. 
Sunt sigur că şi prietenul dumneavoastră, Cannito, face 
parte din ea. 

— Şi asta ce înseamnă? întrebă Cattani. 

Ferretti părea îngrijorat: 

— Înseamnă că această asociaţie controlează sectoarele 
cele mai importante ale vieţii publice. Prin membrii ei, ea 
poate pătrunde peste tot. Reprezintă un adevărat guvern 
care lucrează din umbră. Poate chiar mai puternic decât 
guvernul oficial. 

— Aveţi dovezi? întrebă comisarul. 

— Nu, nu am dovezi. Am numai intuiţii, dar bazate pe 
fapte concrete. Asistăm acum, în Italia, la nişte evenimente 
care se repetă şi care ne fac să ne gândim la intervenţia 
unei organizaţii puternice. Numai aşa se poate explica 
înăbuşirea unor scandaluri răsunătoare, numirea 
surprinzătoare a unor persoane în fruntea unor organisme 
vitale. 

— He! Se ajută între ei să urce pe scara socială, să încheie 
afaceri. 

— Dacă ar fi numai mijlocul de a face carieră, n-ar fi cazul 
să ne îngrijorăm. Eu cred, în schimb, că e vorba de ceva mai 
mult. Probabil că au legături la nivel internaţional şi se 
organizează pentru ultimul pas, adică să pună mâna pe 
instituţiile statale. Să controleze ţara. 

— O lovitură de stat? 

— Poate. Pericolul e foarte mare. 

— Deh! Nu ştiu ce să spun. Dar nu mi aţi spus ce legătură 
au cu mine toate acestea. 

— Aş vrea ca procedura disciplinară împotriva 
dumneavoastră să fie clasată. Aşa încât să puteţi fi 
reintegrat imediat în serviciu. 

— Nu ţin la asta. 

— Miza este uriaşă. Gândiţi-vă bine! Dacă lucrăm 
împreună, de comun acord, poate mai avem încă timp să 
evităm o catastrofă. 


Cattani îşi ridică faţa în bătaia vântului. Încerca să vadă 
dacă omul acesta avea vreun motiv ascuns ca să facă 
presiuni asupra lui. 

— De ce v-aţi adresat tocmai mie? 

— Pentru că sunteţi o persoană curajoasă şi cinstită. E 
nevoie de oameni ca dumneavoastră într-o asemenea 
chestiune foarte dificilă. Şi pentru că aţi crezut că aveţi în 
Cannito un prieten. În schimb, Cannito v-a părăsit. Aşa că, 
probabil, simţiţi faţă de el un anume resentiment, ceea ce 
nu strică. 

— Şi dumneavoastră ce legătură aveţi cu Cannito? 

Ferretti suflă în mâinile îngheţate: 

— Sunt adjunctul lui... 

Pe faţa lui Cattani apăru un zâmbet batjocoritor: 

— Era de aşteptat! Obişnuitele răzbunări din interiorul 
serviciilor secrete. Lupta pentru putere. Dădu cu piciorul 
într-o pietricică. Şi dumneavoastră vreţi să mă implicaţi 
într-o luptă fratricidă? Nu, mulţumesc. 

— Nu este tocmai aşa. Eu n-am motive personale. 
Interesele tuturor sunt la mijloc. Ne aflăm în faţa unei stări 
de urgenţă. Înainte ca această bandă de indivizi fără 
scrupule să ne impună legile ei, trebuie s-o oprim. 

— O veţi face fără mine, spuse cu hotărâre Cattani. Eu 
trebuie să am grijă de fetiţa mea. 

Ceva se mişca în Sicilia. Înainte de a reveni în Elveţia, 
Cattani fusese supus de procurorul-adjunct Bordonaro unui 
lung interogatoriu, relatând tot ce s-a întâmplat de când 
fusese numit la Trapani. A început să-i povestească cum 
avusese primele bănuieli în legătură cu un uriaş trafic 
internaţional de droguri a cărui bază operativă era acolo, în 
Sicilia. Apoi trecu la descoperirea ciudatelor subvenţii 
efectuate prin banca Ravanusa. Şi, adăugase, „numai 
răpirea fetiţei mele m-a făcut să opresc ancheta şi să-mi 
retrag anumite capete de acuzare”. 

Altero, adjunctul lui Cattani, care preluase cercetările 
după suspendarea acestuia, obținuse rezultate foarte 


încurajatoare. Cel mai important era descoperirea casei 
unde răpitorii o ţinuseră prizonieră pe fata comisarului. O 
bojdeucă de ţară, un fel de grajd care aparţinea unui 
individ pe nume Angelo Marrocco. 

Totuşi, după arestarea lui Marrocco, cercetările păreau că 
s-au împotmolit din nou. Omul nu vorbea. Când magistratul 
l-a întrebat de ce ţinuse fetiţa sechestrată, acesta păru 
căzut din nori: 

— Ce fetiţă? zise părând uluit. Eu nu ştiu nimic. 

Nu folosiră nici amenințările, nici promisiunile. 

Marrocco susţinea că, într-o zi, au apărut trei bărbaţi care 
i-au spus că aveau nevoie de grajd. 

— Şi ce, puteam să-i refuz? 

Magistratul spera ca măcar acum să-i smulgă vreo 
mărturisire. 

— Cine erau acele persoane? 

— Nu s-au recomandat şi nici nu cred că au obiceiul s-o 
facă. Şi ce, era să-i întreb eu de nume?! Curiozitatea e 
periculoasă şi nepoliticoasă. 

Supărat pentru că treaba cu grajdul nu se urnea, 
magistratul se sfătui cu Altero. Şeful adunct al Brigăzii 
mobile spuse că, după părerea lui, trebuiau să se 
concentreze din nou pe cercetările asupra averilor. 

— Numai dacă începem iar să scormonim în averile 
adunate în grabă o să dăm de fir. 

Bordonaro obiectă însă că treaba cerea prea mult timp, iar 
el era grăbit. Era tânăr şi nerăbdător. Examina pentru a nu 
ştiu câta oară procesele verbale pe care le scrisese cu 
ocazia interogatoriului lui Cattani şi îşi puse întrebarea 
dacă nu cumva acel document ar putea constitui un 
redutabil act de acuzare. Comisarul afirmă că, de fapt, 
responsabilitatea răpirii fetei lui o aveau bancherul 
Ravanusa şi avocatul Terrasini. 

După ce a mai reflectat o zi, Bordonaro se decise, în cele 
din urmă, să acţioneze. Puse sub acuzare, în stare de 


libertate, cele două personaje şi-i convocă pentru 
interogatoriu. 

Primul care se prezentă fu 'Terrasini, care nu rezistă 
tentaţiei să-şi expună punctul de vedere. 

— Domnule procuror, aţi făcut o greşeală colosală! 

Magistratul nu se lăsă impresionat. Ba chiar încercă să 
obţină un avantaj psihologic, recurgând la o minciună: 

— Am motivele mele. Deţinutul Marrocco a început să 
colaboreze... 

Afirmația îl lăsă rece pe Terrasini. 

— Şi de ce credeţi că ar avea vreo tangenţă cu mine acest 
fapt, îmbucurător de altfel? 

Alunecos ca un ţipar! se gândi Bordonaro. 

Îşi reluă interogatoriul: 

— Comisarul Cattani susţine că dumneavoastră aţi dat 
ordin să-i fie răpită fata. 

De data asta avocatul izbucni în râs: 

— la spuneţi-mi, ce motive m-ar fi determinat să fac acest 
act nebunesc? 

— Există un motiv: Comisarul se pregătea să vă acuze de 
finanţarea unui enorm trafic de droguri. 

— A, da! râse batjocoritor Terrasini. Dacă îmi amintesc 
bine, s-a afirmat că eu aş fi fost titularul unui cont bancar 
care, mi se pare, avea un nume de floare. Poveste veche. De 
altfel, comisarul şi-a retras acuzaţia. 

Făcu un gest de lehamite cu mâna. 

— Pentru că, între timp, i-aţi răpit fata, i-o reteză 
procurorul, iritat de faptul că avea în faţă un adversar net 
superior ca experienţă. 

În acel moment, Terrasini recurse la o strategie, adesea 
eficace, strategia defensivă. Adică la diminuarea acuzațiilor, 
distrugând imaginea celui care le-a făcut. Vorbind cu voce 
scăzută, ca şi cum ar fi vrut să-i facă confidenţe, spuse: 

— Comisarul Cattani ar trebui să fie supărat numai pe el. 
Nu era decât un fustangiu. Ducesa îi sucise capul. 
Dumneavoastră ştiţi că aşa ceva poate să scoată din minţi 


pe cineva... care... Cum să-l denumim? Care face pe 
cocoşul. Acum, comisarul are, pe bună dreptate, remuşcări, 
dar nu recunoaşte că din pricina unei poveşti cu femei i-au 
luat fata. Zice: „Ancheta mea provoca neplăceri multora şi 
au vrut să mă împiedice s-o continui”. Bietul de el! Putem 
să-l înţelegem. Dar trebuie să privim cu calm faptele. 
Numai faptele! 

Plictisit până peste cap de acest exemplu de ipocrizie, 
magistratul îl lăsă pe Terrasini să plece şi începu să-l 
interogheze pe Ravanusa. 

Spre deosebire de Terrasini, acesta părea mai nervos. Se 
foia neliniştit pe scaun şi din când în când izbucnea, plin de 
nemulţumire: 

— Va să zică, după o viaţă de muncă cinstită, am ajuns să 
fiu persecutat de justiţie. Să fiu suspectat ca orice pierde- 
vară! Frumos! 

Magistratul îl potoli: 

— Nu e vorba de nici o persecuție. Vreau numai să-mi 
explic nişte coincidenţe. De pildă, cecul cu care deţinutul 
Marrocco şi-a cumpărat o prăvălie provine de la banca 
dumneavoastră. Nu vă spune nimic? 

Ravanusa avu o reacţie furioasă: 

— Ce vreţi să insinuaţi? Nu fiţi subtil! Spuneţi-o pe şleau! 

— Păstraţi-vă calmul! Eu nu insinuez nimic. Afirm doar că 
sunt multe lucruri neclare cu banca dumneavoastră. De 
exemplu, aş vrea să pricep cui aparţin cele două conturi 
numite „Gelsomino” şi „Papavero”. 

Ravanusa păstră un moment de tăcere înainte de a 
răspunde. 1 se auzea respiraţia grea. Apoi, când tăcerea nu 
mai putea fi prelungită, spuse: 

— Nu-mi amintesc. Pur şi simplu nu pot să-mi reamintesc! 
Se mai întâmplă, nu? 

— Şi cum pot eu să vă cred? Două conturi prin care se 
scurg miliardele ca nişte fluvii, iar dumneavoastră nu vă 
amintiţi cui aparţin! Vă rog să nu mă consideraţi prost doar 
pentru că slujesc un animal greoi şi uneori insensibil: statul. 


— Nu mă ocup de treburile personale ale clienţilor mei. 

— Atunci, am să vă rog să notaţi, îi replică magistratul, că, 
potrivit anchetei comisarului Cattani, cele două conturi sunt 
pe numele dumneavoastră şi al avocatului Terrasini. N-o să 
susţineţi acum că nu vă ocupați nici de treburile 
dumneavoastră personale! 

Răspunsul lui Ravanusa era previzibil. 

— Dar, după aceea, comisarul a retractat. S-a convins el 
însuşi de absurditatea celor afirmate. 

— Ştiu, numai că acum confirmă totul. Vă surprinde, nu-i 
aşa, nehotărârea şi inconsecvenţa lui... 

În schimb, nu era previzibil ceea ce Ravanusa, ajuns la 
acest punct, avea să declare: 

— Şi dumneavoastră daţi crezare unui om orbit de ură? 
Unuia căruia i-au răpit şi violat fata? Nu se poate să nu fi 
auzit că există o ştiinţă numită psihologie. 

Bordonaro sări în picioare şi bătu cu pumnul în masă, 
strigând: 

— De unde ştiţi?! De unde? Răspundeţi imediat! 

Luat prin surprindere, Ravanusa nu-şi dădu seama ce 
lucru grav lăsase să-i scape. Degeaba se uita cu ochi uluiţi 
la avocatul său. În cele din urmă bâlbâi: 

— Mă scuzaţi, ce să ştiu? 

— Că fetiţa a fost violată, îl încolţi Bordonaro care-şi spuse 
în gând: „De data asta nu-mi scapi!”. 

Ravanusa păru că se linişteşte puţin. 

— Dar toată lumea o ştie! Trapani e un orăşel iar Cattani, 
din fericire sau din păcate, o celebritate. 

— Vă înşelaţi. N-o ştie nimeni şi nici dumneavoastră n-ar fi 
trebuit s-o ştiţi. Se pare că totuşi vă ocupați de treburile 
personale ale altora. 

— Spun ce spune lumea! protestă bancherul. 

— Lumea nu cunoaşte detaliile acestea, observă cu o 
linişte studiată magistratul. Cine ştie aceste lucruri, trebuie 
să cunoască şi numele celui care a ordonat răpirea fetiţei. 

Ravanusa transpira, iar buzele-i tremurau: 


— Eu n-am nici un amestec, zise cu o voce gâtuită. 

— "Totuşi, ştiţi cine a ordonat ca fetiţa să fie răpită. 

— Nu ştiu. Vă asigur că nu ştiu. 

— Ştiaţi că a fost violată, trebuie să ştiţi şi cine a ordonat 
să fie răpită. 

— Nu ştiu. 

— Cine a fost? Terrasini? 

— Nu, nu ştiu nimic. Vă jur! 

Magistratul luase pe loc hotărârea să joace tare: 

— Vă avertizez că deţin elementele necesare pentru a 
ordona arestarea dumneavoastră. 

Ravanusa se albi la faţă. Îi veni în ajutor avocatul care, 
uitându-se la grefier, ceru suspendarea interogatoriului. 
Magistratul înţelese că Ravanusa voia să discute fără 
martori, aşa că se adresă grefierului: 

— Se suspendă pentru cinci minute. Poţi să mergi să bei o 
cafea. 

Când rămaseră singuri, Bordonaro îşi aşeză coatele pe 
masă încrucişându-şi mâinile şi întrebă: 

— Acum, domnule Ravanusa, putem vorbi prieteneşte? 

Acesta îşi încrucişă braţele şi se sprijini obosit de spătarul 
scaunului. Se simţea extenuat şi eliberat totodată ca după o 
lungă noapte de dragoste. 

— Dragul meu, puteţi începe... 

SERVICIILE SECRETE PRIMESC UN TELEFON. 

Ultima venită a fost contesa Camastra. Se scuză pentru 
întârziere, dar „a încheia o afacere, necesită întotdeauna 
mai mult timp decât cel prevăzut, cel puţin în Italia”. Luă 
loc la o masă mare, rotundă, în jurul căreia se aflau deja 
şase persoane şi făcu semn cu mâna că se putea începe. 
Reuniunea avea loc într-o mică sală, rezervată pentru ei, 
din clădirea unde îşi avea sediul Cercul oamenilor de 
cultură. Fusese convocată de Terrasini care se pregătea 
acum să explice motivele convocării. 

— Domnilor, v-am chemat să vă dau o veste importantă. 
Ne aflăm în faţa unei ocazii extraordinare, o afacere de 


proporţii mai mult decât respectabile. Mi-a telefonat din 
America prietenul meu, Frank Carrisi. El, împreună cu alţi 
câţiva amici, sunt gata să investească peste trei sute de 
milioane de dolari în industria electronică pentru 
producerea de material de interes strategic. 

Făcu o pauză, ca şi cum ar fi vrut să-i lase pe ceilalţi să 
înţeleagă bine, după care continuă: 

— Vă daţi seama, fireşte, ce privilegiu ni se oferă. Banii vor 
veni din Statele Unite printr-o bancă de încredere. 

Un individ corpolent, cu un chip neplăcut, avu ceva de 
obiectat: 

— Trebuie procedat cu multă precauţie. O sumă atât de 
mare poate da naştere la bănuieli şi, în acest moment, toţi 
ochii sunt aţintiţi asupra noastră. Notorietatea e un 
handicap. 

Un altul, cu faţa plină de pistrui, interveni şi el: 

— Despre astfel de operaţii ne-ar putea informa domnul 
Ravanusa. Păcat că nu se află aici! 

Terrasini îi rugă să fie înţelegători, căci bancherul 
Ravanusa avusese în ajun o lungă întrevedere cu 
procurorul adjunct şi se simţea încă istovit. 

— Oricum, conchise Terrasini, avem tot timpul să ne 
gândim. Prietenii din America ne oferă o lună pentru a 
cântări afacerea şi a lua o decizie. 

O decizie trebuia să ia şi Bordonaro. Cum să procedeze 
după interogatoriul luat lui Ravanusa? Care erau paşii cei 
mai potriviţi de făcut? Căci era clar - vor trebui făcuţi paşi, 
din păcate, şi nu salturile pe care şi le-ar fi dorit. 

Magistratul îl avea în faţa lui pe Altero. 

— Dumneavoastră ce părere aveţi? 

— Ce-aş putea să spun? Ravanusa v-a dat nişte informaţii 
utile? Avem atuuri? 

— Câte ceva. A admis că a făcut incorectitudini financiare 
în gestiunea băncii, asta da. Dar sunt nimicuri. 

— Şi despre Terrasini? 


— Câte o aluzie. Vedeţi, Ravanusa lasă să se înţeleagă 
următoarele: „Dacă voi nu mă băgaţi în treburile cele mai 
necurate, eu sunt dispus să vă dau nişte informaţii”. 

Altero spuse că el putea să înţeleagă această atitudine. 

— În fond, cred că Ravanusa este cu adevărat străin de 
operaţiile cele mai murdare. Face trafic cu bani, deplasează 
capitaluri, dar nu el conduce jocul. Adevăratul şef e 
Terrasini. 

— Da, aşa e. De altfel, Ravanusa mi s-a părut foarte clar. A 
lăsat să se înţeleagă că subvenţiile acordate 
întreprinderilor de construcţii, jocul cu alte întreprinderi şi 
traficul de droguri se află sub controlul direct al lui 
Terrasini. 

— A pronunţat vreun alt nume? 

— Da, unul singur. Atunci când l-am întrebat dacă există 
legături cu persoane dincolo de orice bănuială. Atunci mi-a 
spus: „Cineva, plasat foarte sus la Roma, ştie tot”. 

— Trebuie mers cu mare prudenţă, îl sfătui Altero. 

Fără nici o îndoială. Un pas greşit poate compromite tot. 
Dar nici nu se poate sta cu mâinile încrucişate. Pentru 
început am să mă duc să schimb două vorbe cu acest domn, 
al cărui nume mi l-a spus Ravanusa. Se numeşte Cannito. 

Cu ajutorul Ministerului, magistratul îşi procură numărul 
serviciilor secrete şi ceru să vorbească cu excelența sa, 
domnul Cannito. Centralistul îl rugă să aştepte. De partea 
cealaltă a firului, Cannito ţinea linia blocată pentru că nu 
reuşea să-şi amintească dacă mai auzise numele acela; 
„Bordonaro... Bordonaro” îşi scotocea el prin memorie. 
Cum nimic nu-i venea în minte, îl puse pe centralist să-l 
întrebe „pe acest Bordonaro de unde telefonează”. Imediat 
ce auzi Trapani, interesul lui se trezi. Ceru să i se facă 
imediat legătura. 

— Aş avea nevoie să am o discuţie numai cu 
dumneavoastră, spuse magistratul. 

— În ce problemă? 

— Cazul comisarului Cattani. Vă amintiţi? 


Cum să nu-şi amintească! Ba chiar era nerăbdător să afle 
ce voia să-i comunice magistratul. 

— N-aţi putea să-mi spuneţi la telefon? 

— E o chestiune prea delicată. Aş prefera să vă vorbesc 
direct. 

Cannito îşi frunzări agenda. 

— Vă convine joi după-amiază, la biroul meu, la Roma? 

Bordonaro îşi consultă şi el agenda. 

— Joi... joi. Peste trei zile. E perfect! 

Bordonaro cunoştea legăturile dintre Cannito şi comisarul 
Cattani. Aşa că i se păru de datoria lui să-l pună la curent 
pe acesta din urmă de întorsătura pe care o luaseră 
cercetările. Nu se aşteptase însă la o astfel de reacţie din 
partea comisarului. 

— Nu cumva să vă duceţi la întâlnirea cu Cannito! îl rugă 
Cattani la telefon. Să nu cumva să vă duceţi, repetă cu 
nelinişte în glas. 

— Dar am şi fixat întâlnirea pentru joi. 

— Anunţaţi că nu vă mai puteţi duce. Găsiţi o scuză şi 
anulaţi întâlnirea. 

— Pot să cunosc motivele? 

— Trebuie să ne vedem. Acum nu pot să vă explic. Facem 
aşa: Ne întâlnim la mijlocul drumului. Puteţi să fiţi la Roma 
joi după-amiază? Foarte bine. Vin şi eu cu maşina. La 
aeroport luaţi un taxi şi ieşiţi pe autostradă acolo unde 
aceasta se bifurcă spre Roma Nord. Sper să ajung acolo la 
cinci. 

— În ordine! La cinci. 

Cattani mai avea şi alte sfaturi să-i dea. 

— Nu pronunţaţi acest nume faţă de nimeni şi nu vorbiţi 
cu nimeni de toată povestea asta înainte de a ne întâlni. Ne- 
am înţeles? 

La sfârşitul convorbirii, Bordonaro se ridică de pe scaun. 
Luă cheile şi deschise dulapul metalic unde-şi ţinea 
documentele cele mai importante. Scoase dosarul cu 
interogatoriul lui Ravanusa. Îl cântări o clipă, îl deschise la 


pagina unde bancherul lăsase să-i scape numele lui Cannito. 
Apoi îl vâri în servieta pe care o purta totdeauna cu el. 

Terasa lui Cannito dădea spre vechea Romă. De aici aveai 
o privelişte care-ţi tăia respiraţia, nenumărate cupole de 
toate mărimile, lucrate cu măiestrie, ridicându-se deasupra 
acoperişurilor, ca şi cum ar fi plutit pe un strat de ceaţă. De 
fiecare dată când avea un nou musafir, în special dacă 
acesta era străin, Cannito îl făcea să guste câte un aspect al 
panoramei. lar la urmă îi dădea lovitura de graţie ducându- 
şi oaspetele, deja fermecat, pe terasă şi, subliniindu-şi cu 
gesturi largi cuvintele, exclama plin de emfază: 

— Admiraţi, bucuraţi-vă de privelişte. Aveţi în faţă centrul 
nevralgic al lumii. Civilizaţia noastră occidentală a plecat de 
aici şi s-a răspândit pe Pământ. Şi vă voi spune: Nu cred că 
oraşul acesta să-şi fi pierdut total rolul lui caput mundi. 
Ceva tot mai rămâne. Ascuns, impalpabil, dar tot rămâne... 
Roma... 

Alteori, ca efectul să fie şi mai mare, se adresa panoramei, 
declamând în latină din Titus Livius: Sed debebatur, ut 
opinor, fatis tantae origo urbis maximique secundum 
deorum opes imperii principium. 

Numai că acum nu mai avea nevoie să-şi uluiască 
musafirul care se afla pe terasă. Profesorul Laudeo era o 
persoană, ca să zicem aşa, de-a casei. Şi-i expunea ultimele 
noutăţi într-o chestiune foarte importantă. Aceeaşi pe care 
Terrasini o comunicase partenerilor săi. 

— Ambasadorul vă e foarte recunoscător, îi spunea Laudeo 
lui Cannito. Intervenţia dumneavoastră s-a dovedit a fi 
hotărâtoare. La ora actuală totul e în ordine. Au şi dispus 
acordarea unui prim credit de un milion de dolari. 

Un valet cu haină şi mănuşi albe se apropie. Ţinea în mână 
un telefon portativ pe care-l întinse lui Cannito. 

— Vă cheamă cineva de urgenţă. 

În timp ce-l asculta pe interlocutorul său, Cannito se 
întuneca la faţă. 

— Da, înţeleg, era tot ce răspundea. 


Dar ceea ce se vedea pe chipul lui nu erau semne de 
înţelegere. 

Ba, dimpotrivă, lăsa impresia că nu pricepea deloc. 

La sfârşit rămase câteva clipe gânditor. Apoi îl întrebă pe 
profesorul Laudeo: 

— Îl cunoaşteţi pe procurorul adjunct Bordonaro? 

— Am auzit de numele acesta. 

— Bun. La telefon era secretarul meu. Îmi spunea că a 
primit la birou un telefon de la Bordonaro, care îşi cerea 
scuze deoarece, din cauza unor treburi neprevăzute, a fost 
constrâns să anuleze întrevederea cu mine, fixată pentru 
Joi. 

— Aşa... 

— Da, dar e foarte ciudat, continuă Cannito privind 
cuburile de gheaţă din pahar. Acest Bordonaro mi-a cerut 
cu mare insistenţă o întrevedere. Spunea că era urgent, că 
era important pentru el să mă vadă. Sorbi din băutură. Şi 
acum, dintr-o dată, lasă totul baltă. 

Nu-i plăcea deloc treaba asta. Antenele sale, mereu 
atente, îi transmiteau nişte semnale care-l făceau să devină 
nervos. 

— Ştiţi, Bordonaro se ocupă de povestea aceea veche a lui 
Cattani. 

— Iarăşi! se supără Laudeo. Nu putem să pierdem timpul 
cu asemenea fleacuri. Trebuia ca această treabă să fie 
terminată, şi definitiv terminată. Tăiaţi-o din rădăcină şi 
gata! 

— Aveţi dreptate, consimţi Cannito. Nu aş vrea să 
descopere acolo vreun element care să urce până la noi, 
aici, la Roma. 

Privi înciudat panorama oraşului. Îl irita severitatea 
aparentă pe care o degaja şi nu putu să se împiedice să-şi 
traducă în italiană maxima lui de rezistenţă: „Dar soarta 
destinase, cred eu, să se nască un oraş atât de mare ca, 
astfel, să se nască imperiul cel mai puternic, după cel al 
zeilor”... 


Respiră adânc în pahar şi acesta se aburi, atins parcă de 
un strat de ceaţă. 

În aceeaşi după-amiază, Laudeo luă avionul şi seara fu 
oaspetele lui Terrasini. Mâncau într-un restaurant numai 
pentru clienţi aleşi, cu pereţii acoperiţi de fresce. Patru fete 
mlădioase se mişcau încoace şi încolo printre mese, 
arătându-şi decolteurile adânci. Împărţeau surâsuri în 
dreapta şi în stânga şi dădeau fuga la cel mai mic semn al 
clienţilor. 

— Treaba ne-a alarmat, îi explică Laudeo. Şi m-am gândit 
să iau imediat avionul pentru a veni să discut cu 
dumneavoastră. 

Terrasini gustă puţin din vinul pe care una din fete i-l 
turnase în pahar, uitându-se aprobator la fată, cu o expresie 
satisfăcută. 

— Mulţumesc, răspunse aceasta veselă. 

Terrasini reveni la conversaţia sa cu Laudeo. 

— Văd numai partea rea, continuă el, pentru că Bordonaro 
se duce totuşi la Roma. Şi-a anulat întrevederea cu Cannito, 
dar rezervarea la avion rămâne confirmată. 

— Asta aţi constatat?! făcu ochii mari Laudeo. Atunci e 
mult mai grav decât îmi închipuiam! 

— Mi-e teamă că da, spuse cu răceală Terrasini. 

Atinse uşor mâna fetei care-i adusese o farfurie cu stridii. 
lar aceea, o blondă care îşi flutura continuu pleoapele, îi 
surâse languros, bucuroasă să-i facă jocul. 

— Nu te-am văzut până acum, îi şopti lerrasini. 

— Sunt aici de ieri, îi răspunse cu accent străin fata şi 
plecă unduindu-şi şoldurile. 

Terrasini continuă: 

— Bordonaro o ia pe un drum greşit. A preluat tot 
materialul de la Cattani şi probabil că a aflat ceva foarte 
important. 

Savura încet ultima stridie şi adăugă: 

— Oricum ar sta lucrurile, e mai bine ca ceea ce a aflat să 
ţină pentru el. 


Blonda se întoarse, aducând o tavă de argint pe care se 
aflau trei cupe şi o sticlă de şampanie. Umplu cupele şi, 
după ce dădu fiecăruia câte una, o ridică pe a treia pentru a 
ciocni cu ei. 

— În sănătatea dumitale, zise Terrasini ciocnind cu ea. 

Fata chicoti de plăcere, îşi umezi buzele cu şampanie şi-şi 
agită mâna albă în semn de salut. Terrasini o urmări cu 
privirea şi spuse visător: 

— E la superlativ. 

Laudeo surâsse: 

— Remarcabilă. 

Apoi îndreptă discuţia către un subiect care părea că-l 
atrage mai mult: 

— Aveţi veşti de la prietenul dumneavoastră din America? 

— Mister Carrisi va sosi curând în Italia. Între timp, noi ne- 
am pus de acord. 

— Bun, bun. Şi la Roma treaba va merge ca pe roate. 
Asociaţia va intra cu forţă în acţiune pentru a obţine 
aprobarea proiectului. Cannito lucrează din răsputeri, iar 
sprijinul lui e de cea mai mare importanţă. 

Terrasini îşi goli cupa cu şampanie. 

— Trebuie să fim uniţi! De aceea e nevoie să evităm orice 
fel de complicaţii. E de ajuns puţin zgomot şi toată afacerea 
cade baltă. 

Făcu un semn din cap blondei, care veni imediat, îi dădu 
două cecuri, unul pentru masă, altul pentru ea. 

— Oooo! făcu fata plăcut surprinsă şi puse, cu cochetărie, 
o garoafă la butoniera lui Terrasini. 

Garoafa era roşie ca o gură gros rujată de putana sau ca o 
rană dintr-un film cu Humphrey Bogart. 

AU LOVIT DIN NOU. 

Era aproape de prânz când comisarul adjunct Altero trecu 
să-l ia cu maşina pe Bordonaro. Profită de această ocazie ca 
să-l informeze despre ultimele noutăţi şi să încerce să vadă 
dacă magistratul avea un plan precis. 


Drumul, aproape pustiu, trecea printre pâlcurile verzi de 
portocali şi întinderea albastră a mării, calmă ca o oglindă. 
La un moment dat, Bordonaro scoase din servietă un plic şi- 
Il dădu lui Altero: 

— Asta o păstraţi dumneavoastră! Înăuntru se află copia 
interogatoriului lui Ravanusa. 

Magistratul îşi închise gânditor servieta. Ca pentru a se 
justifica, adăugă: 

— Semn rău! M-a apucat mania de a mă crede mereu 
spionat. 

Altero luă plicul şi-l băgă în buzunar cu o mână, cu cealaltă 
ţinând în continuare volanul. Apoi spuse ceva din care 
reieşea că nici el nu se afla într-o stare psihologică diferită 
de cea a magistratului. 

— Nu cumva aţi lăsat originalul interogatoriului la birou? 

Bordonaro îl asigură că nu. Bătu cu mâna în servietă 
arătând că-l avea înăuntru. 

La aeroport, Altero aşteptă ca avionul lui Bordonaro să 
decoleze şi apoi luă drumul de întoarcere. Din timp în timp, 
un reflex condiţionat îl făcea să-şi ducă mâna la buzunarul 
hainei şi să controleze dacă plicul mai era acolo. 

Automobilul scăpă de serpentine şi intră pe drum drept. 
La o curbă fu ajuns din spate de o altă maşină, o Giulietta 
de culoare bej, cu trei oameni în ea. Imediat după curbă, 
Giulietta veni chiar lângă el, ca şi cum ar fi vrut să-l scoată 
de pe şosea, iar la fereastră apărură brusc nişte arme. 

Doi dintre ocupanţii Giuliettei, unul de pe scaunul din faţă, 
celălalt aflat în spatele lui, se aplecară pe fereastră cu 
pistoalele mitralieră în mâini. Erau atât de aproape, încât 
puteau să-şi lipească ţevile de Altero. 

Adjunctul Brigăzii mobile răsuci violent volanul spre 
stânga, într-o încercare disperată de a scăpa de ei. O 
manevră dictată mai mult de instinct decât de rațiune. 

Armele începură să păcăne. O rafală îl lovi pe Altero în cap 
şi în gât, aruncându-l pe celălalt scaun. Automobilul făcu un 
salt şi ieşi de pe drum, rostogolindu-se vreo zece metri până 


când se opri într-o stâncă. Unul din cei trei ocupanţi cobori 
repede panta. Percheziţionă cu grijă carcasa maşinii şi 
hainele lui Altero, luă plicul din buzunarul hainei şi urcă din 
nou până la şosea, unde-l aşteptau complicii. 

Chiar în acele momente, Corrado Cattani gonea pe 
Autostrada Soarelui, în direcţia Roma. Semnaliză dreapta şi 
o luă pe drumul care ducea la un restaurant. Se simţea 
amorţit după câteva ore bune de condus. Voia să-şi întindă 
puţin picioarele şi să-şi refacă forţele cu ceva cald. 

Mergea absorbit de gânduri printre grupurile zgomotoase 
de automobilişti care se foiau încoace şi încolo cu gurile 
pline şi sandvişuri apetisante în mână. Fără prea multă 
convingere, comisarul trecu în revistă munţii de plăcinte, de 
sandvişuri pline cu salam şi, în cele din urmă, se opri la o 
prăjitură cu cremă. Fusese întotdeauna un mare amator de 
dulciuri. Pentru unul ca el, care se pricepea la prâjituri, 
aceasta putea fi cu greu mâncată. 

În timp ce aştepta să i se aducă o cafea, îşi aduse aminte 
de vremea când, tinerel fiind, cunoştea cele mai bune 
cofetării din Roma. Şi cunoştea specialitatea fiecăreia. 
Timpuri trecute! Îşi bău cafeaua şi se uită la ceas. 
Îndreptându-se către ieşire, privirea îi căzu pe un ursuleţ 
de pluş care surâdea simpatic printre păpuşi şi jucării 
complicate de metal. 

Întinse mâna după ursuleţ, îl privi atent şi hotări că este 
perfect. „O să-i placă mult Paolei”, fu gândul lui. 

Îşi reluă călătoria spre Roma. 

„Ca un adevărat sicilian” îşi spuse Cattani uitându-se la 
jucăria aşezată pe scaunul din dreapta, care privea tăcută 
şi, într-un fel, resemnată şoseaua ce se întindea nesfârşită 
înaintea lor. 

Comisarul regretă că a cumpărat ursuleţul. 

Prostii! zise cu voce tare, ca şi când ar fi vrut să-i spună 
copilotului că nu-i e frică de tăcere. 

Bordonaro ieşea din aeroportul Fiumicino. Se gândea că, 
dacă n-ar fi avut ideea să-i telefoneze lui Cattani, în acel 


moment ar fi trebuit să fie la biroul lui Cannito. Şi poate ar 
fi comis o imprudenţă. Poate ar fi avut un destin neiertător. 
Chiar dacă nu înţelegea bine pentru care motiv convorbirea 
cu Cannito putea să se transforme într-o capcană 
periculoasă. Dar tocmai pentru acest lucru se întâlnea cu 
Cattani: ca să înţeleagă. 

Magistratul sări într-un taxi, îşi aşeză servieta pe 
genunchi. Îi explică şoferului că trebuia să ajungă la 
bifurcația cu autostrada Roma Nord. Şoferul, un tip jovial 
cu un ciuf mare de păr care-i cădea pe frunte, îi spuse: 

— Dom'le, nu vă faceţi griji, o luăm pe bulevardul circular; 
în trei sferturi de oră, suntem acolo. 

Bordonaro aruncă o privire la ceas. Întâlnirea cu Cattani 
era pentru ora cinci. Avea tot timpul, aşa încât îl întrebă pe 
şofer: 

— Puteţi să mă aşteptaţi? Trebuie să mai văd pe cineva şi 
mă întorc. 

— Vă aştept, răspunse acesta, gata de conversaţie. Trag 
aici, de-o parte, şi vă aştept. 

Şoferii de taxi seamănă puţin cu femeile. Poţi obţine de la 
ei orice, dacă eşti dispus să le asculţi confesiunile. Aşa că 
şoferul, profitând de faptul că Bordonaro îi dăduse nas, 
începu cu un şir nesfârşit de nemulțumiri. Începu cu 
maşinile particulare cărora, după el, trebuia să li se 
interzică accesul pe străzile din centru. Apoi trecu la alt 
subiect îndrăgit de şoferii de taxi: Oamenii politici care, 
după cum ziceau ei, trebuie să dea socoteală de toate relele 
din lume, trecute, prezente şi viitoare, de la Facerea Lumii 
încoace. 

Bordonaro nu se străduia să anime conversaţia. Se limita 
doar să scoată câte o exclamaţie aproape fără chef: „Da, 
sigur, hm!”, cât să dea impresia că-i asculta cuvintele. Nu 
voia să pară nepoliticos. În realitate, simţea cum creşte în el 
o nelinişte ciudată. Privea cum aleargă prin faţa parbrizului 
colinele romane. Ici şi colo, case urâte, construite lângă 
bulevardul circular. Peste un mileniu, se gândi el, arheologii 


vor studia civilizaţia actuală pe ruinele acestor case şi vor 
trage concluzia că omul n-a avut, probabil, în cursul istoriei 
sale o mai mare lipsă de bun gust. 

Taxiul trecu repede pe sub podul de la Cassia, trecu de 
Flaminia, de Salaria şi o luă pe autostrada care ducea la 
Florenţa. Un automobil de mare capacitate îl urmărise, iar 
acum se apropie de el pe banda de depăşire. În el se aflau 
doi tineri. Cel de lângă şofer aruncă o privire încruntată în 
interiorul taxiului. 

Cu un salt trufaş, automobilul depăşi taxiul şi începu să 
meargă pe linia dintre cele două benzi, încetini uşor, astfel 
încât să lase taxiul în spate. Brusc, tânărul de la volan apăsă 
pe frână. Automobilul făcu un salt înfricoşător, scoase un 
scrâşnet ascuţit, lăsând pe asfalt urmele lungi ale 
cauciucurilor. 

Luat prin surprindere, şoferul de taxi recurse la toată 
experienţa lui din lungii ani de meserie. 

Dar nu putu să evite ciocnirea. Se lovi de colţul drept al 
portbagajului automobilului, se roti cu 180 de grade şi se 
opri în spatele barierei improvizate. 

Deşi năuc, şoferul avu puterea să iasă din taxi cu intenţia 
clară să le spună câteva acelor pirați ai şoselei. Dar nu 
apucă să deschidă gura că cei doi şi săriseră afară, cu 
intenţii mult mai rele. Aveau ochii injectaţi şi răi. Ţineau în 
mâini două pistoale mitralieră. Îl secerară imediat pe şofer, 
care căzu pe spate şi alunecă încetişor de-a lungul maşinii 
lui, până ce ajunse pe asfalt. 

În acel moment, Bordonaro îi văzu îndreptându-şi armele 
spre el. Rămase complet nemişcat câteva clipe, ca împietrit. 
Câteva clipe în care îşi dădu seama cu luciditate că viaţa 
era pe punctul de a-l părăsi şi că nu avea cum s-o reţină. O 
primă rafală îl ţintui de spătarul scaunului. O a doua îl făcu 
să tresară şi să alunece către portieră. Servieta lunecase şi 
ea şi stătea în echilibru între picior şi portieră. Unul din 
asasini o luă, în vreme ce, în spate, se forma o coadă de 
maşini. 


Rapizi, cei doi asasini săriră peste bariera dintre cele două 
sensuri şi trecură pe benzile opuse. Imediat sosi o maşină 
care-i culese, dispărând în trombă. 

După aproape jumătate de oră, Cattani ajunse la locul de 
întâlnire. Plăti taxa şi se opri într-o parcare, la dreapta. Îl 
surprinse agitația neobişnuită: maşini ale poliţiei şi ale 
jandarmeriei. Altele soseau cu sirenele urlând. Cele două 
benzi din direcţia Roma erau pustii. Cattani se adresă unui 
brigadier de jandarmi: 

— Dar ce se întâmplă? A fost vreun accident? 

Brigadierul se uită la el cu un amestec de neîncredere şi 
compătimire. 

— Un accident? Dar, mă scuzaţi, dumneavoastră cine 
sunteţi? 

Cattani îi arătă legitimaţia: 

— Sunt un coleg, comisar. 

Celălalt deveni respectuos. 

— N-a fost un accident, domnule comisar. S-a tras. Au ucis 
un magistrat. 

Întinse mâna ca să-i restituie legitimaţia, dar Cattani nu 
observă. Rămăsese împietrit. 

— Domnule comisar, legitimaţia. Ce s-a întâmplat? Vă 
simţiţi rău? 

— Cum? făcu Cattani, revenindu-şi repede din şoc. A, nu, 
nu, mulţumesc. Mă simt bine. 

„Au sosit înaintea mea!” îşi făcu el socoteala, în timp ce 
urca în maşină. Sumedenie de sentimente i se învârtejeau 
în minte. Durerea pentru cel asasinat îi dădea un sentiment 
de scârbă şi de oboseală. Făcuse aproape trei kilometri 
până ajunse la locul masacrului. Înfirmierii urcau pe targă 
trupul şoferului de taxi. Ciuful de păr de pe frunte căzuse 
într-o parte, formând un fel de virgulă mare. 

Cei de la laboratorul de criminalistică îşi făceau treaba cu 
mişcări repezi şi precise. Unul din ei făcu un semn 
infirmierilor, care se îndreptară spre taxi, deschiseră uşa şi- 
| scoaseră pe magistrat cu hainele pline de sânge. Cattani 


aproape că nu-l mai recunoştea. Gloanţele îl desfiguraseră. 
Chipul său nu mai era decât o mască roşie de sânge. 

Cineva îl apucă de braţ pe comisar. El se întoarse şi-l văzu 
pe Ferretti. Omul îl fixa cu durere în priviri. ÎI întrebă: 

— Cu dumneavoastră trebuia să se întâlnească, nu-i aşa? 

Cattani dădu din cap: 

— Trebuia să ne vedem la bifurcaţie. 

Un funcţionar se apropie şi, adresându-se lui Ferretti, îşi 
exprimă perplexitatea: 

— Am aflat că abia sosise cu avionul din Sicilia. Trebuie să 
descoperim motivul pentru care s-a dus pe autostradă în loc 
să se îndrepte spre oraş. 

Cei doi nu-i dădură atenţie. Se îndepărtară câţiva paşi şi 
Ferretti îi spuse: 

— Mi-a fost de ajuns să vă văd, dragă domnule Cattani, şi 
am înţeles încotro se ducea Bordonaro. V-am spus că avem 
de-a face cu persoane fără milă şi foarte periculoase. 

Cattani era ca absent. Poliţia deviase circulaţia pe sensul 
opus, aşa încât pe cele două benzi curgea, încet şi 
zgomotos, un fluviu de maşini. Agenţii de circulaţie se 
străduiau, cu semnalizatoare şi fluiere, să regleze cât de cât 
circulaţia. 

— Mai e un lucru pe care nu-l ştiţi, îşi reluă Ferretti vorba. 
Astăzi l-au ucis pe Altero. Se întorcea de la aeroportul din 
Palermo, unde îl însoţise pe Bordonaro. 

Comisarul îşi lăsă capul în jos. Făcu câţiva paşi, îşi sprijini 
un picior pe barieră şi se uită peste câmp. 

Apoi Ferretti îl văzu apăsându-şi ochii cu degetele... Îşi 
înghiţi durerea şi spuse: 

— Amândoi ajunseseră prea aproape de adevăr. I-au 
eliminat la timp javrele! 

— Erau doi oameni cinstiţi care trebuie răzbunaţi. Nici 
măcar acum nu-mi acceptaţi propunerea de a lucra 
împreună?! îl întrebă Ferretti. 

După ce medită o clipă, Cattani răspunse: 


— Nu. Erau ultimii prieteni pe care-i mai aveam. Nu mai 
am putere. Nu mai cred în nimic. Nu mai cred că pot căuta 
adevărul şi dreptatea în aceste condiţii. Ce poate face un 
biet comisar singur, dacă sus e cineva care-l spionează, îl 
abate din drumul său, îl constrânge să abandoneze totul? 

Ferretti încercă să-l încurajeze: 

— Tocmai pentru a şterge ruşinea asta e nevoie de ajutorul 
dumneavoastră. 

— Nu, zise cu răceală Cattani. Mă scuzaţi, dar cred că 
sunteţi cu toţii la fel. Băgaţi până la gât în jocurile voastre 
murdare pentru putere. N-am să mă las ademenit. De aici 
înainte, singurul meu scop în viaţă va fi să-mi salvez fata. 

— Nu este adevărat, replică cu o voce convingătoare 
Ferretti. Aţi lăsat-o pe fată ca să vă întâlniți cu Bordonaro. 

— Pentru că voiam să-i salvez viaţa. Ştiam că e în pericol şi 
voiam să-i deschid ochii. Să-i arăt din ce parte putea să se 
aştepte la represalii. Dar am sosit prea târziu. 

Strânse din dinţi. 

— Aşa a fost să fie! Adio, Ferretti. 

Comisarul se îndreptă către gardul viu care despărţea cele 
două sensuri. Îşi lăsase maşina de cealaltă parte, pe banda 
de urgenţă. Un poliţist îşi agită semnalizatorul, fluieră de 
câteva ori ca să oprească maşinile şi să-l lase să treacă. 
Ferretti, care îl urmărea cu privirea, strigă în urma lui: 

— Comisare, mai gândiţi-vă! Vă aştept! 

După ce Cattani trecu, coloanele de maşini se îndesiră din 
nou. Comisarul nu mai privi înapoi. Un vânt rece îl făcu să 
se înfioare, iar rana noii înfrângeri deveni şi mai 
răscolitoare. 

Întors la Geneva, a obţinut permisiunea medicilor să o 
scoată pe Paola pentru prima dată din clinică. S-au dus în 
Luna-parc. Fetiţa părea a fi în al nouălea cer. Dori să tragă 
la ţintă, încercă să câştige un peştişor roşu la aruncarea cu 
bile, apoi îi luă pe amândoi părinţii într-un tur cu roata 
panoramică. 


Cattani şi nevastă-sa îi făceau toate chefurile şi le 
străluceau ochii văzând-o atât de veselă şi vioaie. Poate - 
voiau să spună privirile lor când se întâlneau - poate că tot 
acest coşmar s-a sfârşit. 

Dacă ei urmăreau comportamentul fetei, şi ea, la rândul ei, 
îi urmărea şi le spiona gesturile. Îi luă pe nepregătite când 
le puse brusc întrebarea: 

— De ce nu vă iubiţi? 

Tatăl oftă. Ar fi vrut să găsească un răspuns care să-i dea o 
siguranţă şi s-o convingă. Dar din gură îi ieşi numai un 
banal: 

— Nu-i adevărat că nu ne iubim. Cine ţi-a băgat asta în 
cap? 

Imediat, fetiţa puse o altă întrebare: 

— Atunci, de ce nu vă sărutaţi niciodată? 

Îi privea bănuitoare. 

Tatăl luă atunci capul Elsei între mâinile sale şi o sărută 
zgomotos pe gură: 

— Nu-i adevărat că nu ne sărutăm niciodată. Vezi? Nici 
asta nu-i adevărat... 

Fetiţa păru mulţumită. Într-un elan de tandreţe îşi 
îmbrăţişă părinţii. Apoi, cuprinsă de îndoială, vru să ştie 
dacă vor rămâne împreună pentru totdeauna. 

— Vai, vai, câte griji! încercă tatăl să pună capăt discuţiei. 
Nu ai de ce te teme. Suntem împreună şi vom fi mereu 
împreună. Toţi trei. Acum eşti mulţumită? Ca cei trei 
muşchetari... 

Paola dădu din cap aprobator, adresându-li-se: 

— Vă iubesc atât de mult! 

Pe când se îndreptau spre ieşire, fetiţa le povesti că-şi 
visase foştii colegi de şcoală. 

— Mi-ar plăcea să fiu iarăşi cu ei! 

— Dar ai să fii curând, îi spuse maică-sa mângâind-o pe 
cap. 

— Ştii ce-am să fac? propuse taică-său. Am să-l rog pe 
medic să-ţi dea voie să ieşi mai des cu noi. Ne distrăm atât 


de bine împreună, nu-i aşa? Ce zici, Portos? 

— Da, tăticule, te rog, spune-i! 

În ziua următoare, specialistul care o îngrijea pe Paola, un 
om binevoitor, plin de calm, cu ochelari cu ramă de baga, o 
chemă pe fetiţă pentru o convorbire de control. 

Else şi soţul ei rămaseră să aştepte pe coridor. Puteau să- 
şi vadă, printr-o fereastră mare, fetiţa care discuta 
însufleţită cu medicul. 

— la te uită ce vorbăreaţă s-a făcut, observă Else. Cine ştie 
ce i-o fi povestind! 

Apoi, după o pauză, continuă: 

— Poate îi spune că părinţii ei se iubesc. 

În vorbele ei era o urmă de tristeţe. După care şopti ca 
pentru sine: 

— Oare o fi adevărat că ne iubim? 

Şi se uită la el ca să-i vadă reacţia. 

— Ascultă, i se adresă el, atâta vreme cât Paola pune astfel 
de întrebări e de înţeles. Dar ca tu să vii să mă întrebi, după 
toate câte s-au întâmplat, mi se pare exagerat. 

Nevastă-sa avu o tresărire de revoltă: 

— Fă-mă să înţeleg! Adică tu vrei să jucăm doar o comedie 
pentru binele fetiţei? Rămânem împreună nu pentru că 
între noi ar mai fi ceva, ci pentru că împrejurările ne 
constrâng la asta?! Doar atât? 

Fără să se întoarcă, el îi spuse: 

— Ai sesizat foarte bine situaţia. 

— Şi crezi că jocul ăsta o să meargă cu fetiţa? Că n-o să-şi 
dea seama că rămâi cu mine din obligaţie? 

Mergeau încet de-a lungul coridorului pustiu, în 
aşteptarea fetiţei, într-o linişte totală, aseptică. Bărbatul 
începu să-i explice punctul său de vedere: 

— Interesul nostru este s-o ajutăm pe fetiţă să-şi revină la 
normal. Am să fac tot ce-mi stă în putere ca s-o fac bine. 
Dacă va trebui să mă prefac, o să mă prefac; dacă va trebui 
să joc rolul soţului îndrăgostit, am s-o fac. Mi se pare 
atitudinea cea mai cuminte şi cea mai înţeleaptă. 


Nevastă-sa rămase uluită. 

Cu o voce abia auzită, îl întrebă: 

— Şi când Paola va fi vindecată? 

— O să-i vorbesc deschis, o să-i explic adevărul fără multe 
complicaţii. 

Else simţi un nod în gât. Făcu încă o încercare. Căuta să 
mai găsească o soluţie: 

— Am vorbit că vom mai încerca o dată. Poate aici, singuri, 
cu fetiţa lângă noi, poate totuşi am putea îndrepta lucrurile. 
Urmă o tăcere apăsătoare. Apoi Else, cu un glas sfâşietor, 

spuse: 

— Nu mă mai vrei! 

— Else, gândeşte-te puţin. Între noi sunt acum prea multe 
ranchiune, prea multe remuşcări. Şi chiar dacă am dori să 
trecem peste ele, la cel mai mic fleac vor apărea din nou. 
Până la urmă vom ajunge să ne urâm. 

— Deci tu refuzi să mai încerci doar pentru că presupui că 
tot rău o să se termine. Şi cine-ţi spune că aşa va fi? 

Cattani, pierzându-şi răbdarea, ridică vocea: 

— Bagă-ţi bine în cap, căsnicia noastră e moartă şi 
îngropată. S-a sfârşit, ai înţeles? 

Din spatele lui se auzi un strigăt disperat: 

— Nuuu! 

Era Paola. 

leşise din cabinetul medicului şi venise, fără să fie auzită, 
lângă ei. Auzise ultima parte a discuţiei şi asta o tulburase 
profund. Continuând să strige, fugi spre ieşire şi, de acolo, 
în parc. 

Taică-su alergă după ea. 

— Aşteaptă-mă să-ţi explic! 

O prinse. Încercă s-o reţină, dar ea se zbătea disperată, 
ţipând isteric. Ochii îi ieşiseră din cap, iar faţa îi devenise 
lividă. Încercă s-o ia în braţe, dar ea se zbătu şi-i spuse cu o 
voce sugrumată: 

— Să nu mă atingi! Să nu mă dezbraci! la mâna de pe 
mine! 


Din nou revenea groaza faţă de taică-su. Din nou îl 
confunda cu bărbatul care o violase. Din nou alunecase în 
trecut. 

Medicul îi administră nişte sedative. Apoi îi chemă pe 
părinţi şi-i rugă stăruitor să nu se descurajeze. 

— Aceste crize, le explică el cu calmul său elveţian, se vor 
repeta. Dar nu trebuie să disperaţi. De data asta, voi sunteţi 
cauza care i-a declanşat criza, dar data viitoare va fi altceva 
care o va întoarce în coşmarul pe care l-a trăit. Nu vă pot 
preciza când îşi va recăpăta reacţiile normale. 

Se duse din nou la Paola care între timp se calmase, dar 
avea acea licărire febrilă în ochi pe care o dau anumite 
medicamente. 

— Ascultă, i se adresă medicul, mămica ta ar vrea să-ţi 
vorbească. Mi-a spus că vrea să-ţi explice ceva. Vrei s-o 
vezi? 

Paola nu răspunse şi închise ochii. Medicul o mângâie pe 
frunte. 

— Bun. Astăzi n-ai chef. O s-o rog să vină mâine să-ţi 
vorbească. Acum, odihneşte-te! 

Paola se trezi în toiul nopţii. Avea ochii mari deschişi. Se 
sculă din pat, îşi luă ursuleţul, cumpărat de taică-su în 
magazinul de pe autostradă, şi ieşi. Merse de-a lungul 
coridorului târând jucăria după ea, până la uşa de intrare. 
O împinse şi sub ochii ei apăru Geneva, luminată 
sărbătoreşte. 

A doua zi dimineaţă, grădinarul clinicii făcu o descoperire 
înspăimântătoare. În bazinul din parc plutea trupşorul unei 
fetiţe. Alături, un ursuleţ se apropia încet de fântâna 
arteziană, apoi se întorcea, împins de curent. 

SFÂRŞITUL UNUI BANCHER. 

Călătorii se înghesuiau pe coridor. Împingeau valize grele 
de carton, legate cu sfoară. Alţii apăreau în uşa 
compartimentului, încercând să iasă. Trenul încetini, scoase 
un scârţâit ascuţit de frâne şi se opri brusc cu o zmucitură 
puternică. 


— Trapani! se auzi prin megafon. Gara Trapani! 

Cattani se apropie de ieşire. Mergea repede, în ciuda 
valizei grele pe care o ţinea în mână. Se apropie de un taxi. 
Şoferul îl întâmpină, îi luă valiza şi o puse în portbagaj. 
Comisarul îi dădu adresa locuinţei sale şi se întoarse să 
privească posomorât străzile. Soarele răspândea o lumină 
aurie. 

Taxiul făcu turul unei pieţe şi intră pe o străduţă cu 
imobile cenugşii. Cattani îşi aminti că imediat urma o piaţă 
mai mică, unde era barul din spatele casei lui. Încă nu luase 
micul dejun şi se gândi să se oprească la bar. 

— Lasă-mă aici! îi spuse şoferului. 

În bar se făcu deodată linişte. În timp ce sorbea un 
capucino, Cattani atinse cu cotul, fără să vrea, un bătrânel, 
iar acela se retrase ca ars. 

Ajuns acasă, luă ascensorul, lăsându-şi privirea în jos. Nu 
voia să vadă nimic. Fiecare colţ era o amintire dureroasă, 
un ghimpe în inimă. Pe uşă mai era încă plăcuţa cu numele 
lui. Descuie uşa şi fu izbit de mirosul de aer închis. Deschise 
ferestrele. Mobilele se aflau la locul lor, ca nişte vechi cutii 
goale, acum nefolositoare. În camera fetei, două păpuşi 
îmbrăcate în catifea îl priviră de pe o etajeră cu ochi veseli. 
Într-un colţ al terasei descoperi un sac de plastic cu tuburi 
de culori şi ulei, rămăşiţele veleităţilor de pictor ale nevesti- 
sii. 

Cattani se strădui ca toate aceste imagini să rămână la 
nivelul vizual. Voia să evite ca ele să coboare până în 
adâncul conştiinţei. Ar fi pus în mişcare mecanismul 
amintirii. lar el nu voia să-şi amintească. 

Avea un sentiment de gol, se simţea pustiu. Parcă abia 
acum îşi dădea seama că, în câteva luni, viaţa i se 
schimbase total. Se uită în oglindă şi i se păru că 
îmbătrânise cu zece ani. „Au trecut peste mine cu 
buldozerul”, îi fulgeră prin minte. „Strivit ca o grămadă de 
fiare vechi!” 


După-amiază, telefonul sună pe neaşteptate. Ridică 
receptorul bănuitor şi rămase câteva clipe în aşteptare, 
înainte de a spune „Alo!”. 

— Bine ai venit! 

Recunoscu vocea contesei Olga Camastra. 

— Hâm, ce antene speciale aveţi! 

Ea izbucni în râs. 

— Dumneata nu cunoşti oraşul ăsta? Veştile se răspândesc 
cu o iuţeală extraordinară... 'le-ai întors ca să rămâi? 

— Treaba mea, spuse el aspru. Mă scuzi, dar n-am chef de 
vorbă, zise punând la loc receptorul. 

După câteva minute, telefonul sună din nou. Era tot 
contesa Camastra: 

— Să nu crezi că vreau să fiu nepoliticoasă, dar aş vrea să 
vorbim un pic. Am atâtea lucruri să-ţi spun! 

— N-am timp. Am venit să-mi strâng lucrurile şi să plec. 

— Poate în seara asta, la cină? mai încercă ea. 

— Nu. Prefer să stau în casă, puse el capăt conversaţiei. 

Seara mâncă două sandvişuri cumpărate de la bar. Mai 
găsi în dulăpaşul din bucătărie o bucăţică de ciocolată şi o 
mâncă şi pe aceea. Îşi turnă o cantitate bună de whisky şi se 
lungi pe sofa, în faţa televizorului. Se dădea una din 
poveştile acelea americane care le înnebunesc pe 
gospodine: cu miliardari, cu fiii neghiobi ai acestora şi cu o 
serie de femeiuşti avide, care zburătăcesc în jurul lor ca 
nişte păsări de pradă. 

Se auzi soneria de la intrare. Cattani îşi băgă în gură 
ultima bucăţică de ciocolată şi se duse să deschidă. Credea 
că este portarul cu nota de plată pentru lumină şi telefon. 

— Bună seara! îi ură Olga Camastra. 

Avea un chip atât de luminos şi emana atâta hotărâre, 
încât nu i te puteai împotrivi. 

Fără ca el să apuce să spună ceva, contesa intră. 

— Chiar dacă te enervez, mie-mi face plăcere să te văd. 

— Şi, cum dumneata eşti o contesă, mie, biet plebeu, nu-mi 
rămâne decât să mă plec şi să-ţi fac pe voie. Umilul 


dumneavoastră servitor... 

Ea zâmbi: 

— Dacă vrei s-o iei aşa... Şi de ce nu? Prin părţile noastre, 
o femeie nu-şi poate permite să intre în casa unui bărbat 
singur. Dacă se află, plăteşte cu viaţa. În schimb, eu pot. 
Mie mi-e permis. Nimeni n-ar îndrăzni să spună ceva. Se va 
zice că-i o toană a contesei, un păcat fără importanţă. 

— Da, dumneata te afli la un alt nivel, o ştim cu toţii. 

Îi arătă un fotoliu. Contesa se instală în el. Cattani rămase 
în picioare: 

— Aşadar, ce-i cu nevoia asta urgentă de a-mi vorbi? 

Ea se bosumflă: 

— Chiar vrei să scapi aşa repede de mine? Am venit să 
pricep de ce te-ai întors. 

Lui Cattani îi sări muştarul şi bătu cu pumnul în masă: 

— Cine vrea să ştie? Cui trebuie să-i dai raportul? 

Chipul contesei căpătă o expresie dură: 

— N-ai dreptul să mă jigneşti! Eu nu fac astfel de treburi 
josnice. Te întrebam din curiozitate şi chiar dintr-un fel de 
generozitate, dacă-mi dai voie. Cine ştie? Ai putea avea 
nevoie ca cineva să-ţi dea o mână de ajutor. Între noi n-au 
fost niciodată neînţelegeri. Dacă-ţi pot fi de folos, o fac cu 
toată inima. 

Cattani îşi trecu o mână prin păr. Ce voia femeia asta? 
Venea ca prietenă? Sau era un fel de cal troian care se 
introducea în casă pentru a-i da lovitura de graţie? Îşi dădu 
seama că nu mai era în stare să cântărească oamenii. Atâta 
neîncredere în tot şi în toate îl făcuse retractil şi nesigur. 

— Ce face fata dumitale? întrebă contesa. 

Interesul ei părea sincer. 

— Fata mea... răspunse Cattani cu o voce abia auzită, m-a 
părăsit. N-a mai vrut să trăiască... 

— Doamne sfinte! 

Contesa îşi îngropă faţa în mâini. Acum, el era cel care 
simţea nevoia să vorbească, să se descarce: 


— Au găsit-o într-o dimineaţă în bazinul din parc. Se 
aruncase în apă şi a murit, aşa, înecată. 

— Nu se poate! spuse Olga cu glas înăbuşit. 

Se ridică în picioare. Întoarsă către luminile care 
străluceau de cealaltă parte a ferestrei, adăugă: 

— Ce lucru îngrozitor! Ce lucru cumplit s-a petrecut în 
oraşul ăsta! lartă-mă, dar sunt cutremurată! 

Comisarul se străduise din toate puterile să-şi înfrâneze 
amintirile. Dar acum îl copleşeau şi-l zdrobeau sub 
greutatea lor. 

— N-aş vrea să mai vorbesc de acest lucru! o rugă el. 

— Iartă-mă! Am fost o proastă să-ţi readuc în inimă 
durerea. 

— Aici nu mai e nimic care să mă reţină. M-am întors 
numai ca să-mi iau lucrurile. 

— Înţeleg. Numai că în oraş s-ar putea crede că te-ai 
întors din alte motive. 

Cattani nu înţelegea. 

— Ce motive? 

— Ca să te răzbuni. 

EI clipi din ochi, ca şi cum n-ar fi înţeles bine. 

— Să mă răzbun?! Nu mai am putere în mine! Ca să te 
răzbuni, trebuie să arzi de furie. Eu sunt stins pe dinăuntru. 
M-am făcut bucăţi... 

— Şi apoi, la ce-ar mai folosi? adăugă contesa. Doar ca să 
mai lungească şirul morţilor. 

Cattani o privi pieziş: 

— Dumneata ai încercat totuşi să mă pui şi pe mine pe lista 
defuncţilor. 

— Nu poţi înţelege, suspină contesa. 

Se întristase. Îşi apăsa tâmplele cu mâinile. 

— Nu puteam să refuz atunci. M-au întrebat cu ce maşină 
ai venit la mine. Văzusem autorulota şi am fost constrânsă 
să vorbesc. 

Făcu câţiva paşi, frângându-şi mâinile. Apoi reluă: 


— Ştiu, un lucru neomenos. Dar n-aveam de ales. N-aş fi 
ieşit vie din cameră dacă tăceam. 

Pentru prima dată de când o cunoştea, Cattani o văzu pe 
femeia aceasta de piatră gata să plângă. 

— Dumneata nu-ţi poţi imagina, se tângui ea, ce teroare 
domneşte în oraşul ăsta. 

— Hai să nu mai vorbim de asta! făcu el. Nu e cazul să te 
justifici faţă de mine. 

Ea îl privi cu atenţie: 

— Nu vreau să mă justific. Vreau numai ca dumneata să 
înţelegi. 

— Să înţeleg! Să înţeleg! De ce numai eu să înţeleg şi să 
accept comportamentul celorlalţi? 

Contesa simţea un nod în gât. Întoarse capul, ca să nu-l 
privească: 

— Poate am greşit venind aici. Speram să regăsesc 
persoana pe care o admir şi o respect. Dar dumneata nu 
vezi în mine decât un duşman, mă confuzi cu oameni ca 
Ravanusa şi lerrasini. 

Îşi luă geanta şi se îndreptă spre uşă. 

— Ilartă-mă că am venit aşa, fu rămasul ei bun. 

Cattani se opri în spatele uşii, ascultând zgomotul paşilor 
grăbiţi îndepărtându-se tot mai mult. Acum îi părea rău că o 
lăsase să plece. Făcu o strâmbătură la gândul că, probabil, 
n-o va mai vedea niciodată. 

Terrasini convocase o nouă întrunire de afaceri în sala 
mică de la Cercul oamenilor de cultură, rezervată pentru ei. 
De data aceasta invitase numai trei persoane aşezate, ca şi 
el, la masa mare şi rotundă. 

Contesa Camastra nu fusese invitată. 

Ca şi cum ar fi reluat o conversaţie întreruptă, avocatul 
începu: 

— Deci... 

Puse pe masă câteva foi de hârtie şi-şi roti privirea, 
oprindu-se pe fiecare chip, ca pentru a le cere să fie cât mai 
atenţi: 


— Prietenul meu, Frank Carrisi vă mulţumeşte foarte mult 
că v-aţi dat adeziunea la proiectul lui. Ne mai rămâne acum 
să alegem banca prin care să facem operaţia, zise oprindu- 
se o clipă. Vi-l amintiţi pe domnul Nicola Sorbi. A plecat de 
câţiva ani din oraşul nostru şi s-a stabilit la Roma. Institutul 
său financiar se bucură de cea mai bună reputaţie. 

Interveni un bărbat în vârstă, cu părul alb şi mâini ce-i 
tremurau uşor: 

— Îl cunoaştem foarte bine pe domnul Sorbi. Da' ce s-a 
întâmplat cu Ravanusa? Mi s-a spus că şi-a trimis fiica şi 
ginerele în Brazilia. 

Terrasini făcu o mică strâmbătură: 

— Bietul de el! Ravanusa nu mai iese din casă. Am încercat 
să-l conving să iasă, dar fără nici un rezultat. Spune că e 
bolnav şi că nu poate umbla. 

Luară cu toţii o figură îndurerată şi, în cor, spuseră în 
dialect sicilian: 

— Nefericitul! Săracul de el! 

— Asta-i viaţa! suspină Terrasini. Trebuie să ne resemnăm. 
Ravanusa e bolnav, dar banca o să fie salvată. Desfăşoară o 
activitate socială importantă şi nu ne putem permite s-o 
pierdem. 

Un tip gras, rubicond atrase atenţia că majoritatea 
acţiunilor se aflau în mâinile lui Ravanusa. Dar Terrasini nu 
vedea în asta un obstacol. 

— Acţiunile, spuse el, îşi schimbă mereu proprietarul. Unul 
cumpără, altul vinde... 

— Şi cine o să cumpere acţiunile lui Ravanusa? întrebă 
bătrânelul cu păr alb. 

— Mi se pare că persoana cea mai indicată e tocmai 
domnul Sorbi, răspunse Terrasini. 

Cel de al treilea personaj, semănând cu un dulău, cu 
fruntea îngustă şi fălci mari, nu intervenise până acum. 
Clipi din ochii-i negri ca smoala şi întrebă: 

— Adică, asta ce înseamnă? Că Ravanusa a şi vândut 
acţiunile lui Sorbi? 


— Nuuu, spuse Terrasini. Deocamdată n-a făcut decât să 
mă însărcineze pe mine să-i găsesc un cumpărător. 

Cel gras se agită pe scaun. Aveai impresia că haina sta să-i 
crape pe el. 

— Atunci nu mai sunt probleme. Îl considerăm pe 
Ravanusa definitiv scos din treburi. 

Şi flutură în aer o mână enormă, care păru că se 
bălângăne ca o limbă de clopot ce sună a mort. 

— Prieteni, făcu mulţumit Terrasini, e cu adevărat o 
plăcere să vedem că suntem cu toţii de acord. Să 
considerăm deci trecerea acţiunilor în proprietatea 
domnului Sorbi ca un act încheiat. Şi să ne pregătim să 
primim cum se cuvine întoarcerea unui fiu al ținutului 
nostru care şi-a făcut un nume la Roma! 

Surâse cu jumătate de gură şi adăugă: 

— Acest fapt va contribui la strângerea legăturilor noastre 
cu Roma şi cu restul Italiei. Şi, ca să vorbim cinstit, şi Italia 
va avea un beneficiu de pe urma acestor legături. 

Răsunară râsete satisfăcute. Bătrânelul cu părul alb mai 
avea ceva de adăugat, aşa că ridică un deget, ca elevii la 
şcoală. 

— În legătură cu restul Italiei, am auzit că s-a întors acel 
comisar Cattani. 

— Da, confirmă 'lerrasini. Mi-a parvenit şi mie vestea asta. 

— Şi ce credeţi? 

— A venit să-şi ia lucrurile. Are necazuri în familie, 
probleme personale, probabil că nu mai are poftă să creeze 
alte neplăceri. Asta-i părerea contesei Camastra. 

Deodată se încruntă şi adăugă sumbru: 

— Dar, probabil, trebuie să ne luăm câteva precauţii. 

Ravanusa era furibund. Agitându-şi mâinile, striga din 
răsputeri: 

— Dumneata ai comis un abuz. Cum ţi-a trecut prin minte 
să spui că te-am delegat să te ocupi de vânzarea acţiunilor 
mele?! Dar nu vând nimic! Rămân la postul meu! 


Cufundat într-un fotoliu, Terrasini părea plictisit de acel 
ton lipsit de ţinută. Îşi vâri degetul mare în buzunarul vestei 
şi zise cu răceală: 

— Mi-e teamă că n-ai de ales. 

— Ce vrei să spui?! 

Ravanusa era din ce în ce mai tulburat. 

— Că dumneata ai făcut o greşeală, replică Terrasini tăios. 
O greşeală gravă. Discuţia cu procurorul Bordonaro a fost, 
cum să spun? Puţin cam prea lungă. 

Ravanusa nu-şi dădea încă seama de situaţie. Continuă cu 
încăpățânare: 

— Vreau să vorbesc cu prietenii! Să le explic totul. 

— Dar poate că prietenii nu vor să mai vorbească cu 
dumneata. 

Ravanusa simţi cum îi fuge pământul de sub picioare. 
Privirea i se împăienjeni ca aceea a unui boxer sonat. Iar 
Terrasini profită ca să-i dea lovitura finală: 

— N-ai să le poţi suporta privirile neiertătoare. Mai bine să 
sfârşim aşa, te rog să mă crezi. Scoase din buzunar o hârtie 
cu câteva rânduri dactilografiate şi o întinse bancherului. 

— Ce e? întrebă Ravanusa. 

— O delegaţie, răspunse Terrasini aprinzându-şi o ţigară 
de foi. Trebuie să-mi semnezi delegaţia pentru vânzarea 
acţiunilor dumitale. 

— La cât? întrebă Ravanusa. 

Terrasini trase din havană. Ridică faţa, împrăştiind un nor 
de fum şi spuse sec: 

— O liră... 

— O liră! sări în sus bancherul. Da' dumneata eşti nebun! 
Acţiunile mele valorează cel puţin opt milioane de lire! 

— Astăzi valorează exact o liră, spuse Terrasini cu un aer 
distrat. 

Pe faţa avocatului, învăluită în norii de fum, Ravanusa citi 
adevărul. Rămase înţepenit, cu braţele pe masă. Îşi reveni, 
apoi luă un stilou şi-şi puse semnătura pe foaia dată de 
Terrasini. 


Bâlbâindu-se, bancherul mai întrebă: 

— Pot măcar să plec la fiica mea în Brazilia? 

Terrasini îi adresă un surâs amabil: 

— Dumneata eşti un om liber. Poţi să te duci unde vrei. 
Brazilia! Ce ţară! Ce femei! 

UN VALET TELEFONEAZĂ. 

Cattani îşi alegea obiectele personale şi le punea în valize 
şi cutii mari de carton. Culese un pulover de caşmir, dar îl 
lăsă la loc în sertar. Fugi spre telefonul care tocmai suna. La 
ureche îi ajunse o voce feminină: 

— Sunt valetul domnului Ravanusa. Domnul Ravanusa vă 
roagă să veniţi de urgenţă la el pentru că are să vă facă o 
comunicare importantă. 

— Îmi pare rău... Nu mai sunt comisar aici, să se adreseze 
la Prefectură. 

— Domnul Ravanusa m-a rugat să insist. Vrea să 
vorbească numai cu dumneavoastră. 

— Dă-mi-l, te rog, la telefon! 

— Nu pot, se scuză valetul. Domnul e în baie, face duş. 
Dacă sunteţi atât de amabil să veniţi până aici, eu am să-i 
comunic că veţi trece mai târziu. 

Cattani ridică din sprâncene, în semn de acceptare. 

— Bine, dă-mi adresa! Voi fi acolo într-o oră. 

După ce sfârşi convorbirea, valetul îşi scoase haina albă, îşi 
puse una gri şi o luă cu paşi uşori pe coridorul acoperit cu 
un covor gros. Din uşa elegantului salon spuse: 

— Domnule, eu plec după cumpărături. 

Ravanusa era cufundat într-un fotoliu şi citea. 

Era cu spatele la valet, care vedea apărând din fotoliu 
numai două mâini care ţineau un ziar. Fără să se întoarcă, 
răspunse: 

— Bine... Ai telefonat cumva acum câteva minute? 

— Da, răspunse valetul cu vocea lui sclifosită. Am chemat-o 
pe mama. E în pat cu febră. 

— Bun, bun, şi vezi, nu întârzia! 


Valetul se pregătea să coboare scările, când Ravanusa îi 
mai dădu o ultimă însărcinare. 

— Închide bine uşile şi poarta! 

În jurul vilei lui Ravanusa era o încântătoare grădină de 
portocali şi lămâi. Răspândeau un parfum atât de puternic, 
încât puteai să-l simţi de dincolo de zidul care înconjura 
grădina. 

Valetul o luă pe aleea din grădină, băgă o cheie în broasca 
intrării care se deschise cu un mic zgomot. Apoi trase 
binişor poarta după el, fără însă a o închide. Se opri pe 
trotuar. Îşi puse sacul pentru cumpărături între picioare, 
prefăcându-se că se închide la nasturele de la gât. 

Făcând aceasta, îşi întoarse capul spre dreapta şi văzu cu 
coada ochiului o maşină oprită la vreo douăzeci de metri de 
intrare. I se păru că vede înăuntrul ei două persoane care 
stăteau de vorbă. Îşi luă din nou sacul în mână, traversă 
drumul, grăbind din ce în ce pasul. 

În acest timp, Cattani ieşea din casă. Merse câţiva paşi, 
apoi intră într-un bar să bea o cafea. Aşteptând la tejghea, 
ţinea mâna dreaptă în buzunar şi se juca cu monedele 
dinăuntru. 1 se păru, la pipăit, că a dat peste o fisă de 
telefon. O scoase, o strânse în mână, în vreme ce cu stânga 
îşi ducea ceaşca la gură. Oare de ce simţea nevoia să 
folosească fisa de telefon? Cui putea să telefoneze? 

Intră în cabină şi formă numărul Olgăi Camastra. 

— Asta-i chiar o surpriză! exclamă contesa. 

Dar vocea lui Cattani suna ostil. 

— Ai fost foarte amabilă, îi spuse el, să povesteşti peste tot 
că m-am întors! Aşa că am şi primit o invitaţie de la unul din 
bunii dumitale prieteni. Mă duc în vizită la Ravanusa! 

Vocea contesei căpătă un ton îngrijorat: 

— Cum, te-a invitat?! Valetul? 

Părea contrariată. Adăugă repede: 

— Nu te duce! Ascultă-mă, nu te duce! Nu ştiu de ce, dar 
treaba îmi miroase urât! 


Ce femeie ciudată! se gândi Cattani. Avea acum pretenţia 
ca el să asculte de presentimentele ei! leşi din bar, se urcă 
într-un taxi şi dădu adresa lui Ravanusa. 

Sună la poartă, dar nu-i răspunse nimeni. Se uită înăuntru. 
Strada era aproape pustie. Maşina care atrăsese atenţia 
valetului dispăruse. Cattani văzu că poarta era 
întredeschisă. O împinse şi intră. Paşii îi răsunară pe aleea 
pietruită. Uşa de la intrarea vilei era şi ea deschisă. Băgă 
capul înăuntru şi strigă: 

— E cineva aici? Domnule Ravanusa! 

Vocea îi răsună sumbră şi amplificată, de parcă ar fi strigat 
într-o peşteră. Mai înaintă câţiva paşi. Urcă scara de 
marmură şi se găsi în faţa salonului, împodobit cu tablouri 
şi tapiserii lucrate cu fir de aur. Mai strigă o dată: 

— Domnule Ravanusa! 

Nu răspunse nimeni. Cattani intră în salon şi-l văzu pe 
bancher aşezat într-un fotoliu. În tâmpla stângă avea o 
gaură cu un cerc vânăt în jur, semn că ţeava fusese lipită de 
tâmplă. Probabil că bancherul nici măcar nu-şi dăduse 
seama de prezenţa asasinului. Părea liniştit, cu capul 
aplecat pe umăr, ca şi cum ar fi dormit. Ziarul îi alunecase 
din mâini pe jos, împroşcat de sânge. Lângă fotoliu era o 
măsuţă cu un pahar de limonadă, pe jumătate golit. 

Ciudat! remarcă el, asasinul lăsase acolo pistolul. Arma 
era pe covor, la doi metri de cadavru. Într-adevăr, 
neobişnuit mod de a acţiona al ucigaşului. 

Dar, înainte să-şi poată face o idee precisă, comisarul 
trebui să se concentreze asupra unui nou fapt, care crea 
pentru el o situaţie cu adevărat critică. Două maşini ale 
poliţiei soseau, cu sirenele urlând. Prin perdeaua de 
dantelă, Cattani le văzu oprindu-se în faţa vilei. Câţiva 
poliţişti coborâră şi se îndreptară către vilă cu armele în 
mâini. Acţionau la ordinele unui brigadier care le făcu semn 
să se împartă şi să scotocească fiecare cameră. Cel care a 
descoperit cadavrul lui Ravanusa a fost chiar brigadierul. 


Privirea îi căzu pe pistolul de pe covor. Şi, în acel moment, 
auzi pe unul din oamenii săi ordonând: „Mâinile sus!” 

Fugi într-acolo. Îl văzu pe Cattani înaintând de-a lungul 
coridorului cu mâinile ridicate. 

Pentru comisar totul era acum clar. Pentru prima oară se 
căia că n-a ascultat-o pe contesa Camastra. Se uită cu 
atenţie la poliţişti şi la brigadier. Nu, nu-i mai văzuse 
înainte. Cu sarcasm, spuse: 

— Felicitări, brigadier! Aţi sosit la vreme! 

Brigadierul nu înţelegea. 

— Ce spui? mormăi el. Vino cu noi! Ai să-i explici 
magistratului de ce te afli aici. 

Era un magistrat nou. Îl transferaseră de la Palermo şi nu 
ştia o iotă din întunecoasele culise ale oraşului. Un tinerel 
scund, cu părul rar şi negru, cu figura lunguiaţă. Sta 
aplecat peste masă, ca un câine care adulmecă o urmă. 

— Domnule Cattani, i se adresă el cu o voce ascuţită, am 
aici un interogatoriu al dumitale, luat mai de mult. Deci, ia 
să vedem. lată: Dumneata afirmi că fata ţi-a fost răpită de o 
organizaţie din care făcea parte, nici mai mult, nici mai 
puţin, defunctul bancher Ravanusa. 

— Întocmai... 

Magistratul, fără să ridice capul, îşi împinse pe frunte 
ochelarii rotunzi şi se uită la comisar cu reproş. 

— Întocmai, repetă şi partea stângă a feţei i se crispă într- 
un fel de strâmbătură, ca un tic. „Întocmai” o să spun eu 
când voi stabili dacă acesta este adevărul. 

Făcu o pauză, umezindu-şi de câteva ori buzele. 

Apoi, brusc, îi puse întrebarea pe care o tot rumega de la 
începutul interogatoriului. 

— De ce te-ai dus acasă la Ravanusa? 

Pe chipul lui Cattani se citea oboseala şi resemnarea. 

— Voia să vorbească cu mine. 

Pronunţă cuvintele cu indiferenţă. 

— În legătură cu ce? 


— Din păcate, n-a mai avut timp să-mi explice. Când am 
sosit eu, el era deja mort. 

Magistratul se întrerupse din nou şi-şi umezi iarăşi buzele. 
leşind din ceea ce ar fi vrut să însemne pauza de gândire, îi 
puse comisarului o altă întrebare delicată: 

— Aşa-i că-l urai pe Ravanusa? Asta trebuie să deduc din 
declaraţiile dumitale. Şi atunci; îţi dai seama că ele ar 
constitui un mobil suficient pentru asasinat?! 

Cattani fu prea uluit ca să mai poată răspunde. Logica 
omului din faţa lui, căruia nu-i vedea chipul, ci numai capul 
aproape chel, îl îngrijora. Nu ştia ce să răspundă. Aşa că nu 
răspunse nimic. 

Văzând că nu scoate o vorbă, magistratul stărui: 

— Deci, nu spui nimic? 

— Ce vreţi să spun? oftă Cattani. Din acest moment mă 
aştept la orice. Mi se poate întâmpla orice, de oriunde. Se 
uită la el cu neîncredere. Chiar şi de la dumneavoastră. 

Obrazul magistratului tresări: 

— Adică cum, mă iei peste picior?! Ştii că poate fi periculos 
pentru dumneata?! 

— Pentru cine? Pentru mine? Aveţi în mână tot: cadavrul, 
mobilul, pistolul şi asasinul. Cum aş putea să vă conving de 
contrariu? Nimic nu vă face curios. În mintea 
dumneavoastră, cazul e clasat. 

Magistratul ordonă arestarea lui Cattani sub acuzarea de 
omucidere. Ştirea se răspândi în închisoare cu viteza 
fulgerului. O veselie infernală se auzea din celule: 

— Cattani, poliţaiu' dracului, ai păţit-o! 

Răsunau hohote de râs, strigăte neomeneşti străbăteau 
coridoarele întunecoase şi se spărgeau ca nişte valuri în 
urechile comisarului. 

La ora de plimbare, Cattani se ghemui într-un colţ şi-şi 
aprinse o ţigară. Îi era dor de Elveţia, cu atmosfera ei 
calmă, cu tonurile ei domoale. Curtea era acoperită cu 
ciment. Era mult prea mică pentru numărul mare de 
deţinuţi care se plimbau încoace şi încolo, călcându-se 


aproape pe picioare. Făceau un vacarm îngrozitor şi 
miroseau atât de tare, încât până şi zidurile păreau 
îmbibate cu mirosul lor. 

Ţigara se sfârşi. Cattani aruncă chiştocul şi-l strivi cu 
piciorul. Ridicând capul, văzu un tinerel care venea spre el. 
Era cu pieptul gol, plin de păr şi tatuaje. Avea plete lungi şi 
unsuroase, care-i cădeau în ochi. Îşi scutura mereu capul ca 
să le dea la o parte. 

— Ciao, Cattani! spuse cu un aer sfidător. Îţi aduci aminte 
de mine? 

Nu reuşea să-şi amintească. 

— Ei, nu ştii cine sunt? Sunt unul dintre vânzătorii de 
droguri arestaţi în zona portului de amicul tău, Altero. Mă 
cheamă Fiorito. 

— Păi, dacă vindeai droguri, a făcut bine că te-a arestat. 
Asta-i regula jocului: Voi vindeţi, noi vă arestăm. 

Deţinutul rânji: 

— Doar ştii că aici un comisar nu face nici două parale. 

— Om trăi şi om vedea, colega! 

Numai că celălalt mai avea de adăugat ceva. Voia cu tot 
dinadinsul să-l rănească, să-l înspăimânte: 

— Ai văzut cum a terminat-o Altero? 

— Mmda! 

— Tu când o să crapi? 

— Când o vrea Cel de Sus. 

Când să se întoarcă în celule, Fiorito se aşeză chiar în 
spatele lui Cattani şi, cum ceilalţi deţinuţi se înghesuiau, 
Fiorito îi trase comisarului un pumn cu toată puterea şi 
dispăru printre ei. Cattani se ghemui de durere, cu 
respiraţia tăiată. Dar nimeni nu-i veni în ajutor. 

Prima noapte de puşcărie o petrecu fără să închidă un 
ochi. Erau şase persoane într-un spaţiu strâmt, dormind pe 
paturi suprapuse. Dacă s-ar fi sculat toţi în picioare, în 
acelaşi timp, le-ar fi fost greu să se mişte. 

În întunericul celulei, Cattani simţi cum îl cuprinde 
disperarea. Era descurajat şi dezamăgit. Nu mai spera să-şi 


poată demonstra nevinovăția. Luptase împotriva unei 
organizaţii prea puternice. Şi-şi imagina cum membrii 
clanului conspirau în continuare împotriva lui, astfel încât 
să se dovedească, fără putinţă de tăgadă, că el era ucigaşul 
lui Ravanusa. 

Ceilalţi deţinuţi dormeau, umplând camera cu sforăitul lor. 
Cattani se întoarse pe o parte, încercând să-şi găsească 
uitarea în somn. Dar uşa se deschise. Cineva intră în celulă. 
Două mâini îl prinseră de gât, strângând cu putere. Apoi 
individul începu să-l lovească cu violenţă în faţă, continuând 
să-l ţină țintuit de pat. 

Avea senzaţia că, la fiecare pumn pe care-l primea, capul îi 
face explozie. Începuse să piardă sânge şi abia mai putea să 
respire. În cele din urmă, reuşi să iasă din strânsoare. Cu 
un efort suprem, se rostogoli până ajunse cu picioarele în 
dreptul agresorului. Îi trase un picior în faţă care-l făcu pe 
acesta să se clatine. Îi sări apoi în spate, rostogolindu-se 
împreună pe jos. Îl lovi în stomac şi, din nou, în faţă, dar 
celălalt reuşi să se desfacă din strânsoare. Sări în picioare 
şi izbucni pe neaşteptate în râs. 

— Cattani - se auzi vocea lui Fiorito - acuma gata! Pentru 
noaptea asta m-am distrat destul. 

leşi din celulă, încuind uşa pe dinafară. 

Cattani nu vorbea cu nimeni. Toţi ceilalţi îl evitau, de parcă 
ar fi avut lepră. În curte se aşeza mai departe de ei. Totuşi, 
era mereu atent. Dintr-un moment în altul se putea aştepta 
la vreo surpriză neplăcută. Faţa îi era umflată şi o pată 
vânătă îi desfigura obrazul drept. Pe cel stâng avea o 
umflătură chiar sub ochi. Dar, de ceea ce se temuse, nu 
scăpă! Într-o bună zi, dintr-un grup mai compact de 
deţinuţi, apăru Fiorito. Mesteca chewing-gum, cu capul 
înclinat într-o parte, scuturându-l din când în când ca să 
dea la o parte părul din ochi. Înainta cu paşi înceţi şi leneşi, 
cu picioarele lui lungi şi crăcănate. 

— Cattani! scrâşni printre dinţi. Ticălos nenorocit! 


Comisarul se ridică în picioare. Îi văzu pe ceilalţi 
întorcându-se să privească scena şi le auzea vorbele 
amuzate. Cineva râdea fără ruşine. Fiorito ajunsese la cinci 
metri de el. Făcu o strâmbătură scârboasă şi-şi scoase din 
buzunar o coadă de lingură pilită. O ţinea ca un pumnal. 
Era de necrezut ce se petrecea acolo, sub ochii paznicilor 
care se prefăceau că nu văd. 

Cattani era numai ochi şi urechi. Îl privea pe Fiorito fix în 
ochi. Tot trupul îi era încordat ca să prevină atacul. Acum, 
Fiorito se afla în faţa lui, cu braţele lui lungi, gata să sară. 
Se aruncară unul asupra celuilalt, aproape în acelaşi timp. 
Asta l-a împiedicat pe Fiorito să-i bage cuțitul în piept. Îl 
nimeri în braţul stâng. Prin cămaşa sfâşiată se vedea o 
tăietură lungă şi roşie. 

Izbitura îl dezechilibră pe Fiorito şi Cattani îl puse jos. 
Scăpase din mână coada de lingură şi se întindea încercând 
s-o apuce din nou. Comisarul sări iute. Cu o mână îl apucă 
de bărbie, apăsându-i capul şi ţintuindu-l la pământ. 

În sfârşit, paznicii se hotărâră să intervină şi îi scoaseră de 
acolo. 

Între doi poliţişti, Cattani defila prin faţa deţinuţilor. Era 
îndoit de mijloc şi abia reuşi să audă o voce care spunea: 

— Du-te mai încolo! Nu simţi că pute a mort? 

Se simţi într-adevăr un vierme ridicol care, o clipă, se 
revoltase împotriva leşului care-l produsese. 

I se păru că, din spate, de undeva de sus, este privit de cei 
doi ochi, îngustaţi acum de grimasa unui rânjet. 

O CALE DE SCĂPARE. 

Cu siguranţă că-l vor omori! Cattani era convins de asta. 
Va avea acelaşi sfârşit ca fratele Annei Caruso. Sau or să-l 
omoare în timpul plimbării, aşa cum au făcut cu mafiotul 
Cirinna. Nu avea scăpare! Se întoarse pe patul de lemn, cu 
burta în jos, cu faţa băgată în pernă şi cu mâinile în jurul 
capului. 

Încercă să se concentreze: Poate că va găsi o cale de 
scăpare. Sări jos din pat. Se apropie de uşă şi începu să 


bată în ea. La vizetă apăru chipul unui paznic cu o mutră 
amenințătoare. Cattani îi făcu cu ochiul, semn că vrea să-i 
vorbească între patru ochi. Fără să sufle un cuvânt, 
paznicul descuie uşa şi-l scoase afară. 

Băieţelul n-avea mai mult de treisprezece ani. Făcea 
slalom cu motoreta lui printre maşini, fluierând vesel. O luă 
pe o stradă plină de copaci, cu imobile elegante de o parte 
şi de alta. Fixă un număr, răsuci ghidonul şi sări cu 
motoreta pe trotuar. O sprijini de zid, străbătu holul imens 
şi urcă la etajul al treilea cu ascensorul. 

Sună. Îi deschise un servitor. Înainte ca acesta să întrebe 
ceva, băieţelul îi spuse dintr-o suflare: 

— Trebuie să vorbesc cu contesa Camastra. 

— Da' cine eşti tu? 

— Mă cheamă Salvatore, răspunse băieţelul. 

Avea ochi isteţi şi-şi dădea importanţă, de parcă ar fi fost 
conştient de misiunea ce o primise. 

— Trebuie să-i înmânez contesei o scrisoare. 

— I-o dau eu, zise servitorul. 

— Ba nu! răspunse Salvatore, făcând un pas înapoi. 
Trebuie să i-o dau eu, pentru că aştept şi un răspuns. 

După câteva clipe, apăru şi contesa. Luă scrisoarea adusă 
de băiat, o deschise, scoase o foaie de hârtie şi văzu că era 
albă. 

— Dar nu-i nimic scris! 

— Cuvintele, le ştiu eu, spuse Salvatore, bătându-se în 
frunte cu un deget. Dar costă un milion. Pe care-l dau 
paznicului închisorii. 

Când află că era vorba de puşcărie, contesa înţelese 
imediat că mesajul venea de la Cattani. 

— Am să-ţi dau milionul. 

Băieţelul rămase nemişcat, cu picioarele desfăcute şi faţa 
în sus, ca un căţeluş care-şi aşteaptă osul. 

— Am înţeles, surâse Olga. Deschise un sertar, numără 
zece bancnote de o sută de mii, le îndoi cu grijă şi-i spuse: 

— Uite aici milionul tău! 


Salvatore dădu din cap, satisfăcut şi pronunţă sentenţios: 

— Comisarul vrea să vă vadă. E o chestiune urgentă. 

Magistratul începu prin a face o groază de obiecţii. Nu 
voia nici să audă să-i dea contesei un permis de vorbitor cu 
acel Cattani. Chestiune de regulament: Ancheta era încă în 
fază de cercetare şi ar fi comis o incorectitudine dacă ar fi 
admis ca o străină să-l vadă pe deţinut. 

Constatând că drumul direct era închis, contesa se gândi 
să evite obstacolul. Îl luă deoparte pe Terrasini şi-l rugă să-l 
convingă pe magistrat să-i semneze autorizaţia. 

Terrasini părea neplăcut surprins, dar faptul că Olga i se 
adresase lui compensa totul. 

Cu falsă modestie, îi spuse: 

— Dar nu sunt decât un simplu avocat, iar dumneata crezi 
că sunt bunul Dumnezeu. 

— Da, dar ai trecere la bunul magistrat... 

Terrasini avu un uşor surâs: 

— Nu înţeleg tot interesul ăsta pentru Cattani. 

Contesa îi aruncă o privire maliţioasă: 

— Sunt şi eu o simplă femeie... 

— Da, dar o femeie înţeleaptă. Cum de te-ai lăsat luată de 
o toană? 

Contesa ridică din umeri: 

— Ei, asta-i, o toană! O simplă toană. 

Când văzu cum arăta Cattani, fu întoarsă pe dos. Închise 
ochii şi abia şopti: 

— Cine te-a adus în halul ăsta? 

— Toţi! Toţi sunt împotriva mea! spuse el posomorât, într-o 
bună zi or să mă omoare. 

Contesa ezită întâi, apoi întinse mâna şi-l mângâie uşor pe 
faţa tumefiată. 

— Trebuie să scapi de aici! Ruşinea asta trebuie curmată! 

Cattani o privi pătrunzător: 

— Dumneata mă poţi ajuta... dacă vrei... 

— Spune-mi ce trebuie să fac. 

Comisarul îşi pipăi maxilarul dureros. 


— Sunt constrâns să mă las în mâinile dumitale. Dacă nu- 
mi eşti alături, cu mine s-a terminat. Adică s-a terminat şi 
ce-a mai rămas. 

Contesa Camastra îşi ridică ochii spre tavan: Era sătulă să 
vadă atâta neîncredere. 

— Eşti nevoit să rişti, spuse cu duritate. Mi se pare că-i 
mai puţin sigur să rămâi aici. 

Cattani continua să se învârtească prin cameră, fără să 
intre în subiect: 

— Te-a costat mult mesajul? 

— Nu-i vreme să-ţi faci acum probleme de bani. 

— N-aveam de ales. Bun, trebuie să-mi faci un serviciu, 
dar fără să-i spui lui lerrasini. 

— Termină cu sfaturile şi spune-mi ce să fac! 

— Să dai un telefon la numărul ăsta! 

Era numărul personal al lui Cannito. 

Olga Camastra se molipsise de neîncrederea lui Cattani. 
Evită să sune de la telefonul ei. Intră într-o cabină 
telefonică. Auzi o voce spunând „Alo!” 

— Prietenul arestat în Sicilia are nevoie de ajutor. 

— Cine-i la telefon? 

Fără să-şi spună numele contesa întrebă: 

— Aţi înţeles despre cine vorbesc? 

— Da. 

— Vrea să vă vadă repede. Spune că e important şi pentru 
dumneavoastră. 

— Pentru mine?! 

— Da! confirmă ea cu hotărâre. El ştie că magistratul ucis 
la Roma voia să vorbească cu dumneavoastră. Se opri o 
clipă, apoi continuă. Numai că prietenul ştie să-şi ţină gura. 
Aşteaptă totuşi un gest de prietenie din partea 
dumneavoastră. 

Puse la loc receptorul, fără să mai aştepte un răspuns. 

Cannito aştepta într-o cameră rezervată avocaţilor. 
Directorul închisorii se dusese personal să-l salute pe 
puternicul şef al Departamentului Z al serviciilor secrete. Îl 


introdusese în camera aceea. Când un poliţist deschise uşa 
şi-l introduse pe Cattani, Cannito îi ieşi înainte şi-l 
îmbrăţişă. 

— Băiete, cum e posibil să te bagi în asemenea 
încurcături?! 

— Dar ştiţi bine că nu eu l-am omorât pe Ravanusa. 

— Da, da. Nu tu ai făcut-o. Dar asta nu înseamnă că n-ai 
ajuns într-un mare necaz. 

Cattani se uită în altă parte: 

— A fost o capcană. M-au atras într-o cursă! Ca pe un 
stagiar! 

— Da, da. O greşeală care trebuie îndreptată. Trebuie să 
ai încredere în justiţie. 

Cattani sări în picioare. 

— Ca Altero? Ca Bordonaro? strigă. Şi ei aveau încredere 
în justiţie. Dacă rămân aici, mă omoară, scapă de mine. Un 
cadavru mai mult sau mai puţin nu-i o problemă pentru ei. 
Dorm la fel de liniştiţi. Ba chiar mai bine. Cu un mort în 
plus, le creşte liniştea. O gură mai puţin care ar fi putut să 
vorbească. 

— Haide, haide, nu-i dracu' chiar aşa de negru! Nimeni nu 
vrea să te omoare. 

Cattani îl privi cu răceală. 

— Ba eu cred că da, zise oprindu-se o clipă, apoi continuă: 
Poate mă consideră un martor care-i deranjează. Ultimul. 
Poate că au aflat că Bordonaro a vorbit cu mine la telefon 
înainte de a fi omorât. 

O umbră de neplăcere trecu pe faţa lui Cannito. 

— "Ţi-a vorbit Bordonaro? Şi ce ţi-a spus? 

— Că Ravanusa pălăvrăgise suficient, spuse Cattani. 

Chipul îi devenise dur. Îşi umezi buzele şi continuă: 

— A pronunţat şi numele dumneavoastră. 

Chipul lui Cannito se crispă: 

— Numele meu”! 

— Da, şopti Cattani. 


Apoi, prefăcându-se că nu crede în afirmaţiile lui 
Ravanusa, continuă: 

— Probabil, nu ştia bine ce spunea. O fi încurcat lucrurile. 

— Evident, aprobă Cannito, uitându-se întrebător la 
Cattani ca să vadă dacă-i ascunde ceva. Dar spune-mi, ce 
pot face pentru tine? 

Cattani îşi sprijini coatele pe masă şi privi raza de soare 
care pătrundea prin fereastră, apoi se uită la Cannito: 

— Nu vreau decât să trăiesc în linişte. Să ies de aici şi să 
mă fixez într-un colţişor retras. Vreau să uit tot. Vreau să-mi 
şterg orice amintire, v-o jur! Dar, vă rog, dacă mai aveţi 
puţină prietenie pentru mine, ajutaţi-mă să ies. Fata mea a 
murit. Mi-am încheiat toate socotelile. Voi dispărea fără să 
fac multe probleme. 

Cuvintele lui îl mişcară pe Cannito. 

Şeful cel mare al Departamentului Z păru că oftează: 

— Prietene, am să văd ce pot face. Cum vezi, am alergat 
de cum ţi-am primit mesajul. Trebuie să-ţi spun că ai fost 
uşor imprudent dând numărul meu de acasă. 

— Eram disperat. Era singura soluţie ca să vă poată găsi 
imediat. 

— Nu-ţi face griji! Numărul acela nu mai există: l-am 
înlocuit imediat. Ah, cine era femeia care m-a sunat? 

— N-o să mă credeţi, dar nici nu ştiu cum o cheamă. Este 
nevasta unui deţinut cu care m-am împrietenit. 

— Bine, bine. Uite, băiete, eu ţin sincer la tine. 

Îi puse mâinile pe umeri şi-i dădu ceea ce el ar fi definit un 
sfat bun. 

— Trebuie să ai încredere în mine. Numai în mine, ai 
înţeles? 

— Da, excelenţă. Mă las pe mâna dumneavoastră... 

Îl privi în ochi pe Cannito, încercând să ascundă faptul că 
pe elîl ura cel mai mult pentru că îl admirase pe vremuri, 
ba chiar îl iubise. 

UN AVOCAT FOARTE INFLUENI. 


Terrasini îşi ducea toţi oaspeţii de seamă la restaurantul 
de lux, rezervat numai pentru anumiţi clienţi, unde serveau 
fetele acelea superbe. Îl duse acolo şi pe Cannito şi o revăzu 
şi pe blondă, care începu imediat să-şi dea ochii peste cap. 

După o vreme, Cannito începu să sondeze terenul: 

— Cattani acela... Îmi pare cam rău să-l văd în închisoare. 

— A! răspunse 'lerrasini. Ştiu că v-aţi dus să-l vedeţi la 
puşcărie. Dar nu vă bateţi capul! Fiecare cu destinul lui. 

— Dacă-l merită, dar e un băiat pe care-l cunosc de 
douăzeci de ani. Dacă s-ar putea face ceva... 

— De ce?! se enervă Terrasini. E un descreierat! Puşcăria 
o să-l mai calmeze puţin. 

Cannito insistă: 

— Eu nu mi-am băgat niciodată nasul în treburile voastre. 
Dar, trebuie să fiţi de acord, că acum, dacă-mi permit să 
intervin, este pentru că aţi făcut multe greşeli. 

Cina se sfârşise. Blonda reveni aducând cafeaua. Avea un 
chip luminos, sâni plini şi pântecul drept. 

— Eşti un înger! îi şopti Terrasini. 

Îi puse în mână o carte de vizită şi-i spuse: 

— Aşa o să ne putem vedea şi în altă parte. 

Fetei îi străluciră ochii: 

— Ooo, sigur! gânguri şi-şi băgă în buzunar cartea de 
vizită. 

Atunci Terrasini, reluând cuvintele lui Cannito, încheie: 

— Greşeli, spuneţi dumneavoastră. Dacă s-a făcut vreo 
greşeală, atunci este mai bine să i se şteargă orice urmă. 

Cannito îşi petrecu noaptea la hotelul din Palermo. Numai 
că somnul îi fu scurt şi zbuciumat. Se trezi în toiul nopţii şi 
nu mai reuşi să închidă ochii. Chipul lui Cattani, atât de 
slăbit şi cu urme de lovituri pe el îi apărea dinaintea ochilor, 
ca o obsesie. Nu putea să-l lase în seama destinului, aşa 
cum dorea 'lerrasini! 

Cobori din pat. Se duse la fereastră şi privi oraşul pustiu, 
fără oameni, ca într-un film ştiinţifico-fantastic după 
aterizarea marţienilor. Deschise apoi o valiză, scoase din ea 


un tub cu somnifere, înghiţi o pastilă şi se vâri din nou sub 
pătură. S-a sucit, s-a învârtit, dar pleoapele nu i se 
închideau. Hotări să se scoale de-a binelea. De la fereastră 
văzu cum străluceau, dincolo de o clopotniţă, primele raze 
ale zorilor. Se uită la ceas. Probabil că la ora aceea avocatul 
Terrasini se sculase. Luă telefonul şi-l chemă: 

— Scuză-mă că te deranjez atât de devreme. Dar cred că 
am găsit, în cazul Cattani, o cale de ieşire. Cred c-ar fi o 
soluţie bună pentru toată lumea. 

Terrasini îl ascultă cu un interes crescând. Şi, când 
Cannito termină de expus planul său, exclamă: 

E o idee strălucită! Cred că este soluţia cea mai bună. 
Trebuie să vedem ce părere are şi el. 

Cannito încerca un sentiment de mândrie. Cu cât se 
gândea mai bine, cu atât strategia pusă la punct de eli se 
părea o capodoperă. Se îmbrăcă şi reveni la Trapani ca să i- 
o expună imediat lui Cattani. 

— Uite ce-am făcut pentru tine, începu Cannito. Am reuşit 
să-l conving pe avocatul lerrasini să se ocupe de apărarea 
ta. 

Cattani rămase îngrozit. Cum adică? Să se dea pe mâna 
celui pe care-l considera autorul moral al răpirii fetiţei sale? 

— Dar e monstruos! protestă el. 

— Ia-o încet, băiete. Cum ţi-ai băgat în cap ideea asta 
nemaipomenită? „Autorul moral al răpirii!” Haida, hai! Îţi 
înţeleg durerea, dar încearcă să judeci. Terrasini e un 
avocat de prima mână şi ştie cum să aranjeze lucrurile şi 
poate să te scoată de aici în câteva zile. 

Cattani începu să măsoare camera, cu mâinile în 
buzunare. Părea zăpăcit. 

Atunci şeful Departamentului Z veni lângă el şi-i dădu o 
mică lecţie de viaţă. 

— Trebuie să fii realist, îi şopti la ureche. Nu poţi să te 
lupţi cu toată lumea. Există împrejurări când trebuie să 
accepţi un compromis. 


— Dar e oare drept? E oare drept să te umileşti până într- 
atât? 

Cannito făcu un gest cu mâna: 

— Hai, nu cădea în capcana cuvintelor mari. E drept? E 
umilitor? Nu, nu o lua în felul acesta. Să spunem mai bine 
că uneori viaţa ne cere multă supleţe. Dacă trebuie să 
accepţi un compromis, nu face din asta o tragedie. Îţi mai 
aminteşti? Eu însumi a trebuit să mă plec. Mă distruseseră. 
Apoi, încet, încet, iată-mă din nou călare pe situaţie. Crezi 
că eu n-am avut de înghiţit tot felul de lucruri neplăcute? Să 
fii tu sănătos! De altfel, dragul meu, legea vieţii e asta: Ori 
accepţi să-ţi mânjeşti puţin mâinile, numai cât e nevoie, sau 
tragi oblonul, sucombi. Numai despre morţi se poate vorbi 
doar de bine. 

Cattani se întoarse brusc şi se găsi faţă-n faţă cu Cannito. 
Surâdea încurajator. Îi făcu cu ochiul, ca şi cum ar fi vrut 
să-i spună: Fii şmecher! Cattani nu-l văzuse pe şeful cel 
mare al Departamentului Z decât în împrejurări oficiale. 
Chiar dacă rămăseseră vreodată singuri, între patru ochi, 
Cannito menţinuse o anumită distanţă. Aşa şi-l închipuise 
Cattani: Un uriaş inflexibil. 

Pentru prima oară, Cannito îşi arăta acum adevăratul lui 
caracter: josnic şi fricos! 


Cattani îşi dădu seama că era ultima speranţă. Dacă 
refuza, nu mai ieşea viu din închisoare. 

Începu să se obişnuiască cu ideea, aşa că-l întrebă: 

— Dar dumneavoastră aveţi încredere în Terrasini? 

— În acest caz, am încredere totală şi, coborând apoi 
vocea, îi şopti din nou la ureche: Avem nevoie de el. Asta-i 
partea esenţială. lar tu, fireşte, scoate-ţi din minte povestea 
cu Bordonaro şi tot restul. 

Şefului Departamentului Z îi străluceau ochii. Îi întinse 
mâna şi încheie: 

— Atunci, suntem de acord? 

Cattani simţi cum îl apucă greaţa. Respiră adânc, privi la 
mâna întinsă şi o strânse, stăpânindu-se să n-o zdrobească: 

— De acord! 

Cannito îl îmbrăţişă: 

— Cum ieşi, vino la mine, la Roma! Te aştept. Vezi că 
oraşele mici nu-ţi priesc. 

A doua zi, lerrasini se duse la puşcărie. Primul impuls al 
lui Cattani fu să-l ia de gât. Se uită atent la gâtul lui. Subţire 
şi umed, ca un şarpe. Strângând din pumni, reuşi să se 
controleze. Răspunse surâsului mieros al avocatului tot cu 
un surâs şi-i întinse mâna, cu repulsie. 

Terrasini se aşeză pe acelaşi scaun pe care stătuse 
Cannito. Ţuguie buzele, ca pentru a se concentra mai bine, 
şi începu: 

— Un prieten comun m-a rugat insistent să mă ocup de 
apărarea dumitale. Acum... ne cunoaştem. Ştiu că 
dumneata ai fost un comisar conştiincios şi nu cred că ai 
comis crima ce ţi se pune în cârcă. De aceea sunt gata să te 
apăr. Dacă şi dumneata eşti, fireşte, de acord. 

— Nu mă aflu în poziţia de a refuza, spuse Cattani cu calm. 

— Mai bine. Va fi mai uşor să ne punem de acord. 

Terrasini scoase din servieta de piele, cu multe 
compartimente, comandată la Florenţa, un blocnotes. 
Scrise ceva cu un stilou de argint Parker. Îşi ridică privirea 
spre Cattani: 


— Ascultă-mă! Dumneata ai făcut foarte bine acceptând ca 
eu să te apăr. Pentru că nu numai că sunt convins că nu l-ai 
omorât pe Ravanusa, dar am şi dovada nevinovăţiei 
dumitale. 

Cattani îşi încruntă fruntea. Nu era sigur că a înţeles bine. 
Iar Terrasini, văzându-i expresia perplexă, întări: 

— Da, da, dovada. Să vedem, aşadar, dacă lucrurile se 
potrivesc. Mi s-a spus că dumneata ai declarat că l-ai găsit 
pe Ravanusa deja mort. 

— Exact. 

— Bun! Şi că în vilă nu se afla nimeni. Cu alte cuvinte, 
nimeni nu te-a văzut intrând. 

— Aşa-i. 

Terrasini dădu din cap: 

— Nu-i aşa! Aici te înşeli dumneata. Ce ştiu eu e că valetul 
lui Ravanusa s-a întors la vilă după o jumătate de oră. Şi 
afirmă că l-a găsit pe bancher deja mort, că I-a luat frica şi 
a fugit de acolo. 

Cattani îşi umezi buzele. Aştepta continuarea şi Terrasini 
nu întârzie să i-o spună. 

— Când a ajuns în stradă, valetul a văzut un taxi din care 
coborai dumneata. 

Diabolic! se gândi Cattani. Totul era făcut perfect, întâi îl 
atrăsese pe el în capcană cu telefonul valetului. Acum îl 
salva, folosindu-se de acelaşi individ. Privirea îi căzu din nou 
pe gâtul lui. Da, era ca un şarpe. Până şi ochii, proeminenţi 
şi imobili, erau ca ai unui şarpe. 

Terrasini continuă: 

— Vezi dumneata, cât de simple pot fi uneori lucrurile? Nu 
te gândeşti, nu ştii că există o cale de scăpare. E nevoie 
numai de puţin. E suficient să găseşti cheia care se 
potriveşte. De aceea, curaj, dragă comisare! Curând vom 
rezolva totul. 

Scoase din servietă o foaie de hârtie şi i-o întinse lui 
Cattani. 


— O semnătură, te rog. Aşa, îmi dai oficial însărcinarea de 
a te apăra. 

Alegerea lui 'Terrasini ca apărător nu-i deschise numai 
perspectiva de a fi eliberat, ci schimbă radical şi atitudinea 
celorlalţi deţinuţi faţă de el. Sub aripa protectoare a lui 
Terrasini nimeni nu îndrăznea să-l mai lovească. În timpul 
orelor de plimbare, începură chiar să-l roage în cor să facă 
parte din echipa de fotbal. 

— Haideţi, domnule Cattani, hai să vă dezmorţiţi puţin! 
Ştim cu toţii că eraţi bun la fotbal. Un adevărat Mazzola! 

Mereu tot mai jos. Oare va mai ieşi din prăpastia asta? Un 
adevărat Mazzola! 

Valetul lui Ravanusa, cel cu vocea efeminată, confirmă în 
faţa magistratului că cel care-l omorâse pe bancher nu 
putea fi Cattani. Că l-a văzut intrând în vilă când Ravanusa 
era deja mort. 

Fără să-l privească drept în faţă, magistratul îl întrebă pe 
valet de ce s-a hotărât abia acum să-l scoată din cauză pe 
Cattani. 

— Dar nici măcar nu ştiam c-a fost arestat, răspunse 
celălalt, serafic. Cum am aflat, m-am grăbit să vă relatez ce- 
am văzut cu ochii mei. 

Îşi mângâie o sprânceană cu vârful degetului. 

— Ceea ce e corect, e corect! 

Magistratul ordonă imediat eliberarea din închisoare a lui 
Cattani, iar Terrasini ţinu să sărbătorească evenimentul. 
Desfăcu o sticlă cu şampanie: 

— E o mare satisfacţie! 

Părea cu adevărat încântat. 

Cattani îşi sfârşi cupa de şampanie. Îl privi o clipă pe 
Terrasini, după care-i spuse: 

— Domnule avocat, să vorbim acum de datoria pe care o 
am faţă de dumneata. 

— Vaai! reacţionă scandalizat 'Terrasini. Dar nici nu te 
gândi. Am făcut-o din simpatie. 

Cattani suspină: 


— Aş fi preferat să reglez acest cont cu bani. 

— Nu insista, te rog! protestă Terrasini, făcându-se că nu a 
priceput aluzia. 

Şi imediat începu să vorbească într-un limbaj pe care 
Cattani n-ar fi vrut să-l audă: 

— Lipsa de amabilitate între prieteni e foarte gravă. 

Şi-i dădu imediat un exemplu. 

— Vezi, apropo de prietenie, valetul care v-a disculpat nu 
poate fi plătit cu nimic. Nu are preţ. De altfel, daca eu i-aş 
oferi bani, l-aş jigni. Lui îi e suficient să ştie că, la nevoie, eu 
fac orice pentru el. Iar el, la rândul lui, va face la fel. 
Prietenia, dragă Cattani, înseamnă o garanţie, un ajutor 
reciproc. 

— Aşa. Şi ce pot face eu pentru dumneata? 

— Ei, ei, râse 'lerrasini. Dacă o să am nevoie, sper să-ţi 
aminteşti de mine. Asta-i tot. 

Asta-i tot. Cattani ştia ce voia Terrasini să spună prin „dacă 
o să am nevoie”. El avea nevoie de ucigaşi, de funcţionari de 
poliţie corupți, de complici. Simţi cum i se face părul 
măciucă. 

— Ei, şi acum unde ai să te duci? îl întrebă avocatul. 

— La Roma. Mă stabilesc acolo. 

— Ai deja un punct de referinţă. 

— Da, excelența sa Cannito. 

— E o alegere foarte înţeleaptă, îl felicită Terrasini. O să ne 
vedem în capitală. Mai vin uneori pe acolo. Afaceri, 
dumneata înţelegi... 

Cattani nu se hotăra să plece. Apoi, ca şi cum ar fi vrut să- 
şi scoată un ghimpe care-l durea, întrebă: 

— Aş vrea să mă lămuresc într-o chestie. Valetul a spus 
magistratului că el a fost cel care m-a chemat acasă la 
Ravanusa? 

— Comisare! îl mustră cu amabilitate Terrasini, Dumneata 
n-ai să-ţi pierzi niciodată obiceiul. Vrei să ştii, să înţelegi. 
Eşti un curios dumneata. Prea curios... 

— E defectul meu, admise Cattani. 


— Urât defect, spuse Terrasini cu ochii închişi pe jumătate. 
Trebuie să scapi de el. Defectele îţi aduc numai neplăceri. 
Nu toată lumea le suportă. 

Ca un şarpe! Amabil şi ameninţător. Cattani se stăpâni 
greu să nu-i spună şi lui Terrasini ce credea despre el. 

Înainte de a părăsi oraşul, Cattani se duse să-şi ia rămas 
bun de la contesa Camastra. 

— Deci pleci? întrebă ea cu regret nedisimulat, ca o 
şcolăriţă. 

— Mă stabilesc la Roma. Am şi aranjat cu expedierea 
bagajelor. 

— Ai dreptate. Aici n-ai avut decât necazuri. 

— Am făcut multe greşeli. Am venit aici convins că mă voi 
putea mişca cu uşurinţă. Dar am învăţat pe pielea mea că 
trebuie s-o iei încet, să te adaptezi, să fii suplu... Ca un 
şarpe, nu se putu abţine să nu spună. 

Se sculă în picioare şi se duse la fereastră. În grădină era 
un palmier uriaş. Privea trunchiul noduros şi simţea în 
acelaşi timp ochii ei aţintiţi asupra lui. Poate nu a fost prea 
generos cu ea. O considerase întotdeauna o persoană în 
care nu trebuia să ai încredere. În schimb, la încheierea 
socotelilor, ea a fost cea care l-a ajutat. Gândindu-se mai 
bine, înţelegea că-şi făcuse o părere greşită, pentru că 
văzuse numai un aspect al personalităţii ei. Văzuse numai 
femeia avidă, intrigantă, vicleană. Acum îşi dădea seama că 
o bună parte din acest fel de a fi era de fapt numai o formă 
de apărare. O mască, în spatele căreia se afla o femeie 
singură. Disperat de singură! 

O simţi cum se apropie de el. Cum îi pune o mână pe cap 
şi-l mângâie pe păr. Acum putea să-i respire parfumul. Îi 
simţea trupul lângă al lui. Se întoarse. Luă chipul Olgăi 
între mâini şi îl sărută. 

La Roma ajunse la începutul verii. Caravane de turişti 
americani şi japonezi roiau pe străzile din centru, femeile 
cu rochii înflorate, bărbaţii cu pălărioare colorate. 


Cattani se duse imediat la biroul lui Cannito. Chiar în prag 
se încrucişa cu Ferretti, dar amândoi, impasibili, se 
prefăcură că nu se cunosc. După felicitări şi celelalte de 
rigoare, Cannito îl asigură pe Cattani că de aici înainte 
putea să fie liniştit. Nimic neplăcut nu i se va mai întâmpla. 

— Am să te ţin lângă mine. Aşa, n-ai să te mai bagi în cine 
ştie ce încurcătură. 

Cattani întrebă prudent: 

— Credeţi că vă pot fi de folos? 

— Bineînţeles! surâse Cannito. Am să te iau în 
secretariatul meu cu o sarcină specială. 

— E foarte interesant! 

Cannito se sculă în picioare de la uriaşul lui birou plin de 
telefoane şi-l întovărăşi până la uşă. Îşi luă rămas bun, 
bătându-l pe spate: 

— Curaj, băiatule! - şi-i făcu cu ochiul. Începe o viaţă 
nouă! 

Cattani conducea încet de-a lungul Tibrului. Nu-şi dezlipea 
ochii de la oglinda retrovizoare ca să vadă dacă nu-i 
urmărit. O luă la dreapta. Cercetă din nou circulaţia din 
spatele lui. În calda după-amiază romană, maşinile mergeau 
mârâind. Aveau un aspect sinistru de capcane ale morţii. 

Opri la o cabină telefonică. Cobori din maşină. Privi în jur 
şi formă numărul dat de Ferretti în Elveţia. Când îi auzi 
vocea, îl întrebă: 

— Rămâne în picioare propunerea dumneavoastră? 

— Da, mai mult ca niciodată! 

Ascultă instrucţiunile, apoi puse receptorul la loc, 
întârziind să-şi desprindă mâna de pe el. După câteva clipe 
se întoarse brusc, băgându-şi mâinile în buzunare. 

Odată urcat în maşină, simţi în spate o fierbinţeală 
ciudată. Deci, era din nou pe pistă! Nu-şi pierduse deloc 
prostul obicei, cum zicea Terrasini. 

Intră pe o străduţă din centru. După ce se învârti o vreme, 
reuşi să găsească un loc pentru maşină. O doamnă îl întrebă 
dacă doreşte să cumpere ceva. 


— Nu, răspunse el. Am o întâlnire. 

Doamna se uită la el cu ochii ei miopi ca să-l vadă mai bine. 
Verifică dacă nu intrase cineva între timp şi scoase un 
telefon, pe care-l ţinea închis într-un sertar. Apăsă pe un 
buton şi în telefon apăru o lumină roşie. Drumul era liber. 

— Pe aici, îl invită ea. 

Mergea cu un pas zorit şi apăsat. Dădu la o parte o perdea 
şi apăru o uşă. O deschise, lăsându-l pe Cattani să intre, 
apoi o închise în urma lui. 

Era o hală mare, transformată în depozit de maşini de 
spălat rufe, frigidere, televizoare. Toate obiectele erau 
rânduite, formând blocuri mari, între care rămâneau 
coridoare înguste. Din spatele unui asemenea bloc apăru 
Ferretti. 

— Cum de v-aţi decis? 

Cattani se apropie de el cu mâinile în buzunare. Îi spuse: 
— Când am dat mâna cu Cannito, am simţit că-mi vine să 
vomit. Mi-am dat seama că devenisem complicele asasinilor 

fetiţei mele. 

— Şi asta v-a determinat să-mi acceptaţi propunerea? îl 
întrebă Ferretti, radiografiindu-l cu privirea. 

— Da, răspunse încruntat Cattani. Scopul meu este să-i 
distrug... Mi se pare că avem acelaşi scop. 

— Sunt capabili de orice, remarcă Ferretti. 

Cattani îşi scoase o mână din buzunar şi se sprijini de un 
frigider. 

— Lucrurile stau mai rău decât vă imaginaţi... 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Cannito este legat de mafie direct prin Terrasini. 

Ferretti îl privi neîncrezător: 

— Sunteţi sigur de ce afirmaţi?! 

Cattani îşi descoperi dinţii într-un rânjet: 

— Sigur? Sunt dovada vie: Mi-am salvat pielea datorită 
legăturilor dintre ei. 

Ferretti îşi lăsă bărbia în piept, cercetându-şi parcă foarte 
atent vârfurile pantofilor. 


Deodată se făcu insuportabil de cald între aceste maşini de 
făcut frig. 

O VILĂ PE ANTICA VIA APPIA. 

După-amiază, la orele trei, sună la uşa roşie a unei căsuțe 
cu acoperişul povârnit. Simţea cum inima îi bate cu putere. 
Auzi cum se învârte cheia în broască, răsucindu-i sufletul. În 
prag apăru Else. 

Frumoasă în culorile uşor estompate ale unei blândeţi 
infinite. Era tot ce-i mai rămăsese lui Cattani, singura 
legătură cu trecutul. 

Revăzându-l, primul ei impuls a fost să închidă uşa. Dar se 
dădu într-o parte, poftindu-l: 

— Intră... 

Cattani intră. Era un salonaş mic, cu două fotolii, televizor, 
o măsuţă. Vârât într-un colţ, căminul. 

— Nu te-ai dus la ai tăi... 

Nu era o întrebare, ci numai o simplă constatare. 

— Nu, răspunse Else. Am preferat să fiu singură. O mătuşă 
mi-a închiriat casa. 

Îl rugă s-o scuze o clipă. Se duse în bucătărie să 
încălzească apa pentru ceai. Pe o tavă puse două ceşti. Câte 
linguriţe de zahăr îşi punea el? A, da, două. Tăie o felie 
groasă de lămâie pentru că lui îi plăcea s-o strivească cu 
linguriţa şi astfel să-i scoată zeama. Aşa putea să aprecieze 
gustul aspru amestecat cu aroma ceaiului. Ea prefera ceaiul 
cu lapte. 

Era puţin nervoasă. 1 se păru că vede o pată pe marginea 
tăvii. O şterse cu o cârpă. Deschise apoi un dulăpior şi luă 
câteva cutii cu biscuiţi. Care-i plăceau lui? A, da, cei cu 
ciocolată. Cu coada ochiului încerca, din când în când, să 
surprindă ce făcea el aşteptând-o. Îl văzu în picioare, 
privind nişte tablouri. 

— Am venit! zise, intrând cu tava. 

Se aşezară în fotolii şi începură să bea ceaiul. 

— Gustă biscuiţii ăştia, îl îndemnă Else. 

Corrado mâncă unul: 


— Grozavi! Cu cacao... Mulţumesc... 

Se scurseră câteva minute de tăcere. Părea că nu aveau 
să-şi spună nimic. Atunci Else, voind să pună capăt situaţiei 
neplăcute, începu: 

— Am găsit de lucru la o bibliotecă. Ţie cum îţi merge? 

— Am să-mi reiau serviciul la Roma. Deocamdată nu ştiu 
nimic precis... 

Else bău ultima înghiţitură de ceai: 

— De ce-ai venit? 

— 'Ţi-am adus nişte lucruri de-ale tale. 

Voia să-şi aprindă o ţigară, dar nu-şi mai amintea dacă ea 
suporta sau nu fumul. Pentru moment, băgă la loc pachetul 
în buzunar. 

— Le-am aşezat în valize şi poţi să le iei de la depozitul de 
bagaje al gării. Sunt şi lucrurile Paolei. Cred că-i mai bine 
să le păstrezi tu. 

— Îţi mulţumesc. 

El mai luă un biscuit: 

— Biscuiţii ăştia franţuzeşti sunt grozavi. 

— Am să-ţi pun câteva pachete în valiză. 

— Eşti drăguță. 

Apoi, schimbând tonul, o întrebă: 

— Poţi să-mi faci un serviciu? 

— Sigur. 

— Însoţeşte-mă la cimitir. Vreau să-i spun bună ziua 
micuţei noastre. 

Se urcară în maşină. Străbătură o străduţă de vile cu 
acoperiş ascuţit. Orăşelul Evian era încântător în acel 
anotimp. Vesel şi plin de vase cu flori şi de grădini viu 
colorate. 

În faţa mormântului Paolei, Cattani se lăsă în genunchi. 
Fetiţa îl privea din fotografie, cu ochii plini de lumină şi cu 
chipul vesel. 

Else adusese un buchet de flori proaspete cu care-l înlocui 
pe cel vechi. Îşi auzi soţul murmurând: 


— Micuța mea! Atâtea zile ai rămas singură şi aveai nevoie 
de mine. Acum e rândul meu să am nevoie de tine... 

Pe antica Via Appia se văd grilaje complicate din spatele 
cărora te privesc vile somptuoase. Acolo se celebrează 
măreţia Romei moderne. Se spune că prin părţile acestea, 
acum aproape două mii de ani, lisus îi ieşise înainte lui 
Petru, care fugea din Roma. Tremurând, apostolul îl 
întrebase: Quo vadis, Domine? Unde te duci, Doamne? 

Prin aceleaşi locuri, într-o dimineaţă caldă de iunie, un 
Mercedes metalizat intră pe o poartă automată. Continuă 
să alunece printre două şiruri de pini până la o vilă 
cărămizie. În dreapta era o piscină. Două fete înotau. Oa 
treia stătea pe marginea ei, cu capul uşor înclinat, 
melancolică şi nespus de frumoasă. 

Din Mercedes ieşiră Cannito, Terrasini şi Laudeo. În 
acelaşi moment, uşa vilei se deschise şi stăpânul casei ieşi 
afară. 

— Dragii mei, îşi agită el braţele-i scurte, ce bucurie! 

Avea un cap enorm, chel şi lucitor. În schimb, trupul era 
Mic, cu o burtă proeminentă. Se mişca rigid, ţeapăn, parcă 
ar fi vrut să pară mai înalt decât era. Îşi bălăbănea continuu 
braţele. Ca şi cum nu se simţea bine în haina răcoroasă de 
in. Terrasini îl îmbrăţişă: 

— Dragă domnule Sorbi, ce plăcere să vă văd! 

Intrară. Se instalară în fotoliile moi de piele din salon. 
Dinspre piscină veneau ţipetele vesele ale fetelor. Sorbi ieşi 
în uşă, strigându-le: 

— Ne lăsaţi să stăm puţin liniştiţi? Se poate? 

— Da, tăticule, răspunseră ele în cor şi izbucniră în râs. 

Îi spuneau în glumă „tăticule”, dar, când era singur cu ele, 
Sorbi îşi lua un aer profesoral şi le informa că în acea 
expresie era un motiv ascuns. 

Dacă i se adresau astfel era pentru că vedeau în el un 
adevărat tată. Un protector înţelegător şi generos. 

După ce s-a potolit gălăgia, cei patru s-au aşezat în linişte 
să discute afaceri. 


— Trebuie să vă anunţ, începu 'lerrasini, că prietenul 
Carrisi va sosi în curând din America. Vine să ne vorbească 
personal de proiectele lui. Dar să ştiţi că are de gând să 
investească în Italia sume uriaşe. 

Laudeo se adresă lui Sorbi: 

— Cum vor ajunge investiţiile? 

Sorbi îşi drese vocea. Când vorbea de bani, îşi mişca 
numai jumătate de gură. Cealaltă jumătate era nemişcată, 
de parcă ar fi fost lipsită: 

— Fondurile vor sosi din Statele Unite în Elveţia. Vor fi 
acreditate pe numele unor instituţii financiare controlate de 
mine. Apoi vor trece în Italia prin banca mea. 

Laudeo credea că între prieteni se poate vorbi cu cărţile 
pe faţă: 

— Astfel, cercul se închide. Adică banii plecaţi din Italia se 
întorc înapoi. Se reciclează. 

Numai că lui Sorbi acest limbaj deschis nu-i plăcea: 

— S-o luăm uşor! 

Şi găsi o formulă mai nobilă. 

— E vorba de fonduri din străinătate, strânse printr-o 
nouă formă de economie. Acestea vor fi investite pe piaţa 
noastră, cu cele mai bune perspective. 

— Pe prietenul Carrisi, interveni şi Terrasini, îl interesează 
cu precădere industria electronică, în special pentru 
aplicaţiile sale în domeniul militar. Vrea să-şi deschidă un 
drum spre piaţa produselor strategice din Orientul Mijlociu. 

— Şi pentru început, întrebă Laudeo, de ce are nevoie? 

Sorbi îşi înălţă capul lucitor şi explică: 

— Vrea terenuri în condiţii avantajoase, înlesnire de 
credite şi acoperire politică. Eu aş zice, mai ales, acoperire 
politică. Foloseşte la îndepărtarea obstacolelor birocratice, 
mă înţelegeţi! 

— Evident, răspunse Terrasini. Asta şi pentru că prietenul 
Carrisi are mentalitate americană; el vrea să facă lucrurile 
repede. Piedicile îl supără. 


— Dată fiind poziţia mea, spuse şeful Departamentului Z, 
mi-ar face plăcere să-l întâlnesc separat pe mister Carrisi 
când va fi în Italia. 

Laudeo se oferi să-i aranjeze o primire triumfală. 

— Dacă doreşte un articol în ziare, un interviu, nu sunt 
probleme. Ziariştii stau la dispoziţia noastră. 

Sorbi îşi închise şi jumătatea de gură cu care vorbea de 
obicei. Făcu o strâmbătură de dezgust, arătând astfel că lui 
zgomotul îi făcea greață. 

Terrasini înţelese sensul acelei strâmbături şi adăugă: 

— Nici lui mister Carrisi nu-i place publicitatea. 

— Totuşi, când va veni momentul, îşi clarifică Sorbi gândul, 
va trebui să mobilizăm presa pentru ca proiectul să fie 
prezentat în termeni pozitivi. 

Ochii lui Laudeo străluciră. 

În sfârşit, se găsea un rol şi pentru presa controlată de 
asociaţia lui. Reluă, cu o anume mândrie: 

— Avem în mână presa cea mai bună. E suficient să dai un 
ordin. Ziariştii sunt la dispoziţia noastră. 

La aproape două sute de metri de vila unde se desfăşura 
reuniunea, cineva era la pândă. Sus, chiar pe vârful colinei, 
se ascundea un bărbat, un tânăr cu aer isteţ care nu scăpa 
din ochi intrarea vilei. Abia îi văzu pe cei patru ieşind, că 
îndreptă spre ei un teleobiectiv şi începu să fotografieze. 

Când aveau de vorbit, Ferretti şi Cattani foloseau un 
semnal. Se întâlneau la depozitul de electrocasnice. De data 
asta Ferretti îl convocase, deoarece voia să ştie dacă, în 
sfârşit, Cannito întreprinsese ceva pentru a-l lua pe Cattani 
la biroul său. 

— N-a mai dat nici un semn de viaţă, îi spuse acesta. 

— Ciudat! 

— Ce mă sfătuiţi? Să-i dau un telefon? 

— Nu, făcu din cap Ferrettti. Ar începe să devină un lucru 
suspect. 

Închise uşa unei maşini de spălat care se deschisese chiar 
în nasul său. Apoi adăugă: 


— Individul este mult mai perfid decât vă puteţi imagina. 
Cred că aşteaptă un gest din partea dumneavoastră. Ceva 
care să-l convingă. Nu-i ajung vorbele. Vrea o dovadă că aţi 
trecut cu adevărat de partea lui. 

— O iniţiativă în favoarea lui, sugeră Cattani. 

— Da, cam aşa ceva, aprobă Ferretti. 

— Da, ştiu ce am de făcut. 

A doua zi, Cattani reveni la Trapani. În bătrânul oraş întins 
de-a lungul mării învățase arta subtilă de a minţi, de a face 
ca ceea ce era numai prefăcătorie să pară real. lar acum se 
întorcea ca să dea o probă de măiestria la care ajunsese. 

Se duse la biroul magistratului care ordonase arestarea 
lui. Îl găsi şi mai cocoşat, din pricina maniei de a nu privi în 
faţă oamenii, cu faţa tot mai strâmbată de ticuri. 

— Deci, spuse magistratul, vreţi să faceţi o nouă depoziţie. 

Cattani se aşeză mai bine pe scaun. 

— Vedeţi, îi explică el, când i-am povestit procurorului 
Bordonaro anumite lucruri, mă aflam într-o stare de 
tulburare mentală. Înţelegeţi, fata mea fusese răpită şi 
violată. Nu mai aveam mintea întreagă. Acum, cu capul mai 
limpede, trebuie să recunosc că am făcut afirmaţii care n-au 
nici o bază reală. 

Mângâindu-şi metodic capul chel, magistratul trecu în 
revistă toate obiectele de pe birou, de parcă ar fi căutat o 
inspiraţie în ele. În cele din urmă, scoase un sunet ascuţit şi 
zise: 

— Bun, sunteţi un slujitor leal al justiţiei. 

— Mi s-a părut de datoria mea, continuă Cattani, să vin 
aici şi să rectific neadevărurile cuprinse în acel 
interogatoriu, deoarece ele implică persoane respectabile. 
Nu e drept să existe umbre asupra comportamentului lor. 

— Bine, bine, repeta magistratul, răsfoind vechiul 
interogatoriu al lui Cattani. Uite, aici, de pildă! 
Dumneavoastră afirmaţi că excelența sa, Cannito, a încercat 
să vă oprească prin nenumărate mijloace să vă continuaţi 


cercetările pe vremea când eraţi şeful Brigăzii mobile. 
Acest lucru este adevărat? Îl confirmaţi? 

— Nu! Tocmai acesta este unul din punctele pe care aş 
vrea să le îndrept. Cu toată sinceritatea, pot să afirm că 
excelența sa Cannito m-a îndemnat întotdeauna să-mi 
continui cercetările şi să nu ţin seama decât de adevăr. 

— Bine, bine, făcu magistratul cu un entuziasm care 
creştea pe măsură ce Cattani vorbea. Să vedem ce aţi mai 
declarat. Deci, aţi afirmat despre avocatul Terrasini că era 
implicat într-un trafic murdar. Şi nu e totul. Îl consideraţi 
autorul moral al răpirii fetei dumneavoastră. 

Magistratul făcu o pauză, ca şi cum uluirea nu i-ar fi 
permis să continue. Îşi împreună mâinile şi exclamă: 

— Cattani! Avocatul Terrasini, autor moral al răpirii! Dar 
vă daţi seama? Dumneavoastră ar trebui să-i ridicaţi lui 
Terrasini o statuie de aur. Dacă nu era el, şi acum eraţi în 
puşcărie. 

Pe chipul lui Cattani apăru remuşcarea. 

— Câtă dreptate aveţi! De fapt, aş vrea să corectez şi acest 
punct. Am fost de-a dreptul idiot să pun în cauză o persoană 
atât de cinstită cum e avocatul Terrasini. 

— Deci excludeţi varianta, reluă magistratul, conform 
căreia procurorul Bordonaro şi-ar fi găsit moartea pentru 
că cerceta ceea ce dumneavoastră i-aţi semnalat. 

— Nici vorbă că o exclud. 

— Mai spuneţi-mi ceva. Înainte de a pleca de la Roma, 
procurorul Bordonaro a vorbit cu dumneavoastră? V-a 
destăinuit ceva în legătură cu programul său? 

În mintea concentrată a lui Cattani apăru figura înroşită 
de sânge a lui Bordonaro. Sări în picioare, trezit parcă din 
somn, şi aproape că strigă: 

— Absolut nimic! 

După ce a dat depoziţia, Cattani reveni la hotel şi găsi un 
mesaj de la contesa Camastra. O sună la telefon: 

— Dar e imposibil să vii în oraşul ăsta fără ca toată lumea 
s-o ştie! 


— Puteai să mă anunţi că vii. Trebuie să aflu de la alţii că 
te afli aici?! 

— 'Te-aş fi sunat. 

— Cine ştie când! 

— Hai, nu mai face pe bosumflata! 

Apoi, schimbând tonul, îi şopti în telefon: 

— Aş vrea să te văd... 

Olga se duse să-l ia cu maşina de la hotel. Se îndreptară 
spre periferie şi în câteva minute oraşul se afla departe. 
Conducea pe o şosea îngustă şi plină de cotituri. 

Avea o figură radioasă. 

Chiar şi el arăta destins. Se întinse pe scaun şi respiră 
adânc: 

— După atâtea luni de tensiune, este prima dată când simt 
cu adevărat o licărire de pace. 

— Pot să spun acelaşi lucru, murmură Olga. 

Conducea repede şi sigur. Din când în când se uita la el şi 
surâdea. Era fericită! Lumea era compusă numai din ea şi 
bărbatul de lângă ea. Mergea ca vântul şi nu mai voia să 
ştie de ceilalţi. El întinse mâna şi ea i-o prinse. Simţi un val 
cald care urca de-a lungul braţului până la inimă. 

Goneau printre măslini cu trunchiuri răsucite. 

— Unde mă duci? o întrebă el. 

— E o surpriză. Ai să vezi. Ai să vezi. 

După o oră, maşina se opri. Erau în plin câmp, în vârful 
unei coline. În depărtare, se zărea un colţ de mare înroşit 
de amurg. 

— Aici e micul meu paradis, îi spuse Olga. Aici m-am 
născut. 

Casa nu mai era cea de odinioară. Olga o mărise, o 
renovase, îi transformase interiorul. 

— Vino! îi spuse luându-l de mână. 

Îl duse lângă un roşcov întunecat, cu trunchiul scurt şi 
îndesat, cu crengile puternice. 

— El era copacul meu preferat. Când eram mică, mă 
căţăram sus, stăteam călare pe o creangă şi priveam 


marea. 

Îi trase capul spre ea şi-l sărută. Ţinându-l strâns, îl privi 
cu atenţie: 

— Am visat de mii de ori că te îmbrăţişam aşa. Dar tu nu 
voiai, mă evitai. De ce, iubitule? De ce? 

Se iubiră ore întregi. Cattani se aruncă asupra ei cu o 
sălbăticie pe care nu şi-o cunoscuse înainte! Voia parcă să 
zdrobească totul: sânii grei, şoldurile ample, conturate 
aţâţător, buzele uscate de dorinţă. O pătrundea violent, 
rânjind la fiecare geamăt de durere al femeii, strângând din 
dinţi la fiecare suspin de plăcere pe care i-l producea. 

Şi-o imagina, în casa asta în care se născuse, foarte 
tânără, aproape o adolescentă... O poseda pe aceea, o 
pulveriza, până când, iarăşi, femeia-femeie îi apărea în faţa 
ochilor. Atunci furia mişcărilor lui atingea paroxismul, iar 
gemetele ei se transformau în urlet. 

— Acum stai cuminte acolo, sub cearşaf. Îţi aduc cina la 
pat, îi zâmbi ea apăsându-i buzele cu degetul. 

În maşină avea un frigider de campanie, plin cu bunătăţi. 
Mâncară pâine prăjită cu somon şi caviar, prăjituri. 

Băură şampanie. 

— Pentru fericirea noastră! ridică Olga paharul. 

Avea o lumină nouă în ochi. 

— În sănătatea noastră! 

Ea scoase tăvile. Respinse cu hotărâre propunerea lui de a 
o ajuta. 

— Nu, rămâi acolo. 

Era fericită să-l servească pe omul ei. Era fericită s-o facă, 
aşa cum sunt fericite toate femeile de pe pământ. 

Când se întoarse în pat, se ghemui lângă el şi-i spuse: 

— Ştiu de ce ai venit. 

— Cine ţi-a spus-o, lerrasini? 

— Da. 

— Ah! Magistratul ăla are fir direct cu el. 

Olga îl tachină cu gingăşie. 


— N-ai să te potoleşti niciodată. Aici lucrurile se sucesc 
altfel. Băgaţi-o bine în cap. 

— Nu numai aici, fii sigură. Boala s-a întins, iar microbii se 
răspândesc. 

— Oricum, după cele ce ai făcut, toţi sunt acum mulţumiţi 
de tine. 

— Şi tu? 

— Eu? Eu nu mă ocup de treburile astea. 

Se întoarse către el şi-l mângâie drăgăstos pe păr. Aerul ei 
de fetiţă dezarmată îl făcu pe Cattani să strângă maxilarele 
privind îndelung prin geamul în spatele căruia se vedea un 
roşcov bătrân în care, demult, se urcau copii ca să vadă 
marea. 

— Ce-i, iubitule? 

CARRISI. 

La sfârşitul săptămânii, Cattani a fost invitat la vila de la 
ţară a lui Cannito. Au plecat cu un automobil albastru 
condus de un şofer în livrea. Au ajuns la colinele din 
Umbria, aproape de Perugia. Drumul, în serpentine, ducea 
până în vârf, unde s-au oprit în faţa unei vile în stil 
renascentist, a cărei perspectivă se deschidea spre văile 
pline de verdeață. 

Şoferul cobori din maşină şi se repezi să deschidă portiera 
şefului Departamentului Z. În faţa priveliştii, Cattani rămase 
cu gura căscată. În faţă se întindea o vale în pantă lină, 
tăiată de un pârâu sinuos. De jur-împrejur, coline cu 
sătucuri cocoţate pe vârfuri şi cu turnurile pătrate ale unor 
castele împovărate de secole. 

Cattani respiră adânc: 

— Ce minunâţie! 

— Aici îmi petrec toate sâmbetele şi duminicile, îi spuse 
Cannito. Dar să-ţi spun adevărul: Dacă ar trebui să stau mai 
mult, aş muri de plictiseală. 

Din vilă ieşi o doamnă micuță de statură, cu părul alb, cu o 
faţă slabă şi radiind de bucurie. Îl îmbrăţişă pe Cannito, 
apoi i se adresă lui Cattani: 


— Corrado, ce plăcere să te revăd! După atâta vreme! Eu 
nu te-am uitat, să ştii! 

Femeia îl mângâie pe Cannito. El o luă tandru de umeri. 
Când îl vedeai aşa, fericit lângă soţie, şeful Departamentului 
Z. părea un alt om. Cattani se uită atent la el. Era chiar 
emoţionant felul în care continua s-o strângă la piept pe 
nevastă-sa, s-o mângâie pe păr, s-o sărute pe obraz. 

Ce ciudat, medită Cattani, câte firi diferite pot exista în 
acelaşi om! Om... hmm! 

— Şi eu sunt fericit să vă revăd, doamnă. Iocmai admiram 
paradisul dumneavoastră. 

— Nu-i aşa că-i frumos? E o linişte şi o pace... Aici mă simt 
în largul meu. La Roma, nu mai rezistam. Cu atâta zgomot, 
cu atâta agitaţie... 

— Staţi aici tot anul? o întrebă Cattani. 

Răspunse în locul ei Cannito: 

— Da, m-a părăsit. Eu o cam iau peste picior şi-i spun c-o 
face pe sihăstriţa. 

Nevastă-sa zâmbi: 

— Totdeauna gata de glume. Adevărul e că soţul meu este 
un om foarte ocupat. Chiar să mâncăm seara împreună 
devenise o problemă. Atunci i-am spus: „Hai să facem aşa: 
eu plec acolo şi tu vii sâmbăta şi duminica”. Măcar două zile 
pe săptămână pot să-l văd în voie. 

Brusc, doamna Cannito se întristă. 

Îl luă pe Cattani de braţ. 

— Am aflat nenorocirea. Biata fetiţă! Crede-mă că am 
plâns ca şi cum ar fi fost fata mea. Ce face Else? Sărăcuţa 
de ea! 

— Îşi revine încet, încet. 

— S-o saluţi din partea mea. 

Apoi, cu gesturi de mamă, luă mâinile lui Cattani într-ale ei 
şi-l rugă: 

— Spune-i şi dumneata lui Cannito să nu se mai omoare cu 
munca. Italia merge înainte şi fără el. 


— Da, dar putea să meargă rău fără mine, scumpa mea, 
spuse Cannito mângâindu-şi soţia. Oricum, Corrado va fi 
mai aproape de mine de aici înainte. Va lucra în 
secretariatul meu. 

— Adevărat?! 

Chipul ei căpătase o expresie de bucurie. 

— Sunt foarte mulţumită. Şi, adresându-se lui Cattani: 

— Sebastiano are nevoie de prieteni de încredere. Cunosc 
mediul în care lucrează. Oameni răi, nu-mi plac. Afară de 
adjunctul lui, acel Ferretti. Uite, acesta este un om 
cumsecade... Dar, ia spune-mi, când începi să lucrezi? 

Luat pe neaşteptate, Cattani nu ştiu ce să-i răspundă. 

— Păi... să vedeţi... 

Îl salvă Cannito: 

— De fapt, el încă nu ştie. Voiam să-i fac o surpriză. 

O luă din nou de umeri pe soţie şi o întrebă: 

— Ia spune-ne, ce-ai pregătit pentru întoarcerea fiului 
risipitor? 

Ea se îndreptă iute către casă. 

— Este formidabilă, făcu Cannito, vorbind despre nevastă- 
sa. Mi-a încântat viaţa. 

Oftă, după care-l întrebă: 

— Deci, vrei să lucrezi cu mine sau nu? 

Cattani se prefăcu că se lasă greu: 

— Ştiu eu dacă o să mă pot adapta la o muncă de birou? 

— După toate câte s-au întâmplat, o să-ţi prindă bine să 
stai într-un loc mai retras. 

Nevastă-sa se întoarse cu o sticlă de vin roşu şi două 
pahare. Sorbind din pahar, Cattani îl privi pe Cannito prin 
cristalul tăiat în fațete. Îi apăru monstruos. Capul mărit, 
dinţii lungi ca nişte colţi de fiară. Îşi aminti de un 
documentar american care înfăţişa un cuplu de lupi... 
păreau foarte tandri în bârlogul lor... 

Americanul sosi către prânz. Sorbi şi Terrasini îl aşteptau 
la aeroportul Fiumicino. Fără măcar să-i salute, începu să se 
plângă: 


— Ce porcărie! 

Făcu o strâmbătură de dezgust. 

— Jumătate de oră la controlul paşapoartelor! M-am dus la 
toaletă, totul era murdar! 

Nu era înalt, în schimb foarte bine proporţionat. Părea de 
vreo cincizeci de ani. Purta un blazer albastru, avea faţa 
rotundă şi ochii negri şi încruntaţi, trădând un 
temperament aspru şi iute. Păşea cu o aroganță care 
intimida şi oricine s-ar fi aflat în calea lui s-ar fi dat, 
impresionat, la o parte. 

— Şi valizele, domnule Carrisi? întrebă Sorbi plin de grijă. 

— Numai servieta asta. Nu-mi iau bagaje cu mine. Îmi 
cumpăr tot ce am nevoie de la Roma şi mă întorc în America 
cu haine made în Italy. Right? 

Sorbi scoase un chicot de aprobare. Băgă o mână în 
buzunarul interior al hainei şi scoase un carnet de cecuri. Îl 
întinse lui Carrisi, spunându-i: 

— Pentru cheltuielile dumneavoastră în Italia. Vă rog! 

Americanul şi-l vâri în buzunar fără să clipească: 

— OK, zise scurt, apoi, adresându-i-se lui Terrasini: Unde- 
ţi sunt prietenii? 

— O să-i convocăm când vei decide tu. 

Terrasini surâdea servil. Carrisi era primul om în faţa 
căruia trăda un anumit respect. 

Din mulţimea de oameni se ivi chipul distins al contesei 
Olga Camastra. 

— A, uite-o şi pe contesa noastră, anunţă Terrasini. 

Olga înaintă în grabă, dreaptă, cu capul sus. 

— Scuzaţi-mă! Dar circulaţia în oraşul acesta este 
infernală. 

Carrisi o privi distrat: 

— Da' asta cine mai e? 

— Cum, cine sunt? zise ea uşor iritată. Sunt contesa 
Camastra. Şi dacă vreţi să ştiţi ce fac în viaţă, am să vă 
răspund imediat că lucrez în construcţii. Am o întreprindere 
de construcţii. 


— Ha, ha, ha! izbucni Carrisi în râs. Cum aşa, Terrasini?! 
Lucrezi acum cu muieri? Dumnezeule mare! Muieri! Ha, ha, 
ha! 

— Ei, dar e vorba de cineva de foarte bună calitate. E mai 
bună decât un bărbat. 

Olga îl privi pe american drept în ochi, susţinându-i 
privirea: 

— Mister Carrisi, trebuie să vă modernizaţi. Dispreţul 
dumneavoastră pentru femeile care intră în afaceri nu are 
nici o justificare. 

Carrisi dădu din cap şi părul lui ondulat, lucind de 
briantină, căpătă reflexe metalice. 

— OK, OK! aprobă cu aerul dezolat al celui care vede cum 
se prăbuşeşte lumea. Vasăzică construiți! O să construiți şi 
pentru mine, nu? 

— Sper că veţi avea încredere în mine! îi răspunse Olga 
într-o engleză perfectă. De aceea sunt aici. 

— Drace! exclamă Carrisi, dar dumneavoastră vorbiţi 
engleza mai bine decât vorbesc eu italiana. 

Capul chel al lui Sorbi se mişcă puţin, semn că bancherul 
era pe punctul să-şi facă auzit glasul. Într-adevăr, propuse 
să meargă într-un bar pentru a sărbători sosirea lui mister 
Carrisi cu o sticlă de şampanie. 

Americanul îl privi uluit: 

— Alcool?! Niciodată ziua! Şi niciodată când tratez afaceri. 

Sorbi surâse încurcat: 

— Noi, italienii, suntem mai puţin intransigenţi în treburile 
astea. 

— Se vede, se vede, spuse Carrisi rotindu-şi privirea în jur. 
Uite în ce zăpăceală trăiţi! 

Plecară către vila lui Sorbi. 

Ceva mai târziu sosiră şi Laudeo şi Cannito, ca nişte corbi 
rotindu-se deasupra unui animal ce trage să moară. Se 
expuseră o grămadă de dificultăţi. Că tipul de întreprindere 
dorit de american ar crea o sumedenie de obstacole. Fără 


doar şi poate, comuniştii vor face tărăboi. Aşa că era 
necesar ca oamenii politici să fie îmblânziţi. 

— Ei, ei! sări americanul scandalizat. Da' ce drac de 
legătură are cu partidele? Noi facem afaceri. Politica nu ne 
interesează. 

Sorbi clătină din cap şi-şi ţuguie buzele: 

— Daţi-mi voie, mister Carrisi, într-o operaţie de asemenea 
importanţă nu se pot ignora aspectele politice. Ne putem 
găsi în faţa unor obstacole de nedepăşit. Întotdeauna se 
găseşte cineva care să aţâţe indignarea opiniei publice, 
care să folosească sentimentele oamenilor în folosul său 
propriu. 

— Cu noi puteţi fi liniştit, interveni şi Laudeo cu glas dulce. 
Membrii Asociaţiei noastre sunt introduşi peste tot şi 
capabili să înlăture orice obstacol. 

Sorbi deveni şi mai insinuant: 

— Dacă priviţi mai bine la situaţia complexă din Italia, veţi 
aprecia, fără îndoială, prilejul pe care vi-l oferim noi. 

Uluirea de la început a lui Carrisi se transforma încet într- 
o evidentă iritare. Americanul deschise o tabacheră de 
argint strălucitor. Răsuci între degetele-i scurte o ţigară de 
foi, îi tăie vârful şi o băgă în gură. 

Cuvintele lui Sorbi şi ale lui Laudeo pluteau în aer fără să 
pătrundă până la nivelul conştiinţei sale. El le respingea, 
dar nu putea împiedica sunetul lor, pentru el lipsit de orice 
semnificaţie, să nu-i izbească în capul pieptului, sufocându- 
|. Să-i ia dracu' pe italieni! Detesta vorbăria. Era obişnuit să 
trateze cu oameni cu care se înţelegea din câteva cuvinte. 
În anumite cazuri, cu cât se vorbeşte mai puţin, cu atât mai 
bine. Dacă un simplu semn era de ajuns, şi mai bine. 

Îşi aprinse havana cu o brichetă de aur pe care străluceau 
inițialele FMC din platină. Conform obiceiului american, 
adăugase şi numele mamei la cel al tatălui. 

Trase un fum şi, subliniindu-şi vorbele cu havana, întrebă: 

— Şi cât costă sprijinul vostru politic? 


Laudeo era obişnuit cu un fel de exprimare mai ocolit, mai 
puţin brutal. Îşi plimbă privirea de la un chip la altul, puţin 
mirat. În cele din urmă spuse: 

— Ceea ce se cuvine pentru ca afacerea să se încheie cu 
bine ar fi cincisprezece la sută din fondurile investite. 

— Fiuu! Drace! exclamă americanul. 

Laudeo îşi umezi buzele, spunând cu un surâs şiret: 

— Pe de altă parte, fără sprijinul nostru, iniţiativa 
dumneavoastră ar suferi un eşec total. 

— Da, confirmă şi Sorbi, asta-i situaţia din Italia. Există o 
mulţime de interese. Şi dacă un proiect nu este sprijinit 
cum trebuie, nu trece. Cu cincisprezece la sută, puteţi fi 
liniştit. Puteţi avea siguranţa că veţi face ce veţi dori. 

Discutau din nou. 

Carrisi se agăța de havana lui ca de o măciucă cu care ar fi 
vrut să lovească gurile acelea vorbăreţe. 

Nici nu-şi mai dădea seama cine vorbea în acel moment. 
Cui aparţinea vocea? Cu havana între dinţi, băgă bricheta 
în buzunar şi se sculă: 

— Domnilor, ne vedem mai târziu. 

Se îndreptă spre ieşire, lăsându-i pe toţi înmărmuriţi. 

Cel mai îngrijorat părea Sorbi. Mâinile îi tremurau de 
nelinişte. Se agăţă de braţul lui Terrasini: 

— Ce înseamnă asta?! 

Avocatul făcu un gest vag: 

— Vrea să se gândească. Să se sfătuiască cu prietenii de la 
New York. 

— Aşa că s-ar putea ca afacerea să cadă baltă. 

Lui Sorbi i se muiară picioarele la gândul unei astfel de 
posibilităţi. 

— Se poate, se poate, spuse calm Terrasini. Se poate muta 
în alt loc. Ar fi neplăcut. Timp pierdut. Drumuri făcute 
degeaba. 

Când ieşiră în faţa vilei, în vârful colinei se afla iarăşi 
tânărul acela. Cu teleobiectivul său, fixă pe peliculă şi 
această reuniune. 


Într-un restaurant sicilian din Roma, Terrasini şi Carrisi 
mâncau languste. 

— Prietenii ăştia ai tăi, se vaită americanul, exagerează. 
Cincisprezece la sută! Şi sunt aroganţi. Cu mine să nu facă 
pe aroganţii! Niciodată! 

Terrasini încercă să mai domolească resentimentele lui 
Carrisi: 

— Sunt persoane cu autoritate. Asociaţia lui Laudeo e 
puternică. O întâlneşti pretutindeni. 

Carrisi sugea un cleşte de langustă. 

— Asemenea lucruri nu se întâmplă în America. Totul e mai 
limpede. E ca într-un supermarket: Uite marfa, ia banii. Nu 
te poate duce de nas. De aceea mi-am refăcut viaţa în 
States. Sunt născut aici, dar am mentalitate americană, zise 
ştergându-şi buzele. 

Luă cupa de şampanie şi o goli repede, fără s-o savureze. 

— Prietenii ăştia ai tăi sunt ca nişte ţipari. Eu nu pescuiesc 
țipari. Eu fac business, cum se zice pe aici? Afaceri. 

— Da, îi împărtăşi părerea 'lerrasini, aici politica e peste 
tot. 

— Aaa! La noi se vorbeşte deschis cu omul politic. Că-i 
republican, că-i democrat, no difference. 

— Atunci ai să renunţi la investiţii? 

— Dacă ăia mă mai plictisesc mult, da. Lumea e mare şi 
dolarul face poftă oricui. 

Terrasini îi mai aruncă o propunere. 

— Şi dacă am face totul numai între noi, sicilienii? Poate că 
ar fi mai uşor să ne înţelegem. 

— Poate. Dar de ce Sicilia nu s-a despărţit de Italia la 
sfârşitul războiului? Vezi, 'Terrasini, n-am chef ca de la 
Detroit la Las Vegas să râdă toţi de mine. Nu vreau să-mi 
aud vorbe. 

— Sicilienii nu deschid gura. 

Americanul îşi trecu limba peste dinţi; mai avea resturi de 
langustă. Şi hotări repede: 

— OK! Vorbeşte cu prietenii tăi din Sicilia. Fă totul singur. 


— Fii liniştit, Frank, răspunse Terrasini, bătându-l pe 
spate. La noi, ca să rezolvi o problemă importantă, ai nevoie 
de trei lucruri: o muiere, un ziarist care să scrie porcăriile 
pe care le vrei tu şi un picior în serviciile secrete. 

— Şi tu ai aceste lucruri? 

— Le am, ba bine că nu! zise Terrasini sorbind încet din 
cupa de şampanie şi privindu-şi complice comeseanul. 

JOCURI DUBLE. 

Portarul hotelului îi dădu cheia lui Cattani. 

— A! domnule Cattani, vă aşteaptă un domn la bar. 

Cine putea să fie?! Se îndreptă curios spre bar şi 
descoperi că era vorba de 'Terrasini. Aşezat într-un colţ, 
avocatul bea o cafea. 

— Mă scuzi pentru venirea asta neaşteptată. Dar de azi- 
dimineaţă te caut la telefon, dar nu te-am găsit. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Cattani strângându-i mâna. 

— Nu, nu, nimic. Am venit numai să te felicit. 

— Pentru ce? 

Terrasini îşi deschise servieta. Scoase câteva foi de hârtie 
şi, arătându-i-le lui Cattani, spuse: 

— Pentru asta. E depoziţia făcută în faţa magistratului de 
la Trapani. Am apreciat foarte mult gestul. Mai ales că 
nimeni nu ţi-l ceruse. Un adevărat gest de gentleman, mai 
mult, de prieten. 

Vierme nenorocit! gândi Cattani. 

Se aşeză: 

— Mi se părea de datoria mea, după tot ce-ai făcut 
dumneata pentru mine. 

— Da, aprobă Terrasini. 

Îl observa pe Cattani cu un surâs ciudat. 

— Mă întrebam care ar putea fi aspiraţia maximă pentru 
un om ca dumneata. 

— De ce-mi pui întrebarea asta? 

— Mă interesează răspunsul dumitale. 

Terrasini părea şi mai lunecos ca de obicei. Îşi ţinea capul 
uşor înclinat şi mirosea a parfum de ţi se făcea rău. 


— Şi ce să-ţi răspund? râse Cattani. Dat fiind că sunt de 
meserie poliţist, ar trebui să aspir să devin şeful poliţiei. 

Terrasini îl privi impasibil. 

— Nu râde! De lucrurile astea nu se râde. Dumneata eşti 
plin de energie şi inteligenţă. De ce să nu aspiri la ce 
spuneai?! Ai nevoie numai de prieteni potriviţi, la momentul 
potrivit. 

Cattani se întrebă unde voia acesta să ajungă. Oare ce 
plan ascuns mai construise? 

Deveni mai concentrat, mai atent. În vreme ce Terrasini 
continua pe un ton, când prietenos, când ameninţător: 

— Eu, de pildă sunt prietenul care îţi trebuie, între 
dumneata şi mine e un pact de amiciţie ce nu poate fi şters. 
Se întrerupse, ridicându-şi un colţ al buzei într-un surâs 
care-ţi dădea fiori de gheaţă, lăsând să apară nişte dinţi de 

o albeaţă uimitoare. 

Ca o hienă! îi veni în minte lui Cattani. 

— Acum nu pot să-ţi spun mai multe. Dar în Sicilia trebuie 
să pun la punct nişte treburi care te privesc şi pe 
dumneata. 

Cattani avu o tresărire. 

— Pe mine? 

— Sigur! Dar fii liniştit! Mie îmi ajunge să ştiu dacă pot să 
contez pe ajutorul dumitale. Pot să contez? 

— Da, dar n-aş vrea să mă supraevaluezi. 

— Ce faci, mă iei peste picior? 

Terrasini vorbea tot cu voce joasă, dar cuvintele lui loveau 
adesea cu putere, ca nişte ciocane. 

— Ce faci acum, vreau să spun, ce lucrezi? întrebă rece. 

— Voi lucra la secretariatul lui Cannito. 

— Felicitările mele! Este lucrul cel mai mic pe care-l poate 
face Cannito pentru dumneata. Vezi? Ce vorbeai de 
supraevaluare? Când ai asemenea însărcinări este foarte 
posibil să fii folositor unor prieteni. 

Cattani se simţea ca un peşte prins în undiţă. Încercă să 
scape: 


— Dar dumneata eşti foarte bun prieten cu domnul 
Cannito. Ce-aş putea eu să fac mai mult? 

— Poţi, poţi! 

Terrasini împinse mai încolo ceaşca de cafea. 

— Cannito are atâtea lucruri pe cap. De multe ori uită. În 
schimb, dumneata eşti acolo... Mă înţelegi? 

Se ridică. Îşi încheie fără grabă haina şi, uitându-se la 
cafea, adăugă: 

— Sunt invitatul dumitale. 

Pe drum îi mai veni în minte ceva. Se întoarse şi şopti: 

— O să te sun curând. Dar nu vorbi cu Cannito despre 
discuţia noastră. Nu e nevoie. 

Şeful Departamentului Z, Sebastian Cannito, cu părul 
lucitor, îngrijit lipit de cap, îşi întinse chipul de felină spre 
soarele cald al Romei. Stătea lungit pe terasă, în tovărăşia 
lui Laudeo, sorbind din când în când dintr-o băutură 
răcoritoare cu mentă. 

— Mă îngrijorează puţin felul de a fi al acestui Carrisi, 
spuse el. Trebuie să-i intre în cap că aici nu e America. 

— Se va calma, îl linişti Laudeo. Dacă nu se loveşte de 
pragul de sus, n-o să-şi dea seama de situaţie. Aşa că zic să-l 
lăsăm în voia lui. Când se va convinge că nu are altă 
alternativă, se va întoarce la noi în genunchi. 

— Şi unde credeţi că se va duce? Unde va mai încerca? 

— O să-i închidem toate ieşirile. Nu poate să scape. 

Laudeo desfăcu arătătorul şi mijlociul în formă de V, le 
întoarse, ciocănind cu vârful degetelor pe braţul fotoliului: 

— Furcile caudine. Printre ele va trebui să treacă! 

Amândoi izbucniră în râs. 

Valetul, în haină albă, se apropie şi anunţă sosirea lui 
Cattani. 

— Mi se pare că ne-am cunoscut, i se adresă Laudeo. 

— Da, mai de mult şi mai departe, în Sicilia. 

— Din păcate, nu ne-am mai văzut de atunci. Dar acum 
trebuie să ne vedem mai des. 

Îl bătu pe spate şi adăugă repede: 


— Dumneata eşti un băiat foarte dotat. Mi-am dat seama 
imediat ce ne-am cunoscut. 

Cannito, cu paharul în mână, interveni şi el: 

— Deci ţi-ai lămurit nedumeririle? 

— Cred că da. 

— Bun! Atunci înseamnă că eşti de-ai noştri. Când vrei să 
începi? Săptămâna viitoare? Să spunem luni? 

— Cum vreţi dumneavoastră. 

În momentul acela clopoţelul de la uşă sună. Cannito se 
uită la ceas. 

Foarte punctual, îşi spuse în sinea lui, şi intră în casă, 
rugându-i să-l scuze o clipă. 

Laudeo profită ca să continue să-l prindă pe Cattani în 
pânza lui de păianjen, ţesută cu vorbe mieroase. Era un 
mare vrăjitor, dotat cu un magnetism misterios. Pentru el, 
oamenii erau ca nişte crisalide bune de păstrat în gogoaşa 
lor şi care trebuiau scoase numai când se dovedeau a fi 
folositoare. 

— Dumneata ai noroc! Să lucrezi cu Cannito înseamnă să 
fii pe o trambulină formidabilă. Ai putea face o carieră 
excepţională. 

— Sper să am calităţile pentru această carieră, zise plin de 
modestie Cattani. 

— Nu am nici cea mai mică îndoială. Dacă el, Cannito, are 
încredere în dumneata, înseamnă că le ai, şi încă cum! 
Inteligență, prudenţă, devotament... Să ţinem legătura, 
dragul meu, să ţinem legătura! 

Cattani abia dacă auzi ultimele cuvinte. Ochii îi căzuseră 
pe o scenă uluitoare, care-i tăiase răsuflarea. Cannito se 
întorcea pe terasă ţinându-l cu prietenie de umeri pe noul 
sosit, Ferretti, adjunctul său. Dar ce comedie se juca oare? 
Cattani era complet descumpănit. Ferretti - omul care-i 
propusese o alianţă pentru a-l demasca pe Cannito şi pe 
prietenii lui - se afla acum cu el, într-o atitudine de mare 
prietenie. Cine minţea? Şi dacă, în realitate, erau cu toţii 
aliaţi? Şi dacă îşi uneau cu toţii isteţimea lor? Şi dacă 


făceau parte cu toţii din acelaşi mecanism diabolic? N-ar fi 
fost de mirare. Ba, dimpotrivă, era de mirare că el, Cattani, 
fusese atât de orb şi nu înţelesese de la bun început. 

— Vino, vino Ferretti! spuse Cannito. Vreau să ţi-l prezint 
pe Cattani care va începe de lunea viitoare să lucreze în 
secretariatul meu. Apoi, întorcându-se către Cattani, îi 
explică: 

— Acesta este Ferretti. Ca şi tine, unul din băieţii la care 
țin. 

Cei doi îşi strânseră mâinile. Ferretti îi aruncă o privire 
distrată lui Cattani, iar acesta îl fixă o clipă, ca şi cum i-ar fi 
cerut acolo, pe loc, o explicaţie plauzibilă. 

Dar Ferretti dispăruse, cu aerul lui sobru, anonim, care îi 
permisese, în multe împrejurări, să treacă neobservat. 
Chiar şi la birou îi mersese vestea că era un om care nu 
putea fi uşor ghicit. De multe ori colaboratorii lui trebuiau 
să forţeze lucrurile ca să-i poată vorbi. Dacă vreunul îl 
vedea intrând în biroul lui, îi anunţa repede şi pe ceilalţi. 
Stăteau la coadă. Şi când ciocăneau la uşă, constatau că nu 
mai era acolo. Se născuse legenda că Ferretti avea un mic 
helicopter cu care dispărea pe fereastră. 

Laudeo îl luă imediat în primire: 

— Vreau să vă dau o veste bună. 

Cattani era la doi paşi, cu urechea ciulită. 

Laudeo continuă: 

— Cererea dumneavoastră de a intra în Asociaţia noastră 
a fost primită. Trebuie să-i mulţumiţi lui Cannito care a dat 
toate asigurările. De aceea, vă salut conform ritualului 
nostru. 

Îl îmbrăţişă de trei ori. La fiecare îmbrăţişare, obrajii li se 
atingeau. O mână era aşezată pe umărul celuilalt. 

Cattani îi aruncă lui Ferretti o privire dispreţuitoare, în 
vreme ce Cannito aplauda cu entuziasm. 

— Excelentă achiziţie, îi spuse lui Laudeo. Ferretti are o 
minte de o mare subtilitate. 

Apoi, către Cattani: 


— Atenţie la Ferretti, Corrado! Din echipa mea, el are 
mintea cea mai ascuţită şi e persoana cea mai de încredere. 
Un adversar greu de întrecut. 

Cattani dădu afirmativ din cap. Dar în inimă simţi o 
împunsătură care-l obligă să strângă din ochi. 

Rătăcea fără scop pe străzile din centru. Scena la care 
asistase, Ferretti care se băga sub aripa lui Cannito şi 
Laudeo, îl întorsese pe dos. Se simţea ca un naufragiat în 
mijlocul furtunii. În cine ar mai fi putut să aibă încredere? 
Erau cu toţii o apă şi-un pământ. Toţi, nişte prefăcuţi. Toţi 
cu o mie de feţe: Terrasini, Cannito, Laudeo. Şi acum şi 
Ferretti. Toţi, din acelaşi aluat. 

Se întoarse la hotel şi se trânti pe pat, aşa cum era, 
îmbrăcat. Disperarea lui ajunsese la o fază asemănătoare 
cu cea a unui bolnav de cancer căruia i s-a comunicat că nu 
mai are mult de trăit. Se ridică în picioare, îşi luă valiza şi 
începu s-o umple. Apoi se răzgândi. Se plimba prin cameră, 
încoace şi încolo, fără a reuşi să ia o hotărâre. În cele din 
urmă luă receptorul şi începu să formeze numărul lui 
Ferretti. 

— Vreau să anulez întâlnirea de duminică. 

Ferretti era dezolat: 

— Dar de ce? 

Se temea că acesta se răzgândi se şi nu mai voia să 
colaboreze cu el. 

— Trebuie să plec, spuse Cattani fără a-i preciza ceva. 

— Atunci să ne vedem înainte... 

— Nu... zise Cattani ezitând. Nu cred că mai e nevoie să 
ne vedem. 

— Dar ce înseamnă asta?! lartă-mă, dar când te întorci?! 
Luni trebuie să-ţi începi treaba la Cannito. 

Cattani se prefăcu a nu fi auzit ultimele cuvinte. 

Atunci Ferretti a început să se alarmeze cu adevărat. 

— Dar ce se întâmplă? 

De cealaltă parte, tăcere. 

— Eşti sigur că nu mai ai să-mi spui şi altceva? 


— Ba da. Mai am ceva de spus, zise cu vocea schimbată 
din pricina mâniei. Ce faci? Intri în asociaţia lui Laudeo? 
Eşti nebun? Sau faci un joc dublu? 

Ferretti cobori mult vocea şi, aproape murmurând, 
răspunse: 

— Trebuie să ne vedem o clipă! Lasă-mă să-ţi explic! 

— Nu mai are importanţă... 

— Şi totuşi are. Trebuie să-ţi vorbesc înainte de plecare! 

— Ce vrei, să mă opregşti? Nici să nu încerci! 

Cattani era din ce în ce mai tulburat şi mai bănuitor. 

— Ce tot spui? Adu-ţi aminte că împotriva lor ai un singur 
aliat şi acela sunt eu. Alo! 

Cattani închisese. 

Ferretti reflectă o clipă. Se crease o situaţie nouă pe care 
voia s-o limpezească. Ridică un receptor alb, de formă 
triunghiulară şi, după ce apăsă pe un buton, spuse: 

— 'Tognoli, vino până la mine, am o misiune importantă 
pentru tine! 

Cattani auzi trei ciocănituri uşoare în uşă şi se duse să 
deschidă. N-avu timp să-şi dea seama cine era, că Olga 
intră, cu o expresie euforică şi ochi strălucitori. Îl cuprinse 
într-o îmbrăţişare tandră, cu capul pe pieptul lui mare. Se 
dădu puţin înapoi, ţinându-l încă de talie ca să-l întrebe: 

— Aşa-i că nu te aşteptai? 

— Ca să fiu sincer, nu. 

Tonul rece al lui Cattani făcea un contrast neplăcut cu 
veselia ei. Olga rămase uluită. Văzu valiza deschisă. 

— Pleci? îl întrebă cu neliniştea celui căruia îi e frică de un 
răspuns pozitiv. 

Desprinzându-se din îmbrăţişare, el răspunse: 

— Trenul îmi pleacă la miezul nopţii. 

— Te rog să mă ierţi! 

Entuziasmul Olgăi dispăruse dintr-o dată şi tot ce mai 
rămăsese era o grimasă de uluire. 

— Am picat prost... 


— Nu, protestă el fără convingere, îmi face plăcere să te 
văd. 

Întinse mâna ca s-o mângâie pe obraz. 

— Dar cum de ai venit aşa, deodată? 

— Mi-era dor de tine. Am vrut să-ţi fac o surpriză. Şi iată- 
mă! 

Îi luă o mână, strângând-o într-ale ei, de parcă ar fi vrut 
să-i transmită ceva secret şi foarte afectuos. Dar el rămase 
rece şi absent. Îl simţea atât de departe, încât i se făcu 
teamă. Ca şi cum avea o bucată de gheaţă în loc de inimă. 
Lăsă să-i scape un suspin, ca o părere de râu: 

— Voiam să mă întorc mâine în Sicilia. Dar poate că ajung 
să prind avionul în seara asta. 

— Nu, stai, încercă el s-o reţină din politeţe. 

Ea dădu din cap. 

— Nu, lasă-mă să plec... Petrecerea s-a sfârşit. 

— Te rog, murmură el. 

— Să plec? făcu Olga cu sarcasm. Da, nu te mai supăr. 

— Încearcă să înţelegi. 

— Ce anume? Că te plictisesc? Mi-am dat seama. 

Cattani se apropie de ea, îi puse o mână pe umăr, într-o 
pornire duioasă: 

— Ai venit într-un moment foarte greu pentru mine. Asta-i 
tot. 

— Dar eu exist ca să împart cu tine şi durerile, nu numai 
bucuriile! 

Olga îşi aprinsese o ţigară şi sufla fumul cu furie. Mai trase 
un fum şi răbufni: 

— În schimb, tu mă respingi, de parcă ţi-aş face scârbă, de 
parcă nici n-ai şti cine sunt. 

Strivi nervos mucul de ţigară în scrumieră şi continuă: 

— La urma urmelor, ce ţi-am cerut?! Nimic. N-am avut nici 
o pretenţie. Doar de a fi împreună, din când în când, atunci 
când se iveşte ocazia. Pentru mine era suficient. Dar dacă 
tu respingi şi aceste rare ocazii, atunci totul e degeaba! 


Fără să mai aştepte vreun cuvânt, deschise uşa şi intră în 
ascensor. După o clipă de tulburare, Cattani îşi puse haina 
şi fugi după ea. O văzu în stradă, căutând un taxi. 

— Ce mai vrei? Întrebă Olga cu răceală. 

— Nu pleca aşa! Vreau să înţelegi! 

— Înţeleg, înţeleg. 

Juca acum rolul femeii de afaceri care nu-şi pierdea 
vremea cu sentimentalisme inutile. 

— Data viitoare o să fie mai bine. 

Se urcă în taxi şi se pierdu în rumoarea serii. 

Cattani lovi cu vârful pantofului un pachet de ţigări gol, 
aruncat pe caldarâm. Oftă ca şi când Olga ar fi putut să-l 
audă şi, astfel, să fie mulţumită că el suferea datorită 
plecării ei. Îşi dădu seama că joacă teatru degeaba şi îşi 
băgă mâinile adânc în buzunare. Mai lovi o dată pachetul 
care sună sec şi surprinzător de puternic. 

„DE AICI SE CONTROLEAZĂ ŢARA” 

Omul era tânăr şi bine îmbrăcat. Admira distrat cu mâinile 
în buzunare, o vitrină. Din când în când, se întorcea spre 
trotuarul de vizavi, acolo unde Cattani rămăsese singur, 
continuând să urmărească cu privirea taxiul care dădea 
acum colţul, ducând-o cu el pe Olga. 

Cattani îşi lăsă capul în jos şi începu să meargă încet pe 
trotuar. Un trecător dădu peste el, făcându-l să se clatine, 
iar el îi aruncă o privire încărcată de ură. 

Pe trotuarul opus, tânărul bine îmbrăcat înainta şi el, 
nepierzându-l din ochi. Îl văzu că se opreşte în faţa unei uşi 
strâmte a unui piano-bar. Îi bănui aerul perplex şi remarcă 
gestul furios cu care aruncă chiştocul. 

Îl urmă cu prudenţă în local. Într-o penumbră albăstruie, 
se distingeau nişte fotolii aranjate în jurul unor mese joase, 
cu lămpi care răspândeau conuri de lumină slabă. În aer 
răsunau notele melancolice ale unui pian. 

Cattani se lăsă într-un fotoliu. Comandă un gin tonic. O 
fată se apropie, se aşeză lângă el într-un mod insinuant: 

— Îmi oferi ceva de băut? se fandosi ea. 


Fără să-i arunce vreo privire, îi răspunse: 

— Comandă-ţi ce vrei! 

O simţea cum se apropie tot mai mult de el. Cum i se 
freacă de spate, ca o pisică. Avea un parfum puternic, care-l 
ameţea. 

— Păi... dacă faci aşa, pe bosumflatul, eu am plecat. 
Într-un colţ, într-o poziţie de unde-l putea vedea bine pe 
Cattani, se aşezase tânărul care-l urmărise încă din stradă. 
Se ridică încet. Deşi avea o statură robustă, mergea cu paşi 
uşori, ca de pisică. Se închise în cabina telefonică şi formă 

un număr. 

— Da, e aici, şopti şi dădu adresa localului. 

Fata tot insista, încercând să alunge proasta dispoziţie a 
lui Cattani. 

— Nu vrei să vorbeşti? îi murmură la ureche. 

El nu răspunse. Făcu numai un semn cu mâna că n-are 
chef de vorbă. 

— N-ai vrea să dansezi? îi sugeră din nou. Sau ai chefsă 
mergem acasă la tine? O să fim mai liniştiţi acolo. 

Îl luă de mână. 

Avea un entuziasm autentic. Îşi depăşea îndatoririle 
profesionale, ca să le zicem aşa, de a-i distra pe clienţi. 
Bărbatul acesta, închis în el, posomorât din pricina unor 
necazuri necunoscute, îi topise inima. Şi dorea cu toată 
sinceritatea să facă ceva ca să-l scoată din acea stare. 

Ca să nu fie prea nepoliticos, o privi. Avea gene lungi, false 
şi o faţă frumoasă de brunetă. 

— Cum te cheamă? 

Ea îşi flutură pleoapele, fericită, şi-i şopti: 

— Lauretita. 

Îl admira acum mulţumită, continuând să-i mângâie mâna. 
Dintr-odată zări pe chipul lui o schimbare bruscă, de parcă i 
s-ar fi făcut rău. 

— Vai de mine, nu te simţi bine?! 

Se simţea foarte bine. Se ridică în picioare, fără să se mai 
uite la ea. Văzuse în spatele L.aurettei o persoană bine 


cunoscută de el. Lângă tânărul care-l urmărise, stătea 
Ferretti, cu un aer detaşat. Cattani se duse la el: 

— De ce m-ai urmărit până aici? Ce vrei de la mine? 

Ferretti se întoarse către tânăr: 

— Tognoli... 

Tânărul înţelese şi se pierdu printre mese cu pasul lui 
uşor. Pe scaunul său se aşeză Cattani, care-şi stăpânea cu 
greu furia. 

— Ascultă-mă bine! vorbi printre dinţi Ferretti. Dumneata 
ştii prea multe lucruri. De la punctul la care am ajuns, nu se 
mai poate da înapoi. Aici nu ne jucăm. Aşa că dacă acum, în 
loc să continui, vrei să scapi de noi... Viaţa îţi atârnă de un 
fir. 

— Este o ameninţare? 

— Sunt nişte vorbe realiste. Dacă fugi, devii o bombă vie. 
Poţi exploda dintr-o clipă în alta, cu consecinţe incalculabile. 
Te rog să mă crezi, nu e posibil să compromitem o muncă 
îndelungată şi bine făcută numai pentru că dumneata nu 
mai ai chef. Nimeni, nici eu, nici adversarii mei nu ne putem 
permite să te lăsăm să colinzi în libertate, cu toate 
informaţiile spectaculoase pe care le deţii. Aşa că, fii sigur, 
cineva te va ucide! 

Cattani nu păru impresionat de această perspectivă. 
Spuse cu un fel de resemnare: 

— Nu mai rezist. Credeam că am s-o pot duce, dar mă 
prăbuşesc. 

leşiră în răcoarea serii. 

Îi depăşi un grup de tineri veseli. 

— Mă simt ca prins într-un vârtej, continuă Cattani. 
Trădare, falsitate, jocuri duble. În mijlocul tuturor acestor 
intrigi nu mai reuşesc să înţeleg cine sunt eu şi de ce parte 
mă aflu. Nu se poate să faci dragoste cu o femeie ca să obţii 
informaţii despre adversar şi cu riscul ca ea să fie ucisă. Nu 
se poate să-i surâzi lui Cannito, aşteptând momentul când 
să-i sari în spate. Nu se poate să-l laşi pe Terrasini să facă 
ce vrea, aşteptând clipa în care să-l distrugi. 


— Anumite lucruri sunt necesare, explică Ferretti. Dacă eu 
intru în asociaţia lui Laudeo, este ca să controlez mai bine 
mişcările adversarilor. Dumneata eşti un om cinstit şi leal. 
Dar, ca toţi marii moralişti, nu cunoşti nuanțele: sau e albă 
sau e neagră. Eu văd lucrurile altfel: Dacă există un scop 
care merită să fie urmărit, trebuie să accepţi şi un 
compromis ca să poţi ajunge la scop. 

Pe străzile din centru roiau grupuri mari de tineri 
zgomotoşi, cu un aspect care te neliniştea. Ca în fiecare 
noapte, inima Romei era asaltată de pierde-vară, cu 
casetofoanele deschise la maximum în maşini. 

— Dumneata ai mizat pe un cal necâştigător. Sunt prea 
obosit şi dezorientat. Regret sincer... 

Ferretti încercă să-l stimuleze: 

— Tocmai un moralist ca dumneata ar trebui să se bată 
până la capăt. Să renunţi acum, când suntem aproape de 
ţintă, mi se pare o slăbiciune de neiertat. 

— Nu mai ştiu împotriva cui mă bat. 

— Împotriva corupţiei! Dar mai ales împotriva acelor 
indivizi nelegiuiţi care se îmbogăţesc din moartea altora. 
Împotriva traficanţilor de arme şi de droguri şi împotriva 
complicilor lor. 

Cattani se opri o clipă. Lumina unui felinar îi lumina faţa, 
lăsând-o pe a lui Ferretti în penumbră. 

— Dumneata crezi că te afli de partea bună? 

Din penumbră, ochii lui Ferretti sclipiră: 

— Sper că da. Am făcut un pariu. lar miza acestui pariu 
este viaţa mea... Din punctul meu de vedere, este o miză 
mare... Nu-mi pot permite să greşesc. 

Când s-a întors în camera sa de la hotel, şi-a scos haina, şi- 
a desfăcut bagajele. Apoi intră în pat. Ar fi vrut să se refacă 
cu un somn lung, profund. Dar nici nu închise bine ochii, că 
sună telefonul. 

Else îl chema din Franţa, cu o voce emoţionată, deoarece 
făcuse o descoperire pe care voia să i-o împărtăşească şi lui. 


— Am găsit un caiet al Paolei. E un caiet vechi din şcoala 
elementară. Pe o pagină e un desen. Trei persoane: eu, tu şi 
ea, împreună. Mi-au dat lacrimile. 

— Else, Else, suspină el cuprins de un neaşteptat dor de 
fetiţă. Suntem condamnaţi să ne petrecem restul vieţii în 
durere şi păreri de rău. Cât de departe mi se pare vremea 
aceea! Paola era atât de veselă, ne adora... 

Lacrimile îi brăzdau chipul. 

— Crede-mă, în momentul acesta, mi se pare că-i un noroc 
să avem măcar amintiri frumoase... 

Vocea ei îl mai calmase, îi răsuna în urechi ca o alinare. 

— Păstrează caietul! O să-mi facă plăcere să mă uit în el. 

— Sigur, Corrado! Când vrei. 

— Am făcut multe greşeli şi ce-am făcut rău în viaţă, 
devine mai evident în momentele grele. 

— Poate că acum nu vom mai face greşeli. 

— Nu ştiu. Nu-i chiar atât de simplu, Else! Nu-i simplu 
deloc. 

Era linişte. O linişte întreruptă numai de foşnetul făcut de 
vreo secretară ce mânuia hârtii sau de sunetul înfundat al 
telefoanelor. Cattani era obişnuit cu birourile Brigăzii 
mobile, animate de un du-te-vino continuu de poliţişti 
zgomotoşi. 

În comparaţie, Departamentul Z al serviciilor secrete 
părea o clinică de spital. 

Îi dăduseră o cameră lângă Cannito, cu dulapuri care se 
deschideau cu trei chei, pline de dosare puse într-o ordine 
perfectă, notate cu sigle misterioase. Pe biroul lăcuit avea o 
mapă de piele, un port-creioane din argint şi o lampă cu 
picior de ceramică. Lateral, pe o măsuţă lungă şi îngustă, se 
aliniau telefoanele şi interfonul. Prima vizită i-o făcu 
Cannito: 

— Cum ţi se pare? Te simţi bine? 

— Foarte bine. Dar nu ştiu cu ce să încep. 

Cannito surâse binevoitor: 

— Ia-o încet, băiete! Câte puţin în fiecare zi. 


Parcă vorbea cu un copil care se străduia să înveţe un joc 
nou. 

— În camerele acestea sosesc toate informaţiile care ne 
permit să controlăm ţara. Ai să-ţi dai singur seama. Ba mai 
mult, va trebui să selecţionezi ştirile care ţi se vor părea 
demne de atenţie. O să te ajute intuiţia ta. 

Măsură camera cu paşi înceţi, parcă ar fi vrut ca el să-şi 
dea mai bine seama de mica împărăție pe care o crease. 
Apoi, schimbând vorba, întrebă: 

— Ascultă, acel Terrasini ţi-a mai dat vreun semn de viaţă? 

Era cât pe ce să-i spună că da, dar se reţinu. 

— Nu, răspunse. 

— Sunt sigur c-o s-o facă în curând, închise Cannito ochii 
cu o grimasă vicleană. Nu mă înşel niciodată când 
cântăresc oamenii. 

Cattani se simţea stingherit. Străduindu-se să aibă o voce 
normală, îl întrebă: 

— Cum trebuie să mă comport dacă mă va căuta? 

— Mă anunţi şi vom vedea împreună ce va trebui să faci. 

— Fără discuţie. 

— Ba chiar mai bine, dă-i tu un semn de viaţă! 

Îl luă de braţ pe Cattani şi începu să se plimbe cu el prin 
cameră. Vorbea ca un bunic care-i dezvăluie nepoţelului 
perfidiile vieţii şi secretele pentru a le ocoli: 

— Miercurea viitoare va fi un cocteil într-un hotel de pe 
Via Aurelia. Te duci. Ai să-i găseşti acolo pe Terrasini cu 
nişte prieteni de-ai lui. 

Era pe punctul să iasă, când îşi mai aduse aminte de ceva: 

— Or să vorbească despre un proiect foarte important. 
Apoi îmi povesteşti şi mie tot ce-a fost, de acord? 

Îi făcu cu ochiul şi dispăru. 

Părea un vapor gata să plece în larg. Întreaga machetă se 
rotea încet pe o platformă turnantă. Pe ea, dispuse una 
lângă alta, erau nişte cabine lungi cu intrare boltită, ca 
nişte lungi ţigări de foi. În mijloc, edificii pătrate de înălţimi 
diferite. De jur împrejur alei mărginite de copaci. Autorii 


machetei făcuseră lucrurile cu mare grijă, încât copacii 
păreau a fi adevăraţi. 

În jurul machetei, în sala mare a hotelului, gălăgia era 
asurzitoare. Ziarişti care vorbeau tare, fotografi şi operatori 
de cinema care trăgeau după ei aparate şi cabluri electrice. 
Personaje pline de importanţă, îmbrăcate în costume de 
culoare închisă, îşi ocupau locurile, însoţite de femei 
frumoase, înzorzonate, coafate cu grijă şi acoperite de 
bijuterii. 

Cattani studiase atmosfera, cu mâinile la spate, 
plimbându-şi privirea de la un chip la altul. Până o zări pe 
Olga. Atât de elegantă şi plină de bijuterii, încât părea o 
făptură de basm. Şi ea îl văzu. La început rămase 
impasibilă, aproape neplăcut surprinsă. Apoi, cum el 
continua să-i surâdă, îi surâse şi ea: Făcuseră pace. 
Dragostea se hrăneşte cu lucruri mărunte. 

Şi 'Terrasini îl remarcase pe Cattani şi-i ieşi în întâmpinare. 

— Asta da, surpriză! Dar s-ar putea să te plictiseşti. 

— Nu, sunt foarte curios. 

Arătând spre machetă, Terrasini continuă: 

— E o treabă enormă. Ai să vezi. Va fi foarte mult de lucru. 

Îl bătu cu dosul palmei peste piept şi adăugă cu un ton 
echivoc: 

— Şi pentru dumneata! 

Apoi schimbă iute subiectul: 

— Ca să nu te plictiseşti, am să te dau în seama unei fete 
superbe. 

Făcu un semn cu mâna şi o blondă cu ochi de păpuşă se 
apropie cu paşi legănaţi. 

Era una dintre cele trei fete care înotau în piscina lui 
Sorbi. 

— Vino, dragă Ellis, spuse 'Terrasini, domnul Cattani are 
nevoie de puţină companie. 

Ea se arătă entuziasmată. Avea o piele aurie, netedă ca 
porţelanul. Îmbrăcămintea ei - o minijupă şi o bluziţă - 
contrasta puternic cu luxul etalat de celelalte femei. 


— Cu afacerea asta, şi arătă cu bărbia macheta, eu m-aş 
juca. 

— De-a ce? întrebă puţin mirat Cattani. 

— De-a Monopoli. Poţi să te prefaci că ai miliarde de 
cheltuit. 

Corrado făcu o strâmbătură amuzată: 

— Numai că miliardele acestea sunt adevărate. 

La celălalt capăt al sălii, la o masă lungă, Sorbi se ridicase 
în picioare şi mânuia microfoanele, pregătindu-se să ia 
cuvântul. Îşi scutură spatele, ca şi cum ar fi vrut să-şi ia 
zborul. Capul mare îi tresări. 

— Domnilor! se auzi vocea bancherului. 

Zgomotul din sală se potoli şi toţi se concentrară la orator. 
Sorbi păru mulţumit. 

— Domnilor, e o zi mare! Vi s-a împărţit deja o broşură cu 
amănuntele proiectului. Permiteţi-mi însă să mai adaug 
câteva explicaţii. 

Se opri ca pentru a capta atenţia şi mai bine şi continuă: 

— Se va naşte în Sicilia acest extraordinar oraş al 
electronicii. Un Silicon Valley pe bătrânul nostru pământ 
sicilian. Opera colaborării dintre banca mea şi câteva 
institute locale de credit. La început va da de lucru pentru 
cel puţin două mii de persoane şi, apoi, am calculat că se 
vor putea crea alte cinci mii de posturi. 

Un ziarist cu barbă, cu un aer de şmecher, îl întrerupse: 

— Cât va costa realizarea proiectului? 

— În primii doi ani vor fi investite opt sute de miliarde de 
lire. 

Ziaristul cu barbă făcu o strâmbătură şi îi mai puse o 
întrebare: 

— Numai capitaluri din Italia? 

Sorbi îl privi cu ură: 

— Aşa cum am explicat, sunt capitaluri garantate de banca 
mea şi de băncile locale. O convergenţă de eforturi 
economice între continent şi Sicilia. 

În sală răsunară câteva aplauze. 


Chiar şi Ellis, lângă Cattani, bătu din palme, spunându-i: 

— Tăticuţul meu mă intimidează pentru că vorbeşte numai 
de miliarde. Tu îl cunoşti pe tăticuţul meu? 

— Cine-i, cel care vorbeşte? întrebă Cattani. Nu, nu-l 
Cunosc, din păcate, presupun... 

— Eu aşa îi spun: „tăticuţu”. Mă iubeşte nespus de mult. 

„Lăticuţu', răspundea acum unui alt ziarist care voia să 
ştie unde va fi construit oraşul electronicii. 

— Comuna se află în regiunea Trapani. Ea ne-a cedat 
terenul pe care va fi construit complexul industrial. Mă 
folosesc de această ocazie pentru a mulţumi primarului, 
domnul Salemi, care se află printre noi. 

Din rândul al treilea se ridică un bărbat masiv, cu ochi 
bovini, cu o beretă de lână în mâini care făcu un semn de 
mulţumire cu capul pentru cele câteva aplauze. 

Un al treilea ziarist, cu ochelari rotunzi şi aer înfumurat, 
spuse: 

— De fapt este vorba de o operă de binefacere. 

Frank Carrisi, care stătea în primul rând, lângă Terrasini, 
răbufni printre dinţi: 

— Da' cine-i tâmpitul ăsta? 

Terrasini făcu un semn cu capul, vrând să spună că nu 
merita să te enervezi. 

Evident, Sorbi nu se putea mândri cu calmul lui 'Terrasini. 
Avea un sistem nervos mai fragil şi începuse să se agite. 

— Ironia dumneavoastră nu-şi are rostul, ridică el tonul. E 
vorba de antreprenori care vor să producă şi să câştige, iar 
nu să facă opere de binefacere. 

Ziaristul cu aer înfumurat nu păru mulţumit şi plasă o altă 
întrebare stânjenitoare: 

— De unde vin banii? 

Sorbi îşi umezi buzele: 

— Un grup de vechi emigranţi italieni în Statele Unite şi- 
au unit fondurile. Şi, cum niciunul dintre ei nu şi-a uitat ţara 
de origine, au avut ideea de a le investi aici. 

Dar întrebările nu se sfârşiseră. 


Un alt ziarist, cu o pipă între dinţi, se ridică şi întrebă dacă 
în laboratoarele electronice se va produce şi material de 
interes militar şi strategic. 

— Scârba dracului! izbucni Carrisi. 

În faţa microfonului, Sorbi dădu nervos din cap şi se 
prefăcu că n-a înţeles întrebarea: 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Ziaristul cu pipa începu să explice: 

— În Statele Unite există o lege care interzice exportul de 
aparate electronice de interes militar. Dacă însă aceste 
mecanisme sofisticate sunt fabricate în Sicilia, ele vor putea 
fi vândute fără probleme în Orientul Mijlociu. 

Sorbi nu mai ştia ce să răspundă. 

— Noi lucrăm după legile din ţara noastră. N-am ce 
adăuga mai mult. 

În sală, tensiunea crescuse. Pretutindeni se vedeau chipuri 
pământii. 

Ceea ce ar fi trebuit să fie o ocazie de triumf, devenea 
acum o belea. În locul sărbătoririi proiectului faraonic, se 
desfăşura un fel de proces public intentat autorilor lui. 
Tragedia păru completă când o ziaristă, o femeie cu părul 
TOŞuU, Cu 0 voce calmă, dar tăioasă ca un brici, întrebă dacă 
primarul Salemi, care cedase terenurile, era acelaşi cu 
Salemi, cel arestat cu un an în urmă, acuzat de a face parte 
din mafia. 

Din primul rând sări în picioare avocatul Terrasini, 
îndreptându-se iute către microfon. 

Sorbi, înspăimântat, fu fericit să-i dea cuvântul: 

— Domnul Salemi, declară Terrasini, a fost eliberat 
imediat, în timpul anchetei. Era vorba de o greşeală. Până şi 
adversarii lui politici au fost convinşi de cinstea domnului 
Salemi care, de curând, a fost reales primar, întrunind 
majoritatea voturilor. 

Dar ziarista nu se descumpăni şi părea foarte bine 
informată: 


— În urmă cu două luni, Salemi a primit o convocare la 
tribunal, implicat fiind într-altă poveste cu mafia. 

Din sală se ridică un murmur. Protestele se amestecară cu 
exclamaţii de surpriză şi mirare. Cineva părăsi sala în vârful 
picioarelor. Corpolentul Salemi se roti cu furie pe scaun, 
părând gata s-o înşface pe ziaristă. Terrasini îi aruncă o 
privire de gheaţă. Salemi se linişti imediat, clipind din ochii 
bovini. 

— Domnilor, reluă Terrasini la microfon, aici se dau 
sentinţe înainte de judecată. Există o anchetă în curs. Să 
vedem cum 0 să se sfârşească şi după aceea vorbim. 

Din nou intră în scenă ziaristul cu barbă. Voia să ştie ce rol 
avea Terrasini în afacerea cu întreprinderile electronice. lar 
când avocatul răspunse că el era numai consilier juridic, 
ziaristul surâse maliţios. Cu perfidie calculată, adăugă: 

— Aţi făcut obiectul unor cercetări întreprinse de 
procurorul adjunct Bordonaro, asasinat aici, la Roma. 
Magistratul considera că sunteţi implicat în răpirea unei 
fetiţe. 

Cattani avu o tresărire. Simţea cum inima începea să-i 
bată tot mai puternic, în timp ce Terrasini se străduia din 
toate puterile să scape de atacurile ziaristului. 

Îşi luă o expresie îndurerată: 

— Aţi evocat o imagine care mă umple de durere, aceea a 
procurorului Bordonaro, de care eram legat cu o sinceră 
prietenie. Am colaborat cu toată corectitudinea la ancheta 
sa care, aşa cum ştiţi, a fost clasată. 

Stătu o clipă nemişcat, ca pentru a îndepărta amintirea lui 
Bordonaro. 

— Dar, prieteni ziarişti, de ce să ne abatem de la scopul 
nostru? Evident, proiectul e mult prea important, sigur că 
supără pe unii care încearcă, să-l coboare la nivelul 
polemicilor, al bârfelor, dacă-mi permiteţi să spun aşa! 

Cu abilitate, Terrasini avea acum situaţia în mână, deşi 
aceasta ameninţa să degenereze într-un mod dramatic. 
Avocatul se întoarse la locul lui, lângă Cattani, iar Sorbi, 


vizibil încurajat, reluă microfonul. Îşi vârî mâinile scurte şi 
durdulii în buzunar şi o invită pe contesa Camastra să 
expună câteva detalii tehnice despre realizarea complexului 
industrial. 

— Întreprinderea mea, începu Olga, a fost aleasă pentru 
partea de construcţie, datorită unei îndelungate experienţe 
şi pentru că se bucură de stimă din partea tuturor. 

Ziarista cu părul roşu o întrerupse, întrebând-o, fără multe 
menajamente, dacă-l cunoaşte pe Frank Carrisi. 

Contesa reflectă o clipă, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă 
nu era vorba de vreo cursă, apoi răspunse cu o nuanţă de 
şovăire: 

— Sigur că-l cunosc. 

Întorcându-se apoi către Carrisi, care o privea cu 
duşmănie, ziarista continuă: 

— Şi domnul Carrisi reprezintă grupul de italo-americani 
gata să finanţeze proiectul prin banca Sorbi? 

Terrasini se sculă din nou în picioare şi, fără să mai ia 
microfonul, confirmă. Ziarista avu o reacţie enervată: 

— N-ar putea să-mi răspundă chiar domnul Carrisi? 

— Nu e cazul să ne înfierbântăm, surâse 'Terrasini. Domnul 
Carrisi nu vorbeşte bine italiana. Asta-i motivul. 

— Atunci o să-mi răspundeţi dumneavoastră, insistă 
ziarista. E adevărat că, în urmă cu câţiva ani, Carrisi a fost 
anchetat în Statele Unite pentru legături cu Cosa Nostra? 

Terrasini răspunse cu cel mai mare calm. 

— Domnul Carrisi nu are nici un fel de socoteală de 
încheiat cu justiţia din ţara sa. 

Nu mai era cazul să se continue. Sorbi îşi dădu seama că 
era mai bine să termine, pentru a evita neplăceri şi mai 
mari. 

— Prieteni, începu, polemicile sunt binevenite pentru că 
trezesc interesul. Dar acum avem cu toţii gâtul uscat, aşa că 
este cazul să bem ceva. De aceea, vă rog să treceţi la bufet. 

Printre oftaturi de uşurare, invitaţii începură să se 
îngrămădească în faţa unei mese lungi, unde se agitau 


ospătari cu figuri preocupate. 

Carrisi nu mai putea să se stăpânească. Spumega de 
mânie, ca un taur înfuriat. În cele din urmă izbucni: 

— Da' cine sunt toţi nenorociţii ăştia?! 

Terrasini îl luă de braţ, de parcă ar fi vrut să-i transmită 
puţin din calmul său: 

— Au fost plătiţi. Ştii foarte bine cine le-a povestit totul şi 
ni i-a trimis pe cap. 

— Da? făcu Carrisi. Atunci mişcă-te, fă ceva! 

— Da, spuse gânditor Terrasini. În spatele acestei trebi se 
află Cannito şi Laudeo care vor să ne pună beţe-n roate 
pentru că l-am exclus din afacere. 

În mijlocul mulţimii îl zări pe Cattani. 

— Dar, probabil, încheie el arătându-şi dinţii, ceva-ceva se 
poate face. 

CONFLICTUL. 

Amurgul. Luciri roşii se aprindeau în spatele minunatei 
cupole a lui Michelangelo când cineva sună la uşa lui 
Cattani. La început n-a auzit clopoţelul. Era sub duş şi 
zgomotul apei l-a împiedicat să audă. La al doilea sunet, îşi 
puse un halat pe el şi strigă: 

— Sosesc! Sosesc! O clipă! 

Era Olga. Încântătoare, cu o mână în şold, puţin neliniştită 
că nu ştia exact cum va fi primită. Între ei urmă o clipă de 
stinghereală. Cattani îşi strânse mai bine halatul. Surâse. 
Olga îl îmbrăţişă şi el o strânse la piept, înfundându-şi 
obrajii în părul ei. 

— De data asta e mai bine, şopti ea. 

Cattani o sărută. Simţi cum Olga se înfioară. Apoi ea îl 
îndepărtă uşor, cu o expresie fericită pe chip: 

— Aşteaptă. Am venit să te iau pentru că am o surpriză. 

leşiră. Taxiul străbătu străzile din centru, înconjură 
Coloseum-ul şi se îndreptă spre cartierul rezidenţial. 
Urcară până la ultimul etaj al unui imobil străjuit de copaci 
bătrâni. Olga scoase din geantă un mănunchi de chei şi-i 
făcu semn lui Cattani să intre. 


Apartamentul era încântător şi primitor. Peste tot 
mochetă, divane mici prin colţuri şi perne de toate culorile. 
Prin uşa mare, numai din sticlă, care dădea pe terasă, 
străluceau ultimele raze ale amurgului. În arta de a cuceri, 
contesa Camastra nu avea pereche. 

În schimb, apartamentul acela avu asupra lui Cattani un 
efect ciudat. În loc să fie încântat, comisarul deveni prudent 
şi crispat: 

— Cine, dintre prietenii tăi, ştie de apartamentul ăsta? 
întrebă cu o expresie preocupată. 

— Nimeni! răspunse Olga încruntându-se. Numai tu şi cu 
mine. L-am cumpărat alaltăieri, aşa cum îl vezi. 

— A! Te gândeşti să stai la Roma mai mult? 

— Cât mai mult posibil. 

EI se opri ca s-o admire. Figura ei distinsă avea ceva 
magnetic şi te obliga s-o remarci, chiar în mijlocul unei 
mulţimi. 

Ea se apropie cu braţele întinse. O îmbrăţişă şi el, dar 
gândul îi era în altă parte. O bătu uşor pe umăr şi se 
desfăcu din îmbrăţişare. 

— Rămâi aici din cauza afacerilor? 

Ea începu să se enerveze din pricina atâtor întrebări. 

— Da. 

— Nu înţeleg ce se petrece cu proiectul ăsta. La conferinţa 
de presă ziariştii păreau gata să-ţi sfâşie prietenii. După 
aceea, în ziare nu văd decât vagi aluzii. 

— Ce-au scris e mai nimic, recunoscu şi Olga. E limpede că 
era numai un semnal trimis de cineva. Voiau să facă 
cunoscut că sunt în măsură să creeze nenumărate 
neplăceri. 

— Aşa-i. Dar cine manipulează ziarele? 

— O ştii foarte bine. Cannito şi Laudeo. 

Nu. Cattani n-o ştia. 

Îşi imaginase ceva, dar nu-şi făcuse o idee precisă. Cu 
această revelaţie multe lucruri deveneau brusc clare. Acum 
totul coincide, se gândi el. Terrasini i-a jucat o festă urâtă 


lui Cannito, eliminându-l din afacere. Dar cum tot avea 
nevoie de un punct de sprijin în serviciile secrete, a început 
să-l curteze. „Lucrez şi pentru dumneata” îi spusese 
insinuant lerrasini. Şi Cannito? Trimisese un grup de 
ziarişti să saboteze conferinţa de presă şi pe Cattani, ca să 
se bucure apoi de spectacol. „După aia îmi povesteşti şi 
mie”, şi-i făcuse cu ochiul. 

Vulpe bătrână, Cannito prevăzuse şi tentativa lui Terrasini 
de a-l atrage pe Cattani de partea sa. 

Comisarul se sprijini cu spatele de uşorul unei uşi şi începu 
să tragă încet din ţigară. Aşadar, devenise centrul unui 
mecanism complicat care avea ca miză o groază de 
miliarde. Încercă să-i smulgă şi o altă informaţie: 

— Nu înţeleg! Cannito şi Terrasini nu erau aliaţi? 

Olga îl privi drept în ochi. Din expresia feţei se înţelegea 
bănuiala ei că acum întrebările lui nu mai erau 
întâmplătoare. Păstrându-şi totuşi tonul calm, îi spuse: 

— Trebuie să fie o neînțelegere între ei. Dar nu ştiu bine 
despre ce-i vorba. Pe mine nu mă interesează. Singurul 
lucru care mă interesează este ca afacerea să meargă bine. 

Şovăi un moment, preocupată. Apoi, jumătate în serios, 
jumătate în glumă, insinuă: 

— Nu cumva ai să-i povesteşti lui Cannito tot ce-am 
discutat noi? 

El se simţi uşor stingherit. Dar îşi reveni iute şi râse: 

— 'Tot cu ideea fixă de trădare, nu-i aşa? 

Se apropie de Olga, o strânse în braţe spre a-i înlătura 
orice umbră de bănuială. Ea închise ochii şi nu mai vru să 
ştie de nimic. 

La depozitul de electrocasnice, Ferretti reflecta cu cotul 
sprijinit de un frigider. 

— Dacă Laudeo şi Cannito s-au pus pe capul sicilienilor, 
trebuie să existe nişte neînţelegeri foarte mari. Dar nu 
reuşesc să-mi imaginez despre ce e vorba. 

Cattani aprobă, plimbându-se încoace şi încolo în coridorul 
îngust dintre cele două şiruri de aparate electrocasnice. 


— Afacerea pare să fie curată. Altfel nu i-ar fi făcut atâta 
publicitate. Ceea ce ne scapă, e ce se află în culise. 

— Aşa-i. Totuşi, dacă Laudeo şi Cannito se opun grupului 
americano-sicilian, miza trebuie să fie uriaşă. N-ai reuşit să 
mai scoţi ceva de la contesă? 

— Nu, nu vreau să-i dau de bănuit. 

Ferretti făcu câţiva paşi, se uită în spatele unor maşini de 
spălat şi-şi reluă gândurile: 

— Acest conflict este o treabă nouă şi de mare importanţă. 
Poate duce la o luptă între cele două grupuri, cel mafiot al 
lui 'Terrasini şi cel ocult al lui Cannito şi Laudeo. 

— Iar noi trebuie să aţâţăm conflictul. Asta vrei să spui? 

— Da. Dar încet, puţin câte puţin. Trebuie să le dăm cu 
înţelepciune picături de venin ca să-i otrăvim fără să-şi dea 
seama. 

După cele întâmplate la conferinţa de presă, Laudeo şi 
Cannito au fost convocați la vila lui Sorbi, devenită cartierul 
general al uriaşei afaceri. 

Carrisi îi atacă imediat cu vorbe pline de mânie: 

— Preţul vostru e prea mare. O să lucrăm singuri! 

Cannito făcu o strâmbătură de dezgust: 

— Dumneata reduci chestiunea la un fel de târg de vite. 
Noi am vorbit şi de aspectele politice, de necesitatea ca 
anumite voci, care se vor ridica cu siguranţă împotrivă, să 
fie ţinute în frâu. 

— Vorbe! i-o tăie Carrisi. Mie nu de vorbe-mi pasă. Îmi 
pasă că cereţi cincisprezece la sută. 

Îşi cumpărase haine noi în magazinele din Roma. Avea un 
costum gri dintr-o stofă excelentă, în dungi, iar un ac de 
cravată din aur îi strălucea pe piept. 

Interveni şi Laudeo, cu vocea lui mieroasă de îmblânzitor 
de şerpi: 

— Staţi puţin, surâse cu bunăvoință. În cei cincisprezece la 
sută intră totul. Sprijinul politic, presa, televiziunea. 

— A! făcu Carrisi. The „press. Dar presa, no problem. Nu-i 
nevoie să plăteşti presa pentru că proiectul e mare şi-i 


atrage singur pe ziarişti. 

Laudeo îşi ridică puţin o sprânceană şi vorbi ca printre 
dinţi: 

— Nu mi se pare că acea faimoasă conferinţă de presă a 
fost un succes. 

Carrisi bătu cu pumnul în masă. 

— Patru tâmpiţi care au venit să facă un ,show. 

Era furibund. Îşi îndreptă privirea plină de ură spre 
Laudeo. 

— Şi e uşor de înţeles cine i-a trimis. 

Laudeo se prefăcu a nu înţelege. 

— A trebuit să-mi pun toată influenţa în joc să-i împiedic să 
publice ceva în ziare. Dar e limpede că această dovadă de 
bunăvoință din partea mea nu poate dura o veşnicie. 

Terrasini era mai puţin vulgar decât Carrisi în reacţii, dar 
ştia să devină mult mai eficace şi să amenințe cu subtilitate. 

— Noi nu subevaluăm influenţa dumneavoastră asupra 
presei, domnule profesor! Dar tocmai de aceea îmi permit 
să vă amintesc că există nenumărate feluri de a folosi 
mijloacele de informare. 

Laudeo deveni mai împăciuitor: 

— Dar de ce trebuie să ne războim? Hai să căutăm o cale 
de înţelegere. Dumneata, dragă Terrasini, oi fi având 
prietenii dumitale în Sicilia, dar Sicilia nu e Italia sau, cel 
puţin, nu toată. 

— Pe dracu', făcu Carrisi dând din nou cu pumnul în masă. 
În America, Italia nu contează! În schimb, Palermo - da. 
Palermo şi New York sunt cele două capitale ale lumii, 
„right? Când eşti cineva la Palermo, eşti cineva all over the 
world, cum se zice? În toată lumea. 

Cannito încercă să aducă discuţia spre problema centrală 
a garanţiilor pe care el şi Laudeo le puteau oferi: 

— Încearcă să înţelegi, nu e vorba de o afacere de câteva 
lire care trece neobservată. Aici e vorba de sute de miliarde 
şi va trezi multe pofte. 

Americanul făcu un gest dispreţuitor: 


— Eu cred că scârba asta de politică nu are de-a face cu 
noi. Adevărul e că voi vreţi să faceţi money, bani. 

Cannito nu era obişnuit cu un astfel de limbaj. Holbă ochii, 
mânios, şi-i spuse: 

— Dar cum îţi permiţi? 

— Uite că-mi permit, îi replică Carrisi, căruia nu-i trecuse 
furia pentru eşecul conferinţei de presă. 

Ura îi învenina cuvintele. 

— Unu' ca dumneata nu valorează un cent în America. 
Trebuie să ceară pomană. Uite aşa! 

Şi se aşeză în faţa lui Cannito cu palma întinsă. 

Şeful Departamentului Z se făcu roşu la faţă. 

— Dumneata nu ştii ce vorbeşti! începu el să strige. Voi 
aveţi nevoie de noi. Singuri nu veţi face nimic, băgaţi-vă 
asta bine în cap! De aceea, aroganţa voastră este 
inadmisibilă. Cât despre dumneata, avocatule, să nu-ţi 
închipui c-ai să scapi uşor în virtutea vechilor noastre 
legături! Şi dumneata va trebui să reglezi nişte socoteli cu 
noi. 

Carrisi se strădui să aibă o voce mai liniştită: 

— O să vedem noi, socotelile astea. 

Apoi nu mai reuşi să se stăpânească. Împinse scaunul, se 
ridică în picioare şi începu să strige: 

— N-o să ne înjosim să vă dăm la cap! Cu atât mai puţin 
vouă, paraziți nenorociţi! Exploatatori! 

Chipul lui Cannito era ca o mască a furiei. 

Şeful Departamentului Z se repezi la american: 

— Îl omor! urla. 

Avea ochii congestionaţi şi părea pe punctul de a face o 
criză de nervi. Se clătină şi căzu grămadă peste masă. 

În casa cea nouă Olga aruncase în oală spaghete pentru 
două persoane. Era veselă, cu un şorţuleţ cu pătrăţele şi 
tacâmurile în mână. 

— Sosisem cu puţină întârziere, îi povestea ea lui Cattani 
care punea masa. Am pierdut prima parte a scandalului. 
Dar te asigur că n-am văzut vreodată o seară atât de 


violentă. L-am văzut pe Cannito cum se prăbuşea pe masă. 
Laudeo avea chipul alb ca varul. 

Ascunzându-şi cu un surâs adevăratele sentimente, 
Cattani întrebă: 

— Şi ceilalţi? 

Olga încercă o spaghetă, constată că e încă tare şi acoperi 
la loc oala. 

Fără să se întoarcă, răspunse: 

— 'Terrasini, ca de obicei, cel mai calm. Impasibil. Sorbi nu 
voia să mai învenineze conflictul. La sfârşit a încercat să 
găsească o cale de împăcare, dar Carrisi nici n-a vrut să 
audă de propunerea lui. Nu mai vrea, pur şi simplu, să aibă 
de-a face cu ei. 

Cattani răscolea într-un sertar: 

— Olga, iartă-mă, dar nu găsesc tacâmurile. 

— A, sunt dincolo, acolo! 

— Le-am găsit... Scuză-mă, dar n-am înţeles bine ce i s-a 
întâmplat lui Cannito. 

— A fost ceva penibil, începu Olga în vreme ce răsturna 
spaghetele fumegânde în strecurătoare. Nu mai respira. 
Parcă era mort. S-a dus la baie şi după cinci minute a ieşit 
de acolo complet restabilit. 

— Ha, ha, ha! se amuză Cattani. 

— Mie îmi vine să cred că trage prăfuleţ. 

— Se poate, de ce nu? Eşti gata cu spaghetele? 

— Uite-le! Le-am făcut cu sos sicilian. Am pus şi vinete. 
Sper c-o să-ţi placă! 

— Cum să nu, zise Cattani aşezându-se la masă. Miros de- 
ţi lasă gura apă. E prima dată când te văd făcând pe 
bucătăreasa. Nu puteam să mi te închipui în bucătărie. Dar 
se pare că te descurci foarte bine... în toate... 

Ea îl mângâie: 

— Orice femeie simte dorinţa de a-şi servi bărbatul. 

EI îşi frecă obrazul de mâna Olgăi şi-i sărută degetele. 

— Eşti minunată! 


Apoi, învârtind spaghetele cu furculiţa, reveni la 
conversaţia de mai înainte. 

— Şi cum s-a sfârşit reuniunea acelor şefi? Bănuiesc că 
fără focuri de artificii! 

— Cu un fel de încăierare. Americanul s-a dezlănţuit 
împotriva lui Cannito şi a lui Laudeo, făcându-i şantajişti. I-a 
ameninţat c-o să-i denunțe. 

— Şi ei? 

— Nimic. Tăcuţi şi cuminţi. Atunci Carrisi i-a dat afară, 
strigând în urma lor cuvinte de ocară. 

— Foarte amuzant! 

Bău o înghiţitură de vin. 

— Nu înţeleg cum de au ajuns la un conflict atât de urât. 

— Cum să nu? la gândeşte-te că Laudeo şi Cannito cer un 
procent de cincisprezece la sută din cifra de afaceri. lar 
Carrisi nu vrea să le dea nici o liră. 

Cattani răsuci furculiţa pe care se înfăşură un fir de 
spaghete care parcă nu se mai sfârşea. 

CONTRAOFENSIVA. 

Vechea Giulietta zdrăngănea pe Via Apia. Gâfâind şi 
pufăind ca o bătrână locomotivă. Trudi către mormântul lui 
Cecilia Metella, parcurse o bucată bună de drum şi coti la 
dreapta. În mijlocul câmpului se ivi un munte de fiare vechi. 
Automobile strivite de greutatea altor maşini, aruncate 
peste ele, bucăţi de tablă, grămezi de buloane şi oale. Un 
cimitir de maşini căruia la Roma i se spunea „strică-maşini”. 

Giulietta gâfâi, scoase un ultim sughiţ şi se opri chiar în 
faţa celor doi stâlpi legaţi între ei cu două scânduri 
încrucişate, care formau poarta depozitului. Din maşină 
cobori un bărbat de vreo patruzeci de ani, grăsuţ, cu părul 
zbârlit, cu un aer cam şifonat, la fel ca şi haina pe care o 
purta. 

De dincolo de gard se iviră doi câini-lupi, uriaşi, care 
începură să latre ameninţător. Se auzi un fluier şi imediat 
după aceea apăru, de după o grămadă de fiare vechi, un 
bătrânel cu o şapcă jegoasă pe cap. 


— Cuminţi! îi chemă bătrânelul pe câini cu o voce ascuţită. 
Fiţi cuminţi! 

Îşi miji ochii lăcrimoşi ca să-l vadă mai bine pe noul venit. 
Acesta, cu inima mai la locul ei, făcu un pas înainte. 

— Drace, exclamă omul cu Giulietta, da' sunt fiare! 

— Nu, făcu bătrânelul. Dacă nu cunosc, sunt feroce. Dar 
când cunosc devin mieluşei. 

Râdea, cu o gură ştirbă. Era atât de slab, încât aveai 
impresia că pantalonii se mişcă singuri, ca nişte steaguri 
fluturând în vânt. 

Câinii, acum îmbunaţi, se roteau în jurul lui, îl miroseau şi-i 
lingeau mâinile osoase. 

— Vă pot fi de folos cu ceva? întrebă bătrânelul. 

— E vorba de maşină, răspunse omul cu Giulietta. 

Îşi trecu o mână peste barba nerasă. 

— E o piesă de muzeu maşina asta a mea! Acum câteva 
zile am intrat într-o groapă şi uite că pierdui discul de la 
roată. Nu cumva o-ţi fi având unu? 

— Nu-ş' ce să-ţi spun, făcu bătrânelul strâmbându-şi gura 
fără dinţi. Treb' să treci mai târziu, când vine fiu-miu. 

— Aha! făcu celălalt scărpinându-se în cap! Aş mai avea 
nevoie şi de altă piesă, da-i greu de găsit că asta este un 
model din şaizeci şi opt. Bunicule, ţii minte şaizeci şi opt? 

— Ha, ha, râse bătrânelul. 

Îşi puse mâinile murdare de grăsime pe gard şi încercă să- 
şi amintească. 

— Şaizeci şi opt a fost anul revoluţiei studenţilor. După, a 
fost toamna ţepoasă a muncitorilor. 

— Bunicule, eşti o 'ciclopedie! Şi mata cu cine erai? Cu 
muncitorii sau cu patronii? 

— Eu? Eu eram la televizor cu o sticlă de vin alb alături şi 
mă uitam la manifestaţie. 

— Păi se vede că eşti înţelept, spuse omul cu Giulietta. 
Bun, atunci trec când o fi şi fiu-tu matale. Ciao! 

Se întoarse pe Via Appia şi merse până la grilajul vilei lui 
Sorbi. I se deschise şi o luă pe alee. Când închise portiera, 


se auzi un zgomot metalic, ca şi când ar fi căzut o bucată 
din ea. Dar omul nu-i dădu atenţie. 

În vilă îl aşteptau stăpânul casei şi prietenii lui, Terrasini şi 
Carrisi. Sorbi îl prezentă: 

— Acesta este domnul Maurili. O persoană de încredere. 

Maurili făcu celorlalţi un semn din cap şi, fără să ceară 
voie, luă o sticlă de băutură de pe măsuţă şi-şi vărsă o 
cantitate zdravănă. Se trânti într-un fotoliu de piele, cu un 
picior pe braţul fotoliului. 

— la ascultaţi-mă! Treaba e simplă: Găsesc o tipografie 
care să vrea, pregătesc şpaltul, după care mă duc şi le trag 
în altă tipografie. E mai bine să schimbi de fiecare dată, ca 
să nu ai neplăceri, controale. Suficient o mie, două de 
exemplare. După, la momentul potrivit, le dăm drumul spre 
cei care trebuie să ştie: deputaţi, senatori, generali, câte un 
ziarist. 

Maurili luă o gură bună de băutură. Îşi mângâia fără 
încetare, cu mâna-i durdulie, obrazul şi ochii, ca o pisică. 

— Când sunteţi gata, mă anunţaţi! Îmi daţi ştirile, 
materialul, în fine, gunoiul şi p-ormă am eu grijă. 

Se comporta într-un fel nefiresc, lucru ce denota un 
caracter slab. 

— E în ordine, spuse Terrasini. 

Din gura lui Carrisi nu ieşise încă nici un sunet. 
Americanul fuma o havană şi, de câte ori îi cădea privirea 
pe Maurili, avea o strâmbătură de dezgust. La un moment 
dat îl întrebă pe Sorbi, arătân-du-l cu havana pe Maurili: 

— L-ai folosit vreodată pe ăsta? 

— Sigur! Cred că ultima dată a fost chiar anul trecut. 

— Nuuu! interveni Maurili, trecându-şi mâna prin părul 
lung şi creţ. Acum şapte luni, nu vă amintiţi? Netrebnicii ăia 
trei care voiau să facă scandal din pricina băncii. Ha, ha! l- 
am aranjat cum nu se poate mai bine. Am dat pe piaţă două 
sau trei chestii care le-au scos imediat gărgăunii din cap. 

Maurili îşi schimbă poziţia, înflăcărat de amintire: 


— Atunci am folosit afişe. Ce distracţie! Toate zidurile din 
Roma acoperite cu nume şi prenume, specule, poveşti cu 
femei. Ce să vă mai povestesc! 

Vorbea cu faţa la Carrisi. lar americanul, după ce, ani în 
şir, considerase că Roma este oraşul cel mai frumos din 
lume, începea să-l urască pentru că acolo prosperau indivizi 
ca Laudeo, Cannito şi acest respingător Maurili. Alt italian 
palavragiu, gândi în sinea sa Carrisi. 

Maurili terminase de băut şi acum se ocupa de o 
farfurioară cu alune sărate. 

— Da' de cine trebuie să ne luăm de data asta? întrebă el 
la un moment dat. 

— Ai să afli la timpul potrivit! îi spuse Terrasini. 

Omul încetă să mai mestece alune. 

— A, nu! Trebuie să ştiu numaidecât, pentru că trebuie să 
ştiu cum fac. 

Priviri întrebătoare se încrucişară rapid. 

Apoi Sorbi spuse: 

— Ei bine, e vorba de Sebastiano Cannito. 

Maurili tocmai îşi arunca în gură o altă porţie de alune. 
Rămase cu mâna în aer, ca fulgerat: 

— Drace, e treabă delicată! Cannito! 

— Şi Asociaţia lui Laudeo, adăugă Sorbi. 

— Prea complicat! se strâmbă Maurili. De cine ne luăm? 
De umbre? Nu ştiu ce-i în spatele lor. Trebuie să lovim 
orbeşte şi s-ar putea chiar să facem necazuri vreunui 
prieten. 

— Şi asta te sperie? îl întrebă Terrasini. 

— Pe mine?! se încruntă Maurili. Nu mă sperie deloc! Dacă 
materialul e bun, se poate face orice. 

— Nu-ţi face griji pentru asta, adăugă Sorbi. 

— E în ordine... Şi cu plata cum facem? 

— Ca de obicei, îi garantă Sorbi, vorbind cu jumătate de 
gură, ca de fiecare dată când era vorba de bani. Zece 
milioane de număr. 


— Păi, făcu Maurili, sunt treburi delicate. Cu asta îţi pui 
pielea la bătaie. Trebuie să urcăm un pic. Să zicem... dublu. 

Se ridică brusc şi se îndreptă către Carrisi: 

— Îmi dai şi mie o havană? Miros bine. 

— Mmda, mârâi americanul. 

Deschise port-ţigaretul de argint şi-i făcu semn să ia una. 

— E în ordine, dublu, zise răspicat 'Terrasini. 

Mauriili trase un fum din havană şi suflă fumul, tuşind: 

— Când începem? 

Terrasini îşi lăsă capul pe spătarul fotoliului: 

— Curând, zise, curând... 

Portarul hotelului apăsă pe un buton şi aşteptă. 

— Mă scuzaţi, domnule Cattani, dar aici, la recepţie, se 
află avocatul Terrasini. 

— Spune-i că am să cobor imediat. 

Cattani îşi puse haina, luă un plic din sertarul mesei şi 
cobori. 

— Iată materialul, zise repede şi-i înmână plicul lui 
Terrasini. 

— Dumneata eşti fenomenal! 

Cântări plicul şi-l întrebă: 

— Lucruri interesante? 

— Aşa şi aşa, răspunse Cattani. Hârtii vechi pe care le-am 
găsit în arhivă. Un scandal cu nişte construcţii în care a fost 
implicat şi Cannito acum câţiva ani. 

— Pentru început poate merge foarte bine. Ce e? E vorba 
de corupţie? 

— Nu tocmai. E vorba de garanţii date unor indivizi cu 
faimă proastă. Păcate mici, ca să le zicem aşa. 

— Ha, ha, ha! râse Terrasini. 

Îl luă de braţ pe Cattani şi-l scoase din hotel. 

— O să facem lucruri mari împreună. 

Mergeau încet pe trotuar. 

— Ascultă, schimbă deodată tonul avocatul, dacă vei avea 
cheltuieli cu treburile astea, te rog să nu te sfieşti. 

Era gata să-şi bage mâna în buzunar. 


— Nici vorbă! îl opri Cattani. N-am avut nici un fel de 
cheltuieli. Doar timpul ca să caut şi să fotocopiez hârtiile. 

Ridică din umeri şi adăugă: 

— Nici dumneata n-ai vrut să accepţi nimic pentru 
apărarea mea, îţi aminteşti? 

— Aşa-i, surâse plăcut impresionat Terrasini. Între prieteni 
lucrurile astea nu trebuie să existe. 

— Nu trebuie să existe, repetă Cattani. 

Se felicită pentru că învățase perfect cum să se poarte cu 
vulpoii. Şi cum mai învățase! 

Era ceva mai mare decât o broşură, cu coperta roşie şi cu 
un titlu foarte explicit: „Bârfa”. Terrasini o frunzărea cu 
atenţie şi, din când în când, un rânjet îi apărea pe figură. 

La sfârşit închise broşura, întinse braţele şi privi mai bine 
coperta: 

— Bravo Maurili! Ai făcut o treabă bună! 

— Cu toată modestia, se bucură Maurili, sunt maestru în 
astfel de treburi. Mâine expediem o mie de exemplare. La 
adresele obişnuite. O să dea rezultate, fiţi liniştit! 

— Sunt convins! 

Maurili îi ceru o ţigară avocatului. 

După câte spuneau prietenii lui, fuma treizeci de ţigări pe 
zi fără să cumpere vreodată un pachet. Capodopera în 
materie a comis-o în ziua când, fiind la volanul maşinii sale, 
s-a oprit la un semafor. Se apropie de el un cerşetor care-i 
ceru câţiva bănuţi. Maurili îi spuse că n-avea nici măcar o 
liră în buzunar. La rândul lui, îl întrebă pe cerşetor dacă nu 
avea din întâmplare o ţigară. Acesta se uită la el, văzu 
maşina în ce hal arăta şi, plin de milă, scoase un pachet de 
ţigări americane. 

— Ia, îi zisese, ia mai multe! 

Terrasini scoase din buzunar bricheta de aur şi-i aprinse 
ţigara lui Maurili. 

— N-a fost deloc uşor, începu acesta să-şi laude marfa. Nu 
m-am îndepărtat de generalităţi, n-am dat nume, n-am 
băgat cuțitul. Am făcut o treabă fină, de artist. Cine trebuie 


să înţeleagă, înţelege... Hă, hă! Cine are urechi de auzit, să 
audă! 

— Asta voiam şi noi, interveni Sorbi. 

Pe geamul mare al salonului se zărea blonda Ellis care, 
înarmată cu mănuşi şi foarfece, tăia trandafirii din grădină. 

Maurili îşi muta ţigara de la un capăt al gurii la celălalt. 
Părea că, în loc să fumeze, suge o acadea. Apoi zise: 

— Cu materialul pe care mi l-aţi dat, putem să mai 
scoatem două numere. Dar după aceea trebuie să-mi mai 
procuraţi noutăţi. 

— O să ai tot ce-ţi trebuie, îl asigură Sorbi. 

— Mmda, mormăi Maurili. Eu..., şi începu să-şi ciufulească 
părul. - în fine, ar cam trebui să mă duc. Aşa că..., strânse 
din ochii învăluiţi într-un nor de fum, voiam să ştiu dacă 
trebuie să trec altădată pentru bănuţi. 

— Am pregătit tot, spuse Sorbi. 

Deschise un sertar, scoase un carnet de cecuri pus într-o 
apărătoare de piele şi-i dădu un cec. 

Maurili îl băgă în buzunar fără să controleze măcar cifra. 

— Atunci, pe curând! 

Cum ieşi din parc, o luă spre colina unde se afla cimitirul 
de maşini. Nu se simţea nici un semn de viaţă. 

— E cineva pe-aici? strigă Maurili. 

Soarele scânteia pe carcasele ruginite. Poarta era dată la 
o parte. Maurili merse câţiva paşi înăuntru. 

— Sunteţi în vacanţă? începu iar să strige. Faceţi grevă? 

De departe îi răspunseră lătrăturile furioase ale câinilor 
care soseau în grabă. Maurili abia avu timp să sară pe ceea 
ce mai rămăsese dintr-o Alfa Romeo. Cu un alt salt intră în 
cabina unui fost camion. Platforma, cauciucurile şi restul nu 
mai existau. Rămăsese numai cabina, cocoţată în vârful unei 
grămezi de maşini distruse. Maurili remarcă ceva care-l 
făcu să tresară. Ce făcea oare acolo, în vârful unui munte de 
vechituri, un aparat de fotografiat nou-nouţ, un aparat 
perfect din punct de vedere tehnic şi de mare performanţă? 
De ocular era legat un teleobiectiv. 


Maurili privi prin el şi-şi dădu seama că era focalizat pe 
vila lui Sorbi. 

Auzi voci şi ieşi repede din cabină. Îl văzu apropiindu-se pe 
bătrân, însoţit de un bărbat. Era tânărul care îi fotografia 
pe musafirii lui Sorbi şi numerele maşinilor lor. 

— Ce dracu' cauţi acolo?! strigă tânărul la el. 

— Nimic, nimic, încercă Maurili să-l liniştească. M-am 
urcat să scap de fiare, că voiau să mă mănânce. 

Crezând că-i fiul bătrânului, continuă: 

— l-am spus tatălui dumitale că am nevoie de nişte piese 
pentru maşină. 

Sări jos, făcând ca un disc să se rostogolească. 

— Treceam să văd dacă le-a găsit. 

— Nu, i-o tăie scurt tânărul supărat. Ce vrei dumneata, nu 
se găseşte. Încearcă în Calea Prenestina. 

— Bine, bine, făcu Maurili retrăgându-se. 

Nu mai ştia cum să dispară. 

— Am să văd ce fac acolo. Da' cred că-i mai bine să-mi iau 
una nouă. Ha, ha, ha! 

Tânărul nu râse. Mângâie un câine care venise lângă el. Şi- 
şi notă numărul Giuliettei. 

Ceva mai la vale, soarele scânteia în geamurile vilei Sorbi. 
Făcea ca apa din piscină să aibă reflexe orbitoare. Şi arunca 
lumini acolo sus, în lentila teleobiectivului. 

VÂNT DE FURTUNĂ. 

Trecuse de miezul nopţii. Ultimele perechi, după ce se tot 
sărutaseră în maşină, plecaseră şi ele. Via Appia, marea 
arteră a Romei antice, părea cuprinsă de un somn adânc, 
luminată slab de câteva felinare. Un automobil de mare 
putere trecu în goană pe asfalt. Coti spre colina cu maşini 
vechi. Gardul dărăpănat apăru în lumina farurilor. Apoi, 
motorul se stinse şi patru bărbaţi ieşiră din maşină. 

Intrară în curte şi, deşi se mişcau cu paşi uşori, câinii se 
treziră. Animalele nu avură timp să se repeadă. Au fost 
fulgerate cu două gloanţe trase prin surdină, ca nişte 


şuierături înfundate. Cei patru înaintau prudent, de la o 
grămadă de fiare vechi la alta. 

În centrul grămezilor de fiare se zărea conturul unei 
rulote. Uşa se deschise şi tânărul apăru. Deşi era încă 
somnoros, sări la pământ cu pistolul în mână. O bucată de 
tablă zăngăni. Cei patru îl văzură. Aproape simultan, 
apăsară pe trăgaci şi o rafală de gloanţe îl ajunse pe tânăr. 

Doi dintre agresori controlară rulota cu o lanternă. Îl 
găsiră pe bătrân încă adormit. Unul dintre ei îşi apropie 
arma la zece centimetri de tâmplă şi trase. Capul bătrânului 
tresări, apoi căzu la loc, fără viaţă. 

Ceilalţi doi scotoceau buzunarele tânărului, împrăştiind 
obiectele pe jos: portofel, ţigări, brichetă. Din buzunarul din 
spate al pantalonilor luară o legitimaţie care arăta că 
tânărul făcea parte dintr-un grup special al 
Departamentului Z al serviciilor secrete. 

Înainte de plecare, cei patru vărsară benzină în jurul 
rulotei şi-i dădură foc. 

Când sosi Cattani, focul era stins. Din spatele colinelor 
începură să se ivească zorile. 

Îl trezise telefonul lui Ferretti. lar acum se învârtea în 
jurul grămezii de cenuşă fumegândă. Mai erau şi pompierii, 
cu nasul şi gura protejate de măşti. Tabla înroşită emana un 
miros acru. Maşinile pompierilor şi cele ale poliţiei aveau 
semnalizatoarele aprinse. În lumina lor roşietică, oamenii 
păreau că se mişcă fără să atingă pământul. 

De undeva din umbră, apăru Ferretti. Se apropie de 
Cattani: 

— Pusesem un om aici. Un agent din grupul meu pentru a 
supraveghea vila lui Sorbi. 

Arătă cu capul spre poalele colinei, unde începea să se 
zărească profilul elegant al vilei. 

— L-au omorât. Ca şi pe bătrânul care se ocupa de 
depozit. O să spunem că a fost o răfuială a lumii interlope, 
socoteli între hoţii de maşini. Problema e însă Cannito. O să 


trebuiască săvăd mâine dimineaţă. Fireşte, n-avea habar de 
agentul care-i spiona. O să facă explozie. 

— Aşa-i, spuse Cattani îngrijorat. Acum o să înţeleagă că 
dumneata eşti cel care ai vrut să-l bagi la apă. 

— Mmda! E mai bine să joc cu cărţile pe faţă. Nu mai pot 
să mă prefac. 

Ferretti îşi sprijini o mână pe umărul lui Cattani şi, cu un 
aer grav, continuă: 

— Am ajuns la încheierea socotelilor. Dacă-mi las pielea, 
trebuie ca dumneata să preiei totul. Ascultă-mă bine! În 
depozitul de electrocasnice am ascuns nişte documente ce-l 
pot distruge pe Cannito. Nu le-am folosit încă pentru că 
speram să strâng material şi împotriva Asociaţiei lui 
Laudeo. Dar acum nu mai e timp. 

Cu mâinile în buzunare, se îndreptă spre maşina sa. Dar, 
după câţiva paşi, se întoarse: 

— Cattani, îi şopti, trebuie neapărat ca astăzi să păstrăm 
legătura. Trebuie să am posibilitatea să te chem în orice 
moment. 

— Bine, am să stau acasă să-ţi aştept telefonul. 

Ferretti se duse la birou dis-de-dimineaţă. Deschise seiful 
din perete şi scoase de acolo nişte documente. Făcu să 
dispară câteva pagini în maşina specială de distrus 
documente. Altele le băgă într-un plic şi le puse în servieta 
sa. Lucra cu calm. Ştia că-l aşteaptă o luptă grea. Dar se 
străduia să fie rece şi precis. Revăzu iute în minte ce avea 
de făcut. În acel moment intră secretara să-l anunţe că şeful 
voia să-l vadă imediat. 

Cannito fierbea de mânie. Nici nu apucase Ferretti să 
închidă bine uşa, că şi sări la el, ca turbat: 

— Cine ţi-a dat voie să pui sub observaţie vila lui Sorbi? 
Sper că ai motive îndreptăţite pentru această iniţiativă 
necugetată. 

— Am nişte motive foarte întemeiate, replică Ferretti cu 
fermitate. 

— Şi aş putea să le aflu? 


— Nu! 

— Aşa? 

Cannito se ridicase în picioare. Se sprijinea cu mâinile de 
birou, cu bustul aplecat înainte, ca un câine legat care vrea 
să se repeadă. 

— Va să zică, nu trebuie să ştiu ce faci. Dar asta e 
intolerabil! 

Pe masă era un exemplar din publicaţia tipărită de Maurili, 
cu primele învinuiri la adresa lui Cannito. Şeful 
Departamentului Z. o luă şi, vânturând-o în aer, adăugă: 

— Trebuie să presupun atunci că tu eşti inspiratorul 
acestor infamii. 

Cannito dădu ocol biroului. Era livid la faţă. Se apropie 
ameninţător de Ferretti: 

— Noi doi n-am vorbit niciodată clar, scrâşni el. Mi s-a 
părut că nu era necesar. Dar, în mod evident, te-am apreciat 
prost. 

— Fără îndoială! 

— Bine. Nu-ţi mai rămâne atunci decât o singură cale: 
demisia. 

Cannito îl fixa drept în ochi, la nu mai mult de treizeci de 
centimetri de el. 

— Îţi permit să pleci în mod onorabil. Dacă refuzi, deschid 
o anchetă asupra purtării tale. 

Ferretti îi susţinu privirea şi răspunse, ca o sfidare: 

— Nu am nici cea mai mică intenţie să plec. Deschide 
ancheta. Dacă-ţi convine! 

Cannito îi aruncă o privire piezişă, ca pentru a cântări ce 
avea acela în minte, apoi reveni la biroul său. 

— Nu mai avem ce ne spune! 

— Asta-i şi părerea mea, făcu Ferretti îndreptându-se spre 
uşă. 

Cannito îl rechemă: 

— Gândegşte-te bine! 

— Gândeşte-te dumneata la tot ce-ai făcut în ultimii ani... 


Cum ajunse în biroul său, Ferretti formă numărul lui 
Cattani. Îl puse la curent cu discuţia avută cu şeful: 

— Lucrurile pot să se precipite dintr-un moment în altul. 
Rămâi în continuare acasă. 

— Am o treabă, răspunse Cattani. Dar pot s-o amân. 

— Nu. Nu are importanţă. Dă-mi numărul de telefon unde 
te pot găsi. Dacă e nevoie, te sun. Cum? Cinci, şapte, n-am 
înţeles ultima cifră. Nouă? La revedere! 

Şi Cannito, de îndată ce rămase singur, dădu repede un 
telefon. În timp ce forma numărul, îşi dădu seama că mâna 
îi tremura. După accesul de furie din timpul întâlnirii cu 
Ferretti, se simţea acum epuizat şi descumpănit. 

— Trebuie să ne vedem, îi spuse lui Laudeo la telefon. 
Situaţia e foarte gravă. Nu, n-a încercat deloc să se scuze. 
Ba chiar avea un aer oarecum ameninţător. De necrezut! 

Se lăsase seara şi Ferretti aştepta în anticameră de 
aproape două ore. Se gândise să joace o carte riscantă: Să-l 
pună la curent pe acel om politic care avea legături cu 
serviciile secrete. Era însă o persoană cvasi-necunoscută, 
faţă de el însuşi trebuia s-o recunoască. Nu ştia nici măcar 
dacă făcea parte din Asociaţia lui Laudeo. S-ar fi putut prea 
bine. Dar în lumea lui, unde raporturile erau vagi şi 
schimbătoare, nu puteai fi niciodată sigur de ceva. 

În timp ce aştepta, Ferretti se convinse că nu avea altă 
alternativă. Numai dacă reuşea să denunțe la un nivel înalt 
crimele lui Cannito putea spera că va scăpa cu bine. Dar nu 
avea mult timp la dispoziţie. Dacă rata ocazia, era pierdut, 
deoarece ştia foarte bine ce maşinaţii punea acum la cale 
Cannito. 

Se uită la ceas. Şapte. Secretarul particular al omului 
politic ieşi din biroul său. 

— "Tocmai acum a telefonat excelența sa. Este reţinut la 
Senat pentru nişte treburi. Aşa că nu mai revine în seara 
aceasta. Dacă vreţi, vă pot fixa o întrevedere pentru mâine. 
Sau în zilele următoare. 


Dar Ferretti nu mai ascultă ultimele cuvinte, împinse uşa 
grea, cu geamuri, care dădea în hol şi ieşi. 

În vreme ce Ferretti aştepta în anticameră, Cattani se afla 
cu Olga la o casă de „mode din preajma Pieței Spaniei. 
Contesa îşi alegea nişte rochii şi, din când în când, dispărea 
cu directoarea în spatele unei uşi, ca să le încerce. Apoi 
ieşea s-o vadă şi Cattani să-şi dea cu părerea. 

— Încântător! 

— Dar îţi plac chiar toate?! surâse Olga. 

— Probabil că din cauza ta. Tu le faci să fie frumoase. 

Contesa dispăru din nou, urmată de directoare, în braţe cu 
o grămadă de rochii. Era atât de fericită, încât ar fi vrut să 
cumpere tot magazinul, cu directoare cu tot... 

Cattani era neliniştit. Privea distrat rochiile aliniate, 
strălucind în lumina difuză a aplicelor. Lângă intrare se afla 
casiera, care vorbea acum la telefon. Când închise, Cattani 
îi spuse: 

— Am dat numărul de telefon de aici unui prieten. Dacă 
mă cheamă, vă rog să mă anunţaţi imediat. 

Trecură câteva secunde şi telefonul sună. Era pentru el. 

— Trebuie să ne vedem imediat! îi spuse Ferretti. Vino la 
mine acasă. Da, da, imediat! 

Olga apăru îmbrăcată într-o rochie lungă de seară, strânsă 
pe corp. Păşea încet, dorind să-i fie admirată eleganța. Se 
juca de-a manechinul. 

— Cum ţi se pare? întrebă. Dar unde eşti? 

— Domnul Cattani, o informă casiera, a primit un telefon şi 
a ieşit în fugă. Vă roagă să-l scuzaţi. 

— Uf! dădu din cap Olga. 

Apoi, adresându-i-se directoarei, adăugă: 

— Întotdeauna cu treburi urgente! De acum trebuie să mă 
resemnez: Ori îl accept aşa, ori nimic. 

— Mai bine acceptaţi-l aşa, contesă, surâse maliţios 
directoarea şi începu să aşeze rochiile la locul lor, ştiind că 
astăzi contesa nu va mai cumpăra mare lucru. 


Pentru prima oară, lui Ferretti i se făcu frică de-a binelea. 
Înscriindu-se în traficul de seară, îşi dădu seama că nu mai 
are calmul de altădată. Strângea volanul cu mâinile şi 
începu să transpire. Capul îi fierbea de gânduri. Unde 
greşise? Ce anume neglijase? Câte posibilităţi de a se salva 
mai avea acum? 

Drumul începuse să urce pe pantele colinei Aventino. De 
departe, fără să se facă remarcat, un Range Rover albastru 
urmărea maşina lui Ferretti. Acesta străbătu o piaţă, ajunse 
la o biserică cu intrarea formată din coloane şi se opri. 
Chiar în faţa bisericii era poarta de fier de la intrarea 
locuinţei sale. Strada era aproape pustie. Ceva mai încolo, 
sub palida lumină a felinarelor, se jucau câţiva copii. Seara 
era plină de strigătele lor voioase. 

Ferretti îşi parcase maşina. Acum păşea nehotărât. Mai 
avea zece metri până la intrare. Mecanic, îşi căuta cheia de 
la intrare printre celelalte prinse de portchei. Maşina 
albastră parcusese cu prudenţă ultima porţiune de drum. 
Dintr-o dată se ivi. Se apropia de biserică. Înainta cu 
farurile aprinse. Brusc, motorul începu să sforăie. Maşina 
ţâşni ca un fulger, cu un zgomot asurzitor. Ferretti se 
întoarse instinctiv şi o văzu la cinci metri de el. Venea peste 
el! Încercă să fugă pe trotuar, dar automobilul viră, sări pe 
trotuar şi-l răsturnă. Lovitura violentă îl azvârli pe Ferretti 
în zid. Căzu apoi pe trotuar şi roata din spate trecu peste el, 
lăsându-l fără viaţă, la un metru de intrare, cu braţele 
desfăcute şi legătura de chei în mijlocul străzii... 

Când ajunse Cattani, în jurul celui ucis se adunase un mic 
grup de oameni înspăimântați. Comisarul înţelese imediat. 
Îşi făcu loc printre ei şi-l văzu pe Ferretti întins pe trotuar. 1 
se păru că, în ciuda îngrozitoarei traume, avea acum o mină 
senină, ca şi când el ar fi fost învingătorul. 

Depozitul de electrocasnice avea o a doua intrare, la care 
se ajungea printr-o străduţă întunecoasă. Cattani băgă, 
prudent, cheia în broască şi blocă uşa pe dinăuntru cu o 
bară de fier. Ferretti nu-i explicase unde ascunsese 


documentele, aşa că trebuia să răscolească peste tot şi asta 
cerea timp şi linişte. 

Într-un colţ era o cabină mică din lemn, biroul 
contabilităţii depozitului. Aici se aflau două telefoane, un 
fotoliu şi un dulap metalic, închis cu cheia. Cattani hotări să 
înceapă cu el. Dar nu ştia cum să-l deschidă. Încercă cu un 
briceag, dar degeaba. După ce se mai gândi puţin, încercă 
cu cheia de la intrare. Se potrivea perfect. Dulapul se 
deschise, dar nu conţinea decât broşuri pentru maşini de 
spălat şi televizoare. Cattani nu reuşi să-şi stăpânească 
dezamăgirea. Cercetă cu mâna toate colţurile sertarelor şi, 
la un moment dat, i se păru că a găsit ceva. Dăduse peste 
un obiect minuscul, lipit de fundul sertarului cu o bandă 
adezivă. Îl luă. Era o cheie mică, asemănătoare celor 
folosite la valize. 

Cattani o ţinu în palmă, încercând să ghicească broasca la 
care se potrivea. Pentru birou era prea mică. Alte dulapuri 
nu erau. leşi din cabină şi se trezi în faţa unui frigider vechi, 
cu uşa bombată. Văzu că pe mâner era o mică broască. 
Băgă cheia şi aceasta se potrivi perfect. Rafturile din 
interiorul frigiderului erau pline cu dosare gri, burduşite cu 
documente. Totul era într-o ordine perfectă. Cattani se 
aşeză într-un genunchi, ca un semn de admiraţie în faţa 
acelei comori, adunată de un prieten care plătise cu viaţa. 
Acum, el era cel care trebuia să-l răzbune tocmai cu 
ajutorul acestui material. Ştia însă că această comoară cu 
cât se va dovedi mai importantă, cu atât va aduna în jurul ei 
mai mult sânge. Asta e soarta comorilor! 

Începu de sus. Luă toate dosarele puse pe primul raft şi le 
duse în cabină. Se aşeză şi începu să le treacă în revistă, filă 
cu filă, fişă cu fişă. 

Împărţea documentele în două. Lucra încet, cu 
scrupulozitate. Orice zgomot, cât de mic, îl făcea să tresară. 
Uneori i se părea că aude paşi. Se oprea, tresărind, şi 
apuca pistolul pe care-l ţinea lângă el, pe birou. Tensiunea 
făcea ca oboseala şi somnul să-i dispară. Aşa lucră toată 


noaptea, cu capul vârât în hârtii. La sfârşit, căută o cutie, o 
umplu cu grămada cea mare de documente, îi lipi capacul 
cu o bandă adezivă. Luă apoi grămada mai mică de hârtii şi 
o puse într-altă cutie. 

Înainte de a pleca, încuie frigiderul, aşeză cheia la loc în 
sertar, încuie şi dulapul apoi ieşi cu cele două cutii. Prima 
licărire a zorilor se pierdea în lumina becurilor. Acest 
amestec luminos avea ceva dezolant în el, ceva ce-l făcu să- 
şi amintească de Sicilia. 

Cattani aşeză sub scaunul din spate ale maşinii cutia cea 
mare, iar pe scaunul de lângă el pe cea mai mică. Străzile 
erau pustii şi tăcute. O luă de-a lungul Tibrului. Fluviul 
lucea palid în lumina de început a dimineţii. Zări un camion 
oprit într-un colţ de stradă. Înghiţea saci cu gunoaie şi îi 
zdrobea. Se opri în spatele lui, scoase cutia cea mare din 
maşină şi le făcu semn gunoierilor că vrea să scape de ea.0O 
băgă înăuntru, văzu cum o prind paletele şi cum dispare 
printre celelalte murdării. 

Cannito intră fără să bată la uşă în camera lui Cattani: 

— Du-mă cu maşina ta la înmormântarea lui Ferretti! 

Chipul şefului Departamentului Z purta acum masca 
emoţiei. 

— Sunt profund întristat, îi spuse lui Cattani urcându-se în 
maşină. Povestea asta m-a răvăşit cu totul. 

Cattani conducea în tăcere. Circulaţia era intensă, iar el 
trebuia să facă slalom printre maşini ca să poată înainta mai 
repede. 

Cannito îi puse mâna pe braţ, spre a-l face atent: 

— Dragă Corrado, dincolo de durerea pentru soarta 
nefericită a lui Ferretti, trebuie să-ţi spun că omul mă 
dezamăgise profund. Da. Devenise suspicios, ascuns. În 
ultima vreme mă evita. Pe mine?! Se poate? Eu îl ajutasem 
să înainteze în meserie şi el astfel mă răsplătea?! Te rog să 
mă crezi că m-a întristat foarte mult. Mi-e teamă chiar că s- 
a lăsat corupt. 

— Nu-l cunoşteam foarte bine, spuse cu răceală Cattani. 


— A, un om de primă mărime. Aş fi pus mâna în foc pentru 
el. Şi în schimb... Uneori cei mai buni se dovedesc a fi cei 
mai răi, zise Cannito scoțând un oftat. Acum e mort. Cine 
poate spune dacă maşina a dat peste el din întâmplare sau 
intenţionat?! Oricum, un scandal n-ar folosi nimănui. 

Luă o atitudine mai destinsă: 

— Hai să nu ne mai gândim la asta! 

Îl bătu pe Cattani pe picior şi-l întrebă: 

— Continui să te vezi cu lerrasini, da? 

— Din când în când. 

— Trebuie să-l vezi mai des, îi sugeră şeful 
Departamentului Z, cu un zâmbet sarcastic. Ciudat individ, 
avocatul ăsta. Şi-a vârât în cap nişte idei cam aiurea. Nu 
ştiu unde vor să ajungă, el şi bivolul ăla americano-sicilian. 

— Dumneavoastră îl cunoaşteţi mai bine, remarcă 
comisarul încercând să-şi ascundă ironia. 

— Ehei! Alte vremuri, Corrado dragă! Altădată îl 
cunoşteam. Dar vântul se schimbă. 

Şi-şi învârti mâna ca o morişcă. Se posomorâse brusc şi 
fixă drumul din faţa lui. 

— Vântul care bate acum e un vânt rău. Aduce numai 
furtună! continuă îngândurat. 

RĂZBOI PE FAŢĂ. 

Ghemuită în fotoliu, cu mâinile pe genunchi, Else îl asculta. 
La vederea lui avusese o strângere de inimă, în sinea ei îl 
dezaproba. N-avea dreptul să apară aşa, din când în când, 
ca să-i deschidă vechile răni. De aceea, acum, în căsuţa ei 
din Evian, încerca să menţină o anumită distanţă. Ca şi cum 
bărbatul acela ar fi reprezentat un pericol de care trebuia 
să se păzească. 

— Mi-e frică, Else! îi spunea Cattani. De fiecare dată când 
mi-e teamă, îmi aduc aminte de vremea când stăteam la 
Avellino şi a fost cutremur. Totul se zdruncina, iar zidurile 
casei se crăpaseră. Noi am fugit afară, în ploaie. Tu m-ai 
luat de braţ şi eu m-am simţit mai liniştit. 


Ce vrea să zică? se întreba ea. Ce vrea să-mi spună cu 
asta? 

— Acum, am acelaşi fel de frică. O frică viscerală. Întinse o 
mână şi o prinse de braţ. Numai tu mă poţi ajuta! 

Else rămase uluită: 

— Dar ce pot eu să fac? 

— Eşti singurul om în care am orbeşte încredere. Numai 
ție pot să-ţi povestesc tot. Amintirea Paolei o să ne ţină pe 
veci legaţi... 

Acum era rândul Elsei să-i potolească entuziasmul. 

— Nu ştiu, oftă ea, sunt atâtea neînţelegeri între noi! 

În sinea ei însă, îi dădea dreptate. Ar fi vrut să-i spună că 
era absurd să stea departe unul de altul. Dar nu îndrăznea. 
Îi era frică să nu aibă o nouă deziluzie. 

Corrado se aşeză mai bine în fotoliu. Numai când a murit 
fetiţa l-a mai văzut atât de deprimat şi răvăşit. O irita puţin 
lucrul ăsta. 

— Duc o luptă disperată, continuă el. Sunt singur. Ultimul 
prieten care-mi rămăsese a fost ucis acum câteva zile... 

Else îl întrebă alarmată: 

— Şi tu eşti în pericol? 

Cattani se uita la ea. Simţi cum i se face dor de pistruii ei 
de pe nas. Purta o pereche de cercei cu perle, care o făceau 
şi mai graţioasă. O privi cu o imensă duioşie. Apoi, 
mutându-şi privirea, spuse: 

— Da. Sunt în pericol. 

Deschise servieta şi scoase o cutie. 

— De aceea vreau să-ţi încredinţez nişte documente 
importante. Dacă mi se întâmplă ceva, le trimiţi la adresele 
din plicul acesta. 

— Oh, Doamne! scânci acoperindu-şi faţa cu mâinile. Ce se 
întâmplă, Corrado? 

— Fii cuminte! Important este ca nimeni să nu te 
bănuiască. Dacă cineva te întreabă, răspunzi că nu m-ai mai 
văzut după moartea Paolei. Să nu mă suni niciodată. Am să 


te caut eu. Spune chiar că nu vrei să mă mai vezi, că mă 
urăşti pentru că ai aflat că sunt cu altă femeie. 

Else îşi puse pe genunchi cutia cu documente. 

— Dar chiar există o altă femeie? zise strângând cutia în 
mâini. 

— Ce importanţă poate să aibă?! Face parte din jocul cu 
moartea în care am intrat. Din această perspectivă, nimic 
nu mai are importanţă! 

— Nimic mai mult?! 

Ochii limpezi ai Elsei avură o tresărire de nelinişte. 

— Nimic mai mult, oftă el, privindu-i cu tristeţe mâinile 
încleştate pe cutie. 

Nu mai avea încredere să-l primească pe Terrasini la hotel. 
Îi dădu o întâlnire pe autostrada spre Napoli, într-un loc 
rezervat opririlor de urgenţă. 

Terrasini era deja acolo. Cattani se apropie de maşina lui 
şi-i dădu pe fereastră un plic mare. Conţinea numai o mică 
parte din materialul încredinţat nevesti-sii. 

— Lucruri bune? se informă avocatul. 

Deschise fermoarul unei mape din piele şi băgă plicul 
înăuntru. 

Cattani dădu din cap. 

— Dinamită! „A se manevra cu atenţie!” 

Un fulger de perfidie străbătu privirea şireată a 
avocatului. 

— Bun. Despre ce e vorba? 

Cattani opri motorul şi trecu pe scaunul de alături. 
Terrasini aştepta cu braţele sprijinite de portieră. 

— De data asta ai un nume şi un prenume. Documentele 
sunt împărţite în două. În prima parte e vorba de o afacere 
uriaşă de acum câţiva ani. S-a încheiat cu sprijinul lui 
Cannito. Aici sunt probele. Nimeni n-a ştiut ceva vreodată. 
Dar Cannito a fost probabil şantajat şi şi-a lăsat postul. 

— Şi în partea a doua? 

— Se referă la numirea lui Cannito ca şef al 
Departamentului Z. Documentele vorbesc clar. A fost impus 


de asociaţia lui Laudeo. 

Cattani privi în jur, agitat. 

— Mai e vorba şi de un trafic de arme. Cannito e băgat 
până în gât. Cota parte i se varsă într-o bancă elveţiană. 

— Drace! exclamă 'Terrasini. Şi cum de ai pus mâna pe tot 
pachetul ăsta?! Eşti un diavol! 

Cattani făcu un gest vag cu mâna: 

— Am prieteni în poliţie şi mulţi îl detestă pe Cannito. 

— Înţeleg. 

Terrasini se scarpină în barbă. 

— Şi dumneata de ce o faci? 

— Am motivele mele. 

Apoi, ca pentru a se justifica: 

— Relaţiile mele cu Cannito sunt foarte proaste. În schimb, 
cu dumneata sunt foarte bune. 

Terrasini îşi ţuguie buzele. Aduceau cu un cioc de rață. 

— Foarte bine. Eşti tânăr. Ştiu cât câştigă un comisar de 
poliţie. 

Scoase din mapă un plic şi i-l dădu, spunând: 

— Aici e un mic acont ca să te distrezi puţin. Dacă-ţi mai 
trebuie, îmi spui. Mă bucur c-ai început să înţelegi ce vreau 
de la dumneata. Pe curând! 

Îi făcu cu ochiul şi dădu drumul la motor. 

Cattani se uită o clipă la plicul plin de bancnote şi-l băgă 
apoi în cutia de bord. Se întoarse în oraş. Soarele de iulie 
ardea cu putere. Cu greu găsi un loc de parcare pentru 
maşină pe lângă biserica Santa Maria Maggiore. Luă plicul 
şi se îndreptă către biserică. Faţada grandioasă era acum şi 
mai solemnă în lumina orbitoare a soarelui. 

Urcă scara. Rămase un moment pe pragul imensului 
portic. Apoi se îndreptă spre naosul din dreapta. În faţa 
unui confesional, o bătrânică cu văl pe cap stătea în 
genunchi. O aşteptă să termine. Când o văzu că-şi face 
semnul crucii şi se ridică, îi luă repede locul. De după 
ferăstruică, auzi vocea uşor plictisită a unui preot care 
începu: 


— În numele Tatălui şi al Fiului... 

— Părinte, îl întrerupse brusc Cattani, nu vreau să mă 
spovedesc. N-am vreme. Vă las un plic cu bani. Ajutaţi-i pe 
cei ce au nevoie. 

O clipă perplex, preotul ieşi din confesional. 

— Aşteptaţi! îi strigă. 

Dar Cattani părăsise răcoarea bisericii şi se afunda din 
nou în canicula străzii. 

Preotul se închină cu gesturi largi de parcă ar fi asistat la 
un miracol. 

— Fiuuu! He, he. Cu asta o să avem de ce să râdem! 

Maurili răsfoia hârtiile date de 'Terrasini. 

— Treabă puternică. Ha, ha, ha! 

Cu cât citea, cu atât se strâmba mai tare de râs. 

— Gândiţi-vă la mutra lui Cannito când o să le vadă 
publicate. Ha, ha, ha! 

Aruncă documentele pe masă. Luă sticla cu şampanie din 
frapieră şi-şi vărsă într-o cupă, umplând-o până la margine. 

— Ştiţi ce am remarcat? îl întrebă pe Sorbi. Hârtiile astea 
sunt scrise cu picioarele. O fi tot şeful ăla de post promovat 
agent secret. De acolo vin, nu-i aşa? 

— Asta nu-i treaba dumitale! i-o tăâie Terrasini. Nu te 
priveşte de unde vin! 

— Vai de mine! Ziceam şi eu aşa. 

Maurili îşi termină cupa de şampanie. Şi-o umplu din nou, 
luă marginea cămăşii desfăcute în faţă şi începu să-şi facă 
vânt. 

— Ce căldură, oameni buni! Bun, atunci ce facem cu asta? 

— O altă broşură! zise Terrasini. Pui fotografia lui Cannito 
pe copertă şi o banderolă în care să anunţi că vor urma alte 
dezvăluiri senzaţionale. 

— Ha, ha, ha! Vreţi să-l fierbeţi la foc mic, rânjii Maurili. 
Numai o înştiinţare. Lăsaţi pe mine că sunt maestru în 
astfel de treburi, chicoti, scărpinându-se în cap. Fir-ar să 
fie! exclamă el cu regret. Aveam stofă. Puteam să fiu un 
mare ziarist. Şi, în schimb, fac prostii d'astea! 


Terrasini nu se înduioşa de eşecul în viaţă al lui Maurili. Îi 
spuse numai: 

— Suficient cinci sute de exemplare, de data asta. Şi să fii 
gata pentru următorul! 

— La ordin, făcu Maurili salutând cu braţul ridicat. 

Începea să se simtă uşor ameţit. 

— Mă supun, cum a zis Garibaldi. Numai că acum o să 
trebuiască să mă duceţi acasă, pen'că maşina mi s-a stricat 
chiar aici, în faţă. Fir-ar să fie, o să trebuie să-mi iau una 
nouă. 

— l-am spus şoferului, îl anunţă Sorbi cu răceală. 

Bancherul se apropie de uşa mare de sticlă. 

— Dumneata eşti de acord cu ideea de a-i ataca? 

— Carrisi vrea asta, răspunse Terrasini îngândurat. 
Trebuie să-i facem pe plac. 

— Mmda! Să sperăm că nu se vor ivi obstacole pentru a 
încheia afacerea. 

Sorbi murea să încheie afacerea cât mai repede. Orice 
posibilitate de a întârzia acordul îl făcea să sufere, de parcă 
ar fi fost jupuit de viu. 

— Poate că n-a fost bine să dezlănţui un asemenea război. 
Puteam să propunem un procentaj mai scăzut şi ei ar fi 
acceptat. 

Fotografia lui Cannito era veche de câţiva ani. Îl arăta cu o 
figură şireată, doi ochi de pasăre răpitoare, puţin holbaţi 
din cauza flash-ului. Imaginea, găsită cine ştie pe unde, 
stătea acum pe coperta broşurii „Bârfa”. 

— Uite la ce-am ajuns! urlă Cannito aruncând ziarul pe 
masa de pe terasă. Astea sunt urmările trădării lui Ferretti. 

Era leoarcă de sudoare. Îşi şterse gâtul cu batista. Îşi 
îndreptă un deget spre Laudeo, care stătea tăcut şi spuse 
cu un ton poruncitor: 

— Povestea asta trebuie să se termine! Şi imediat! 

— Am să fac tot posibilul, răspunse Laudeo cu jumătate de 
gură. 


— Ba chiar imposibilul! începu iar Cannito să se agite, 
fluturându-şi batista ca pe un steag. Ba chiar imposibilul, 
pentru că, dacă eu păţesc ceva, o s-o păţiţi cu toţii! 

Păşea încoace şi încolo, ca un leu în capcană. Din când în 
când mai făcea un semn de aprobare cu capul, ca şi cum ar 
fi vrut să sublinieze câte o idee belicoasă ce-i venise în 
minte. 

— O să ne scufundăm cu toţii, nu-ţi face iluzii. Suntem în 
aceeaşi barcă... aceeaşi plută... a Meduzei... 

— Hai, hai, zise Laudeo, să ne păstrăm calmul! Altfel, 
riscăm să le facem jocul. 

Cannito îşi şterse fruntea: 

— Canaliile! scrâşni respirând cu greutate. Eu n-am trădat 
niciodată, i se adresă lui Laudeo, de parcă se şi simţea 
părăsit de toţi. Adu-ţi aminte. Am acţionat întotdeauna 
pentru binele tuturor. De aceea trebuie să faci ceva, dragă! 
Următorul număr nu trebuie să apară. Cu orice preţ! 

Aşezat pe fotoliul din răchită, cu coatele sprijinite pe 
braţele acestuia şi mâinile încrucişate, Laudeo semăna cu 
un Sfinx. 

— Cred că ştiu cui s-au adresat pentru treaba asta. Am să 
vorbesc cu el. 

— Perfect! 

Cannito părea ceva mai liniştit. 

— Întreaga reţea a Asociaţiei trebuie pusă în mişcare ca să 
oprească treaba asta murdară! 

— Fii pe pace, numărul viitor n-o să mai apară. 

Părul îi era alb, faţa şi mâinile tot albe. Reflexele soarelui îl 
făceau să pară, sub umbrelă, şi mai diafan, şi mai ireal. 

Cannito se aşeză şi el: 

— Nu-i vorba numai de ziarişti. Mai sunt şi deputaţii, 
senatorii. Şi sunt de aceeaşi teapă cu ziariştii. La fel de 
servili. Aş putea să-l hotărăsc pe unul să facă o interpelare 
în parlament. Numai să insinueze ceva despre felul în care 
Terrasini şi prietenii lui au obţinut terenurile în Sicilia. 

— Nu ştiu dacă e bine să faci aşa ceva, interveni Laudeo. 


— Vrei să-i cruţi, începu iar să se înfierbânte Cannito. 
Terrasini a trădat şi trebuie să plătească! 

— Poate că a fost nevoit să-i facă voia lui Carrisi. 
Legăturile sale cu Statele Unite sunt poate mai solide decât 
cele pe care le are cu noi. 

— Nu-mi pasă! urlă Cannito. Trebuie să se târască la 
picioarele noastre năpârcile astea! Şi băutorul ăla de Coca- 
Cola... Ce ştie el despre Italia, despre Europa?! 

Orchestra cânta Papa don't preech, marele succes al 
Madonnei. Pe ringul de dans colorat al night-clubului 
oamenii păreau secţionaţi de luminile intermitente. Între 
reflectoarele care se stingeau şi cele care se aprindeau era 
o fracțiune de secundă. O cortină imperceptibilă de 
întuneric care-i transforma pe dansatori în marionete, cu 
mişcări sincopate. 

De pe ring se desprinse un bărbat durduliu. Ţinea de 
mână o brunetă cu părul lung şi fusta redusă la minima 
expresie. Se apropie de bar, rămânând cu ochii căscaţi la 
vederea lui Laudeo, sprijinit de tejghea, cu un pahar în 
mână. 

— Dom'le profesor, nu credeam că frecventaţi localuri de- 
astea! 

Purta o geacă lucitoare, cămaşa descheiată până la brâu, 
iar pe cap o pălărie neagră. Deşi încerca să nu se vadă, 
prezenţa lui Laudeo îl făcuse nervos. 

— După cum vezi, şi mie îmi plac locuri de-astea, replică 
profesorul, făcându-i un gest cu capul. Am să-ţi spun ceva. 

— Aş cam avea treabă acum, arătă celălalt către fată. 

Ea, ca şi cum ar fi fost prezentată, crezu că trebuie să 
salute şi-şi înclină capul într-o parte, cu un surâs fandosit. 

— Nu durează mult, spuse Laudeo pe un ton care nu 
admitea replică. Numai câteva minute. 

— Bine, vin atunci, şovăi Maurili. 

O mângâie pe fată pe păr şi-i spuse: 

— Aşteaptă-mă aici, drăguţo, fii bună! Mă întorc imediat. 


Laudeo arătă ieşirea cu un semn din cap. Când ajunseră 
afară, profesorul intră imediat în subiect: 

— Cine i-a dat treaba aia lui Terrasini? 

Maurili păru căzut din nori. 

— Asta chiar nu ştiu! Şi nici măcar nu vreau s-o ştiu. N-am 
nevoie de belele! Fac numai ceea ce mi se cere. 

— Maurili, Maurili, îl certă Laudeo. Când am înţeles că era 
vorba de dumneata, am avut o mare deziluzie. Un om 
inteligent să se bage în cârd cu ticăloşii ăia? Cum se poate? 
Asociaţia mea e gata să te primească cu braţele deschise. 
Îmi dădeai doar un telefon, nu-i aşa? 

Îşi scoase ochelarii şi-i curăţă cu batista. 

— Cât îţi dau? 

— Douăzeci pe număr... 

— Păi e o nimica toată! Dumneata eşti un ziarist de talent. 
Lasă-ncolo prostiile astea. Pot să-ţi dau pe mână o staţie de 
televiziune, ai putea să câştigi cel puţin dublu faţă de ce-ţi 
dau zdrenţăroşii ăia. 

— Ar fi bine, dom'le profesor. Dar cum să fac?! Există o 
înţelegere... 

Laudeo îşi pipăi batista brodată din buzunarul de la piept. 

— Înţeleg, dar putem găsi un aranjament. 

Cu un aer nefericit, Maurili îşi luă pălăria neagră de pe 
cap şi-şi trecu mâna prin părul creţ. 

— Şi cine vorbeşte cu ăia? Dumneavoastră? 

— Nu face pe naivul, îi spuse L.audeo dându-i un cot între 
coaste. 

Maurili începu să transpire din belşug. Îşi făcea vânt cu 
pălăria. 

— Nu e vorba de naivitate, oftă. Mie mi-e tot una. Tot aia-i 
dacă-mi daţi dumneavoastră bani sau ceilalţi. Da' lucrul 
important e siguranţa. N-aş vrea să-mi dau suflarea de pe 
urmă. 

— Siguranţă? Şi cu ăia vrei să spui că ai siguranţă? Ha, ha, 
ha! Dumneata ştii doar că numai noi ţi-o putem garanta. 


Laudeo îl bătu pe Maurilli pe burtă, ca şi cum ar fi vrut să 
încheie o înţelegere. 

— "Ţine-mă la curent cu tot ce fac. Şi te sfătuiesc să nu mai 
faci greşeli. 

Maurili închise ochii. Se simţea ca un bob de grâu între 
două pietre de moară. 

— Voi vă războiţi şi eu sunt la mijloc. 

Îşi îndesă pălăria pe cap, ca şi când ar fi vrut să se facă 
nevăzut. 

Se auzea numai cântecul păsărelelor. La umbra copacilor 
domnea o linişte de neînchipuit pentru cine-şi petrece zilele 
în infernul unui oraş. 

Soţia lui Cannito apăru iute, ca o vrăbiuţă şi se aşeză la 
masă, lângă soţul ei şi Cattani. 

— Am pus masa afară pentru că e bine să te bucuri de aer, 
ciripi mângâindu-şi soţul. Sunt fericită, Sebastiano! Te văd 
atât de mulţumit, de încântat. 

— Păi, cum nu? zâmbi el. E atât de bine aici. Cu tine, cu 
Corrado. 

Cattani luase sticla cu vin şi voia să umple paharele. 

— Stai, îl opri Cannito. Aduc alt vin. Ăsta nu merge. 

— N-are importanţă, răspunse Cattani. Oricum, eu nu mă 
pricep la vinuri. 

Dar Cannito nu putu fi convins: 

— Nu, nu. Trebuie să onorăm mâncărurile făcute de soţia 
mea. Mă duc să iau o altă sticlă. 

Nevastă-sa îl urmări cu privirea. Pe chip îi apăru un aer 
mâhnit. Se apropie de urechea lui Cattani şi i se plânse: 

— Ai văzut revista aceea josnică? Cu fotografia şi 
amenințările? 

— Da, am văzut un exemplar. 

Comisarul îşi făcea de lucru cu furculiţa. 

— E groaznic! îi şopti ea. Sunt nişte hiene, n-au pic de 
inimă. 

— Soţul dumneavoastră are mulţi duşmani. 

— Ştiu, ştiu. Şi tocmai de aceea te rog pe dumneata... 


Îşi puse mâna mică şi osoasă pe mâna lui Cattani. 

— Fii lângă el, apără-l! Sebastiano nu mi-a spus nimic, dar 
eu cred că te-a invitat aici ca să-ţi vorbească de acest lucru. 
Ca un prieten, între patru ochi. 

Păsările făcuseră ca din copaci să cadă câteva crenguţe 
uscate. Cattani le luă de pe masă. Nu era în largul lui şi, 
acum nu mai avea nici chef să mănânce. Femeia aceasta 
începea chiar să-l enerveze. Să fie oare posibil să-şi fi 
petrecut toată viaţa lângă un bărbat din care să nu fi înţeles 
NIMIC? 

— Dar eu n-am puterea să intervin. Ce pot face eu?! 

Cannito revenea cu o altă sticlă de vin. Prinsese ultimele 
cuvinte şi replică imediat: 

— Poţi să faci multe! Nu te subevalua! 

Soţia lui căpătase expresia unui copil prins la borcanul de 
dulceaţă. Încercă să se explice: 

— lartă-mă, Sebastiano, poate n-ar fi trebuit. Mi-am 
permis să vorbesc cu Corrado despre această poveste 
urâtă. 

— Ai făcut foarte bine, draga mea. Eu n-am secrete faţă de 
Corrado. 

Cattani ridică brusc capul: 

— Bine, vreţi un ajutor, un sfat. Şi eu îl am! 

Se uita drept în ochii lui Cannito care părea uimit şi uşor 
tulburat de acea atitudine fermă a comisarului. 

— Există o cale sigură pentru a evita orice formă de şantaj. 

Cannito înghiţi în sec: 

— Şi care ar fi această cale? 

Vocea lui Cattani deveni o şoaptă, dar în urechile lui 
Cannito ea răsună ca un tunet: 

— Părăsiţi-vă slujba! Daţi-vă demisia! 

Şeful Departamentului Z scăpă furculiţa din mână. Puse 
mâna la ureche, ca şi cum n-ar fi auzit bine: 

— Eu să plec?! Să-mi arunc la coş cariera pentru câţiva 
şantajişti ticăloşi?! Ce tot spui?! 


— Acesta e sfatul meu. Vă poate salva viaţa, poate să evite 
ca treburi nu prea onorabile să devină publice, vă poate 
garanta liniştea familiei. 

— Cum adică?! Crezi că ăia sunt în stare să mă distrugă?! 
Crezi că mi-e frică, aşa-i?! 

Chipul lui Cattani se înăspri. Îşi plimbă încruntat privirea 
de-a lungul mesei şi spuse: 

— Aţi putea evita ca numele să vă apară în ziare. Aţi putea 
începe o viaţă mai retrasă, mai senină. 

Soţia lui Cannito izbucni în plâns. 

— O, Doamne, nu-l cunoşti pe Sebastiano! Nu poate trăi 
fără munca lui. Mă adoră, dar fără munca lui ar fi un om 
mort. Te rog, nu mai insista. Dacă ai ştii de câte ori l-am 
rugat şi eu să lase tot şi nici n-a voit să audă! 

Cannito puse mâna pe umărul soţiei. 

— Nu, nu, draga mea, nu plânge. Numai tu mă înţelegi. 
Numai tu mă cunoşti cu adevărat! 

— Mă iertaţi, spuse Cattani, v-am vorbit ca un prieten. 

— Mmda. Îţi înţeleg sentimentele. Sunt nobile. Vrei să mă 
faci să-mi schimb viaţa. Pentru altcineva, da, ar fi foarte 
bine. Dar nu pentru mine. '[ine minte asta! 

Limuzina neagră se opri lângă trotuar. Maurili îl văzu pe 
Laudeo pe scaunul din spate. Deschise portiera şi se aşeză 
lângă el, în maşina care mai mirosea încă a nou. Şoferul 
porni. 

Maurili se sucea nervos, de parcă ar fi avut oxiuri. Se 
scarpină pe obraz şi-i spuse: 

— Au hotărât să publice tot. 

Îşi băgă o mână în gură şi şi-o muşcă cu putere. 

— Fir-ar să fie, mă distrug cu mâinile mele! Domile 
profesor, asta nu sfârşeşte bine. Am şi dat materialul la 
tipografie! zise frecându-se la ochi. 

Laudeo se bucura ca un copil: 

— Stai liniştit, Maurili! O să avem grijă de tine. 

Puse mâna în buzunar şi scoase un plic. 


— Uite aici, un semn modest de recunoştinţă. Când 
tipăriţi? 

— Mâine noapte. 

— Şi unde, la tipografia indicată în ultimul număr? 

— Nu, nu. Aia nici nu mai există. 

Pipăi cu mâna buzunarul interior al gecii, ca să se asigure 
că plicul se află acolo. 

— Ce mă faci să spun, dom'le profesor? Mă distrug! La 
dracu', ce încurcătură... Păi... tipărim la tipografia Stella. 
Dar, vă rog, nu mă distrugeţi, nu mă băgaţi în belea! 

Laudeo făcuse semn şoferului. Limuzina se opri. 

— E în ordine. Stai liniştit! i-o tăie scurt Laudeo şi îl 
împinse afară din maşină. 

PETRECEREA. 

Piscina vilei lui Sorbi era luminată din interior. Avea 
reflexe lăptoase. Părea o oglindă mare în mijlocul pajiştei. 

— Problema este Orientul Mijlociu, spunea un bărbat 
masiv, cu un inel de aur pe degetul mic, unui grup de trei 
femei în rochii de seară lungi şi decoltate. 

O negresă mărunţică începu să se agite şi să răcnească 
într-un microfon. Invitaţii la petrecerea nocturnă începură 
să se mişte în penumbră şi deschiseră dansul. 

Ellis, blonda amantă a lui Sorbi, făcea pe gazda, surâdea 
amabil şi se asigura că totul merge bine. Era îmbrăcată 
într-o rochie de seară lucioasă, care-i punea şi mai bine în 
evidenţă tenul de blondă. 

Văzându-l pe Cattani cu un pahar în mână, se duse să-i 
ţină tovărăşie: 

— Ciao, îţi aminteşti de mine? 

— Sigur că da! Cum ar putea un bărbat politicos să te 
uite? 

— Ascultă, fă-mă să înţeleg, pe cine eşti supărat? 

— Pe nimeni, o privi cu surpriză Cattani. De ce? 

Blonda făcu o strâmbătură caraghioasă. Îşi umflă obrajii 
şi-şi duse mâna la gură. 

— Întotdeauna faci un bot aşa de mare... 


Cattani nu era sigur că înţelesese bine: 

— Ce anume?! 

— Nimic, râse fata amuzată, nimic. 

De pe verandă răsună un cor de râsete. În jurul unei mese 
se strânseseră Terrasini, Sorbi, Carrisi, două doamne pline 
de bijuterii şi doi bărbaţi foarte eleganţi. 

Sorbi se ridică şi-şi ceru iertare. Se ducea să vadă dacă 
totul era în ordine. 

Nimeni nu-l băgă în seamă. Toţi erau atenţi la american, 
care turna o glumă după alta: 

— Ascultaţi-o pe asta! Mi-a povestit-o astăzi un friend. - 
cum îi ziceţi voi? - prieten din State la telefon. 

Unul din cei doi bărbaţi, un tip cu favoriţi mari, încercă s-o 
facă pe glumeţul: 

— Uite de ce e mereu aglomerată linia cu New York! 

— Ha, ha, ha! izbucni în râs Carrisi. 

Dădu pe gât un pahar cu whisky. Când bea, îşi pierdea 
controlul. Părea că se chinuie să-şi păstreze nealterate 
trăsăturile feţei. 

Puse o mână pe piciorul doamnei care stătea alături şi 
reluă: 

— Păi vorbesc două şi chiar trei ore pe zi cu New York, Las 
Vegas, Detroit. Ha, ha, ha! Afaceri, business. Dar, din când 
în când, ne mai distrăm cu câte o glumă. Auziţi-o pe asta: 
Preşedintele american are un vis. În vis întâlneşte nişte 
drăcuşori. „Ce vreţi?” îi întrebă el uşor speriat. „Ştiţi, îi 
răspund ei, Stalin a murit şi s-a dus în iad”. „Şi voi ce faceţi 
aici?” „Suntem primii refugiaţi”. 

În vreme ce Carrisi şi ceilalţi se distrau, Sorbi chemă un 
valet: 

— Ambrogio! 

— Da, domnule bancher. 

Cu jumătate de gură, Sorbi îi şopti la ureche: 

— Nu te mişca de lângă masa asta. 

Cattani se plimba fără ţel. Putea astfel să admire florile 
minunate, aplecate în noapte, delicatele pante ale pajiştei. 


Totul îi amintea de Paola. Se complăcea în această durere 
dulce. Lumea aceea plină de o veselie exagerată îl enerva. 
La un moment dat, se auzi strigat. Se întoarse şi o văzu la 
masă pe Olga Camastra. 

— De ce nu luaţi loc cu noi? îl invită contesa. 

Îi vorbea cu dumneavoastră, jumătate în glumă, jumătate 
în serios, pentru că era cu lume pe care el nu o cunoştea. 

— Mulţumesc, răspunse Cattani luându-şi un scaun. 

Olga îi arunca nişte priviri de parcă ar fi vrut să-l 
mănânce. Se aplecă şi-i reproşa cu cochetărie: 

— N-ai venit să-mi dai bună seara. Eşti un urâcios! 

— Vă rog să mă scuzaţi, contesă, dar nu v-am văzut până 
acum. 

Ea îşi îndreptă privirea către piscina înconjurată de 
şezlonguri pliante. Avea în ochi o lumină provocatoare: 

— Nu te cert pentru astă-seară, ci pentru celelalte zile. Nu 
m-ai căutat; ai dispărut cu totul... ca un fluture! 

Cattani nu pricepea bine unde sfârşea gluma. Se întrebă 
dacă nu cumva era chiar supărată pe el. 

— Da, spuse cu un ton prudent, sunt de neiertat. 

Contesa îşi părăsi atitudinea severă şi începu să râdă. Îşi 
lăsă capul pe spate şi închise ochii. Când era cu el, o 
cuprindea o stare de veselie şi linişte. 

Înaintând printre mese şi invitaţii care dansau, Sorbi şi 
Ellis vegheau cu atenţie. Se întâlniră la un colţ al piscinei. 

— Cum merge, draga mea? 

— Foarte bine, tăticuţule. 

Îl mângâie şi-i dădu o sărutare pe frunte. 

— Sunt puţin obosită, dar cred că petrecerea e reuşită, ce 
zici? 

— Da, scumpo! Ai fost grozavă. 

Clătină din capul chel şi-i sărută mâna. Ea îl depăşea în 
înălţime, ceea ce nu părea să-i displacă lui Sorbi. Parcă ar fi 
vrut să se ghemuiască în braţele ei lungi, ca un pui de 
găină: 

— Mâine e duminică. O să putem sta liniştiţi şi singuri. 


— Da, iubirea mea, îl alintă Ellis. 

Părea că este sincer îndrăgostită de omuleţul acela 
rotund. 

— Cum merge cu americanul? 

— Hm, bine. Începem să ne înţelegem. Am avut nişte 
greutăţi, dar acum totul pare rezolvat. 

Ellis văzu un valet trecând cu o tavă plină cu pahare. Luă 
din zbor un suc de portocale şi-l dădu bancherului: 

— Am văzut că l-ai invitat şi pe poliţist. 

— Mulţumesc, scumpo, zise Sorbi savurând sucul. A! 
Polițistul?! A fost ideea lui Terrasini. Spune că-i mai bine să-l 
băgăm printre noi. Ar putea să ne fie folositor. Credeam că 
ţi-e simpatic. 

Ellis strânse din buze. 

— Nu! 

— Nu? De ce? 

— Aşa! dădu din umeri şi începu să râdă. Mă face să fiu 
tristă. Şi asta e cea mai mare impoliteţe... 

În vreme ce lumea petrecea în casa lui Sorbi, un taxi 
galben înainta cu greu printre străduţele înguste din 
centrul Romei. Maurili stătea lăfâit pe scaunul din spate. 

— Opriţi aici! îi spuse şoferului. Aşteptaţi-mă! 

Cobori. Pe stradă era o agitaţie ciudată. O maşină a 
pompierilor, cu sirena urlând, tăia drumul taxiului. Din 
celelalte străduţe lumea venea în goană. Maurili dădu colţul 
şi fu întâmpinat de un suflu fierbinte. În acelaşi timp, văzu o 
vâlvătaie ce ieşea ca dintr-un cuptor. Limbi de foc începeau 
acum să cuprindă şi faţada. Încetul cu încetul, distrugeau şi 
literele care formau firma: Tipografia Stella. 

— O bombă! povestea un jandarm, în timp ce pompierii 
trăgeau alte tulumbe cu apă. A sărit totul în aer. Maşini 
tipografice, valuri, litere. Ca în Liban! 

Alţi doi poliţişti încercau din greu să oprească mulţimea, 
care devenea tot mai numeroasă. Maurili văzu bucăţi de 
hârtie zburând prin aer, ca nişte fluturi ce căutau cu 


disperare o scăpare. Flăcările le urmăreau, le prindeau şi le 
luau cu ele. 

Maurili era înspăimântat. Simţi cum i se taie picioarele. Se 
întoarse pe călcâie şi, păşind ca un somnambul, reveni la 
taxi. 

— Da' ce s-a întâmplat?! întrebă şoferul. 

— Un atentat! O tipografie a sărit în aer. 

— Fir-ar să fie! şi şoferul bătu cu palma în volan. Nu se 
mai poate trăi de criminalii ăştia. 

Conducea, întorcându-se mereu spre Maurili. 

— Aici trebuie să ia măsuri guvernul sau o să ne mănânce 
criminalii. O să ne devoreze. 

Se încingea, uitându-se la client cu un aer indignat, de 
parcă acela ar fi fost vinovat de toată decăderea asta. 

— Cât trebuie să-ţi dau? îl întrebă Maurili, cu gândul 
aiurea. 

Simţea cum i se lipesc de el hainele umezite. Capul îi 
zbârnâia. 

— Fii te rog bun şi opreşte o clipă la cabina telefonică de 
acolo. Trebuie să chem pe cineva. 

În timp ce forma numărul, îşi dădu seama că-i tremură 
degetele. 

— Auzi? începu el în telefon. Sunt într-o mare belea! Dacă- 
mi eşti prieten, trebe' să mă ajuţi! Cum? Ce poţi face? Mi-ar 
trebui vr'o două sau trei milioane. Trebuie să dispar, să mă 
ascund. Ei, nu-ţi pot explica acum. Dă-mi o mână de ajutor. 
Ţi-i dau înapoi într-o săptămână, zece zile. Când se potolesc 
apele. Nu zi aşa, nu mă poţi lăsa! Da' sigur că-i ai. Atunci 
lasă-mă să mă duc la casa ta de la ţară. Trec pe la tine şi iau 
cheile. Ei, nu poţi să-mi faci asta! Nu mă poţi părăsi, îmi eşti 
prieten. Sunt într-o mare belea, n-ai înţeles? Alo! Alo! Fir-ai 
al dracului să fii! 

Trânti telefonul şi intră din nou în taxi. 

Şoferul se uită la el cu atenţie şi, văzându-i faţa răvăşită, îl 
întrebă dacă avea probleme. 


— Nu, nu, răspunse Maurili, plictisit. Ce probleme? Du-mă 
pe Via Appia. 

Se opriră în faţa vilei lui Sorbi. Petrecerea era în toi. 
Piscina strălucea de lumini. Un valet îl anunţă pe Sorbi, 
care sosi cu paşi repezi. 

— Ce se întâmplă? 

— Un dezastru, dom'le bancher! spuse Maurili cu 
disperare. Au aruncat tipografia în aer. Totul a fost mistuit 
de flăcări. Originalele articolelor, şpalturile, tot. Am fugit să 
vă spun imediat... Mă iertaţi, văd că aveţi lume... 

Bancherul nu-l lăsă să termine. 

— Du-te în biroul meu! şuieră printre dinţi. 

Era furios. Dar, când ajunse la masa lui Carrisi, reuşi să-şi 
ascundă starea sufletească. Surâse larg şi-şi ceru scuze: 

— Dragii mei, trebuie să vă întrerup un moment cina. Am 
nevoie urgentă de domnul Carrisi şi de avocatul Terrasini. 
Numai o clipă şi vin înapoi. Mă iertaţi! 

— Da' ce purtare-i asta?! glumi Terrasini, sculându-se. 
Tocmai acum, când a sosit peştele ăsta minunat, ne iei de 
aici! 

Faţă cu cei trei, Maurili simţi că se prăbuşeşte. 

— Da, acum o oră, începu să se bâlbâie, mi-au telefonat 
acasă să-mi dea vestea asta nenorocită. E un pră...e un 
prăpăd. 

Îşi trecu o mână peste faţă şi-şi dădu seama că transpira 
de parcă ar fi ieşit de sub duş. 

— Am luat un taxi, pen'că maşina e la reparat. Că trebe' 
să-mi iau una nouă. C-aia nu mai merge. Că-i din şaizeci şi 
opt. 

Era atât de îngrozit, încât nu mai putea să-şi controleze 
vorbele care-i ieşeau una după alta. 

— Tocmai când trebuia să tipărim! sublinie cu răceală 
Terrasini. Au ales perfect momentul! 

Lui Maurili i se păru că vorbele lui Terrasini aveau ceva 
ameninţător. Un fior rece îi trecu pe şira spinării. 

— Trebe' că undeva-i un spion, sigur că da. 


Încerca în felul acesta indignat să alunge bănuielile. 

— Cine v-a dat materialul? Sigur că de-acolo a pornit. 

Deşi ameţit de alcool, americanul nu pierdea din vedere 
aspectul concret al lucrurilor, aşa că întrebă: 

— Materialul s-a pierdut cu totul? 

— Mi-am făcut fotocopii, încercă să mai prindă curaj 
Maurili. Dar, înţelegeţi, până găseşti o altă tipografie, 
pregăteşti totul de la început, după aia tipăreşti, cere timp. 
Poate vreo zece zile. 

— Nu, nu, îl întrerupse Terrasini. N-o mai facem. 

— Cum adică? Renunţăm? Ne oprim aici? 

Lui Maurili i se uscase gâtul. Tot îşi rotea privirile în 
căutare de ceva de băut. Dar în birou nu era nimic. 

În loc să-i răspundă, Terrasini îi mai puse o întrebare lui 
Maurili: 

— În afară de dumneata, cine mai ştia de tipografie? 

— Nimeni. 

— Mmăda, făcu Terrasini, reflectând la toată treaba. 
Fotocopii avem şi noi. Nu asta-i problema. Acum o să ne 
gândim puţin şi o să-ţi spunem ce-am hotărât. 

— Bine. 

Crezând că totul se terminase cu bine, Maurili se ridică. 
De abia aştepta să plece. 

— Ce faci?! îl opri Terrasini. Vrei să ne părăseşti imediat? 

Îi prinse braţul, de parcă ar fi avut o gheară în loc de 
mână. 

— Hai să bei ceva cu noi. 

Muzica orchestrei se pierdea în noapte. 

leşind la aer, Maurili simţi o ameţeală ciudată. Se duse la 
bufetul cu băuturi şi îşi reveni cu o limonada rece. Plescăi 
din buze mulţumit. Puse la loc paharul gol şi luă un altul, 
plin pe jumătate cu whisky. Se învârtea printre mese, 
tremurând de nelinişte, ca un iepure care simte miros de 
câine. 

— Distrează-te! îl încuraja Terrasini. Când te hotărăşti să 
pleci, am să rog pe cineva să te ducă acasă. 


Avocatul îl urmări pe Maurili cu ochii pe jumătate închişi, 
cum se aşeza din nou la masa cu băuturi. 

— Ce zici de povestea asta? îl întrebă Carrisi. 

E foarte ciudat! În afară de noi, mai erau două persoane 
care ştiau. Una din ele a trădat: ori Maurili, ori Cattani. 

Cattani dansa cu Olga. 

— Ştiai că am să fiu aici? o întrebă el. 

— Nu, deloc. Dar tu ştiai c-ai să mă întâlneşti aici? 

— Nu, nu ştiam. 

Olga păru amuzată. 

— Ştii că-mi place asta, să nu ne dăm niciodată întâlnire. 
Să lăsăm ca totul să vină din întâmplare. E un fel agreabil 
de a fi împreună. Fără suferinţă. 

Îşi puse duios faţa pe umărul lui. 

— Asta-i prima oară că ne arătăm în public, îmi place. E 
foarte bine aşa. Nu văd de ce ar trebui să ne ascundem. 

Cattani îi simţea parfumul şi fu cuprins de o fericire fără 
griji. Era aproape ameţii, aproape narcotizat: 

— Şi ceilalţi cum or s-o ia? întrebă în glumă. Or să fie 
scandalizaţi pentru că tu, pe jumătate mafiotă, te-ai 
încurcat cu un poliţist? 

— Crezi? E chiar atât de compromiţător? 

— O, da! Mai ales pentru tine. 

Melodia se terminase. 

Olga reţinu mâna lui Cattani într-a sa, aşteptând melodia 
următoare. 

— Dragă comisare, continuă cu acelaşi ton ironic, să nu 
crezi că o asemenea ocazie au mai avut-o şi alţii. 

— Ce ocazie? 

— De a fi amantul contesei Camastra în văzul lumii. 

— Sunt foarte onorat, doamnă contesă. Umilul 
dumneavoastră paj! Sau eunuc! 

Ea începu să râdă. Închise ochii şi se lipi de Cattani în 
ritmul unui alt dans. 

Trecuse, de o bună bucată de vreme, miezul nopţii. Maurili 
era cu gura plină de sandvişuri. Se îndopa de mai bine deo 


oră, fără pauză. 

Se apropie de elun tinerel cu mutră zeflemitoare, cu 
papion şi cu un profil ascuţit de ciocănitoare. 

— Avocatul 'Terrasini m-a însărcinat să vă conduc spre 
casă. Dacă vreţi să mergeţi... 

— Da, aprobă cu gura plină Maurili, străduindu-se să 
mestece repede. 

Îşi linse un deget. Îşi şterse mutra cu un şerveţel şi-l 
aruncă pe jos. 

— Să mergem! 

Îl urmă pe tânăr spre ieşire, unde erau parcate maşinile. 
Se aşeză lângă el într-o Volvo metalizată. Constată că în 
spate mai erau doi bărbaţi. 

— Nişte prieteni, îi prezentă tânărul de la volan. Îi duc şi 
pe ei. 

Şi plecară. 

Invitaţii începură şi ei să plece. Mutra de vulpe a lui 
Terrasini apăru în spatele lui Cattani. 

— Joci pocher? îl întrebă brusc avocatul. 

Cattani se întoarse spre el: 

— Hm, mă descurc. De ce mă întrebi? 

— Pentru că prietenul nostru Carrisi ar vrea să facă o 
partidă. 

— Mulţumesc, dar n-aş vrea să întârzii prea mult. 

— N-o să jucăm mult, insistă avocatul. Am rugat-o şi pe 
contesa Camastra, care a primit cu plăcere invitaţia 
noastră... Am văzut că în seara aceasta contesa aproape că 
v-a sechestrat. 

Cattani păru că nu remarcă maliţiozitatea şi spuse: 

— Chiar dacă mâine e duminică, trebuie să mă scol 
devreme. Am câteva treburi importante. 

— Dar dumneata eşti un tinerel, spuse printre dinţi 
Terrasini. N-ai nevoie să dormi mult. 

Orice urmă de amabilitate dispăruse de pe chipul lui. I se 
reflectau în ochi luminile lampadarelor, sticlind 
ameninţător. 


— Haidem! Partida asta poate fi foarte importantă pentru 
dumneata. 

Cattani înţelese că nu avea de ales. 

În loc să înainteze pe Via Appia, maşina cu Maurili viră pe 
un mic drum lateral. Acum era în plin câmp. În jur nu se 
zărea nici o lumină. 

Maurili era descumpănit. Îşi tot mijea ochii, încercând să 
priceapă unde se găseau. Dar nu reuşea să distingă nimic, 
în întunericul apăsător de afară. 

— Da' încotro mergem? întrebă cu sufletul la gură. Sunteţi 
siguri că drumul ăsta duce la Roma? 

Nimeni nu-i răspunse. 

— Ei! făcu Maurili neliniştit. Ce se întâmplă?! 

Se întoarse brusc cerşind o explicaţie de la cei doi. În 
penumbră îi văzu, impenetrabili, unul cu mustăţi şi o faţă 
lată, celălalt uscăţiv, cu mărul lui Adam proeminent, urcând 
şi coborând în timp ce mesteca gumă. 

Deodată, maşina încetini, apoi se opri brusc, în lumina 
farurilor apăru conturul unei căsuțe de ţară. 

— A, am înţeles, păru că mai prinde inimă Maurili. Trebuie 
să vă faceţi nevoile... Aţi băut şi voi... Simpatici! 

Toţi plecaseră. Muzicanţii îşi luaseră instrumentele. 
Luminile erau stinse. Numai cele din salonul vilei mai 
rămăseseră aprinse. În jurul mesei, Terrasini şi ceilalţi 
jucau cărţi. Rotocoale de fum urcau alene. Domnea o tăcere 
încordată, de parcă dintr-un moment în altul ar fi trebuit să 
se întâmple ceva îngrozitor. 

— Deschid, spuse americanul. Două sute de mii. 

— Bine, îi răspunse contesa Camastra. 

— Două sute de mii? făcu Cattani. E în ordine. 

— Şi eu, închise jocul Terrasini. Câte cărţi? 

Aşezat într-un colţ al mesei, Sorbi urmărea cu nervozitate. 
La auzul acelor numere, îşi umezi buzele. 

Tânărul de la volan îi porunci lui Maurili să coboare. 

— Ce, vrei să mă laşi aici? protestă el. 

Respira cu greu. 


— Coboară! urlă la el celălalt. 

Cei doi care stăteau în spate ieşiseră din maşină. Unul din 
ei deschise uşa. Îl apucă pe Maurili de un braţ şi-l trase 
afară. 

— Ei, da' ce vă veni?! se vaită Maurili. Da' nu v-am făcut 
nimic. Da' ce vreţi de la mine? Lăsaţi-mă în pace. Au! 
Ajutooor! 

Îl împinseră în căsuţa dărăpănată. 

Din lumina puternică a farurilor ajungea înăuntru o dâră 
slabă. Maurili se împiedică şi fu cât pe ce să cadă. Cel cu 
mustăţi îl ţinu de un braţ. Îl trase, făcându-l să se 
învârtească pe călcâie, aşa încât să-i vină în faţă. Îi trase un 
pumn. Maurili căzu pe spate cu un geamăt. 

Celălalt îl prinse de rever. Îl puse în picioare. 

— Cui i-ai spus numele tipografiei? îi ţâşni întrebarea. 

— Da' care tipografie? bolborosi Maurili. 

Drept răspuns, încasă un pumn în plină faţă. 

Se izbi cu capul de zid. Era ameţit. Din braţul rănit îi 
curgea sânge. 

— Da' voi vreţi să mă omorâţi?! izbucni disperat. 

— Vorbeşte! îi ordonă tânărul care mesteca chewing-gum. 
Dacă vorbeşti, te lăsăm să pleci. 

Maurili se sprijinea de zid, abia ţinându-se pe picioare. 

— Nu ştiu nimic, gemu. 

Mustăciosul îl lovi din nou. 

— Nu ştii nimic, ai? Tipografia a luat foc singură? 

Maurili căzu pe jos. Se zvârcolea de durere: 

— Sfântă Fecioară, vor să mă omoare! 

— Cu cine ai vorbit? urlă ca scos din minţi tânărul care 
condusese maşina. 

Cel cu mustăţi continua să se poarte cu sălbăticie, îl lovi pe 
Maurili între picioare. 

Îl ridică, dar el abia răsufla, cu faţa însângerată. Picioarele 
nu-l mai ţineau şi se sprijinea de călăul lui. 

— Numele, insista acela, numele persoanei cu care ai 
vorbit. 


Un alt pumn îl izbi în faţa umflată. Maurili fu proiectat cu 
violenţă în zid. Înainte să cadă cu zgomot pe jos, mai încasă, 
direct în gură, un alt pumn nimicitor. 

Maurili se văita, în vreme ce agresorii continuau să-l 
lovească cu furie. 

— Numele! răcneau ca turbaţi. Spune numele! 

Mustăciosul se aplecă. Îl apucă pe Maurili de părul lung şi 
creţ. Scoase un sunet sugrumat, bestial: 

— Numele sau vrei să-ţi crap capul?! 

Maurili era pe punctul să-şi piardă conştiinţa. Cu un ultim 
horcăit, spuse numele: 

— La... u... deeeo... 

La vilă, partida de pocher continua. 

— Două cărţi, spuse Cattani, aprinzându-şi ţigara. 

— Una şi pentru mine, zise lerrasini. 

Carrisi era pe jumătate beat. Abia putea să-şi ţină ochii 
deschişi. 

— Două... Hăc! 

Scrâşnetul unor frâne semnală că maşina se întorsese. Se 
auzi zgomotul a două portiere. 

— Servită! zise contesa Camastra. 

— E rândul dumitale, făcu Carrisi întors spre contesă. 

Toţi ascultau la ceea ce se petrecea afară. 

— Cinci sute de mii, lansă contesa. 

— Pas, spuse Cattani. 

Terrasini strânse din fălci. 

— Un milion, propuse întărâtat. 

Pe coridor răsunau paşii cuiva care sosea. 

— Două milioane! relansa americanul. 

Uşa se deschise şi apăru tânărul care condusese maşina 
Volvo. Papionul îi era puţin strâmb. Într-un colţ, geaca îi era 
murdară de pământ. Toţi ochii se fixară pe figura lui de 
ciocănitoare. 

Tânărul îl privi pe Terrasini. Îi făcu un semn cu capul. 

Avocatul aruncă pe masă cărţile: 


— Contesă, n-aveai ce să vezi. Aveam doi regi şi un as. Şi 
acum putem să mergem să ne culcăm. Noapte bună! 

Carrisi îl urmă clătinându-se, iar Olga, enervată de brusca 
întrerupere a jocului, bombăni: 

— Ce purtare! 

— Păi, îi explică Cattani, puţin îi păsa de joc. Partida 
trebuia doar să mă ţină pe mine aici. Până când avea o 
anume veste. Aşa-i, domnule Sorbi? 

Olga se încruntă: 

— Ce veste? 

— Ei, nimic, încercă bancherul să bagatelizeze. Prostii! 

— Întotdeauna e ceva care se desfăşoară în culise, 
remarcă melancolic contesa. Am început să mă satur! 

— Ai câştigat sau ai pierdut, comisare? îl întrebă Sorbi. 

— Am reuşit să câştig de data asta... 

— Ai noroc, îi mai zise bancherul. 

Şi, privindu-l pe Cattani cum îşi număra bancnotele, îşi 
scoase limba afară, ca o şopârlă care apucă o insectă. 

Olga şi Cattani plecară împreună cu maşina. 

— Ce veste aşteptau? îl întrebă. 

— Nu ştiu bine. Dar am simţit la un moment dat că viaţa 
îmi atârnă de ceva care trebuia să se întâmple, să se 
lămurească. 

— Te-au ţinut ostatec! 

— Aşa-i. Dacă vestea pe care o aşteptau nu-mi era 
favorabilă, n-aş mai fi ieşit viu. Şi tu ce rol ai în toată 
povestea asta? 

— Te rog! 

Olga îşi lăsă capul pe spate. 

— Ştii că nu-i mai pot suferi. Dar sunt la mijloc şi trebuie 
să-i suport. 

Îi luă mâna şi i-o sărută. 

— Uneori îmi vin gânduri ciudate. Dacă tu m-ai iubi aşa 
cum te iubesc eu, am putea pleca departe, departe. Să fim 
fericiţi! 

Cât de departe, îşi zise Cattani, şi cât de fericiţi? 


Privi prin parbrizul lateral în noaptea caldă şi neagră. 
Simţea că cineva plătise cu viaţa în locul lui. 

Îşi muşcă buza şi apăsă pe accelerator. 

ÎNCHEIEREA SOCOTELILOR. 

Cannito părea că vrea să sfâşie cu ochii jurnalul, în loc să-l 
citească. Era concentrat pe reportajul privind uciderea lui 
Maurili. Ziaristul, se spunea în articol, fusese omorât în 
interiorul unei vechi căsuțe de ţară. Era un individ suspect, 
manevrat de serviciile secrete. În spatele morţii sale se 
agitau poveşti de şantaj şi de corupţie. 

Şeful Departamentului Z îşi pierduse cumpătul. Apăsă pe 
butonul interfonului ca să intre în legătură cu secretara. 

— Domnişoară, v-am spus să mi-l chemaţi pe Laudeo! 

— Nu-l găsesc, excelenţă. La hotel nu e, la birou nu se ştie 
nimic despre el. 

— Căutaţi-l şi la biroul din Milano. 

Cannito strângea nervos din pumni. 

— Găsiţi-l neapărat! 

— Bine, excelenţă. A, excelenţă, a sosit un plic pentru 
dumneavoastră. Să vi-l aduc? 

— Da, adu-mi-l! 

Era un plic verzui. Cannito îl ţinu o clipă în mână, cuprins 
de sentimente cumplite. Se temea acum de orice ştire. 
Înăuntru, o serie de fotografii. De prima era prins un bilet 
scris la maşină: „Lipografia a fost arsă, dar copiile 
articolelor au scăpat. Împreună cu ele, vă prezentăm 
omagiile noastre. Vom găsi o altă tipografie!” 

Abia respirând, Cannito se prăbuşi pe fotoliu. La început 
neclar, dar apoi foarte lucid, văzu prăpastia din faţa sa. 
Făcu un efort suprem ca să mai întrevadă o geană de 
speranţă. Îşi chemă din nou secretara: 

— Veşti despre Laudeo? 

— Niciuna. 

— Trimite-mi-l pe Cattani. Imediat! 

Deschise jurnalul de pe birou şi-i arătă comisarului 
povestea cu Maurili. 


— Ştii ce fel de individ era acesta? Ai auzit vreodată de el? 

— Vag, răspunse Cattani. 

Cannito încercă să se stăpânească. Nu voia să lase să i se 
vadă îngrijorarea. Cu o detaşare profesională, spuse: 

— Ia ocupă-te tu de el! Aş vrea să ştiu ce se află în spatele 
poveştii. Mă interesează mai ales să ştiu dacă omorârea lui 
e legată de distrugerea tipografiei. 

Cattani rămase în picioare. În loc să-i asculte 
instrucţiunile, îl măsura cu atenţie. Pe de o parte îi făcea 
milă, pe de alta îl dispreţuia profund. 

— Excelenţă, începu el cu prudenţă, daţi-vă demisia! 
Ascultaţi-mă! 

Cannito ridică spre el doi ochi înspăimântați. 

— Da' nu-ţi dai seama?! Asta ar însemna sfârşitul! 

— Oricum e sfârşitul! 

Cuvintele lui Cattani cădeau ca nişte lame de cutit. 

— Dacă plecaţi, vă mai puteţi salva onoarea. 

Dar Cannito nu voia să admită că e înfrânt. 

Oricum, devenise mai dispus să asculte. Începea să se 
obişnuiască cu ideea propusă de Cattani. 

Cu un glas uşor tremurător îl întrebă: 

— După tine, îmi salvez onoarea. În ce fel? Or să spună că 
eu am comandat crima ca să împiedic apariţia unui nou 
număr. 

— Nu neapărat. Asta se poate aranja într-un fel oarecare. 

Ochii albaştri ai lui Cannito se uitau la comisar, plini de 
speranţă: 

— După tine, n-am altă cale de scăpare? 

— Niciuna! 

Cannito înghiţi în sec. Obrazu-i neted părea acum plin de 
riduri: 

— Dar ce să spun? Cum să plec aşa, fără nici o explicaţie? 

Cattani se aşeză pe un scaun. 

— Foarte simplu! Din motive de sănătate. 

În receptor se auzi vocea secretarei: 

— Laudeo nu-i de găsit. Probabil e plecat în străinătate. 


Dar Cattani avea o altă explicaţie: 

— E limpede, nu vrea să vorbească cu dumneavoastră. 
Laudeo joacă pe două fronturi. Este un cetăţean oarecare. 
Puțin îi pasă. În schimb, dumneavoastră aveţi o 
responsabilitate publică. 

Cannito îşi duse o mână la frunte: 

— Dacă plec, cum pot fi sigur că această campanie 
împotriva mea nu va continua? 

— Dacă plecaţi, încetaţi să mai fiţi o ţintă pentru ei. Cât 
veţi rămâne aici, vor avea puştile îndreptate împotriva 
dumneavoastră. Plecaţi! Cu demnitate... 

Se auzi din nou vocea secretarei. Cannito apăsă pe buton: 

— Ce e? 

— L-am chemat din nou pe profesorul Laudeo la birou. Mi- 
au spus că e plecat în străinătate şi nu ştiu când se va 
întoarce. 

— Am înţeles, spuse şeful Departamentului Z cu o expresie 
distrusă. Nu mă mai daţi la telefon! Nu mai sunt aici pentru 
nimeni! 

Se întoarse către Cattani. 

— M-au abandonat! 

În tonul lui se desluşea ura. 

— Vor să mă sacrifice. Îmi vor pune totul în cârcă. 
Conştiinţa de a fi rămas singur îi dădea acum o luciditate 
acută. Arbora un aer de superioritate exaltată, ca omul care 

ştie că nu mai are nimic de pierdut. 

— Uită-te aici, zise şi-i arătă fotocopiile articolelor care-l 
incriminau. Cum, nici măcar n-arunci o privire?! 

— Le cunosc conţinutul! 

— Imposibil! Unde ai văzut porcăria asta?! 

Lui Cattani îi tremurară uşor buzele: 

— Eu le-am dat documentele după care au făcut articolele. 
Lui lerrasini i le-am dat... 

— Tu! 

Cannito holbă nişte ochi lipsiţi de orice expresie. 

— Tu... cum ai putut? De unde ai luat materialele? 


— Mi le-a dat Ferretti. 

— Deci, tu eşti trădătorul! 

Cannito îşi întoarse privirea de la el. 

Greutatea acestei destăinuiri îl sufoca. Se ridică încet, 
încovoiat, ca şi cum, dintr-o dată, ar fi îmbătrânit cu zece 
ani. 

— Tu..., repeta din ce în ce mai încet. 

Se îndreptă către fereastră, de unde se vedea un minunat 
cer albastru. În depărtare se pierdea un avion, lăsând în 
urma lui un şir nesfârşit de nouraşi albi. 

— Tu? repetă cu un oftat. 

— Da, continuă Cattani, eu. Dar nu vreau să vă ucidă. Pot 
s-o facă foarte bine. Ştiţi şi dumneavoastră. E mai bine să 
plecaţi. N-o să mă credeţi, dar am făcut-o şi din prietenie. 
Vă stimam foarte mult. Aş vrea să fiţi omul de altădată, 
departe de intrigi. 

— M-ai distrus! spuse Cannito printre dinţi, privind pe 
fereastră, apoi, întorcându-se brusc, repetă: M-ai distrus! 

Era alb ca varul, cu ochii sticloşi şi părea că nu mai poate 
face nici o mişcare. 

— Nu mai puteam continua să mă prefac. Faceţi ce 
credeţi! 

Cannito era prea deprimat ca să mai aibă vreo reacţie. Se 
lăsă greu în fotoliu, cu fruntea sprijinită în palmă, şi şopti cu 
voce abia înţeleasă: 

— Eşti nebun! Dintre toţi, tu eşti cel mai nebun! 

— Dar de ce nu vreţi să cedaţi? De ce nu vreţi să 
pricepeţi? 

— Nu! Şi, daca vrei să ştii, nici măcar nu te cred. N-ai 
putut face o asemenea monstruozitate. 

Întotdeauna se crezuse un cunoscător al oamenilor şi 
acum descoperea că se înşelase. Mai întâi Ferretti. Acum 
Cattani. 

— Nu, n-ai fost tu! 

Ca să nu admită că a greşit, preferea să ignore evidenţa. 


Cattani adună articolele fotocopiate împrăştiate pe birou. 
Le rândui şi le împinse sub ochii şefului Departamentului Z. 

— Eu le-am dat acest material, chiar dacă nu vreţi să 
credeţi. 

Într-un neaşteptat acces de furie, Cannito aruncă de pe 
birou hârtiile pline de poveşti scandaloase, în care se 
adunase tot sensul unei vieţi întregi. Se împrăştiară, cu 
zgomot de fluturi de noapte, nimerind pe fotolii, pe 
dulapuri, pe covor. 

Fragmente dintr-o existenţă care acum îl apăsa greu. 

— Pleacă! îi spuse lui Cattani. 

Strângea braţele fotoliului de parcă acestea ar fi fost 
ultimul lui sprijin. 

— Am nevoie de cineva care să mă ajute să mă salvez. Nu 
de cineva care vrea să mă afunde şi mai mult. 

— Prea târziu! spuse Cattani închizând uşa. 

Americanul mânca alune. În salonul din vila lui Sorbi avea 
loc o reuniune care era menită să aducă pacea. Se afla 
Terrasini, dar şi Laudeo. Era pentru prima dată, după 
scandalul care dusese la ruperea relaţiilor, când şeful 
Asociaţiei revenea în tabăra adversă. Voia să le explice cât 
de nesocotit fusese războiul dintre ei, în loc să găsească o 
modalitate mulţumitoare pentru toţi. 

— Da, mi se pare raţional, admise Terrasini. Însă pe 
Cannito nu-l vom lăsa în pace. Ca un avertisment pentru 
oricine vrea să ne pună beţe-n roate. Şi, de altfel, şi pentru 
că el e un om sfârşit care trebuie să-şi părăsească locul. 

— Fără îndoială! confirmă Laudeo. Avem nevoie de cineva 
prezentabil care să-l înlocuiască. De altfel, se enervează 
prea uşor. Pentru orice fleac îşi pierde capul. Asociaţia mea 
va găsi omul potrivit pentru acest loc. 

— Asta-i un lucru bun, remarcă Sorbi, căci toată treaba 
luase o turnură periculoasă... 

— Ia auziţi cum vorbeşte, mârâi Carrisi cu gura plină de 
alune: „turnură periculoasă”. Ce fel de limbaj folosiţi voi, 


italienii?! Spune-i-o lui Laudeo, că doar el l-a cumpărat pe 
Maurili ăla! 

— Nu pot nega, recunoscu Laudeo. 

— Cred şi eu! rânji Terrasini. Maurili a mărturisit imediat. 

— Şi ce puteam să fac, dragă avocate?! sări Laudeo. Să 
faci publice toate lucrările alea ar fi fost riscant şi pentru 
voi. Putea să declanşeze o reacţie în lanţ. Mai bine să eviţi 
scandalul! 

— Păi, aşa cum stau lucrurile, spuse Sorbi, sprijinindu-şi 
capul pe spătarul fotoliului, e mai bine să-i punem punct. 
Pune-ţi Asociaţia la treabă. Netezeşte-ne drumul pe plan 
politic şi ne vom înţelege în ce priveşte procentele. 

Cum auzea vorbindu-se de politică şi de procente, 
americanul începea să se tulbure. Continuând să mestece, îi 
atrase atenţia lui Laudeo să-şi micşoreze pretenţiile. 

— Putem să ne descurcăm şi singuri. V-am făcut dovada! 

— Uşor! spuse Laudeo. Eu îl scot pe Cannito de acolo, iar 
voi terminaţi cu şantajul. 

— Mi se pare echitabil, încheie discuţia 'Terrasini. 

La telefon, vocea lui Cannito era clară, aproape senină. 

— Corrado, e o seară de vară minunată. Hai la mine să 
bem un pahar împreună. Trebuie să-ţi comunic ceva 
important. 

Când Cattani ajunse la Cannito acasă, acesta îl duse pe 
terasă. Roma avea un aspect somnolent, învăluită în lumini 
palide. Undeva, deasupra acoperişurilor, un greier cânta 
vesel. 

— Dragă Corrado, tu ai dreptate. Am să fac aşa cum m-ai 
sfătuit. 

Cannito se aşeză mai bine în fotoliul de răchită. 

— Am luat hotărârea să-mi dau demisia. Cererea e gata. 

— Sunt fericit că mi-aţi urmat sfatul! spuse Cattani. 

— Da, da, părăsesc scena. 

Cannito îşi ridică ochii spre cerul înstelat. Surâdea, cu o 
veselie nefirească, de om care se droghează. 


— Plec să trăiesc în linişte. Să mă bucur de bunătăţile pe 
care le găteşte nevastă-mea. Dar bea, haide, bea! Serveşte- 
te singur! 

Cattani îşi puse două cuburi de gheaţă în pahar şi-şi turnă 
un Campari. 

— Mi-am dat seama, continuă Cannito, că eşti într-adevăr 
singurul meu prieten. Ceilalţi nu sunt decât nişte complici. 

Ridică ameninţător o mână, ca un leu bătrân care-şi înfige 
ghearele pentru ultima dată. 

— O să plătească scump faptul de a mă fi abandonat. Am 
curăţat arhivele. Am luat dosarele cele mai 
compromiţătoare, le-am pus într-o servietă şi le-am 
expediat azi-dimineaţă cu şoferul meu în Umbria, să le 
ascundă în casa mea de la ţară. De ce mă priveşti aşa? Îţi 
inspir milă sau frică? 

— Nu, răspunse Cattani. Mă bucur că vă văd din nou 
liniştit. Mă tem însă că ceea ce s-a întâmplat între noi nu va 
putea fi uitat. 

Îşi ridică paharul şi-l privi la lumină. Cuburile de gheaţă se 
topeau, formând mici vârtejuri transparente. 

Cannito căzu pe gânduri: 

— Nu am fost întotdeauna corect cu tine. 

— Aşa-i. 

— Am greşit! 

— Dacă măcar în seara aceasta aţi putea fi sincer până la 
capăt! 

Şeful Departamentului Z îşi încruntă fruntea: 

— Despre ce ar trebui să fiu sincer? 

— Despre adevăratele legături cu Terrasini. M-am întrebat 
mereu dacă ideea cu răpirea fetei mele venea de la Roma. 

— Nu de la mine, răspunse evaziv Cannito. Vina mea e că 
nu te-am pus la curent cu anumite lucruri şi că ţi-am frânat 
cercetările. 

— Dar Ferretti? nu-l slăbi Cattani. Dumneavoastră aţi pus 
să fie omorât, nu-i aşa? 


— Cum poţi să crezi una ca asta? se revoltă Cannito, 
răsucindu-se pe fotoliu. Ştiam ce se pregătea, asta da! Dar 
ordinul nu l-am dat eu... 

Cattani se ridică în picioare. Cu paharul în mână, se duse 
către marginea terasei de unde se vedea oraşul, împăcat 
acum cu el însuşi. 

— Dar de ce v-aţi lăsat târât în lucruri atât de murdare? 

— Ce vrei să-ţi spun? 

Cannito se sculase în picioare: 

— Setea de putere! Pofta de bani! Nu-ţi dai seama, dar 
încetul cu încetul eşti prins într-un mecanism de unde nu 
mai poţi scăpa. În cele din urmă, nu tu eşti cel care 
hotărăşti cum să te porţi, ci împrejurările. 

Uitându-se la priveliştea care se desfăşura în faţa lui, 
adăugă: 

— Uită-te ce frumuseţe! Niciodată nu mi s-a părut atât de 
minunat. Poate că eram prea orbit ca să-mi dau seama... Şi 
acum sunt bătrân... 

După plecarea lui Cattani, Cannito se aşeză la birou. Luă 
telefonul ca să vorbească cu nevastă-sa: 

— Voiam numai să-ţi spun noapte bună. Şi să ştii că te 
iubesc foarte mult. 

— Sebastiano, ce drăguţ eşti! Poimâine e vineri. Te aştept 
să vii. 

— Din păcate, nu pot veni sptămâna asta. 

— Hai, te rog! 

— Am să fac tot posibilul. 

Închise ochii, de parcă ar fi vrut să-şi întipărească în minte 
vocea ei. 

— Spune-mi ceva, ce-ai mâncat în seara asta? 

— Ce crezi?! întrebă ea cu intenţia celui care vrea să 
evoce amintiri vechi. Am mâncat ciorbă de fasole. Ce mult 
îţi plăcea ciorba de fasole! 

— Da cum să nu! Muream după ea. Îţi aduci aminte de 
maică-ta? Gătea uneori asta, în serile de iarnă. Apoi ea se 


ducea să se culce şi noi rămâneam singuri să ne pupăm. Îţi 
aminteşti? 

— Cum să nu! Dar acum e târziu, dragule. Du-te şi te 
odihneşte! Îţi urez noapte bună! 

— Noapte bună şi ţie! 

Vocea lui Cannito se stinse deodată. 

— Adio, iubita mea! 

Şeful Departamentului Z aşteptă ca ea să închidă, apoi 
puse şi el receptorul jos. 

A doua zi de dimineaţă, valetul îl găsi prăbuşit peste birou. 
La tâmplă avea o pată întunecată. 

O mână încă mai strângea revolverul. Cealaltă atârna, 
încleştată de receptorul telefonului din care ieşea semnalul 
de număr ocupat, ca sunetul unei ambulanţe îndepărtate. 

Olga termină de dat cu rimel pe gene. leşi din baie: 

— Ei, leneşule! Nu cumva am abuzat de tine azi-noapte? 

Cattani nu răspunse. Era întins pe pat şi fuma cufundat în 
gânduri. 

— Ei, ce-i cu faţa asta de înmormântare? 

— Crezi c-avem motive să fim veseli?! i-o întoarse el cu 
sarcasm. 

Ea se aşeză pe marginea patului: 

— Pe cine eşti supărat? 

Cattani trase adânc din ţigară. 

— Pe cine sunt supărat? Pe cine mi-a otrăvit viaţa. 

Îşi scutură ţigara în scrumieră. 

— Un grup de indivizi fără scrupule vor să pună mâna pe 
Italia. 'Tipi orbiţi de putere şi de bani. Mi-au omorât fata ca 
să mă oprească, pentru că nu suportau ca un poliţai 
oarecare să le pună beţe-n roate. 

— Şi acum ce vrei să faci? întrebă Olga, mângâindu-i o 
mână. Vrei să te răzbuni? Vrei să-ţi potoleşti ura 
distrugându-i? N-ai să poţi! Ştii foarte bine că sunt 
puternici şi fără milă. Fiare! 

Cattani îi dădu mâna la o parte. Se uită atent la ea, ca şi 
cum ar fi vrut să vadă până unde îi înţelegea intenţiile. 


— Chiar credeai c-aş fi putut deveni aliatul lui lerrasini?! 
N-ai înţeles nimic atunci! Vrei să ştii cine l-a făcut pe 
Cannito să se sinucidă? 

O fixă din nou, aşteptând un răspuns. Cum Olga continua 
să tacă, reluă: 

— Eu am fost acela. Şi-i voi distruge şi pe ceilalţi. Pe toţi! 

— Dar eşti nebun! murmură Olga înspăimântată. 

— Eram doi care voiam să curăţăm locul de ei. Pe celălalt |- 
au ucis. 

Cattani îşi strivi chiştocul în scrumieră, cu furie. 

— Numai el ştia totul despre mine. Şi-i spuneam orice 
aflam. 

Olga avu o tresărire şi făcu nişte ochi mari, plini de 
spaimă: 

— Şi ce-ţi spuneam eu? 

— Sigur! 

— Atunci, când vorbeam... 

— Nu vorbeam, te interogam! 

— Eşti un monstru! strigă Olga. 

Se aruncă pe pat, hohotind de plâns. 

— M-ai folosit ca pe o cârpă! Te urăsc, te urăsc! Şi acum 
mă arunci, pentru că nu-ţi mai pot fi de folos. Cum ai 
putut?! Dacă aş avea tăria, te-aş ucide! 

Începu să dea cu pumnii în el. Plângea disperată. 

— Poţi s-o faci foarte bine, spuse Cattani cu răceală. N-ai 
decât să-i povesteşti prietenului tău Terrasini şi sfârşesc şi 
eu ca bietul Maurili. 

Se ridică şi o lăsă acolo, în genunchi la marginea patului. 
Nu mai plângea. Respira cu greu şi mâinile i se crispau pe 
cearşaful încă plin de căldura lui. 

PANICA. 

Noul şef al Departamentului Z. era înalt, îmbrăcat elegant, 
ca un manechin. Un om cu care era imposibil să ai un dialog 
pentru că nu asculta niciodată cuvintele interlocutorului 
său. Când i se vorbea, el nu făcea altceva decât să-şi 
netezească reverele hainei, să se îndrepte de spate, să-şi 


mişte capul de la dreapta la stânga, de parcă s-ar fi admirat 
continuu într-o oglindă. 

Avea o adoraţie bolnăvicioasă pentru persoana sa. 
Mâhnirea lui cea mare din ultima vreme era că frumosu-i 
păr ondulat şi mătăsos albea. Prin secretar dăduse 
instrucţiuni precise frizerului: Trebuie să-i vopsească părul 
fără să-i spună. Nu putea să suporte ca cineva să-i vadă 
firele albe. 

Aşa că, de fiecare dată, se repeta aceeaşi comedie: 

— Ce faci? îl întreba încruntat pe frizer. Îmi dai cu vopsea? 

— Nu, excelenţă! Este şampon. 

— Bine, bine! E în ordine. 

Cattani înţelese imediat că nu mai putea rămâne în acel 
birou. De altfel, şi noul şef fu cum nu se poate mai clar. 

— Am nevoie de oameni de încredere, îi spuse admirându- 
şi unghiile la lumina lămpii. Noi nu ne cunoaştem bine, nu-i 
aşa? 

— Nu, nu ne cunoaştem bine, răspunse Cattani. 

— Ei, vedeţi? E nevoie de timp ca să fim pe aceeaşi 
lungime de undă. Dar nu avem la dispoziţie acest timp. 
Cred că poliţia ar fi fericită să aibă din nou un comisar de 
valoarea dumneavoastră. 

— Nu, zise Cattani. O să cer un timp de gândire ca să pot 
hotări în linişte. 

— Excelent! se entuziasma şeful. O idee excelentă! 

Soţia lui Cannito îl îmbrăţişă cu emoție. 

— Ştiu de ce ai venit. Vrei servieta cu documente. 

— Da, ţin mult s-o am. 

Ea îi surâse şi făcu un semn de aprobare din cap. 

— Ai s-o ai. Sunt sigură că soţul meu n-ar fi încredinţat-o 
altcuiva decât dumitale. Aşa că ţi-o dau din toată inima. 

Cattani se uită cu atenţie la femeia aceea mărunţică. Îi 
păru mai mică, şi mai fragilă. Ca şi cum viaţa petrecută în 
umbra soţului ar fi împuţinat-o. 

— Sebastiano era un om slab. Striga ca să-şi alunge 
neliniştea. Dar nu era rău. L-au distrus indivizii pe care-i 


frecventa. 

— Se poate. 

— Tremuram din pricina lui. 

Îşi strângea în pumn batista cu care-şi ştergea lacrimile. 

— Am sperat atâta că-l vei putea salva. 

— Am făcut ce-am putut, doamnă. 

— Ştiu, ştiu, răspunse ea punându-i o mână tremurătoare 
pe umăr. Înainte de a ne părăsi, îl trimisese aici pe şofer cu 
servieta. Cât au mai căutat-o! Au telefonat de la Minister. A 
venit să mă vadă şi un individ dezgustător, profesorul 
Laudeo. Şi-a permis să-mi ofere bani! Au încercat s-o fure. 
Au intrat noaptea şi au răscolit peste tot. Dar n-au găsit 
nimic. Servieta nu-i aici! 

Îi făcu semn cu mâna s-o urmeze. Se urcară în maşină şi 
ea îi arătă un drum printre copaci. Înaintau încet din 
pricina numeroaselor cotituri. După câţiva kilometri, au 
ajuns lângă o bisericuţă, în spatele căreia se profila silueta 
masivă şi lungă a unei mănăstiri. 

Femeia trase clopotul de la intrare. Din interior se auzi un 
sunet răguşit. O măicuţă cu faţa rotundă şi surâzătoare veni 
să le deschidă. 

— Aş vrea să iau servieta, spuse doamna Cannito. 

Măicuţa se înclină şi dispăru iute. 

Se întoarse după câteva minute şi-i întinse o servietă nouă, 
din piele, cu marginile îmbrăcate în metal. 

— Nu ştiu ce-i înăuntru! se miră doamna Cannito, dându-i 
servieta lui Cattani. Nu înţeleg de ce atâţia oameni au 
încercat să pună mâna pe ea. Dar orice ar conţine, te 
implor s-o foloseşti în scopuri cinstite, şi nu ca să mai 
sporeşti lanţul de nelegiuiri. 

În vila lui Sorbi avea loc o altă consfătuire. Sinuciderea lui 
Cannito răsturnase multe planuri. Şi nimeni nu ştia ce 
trebuia făcut mai întâi. 

— Da' ăla care i-a luat locul lui Cannito, ce fel de individ e? 
voia să ştie Carrisi. 


— Nu-mi inspiră încredere! spuse Terrasini care se 
pricepea foarte bine la asemenea treburi. Face pe filfizonul, 
dar are nişte ochi hrăpăreţi care nu te privesc niciodată în 
faţă. Un tip neplăcut. 

Sorbi dădea semne de nervozitate: 

— Să cumpănim bine. Dacă vom continua negocierile cu 
Laudeo, am putea să găsim o soluţie. 

— Nu, nu! zise Terrasini şi făcu un semn cu mâna, ca 
pentru a-şi sublinia hotărârea. Deocamdată nu ştim ce se va 
întâmpla. Ancheta asupra sinuciderii lui Cannito poate să 
aducă la suprafaţă poveşti vechi. Bântuie un vânt de 
furtună. Mai bine să stăm liniştiţi şi la adăpost. Pentru 
moment, să nu mai vorbim de afacere. 

— Nu! interveni Sorbi, aproape cu un strigăt de durere. 
Nu este o hotărâre înţeleaptă! 

— Are dreptate Terrasini, fu de părere americanul. Când 
am aflat că a murit Cannito, uf! am scos un suspin de 
uşurare. Eram fericit, happy! Însă aici suntem în Italia şi 
Terrasini m-a făcut să văd limpede ce complicaţii s-ar putea 
ivi. Mmda! Mai bine să nu continuăm. 

Făcu o strâmbătură de dezgust. 

— Domnilor, răbufni Sorbi. Riscăm să pierdem milioane de 
dolari! 

Pălise. 

— Dar ce te plângi? făcu Terrasini. Din America ţi-au intrat 
deja în Institutul financiar treizeci de milioane de dolari. 

— Yes, yes! confirmă iute Carrisi. Numai că banii âia 
trebuie să se întoarcă în America. Nu afacere, nu bani! 
Chiar astăzi mi-am anunţat prietenii să nu mai facă alte 
vărsăminte. 

Disperat, bancherul părea că-şi dă sufletul la auzul acestei 
veşti. 

— Ca să vă spun drept, hotărârea voastră mă uluieşte. 

Rămas singur, Sorbi o chemă pe blonda Ellis. 

— De ceea ce mă temeam, s-a petrecut. Am intrat în 
bucluc! 


— Tăticuţule! încercă fata să-l încurajeze. O s-o scoatem 
noi la capăt. Tu găseşti totdeauna ceva! 

— Mulţumesc de compliment! 

Chelia îi lucea în lumina lampadarului. 

— Dar trebuie să ne mişcăm şi să ne aşteptăm la ce e mai 
rău. 

— Eu sunt gata. Ce am de făcut? 

— Goleşte toate seifurile, îi spuse bancherul fixând 
peretele din faţa lui şi punându-şi la punct în minte planul 
de fugă. 

Aproape pretutindeni se simţea un aer de descurajare. 

— Chiar mă gândesc serios dacă nu e cazul să mă retrag 
undeva pentru câtăva vreme, spuse Laudeo. 

Acesta acceptase o invitaţie la masă din partea lui Sorbi. 
Mâncau languste într-un restaurant somptuos. Două fete 
cântau la vioară, iar melodia caldă şi învăluitoare se 
răspândea ca un fum. 

— "Toţi se retrag, remarcă bancherul cu un ton lugubru. 
Poate că ar fi mai bine să ne unim forţele ca să facem faţă 
acestei situaţii critice. 

Laudeo nu părea convins: 

— Poate că ai dreptate. Mi-e însă teamă că acest Cannito 
să nu fi lăsat pe undeva hârtii care ne pot pune în pericol. 
Dacă ele apar, va fi o nenorocire pentru toţi. 

— Ştii cine-i de vină? 

Sorbi îşi puse cuțitul şi furculiţa pe farfurie şi se uită la 
Laudeo cu ochi scânteind de mânie. 

— Carrisi şi lerrasini! Eu n-am fost niciodată de acord cu 
metodele lor. 

Îşi clătina capul necontenit, ca şi cum ar fi vrut să-şi 
exprime profunda dezaprobare. 

— Eu eram pentru pace între noi, ba chiar îi îndemnam să 
ajungem la o înţelegere. Credeau c-au să obţină ceva 
încolţindu-l pe Cannito. Şi uite acum rezultatele! L-au făcut 
să-şi tragă una în cap. 


Ultimele cuvinte fuseseră pronunţate în şoaptă. Bătându- 
se cu un deget în tâmplă, încheie: 

— Nebunie, ne-bu-ni-e! 

— Ai dreptate! zise şi Laudeo. O nebunie care ne poate 
distruge pe toţi. 

Bancherul tocmai ducea la gură un potir cu vin alb. Îl privi 
pe Laudeo prin lichidul auriu. 

— Eu sunt deja ruinat! 

Rămase apoi, câteva secunde, nemişcat, cu paharul în aer. 
Îl puse la loc fără să se fi atins de el. 

— Ruinat! repetă. Americanii au întrerupt vărsămintele şi 
vor ca sumele deja vărsate să fie trimise înapoi. Îţi dai 
seama?! Folosisem sumele ca să acopăr un deficit. Şi acum 
de unde-i iau ca să-i restitui?! 

— Era un deficit mare? 

— Îngrijorător de mare! E nevoie urgentă să intre alte 
sume. Dumneata ştii că am o afacere în curs. Lipseşte 
numai aprobarea comisiei tehnice. 

— Înţeleg! spuse Laudeo reflectând un moment. Din 
comisie face parte un membru al asociaţiei mele. Cred că se 
poate aranja ceva. 

— Ar fi tare bine! 

Această fărâmă de speranţă îl făcu pe bancher să se mai 
învioreze. 

— Dumneata ştii că nu sunt zgârcit ca americanii! Sunt 
generos şi nu uit serviciile făcute de prieteni. 

— O, sigur că ştiu! Şi, în clipa asta, generozitatea dumitale 
îmi poate fi de mare folos. Cu tot ce se dă acum în vileag, e 
foarte probabil că voi fi nevoit să plec în străinătate... 

— Dar, scuză-mă, se aplecă Sorbi spre urechea lui Laudeo, 
nu-mi spuneai că ai o comoară?! Un obiect rar... 

— A! Da! 

Un surâs şiret se ivi pe buzele lui Laudeo. 

— Pe ăla îl ţin bine. E un fel de asigurare pe viaţă pentru 
cazul în care situaţia ar deveni disperată. 

— Da' ce-i exact? 


— Nu mă întreba, te rog! 

Şi Laudeo se porni pe râs. 

Cele două violoniste aveau bluze albe brodate şi, înnodate 
sub guleraş, fundiţe negre. Trecură pe lângă masa lui 
Laudeo şi Sorbi, cântând în surdină. Păreau a fi din altă 
lume. 

Servieta lui Cannito nu-l decepţionase pe Cattani. 
Conţinea documente care puteau să distrugă anumite 
personaje politice din cercul lui Laudeo. Confirmau 
existenţa unui comerţ clandestin de arme şi plata unor 
comisioane uriaşe la nişte contracte pentru achiziţionarea 
de petrol. Mai era şi un listing de ordinator, format din vreo 
cincizeci de foi împăturite armonică. 'Iot ce putea Cattani să 
vadă era numai o înşiruire de sigle cu totul de neînțeles. 
Cum avea un prieten la Centrul Poliţiei pentru prelucrarea 
datelor, i se adresă pentru decodificarea ciudatelor mesaje. 

— La o primă vedere, îi spuse tehnicianul, ar fi vorba de o 
listă de nume. Aproape o mie de nume. Lângă fiecare e 
notat ceva, probabil un număr. 

— Şi cum fac să descopăr ce nume se ascund în spatele 
acestor sigle? 

— Nu e uşor! Cine a făcut această listă codificată, a avut o 
metodă precisă: a luat literele fiecărui nume şi le-a înlocuit 
cu alte litere din alfabet. De pildă, în locul lui A poate fi 
folosit G. Ar trebui să avem cheia acestui cod. Cheia, cum îi 
spunem noi în limbajul informaticii, se află în mod sigur pe o 
dischetă magnetică. Cine are discheta? Cu ea se rezolvă 
totul. O introduci în calculator şi lista e descifrată, tradusă. 
Numele pot fi citite imediat. 

Semăna cu o ţigară de foi. Fuselajul avionului - un Caproni 
care se acoperise de glorie în timpul primului război 
mondial - era ridicat. Cu nasul în vânt, de parcă ar fi 
adulmecat aerul altor vremuri. 

Cattani îi admira aripile, ce păreau fragile, acoperite cu 
tablă lucitoare. În faţa Muzeului Aeronauticii, pe malul 
lacului Bracciano, pânze albe lunecau pe ape. De jur 


împrejur, coline verzi se ghemuiau nepăsătoare, cu 
extremităţile întinse către lac, ca labele unui sfinx. 

— Aici sunt! 

În spatele lui Cattani apăruse un bărbat de vreo cincizeci 
de ani. 

— Vă mulţumesc, spuse comisarul strângându-i mâna. 
Sunteţi un ziarist foarte cunoscut şi serios. Lucraţi pentru 
un ziar important. Cred că sunteţi cea mai potrivită 
persoană pentru problema mea. 

— Sunt gata să vă ascult, îi răspunse ziaristul. 

Era slab. Ochelarii rotunzi aproape îi acopereau chipul 
ascuţit. 

Cattani mângâie fuselajul avionului. 

— Am în maşină un plic pentru dumneavoastră. Veţi găsi în 
el dovezile unei vaste reţele a corupţiei. Comerţ clandestin 
de arme. Profituri ilicite din achiziţiile de petrol. Export de 
valută... Planurile pentru a pune mâna pe ţară! 

Îl invită să facă câţiva paşi împreună. Ziaristul îl urmă 
printre aparatele de odinioară. Aripile păreau gata să-şi ia 
zborul. Numai că roţile mici erau prizoniere pe pământ. 
Altădată, aeroplanele de aici brăzdau cerul. Acum, ca nişte 
bunici încărunţiţi, îi distrau pe copii. 

— Aţi auzit vorbindu-se de profesorul Laudeo? îl întrebă 
Cattani. 

— Vag, îi răspunse ziaristul. 

— E o persoană ştearsă, dar foarte abilă. Cele mai 
murdare operaţii trec prin mâinile sale. Şi-a creat o reţea 
de complici formidabilă. Veţi mai găsi în plic o listă pentru 
ordinator care conţine nişte sigle indescifrabile. Cu 
siguranţă că este lista celor înscrişi în asociaţia lor. 

— Mmda, mârâi ziaristul uluit. Dar de ce-mi încredinţaţi 
tocmai mie acest material? Nu era mai bine să-l daţi 
magistraturii? 

— Voi fi sincer până la capăt. Din punct de vedere 
profesional, dumneavoastră vă convine să aveţi aceste 
documente. lar mie îmi convine să le publicaţi. Suntem chit. 


Îmi convine pentru că îmi lipseşte cheia descifrării listei de 
nume. Când materialul va apărea în ziar, cineva îşi va 
pierde capul. Când îşi va pierde capul, va fi mai uşor să 
găsesc cheia. 

— Încă un lucru, mai adăugă ziaristul. Nu cumva e 
materialul pe care Maurili ameninţa că-l va publica? Vă 
amintiţi de Maurili, ziaristul care a fost omorât? 

— Cum să nu. El avea numai o mică parte din ceea ce vă 
ofer eu. El avea informaţii despre Cannito, o verigă dintr-un 
lanţ întreg. lar eu vă ofer lanţul complet. Zornăiţi-l! 

TOATĂ LUMEA FUGE. 

Laudeo avea o faţă ciudată, palidă şi hăituită. Se mişca cu 
gesturi încete, ca cineva care lucrează cu obiecte de cristal. 
Luă o garoafă dintr-un buchet aşezat în mijlocul mesei şi-i 
aspiră parfumul. 

Un ospătar se apropie de el şi, cu o plecăciune, îi întinse 
telefonul portativ: 

— Excelenţă, sunteţi chemat la telefon. 

— Mulţumesc! 

Laudeo luă aparatul şi-i trase antena afară. 

— A, tu eşti, directore? Nu, nu mă deranjezi. locmai mă 
aşezam la cină. Stai puţin să mă duc în cabină. 

Îi spuse ospătarului să-i facă legătura. Laudeo închise uşa 
cabinei, capitonată cu catifea. 

— Cum îţi merge ziarul? 

— Excelenţă, am veşti proaste! se văicări directorul. 

Îi descrise materialul adus la redacţie de ziarist şi, cu o 
voce abia auzită, încheie: 

— Sunt constrâns să-l public! 

— Ce, eşti nebun? strigă Laudeo. 

Vinele de la gât i se umflară. 


— Nu-i nimic de făcut, oftă directorul. E vorba de un 
ziarist de prestigiu, ştiţi şi dumneavoastră. Dacă-l refuz, îi 
asmut pe ceilalţi. Or să-mi sară-n cap. Vor spune că 
cenzurez ştirile. Va ieşi scandal. 

— Un scandal?! repetă Laudeo cu o voce plină de 
ameninţare. O catastrofă! Asta o să se întâmple dacă publici 
materialul! 

— Ştiu, îmi dau seama, se căina directorul. Dar nu pot să 
fac nimic. Sunt fotocopii. Cine ştie câte au făcut. Dacă nu le 
publicăm noi, or să le trimită la alte ziare. 

— Eşti un tâmpit, scrâşni printre dinţi Laudeo. Şi când mă 
gândesc că eu te-am pus în fotoliul ăla. Imbecilule! Şi când 
crezi că ne faci această plăcută surpriză? Când o publici? 

— Mâine, murmură directorul. 

— Idiotule! ţipă Laudeo şi trânti telefonul. 

Mâine, îşi spunea singur, mâine! 

Era turbat de furie. Însă încerca să gândească repede şi să 
stabilească ce era mai bine de făcut. Se duse din nou la 
telefon şi-l chemă pe Sorbi. 

— Îţi aduci aminte de obiectul preţios pe care-l păstrez eu 
cu grijă? Aş putea să ţi-l vând. Când? Acum! 

Laudeo renunţă la cină. Sări într-un taxi şi fugi la bancher 
acasă. 

— Dumneata ştiai despre ce obiect era vorba? 

— Îmi închipuiam, spuse bancherul cu un aer de 
superioritate. 

Laudeo îşi deschise servieta şi scoase din ea un plic. Îşi 
introduse două degete şi, cu solemnitatea cu care un preot 
ridică potirul, scoase de acolo un mic disc de culoare 
închisă. 

— lată-l! Conţine cheia pentru a descifra lista membrilor 
Asociaţiei. 

Ochii îi erau goi, dar în el părea că se cuibărise diavolul. 
Sprâncenele îi erau zbârlite ca părul unei pisici înfuriate. 

— Cine îl are, stăpâneşte în acest moment o avere. Poate 
obţine tot ce vrea, numai amenințând că va da publicităţii 


lista. Încheie afacerea asta! Ţi-l vând pentru două milioane 
de dolari. 

— Mmm, făcu Sorbi umezindu-şi buzele. 

Se ridică de pe divan. Înlătură pernele pe care şezuse şi 
ridică o scândură învelită în piele. Mai era un alt strat de 
piele înconjurat de un fermoar. Bancherul trase fermoarul 
şi ridică un colţ. Apărură grămezi de bancnote străine, 
dolari şi franci elveţieni. Teancuri de bancnote nou-nouţe 
strânse în banderole. 

— Îţi place casa mea de fier? 

Luă un carneţel negru, din care rupse un cec. Fără să 
clipească, îl completă şi-l întinse lui Laudeo. 

— Poţi să-ţi iei cele două milioane de dolari în Elveţia. Dar 
de ce te-ai hotărât să-mi cedezi tocmai mie discheta? 

— Pentru că numai dumneata poţi plăti aşa, într-o clipă, o 
sumă atât de mare. Iar eu am nevoie de o rezervă 
importantă. Plec! Toată Italia va şti mâine că eu manipulam 
un grup de persoane gata de orice, fără scrupule. 

Laudeo îşi ridică fruntea cu mândrie. 

— Păcat. Încă puţin şi deveneam stăpânii ţării. Dar 
dumneata, cu obiectul ăsta, mai ai încă puterea în mâini. Ar 
fi păcat s-o laşi să-ţi scape... Succes! 

Laudeo se întoarse în grabă la hotel. Se închise în cameră 
şi începu să-şi facă bagajele. Se uită la ceas: zece seara. Un 
avion tot o să găsească! Cineva bătu la uşă. 

— Cine e? 

— Sunt de la serviciul hotelului, domnule. 

Laudeo deschise. Rămase împietrit văzându-l pe Cattani 
intrând imediat în cameră. 

— Închide uşa! îi spuse comisarul cu ton poruncitor. 

— Dar ce vrei de la mine?! 

Laudeo se retrase prudent şi băgă mâna într-un sertar. 

— Lasă-l acolo, îi ordonă Cattani. 

Scoase pistolul şi-l ţinea acum îndreptat spre profesor. 

— 'Te sfătuiesc să nu scoţi revolverul! 

Laudeo ridică mâinile în sus. 


— Să nu mai încerci! îl ameninţă comisarul. 

— Dar ce cauţi? întrebă Laudeo înspăimântat. Vrei bani? 

— Nu, răspunse sec celălalt. Nu mă interesează banii 
voştri... 

Pe chipul lui Laudeo se ivi un zâmbet sarcastic: 

— Am înţeles ce vrei. Dar ai sosit prea târziu. Eşti 
incorijibil, comisare! Numai naivi ca Terrasini şi Cannito 
puteau să aibă iluzia că te-ai schimbat. Acelaşi 
dintotdeauna! Dar nu-ţi pot fi de folos. Am vândut deja 
cheia de descifrare a listei. 

Cattani se încruntă de supărare. Înaintă spre Laudeo şi-i 
înfipse pistolul în piept. 

— Cui ai vândut-o?! 

— Bancherului Sorbi! 

Laudeo era alb şi nemişcat, ca o statuie de ceară. 

— Poate că cinismul şi viclenia dumitale te vor ajuta să te 
salvezi, îi spuse Cattani. Dar aici, puterea dumitale nefastă 
s-a terminat. Asta o ştii şi dumneata şi eşti gata să-i distrugi 
pe toţi cei pe care i-ai folosit ca pe nişte instrumente. 

— Cândva, oftă Laudeo, un rege afirma: „După mine, 
potopul!”. Şi era rege, micuțul meu comisar! Adică un om 
care făcea Istoria. 

Sorbi pusese la loc sigur preţioasa dischetă, începu s-o 
folosească drept sperietoare. Trecu pragul unui minister. 
Fu primit într-un birou uriaş, cu un cămin de marmură şi 
tablouri în rame aurite pe pereţi. 

— Înţeleg motivul vizitei dumneavoastră, i se adresă în loc 
de salut un bărbat îmbrăcat în haine de culoare închisă. 

Avea ochelari cu lentile groase de miop, care făcea ca ochii 
să-i pară ieşiţi din orbite, ceea ce producea un efect ciudat. 

— Vreţi să solicitaţi finanţarea pentru a acoperi lipsa din 
bancă. 

— Am neapărată nevoie de ea. 

— Mmda! Numai că pentru mine e foarte riscant. 

Omul îmbrăcat în haine întunecate deschise un tub din 
care luă o pastilă albastră. Şi-o puse pe limbă şi luă o gură 


de apă. 

— Cred că mă înţelegeţi! 

Scoase din buzunar un ziar şi-l desfăcu pe birou: 

— Priviţi! Am fost luaţi cu toţii de furtuna asta. Nu va trece 
mult şi ziarele vor descoperi că Institutul dumneavoastră 
financiar lucra mână-n mână cu Asociaţia. Dacă vă dăm 
tocmai acum aceste capitaluri, ne linşează. 

— Ascultaţi-mă cu atenţie! şuieră printre dinţi Sorbi. 

Aşezat pe un scaun enorm, părea şi mai mic. Picioarele 
abia dacă-i ajungeau la podea. 

— În ziar s-a dat o listă de nume care nu pot fi înţelese, 
dar eu am cheia pentru a le descifra. M-aţi înţeles bine?! Şi 
de-abia atunci vor fi necazuri mari. Pentru multă lume! 

Se sculă cu un mic salt. Omul îmbrăcat în haine închise îl 
văzu parcurgând lunga încăpere şi devenind din ce în ce 
mai mic, până ce dispăru în spatele unei uriaşe uşi lăcuite. 

— Parcă ar fi 8 septembrie, îi spuse Terrasini lui Carrisi. Tu 
nu erai în Italia la 8 septembrie '43. Fugeau cu toţii. O 
panică generală. Aşa e şi acum. Cattani a dispărut. A plecat 
de la hotel şi nu se ştie unde e. Contesa Camastra s-a întors 
în Sicilia. Laudeo a şters-o în străinătate. Cred că şi Sorbi e 
gata să-şi ia zborul. 

Se aflau la hotel, în camera lui Terrasini. Carrisi îşi scoase 
haina, îşi desfăcu cravata şi înjură: 

— Dacă Sorbi fuge, am dat de belea! 

Lovi cu pumnul în masă. 

— Thirty million, strigă cu furie. Doar n-o să mă las tras pe 
sfoară de un escroc italian, de un provincial al acestei lumi! 

Telefonul începu să sune. Răspunse Terrasini. Când 
închise, părea că tot calmul lui obişnuit se evaporase. 

— Scârba nenorocită! scrâşni din dinţi. Sorbi are cheia 
descifrării listei de nume şi ameninţă că o va folosi. M-a 
chemat cineva de la care tocmai a plecat. 

Un colţ al gurii lui Carrisi se strâmbă într-un rânjet de 
dezgust: 

— Zici italian, zici pacoste! 


— Trebuie neapărat să-l oprim pe Sorbi! spuse Terrasini. 
Trebuie să ne dea înapoi treizeci de milioane de dolari. 

Trase un picior într-un scaun. 

— Dar, mai ales, trebuie să scoatem de la el cheia listei. Şi, 
cu asta, vom deveni din nou stăpâni pe situaţie. 

În acest timp, Sorbi se cufundase în locul din spate al 
maşinii sale negre, marca Mercedes. Şoferul îl ducea la 
aeroportul Ciampino. Bancherul ţinea strâns lipită de el o 
servietă şi avea ochii holbaţi. Şoferul îi duse valizele la 
avionul particular. 

Pilotul încălzea motoarele. Făcu un semn de salut 
bancherului, care ţopăi repede pe scară şi dispăru. 

Şoferul îşi băgă capul în cabină. 

— Călătorie bună, domnule bancher! 

Se întoarse la maşină, îl urmări cu privirea pe pistă, văzu 
avionul desprinzându-se de pământ şi descriind un cerc 
larg înainte de a se îndrepta în direcţia nord. Şoferul îşi 
aprinse o ţigară. Intră într-o cabină telefonică şi-l sună pe 
Terrasini la hotel. 

— Domnule avocat, a plecat chiar acum. Destinația Zurich. 

Plecau pe rând, ca să nu bată la ochi. Blonda Ellis alesese 
trenul. Cobori din taxi seara târziu la gara Termini. 
Mergând cu pas grăbit, intră în holul în care forfoteau 
călătorii. Părea puţin nervoasă şi continua să arunce priviri 
în dreapta şi în stânga. Se îndreptă spre peronul numărul 5, 
unde era un tren luat cu asalt de călători încărcaţi cu 
pachete şi valize. Pe o tăbliță galbenă prinsă de vagoane 
erau indicate staţiile principale. 

După ce trecea de Italia şi Elveţia, trenul avea să-şi încheie 
drumul la Stuttgart. 

Ellis merse până la vagonul 367, unde era vagonul de 
dormit. Un tânăr în uniformă, cu o barbă mătăsoasă, îi 
controlă biletul, o ajută să-şi urce valizele şi o conduse până 
la cuşeta rezervată. 

De la distanţă, Cattani urmărise toată scena. Se apropie 
de controlor, îşi scoase legitimaţia din buzunar şi-i şopti la 


ureche: 

— Sunt comisar de poliţie. Aş vrea să ştiu încotro se duce 
blonda care a suit adineaori. 

Controlorul îşi netezi barba. Îşi trecu privirea de la 
legitimaţie la Cattani. 

— la să vedem! zise frunzărind nişte foi cu pătrăţele. Deci, 
are cuşeta 31. Da, iată! Coboară la Horgen, prima gară 
înainte de Zurich. 

— Bine. Aveţi şi pentru mine o cuşetă? 

— Îmi pare rău, da' sunt toate ocupate! Veţi găsi însă loc la 
clasa întâi. 

A doua zi de dimineaţă, erau în Elveţia. Trenul gonea pe 
sub un cer lăptos. De la fereastră, Cattani privea cum 
defilează prin faţa ochilor pajişti, păduri şi sate de munte. 
Totul era atât de curat şi ordonat, încât părea ceva ireal, o 
închipuire. Se întrebă de ce aveau elveţienii acel respect 
nemaipomenit faţă de natură. Cine-l insuflase poporului? 
Poate Calvin? Cine ştie? 

La nouă şi treizeci, trenul începu să încetinească. În cele 
din urmă, se opri cu o zgâlţâitură. De la megafon o voce de 
bărbat anunţă: 

— Horgen Bahnhof, gara Horgen! 

Blonda Ellis îşi trase valiza pe cele trei trepte ale trenului, 
o aşeză apoi pe rotile şi începu să privească în jur 
neliniştită. Din şirul de călători care se îndreptau către 
ieşire, apăru Sorbi. Alergă spre fată: 

— Draga mea, ai fost grozavă! 

— Vai, iubire, eram atât de îngrijorată! oftă blonda. 

Îşi dădu capul pe spate şi-şi aranjă în fugă părul. 

— În sfârşit, suntem în siguranţă! 

Chipul lor avea o altă lumină, un aer de victorie. Numai că, 
după puţine minute, expresia de fericire se transformă într- 
una de disperare când Cattani le apăru în faţă şi le spuse: 

— Domnule Sorbi, şi eu sunt bucuros că v-am găsit... 

Fata se aruncă în braţele bancherului. 


— Vai, ce proastă am fost! Nu mi-am dat seama că am fost 
urmărită, iartă-mă, iubitule! 

— Hai, calmează-te! 

Sorbi o bătu cu mânuţa-i scurtă pe umăr. 

— Hai s-auzim ce doreşte comisarul. 

— Vreţi să vorbim între liniile unei gări? întrebă Cattani. 

Se duseră toţi trei într-un apartament de la al patrulea 
etaj al unei clădiri elegante. 

— Acesta-i refugiul meu, îi spuse Sorbi. Şi acum, explică- 
mi ce vrei! 

Cattani, în dreptul unei ferestre, privea afară. Departe, 
strălucea lacul Ziărich. Îşi miji ochii, să-i poată vedea mai 
bine pe trecători. Mişcările sale, pline de prudenţă, măreau 
neliniştea bancherului. Comisarul se întoarse şi se trezi în 
faţa lui Sorbi, care pur şi simplu atârna de buzele lui, îi 
sorbea fiecare cuvânt. 

— Dumneata ai fugit. Poliţia italiană te caută. Dar nu din 
pricina asta trebuie să-ţi faci griji. Pentru că şi unul din 
vechii dumitale prieteni te vânează. Şi asta te înspăimântă 
cel mai mult, nu-i aşa? Ce-ai zice dacă telefonez la Roma şi 
le spun unde-i ascunzătoarea dumitale? 

Bancherul era în culmea disperării. Înghiţi în sec şi se lăsă 
să cadă pe un fotoliu. 

— Ce vrei? murmură. Bani? 

— Dumnezeule mare, da' aţi învăţat cu toţii aceeaşi 
melodie, izbucni comisarul dispreţuitor. Bani! Bani! Dacă aş 
fi acceptat toţi banii pe care mi s-au oferit, aş fi acum 
miliardar! 

Sorbi îl privea uluit. 

— Nu! Nu vreau bani. Vreau cheia de descifrat lista 
membrilor Asociaţiei. 

Blonda se ghemui pe braţul fotoliului. Sorbi îi luă o mână 
şi păru că a prins curaj pe dată. 

— Dumneata pentru cine lucrezi? 

— Acum lucrez numai pentru mine şi pentru cineva care 
nu mai este. 


Sorbi îşi petrecuse toată viaţa cântărind cu rapiditate 
situaţii critice. I se întâmplase să încheie pe loc afaceri care, 
altfel, i-ar fi scăpat din mâini. S-a mai aflat în împrejurări 
când a trebuit să deplaseze pe neaşteptate sume uriaşe. În 
aceste manevre neprevăzute era formidabil. Scăpa de 
adversari. Le-o lua înainte. Ca la o partidă de şah. Avea o 
minte antrenată să hotărască în grabă. Aşa că, faţă de 
cererea lui Cattani, nu avu nici o şovăială. 

— Sunt de acord! Îţi dau cheia! M-a costat două milioane 
de dolari, dar dumneata mă iei de gât şi n-am de ales. Însă, 
cu o condiţie! Trebuie să-mi laşi patruzeci şi opt de ore. Am 
nevoie să găsesc un refugiu mai sigur. 

Cattani fu de acord: 

— Îţi dau cuvântul meu de onoare! 

— Bine. 

Sorbi îşi recăpătase siguranţa. Deschise o mică valiză, 
aparent goală. Îi dădu pe fund câteva lovituri cu mâna. Un 
colţ se ridică. Bancherul introduse două degete în 
deschizătură şi luă obiectul după care alergau atâţia. 

— Uite-o! Vino în birou! 

Introduse discheta într-un computer portabil. Puse în 
imprimantă un sul nou de hârtie. Apăsă pe câteva clape şi 
imprimanta începu să ţiuie, aspirând hârtia. Părea amuzat 
că jucăria funcţiona. 

În centrul foii se afla titlul: Lista membrilor. În câteva 
minute apăru o listă interminabilă de nume. În dreptul 
fiecărui nume era notat un număr şi, uneori, o literă. 

Erau oamenii lui Laudeo. Vârâţi peste tot. În mintea lui 
Cattani numele acestea se transformară în tot atâtea 
tentacule vâscoase. Împreună alcătuiau o caracatiţă 
monstruoasă. 

Peste zumzetul imprimantei se suprapuse soneria 
telefonului. 

— Răspunde tu, te rog, îi spuse Sorbi blondei. 

— Hallo, făcu Ellis. Alo, alo... Au închis... 


Cattani îşi luă privirea de la imprimantă. Îşi încreţi fruntea 
şi-l privi pe bancher. 

— Aşteptaţi un telefon? 

— Nu. 

— Ştie cineva că sunteţi aici? 

Sorbi se gândi o clipă şi răspunse cu voce tremurătoare: 

— Numai şoferul meu! 

— Trebuie să plecăm imediat! spuse cu nelinişte 
comisarul. Să plecăm fără să mai pierdem un singur minut! 

Blonda începu să se văicărească: 

— Vai, iubitule, să fugim! Hai să plecăm, te rog, te rog! 

Cu toată isteria ei, Sorbi reuşi să-şi menţină calmul. 
Chemă un taxi, luă două valize, spuse blondei s-o ia pe a 
treia şi se îndreptă spre alt orizont. 

— Cattani, îi spuse cu jumătate de gură, mi-ai promis... Am 
nevoie de patruzeci şi opt de ore de linişte. 

leşi, trântind uşa. 

După câteva zile, cineva sună la uşa Elsei, în Franţa. 
Nevasta comisarului se duse să deschidă şi fu cât pe-aci să 
scoată un strigăt de uimire: în uşă era avocatul Terrasini! 

Avea un surâs palid. Ca o pisică bătrână care, 
nemaiputând să fugă după şoareci, îi linguşeşte ca să-i 
prindă mai bine în gheare. 

— Doamnă, vă mai amintiţi de mine? Ne-am cunoscut în 
Sicilia. 

— Else, invită-l înăuntru! se auzi din casă vocea lui Cattani. 

— Vai, dar chiar am noroc! spuse Terrasini. Chiar pe soţul 
dumneavoastră îl căutam! Ce mai faceţi, domnule comisar? 
Am fugit după dumneavoastră prin jumătate de Europă. De 
fiecare dată soseam prea târziu. Dumneavoastră eraţi deja 
departe. 

Se uită de jur împrejur. 

— Ce frumoasă căsuţă! Felicitările mele, doamnă! Mă veţi 
ierta că profit de amabilitatea dumneavoastră. Numai 
câteva minute. 


— Poţi să pleci imediat! îi spuse Cattani. Ai făcut un drum 
inutil! 

Dar 'Terrasini nu se descurajă: 

— Comisare, ai fost mai iute decât mine. Discul acela mic, 
totuşi, nu-ţi foloseşte. Îmi foloseşte mie şi prietenilor mei. 

Îi făcu cu ochiul complice. 

— L-ai luat ca să devii bogat, nu-i aşa? 

— Şi dumneata îmi oferi bani?! se enervă Cattani. Nu, nu l- 
am luat ca să mă îmbogăţesc. lar dumneata ai sosit prea 
târziu şi de data aceasta. 

— Ce vrei să spui? 

— Că puteai sta liniştit la Roma. Mâine dimineaţă ai fi avut 
pe masă lucrul pe care-l urmăreşti cu atâta patimă. Lista 
decodificată se află acum în posesia ziarelor, iar mâine 
dimineaţă o vor publica. Prea târziu, avocatule! Prea târziu! 

Terrasini rânji: 

— Mare greşeală, comisare! Cea mai mare din viaţa 
dumitale! 

— Vrei să mă ameninţi? 

— Nu. Vreau să spun numai că dacă lista rămânea secretă 
avea o valoare. Putea fi folosită ca armă de făcut presiuni. 
Cunoscută de toată lumea devine inutilă. Hârtie de 
împachetat! 

— Datoria mea, răspunse Cattani, era să fac publice 
numele unor indivizi ca dumneata, care au două feţe! 
Oameni care, în spatele unei aparenţe respectabile, 
plănuiesc lucruri monstruoase şi fac un trafic dezgustător. 
Dar de ce-ţi vorbesc eu dumitale de datorie? 

Pe figura lui Terrasini apăru o expresie de milă: 

— Şi în ce scop, mă rog? Ai câştigat acum o victorie. Va fi 
puţin scandal. După care se va lăsa uitarea. Şi totul va fi ca 
înainte. Cunoşti povestea arabă cu pasărea Phenix? Renaşte 
din propria-i cenuşă. 

Dădu din cap. 

— Nu poţi opri lumea! Au încercat şi alţii, unii chiar şefi de 
state, şi n-au reuşit decât să se facă de râs şi să se facă 


urâţi! Nişte copii! 

— Sigur! Oameni de teapa dumitale nu dispar uşor. Un alt 
Laudeo va începe să-şi ţeasă pânza din umbră. Un alt 
Cannito îi va face jocul. Dar vor fi şi alţi oameni care vor 
face, ca şi mine, prostii... Până la urmă, îi vor demasca. 
Războiul continuă, avocatule! 

Fără să mai adauge ceva, lerrasini făcu un semn de salut 
cu mâna. Deschise uşa. Afară vântul sufla în rafale, iscând 
vârtejuri de-a lungul străzii. Avocatul îşi frecă ochii plini de 
praf. 

Cattani privea o fotografie a fetiţei. 

— Ce mult mă iubea, îşi aminti. Când a rămas singură cu 
mine, am înţeles multe lucruri. Am înţeles că multă vreme 
nu m-am ocupat de ea. Şi că am făcut multe greşeli şi faţă 
de tine. 

Else ridică din umeri: 

— Nu te mai chinui acum. 

— Aşa-i! Trebuie să privim înainte. 

Cu un gest şovăitor, o mângâie pe păr: 

— Trebuie să plec... 

— Ştiu. Întoarce-te când vrei. Voi fi mereu aici. 

Comisarul îşi puse coatele pe cămin. 

— Aş vrea să vii după mine în Italia. 

Deşi îşi dorise din toată inima această invitaţie, fu puţin 
tulburată. 

— Crezi, şopti, că am mai putea să ne reluăm viaţa 
împreună? 

E] se întoarse către ea. Îi pronunţă cu duioşie numele. 

— Poate că ne-am şi reluat-o... 

La gară se îmbrăţişară. 

— Pe curând! îi spuse el. 

Else văzu trenul mişcându-se greoi pe şine. Chipul îi era 
scăldat de lacrimi. Soţul ei îşi agita braţul de la fereastră. 

Începu să alerge. 

— Corrado! Corrado! 


Bărbatul de la fereastră deveni un punct îndepărtat în 
mijlocul vârtejului. 

Else rămase mult timp pe peron, atât de mult încât 
călătorii care soseau în gară credeau că aşteaptă să vină un 
tren. 

Îşi vorbeau în fiecare zi la telefon. Uneori chiar de trei ori 
pe zi. Amândoi înțelegeau că o nouă afecţiune îi lega, fără 
putinţă de a i se împotrivi. Viaţa trebuia să continue şi 
plănuiau s-o continue împreună. În ascunzişurile sufletului 
aveau aceleaşi răni. Numai împreună le puteau îndura mai 
uşor. 

După două săptămâni, Else hotări să nu mai amâne 
plecarea. Soţul ei se duse s-o aştepte la peronul numărul 9 
la gara Termini din Roma. Trenul din Franţa sosi la timp. 
Else şi Corrado se zăriră printre capetele călătorilor. Se 
îmbrăţişară cu o nesfârşită tandreţe. Amândoi aveau un nod 
în gât şi nu reuşeau să găsească cuvântul potrivit în acel 
moment. În sfârşit, Cattani murmură, abia auzit: 

— Bine-ai venit! Am fost atât de singur! 

În maşină, Else îi mângâie mâna. Corrado o trase către el 
şi o sărută pe păr. Străzile Romei aveau străluciri orbitoare. 
Era ora cea mai călduroasă a zilei. 

Cattani parcă într-o piaţă străjuită de arbori înalţi. Îi arătă 
o terasă la etajul al treilea al unei clădiri cărămizii. 

— Acolo este noua noastră casă! 

Else se apropie cu capul de parbriz şi-şi ridică ochii în sus. 

— Foarte frumos! 

Arăta ca un om fericit. 

Pe când scoteau valizele din portbagaj, o motocicletă dădu 
năvală în piaţă. Atras de zgomot, Cattani se întoarse 
instinctiv. Pe motocicletă văzu doi oameni. Cel din spate 
îndrepta spre el un pistol. 

„Nu iartă niciodată!” îi spusese în Sicilia Altero, adjunctul 
lui. „Într-o bună zi or să ţi-o plătească!” 

Pricepu imediat că ziua aceea sosise. 


Simţi cum glontele îi muşcă din braţul stâng. Se aplecă 
într-o parte sub şocul loviturii. Dar braţul celălalt avu o 
reacţie fulgerătoare. Îşi scoase pistolul de la brâu, strigând: 

— Else! Else! 

Era ca o rugăminte disperată ca să stea la adăpost, în 
spatele maşinii. La rândul ei, Else îl strigă şi ea. Fugi către 
el. 

— Nu! strigă. Nu mi-l omorâţi! 

Se agita în jurul lui cu braţele desfăcute, ca şi cum ar fi 
vrut să-l apere. Îl ţinea acum strâns îmbrăţişat. Ucigaşul 
mai trase o dată de pe motocicletă. 

Glontele o izbi pe Else în ceafă. 

Pe moment, Cattani nici măcar nu-şi dădu seama de ce se 
întâmplase. 'Ţinti, trase şi-l văzu pe asasin prăvălindu-se pe 
asfalt în vreme ce conducătorul pleca cu un zgomot 
asurzitor. 

În acelaşi timp o zări pe Else care cădea. Ochii îi erau 
închişi şi pe o parte a feţei apăru o pată vânătă, din care 
curgea sângele. Corrado înţelese imediat că nu mai era 
nimic de făcut. Se aruncă la pământ, pradă disperării. Din 
braţul rănit îi curgea sânge. Ridică uşor capul Elsei cu 
celălalt braţ şi începu s-o sărute în tăcere. Acoperea cu 
sărutări fruntea şi nasul presărat cu pistrui, frumoasa faţă 
aurie. 

Cattani gemea înfundat, ca şi cum ar fi vrut să-i 
încredinţeze ultimul mesaj, secret şi îndurerat. Lacrimi 
calde îi acopereau obrazul. 

La câţiva metri mai încolo zăcea asasinul. Glonţul îl lovise 
drept în piept. După profilul de ciocănitoare îndreptat către 
cer, putea fi uşor recunoscut: Era unul din tinerii aflaţi în 
serviciul lui Terrasini. 


SFÂRŞIT