Petre Bellu — O crima langa Brasov

EDITURA I.G.R.-S.R.L. 


O CRIMĂ 
LÂNGĂ 
BRAŞOV 


ROMAN 


E seară; s-a lăsat o ceaţă groasă de-a lungul Bulevardului 
Elisabeta, încât grădina Cişmigiu nu se mai vede. Mai e şi un ger 
puternic de crapă pietrele, nu altceva. Oamenii trec grăbiţi de 
frig; n-au timp să asculte melodia unei flaşnete hodorogite, care 
s-a oprit în poarta grădinii. Bătrânului flaşnetar i-a îngheţat 
mâna, prin mănuşa din zdrenţe, pe manivela instrumentului. 
Faţa îi e brăzdată adânc, parcă scobită cu o daltă subţire care a 
trecut fin pe lângă ochi, modelându-i dureros tot horoscopul 
vieţii sale în care fericirea n-a avut ce căuta. Cât a domnit 
soarele pe pământ, bătrânul a vândut bilete de noroc scoase din 
cutia de tablă de botişorul alb al unui şoarece de casă care stă 
ascuns într-un maldăr de cârpe din cuşca lui de sârmă. Acum, 
bătrânul cerşeşte. E seară şi şoarecele s-a culcat îngheţat. Dar 
cine mai stă să asculte melodia flaşnetei şi să înţeleagă că omul 
cere de pomană? Cântecul său e un strigăt al foamei, pe care 
nu-l pricep oamenii. S-ar putea ca mulţi trecători să creadă că 
bătrânul se amuză. Asta e felul său de viaţă, fără de care nu 
poate trăi. Raționamentul nu-i fals. Dacă bătrânul flaşnetar ar 
consimţi să îndure gerul afară, făcând altă treabă, decât să 
cânte, ar câştiga mult mai bine şi nici nu s-ar numi cerşetor. 
Aşa, cum stă în poarta Cişmigiului, pare stupid; trecătorul, 
neavând curaj să scoată mâna din buzunar, pe ger, ca să-i dea 
un ban, îi aruncă o privire de dispreţ. Răutatea are puterea să 
învingă bunătatea. 

Din partea Monitorului Oficial, trece drumul un alt dezmoştenit 
al soartei. Nu este nevoie să spună că-i este frig; se vede după 
cum şi-a înfundat buzunarele hainei cu pumnii şi-şi strânge 
trupul cu braţele, gata să-l stâlcească. Acesta e tânăr. N-are 
palton. A îmbrăcat două jachete, una peste alta, ridicând în jurul 
gâtului două gulere soioase pe care bruma ceţii s-a aşezat ca un 
strat de grăsime. Vagabondul e tânăr, un băiat frumuşel, 
sprinten, pe care gerul nu-l poate încă înfrânge. Desigur că e 
proaspăt ieşit de la închisoare, fără să aibă timp de-a se învârti 
de un palton. N-are nici ghete ca lumea; n-are nimic pe el care 
să dovedească pe boierul scăpătat. Nu, este ceea ce se vede şi- 
a fost de când lumea: vagabondul. Dacă frigul i-a luat stăpânire 
tot capul, picioarele-i însă îi mai merg mersul lui de om înfipt. 


Are siguranţă în ele, şi le-a format după nevoi, ca să-l ducă unde 
o vroi el. 

Vagabondul, s-a oprit în faţa flaşnetarului, fără a spune o vorbă 
de salut. E semn că s-au despărţit de curând. O schimonositură 
a feţii noului venit arată tot: pe unde a fost, n-a făcut nimic. 

— N-ai avut noroc? întrebă flaşnetarul. 

— Nu, răspunse celălalt. Noroc chiar... 

— Şi-acum ce faci? 

— Ge-am învăţat: rabd. 

— Să-ţi dau eu câţiva gologani. 

— Vezi-ţi de treabă. Lasă, mă descurc eu, n-ai teamă. 

— Nu-i aşa, mai insistă bătrânul, dar vagabondul, după ce a 
vârât vârful unui deget prin plasa de sârmă, ca să mângâie botul 
şoarecelui din cuşcă, dă să plece. Cu un deget schiţează salutul 
de despărţire, în timp ce prietenul îl priveşte cu regretul omului 
neputincios. Totuşi îi strigă: Treci mâine pe la mine, lliuţă. 

lliuţă îl asigură că va face aşa, cu o palmă ridicată în aer, în timp 
ce pleca. Mai încolo puţin se opri. Nu era mulţumit de viaţă. 
Avea o sută de motive serioase ca să dea soartei cu piciorul, 
acestei soarte nedemne care îi creease o viaţă mizerabilă. Avea 
douăzeci şi cinci de ani şi încă nu-şi aranjase un drum în viaţă, 
un drum pe care să umble în fiecare zi. Nici măcar drumul greşit 
pe care umblase de multe ori, când nu mai ştia cum să iasă din 
încurcătură. Bătuse toate potecile, dar mai mult pe cele 
întortochiate care îl încurcaseră de tot. Ce făcuse până aici, nu e 
nevoie de ştiut. Destul că se afla cu mintea limpede şi cu dorinţa 
în suflet de-a se apuca de ceva serios. Ceva serios! Era mai mult 
o vorbă. Afacerea serioasă la el putea să fie şi ceva cinstit şi 
ceva deochiat. Atârna doar de ce îi ieşea în cale. Ilie Viscu, 
acesta era numele întreg al vagabondului, confunda cinstea cu 
necinstea totdeauna. El nu putea face deosebire între noţiuni. 
De pildă acum, când n-avea un ban în buzunar, de-ar fi găsit o 
pungă cu bani, ar fi oprit-o pentru el dacă aparţinea altui om 
decât o femeie frumoasă. Sărăcia îl făcea sentimental, tocmai 
pentru că jinduia după ceva frumos. Când însă el ar fi stat bine 
cu banii, n-ar fi dat punga înapoi, de-ar fi fost chiar a unei zeițe. 
Mai curând o arunca în gârlă. Dar totuşi avea şi-o curăţenie 
sufletească, căci rămăsese gol puşcă din toate aventurile de 
până acum. li plăceau încercările periculoase, în care inima sa 
bătea cu spaimă. Nici în tren nu călătorea decât fără bilet, chiar 


dacă avea bani. Încercase şi reuşise de câteva ori să treacă 
graniţele ţării fraudulos. N-avusese însă curajul de-a merge prea 
departe de locul său. Nu-l ţinea nimic în ţară, totuşi nu pleca din 
locul său de baştină. Aşa fusese totdeauna, o pasăre cu aripile 
tăiate. Un neputincios. 

Constatarea de faţă îl durea pe llie Viscu. Suferea din cauza ei. 
Şi ce-i mai trist nu era băiat prost: învățase carte, făcuse multe 
planuri în adolescenţă, mărginindu-se apoi la mici găinării 
condamnabile. Cu toată tinereţea sa însă, încercase multe. 
Deseori s-a văzut elegant, pus la punct parcă pentru toată viaţa, 
când numai o mică greşeală îl arunca înapoi la vagabondaj. 
Grădina Cişmigiu a fost martoră la desele lui neajunsuri. Avea 
doar un singur prieten, pe Marin Sulică, şofer. Pe acesta Îl 
întâlnea numai când ajungea la ananghie. Marin avea totdeauna 
un sistem de-a scoate bani din piatră seacă. Cu riscuri, 
bineînţeles. 

Astă-seară, Ilie Viscu şedea la gânduri: să se ducă la Marin, ori 
să-şi petreacă noaptea în Cişmigiu, pe ger. Fusese undeva, de 
unde sperase să scoată nişte bani, câteva sute de lei, necesari 
pentru a-şi mai ameţi situaţia până ce ar fi dat o lovitură mai 
solidă. Aştepta lovitura, era sigur de ea. Dar ce făcea până 
atunci? Unde se dusese să ia cele câteva sute de lei, n-a găsit 
pe nimeni acasă. Şi-acolo o chestie cu încurcături, care mirosea 
a poliţie şi parchet. A fugit cât a putut de repede, ca să se pună 
la adăpost. Flaşnetarului îi spusese că o să se descurce el în 
seara asta. Dar cum? Singura soluţie era să se retragă pe banca 
din Cişmigiu, unde să tremure până mâine dimineaţă. Altfel, 
dacă ar mai întârzia pe bulevard, s-ar putea să se întâlnească cu 
vreun poliţist, care să-l ia în ochi, crezând că urmăreşte cine ştie 
ce. Unui golan ca el, n-o să creadă nimeni că i-a venit poftă de 
plimbare prin ceața aceea geroasă. Ba mai bate şi-un vânt, nu 
tocmai subţire, care o să spulbere ceața, dar o să întărească 
gerul. Deci se îndreptă spre poarta grădinii. Merse puţin şi dădu 
de banca sa dintr-un boschet, unde mai dormise noaptea 
trecută. Găsi cele câteva foi de jurnale, unde le lăsase. li veni 
greu să se aşeze pe lemnul rece. lar să mai doarmă o noapte 
aici? Noaptea trecută, vorba vine, nu dormise defel. Ce prost 
lucru! Dormise însă, toată dimineaţa, cu capul pe masă, într-o 
cafenea din Sfântul Gheorghe. Aşa o să facă şi mâine dimineaţă. 
Dar până atunci? Incepu să tremure şi mai tare de frig. Nu-i 


surâdea perspectiva. Începu să se revolte contra sa că-i 
căşunase să doarmă în Cişmigiu, parcă alt loc, atât de prost, nu 
s-ar fi găsit pretutindeni. Şi furios cum se găsea, luă o hotărâre: 
o să se ducă la Marin şoferul. Tot mai bine o să doarmă în 
maşina aceluia decât pe o bancă din grădină. 

Indesă cu piciorul hârtiile în zăpadă, ca să nu le ia vântul şi 
plecă pe o poartă dosnică, ajungând în strada Brezoianu. La un 
depozit de benzină întrebă pe vânzător, dacă-l văzuse pe Marin. 
| se răspunse că acesta a trecut cu maşina spre staţia din faţa 
Atheneu-lui, unde şedea de obicei. 

Ilie Viscu porni mai departe. Vroi să treacă pe strada Renaşterii, 
dar îşi mută gândul. O luă pe Brezoianu. Aici îi ieşi în cale o 
servitoare pe care o mai văzuse el de câteva ori. Fata îi zâmbi, 
dar trecu repede pe lângă el, strângându-şi mâinile pe lângă 
piept. Era fără ciorapi, lăsând să i se vadă, în lumina dintr-o 
vitrină, două picioare durdulii şi roşii, care îl făcură pe llie să se 
oprească. 

— Ce faci? întrebă el fata, sperând s-o poată opri în loc. Dar ea 
merse mai departe, răspunzându-i doar: 

— Bine, mersi. 

Când ajunse în dreptul unui gang pe care avea să intre, se opri 
şi privi spre Ilie Viscu. Erau prea departe unul de altul şi nu-şi 
putură înţelege semnele. Atunci flăcăul se urni din loc, 
nemulţumit. N-ar fi fost prima dată când l-ar fi apucat ziua în 
patul unei servitoare. Pentru un om ca el era bună orice salvare. 
Din cauza gerului scăpase o ocazie bună. 

Supărat, ajunse la Atheneu, unde nu-l găsi pe Marin. Era plecat 
la gară. |lncepu să se plimbe prin faţa cafenelei „Corso”, 
aşteptându-şi prietenul. Cu Marin făcuse multe nelegiuiri. 
Alergau toată noaptea şi pândeau cu maşina localurile de 
petrecere de unde luau cheflii. Numai cheflii. li duceau pe cheiul 
Dâmboviţei, departe, unde-i lăsau, după ce-i scotoceau prin 
buzunare. 

Marin nu mai venea de la gară şi pe llie Viscu îl cuprinsese o 
plictiseală stupidă. Incepu să caşte, că-l dureau fălcile. Pe străzi 
nu mai era nici ţipenie de om. lci-colo mai răsărea, ca din 
pământ, câte un individ înfofolit în blănuri şi dispărea pe uşa 
cafenelei. Prin geamurile mari ale prăvăliei se vedeau persoane 
bogate, luând masa. O doamnă îmbrăcată în negru, ţinea un 
câine mic în braţe, şi-l îndopa cu pişcoturile pe care le lua dintr- 


o farfurie de porțelan, Căţelul făcea mofturi, ţinea pişcotul în 
gură numai de formă, apoi îl zvârlea fărâmiţat pe rochia 
doamnei. Prilej de îngrijorare pentru ea căci i se citea pe figură o 
mare tristeţe. 

Deodată se opri în faţa cafenelei o maşină uriaşă. Venise cu o 
viteză atât de mare, încât Ilie Viscu se simţi răsucit pe loc, din 
cauza curenților de aer pe care îi produsese maşina. Asta îl făcu 
să privească cu atenţie la nebunul care conducea. Era un domn 
elegant, încărcat cu o căciulă uriaşă, lucioasă. Domnul cobori 
grăbit şi atunci lăsă să se vadă că era îmbrăcat cu o blană 
scumpă. Deschise, cu aceeaşi grabă, uşa mare a maşinii de 
unde coborâră două doamne, una tânără şi frumoasă, cealaltă 
bătrână, cu o figură gravă. Tânăra zbură spre uşa localului, 
lăsându-i pe ceilalţi în urmă. Domnul trânti uşa maşinii şi-o luă 
pe doamna în vârstă de braţ. In treacăt şopti ceva sergentului 
de stradă care apăruse acolo ca adus şi el de curenţii maşinii. 
Sergentul făcu o plecăciune, semn că a înţeles ce-i spusese 
domnul elegant. Se întoarse spre maşină, cu aerul că ar vroi s-o 
apere până şi de-o fiinţă invizibilă. Lui Ilie Viscu îi aruncă o 
căutătură piezişă. Nu-i plăcu mutra acestuia, mai ales că-l văzu 
rămas cu gura căscată în urma domnului elegant care intrase în 
local. Vagabondul avea aerul că ar cunoaşte pe domn, ceea ce 
s-ar fi putut să-i pericliteze bacşişul sperat pentru paza maşinii. 
Dar îşi reaminti repede de figura lui Viscu; îl mai văzuse pe- 
acolo în tovărăşia lui Marin şoferul. De aceea căută un ton mai 
dulceag, vocii sale, când îl întâmpină: 

— E solid barosanul! 

— Cine-i? întrebă Viscu, ametit. 

— Un domn. 

— N-are nume? 

Sergentul îl scrută cu privirea prin ger. Haimanaua asta se 
interesează de un boier! 

— Dar de ce vrei să ştii? 

Viscu îşi acoperi faţa cu o nepăsare forţată; în interiorul său 
mocnea însă. 

— Aşa... zise el, liniştit. Parcă l-aş cunoaşte... mai ştii?... 

— E domnul inginer Vasiliu... 

„Ăsta-i!”... zise în sine llie Viscu. Dar sergentului îi spuse clar: 

— Nu-i omul care credeam eu. 


Se auzi un fluierat scurt: trecea controlul sergenţilor de stradă. 
Cel de lângă Viscu, se rupse grăbit şi dispăru în întunericul din 
spatele unei aripi a palatului regal. Câţiva paşi nu-şi lăsă din 
priviri maşina; o cercetă cu regret. Viscu se răsuci cu faţa spre 
local, apoi privi pe sub perdelele scurte ale unui geam. Inginerul 
Vasiliu era în picioare, la mijloc, lângă o masă. Nu se aşezase şi 
nici nu părea să aibe de gând. Ilie îl privi amănunţit, cât putu de 
bine. Gerul se înteţise, ca şi vântul subţire de adineauri. Colţul 
clădirii făcea un vârtej de curenţi, care izbeau, iuți, faţa 
haimanalei. 

— Asta-i! murmură llie şi-şi bătu pumnii ca să se dezgheţe. Dar 
tot avea un pic de îndoială în inima sa. De unde şi până unde a 
ajuns Vasilis în starea asta de bogăţie? Vasilis! Gherase! Grecul! 
Hamalul de la Brăila!... 

Vârtejul din stradă trecu prin mintea lui Ilie Viscu şi el se simţi 
gata să cadă de ameţeală. Se sprijini cu spatele de un pom şi 
rămase cu privirea în pământ. Tot trecutul său, îi apăru prin 
minte. Scurt trecut, dar aventuros. Îi veni să plângă şi se reţinu 
greu, ca să nu dea curs lacrimilor. A mâncat dintr-o strachină cu 
acest Vasilis; au fost prieteni, fraţi, tovarăşi de suferinţă şi de 
găinării. L-a împins la multe chestii, grecul!... Furturi mărunte, 
ca să aibă ce mânca, ciordeli, potlogării. Grecul l-ar avea la 
mână pe llie Viscu. Dar şi Viscu pe grec. 

lată-l aici, gras, voinic, procopsit. Îl ştia om al dracului: nu i-ar fi 
dat un leu, de bună voie; nici n-ar vroi să-l recunoască măcar. 
Avea şi dreptate: acum era domnul inginer Vasiliu. De unde 
dracu' era inginer, grecoteiul ăsta? Inginer Vasiliu! Să fi încercat 
să-i spună sergentului că nu era inginer; l-ar fi arestat omul legii. 
llie Viscu se trezi din amorţeală şi sări drept la fereastra 
cafenelei. Nu mai zări pe grec în interior. Se înălţă pe picioare şi 
privi de data asta pe deasupra perdelelor. Doamnele care 
veniseră cu el, erau la masă, alături de un domn în vârstă. Dar 
grecul? Viscu încremeni, înspăimântat, o clipă. Îşi reveni, căci 
văzu maşina la uşă. Inginerul Vasiliu nu plecase; era maşina lui, 
doar el o condusese. Dar dacă nu era grecul care credea llie? Nu 
i s-o fi părut? Se întâmplă des asemănări de felul acesta; multă 
lume se confundă, căci oricât de vigilent ar fi ochiul omului, tot 
se înşală şi el, ca şi memoria. Nimeni nu poate stăpâni de tot 
aceste două elemente: ochiul şi memoria. 


Ilie Viscu se lăsă furat de îndoială: cum de îi intrase în cap că 
domnul acela elegant din cafenea, putea să fie hamalul din 
Brăila? Erau două asemănări: figura şi numele. Dar dacă ar fi 
stat să judece bine llie Viscu, nici figura nu era întocmai a 
grecului din Brăila, nici numele. Era doar o simplă asemănare. 
Asta-i mări îndoiala, ca şi descurajarea; începu să se lase 
păgubaş. Tocmai atunci apăru pe uşă inginerul Vasiliu. Un 
bărbat voinic, frumos, să tot fi avut treizeci de ani... Mergea cu 
blana deschisă, sigur de el, nepăsător de gerul de-afară. Puse 
încet mâna înmănuşată solid, pe clanţa uşii de la maşină şi 
intră, strângându-şi pulpanele hainei pe lângă genunchi. Răsuci 
cheia motorului şi se auzi un duduit fin de maşină luxoasă. 

Ilie Viscu încremeni din nou cu ochii holbaţi. Asta era! Grecul!... 
Nu mai avea un pic de îndoială. Deschise gura şi strigă, 
strangulat de emoție: 

— Gherase! 


Inginerul Vasiliu întoarse capul speriat spre uşa cafenelei. | se 
păruse că de acolo strigase cineva: Gherase! Uşa se afla 
încremenită, spoită cu albul fulgilor de zăpadă, pe care îi 
împresura vârtejul pieţii regale. Distinse însă, în întunericul unui 
colţ de zid, prin perdeaua de fulgi de zăpadă, un trup deşirat, un 
om fără palton. Nu-l recunoscu, dar ghici că acela strigase. Îşi 
reveni imediat şi, presimţind ceva neplăcut, acceleră motorul, 
mărindu-i duduitul. Maşina porni, dar Gherase Vasilis auzi 
scrâşnetul pe care îl face uşa mare când se deschide, apoi 
trosnitura închiderii. După ce merse cam pe la jumătatea străzii 
de pe lângă gardul Ateneului, opri maşina şi întoarse capul. Ilie 
Viscu era acolo. Aprinse lumina, îl văzu la faţă câteva clipe, apoi 
o stinse. 

— Ce cauţi aci, ticălosule? 

După voce, ca şi după aroganţa cu care pronunţase cuvintele 
celălalt, Ilie Viscu îşi recunoscu în sfârşit vechiul prieten. Îl ştia 
îndrăzneţ, obraznic, rău. Era omul iute la mânie, hoţul născut pe 
malurile Dunării, gata să dea cu cuțitul, pentru un lucru de 
nimic. Dacă n-ar fi fost în centrul oraşului, Gherase Vasilis l-ar fi 
lovit de la prima vorbă. Poate nici Ilie nu s-ar fi urcat în maşina 
lui, cu atâta uşurinţă. 

— Nu mă mai cunoşti? încercă Ilie să vorbească, domol, lihnit de 
foame. 

Vasilis se încruntă; o rază de lumină dintr-un far de automobil, îi 
descoperi faţa schimonosită de ură. 

— Acum ce vrei? întrebă el. 

— Spune-mi dacă mă cunoşti... 

— Nu ştiu cine eşti. Lasă-mă în pace! 

Cu toată slăbiciunea mizeriei în care se afla, Ilie Viscu se ţinea 
dârz. Strânse pumnii de revoltă, privind pe celălalt prin 
întuneric. La început îi venise să se supere; să plece cu dispreţ 
pentru laşitatea grecului, dar se răzgândi. Adică de ce? De ce 
haimanaua asta care se îmbogăţise numai prin jaf, desigur, să-l 
sfideze cu atâta obrăznicie? Se revoltă în el şi izbucni: 

— Ascultă grecule, dacă te porţi astfel va fi rău tot de tine. Eu 
nu mai am nimic de pierdut. 

— Zău? întrebă ascuţit, grecul. Cu ce ocazie? 


— Cu ocazia numelui tău. Te numeşti inginerul Vasiliu? De când? 
Gherase se revoltă, întinse o mână şi-şi apucă rivalul de piept. ÎI 
smunci din loc, împingându-l spre uşă, cu putere. Viscu îi prinse 
braţul şi-l strânse între degetele ambelor mâini. Cotul se îndoi, 
dar nu slăbi haina din strânsoare. Fu o luptă tăcută, fără lovituri. 
Grecul cedă, primul. 

— Ce vrei de la mine, tâlharule? strigă el. 

— Ai să vezi... Să stăm de vorbă întâi... 

— Vrei bani, nu?... Poftim... 

Scoase portmoneul de la piept şi-i zvârli o hârtie de-o mie de lei. 
Viscu râse. Luă hârtia şi-o vâri într-un buzunar al vestonului. Cu 
această ocazie scoase o ţigară turtită pe care o aprinse greoi, 
fără nicio grabă. 

— Acum coboară! îi ordonă grecul. 

— Da, da, imediat, răspunse llie, cobor ca să mă duc până la 
„Corso”... 

— De ce? întrebă Gherase. 

— Vreau să vorbesc cu un domn, care se află cu două doamne 
la o masă, acolo. 

— Ce să vorbeşti? 

— Ştiu eu ce... 

Viscu puse mâna pe mânerul uşii ca s-o deschidă, dar grecul îl 
apucă de un umăr şi-l reţinu pe loc. 

— Eşti nebun? îi zise. 

— Defel. 

— Unde vrei să mergi? 

— Nu ţi-am spus? 

Gherase Vasilis se răsuci puţin pe loc pentru a duce mâna la 
spate, sub blană, de unde scoase un revolver mic, strălucitor. 

— ÎI vezi? întrebă pe Viscu. 

— Nu mă sperii, zise acesta, calm. Când eram prieteni la Brăila, 
foloseam cuțitul în astfel de împrejurări. Te-ai civilizat, 
afurisitule! Bagă drăcia în buzunar, că s-ar putea să ia foc şi-o 
păţeşti. 

— Am motiv serios să te împuşc, zise grecul. M-ai atacat în 
stradă. 

— Da, aşa ar fi, dacă n-ar mai şti şi altcineva pentru ce m-am 
urcat în maşină. 

— Ai complici? 


— Cu un om ca tine?... Dar să lăsăm asta, vrei să cădem la 
pace? 

— Cum? 

— Foarte simplu: mă iei sub tutela ta. Eşti bogat, ai maşină, 
desigur, trăieşti în lux, pe când eu... mă vezi: o duc prost. 

— N-am cum. Nici eu nu sunt aranjat, abia acum sper ceva... 

— Am văzut: păpuşa aceea de fată. E frumoasă, n-ai gust prost. 
Dar oricum, eşti mai bine decât mine... Ajută-mă Gherase, ce 
naiba! Tu ştii că în afară de micile mele găinării, sunt un om de 
onoare. 

— Da, ştiu, murmură grecul pe gânduri. Fie! Te voi ajuta, ba 
chiar am nevoie de un om ca tine; vorbesc sincer. Eşti în stare 
să-mi fii devotat? 

— Dacă mă ajuţi, ţi-o jur. 

— Bun. S-a făcut. Vino mâine la mine. lată adresa. Eşti vărul 
meu llie Viscu, vii din provincie, te pricepi la grâne, te-am 
chemat telegrafic. Înainte de orice vom sta de vorbă, între noi, 
ca să-ţi dau toate lămuririle necesare. Eşti mulţumit, javră? Dar- 
ar dracu-n burta ta! 

— Sunt, îngână Ilie Viscu. 

Gherase Vasilis băgă din nou mâna în buzunarul de la piept şi 
scoase portmoneul înţesat cu bani. Smulse de-acolo un teanc de 
hârtii, fără să le mai numere pe care îl întinse lui Viscu. 

— l-ai! O să-mi spui mâine câţi sunt. Prezintă-te elegant, fără 
nicio urmă de mizeria în care te afli acum, înţelegi? Eu am 
numai rude bogate, să ştii asta. Acum, la revedere! Nu uita că 
primesc doar de la ora 10 în sus... 

llie Viscu strânse mâna grecului şi cobori uluit din maşină. 
Celălalt o sbughi fără altă vorbă. Rămase pe marginea 
trotuarului, cu mâinele înfundate în buzunarele vestonului 
jerpelit. Intr-o palmă strângea hârtiile albastre, dăruite de grec. 
Erau multe şi calde. Grecul le păstrase sub şuba lui bogată. 

Lui Ilie Viscu îi veni să scuipe în ceva necunoscut. Avea o 
mustrare de conştiinţă şi nu ştia din ce cauză, îi venea greu să 
se urnească din loc, parcă i-ar fi fost teamă să nu se trezească 
dintr-un somn cu vise ciudate. Prea era frumos şi chinuitor în 
acelaşi timp, visul. Citise odată o carte cu un om care reuşise ca 
în vis să trăiască vieţile pe care le dorea. Aşa trăia şi el acum: o 
viaţă dintr-un vis curios. Dacă s-ar mişca din loc, s-ar spulbera şi 
visul. Pe urmă ce-ar mai face? Ar trebui să înceapă din nou 


chinul de acum două ore. Să se ducă în Cişmigiu la banca pe 
care şi-o destinase pentru somn în seara aceea? Ah, ce stupidă 
viaţă! Işi dădu seama cât de groaznic era să doarmă un om în 
ger, pe o bancă din Cişmigiu. Oribil. Cum or fi putând dormi 
oamenii în halul acela? Sunt, totuşi, oameni care dorm astfel. El 
fusese unul dintre aceia, cu două ore mai devreme, când îşi 
aranjase „dormitorul” în Cişmigiu. Trebuie să fi fost grozavă 
situaţia, dacă şi Dumnezeu s-a înspăimântat de nebunia lui. l-a 
scos în cale pe acest grec ticălos, care i-a dat banii, atât de 
mulţi, că ar putea dormi în cea mai călduroasă cameră din 
Bucureşti. Şi nu numai o noapte, ci multe alte nopţi la rând. Asta 
numai dintr-o culanţă dumnezeiască; Dumnezeu s-a revoltat 
împotriva soartei pe care o avea llie; i-a întors-o din curs. Ce 
însemnează soarta asta care pentru unii e mumă şi pentru alţii e 
ciumă? Din norocul care a dat peste Gherase Vasilis, face să-i 
dea şi lui Ilie un pic din el, ce naiba! Şi i-a dat, căci grecul îi 
lăsase în palmă bani multişori, pe care Ilie Viscu nu vroia să-i 
creadă adevăraţi. Prea erau mulţi şi veniţi pe neaşteptate. Oare 
să fie aşa cum credea el: banii lui? Nu visa? 

Ilie Viscu se scutură în drum, şi-şi trase o palmă zdravănă, că se 
trezi din visul în care îl aruncaseră banii. Obrazul îl durea 
grozav, deci nu era vis? Trăia treaz. Dacă-i aşa, bine! Situaţia se 
schimbă. Îşi îndreptă bustul, fiindcă se simţea gârbov şi porni 
fără să-i mai pese de gerul care îl încovoiase până atunci. Lângă 
„Corno” era o cârciumă, unde se adunau şoferii din staţia 
Ateneului. Ilie Vîscu urcă cele două trepte din faţa uşii şi intră în 
cârciumă. Îl izbi mirosul de ţuică fiartă, de şuncă afumată, ca şi 
fumul de tutun. Işi roti privirea prin încăpere, cercetând 
mulţimea de clienţi, adunată în jurul barului, sorbind lichidul 
fierbinte înmiresmat cu diferite mirodenii. Marin, prietenul său, 
nu era acolo. Dar o să vină el, în seara aceea. Până atunci, Ilie 
ceru unui băieţaş care servea, să-i aducă o stacană serioasă de 
ţuică fiartă şi şuncă. De mult nu mai mâncase aşa ceva şi-i veni 
o poftă de mâncare uriaşă, înfulecând, nerăbdător, fiecare felie 
de carne care cădea de sub cuţitaşul băieţaşului. Ce s-ar fi făcut 
dacă n-avea bani şi-ar fi dat totuşi peste această şuncă grăsuţă, 
care se topea în gură? Oh, banii lui cei mulţi!... Pipăi buzunarul 
în care îi ţinea. Erau acolo. Îi scoase frumuşel şi-ncepu să-i 
numere. Erau douăzeci de hârtii, a o mie lei fiecare. Afurisitul de 


grec, parcă-i numărase pe întuneric, aşa de exact îi dăduse. l-o 
fi având făcuţi pachet, javra de grec! 

Punându-şi banii la un adăpost mai bun, Ilie Viscu căzu câteva 
clipe într-o stare de reverie. Se văzu bogat, scoțând şi el, ca şi 
Gherase Vasilis, portmonee pline cu bani, de sub blană. Făcu şi 
el, cum îl văzuse pe grec: trase din buzunar o mie de lei pe care 
o întinse băiatului, zicându-i: 

— Opreşte ce-am consumat. 

Băiatul vroi să ia hârtia, dar Ilie o reţinu, adăugând: 

— Lasă, vom face socoteala la urmă. Aştept pe Marin şoferul. 

— Vine imediat, spuse vânzătorul. Nu se poate să nu vină. 

Când să bage banii la loc, Ilie văzu că scoase două hârtii, în loc 
de una. Deci nu se pricepea nici măcar la atâta lucru; degetele 
lui erau prea butucănoase şi insensibile pentru fineţea hărtiilor 
de bancă; nu puteau pipăi decât grosolan. Grecul avea degete 
subţiri, când a tras o mie de lei din buzunar, o mie a fost. 
Incercă să facă un exerciţiu: trase de câteva ori din buzunar 
câte o hârtie şi greu reuşi să scoată doar una singură. Era o 
dovadă de neîndemânare. Mâine, după ce-o să se ducă la baie, 
o să treacă pe la o frizerie, unde a văzut el nişte fete care 
lustruiau degetele clienţilor. O să se dea şi el pe mâna unei 
astfel de fete, să-l şlefuiască; nu se putea altfel. 

Mai comandă o ulcică cu ţuică fiartă, pe care o bău tot singur. 
Foame avea din belşug, nu-i era teamă că şi-o strică gustând 
mereu şuncă fiartă. Se obişnuise cu răbdarea de zile întregi, ori 
cu foamea ameţită cu câte un colţ de pâine amară. Dar când 
avea bani, se sătura, mânca abundent, pentru o lună de zile. 
Aştepta pe Marin şoferul; cu el avea de gând să mănânce bine. 
Marin sosi pe la ora zece. Când intră şi dădu cu ochii de Ilie, se 
înveseli, venise cam amărât. Îl salută de la uşă şi-i întinse mâna, 
ca la un prieten, pe care îl dorea. 

— Ce-i cu tine, llie? îl întrebă. Se vede că n-ai unde să dormi, de 
mă cauţi. Mi-a spus sergentul că te-a văzut, aşteptându-mă. 

lie se scobea în dinţi cu o aşchie ruptă dintr-o cutie de 
chibrituri. Şunca îl îngreunase puţin; banii din buzunar atârnau şi 
ei greu. Fără bani, Ilie ar fi părut mai sprinten. Siguranţa vieţii îl 
făcea mai calculat, mai pretenţios. Nu mai putea vorbi cu 
uşurinţa nechibzuită pe care i-o dădea sărăcia. De aceea 
scobindu-se mai departe în dinţi ca şi când făcea o treabă de 
mare importanţă, vorbi fără a ţine seama de ce spunea celălalt: 


— Ce faci astă-seară, Marine? 

— Ce-am învăţat, răspunse Marin. O să mă duc la gară din nou. 
Dar tu? 

Marin observă resturile de şuncă de pe masă, ca şi ulcelele de 
ţuică fiartă, şi-şi dădea seama că llie avea bani. Cum amicul nu 
se grăbea să-i răspundă, adăugă privindu-şi prietenul cu 
admiraţie: 

— Ai bani! Bravo!... Vreo lovitură, ceva? 

— Când am întrebat pe sergent de tine, spuse llie Viscu, n- 
aveam un leu... Venisem să-mi dai un pol. De aceea te căutam. 
Acum... Se schimbă chestia. Ce bei? 

Marin se învolbură: 

— Ce-ai făcut mă? Spune-mi şi mie. 

— E greu. Ce bei, e vorba? 

— Ce bei şi tu. 

Mai comandară de băutură şi de mâncare. Dacă llie ar fi fost 
„înţolit”, s-ar fi dus la un local mai bun, unde să mănânce ca 
lumea. Au rămas aici până spre miezul nopţii. Ilie nu i-a spus lui 
Marin de unde avea bani, nici de ce sumă dispunea, însă i-a 
împărtăşit speranţa că de-a doua zi va duce o viaţă mai bună. 
Cum avea să fie bunătatea acestei vieţi, nu ştia nici el, dar era 
sigur că scăpa de mizeria de până atunci. Şi-o să fie bine de 
amândoi, desigur. Doar Marin să rămână prieten adevărat. 

Cât priveşte pe grec, llie Viscu, nu se gândea o clipă să-l fure, 
adică să-l înşele cu ceva. O să se poarte cinstit cu el; cinstea 
hotilor între ei. Rămânea ca Gherase Vasilis să se poarte frumos, 
să nu caute să-l tragă pe sfoară. De altfel nici n-o să poată, căci 
Ilie îl avea în mână cu afacerea numelui schimbat. Totdeauna o 
să-i fie teamă de denunţ. 

Dar ce dracu făcea grecul de era aşa de renumit, încât îl 
cunoşteau şi sergenţii de stradă? Ce afaceri o fi învârtind? Lui 
Ilie îi trecu ceva prin minte, şi se pronunţă tare către Marin. 

— Tu cunoşti un inginer Vasiliu? 

— Vasiliu? murmură pe gânduri Marin. Da, am auzit de el; nu l- 
am văzut niciodată dar ştiu că are o maşină grozavă, o limuzină 
roşie, cu care vine mereu la „Corso”. 

— De ăla vorbesc, zise llie. 

— Ce-i cu el? 

— La el mă duc mâine. 

— Te cunoşti cu el? 


— Nu, minţi llie, dar cred că voi face ceva cu acest inginer 
Vasiliu. Ai grijă să nu spui ceva, la nimeni. 

— Nu fi prost. Ce-am eu cu voi? Să fie cu noroc ceea ce faceţi. 
Mai bem? 

Cum mâncaseră bine, cei doi prieteni beau vin de mult. Ilie mai 
comandă un litru. Afară vremea se arăta urâtă, începuse un 
viscol straşnic care zguduia ferestrele. 

— Când te gândeşti, vorbi Ilie, că eu, în noaptea asta, trebuia să 
dorm pe o bancă din Cişmigiu... 

— Ce eşti nebun? De ce n-ai venit la mine, dormeai în maşina 
mea. 

— La tine venisem pentru un pol. 

— Acum unde o să dormi? 

— Unde vreau. Mă duc pe Griviţa, la un hotel mai cald. Mă duci 
cu maşina? 

— Te duc. 

Cu toate că băuse binişor, iar sărăcia de până atunci se 
resimțea asupra sa, totuşi Ilie îşi dădu seama că nu era nevoie 
să se aventureze în vreo beţie prea mare, în noaptea aceea. Era 
hotărât ca a doua zi să se ducă la grec. Mai trebuia să doarmă 
câteva ore, să fie odihnit de dimineaţă, când o să alerge după 
cumpărături. De aceea propuse: 

— Mergem la culcare, Marine... 

— Mergem mă, dacă zici tu. 

După ce llie Viscu plăti tot, spre mirarea celuilalt, se urcară în 
maşină şi porniră spre Calea Grivitei. În uşa unui hotel se 
despărţiră, cu hotărârea ca a doua zi, la ora 8 seara, să se 
întâlnească la cârciuma de lângă cafeneaua „Corso”. 


— Capricii de miliardar american! murmură losif Soare, ursuz. 
Numai în America se găsesc trăsniţi ca mine. In loc să mă duc la 
un hotel de oameni cum se cade, cum sunt şi eu, trag aci la... 
Hotel Rogojină, unde m-au mâncat tot felul de ploşniţe, toată 
noaptea... Ciudat mai sunt! Şi-am făcut asta, numai pentru că 
am fost puţin cherchelit şi mi-a fost lene să mă duc până 
acasă... Puțin cherchelit, e puţin spus, am fost bine cherchelit, 
dacă nu-mi dau seama că am mai venit cu cineva aseară. Cine-o 
fi dormind în patul celălalt?... Ah, da, mi-aduc aminte că am 
cerut o cameră cu două paturi, portarului. Dar pentru cine am 
luat pe-al doilea pat? Asta-i curios. 

losif Soare trase picioarele de sub pledul cu care se acoperise 
peste noapte şi le lăsă pe lângă pat. Işi simţi capul îngreunat; 
băuse vin mult, şi prost, se vede treaba, dacă-l durea capul. 
Avea părţile lui slabe, la beţie: făcea multe trăsnăi, pe care le 
regreta, imediat, a doua zi. În primul rând, când se îmbăta, 
devenea darnic. Nu putea suferi sărăcia pe care o vedea 
abătută asupra unor oameni nefericiţi în viaţă. El era destul de 
bogat; uneori nu ştia câtă avere avea, căci nu se interesa de ea, 
ca orice om căruia îi dă Dumnezeu belşugul în silă. Se născuse 
bogat şi era sigur că va muri tot bogat. Avea treizeci şi cinci de 
ani, dar nu se însurase încă. Când era treaz ura căsătoria, fugea 
de ea, ca de o pacoste adevărată. La beţie era schimbător, se 
însura cu prima femeie care îi ieşea în cale. De un om bogat şi 
darnic, femeile se lipesc repede. El era sincer şi le spunea că se- 
nsoară cu ele. Alerga cu o femeie luată la întâmplare, nopţi 
întregi şi tuturor le-o recomanda ca pe logodnica sa. li dădea 
bani, o încărca cu daruri, până când femeia credea că aşa va fi. 
A doua zi se trezea în pat cu o femeie absolut necunoscută, căci 
losif Soare nu ţinea minte ce făcea la beţie. Cum îl vedea sculat, 
femeia începea să-l giugiulească: 

— Te-ai deşteptat, puiule? 

E| holba ochii complet nevinovat. 

— Cine eşti dumneata? o întreba speriat. 

— Cum, nu mă cunoşti? Logodnica ta... 

Atunci se lămurea losif Soare, şi, cum nu era un om rău, lichida 
incidentul, blajin. Femeia, pleca totuşi mulţumită, cu darurile 
primite. 


Din această cauză losif Soare nu mai trăgea în timpul beţiei 
acasă; începuse să i se facă ruşine de servitori. Inchiria o 
cameră la un hotel, dacă era cu vreo femeie, iar dimineaţa 
lichida totul cu înţelepciune. 

În dimineaţa asta era nelămurit: singur în pat, într-o cameră de 
hotel! De ce nu s-a dus acasă, dacă era singur? Dar, 
descoperind pe altcineva în patul alăturat, se lămuri. Nu era 
chiar singur, mai avea un musafir. Dar ce-o fi: bărbat sau 
femeie? Işi bătu capul ca să-şi reamintească cine era a doua 
persoană. Ştia sigur că cei cu care băuse erau nişte prieteni 
care s-au dus fiecare la casa sa. Nicio femeie n-a fost cu ei, cel 
puţin atâta timp cât îşi aducea el aminte. Şi niciun chef monstru 
nu făcuse, ca să creadă că uitase complet de sine. lată că-şi 
aducea aminte că-i spusese portarului să-i dea o cameră cu 
două paturi. Cine era individul care dormea cu el în cameră? 
Căci după ghetele cu care era încălţat şi i se vedeau pe sub 
pătura cu care era învelit, părea un om suspect. Un om de pe 
drumuri care nici măcar nu se dezbrăcase. Adormise cu hainele 
pe el; beat, desigur. 

— Mare mister! bombăni Soare, coborând din pat. Se duse la 
fereastră şi privi afară. Vremea minţise pe toată lumea: se 
schimbase brusc. Până după miezul nopţii, fusese viscoloasă, iar 
acum se moinase. Trebuie să fi fost cald afară, dacă picurau 
streşinile caselor. Cald era şi în cameră, căci lui losif Soare nu-i 
era frig în cămaşă şi izmene. Puse mâinele la spate şi începu să 
se plimbe prin cameră, căutând să-şi reamintească ce făcuse 
noaptea trecută. In dreptul patului se gândi să-şi tragă pantofii 
pe picioare, ca să nu răcească. Dar se răzgândi imediat, căci îi 
fu teamă să nu deştepte pe celălalt, făcând zgomot. Celălalt, 
dormea tun, nicio mişcare nu făcea afară de un sforăit care 
dovedea că trăieşte. Frumoasă situaţie pentru un om bogat ca 
losif Soare! E nevoit să aştepte până ce s-o scula amicul. Cine 
ştie cât! Vroi să vadă cât era ceasul; nu-l mai găsi în vestă, 
unde-l purta. Lipsea cu lanţ cu tot. Ceasul său, de aur! 

Când era gata să se înfurie şi să sune ca să vină cineva, îşi 
descoperi ceasornicul pe măsuţa de la patul celui care mai 
dormea încă. Lângă ceas se mai afla ţigaretul său, tabacherea 
de aur încrustată cu fildeş, butonii de la manşete şi-alte obiecte 
necesare de-ale sale. losif Soare era un bărbat scund nervos; 
de-o nervozitate uşoară şi trecătoare. Obişnuit din copilărie cu 


oameni care să-l asculte şi să-i facă toate poftele, se enerva fără 
motiv, foarte uşor. Când îşi descoperi paltonul şi pălăria ca şi 
şoşonii pe patul vecinului misterior, îl apucă o furie oarbă. 
Începu să tipe: 

— Am fost furat! Jefuit! Sunt într-o casă de hoţi, nu la hotel! 

Cel care dormise până atunci, dădu într-o parte pătura de pe 
faţă şi-l întrebă senin: 

— Mă rog, despre ce este vorba? 

losif Soare se opri în faţa lui, cu vorbele rămase în gâtlej. Nu 
avea obiceiul să se sperie uşor, mai ales după chefuri, când se 
trezea în camera lui, cu mulţi necunoscuţi. Mai păstra în voce 
indignarea sa când răspunse: 

— Despre lucrurile care mi s-au furat. Ce caută la dumneata 
ceasul meu, paltonul meu şi toate acestea? Le-ai furat! 

— Pardon! spuse străinul, atins în amorul propriu. Se ridică în 
capul oaselor şi privi indignat spre Soare. Nu ţi-am furat nimic, 
adăugă el. Am martor că mi le-ai dăruit singur, fără să ţi le cer. 
— Eu? întrebă Soare, speriat. 

— Da, dumneata. Poftim prima dovadă. 

Străinul luă de pe măsuţă o foaie de hârtie şi citi: 

„Recunosc că dăruiesc de bună voie domnului Ilie Viscu, 
următoarele obiecte care îmi aparţin: Un palton, o pălărie, un 
ceasornic de aur cu lanţ, doi butoni de manşete, o tabacheră de 
aur, un ţigaret, o pereche de bretele, o pereche de şoşoni, o 
cravată de mătase şi un briceag. Rog pe domnul Ilie Viscu să le 
poarte sănătos, fără a căuta să-mi fie recunoscător vreodată. 
losif Soare 

Rentier 


— Ce mai ai de zis, domnule Soare? îl întrebă Ilie Viscu. Madama 
hotelului este martoră că dumneata m-ai îndemnat să plec la alt 
hotel, chiar atunci când mi le-ai dat. 

Soare căzuse năucit pe pat. Ştia că făcea multe drăcii la beţie, 
dar ca să-şi dăruiască hainele de pe el, nu încercase niciodată. 
Rezemându-şi capul într-o palmă, murmură amărât: 

— Eu cu ce mă mai urnesc de-aci? Nici măcar nu ştiu la ce hotel 
mă aflu. 

— Cu hainele pe care le ai, îi răspunse demn, Ilie Viscu. 

— Păi ţi le-am dăruit dumitale. 

— Eu le refuz. 


— Nu se poate. Dăruite rămân. Numai ceasul şi tabacherea te 
rog să mi le vinzi, căci sunt amintiri de la bietul tată-meu... 

— Nu primesc nimic, rosti, jignit, Ilie Viscu, sărind din pat. 

Când îl văzu în picioare, losif Soare îl cercetă cu privirea. Acum 
îşi dădu seama de ce îi dăruise hainele: era goluţ, băiatul. El 
când vedea la beţie pe un om dezbrăcat, i se făcea milă. Toate 
slugile lui erau îmbrăcate de el, numai la beţie. Altfel, se purta 
zgârcit cu ele. Mai făcuse trăsnăi ca asta cu llie Viscu, dar 
niciodată nu dăduse chitanţă. Mai dăruise ceasul şi tabacherea 
altor oameni, însă a doua zi le-a luat înapoi. Lasă că nici lumea 
nu-l lua în serios, când era vorba de obiecte scumpe; când cel 
înzestrat se pomenea cu ceasornicul lui Soare la el, i-l trimitea 
acasă. Aşa e beţia: garnisită cu prostii. 

— Dragă domnule, începu, vinovat, Soare, am făcut eu prostia 
asta? 

— Da, chiar dumneata. 

— Spune-mi cinstit: cât ceri ca să-mi dai chitanta înapoi? 

— Nimic. Poftim, iat-o, ţi-o restitui pentru că nici n-am luat-o în 
serios. Am mai cunoscut oameni care la beţie sunt foarte 
darnici... Dar numai la beţie. Eu îţi mulţumesc pentru găzduire, 
fără dumneata n-aş fi dormit aci. 

— Cum aşa? Nu înţeleg. 

llie Viscu îl privi cu neîncredere, dar cum văzu mutra foarte 
sinceră a celuilalt, îi zise: 

— Vorbeşti serios? 

— Te rog să mă crezi că nu ştiu. Povesteşte-mi cum ne-am 
cunoscut. Am băut împreună? 

— Defel. Când ai intrat dumneata în hotel, eu mă certam cu 
portarul. Nu vroia să-mi închirieze o cameră, pentru că mă 
credea vagabond şi hoţ. Hainele mele nu-i inspirau încredere. 

— Atunci? 

— Atunci, dumneata, care erai cu mult chef şi om bogat, m-ai 
invitat să dorm aici. Ai cerut o cameră cu două paturi. 

— Şi cum am ajuns la dania asta bogată? 

— M-ai văzut sărac, ţi s-a făcut milă şi mi-ai dat tot ce aveai. Ca 
să-ţi fac pe plac am chemat madama să fie martoră. De faţă cu 
ea ai făcut chitanţa pe care nu ţi-a cerut-o nimeni. 

— Te rog, crede-mă, vorbi losif Soare, nu ştiu nimic. ă 
— Asta cred... Şi-acum domnul meu, dă-mi voie să plec. li 
mulţumesc pentru găzduire. 


— Nu se poate sări losif Soare. Te rog să iei ce ţi-am dăruit. Mă 
supăr. 

— Dumneata ce-ai să faci, dacă îţi iau eu hainele? 

— Nu te îngrijora de mine, sunt om bogat, mai am trei paltoane 
acasă şi două şube. 

Ilie Viscu şezu la îndoială. Nu ştia ce să facă. Dacă omul acesta 
vrea să se joace cu el? E darnic la început, dar pe urmă s-ar 
putea să-l reclame şi să pună poliţia pe urmele lui. Domnii 
bogaţi îşi permit luxul de-a avea pofte care să îndurereze pe 
alţii. S-au văzut oameni care dau drumul la nişte porumbei de 
toată frumuseţea, numai să-i poată împuşca din zbor. Ce-i 
interesează pe ei frumuseţea porumbeilor? li împuşcă pentru a-i 
vedea rostogolindu-se spre pământ. Aşa ceva e mult mai frumos 
decât orice. Pentru ei, dar pentru llie Viscu era cea mai mare 
dovadă de răutate. De aici îi veni ideea de-a pune următoarea 
întrebare lui losif Soare: 

— Ascultă domnule, dumneata ai împuşcat porumbei vreodată? 
Soare râse cu hohote. 

— Ce întrebare! se miră el. Ce legătură vezi dumneata între 
porumbei şi cazul nostru de faţă? Eşti ciudat, zău! 

— E o mare legătură, căci un om care împuşcă, numai să se 
amuze, nişte porumbei nevinovaţi, poate să-şi bată şi joc de un 
om sărac, cum faci dumneata. 

— Dar nu-mi bat joc de nimeni, omule! strigă, indignat, Soare. 
Cel mult regret ce-am făcut, este adevărat. Dumneata în locul 
meu de-ai fi, ai face la fel, sunt sigur. Asta-i mania mea la beţie: 
sunt darnic, fără judecată. lată: ceasul acesta nu l-aş da pentru 
toate bogăţiile din lume. E o amintire de la tatăl meu, pe care nu 
l-am cunoscut, pentru că a murit cu o lună înainte de-a mă 
naşte eu. Nu te-ai uitat la el, are fotografia tatălui meu, pe 
capacul interior... Cu toate acestea, ţi l-am dat dumitale, la 
beţie, cu foarte mare uşurinţă. Spune-mi: nu-i neghiobie asta, pe 
care trebuie s-o regret? Îţi mulţumesc că ai fost cinstit şi n-ai 
dispărut cu el. Cât pentru palton şi celelalte lucruri de 
îmbrăcăminte, i-ale domnule! Ţi le dau cu plăcere şi bucuros că 
n-am pierdut ceasul tatei. 

llie Văscu se văzu din nou în încurcătură. Stupidă soartă! leri 
seara n-avea ce să mănânce şi unde să doarmă, şi acum, când 
are mii de lei în buzunar, cu care să-şi cumpere ce-i trebuie, un 
om îl roagă să-i dea haine bogate de pomană. Nu zău că toate 


acestea sunt o bătaie de joc a soartei. Altfel nu se mai înţelege 
nimic. Sau o fi intrat în anul morţii? 

— Bine, domnule Soare, spuse llie îngăduitor, le voi lua. După 
cum vezi şi dumneata, am nevoie de ele. 

— Te rog din suflet: ia-le! Să fie pomană pentru tată-meu. 

— Bogdaproste! spuse llie, începând să se prepare pentru a-şi 
îmbrăca hainele. 

— Dar cum de-ai ajuns să nu ai nici măcar palton, pe vremea 
asta? îl întrebă Soare. 

— Eh, sunt multe de vorbit! oftă Ilie. 

— Ai dreptate, nu la toţi oamenii le merge bine, ca mie de pildă. 
Ilie se gândi să-i spună că de data asta avea bani cu ce să-şi 
cumpere tot ce-i trebuie, dar îşi înghiţi primele cuvinte repede, 
reamintindu-şi că omul bogat se simte jignit dacă-i spui că ai şi 
tu bani. Atât i-ar fi trebuit, ca bunătatea să i se transforme în 
ură. Omul vrea să te ştie cât mai nefericit şi că, de nu era dania 
sa, mureai chiar în ziua aceea. Puţini sunt bogaţii care nu dau 
din mândria de-a jigni pe cel sărac. Ilie Viscu nu-l cunoştea bine 
pe losif Soare. De aceea primi cu multă recunoştinţă tot ce-i 
dădu fără să-i mai pese de gerul care îl încovoiase până acum. 
— Văd că n-ai nici haine ca lumea, pe care să le porţi pe sub 
palton, zise Soare. Pantalonii îţi sunt largi şi murdari, iar haina ti- 
e strâmtă grozav. Prost croitor ai avut. 

— Nu sunt făcute pe mine, lămuri llie, le-am luat cum le-am 
găsit pe la „Tata Lazăr”. 

— Asta cine mai este? 

— O uliţă cu vechituri. 

— Există aşa ceva? 

— Da. N-ai fost niciodată pe-acolo? 

— M-a ferit Dumnezeu. Am croitorul meu, de douăzeci de ani... 
Dar ştii că ne potrivim la corp? lată ce bine îţi vine paltonul 
meu! Turnat. Să vedem acum şoşonii şi pălăria, cum se prezintă. 
— Şoşonii i-am încercat, sunt buni, dacă-mi schimb ghetele care 
sunt prea largi şi rupte. O să-i iau în jurnal până fac rost de alte 
ghete... Acum plec, începu să vorbească grăbit Ilie. Fii bun şi 
vezi dacă ai toate obiectele cu care ai venit noaptea trecută. 

— Da, sunt toate, ceasul, tabachera, ţigaretul, butonii, tot ce-am 
avut. Să văd bani dacă mai am. 

Soare întinse mâna spre haina pusă pe spătarul unui scaun şi 
începu să scotocească buzunarele. Prin toate găsi bani mărunți, 


hârtii mototolite, aşa cum le mânuise la beţie. În portmoneu 
descoperi printre nişte plicuri, note, cărţi de vizită, câteva hârtii 
de-o mie de lei. 

— Beat am mai fost! se miră el, văzând dezordinea din 
buzunarele hainei. lată aici o hârtie întreagă. la-o dumneata, 
ştiu că ai nevoie. 

Întinse hârtia lui Ilie, însoţită de un zâmbet naiv. Părea că se 
jenează de felul cum era descoperit în dimineaţa aceea. Ilie 
Viscu nu şovăi, luă hârtia, mulţumindu-i. 

— Faci prea multe pentru mine, domnule Soare. Nu ştiu cum o 
să-ţi fiu recunoscător. 

— Eh, recunoscător nu trebuie să-mi fii... Dau din prisos, nu-ți 
dau din ce am eu. După fiecare chef, calculez paguba. Apoi mă 
duc acasă şi urc preţurile la mărfurile mele. Îutr-o oră am scos 
toată paguba, ba chiar şi cheful următor. Aşa că, vezi, în felul 
ăsta tot să fii darnic, că ai de unde. Numai inimă să ai. Eu o am, 
la beţie. La trezie sunt zbir; tot ce fac este să-mi măresc averea. 
Fur şi banul din mâna săracului, dacă am nevoie de el. Stai să 
vezi acum, după ce voi telefona acasă, câţi oameni vin aici şi mi 
se ploconesc, parcă aş fi paşă. Toţi sunt funcţionarii mei care 
adună bani numai pentru mine. Eu le vorbesc scurt şi 
cuprinzător; îi oblig ca până deseară să-mi aducă bani mulţi, ca 
nici casierul să nu aibă unde să-i pună... Aşa se trăieşte azi, 
iubitule! Dumneata nu cunoşti viaţa de-ai rămas aşa la vârsta 
pe care o ai. Să nu crezi că visând, aduni ceva. Nici nu-ţi închipui 
că dacă pui bețe în roate altui om, opreşti pământul în loc. Cred 
că te ocupi şi cu ciupeala, cu toate că te-ai purtat frumos cu 
mine. Dacă dai mici lovituri, ici-colo, care nu-ţi aduc nimic, nici 
pâinea zilnică, este adevărat? 

— Ştiu eu, domnule Soare? răspunse senin, llie Viscu. N-am 
nimic calculat în viaţă, pentru că n-am reuşit să am ceva de 
înmulţit ca dumneata. Fac şi eu ce-mi iese în cale, uneori bine, 
alteori, rău... 

— Însoară-te, ca să ai un loc unde să tragi în fiecare seară. 

— Dumneata eşti însurat? 

— Eu, nu! Fug de-aşa ceva. Dar eu am avere, pot să cumpăr 
orice femeie la nevoie. Trebuie să recunoşti că ne deosebim, 
nu? 

Ilie Viscu nu răspunse la întrebarea celuilalt, se ridică, pentru că 
se aşezase pe pat şi vorbi cu totul altceva. 


— Eu plec, domnule Soare... 

Soare se ridică şi el. 

— Cum ai plăcere, dragul meu. Îmi pare rău că nu te-am tratat 
cu o cafea măcar. 

— Nu face nimic. Te rog să primeşti toate mulţumirile mele. 
Bună ziua! 

— Bună ziua, dragă, bună ziua! 

Ilie Viscu ieşi repede. Pe coridor se întâlni cu madama hotelului. 

— S-a ţinut de cuvânt, zise el femeii, când o văzu că-l privea cu 
un aer care i se păru bănuitor. 

— Ştiu, spuse ea, am ascultat la uşă când nu vroiai să-i primeşti 
cadourile. Foarte bine ai făcut că le-ai luat. E un om bogat şi are 
de unde să dea şi altuia. 

Văzând atâta încurajare din partea madame, Ilie găsi cu cale că 
merită câţiva poli. Era un om care recunoştea meritele oricui. 
Fără multă vorbă întinse banii femeii şi ea îi mulţumi frumos, 
urându-i noroc şi sănătate. Apoi plecă repede. Pe stradă, în 
dreptul unei curţi goale, aruncă şapca sa, care era învechită, şi- 
şi puse pălăria bogătaşului losif Soare. Când se zări în oglinda 
unei vitrine, înţelese că devenea din ce în ce, alt om. Intră 
repede într-un magazin ca să-şi cumpere ce-i mai lipsea. La ora 
11 trebuia să fie la Gherase Vasilis. Până atunci mai avea nevoie 
şi de-o baie. 


IV 


Un domn elegant apăsă pe butonul soneriei din faţa casei cu 
numărul 10. Era ora 11, dimineaţa. Tânărul murmură, 
nerăbdător, după ce-şi mai aruncă privirea pe cartea de vizită 
din mână: 

— Str. Frunzişului 10. 

Apăsă pentru a doua oară pe buton. Imediat se arătă în balcon o 
tânără servitoare. 


— Un moment! strigă ea. Vin imediat. 

Nerăbdător urcă treptele din faţă până la uşa de fier. Aici se 
opri, răsucind bastonul lustruit pe care îl ţinea într-o mână. Işi 
făcea de lucru cu el, ca să-i treacă timpul. Intârziase. 

— Vreau să vorbesc cu domnul inginer Vasiliu, spuse el 
servitoarei care apăru în cadrul uşii de fier. Era un îngeraş de 
fată, îmbrăcată numai în alb şi plină de dantelărie. Tânărul 
vizitator o privi apoi, încântat, în timp ce fata roşi, ruşinată. 

— Ce timidă eşti! se miră el, apucându-i cu două degete 
botişorul fin. Ce face domnul inginer Vasiliu? 

— Domnul inginer doarme, reuşi fata să-i răspundă, rămânând 
cucerită că un domn atât de elegant şi-a oprit privirea pe ea. 

— Doarme!? Auzi ce puturos e vărul meu! 

După aceste cuvinte, tânărul trecu pe lângă servantă şi intră 
într-o cameră spațioasă, care semăna a birou şi a cameră de 
primire pentru o casă particulară. Ilmperecherea meselor de 
scris cu mobilierul de stil vechi franțuzesc, părea ciudată de la 
prima vedere. Un ochi cunoscător ar fi văzut că tot mobilierul 
era cumpărat de mântuială. Cele două birouri din colţuri nu se 
asemănau. Unul era de stejar afumat, celălalt de nuc lustruit. 
Amândouă erau vechi, demodate, ca şi restul de mobilă 
franţuzească, desperecheată şi ea. 

În faţa fiecărui birou se afla câte un fotoliu larg de piele, 
decolorate din cauza vechimii. Ce acoperea toate abaterile de 
stil, era curăţenia care domnea în camere. Numai ferestrele şi 
uşile erau acoperite uniform cu perdele grele de pluş. Se vedea 
că stăpânul ţinea ca din stradă casa să arate elegant mobilată. 
Storurile ferestrelor erau de mătase fină, brodate pe motive 
japoneze, ceea ce dădea interiorului o ţinută distinsă. 

— Să-i spui domnului inginer că a venit vărul domniei sale, zise 
tânărul, după ce-şi puse pălăria, bastonul şi mănuşile pe unul 
din birouri. 

— Prea bine, răspunse fata, repezindu-se să ia obiectele puse pe 
birou şi le duse pe un scaun alături de un cuier mare din 
dreapta. Domnul îmi dă haina? mai întrebă ea. 

— Da-da, şi şoşonii. Poftim. 

Fata îi ajută să-şi scoată paltonul. Când i-l lăsă în braţe, îi zâmbi 
din nou. 

— De unde ai ochii aceştia atât de dulci? o întrebă el. O ciupi de 
data asta de guşă, întârziind palma pe gâtul ei care i se păru fin 


de tot. De mult nu mai avusese fericirea să mângâie o piele atât 
de fină. Işi trecu apoi o palmă pe faţă, pipăindu-şi uşor urmele 
mizeriei prin care trecuse până atunci. 

Când fata dispăru fâstâcită pe o uşă, tânărul se opri ca să-şi 
aleagă scaunul pe care să se aşeze. Alese unul lângă aparatul 
de telefon ce se vedea mascat de o firidă a biroului, unde era 
aşezat. Se lăsă cu îndoială pe spătarul scaunului, dar când simţi 
că arcurile îl adânceau plăcut, renunţă de a se mai împotrivi la 
ceva. 

— leri dacă veneam, aş fi fost dat afară de aici... gândi el. Nici 
vorbă să fi ajuns să mă aşez aşa comod pe acest scaun. Azi mă 
primeşte o fată dulce, care mă lasă să-i pipăi pielea, fără să se 
supere. Ce-ar fi să încerc a o săruta... De mult n-am mai sărutat 
o fată tânără şi frumoasă... 

Fata se reîntoarse grăbită şi-i zise: 

— Domnul nu s-a sculat încă... Sunteţi bun să mai aşteptaţi o 
jumătate de oră? Vă spun sincer. M-a obligat să-l scol la ora 
douăsprezece... Mai aşteptaţi? 

— Da, cum nu! Vreau să-i vorbesc, aveam întâlnire. N-a lăsat 
nicio vorbă? 

— Nu, nimic. 

— Mă mir. Dar pot vorbi la telefon? 

— Se poate. Aveţi cartea aici. 

Fata întinse mâna şi luă cartela ascunsă între nişte cartoane pe 
un suport de birou. In această mişcare fu nevoită să se apropie 
mult de scaunul pe care şedea tânărul şi el îi văzu ceafa albă, 
plină de cârlionţii aurii ai părului. „În viaţă, omul trebuie să aibă 
curaj”, gândi el şi, dacă se intimidează de-o servantă, atunci ce 
curaj mai poate avea faţă de o femeie dintr-o lume mai 
superioară? Se ridică şi apucă umerii fetei cu amândouă 
palmele, apoi o sărută pe ceafă. Fata se lăsă puţin, în urmă însă 
se răsuci şi-l privi cu puţină răutate. 

— Nu-i frumos ce faci, îi reproşă ea, părând supărată, dar nu se 
ridică din poziţia în care o ţinea el. Văzându-l că o privea cu 
ochii înflăcăraţi, se muie şi-i zâmbi îngăduitor. De ce nu eşti 
cuminte? îi mai zise. 

— Pentru că-mi placi, răspunse el, pe când mâinile îi tremurau 
pe braţele fetei. Îmi placi, lasă-mă să te sărut. 

Până să se gândească fata dacă trebuie să-l lase sau nu, el îi 
apucă căpşorul auriu în palme şi o sărută pe buze. Neştiind ce 


să facă cu mâinile, fata îl apucă de umeri şi sărutul lor luă o 
formă mult mai drăgăstoasă, de adevăraţi amorezi. Când se 
despărţiră erau ca şi înţeleşi. Doar el fu nevoit să precizeze 
ceva. Cum ştia că, atunci când săruţi o servantă, e ceva care se 
plăteşte, trase din buzunarul de la piept o hârtie de o mie de lei 
şi-o întinse fetei. Ea se zăpăci toată în faţa hârtiei, căci o luă 
repede şi-o vâri în corsaj, roşindu-se până la urechi. 

— Deseară la ora nouă, mergem în oraş, îi spuse el. Vrei? 

— Da, sunt liberă de la ora opt. 

— Bine, te aştept afară la ora nouă într-o maşină, să ştii. Numele 
meu este llie Viscu. 

Soneria bârnâi şi fata o rupse la fugă pe o uşă din mijlocul 
camerei. Ilie rămase năuc. 

— Primul succes în noua mea viaţă! murmură el, încântat. Ceea 
ce sunt sigur este că voi petrece o noapte plăcută cu fetiţa 
asta... Totdeauna s-o începi de jos, pentru ca să fii sigur că vei 
ajunge bine, sus. Dacă iubitul meu văr, adăugă el, zâmbind cu 
înţeles, mai are asemenea bunătăţi pe aici, îi stau la dispoziţie. 
Se vede că le neglijează grecoteiul, dacă fata asta se dă aşa de 
uşor!... 

Mai trecură vreo zece minute până ce fata reapăru. De data asta 
era calmă şi stăpână pe sine, căci îi vorbi cu aerul că ar fi uitat 
tot ce se petrecuse între ei: 

— Domnul inginer vă pofteşte în camera sa. Vă roagă să-l 
scuzaţi, dar e puţin bolnav. 

Ilie Viscu urmă fata, în timp ce-i vorbea pe un coridor îngust, şi 
se opriră în faţa unei uşi. 

— Aici, zise ea. 

El îi zâmbi dulce şi primi în schimb o ochiadă asigurătoare. Apoi 
bătu în uşă. Se auzi de dincolo vocea unui bărbat care-i ordona 
să intre. Când intră pe uşă llie, grecul îl primi cu o înjurătură în 
limba sa, aşa cum obişnuia la Brăila. 

— Ce-i cu tine llie? Ai înebunit? Ce-i luxul ăsta?... Şi ce parfum! 
miroase de la o poştă. Cred că ai zăpăcit-o pe servanta mea. 
Acum înţeleg de ce umbla ca o năucă adineauri. 

Ilie se opri în loc şi-l privi bosumflat. 

— Dacă faci pe nebunul, grecule, plec. 

— O să pleci tu şi aşa. Azi n-am nevoie de tine aici, eşti liber. 

— Ce face? se scandaliză în glumă, Ilie. Din prima zi a serviciului 
n-am nimic de lucru? 


— Vreau să-ţi spun că nu ai de lucru aici, dar o să lucrezi afară. 
la loc. 

llie se înfundă pe un fotoliu de lângă pat, pe care îl recunoscu 
imediat perechea celui de la birou, unde se aşezase cu gândul 
să dea un telefon. Şi în camera aceasta era o mobilă de 
mântuială. Doar ferestrele erau mobilate extra elegant. 

— Îmi plac ferestrele tale, râse llie. 

— Ei dragă, nu ştii: aţa face faţa. Casa nu-ţi place? 

— Ba da. O fi casa ta? 

— A mea, oftă grecul. Mă costă mulţi bani. 

— Bravo măi Gherase, dar ştii că stai bine? Cred că o să mă 
înveţi şi pe mine cum se fac banii. 

— E un lucru uşor. Dar stai să ne înţelegem ceva: eu mă numesc 
inginerul Vică Vasiliu, să ştii. Notează, dacă crezi că o să uiţi. Mi 
se mai spune şi Veve. Inţelegi? 

— Înţeleg, răspunse llie. Dar unde vrei să mă trimiţi azi? Te 
pomeneşti că trebuie să supraveghez vreo îmbarcare de grâne. 
— N-ai nicio teamă. Nu te pun eu pe tine să faci astfel de 
treburi. Nici n-am un bob de grâu în toată casa asta, dacă vrei 
să mă crezi. Eu nu sunt agricultor, măi băiete. Eu sunt 
exportator. 

— Atunci eu cum o să fiu specialist în cereale? 

— Numai cu numele. O să afli tu mai târziu cum stă chestia. 
Deocamdată să bem o cafea. Am făcut noapte albă, m-am 
culcat la ziuă. Cărţi, băutură etc. În Bucureşti e treabă de făcut, 
dacă te pricepi. Mi-e şi ruşine să mă gândesc la găinăriile pe 
care le făceam în Brăila. Fleacuri! Aici poţi trăi pe picior mare, 
dacă ai o cameră şi telefon. Te caută singură lumea, ca s-o înşeli 
şi o poţi respinge în faţă, când s-o îndoi de cinstea ta. Eu sunt 
acum un om mare, inginer cu renume, am curaj, sfidez pe 
oricine şi nu-mi pasă de nimeni, pentru că relaţiile mele sunt 
foarte vaste. lau masa cu directorii de gazete, cu miniştrii, cu 
toţi grangurii şi-i am la mână de multe ori. Toate afacerile lor se 
fac prin mine. E drept, plătesc scump, toate astea; fiecare om 
mă are prieten, numai cu o condiţie: să-l servesc şi eu. Sunt 
oameni care îmi cer ca în douăzeci şi patru de ore să le dau un 
milion de lei. Nu le sunt dator nimic, dau milionul cu un aer de 
creditor. 

— Cum poţi să dai o sumă atât de mare, dacă n-o ai? întrebă 
mirat llie. 


— Nici nu trebuie s-o am. E destul o iscălitură în alb a omului 
care-mi cere milionul şi i-l dau imediat, scoțând şi pentru mine 
ceva... Dar ce-i cu cafelele alea de nu le mai aduce odată? 
Inginerul Vasiliu apăsă nervos pe soneria de lângă pat. Nu trecu 
mult şi apăru fata de serviciu. 

— Ţi-am spus să aduci cafelele! se răsti el la fată. Ai adormit, 
sau ce faci acolo? 

— Imediat conaşule, imediat. 

După ce ieşi fata, Vasiliu făcu o mină de mirare în urma ei. 

— Ai văzut afurisita! S-a transformat complet. N-o mai recunoşti. 
Şi-a pus altă rochie, ciorapi noi, s-a pudrat... Ce-o avea? Să ştii 
că tu ai zăpăcit-o, llie. Până a nu fi tu aici, fata părea de treabă. 
llie râse, fără să se trădeze. 

— Cum o cheamă? întrebă el. 

— Filomela. 

— Frumos nume! 

— O am numai de-o lună. lat-o c-a sosit. Bravo fetiţo! Aşa-mi 
placi. Dar cum de ţi-a trecut prin minte să aduci şi lapte? 

— M-am gândit că v-o fi foame, conaşule, răspunse Filomela, 
privind totuşi spre llie Viscu. Vă e foame? 

— Încă cum. Dă-mi ţigările de pe masă şi poţi pleca. 

Nici nu se închisese uşa în urma fetei, când Ilie Viscu întrebă 
foarte curios, pe vechiul său prieten: 

— Dar de ce sunt trei cafele pe tavă? 

— Pentru că mai avem pe cineva. 

— Cine este? 

— O fetiţă dulce, se află în baie. Aşa face în fiecare zi: stă trei 
ore în apă. Neam de neamul ei n-a avut baie în casă, dar ea stă 
trei ore în baie, ca să acopere lipsurile din trecut şi să-şi răzbune 
neamurile. 

— Logodnica ta? 

— Ce logodnică te-a găsit mă? E o fată din balet, înoptează la 
mine, ca şi la tine, dacă îi dai bani. Totuşi e bună fata, te poţi 
servi de ea la orice, discretă, îndrăzneață, cinstită. După ce voi 
termina treaba pe care o am eu cu ea, ţi-o plasez ţie. E bună de 
noroc, să ştii. Azi ai de lucru cu ea. l-am vorbit de tine şi te 
aşteptam... Nu ştie nimic din trecutul nostru, să nu scapi ceva. 
Nu e nevoie să cunoască toate nimicurile. 

Vasiliu apăsă din nou pe butonul soneriei. 


— Spune-i domnişoarei Zozo să termine odată cu baia, că am şi 
eu nevoie, strigă servitoarei. 

Domnişoara Zozo apăru furtunoasă, acoperită doar pe jumătate 
cu un halat de baie luat de-a-ndoaselea. 

— Ce-ai cu mine, de nu mă laşi să mă spăl? ţipă ea. În fiecare zi 
mă superi... 

Când dădu cu ochii de Ilie Viscu, zâmbi uşor, dar nu se jenă. Nici 
nu căută să-şi acopere părţile goale ale corpului. Se cunoştea 
femeia obişnuită să stea despuiată zi şi noapte, pe vreo scenă 
de teatru, ori în camera vreunui amant. 

— Dă-mi voie să-ţi recomand pe amicul Ilie Viscu, şi lasă 
gălăgia. 

Zozo păru încântată de cunoştinţă şi aruncă noului sosit un 
zâmbet fals, obişnuit. 

— Oh, îmi pare bine, domnule Viscu! Te aşteptam. Ce băiat 
drăguţ, Veve! Nu mi-ai spus asta de mai înainte. Mi-e teamă să 
rămân singură cu el... glumi ea, răsturnându-şi mereu ochii. 

— Nici să nu încerci ceva cu el, că-ţi rup oasele, să ştii, glumi şi 
Veve. 

— Oh, nu mi-e frică, te cunosc, nu eşti gelos, cum mi-ar place 
mie. 

— De ce? Că nu ţi-am făcut nimic când te-am prins cu actoraşul 
acela? 

— Mi-a fost milă de el, Veve, zău! Era aşa de dulce şi sărăcuţ... 
— Da, şi i-ai dat banii mei, de milă, nu? 

— Puțin de tot. Leafa mea. , 

„Frumoasă asociaţie!” gândi Ilie Vîscu. Aştia sunt de-o cinste 
bolnăvicioasă, după cum văd... 

Vasiliu sări din pat, unde şezuse până atunci. Era într-o pijama 
de-o culoare liliachie, care îi plăcu mult lui Viscu. Îşi puse în 
gând să-şi cumpere şi el asemenea podoabe. Deocamdată n- 
avea casă unde să locuiască, iar după cum vedea, grecul nici nu 
se gândea să-i facă un rost. Deseară era sigur, va dormi cu 
Filomela la un hotel. Bani mai avea, nu fusese naiv să-i 
cheltuiască pe toţi. Lui Vasilis o să-i pună la socoteală toate 
lucrurile pe care i le dăduse losif Soare. Afară de asta trebuia să- 
şi asigure de pe acum un capital pentru zile negre. Cu toată 
lăudăroşenia grecului, Ilie nu-i vedea viaţa pe roze. Era un 
escroc ca mulţi alţii care mişună prin Bucureşti. Într-o zi va fi şi 
el arestat, descoperit ca autor al multor înşelătorii. 


— Te duci la baie? întrebă Zozo pe Veve. 

— Da scumpo, vă las singuri. Vedeţi, nu vă apropiaţi prea mult 
unul de altul, ca să nu luaţi foc. Vin imediat, căci nu voi face 
decât un duş rece. 

Zozo îşi aruncă halatul de pe ea şi rămase complet goală. 
Străbătu astfel camera fără jenă, până la capul patului de unde- 
şi luă o cămăşuţă cât o palmă. Se îmbrăcă, cântând o melodie 
de revistă, recentă, îşi puse ciorapii, şi-i întinse bine pe picioare, 
scoțând la iveală formele tinere, cărnoase. De Ilie Viscu nu se 
sfii, parcă nici n-ar fi fost de faţă. 

— Te miri, spuse ea târziu şi fără rost, că nu port nimic pe piept? 
Sânii mei sunt atât de tari, ca la cincisprezece ani... 

— Nici nu m-am mirat, spuse llie, zăpăcit. 

— Eh, poate că nu crezi. Pune mâna, te rog. 

Vrând-nevrând o apucă de-o parte a sânului. 

— Oh, nu strânge aşa tare, nebunule! Mă doare. Ai o mână 
foarte fierbinte. Spune drept: de când nu te-ai mai jucat cu o 
fetiţă ca mine? 

— De mult, murmură llie, trist. 

— Oh, mititetul! Ţi-e dor, desigur? 

Ilie Viscu sărută pe cămaşă, locul unde strânsese cu mâna. Apoi 
o cuprinse pe după mijloc şi-i răsuci corpul pe pat. Simţi că va 
înebuni, dacă n-o avea pe femeia aceea, chiar atunci. Dar cum, 
când Vasilis spusese că se va înapoia repede? Ce prostie şi pe 
acela să-l lase singur în cameră cu o femeie goală! 

— Ce vrei să faci? îl întrebă Zozo. 

— Vreau! spuse llie, tremurând. Nu mai era stăpân nici pe dinţii 
din gură; îi sunau parcă ar fi fost scoşi din gingii. 

— Nu acum, astâmpără-te. Imediat ce plecăm, te iau la mine 
acasă, vrei? 

— Dar cum facem cu Veve? 

— N-ai nicio grijă. 

Veve intră tocmai când femeia îşi punea rochia. Îi privi 
neîncrezător. 

— Ce-i cuminţenia asta pe voi Zozo? întrebă el. 

— Te miri? Asta pentru că ai venit prea repede. Altfel nu-ţi 
garantam nimic. Prietenul tău este un om pofticios. 

— Puteai să-l satisfaci, ce naiba! Eu nu mă supăram, doar mi-e 
văr. 

— Bine, voi avea grijă de el. 


Îmbrăcându-se Veve Vasiliu, vorbi cu îngrijorare: 

— Unde luăm masa astăzi? 

— Unde am fost şi aseară, hotări Zozo. 

— Bun. După masă vom discuta ce avem de făcut. Spune-i 
servitoarei să vină maşina. 

Se folosea de ea la treburile sale, pentru intervenţii, speculaţii, 
sau alte împrejurări de felul acesta. li era amantă numai când 
nu era ocupată cu treburile pe care i le comanda. O plătea să se 
culce cu bărbaţii de care avea nevoie el. Zozo îi era credincioasă 
şi-l servea, pentru că oricând găsea la el banii care îi lipseau ei 
de şapte ori pe săptămână. Era foarte cheltuitoare, arunca banii 
ca o artistă mare, deşi nu era decât una din fetele de balet. 
Pentru Vică Vasiliu nu era niciun motiv de supărare că Zozo îşi 
mai împărțea dragostea şi cu alţi bărbaţi. Se învoiseră de la 
început; nu erau decât nişte tovarăşi de afaceri; nicidecum 
iubiţi. Îi interesau banii care ieşeau din cârdăşia lor. Pe el nu-l 
supăra nimic, dacă Zozo se scula de la masa lui şi pleca acasă, 
după ce în prealabil se înţelegea discret cu alt bărbat. 
Principalul era să nu se înamoreze de cineva într-atât ca să 
strice asociaţia lor. 


V 


llie Vîscu scutură leneş ţigara într-o scrumieră de pe masa la 
care şedea. O stare de bunătate se lăsă pe corpul său, 
pătrunzându-i prin sânge, în minte, în ochi, peste toate 
simţurile, ca o fierbinţeală sănătoasă. Scoase ceasornicul pe 
care şi-l cumpărase de vreo câteva ore şi-l privi cu moleşeala 


omului sătul. Era zece şi jumătate seara. Şedea acolo de două 
ore, venise la opt şi jumătate, însoţit de Filomela şi Marin 
şoferul, prietenul său, care îi adusese cu maşina lui. 

Se întâlnise, la opt, cu Marin, unde avuseseră vorbă, la cârciuma 
de lângă „Corso”. În două minute îi explicase chestia cu 
Filomela şi-l rugase să-l însoţească cu maşina toată noaptea, 
dacă va fi nevoie. Plata se înţelege va fi achitată, că doar nu era 
Marin stăpânul maşinii. Au luat-o pe Filomela de acasă. Şi au 
venit la „Brotăcei”, unde ştia Marin că se bea bine şi se 
dansează. 

Acum, Marin dansa cu Filomela. Mâncaseră şi băuseră. Prin 
fumul ţigării sale, Ilie privea grupul dansatorilor, lărgindu-se şi 
adunându-se într-un ritm sonor, pe parchetul lucios, şi i se 
păreau nişte oameni condamnaţi să se chinuiască ore întregi, 
dansând. Lui nu-i plăceau dansurile, îl oboseau, de câte ori 
încercase. Se lăsa repede păgubaş de aşa ceva. li plăceau 
vinişorul bun şi mâncarea bună. Filomela nici n-ar fi venit în 
acest local, dacă nu ştia că se putea dansa o oră, două. Noroc 
că se găsise Marin, amator de aşa ceva, şi-i satisfăcea plăcerea. 
Îi privea dansând. Filomela era graţioasă, plină de frumuseți. _ 
În rochia aceasta cu care era îmbrăcată, părea mai frumoasă. Îi 
vedea genunchii rotunzi, pulpele cărnoase, şoldurile pline. Vor fi 
ale lui peste o oră, dacă vroia. De câte ori venea fata de la dans, 
i se lăsa în braţe pofticioasă, plină de promisiuni şi cu cât bea 
mai mult vin, cu atât se arăta mai încântătoare. 

De acord cu Marin, Ilie hotărâse: la ora douăsprezece vor pleca. 
Mai aveau o oră şi jumătate. Se va duce cu Filomela chiar în 
casa lui Vasilis. Grecul îi pusese o cameră la dispoziţie. l-o 
aranjase Filomela, în după amiaza aceea. Ilie încercă să 
reconstruiască ceva: 

La prânz luase masa cu Zozo şi Vasilis într-un restaurant mare 
de pe Bulevard. Tot timpul, şezuse la masă cu genunchii lipiţi de 
ai lui şi-l înfierbântase. Era o femeie fără ruşine; s-ar fi dat oricui 
o plătea. Era foarte amoroasă şi mult căutată de bărbaţii care o 
vedeau seara la teatru, goală, pe scenă. Tocmai pentru că era 
atât de căutată, Vasilis şi-o însuşise. 

llie Viscu n-a putut să înţeleagă dintr-odată asociaţia ciudată 
dintre cei doi. Îl bucura atenţia lui Zozo şi-l încălzeau genunchii 
ei pe sub masă. Când Vasilis s-a sculat de la masă şi-a spus că-i 


lasă singuri, Ilie a fost fericit. S-au învoit ca la ora şase să se 
găsească la „Corso” toţi trei. Grecul a plecat. 

— Acum ce facem? a întrebat-o repede pe Zozo. 

— Mergi la mine. Ţi-am promis. 

Zozo şi-a consultat carneţelul din poşetă. La ora patru avea o 
întâlnire cu un bărbat. La ora cinci avea altă întâlnire cu alt 
bărbat. Toate la ea acasă. Când şedeau la masă era ora trei. S- 
au îmbrăcat repede şi-au pornit spre locuinţa ei. 

La ora patru fără zece minute, Ilie Viscu părăsea pe Zozo. O 
avusese repede, fără calcul, nerăbdător, în timp ce ea cânta, 
gesticula ca o disperată şi-i punea întrebări fără rost. Îndeplinea 
un act din care nu ieşea nimic. Deci nu-i dădea importanţa 
profesională. Pe scări Ilie s-a întâlnit cu un tânăr care se urca 
grăbit. Era cel de la ora patru. 

La şase s-au întâlnit cu toţi la „Corso”. Ilie Viscu s-a jenat să-şi 
privească amicul în faţă; îl înşelase doar. Numai de asta nu-i 
ardea grecului atunci; părea supărat din alte motive, mai 
superioare. S-au sfătuit toţi trei, Ilie a intrat în rol. Afacerea pe 
care o urzea inginerul Vică Vasiliu, nu era tocmai atât de grea, 
cât i se păruse lui la început. Făcea afaceri de cereale cu un 
bulgar bogat din Bazargic. Bulgarul îi livrase mărfuri enorme în 
valoare de câteva milioane şi nu primise decât un singur milion 
înapoi. Vasiliu plasase mărfurile şi banii erau depuşi pe numele 
său la o bancă. Stanciu Priboief văzând că nu-i mai vin banii la 
Bazargic, după cum le fusese învoiala, venise el la Bucureşti. 
Intenţia lui Vasiliu era să pună mâna pe banii bulgarului şi 
acesta să se mulţumească doar cu milionul primit la început. 
Două zile la rând bulgarul a fost ameţit cu minciuni. Vasiliu l-a 
purtat prin diferite birouri de minister, şi i-a făcut dovada cu 
complicii săi că banii pentru grâul vândut nu pot fi încasaţi decât 
peste o lună, deşi el îi avea depuşi la bancă. Toţi oamenii la care 
a fost dus Stanciu Priboief erau agenţii grecului, aranjaţi de el în 
aşa fel ca să pară funcţionari superiori. Cu vreo doi au şi luat 
masa împreună, iar la unul a fost dus acasă spunându-i-se 
bulgarului că era ministrul de care depindea încasarea banilor. 
„Ministrul” care nu era decât un şarlatan, l-a convins definitiv. 
Deci Vasiliu avea o lună de zile în care putea să lucreze pe 
bulgar. Ar fi fost bine dacă acesta venea la Bucureşti singur. Era 
însă însoţit de nevastă-sa şi fică-sa, doamnele pe care le văzuse 
llie coborând din maşină alături de grec, cu o seară mai 


devreme. Să fi fost singur, ar fi rămas în sarcina lui Zozo să-l 
zăpăcească; ea ar fi ştiut ce să-i facă. 

Stând puţin pe gânduri, Vică Vasiliu a mai cugetat ceva: fata 
bulgarului nu era chiar de lepădat. Singură la părinţi, zece 
milioane zestre... E ceva. În două zile după ce a văzut-o, a şi 
avut antecedentele fetei. Cam ciudată, puţin neserioasă, cu o 
cultură făcută în doi peri. Tocmai ce nu-l interesa pe el. Mai greu 
era că fata se afla logodită de vreo doi ani cu un tânăr avocat 
din Bazargic. 

Într-una din zile a căutat să stea câteva minute singur cu fata şi 
ea i-a primit curtea. Era dornică de aventuri. Într-o seară a luat 
pe bulgar cu familia la teatrul, unde juca Zozo. După spectacol 
s-au dus la un local de noapte. Zozo a apărut ca din întâmplare 
şi pentru că era „rudă” cu inginerul Vasiliu, s-a aşezat la masa 
lor. 

A doua zi inginerul Vasiliu s-a dus cu doamna şi domnişoara 
Priboief la curse, iar Zozo le-a căutat, fără să le anunţe, la hotel 
unde se afla doar domnul Priboief. Bulgarul se lăsa greu cucerit, 
nu era muieratic; a tratat-o pe Zozo cu de toate şi i-a ţinut de 
urât până s-au întors ceilalţi de la curse. Zozo n-avea motiv de 
descurajare, căci reuşise să smulgă bulgarului o invitaţie pentru 
a doua zi la cinematograf. În plus: amânarea plecării la Bazargic 
cu două zile. 

Când s-au întâlnit a doua zi, bulgarul i-a propus lui Zozo ca, 
timpul pe care îl vor pierde la cinematograf, să-l petreacă mai 
bine la un local. Cum au petrecut acest timp, nu l-a interesat pe 
inginerul Vasiliu, pentru că cu cât întârzia mai mult familia 
Priboief la Bucureşti, cu atât el pătrundea mai adânc în inima 
domnişoarei Vesca. În seara când llie Viscu zărise pe Vasilis în 
uşa cafenelei „Corso”, acesta se întorcea cu fata dintr-o 
aventură pe care o făcuseră în doi. Pe doamna Priboief o luaseră 
cu maşina de la hotel, după ce terminaseră escapada. După 
această întâmplare era oarecum sigur de fată. Avea doar nevoie 
de consimţământul tatălui ei. 

Adunați, toţi trei, la „Corso”, au pus la cale cum să reuşească 
gândurile lui Vasilis. El avea un plan diabolic, l-a explicat şi urma 
ca de a doua zi să-l pună în aplicare. Rolurile au fost împărţite. 
Zozo a plecat prima de la cafenea. Rămânând singur cu llie, 
Vasilis i-a mai dat ceva bani. Dacă totul reuşea de minune, 
ieşeau fiecare cu situaţia aranjată pentru o viaţă fără muncă. 


llie pipăia banii puşi cu îngrijire la piept. Acolo lângă inimă. 
Bănuţii lui! Ce rău era, acum două zile, fără bani! Se dusese 
spre seară să găsească flaşnetarul din poarta Cişmigiului, dar 
bătrânul lipsise tocmai în ziua aceea. A trecut prin grădină şi a 
găsit banca acolo unde o lăsase. Patul lui. Îngrozitor pat! 
Jurnalele erau şi ele, cum le lăsase. 

Privind perechile de dansatori, Ilie Viscu s-a cutremurat. Gândea 
la banca din Cişmigiu. Acolo ar fi dormit şi în noaptea asta, dacă 
nu-i trecea prin minte să se ducă la Marin şoferul. Băiatul ăsta a 
fost norocul său. Dacă nu trebuia să-l aştepte în faţa cafenelei, 
azi n-ar fi avut atâţia bani în buzunar. Nici aşa de îmbrăcat n-ar 
fi fost. O clipă dacă întorcea capul, când maşina grecului s-a 
oprit în faţa localului, lucrurile ar fi fost cu totul altfel. Numai o 
clipă. Datorită acestei clipe a putut să aibă azi o femeie 
frumoasă, pe care mulţi bărbaţi o doreau şi-ar fi plătit-o regeşte. 
Tot clipa aceea i-a dat ocazia să stea aici, să bea, să petreacă, s- 
o aştepte pe Filomela, pentru a se duce cu ea. 

lie zâmbi senin, fără pic de tristeţe, gândind ce-ar fi spus 
Filomela dacă ieri, i-ar fi făcut curte, în halul în care se afla 
îmbrăcat. Poate că nici n-ar fi putut să ajungă până la ea. S-ar fi 
ferit de el, ca de un om periculos. Astăzi, e elegant, are unghiile 
lustruite, degetele parfumate. Le-a lustruit o fată dintr-un 
magazin elegant. Fata s-a cam uitat urât la unghiile lui 
necioplite, dar n-a mai zis nimic, căci a plătit-o bine. Şi pe 
Filomela a plătit-o bine, i-a dat o mie de lei pentru o simplă 
sărutare. În noaptea asta o va simţi goală lângă el, în pat, o va 
strânge în braţe şi va fi a lui cât i-o place. La ziuă îi va lăsa în 
pat două mii de lei, aşa hotărâse. O fată care este plătită nu 
poate să mai pretindă ceva de la un bărbat. Ilie ştia acest lucru, 
acest fel de a se purta cu femeile, pentru ca ele să-l lase în 
pace. Se gândea şi la o femeie pe care s-o iubească. Va veni şi 
aceasta, mai târziu, când îşi va face o situaţie. O femeie 
frumoasă, cultă, manierată, care să-l iubească şi ea, cu care să 
înceapă o viaţă superioară. 

Filomela termină de dansat şi veni de se aşeză pe genunchii lui, 
ameţită de joc şi băutură. Erau la a patra sticlă cu vin. Marin se 
ameţise şi dansa cu o tânără de la altă masă. După cum privea 
spre llie se înţelegea că-şi găsise şi el o pereche. 

— Mergem? întrebă Filomela, după ce sorbi un pahar cu vin şi 
ciuguli câteva alune dintr-o farfurie. 


— Cum vrei tu, răspunse llie. Ceasul este unsprezece şi 
jumătate. 

— Când o fi douăsprezece, plecăm. 

— Bine, puicuţo. 

Era atât de mulţumit, că ar fi sărutat pe toată lumea de fericire. 
Ceru chelnerului să-i facă plata, cântând. Plăti fără să controleze 
lista, dădu un bacşiş gras, trimise şefului de orchestră cinci sute 
de lei. Ce mai avea de făcut? Femeii bătrâne care vindea alune 
îi dădu o sută de lei pentru nimic. 

La ora douăsprezece se ridicară să plece. Marin veni să le spună 
că-i va duce acasă cu maşina, dar el se va reîntoarce. llie îi plăti 
pentru tot timpul petrecut împreună şi renunţă la serviciile lui. ÎI 
lăsă să-şi continue dragostea. Găsi altă maşină cu care porniră. 
In maşină aprinse o ţigară şi scoase un oftat lung. leri spre 
seară, nu fumase de şase ore când găsise un muc de ţigară pe 
treapta unei prăvălii. S-a chinuit să aprindă mucul, dar n-a 
putut, era prea ud şi stâlcit. Acum fumează ţigări scumpe. 

— Ce ai? întrebă Filomela. De ce eşti aşa de trist? 

— Nu am nimic, răspunse el, afară de dorinţa de-a te avea pe 
tine. 

— Zău? zâmbi ea, încântată. 

El îi cuprinse şoldurile cu un braţ, iar o mână o vâri în sânul 
fetei. 

— Ai să fii dulce? o întrebă. 

— Da. Mi-a fost dor să ne vedem mai repede în pat, de aceea 
am cerut să mergem. 

Şoferul înţelese idila şi făcu întuneric în maşină. Ilie atrase fata 
spre el şi-i cuprinse gura fierbinte, într-un sărut lacom. 

— Spune-mi, o întrebă el, când se aflau în pat acasă, după prima 
împreunare, făcută fără să se mai dezbrace, în fugă, 
nerăbdători, ca şi când le-ar fi fost frică să nu-i despartă cineva, 
spune-mi, dacă aş fi eu un vagabond jerpelit, mizerabil, murdar, 
ud ca un câine fără stăpân, te-ai mai uita la mine? 

Fata îl privi surprinsă, nu prinsese tocmai bine sensul întrebării. 
— Ce vrei să-mi spui? zise ea îndreptându-se cu faţa spre el. 
Cravata i se desfăcuse la gât, sau şi-o desfăcuse singur, dar 
gulerul cămăşii fiind desfăcut se vedea prin el gâtul alb, solid al 
bărbatului. Filomela i-l admiră şi se îngrozi când Ilie pomeni de 
mizerie. Ea îl vedea alb, strălucitor, elegant, vărul adevărat al 
stăpânului ei. 


llie zâmbi. Nu-i mai lămuri întrebarea, pe care i-o pusese mai 
înainte. 

— Am glumit, zise el şi trase uşor din corsajul desfăcut al fetei, o 
rodie pufoasă, caldă, depunând apoi o sărutare pe sfârcul roz 
care palpita ca un fluture căzut în albul unei căni cu lapte. 


VI 


Uşa turnantă a hotelului „Maciste” se răsuci, hodorogită, 
scoțând sunete asurzitoare. Pe ea apăru o femeie hidoasă la 
vedere, cu nasul tăiat, sau muşcat pe vremuri, de cine ştie ce 
amant furios. Poate că atunci să fi fost frumoasă, dar acum 
desfigurată, ar fi făcut mai bine să-şi acopere faţa. 

— Ai adus cafelele, Zambilico? o întrebă portarul cocoşat, care-şi 
punea în ordine nişte hârtii, la o masă din colţ. S-ar fi crezut că 


şedea pe scaun, dar apăru pitic de după masă, cu două mâini 
lungi care-i treceau dincolo de genunchi. 

— Le-am adus, fonfăi femeia cu nasul tăiat, sau muşcat. Ale cui 
sunt? 

— Vezi, la numărul cinci. Bate la uşă, e un domn cu o 
domnişoară. 

Cârna înaintă, grăbită, spre uşa coridorului. Portarul trecu la 
locul său, continuând să-şi numere hârtiile. Hotelul „Maciste” 
era un han dosnic, deocheat, plin de ploşniţe şi de femei 
stricate. Un om de treabă n-ar fi înoptat în el, de teamă să nu 
ajungă la ziuă, fără hainele de pe el. Hotelul devenise 
iresponsabil, nici poliţia nu avea ce-i face, dar era tolerat pentru 
că în el, la desele descinderi care se făceau, erau prinşi mai uşor 
o mulţime de infractori care, cu tot pericolul din hotelul 
„Maciste” tot aici se puteau odihni mai în siguranţă fără acte. 
Ziua era refugiul stricatelor de pe cheiul Dâmboviţei, unde-şi 
aduceau bărbaţii prinşi cu arcanul. Cocoşatul nu se uita în ochii 
clienţilor, nu-i cunoştea, nici nu se interesa de ei, rămânea mut 
şi fără vedere, ceea ce făcea foarte mult pentru aventurierii 
sentimentali. Murdăria şi starea rea a mobilelor din hotel, erau 
trecute cu vederea, dacă era vorba să întârzie în el cel mult o 
oră sau chiar două. 

Zambilica se îngrăşa gâfâind fericită. 

— lată, zise ea către portar, mi-a dat doi poli bacşiş. Bună 
domnişoară! Şi frumoasă a naibii; cine o fi? 

—Nu ştiu, răspunse cocoşatul, n-a mai venit pe aici e prima oară 
când o văd. Nu-i din alea de pe stradă... 

— Asta? Cum o să fie de pe stradă? E fată cu pension, ce, nu se 
vede!... Frumoasă şi tânără. Să tot aibe douăzeci de ani. Moşul 
se ţine bine, l-ai văzut? Bătrân, dar tare în vână. Asta trebuie să 
fie vreun bogătaş, care o întreţine pe fată. Se întâlnesc mai pe 
departe, că o fi însurat şi o avea copii... Mă duc să le aduc rom... 
Cârna plecă grăbită împingând cu umeri laturile uşii turnante. 

— La ce dracu mai ţineţi uşa asta! se supără ea. Nu-i bună de 
nimic, nu vezi? 

Cocoşatul luă un ciocan de pe o laviţă şi veni la uşă. O cercetă 
cu privirea, de sus până jos, şi-i descoperi defectul. O şipcă de la 
mijloc ieşise din cuie şi împiedica răsucirea celor patru foi. Se 
puse cu ciocanul pe şipcă, bătu cuiele la loc, până ce se 
convinse că era bine. Apoi puse ciocanul de unde îl luase şi 


scotoci în sertarul mesei până găsi o cutie mică cu unsoare. 
Unse cu ea resorturile din centrul celor patru uşi, oprind astfel, 
pentru câtva timp, scârţâitul asurzitor, pe care îl făceau la 
învârtire. 

Când veni Zambilica cu romurile se declară mulţumită de 
schimbarea uşii. A 
— Aşa mai merge domnule Grigoraş... Mă duc cu romul. Imi 
place să văd fata asta. Eh, aşa eram şi eu la vârsta ei... 

Portarul privi în urma cârnei cu un hohot de râs. Se redresă 
repede căci pe uşa turnantă apăru o pereche de tineri. 

— Sus, le spuse el, camera zece. Poftiţi cheia... Zambilico!... 
Condu pe Domnii... 

Zambilica apăru din coridor şi luă cheia din mâna portarului. 
Lucrurile se petreceau maşinal, căci fiecare persoană ştia 
despre ce era vorba. Dar tânărul care însoțea femeia care îl 
cucerise, privi întrebător spre portar. Nu cunoştea metoda de 
plată din hotel. 

— Plătiţi sus, femeii, îi spuse el, înțelegând ce vroia. Domnul ce 
doreşte? întrebă serviabil pe un tânăr care intrase singur 
neînsoţit de vreo femeie. Era doar hotel pentru întâlniri 
amoroase şi, apariţia unui bărbat singur, părea curios. Noul sosit 
stătu puţin pe gânduri, până să spună ce vroia, ceea ce făcu pe 
portar să creadă că-i un tânăr ageamiu, care doreşte o cameră. 
lubita şi-o fi lăsat-o să aştepte cine ştie prin ce colţ de stradă. 
Vreţi o cameră? îl întrebă portarul ca să-i ajute. 

— Nu, altceva vreau să te întreb pe dumneata, vorbi tânărul 
calm. Am întâlnire aici cu un domn şi o doamnă. Domnul Priboief 
şi domnişoara Zozo Lemnaru, au tras la camera numărul cinci. 
Portarul rămase puţin pe gânduri; nu-i plăceau complicațiile. 
Camerele hotelului „Maciste” se închiriau numai la perechi 
amoroase; pasagerii nu erau oameni de afaceri când intrau 
acolo. A treia persoană într-o cameră, însemna bucluc, scandal, 
trădare, adulter descoperit, ceva care strica liniştea hotelului şi 
alarmează poliţia. Ceva neplăcut, în orice caz. Dragostea se face 
numai în doi şi, în camerele acelui hotel, numai dragoste se 
făcea. 

— Domnule, începu portarul cu tonul omului nemulţumit, 
camera numărul cinci, este ocupată de două persoane, pe care 
nu ştiu cum îi cheamă, dar nu mi-au spus că vor fi căutate de 
cineva... Aşa că nu vă pot face nimic. Aşteptaţi până ce vor ieşi. 


— Dar am vorbă cu dumnealor, insistă tânărul, să ne întâlnim 
aici, înţelegi? 

— Inţeleg eu, dar nu se poate, n-am voie să bat la uşa 
pasagerilor, nechemat. Aici pasagerii vin pentru un anumit 
lucru, vorbi zâmbind cu înţeles, portarul. Eşti bărbat şi ştii toate 
acestea. 

— In cazul acesta, lasă-mă să bat eu, zise tânărul care începuse 
să se enerveze. 

— Nu se poate. Dacă nu vor să primească pe nimeni? 

— Nu o să-mi deschidă şi gata! |ţi spun că mă aşteaptă. Cred că 
nu stau în cameră cu uşa descuiată? 

— Nici eu nu cred. 

Tânărul porni spre coridor aproape fără voia portarului. Era prea 
elegant şi distins ca să-l poată respinge cu forţa. Privi doar în 
urma lui, nemulţumit. Când străinul îl întrebă prin semne dacă 
partea coridorului pe care apucase să meargă era bună, îi 
răspunse tot prin semne, mâhnit. Apoi îşi văzu de treabă, mai 
departe, ocupându-se de alţi doi tineri care veniseră şi ei să 
închirieze o cameră. 

Pe coridor llie Viscu căută să-şi aranjeze o figură de disperat. Îşi 
ciufuli părul şi-şi scoase cravata deasupra hainei. Gulerul 
cămăşii îl răsfrânse în sus, ca să aibă cât mai mult aerul unui om 
chinuit. Era amantul înşelat de femeia pe care o iubea şi-i 
tocase aproape întreaga avere. Acum o prindea cu alt bărbat la 
hotel şi va încerca s-o împuşte. 

Planul era făcut de Vasilis, ca să-l aibă pe bulgar la mână cu un 
secret. Tot el va căuta să aplaneze conflictul în aşa fel să nu afle 
presa nici doamna Priboief. 

lie numără şirul de camere şi descoperi tăbliţa cu 5 atât de 
murdară, că era să n-o recunoască şi să intre în altă cameră. 
Privi pe gaura cheii şi auzi voci în interiorul camerii. Zozo cânta 
un şlagăr modern. Era desigur, goală, după cum se învoiseră, 
Ilie ştia că uşa o lăsase Zozo deschisă, anume. Puse mâna pe 
clanţă şi deschise uşa, fără să bată. Zozo era pe pat goală, iar 
domnul Priboief numai în cămaşă se privea în oglindă. Femeia 
dădu un țipăt şi se azvârli sub cearceaf, ruşinată, în timp ce 
bulgarul rămăsese cu gura căscată privind pe noul sosit prin 
oglindă. 

llie scoase revolverul pe care îl avusese la îndemână în 
buzunarul paltonului şi începu să urle, disperat: 


— Te-am prins, ticăloaso! 

Intinse revolverul să tragă, cu mâna tremurând de emotie, 
acţiune atât de încet întreprinsă, că-i dădu putinţa bulgarului să 
se răsucească repede pe loc, ca să-i apuce pumnul şi să încerce 
a-i lua arma. De altfel consemnul era să nu tragă, ci numai să 
sperie pe bătrânul comerciant de grâne. Se întâmplă ca Ilie să 
găsească în acesta un rival solid care luă lucrurile în serios. 
Priboief era voinic şi-i apucă mâna, răsucindu-i-o în aşa fel, că 
scăpă arma imediat pe podea. 

— Acum să stăm de vorbă puţin, zise Priboief, după ce împinse 
revolverul cu o lovitură de picior spre un perete. Ce vrei 
dumneata? 

Ilie Viscu se făcu roşu la faţă, căutând să-şi menţină furia cu 
care venise. Nu se aşteptase să fie dezarmat din prima clipă, 
mai trebuia să facă câteva exchibiţii de amant disperat, cu arma 
prin cameră. Zozo părea moartă sub cearceaf unde se vârâse. 
— Este logodnica mea! tună cu un aer de demnitate jignită, Ilie. 
Vreau s-o pedepsesc pentru mârşăvia comisă. Dumneata nu mă 
poţi opri cu nimic, se adresă lui Priboief, mai ales că nu-ţi atribui 
nicio vină. Eşti liber să pleci şi să mă laşi cu această femeie 
nedemnă care n-a ştiut decât să mă facă să pierd întreaga 
avere, pe care am avut-o... Te voi pedepsi, mârşavo! Nu mai 
poţi spune că nu te-am prins de data asta. 

Făcând gesturi de mare enervare, llie Viscu începu să umble 
prin cameră, izbucnind furios la fiecare pas. In acest timp 
Priboief luă revolverul de jos şi cu el în mână începu să se 
îmbrace, căutând să se afle tot timpul între cei doi rivali, pentru 
a nu da ocazia amantului încornorat să se repeadă la amanta 
infidelă. 

— Domnule, începu llie, dând dovada că se calmase, prin vocea 
liniştită cu care vorbea, te rog foarte mult, pleacă dumneata. |ţi 
dau cuvântul meu că nici nu vreau să ştiu cum te numeşti. Dar 
te rog, pleacă. 

— Nu se poate! ţipă disperată Zozo de sub cearceaf. Nu vreau 
să rămân singură cu acest criminal. Te rog, domnule Priboief, 
du-te şi telefonează vărului meu, inginerul Vasiliu, să vină aici ca 
să mă scape din mâinile acestui om, pe care nu-l mai iubesc. 

llie Vâscu strânse pumnii furios şi se adresă cearceafului care 
acoperea pe Zozo. 


— Inginerul Vasiliu? Un moment. L-am anunţat eu, când am 
pornit încoace, ticăloaso! Nu credea, dar acum se va convinge 
de adevăr. Inginerul Vasiliu e un om de onoare şi se va mâhni 
foarte mult, când va vedea ce poamă bună eşti. Trebuie să 
apară din clipă în clipă. 

Priboief se făcuse galben la faţă, auzind că va veni inginerul 
Vasiliu. Se opri cu haina îmbrăcată pe jumătate şi cu gura 
căscată spre Ilie Viscu. 

— O să vină inginerul Vasiliu aici? întrebă el, necrezându-şi 
auzului. 

— Da! confirmă grav, llie, Este vărul doamnei. Domnul Vasiliu 
mi-a garantat cinstea acestei femei. Am vrut să-i dovedesc că se 
înşală. 

Priboief căzu pe pat. Fruntea îi era brobonată de o sudoare 
apărută pe neaşteptate. 

— E un om pe care nu vreau să-l întâlnesc aici, spuse el 
nefericit. 

— Cu atât mai bine, puteţi pleca imediat, continuă Ilie, manierat, 
arătându-i uşa cu amândouă mâinile. Nu vă reţine nimic; am 
spus de la început că nu vă consider vinovat de ceva. 

— Nu vreau să pleci! ţipă, din nou disperată, Zozo. Mă strânge 
de gât, criminalul. 

— În ce încurcătură am intrat, oftă Priboief. Cel mai bun lucru ar 
fi să ieşim amândoi şi să lăsăm pe doamna să se îmbrace 
singură. 

— De acord, zise llie, dar fu prea târziu. Se auziră ciocănituri în 
uşă, apoi uşa se deschise şi apăru inginerul Vasiliu. Privirea lui 
era cruntă, părea un om indignat că fusese luat de la treburile 
sale importante şi chemat la nişte nimicuri care nu-l interesau. 
Începu grav, mustrător, către llie: 

— Domnule, nu înţeleg să patronez astfel de intimităţi 
scandaloase. Pentru ce nu mă laşi în pace? Nu-ţi sunt obligat cu 
nimic şi nu mă interesează ce face logodnica dumitale într-o 
cameră de hotel cu domnul Priboief, pe care îl văd aici. 

Sfârşi. Deschise uşa şi ieşi cu acelaşi aer de indignare, cu care 
venise. 


PARTEA |l-a 


VII 


În dreptul străzii Regale, Ilie Viscu sări din tramvai, fără a mai 
aştepta să se oprească la staţie. Cu această ocazie lovi greu, cu 
cotul, pe un domn care i se pusese în drum, pe neaşteptate. 

— Scuzaţi-mă! zise llie, timid. N-a fost cu voia mea... Dar 
domnul trecuse drumul, fără a ţine seama de scuzele celuilalt. 
Nici măcar nu se opri să vadă cine îl lovise atât de tare. 

llie ridică din umeri, mulţumit că scăpase şi porni mai departe. 
Privi casele de pe strada Academiei, iscodind firmele ca să 
poată descoperi un număr după care să se orienteze. Numerele 
caselor din centrul capitalei constituie cea mai oribilă anomalie. 
Niciodată nu le poţi găsi la locul de unde se pot vedea. Sau sunt 
lipsă, sau sunt greşite şi vechi, sau sunt duble şi triple pe acelaşi 
perete. 

Cu mare greutate, llie găsi casa pe care o căuta. Era o clădire 
veche, cu o cârciumă săracă în faţă. Deschise uşa localului şi 
întrebă pe un băiat zdrenţăros, care frigea nişte mititei, la un 
grătar afumat: 

— Flăcăule, unde este redacţia ziarului „Apocalips”? Băiatul vroi 
să pufnească în râs, dar se opri, acoperindu-şi gura cu latul 
cleştelui de fier pe care îl ţinea în mână. El gândise că directorul 
acelui ziar, venea mereu în cârciuma lor şi jupânul îi zice 
„Domnul Apocalips”, mai mult în bătaie de joc. Directorul era un 
bărbat mic şi pipernicit, de care râdeau mai toţi clienţii localului. 
De aceea îi veni şi lui să râdă. 

— In fund, pe gang, spuse băiatul. Are o firmă atât de mare, şi 
deschise braţele, întinzându-le până nu mai putu. 

lie ieşi cam nemulţumit; băiatul se arătase puţin obraznic. 
Descoperi gangul şi înaintă prin el, până ce dădu de o uşă mare. 
Deasupra uşii era, într-adevăr, o firmă uriaşă: 


„APOCALIPS” 

Mare cotidian periodic. Ziar de luptă 
şi curaj românesc 

Director, proprietar: 

ANGHEL VODĂ-LĂCUSTĂ 


Casa nu avea etaj şi llie Viscu înţelese că toată redacţia 
„marelui cotidian periodic” nu putea să fie decât în cele două 
cămăruţe de jos, care făceau un cot cu restul casei. Nu se prea 


pricepea el în ale gazetăriei, dar îşi dădu seama că 
„Apocalipsul” de faţă, numai un ziar serios nu se putea numi. 
Uşa nu avea sonerie şi bătu cu degetul în geam. Apăru imediat 
un tânăr subţirel cu o gură mare ieşită în afară cu ambele 
maxilare, ca o trompă de elefant. 

— Pe cine cauţi dumneata? întrebă „ziaristul”, căci ziarist era, 
dacă ţinea ostentativ un toc ieftin între două degete. 

— Caut pe domnul lonel Mateiaş, a spus llie, după ce mai privi o 
dată cartea de vizită pe care o scosese dintr-un buzunar. 

— Personal, răspunse celălalt. Eu sunt. Care-i numele dumitale? 
— llie Viscu. 

— A! Da-da, domnul Ilie Viscu, îşi forţă lonel Mateiaş memoria, 
ca şi când avea o mie de nume în gând... Poftim înăuntru, 
domnule Viscu. Sunt singur; putem vorbi liniştiţi... Domnul 
director al nostru e cam bolnav, am telefonat acum profesorului 
Nasta ca să meargă să-l vadă. Mi-a răspuns că maşina sa este în 
reparaţie şi i-am trimis-o pe-a noastră... Aşa că, ia loc domnule 
Viscu, şi scuză-ne deranjul din redacţie. Aşa suntem noi, 
gazetarii: neordonaţi, ca orice om care gândeşte şi cugetă ceva 
deosebit de viaţa asta de toate zilele. 

llie Viscu luă loc pe un scaun hodorogit, într-un scârţâit 
îngrozitor, până ce-şi găsi locul. Toată mobila din interior era în 
felul scaunului pe care se aşezase. Nu-i vorbă că în redacţie nu 
se afla decât o masă într-un colţ, alta la mijloc, trei scaune şi un 
cuier pe care şedea agăţat un paltonaş pirpiriu; al lui lonel 
Mateiaş, desigur, şi o pălărie. Pe pereţi şedeau, spânzurate, 
câteva tablouri neînrămate, prinse în ţinte negre. 

lonel Mateiaş se scuză: 

— O clipă domnule Viscu. Mă ierţi, că trebuie să dau un telefon. 
Aparatul era pe masa din colţ, acoperit de nişte jurnale 
desfăcute, pe care le citise redactorul, înainte de a veni 
musafirul. Le azvârli pe podea şi ridică receptorul. Gestul se 
înţelege era făcut mai mult ca să fie văzut aparatul de telefon. 
— lată domnule Viscu, zise Mateiaş, toată ziua vorbim la telefon. 
Mereu suntem chemaţi de unii oameni, care ne cer diferite 
servicii... Alo! Casa domnului deputat loşca? Da? Aici este ziarul 
Apocalips...  Mulţumese, multumesc... Când vine domnul 
deputat? Mâine? Mulţumesc. 

Inchise cu un deget aparatul, apoi îl desfăcu din nou, formând 
alt număr. 


— Cu domnul ministru vreau să vorbesc, spuse el în pâlnia 
receptorului. Ilie Viscu nu auzi niciun sunet de răspuns, dar 
gazetarul continuă: Bună ziua, domnule ministru! Ce mai faceţi? 
Aici este amicul dumitale, Mateiaş, da-da!... Când să vin pe la 
dumneavoastră? Astă-seară? Oh, nu pot, zău! lau masa cu 
altcineva... Dar mâine dimineaţă, sigur, la cafea... La revedere 
nene ministrule, ura! Pregăteşte-mi materialul, că voi veni... 
Ura! 

lonel Mateiaş lăsă receptorul şi se aşeză pe un scaun cu un aer 
de om eliberat dintr-o muncă grozavă. Işi trecu degetele prin 
păr, foarte satisfăcut. 

— N-ai idee ce greu este să împaci p'aceşti oameni mari. De o 
săptămână mă cheamă ministrul agriculturii, ca să-i iau un 
interviu. Eu nu pot, nu pot domnule Viscu să scriu bine, despre 
un om, pe care îl cred prost. Şi acest ministru, care este 
profesor universitar, e un prost. Un mare prost. Fug de el şi 
totuşi mă găseşte, umblă după mine, mă descoperă, chinuindu- 
mă să-l satisfac. Oamenii aceştia nu se gândesc că am şi eu 
conştiinţă, camarazi, care mă vor lua la rost, auzind că-i laud, 
fără să merite... 

Aducându-şi aminte că avea ceva de discutat cu vizitatorul, se 
opri, ridicându-se de pe scaun. Il împinse într-o parte, ca să 
poată avea loc spre a se plimba. Cu mâinile în buzunar, pătruns 
adânc de cele ce avea să urmeze, lonel Mateiaş începu: 

— Cazul dumitale e foarte grav, domnule Viscu. 

— Care caz? întrebă acesta. Eu nu ştiu nimic. 

— Nu ştii? Adevărat? 

— Adevărat. Dumneata uiţi că nu mi-ai spus pentru ce mă 
chemi. 

— Ai dreptate. Am atâtea în capul meu că, cu toate că sunt unul 
dintre cei mai bine cotaţi gazetari, totuşi nu le pot ţine minte pe 
toate... Să-ţi spun despre ce este vorba: în proximul număr al 
ziarului nostru, urmează să apară un reportaj senzaţional, în 
care numele dumitale va figura ca al unui erou principal. 

— Al meu domnule? întrebă Ilie Viscu, contrariat. 

— Da-da, al dumitale. E cazul de la hotel „Maciste”. Dumneata 
ţi-ai surprins logodnica, una dintre cele mai cunoscute femei din 
teatru, în pat cu un domn Priboief, comerciant din Bazargic. 

— De unde ştii dumneata asta? sări llie speriat bine, de data 
aceasta. 


— Am mijloacele mele de informaţii. 

— Dar nu este adevărat, încerca Ilie să nege. 

— Am văzut cu ochii mei, domnule Viscu, ce naiba? Eram acolo, 
ştiu că ai vrut să faci uz de revolver. Un gazetar bun ştie tot. 

— Şi ce te interesează această întâmplare, care mă priveşte 
personal? 

— Pe mine nu mă interesează, dar pe cititori, da. Gazeta noastră 
n-a mai apărut de mult şi vroiam ca prin cazul dumitale să ne 
reabilităm faţă de cititori. Ar fi ceva grandios: 


„Scandalul de la Hotelul Maciste” 


— Dar eu nu sunt vreun om mare, ca să zici că o să pasioneze 
lumea cazul meu. N-o să se alarmeze nimeni. 

— Atunci să-i dăm drumul, nu? 

— Ce-ai cu mine domnule? 

— Cu dumneata nu prea am ceva, cât cu celelalte persoane, 
înţelegi? 

— Înţeleg, răspunse llie. Spune drept, vrei bani? 

— Eh, făcu gazetarul, eu nu umblu după bani... am nevoie de 
glorie. 

— Dar dacă ţi s-ar da bani, te-ai lipsi de glorie? 

— Şi da, şi nu, depinde... 

— Depinde de sumă, vrei să spui? 

— Da, cam aşa ceva. 

— Cât vrei? 

— Zece mii. 

Ilie Viscu stătu puţin pe gânduri, apoi declară: 

— Domnule Mateiaş, nu-ţi pot da acum răspunsul, dar dacă vrei 
să ne vedem astă seară, ar fi mai bine. 

— Bun. Unde ne vedem? 

— Tot aici, la ora şapte. 

— S-a făcut domnule Viscu şi te rog să nu-mi iei în nume de rău 
fapta. Îmi place să lucrez cinstit, de aceea am vrut să stăm de 
vorbă întâi, apoi să public cele ce ştiu. 

Ilie Viscu ieşi, fără să dea mâna celuilalt. | se păru că tot trecutul 
său de hoţ păgubos, borfaş din cauza mizeriei şi a visurilor fără 
rost, era mai curat ca prezentul acestor oameni ticăloşi, care au 
dreptul să se numească gazetari, scot gazete, au case în centrul 
capitalei şi se numesc moralişti publici. Ce naiv a fost când 


roşea de mârşăvia faptelor sale! Sunt alţi oameni mai murdari 
decât el. 

E drept, şi fapta sa de la hotel Maciste, a fost o ticăloşie. Pentru 
a servi pe Gherase Vasilis, înscenaseră comedia cu prinderea în 
flagrant delict de adulter a „logodnicei” sale. Grecul a vrut să-l 
aibă la mână pe bulgar, pentru a-l forţa să-i acorde mâna ficei 
sale, cu care se înţelesese înainte. Grecul reuşise; domnul 
Priboief începuse să se obişnuiască cu gândul că ingigerul Vică 
Vasiliu va fi ginerele său. 

llie Viscu se simţi înfrigurat. Era un ger subţire. Ca să se 
încălzească intră într-o cafenea de pe Calea Victoriei. Aici, în 
faţa unui pahar cu ceai fierbinte dădu drumul gândurilor mai 
departe. Urzeala grecului, nu se oprise numai la cazul petrecut 
în hotelul Maciste. A urmat a doua potlogărie. Afurisit, grecul! 
Vroia să aibă la mână şi pe Vesca Priboief, viitoarea lui soţie. 
Fata nu prea era hotărâtă, avea o fire nestabilă, îi plăceau 
„bărbaţii”, nu un singur bărbat. La Bazargic mai avea un 
logodnic, cu care trebuia s-o rupă, cum mai rupsese şi alte 
logodne şi cum putea să rupă şi logodna pe care urma s-o facă 
la Bucureşti cu inginerul Vasiliu. De acesta se ataşase uşor, nu 
atât că era bărbatul pe care îl visase ea, ci mai mult că avea 
maşină frumoasă. Ei îi plăceau maşinile frumoase, era sportivă; 
alerga nebuneşte pe şosele, conducând singură maşina pe care 
i-o cumpărase tatăl său. De maşina inginerului Vasiliu se 
înamorase, imediat. De inginer mai puţin, sau defel poate. 

Ca să fie sigur de fată, grecul s-a gândit s-o aibă la mână, aşa 
cum avusese şi pe tatăl ei. N-au trecut decât câteva zile şi-a pus 
la cale altă înscenare. De data asta fără Ilie Viscu. 

Într-o zi, după amiază, Vasilis a adus pe Vesca la el. Acasă 
părinţii ei ştiau că sunt duşi la cinematograf. Fata mai venise în 
camera lui, ştia rostul. Cum a intrat pe uşă a început să-şi 
arunce rochiile de pe ea. Îi plăcea şi-n dragoste să fie sportivă, 
repede. După ce i s-a oferit o oră iubitului ei, viitorul său 
logodnic şi soţ, goală, cum îi plăcea să se dea, a vrut să se 
îmbrace, tot repede, ca să poată fugi până-n seară cu maşina la 
Ploieşti şi să vină înapoi, dar n-a mai avut timp. Pe uşă a intrat, 
furtunoasă, ţipând ca o disperată, Zozo Lemnaru. De data asta 
ea era amanta înşelată, îşi prinsese iubitul cu alta în pat. Trucul 
fusese aranjat de mai înainte. Zozo şezuse cu llie Viscu în 


camera acestuia. Când au auzit soneria ţârâind de trei ori, după 
cum se înţeleseseră, Zozo s-a repezit peste cei doi amanti. 
Filomela nu se afla în casă, o trimiseseră într-adins în oraş, ca să 
nu fie de faţă la tot ce se va petrece. Lucrurile au decurs, aşa 
cum fuseseră puse la cale, Zozo a ţipat, a încercat să-i scoată 
ochii lui Vasiliu, apoi să-i smulgă părul domnişoarei Priboief, a 
plâns şi pe urmă a fugit cu aceeaşi disperare cu care venise. 

— Eşti supărată? a întrebat-o Vasilis pe fată, după ce nebuna 
dispăruse. 

— Defel. Mă amuză mult întâmplarea asta. Dar de ce nu mi-ai 
spus că ţi-e amantă? 

— M-am jenat. De altfel n-am nicio obligaţie faţă de ea, mi-a fost 
amantă până te-am cunosrat pe tine. 

Fata a înţeles scuza; şi ea avusese amanți până ce-l cunoscuse 
pe el. Deci, erau chit; iar gândul grecului de a avea pe tatăl şi pe 
fiica la mână cu câte-o aventură compromiţătoare, reuşise. 
Vesca nu şi-a dat seama că, prin această aventură, fusese 
legată puternic de omul care-i vâna zestrea. Nu şi-a dat seama 
că întâmplarea, dacă ar fi fost publicată într-un „Apocalips” 
oarecare, numele ei şi-al familiei sale, avea să iasă întunecat, 
pentru totdeauna. 

llie Viscu admira zelul cu care lucra grecul; îi plăcea. Avea 
energie; ştia să-şi aranjeze cu cap, afacerile. Lui şi lui Zozo, 
Vasilis le promisese o recompensă demnă de cele douăzeci de 
milioane, pe care avea să-i ia, în ziua căsătoriei cu Vesca 
Priboief. Nu-i vorbă că până atunci, erau mulţumiţi de ce le 
dădea grecul. 

După ce bău ceaiul, Ilie se duse la telefon să vorbească cu 
Vasilis. Nu-l găsi acasă, Filomela îi spuse că domnul inginer 
telefonase de curând, spunând că se află la club. Plăti 
consumaţia şi plecă. Găsi pe Vasilis antrenat la un joc de cărţi 
şi-l chemă de o parte. 

— E ceva interesant, îi spuse, ca să-l poată face să lase cărţile 
din mână. 

Retraşi într-o cameră din fundul localului Ilie îi povesti cele ce 
auzise de la ziaristul lonel Mateiaş. Gherase Vasilis se înfurie. 
Cunoştea pe directorul ziarului „Apocalips”, îl miluise de multe 
ori cu „abonamente” grase, pentru ziarul său, care apărea de 
trei-patru ori într-un trimestru. 


— Lasă-l pe mâna mea! tună Vasilis. Caută-l la telefon; vezi 
dacă e la redacţie. Apoi cheamă-mă să-i vorbesc. 

întâmplarea făcu ca directorul ziarului „Apocalips”, domnul 
Anghel Vodă-Lăcustă, să fie la redacţie. lonel Mateiaş îi spusese 
tocmai atunci noutatea: 

— Directore, la ora şapte dau o lovitură de zece mii lei. 
Directorul aştepta ora şapte, când tocmai sună telefonul. 

— Aici directorul ziarului „Apocalips”, spuse el când auzi vocea 
lui Ilie Viscu. 

— Vorbiţi cu domnul inginer Vică Vasiliu. 

— Cu plăcere, dă-mi-l! 

— Alo! Ascultă mă, jidane, strigă Vasilis în urechea directorului, 
prietenul meu, domnul llie Viscu, mi se plânge că vreţi să-l 
şantajaţi cu zece mii de lei, pentru o chestiune care s-a petrecut 
cu el la hotelul Maciste. 

— Nu ştiu nimic, coane Vică, de chestia asta, pe onoarea mea! 
Un moment să întreb redactorul meu. Cum se numeşte domnul 
pe care îl aştepţi la ora şapte? se adresă, apoi, lui lonel Mateiaş. 
— llie Viscu. 

— Bine. Alo, coane Vică! La ordinele matale. Ce-mi spui să fac? 
— Să lăsaţi omul în pace, tâlharilor! Căci pe urmă aveţi de-a 
face cu mine, auzi? 

— Aud coane Vică, aud. Dacă zici matale, nu mai încape vorbă. 
Ce, numai zece mii de lei am luat eu, de la matale? N-am ştiut, 
zău! Ştii bine că eu nu vreau să-mi supăr oamenii... Coane Vică, 
dar nu te superi, anul ăsta nu mi-ai plătit abonamentul... 

— Păi nu-s nici două luni de când mi-ai trimis o chitanţă, jidane. 
— Aia era pentru anul trecut. 

— Aşa? Bine, trimite-mi mâine pe cineva, altă chitanţă. 

— De cât s-o fac? 

— De cât crezi tu. 

— De cinci mii, ca să fie şi pe luna viitoare, nu? 

— Aşa. 

— Sărut-mâna, coane Vică. 

Anghel Vodă-Lăcustă puse receptorul pe furca aparatului şi se 
îndreptă spre redactor. 

— Eşti un bou! îi zise. 

— De ce directore? 

— Ţi-am spus: eşti un bou, ce mai vrei acum? Din cauza ta era 
să pierd un client gras. Bine că mă nimerii să fiu aici... 


VIII 


llie Viscu nu avea niciun prieten de suflet, şi-ar fi vrut să se 
spovedească cuiva. Filomela era femeie, nu-i putea spune ce 
avea pe suflet. Marin nu-l înţelegea; când încerca să-i spună 
ceva despre femeia care-i intrase de curând în minte, şoferul 
grosolan, l-a cam repezit: „Ce dracu ai şi tu de cazi aşa repede 
după muieri? Abia începuşi cu Filomela, şi acum vii cu alta. Asta 
cine mai este?” 

Ce să-i mai explice cine era noua femeie care-i cucerise mintea 
şi-l făcuse neom, când Marin nu era în stare să-l înţeleagă? 

A rămas să se consoleze singur cum o putea. Cum o putea! Dar 
nu putea defel. Asta era vorba. Femeia continuă să-i 
stăpânească firea, să-l chinuiască, fără să mai aibă poftă de 
ceva. |Incepuse să-l plictisească şi viaţa, căci se gândea la 
situaţia nefericită în care se afla. Depindea numai de gustul lui 
Vasilis. Dacă acesta nu voia să-l mai ţină în jurul său, îl azvârlea 
afară ca pe un dinte stricat. Atunci, llie ar fi rămas pe drumuri. 
De aceea era foarte atent la cheltuieli, nu mai arunca banii pe 
petreceri; pe Filomela n-o mai încărca cu daruri, ca în primele 
zile de cunoştinţă. Fata înţelese că Ilie fusese larg numai cât a 
trebuit s-o câştige. După ce se culcase cu ea, căuta s-o înlăture 


din preocupările lui. Dacă nu s-ar fi dus ea, la el, în cameră, 
noaptea, el n-ar fi chemat-o. Într-o noapte l-a încercat, nu s-a 
dus. A doua zi, Ilie nici măcar n-a întrebat-o de ce nu a venit. Se 
răcise repede. llie strângea bani pentru zile negre. Orice 
cheltuieli făcea i le punea dublu la socoteală grecului. Aduna 
bănişorii în buzunarul de la piept, şi se simţea fericit, când îi 
vedea crescând. 

Era mai prost că nu avea un prieten, căruia să-i spună că de 
cinci zile iubea nebuneşte pe Vesca Priboief. Un prieten care să-l 
sfătuiască, cum să procedeze, cum să ajungă stăpân pe inima 
acestei femei. Că l-ar fi înşelat pe Gherase Vasilis, nu i-ar fi 
părut rău. Grecul nu căuta decât banii fetei, pe ea ar fi dat-o 
oricui, aşa cum o dădea şi pe Zozo Lemnaru, când voia să-şi 
facă unele interese. Grecul nu avea inimă, era un ticălos, ca toţi 
escrocii ticăloşi din Bucureşti. Pe acest om nu l-ar fi menajat, 
deşi el îl scosese din mocirlă. Dar l-a scos din interes, nicidecum 
din prietenie. l-a fost frică să nu-l demaşte Ilie Viscu, tocmai 
când vâna milioanele lui Priboief. Bulgarul căzuse bine în laţ, 
consimţise la căsătoria fetei lui cu inginerul Vasiliu. Priboief 
plecase cu soţia la Bazargic, pentru a aranja desfacerea primei 
logodne a fiicei lor. Vesca rămăsese la Bucureşti, locuia la hotel, 
aşteptându-şi părinţii să revină pentru logodna cu Vică Vasiliu. 
Într-o zi, Ilie Viscu se afla singur, în biroul lui Vasilis. Nici măcar 
Filomela nu era acasă. Grecul se dusese la club şi-i telefonase 
lui Ilie să vină şi el acolo, pentru a-i comunica o însărcinare 
nouă. Vasilis îl cam jignea, nu-i acorda, faţă de lume, titlul de 
prieten; îl trimitea să-i cumpere ţigări, deşi avea picolii în jurul 
său; îl trimitea cu flori şi scrisori la diferite femei, treabă pe care 
putea, foarte uşor, s-o dea unui comisionar. Rar se întâmpla 
când Vasilis şedea de vorbă cu el, ca şi cu un prieten. În ziua 
aceea îl chemase prin telefon, tot pentru a-l trimite, desigur, cu 
vreo scrisoare la una din amantele sale, faţă de oamenii cu care 
juca cărţi la club. Ilie se ridicase să-şi ia paltonul din cuier şi să 
plece, când pe uşă a apărut furtunos, Vesca Priboief. Ilie ştia 
cine era femeia, dar ea nu-l văzuse niciodată. Rămase mirată, 
dând cu ochii de un tânăr simpatic în biroul viitorului ei logodnic. 
Tânărul nu era urât defel, avea părul negru, buclat frumos, ochii 
negrii şi o figură de visător. 

— Cine eşti dumneata? l-a întrebat ea, zâmbind. 


— Dar dumneata cine eşti? a întrebat-o şi Ilie, îndrăznind faţă de 
zâmbetul ei. 

— Eu sunt Vesca Priboief, i-a răspuns fata, întinzându-i mâna. 
Ilie i-a sărutat-o şi s-a recomandat: 

— llie Viscu, secretarul logodnicului dumitale. 

— Deci mă cunoşti? 

— Nu ştiu cine n-ar vrea să cunoască o fiinţă atât de sublimă ca 
dumneata. 

— Oh, a râs fata, este foarte gentil! Dă-mi voie să-ţi spun şi eu 
că eşti simpatic. Veve nu mi-a vorbit niciodată, despre 
dumneata. Să-i fie teamă oare? 

— Nu cred, a zis llie, încântat, îl ştiu cuceritor de inimi şi stăpân 
pe ele. Nu are de ce să se teamă de mine; n-am nimic din 
darurile sale. 

Vesca nu i-a răspuns, dar l-a întrebat: 

— Imi dai voie să stau? 

— Cum nu. Vă, rog luaţi loc. Totul este la dispoziţia 
dumneavoastră. 

— Ai început să devii protocolar, îmi vorbeşti cu 
„dumneavoastră”. Fii mai bine gentil, ca la început, şi ajută-mi 
să-mi scot haina. Vreau să stau ceva mai liberă. Aşa, 
multumesc! Şi fişeul... 

llie i-a luat haina de pe umeri, pe care a vrut s-o pună pe cuier. 
Vesca l-a oprit, apucându-l de un braţ. El a privit-o zâmbind, 
neînţelegând ce vroia fata. 

— De ce ai ochii atât de negri? l-a întrebat Vesca. Şi sunt atât de 
tulburători, încât pot ameţi o fiinţă mai slabă, crede-mă. 

— Pe dumneata, nu cred. 

— De unde ştii? Sunt şi eu o femeie căreia îi plac ochii frumoşi. 
— Pe-ai inginerului Vasiliu. 

— Şi pe-ai dumitale, poate. 

— Poate. Vezi? Există îndoială. 

— Niciuna. 

Fără a mai spune ceva Vesca, puse braţele pe după gâtul lui Ilie, 
şi-i şopti, privindu-l în ochi: 

— Dă-mi o sărutare. 

— Dar eşti logodită, răspunse el. Săvârşeşti o abatere. 

— Plăcerea nu se discută, domnule. Cum poţi să refuzi o 
femeie? 


— Ai dreptate, zise llie şi se grăbi s-o sărute, strângând-o 
puternic în braţe. 

— Ce dulce ai fost! murmură ea, cucerită. Mai vreau o dată. Încă 
o dată, până ce mă voi sătura. 

— Dar nu mă voi sătura eu. 

— Ah, îţi stau la dispoziţie, cât timp vrei. Sărută-mă de-o mie de 
ori, nu mă voi sătura niciodată. 

llie o sărută fără număr, până ce fata se rupse zăpăcită, din 
braţele lui. 

— Destul! strigă ea. Acum ţine-mi haina te rog, vreau să plec. 

— Dar eu cum rămân? întrebă Ilie. Nu m-am săturat. 

— Dumneata? Ai dreptate. Vino diseară la hotel Metropol, 
camera treizeci şi unu, etajul doi. Pentru tine sunt numai de la 
ora zece în sus. 

Apoi a plecat furându-i o sărutare în fugă. 

„lată-mă şi Cassanova! a gândit Ilie Viscu, după plecarea fetei. 
Trei femei s-au înamorat de mine, într-o singură casă. Dacă m- 
aş duce în zece case, nu-i de mirare să am treizeci de femei”. 
Când s-a dus să întâlnească la club pe Gherase Vasilis, l-a privit 
în ochi, fără nicio jenă. Dar grecul l-a luat la rost, în glumă: 

— Se vede, cât de colo, că te-ai sărutat cu Filomela. Eşti plin de 
roşu de buze, până şi pe nas. 

S-a dus la o oglindă şi s-a şters pe faţă cu o batistă. Revenind 
curăţat, grecul i-a spus: 

— Te chemasem ca să te trimit la domnişoara Priboief ca să-i 
spui că diseară mergem la teatru. Am trimis pe altcineva. Ai 
venit târziu. 

Pentru Ilie Viscu a fost lovitura cea mai grozavă ştirea pe care i- 
o dăduse Vasilis. Nu se mai putea duce deci la Vesca în seara 
aceea. Şi nici nu avea de unde să ştie când putea s-o mai vadă. 
Disperat a întrebat pe grec la care teatru se vor duce. Fără să 
aibă ce bănui, acesta i-a spus că are o lojă cumpărată la Teatrul 
Naţional. 

llie s-a dus seara la Teatrul Naţional şi s-a convins că cei doi 
erau acolo. S-a interesat la ce oră se va termina spectacolul. l-a 
aşteptat la ieşire, i-a urmărit cu o maşină, până afară din oraş la 
un local de noapte unde, Vasilis şi Vesca, se duseseră să-şi 
petreacă o parte din noapte. l-a urmărit pretutindeni, dar n-a 
fost chip ca grecul s-o părăsească pe fată, nici măcar după ce a 
condus-o la hotel. Nefericit, Ilie s-a întors acasă, obosit, spre 


ziuă. N-a dormit, s-a chinuit, a zăcut ca bolnav în pat. Filomela a 
încercat să vină la el în cameră, dar llie închisese uşa cu cheia. 
Nu-i mai ieşeau din minte săruturile celeilalte, îşi simţea gura 
arsă, ochii stinşi, sufletul încâlcit. De focul acelei fete nu 
mâncase nimic toată ziua şi era bolnav. Ora nouă, dimineaţa, l-a 
găsit treaz, cum se culcase, mai zdrobit de atâtea gânduri. N-a 
voit să mănânce nimic din ce-i adusese Filomela pe o tavă de 
argint. l-a spus că era bolnav. A plecat în oraş, fără să-i pese de 
nimeni. Voia să-şi înece amarul într-o beţie cruntă. L-a găsit pe 
Marin şoferul în staţia de la Ateneu. Au plecat amândoi să 
petreacă. A băut şi a plâns, ca un copil fără minte. Nici vinul nu 
i-a fost de folos, căci i-a mărit mai mult chinul. Spre seară i-a 
trecut prin minte să vorbească cu Vesca la telefon. Adică atunci 
a avut mai mult curaj, căci băuse destul ca să-şi piardă 
timiditatea. A găsit-o pe domnişoara Priboief, singură. A rugat-o 
să-i ofere o întâlnire. Fata l-a primit cu un hohot de râs la 
aparat. 

— Atât de aprins eşti? l-a întrebat. Cum se poate? 

—Te rog! a implorat-o llie, nu mă mai amăgi. Te iubesc şi vreau 
să te văd. Spune-mi: când? 

— Când mi s-o face dor de un sărut cald şi de nişte ochi fierbinţi 
ca ai tăi, o să-ţi telefonez. Numele meu va fi Dorina. 

L-a lăsat apoi, cu alt hohot de râs, care l-a înebunit pe deplin. 
Trei zile a stat în biroul lui Vasilis, numai lângă telefon. Când era 
trimis de grec, undeva, ruga pe Filomela să nu părăsească 
aparatul de telefon; o făcuse şi pe ea să creadă că este ceva 
interesant, dacă-i va telefona o femeie. Din această afacere îi va 
ieşi şi ei un cadou scump. A 
Telefonul n-a sunat, nici în a patra zi, pentru llie Viscu. In acest 
timp ziua logodnei inginerului Vasiliu cu domnişoara Priboief se 
apropia, fusese fixată pentru 1 Martie, peste zece zile. 

Afară vremea se menținea friguroasă, iarna părea a fi în toiul ei, 
nici nu se simţea apropierea primăverii. Dar, dintr-odată, 
capriciul lunii februarie, se dădu pe faţă. Intr-o dimineaţă apăru 
un soare puternic care începu să topească zăpada, fără pic de 
milă. Pe Calea Victoriei apărură ghioceii aduşi în vârfurile 
degetelor de ţigăncile florărese. Fiorii primăverii răscoliră şi mai 
puternic simţurile lui Ilie Viscu. Pătruns adânc de sentimentul 
dragostei ce-i purta domnişoarei Priboief, cumpără un mănunchi 
mare de ghiocei, pe care îl trimise fetei la hotel, printr-un 


comisioner. Îi făcu şi o scrisoare. Dresă trimisul, ca să dea 
scrisoarea, numai în cazul când va vedea că era singură; altfel 
să-i spună că florile sunt trimise de un domn necunoscut. 
Primăvara, oricât de friguroasă ar fi ea, ajută îndrăgostiţilor. Ilie 
Viscu avu noroc. Vesca îi trimise vorbă că la ora patru după 
amiază, va veni în faţa Fundaţiei Regale. 

La ora patru. La ora unu llie Viscu lua masa la un restaurant de 
mâna a doua, pe bulevard. Bea cafeaua şi se chinuia, gândindu- 
se că n-avea un prieten cu care să se sfătuiască, care să-l înveţe 
ce trebuie să facă cu Vesca Priboief. In schimb se uita mereu la 
ceas şi i se părea că un minut, era mult mai mare decât o zi. 
Minutele treceau greu deşi băuse până atunci aproape un litru 
de vin; ceea ce însemna că la ora patru ar fi mers pe trei cărări, 
dacă avea de gând să-şi omoare vremea la restaurant. 

— Te salut, domnule Viscu! Ce mai faci? 

llie ridică privirea spre cel care îl salutase şi nu-i fu greu să 
recunoască pe tânărul ziarist, lonel Mateiaş. Se simţi jenat, dar 
totuşi îi întinse mâna. Avea nevoie de un om cu care să 
vorbească, măcar verzi şi uscate. Mateiaş se aşeză pe un scaun, 
fără să-şi ceară voie. 

— Ce se mai aude, domnule Viscu? Cum ai terminat cu 
chestiunea pentru care venisei la mine? 

— Dacă nu mă înşel, dumneata mă chemasei, repară Ilie 
confuzia celuilalt. 

—A, da! Ai dreptate, uitasem. Ai terminat? 

— Da, am rugat pe un prieten al meu să vorbească cu directorul 
dumitale şi mi se pare că s-a ajuns la o înţelegere. Cred că 
dumneata ştii mai bine. 

— Oh, noi, gazetarii, avem atâtea pe capul nostru, că nu ne 
interesează un fleac de zece mii de lei. A fost ceva, fără 
importanţă. 

Ilie zâmbi şi-l privi pe gazetarul care considera un fleac suma de 
zece mii de lei. Era îmbrăcat cu acelaşi pardesiu subţire, pe care 
îl văzuse în cuierul din redacţie. Cămaşa îi era plesnită pe la gât 
şi purta o cravată care părea că nu fusese nouă niciodată. Trist 
dispreţ pentru sume fabuloase de bani! 

— Să lăsăm astea, domnule Mateiaş, iei ceva aici? 

— Da, o ţuică. Vin de la parlament, unde m-a invitat un deputat 
din majoritate, ca să-i ascult discursul asupra reformei agrare. 
Prost discurs! M-a enervat. Eu îi compuneam un discurs mai 


bun, de mi s-ar fi adresat mie, la început. Ce să le fac, dacă se 
duc la cârpaci! Se scumpesc la bani. 

— Cum?! se miră llie Viscu, pe drept cuvânt, naiv. Deputaţii 
obişnuiesc să ţină discursuri făcute de altcineva? 

— Deputaţii! izbucni Mateiaş, după ce puse pe masă paharul din 
care sorbise ţuica. Miniştrii, domnule, fac asta; pentru că sunt 
lipsiţi de pricepere. Sunt oameni de paie... Chelner!... Incă o 
ţuică, te rog şi câteva măsline. Ce naiba! Nu ştii că eu 
obişnuiesc ceva la ţuică? 

— Scuzaţi, vă rog, spuse chelnerul, şiret. Am uitat. 

— Unde iei masa, domnule Mateiaş? îl întrebă Ilie. 

— Acasă, monşer, acasă. Eu, după masă, obişnuiesc să mă 
odihnesc o oră. Noaptea lucrez, foarte mult, scriu. Prepar un 
volum de poezii, pe care mi-l cere de un an, Delafras. E un 
asasin, acest editor. Am apucat să-i promit volumul şi nu mai 
scap de el; toată ziua nu-mi dă pace la telefon. Cu Ocneanu am 
păţit mai rău, pentru alt volum de poezii. A trebuit să-i trag două 
palme, chiar la el în librărie... 

— Domnule Mateiaş, îl întrerupse Ilie Viscu, regret foarte mult că 
trebuie să iei masa acasă. Te-aş fi invitat să mănânci aici. Eu am 
mâncat binişor. Aş fi voit să mai stăm de vorbă. 

— De! Ştiu eu?... Ezită puţin gazetarul. Mi-ar pare rău să te 
refuz. Deci, primesc. Ar trebui să telefonez acasă, să nu mă mai 
aştepte cu masa... 

Cum ştia că nu avea telefon acasă, şi nici pe cineva care să-l fi 
aşteptat cu masa, lonel Mateiaş trecu repede peste capitolul 
acesta. Ceru chelnerului să-i aducă lista de masă şi-şi scoase 
paltonul. Ilie îl oprise, din motivul pe care îl spusese, ca să aibă 
cu cine sta de vorbă. Gazetarul era un mincinos de calibru mare, 
dar lui îi plăcea pentru că prin minciunile pe care le debita, îl 
mai scotea din starea de surescitare în care se afla. Nu se 
pricepea în dragoste, cum nu se pricepuse în toate găinăriile pe 
care le făcuse în viaţă. Era inadaptabil la orice făcea, nu-şi 
găsea locul cuvenit, prin forţa slabă pe care o avea, să înfrunte 
viaţa. Totdeauna a fost subordonat unui om mai tare ca el, dar 
totdeauna a fost azvârlit, după ce omul acela şi-a făcut treaba 
cu el. Ca mâine o să-l alunge şi Gherase Vasilis, nemaiavând 
nevoie de serviciile lui. 

lonel Mateiaş comandase mâncăruri pe care le înfuleca cu 
nesaţ, lăsând să se vadă că de mult nu mai avusese parte deo 


asemenea pomană. Când trecu la un alt fel de mâncare, catadixi 
să vorbească ceva până ce-i va veni friptura poruncită în urma 
recomandaţiei prietenului său. 

— De ce nu intri în gazetărie, domnule Viscu. Ai un nume 
original, te-ai lansa repede. 

— N-am studii, nici talent, răspunse celălalt. 

— Eh, studii! Gazetăria, este o artă care nu se face în urma 
studiilor. Atâţia miniştri şi deputaţi sunt, care au studii, cu toate 
acestea apelează la noi, gazetarii, pentru chestiunile de această 
specialitate. Trebuie să ai talent, ceea ce cred că dumitale nu-ţi 
lipseşte. 

— De ce crezi? 

— Se vede omul. Eu sunt un bun psiholog, nu mă înşală 
niciodată puterea mea de pătrundere. Am voit să-ţi spun de 
data trecută. Fă-te gazetar, domnule Viscu şi, într-un an de zile, 
te asigur că o să calci pe urmele mele. E destul să faci câteva 
reportaje din viaţa politică şi eşti lansat. 

— N-am gazetă. 

— Vino la noi, la „Apocalips”. Directorul este un mare animator, 
a lansat mulţi gazetari. Eu sunt o creaţie de-a lui; acestui om 
trebuie să-i mulţumesc pentru celebritatea pe care o am. 

— Un vin bei? îl mai întrebă Ilie Viscu. 

— Cum ai plăcere. Sunt cam slăbuţ şi beau fără sifon, să ştii. 
Acasă am madera original. 

Băură vin. Mai comandară cafele. Când era ora trei Ilie Viscu se 
simţi puţin ameţit. Celălalt dovedise că era slăbuţ şi se ameţise 
mai bine. Vorbiseră despre multe. Mateiaş îl convinsese să se 
facă gazetar, ba chiar îl băgă în slujba Apocalipsului, cu leafa 
infimă de zece mii de lei pe lună la început. Îl mai convinse să-l 
împrumute cu cinci sute de lei. Ilie îi dădu, pentru că şi celălalt 
suportase spovedania lui amoroasă. Primi sfaturi cum trebuie să 
procedeze cu o astfel de femeie. Avea nevoie de energie, să fie 
necruţător, s-o chinuiască, pentru a o face sclavă. Dacă o să fie 
aşa, ca un papă-lapte, femeia o să-şi bată joc de el. 

llie ascultă şi luă hotărâri în gând. După ce s-o întâlni cu Vesca 
Priboief, o s-o urce într-o maşină şi se va duce cu ea unde o vrea 
el. O să fie aşa, cum spune Mateiaş, necruţător. 

La patru fără un sfert se despărţiră, cu promisiunea că a doua zi 
să se întâlnească în redacţia ziarului Apocalips. In stradă, Ilie 
Viscu se simţi foarte curajos, îl întărise vinul. Dacă s-ar întâlni 


acum cu Gherase Vasilis şi acesta i-ar zice ceva, l-ar lua la 
palme. 


IX 


La ora patru, Ilie Viscu era de cinci minute prezent la locul de 
întâlnire. In faţa Fundaţiei Regale. Când ceasornicul instituţiei 
arătase patru şi douăzeci şi cinci de minute, devenise 
nerăbdător. Umbla nervos de la un capăt la altul al trotuarului. 
La patru şi jumătate se hotărî să mai rămână până la cinci fără 
un sfert. Atunci o să plece, dacă Vesca nu va binevoi să-şi facă 
apariţia. Femeie şi om de cuvânt, cine a mai văzut! De când îi 
promisese că va veni şi până la ora de întâlnire, fata a avut 
destul timp să se răzgândească. Dacă n-a oprit-o vreo rochie la 
probă, atunci a fost sau vreun telefon, sau vreun ceai oferit pe 
neaşteptate, sau s-a prezentat la ea imbecilul de Gherase 
Vasilis, şi o ţine de vorbă. 

Când aştepţi vreo femeie, orele trec repede, tocmai pentru a te 
face să disperi şi să-ţi pierzi orice nădejde de la ea; iar femeia se 


încăpăţânează să vină, mărindu-ţi chinurile.  Ceasornicul 
Fundaţiei trecuse cu două minute de ora cinci. Atunci Ilie se mai 
agăţă de o speranţă: poate că Vesca a spus cinci în loc de patru, 
cum a înţeles comisionerul. Şi atunci, dacă aşa stau lucrurile, 
întârzierea cu un sfert de oră, cel academic, peste ora cinci, îi 
este îngăduită. Da-da, aşa a fost, Vesca a spus ora cinci şi 
babalâcul ăla de comisioner, a înţeles patru. Niciodată 
comisionerii de piaţă nu te servesc complet; sunt buni la ceva, 
dar nu definitiv. Trebuie să fii foarte atent cu ei, căci altfel fac 
nişte gafe, din care greu te poţi descurca. 

Dar dacă comisionerul l-o fi minţit? Ca să scoată un bacşiş bun 
de la el, după cum i l-a şi dat, i-o fi spus aşa, la întâmplare, ora 
patru, la Fundaţia Regală. A luat banii şi-a fugit; mai prinde-l, 
dacă poţi. Chiar dacă-l prinzi, ce poţi să-i faci? Nimic. N-o să te 
apuci să-l duci la faţa locului, că ţi-e ruşine de lume. 

A trecut de mult şi sfertul de oră academic, iar Vesca tot n-a 
apărut. E ora cinci şi jumătate. Ca să fi fost o greşeală de două 
ore, adică şase în loc de patru, era imposibil. Curajul pe care i-l 
dăduse băutura consumată în tovărăşia lui lonel Mateiaş, se 
spulberase. Il apucă un frig şi un sughiţ de moarte. Incepu să se 
creadă vagabond, fără cămin, chiriaş de nevoie, al unei bănci 
din Cişmigiu, şi se cutremură. Duse mâna la piept, unde ţinea 
banii, asigurându-se că sunt acolo. Zece miişoare de lei, 
împăturite cu grijă, plus alte trei mii destinate cheltuielilor 
zilnice. Nu era vagabond, avea casa în buzunar, chiar dacă nu s- 
ar mai duce la Vasilis să locuiască. 

„Vine? Nu vine? Vine? Nu vine?” începuse să se întrebe singur în 
măsura paşilor pe care îi făcea, plimbându-se de colo până colo. 
Dacă de la stâlpul luminii electrice, până la colţul Fundaţiei paşii 
sunt fără soţ, Vesca nu vine. Incepu deci să măsoare locul. Erau 
fără soţ. Nu vine, care va să zică! Dacă nu vine, o să plece şi el; 
era ora şase fără două minute. Porni un pas înainte doi înapoi. 
La şase şi cinci minute înaintase doar zece paşi. 

In clipa aceea, când începuse să se înmurgească, o maşină roşie 
se opri în faţa lui Ilie, şi-l sperie. Recunoscu maşina lui Gherase 
Vasilis. luţi paşii şi voi să dispară de teamă să nu-l vadă grecul 
care, bun înţeles, s-o fi aflând în maşină. Uşa se deschise puţin 
şi Ilie se auzi strigat de o voce femeiască: 

— Sărutare dulce, unde fugi? 


Întoarse capul şi-o descoperi pe Vesca în crăpătura uşii. Dintr-o 
privire observă că numai era nimeni cu ea. Fata îl chema cu un 
deget. 

— Te-am aşteptat, zise el, mâhnit. 

Ea nu-i răspunse, dar îl invită să se urce. 

— Repede! adăugă cu o voce care dovedea că săvârşeşte ceva 
nepermis. Repede! Aşa, aici lângă mine. Trage uşa cu putere, ca 
să nu se deschidă în mers. Îţi spun imediat de ce am venit aşa 
târziu... 

Maşina pufăi, tuşi, strănută, dar porni repede pe după cotul 
Fundaţiei Regale, pe strada Rosetti, apoi pe bulevardul Brătianu, 
Tache lonescu, Lascăr Catargiu, alţi oameni politici, până la 
şosea. llie rămase mut, neştiind ce să creadă. Plănuise ca el s-o 
fure pe Vesca cu o maşină; când colo îl furase ea. Căci era 
răpire curată, socotind după iuţeala cu care alergau. La Arcul de 
Triumf, Vesca încetini mersul, pentru a face cotul mai departe, 
fără riscuri. Pe şosea nu era ţipenie de om. Cu ocazia aceasta, 
fata privi pe Ilie şi-i zise: 

— Dă-mi o sărutare. Îi întinse gura şi el i-o sorbi cu nesaţ. 
Maşina avea încălzire interioară, pe Ilie îl trecură sudorile 
imediat, dar îi îngheţă inima când simţi că maşina, fără 
conducere, vira spre şanţul şoselei. Acolo se opri. . 

— N-avea teamă, îl asigură Vesca, eu am oprit-o. li întinse gura 
din nou. 

— Unde mergem? o întrebă Ilie. 

— Nu te interesează, răspunse ea, punând maşina în mişcare. 
La ora patru, când să vin la tine, ce crezi? Apare Veve. N-am 
putut să-l expediez mai repede. In schimb i-am luat maşina, cu 
condiţia ca mâine la prânz să-l iau de la birou. Până mâine, 
suntem liberi. Tu ai vreo treabă? 

— Da. 

— Ce anume? 

— Să iubesc o fată. 

— Eu sunt aceea? 

— Poţi fi şi tu, dar cu o condiţie. 

— Spune-o, dar tot cu o condiţie: să fie convenabilă. Altfel 
răstorn maşina în lacul Băneasa. 

— Spune-mi unde mergem? 

— La Ploieşti. 

llie o privi surprins. 


— Asta-i nebunie! strigă el. 

— Eşti lipsit de fantezie, ripostă fata. Crezi că dragostea se face 
aşa, în doi timpi şi trei mişcări? Te înşeli. Uite o maşină care se 
ţine mereu după noi. S-o lăsăm să ne-o ia înainte. Nu-mi place 
să fiu urmărită. la spune-mi: ce-ai făcut înainte de-a fi secretarul 
inginerului Vasiliu? 

— Ziaristică. 

— Zău? Bravo! îmi plac ziariştii. La ce ziar scriai? 

— La Apocalips. 

— Ce ziar mai e şi ăsta? 

— Un cotidian... periodic. 

— Mare? 

— Foarte mare. 

— Mai mare ca „Universul”? 

— Ăla e un fleac, pe lângă al nostru. La mine veneau miniştrii de 
mă rugau să le scriu discursurile, luam masa cu ei, îi tutuiam. 
Un pârlit de deputat din majoritate a ţinut un discurs azi la 
cameră, în chestia legii agrare; o porcărie! N-a ştiut unde să mă 
găsească, altfel i-l făceam eu. 

— Ce vorbeşti! se minună fata. De ce ai plecat din ziaristică? 

— N-am plecat. De mâine mă reîntorc la Apocalips. Directorul a 
trimis pe primul redactor să mă caute. Nu pot scoate ziarul fără 
mine. 

lie se miră singur de minciunile pe care le spunea. Se dovedea 
un bun elev al lui lonel Mateiaş. Dacă asta era ziaristica, atunci 
mergea strună; se pricepea să mintă. Maşina se opri în faţa unui 
depozit de benzină, din satul Băneasa. 

— Să ne alimentăm, spuse Vesca. Hai jos. Până ne pune omul 
benzină şi ulei; văd un local peste drum, unde mă poţi trata cu 
ceva. De afară se vede destul de curat. Ce zici? 

— Cu plăcere, răspunse llie. 

Vesca făcu semn omului de la benzină, să-i pună ce avea nevoie 
maşina şi acesta înţelese, fără alte lămuriri. Poate că o cunoştea 
mai de mult pe această clientă trăsnită. 

În local, Ilie şi Vesca se aşezară la o masă, unde mâncară ceva 
rece şi băură o sticluţă cu vin, ca să le ţină foamea în loc, până 
la Ploieşti. Se întunecase bine, când ieşiră. 

— Într-adevăr, mergem la Ploieşti? o întrebă Ilie. Unde o să stăm 
acolo? 


— Ah, ce prozaic eşti! se revoltă ea. Nu eşti un amorez 
adevărat. 

— Dar nu mă gândesc la mine, înţelege. Pentru tine sunt 
îngrijorat. Eu am trăit viaţa într-o aventură, aşa că nu mă tem. 
Unde vei dormi tu? 

— În braţele tale. 

— Bun, dă-i drumul. 

Maşina porni din nou mai departe. Astfaltul şoselei lucea în 
bătaia luminilor de la farurile maşinii, era o seară liniştită, 
curenţii de aici din câmp împingeau prin cele mai mici crăpături 
mirosul primăvăratic al pământului dezgheţat peste zi. Ilie 
cobori puţin un geam al portierei. Aerul îi răcori fruntea 
încordată de gânduri. Mergea într-o limuzină luxoasă, alături de 
o fată cu profilul tăiat din marmură albă, sensibilă şi 
primejdioasă, ca o podoabă de porțelan fin. Era la gustul ei, 
dacă fata ar întoarce maşina spre Bucureşti, el n-ar avea ce-i 
spune. Ea dicta toate plăcerile prin care treceau. Dacă n-ar fi 
ştiut-o amanta lui Gherase Vasilis, ar fi spus că-şi dădea viaţa 
pentru acest bujor de fată. Cu toate acestea o iubea, când uita 
de grecul acela ticălos. Dovada este că a căutat-o câteva zile la 
rând ca un nebun; nu mai putea trăi fără ea. O iubea pe-această 
fată senzuală, nebunatecă, dispusă oricând să se ofere unui 
bărbat care ar fi cucerit-o cu ceva. Cu ce o cucerise el oare? Da, 
da, el, Ilie vagabondul care, când se trezea dimineaţa în patul 
luxos din casa lui Vasilis, nu-i venea să creadă că era chiar el, 
fericitul. 

Ce-i era lui necaz, era că grecul făcea pe boierul, uitase mizeria 
prin care trecuse, hoţiile pentru care şezuse şi la închisoare. 
Arăta a om din lumea bună şi, pe el, pe llie, îl socotea ca pe un 
servitor, nici nu ştia ce se petrecuse între llie şi Filomela, dar 
mereu i-o considera amantă. Adică numai pentru a fi amantul 
unei servitoare era bun. Ce diferenţă era între Vasilis şi Ilie? 
Niciuna. Amândoi debutaseră în furtişaguri pe malurile Dunării, 
la Brăila. Când n-aveau ce mânca furau peştii din plasele 
pescarilor şi-i fierbeau în câte-o cutie de conserve găsită prin 
gunoaie. Dintr-odată grecul s-a făcut „inginer Vasiliu”. Cum era 
inginer şi-avea nume fals? Mare mister. 

— La ce gândeşti? îl întrebă Vesca. 

— La tine, draga mea. 

— Cum? 


— Că zilele acestea te vei logodi cu inginerul Vasiliu, iar în 
noaptea asta ai să dormi cu mine. Ciudat. 

— Ce vezi ciudat aici? 

— Ai dreptate. Din moment ce un lucru se poate face, nu maie 
ciudat. 

— Vezi că mereu mă asasinezi cu prejudecățile burgheze? Unde 
luăm masa, astă-seară? 

— Pe mine mă întrebi? N-am contribuit cu nimic la programul pe 
care îl executăm. 

— Dar îl aprobi? 

— Fără nicio crâcnire. Nu vezi? 

— Bun. Imi place că te supui. Eşti foarte necesar în viaţa unei 
femei ca mine. Te voi păstra mai mult decât pe alţi iubiţi. 

— Chiar după ce te vei căsători? 

Vesca nu răspunse imediat căci fu nevoită să fie atentă la un 
car, ieşit pe neaşteptate, în drumul maşinii sale. Ocoli carul, 
apoi după ce se redresă în şosea, aprinse încă două faruri mici, 
luminând mai bine calea. 

— Dragul meu, vorbi ea, privind atentă în faţa sa, mai întâi că 
nu sunt măcar logodită. 

— Dar Vasiliu contează pe această căsătorie. 

— Se poate, însă sentimentele noastre trebuie să fie la fel. 

— Cum adică? 

— Să ne iubim... Stop! Aici drumurile se bifurcă. Mergem la 
hotel. Nu eşti de părere să luăm masa în cameră? Am telefonat 
să fie cald şi bine. Ce zici? 

— De acord, ce mai întrebi? 

— O simplă formalitate, nu te supăra. 

Când intrară în hotelul din Ploieşti, era ora opt fix. Vesca era 
aşteptată, o cunoştea tot personalul. Ordinele pe care le dădu în 
privinţa maşinii fură puţine. O conduse doar în garajul hotelului, 
predând-o unui om de serviciu. O servitoare veni şi luă cele 
două geamantane pe care, abia acum, le observase llie, şi le 
duse în camera preparată de mai înainte. În cameră era cald, 
linişte, parcă n-ar fi făcut parte dintr-un hotel de provincie. 

— E cea mai bună cameră în care am dormit vreodată, spuse 
Vesca. Aici mă simt mai bine ca acasă. Nu te faci comod? Aici au 
o baie proastă, dar te poţi servi de ea la nevoie. 

— Cum văd cunoşti locurile? zise Ilie, cu puţin cinism în voce. Ea 
observă şi-i răspunse prompt: 


— Eşti primul bărbat care doarme cu mine în această cameră... 
— Nici nu mă îndoiesc. Dar cum de-ai mai fost pe-aici? 

— Este oraşul în care tatăl meu face cele mai mari afaceri. Atât 
pot să-ţi spun. 

lie se mulţumi cu răspunsul, însă pe când îşi scotea haina şi 
rămase în cămaşă, răbufni: 

— Puteai să mă anunti, ca să-mi fi luat o cămaşă de noapte. 

— O să te îmbraci cu o pijama de-a mea. Nu face mofturi. M-am 
dus în baie. Aşteaptă-mă. 

După ce Vesca dispăru, Ilie pufni în râs. Îi plăcuse mult protestul 
său că n-avea cămaşă de noapte. Vorbise cu un ton prin care se 
înţelegea că toată viaţa lui nu dormise altfel. Dacă într-o seară, 
când Vasilis le-a adus la „Corso”, pe ea şi pe mamă-sa, Vesca ar 
fi privit mai mult la vagabondul din uşa localului, ar fi văzut că 
era llie Viscu, amantul din seara asta. Atunci ar fi pufnit ea în râs 
la pretenţia lui că nu putea dormi fără pijama. 

Făcură baie pe rând şi, când Ilie se înapoie în cameră, găsi o 
masă minunată, întinsă ca în basme. Nu lipsea nimic de pe ea. 
Petrecură. Ora douăsprezece îi găsi îmbrăţişaţi în pat, aproape 
goi, pe când slaba lumină de pe noptieră îi învăluia discret într-o 
culoare violetă, dând tinereţii lor imboldul la dragoste şi la viaţă. 


X 


— Dragul meu, spuse Vesca, la opt, dimineața, după un somn de 
trei ore, mi-e dor de tine şi nu pot dormi. Mai dă-mi o sărutare. 


— Îţi sunt dator? 

— Da, când ai adormit mi-ai spus să te sărut. 

— Poftim. Ilie se răsuci în pat şi cuprinse pofticios corpul tinerii 
fete în braţe, oferindu-i un sărut prelung. 

— Şi dobânda, oftă ea. 

llie îi dădu şi dobânda, fără să şovăie. Se dovedea un bun 
platnic. De altfel pofta îi venea mâncând, alături de-o fată rară 
ca Vesca. O admiră cu plăcere în bătaia slabă a luminii de pe 
noptieră. Nu ridicară storurile de la ferestre, lăsând ca în cameră 
să întârzie întunericul nopţii. Fata avea o faţă prelungă, ochi 
mari, nas fin, gură cărnoasă şi un botişor ascuţit. Deasupra 
buzei superioare, în stânga, se ivea cu obrăznicie o aluniţă 
blondă, singură, răzleţită, dar bună pentru actul de indentitate. 
— Tu ai fi prinsă repede, căci te-ar recunoaşte, oricine, după 
aluniţă, zise el. 

— Nu cred să fie aşa de uşor, pentru că o pot acoperi. 

— Cu ce? 

— Cu limba. Ce ştie lumea ce ascund eu acolo. 

— Dar ar crede altceva despre tine. 

— Nu-i nimic; însă scap? Dar, ia spune-mi de ce mă priveşti 
atât? 

— Pentru că-mi aduc aminte: te-am mai văzut undeva. Prima 
dată când te-am văzut în viaţa mea. 

— Prima dată a fost în biroul inginerului Vasiliu, aşa mi-ai spus. 
— Atunci te-am cunoscut. 

— Nu-i totuna? 

— De fel. Te-am văzut prima dată, era cred a doua sau a treia zi 
după ce venisei de la Bazargic, seara, pe la ora opt, în faţa 
cafenelei „Corso”. Erai cu mama ta şi vă adusese Vasiliu cu 
maşina. 

— Da, mi-aduc aminte. Era în seara zilei când cunoscusem pe 
Vasiliu. Am fost la cinematograf, apoi ne-a adus la „Corso”, unde 
ne aştepta tata. Erai în local, desigur? 

— Nu, eram afară, în faţa localului. 

— Nu cred. Afară nu se afla decât un sergent de stradă, care ne- 
a salutat şi un vagabond, care tremura de frig. 

— Eu eram vagabondul. 

Vesca sări drept în capul oaselor, speriată. Dădu cu vârful 
degetelor de la o mână într-o parte abat-jourul becului de pe 
noptieră şi se îndreptă spre Ilie, ca să-l vadă mai bine. Il privi, cu 


o mutră de copil speriat, mulţumindu-se să-i spună, după ce se 
întinse din nou pe pat: 

— Deghizat, probabil. 

— Nu, zise llie calm, vagabond autentic. 

Vesca se ridică din nou, mai contrariată. Îşi sprijini bărbia într-un 
pumn, rămânând pe gânduri. Ilie sări din pat şi se duse de ridică 
storurile unei ferestre. Odaia fu scăldată într-o lumină puternică. 
— Ce soare frumos! se minună el. Azi este o adevărată zi de 
primăvară. 

— Cine eşti dumneata? îl înterbă Vesca, cu vocea omului care 
surprinde pe cineva necunoscut în casa sa. 

— llie Viscu. 

— Ziarist? 

— Eh, ziarist! făcu Ilie Viscu flegmatic. Ştii să scrii, eşti ziarist. 
Nu-i o meserie serioasă. 

— Şi cum ai ajuns secretarul inginerului Vasiliu? 

— Din seara aceea. 

— Curios! 

— Cred şi eu că e curios. Dacă nu te vedeam pe tine, nu 
ajungeam secretarul inginerului Vasiliu. E tot ce poate fi mai 
adevărat din cele ce spun. Tu m-ai făcut să ajung a fi cel mai 
fericit om de pe pământ: amantul tău de o noapte. Este un 
adevăr, pe care nu-l ştie nici măcar cel care va însăila povestea 
mea în vreo carte: dacă nu te vedeam pe tine atât de suavă în 
seara aceea, nu mă aruncam în aventura pe care am trăit-o 
până azi. Privirea ta m-a fascinat, dar mi-a dat cele mai mari 
puteri, ca să pot răzbate toate greutăţile din drumul meu. 

— Da, mi-aduc aminte că, de n-ar fi fost atât de frig, ţi-aş fi dat 
câţiva lei. 

— Mai bine ai făcut. Mi-ai fi răsturnat toate nădejdile. M-am 
aventurat pentru că te-am iubit. Îţi dau cuvântul meu că nici pe 
Greta Garbo n-am iubit-o, ca pe tine. Am fost cel mai mare 
admirator al ei din România. Am iubit-o fără să ştie ea... Nu eşti 
mulţumită că m-am destăinuit? 

— Dar nu sunt lămurită. 

— Frumuseţea misterului stă tocmai în această nelămurire. De 
ce să-i stricăm farmecul, când azi tot o să ne despărţim. Mai 
sunt câteva ore până ce o să predai maşina inginerului Vasiliu. 
Cu acest capitol se încheie aventura noastră. 

— Poate că vreau să deschid o paranteză... de unde ştii? 


— Eu primesc fericit tot ce vine de la tine, dar tu te logodeşti. 

— Nu mă mai logodesc. 

— Cum?! sări, de data asta, llie. 

— Nu mă mai logodesc, nu înţelegi? Nu mă mai logodesc! 

— Dar ce ai să faci? 

— Trimit maşina lui Vasiliu şi plec cu tine la Braşov. 

— Acolo întemeiem un cămin al nostru, nu? râse llie. 

— La Braşov, trăim, prostuţule!... Căminul îl vom face într-altă 
parte. Vreau să fiu soţia unui om care mă cucereşte, nu alui 
Vasiliu, care îmi vânează zestrea. 

— Dar te are la mână cu un compromis. 

— Puțin îmi pasă! Eu îl am la mână cu înstrăinarea celor două 
milioane ale tatălui meu. Banii sunt în mâinile mele, nici tata nu 
ştie. Nu poate ridica niciun ban de la bancă, unde sunt depuşi, 
fără mine. Am actele în lada mea; el mi le-a dat, ca să-mi 
dovedească nu ştiu ce... Dar ce ne interesează pe noi aceste 
chestii meschine? Mă iubeşti? 

— Da. 

— Şi eu te iubesc, aşa vagabond cum eşti. Dă-mi mâna. 

Vesca sări din pat şi-l cuprinse pe llie în braţe. El se desfăcu 
repede. 

— Ascultă, zise Ilie, n-am precizat ceva: ce o să mâncăm? 

Ea zâmbi. 

— Dacă crezi că aştept să-mi dea un vagabond să mănânc, te 
înşeli. 

— Nici tu să nu crezi că o să mă las întreţinut de o femeie. Eu 
vreau să muncesc. 

— Da, o să munceşti la mine. 

— Ce? 

— lubindu-mă. Mai mare muncă decât asta, ce vrei? 

— Vreau să mănânc! 

— Ţi-e foame? 

— Da. 

— Sună, ca să vedem ce ne-a pregătit jupâneasa de aici. 

După ce mâncară, amândoi consimţiră să stea serios de vorbă. 
Aranjară viitorul cel mai apropiat: viaţa de la Braşov, unde 
aveau de gând să stea până-n toamna viitoare. Vesca urma să 
se ducă la Bazargic, căci trebuia să convingă pe tatăl ei asupra 
inutilităţii căsătoriei cu inginerul Vasiliu. 


Ilie socoti şi el că ar fi mai bine să dea drumul sincerităţii. Femeii 
care te înţelege, ai curaj să-i spui tot ce-ţi stă pe suflet. Chiar 
crimele pe care le-ai comis şi au rămas nedescoperite de cineva. 
Dar bietul Ilie Viscu n-avea nicio crimă pe conştiinţă. Cel mult 
câteva găinării, care nici nu meritau să fie spuse nici unui 
duhovnic. Abaterile săvârşite din mizerie, ori din nepriceperea ta 
în viaţă, sunt iertate de Dumnezeu din prima clipă. Sfântul, pus 
să-ţi controleze faptele, nici nu le trece pe răboj, dacă nu ţi-ai 
făcut din ele o meserie. Ilie gândise frumos în viaţă, sperase 
într-un vis făcut cu greşeală, doar faptele lui fuseseră urâte. 
Fusese un bucătar nătâng, care-şi pierduse timpul încercând să 
facă mâncăruri bune. Nu reuşise niciuna, dar ieşise murdărit 
toată viaţa. Nu tot aşa stăteau lucrurile cu Gherase Vasilis. 
Acela vroise să facă rău şi ieşise bine pentru el. A ştiut ce vroia, 
totdeauna. 

— De aceea dragă Vesca, mă spovedesc ţie acum, înainte de a 
începe vreo treabă mai temeinică în doi. Ţi-am spus ce-am făcut 
în viaţă până-n seara când te-am zărit în faţa cafenelei, „Corso”. 
Am fost un vagabond. Recunoscând în inginerul Vasiliu pe un 
vechi tovarăş de vagabondaj, m-am luat după el şi i-am intrat în 
viaţă, cu de-a sila. l-ar fi fost mai bine fără mine, ti-ar fi sucit 
mintea şi-ar fi ajuns stăpânul zestrei tale. Eu, i-am făcut un rău, 
punându-i piedeca, dar am oprit un ticălos de a-şi bate joc de 
nişte oameni cinstiţi. Partea proastă este că i-am luat locul în 
inima ta. 

— Nu însă cu aceleaşi mijloace, îndreptă Vesca. 

— Intenţia de a te cuceri, am avut-o, ţi-am spus. 

— Dar nu ca să mă furi, să fim înţeleşi. 

— i-o jur pe mormântul mamei mele, că nu. Dacă aş fi avut 
avere, o puneam la picioarele tale, fără nicio îndoială. Mi-ai fost 
dragă şi l-am invidiat pe celălalt că erai a lui. 


XI 


Croitorul Avram Blum intră pe coridorul Poliţiei Judiciare, cu o 
oarecare sfială în suflet. Nu-i plăcea defel să intre la poliţie, nici 
măcar ca reclamant. Totdeauna s-a ferit să aibă ceva cu vreun 
păzitor de legi, iar când a avut vreo pretenţie de undeva, s-a 
lăsat imediat păgubaş. 

lată-l, acum, chemat la Poliţia Judiciară, pentru o chestie pe care 
n-o cunoştea. „Informator”, aşa scria pe hârtia adusă cu 
noaptea în cap de un sergent de la secţia din mahalaua lui. 
Informator! Ce-i aia?! Sergentul care a venit cu citaţia i-a spus 
că nu-i nimic grav, dar că trebuia să se prezinte neapărat la 
poliţia judiciară, în ziua aceea, la ora zece. Apoi l-a pus să 
iscălească de primirea hârtiei; după aia, a mai dat şi un pol 
sergentului. 

Nu-i nimic grav, dar trebuie să te prezinţi „neapărat”, căci altfel, 
dacă nu te prezinţi, poţi să capeţi un bucluc. Aşa i s-a mai 
întâmplat acum cinci ani, când a fost martor la procesul unui 
vecin. Nu s-a dus şi a fost amendat cu cinci sute de lei. Dacă şi 
acum ar fi martor, la fel ar face. Mai bine plăteşte cinci sute de 
lei, decât să se prezinte la tribunal. 

Avram Blum citi încă odată citaţia pe care o avea în mână, apoi 
îşi puse ochelarii şi citi firmuliţa de pe prima uşă din coridorul 
poliţiei judiciare. Numele nu corespundeau. Roti atunci privirea, 
deznădăjduit, pe coridor şi-i fu frică să meargă mai departe. Avu 
noroc. leşi cineva pe neaşteptate, dintr-o cameră şi-l sperie atât 
de tare, că-i veni să leşine. Norocul fu acela că polițistul îl 
întrebă, cum dădu cu ochii de el: 

— Pe cine cauţi dumneata? 

Avram Blum nu-i răspunse, dar îi întinse muteşte hârtia. 

Celălalt o citi şi-i zise: 

— Camera treia, la domnul comisar şef Viorel. Apoi plecă grăbit. 
Blum numără camerele de două ori, ca să fie mai sigur şi, când 
se convinse care era a treia, ciocăni în ea. 

— Intră! se auzi o voce gravă. 


Înspăimântat, Blum execută comanda. Deschise uşa încet, vâri 
întâi doar capul, pe urmă bustul, după care făcând un efort 
mare, intră cu totul. 

In cameră se afla un singur om, un munte de om, înalt şi bine 
legat, cu o privire ageră, care trecu vijelioasă prin ochelarii groşi 
ai croitorului Blum, oprindu-i-se în ochi. 

In loc să se sperie mai tare, ciudat, Blum zâmbi. 

— Să fie cu noroc coane Viorel! 

— Noroc jupâne! îl primi celălalt, zâmbind şi el. Îşi recunoscuse 
imediat croitorul din mahala. Ce cauţi pe aci, domnule Blum? 

— Eu ce caut, coane Viorel? Păcatele mele; dumneavoastră ce 
aveţi cu mine? N-am ştiut că tocmai matale m-ai pus pe 
drumuri, că veneam cu mai multă inimă. Cred că nu pentru a-mi 
comanda ceva, mi-ai trimis citaţia asta? 

Comisarul şef luă hârtia din mâna omului şi o privi. 

— Nu, e drept, zise el, nu pentru o comandă te-am chemat, dar 
lasă! Uite cum s-a slăbit căptuşala hainei... Vezi? E cusută slab. 
— Coane Viorel! se supără croitorul. Matale ştii unde am 
prăvălia. Dădeai un telefon, trimiteam un băiat; lua haina şi, 
într-o oră, era gata. Ce era nevoie să mă chemi cu citaţie. Dă-mi 
voie să vorbesc la telefon ceva acasă. 

— Poftim. 

Blum ridică receptorul, formă numărul şi ţipă puternic: 

— Şmil! Spune la cucoana că e bine de mine. Conu Viorel, 
comisarul, are o căptuşeală de la haină căzută. 

Lăsă receptorul şi se îndreptă spre conu Viorel. 

— Am avut o mare teamă că cine ştie ce s-a mai întâmplat. Bine 
că a fost numai asta. 

— Stai puţin, râse comisarul, nu te speria, dar mai este ceva, 

— Ce mai este? 

Comisarul trase un sertar, din care scoase mai multe fotografii. 
Alese una pe care i-o arată lui Blum. Acesta o luă şi după ce 
aruncă o privire mioapă asupra ei, tresări speriat. 

— Un om mort, coane Viorel. 

— Da; îl cunoşti? 

— Nu l-am văzut în viaţa mea. 

— Uită-te bine la el. 

— M-am uitat. Nu-l cunosc. 

— Acest om a fost găsit mort pe şosea, aproape de Braşov. Era 
îmbrăcat cu un palton care purta eticheta magazinului dumitale. 


— Al meu chiar? 

— Da, nu-ţi spun. 

— Să văd paltonul. 

— Uite-l colo în cuier. Poartă pe dos inițialele I.S. Uită-te bine la 
el. Mortul n-avea niciun act asupra lui. E un bărbat tânăr, de 
vreo treizeci de ani, părul negru, ochii la fel, şi o gaură în dreptul 
inimii, după cum se poate vedea pe palton. 

Blum privi de departe haina, fără a pune mâna pe ea. 
Recunoscu imediat croiala şi cusătura lui. 

— Pune mâna, fără frică, mortul nu mai e în el, zise comisarul. 
Luă el haina din cui şi o întoarse pe toate părţile. O cunoşti? 
Priveşte inițialele poate că îţi aduci aminte mai repede. 

— I şi S! bombăni croitorul. Cine să fie | şi S?... Se lovi cu o 
palmă pe frunte. Ăsta este conu losifache Soare! sări el. Cum să 
nu-l cunosc? Conu losifache, rentierul! Ce, dumneata nu-l ştii 
coane Viorel? Conu losifache! 

— ÎI cunosc, mi se pare, dar nu-i cel din fotografie. 

— Ferească Dumnezeu! Conu losifache Soare, e cu totul altfel. 
Mai grăsun, are mustață, altfel... Poate că i-o fi furat cineva 
paltonul! 

— Eşti sigur că paltonul este al lui losif Soare? 

— Foarte sigur, coane Viorel! îi cunosc monogramul, eu i l-am 
făcut cu mâna mea. 

— Are telefon acasă? 

— Sigur că are. Se poate să nu aibă, tocmai conul losifache! 

— Să-i dăm un telefon, ca să nu mai întârziem, ştii numărul? 

— E în carte; îl găseşte repede la litera S. 

losif Soare a fost găsit imediat; era acasă; tocmai se sculase 
dintr-un somn lung, care avusese loc în urma unui chef mare. 
Era binedispus, ras proaspăt, îmbăiat, doar să-şi fi tras 
pantalonii pe el, căci telefonul comisarului Viorel îl găsise în 
pijama. 

— Viu îndată, domnule comisar, a răspuns el. Dacă e vorba de 
ceva senzaţional, viu cu plăcere, tot n-am eu timp să mă duc la 
cinematograf. Nu-mi spune nimic; vreau să gust frumuseţea 
cazului din plin, pe loc, acolo... 

losif Soare a fost pus şi el în faţa paltonului, pe care îl dăruise 
cândva, lui Ilie Viscu. 

— Cunoşti haina? l-a întrebat comisarul. 

— Cum să n-o cunosc, dacă a fosta mea. 


— Ţi-a fost furată? 

— Nu. Paltonul acesta l-am dat de bună voie unui vagabond, 
care a dormit cu mine la un hotel de pe Calea Griviței... l-am 
mai dat o pereche de şoşoni şi o pălărie. 

— Cu ce ocazie? 

— Mi-a fost milă de el. 

— L-ai cunoaşte să-l vezi? 

— Cred că da. 

Comisarul îi întinse fotografia, pe care i-o arătase lui Blum. 

— Asta este? 

losif Soare o privi şi se sperie. Asta era o adevărată senzaţie. 

— Mort? zise el înfricoşat, lăsând să-i cadă fotografia din mână, 
cutremurându-se, parcă s-ar fi atins chiar de cel ucis. 

— Da, da, confirmă comisarul Viorel. A fost găsit pe şosea, lângă 
Braşov. Împuşcat în inimă. Acesta este vagabondul căruia i-ai 
dat paltonul? 

losif Soare se aplecă şi luă de jos fotografia, privind-o din nou, 
cu mai multă atenţie. 

— Domnule comisar, cred că ăsta este, deşi faţa i s-a 
schimonosit rău. El este. 

— Numele i-l cunoşti? 

— | l-am cunoscut, dar nu-l mai ţin minte. Avea un nume ciudat, 
de ceva aşa care se lipeşte... Nu ştiu cum să-ţi spun... 

— Clei? 

— Nu. 

— Pap? 

— Lipitoare, poate? 

— Nici asta. 

— Atunci ce dracu de nume avea? 

— Ceva aşa care se lipeşte şi se întinde... Ţin minte că m-am 
gândit la chestia asta atunci, când i-am dat paltonul. 

— O fi dulceaţă, domnule! râse comisarul. 

— Nu. Mai spune ceva. 

— Sirop? 

— Nu. 

— Fagure? 

— A! izbucni losif Soare, încântat. Aşa ceva! Da' ceva care 
numai păsările mănâncă. 


— Ce o fi mâncând păsările de e lipicios şi se întinde?... 
murmură gânditor polițistul. Ce fel de păsări mănâncă lipiciul 
ăsta al dumitale? 

— Păsările din pădure. 

— De ce nu spui aşa domnule? izbucni şi comisarul. Dumneata 
vorbeşti de vâsc? 

— Da, nene! De vâsc vorbesc. 

— Deci se numea Viscu? 

— Aşa. 

— Şi mai cum? 

— Asta mi-ar fi greu să-mi aduc aminte. 

— II găsim noi imediat. Vino dumneata cu mine la fişe, la 
cazierul poliţiei. Dacă era vagabond, nu se poate să nu fi trecut 
pe la noi cu ceva, cât de puţin. 

losif Soare îşi luă pălăria şi urmă pe comisar prin mai multe 
coridoare, până ce ajunseră la sala de fişe. Asta mai înţelegea şi 
el caz senzaţional. Merita să ardă un chef, după ce o termina; 
prea a fost senzaţional! Dar cum dracu de-a fost omorât băiatul 
ăla?!... Era simpatic, vagabondul! S-o fi băgat în cine ştie ce 
încurcături şi şi-a găsit moartea. 

Comisarul Viorel ceru funcţionarului de la cazier, să-i dea toate 
fişele cu numele Viscu. Erau numai patru şi le întinse pe o masă. 
— Viscu Anghel, spuse comisarul. Soare se uită la el. Nu era. 

— Viscu Florea. 

— Nici ăsta. 

— Viscu Gheorghe. 

— Nici. 

— Viscu llie. 

losif Soare luă fotografia acestuia şi o privi lung. 

— Asta este, domnule comisar. 

Comisarul citi foaia identităţii celui descoperit: 

— „Viscu llie. Născut în oraşul Piteşti, în anul 19... Absolvent a 
şase clase de liceu. Condamnat pentru trecerea frauduloasă a 
graniţei, pentru furturi mărunte, escrocherii la jocuri de noroc. 
Vagabond  incorigibil. Nepericulos. Semnalat la Brăila în 
tovărăşia periculosului spărgător internaţional Gherase Vasilis. 
S-a smuls de lângă acesta şi hoinăreşte prin Bucureşti, 
adăpostindu-se pe la hanurile ordinare din preajma Gării de 
Nord”. 


— Că era nepericulos, murmură trist, losif Soare, garantez şi eu. 
A dormit în camera mea, fără să mă fure. 

— Cu ce ocazie domnule Soare, dacă-mi dai voie să te întreb? 

— Nu este niciun secret. M-am dus după un chef să mă culc la 
un hotel de pe Calea Griviței. Era noaptea, târziu. L-am găsit pe 
Ilie Viscu, certându-se cu portarul. Nu vroia să-i dea o cameră, 
pentru că era îmbrăcat prost. Mi s-a făcut milă de el şi l-am luat 
în camera mea; aveam două paturi. Eu, când beau, domnule 
comisar, să-ţi spun drept, am o dambla, devin atât de milos, că 
dau şi haina de pe mine, omului pe care îl văd că nu are. 

Lui Ilie Viscu, în noaptea aceea, i-am dat, cu chitanţă în regulă şi 
cu martori, hainele, ceasul de aur, bufonii, tabachera de aur, tot 
ce aveam mai de preţ la mine. El, săracul, Dumnezeu să-l ierte! 
n-a plecat cu ce-i dădusem eu. A rămas în cameră, până 
dimineaţă şi n-a vroit să primească de la mine decât paltonul, 
şoşonii, pălăria şi nu ştiu mai ce. 

Atâta pot să vă spun despre omul acesta. De atunci nu l-am mai 
văzut niciodată; ba chiar îl uitasem cu desăvârşire. 


XII 


— Bună ziua! 

— Salut! Ce doreşti matale? 

— Vreau să vorbesc cu domnul comisar şef, Viorel. 

— Eu sunt. Cu ce te pot servi? 

— Mă numesc lonel Mateiaş, prim redactor la ziarul Apocalips. 
Comisarul îl privi chiorâş. Prim redactorul ăsta, nu prea părea 
prim redactor adevărat... Dar dacă era vorba de Apocalips, n- 
avea nimic de reproşat. Altul, mai îmbrăcat, ar fi dat de bănuit 
ceva. 

— Am înţeles, conchise el, eşti la puturosul ăla de jidan... cum îl 
cheamă? 

— Anghel Vodă-Lăcustă. 

— Auzi al dracului! Şi... Cum îţi spusei: cu ce te pot servi? 

— Domnule comisar, începu rar şi misterios gazetarul lonel 
Mateiaş, daţi-mi voie să stau, căci e ceva lung. 

— Zău? la loc. 

— Domnule comisar, aţi publicat în ziare, fotografia unui tânăr, 
care a fost găsit împuşcat pe şoseaua care duce la Braşov... 

— Da, a lui Ilie Viscu. 

— Chiar a lui. L-am cunoscut şi eu. 

— Dumneata? la spune, pare interesant. 

— Mă rog, în ce zi a fost găsit mort, dacă-mi daţi voie? 

— Miercuri, la ora 10 dimineaţa. 

— Luni, la ora 4, s-a despărţit de mine. Patru fără ceva, cred că 
a fost. Am luat masa împreună pe bulevard, la o bodegă. A fost 
invitatul meu, venise să mă roage să-l introduc în gazetărie. La 
despărţire mi-a cerut să-i împrumut cinci sute de lei, spunând că 
avea întâlnire la ora aceea, cu o femeie. 

Polițistul începu să devină atent. Gazetarul aducea ceva lumină 
în chestia crimei, nu părea de lepădat. Numai dacă n-o fi vreun 
fanfaron, ca să-şi asigure cercetările, zise de la început. 

— Te rog să-mi spui exact, cele ce ştii, fără fantezie 
gazetărească. 

— Numai exact, domnule comisar. 

— Lasă, vă cunosc eu, ştiu bine cine sunt gazetarii la o anchetă. 
Ei vin să cumpere, nu să vândă. Cum l-ai cunoscut pe llie Viscu? 
— Vă spusei, domnule comisar, a venit la mine să mă roage să-l 
introduc în gazetărie. L-am ajutat, ca pe orice începător, şi atât. 
— Avea familie? 

— Nu ştiu. 


— Cine era femeia cu care se întâlnea? 

— Nici asta nu ştiu. Mi-a spus doar că era o femeie bogată, şi că 
o iubea. Mi se plângea că era o femeie uşuratică; nu-l lua în 
serios. L-am sfătuit eu cum să procedeze. 

— Se vede. S-o fi apucat să te asculte. 

— Nu cred. 

— În sfârşit... ce mai ştii despre el? 

— Că era prieten cu inginerul Vică Vasiliu şi era logodit cu 
dansatoarea Zozo Lemnaru, pe care a prins-o cu un amant, într- 
o zi, la Hotel Maciste. 

— De unde ştii astea? 

— De la el. 

— Bun. Altceva? 

— După ce s-a convins că logodnica îl înşală, s-a îndrăgostit de 
femeia cu care s-a întâlnit luni, la ora patru, în faţa Fundaţiei 
Regale. 

— Bine domnule Mateiaş, vorbi comisarul, fără ironia de la 
început, văd că mi-ai dat nişte informaţii preţioase. ţi 
mulţumesc. Te rog să vii azi după masă la ora şase aici. Vreau 
să mai stăm de vorbă, după ce mai fac unele cercetări. 

lonel Mateiaş se ridică, dar nu se urni din loc, după cum era de 
aşteptat. Răsuci pălăria în mâini, vroind să mai vorbească ceva. 

— Ce mai este? încercă comisarul să-l urnească. 

— Domnule comisar, vreau să vă rog să-mi daţi voie ca să fac şi 
eu unele cercetări... 

— A! Detectiv particular? zâmbi polițistul. Bine, numai să nu-ţi 
frângi gâtul. 

— Merg pe contul meu. 

— S-a făcut. Din partea mea, eşti liber. La revedere. 

— Vă salut, domnule comisar! 

lonel Mateiaş ieşi aproape cu spatele, până-n coridorul poliţiei 
judiciare. Aici era gata să dea peste o tânără femeie, care se 
ruga de un bătrân slujbaş, s-o lase să intre la comisarul Viorel. 
Tânăra avea lacrimi în ochi şi părea îndoliată, socotind după 
fişeul negru, cu care îşi acoperise capul. 

— Spune-i domnului comisar că vreau să-i vorbesc ceva 
interesant, insistă ea, rugător, în faţa omului de la uşă, care se 
arăta fără inimă, în faţa lacrimilor ei. 

— Domnul comisar nu-i aci, ţi-am spus domnişoară. Aşa primise 
ordinul să  mintă. Comisarul-şef Viorel vroia să lucreze 


nestingherit. De aceea puse un om la uşă; să nu lase pe nimeni 
să între. 

lonel Mateiaş privi spre tânăra îndoliată cu un aer de protector, 
ceea ce făcu pe femeie să se adreseze lui. 

— Domnule, te rog, insistă dumneata să-mi dea drumul la 
domnul comisar şef Viorel. Ştiu că este aci. 

— Dar ce ai cu domnia-sa? o întrebă el. 

— Vreau să-i vorbesc în privinţa crimei de la Braşov. 

Mateiaş sări stârnit. Era tocmai ce-i trebuia lui. Apucă fata de o 
mână şi o trase spre ieşire. 

— Vino cu mine. Este o chestiune care mă interesează. Vrei să 
stăm puţin de vorbă, înainte de-a merge la comisar? Te voi duce 
eu. 

— Da, numai să fiu ascultată mai repede. Am văzut fotografia 
mortului în ziar şi l-am recunoscut. 

Vorbind, Mateiaş o ţinea mai departe de mână, până ce ajunse 
să o ia de braţ. Cum era îndrăzneţ nu întârzie s-o conducă la o 
cafenea din preajma poliţiei, unde o invită să intre. Comandă 
două cafele, începând repede conversaţia întreruptă. 

— În primul rând te rog să-mi spui dacă nu eşti rudă cu mortul? 
Te văd îndoliată, zise Mateiaş. 

Fata răsuci privirea, îşi ţugui buzele, neavând curaj de a vorbi 
ceva. 

— Mă numesc Filomela, murmură ea în vârful buzelor, drept 
orice răspuns. 

— Îmi pare bine. Numele meu este lonel Mateiaş. Ziarist... 

— Da? Credeam că sunteţi de la poliţie. 

— AŞ, zise Mateiaş, noi, gazetarii, intrăm pretutindeni şi avem 
de-a face cu multă lume. Chiar acum am fost chemat de 
comisarul Viorel, care m-a rugat ceva, în privinţa acestei crime. 
Mă ştie cam tăios, când e chestia de dreptate. L-am luat puţin la 
rost pentru greutatea cercetărilor. Eu sunt gazetar. Am dreptul. 
— E bănoasă meseria asta, domnule gazetar? îl întrebă 
Filomela, fără vreun motiv. 

— Potrivit, răspunse el, pentru că eu sunt un om drept... Te-am 
întrebat: eşti rudă cu mortul? 

— Da... Ştiu eu? Sunt logodnica lui, şovăi puţin Filomela. 

lonel Mateiaş era gata să sară de pe scaun, dar se reţinu. Un 
anchetator bun, nu se sperie niciodată de vreo surpriză. Avea 
nevoie de sânge rece. Totuşi rămase trăsnit; bănui că avea în 


faţa lui pe femeia cu care s-a întâlnit Ilie Viscu luni la ora patru, 
după ce se despărţise de el în faţa bodegii de pe bulevard. Deci 
mortul avusese două logodnici într-un timp scurt, căci pe prima 
logodnică i-o cunoştea. Fata din faţa lui nu era dansatoarea de 
la hotel Maciste. Precaut, vorbi calm: 

— Dacă eşti bună, domnişoară, spune-mi: luni la ora patru ce-ai 
făcut dumneata? Azi este vineri, nu-i un timp prea lung, ca să 
nu-ţi reaminteşti precis ce-ai făcut luni. 

— Luni, la ora patru... vorbi fata puţin gânditoare, da, ştiu ce-am 
făcut. Am stat toată ziua acasă, adică la serviciu. Am serviciu la 
biroul domnului inginer Vasiliu. 

Altă surpriză. Deci llie Viscu fusese în sfera de activitate a 
inginerului Vasiliu, foarte intim! Poate că făceau afaceri 
împreună. 

— Cu ce ocazie l-ai cunoscut pe Viscu? 

— Era secretarul domnului inginer Vasiliu. 

— Pe domnişoara Zozo Lemnaru o cunoşti? 

— Da, este prietena stăpânului meu. 

— Prietena inginerului Vasiliu?! sări de data asta în sus, Mateiaş, 
fără să se mai poată abţine. Cum vine asta domnişoară? îşi dădu 
drumul curiozităţii Mateiaş. Zozo Lemnaru a fost logodnica lui 
llie Viscu, e prietena lui Vasiliu şi mai are un amant cu care 
Viscu o prinde la un hotel, iar dumneata eşti logodnica lui. Nu 
mai înţeleg nimic. Aci este un mister greu de pătruns. 

Filomela îl privi ciudat, crezând că Mateiaş e nebun. 

— Domnule, zise ea, cred că vrei să glumeşti. N-a avut când să 
fie logodnica lui Ilie Viscu, Zozo Lemnaru, pentru că a cunoscut- 
o după ce m-a cunoscut pe mine. Ştiu sigur acest lucru. Nici n-a 
avut de ce s-o prindă la hotel cu vreun amant. 

— Am văzut eu, cu ochii aceştia, domnişoară, crede-mă! Nu sunt 
nebun, nici beat. Eu am fost martor când Viscu a prins-o la 
hotel. 

— Cu cine? 

— Cu un negustor de grâne din Bazargic. 

— Un domn bătrân? 

— Da. 

— E tatăl domnişoarei Vesca Priboief. 

— Asta cine mai este? 

— Logodnica domnului inginer Vasiliu, răspunse Filomela. 


— Altă încurcătură, oftă Mateiaş, scârpinându-se după o ureche. 
Apoi, scoțând o fluierătură de om sărac, zise amărât: 

— Trebuie să-ţi spun ceva care o să te întristeze, domnişoară. 

— Spune-mi, te rog. 

— Luni la ora patru, Ilie Vîscu a avut întâlnire cu o femeie în faţa 
Fundaţiei Regale. 

— llie Viscu? 

— Da, chiar el. 

— Aşa? Atunci cu femeia aceia a fost, de a lipsit de acasă, până 
în ziua când a fost găsit mort. 

Cum îi căzuse fişeul negru de pe cap, pe umeri, Filomela nu şi-l 
mai ridică din nou. Îl strânse încet şi-l băgă în buzunarul 
pardesiului. Mortul nu mai merita să-i poarte doliu o fată sinceră 
ca ea. Incepuse să creadă că şi el o iubea, de aceea se dăduse 
logodnica lui; să nu-l lase lipsit de cineva care să-l revendice. 
Acum, nu-l mai regretă atât de mult şi n-o să-l mai plângă. Ba 
încă începuse să-i pară rău că se prezentase să spună ce ştia. 
Să se ducă la poliţie inginerul Vasiliu care era prieten cu mortul, 
nu ea care a fost înşelată. In dimineaţa aceea, când văzuse în 
ziar fotografia iubitului ei mort, era gata să leşine de durere. S-a 
dus ca disperată în camera lui Vasiliu şi i-a strigat: „Conaşule, 
domnul Viscu e mort!” Inginerul i-a răspuns fără să arate vreun 
regret: „Ştiu, Filomela, am citit şi eu”. lar cum ea plângea, i-a 
strigat enervat: „Ai venit aci să-mi baţi capul cu prostiile astea? 
Lasă-mă-n pace! leşi afară”. 

Mai târziu însă a chemat-o la el. De data asta era trist. A început 
să-l plângă pe llie Viscu. Ei i-a dat o mie de lei, fără vreun rost, 
spunându-i să-şi vadă de treabă că o să se ducă el la poliţie să 
vorbească cu comisarul Viorel. 

Ea, însă, n-a putut să rabde mult, a venit de bună voie, căci îl 
iubea pe llie Viscu. Şi acum, auzi? El avea altă iubită cu care s-a 
întâlnit şi a fost cu ea. Nesincer om! Ce-i drept nu o făcuse 
niciodată să creadă că se va lega ceva serios între ei, dar ea se 
dăduse drept logodnica lui aşa, ca să nu pară chiar că nu-i 
fusese nimic; pentru că vroia să se ocupe de înmormântarea lui 
Viscu. 

Femeie jignită, Filomela şi-a retras pretenţiile pe care le avea ca 
logodnică. Mult mai liniştită ca la început, s-a adresat lui lonel 
Mateiaş: 

— Ce trebuie să fac acum? 


— Trebuie să mergi cu mine la comisarul Viorel, ca să declari tot 
ce ştii, i-a răspuns el. Însă te rog un lucru: nu pomeni nimic 
despre chestia de la hotel pe care ţi-am povestit-o eu. Poate că 
m-am înşelat, nu se ştie. Mă voi ocupa personal, să văd ce-a fost 
acolo. Spune-mi: domnişoara Priboief e bogată? 

— Da, foarte bogată. 

— Ce fel de fire are? 

— Nu prea serioasă. Nu cred să rămână logodnica domnului 
inginer Vasiliu. A mai fost logodită de câteva ori. Ştiu de la llie 
Viscu. 

— Mulţumesc. Acum să mergem la poliţie. 

— Mi-e cam frică de poliţie, zise fata. 

— Nicio frică, domnişoară, răspunse Mateiaş, luând-o protector 
de braţ. Noi, gazetarii, avem autoritate. 


XIII 


— Bună ziua! spuse grav un domn tânăr, intrând în biroul 
inginerului Vasiliu, fără a mai bate la uşă. În urma sa venea 
Filomela care-i deschisese. 

Ştiind că va veni cineva, inginerul Vasiliu aştepta la masa sa de 
lucru. Îşi luase o poză de om foarte ocupat. În realitate se 
gândea la citaţia pe care i-o trimisese comisarul Viorel. Il 
chemase pentru a doua zi, dimineaţa, la ora nouă, să depună 
asupra crimei pe care o cerceta. 


Văzând intrând pe uşă un om pe care nu-l cunoştea, Vasiliu se 
ridică. 

— Bună ziua! răspunse el, puţin surprins de felul de a intra al 
celuilalt. Bănui ceva anormal. Işi refăcu poziţia de patron grav. 
Străinul înaintă câţiva paşi şi se opri în mijlocul camerei. Era 
îmbrăcat elegant. Purta un pardesiu dintr-o stofă scumpă, ghete 
de lac, care demascau provincialul, venit la Bucureşti să sperie 
lumea, cravată de un roşu aprins, gambetă şi un fular fin de 
mătase alb. Cu degetele mâinii drepte susţinea o servietă grea 
de piele. 

Filomela dispăruse pe o uşă, după ce-şi îndeplinise misiunea de 
a aduce vizitatorul în birou. 

— Sunt avocatul lorgu Lupan, spuse acesta, cu o voce care nu 
dovedea amiciţie. Mai mult se răstise. După ce-şi scoase 
gambeta lăsă să se vadă pe creştetul capului un început de 
chelie, care continua slab spre frunte pe sub părul aranjat cu 
grijă s-o acopere. 

— Imi pare bine, răspunse în doi peri, Vasiliu, mulţumit că 
celălalt îşi scosese parcă cu regret, pălăria. 

Străinul nici nu-i luă în seamă mulţumirea, ci repetă: 

— Sunt avocatul lorgu Lupan... 

— Am spus: îmi pare bine. Cu ce vă pot sta la dispoziţie? 

— Cu obrazul dumitale, ca să-l pălmuiesc, strigă, roşu la faţă, 
avocatul Lupan. 

Vasiliu tresări uimit, nu speriat; zâmbi batjocoritor şi, fără să-l 
mai intereseze ce voia agresorul, începu să vorbească cu tonul 
unui om milos: 

— lubite domn, nu te hazarda. Află că din doi pumni te fac una 
cu pământul. Nu mi-e frică. Te sfătuiesc să iei loc şi să spui ce 
vrei. Lasă palmele şi furia, pentru alte ocazii. La mine, dacă nu 
eşti cuminte, rişti să pleci nemulţumit, profund umilit. Ce vrei? 
— Sunt avocatul lorgu Lupan, mai zise celălalt parcă cu intenţia 
de a enerva, ceea ce făcu pe Vasiliu să izbucnească: 

— Mi-ai spus de două ori cine eşti. Ştiu! Cu ce ocazie m-ai vizitat 
azi? 

— Numele meu nu-ţi spune nimic? întrebă încruntat Lupan. Într- 
adins l-am repetat. 

— Nu, nimic, se miră Vasiliu. Lupan îmi aminteşte de numele 
unui magazin de pălării, cu care nu am nimic de-a face. Imi vine 
să cred că ai greşit adresa. Eşti bucureştean dumneata? 


— Nu, din Bazargic. 

— Aşa? Cu ce ocazie pe la Bucureşti? îl persiflă inginerul. 

— Domnule! izbucni avocatul, refăcându-şi prezenţa agresivă de 
la început. Sunt logodnicul domnişoarei Vesca Priboief. 

— la te uită domnule! izbucni într-un hohot de râs gazda. 
Suntem confraţi, deci? Şi eu sunt logodnicul domnişoarei 
Priboief. 

— Ştiu. Pentru asta am venit la dumneata. Te rog să ţii seama 
că eu sunt pe punctul de a mă căsători cu această domnişoară 
şi nu renunţ. 

— Ca şi mine, zâmbi Vasiliu. 

— Nici dumneata nu renunţi? 

— Nu chiar asta am vrut să-ţi spun... Şi eu sunt pe punctul de a 
mă căsători cu domnişoara Priboief. 

Aranjându-şi cu grijă părul, dând cu palmele pe el, ca şi când şi 
l-ar fi simţit dezordonat, inginerul Vasiliu ieşi de după birou, 
venind în faţa furtunosului musafir. Îl privi calm, aproape 
îngrijorat; mină pe care o schimbă repede într-o prietenie largă. 
Bătu umărul celuilalt, parcă n-ar fi fost vorba de palme până 
atunci. 

— lubite confrate, începu el vesel, noi suntem doi păcăliţi. De ce 
să ne certăm, când domnişoara Priboief ne-a tras clapa la 
amândoi? De o săptămână nu mai ştiu unde este. A plecat într-o 
zi cu maşina mea şi de atunci n-am mai văzut-o. Aştept să aflu 
că maşina mi-a fost părăsită undeva, pe câmp, iar logodnica 
este în dragoste cu vreun... nou logodnic... 

— Eu ştiu unde se află, îl întrerupse avocatul Lupan. 

— Felicitările mele! Eu nu ştiu, cu toate că sunt mai nou ca 
dumneata... Aştept totuşi, nu mi-am pierdut firea. 

— Poţi aştepta mult şi bine. Domnişoara Priboief este la Braşov, 
sub scutul meu, să ştii. Maşina este depusă de o săptămână 
într-un garaj la Ploieşti. 

Vasiliu îl privi încruntat, dar repede se linişti şi, ducându-şi 
mâinile la spate, îi acordă o altă privire, zâmbitoare. 

— În cazul acesta, ce vrei de la mine, domnule Lupan? 

— Să declari în scris că nu ai nicio pretenţie de la domnişoara 
Priboief şi că depui imediat cele două milioane de lei, pe care le- 
ai luat pe nedrept de la domnul Priboief, clientul meu din 
Bazargic. 


Celălalt strânse pumnii furios la spate, scoase scântei din ochi, 
roşindu-se tot. Se vedea că-şi stăpânea, cu mare greutate, furia. 
Tăcu, intenţionat ca să vadă ce vroia să-i mai spună rivalul pe 
care îl avea în faţă. S-ar fi putut să mai aibă ceva de spus, dacă 
venise cu atâta îndrăzneală în casa sa. Avocatul Lupan privea în 
jos, aşteptând. Vasiliu trecu la locul său de la masă, reaşezându- 
se pe scaun. Cercetă câteva hârtii de pe birou, lăsându-le 
imediat pe loc, fiindcă-şi simţea mâinile tremurând. Se ridică 
brusc, zvârlind uşor o palmă prin aer. 

— lar dacă nu vreau să execut comanda, ce se poate întâmpla? 
întrebă el ritos. 

— Ce? răspunse avocatul. Vom reclama poliţiei. Asta se va 
întâmpla. 

— N-aveţi decât s-o faceţi. Să vedem dacă domnului Priboief îi 
va conveni cele ce vor urma. 

Prin surprindere, avocatul Lupan se aşeză pe scaunul din faţa 
biroului, punându-şi servieta pe genunchi. Începu să vorbească 
liniştit, ca despre o afacere de prea mică importanţă: 

—  Vorbeşti, desigur, de cazul care s-a petrecut la hotel 
„Maciste”, ca şi de cele petrecute aici, când o amantă de-a 
dumitale a surprins pe domnişoara Vesca cu dumneata într-o 
cameră? 

— Da, răspunse Vasiliu, de acele cazuri, ca şi despre dispariţia 
maşinii mele. 

— Uiţi însă ceva: fantele care a făcut scandalul de la hotel 
„Maciste” este mort şi amanta pe care şi-a surprins-o cu domnul 
Priboief la hotel, este amanta dumitale care ţi-a făcut scandal 
aici. Cam ciudate întâmplări şi par a fi regizate de acelaşi om... 
— De mine, nu? întrebă Vasiliu, imitând calmul celuilalt. Ceea ce 
bănuise era adevărat, avocatul venise înarmat până-n dinţi şi 
era posibil să mai aibă şi alte surprize în... servieta sa. 

— Da, şi nu poţi spune că nu-i aşa, răspunse Lupan. 

— Dovedeşte-mi. 

— Dumneata l-ai ucis pe Ilie Viscu. Este adevărat? 

Vasiliu nici nu clipi măcar din ochi. Se aştepta oare la această 
acuzaţie? Din contră, vorbi calm. 

— Asta este cea mai mare prostie care se poate spune. De ce l- 
aş fi ucis? 

— Ca să-l pedepseşti că ţi-a furat logodnica, folosind chiar 
maşina dumitale... 


— Eşti nebun? sări, de data asta înspăimântat, Vasiliu. 

— Nu sunt nebun. Poate vrei să spui că n-ai ştiut nimic? 

— Absolut nimic şi nici nu cred aşa ceva. 

— Atunci cum explici dispariţia lui Ilie Viscu, odată cu a 
domnişoarei Priboief? 

Vică Vasiliu lăsă mâinile pe lângă corp, deznădăjduit. Nu 
răspunse. Omul din faţa sa era un magistrat, sau ce dracu era? 
Venise să-i smulgă declaraţii, sub masca unui logodnic 
caraghios? Se simţi pierdut. Cum ştia că în camera lui se afla o 
sticlă de coniac, abia începută, sună tare. Filomela apăru ca din 
pământ. 

— Serveşte o băutură, ceva, îi spuse el, mergând spre ea. Pe 
masă la mine se află o sticlă... 

Fata dispăru grăbită. Înţelesese din privirile lui că era ceva grav. 
Vică Vasiliu se întoarse la locul său. 

— Ceea ce spui dumneata, începu el, rar, ca să câştige timp, nu 
poate fi defel adevărat... 

Cum fata intră, aducând pe-o tavă, sticla şi două pahare, se 
întrerupse singur. Luă sticla şi turnă lichidul prin pahare. 
Filomela plecă, înțelegând că nu mai avea de ce să rămână. 

— Pofteşte, domnule Lupan, îmbie el pe avocat, după ce 
răsturnă pe gât un pahar. 

— Mulţumesc, nu simt nevoia, răspunse celălalt, cu o nuanţă de 
ironie în voce. 

— Eu simt, zise Vasiliu, bând pe al doilea pahar. Acum să stăm 
de vorbă. Îţi declar că nu iau în serios aventura, de care spui 
dumneata că ar fi făcut-o Ilie Viscu, şi domnişoara Priboief... 

— De ce? 

— Pentru că este o invenţie, pur şi simplu. N-a avut cum să se 
lege vreo prietenie între amândoi, deoarece nu s-au cunoscut. 
— Totuşi aşa a fost. Ce caută cadavrul lui Viscu pe şoseaua 
Braşovului? 

— Ştiu eu? De ce vii dumneata să mă întrebi pe mine de acest 
lucru? Cine eşti dumneata? 

— Avocatul lorgu Lupan, din Bazargic. 

— Nu cred. lar, dacă vrei să stai de vorbă cu mine, mai departe, 
dovedeşte-mi identitatea dumitale. Altfel... 

Inginerul Vasiliu făcu un semn uşor cu o mână spre uşă. 
Avocatul Lupan se ridică, fără a lăsa să se creadă că vroia să 


plece. Deschise doar servieta şi scoase din ea un act pe care îl 
puse pe masă. 

— Poftim, zise el. E suficient? 

Vasiliu privi actul pe care era lipită fotografia avocatului. 

— Mulţumesc. 

Lupan luă actul şi-l închise din nou în servietă. Era legitimaţia sa 
de avocat. Se aşeză pe scaun, murmurând: 

— Ce n-ai da dumneata, să ai acte atât de autentice, domnule 
inginer Vasiliu... 

Inginerul Vasiliu mersese fără vreun rost până la uşă şi se 
înapoia, când celălalt vorbise. Nu înţelesese bine ce voise să 
spună Lupan. Dar bănui căci încruntă sprâncenele. 

—Cum ai zis? întrebă. 

Avocatul repetă doar gândul: 

— Vorbesc că actele mele sunt autentice... 

— Pe când ale mele nu sunt, vrei să spui? 

— Nu spun eu... 

— Dar cine? 

— llie Viscu, amicul dumitale, i-a denunţat domnişoarei Priboief, 
tot ce ştia... Numele dumitale adevărat este Gherase Vasilis... 
Se ridică repede pentru că Vasilis, demascat, ridicase pumnii, 
furios. Se dădu într-o parte, iar pumnii grecului căzură în gol. 

— Şantagistule! răcni acesta, urmărindu-l. 

Avocatul lorgu Lupan băgă o mână în buzunarul pardesiului, de 
unde scoase o armă mică. 

—Te previn, spuse el, sunt înarmat. Fii calm, te rog. Am venit să 
stăm de vorbă, nu să ne batem. la loc pe scaun şi ascultă ce 
vreau să-ţi spun. 

Vasilis căzu pe scaunul său de la masă. Nu-şi mai putu ţine 
enervarea. Ca să se calmeze, bău coniac din sticlă, fără a-şi mai 
pune în pahar. 

— Ce vrei? strigă el autoritar. 

— Nu ţi-am spus? declară avocatul, aşezându-se şi el, cu mâna 
în buzunarul în care ţinea arma. Domnişoara Priboief nu ştie ce 
s-a întâmplat cu Ilie Viscu, îl crede un şarlatan ca şi tine. l-am 
ascuns ziarele, în care se scria despre crimă. Se află la Braşov, 
retrasă, mâhnită. Ar reveni asupra sentimentelor pe care le 
avea pentru mine, dacă nu i-ar fi teamă de... inginerul Vasiliu. 
Nu vreau să am nimic cu acest om, dacă mă satisface. Dă-mi ce- 
ţi cer şi te asigur că nu-ți voi face niciun rău. Eşti de acord? 


— Ce-mi ceri? şuieră Vasilis. 

— Declaraţia în scris, că nu vei ataca onoarea familiei Priboief şi 
cele două milioane pe care le-ai depus la o bancă pe numele 
tău? 

— Cine mă asigură că după ce voi restitui cele două milioane, 
nu mă vei denunța? 

— Fapta în sine. Dacă te denunţ, eşti liber să spui ce vrei. Dar cu 
o condiţie: numai dacă denunţul va veni din partea noastră. 
Vasilis clătină din cap. 

— Pe dumneata nu te interesează decât cele două milioane, 
atât. Restul sunt fleacuri, fără importanţă, bune de înspăimântat 
nişte provinciali. Spune-mi că nu este aşa? 

— Chiar aşa este. Dă-mi deci chitanţă ca să-şi poată ridica banii 
de la bancă domnul Priboief şi suntem chit. 

— Da, imediat. Dar îţi pun şi eu o condiţie. Iscăleşti o poliţă de 
cinci sute mii lei încasabilă numai după căsătoria dumitale cu 
domnişoara Priboief. 

— Ce reprezintă această sumă? 

— Despăgubirea mea. Am avut cheltuieli mari de când cunosc 
pe această domnişoară. 

După ce se gândi câteva clipe avocatul Lupan admise. 

Se făcură schimburile cerute. Avocatul Lupan se sculă să plece. 
Vasilis mai bău puţin coniac, apoi porni spre uşă, să-şi conducă 
musafirul. Pe când acesta cobora scările antreului, Vasilis, 
rămas în prag, îl strigă: 

— Domnule Lupan, am uitat să te întreb ceva: Dumneata nu ştii 
cine a ucis pe llie Viscu? 

Celălalt se întoarse brusc şi-l privi încruntat: 

— Nu, zise. Dar de ce mă întrebi? 

— Pentru că mâine sunt citat la anchetă şi nu ştiu ce lămuriri să 
dau. 

— O să-ţi ceară, desigur, un alibi. 

— Îl am. 

— Dacă îl ai, e bine. 

Cu aceste vorbe, avocatul Lupan dispăru în stradă. 


XIV 


— Domnilor, începu să vorbească comisarul-şef Viorel, v-am 
chemat aici pentru crima care s-a săvârşit pe şoseaua naţională, 
alături de oraşul Braşov. Nu vă voi spune multe la început, dar 
vă rog a fi sinceri şi cât mai clari în depoziţiile dumneavoastră. 
Ţine-ţi seama de un lucru: poliţia nu scuză pe nimeni. Noi aici, 
nu facem decât cercetări, spre a lărgi drumul spre descoperirea 
criminalului, care trebuie să-şi primească pedeapsa cuvenită. 

Şi acum să procedăm la un apel, ca să vedem dacă toţi martorii 
citați sunt prezenţi. Domnule secretar, începe apelul martorilor. 
Comisarul-şef Viorel cobori de pe estrada unde se afla şi trecu 
pe un scaun din partea dreaptă a sălii poliţieneşti. Pupitrul 
rămase stingher prin părăsirea locului pe care şezuse comisarul. 
În sală, martorii fremătau împerecheaţi fiecare după cum se 
cunoşteau. Secretarul de la masa de lângă pupitru răsfoi câteva 
hârtii, îşi aranjă mai bine ochelarii pe nas şi tuşi. Incepu apelul, 
cu o voce piţigăiată, care enervă întreaga asistenţă, şi aşa 
destul de surescitată: 

— Domnul losif Soare, strigă el. 

— Prezent, răspunse cineva. 

— Avram Blum. 

— Aici, murmură croitorul. Eu, domnule secretar, am mai fost 
chemat aici. Ştie conu Viorel. 

— Bine-bine, îl linişti comisarul. Te-am mai chemat şi azi şi... 
poate te vom mai chema şi mâine, nu se ştie. Treci dumneata 
pe uşa asta împreună cu domnul losif Soare. 

— Aşa? Bun, de acord. Haide coane losifache. 

— Fiecare dintre dumneavoastră, adăugă comisarul, ridicându- 
se spre a vedea mai bine, veţi trece pe o uşă, aşa cum vă voi 
spune eu... Mai departe, se adresă secretarului. 

— Domnul inginer Vică Vasiliu. 

— Prezent. 


— Domnişoara Zozo Lemnaru. 

— Prezent. 

— Domnişoara Filomela Agafton. 

— Prezent. 

— Dumneavoastră trei, formaţi alt grup şi treceţi pe această 
uşă, interveni din nou comisarul, îndreptându-i spre uşa opusă. 
— lonel Mateiaş, ziarist, continuă secretarul. 

— Prezent. 

— Rămâi aici, spuse comisarul, ziaristului. 

lonel Mateiaş se aşeză liniştit pe alt scaun. In mână ţinea un sul 
de hârtii pe care părea gata să le citească în treacăt, zâmbi 
comisarului pe când acesta îi acordă o ocheadă ştrengărească. 
Se arătau mulţumiţi de mersul treburilor. 

— Vesca Priboief, se auzi vocea secretarului. 

— Lipsă, răspunse avocatul lorgu Lupan, rămas cel din urmă 
dintre martori. 

— Nu este nimic, interveni comisarul. Probabil domnişoara 
Priboief nu mai şade la hotel Metropol, unde i s-a trimis invitaţia. 
Poate ştiţi dumneavoastră unde se află? se adresă avocatului 
Lupan. 

— Da, răspunse intimatul, e lipsă din Bucureşti. A plecat la 
Bazargic, dacă nu mă înşel. 

— Eşti sigur că la Bazargic? 

— Nu, am spus dacă nu mă înşel. 

— Bun-bun, vom vedea la urmă. Fii bun şi treci dumneata pe 
această uşă... Domnule secretar, cine vine la rând? Adică cine 
este primul pe listă, care trebuie chemat? 

— Domnul losif Soare. 

— Al doilea? 

— Domnul Avram Blum. 

— Să vină amândoi! 

— Domnul losif Soare şi domnul Avram Blum! strigă uşierul, care 
până atunci şezuse degeaba, rezemat de pervazul unei uşi. 
Apărură cei doi chemaţi. Comisarul Viorel îşi reocupă scaunul de 
la pupitru, cu un aer foarte grav, pe care şi-l păstră până la 
urmă. 

— Dumneavoastră, se adresă celor doi, mai aveţi de adăugat 
ceva, faţă de primele declaraţii, asupra asasinării lui Ilie Viscu? 
— Eu nu mai am nimic de spus, zise losif Soare, ridicând din 
umeri. 


— Nici dumneata domnule Blum? 

— Nici eu, mă rog. 

— Bine, luaţi loc pe scaune. Cine vine la rând? 

Secretarul zise, privind spre uşier: 

— Domnul inginer Vică Vasiliu, domnişoarele Zozo Lemnaru şi 
Filomela Agafton. 

Uşierul sări la a doua uşă şi-i strigă. Persoanele chemate 
apărură. 

— Domnule inginer, începu comisarul anchetator, eşti bun să ne 
spui în ce condiţii l-ai cunoscut pe Ilie Viscu? 

Vasiliu arătă o figură de om supărat spre comisar şi nu întârzie 
să-şi spună gândurile, înainte de a răspunde la întrebarea pusă. 
— Domnule comisar, începu el cu indignarea reţinută, nu înţeleg 
pentru ce sunt chemat aici! 

— Să depuneti. 

— Atunci pentru ce am fost pus în camera alăturată, între 
baionete şi de ce mi-a fost luată arma pe care o port de obicei la 
mine? 

— V-a fost luată arma?! se miră comisarul. Cum aşa?... Imediat 
să fie dată înapoi arma domnului inginer! se adresă uşierului. 
Acesta i-o întinse. 

— Poftiţi, domnule inginer. 

Vasiliu o luă şi se uită la ea. 

— E descărcată, zise el. 

— Ce vă trebuie dumneavoastră aici nişte gloanţe? interveni 
comisarul. Şi acum, după ce toată lumea a fost mulţumită, să 
continuăm. |n ce condiţii l-ai cunoscut pe llie Viscu, domnule 
inginer? 

— Era un tânăr nefericit, răspunse încet Vasiliu, umbla 
vagabond prin oraş. L-am văzut inteligent şi mi-a fost milă de el. 
— Cum de l-aţi făcut dintr-odată secretarul dumneavoastră? 

— E un fel al meu de a proceda. 

— Numai Napoleon făcea dintr-un soldat general, zâmbi 
comisarul. 

— Dintr-un soldat deştept, îndreptă inginerul. Ilie Viscu era un 
băiat dezgheţat, mi-a plăcut mult şi l-am ajutat, atâta tot. 

— Cum aţi înţeles dispariţia lui? 

— Foarte simplu: îl ştiam o fire aventurieră; mă aşteptam la 
orice din partea lui. 

— Ce-aţi zis când aţi aflat de asasinarea lui în aceste condiţii. 


— Am zis: Dumnezeu să-l ierte! Ce-a căutat a găsit. 

— Numai atât? 

—Numai. 

— Altceva mai aveţi de adăugat? 

— Nimic. 

— Luaţi loc pe scaun... domnişoara Zozo Lemnaru. Cum l-aţi 
cunoscut pe llie Viscu? 

— În casa domnului inginer Vasiliu, răspunse Zozo, roşind. 

— Eraţi prietenă cu el? 

Zozo şezu pe gânduri. Răspunse evaziv: 

— Aşa... puţin. Ne vedeam des, în biroul domnului inginer. 

— Altceva mai aveţi de adăugat? 

— Nimic. 

— Luaţi loc. 

Zozo se aşeză pe scaun, oftând uşurată. Comisarul Viorel i se 
păru un om foarte manierat, dacă o scutise de atâtea 
amănunte. 

— Filomela Agafton; dumneata cum l-ai cunoscut pe Ilie Viscu? 
Filomela îşi luă un aer de ingenuă, ţuguie buzele, făcând o gură 
mică nevinovată. Aruncă în acest timp o privire focoasă lui lonel 
Mateiaş, ziaristul care şedea pe un scaun, aproape de secretar. 
Mateiaş îi zâmbi, încurajator. 

— L-am cunoscut, ciripi Filomela, poetic, într-o dimineaţă de 
iarnă, cu fiori primăvărateci... 

Se cunoştea şcoala lui Mateiaş. El o învățase cum să depună, ca 
să pară mai interesantă. Poetul o idealizase, o iubea şi voise s-o 
vadă la înălţimea visurilor sale. 

— Unde s-a petrecut asta? o întrerupse comisarul, în timp ce 
secretarul roşise şi el, transcriind depoziţia fetei. 

— Ce folos! murmură el, încântat, la urechea lui Mateiaş. 
Gazetarul nu-l auzi, el urmărea atent mişcarea buzelor fetei deşi 
ştia ce avea să urmeze. 

— Într-un decor impresionant, cu visuri înaripate şi clinchet de 
clopoței suavi, continuă martora. 

— Domnişoară! ţipă comisarul. Îţi baţi joc de noi? Spune-ne cum 
ai cunoscut pe llie Viscu? 

— V-am spus, mai ciripi Filomela. 

— Dar n-am înţeles nimic. Ce ocupaţie ai dumneata? 

— Sunt secretara casnică, a domnului inginer Vasiliu. 


Această definiţie a slujbei sale era, desigur, tot opera lui 
Mateiaş, căci tânărul zâmbi transportat. 

— Ce slujbă este asta, coane losifache? întrebă Avram Blum la 
urechea lui losif Soare. 

— Fată-n casă, răspunse Soare. 

— la te uită, blestemata, cum se schimonoseşte! 

— Ştii ceva despre asasinarea lui Viscu? Asta ne interesează 
aici, reluă comisarul. Ce ştii? De când nu l-ai mai văzut? 

Filomela se reculese; sfaturile amicului ei erau caraghioase, căci 
făcuse lumea să râdă. Incepu deci pe limba ei şi-i dădu drumul: 
— Nu l-am văzut, domnule comisar, din ziua de duminică, 
înainte de a muri. Mi-a spus că mă duce la cinematograf şi n-a 
mai venit acasă. L-am aşteptat toată ziua îmbrăcată. Am simţit 
eu: avea pe alta, că nici pe la birou nu mai dădea. Cu mine se 
purta aşa... numai că nu-mi spunea: lasă-mă în pace! 

— N-ai aflat? Cine era cealaltă femeie, pentru care te-a părăsit? 
— Am căutat să aflu. La început credeam că era domnişoara 
Zozo... răspunse Filomela, arătând cu mâna spre Zozo Lemnaru. 
— Ah! ţipă dansatoarea, ameţită, gata să leşine. Ce neruşinare! 


Comisarul se îndreptă către ea: 

— Domnişoară, nu permit nimănui să-şi exprime gândurile aici. 
Te rog să stai liniştită. 

— Dar mă insultă, domnule comisar! ţipă Zozo enervată. 

— Să vedem, răspunse Viorel. Spune, domnişoară Filomela 
Agafton: de ce credeai că era domnişoara Lemnaru femeia 
pentru care te părăsise llie Viscu? 

— Pentru că el singur mi-a spus: „Am avut-o înaintea ta”. 

— Nu este adevărat! izbucni din nou Zozo. Această neruşinată 
are necaz pe mine, probabil; vrea să mă compromită. Domnule 
comisar, ce înseamnă asta? 

—  Linişteşte-te, domnişoară, interveni comisarul! Aşa sunt 
cercetările astea, neplăcute. Dumneata, dacă s-o dovedi că nu 
este adevărat ceea ce spune domnişoara Filomela Agafton, ai 
dreptul s-o dai în judecată pentru insultă. 

— Vai! Dar cum îţi închipui că mă voi judeca cu o astfel de 
femeie? Te rog pe dumneata să-i pui în vedere să nu mai 
debiteze alte prostii. 


— Domnişoară Agafton, se îndreaptă comisarul spre Filomela, 
dă-ţi seama de cele ce spui. Nu ai voie să declari lucruri pentru 
care nu poţi face dovada. 

— Aşa mi-a spus el, domnule comisar, că s-a dus acasă la 
domnişoara şi că domnişoara are un papagal care strigă mereu: 
„Dă-i, dă-i, dă-i!... Dă-i, dă-i, dă-i!”, vorbi cu un aer de inocenţă, 
Filomela, în hazul tuturor. Cel puţin Avram Blum râse cu hohote, 
ţinându-se cu mâna de burtă, încât comisarul îl invită să se 
oprească. 

— Domnule comisar, zise Blum cu haz, n-am ştiut că este aşa de 
frumos aici. Am să vin mai des pe la dumneata, zău! 

— Destul! strigă omul legii. Vă rog să nu mai faceţi zgomot... 
Domnişoară Lemnaru, este adevărat că ai un papagal în casă? 
— Este adevărat, dar... roşi ea. 

— Am înţeles, fu întreruptă Zozo. Suntem lămuriţi. Ce mai ai de 
spus, domnişoară Agafton? 

— Nimic. 

— Adu-ţi aminte, zise comisarul, Ilie Viscu a plecat într-o zi din 
faţa Fundaţiei Regale, cu o femeie... Crezi că putea fi 
domnişoara Lemnaru? 

— Nu cred. 

— Bănuieşti cine putea fi? 

— Nu. 

— Fii bună, te rog, şi ia loc... Domnule inginer, se adresă 
comisarul apoi spre Vasiliu, ce ai făcut dumneata în ziua crimei? 
— Am fost bolnav în casă, răspunse calm celălalt, după ce se 
ridică. 

— Ai martori? 

— Da. Pe domnişoara Agafton şi pe medicul care m-a îngrijit. 

— Este adevărat, domnişoară Agafton? 

— Da, este adevărat. 

— Şedeţi, încheie comisarul. Apoi făcu semn uşierului: Să vină 
domnişoara care se află în biroul meu. 

Se produse o nedumerire generală. Cine era domnişoara aceea? 
La rând ar fi urmat avocatul lorgu Lupan. Singur, lonel Mateiaş, 
zâmbea radios şi nu rămase cu gura căscată, când pe uşă apăru 
Vesca Priboief. Aceasta intră sigură de sine, dar foarte palidă. Se 
cunoşteau pe figura ei urme de plâns. Privirea îi era îndurerată. 
Era îmbrăcată într-o haină de culoare închisă, fără nicio podoabă 
pe ea. Purta o pălărie uşoară de sport, care-i acoperea puţin 


părul aranjat în pripă. Se opri în faţa pupitrului, cu ochii ţintă la 
comisar. 

În acest timp cei prezenţi ridicară capetele uimiţi. Inginerul 
Vasiliu se mişcă, speriat, pe scaun. Făcu un gest de nedumerire 
cu mâinile, căutând să-şi înăbuşe spaima. Nu era numai mirarea 
că-şi revedea fosta viitoare logodnică, mai simţi şi o spaimă 
puternică. Era convins că femeia aceea îl va lovi. Instinctiv, se 
chirci pe scaun, ca să pareze o lovitură iluzorie. 

Ceilalţi rămaseră calmi, după ce zvonul surprizei trecu. 

— Domnişoară Priboief, începu comisarul-şef, ce ştii dumneata 
în privinţa crimei care a fost săvârşită asupra tânărului Ilie 
Viscu? 

— Asupra crimei nu ştiu nimic, răspunse Vesca, ursuză. N-am 
fost martoră la ea. Şi începu să plângă. 

— Povesteşte-ne ce ştii. Dumneata, după cât se ştie, ai fost 
motivul crimei. Aşa bănuiesc eu care anchetez. Te rog numai să 
fii sinceră, pentru ca lumina să se facă deplin. 

Vesca îşi şterse lacrimile cu batista şi începu: 

— L-am cunoscut pe llie Viscu, într-o zi, când se afla singur în 
biroul domnului inginer Vasiliu. De atunci am rămas prieteni... 

— Un moment domnişoară, întrerupse comisarul. Cu ce ocazie 
te duceai dumneata la domnul inginer Vasiliu? 

— Este un cunoscut al tatălui meu, fac afaceri împreună. 

— Mulţumesc. Mai departe? 

— Într-o zi Ilie Vîscu m-a invitat să facem o plimbare împreună. 
l-am răspuns că voi fi la ora patru, în faţa Fundaţiei Regale. Cum 
domnul inginer îmi cedase maşina sa, pentru douăzeci şi patru 
de ore, m-am dus cu ea la locul de întâlnire. Ne-am dus întâi 
până la Băneasa, apoi ne-a venit pofta să mergem la Ploieşti. 
Acolo am tras la un hotel, unde am stat până a doua zi. La 
Ploieşti am dat maşina în primire unui garaj, ca să fie trimisă 
proprietarului, printr-un şofer priceput, iar noi am plecat cu 
trenul la Braşov. Ne-am hotărât să rămânem acolo până la 
primăvară, urmând să-mi anunţ părinţii că am luat această 
hotărâre... 

Vesca Priboief şovâi, obosită. Se cunoştea bine că nu dormise 
noaptea trecută; poate chiar nu mâncase demult. Işi duse o 
mână la frunte, pentru a şi-o sprijini. 

— Ţi-e rău, domnişoară? o întrebă comisarul. 


— Nu-nu, răspunse ea, căutând să se întremeze printr-o voinţă 
încordată. Sunt obosită dar termin repede. La Braşov, reluă ea 
firul povestirii, ne-am instalat imediat într-o casă retrasă; vroiam 
să fim cât mai singuri. Ilie Vâscu avea nevoie de odihnă; se 
părea că viaţa de până atunci îl zdrobise. Nu ştiam cine fusese, 
dar îmi povestise că a trăit mizeria din plin şi de multe ori fusese 
nevoit să facă greşeli, ca să se poată menţine în viaţă. Era omul 
care încercase de trei ori să se sinucidă. 

A doua zi, după instalarea noastră la Braşov, a plecat în oraş să 
facă nişte cumpărături. S-a dus singur şi nu s-a mai înapoiat... 

— Ce-ai crezut despre acest gest, dumneata? o întrebă 
comisarul. 

— Nu ştiam ce să cred, răspunse Vesca îndurerată. Trei zile am 
aşteptat închisă în casă. Pe urmă m-am convins că fugise de 
mine, că firea lui îi era mai puternică decât voinţa. Totuşi 
aşteptam să-mi scrie, să se explice, să-şi ceară scuze, aşteptam 
o veste de la el. 

De supărare am căzut bolnavă la pat. Am avut noroc cu domnul 
avocat lorgu Lupan, care a venit să mă îngrijească. Tatăl meu îi 
dăduse adresa mea şi el a venit imediat. Despre moartea lui Ilie 
Viscu n-am putut să aflu nimic; nu am citit ziarele, pentru că 
eram bolnavă. Nici n-am putut să-mi închipui o astfel de 
nenorocire, pentru că nu-mi închipuiam să aibă duşmani. Cine i- 
ar fi putut răpi viaţa, când era un om sărac, singur şi fără niciun 
prieten? 

— Totuşi pe cine bănuieşti dumneata că l-ar fi ucis? 

— Acum, după ce am aflat nenorocirea şi, după ce m-am gândit 
douăzeci şi patru de ore, cred că a fost ucis de inginerul Vasiliu. 

Toată lumea sări în picioare; Zozo scoase un țipăt uşor de 
spaimă, pe când Filomela se sprijini speriată de braţul lui lonel 
Mateiaş. losif Soare şi Avram Blum veniră şi-o priviră uimiţi pe 
Vesca Priboief în faţă. Inginerul Vasiliu se făcu galben. Tot 
sângele i se scurse de pe figură şi când îl privi comisarul, părea 
să aibă mutra unui criminal adevărat. 

— Staţi jos! strigă uşierul, către cei care se ridicaseră 
înspăimântați. Pentru că losif Soare şi Avram Blum comentau 
evenimentul cu voce tare, comisarul bătu cu pumnul în faţa 
pupitrului. 

— Domnule comisar! strigă Vasiliu, mai livid la faţă. Vă rog 
cereţi martorei să precizeze ce vrea să spună. 


Polițistul îi făcu semn cu mâna să se liniştească şi se adresă 
domnişoarei Priboief cu o voce rece: 

— Dumneata ştii ce spui? 

— Da, răspunse Vesca. Acuz pe inginerul Vasiliu de crimă. 

— Ai dovezi? 

— Dovezi materiale nu am. Dar ştiu că acest domn vroia să se 
însoare cu mine, pentru că aveam o zestre mare: douăzeci de 
milioane lei. Plus de asta pusese mâna pe două milioane ale 
tatălui meu şi nu vroia să le restituie. 

— Ba le-am restituit imediat! strigă furios Vasiliu. 

— Când? îl întrebă Vesca, privind însă spre comisar. 

— leri. 

— Dar până ieri de ce nu i-ai restituit, când ştiai că nu sunt banii 
dumitale? 

— Nu mi i-au cerut nimeni... gângăvi şovăitor, inginerul. 

— Şi de data asta suntem luminaţi, domnule inginer... spuse 
comisarul. În definitiv pe noi nu ne interesează cazul banilor 
dumitale, domnişoară Priboief. Vă veţi socoti prin justiţie, dacă 
este vreun diferend între dumneavoastră. Nouă spune-ne de ce 
bănuieşti pe domnul inginer de crimă? Ai vreo dovadă? 

— ÎI ştiu că urmărea cu foarte mare pasiune zestrea mea, deci 
nu i-ar fi convenit intercalarea între noi, a lui Ilie Viscu. 

— Dar domnul inginer ne-a făcut declaraţia că are alibi, a fost 
bolnav în zilele acelea. 

— Când mi-a dat maşina nu părea defel bolnav. A plecat de la 
hotel Metropol, complet sănătos. 

— Totuşi, seara, a venit acasă foarte grav bolnav, sări de la locul 
său Filomela. Eu am telefonat doctorului. 

— Ce ai de spus domnişoară Priboief? rosti grav anchetatorul. 

— Eu rămân la bănuiala mea. 

— Bun. Altceva mai ai de declarat? 

— Nimic. 

— Dacă eşti bună, ia loc pe scaun. 

Vesca se aşeză; căzu înfrântă pe scaun. Oboseala o covârşise de 
tot. Nu luă în seamă privirile care o urmăreau; scoase batista şi 
rămase cu ea la ochi. În liniştea care era tulburată de sughiţurile 
înăbuşite ale Vescăi, comisarul rosti: 

— Să vină domnul avocat lorgu Lupan! 

— Domnul avocat lorgu Lupan! strigă omul de serviciu, după ce 
deschise o uşă. 


Comisarul întâmpină pe avocatul Lupan cu o voce grăbită, parcă 
nici n-ar fi dat vreo importanţă celor ce urma să declare acesta. 
— Domnule avocat Lupan, dumneata ştii ceva despre crima pe 
care o cercetăm noi azi? 

— Nu, nimic, răspunse Lupan sigur de sine, puţin indignat. Mă 
surprinde că sunt chemat aci, băgat apoi într-o cameră şi 
percheziţionat, ca şi când aş fi furat ceva. Protestez, domnule 
comisar!... Făcuse la fel cu inginerul Vasiliu. 

Comisarul părăsi aerul grav de până atunci şi zâmbi. Apăsă cu o 
palmă spaţiul din faţa sa, parcă vroia să-l turtească. 

— Domol, domnule avocat, domol. Nu-i cazul să ne supărăm 
doar pentru atât, ce naiba! Aci este vorba de o viaţă de om 
pierdută. 

— Dar nu sunt de vină eu cu ceva, răspunse Lupan. 

— N-a spus nimeni asta... Totuşi să lăsăm la o parte supărarea o 
clipă, pentru a termina mai repede. Sunt două ore de când 
jucăm acest teatru. Domnule Lupan, ştii ceva despre această 
crimă? 

— Absolut nimic. 

— De ce n-ai comunicat domnişoarei Priboief, când se afla 
bolnavă, moartea lui Ilie Viscu? 

— Pentru că nu ştiam dacă o interesează. 

— Dar ştiai că domnişoara Priboief venise la Braşov însoţită de 
Ilie Viscu? 

— Nu, nu ştiam. 

— Eşti sigur? 

— Foarte sigur. 

— Cu ce ocazie ai venit la Braşov? 

— Am fost trimis de tatăl domnişoarei Priboief. 

Comisarul şezu puţin pe gânduri, privind în tavan, de unde se 
părea că aşteaptă ideea unei noi întrebări. Dintr-odată lăsă 
privirea deasupra domnişoarei Priboief care, tocmai atunci, îşi 
luase batista de la ochi. 

— Domnişoară, zise el, tatăl dumitale ştia cu cine te aflai la 
Braşov? 

— Da, i-am comunicat numele prietenului meu, prin prima 
scrisoare. 

— Aşa? Bun-bun, mulţumesc! Domnule avocat Lupan, mai ai 
ceva de spus în chestia crimei? 

— De la început n-am avut de spus nimic. 


— Mulţumesc! la loc pe un scaun. 

Urmări cu privirea pe Lupan până ce-l văzu aşezându-se, apoi 
ridicându-se el de pe scaun, se adresă lui lonel Mateiaş: 

— Domnule ziarist, îţi ofer locul meu ca să povesteşti dumneata 
cele ce ştii. 

Coborând de pe estradă, comisarul-şef, Viorel, cuprinse întreaga 
asistenţă cu o privire cruntă. 

— Domnilor şi doamnelor, rosti el, nu fiţi defel impacientaţi. 
Aveţi răbdare, vă rog. Domnul ziarist ne va povesti cele ce ştie, 
iar în acest timp, eu vă voi urmări cu privirea ca să descopăr 
criminalul. Căci vă spun: unul dintre cei prezenţi a ucis! 

De data asta scoase un țipăt Filomela. Ceilalţi rămaseră doar 
uluiţi. Comisarul zâmbi. 

— Tocmai dumneata domnişoară ţi-ai pierdut cumpătul? 

— Domnule comisar! ţipă fata disperată, întinzând braţele spre 
el, să nu credeţi că eu l-am ucis!... 

— Eh! făcu Viorel. Nu pari chiar în stare să ucizi un om. Doar 
aşa... dacă ţi l-ar fi ţinut cineva legat. 

— Nu nu! În niciun fel, nu pot ucide. Mi-a fost drag băiatul acela. 
Era galant, în prima zi, când a venit la noi, mi-a dat o mie de lei, 
fără să-i cer. Mi-a mai dat şi alţi bani, tot fără să-i cer. 

— Lasă destăinuirile astea. Nu ne interesează acum. 

Rotindu-şi privirea, comisarul adăugă: 

— Ceva mai interesant are de spus cineva? 

Avram Blum se ridică de pe scaun şi vorbi scuturându-şi piepţii 
hainei, cu două degete: 

— Eu, domnule comisar nu ştiu nimic. Conu losifache mă 
cunoaşte, ca şi matale, sunt un om de treabă. 

— Lasă-mă domnule cu cinstea dumitale! se supără comisarul. 
Nu mă interesează asta acum... Povesteşte domnule gazetar. 
Toată lumea vrea să afle noutăţi de la dumneata. 


XV 


— Domnule comisar, începu ziaristul lonel Mateiaş, am fost 
însărcinat de dumneavoastră ca să pun pe hârtie întreaga 
poveste a acestei crime. V-am executat comanda. Ea va fi 
publicată în ziarul Apocalips. Nu face să citesc întreaga poveste, 
e prea lungă şi-ar însemna să vă mai ţin încă un ceas. Voi face 
însă un scurt rezumat. 

— Foarte bine, aprobă comisarul. Dă-i drumul mai repede, 
pentru că, sunt sigur: tuturor ni-e foame. lată, este ora unu şi 
jumătate. 

— La ora când domnişoara Priboief a pornit cu maşina din faţa 
hotelului Metropol, domnia-sa nu şi-a dat seama că o altă 
maşină a urmărit-o imediat. 

Maşina străină s-a oprit, de câte ori s-a oprit şi maşina 
domnişoarei Priboief. Urmăritorul a aşteptat-o afară la depozitul 
de benzină din Băneasa, cât timp domnişoara şi cu llie Viscu au 
intrat într-un restaurant să mănânce. Ba chiar şoferul maşinii 
urmăritorului de la care ştiu toate astea, a intrat şi el în local şi-a 
auzit când cei doi plănuiau să meargă la Ploieşti. Ajunşi la 
Ploieşti, urmăritorul a locuit în acelaşi hotel cu domnişoara şi a 
aflat de la femeia de serviciu că perechea aventurieră va pleca 
la Braşov cu trenul de ora unu şi că domnişoara Priboief a dispus 
ca maşina cu care venise, să fie trimisă la Bucureşti. 

Înainte de a porni trenul, spre Braşov, urmăritorul a plecat cu 
maşina pe şosea şi-a ajuns la destinaţie, înaintea trenului. In 
gara Braşov, a aşteptat şi s-a convins că cei doi amorezi au sosit 
şi ei. l-a urmărit în oraş, până a aflat unde aveau de gând să 
locuiască. 

A doua zi, Ilie Viscu a primit o scrisoare iscălită de domnul 
Priboief, tatăl domnişoarei Priboief, prin care era rugat să vină... 
— Tatăl meu? ţipă Vesca înspăimântată. Nu se poate! Tatăl meu 
este un om onorabil, nu face astfel de treburi... Se ridică de pe 
scaun. 

— Stai puţin, domnişoară, o calmă comisarul! De ce nu vrei să 
aştepţi până la urmă? 

— Nu pot sta liniştită, când aud că numele tatălui meu este 
amestecat într-o astfel de afacere. 


— Nu uita, domnişoară Priboief că dumneata l-ai amestecat, o 
repezi polițistul. 

— Aveţi dreptate! gemu Vesca, prăbuşindu-se mai îndurerată. 

— În felul acesta, continuă lonel Mateiaş, fără a mai fi rugat, Ilie 
Viscu a fost atras în cursă. | s-a cerut în numele tatălui femeii cu 
care se afla acolo, să vină, la ora zece seara, pe şoseaua 
naţională, unde zice-se, omul acela trăsese. 

A doua zi corpul său a fost găsit fără viaţă de nişte trecători, în 
zăpadă... 

Atâta pot să vă spun precis, încheie vorbitorul. Cine este 
criminalul, nu ştiu. E treaba poliţiei să afle secretul crimei care 
ne-a adunat pe toţi aci. 

Apoi cobori de pe estradă. Comisarul-şef, Viorel, veni de-i ocupă 
locul. A 

— Am spus, adăugă el, criminalul este de faţă. Il rog să se 
denunțe singur, pentru ca justiţia să considere că s-a prezentat 
de bună voie. lată, îi acord cinci minute de gândire, timp în care 
voi compara glontele găsit în inima mortului, cu calibrul 
revolverelor aflate la câţiva dintre martori... Domnişoară Vesca 
Priboief, de când porţi revolver? 

— De mult, răspunse ea. Este aproape un an de când l-am 
primit cadou. 

— Dar dumneata, domnişoară Zozo Lemnaru? 

— De şase luni. 

— Frumoasă armă! Ai făcut uz de ea vreodată? 

— Niciodată. 

— Se vede. A fost stricată de când ai cumpărat-o... Dumneata, 
domnule inginer Vasiliu, de când porţi armă? 

— De zece ani. 

Comisarul zâmbi fără rost. Inginerul Vasiliu se simţi jignit de 
acest zâmbet, dar nu avu puterea să protesteze. Se mulţumi 
doar să strângă din dinţi. 

— Cum se face domnişoară Priboief că glontele găsit în mort, 
este aidoma cu cele din revolverul dumitale? 

Altă rumoare se produse. Comisarul interveni drastic: 

— Ce însemnează asta? Vă rog să staţi liniştiţi şi să nu scoată 
nimeni o vorbă! 

Completă ordinul cu un pumn puternic în scândura pupitrului. 
Vesca încremeni înfricoşată cu ţipătul în gură. Dacă ceilalţi, nu 
s-ar fi ştiut fiecare, cu câte-o pată pe conştiinţă, ar fi protestat 


contra teroarei pe care le-o administra comisarul. Astfel înghiţi 
în sec, tăcând chitic. 

— Vesca Priboief, continuă grav, comisarul, ai ucis pe Ilie Viscu? 
— Nu! răspunse fata cu hotărâre, conştientă de acuzaţia ce i se 
aducea. 

În acest timp avocatul Lupan, despre care nu se ştia dacă mai 
trăia, atât de mult îşi plecase capul spre piept, parcă mai curând 
ar fi dormit, scoase un răcnet fără sens. Însă rămase mai 
departe, în poziţia în care se afla. Comisarul cobori de la pupitru 
şi-i puse o mână pe umăr. 

— Haide, îl sgâlţâi el, recunoaşte că l-ai ucis pe llie Viscu. 

— Da, gemu avocatul, l-am ucis! Se prăbuşi, cât era de mare, la 
picioarele comisarului. 

Ajutat de lonel Mateiaş, comisarul îl ridică de jos. 

— Am cumpărat două revolvere la fel, când m-am logodit cu 
Vesca, continuă avocatul spovedania. Ea îl are de la mine. 
Comisarul se îndreaptă spre ceilalţi, fără a slăbi de braţ 
criminalul şi le zise: 

— Domnilor, cine vrea să plece e liber... Afară, bun înţeles, de 
domnul Gherase Vasilis... Agent! l-al în primire!... Şi pe 
domnişoara Lemnaru... 

— Pe mine de ce? ţipă dansatoarea. 

— Chestia de la hotel Maciste, nu ştii? 

Filomela se făcuse una cu lonel Mateiaş, iar el, pezevenghiul, o 
cuprinsese pe după mijloc cu un braţ. 

— Numai noi suntem fericiţi, murmură ea. 


SFÂRŞIT