Francisc Munteanu — Scrisoarea

FRANCISC MUNTEANU 


AN 
PA 
` AA 
i - DL În. d LL NNA 
En Teea Di Zai = 


COLECŢIA LUCEAFĂRUL 
FRANCISC MUNTEANU 
SCRISOAREA 
EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURA ŞI ARTA 


Când sirena sună terminarea lucrului, soarele aluneca uşor 
deasupra curţii mari. Era un soare ciudat, mai mult bănuit, 
învelit într-o pânză subţire şi cenugşie: se strecura pe nesimţite în 
sânge, odată cu fiorii încă nelămuriţi ai primăverii. Pământul, 
bătătorit de paşi, prinsese o pojghiţă întunecată; pe sub ziduri 
stăruiau pete murdare de zăpadă, hârtii mototolite şi coji arse 
de pâine neagră. 

Dinspre gară, vântul dezmorţit aducea un val negru, pişcător 
de fum şi pufăitul locomotivelor ce se odihneau ca după drumuri 
lungi. Norul trecu încet, destrămându-se ca un caier şi se pierdu 
în fumul coşurilor zvelte, de cărămidă roşiatică. 

Gherasim se opri în uşa secţiei. După aerul uscat, zumzăitor 
dinăuntru, prospetimea primăvăratică a amiezii luminoase îl 
făcu să se oprească: clipi des din ochii cenuşii şi-şi scoase şapca 
unsuroasă, roasă de molii, apoi îşi trecu mâna peste părul des, 
aspru, tuns scurt. 

„Bun, îşi zise. Aşadar, a venit şi primăvara. Acum de bună 
seamă nu mai au de ce să se împotrivească.” 

Din faţă, de la ţesătorie, ieşeau oamenii şi femeile în grupuri: 
vorbeau zgomotos şi unii îşi aprindeau ţigări mari, răsucite din 
ziar. Trecură pe lângă Gherasim şi un tânăr cu o haină peticită îl 
întrebă: 

— Ce-i, Gherasim, aştepţi vreo fată? 

— Nu, el e sfânt, chicoti o femeie negricioasă, cu broboada 
aşezată strâmb pe cap. Gherasim vrea să se facă preot. 

— Ei, hai cu noi... Ne-om opri în drum pe la „[apul negru”... 
Are cormoş cu vin... Mai ceva ca doftoriile pentru poftă de 
mâncare... 

— Pofta nu lipseşte, râse Gherasim. Avea un râs ciudat, parcă 
înjumătăţit mereu de o undă de batjocură neaşteptată. 

— Aşa-i, aşa-i, spuse femeia, posomorându-se dintr-o dată. 
Numai că altele nu sunt... 

— Bine, bine, o opri Gherasim. 


— Las’ că o să fie de toate, făcu tânărul cu haina peticită şi 
clipi din ochi spre ceilalţi. Întrebaţi-l numai pe Gherasim. 

Se depărtară vorbind potolit, clămpănind că ghetele mari prin 
curtea ce mustea de apă. Gherasim porni spre cazangerie. Se 
opri în mijlocul curţii, lângă gura de apă: simţea umezeala 
pătrunzându-i prin talpa găurită a bocancului stâng. 

înjură printre dinţi. Uitase iar s-o astupe cu două-trei ziare. 
„Peste vreo câţiva ani o să-mi ruginească ciolanele”, se gândi 
întărâtat. Păşind în vârful picioarelor o luă pe lângă zid, cu un 
mers săltăreţ de cocostârc. 

De la cazangerie ieşiră doi muncitori, cu hainele împestriţate 
de pete de ulei. 

— Trifan e aici? întrebă Gherasim. 

— Moşmondeşte ceva la cazan. Parcă ar fi al lui bunicu-său, 
zvârli într-o doară unul dintre ei, plictisit. 

— Da, da, spuse celălalt ca un ecou. Se teme ca nu cumva să 
calicească baronul. Ar fi păcat... 

în ce paştele-măsii ar trăi atunci?... 

— Du-te numai, îi făcu semn. Primul. Acolo-i. 

Gherasim intră. Îşi scoase scurta jegoasă şi o împături pe braţ. 
Cimentul era gras, negru de ulei şi aluneca. Il văzu pe Trifan 
ghemuit în faţa cazanului patru, scormonindu-l cu o rangă lungă 
de oţel. 

Auzindu-i lipăitul înfundat al paşilor, Trifan se întoarse. Era un 
om de vreo cincizeci de ani, mărunt, îndesat, cu o mustață 
veşnic zbârlită; de aceea avea o înfăţişare încruntată, parcă era 
gata în orice clipă să se certe cu cineva. 

— Tu eşti? întrebă el. Hai de-mi ajută. Ştie dracu ce-i cu 
mistrețul ăsta. Parcă ar fi beteag de plămâni. Tuşeşte ca o hârcă 
bătrână. Dă-mi o ţigară. 

— Ştii doar că nu fumez. 

— Păcat. De, fiecare cu slăbiciunile lui. Apoi, văzându-i faţa 
întunecată de griji, îl întrebă cu glas gros: Ce-i cu tine? 

— Nimic. Ce să fie? Se aşeză pe marginea unei lăzi cu cărbuni. 
laca, cineva i-a aţâţat din nou pe muncitori... 

— Simon? 

— Nu ştiu. Poate că el. Asta ar trebui bătut bine, după părerea 
mea. 

— Nu i-ar strica, încuviinţă Trifan. 


— Crezi? şi Gherasim îl Privi întrebător. 

— Nu vorbi prostii. Ai ti în stare? 

— Poate că da, recunoscu Gherasim sincer. Câteodată nu ştiu 
ce să mă fac... 

— Când eram tânăr, începu Trifan, îmi plăceau grozav bătăile. 

— Şi acum? 

— Ei, şi acum, dar altfel. Mai cu socoteală. Atunci mi se părea 
că toate lucrurile trăiesc numai o zi, ca fluturii. Trânti ranga şi-i 
astupă zgomotul cu talpa de lemn a papucului de lucru. Dar aici 
nu-i vorba de Simon, ci de Wollman. 

— Crezi că o să fie împotrivă? 

— Ba nu, zise Trifan batjocoritor. O să vină îmbrăcat în 
salopeta albastră şi o să zică: „Haideţi, dragi tovarăşi, să 
montăm maşinile, să le montăm. Eu iau asupra mea toate 
cheltuielile”, îşi dădu ochii peste cap şi susură caraghios: 
„Haideţi, scumpi prieteni”. 

— Lasă gluma: nu de el vorbesc, ci de muncitori. 

Trifan nu-i răspunse. Luă ranga şi scormoni ceva în 
măruntaiele cuptorului, apoi o aşeză în lungul zidului înnegrit de 
fum. Gherasim îl urmărea cu luare aminte şi cu o undă de 
nemulţumire în priviri. Trifan se ridică, oftă şi se spălă pe mâini 
cu o bucată de săpun cafeniu pe care o înveli grijuliu într-o foaie 
de ziar. 

— Tu unde mănânci, Gherasim? îl întrebă el. 

— Acasă. O să-mi iau ceva de la o bodegă. 

— Hai la noi, aruncă Trifan, apoi se opri ca şi cum i-ar fi părut 
rău de cele spuse. 

— Bine, încuviinţă Gherasim repede. 

leşiră amândoi în curte şi trecură grăbiţi pe lângă clădirile 
direcţiei. Ferestrele erau închise şi la geamul lui Wollman 
perdeaua de pluş era trasă. 

Se grăbeau. Gherasim simţi abia acum că-i era tare foame. 
Dimineaţa mâncase o bucată de pâine uscată şi acră. Se uita 
oarecum recunoscător la Trifan: acesta mergea cu paşi apăsaţi, 
legănându-se uşor. Gherasim rămase mai la urmă. Se întoarse şi 
privi clădirile îngrămădite ale fabricii, direcţia cu pereţii albi şi 
geamuri multe, îngrădite cu fier albăstrui; filatura joasă, parcă 
era o casă în genunchi, iar coşurile ce răsăreau pe neaşteptate 
ca nişte săgeți, araci uriaşi înfipţi între ziduri. Mai departe, în 


spatele coşurilor, acoperişurile roşii ale clădirii funcţionăreşti, 
străluceau printre crengile negre ale cireşilor. Curtea era acum 
pustie, murdară şi tristă; ici-colo zăceau bucăţi de tablă ruginită; 
de ziduri spânzurau frânturi de afişe scrise, de mână, cu litere 
strâmbe şi încălecate. 

În faţa gheretei portarului, lângă Dudău, stăteau doi 
muncitori: Jilovan, din comitetul fabricii şi Pop, un bătrân cu 
mustăţi mici, ascuţite. Părea supărat pe cel din faţa lui. 

— Eu zic aşa: nici înainte nu era mai rău. Degeaba îmi dai mie 
cu lozinci, iacă-tă-mă ce slab îs. Îşi suflecă mânecile hainei, 
arătând un braţ osos acoperit cu păr argintiu. Continuă: 

— Degeaba eşti focos, Jilovane, şi-mi tot citeşti din Marx. 
Frumos e, nu zic nu, dar cu maţele goale dracu te mai ascultă. 

— Socialismul, dragă tovarăşe Pop, nu se face peste noapte. 

— Lozinci, dădu Pop dispreţuitor din mâini şi se întoarse spre 
cei doi. 

— Tu ce zici, Gherasime? 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, despre tain sau despre maşinile 
ce trebuie montate.. 

— Despre maţ, îl lămuri Jilovan. Despre ce altceva ştie să 
vorbească bătrânul Pop? 

— Bătrână-i măta, îl corectă Pop şi se întoarse supărat. 

leşiră în stradă şi o luară toţi patru spre oraş. 

— E adevărat, întrebă după o vreme Pop, că Horvath e 
împotriva tainului? 

Văzând că nu primeşte răspuns, adăugă: 

— Că dacă e aşa, atunci merge împotriva muncitorimii. 

— Ce tain au ceferiştii? se întoarse spre el Gherasim. Ce, 
primesc ei locomotive? 

Jilovan începu să râdă, dar se opri văzând privirile lui Pop. 

— Primesc şi ei, de bună seamă că primesc, spuse acesta. Ei 
pot să se plimbe cu trenul unde le pofteşte inima. Noi de la 
F.T.W. Putem? 

— Şi crezi că plimbându-se se satură? 

Pop n-avu ce să mai răspundă. ÎI privi întrebător pe Trifan. 

— Cei de la fabrica de vagoane nici asta n-au, adăugă 
Gherasim. 


Pop tăcu supărat. O luă înainte, cu paşi mari, târşâiţi. 
Gherasim îi privi umerii firavi şi ceafa subţire. O clipă se simţi 
înduioşat şi-i fu ciudă. 

— Parcă n-aveţi să vorbiţi despre altceva, zise Trifan. Vom 
vedea ce-o fi cu tainul. Dar montarea maşinilor se tărăgănează 
de aproape şase luni de zile. 

— Eu aşa zic, sări Pop întărâtat. Să mergem la baron şi să-l 
întrebăm pe şleau: „Tu ce soarele lui tată-tău vrei? Ha?... Şi 
dacă nu răspunde pe loc, zup, zap, zup, trei palme.” Că acuma 
s-a dus vremea baronilor! S-a dus cu totul şi nu mai este 
cruţare. 

— Ce zice? întrebă Gherasim care rămăsese în urmă. 

— Vrea să-l bată pe baron, spuse serios Trifan. Are el o pornire 
războinică... aşa, ca tine. 

— Şi cum să n-am? se încruntă Pop. Tu, Trifan, să faci bine să 
nu te mândreşti aşa. Ai auzit? 


— Am auzit. 
— Atunci e bine... Cum, maica precista?!... urât mai vorbesc — 
se lovi el cu palma peste mustață — cum adică să nu fiu 


supărat? A cui e ţara asta a noastră? Se pro tapi el în faţa lui 
Trifan. 

— Ai spus-o: a noastră. 

— Bine. Ţine minte. Apoi avem drept să facem cum vrem, au 
ba? Avem, îşi răspunse tot i |. Ştii cum e la noi la F.T.W.? Ca la 
crâşmă. Ba nu, mai rău. La crâşmă oamenii cel puţin beau 
pălincă, dar noi? Facem pânză pentru domnul baron, s-o vândă, 
să se îngraşe. Atât. Făcu câţiva paşi şi se opri din nou. 

— Ţie îţi place, Trifan? 

Trifan ocoli întrebarea. Pop se încruntă: 

— lţi place, nu-ţi place, noi asta facem. Apoi fă bine de spune: 
mai merge aşa? Nu! Stau în magazie treizeci de ringuri nou- 
nouţe... să mă bată dumnezeu dacă nu-s nou-nouţe, ca fecioară 
de cincisprezece ani. Noi şi demontate. Plouă, le bate vântul şi 
zăpada, şi ele-s triste. Mai că nu vorbesc. Dacă ringurile astea ar 
vorbi... 

— Ce-ar zice? întrebă Jilovan. 

— Ar zice: îndată să ne montați! Pop îşi umflă pieptul şi urmă: 
Numai te gândeşte: întră bumbacul la scărmănătorie, iese 
pieptănat ca o mireasă şi pe urmă stă şi aşteaptă, piuă îl 


isprăvim... Maşinile nu-s prea multe. Atunci de ce să stea 
treizeci de bucăţi? Se scărpină pe frunte... Poate să fie şi mai 
multe, că e greu să le socoteşti în fierăria aceea. Trebuie 
montate. Şi nimic altceva. 

Jilovan începu să râdă. 

— Măi, eu zic să veniţi la noi la masă, spuse Trifan privind în 
altă parte. Om mânca ce s-o găsi. Mai putem sta de vorbă. 

— Ehe, uite unde se ascund culacii, râse Gherasim. Cămara 
plină, cinci porci tăiaţi. Azi cred că o să fie gâscă friptă. 

— Cu varză, sări Pop. Cu varză şi cu ardei. 

— Ba nu, purcel de lapte, plescăi din buze Jiiovan. 

— Hai să mergem, că e târziu. 

Era abia trei, dar soarele se înclina uşor peste acoperişuri şi 
dinspre miazăzi perdelele cenuşii, vinete, coborau încet, odată 
cu o undă de întristare. Trecură prin faţa căminului de ucenici şi 
priviră zidurile arse, dărâmate. Treptele păreau că se caţără ca 
o iederă de piatră, aşa atârnate în gol, cu balustradele de fier 
arse şi răsucite. 

— Şi ăsta ar trebui zidit, şopti Gherasim. 

Bomba lovise chiar muchia clădirii dărâmând o parte din zidul 
fațadei şi peretele lateral. Pilaştrii de ipsos jumătăţiţi şi 
ornamentaţia frontispiciului erau ciuruite de o mitralieră de 
bord. Nouă ucenici şi-au găsit moartea sub dărâmături. De câte 
ori trecea prin faţa căminului, Gherasim parcă îi vedea pe toţi 
nouă cu feţele arse, înşiraţi pe cimentul coridorului, unde au fost 
puşi înainte de înmormântare. 

Trifan locuia undeva în apropiere de malul Mureşului, pe o 
stradă liniştită, străină: fiecare casă avea grădiniţă de flori şi o 
umbră de cerdac. 

Se opriră la o poartă galbenă: Trifan părea că se gândeşte la 
ceva: 

— O să facă zarvă muierea, îi şopti lui Gherasim. Numai nu vă 
ruşinaţi. 

— Ei, ce ne ţii în uliţă? strigă Pop. Ori tre' să avem poftă mai 
mare? 

— Intraţi, intraţi, îi pofti Trifan cu o voce şovăitoare. Câine n- 
am. 

— Nu te temi că-ţi fură tâlharii averile? 

— Ba, foarte. 


Auzind tropăitul lor în curte, nevastă-sa Elena deschise uşa 
bucătăriei şi se uită afară. Când îi văzu pe toţi se înnegură la 
faţă şi, întorcându-se, intră trântind uşa. 

— Cred că are să plouă, făcu Gherasim privind cerul. 

— Du-te dracului, îl repezi Trifan. Apoi deschise uşa: Poftiţi şi 
intraţi. 

Elena stătea cu spatele şi le răspunse la salut cu voce moale. 
Se aplecă mai adânc asupra plitei unde smiorcăia o cratiţă cu 
smalţul roşu. Alături, pe un scăunel, stătea cu bărbia proptită în 
pumni, Maria Trifan, fiica lui Gheorghe, o fetişcană subţirică pe 
care n-o băgat în seamă, aşa cum stătea tăcută şi îngândurată, 
îmbrăcată într-o rochie de stambă decolorată. 

— Bună ziua, zise Gherasim. Trifan ne-a poftit la masă. Zicea 
că... 

— Ştii, sări Trifan repede... avem ceva tare însemnat de 
vorbit. 

— Apoi îţi mânca ce s-o găsi, oftă Elena şi se întoarse spre 
Gheorghe ca una ce era învățată cu astfel de musafiri nepoftiţi. 

Mâncară grăbiţi tocana de cartofi fără carne. Nu se auzea 
decât clefăitul lui Pop, care împingea în farfurie bucăţi mari de 
mămăligă. Jilovan se simţea tare stingherit şi se mira cum de 
poate Gherasim să fie aşa de stăpân pe sine, ca la el acasă. De 
câteva ori căuta pe furiş, să vadă cam ce face Elena, dar ea se 
învârtea mereu în jurul sobei şi nu-i privea. Isprăviră şi-şi 
aprinseră ţigările. Gherasim se strâmbă. Trifan băgă de seamă 
că Maria e întristată. Se ridică de la masă şi se apropie de ea. 

— Ce-i fata tatii? o întrebă şoptit. 

Ea roşi. Era o fată înaltă, slăbuţă, cu ochi mari, negri şi părul 
blond, împletit în două cozi groase. Când râdea, făcea gropiţe în 
obrazul pistruiat de primele raze de soare. Ea îşi răsuci colţurile 
şorţului în mână... 

— Tată... ştii... după masă este un film... m-a chemat Mihai să 
mergem... dar el... el m-are bani de bilet. 

Trifan oftă şi scotoci prin buzunare. 

— E un film tare bun, şopti ea repede, cu obrazul îmbujorat de 
ruşine; un film tare bun, cu Tyrone Power şi Humphrey Bogart. 

— Dumnezeu să-i bată pe amândoi, mormăi Trifan. 

— Poftiţi dincolo. Aici am de lucru. 


— Ba, rămânem în bucătărie. Ce, vrei să-ţi afume perdelele şi 
după ce pleacă ei să aud eu o liturghie de patru ceasuri? Şedeţi 
numai aici. 

— Gheorghe! zise Elena fără convingere. Ce-o să creadă 
dumnealor? 

— Nimic. Mâncarea a Fost tare bună, făcu Gherasim. 

— Numai cam puţină, spuse Pop fără ruşine. 

— Apoi, dacă n-aţi spus că veniţi... 

— Nu-i nimic, şi mâine-i zi. Venim mâine. 

— Ba şedeţi acasă, se încruntă Trifan. Se aşeză din nou şi 
începu să se joace cu paharul gol. 

Afară era o seară de primăvară, un cer cenuşiu-albastru 
apropiat de pământ, apăsând deasupra acoperişurilor. Prin 
crengile încă desfrunzite ale castanilor, croncăneau ciorile; 
strada era pustie, un biciclist trecu în goarnă cu o haită de câini 
alergând în urma lui, apoi se auziră ţipete de copii dintr-o curte 
alăturată. 

— Hai să mergem la Horvath, făcu dintr-o dată Gherasim. 
Toată povestea asta porneşte de la el. Să vedem limpede ce-i 
de făcut. Trebuie să ne pregătim pentru şedinţa de poimâine. 

— Bine, încuviinţă Trifan. Mergem. 

— Eu o iau spre casă, zise Pop. Are să plouă, simt după oase. 
Vii Jilovan? Şi fără să aştepte răspuns îl luă de braţ. 

Corsoul era plin de lume, mulţi îşi scoseseră pardesiele de la 
naftalină şi lăsau în urmă o dâră de iz înţepător. Se auzea 
târşâitul sutelor de paşi, râsete vii; prin uşile deschise ale 
restaurantelor răzbăteau acordurile sincopate ale orchestrelor, 
odată cu valuri de fum şi miresme de mâncare; pe ziduri erau 
afişe ţipătoare, cu actriţe în combinezon dantelat, ochi mari, 
rimelaţi, buze sângerii, picioarele cele mai frumoase din lume, 
îmbrăcate în pânza de păianjen a ciorapilor de mătase; bărbaţi 
cu mustăcioare cuceritoare îşi arătau albeaţa imaculată a 
dinţilor falşi; magazinele erau goale, se mai găseau cravate de 
celofibră, cu desene sărăcăcioase; crătiţi fabricate din căşti de 
oţel; pe la colţuri, invalizi de război cu decoraţiile pe piept 
vindeau ţigări americane, strigând cu voci răguşite de umezeala 
serii: „Camel! Chesterfield! Old Gold!” 

Gherasim şi Trifan treceau printre şirurile dese de plimbăreţi. 
Le era cam frig, mai ales la picioare: bocancii erau sparţi. 


Gherasim se gândea la ringurile părăsite în şură, la Simon. „E 
ciudat când oamenii nu înţeleg. Ti se pare un lucru de necrezut, 
şi totuşi aşa e de multe ori. Cu Wollmam desigur e altceva, şi 
apoi poate el vede mult mai adânc decât unii activişti. Ar fi tare 
bine dacă s-ar face o creşă la fabrică: ar uşura viaţa la o 
mulţime de familii. Bine că nu am copii.” Se scutură. Nu, nu era 
chiar aşa de bine. 

— La ce te gândeşti? îl trase de umăr Trifan. 

— La nimic. Mă uit la oamenii ăştia de pe Corso şi-mi vine să 
urlu. Oare din ce or trăi ăştia? 

Trifan vru să spună „din sudoarea noastră”, dar i se păru că-l 
aude pe Simon strigând lozinci. Zise într-o doară: 

— Ei, n-or fi toţi pierde-vară. 

în faţa lor, dintr-un magazin de textile, ieşi un om înalt cu 
paltonul descheiat, căptuşit cu blană de astrahan. Deasupra 
ochiului stâng avea trecută o fâşie de pânză neagră. 

Trifan şi Gherasim se priviră şi clătinară din cap: îl cunoşteau 
bine pe domnul Hubner, achizitorul de fotbalişti pentru echipa 
baronului. 

— Am auzit, spuse după o pauză Gherasim, că acum nu de 
mult s-a întors din ltalia şi a cumpărat un portar cu vreo 
cincizeci de milioane. 

— lar noi nu putem cumpăra mici un porc ca lumea... 

Pe mijlocul străzii trecu o procesiune de circ: un pitic de 
jumătate de metru, ţinea o pancartă mai mare decât el: „Circul 
Kratey”. In urma lui, la semnul unui clovn îmbrăcat numai în 
mătăsuri galbene şi albastre, fanfara circului intona un marş 
„entre”; toba mare puncta sacadat melodia de tremurau 
ferestrele din împrejurimi. Cocoţat pe o cămilă năpârlită, însuşi 
directorul circului, îmbrăcat cu un frac impecabil, pocnea din 
bici; alţi doi clovni peticiţi aruncau trei farfurii în aer şi le 
prindeau cu dibăcie. Din când în când le scăpau şi atunci sunetul 
strident al tinichelei producea haz în sinul copiilor strânşi în 
spatele lor. Două zebre vărgate închei au convoiul. Marşul 
„entre” se  întretăia cu _ înjurăturile birjarilor şi claxoanele 
automobilelor care nu puteau înainta. 

— Hai, spuse încruntat Trifan şi scuipă, că nu mai ajungem 
niciodată. 


Horvath se întinse cât putu mai bine. Spătarul drept al 
scaunului îl supăra, mai ales în ultima vreme de când începuse 
să se îngraşe. Se ferea de mişcările prea violente şi ca să se 
scuze faţă de el însuşi îşi aducea aminte de un sfat mai vechi al 
medicilor. Aceştia în adevăr îi spuseseră să se lase de fumat. Pe 
vremea aceea era slab ca o surcea şi nu stătea prea strălucit cu 
plămânii. 

Se propti bine de colţul mesei. Mâinile păroase ieşiră din 
mânecile prea scurte ale hainei albastre, ponosită şi aşa de 
strâmtă că n-o mai putea încheia. Işi trecu repede ochii peste 
cei din sală şi se opri pe faţa palidă, nerasă a lui Simon. După 
sticla groasă a ochelarilor cu rama de baga neagră, ochii nu se 
mai vedeau limpezi. Nici nu ştiai ce culoare au: îi bănuia 
spălăciţi şi lăcrimoşi. Simon ciocănea cu degetele groase în 
tăblia mesei, apoi prinse să se joace cu un capăt de creion 
verzui. Căuta privirile lui Horvath: acesta îi făcu un semn. 

— Tovarăşi, dăm cuvântul tovarăşului Horvath, secretarul 
comitetului de fabrică. 

— Fraţilor, începu direct Horvath, cei de la filatură au ridicat 
iar problema maşinilor. 

Simon tresări o clipă — sub pielea întinsă a feţei îi jucau 
oasele masive ale fălcilor — apoi trânti creionul pe masă şi 
spuse cu o voce neaşteptat de prietenoasă: 

— Să rămânem la ordinea de zi. Tu, arătă spre Horvath, ridici 
mereu probleme noi. Aşa nu se poate. Dacă în fiecare zi o să ne 
apucăm de altceva... De aia nu ne putem îndeplini sarcinile. 
Doar ştii foarte bine că direcţiunea se opune. Nu numai ea, ci şi 
partidul. 

— Care partid? întrebă Horvath moale. 

— Şi al tău şi al meu. Răsfoi nemulţumit notițele de pe masă. 
Se gândi: „Ce autoritate poate să aibă acest sindicat dacă în 
şedinţă membrii comitetului se  ciorovăiesc mereu?” ŞI-I 
cuprinse o nemulţumire acră împotriva lui Horvath, mai ales că 
părea a nu se fi supărat câtuşi de puţin. ÎI privea liniştit şi o clipă 
i se păru că-l vede zâmbind. Două pete de roşeaţă îi apărură pe 
umerii obrajilor. 

— Să trecem la ordinea de zi! spuse aproape poruncitor. _ 

Jilovan, care stătea în primul rând, se legăna cu scaunul. Işi 
aprinse o ţigară: 


— Aşa socot şi eu. Maşinile nu fug... că n-au picioare. 

| se păru că a spus ceva nemaiauzit de hazliu şi se miră că 
nimeni nu zâmbeşte. Îşi aprinse din nou ţigara: era bine să 
fumezi pe stomacul gol, asta alunga somnul totdeauna. Ocoli 
privirile lui Horvath. Îi părea rău acum că intrase în discuţia cu 
maşinile: îi era ruşine de Horvath. Scutură ţigara, apoi şi-o lipi 
de colţul gurii şi nu mai ştiu ce să facă cu mâinile. 

— Să începem dară, ce mai aşteptăm? spuse Horvath. 

Simon vorbea încet, tărăgănat, repetând fiecare sarcină. Cei 
din comitet îşi luau notițe, puneau întrebări, la care răspundea 
tot Simon, chiar şi la acelea adresate lui Horvath. Il privi de 
câteva ori pe furiş. Horvath se juca cu mânecile roase ale hainei 
şi părea străin de toate câte se petrec aici. 

Câteva clipe Simon se simţise mulţumit. Izbutise să facă în aşa 
fel, încât să se discute ordinea de zi şi nu halucinaţiile 
organizatorice ale câtorva nepricepuţi. Se simţea bine aşezat în 
scaun, parcă era lipit de el. Acum însă se strecură în el o 
nelinişte uşoară, poate mai mult un fel de iritare: presimţea că 
Horvath pregăteşte ceva. De aceea întrebă foarte repede: 

— Mai sunt alte probleme, măi tovarăşi? Nu sunt. Atunci 
propun să ridicăm şedinţa... 

Horvath se ridică în picioare. 

— Să discutăm şi problema maşinilor. 

Simen îl privi cu milă, îşi potrivi mai bine ochelarii pe rădăcina 
nasului. Căuta să se stăpânească. 

— Măi Horvath, măi, să aşteptăm cel puţin până scoatem banii 
pentru creşă de la Wollman. O să se supere şi pe urmă nu ne 
mai dă nimic. 

— Să se supere! Şi eu m-aş supăra în locul lui. De aia-i 
proprietar, să-l supere toate realizările clasei muncitoare. Că de 
aşteptat nu mai putem aştepta. Stau ringurile în şură şi 
ruginesc. 

— Tu... încercă Simon să-l întrerupă, dar Horvath îi tăie vorba. 

— Bagă-ţi bine în cap: nu eu. Muncitorii! Astă-toamnă când am 
ridicat problema, eram singur ca cucul. 

— Şi acum eşti! strigă Simon. 

— Încearcă numai să treci prin filatură. Nu, du-te la oricare 
secţie, la tâmplărie chiar, să vezi că o să auzi multe despre asta. 
Poate şi câteva cuvinte dulci despre sindicat de la social- 


democrați. Îi ştii şi tu... Dar de, eu cred că de asta nu te duci şi 
de aceea îţi spun: dacă nu luăm măsuri, să vedeţi că ne dau 
muncitorii cu piciorul în fund. 

— Muncitorii noştri nu sunt anarhici, sării Simon în picioare. 
Noi, cei de la F.T.W. Avem o serioasă tradiţie revoluţionară... 
Greva din '936. Ori poate ai uitat asta? 

Simon privi în jur mulţumit. Îi plăcea să facă analize politice 
adânci. Trecea drept un om cu un înalt nivel ideologic. 

— Da, da, continuă el. Tradiţie revoluţionara şi nu de azi, de 
ieri. Două generaţii de muncitori au crescut şi s-au călit în focul 
luptei de clasă din această fabrică... 

— Şi pe chestia asta, azi să stingem acest foc? Poate ne e frică 
să nu ne ardem cu el, tovarăşe Simon? 

— Dacă îţi iei răspunderea, tovarăşe Horvath, atunci hai să 
punem problema la direcţie. 

— Cum adică să răspund numai eu? 

Simon îşi încreţi buzele într-un zâmbet de superioritate. 

— Vezi, măi tovarăşe, vezi, problema asta a ringurilor, nu e 
uşoară, măi tovarăşe. 

— Dar cine pruncu-dracului spune că e uşoară? Tocmai pentru 
că e grea trebuie s-o rezolvăm... 

— Ce propun tovarăşii? se întoarse Simon spre ceilalţi. 

— Ce propui tu, tovarăşe Simon? îl privi Horvath pieziş. 

Simon, speriat, se uită în jur căutând parcă un sprijin în 
privirile celorlalţi. Ceilalţi însă îl priveau la fel de întrebător ca şi 
Horvath. Nu putea să se împotrivească deschis. 

— Eu propun s-o discutăm, spuse în cele din urmă Simon 
plictisit şi se aşeză la masă. Sunteţi de acord? 

— Da! 

— Bine! 

— Atunci să-i dăm drumul, spuse Horvath tot aşa de liniştit ca 
la început... Numai după pâlpâirea venelor de la frunte se vedea 
că abia e în stare să se stăpânească. 

— Trebuie să-l convingem pe baron să monteze ringurile. 
Putem pune încă un schimb în picioare, apoi adăugă cu un alt 
ton: Desigur că baronul o să se opună. 

— Tocmai despre asta voiam sa vorbesc şi eu, îl întrerupse 
Simon. 

Horvath îl privi cu ciudă, dar îl lăsă să continue. 


— Noi am cerut bani pentru dispensar, pentru economat, 
pentru casele de odihnă şi acum pentru creşă. El ne-a dat. 
Desigur, nu de bunăvoie. Am luptat pentru fiecare ban. Pe 
deasupra a construit şi stadionul din banii lui. Ce va face cu el 
după ce moare? O să-l ia în mormânt? Nu. Stadionul va fi 
moştenit de clasa muncitoare. 

Horvath izbucni în râs. 

— Deci ca moştenitori noi să aşteptăm până ce baronul 
îmbătrâneşte, păzindu-l să nu facă alt testament. Vorbeşti 
prostii, tovarăşe Simon. 

— Eu nu te întrerup niciodată, făcu acesta şi trecu înţelegător 
peste observaţia lui Horvath. Nu asta e problema. Problema e 
că, dacă o să mergem să cerem bani pentru montarea ringurilor, 
n-o să ne dea bani pentru creşă, deoarece creşa nu-i prevăzută 
în contractul colectiv. 

— Tot din vina noastră, spuse iar Horvath. 

Simon îl măsură cu privirea. 

— Dacă am fi avut nivelul politic al lui Karl Marx, n-am fi uitat- 
o. Dar cum spuneam, nu despre asta e vorba. Spuneţi şi voi: ce 
e mai important, creşa sau montarea maşinilor? 

— Amândouă, interveni de astă dată Jilovan, uitându-se spire 
Horvath. 

— Tu n-ai copii, de aceea vorbeşti, protestă Simon. 

— Nu ştiu de ce trebuie să alegem între două locuiri, îşi dădu 
cu părerea Horvath. Amândouă sunt importante. Ringurile mai 
importante însă decât creşa. Dar problema creşei s-a copt 
îndeajuns ca să n-o mai tărăgănim. Să dea baronul bani pentru 
amândouă. 

— Şi dacă n-o să dea? 

— Să-l „lămurim”. 

— Dacă n-aş şti că eşti muncitor cinstit, zise tărăgănat Simon, 
aş crede că eşti coada de topor a baronului. Dacă montăm 
ringurile, o să crească producţia, baronul o să câştige mai mult. 
Şi dacă un capitalist câştigă mai mult, asta n-o poate face decât 
pe spinarea clasei muncitoare. Deci noi o să sărăcim. De fapt 
montarea ringurilor este o problemă mult mai grea decât o 
credem noi. Ar trebui s-o discutăm la judeţeană. Noi social- 
democraţii... 


— Măi Simon, râse Horvath, ai tu un nivel politic de dai în 
gropi. 

— Nu mă interesează această caracterizare, ridică mâna 
Simon. Eu propun să se treacă în procesul-verbal că eu personal 
am fost împotriva acestei propuneri. Se întoarse spre Horvath: 
mai vrei să mergem la Wollman? 

— Neapărat. 

În sală se Făcu tăcere; nu se auzea decât răsuflarea grea, 
uniformă, a lui Horvath. Simon îl privi furios, apoi scoase o 
batistă mare, roşie şi începu să-şi şteargă ochelarii aburiţi. 

Maşina joasă, grea, cu caroseria albastră, se opri în faţa 
intrării principale. Pompierul de serviciu se repezi şi deschise 
portiera, plecându-se adânc. Wollman cobori repede, dădu uşor 
din cap şi porni spre intrare. Era îmbrăcat într-un pardesiu 
albăstrui, cu revere subţiri, cu O’ tăietură zveltă, sportivă. Din 
buzunarul de la piept, tremura colţul alb al unei batiste de 
olandă. Intră în clădire şi-şi scoase pălăria, descoperindu-şi 
fruntea înaltă, înconjurată de părul argintiu cu bucle mici, tuns 
foarte scurt. Omul de serviciu îi deschise uşa, dactilografa se 
ridică repede în picioare şi roşi coborându-şi genele lungi. 

— Bună dimineața, spuse Wollman şi dădu semnalul 
zâmbetelor. Îşi scoase mănuşa fină, cenuşie, şi dădu mina cu 
omul de serviciu, care şi-o şterse repede pe a lui de poalele 
vestonului de dimie. Apoi se îndreptă spre secretară şi îi întinse 
şi ei mâna. 

— Ce mai faci dumneata, Lucia? 

— Bine... bine, domnule baron. 

Wollman n-o mai ascultă, intră repede în birou. Femeia de 
serviciu tocmai închidea fereastra: ştia că domnului baron îi 
place să lucreze la lumina slabă, familiară a lămpii de nichel de 
pe masă. 

Wollman, ca în fiecare dimineaţă, o salută ceremonios. De 
astă dată, mai bine dispus, se întoarse spre ea: 

— Ce mai faci, nană Ifrim? 

— Bine, mulţumesc frumos de întrebare. 

Wollman o privi lung şi dintr-o dată se simţi foarte stingherit, 
ca şi cum, pe neaşteptate, i-ar fi dispărut toată multumirea pe 
care o încercase venind. Totuşi nu-şi putu lua ochii de la ea. 


Halatul de pânză cenuşie îi acoperea corpul diformat, lăsând să 
se vadă picioarele subţiri, strâmbe, cu vinele umflate şi zbârcite. 

Wollman se trânti repede în fotoliu. Aşa era mai bine: nu-i mai 
vedea picioarele. Îşi puse pardesiul pe spătarul moale de piele. 
Femeia se repezi şi i-l atârnă cu grijă în cuier, apoi se îndreptă 
spre uşă, păşind cu stângăcie în vârful picioarelor. 

— Stai puţin, o chemă Wollman. 

— Ce pofteşte domnul baron? 

— Ce mai face soţul dumitale? Tot la spital? 

Revăzu obrazul lui Ifrim. Îşi aducea bine aminte: un om slăbuţ, 
negricios, mereu neras, cu o faţă care părea murdară. Inainte de 
război fusese maistru la filatură, dar de când s-a întors de pe 
front, era mereu în concediu de boală. Precup îi propusese de 
mai multe ori să-l concedieze, dar Wollman, fără să ştie de ce, 
poate din cauza nenorocitei lui soţii, l-a menţinut. 

— Tot la spital, domnu’ baron. Tot la spital, dar dacă ne-ar 
ajuta dumnezeu să-i cumpărăm nişte medicamente... 

Sprâncenele subțiri ale lui Wollman tresăriră repede, 
imperceptibil. Îi părea rău că începuse discuţia asta. „Toţi sunt 
la fel; îndată ce stai cu unul de vorbă, se dovedeşte că are ceva 
de cerşit”. li răspunse sec: 

— Du-te la domnul Tămaş şi spune-i să-ţi procure 
medicamentele. Toate să fie suportate din banii fabricii. Du-te. 

Ea se repezi să-i sărute mina şi Wollman se simţi înfiorat 
aproape de greață. 

— Dumnezeu să-l ajute pe domnul baron, dumnezeu să-l ajute 
— şi femeia ieşi plângând din birou. 

Wollman se ridică încet, cu mişcările lui uşoare, aproape ca de 
dans, cum spunea Clara. Trase perdeaua acoperind ultima 
şuviţă de soare care cădea pe placa de sticlă a biroului. Se 
simţea trist, abătut. „Semnele bătrâneţii” se gândi, apoi 
deodată îşi îndreptă umerii eu nervozitate. Zgomotul monoton al 
maşinilor de ţesut străbătea prin uşile capitonate. In ultima 
vreme îl enerva şi îşi spunea mereu că va trebui să înfrângă 
această senzaţie. Era abia opt, prea devreme să meargă prin 
secţii. Şi deodată timpul i se păru ceva material, ca şi cum l-ar fi 
putut pipăi în scurgerea lui leneşă, omorâtoare. Aceste dimineţi 
aveau ceva bolnăvicios de monoton, erau mereu aceleaşi şi 
însoţite de o ciudată oboseală. li era peste putinţă să stea 


acasă. Clara se trezea târziu şi urmau aceleaşi discuţii, în care, 
deşi răspundea, era un partener absent. De multe ori i se părea 
ciudat că în capul frumos, cu trăsături fine, ai Clarei puteau avea 
loc asemenea gânduri meschine. Gândea că ar fi trebuit totuşi 
să intervină o selecţie: doar era a patra generaţie de oameni 
întreprinzători, puternici, cu rațiune sănătoasă, robustă. Dar aşa 
fusese şi mama sa, şi Clara îi semăna: aceeaşi frumuseţe 
ciudată, bolnăvicioasă, cu străluciri neaşteptate, cu aceeaşi 
piele ca o sticlă opacă, flexibilă. Braţele lasă să se vadă vine 
albăstrui. Asta îi aduse aminte de picioarele femeii de serviciu şi 
se cutremură. 

Cineva bătu în uşă. 

— Intră! 

Era Horvath. Părea că se simte foarte la largul lui, păşi drept 
pe covor şi căută să se obişnuiască cu întunericul. 

— Eşti aici, domnule baron? 

— Încă nu e opt şi un sfert, apuse sec, liniştit, Wollman. Mai 
am treabă. Ar fi bine să-ţi potriveşti ceasul. 

— N-am ceas! răspunse Horvath şi se îndreptă spre uşă. 

— Oare n-am fixat şedinţa la opt şi un sfert, domnule Horvath? 
Dar acesta trântise uşa. 

Wollman simţi o inexplicabilă bucurie lăuntrică, apoi se ruşină 
de meschinăria ei. Dar eră foarte mulţumit că se purtase aşa 
faţă de Horvath. Omul acesta avea în el ceva respingător, 
animalic. 

Ridică telefonul, îl chemă pe inginerul şef Precup, apoi închise 
ochii. Începu să-l doară capul. 

— Am onoarea să vă salut, domnule baron. 

— La loc, domnule Precup. Ce vrea să discute sindicatul cu 
mine? 

Precup se aşeză pe marginea unui fotoliu, apoi încet, pe 
nesimţite se potrivi să stea cât mai comod, îşi trecu mâna peste 
părul rar şi foarte negru. 

— Despre creşă. 

— Ce să facem cu ea? 

— Va trebui să alocăm un fond. 

— Asta-i tot? 

— Nu, răspunse Precup, nu e tot. Vor să instaleze ringurile din 
magazie. Ringurile acelea demontate, ştiţi dumneavoastră. 


— Şi dumneata ce părere ai? 

— Eu, să spun drept, încă n-am avut timp să meditez. Dar în 
orice caz, cred că o să ne coste mult. După calculele pe care le- 
am efectuat, ar renta abia după doi ani. 

— Doi ani? 

— Aproximativ. Poate sa fie un an şi jumătate. 

— Nu s-a putut scoate de pe ordinea de zi? 

— S-a încercat, dar după câte ştiu Horvath s-a încăpățânat ca 
un catâr. 

— Oare nu s-ar putea vorbi cu el? 

Precup clătină din cap: 

— Ar fi o prostie să riscăm. 

— Altceva, domnule Precup? 

— Nimic, domnule baron. 

Precup se ridică şi se îndreptă spre uşă. 

— Te rog, o clipă, îşi aduse aminte, pe neaşteptate de ceva, 
Wollman. 

— Poftiţi... 

— Ştii... femeia de serviciu care lucrează la mine... 

— Da... 

— Mi-e neplăcut s-o mai văd aici... Foarte neplăcut... 

— Înţeleg. S-o concediem? 

— Nu, nu... 

— S-o dau la vopsitorie. 

— Cum crezi, dragă Precup. Cum crezi de cuviinţă. 

Wollman se întinse mulţumit în fotoliu. Fiecare întâlnire cu 
comitetul i se părea o luptă crâncenă, din care ieşea victorios. 
De multe ori îi venea să râdă de ridicolul acestor biruinţe 
împotriva unor oameni ca Horvath, Jilovan sau Gherasim: pe 
urmă însă îşi spunea că asta capătă o nouă semnificaţie, că era 
o părticică dintr-o mare luptă, teribil de complexă pe toate 
terenurile şi cu orice fel de arme şi că era şi el un pion în marele 
angrenaj care pornea de la Churchill până la Johnny Smith, 
simplul soldat american care stătea la graniţa Germaniei 
Occidentale. Dar din păcate nici societăţii pe care o frecventa şi 
nici Clarei nu-i putea vorbi despre aceste lucruri: i-ar fi zâmbit 
înţelegători, cu compătimire. lar Clara nu s-ar fi putut stăpâni să 
nu adauge: „Vezi fantome, papa”. De asta era sigur. Nu o 


experienţă i-a întărit convingerea. Într-o zi, când a venit Clara la 
fabrică, i l-a arătat prin fereastră pe Horvath. 

— Grăsunul ăsta e? a întrebat ea râzând. Pentru ăsta îţi faci 
sânge rău? Zău, papa, de ce nu-l concediezi? 

Ce ştia ea despre contractul colectiv, despre sindicat, despre 
partid! Doctorul Aurel Leucuţia, şeful partidului țărănist din 
localitate, era singura imagine despre partid şi bineînţeles 
cererile acestuia de subvenție. 

— Şi celălalt tânăr de lângă Horvath, cine e? 

— Gherasim. 

— Tot comunist? 

— Da. 

— E foarte simpatic. 

— Clara! 

— Da, papa. Nu încreţi fruntea, ştii cât îţi stă de rău. 

Ce ar fi putut să-i răspundă? Şi-a descreţit fruntea. 

— Am impresia, a continuat Clara, că nu ştii să te porţi cu 
oamenii. Dacă aş vorbi eu o dată cu acest Gherasim... 

— Vorbeşti prostii, Clara. 

De la o vreme nu-i mai povestea nimic despre fabrică. Ea era 
impermeabilă pentru tot ce se petrece în spatele acestor ziduri 
cenuşii. Totuşi, încercă să-şi închipuie cam ce i-ar spune Clara 
dacă i-ar povesti de şedinţa de azi cu comitetul sindical. „În fond 
de ce te opui, papa?” Ea niciodată n-ar putea pricepe că treizeci 
de maşini demontate îi aduc un câştig mult mai mare decât 
dacă ar fi montate şi ar produce fire. De fapt e şi greu de 
înţeles. Şi doamne, doamne, cât e de simplu. Odată a încercat 
să-i povestească despre plantatorii care azvârle cafeaua în 
mare, dar ea plictisită a dat din mâini. 

— Dar asta e o porcărie, papa. E inuman. 

îşi aduse aminte de şedinţă. Îşi puse mâna pe frunte ca şi cum 
s-ar fi ruşinat de aceste gânduri: în fond cine sunt adversarii 
mei? Horvath, Gherasim... Cei de la judeţeană de partid? Băbuţ 
cel de la agitaţie? Scoase din sertarul biroului de mahon negru o 
carte cu o copertă colorată: Șer;fu/ din Sierra Nevada. 

Această pasiune de a citi romane senzaţionale îl stăpânea încă 
din copilărie, deoarece profesorul de literatură care-l 
introdusese în tainele literelor, i-a interzis orice altă carte în 
afară de cele scrise de clasici. Pe urmă, în anii de şcoală, nefiind 


supravegheat, a uitat de citit. Pe la începutul războiului însă, 
căutându-l pe Walter, feciorul din casă, a descoperit pe noptiera 
acestuia un Max Brand în două volume. Toată noaptea n-a putut 
lăsa cartea din mână. Farmecul ineditului, exoticului, al munţilor 
acoperiţi de nori, curajul supraomenesc al lui Sam Douglas, 
cowboy-ul cântăreţ, dragostea plină de contradicții a Leonorei, 
fiica bătrânului fermier, l-au captivat. Acasă totuşi îi era 
imposibil să citească asemenea cărţi. Clara nu i-ar fi iertat-o 
niciodată, poate l-ar fi disprețuit, dar de aceea aducea pe 
ascuns cărţile la fabrică, se închidea în birou sub pretext că are 
de lucru, să nu fie deranjat, şi devora unul sau două volume pe 
zi. Trecea cu o dexteritate uimitoare peste descrierile de natură, 
îl interesau numai momentele „tari”. Pe urmă, după câteva luni 
încerca să ghicească banditul, criminalul după prima pagină.” La 
început, e drept, a avut unele remuşcări şi atunci, acasă, lua din 
bibliotecă Banii de Zola dar nu reuşea să citească decât câteva 
pagini: cărţile acestea arhicunoscute erau de o monotonie 
ucigătoare, lipsite de acţiune, de interes. Acum nu-şi mai făcea 
probleme: sertarele biroului erau pline de cărţile cu copertă 
galbenă din colecţiile „Le masque” şi „L'empreinte” şi cum de la 
o vreme nu mai putea procura romane în limba franceză, se 
mulțumea şi cu cele traduse în editura I. G. Hertz. Tocmai se 
apucă să răsfoiască Șeriful din Sierra Nevada, când se auzi o 
bătaie în uşă, apoi intră secretara. 

— V-am făcut legătura cu tovarăşul Albu. 

Wollman ridică receptorul dar aşteptă ca secretara să iasă din 
birou: „Alo, servus lacob. Uite despre ce e vorba. Horvath a 
ridicat din nou problema ringurilor... Nu, nu m-am răzgândit. 
Vrei să începem povestea de la început. Da, e mai bine dacă vii 
aici. Peste o oră, perfect.” 

Exact peste o oră intră din nou secretara. 

Wollman îşi ridică privirile uimite, ascunse volumul sub o 
mapă şi aprobă din cap. 

— Să poftească. 

Albu intră repede, cu pasul său simplu. Wollman se ridică şi 
păşi înaintea lui cu mina întinsă. 

— Servus lacob. Fi numea aşa tocmai pentru că ştia că nu-i 
place. 


Albu, ca şi cum n-ar fi auzit nimic, salută respectuos, oarecum 
oficial: 

— Bună ziua, domnule baron. 

— Stai jos. Ce mai faci? Şi Wollman îl privi cu o expresie de 
părintească afecţiune. 

— Mulţumesc, domnule baron. Albu se tolăni într-un fotoliu şi- 
şi încrucişă neglijent picioarele. 

„A şi venit” îl ţintui baronul cu privirile. „Înseamnă că Horvath 
a şi dat alarma la judeţeană că mă împotrivesc montărilor. Bine, 
cel puţin lichidăm mai grabnic problema”. 

Într-adevăr, nu se înşelase şi asta îi făcu plăcere. 

— Ei, ce aţi hotărât, domnule baron? 

— Dar voi? 

— Vedeţi, încercă încurcat Albu, muncitorii din fabrică... 

— Să lăsăm astea, lacob, spuse Wollman cu o undă de ironie. 
Şi deodată îl privi drept în ochi: 

— Ridic tainul la dublu. Fiecare muncitor va primi optzeci de 
metri de pânză anual. Începu să râdă văzând obrazul lungit de 
uimire al lui Albu. Hai? Nu v-aţi aşteptat la aşa ceva. Şi îl întrebă 
grijuliu: asta o să vă întărească pe voi? 

— Colosal, şopti Albu. Se u: ta la Wollman cu o admiraţie de 
copil ce primeşte o lecţie. Wollman îşi plecă ochii modest. 

— Muncitorii trebuie să trăiască, spuse el. Cât despre chestia 
cu maşinile, am respins-o. Nu bag niciun leu în vechiturile alea. 
Dacă voi mă lăsaţi să aduc altele din Anglia... Maşini noi, 
ultimele descoperiri ale ştiinţei... 

— Domnule baron, făcu Albu... Ştiţi prea bine că nu se poate... 
Nici maşinile pe care le-aţi comandat în '945 n-au sosit... Şi s-a 
trimis o mare sumă de bani; Ministerul a aflat apoi că aceşti bani 
s-au depus la o bancă din Londra. 

— Nu sunt eu de vină dacă englezii n-au vrut să dea maşini. 
Cât despre bani, doar nu era să-i zvârle în Tamisa... 

— Ştiţi dumneavoastră prea bine cum a fost, zâmbi Aibu. Oftă 
şi se gândi că povestea asta cu mărirea. Tainului e 
extraordinară, muncitorii o să fie mulţumiţi ca niciodată, şi-l 
cuprinse un sentiment ciudat, de invidie aproape, împotriva lui 
Wollman. 

Îl privi pe furiş. Îmbătrânise, sub ochii verzui i se aduna pielea 
într-o pungă vineţie. Când clipea, creţuri mici i se săpau la colţul 


ochilor. Îşi dădea seama că Wollman era condamnat chiar ce 
mersul societăţii, de dezvoltarea mijloacelor de producţie şi faţă 
de fiinţa lui fizică, de persoana lui avea aceleaşi păreri ca despre 
oricare om viu, care trece prin viaţă potrivit coordonatelor sale 
de existenţă... Şi pe de altă parte, lui Wollman îi datora tot ce 
era el în clipa de faţă. Fiu al unui mic comisionar, pe care 
baronul îl ţinea mai mult de milă, n-ar fi putut să ajungă nimic, 
dacă baronul nu l-ar fi trimis la Universitate pe socoteala lui. 

— Atunci... în legătură cu maşinile?... Se ridică încet. 

Faptul că întreținea relaţii cu Eduard Wollman nu-l mai punea 
acum pe gânduri. La început, e drept, căutase justificări şi 
negăsindu-le se simţea vinovat de oportunism ordinar. 

— Nu, spuse Wollman. Va trebui însă să mă ajutaţi. Apăsă pe 
ultimul cuvânt şi cercetă cu atenţie faţa lui Albu: „Ce va spune?” 

— Noi o să mai analizăm, mormăi Albu. Numai că, vedeţi 
acum o să fie prea târziu, urmă el cu o oboseală în glas. 
Demagogia lui Horvath a prins între muncitorii inculţi, fanatici 
din secţii. 

Baronul zâmbi: ştia ce înseamnă acest „o să analizăm”. Totuşi 
întrebă oarecum indignat: 

— Ce vrea în fond acest Horvath? 

— Ce vrea? Vrea să ajungă secretarul judeţenei. De aceea... 

— Şi dacă n-ar fi el?... începu Wollman, neaşteptat de calm. 

— Eh, dacă n-ar fi acest idiot... continuă Albu înfierbântat. 

— Ştii ce? Lasă-l pe seama mea, spuse Wollman brusc, se 
păru că spuse prea mult, de aceea schimbă vorba. lar cu tainul, 
vom mai vedea noi. Voi cereţi-mi o sută de metri, o să ne 
tocmim, eu o să fiu nevoit să vă dau opt zeci. Bineînţeles după o 
luptă crâncenă. Veţi cuceri încă o victorie. Şi acum, dragă lacob, 
nu te supăra, eu am foarte multă treabă. 

— Vii la cantina, tovarăşe Simon? întrebă Horvath. 

Se opri şi-l aşteptă. Simon se uită repede împrejur. Căută un 
motiv să poată rămâne singur, dar Horvath zâmbea liniştit şi 
părea că e gata să-l aştepte... 

— Mă duc, răspunse... Apoi după un timp adăugă: deşi în zilele 
cu mămăligă mai bine iau masa acasă. 

— Pâine albă, râse Horvath, dar Simon ştia că vorbise foarte 
serios, ti răspunse tot zâmbind, prietenos: 


— Da, pâine albă şi friptură de gâscă. | se păru că nu 
exagerase îndeajuns şi Horvath va lua drept bun ce a spus. 
Continuă: cu varză şi morcovi. Îşi scoase ochelarii şi îi şterse, 
apoi urmă cu un ton serios: măi Horvath, tu ştii că n-am mâncat 
păsări de aproape un an de zile? Horvath îl privi zâmbind. 
Descumpănit, Simon vru să-şi şteargă din nou ochelarii. Hai, hai, 
îi spuse în cele din urmă, ca să-l scoată din încurcătură — şi-l luă 
de braţ. Hai să mergem. Discutăm ca doi oameni fără nivel 
politic. 

Portarul îi salută respectuos, fără să-i controleze la ieşire. 
Horvath se încruntă dintr-o dată, îl prinse de reverul hainei şi 
zbieră: 

— Dacă nu-ţi faci datoria, te trimit în faţa comitetului de 
disciplină şi te zbor de aici! auzi? 

Omul încercă să bâiguie ceva, dar era aşa de speriat, că se 
dădu doi paşi înapoi, parcă temându-se să nu primească o 
palmă. 

— Lasă-l, omule! se înfurie Simon. Eu am dat dispoziţia asta. 
Direcţiunea a fost de acord ca cei din comitet să nu fie 
percheziţionaţi. Ce-s bănuielile astea ruşinoase? 

— Să faci bine şi să contramandezi pe loc dispoziţia asta! ŞI 
tu, se întoarse spre portar, eşti muncitor. Învaţă-te să nu lingi 
tălpile nimănui! Notează-ţi pe o hârtie şi să spui asta în fiecare 
seară după rugăciune. Pufni şi se îndepărtă. 

Da' ce-i cu tine? N-ai dormit bine azi noapte de eşti aşa de 
arţăgos? Dacă eşti pus pe ceartă, mai bine du-le singur. Nu 
vreau să-mi fac nervi la stomac. 

— Nu-s pus de loc pe ceartă. Te-am chemat la cantină să 
vorbim de câte ceva. Avem atâtea probleme şi atâţia oameni la 
comitet, că nu mai găsim două clipe libere. 

— Da, ai multă dreptate. Seara când ajung acasă, abia mai 
găsesc putere să mă dezbrac. Dacă n-ar fi nevasta să mă 
descalţe, m-aş culca cu bocancii în picioare. Sunt ca o maşină. 
Şi tute îngraşi. 

— Da, eu mă îngraş, încuviinţă Horvath. Spune Simon, voi 
social-democratii aţi dat sarcina celor din secţii să fie contra 
montării maşinilor? Să ţină şedinţe conspirative în closete? 

Simon privi în altă parte. 


— Să nu discutăm chestiuni de partid. Ştii prea bine că n- 
avem voie. 

— Da, îl ţintui Horvath, cu privirea. „Vigilenţa”. 

Simon nu păru să fi priceput batjocura. Se aplecă spre el, 
rezemându-se de umăr. 

— Dar ţie îţi spun: am încredere în tine. 

N-am dat nicio dispoziţie. 

— Atunci de ce Simone şi Balotă fac agitaţie deschisă 
împotriva montării maşinilor? 

— Lasă masa să se frământe. Doar tu ai spus: instinctul de 
clasă al muncitorilor nu se înşală niciodată. 

— Nu eu am spus-o, ci Lenin. Dar după părerea mea, 
frământarea şi dezbinarea sunt două lucruri diferite. 

— Voi  discutaţi astăzi la judeţeană voastră problema 
ringurilor? întrebă pe neaşteptate Simion, apoi îşi dădu seama 
că l-a luat gura pe dinainte şi tăcu încurcat. 

Horvath îl privi lung, aspru. 

— Tu vrei să te cerţi măi, începu să râdă Simen, încet, potolit, 
mulţumit că Horvath nu-l întreabă de unde ştie de şedinţa lor de 
astăzi după masă. 

— Nu. Ştii că nu. Dar tu ai un fel de a ocoli întrebările. Ce 
vorbă-i asta: „Vrei să te cerţi?” Ce suntem noi, copii? 

— Eh, privind în mare, suntem nişte copii în mâna istoriei. 
Nişte copii mici de tot, tare mici, poate sugaci, ori şi mai puţin, 
nişte hârtii pe care le ridică vântul. 

Horvath se uită lung la el, ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima 
oară, apoi îi spuse încet, tărăgănat: 

— Dacă nu-ţi place mămăliga, du-te şi mănâncă acasă. 
Teoriile astea ale social-democraţilor le-am mai auzit, şi-mi fac 
greață. 

— De ce te legi de cuvinte? începu să se enerveze Simon. 
Totdeauna te suceşti în fel şi chip. Ştiu, ştiu, sunt greutăţi şi mai 
mari şi la urma-urmei mămăliga nuri chiar atât de proastă, îmi 
amintesc cum pe front... aproape de Stalingrad... 

— Ce a fost la Stalingrad? întrebă Horvath. 

Simon zâmbi larg, lăsând să i se vadă dinţii. 

— Ce a fost la Stalingrad? Păi i-au bătut ruşii pe nemti. Dar să 
lăsăm astea, de ce să dezgropăm morţii. Vreau să te întreb 
Horvath, de ce eşti tu atât de încăpățânat. Înţeleg în lucruri, 


mari de principiu, dar de ce te laşi dus de pasiuni în lucruri 
mărunte. Tu parcă ai căuta cearta cu baronul. 

— Le ce te referi? 

— La angajarea lui Pârvu. Ştii pompierul cel nou la a cărui 
angajare a insistat atât de mult Wollman. O fi vrut să facă un 
bine unui nenorocit. Pe noi nu ne costă nimic şi totuşi tu te-ai 
opus, dracu ştie de ce. 

— Să-ţi spun de ce. Pentru că baronul nu face nimic fără să fi 
calculat precis ce înseamnă pentru afacerile şi interesele lui. M- 
am împotrivit nu pentru că a fost angajat de baron, ci pentru că 
nu ştiu de ce a fost angajat. Dar sunt convins că nu de florile 
mărului. 

În apropierea cantinei se întâlniră cu Trifan îşi cu Gherasim. 
Simon încă de la doi paşi depărtare îşi încleştă pumnul stâng, îl 
ridică la înălţimea capului şi salută ceremonios. 

— Libertate. 

Gherasim, deşi era obişnuit cu acest gest teatral, era să 
pufnească în râs. Se reţinu în ultima clipă. Răspunse cu voce 
ridicată, ostentativ: 

— Bună ziua. 

Horvath clipi mărunt. Savură tăcerea lăsată între ei, apoi se 
întoarse spre Gherasim: 

— Să vii după masă la judeţeană, discutăm problema 
maşinilor. 

Gherasim făcu o mişcare de protest, neştiind cu ce altceva ar 
putea atrage atenţia lui Horvath asupra lui Simon. Cum dracu i-a 
scăpat pă mă anunţe tocmai de faţă cu el. Făcu ca şi cum n-ar fi 
auzit nimic din cele spuse de Horvath. Acesta însă, râzând, îl 
bătu pe umeri: 

— Nu-i niciun secret. Tovarăşul Simon a fost informat deja. 

Albu se aşeză în fotoliul de piele scorojită. Se întinse uşor şi 
oftă. Era obosit, cu toate astea faţa îi era liniştită, măturată în 
lung de o expresie de încântare lăuntrică. Nu ştia dacă îl 
mulţumise şedinţa de patru ore, de la care tocmai venea, ori 
purtarea grijulie a Silviei, care-l întrebase: 

— Să spun că nu sunteţi aici? 

— Da, tovarăşă Silvia. Spune tuturor că sunt plecat pe teren. 
Pentru că sunt foarte obosit. Bineînţeles dacă e ceva 
important... 


— Toţi vin cu treburi importante. Trebuie să vă odihniţi şi 
dumneavoastră, şi închise în urma ei uşa capitonată. 

Albu întinse mâna după ziar cu un gest obişnuit, căruia, faţă 
de el însuşi îi dădea o oarecare importanţă, şi scoase din sertar 
pâinea cu unt, învelită în pergament unsuros. Îşi aduse aminte 
de şedinţă şi-şi căută carnetul să noteze „agitatorii n-au fost 
bine pregătiţi şi, în general, s-a aplaudat foarte puţin”. Pe urmă 
„manifestări răsunătoare” (la începutul şedinţei s-a scandat 
numele lui): 

— Al-bu! Al-bu!... 

Chestiile astea e bine să se audă la Comitetul Central. Să ştie 
şi cei de la Bucureşti cât de mult îl iubeşte masa. Îşi notă să 
vorbească şi cu Grozuţ, de la agitaţie. Se ridică şi apăsă discret 
pe butonul alb al soneriei de birou. 

In prag se ivi Silvia: parcă citi în ochii ci o nuanţă de reproş, de 
ce nu se odihneşte. 

— Dă-mi legătura cu redacţia Patriotului. Cu tovarăşul prim- 
redactor, tovarăşul Hârţău. 

— Imediat — şi uşa se închise din nou. 

Se duse la geam. In curte tovarăşii din provincie îşi stampilau 
delegaţiile. li privi un timp, apoi îşi aduse aminte de şedinţa 
comitetului judeţean, unde s-a hotărât montarea ringurilor. La 
început era convins că va putea amâna luarea unei hotărâri ca 
fiind „o problemă nestudiată îndeajuns”. De fapt, tot pentru 
acelaşi motiv a „uitat” să-l invite şi pe Horvath. De ce o fi pus 
atâta pasiune Grozuţ şi Farcaş pentru ringurile acelea? Acum va 
trebui să stea din nou de vorbă cu Wollman. Trase perdeaua şi 
se întoarse la birou chiar în clipa când suna telefonul. Îl lăsă să 
ţârâie de câteva ori, apoi ridică receptorul cu un gest moale, 
obişnuit: 

— Halo... da... Cu tovarăşul Hârţău... Tu eşti măi? Da, da, 
despre articolul de mâine. Cine îl scrie? Aha, chiar tu? Bine 
frate... Foarte bine... aşa... In pagina întâia, desigur, aşa. Ce? 
Să-mi puneţi poza? Ei las-o, măi. Eu nu pot decide. 

Eu nu mă amestec în treburile interne ale redacţiei. Tu eşti 
doar responsabilul, nu eu. Bine, bine... Să ne vedem? Când? Nu 
ştiu, sunt extraordinar de ocupat... Sarcini peste sarcini... Noroc 
măi frate. Inchise receptorul, se trânti în fotoliu şi rupse o 
bucată de pâine cu unt. Vru s-o înghită chiar în clipa când intra 


Silvia. Părea enervată. De sub sticlele ochelarilor îi sticleau 
privirile. 

— Tovarăşul Horvath de la F.T.W... 

Albu se ridică pe jumătate, nemulţumit, dar n-avu timp să 
răspundă nimic, căci Horvath apăru în prag: 

— No, bine că te-am găsit, slavă tatălui. Se întoarse spre 
Silvia. Vezi să nu pice nimeni aici. Bine fată, mulţam. 

Albu îi întinse mâna şi-i spuse cu un ton plictisi: 

— Ca turcii... 

Horvath crezu că e o laudă şi râse înfundat. Se aşeză alături 
într-un fotoliu, care pârâi din încheieturi. 

— Ce se mai aude, tovarăşe Albu? 

— Nimic nou, tovarăşe Horvath. Nimic nou, adăugă după un 
timp. 

Horvath îşi întinse picioarele: covorul se încreţi. Se aplecă cu 
un geamăt să-l netezească. 

— Lasă, tovarăşe Horvath, nu te obosi. Horvath îl îndreptă 
totuşi, apoi se întoarse drept spre Albu, privindu-l în ochi. Avea 
ochii negri, migdalaţi, ş io faţă ovală, ştearsă. 

— Ei, când începe şedinţa? Sau o ţinem numai noi doi?... 

Albu începu să râdă forţat: 

— Ai întârziat. Am ţinut şedinţa înainte de masă. 

— Cum asta? De ce nu m-aţi chemat? 

Albu se aştepta la asta, poate nu chiar aşa dintr-o dată, aşa că 
răspunse după o pauză lungă: 

— Nu s-a discutat nimic important. N-am mai vrut să te 
deranjăm. 

— Ei, drace... de când îi tactica asta nouă? Comitetul judeţean 
discută lucruri fără importanţă şi nu deranjează oamenii... 
Politicos comitet judeţean! 

Albu se ridică în picioare. Vocea îi deveni mai uscată: 

— Tovarăşe Horvath, cum vorbeşti dumneata despre partid? 

— Vorbeam despre tine. Dar hai s-o lăsăm; 

e povestea cu Pipăruş Patru. ÎI privi îngrijorat: 

— Ce-i cu montarea ringurilor? 

— Ştiam că ai să întrebi asta. Crezi că fără line nu putem 
rezolva nimic? S-a hotărât. 

— Na, slavă domnului, făcu Horvath. Dar ştii ce vorbesc 
muncitorii în fabrică? 


— Ce vorbesc? 

— Că Wollman şi direcţiunea, dându-şi seama de condiţiile 
grele în care trăiesc băieţii, — sărmanii muncitori, au hotărât că 
nu mai pot suporta această mizerie a clasei muncitoare. 

— Lasă glumele. 

— Nu glumesc; se vorbeşte că se va dubla tainul. 

— Asta e foarte bine, spuse Albu. Situaţia economică... 
Factorul economic... 

— Asta aţi discutat-o la şedinţa de comitet? se încruntă 
Horvath. 

— Nu. Dar s-ar fi putut. Doar ştii: cele mai multe greutăţi sunt 
la F.T.W.; cele mai multe nemulțumiri le avem tocmai din cauza 
mizeriei în care... 

— Te-ai gândit serios la ceea ce vorbeşti acuma? întrebă 
Horvath. 

— Dar e clar. 

— Clar? Horvath îşi strânse fălcile. Într-adevăr e foarte clar. Eu 
nu ştiu, tovarăşe Albu, dar tu lucrezi prea mult de la o vreme, te 
pierzi în tot felul de probleme, nu mai ai timp să studiezi... De ce 
nu ne ceri şi nouă ajutorul? 

— Ascultă... 

— Stai puţin: te gândeşti la urmări? Nu te întrebi: de ce anume 
vrea Wollman să mărească tainul şi chiar acum? Nu vezi nicio 
legătură? 

— Nu. Boala ta e să vopseşti draci pe pereţi, fie că trebuie, fie 
că nu. 

— Eu cred, tovarăşe Albu, că tu, secretar al judeţenei de 
partid, ar trebui să te gândeşti. Vasăzică cei de la F.T.W. 
Primesc tain, îl vând pe piaţă, la bursa neagră, pe care tot 
Wollman o întreţine. Au deci o situaţie privilegiată. lar cei de la 
Astra ce-o să primească? Câte un vagon? Sau cei de la C.F.R. O 
să ducă acasă locomotive? Ştii ce înseamnă asta? Şi foarte 
concret: dezbinarea clasei muncitoare. 

— Ce cuvinte mari, tovarăşe Horvath! 

— Nu-s mari! zbieră dintr-o dată Horvath. Care-i realitatea? 

— O ştii şi tu, dar te încăpăţânezi! făcu Albu liniştit. 
Muncitorilor le merge rău. Duşmanii spun: e mizerie deoarece 
comuniştii nu ştiu conduce. Şi din nenorocire asta prinde. 


— Şi vrei să se spună: comuniştii nefiind în stare să conducă, 
„înălţimea Sa Domnul Baron”, din milă creştinească, îi salvează 
de la foamete? 

— Tovarăşe Horvath... pentru dumnezeu, eu ţi-am spus 
părerea mea. Lasă-mă, nu mă ţine din muncă pentru toate 
nimicurile. 

— Eu am venit cu o problemă foarte importantă. 

— Tu ai mereu probleme importante. 

— Nu eu. Filatorii. Dracu ştie, dar tot ce ridică ei e important 
pentru fabrică. 

— Despre ce este vorba? 

— Ştii că ne-a sosit un transport de bumbac. 

— Eu am aranjat. 

— Nu tu, dar n-are a face. Trebuie să grăbim montarea 
ringurilor. Voi ne puteţi ajuta, că Wollman se opune. 

— Nu-l putem sili. 

— Păi, nu s-a hotărât? 

— Ba da. Dar de silit tot nu-l putem sili. Noi am hotărât în 
principiu, adică am luat faţă de această problemă o atitudine 
politică. 

— Ce dracu vorbeşti tu? Eşti obosit? Horvath îşi încreţi fruntea: 
Da, de bună seamă că-l putem sili şi încă prea bine. Eu propun, 
tovarăşe Albu să discute comitetul judeţean al partidului 
problema asta. Şi cât se poate mai curând. Ştii: o cer muncitorii 
din filatură. 

— O să rezolvăm, tovarăşe Horvath. Cred că o să rezolvăm. 

— Atunci mă duc încotro mi-i drumul. Pentru asta am venit. Se 
ridică greoi. Mă îngraş ca un taur. Spune şi tu, nu seamăn a 
culac? 

— Cam, râse stins Albu. 

— Hai... Noroc! Şi nu uita. Mai interesează-te şi de lucrurile 
mărunte. Uneori sare din ele un iepure mare cât elefantul... Am 
spus-o şi tovarăşului Gherasim... Peste doi ani, ehei, peste doi 
ani o să fie şi mai uşor şi mai frumos. Numai trebuie să ne ţinem 
cu dinţii. Cred că o să slăbesc şi eu în zvârcoala asta. Şi 
gândeşte-te la tain. Şi să ştii că n-ai dreptate. 

— Noroc, măi tovarăşe, făcu Albu să încheie cât mai curând 
discuţia şi aşteptă până ce Horvath închise uşa secretariatului. 
Abia atunci se întoarse spre Silvia. 


— Cheamă maşina. Văzând faţa mirată a Silviei, adaugă: Ce 
să-i faci? Datoria e datorie... 

Tăcerea s-a lăsat peste clădiri, o dată cu seara, învăluind 
coşurile zvelte. Departe, dinspre secţia de filatură, se lăsa spre 
pământ adierea vântului cuprinzător de mai. Mătura leneş 
curtea, răscolind fulgii de bumbac, scăpaţi dintre braţele de 
metal ale ventilatoarelor. 

Sub becurile mărunte ce străjuiau luminând drumurile dintre 
clădiri, stăruiau cercuri de lumină galbenă, alunecând cu fiecare 
bătaie de vânt peste liniile înguste ale vagonetelor. 

Horvath se rezemă de zid şi privi îngândurat curtea lunguiaţă. 
Cunoştea fiecare piatră, ştia unde se adună apa, în zilele cu ploi, 
şi unde trebuia aruncat pietriş, să nu umble muncitorii prin 
noroi: vai de ghetele lor. Au tălpi ca şvaiţerul. Se gândea uneori 
să rezolve şi problemele astea mărunte, dar în aceste vremuri 
învâltorate nu-l mulţumeau decât rezultatele mari, care priveau 
fabrica în întregimea ei. Când îi veneau în minte toate aceste 
frământări şi tot ceea ce făcea pentru menţinerea nivelului 
producţiei, îi venea să râdă, amintindu-şi de vremurile când 
pregătea grevele. Lucra şi atunci cu aceeaşi însufleţire, dar 
acum era altceva, toate evenimentele căpătau o lărgime parcă 
ar fi avut aripi. Şi de multe ari, oamenii pentru care te zbaţi, te 
privesc cu neîncredere. 

Dinspre gară se lăsa tot mai jos un nor negru, împovărat. 

„Are să plouă”, se gândi. Îşi privi mâinile; surâse. Ţinea de 
picioare o păpuşă de gumă, păpuşa Anuţei. Bine că şi-a adus în 
sfârşit aminte: azi cel puţin o să doarmă liniştit. Suspinele fetiţei 
îl făceau să se simtă grozav de vinovat. Fusese să arate păpuşa 
lui Fischer. Bine că n-a uitat-o acolo, după obicei. Altfel nu şi-ar 
mai fi adus niciodată aminte de ea. 

Se apropie de ghereta portarului. 

— Ţine, tovarăşe Marian, jucăreaua asta. Mă întorc îndată, 
numai să dau o raită prin curte. 

— Las-o aci, tovarăşe Horvath, poate să stea până dimineaţă. 
N-are să umble nimeni la ea. 

Horvath făcea paşi mărunți, înceţi. Pătratul luminat al ferestrei 
de la bucătăria de vopsele a apreturii se profila ondulai pe 
dâmbuleţele de nisip, resfirate în lungul clădirii. 


„Ore suplimentare, se gândi. Cadre puţine”. De la o vreme, 
unele probleme îl dureau aproape fizic. Cadre, cadre, cadre. Îşi 
aminti cu bucurie de cei paisprezece muncitori trimişi la şcoala 
de subingineri ţesători. Printre ei, şi fiul lui Gombaş, roşcovanul 
acela cu gură mare. S-a bucurat nespus bătrânul. De câte ori îşi 
aduce aminte, zâmbeşte larg de unul singur, arătându-şi gingiile 
văduvite de dinţi. 

— Fecioru' meu, Alexandru, e inginer, spune, şi dacă cineva îl 
îndreaptă: „subinginer”, se înfurie şi răspunde cu vocea ridicată: 

— No, că-i şi frâng oasele! Ori iese inginer, ori înapoi la 
mătură. 

De multe ori bătrânul minte, dar nimeni nu-l ia în seamă, nici 
chiar Horvath căruia îi vine să dea cu ceva în capul mincinoşilor. 

— Mi-o trimis, fecior' meu, Alexandru, nişte bani. 

Drept e că Gherasim l-a prins de câteva ori expediind o mie de 
lei pe numele fiului, că de, un viitor inginer nu poate trăi în 
Bucureşti fără bani în buzunar. 

Norul negru se destramă în fâşii lunguieţe, sfâşiat parcă de 
coşurile înalte ale fabricii de vagoane. Departe, pe cerul peticit 
apăru o stea. „Luceafărul”, se gândi Horvath. De fapt, pentru el 
fiecare stea era luceafărul. Nu ştia care anume e, dar auzise 
numele ăsta şi era uşor de ţinut minte. Învăţase şi o poezie de 
Eminescu cu acest titlu, la şcoală. Bine de ăla care scrie poezii. 
O singură dată a încercat şi el, acum, la bătrâneţe, dar n-a putut 
găsi altă armă pentru „23 August” decât cuvântul „must”. Şi aşa 
ceva n-are ce căuta într-o poezie revoluţionară. De atunci nici n- 
a mai încercat: la ce bun să-şi piardă vremea de pomană? 

Ajunse în faţa ţesătoriilor. Se simţi deodată foarte stingher, în 
tăcerea asta zdrobitoare. Era mult mai dureroasă decât 
zgomotul care-ţi sfâşie urechile. „Nu se lucrează decât în două 
schimburi... Tot vina baronului... Sunt greutăţi cu materiile 
prime... şi cele sosite din Olanda sunt de cea mai proastă 
calitate, parcă înadins s-au adus aşa, că olandezii se pricep la 
pânzeturi... Ori... poate totuşi nu e vina baronului, ci a noastră... 
ar trebui să-l luăm frumos de guler, să-i tragem un picior în 
spate să se ducă la dracu... Da, da, e vina noastră.” 

Ocoli după colţ. Abia acum îşi aduse aminte de ce voia cu tot 
dinadinsul să dea o raită prin curte. Toată ziua n-avusese vreme 
să vadă cum stă clădirea cea nouă. Clădirea nouă, mândria 


muncitorilor de la F.T.W. Zilnic se uita cum craca verde de 
salcâm, aşezată pe zidul cel mai de sus al clădirii se înalţă cu un 
metru, doi. Când se turnau stâlpii de beton, lui Horvath i se 
părea că n-o să se mai isprăvească niciodată clădirea asta. 
Întreba în fiecare zi. 

— Nu s-a uscat încă betonul? 

Dacă ar fi fost după el, ar fi dărâmat în prima zi schelăriile de 
lemn. Doar drugii de oţel care răsăreau ca nişte gheare din 
trupul betonului, arătau până unde o să se înalțe clădirea. 

Din depărtare, toată construcţia părea o umbră profilată pe 
peretele cerului. Îl străbătu un fior de bucurie: „Clădirea a 
crescut de ieri. Îşi spuse. Să mă bată dumnezeu dacă n-a 
crescut”. 

Se apropie de schele, dar se opri brusc. Din spatele lui se 
auzeau nişte paşi bocănind printre pietre. 

— Cine-i? întrebă cu voce tare. 

— Eu. Pompierul de serviciu. Dumneata eşti, tovarăşe 
Horvath? Credeam că nu mai vii azi. 

Acum îl recunoscu: era Pârvu, noul pompier, la a cărui 
angajare se opusese. De fapt nu se sprijinea pe nimic, dar l-a 
nemulţumit insistența cu care a pledat inginerul Precup pentru 
noul angajat. Nici n-a putut să-i verifice actele: dosarul era la 
judeţeană, la tovarăşul Albu şi el şi-a dat consimţământul. Dacă 
judeţeană a fost de acord, înseamnă că bănuielile lui sunt 
neîntemeiate. 

Pârvu făcu un pas spre el. Horvath îl întrebă: 

— Cum te împaci cu slujba, tovarăşe Pârvu? 

— Mulţumim de întrebare, tovarăşe Horvath. Bine.. 

Era un om îndesat, cu o faţă lată, măslinie, cu pairul des, 
tepos. 

— S-a mai ridicat cu douăzeci şi trei de rânduiri de cărămizi, 
spuse Pârvu şi arătă spre clădire. A 

— Douăzeci şi trei de rânduri... frumos, îl răspunse Horvath. In 
curând va fi gata. 

Mergeau alături, ocolind scândurile şi grinzile aruncate în 
drum. 

— Încoace, îi arătă drumul Pârvu, prinzându-l de mână. Acolo 
s-a scurs mortarul. În faţa lor se ridica un morman de cărămizi 


zidite cu atenţie, cărămizi noi unele, altele curățate de moloz, 
provenind de la vechea clădire. 

— N-o să mai ajungă varul, plescăi din buze Pârvu. 

— Varul? întrebă mirat Horvath. „Cum dracu, abia ieri a sosit 
un vagon întreg — gândi el. S-a iscălit de primire. Să nu fi ajuns 
în fabrică? Nu se poate; doar llieş a povestit despre stingerea 
lui, că a ieşit prea subţire, prea fluid... Ori Pârvu nu ştie nimic 
despre asta. Ce fel de paznic e dacă nu-şi face cumsecade 
rondul?” 

întoarse paşii spre groapa cu var. Pârvu se luă după el. 
Deodată se aplecă să pună la o parte o cărămidă de pe drum. 

Horvath se apropie: groapa era plină. 

— Vezi că... 

Auzi în dosul lui o respiraţie gâfâitoare, dar n-avu timp să se 
mai întoarcă. Simţi o lovitură zguduitoare în ceafă şi căzu cu 
faţa înainte. 

Strigătul se înăbuşi într-un zgomot estompat ca plânsul 
cufundat în perini al unui sugaci. 

Pârvu sări la o parte să nu se stropească, apoi apucă un leat 
pregătit la îndemână, să-l împingă la fund. Nu mai era nevoie. 
Varul ca un val de smântână îmbrăţişase trupul greoi al lui 
Horvath. Se auziră câteva clipociri groase. 

Pârvu rămase cu ochii holbaţi. Işi şterse sudoarea de pe 
frunte, apoi îşi făcu o cruce lungă, până la buric. Simţi cum 
cămaşa i se lipeşte de spate. 

Se întoarse şi privi în jur: îi era rău la stomac. 

Clădirea întunecată se ridica spre cer, învăluită de schelărie. 
Din depărtare răsăreau miile de lumini ale oraşului ca nişte 
semne, ca nişte licurici împrăştiaţi în noapte. In stânga, în 
dreapta, clădirile fabricii. | se păreau mai înalte, mai ţepene. 
Simţi pe umeri un răpăit uşor. Ploua repede şi pânzele de apă 
treceau luminate prin razele becurilor: umbre mari îmbrăcau 
tăcerile. 

Un vuiet prelung, ţipător, de sirenă, îl făcu să tresară. La 
fabrica de vagoane, schimbul trei îşi începea munca. 

Peste noapte cerul se însenină, iar dimineaţa, un soare 
fierbinte potopea cu lumină curţile, acoperişurile, geamurile şi 
frunzele proaspete, grase, ale pomilor. Un ucenic scutură un 
trunchi subţire de salcâm, să-şi ude prietenii. Răsunau râsete, 


ecoul se întorcea fără de înţeles, ca un freamăt al mulţimii, 
undeva pe-o nemăsurată scenă, în dosul culiselor. 

Portarul deschise poarta mare, de fier cenuşiu. Culegând 
bonurile de transport ale camioanelor încărcate ou marfă. 
Păreau cocoşate, sub povara sulurilor de pânză de diferite 
culori. Pe caroserie atârnau vignete mari, cu ramă neagră ca un 
anunţ de doliu, iar în mijloc luceau litere de culoarea bronzului: 

FABRICA DE TEXTILE WOLLMAN 

Deasupra numelui se arcuia o coroană aurie în cinci colţuri. 

Pneurile camioanelor lăsau dâre adânci în pământul muiat de 
ploaie. Portarul duse mâna la chipiul împodobit cu aceeaşi 
emblemă: coroana cu cinci colţuri şi litere mari, drepte: F.T.W. 
Cu aceste litere apărea duminica echipa de fotbal a fabricii, 
învingătoarea „Ciocanului” şi a lui „Carmen”, oameni cumpăraţi 
cu bani de la diferite cluburi din ţară şi străinătate. Pe multe uşi 
de autocamioane străluceau cele trei litere şi pe multe uşi ale 
vagoanelor de cale ferată, pe căruţe de lemn: erau arse cu fierul 
roşu în coapsa cailor mari, molâi de Meklenburg, pe cutiile, 
vignetele cu pânze din magazine, pe Buick-urile directorilor. 

Pompierul, care până acum stătuse rezemat de gheretă, se 
îndreptă, văzând că se apropie o femeie, cu o fetiţă de mână. 

— Legitimaţia, vă rog. 

Portarul interveni: 

— Las-o, măi, e nevasta tovarăşului Horvath... 

Ana îi mulţumi printr-un zâmbet. 

— Bună ziua, tovarăşe... Bărbatul meu e aici? 

— Nu ştiu... Nu l-am văzut azi toată ziua... Ştiu că l-au căutat 
şi tovarăşii. O să vă spună cei de la sindicat. 

Anuta privi împrejur; îi plăcea să vie la fabrică. Şi taică-său o 
aducea aşa de rar! Numai dacă fusese cuminte multe zile în şir, 
dacă o ascultase pe maică-sa şi dacă lua untură de peşte să 
ajungă grasă ca tata. 

— O să te saturi tu de fabrică, îi spunea maică-sa. Ai vreme 
destulă să te tot duci... 

Amândouă s-au întors curând... Nici cei de la sindicat nu ştiau 
ce-i cu el. 

— Am crezut că o fi bolnav şi o fi rămas în pat... îi spuse 
Simon care o petrecu până la poartă. 

— Nu, nici n-a dat pe acasă. 


— Atunci de bună seamă e la judeţeană... 

Că la ăia foiesc mereu „problemele”. O să dau un telefon după 
el. 

— Lasă că dau eu, răspunse Ana şi vocea îl trăda o nelinişte 
nefirească. Aşa era, ori de câte ori Horvath nu venea acasă şi în 
ultima vreme asta se întâmpla foarte des. 

— Aveţi un pachet, se apropie portarul, şi îi întinse ceva 
lunguieţ, înfăşurat în ziar. Mi-a lăsat-o pe masă portarul de 
noapte. Spunea că trebuie să treacă tovarăşul Horvath după el... 

Ana desfăcu pachetul şi îi năvăli sângele în faţă, fără să ştie 
de ce. Anuţa băgă de seamă că e o păpuşă şi i-o ceru, strigând. 

Pe drum niciuna n-a scos niciun cuvânt. Anuţa era ocupată cu 
păpuşa cenuşie de gumă şi mamă-sa cu gândurile. 

Am să-l cert, îi trecu prin minte... Numai să vie acasă! 

Din ziua în care zidarii au găsit trupul lui Horvath, Gherasim 
deveni morocănos. Îi părea bine doar că s-au spulberat zvonurile 
ce prinseseră aripi în anumite secţii, unde lucrau oamenii lui 
Simon, că Horvath ar fi fost omul patronului şi a fugit peste 
graniţă, cu o geantă mare de dolari. Alţii spuneau că şi-ar fi 
lăsat femeia şi fetiţa pentru o femeie bogată, care avea o moşie 
undeva prin fundul Moldovei şi cu care s-ar fi cunoscut la 
Bucureşti, la o conferinţă. 

Gherasim îşi simţea inima grea şi mult timp nu-i venea să 
creadă că Horvath nu mai este. Privirile lui treceau dincolo de 
miile de fire albe ale maşinilor, de ţeserea lor răbdătoare şi 
delicată, dincolo de zidurile cenuşii pe care atârnau resturi de 
afişe, şi se opreau, cu o dureroasă încăpățânare la groapa de 
var. ŞI-l închipuia în fel şi chip pe Horvath: alunecând pe 
scândurile ude de ploaie; împiedicându-se de o cărămidă. Ştia 
că Horvath avea obiceiul să se ducă la noua clădire: era o 
bucurie a lui copilăroasă şi nu odată au fost împreună. Lui 
Gherasim li plăcea să-l necăjească puţin, spunându-i că zidul e 
aproape tot aşa de jos ca şi ieri. Şi Horvath se înfuria, striga, şi 
începea să-i ţină un discurs despre orbia lui mic burgheză. 

De atunci, în fiecare seară Gherasim colinda drumul lui 
Horvath. Mergea încet, gânditor, începuse să-l intereseze sincer 
zidirea noii clădiri. Fabrica, deşi judeţeană îl determinase în cele 
din urmă pe Wollman să înceapă montarea maşinilor, parcă 
acoperită de pânze apăsătoare de somn, de inerție. Câteva 


lumini, restul secţiilor cufundate în tăceri, ceva de oraş mort, 
învins. Şi cu toate că montarea întârzia (judeţeană nu luase 
nicio măsură practică) toate lucrurile căpătaseră acum o 
însemnătate nouă, ceva serios şi grav. Acum îi părea rău de 
toate clipele pe care le pierduse într-o mulţime de nimicuri 
tinereşti: în trecut nu apucase destul de dârz pe drumul 
tovarăşilor din ilegalitate. E drept, fusese tot timpul cu ei, dar 
mai mult ca o umbră, ca un ecou al lor, fără să ştie limpede cu 
ce a ajutat şi cu ce n-a ajutat partidul. 

Dese ori, seara, se închipuia întors în trecut: acum ar şti ce să 
facă. Îl durea că trebuie să spună despre el că n-a făcut tot ce 
se putea, tot ce trebuia. Moartea lui Horvath îl pusese într-o 
cumpănă... Când se gândi pentru prima oară: „Horvath a fost 
ucis”, se cutremură. Ucis? De ce? Şi se sili să uite aceste 
gânduri, dar fără voia lui întrebarea crescu. Mergea seara pe la 
familia lui Horvath. Ana primea o pensie care nu-i ajungea şi 
începu să coasă pentru domnişoarele din cartier. Numai 
Gherasim observa la ea multe îndoieli, gânduri nesănătoase: 
începu să meargă pe la ei cât se poate de des. O lua pe Anuţa 
pe genunchi şi-i povestea întâmplări ciudate, făurite stângaci de 
mintea lui ostenită, de gândurile de peste zi. Ti era o ciudă 
grozavă, că habar n-avea cam ce-ar putea face zmeii, împăratul 
Roşu, cam ce probleme ar putea să-i frământe. 

Apoi se revoltă: în afară de muncitorii de la fabrică, toţi 
păreau să-l fi uitat pe Horvath! Într-o zi vorbi cu Trifan şi-i păru 
bine că şi acesta gândea la fel. 

îşi scoase lădiţa cu scule şi se strecură printre maşini. 
Cimentul era umed, fulgii se lipeau pe pereţii transpiraţi. li făcea 
impresie că ceasurile gonesc cu o iuţeală uimitoare şi se mira 
când sirena urla, vestind sfârşitul lucrului. Acasă, maică-sa ÎI 
certa pentru tăcerea lui încăpăţânată: îl credea bolnav şi 
începea să plângă fiindcă-i înjura pe toţi doctorii din oraş şi 
toate medicamentele. De altfel în ultima vreme ea plângea 
pentru fiecare fleac. În zadar încerca Gherasim s-o liniştească, 
cearcănele de la ochii ei creşteau, începuse să fie îngândurată, 
tăcută, şi Gherasim se temu că mamă-sa iar a luat drumul 
bisericii. Ea îl asigură că nu, şi Gherasim n-o mai pândea. şi 
spuse: din respect pentru mama. Căută să vorbească cât mai 
puţin despre fabrică şi în sinea lui. De dragul bătrânei, Hotări să 


se însoare. Ei îi sclipeau ochii de oiţe ori venea vorba despre 
însurătoare, încât această problemă începu să umple încăperea, 
casa, strada, gândurile ei. Şi parcă ar fi fost ca un făcut: în 
ultima vreme Gherasim uită pe Margareta, nu se mai ducea la 
nicio întâlnire. | se părea de neîngăduit să vorbeşti despre film, 
rochii, despre intrigile vecinilor din cartier. De câteva ori, 
preocupat, n-o văzuse trecând pe lângă el şi fu mai mult mirat 
decât supărat când într-o dimineaţă ea nu-i răspunse la salut şi 
întoarse capul, roşie de supărare. 

Dar din toate astea, mai grav era că problema montării 
maşinilor parcă dispăruse odată cu Horvath. Se înfurie; pentru 
asta, Farcaş, secretarul sectorului, îl criticase de mai multe ori. 
Farcaş avea dreptate. Maşinile se montau încet, fără însufleţire, 
cu sprijinul celor patru celule. „Nu, nu-i bine să te copleşească 
frământările şi îndoielile astea, Gherasime”, îşi spuse odată, mal 
ales după întâmplarea cu Balotă. 

Stătuseră faţă în faţă la cantină şi vorbeau despre Horvath. 

— S-o fi sinucis, îi spuse rizând Balotă: era un tip tare 
melancolic. 

Gherasim văzu roşu înaintea ochilor şi fără să se mai 
gândească îi trase pe neaşteptate un pumn, din toate puterile, 
drept între ochii cafenii cu firişoare roşietice. Pentru asta, 
comitetul de disciplină i-a oprit trei zile din salariu. Dădu 
dracului şi banii şi avertismentul. Farcaş însă îi vorbi mai mult 
de o jumătate de oră şi la el în birou se simţi oarecum ruşinat, 
dar n-a putut să spună că-i pare rău de ceea ce a făcut. 

Nu-i era teamă de amenințările lui Balotă şi de prietenii lui din 
Gai. Îl durea însă altceva: îi datora mult mai mult lui Horvath, 
decât să boxeze cu aceia care-i întinau amintirea. 

Poate pentru asta a fost chemat şi la serviciul de cadre al 
judeţenei. 

Mai erau 30 de minute până la 5. Au să mă frece, desigur. 
Acum nu mai am ce alege, o să recunosc cinstit, se gândea în 
timp ce-şi schimba hainele. Desigur îi era neplăcut; îşi spuse 
însă că odată cu asta se va interesa şi de ringuri. Işi luă repede 
o cămaşă curată. Mamei sale îi sclipiră ochii. 

— Te întâlneşti cu cineva? 

— Nu, mamă. Am o şedinţă. Văzu cum pe faţa brăzdată de 
riduri coboară un val cenuşiu de decepţie. 


— Fii liniştită, am să mă însor curând, adăugă repede fără să 
asculte întrebarea de pe buzele bătrânei. Incă nu ştiu cu cine. 
Găseşte-mi dumneata... O fată bună, gospodină, ascultătoare. 

închise uşa şi porni spre judeţeană. În drum spre judeţeană 
văzu un om gras şi-şi aduse aminte iar de Horvath. Cu el avea 
obiceiul să colinde fără ţintă prin oraş, să se oprească în faţa 
vitrinelor şi să privească feţele oamenilor care se holbau la 
bunătăţile din spatele sticlelor. Odată văzuseră un om uscăţiv 
îmbrăcat într-o salopetă murdară, turtindu-şi nasul de vitrina 
unui magazin de delicatese. 

— O fi flămând, îl înghionti Horvath pe Gherasim. Tu ai ceva 
bani? 

Gherasim îi întinse patruzeci de lei. 

Uscăţivul din faţa vitrinei se uita nedumerit la banii din mâna 
lui Horvath, apoi strâmbă din nas şi scuipă: 

— „Nu primesc bani de la burghezi. 

Horvath pufni în râs. 

— „Îl vezi, îi spuse lui Gherasim după ce se depărtară. Păcat 
că nu-l cunosc pe acest slăbănog. Peste câţiva ani însă sunt 
convins că o să-l întâlnesc undeva, conducând o şedinţă sau... 
Tu ai avea curajul să-l pui pe flămândul ăsta primar?” 

În faţa judeţenei, Gherasim strânse din fălci. Horvath din toate 
lucrurile trăgea concluzii optimiste şi, iaca, eu sunt ca un 
castravete murat! Apoi nu! Şi ce dacă a murit Horvath?... 
Maşinile trebuiesc montate! La acest gând se însenină: va trebui 
să vorbească despre acest lucru şi lui Albu. 

— Stai jos, tovarăşe Gherasim, începu Albu. Vorbea încet, 
neobişnuit de limpede, cu o voce domoală. De obicei era foarte 
elegant, purta haine cenușii, închise şi ochelari cu ramă de aur. 
Avea trăsături frumoase, netede, un nas drept şi subţire. li arătă 
fotoliul. Gherasim se aşeză cu băgare de seamă, dar când văzu 
că se cufundă prea adânc în fotoliu, apucă de spătar un scaun, îl 
trase mai aproape şi se aşeză apăsat. In camera mare cu pereţii 
văruiţi, era o linişte fluidă; băzâia stins ventilatorul, pus prea de 
timpuriu, clătinând uşor frunzele de fuxia din fereastră. Albu. 
Deschise cutia de bronz pentru ţigări, dar al muncitorilor de la 
fabrica de vagoane, îşi aprinse o ţigară cu mişcări cumpănite, 
pline de graţie. Lui Gherasim îi veni să scuipe şi se înfurie pe el 
însuşi de mojiciile astea. 


— M-ati chemat, tovarăşe Albu, spuse într-un târziu. Am venit. 

Albu mai trase un fum, apoi repede, nervos stinse ţigara şi se 
sculă în picioare, rezemându-şi degetele de marginea biroului 
de mahon.. 

— Să spui, cinstit... dar să nu începi cu „noi comuniştii” ori cu 
alte cuvinte mari, pentru că noi, apăsă el, noi nu te considerăm 
comunist. 

— Nu te înţeleg, tovarăşe Albu. Gherasim simţi cum tot 
sângele îi năvăleşte în obraji. 

— Imi închipuiam că vei începe aşa. Şi brusc întinse degetul 
spre obrazul lui Gherasim: ştii că partidul nu permite fracțiuni? 

— Tot nu înţeleg, tovarăşe Albu. Despre ce fracțiuni este 
vorba? 

— Despre activitatea dumitale din fabrică. Ştiai foarte bine că 
comitetul judeţean a luat măsuri în legătură cu montarea 
maşinilor. De ce mai e nevoie de agitația dumitale în cele patru 
celule de partid? Ce urmăreşti? Montarea ringurilor? O măsură 
care s-a luat? Asta?... Nu. Fireşte că nu. Şi dacă pofteşti îţi spun 
311: vrei să sapi autoritatea comitetului... să te autoevidenţiezi, 
să parvii. Şi pentru asta, tovarăşe Gherasim, întrebuinţezi 
aceleaşi mijloace ca social-democraţii de dreapta. 

— Se lucrează încet, spuse calm Gherasim. Direcţiunea, în 
frunte cu inginerul Precup se opune montărilor, ne sabotează şi 
râde de noi.' Ori, poate, faptul că vă critic pe dumneavoastră cei 
din comitetul judeţean, înseamnă fracţionism? 

— Mai încet, domnule Gherasim, spuse dintr-o diată Albu. O 
şuviţă dreaptă se desprinse din părul bine pieptănat şi alunecă 
pe frunte. 

Gherasim se ridică în picioare. Îşi strânse pumnii. 

— Nu „domnule”, ci „tovarăşe” Gherasim! Asta o pretind chiar 
de la dumneata. 

— Stai jos te rog, spuse Albu şi răsuflă adânc. Te-am chemat 
să-ţi pun unele întrebări. 

— Spuneţi deschis: interogatoriu. 

— Stai jos, te rog! Faţa lui Albu se lumină de un zâmbet 
binevoitor. Gherasim se aşeză înnegurat. 

— Vezi, continuă Albu, această atitudine stângistă te va duce 
pe drumul grăsunului Horvath. 

— Adică... voi fi şi eu ucis? 


— Ai înnebunit? răcni Albu şi de furie se făcu palid ca varul. Ce 
vorbeşti aici? 

— Am crezut că e potrivit să vorbesc aşa... mai ales dacă e 
vorba de un erou al clasei muncitoare... nu de „grăsunul” 
Horvath! De ce m-aţi chemat, tovarăşe Albu? 

— Numai să te avertizez. De altfel, va decide celula. Un lucru 
te rog: să nu spui că nu te-am avertizat. 

— Da, tovarăşe Albu, cred că înţeleg: după o sezisare făcută 
cu un astfel de ton, e posibil să fiu exclus din partid... că faptul 
depinde de dumneavoastră. ` 

— Nu de mine, de partid depinde. Invaţă asta! 

— Dacă e aşa, nu mi-e frică. Drept să-ți spun, nu mi-e frică nici 
dacă depinde de dumneavoastră. Şi vă spun de acum, voi lupta 
din toate puterile pentru ca moartea lui Horvath să nu fie 
moarte zadarnică. 

— Uite, tovarăşe Gherasim, începu Albu pe un ton prietenos, 
sincer ca şi cum l-ar fi îndurerat orbia celuilalt. Dumneata eşti 
un tovarăş cu un nivel politic destul de ridicat. Eu ţi-am arătat 
numai unde poate duce drumul pe care ai apucat. Şi ar fi păcat 
de dumneata. Partidul ar pierde un cadru care va deveni 
valoros, foarte valoros într-o zi... Avem sarcini mult mai 
importante în momentul de faţă, decât problema montării unor 
maşini uzate. 

— Nu sunt maşini uzate. 

— Sunt noi, dar lipsesc o mulţime de piese care pot fi făcute 
numai în Apus. 

— Nu-i adevărat. Se pot face şi aici. Şi dacă lipsesc, e pentru 
că n-am fost destul de vigilenţi. În ultimele două săptămâni s-a 
furat majoritatea pieselor. 

— Dar nu despre asta-i vorba! Ochii lui Albu fulgerară după 
sticlele ochelarilor. 

— A hotărât sau n-a hotărât comitetul judeţean să se 
monteze? întrebă rar Gherasim. 

— Desigur că a hotărât. 

— Atunci? 

— Aici eu pun întrebări! scandă Albu. Am terminat, tovarăşe 
Gherasim. Dumneata eşti stângist şi încăpățânat. 

— Da, poate că aveţi dreptate. Sunt şi stângist şi încăpățânat. 
Voi căuta să mă îndrept. Mulţumesc frumos, tovarăşe Albu. 


Aşeză cu băgare de seamă scaunul, se îndreptă spre uşă. 
Puse mâna pe clanţă, apoi se răzgândi şi se întoarse: 

— Ce mă sfătuieşti, tovarăşe Albu, să nu mai fac agitaţie în 
jurul montărilor? 

— Cred că am fost destul de lămurit. 

— Da, la fel cred şi eu. 

leşi fără să salute. 

Toate i se păreau negre lui Gherasim: şi secţia, şi maşinile, şi 
firele. Nu-şi găsea locul, umbla de colo până colo cu lădiţa de 
scule pa umeri. Răspundea obosit, plictisit la câte un salut, apoi, 
peste o clipă se întreba singur dacă l-a salutat pe Blidariu sau pe 
lonaş. 

— N-a dormit bine, spuneau cei din jurul lui, s-o fi certat cu 
muierea. 

— E becher, măi, nici atât nu ştiţi? râse o fetişcană cu părul de 
culoarea flăcărilor, ca şi cum acest fapt trebuia ştiut la fel de 
bine ca şi tabla înmulţirii. 

— E supărat pentru dulap, adăugă după un timp tot roşcata şi 
avea puţină dreptate. Cineva din schimbul die după masă, 
forţase lacătul de la dulapul lui Gherasim. E drept, nu i se furase 
nimic: singura pagubă era lacătul strivit şi boarfele răvăşite, dar 
chiar şi aşa, dacă întâmplător făptaşul ar fi picat în mâinile lui 
Gherasim, acesta de bună seamă l-ar fi tăbăcit în bătaie. 

Dar Gherasim nu se gândea la toate aistea: avea gânduri mai 
negre, legate de Albu. Ţinea atât de strâns în pumn mânerul 
şurubelniţei, încât degetele albiră la încheieturi. Hotărât că era 
pus pe ceartă: i se părea că toţi oamenii seamănă cu Albu, că 
toţi îi pun întrebări neaşteptat de curioase, că nimeni nu-l lasă în 
pace. Se certă cu o ţesătoare din pricina unei maşini. 

— Mereu o strici, nană Ştefania... De ce n-ai grijă de rabla asta 
de maşină? Nu vezi că trebuia să schimbi rotiţa?... 

— Da bine te mai plăteşte Wollman că-i păzeşti maşinile. 

Gherasim vru să-i răspundă răstit, pe urmi se răzgândi. N- 
avea niciun rost să se ia la harţă, aşa că tocmi roata dinţată, 
fără vorbă. Numai când sfârşi, se apropie de ea: 

— De ce eşti necăjită, tovarăşă Ştefania?... 

— Că mi-s sătulă de voi, auzi? La şedinţe îl înjuraţi pe baron, 
iar în timpul lucrului sunteţi de partea lui. Aşa şi comitetul de 


fabrică. De faţă îl face bandit, dar cred că acasă la el, i-ar pupa 
şi fundul dacă Wollman i-ar socoti demni pentru aşa ceva. 

La asta nu avu ce să răspundă, într-adevăr, cei din comitetul 
de fabrică, de când Simon preluase locul lui Horvath, s-au învoit 
să ţină şedinţele de colaborare în casa baronului. Veştile, 
bineînţeles diformate într-o oarecare măsură, au ajuns până în 
secţii. Funcţionarii comentau gustările din casa baronului, 
cafelele negre, ţigările, băuturile şi rezultatele care nu întârziau 
să se arate. La economat nu se mai găsea decât. Pastă de dinţi 
şi de ghete, cafea de ovăz „Patria” şi rar, mălai mucegăit. La 
cantină, muncitorii nu mai primeau tacâmuri, pe motivul că se 
furau. Simon îşi făcuse un costum nou de culoare verde şi 
duminicile, la meciurile de fotbal stătea în loja oficială alături de 
baron. 

— Uite, tovarăşă Ştefania, cum vine problema asta cu 
maşinile. Maşinile acestea de fapt nu sunt ale baronului, ci ale 
noastre. Că de vândut nu le mai poate vinde. Până şi o anumită 
cantitate de pânză trebuie să vândă pe preţul fixat de stat, deci, 
maşinile sunt ale noastre. 

— Dacă vreau le. Pot duce acasă, nu-i aşa? 

— Nu, tovarăşă Ştefania... Acasă nu le poţi duce nici 
dumneata... 

— Deci sunt socotită la fel ca şi baronul... 

— Nu. 

— Du-te dracului Gherasim... Vorbeşti prostii. Eu te credeam 
om serios. Tăcu o vreme, pe urmă se aplecă la urechea lui 
Gherasim: 

— Spune drept, şi tu ţi-ai făcut un costum nou din banii 
baronului, aşa-i?... Numai că ţi-e ruşine să-l porţi... 

— Nu mi-am făcut niciun costum... 

— De aia eşti prost. Eu mi-aş fi făcut... De ce să-şi facă Simon 
două şi tu niciunul? Mai ales că am auzit că vă merge greu; 
maică-ta e bolnăvicioasă şi tu... coate goale... Până la urmă tot 
te scoate din partid. Cel puţin să te alegi cu ceva... 

— Ei, nană Ştefanie — şi pe dumneata te-au cumpărat, spuse 
un încărcător din apropiere. 

Nana Ştefania se întoarse spire vorbitor, dar Gherasim o trase 
de mânecă: 

— Cine ţi-a vorbit că voi îi scos din partid... 


— Cine?... Parcă tu nu ştii. Toată lumea vorbeşte... Eşti omul 
baronului... Acum nu i-ai păzit maşinile?... 

Gherasim hotărî s-o lămurească, dar ea se întoarse spre 
maşină în semn că nu mai are ce discuta. Îşi luă şi Gherasim 
lada şi porni spre filatură. 

Huruitul maşinilor îi îneca paşii: nu putu distinge niciun alt 
zgomot. | se păru că fiecare ciocănitură se produce undeva în 
apropierea timpanelor; zgomotul creştea, descreştea tocmai ca 
o melodie transmisă prin radio, melodie care ţi se pare că ai mai 
auzit-o cândva. 

În filatură huruitul era mai estompat şi totuşi mai sălbatic. 
Gherasim îl asemăna cu hârcâitul unei fiare doborâte şi de 
multe ori noaptea, când se visa prins încolăcit de lianele albe, 
de miile de fire răsucite, ţipa, dar vocea se lovea de plasa deasă 
a firelor albe, se pierdea, se topea ca inelele produse de o 
pietricică aruncată într-un lac. Şi totuşi îi plăcea aici. Mai ales 
acum, toamna, când razele soarelui mai străbăteau prin 
ochiurile ferestrelor murdare, îmbrăţişau maşinile ninse cu 
scame, luminau fulgii străvezii din aer şi se loveau de pereţii 
umezi, frângându-se de stropii ce se prelingeau încet, leneşi, din 
tavan. 

La un ling, aplecată asupra bobinelor, o recunoscu pe Maria 
Trifan. Acum nu i se părea slabă, ca atunci când o văzuse pentru 
prima oară. Dimpotrivă. Halatul cadrilat îi stătea strâns pe 
şoldurile rotunde şi Gherasim, fără să vrea, se opri locului. Ea, 
ca şi cum ar fi simţit că o priveşte cineva, se întoarse. Il 
recunoscu şi începu să zâmbească. Işi strânse buzele mici, roşii, 
umede şi pe obrajii palizi îi apărură două gropiţe. Gherasim se 
miră că până acum nu observase gropiţele. 

— Ce mai taci, Maria, cum te împaci cu maşina?... 

— Bine... dar tu?... 

Gherasim se miră că-l tutuieşte, dar se făcu a nu băga de 
seamă. 

— Bine, îi răspunse. 

Ea se întoarse spre nişte fire rupte şi Gherasim o urmări cu 
privirile: 

„Păcat că e prea tinerică. De ce e păcat?” se întrebă tot el 
după un timp şi nu ştiu ce să-şi răspundă. Zâmbi în gol şi porni 
mai departe. Dar nu se mai putu concentra. Revedea mereu 


cele două gropiţe, genele lungi, ninse, buzele mici, şoldurile. 
„Maria, Maria”, parcă şi numele avea ceva apropiat, ceva 
tineresc în el. Îi mai spuse de câteva ori numele cu intonaţii şi 
nu băgă de seamă că-l salută un prieten. Când ieşi din hală 
începu să fluiere. _ 

„Na, drace, mă dau afară din partid şi eu fluier”. In clipa aceea 
din spatele unei maşini apăru un filator în vârstă cu sprâncene 
stufoase, împreunate. Era un om nou în fabrică. Gherasim îI 
văzuse şi la şedinţa celulei de partid şi i-a plăcut atitudinea lui 
faţă de problema ringurilor. Acum nu-şi amintea numele. 

Omul îi întinse mina: 

— Am auzit că ai fost la judeţeană? Când începem montarea? 

— De unde ştii că am fost la judeţeană? îl întrebă Gherasim 
bănuitor. 

— Toată fabrica ştie. Noi am şi organizat o echipă voluntară 
pentru montare. Când începem? 

— Când?... Chiar azi sau mâine. Într-adevăr am fost la 
judeţeană şi trebuie să ne apucăm de montare. Citi sunteţi în 
echipă? 

— Zece. 

— Mai trebuie să formăm o echipă. 

Omul clătină din cap şi se reîntoarse, la maşină. Gherasim 
privi lung în urma lui apoi porni spre secţia de cazane, la Trifan. 
Acesta stătea rezemat de peretele murdar de praf de cărbune 
şi-şi răsucea o ţigară de foaie de ziar: 

— Ei, ce-i, Gherasime?... De ce eşti atât de vesel? 

În ultima clipă se reţinu să nu-i vorbească de Maria. Se 
încruntă: 

— Nu-s vesel. Şi-i povesti toată întâmplarea cu Albu. 

Trifan socoti că ar fi bine să se discute problema şi cu Farcaş, 
de la sector şi chiar cu tovarăşul Bărbuţ de la judeţeană. Pe 
urmă trecu peste această propunere. Bărbuţ desigur a fost de 
acord cu felul de a vorbi al lui Albu. Tot pentru aceleaşi motive 
vru să-l întrebe pe Gherasim dacă n-ar fi bine să scrie 
Comitetului Central despre încetineala cu care se pregăteşte 
montarea ringurilor şi despre situaţia în care se găseşte acum. 
Dar amintindu-şi cât de încăpățânat era Gherasim şi cât de sigur 
de dreptatea lui, renunţă. 

Gherasim se întoarse în secţie tot prin filatură. 


A doua zi dimineaţa, Gheorghe Trifan se sculă cu noaptea în 
cap. Zburlit cum era trecu în bucătărie, se învârti ca unul ce nu- 
şi găseşte locul, apoi se întoarse spre Elena, nevastă-sa, care se 
prefăcu a nu-l băga în seamă. 

— Gata-i masa fetei? 

— Gata, făcu ea nemulțumită. Nu-i plăcea când cineva şi mai 
ales Gheorghe se băga în treburile gospodăriei. Să schimbe 
vorba, se răsti la el: şi tu de ce te-ai sculat? Azi noapte să tot fi 
fost trecut de unsprezece când ai venit... 

— Am avut şedinţă, făcu Gheorghe aspru. Am fost la Farcaş, la 
sector. 

„lar şedinţă, se gândi ea, dar nu-i mai spuse nimic. De ce s-o fi 
sculat Gheorghe? Lucrează doar în schimbul doi, avea tot timpul 
să doarmă”. Nu răbda să nu-l întrebe totuşi: 

— De ce te-ai sculat?... 

— Ai tu grijă de lapte, nu de somnul meu! 

Elena sări la plită şi suflă în cratiţă. 

Gheorghe se aşeză pe laviţa de brad. In cămaşa de noapte, cu 
părul încâlcit, părea şi mai bătrân. Ea îi privi înduioşată părul 
cenuşiu, altă dată negru ca smoala. Gheorghe scoase pachetul 
cu tutun şi-şi răsuci o ţigară groasă. 

— lar aprinzi pe inima goală? 

— Aşa-i bine. 

Trase adânc fumul în piept. Era doar fochist; de treizeci şi doi 
de ani azvârlea cărbuni în cele patru cazane ale lui Wollman. 

— Ai grijă să nu răceşti, spuse ea şi-i trase un covoraş sub 
picioare. 

El se întinse şi căscă. 

— Bine-mi pică pipa asta! Mergi de scoală fata, să nu întârzie. 

— Nu te teme. 

— Mai bine să fie mai devreme, să aibă grijă de maşină. Căci 
maşina e ca omul, dacă nu o îngrijeşti se strică. Du-te! 

Elena intră în cameră, apoi se întoarse mulţumită. 

— S-a sculat. E harnică. Are cu cine semăna. 

— Are, spuse Gheorghe. 

Elena porni spre uşă. 

— Unde te duci? se încruntă Gheorghe. 

— După lemne. 

— Stai, m-oi duce eu! Adă-mi nădragii! 


Când se întoarse Elena, Gheorghe nu mai era în bucătărie. 
Îmbrăcase pantalonii cei buni, călcaţi de cu seară. 

— Ce om, se gândi Elena. Taie lemne îmbrăcat cu pantalonii 
cei buni. Apoi se gândi că, la urma urmei, şi pentru casă poate 
să strice pantalonii, nu numai pentru fabrică. 

Elena se duse la uşă să-i spună fetei că se răceşte laptele. 

— Hai, să nu întârzii, că se supără pe mine taică-tău. 

Maria intră în bucătărie. În pătratul uşii de la sobă, focul 
pâlpâia vesel, trosnind. Elena aruncă o privire mulţumită asupra 
bucătăriei. 

Şterse cu şorţul colţul dulapului şi suflă nişte fire închipuite de 
praf de pe spătarul scaunului. Din curte se auzea glasul lui 
Gheorghe, mormăind o frântură de cântec numai de el ştiut. 

Dădea zdravăn în butuc, icnind. 

— Gata! se ridică Maria de la masă. 

Elena o privi. Era frumoasă, de nici n-ar fi crezut pe vremuri, 
când era fetică subţire şi ştearsă, că o să ajungă aşa. 

„Seamănă cu mine, se gândi Elena. Numai firea o are de la 
tatăl său.” 

— Ai grijă la tramvai, o dăscăli. Dacă e prea plin aşteaptă 
altul. Nu-i bine să te grăbeşti niciodată. Mai ales azi, când mână 
ca nebunii. Îmi aduc aminte cum în '945 a tăiat picioarele unui 
pensionar. Şi mi-a spus nana Lina că şi pe ea era s-o calce de 
câteva ori. A avut noroc că a tras-o cineva repede înapoi. Altfel 
cine ştie ce se întâmpla, săraca de ea. Taică-tău zice că lucrul 
rău nu piere, d-apoi nana Lina; tu-l ştii pe el. Vorbeşte să se afle 
în treabă. 

— Ştiu, ştiu, zâmbi Maria şi-i apărură gropiţele în amândoi 
obrajii. 

O sărută pe maică-sa şi ieşi în goană. 

— Nu fugi! strigă Elena în urma ei. Ai grijă de sănătate „lar am 
rămas singură!” se gândi clătinând din cap. . 

Gheorghe intră cu un coş mare de lemne. Il trânti lângă sobă, 
apoi se aşeză la masă, despăturind ziarul. Îi plăcea foşnetul 
hârtiei şi mirosul de cerneală proaspătă.” Ce-o mai fi nou?” se 
gândi el, în timp ce Elena puse o bucăţică de slănină într-o 
tigaie. 


Gheorghe citi câtva timp, dar literele îi fugeau pe dinaintea 
ochilor. „Pare îngândurat şi foarte îmbătrânit”, îşi spuse Elena. 
Într-o vreme, bărbatul se întoarse spre ea: 

— Femeie, adă-mi hârtie şi tintă. 

— La ce ţi-o trebui? îl iscodi curioasă Elena. Vrei să-i scrii lui 
Crişan? Nu uita să-l întrebi ce face nevastă-sa... 

— Nu-i scriu lui. 

— Da cui? 

— Multe vrei să ştii, muiere, se răsti Gheorghe. Parcă ai fi 
nana Lina. Adu hârtie. 

Elena se întoarse repede din cameră cu câteva foi ministeriale 
şi o călimară. Le puse pe masă. 

Gheorghe îşi răsuci trei ţigări, să le aibă la îndemână. Lăsă 
locul gol pentru titlu, aşa că 

Elena i se întinse în zadar peste umeri. Abia când i se uri de 
pândit, începu să scrie: 

Eu ştiu că sunteţi tare ocupat şi e destul de greu de citit 
scrisul meu. Dar eu îs mai obişnuit cu lopata de la cazangerie, 
decât cu pana. De fapt, n-ar trebui să vă scriu eu, ci Gherasim 
Nichita, dar el e prea mândru şi are prea mare încredere în el şi 
în dreptatea lui. Şi trebuie să ştiţi de la bun început că Gherasim 
are dreptate. Eu îl cunosc de mic. Tatăl său a lucrat tot la fabrica 
de textile. A murit de oftică bătrânul, pentru că trebuie să mai 
ştiţi că la noi oamenii mor lesne, dacă n-au pieptul lat şi 
mâncare de ajuns. De mic. Gherasim a fost un copil tare 
blestemat în cei patru ani de ucenicie a luat multă bătaie, chiar 
şi de la mine şi de ăia-l cunosc. A fost crescut între muncitori şi 
a ieşit muncitor cinstit din el. A luat parte la greva cea mare din 
'936 şi a fost închis. Îmi aduc aminte că ei locuiau casă în casă 
cu mine, adică eram vecini. Gherasim tocmai ieşise din 
închisoare când au apărut manifeste pe stradă. Unii îşi dădeau 
numai cu bănuiala, dar eu ştiam cine le face. Era o seară 
ploioasă, să tot fi fost prin septembrie şi eu mă întorceam acasă 
de la lucru. Fusesem mutat la cazangerie, aşa că lucram şi 
noaptea, în colţ cu strada Dimitrie Cantemir stătea o birjă goală 
şi împrejur stăteau câţiva oameni. 

Erau în uniformă. M-au lăsat să trec, iar eu m-am făcut că nu-i 
văd şi am fluierat. Pe stradă mă întâlnesc cu Gherasim. Era ud 
până la piele. Abia l-am putut hotărî să se întoarcă acasă. 


Noaptea pe la două a venit un poliţist la mine să mă duc 
numaidecât la Gherasim. M-am dus. Mamă-sa stătea culcată, în 
pat. lar Gherasim era în cămaşă, rezemat de perete. Comisarul 
Belciu, acuma nu ştiu unde se află, zbiera la bătrână. „Doamnă 
Gherasim, roagă-l pe băiatul dumitale să spună adevărul. Unde-i 
şapirograful?” 

Maria, că aşa o chema pe maica lui Gherasim, s-a ridicat în cot 
şi l-a rugat pe Gherasim: „Spune-le maică adevărul, domnii nu 
ne vor răul.” 

La care cuvinte Gherasim a răspuns liniştit: „Le-am spus 
mamă. Adevărul le-am spus. Nu ştiu unde e. N-am auzit de el.” 

„Atunci domnilor poliţişti puteţi fi liniştiţi, a spus Maria, 
feciorul meu nu ştie unde e aia ce căutaţi. Că Gherasim nu 
minte.” 

Şapirograful era în patul el şi a doua zi mi l-au dat mie să-l ţin 
o vreme. Pe urmă l-a luat Gherasim şi nu mai ştiu de el. Pe urmă 
nici de Gherasim n-am ştiut multă vreme. Unii spuneau că a 
lucrat la Constanţa, la încărcat sacii, alţii că ar fi la închisoare. 
Gherasim lucra însă la „Textila” din Lugoj şi am aflat mai târziu 
că şi acolo l-au iubit tovarăşii. A stat apoi multă vreme la Târgu 
Jiu, unde poate l-aţi văzut şi dumneavoastră. 

Un scriitor din Bucureşti a şi scris despre el. După 23 August s- 
a întors acasă şi s-a făcut om în toată firea şi tare bun muncitor. 
Dacă nu mă credeţi pe cuvânt, puteţi să-l întrebaţi şi pe Farcaş, 
secretarul sectorului sau pe oricare din fabrică. Cel mai bine îl 
cunoştea Horvath, dar el săracul nu mai este şi Gherasim crede 
că a fost ucis. De ce a fost ucis, nici noi nu ştim şi nici 
dumneavoastră nu bănuiţi, că nu ştiu din care pricină ziarele 
noastre n-au scris nimic despre asta. Horvath a vrut să dea de 
lucru pentru încă un schimb de noapte, montând două sute de 
maşini, care nu ştiu câtă pânză fac, dar despre asta am să vă 
scriu altădată. 

lacă de ce m-am hotărât să vă scriu. Ani stat de vorbă şi cu 
Gherasim şi cu tovarăşul Farcaş de la sector. Acolo am hotărât 
ca tovarăşul Gherasim să vă scrie amănunţit despre montarea 
celor treizeci de ringuri. Dar eu n-am încredere în el că o să vă 
scrie, sau dacă o să vă scrie, o să vă scrie foarte pe scurt. Aşa 
are obiceiul şi la vorbă şi mă tem ca să nu se treacă cu vederea. 
Şi nu trebuie să se treacă cu vederea asupra faptelor ce se 


petrec aici la noi. Banditul Wollman este împotriva montării, 
secretarul judeţenei spune mereu cu vorba „să montăm”, „să 
montăm”, dar de făcut nu se face aproape nimic. Mai ales de 
când Horvath, care a condus toată acţiunea, a fost aruncat în 
groapa cu var. : 

Eu nu pot dovedi dar jur că aşa a fost. In locul lui a venit 
Gherasim şi a început să facă agitaţie pentru montarea 
maşinilor. Nu i-a fost uşor. Tovarăşul Albu, de la comitetul 
judeţean, l-a beştelit urât pe Gherasim ca şi cum el ar fi fost de 
vină de toate greşelile câte se fac. Au pus să fie judecat în 
celulă. N-ar fi nimic în asta că noi din celulă ştim ce să facem, 
dar de câteva zile vine mereu un instructor de la Cadre şi 
vorbeşte despre Gherasim ca despre un bandit. Chiar acest 
cuvânt a spus — şi muncitorii au vrut să-l bată şi atunci a fost 
chemat Gherasim la Cadre că. Instigă muncitorii. Nu e adevărat! 

„„„.Gherasim vrea să se instaleze ringurile şi vă dau cuvântul 
meu de tovarăş că aşa este. Eu lucrez de treizeci şi doi de ani la 
fabrică, puteţi să mă credeţi. Şedinţa a fost fixată pentru 12 
noiembrie şi ar fi tare bine dacă aţi putea trimite un tovarăş de 
la Bucureşti, cu nivel politic serios care să vadă cum stau 
lucrurile. 

Nu vă supăraţi că v-am scris aşa de lung dar mă tem că nici 
aşa n-am spus toate câte erau de spus. 

Vă urez multă sănătate şi spor la muncă! 

Trifan Gheorghe, fochist, membru de partid Strada Florilor No. 
14. 

împături scrisoarea şi o puse în plic. Scrise apoi cu litere mari, 
de tipar, să nu greşească: 

„Tovarăşului Gheorghe Gheorghiu Dej 

La C C. Al P.C.R. 

Bucureşti” 

— Tu ai scris? îl întrebă Trifan pe Gherasim dud aceştia intră în 
sala de şedinţă. 

— Nu, răspunse Gherasim. Nu era nevoie. Ce să-i mai 
încurcăm, au şi aşa destule pe cap. Toată problema e clară, 
limpede ca lumina zilei. Te pomeneşti că ar fi luat vreun tovarăş 
din muncă, să-l trimită aici. Dar tu ai scris? 

— Nici eu, minţi Trifan. Mă gândesc ca tine. Îi era ruşine să 
recunoască. N-a venit nimeni de la Bucureşti: poate nu l-a luat 


nimeni în seamă şi nu voia să se facă de râs. Până la prânz mai 
nădăjdui. O ţinu într-o fugă până acasă şi la poartă i se tăie 
răsuflarea. 

— Nu m-a căutat nimeni, muiere? 

Ea se cruci văzându-l cum răsuflă. 

— Da' ce-i cu tine? Ai înnebunit? Dezbracă-te şi suie-te în pat: 
asuzi ca unul bolnav de plămâni... Doamne fereşte şi apără! La 
anii tăi... Gheorghe voi să spună ceva tare urât în legătură cu 
tinereţea şi cu bătrâneţea, dar se răzgândi la timp. 

— Pune-mi hainele bune, cele negre. Mă duc la şedinţă, şi 
intră grăbit în cameră să nu-i audă cuvintele. 

Apoi a venit repede încoace. Pe drum a înfulecat în pripă o 
bucată de pâine cu untură. 

Gheorghe îşi răsuci o ţigară, groasă ca degetul cel mare şi 
privi faţa lui Gherasim. Acesta părea liniştit; deodată se ridică şi 
potrivi o literă de carton pe un citat. Trifan îi urmări mâinile: nu 
tremurau, Gherasim era într-adevăr liniştit. Citatul era: 

„Omul e cel mai prețios capital. 

Stalin”. 

Apăru şi Pop de la ţesătoria colorată. Venea de la frizerie cu 
obrazul roşu die brici. Hainele de.doc verzui îi erau prea largi. „A 
cam slăbit de la o vreme, îşi spuse Trifan. De. Anii nu iartă.” Pap 
păşea apăsat, cu greutate, doar ochii îi scânteiau, trădând o 
mulţumire ascunsă, aproape copilărească. Când îl văzu pe 
Trifan, se aplecă ceremonios în chip de salut şi se duse repede 
în celălalt capăt al sălii. Trifan îl lovi cu cotul pe Gherasim şi îi 
făcu cu ochiul. Acesta se uită la el mirat, n-avea chef să-l întrebe 
de rostul acestui semn tainic. Bra gânditor, se întreba ce ar fi 
făcut Horvath în situaţia asta. Nu, nici el n-ar fi fost emoţionat. 
Poate i-ar fi luat pe oameni de guler şi ar fi zbierat la ei: „Ce 
dracu vreţi de la mine?” Şi se întrebă de ce nu începe şedinţa. 

Afară, pe coridor, stăteau Albu şi Dimitriu, instructorul 
judeţean. Vorbeau încet şi oamenii trecând pe lângă ei îi salutau 
respectuoşi. Cunoscuţilor, Albu le întindea mina şi ei zâmbeau 
mulţumiţi. Soseau delegaţii celorlalte celule din fabrică. 

Albu se aplecă spre Dimitriu. 

— Trebuie să fii foarte partinic, tovarăşe Dimitriu. Şi nu uita, o 
atitudine partinică presupune că n-ai voie să fii slab, nici milos... 


Mila, în probleme de partid, este o atitudine mic-burgheză, laşă 
şi condamnabilă. Ai date destule? 

— Da, tovarăşe Albu. Intocmai după indicaţiile 
dumneavoastră. 

— Nu indicaţiile mele. Ale. Partidului! Şi dumneata eşti aici un 
membru de partid, care apără interesele partidului. Nu trebuie 
să fii modest, nici timid. Această acţiune de demascare este 
meritul dumitale, pe care noi îl apreciem. 

Dimitriu, un om înalt, foarte slab, cu un păr lipicios, îl asculta 
cu atenţie. 

— Ai pregătit câţiva tovarăşi? 

— Da. Nu ştiu dacă vor corespunde... Mi-a fost foarte grea 
munca aici. Gherasim are mulţi prieteni. 

— Credeai că lupta de clasă e o jucărie? şi Albu râse tainic, cu 
asprime. Acum du-te în sală. 

Jilovan, secretarul celulei, ieşi şi chemă oamenii să intre. Albu 
intră preocupat şi se aşeză între muncitori. Pop îl privi cu ciudă: 
de ce era nevoie să fie chemaţi la şedinţă şi străini ca vecinul lui 
de bancă, lin om mărunt, tăcut, cu un costum fin cenuşiu şi pe 
care el îl mirosise că nu mai călcase niciodată în fabrică. 

El îi zâmbi şi Pop se simţi tulburat: ou ştiu ce să-i răspundă. 
„Ce o mai vrea şi cetăţeanu ăsta”? Intoarse capul, dar el îl trase 
de mânecă: 

— Care e tovarăşul Gherasim? 

Pop îl arătă cu capul. 

— Imi închipuiam eu. Şi cel de lângă el e tovarăşul Trifan, care 
locuieşte în strada Florilor 14? 

Pop încuviinţă din cap şi îl privi cu luare aminte: avea ochi 
jucăuşi, albaştri. Faţa îi trăda o osteneală pe care el căuta s-o 
ascundă, dar ochii lui Pop nu puteau fi înşelaţi. Nu-şi putu 
răspunde la întrebarea „cine e tovarăşul ăsta” căci Jilovan se 
sculă în picioare: 

— Deschidem şedinţa plenară, cu caracter extraordinar, a 
celulei 4 Filatură, la care participă şi alţi membri de partid din 
fabrică. Salutăm în mijlocul nostru pe tovarăşul Albu, membru în 
biroul judeţean. Toată sala se ridică în picioare să-l vadă mai 
bine. 

— Care e? întrebă omul. Cel cu ochelari? 

— Da, răspunse Pop. 


După încetarea aplauzelor, Jilovan urmă: de asemenea 
salutăm în mijlocul nostru pe tovarăşul Dimitriu, instructor 
judeţean. 

L-au aplaudat şi pe el. Jilovan ridică de pe masă o foaie de 
hârtie şi citi ordinea de zi. Primul punct, rosti cu voce tare, 
metalică, discuţii asupra atitudinii ne partinice a tovarăşului 
Gherasim. Punctul doi: concluzii, pe care le va trage tovarăşul 
Albu. Dăm cuvântul tovarăşului Dimitriu. 

Dimitriu se apropie de masă şi îşi turnă un pahar cu apă. 

— Tovarăşi, începu el. Avea o voce peltică, de emoție se 
pâlbâia puţin. Nu este întâmplător că această şedinţă are loc 
tocmai în fabrica dumneavoastră. Nu, nu este întâmplător spun, 
pentru că aici, încă din '945 s-a creat o atmosferă nesănătoasă, 
de îngust patriotism local. Şi acest aspect, din păcate, ia 
proporţii. Vă pet da exemple concrete. Intâmplător ştiu că 
tovarăşii Trifan, Pop şi Nicoară, trebuiau să participe în acest 
moment la o şedinţă mult mai importantă de la comisia locală, 
în vederea aprovizionării fabricii cu bumbac, materia primă, fără 
de care, dumneavoastră ştiţi mai bine ca mine, fabrica e ca şi 
moartă. Aş putea să mai citez exemple, dacă n-ar trebui să ne 
grăbim, să rezolvăm problemele pentru care ne-am adunat. 

Răsuflă adânc, două pete roşii aprinse îi stăruiau pe umerii 
obrajilor. 

— Noi ştim, urmă el, că în faţa fiecărui membru de partid nu 
este nimic mai sfânt decât partidul, farul nostru călăuzitor. 
Statutul nostru scrie clar: minoritatea trebuie să se supună 
hotărârii majorităţii. De ce nu te supui, tovarăşe Gherasim? 
Strigă el ascuţit, apoi continuă: 

— Tovarăşi, să vedem faptele. Comitetul judeţean a hotărât 
montarea maşinilor în şedinţa biroului din... se opri o clipă 
încurcat... din 16 mai. Care a fost atitudinea tovarăşului 
Gherasim? S-a făcut că nu ştie nimic de această hotă rare şi a 
continuat să agite pe muncitori într-un spirit nesănătos. Ce rost 
avea, tovarăşe Gherasim, să aţâţi oamenii pe o chestie pe care 
comitetul de partid a rezolvat-o? Ce dovedeşte asta? Dovedeşte 
neîncredere în partid! Neîncredere în forţa conducătoare a clasei 
muncitoare, în hegemonul luptei de clasă. Ceea ce e mai grav, e 
că printr-o astfel de atitudine, net duşmănoasă, se aduce apă la 
moară social-democraţiei de dreapta. Dar, tovarăşi, tovarăşul 


Gherasim este un muncitor cinstit. Noi nu vrem să credem că 
ceea ce a făcut, a făcut conştient. 

Tovarăşul Gherasim nu este o coadă de topor a baronului. 

— Har domnului! zbieră Pop roşu la faţă, şi văzu că omul de 
lângă el zâmbeşte. Ce-aveţi cu Gherasim? Şi începu să tuşească 
de emotie. 

Dimitriu îl privi înfuriat. 

— De ce nu vorbeşti mai limpede? mai strigă Pop şi se aşeză 
țeapăn. 

— Foarte bună întrebare, îi şopti vecinul de bancă. 

— Aşa m-am gândit şi eu, făcu Pop. 

— Nu întrerupeţi şedinţa, spuse Jilovan speriat. 

Dimitriu continuă: 

— Care sunt cauzele atitudinii lui Gherasim? Tovarăşi, când 
cineva n-are încredere în tovarășii cu posturi de răspundere din 
partid, în gândul lui îşi spune: eu aş face mai bine. Ei nu sunt 
capabili. Carierism | ţipă, asta e cauza. Ştiţi unde duce asta? 
Duce în mod direct în tabăra duşmanului de clasă. Direct la 
baronul Wollman. 

Trifan se sculă încet. 

— Să mă ierti, tovarăşe instructor, dar eu nu înţeleg. Wollman 
a fost de la început împotriva montării maşinilor. Gherasim e 
învinuit că face prea mare agitaţie, tocmai ca aceste maşini să 
se monteze. Cum, asta e unul şi acelaşi lucru? Cum face 
Gherasim jocul baronului? Vorbeşte mai limpede, tovarăşe 
instructor, că noi nu înţelegem nimic. 

— Are dreptate tovarăşul Trifan, se ridică un muncitor. 

— E foarte clar, spuse rece Dimitriu. Dacă mă întrerupeţi 
mereu, n-o să ne putem înţelege. Privi furiş spre Albu. Acesta 
zâmbi şi dădu uşor din cap. Numai Pop prinse acest zâmbet, se 
înfurie şi se aplecă spre omul de lângă el: 

— Apoi ce se face aici e o porcărie ordinară. 

— Nu, tovarăşe, spuse celălalt. Aşa se întăreşte partidul 
nostru. Pop nu înţelese şi se sperie. 

Buzele lui Dimitriu tremurau uşor. „Nici aceste întreruperi nu 
sunt întâmplătoare, se gândi. Aici se ascund lucruri foarte 
grave.” Urmă: 


— Tovarăşi, eu n-o să vă mai rog să nu mă întrerupeţi. Dacă 
dumneavoastră socotiți că prin această atitudine întăriţi 
partidul, purtaţi-vă ca atare: o să trageţi toate consecinţele. 

— Dumneata de când îl cunoşti pe Gherasim? sări Trifan. 

— Asta tovarăşe Trifan, are importanţă nu mai pentru 
dumneata. Da, e drept, eu nu sunt familiar cu Gherasim. 

— Se vede, pufni Trifan. 

— Tovarăşe Trifan, se ridică Gherasim înfuriat, te rog să nu 
întrerupi şedinţa. 

— Tu să-ţi ţii gura, se răsti filatorul cu sprincenele împreunate. 
Aici nu e vorba de tine. E vorba de montarea maşinilor. 

— Aşa-i | sări şi Pop. Că dacă nici aici la partid nu-ţi poţi spune 
părerea. Apoi... Eu m-am băgat în echipa voluntară. Dacă 
trebuie să stau zece ore la montare, stau. 

— Tovarăşi, încercă să intervină Dimitriu. 

— Vorbeşte despre maşini! se încăpăţână Pop. 

— Să lăsăm deocamdată maşinile, strigă Dimitriu. Atunci se 
ridică omul care stătea lângă Pop. 

— Ba să nu le lăsăm, pentru că sunt strâns legate una de alta. 

— Dar dumneata cine eşti, tovarăşe? strigă Dimitriu. 

Omul aşteptă să se facă tăcere apoi spuse încet, tărăgănat: 

— Sunt Constantin Baciu, din partea Comitetului Central. 

Se lasă o tăcere grea. Ca de plumb, Rovan zbucni în picioare, 
răsturnându-şi scaunul. Dimitriu i-o luă însă înainte. 

— Salutăm în mijlocul nostru... 

Omul îi făcu semn cu mâna. 

— Lasă, lasă... Se apropie de birou şi-i întinse delegaţia. 

Dimitriu n-avu curajul s-o citească, l-o întinse repede: 
„Mulţumesc, mulţumesc” şi se întoarse spre Trifan a cărui fată 
strălucea. 

— Continuaţi, tovarăşe Trifan, spuse ei. 

— Eu am gătat. Şi se aşeză pe banca de lemn tare. | se părea 
că e pernă de puf. 

— Nu. N-ai gătat, tovarăşe Trifan. Spuse Constantin Baciu şi 
mă mir de dumneata. In scrisoarea către tovarăşul Gheorghiu- 
Dej ai fost mult mai limpede. 

Pop se ridică în picioare şi strigă din toate puterile: 

— Trăiască Comitetul Central! 


Un tunet de aplauze zgudui sala. Trifan se uita în jos, dar, 
ciudat, nu-i era ruşine că nu găseşte nici-un cuvânt de spus. 

— Vedeţi... eu cred că... Eu cred că toate astea le poate spune 
mai bine tovarăşul Gherasim. 

— Aveţi cuvântul, tovarăşe Gherasim, spuse repede Dimitriu. 

Gherasim se sculă. Stăruia în el ceva cald, ca şi cum sângele i- 
ar fi gonit mai repede în vine. 

— Noi... şi băgă de seamă că vocea-i tremură. Noi. Urmă, 
avem foarte multe greutăţi. Baronu’, direcţia şi rămăşiţele 
noastre. Nu ne găsim timp să citim cât trebuie. Unii din noi, cum 
e tovarăşul Pop, aproape că au uitat slovele. 

„Nu-i pică obrazul de ruşine? Se întrebă Pop. Chiar de mine se 
leagă?” 

— Şi trebuie să ştim tare multe. Pentru că e greu şi de multe 
ori greşim. De pildă eu. În momentul când sarcina noastră e să 
atragem pe muncitorii social-democraţi cinstiţi, eu am spart 
gura lui Balotă. Aşa, privind la faţa lucrurilor abia, nu eram 
vinovat nici dacă-i rupeam gâtul. Nu, sunt foarte vinovat. Şi mai 
sunt altele, pe care partidul le ştie, altele de care poate nici eu 
nu-mi dau seama. Dar în problema ringurilor, tovarăşi, acolo da, 
acolo am toată dreptatea. Să trecem peste multe din cele spuse 
de tovarăşul Dimitriu. A vorbit frumos, şi a spus multe lucruri 
interesante. De exemplu că biroul judeţean a hotărî! Montarea 
ringurilor în şedinţa din 16 mai. Azi, suntem în 12 noiembrie. 
Dacă n-am fi organizat o pază muncitorească în jurul şurii, 
astăzi, într-adevăr, n-ar mai fi acolo decât fier vechi. Tovarăşi, 
eu stau drept în faţa partidului şi sunt gata să răspund oricând 
pentru faptele mele. Ştiţi cu toţii ce înseamnă montarea 
ringurilor. Problema asta e. Eu îmi iau angajamentul să lupt din 
toate puterile pentru ca hotărârea comitetului judeţean al 
partidului să fie pusă în viaţă. Atâta am avut de spus. 

— Mai are cineva ceva de întrebat? se ridică Jilovan. 

— De ce se montează aşa de încet ringurile? întrebă cineva. 

— Asta avem de întrebat! spuse Pop şi se încruntă spre 
Gherasim. 

— Poate tovarăşul Constantin Baciu, delegatul Comitetului 
Central, ar vrea să ne spună câteva cuvinte, se aplecă Jilovan. 

— Da. Foarte puţine. În fond, ce-a fost de spus, s-a spus. Pun 
şi eu aceeaşi întrebare ca tovarăşul: de ce se montează aşa de 


încet ringurile? Şi am de făcut o propunere: să se ancheteze 
întâmplările în jurul morţii tovarăşului Horvath. Altceva, n-ar fi 
de spus... Deocamdată. 

Ninsese bogat şi acum oraşul avea o prospeţime şi o curăţenie 
odihnitoare, ceva vioi şi tineresc. Copiii strigau, bătându-se cu 
zăpadă şi trăgând în urma lor săniuţele; câte un domn impozant, 
cu guler de astrahan şi căciulă de dorobanţ, aluneca şi se 
întindea cât era de lung în râsetele străzii. 

Din când în când, pe la vreun colţ, unde două tabere se luptau 
cu îndârjire, se auzea zăngănitul geamurilor sparte şi urletele 
desperate ale proprietarului care chema poliţia în ajutor; 
oamenii umblau mai repede, cu paşi neaşteptat de săltăreţi şi le 
venea să fluiere. 

Maria se aplecă pe furiş, luă un pumn de zăpadă pufoasă şi o 
strecură sub gulerul lui Gherasim. Acesta strigă, o apucă de 
mâini şi o răsuci ca pe o sfârlează. 

— De astea-mi eşti? Aşteaptă tu numai... 

Trifan se uită la ei cu reproş: 

— Bine, Gherasim, mai dă-o încolo... nu se cuvine... De pe o 
tufă de bozii, Gherasim culese şi el un pumn de nea şi-l zvârli în 
faţa lui Trifan, care pufni înfuriat ca un motan. 

— Mai fie-ţi ruşine, mucosule. Dar pe urmă se opri şi el, 
oarecum stânjenit. Maria îi privi pe amândoi şi gropiţele i se 
săpară în obrajii roşii, strălucitori. „Parcă-s doi copii, se gândi şi 
se miră, aducându-şi aminte că văzuse azi pe Gherasim răcnind 
din toate puterile, mânios, gata să se bată cu Simon”. Ce om 
ciudat şi mai ales cât de sfios pare uneori, parcă n-ar fi el, ci alt 
cineva. 

Mergeau pe mal. Mureşul vuia prizonier sub pereţii grei de 
gheată, care se îngrămădeau la picioarele arse, răsucite ale 
podului, făcând printre drugii rupti de explozie, o cetate de 
blocuri de gheată, cu marginile albastre ca de sticlă. Ar fi vrut să 
fugă repede pe mal în jos, dar îi văzu pe cei doi îngânduraţi, fără 
chef, aşa că merse mai departe alături, cuminte şi nemulțumită. 
Cotiră pe dâmbul cetăţii celei vechi, pe o alee pietruită, 
mărginită de pomi îngreunaţi de promoroacă. Câte un vânt rece, 
spulbera zăpada într-o ploaie de scântei argintii, de steluțe 
îngheţate care pişcau obrazul. Gherasim îşi scoase mâinile din 
buzunarele scurtei şi începu să şi le frece. 


— Frig al naibii, spuse, dar se gândea la altceva. Şi nici Trifan 
nu-i răspunse: numai de la un timp se întoarse spre el: 

— O să fie greu... poate mai greu decât tot ce s-a întâmplat 
până acum... Ce spui de Albu? 

— Te aşteptai la altceva? întrebă Gherasim. 

Doar îl ştii prea bine de ce ar fi Fost în stare. Numai că... 

E drept, acum o lună înainte de verificare n-ar fi vorbit cu aşa 
siguranţă despre atitudinea lui Albu. Nu-i vorbă, cu toţii ştiau că 
„e ceva cu el” mai ales după naţionalizare, dar nimeni nu ştia 
nimic concret. 

Se întoarse spre Trifan: 

— Cum de a reuşit să se strecoare până şi în comisia de 
verificare? 

— Cum, dar ce-s eu, dumnezeu?... 

— Tată! Tovarăşe Gherasim, făcu Maria, chiar acum? Bine, dar 
era vorba că nu vorbim nimic despre fabrică... 

— Tu nu te amesteca în treburile bărbaţilor. 

Umblară câtva timp tăcuţi, urcând costişa domoală. 

Fumurile oraşului se înălţau albe şi drepte spre cerul cenuşiu, 
atât de apropiat încât parcă apăsa umerii. Acoperişurile ţâşneau 
din pânza nesfârşită; iar mai jos, spre mal, se vedea parcul ca o 
mare pată de cenuşă. 

— Uite, acolo e fabrica, spuse Maria întinzând mâna. Tată, tu 
la care coş lucrezi? 

Trifan se sili să-l desluşească, dar nu putu zări decât hala 
nouă. 

— Pe acolo pe undeva, mormăi el, apoi se întoarse spre 
Gherasim: 

— | s-a urcat la cap lui Pop de când a fost numit maistru în 
secţia cea nouă... 

— Nu, făcu Gherasim. Parcă dumneata nu-l ştii. E puţin cam 
mândru; asta e tot şi drept să spunem are pe ce. 

— Pentru că el a condus montarea maşinilor? 

— Şi pentru asta. 

În depărtare, dincolo de oraş, se întindea pusta nemărginită, 
cenuşiu argintie, străbătută de Mureş, ca de o panglică de oţel. 
Privirile alunecau, se pierdeau în zarea nelămurită, acolo unde 
de pe acum se adunau umbrele serii ca într-un ghem. Mari a se 
simţi deodată tristă şi singură. Ar fi vrut să râdă şi să 


glumească, dar asta ar fi părut aproape mojicie, alături de cei 
doi bărbaţi, gânditori. 

— E frumos, numai atâta spuse. 

— Mie mi-e frig, făcu Trifan. Este pe aici pe undeva o crâşmă a 
lui Fodor şi are o palincă fiartă... 

— Hai să mergem, zise Gherasim. 

Erau numai ei trei în odăiţa mică, cu pereţii afumaţi. Focul 
mormăi în sobă şi lemnul meselor era lustruit, lucios. 

Fodor le aduse trei sticluţe aburind, apoi se întinse pe o laviţă, 
în fund, morocănos şi plictisit, parcă ros de urât. 

Rămaseră aşa multă vreme, privind flăcările roşiatice ale 
focului, pătrunşi de o caldă osteneală, de-o mulţumire ascunsă 
pe care niciunul nu îndrăznea s-o mărturisească celuilalt. Timpul 
e măcina încet, blând, cu o molcomitoare încetineală. 

Gherasim stătea faţă în faţă cu Maria; o privea pe sub 
sprâncene şi ar fi vrut să-i spună ceva, dar nu ştia ce anume. Ea 
stătea cu ochii în pământ, vinovată parcă, clipea des şi-şi muşca 
buzele. Acum că stăteau într-o încăpere se simţea stingheră, nu 
ştia ce să facă cu mâinile. Sorbea tăcută ţuica ce se revărsa în 
ea ca un izvoraş clocotitor. Gherasim preocupat potrivea o 
fărâmitură de pâine cu degetele, o frământa, o aşeza în văliugul 
scândurilor mesei, o dezgropa iar cu unghia şi o potrivi din nou. 
Maria abia acum observase că Gherasim era cu jumătate de cap 
mai înalt decât tatăl său. Ti privi atent faţa: avea sprâncenele 
unite, stufoase, faţa proaspăt rasă era netedă şi roşie. De frig, 
se gândi. Sau?... 

Gherasim începu să zâmbească: avea gura mare, buze 
cărnoase şi dinţi albi, sănătoşi, mari. În clipa aceia Maria ar fi 
vrut să-i aranjeze nodul cravatei care stătea strâmb. Pe urmă se 
miră: acum îl vedea pentru prima oară cu cravată şi-şi spuse că 
Gherasim o pusese de dragul ei. Oare?... îşi continua gândul, ar 
fi vrut ca tatăl ei să nu fie de faţă şi se ruşină. Se trase mai 
aproape de el şi-şi apropie mâna de pumnul păros al lui Trifan. 
Pumnul era cald şi ea se întrebă dacă ai lui Gherasim sunt la fel. 
Dar nu cuteză să-i atingă mâna. 

— Mai stăm, tată?... 

— Mai stăm... 

— Să mai stăm, spuse şi Gherasim şi făcu semn spre Fodor. 
Încă o serie. 


Trifan clipi mulţumit. 

Mai târziu când îşi ridică privirile să-l întrebe pe Gherasim, 
dacă mai suportă o „serie”, tresări: acesta se trăsese mai 
aproape de Maria şi-i frământa mâinile. „Na, drace!” Se ridică: 

— ... Să ştii Maria că o să mă certe maică-ta... Şi pe bună 
dreptate. 

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă Maria speriată şi-şi trase 
mâinile din palmele lui Gherasim. Ce s-a întâmplat? 

— L-am promis că... cum să spun... azi... La naiba, acum am 
uitat şi ceea ce i-am promis. Trebuie să mă duc... 

— Venim şi noi, făcu Gherasim ursuz... 

— Nu, nu, îşi ridică vocea Trifan. Eu n-am nevoie de 
însoțitori... Mai staţi, doar ştiţi drumul până acasă... 

Afară se scutură nemulţumit de frig. „Şi ce palincă bună are 
Fodor.” Oftă prelung şi porni încet spre oraş.