Dimineata Copiilor/Dimineata Copiilor, 1933 (Anul 10, nr. 464-516) 818 pag/DimineataCopiilor_1933-1669230776__pages551-600

6 Septembrie 1933 — Nr. 500 


SĂRINDAR), 12. m 


REPRODUCEREA BUCATILOR 
INTERZISĂ 


ESTE STRICT 


Manuscrisele nepublicate nu se 


REDACŢIA si ADMINISTRAȚIA 
BUCURESTI. — STRADA CONST. MILLE 
TELEFON 324/70 


1 AN 200 LEI 
6 LUNI 100 „ 

IN STRAINATATE DUBLU 
UN NUMĂR 5 LEI 


Abonamente : 


Director: N. BATZARIA 


inapoiaza 


NUMARUL 500 


DIN 


ar'că nici nu ne vine să credem că au trecut atâ- 
tia ani — adică, aproape zece ani — dela apariţia 
»Diminetii Copiilor” şi că acum apare n-rul 500. 
500 de numere, cuprinzând în ele materie pen- 
tru 50 de volume separate! O bibliotecă întreagă, 
in care găseşti multe romane scrise anume pentru cititorii 
„Dimineţii Copiilor”, aproape 2000 de poveşti originale sau 
alese cu grije şi printre cele mai frumoase din literatura 
altor popoare, o mulțime nenumărată de poezii potrivite 
pentru copii şi tineret, piese de teatru, bucăţi de ştiinţă 
popularizată, schițe umoristice, isprăvile hazlii şi fara sfar- 
şit ale lui Haplea, povestiri cu caracter istoric şi naţional, 
fabule şi legende, proverbe, ghicitori, jocuri, tot felul de 
siaturi şi îndrumări... 

Dar ce nu se găseşte în cele 500 de numere ale ,,Dimi- 
netii Copiilor”. Si câte zeci şi zeci de mii de cititoare şi 
citori mau avut în vremea aceasta „Dimineaţa Copiilor”? 
In care colt de tara n'a mers ea si unde n’a fost așteptată 
cu bucurie si nerabdare? 

Si cata placere nu simtim noi, care ne-am trudit pentru 
apariţia regulată si din ce in ce mai bună a „Diminetii Co- 
piilor”, cand suntem intalniti de persoane, care nu mai sunt 
copii, de domnisoare mari, de doamne casatorite, de stu- 
dente si studenti universitari si care ne spun: ,,Stiti, si noi 
am fost cititorii „Diminetii Copiilor”. 

Plăcerea noastră este şi mai mare, când ne asigură că 
păstrează despre „Dimineaţa Copiilor” o bună amintire, aşa 
cum păstrezi amintirea despre un prieten la care ai ţinut 
mult. 


DIMINEAŢA COPIILOR: 


500 de numere! Au apărut in tara şi înaintea ,,Dimine- 
tii Copiilor” alte reviste pentru copii şi tineret. Nici una 
din revistele acestea n’a avut însă parte de o viata aşa de 
lungă. Toate şi-au încetat apariţia cu mult mai înainte de 
a ajunge la n-rul 500. 

Insă „Dimineaţa Copiilor” nu numai că a împlinit 500 
de n-re de existență, dar ea este astăzi mai plină de viata 
decât oricând şi mai sigură de viitorul ei. 

Siguranţa ei de viaţă cât mai lungă i-o dau cititorii, 
cărora revista le este aşa de dragă, devenind pentru dânşii 
o prietenă de care nu se pot despărți. 

Mai avem această siguranță şi hotărârea noastră de 
a munci fara răgaz şi din toate puterile, pentruca „Dimi- 
neata Copiilor” să, apară din ce in ce mai bine şi să placă 
din ce în ce mai mult. 

lată, eu, Moş Nae, care scriu aceste rânduri — îmi 
zic şi eu Moş Nae, de oarece dragutii mei cititori şi prieteni 
nu-mi spun într'altiel — am o mare dorinţă. Dorinţa ca să 
mă tie Dumnezeu în sănătate şi în viata şi să pot vesti apa- 
ritia n-rului 1000 al revistei. 

Insă, dacă Dumnezeu va hotări într'altiel, „Dimineaţa 
Copiilor”, cu sau fără mine, va merge si va trăi înainte. 
Aceasta, pentrucă viata ei este asigurată de dragostea ce-i 
poartă conducătorii marei si îniloritoarei instituţii „Adevă- 
rul”, care nu se dau indarat dela nici un sacrificiu pentru 
cât mai buna apariţie a revistei. Acestor conducători li se 
cuvin toate multumirile. 

Si acum, dragute cititoare si iubiți cititori, 
scumpei noastre reviste: multi ani inainte! 


să uram 


BAPIREA 


CELOR DOUA FETIȚE A 


ROMAN PENTRU 
COPII ȘI TINERET 


„Trebue să-i ajungem! Nu se poate să nu-i ajungem!” 
Așa spunea mereu Jean Nerton, îndemnând pe tânărul, 
care conducea automobilul, să meargă tot cu iufeala cea 
mai mare. 

Ceeace îl întărea pe Jean Nerton în credința aceasta, 
erau următoarele două lucruri. Intaiu, fiindcă poliţia si 
jandarmeria din țară şi mai ales din Ardeal, aveau cunos- 
tinţă despre chestiune și știau chiar direcţia ce apucase au- 
tomobilul răpitorilor si înfăţişarea masinei, era de astep- 
tat ea la trecerea prin vreo comună, mașina să fie oprită, 
iar răpitorii sa fie prinşi de jandarmi, ajutaţi la nevoe si 
de locuitorii comunei. 

Al doilea. Se mai putea ca aceiași mașină să aibă pe 
drum o nouă pană de cauciuc, din care pricină ar trebui 
să se oprească pentru câteva minute din mers, asa că au- 
tomobilul în care era Jean Nerton şi ceilalți prieteni să 
o poată ajunge din urmă. 

Insă, iată că la o cotitură a drumului, răsună un poc- 
net mai puternic decât un foc de puşcă. Plesnise un cau- 


„Stai frumos, să-ți dau să gusti din prăjitură“ 
(Photo Paramount) 


18) Peripetii din noaptea urmăririi 


4 


de N. BATZARIA 


ciuc tocmai dela maşina în care se găsea Jean Nerton şi 
tovarășii săi. 

Căutând să-și ascundă supărarea ce-i pricinuise acea- 
stă întâmplare așa de neplăcută, Jean Nerton sări din ma- 
sina si ajutat de ceilalţi, înlocui cauciucul pleznit printr'un 
cauciuc nou ce avea de rezervă. Dar la lumina farurilor 
se văzură niște puncte albe, strălucind pe şosea. Erau cuie 
ascuţite. 

„Tâlharii, zise Francezul supărat, s'au gândit la toate 
ticăloşiile. Şi-au făcut rost de cuie, pe care le aruncă în 


urma lor. Din pricina acestor cuie a pleznit cauciucul dela - 


roata masinei noastre... decât, înainte la drum!” adăugă 
el, când cauaiucul cel nou era gata pus. 

Automobilul porni din nou în întunericul des al nop- 
ţii. Drumul ducea acum printr'o comună pe care Jean 
Nerton nici nu-şi dete osteneala să o caute pe hartă, ca să 
vadă cum se numește. Insă la intrarea în comună văzură 
la lumina farurilor doi jandarmi cu pustile întinse. Jan- 
darmii le aţinură drumul gi le strigara: ,,Stati!” 

— Ne iau pe noi drept răpitorii fetelor!” zise Jean 
Nerton, nemulțumit de această nouă oprire. Totuși, nu era 
altceva de făcut, decât să se oprească. 

Tânărul care conducea maşina si care, precum stim, 
era în serviciul Siguranţei Statului, după ce arătă celor 
doi jandarmi cartea sa de identitate, le lămuri care este 
scopul călătoriei. Insă jandarmii erau datori să îndepli- 
nească ordinul ce li se dăduse: „Avem ordin să vă ducem 
la post şi acolo veţi putea să vă explicati cu şeful nostru”. 

Din fericire, postul de jandarmi, al cărui şef era un 
plutonier, nu se găsea departe de locul acela. De aseme- 
pea, deşi noaptea trecuse de jumătate, plutonierul nu dor- 
mea, ci stătea îmbrăcat. Primise şi el prin telefon înştiin- 
tarea că se poate ca răpilorii fetelor să treacă prin co- 
muna aceea. 

„Si nu e nici un sfert de oră de când au trecut, po- 
vesti plutonierul supărat că nu izbutise. Fără doar și poate 
că erau ei gi nu alţii. Automobilul, atât cât am putut să-l 
zărim în această noapte întunecoasă, se potrivea la înfă- 
tisare cu descrierea ce ne-a fost făcută de comandamentul 
nostru dela Cluj. Apoi, iuţeala nebună cu care fugeau, in- 
tărea bănuiala noastră. 

„Mă găseam eu însumi pe șosea, împreună cu cei doi 
jandarmi, care v’au adus aicea, povesti mai departe plu- 
tonierul. Indată ce am văzut că automobilul se apropie, 
am stat chiar în mijlocul şoselei, ca să le afinem drumul, 
am întins pustile spre ei şi le-am poruncit să oprească. Ei 
însă nici nau vrut să asculte de poruncă. Fara să micșo- 
reze ceva din iuteala, au dat drept peste noi. Dacă nu să- 
ream în lături, mar fi călcat şi zdrobit sub roţile automo- 
bilului. 

„Am descărcat mai multe focuri de pușcă în urma 
lor, crezând că se vor speria si se vor opri. Bine înţeles, 
am tras în aer, fiindcă ştiam că în automobil se găsește 
una din cele două domnisoare răpite, asa că ni era teamă 
că o lovim. Dar tâlharii, despre care trebue să spun că par 
a fi oameni curajoşi, nici nu s'au sinchisit de focurile de 
pușcă trase de ni, ci au continuat să fugă cu aceiaș iu- 
teala. 

— Şi cam in ce direcţie bănueşti că ar merge? între- 
ba Jean Nerton pe plutonier. 

— Dacă ţin mereu drumul înainte pe şosea, răspunse 
plutonierul, drumul ii duce la Cluj, dar nu-mi vine să 
cred că ar fi așa de nebuni, ca să intre in acest oraș. 

— De sigur că n’au să intre in Cluj”, îi întări vorba 
Jean Nerton. 


—— 


Rugând apoi pe plutonier să telefoneze la Cluj şi in 
celelalte comune despre toată întâmplarea, Jean Nerton 
spuse prietenilor si tovarășilor, care îl însoțeau, să nu mai 
piardă vremea, ci să pornească din nou la drum. A 

Porniră, pentru ca în comuna vecină să li se întâmple~ 
exact acelaş lucru. Adică, să fie opriți de jandarmi si duşi 
la post, unde, deasemenea, găsiră un plutonier care îi aş- 
_ tepta. Numai că spre deosebire de camaradul său din co- 

muna de mai înainte, plutonierul acesta îi primi aspru şi 
încruntat si le vorbi, răstindu-se la dânșii: „Insfârşit, 
mi-ati picat in mână, talharilor!” * 

e lămuri apoi gresala, numai că aceasta a fost prici- 
na ide o nouă pierdere de timp. Plutonierul acela făcuse o 
greşeală de neiertat. Când şi-a dat seama, se lovea cu sin- 
gur cu pumnii în cap, dar era prea târziu. 

‘Anume, că cu câteva minute mai înainte, izbutise să 
oprească automobilul în care se găseau răpitorii Victoriei, 
adică Petre Popescu si ceilalți pe care i-am cunoscut. In 
acelaș automobil se găsea, bine înţeles, şi Victoria, care 
continua să fie adormita. 2 

Insă, Petre Popescu, căruia nu-i lipsea inteligența — o 
inteligenţă întrebuințată pentru fapte rele — a putut să-l 
păcălească pe pluionicr. 

„Eu sunt inginerul Bunăreanu, tatăl celor două fete 
răpite, îi zise el, iar doamna din mașină este soţia mea, 
mama bietei Silvia, pe care o vezi că e încă adormită de 
cloroformul ce i-au dat ticăloșii, care o răpiseră. Domnul 
acesta, zise el mai departe, arătând spre tovarăşul său, e 
un Francez, este vestitul detectiv Jean Nerton. 

„Am aflat că răpitorii, care au cu dânșii pe fiica mea 
adoptivă Victoriţa, au luat pe drumul acesta. Ii urmărim 
şi sperăm cu ajutorul lui Dumnezeu si al d-voastră. dom- 
nilor jandarmi, să puncm mâna pe dânşii si să scăpăm 
din ghiarele lor pe biata Victoriţa.” 

Spunând acest minciuni, Petre Popescu se făcu că-şi 
sterge lacrimile, pe când femeia se făcea că plânge în ho- 

ote. . 


a Plutonierul îi crezu gsi le dete drumul, urându-le iz- 
banda şi promiţându-le tot sprijinul . lar acum, când a în- 
teles că fusese păcălit. se izbea cu pumnii în cap si nu 
mai putea sta locului de necaz și supărare. 

„Să mă păcălească tâlharii, şi să-și bată joc de mine 
zicea intr'una plutonierul, mergând de colo până colo. 

După această oprire, din care totuşi aflară ceva des- 
pre răpitori, — aflara mai ales că Victoria este cu dânșii— 
Jean Nerton şi ceilalţi porniră iarăşi la drum. Noaptea 
înaintase, aşa că uu era mult, până să înceapă a se lumina 
de zi. Dacă nourii desi şi negri n’ar fi continuat să acopere 
cerul, ar fi început să se facă zi mai de vreme. 

De când au plecat din comuna din urmă, Jean Ner- 
ton era gânditor, agitat si nu-și mai lua ochii de pe harta 
în care erau indicate şoselele şi drumurile mai mici din 
Ardeal. Vedea că se apropie de oraşul Cluj. Faptul acesta 
îl făcea să-și vorbească singur și să-şi zică: „Nu este cu 
putinţă ca tâlharii, pe care îi urmărim, să meargă și ei la 
Cluj si mai ales să meargă cu automobilul. Trebue și ei, 
care,.precum se vede, nu sunt proști, să înţeleagă atâta lu- 
cru, că a intra la Cluj înseamnă a cădea şi a se lăsa chiar 
prinşi la intrarea în oraş. Prin urmare, este sigur că vor 
ocoli Clujul şi vor apuca pe alt drum. Acum totul e să des- 
coperim drumul pe care vor apuca, ca să ne ţinem după 
dânșii si să nu le pierdem urma.” 

Asa isi vorbea Jean Nerton, fără să-şi ia ochii de pe 
iartă, pe cand automobilul înainta mereu in lumina faru- 
rilor, conducătorul automobilului zărea din când in când 
pe drum strălucind niște puncte, care nu puteau fi alt- 
ceva decât cuie aruncate din maşina lui Petre Popescu. Se 
ferea însă de ele, aşa că nu Ji s'a întâmplat vreo nouă pa- 
nă de cauciuc. 

Tot înaintând, sosiră la un punct unde la dreapta si 
la stânga șoselei se făceau două drumuri înguste de tara : 
„Opreste!“ zise conducătorului mașinei Jean Nerton. 

Maşina se opri, iar Jean Nerton, sărind jos, începu să 
controleze înaintea sa atât soseaua, cât şi cele două dru- 
muri. Pe drumul din stânga şoselei văzu urme proaspete 
de roţile unui automobil. Era un semn, ba chiar o dovadă 
că Petre Popescu apucase pe drumul acesta. 

Jean Nerton se urcă din nou în automobil şi zise con- 


* 
. 


ducătorului: „Lasă soscaua si mergi pe drumul de la 
stânga.” 

Merseră pe drumul acesta ale cărui gropi făceau ce 
mașina să sară intr'una, sguduind pe cei dinlăuntrul ei 
Insă erau acum siguri că tot pe acelaș drum apucaseră şi 
răpitorii. Vedeau înaintea lor foarte deslusit urmele proas- 
pete ale roţilor dela automobil. 

Incepuse să se lumineze de zi. Drumul ducea acum 
deasupra unei văi adânci, închisă de o parte şi de cealaltă 
prin două şiruri de -iealuri înalte si râpoase. O mică mis- 
care greșită si automobilul putea sa se prăvălească în va- 
lea aceea, care cra o adevărată prăpastie. De aceea, tre- 
buia mers încet si cu toată bagarea de seamă, ceeace il 
plictisea şi-l supăra pe Jean Nerton. 

„Dar nici tâlharii pe care îi urmărim, nu pot să mear- 
ga mai repede pe un drum asa de primejdios, îi observa 
d. Bunăreanu. 

— Insă, trebue să mergem noi mai repede, ca să-i pu- 
tem ajunge!” îi întoarse Jean Nerton vorba. 

„Stai! opreşte!” striga la un moment Jean Nerton, ca- 
re zărise ceva înaintea sa. Automobilul se opri. Sărind 
iute, alergă în.partea unde i se păruse că a văzut ceva. 

Şi în adevăr, a văzut ceva la care nu sar fi aşteptat 
şi nici nu s'ar fi gândit. In josul drumului, zărea răstur- 
nat automobilul lui Petre Popescu. Un accident ? O neno- 
rocire ? După câteva minte de cercetare, Jean Nerton 
sa convins că nu putea fi vorba de asa ceva. Dacă ar fi 
fost un accident, dacă automobilul sar fi rostogolit fara 
voia celor dinläuntrul lui, i-ar fi strivit şi pe ei. In tot ca- 
zul, i-ar fi rănit destul de grav, aşa că n’ar fi putut să ple- 
ce lesne dela locul acela şi să dispară. 

Insă automobilul era gol, iar de jur împrejurul lui nu 


se vedea vreo pati de sânge sau măcar urme de paşi de 


om. In schimb, pe drum se desluseau bine aceste urme de 
picioare. 
s i (Vă urma) 


„Vedeţi ce pălărie nouă am!“ 
(Photo Metro-Goldwyn) 


| SRN 


Fotografiile cititoarelor si cititorilor cari au luat la școală premiul Liu 


clasa III-a primară 


Şcoala „Avântul Cultural” 


Bucuresti 


Alfred Merlant 
clasa Ill-a primară 
Scoala mixtă din Iţcani 
jud. Suceava 


clasa I-a primară 


Scoala de bäeti, Drăgăşani 


Cogan B. Marcel 


Cherciu G. Maria 
clasa I-a primară 


Scoala de fete No. 36, Bucurey 


Stroescu V. Victor 
clasa IV-a primară 


Scoala de băeti No. 3, Pitesti 


Litman Toni 
cl. IV -a primară 
Scoala de fete No. 2 
Bucuresti 


Gheorghe Colios 
cl. H-a primară 
Scoala de bäeti No. 28 
Bucureşti 


Stamatescu Maria 

Ql. II-a primară 

Scoala de fete „Carmen-Sylva” 
Bucuresti 


Francu G. Elena 
clasa III-a primară 


Georgescu Mircea 
cl. l-a primară 
Scoala „Arhiereul Calist” 
Bucuresti 


Nufi Ianza 
cl. I-a primară 
Scoala de fete No. 15 
Bucuresti 


Felix Zelig 
Cl. ILa primară 
Şcoala de bäeti No. 13 

Bucureşti 


Scoala de fete No. 22, Bucureşti 


Marian N. Elina 
Cl. I-a primară 


Scoala de fete No. 34 


Bucuresti 


Ion Georgescu 
cl. IV-a primară 


Scoala de băeţi „Floreasca“ 


București 


22 


Elena Alexandrescu 
Cl. IILa primară 
Şcoala de fete No. 2 
Bucurestj 


ji 
Griinberg G. Iulian 
Ol. II-a primară 


Şcoala de băeţi No. 1 
: laşi 


Pârvulescu I, Ioan 
cl. I-a primară 
Scoala de bäeti No. 17 
Bucureşti 


Segal Hedva 
CI. IV-a primară 
Scoala de băeţi israclité 
P. -Neamt 


Enescu Mircea-Sorin 
Cl. IILa primară 
Scoala de bäeti No. 22 
Bucuresti 


Dobrotescu C. Alice 
Cl. Hl-a primară 
Scoala de fete No. 2 

Bucureşti 


Fotografiile 


Weinstein Sorin-Paul 
Cl. IV-a primară 
Scoala Pângăraţi 

P.-Neamt 


Emilia Camerman 

Cl. I-a liceu 
Institutul anglican „Speranta“ 
Bucuresti 


5 aie ~ 
Apostolescu Dumitru 
Ol. I-a primară 


Scoala de bieti No. 23 


Bucureşti 


X * — i 
Brandes Nuc 
Cl. l-a primară 
Şcoala de fete No. 24 

Bucureşti 


Silvia Pascaru 
> Cl. Il-a primară 
Şcoala de fete No. 1 
Soroca 


Şcoala din Căldărosu-Cernica 


cititoarelor și cititorilor cari au luat la școală premiul I-iu 


Yvonne Hasan Virgil Molodoveanu 
Cl. Il-a primară Cl. Il-a primară 
Scoala de fete No. 13 Scoala de bäeti No. 2 


Ilfov Bucuresti Bucuresti 


Elvira Aureliu 
Cl. I-a primară 


Li 


EI 


Gheorghe Cimpoiaş Goldenberg Ernesta 
Cl. III-a primară cl. I-a primară _ Cl. I-a primară 
Scoala de băeţi No. 9 Scoala de bäeti No. 2 Scoala de fete No. 2 
Bucuresti Bucuresti Bucuresti 


Barbulescu Dumiiru 


Serper D. Zev 
Cl. IV-a primară 
Şcoala Spaniolă 

Bucuresti 


Raluca si Gabriela Zamfirescu 
Cl). La primară Cl. Il-a si IV-a 

Scoala «le fete No. 22 Scoala de fete „Fraţii Rădulescu” 

București Iaşi 


Socolie Olga 


— 


Octavian Marinescu Klekner I. Carola 


Cl. La primară Cl. La primară Cl. IL a primară f 
Scoala No. 8 „Spiru Harct” Scoala de bäeti No. 38 Scoala „Aşezământul Styrbei« 


Galati Bucuresti Doamna” 
Bucureşti 


Nicuşor Ganea 


Piuleţ N. Olga 
Cl. l-a primară 
Scoala mixtă „I. Olteanu“ 
Knajic Maria 
CI. I-a primară 
Şcoala de fete No. 40 
București lași Bolgrad 


5 


Popovici Sava 
Cl, II La primară 
Scoala de băeţi ,,Letcani* 


Lora Perper 
Cl. IV-a primară 
Şcoala 'de fete No. 2 


1 


C Y a 
TA H i — 


CLOSCA 


Desene de GEO Text de Mos Nae 
ESS 
* 


4) CE-A PATIT HAPLEA LA PĂDURE 


Doarme Haplea iepureşte Traista'n mână ia, porneşte „Unde sunt — lua-i-ar naiba?“ In poiană, ce să vadă? 
Şi cu noaptea n cap se scoală, Prin pădure tot sbierând, Zice Haplea necăjit, Un măgar mai tinerel! 
Dar piardă vremea, Dar măgarii cei sălbatici Şi mergând pe o cărare, Paşte singur iarba verde 
Nu mănâncă, nici se spală. Ca să iasă, n’au nici gând In poiană a egit. Şi e chipeş, frumusel. 


„Uite unde-au fost măgarii! Vocea-i tremură lui Haplea, Deci, întoarce capu 'ndată, Dar văzând că-i om acolo, 
Strigă Haplea bucuros Totuşi, sbiară foarte tare, Pe tovarăş să-l privească, Iarăşi nu s'a speriat, 
Unde eşti tu, coană Froso Măgăruşul din poiană, Să-l salute-apoi mai bine Ci la sbieretul lui Haplea, 


Să vezi cât sunt norocos?“ Crede că-i măgar mai mare. In cea limbA măgărească. A răspuns printr'un sbierat. - 


GEY 


e 


Insă Haplea ntinde traista Isi descinge brâul Haplea, lar măgarul nu-i sălbatic, Se porni să cânte Haplea: 
Şi ovăzul îi arată, Face-un la} numai decât, Nu se sperie de fel, „Foaie verde busuioc, 
Măgăruşul din poiană, Şi măgarului sălbatic Haplea când începe a-l trage, Mai deştept ca mine nu e, 


Iute î-l trecu d 


e gât Merge blând ca mielusel. Şi deştept şi cu noroc”. 


Iar apoi isi zice singur: „Vreau să vadă coana Frosa, Mâin i y 
. , e, poimâine viu iarăşi Dela spate, bietul 'Haplea 
4 8 astăzi, socotesc, Că m'am fost eu păcălit Prind mai mulți, că nu e greu, Drept în BE se pomeneste, 
ajunge unul singur, Şi că nu sunt, cum imi spuse, Ştiu acum unde li-i locul...“ Cu-un ciomag ce-i tras puternic 


Da atât mă mulţumesc. Un năiâng şi un tâmpit. Dar ce-i asia, aoleu! La pământ ce-l prăbuşeşte. 


Pan’ să-şi dea sărmanul seama, „Hof, tâihar! urla ţăranul Şi ridică iar ciomagul, „Dar al tău e măgăruşul? 
Ce-i cu dânsul, ce-a päfit Om bătrân, fie-{i ruşine! Insă Haplea tremurând; Că-i al tău, n'am bănuit! 
Un ţăran voinic şi tânăr Ai venit să-mi furi măgarul, „Nu sunt hojĵ - ferească sfântul- — Dar ce crezi, mă, zice omul 


Inainte-i a zărit. Lesne nu scapi tu de mine!“ Şi să fur, eu n'am nici gând. Din pimânt ca răsărit? 


„Ii închipui că măgarii Il întreabă Haplea iarăşi: Stă mirat acum țăranul II întreabă apoi să-i spună: 
Cresc ei singuri prin pădure „De-i aşa, dar unde sint Şi sfre Haplea tot priveşte. „De-unde vii şi cine eşti?“ 
Şi că vii să-i strângi pe urmă, Toţi măgarii cei sălbatici „Omului acesta — 'şi zice — li răspunde Haplea ’ndata: 
Cum ai strânge fragi şi mure?” Ce-au eşit ca din pământ?“ Văd o doagă că-i lipseşte“ „Eu sunt Haplea din Hăpleştif 
In n-rul viior: „HAPLEA CUMPĂRĂ UN OU DE MAGAR” (Va urma) 
9 


VAM AUZIT VORBIND 
ROMANESTE 


4) O amintire de demult 


u mă întrebaţi câți ani au trecut de când sau 

întâmplat cele ce am să povestesc în rândurile 

ce urmează. Dacă mă întrebaţi, răspund numai 

că au trecut foarte multi ani. Este deajuns să 

spun că acum sunt Mos Nae, adică un om bă- 
tran, iar atunci eram un băiat, elev în clasa a cincea a li- 
ceului român din orașul Bitolia (Macedonia). 

In după miaza unei Duminici de primăvară, ni s'a dat 
voe la un grup de vreo douăzeci de elevi mai rasariti să 
facem o excursie la mânăstirea Sfântului Cristofor, aşe- 
zată pe coasta unui munte, la o depărtare de o oră de ora- 
sul Bitolia. 

Am pornit cu tofii, mergand, bine inteles, pe jos. Insa, 
cam pe la jumătatea drumului, vedem înaintând spre noi 
si venind din diferite direcţii, grupuri de băeţi, printre 
care multi erau aproape bărbați. 

Am înţeles: grupurile acestea veneau să se ia cu noi 
la bătae, ceeace nu se întâmpla pentru întâia oară. 

In adevăr, la Bitolia, noi, elevii liceului român, ne 
luam la bătae cu elevii liceului grec, ori decâte ori ne în- 
tâlneam pe stradă sau afară din oraș. Și elevii aceştia erau 
tot Români ca si noi, însă părinţii lor îi trimiteau la şcolile 
greceşti, unde erau învăţaţi să-și lepede limba şi să urască 
tot ce era român. 

i De aceea, ei aveau mare dușmănie pe noi. Si de aceea, 
ori decâte ori ne întâlneam, ne şi luam la bătae. 

Cine mânca bătae ? Când ei, când noi. Când ei erau 
mai mulți, noi eram cei bătuţi, pe când, dacă noi eram in 


„Nu cred să fie un cal mai stra șnic decât al meu“ 
(Photo Metro-Goldwyn) 


10 


de Mos Nae 


numar mai mare, ei se alegeau cu bataia si cu cAteva ca- 
pete sparte. 

Insă, în după amiaza zilei in care noi, în număr de 
douăzeci, pornisem să mergem la mânăstirea sfântului Cri- 
stofor, se vedea bine că am fi eşit din încăerare bătuţi 
măr. După grupurile care veneau asupra noastră, se vedea 
că ei trebue să fie cel putin de trei ori mai mulţi decât 
noi. Şi erau cu toţii înarmaţi cu bâte şi ciomege, cum, de 
altfel, eram si noi înarmați. 

Ce era de făcut? Să ne întoarcem din drum şi să o 
luăm la fugă? Aşa ceva nu ne putea trece măcar prin 
gând. Ar fi fost pentru noi cea mai mare ruşine şi ar fi 
fost ca o pată pentru liceul nostru și chiar pentru numele 
de Român. 

De aceea, ne-am oprit, hotariti să înfruntăm pe dus- 
manii noştri şi să ne apărăm cât vom putea mai bine. 

Si sa pornit lupta. O luptă sălbatică, inversunata, cu 
pietre, cu bice, cu ciomege, cu pumnii. După vreo cinci 
minute, patru din ai nostri aveau capetele sparte, iar alfi 
trei erau trântiţi la pământ, bătuţi si calcati cu picioarele. 
Ce-i drept, şi noi isbutisem să spargem două, trei capete 
şi să umplem de sânge pe câţiva din duşmanii nostri. 

Insă, fiindcă ei erau mult mai multi, se vedea că până 
la urmă nici unul din noi n'ar fi esit teafăr din această 
încăerare. 

Ceva mai încolo de locul luptei, erau câţiva soldați 
— soldaţi turci, se înţelege care sedeau intinsi pe iarbă 
verde si priveau la lupta noastră. Nici gând sa vie si să 
ne despartă. Pentru ei era o plăcere să privească astfel 
de lupte. 

Insă, atunci când noi eram să fim răpuşi deabinelea, 
iată că din grupul acestor soldaţi sare unul, care purta o 
barbă căruntă, şi punând mâna pe un bat, aleargă in aju- 
torul nostru. 

Ne strigă chiar româneşte: ,,Tineti-va, baeti!” si în- 
cepe să dea ca un nebun în dușmanii noştri. După el, vin 
şi ceilalţi soldaţi şi fac la fel. A 

Acum, soarta luptei s'a schimbat cu desăvârșire. Elevii 
şcolilor greceşti si ceilalţi tineri, care ne atacaseră, au 
rupt-o la fugă, pe când noi am rămas, cum se spune, bi- 
ruitori si stăpâni pe câmpul de luptă. 

Am mulțumit soldaţilor si mai ales soldatului bătrân, 
care sărise cel dintâiu în ajutorul nostru. Soldatul acesta 
ne zise: „V'am auzit vorbind românește şi de aceea am 
venit să vă scap”. 

Am rămas nespus de mirati, văzând că acest soldat 
turc vorbește româneşte, aşa cum se vorbeşte aici, în Tara. 
Vorbea chiar mai bine decât noi, cărora ne venea mai ușor 
să vorbim în dialectul nostru macedo-român. 

„Nu cumva eşti Turc din Dobrogea?” l-am întrebat 


noi. 

Mai înainte de a răspunde la întrebare, soldatul ne 
pofti să sedem jos pe iarba verde, apoi, oftând cu durere 
şi ştergându-și lacrimile ce începuseră să-i curgă, ne spu- 
se, precum urmează, întreaga poveste a vietei sale. 

„Nu sunt, né zise el, nici din Dobrogea, nici din vreo 
altă parte a Ţării Româneşti. Numele meu este Zusuf si 
sunt născut într'un sat turcesc din Asia Mică. La vârsta de 
douăzeci de ani, am fost luat în armată — în armata turcă, 
se înţelege. M'au ţinut cinci ani, în care timp am luat parte 
la războiul pe care Sultanul nostru îl avea cu Sârbii și la 
potolirea câtorva răscoale în diferitele provincii de Turci. 

„Când am împlinit cinci ani de serviciu militar, cre- 
deam că au să-mi dea drumul să ma intore la mine acasă. 
lată însă că a isbucnit războiul cu Ruşii si cu Românii. 


Regimentul în care eram și eu, a fost trimis la Plevna. Aci 
am fost rănit și am căzut prizonier în mâinile Românilor. 
Până atunci, eu nu văzusem Români, asa că nu ştiam ni- 
mic despre dânșii si nu intelegeam nici un cuvânt din 
limba română. 

„In curând însă m'am încredințat ce oameni cumse- 
cade sunt Românii. Cu toate că eu eram un soldat din ar- 
mata dușmană, medicii români m'au îngrijit, ca si cum as 
fi fost unul din cei mai buni soldaţi români. După ce 
m'am vindecat de rănile primite în lupte, am fost trimis 
ca prizonier in România împreună cu multi din camara- 
zii mei. 

„Când am trecut Dunărea 


şi am pus pentru întâia 


oară piciorul pe pământul românesc — povesti mai de- 
parte bătrânul soldat lusuf — am plâns, crezând că îmi 


găsesc acolo mormântul. Când, însă, după ce s'a sfârşit 
războiul şi a venit ca prizonierii să se întoarcă în ţara lor 
şi la casele lor, eu m'am ascuns, ca să nu mă ia și pe mine 
din Tara Românească. Eram hotărit să stau în România 
până la sfârşitul vieţii căci, ce vreţi: „Dâmboviţa apa 
dulce, cine bea nu se mai duce”, 

„Doi ani mai târziu, m'am căsătorit cu o Româncă şi 
mi-am întemeiat o gospodărie. Imi mergea destul de bine, 
iar Dumnezeu m'a hărăzit cu trei copii. (Pomenind de 
copiii săi, bietului soldat i se umplură ochii de lacrimi). 

— Dar ce ai căutat din nou în Turcia si cum se face 
că esti iarăşi soldat în armata turcă? l-am întrebat noi. 

— Nenorocul meu”, răspunse el suspinând. Se opri 
putin din vorbă, isi aprinse o ţigară, apoi continuă în felul 
ce urmează: „[recuseră 15 ani de când mă gaseam în 
Tara Românească. Atunci mi-a venit gândul, de pe urma 
căruia mi se trage toată nenorocirea, să merg în Turcia, 
în satul meu, ca să-mi mai văd odată părinţii şi neamu- 
rile. Am venit, ca să aflu că tata murise, că doi fraţi, pe 
care îi aveam, se prăpădiseră în războiu şi că biata mama 
se aciuiase pe lângă o rudă a noastră, ducând o viata ne- 


căjită si amărită. l-am propus să o iau cu mine in Ţară, 
iar ea a primit cu toată bucuria. 

„Insă, pe când făceam pregătirile de plecare, într'o 
seară am fost luat pe sus de doi jandarmi şi dus la co- 
mandamentul militar din oraşul Angora. Aci am fost ju- 
decat ca dezertor din armată şi osândit la şapte ani închi- 
soare. După cinci ani de puşcărie, mi-au dat drumul, ca 
să fiu din mou înrolat în armată. Și iată cum se face că 
mă vedeţi soldat la vârsta aceasta. Ce face însă soția mea? 
Ce fac iubiții mei copii? Nu știu nimic. De când am plecat 
din Tara, n'am nici o veste dela dânșii. 

„Dar, adauga lusuf hotărît si sărind în picioare, nici 
mort nu mă las de gândul de a mă întoarce in Țara Ro- 
mânească, la nevastă si la copii. Acolo vreau să mi se o- 
dihnească oasele, căci acolo e bine de trăit şi e bine chiar 
şi de murit. 

„Aţi fost vreunul din voi în Tara Românească?” ne în- 
trebă el după aceea. Iar când i-am răspuns că noi n'am 
fost, lusuf clätina din cap, ca şi cum ne-ar fi plâns de 
milă, şi zise: „Cine n'a văzut Tara Românească, n'a văzut 
ce e frumos şi ce e bogat pe lumea aceasta. 

„Ia priviţi, făcu el, arătând cu mâna un lan de po- 
rumb. Ăsta e porumb şi ăsta e pământ? Stifi voi cât de 
înalt creşte porumbul in Tara Românească? Să intri că- 
lare pe calul cel mai înalt şi tot mai înalt crește el. Acolo 
e pământul aurit şi binecuvântat de Dumnezeu, nu ca pie- 
trele şi nisipul de aicea”. 


* 


Aproape se inoptase, cand ne-am despartit de batra- 
nul soldat Iusuf, care nu mai putea de dorul Țării Româ- 
nesti. La despărţire, l-am întrebat: „Dece ai sărit in ajuto- 
rul nostru?” 

— Pentrucă vam auzit vorbind româneşte, ne răs- 
punse el. lar pentru mine, o vorbă românească este ca un 
glas din cer, ca o poruncă sfântă a lui Dumnezeu”. 

Mos Nae 


Un mic popas 


11 


(Photo Metro-Goldwyn) 


fost odată un împărat, care avea o fată. Dom- 

nita aceasta spunea atâtea brasoave, încât nu 

era chip să-i găseşti pereche, de-ai fi umblat tot 

lung si latul țării. De aceea, împăratul dădu 

sfoară 'n tara ca de s'o afla vreun flăcău, care 
să se priceapă să toarne la minciuni pan’o zice si Domnița: 
„Ei bine, asta-i minciună!” aceluia i-o va da de nevastă, si 
jumătate din împărăție pe deasupra. 

Mulţi veniră să-și încerce norocul. Pentrucă cine n’ar 
fi vrut să ia de nevastă o fată de împărat ? Şi toţi plecara 
plouati. Minciunile lor intrau pe-o ureche si eşeau pe alta, 
căci Domnița născocea totdeauna altele şi mai gogonate. 

Printre, cei din urmă veniră trei fraţi să-şi încerce şi 
ei norocul. Dar primii doi mai mari cum  veniră, asa 
plecară. 

Al treilea însă — pe nume Ciobotel — merse si găsi 
pe Domnitä în curtea păsărilor. 

„Bună dimineaţa”, zise el. 

— Bună dimineața,” îi răspunse Domnița si porni. 

— Orice-ai spune dumneata, dar bou mare ca ăla al 
nostru nu se mai află pe pământ; căci dacă se sue câte un 
om pe fiecare corn al boului, ei nu se pot ajunge chiar cu 
o prăjină de şapte metri. 

— Gogoşi! zise Ciobotel; asta-i tot? Păi noi avem un 
bou așa de mare, că dacă stă câte un om pe fiecare corn şi 
unul suflă întrun bucium, celălalt nu-l aude”. 

— Hm, da! se poate! Dar mă prind că voi n’avefi atâta 
lapte cât avem noi; că noi dacă mulgem vacile, punem 
laptele în găleți mari, apoi le cărăm afară şi vărsăm in 


putineiuri adânci şi facem niște cascavaluri mari, mari 
de tot. > 

— Aşaaa? Aşa faceţi voi? Ei bine: noi mulgem vacile 
în hîrdae mari, aşa de mari, că le punem în căruţe, ca să 
le putem duce afară; apoi turnăm laptele în niște gropi 
grozave şi facem o brânză mare cât casa. 

Aveam si o iapă murgă, care o frământa bine cu pi- 
cioarele; odată însă iapa s'a prăvălit în brânză si n'a fost 
chip s'o mai găsim, dar după ce am mâncat din brânza 
aceea şapte ani dearândul, am găsit iapa vie şi încă mai 
svârlea din picioare. 

Eu atunci o luai şi plecai cu ea la moară, dar pe 
drum numai că i se rupse gira spinării în două. Nu-mi 
pierdui cumpatul: smulsei la iuțeală un brad sit pusei in 
locul şirii spinărei. Ai fi zis că era de-acolo; aşa se potri- 
vea! Când bradul crescu aşa de înalt, încât mă suii pe el 
până la cer. Acolo, văzui un înger, care torcea spumă de 
mare si făcea din ea frânghii de par de pore. 

Deodată însă bradul meu se rupse și nu mai ştiam 
cum să cobor pe pământ; atunci îngerul cel drăguţ mă lăsă 
în jos pe una din frânghiile acelea şi căzui drept intr’o vi- 
zuină de vulpe unde cine crezi că se afla! Mama mea și 
tată-tău stau acolo si cârpeau ghete; şi tocmai cand intrai 
eu, mama îi trăgea lui taică-tău un pumn în ureche, dar, 
aşa pumn, că pe loc i se increſi părul. 

— Ei bine, asta-i minciună! zise Domnița, că nu știu 
ca bietul tata să fi patit aşa ceva, cândva în viata lui”. 

Şi Ciobotel luă de nevastă pe Domniţă şi jumătate din 
împărăție pe deasupra. 

Traducere din limba engleză de Traian Stefanovici 


UN OM MARE 


Mai eri cu Puiu stând la sfai, 


De odată l-am întrebat: 

„Ascultă, dragă nepoțele, 

Nu-ţi mai plac poveștile mele ? 
Dece nu-mi mai ceri ca să-ți spun 
De împăratul cela bun, 

De Făt Frumos cu buzdugan 

Si calul lui cel năzdrăvan?” 


Mirat la mine sa uitat 

Si-apoi, acest răspuns mi-a dat: 
Auzi, când am haine marinar, 
Pantaloni lungi... cu buzunar, 
Când vorbesc numai... de-avioane, 
De tunuri, radio, baloane, 

Când stratosfera știu ce este 

Mai face s’ascult vreo poveste? 
Când am aşa... vastă cultură, 
Să-mi spui de smei cu foc în gură 
De Consinzene și pitici... 

Se poate? Fugi, tanti, de-aici!” 

. Desigur, el dreptate are 

Nu mai e mic ci... UN OM MARE. 


Nia Pin 


- Un grup de premianti la plimbare 


Tot vulpea mai sireata 


Un tigru, pe când mergea la vânătoare, întâlni o 
vulpe. 

„Pregăteşte-te să te mănânc, îi zise el, că nu mai pot 
de foame. 

— Pe mine n'ai voe să mă mănânci, îi răspunse vul- 
pea, fiindcă eu sunt regina tutulor animalelor de pe pă- 
mânt, aşa că, dacă m'ai mânca, bietele animale au să ră- 
mână fără regină. 

— Dar eu ştiam că regele animalelor este leul, îi în- 
toarse tigrul vorba. 

— Dacă vrei să te înţelegi, îi zise vulpea, că eu dom- 
nese peste animale, iar nu leul, mai decât să mergi în 
urmă. Ai să vezi cu ochii tăi cum, îndată ce mă vor zări, 
animalele se vor da la o parte, ca să-mi facă mie cât mai 
mult loc să trec”. 

Tigrul primi să meargă după vulpe şi văzu că, în 
adevăr, toate celelalte animale nu numai că se dădeau 
la o parte, dar o luau chiar la fugă. Fugeau de frica lui, iar 
nu ca să-i 
seamă. 

Insă, puţin desteptul tigru nu înţelese această siretenie 
a vulpei şi crezu că ea este cu adevărat regina animale- 
lor. Deaceea, în loc de a o mânca, i se închină cu tot res- 
pectul si se depărtă, unmblând după alt vânat. 


facă loc vulpei, pe care nimeni n'o băga în 


St. Pr. 


a _ @ 
MG26543 
MGM 


(Photo Metro-Goldwyu) 


13 


iau odată trei oameni despre care toată lumea 
zicea că sunt „tobă de carte”. Ei înşişi erau si 
mai incredintati că nimeni nu-i ajunge la învă- 
tatura. 

Unul dintr'insii era astronom, al doilea filosof, iar al 
treilea matematician. 

Crezând că în felul acesta pot munci mai mult, fără 
să fie supăraţi de cineva si fără să-şi piardă ceva vreme, 
acești trei oameni se despartisera de familiile lor. Trăiau 
fiecare singur cuc în altă casă. Nu se întâlneau decât ei 
între ei — si aceasta numai o oră pe săptămână — ca să 
vorbească despre ceeace citiseră sau despre cercetările ce 
făcuseră dela o săptămână la alta. 

Nu voiau să aibă legături cu altă lume din oraş şi 
nici nu răspundeau la salutul trecătorilor. Pe stradă, mer- 
geau cu capul în jos fără să se uite la dreapta sau la 
stânga. 

Insă, mai mult decât pe ceilalți oameni, nu-i puteau 
suferi pe copii. Aceasta pentucă aşa cum le este dat să fie, 
copiii sunt mai galagiosi. Sburdă, aleargă, cântă, strigă. 
Pe cei trei învăţaţi însă sgomotul si veselia copiilor îi su- 
părau nespus de mult. 

Indată ce auzeau că vreun grup de copii se apropie 
de casele lor, ca să se joace, ei închideau iute ferestrele, 
își astupau urechile şi se închideau în casele cele mai dos- 
nice. Dacă ar fi stat în puterea lor, ar fi isgonit din oraș 
pe toţi copiii. 

Dar peste drum de casele lor locuia tânărul Radu, un 
flăcău de vreo douăzeci de ani. Locuia cu o mătuşe bă- 
trână, de oarece părinţii îi muriseră. 

Radu era un tânăr deştept, muncitor si strângător. A- 
vând aceste însușiri preţioase, a putut, mai înainte de a 
împlini vârsta de douăzeci de ani, să-și deschidă o prăvă- 
lie pe seama sa și să aibă o mulţime de clienţi. Vesel din 
fire, devenise și mai vesel de când vedea că treburile fi 
merg bine. 


i ntr’un oraş dintr'o ţară din Nordul Europei, tra- 


14 


De aceea, în fiecare seară, după ce se întorcea dela 
prăvălie, se aseza la fereastra casei sale şi cânta, insotin- 
du-se din vioară. Dar de îndată ce începea să cânte, cei 
trei „tobă de carte” scoteau capetele la ferestre, îl amenin- 
tau cu pumnii si îl ocărau zicându-i: „Tacă-ţi gura, spån- 
zuratule! 

— Inchide-ti pliscul, haimana fără de rușine! 

— Fugi de acolo, pierde-vara!” 

Radu însă nu se supăra si nici nu tăcea, ci le răspun- 
dea în felul ce urmează: „Ce.mai burdufuri pline de vânt 
sunteţi câteşi trei! Eu unul muncesc de dimineaţa până 
seara, aşa că am dreptul să mă distrez putin. Insă, ce Taceti 
voi, care spuneți că sunteţi tobă de carte? Ce bine, ce ser- 
viciu aduceţi voi semenilor voştri? Nu vedeţi că nu sunteţi 
de mici un folos, pentrucă nimeni n'a aflat ceva despre 
marea învăţătură cu care vă laudati? Nu vedeţi că faceţi 
numai umbră pământului şi că sunteţi ca trei copaci us- 
cati, care nu dau nici un rod?” 

Asa le vorbea Radu, iar cei trei învăţaţi turbau de ma- 
nie, auzindu-se ocăriţi în felul acesta. 

Din partea lui Radu, adică, din pricina cântecelor si 
veseliei lui Radu, viaţa pentru dânșii ajunsese un chin de 
nesuferit. Hotăriră, așa dar, să facă orice şi să se scape 
de acest tânăr, care le amăra zilele. După ce se gândiră la 
tot felul de mijloace de întrebuințat, socotiră că mijlocul 
cel mai bun ar fi să-l pârască pe Radu la autorităţi, spu- 
nand că este un spion în slujba unei tari dușmane. 

Autorităţile, fără să cerceteze lucrurile mai de a- 
aproape, crezură în minciuna si în ticăloşia aceasta şi-l is- 
goniră pe bietul Radu, care era cu totul nevinovat, nu nu- 
mai din oraș, ci si din tara aceea. 

Acum cei trei „tobă de carte” trăiau mai mulţumiţi, 
fără să-i mustre conştiinţa pentru marele păcat ce săvâr- 
şiseră. 

Trecuseră zece ani dela isgonirea lui Radu. Mătușa 
sa a murit mai mult de supărare, decât de bătrâneţe, iar 


— 


despre Radu nimeni n'a mai auzit ceva in oraș. Nu se știa 
nici unde este, nici măcar dacă mai traeste. 

Adevărul este că nu numai că trăia, dar-îi mergea 
foarte bine în orașul din tara vecină, unde fugise după is- 
gonirea lui din patrie. Acolo se căsătorise şi avusese trei 
copii, unul mai drăguţ decât celălalt. 

Și iată că a isbucnit un răsboiu între tara lui de na- 
ştere şi o altă ţară mai puternică. Armata acestei ţări, 
esind biruitoare, înainta spre orașul în care continuau să 
trăiască învățații nostri — cei trei „tobă de carte”. 

Armata duşmană era acum la porţile orașului. Cu- 
prinși de groază, locuitorii orașului fugeau care încotro, 
nevoind să cadă în mâinile dușmane. Fugiră, asa dar, si cei 
trei învăţaţi. Isi luă fiecare câte una din cărţile pe care 
le citea de ani de zile, dar în zăpăceala în care se găseau, 
uitară să-şi ia și banii ce aveau. 

După multe greutăţi şi întâmplări neplăcute, ajunseră 


în orașul în care se găsea Radu. Erau însă rupti de cko- 


seală, morţi de foame şi fără un ban în buzunar. 
„Ce ne facem? se întrebau ei amäriti si desperati. 
— Să ne apucăm de muncă zise unul dintr'inzii. 
— Dar noi. nu stim nimic şi nu suntem obișnuiți să 
muncim, îi întoarse al doilea vorba. 
— Si nici putere de muncă nu mai avem, fiindcă am 
îmbătrânit!” zise cu amărăciune al treilea „tobă de carte”. 
Insă foamea îi chinuia rău de tot. Fiindcă se nimerise 


_ sa fie vara puteau dormi, la nevoie, şi pe străzi sau in pra- 


gul vreunei case. Dar ce te faci, că n'aveau cu ce să-şi po- 
tolească foamea. 

Si atunci ei, care în oraşul lor nu se injoseau să răs- 
pundă măcar la salutul trecătorilor, se văzură nevoiţi să 
întindă mâna şi să ceară pomană dela trecătorii din ora- 
sul acela străin. Cereau pomană dela trecători si mergeau 


cersind din prăvălie în prăvălie. Asa se făcu că intrara si 
în pravalia lui Radu.“ 

Imbatraniti si amarati cum erau, ar fi fost cam greu 
de recunoscut. Totuși, Radu, privindu-i cu băgare de sea- 
mă, îi recunoscu. s : 

„A, d-voastră sunteţi vechii mei vecini si prietenii, 
care m'aţi pârit la autorităţi si ați făcut să fiu alungat din 
patrie! le zise el. Insă, văzându-i în ce hal sunt, lui Radu 
îi pieri orice supărare si orice amintire neplăcută şi le 
vorbi cu blandete, zicându-le: 

„Imi pare bine ca vă întâlnesc, ca să vă spun că 
vreau să mă folosesc de învăţătura voastră. lată, am trei 
copii, cărora le-aţi putea împărtăși ceva din această inva- 
tatura. De aceea, vă rog să veniţi să stati la mine până ce 
va înceta războiul si vom putea să ne întoarcem cu toţii 
acasă, pentrucă şi mie mi s'a făcut dor de orașul meu de 
naștere”. 

Cei trei „tobă de carte” rămaseră uimiti de purtarea 
aşa de frumoasă a lui Radu. Uimiti si adânc vusinati. In 
loc să caute să se răsbune sau măcar să se bucure de ne- 
norocirea lor, Radu, uitând răul ce-i făcuseră, îi ajuta așa 
cum un fiu adevărat ajută 'pe părinţii săi. 

Purtarea lui Radu fu pentru dânșii ca o rază de soare, 
care le topi ghiata din inimă si din suflet. Isi detera si ei 
seama că până atunci nu fuseseră nimănuia de folos, așa 
că nici viaţa, nici învăţătura lor nu avea vreun rost. 

Se schimbară cu desăvârșire, silindu-se să devie 
oameni folositori semenilor lor. Asa, după sfârşitul raz- 
boiului,, se întoarseră, împreună cu Radu, în orașul lor de 
naştere si ajutaţi de Radu, deschiseră o scoala, in care în- 
vatau, fără să primească vreo plată, pe copiii oamenilor 
săraci. lar în loc de a-i uri pe. copii, îi îndrăgeau din ce 
în ce mai mult. 

Vasile Stănoiu 


Marșul lui Ionel 


Tram.,, tram... tram, tram, tram ! 
Cu ostirea care am, 

Nu mi-e frică de război, 

Căci am sânge de eroi ! 

Bum... bum... bum, bum, bum! 
Cine-i mai măreț acum? 

Am şi pușcă, spadă, cal, — 

Ca un mare general ! 


Ha... ha... ha, ha, ha! 

Motănici, dar dumneata 

N'ai voi să fii soldat, 

Colea ’n rânduri înarmat? 

Miau... miau... miau, miau, miau ! 
Vrei să zici: nu vreau, nu vreau |? 
Pentruce ești bosumflat, 

Ori un şoarec ţi-a scăpat? 


Tru... tru... tru, tru, tru ! 

Hai cu noi mai bine-acu ! — 

Doar suntem ai Romei fii 

Si-o să facem vitejii J. 

Traum., tram... tram, tram, tram : 

Strașnică oştire am — 

Si-o să mergem la război 

Cu soldați şi cu pisoi ! ` 
Victor Adrian 


De vorbă cu cititori’ 


Mai multor colaboratori începători le spunem că, chiar când, 
cu oarecari corecturi şi îndreptări, manuscrisele lor ar putea fi 
publicate, totuși nu se publică din cauza că scriu rândurile asa 
de îndesate unele într'altele, încât nu e loc să înlocuim măcar 
un cuvânt. Aceşti colaboratori începători se înşeală însă, când 
cred că tot ce au scris ei este asa de desăvârşit, ci nu e nimic 
de schimbat și de îndreptat. 

Desăvârşirea în arta scrisului nu se atinge aproape niciodată. 
Cu atât mai puţin se apropie de această desăvârşire aceia care 
incep să scrie si n'au. încă experienţă si cultură în deajuns. 


De aceea, repetăm sfatul pe care l-am dat de mai multe ori: 
lăsaţi mai mult spaţiu între rânduri. 

Mariana-Loco. — „Abdul viteazul”. Intâiu, povestea d-tale ar 
fi putut să fie scrisă mai scurtă. Al doilea. Intrebuintezi neolo- 
gisme ca „posesorul”, „enormă“, „a trata”, „asortată” ete. carc 
mau ce căuta într'o poveste cu caracter popular. Al treilea. Scri 
pe ambele fete ale hârtiei, ceeace nu se obisnueste, când e vorba 
despre manuscrise destinate publicării. Prin urmare, ne pare rău 
că nu o putem publica. 


R. E. S.-Loco. — Sunt frumoase versurile d-tale, numai că nu 
prea sunt scrise în genul literaturii pentru copii, iar revista noa- 
stră se adresează în primul rând copiilor mici. 


C. R.-Rădăuţi. — Cu toate că dela începători noi nu primim 
spre publicare decât bucăţi scurte, — anecdote, glume, ghicitori 
— totuşi, ca o încurajare şi ca o răsplată pentru scrisul tău fru- 
mos si îngrijit, iti publicăm povestea trimisă de d-ta. 

VI. Uf.-Fandarei. — „Dragoste de mamă”. Ai făcut-o mai lun- 
gă decât era nevoe pentru ceeace scrii. Ai multe inflorituri de stil, 
care puteau să lipsească. Mai află că manuscrisele trimise spre 
publicare nu se scriu pe ambele feţe ale hârtiei. 


I. M.-Focşani. — „Brigand“. După ce am publicat cu un su- 
biect asemănător minunata nuvelă „Moartea lui Castor” de d. 
Brätescu-Voinesti, credem că nu este nici în interesul d-tale să 
publicăm schiţa ce ne-ai trimis. Ne folosim însă de prilejul ace- 
sta pentru a-ţi spune că e mai bine ca în ceeace scrii să cauţi 
a evita să vorbeşti mereu de persoasa d-tale şi a o pune înainte. 
„Eu l-am găsit... eu l-am îngrijit”. „Eul“ acesta, adică propria 
noastră persoană, nu prea interesează pe cititori. 


Indreptare. __ Dintr'o greşală de tipar, a apărut Mener Vlad 
în loc de Renée Vald, asa cum este adevăratul nume al cititoarei 
noastre a cărei fotografie a fostpublicată în n-rul 495 al revistei, 
la rubrica premiantilor. 

V. A.-Ploesti. __ Frumoasele d-tale poezii vor apărea in mar- 
ginile putintei. Precum vezi, în revistă publicăm prea puţine 
poezii — şi acestea pentru a îndeplini o dorinţă exprimată foarte 
des de cititorii nostri, Spune, te rog. frätiorului d-tale că mașina 
la care se tipăreşte acum revista, nu permite colorarea desenelor. 
Totuşi, revista apare mult mai frumoasă si mai mare de cum 
“părea în trecut. 

T. J. Gh.-Iaşi. — Cele mai multe din glumele trimise de d-ta 
se publică. Schita „Ema“, desi drăguţ scrisă, este foarte tristă ca 
subiect, iar noi ne ferim să publicăm bucăţi, care să întristeze 
pe cititori. Nu ne amintim de bucata „Floarea munţilor“, despre 
care vorbeşti în scrisoarea d-tale. Se prea poate să se fi rătăcit. 
Dacă vrei, trimite-o din nou, căci presupunem că ai păstrat o 
copie. 

S. Mun.-Focşani. — „Florica“. Nu te grăbi, drăguță domnisoa- 
ră, să trimiti bucăţi spre publicare... mai înainte de a fi făcut cel 
puţin câteva clase de liceu. De altfel, prima încercare se păstrează 
ca amintire în manuscris. 


15 


ś P Tea S 


NU TE BĂGA, 


Y 


UNDE NU-TI FIERBE OALA: 


„Tic, tac, tac! aud mereu, Şi de gându-i încântat, Trei şnruburi au ieşit 
Goare, ce-i în ceasul meu? Ticu cel neastâmpărat Şi din ceas s'a despărţit 
Vrun gândac, vr'un şoricel? Iute se-apucă de treabă - O bucăţică, dar in ea 

G Să-l desfacă mai degrabă. Soricelul nu era. 


Ia să văd eu pufintel“. 


Ia un cleşte, căci aşa 


„Inlăuntru o să fie, 
Mai uşor se desfäcea, 


Stai, te prind, nu-mi scapi tu mie!“ 
Nu se lasă Ticuşor, 
Ii dă 'nainte, îi dă de zor. 


Peste tot a căutat, 

Dar de şoarece n'a dat, 
Nici de urmă de gândac. 
„Acum iarăşi pot să-l fac“? 


_ Imprima oto-rotogra: ate 


Ba se-ajută cu ciocanul, 
ul, hofomanul, 


Şi desface şi tot scoate Tot nu iese, nu se-arată — 
La şuruburi şi la roate. Oare, n'o fi sub vre-o roată? 


Zice Ticu, se căzneşte, 
Dar nimic nu nimereste. 
S'a dus ceasul, s'a stricat, 
Nu e chip de reparat. 


CE POATE ADUCE BUNATATEA 


ŞI DRAGOSTEA DE MUNCA 


ntrun sat deln poalele Carpaţilor, trăia o vă- 
duvă care avea trei copii. 

Bărabtul îi murise în războiu, şi mica pensi- 
oară pe care o primea, de-abia îi ajungea să-şi 
tie viata de azi pe mâine. 

Pentru a putea să-şi crească copiii, lucra lingerie, pe 
care i-o cumpăra o prăvălie din oraşul apropiat. 

Copilul cel mai mic, lonel, de-abia intrase în şcoala pri- 
mară; ai doilea, Vasile, intră la o fermă; iar al treilea, 
Gheorghiţă, trebuia să intre si el la o croitorie la oraş. 

Gheorghiţă era foarte deștept si îndemânatec, astfel ca 
invata foarte repede meseria. 

Când ajunse calfă, putu să trimită câte un mic ajutor 
mamei sale. 

Lucra cu tragere de inimă şi lucrul eşit din mana lui 
purta pecetea priceperei si curateniei. Patronul il iubea 
foarte mult. 

Când trebuia să lipsească din oraş, 
locul în prăvălie. 

Părea că le ghiceste cele mai mici si mai ascunse do- 
vinţe, încât clienţii simțeau o plăcere si o bucurie neţăr- 
murita, 

Stiau cu toţii că atunci când comandau un rând de hai- 
ne şi erau lucrate de Gheorghiţă, puteau fi siguri că le vin 
ca „turnate pe corp”. 

Cu cât creștea numărul clienţilor, cu atât creştea şi iubi- 
rea patronului pentru el, precum si mândria că are un 
asemenea lucrător. 

E adevărat însă, că şi pisma celorlalţi lucrători creştea 
tot atât, ba poate şi mai mult. 

Gheorghiţă lucra înainte, cu aceeaşi sârguință şi părea 


NEA ION E OM BOGAT 


Nea Ion — o casă are 

Și e om bogat.... 

Gospodar — cel mai cu stare 
E la noi în sat... 


Gheorhgiţă îi tinea 


Au — un car, mai au — o roabă, 
Totu-i din belşug 

Are —- un bou și-o iapă slabă, 

Au si un plug”. 


A făcut din lemn o sapă 
S?un topor mai mic. 

Un butoi are cu apă, 
Oală si ibric... 


Are-o capră si o iadă 
Şi un miel plapand; 
Paste iarbă în livadă 
Unul, rând pe rând... 


O găină în ogradă 
Si-un cocoș şi-un pui 
Copii au o grămadă 
Toţi îi cere lui... 


Purcelușul, dă cu ratul, 
Căutând ceva, 
După el, întinde gâtul 
Găina şi ea... 


că nu bagă în seama — sau nici nu-şi dădea seama, — cat 
e de dusmanil. 

O întâmplare însă schimbă duşmănia lor intro adeva- 
rată stimă si iubire pentru Gheorghiţă. Iat-o: Pe la mij- 
locul verii, unuia din lucrători, de puţin timp însurat, i 
se îmbolnăvi nevasta foarte grav, încât trebuia să-i facă 
operaţie. 

El se duse disperat la patron; dar patronul făcuse toc- 
mai nişte plăţi importante, de lucru era puţin, astfel că 
wa putut să-i dea. 

Gheorghiţă aflase si— cum el luase leafa cu o zi înainte 
— il împrumută, desi ştia acum, că e cel care-l dușmă- 
nea cel mai mult. 

Operația făcută, nevasta lucratorului scăpă. Lucratorul, 
care era cel mai înverşunat duşman al lui Gheorghiţă, de- 
veni acum cel mai bun pricten si nu ştia cum să-l mai lau- 
de la toţi. 

Fapta lui Gheorghiţă cucerise şi inimile celorlalţi. 

Patronul, văzând si această faptă bună, isi dădu cu gan- 
dul că nu putea găsi alt tovarăș mai bun decât Gheorghiţă. 
Deci îi propuse şi el primi cu bucurie. 

Deşi asociat acuma cu patronul, totuşi se purta cu cei- 
lalti lucratori tot atât de bine şi prietenos ca şi înainte. 

După -câtva timp, aduse pe mama şi pe cei doi fraţi ai 
săi la oraş. 

Mamă-sa putea să trăiască liniştită şi în belşug; destul 
muncise până acum. 

Pe Ionel, care isprăvise clasele primare, îl inscrisera in 
liceu; iar pe Vasile îl băgă la el în prăvălie. Peste un an, 
se însură cu o nepoată de-a patronului şi trăi fericit cu 
ea; iar biata mamă-sa nu mai putea de bucurie. 

; Theodor Cuzinsky 


Pisicuta, stă să prindă 
Vre-un soarec iar, 
Câinele'n veci colindă 
Nişte pâne doar... 


Lângă casăn dosul vii 
E un corcodel; 

Toată ziua-i vezi, copiii 
Cocotati în el... 


Bag în ei — parcă se'ndoapă 
Pânăn gat — sătui 
Se dau jos să bee apă 
Apoi.... somnului... 
Petre Basiliu 


GLUME PENTRU COPII 


CATI NU PAU VĂZUT ! 

Judecătorul, către un pungas: „Mai bine spune adeva- 
rul, fiindcă sunt zece martori, care te-au văzut, cand ai 
intrat noaptea în prăvălia d-lui Ionescu. 

— Se poate si mă fi văzut zece oameni, răspunse pun- 
gasul, însă sunt în Romnia încă 18 milioane de locuitori, 
care nu m'au văzut”. 

LA UN EXAMEN. 

Doamna învățătoare întreabă pe Silvia: „Ştii să-mi spui 
două lucruri, care nu existau acum 20 de ani? 

Da, ştiu, se grăbi Silvia sz răspundă: eu si frățior»! 
meu Nelu”, 


ANUL 10 13 Septembrie 1933 - Nr. 501 


REDACŢIA si ADMINISTRAȚIA 
BUCURESTI. — STRADA CONST. MILLE 
SĂRINDAR), 12. m TELEFON 324/70 


Abonamente : 


1 AN 200 LEI 
6 LUNI 100 „, 

IN STRAINATATE DUBLU 
UN NUMĂR 5 LEI 


REPRODUCEREA BUCATILOR 


ESTE STRICT INTERZISĂ 
Director: N. BATZARIA 


Manuscrisele nepublicate nu se inapoiaza 


VIII 
Lati-lungila si Ochilă, 
Pe după un nour se avanta 
St pasărea maiastra canta, 
De-l încălzeşte pe Gerilă. 

IN 
Sglobii sau adunat în horă, 
Mici zane şi cum chihotesc, 
Ca pasările ciripesc, 
Sarbatorind pe zâna Floră, 


Cu inima de viață plină, 

Te joci la soare şi-i zambesti 
Si fericit eşti că traesti 
Copil încântător, ... lumină)... 


lI 


Frumos e lol ce tenconjoara... 
Şi fluturii te-au încântat, 

Căci stai pe loc si fermecat, 
Privesti cum ei spre ceruri zboară. 


N 
III . D S * — 
1 că d i Si Tartacot se ia la harta 
a 8 de 5 a sii Cu cotoroanta ne-neelat... 
- y Ss A es . .. . 
$ F pae 1 A S 3 lar iepurii mereu {in sfat, 
4 yi Fr OS... e po enes ` „ . ~ 
1 85 „ i Cum l'ar scăpa de Baba-Cloanță. 
Căn calea ta fi se ivește... 
> XI 
IN i : 
e : Si-acum la brat pasese prin nouri, 
St smel napraznici trec călare, Merg mândri şi se sfatuesc, 
Pitici cu barbă, motzi ghidusi, Ce fapte noi mai născocesc, 
Cu greeri si cu spiridusi, S'aducă la ai lor cadouri. 
Se văd prin razele de soare. ; 
i XII 
\ lar tu ce-i vezi pe toti în minte, 


li judeci sau ii pretuesti... 
Cine-a văzut, mai te gândeşti, 
Pisici purtând încălțăminte. 


Pepelea plin de haz apare: 
Proprietar al unui cui... 
Piticii râd în urma lui, 
Ar Ji » 77 7 „ "CZ "e, C 
Arvinte doar îi dă crezar XIII 


VI Dar iata-l si pe tata-mare; 
{ti dă bomboane, tu-l priveşti. 
Căci minunat acuma esti 
De-albeata bărbii lui în soare. _ 


Dar vine rândul lui Păcală 
Ce-si poartă usa după el; 
Ingust la minte, copăcel 


Se ține n urma lui, Tandala, 7 XIV 
VII Un gând puternic te apasă; 

Bunicul poate-i Dumnezeu! 

lar Sfarma-pietre, Strå i-le ; at A 3 a 
Nu 17 pietrei Si edita lemne, Te temi acum de chipul său 
CC : Si fugi să te ascunzi in casă. 


Ori prinți viteji nu mai zăresc, 


La luptă dreaptă să-i îndemne, Nikita Macedonski 


ROMAN PENTRU 
COPII ȘI TINERET 


„Am înţeles, zise Jean Nerton, căutând să linisteasca 
mai ales pe d. Bunăreanu, care credea într'un accident şi 
se temea pentru viața Victorici. Ticăloşii şi-au dat seama 
că nu mai pot merge cu automobilul, fiindcă au să fie 
prinşi. De aceea, l-au părăsit aicea, iar ei au plecat pe jos. 
lată, pe drum, se văd urmele lor, care apoi dispar, ceeace 
înseamnă că sau abătut din drum, căutând vreun loc 
unde să se poaiă ascunde. 

„Insă acum, când n'au maşină, ne va fi mai lesne să-i 
prindem. Să mergem direct la Cluj si să dăm autorităţilor 
de veste despre descoperirea făcută”. 

Jean Nerton şi însoțitorii săi merseră la Cluj, dând au- 
tomobilului toată iuteala cu putinţă. Să-i lăsăm pe dânşii 
sa dea autorităţilor de veste şi să ceară ajutoarele de care 
aveau nevoe, iar noi să ne întoarcem la Petre Popescu si 
să vedem putin ce-i cu el si să vedem din ce pricină auto- 
mobilul cu care fugea, ducând pe Victoria, se răsturnase 
in josul drumului. 

Automobilul nu se răsturnase din cauza vreunui acci- 
dent, ci se întâmplase așa cum rostise Jean Nerton. Anu- 
me, Petre Popescu vedea că este urmărit de aproape şi 
bănuia că acela care îl urmăreşte, nu poate fi decât detec- 
tivul francez. Si începu să-i fie teamă. Teama că poate fi 
ajuns din urmă, teamă că i se atine drumul şi e prins de 
jandarmi. Ba mai vedea că şi benzina e cam pe isprävite 


Allo, allo, de ce nu răspunzi domnişoară ! 
(Photo M. G. 


M.) 


19) Răpitorii Victoriei fug cu avionul «s. sarzaria 


şi că n’avea de unde să cumpere alta, așa că nu era depar— 
te momentul, când ar fi fost nevoit să se oprească. 

De aceea, se gândi că este mai bine să părăsească de 
bună voe automobilul şi apoi să caute un loc unde el, Vic- 
toria şi cei doi complici ai săi să se poată ascunde. Să se 
ascundă, până ce urmăritorii lor le pierd urma după aceea 
să caute vreun alt mijloc, ca să treacă peste graniță în 
Ungaria. 

Opri, aşa dar mașina tocmai în partea în care drumul 
era mai îngust şi unde se ridicau nişte dealuri mai înalte 
în care i se părea că este mai lesne să găsească loc de as- 
cuns. Se dete jos din mașină, iar ceilalţi, între care şi 
Victoria, aceasta, bine înţeles, silită făcuse la fel. 

Insă, mai înainte de a împinge mașina în prăpastia 
dela stânga drumului, răpitorii Victoriei îşi schimbaseră 
repede costumul de oraş si se îmbrăcară în haine țărănești. 
Un rând de astfel de haine aveau şi pentru Victoria, care. 
de asemenea, a fost constrânsă să se îmbrace ca o fată de 


țărani. 


„Imbrăcaţi ca țărani, zise Petre Popescu, nu vom da 
de bănuit țăranilor pe care îi vom întâlni şi vom putea mai 
lesne să umblăm prin comune sau chiar să mergem la 
Cluj, dacă va fi nevoe”. 

După aceasta, automobilul fu împins, căzând la locul 
unde l-a găsit Jean Nerton. Petre Popescu vroia chiar să-i 
dea foc, se gândi însă că flăcările ar putea atrage atenţia 
țăranilor şi altor drumeti, asa că sporea primejdia de a fi 
descoperiţi. 

„Și acum, după mine”! zise Petre Popescu, apucând 
pe o cărare ce se făcea printre dealurile din dreapta. Lui 
ii urma femeia, care ducea de mână, tinand-o bine strâns, 
pe Victoria, iar după ei mergea insotitorul lor, acea na- 
milă de om, pe care um avut prilej să-l cunoaştem din 
capitolele precedente. 

Insă, nu merseră decât vreo două ori trei minute. si 
Petre Popescu se opri. Văzu înaintea sa o scobitură de pă- 
mânt, o groapă naturală, în care puteau foarte bine să se 
ascundă chiar douăzeci de oameni, fără să poată fi văzuţi 
de trecătorii din partea locului. 

„Stăm puţin aici, zise Petre Popescu. Intâiu, ca să ne 
luăm gustarea de dimineaţă, căci e cam mult de când 
n'am mâncat nimic. Al doilea, ca să vedem ce are de 
gând să facă Jean Nerton. 

Dar dacă ne dă numai decât de urmă şi vine asupra 
noastră? întrebă cam speriată femeia, care ducea de mână 
pe Victoria. 

li lăsăm pe el şi pe însoțitorii săi să se apropie de noi, 
până la o distanță de unde să ne poată auzi vorba. Apoi le 


spunem că dacă trag cu armele asupra noastră sau, 
chiar fără să tragă, dacă nu se îndepărtează şi nu pleacă, 


noi tragem primul glonte in Victoria, căreia ii sburam cre- 
erii, si apoi tragem si intr’insii”. 


Conversatia aceasta era făcută intro limbă străină, 
aşa că, din fericire, sărmana Victoria nu înţelese ce pri- 
mejdie o pandea si ce soartă o aştepta. 

Stim însă că Jean Nerton si însoțitorii săi nu sau 


oprit și wau încercat să caute pe răpitorii Victoriei. Pe 
semne, Jean Nerton isi dedea seama de primejdie. De a- 
ceea, după ce a făcut în grabă cercetările necesare și a 
ghicit pricina pentru care automobilul lui Petre Popescu 
fusese răsturnat şi părsit, Jean Nerton a socotit că e 
mai bine să meargă la Cluj. 

Din groapa în care se pitulaseră, au văzut totul si au 
simţit un fel de usurare, văzând că deocamdată, sunt lăsaţi 
în pace. 

„Sau gândit că nu e frumos din partea lor să ne strice 


x 


liniştea, tocmai când vrem să stăm la masă”, zice zâmbind 
Petre Popescu. 

Incepură apoi să mănânce, silind-o şi pe Victoria să 
facă la fel. Ba mai goliră şi vreo două sticle de vin, cioc- 
nind paharele şi dorindu-și unul altuia „noroc si izbândă”. 

Intre acestea, se luminase bine de zi. Petre Popescu, 
care, casi Jean Nerton, avea la el o hartă foarte amănun- 
{ita a Ardealului, o întinse pe jos şi socotind distanţele, în- 
cepu să zică: „Incă mau ajuns la Cluj. Le mai trebue cel 
puţin o jumătate de oră, iar într'o jumătate de oră avem 
vreme să ne ascundem asa de bine, că toată poliţia si jan- 
darmeria Ţării Românești, precum si toţi Jean Nertonii să 
nu ne poată da de urmă”. 

Strânse apoi: harta, băgând-o în buzunarul sumanului 
țărănesc cu care cra îmbrăcat, şi sculându-se cel dintâiu, 
făcu semn tovarășilor săi să pornească înainte. 

Porniră cu toți în aceeaşi ordine in care au pornit 


~ 


cand părăsiseră automobilul. Insă, nu făcuseră decât o 
mică bucată de drum, că se opriră din nou, atentiunea fi- 
indu-le atrasă de un zgomot ce venea de sus din văzduh. 
Ridicară ochii şi văzură că deasupra lor şi la o înălțime 


mică zbura un aeroplan. Acroplanul sbura aşa de aproape 
de pământ, că putură să vadă bine şi pe aviator, fiindcă 
nu era decât unul singur. 

In primele momente, răpitorii Victoriei se speriară, în- 
chipuindu-și că aeroplanul venise în urmărirea lor. Insă. 
după ce se gândi puţin, Petre Popescu isi linişti tovarășii. 
zicându-le: „Nu se poate ca aeroplanul acesta să ne caute 
pe noi. Mai întâiu, Jean Nerton n'a avut încă timp să mear- 
ga la Cluj si să dea autorităţilor de veste. Al doilea, dupa 
felul cum e făcut, acroplanul acesta nu este un avion mi- 
litar, ci aparţine aviaţiei civile. De aceea, sunt sigur că a- 
viatorul din el mare vreo treabă cu noi şi nici nu banueste 
existența noastră. Aşa dar, să ne căutăm de drum”. 

Dar nici nu isprăvise Petre Popescu vorba, că aero- 
planul se lăsă mai jos, tot mai jos, până se coborâ pe pă- 
mant într'o țarină îngustă. 

„Trebue sa fie un accident, zise Petre Popescu, si poate 
za de accidentul acesta să fic legat norocul nostru si scă- 
parea noastră”. 

Spuse apoi ceva iute şi încet femeici, vorbindu-i tot 
intr’o limbă străină, iar el şi tovarăşul său alergară la lo- 
cul unde coborase aeroplanul. 

Afară de dânşii, nimeni altul nu văzuse  acroplanul 
coborandu-se. i 

Dela aviator, care era tare necăjit, fiindcă fusese con- 
strâns să coboare în locui acela, Petre Popescu si tovarășul 
său, aflară că motorul aeroplanului începuse să nu func- 
tioneze bine şi că de teama unei opriri brusce şi a unei că- 
deri, in care isi putea găsi moartea, aviatorul, un civil, ho- 
tărâse să coboare acolo, ca să repare motorul. 

„Am plecat din Bucureşti, ca să merg la Cluj”, le po- 
vesti el mai departe. Apoi îi întrebă: „Cam câţi chilometri 
să fie de aicea până la Cluj? 

„Vreo 40 de kilometri”, îi răspunse Petre Popescu. 

Aviatorul, scoțând din avion sculele necesare, începu 
să repare motorul. „Să vă dau si eu o mână de ajutor”, îi 
zise Petre Popescu, silindu-se să vorbească aşa cum vor- 
bese țăranii din Ardeal cu accentul lor deosebit. 

Insă aviatorul rămase nespus de mirat, văzând price- 
perea şi dibăcia cu care lucra Petre Popescu. „D-ta eşti 
mecanic? îl întrebă el. 

— Am învăţat putin si meseria aceasta”, răspunse Pe- 
tre Popescu, făcând pe modestul. 

In mai puţin de cinci minute, motorul a fost reparat 
complect. Aviatorul se pregătea acum să pornească din 
nou. Il răsplăti chiar pe Petre Popescu cu o sută de lei 
pentru ajutorul ce-i dăduse. Petre Popescu primi, zicând 
de câteva ori în semn de mulţumire: „Sărut mâna, boe- 
rule”. Vorbea şi făcea asa, pentru ca aviatorul să nu intre 
la vreo bănuială si să fie convins că n’are aface decât cu 
nişte simpli ţărani. 

Dar când aviatorul a vrut să se urce din nou în aero- 
plan şi să pornească mai departe, Petre Popescu făcu to- 
varasului său un semn, si mai sopti ceva la ureche si din- 
tr'o dată amândoi tăbărâră asupra lui, îl trântiră la pă- 
mânt, îl legară burduf cu o frânghie groasă și-i puseră un 
căluș în gură. Toate acestea asa de repede,că aviatorul 


nici n'avu vreme, nu să încerce så se apere, ci măcar sa-și 
dea seama de ceeace i se întâmplă. 

Apoi, apucându-l unul de cap, iar celălalt de picioare, 
il ridicară şi-l duseră la groapa, in care au stat ei ascunși, 
după ce părăsiseră automobilul. 

„Petrecere frumoasă!” îi zise Petre Popescu, ranjind 
de bucurie. După aceea, strigă către tovarăşii săi: „La 
drum, fiindcă n'avem vreme de pierdut! La drum, cu ae- 
roplanul! adăugă el, căci mi s'a urât umblând mereu pe 
pământ”. 

Intrară, asa dar, cu toţii în aeroplan, bine ineles, fara 
să o lase si pe Victoria, căreia, pentru o mai buna pază, îi 
legară mâinile la spate. 

Petre Popescu luă cârma avionului. dovedind că este 
un aviator din cei mai curajoşi şi mai ascuţiţi. Insă, mai 
înainte de a-şi lua sborul în văzduh, scrise pe o bucată 
mare de hârtie cuvintele ce urmează: „să auzim de bine, 
Jean Nerton! Dacă tii să mă întâlneşti, vino să mă vizitezi 
la noua locuință dela Polul Nord, Aleea urșilor albi. Sem- 
nez PETRE POPESCU, până să am onoarea să-ţi comunic 
numele meu adevărat”. 

Prinse cât mai bine această hârtie de crăcile unui co- 
pac, apoi intră în acroplan si manevrând ca un aviator de- 
săvârşit, se ridică în văzduh, înălțându-se mereu mai sus, 
tot mai sus, până ajunse la o înălțime de aproape trei mii 
de metri, unde era un ger de ar fi crăpat pietrele. 


Totuşi, se feri să zboare deasupra oraşului Cluj, ci, 
ocolindu-l, se îndreptă spre graniţa ţării si anume spre 


granița Țării cu Ungaria. Se vedea, prin urmare, că gân- 
dul său era să treacă în Ungaria, crezând că acolo are să 
fie la adăpost de orice urmărire. 

In adevăr, după mai putin de o oră, grănicerii zăriri 
aeroplanul. Insă, din cauza inaltimei prea mari la care 
zbura, nu le-a fost cu putință să distingă ce fel de aero 
plan era, dacă era aeroplan civil sau militar, dacă avez 


pe el, ca semn distinctiv, culorile românești ori culorile 
vreunui stat străin. 
(Va urma) 


1 SE PC 


ae t 
— e 


Cine n'ar dori un catelus ca acesta? 


z 


Fotografiile cititoarelor şi cititorilor cari au luat la școală premiul I- iu 


A Tite. 


Vladimir Malcianot Elena Misirliu Mya-Aurelia Măgaşu Ovidiu Panteor 
Cl. Hl-a primară CI. II-a primară Cl. l-a primară Cl, La primară 
Scoala de bieti No. 14 Institutul soc. Ortodoxe Scoala „Domnița Maria“ Scoala de băeţi No. 28 
Bucureşti Naţionale a femeilor române Bucureşti Bucureşti 
4 Westi 


Felicia Dumitrescu Ionel Sahim Negreanu Corrodo Tatiana Golim 


Cl. I-a primară Cl. Il-a primară y Cl. I-a primară Cl. IV-a primară 
Scoala de fete No. 2 Scoala de bieti din Dărmănești Şcoala de bäeti No. 15 Şcoala de fete No. 13 
Bucureşti Darmianesti-Bucovina Bucuresti Bucuresti 


bh 
Roland Rapaport Petrescu Lydia-Stefania Estera Ghelfer Stamatiad Constantin 
Cl. l-a Radulescu V. Mioara Cl. IV-a primară ; CI. I-a primară 
Scoala de bacti CI. I-a primară Scoala din satul Teche Scoala de băeţi No. 3 
Barlad Scoala de fete „Mecet“ Caliacra Ploesti 


Bucuresti 


tie oe 


Maria Mironescu Rosin Georgescu Marian Bejat Tatiana Nichitin 
Cl. Il-a primară CI. Ml-a primară Cl. V-a primară Cl. II-a primară 
Scoala de fete No. 2 Scoala Mixtă „Colentina “ Scoala din Sovarna de Jos Scoala de fete at 
R.-Särat Bucuresti Mehedinţi Chişinău 


Puiu Grinfeld Gruber Raula Disteteld Lia Avram Ornştein 


CI. IV-a primară Cl. II-a primară Cl. I-a primară | Cl. II-a primară 
Scoala de bäeti No. 1 Scoala de fete „Voința“ Scoala „Fraternitaten Zion“ Scoala Israelito-Romana 
ö Focşani Bucuresti Bucuresti Focsani 


Fotografiile cititoarelor și cititorilor cari au luat la școală premiul I- iu 


8 EISA 
: * $ — F 
Negrilescu Constantin Monica Stefanovici Miltiade nstantinescu Cornelia Mihelştein 
Cl. I-a primară Cl. HI-a primară CI. IILa primară Cl. Il-a primară 
Scoala de băeţi No. 39 Şcoala de fete din Panciu Scoala de băeţi „Sf. Iosif“ Scoala de fete No. 45 
Bucuresti Putna Bucuresti Bucurest 


2 WA a 
Samuel Becker Iulia Vasilescu Edmond Didi Balimberg 
Cl. IV-a primară Cl. I-a primară Cl. I-a primară Cl. II-a primară 
Scoala de bieti No. 19 Scoala de fete Scoala de fete „Teni* Scoala de bietj No. 1 
i Bucureşti Piteşti Suceava Brăila 


> AY 


Frida Falicov Emanuel Rotman Isac Heller Puica Holder 


Cl. IV-a primară Cl. IV-a primară Cl. IIL- a primară Cl. I-a primară 
școala de fete „Glodeni“ — Scoala de bäeti No. 9 Scoala mixtă „Voința“ Scoala Comunităţii Evreilor 
Bălţi Bucuresti Bucuresti Buzău 


ed as. F 
Maria Eftimie 


Gheorghe Mitescu Ernestina Grossman Călin şi Georgel Vernescu 


Cl. IV-a primară CI. IIIa primară Cl. V-a primară Cl. IV-a si I-a 
Şcoala de băeţi No. 26 | Scoala „Maria Stefan Gâlcă” Scoala de fete No. 3 Scoala de băeţi No 4 
Bucuresti Barlad 6 Bârlad 


Renée Rubinstein Cojocaru Alexandru Steluţa Constantinovici 
Cl. I-a primară Cl. I-a „nt CI. l-a primară Cl. IV-a primară 
— Scoala de fete No. 1 f Şcoala „Sf. Iosif Şcoala de: Aplicaţie Scoala de fete „Vida“ 
Huşi Bucureşti Balti ‘ ” Vlugea 
7 


FRE 


Desene 


de GEO 


Text de Mos Nae 


5) HAPLEA CUMPĂRĂ UN OU DE MĂGAR 


Că țăranul când aude 
Că e Haplea cel vestit 
Omul ce zăcea'nainte-i 
Şi pe care l-a lovit, 


— Las'că trece!“ zise Haplea 
Şi de jos s'a ridicat, 

Ba silindu-se să râdă, 

Cu ţăranul s'a'mpăcat. 


Izbucneşte'n râs îndată, 
Râde chiar în hohot mare, 
Şi'ntinzând lui Haplea mâna, 
Zice: „Hapleo, cer iertarel 


Dar țăranul il întreabă: 

„Va să zică, ai venit, 

Ca să prinzi măgari sălbatici?“ 
Zice Haplea: ,,Negresit! 


„dur, nu ştiam eu că am cinstea 
Azi aci să te'ntâlnesc 

Şi că te-am lovit cu baful, 

‘Mi pare rău şi mă căesc. 


„inc'odată, rog, mă iartă, 
Insă, văd nimica nu-i, 

Doar în capu-fi plin de minte 
Ai în crestet un cucui. 


— Nu mai sunt, măi Hapleo 


„Insa, tot avusi norocul, 
Ca să te'ntâlneşti cu mine, 
Că te'nvăț eu cum se face 
Ş'o să iasă foarte bine. 


dragă, 
Văd că ai întârziat, 
Căci ţăranii din sate multe 
Au venit şi i-au luat. 


g 


„Nu-s măgari sălbatici, însă, — Nu-mi vorbi de bani, 
Lesne-i, Hapleo, ca să ai 


Un măgar, cum este ăsta, Zice Haplea supărat, 
Fără bani prea mulţi să dai. N'am să cumpăr o potcoavă, 
Cum sunt banii, am uitat! 


Şi mai rău se'ncurcă Haplea, Zice-apoi cu glasul tare: 
Spre țăran mirat priveşte, „Rog, să-mi spui mai lămurit, 
Ba se‘ntreaba‘n gându-i Ce-i cu oul ce să cumpăr, 


singur: Cum să stau eu pe clocit? 
Nu cumva mă päcäleste?““ 


cumetre, 


Dar țăranul îi răspunde: „Ci să faci, precum eu însumi 
„Haplea, văd, n'ai priceput, Am tăcut şi am izbutit, 

Căci nu-i vorba ca să cumperi Doar un ou să-ți cumperi, 

Un măgar aşa crescut, Hapleo, 


S‘apoi punt'e pe clocit.“ 


— Hapleo; bata-ie norocul! Jura Haplea că'n viata-i 
Ca vorbesti cam in zadar, Pân'acum nici n'auzise, 
Să nu ştii, nu-mi vine-a crede, Că măgarii es din ouă, 
Cum e oul de măgar." Ba nici nu-i închipuire, 


„Mult mă mir, îi zice omul, „Vezi tu măgăruşul ăsta 
Tocmai tu, om priceput, Ce vroiai să-mi şterpeleşti? 
Om deştept, cum nu e altul, Crezi că-i cumpărat de a gata? 
Despre asta n'ai ştiut! Te inseli, dacă gândeşti! 


p TE 


y ERN ALA f 


Haplea‘ncepe-acum să creadă. Curios, întreabă iarăşi: 
La măgar chiar cum privea, „Insă unde să găsesc 
Vede că la ochi, la față, Oul de măgar şi p'urmă 
Cu țăranul semăna. Să mă pun şi să-l clocesc? 


In n-rul viitor: „CUM TREBUE CLOCIT OUL DE MAGAR“ 


„Am găsit un ou, măi Hapleo, „L-am clocit ca o găină 


Şi ca cloşcă eu am stat Şi il vezi cum s'a facut, 
Vreo lună şi mai bine, Măgăruş voinic si sprinten, 
Zi şi noapte nemișcat. In putere ne‘ntrecut“. 


— Am eu unul foarte proaspăt, Nu e scump, dar Haplea nare 


Bucuros ţi-l vând, de vrei Şi ţăranul 9’a’nvoit, 
Şi c'ai spus că tu eşti Haplea, Să-i plătească mai pe urmă, 
Iti cer numai zece lei“, Când termină de clocit. 


(Va urma) 


* 


cay 


ostel era de zece ani, iar vărul său Petrică de 

doisprezece. Aceşti doi veri se iubeau între dan- 

sii mai mult decât sar iubi doi fraţi adevăraţi. 

Si trăiau aproape nedespartifi, atât la oraș, cât 

si în timpul verii la ţară, unde părinţii lor în- 
chiriau împreună o casa. 

Insă, ceeace îi imprieteneau si mai mult, era că aveau 
aceleaşi gusturi si dorințe. Citeau aceleași cărţi anume, 
cărţi despre călătorii mari si periculoase, despre viata si 
întâmplările oamenilor vestiți cari au descoperit tari si 
pământuri necunoscute. 

„Eu. zicea Petrică, aştept cu nerăbdare să mai cresc şi 
să ajung la vârsta de douăzeci de ani. Atunci, nu mai stau 
0 zi acasă, ci plec la Polul Nord, ca să fac noui descoperiri, 

lar eu, îi răspunse Costel, am să viu cu tine. 

Luau apoi o hartă, ca să vadă şi să cerceteze pe unde 
ar fi drumul cel mai bun pentru mers la Polul Nord. „Uite, 
explica Petrică, vezi tara aceasta? Se numeşte Groenlanda 
şi nu este îndepărtată de Polul Nord. Vom merge mai în- 
taiu cu trenul până la ţărmul Mării Baltice, iar acolo ne 
vom îmbarca pe un vapor, care ne va duce până in Gro- 
enlanda. Aci vom face cunoştinţă cu Eschimoşii si vom sta 
câtăva vreme cu dânșii, ca să ne obisnuim cu traiul lor. 
Tot în Groenlanda, ne vom face rost de vreo zece câini 
lupi. 

Ca să ne păzească de hoţi? il întrebă Costel. 

Prost mai ești, măi Costele ! îi întoarse vorba Petrică. 
N'am citit împreună, nu ţi-am povestit eu că la Polul Nord 
este numai ghiață şi zăpadă si că acolo câinii sunt inha- 
mati, ca să tragă săniile? Cu aceste sănii vom călători noi 
si tot în ele vom pune merindele noastre si picile ursilor 
și vulpilor ce vom impusca, fiindcă, despre partea mea, 


10 


„fi 
= dA — — 


de Dinu Pivniceru 

FFP 
iti spun că de dimineaţă până seara mam să fac alteeva, 
decât să impuse mereu la vulpi si urşi. 

Si cu am să fac tot asa, îi întărea vorba Costel. 

lar acolo, povestea mai departe Petrică, ne vom clădi 
o casă de ghiaţă si de zăpadă şi ne vom îmbrăca în piei 
de urşi adică in pieile urşilor ce vom impusca. O să 
fie frumos. 

Da, o să fie foarte frumos! 
erou. 

Aşa vorbeau ei în dimineața unci zile, când se plimbau 
prin grădina casei dela țară. In dimineața aceea părinții 
lor plecaseră în vizită la nişte cunoscuți dintr'un alt sat, 
de unde n’aveau să se întoarcă decât seara. Asa dar, pen- 
tru ziua aceea Petrică și Costel crau singuri. 

Atunci lui Petrică îi veni un gând nastrusnic: „Costele, 
zise cl, știi ce zic eu că ar fi bine să facem astăzi? Să ple- 
cam în excursiune si să nu ne întoarcem decât seara, cand 
se înapoiază și părinţii noștri. 

Unde să mergem? întrebă Costel. 

In pădurea ce se vede colo departe, îl lămuri Petri- 
că. Ne vom afunda în pădure şi o vom cutreera toată. Să 
luăm cu noi si câte un cuţit si dacă ar fi să ne iasă înainte 
vreun lup sau chiar vreun urs, pe el! Să-l înjunghiem 
cu cutitele si să-i jupuim de piele. 

„Excursiunea aceasta, povesti mai desparte Petrică, o sa 
ne fie de mare folos. O să fie un fel de exercițiu pentru 
marea noastră călătorie la Polul Nord. Să ne obisnuim de 
pe acum cu mersul și cu lupta cu dihăniile sălbatece. Ei. 
ce zici de gândul meu? Nu-i asa că este strasnic? 

Dar ce vom mânca în pădure, când ne apucă foamea? 
întrebă din nou Costel, care nu prea era încântat, mai 
ales la gândul că s'ar putea să întâlnească lupi şi urşi, 


răspundea Costel ca un 


Ce facem ! Numai la mâncare te gândeşti! îi răs- 
punse Petrică supărat. Apoi însă udăugă: Dar lasă, că 
m'am gândit şi la mâncare. Luăm de acasă pâine şi carne 
crudă, 

Dar cu nu mănânc carne crudă! îi zise Costel. 

Mai, Costele, îi întoarse vorba Petrică, supărat dea- 
binelea. Dacă vorbeşti si te porţi în felul acesta, să știi că 
nu te iau în călătoria mea la Polul Nord. Nu mănânci 
carne crudă?! Dar parcă cu mănânce? O luăm crudă de 
acasă si o frigem la pădure, punând-o la frigare. La fel 


vom face şi când vom fi la Polul Nord... Insă, ar fi mai 


bine să ne imbracam si în hainele noastre de iarnă, să ne 
punem fiecare paltonul, căciula şi şoşonii. 

Dar o să ne fie prea cald, îi atrase Costel băgarea 
de seamă. 

Adevărul este că ziua accea era o zi caldă de vara, In- 
telese şi Petrică lucrul acesta, asa că nu mai stărui asu- 
pra îmbrăcăminţii. 

Rămaseră însă intelesi să-şi ia fiecare un cuţit si un 
baston cât mai gros: Adică, luară două cuțite dela bucă- 
tărie, luară pâine şi carne crudă, fără să fie văzuţi de 
bucătăreasă. Puseră aceste merinde in traistă si pornira. 

Pădurea nu era chiar asa aproape, fiindcă până să a- 
iungă la intrarea ei, le-a trebuit să facă un drum de mai 
bine de două ore. Drum în care nu se găsea nici un ar- 
bore, ca să le facă puţină umbră, așa că soarele îi ardea 
cu toată puterea razelor sale. 

Obosiseră, inadusisera și, pe deasupra, îi apucase foa— 
mea. Insă, Costel tăcea de frică, iar Petrică tăcea de ru- 
sine, 

Insfarsit intrară in pădure. Dar după o bucată de drum, 
Costel, nemai putând răbda, zise: „Mi-e foame !” 

Si mie imi este foame, mărturisi Petrică, adăugând: 
Indată ce dăm de un izvor de apă, facem o frigare dintr'o 
ramură, strângem vreascuri, aprindem focul si punem 
carnea să se frigă. 

Dar în ziua aceea, par'că secaseră toate izvoarele pă- 
durii. In adevăr, cei doi bäeti umblară, căutară, dar nu 


fu chip să găsească măcar o picătură de apa. Atâta că o- 
bosiră şi mai tare si că li se făcu o foame si mai strașnică, 

-Stii ce, zise la urmă Petrică, frigem carnea, mâncăm, 
si după aceea, eşim din pădure si mergem până la un rau, 
zare curge nu departe. Acolo ne potolim setea si mai fa- 
cem o bac”. 

Se puseră, aşa dar, să strângă vreascuri, ca să facă fo- 
cul. De bine, de rău, izbutiră să aprindă un foc, care sco- 
tea mult fum şi ceva flăcări, dar nu făcea jaratec, pe care 
ar fi putut frige carnea. 

„Lasă că se face şi jăratec”, căuta Petrică să-l asigure 
pe Costel. 

Insă, văzură că uitaseră să ia sare, ca să pună in carne, 
şi se înțelege că în pădure n’aveau de unde să găsească. 

„Nu-i nimic, zise Petrică adăugând: friptura este chiar 
mai gustoasă fără sare”. 

Acum le trebuia si o frigare. Puseră carnea lângă foc 
şi se pregătiră să caute vreo ramură mai bună şi mai po- 
trivită pentru carne. 

Insă, tocmai în clipa accea văzură ceva, care îi umplu 
de groază. De sus, din văzduh, se lăsa drept spre dânşii 
o pasăre uriaşă. 

„Aoleu, ne mănâncă !” ţipă Costel şi, tremurând ca var- 
ga, se ascunse într'un tufiş. 

Si pe curagiosul Petrică îl trecuseră fiori de spaimă. De 
ruşine, se sili să nu tipe, dar o sbughi la fugă şi se pitulă 
după un arbore mai mare. 

Insă pasărea uriaşă avea alte gânduri, cum se văzu nu- 
mai decât. Anume, luă în cioc bucata de carne, din căre 
cei doi băeţi vroiau să facă o friptură, se ridică din mou 
în văzduh și pieri în depărtări. 2 

Petrică şi Costel se întoarseră acasă plouati din mart: 
lor excursiune. = 

Povestiră părinţilor lor cum un vultur uriaş le rapi ez 
nea şi cum văzură că vroia să-i răpească si pe dânșii. 

Părinţii lor isi râseră si le ziseră: „Ce vultur ! O fi fost 
vreo găină”. 


— 


Dinu Pivniceru 


HR-G-1003 


Ai pierdut prietene! 


„Photo M. G. M.) 


POVESTEA 


AL tol ole orner» 


Poveste orientala 
Firs EEE a roe SE a 


cum câteva sute de ani, ajunse pe tronul Chinei 
un împărat aşa de tânăr, că abia împlinise vârsta 
de 15 ani. Se cunoaşte chiar numele acestui îm- 
părat: îi spunea Li-lung-Fa. 

Impăratul Li-lung-Fa avea ca prieten pe Mai- 
ching, un băiat de aceiaşi vârstă cu el. Il poftea mereu la 
palat şi îi făcea daruri de mare pret. In schimb, Mai-Ching 
ii dăruia împăratului păsări, de oarece tatăl lui Mai-Ching 
era mare iubitor de păsări şi avea o mulţime de tot felul 
şi de toată frumuseţea. 

Intr'una din zile, împăratul Li-lung-Fa merse acasă la 
Mai-Ching, ca să vadă toate păsările. Dintre toate, fu izbit 
mai mult de frumuseţea unui papagal. Nu numai că avea 
pene de toate culorile si care de care mai strălucitoare, 
dar papagalul acesta ştia să vorbească aproape ca un om. 

„Nu mi-l dai mie? In schimb, iti dăruese tot ce pofteşti”. 
Aşa vorbi lui Mai-Ching împăratul Li-lung-Fa. Insă Mai- 
Ching îi răspunse: „Nu pot să ţi-l dau, până nu întreb pe 
tata, care ţine foarte mult la acest papagal, fiindcă un al 
doilea ca el nu există în toată împărăţia Chinei. 

— „Bine, îi întoarse vorba impăratul, cam nemulţumit 
de răspuns. Intreaba pe tatăl tău şi trimite-mi cât mai re- 
pede la palat papagalul”. 

Insă tatăl lui Mai-Ching era un om foarte şiret. Deaceea. 
la întrebarea fiului său, răspunse: „Fireşte, vom împlini 
dorinţa împăratului, dându-i papagalul, care i-a plăcut. 
Ca răsplată, îi vei cere un lucru mic de tot. lată, ia bobul 
acesta de orez şi spune-i să-ţi dea atâta pământ, cât tre- 
bue ca să semeni acest bob şi boabele ce vor esi din el”. 

Mai-Ching se duse la împărat, ţinând într'o mână co- 
livia în care era frumosul papagal, iar în mâna cealaltă 
bobul de orez dat de tatăl său. 

Tânărul împărat Li-lung-Fa izbucni în hohote de râs, 
când auzi ce doreşte Mai-Ching în schimbul papagalului. 
„Sa făcut ! îi zise el. Seriu numai decât cu mâna mea un 
contract în toată regula”. 

Il scrise, îl semnă și puse şi pecetea împărătească. Mai- 
Ching, tot ținând în mână bobul de orez, se duse şi arătă 
tatălui său contractul. „Foarte bine ! Minunat de bine!” 
zise acesta. frecandu-si mâinile de bucurie. 

Vreo jumătate de oră după aceasta, merse, la împărat 


„Măria Ta, ce-ai facut ?“ii zise profesorul 


de Marcu Ionescu 
TLS a eae oes 
profesorul său. Impăratul îi povesti râzând ce-i ceruse 
Mai-Ching pentru mandretea de papagal. Insă, in loc de a 
râde la rândul său, profesorul se incrunta si zise: „Măria 
Ta, ce ai făcut? Fiindcă n'ai spus pentru cât timp e făcut 
contractul, gandeste-te că în câţiva ani, Mai-Ching va de- 
veni stăpân pe nesfârșite întinderi de pământ. 
— Nu înţeleg ce vrei să spui, îi întoarse împăratul vorba. 
— Este foarte lesne de înţeles, făcu intelepiul profesor. 
Din bobul de orez vor esi la anul. 150 de boabe. Aceste 150 


„Iată bobul de orez“, îi zise profesorului Mai-Ching 


de boabe semănate, vor da iarăşi fiecare câte alte 150 de 
boabe, ceeace, inmultind 150 cu 150, vedem că la sfârşitul 
anului al doilea vom avea 22.500 de boabe. Mai-Ching sau 
tatăl său le va semăna si pe acestea. Să inmultim acum 
22.500 cu 150 si vedem că la sfârșitul anului ai treilea vor 
fi 3.375.000 de boabe. Câte boabe vor fi însă la sfârşitul 
anului al zecelea? Aşa de multe, încât, pentru semănatul 
lor, toate moșiile limpărătești vor trebui să treacă în mâi- 
nile lui Mai-Ching. 

Tânărul împărat înţelese acum că profesorul său avea 
dreptate si că Mai-Ching il păcălise, cerându-i un astfel 
de contract. „Dar ce-i de făcut”? întrebă el pe profesor. 

— „Dă-mi răgaz o noapte de gândire, îi răspunse acesta 
şi găsesc, poate, vreun mijloc să luăm îndărăt contractul”. 

Se gândi până după miezul nopţii, când, zâmbind de 
mulțumire, își vorbi singur, zicându-și: „Am găsit ac de 
cojocul siretului tată al lui Mai-Ching!“ ă 8 

In dimineaţa zilei următoare, chemă pe Mai-Ching si îi 
zise: „Ai bobul de orez ce ai arătat eri împăratului”? 

— Da, iată-l, răspunse Mai-Ching, arătându-l. 

— Bine. Ai şi contractul? 

— Il am, răspunse iarăşi Mai-Ching. 

— Foarte bine, îi zise profesorul. Acum, haidem să mer- 
gem si să alegem împreună pământul, unde vei semana 
bobul tău de orez. $ 

Eşiră afară din oraş si apoi intrară întrun câmp sema- 
nat cu orez. Tocmai când se găseau în mijlocul câmpului, 
profesorul se făcu că se împiedică de ceva, iar ca să nu 
cadă, se agăță de Mai-Ching. Insă, căzură amândoi jos. 
In cădere, Mai-Ching scăpă din mână bobul de orez. 


(Citiţi continuare în pag. 13-a) 


MÂNDRIA CRINULUI 
TTT 


Trei crini de o frumusețe rară, creşteau pe o câmpie in- 
tinsă. Nu era pământul strămoșesc al acestor flori îmbă- 
tătoare, dar cine poate pătrunde taina naturii. Cine ştie 
cum de-a ajuns sămânța acestor flori de grădină pe câm- 
pia aceasta? Pe semne, un vânt puternic a suflat sămânţa 
dela obârşie și sa înfipt în tarana câmpiei, departe. 

După o ploaie de vară binefăcătoare, unul din crini cres- 
cu mai mult decât tovarășii săi. 

Dis-de-dimineaţă, când ceilalţi crini se seculară si dupa 
ce-şi frecară bine somnul din ochi, zăriră spre mirarea lor 
cea mare, numai cotorul celui de-al trilea. Inaltandu-si 
capetele, îl văzură stând în frumuseţea sa cu mult peste 
coroanele lor. 

„Bună dimineaţa, fratioare, strigă unul din crinii mai 
mici, dar ce s'a întâmplat cu tine? Ai crescut dintr’odata 
peste noapte si ai ajuns la o înălțime aşa de mare. 

Crinul, care crescuse, răspunse cu mândrie şi dispreţ: 
„Ia uită-te la picii aceștia! Nu cumva credeţi că sunt de-o 
seamă cu voi? Cum de indrazniti să-mi vorbiti în felul a- 
cesta? Păcat că nu ne aflăm pe un câmp de crini, fiindcă 
m'aș potrivi de minune să fiu stăpânul vostru”. 

Zicând aceasta, aruncă asupra crinilor de lângă dânsul 
o privire plină de măreție. 

„Lasă să-și piardă el vremea cu mândria sa fără de 
rost, zise unul din crinii mai mici”. 

Sunt fluturi şi albine din belşug, cu care ne petrecem 
toată ziua”, răspunse celălat in bătac de joc. 

A doua zi un vierme, se tari cu greu, venind dintro că- 
lătorie cam lungă şi obositoare, pe sub pământ şi din în- 
tâmplare se aşeză tocmai la rădăcina crinuluj cel înalt, 
ca să se odihnească. Nici nu ajunse soarele până în prânz, 
şi crinul era cu capul plecat, iar seara sta cu totul plecat 
la pământ. 

In scurt timp a fost nimicit cu desăvârşire. Si cine cra 
dé vină? — Un biet vierme. 

Uluiţi, priveau cei doi crini pe tovarășul lor mândru si 
fafarnic, care acuma sta culcat la picioarele lor. 

Alice Gross 


POVESTEA UNUI BOB DE OREZ 


(Urmarea din pag. 12-a) 


„Am scăpat bobul de orez, zise el secuturându-se de praf, 
dar nu-i nimic: iau un alt bob din spicele acestea”. 

—- Nu, aceasta nu se poate, îi răspunse profesorul. Con- 
tractul tău cu împăratul este numai pentru bobul de orez 
ce i-ai arătat. Dacă l-ai pierdut, nici contractul nu mai are 
valoare. Deaceea, dă-mi-l, ca să-l dau îndărăt împăratului, 

Mai-Ching n'avu încotro. Dete înapoi contractul, pe care 
impăratul îl rupse în bucăţi, aruncându-l în foc. 

Se zice că atunci când tatăl lui Mai-Ching află despre 
această întâmplare, se supără asa de tare, că de necaz, 
pică mort la pământ. 


Marcu Ionescu 


Sub razele soarelui... 


Cum să i din primejdi 
m să scapi din primejdie 

Lupul, iepurele si pisica, se certau mereu si nu era chip 
să ajungă la o înţelegere. Deaceea, au hotărît să se roage 
de urs, ca să le fie judecător. 

„la spuneti-mi din ce pricină vă certaţi”?, le 
ursul. 

Răspunse lupul, ca fiind mai mare, şi zise: „Ne-am pus 
tustrei întrebarea: câte mijloace știe fiecare din noi, ca 
să scape dintr'o primejdie de moarte”? 

— Am înţeles, făcu ursul. Si câte mijloace știi tu, lu- 
pule? 

— Eu ştiu o sută de mijloace, răspunse lupul. 

— lar eu ştiu o mie, strigă iepurele. 

— Eu una, miorlăi pisica, nu știu decât un singur mij- 
loc, ca să scap din primejdia de moarte. 

— Bun! Mormăi ursul. Apoi întrebă: Care din voi trei 
are dreptate? 

„Eu! Eu! Eu!“ strigară în acelaș timp lupul, iepu- 
rele şi pisica. 

Ursul statu putin pe gânduri, ca să afle care din aceşti 
trei ştie mijlocul cel mai bun. După aceea, se repezi din- 
tr’o dată asupra lupului si îl strânse aşa de tare, că era 
cât p'aci să-l înăbușe. 

Văzând aceasta, iepurele se pregăli să o ia la fugă, însă 
ursul tot putu să-l ajungă cu ghiara şi să-i rupă coada. 

Pisica făcu altceva. Sări în arborele cel mai apropiat si 
se sui tocmai pe ramura cea mai de sus, unde statu ne- 
mişeată până la plecarea ursului. Apoi, se dete jos şi vorbi 
în felul ce urmează: 

„Tu, lupule, care știai o sută de mijloace, ca să-ţi scapi 
pielea, erai cât p'aci să o laşi în ghiarele ursului. Tu, iepu- 
re, cu mia ta de mijloace, ai rămas fără coadă. Eu am 
știut un singur mijloc de scăpare, dar sa văzut că e bun, 
fiindcă am scăpat teafără”. 


porunei 


Putina gimnastică.., 


Photo M. G. M 


EROISNUL LUI PETRISOR 


Poveste pentru copii milosi 
PRE TE Pepe TI NE 2 OE EE ESS 
e destepta. Piciorul hamalului îl făcu să 
tresară. Câteva lacrimi îi isvorâră în ochi. Omul 
cu şapca roşie înaintă către el şi-i spuse cu voce 
aspră: 
»Haimanaua 


dracului, aci ţi-ai găsit să 


dormi?” 

_Isi strânse legătura cu puţinele alimente pe cari le 
mai avea, si fugi afară, pe peronul tixit de mulțimea că- 
lătorilor, să fie cât mai departe de loviturile si răutatea o- 
mului cu sapea roşie. Oamenii tipau asurzitor, se imbul- 
zeau unii intr’altii, făcându-și loc cu coatele; alergau de 
colo până colo, strigându-se, îmbrâncindu-se, căutându-se. 
Sgomotul acesta îngrozitor îl ameţi. Inima îi bătea puter- 
nic, repegior, svâenind ca o păsărică pe care am inchis-o 
intre cele două palme. O ameţeală plăcută îi cuprinse 
creerul. Abia că se-mai putea mișca. In momentul acela, 
nu departe de el, câţi-va oameni strigau la călători să facă 
loc. Petrişor însă nu auzi. Era prea buimăcit ca să audă. 
Un cărucior încărcat cu bagaje îl izbi puternic, fără veste, 
și-l trânti la pământ. Hamalii râseră sgomotos și trecură 
mai departe, fără să-l bage în seamă. Nimeni nu se învred- 
nici să vină în ajutorul băeţașului. 

„De ce nu ești atent?” spuse cineva care zărise toată 
întâmplarea. 


de Vasile Gh. Bratoloveanu 


Se ridică speriat, fără să-şi mai scuture hainele de 
praf. Spuse foarte încurcat: 

„Mă gândeam la ceva foarte frumos. 

— Şi la ce anume gândeai? 

— Că mâncam niște friptură de gâscă ! 

— Pai de ce nu mânânci? : 

— Pentruca n’am. 

— Atunci de ce nu cumperi? 

— Aş cumpăra eu, dar n'am nici un gologau. Ultimii 
bani i-am cheltuit aseară. Am cumpărat niște pâine. Mi-a 
fost foame si trebuia să mănânc ceva. 

Spunând, îşi adună legătura cu puţinele alimente ca- 
re-i mai rămăseseră şi se grăbi să plece. Mâna necunoscu- 
tei însă îl tinu în loc. Petrişor se întoarse foarte mirat. 
Spuse cu vocea tremurată: z 

„Cine eşti tu de nu mă laşi in pace?”. 

Mica necunoscută încruntă sprincenile: 

„De ce îmi spui tu? 

— Pentrucă asa vorbesc eu! 

— Cu toată lumea? 

— Da, cu toata lumea! 

— Atunci te iert. Dar pentrucă mai întrebat să-ți 


spun cine sunt, iată, iti fac plăcerea. Eu sunt Doly, fiica lui 
Toma Flavian. 


Credem ca nu lipsește nimeni “ 


(Photo M. G M.) 


„tă isi aduse aminte: crema Toma Flavian. 


Å 


— Si cine e Toma Flavian? 
- E tatăl meu. 
~ Nam întrebat asta. Am vrut să știu ce fel de om 

este”. 

Mica necunoscută surâse îngăduitor. Cuvintele lui Pe- 
tvişor aveau foarte mult haz. Raspunse cu ochii iluminaţi 
de fericire: 

„Tatăl meu e un om foarte bun. Al tău nu e tot aşa? 

- Eu n'am tată. si 
Atunci ai mami? 
Nu. Nam nici mamă. Au murit de mult. Tata a mu- 
rit pe câmpul de luptă. 

— Si la cine stai acum? 

— La o femee bătrână, care mă bate toată 
sare mă trimite să cerşese pe la colţuri de stradă. 

— Păi de ce să cersesti? 

- Ca să capăt bani pentru mâncare. 

— Dar tu n’ai bani? 

— Nu. 

— Eu am foarte multi. Tatăl meu e foarte bogat şi în 
fiecare zi îmi dă bani ca să-mi cumpăr ciocolată. 

S ce e tatăl tău? 

— Tatăl meu e regele cremelor de ghete. 

Tresări. Un moment i se păru că visează, apoi deoda- 
O cutie de me- 
talegalben, cu capacul auriu. pe care era desemnat un pui 
d2negru care lustruia o ghiată. De câte ori nu văzuse el 
crema asta! Si-apoi afişele celelalte pe care le întâlnise 
pe toate străzile si prin toate tramwaele:. Cumparati cre- 
ma de ghete Toma Flavian. Sau: Toma Flavian regele cre- 
melor si crema regilor. Sau: Dacă vreți să aveți un pantof 
bine lustruit, cumpăraţi si intrebuinfaſi numai crema To- 
ma Flavian... 

„Si pe tine te cheamă Doly Flavian? 

— Da. 

— Pe mine mă cheamă Petrişor si sunt de opt ani”. 

In momentul acela un domn bine îmbrăcat se apro- 
Via de ci. Doly bătu din palme și îi sări in brate, apoi, du- 
pă ce îl sărută de câteva ori pe amândoi obrajii, îi sopti 
ceva la ureche. Domnul Toma Flavian — căci el cra 
scoase portofelul, impaturi o hârtie în patru si i-o dete co- 
pilei. 

„E pentru tine! spuse Doly cand se întoarse la 
sor. Mi-a dat-o tata şi eu ţi-o dau tie. Nu-i aşa că o 
mesti? 

Si fără să adauge ceva, îi puse hârtia în palmă, apoi 
fugi către tatăl ei. 

Dar în aceeaşi clipă o trompetă anunţa plecarea trenu- 
lui de Braşov. Tatăl si fiica urcară repede, fără să mai 
privească înapoi. 

Rămas singur, însă sub impresia celor petrecute, Pe- 
trişor deschise pumnul. Ochii i se măriră de bucurie. Nici 
odată nu văzuse el atâţia bani. Acum, insfarsit, o lună de 
zile nu va mai duce lipsă de pâine. 

In culmea fericirii, Petrişor isi aduse aminte că tre- 
buia să mulțumească pentru bunătatea cu care-l coplesise 
Doly Flavian. Era însă prea târziu. Binefacatoarea urease 
treptele vagonului însoţită de tatăl ei, si trenul se pusese 
in mişeare. 

Intristat, Petrişor se hotărî să plece. Piciorul 
insă i se împiedică de ceva tare. Si când se plecă, văzu cu 
mirare un portofel doldora de bani, care nici nu mai 
täcăpea îndoială — era al domnului Toma Flavian. 

Fără să mai stea pe gânduri, Petrişor se repezi la fe- 
reastra vagonului. Trenul însă isi mărise viteza si bine fa- 
zătorul lui întârzia să se arate la geam. Atunci începu să 
strige, să dea din mâini, să alerge dealungul peronului. Ni- 
mic însă. Roatele vagonului se rostogoleau tot mai repede, 
si șeful trenului îi făcea semne disperate să se dea la 
oparte, Petrişor însă nu-l luă în seamă. Alerga înainte, 
cealungul peronului, cu picioarele goale, făcându-şi loc 
printre călători şi sărind peste bagaje, fără să asculte de 
cuvintele oamenilor cari cereau să-l oprească. 

Atunci văzând că fuga îi devenise zadarnică, dintr’o 
săritură, fu pe lângă scara vagonului. Mâinile i se inclestara 
puternice de bara de alamă. Un picior însă îi alunecă — si 
câteva femei deteră tipete îngrozitoare. Petrişor rămase 
astfel agăţat si trenul alerga târându-l după el. Inima îi 


ziua şi 


Petri- 
pri- 


bătea puternice. Capul îi vâjâia cumplit si puterile il sla- 
beau necontenit. 

lar în momentul când se credea pentru totdeauna 
piedut, uşa vagonului se deschise fulgerător şi o mână 
puternică îl îmştăcă puternic. 

„Ce, eşti nebun? Vrei să te calce trenul? spuse 
cu şapca rosie care-l salvase dela o moarte sigură. 

Petrişor însă nu mai putu să dea nici un răspuns, Pu- 
terile îl slăbiră. Spaima îi luă graiul si baetasul se prä- 
vali fără cunoștință la picioarele salvatorului. 

Atrasi de sgomot, călătorii năvăliră cu toții 
loarul vagonului. 

„Ce sa întâmplat, domnule şef? întrebă domnul Toma 
Flavian când ajunsese la locul cu pricina. 

— Era să-l calce trenul pe bacfasul acesta. Sa a- 
gățat de scară şi i-au alunecat picioarele. Dacă nu-l prin- 
deam de gulerul hainei, se întâmpla o nenorocire!” răs- 
punse şeful trenului, arătând cu mâna către Petrişor. 

Domnul Toma Flavian se plecă asupra băiatului. Şi 
nu inică îi fu nedumerirea când, in mâinile lui Petrisor isi 
zări portofelul. e 

Bănuind ce sa întâmplat, domnul Flavian ridică mica 
victimă pe braţe si o duse în compartimentul lui.. 

Dela această întâmplare au trecut însă aproape două 
zeci de ani. Petrişor sa făcut băiat mare, a fost înfiat şi 


omul 


pe cu- 


dat la învăţătură de către binefăcătorul său și — drept 
mulţumire pentru râvna cu care a învățat — domnul To- 


Flavian l-a numit conducătorul fabricii. 
Putin mai tărziu, după moartea domului Flavian, Pe- 
trişor sa căsătorit cu Doly. A fost o nuntă mare, ca la 
curţile împărăteşti, care a ţinut trei zile şi trei nopţi în sir. 
Petrişor a dus o viaţă fericită, îndestulată, a clădit că- 
mine la copiii orfani, a ajutat nevoiasii — şi niciodată 
ma uitat că si el, odată, umbla cu picioarele goale, cu sto- 
macul gol şi persecutat de toţi. 


ma 


Vasile Gh. Bratoloveanu | 


ă te obraznicesti, priveşte ! ! 
va d (Photo M. G. 


15 


Dreapta: Tuşnad (pe terasa unci vile): Sedinta de lucru 
pentru trusoui păpuselor. 


Jos: După bae, pornind in expediţie... 


Stânga, jos: Copiii pe Marea Neagră. 


Jos: Casa de adăpost şi bisericuța dela lacul 
sf. Ana (Tușnad) 


3 
E 


838 
n 
—— 


f i ARD SEN IN Sry ie. 


A 
= ie Bi 
Dopita 
Dá 


HAI LA ŞCOALA I. 


(Foto Berman) 


ceasta este un fel de poveste, care se aseamănă 
mult de tot cu micul si urâtul răţoiu, ce s'a 
schimbat într'o frumoasă lebădă... Ceeace va 
istorisesc eu, e tot atât de încântător, însă cu 
singura deosebire, că povestea aceasta este ade- 


vărată.... 

Casa o are în fundul unei bălți, care de multe ori este 
acoperită cu nuferi, acele flori albe cu petale groase, par'că 
ar fi tăiate din fildeş. Este un vierme urât, urât de tot, pe 
care nimenea nu-l bagă în seamă. Are şase picioare cu 
care umblă prin noroiul de pe fundul elesteului, unde 
traeste ca un nenorocit. 

„Sunt bolnav ducând o astfel de viaţă, zise el într'o zi 
tantarului, care zbura la suprafaţa apei. 

„Când soarele pătrunde cu razele sale până în fundul 
elesteului, mă uit în sus şi văd acolo frumoase insecte de 
tot felul, care trec pe deasupra apei. Ce mult as vrea să 
fiu şi eu în locul lor! Este o grozăvie să stai întemnițat şi 
lipsit de soare sì de lumină. Grea mai este viata pentru 

părerea ta, răspunse fantarul; acolo jos 
ancare si nu faci nimica toată ziua. Cât 
și prin câte primejdii trec, până să pol 

sânge. Ai toate la 'ndemână. Ce mai 


Oh! Doamne! Atâtea lucruri. Ce grozav 


ti la aceasta, poţi aştepta mult! 


H A 
K .— 4 — Eri S 
Mă pregătesc să concertez la şezătorile 
,,Diminefri Copiilor“ 
(Photo M: tro-Goldwyn) 


— 


CEA FRUMOASA 


DIN- VIAŢA FIINȚELOR MICI 


(| peA= | 


Dar într'o bună zi, un lucru nemaipomenit se întâmplă 
pocitului vierme. 

Din vierme deveni o frumoasă gânganie! Se sui repe- 
de din fundul eleşteului până la marginea apei. Pielea care 
o acoperea se rupse şi din învelitoarea desfăcută eşiră pa- 
tru aripi lungi, frumoase, care străluceau la soare ca aurul 
şi argintul. Corpul ei era despărțit în unsprezece inele şi 
ochii îi străluceau ca sideful. 

Imbrăcată cu hainele acestea mândre, se strecura 
prin iarbă. Stătu locului câtva timp să-şi vie in fire, isi 
scutură aripile străvezii si-si luă zborul spre soare, mai in- 
tâiu deasupra apei în scop de a se oglindi mai bine. 

„Ha! Ha! — zise ea tantarului: Nu am avut așa de 
mult de' aşteptat, după cum cred că vezi. 

— Doamne, Dumnezeule!” exclamă f{antarul, cine ar 
mai fi crezut aşa ceva? 

O uratenie să se prefacă astfel. Asa este viaţa! Te în- 
vata, că nu trebuie să te iei întotdeauna după aparente” 

Dar duduia cea frumoasă nici nu ascultă sfârșitul ace- 
stor vorbe, ci zbură spre câmpiile cu flori peste care trecu 
ca o rază de lumină. Drumul străbătut cu atâta vioiciune o 
înfometă. Văzu o musculita, sări pe ea si o înghiți. Repede 
deveni un fel de groază pentru celelalte insecte. O biată 
albină se așeză pe o piersică de abia, că si tabari pe ea, 
rupând-o în bucăţi cu ghiarele ei ascuţite. Nişte copii o ză- 
rira. 

„Oh! Ce muscă mare! Repede să o prindem”. 

Fugiră ce fugiră toţi după ea. Li se părea că o vor 
prinde, dar tocmai atunci se îndepărta, dispărea, apărea 
şi iar dispărea, parcă s'ar fi jucat cu ei de-a v’ati-ascunse- 
lea. De odată apăru mai în depărtare un băieţaș, care se 
luă orbește dupa ea.. Se auzi un zgomot de apă şi un stri- 
gat. Un alt camarad alergă repede spre elesteu. Din feri- 
cire, balta acolo nu era adâncă şi cu ajutorul celorlalţi co 
pii, baietasul nesăbuit fu scos din apă. 

„He! He! își spuse Duduia cea frumoasă si rea, sin- 
gur te-ai prins în cuşcă. Dacă nu ai fi asa de mare, cum 
te-aș mai mânca!” 

Libelula, căci aşa se numeşte, sau calul dracului cum 
îi zic copiii, mănâncă de trei ori atâta cât cântărește. 

Desigur, că frumuseţea ei este foarte mare, dar această 
frumusețe este potrivită si cu răutatea ei ce nu cunoaște 
margini. 

Am văzut-o cea din urmă dată gonind un biet flutu 
rag drăguţ... Vai de el, săracul, ce o fi patit... 


Olga Budisleanu 


Cititori si cititoare! 


Vreti sa aveti tot ce va 
trebueşte pentru şcoală 
cu preţurile cele mai 
moderate? Vreti să că- 
pätati la orice cumpa- 
rătură cadouri frumoase 
şi folositoare? Atunci 


cumpăraţi numai la 


IBRĂRIA CISMIGIULUI 


Bulevardul ELISABETA Nr. 24 

(Chiar lângă intrarea principala la Cişmigiu) 
Dacă veţi spune că 
sunteţi cititori ai 
, Dimineţii Copiilor, vi 

se va face rabat special. 


ANUL 10 20 Septembrie 1933 — Nr. 502 


REDACȚIA si ADMINISTRAȚIA 
BUCURESTI. — STRADA CONST. MILLE 
SĂRINDAR), 12. m TELEFON 324/70 


1 AN 200 LEI 
6 LUNI 100 „ 

IN STRAINATATE DUBLU 
UN NUMAR 5 LEI 


Abonamente : 


REPRODUCEREA BUCATILOR 


ESTE STRICT INTERZISĂ 
Director: N. BATZARIA 


nu se inapoiaza 


Manuscrisele nepublicate 


AVENTUR 4 
PETICILOR 


Saptezeci şi şapte 


Si, din nori de zgură, 


De pitici, azi noapte, Plouă 'n noaptea sură; — 


S'au vorbit în soapte Nu perdaf sau bură, — 


Să pornească 'n lume, Ci, pe ceată, biata, 


Cerul plin de ură, 


Ca să facă fapte 


Demne de renume. Toarnă cu găleata! 


Be A „Ce potop!” — remarcă 
Și sau strâns în ceată iris, ae 


a ASE A Barbă-Cot, ud leoarcă 
Straşnic înarmată, 
3 Es 2 i pășesc de parcă 
Și-a pornit îndată Și păi R 
i 3 Au în poală ouă. 
Ceata prin pădure, j 

TANIE TRY ae Cid Norii se descarcă; 
Străbătând, bărbată, 
: Plouă... plouă... plouă... 
Tufele obscure. 


Să mai mergi pe ploaie? 


Când mergeau mai bine : Fi ; 
g t , — Ploaia te înmoaie ! 


Insa, — o ploaie vine, (Dusu bun la baie 
yun * 


lute ca pe şine; > 
hn dacs AGA Insă nu sub stele !) 


lara Sa ie 8 . 
Sant Ilic i se ntore — șiroaie — 


Tund pe coline Bee und 
y , Ca să-și ia umbrele ! - 


Tras de-o herghelie. VICTOR ADRIAN 


Ploesti 


CELOR DOUA FETIȚE 


ROMAN PENTRU 
COPII ȘI TINEKET 


Dar faptul că aeroplanul, contrar legei și regulamen- 
tului, sbura deasupra graniţei la o înălțime asa de neobis- 
nuit de mare, dete grănicerilor de bănuit. De aceea, ofite- 
rul dela post se grăbi să comunice telefonie autorităților 
militare superioare. 

In adevăr, Petre Popescu sbură cu avionul deasupra 
teritoriului Ungariei. Numai că, îndată ce trecu peste gra- 
nita României, deci, îndată ce crezu că a scăpat de primej- 
die, se cobori dela înălţimea la care sburase până atunci, 
lăsându-se mereu tot mai jos, până ce, zărind o câmpie 
întinsă si netedă, atinse pământul. 

Dar fu zărit de ţărani şi de soldaţi unguri, care aler- 
gară la locul de coborâre si puseră mâna pe cei ce se gă- 
seau în aeroplan. Ba chiar rămaseră foarte mirati, văzând 
că aviatorul si ceilalți călători sunt ţărani, îmbrăcaţi in 
portul țăranilor români din Ardeal. 

„Aceştia trebue să fie nişte spioni români, își zise ofi- 
terul ungur, adresându-se soldaţilor de sub comanda sa. 

Insă atât ofiţerul, cât si toţi câţi se strânseseră în ju- 
rul aeroplanului, rămaseră uimiţi, când Petre Popescu, 
întorcându-se spre ofițer, îi răspunse vorbind in cea mai 
perfectă limbă maghiară: „Să dea Dumnezeu ca patria 
noastră Ungaria să fie cercetată tot de spioni români, asa 
cum suntem noi. Dar mai înainte de a spune cine suntem 
si ce căutăm aicea, tin prin d-voastră să aduc la cunoştinţa 
fraţilor mei maghiari, că dăruesc statului maghiar aero- 
planul acesta. Dacă doriţi să aveți despre noi lămuririle ce 


Stai frumos Vicky, 


nu vezi că ne fotografiază !... 


4 


SEA 


20) Cine sunt răpitorii Victoriei in Ungaria „zA 


credeți de cuviință, vă rog să mergem la postul d-voastre, 
deoarece nu mai putem de oboseală si suntem rebegiti de 
frigul ce domnea colo sus, în văzduh”. 

Ofiterului îi pierise orice bănuială, văzând ca Petre 
Popescu, deși îmbrăcat ca un ţăran român din Ardeal, vor- 
beste limba maghiară chiar mai bine decât el. Apoi, cum 
nu i-ar fi pierit bănuiala, când a văzut gestul lui Petre Po- 
pescu de a dărui Ungariei un aeroplan nou, nout ? 

De aceea, cerandu-si scuze pentru cuvintele ce spu- 
sese, merse cu Petre Popescu şi cu tovarăşii acestuia intr’o 
casă din apropiere, unde îşi avea biroul şi locuinţa. li pofti 
politicos să seada si le oferi câte o ceaşcă de ceaiu, ca să 
se mai încălzească. 

Acolo, Petre Popescu îi povesti asa zisa patanie a sa 
şi a tovarășilor săi de drum. O poveste născocită dela ce! 
dintâi papa la cel din urmă cuvânt. 

„De felul meu, începu Petre Popescu, sunt Ungur năs- 
cut în orașul Târgu-Mureş. Numele meu este Sandor Ke- 
resty. Fiindcă am studiat Dreptul, mă hotarisem să mă fae 
avocat la Târgu-Mureş, mai ales că în felul acesta puteam 
ajuta şi apăra pe fraţii noștri maghiari, prigoniti de auto- 
ritatile române. De aceea, m'am văzut silit să învăţ si lin- 
ba română. 

„Dar nu mă puteam mulțumi numai cu apărarea ca 
avocat a fraţilor nostri de neam si de limbă, ci am înfiin 
tat şi o societate secretă al cărei scop era să inarmam 
populaţia maghiară şi să pregătim încet, încet revoluția 
împotriva Românilor. Am isbutit să strâng mii şi mii de 
membri, mai ales printre tineretul maghiar, şi să fac im- 


-portante depozite de arme. 


„Totul mergea din ce în ce mai bine şi n’asteptam de- 
cât un semn dela Budapesta, ca să ne rasculam pe fata. 
Sa întâmplat însă ceva ce nici până acum n'am putut să 
îmi explic. Am fost denunfati autoritaitlor române. 

De către eine? Cine este spionul, care s'a varit în so- 
cietatea noastră şi ne-a trădat, după ce a prins atâtea se- 
crete ? Iată ce n'am putut să aflu până astăzi. 

„Este deajuns numai să vă spun, zise mai departe Pe- 
tre Popescu, continuând a-și depăna firul de minciuni 
născocite de el, că acum trei luni, am fost călcat în toiul 
nopţii la locuința mea de către poliția română, ridicat cu 
răposata mea soţie, pus în lanţuri şi aruncat intr’o inchi— 
soare umedă gi întunecoasă. In aceeași noapte, au fost ri- 
dicati si tratați ca şi mine prietenii mei de aci, doamna si 
domnul Lajos Andrasy, pe care am onoarea să vi-i prezint. 
D. Andrasy era profesor la scoala maghiară dela Târgu- 
Mureş si vice-președinte al societati\ secrete, despre care 
vam vorbit. 

— Şi cum de ati scăpat din închisoare ? întrebă ofite- 
rul, care începuse să se induioseze. 

- Ajutati de prietenii nostri, care erau tineri, am pu- 
tut într'o noapte să facem o gaură în zidul închisorii, să 
ne strecuram prin ea si să fugim. Am fugit cu gândul de a 
ne folosi de un prilej prielnic şi de a trece aci, în Unga- 
ria noastră. Insă graniţa era bine păzită, iar în urmărirea 
noastră se pusese toată jandarmeria si toți agenţii Siguran- 
tei române. f 

„Văzând aceasta, ne-am făcut rost de hainele cu care 
ne vezi îmbrăcaţi. Cine ne vedea, credea că suntem țărani 
români, asa că puteam să ne ascundem mai bine. Duceam 
însă o viaţă de câini. Ne feream de întâlnirea cu vreu jan- 
darm si nu ne opream nicăeri mai multe zile. Așa am a- 
juns și prin satele «din jurul Clujului, unde Dumnezeul 
poporului maghiar ne-a venit în ajutor si ne-a înlesnit 
fuga şi scăparea. 

„Anume. azi dimineaţă, pe când căutam să ne odih- 


RUS 


Ă — * 
y © 


* 


jdie. 5 


nim, stând ascunși într'o groapă de lângă o pădure, vedem 
că un aeroplan se lasă într'o țarină din apropiere. Am 
alergat la locul acela și am aflat că aviatorul coborise din 
cauza că motorul aeroplanului nu funcţiona bine. 

„Ce am făcut, cred că ghiciţi lesne, domnule căpitan. 
L-am legat burduf pe aviator, care era un Român din Bu- 
cureşti, i-am luat aeroplanul si am sburat aici, în Ungaria 
noastră, unde, în sfârșit, suntem scapafi de orice pri- 

— Dar'par'că ai spus că inipreuna cu d-ta fusese ares- 
tată si soția d-tale. Unde a rămas ea?“ întrebă căpitanul 
ungur. 

Petre Popescu nu răspunse numai decât la întrebarea 
aceasta. Se întunecă la față, lăsă ochii în jos, suspină trist 
şi scoțând din buzunar o batistă, se făcu că-și şterge nişte 
lacrimi, care nici nu începuseră să curgă. 

După ce jucă această comedie — căci totul nu era de- 
cât o comedie — răspunse ca un om care era zdrobit de 
durere: „Biata mea soție ! A murit în închisoare din cauza 
chinurilor ce a îndurat din partea autorităților române. A 
murit, lăsându-mă singur şi disperat !” 

Ofițerul crezu si se înduioşă si mai tare. Cauta chiar 
să-i potolească durerea prin cuvinte de condoleanţe și zi- 
cându-i lui Petre Popescu : „Domnule Sandor Keresty, să 
uitaţi durerea numai la gândul că soţia d-tale este o mar- 
liră a neamului unguresc”. 

Insă, ofiţerul observă ceva. Observă anume că Victoria 
»lângea pe infundate si isi stergea mereu lacrimile. „Dece 
plânge domnisoara ?” întrebă el. 

Se grăbi să răspundă Petre Popescu, zicând: Domni- 


soara Vilma este fiica şi singurul copil al doamnei gi d-lui - 


Lajos Andrasy. Incă de când era în vârsta de şase ani, Ro- 
mânii nu i-au dat voe să meargă la scoala noastră maghia- 
ră, ci au silit-o să meargă la școala lor. Cu toate acestea, 
părinții ei au învăţat-o acasă să citească si să scrie ungu- 
reste si au crescut-o în sentimente de dragoste pentru Pa- 
tria maghiară si pentru limba maghiară. 

„Dar din noaptea în care d-na și d. Andrasy au fost 
arestaţi si puşi în lanţuri, adică din noaptea în care a vă- 
zut sălbăticia cu care poliţia română sa purtat cu părinţii 
ei, biata d-ra Vilma s'a speriat aşa de mult, că — şi aci 
Petre Popescu se aplecă la urechen ofițerului ungur, vor- 
bindu-i în şoapte şi-a cam pierdut minţile. Stă mereu 
amărită, plânge într'una, iar când se hotărăşte să vorbea- 
“scă, nu spune decât cuvinte fără rost şi numai în limba ro- 

mână. Ai zice că a uitat cu desăvârşire frumoasa noastră 
limbă maghiară. 

— Sărmana domnişoară !” zise ofiţerul în semn de 
compătimire, pe când aceia despre care Petre Popescu 
spusese că ar fi părinţii „domnisoarei Vilma”, oftau, dă- 
deau trist din cap si se prefăceau că-și şterg lacrimile. 

De bună seamă, Victoria nu intelesese un cuvânt din 
tot ce se vorbise până acum. Nu numai că nu ştia de loc 
ungureşte, dar pentru întâia oară auzea această limbă. 
Insă, din gesturile făcute de cei ce vorbeau, precum si din 
privirile de compătimire ce-i arunca mereu ofiţerul un- 
gur, înțelese că este vorba despre dânsa. 

Atunci, strangandu-st tot curajul si agafandu-se de o 
speranţă, zare s'a dovedit zadarnică, Victoria se apropie 
de ofiţer şi-i zise româneşte: „Domnule ofiţer, femeia si 
oamenii aceștia m'au furat şi m’au răpit din comuna Stoe- 
nesti, unde locuiam la părinţii mei adoptivi, şi m'au adus 
aicea. Vă rog să nu-i credeţi, dacă ei spun altceva, ci să 
mă scapati din mâinile lor si să faceţi să mă întorc la casa 


* 


“părinţilor mei adoptivi”. 


Insă, dacă Victoria nu ştie limba maghiară, nici ofite- 
rul nu înţelegea boabă româneşte. De aceea, adresându-se 
celorlalţi, îi întrebă: „Ce spune domnişoara ? 

— Cuvinte fără şir şi fără rost, îi răspunse Petre Po- 
psecu, făcând, chipurile, pe tălmaciul. Spune că ar dori să 
se dea cu săniuţa si nu vede că afară e frumos şi nu e pie 
de zăpadă. 

— Sărmana domnişoară !” zise iarăși ofiţerul, care 
nici nu bănuia adevărul, ci credea toate minciunile scor- 
monite de Petre Popescu. 

In zadar încercă Victoria să-i dea ofițerului a înţelege 
că ea este Româncă, este prizonieră, că a fost răpită şi că 
se roagă de el să o ajute si să o scape din mâinile tâlha- 


< rilor. In zadar se căznea.ea să-i explice lucrurile acestea 


5 


chiar prin gesturi şi amestecând. în vorbirea ei cuvinte 
frantuzesti ce învățase cu profesoara dela Stoeneşti. 

Ofiţerul nu înţelese nimic din gesturi. Cât despre lim- 
ba franceză, îi era tot asa de necunoscută, ca şi limba 
română. 35 

Zise, aşa dar, pentru a treia cară „Sărmana domni- 
soara!” si cu aceasta credea că nu mai are nimic d> făcu: 
pentru ,domnisoara Vilma”, cum îşi inchipuia el că o 
chiamă pe Victoria. 

Insă Petre Popescu, liniştit că -ofițerul ungur n'are 
vreo bănuială nici despre dânșii, nici despre Victoria, era 
frământat acum de alte gânduri. Se aştepta ca peste o oră, 
cel mult peste două ore, să fie instiintate autorităţile ma- 
ghiare dela graniță despre furtul şi fuga aeroplanului, pre- 
cum si despre tot ce făcuseră răpitorii Victoriei. Si deoa- 
rece erau la mijloc fapte tâlhăreşti, iar nici de cum aşa 
cum mintise el toată vremea, cauze de ordin politic sau de 
patriotism unguresc, putea să se aștepte ca autorităţile 
maghiare să-i aresteze şi să-i predea autorităților române. 

Ca să scape de această primejdie, care se apropia me- 
reu, Petre Popescu se rugă de ofițerul ungur să telefoneze 
la Debrețin, care era oraşul unguresc cel mai apropiat, ca 
să vie de acolo un automobil, cu care să meargă la Debre- 
tin, el si însoțitorii sai. 

— Dumnezeu ştie pentru a cata oxra — ma! ales ca 
d-ra Viima are nevoe de o serioasă îngrijire medicală” 

Ofiţerul se gând: sa-i îndeplincuscă rugămintea si după 
vreo jumătate de ora, un automobil, venit din Debrețin, 
se opri la poarta locuinței ofițerului ungur. După ce îşi 
luară rămas bun dela ofițer, spunându-i în glumă să aiba 
grijă de  aeroplanul dăruit Ungariei, Petre Popescu si 
tovarășii săi se suiră în automobil, care porni spre orașul 
Debrețin. 

Insă, după ce făcuseră o oarecare bucată de drum, 
Petre Popescu propuse şoferului ca acesta să-i vândă au- 
tomobilul. Târgul fu încheiat repede, iar şoferul, în loc 
să-i ducă la Debrețin, se abătu din drum și îi conduse la o 
gară mică. Acolo şoferul primi prețul automobilului, ră- 
mânând ca el să se întoarcă acasă cu trenul. 

Cat despre Petre Popescu si tovarășii săi, aceştia apu- 
cară cu automobilul pe un drum cu totul altul decât acela 
care ducea la Debrețin. (Va urma) 


| 


Ce bine îşi distrează Negrigor pe tovarăşi! 
(Photo Metro-Goldwyn) 


Fotografiile cititoarelor si cititorilor cari au luat la scoala premiul Liu 


Leibovici A. Samuely 
Cl. IV-a primară 
Scoala de băeţi „Maria“ 
Bucureşti 


Schweig Mignon 
cl. I-a primară 
Scoala de fete No. 33 
Bucureşti 


wolf ee ES 
‘ | ze 05 
P "Si A - 
aN fri > 
b Al ia ă 


Dimitriu I. Lucia-Marcela 
cl. I-a primară 
Şcoala de fete No. 8 
Brăila 


Sachelarie I. Silvia 
cl. IIL-a primară 
Scoala de fete No. 32 
București 


Săndulescu Maria 
cl. I-a B primară 
scoala de fete No. 22 
Bucureşti 


Lucia Eschenazi 

cl. IV-a primară 

Şcoala Floreasca 
Bucuresti 


Schina Olga 
cl. III-a primară 
Scoala de fete No. 22 

Bucuresti 


Terera Fanica 
cl. I-a primara B. 
Scoala de fete No. 11 
Tăbăcari 


Luca Raisa 
cl. IV-a primară 
Scoala de fete No. 1 
Soroca 


i Lit 
Taitiş Maria 
cl. La primară 
Scoala de fete „Progresul 
Culturii” 
Bucureşti 


Iliescu Elena 
cl. I-a primară 


Scoala de fete „Aug. Laurian“ 


Bucuresti 


Mimi Georgescu 


cl. IV-a primară 


Şcoala comunală Soseaua- 


Olteniţa 
Bucuresti 


Maria Brand 
cl. I-a primară 


Scoala de fete Dudesti-Cioplea 


Ilfov 


Ionescu B. Aurelia 


cl. IV-a primară 
Şcoala de fete No. 
București 


Safir Brana 
cl. II-a primară 
Şcoala „Fraternitatea Zion“ 


Bucuresti 


23 


Ionescu Georgeta 
cl. I-a primară 
Scoala primară Floreasca 
Bucuresti 


Florica Cocuta Jitariu 
cl. I-a primară 
Scoala de fete No 1 
Bârlad 


Feldman Marieta 
cl. IV-a primară 
Scoala spaniolă de fete 
Bucuresti 


Rădulescu C-tin Marius 
cl. IV-a B primară 
Scoala de băeţi No. 27 
Bucuresti 


A 


Taugiu B. Sonia 
cl. IV-a B. primară 
Taugiu B. Iudita 
cl. Il-a A. primară 
Scoala de fete „Mecet"* 
București 


Fotografiile cititoarelor si cititarilor cari au luat la școală premiul I- iu 


Băltenoiu V. Iolanda Lilly Lebas 


cl. III-a primară cl. II-a primară 
Scoala de fete No. 1 Institutul „Sft. Maria“ 
Huşi București 


47 N 
N 2 
Marcovici Sidonia 
cl. La primară 
Scoala de fete No. 2 
București 


Ada Goldenberg 
cl. IV-a primară 
Şcoala de fete Anglicană 
Bucureşti 


Buhner H. Julieta 
cl. Il-a A primară 
Scoala de fete No. 33 
București 


Pătraşcu Georgeia 
cl. Il-a primară 
Scoala de fete No. 19 
Bucureşti 


2 1 


Grindu Maria 

cl. II-a primară 
Scoala de fete No. 36 (Ti) 
Bucuresti 


Griinberg Surica 
cl. Il-a primară 
Sconla de fete „Ana sj Baruch 
Kahane“ 
Ploesti 


Nt A a. 


Klapholtz Victor 
cl. IV-a primară 
Scoala primară „Lucaci“ 
Bucureşti 


Granach Aida 
cl. I-a primară 
Scoala „Instrucţiunea Goldfarb’ 
Bucureşti 


Horovitz K. Silvia 


c 


l. Il-a primară 


Scoala de fete „Bärätia“ 
Bucureşti 


tie . i De a $i 


Weintraub P. Clara 
cl. I-a A primară 
Şcoala de fete No. 22 

Bucureşti 


Sonia Botoşansky 
cl. I-a primară 


Scoal 


a de fete „Lucaci“ 
Bucuresti 


Aronovici Cecilia 
cl. IV-a primară 


Scoala de fete „Instrucţiunea 


Goldfarb“ 
Bucureşti 


Scoa 


Duja Eschenasi 
Cl. l-a primară 
Nuţu Eschenasi 
cl. IV-a primară 


la israelită-Română 
Pitești 


Bageacu G. Camelia 
cl. IV-a primară 
Bageacu G. Minodora 
cl. W-a primară 
Scoala mixtă Gura-Ocnite! 
Dambovita 


Zissman Simonia 
cl. IV-a primară 
Şcoala „Progresul Culturii 
Bucureşti 


Puia Constanţa 
cl. IV-a primară 
Puia Nicolae 
cl. La A. primară 
Scoala Mixtă No. 39 
Bucuresti 


Eleonora V. Ghifog 
cl. IV-a primară 


Scoala de fete 


Brasov 
he AIN] 


Rodescu I. Mauriciu 
cl. Il-a primară 
Scoala de băeţi „Mântuleasa 
Rodescu Bertha 
cl. I-a primară 
Scoala de fete No. 2 
„August Terb. Laurian: 
Bucureşti 


CLOSCA 


Desene de GEO Text de Mos Nea 


6) CUM TREBUE CLOCIT OUL DE MĂGAR 


=v 4. . m 7 . 


incântat e Haplea-al nostru Pleacă omul cu măgarul, „De-i nevoe, luni de zile „Măgărușul o să facă 


Ve țăran — acesta-i zice: Stă pe iarbă Haplea jos, Nu mă mise eu nici un pic, Alte ouă — ce-o să fie! 
„Merg să-l iau, unde-i pus oul Işi vorbeşte, râde vesel: Il clocesc, căci vreau să-miiasă Stau eu cloșcă toată vremea 
Intr’un loc, să nu se strice” „Vai, cât sunt de norocos! Cât mai sprinten, mai voinic. Si de marea-i bucurie, 


ae 


Sare’n sus gi joacă Haplea, „Ce-i cu tine, Hapleo dragă? „Uite-aştept să vie unul, Cand aude-asa drumetul, 


Joacă singur, se'nvârteşte... Ce-i cu pofta-ti de jucat? Să mi-aducă mie’n dar, Pleacă'n drumu-i mai grăbit, 
Un drumet trecând p'acolo, — Sar şi joc, fiiindcă norocul Tot ce e mai bun pe lume: „Bietul Haplea, isi zice dânsul 
Stă mirat şi-l tot priveşte. Peste mine azi a dat. Un ou mare de măgar“. Văd de tot c'a nebunit!“ 


După vreun sfer; de or 
Si tdranul a adu 

Oul de măgar — iui Haplea 
I l-a dat, apoi i-a spus: 


„Mergi acasă, iar în curte 
Intr'un colt mai bun, cu soare, 
Nu la umbră — fine minte! — 
Unde-i soarele mai tare, 


Ce siret zâmbi țăranul! 
Și cum râse, când văzu 

Că deșteptul nostru Haplea 
Tot ce-i spuse, îl crezu. 


„Am Jăcut aşa eu însumi 
Si de-aceea mi-a eşit 

Măgărușul ăsta sprinten, 
Cum nu-i altul de găsit“. 


„lată oul — gi e proaspăt — — Mulţumesc, răspunde Haplea, 
Cât mai bine să-l clocești, Nu te uit in viață, 


Măgăruşul ce-o să iasă, 


Sănătos să-l stăpâneşti / 


Pân'azi fiindcă n'am fost cloşcă, 
Rog, mi-arată şi ma’nvata. 


„Faci curat și apoi aşterne „Pui în paie oul ăsta, 
Paie'n rând si mai frumos, Sezi apoi ca să-l clocesti, 
Cât mai multe, ca să fie Sezi pe el, dar bagă seama 


Asternutul cât mai gros. 


Nu cumva ca să-l strivesti! 


„Uite, Haplea, zise purmd, „Dar de poți tu tinea’ ntreagă 
Noaptea când mergi la culcat, Stdi pe el in nemiscare, 

Pe ou pune două pături, 
Lasă-l bine, nfășurat. 


Când ti-i foame, coana Frosa 
Iti aduce de mâncare. 


Stie Haplea-acuma totul, „Ştii să sbieri, tu, Haplea, bine? 


Oul ia si mulțumește, 


Dacă ştii, vezi, nu uita, 


Vrea să plece, dar țăranul, Ca la fiecare oră 


Inc'o dată îl opreşte 


Mai puternic a sbiera. 


In n-rul viitor: „Haplea se’n-toarce cu oul la Hăpiești” 


— Ai dreptate, zice omul, 
Am uitat că tu n'ai fost 
Closed de măgari si ouă, 
Să te’nvat să faci cu rost. 


— Cât să stau? întreabă Hap: 
Când e ora de mâncare, 

Nu pot merge eu la masă? 
Ce fac noaptea la culcare?‘ 


„Două luni vor trece iute, 
lar la urmă vei avea 

Un măgar cum Hăpleștenii 
In viață wor vedea. . 


„Să-ţi învețe măgărușul 
Glasul tău, să te cunoască, 

Si să ştie cine-i tata, 

Care-a stat, ca să-l clocească“ 


(va urma) 


fost odată ca nici odată, o matusicé maruntica, 
mărunţică. cât un bob de linte. 

Cu părul de lână, fără nici un dinte şi înco- 
voiată asa de tare, că ti se părea că se sprijină 
şi în mâini, când se târa de colo până colo. 

Lucrul nu stătea asa însă, pentru că babuta avea două 
toiage groase de alun şi zicea că alungă cu ele piticii din 
poveşti, Fetii Frumosi şi zanele care nu-i dau pace. 

Ei, da cum mai vine si asta? aveţi să mă întrebaţi. 

Stati o leacă si vă lămuresc eu îndată. 

Mătuşica de care vă spun, nu povestea decât despre 
fetița din basme si din când în când, în mijlocul povestei, 
numai ce se repezea cu toiagul la câte ceva, pe care noi 
niciodată nu-l vedeam... 

„Ce-i mătuşică mititică?” o întrebam cu ochii 

— la, Făt Frumos şi piticul Broască-Vrăjitor, 
nit la mine. Cică să povestesc şi de ei ceva, da’ nu 
Iubesc numai pe fetița din basme si numai de ea 
vă spun. 

O apără baba cu toiagul, că destul celelalte babe şi 
ceilalți mosnegi nu pomenesc de ea. Parcă nici n’ar fi 
fost! 

— Cum, există cu adevărat fetița din basme, matusica? 

— Da mai vorbă, cum va vine să întrebaţi una ca 
asta? Fetiţa traeste si acum, numai că în loc sa fie aici 
printre voi, e în lumea poveştilor si vă incredintez că e o 
lume minunată! 

Tot ce vi se pare vouă că n'ar putea exista, frumuseți 
de vis, pe care nici nu vi le puteţi închipui, acolo sunt cu 
adevărat. 

Tot ce a fost prea bun, prea frumos, ori prea gingas 
pentru pământ, dăinueşte în lumea basmelor. Aşa a fost 
si cu fetița de care vă spun. Fata ei albă sar fi inegrit cu 
timpul, cârlionţii de aur din plete i-ar fi albit. Aici ar fi 
atins-o răutatea oamenilor si ar fi facut din fetiţa din bas- 
me o băbi:tă ca mine, pe când acolo sus, în lumea ei, din 
ce în ce se face mai frumoasă si mai gingaşă. Acolo firul 


mirati. 
au ve- 
vreau. 
am sa 


10 


s e Mh 

22 . 7 Ma E 
vremei nu se mai deapănă, toate sunt aşa precum au fost 
şi cum au să fie. 

Din când în când, se mai duce câte un oaspe de pe 
pământ, vre-un omulet prea bun, ca să rămâe printre noi 
şi pe ale cui isprăvi le povestesc babutele ca mine copiilor 
cuminţi şi trebue să știți că doar moşii si babele pot vedea 
lumea basmelor, să știe ce poveşti să mai înnoade. Ca să 
poţi pătrunde acolo, trebue să nu mai ai nici un fir de 
păr negru, nici în barbă, nici in cap, iar de ti-au albit si 
sprâncenele, esti mai bin- primit. 

Paznicul e un pitic bătrân, bătrân, care urcat pe o scă- 
rita de aur, te priveşte cu deamănuntul, mai înainte de 
a-ți deschide poarta. Ba te pune si la încercare, fiindcă o- 
dată a fost amăgit de un om tânăr. Indată ce vii în fata 
porţii, piticul de pe scaritaé iti dă un bastonas de aur. 
care-i asa de greu, că niciodată un om bătrân nu l-a putut 
tine, iar cel tânăr nici nu-i simte greutatea. 

Şi cum te-a prins că umbli cu amăgitul, fără nici o su- 
părare, piticul te pune pe fugă. 

Asta de când l-a păcălit flăcăul, care-și varuise si bar- 
ba si părul, ba chiar si sprâncenele şi cu o pernă sub su- 
man, să spună că are cocoasa, debeluta a intra pe poartă... 

La fugă însă a fost mai vrednic, căci a luat cu el şi pe 
Ileana Cosânzeana si multă vreme nu sa povestit nimic 
de ea, fiindcă lipsea din lumea basmelor. 

Pe'urmă însă ea a izbutit să fugă si a venit singură 
înapoi. 

Dar să vă spun despre fetița din basme. 

E o copilă mai frumoasă decât toate pe care le știți 
Are ochii de flori albastre, părul de aur şi chipul scăl- 
în soare. . 
Toată vremea se plimbă călare pe un nouras alburiu, 
care o poartă de colo, colo. 

N’a fost însă totdeauna asa, fiindcă foarte, foarte de- 
demult, fetița era pe pământ. Se născuse în mijlocul unei 
flori, crescuse până la apusul soarelui cât o fetiță de noua 


voi. 
dat 


ATES 


până la zece ani, și acum își căuta o mamă bună, care s’o 
iubească si să-i poarte de grijă. 

Fireşte că pentru o copiliță atât de gingasa, sau gă- 
sit îndată părinţi. Chiar împăratul a făcut-o fetița lui gi 
se mândrea mult cu asemenea copil. 

Intre acestea, în lumea basmelor era mare fierbere. 

Statu-Palmă, Barbă-Cot, piticii si Prichindică strigau 
întrun glas că în lumea lor lipseşte un copil, o fetiţă care 
să-i înveselească cu râsul zglobiu, pe care s'o joace pe ge- 
“nunchi si care să-i mai tragă si de barbă cât o leacă. Si 
cu toţii şi-au îndreptat privirea asupra fetiţei de împărat. 
Mititica habar n'avea. Impăratul vedea fel de fel de omu- 
leti, furnicând printre florile din grădina palatului, dar nu 
ştia cine sunt şi fiind prea mititei că să-i tie în seamă, îi 
‘asa in pace. 

Piticii însă așa se sfătuiră: de furat, să n'o fure, ci nu- 
mai de bună voe dacă o veni, a lor să fie. 

Cu toate că se desfăta cu ei, copila niciodată nu tre- 
cea dincolo de portita palatului. 

Rând pe rând veneau piticii să ia fetiţa şi toţi se în- 
torceau plouati în lumea lor. Copila nu se gândea să-şi pa- 
răsească părinţii. 

„O, e asa de frumos la noi, îi şopteau piticii. Fiecare 
iti va spune câte o poveste, vino!” 

— Dacă sunteți buni, veniţi voi la mine, le răspundea 
mititica. Eu nu mă despart de mama şi de tata”. 

Și au plecat piticii, resfirandu-si pe gânduri bărbile 
stufoase, iar a doua zi numai Prichindică mai foia prin 
firele de iarbă. 

Ascultă cântecul păsărelelor, care-şi stergeau frumos 
cioculetul de coaja copacilor, după fiecare cântătură gi 
făcea poezii pentru fetiță, ca s’o încânte si să meargă 
cu el. 

Copila se ivi ca de obiceiu, dar avea ochii roşii de 
plâns şi era trasă la fafa. Deabea începuse să povestească 
despre nişte oameni răi ce legasera pe tatăl si mama ei, 
de le-au luat tara, şi niște uriași înspăimântători la chip 
veniră în goană, luară fetița pe la spate si fugiră cu ea. 

Prichindică scăpă ascuns sub o frunză de pătlagină. 

Si dusera uriaşii fetiţa cale lungă, până în palatul 
stăpânului lor care era un om negru şi așa de mare, că 
abia intra într'o casă cam de trei ori cât sunt ale noastre. 
Nevastă-sa era o femee cu părul de ariciu şi tot atât de 
neagră la chip. Când au văzut că fetița e frumoasă ca o 
rază de au prins a i se închina si făceau fel de fel 
de strâmbături, încât fata abea îşi stăpânea râsul. 

S'au apucat să lucreze şi au făcut o cutie de sticlă, 
care fiind îndată gata, au băgat fetiţa în ea, au închis-o 
şi au dus-o intr’o biserică şi din nou i sau închinat. 

Când şi-a aruncat copila ochii împrejur, mare spaimă 
a cuprins-o. Numai fetițe ca şi ea închise la fel în cutii de 
sticlă. Toate se ofiliseră de foame si din lipsa de aer 


„Acum a venit rândul meu!” se gândi ea. Si in dia văr, 
biserica se golea şi ele rămâneau acolo să moară. 


Soare, 


Supusii uriasului, care n’avea nici un fir de păr in 
frunte şi o coadă lungă ca la Chinezi, plecau aruncandu-i 
priviri vesele. 

Erau fericiţi că au prins atâtea copilife frumoase si 
numai ca să nu le piardă, le închiseseră acolo. 

Fetiţa începu să dea cu pumnii în geam, dar sticla era 
tare şi nu se rupea. 

„Stai, stai, îi şopti cineva nevăzut fetiţei şi îndată veni 
o ciocănitoare. M'a trimis Prichindică după tine si m'am 
ascuns aici când te-au adus oamenii. Te scap eu, nu 
plânge”. 

Şi ciocănitoarea lovi atâta cu ciocul în geam până făcu 
o găurică. Inceputul a fost greu, căci pe urmă, geamul tot 
se sfarama. 

Fetiţa voi să coboare singură, dar ciocănitoarea o 
dădu jos chiar pe cioculetul ei, că era uşoară ca fulgul. 

Repede dădu drumul şi celorlalte copile, care fugeau, 
de nu le vedeai urma. Mititica noastră rămase la urmă. 
De unde să ştie ea'că uriașul cel negru prinsese de veste 
şi venise cu toţi slujitorii săi? 


Puseră mâna si pe fetiță şi pe ciocănitoare. 

„Pentru această ispravă, porunci străpânul oamenilor 
cu părul împletit în frunte, să fie ținută roabă copila cu 
ochi de flori, iar pe ciocănitoare s'o mâncăm friptă”. 

Si pe când fetița muncea greu în robie, oamenii cei 
răi făcură o masă mare, ca să ospăteze. 


Cupele erau pline, cand un mosnegut își făcu intrarea 
tropăind din greu cu cizmele pline de noroiu. 

„Viu de departe, le vorbi mosneagul, si am făcut acest 
drum numai ca să vă spun o poveste, cum n'aţi mai as- 
cultat voi niciodată alta. 

, spune, glăsui stăpânul si nevasta-sa. Ei nu 
mai auziseră în viaţa lor poveşti şi nici nu ştiau ce-i aceea. 
Spune şi bucuroşi te vom asculta”. 

Si piticul bătrân, care nu era altul decât Prichindica, 
începu o poveste ce adormi pe toţi mesenii, fiindcă vorbele 
îi erau parfumate cu mireasma macului. 

Atunci alergă în pivniţă unde lucra fetiţa, o acoperi 
cu barba sa, ca să nu fie văzută, şi printre oaspeţii care 
sforăiau, de răsuna casa, isi luară drumul. 

„Acum cred că ai să mergi în lumea basmelor, îi spu- 
se Prichindică fetiţei. 

- Cu bucurie, piticule bun, dar numai dacă scapi pe 
mama şi pe tata. 

Că asta am şi făcut-o!” răspunse 
flueră odată tare. 

Vre-o zece pitici veniră în mijlocul lor cu împăratul 
și împărăteasa, liberi zi bucuroși că-şi văd copila. 

Amândorora le-au venit lacrămi în ochi când au în- 
teles că trebue să se despartă a doua oară de fetița lor si 
atunci Prichindică, induiosat i-a luat si pe ei în împărăția 
poveștilor unde trăesc si azi. 


Prichindică si 


Mona Rădulescu 


ye Ia” | 


— Stai Bobby, să vedem pe ce drum apucăm !?... 
(Photo Paramoun' | 


ASUTA“PADURE 


PO VES FE 

Fi ee o 
u fost odată trei baeti vecini şi prieteni între daui- 
şii. Pe unul îl chema Fănel, pe al doilea Nelu, 
iar pe al treilea Gelu. 

Erau tustrei cam de aceeaş vârstă, însă nu 
emănau unul cu altul la fire şi la purtare. Fă- 
nel, bunăoară, era foarte istet la minte si sprinten în miş- 
cari. „Cu istetimea şi cu sprinteneala mea, am să-dau în- 
tro zi de noroc şi am să ajung om bogat”. Asa se lăuda 
Fănel. 

„Eu, spunea la rândul său Nelu, am să dau de noroc 
şi am să ajung om bogat cu şiretenia mea, fiindcă unul 
mai (ret decât mine nici nu e chip să găseşti”. Asa se là- 
uda Nelu. 

„Dar tu ce însușiri ai? întrebară cei doi pe prietenul 
lor Gelu. 

— Eu unul, răspunse Gelu, nu sunt nici aşa de istet la 
minte, nici sprinten în mișcări si nici siret nu sunt. Eu nu 
am altă insusire decât că voi pleca să muncesc”. 

Fănel si Nelu râseră de răspunsul lui Gelu şi îi ziseră: 
„Dacă aştepţi să te pricopsesti cu munca, să ştii că vei 
ajunge să n'ai după ce bea apă”. 

Când aceşti trei baeti ajunseră în vârstă de douăzeci 
de ani, plecară în lumea largă, vrând să-și caute norocul. 
Cel dintâi plecă Fănel. 

Merse cale lungă să ajungă, până ce într'una din zile 
se pomeni într'o pădure, în mijlocul căreia văzu o căsuţă 
albă. Fanel se *ndrepta spre căsuţa aceea, dar ce-i mai fu 
dat să vadă ? La poarta casutei stătea o pisică, îmbrăcată 


12 


eine 
* 


de ALI-B AB A 


intr'o rochie, parcă ar fi fost o cucoană, şi împletind de 
zor un ciorap. Mai avea pe nas o pereche de ochelari. 

„Pe cine aştepţi aicea, pisicutä drăguță ? o întrebă 
Fănel. 

— Aştept, îi răspunse pisica, pe cineva, care ar vroi 
să îngrijească de căsuja aceasta. 

— Ingrijesc eu, se grăbi Fănel să-i zică. Nici nu ştii 
cât sunt de istet la minte si sprinten în mișcări”. 

Pisica îl duse înlăuntru şi îi zise: „Uite ce ai de făcut: 
să îngrijeşti de grădină, de păsările din curte si să ţii cas: 
curată. Ca plată, vei avea la sfârşitul anului un sac cu 
galbeni, care este în fundul putului din curte. Primeşti ? 

— Primesc cu toată bucuria!” răspunse Fănel încân- 
tat că dăduse de un noroc aşa de mare. 

Atunci pisica îi dete cheia casei şi îi zise: „Eu mă duc 
si nu mă intore decât la sfârşitul anului, ca să vad daca ai 
muncit bine şi cinstit”. li dete cheia casei si plecă, pie- 
rind în desișul pădurii. 

Rămas singur, Fănel isi zice: „De ce să aştept eu un 
an de zile, până să pun mâna pe sacul cu galbeni din fun- 
dul putului? Nu-i mai bine să mă cobor înăuntru, să-i scot 
şi pe urmă să mă apuc de treaba ce am de făcut?” 

Lua, aşa dar, o frânghie mai lungă si mai groasă, legă 
un capăt de o margine a putului, isi trecu de mijloc capa- 
tul celălalt si asa se lăsă înlăuntrul putului. Insă, în loc 
să meargă drept la fund, se pomeni căzând pe o portita, 
care se deschise. Fane] intră pe portita aceasta si văzu că 
se făcea un gang îngust, totuşi, destul de încăpător, ca să 
poată trece. 


r 


La capătul gangului, Fănel fu întâmpinat de un şoa- 
rece neobișnuit de mare. Soarecele acesta, care avea o pe- 
reche de mustati lungi, lungi, si o coadă lungă, lungă, 
purta pe cap o coronita de aur, împodobită cu pietre 
scumpe. Ca să-l cunoaştem mai bine, spunem că era îm- 
păratul soarecilor, asa că Fănel nimerise în împărăția de 
sub pământ a soarecilor. 

Împăratul șoarecilor îi zise lm Fănel: „A, tu eşti baia- 
tul, care te lauzi că ești sprinten la minte Si iute in miş- 
cari ? Tocmai de tine aveam nevoe, aga ca, 3 de 
astăzi, să știi ră ai să fii slugă la palatul meu” 

Dim ziua aceea, bietul Fănel muncea, fără să i se lase 
o clipă de odihnă. lar dacă întreba ce plată are să pri- 
mească, împăratul şoarecilor îi răspundea: „Nu ţi-e dea- 
juns cinstea că esti în serviciul unui împărat ca mine ?” 

După câtăva vreme porni şi Nelu în căutarea noro- 
cului. Și se făcu așa că nimeri si el la căsuţa din pădure, 
unde întâlni tot pe pisica pe care o întâlnise si Fănel. O 
întrebă si el: „Pe cine aștepți aicea, pisicuţă drăguță ? 

Astept, îi răspunse pisica, pe cineva, care ar vroi 
să îngrijească de căsuţa aceasta. 

— Ingrijesc eu, se grăbi Nelu să-i zică. Nici nu ştii 
cât sunt de şiret, asa că nimeni nu mă întrece în şiretenie”. 

Pisica îl duse înlăuntru şi după ce-i arătă tot ce are 
de făcut, aşa cum îi arătase si lui Fănel, îi spuse că la 
sfârşitul anului va primi ca plată un sac cu galbeni, care 
este în fundul elesteului dela marginea curţii. După aceea, 
pisica îi dete cheia casei, iar ea plecă, pierind in desisul 
pădurii. 

Nici Nelu nu vroi să rabde până la sfârşitul anului, 
ca să-și primească plata, ci se hotări să pună numai decât 
mâna pe sacul cu galbeni din fundul elesteului. Işi legă 
şi el de mijloc o frânghie si intră în elesteu, însă, în loc 
să ajungă la fund, căzu peste o portiţă, care se deschise. 
Indărătul portitei se făcea un gang, iar la capătul gangu- 
lui Nelu fu întâmpinat de un broscoiu mare, având pe 
cap o coroană de aur împodobită cu pietre scumpe. 

Broscoiul acesta era impăratul broaștelor. Ca să nu mai 
lungim vorba, spunem că Nelu a fost luat ca servitor si 
pus să muncească din zori si până noaptea târziu. Să mun- 
cească fără vreo plată, ci numai pentru cinstea de a fi în 
serviciul împăratului broastelor. 

Gelu porni, de asemenea, în lumea largă, vrând să-şi 
caute norocul. Si pe el drumul îl duce la căruţa cea albă 
din pădure. Inaintea porții stătea iarăşi pisica, căreia 


Gelu se mulțumi să-i dea „bună ziua”, fără să o întrebe 


ceva. 

Văzând aceasta, pisica îi vorbi, zicându-i: „Dacă 
umbli, ca să-ţi cauţi de lucru, află că aicea este de lucru 
pentru tine. Insă, mai întâi trebue să-mi spui: ești sprinten 
la minte? Eşti iute în mișcări? Esti siret? 

— Nu sunt nimic din toate acestea, îi răspunse Gelu. 
Eu n'am altă însușire decât că îmi place să muncesc. 

— Voința de a munci, îi zise pisica, prefueste mai 
mult decât celelalte însușiri”. 

II duse apoi în grădină si in casă, aratandu-i tot ce 
are de făcut, îi dete cheia casei şi îi spuse că ea se va 
întoarce la sfârşitul anului, când îi va da plata ce i se cu- 
vine după munca făcută. Gelu se mulţumi cu vorba a- 
ceasta şi nici nu întrebă câtă plată are să-i dea. 

Pisica plecă, iar Gelu se apucă de muncă. Mai întâiu, 
făcu în casă asa de curat, că totul strălucea. După aceea, 
se puse să îngrijească de grădină si de păsările din curte. 
Muncind cu toată râvna, facu din grădină o frumuseţe, lar 
păsările din curte se inmultira si se îngrășară, de iti era 
mai mare dragul să te ui la ele. 

Asa cum muncea Gelu, nici nu-şi dădea seamă ca vre- 
mea trece si că nu mai sunt decât două zile, până ce se 
împlineşte anul. Dar iată că, pe când scotea apă din put, 
aude că din fundul putului cineva îi strigă: „Scapă-mă! 
Scoate-ma!” 

— Apuca-te de franghie! 
rat de glasul acesta. 

Trase in sus franghia si scoase... pe cine credeţi? Pe 
Fănel, care, după ce-i mulţumi că l-a scăpat din împără- 
tia soarecilor, o luă la sănătoasa, întorcându-se acasă. 

A doua zi, care era cea din urmă zi, ca să se împli- 
nească anul de când muncea la căsuţa din pădure. Gelu 
auzi un glas din fundul eleșteului. „Scapă-mă! Scoate-ma!” 

Cel care a fost scăpat acum, era Nelu. Nelu mulţumi 
lui Gelu, apoi luă şi el drumul spre casă. 

După putin, iată că veni si pisica, stăpâna casei. Ră- 
mase foarte mulțumită de felul cum muncise Gelu, apoi 
îi zise: „Acum să-ți dau plata ce ti se cuvine. lar plata 
ta este că atât căsuţa, cât si grădina şi tot ce este aici, sunt 
ale tale. Este răsplata cuvenită hărniciei si dragostei tale 
de muncă” 

Aşa vorbi pisica, după aceea pieri, făcându-se neva 
zută pentru totdeauna. 


” îi răspunse Gelu, foarte mi- 


Ali-Baba 


Aici mă simt mai bine ca ori "unde... 


(Photo M. G. M.) 


POVESTE DE PE BARAGANU 


fost odată un ciobănel, tinerel si frumusel. Mer- 
gea de copilandru cu oile toamna la baltă si pri- 
măvara la munte. Era un cojan de câţiva ani şi 
avea aşa tocmeala, după obiceiul lor, să-i dea 
drept simbrie ceeace păzea, întâi miei, apoi 
mioare şi la urmă mânzări şi berbeci, până ce, ajungând 
la vremea de ’nsurat, colea pe la vreo 26 de ani, — cum 
stă omului bine rostit la casă, — să-şi aibe turma lui în- 
cheiată, cu care să ciobănească mai departe ca stăpân. 

Acu, într'o primăvară, să tot fi avut vreo zece ani, mer- 
gând el la munte, a rămas ceva mai în urmă de turmă, 
cu un măgar. II lăsase stăpânul la un han, unde vânduse 
câteva carnuri de miei, să ia pieile, şi, cum îl apucase 
noaptea la ieşirea dintr'un sat, unde trăgea nădejdea s'a- 
jungă cioporul, s'a oprit la o casă de român, rugându-l 
să-l lase să poposească peste noapte. 

Găzdacul, sărac lipit, avea o singură odae cu tinda 
ei. Se gândeşte unde să-l culce?... Peste noapte avea să-i 
nască femeea. Nu l-a lăsat inima, nici să-l alunge. 

— Uite, culcă-te şi tu colea 'n tindă. E cam frigulet, dar 
iti tine bunda de cald. 

Şi s'a culcat baetandrul, adormind pe loc. Peste noapte 
e desteptat însă din somn de canonul femeii şi apoi de ti- 
petele copilasului. Prin usa, rămasă crăpată, din vânjoli- 
rea pe ea a moaşei, ba aducând apă, ba dând copaea afară, 
zăreşte el la fereastra dinspre drum trei femei, îmbrăcate 
în.alb. Se uitau in casă si, pe când cei din năuntru prinse- 
ră să aţipească, ele se puseră la sfat. Le auzia lămurit 
vorba, că erau aproape si rămăsese şi usa dela tindă des- 
chisa. 

— N’au pus nimic pentru noi pe masă. Să moară co- 
pila până le săptămână! zise cea mai bătrână dintre ele. 

— Ce sărăcie lucie! Să trăiască de trăit, dar s’aiba 


14 


parte 'n toată viata, numai de ea! rosti alta, de vârstă mij“ 
locie. 

— Nu! se împotrivi cea mai tânără din ele. N’au pus 
oamenii nimic pe masă pentru noi, că n'au avut. Ce să ceri 
dela nişte sărmani?... Să le trăiască dar fetița si să aibă 
noroc de barbatelul acela din tindă. 

Cele trei femei — erau ursitoarele — s'au prins apoi de 
mâini, au învârtit pe tepşan o horă de trei ori, în chip de 
înţelegere si s'au făcut nevăzute. 

Ciobanasul a rămas uluit. Cum, să aibă el parte de 
zangonia asta?... Se scoală binişor, intra 'n odae, ia copila 
şi, ducându-se 'n dosul casei, o 'nfige 'ntr'un par. Isi în- 
carca apoi măgarul si pleacă 'n drumul lui. 

Şi trece vremea repede, an peste an, pentru copilan- 
dru, ajuns baetandru, flacaias, flăcău în lege, voinic de ’n- 
surat, tot plimbandu-si oile, când la munte, când pe bără- 
ganu. Ajunsese acum staroste cu ciopoarele lui de man- 
zări, de sterpe şi de miei. 

Era toamna. Cobora la vale. Trecând într'o sărbătoare 
pe la un bâlci, sa prins si el în horă si joacă şi joacă, săl- 
tand şi chiuind, după obiceiul ciobănesc. 

Dintre toate fetele a prins însă lipici de una, bine fă- 
cută si tare mândră. N'a slăbit-o de loc de mână şi de brâu. 
S'a dat în vorbă de luat şi au pus soroc de nuntă. Care 
nu i-a fost mirarea însă, când, în ziua aceea, sa încredin- 
tat că mireasa e fetiţa, care i-a fost ursită în noaptea nas- 
terii să fie a luil... 

O pusese el în par, să scape ale ea; dar, peste ceeace 
hotărăsc ursitoarele, pace să poată cârni omul altfel. A sfâ- 
siat-o parul, dar s'a vindecat şi a crescut mare, luată de 
suflet de o rudă, rămânând doar cu semnele ranei, dovada 
cea mai de temei, că ea si nu alta a fost să-i fie soţie "ui 
viaţă. 

Mihail Lungranu 


0 pălărie frumoasă 
pentru fetiţe! 


adevărat că au trecut căldurile dogoritoare de 

vară, când, voi mai ales, dragi cititoare, aveati ne- 

voe de câte o pălărie mare, mare de tot, care să 

vă apere de razele prea puternice ale soarelui, la 

plaje, la munte, sau chiar la oraşe, atunci când 
va petreceti timpul cu jocurile prin curte sau prin grădină. 
Acum Începe şcoala... 

Vă voi arăta totuş un model după care mămica voastră, 
sau chiar voi, adică acelea dintre voi care sunt mai mări- 
şoare şi ştiu deacum să mănuiască acul de cusut şi foar- 
feca, vor putea să-şi facă o pălărie frumoasă şi buna pentru 
diferite ocazii. 

Desemnati pe hârtie modelul de mai jos, având grije ca 
să faceţi patratelele cu fiecare lature în mărime de un cen- 
timetru. 

pălăria noastră se compune după cum se vede şi pe de- 
sen din două parti: 1) borul, care este plat şi rotund şi 2) 
fundul, care se aplică pe deschizătura pe unde intra capul. 

Este mai hine dacă veţi face borul din material dublat, 
pentruca să fie mai tare şi astfel să-şi mentie forma mai 
bine 

In tot cazul, voi fetitelor, înainte de a porni la lucru, ce- 
reti sfatul mămichii sau a unei surori mai mari, care vă 
„vor explica cum trebue să faceţi cu măsura, care trebue a- 
vanjată după mărimea patratelelor si cum se mănuesc ast- 
fet de modele. 

Pălăria aceasta se poate executa din organdi, pichet, 1) Taietura gâtului; 2) Marginea; 3) Fundul pălă- 
panama, sau chiar păslă. riei; 4) De ineretit; 5) A se monta pe măsureaeapului. 


Y, 4 . — A — 
— Cuftule, vrei şi tu puţină inghetata ? 


‘Photo Metro-Goldwyn) 


15 
MD ATRIA A 


Primul contact... 
Și prietenia se încheagă... Când el. I-a şi a II-a se 
împrietenesc!... 


LA PRIMARA" | 
ZALOM 


Foto-Berman 


E supărat pentru că posta nu i-a adus încă „Dimineaţa Copiilor“, ` PREŢUL 5 LEI 
———ññ II — 


PITICUE ou 


Când bocrul ajunse mai adânc în pădure, văzu iarăşi — 


utr'o ţară mare şi întinsă, trăia la marginea unei 

păduri un boer tânăr cu părinții săi. Pe vre- 

muri, erau odată foarte bogaţi, însă intr’o zi îi 

călcară piticii răului, cari locuiau în pădure, tri- 

misi de marele vrăjitor Dimdim. Boerul cel bă- 
tran si oamenii săi nu-i putură învinge, căci erau multi 
ca frunza si ca iarba. Piticii sparseră apoi poarta palatu- 
lui, legară pe toţi ai casei burduf. isi luară toate como- 
rile si plecară. După multă trudă, un servitor rupse frân- 
ghiile cu care era legat si scăpă pe ceilalţi. De atunci, boe- 
rul si familia sa sărăciră si, neavând bani să-i plătească, 
trebuiră să dea drumul la toţi servitorii. Numai un servi- 
tor bătrân rămase la dânşii de bună voie. 

Boerul cel tânăr iubea vânatul. Intr'o zi, cum mergea 
in pădure, văzu un pitic al răului, care sedea pe un co- 
pac tăiat şi bătea cu ciocanul pe o bucată de fier. Boerul 
însă ştia că piticii răului, daca te uiţi la dânşii si nu-i 
scapi din ochi, trebue să te asculte si să-ţi facă în voie. 

Piticul, care auzi pași îndărâtul său, se uită cine este 
acolo. Când văzu că e bocrul si că se uită la dânsul fara 
încetare, se zăpăci rău de tot. Boerul îl strânse de gât și îl 
întrebă: „Mă, dracule, spune-mi îndată unde sunt como- 
rile mele ce mi-aţi furat, că de nu te sugrum pe loc?” 

Piticul tremură tot mai tare, până ce spuse că îi va 
arăta drumul la copacul sub care sunt ascunse comorile 
sale. Boerul plecă cu dânsul şi nu-l slăbi din ochi. Deodată, 
în mijlocul drumului, piticul strigă, uitându-se înapoia sa: 
„Auleu! vine un lup si are să ne mănânce !” 

Boerul privi indarat şi nu văzu nici urmă de lup. Cand 
se uită însă la locul unde a stat piticul, acesta pierise. Amă- 
rit, plecă acasă; văzând că pilicul l-a înşelat. 

Peste câteva zile, când plecă iară la vânat, văzu din 
nou pe acelaş pitic, șezând şi bătând în bucata de fier. 

Boerul se gândi: „Acuma nu-mi mai scapi tu” şi iarăşi îl 
ameninţă cu moartea dacă nu-i arată locul unde sunt co- 
morile sale. La mijlocul drumului, piticul strigă iarăşi: 
„Uite ce roşu este cerul în partea de apus! Mi se pare că 
arde palatul tău!” 

Boerul, speriat, se uită în partea aceea, dar nu văzu 
nimic. Când se uită însă la pitic, acesta pierise din nou. 

larăşi trecură câteva zile. larăşi merse boerul în pă- 
dure după vânat. Deodată, auzi nişte tipete de pasăre. 
Cum se uită în sus, văzu un pitigoiu prigonit de un vultur. 
Lua pusca la ochi şi-l rani pe vultur în aripă. Acesta, cu 
toate puterile, se întoarse înapoi de unde venise, iar pi- 
tigoiul se aşeză pe umărul boerului si îi zise cu graiu ome- 
nesc: „Iți mulțumesc, că m'ai scăpat de păcătosul acela 


pe pitic. Iarăşi il ameninţă cu moartea, dacă nu-i arată 
locul cu comorile. Piticul merse cu dânsul să-i arate dru- 
mul. In mijlocul drumului, piticul strigă: „Uite, înaintea 
noastră este un copac tăiat, bagă de seamă să nu cazi!” 

Dar de rândul acesta boerul nu-l crezu şi nu-l slăbi 
din ochi. In tot drumul vru să-l înşele, dar boerul nu se 
lăsă. Ajunseră, insfarsit, la un copac bătrân si gros. „Aici 
sunt comorile tale”, îi zise piticul şi jură că n’a spus o 
minciună. > 

Ca să aibă un semn, boerul legă o sfoară de acel co- 
pac si merse acasă să-și ia o sapă si să scoată comorile. 
Pe drum, văzu că pițigoiul, care şedea tot pe umărul său, 
nu mai era acolo. Când ajunse înapoi în pădure cu sapa, 
văzu că pe toţi copacii erau franghii ca aceea pe care o 
legase el de copacul sub care erau comorile. 

Deodată auzi un glas subţire, pe care îl cunoscu. Era 
glasul piţigoiului. Acesta strigă de undeva: ,,Boerule, boe- 
rule! Priveşte la copacul dindărătul tău! Acesta e copacul 
cu comorile!” 

Boerul se uită înapoia sa si văzu copacul cel gros, iar 
pe copac era pițigoiul. 

„Când ai plecat să-ţi iei sapa, îi spuse acesta, m'am 
aşezat pe copac, ca să-l păzesc. Si atunci, am văzut mulţi 
pitici venind si legând de fiecare copac câte o sfoară ca 
sfoara ta. Si de n'aș fi fost eu, n'ai fi putut găsi copacul 
acesta”, | 

Boerul îi mulţumi, iar pițigoiul urmă : -,,Eu sunt v 
Domniţă vrăjită. Am trăit liniştită cu părinţii mei si cu 
servitorii noștri. Intr'o zi au venit piticii, au omorit pe pă- 
rintii mei, au jefuit şi au ars palatul nostru si comorile 
le-au îngropat tot sub acest copac. Pe mine m'au dus vră- 
jitorului Dimdim. El ma prefăcut întrun pitigoiu — 
fiindcă n'am vrut să-i fiu soţie — şi m'a închis intr’o co- 
livie de fier. Azi dimineaţă vrăjitorul, uitând, a lăsat des- 
chisă colivia, iar eu am ieşit din colivie şi am zburat. Vră- 
jitorul s'a prefăcut în vultur si sa luat după mine. Tu, 
boerule, l-ai rănit la o aripă, iar acum vine iarăşi. Du 
puşca la ochi şi împuşcă-l”. 

Boerul se uită spre cer şi văzu pe vultur. Lua puşca 
la ochi și-l ochi în piept. Vulturul se prabusi la pământ; 
iar deodată se auzi un tunet groaznic si multi pitici fugira 
din pădure. 

Când boerul îşi veni în fire, văzu înaintea sa o Dom- 
nita de toată frumuseţea. „Eu sunt pițigoiul, îi zise ea, şi 
iti mulțumesc că m'ai scăpat”. Boerul nu zise nimic, ci 
puse mâna sa in mâna ei, și ea puse mâna ei în mâna lui. 

Carol Rosenblatt 


GLUME 


Mama lui Nicu îi explică o fabulă. 

— Vezi, Nicule, dacă mielul ar fi fost cuminte, nu l-ar 
fi mâncat lupul. 

— Înţeleg, răspunse Nicu. Dacă mielul ar fi fost cu- 
minte, l-am fi mâncat noi”. 


Gică totdeauna se scoală târziu. Tatăl său, spre al 
desbăra de acest obiceiu rău, îi povesti că un om, care sa 
sculat devreme, a găsit pe drum o pungă cu galbeni. La 
sfârșit adause: 

— Vezi tu, Gicule, cum poţi să te imbogatesti, daca 
eşti harnic? 

- Văd că, dacă omul care a pierdut punga sar fi scu- 
lat mai târziu, war fi pierdut-o şi deci, celalt war fi avut 
ocazia do găsească”. 

Traducere din franţuzeşte de Tilly-Jeanne Ghiulea Iaşi 


Jocurile „Diminetii Copiilor“ 


METAGRAMA 


- itindu-mă direct, sunt in ograda, 

O pasăre domestica... Din coadă 

De ai să-mi furi consoana-si-alta-mipui, 
Pe loc mă schimbi în tanc, în pui, 
Continuind la fel cu-al meu final. 

Dai peste „n mare arbor tropical, 
Modificându-mi numai coada iară, 
Deviu un vestitor de primăvară, 

t hicește-mă, de te socoti deștept: 

Hai, să te văd ce poți.. Aştept. 


(răspunsul în numârul viitor). 


27 Septembrie 1933 — Nr. 503 


ANUL 10 


REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA 
BUCURESTI. — STRADA CONST. MILLE 


SĂRINDAR), 12. m TELEFON 324/70 
1 AN 200 LEI 
Abonamente : 


6 LUNI 100 „ 
IN STRAINATATE DUBLU 


REPRODUCEREA BUCATILOR 


UN NUMĂR 


ESTE STRICT INTERZISĂ 


Director: 


Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază 


5 LEI 


BATZARIA 


Vezi cum cad irânturi de raze? 


Vezi cum cad frânturi de raze 
Peste florile din vaze, 
Pruncul mamei drag si mic ? 
Si cum vin din depărtare, 
Cu sbor nins de aripioare 

Si surâs firav de floare, 
Ingerasi de borangic ? 
Seara calda- si lasă, moale, 
Umbre sure peste cale, 
Peste irisi şi verbine... 
Soarele pe cer a pus 

Flori de sânge în apus. 
Dacă pentru tine nu-s, 


Pentru cine altul, cine ? 


Tu simţi picurând alene 
Stele mari de vis pe gene; 
Tu adormi curând, senin... 
Lin, prind să cadelniteze, 
Somnul să fi-l parfumeze 
Sin miresmi să te’mbdieze, - 


Micile cățui de crin. 


Dormi cum dorm toți copilasti, 
Fără griji, ca ingerasii 

Cu ochi mari si părul biond. 
Dormi, că lu imi eşti zambirea 
Care'nsenineuză firea. 

Dormi, cuprins de zămislirea 


Unui cântec vagabond. 


Dormi făptura mamei dragă; 

Tu îmi ești nădejdea'ntreagă 
zilelor de mai târziu. 

Numai tu mi-esti rupt din sânge, 

Viața ta, tot yandu-mi_ strânge. 

Dragostea. mi se resfrânge 


Peste paru-{i auriu. 


Dormi uşor și plin de vise, 

lar sub »leoavele închise, 

Basm cu zane să-ți desiri; 

Dormi, că mâine cine știe 

Lângă pat de-o să-ți mai vie 

Cineva cu bucurie 

Și cu flori de trandafiri. 
ZAHARIA G. BURUIANA 


O NOAPTE, UN NUFAR, O STEA 


O noapte, un nufăr, o stea — 


Pe-un fluviu de-argint tucétor, 


Când noaptea uşoară cădea 


Cazura din ceruri uşor. 


Si noaptea se'ntinse in jur, 
Si floarea pe apă pluti, 
Si astrul căzut din azur 


Se'nfipse afund și luci. 
VICTOR ADRIAN 


BaPigea 


CELOR DOUA FETITE 


ROMAN PENTRU 
COPII ȘI TINERET 


utomobilul cu răpitorii Victoriei inainta, pătrun- 

zand tot mai adâne în interiorul Ungariei. Insă, 

inainta într'o direcţie cu totul opusă drumului 

care ducea la oraşul Debrețin. Se vedea bine că 

Petre Popescu vroia să-i piardă urma și ofiţerul 
ungur, căruia îi povestise toate minciunile de care am luat 
cunoştinţă în capitolul precedent. 

In adevăr, Petre Popescu se socotea şi îşi zicea în si- 
nea sa: „Dacă ofițerul află ce am facut noi şi pentru ce am 
venit în Ungaria, este în stare să ne denunțe. Mai ales, se 
prea poate ca Jean Nerton să-i promită o bună răsplată 
şi chiar să-i dea de pe acum o parte din ea. De aceea, este 
mai cuminte cu ofițerul acela, care a crezut toate gogosile 
ce i-am spus, să nu ştie unde ne găsim”. 

Automobilul lui Petre Popescu înainta spre interiorul 
Ungariei, însă nu mai mergea cu iuteala nebună cu care 
mersese în România cu celălalt automobil. 

Petre Popescu știa că, deocamdată, nu-l amenință 
vreo primejdie, aşa că n'avea dece să fie grăbit. Ba chiar 
a făcut un popas lung în prima comună mai mare ce a în- 
tâlnit in drum, el si tovarășii săi — bine înţeles, luând si 
pe Victoria, care a văzut că nu-i poate folosi la ceva să se 
impotriveasca — au intrat întrun restaurant, unde au 
mâncat si s'au odihnit vreo două ore. 

Apoi s'au dus la prăvălii si au cumpărat costume de 
oraş, deoarece, îmbrăcaţi cum erau în haine de ţărani ro- 
mani din Ardeal, atrăgeau atenţia si dădeau de bănuit. 

La un moment dat, tovarăşul său, adică acela despre 
care am aflat că îl chema Lajos Andrasy, întrebă pe Petre 
Popescu, numindu-l cu numele ungurese de Sandor Ke- 
resty: „Cam unde ne vom opri definitiv, domnule Sandor? 

Acum când am scăpat de primejdie şi ne-am pus 
la adăpost în fara noastră, pot spune tot planul meu, răs- 
punse Petre Popescu, vorbind ungureşte. Nu departe de 
orașul Miskol{ dela nordul Ungariei, cunosc o casă mare, 
veche şi nelocuită astăzi. Casa aceasta, care pe vremuri a 
fost un castel de boieri maghiari, se ridică în varful unui 
deal împădurit. Are subsoluri si subterane, unde se pot 
ascunde foarte lesne chiar o sută de oameni. Mai are ieşiri 
dosnice si secrete, asa că, dacă sar întâmpla să vie şi să 
ne aresteze, avem pe unde fugi şi scăpa, fără să fim văzuţi. 

„O vom lua cu chirie pentru şase luni si vom sta acolo. 
De sigur, n'avem nevoie să stăm chiar şase luni. Sunt de- 
ajuns trei luni si jumătate, pentru ca prizoniera noastră 
să-şi piardă dreptul de-a mosteni averea lăsată de unchiul 
ei în America. După ce trece vremea aceasta, îi vom da 
drumul să se întoarcă la Stoeneşti, la familia care a adop- 
tat-o, iar noi vom merge să ne luăm partea ce ni se cuvine 
din moştenire. Şi să spună cineva că nam muncit pentru 
dreptul nostru şi că nu ne-am pus viata în primejdie”. 

Asa vorbi Petre Popescu, apoi se urcară cu toţii in 
automobil, luând drumul spre oraşul Miskolt. Indată ce 
ajunseră aci, Petre Popescu, care isi dete acum alt nume 
decât acela de Sandor Keresty, merse la proprietarul casei 
despre care povestise tovarășul său. Invoiala fu încheiată 
numai decăt, deoarece proprietarul era foarte mulțumit că 
a putut găsi pe cineva, care să-i dea chirie pentru o casă 
veche, părăsită şi departe de orice alte locuinţe. 

După o noapte petrecută la Miskolt, ziua următoare 
în zori, Petre Popescu, luând pe Victoria si pe cei doi to- 
varasi ai săi — femeia zi bărbatul — merse la oasa ce in- 
chiriase în ajun și fu mulţumit, văzând că această casă se 
potriveşte foarte bine din toate punctele de vedere. 

Pentru Victoria, a fost aleasă o camera, care era între 
camera femeiei si camera pe care Petre Popescu și-o ale- 


21) Victoria închisă intr'un castel părăsit „.. sarzaria 


4 


sese pentru dânsul. lar o cameră dela intrare a fost dată 
omului, despre care ştim că-l chema Lajos Andrasy. 

Dintr'un sat din apropiere, Petre Popescu tocmi o ser- 
vitoare si un servitor. Servitoarea, o taranca unguroaică. 
nu ştia decât ungureşte, pe când servitorul nu ştia nici 
atâta. Adică nu cunoştea nici o limbă, fiindcă era surdo- 
mut. Petre Popescu îl alesese inadins, pentru ca să nu 
poată înțelege ce-i cu dânşii şi să nu poată spune şi altora 
tot ce se petrece în casa aceea. 

De când intraseră în Ungaria, Petre Popescu — con- 
tinuăm să-i spunem asa, cu toate că stim acum că altul 
este adevăratul său nume — şi tovarășii săi nu mai vor- 
beau între dânşii decă! ungureşte. Ai fi zis că uitaseră 
dintro dată si cu desăvârşire limba română. Bine înţeles, 
că tot ungurește vorbeau şi la casa în care se mutaseră. 

Spun lucru acesta, ca să ne dăm seama de zilele de 
chin şi de durere ale sărmanei Victoria. Nu mai auzea v 
vorbă, pe care să o poată înţelege si ea, şi nici unul din 
răpitori nu-i mai vorbea românește. Aşa dar, ajunsese fără 
voia ei un fel de surdo-mută. Doar seara la culcare si di- 
mineata când se scula din somn, isi făcea rugăciunea în 
odaita ei, spunând-o — fireşte, în limba română cu 


glas tare. 


Ba chiar, pentru starea în casă se găsea şi pentru su- 
ferintele ei, îşi compusese ea singură o rugăciune, pe care 
o spunea de câteva ori pe zi, uneori în gând, alte ori cu 
voce tare. Rugăciunea aceasta era în felul ce urmează:, 


„Sfinte Dumnezeule, Doamne lisuse Christoase st Fe- 
cioară prea Curată ! In Voi imi pun toată nădejdea si Voi 
sunteţi tot sprijinut meu. Indurali-vă si de mine nenoro- 
cita si puneţi chinurilor mele un capăt. Ajutaţi-mă să scap 
din mâinile acestor oameni, care mau răpit zi cărora nu 
le-am făcut nici un rău. Ajutafi-mi să mă întorc la familie, 
care ma primit cu toată dragostea si pentru care păstrez 
o- eternă recunoştinţă. Nu vă luaţi privirile dela mine, ci 
ardtati mi drumul mântuirii”. 

Dar una după alta zilele treceau, fără să se fi produs 
pentru Victoria o rază de speranţă. Vedea că răpitorii ei 
continuă să fie liniștiți si mulţumiţi, iar aceasta era un 
semn că lor le merge bine. Aproape în fiecare zi Petre Pu- 
pescu mergea la Miskolt, ca să afle ceva veşti despre ce 
ce face Jan Nerton si de fiecare data se întorcea mai vesc: 
de cum plecase. Dovadă că veştile erau bune pentru dânșii 
şi rele pentru dânsa. 5 

Insă şi nenorocirea foloseşte la ceva. Am spus că nici 
intre dansii, nici cu Victoria, Petre Popescu si tovaragii 
săi nu vorbeau românește. ci numai în limba maghiară, 
limba care Victoriei îi era cu totul străină si necurfbseută. 
Dar tot auzind-o vorbită, Victoria, care avea din naștere 
darul de a învăța repede limbi străine, a început să pri- 
ceapă, adică să înveţe, uzi câteva cuvinte, mâine altele. 
Vedea că zi de zi pricepe tot mai multe şi tot mai bine. 

Văzând aşa. Victoriei îi veni un gând: anume, să în- 
vete mai cu temeiu ungurește, mai ales că ocupația. acea- 
sta i-ar fi servit să-i treacă şi timpul mai lesne. Dar se feri 
să comunice răpitorilor ei acest gând, tot aşa cum se feri 
să le spună că a început să-i înţeleagă. 

Spunând numai că vrea să-și omoare timpul si că vrea 
să se distreze, scriind poveşti si lecţii ce învățase, ceru fe- 
meiei care zicea că este soţia lui Lajos Andrasy, să-i dea 
un caet şi un creion. Ba o mai rugă să-i dea şi o carte un- 
gurească de poveşti. „Aşa, ca să văd ce fel este limba ma- 
ghiară”, îi zise Victoria, pentru ca femeia să nu intre la 
bănuială.