Cezar Petrescu — Intunecare V2

CEZAR PE IRESCU 


CEZAR PEIRESCU 


ÎNTUNECARE 


Vol. 2 


CUPRINS: 

CARTEA A DOUA (Continuare) 

III. Pe cer s-a arătat un semn mare 5 

IV. În întuneric se află lumină 47 

V. Ca să fii tare, fii singur 92 

CARTEA A TREIA. 

I. Trăiască România Mare! 141 

II. Fierul, fonta şi oţelul 172 

III. Strigoii 211 

IV. Întoarcerea unde au fost jurămintele 233 

Epilog. Lângă Lacul Negru, Asfaltit 278 

REPERE ISTORICO-LITERARE. 

Pompiliu Constantinescu: 315; Al. A. Philippide: 317; 
Izabela Sadoveanu: 320; Cezar Petrescu: 322; Perpessicius: 
323; E. Lovinescu: 329; G. Călinescu: 331; Tudor Vianu: 
334; Mihai Gafiţa: 336; Ov. S. Crohmălniceanu: 343; lon 
Rotaru: 346; lon Bălu: 348; Nicolae Manolescu: 351; Al. 
Piru: 354. 


Capitolul III. 

PE CER S-A ARĂTAT UN SEMN MARE. 

Locotenentul Ghenea vorbea întins cu faţa în sus, cu 
mâinile încrucişate sub cap. 

Deasupra lui, sub bârnele de stejar ale bordeiului subpă- 
mântean, o gazorniţă ofticoasă afuma lemnul şi adunase un 
roi de musculiţe nocturne. 

— Ceea ce nu poţi să scoţi din năravul soldatului e focul! 
Cum îţi scapă din ochi, noaptea, îl şi vezi apărând triumfal 


cu un braţ de vreascuri. Suflă în tăciune până îi plesneşte 
coşul pieptului şi, când au început să joace flăcările, se 
chinceşte roată, cu cea mai mare fericire... Dacă sunt mai 
mulţi, stau la cislă! Dacă e singur, scormoneşte cu un gătej 
în cenuşă, până îl apucă miezul nopţii... Neam de ciobani şi 
de cărăuşi! Fără foc, i se pare că nu mai sfârşeşte noaptea. 
Degeaba pedepse, ordine, şi degeaba-l iau la ţintă 
santinelele din tranşeele inamicului! O zi-două, se astâm- 
pără... Pe urmă iar începe! Cel puţin acum s-au mai învă-ţat 
minte... Îl aprind la câteva sute de metri, după un adăpost, 
înăbuşit. Uite, Comşa, pariez că o să găsim un foc la „Casa 
Neamţului”! Ia-ţi casca şi să mergem. Nu pui pariu? Ştiu! 
Eşti un om sobru, fără nici un viciu... Dar tot să mergem! 

Locotenentul Ghenea sări în picioare, îimbumbându-şi 
nasturii şi luându-şi casca. Îşi trecu pe sub bărbie cureluşa 
şi ieşi din bordei, plecându-se să nu atingă pragul de sus. 

— Să le ducem şi puţină mahorcă băieţilor! se întoarse 
Comşa din uşă, alegând de pe poliţă un pachet cubic, 
enorm, de tutun rusesc, din rezerva depozitată înadins 
pentru soldaţi. 

— Vă pregătim un ceai pe când vă întoarceţi, domnu 
locotenent? întrebă Omir, petrecându-i din urmă câţiva 
paşi. Vă mai încălziţi oleacă înainte de culcare... 

— Pregăteşte! Dar să nu dea dracul să-mi fabrici iar o 
limonadă, c-o torn toată în capul Elegiei. Înţelesu-m-ai, 
Omir? 

— Şi pentru mine. Omir. Două! comandă locotenentul 
Ghenea. Dacă mai ai rom, două! Dacă n-ai, să scoţi din 
pământ! 

Noaptea era luminată şi înstelată. Lumina şi stelele clipeau 
însă numai sus. Aci, brazii ţineau umbra nepătrunsă lângă 
pământ. Picurase rouă pe frunzele late. 

O clipă se opriră s-asculte spre linia tranşeelor. 

Nu se auzea nici o suflare. 

S-ar fi spus că pădurea e pustie, fără picior de om, că toţi 
au părăsit şanţurile să lase codrul numai cu sunetele 


dintotdeauna, care şi ele fac parte din tăcere: clătinarea 
frunzelor, răsufletul apelor, chemări singuratice de sălbă- 
tăciuni. 

Dar aproape de tot, dintr-un capăt în altul, prelungite 
până la marginea mărilor, de la cercul polar până la tropice, 
ştiai că sunt şanţurile cu ţăruşi şi cu sârme, unde unii pe 
alţii se aşteaptă cu ochii trezi şi unde gurile de foc au amu- 
ţit. Numai ca să înceapă cu alte puteri odihnite. 

— Mă gândesc, spuse Ghenea ţinându-se de crengile joase 
de brad la coborâş, mă gândesc că peste munţii aceştia am 
mai trecut acum cinci ani, într-o excursie, cu liceul... 
Veneam de la Slănic spre Mânăstirea Caşin. Aci, unde 
mergem acum, la „Casa Neamţului”, era o gospodărie în 
miniatură. O căsuţă albă, acoperită cu olane roşii. Câţiva 
stupi. O grădi-nuţă cu flori... Un pădurar, pesemne neamţ 
de neamul lui, un om de treabă, ne-a desfăcut doi faguri şi o 
fetiţă bălană ne-a dat să bem apă rece într-un pahar 
brumat... Era un zumzet de albină, ca într-o istorioară 
patriarhală! Pe urmă am plecat mai departe. Acolo unde 
sunt ei, se află o stână. Ne-a apucat o ploaie grozavă. Am 
ajuns leoarcă, dar eram cei mai fericiţi absolvenţi de liceu 
din cele cinci con-tinente! Făcusem un cor... De pe vârf se 
vedea spre Ardeal, când s-a înseninat... Am dormit înveliţi 
cu pelerinele... Şi acum îmi stă mirosul de lână şi de zăr în 
nări, când îmi aduc aminte... Parcă n-am mai trăit tot noi 
vreodată viaţa aceea! 

— N-am fost niciodată prin locurile acestea... Doar la 
Slănic, câteva zile, acum doi ani... 

Radu Comşa nu continuă. 

Acum doi ani venise la Slănic cu automobilul lui Alexan-dru 
Vardaru, într-o excursie, cu el, cu Mihai şi cu Luminiţa. 
Atunci a cunoscut-o el mai bine. De atunci poate a început, 
fără să-şi lămurească bine, iubirea lor. 

Astăzi vilele Slănicului sunt sub tunurile germane; figura 
Luminiţei nu şi-o mai poate aminti întreagă; apare numai 
şiragul dinţilor albi când hohoteşte, sau numai un gest: 


clătinarea părului tuns, mişcarea când se ridicase în vârful 
picioarelor să-i ducă braţul după găt, la despărţire, în gara 
Iaşilor, murdară şi populată de o gloată lărmuitoare ca un 
azil de mizerie. 

Iar el, cu mâinile sprijinite în scoarţa brazilor care-i lasă în 
palmă urme cleioase de răşină, coboară priporul repede, în 
noaptea luminată numai de scânteierea măruntă a stelelor. 

— Păşim mai încet, să-i surprindem asupra faptului..., şopti 
locotenentul Ghenea, oprindu-se şi mirosind câteva frunze 
de mentă mototolite între degete. 

Din „Casa Neamţului”, crescută acolo pe vremea când 
pădurile acestor munţi hrâăneau cherestelele din vale, mai 
rămăsese un perete pe jumătate surpat şi hogeagurile în 
picioare, după luptele de astă-iarnă. Gospodăria în minia- 
tură era numai movile de moloz, cărămidă, ţiglă pisată şi 
cenuşa din gura sobelor. 

Dar acolo unde a fost grădina cu flori, din rădăcinile şi 
seminţele scuturate de anul trecut, răsăriseră şi în vara 
aceasta flori pe jumătate sălbătăcite, iar straturile de 
legume îmburuienite durau încă. Soldaţii se adunau după 
ruina pereţilor cu spatele întors spre linia frontului: astfel 
lumina focului era apărată şi toţi păstrau iluzia că se află 
lângă amintirea unui locaş omenesc. 

Flacăra juca pe zidul alb; umbrele se înălţau şi scădeau 
diforme. 

Erau şase soldaţi în jurul focului, pe scăunaşe improvizate 
din pietre şi cărămizi. 

Vorbea numai unul şi ceilalţi priveau în cărbuni. 

— Era unu la noi, unul moş Vasile Pohrib... 

Când sunară paşii, toţi ochii se întoarseră cu tresărire, 
scormonind întunericul, în încruntarea cu care întotdeauna 
privirea orbită de lumină cearcă să pătrundă bezna. 

— Care e acolo? 

Şi îndată, mai încet: 

— Îs doi domni ofiţeri... 

Săriră cu toţii în picioare. 


— Ce-i, Morarule? făcu prietenos locotenentul Ghenea, 
înaintând în bătaia luminii. Bună seara, băieţi! Ei, ce-i cu 
moş Vasile Pohrib? 

— la, nişte istorii de-ale noastre, domnu locotenent! 
Povestea Mucenicu ista, despre un semn care i s-a arătat 
lui, şi le spuneam şi eu că era în sat la noi, unu moş Vasile 
Pohrib, un solomonar... 

— Ce? Şi tu eşti aici, Mucenicule? 

— De, domnu locotenent... rosti moale soldatul. 

— Alunci, după cum văd eu, e rost să visăm urât la 
noapte... Are să ne scoată Mucenicu aista din minţi cu 
arătările lui! Ia să ne faceţi loc, băieţi, şi să ne spună întâi 
Mucenicu ce-i cu semnul care i s-a arătat lui? Pe urmă, om 
afla şi întâmplările lui moş Vasile Pohrib, solomonarul... 
Staţi jos, băieţi! 

Soldaţii făcură roată la loc, în jurul focului, după ce se 
aşezară ofiţerii. 

Unul răscoli cărbunii şi flacăra ţâşni împroşcând scântei şi 
aromind miros de răşină arsă. 

— Ei, Mucenicule? 

Soldatul Mucenicu urmărea cu ochii plecaţi băţul 
camaradului înviind jeraticul. 

Avea un fel de surâs fricos şi trist, uitat pe faţa smeadă, cu 
umerii obrajilor osoşi luminaţi de jos în sus, de flacăra 
galbenă. 

— Îi vine greu să povestească, domnu locotenent! rosti 
soldatul cu băţul, aruncându-l în foc după ce-a isprăvit. Are 
şi dreptate... Cine să-l mai asculte, dacă nu are omu o 
ţigară de tiutiun? 

— Mă, Bocâneţ, mă! Cu obrăznicia ta, numai cei de colo, 
de peste drum, au să-ţi vină de hac! profeţi Ghenea. 

— Eh! Domnu locotenent! Obraznicu tot mai trage din 
când în când câte-un fum de tiutiun... Cumintele n-are 
decât s-aştepte să-i deie itindenţa, până i s-or lungi 
urechile... 


Radu Comşa scoase pachetul de tutun şi îl întinse 
soldatului Mucenicu. 

— Să trăiţi, domnu locotenent, nu fumez... 

— Nu fumează, domnule locotenent! se grăbi Bocăneţ să 
întărească, râzând cu toată figura lui de tătar şi apucând 
pachetul. Nu fumează, nu bea, nu suduie! El numai se 
roagă pentru noi, păcătoşii, care fumăm, suduim şi bem, şi 
are să ne aştepte muncile iadului până în vacul vacului... 

Vorbind, Bocăneţ desfăcu pachetul, mirosi tutunul dând 
din cap în semn de aprobare, îl trecu din mână în mână. 

Toţi răsuciră cu sfinţenie, apăsând cu arătătorul să iasă 
ţigara groasă şi îndesată. 

— Ei, Mucenicule? întrebă a doua oară Ghenea. Ce-i cu 
năzdrăvăniile tale? 

Soldatul Mucenicu ridică ochii negri şi lucioşi, mistuiţi de 
arşiţă, şi vorbi cu blândeţe: 

— Domnule locotenent, eu nu spun nici o năzdrăvâănie... 
Eu am văzut un semn mare şi urât şi-am înţeles că de- 
acuma s-apropie capătul... Eu am mai tălmăcit semne de- 
aieste, dară mai slabe, în anu o mie nouă sute şapte, de 
eram atunci leat nou-nouţ. Le-am spus atunci unora şi 
altora, că ne-aşteaptă vărsare de sânge, şi vărsare de sânge 
a fost. Crezutu-m-a cineva? Ferit-a sfântul! Au râs şi m-au 
făcut de ocară, până ce semnele s-au adeverit. Aşa ş-acuma! 
Aiştea stau şi râd şi suduie şi beau tutun şi nici nu le pasă, 
fiindcă diavolul, când vrea să-l piardă pe om, întâi minţile i 
le ia... Da eu pot zice că de-acurna-i capătul şi să ne 
pregătim, dacă s-a arătat semnul despre care scrie şi-n 
carte... 

— Bine, Mucenicule! îl îndemnă locotenentul Ghenea, 
trăgând cu poftă din ţigară, ca unul care nu se prea 
sinchisea de judecata viitoare şi de muncile iadului. Nouă 
nu ni se arată semne, tocmai fiindcă fumăm, bem şi suduim! 
Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi şi ne lasă în ticăloşiile 
noastre şi-n pierzare... Dar de aceea mai mult, Mucenicule, 
ai datoria să-i îndrepţi pe cei rătăciţi de pe drumul cel rău şi 


să ne tălmăceşti semnele, care nouă nu ni se arată, măcar 
că Dumnezeu ne-a dat ochi să vedem şi nu le vedem... 

— Domnule locotenent, eu ştiu că dumneavoastră rideţi. 
Sunteţi tânăr şi omului tânăr i se pare că se-ntinde viaţa 
înainte fără de sfârşit, ca marea... Şi atunci, îşi uită el 
sufletul, şi în sufletul lui năpădesc buruienile şi pălămida, ca 
în grădina neamţului istuia, săracu, rămasă de izbelişte. 

Locotenentul Ghenea nu râse, cu ochii îngânduraţi privind, 
peste capete, în negrul pădurii. 

Pe urmă făcu un semn cu mâna, alungând un gând 
supărător şi trase mai adânc din ţigară. 

— Domnul locotenent Ghenea nu râde. Vrea numai, ca şi 
mine, să afle! interveni Comşa. 

Soldatul Mucenicu împinse cu talpa bocancului un 
cărbune sărit alături de foc. 

Vorbi cu alt glas: 

— Domnu locotenent Ghenea şi domnu locotenent Comşa, 
cele ce vorbesc eu oamenilor aistora sunt numai lucruri 
ieşite dintr-o minte proastă... Dumneavoastră aveţi 
învăţătură de şcoli nalte şi n-aveţi ce afla de la un netrebnic 
ca mine... Eu nu m-am învrednicit să capăt altă învăţătură 
de carte decât atâta cât îi trebuie omului ca să afle 
învăţătura cea bună din sfintele cărţi... Dară şi sfinţii părinţi 
au spus că Dumnezeu, atunci când vrea să vorbească 
oamenilor, îşi alege mai deseori gura celui mai păcătos 
dintre toţi, fiindcă şi învăţăturile Domnului n-au fost scrise 
pe table de piatră, ci pe table de carne şi anume pe inimi... 
Eu nu ştiu dacă am înţeles bine semnul, dară ochii mei l-au 
văzut! Şi de două zile şi de două nopţi mă tot gândesc eu, şi 
carnea pe mine se crâncenează, fiindcă văd că stă aproape 
sfârşitul înfricoşat pe care l-au vestit cartea cu şapte peceţi, 
iară sufletul meu se bucură cu toate aieste, fiindcă am 
înţeles eu că se apropie domnia lui Dumnezeu şi a 
mielului... 

— Bine, Mucenicule! vorbi cu nerăbdare locotenentul 
Ghenea, îndepărtându-şi genunchii dogoriţi. Aceste sunt 


tălmăcirile tale! Ca să le înţelegem mai bine, spune-ne mai 
întâi cum a fost semnul... 

— Domnu locotenent Ghenea şi domnu locotenent Comşa, 
să vă spun... Alaltăieri seara, când am intrat pe sector, am 
căzut de santinelă. Ştiţi dumneavoastră că ploua mărunt ca 
toamna... Stam eu şi-mi trudeam ochii să văd încolo, spre 
şanţurile lor. Şi-mi treceau fel de fel de gânduri prin mintea 
mea proastă... Că acasă a început al doilea prăşit de 
păpuşoi... Că n-or fi avut pe cine să pună la coasă, fiindcă 
au rămas numai femeile şi moşnegii becisnici... Îmi 
aduceam eu aminte de anul nouă sute şapte, când eram 
răcrut şi am primit poruncă să tragem cu arma în părinţii 
noştri... Pe urmă, mă gândeam eu cum are să sfârşească 
toată năprazna asta nouă, de-a doua. Să ne întoarcem 
odată pe la necazurile noastre. Şi mă uitam înainte în ploaie 
şi mi-a venit aşa un gând ca un fel de jale. Pentru atâta lume 
care în loc să-şi caute de sărăcia ei şi să se roage pentru 
izbăvirea sufletului, s-a încontrat şi nu mai ştie de casă, nici 
de nevastă şi de copii, şi nici de poruncile Domnului, numai 
stau în şanţuri şi pândesc să se ucidă unul pe altul... Drept 
să vorbesc, parcă nici pentru nemţii aceia şi pe unguri nu 
mai simţeam atâta duşmănie, nici pentru dânşii, nici pe 
toate seminţiile care s-au ridicat cu gând vrăjmaş împotriva 
legii noastre... N-au şi dânşii casele lor? N-au şi dânşii 
neveste şi copii, n-au şi ei necazuri, vai de mama lor? Şi mă 
gândeam eu la cei de ne cad prizonieri, că-s slabi şi jigăriţi 
ca mâţele-n post, şi dacă le dai o bucată de pâine nu le vine 
să creadă şi se uită cu nişte ochi, aşa, domnu locotenent 
Comşa şi domnu locotenent Ghenea, de te prinde un fel de 
milă, că-i tot om şi prizonierul... Şi mă gândeam că poate şi 
la dânşii nu este cine să iasă la coasă şi mulţi au prunci pe 
care nu i-au văzut şi i-au uitat, aşa cum nu ni i-am mai văzut 
nici noi şi ne-au uitat şi pe noi copiii de-acasă... Şi atunci am 
simţit eu aşa o căldură şi am înţeles că se întâmplă o 
minune! Ci numai s-a deschis peste şanţurile lor o lumină 
mare, şi în lumină a răsărit o pasăre cât trei biserici una 


peste alta, cu un cap de lăcustă şi cu gheare de fier şi 
aripile erau deschise ca la un hultan care se repede; dară 
pasărea nu se răpezea, ci numai sta împietrită pe marginea 
şanţului şi ochii priveau de toate părţile, şi pe frunte stătea 
scris nume de hulă şi şapte coarne, cumu-s coarnele 
culbecilor, creşteau şi scădeau, şi în pliscul de oţel încârjoiat 
spânzurau inimi de oameni şi mâini de copii nevinovaţi, şi 
curgea sângele şi ieşeau fulgere şi fum negru de smoală... 
lară mie-mi bătea inima să spargă coşul pieptului, că m-a 
ales Înalt prea bunul să văd asemenea semn! Şi lumina, 
după un timp, a început a se întuneca şi-au rămas numai 
ochii de foc, şi pe urmă s-a stins şi aceea, şi pasărea urâtă 
nu s-a mai văzut, dară am ştiut că nu s-a dus de acolo, că se 
uită cu ochii ei mulţi în toate părţile şi din cioc îi spânzură 
inimi de om şi mâini de copil neprihănit, şi nimica din ce 
facem noi nu-i scapă ochilor, ci numai stă să-i vie alte inimi 
de oameni şi alţi copii... Şi-am aşteptat eu din ceruri un glas 
tare ca să strige oamenilor adevărul cel cumplit şi 
chemarea la scaunul dreptului judecător, dar nici un glas n- 
a coborât şi pe cer era numai întuneric ca în cel din urmă 
iad, şi numai ploaie ţârâită de toamnă... Şi-am înţeles eu că 
ceasul încă n-a venit, fiindcă nesăţioasa pasăre mai cere 
sânge şi inimi, dară că ceasul acela se apropie şi n-are să 
mai treacă o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi, până 
când adevărul şi judecata ziditorului are să răspundă în 
sămânţa copiilor noştri şi în toate făpturile vii... Şi atunci 
are să se verse cele şapte potire cu mânia ziditorului pentru 
fărădelegile noastre, şi răni mai grele ca cele de moarte au 
să lovească pe oameni, şi marea are să se facă putredă ca 
sângele de mort, şi are să se verse un potir de mânie în 
soare şi soarele are să se facă negru, cumu-i un ghem de 
lână pârlit, şi au să se bată munţii în capete şi să se usuce 
izvoarele şi peştii să se sfârlogească pe uscat şi din gura 
prorocilor mincinoşi au să iasă duhurile necurate ca nişte 
broaşte... Şi ploaia de sus curgea mocnit şi m-a prins aşa o 
scârbă, care mi-a fiert inima când m-am gândit că atâta 


amar de lume merge la peire ca turma de miei la 
înjunghiere fără să se pregăteacă la ceasul care s-apropie, 
şi vai de atâţia prunci care au să îndure pentru păcătoşenia 
noastră... Aceasta am văzut-o eu cu ochii mei şi am gândit-o 
eu cu mintea mea cea proastă, domnu locotenent Ghenea şi 
domnu locotenent Comşa, alaltăieri noapte şi iacă acum 
stăm şi vorbim şi oamenii aiştia râd, dară pasărea cea cu 
nume de hulă scris pe frunte stă acolo cu ghearele pe 
marginea şanţurilor şi ochii ei mulţi cată la noi şi ne văd şi 
noi n-o vedem şi dânsa ne-aşteaptă şi poate zice acum: 
„lacă, Mucenicu aista prea multe spune vrute şi nevrute, şi 
mâine am să-i fac şi lui capătul, că mult a fost păcătos în 
viaţă”... 

Soldatul Mucenicu tăcu, uitându-se în focul acuma stins, 
numai cu câteva scânteieri, ca în vis, sub spuza sură şi 
fărâmiţată cum e părul de mort. 

Ceilalţi tăceau şi ei, cu gândul la arătarea de peste şan- 
ţuri, în care o clipă acum cu toţii credeau, fiindcă sufletele 
erau pregătite să creadă, iar de jur împrejur întunericul era 
negru, tainic şi plin de ameninţări. 

Un vreasc cu dop de răşină trosni, împroşcând cenuşa ca o 
castană coaptă. 

Toţi au tresărit şi s-au scuturat de-un fior; fiindcă noaptea 
se făcuse rece şi umedă. 

Apoi ochii se răsuciră la răsărit. O lumină albăstrie şi dulce 
cheamă privirile spre vârful brazilor din marginea poienii. 
Niciunul nu spunea că se afla pregătit, fără mirare acum, să 
vadă semnul lui Mucenicu, urât şi cu nume de hulă scris pe 
frunte, dacă s-ar fi arătat aievea peste vârfuri, ca o dihanie 
apocaliptică, întoarsă din veacul dintâi. 

Dar lumina creştea peste brazi, lină şi rece, fără nici un 
semn înfricoşat... 

— Răsare luna! vorbi unul cu uşurare şi toţi se mişcară din 
loc cu neastâmpăr, parcă scăpaseră dintr-o primejdie. 

— La noi, la câmp trebuie să fi răsărit de-un ceas de 
vreme! rosti altul. Când eram băietani, iaca la ceasu aista 


plecam noi la scăldat, pe lună... 

Tăcu îndată, fiindcă îşi aminti că acolo, pe malul Siretului, 
acum e frontul; satul lui e sfărmat de rafalele tunuri-lor şi 
nimeni nu mai ştie unde s-au risipit oamenii. 

— Parcă nici nu-ţi vine să crezi, domnu locotenent, că tot 
luna asta răsare acolo unde-s nemţii! grăi soldatul Bocăneţ, 
a cărui gospodărie cu nevastă şi copii rămăsese dincolo, la 
inamic. 

Şi altul, îndată, glăsui un gând care-l muncea de mult: 

— Spune că ar fi ieşit porunca să ne deie pământ la noi toţi 
care-am luptat... Noi suntem în duşmănie cu primarele şi 
ne-o scris femeia epistolă că ne-a luat până şi giuncanii, şi i- 
o dat o bucată de hârtie galbenă pe dânşii; un belet... Ci, 
mă-ntreb, domnu locotenent, cum are să mai fie el o 
dreptate odată în ţară, chiar dac-ar ieşi porunci pe hârtie 
de la cei care-s mari şi tari în fruntea bucatelor, când mare 
şi tare-i în comună primarele, care ştie el numai de drepta- 
tea lui! Până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii! Asta-i de când 
lumea... 

— Dacă ne-om întoarce acasă, care ne-om mai întoarce, n- 
om mai lăsa el să fie aşa cum a fost! hotări soldatul Bocăneţ, 
trosnindu-şi degetele scurte şi privindu-şi pe urmă mâinile 
tari, ca pe nişte unelte de luptă sigure, cu care ştie că are 
să-şi facă dreptate singur, când va fi nevoie. 

— N-are să fie cum a fost, băieţi! întări locotenentul 
Ghenea. Când s-or sfârşi toate, dacă se va arăta nevoie, noi, 
ofiţerii, o să fim cei dintâi lângă voi... De asta să nu vă 
îndoiţi nici o clipă! Jumătate dintre noi suntem feciori ori 
nepoți de clăcaşi. Am crescut în aceleaşi păsuri. Nu vor- 
besc, deci, numai pentru mine... Ştiu ce gândesc toţi 
camarazii... 

— Şi noi zicem, domnu locotenent! grăi soldatul cu 
juncanii rechiziţionaţi. Se cheamă că acuma la 
dumneavoastră ni-i toată nădejdea... Aţi îndurat cu noi 
toate năcazurile, ni ştiţi şi vă ştim. Dreptu-i că ne mai 
suduie un don'ofiţer, mai răcneşte la noi, că aşa cere, se 


cheamă, sărviciul! Până nu-l întăreşti oleacă, omu nu sâmte! 
Da dumneavoastră, domnii ofiţeri, ştiţi că ne-am făcut 
datoria fiecare cum ne-o agiutat puterile şi capul, iară cum 
or pierit unii or pierit şi ceilalţi... De aceea, şi noi zicem, 
când ne-om întoarce şi-om întâmpina iar prigoană şi scârbă, 
la dumneavoastră să venim ca la un părinte, să ne luminaţi 
şi să ne scăpaţi, ca pe unii care ne-aţi văzut la treabă, când 
alţii au stat de şi-au păzit osul... 

— Eah! Măi Stângaciule! clătină cu neîncredere din capul 
mic şi rotund soldatul Bocăneţ. Aieste ni le spun domnii 
ofiţeri acuma, că-s lângă noi şi îndură alăturea de noi. Le 
spun şi le cred, că multe gânduri bune pune omul la inimă 
în ceasul cel de cumpănă! Nu tot asemeni fost-a el şi în 
1907, despre care pomenise mai adineaori Mucenicu, 
fiindcă am fost atuncea tot în companie cu el? Ce nu ni s-o 
spus şi ce n-am crezut? Aşişderea ş-amu... Vorbim. 
Ascultăm. Credem... Pe urmă, ne-om risipi pe la casele 
noastre, fiecare, şi domnii ofiţeri pe la casele dumnealor... 
Şi-om uita câte-or fost şi câte-or îndurat fiecare şi domnii 
ofiţeri au să fie nişte civili pe la treburile lor, cu slujbele lor, 
şi noi, ia, nişte ţărani proşti pe la plugurile noastre, cum am 
mai fost... Tu, măi Stângaciule, te-i întoarce iar la primarele 
tău, şi dacă te-o prigoni iară, cum te-au mai prigonit, te 
întreb eu pe tine, Stângaciule, să-mi spui tu acuma îndată, 
unde ai să-l mai găseşti pe domnu locotenent Ghenea şi pe 
domnu locotenent Comşa? Cine ştie pe unde, pe la 
Bucureşti şi prin alte târguri mari, să-ţi ajuture dumnealor 
ca să-ţi câştigi tu dreptate? Dreptatea, dacă nu eşti vrednic 
că ţi-o cauţi singur, slabă nădejde să vie şi să ţi-o deie alţii 
de-a gata! Mie-n sat mi-i ieşit buhu că-s colţos şi obraznic. 
Bine, rămâi eu colţos şi obraznic! Dară fiindcă-s colţos, 
jandarmul şi primarele mă lasă în plata Domnului, şi fiindcă- 
s obraznic, iaca, dacă am să îndrăznesc să cer lui domnu 
locotenent Comşa să mai scoată oleacă pacul cela de iarbă 
rusească, să mai duhănim o ţigară de tiutiun, domnu 
locotenent Comşa are să scoată frumos pacul din buzunaru 


dumisale şi ne-om înfrupta, măcar că spune: „Mare 
obraznic îi Bocăneţ aista, are dreptate domnu locotenent 
Ghenea!” Şi m-oi înfrupta nu numai eu, care-s obraznic, dar 
şi voi de pe de lături, care se cheamă că nu sunteţi 
obraznici şi trageţi numai folos de la obrăznicia altuia! 
Aiasta scrie şi în cele patru Evanghelii ale lui Mucenicu: 
„Cere şi ţi se va da”. 

Bocăneţ o luă înainte cu râsul şi râseră şi ceilalţi cu mare 
înveselire întinzând mâinile negre, bătătorite şi zgâriate, 
după pachetul cu tutun. 

Pe urmă, fumară cu toată luarea-aminte încordată la 
nesaţiul fumului sorbit până în adâncul plămânilor, cu o 
gravitate religioasă. 

Doi ochi sclipiră verzi şi fosforescenţi, în întunericul tufelor 
de ferigă. 

— Aiasta-i mâţa neamţului, săraca! Spuse Bocăneţ. Pis-pis! 
Na, pisica-pisica, pisss-pisss... 

Pisica mieună slab şi se apropie câţiva paşi, dar nu 
îndrăzni mai mult. 

— Are şi pui acuma: patru... Nişte adevărate sălbătă-ciuni, 
domnule locotenent! Mă întreb unde-o fi găsit lighioana 
motan, aici în pădurea asta! se miră soldatul Stângaciu. 

— Aiasta să se-ntrebe Mucenicu, măi Stângaciule, că elîi 
sfânt. Vorbi Bocăneţ. Mâţa, măi băiete, ca muierea... Parcă 
nevastă-ta, măcar că se plânge c-o rămas fără giuncani, 
dară dacă o văzut şi o văzut că tu de doi ani numai pe 
meleaguri umbli, crezi tu, măi băiete, că nu şi-o fi găsit şi 
dânsa un motan? 

Toţi izbucniră în râs la năzdrăvana închipuire a nevestei lui 
Stângaciu, care şi-a găsit un motan. 

Stângaciu scuipă amărăât în foc, la un gând care până 
acum nu-i venise. 

Dar pisica nu se mişca. Sclipirile verzi priveau din 
întuneric la oameni, cu pornire să se apropie şi cu teamă de 
vietate pe jumătate sălbătăcită. Când se dărâmase casa, 
pisica fugise. Pe urmă, în primăvară, apăruse din cine ştie 


ce rătăciri, credincioasă ruinelor. Avea culcuşul puilor într-o 
gură de sobă. Noaptea vâna păsările adormite în cuiburi şi 
dădea târcoale zidurilor, ca singurul duh paznic al 
gospodăriei părăginite. 

Radu Comşa se ridică. 

— Haidem, Ghenea... Noapte bună, băieţi! 

— A fi ea bună noaptea, numai de ne-or lăsa boierii de 
peste drum în pace, domnule locotenent! Pregătesc dânşii 
ceva, de tac de atâta timp de vreme! 

Locotenentul Ghenea urcă alături, pe poteca în care luna 
vărsase tremurate ochiuri de lumină. Aerul era jilav, mirosul 
răşinei aspru. 

O pasăre deşteptată foşni din aripi şi piui somnoros. 

— Ce zici, Comşa, de arătările lui Mucenic? întrebă 
Ghenea într-un târziu, fără să mai surâdă a batjocură. 

— Încă o dovadă, dragă Ghenea, că fiecare caută după 
înţelegerea lui să găsească o interpretare acestor vremi 
neînţelese! Omul nu se resemnează numai să le suporte. 
Nici n-ar putea să le suporte... Mă întorc la ideea mea! 
Singura putere care ne ţine pe toţi aci e credinţa că ceva 
din lumea din care am plecat se va schimba când ne vom 
întoarce. Şi că are să fie şi în noi, înăuntru, ceva schimbat... 
Mucenicu vede izbăvirea lumii, după câte-a înţeles el confuz 
din Apocalipsă. Bocăneţ ori Stângaciu, puţină dreptate, 
pământ şi sfârşitul prigoanei din partea primarului; adică 
vechea obidă a plugarului român, care răsuflă în vreun 
1907 oarecare. Eu, tu, Stelian Minea, Bogdan Cernegură, 
în alte imagini idealizate ale viitorului, după chipul şi 
asemănarea noastră... Dar nici unu nu se poate deprinde, 
cu ideea că totul va fi cum a mai fost! 

Ghenea se opri să răsufle. 

Undeva, porniră răzlețe focuri de armă. Se înteţiră un 
timp. Lăcură iar. Mai pocni departe un glonţ întârziat. 

Când din nou fu linişte deplină, Ghenea vorbi urcând: 

— Avem de-acum o mare datorie faţă de oamenii aceştia! 


— Într-adevăr, Ghenea? Poate datoria noastră cea mare 
are să înceapă numai după ce ne-om întoarce de aci... Dacă 
nu vom uita, cum se temea soldatul Bocăneţ şi cum au uitat 
alţii, în 1907! 

— Nu vom uita... a rostit Ghenea apăsat. Prea netrebnici 
am fi ca să uităm! 

— Nu vom uita! întări Radu Comşa la rândul său, ca un 
legământ. 

Şi amândoi urcară muntele în tăcerea ireală, cu vârful 
negru al brazilor scăldat de lumina albastră şi metalică a 
lunii, cu gândurile împovărate de grele hotărâri. 

Într-un loc, tranşeea e apropiată de şanţurile vrăjmaşe 
numai cu o sută de metri, atât cât ţine un gât de vale. 

Pe urmă, gardurile de sârmă se depărtează pe crestele 
culmilor, lăsând o spintecătură lărgită la mijloc, unde curge 
o aţă de pârâu. 

Din locuri apărate se poate zări de la unii la alţii. Cu 
binoclul priveliştea se apropie ca pe o scenă fantastică de 
teatru. 

Muntele din faţă e cu pădurea pe jumătate tăiată; a fost 
acolo un parchet; butucii răsturnaţi, roşii şi vineţi, 
putrezesc cu gloanţele înfipte în lemn. Alături însă, codrul 
ascunde şanţurile; brazii se văd în pâcila albastră ca în 
bruma de pe pieliţa prunelor. 

Ochiul ascuns priveşte încordat, să surprindă o mişcare. 

E numai o mare tăcere, cum sunt furnicarele cu aparenţă 
de părăsire deasupra, neclintite şi mute, unde ştii că 
dedesubt mişună în galerii, fără istov, oştirea de furnici. 

Plesneşte rar un foc de armă: un cap s-a mişcat undeva. 
Dar tăcerea e după aceea încă mai nefirească. 

Dimineaţa, o baterie reglează tirul. Munţii se umplu de 
ăuitul prăbuşirilor în văgăuni. Împroaşcă undeva un snop 
de pământ răscolit şi aşchii de stânci. Norii de fum se 
risipesc clătinaţi uşor de vânt, ca o pânză sură. În şanţuri, 
oamenii caută unii la alţii, cu priviri neliniştite, cu urechea 
atentă. Gradaţii trec cu buzele strânse. Răspunde altă 


lovitură de tun. Ghiuleaua a trecut pe deasupra, spintecând 
aerul ca o bucată de postav sfâşiată. 

Apoi iarăşi tăcerea se cască. Atacul nu e pentru astăzi. 

Oamenii mocnesc în şanţuri cu spatele rezemat în pământ 
şi cu genunchii la gură. Numără ceasurile lungi, până la 
mâncare. 

— Mă camarade, tu de colo! Ia trece-mi şi mie capătul, să-i 
trag numai un fum... 

Vestea vine de undeva - nu se ştie niciodată cine a adus-o 
întâi - obuzul a lovit doi de la compania a cincea. Aduceau 
apă... Unuia i-a scos maţele. Mitru a Vădanei, cel pe care-l 
chemau domnii ofiţeri să le cânte din frunză. Pe urmă, chiar 
unul care l-a dus pe targă povesteşte amănunte în vremea 
mâncării; ţine gamela numai cu o mână, cealaltă e încă 
plină de sânge omenesc. 

Dar nimeni nu se miră, nici nu se mai scârbeşte. Moartea 
şi-a pierdut misterul. Pe unul l-a ucis glonţul într-un anume 
loc ruşinos, când îşi făcea nevoile. Totuşi şi acela murise 
pentru ţară. 

Locotenentul Radu Comşa priveşte, de un sfert de oră, 
dincolo, cu lăcomie, din punctul cel mai apropiat, printre 
păienjenişul sârmelor cu ghimpi. 

Nu se vede nimic decât marginea de pământ a şanţului din 
faţă, ţăruşii şi împletiturile sârmei în care au rămas acăţate 
bucăţi de postav. Şi vine miros de excremente şi de 
putreziciune. Câteodată parcă se aud glasuri. Cineva a râs 
ori a răstit un ordin; nu se desluşeşte... 

Din locul acela, în noaptea de Paştele ortodox, desigur că 
s-au auzit până în tranşeele germane cântecele noastre 
pravoslavnice. N-a tras nimeni de la dânşii la noi. A fost un 
armistițiu tacit, fiindcă tot aşa, din tranşeele noastre, n-a 
tras nimeni spre dânşii în noaptea Paştelui catolic. 

Câţiva de aici au aruncat pâini; nemţii au răspuns cu 
pachete de ţigări. Bocăneţ s-a ridicat în picioare pe muchea 
şanţului şi le-a strigat: 

— Christos a înviat, bre, nemților! 


— Adevărat, Kamerad! a răspuns de acolo un bavarez gros 
cât un ştiubei, înălţat şi el pe margine şi salutând înainte, la 
dreapta şi la stânga, cu casca. 

Pe urmă au intrat iar în borţile lor şi s-au aşteptat să se 
ucidă. 

Pe bavarezul acela gros l-a recunoscut Bocăneţ mai târziu, 
mort de opt zile şi intrat în putrezire, între şanţuri, după 
nişte hărţuieli fără urmare. 

Radu Comşa priveşte şi nu-şi poate desprinde ochii. 

Aşa sunt acum milioane şi milioane. Pe mii şi mii de 
kilometri. Aşteptându-se. Pândindu-se. Şi în alte locuri, de 
luni de zile n-a contenit focul, movilele de carne s-au 
grămădit pisate de tunuri, şi alţi oameni proaspeţi, dintr-o 
parte şi alta, n-au contenit să curgă din izvor nesecătuit. 

În munte se vad câţiva brazi rupţi de la mijloc. Spânzură 
fâşii albe de aşchii. Alţii, drepţi şi înalţi, despoiaţi de crengi, 
par colonade dintr-un templu prăbuşit. 

Ceva s-a mişcat? 

Parcă dintr-un punct, din țarina şanţului din faţă, alţi ochi 
îl privesc, tot aşa, ţintă. Şi dacă într-adevăr e un om, ce 
gândeşte acela? Îl vede, şi ce gândeşte? De ce nu trage? 

— Degeaba vă uitaţi, domnu locotenent! Nu mişcă dânşii 
de-acolo. Să-i picuri cu ceară... Numai noaptea îi auzim cum 
cară şi se schimbă şi suduie în limba lor. Este unul care 
cântă din flaut! Tăcem toţi şi-l ascultăm... Iară când 
sfârşeşte, batem din palme şi strigăm: „Brava, neamţule!” 
Rid şi ei acolo şi răcnesc vorbe de-ale lor, în nemţeasca lor! 
Cine să-i înţeleagă ce spun? Până când într-o zi s-o sfârşi şi 
cu flautul lui, şi l-om arde c-o moacă la cap, că dacă-i inamic 
tot inamic rămâne! 

— Domnu locotenent, vă cheamă la telefon. 

În pâlnia telefonului se aude numai o sfârâitură continuă şi 
pocnituri metalice: sfrrr-sfrrr-pac-pac - sfrrr-sfrrr-pacpac... 

Atât a înţeles, întrerupt, printre bâzâitul firelor atinse: 

— Mihai Vardaru... un ceas... alo! Un ceas... Aci Mihai 
Vardaru... Nu se aude? Alo... aşteaptă un ceas... 


Radu Comşa a aşteptat şi într-adevăr peste un ceas, Mihai 
Vardaru a apărut în bordei, cu casca pe ochi. 

— Am venit să te văd... Să-ţi aflu impresiile! rosti punând 
casca pe capătul patului. Sectorul nostru e aproape, trei 
kilometri în linie dreaptă, prin pădure... Am avut inspecţie 
de la corp, un colonel francez. Am ieşit minunat. Două zile 
n-a mai urlat Mugilă şi Orăcăilă al nostru! Aveţi un bordei 
foarte bun, văd că există şi cineva amator de gazete 
umoristice! îşi exprimă mirarea, plimbându-şi ochii pe 
perete, unde Omir, o dată purces pe cultul zeiţelor 
mitologice, bătuse în ţinte, ca o supremă rafinare artistică, 
foi ilustrate dintr-o revistă muncheneză aruncată de peste 
şanţuri. 

Mihai Vardaru vorbea repede, se ridica şi se aşeza iarăşi, 
întrebând fără să aştepte răspuns, aproape tot aşa cum 
vorbea Alexandru Vardaru. 

Dar sub graba cuvintelor, se ghicea uşor un neastâmpăr, 
ca un gând alungat şi revenit. 

— Vrei să mergem puţin? Să ieşim de aci... E prea 
întuneric... Mi se pare, de la un timp, că niciodată, că 
nicăieri nu mai este destulă lumină! 

Radu Comşa cobori cu Mihai la „Casa Neamţului”, unde 
ziua era linişte şi soarele lumina poiana până târziu. 

Pe pajiştea verde, măruntă şi deasă, încinsă de hora 
brazilor, două urme, de-un lemn care-a fost târât, păreau 
dungi lucioase, trase cu o unghie uriaşă pe-o catifea fină. 

Felia de perete rămasă în picioare, cu orbitele ferestrelor 
goale, arăta ca o faţă crispată în aşteptarea celor ce-avea să 
mai vadă încă, după cele ce mai văzuse. 

Se aşezară pe-o treaptă de piatră, înaintea grădinii cu flori 
sălbătăcite, între buruieni şi spini. 

Pisica îşi scosese puii la soare. 

Unul alb se juca, urmărind delicat cu laba mică pe pământ, 
umbra unei albine. O furnică roşie târa de-a-ndăratele 
cadavrul unei insecte de trei ori mai mare decât ea. 


Mihai Vardaru o împinse cu o crenguţă subţire, dar furnica 
reveni încăpăţânată să-şi reia prada. 

— Totul în natură e numai carnagiu! rosti încet Mihai, 
aruncând creanga şi prinzându-şi bărbia în pumni. Te apleci 
să priveşti cu o lupă deasupra unei palme de pământ, acolo 
unde ţi s-a spus că e calmul măreț al naturii, şi vezi numai 
distrugere! O insectă o pândeşte pe alta, o larvă atacă pe 
alta; totul e numai un continuu asasinat. Lumea e un cimitir 
nesăţios! 

Se ridică în picioare, ştergându-şi fruntea albă şi înaltă cu 
batista. 

Rosti, privind într-o parte: 

— Ştii că am ucis un om? 

Îndreptă îndată ochii în ochii lui Radu Comşa, lacom să-i 
citească o tresărire. 

Radu bănui ceva din gândurile lui Mihai Vardaru şi spuse, 
ridicând din umeri, cu un gest care voia să arate că el nu 
găseşte nimic de mirare: 

— Dragă Mihai, acesta e războiul! 

Şi mai târziu: 

— Probabil ai să fii propus pentru decorație. 

Mihai repetă, cu aceeaşi intonaţie ca a lui Radu Comşa, 
parcă pentru a se familiariza cu o consolare, pe care îndată 
cugetul i-o respinse: 

— Acesta e războiul! Nu! 

Făcu doi paşi, se întoarse şi, aşezându-se alături de Comşa, 
vorbi dintr-o suflare, fără să mai ridice ochii la el: 

— Am omorât un om! Nu-l cunoşteam. Nu-mi făcuse nici 
un rău. Nici n-avea de ce să-mi dorească un râu... Purta 
numai altă uniformă. Era ca şi mine, tânăr; purta, ca şi 
mine, uniforma de elev plutonier. Poate venise exact cu 
aceleaşi gânduri ca mine. Şi eu am întins revolverul şi-am 
tras! În două minute, omul acela tânăr, cum sunt eu aci, n-a 
mai fost decât un stârv... Un ochi îi ieşise din orbită, fiindcă 
am tras un glonţ în cap. Părea că priveşte însângerat şi cu 
spaimă la mine... L-au îngropat! Îl chema Kadar Istvân; din 


scrisorile aflate în buzunarul lui, am văzut că era student în 
litere, pregătea o teză despre Petofi, se gândea cu 
îngrijorare la sărăcia lui care n-are să-i îngăduie să-şi ia un 
doctorat la Ilena, când va fi pace... Acestea le scria către o 
soră a sa, şi altă scrisoare, de la sora lui, cine ştie ce fată 
nevoiaşă, care-i trimitea un pachet cu lucruri femeieşti, 
nişte batiste, lenjuri, o cutie cu erzaţ de cafea, zahăr, 
pachete de ciocolată... Îl întreba dacă poartă destulă grijă 
să nu răcească, adăuga alte amănunte familiare: un unchi 
care a fost, pe la ei, ce fac bătrânii, o verişoară care 
întreabă de el şi îl aşteaptă... Mi le-a tradus toate un 
camarad ardelean... Era o viaţă acolo care se pregătea şi eu 
am curmat-o! Cu ce drept? Ceea ce nu mai are întoarcere! 
Nu se mai poate plăti! Nici repara... nimic... un stârv! Şi m- 
am ascuns după aceea şi am plâns. Ofițerii m-au felicitat, şi 
maiorul... M-a chemat colonelul la telefon! 'Toţi se bucurau 
că am ucis un om! Acum îţi pot spune, fiindcă nu-mi mai e 
ruşine: după ce s-au sfârşit toate, m-am ascuns şi am plâns. 
Pentru el şi pentru mine... Acesta este războiul? Eroismul? 
Ah! Cum aş fi dorit să fiu şi să rămân un laş! 

Radu Comşa îi prinse mijlocul şi îl strânse lângă pieptul lui 
ca pe-un copil, fiindcă într-adevăr, acum, buza de jos a lui 
Mihai tremura ca buza unui copil care-şi biruie un scâncet. 

— Dragă Mihai, dacă nu trăgeai tu, trăgea el! Nu ştiu cum 
au fost împrejurările, nu mi le închipui, dar aceasta este 
cert; dacă l-ai împuşcat tu, înseamnă că altfel nu se putea... 
Te omora el! 

— Tocmai aceasta e mai îngrozitor! vorbi Mihai. Tocmai 
aceasta el... Ne-am întâlnit în patrulă. La noi este într-un 
loc distanţă de doi kilometri între tranşee, nişte viroage... 
Acolo ne-am întâlnit în mijlocul nopţii, parcă ne-am fi căutat. 
Eu singur am cerut să fiu trimis... Altfel mergea un sergent 
cu trei oameni. Poate şi ela cerut să fie trimis, ca şi mine! 
Numai ca să-şi dovedească lui singur că nu tremură... 
Veneau spre noi şi i-am aşteptat. Când le-am ieşit înainte, 
soldaţii lui au ridicat mâinile, să se predea. Dar el le-a 


strigat în ungureşte o comandă şi a întins mâna să tragă! 
Era cât mine de înalt, se profila extraordinar de precis, 
teribil de precis, între doi copaci. Din două capete de lume 
am venit amândoi ca să ne căutăm acolo! Am tras două 
gloanţe, unul după altul; a tras şi el unul, mi-a şuierat pe la 
ureche. Când s-a prăvălit cu mâinile întinse, am simţit o 
mare bucurie, tot sângele din trup mi se ridicase în cap şi în 
inimă. Înţelegi grozăvia? Am simţit o mare bucurie, fiindcă 
ucisesem un om, eu, care nu puteam strivi o furnică... Două 
gloanţe, unul în cap, unul în plămân... 

— Vezi, Mihai, singur recunoşti că nu se putea altfel! Ţi-a 
trecut glonţul pe la ureche, puteai să cazi tu în locul lui! 
stărui Comşa, dar fără convingere. Nu spuneai tu că în 
război nu există ucidere? 

— Spuneam... spuneam! Ce spuneam erau lucruri înainte 
de aceasta. N-aveam de unde să ştiu. Nimeni nu poate să 
ştie de departe! Toţi raţionează, discută, expun teorii, 
exaltă! Când eşti departe, e uşor să crezi că numai tu deţii 
adevărul... Mai ales când acest adevăr e măsluit cu dibăcie 
de profitorii războiului, exploatat în numele patriotismului... 
Acum am înţeles însă că războiul e o singură realitate: toţi 
care-au ucis n-au să uite aceasta niciodată! Poate numai de 
aci mai e cu putinţă să vie o scăpare, aci stă singurul bun al 
grozăviei acesteia pe care o săvârşim cu toţii. Când fiecare 
va avea mortul lui şi amintirea aceasta va fi mereu prezentă 
în fiecare act ai vieţii, are să răstoarne toate minciunile, 
înţelegi? Toate! Când am să mă întâlnesc peste un an, doi, 
zece, cu un imbecil care să-mi debiteze palavrele vechi de 
când lumea, am să-l întreb numai atât: Dumneata ai ucis un 
om? Dacă nu, te rog să nu-mi vorbeşti! Eşti un impostor! 
Dumneata nu poţi înţelege! Dar ce să ţi le spun acestea? Nu 
mai interesează acum pe nimeni. Poate altădată! Acum 
vreau numai să te rog ceva... 

— Spune, Mihai! îl îndemnă cu blândeţe Radu Comşa. 

— lată ce vreau să te rog..., şovăi, Mihai. De atunci am o 
presimţire... Nu e aşa că-ţi vine sa râzi? Dacă se întâmplă 


ceva, uite, sunt aci două scrisori... Una pentru toţi, pentru 
tanti Laura, Cora şi Ralu... Cum vezi, un testament general! 
Poate o să râdem toţi mai târziu, când vom scăpa de aci şi 
când am să te rog să nu spui la nimeni! Şi mai este încă o 
scrisoare... Ai să mă ierţi că nu-ţi spun acum pentru cine. 
De va fi dat să afli, ai să afli atunci... În plicul alb se află alt 
plic, cu adresa... Dacă se întâmplă ceva, rupi plicul alb, iar 
scrisoarea dinăuntru, te rog să o faci să ajungă la adresă... 
Nu te superi, nici că te rog atâtea, nici că sunt atât de 
misterios? Aici nu mai am pe nimeni... 

Radu Comşa strânse scrisoarea cu adresa ascunsă, 
gândindu-se la Măgduţa Dobreanu, fetiţa cu genele frizate 
şi gura cât o caligrafie. 

Mihai dădu capul pe spate şi respiră ca un om care-a urcat 
în fugă peretele unei prăpăstii. 

Sub ochi avea două dungi vinete, pe care nimeni nu i le 
mai văzuse până acum. Obrazul tânăr, de copil, era supt; 
nările palide. 

Încercă să surâdă, dar zâmbetul fu ca al unui copil după 
plâns. 

Se smuci de jos şi strânse brusc mâna lui Radu Comşa. 

Făcu un gest neisprăvit de îmbrăţişare. Porni repede de-a 
curmezişul poienii; pe urmă, printre trunchiurile drepte. 

— Mihai! Mihai! 

Radu Comşa se ridică să alerge după el, întrebându-se: 
„Unde pleacă aşa? Unde aleargă copilul acesta?” 

— Mihai! 

Dar Mihai Vardaru era acum departe. Din când în când, 
numai tunica apărea şi dispărea sub crengile joase. 

Pisica adăpostită în ruini îşi târa puii mici, în gură, la 
adăpostul lor ascuns. Lumina apusului se retrăgea oblică 
peste munţi. 

Albinele se scufundau ameţite în cupa florilor, cu 
picioarele pline de polen. Şi ele, în locul stupilor sfărâmaţi, 
îşi duraseră undeva, în vreo scorbură, o gospodărie de 


mizerie. Fiindcă oamenii se ucid, aceasta nu înseamnă doar 
că viaţa nu trebuie să dăinuie mai departe! 

La ceasul când se împart scrisorile, toate mâinile strâng 
peticul de hârtie avar. 

Se ascunde fiecare, să rămână numai cu veştile lui. 

Unii silabisesc cu greu slovele şterse de atâta drum, 
acoperite de atâtea peceţi. De pe frunţi curg boabe de 
sudoare ca după cumplită trudă. Un om care, când împinge 
cu umărul, mişcă tunul în joacă, acum luptă cu litere 
întortocheate cu neputinţa unui becisnic copil. 

Alţii, cei care nu înţeleg deloc semnele misterioase, 
aşteaptă să sfârşească fericiţii ştiutori de slovă, ca să se 
roage: 

— Domnu caporal, fă bunătatea şi ceteşte-mi şi mie... Am 
primit oleacă de scrisoare de-acasă! 

Există un soldat în plutonul lui Comşa, care păstrează 
necitită o scrisoare de două luni. 

O scoate din când în când, o răsuceşte pe-o parte şi pe 
alta: hârtia s-a tăiat în patru bucăţi, cum a fost împăturită. 
Cerneala e muiată de sudoare, într-un loc e arsă de ţigară. 
Nu îndrăzneşte ori nu vrea să lase să-i fie citită?! Nimeni n- 
a înţeles! Când se uită la dânsa poate vede atâtea de acasă 
câte n-ar putea încăpea în nici o scrisoare din lume. 
Epistola lui e în fiecare zi alta. În ea se găseşte răspuns la 
toate întrebările. 

— Ce, măi Ghermănuţă? Iar îţi citeşti corespondenţa? râde 
a batjocură un sergent trecând pe lângă el după treburi. 

Ghermănuţă ţine scrisoarea pe dos. 

O strânge. Pe azi e destul! 

Ceilalţi, care ştiu carte, n-aşteaptă de-acolo prea multe 
bucurii. 

Frunţile se posomorăsc pentru o jumătate de zi. 

Într-un sat, e molimă. Aiurea, jandarmii au ridicat fânul şi 
nu l-au plătit. Altuia, i-au luat şi vaca. Vine şi vestea că a 
murit un copil. 


Omul priveşte undeva, în peretele de pământ. Nu 
glăsuieste nimic; numai priveşte, fără să vadă înainte. 
Oftează şi se răzleţeşte de toţi. Şi n-are măcar o ţigară. 

Sunt unii care nu primesc niciodată nimic. Toţi ai lor au 
rămas dincolo. Când se împart scrisorile, îşi caută de lucru 
aiurea. Se întorc mai târziu, cu o linişte silită, întrebând pe 
unul şi pe altul: 

— Ei, ce-ţi scrie de-acasă nevasta, Viţălarule? Au început 
să strângă şi pe la voi fânul? Şi copilul, a dat Dumnezeu de 
s-a făcut sănătos? 

Fiindcă nu au pe nimeni, îndură pentru necazurile tuturor 
şi se bucură pentru bucuriile tuturor. 

Sublocotenentul Stelian Minea şi sublocotenentul Bogdan 
Cernegură nu mai au nici ei de ce să aştepte cu neastâmpăr 
sacul cu veşti. 

Cer numai un ziar şi citesc atent, dintr-un capăt în altul: 
listele de preţuri, anunţurile de morţi, ordonanţele, 
accidentele şi comunicatele de pe fronturile străine. Radu 
Comşa, când se întâmplă să se afle cu scrisoarea în mână, 
înaintea lor, se simte jenat. Nu vrea să-şi arate nerăbdarea. 
Deşi a recunoscut scrisul şi plicul Luminiţei, strânge răvaşul 
în buzunar, cu indiferenţă prefăcută. 

Sublocotenentul Stelian Minea înalţă fruntea bombată şi 
ochii miopi de pe foaia gazetei cu cerneala mirosind a 
catran. 

— Ce mai scrie în ziar, Minea? 

— Nimic de seamă... Aceleaşi poveşti! De ce nu-ţi citeşti 
scrisoarea? Crezi că mai simt ceva? Crezi că n-am văzut 
cum ai strâns-o? Acum m-am deprins. 

Radu Comşa se aşează pe-un butuc răsturnat, ochii 
aleargă lacom pe rândurile subţiri şi înalte. Bogdan 
Cernegură, în celălalt capăt al butucului, a lăsat ziarul să-i 
cadă. 

E cu obrazul în palmă; priveşte în iarba călcată de 
picioare, în muşchiul unde fuge o gânganie verde cu aripi 
metalice. 


În bordei, un capăt de lumânare îşi pâlpâie sâmburele 
ofilit de lumină. 

Radu Comşa, întins pe palul de cetină, urmăreşte umbrele 
lingând pereţii de grinzi. 

Un greier ţârâie stăruitor şi continuu. 

A pus cartea la cap; una din cele trei, nedespărţite. Dar n- 
o deschide. Locotenentul Ghenea lipseşte. E la camarazii 
din altă companie, într-un bordei, unde unul şi-a adus o 
damigeană de vin. Radu Comşa îl aşteaptă. Gândurile multe 
s-au materializat parcă, îl apasă, e săturat de ele, are 
nevoia altui om căruia să-i spună... Se simte mai bun, 
înţelege parcă lucruri pe care nu le-a înţeles niciodată până 
acum... Să stai aşa, cu ochii închişi, şi să laşi gândul să 
curgă cu toate ezitările lui, cu dibuirile din care se 
limpezegşte, şi să ştii că cineva ascultă! 

Peste un ceas, Ghenea soseşte vesel, prea vesel. 

Dezbracă tunica. O zvârle într-un ungher. Se opreşte în 
faţa lui Comşa, crăcănat, cu mâinile în buzunările 
pantalonilor, clătinându-se puţin. 

— Păcat că n-ai fost, dragă Comşa! Un vin d-ăla grozavul! 
Damigeana toată ziua ţinută în pârâu... Rece ca gheaţa! Pe 
onoarea mea: gheaţă! Şi tata Pleşea ne-a făcut o cafea de-a 
lui teribilă, dragă Comşa! Pe onoarea mea: teribilă! Ce 
voiam să-ţi spun? Asta e nostim... Voiam să-ţi spun ceva şi s- 
a dus... În sfârşit, înţelegi: o cafea pe cinste... Tata Pleşea, 
sireacul... Mai era şi Bogdan Cernegură... Îl roade şi pe 
acela ceva... Poate dorul de nevasta care a rămas dincolo, 
de copilul pe care încă nu l-a văzut niciodată... Pe toţi ne 
roade ceva... 

Aprinde o ţigară. Mâna cu chibritul joacă nesigur înaintea 
gurii şi nasului, până să poată da foc. 

Se trânteşte în patul îngust, cu ţigara între degete, 
fredonând: A fost odată un mic copilaş... a fost odată... 

După două minute, e aproape adormit. Restul ţigării a 
căzut jos dintre degete, dar el tot mai murmură agonia 
cântecului: Dar după una... două... trei... patru... cin'... şa... 


Radu Comşa suflă în lumânare. Priveşte cu ochii deschişi 
în întunericul de păcură. 

E numai el şi glasul monoton al greierului, ca un mecanism 
de ceasornic în gaura lui ascunsă din pământ. 

A doua zi, locotenentul Ghenea are dânsul nevoie să simtă 
alături înţelegerea unui om: 

— Dragă Comşa, mi se pare câteodată că vorbele sunt 
făcute pentru a ne disimula gândurile, nu pentru a le 
exprima... S-au uzat! Le-am prostituat numai pentru 
trebuinţele noastre vulgare şi mediocre de toată ziua... Pe 
urmă, când vrei să spui ceva care există în tine, mai subtil, 
mai intim cu fiinţa ta, cuvântul te trădează! Te trezeşti cu el. 
După ce l-ai rostit, paralizând tot ce-ţi stătea pe buze... Ţi 
se pare, uite, crezi că ar fi foarte simplu să explici ceva unui 
prieten, să-i spui ce ai pe suflet... Ai tot aici, gala, lămurit, 
ca plicul unei scrisori pe care trebuie numai să-l deschizi şi 
să citeşti... Şi când dai ochii, ţi-a îngheţat toată pornirea, 
fiindcă nu ai la îndemână decât cuvintele uzate care au 
trecut prin toate gurile. Astfel eu, dragă Comşa... 

Dar acum, Radu Comşa, el e cel care nu ascultă. Fluieră, 
fără să-şi dea seama când a început, melodia obsedantă: 
Dar după una, două, trei, patru... săptămâni... 

Ghenea s-a oprit. 

Se uită lung, cu plictiseală, la pereţii de bârne, unde se 
află lipite ilustrațiile artistico-decorative ale lui Omir. 

Întinde mâna pe poliţă şi apucă teancul de cărţi sleite şi cu 
colţurile rotunjite de atâtea mâini prin câte-au trecut: 

— Hai mai bine, atunci, să te fac un ecarte! 

Pe urmă, într-o noapte, batalionul a pornit iar la vale, pe 
drumul prăvălatic de cară. 

A rămas sus numai o parte din regiment. Odihna se face 
din bucăţi. E unul din puţinele regimente care n-au 
cunoscut refacerea... 

— Scăparăm şi de data asta de Friţ! se bucură Bocăneţ, 
pocnind dintr-o frunză. lar om trece la baia noastră şi ne- 
om spăla jăgul c-oleacă de sopon care miroase a său, şi-om 


mai auzi iar glas de muiere... Ce zici, sfinte Mucenicule! Şi 
tu te-i duce iar la biserică şi-i trage iar nouăzeci şi nouă de 
mătănii pentru sufletele păcătoase! Numai de nu ne-ar fia 
rău atâtea plimbări, c-am începui să uităm crâşcarea de 
astă-iarnă. 

La casa mătuşii Ilinca şi-a găsit şi Radu Comşa ulcica cu 
flori ţărăneşti, şi ochii verzi ai lui Catrinel, şi muza de piatră 
albă, Erato, adusă dis-de-dimineaţă de Omir, de la deal. 

În faţa ferestrei, firele lungi de nalbă până în streaşină au 
înflorit: flori galbene, bătute şi moi. 

Privind, cu obrazul dezmierdat de perdeluţa subţire 
clătinată de vint, Radu Comşa se întrebă cu ce se aseamănă 
mai mult, aşa pufoase cum sunt? Cu miezul de cozonac 
proaspăt, ori cu puii de găină abia ieşiţi din găoace? 

Înspre el vine Catrinel, cu altă cămaşă de zăpadă cu flori 
sinilii pe umeri, pe care nu i-a cunoscut-o şi cu catrinţa 
scurtă, despicată, lăsând să i se vadă, goale şi rotunjite ca 
fusul, pulpele până sus. 

Îi zâmbeşte, rupând o floare de nalbă şi ţinând-o în colţul 
gurii. 

— Ce mai spun catanele nemţeşti de sus? arătă cu capul 
spre munte. 

— Ce să spună, Catrinuţo, Catrinel? Se pregătesc să vină 
într-acoace, fiindcă au auzit şi ei că baba Ilinca are un drac 
şi jumătate cu ochii verzi... de mâţă! Îşi aduse aminte şi 
adaogă. 

— De mâţă? Biiine! Dară ştii dumneata că mâţa scoate 
unghiile când e la o adică? 

Catrinel îşi arătă unghiile care n-au cunoscut niciodată 
manichiura domnişoarei Betty. 

— Şi ce ai făcut în vremea asta, Catrinel? 

— Am strâns fânul... Nu vezi? 

Arătă spre stoguşorul de fân, clădit proaspăt şi netezit ca o 
jucărie, lângă şură. 

— Am mai lucrat oleacă! Am mai tors! M-am mai gândit! 


— Te-ai mai gândit? Se miră Comşa. Şi la ce, mă rog, dacă 
se poate să ştiu? 

— Aiasta nu-i treaba dumitale. 

— Cam ştiu eu la ce... sau mai bine zis: cam ştiu eu la cine, 
Catrinel. 

— Ba nu-i mai şti dumneata, măcar că multe mai crezi a 
şti! 

Catrinel a ciuli urechile, fiindcă i se păru că se aude 
mătuşa Ilinca dereticând pe undeva, pe-aproape. 

— Fug, că mă vede mămuca şi-mi trage-o papară ca aceea. 

— Va să zică. Dacă nu te-ar vedea, n-ai fugi, Catrinel? 
întreabă Comşa cu o căldură de care s-a mirat singur, 
uitându-se prea lung la sânii ridicând în sfârcuri pieptul 
cămăşii... 

Catrinel e cu obrajii învăpăiaţi, îşi acoperă pieptul cu 
mâna, răsturnând cu piciorul cățelul cu blană fumurie. 
Căţelul se ridică şi mârâie, iar se rostogoleşte... Roşeaţa din 
obrazul lui Catrinel s-a risipit. 

— 'Ţi-i drag tare puiul ăsta de urs, cum văd? arătă Comşa 
spre căţel. 

— Dacă zici că ştii atâtea, mă miră ce tot mai întrebi! 

S-a răsucit pe călcâie şi-a fugit. 

Căţelul aleargă după ea împleticindu-se, căzând şi lătrând. 

Radu Comşa bate prea tare, cu încheieturile degetelor 
strânse pumn, în muchea pervazului. Durerea îi face bine. 
Aşa! Încă, încă! 

La popotă au apărut feţe noi. 

Mai întâi, soţia domnului colonel. 

A venit numai pentru trei zile, ca să aibă ce povesti apoi 
trei luni, ce şi câte-a văzut ea pe front. 

Colonelul e cu barba pieptănată şi mătăsoasă, cu ceva 
sărbătoresc în mişcările june şi galante, aşa cum vor fi fost 
când era sublocotenent. 

Dar doamna colonel are buzele prea văpsite; la colţul 
ochilor, creţuri ca o gutapercă boţită; întrebuinţează o 
pudră viorie care-i face o mască de cantatrice pensionară. 


Râsul îi dezveleşte gingiile vinete de deasupra până sus; 
niciodată Radu Comşa n-a putut suporta râsul femeilor 
care-şi arată gingiile. 

— Dumneata, domnule locotenent, eşti totuna cu avocatul 
Radu Comşa care ia pe nepoata colonelului Pavel Vardaru? 
glăsueşte subţire doamna colonel, tocmai din capul mesei, 
tipărindu-şi cu mâinile de o parte şi de alta a tâmplelor 
părul, care e mai negru spre vârf şi mai decolorat spre 
rădăcină. 

Radu Comşa simte roşeaţa din obraz. 

Toţi ochii îl examinează atent. 

Ghenea îl atinge pe sub masă cu vârful piciorului, 
şoptindu-i înăbuşit, ca o tuşă, în şervet: 

— "Treci la raport, locotenent Comşa! 

— Da, doamnă colonel! răspunse cu politeţă rece Radu. 

— Am văzut-o de câteva ori! O ţigăncuşă foarte nostimă... 
A fost colegă cu una din fiicele mele. Lumânărica, 
Candeluţa? Cum îi spune, domnule locotenent? Are un 
nume cam fistichiu. 

Cincisprezece perechi de ochi s-au întors iarăşi curioşi 
spre locotenentul Comşa, a cărui logodnică se numeşte 
Lumânărica ori Candeluţa, dacă nu cumva domnişoara 
Opaiţ. 

Radu Comşa priveşte cu mare atenţie faţa de masă: a 
observat o pată de sos şi, alături, cum pânza arsă de ţigară 
a fost ţesută savant cu aţă albă. 

— Se numeşte Luminiţa, doamnă colonel! răspunde Comşa 
respirând greu, ca şi cum ar fi răsturnat un sac de pe 
umeri. 

— Da, da, Luminiţa! se bucură doamna colonel, trecându- 
şi limba pe buze. Ştiam eu bine că are un nume absurd! 
Vardarii au însă avere şi deputatul e un tip cu foarte mare 
trecere... Mă mir că nu e încă ministru. 

Radu Comşa a mozolit cinci cocoloaşe de pâine, pe care le 
clădeşte în piramide, le înşiră în figuri geometrice. S-a 


hotărât: până pleacă doamna colonel are să se dea bolnav, 
nu mai mănâncă la popotă. 

Colonelul a înţeles indiscreţia acestei anchete şi schimbă 
vorba: 

— Să lăsăm aceasta, Sofi. Ştiţi, copii, că guvernul Kerenski 
începe ofensiva în Galiţia? Se apropie şi rândul nostru, una 
la mână! În curând vom avea şi o vizită de la marele 
cartier... Încep să ne viziteze domnii... Două la mână! 
Aceasta înseamnă că se apropie, domnilor, una la mână... 

Căpitanul Ionescu e gata să-întrebe: „Ce e aia una la 
mână?”, dar se reţine şi surâde cu dispreţ: „Ce e aia 
inspecţie? Ce e aia ofensivă? Să poftească aci!”... 

A doua zi, colonelul a apărut singur la masă. E posomorât; 
barba şi-a pierdut strălucirea. S-a certat cu Sofi, care a 
cerut să fie trimis la trupă lon, fiindcă s-a purtat obraznic 
cu ea, şi în consecinţă lon va fi trimis la trupă. 

Iar Sofi pleacă mâine dis-de-dimineaţă la gară, cu o zi mai 
curând decât proiectase. 

Colonelul fumează nervos, aprinde o ţigară printre feluri, 
trage câteva fumuri, o aruncă, aprinde alta. 

Toţi tac la masă şi sublocotenentul Minea a scăpat de astă 
dată de supliciu. 

La un moment dat, pe neaşteptate, colonelul face o 
declaraţie neadresată nimănui: 

— Ostaşul care se însoară e un măgar! Una la mână! 

Talpa lui Ghenea striveşte pe sub masă piciorul lui Radu 
Comşa. 

— E un măgar, lomaziule! Ai înţeles? 

— Am înţeles, domnule colonel! afirmă aghiotantul. 

— Ce ai înţeles? Să-mi trimiţi un soldat în locul lui Ion! 
Două la mână... Pe Oţelaru. Oţelaru-i gospodărit. Un soldat 
însurat cunoaşte altfel rânduiala lucrurilor într-o casă, nu-i, 
una la mână, un bezmetic şi un zevzec... Pe Oţelaru să mi-l 
trimiţi! 

— Pe Oţelaru, domnule colonel! 


Se aude un muscoi albastru bâzâind. Apoi aterizează ca o 
aeronavă pe mâna păroasă a colonelului, atras de cine ştie 
ce capriciu sau cine ştie ce iluzie optică. 

Colonelul încercă să-l prindă cu cealaltă mână făcută cupă; 
dar muscoiul cu reflexe de metal oxidat a zvâcnit şi acum 
descrie bezmetic zigzaguri deasupra capetelor. 

— Ce scandal e ăsta? explodează colonelul. E popotă aci, 
ori grajd? Ce caută muştele astea aci? Poate să fie infectată, 
0... una la mână, o muscă de cadavru! 

Căpitanul lonescu se uită după musca de sus: „Ce e aia 
muscă de cadavru? Am mai văzut noi d-astea!” 

Dar întrebarea o rosteşte în gând, pe figură se citeşte 
numai aceeaşi indignare nedumerită ca a colonelului: „Ce e 
aceasta, popotă ori grajd?” 

Locotenentul Ghenea profită că atenţia generală e 
îndreptată la virajele muscoiului de cadavru şi face semn 
soldatului să schimbe sticla de vin deşartă, cu alta plină. 

Astfel soldatul Ion, prin voinţa doamnei Sofi şi cu 
aprobarea celui mai paşnic şi omenesc colonel de pe frontul 
armatei a doua, a fost trimis la trupă, direct la compania lui 
din tranşee. 

După trei zile, un general, doi colonei de stat-major, un 
ofiţer francez şi unul rus au vizitat trupa, abătându-se de la 
regula de până atunci, care era să descindă numai la 
comandamentele de brigăzi, divizii şi corpuri. 

Au sosit la vremea mesei, în trecere. 

Colonelul n-a lăsat să-i scape această fericită împreju-rare. 
Bucătarul s-a întrecut pe sine însuşi, deşi nici pe departe 
rafinamentele sale culinare, limitate la o gamă strict, 
autohtonă, nu se asemuiau cu acele de la popota colonelului 
Paul Vardaru. 

Dar tot era ceva. 

Cu altă dispoziţie văd ochii care inspectează, după o masă 
îmbelşugată. 

Când Radu Comşa şi Ghenea au intrat în baraca popotei, 
oaspeţii se aflau dinainte instalaţi la locurile de cinste. 


Generalul, în capul mesei. Colonelul la dreapta, pe urmă cei 
doi ofiţeri străini şi coloneii de stat-major. 

Crengile de brad, schimbate proaspăt, miroseau a răşină. 
Un steag românesc, unul rus şi unul francez îşi amestecau 
culorile... Apăruseră trei portrete mari încadrate de benzi 
tricolore: regele, generalul comandant de armată şi 
generalul Berthelot. 

Colonelul îmbrăcase tunica nouă care-l strângea la gât, 
silindu-l să vâre din când în când arătătorul între guler şi 
omu-şor, pe sub barbă. În dreptul inimii, când se plecă să 
asculte glasul generalului, se clătinau uşor două şiraguri de 
decoraţii, fiindcă colonelul era ostaş ales şi luptase 
întotdeauna brav. Ofiţerul francez, în tunica albastră de 
culoarea mării, întorcea tot timpul faţa spre general; şi 
către ceilalţi ofiţeri, din celălalt capăt al mesei, numai ceafa 
congestionată, pe care se vedeau deasupra gulerului 
cicatrici albe de furuncule. Fuma dintr-o pipă scurtă. 
Spunea cu răceală, verde, tot ce credea că a constatat până 
aci nemulţumitor: iar generalul român şi ceilalţi doi ofiţeri 
superiori se grăbeau să zâmbească amabil, aprobând şi 
căutând scuze. 

Glasul colonelului Una-la-mână se îneca emoţionat. Mâna 
cu păr roşu pipăia mereu sponcile gulerului să dea drumul 
cuvintelor. 

Francezul distribuia brevete de bravură: 

— Soldatul român e brav. Luptă la baionetă ca senegalezii! 
Acum, când nu avem numai bastoane pentru luptă şi când 
ofiţerii români au învăţat, cu o dureroasă experienţă, că 
războiul nu e o manevră cu focuri oarbe, trebuie, scumpii 
mei domni... 

Colonelul, asculta iritat, dându-şi toate silinţele să pară 
încântat şi de perfect acord cu lot ceea ce aude. Francezul 
era el însuşi un militar priceput şi viteaz, luptase pe Somme 
şi la Verdun; toată misiunea franceză făcuse servicii 
netăgăduite armatei româneşti, ajutând-o să învie din 
cenuşă, chiar în acest regiment murise în luptă un ofiţer 


francez, şi celălalt, care-l înlocuise, era acum la spital, rănit, 
dar de ce-i comparau cu senegalezii? 

Generalul din capul mesei răsucea cuțitul privind 
încruntat în tăiuş. 

Tăcuse aproape tot timpul, ascultând: ştia că două lucruri 
nu-şi găsesc împăcare. 

Francezul era preocupat de victoria lui. Tot ce se întâmpla 
pe orice front, aci sau aiurea, avea importanţă numai în 
măsura în care putea ori nu să aibă o urmare pe frontul de 
la Aisne, Verdun, Craonne, sau Chemin des Dames. 

Românii aveau ochii şi gândurile adunate numai la ţara 
pierdută. Ei nu puteau fi ca senegalezii; acum îndeosebi, în 
deznădejdea cu care se pregăteau să-şi ia ţara înapoi. 

Când se ridică generalul, păru absurd de scurt pe 
picioare, fiindcă avea trupul spătos şi voinic; iar cât stătuse 
pe scaun, arăta să fie peste înălţimea normală. 

— Acum mergem să vedeţi... senegalezii! hotărî, zâmbind 
cu intenţie, în mustăţile mari. 

Francezul pricepu, făcu un gest, ca şi cum ar fi voit să dea 
o explicare, dar scutură numai scrumul din pipă, lovind 
mâna dreaptă cu pumnul stâng. 

Rosti, în locul cuvintelor ce voise să spună şi-i păreau prea 
complicate: 

— Trupele de culoare sunt dintre cele mai preţuite pe 
frontul occidental, fiindcă sunt dintre cele mai brave. 

Generalul rus venea în urmă, ciugulindu-şi fărâmiturile de 
pe tunică. El n-avusese cuvânt, fiindcă revoluţia din patria 
sa nu era pe placul aliaţilor din apus. Una-la-mână numai 
din ochi expedie, în dreapta şi-n stânga, ordine mute 
printre ofiţeri. 

— Ţi-am spus, Comşa, că vorbele sunt create numai să ne 
trădeze gândurile, nu să le exprime? rosti Ghenea, 
mergând repede spre platoul unde era trupa. Toţi avem 
pentru francezi dragoste şi recunoştinţă, ca să vorbesc cum 
se spune. În toasturi... lar când încep o discuţie, ai văzut? Ai 


văzut ceva mai stupid? Bietul nostru tătuc! Am crezut că se 
sufocă în gulerul lui! 

Tăcură, fiindcă se apropiau de soldaţii aliniaţi, în tunici noi 
de doc albastru-cenuşiu, voioşi şi gravi. Gradaţii dădeau 
cele din urmă ordine răguşite. 

Seara, masa la popotă a fost mai lungă. Inspecţia ieşise 
bine, aci în rezervă şi pe sectoare. 

Acum, se ştia că toată armata întâia a părăsit zonele de 
refacere şi se afla gata pe frontul Siretului. 

Iar în flancul stâng al armatei întâia, spre Limpejoara, 
Mărăşti şi Mânăstirea se pregătea o luptă grea. 

— Pentru acest lucru, am să să dau eu un banc număru 
unu, la tata Pleşea! declară locotenentul Ghenea. Şi avem 
să mai uscăm şi damigeana pe care mi-a adus-o leatul meu 
de-acasă! Mâine ne zgrepţănăm la gropile noastre... De 
astă dată nu măi ştim când ne vom întoarce şi cine! De bani 
şi de damigeană nu mai avem, aşadar, deocamdată nevoie... 
Şi mai bine să scăpăm de grija lor, decât să le lăsăm 
moştenire... zis şi făcut! 

Locotenentul Ghenea zise şi făcu. 

Dădu un banc numărul unu şi se scutură de bani numărul 
doi. Eliberat de-o grijă, rămase numai cu a damigenei. Făcu 
semn unui soldat cam brunet să se alăture şi să-i scârţâie 
din scripcă toate cântecele frontului: româneşti şi ruseşti şi 
chiar Madelon. Dar cu deosebire La Bacău, la Bacău şi 
istoria pruncului care, după mai multe săptămâni, a învăţat 
a da din mâini... 

— Eu, dragă Comşa, sunt un netrebnic! descoperi la un 
moment dat cu mâlmire Ghenea, privind cu ochii bulbucaţi 
în fundul paharului gol, unde aflase că e un mare netrebnic. 
Eu am ceva aici pe suflet şi nimeni nu ştie! Eu am văzut de 
multe ori că vorbele nu ne folosesc, decât să ne facă pe 
lume mai singuri... Dar tot am să încerc eu odată să-ţi spun 
ţie ceva. Până atunci să ne cânte brunetul acesta ceva de 
jale, un cântec rusesc! Eu mor după cântecele ruseşti. Ne 
miroase ei, ruşii, de la distanţă, a votcă, a mahorcă, a ceai şi 


a iuft, dar cântecele lor sunt divine... Am zis divine? Acesta 
e adevărul! Divine, dragă Contşa! Şi de Stelian Minea 
acesta mi-e milă, şi pe el îl iubesc! Ele ca un pui pierdut de 
cloşcă; trebuie să-l strângem şi să-l apărăm şi să-l ducem 
înapoi la mama lui! Eu, pentru dânsul, şi cu căpitanul 
Ionescu m-am certat; i-am spus numai două vorbe şi m-a 
înţeles. Şi el mă duşmăneşte acuma şi mă paşte, dar mie 
nici nu-mi pasă! Stelian, puiule! Vino să bei un pahar de vin 
cu taică-tu şi să te pup pe frunte, ca pe un fiu cuminte şi 
ascultător ce-mi eşti! 

Stelian Minea îşi scoase ochelarii primejduiţi şi se lăsă 
sărutat pe frunte; gustă, oţerindu-se, un deget de vin din 
pahar. 

— El nu ştie să bea, că-i mic şi necăjit! îl compătimi 
Ghenea netezindu-l pe cap, ca pe-un copil adoptat într- 
adevăr. El numai cu Bergsonul lui! Eu i-am dat dracului pe 
toţi Bergsonii! Nu-i aşa, prietene Bogdan Cernegură? Ie 
mai gândeşti tu la doctoratul tău, la Paris, la toate câte au 
rămas în altă lume? Acum suntem toţi nişte brute şi nici nu 
mai putem crede că am mai citit şi noi cărţi! Iată Pleşea, şi 
pe tine am să te sărut! 

L-a sărutat şi pe tata Pleşea, care a venit cu linguriţa cu 
care amesteca în cafea, să bea şi el un pahar de vin şi să se 
lase sărutat pe tâmpla căruntă, fiindcă Ghenea e pupăcios 
la chef şi nu se cuvine să-i fie stricat gustul unui om la 
petrecere. 

Tata Pleşea a trecut astăzi printr-o cumpănă mare. 
Colonelul francez, fiindcă i-a văzut pe piept semnul 
decoraţiei franceze, i s-a adresat de două ori, foarte afabil, 
în graiul lui Corneille. 

Iar tata Pleşea, care are numai vagi noţiuni de graiul lui 
Corneille, a răspuns, de amândouă ori, gâtuit de emoție, un 
„Oui, mon capten”, retrogradare care l-a surprins foarte pe 
colonel. 

Pe urmă a înţeles că tata Pleşea poate fi foarte bine un 
ofiţer brav, cu toate aceste insuficiențe lingvistice; i-a strâns 


mâna şi l-a bătut pe umăr, ca pe-un viteaz senegalez. 

— Mă întreabă nu ştiu ce dracu, în franţuzeasca lui „Mon 
capten” şi tututu şi tatata şi chescăvu şi comsi-comsa! Eu 
răspund ca un tâmpit: „Ui, mon capten!”, parcă dracu mi-a 
luat minţile să uit că-i colonel... El face nişte ochi de idiot! 
Eu mă uit la eltot ca un idiot! Să-lia dracul cu chescăvuul şi 
comsicomsaul lui, că mi-a dat cafeaua în foc! 

Apoi, în încăperea căpitanului Pleşea a fost numai fum de 
tutun şi scârţâiala scripcii, şi glasuri amestecate, povestind 
tot ce se poate povesti de către oamenii care de mult sunt 
despărțiți de ceilalţi oameni. 

Radu Comşa a plecat mai devreme acasă. N-a observat 
când începuse ploaia. 

Acum noaptea e plină de fulgere. Şi apa potopeşte de sus 
gârlă. Pe prispă, sub streaşina lată, o pală albă, neclintită. 
Se pleacă să desluşească ce e. 

— Tu eşti, Catrinel? întrebă cu mirare. Ce faci aci? 

— Nimic... Ascult cum plouă... şopteşte fata ferindu-şi fără 
voie, cu o tresărire, capul îndărăt, fiindcă s-a aprins brusc 
un fulger. 

— Ai să răceşti aci, drace! Du-te la culcare! vorbeşte tot în 
şoaptă Comşa, fiindcă în şoaptă vorbise şi ea. 

— Nu pot dormi... În casă e cald şi mămuca horăie... 

Comşa pune mâna pe zăvor să intre: „În definitiv, treaba 
ei! O fi aşteptând pe cineva... Ce m-amestec eu?” 

— Plecaţi mâine? întrebă într-o suflare uşoară Catrinel. 

Radu a lăsat încuietoarea uşii: 

— Da, Catrinel, plecăm mâine! Şi de astă dată o să 
rămânem acolo mai mult. 

Catrinel îl priveşte în sus la lumina albastră a altui ful-ger. 

O scutură frigul. 

— Am auzit că începe iar de-acuma... Au trecut tunuri noi, 
multe şi mari. Începe iar... 

— Aceasta n-o ştie nimeni, Catrinel! 

Tăcere. 


Ploaia curge potop şi din streaşină sar stropi mărunți ca o 
pulbere rece. 

— Bună seara, Catrinel! 

— Dacă te duci, bună seara... 

Radu Comşa a intrat. 

În tindă. Omir doarme cu mantaua în cap, la pământ. 
Locotenentul începe să-şi descingă curelele, pe gânduri, 
fără să aprindă lumina... Ce naiba o fi aşteptând mâţa cu 
ochii verzi a babei Ilinca? „Nimic... Nu pot să dorm. Ascult 
ploaia... Dacă te duci, bună seara.” „Cum dacă mă duc?” Se 
apropie, fără zgomot, s-o privească, plecându-se pe 
fereastra deschisă. 

Catrinel stă cu picioarele sub ea, cu mâinile încrucişate pe 
sâni, cu creştetul rezemat în perete tocmai sub pervaz. 
Afară ploaia neagră e brăzdată de lumini întrerupte. 

Firele de nalbă ude se clatină sub potop şi, în flacăra 
fulgerelor când se aprind, par cu florile lor lumânări înalte 
şi împodobite de cununie. 

Radu Comşa s-a lipit cu braţul şi cu pieptul de marginea 
ferestrei, s-a înclinat deasupra creştetului rezemat dincolo 
de perete, sub pervaz. Părul lui Catrinel miroase a fin 
plouat, s-a aplecat mai tare. Mâna a atins obrazul, care e 
neted şi rece ca pieliţa mărului. 

Catrinel nu s-a ferit; numai degetele ei îi apăsa tremurând 
mâna lui pe obraz. Acum obrazul s-a învăpăiat. Mirosul 
părului e de fân copt în soare. Capetele s-au apropiat. Radu 
îi ridică bărbia; în luminile sfâşiate, îi vede, de sus în jos, un 
început de surâs fricos de vietate sălbatică, nedeprinsă cu 
dezmierdarea. Nu ştie, el a ridicat-o sau Catrinel s-a răsucit 
în picioare? Gurile lor s-au găsit. I-a prins mijlocul. Are sânii 
pietroşi, ca fructele, şi cămaşa e jilavă şi rece de praful ud 
al ploii. Dar unde s-a încleştat mâna, în sâni, e cald ca în 
miezul unei pâini coapte. Şi atingerea obrazului e netedă 
cum nu şi-a închipuit, şi acum nu mai e rece: dogoreşte. 

Ce stranie noapte cu fulgere mute! Nu tresare nici o 
bubuitură de tunet. Parcă e o noapte văzută de-un surd. 


A ridicat-o în braţele tari. S-a zbătut, dar ce e zbaterea 
unei copile în două braţe tari care vor? A ridicat-o şi o trece 
uşoară peste fereastră, înlăuntru. 

— N-ai să... N-ai să... geme încet Catrinel. 

Radu îi astupă gura cu gura. Catrinel e moale în braţele 
lui, cu ochii închişi, de moartă, Radu se împleticeşte şi, cu 
mâna liberă, trage perdeaua să acopere fulgerele. 

— N-ai să... N-ai să... 

— De ce plângi, Catrinel? îi simte obrazul ud de lacrimi. 
Nu trebuie să plângi. Nu vreau să plângi! 

A doua zi, Catrinel nu s-a văzut toată ziua în ogradă. 
Căţelul fumuriu scotoceşte la uşi, o caută împleticindu-se pe 
poteca dintre troscot, la poartă şi la fântână. 

— Ha? Că n-aud bine, măicuţă! răcneşte mătuşa llinca, 
Întrebi de Catrinuţa? Că mai avem oleacă de fân peste 
vale... Nu ştiu ce-a pălit-o tuma az, să vadă de nu l-o mâlit 
ploaia! 

Radu a început de două ori să scrie Luminiţei. Rândurile s- 
au împleticit de la început. Foile de hârtie au mers sub 
muşamaua neagră să ţină tovărăşie altei scrisori, începută 
de altă mână: „Dragă Elviro, sunt două săptămâni de 
când...” 

Florile s-au veştejit în oala de lut smălţuit. Spânzură cu 
vârfurile plecate, şi unele s-au scuturat. 

Noaptea, picioarele încărcate de noroi se târâie greu, prin 
întuneric, spre înălțimile de acolo. Şi Radu Comşa păşeşte 
cu fruntea în jos, nu numai din această pricină. 

Răsuflările urcuşului se amestecă întrerupte cu sunetul 
bidoanelor atinse şi cu ciocnirea armelor. Din crengi se 
scutură apa în pale; Comşa ridică faţa să-i cadă stropi în 
ochi. Îi face bine această baie şi nu scoate batista să şteargă 
obrazul ud. 

În casa mătuşii Ilinca, în odaia cu statuia Elegiei pe masă, 
sub privirea indiferentă a muzei Erato împietrită cu mâna 
pe liră, Catrinel, la flacăra lumânării, cu un ac străpunge 


ochii de pe fotografia Luminiţei şi cu cerneală îi zgârie o 
pereche de mustăţi. 

Cu mâna proptită în pământ, Radu Comşa ridică ochii 
peste butucul putred. 

Încă nu se vede nimic; abia e mai puţin întuneric decât 
adineaori... 

Nasturii tunicii îi intră în piept. A pus din nou bărbia pe 
cotul întors, înfundat în lemnul descompus şi ud, care se 
fărâmiţează sub apăsare. Mirosul iute de putreziciune şi 
bureţi îl ameţeşte. A aţipit şi tresare... I s-a părut că doarme 
de mult, de la începutul lumii. 

Dar ceasul cu fosfor de la brățară arată că au trecut numai 
două minute. 

Şi întunericul abia e mai puţin opac. 

Acum se desluşesc trunchiurile verticale dinainte şi 
umbrele de crengi, fantastic de neclintite. Cu ce are să 
biruie oare arşiţa aceasta din gâtlej? Mai adineaori, când a 
ajuns aci, a călcat într-o apă la doi paşi. Are să-şi moaie 
buzele acolo, când va începe să se lumineze. lar minutarul 
fosforescent abia înaintează... Mai este o jumătate de ceas 
până când vor sări cu toţii să zvâcnească în atac. 

Un om a tuşit şi o umbră plecată a trecut pe dinainte, 
mutându-se dintr-un loc în alt loc. Verzui s-a aprins un 
licurici în muşchi; clipeşte neclintit şi s-a stins. 

Întunericul însă se mai destramă. Dimineaţa abia se 
încruntă vânătă din nori într-o pânză de păianjen tremură 
suspendate câteva boabe diamantine de rouă. Şi frunzele 
crestate de ferigă se văd acum brumate uşor de aceeaşi 
sudoare a nopţii... Cât de uşor, cât de simplu, ce minuni 
divine ar fi toate, dacă n-ar şti că acolo! Şi setea aceasta de 
bolnav... 

La stânga, departe, au început tunurile. 

Numără loviturile. Îşi spune în gând: „Acesta obuzier, 
acesta de munte, acesta de la noi, acesta de la dânşii”. 

Iar dânşii unde sunt? Aşteaptă? 


S-a ridicat într-un genunchi, pe urmă în picioare. Nu 
recunoaşte locul. N-a mai ajuns niciodată până aci. De 
patru zile, de când înaintează şi se retrag, smulgându-şi şi 
pierzând poziţii, au mers oblic. 

Soldaţii se mişcă şi ei; umbrele se confundă cu trunchiurile 
arborilor, dar tunicile foşnesc la fiecare mişcare, aspru, 
fiindcă de patru zile, de când se înmoaie prin noroaie şi iar 
se usucă pe dânşii, s-au întărit scoarță, şi dacă unul s-ar 
dezbrăca s-o arunce, haina ar sta singură în sus. 

Încă zece minute. 

Zorile tulburi s-au răsfirat. Noaptea spânzură numai în 
crengile negre. 

Comşa înconjură ochiul de apă stătută. Nu e o apă din 
care să poţi bea! Apă verzuie şi neagră, cu vegetaţie 
flocoasă plutind şi cu broaşte care au sărit speriate. Acum 
scot din mătreaţă numai ochii ficşi şi gurile lor rotunde şi 
dezgustătoare. Şt e un om care a căzut cu faţa în jos, cu 
capul pe jumătate înfundat în nămol. 

Un mort. 

A crezut la început că e un soldat întins, aşteptând. Casca 
e răsturnată în apă, pe-o coastă. 

Dar e un mort. Uniforma e românească şi e de 
sublocotenent. Luceşte nou firul de metal alb pe umăr şi 
insigna regimentului. 

Radu Comşa a pus genunchiul în pământ şi s-a plecat să-l 
întoarcă. 

Când trupul cu mâna ţapănă s-a rostogolit cu pieptul în 
sus, atunci, din mâl, cu scame de mătreaţă vegetală, cu un 
singur ochi alb, fiindcă celălalt era scurs şi din el spânzura 
o lipitoare şi fugeau gângănii de apă, l-a privit stârvul 
copilului Mihai Vardaru. 

Lipitoarea s-a desprins cu un spasm în trupul lucios, gras 
şi vâscos. 

Hm! o mână nevăzută i-a gâtuit răsuflarea. 

S-a rezemat de-un brad, acoperindu-şi privirea cu braţul. 


Mai târziu, Radu Comşa avea să-şi spună întotdeauna că 
dacă mintea nu i s-a clătinat atunci, cum s-a temut, a fost 
numai fiindcă în clipa aceea au irupt brusc toate tunurile de 
la spate şi toţi soldaţii au sărit în picioare. 

Minutarul se oprise pe secunda când două mii de oameni, 
pe tot sectorul, porneau în năvală. Cea dintâi mitralieră 
germană clempăni. Pe urmă salvele gloanţelor. Pe urmă 
grenade. Iar pe deasupra, încrucişându-se cu şuier, cu 
chiot, cu zbârniit şi cu prăbuşit, obuzele dintr-o parte şi 
alta. Un brad retezat la jumătate se clatină cu aşchii 
sfâşiate, ca o jucărie de carton; vârful zvârlit a rămas 
suspendat între alte vârfuri. 

— Haideţi, băieţi! Haideţi, băieți! 

În dosul unui trunchi, când un om s-a adăpostit înainte de 
a zvâcni în alt salt, îndată se adună toţi turmă. Aşa se simt 
mai puţin singuri şi au iluzia că-s mai apăraţi. 

— Haideţi, băieţi! Haideţi, băieți! 

Gloanţele se înfig în lemn cu un sunet ciudat, iar unul a 
intrat în capul unui soldat de alături de tot, ca o piatră 
aruncată în lut moale. 

Radu Comşa nu-şi mai aminteşte cum se numeşte soldatul. 
E din plutonul lui; ieri a ştiut cum îl cheamă... Şi altul, 
necunoscut, din alt pluton, aleargă cu mişcări stranii, se 
împleticeşte, a scăpat arma şi caută să prindă cu mâinile 
întinse aerul; din gura căscată nu iese nici un sunet, numai 
sânge ca o panglică de catifea roşie, când s-a prăbuşit şi 
mai încercă să se ridice în coate... L-a izbit cineva cu 
călcâiul. Dar pe celălalt, cum îl chema? Cum îl chema? Radu 
Comşa aleargă, absurd torturat numai de această 
întrebare. 

— Haideţi, băieţi! 

Radu Comşa îl vede şi pe soldatul Bocăneţ fugind pe lângă 
el cu paşi răşchiraţi peste măsură; şi pe Mucenicu, 
cumpănind arma în mână fără să tragă, absent, mergând 
numai fiindcă merg toţi. Obrajii palizi şi uzi de sudoare rece 
s-au înverzit în lumina de plumb... Radu Comşa îşi spune că 


acum toate inimile sunt golite de sânge, toată carnea e 
încrâncenată pe oase şi în toţi se cască nu frică, ci altceva, 
necunoscut, o spaimă în afară de tot ce e omenesc. 

Au dat într-un gol. 

Copacii au fost retezaţi aci. Gloanţele mătură în plin. Au 
mai trecut alţii pe-aci, astă-noapte ori ieri. Sunt morţi 
neridicaţi. Gloanţele îi mai ucid o dată. De pe celălalt clin, 
înaintează altă companie. Căpitanul Ionescu păşeşte calm, 
cu ţigara în gură, întorcându-se din când în când spre 
soldaţii lui. De-a-ndăratelea... Cum a putut să-l urască? De 
ce-l urăsc toţi? Ei merg cu toţii într-acelaşi gând, şi iată-l! 
Nu se ascunde, nu arată teamă, fumează şi păşeşte cu 
linişte nefirească. Poate surâde cu disprețul lui care acum 
nu i-ar părea lui Comşa, nici lui Ghenea, nici nimănui 
imbecil: „Ce e aia glonţ? Ce e aia moarte?” 

— Haideţi, băieţi! Haideţi, băieți! 

A ţistuit un roi de gloanţe. Oamenii sar peste căzuţi, îi 
ocolesc. Dar nimeni n-aude ce strigă celălalt de alături. Un 
rănit îl apucă de picior şi Radu Comşa se smulge răcnindu-i 
ceva. 

Pânza mitralierei a trecut pe deasupra şi oamenii au 
zvâcnit mai departe. 

A călcat o mână; se întoarce din mers. Nu era mort. Mâna 
mişca. I-a rămas în talpă senzaţia cărnii strivite. 

Sublocotenentul Stelian Minea, între oamenii lui cu 
obrazul plin de noroi şi de fum, strigă cu glas subţire; e cu 
fruntea enormă descoperită; mâna flutură goală. 

Şi dincolo nu vezi ce e la dreapta, la stânga: numai ştii că 
alţii se zgreapţănă pe alte pripoare şi cad sub altă răpăială 
de gloanţe, şi aceasta se întinde până la Siret şi până la 
Dunăre. 

S-au trântit toţi. Pânza morţii a trecut pe deasupra. 

Un cap se ridică şi se retrage îndată după o rădăcină, ca 
un melc în găoace. A lovit aproape un obuz, care-a detunat 
urechile. Din pâlnia de ţărână şi pietre, înecată de fum, au 
împroşcat picioare şi maţe. Radu Comşa îşi şterge gura de 


sânge, scuipă, i-a intrat în gură sânge de om; îşi priveşte 
mâna, a fost stropit de ceva vâscos şi alb, poate creieri de 
om. Se târâie unul numai în mâini, cu gura oribil sfărâmată. 
Când a trecut pe lângă el, Radu Comşa l-a recunoscut. 
Soldatul Ion, care slujea de şanuri vii pentru cizmele prea 
strâmte ale domnului colonel şi acum nu mai are picioare; 
care-a fost trimis la trupă fiindcă aşa a cerut doamna 
colonel, găsindu-l prea rău de gură, şi acum nu mai poate 
striga, fiindcă nu mai are gură. 

În marginea golului, cu ramuri împroşcate de gloanţe, 
atacul se clatină o clipă. Carabinele răspund de aproape. 
Trosnesc cu flăcări scurte, grenade. Acum sar peste trupuri 
cu uniforma germană şi mâinile se întind ferindu-şi faţa: 

— Kamerad, Kamerad! 

Alţii se văd în poala poienii din faţă. Se văd şi dispar. 

— Haideţi, băieţi... Baioneta, băieţi! 

Au intrat din nou în pădure, unde adineaori erau inamicii, 
şi soarele s-a deschis deodată în lumini paralele printre 
vârfuri, ca într-un vitraliu. Soarele şi cerul, şi tot, sunt 
impasibile la tot ce fac oamenii aceştia, halucinaţii aceştia. 

Mitraliera a tăcut. 

— Fug! răcneşte Bocăneţ, întorcând capul spre locotenent. 

— Ce este? strigă Comşa ca un surd, fiindcă n-a înţeles. 

— Fug! Fuge Friţ! îşi încarcă puşca din fugă soldatul. Fug 
de baionetă! 

Dar altă mitralieră a început mai departe, metodic. Doi 
răniţi trec rezemaţi, în clătinări stranii, ca doi oameni beţi, 
împleticindu-se şi rezemându-se de copaci. 

Perdeaua de pădure a fost subţire. Din nou luminiş şi din 
nou gloanţele bâzâind ascuţit ca viespile. 

În spate nu mai e nimic: răniţi târându-se şi strigăte în 
urmă de tot: 

— Bran-car-dier! Bran-car-dier! 

Ordinul trece din gură în gură. 

— Măşti! Săpaţi măşti... 


Şi gloanţele se înfig în ţărână, retează crenguţe, sar 
azvârlite din piatră; capetele cad în piept, unghiile se înfig 
în pământul care a fost odată darnic şi bun. Peste capete, 
focuri de baraj opresc rezervele. 

Radu Cornşa îşi aprinde ţigara, cât oamenii scobesc măşti, 
şi e preocupat de o singură grijă: să nu-i tremure mâna. 

Dar mâna are mişcări sacadate de păpuşă mecanică. 

Seara au fost iar îndărăt. Încă o dată atacul s-a frânt. 

Printre soldaţi, s-au amestecat soldaţi necunoscuţi din alt 
regiment. Artileria românească trage cu puteri îndoite. 
Peste un ceas trebuie să pornească din nou. Ultima oară, să 
nu mai vină nici un om îndărăt! 

Colonelul îşi netezeşte nervos barba cu mâna stângă, 
fiindcă dreapta e strânsă într-un bandaj. Maiorul, deşirat şi 
cu nasul lung, ascultă ordinele fără să înţeleagă nimic. Tot 
timpul a fost undeva unde nu l-a văzut nimeni. Acum a 
apărut, îşi freacă nasul şi începe vorbe neisprăvite. 
Colonelul îl priveşte de jos în sus, îi întoarce spatele. 

— Domnule colonel... 

— Am zis! Una la mână... N-ascult nimic! Ai înţeles, 
domnule maior? N-ascult nimic! 

— Domnule colonel... 

Maiorul păşeşte răşchirat în urma colonelului, gesticulând 
cu braţele lungi. 

Colonelul nu-l ascultă. Se opreşte înaintea căpitanului 
Pleşea, care-şi numără oamenii, îi pune mâna bandajată pe 
umăr: 

— Iubite Pleşea... 

— De ce, domnule colonel? Datoria! Nimic decât datoria... 

Se întoarce la numărătoarea lui: prezent! prezent! mort! 
rănit! mort! mort...! mort! prezent! dispărut! rănit! rănit! 

Când la sfârşit, se duce şi îl ia pe Radu Comşa de braţ: 

— Să mergem acum la Ghenea! Înainte de a-l ridica... 

Păşesc peste o movilă de cartuşe răsturnate, de unde un 
sergent împarte alte muniții. Aproape s-a întunecat. 


Ghenea e întins pe o brancardă. Alături, căpitanul Ionescu, 
mort, cu pieptul spart, cu tunica descheiată, lăsând să se 
vadă sângele care-a udat toată cămaşa şi a început să se 
înnegrească. Dar pe obrazul alb, neatins, golit de sânge, stă 
scrisă o nedumerire: „Ce e aia moarte? Ce e aia obuz? Am 
mai văzut noi d-ăşte...” 

Ghenea deschise ochii. Vrea să surâdă, dar nici un muşchi 
nu se supune. O schijă i-a trecut prin osul capului, la ceafă. 

— Tată Pleşea... vorbeşte încet şi greu, împleticind 
cuvintele. Eşti şi tu aci... Comşa? 

Tace. 

Amândoi s-au aplecat s-asculte, fiindcă glasul abia se aude, 
acoperit de canonadă şi de vaietele altor răniţi. 

Un vârf de creangă, o cruciuliţă de brad, cade de sus. 

Ghenea încearcă să întoarcă ochii bulbucaţi spre dreapta, 
unde e întins trupul căpitanului Ionescu, aşa cum a fost 
adus de sanitari. Nu poate. Jos nu se vede. Capul cade 
îndărăt. 

— Nu te mişca, Ghenea. Spune-ne nouă... Ce vreitu, 
Ghenea? întreabă amândoi, aşezându-i mai sus ceafa udă 
de sânge cleios. 

— E Ionescu? Acolo e el? 

Amândoi dau din cap. 

— Da... De ce? 

Ghenea priveşte în sus bradul care, văzut de la poale spre 
vârf, pare nemăsurat de înalt, în cerul inserării de ireală 
albăstrime. 

— Nu vorbeam cu el... Ştiţi că eram certaţi! Acum aş 
vrea... dar e imposibil. Acum imposibil... 

Căpitanul Pleşea îi mângâie postavul tunicii. Mustaţa sură 
îi tremură. 

— Trebuie să taci... Ghenea! Nici o oboseală... Numai 
linişte... Acugşi o să te ridice! Vei avea linişte şi, când ai să te 
întorci sănătos, bem iarăşi din cafeaua noastră... Am să 
păstrez anume pentru tine... Cafea, ca în vremurile bune! 


Ghenea vrea să surâdă la amintirea cafelei lui tata Pleşea; 
dar surâsul e numai în ochii albaştri şi dilataţi. Muşchii 
obrazului refuză. 

— E curios... tată Pleşea... Comşa. Auziţi? E curios... tată 
Pleşea... Comşa, auziţi? E curios... nu simt nimic... absolut 
nimic... fără durere... Numai mâinile nu le pot mişca... nici 
picioarele... nimic! Uite, vreau să strâng... 

— Ghenea, te-am rugat să taci! vorbeşte cu asprime 
căpitanul Pleşea, punându-i mâna care spânzura pe 
marginea brancardei la loc, pe piept. 

— Să tac? Ascultaţi? Vreau să vă rog ceva... Pe tine, tată 
Pleşea, şi Comşa, pe tine... Am mai vrut o dată... Ascultaţi? 
Dacă nu scap... 

Ghenea închide ochii. Ce vede el acolo nu e în puterea 
nimănui să mai vadă. 

— Dacă nu scap, am să vă rog pe voi... Ascultaţi? Eu am un 
copil. Am avut odată o dragoste... Ascultaţi? Nu ştie 
nimeni... Ea n-are să spună niciodată... N-are să 
îndrăznească... Săracii nu îndrăznesc... Ascultaţi? Comşa, 
auzi? E o fată săracă... nu trebuia... Am un copil. Şi voi, 
dacă nu scap, am să vă rog pe voi... Ce spuneam? Da! Ea n- 
are să spună. Înţelegi, tată Pleşea? Comşa, m-ascultaţi? Ce- 
au să facă de-acum, singuri? Am fost o canalie... Nu 
trebuia... Comşa! Eu am un... Ce spuneam? A fost odată un 
mic copilaş! Nu asta... E cântec ăsta... Ce spuneam? Să-i 
scriţi voi, să vă duceţi voi la dânsa... Ascultaţi? Imposibil. Ce 
spuneam? A fost odată un mic copilaş... Imposibil! Nu-mi 
amintesc... Pleşea, Comşa, de ce-au tăcut tunurile? Au tăcut 
acum... 

Ochii căpitanului Pleşea şi ai lui Radu s-au întâlnit cu 
acelaşi gând. „Tunurile n-au tăcut, bat încă mai tare. Daca 
nu le aude, înseamnă... Şi dacă moare, n-are să ştie nici- 
odată nimeni unde să le scrie, unde să-i caute...” 

Plecaţi deasupra, aproape în genunchi, aşteaptă. Dar 
locotenentul Ghenea nu mai clipeşte, întins acolo cu faţa în 


sus. Numai din ochi îi curg lacrimi mari. Care se rostogolesc 
încet de o parte şi de alta, până acolo unde e sângele baltă. 

— Ghenea... Auzi? Ghenea! 

Îi scutură amândoi, dar capul se clatină moale pe căpătâiul 
brancardei. 

Numai lacrimile continuă, mari, mute. 

Căpitanul Pleşea îi desface tunica. Ascultă. Casca i-a căzut 
jos, şi căpitanul cu tâmplele sure ascultă inima, care era 
tânără şi s-a oprit. Nu mai respiră şi totuşi plânge, regretul 
ireparabil, dus dincolo de moarte. 

Când s-a ridicat, căpitanul Pleşea păşeşte undeva spre 
întunericul de sub brazi, smulgându-şi un nasture de cât îl 
răsuceşte. Radu Comşa fărâmiţează în dinţi o bucată de 
scoarță de brad. Nu ştie când a luat-o şi de unde. 

Dar peste cadavrul căpitanului lonescu nimeni nu s-a 
plecat. Se urcă numai furnicile roşii. Şi noaptea i-a 
împresurat acum pe toţi; iar o creangă lată de brad se 
clatină încet, ca o apărătoare pentru somn lung. 

— Bran-car-dier! Bran-car-dier! 

Când au pornit din nou în noaptea pădurii de unde n-au 
fost strânse încă toate leşurile, un reflector îi primeşte 
orbindu-i cu lumină verzuie. Radu Comşa a văzut o clipă 
deşirându-se peste păduri, peste gropi, peste oameni, 
târându-se pe brânci, peste tot ce e ireal şi totuşi aievea, a 
văzut deşirându-se halucinaţia lui Mucenicu, pasărea 
înălţată în cârligele ghearelor de fier, să caşte ochii fără 
număr şi fără îndurare, sticloşi, de vis rău. 

În lumina rece, erau însă numai alţi şi mereu alţi viermi 
târându-se unul lângă altul; mereu lunecând şi mereu 
căţărându-se. 

Lumina s-a mutat încet... 

Toţi bâjbiie iarăşi numai în întuneric, dar ochii se întorc 
hipnotizaţi acolo unde proiectorul tremură deasupra unui 
punct şi caută ca un deget într-o rană. Coboară de sus 
candela unei rachete. Din nou se distinge în flacăra 
sulfuroasă, ireal de aproape, fiecare spinare încovoiată şi 


fiecare armă. O mitralieră şi-a slobozit clănţănitul metalic, 
neaşteptat, de alături; cu tăişuri de aşchii grenade se sparg. 

Radu Comşa aleargă de la trunchiul unui copac la altul, 
răcnind oamenilor cuvinte fără legătură, strigăte care nu 
înseamnă nimic. 

Şi în clipa când îşi spune că o putere ascunsă şi bună, 
printr-o minune, îl apără încă, ceva i-a trosnit în obraz şi în 
piept, un vid s-a deschis sorbindu-i suflarea, iar mâinile-au 
bătut deodată întunericul gol. 

Capitolul IV. 

ÎN ÎNTUNERIC SE AFLĂ LUMINĂ. 

Ca să cânte privighetoarea mai frumos, scoate-i ochii! Va 
crede că întotdeauna e noapte... 

(Sfatul păsărarului) 

Îi conducea un sanitar fără capelă, cu obrazul roşcat şi 
stropit de pistrui, îmbumbându-şi din mers nasturii bluzei. 

Din când în când se oprea să măture cu vârful bocancului, 
din praf spre şanţ, resturi de bandaje murdare de sânge, de 
iod, de puroi. 

Alexandru Vardaru mergea alături, inspectând cu ochii 
severi aşezările. În urmă, Laura Vardaru şi Luminiţa în 
haine cernite, doliul lui Mihai. 

Barăcile de scânduri crescute în jurul spitalului erau 
spoite cu var. În alb fusese turnat ceva verzui; culoarea 
ostilă rănea privirea. 

Dar şi fără aceasta, privirea se posomora îndată ce 
drumeţul întâmpina aci mirosul de medicamente, de carne 
putrezită şi de murdărie omenească, după ce străbătuse 
câmpul cu fâneaţă şi copaci, unde totul era încă simplu şi 
însorit, iar războiul părea la celălalt capăt al lumii. 

Acolo zbura o ciocârlie în lumină, brazdele retezate de 
iarbă răsfirau mireasma dintotdeauna a fânului cosit. Se 
afla un lan verde de trifoi, aşternut până la marginea unei 
dumbrăvi, şi verdele acela, crud, neted şi sănătos, dădea 
întregului şes înfăţişare de prosperitate bucolică. Stropise 
un ropot de ploaie numai până aproape, în şosea. Norii se 


lăsau spre miazăzi negri, iar peste toată întinderea se 
arcuise un curcubeu ireal: miracol de sub care aşteptai să 
răsară în zbor albul porumbel cu ramura de finic. 

Sufla adiere răcoroasă; în trifoiul ud luceau de cleştar 
boabele ploii. 

Omul uita că aproape se petrecea ceva dureros şi 
ireparabil. Călca fluierând, smulgând un fir de iarbă 
înspicat, gândind la lucruri plăcute şi la nimicurile din care 
se înfiripă bucuria de a trăi. 

Ajuns la adunarea aceasta de construcţii precare, de 
corturi vinete şi de căruţe cu crucea roşie pe pânze, ochii se 
tulburau deodată şi un pumn de unghii ascuţite strângea să 
înăbuşe inima. De ce toate acestea? Când au să sfârşească? 

Şi zborul ciocârliei, şi mirosul de fân, şi lanul de trifoi, şi 
curcubeul ireal, şi toată lumina şi gândurile de adineauri se 
înecau lipsite de sens. Şi lipsite de realitate. Realitatea era 
numai aci, singură, alta! 

Iar paşii se târau greoi şi silnici, ca mersul ocnaşilor spre 
un capăt de drum unde nu aşteaptă nimic alt decât aceeaşi 
şi aceeaşi resignare posomorâtă. 

Trei barăci de privăţi, cu uşile date în lături, lăsau să se 
vadă murdăria hidoasă, gurile circulare şi negre. 

De sub o camionetă sanitară, fără o roată, lăsată într-o 
rână, un mecanic vârât cu faţa în sus, numai cu picioarele 
afară, cerea răstit o piesă ajutorului îngenuncheat pe o 
foaie de cort. 

— Nu aia, idiotule! Ţi-am spus, nu aia! Franţuzul, boule! 

Boul îşi şterse cu mâna unsă obrazul asudat şi căută într-o 
cutie de scânduri franţuzul. 

Pe împrejmuirea de arbuşti tunşi, cămăşile şi izmenele de 
pânză groasă întinse la uscat arătau pete dezgustătoare. 
Câţiva convalescenţi desculți, cu mantăi între umeri, se 
soreau tolăniţi pe un taluz, vorbind încet între ei. Nu se 
mirau că se află aci şi nu găseau nefiresc. Scăpaseră, şi 
acum uitau de unde scăpaseră, povestind amintiri care-i 
făceau să râdă. 


Şi râsul suna scârţâit şi absurd, ca hohotele din balamuc. 

Unul scria pe genunchi o scrisoare, muind după fiecare 
cuvânt un capăt de creion în gură şi privind îngândurat în 
gol. 

Le tăie drumul o găină, fugărită de altele, târând în plisc 
un tampon ud de sânge. 

Alexandru Vardaru clătină din cap cu nemulţumire. Ce 
ordine e aceasta? Cum pot tolera atâta necurăţenie? 

În uşa unui pavilion; un medic în halat apăru cu mânecile 
sumese. Se uită iritat la civilii necunoscuţi, le întoarse 
spatele vociferând la cineva, dinlăuntru: 

— Am spus că nu e permis! Până când porcăria aceasta? 
Ce face santinela la poartă? 

Trecură printre două şire de saltele întinse în praf, unde 
alţi soldaţi, numai în cămaşă, schimbau paiele dintr-o claie 
proaspătă. Toţi se întrerupseră din lucru, cu gura coşului de 
pânză vânătă într-o mână şi cu smocul de paie în cealaltă, 
să privească personajele care sosiseră cu un automobil. 
Erau goi, păroşi şi murdari. 

Mâna Luminiţei tremură sub braţul Laurei Vardaru. Tanti 
Laura îi căută în ochi. Trivialitatea acestei mizerii o ofensa. 

— De ce n-ai fi ascultat tu oare, Luminiţo? Cuminte era să 
ne laşi numai pe noi întâi... 

Vorbind, duse la nări un flacon destupat. 

Luminiţa, palidă, cu buzele strânse, scutură din cap, cu 
mişcarea de nerăbdare care altădată îi flutura părul tuns, 
acum adunat sub pălăria mică, neagră. 

Întâlniră un alt sanitar, cu un lighean de tablă, în care se 
afla un picior tăiat de sub genunchi; alb ca o piesă 
anatomică, dar la încheietura labei cu lip uscat; picior de 
biet soldat, purtând încă şi în moarte umilitoarea mizerie a 
tranşeelor. 

Degetele Luminiţei se înfipseră cu unghiile în braţul 
Laurei Vardaru. 

Tanti Laura simţea că are şi ea nevoie acum de un braţ să 
o sprijine. 


Soldatul cu obrazul stropit de pistrui se opri: 

— Aici este! Numai, vă rog să vorbiţi întâi cu domnu 
maior... Altfel nu e voie! Nu e permis decât după ora patru. 
Ordin! 

Arătă cu mâna spre avizul bătut în uşă. 

Alexandru Vardaru scoase cartea de vizită, cu chenar 
negru: 

— Dă-o domnului maior! Spune-i că vreau să-i vorbesc. 
Corectându-se: Că îl rog să poftească să-i vorbesc... Aştept 
aci sau să mă cheme înlăuntru! 

Sanitarul intră, tipărindu-şi bluza pe trup şi părul roşcat 
pe frunte. 

Alexandru Vardaru făcu câţiva paşi. Se opri înaintea 
avizului din uşă, scris cu mâna, cu cerneală violetă palidă şi 
atât de ştearsă, încât nu se mai puteau citi decât semnătu- 
rile şi sigiliul. Un colţ se desprinsese din cui şi flutura. 
Alexandru Vardaru acăţă colţul hârtiei la loc, ca să 
restabilească ordinea. Se întoarse. Privi lung la Luminiţa, îi 
dezmierdă bărbia cu stângăcie de om nedeprins să 
mângâie: 

— Ce e, fetiţa tatii? Ce e, fetiţa tatii? 

Luminiţa surâse trist: 

— Vezi că sunt tare, papr! Trebuie să fiu tare... Radu... 

Cuvintele i se înecară în gâtlej. Privi înainte peretele care-i 
tremura în lacrimi. 

Era acolo iscălitura unui soldat, scrijilată complet, cu 
numele, comuna, judeţul, contingentul şi regimentul, ca o 
adresă minuțioasă de răvaş; ca un apel desperat şi naiv al 
unui anonim din marea mulţime, să-şi cerşească partea lui 
de eternitate. 

Îi ajunse, gâfâind, Neculai şoferul, cu mănunchiul de flori 
şi pachetele de hârtii albe; tot ce socotise Luminiţa şi tanti 
Laura că pot aduce puţină alinare unui rănit. 

Luminiţa luă mănunchiul pe braţ, ca pe-un copil apropiat 
de sân. Aşeză frunzele între trandafirii învoiţi şi garoafe, ca 
să fie un mănunchi corect. Florile miroseau proaspăt şi pur, 


ca orice flori crescute să înfrumuseţeze viaţa oamenilor. 
Ele, pentru muribunzi şi pentru iubire, erau aceleaşi flori, 
dăruindu-se cu egală nevinovăție în acelaşi parfum. Dar 
oamenii găsesc o dată că sunt triste şi altă dată că la o 
fericire mai pot adăoga încă ceva; iar unei dureri că-i aduc 
îmbunare. Luminiţa înţelese întâia oară că nimic în viaţă, 
nici flori, nici oameni nu participă într-adevăr la ceea ce 
rămâne aci, închis, singur şi inexprimabil în suflete. 

Iar florile apăsară grele pe braţ, ca trupul unui copil mort. 

Lumina soarelui se cernea decolorată prin nori subţiri, 
sfărâmăturile cereşti ale furtunii îndepărtate. Un stol de 
vrăbii zbură sfârâind ca un pumn ele plumbi, din frunzele 
unui salcâm în frunzele altui salcâm. 

Asemeni, superstiţioşilor jucători de cărţi. Luminiţa gândi: 
„Dacă se întorc îndărăt, atunci Radu scapă; dacă se întorc 
înainte de a trece un minut, rănile n-au să-i lase nici o urmă 
grea. Dacă nu zboară până vine doctorul, atunci... atunci...” 

Dar alungă gândul, cu frică să nu provoace astfel destinul. 

Maiorul apăru şi vrăbiile nu se clintiră din salcâm. Lucrase 
în spital de la şapte, era cu ochii injectaţi de oboseală, 
isprăvise abia acum; şi ca să-şi alunge leşiala din stomac, 
ceruse un pahar de lapte fierbinte. Sanitarul îi dăduse bile- 
tul deputatului Vardaru tocmai în clipa când deşerta paha- 
rul. Uitase să se şteargă la gură în grabă, şi pe mustăţile 
rare şi zbârlite, de pisoi, rămăsese o dungă de caimac. 

Alexandru Vardaru îi vorbea, neputând să-şi desprindă 
ochii de la pata de pe mustăţi. 

Maiorul răspundea cu privirea la cele două femei în haine 
cernite. Cunoştea numele lui Alexandru Vardaru din ziare şi 
din dezbaterile parlamentare, ştia că este un personaj 
puternic, se grăbi să se arate cât se poate de îndatoritor; 
dar cum avea printre camarazi faimă de Don Juan, nu putea 
lăsa, fără obligatoriile ocheade admirative, frumuseţea şi 
distincţia doamnelor în doliu. 

Alexandru Vardaru îl luă de braţ, ducându-l câţiva paşi, să- 
i ceară fără înconjur, departe de urechile femeilor, ştire 


sigură, dacă rana ori rănile locotenentului Radu Comşa sunt 
grave şi în ce măsură. 

Înainte de a răspunde, maiorul purtă o mână la mustață, 
gânditor, privindu-şi vârful cizmelor. Mâna atinsese pata de 
lapte, tresări, maiorul se uită la degete, îşi aminti, roşi şi 
scoase îndată batista, frecându-se apăsat şi cerându-şi 
scuze, cu un surâs care-i zbârli mustăţile înainte, ca la pisoi 
când cască: 

— Ne abrutizăm aci, domnule deputat! De cu noapte, 
tăiem, pansăm, operăm... Adevăraţi măcelari! Îngrijind de 
alţii, uităm de noi, domnule deputat! 

Dar Alexandru Vardaru respiră uşurat; de la început îl 
persecuta gândul cum să-i spună că nu şi-a şters mustăţile 
de lapte şi nu găsise momentul. Scăpase în sfârşit de 
obsesie. Totul îi păru de acum înainte mai simplu. 

Medicul povesti. Rănile erau grave, desigur, dar nu de 
moarte. Trei, de grenadă: la piept, la gură şi la ochi... Ochii, 
probabil să scape intacţi; acum sunt înfăşuraţi, complet să 
nu străbată lumina. La buze va rămâne o cicatrice fără 
importanţă. Complicată e doar rana de la piept: plămânul 
perforat, două operaţii una după alta abia i-au scos aşchiile 
din coastă, dar criza a trecut, a fost bine îngrijit la 
ambulanţă înainte de a ajunge aci. Şi este un organism 
robust, un om tare! 

— Sângele lucrează mai sigur decât biata noastră ştiinţă! 
încheie cu modestie, maiorul, continuând să-şi şteargă în 
răspăr cu batista mustăţile rare. Deşi acum nu mai avea ce 
şterge. Să vă conduc! Doamnelor, dacă permiteţi... 

Maiorul o luă înainte. Luminiţa îşi auzea zvâcnelile inimii. 

Toate privirile din paturi se întoarseră lacome, fiindcă 
orice vizită era un eveniment. Mâini golite de sânge trăgeau 
repede păturile deasupra. Unul îndreptă ochii 
deznădăjduiţi şi rugători spre un infirmier să-l învelească, 
în locul mâinilor avea două bonturi înfăşurate în bandaje 
groase, prin care pătrundea serul gălbui. 


Luminiţa trecu în revistă rândurile de paturi: nici aci! nici 
aci! nici aci! 

Radu se afla în colţul cel mai întunecos, dar să fi fost în cel 
dintâi pat şi tot nu l-ar fi recunoscut. A înţeles numai fiindcă 
acolo s-a oprit maiorul. 

Locotenentul Comşa era numai o momâie de vată. 

Luminiţa îşi închipuise clipa aceasta astfel: avea să-l 
găsească dormind ori citind, ori privind cu ochii în tavan. 
Avea să vină tiptil lângă el, în vârful picioarelor, să-şi 
apropie buzele de buzele lui, de frunte, de ochi. 

Capul întreg înfăşurat în bandaje. Atât în dreptul nărilor şi 
într-un colţ al buzelor, două tăieturi circulare în vată şi în 
tifon lăsau aerul să străbată. 

Soldatul Omir, în picioare, la căpătâiul patului, îi pândea 
fiecare mişcare, cu ochi credincioşi de câine. Pierduse altă 
dată un stăpân. Era hotărât, pe acesta, să-l apere cu toată 
îndârjirea. Făcu un pas înainte când se apropiară, ca şi cum 
aveau să i-lia. 

La sunetul paşilor, mâinile lui Radu Comşa pipăiră 
marginea păturii. Auzea surd prin fâşiile încrucişate peste 
urechi. Aştepta! Ştia că paşii se opresc întotdeauna sau 
înainte de a ajunge la el, sau după ce au trecut dincolo. Nu 
era ora pansamentelor, ca să se oprească un pas şi la patul 
său. 

Luminiţa îi prinse mâna, nu ştia ce să facă cu ea, o duse la 
buze. Laura îşi descheie şi îşi încheie nasturii mănuşilor. 
Alexandru Vardaru citi cu o exagerată atenţie inscripţiile 
foii de observaţie. Medicul avu deodată altceva de făcut, la 
patul bolnavului de alături. 

Soldatul Omir întinse gâtul într-o încordare gata-gata să-i 
plesnească vinele. 

Luminiţa se plecase asupra vălătucului de vată, acolo unde 
trebuia să se afle dedesubt ochii. Străbătea un miros 
farmaceutic. Şopti înecată: 

— Sunt eu, Radule... Eu, Luminiţa! 

Se mişcară numai mâinile pachetului fără figură. 


Cu amândouă, bolnavul duse la gură, într-o convulsie, 
pumnul Luminiţei; dar sărutarea fu numai o atingere uscată 
şi moale, de pânză. 

Soldatul Omir ascunse sub pat vasul de sticlă cu lichid 
gălbui. 

Când a păşit aci, Luminiţa ştia că are să-i spună atâtea şi 
atâtea, câte a gândit de două zile de când a aflat, şi câte nu 
s-ar sfârşi într-o noapte. Din toate nu găsi însă acum decât 
dezmierdarea mută a mâinilor cu sudoare rece şi numai un 
cuvânt repetat: 

— Radu... Radu... 

Pe dosul palmelor căzu caldă o picătură, două, mai multe. 
În feşile albe, Radu Comşa murmura şi el un singur cuvânt 
indistinct. Poate numele Luminiţei, poate altceva. 

Bolnavul din patul de alături se întoarse cu faţa la perete. 

— E ţipapr! [itanti Laura... 

Degetele lui Radu Comşa căutară în gol; cuvintele erau 
numai bolboroseli. 

Ochii dinlăuntru nu vedeau decât întunericul în care se 
aprindeau şi se stingeau constelații ca dintr-un adânc de 
hrubă. 

Alexandru Vardaru îi puse palma pe umăr, o retrase 
îndată, fiindcă dăduse peste alte feşe şi îşi aminti spusele 
medicului, că rana de la piept e cea mai grea. Glasul îi 
tremură un moment numai, nesigur. Pe Radu Comşa îl 
iubea, iar de la moartea lui Mihai, ceva din toată asprimea 
se mlădia câteodată. 

— Radule! Dacă sunt aci... dacă suntem aci. Nu e pentru 
vorbe. N-are sens să-ţi spun ceea ce se repetă de obicei: 
curaj, ţară, recunoştinţă! O singură grijă există acum 
pentru toţi: să te avem sănătos mai curând. Pentru aceasta, 
voinţa face cât cel mai miraculos medicament. Am venit să- 
ţi întărim această voinţă şi această încredere! Să înţelegi că 
la cele ce suferi tu, participăm şi noi. Nu eşti singur! 
Aceasta e tot ce-am venit să-ţi spunem... 


Mâna cu degete scurte şi tari strânse mâna lui Radu 
Comşa. 

Deputatul Alexandru Vardaru îşi şterse obrazul cu batista. 
Mai multe nu ştia să spună. 

Nu era om pentru condoleanţe şi tandre gingăşii. Şi 
observă că unghiile lui Radu Comşa nu sunt tăiate şi că sunt 
murdare. Îi făcu semn mut lui Omir: degetele mişcate 
foarfece în jurul unghiei arătătorului indicau cum trebuie să 
le reteze numaidecât. 

Laura Vardaru îl dădu uşor la o parte. Ea ştia să vorbească 
altfel cu răniții; nu călca întâia dată într-un spital. 

Se aşeză pe marginea patului. 

Mâna grăsulie dar lină atinse bandajul. Îi aşeză altfel capul 
pe pernă, aşa că îndată greutatea de plumb se destinse şi 
respiraţia fu mai liberă. Îi spuse, plecată peste obrazul 
ascuns, cuvinte fără însemnătate şi simple, dar care 
aduceau lumină în ochii astupaţi, fiindcă deşteptau interes 
pentru măruntele gesturi ale vieţii. Amănuntele cele mai 
vulgare: pansamente, mâncare, băutură care răcoreşte, 
spălat, toate luau importanţă neasemuită şi încetau a mai fi 
vulgare. 

Îi pipăi dedesubt feşele de la piept; spuse că vor aduce a 
doua oară, când vor veni, cearşafuri, saltea, alte perne mai 
moi. Dădu desluşiri lui Omir ce se cuvine, să facă. 

Ştia că bolnavul redevine un copil, cu toate poftele şi 
mulţumirile inocente ale unui copil. 

Luminiţa, de cealaltă parte a patului, cu un foarfece de 
pansamente, galant oferit de maior, îi tăia unghiile 
rotunjindu-le şi îi strângea într-un tremur degetele 
deşertate de sânge. Întorcea ochii de la butucul de bandaje; 
nu mai putea să-şi închipuie cum e dedesubt figura lui 
Radu, cum a fost altădată, cum o păstrase în închipuire, 
până ce-a intrat aci. 

Nici ochii, nici buzele, despre care unchiul Pol spunea că 
sunt de cadână; nici privirea care-o înfăşură ca o 
îmbrăţişare fluidă; nici surâsul dezvelind dinţii albi. Nimic. 


Nu mai zărea, nu-şi mai amintea, nu mai putea reconstitui 
nimic. Era numai un pachet de pansamente, cu două găuri 
oribile la gură şi la nări, ca într-o mască de scafandru, O 
mumie neclintită, exaltând miros de dezinfectante şi 
unguente. 

lar Radu Comşa, strângând degetele logodnicei, 
ascultându-i glasul surd, nu-şi mai putea chema nici el în 
întunericul din ochi, populat de constelații negre, şi roşii, şi 
verzi, chipul cel adevărat al Luminiţei. 

O dată, în mijlocul unei fraze, Laura Vardaru pomeni 
numele lui Mihai. Se opri. 

Mâinile lui Radu Comşa se zgârciră aşteptând: Ştiau? Nu? 
N-avea cum să cunoască din hainele cernite că aflaseră, 
fiindcă el nu putea vedea aceste veşminte de doliu. Şi în 
ochii care nu izbuteau să reconstituie figura Luminiţei atât 
de apropiată şi totuşi pentru el indecisă ca o fantomă în 
crepuscul se căsca monstruos de amănunţit toată oroarea 
clipei când l-a întors pe Mihai cu faţa în sus, cu faţa lui 
tânără putrezită de apa stătută şi cu lipitoarea spânzurând 
în orbită. 

Figura Luminiţei, alături, nu mai avea pentru el fiinţă 
aievea. Dar capul lui Mihai cu mâna ţeapănă deasupra, aşa 
cum părea că se fereşte de lumină, cu singurul ochi alb 
privindu-l înspăimântat şi cu celălalt supt de viermele 
dezgustător, îi era atât de aproape şi atât de întreg prezent, 
încât s-ar fi crezut că feşele bandajului le-au împreunat 
capetele alături, unul în faţa celuilalt, să se alipească, să se 
îngemăneze. Să se contopească şi să nu se mai poată 
părăsi. 

— Când ne-a scris ultima oară, bietul Mihai! reluă tanti 
Laura cu un suspin. 

Aşadar, ştiau! Nu va fi nevoit niciodată să le spună că el l-a 
găsit şi cum l-a găsit, în mâlul muced cu viermi. 

Pentru toţi ceilalţi, va rămâne numai amintirea copilului; 
când roşind cu sfiiciune de fată, când neliniştit de atâta 
viaţă cât îi înfierbânta vinele de sevă. Numai el singur are 


să ştie în aceasta lume că ochii aceia au putut să fie altfel, 
spăimântător de cum pot să fie altfel aceiaşi ochi care au 
râs, au privit şi cu atâta sete se pregăteau să se bucure de 
minunea de a trăi. 

Îşi aminti scrisorile. Le avea aci, undeva, strânse de Omir. 

— Omir! 

Soldatul se aplecă lungindu-şi gâtul. El doar mai înţelegea 
ce bolboroseşte locotenentul în legăturile lui de vată. 

A înţeles şi de astă dată, şi a scos cutia în care se aflau 
toate scrisorile. Luminiţa recunoscu plicurile lunguieţe, cu 
scrisul ei. Radu Comşa pipăi cu mâinile oarbe, până găsi 
cele două scrisori ale lui Mihai. 

Încercă să explice; dar cuvintele lui nu izbuteau. 

Scrise cu un creion, pe nevăzute, tremurat şi stângaci, ca 
literele unui începător, pentru Luminiţa: plicul alb să-l 
deschidă ea singură! Să-l dea la adresa dinlăuntru! E 
dorinţa cea din urmă a lui Mihai... 

Ca şi Radu Comşa, fără să ştie ce nume stă scris pe adresa 
cu atâta grijă ascunsă înlăuntrul plicului, Luminiţa se gândi 
îndată la ochii cu gene frizate şi la obrazul de miniatură al 
Măgduţei Dobreanu. Şi toată dimineaţa de astă-iarnă îi 
răsări în cuget, şi toată zăpada neclintită în depărtări, şi 
drumul cu sania spre Chioaia cu arborii ninşi ca giganţi 
madrepori albi, şi nebuniile lui Mihai, şi nebuniile ei; atâta 
viaţă care părea eternă, stinsă în scrum! Numai atâta timp 
a trecut şi atâta noapte s-a lăsat acum peste toate! Erau 
adunaţi aci, gândeau cu toţii la aceasta, dar gândul 
rămânea înlăuntru, deşi a-l rosti ar fi însemnat singura 
alinare a durerii uscate în fiecare. Iar când tăcerea se 
rupea, cuvintele sunau indiferente şi străine, ca să exprime 
deşertăciuni. 

Alexandru Vardaru îşi cercetase de câteva ori ceasul cu 
nerăbdare. 

Luă iarăşi la braţ pe maior, ducându-l până în fundul sălii. 
Ceea ce voia el - şi voia cu un ton care îndată îl convinse că 
nici nu s-ar putea altfel! - era ca locotenentul Comşa să fie 


mutat imediat din sala aceasta comună, într-o cameră mai 
mică, şi singur. Aceasta până când va suporta drumul să fie 
adus la Iaşi. Va veni iarăşi peste câteva zile. Va trimite până 
atunci pe cineva cu cele trebuincioase bolnavului. Nu se 
îndoia că rănitul va avea tot timpul o îngrijire specială. 
Apăsă pe cuvântul „specială”, cu un drept care nu admitea 
replică. Se punea la dispoziţie, în schimb, să facă tot ce se 
poate face pentru spital. Şi-a dat seama că sunt lipsuri, ştie 
că nimic nu se înfăptuieşte niciodată în ierarhia 
administrativă dacă nu e cineva să forţeze uşile. Lui îi erau 
deschise toate. 

Să fi vrut Alexandru Vardaru, n-ar fi nimerit mai bine 
slăbiciunea maiorului. 

Medicul îngrijea eroic de bolnavi, era un chirurg priceput 
şi neobosit, dincolo de faima lui de Don Juan; dar cu o 
pasiune de maniac, tot timpul liber şi-l petrecea expunând 
în dreapta şi-a stânga cum înţelege el să fie organizat un 
spital în apropierea frontului. 

Era celebru cu aceste proiecte. Înainta cereri, devize, 
planuri, memorii, care călătoreau de la un birou la altul cu 
numere, rezoluţii, parafe şi peceţi; până când adormeau 
într-un dosar. Nu scăpa nici o inspecţie fără să ceară 
îmbunătăţiri după o listă întotdeauna la îndemână, 
modificată, adnotată, completată în fiecare zi cu alte 
observaţii. 

În aşteptarea acestor modificări ipotetice şi îndepărtate, 
gospodăria spitalului suferea îndestule lipsuri, care s-ar fi 
putut îndrepta fără nici un raport şi fără nici un memoriu. 

Medicul însă nu le vedea; el avea ideile sale! 

Alexandru Vardaru nu scăpă de el până la uşa 
automobilului: 

— Am să vă trimit numărul memoriului, domnule deputat! 
Şi o copie. Am păstrat o copie... Să poftească domnii aci, să 
constate la faţa locului! Toată speranţa, domnule deputat, e 
în dumneavoastră. Vă trimit o copie bătută la maşină... 


Alexandru Vardaru privi lung, cu dezaprobare, găinile care 
trăgeau din două capete de bandaj pline de sânge. Maiorul 
îi urmări privirea. Înţelese şi tăcu deodată, smulgându-şi 
mustăţile de pisoi. 

Luminiţa se ghemui între Alexandru şi Laura Vardaru, cu 
palmele desfăcute în sus, pe genunchi cu ochii goi. 

Nu! Nu era aceasta! Altfel îşi închipuise. I-a strâns mâinile 
mult, să-i simtă sângele pulsând viu şi fierbinte în artere; i-a 
ţinut capul enorm lângă pieptul ei... I-a tăiat unghiile, 
ridicolă mărturie de iubire! Nu putea fi aceasta tot! Nu i-a 
rostit nimic din câte şi le spusese atât de limpede şi cald, 
astă-noapte, şi în cealaltă noapte, de când a aflat; şi tot ce-a 
gândit în drumul până aci... lar el numai a bolborosit 
nelămurit. Ceilalţi răniţi au figura liberă, ochii... În ochi 
atâtea se pot citi! De ce tocmai el? 

Închise pleoapele să-şi amintească cum sunt ochii lui Radu 
şi buzele. 

O scutura un fior. 

— Ce e, Luminiţa? O strânse mâna caldă a Laurei Vardaru 
pe după mijloc. 

— Nu ştiu, tanti... Nu mi-am închipuit aşa! o podidiră 
lacrimile repezi. 

Automobilul intră în dumbrava rară unde se sfârşea 
câmpul de trifoi cu verdele jilav, care dădea şesului 
înfăţişare de prosperitate bucolică. Neculai ţinu dreapta de 
tot, alături de şanţ, ca să treacă pe lângă un convoi de 
camioane sanitare. 

Pe urmă, scăpată la drum liber, maşina se avântă într-un 
uragan de praf. 

„Nu e aceasta. Nu aceasta am aşteptat!” gândea şi Radu 
Comşa în mormanul lui de vată. 

Era acum deznădăjduit de singur în întunericul 
bandajelor. Ar fi vrut să doarmă, să nu gândească nimic, să 
uite ca într-un început de moarte. 

Alături se afla un rănit, a înţeles de la început, din vorbele 
medicilor, că e ofiţer de artilerie; un rănit care doarme tot 


timpul. Când se trezeşte, nu găseşte nimic mai interesant 
decât să povestească ce a visat. Absurd, uită realitatea, 
pentru a trăi incoherenţa vedeniilor din somn. Are desigur 
o rană grea; de trei ori l-au dus la masa de operaţie. 

Despre aceasta nu pomeneşte nimic. Nici nu se vaită. 

Acum două zile i-au tăiat un picior. A tăcut toată 
dupăamiaza, copleşit de amorţeala cloroformului care 
ajungea până la el, miros fad, prin căptuşeala de vată. Pe 
urmă, când s-a deşteptat, a început să povestească imediat, 
cuiva care îl asculta: 

— Să vezi ce nostim! Am visat că eram pe marginea unei 
ape foarte mari, într-o pădure cu vegetaţie necunos-cută. O 
pădure ecuatorială... Am mers mult până să găsesc un loc 
bun de coborât, fiindcă malul era înalt şi râpos... M-am 
dezbrăcat, am intrat în apă; era o apă caldă şi plăcută, cum 
e apa de vară... Am început a înota spre o insulă de la 
mijloc, unde se vedea un şir de palmieri cu smocuri ciudate 
de frunze în vârf... Deodată, apare o femeie înotând lângă 
mine şi începe să râdă... 

Rănitul se oprea să râdă şi el la amintirea râsului ca care l- 
a întâmpinat femeia din apă. Nenorocitul nu mai are un 
picior, nu poate merge, se va târî toală viaţa într-o cârjă, nu 
poate înota, şi el visează că merge şi înoată, şi acestea sunt 
singurele lucruri care îl interesează. Realitatea teribilă o 
uită. 

De ce a spus: „nenorocitul”? E întotdeauna o fericire să 
poţi reface, după fantezia ta, realitatea, măcar dormind. Şi 
el visa altădată! Acum somnul e gol. Viaţa suspendată. Dar 
chiar atunci când visa, nu era o evadare din realitate, era o 
prelungire chinuită a tot ce-l nemulţumea peste zi, o 
conştiinţă monstruos diformată, o justiţie a umbrelor. 

Radu Comşa mişcă mâinile deasupra păturii. Degetele 
atinseră ceva străin. 

Pipăi. 

Şi soldatul Omir se plecă, rostind: 


— Sunt flori, domnule locotenent! Un buchet care nu se 
mai află de frumos... Le-o adus cucoanele... 

Erau florile Luminiţei, rămase acolo, abandonate, fiindcă 
socotise de prisos să le mai dea cu mâna ei aşa cum îşi 
imaginase scena, când a ştiut că ochii astupaţi nu puteau să 
le mai vadă şi nările nu mai puteau să miroasă. 

Degetele rănitului continuară să pipăie: căuta să 
ghicească florile prin atingere. 

Aceştia sunt trandafiri; acestea garoafe... 

Frecă între degete foile răsucite şi netede ale unui 
trandafir, era un trandafir roşu şi învoit, acestea nu le putea 
şti, învăţa numai să le simtă. lar atingerea din vârful 
degetelor era netedă şi rece, ca obrazul lui Catrinel, în 
noaptea cu fulgere. De ce să-şi mai amintească noaptea 
aceea? Şi încă tocmai acum! 

Împinse florile: 

— Ila-le! 

Omir ridică mănunchiul cu luare-aminte, ca să nu tulbure 
savanta rânduială a florilor şi frunzelor care nu mai erau de 
fâneaţă, ca pentru mormântul sublocotenentului Ion Vântu; 
plecă să caute un vas cu apă, păşind în vârful bocancilor 
lustruiţi oglindă, cu grijă să nu trezească odihna celor din 
paturi. 

Radu Comşa, trunchi diform de vată, numai cu mâinile 
libere de-a lungul păturii aspre, ar fi părut în neclintirea lui 
că doarme acum. 

Dar în întunericul ochilor astupaţi, sub maldărul de cârpe, 
se ridicau, ca ochiurile de apă din adânc, gânduri cum nu 
cunoscuse niciodată, fiindcă niciodată ca în acest pat de 
spital, n-a fost atât de îndelung singur, numai cu el; fiindcă 
ochii nu mai puteau să-şi risipească privirea în afară, căutau 
numai în el. 

— Ascultă, ce vis curios! sună, încă nedezmorţit de somn, 
glasul artileristului amputat. Se făcea că eram copil şi 
plecasem în excursie, cu o bicicletă mică, ştii, cum sunt 
bicicletele pentru copii... 


— Stimabile Comşa, îţi pot spune că salcâmul nostru de la 
fereastră s-a pregătit de toamnă! Şi îţi mai pot spune, că la 
poartă văd intrând pe doamna doctor Probotă... Ceea ce 
înseamnă că peste o jumătate de oră va fi aci şi că din prag 
ne va face o morală severă, fiindcă am infectat camera cu 
fum de tutun şi fiindcă iarăşi am aruncat capetele de ţigări 
pe jos, mişălie care se întâmplă numai în cele mai ticăloase 
cafenele de suburbie! Morala vei suporta-o şi tu, măcar că 
nu fumezi, ergo nu poţi arunca chiştocurile în dreapta şi-n 
stânga... Această supremă eleganţă aparţine numai 
subsemnatului! Dar doamna doctor Probotă va trece peste 
aceste regretabile lapsusuri din educaţia mea scandalos 
neglijată şi se va aşeza iarăşi pe marginea patului tău, ca să 
rămână mai mult decât e decent lângă un bolnav cu 
aceleaşi drepturi şi datorii ca oricare altul... Constatare 
care din nou va contraria spiritul meu democratic şi 
egalitar, ostil oricărui privilegiu de clasă şi altor asemenea 
mofturi... Deocamdată, să ne tragem cu unghiile prin păr şi 
să ne aşezăm pocăiţi sub cerga noastră cea de toate zilele; 
să fim ca întotdeauna doi bolnavi exemplari. 

Bolnavul exemplar păşi de la fereastră rezemându-se cu 
palmele de perete. 

Cămaşa lungă era desfăcută pe pieptul foarte păros, 
picioarele goale în papuci erau tot atât de păroase. Când 
ajunse la pat, îşi lepădă papucii, scuturându-i pe ciment. 
Înainte de a pune capul pe pernă, repetă o tentativă 
neizbutită să aducă oarecare rânduială în părul câlţos şi 
rebel. 

Orânduiala rămase ca întotdeauna o iluzie. Vâlvoiul îşi 
strămută doar direcţia, dinspre ochii unde făcuse până 
atunci streaşină spre creştet, liberând fruntea cilindrică. 

Dar omul îşi trase pătura până la bărbie cu un surâs de 
satisfacţie: se vedea în închipuire un bolnav exemplar. 

Radu Comşa nu-i putea zări surâsul. 

Nu-i cunoştea nici faţa. Nu ştia cum arată acest tovarăş în 
necurmată agitare. 


Ştia numai că rana aproape de vindecare îngrijorează 
doctorii, dar că îndată ce scapă de sub supraveghere, 
tovarăşul se târâie sprijinindu-se de pereţi până la fereastră 
şi nu tace decât prin somn. Ba nici atunci încă! 

Sforăie şi, când se opreşte din sforăit, glăsuieşte. 

De aceea, la început îl exaspera. N-a putut dormi câteva 
nopţi, fiindcă tovarăşul de cameră dormea patetic. 
Sforăiturile se dezlănţuiau în ciclonuri, se opreau să se 
prefacă în fluier subţire de piculină, irupeau în note 
profunde de bas, apoi omul lupta prin somn cu braţele, 
începea să cuvânte şi sfârşea întotdeauna cu o singură 
exclamaţie: 

— Moft! 

Iar dimineaţa, cum se deştepta, dacă nu apuca o carte în 
mână să rămână furat până la ultima pagină în lectură, 
vorbele curgeau inepuizabile ca apa dintr-un robinet uitat 
deschis. 

Acum îl iubeşte. Când tace, îi lipseşte. 

Tovarăşul de cameră e pasionat de cel mai mic amănunt al 
vieţii, e în continuă răzvrătire, gata să se războiască pentru 
nimic cu tot spitalul şi e, mai ales, pitoresc. E în acelaşi timp 
trivial şi subtil, cinic şi plin de candoare, brutal şi cu 
delicateţe neaşteptată: ascensiunile în cele mai pure 
înălţimi ale ideii le încheie coborând brusc într-o 
comparaţie la al cărei auz roşesc şi urechile zidurilor. 

— Comşa? 

— Da... 

— Observ că au cam rărit-o musafirii tăi! Familia 
deputatului Vardaru, cea cu atât de fine ţigări, coşuri de 
fructe, flori, cărţi şi atâtea alte multe şi apetisante mofturi. 

— De ce-au rărit-o? N-au fost joi? 

Comşa se grăbi să-i apere, deşi avusese acelaşi gând: a 
început să-l uite familia Vardaru! 

Spunea: familia Vardaru, dar gândea la Luminiţa. 

Bolnavul exemplar numără pe degete: 


— Joi, vineri, sâmbătă, astăzi duminică. Patru zile! 
Nouăzeci şi şase de ore! Altădată veneau de şapte ori pe 
săptămână şi câteodată de două ori pe zi... Încep să-mi 
pierd răbdarea! M-am învăţat cu ţigări bune, cu fructe, cu 
pesmeţi la ceai, cu belşug... Eu, până n-am căzut rănit şi 
până nu m-a adus providenţa care se numeşte doamna 
Maria Probotă în camera ta, n-am ştiut ce e aceea huzur... 
Şi e ignobil, stimabile Comşa, să înveţi un om cu ţigări fine 
şi la timp, cu pesmeţi şi flori, şi pe urmă să-l laşi numai cu 
năravul! Înseamnă că ai fost filantrop, numai aşa, de-un 
moft! 

Pauză. 

Radu Comşa s-a răsucit şi a gemut, fiindcă în ochi i-au 
trecut fulgere roşii. 

Tovarăşul s-a ridicat într-un cot. Îl priveşte cu îngrijo-rare 
şi cu atâta bunătate, câtă ar putea arăta celor ce văd faţa-i 
păroasă şi aspră. Adică o bunătate încruntată şi o 
îngrijorare răstită. 

— Ce e, Comşa? le doare? Vrei ceva? 

lar pauză. 

Omul şi-a pus capul pe pernă cu mâinile sub ceafă. 
Vorbeşte, privind în tavanul unde patrulează fără odihnă o 
muscă. 

— Am întrebat dacă te doare şi m-am ruşinat, Comşa! Eu 
care nu mă ruşinez uşor, m-am ruşinat fiindcă inima mea e 
făţarnică... Te-am întrebat un moft! Dacă mi-ai fi răspuns: 
da! mă întreb cu ce te puteam ajuta? Cum pot să iau parte 
într-adevăr la durerea altuia? Află de la mine, Comşa, că 
durerea ta e întotdeauna numai a ta! 

Radu Comşa, în bandajul lui, pare că n-a auzit. Acum 
feşele i-au lăsat gura şi nările libere: acopăr numai ochii şi 
partea din obraz, cusută. 

Dar în pansamentul său, Radu Comşa a auzit şi gândeşte 
că într-adevăr în durerea morală ca şi în cea fizică, omul e 
osândit să se mistuie singur. Acei care un timp au cercat să 
ţi-o pătrundă încep a obosi, te ocolesc, nu se mai pleacă 


deasupra să le simţi respiraţia caldă de unde şi tu sorbi 
căldură de viaţă. 

— Comşa? 

— Da... 

— Când te-ai plictisit de palavrele mele, spune-mi ce să-ţi 
citesc... Mai avem încă două cărţi minunate! Mă mir că am 
putut trăi până acum, fără să le fi cunoscut... Ca şi cum aş fi 
fost mai sărac, dacă se poate, şi nu o ştiam... Dar înainte de 
toate, să te rog ceva! 

— Zi! 

— Cere amicilor tăi să ne mai slăbească pe viitor cu marfa 
acestui anost Bourget! Bourget... De ce ne tot îmbuibă cu 
Bourget? 

— Nu pricep mirarea... Sunt doar cărţi alese de femei! 

— Ştii, Comşa, cu ce compar eu romanele acestui domn 
Bourget? 

— Nu ştiu cu ce compari romanele acestui domn 
Bourget... 

— Cu nişte căţei împanglicaţi de salon, cu aceasta le 
compar. Ştii de ce, Comşa? 

— Nu ştiu de ce le compari cu nişte căţei de salon... 

— Să-ţi spun eu de ce, Comşa! Ai văzut căţei de ăia 
dezgustători, care te ling, au tremurici, dansează pe 
picioarele subţiri de păianjen şi nu mai sfârşesc fandosindu- 
se? Când li s-au înnodat intestinele, fiindcă s-au îmbuibat, 
se târâie constipaţi pe covor de ţi-e scârbă. Şi ai crede că s- 
a întâmplat o catastrofă, atâta agitaţie e în casă: „Vai, ce-o fi 
mâncat Pusi? Şi-a stricat stomacul Pusi... Fuga la telefon! 
Cheamă doctorul!...Ilmediat, că moare Pusi!” Ştii ce fac eu, 
Comşa, cu asemenea javre? 

— Nu ştiu ce faci cu asemenea javre... 

— Le înşfac de ceafă şi le azvârl de trei ori peste cap, pe 
fereastră afară... Aceasta fac eu cu asemenea javre! Aşa 
cum aş arunca şi volumele acestea de indigestie psihologică 
ale domnului Bourget, dacă n-ar fi aduse cu gingaşe intenţii 
de Vardarii tăi! 


Şi aceasta durează douăsprezece ore pe zi, când sunt 
singuri. 

Radu Comşa regretă că nu-i poate vedea indignarea pe 
figură şi că e silit să o reconstituie numai din accentul 
cuvintelor. 

Acum tovarăşul lui Radu Comşa tace şi desigur fumează, 
fiindcă Radu a auzit chibritul şi simte mirosul de tutun. 

S-a deschis uşa. A apărut în prag Maria Probotă. 

Se uită mustrător, cu ochii obosiţi, la aţele de fum şi la 
tapiseria de mucuri lărgită pe ciment, pe o rază de doi 
metri, în jurul patului unde zace bolnavul exemplar. 
Mustrarea e mută, numai în privire. Dar tovarăşul lui Radu 
Comşa e cu atât mai sensibil. 

— Nu vă uitaţi la mine, doamnă Probotă... Comşa e de 
vină, vă spun pe onoare! Dacă prietenii lui, ori ca să fiu mai 
exact dacă prietenele lui tot aduc ţigări, ce putem face? 
Suntem recunoscători şi fumăm. 

— Am să vi le confisc! ameninţă Maria Probotă cu o 
bănuială de surâs pe buzele împietrite. 

Tovarăşul lui Radu Comşa turteşte ţigara de perete şi 
aruncă jos mucul, cu figura sa pocăită de bolnav exemplar. 

Maria Probotă cercetează foaia de observaţie, 
temperatura: nu le desface însă pansamentele, căci nu e 
ora pansamentelor, iar bolnavii nu sunt în secţia ei. 

— Dacă ai sta liniştit, domnule sublocotenent, dacă ai fuma 
mai puţin şi ai vorbi şi mai puţin, ai fi acum pe picioare! 

— Dar mă simt foarte bine aci, doamnă Probotă! Abia m- 
am deprins să trăisc ca un rentier. Când am să înţeleg că 
vreţi să mă daţi afară, rup singur pansamentele... Sunt şi 
rămân aci! Am jurat să nu mă despart de locotenentul 
Comşa! Eu am întotdeauna convingerea vanitoasă că tot ce 
se întâmplă e cu intenţii ale providenţei pentru mine. Dacă 
m-a pus alături de Comşa, înseamnă că providenţa are vreo 
socoteală cu mine şi cu el! 

Maria Probotă îşi astupă urechile, exagerat înspăimântată 
de avalanşa care ameninţa ca întotdeauna să nu mai 


sfârşească. 

Se apropie de patul lui Comşa. 

Rănitul vorbăreţ tace brusc. Deschide o carte şi, întors pe 
o coastă, cu spatele, se cufundă în lectură cu ostentativă 
indiferenţă la tot ce se petrece împrejur, care pe Maria 
Probotă o stânjeneşte. 

Atinge mâna lui Radu: 

— Azi ce ne spui? Când dăm drumul luminii? 

Radu Comşa nu-i vede privirea în care totul e stins, dar 
cuvintele şi atingerea mâinii îi fac bine. 

— N-aş fi crezut niciodată că trei săptămâni înseamnă atât 
de nesfârşit timp! Dinu ce face? 

— Am să-l aduc într-o zi... Nu-i mai ajunge timpul. I-a 
născocit unchiu-său altceva: zmeu! Abia îl pot aduce seara 
la culcare... Nu mai vorbeşte decât de zbârnâitori, 
cumpănă, coadă, zmeie de una şi de două coli... Copiii sunt 
fericiţi! Nu înţeleg înfricoşarea timpului în care trăim şi au 
să uite îndată... 

A fost o scurtă însufleţire numai când a vorbit de copil; 
acum s-a stins. 

Vorbele au căzut în urechea lui Radu Comşa ca pietrele 
care deschid cercuri concentrice în apă, mult după ce au 
ajuns la fund; acum toate cuvintele sună în întunericul lui 
mai adânc. 

Purtând mâna la fruntea acoperită să-şi aşeze bandajul 
mişcat, spune încet: 

— Nu numai copiii au să uite... lot omul uită! Aci e poate şi 
singura noastră putere de a trăi. Omul uită un adevăr, îl 
caută din nou... Îl descoperă. Nenorocirea şi durerea ne 
învaţă sensul vieţii; dar ar fi teribil ca învăţătura aceasta să 
ne rămână veşnic prezentă aci, să ne paralizeze! O uităm, 
ca să avem voluptatea de a o mai căuta şi a o mai găsi încă o 
dată. Aceasta e de altfel toată povestea omenirii... 

Bolnavul exemplar se răsuceşte din pat, dovedind aşa, 
imprudent, că n-a citit, ci a ascultat. 


— Nu, Comşa! N-ai drept să spui aceasta! Deşi urăsc 
războiul, îi sunt recunoscător... E singura împrejurare când 
durerea ta egoistă poate lua un caracter universal. E o 
consolare să ştii că suferinţa ta individuală, de astă dată, nu 
se pierde meschin şi izolată, ca un moft fără importanţă 
pentru restul lumii, ci se confundă cu o catastrofă 
universală... Fiecare om, de la o vârstă înainte, e o ruină 
păcătoasă în care nu s-a petrecut nimic. Acum vor fi toţi 
ruini grandioase în care s-a petrecut ceva teribil! 
Fatalitatea înainte de război era într-adevăr făcută din 
nimicuri... Îţi cădea un burlan în cap, ori te însurai cu o 
balcăză, care-ţi amăra zilele... Existau şi înainte de război 
martiri, dar nimeni nu-i băga în seamă. Martiriul lor era 
urât şi mediocru! Nici ei nu ştiau că sunt martiri... 
Experienţa lor era pierdută, pentru dânşii şi pentru 
umanitate! Dar acum, fatalitatea nu mai e o sumă de 
nimicuri: e o realitate precisă şi formidabilă, dominând 
câteva zeci de milioane de oameni; iar martirii au conştiinţă 
că sunt martiri, se văd, se ştiu, se numără, sunt şi ei 
milioane care vor face o categorie aparte în omenire... N-o 
să mai avem ruşinea elanului; n-au să ne mai sperie toate 
stârpiturile şi n-au să ne mai conducă toate larvele, care se 
intimidează înaintea a tot ce e mare, dezinteresat şi 
curajos... Zici că o să uităm? Dar aceasta de aci? 

Îşi dezveli pântecul înfăşat, unde se vindecau spărturile 
gloanţelor şi îl acoperi îndată, când îşi adusese aminte că e 
o femeie de faţă şi că Radu Comşa nu poate vedea. 

— Aceasta de aci şi ochii tăi, şi pieptul din care ţi-au scos 
chirurgii atât de complete şi curioase colecţii de aşchii, 
acestea sunt mofturi? Se pot uita? Acestea au să fie ruini în 
care nu s-a petrecut nimic? Sunt răni care nu trebuie să se 
închidă niciodată. Dacă ai să le poţi uita şi dacă ai să le uiţi, 
şi dacă am să le pot uita, şi dacă am să le uit, atunci, 
stimabile Comşa, ne putem întoarce spatele de pe acum! 
Suntem nişte mofturi! Atunci ar însemna că războiul a fost 
într-adevăr numai un asasinat... lar eu, care am culcat 


atâţia oameni cu mitraliera câţi n-a ucis cel mai celebru 
ocnaş din cei cu craniul măsurat la serviciul antropometric, 
merit nu tinicheluţe, nu panglici, nu mofturi, prăjiturele, 
ţigări şi îngrijire de prunc răsfăţat; ci merit o pedeapsă mai 
grea decât ştreangul, o tortură care încă n-a fost 
născocită... 

Maria Probotă îşi astupă urechile îngrozite de vertiginoasa 
peroraţie. 

Tovarăşul lui Radu Comşa tăcu, nemulţumit că din nou nu 
şi-a stăpânit neastâmpărul. 

Deschise cartea de pe piept la semn şi, întorcându-se cu 
băgare de seamă şi încruntări de durere, începu iar să 
citească. 

E tăcere. O frunză roşie a intrat uşor pe fereastră, a părut 
că-şi caută întâi plutind un loc; s-a refugiat cu un foşnet de 
ameninţarea toamnei de afară. 

Radu Comşa a săltat capul orb, să prindă ce înseamnă 
acest fâşâit pe ciment. 

— Nimic... O frunză... Încă o toamnă... 

Pe figura Mariei Probotă nu s-a clintit nici o linie şi obrazul 
e totuşi încă mai dureros împietrit. Ceva s-a destins 
înăuntru, un simţământ purificat alături de omul pentru 
care într-ascuns suferise. 

Acum, Radu Comşa e numai un prieten în durere. 

Maria tace. Făptură firavă în haină albă de pânză, 
încovoiată pe marginea patului, e numai o femeie lângă un 
bolnav, ridicându-i capul mai sus pe pernă, privindu-i bărbia 
descoperită, şi învăluit sub pansament obrazul, pe care îl 
ştie pentru totdeauna desfigurat. Ceva rău, neştiut de ni- 
meni, era în sfârşit mort. Viaţa ei se elibera. 

Nu mai simţea nici ură pentru el, ura care nu era decât 
altă voluptate, acră, a iubirii; nici teamă; nici neliniştea de 
care fugea şi pe care o căuta. Nimic de astă dată nu maiera 
vinovat în îndemnul ce-o purta în fiecare zi aci. Plecându-se 
peste figura orb înăbuşită, atât de aproape, încât Radu 
Comşa îi aude bătăile inimii în pieptul strâmt; când îi vâră 


mâna sub trupul rupt de aşchii să-l îndrepte, e numai 
femeia alinând un soldat căzut: mamă ori soră, aşa cum au 
îngenuncheat întotdeauna, de când oamenii se întreucid, să 
pună balsam pe răni de război... De când a aşteptat ea 
eliberarea aceasta, şi iată că nu-i aduce acum nici o 
bucurie! 

— Radule... - de-acum îl poate chema fără nici o teamă pe 
nume - Radule, nu mi-ai spus ce să-i scriu lui Virgil? 

E încă o biruinţă asupra ta însăţi să amesteci amândouă 
numele, fără nimic vinovat, fără ezitarea secretă; să nu mai 
simţi ruşinea şi umilinţa tăinuită în tine. 

— Radule, ce să-i scriu lui Virgil? întrebă a doua oară. 

Radu Comşa îşi pipăi pansamentul pe ochi. Zâmbi, aşa cum 
zâmbea acum, cu muşchii buzei crispaţi dureros şi urât: 

— Scrie-i că am ajuns, în sfârşit, aşa cum spune camaradul 
meu de aci! O ruină grandioasă în care s-a petrecut ceva... 
Şi dacă îi pare aceasta sibilic, spune că îl aştept să capete 
lămuriri de la prietenul meu, Vasile Mogrea. 

Rănitul din celălalt pat, dovedind încă o dată că era mai 
atent la ce se petrece în jur decât voia să pară, se întoarse 
ţinând semnul foii din carte între degete. 

— Comşa, în ironie stă adesea plăcerea să insulţi ceea ce 
iubeşti mai mult... Tu ai pudoarea gândurilor şi a celor ce 
simţi. Crezi că a le mărturisi e o slăbiciune... Şică a le 
batjocori e o bravură! Eşti ca acele izvoare care, atunci 
când sunt aproape să fie captate, fug... Dar izvorul, dacă 
există, tot trebuie să iasă odată la lumină... Sunt curios să-ţi 
văd ochii, când doamna Probotă şi colegii domniei-sale îţi 
vor scoate, în sfârşit, această mizerie de cârpă... Sunt sigur 
că arată aşa cum mi-i închipuiesc! 

Bolnavul exemplar deschise iarăşi cartea la semn. Îşi 
aminti şi surâse în mustăţile aspre: 

— Vă jur că de-acum tac! Mi-am consumat debitul verbal 
pe două ceasuri. 

Se întoarse cu spatele, trăgându-şi şi pătura peste umeri. 


Maria Probotă privea deasupra lui Radu Comşa ca 
deasupra unui obiect. 

Privirile lor se încrucişau prin pânze şi vată, dar nu se 
vedeau. 

Radu Comşa simţea umilire că se află astfel înaintea fiinţei 
care uitase şi iertase. Dar Maria Probotă, cu spaimă, 
descoperea că acum, când tot ce era rău şi înăbuşit în ea 
fusese definitiv biruit, în loc de bucuria aşteptată, i se 
desfăşura înainte numai un deşert uscat. Îşi spusese că 
atunci când va veni ceasul acesta, va afla că viaţa ei se mai 
poate încălzi la o lumină blânda. Lumina era acum numai 
peste ruini devastate şi infertile, aşa cum rostise omul păros 
de alături: ruini în care nu s-a petrecut nimic. 

Iar figura cu fruntea rotundă, ochii castanii cu firişoare de 
aur, gura cu frăgezime încă de copil, între cele două 
paranteze de cute săpate sub nările subţiri, erau de un 
calm neomenesc, o rigiditate sub care totul a fost pustiit. 
Tot aşa cum sunt inerte chipurile morţilor după ce s-au 
răcit. 

— Ce să-ţi mai aduc, Radule? Fructe, flori? Astea nu... Ştiu 
că domnişoara Vardaru... 

— N-au venit de patru zile! Se răsuci iar din pat tovarăşul 
lui Comşa, cu promptitudinea unui şcolar pârâtor. 

— N-au venit de patru zile? repetă încet, cu mirare, Maria 
Probotă. 

Şi tăcerea care dură îi păru atât de goală lui Radu Comşa, 
încât îi apără îndată: 

— Desigur, s-a întâmplat ceva... Vor fi fiind la ţară... Se va 
fi întâmplat ceva colonelului Pol Vardaru! 

Ca să alunge gândul care rodea în el, schimbă altceva: 

— Ce voiam să te rog? Da! Cărţi, dacă se poate să ne 
aduci; cărţi, mai bine decât flori şi... 

— Orice cărţi, doamnă Probotă, orice poate să fie! O 
chimie, un dicţionar ori un almanah de la patruzeci şi opt, 
numai Bourget nu! se grăbi să adaoge bolnavul exemplar, 
apărându-se cu amândouă mâinile, ca şi cum îi răsturna 


cineva chiar acum pe piept, să-l sufoce, toată opera 
completă a lui Bourget, în ediţie definitivă şi revăzută. 

— Tot nu v-aţi împăcat cu Bourget, domnule Mogrea? 

— 0! 

Tovarăşul lui Radu Comşa înlocui cuvintele cu un gest care 
arăta că între el şi autorul Cosmopolis-ului nici o 
reconciliere nu e posibilă. 

Maria Probotă se ridică: 

— Să-mi fiţi liniştiţi, vă rog! Şi, domnule Mogrea, te-am 
rugat, mai rar cu ţigările... Am să vi le confisc. 

Mai vru să adauge ceva, cu mâna rezemată de fierul 
patului unde se afla Radu. 

Dar şterse gândul, ca un fir de funigel păienjenind înaintea 
ochilor. 

Când deschise uşa, frunza uscată, târâtă de curent, fugi să 
se ascundă într-alt ungher mai păzit de suflarea rece a 
toamnei. 

Tovarăşul lui Comşa aşteptă până când paşii din sală se 
depărtară. Întinse mâna şi alese o ţigară. Aprinse aruncând 
în sus inele de fum, privindu-le cum trec unul prin altul. 

— Comşa? 

— Da... 

— Pe doamna Probotă o cunoşti de mult? 

— De când eram şi eu şi dânsa la universitate... De ce? 

— Nimic! O întrebare ca oricare alta. Şi cu Probotă eşti 
prieten? Prieten vechi? 

— Ce întrebare? Cel mai vechi şi mai bun... Colegi din 
clasa întâi de internat. 

Tovarăşul lui Comşa aruncă trei inele de fum unul prin 
altul, le risipeşte cu mâna. 

— Îl cunosc şi eu puţin... Am suplinit o catedră şi ne-am 
cunoscut într-o cancelarie... Un tip cam pedant, cu chelie 
precoce, roşcat şi fără gene... 

Alte trei inele de fum, şi mâna păroasă iar risipindu-le. 

Apoi o reflecţie, aşa, fără nici o legătură: 


— Soarta unor femei e câteodată stupidă! Nu e cel mai 
uşor lucru să te resemnezi sărutului conjugal, onest ca o 
recompensă... În fine, moft! Viaţa e uneori un moft trist, 
Comşa... Ce trist? Sinistru, Comşa! Cel mai sinistru moft! 

Radu Comşa nu înţelege. Camaradul lui are nevastă şi 
copil în Bucureşti. I-a vorbit întotdeauna despre dânşii cu 
suflet, suferă pentru soarta lor: au rămas singuri şi fără 
bani acolo, sub stăpânire străină. Sunt săraci. S-au luat 
numai fiindcă s-au iubit. S-au unit două sărăcii. Nimic nu-l 
îndreptăţeşte să vorbească astfel. 

Dar tovarăşul lui Radu Comşa a schimbat cartea pe care o 
citea singur; a luat alta să urmeze cu glas tare, pentru 
amândoi. 

Zvârli ţigara, fireşte jos, şi începu: 

— În uşă, apăru Nataşa. Toată lumina soarelui năvăli 
învăluind-o în irizaţii tremurătoare, ca o eşarfă. Orbit, 
Stolnicov închise o clipă ochii. Când îi deschise, figura 
Nataşei tot nu se distingea, dar razele făceau în jurul 
capului, în păr, o aureolă...” 

Radu Comşa, care vedea acum, în ochii închişi, imaginile 
luminoase mai vii decât întotdeauna, o zări pe Nataşa în 
prag, plutind aerian în explozia de soare, cu tremurul 
razelor în păr. 

Figura indistinctă era a Luminiţei, a Zoei Vesbianu, a 
Mariei Probotă, a lui Catrinel... Toate confundate, 
conciliate, topite în una singură, ireală. Dar painjenişul de 
raze palpitând în păr îl orbi acolo, în întunericul lui, de atât 
de iradiantă şi nepământească lumină. 

Tristă Luminiţă, Tu ştii că pentru mine începutul unei 
scrisori e întotdeauna dificil şi rece, ca cele dintâi cuvinte 
cu care încep o conversaţie într-un salon: vremea, 
servitoarele, jurnalele de modă - sau acum: comunicatele, 
ruşii, Verdun, Salonic etc. Şi cum rodeam vârful tocului în 
dinţi (obicei urât, dar incorigibil), mi-am adus deodată 
aminte că tot aşa, după miezul nopţii, la aceeaşi masă şi tot 
cu fereastra deschisă, acum un an, îţi scriam la Bucureşti 


un răvaş tot aşa de lung, cum sunt sigură că va fi şi acesta... 
Am măsurat aşa mai bine timpul. Un an! Am fugit repede la 
oglindă să cercetez dacă nu mi au dat fire albe, aşa cume 
mama astăzi, albită cu totul. 

Câte prostii ţi-am scris atunci, Luminiţo! Ni se păreau 
toate simple şi nu ne îndoiam nici o clipă că vor sfârşi 
repede şi patetic. Aveam chiar un fel de mândrie, evident, 
nemărturisită, fiindcă nu se spun toate prostiile câte-ţi dau 
în gând; aveam mândria că începe şi pentru noi o vreme 
eroică, aşa cum au trăit contemporanii lui Napoleon. Că 
vom fi în acelaşi timp actorii şi spectatorii unei grandioase 
epopei. 

Pe urmă, abia, am văzut că tot ce se pare epic şi glorios în 
perspectiva timpului, când bunicii povestesc nepoților, e de 
fapt numai un nesfârşit lanţ de urâţenii. Suferinţa nu este 
grandioasă decât când e evocată mai târziu în amintire şi a 
fost curățată de tot ce era meschin. 

Ce să-ţi spun? Acum ştiu ca toţi contemporanii lui 
Napoleon nu erau oameni supranaturali, aşa cum mi-i 
arătau cărţile: erau numai nişte oameni necăjiţi care 
suportau vremurile, nu le creau şi nu le conduceau. (Cred 
că-ţi place introducerea, Luminiţo, e după ritual: o 
consideraţie generală, înainte de a trece la amănunt). Acum 
am să urmez numai sfatul lui M-lle Roche, care ne rezuma 
lecţia de stil şi compoziţie într-o singură concluzie: „Enfin, 
bavardez, la plume aux doigts”! 

Ai ghicit! Aş vrea să fiu iarăşi lângă tine, Luminiţo, nu atât 
fiindcă eu mă simt aşa de singură şi aş vrea atâtea să te 
întreb, căci se petrece în mine ceva necunoscut şi nou, dar 
mai ales fiindcă te ştiu pe tine atât de încercată de mâhniri. 
Bietul Mihai! Când am citit scrisoarea ta, nu-mi venea să 
cred. Poate e o eroare, se fac atâtea confuzii în listele de 
pierderi! 

Dar am văzut că nu avem dreptul să ne mai îndoim. Şi mă 
gândesc cum într-o vară ca aceasta, cu atâta soare, poate 
să fie un copil pus în cutia aceea oribilă de lemn şi îngropat 


cu pământul pe piept. Toate nebuniile lui de astă-iarnă, şi 
dimineaţa aceea când s-a înfuriat şi a rupt fotografia lui la 
Chioaia! Tu spui că ai acum mustrări pentru că îl zeflemeai 
tot timpul, dar cine şi-ar fi închipuit, Luminiţo? Şi mă 
gândesc la Măgduţa Dobreanu, la Cora şi Ralu... Cum s-ar 
putea să nu urăsc războiul? 

De aceea cred, Luminiţo, că e un noroc pentru Radu 
Comşa că a fost rănit. 

O rană oricât de grea e unica siguranţă pentru tine că nu 
se mai poate întâmpla altceva mai oribil. E cel puţin pentru 
multă vreme la adăpost, aşa cum ne-am bucurai noi când 
am aflat că bărbatul Emiliei a căzut prizonier. E o bucurie 
egoistă şi poate laşă, dar de ce să nu fim sincere şi să n-o 
spunem? 

Un rănit se vindecă şi un prizonier se întoarce, dar acei 
care nu se vor întoarce niciodată? 

Nu înţeleg din scrisoarea ta un lucru. E poate numai o 
părere... Zici că e penibil când te afli lângă el şi, în loc de 
cu-vinte bune pe care le aveai pe buze cu un ceas înainte, 
taci numai, şi priveşti bandajul care-i ascunde faţa şi ochii. 
Şi scrii că te simţi aşa lângă el, străină, parcă ceva s-a 
îndepărtat. 

Vezi, de aceasta mai cu seamă regret că nu sunt lângă 
tine! Ai înţelege mai bine, Luminiţa, că nu trebuie să spui 
aceasta, nici pentru tine, nici pentru el! Ar fi într-adevăr 
oribil! Dar nu e aşa că nu se poate? Sunt sigură că astăzi 
chiar ai să te duci la el să-l dezmierzi pe obraz şi pe ochii 
acoperiţi, şi ai să-i spui cuvintele pe care le gândeşti şi nu le 
spui. Cugetă câtă nevoie are el acum de cuvintele acelea pe 
care le înăbuşi avară în tine! 

A fost pe aci domnul Paul Vardaru, cu nu ştiu ce misiune 
urgentă la comandamentul rus. A trecut numai ca o vijelie 
pe la noi, târât de papf, care l-a întâlnit, furios pe toate 
comandamentele din lume. Era periat, netezit, bărbierit şi 
tânăr, parcă n-ar fi venit direct de pe front, unde 
regimentul lui a fost iarăşi decimat şi scos din luptă. A stat 


la masă la noi, a animat puţin casa noastră care e atât de 
tristă de la un timp. A speriat-o pe biata maman cu reţetele 
de mâncăruri, ceea ce numeşte dânsul „l'art de la gueule”, 
pe care românii au pierdut-o. I-a interzis să utilizeze 
vreodată fasolea verde, mazărea, cartofii de primăvară, 
morcovii, decât imediat ce sunt culeşi din grădini; după 
câteva ore îşi pierd toată savoarea. Puiul să fie fript numai 
la frigare sau într-o coală de hârtie albă, puiul la tavă e o 
crimă! În sfârşit, le ştii toate, mai bine decât mine. Privea 
biata maman cu nişte ochi la acest colonel cu două rânduri 
de decoraţii pe piept, venit direct de pe front, şi vorbind cu 
pasiune numai de mâncări, băuturi, de Brillat-Savarin, 
Grimond de la Reyncre, marchizul de Cussy, nu mai ţin eu 
minte ce gurmanzi celebri! La sfârşit a povestit câteva 
anecdote atât de picante, încât a trebuit să-mi caut de lucru 
prin alte camere până a sfârşit. Simţeam cum îmi ard 
urechile. Iar la plecare nu s-a lăsat până ce maman n-a 
primit o sticlă de coniac Martel*, pe care o avea nu ştiu 
unde în maşină, plângându-ne pe noi românii că n-am 
învăţat nici până acum cum trebuie băut coniacul: numai în 
pahare speciale foarte largi, balonate, cu gura îngustă, ca 
să poţi aspira toată aroma. Dar când şi-a adus aminte de 
Mihai, l-am văzut privind în altă parte, ţintă, până când i s- 
au limpezit ochii... 

După plecare, în casa noastră s-a făcut iarăşi liniştea care 
mă apasă; parcă a fost scos un mort de aci. 

Maman iar a început să se strecoare albă şi îmbătrânită 
printre uşi; slugile să păşească în vârful picioarelor. 

Papr s-a închis în birou, unde citeţte Montaigne ori nu ţtiu 
ce enciclopediţti, ca să fie cât mai departe de tot ce se 
petrece pe lume. Cum ştii şi tu, toate ne-au mers şi acum 
rău. Recolta a fost rechiziţionată, ca şi vitele toate de 
muncă; în schimb, în sertar s-au adunat bonuri galbene pe 
care nu dă nimeni un ban. Trăim ca săracii - nu înţeleg cum 
pentru alţii războiul e un prilej de îmbogăţire - şi îl admir 
pe domnul Vardaru, că atât de bine ştie să-şi apere 


interesele, rămânând totodată şi un bun român, fiindcă dă 
mai mult decât dau alţii îndoit de bogaţi şi care acum se 
plimbă pe la Paris, Tokio, Stockholm etc. Dar el dă, numai ce 
ştie că trebuie dat! 

La papf, vin toţi, încarcă, lasă bonuri şi pleacă! Iar 
bonurile rămân să ţină signet în volumele lui Montaigne... 

Am mai avut o singură zi de bucurie, când ne-a venit, prin 
Elveţia, o scrisoare de la bărbatul Emiliei, prizonier la 
nemți. 

S-a întâmplat ca tocmai în lagărul lor din Germania să fie 
anunţată o vizită a unor gazetari elveţieni, olandezi, danezi, 
spanioli, suedezi, în sfârşit din ţările neutre. Emil a scris 
atunci o scrisoare din ajun şi a înmânat-o pe furiş unui 
gazetar la întâmplare, rugându-l s-o trimită prin legaţie şi 
lăsând-o deschisă să vadă că nu scrie decât lucruri 
familiare. Aşa ne-am trezit într-o zi, pe neaşteptate, cu 
scrisoarea foarte gentilă a elveţianului, care nu-l cunoştca 
nici pe bărbatul Emiliei, nici pe noi; şi în plic, scrisoarea 
cealaltă... E o mângâiere să vezi că în mizeria în care se 
zbate toată omenirea acum mai întâlneşti oameni care, de 
la adăpostul neutralității lor foarte confortabile, tot au 
îndestul suflet să înţeleagă suferinţele celorlalţi, care-şi 
ispăşesc neutralitatea de doi ani, cum a fost a noastră, 
numai risipă şi dezmâăţ. 

A fost câteva zile şi fratele cel mai mic, Toderiţă, după o 
rană fără importanţă la Mărăşeşti. Dar a plecat lăsându-ne 
bucurie mai puţină, ai să vezi mai departe de ce. 

Şi acum, Luminiţo, să trec la partea cea mai delicată, 
pentru care aş vrea să fiu lângă tine şi să comunicăm altfel 
decât printr-o scrisoare, chiar când atinge dimensiuni 
kilometrice ca toate răvaşele mele. 

Când spuneai în glumă că roşesc cum nu se cuvine unei 
fete în faţa lui Scarlat Măinescu, nu-ţi puteai imagina cât de 
aproape erai de adevăr. Nici eu nu ştiam atunci. N-aş putea 
să-ţi spun cum a fost şi de ce... Poate era hotărârea unei 
puteri mai mari decât noi, căreia nu ne putem împotrivi... 


Îți aminteşti că acum un an, când nimic nu mă îndreptăţise 
să cred că o să-l cunosc vreodată, îţi scrisesem că l-am 
văzut la braţul lui Radu Comşa, pe Calea Victoriei? 

El e domnul acela cu privirea elegiacă şi absent de pe 
planetă, despre care îţi scriam. A trebuit multă vreme să-mi 
amintesc de unde-i cunosc figura; altfel aş fi crezut că o ştiu 
din altă viaţă. Şi când mi-a vorbit întâia oară, am simţit că 
roşesc: nu voiam să roşesc şi, cu cât gândeam că nu trebuie 
să roşesc, cu atât simţeam sângele zvâcnindu-mi în obraz... 
Pe urmă, ne-am cunoscut de aproape; era prieten, nu ştiu 
de unde, cu Camil şi în această calitate l-au invitat papr ţi 
maman. Am simţit ceva necunoscut când mă privea 
insistent şi ochii lui spuneau altceva decât vorbele 
indiferente pe care le rostea întotdeauna cu un ton de 
ironie, ca un om blazat de toate nimicurile omeneşti. 

În fine, Luminiţo, e prea lung şi complicat să-ţi povestesc 
toate. Ai înţeles că eu, aceea totdeauna rece şi care 
spuneam că voi împleti cosiţă albă fiindcă nu vreau să se 
repete ceea ce vedeam împrejurul meu pretutindeni, voi fi 
peste puţine zile logodnica domnului Scarlat Măinescu. 

Papr e încântat, Scarlat (vezi că nu mă pot opri să-i spun 
pe nume), Scarlat l-a cucerit. Maman e bucuroasă că mi-au 
ieşit ideile absurde, cum spunea ea, din cap. Dar toate nu se 
pot povesti într-o scrisoare. Aş vrea să ţi le murmur la 
ureche. 

Am fost acum două zile cu Scarlat la moşie. Imediat a 
observat că toată gospodăria se părăgineşte. 

Din câteva cifre a dovedit lui papr toată risipa şi, împotriva 
impresiei pe care mi-a făcut-o că ar fi elegiac şi absent de 
pe planetă, Scarlat dă dovadă de spirit întreprinzător; l-a 
convins pe papr că un om energic ar putea scoate venituri 
întreite decât arată scriptele din anii trecuţi. În sfârşit, nu e 
numai un bărbat spiritual, inteligent şi umblat în lume 
(observi ce banală am devenit cu epitetele?), dar pare să fie 
şi un om activ şi cu iniţiativă, ceea ce ar aduce puţină 
ordine în gospodăria noastră de moldoveni prea pasivi. 


Şi aci ajung la întâmplarea cu 'Toderiţă! 

Când a sosit în permisia lui de câteva zile şi a aflat de la 
maman, în loc să vină şi să mă îmbrăţişeze cum mă 
aşteptam, s-a arătat foarte rezervat. A început, spunând că 
tocmai faptul că e prieten cu Camil e destul de proastă 
recomandaţie. Pe urmă, când s-au cunoscut, tot timpul a 
stat morocânos şi l-a cercetat cum cercetează vameşii 
paşapoartele pasagerilor. În seara aceea, Scarlat a fost mai 
cu vervă decât oricând. Fiecare frază era o jerbă de 
scântei... Îl priveam cu adevărată recunoştinţă că aduce 
puţină viaţă în casa noastră atât de posomorâtă şi că 
maman se luminează la figură şi mai uită tristeţile ei. 
Toderiţă răspundea sec la întrebări, ca la un interogatoriu, 
nu râdea, când abia începusem să ne veselim şi noi puţin; în 
sfârşit, a stat între noi ca o bufniţă cobind a rău. 

Scarlat a observat şi numai delicateţea l-a făcut să nu 
remarce altfel lucrul, decât neglijându-l complet şi vorbind 
mai departe ca şi cum 'Toderiţă nici nu exista. Când a plecat, 
am avut o scenă cu 'Toderiţă: m-a pufnit plânsul. El şi-a 
permis să spună că un om care, în loc să fie pe front ori 
măcar altfel util ţării, îşi petrece timpul la mesele de cărţi, 
în tovărăşia unei „secături” cum e Camil, nu poate să fie 
decât o secătură de aceeaşi speţă. Destul că avem un 
exemplar în familie! Iar după aceasta, o sumă de lucruri 
urâte şi rele, aşa cum vorbesc mulţi din cei întorşi de pe 
front, cu o intransigenţă de oameni care nu mai înţeleg şi 
au uitat viaţa de oameni. 

E adevărat că Toderiţă e singurul dintre copii care 
aproape n-a cerut niciodată nimic de acasă; deşi cel mai 
Mic, a fost bursier la liceu şi e bursier la şcoala lui de 
inginerie - mă mir cum a putut scoate acte de paupertate, 
când avem moşie în judeţ! - dar aceste lucruri foarte 
frumoase nu-l îndreptăţesc să se amestece cu atâta 
brutalitate în viaţa altora. M-am convins încă o dată, dragă 
Luminiţo, că oamenii cei mai insuportabili sunt virtuoşii: 
rigiditatea nu le permite să înţeleagă nimic din viaţă şi nici 


să admită că omul e un fragil aparat de carne, suflet şi 
nervi, nu un mecanism pe care să-l învârţi cu o cheie de 
ceasornic. 

Cele câteva zile cât a mai stat acasă, de abia ne am mai 
vorbit. Ne-am despărţit numai cu o atingere de buze. 

Şi fiindcă n-am rezistat şi am început să plâng, pe o 
canapea a noastră, unde plângeam toţi când eram copii şi 
primeam pedepse, s-a întors din prag să-mi spună: 

— Să fii bucuroasă dacă peste trei ani are să-ţi răniână 
măcar canapeaua aceasta, ca să ai pe ce plânge... 

Monstruos! 

Scarlat a întrebat, numai după ce a plecat, de ce e atât de 
morocăânos Mr. St. Vertu? - aşa l-a numit el - şi cu aceasta s- 
a sfârşit. 

Şi mă întreb, dragă Luminiţo, ce cruzime au oamenii, chiar 
când sunt fraţii cei mai apropiaţi şi se iubesc, să-şi sfâşie 
unul altuia inimile cu unghiile? Toderiţă a plecat, dar ceva a 
picurat în sufletul meu, ca să n-am bucuria întreagă. 

Mă surprind câteodată privindu-l pe Scarlat cu alţi ochi 
decât ar trebui. Mă neliniştesc ochii lui, care capătă o 
răceală cenuşie de metal, când vorbeşte despre unele 
lucruri. 

Dar îndată ce-mi întâlneşte privirea, ochii lui sunt buni şi 
calzi, şi îmi spun că nimic din cele ce cobea Toderiţă nu 
poate fi adevărat. De altfel, ştiu că Scarlat are un rând de 
case şi o moşioară în teritoriul ocupat; e un om de energie 
care şi-a făcut singur averea, exact cum ar trebui să 
compenseze temperamentul unei fete romanţioase ca mine, 
şi că dacă îşi pierde din când în când timpul la mesele de 
cărţi, e numai fiindcă încearcă să se înşele uitând ceasurile 
grele prin care trecem şi situaţia lui de refugiat. 

Am sfârşit, Luminiţo, şi, încheind, simt o ruşine faţă de 
mine însămi. 

Toată lumea suferă, toţi din jurul meu poartă haină 
neagră, sau măcar altfel de dureri, la voi sunt tristeţi grele; 


iar eu, în mijlocul acestor catastrofe, sunt absorbită numai 
de acest sentiment nou. 

Mi se pare că sunt pasărea ceea despre care am citit că 
începuse să-şi facă cuib în gura unui tun. Nu ştiu de ce mi-e 
frică. De ce tocmai eu să fiu aleasă pentru puţină fericire? 

Mă ierţi că fericirea aceasta mă face egoistă? Am vorbit 
numai de mine. Aş vrea, Luminiţo, să fiu lângă voi, tu şi 
Radu Comşa, căci nu se poate să nu vă rezerve şi vouă 
aceeaşi fericire. 

Dacă viaţa ne trimite câte o încercare, e numai ca să 
preţuim mai mult ceea ce am fi putut pierde. 

Doresc însănătoşire repede lui Radu Comşa şi ţie altfel de 
gânduri. Cum aş dori să fie toţi fericiţi în jurul meu! 

Te îmbrăţişează. 

Elena. 

După cinci zile de ploaie mocnită, un vânt cald a mânat 
norii spre miazănoapte, dezvelind cerul adânc. 

Soarele, obosit şi tomnatic, cerca să împrăştie o timidă 
amăgire de primăvară. 

Radu Comşa îi simţi dezmierdarea bună pe obraz. Înălţă 
capul, încins acum peste ochi cu o singură fâşie îngustă şi 
neagră, să primească în plin această baie caldă de viaţă. La 
fereastră, pe un scaun, cu mâinile pe genunchi, ca bă-trânii 
când ies să se sorească în april, respira cu lăcomie aerul 
încă jilav. 

Vasile Mogrea se plimba dintr-un capăt în altul pe cimentul 
sonor, se oprea să-l privească o clipă, ridica ochii afară, la 
salcâmul cu frunze ovale de ceară. 

Îşi muşcă mustăţile aspre: 

— Acum, iubite Comşa, îţi pot mărturisi că simt un regret 
fiindcă ne vedem aproape vindecaţi... Ne despărţim, şi mă 
tem că tot ce-am vorbit şi-am hotărât în camera aceasta de 
spital se prea poate să rămână un moft! Ne întoarcem iar la 
viaţa care ne depărtează definitiv. Poate o să ne ocolim când 
vom da ochii. O să ne fie ruşine de atâtea mofturi! Şi de 
aceea, Comşa, simt mâhnire... 


Radu Comşa îşi îndreptă faţa spre el, ca şi cum ar fi putut 
să-l privească prin cingătoarea opacă: 

— Nu te-nţeleg, prietene! Eu, acum nu mă mai tem. Cât 
am adunat în întunericul acesta de două luni, e destul să 
renască un om. De ce crezi că avem să ne ocolim? Ne vom 
căuta, dimpotrivă, unii pe alţii, căci nu suntem numai doi. 
Presimt că se află sute acum, care se caută! Poate chiar în 
spitalul acesta! Avem să ne căutăm şi să ne găsim. 

Celălalt se rezemă de pervazul ferestrei, privind pe 
gânduri o vrabie zburlită într-un ram. 

Când vrabia zbură, se întoarse: 

— Aceasta o ştiu, Comşa, şi totuşi mi-e frică. Mi-e frică de 
viaţă... Aici e uşor să hotărăşti! Pe urmă, viaţa ne sileşte la 
tocmeli. În sfârşit, moft! 

Privi din nou la lumina de afară. 

Alungându-şi temerile, vorbi cu bucurie: 

— Poţi spune, dragă Comşa, că şi soarele s-a arătat astăzi 
bun cu tine! Peste câteva ceasuri, când vor veni să-ţi scoată, 
în sfârşit, mizeria aceasta, ai să dai cu ochii în lumină. Dacă 
s-ar fi întâmplat ieri, ai fi deschis ochii noi la o lumină urâtă 
şi veche... Era un cer mucegăit de-ai fi zis: „Moft!” şi-ai fi 
cerut îndată bandajul înapoi, să nu-l mai vezi. Astăzi e un 
soare lustruit ca un samovar rusesc şi un cer spălat şi muiat 
în sineală, într-adevăr festiv... Te invidiez de două ori! Întâi, 
fiindcă mă conving astfel că te bucuri de o atenţie specială a 
providenţei; pe urmă, pentru senzaţia unică, atunci când 
vor cădea cârpele acestea ca să renaşti; cum drept ai 
spus... Deocamdată e ceasul unsprezece. Se apropie vizita 
înaltelor personagii. Dă mâna să te conduc până la pat! E 
ultima oară când îţi mai pot sluji cu ceva... 

Radu Comşa căută cu mâna liberă înainte, în gol, până 
ajunse lângă pat. 

Tovarăşul îi împături haina, o aşeză pe scaun, îl înveli până 
la bărbie. 

Apoi, cu îndemânarea unui licean deprins să fugă noaptea 
din dormitor, se dezbracă şi îşi mistui uniforma, întinzându- 


se în poziţia lui de bolnav exemplar. Era bărbierit proaspăt, 
cu mustaţa tunsă şi ţepoasă ca o perie de dinţi, cu părul 
pentru moment domesticit de foarfece şi pomadă, numai 
câteva fire indisciplinate îndrăzneau întoarcerea la vechea 
liber-tate, care făcea întotdeauna coafura lui Vasile Mogrea 
să amintească sârmele de frecat parchetul. 

În tăcere, cu faţa în sus, cu mâinile paralele de-a lungul 
trupului, începură să aştepte vizita înaltelor personagii. 

Iar în vremea aceasta, înaltele personagii treceau de la pat 
la pat, în sălile mari cu soldaţi. 

Era o vizită de trei ori anunţată şi mereu amânată. 

Două zile spitalul fusese spălat, măturat, feţuit, 
dezinfectat, pavoazat. La intrare, deasupra porţii boltite, 
crengi verzi încrucişate şi drapele aliate urau bun sosit 
înaltelor personagii. Bolnavii, mutaţi, categorisiţi din nou, 
îmbrăcaţi în cămăși curate, săpuniţi şi periaţi, aşteptau în 
păturile aliniate cu o emoție molipsită de la tot personalul 
agitat. 

Ciudat! 

Pentru moment uitaseră rănile, braţele şi picioarele 
amputate, ochii orbi şi durerile crunte. Chiar cei în delir se 
opriseră şi simțeau cu toţii grandoarea evenimentului; 
orgoliul că fac parte dintr-un spital onorat cu o atât de 
însemnată atenţie. 

Misiunea era numeroasă. 

Un general obez, stacojiu ca un rac fiert, cu părul şi 
mustăţile albe, se încrunta, icnea, mormăia şi gâfâia în 
tunica prea strânsă, cu ochii convulsionaţi ca de spaima 
unei explozii apropiate. Fiecare pas era însoţit de un 
complex de scârţâituri. Scârţâiau ghetele de piele de bizon, 
scârţâiau jambierele roşii care gâtuiau pe pulpă pantalonii 
cu lampas, scârţâiau curelele încrucişate pe piept şi pe 
mijloc; în întregime mirosea a piele şi scârţâia ca un 
geamantan nou. 

Alt general, scund şi grozav de spătos, în uniformă cu 
buzunări numeroase şi enorme, încât ar fi putut cuprinde 


toată arhiva marelui stat-major, părea, dimpotrivă, foarte 
încântat de tot ce întâlnea, deşi nu s-ar fi putut spune de ce, 
şi nici n-ar fi avut de ce. 

Rămânea în urma tuturor, ridicând sprâncenele îmbinate 
şi imense cât o pereche de mustăţi, să adaoge după inima 
sa milostivă cuvinte de îmbărbătare bolnavilor: 

— La Mărăşeşti? Bravo! Amândoi ochii? Regretabil, dar nu 
e nimic... Bravo! La Poiana Marului, ai zis? Interesant! Se 
poate trăi foarte bine şi numai cu o mână... Bravo, îmi placi, 
băiatule! Îţi spun că-mi placi! 

Strângea mâinile câte nu erau ciungite, dezvelea păturile 
să vadă resturile picioarelor sfârşite în bonturi de bandaje... 
Bolnavii cereau să se ridice pe-o coastă, înălţau gâturile 
slabe, îngăimau începuturi de vorbe. 

— Stai liniştit! Bravo! Nu e nimic... Ţara! Minunat! 

Se aflau încă două doamne şi o fată blondă, în haină 
albastră de culoarea viorelei, înaltă şi fragilă, cu umerii 
slabi şi înguşti, cu părul imaterial ca un abur. 

Toată silinţa şi-o adunase să-şi reţină lacrimile. 

Împărţea timidă câte o floare din mănunchiul răsfirat pe 
braţ şi ţigări dintr-un coş, purtat respectuos de un 
infirmier... Nu ştia cu ce cuvinte să-şi însoţească darul; cu 
obrajii învăpăiaţi de emoție, punea floarea şi cele câteva 
ţigări pe marginea păturii şi pleca repede, ca după o faptă 
ruşinoasă. Dar ochii bolnavilor o urmăreau recunoscători; 
simțeau că într-adevăr aceasta singură suferă cu adevărat 
pentru suferinţa lor. 

Una din doamne, înaltă şi pieptoasă ca un jandarm călare, 
într-o manta de mătase cafenie, o doamnă venerabilă cu 
mustăţi sure privea paturile printr-un lorgnon ţinut în mâna 
cu numeroase inele şi brățări. Se apleca pe jumătate, ca 
înaintea unor vitrine cu obiecte curioase, adresându-se 
răniților cu interjecţii franceze, împestriţând frazele 
româneşti: 

— Quoi? Ţara n-are să vă uite niciodată que je te dis! Au să 
ne sosească peste câteva luni un transport de aparate 


ortopedice perfecţionate... Voilr! Creaţie englezească! Are 
să fie o plăcere să uzaţi de ele... Lasă capul în jos, pe 
pernă... Quoi? O să facem şcoli şi pentru orbi. Puţină 
răbdare. Et puis! Te doare? Curaj! Eh oui! je comprends 
bien... Curaj!... Are să treacă... Allons! Toate au să treacă, 
grace au ciel... De ce să gemi? Quoi? Să aduci mulţumiri lui 
Dumnezeu că te-a ales să suferi martiriul pentru scumpa 
noastră ţară... Ah! il ne faut pas să plângi... Allez! Dacă se 
sfârşeşte războiul? Ah! Grand dieu, non! Întâi să-i învingem, 
să sufere şi ei, să sufere teribil, ce que jen dis! 

Din când în când se întorcea spre un domn civil, cu bărbiţă 
şi ochelari cu şnur, cu picioarele moi şi nesigure, adus de 
umeri. Un personaj mai important între toate, care-a rostit 
o scurtă şi simțită cuvântare când a descins din automobil şi 
a împărţit, cu degetele gelatinoase, decoraţii. 

— Mon ami, sunt splendizi de curaj şi de abnegare. 
Parbleu! 

— Parbleu! Confirmă personajul important între toate, 
zâmbind ca un om care-şi asumă cu modestie jumătate 
numai din secretul acestui curaj şi acestei abnegaţii. 

Colonelul medic-şef al spitalului, gros cât un hipopotam şi 
fin ca o insectă, ameninţa să fie atins de strabism din 
pricina sforţărilor cu care se căznea să privească în acelaşi 
timp la personajul foarte important între toate, la doamna 
cu lorgnon şi la cei doi generali. Îşi iubeşte bolnavii şi 
spitalul, îşi spune că e inutilă această odioasă comedie: 
vizitarea unui spital ca un muzeu de mizerie şi distribuţia 
de consolări clişeu; dar nu-şi poate înfrânge precipitarea 
mai tare ca el, să previe fiecare întrebare, să surâdă când 
surâde personajul important între toate şi să dea din cap a 
confirmare când generalul, scund şi grozav de spătos, 
încurajează un amputat de amândouă picioarele, cu obrajii 
scobiţi de suferinţă, cu buzele uscate şi albe şi cu ochii de 
păcură în fundul orbitelor; 

— Bravo! La Oituz! Nu e nimic! Se poate trăi foarte bine şi 
fără picioare... Ţara, băiatule! 


În urmă, alţi medici în şorţuri albe, şi doamne de cari-tate, 
şi infirmiere purtând coşurile de ţigări, şi infirmieri cu 
condici, cu flori şi cu pachete de şocolată... 

Convoiul înaintează doi paşi, se opreşte, bolnavul face 
sforţări să se ridice într-un cot şi încearcă printre crispaţiile 
de durere să surâdă, ruşinat că se află culcat înaintea 
atâtor persoane înalte... 

Iar bolnavii inspectaţi, după ce convoiul a trecut, îşi caută 
cu degetele câte le-au mai rămas, pe marginea păturii, cele 
câteva ţigări, pachetul de şocolată şi floarea lăsată de fata 
subţire şi bălană, cu ochii umezi şi cu buza de jos 
tremurând. Ea singură presimţea că acestor dureri altă 
alinare li se cuvine; nu exclamaţiile doamnei cu lorgnon şi 
îmbărbătările generalului scund: „Nu face nimic... La 
Oituz? Bravo!” 

Camera lui Radu Comşa şi Vasile Mogrea s-a umplut, abia 
izbutind să primească atât de numeroşi oaspeţi. 

Radu Comşa îşi muşcă buza; tovarăşul său mototoleşte 
marginea păturii între degete. 

Colonelul medic şopteşte ceva personajului important 
între toate. Răniţii aud numai numele lui Alexandru 
Vardaru. 

Personajul înaintează, ridică mâna tremurătoare, cu vinele 
ca sforile: 

— Patrie... niciodată... recunoştinţa ţării... Am să-l felicit 
pe Vardaru. 

— Comment? îl priveşte doamna cu lorgnon, ca într-un 
panoptic unde se vede agonia lui Osman Paşa. Trei râni şi 
vindecat? C'est prodigieux! Mais quoi! Am spus întotdeauna 
că Vardaru... ce n'est deja pas şi mal! 

— Bravo! Ochii? Se poate trăi foarte bine şi fără ochi. 
Vindecat? Chiar astăzi scoateţi pansamentul? Ei, bravo! Cu 
atât mai bine... Curaj... 

Generalul scund şi spătos îi scutură neaşteptat mâna atât 
de zdravăn şi entuziast, încât patul s-a mişcat pe ciment şi 
în ochii lui Comşa au trecut fulgere negre. 


Se întoarce la celălalt pat: 

— Şi dumneata? 

Dar ochii lui Vasile Mogrea l-au pironit îndrăzneţ şi drept, 
încât s-a citit în ei, ca şi cum ar fi fost scris cu litere de-o 
palmă, gândul batjocoritor: „Ce, şi eu? Bravo, nu? Se poate 
trăi foarte bine ciung sau orb!” 

Generalul s-a oprit, s-a pipăit deasupra nasului unde se 
îmbinau sprincenele groase, de teamă parcă să nu se fi 
desprins ca o pereche de sprincene postişe, şi ducând apoi 
amândouă mâinile la spate, privi indiferent pe pereţi. 

— Sublocotenentul Mogrea! lămureşte colonelul medic, ca 
întotdeauna mândru de bolnavii lui. Rezervist. Profesor. Un 
adevărat brav! Citat în ordin de zi pe corp de armată... 
singur cu mitraliera... menţinut, poziţia... 

Ochii sublocotenentului Mogrea se încrucişează cu ochii 
colonelului într-o mustrare: „De ce, ce importă?” 

Dar personajul important între toate şi-a şters cu o mână 
măâtreaţa de pe umeri şi s-a aplecat peste pat, rostind: 

— Patrie... niciodată... recunoştinţa ţării... pregătim 
viitorul... 

— Pregătim? Cine „pregătim”? Eu şi dumneata? sunară 
sec vorbele sublocotenentului Mogrea, care privea părând 
că a descoperit ceva foarte curios în tavan. 

În tăcere a scârţâit numai pielăria generalului, ca un 
geamantan strâns în curele, înainte de a fi coborât la 
trăsură. 

Personajul important între toate şi-a retras mâna ca la o 
atingere de reptilă. Îşi şterge mătreaţa şi zâmbeşte, cu milă 
complice, către doamna cu mustăţi sure şi cu lorgnon, 
clătinând din cap. 

— Hm! făcu personajul important. 

— Hm! făcu doamna cu mustăţi sure. 

— Hm! făcu generalul scurt şi spătos. 

— Hm! făcu celălalt general, ameninţat de apoplexie, care 
nu rostise nimic până acum. 


Dar în ochii fetei cu haina albastră trecea întâia dată un 
început de surâs trist; iar colonelul medic îl priveşte cu 
indignare îngăduitoare, ca pe-un copil care s-a purtat 
necuviincios la masă. 

Personajul important îşi şterge bărbiţa cu batista şi se 
îndreaptă demn spre uşă, urmat de întreg convoiul. 

Copila înaltă, în haină albastră, a rămas să pună cele din 
urmă flori pe patul bolnavilor. 

— Acestea nu supără... Nu e aşa? îndrăzneşte să întrebe 
cu glas care aminteşte ecoul clavirului după ce cântecul a 
încetat. 

— De ce să supere, domnişoară? Pe acestea le păstrăm 
aci... pentru totdeauna! Arătă cartea în care va strivi florile, 
când vor începe să se vestejească. 

Copila mulţumeşte cu obrajii învăpăiaţi. 

A observat că rănitul citeşte aceeaşi carte pe care o citeşte 
şi dânsa acasă. Este acolo un capitol... Dar ar roşi mai tare, 
să spună ce capitol... 

Când s-a închis uşa după toţi, tovarăşul lui Radu Comşa s-a 
ridicat pe marginea patului; îşi zburleşte părul în semn de 
independenţă şi protest: 

— Comşa! 

— Da... 

Imitând glasurile de adineauri: 

— Patrie... recunoştinţă... Am să-l felicit pe Vardaru... 
Comment? Trei răni şi vindecat? C'est prodigieux! Am spus 
întotdeauna că Vardaru... Quoi? Ai crede că acest domn 
Vardaru e rănit şi că el de două luni n-a văzut lumina, cum 
n-ai văzut-o tu de două luni: lumina, Luminiţa şi alte 
luminăţii şi mofturi... Comşa, asculţi? 

— Da... 

— Ştii ce fac eu cu asemenea personaje, care vizitează 
spitalele ca grajdurile de curse? 

— Nu ştiu ce faci cu asemenea personaje. 

Omul cu părul zburlit ca sârmele de frecat parchetul spuse 
atunci ce-ar face el cu asemenea personaje care vizitează 


spitalele ca grajdurile de curse, dar tiparul nu va putea 
niciodată să reproducă textual. 

Sublocotenentul Mogrea începu să-şi îmbrace din nou 
uniforma cu înfrigurarea şcolarilor când se pregătesc să 
fugă pe fereastra dormitorului. 

Îşi încheie nasturii. Împinge chipiul pe ochi. 

— Comşa, eu m-am dus! Până la cinci sunt îndărăt... 
Regret că nu pot asista la evenimentul resurecţiei tale... 
Dar am să te găsesc înviat... Bună... 

E a treia oară de când camaradul lui Comşa dispare la 
întâlniri misterioase. 

Radu Comşa a rămas singur. 

Ultima dată priveşte în el, înainte de a fi iarăşi întors la 
lumina celorlalţi. 

Ascultă sunetele confuze din jurul său, le descifrează, s-a 
deprins să înţeleagă din ceea ce ar trebui să vadă ochii. 

Peste câteva ceasuri, când îi va fi îngăduit să vadă într- 
adevăr, vor fi oare toate tot aşa de purificate şi limpezi, cum 
le proiectează acum lumina lui ireală dinlăuntru? 

Au trecut paşi sub fereastră; s-au auzit strivind nisipul sub 
talpă. Pe urmă, alţi paşi în sală. Au sunat prin faţa uşii. 

Nu sunt pentru el; i-a cunoscut de departe. Erau paşi de 
femeie: tocuri înalte bătând mărunt şi ritmic cimentul. 

Dar nu erau pentru el. 

Luminiţa n-a fost de două zile; a spus că vine şi n-a venit. 
Iar Maria Probotă n-a venit de două săptămâni... „În 
durerea fizică, ca şi în cea morală, omul e întotdeauna 
singur...” Va vedea în sfârşit şi ochii acestui prieten care l-a 
ajutat în întunericul de două luni să privească în el şi să 
găsească lumină. Va recunoaşte şi atâtea figuri până acum 
fantomatice, de două luni plecându-se peste patul lui, unele 
cu blândeţe, altele cu indiferenţă, le-a simţit din glasuri, le-a 
ghicit imperceptibil numai din prezenţa lor. 

A foşnit ramura din fereastră. Acuşi va fi altceva decât o 
ramură auzită. 


Ce adâncă tăcere câteodată! Nu s-ar spune că deasupra şi 
alături şi pretutindeni de jur împrejur, într-aceste ziduri, 
sunt o mie de oameni cu o mie de alte suferinţi, fiecare 
închisă în fiecare... Pe urmă, iar pornesc goarnele de 
automobil, se aud din nou pe culoare duruind paturile spre 
sălile de operaţie, glasuri şi tusete, gemete, şi - bizar! — 
între ele, câteodată, un cântec țărănesc, monoton şi 
interminabil... Niciodată, ca în această încăpere, n-a 
presimţit în jurul lui atâtea mistere, şi iremediabila 
solitudine a oamenilor în suferinţă nu l-a potopit niciodată 
cu atâta milă pentru umanitate. 

Prin mila de el, a învăţat mila de alţii. 

Durerea nu l-a strâns avar numai în carapacea lui de vată. 
Pacificat, a putut asculta gemând lumea. Fiindcă de două 
luni n-a mai putut vedea cu ochii lumea cea de aievea, a 
ascultat ceea ce e invizibil în lume. L-au împresurat gânduri 
pe care oricând altădată le-ar fi alungat sau n-ar fi avut 
timp să le asculte. Întins în nemişcare letargică a stat două 
luni, să gândească şi să simtă pentru toată umanitatea. l-ar 
fi ruşine să o mărturisească aceasta. Are să-i fie ruşine mai 
ales mâine... Omul, când pune în mâna unui sărac o 
pomană, o face pe ascuns, cum ar săvârşi o faptă rea. 

Acum se simte ca un trunchi dezmorţit în primăvară, plin 
de sevă. Şi de toate hotărârile îi este cu toate aceste teamă; 
fiindcă se teme să nu-l reia viaţa, să nu-l desprindă de tot 
ce-a adunat aci, să nu le risipească în toate vânturile. 

Ştie că în orice bolnav dormitează ingratitudinea cu care 
va dezerta de la toate gândurile bune, îndată ce-i este 
îngăduit să se ridice din pat şi să se întoarcă la viaţă. 

Astfel, vindecarea lui Radu Comşa începe prin regretul 
după suferinţa pe care o părăseşte. 

Până ieri era bucurie şi nerăbdare. De ce i-a tulburat-o? 
„Ne despărţim şi tot ce-am vorbit şi am hotărât în camera 
aceasta de spital se poate să rămână pierdut...” A răspuns 
că n-are teamă. Şi acum se îndoieşte! Îi e teamă de ceea ce 
trebuia să înceapă de acum şi, ciudat, în neliniştea aceasta, 


se amestecă părerea de rău pentru acest Radu Comşa orb 
de două luni, de care se desparte. Tot astfel la judecata de 
apoi, când noroadele de morţi vor porni din mormintele 
vechi, cu o absurdă înduioşare vor întoarce privirile spre 
groapa cu întunericul ei muced, pe care o părăsesc. 

Radu Comşa ridică între perne capul. 

Se auzeau foarte departe paşi, dincolo de colţul culoarului, 
dar prin ziduri ştia că aceşti paşi sunt pentru el. lar pentru 
acest început de instinct nou, pe care îl va pierde mâine, 
când nu-i va mai fi trebuincios, simte părere de rău. 

Paşii s-au oprit înaintea uşii. 

Cineva a tuşit. Altul a râs. Glasuri. Le recunoaşte pe toate. 

Au intrat. Au făcut cerc în jurul patului. Poate spune acum 
după scârţâitul ghetelor, unde se află fiecare. 

Colonelul e lângă el, plecat; îi simte pe frunte respiraţia 
caldă, care miroase a tutun. 

— Locotenente, a sosit ceasul execuţiei! Ţi-ai făcut 
rugăciunea? Glumeşte cu o mare oboseală în vorbă, fiindcă 
a repetat aceleaşi cuvinte, la alţi bolnavi, de sute şi sute de 
ori. Lasă storul jos, Petrăchescule! Să-i dăm lumina în doze 
Mici... Şi scaunul, trage-l aci! 

Se aude storul desfăşurat. Zgomotul rece al scaunului 
mutat pe ciment. Îl ajută să se ridice din pat; infirmierul îi 
pune papucii în picioare; când i-au rezemat ceafa de spătar, 
l-a atins cu o tresărire mânerul unui instrument de metal. 

Colonelul i-a prins fruntea în degetele scurte şi grase, i-o 
răsuceşte ca un manechin, îi pipăie banda de pânză. 

— Lumină a zis şi lumină s-a făcut! sună, obosită, gluma. 

Au crănţănit foarfecele. Atât de simplu era tot? În faţa lui 
Radu Comşa s-a ales din noaptea de opt săptămâni, ca o 
lună plină, faţa rotundă şi bună a colonelului. 

Radu Comşa a adus palmele la ochii inundaţi de erupția 
albă, în care jucau curcubee. 

— Ne, ne! îi apucă mâinile colonelul, punându-i-le imediat 
pe genunchi şi plecându-se să-i cerceteze de aproape 


pupilele. Ne, ne! Atât de repede şi te-ai săturat, 
locotenente? 

Se îndreptă de mijloc, aruncă jos fâşiile din mână. Ochii 
albaştri şi fini cătară în ochii lui Comşa cu o bunătate acum 
tristă. Îi puse amândouă palmele pe umeri: 

— Cum ne simţim? Ai căpătat ochii şi, zi, acum pierduşi 
glasul? 

Radu Comşa privea cu o uşoară ameţeală oamenii care-i 
apăreau întâia dată aievea: colonelul vast în halatul rotunjit 
pe burtă, medicul ajutor cu mâinile în buzunările şorţului, 
infirmierul cu cap de galinaceu. 

Toţi surâdeau ca unui copil trezit din somn. 

Infirmierul îşi şterse nasul cu arătătorul. 

— Ei? 

Ar fi vrut să rostească vorbe rare de mulţumire, aşa cum îi 
dicta inima. Nu rosti decât: 

— Domnule colonel, domnule căpitan... 

— Ssst! ameninţă colonelul cu degetul gras şi galben de 
tutun. Acum, peste o săptămână scoatem şi p-asta! bătu cu 
degetul corsetul de bandaje care-i înfăşură încă pieptul. Pe 
urmă, ne spui la revedere! Faci loc altuia... 

— Domnule colonel, ceea ce... 

— Ssst! îl opriră ochii albaştri. Ai să uiţi mâine! Toate sunt 
fleacuri! Acum linişte; nu ridici deocamdată storul... Şi cred 
că n-ai să te apuci să citeşti! răsuci o carte pe măsuţă, să-i 
descifreze titlul. 

O aruncă la loc, cu indiferenţă, fiindcă de mult se 
dezvăţase să mai citească o carte. 

— Te-am lăsat, locotenente! Aşteaptă şi alţii. 

Toţi trei s-au îndreptat spre uşă. Trecând, infirmierul a 
cules de pe ciment o bucată de vată. 

Radu Comşa e parcă dezamăgit. „Evenimentul resurecţiei” 
s-a petrecut prea repede şi altfel de cum îl aştepta de două 
luni. 

Rămas singur, măsură cu privirea camera. 


O crezuse mai mare, paturile mai depărtate. De ce-şi 
închipuise că peretele era alb, când e de culoarea cafelei cu 
lapte? Lumina prin storul dens e de culoarea 
chihlimbarului. Totuşi îl oboseşte; trebuie să reînveţe a clipi. 
Şi să-şi procure o pereche de ochelari negri, fumurii, 
albaştri. Străbate o singură bandă îngustă de soare, între 
marginea storului şi pervaz. În ea joacă praf aproape 
invizibil. Şi tremurul razelor e cald, deşi nu-l atinge. 

Nu poate rezista chemării de afară. 

Păşind spre fereastră - curioasă senzaţie să vezi unde pui 
talpa şi să nu mai pipăi - zvârli cu vârful piciorului 
legătoarea lepădată jos, care-i astupase ochii. Dădu întâi 
numai un colţ într-o parte, cum ar privi pe furiş, într-un loc 
inter-zis. Apoi, cu hotărârea bruscă a înotătorului când se 
aruncă într-o apă necunoscută şi rece, smuci storul să 
dezvelească cerul. 

Soarele, cerul, copacii, drumurile cu prund, cum au năvălit 
toate ca o explozie! 

L-au ameţit şi se reazemă cu ochii închişi. 

Ce repede se refugiază în întunericul lui! 

Aşa, acum numai în doze mici, cum a recomandat 
doctorul! A redeschis ochii numai pe jumătate; în tremurul 
pleoapelor îi joacă lacrimi. Poate e imprudent... Dar cum 
poţi lăsa soarele atât de aproape, când l-ai aşteptat cu 
lăcomie de două luni? Abia acum emoția i-a înăbuşit 
respiraţia... 

Creanga salcâmului cu frunze ovale de ceară e chiar sub 
fereastră, o poate atinge. Şi departe alte tufişuri cu arbuşti, 
cu frunze sfârlogite de brumă. Vârful ierbii e ars. 

La poartă, soldaţi şi bolnavi. 

Unul pleacă, desigur; e cu o legătură albă sub braţ, sub 
celălalt cu o cârjă. În jurul lui, cei care rămân îi urează 
drum bun. Sunt cu mâinile în bandaje, cu obrazul acoperit 
de faşe. Flutură din mâini... Cel care pleacă s-a întors 
repede, trece pe lângă zăbrelele de fier cu mersul lui încă 
nedeprins, infirm; piciorul de lemn şi cârja sună în pietre, 


legătura albă se balansează la fiecare pas, dar în mers are o 
stranie sprinteneală voioasă, de om pe care îl mai poate 
aştepta undeva o fericire. 

Când nu se mai zăreşte, ceilalţi s-au întors muţi, privind în 
ţărna drumului, târându-se ca larvele. Ca să vadă aceasta i- 
au dat ochii? 

Radu Comşa a ridicat privirea mai sus de la pământ, spre 
zarea albastră. Spre cerul de deasupra. Ce odihnitor e, şi 
lin! Nori plutesc absorbiți de adânc, luând forme fantastice 
de zei şi de monştri fabuloşi. Nu-şi poate desprinde ochii de 
la misteriosul lor joc. Suflă un vânt abia simţit, îi tremură 
fire de păr pe tâmplele în sfârşit libere. 

Radu Comşa simte o înduioşare de copil. Poate înduioşare 
de el; poate de cerul care mai ştie încă să fie calm. 

Norii şi-au schimbat conturul. Mai înainte era o femeie 
plecând mâna spre o ramură de flori. Acum e o fregată cu 
pânze întinse pe-o mare cu creste mărunte de valuri. Şi 
iarăşi e o femeie cu fruntea în pumni, cu coatele rezemate 
pe genunchi: gândind sau privind într-o depărtare 
nevăzută? 

Cum a tresărit! Adineaori, adunat în el, simţea de departe 
paşii şi îi recunoştea. Acum, risipit în afară, nu i-a mai auzit 
decât când s-a izbit uşa în perete. 

S-a întors; din prag, l-a privit un om cu chipiul pe ceafă, cu 
ochiul drept micşorat, să-l ferească de fumul ţigării. Mai 
târziu, n-avea să-l mai poată vedea altfel ochiul acela decât 
aşa, pe jumătate închis, fiindcă ţigara e veşnic nelipsită 
acolo, în colţul gurii. 

Dar pe om l-ar fi cunoscut, chiar dacă nu i-ar fi auzit 
glasul. 

Au avut amândoi o pornire de îmbrăţişare şi amândoi s-au 
oprit ruşinaţi. Şi-au întins numai mâinile, care abia se 
încleştară mai cald decât între doi cunoscuţi indiferenți. Se 
privesc. Îşi surâd. Nu ştiu ce să facă cu braţele. 

Radu Comşa îşi spune că tovarăşul lui e aproape aşa cum |- 
a închipuit: zburlit, cu fruntea înaltă şi cu toată înfăţişarea 


rebelă, de la nasturii aproape smulşi din încheietori până la 
privirea care nu e calmă, pe suprafaţa lucrurilor, ci 
scormoneşte, ca un vârf de baston brutal, ridicând pietrele. 
Prin ce previziune l-a ştiut aşa cum era, fără să-l fi văzut 
vreodată? 

Sublocotenentul Vasile Mogrea nu-i mai înfruntă privirea. 
Se uită în jos. Radu Comşa e încă mai desfigurat de cum şi-l 
închipuia. Cicatricea roşie-vânătă din colţul gurii şi aceea 
care boţit ridică pielea din colţul ochiului fac jumătatea de 
obraz să pară opărită. Ce bună inspiraţie să ascundă 
oglinda! Desigur că nu s-a văzut, poate nici nu s-a gândit la 
aceasta. Nu bănuieşte. Va trebui să-l deprindă pe încetul cu 
gândul. 

Vorbele însă se legau greu! Acum, când îşi văd ochii, se 
simt mai îndepărtați. Au presimţirea că fiecare vorbea 
numai să-şi spună sieşi gândul, din această clipă înainte vor 
trebui să pândească pe figura celuilalt ecoul. 

Sublocotenentul Mogrea îşi aruncă pe pat chipiul; trage cu 
zgomot celălalt scaun; aprinde, de la ţigara sfârşită, altă 
țigară. 

Arată cu mâna spre geam: 

— Cred că am avut dreptate, Comşa! Cerul şi soarele te-au 
primit sărbătoreşte... 

Privesc amândoi norii, care acum au scobit în cer o grotă 
în care se vede un catafalc. 

Omul cu părul ca sârma de frecat parchetul a întors ochii 
la pământ. 

S-a hotărât. Glăsuieşte fără să ridice fruntea, zgâriind cu 
unghia o pată de noroi uscată, pe postavul genunchiului. 

— Îmi pare rău, Comşa, că trebuie să-ţi mâhnesc cea dintâi 
zi a ta de lumină... 

Radu Comşa s-a mişcat pe scaun. 

Caută la ochii prietenului, care se ascund. Abia i-a fost 
redată privirea şi el citeşte cu teamă în ochii altuia o 
dibăcită pregătire de veste rea. 

— Nu înţeleg, Mogrea... 


Mogrea continuă să frece cu unghia locul unde a fost pata. 

— Ai întrebat de câteva ori de ce nu mai vine Maria 
Probotă... 

Radu Comşa nu observă că prietenul nu mai spune, ca 
întotdeauna, „doamna” Maria Probotă. 

— Tot nu înţeleg! 

Mogrea descoperi altă pată mai mică. Începu să o curăţe şi 
pe aceea, cu duşmănie. 

Schimbă altfel: 

— 'Tifosul e o boală grea, Comşa! Mai cu seamă când dă 
peste un organism fără rezistenţă morală... obosit... detaşat 
mai dinainte de viaţă... Mi s-a părut întotdeauna, când 
Maria Probotă surâdea, că avea ceva imperceptibil în surâs. 
Ştiu eu? Poate dintele acela albăstrui în toată dantura 
intactă, în fine ceva care neliniştea... ca un avertisment al 
morţii. Sunt unele fructe în care roade un vierme ascuns, 
deşi fructul părea intact... Când viermele morţii a ajuns la 
inimă, fructul se desprinde şi cade... fără suflarea 
vântului... singur... 

Vorbind, Vasile Mogrea freca pata atât de preocupat de ea, 
încât părea că numai din pricina aceasta îşi dibuieşte 
vorbele. 

Radu Comşa de astă dată a înţeles: 

— Şi? 

— Acum vin de acolo... S-a sfârşit! 

Omul termină de frecat pata, şterse tot genunchiul cu 
mâneca şi se ridică de pe scaun, ocolind ochii lui Radu 
Comşa, ca ochii unui om căruia i-ai pricinuit un rău de 
moarte. Se rezemă cu coatele pe pervaz şi începu să 
privească la norii albi, în care peştera se surpase pe 
catafalc. 

Stătu mult aşa, muşcând cartonul ţigării. 

Când se întoarse, Radu Comşa era tot pe scaun, cu mâinile 
pe genunchi, aşa cum fusese deprins când era încă orb. 

Dar în ochii goi nu izvorâse nici o lacrimă să îmblânzească 
obrazul rupt de fier. Îl împresurau numai morţii: Dan 


Şcheianu, bătrâna, Mihai, Ghenea... Şi acum, încă... 

Sublocotenentul Mogrea îl luă de braţ, aşa cum îl sprijinea 
când mai avea încă nevoie să fie dus de cineva. 

— Te întinzi pe pat, dragă Comşa! Şi coborâm storul. 

Radu Comşa se lăsă dus. Când se aşeză pe marginea 
patului, iarăşi cu mâinile pe genunchi, ochii întâlniră, 
deasupra cărţii de pe măsuţă, o cutie de seringă nichelată 
cu luciul capacului ca o oglindă. 

Întinse mâna poate fără să gândească, amintindu-şi că nu 
şi-a mai văzut ochii, că nu-şi mai ştie chipul, cicatricea 
numai a pipăit-o. 

Dar n-avu când să-şi apropie oglinda metalică de ochi. 
Celălalt, i-o smulse: 

— Lasă acum! Pentru o singură zi e prea mult! 

Capitolul V. 

CA SĂ FII TARE, FII SINGUR. 

Se ridică din jâlţ. Merse câţiva paşi. Se întoarse la loc. 

Răsuci între degete scoica roză cu margini încovoiate de 
sidef, în a cărei pâlnie Luminiţa spusese odinioară că 
ascultă chemarea mării. 

Din nou nu-şi găsi astâmpăr. 

Oglinda îi atrăgea tiranic privirea, să-i arate obrazul cu 
cicatricea dezgustătoare: coada ochiului, cu pielea boţită şi 
arsă spre tâmplă, buza spintecată dezvelind, într-un rânjet 
continuu, doi dinţi şi gingia. 

Întoarse jâlţul cu spatele la oglindă. 

Dincolo, se auzea în răstimpuri glasul lui Alexandru 
Vardaru, vociferând. 

A căpătat un obicei oribil: când e nerăbdător, îşi roade 
unghiile. Trebuie să se dezbare. Îşi vârî mâinile în 
buzunarul tunicii. 

Merse iarăşi până la fereastră. 

În grădină, Cora şi Ralu Vardaru, în veşmânt negru, se 
depărtau pe poteca potopită de frunze foşnitoare; strâns 
una în alta, cu umerii încovoiaţi, ca două bătrâne într-un 
cimitir. Grădina devastată de toamnă părea mai largă. În 


fund, se vedea spinarea unui zid cu tencuiala grunzuroasă 
şi fără nici o fereastră, perete geometric şi hâd, altădată 
ascuns de frunziş. 

Cele două surori, căutând în aleile deşarte fantoma 
invizibilă, măreau dezolarea grădinii, cu poteci tăiate 
pentru veselia şi încântarea ochilor. Pantofii negri răscoleau 
sonor frunzele metalice. Din când în când, se plecau să 
ridice ori poate să smulgă ceva. Dar păreau că cercetează 
în nisipul mărunt urmele unor paşi de copil numai de ochii 
lor ştiute. 

Radu Comşa se înduioşă de această durere tenace. Mihai, 
şi în moarte, trecuse, cu indiferentă peste sufletul lor. 

Ceruse, în scrisoarea cea din urmă, să fie îngropat acolo 
unde avea să-l găsească glonţul şi unde nimeni să nu-i 
„scurme” mormântul. 

Cora şi Ralu nu puteau astfel să-şi adune durerea lângă un 
mormânt din cimitirul târgului bătrân, la care să vină în 
fieştece dimineaţă păşind în vârful picioarelor, ca lângă 
pătucul lui de copil, când nu se îndurau să-i deştepte 
somnul. L-ar fi avut aproape. Ar fi putut să-l cheme. Plivind 
o floare, mâinile lor l-ar fi vegheat, ca în viaţă. N-ar fi fost 
atât de desăvârşit absent. 

Acum, amintirea risipită o culegeau din fiecare ungher 
unde în aer a rămas nevăzut un gest al lui, unde îi mai aud 
glasul, unde îl simt cu o tresărire apropiindu-se lin cu 
surâsul din cealaltă lume: „lată-mă, Cora! lată-mă, Ralu! 
Totul a fost o glumă... Cum aţi putut crede?” 

Radu Comşa gândi că o singură îndurare le-a cruțat: n-au 
să-l vadă niciodată decât intact şi elastic, în adolescenţa lui 
plină de sănătate şi de frumuseţe. N-au să-l ştie cum îi stă 
lui în ochi, în arătarea de spaimă din balta cu mâl de la cota 
535, cu fruntea putredă şi cu lipitoarea atârnând în orbita 
golită. 

Se mişcă să-şi rupă din ochi imaginea monstruos de clară. 

Călcase mai apăsat. 

Alexandru Vardaru deschise uşa de la birou: 


— A, tu erai, Radule? Intră! 

— Aştept până... 

Radu Comşa se gândea la persoana necunoscută 
dinlăuntru, pe care o executa Vardaru cu glas atât de 
violent. 

— Nu e nimic. Intră! Poţi asista la execuţia acestui 
onorabil! 

Radu Comşa intră şi rămase surprins, constatând că „acel 
onorabil” era Sofron Vesbianu! 

În picioare, lângă birou, bărbatul Zoei îşi ştergea cu 
batista sudoarea de pe chelia ovoidă. 

Se uită duşmănos la martorul nepofitit. 

Nu recunoscu în acest ofiţer cu obrazul desfigurat pe 
prietenul Zoei. Numai când Radu Comşa se mută în lumină 
şi fu cu partea neatinsă spre el, Sofron, îşi puse batista în 
buzunar şi se grăbi să-i întindă mâna bondoacă, zâmbind 
milog: 

— Domnule Comşa, judecă şi dumneata! 

Alexandru Vardaru îşi dădu drumul între braţele fotoliului. 

— Vă cunoaşteţi? Cu atât mai bine! Să te pun în curent. 
Acest domn - îl arătă ca pe-un animal împăiat - prin nu ştiu 
ce legături cu comandamentul rus, a obţinut pe numele 
spitalelor ruseşti autorizaţia să taie lemne din pădurea 
statului, de lângă Chioaia. aie şi le transportă! Bineînţeles, 
cu oameni şi cai puşi la dispoziţie de comandamentul rus, 
iar alţii, rechiziţionaţi de la noi. Face două depozite aci, 
circa cinci sute vagoane. Evident, nimeni nu se atinge de 
ele, de bună-credinţă că sunt ale spitalelor ruseşti. Şi 
fiindcă acest domn ştie că a îngheţat populaţia şi bolnavii 
astă-iarnă, se pregăteşte să le speculeze. Îţi imaginezi cu ce 
preţuri! Kilogramul de lemne, mai scump decât kilogramul 
de pâine! Desigur, se roagă lui Dumnezeu să avem o iarnă 
mai teri-bilă ca iarna trecută... Întâmplarea face să prind de 
veste - tăia doar lângă Chioaia! - intervin să se facă o 
anchetă, se dovedeşte potlogăria... 


— Nu e nici o potlogărie! Pot face dovadă! protestă Sofron 
Vesbianu scotocindu-se în buzunarul stâng al vestei, pe 
urmă în cel drept, pe urmă în buzunarele hainei, şi, în 
sfârşit, în fiecare buzunar al pantalonilor, de unde nu 
scoase nici o dovadă. 

— Lasă-mă să termin! Se dovedeşte potlogăria şi se 
ordonă rechiziţionarea lemnelor. Şi acest domn, ştii cu ce 
propunere îmi vine? Îmi oferă o tranzacţie pe care o 
socoate cea mai firească şi onorabilă soluţie! Treizeci de 
vagoane, mie, Vardaru, să mă dezinteresez de chestiune... 
Şi nu e prima cu care îl surprind! Îţi închipuieşti ce 
operează de un an! Acest individ şi alţii de aceeaşi speţă: o 
bandă. Numai de pungăşii, auzi... 

— Domnule Vardaru, insulţi în casa dumitale un om care... 
Domnule Comşa, vă fac martor! îşi agită Sofron Vesbianu 
mâinile scurte. 

— Nu e pungăşie? Şi vagoanele de grâu sustrase 
rechiziţiei, astă-iarnă, nu-s pungăşie? Şi zahărul cu care-ai 
îndrăznit să vii la mine să-mi propui, nu e pungăşie? Şi 
vagoanele de ulei, de la Botoşani, nu sunt pungăşii? 

Vorbind, Alexandru Vardaru se ridicase şi, înaintând în 
jurul biroului, se apropie de Sofron Vesbianu, care ridică 
braţul în dreptul obrazului ciupit şi cu negi păroşi, ca şi cum 
Vardaru avea să-l lovească. 

— Acestea nu sunt pungăşii? Dacă te dau pe mâna Curţii 
Marţiale? Dacă înfunzi puşcăria? Mi-e milă numai de fata 
nenorocitului ăla de Racliş, altfel... 

Alexandru Vardaru nu era cu mult mai înalt decât celă-lalt, 
dar îl stăpânea atât cu privirea, încât Sofron Vesbianu se 
condensase în colţul biroului, lepădând toată apa prin pori. 

Uitătura piezişă, ocolind ochii, nu făgăduia nimic bun. 

— Ai să iscăleşti aci... Aşteaptă! 

Vardaru continuă să poruncească răstit, ca unei slugi, fără 
să-l îmbie să ia loc pe scaun. Şi Radu Comşa privi cu uimire 
la Sofron Vesbianu, multimilionar şi un soi de satrap la el în 


casă, supunându-se acestor porunci. Vardaru scria atât de 
apăsat, încât peniţa scârţâia. 

Sofron Vesbianu, siiindu-se să pară nepăsător, se apropie 
de Radu Comşa, cu mâinile la spate: 

— Când ne faci plăcerea să vii pe la noi? O pot anunţa pe 
Zoe? Zoe Dimitrievna! Făcu aluzie la discuţia de astăiarnă. 

Radu Comşa îngăimă o scuză oarecare; dar Vardaru îl 
scăpă de această corvoadă. 

— Semnează, individule! 

Individul citi foaia de hârtie; cu tocul în mână, încercă o 
împotrivire, în care se vedea că nu-şi pune prea multă 
nădejde. 

— Domnule Vardaru, dar înseamnă cu aceasta să renunţ şi 
la capitalul meu! Am plătit numai la... 

— Iscăleşte! 

Sofron Vesbianu muie peniţa în călimară şi semnă. Pe 
urmă, se scărpină amărât în chelie şi, cum era cu degetele 
unse de cerneală, lăsă pe creştet trei parafe. 

Vardaru puse tamponul, împături coala trecând cu 
unghiile pe muchii. 

— Lăsaţi măcar să o prezint eu! stărui Vesbianu, întinzând 
mâna după hârtie. 

Alexandru Vardaru puse coala împăturită în buzunarul 
hainei, privindu-l cu scârbă. 

— Ca s-o dai când îţi convine? Aci e mai sigură! Şi acum nu 
mai am nimic cu dumneata... 

Sofron Vesbianu întinse mâna lui Comşa, o îndreptă spre 
Vardaru, dar, văzând că celălalt le ţine pe amândouă în 
buzunar, isprăvi gestul ducând degetele să-şi pipăie 
cravata. 

La uşă, Alexandru Vardaru îi strigă din urmă: 

— Vezi, sunt obiecte de preţ în sală! 

Sub insultă, Sofron Vesbianu se opri o clipă. Vru să 
rostească ceva din prag. 

Apoi, reţinându-se, ieşi îndesându-şi pălăria pe chelia cu 
trei amprente digitale. 


— Cum şi-a putut da nenorocitul ăla de Racliş fata după o 
asemenea bestie? se miră Vardaru, făcând ordine pe birou, 
lăsând capacul călimării de cristal şi ştergând peniţa în 
părul aspru din cupa de porțelan. 

Când sfârşi, îşi ridică ochii cu totul îmblânziţi spre Radu. 

— Să ne mutăm în grădină! Am pus să ne aducă acolo 
cafeaua şi fructe... Să profităm de cele din urmă zile cu 
soare! 

De fapt, Alexandru Vardaru ştia că schimbându-se dintr-un 
loc în altul, îşi schimbă desăvârşit şi dispoziţia sufletească. 

Aci, unde-a ţipat la Sofron Vesbianu, n-ar putea să 
păstreze calmul de care are nevoie. 

O clipă se oprise, uitându-se la obrazul lui Radu Comşa. 
Arătând cu mâna, cum indica pe teren, când hotăra o 
modificare, tăierea unui şanţ, ori alinierea unei grădini, 
rosti: 

— Trebuie să reparăm acestea! Când se vor termina toate; 
la Paris ori la Viena, un chirurg poate să pună ordine în 
câteva ceasuri... 

Radu Comşa roşi, gândind dureros că se afla acum 
înglobat în obiectele supuse ordinei şi modificărilor pentru 
care avea o deosebită vocaţie părintele Luminiţei. 

Alexandru Vardaru observă că atunci când roşeşte, 
obrazul lui Comşa e şi mai respingător: cicatricele rămân 
palide, fiindcă dedesubt nu mai circulă sângele. 

La masa de sub nuc, îi aştepta un coşuleţ împletit cu mere, 
piersici şi pere. Farfuriile şi cuţitele orânduite alături, cutia 
cu ţigări de foi. 

Nucul nu-şi scuturase încă toate frunzele. Se desprindeau 
fără nici o suflare de vânt, descinzând lin în spirale. 

Pe scândura neagră a mesei, se vedeau figuri scrijilate cu 
vârful briceagului de Mihai. 

Radu se aşezase în dreapta lui Vardaru. 

— Treci, te rog, dincoace! Îi arătă loc pe scaunul de paie, 
la stânga. 


„Aceasta e ca să fiu cu obrazul neatins spre dânsul”, gândi 
cu tristeţe Radu. 

Alexandru Vardaru alese un măr. 

Descoperi lângă el altul, atins, mutilat, asimetric 
pecingenit de cine ştie ce boală ascunsă. Îl puse pe masă; îl 
privi pe faţa boţită şi verde, îl întoarse cu cealaltă faţă 
netedă şi rumenă, care-i ascundea desăvârşit meteahna. 
Privit aşa, părea un măr sănătos ca oricare altul. Îl lăsă cu 
partea aceasta în sus. „Nici unui fruct nu-i este îngăduit să 
strice armonia naturii”, îşi spuse Comşa, înțelegând ce-a 
gândit Vardaru când a răsucit mărul, şi simțindu-se solidar, 
într-o nefericire comună, cu fructul infirm. 

— Uite de ce te-am chemat, Radule! începu Vardaru 
curăţind mărul, minuţios, în spirale, cu metoda pe care o 
punea în tot ce făcea. A venit la mine, aseară, fostul tău 
tovarăş de spital... Cum se numeşte? 

— Mogrea! Vasile Mogrea... 

— Da, Vasile Mogrea! N-am înţeles exact ce voia. Îmi pare 
un cap dezorganizat. Ar face bine să-şi mai tundă părul! 
Poţi fi brav, cum aud că a fost, fără să sperii lumea cu o 
coafură de sălbatic polinezian. La urmă, aceasta îl priveşte! 
A venit, cum îţi spun, aseară. Mă căutase de două ori. Nici 
n-a vrut să ia loc pe scaun. Mi s-a părut agitat mai mult 
decât trebuia. Războiul a stricat multora nervii. Păcat! 
Altfel, destul de inteligent, şi cu lectură; dar totul 
nedisciplinat, răsturnat ca o bibliotecă într-un camion, şi 
totul negativ! A început prin a spune că pleacă peste două 
zile la unitate, că se desparte de tine; că înainte de a pleca 
şi fără ştirea ta - a subliniat-o de vreo două ori, dar n-avea 
nevoie să o facă - ţine să-şi împlinească o datorie. Nu 
înţelegeam unde vrea să ajungă! „Domnule Vardaru! - îmi 
spune - deşi prietenul Comşa n-a simţit niciodată nevoie să 
mă pună în curent cu chestiunile lui intime, am înţeles că e 
logodit cu domnişoara Vardaru!” M-am uitat la el cu mirare; 
aceasta e o chestiune care ne priveşte numai pe noi; tu, 
Luminiţa şi eu... Aici se opreşte, îmi face o teorie a 


războiului pe care am suportat-o fără să clintesc. Nu ţi-o 
repet! Desigur, o cunoşti mai bine decât mine, de vreme ce 
v-aţi aflat două luni în aceeaşi cameră! După ce a terminat- 
o, trece la un rechizitoriu al claselor conducătoare. Am 
început să-mi pierd răbdarea. L-am rugat să ajungă la 
chestiunea care l-a adus la mine, fiindcă îmi închipuiam că 
n-a venit să-mi ţină o conferinţă. Avem cu toţii altceva mai 
bun de făcut! Atunci, mi-a spus că atitudinea noastră, adică 
a Luminiţei, a mea, a Laurei faţă de tine, e pur şi simplu 
ingrată. Te-am părăsit! Ne interesăm mai puţin de tine. A 
adăogat siguranţa că această căsătorie n-are să se mai facă 
şi că e natural să sfârşească astfel. El ştie că ţara e 
împărţită în două categorii: combatanți şi cei dindărătul 
frontului. Două mentalități, care nu se pot reconcilia. În 
fine, altă teorie! Am suportat-o şi pe aceea... Toate, 
bineînţeles, mutând obiectele de pe birou, întorcând 
plicurile să citească adresele, schimbând scaunele de la 
locul lor, lepădând scrumul ţigării pe covor. L-am rugat să 
termine! Mă chemase de două ori la masă: nu-mi place să 
mă fac aşteptat! Atunci, fără nici un motiv, spune că regretă 
că am pierdut amândoi timpul, că era mai bine să nu fi venit 
- lucru la care am căzut de acord - îşi ia chipiul şi pleacă, 
lăsând uşile deschise în urmă... 

Alexandru Vardaru aşeză cuțitul de-a curmezişul farfuriei, 
după ce l-a şters să nu coclească. Adunând sâmburii 
mărului, tăcu, fiindcă venise servitoarea cu cafelele. 

— Lasă-le aci! Pleacă! Şi pentru oricine mă caută, nu sunt 
acasă... 

Alese o ţigară din cutia de lemn; aprinse. 

Se uită la Radu care netezea cu unghia una din figurile lui 
Mihai săpate în lemnul moale; o clipă, cum nu i se vedea de 
fel celălalt obraz, părea Radu Comşa de altădată, sănătos la 
trup şi la minte, aşa cum îl alesese el pentru Luminiţa, 
lăsându-le iluzia că s-au găsit ei. 

Alexandru Vardaru continuă: 


— Aceasta e vizita prietenului tău, Radule! Nu ţi-aş fi spus- 
0, dacă nu m-aş fi gândit mult după ce-a plecat... Tu ce 
găseşti de zis? 

Radu ridică ochii. Îi părea rău că prietenul săvârşise o 
nedelicateţe, faţă de el şi faţă de familia Vardaru. 

Dar nu regreta cu totul. 

— Mă surprinde! Nu-l îndreptăţea nimic să încerce a 
explica el ceea ce aveam datoria să explic şi să-mi explic 
eu... 

Vardaru îl privea mirat: 

— De ce explicaţie e vorba? 

Radu întoarse mărul atins, punându-l alături de unul 
intact. Rosti, încet şi rar: 

— Acesta nu mai e la fel cu acesta! 

Cele două mere stăteau într-adevăr ca un om rumen şi 
robust lângă un infirm. 

Alexandru Vardaru le aruncă în coş, amestecându-le cu 
celelalte. 

Vorbi cu o mâhnire pe care nu găsea nevoie s-o ascundă: 

— E adevărat, Radu! Dar sperăm că aceasta are să se 
repare... Şi aci, singura care decide e Luminiţa. Nici eu, nici 
tu nu avem dreptul... De altfel, cum ai să rămâi la noi ca să- 
ţi reiei direcţia de la minister, Luminiţa are să se deprindă. 

Radu Comşa puse amândouă mâinile pe masă şi îşi privea 
atent degetele. 

— Nu rămân să-mi iau direcţia la minister! Am cerut să fiu 
chemat la regiment. 

De surprindere, Alexandru Vardaru uită tabieturile 
fumătorului de havană şi scutură scrumul ţigării. 

— Acum am eu nevoie de o explicaţie, Radule! Tocmai 
vorbisem cu ministrul... Credeam totul aranjat. 

— Explicaţia e cum nu se poate mai simplă! Prefer să mă 
aflu acolo unde nimeni nu întoarce capul după mine cu 
surprindere ori cu dezgust... Şi unde oamenii n-au nevoie 
să se deprindă ca să mă suporte! Sunt deprinşi! 

Alexandru Vardaru îi puse palma pe mâna întinsă pe masă. 


— Radule, începi să vorbeşti ca prietenul tău de aseară. 
Ştii că mie şi nouă, tuturor, n-ai drept să ne aduci aceasta 
mâhnire. Şi ştii pentru ce! 

Gândi la Mihai, dar nu-i rosti numele. 

— Am observat la voi toţi această mentalitate curioasă... 
Vorbiţi de spatele frontului, ca şi cum n-ar fi alcătuit din 
părinţii, soțiile, surorile, fraţii, copiii voştri. 

— Ca de o pildă Sofron Vesbianu, de adineauri? 

— Sunt şi de aceştia, dar ai văzut ce pat! Mi se pare ciudat 
că am ajuns aci... Credeam că ne cunoaştem îndestul; că 
suntem lămuriţi unul asupra altuia. Aveam satisfacția că îţi 
cunosc gândurile, cum mi le ştii pe ale mele. Puteam spune 
dinainte cum ar proceda Radu Comşa în cutare ori cutare 
situaţie... 

Radu Comşa râse, cu râsul care-i despica buza în rânjet: 

— Aceasta, fiindcă adoptasem o anumită mentalitate de 
clasă... 

— Ce înseamnă „mentalitate de clasă”? întrebă Alexandru 
Vardaru, retrăgându-şi mâna şi bătând, în începutul de 
enervare, cu vârful degetelor în scândura mesei. Ce 
înseamnă mentalitate de clasă şi cine te-a silit s-o adopţi? Ai 
venit singur, te-au ridicat calităţile tale... 

— Calitățile mele... 

— Da, calităţile tale, atunci când nu-ţi jucai fericirea 
individuală pe fraze. 

Radu voi să-l întrerupă, dar Alexandru Vardaru nu-i 
îngădui. 

— Mă surprinde trist, Radule, că te descopăr contaminat 
de boala aceasta nefastă... E mai gravă, pentru mine, decât 
semnul unei răni. Veniţi de pe front cu teorii, în loc de o 
experienţă de viaţă. Formulele vă maschează viaţa: în loc să 
vedeţi realitatea, croiţi un univers de sisteme rigide, la care 
aţi vrea să se supună natura şi, când natura nu se supune, 
vă miraţi, vă lamentaţi şi vă revoltați! Mă surprinde! Te 
socoteam imun. 

— Fiindcă eram o brută! 


— Fiindcă erai moral şi echilibrat. Când ai plecat pe front, 
acum câteva luni, mă aşteptam la orice. La aceasta nu! 

— Nici eu! surâse în cicatricea buzelor Radu Comşa. Nu 
mă cunoşteam încă. M-am descoperit acolo! Acum suntem 
mulţi care am învăţat că am fi dezertori dacă după război 
nu ne-am întoarce să continuăm lupta aci, pe frontul intern. 

Alexandru Vardaru se răsuci să-l privească mai cu 
luareaminte. Nu-l credea atât de contaminat. Dar îşi stăpâni 
enervarea. 

— Radule, să te întreb ceva... În tot ce cunoşti tu din viaţa 
mea, găseşti ceva de condamnat? 

— Nu! răspunse repede Comşa, fiindcă într-adevăr viaţa 
lui Alexandru Vardaru era limpede. Dar nu e vorba de 
aceasta... 

— Ba este, Radule! Este, fiindcă după criteriile tale, ale 
voastre - nici nu ştiu printre care să te socotesc - sunt 
totuşi de condamnat. Ai spus-o singur: am mentalitatea de 
clasă! Adică reprezint pe frontul intern duşmanul împotriva 
căruia, dacă n-ai lupta, te-ai socoti dezertor. Mi-ai declarat- 
o răspicat! 

— Dacă luăm cuvintele în înţelesul strict... 

— În înţelesul strict, Radule! Am oroare de exagerări, dar 
şi de subtilităţi. Realitatea nu se ascunde sub fraze... 

— Nu rostesc fraze! E vorba de o dorinţă generoasă de 
sacrificiu, de un ideal. 

— Şi aceasta nu e frază, Radule? Eu m-am socotit 
întotdeauna nedemn de aşa-zise marile idealuri. Viaţa mi s- 
a părut mai simplă... Omul nu se sacrifică idealurilor vagi. 
Nu iubesc o lume imaginară; o iubesc pe cea reală! Nu una 
viitoare; pe cea prezentă! Ştiu că nu putem face miracole, 
nici în viaţa de toate zilele, nici în cea politică... Tot ce poţi 
face e să corectezi puţin şi treptat realitatea. Chiar patriot, 
sunt fără imaginaţie; n-aş făgădui o fericire idilică, fiindcă 
ştiu că nimeni n-ar putea-o realiza. Ideile generoase duc la 
dezordine, lirismul la catastrofe! Nu înţeleg o societate de 


nefericiţi egali în mizerie. Automat, societatea creează o 
diferenţiere şi o ierarhie. 

— Acesta e argumentul invocat de toate feudalităţile... 

— Ba e argumentul experienţei istorice, Radule! Ai numai 
datoria să nu accepţi cu braţele încrucişate această situaţie, 
ca un privilegiu căzut de sus; ai datoria să sacrifici din tine 
şi de la tine, atât cât îţi îngăduie instinctul propriu de 
conservare, pentru a face semenilor un bine real. Dar nu 
să-i tulburi cu himere. 

— De câte ori mulţimea îşi cere un drept la viaţă, i se 
spune că năzuieşte himere... 

— Dragă Radule, de pasiunile mulţimii trebuie să te 
serveşti, nu să le serveşti! Să te serveşti ca să-i faci bine, 
adesea chiar împotriva voinţei sale! Eu nu pot crede că 
societatea, aşa cum e şi cum ne-a dat civilizaţia de care 
beneficiem toţi, nu pot crede că această societate e un 
complot al bogaţilor şi al tiranilor, pentru a specula norodul. 
E so-luţia adoptată de oameni, după ce-au dibuit veacuri. 
Nu e ideală, fireşte! Dar e perfectibilă! Se poate retuşa; nu 
se poate răsturna. 

— Ai dreptate s-o aperi... rosti Radu Comşa, cu râsul care-i 
strâmba buza. Nimeni nu renunţă la un privilegiu, dacă nu 
e silit. 

— Ta-ta-ta, Radule! Aşadar, suntem acum şi pentru 
revoluţie? În plină adolescenţă... Te ştiam de douăzeci şi opt 
de ani împliniţi. 

Radu Comşa roşi. 

Numai semnul din coada ochiului şi de la buze rămase alb, 
ca o arsură. 

— Toată omenirea va fi după război într-o generală 
adolescenţă, dacă dorinţa de bine şi altruismul sunt 
apanajul numai al adolescenţei. 

— Cunosc şi această poveste, Radule! Numai că 
adolescenţa e o vârstă ingrată şi atât... Un om la începutul 
vieţii găseşte că totul merge rău; judecă aspru societatea, 
fiindcă n-are încă loc în ea. Toate înfrângerile mediocre le 


explică prin stările dinafară, nu prin confuzia interioară 
unde încă nu s-a stabilit un echilibru... Dacă omenirea va 
trece după război printr-o asemenea criză de adolescenţă, 
cu atât mai trist pentru omenire! Copiii n-au făcut niciodată 
o revoluţie şi nici n-au putut câştiga ceva prin ameninţări. 
După ce bat puţin din picioare, se cuminţesc, acceptă 
realitatea... 

— "Tocmai aceasta e laşitatea! Se cuminţesc şi acceptă 
realitatea. Capitulează! Sunt pierduţi! Când un om s-a 
cuminţit, înseamnă că e un cimitir de renunţări... 

Alexandru Vardaru privi consternat la Radu care-şi rodea 
unghiile. Îl enervau deopotrivă, atât ideile lui Comşa, cât şi 
năravul acesta nou, care dovedea că nu se mai 
supraveghează. Radu Comşa abia sub această privire îşi 
dădu seama ce face; ca un copil surprins, îşi ascunse 
mâinile. 

— Mi-e penibil, Radule, continuă Vardaru, să descopăr că 
ai această naivitate, bună pentru întrunirile de opoziţie; 
speranţa unei fericiri idilice de la căderea unui regim! Ştim 
doar cu toţii că o revoluţie nu e utilă, justificată şi durabilă, 
decât atunci când sancţionează o evoluţie împlinită. Şi 
atunci nici n-are nevoie de violenţe. E numai recunoaşterea 
formală a unei stări de fapt existente. Căci nu poţi distruge 
decât ceea ce e distrus! 

— Noi vom restaura ceea ce alţii au distrus! vorbi sec şi 
aproape duşmănos Radu. 

— Cine „noi”? întrebă, cu un zâmbet de îngăduinţă, 
Alexandru Vardaru. 

— Noi... toţi! roti mâna Radu Comşa, arătând legiunile 
invizibile, presărate de-a lungul şi de-a curmezişul ţării; toţi 
cei din şanţuri, şi cei din spitale şi prezenţa celor morţi 
care-au nădăjduit miracolul. 

Alexandru Vardaru vru să pună din nou mâna pe mâna lui 
Radu Comşa. 

Avea cuvintele de pacificare pe buze. Îşi spunea că e 
numai, o stare trecătoare, explicabilă la un om care-a stat 


atâtea luni în spital, atâtea în şanţuri şi a ieşit din toate cu 
carnea strivită. 


Dar de deasupra, din creanga de nuc, un păianjen păros, 
cu picioare lungi, se lăsă pe-un fir de aţă, se balansă o clipă 
şi, rupându-şi firul nevăzut, începu să fugă pe scândura 
mesei, cu mişcări epileptice. 

Alexandru Vardaru putea înfrunta orice în viaţă, în afară 
de vederea unui păianjen. Omul tare în care izbeau fără să-l 
clintească toate pasiunile adversarilor şi toate potrivniciile 
realităţii îşi pierdea cumpătul, ca o femeie înaintea 
gângăniei dezgustătoare. 

Prinse cuțitul şi, cu tăiuşul, dintr-o singură lovitură, îl 
despărţi în două. 

Picioarele păianjenului s-au strâns; jumătate de trup mai 
fugi dezordonat; apoi se ghemui într-un spasm, destinzând 
din când în când câte o labă, ca un fir de resort mecanic 
dezarticulat. Alexandru Vardaru mătură resturile cu cuțitul, 
şterse tăiuşul cu batista şi îl puse la loc. 

Mâna îi tremura; toată stăpânirea de sine îi pierise. 

Se ridică. 

— Să mergem, Radule! Continuăm altădată... 

— Eu n-am ce continua! Să sfârşim astăzi... Peste două zile 
plec... 

Vardaru se aşeză nemulţumit. Ştia că de acum discuţia nu 
mai poate decurge cum o voise el. 

Ţinuse să afle până unde a ajuns ceea ce numea 
„contaminarea lui Radu Comşa”. Îi era destul. Mai rămânea 
nădejdea că tot ce rostise Radu e trecător. 

Stărui să încheie pentru astăzi: 

— Mi-ai mai spus o dată că pleci, Radule! Nu te opreşte 
nimeni. Nădăjduiesc că ai să te întorci fără aceşti... fără 
aceste... În sfârşit, cuminţit! Ştii că eşti liber. 

— Liber, poate mai mult decât gândesc? Trebuia să o 
înţeleg! Să nu aştept să mi se spună. Nu? întrebă surd 
Radu. 

— Ce sens au cuvintele tale, Comşa? Nu-mi vei fi făcând 
ofensa să crezi că acum aş încerca eu... sau Luminiţa... 
fiindcă te-ai întors aşa... că am putea... 


Se opri. 

EI, cu vorba întotdeauna precisă, nu-şi mai găsea 
cuvintele. Blestemat paing! 

Strânse ţigara de foi în dinţi atât de încleştat, încât îi 
reteză vârful. 

O aruncă. 

Se ridică în picioare şi puse mâna pe umărul lui Comşa; 
dar fiindcă îi văzu faţa în plin, cu amândouă cicatricele, 
întoarse îndată privirea în lături: 

— Dragă Radule, suntem amândoi nervoşi astăzi! Să 
amânăm... „Îi e dezgust să mă privească în faţă, cum a 
ascuns adineaori mărul infirm printre celelalte. Şi dacă i-aş 
sta în cale, m-ar suprima, aşa cum a retezat paingul cu 
tăiuşul cuţitului! gândi Comşa amar. De la dânsul nu poţi 
aştepta nici o îndurare. Totul e ordonat, precis, dinainte 
hotărât. Ideile generoase duc la dezordine, lirismul la 
catastrofe! Nu poate bănui ce sete alta, de altceva, există 
aci...” 

În colţul ochiului cu tăietura cicatrizată înotă o lacrimă. 

Plecă privirea în pământ. Umerii se încovoiară, ca la 
bătrânii atraşi de chemarea pământului... 

Se simţea acum, înaintea lui Vardaru, împuţinat şi fără 
putere de împotrivire; ca domnişoara Betty, când nu 
îndrăznea să răspundă; ca Marița, slujnica din Bucureşti cu 
ochii de culoarea pelinului veşted; ca adineaori Sofron 
Vesbianu. 

Fiindcă Alexandru Vardaru se afla în picioare, iar el jos, ca 
să rupă această senzaţie de dominare, se ridică de pe 
scaun. 

Era, aşa, cu mult mai înalt decât Alexandru Vardaru. 

Celălalt fu silit să ridice ochii când Radu îi vorbi: 

— Ocolim, mi se pare, o discuţie mai precisă. O discuţie 
aşa cum îţi place dumitale! Şi ca să nu plutim în vagi 
consideraţii generale, rezum! M-am întors altul de cum m-ai 
cunoscut dumneata. Firesc să-ţi plac mai puţin! Dar m-am 
întors altul şi pentru Luminiţa. Cu aceasta de aci! 


Arătă semnele din obraz. 

— Firesc e ca şi dânsa să-l prefere, ca şi dumneata, pe 
Radu Comşa cel de atunci, care nu mai există. În numele lui, 
am venit să-i ofer dezlegarea... 

Făcu o pauză. Tăie deşertul dinainte cu mâna. Continuă: 

— Mă doare! Luminiţa a fost viaţa mea. Eram atât de sigur 
că am s-o fac fericită! Dar cum să-i impun prezenţa unui om 
desfigurat fiziceşte? După dumneata, tot aşa de desfigurat 
sufleteşte! Şi cum s-o târâi în aventura grea care presimt că 
are să fie viaţa mea de-acum? 

— Radule! 

— Pe dumneata nu te pot asculta... N-ai să înţelegi 
niciodată! Dumneata măsori totul, tai, rotunjeşti, rectifici; 
consideri omul un material inert! Mi-ai adormit de la 
început tot ce putea fi elan dezinteresat în mine; ai vrut să 
mă ţii aproape de pământ, să mă legi aci... 

— Radu, niciodată nu m-am aşteptat... 

— Şi acum, dacă mai stărui încă şi nu mă mături din calea 
dumitale, cum ai făcut cu păianjenul de adineaori, a fiindcă 
mai crezi că ai să pui ordine, aci în obraz, şi ordine aci, în 
inimă! 

— Radu, n-aş permite altuia să îndrăznească... 

— Te stimez, dar te urăsc! M-ai făcut să săvârşesc laşităţi... 
Am stat într-un birou, când alţii mureau în gropi... Am lăsat 
odată un copil în ploaie, în drum, ca cea din urmă bestie. 
Când mă gândesc îndărăt, mi-e dezgust de mine! Parc-aş 
privi un vierme, care s-a îmbuibat... Aceasta ai fă-cut din 
mine... 

— Comşa, ai fost ceea ce eşti! 

— Acum îţi spui că după zece minute, când voi sfârşi ca să 
începi dumneata, am să devin iarăşi supus, marionetă trasă 
de o sfoară... Nu! Nu! Nu! 

— Comşa! îi apucă Vardaru mâna. 

— Nu! se răsuci Radu Comşa, pornind pe alee, fiindcă 
simţise că îi tremură glasul, că n-ar putea rosti un cuvânt 


mai departe şi că pentru Luminiţa, la o singură chemare, ar 
renunţa la tot. 

Alexandru Vardaru izbi cu piciorul în scaun. Înfipse cuțitul 
într-un măr, atât de puternic, încât mărul se spintecă în 
două; jumătăţile se legănară o clipă. Vardaru le mătură cu 
tâiuşul cuţitului. 

Pe urmă, îşi aduse aminte că se calmează numai când 
repetă acelaşi lucru de treizeci de ori, în gând. Îşi puse 
mâinile în buzunări şi, privind în sus nucul aproape 
despuiat, constată: „Frunzele nucului au căzut, fiindcă e 
toamnă. Frunzele nucului au căzut, fiindcă...” 

Sună izbită poarta de fier. 

Radu Comşa porni pe stradă, cu ochii în pământ, fără să 
vadă, cu umerii încovoiaţi, cu gânduri dureros haotice din 
care, se alegea unul singur: „De-acum, s-a sfârşit! Nu m-a 
oprit... Atât aştepta!”... 

— Hep-hep! Păzeşte! 

Se dădu în lături. Trăsura cu roţi de cauciuc trecu în trap 
întins. 

În fund, pe pernele albastre, picior peste picior, era 
răsturnată Zoe Vesbianu şi un căpitan francez care-i 
povestea, desigur, ceva de toată nostimada, căci în ochii 
amândurora lucea râsul. 

Fără voie, Radu Comşa salută. 

Zoe Vesbianu privi nedumerită, răsucindu-se peste coşul 
trăsurii, la acest ofiţer necunoscut, cu obrazul atât de oribil 
desfigurat. 

„Nici dânsa nu mă mai recunoaşte. Ce sunt? Cine sunt 
acum?” se întrebă Radu, cu un gol în suflet, grăbind paşii 
pe strada cu trecători indiferenți. 

Merse mult. 

Rătăci pe uliţi unde nu mai trecuse. Locuri străine. O 
cazarmă. Pe urmă o şcoală. O curte unde se plimbă 
convalescenţi cu mâinile în bandaje... De-acum rămâne 
singur. Numai el, faţă în faţă eu sine. S-a eliberat! Ar fi avut 
veşnic o şovăială. Ar fi trebuit să aleagă. Aşa s-au desfăcut 


toate, de la sine. Liber, dar ce lipsită de bucurie e această 
libertate! 

Se întoarse încotro vedea că se îndreaptă toţi trecătorii, 
spre străzile cunoscute. 

Într-un colţ, îl zări pe Sofron Vesbianu, oprit din drum, ca 
să ademenească la el un câine alb, jigărit, corcitură de toate 
rasele, cu blana murdară şi coada flocăită. 

Sofron Vesbianu pocnea din degete, înaintând spre câine: 

— Na, sireacu! Na, cuţu! Na, mă cuţule! 

Câinele se apropia câţiva paşi, se retrăgea, privea îndărăt 
distanţa până la gard, neîncrezător. 

Scena părea ciudată şi neverosimilă. Bărbatul odios al 
Zoei, cercând să mângâie un vagabond al străzilor, mai ales 
după cele ce îndurase în biroul lui Vardaru. Atât de ciudată 
şi neverosimilă scenă, încât Radu Comşa crezu o clipă că, 
dintr-o cruzime monstruoasă, îl chema poate ca să 
experimenteze pe dânsul o tortură de el născocită, sau 
poate să-i arunce o otravă fulgerătoare. 

Câinele îndrăzni în sfârşit să se apropie. Sofron Vesbianu îl 
dezmierdă pe blană, îi mângâie botul, îl bătu pe spinare: 

— Mă, sireacu! Mă, cuţu, mă! Al cui eşti, mă cuţu? Cum te 
cheamă, mă sireacu! 

Câinele se tolăni cu labele în sus, îşi frecă spinarea de 
trotuar, arătându-şi bucuria acestei dezmierdări 
neaşteptate. Sări în picioare, se gudură şi strănută. 

— Mă sireacu, mă! 

Pe obrazul lui Sofron Vesbianu, vânăt, cu ochii mici, se 
luminase o nobilă şi omenească bucurie. 

Radu Comşa îl văzuse întotdeauna altfel. Învăţă că pe 
măsură ce străbaţi mai adânc în spăimântătoarea realitate 
omenească, în aceeaşi măsură omul devine mai 
indescifrabil, iar binele şi răul sunt împletite mai indisolubil. 

Sofron Vesbianu se depărtă spre capătul străzii, 
întorcându-se din când în când şi chemând: 

— Na, urâtule! Na, mă cuţule, mă! 


Câinele îl urmă de la distanţă, legănându-şi coada flocă-ită, 
de bucurie poate că şi-a găsit în sfârşit un stăpân. 

Radu domoli paşii. Se apropia de casă. Nu-l aştepta acolo 
nici măcar un câine cules de pe stradă. 

Îl aştepta altcineva. 

La poartă, maşina lui Alexandru Vardaru. 

Şoferul salută, ducând mâna la caschetă. 

— Ce e, Neculai? se acăţă de speranţă, cu glas uscat în 
gâtlej. 

— Am venit cu duduia Luminiţa, domnu locotenent. E în 
cameră la dumneavoastră. V-a căutat, şi-acum vă scrie un 
bilet. 

Radu urcă scările din două salturi. 

Luminiţa, cu spatele întors la fereastră, scria la birou. 

Când îl zări în prag, mototoli foaia şi se repezi să-l prindă 
cu amândouă mâinile de gulerul tunicii. 

— Radule! Ce-a fost? Radu, ce sunt acestea? 

Dar Radu Comşa simţi că buzele Luminiţei au ocolit 
obrazul cel atins şi că buzele au căutat, instinctiv, pielea 
netedă. lar toată bucuria îi fu o drojdie acră! 

— Ce s-a întâmplat, Radule? N-am înţeles nimic de la papr. 
Ţi-a luat pălăria şi-a plecat... L-am auzit întâia oară 
blestemând războiul... Adevărat, Radu, că tu? Că tu ţi-ai 
închipuit? 

Radu Comşa strivea strâns pieptul Luminiţei la pieptul lui; 
îi dezmierda umărul mantăii de mătase, neîndrăznind să 
spere că totul nu s-a sfârşit. 

— Luminiţa! Luminiţa mea! 

Numai bătăile inimii zvâcneau prin haină. Luminiţa nu 
ridica privirea la el. Păstra ochii închişi. Îl vedea aşa cum îl 
ştiuse; nu cum o strângea lipită de trupul lui, plecând 
obrazul în care cicatricile palide arseseră chipul îndrăgit de 
ea, ca un acid. 

Radu vru să-i desfacă nasturii mănuşii, să-şi lipească 
îndelung, cu recunoştinţă, buzele de încheietura moale a 
mâinii. 


Luminiţa se împotrivi. 

— Nu, Radule... Am venit să te iau. Mergi cu mine. 

— Unde? 

— Mergi cu mine. N-ajunge atât? 

Îi atinse obrazul cu buzele, proaspete ca un fulg de nea. 

— Ia-ţi o manta, ceva! Haide odată! Bătu nerâbdătoare din 
picior. 

Şi se întoarse abia acum să privească biroul lui Radu, în 
care intrase întâia oară. 

— Ce bine e la line! Şi cărţi ai... Ce multe încă, şi nu mi-ai 
spus nimic! 

Răsfoi câteva, citi titlurile. Se opri la una şi râse: 

— Pauvre Fustel! 

Radu nu înţelegea. 

Luminiţa răsuci volumul lui Fustel de Coulanges, aruncă 
ochii pe începutul unui capitol, pe altul. 

— Pauvre Coulanges! Există cineva care a murit cu ideea 
că e un imbecil fără pereche... Grand-papr! Mitu 
Arpăşeanu... 

Radu Comşa, cu mantaua pe braţ, cu figura împietrită de 
pustiirea din el, aştepta. Luminiţa se arătase nerăbdă-toare 
să meargă mai repede şi acum uitase... Nu-şi imagina ce 
vrea să-i spună. 

Ea urmă, cu privirea sclipind a râs, furată de amintirea 
prea veselă: 

— Am o remuţcare, Radule, ţi pentru Fustel de Coulanges, 
ţi pentru grand-papr! Nu ţi-am povestit? E nostim... Când 
eram mică, în clasa a treia de liceu, în vacanţă, grand-papr 
mă supunea la o tortură de două ori pe zi. Avea vederea 
slăbită de tot, nu putea citi. Şi căzuse păcatul pe mine, să-i 
citesc eu... De-ar fi fost măcar romane! Dar nu! Fustel de 
Coulanges, Taine, Michelet... Se punea în jâlţ, eu alături la 
măsuţă: „Haide, Luminiţa, treizeci de pagini şi ai scăpat...” 
Începeam. După un sfert de oră, mi se părea că n-au să mai 
sfârşească... Aruncam ochii la numărul paginilor: mai sunt 
douăzeci şi cinci, douăzeci şi două, douăzeci... Începeam să 


sar aliniate... Pauvre grand-pere se silea să înţeleagă, 
dădea din cap: „Şi acesta se numeşte un cugetător mare, 
Luminiţo? Observi ce gândire eliptică are şi cum îi lipseşte 
suita de idei? Am să revin la Tacit şi la Sueton... ie cine-ţi 
place, Luminiţo, Tacit sau Fustel de Coulanges?”. „Niciunul, 
grand-papr!” „Ei, drăcoaico, drăcoaico, te-am înţeles. Fugi 
la porumbeii tăi...” Scăpam. Zut pentru Fustel de 
Coulanges, zut pentru Tacit! Pauvre grand-pere, pauvre 
Fustel! 

Luminiţa izbucni în râs, aruncând cartea pe masă. 

Râsul pătrunse în inima lui Radu, ca un vârf de cuţit 
răsucit. 

Lui i se juca viaţa, şi Luminiţa putea gândi la altceva, putea 
râde? Sunt două lumi, două lumi care nu se pot pătrunde. 
În ochi se adună atâta mustrare, încât o văzu şi Luminiţa. 

Se opri mâhnită deodată, readusă la realitatea prezentă şi 
posomorâtă. 

Îi cuprinse gâtul, dar nu-l privi în faţă: 

— Mă ierţi? Uită-te în ochii mei... Mă ierţi, Radu? 

— De ce să te iert, Luminiţo? Tu eşti Luminiţa 
dintotdeauna, numai eu sunt acum altul! 

— Cum vorbeşti, Radul... Mergem de-aci. Mă sufoc. 

Îl târî de braţ. 

La maşină, porunci lui Neculai să se aşeze în fund, ea 
trecu la volan, Radu alături. 

Dădu drumul motorului. Un timp, merse atentă numai la 
trecătorii străzilor şi la viraje, schimbând vitezele, frânând, 
sunând claxonul, până ajunseră între teii Copoului. 

— Unde mergem, Luminiţo? întrebă Radu. 

— Ce-ţi pasă? Nu e destul că mergi cu mine? 

Luminiţa acceleră. Vântul îi flutura şuviţele de păr scăpate 
de sub urechile bonetei de piele cenuşie; spre dânşii venea 
vertiginos peisajul de toamnă, cu frunze metalice şi cu 
unduirile moi ale colinelor. 

Şoseaua era în afară de calea armatelor; întâlneau numai 
convoaie răzlețe şi drumeţii ferindu-se, dincolo de şanţ, din 


vârtejul de praf. 

Pe linia zării, Ceahlăul ridică din pâclă forturile vinete, 
apoi se nărui. 

Luminiţa acceleră încă. De sub guma roţilor, pietrele 
mărunte împroşcau din praştii. Aerul vâjâia în urmă, 
spintecat de botul radiatorului. 

Trecură printr-o dumbravă cu luminişuri în care se prefira 
blând soarele toamnei ca într-o privelişte eternă, 
nepângărită de toate zvârcolirile omeneşti. 

O casă cu acoperiş de şindrilă, cu streaşina lată şi pe 
alocuri înnegrită de muşchi, se pitise ascunsă la marginea 
poienii. Era un paltin în faţă, o cumpănă de fântână, un 
câine ridicând somnoros capul şi încolăcindu-şi botul la loc; 
o femeie cu furca în brâu, păşind în urma unei vaci cu vițel, 
câteva mioare. 

Luminiţa încetini. 

— Aci aş vrea să trăiesc! Departe de tot, de toţi... Ah, cum 
mă fac toţi să sufăr! rosti întorcându-şi o clipă capul pe 
jumătate şi adunându-şi îndată atenţia la curba şoselei. 

Radu tăcu. Luminiţa crezu că n-a auzit şi repetă, când 
şoseaua fu din nou linie dreaptă: 

— Acolo să fim! Departe de toţi care... Numai noi doi... 

Radu Comşa vorbi: 

— Fiindcă ţi s-a părut de la distanţă, Luminiţo, ca acolo ar 
putea fi o viaţă idilică, fără nimic care să învenineze... Dar 
dacă ne-am fi oprit şi dacă am cerceta de aproape, ai vedea 
că şi viaţa acelora, ca a tuturor, e roasă de nemulțumiri 
mediocre, că îşi blestemă soarta, că râvnesc altceva... Îşi 
închipuie că toţi, că oriunde, în afară de ei, sunt mai 
fericiţi... Orice viaţă omenească e devorată de un rău 
ascuns în aşezările lumii, aşa strâmbe cum sunt... 

Luminiţa acceleră din nou. Copacii de pe marginea şoselei 
galopau ameţitor spre Iaşii rămaşi undeva, în urmă. Acum 
Radu fu cel care crezu că Luminiţa n-a ascultat cu luare- 
aminte, încordată numai la mersul puternic şi ritmic al 
motorului. 


Dar târziu, Luminiţa, fără să-şi schimbe privirea fixată 
înainte, vorbi poate numai pentru ea: 

— Orice viaţă omenească e devorată de un rău ascuns, 
fiindcă oamenii n-au niciodată curaj să privească în ei şi să 
se explice! Să se explice lor şi altora! 

— Lor şi altora... 

— Da! Lor şi altora! Să renunţe la mândrie care ne închide 
în noi, ne pecetluieşte pe fiecare într-o crustă, cum îşi 
închid melcii cutia lor de calcar, când dă frigul. 

Mai vru să adauge ceva, dar îşi luă seama. Strânse buzele 
şi acceleră. La capătul drumului se prăvălea, pe un clin, o 
pădure fumurie. 

Când ajunse în margine, Luminiţa frână şi sări, trântind 
portiţa: 

— Neculai, ne aştepţi aci! Verifică motorul, nu-mi place 
cum bâzâie... 

Apoi, cu o satisfacţie pe care nu şi-o putea ascunde, că-tre 
Radu: 

— Ţi-a plăcut cum te-am adus? Dă-mi braţul! Nu mă 
întrebi când am învăţat să conduc? 

Radu privi praful şoselei. Ce se petrecea în el, şi ce deşarte 
întrebări îi punea Luminiţa! Desigur aceasta făcuse, când el 
era întins în pat, orb, şi când ea nu-şi găsea timp să vină. 

— Mergem pe-aici! Îmi place cum foşnesc frunzele. Şi 
mirosul lor mă ameţeşte, ca un lichior foarte vechi... 

Marginea pădurii era rară. Potecile, ascunse de noianul 
foilor. În adânc, întrecându-se cu ecoul, o pasăre ori o 
sălbăticiune repeta un sunet regulat şi mecanic. 

Luminiţa se strânse mai aproape la pieptul lui Radu. Îşi 
smulse mânuşile ca să-şi împletească degetele goale cu 
degetele lui. 

— Luminiţa... începu Radu. 

— Nu! Te rog nu, Radu! Lasă aşa... îngână ea dureros. 

Merseră tăcuţi sub crengile despuiate. Foşnetul paşilor 
suna uscat şi mortuar. Pasărea ori sălbăticiunea amuţise. 


Toată pădurea era deşertată de viaţă. Frunzele cele din 
urmă coborau în cercuri line. Erau numai ei singuri acolo, 
într-o mare părăsire, strânşi unul lângă altul, să ocrotească 
o flacără muribundă, în larga dezolare a toamnei. 

— Luminiţo! începu iarăşi Radu. 

— Sunt obosită... Să stăm aci... 

Era un trunchi răsturnat. Luminiţa ascunse ochii în palme. 

Stătu mult aşa; poate îşi ascundea ochii uzi, poate îl chema 
înainte, pe celălalt Radu... 

Nu i se vedea decât ceafa cu pieliţa fină şi brună, cârlion- 
ţii părului scăpaţi din boneta de piele gri; mică şi fără pu- 
tere, ghemuită, strivită în decorul înalt, vânjos şi aerisit al 
codrului, care şi în moarte păstra o grandoare solemnă. 
Când desfăcu palmele, nu ridică ochii; vorbi privind în 
cimitirul de frunze de la picioare: 

— Am spus adineaori, Radule, că oamenii sunt nefericiţi 
fiindcă n-au niciodată curajul să privească în ei şi să se 
explice... Lor şi altora! Ne înăbuşim în noi... Radule, îmi 
ajuţi tu să mă explic, să lămuresc ce e aici? 

— Luminiţa! 

— Vreau să fiu sinceră şi nu pot! Ca să fii sinceră, trebuie 
să ştii ce e în tine şi eu nu ştiu. Astăzi sunt într-un fel şi 
mâine nu mă recunosc... Care sunt eu, cea adevărată? 

— Luminiţa! 

Scutură capul şi, cu palmele împreunate între genunchi, 
după o pauză, surâse privind în gol: 

— Observi ciudăţenia? Cer ajutor de la tine şi nici nu te las 
să vorbeşti! Mi se pare că mă întrerupi mereu de la ceea ce 
mă priveşte numai pe mine, parcă tu ai fi aici numai ca să 
asculţi... Altceva am vrut să vorbesc şi altceva spun! Altceva 
am simţit şi altceva este! Există cineva străin în noi, care ne 
dă la o parte, se instalează în locul nostru, vorbeşte pentru 
noi... Exprimă ceva din noi, dar nu mai suntem noi! 

— Luminiţa! 

— Te-am rugat, lasă! Era atât de simplu înainte! Mi se 
părea că totul are să fie veşnic... Nu mă temeam de tine, nu 


mă îndoiam de mine. Îmi era dragă viaţa! Credeam că n-are 
să ne refuze nimic. Şi acum? E oribil să te îndoieşti de tine, 
să ştii că se află pitit aci un duşman care te pândeşte... Îţi 
dictează el! Radule, numai un an a trecut şi suntem atât de 
altfel! 

Acum Radu, el stătea cu capul în pumni, cu coatele pe 
genunchi. 

Trecu o suflare de vânt şi desprinse o plasă sonoră de 
frunze. 

Luminiţa se îndreptă şi îl privi. Ar fi vrut să-i cuprindă 
fruntea la piept; dar braţul era frânt. Să-i rostească vorbe 
bune cu care a alergat până aci; dar cuvintele muriseră, 
reci, pe buze. Să-i pună fruntea pe genunchi într-o 
dureroasă spovedanie; dar omul de alături îi era străin, atât 
de străin! 

Soarele îi scălda într-o lumină obosită, care nu mai putea 
încălzi nimic din ce se afla în ei obosit. 

Cum a crezut că aceasta mai poate fi iubire? Era numai 
milă, remuşcare; îşi mai spunea poate că-l iubeşte, din 
orgoliu... Şi un gând crud îi tresări: „Dacă ar fi murit ca 
Mihai, ca alţii, l-aş fi iubit pentru totdeauna!” Îi fu spaimă 
de simplitatea cu care acceptase acest gând. Îi fu ură pe ea! 

— Mă ierţi, Radule? Dacă ai şti câte gânduri! Dar acestea 
nu se pot spune... Mor cu noi... 

Radu Comşa ridică ochii. Luminiţa îi văzu cicatricele în 
plin, gura cu buzele, voluptos desenate, de altădată - 
buzele de cadână, cum spunea Pol Vardaru - buzele 
strâmbate acum de rânjetul care dezvelea dinţii; colţul 
ochiului lăcrimos. 

Întoarse capul spre pădurea înaltă şi impasibilă. Radu îşi 
prinse din nou obrazul în pumni. Ce mai sperase? Ce 
nebunie sperase? 

Acum gândeau amândoi că mai bine s-ar afla oriunde în 
altă parte, decât aci, împreună. Ce căutau? Ce gând impo- 
sibil îi adusese? 


Aşteptau amândoi să plece mai curând, dar se pândeau 
care va da semnalul întâi. Şi aşteptând, nu se mişca 
niciunul, ascultându-şi respiraţia. 

O veveriţă trecu din creangă în creangă, pe puntea 
aeriană, sprintenă şi voioasă, lunecând ca o întrupare a 
fărăde-grijii, deşi îşi avea şi dânsa grijile sale: mica provizie 
de iarnă pusă la adăpost. Părea că se joacă de-a v-aţi ascun- 
selea după ramuri. Se opri să ronţăie ceva, cu labele mici 
duse grațios la bot. Zvâcni spre vârf şi dispăru, înghițită 
parcă de cer, redată aerian aerului. 

Amândoi o urmăriseră cu privirea şi, când nu mai fu, îşi 
îndreptară ochii goliţi; Luminiţa spre fundul pădurii, el spre 
pământ. 

Dura încă nesfârşită şi multiplă viaţa: era încă plină de 
măreție natura şi de mister până la răsufletul celei mai 
infime vietăţi; numai ei stăteau acolo ca doi captivi în 
mijlocul codrului, legaţi cu un blestem de-o vrăjitoare rea. 
lar ce se afla în ei adânc nu-şi puteau spune; era îngropat, 
ca apele subterane care n-au să vadă niciodată lumina şi se 
pierd în nisipuri, fiindcă nu se află mâna îndurată să le 
libereze. Nu se mişcau. Cine să rupă tăcerea? Să se ridice 
întâi? 

Îi dezlegă un pădurar, cu tolba subsuoară şi cu puşca pe 
umăr, trecând şi poftindu-le ziua bună, cu mirare, fiindcă îi 
vedea târgoveţi, în pustiul lui. Se ridicară amândoi uşuraţi 
din vraja ruptă, îndreptându-se spre şosea. 

Radu Comşa aprinse o ţigară. 

— Minunată pădurea, toamna... 

— Da, minunată! 

Mai merseră un timp: 

— Cred că pe aci am venit. 

— Da, pe aci... 

— Se cunosc urmele! 

— Da, se cunosc urmele! 

Gândurile se încrucişau altfel: s-ar fi strâns cu deznă-dejde 
să implore amăgirea că nimic nu e adevărat, că nimic nu s-a 


sfârşit. 

Dar vorbele sunau spăimântător de calme: 

— E târziu? Ceasul meu a stat... 

Luminiţa ridicase ochii spre Comşa; îi venise pe buze 
numele lui, Radu, şi nu-l rostise. 

Începea să nu-l mai poată rosti. 

Radu Comşa îşi privi ceasul de la mână: 

— Şase... Şase şi cinci. 

Şi urmări, mai departe, fumul albastru al ţigării risipin-du- 
se în aerul străveziu-roz, de amurg tomnatic. 

Şoferul se uită lung la figurile lor împietrite; îşi fixă pentru 
el o opinie, pe care avea s-o împărtăşească în aceeaşi seară 
întregului personal din casa Vardarilor. 

— Nu mă lăsaţi pe mine să conduc, duduie? Sunteţi 
ostenită... 

Luminiţa îi făcu numai din cap semn lui Neculai să rămână 
îndărăt; îşi puse mănuşile şi se aşeză tot ea la volan. 

Mână maşina ca pe o fiară care trebuia dresată, căutând 
înadins linia cea mai apropiată de marginea şanţului, 
năpustind-o la viraje unde derapau roţile în prund. „Un 
pom, un singur stâlp, şi se sfârşeşte cu amândoi!” gândi, cu 
voluptate exagerată şi rea, Comşa. 

Dar automobilul spinteca precis aerul, cu apusul în 
dreapta, învăpăiat, semn de toamnă vântoasă şi lungă. 

Lui Radu îi păru că Luminiţa se plecase prea mult pe 
volan. Se plecă şi el să-i vadă chipul. 

Din ochii Luminiţei curgeau lacrimi, zvântate de aerul 
vertiginos, fără să le şteargă. Se pleca numai să le ascundă. 
Şi bărbia îi tremura. Dar cu mâinile încleştate pe volan se 
arăta încă tare, cu toată îndărătnicia stăpânind fiara cu 
carapace metalică, aruncată ca un bolid de-a lungul şoselei. 

În oraş, opri la poarta lui Comşa, Radu îi sărută mâna. 

Rosti ceva, indiferent ce, numai fiindcă asculta şoferul. 

Intră, fără să privească îndărăt; pe cel dintâi scaun căzu 
cu mâna rezemată de spătar, cu ochii astupaţi de îndoitura 
cotului. 


Dar îi ridică îndată. Luminiţa era lângă el. Îi puse mâinile 
pe umeri, voise să-i ridice şi să-i strângă tâmplele, dar 
evitase atingerea semnului de rană pe care şi-l închipuia 
luciu şi rece, ca o piele străină, de mort. 

— Radu... Nu poate să fie aşa! Cum să cred? 

Trase un scaun aproape de el, îi prinse o mână: 

— Nu pot să cred, Radu! Înţeleg ce e în tine când taci. Dar 
n-ai drept! Tot ce-am gândit noi, tot ce-am spus, nu poate 
sfârşi aşa... Cum să uităm? Nu. E nici un an de când... lot 
trecutul acesta... 

Radu îndreptă pieptul: 

— Eu nu sunt un trecut, Luminiţo! 

Însă ce mai voise să spună nu rosti. 

— N-am înţeles aceasta! îşi apără Luminiţa cel din urmă 
spasm de chemare. Este ceva rău între noi. Are să treacă! 
Vezi cum am alergat? Am vrut să plec şi a fost cu neputinţă. 
M-au întors paşii din drum... Renunţ la toată mândria mea. 
Mă arăt cum sunt, cu toate urâţeniile mele... Cum, desigur, 
mă condamni. Dar cum am putea să ne întâlnim aşa mâine? 
Să întoarcem ochii amândoi? De ce nu vrei să înţelegi ce se 
petrece în mine? Să mă ajuţi a înţelege... 

Se opri să respire, cu bărbia ridicată în sus, cum înalţă 
păsările guşa când beau apă. Apoi, cu simţul prezent al 
realităţii, care nu părăseşte niciodată femeia, îşi aşeză 
rochia, prea ridicată, până la genunchi. 

Radu Comşa observă gestul. Gândi: „Vorbeşte, dar atenţia 
îi e mai degrabă îndreptată la rochie, la nasturii mănuşii”. 

— Viaţa nu e aşa cum am văzut-o! continuă Luminiţa. E 
mai crudă... A rupt ceea ce noi credeam veşnic, ca timpul... 
Îți aduci aminte? Atâtea proiecte, Radu! Atât de simple ni se 
păreau toate! Vezi, pentru ele m-am întors. M-aş fi simţit 
vinovată faţă de viaţă, dacă n-aş fi făcut aceasta. N-am atâta 
orgoliu, să mă închid în el, ca tine. Învăţ că din viaţă trebuie 
să ne mulţumim cu ce ne poate da. Să ne facem o fericire a 
noastră din puţin. Din... din... 

— Zi, Luminiţo! Spune cuvântul: din resturi! 


— Nu aceasta, Radu... Dar cum pot să mă fac înţeleasă? 

Luminiţa îşi apăsă ochii. Îi deschise iar, strângându-se 
alături, într-adevăr, fiindcă seara coborâse şi fiindcă, în 
umbră, obrazul lui Radu nu mai păstra nimic din muşcătura 
cruntă a fierului. Părea iarăşi Radu pe care îl iubise ea, de 
care se acăţa încă. Cel de aici nu mai putea fi cel de aievea. 

— Nu, Radu! se strânse lacomă de umerii lui, frecându-şi 
obrajii de haina aspră. Tot ce-a fost rău între noi şi nu ne- 
am spus în vremea aceasta din urmă avem să uităm... 
Rămânem numai aşa, cum ne-am ştiut! Radu, numai noi 
acei de atunci am fost cei adevăraţi... Spune că aisămă 
ajuţi să fiu aşa... Vezi, vorbesc cum n-am vorbit niciodată. 
Mă umilesc! Radu, nu feri obrazul de mine... 

În întuneric, Luminiţa îi căuta obrazul pe care să pună 
sărutul pentru celălalt Radu. I s-ar fi dat cu un elan de 
deznădejde, cu o ofrandă a fecioriei, să pună ireparabilul 
între dânşii, să ştie că niciodată n-ar mai avea drept să 
şovăie. 

Dar mâna, prinzând faţa lui Comşa, cuprinsese amândouă 
cicatricele pe care le simţi lucioase şi moarte. Şi-o re-trase 
mai repede decât a gândit. 

Se ridică, aşezându-şi părul sub bonetă, cu toată pornirea 
răcită. 

Vorbi ca foarte de departe: 

— Mă dor tâmplele, Radu... Sunt ameţită! Trebuie să plec 
acum... Ce-are să spună Neculai? Dar te rog, Radu, să te 
gândeşti la toate... Eu te aştept! Oriunde ai să fii, eu te 
aştept... Nu-mi dai mâna? 

Radu apropie degetele mânuşii, fără să le atingă de buze. 

Luminiţa se depărtă împleticindu-se. Se rezemă de uşă. 

— E întuneric... Condu-mă până la poartă... Tu cunoşti 
scările acestea... 

Îl prinse încet, când se apropie, de după gât şi, înălţindu- 
se în vârful picioarelor, îl sărută pe frunte, ca pe un defunct. 

Radu o întovărăşi până la poartă, cu capul gol. Luminiţa se 
ghemui într-un colţ al maşinii, subţire şi fără contur, ca o 


manta aruncată. 

Mai vru să întindă mâinile într-o chemare ultimă; dar altă 
putere i le ţinu cu pumnii înfipţi în perne. Automobilul urni. 

Când Radu se întoarse, din întunericul zidului apăru Vasile 
Mogrea, cu chipiul tras pe ochiul pe jumătate închis, cu 
ţigara în coltul gurii: 

— Zbură porumbiţa, Comşa! Ai? 

Radu îi întinse o mână fără oase. 

— Am văzut-o când a intrat după tine. Am aşteptat aci... 

Radu îi făcu loc înainte, dar celălalt continuă: 

— Mă gândeam întâi să vin ca din întâmplare. Să-mi iau rol 
de arbitru... l-aş fi arătat eu să ţină minte până la jude-cata 
de-apoi. Colo, pe şleau. Nu ca în romanele lui Bourget, cu 
mofturi şi mofturele... Dar când am văzut că nu aprinzi 
lumina, mi-am spus: „Haha! Astea nu-s mofturi! A găsit 
singur el, Comşa, explicaţia cea mai directă şi definitivă! 
Argumentul la care nu rezistă, nici o femeie.” N-am avut 
dreptate? 

Radu încleştă dinţii. Vorbele prietenului pângăreau bru- 
tal, coborau trivial pe pământ ce era pur şi inalterat în toată 
suferinţa lui şi a Luminiţei. 

Intrând în cameră, după ce Comşa aprinse lumina, celă- 
lalt inspectă patul intact şi ordinea în toate obiectele. 
Strâmbă dispreţuitor din nas şi aruncă ţigara pe podea, 
călcând-o cu piciorul. 

Răspunse tot el: 

— Constat că n-am avut dreptate, Comşa! Şi regret... Eşti 
mai naiv de cum te credeam... Ascultă-mă! Pe femeie o 
cucereşti cum poţi şi cum se întâmplă. Adesea nici nu ştii cu 
ce mofturi. Dar n-o păstrezi decât stăpânind-o. Acum văd 
scena. I-ai povestit, ce? Moft! Este un singur sistem, dragă 
Comşa, patentat de când străbunii noştri se aflau în grote. 
Nu dă greş niciodată! O înşfaci de mijloc şi o îndoi cum vrei 
tu. Nu te uiţi că-şi ţine genunchii strânşi. Nu as-culţi nici un 
scâncet. Sunt numai prefăcătorii. Mofturi! Dacă ai ascultat, 
eşti pierdut. Dacă nu, ea ta! Cât vrei. Vine după tine. Vine, 


până când te sileşte pe tine s-o alungi... Dacă te-ai potrivit 
mofturilor, crezi că are să-ţi mai calce vreodată pe aci? 
Moft! 

Vorbind, Vasile Mogrea. Cu chipiul pe cap, măsura camera 
dintr-un capăt în altul, acăţând cu vârful bocancilor colţul 
covorului, răscolind cărţile, mutând obiectele de pe birou. 

Se opri înaintea lui Radu Comşa, îl privi cu compătimire, 
cu jumătatea ochiului drept închisă, fiindcă în colţul gurii 
fumega ţigara. 

— Comşa, îmi dai voie să-ţi spun prieteneşte? Eşti un mare 
imbecil! Un Ceahlău de imbecilitate! Un Everest, un 
Gaurisankar de imbecilitate! Aceasta e tot! Restul sunt 
mofturi! 

Radu îi vorbi, biruindu-se: 

— 'Te rog, Mogrea! Dacă ţii să rămânem prieteni, te rog să 
nu-mi vorbeşti niciodată despre aceasta. Asculţi? 
Niciodată... 

Celălalt slobozi două conuri de fum pe nări şi căscă ochiui 
închis. 

— Niciodată? 

Pufni, îmbrăţişându-l într-o privire de nemărginită milă: 

— Bine. Am înţeles. De acord! Dar ai să vii tu să-mi 
vorbeşti. Să nu-mi ceri atunci să te ascult... Acum poţi să 
deschizi fereastra. Să iasă mirosul de ciocoaică. Duhoarea 
aceasta de Coty! 

Pentru Vasile Mogrea, toate parfumurile erau Origan de 
Coty, supremul rafinament, Ceahlăul rafinamentului. 

Şi, ca să-şi arate desăvârşita indiferenţă, deschise cea 
dintâi carte care-i căzu sub ochi: volumul lui Fustel de 
Coulanges, şi începu să citească. 

În cinci minute fu transfigurat, ca întotdeauna când citea. 

Tot ce era aspru şi vulgar în înfăţişare dispăruse; uitase şi 
pe Radu Comşa, uită şi de ce venise şi tot ce vorbise. Era 
acum cu două mii de ani îndepărtat, printre coloanele albe 
ale cetăţii antice, în togă albă, în sandala şi cu fruntea 
încinsă de lauri. Întorcea foile cu degetul, uşor. Desigur, 


fără să-şi dea seama ce face, scoase chipiul şi îl aşeză 
somnambulic pe un teanc de cărţi. 

Radu Comşa, pe marginea patului, îl privea, rozându-şi 
unghiile. Încă o dată un seamăn al lui îi părea enigmatic. 
Indescifrabil. Adineaori îi răscolise sentimentele duşmane, 
fiindcă ofensase brutal o suferinţă ascunsă ca un om care ar 
fi apucat cu mâini păroase şi impure o fragilă şi 
nepământească imagine. Nimic din ce se petrecea în el, 
într-adevăr, celălalt nu presimţise. Credea că n-are să-i 
ierte niciodată aceasta. Şi acum, înaintea, lui arăta altul; 
strămutat în alt veac. 

Vasile Mogrea simţi privirea lui Comşa asupra-i. Ridică 
ochii zâmbind în mustăţile aspre ca peria de dinţi, cu 
gândul încă la lumea de două milenii stinsă, de care se 
desprindea cu părere de rău. 

Închise cartea, cerându-şi scuze: 

— Manie, Comşa! Ăsta e opiul meu... Altfel aş turba, toată 
ziua dărâmând, răsturnând, înjurând... Mergem? 

Venise să-l ia la întâlnirea unde fuseseră chemaţi de câteva 
zile încă, înainte de a pleca din nou pe front. 

Nu ştiau bine câţi vor fi. Nici cine. 

Ştiau doar de ce se caută. 

Merseră fără să vorbească, urmărind fiecare alt gând, tot 
aşa cum îşi târau în dreptul felinarelor după ei, fiecare, altă 
umbră. 

La casa din capătul Păcurarilor, dibuiră prin ograda 
întunecoasă, călcând pe o punte de scânduri îngustă, 
aruncată peste bălți negre, care miroseau a grajd. Desigur, 
locuinţa unui birjar. Două trăsuri deshămate. Un cotiugar 
cu fân, de unde ronţăia molcom un cal. 

Un felinar de tablă, cu capătul de lumânare pe sfârşite, 
lumina fumegos şi trist peretele galben, la intrarea cu 
trepte. 

Din şură, se auzea cineva, vorbind, cu caii, ruseşte; omul îi 
văzu şi apăru balansând alt felinar în mână, strigându-le cu 
glas castrat: 


— La dom ofiţer, mo roc? Bateţi, mo roc, la uşa! Nu 
resturnaţi, mo roc, samovar... 

Ocoliră samovarul cu lucirea metalică stinsă în ungherul 
scărilor. 

Le deschise uşa un ofiţer necunoscut, cu mâna prinsă pe 
sub tunică în bandaj. Îi conduse printr-o sală cu hamuri noi, 
atârnate în perete, zurgălăi şi zăbăli nichelate, cu mirosul 
special al magazinelor de pielărie. De aci, într-o încăpere 
dreptunghiulară, cu tavanul jos, de grinzi. 

Se aflau adunaţi ofiţeri din toate armele, toţi tineri, 
fumând pe scaune sau întinşi într-un cot pe trei paturi; unii 
nedezbrăcaţi de manta. 

Radu Comşa, cu surprindere, recunoscu pe Onisfor 
Sachelarie, care se ridică grăbindu-se să-i strângă mâna, cu 
privirea stăruitor fixată la semnele din obraz. 

Câteva figuri îi erau familiare, din stradă, sau din spital, 
sau din întâlnirile frontului. Un copilandru cu pieliţă de 
domnişoară, dar cu numeroase şi cele mai înalte insigne şi 
decoraţii. Bogdan Cernegură, prietenul lui Ghenea şi 
enigmati-cul camarad de pe frontul Caşinului şi 
Grozeştilor... 

Vasile Mogrea cunoştea mai mulţi. Îl părăsi, apropiindu-se 
de un domn cu ochelari, cu barbă de lipovean şi cu lavaliera 
neagră, care-i dădea aer de artist; singurul civil între toţi. 

Au căzut în plină dezbatere. Intrarea lor întrerupse, fără 
îndoială, firul, căci, după ce se cunoscură toţi, ofiţerul cu 
mâna bandajată, desigur gazda, continuă: 

— Eram doisprezece... Acum suntem paisprezece. Toată 
comparaţia mea cu cei doisprezece apostoli a căzut, 
precum vedeţi, prin prezenţa camarazilor Comşa şi 
Mogrea... Dar ştim că suntem mai mulţi! Poate sute, poate 
mii! Numai nu ne cunoaştem... Alexiuc, fă lampa mai mică, 
fumegă! 

Alexiuc, sublocotenentul de artilerie cu obraz bălan de 
fată, făcu lampa mai mică. Îşi duse la nas degetele, să vadă 
dacă n-a rămas cumva miros de gaz, şi se aşeză la loc, pe 


marginea patului, să asculte cu atenţia binevoitoare a unui 
elev la o inaugurare de curs. 

— Nu ne cunoaştem, şi de aceea am fost de idee cu câti-va 
camarazi să ne căutăm, să ne descoperim, să ne adunăm! 
N-aveam nevoie să fim deocamdată mulţi... Înainte de 
război, exista un sistem ingenios să te procopseşti cu un 
ceasornic elveţian gratis... Trebuia numai să împarţi la 
doisprezece prieteni douăsprezece bilete de câte doi lei, 
care le dădeau drept să obţină la rândul lor alte 
douăsprezece bilete... O dată acestea distribuite la alţi 
doisprezece prieteni, el devenea posesorul unui cronometru 
elveţian gratis! Vedeţi dar că tot sunt buni la ceva 
prietenii... Aceste prietenii, camarazi, să le folosim acum 
pentru a împrăştia din om în om dorinţa noastră de bine; 
tot ce-am meditat şi am pornit să nădăjduim în tranşee. Să 
le dăm un început de înfăptuire! Aproape toţi ne aflăm aci 
trecători... Locul nostru este pe front. Acolo trăim de-un an. 
Ştim ce e acolo... Alexiuc, iar filează lampa! 

Alexiuc micşoră lumina şi se aşeză docil pe marginea 
patului. 

Radu Comşa privea cu pornire de prietenie la camaradul 
care vorbea, aşezat picior peste picior pe-un scaun în 
mijlocul camerei, însoţindu-şi cuvintele cu gesturile mâinii 
stângi sănătoase. Avea figura virilă, părul ţepos, tuns scurt 
şi ridicat în sus perie, ochii cercetând, în timp ce cuvânta, 
pe fiecare dintre ascultători în parte. 

Vorbele sunau calde, fără pompă oratorică, povestind 
numai ceea ce ştiau şi gândeau toţi: 

— N-aş vrea să dăm acestei întâlniri de camarazi 
înfăţişarea unei conspirații. Avem cu toţii o datorie pentru 
moment. Să ne apărăm bucata de ţară câtă ne-a mai rămas! 
Dar acolo, printre oamenii noştri, am contractat o 
obligaţie... Ştiu şi soldaţii la care ne întoarcem, că atunci 
când se vor sfârşi toate, ceva trebuie îndreptat. Făgăduieli 
se rostesc multe! Poate sincere! Dar făgăduielile şi 
jurămintele se uită, după ce a trecut primejdia... Zic, 


prieteni, să vă găsească ceasul pregătiţi şi adunaţi! Să 
rezistăm. 

Vorbind, privirea se opri la lampa care fumega; iar Alexiuc 
înţelese, nu mai aşteptă şi cobori fitilul în capsula de alamă. 

Ofiţerul cu mâna în bandaj îi mulţumi din cap, urmând: 

— Aici, am văzut cu toţii că există cumplită şi felurită 
mizerie. Chiar am simţit unii, să mărturisim, un fel de 
remuşcare, fiindcă de pe front îi înglobam pe toţi laolaltă, 
parcă toţi ar trăi în huzur! Dar se află aci şi multă lume 
pentru care războiul e numai un accident neplăcut, care 
durează prea mult. Se plimbă şi se plictisesc! Vor să 
sfârşească totul mai repede! Chiar dacă am mai pierde ceva 
din ţară şi din vieţi, numai să sfârşească! Ca să înceapă ei 
iar... Aceasta să n-o mai îngăduim, camarazi. Să nu mai 
înceapă tot dânşii! Vă mulţumesc că aţi venit... Acum să 
vedem părerea fiecăruia, ca să hotărâm un plan de acţiune. 

Ofiţerul cu dreapta bandajată lăsă scaunul gol. Toţi priviră 
unul la altul. 

— Vorbeşte tu... 

— Ba tu! Eu mai la urmă. 

— De ce nu vorbeşti dumneata? 

Domnul cu ochelari şi lavalieră îşi netezi barba de 
lipovean, zâmbind. 

— Ei, domnilor? îndemnă gazda. 

— Să vorbească Simion! rostiră mai multe glasuri. 

Cel care se numea Simion se apără, roşu ca un semnal de 
gară. 

— Simion! Să vorbească Simion! 

Fiindcă toţi strigau, se trezi şi Radu Comşa cerând cu 
înverşunare să vorbească Simion, deşi nu ştia cine e Simion 
şi nici de ce e nevoie neapărat să vorbească Simion. 

Căpitanul Simion, pătrat şi spătos, păşi incomodat parcă 
de musculatura care scurtase braţele şi picioarele şi îi 
plesnea uniforma pe el. Pieptul era acoperit de două 
rânduri de decoraţii. Abia atunci Radu Comşa îşi aminti 
numele; căpitanul Simion fusese citat în comunicatul oficial. 


De două ori capturase tunuri de la inamic şi, cu o singură 
companie, câteva sute de prizonieri la cotele cele mai 
încercate. 

Căpitanul Simion îşi şterse fruntea brobonată cu batista. 
Vinele gâtului se umflaseră, sfori groase, se vedea că mai 
uşor i-ar fi fost să prăvale un tun cu umărul, sau să ridice 
câte un inamic de ceafă în fiecare mână, decât să dea 
examen de oratorie în faţa atâtor necunoscuţi. 

Mototoli batista udă în pumni, ca şcolarii buretele de la 
tablă, când nu ştiu lecţia: 

— Domnilor... camarazi... prieteni... 

Se opri privind disperat lampa care încă o dată fumega. 

Alexiuc împuţină lumina. 

Aceasta îi mai dădu răgaz. Era cu picioarele răşchirate, 
plantat în duşumea, ca şi cum s-ar fi temut să nu-l smulgă o 
putere teribilă din loc. Dar operaţia lămpii sfârşi, fiindcă 
toate au un sfârşit pe lume. Căpitanul Simion îşi trecu iar 
ghemul batistei pe frunte: 

— Camarazi... prieteni... domnilor... Eu nu ştiu să vorbesc. 
Eu sunt de felul meu silvicultor... Eu numai cu pădurarii 
vorbesc... Cu pădurarii şi cu soldaţii vorbesc... Camarazi, 
hotărâți şi eu fac! Domnilor, camarazi... Eu atât am de spus: 
hotărâți şi eu fac! 

Strângea batista în mână. Ca o piatră din care avea printr- 
o minune să stoarcă apă. Socoti că n-a spus destul, se mai 
întoarse către toţi: 

— Camarazi. Prieteni... Eu sunt silvicultor... Atât ştiu să vă 
spun! Vă jur: hotărâți şi eu fac! 

Se aşeză la loc, inundat în sudoare. Pentru toţi fu o 
deziluzie. Eroii trebuie să tacă. 

Domnul cu ochelari şi lavaliera de artist surâdea misterios, 
netezindu-şi barba rară. 

— Mogrea! Să vorbească sublocotenentul Mogrea. 

Vasile Mogrea se repezi cu ţigara în gură şi cu ochiul stâng 
închis pe jumătate. 


Dădu scaunul la o parte, ca un obstacol suprimat. Scuipă 
ţigara şi deschise ochiul. 

Privi roată, la toţi, parcă atunci îi descoperea. 

— Camarazi, toţi suntem veniţi de pe front şi ne întoarcem 
pe front! Cred că o să mă înţelegeţi deci... Aţi constatat 
acolo că inamicul îşi pierde caracterul individual, se 
confundă cu forţele vrăjmaşe ale naturii: trăsnetul, focul şi 
cutremurele. Nu mai sunt oameni, sunt numai inamicul, 
unităţi, o trupă! Dar când omori, omori oameni! Eu am 
omorât oameni! Nu-mi pare nici bine, nici rău. N-am 
remuşcare... Remuşcarea e un moft! Mă înţelegeţi, cu 
siguranţă. Toţi câţi suntem aci am omorât măcar câte un 
om. În afară de dumneata! Se adresă domnului civil şi cu 
ochelari şi lavalieră, care îl asculta zâmbind. 

Domnul cu lavalieră plecă ochii intimidaţi; într-adevăr, el 
nu ucisese un om. 

Vasile Mogrea îşi trecu mâna prin părul ca sârmele de 
frecat parchetul, mută scaunul din dreapta la stânga: 

— Am constatat, camarazi, că pe duşmanii aceştia pe care 
i-am omorât nu-i uram! Urăsc nedreptăţile lor faţă de fraţii 
cotropiţi, armata lor, dar pe ei nu-i urăsc. Am văzut după 
aceea câţiva. Îi ştiţi cu toţii. Cu gura căscată, cu ochii 
holbaţi, sânge şi maţe. Mi-am spus: pe omul acesta eu l-am 
suprimat! Am săvârşit o crimă împotriva naturii! Am 
desfiinţat un exemplar din umanitate, care n-are să mai 
apară niciodată pe planetă. Moft! Eu am tras şi l-am ucis... 
Ei bine, camarazi, am vrut să mă înduioşez, să-mi descopăr 
o remuşcare şi nu m-am înduioşat şi nu mi-am descoperit 
nici o remuşcare... Toate s-au petrecut în afară de mine. Nu 
sunt responsabil de nimic, nici de laşitate. În sfârşit, moft! 
Voiam să ajung aici: se află un duşman mai apropiat decât 
acel de pe front... Cu neamţul ori cu ungurul, n-am avut 
nimic de răfuit de la individ la individ. Totuşi, pe acest om 
necunoscut şi cu care n-aveam nimic de împărţit l-am 
suprimat ca să-i las văduvă, orfani, surori şi alte mofturi... 
Vă repet că nu mă înduioşează. Nu-s umanitarist plângăreţ. 


Ce? Ar fi fost el mai generos cu mine? Dar am constatat, 
camarazi, că duşmani adevăraţi şi veşnici îi ai numai pe 
aceia de aci. Prin care sufăr eu şi sufăr alţii şi a suferit 
taică-meu şi bunicu-meu şi neam de neamul meu... Pe 
duşman trebuie să-l cunoşti! Eşti duşman cu vecinul din 
gard, nu cu mandarinul din China, nici cu Fritz Wolf, pe 
care nu l-ai văzut în viaţă. Camaradul nostru a vorbit de 
pregătire, dar n-a spus ce fel de pregătire! Şi n-a spus 
pentru ce pregătire! A ocolit. S-o spun eu! Camarazi, să ne 
pregătim pentru răfuiala cea mare. Să-i chemăm la 
răspundere... Să-i înjugăm la plug, dacă trebuie! Să nu 
avem nici o milă de muierile şi de copiii lor! Dacă va fi 
nevoie, le vom arde casele şi le vom spinteca pruncii. Ne-au 
trimis să luptăm, nu pentru Ardeal şi Bucovina, fiindcă puţin 
le păsa lor de aceasta; ci ca să le apărăm căţeii şi târfele lor 
pe care le-au târât după ei şi au umplut lumea până la Paris 
şi la Tokio! Şi acum tremură. Făgăduiesc tot, ca să uite 
mâine tot! Să pregătim revoluţia, camarazi! 

Vasile Mogrea mută scaunul de la stânga la dreapta, 
trântindu-l de tresăriră toţi, aşteptând să-i vadă sărind 
țandările. 

Pe urmă, se făcu tăcere şi nimeni nu îndrăzni să privească 
la nimeni. 

Căpitanul Simion se ridică spătos şi pătrat, îşi şterse 
sudoarea abundentă şi rosti hotărât: 

— Eu aceasta nu o fac! 

Apoi se aşeză la loc şi îşi puse batista udă pe genunchi, să 
se usuce. 

Tăcerea dură grea. 

Domnul cu lavalieră continuă să zâmbească, răsucindu-şi 
vârful bărbiţei de lipovean. 

Din fundul unui pat, cineva glăsui fără să se ridice: 

— Îmi dai voie şi mie? 

Glasul era cald, iar ofiţerul către care se întoarseră toate 
privirile ar fi avut poate o figură impersonală, ca alte sute şi 


sute de oameni, dacă n-ar fi fost lumina bună şi albastră a 
ochilor. 

Se uită peste oameni, cu fixitate de orb care vede 
dinlăuntru în afară. 

— Îmi daţi voie? Eu cred, prieteni, că suntem toţi cu 
inimile obosite. Căutăm responsabili acolo unde 
responsabilă e numai viaţa. Camaradul meu şi-a descoperit 
o stare ciudată: nu-şi urăşte duşmanul în care totuşi a tras 
şi va mai trage, dar urăşte oamenii de aci în care n-a tras, şi 
sunt sigur că nici nu va trage! 

— Ba bine că nu! izbucni Vasile Mogrea, uitându-se la 
ofiţerul care vorbea, ca la un duşman. 

— Eu nu-i urăsc pe aceşti oameni pe care îi urăşte 
sublocotenentul Mogrea! Acum suntem mulţi care nu mai 
putem uri pe nimeni... Am auzit un cuvânt greu: revoluţie! 
Aceasta înseamnă iarăşi măcel şi dezlănţuirea urilor, pentru 
o fericire problematică. Ştim cum încep revoluțiile, nu ştim 
unde se sfârşesc. N-avem nici problemele, nici organizarea 
şi, mai ales, nici precursorii din Rusia. La o suferinţă 
prezentă, să adăogăm altele viitoare? Eu cred, prieteni, că 
revoluţia s-a făcut. 

— Aş vrea s-o mai văd şi p-asta! se ridică Mogrea păşind 
apăsat prin cameră. 

Celălalt îl aşteptă să termine de plimbat şi, când Mogrea 
se aşeză la loc, continuă fără nici o iritare în glas: 

— Revoluţia s-a petrecut în noi, prieteni... Eram altfel de 
oameni şi suntem alţii! Până mai ieri eram preocupaţi, 
abrutizaţi, împinşi într-un angrenaj din care nu exista 
scăpare... Destul să fi privit într-o dimineaţă de lucru lumea 
de pe stradă; toţi alergând alungaţi de minutarele ceasului, 
pe figuri o îngrijorare de oameni în gară să nu piardă 
trenul. Şi când sfârşea seara, unde era bucuria muncii 
împlinite? Unde era odihna aceea în care să găseşti 
reculegere? Care era răsplata acestei robii de oameni 
liberi? N-am văzut-o! Nimeni n-avea vreme să rămână o 
dată singur, în faţa lui singur! Undeva, exista în noi, infirmă 


şi părăsită ca o cenuşăreasă, inima din noi pe care nu ne-o 
cunoşteam... Am descoperit-o atunci când ne aflam singuri 
în şanţuri, cu moartea înainte... Acest miracol îl datorim 
războiului. Are să creeze o religie nouă! Mila de toată 
omenirea, fiindcă începe cu mila de noi. Eu cred, prieteni, 
că numai aceasta e revoluţia cea adevărată... Să facem 
puţin bine, acolo unde putem îmbuna o asprime! Eu am 
avut un duşman pe care îl uram de moarte. Când m-am 
întors aci, l-am căutat şi i-am întins mâna. S-a mirat! N-a 
înţeles! L-am citit în ochi. Un fel de teamă, în prezenţa unui 
act absurd... E un om care săvârşise faţă de mine cel mai 
crud rău pe care un om îl poate face altui om! M-a privit şi a 
rămas uitându-se în palmă, cu frică parcă să nu-i fi lăsat 
acolo o otravă ori un praf explozibil... Dar după ce am 
plecat, sunt sigur că a căutat să priceapă şi că ceva în 
conştiinţa lui opacă s-a mişcat. Atât îmi e destul! Am pus un 
grăunte care va germina... lar după aceea m-am simţit feri- 
cit şi mă simt şi acuma, parcă am smuls o ultimă rămăşiţă 
urâtă din mine. 

— Moft! rosti Mogrea cu ochiul pe jumătate închis, 
aprinzând de la o ţigară o altă ţigară. 

Celălalt nu arătă că a auzit. În fundul patului, cu privirea 
ţintuită în gol, părea acum că se dezinteresează de restul 
discuţiei. 

— Moft, moft şi moft! păşi Vasile Mogrea în cameră, 
strămutând scaunul şi izbindu-l la loc. 

Ofiţerul de gazdă, văzând că soarta scaunului e 
primejduită, i-l feri din cale. Mogrea trecu mâna pe frunte, 
să pună ordine iluzorie în părul rebel şi vorbi răguşit: 

— N-am venit aci să ne tânguim ca muierile, nici să ţinem 
predici de amvon! Aceasta e treaba muierilor şi a popilor... 
Am venit să hotărâm fapte, nu vorbe. Restul sunt mofturi! 

Căpitanul Simion se ridică neaşteptat, înaintă un pas, 
rostind cu cea mai mare energie: 

— Hotărâţi, şi eu fac! 

Îşi aduse aminte şi preciză singura rezervă: 


— Dar revoluţie, nu! Camarazi, prieteni, revoluţie nu! 

Sublocotenentul de artilerie, bălan şi copil, Alexiuc, nu-şi 
putu stăpâni un chiot de râs, ca o slujnicuţă gâdilată. 

Căpitanul Simion îl privi cu mirare, ceilalţi cu 
dezaprobare. 

Domnul cu lavalieră de artist surâdea discret. 

Onisfor Sachelarie se alătură la părerea lui Mogrea. 

Erau amândoi păroşi, cu figurile aspre, făcuţi să se 
înţeleagă, deşi unul era numai încăpățânat, iar celălalt 
amestec de subtilitate şi trivialitate în continuă dispută 
interioară. 

— Regatul, vorbi Onisfor Sachelarie, are trebuinţă de o 
revoluţie! Avem arme, avem oamenii cu noi! Când s-o găta 
războiul şi se ordonă demobilizarea, mergem să tragem la 
răspundere fanarioţii... lancu şi lon Ursu Horea au făcut 
revoluţie fără arme şi numai cu ţărani. Au să se adune mai 
mulţi decât ne cugetăm. Avem aci unul, pe domnul 
locotenent Comşa! Era un foarte elegant şi frumos regăţean 
de Bucureşti, pe care nu-l puteam îndrăgi... Acum războiul 
l-a trecut la necaz şi, dacă l-a durut, ni l-a adus vremea la 
noi. Să-mi dea voie să-i cer, pentru o judecată necugetată, 
iertare! 

Toţi întoarseră ochii la Radu Comşa, cu cicatricele lui 
teribile. 

Radu plecă obrazul ascunzându-l în umbră, ca şi cum s-ar 
fi aflat deodată ruşinos de gol înaintea tuturor. În privirea 
aruncată o clipă spre Onisfor Sachelarie nu se afla nici o 
prietenie. 

Domnul cu lavalieră continuă să surâdă răsucindu-şi vârful 
bărbii din care făcuse un cârlionţ ca o coadă de răţoi. 

Un locotenent cu semnul de medic la guler se ridică timid, 
cu o mână rezemată de capătul de metal al patului. 

Cuvintele aprinse şi sacadate contrastară cu făptura 
bicisnică: 

— Revoluţia e pretutindeni în aer... În Rusia e numai 
semnalul. Ceea ce nu spun comunicatele, ştim cu toţii... În 


Franţa, în Germania, în Austria se dezmeticeşte 
proletariatul... lemniţele gem şi curţile marţiale condamnă 
pe capete... Să ne bucure! Cu cât represiunile vor fi mai 
crude, cu atât mai repede se apropie domnia 
proletariatului... Popoarele vor pace... Omul e făcut pentru 
pace. Cine a fost într-un spital a văzut toată mizeria 
războiului, mai odioasă decât e pe front! Am aci un manifest 
de la un prizonier german, ră-nit. Acolo Liebknecht, Roza 
Luxemburg... În Franţa, Romain Rolland... Sunt sute... 
Deschid drumurile. Se apro-pie revoluţia mondială... Nu 
putem rămâne în afară de ea... 

— Moft, revoluţia mondială! întrerupse Vasile Mogrea, 
privindu-l cu singurul ochi deschis... Nu mă interesează ce 
se întâmplă în Franţa, în Germania şi în Rusia... Treaba lor! 
Răfuiala noastră e cu aceştia de aci. Încolo, moft! Îl priveşte 
pe fiecare personal! 

— Revoluţia noastră o cuget numai ca o revoluţie 
naţională! întări Onisfor Sachelarie. Revoluţia mondială e o 
maşinaţiune evreiască. 

— Jidovească, spune jidovească! stărui Mogrea, scuipând 
capătul de ţigară fără să-l atingă cu mâna şi cercând să-l 
stingă cu un scuipat, ochit de la distanţă, printre dinţi. 

Locotenentul medic privi dureros la amândoi, cu tot 
sângele fugit din obraz. Mâna rezemată de marginea 
patului tremura imperceptibil. Peste ceea ce vedea el, 
cuvintele camarazilor căzură palme grele. Reluă: 

— Şi eu sunt evreu! Aceasta nu mă împiedică să fiu bun 
român şi să mă consider în acelaşi timp cetăţean al 
umanităţii. 

— Moft! Nu e vorba de dumneata! îi tăie vorba Vasile 
Mogrea. Dacă porţi uniforma românească, trebuie să fii bun 
român. Cetăţean al umanităţii, ce e aia? N-am văzut 
niciunul... Ai putea să-mi spui cu ce paşaport umblă? 
Baliverne şi mofturi! 

Medicul cercă să urmeze: 


— Dumneata singur ai recunoscut că nu urăşti oamenii pe 
care i-ai ucis, măcar că erau nemți, unguri sau austrieci. 
Cine i-a văzut într-un spital fără uniformă, numai cu rănile 
lor, a descoperit că sunt numai oameni într-o suferinţă 
generală... Glonţul produce tot atâta durere în carnea unui 
german, ca şi într-a unui român! Când dumneata spui că ai 
tras, numai fiindcă aşa ţi-a dictat educaţia militaristă, nu o 
convingere personală, ai recunoscut, fără să ştii, că te simţi 
cetăţean al umanităţii. Eşti mai aproape de idealul meu, 
decât crezi... 

— Nu mă învăţa dumneata, domnule medic, ce sunt. Mă 
cunosc doar! Umblu cu mine de când eram mic! Moft! 
Umanitatea? De unde o mai scoaserăţi şi p-asta? 

Locotenentul medic încovoie umerii sub apăsarea veche a 
osândei la ostracizare, de care nu se lovea întâia oară. Avea 
fruntea înaltă, ochii neliniştiţi de o suferinţă înăbuşită acolo, 
fiindcă afară întâmpină batjocuri şi prigoană. Era pipernicit, 
cu braţe subţiri, fără musculatură, cu obrazul fără sânge şi 
numai cu pomeţii prea roz, cu stigmatul ftiziei; firav 
exemplar al poporului care a îndurat toate prigoanele din 
ţară în ţară, de două mii de ani. 

Radu Comşa îl compătimi, o clipă, cu simpatie de infirm 
pentru alt infirm. 

Se gândi că e dintre acei evrei, cărturari şi himerici, care 
ispăşesc aci şi pretutindeni avuţia arogantă a feluriţilor 
Rotschilzi... 

Locotenentul evreu se lăsase să lunece încet pe marginea 
patului, rezemându-şi capul mare în palma cu degetele 
osoase şi privind pe podea restul din ţigara lui Vasile 
Mogrea, care se sfârşea de fumat singură. 

Radu Comşa îşi rodea unghiile. 

Domnul cu barbă surâdea uitându-se la lampa care, printr- 
un inexplicabil capriciu, încetase să mai fumege. 

Bogdan Cernegură, prietenul lui Ghenea şi camaradul 
tăcut, singuratic, de pe frontul din munţii Bacăului, păstra 
şi aci aceeaşi absenţă care-l despărţea de oameni, deşi în 


ochii negri, profunzi lucea o fierbinte văpaie de mistuire 
lăuntrică. 

Ofiţerul de gazdă rupse tăcerea, aducând scaunul la loc, 
fiindcă socoti că nu mai e ameninţat de mânia lui Mogrea: 

— Ne-am îndepărtat de la chestie! trece timpul, camarazi, 
şi încă n-am hotărât nimic! 

Căpitanul Simion se mişcă din loc, se ridică pe jumătate şi 
se aşeză fără să pronunţe nimic. Dar toţi înţeleseseră ce 
voise să spună: „Hotărâţi, şi eu fac!” 

Sublocotenentul Alexiuc, ca să-şi alunge râsul, se gândi la 
lucruri cumplite. 

— Ca să ne hotărâm, trebuie să ne înţelegem! se plimbă 
Mogrea prin cameră. 

Precaut, ofiţerul de gazdă îi retrase scaunul din cale. 

— Trebuie să ne înţelegem, şi văd că fiecare vrem altceva! 
Câte capete, atâtea mofturi! În acest caz am venit aci să 
facem un moft şi o mie de mofturi! Aceasta e! 

Spunând, apucase scaunul înainte ca ofiţerul de gazdă să-i 
fi putut prevedea intenţia, îl ridică la jumătate de metru şi îl 
trânti pe cele patru picioare atât de puternic, încât lampa 
se clătină pe masă şi începu iarăşi să fileze. 

Dar scaunul era solid şi scăpă teafăr. 

Se ridică un căpitan voluminos, cu încetineală calculată, 
scuturându-şi fire invizibile de pe tunică şi aranjându-şi 
manşetele. 

De la prima mişcare, toţi înţeleseră că se pregăteşte să 
rostească o prelegere şi toţi ştiură, fără să fi putut spune 
dinainte de ce, că va fi o prelegere lungă şi plicticoasă. 

De altfel, căpitanul era conferenţiar universitar, aştepta, 
de când a intrat, să-i vină rândul. Era sigur că numai el va 
clarifica totul şi definitiv. 

Îşi privi manşetele, nasturii; privi cu ochi de mulţumire 
bovină la toţi dimprejur, la masă, la tavan, la pereţi, la 
lampă. Îşi trecu delicat mâna prin părul dat pe spate. Se 
ştia impunător. Tugşi şi îşi şterse mustăţile corect retezate, 


cu o batistă albă, pe care o despături apucând-o delicat de 
mijloc, scuturând-o şi pe urmă împăturind-o la loc. 

— Domnilorrr! 

Privi din nou la toţi împrejur, aşteptând să se facă linişte. 

— Camarazi! Seneca, ilustrul discipol al lui Zenon, într-o 
scrisoare către Lucilius, condamnă războiul cu aceste 
cuvinte... 

Radu Comşa pricepu că nu va putea să urmărească nici o 
perioadă până la sfârşit. 

Ceilalţi începură să privească în tavan, să-şi curețe 
unghiile, sa se aşeze mai bine, ca pasagerii în vagon, când 
se pregătesc de dormit. 

Ofiţerul de gazdă deschise uşa şi vorbi şoptit cu o 
ordonanţă, revenind apoi în vârful degetelor. 

— Dacă privim în natură, scrie generalul Bernhardi, găsim 
că războiul e legea fundamentală a evoluţiei... continuă 
conferenţiarul. 

Comşa inspectă cu de-amănuntul pereţii afumaţi, soba 
uriaşă după moda rusească, portretele muscalului-proprie- 
tar: ţarul Nicolae, împărăteasa, împărăteasa mamă, o 
fotografie înfăţişând o trăsură goală, nouă, cu roţi de 
cauciuc şi muscalul în caftan de catifea, atingând cu vârful 
cravaşei spinările cailor cu părul ţesălat lucios. Icoane 
ruseşti: sfântul Gheorghe, sfântul Spiridon, mucenica 
Pelaghia, vederi din Moscova, Kremlinul... 

— Profesorul Grasset afirmă, pe de altă parte, că există o 
noţiune biologică a libertăţii, care recunoaşte neuronilor 
psihici umani o activitate proprie... 

Toţi căpătaseră aerul absent al musafirilor siliţi să asculte 
cu resemnare, când cântă fata gazdei la clavir, acelaşi vals, 
în fiecare după-amiază de ceai. 

Domnul cu lavalieră îşi netezea barba surâzând cu 
bunăvoință egală şi superioară, cum surâsese la tot ce 
asistase până acum. 

Singur căpitanul Simion, aplecat să soarbă cuvintele mai 
de aproape, cu vinele gâtului umflate, stacojiu şi apoplectic, 


asculta cu religiozitate, admiraţie şi respect un om care 
putea să vorbească atât de mult, atât de repede şi savant. 
Dar, pe figura cu toţi porii deschişi să sugă înţelepciunea 
conferenţiarului, se vedea lămurit că eroul căpitan Simion 
nu înţelegea despre ce era vorba; tot aşa ar fi ascultat 
Mahabarata în limba sanscrită. 

Vorbitorul însă, bucuros că a găsit un om să-l asculte cu 
atenţia şi religiozitatea cuvenită, se adresa acum îndeosebi 
căpitanului, direct, ca şi cum ar fi fost vorba de o chestiune 
personală între ei doi: 

— Asociaţiile formând clanuri şi naţiuni sunt bazate pe 
respectul reciproc al egalelor capacităţi egoiste, cum spune 
Le Dantec şi e destul pentru aceasta să accentuăm... 

Radu Comşa număra grinzile, tavanului, pe urmă 
scândurile văpsite verde. Vasile Mogrea găsise o carte şi, 
întorcând foile, mascat de domnul civil cu barbă şi lavalieră, 
citea, ca un elev romanul, sub pupitru. 

O mână îl atinse pe Radu pe umăr. Un locotenent, care 
stătuse tot timpul nemişcat la dreapta şi în spatele lui, încât 
îi simţise respiraţia caldă în ceafă, îi vorbi în şoaptă: 

— Domnule Comşa, îmi dai voie să-mi spun încă o dată 
numele? Poate că vă aminteşte ceva. leodor Bilbor, frate cu 
Elena Bilbor, prietena domnişoarei Vardaru... Ştiu de la 
Elena că o cunoaşteţi... E poate deplasat ce o să vă cer, dar 
am observat că tot nu ascultați... Pe urmă, cine mai ştie 
dacă ne mai întâlni vreodată? Acum, fiecare din noi poate 
că ne vedem ultima oară... 

Se opri, fiindcă vorbitorul privi sever în colţul lor. 

Când conferenţiarul universitar se întoarse iarăşi să 
încheie chestia personală cu căpitanul Simion, fratele 
Elenei Bilbor continuă: 

— Ştiu că Elena e cea mai bună prietenă cu domnişoara 
Vardaru... De aceea numai mi-am permis... lată ce voiam să 
vă rog: ce fel de individ e Scarlat Măinescu? Vă întreb, 
fiindcă e prieten cu dumneata. 

— Eu, prieten cu Scarlat Măinescu? 


— Cel puţin aşa spunea dânsul... 

— Cunoscut, da! Nu prieten! 

— Am înţeles atunci, domnule Comşa! Vă mulţumesc. 

Radu Comşa întoarse ochii mirat la tânărul care îi amintea 
acum deplin ochii şi ovalul obrazului şi toată înfăţişarea 
Elenei Bilbor. 

Ce voia să spună că a înţeles? 

— Am înţeles, îi preveni întrebarea locotenentul Bilbor, 
după graba cu care dumneata te-ai apărat de bănuiala că 
aţi putea fi prieten cu indivizi de speța acestui domn 
Măinescu... Atât îmi ajunge! Întăreşte ce ştiam eu... 

Comşa se gândi la seara de astă-primăvară, când îi văzuse 
pe Scarlat Măinescu în casa Vardarilor, şoptind la urechea 
Elenei Bilbor. 

Începu să înţeleagă şi el tot ce nu era prea greu de înţe- 
les, cu o adevărată mustrare. Se hotărâse atunci să atragă 
luarea-aminte a Luminiţei şi nu o făcuse. Era poate prea 
târziu; chiar atunci poate că ar fi fost prea târziu. 

— Şi de ce te interesează, domnule Bilbor, prietenia ori 
neprietenia mea cu Scarlat Măinescu? 

Fratele Elenei Bilbor întârzie să răspundă, răsucind 
capătul unei curele. 

Numai târziu spuse, privind atent la Comşa: 

— Elena e de două luni logodnica acestui domn Măinescu! 

Citi în ochii lui Comşa impresia neplăcută şi ştiu de ce s-a 
încruntat. 

— Nu e aşa, domnule Comşa? Nu e aşa că dumneata dacă 
ai avea o soră, n-ai dori să devină nevasta unui individ ca 
acest domn Măinescu? 

Radu Comşa scutură din cap. El avea o soră; era nevasta 
unui soldat, a unui ţăran pe care nu-l văzuse niciodată. Dar 
într-adevăr, oricine altul nu se putea asemui cu un 
asemenea specimen, ca acest Scarlat Măinescu. 

— Biata Elena! Merita altceva! murmură Ieodor Bilbor, 
retrăgându-se în ungherul lui şi lăsându-l pe Radu Comşa 
să-şi roadă până la carne unghiile. 


— Două secole mai târziu, Diderot scria: Războiul este un 
fruct al depravaţiei omeneşti, e o maladie convulsivă şi 
violentă a corpului politic! se auzi ca prin vis glasul 
conferenţiarului şi toţi se mişcau din loc, se răsuceau, îşi 
astupau căscatul cu palma şi aveau lacrimi în ochi de câtli 
se dislocaseră fălcile. 

Au venit aduşi de dorinţa să precizeze ceea ce era confuz 
în ei, să să hotărască, să înfăptuiască ceva. 

Când o înşiraseră pe străzi până aci, erau plini de 
nerăbdare, călcau cu emoție, spunându-şi că vor asista 
poate la un episod din viaţa lor care va deveni un eveniment 
hotărâtor pentru toate vremurile de mai târziu. 

Acum doreau toţi să plece mai repede, se simțeau străini, 
erau sătui de glasul monoton, de prezenţa lămpii 
fumegoase, de aerul mirosind a tutun, a gaz şi a pielărie. 

— La arienii din India, ca şi la semiţii din Palestina, am 
văzut că societăţile monastice născând din... 

Toţi priveau lampa cu fitilul ars şi sticla afumată, dorind să 
se întâmple ceva neaşteptat, să explodeze, să ia foc; orice 
catastrofă, care să-i scoată prin miracol din cleiul acestei 
plictiseli. 

Unii se gândeau că au renunţat la o întâlnire cu o femeie 
pe care poate n-au s-o mai vadă niciodată; alţii că-i aşteaptă 
familia, un prieten sau două ceasuri de somn într-un pat cu 
aşternut omenesc, un bun pe care au să-l regrete peste 
câteva zile, când vor fi din nou în bordeiele subpământene. 

Toţi priveau posomorâţi. 

Numai conferenţiarul vorbea senin, ştergându-şi din când 
în când grațios mustăţile cu o atingere a batistei albe, 
pipăindu-şi manşetele, destăinuindu-i cu un zâmbet dulce 
căpitanului Simion ce fac arienii din India şi semiţii din 
Palestina, şi ce-a scris Seneca, ilustrul discipol al lui Zenon, 
către Lucilius. 

Destinul voi ca sublocotenentul Vasile Mogrea să 
sfârşească de citit capitolul din cartea începută şi să 
privească la ceas. 


Aruncă volumul peste capul domnului cu barbă de 
lipovean şi lavalieră şi, ridicându-se, se apropie cu paşi 
apăsaţi de scaunul de unde grăia căpitanul conferenţiar. 

Iar toţi cei care priviseră până acum posac în gol 
răsuflară, înțelegând că supliciul sfârşeşte, dacă se 
amestecă Mogrea. 

— Chiar dacă se întâmplă la unele moluşte şi la unii viermi 
ca elementul bărbat al unui individ să-şi fecundeze ouăle, 
acest hermafrodism e o excepţie; e necesar, în general, să 
fie o împreunare între doi indivizi distincţi, de sexe 
distincte... 

Vasile Mogrea îl privi cu mâinile în buzunările tunicii, cu 
ochiul stâng închis, cu ţigara în colţul gurii, împroşcând 
două spirale de fum pe nări. 

— Moft! 

Conferenţiarul ridică ochii bovini, mai mult mirat decât 
ofensat de întrerupere. 

— Da, moft! Crezi dumneata, domnule căpitan, că ne-am 
adunat aci ca să ne înveţi cum fac viermii copii şi cum să-i 
facem noi? Meşteşugul acesta l-am învăţat cam de 
multişor... 

— Domnule sublocotenent! 

— Nu sunt nici sublocotenent, nici nesublocotenent! Ne- 
am adunat mai mulţi camarazi să ne spovedim păsurile şi să 
hotărâm ceva... Dumneata ne vorbeşti de Seneca, amaleciţi, 
Diderot, Zenon, mofturi şi alte moluşte... 

— Vreau să expun idealul moral al omenirii în faţa 
războiului... 

— Moft, domnule căpitan! E miezul nopţii şi n-avem timp 
să ascultăm ce-a fost cu amaleciţii. Concluzia! Aceasta ne 
interesează... Care e concluzia dumitale? 

Căpitanul n-avea nici o concluzie. 

Se ridică demn, îşi împături batista şi începu să se plimbe, 
cu un surâs de milă, pentru asemenea societate în care 
regretă că s-a amestecat. Toţi se sculară în picioare, tuşind, 
întinzându-şi braţele amorţite, scuturând scrumul ţigărilor, 


tropăind să-şi aşeze hainele. Începură să-şi caute chipiurile, 
să se încheie la nasturi. 

Căpitanul Simion privea, cu admiraţie amestecată de 
teroare, la sublocotenentul Mogrea, care se încumetase să 
reteze atât de scurt un orator care vorbea atât de mult, de 
repede şi savant. 

Se ridică şi el, pătrat, mişcându-se ca un tanc printre 
ceilalţi, cu regretul vag că nu va afla niciodată ce legătură 
misterioasă e între idealul moral, războiul şi fecundarea 
ouălor de moluscă. 

— Aşadar, n-am hotărât nimic! rosti cu părere de rău şi cu 
o scuză în glas ofiţerul de gazdă, văzând cum i se risipesc 
oaspeţii. 

— Ce să hotărâm? Unul vrea revoluţia mondială; altul 
crede că din război am învăţat mila şi trebuie să împărţim 
pomeni în dreapta şi în stânga, de sufletul morţilor; domnul 
căpitan ne trimite la Zenon... Moft! Vom pleca fiecare să 
facem ce ne taie capul. Restul, moft şi o mie de mofturi! 

— Să ne mai întâlnim mâine sau poimâine! stărui gazda. 

— Să facem un comitet! îşi dădu părerea Onisfor 
Sachelarie, venit din patria preşedenţiilor şi comitetelor... 

— Moft! îşi tufli chipiul pe ochi Vasile Mogrea. Acum de 
asta avem nevoie? De comitete şi comiţii? 

Căpitanul Simion, cu chipiul care-i strângea tâmplele ca 
un cerc prea îngust, călca ţeapăn, făcându-şi loc şi 
declarând cu fermitate: 

— Camarazi... prieteni... Eu nu mai fac! Eu înţeleg fapte! 
Eu m-am hotărî! Când sună demobilizarea. Românie mare, 
Românie mică, eu nu vreau să mai ştiu... Eu mă întorc la 
pădurile mele! Eu sunt silvicultor! Eu nu ştiu să vorbesc. 
Mă scuzaţi, camarazi... prieteni... eu nu pot... 

Îşi scoase chipiul şi îşi şterse sudoarea, trecând apoi 
batista şi pe pielea dinlăuntrul chipiului. 

— Camarazi... prieteni... Nu vă supăraţi! Eu, dacă nu mor, 
mă întorc la pădurile mele! Eu nu pot să mă mai amestec... 
Eu sunt silvicultor... 


Domnul cu barbă şi lavalieră, care nu rostise toată vremea 
nici un cuvânt, continuând să surâdă, îşi luă pălăria cu 
boruri imense şi se strecură pe uşă. Nimeni n-ar fi putut să 
spună de ce venise, de ce surâsese tot timpul, de ce tăcuse 
şi de ce pleca... 

Afară coborâse ceaţă opacă. 

Felinarul lumina bolnav, într-un manşon alburiu, fără să 
arate drumul. Călcară în echilibru pe scândurile înguste, 
până la poartă, în ograda cu bălți duhnind fermentat a 
grajd. Calul ronţăia legat de căruţa lui. Alţi cai strănutau în 
grajd. În şură, lumina era stinsă. 

Nu se vedea la doi paşi înainte. 

Se risipiră. 

Ofiţerul cu ochi albaştri şi buni, care nu voia revoluţia, ci o 
religie a milei, vorbi încet cu glas mâhnit, luându-şi noapte 
bună de la Comşa: 

— Încă mai avem nevoie de război... Nu ne-a învăţat tot... 
Mai trebuie suferinţă, pentru ca oamenii să afle că răul nu e 
afară... e în noi... şi că vindecare se află tot în noi. 

Îşi rosti numele, de astă dată distinct. 

Atunoi Radu Comşa ştiu că e acelaşi nume de pe coperta 
uneia din cele trei cărţi pe care le purtase cu el în bordei. 
Dar celălalt plecase, înainte de a aştepta un cuvânt. 

Îi prinse braţul Vasile Mogrea. Merseră pipăind cu piciorul 
bordura de granit, în ceața densă care asfixia felinarele în 
agonie. 

Tăceau, cum tac întotdeauna oamenii după ce au vorbit 
prea mult, au auzit vorbind prea mult, au fost prea mulţi. 

Oraşul tot era orb. Cu ferestrele stinse. Cu negura 
înfăşurându-l ca o scamă, acăţându-se lipicioasă pe haine, 
înăbuşind respiraţia. 

Orbecăiau pe lângă ziduri, împiedicându-se, întinzând 
mâinile să nu izbească într-un perete, în stâlpi. S-ar fi spus 
că planeta s-a împotmolit în altă atmosferă irespirabilă, 
pentru altfel de vietăţi, de peşteră, unde n-are să mai 
străbată un soare niciodată. 


Prin mijlocul străzii scârţâiau însă roţi. 

Oraşul dormea mocnit; dar poverile continuau să se târâie 
spre gări, spre bariere, spre câmpurile în care războiul 
continua undeva. În amândoi crescu dorinţa să se afle mai 
repede acolo. Aici nu aveau încă ce căuta! 

Vasile Mogrea vru să-l întovărăşească până acasă. 

— Nu... Noapte bună! 

Îi strânse mâna. Se despărţiră. Lui Radu Comşa îi păru că 
prietenul a plecat prea repede. Desigur, atât aştepta. Voia 
adineaori să rămână singur şi acum n-avea ce face cu 
singurătatea. Îi auzi paşii depărtându-se, repezi şi siguri. Pe 
urmă, nu se mai auzi nimic. Îşi târî picioarele pe asfaltul 
mat. 

Ridică ochii spre cer. 

Dar nu mai era cer deasupra. 

Apoi şi luminile ofticoase se stinseră brusc de la uzină. 
Bijbâi într-o cavernă cu hrube întortocheate, într-un mare 
întuneric. Ca întunericul lui, când era cu ochii legaţi. Atunci 
însă lumina lui era înlăuntru. Se temea ca de o bucurie prea 
mare de ceastălaltă, de afară! Iar când venise această 
lumină, ce trist miracol! Îşi muşcă unghiile şi îşi dădu sea- 
ma că le roade. Vâri mâinile în buzunarele mantăii. Îşi roade 
unghiile... Alexandru Vardaru decide soarta fetei lui, ca 
parcelarea unui teren. Lui Onisfor Sachelarie îi slujeşte 
argument... Ce-a ajuns? Şi Luminiţa... Doarme? Gândeşte la 
el, la ei? „Radule, ajută-mă să-mi explic... Să ne facem 
fericirea noastră din puţin...” Din resturi. O fericire nu se 
cârpeşte din resturi! Acum nu trebuie să mai gândească la 
aceasta... Lia nimic din ceea ce nu va mai fi în curând decât 
un trecut... Acum viaţa lui nu-i mai aparţine: o datoreşte 
altcuiva... Cum şi-au pierdut timpul! Vorbe; fiecare 
urmăreşte egoist o nălucire a lui, la care nu renunţă. Au 
venit acolo, şi fiecare a venit cu altă realitate, din el; cea 
dinafară nu există; realitatea e numai în noi. Şi e 
inexprimabilă! A spus-o Ghenea: „Cuvintele sunt prea 
tocite. Trădează gândul...” A spus-o astăzi Luminiţa: 


„Altceva am voit să vorbesc şi altceva spun”. E o suferinţă 
generală a omenirii. Poate pricina tuturor celorlalte 
suferinţi. Incomunicabilul care te izolează pentru totdeauna 
de ceilalţi semeni... S-a rătăcit... Trebuia să apuce pe cea 
dintâi stradă... Ce noapte mucedă! Iar îşi roade unghiile! 
Când nu-ţi mai poţi supraveghea nervii, semn rău! Era 
stăpân altădată pe fiecare gest. Prea stăpân... Aproape ca 
Bogdan Cernegură, camaradul ceva mai tânăr, care nu-şi 
destăinuia nimănui nimic din lumea sa interioară. Totuşi, în 
astă-seară a făcut un gest, parcă ar fi voit să se apropie şi 
să-i vorbească. Ar fi făcut-o, desigur, dacă nu începea 
căpitanul tocmai atunci... Ce imbecil căpitanul, cu toată 
conferinţa lui! Ce voia? „Aştept concluzia!” Cu ce privire 
idioată s-a mirat! N-avea nici o concluzie! Pentru concluzii 
nu compilezi din cărţi: ţi le dă viaţa! Le cauţi ori le aştepţi. 
Pentru el e limpede. De-acum e singur. Numai omul singur 
e tare! 

Când a dispărut ceața? S-a retras miraculos, ca un văl 
ridicat. Acum sunt stelele sus; cerul e înalt şi pur. 

Ridică ochii spre tremurul stelelor clare şi eterne, 
diamantin prinse în catifeaua albastră a nopţii. Merse 
înviorat. Sprinten, ca în ritmul unei melodii de Lully. 

Oraşul era scăldat în lumină ireală; lumină stelară. Şi aerul 
uşor purificat; ca o fereastră care-a fost deschisă într-o 
cameră de convalescent şi a lăsat să explodeze, hohotitoare, 
sănătatea. 

Trase zăvorul portiţei nerăbdător, ca la o întâlnire la care 
a întârziat. 

Urcă scările într-o suflare. 

Aprinse lumina şi, fără să-şi dezbrace mantaua, scrise în 
picioare, pe un plic, adresa Luminiţei, cu litere apăsate. 

Îşi scoase verigheta din deget şi o puse pe birou. Inelul 
fugi până la cadra de lemn a mesei, se ciocni de margine, se 
cumpăni o clipă şi se întoarse îndărăt, împins de un deget 
nevăzut. Îl înfăşură într-o foaie albă şi închise plicul. 


Zvârli mantaua şi chipiul. Întinse braţele ca un om liberat 
de cătuşe. 

Se culcă îmbrăcat, acoperindu-şi ochii, să facă întunericul 
în care de două luni învățase să găsească lumină. Fără să-şi 
dea seama, pipăia din când în când inelarul gol, de pe care 
lipsea veriga de aur. 

Puse atunci amândouă mâinile sub cap. 

Când deschise ochii târziu, privirea s-a oprit în colţul de 
lângă uşă. Cele două scaune erau apropiate, aşa cum 
rămăseseră de astă-seară, când stătuse, el şi Luminiţa, 
acolo. Păreau că, singure, continuă numai pentru ele ceea 
ce începuseră ei. 

Radu Comşa se ridică şi le despărți. 

CARTEA A TREIA. 

Capitolul 1 

TRĂIASCĂ ROMÂNIA MARE! 

La colţul bulevardului, o caterincă tânguia valsul din 
Prinţesa dolarilor. 

Omul cu pălăria fără nici o formă şi fără nici o culoare 
răsucea fără nici un entuziasm manivela, măcinând sacadat 
notele, ca grăunţele de cafea în râşniţa cu melodii. 

Papagalul moţăia cu penele prăfuite. Tresărea scâncind cu 
o privire bolnavă, de câte ori lădiţa smucea prea tare, 
trezindu-l din visul pădurilor natale cu zbor de colibri, cu 
şerpi balansându-şi otgoanele din vârful copacilor giganţi şi 
cu roiul de insecte multicolore, ca să-l întoarcă la realitatea 
mediocră şi monocromă a urbei cu zidurile fumurii. 

O ordonanţă, cu o pereche de cizme atârnate de urechi 
într-un singur deget, încetini paşii, acompaniind, cu fluier 
de virtuoz, valsul. 

Se opri să scoată un planet. 

Când căpătă hârtia verde, îşi continuă drumul, renunțând 
la fluierat, pentru ca să silabisească din mers profeţiile 
viitorului. Apoi, dintr-o curte ieşi o doamnă bătrână, cu 
pelerină neagră şi capelă cu mărgele de sticlă, purtându-şi 


de mână nepotul. Plăti un bilet pentru copil şi altul pentru 
dânsa. 

— Observă, Comşa, cât de stupidă nevoie are omul să 
spere mereu ceva! vorbi Vasile Mogrea, fluturând ziarul în 
mână. Ce dracu o mai fi aşteptând de la viitor o 
zgripţuroaică antediluviană ca aceasta? 

Vasile Mogrea tăcu îndată, devorând cu lăcomia 
dintotdeauna ediţia ziarului cu cerneală udă. Se rezemă de 
grilaj, căutând umbra, fiindcă soarele începea să 
dogorească întâia oară în primăvara aceasta. 

Cucoana bătrână îşi puse ochelarii să citească destinul. Îl 
descifră cu nerăbdare întâi pe al ei, şi numai după aceea 
biletul copilului. 

Omul opri manivela. Îşi şterse sudoarea cu o cârpă 
murdară. Începu să vorbească încet cu papagalul, cum 
vorbesc oamenii simpli şi copiii cu dobitoacele, când rămân 
singuri. 

Papagalul exclamă dispreţuitor şi gutural: „Moşneag 
ţâcnit!” 

Pe urmă, schimbă piciorul şi piroti iar. 

Radu Comşa uită o clipă discuţia cu Vasile Mogrea, 
întreruptă, căutând, să-şi reconstituie din această 
exclamaţie viaţa de-acasă a omului cu papagalul şi 
caterinca... 

Desigur, o baracă de mahala, unde îi aşteaptă pe amân-doi 
o cumătră cu nasul roş şi cu mătură. Omul cu planetele 
soseşte târziu, legănându-se. S-a oprit la cârciumă. E vesel, 
dondăne ceva fără şir. 

„Moşneag ţâcnit!” îl întâmpină baba cu mătură, cerându-i 
punga să vadă cât i-a adus. 

„Moşneag ţâcnit!” repetă confirmând pasărea cu profil 
semit. 

Dar papagalul tresări încă o dată din somn, rostind de astă 
dată: „H6, dis, vieux!Vieux toqu!” „În acest caz, îşi spuse 
Radu Comşa, am dat greş. Bătrânul ţicnit nu poate fi 
împărţitorul de zodii. Cumătra de-acasă n-are cum să-l 


imite în graiul în care se exprimă cumetrele lui Courteline. 
Trebuie să fie un altul, un vieux toque€ din vreo familie 
ruinată, de unde, la desfacerea totală a moştenitorilor, 
pasărea albă cu guşa de culoarea tranda-firie a 
asfinţiturilor s-a declasat, ajungând pe cutia ambu-lantă cu 
valsuri.” „Vieux toqu€! Moşneag ţâcnit!” e, de bună seamă, 
revanşa păsării flecare, aruncată stăpânului de azi, în amin- 
tirea celuilalt, vreun bătrân chefliu, cartofor şi muieratic, un 
frate geamăn cu Pavel Vardaru: veşnica disperare a soaţei 
care, cu masa întinsă în sufragerie, îşi amăgea aţteptarea 
citind un roman de Dumas-pere... Până ce bătrânul ţâcnit a 
murit, sau a murit cucoana bătrână, sau, din alte pricini 
obscure, lucrurile au fost scoase la mezat şi pasărea a 
devenit, prin capriţiile hazardului, Pythie democratică cu 
tarif moderat, pentru toate pungile plebee. 

Radu Comşa părăsi însă şi aceste ipoteze, prin care 
construia întotdeauna, din aspectele străzii, drame fictive 
ale vieţii; căci dintre toate, se alese vie şi imediată 
amintirea lui Pol Vardaru... Şi îndată se întrebă dacă 
numele i-a răsă-rit fiindcă papagalul alb şi roşu de pe lădiţa 
caterincei i-a amintit papagalul verde al Laurei Vardaru, 
Jaek, intonând cu neostenită frenezie „Cest un hartilleuur, 
maman...”; sau fiindcă într-adevăr a presimţit, cu o clipă 
înainte, apariţia lui Pol Vardaru, venind acum în carne şi 
oase din capătul bulevardului. Se strădui, fără succes, să-şi 
rememoreze cum se numeşte în psihologie fenomenul 
acesta al previziunii: gândul la o persoană cu câteva minute 
înainte de a o întâlni. 

Generalul Pol Vardaru, în haine civile, cenuşii, cu ghetre 
albe şi cu pălărie de pai pe-o sprinceană, se apropia 
răsucind între degete morişti triumfale de baston. 

Când îl recunoscu pe Comşa, traversă trotuarul: 

— Ce devii? 

Ezită, fiindcă era deprins să-i spună: Radule! 

— Ce devii, Comşa? Am auzit că te-ai făcut bolşevic... 


Îşi scutură pantalonul cu mănuşile gri, îşi potrivi dunga pe 
picior. 

Radu Comşa îşi prezentă prietenul. 

Vasile Mogrea întinse mâna morocănos, continuând să 
citească ziarul, rezemat de grilajul de fier. 

— Şi când ne răstorni? Când proclami revoluţia? Când ne 
împarţi casele şi când ne trimiţi în surghiun? îl tachină 
surâzător generalul Pol Vardaru, cu o bunăvoie care dove- 
dea că numai de aceste îndepărtate ameninţări nu-i păsa lui 
acum. 

— Cât de curând! Puţină răbdare! răspunse pe acelaşi ton 
Radu Comşa, admirând cât de tânăr se păstrează unchiul 
Luminiţei, cu tot părul alb pe care îl purta surâzător, ca o 
cochetărie mai mult. 

— În orice caz, sper că o să mă ai în vedere... În amintirea 
trecutului, Comşa! 

Se feri în lături, salutând până la pământ o doamnă foarte 
elegantă, înveşmântată în olandă albă şi mată, de la pălărie 
până la pantofi. 

O privi din urmă, cu sprincenele ridicate în semn de 
nemărginită admiraţie: 

— Dragă Comşa, cât timp ţara românească produce încă 
asemenea exemplare de rasă, nu înţeleg de ce s-ar plânge 
lumea! 'Totul merge de minune şi viitorul ne surâde... Ai 
pune-o p-asta la tors şi la spălat rufe? 

— Ba bine că nu! mormăi Vasile Mogrea de după ziar. La 
perforat bilete, în tramvai! hotărî, fiindcă citea tocmai că 
personalul tramvaielor cere mărirea salariilor. 

— Asta e nostimă! se bucură, în culmea fericirii, generalul 
Vardaru. La cea dintâi ocazie am să i-o spun... Şi am să 
adaog, bineînţeles, că în acest caz sunt gata să devin cel 
mai pasionat pasager al Se-le-Be-ului! Mă rechiziţionaţi şi 
pe mine... Conductor! Nu-ţi spuneam, Comşa, că o săam 
nevoie de protecţie? 

Generalul Pol Vardaru îşi scoase monoclul să-l şteargă cu 
batista, zâmbind cu beatitudine acestor perspective 


încântătoare, fără să ia seama la privirile asasine cu care îl 
onora prietenul lui Comşa. 

— De ce nu treci odată pe la Laura? întrebă, aşezându-şi 
sticla rotundă în arcada sprincenei. Nu e un motiv fiindcă s- 
a întâmplat aşa, să ne ocoleşti acum şi pe noi. Ştii cât te 
simpatizează Laura! De altfel ei sunt la Paris! Nu rişti o 
întâlnire, oricum, neplăcută... 

Generalul se încruntă unei amintiri, potrivindu-şi floarea 
albă de la butonieră. 

— Acum să-ţi spun, între noi, Comşa... Mai bine poate căa 
fost aşa! Cine te obligă adică să renunţi de bunăvoie la 
libertate? Toate femeile din lume, s-o ştii de la mine, Comşa, 
sunt încântătoare, câtă vreme sunt nevestele altora... Când 
devine a ta, nu mai are nici un haz! Uite, cu Laura chiar... 
Cunoşteai menajul nostru: ideal! Nu mă întreba când plec, 
când mă întorc, de unde vin, ce-am făcut! Acum, de două 
săptămâni, numai scene. Şi ştii pentru ce? Să ţi-o spun, că e 
nostimă... 

Pol Vardaru se opri. 

Caterinca începuse aria La donna e mobile. 

Generalul o aconipanie: „qual piuma al vento...” 

Suspină cu un gest larg de regret, pentru trecutul definitiv 
pierdut: 

— Ah! Comşa, Comşa! Când au să se mai întoarcă 
vremurile acelea? Carusso, Maria Galvani, Titta Ruffo, 
Şaliapin, Grand' Opera! Cu mizeria aceasta a valutei, nici 
nu te mai poţi mişca din ţară. Prizonier, mă simt prizonier 
aci! De o parte valuta, de alta exproprierea... Fiindcă îţi 
închipui bine că Vardarii nu s-au eschivat de la expropriere 
cu tertipurile celorlalţi! Şi ce dobânzi, dragă Comşa, ce 
dobânzi nemaipomenite! 

Privi în gol. Îşi aduse aminte că începuse să povestească 
altceva: 

— Ce spuneam? Da... Să vezi ce mi se întâmplă de două 
săptămâni... Într-o zi, îmi aduce un imbecil, fost sub 
comanda mea, două sticle de lichior. Bols olandez, autentic, 


dinainte de război. „De unde le găsişi, mă urâtule? întreb. 
Astea nu sunt de nasul tău!” Îmi răspunde că de la el, din 
garnizoană, la Caracal... La o cofetărie, unde nu le întreba 
nimeni, de zece ani. Adevărat! Cine să bea Bols la Caracal, 
şi încă la o cofetărie? Şi atunci îmi dă în cap: Stai, 
nenişorule! Am dat peste o sursă pe care n-o cunoaşte 
nimeni. Mă urc în tren. Cobor la Caracal. Ai fost la Caracal? 
Nu mai călcasem pe-acolo de când eram locotenent... Îmi 
mâncase acest Caracal o jumătate de an din tinereţe, până 
ce-am pus toţi sfinţii la contribuţie să obţin mutarea. Oraş 
tipic de provincie! O viaţă mocnită, să te sinucizi! 
Caracalenii nu cunoşteau altă pasiune decât plăcintele. Se 
întorceau cu buzele grase, îşi făceau semn de pe celălalt 
trotuar, ridicând două degete unsuroase şi strigându-şi: C!; 
alte două degete strigându-şi B! Adică înţelegi? Au mâncat 
două plăcinte cu brânză şi două cu carne... Aceasta era 
viaţa la Caracal, pe vremea aceea! Acum îţi imaginezi că nu 
m-a cuprins nici o înduioşare, amintiri eţetera, eţetera, 
când am descins din tren. M-am urcat în birjă, şi mână 
direct la cofetar! Mă ţinea minte. Cumpăr tot lichiorul. Nici 
nu ştiau ce aur au, idioţii! De acolo mă duc la Vâlcea, la 
Slatina, la Târgu-Jiu. Cum ajungeam în oraş, spuneam 
birjarului să dea raită la toate cofetăriile. Vin acasă cu şase 
lădiţe. După o săptămână iau altă linie... Mi-am făcut 
rezerve pe zece ani, cu preţuri ridicole. Şi ce lichior, Comşa, 
ce coniacuri! Unde mai găseşti la Bucureşti o singură sticlă 
dinainte de război? Nici fabricile nu cred să mai aibă, decât 
pentru muzee şi expoziţii! Dar ca să nu-mi fie mulţumirea 
întreagă, acasă mă aşteptau scenele Laurei. Că bat 
drumurile cine ştie pentru ce! Că am născocit chestia cu 
lichiorurile, numai să-mi creez un alibi... Că poate nici nu 
plec din Bucureşti şi mă ascund să comit cine ştie ce 
grozăvenii! În sfârşit, cunoşti până unde ajunge imaginaţia 
femeii, când o ia razna! De aceea îţi spun, Comşa: Mai bine 
aşa! Liber ca pasărea cerului! Aci înţeleg programul 
bolşevic şi ader din toată inima la el. Jos căsătoria! Un 


contract: mă placi, îţi plac? Poftim! După o lună, o 
săptămână ori o noapte, când descoperi că te-ai înşelat, 
adio şi n-am cuvinte! 

Generalul Pol Vardaru văzu că doamna în haină de olandă 
se întoarce. 

Îşi luă repede ziua bună: 

— Ne-am înţeles, Comşa? Mă ai în vedere! Dânsa 
perforatoare de bilete şi eu conductor... Mă duc să-i spun... 
Şi mă ofer să-i dau lecţii de perforat, din vreme... 

leşi în calea doamnei, scoţându-şi pălăria de pai cu un 
superb gest de conchistador. 

„Vieux toque! Vieux toque!” tipă pasărea albă-roşie, 
zburlindu-şi creasta. 

— Lichea bătrână! pufni Vasile Mogrea, boţind ziarul în 
mână. 

— De ce, Mogrea? îl apără Radu Comşa. Toate acestea nu 
l-au împiedicat să fie un comandant brav, energic, iscusit, 
cum n-am avut cinci în tot războiul! 

— Moft! Citesc aci că s-au numărat zilele acestea alt-ceva 
decât asemenea comandanţi de vodevil. S-au numărat până 
acum cincizeci şi unu de mii de orfani de război... Înţelegi? 
Copiii de care are să-şi bată joc filantropia oficială şi au să 
poarte grijă coconeturile cu baluri, tombole şi toate 
mofturile... lar individul acesta face razie de lichioruri! 
Poate mâine o să alergaţi după el, să-i oferiţi un loc de frun- 
te în partid... Numai o lichea ca el mai lipsea între atâţia 
moftangii! 

Caterinca explodă neaşteptat primele dezacorduri din 
Sumbre et Meuse. 

Radu Comşa fu silit să vorbească mai tare, pentru a 
acoperi împroşcarea notelor. 

Era o guerilă care dura de o lună între dânşii, cu scurte 
armistiţii... Radu Comşa credea în partidul nou întemeiat cu 
deviza: „Vrem ca România Mare să devină România nouă!” 
Vasile Mogrea nu admitea nici o disciplină, era în război cu 


toată lumea, nu descoperea pretutindeni decât mofturi şi 
iar mofturi. 

— Mogrea, vorbi Radu Comşa împăciuitor, să nu începem 
iar! Ştii bine că o discuţie nu e conflictul între două idei, ci 
între două temperamente... Tu ai vrea să distrugi tot, 
fiindcă ai voluptatea să loveşti brutal, să ofensezi... 
Nihilism, curat! Eu cred că întâi trebuie să ţinem seamă că 
există o realitate, pe care n-o poţi suprima decât treptat, 
modificând-o... 

— Adică, iar compromisuri? Mai lasă tu, mai las eu, până 
ce, din tocmeală în tocmeală, ne întoarcem de undeam 
plecat! Îmi pare rău, Comşa, dar trebuie să constat că 
începi şi tu să devii un moftangiu! 

Vasile Mogrea îşi îmblânzi constatarea severă, bătând 
prietenul pe umăr: 

— Glumesc, Comşa! Dar mă tem că experienţa ta are să-ţi 
aducă numai deziluzii... Oamenii, când se adună mai mulţi, 
devin turmă. Nu se mai pot conduce decât după legile 
psihologiei colective. Personalitatea îţi dispare, se nivelează, 
şi tu ştii că nivelare nu există decât în mediocritate. 'Tu speri 
că miracolul are să-l săvârşească un partid? Dar partidul 
acesta al vostru, parodia voastră de partid e o adunătură de 
ambiţii, de vanităţi, de interese şi de o sumă de mofturi! Are 
să conducă nu cel mai tare, ci cel mai viclean şi mai tenace! 
Un partid vrea să guverneze. Şi când vrei să guvernezi fără 
revoluţie, fără să pui mâna pe toroipan, începi printr-un 
compromis. O capitulare azi, mâine alta... De altfel, ce să 
mai vorbim degeaba? Mâine o să-ţi vedem menajeria! 

Îi prinse braţul. 

Partidul României mari care vrea să devină România nouă 
vestise, pentru a doua zi o mare întrunire publică. Afişe 
albe, tăiate în diagonală de o bandă tricoloră, chemau pe 
toate zidurile Capitalei cetăţenii la cea dintâi manifestaţie 
care pregătea alegerile. Se anunțau vorbitori din 
pământurile eliberate. Trenurile descărcau de două zile, în 
Gara de Nord, delegaţi din provincie. Ţărani în porturi 


simple şi albe; foşti ofiţeri demobilizaţi; invalizi sprijiniți în 
cârje şi cu mânecile goale; mult tineret cărturăresc; popi şi 
învăţători, strecurându-se intimidaţi, cu legături pestriţe şi 
geamantane jerpelite, printre automobilele dezlănţuite pe 
Calea Griviței spre miezul Bucureştilor. 

Guvernul nu putuse împiedica revărsarea aceasta. Unul 
din guvernele de scurtă durată, perindate de doi ani, de la 
întoarcerea trupelor în Bucureşti. 

— Priveşte, dragă Mogrea, mulţimea aceasta proaspătă, 
cu care n-am fost deprinşi încă! vorbi Radu Comşa, 
neputându-şi stăpâni agitarea lăuntrică şi uitând că el 
fusese acela care-şi rugase prietenul să schimbe discuţia. 
Cum o poţi compara cu bandele de canalii, cu care ne-au 
obişnuit întrunirile politice, de câte ori opoziţia vrea să 
răstoarne guvernul? Este ceva nou! Există în aer... 

— Moft! Să lăsăm! De doi ani ne pierdem vremea să ne 
convingem unul pe altul... 

Într-adevăr, de doi ani discuţia se încingea între dânşii, 
până la cuvinte grele. Se despărţeau furioşi, ca a doua zi să 
se caute cu nerăbdare, ca s-o înceapă din nou. 

Lui Radu Comşa nu-i mai rămăsese decât acest tovarăşi. 
Întâmplarea, în care văzuse un senin ascuns al destinului, 
făcuse ca în iarna când s-a întors din Moldova să-şi 
găsească aproape toate amintirile fostei lui existenţe 
dinaintea războiului, risipite. 

Proprietarul casei murise, moştenitorii împărţiseră şi 
vânduseră; mobila şi cărţile din cele două camere ale lui 
fuseseră înfundate într-o şură, de unde fiecare furase ce-i 
căzuse la îndemână. N-avea pe cine chema la răspundere. 
Astfel, se părăduise tot ce putea să-i amintească cealaltă 
viaţă; era mai liber, totul fusese şters, ca să-şi poată 
reconstitui viaţa cea nouă, pe teren curăţat. Şi locuia acum 
într-o casă mărginaşă, cu odăile întunecoase şi 
respingătoare, cum se cuvenea unei existenţe de abnegaţie 
şi de renunțare. 

Totul era şters, tot. 


Şi-a dat seama în ziua când s-a întâlnit faţă în faţă cu 
Luminiţa, la braţ cu bărbatul ei, la ieşirea unui restaurant. 

Nici o tresărire. 

Se afla ca şi acum, împreună cu Vasile Mogrea. 

El n-a întors capul, dar Vasile Mogrea nu l-a cruțat în ziua 
aceea. Îl cunoştea pe celălalt. Din şcoală îl cunoştea, şi apoi 
din facultate. Şi ca să-i răscolească bine sufletul, până la 
sânge, aşa ca vindecarea să-i fie mai întreagă, n-a contenit 
să-l zugrăvească pe celălalt, ca să înţeleagă deplin Radu 
Comşa cu cine a fost schimbat. 

— Ce satisfacţie, dragă Radule! îşi frecase mâinile păroase 
cu o bucurie barbară. Să fi căutat Alexandru Vardaru în 
toată ţara românească, aşa Românie mare şi lată cum e 
acum, n-ar fi putut găsi altă mediocritate mai perfectă! 
Premiantul întâi la toate: zece la teză, zece la oral! Destul 
să-ţi spun atât, ca să înţelegi calitatea omului. Dobă de 
carte, fără un dram de personalitate. Corect, pantaloni pe 
dungă, dicţiune, bună creştere, toate mofturile! Un tenor în 
viaţă. N-are să supere niciodată pe nimeni. Sunt sigur că 
nici nu ştie să înjure! N-are nici o părere personală, e de 
părerea ultimei cărţi citite. Admirabilă plămadă între 
degetele lui Alexandru Vardaru! Are să-l mozolească aşa 
cum vrea el... Îi întrevăd un viitor strălucit: carieră politică, 
universitate, mai ştiu eu ce... Şi uitam să-ţi spun că, pe 
deasupra tuturor, se mai numeşte şi Radu. Radu Şerban! 
Aşa încât domnişoarei Vardaru i-a fost, desigur uşor să se 
deprindă cu această substituire de persoană, de vreme ce i- 
a rămas măcar jumătate din numele tău. Nişte putori, 
femeile! Mamă, sau soră, sau nevastă, sau logodnică, 
totuna! Fă-ţi cruce! Ai scăpat de mare primejdie... 

Radu Comşa s-a deprins acum şi cu acest gând. S-a 
deprins cu atâtea câte-i păreau altădată ciudate şi 
condamnabile! 

Curios! Cum păşeşte pe aceleaşi străzi şi nu se mai 
regăseşte; întâlneşte aceiaşi oameni şi parcă nu i-a 
cunoscut niciodată! 


Găseşte o plăcere să petreacă ceasuri întregi în casa lui 
Vasile Mogrea, într-o încăpere scundă, întotdeauna cu mi- 
ros de mâncare, în murdărie şi dezordine, care i s-ar fi 
părut altădată de cea mai dezgustătoare trivialitate. Fetiţa 
lui Mogrea îşi şterge pe pantalonii lui degetele pline de 
dulceaţă. Amalia, nevasta lui Mogrea, duruie la maşina de 
cusut, încât trebuie să răcnească din răsputeri cuvintele, 
când vorbesc. Păşeşte peste ziare aruncate, cărţi deschise 
şi pline de sosuri, pe colţurile mesei sunt farfurii cu resturi 
de mâncare sleite; totul arată sărăcie lipsită de decenţă şi el 
se simte bine acolo, se întoarce irezistibil atras. 

În faţa Teatrului Naţional, Radu Comşa se despărţi, luând 
seama că e în întârziere. 

Fixase întâlnire cu delegaţia organizaţiei din Iaşi, unde 
centrul îi hotărâse o candidatură, deocamdată de încercare, 
şi cum spunea Mogrea, rânjind: „de-un moft!”. 

De la hotel însă, delegaţia se risipise. Toţi porniseră 
nerăbdători să hoinărească prin Capitală, să caşte gura la 
vitrine, să facă târguieli pentru neveste şi să se întâlnească 
în localurile de aperitive cu alţi factori politici, din alte 
judeţe. 

Îl întâmpină numai un domn roşcat, cu mutră vicleană de 
vulpe, familiar şi vulgar, exprimându-se în dialect 
arhimoldovenesc: 

— 'Ţi-am recunoscut după sămnu din obraz. [i-o spun fără 
intenţii de supărări, puiule! Aista-i un capital elec-toral cari 
nu trebui neglijat... Ai fost un viteaz pe front! Alegătoru-i 
bini să o ştie şi cu atâta mai bine, dacă ari do-vadi scrişi pi 
faţi! Aiasta rămâni lucru di preţ, măcar pen-tru o bucăţi di 
vremi. Nu uita că, îndată după întruniri, mâni, plecăm! Să 
nu scapi din videri, puiule, echipamentu di campanie! 
Manta di ploaie, galoşi şi cortel. Avem să umblăm pi undi ş-o 
înţărcat dracu copchiii... Acolo, să ştii di la mini, drăguță, că 
n-avem trotuar ca pi Calea Victoriei! 

Domnul Lică Cartojan îşi ceru iertare, după aceste 
binevoitoare sfaturi, că trebuie să plece după prieteni, în 


explorarea magazinelor de noutăţi, după cum cerea lungul 
pomelnic, împăturit în buzunarul vestei. 

— Dacă m-aş potrivi nevestii, ar trebui şi cumpăr tat târgu, 
puiule, tat târgu! 

Se depărtă, înarmat subsuoară cu umbrela uriaşă, de care 
era inseparabil, chiar când umbla pe unde nu şi-a înţărcat 
dracul copiii. 

Radu Comşa îl privi din urmă, cu acreală. 

Ciudate tovărăşii îi impunea partidul grandioaselor 
reforme. Cu individul acesta, nu îşi simţea prin nimic, nici o 
apropiere. Iar familiaritatea lipicioasă: „Puiule!” îl 
indispunea, ca tonul prietenos al chelnerilor de la birturile 
de periferie. 

Totuşi, se îndreptă spre casă, să-şi pregătească bagajele 
pentru a doua zi, şi, bineînţeles, manta, galoşi şi cortel. 

După un ceas, când fu îndărăt în Calea Victoriei, se văzu 
silit să recunoască umil că toată dreptatea fusese de partea 
domnului Lică Cartojan. 

Nori păcurii se ridicaseră deasupra Capitalei. 

Ploaia repede şi neprevăzută, de primăvară, se dezlân-ţuia 
în cataracte, cu cele dintâi bubuituri de tunete şi cele dintâi 
fulgere ale echinocţiului. lar el îşi lăsase umbrela, galoşii şi 
pardesiul de ploaie, gata de drum, pe divanul de la uşă, ca 
să se prelingă acum pe lângă pereţi, ferindu-se de şuroiala 
de pe acoperişuri! 

La „Cafe de la Paix”, prin geamul aburit, i se păru că zărise 
la o masă pe căpitanul Pleşea, rezemat într-un colţ, privind 
potopul de afară. 

Se întoarse din drum. 

Nu fusese o părere. Nu-l mai întâlnise de pe front şi se 
îndreptă spre fostul camarad, cu un elan aproape frăţesc. 

Tata Pleşea îi întinse mâna fără să arate nici surprindere, 
nici bucurie. Radu Comşa observă pe umeri trese proaspete 
de maior. 

— În sfârşit, iată împlinit visul dumitale! rosti, trăgând un 
scaun alături. Exact cum îl imaginai: o masă la fereastră de 


cafenea, afară plouă; nu lipseşte nici pachetul de ţi-gări şi 
nici cafeaua... Ce spuneai dumneata că nu o să ne mai 
vedem niciodată? 

— Aceasta e cafea şi acestea sunt ţigări? se tângui tata 
Pleşea, cu amară scârbă pentru astfel de vremuri. le-aş 
ruga să guşti din amândouă, ca să-mi dai dreptate. Ce-a fost 
nu se mai întoarce! 

Maiorul Pleşea se plecă peste masă, ştergând cu dosul 
mâinii ceața de pe sticlă, ca să-i rămână privirea liberă, în 
strada unde nu se aprinseseră încă becurile şi luminau nu- 
mai vitrinele şi farurile automobilelor. 

Trecătorii se încrucişau zgribuliţi, surprinşi de ploaie în 
haine subţiri. 

Un băiat cu ziare, cu şapca pe ochi, traversa printre 
trăsuri şi maşini, gheboşat, cu teancul de foi subsuoară, cu 
mâinile înfundate în buzunările pantalonilor. Maiorul 
Pleşea, cu uniforma ponosită, pe care străluceau noi numai 
tresele, avea înfăţişarea tristă şi timidă a săracilor intraţi 
într-un local prea luminos. 

— Decât atâta lumină - arătă şiragul de becuri şi 
candelabre - s-ar îngriji mai bine să servească o cafea mai 
omenească! Ştii a ce miroase cafeaua aceasta, Comşa? A 
ghindă prăjită. E întâia oară când beau ghindă prăjită... Mai 
rău ca pe vremea războiului! 

Pe masă, ceaşca era numai începută şi lăsată la o parte, 
rece. 

— Ci mai spune şi altceva, domnule maior! îl îndemnă 
Comşa, privindu-i cu prietenie mustăţile cărunte şi ochii de 
om ignorant şi bun, cuprins de înduioşare pentru amintirile 
vechi dintre dânşii. Unde eşti acum? Ce faci? 

— Fac ce facem toţi, Comşa! Fiindcă n-am avut norocul să 
murim ca lonescu sau Ghenea, colo, sus, la cotele pe care le 
ştii, ne chinuim să trăim. Ne întoarcem tunicile pe dos. Bem 
cafea de năut şi fumăm ţigări umplute cu sfori, cu paie, cu 
păr şi alte produse pe care se vede că a pus România Mare 
monopol... Îţi aminteşti colecţia mea de ţigări? 


— Cum nu, domnule maior? Era doar celebră în tot 
sectorul! zâmbi Radu Comşa la amintirea cutiei în care tata 
Pleşea colecţionase câte un exemplar din cele mai rare 
produse ale manufacturilor de tutun, aliate şi inamice. 

— Mi-a furat-o, Comşa! Închipuieşte-ţi că mi-a furaţ-o! 
anunţă cu dezolare maiorul. Soldatul, servitoarele din 
casele pe unde am fost încartiruiţi, ştiu eu? Pe cine să 
bănuiesc? Nu mai auzi decât de fraude şi de depozite arse. 
S-a ticăloşit lumea! Nu ştii în cine să mai ai încredere! Într- 
o zi, desfac cutia, o păstram în fundul lăzii, într-un antreu. 
Zic: „la să vedem ce mai fac ţigările mele, sireacele, să nu 
dea umezeala peste ele.” Când colo, în cutie nici urmă de 
țigări. Să-mi vie ameţeală! Un pachet de ziare, mototolit. Şi 
eu, care nu mă înduram să mă ating de una! Mă 
mulţumeam să le miros. Mai bine pierdeam leafa pe trei 
luni... 

Radu Comşa îşi dădu toate silinţele să pară foarte mâhnit 
de această neconsolabilă pierdere. Dar, fără voie, făcea în 
vremea aceasta o neplăcută comparaţie între maiorul 
acesta cu manii ridicole, cu uniformă sărăcăcioasă şi cu 
înfăţişare abrutizată, şi între tata Pleşea cel de pe front, 
brav cu simplitate, sub aripa căruia se adunau cu toţii ca să 
ca-pete îndată siguranţa şi sănătatea sufletească. 

— Întrebam, domnule maior, unde se mai află regimentul? 
Ce face colonelul nostru Una-la-mână? 

— Colonelul ne-a lăsat... L-au înaintat şi ne-au trimis un 
muţunachi de şcoală nouă. Un reformator. Înainte de a 
pleca, în ultima luptă, a mai căpătat o rană... Acolo s-a 
pierdut şi Cernegură. Bogdan Cernegură, de la întâia, 
prietenul lui Ghenea... Mort? Prizonier? Mort în 
prizonierat? Cine să ştie? Cine le mai ţine acum răbojul? 
Mai bine de dânşii. Au crezut într-o Românie Mare care era 
frumoasă şi scum-pă fiindcă aşa o vedeam din România 
mică de-atunci... lar eu cu batalionul am ajuns la Târgul- 
Babei! Ai auzit vreodată de Târgul-Babei? Te întreb, fiindcă 
acum e ţara atât de mare, încât nu ne-o mai cunoaştem. 


Dacă n-ai auzit, te-aş invita însă să pofteşti pe la noi, la 
Târgul-Babei! Când plouă, trebuie să opreşti o birjă, ca să 
te treacă de pe un trotuar pe altul. Altfel, înoţi până la 
glezne! Şi imaginează-ţi, Comşa, dacă ai mai auzit vreodată 
aceasta! Târg fără o cafenea! Scârbos! 

Încearcă să aprindă o ţigară. Ţigara era umedă şi tare, nu 
scotea fum. O aruncă, scuipând cu dispreţ: 

— Scârbos! 

Epitetul se adresa în aceeaşi măsură târgurilor fără 
cafenea, ca şi ţigărilor incombustibile, pe care le punea în 
comerţ Regia Monopolurilor din România Mare. 

Pe urmă, tala Pleşea întrebă, cu mare interes: 

— Cunogşti Ardealul? 

— Putin! făcu Radu Comşa un semn vag cu mâna. 

— Te întreb, fiindcă am auzit că în Ardeal sunt nişte 
cafenele, Comşa, nişte cafenele! Cum n-am avut noi, nici în 
Bucureşti, în vremurile bune... Dacă nu ne trimite în Ardeal 
până la anul, când ies la pensie, n-am să mai am parte să le 
văd. Toată lumea spune că ai ce vedea în Ardeal! Am vrut 
să-mi cer şi eu un concediu să aflu ce e cu acest Ardeal 
pentru care am stat doi ani în bordeie şi şanţuri. Pe urmă 
m-au speriat băieţii că e restaurantul scump, că nu găseşti 
camere la hoteluri... Am renunţat! 

Maiorul Pleşea se opri, fiindcă nu mai avea ce spune. Aci 
se opreau toate preocupările şi tot orizontul conversa-ţiei 
sale. 

Nu mai avea ce spune nici Comşa. Simţi o părere de rău că 
şi-a întâlnit fostul comandant. Că a intrat, când l-a văzut pe 
fereastră. Ar fi păstrat pentru totdeauna altfel de amin-tire; 
numai aceea de „acolo”. 

Atinse distrat cu mâna un pachet de pe masa de marmură. 

Obrazul maiorului Pleşea se lumină: 

— A! Să-ţi arăt ce-am cumpărat, dragă Comşa! Îmi pare 
bine că poţi să-ţi dai şi tu o părere... Eşti poate mai 
pricepător în muzică decât mine... Douăsprezece plăci! Am 
un patefon, am uitat să-ţi spun... O ocazie! Şi mi-am zis: ia 


să nu trec eu pe la Bucureşti fără să nu mă aprovizionez. M- 
am privat de altele, dar am ales în schimb nişte plăci! 

Cu nerăbdare de copil care arată celorlalţi darurile, 
desfăcu plicurile cu discuri şi le trecu pe rând lui Comşa, 
citindu-i cu ortografie proprie: 

— Ignace jan Paderewski, Nocturne en şi bemol, Op. 
Şaisprezece. No. Patru. Grozav, Paderevski, Comşa! In the 
Heart Hawai... Citeşte tu! My Honolulu Dream Girl. Şi 
Trovatorul, Comşa, Trovatorele! 

Împachetă minuţios plăcile. Legă sfoara. 

Radu Comşa se simţea jenat de privirile vecinilor, amuzaţi 
de acest ofiţer care-şi arată marfa ca un voiajor al unei 
fabrici de gramofoane. 

Dar maiorul nu luă seama la aceasta; puţin îi păsa de ce 
pot gândi şi spune necunoscuţii din jurul lui, nişte civili. 

Era stăpânit acum de singura bucurie adevărată pe care i- 
o îngăduiau aceste vremuri generoase numai în decepţii: 

— Aceasta, pot spune, dragă Comşa, că mi-a rămas 
singura mulţumire! Mă întorc la jerpeliţii mei concetăţeni 
din Târgul-Babei! După ce mi-am terminat serviciul, mă pun 
la papuci, aşez ibricul de cafea la spirt şi dau drumul... 
Atunci doar mai uit, şi spun că tot mai e bună la ceva 
România Mare! 

Privi din nou, pe geam, curgerea ploii. Necurmata goană a 
trecătorilor. Jocul luminilor în oglinzile lichide. 

Întrebă cu indiferenţă, fără să întoarcă ochii, aşa, de 
mântuială: 

— Şi tu ce faci pe aici? Ai vreo slujbă, ceva? 

— Avocatură... 

— Aşa, că bine zici! Uitasem... Atunci trebuie s-o duci bine! 
Aud că avocatura rentează... 'loţi fac afaceri, toţi au 
procese. Te-ai însurat? 

Radu Comşa îşi aminti deodată că e grăbit şi se ridică. 

— Mi-a făcut mare plăcere că te-am văzut, tată Pleşea! 

— Şi mie... La revedere! 

Minţeau amândoi. 


Unul plecă dezamăgit. Celălalt rămase să privească, lângă 
pachetul cu discuri şi cafea de ghindă prăjită, ploaia din 
stradă, care nici aicea nu merita să fie comparată cu ploile 
dinainte de război. 

A doua zi, seara, după întrunire, Radu Comşa de-abia îşi 
găsi loc în trenul de Moldova, ticsit de prietenii domnului 
Lică Cartojan. 

Toţi îşi schimbară peste capete ediţiile gazetelor cu 
fulminantele discursuri. Toţi îşi arătau o bucurie 
zgomotoasă şi nestăpânită. Manifestaţia întrecuse toate 
aşteptările. Acum erau siguri că „ceva” trebuie să se 
schimbe în ţară. Fiecare cuvântare se încheiase în urale. 
Tulburătorii, anga-jaţi de poliţie, fuseseră îndată reduşi la 
tăcere. 

Iar domnul Lică Cartojan, înconjurat de o gardă sigură şi 
credincioasă, desfăşura un aprig plan de campanie. 

— Pot zâăci, dragii mii, ci i-am răpus! Alegirea de-acu îi 
numa în formi... Ai noştri, pi toată linia! Chestia ce grei 
doari şi nu s-amestici centru. Aiasta li-am spus-o! Acum şi 
văd dac-au înţăles-o... Dumnealor să ţini cuvântări, cât mai 
tari, ca s-ajungi şi la urechia lui vodi, o daţi pentru 
totdeauna. Dar atâta! Despri rest, să ni laşi pi noi, că ni 
cunoaştem meşteşugu şi oamenii mai bine! Fiindcă drept şi 
vi spun, teoriile dumnealor în materie de alegeri, nu mi-or 
pre plăcut... Că şi nu întărâtăm lumea! Că şi nu făgăduieşti 
dicât ceia ce ştim ci şi poati faci şi aşa mai diparti! Ci sunt 
fleacurile aieşti, mânjilor? Apoi, dacă nu zgândări oleacă 
rana alegătorului unde-l doari, digeaba ne mai prezintăm la 
alegeri! Lupţi nu şi poate da cu mânile în buzunar şi nici nu 
poţi faci scrob fări şi spargi ou! Noi om lupta cum ştim şi 
noi şi cum am învăţat di douăzeci di ani, di când facim 
politici... Pi urmă, când om câştiga victoria, să poftească 
dumnealor şi să spuni că nu li-o plăcut că am câștigat-o... 
Cred că eşti di aceeaşi păreri cu mine, domnule Comşa! 

Radu Comşa nu se încumetă să fie de altă părere, cel puţin 
deocamdată. Dar ghemuindu-se printre pachetele care 


umpleau compartimentul, îşi făgădui ca în campania 
alegerilor să lupte cu alte arme decât cele vechi, ruginite şi 
înveninate, ale domnului Cartojan. 

Alegătorul va înţelege îndată că binele îi poate veni şi cu 
alt preţ; nu al minciunilor şi silniciilor. 

Până la laşi, aţipi şi se trezi cu intermitenţă. La fiecare 
staţie capitală de judeţ, trenul se deşerta de grupuri care se 
despărţeau schimbându-și urări de izbândă şi dându-şi 
întâlnire, peste o lună, în Dealul Mitropoliei. 

Se aflau printre dânşii şi mulţi oameni tăcuţi, cu hotărâri 
neclintite în ochi. 

Lui Radu Comşa îi plăcea să şi-i închipuie risipindu-se în 
câmpurile acestui început de primăvară, mergând să 
arunce sămânţa cea nouă a vremii. Şi îi iubi, regretând că a 
lăsat tot timpul să domine în vagon numai glasul piţigăiat al 
domnului Lică Cartojan, cel cu mutră ascuţită şi vicleană de 
vulpe, fără ca el să arate, cu tărie, cum lucrurile ar putea 
decurge altfel. 

Domnul Cartojan părea a nu bănui nimic din aceste 
dezaprobări mute. 

Dimpotrivă, îi arătă toată bunăvoința. 

La laşi, îl conduse de la gară la hotel, poruncind portarului 
să dea camera cea mai bună pentru viitorul domn deputat. 
Portarul se execută, nu de hatârul viitorului domn deputat, 
dar fiindcă domnul Lică Cartojan era un personaj bine 
cunoscut, a cărui bunăvoie preţuia mai mult decât cel mai 
generos bacşiş. 

— Va să zici ni-am înţăles, puiule! Mâni dimineaţă şi fii 
gata. Trecim să te luăm... Ziua de azi tot îi pierdută! Ti 
hodineşti oleaciî. Ti speli şi ti ferchezuieşti, iară daci ai pofti 
şi dai ochi cu băieţii la club, treci pi acolo... Tot şi fixeazi 
lista definitivă. La revederi! 

Radu Comşa încercă să doarmă. Nu izbuti. 

Urmă sfatul domnului Lică Cartojan, cobori, colindă 
străzile cunoscute din anii de liceu, când, bursier, scăpa 


duminicile de la Internat; cunoscute încă mai viu şi dureros 
din timpul refugiului. 

Trecu prin faţa casei unde a stat. Nici o schimbare. Liliecii 
negri şi uzi de ploaie. Prin faţa casei unde Ralu şi Cora 
Vardaru privegheau credincioase amintirea lui Mihai. 
Livada boierească părea pustie. Ferestrele casei, cu storuri 
groase, astupând lumina. Poarta de fier ruginită, legată cu 
lanţ şi încuiată cu lacătul. 

Oraşul era trist. Încruntat. S-ar fi spus că nu-l atinge 
dezmorţirea primăverii. 

Îi păru mai sărac, golit de frământarea fără de care nu şi-l 
putuse închipui. Oamenii păşeau, somnolent şi indiferenți, 
în ploaie. Peste tot străzi desfundate, casele cu împrejmuiri 
strâmbe, grădini inundate de ploaie, cu pomi bătrâni şi 
părăsiţi. 

Nu descoperi nici un cunoscut. La club, mâinile se 
întinseră cu răceală. 

Era un oaspe nepoftit, trimis de la centru. Nimeni nu-i 
cunoştea numele, nu auzise de nici o ispravă care să 
îndreptăţească pretenţia de a răpi dreptul unui localnic. 
Semnul din obraz indispunea privirile. Când se alcătui lista, 
cu înţelegere tacită, îl înscriseră undeva pe la coadă, şi toţi 
s-au strecurat din jurul său. 

Radu Comşa înţelese astfel câtă nevoie avea de buna 
prietenie a domnului Lică Cartojan şi cât de folositoare îi 
era încă experienţa sa încercată: „Eu sunt vulpi bătrâni, 
puiule!” 

De aceea, a doua zi dimineaţă, când domnul Lică Cartojan 
bătu la uşă, îi ieşi în cale cu un început de simpatie, de care 
îi fu silă şi pe care, totuşi, nu o putea birui. 

— Haide, puiule! Armele şi muniţiunile, ci plecam la lupţi 
pi viaţi şi pi moarti! 

Armele şi muniţiunile, adică: umbrela şi galoşii. 

Domnul Lică Cartojan, cu pălăria în cap, păşi prin cameră 
inspectând, din vechiul obicei de fost poliţai, tariful bătut în 
uşă. Dădu din cap cu dezaprobare la diferitele adaosuri 


pentru lumină, încălzit, serviciu, taxă comunală şi taxă de 
lux. 

Pe urmă, ca şi cum şi-ar fi amintit o chestie de mică 
însemnătate, se opri înaintea lui Comşa şi îi puse amândouă 
mâinile pe umeri: 

— Îţi spun drept că-mi pari tari rău, drăguţi, di celi ci s-o 
întâmplat! 

— Ce anume? întrebă Radu Comşa, cu o nedumerire 
măcar pe jumătate prefăcută. 

— Ei, ci? Înţelegi bini ci vreau şi spun, şi apreţuiesc 
delicateţa... Chestia di ieri, mă rog, la fixarea candidaturi- 
lor! 'Ţi-au lucrat... Aista-i cuvântul cel adivarat! Ţi-au lucrat 
şi-mi pari rău! Nu m-aşteptam! Şi îţi spun drept, am şi eu 
partea me di vinî... Fiindcă am lipsit! Dacă eram eu, altfel 
mergeau lucrurile... Numa dracu m-o pus să mă duc la vie! 
Acu, chestia-i şi reparăm! Să lucrăm din răspu-teri şi ai să 
vezi ci mergi lista întreagi... N-ai idei ci rău îmi pari! 

Radu Comşa fu nevoit să-l consoleze el. De altfel nu lupta 
oare pentru principii, pentru partid? Scaunul de deputat îi 
era, aşadar, indiferent. 

Nici nu-l ceruse, nici nu-l aştepta. 

— 'Tocmai, puiule! Ceie ci spun eu... Aista-i partid nou. Nu-i 
partid di pricopsali! Îmi pari bini câ ne înţălegim, şi-ţi spun 
drept ci ieram sigur cî avem să ne înţălegim! 

Adevărul era că domnul Lică Cartojan nu se aflase străin 
de „lucrătura” de la club. 

Lipsise, tocmai fiindcă aceasta lipsă îi uşura orice 
eventuală explicaţie cu centrul, de unde primise cadou 
acest candidat fără noroc. Îl cântărise pe Radu Comşa de la 
primele cuvinte şi înţelesese că era inofensiv: „Îl cumpăr, 
măi mânjilor, cu două părăli”, după cum declarase în timpul 
serii la club, când venise, după plecarea lui Comşa, să 
sărbătorească fixarea candidaturilor, cu a sa printre numele 
de frunte. 

Acum rămânea doar grija să salveze aparențele şi să-l 
utilizeze la alergătura prin sate, muncă obositoare şi cu 


pierdere de vreme, de unde cei mai mulţi dădeau bir cu 
fugiţii. 

— Drăguţi, şi ni cam grăbim! Asteapti băieţii afari... 
Suntem numai băieţi buni, aleşi pi sprinceani. Mergem cu 
trăsura! Prin satili pi unde avem noi di umblat, automobilul 
nu-l scoţi nici cu patru părechi de boi... 

Radu Comşa descinsese, prevăzut cu arme şi muniţiuni: 
adică manta de ploaie, galoşi şi umbrelă. 

În două trăsuri antediluviene, se afla încărcată toată garda 
din sectorul domnului Lică Cartojan. Îşi strânseră mâinile, 
foarte încântați de cunoştinţă, şi doi se înghesuiră să-i facă 
loc între dânşii. 

— Eu zic să oprim puţin la barieră, la Avram Bucluc, să 
luăm o gustare! propuse cel mai voluminos dintre cei şase 
electori, un uriaş care abia încăpea în trăsură şi fusese 
nevoit să se prăvale într-o râlă, sub coşul de piele. 

— Ci dracu, bre, aşa de dimineaţi? se împotrivi moale 
domnul Cartojan. Nici nu ni-am urnit încî din târg! 

Discuţia se încinse aprinsă, părerile fiind controversate 
dacă e oportun ori nu un mic popas la Avram Bucluc. 

Birui majoritatea; deci, trăsurile se opriră la barieră. 

Avram Bucluc, care-şi cunoştea oamenii, scoase din pivniţă 
un clondir respectabil de tămâios; servi mai întâi două 
rânduri de rachiuri cumplite, tăie felii subţiri de pastramă 
usturoiată, puse să frigă o serie de fleici. Toată trupa se 
însufleţi de porniri eroice. 

Radu Comşa avu prilej să-şi cunoască mai de aproape 
tovarăşii. După cele două rachiuri înghiţite în silă, numai ca 
să nu apară năzuros şi cu opinii separate, simţi oarecare 
căldură în vine şi îşi spuse că începe să coboare la nivelul 
celorlalţi. 

Domnul Avram Bucluc, o dată cu bateria primenită, 
strecură şi vestea că înainte au mai trecut două trăsuri, cu 
oamenii lui cuconu Costică, şeful de sector al celui mai 
primejdios dintre partidele adverse. 


— Li călcăm pi urmi! se bucură Lică Cartojan. Cu atâta mai 
bini! Găsim oameni înfierbântaţi şi avem ocazia şi ştim ci 
procopsali le-o făgăduit el, ca să ştim cât să făgăduim noi 
mai mult, la licitaţie! 

Fleicile au fost, după părerea unanimă, divine. Cu puteri 
însutite, toţi urcară în trăsură şi caii se opintiră în 
ştreanguri, pe drumul desfundat de ploile primăverii. 

Tovarăşii lui Radu Comşa, cu pofta de vorbă deschisă de 
băutură, începură să istorisească întâmplări pline de 
interes, în legătură cu tactica şi strategia electorală. 

— Eu unul, povesti cel gros şi mâncău, n-am văzut una mai 
cu moţ decât cea de acum doi ani! O născocise farfaraua de 
Naie Băluşanu şi n-a dat greş, în tot judeţul! Pot spune că 
numai Nae Băluşanu a salvat atunci situaţia partidului din 
judeţ. Lică Cartojan, din cealaltă trăsură, ar putea să ne 
mărturisească el singur câtă fiere i-au adus alegerile 
acelea, acum doi ani, că era atunci împotriva noastră şi se 
arăta sigur de reuşită, cum era sigur de ce are în buzunar... 
Ştiţi care a fost atunci toată giugărica? Semplu, ca oul lui 
Columb! Dă el, dinadins, sfoară în ţară: „Măi, aflaţi că 
bandiții lui Naie Băluşanu au născocit o drăcovenie nouă şi 
parşivă! Cică au făcut câte-un ochi cu sfredelul în bagdadie, 
deasupra fiecărei cabine de vot, unde are să stea unul la 
pândă din pod şi să presare cenuşă în capul celor care nu 
votează cu el, ca să-i cunoască dălcăuşii şi să-i înhaţe la 
ciomăgeală, ca să pomenească şi ţâţa pe care-au supt-o de 
la mamele lor!” Apoi, aduceţi-vă voi aminte cum a mers 
treaba strună... De ochi făcut cu sfredelul în bagdadie, nici 
pomeneală. De oameni la pândă, nici atâta... Dar care 
votase împotriva lui Naie Băluşanu şi se ştia cu musca pe 
căciulă, cum păşea pragul începea să se scuture pe cap şi 
se dădea singur de gol. Şi gata! Ajunge, dovada! Înşfacă-l, 
măi tată, şi moaie-i ciolanele, că de asta e votul secret şi 
garantat de Constituţie! N-o mers treaba strună? Spuneţi şi 
voi... Numai că patenta s-a răsuflat. Au aflat oamenii! Nu 
mai merge a doua oară! Trebuie născocit ceva nou. Şi, din 


păcate, n-avem în partid capul lui Naie Băluşanu. A rămas 
la liberali şi mă tem că a pregătit altă lovitură! Să luăm 
aminte, fraţilor! 

— Aţi auzit că era vorba să treacă la noi? vorbi omul 
pipernicit şi zgribulit, cu gulerul paltonului ridicat, care tot 
timpul istorisirii se muncise să-şi facă loc, de picioarele 
uriaşului, pe scăunaşul trăsurii. A vrut să treacă la noi şi s-a 
opus cuconu Jănică! Cică e om compromis. Parcă e vorba de 
compromis ori necompromis! Vorba e dacă ai ori n-ai cap de 
politică. Vă spun drept, cu asemenea oameni aş merge până 
în pânzele albe. 'Ţi-e mai mare dragul să porneşti cu el la 
drum. Ai nădejde! Găseşte el întotdeauna ceva să te scoată 
din nevoie... 

Cel gros mormăi aprobativ, răsucindu-şi butucii 
picioarelor. 

Radu Comşa se simţi dator să amintească tovarăşilor că se 
aflau împreună tocmai pentru a pune capăt acestor triste 
năravuri vechi, şi că partidul luase fiinţă din necesitatea 
acestei primeniri. 

— Cinste faţă de alegători! Aceasta să urmărim. Nu e 
nevoie de supralicitaţie şi de pehlivânii! Să nu minţim şi să 
nu întărâtăm imaginaţiile... Toţi simt că este nevoie de o 
schimbare. Şi noi înfăţişăm singurul partid care are să 
aducă această schimbare... De aceea vin la noi, fără să-i 
căutăm. Vin, fiindcă au credinţa că am rupt-o cu trecutul. 
Să nu-i înşelăm... Se pot face fapte mari. Ţara e bună, 
numai cei care au condus-o până acum au fost unii ticăloşi 
cu premeditare, alţii numai incapabili, ceilalţi lipsiţi de 
intuiţia istorică a momentului... 

— Dumneata ai vorbit alaltăieri la Dacia? întrebă, cu 
vădită intenţie de ironie, pipernicitul din faţa lui Comşa. 

— Nu! fu nevoit să recunoască Radu Comşa. 

Omul pipernicit râse cu satisfacţie, arătând un dinte lipsă 
printre ceilalţi, negri de tutun, şi trimițând în obrazul lui 
Comşa o duhoare violentă de pastramă cu usturoi. 


Pe urmă, după ce-şi privi ceilalţi doi tovarăşi din trăsură, 
cu o clipire din ochi - „Lăsaţi, fraţilor, să-l operez eu!” - îşi 
lămuri rostul întrebării. 

— Rău ai făcut că n-ai vorbit la Dacia! Cele ce spui 
dumneata numai la Dacia se potrivesc. Discursuri, aşa ca să 
vorbim şi să aplaude lumea, să te ridice dălcăuşii în braţe şi 
să strige ura! La faţa locului, unde mergem noi, se mai 
schimbă lucrurile... 'Ţăranul n-are nevoie de istorii de 
acestea. Trebuie să ştii că războiul l-a făcut mai colţos... A 
învăţat să ceară şi să ştie ce să ceară! Pe el nu-l mai 
interesează chestii măreţe de prin discursuri, câte-n lună şi- 
n soare! Lui să-i vorbeşti despre lucruri pipăibile. Ce-l 
doare pe el! Adică jandarmul, notarul, pământul, birurile, 
prestaţia, o cooperativă, o bancă unde să găsească două- 
trei mii de lei cu camătă mai puţin deocheată. Aceasta îţi 
cere el! Să-i spui că ai de gând să rezolvi aceasta. S-a 
învăţat să ceară şi ştie să se tocmească! Dacă îi vorba să-i 
spui palavre, măcar să-i spui palavrele care-l interesează pe 
el... Sau dacă nu te lasă programul, sau dacă nu vrei să-ţi 
iei angajamente şi dacă îţi dă mâna, atunci strânge-i 
şurubul! Închide-l, sechestrează-l acasă, poartă-l pe 
drumuri, să te voteze de frică, dacă n-o face din dragoste. 
La noi, slavă Domnului, nu e cazul... Aici ai dumneata 
singura dreptate. Vin ei la noi, măcar că îi ţin ceilalţi, prinşi 
cu minciuna sau cu frica... Dar nu-i nevoie să ne înveţi 
dumneata ce trebuie să facem şi ce să vorbim alegătorului. 
Cunoaştem meşteşugul acesta de când am făcut ochi... 

Radu Comşa simţi un tiranic îndemn să oprească trăsura şi 
să coboare în ploaie. Ce căuta între oamenii aceştia? Unde 
erau toţi cei ce-şi luaseră hotărârile brave, de altădată? Cei 
din tranşee? Cei din bordeie? Cei din încăperea fumegândă 
din Păcurarii Iaşilor? 'Toţi lipseau, şi el se afla în asemenea 
tovărăşie. Atât de repede se împlineau profeţiile lui Vasile 
Mogrea? 

Gândea şi n-avea tărie să oprească şi să coboare. 


Rămase mai departe acolo unde se afla, sub burdutul de 
piele unde bombănea ploaia, toropit de căldura animală şi 
dezgustătoare a celor doi vecini, între care era captiv: 
uriaşul pirotind de somn şi un individ smârcâind tot timpul 
pe nas şi scuipând printre dinţi, la fiecare trei minute, în 
noroiul drumului. De pe scăunaşul din faţă, pipernicitul îi 
arunca în nări duhoarea pastramei cu usturoi. Îşi înfipse cu 
îndărătnicie privirea în depărtările tăcute, împânzite de 
ploaie. 

Câmpurile erau posomorâte şi negre, cu petice rare de 
grâu înverzit. 

Într-un vârf de deal, trăsurile poposiră. 

Uriaşul scoase din buzunarul paltonului o sticlă plată de 
coniac. 

— Trage un gât şi hai să ne împăcăm! Asta înfierbântă! îl 
îndemnă şi pe Comşa, oferindu-i sticla, după ce-a şters gâtul 
cu podul palmei. 

Radu Comşa mulţumi şi refuză. Cobori în ploaie să se 
dezmorţească. 

De după un dâmb se apropia, cu cojocul întors, un 
moşneag care nu-şi lepădase căciula de iarnă. Cum venea, 
în pâcla fumurie a ploii, cu paşii măsuraţi şi rari, îi păru lui 
Radu Comşa că se apropie de undeva de departe, din 
peştera veacurilor. Acela era omul dintotdeauna al acestor 
locuri, crescut cu rădăcini vegetative, pe care nu le-a smuls 
niciuna din urgiile vremelnice. Ceştialalţi, el, tovarăşii lui de 
drum erau numai trecătorii de-o zi, musafirii nepoftiţi. Vin şi 
se duc! 

Moşneagul scoase căciula şi le ură ziua bună. 

Se opri să privească şi să cerceteze cine sunt şi unde 
merg, cu acea curiozitate liniştită a oamenilor simpli. Îl 
recunoscu pe domnul Lică Cartojan. Primi chiar o ţigară de 
la dânsul - şi oroare! - o hârtie de cinci lei, pentru un 
rachiu. 

Radu Comşa îl găsi lipsit de demnitate omenească, deşi cu 
o clipă înainte regretase că n-are la elo ţigară să-i dea şi nu 


pusese mâna în pungă, numai fiindcă îi fusese jenă de 
tovarăşi să nu mărească impresia de atât de stupid 
debutant în materie de propagandă electorală, după cum se 
dovedise. 

Moşneagul strânse ţigara cu îngrijire, s-o fumeze acasă, pe 
îndelete. 

Le pofti spor la „claca minciunii” şi porni înainte, spre iazul 
de sub deal. Unde i s-au rătăcit nişte „boale de gâţe”. 

— Recunoaşte, te rog, dumneata, domnule candidat, dacă 
la asemenea oameni trebuie să te prezinţi cu programe de 
reforme şi alte baliverne? întrebă cu răutăcioasă curiozitate 
pipernicitul cu răsuflarea usturoiată. Îi arde lui de 
libertăţile constituţionale, cum îi arde lui Ştiubei, acuma, de 
îngheţată de vanilie! 

Ştiubei, uriaşul cu sticla de coniac în sfârşit golită, 
protestă că este amestecat într-o chestiune de care se 
dezinteresează complet... 

— De ceea ce-mi arde acum, vă spun drept, ar fi o 
jumătate de metru de cârnat fript! Mi-a deschis coniacul 
acesta o poftă teribilă! Bine că nu mai avem decât trei 
sferturi de ceas până la crâşma lui Hascăl. 

Într-adevăr, distanţa era apreciată exact. 

Ştiubei cunoştea toate cârciumile din judeţ cu 
specialităţile respective şi se bucura din partea tuturor 
patronilor de o mare şi legitimă consideraţiune, cuvenită 
unui atât de excepţional şi activ consumator. 

La Hascăl, în marginea comunei, încăperea era plină de 
oameni strânşi de la treburile câmpului din pricina ploii. 
Toţi îl întâmpinară pe domnul Lică Cartojan ca pe o 
cunoştinţă veche. lar domnul Lică Cartojan dovedi o 
memorie fenomenală a numelor, a necazurilor tuturor şi a 
unor imemorabile procese de loialitate sau de ingratitudine, 
de la alegerile precedente. 

Cunoştea numele fiecăruia, numărul copiilor, termenele de 
judecată, dorinţele şi durerile tăinuite. Ştia al cui cuvânt 
merită încredere şi care e vândut cu trup şi suflet 


partidelor adverse. Într-un sfert de oră, în odaia lipită cu lut 
pe jos, duhnind a fum de tutun prost şi a miros de suman 
plouat, vorbi cu fiecare în parte, tras într-un ungher, despre 
ceea ce ştia că îl doare, expeditiv şi misterios. 

Pe urmă, pecetlui pacturile cu câteva kilograme de vin, 
revenind la masa cu scândurile nevăpsite şi cu un şervet 
întins pe colţ, unde Ştiubei şi tovarăşii săi îşi puneau 
provizoriu stomacurile la cale. 

Radu Comşa se simţi inutil şi deplasat în această bucătărie 
şi ospătărie electorală, cu totul străine de gândul cu care 
plecase din Bucureşti. 

Domnul Lică Cartojan îmbucă hălci mari din cârnatul fript, 
vorbea cu gura plină, adresându-se, după cum îi venea în 
amintire, câte unuia dintre ţăranii de la masa din faţă. Apoi 
dădu câteva lămuriri, cu glas mai încet, lui Radu Comşa: 

— Aice, puiule, lucrurile merg pi roati! Îi am pi tati în 
mâni... Comuna-i lucrată di oamenii mii. Nu şi mişci nimica 
fără ştirea me! Dincolo ari şi fii mai greu... Numa dinu m-a 
da di sminteali beţivu cela di Bâzdâgi! 

Îşi aminti de o îngrijorare care-l preocupa de astăzi 
dimineaţă şi se adresă ţăranilor de la masă: 

— Măi băieţi, da pi Bâzdâgi din Golăneşti l-aţi văzut azi 
cariva? O fi trecut cumva, di la târg, acas? 

— Trecut, coane Lică! Amu două ceasuri a trecut... Dac-o 
ajuns, aiasla-i altă vorbă. Că mulţi crâşmi-s în drum! Era 
cam cu chef şi cânta în căruţă, di huia valea... 

— Iar s-o îmbătat, ticălosul! se văietă domnul Lică 
Cartojan. Să ştiţi cî n-a aranjat nimic! Batim drumu 
digiaba... 

Ceilalţi tovarăşi erau de altă părere. 

Beat sau treaz, Bâzdâgă e om pe care se poate conta. 
După el, trage jumătate de comună. În orice caz, au să-l 
întâlnească pe drum şi au să-l culeagă din cârciuma unde se 
va fi oprit. 

Şi, într-adevăr, l-au întâlnit. 


Mai avea o sută de metri de la cârciumă până acasă şi nu 
se încumetase să parcurgă această distanţă fabuloasă. Calul 
o luase singur, cu căruţa înainte, se oprise la poarta casei, 
nechezase să-i dea drumul în şură; dar Ion Bâzdâgă nu se 
îndura să se despartă de oamenii lui, cu care avea o 
socoteală. 

Când îl văzu pe domnul Lică Cartojan intrând în cârciumă 
urmat de suită, zvâcni de pe scaun şi se repezi să-l sărute: 

— Coane Lică, eşti omul nostru! 

Domnul Lică Cartojan, puţin entuziasmat de această 
sinceră declaraţie, îl respinse cu mare asprime. 

— Aşa ni-a fost vorba, Bâzdâgi? Îmi pari bini că ti găsesc 
aci, şi-ţi spun că nu mai am nevoi ele sărviciile tali! 

Ion Bâzdâgă se clătină la lovitura acestei dizgraţii. 

Era un om înalt, voinic, să ducă în fiecare mână câte un 
Lică Cartojan; iar hainele curate, jumătate de târgoveţ, 
jumătate de ţăran, dovedeau prosperă bunăstare. Fusese 
zece ani factor poştal, pe urmă, în vremea când se dizlocau 
trupele ruseşti, învârtise nişte afaceri nelămurite, după 
care îşi cumpărase douăzeci de hectare de pământ, vie, 
livezi, îşi durase casa cea mai arătoasă din comună şi se 
împăcase cu conştiinţa, dăruind o sumă neobişnuită - o sută 
de mii de lei - pentru zidirea bisericii din sat, rămasă de 
multă vreme cu zidurile la jumătate. Acum îşi clădise şi o 
moară cu motor de benzină. De-o săptămână bea 
inaugurarea. 

Amenințarea domnului Lică Cartojan rămânea astfel lipsită 
de seriozitate. Un partid, mai cu seamă în preziua 
alegerilor, nu se lipseşte atât de uşor de serviciile unui om 
cu autoritatea şi puterea bunăstării printre consăteni, chiar 
dacă această bunăstare n-a fost câştigată la curata lumină a 
zilei. Era un adevăr de care şi-ar fi dat seama îndată şi lon 
Bâzdâgă, dacă spirtul şi vinul pritocit pe drum, la toate 
cârciumile de la oraş până aci, nu i-ar fi întunecat limpedea 
judecată şi nu l-ar fi pregătit la cel mai amar pesimism. 


— Asta-i ci vream să-ţi spun, Bâzdâgi! Cu dumneata am 
terminat-o! 

Domnul Lică Cartojan se îndreptă cu umbrela subsuoară 
spre uşă, implacabil ca destinul, deşi ştia că n-are să treacă 
pragul, ci are să se întoarcă după ce vinovatul îşi va cere 
iertare, recunoscându-şi cu umilinţă în faţa publicului 
păcătoşenia. 

Ion Bâzdâgă îl chemă cu deznădejde: 

— Cucoane Lică, să nu faci treaba asta! Stai şi mă 
ascultă... 

— N-ascult nimica! Îmi pare rău cî la nevoie am pus gâtu 
pentru tini şi ţi-am scăpat di la primejdie... Dari să ştii di la 
mini, cî păstrez asta la inimi şi am şi ţi-o plătesc... Ni mai 
întâlnim noi! 

— Ce să ne mai întâlnim, coane Lică! Că doar suntem 
întâlniți gata! încercă să o aducă pe calea glumei, Ion 
Bâzdâgă. 

Adevărul era că ameninţarea domnului Lică Cartojan 
cuprindea destule motive de îngrijorare, dacă n-ar fi fost să 
rămână numai la vorbe. În afacerile tulburi ale fostului 
factor poştal, atunci când lucrurile luaseră o întorsătură 
urâtă şi dăduseră material pentru un dosar la Curtea 
Marţială, domnul Lică Cartojan fusese acela care l-a scos la 
liman, cu faţa curată. Şi omul cu mutră ascuţită şi roşcată 
de vulpe ştia lucruri pe care nu le mai ştia nimeni. 

Ceilalţi tovarăşi ai domnului Lică Cartojan interveniră să 
aducă pace: 

— Hai, Lică, lasă-l să vedem, ce spune! 

— Ci şi spuni, puilor? Ci doar îmi cunosc eu omu... Nu 
videţi cî nu poati lega doui vorbi? 

— Eu să nu pot lega două vorbe, coane Lică? Îmi pare 
rău... laca, vezi şi dumneata dacă pot spune ori nu: 
doisprezece cocostârci pe casa lui Kogălniceanu! 

Ion Bâzdâgă rostise impecabil formula cu care, în partea 
locului, se pune la încercare încurcătura de limbă a 
beţivilor. 


Toţi râseră cu bunăvoință şi încurajare. Gheaţa era ruptă... 

Domnul Lică Cartojan se întoarse cu umbrela de la uşă. 
Acum avea siguranţă că vinovatul are să se facă luntre şi 
punte să-şi răscumpere iertarea. 

Comuna era piatră grea de încercare. Amândoi învățătorii 
şi preotul, de douăzeci de ani, făceau politica partidului de 
la guvern. 

Aveau legături vechi cu oamenii; o strămutare de voturi 
cerea muncă anevoioasă şi tenace. Toată puterea stătea în 
mâna fostului factor poştal, care-şi vedea puterea crescând, 
pe măsură ce-i creşteau hotarele şi i se întindeau afacerile, 
conduse lucid, cu mare isteţime şi cruntă lăcomie de ban, 
când nu se afla sub stăpânirea vinului. 

Ion Bâzdâgă pofti mosafirii la el acasă, o luă înainte pe jos, 
păşind din casă în casă, să adune gospodarii. 

Deschise poarta larg să treacă trăsurile printre purceii şi 
rațele bălăcindu-se în noroiul ogrăzii. 

Casa se arăta mai încăpătoare şi mai curată decât se 
aştepta Radu Comşa, şi gazda aştepta cu mândrie mirarea 
oaspeţilor. Îi întâmpină, în cerdac, o femeie desculţă, fără 
vârstă, cu ochii gălbui. 

Domnul Lică Cartojan o luă înainte, făcând prezentările! 

— Madam Bâzdâgi! Domnu viitor deputat Comşa... Madam 
Bâzdâgi, domnu Ştiubei! 

„Madam Bâzdâgă”, emoţionată şi flatată de rangul de 
mare doamnă la care fusese ridicată, îşi ceru iertare că a 
prins-o vremea aşa desculţă şi nepieptânată. 

— Înţelegim! Laşi, nu ni mai spuni noul aiesie, că-nţelegim! 
veni într-ajutor domnu Lică Cartojan. Gospodăria! Aiasta-i 
partida dumitale, după cum partida lui Ion îi drojdia şi 
Nicoreştiul! 

Madam Bâzdâgă luă apărarea soţului, din simţ de 
solidaritate conjugală: 

— Că nu-i chiar aşa cum spune lumea! la, se maiia şiel, 
când îl grămădesc necazurile... Că, Doamne iartă-mă, nu 


din drojdie şi din Nicoreşti s-o învrednicit să agonisească 
ce-a agonisit... 

Domnul Lică Cartojan nu crezu oportun să mai 
aprofundeze această chestiune şi dădu să înţeleagă gazdei 
că tuturor le-ar prinde teribil de bine un borş de găină, dres 
cu smântână, fierbinte şi cu mămăligă. 

— Apoi, asta nu era nevoie să ni-o spui! N-aţi intrat doar în 
casă pustie! se simţi ofensată în demnitatea sa ospitalieră 
madam Bâzdâgă. 

Dădu fuga să-şi schimbe îmbrăcămintea şi să se încalţe. 

În vremea aceasta, toţi începură să scotocească prin cele 
două odăi cu uşile deschise în lături, unde fantezia soţilor 
Bâzdâgă adunase cel mai bizar muzeu de obiecte eteroclite. 
Scoarţe de lână şi macaturi de bâlci, cărţi poştale bătute în 
perete şi şifonier cu oglindă, ulcioare smălţuite şi tablale de 
carton presat, căni de sticlă colorată şi broboade de 
borangic: cel mai lipsit de gust amestec de mahala şi de 
lucruri curat ţărăneşti, cu frumuseţea pierdută din 
vecinătatea tinichelelor de dugheană proastă. 

Încolo, curăţenie şi miros de busuioc, mai tare decât al 
parfumului din sticla pusă la vedere, sub oglindă. 

Ion Bâzdâgă se înfăţişă cu amândouă mâinile ocupate; în 
fiecare ţinea câte două clondire şi subsuoară alte două. 
După ce le orândui, prezentă raportul. 

El se simţea în stare să tragă măcar două treimi din voturi, 
dacă... 

Dacă îndată ce s-ar schimba guvernul, domnul Lică 
Cartojan îşi ia angajamentul să mute jandarmul şef de post; 
dacă au să-lpună pe Ciubotaru preşedintele comisiei 
interimare, măcar că Ciubotaru a scăpat de puşcărie numai 
datorită amnistiei; dacă domnul Lică Cartojan va obţine pe 
lângă toate cârciumile din comună drept să se deschidă alte 
două, lui Timofti şi lui Petrachi Surdu; dacă ridică opreliştea 
de păşune în pădurea statului; dacă îşi dau cuvântul că are 
să exproprieze şi cele două sute de hectare ale lui Ionică 
Pastia; dacă stăruie să se facă o anchetă severa la 


cooperativă şi, vinovaţi-nevinovaţi, să-i scoată de acolo pe 
Strâmbeanu şi pe Ilincă, ca să pună „oamenii noştri”; în 
sfârşit, o sută şi unu de „dacă”... 

De altfel, oamenii au să se adune, pleacă el să-i cheme, şi 
domnu Lică Cartojan are să audă cu propriile sale urechi şi 
să vadă cu propriii săi ochi. 

Până atunci, lăsă mosafiiilor clondirele de vin să se 
încălzească şi pe madam Bâzdâgă să pregătească masa. 

Aprinse lampa şi porni să bată cu un baltag în porţile 
gospodariilor, ca să-i adune la sfat. 

Madam Bâzdâgă, cu ciuboţele cu scârţ şi cu toc înalt, 
îmbrăcată în haine târgoveţe şi mirosind ca o drogherie de 
la Piaţa Halelor, a colonie şi a pudră, întinse pe masa din 
mijloc faţa albă, farfurii şi tacâmuri noi. 

Ştiubei se interesă foarte de alcătuirea meniului şi consilie 
oarecare modificări. 

Peste un ceas, mămăliga şi oala cu borş abureau în 
mijlocul mesei. Limbile se dezlegaseră, Ion Bâzdâgă se 
întorsese, se pusese la curent înghițind de duşcă o jumătate 
de duzină de rachiu şi toţi se simţiră în cele mai optimiste 
dispoziţiuni. 

Gospodarii au prins să se adune. 

Intrau în odaie, după ce-şi ştergeau cu îngrijire opincile de 
prag, se înşirau lângă pereţi în picioare, privind cum 
mănâncă târgoveţii şi aşteptându-i să termine. Înghiţeau în 
sec, ştergându-şi mustăţile cu dosul mâinii şi arătau mare 
admiraţie şi respect pentru capacitatea de îngurgitare a lui 
Ştiubei şi pentru belşugul din casa lui lon Bâzdâgă, care 
râdea zgomotos, se întrecuse cu numărul paharelor, privea 
cu ochii păienjeniţi şi lucitori, nu scăpă prilej s-o apuce de 
guşă pe madam Bâzdâgă şi s-o ciupească de sânii moi şi 
osteniţi, de câte ori trecea să schimbe farfuriile. 

Madam Bâzdâgă îl lovea ruşinată peste mână, pe urmă se 
întorcea să dea aminte ţăranilor din picioare că nu-i locul să 
se reazime de perete cu sumanul ud. 


Oamenii se fereau, supuşi, fără să se simtă jigniţi de glasul 
oţărât şi poruncitor ai gazdei. Îşi socoteau consăteanul 
trecut într-un rang deasupra lor şi acceptau această nouă 
orânduială, găsind-o firească. 

Chiar dacă scrâşneau şi încleştau pumnii, n-o făceau aci. 
Ci pe ascuns, acasă. 

Radu Comşa fu de părere că masa se prelungeşte peste 
măsură. Neomenos spectacol sub ochii celor ţinuţi să 
postească în picioare! 

— De asta te îngrijeşti dumneata? se miră lon Bâzdâgă, 
aruncând o privire ceţoasă, de milă şi de dispreţ, la oamenii 
mobilizați de el de pe la gospodăriile lor. De asta îţi pasă 
dumitale? Nu-i vezi cum stau? Stau ca nişte boi! 

Boii, ofensaţi de astă dată, după un schimb de semne şi de 
şoapte, se strecurară, unul câte altul, pe uşă afară. 

Domnul Lică Cartojan fu cuprins de mare îngrijorare: 

— Ci dracu, eşti nebun, bre? Ti apuci s-alungi oamenii cu 
ticăloşiili tali? Numa di prostii ti ţii! 

Ion Bâzdâgă nu acordă însă atâta gravitate faptului. 

Făcu un semn spre uşă de superior dispreţ: 

— Lăsaţi că eu îi supăr şi tot eu îi împac! Îi am aici... 

Arătă palma unde îi avea. 

Astfel, lanţul era înverigat solid: pe el îl avea în mână 
domnul Lică Cartojan; el îi avea pe cei de afară; iar pe 
domnul Lică Cartojan îl ţinea strâns, desigur, altă putere de 
mai sus. 

Radu Comşa simţi înecându-se într-o ceaţă foarte 
îndepărtată hotărârile brave, naive şi inoperante din serile 
de demult. Cuvintele locotenentului Ghenea, în drum de la 
„Casa Neamţului”; altele; adunările din casa birjarului din 
strada Păcurari, în laşi; noaptea fără sfârşit, din patul 
spitalului, când, cu ochii legaţi, crezuse că descoperă în el 
lumina... 'Toate se împotmoleau trivial, strivite, apăsate 
afund de o lege de fier împotriva căreia nici o putere 
omenească părea că nu există. 

leşi în cerdac să se răcorească. 


În ploaie, gospodarii aşteptau, umbre întunecate. 

Radu Comşa încercă să-şi pună toată blândeţea în glas, 
când îi întrebă: 

— Ce? N-aţi plecat, oameni buni? 

— Facem şi noi adunarea boilor! răspunse un glas gros în 
întuneric, şi ceilalţi începură să râdă, gata să se întoarcă la 
cea dintâi chemare. 

Lui Radu Comşa îi fu ciudă de atâta lipsă de mândrie. l-ar 
fi plăcut mai degrabă să-i ştie plecaţi şi pentru totdeauna 
duşmani. 

Dar domnul Lică Cartojan, după ce-şi încălţă galoşii, cobori 
cu Ion Bâzdâgă în mijlocul oamenilor şi, după un sfert de 
oră, îi aduse pe toţi sus, boi dezmeticiţi şi gata să se supună 
jugului. 

Până târziu după miezul nopţii, Radu Comşa se răsuci pe 
patul tare, fără somn. Un sforăit inuman, formidabil şi 
întrerupt de gemete, umplea odaia. 

Ştiubei lupta cu visuri cumplite, după atâtea mese câte 
înghiţise de astăzi dimineaţă. 

Uşa la tindă era deschisă. 

Acolo se aflau culcaţi jos, pe un mindir, ca să facă loc 
musafirilor, lon Bâzdâgă şi nevastă-sa. Fostul factor rural, 
înfierbântat de vin, nu-şi găsea nici el, se vede, somnul. 
Radu Comşa a înţeles aceasta, după dialogul ascultat fără 
voie. 

— Da şazi ghinişor, măi omule! se apără, şoptit, glasul lui 
madam Bâzdâgă. Ci naiba, nu ţii ruşine? Ne aud oamenii 
iştia! 

Pauză. După un timp: 

— Ţţţâţi! Să ştii că-mi ieu ţolu şi mă duc afară, în cerdac... 

Mai târziu, îmblânzită: 

— Parcă eşti chior, di nu mai ştii... 

Şi glasul lui Ion Bâzdâgă, sigur de sine: 

— Lasă, nu te mai fasoli! Ce, poate vrei să zici că nu-ţi 
convine? 


După trei zile, Radu Comşa se întorcea pe acelaşi drum în 
trăsurile cu caii vlăguiţi şi cu tovarăşii răguşiţi de vorbă şi 
de băutură. 

Tăcea duşmănos, între Ştiubei, uriaşul care făcuse ravagii 
la toate mesele, şi între pipernicitul zgribulit în palton. 

O hotărâre neclintită crescuse în el. 

Cum ajunge la Iaşi, se urcă în tren să nu se mai întoarcă 
sub nici un cuvânt. Pentru ceilalţi, izbânda alegerilor era 
neîndoioasă. Dar cu ce preţ! 

Pe dealul popasului, în negura ploii, acelaşi plugar în 
suman, sau poate altul, se depărta cu mers sigur, măsurat, 
fără grabă, venind din ceaţă şi întorcându-se în ceaţă. 

Din nou îi păru că e singurul om al acestor locuri pe care 
nu-l atinge vremelnicia. Dintr-un veac trece în alt veac, abia 
mai schimbat, imperceptibil, de cum va fi fost în vârsta 
necunoscută a neamului getic. 

Zădarnic voi să şi-l reconstituie, cu chipul cel real al 
moşneagului care-a primit fără demnitate ţigara şi cinci lei 
de rachiu de la domnul Lică Cartojan. 

Cealaltă imagine, a închipuirii, biruia mai puternică; 
fiindcă era poate singura, într-adevăr, cea îndeaievea şi 
eternă. 

Capitolul II. 

FIERUL, FON'IA ŞI OŢELUL 

„Nu există animal mai feroce decât o femeie în dosul unui 
ghişeu”, gândi Radu Comşa şi rosti gândul tare, către un 
domn cu blană, tovarăş de aşteptare. 

Domnul se întoarse cu un surâs de aprobare. Dar deveni 
deodată indiferent şi distant, când văzu că cel care vorbise 
are obrazul crestat de tăieturi: poate un individ scandalagiu 
cu suvenirul unei lovituri de sifon. 

Domnişoara din dosul ghişeului părea că ignoră cu 
desăvârşire existenţa celor zece oameni rezemaţi de gratii, 
făcând coadă şi schimbând picioarele pe cimentul ud de 
zăpada topită a încălţărilor. Discuta foarte aprins cu cineva 


dinlăuntru, care nu se vedea, căci în afară de gura 
ghişeului, zăbrelele despărțirii erau înfundate: 

— Am găsit o ocazie... Stofă foarte drăguță, englezească... 
verde cu raieuri. Eu îmi lucrez rochiile singură, după 
tiparele din La femme de France! 

Persoana invizibilă rostise ceva foarte cu haz, căci 
domnişoara hohoti, arătând dinţii mărunți de rozătoare. 

— Se poartă iar garnitură de blană! Ai văzut rochia lui 
madam Olmazu? 

Domnişoara nu mai râdea. 

Privi încruntată în vid, cu invidie, la gândul rochiei cu 
blană a doamnei Olmazu. 

Când îşi recăpătă glasul, dinţii mărunți arătară acum ca 
dinţii rozătoarelor care trebuie să lucreze întruna ca să nu 
crească peste măsură... Spuse în şoaptă ceva pe socoteala 
lui madam Olmazu. 

Persoanei invizibile se pare că nu-i venea să creadă, căci 
domnişoara exclamă ofensată: 

— Parol! Cum aş putea altfel să colportez asemenea 
lucruri, dacă n-aş fi văzut cu ochii mei? Am văzut-o marţi 
seara, ieşind... După cinci minute a apărut şi tipul, răsucind 
bastonul şi apucând în cealaltă direcţie. Fără nici o ruşine, 
dragă, îţi spun, fără nici o ruşine! A ajuns ca una d-alea... 

Domnişoara îşi aşeză părul gălbui la tâmple, strâmbând 
buzele cu dezgust la constatarea că madam Olmazu a ajuns 
„una d-alea”. 

Făcu ordine minuțioasă pe masă. 

Deschise un sertar şi căută într-o cutie, pe urmă în alta. Îşi 
puse mâneci de lustrin peste mânecile hainei. Căscă cu 
repetiţie, ducând delicat la gură vârful degetelor cu 
unghiile lăcuite. Scrise ceva. 

Domnul cu blană îşi pierdu răbdarea. Bătu în geam: 

— Domnişoară! 

Atinsă de surzenie totală, domnişoara îşi curăţi unghiile cu 
un colţ de hârtie îndoit triunghiular. 

— Domnişoară! 


Domnişoara aruncă, în sfârşit, o privire încruntată la 
fereastră. 

Ridică geamul în jumătate: 

— Te-aş ruga, domnule, să citeşti întâi avizul şi pe urmă să- 
ţi manifestezi impacienţa... Nu suntem la prăvălie! 

Lăsă scurt geamul la loc şi continuă să-şi curețe unghiile 
celeilalte mâini. 

Avizul prevenea: Recomandatele se primesc de la orele 8- 
12 a.m. Şi 2-7 p.m. Ceasul arăta două fără două minute. 
Deci domnişoara se afla în dreptul său să-şi urmeze toaleta 
unghiilor. 

La două fix deschise, vorbind cu duşmănie, încât s-ar fi 
spus că are de mult ceva de împărţit cu domnul cu blană, 
care poate e rudă ori măcar prieten cu madam Olmazu: 

— Poftim şi deprindeţi-vă să fiţi ceva mai politicoşi! 

Aruncă scrisoarea pe cântar. Începu să caute timbre. 
Schimbă peniţa. Puse întâi numere de ordine pe cotoarele 
unei pagini întregi din condica de recipise. Pe urmă, nu găsi 
sugativă. Mai descoperi că cerneala violetă e pe sfârşite şi 
începu o laborioasă operaţie, pritocind un rest dintr-o sticlă 
în călimară. 

Domnul cu blană, după ce aşteptă docil recipisa, îşi făcu 
loc cu coatele să treacă, în sfârşit, eliberat. 

Când îi veni rândul lui Radu Comşa, înaintea sa se înfipse 
un funcţionar comercial cu un teanc de plicuri albastre. 
Radu Comşa le dădu la o parte cu latul palmei. 

— Pardon! 

— Lasă-mă, domnule! se răsti piţigăiat funcţionarul 
comercial. Ce? Nu ştiu eu când ai venit? 

Radu Comşa îl privi în creştet. Cu o mână l-ar fi smuls de 
guler, să-l treacă pachet peste gratii. Funcţionarul 
pipernicit fi dădea înainte din coate. Radu Comşa îi puse 
mâna grea pe teancul de scrisori. 

— Umplu sala cu ele! 

— Ce e, domnule, ce? piţigăi glasul. Ce eşti dumneata aci? 
Se cunoaşte după mutră că ai stofă de scandalagiu. Numai 


că acilea nu merge pă scandal! 

Cei care aşteptau se despărţiră spontan în două tabere, 
după legile misterioase care conduc psihologia 
colectivităţilor. Unii văzuseră cu ochii lor că domnul cu 
semnul la buze a sosit întâi. Alţii, tot cu ochii lor, văzuseră 
că aştepta dinainte funcţionarul comercial. 

Domnişoara dădu sec drumul ghilotinei. 

— Când sfârşiţi, să mă anunţaţi, vă rog, şi pe mine! 

Ca să nu piardă timpul, începu să completeze coloanele 
unui tablou, aşteptând până se va aplana controversa de 
afară. 

Mulțimea de la spatele lui Comşa mormăi: 

— Crescuţi în pădure, domnule! Ce suntem noi de vină, 
dacă? Tot soiul de tipi... Haide, domnilor! N-o să stăm aci o 
mie de ani! 

Radu Comşa fierbea de mânie şi de umilinţă. Îşi birui 
prima pornire, să-l scoată pe celălalt la loc liber, în palme şi 
în lovituri de picioare. Pe urmă, se gândi că a devenit într- 
adevăr o brută. Rosti calm: 

— Treci, domnule! Poftim, sfârşeşte! 

— Puteai să faci aşa de la început! triumfă funcţionarul 
comercial, răsfirându-şi plicurile pe pupitrul ghişeului, 
convins acum ca într-adevăr el avusese dreptate, de vreme 
ce celălalt ceda. Domnişoară! 

Domnişoara nu ridică ochii până nu sfârşi coloana 
tabloului. 

Coborând scările largi ale poştei. Radu Comşa aspiră aerul 
iernii cu sete, să-şi răcorească enervarea din el. Incidentul 
de la ghişeu venise numai să umple paharul. 

De la începutul iernii, curseseră, una după alta, nesfârşite 
pricini de amărăciune şi de dezgust. 

Un câine-lup cu zgardă nichelată zburda voios pe strada 
uscată de ger, în jurul unei doamne înfăşurată în blănuri. Îl 
mirosi, dând din coadă. Radu Comşa îl izbi cu ciudă şi în 
aceeaşi clipă toată furia se potoli. Câinele fugi lângă 
doamna cu blănuri şi se întoarse de la adăpost să-l 


privească mustrător, cu o omenească întrebare nedumerită 
în ochi. 

„Devin o brută... devin o brută!” îşi repetă Comşa, 
oprindu-se înaintea unei vitrine pentru a lăsa câineie 
doamnei să se depărteze. 

Adineaori, când intrase cu scrisoarea la poştă, simţea 
bucuria că poate săvârşi o faptă bună: ajutora un prieten. 
Acum era dezgustat de tot: nu se gândise oare un moment, 
acolo în faţa ghişeului, să rupă scrisoarea? 

Pe urmă, se întrebă de ce nu-i va fi răspuns Virgil Probotă, 
de-a fost nevoie să-i repete rugămintea? Virgil Probotă era 
la Cluj de un an, la Universitate, unde îşi împlinea în sfârşit 
visul lui: un laborator să lucreze în voie. lar Radu Comşa îi 
ceruse un serviciu. Să stăruie, fără să spună din partea cui, 
pe lângă Alexandru Vardaru, acum ministru, ca să se revină 
asupra nedreptăţii săvârşite cu Vasile Mogrea, suspendat 
pe trei luni şi apoi mutat la o catedră din Bucovina, pentru 
ideile politice rebele. Răspunsul nu mai venea. Şi nu 
înţelegea de ce. Ştia că Virgil Probotă, care nu făcea nici un 
fel de politică, putea cere cu uşurinţă un serviciu lui 
Alexandru Vardaru, ca fost dascăl al Luminiţei şi al lui 
Mihai. 

Apelase la acest lanţ al slăbiciunilor: el cerea lui Virgil, 
Virgil lui Vardaru, Vardaru colegului de la Instrucție, numai 
ca să scutească pe prietenul Mogrea de mizeria 
surghiunului într-un orăşel depărtat de gospodăria lui 
săracă şi al doilea copil încă în leagăn. 

Radu Comşa cumpără gazetele de după-amiază. Îşi aruncă 
ochii la ultima oră politică. Citi titlul cu litere late: 

DECLARAȚIILE. 

DOMNULUI MINISTRU ALEXANDRU VARDARU. 

OPERA DE REFACERE ADMINISTRATIVĂ. 

MAI PUŢINE LEGI ŞI MAI MULTĂ GOSPODĂRIE. 

Împături ziarele. Se Îndreptă în silă spre casă, unde nu-l 
atrăgea nimic. 


„Aşadar, guvernul se pregătea să-şi împlinească 
legislatura întreagă! Sunt siguri de rezultatul alegerilor. De 
altfel, au şi dreptate. Aceştia ştiu ce vor. Nu anunţă 
miracole. Tac şi-şi văd de treburi, lăsând altora 
îndeletnicirea proiectelor de reforme himerice, de care se 
leapădă când ajung la cârmă. 

Radu Comşa gândi că în fiecare zi cei mai înverşunaţi 
apărători ai reformelor care aveau să facă „România Mare 
să devină şi România nouă” au slăbit glasul. Unii au plecat 
din partid. Alţii se pregătesc să plece. Iar el încă nu s-a 
despărţit de toţi, ca să-şi vadă de necazurile lui, numai din 
laşitate. L-ar bănui că nu o face din oboseală şi dezgust, ci 
din cine ştie ce meschine socoteli, acum, când partidul se 
află în lichidare. Căci guvernul „României Mari care avea să 
devină România nouă” durase atât cât fusese nevoie pentru 
a dezamăgi toată lumea şi a lichida, o dată cu un partid, o 
sumă de prea frumoase şi zădarnice iluzii. 

În câteva luni, izbucniseră afaceri scandaloase: unii 
făcuseră dovadă numai de cea mai inocentă nepricepere, 
alţii se repeziseră lacomi să-şi potolească stomacurile 
flămânde. Certurile între diferitele grupări alimentaseră 
caricaturile gazetelor. Totul sfârşise grotesc şi, când 
demisia silită pusese capăt acestei scurte aventuri, mulţi nu 
îndrăzniră un timp să mai scoată capul în stradă. Guvernul 
României noi întrecuse tot ce văzuse vreodată România 
veche! 

Acum, pregătind iarăşi lupta alegerilor, în opoziţie se 
vorbea de purificarea partidului. Însă legendele banale şi 
tâmpe, dar juste, ale caricaturilor rezumau întreaga tristă 
poveste: „Atât de tânăr şi impur! 

— Partidul purificării naţionale îşi spală rufele murdare 
înaintea naţiunii! 

— Năravuri vechi, cu firmă nouă!” etc., etc. 

Radu Comşa ştia acum că tot ce năzuiseră devenise 
imposibil şi absurd. 


LIA 


Exaltarea lor fusese captată de câţiva oameni care 
mânuiau voturile ca un capital al subscriitorilor, într-o 
aventuroasă întreprindere. lar rămăşiţele entuziasmului 
slujeau în manifestele partidului, ca frazele bombastice ale 
unui prospect de emisiune. 

Totul fusese pângărit. Totul desfigurat. În potirul catife-lat 
al trandafirilor, tot astfel se aciuiază, încolăciţi, viermii 
trândavi şi graşi. 

Nu le rămânea decât umilinţa celor câţiva, îndârjindu-se 
să nu se risipească încă. Când se întâlneau, ocoleau să 
vorbească despre aceasta, cum nu pomeneşti despre un 
mort scump. 

De aceea, Radu Comşa călca, în gerul aspru al iernii, fără 
nici o vigoare, ca mersul unui om în care s-a cuibărit o boală 
mistuind deocamdată ascuns. Afişele colorate vesteau 
reprezentațiile teatrale. Îşi aduse aminte că de mult n-a mai 
călcat într-o sală de spectacol. N-a mai ascultat un concert. 
Nici de avocatura lui n-a mai purtat grijă. E acum un om 
sărac şi fără căpătâi. 

Trecu prin faţa Ateneului. Acolo unde, într-o noapte cu 
viscol, în cea dintâi iarnă când s-a întors în Bucureşti, 
prietenul cel nou de-atunci, Vasile Mogrea, spusese că după 
frământările care au să vină, când vor lua sfârşit, ca viforul 
ce smulgea acoperişuri şi firme, clădea troiene, astupa 
bolți, fiecare dintre dânşii vor rămâne încremeniţi sus ori 
jos, asemeni mineralelor prinse în scoarţa planetei, după 
convulsiile geologice, când s-au răcit. 

El rămânea undeva, afund. 

Acasă, găsi răspunsul lui Virgil Probotă. 

Îi recunoscu scrisul înainte de a desface plicul. Aşadar, nici 
nu mai fusese nevoie de scrisoarea de astăzi! A fost numai 
ca să aibă o umilinţă mai mult, la ghişeul unde a suportat 
obrăznicia celui dintâi venit. 

Când citi primele rânduri, dispăru amintirea neplăcută şi 
mutra obraznică a funcţionarului comercial. Virgil Probotă 
scria că dorinţa i-a fost împlinită. Alexandru Vardaru i-a 


răspuns că a rezolvat-o, deşi „acel Vasile Mogrea, după cât 
îşi aminteşte, e un tip de incorigibil rebel”. 

Radu Comşa, care era departe de a cânta ca un tenor de 
operă, îşi manifestă bucuria intonând cu voce falsă primele 
note din Pescuitorii de perle. 

Îmbrăcă paltonul, acompaniat de această muzică şi grăbi 
să ducă vestea prietenului. 

Nerăbdător, opri o birjă, cobori în drum să ia o sticlă de 
vin negru, fructe şi bomboane pentru copii. Era o bucurie 
care se cuvenea sărbătorită. 

Privi mulţimea străzii îmbujorată de ger, cu o simpatie 
necunoscută adineaori. Salută oamenii cărora de multă 
vreme nu le mai dăduse ziua bună. Atât de mult bine îţi 
dăruieşti ţie însuţi, făcând un bine unui semen! 

Din seninul sticlos pluteau, abia vizibile, steluțe de zăpadă, 
sclipind imaterial. Îşi aminti că n-a patinat de mulţi ani. Era 
un sport care-l pasiona altădată. Şi i-ar face bine, acum, 
când atâtea ceasuri rămâne ghemuit ca o sălbătăciune 
alungată, în chiliile lui veşnic neaerisite. 

A sărit din birjă cu pachetele în braţe. 

În antreul scund şi întunecos, îl întâmpină duruitul maşinii 
de cusut şi un miros sfârâit de varză prăjită. Acestea au cam 
coborât puţin pe pământ, la realitatea trivială de toate 
zilele, elanul cu care deschisese uşa. 

Vasile Mogrea, în papuci, într-un surtuc vechi peste 
cămaşa de noapte, citea la gura sobei. Amalia trăgea la 
maşină un pantalon de pânză albă, pe care îl ascunse când 
îl văzu intrând; fetiţa târa prin casă, cu sfoară, un automobil 
de tablă defect. Celălalt prunc dormea în leagăn, cu pumnii 
mici strânşi deasupra capului. 

Priviră nedumeriţi la pachetele lui Radu Comşa. 

— Îţi aduc veste bună, Mogrea! 

N-avea tărie să i-o împărtăşească mai târziu, după o 
pregătire, cum plănuise. 

— Moft! Eu şi veste bună! închise cartea Vasile Mogrea, 
punând-o între el şi spătarul scaunului. Ia loc pe-un scaun, 


Comşa! Vezi bine că nu prea se află spaţiu de promenadă în 
vastele mele apartamente! 

Radu Comşa n-avea astâmpăr să se poată fixa pe un scaun. 

— Când era vorba să pleci? 

— Peste cinci zile. Am şi făcut un drum la faţa locului, în 
recunoaştere! Am găsit casă! Pare că am dat peste oameni 
de înţelegere... De mâine împachetăm. 

— Uff, când mă gândesc ce-o să fie! se tângui Amalia, 
împăturind rufa de pânză şi aşezând deasupra foarfecele. 

— Dragă Mogrea, nu mai împachetaţi nimic, nu mai e 
nevoie... Daţi telegramă că e liberă casa. Şi de la întâi 
prezintă-te la liceu! S-a revenit asupra deciziei. 

— Moft! vorbi Vasile Mogrea, aprinzând o ţigară la 
cărbune şi privind imediat la Comşa, cu ochiul stâng 
întredeschis. Moft! 

Radu Comşa se opri din plimbarea în camera strâmtă, 
surprins că vestea lui n-a provocat senzaţia la care se 
aştepta. 

Crezu că n-a fost înţeles bine: 

— Am aici o scrisoare... De la prietenul Probotă. A 
intervenit el la... la... În sfârşit... 

Era să rostească numele lui Vardaru, dar îi ocoli. 

— A intervenit el... Nu ştiu la cine. Nici nu importă 
aceasta, de altfel! Faptul este că îmi scrie că s-a revenit... 
Uite şi numărul deciziei. Nici nu-ţi imaginezi ce bucurie am, 
că... 

Vasile Mogrea lăsă jâlţul şi veni la Comşa, prinzându-l de 
umeri şi privindu-l în ochi: 

— Dragă Comşa, vestea ta nu e nouă! Am primit încă de 
alaltăieri avizul... Se vede că scrisorile de la Cluj ajung a 
treia zi după înmormântare! M-am dus la minister şi le-am 
turnat una, să mă ţină minte. N-am nevoie de pomana 
nimănui! Cu atât mai mult, de mila acestui domn Vardaru! 
Văd că evitai să-mi spui cine a intervenit. Lăudabilă 
pudoare! Mi-au spus însă cei de la minister, o dată cu alte 
graţiozităţi, că am avut noroc de data asta, altfel... Altfel, 


ce? Înţelegi? Altfel, puteam adică să o păţesc mai rău! Apoi, 
dragă Comşa, mie să nu-mi umble dumnealor cu mofturi! 
Nu cer nimic, nu vreau graţia nimănui! Aceasta e tot! De 
mâine, împachetăm şi peste cinci zile încetez măcar pentru 
un timp a mai fi bucureştean... O să le arăt eu că, de aciori 
de la distanţă, tot eu rămân, aşa cum m-a făcut mama, 
zevzec, mitocan, calic, cum vrei; dar cu ciolanele spinării 
ţapene, nu târâtoare. Asta e tot! Restul sunt mofturi! 

Comşa privi fără să înţeleagă, când la Vasile Mogrea, când 
la nevastă-sa. 

Amalia ridică braţele, deznădăjduită: 

— Acum vezi şi dumneata, domnule Comşa! De ieri îi tot 
spun şi nu înţelege. Avem norocul să putem rămâne aci. Nu 
şi nu! Ca să ajungem în cine ştie ce cocioabă şi să purtăm 
copiii pe drumuri. 

Vasile Mogrea deschise ochiul stâng şi privi asasin la 
nevastă-sa: 

— Iar începi? 

— Cum să nu încep, Vasile? 'Tu îţi răstorni cărţile într-o 
ladă şi ai terminat... Ce facem însă cu gospodăria noastră? 

— Iar începi? repetă Mogrea, crescendo. 

— Judecă, domnule Comşa, dacă e om cu care să te 
înţelegi... 

— Iar începi? 

— Virginica abia a scăpat din răceală... Cel mic... ştii bine 
ce ne-a spus doctorul! 

— Iar începi! zbieră omul, zburlit. Iar începi cu mofturi, cu 
mofturi, cu mofturile tale? M-ai turbat, m-ai înnebunit de 
ieri! 

Vociferând şi gesticulând, Vasile Mogrea făcu şase paşi laţi 
în cameră, câţi îi trebuiau ca să ajungă la perete şi îndărăt. 
În drum, izbi cu piciorul în automobilul defect al fetiţei. 

În maşinăria de tablă se deşteptă subit o reminiscență a 
resorturilor din vremea când umbla fără sfoară; iar 
vehiculul înviat, descriind o curbă, începu să circule cu 
mijloace proprii. 


Fetiţa bătu din palme: 

— Merge, tăticule! Merge singur... 

Toată furia lui Vasile Mogrea căzu. Îşi ridică fetiţa în braţe 
şi o sărută sonor pe amândoi obrajii, din a căror tămânjeală, 
sumar ştearsă, se putea deduce de la prima vedere că a 
mâncat magiun. 

Virginica se ceru jos, ca să scoată automobilul de sub pat 
unde se retrăsese pentru a se repauza după neaşteptatul 
acces de vitalitate. Îl scoase la lumină. Automobilul, într- 
adevăr, mergea. 

— Să mai spui că enervarea nu e bună la ceva! glumi fără 
convingere Radu Comşa, pentru a rupe tăcerea penibila... 

Amalia Mogrea se aşeză la maşina de cusut şi începu a 
durui frenetic, ca să-şi potolească şi dânsa enervarea cu 
mijloacele pe care le avea la îndemână. 

Copilul din leagăn dormea senin, zâmbind prin somn, în 
mijlocul celor mai teribile zgomote, ca un copil născut pe 
țărmul Niagarei. 

Mirosul de varză pătrundea cu stăruința izurilor care se 
impregnează pe veşnicie în ziduri. 

— Atunci ce faci? întrebă Comşa, mai păstrând nădejdea 
că prietenul va reveni. 

— Cum ce fac? Ce sunt eu, un moftangiu, când vorbesc? 
Am spus că plec, plec! 

Radu Comşa se aşeză pe jâlţul din faţa sobei, unde stătuse 
Mogrea, ca un prieten deprins să se simtă la el acasă. 
Începu să sfarme cu cleştele cărbunii din foc. 

Vorbi, uitându-se în flăcările jucăuşe: 

— Eu cred, dragă Mogrea, că e bine să te mai gândeşti! 
Ştii bine că pe urmă regretele nu folosesc la nimic... 

— Adică tu o ştii aceasta! Din experienţă, fireşte! stărui 
Mogrea cu intenţie. 

— Nu înţeleg. Explică-mi! lăsă Radu cleştele jos, ridicând 
ochii. 

— Ce să-ţi explic? Vorbesc româneşte doar! Regretele tale! 
Acele pe care nu le spui nimănui, dar se citesc în ochi. 


— Şi tu nu ai tot atâtea regrete? Nu le cunoşti şi tu? 

— Nu m-ai înţeles! Altceva am vrut să-ţi spun. De alte 
regrete e vorba... În sfârşit, mofturi! Să vorbim de altceva! 

Radu Comşa cercă să ademenească la el fetiţa, cu care nu 
se putuse împrieteni niciodată. Îi întinse un măr. Fetiţa se 
feri de fructul oprit, cu o repulsie pe care, dacă ar fi 
cunoscut-o şi Eva odinioară, tot neamul omenesc ar hălădui 
până astăzi în paradis. 

— Acum înţeleg rostul sticlei şi mofturilor acestora! vorbi 
Vasile Mogrea, cu râsul crud care-i dezvelea dinţii sub 
mustăţile ţepoase. Ai fi vrut să ne veselim că rămân! Că am 
început să capitulez cu ceva în viaţă. Că am ajuns la 
înţelepciunea să primesc o pomană de la indivizi pe care îi 
urăsc şi îi dispreţuiesc... Ha-ha! Ce puţin mă cunoşti încă, 
dragă Comşa! Haide, nu face mutra aceasta funebră! Ne 
putem veseli şi fiindcă plec! Să ştii de la mine că mi-au făcut 
un serviciu zvârlindu-mă la marginea ţării. Scap de 
atmosfera de aci... Capăt puţină perspectivă! De la distanţă, 
se văd mai bine jucând paiaţele! 

Vasile Mogrea desfundă sticla, turnă în pahare 
desperecheate, cum arătau toate lucrurile în casa lor, de la 
paturile care nu erau amândouă la fel, până la copiii care 
nu semănau, cum nu seamănă un ied cu un pui păros de 
urs. 

Radu Comşa sorbi numai puţin şi aşeză paharul plin pe 
marginea sobei. Rolul lui aci se isprăvise. În loc să aducă o 
bucurie, cum aştepta, pricinuise discordie între bărbatul 
care voia să plece, mânat de veşnicul lui neastâmpăr, şi 
între femeia care voia să rămână în culcuşul, cel puţin sigur, 
al mizeriei lor. 

— Ai văzut declaraţiile lui Vardaru? întrebă Mogrea, 
bătând cu dosul mâinii gazeta. Mai multă gospodărie... 
Avem nevoie de continuitate. Îi e teamă că patru ani n-au 
să-i ajungă pentru potlogării! 

— Dragă Mogrea, tu ştii bine că lui Vardaru i se pot aduce 
orice învinuiri, de care nu scapă un om politic... Dar cinstea 


lui nu poate fi pusă la îndoială! 

— Îl aperi? Comşa, Comşa! Ţi-am spus că oricât ai căuta să 
nu-ţi trădezi regretele, ţi le citeşte în ochi şi cine nu vrea! 

Radu Comşa roşi, încât îi rămaseră numai cicatricele albe. 
Ce citea în el care să-l facă să roşească? 

— Mogrea, dacă într-adevăr găseşti ceva care să-ţi dea 
dreptul... 

Vasile Mogrea, cu picioarele în papuci întinse pe pervazul 
sobei, cu capul rezemat pe spătarul scaunului, vorbi privind 
în tavan, cu ţigara lipită de buză, în colţul gurii: 

— Să-mi dea dreptul! Să-mi dea dreptul! N-am cerut şi n- 
am nevoie de nici un drept! Îţi sunt numai un prieten care 
văd şi-mi fac o părere... Restul e moft! Pricep, Radu Comşa, 
ceea ce tu poate încă nu-ţi dai seama... le-am văzut 
muşcând adineaori din felia de portocală. Ca o femeie... 
Gustai câte puţin şi-i sorbeai mustul, ca s-o savurezi mai 
deplin... Şi mi-am dat seama deodată, mai lucid ca oricând, 
că nu e vina ta în tot ce se întâmplă! 

Radu Comşa se răsuci alarmat: 

— Dar ce se întâmplă, Mogrea? 

— Se întâmplă că eşti ostenit de toate. Te-ai descurajat! Ai 
mutra aceasta de înmormântare... Şi revin la moftul meu, 
cu felia de portocală. Am văzut cum muşti dintr-un fruct, cu 
senzualitate. Tu erai făcut să ceri vieţii plăcere. Tot felul de 
plăceri! Să ai o femeie frumoasă, o mâncare fină, casă 
confortabilă, o victorie care să-ţi dea toate satisfacţiile; nu 
să te baţi cu morile de vânt, ca un zevzec ca mine. Îmi pare 
rău că nu te-am cunoscut înainte de război... Să-ţi fi văzut 
gura intactă, buzele... Sunt sigur că era gură tipică de 
senzual. Şi suferi astăzi, Comşa, nu fiindcă războiul te-a 
atins în viaţa ta sufletească, ci fiindcă te-a lovit pe unde 
păcătuiai! 

Vasile Mogrea nu cobora înadins ochii din tavan, ca să 
poată vorbi mai pe şleau, fără să întâlnească privirea lui 
Comşa. 


— Şi ca bun prieten, Comşa, înainte de a pleca, îţi dau un 
sfat... Lasă toate aceste mofturi pentru care ţi-ai pierdut 
timpul până acum; lasă-le pe socoteala mea şi a altora ca 
mine. Tu, întoarce-te la viaţa de mai înainte... Dacă mai 
poţi! Dacă te mai primeşte! 

— Mogrea! se ridică Comşa în picioare. N-ai drept să-mi 
spui lucrurile acestea! Nici să le bănuieşti măcar. 

— Dreeept? Iar începi cu drept şi nedrept, şi cu toate 
mofturile? 

— Când ştii, Mogrea, că tot ce fac de atâta timp... Acuşi se 
împlinesc trei ani... 

Vasile Mogrea râse surd, ca pentru el numai: 

— De atâta timp! Acugşi se împlinesc trei ani! Ha-ha! Vezi 
cum i-ai numărat, Comşa? Eu nu-i număr! La mine sunt de 
când m-am născut... 

— Mogrea, te-aş ruga să laşi ochii din tavan şi să priveşti 
în ochii mei. Să spui neted ce înseamnă toate acestea? 

Mogrea întoarse ochii din tavan, se ridică în capul oaselor 
pe scaun şi îl privi drept: 

— Înseamnă că dai târcoale în jurul scârbei de unde ai 
plecat! Aceasta înseamnă! Îl aperi pe Vardaru. Ceri servicii, 
prin alţii să zic, şi pentru alţii; dar tot de la acest Vardaru... 
Câinele se întoarce la vărsătura sa! Scrie în Biblie aceasta... 

Vasile Mogrea păru că se interesează grozav de vârful 
țigării, urmărind cu atenţie de expert al regiei combustia 
tutunului. Îi părea rău de cele ce rostise, dar nu le mai 
putea retrage. Era un gând crescut cu încetul, şi firea lui 
vehementă, fără întortocheri, nu-i îngăduia să-l ascundă. 

Se ridică şi făcu iarăşi trei paşi până la perete; trei paşi 
îndărăt. 

Tăcerea se căscă grea. 

Nu-şi puteau privi în ochi. 

Fetiţa adormise lângă automobilul de tablă. Amalia 
Mogrea duruia frenetic la maşina de cusut. Radu Comşa 
găsi mirosul de varză insuportabil. 


Pierdea şi această prietenie. Gândi că aci îi era ultimul 
adăpost de refugiu; în tot menajul acesta eteroclit şi haotic 
aflase două suflete simple, care mâine îi vor lipsi. 

Din nou nu descoperi însă cuvintele bune şi calde, să 
spună toată mâhnirea din el. Din nou îl izbi singurătatea de- 
afară, de care se înspăimânta. 

Se uită de două ori la ceas, cu înfăţişarea celui ce-şi 
aminteşte deodată că a întârziat de la o întâlnire. Îşi 
întinseră mâinile, privind în altă parte. 

Strângerea fu moale şi indiferentă. 

Când păşi afară, Mogrea vru să facă un pas după el cu 
amândouă mâinile deschise. Dar se opri. Se trânti în jâlţ, 
desfăcând foile cărţii, la semn. 

Radu Comşa îşi târi picioarele în strada îngheţată, 
mergând fără să ştie încotro, cu un nod amar în gâtlej. 

Nămeţii se topiră în bălți murdare, pe urmă iar au 
împroşcat fulgii şi o săptămână dură teama că iarna se 
întoarce. 

Sub pojghiţa de gheaţă, străzile au conservat astfel 
gunoaiele, ca să aibă cu ce înmiasma aerul primăverii la cel 
dintâi soare călduţ. 

Radu Comşa cunoscu în această vreme cartiere pe care nu 
le-a văzut niciodată. 

Cele două camere îl înăbuşeau. 

Când nu suna nimeni la uşă şi agenda arăta o zi goală, 
îmbrăca paltonul, răsucea cheia şi pornea să alunge pe uliţi 
mărginaşe un duşman care-i fugea înainte. Se poticnea în 
fundacuri, se pomenea după un ceas rătăcit prin aceleaşi 
maidane pe unde a trecut. Speria câinii ţâşnind cu botul în 
cutii de conserve ori dezgropând, din movile, mortăciuni. 
Află întâia dată, de aproape, mizeria urbană: casele căzute 
într-o râlă, cârpite din dărâmăturile altora; femei ieşite din 
umanitate, cu nasurile vinete şi ochii opaci, pachete de 
zdrenţe slinoase, înjurându-se dintr-un prag în altul; copii 
cu genunchii zgâriaţi zvârlindu-şi bulgări de gheaţă şi 
bolovani; marginile Capitalei hidoase ca o pecingine, unde 


oamenii reduşi la ultima mizerie orbecăiesc ca larvele în 
beznă, când se aprind luminile centrului. 

Mâncă în birturi de mahala, în farfurii de culoarea 
săpunului de rufe, cu furculiţe de cositor, pe colţuri de masă 
fără şervet, unde se cunoşteau zoioase urmele rotunde ale 
paharelor. 

Nu arareori se pomenea ascultând în neştire, de un ceas, 
dialogul vecinilor de masă: căruţaşii şi hamalii în mantăi 
aspre, îmbumbate strâmb, hohotind răguşit, ştergându-şi 
mustăţile pleoştite cu podul palmei, deşertând cu schime de 
oţărală un vin tulbure ca urina laboratoarelor de analiză, 
înnoind comanda cu fundul sticlei izbit în masă. 

„Şetule!” 

Restul se înţelegea din semnul mut al arătătorului, spre 
litra deşartă. 

Porniră apoi ploile lui martie. Îl prindea noaptea cu 
umezeala pătrunsă în ciolane. 

Tramvaiele înaintau spectrale, cu lumini împâclite în 
şuruiala apei. Trecătorii se prelingeau pe lângă ziduri, cu 
plictiseală de moarte pe figuri, când apăreau şi dispăreau în 
dreptul luminilor aprinse. Picurii bombăneau în coşurile 
trăsurilor. Se vedeau înăuntru umbre ghemuite; birjarul era 
o momâie de ţoale şi muşămăli. 

Farurile maşinilor scormoneau din întunericul ud alte 
unghere hâde, lăzi de gunoaie, câini încălzindu-se la gura 
canalurilor, oameni beţi, rezemaţi cu fruntea de garduri. 

Ajungea lângă uriaşe construcţii neisprăvite, înălţând 
pereţi de cărămizi roşii ca rănile, cu orbitele ferestrelor 
goale, la cinci şi şase etaje. 

Radu Comşa observă că aproape în fiecare stradă se ridică 
acum o clădire nouă. De ce se îmbulzesc toţi? Ce miracol 
aşteaptă? Ce ambiţii, laşităţi şi mizerii se vor aciua cu 
lacomă nerăbdare în încăperile acestea noi, îndată ce 
tencuiala va fi zbicită şi tapetul întins pe pereţi? Îi fu milă 
de soarta tuturor. Şi de soarta copiilor care se vor naşte 
acolo, ca să înceapă iarăşi şi iarăşi zbaterea stearpă a 


sterpelor vieţi, dintr-o asemenea lume, născută într- 
asemenea zodii. 

Trecea la colţuri cu lămpile violente de cinematograf, unde 
o sonerie chema strident, metalic şi continuu, deasupra 
imenselor afişe multicolore, înfăţişând un automobil 
prăbuşit într-un abis, ori o prinţesă himerică dându-şi 
suflarea în spasmul unui sărut. Viermuiau grupuri zgribulite 
în jurul intrărilor, cerşind dreptunghiului de pânză luminată 
eva-darea din mediocritatea de toată ziua, splendori 
magnifice din savanele celor două Americi, sau fastuoase 
idile pe plajele Mediteranei. 

Şcolari în uniformă, cu gulerele mantiilor ridicate, citeau 
un program boţit. 

Pe trotuar, apa spăla coji de portocală. 

Un vânzător de ziare, leoarcă, îmbuca lacom un capăt de 
corn, strigând cu gura plină. Îl atingeau umbrelele 
deschise. Îl izbeau oamenii grăbiţi, fără să ceară iertare, ca 
şi cum mizeria vremii câinoşise sufletele şi ar fi spart toată 
pojghiţa de civilizare. 

Radu Comşa trecea necunoscut, între alţi necunoscuţi, 
târându-şi deşertul în indiferența străzilor vâscoase. 

Ajungea acasă cu ultimul tramvai gol. Încasatorul, 
numărându-şi mărunţişul pe platforma din dos. Un 
moşneag moţăind cu pâinea într-un ziar vechi. O femeie 
îmbrobodită în şal, privindu-şi cu ochii morţi încălţările 
sparte şi ude. Vagonul slobozit zănatic pe şine. 

Se strângea în camera friguroasă ca într-o cavernă, 
muncit de insomnie. Îl prindeau zorile. 

Altă zi fără început şi fără sfârşit. 

Pe urmă, într-o dimineaţă, vântul aduse din câmpuri 
îndepărtate presimţirea primăverii. 

Pasul trecătorilor bătu, deodată, elastic şi înviorat, 
trotuarul zbicit. Femeile avură altă lumină în ochi. Ţigănci 
cu flori albastre şi albe îi aţineau calea. 

Nici murdăria dospită în soare, nici duhoarea benzinei nu 
mai izbuteau acum să biruiască şuvoirea reavănă a aerului. 


— Respiră! vorbi la spatele lui un glas plăcut. E ca în 
sonetul lui Heredia, când pe granitul Bretaniei, de peste 
oceanul ceţos, vântul îi aducea aroma Antilelor natale... 

Radu Comşa se întoarse să vadă cine a glăsuit. Era un 
tânăr cu figura de broască, urât şi cu faţa buboasă. 

Dar omul uitase urâţenia lui şi hainele jerpelite. 

Privea transfigurat cerul, ţinând o carte veche subsuoară 
şi, cu celălalt braţ, braţul unui prieten. Amândoi se depăr- 
tară călcând uşor, ca spre o mare fericire. Radu Comşa îşi 
urmă drumul posomorât. 

Fu pentru el mai grea chinuire să-şi poarte inima uscată 
printre voioşirile dezmorţite cu atât de puţin: o fâşie mai 
limpede de cer întrevăzută peste ziduri şi o rază de soare 
jucând mai caldă pe obraz. 

Căuta instinctiv locurile unde lumina n-ajungea. Uliţi cu 
gloduri cleioase, pieţi unde rămăşiţe de legume zvârlite 
spurcau primăvara cu miasme de putreziciune! Se întorcea 
pe cheiul Dâmboviţei, oprindu-se să privească de pe 
parapetul podurilor apa uleioasă şi lâncedă, în care şi peştii 
se vor fi prefăcut în viermi. 

Râul bălos împotmolea cârpe şi stârvuri. Pe pantele 
malului, unde îndrăznea să dea colţul ierbii, cioburi de vase, 
tinichele mâncate de rugină, bucăţi de vată şi vertebre albe 
cu gratii de coaste, aduceau îndată aminte că, dacă 
primăvara va fi purces poate undeva să plesnească mugurii 
şi să înverzească pajişti, aci e numai o rană purulentă care 
se deschide la soare. 

Deasupra tărăbilor de scânduri, spânzurau atârnaţi de 
picioare miei jupuiţi, cu tidvele rânjind. Câini jigăriţi lingeau 
picăturile de sânge. 

Niciodată nu-şi imaginase că o primăvară poate fi atât de 
hidoasă şi crudă. 

Într-o asemenea seară, Radu Comşa, după ce-şi gonise 
toată după-amiaza duşmanul nevăzut, se întoarse ca 
întotdeauna cu sângele ostenit în vine, cu măduva vlăguită 
în oase. Şi, ca întotdeauna, nu şi găsea loc, strămutându-se 


când pe scaunul biroului, când pe divanul cu arcurile 
scârţâind la fiecare răsucitură. 

Încrucişase mâinile sub cap, privind ornamentele 
tavanului cunoscute cu de-amănuntul, până la ultima floare 
strâmbă, unde zugravul a pus hârtia greşit. 

Tictacul ceasornicului de mână îi sună deodată fin şi cald 
în ureche, ca o prezenţă vie, nu ca un mecanism cu inima 
de rotiţe. Răsuci brăţara să-i asculte îndelung bătaia 
măruntă. Îşi spuse că e atât de singur acum, încât se 
îndestulează cu această tovărăşie a insectei metalice. Şi un 
gând tresări! Ceva a uitat... Înşelarea lui fusese aci. Voise 
să-şi rupă, să-şi dea, să-şi sacrifice ceva din viaţă pentru un 
bine vag, general şi abstract. Tot ce încercase se 
împotmolea în urâţenii fără folos. Fumul jertfei se întorcea 
îndărăt, respins; fiindcă uitase că datoria cea mare şi simplă 
începea mai de aproape... 

Se ridică şi răscoli hârtiile din sertar, de pe birou, scutură 
cărţile. 

Căuta o scrisoare veche de două săptămâni. 

Anica, sora lui de la Hârtoape, îi cerea un sfat. În vară 
sfârşea şcoala cel mai mare dintre copii. Văduva se gândea 
din vreme să-l pregătească pentru învăţătură mai înaltă, la 
oraş, ca să se bucure de aceleaşi îndestulări de care se 
bucură el. 

Nu mai găsi scrisoarea. 

O săptămână o ştiuse acolo, sub ochi, înfiptă în călimară. 
Pe urmă dispăruse, cum dispar scrisorile pe care le strângi 
la îndemână, ca să le găseşti după ani în textul unei legi ori 
într-un buzunar de vestă uzată. 

Începu un răspuns. Nu-şi amintea însă nici măcar cum se 
numeşte copilul. Rupse hârtia. Se răzgândi. 

A doua zi dimineaţa, se urcă în tren. Seara fu în satul 
Hârtoape. 

Căruţa îl lăsase la cotul drumului. 

Mergea mai departe, în celălalt sat. 


Radu Comşa, cu valiza în mână, fu întâmpinat în uliţă de 
un cârd de gâşte. Gânsacul se năpusti astmatic, umflându-şi 
aripile. Îl urmări cu îndârjire până la gard. 

Găsi poarta pe jumătate în lături. Anica mulgea vaca. Nu-i 
auzi paşii. Radu se apropie în vârful picioarelor şi se opri să 
aştepte. 

O găsea la îndeletnicirea ei firească de gospodină. 

Un val de înduioşare îi podidi ochii. Aci era numai 
simplitate şi acceptare cuminte a vieţii. Cum a putut oare 
să-i uite atât de îndelungă vreme? 

Laptele ţâşnea aburind cald în şiştar. Femeia vorbea 
singură cu vita. 

Când ridică ochii şi îl văzu, răsturnă scaunul cu trei 
picioare, sări ştergându-şi mâinile de poale. 

Radu îi sărută fruntea: părul mirosea a gaz. 

Vaca întoarse ochii umezi la cei doi fraţi, privindu-i cu 
impasibilă senitătate animală. 

Ugerul era încă plin: vaca ştia că datoria ei încă nu e 
împlinită. Cuminte, aştepta să-i revină stăpâna. 

Dar stăpâna, frecându-şi mereu degetele de poale, nu-şi 
putea desprinde ochii de la obrazul fratelui, întrebându-se 
ce cruntă întâmplare l-a sluţit aşa, că aproape să nu-l mai 
cunoască. 

Radu Comşa observă că zarzării sunt în floare. Doi, la 
fereastră, se plecau spre casă, încununând-o cu o fragedă 
voioşie. 

Cercă să fie şi el bucuros. Îşi prinse peste umăr sora (are 
să-i spună la vreme să nu-şi mai ungă niciodată părul cu 
gaz). 

— Ana... Anicuţo! Am venit... 

Anica se plecă să ferească şiştarul din picioarele 
Sâmbotinei, îşi suflă pe urmă nasul, cu degetele. Se repezi 
în pridvor să caute ceva. Se întoarse cu mâna goală. 

Pe urmă, îşi luă seama şi îl pofti în casă, începând să-şi 
ceară iertare, ca unui străin, că o găseşte aşa. Întinse lăicer 
nou pe laviţă. Trase de două ori cu mătura pe lutul de jos. 


Fiindcă amurgirea cuprinsese încăperea, aduse o lampă cu 
flacăra ofticoasă. 

— Lasă, Anicuţo, acestea! Vino lângă mine şi spune-mi! 

Radu întinse mâinile către singura vietate lângă care mai 
putea să afle căldură. 

Anica nu se aşeză pe scaun. Vorbi cu pieptul rezemat de 
masă într-un cot. 

Povestea era simplă şi scurtă. 

Gheorghe, „omul ei”, nu s-a mai întors. Nu s-au mai întors 
mulţi din sat. Pensia vine la două-trei luni; nu-i mare lucru, 
dar tot îşi prinde o nevoie cu dânsa. Copiii sunt, slavă 
Domnului, sănătoşi. Ghiţă sfârşeşte şcoala în vară. Vine 
rândul celui mai mic. Fetei îi ajunge câtă carte a învăţat. N- 
o mai lasă să isprăvească! Are să-i fie de-un ajutor pe lângă 
casă. Împlineşte în iarnă zece ani. A mai căpătat şi pământ. 
Se mai găseşte câte cineva să îngrijească de necazurile ei. 
Acum copiii sunt pe uliţă. Se duce să-i strige. 

O piele de oaie, întinsă sub grindă, răspândea miros greu 
de hambar şi de stână. 

Radu Comşa deschise fereastra. 

Măsură încăperea dintr-un capăt în altul, să-şi 
dezmorţească picioarele înţepenite în căruţă. Într-un cui 
atârna o carabină şi deasupra un chipiu de jandarm. 

Dar nu luă aminte la ele. 

Se gândi că nu l-a cunoscut niciodată pe acest Gheorghe, 
care nu s-a mai întors. Se agăţă de o pâlpâire. Are să poarte 
el grijă de copiii aceştia. O datorie îndoită: sunt ai surorii lui 
şi ai unui soldat! Pliveşte din buruiană câteva fragede 
vlăstare amenințate. Începe a împlini cuvântul dat ostaşilor 
Bocăneţ, Mucenicu, cuvântul altora, în noaptea cu lună, în 
poiana din dosul şanţurilor germane. De astă dată cu fapta, 
singur, cum s-ar fi cuvenit să purceadă, toţi, de la început, 
înainte de a-şi slei curajul şi suflul în complicitatea altora, 
înrăiţi şi vechi. O faptă bună aci, una dincolo, minunea s-ar 
fi săvârşit măcar aşa, din totalizarea lor... Dacă fiecare fost 
comandant ar fi adoptat necazurile foştilor soldaţi pe câţi i- 


au ştiut mergând cu simplitate la moarte sub ordinul lor, 
consacrându-le numai zece zile pe an ca să le asculte 
păsurile şi să-i ajutore în ceasurile de cumpănă, dreptatea 
s-ar fi înfăptuit atunci, de la sine, nesimţit, cucerită pas cu 
pas, cum se netezeau adânciturile fronturilor din mărunte 
lupte obscure, cu eroisme nepomenite în nici un comunicat 
glorios. Va sfârşi aci! Va căuta apoi să dea de urmele altora: 
Omir, Bocăneţ, Mucenicu, să-i caute, dacă dânşii nu-l 
caută... Păşi mai vioi; îşi frecă mâinile ca un om care se 
pregăteşte de lucru cu nădejde. 

Aci era masa unde-şi scria lecţiile într-un caiet cu scoarţele 
albastre. Masa era atunci prea înaltă. Îl durea întotdeauna 
pieptul. Este acum altă masă, tot atât de înaltă, şi alt caiet, 
tot cu scoarţe albastre. Îl răsfoi. Cu cerneală apoasă, pe 
paginile cu liniatură de pătrăţele violete, probleme de 
aritmetică. Scris stângaci, cu multe picături care au fost 
şterse cu limba, cuvinte greşite şi tăiate. Corecturi cu 
creion roşu. Caietul nu pare să fie al unui şcolar 
excepţional. 

În sfârşit, are să vadă! 

Vaca râcâi cu cornul în peretele de afară. Grajdul se afla 
tot în dosul casei. Noaptea se auzea, atunci, răsuflarea 
caldă a vitelor în paie. Tot aşa are să le audă şi acum. 

Tresări. Năvăli o fetiţă izbind uşa; se opri în prag, speriată. 
În părul bălan, un pieptene de celuloid roz, picioarele goale, 
haină de stambă pestriță, cu pete grase în faţă. Rezemată 
de uşor, nu ştia ce să facă. 

Radu Comşa îşi îmbună glasul, cât mai prietenos. 

— Haide, urâto! Apropie-te, drace! Haide, că nu mănânc 
oameni... Natalia parcă te cheamă? 

Fata îşi înfipse mai adânc pieptenele de celuloid în părul 
decolorat; nu ridică sfârcul de nas din pământ. 

— Nataliţa o cheamă pe fata Păvălăghioaiei. Mie-mi zice 
Nuţa... 

— Nuţa! Îşi aminti Comşa. Ştii tu cine sunt eu, Nuţa? 

Radu se apropiase şi îi netezea bărbia. 


— Îi fi domnul percept... ridică Nuţa ochii, prinzând curaj. 

— Nu! făcu Radu din cap. 

— Atunci domnu învăţător cel nou? 

— Nu. 

— Domnu agent? 

Radu Comşa n-apucă să afle care domnu agent anume, 
fiindcă intră Anica, mânând de la spate plodurile culese de 
pe drum. 

Cel mai mic se sclifosea, smârcâindu-şi nasul; se 
cunoşteau, înfocate, urmele palmelor pe obraji. Când văzu 
un domn necunoscut în casă, tăcu brusc, ştergându-şi ochii 
cu pumnul, ceea ce din amestecul lacrimilor cu praful îi făcu 
un obraz de hornar. 

— Îmi scot sufletul, împieliţaţii! se văietă Anica, înşfăcând 
împricinatul de-un umăr şi mutându-l din cale. 

Copilul păru indiferent la acest tratament lipsit de 
dulceaţă, neslăbind o clipă din ochi pe domnul străin. 
Băiatul cel mare, Ghiţă, scoase o cărţulie din sân şi o dosi 
sub căpătâiul patului. 

— Şi tu ce stai ca o mironosiţă? se răsti Anica la fetiţa cu 
pieptenele roz. 

Nuţa se scărpină subsuoară, pe urmă în cap, pe urmă în 
spinare, atât cât o ajungea mâna. 

Anica porunci: 

— Ţine ştergarul de ici şi fugi la dugheană! Cere o 
jumătate de pâine! Dumneata nu obişnuieşti rachiu? 

— Nu! răspunse Radu. 

— Numai bădiţa Mitriţă be rachiu! declară nepotul cel mai 
mic al lui Radu Comşa, cu obraz de hornar. 

Anica trecu peste această constatare. 

Deznodă banii cu dinţii, dintr-un colţ de batistă cu tiv de 
mărgele, şi numără, înşirându-i pe marginea mesei. 

— Anicuţo, lasă-mă pe mine! îi dădu Radu la o parte, 
scoțând portbiletul din buzunar şi întinzând fetiţei o hârtie. 

— Ia atunci una întreagă şi vezi... albă! 

— Albă are numai Jmil! 


— Te-i duce şi la Jmil, că nu ţi s-or rupe papucii până acolo! 
vorbi Anica înnodându-şi banii săi la loc, în batistă. 

Nuţa porni la Jmil. 

Nu-şi rodea papucii până acolo; era desculţă. 

— Dumneata mi-i ierta... 

— Spune-mi „tu”, Anicuţo... 

— Mi-i ierta dacă am-să te las singur, cu plodurile, să 
pregătesc ceva de îmbucat! 

Radu Comşa rămase cu plodurile. Cercă să şi-i apropie. Îl 
întrebă pe cel mare despre carte, despre şcoală, despre 
învăţător. 

Copilul înainta câte un pas, câte un pas, până fu alături. 

Era slab, cu fruntea chinuită de creţuri, cu obrajii prea 
gălbejiţi, cu buzele arse şi cu o privire concentrată, cum au 
surzii. 

Se rezemă de laviţă. Ciugulindu-şi o destrămătură a 
cămăşii, se destăinui: pricepe greu şi îl doare capul 
câteodată. Nu ţine minte. În sat sunt mulţi pe care îi doare 
capul; au friguri. Le dă sanitaru prafuri. Atunci îi mai lasă 
câte o săptămână, două... Mulţi sunt bucuroşi că scapă de 
la şcoală; se duc cu vitele la păscut ori în luncă la scăldat. 
Dar el nu vrea să lipsească nici o zi; vrea să înveţe! Nu 
poale să iasă premiant, ca băiatul părintelui şi ca Petruţă 
Timofiti, fiindcă ei pricep uşor şi ţin minte. Dar nici el n-are 
să rămână un prost; are să înveţe, măcar de-ar fi nevoie să 
nu doarmă decât două ceasuri pe noapte! stărui, plin de 
încăpățânare, copilul cu fruntea încreţită şi buzele arse. 

Îşi arătă caietele, cărţile, păstrate curat, învelite în hârţie 
albastră. Radu Comşa îl întrebă câte ceva. Copilul 
întradevăr pricepea anevoie, răspundea alături, îşi lua 
seama şi, încruntându-şi fruntea, începea să gângăvească. 

Radu îşi spuse că poate l-a intimidat; abia îl cunoaşte, e 
pentru el un străin, numai a doua zi îşi va putea face o 
părere. 

Cel mai mic, care arăta să fie mult mai sprinten la minte şi 
era îndesat ca un săculeţ, se amestecă de câteva ori în 


vorbă, până ce ajunse să-şi spovedească şi el, în sfârşit, un 
păs: 

— Pe Ghiţă nu-l bate bădia Mitriţă! Da pe mine mă bate... 
Cu cureaua cea lată mă bate! 

Radu Comşa gândi că acest bădia Mitriţă va fi fiind vreo 
rudă despre care nu-şi mai aminteşte. În sat se aflau, 
desigur, multe rude pe care nu şi le mai aminteşte. 

Veni fata cu pâinea, mestecând o bucată de coajă. Intră şi 
Anica, aprinsă în obraji de dogoarea focului, cu o 
mămăliguţă aburind pe fund de lemn. Radu Comşa o privi 
lung cum întindea, îndemânatic, masa lor săracă. 

Era voinică şi în toată tinereţea încă. Cu ochii umezi şi 
domoli, ca ai Sâmbotinei; gâtul rotund şi alb. O admiră cu 
înduioşare pentru resignarea vrednică în care îşi ducea 
gospodăria cu trei copii. 

Mâncă din borş, într-o strachină mare, laolaltă cu toţi; pe 
urmă, din altă strachină, brânză răsuflată. Erau numai două 
furculiţe, cu dinţii strâmbi, pentru Anica şi el; copiii făceau 
în pumn un boţ lunguieţ de mămăligă, îl atingeau numai 
puţin de brânza roşcată şi iute. Radu Comşa hotări că, a 
doua oară când va veni, să cumpere pentru toţi cuțite, 
furculiţe, linguri şi farfurii. Să-i educe după un mic manual 
de civilizare... 

Tăceau! 

Se auzea numai mestecarea fălcilor şi sfârâitul lămpii. 

Pâinea rămase întreagă. Copiii cerură câte-o felie goală, la 
sfârşit, desert. 

După-masă, Nuţa ajută la strâns blidele. Anica îi împinse 
pe toţi la culcare, în cealaltă încăpere. Cum aveau o singură 
lampă, copiii se dezbrăcară prin întuneric. Se mai auziră 
hârjonindu-se un timp, pe urmă se făcu tăcere. 

Când Anica sfârşi de trebăluit afară, veni să se aşeze lângă 
Radu, cu mâinile în poală. 

Radu Comşa vorbi mult. 

Vorbi mai mult pentru el decât pentru sora care nu 
pricepea de ce atâtea întortocheri pentru a spune lucruri 


atât de simple. Când Radu îşi ceru iertare că prea târziu s-a 
gândit la dânşii, fiindcă multe mâhniri l-au silit să se 
oprească mai întâi la necazurile lui, Anica socoti că poate şi- 
a pierdut slujba. Nu îndrăzni să-şi arate această teamă şi să 
rostească părerea ei de rău, simplă şi din toată inima. 

Tipărindu-şi poalele, stărui să-l convingă că nu dorea nimic 
deocamdată, decât să-şi dea băiatul la şcoală. Celelalte le 
duce ea singură la capăt, cum le-a mai dus. Pentru atât, nici 
nu era nevoie să vină acum. Ar fi adus ea copilul, la 
toamnă... 

Pe urmă, căscă. Începu să-i întindă aşternutul. Au să mai 
vorbească mâine, tot e duminică. Dar să ştie de pe acum că 
nu-i cere nimic. Dacă are atâtea griji, ea nu vrea să-i mai 
adaoge altele. Îi pofti noapte bună. Radu Comşa stinse 
lampa: făcea mai mult miros de gaz decât lumină. 

Se răsuci îndelung să adoarmă. I se părea că a auzit paşi 
pe lângă fereastră. Un glas de bărbat vorbind în şoaptă. 

O uşă se deschise, apoi dură numai tăcerea nopţilor de sat, 
cu orăcâitul monoton al broaştelor şi lătrături somnoroase 
de câini. Răsufletul Sâmbotinei străbătea prin perete. Aţipi 
un timp. Tresări, ridicându-se într-un cot, fiindcă a auzit iar 
paşi. 

Dar a fost numai o părere. I-a alungat somnul şi acum 
mirosul pielei de oaie spânzurată în grindă a invadat toată 
încăperea. 

Noaptea se adâncise atât de întunecată, fără de stele, 
încât pătratul ferestrei era abia mai puţin opac decât 
negrul peretelui. 

Cu ochii lărgiţi la acest întuneric, înăbuşit de mirosul cald 
al lânei, se frământă schimbând planuri. Se simţea din nou 
mai bun, dornic de hotărâri brave. Era înduioşat de soarta 
atâtor larve omeneşti, orbecăind în beznă, fără îndurarea 
nici unei lumini care să le deschidă drumuri. Năvăleau 
cuvintele bune şi calde pe buze, pe care nu le-a mai rostit 
de mult nimănui, sufocate în singurătatea dureroasă în care 
de atâta vreme trăia. 


Dacă şi-ar fi ascultat gândul, ar fi trezit atunci, îndată, din 
cealaltă încăpere, sora rămasă ţărancă săracă şi simplă, să-i 
spovedească toate chinurile cărora adineaori nu le putuse 
da cuvânt şi acum se desfăceau în el, ca o eliberare. 

Alături, se porni un sforăit greu şi cineva vorbi prin somn. 

Îl deşteptă a doua zi Nuţa, cu o ceaşcă de lapte fierbinte 
plină ras. 

Păşea în vârful picioarelor, cu ochii ţintă la clătinăturile 
laptelui ca să nu-l verse. Era îmbrăcată în straie curate, de 
duminică; veşminte reduse la miniatură - după portul unei 
femei în toată puterea. 

Spălată, cu părul netezit, îi aduse aminte lui Radu Comşa 
de acele infante ale lui Velasquez şi Goya, care, la opt ani, 
erau zugrăvite în costumele complicate şi greoaie ale 
epocii. 

Fetiţa aşeză ceaşca pe-un scaun, la capătul patului. 

— Bădie. Avem şi zahăr, dacă pofteşti mata! 

Pentru acest „bădie”, Radu îi netezi cu recunoştinţă 
obrazul, părul bălan, ridicat în pieptenele roz. 

Nuţa scotoci într-un sertar. 

Dintr-o cutie de tablă aduse în pumn două bucăţi de zahăr, 
atât de vechi, rotunjit la muchii şi cenuşiu, încât părea un 
mineral dezgropat din pământ. 

— Mămuca-i la biserică... M-o lăsat pe mine să fac ce-i 
porunci mata! lămuri fata, cu toată gravitatea întregii 
gospodării rămase pe mână. 

— Nuţo, mai întii eu nu-ţi poruncesc nimici... Te rog numai 
să-mi dai o cană cu apă pentru spălat şi puţină sare în loc 
de zahărul acesta, pe care mai degrabă, te înţeleg, că ai 
vrea să-l ronţăi tu! 

Sarea era tot atât de vânătă, ca zahărul: pisată mare, 
umedă şi pusă într-o ceaşcă de cafea, ştirbă. 

Dar Nuţa, cu demnitate, nu ronţăi zahărul-mineral, ci îl 
depozită mai departe în cutia de tablă pentru cine ştie ce 
alt eveniment memorabil. 


După ce-şi răcori ochii, Radu Comşa ieşi în ogradă şi păşi 
pârleazul grădinii. 

Pământul era săpat. Aci au fost întotdeauna cartofi, 
dincoace fasole; câteva straturi aliniate, cu gunoi negru 
presărat deasupra. 

Zarzării îmbrăcaseră flori de hârtie, în primăvara cu 
pământul încă negru-vioriu şi gol sub care musteau 
seminţele. O claie de strujeni; un stog de fân pe jumătate 
tăiat regulat, mărunt şi neted, ca firele de tutun fin. 

Pretutindeni se cunoştea prezenţa unei mâini de vrednică 
gospodină. 

O şură pe care n-a cunoscut-o. E veche acum: plugul cu 
fierul lucios ca argintul, întors în sus, prăjini şi lemne 
rezemate într-un ungher; deasupra, din grinzi, pânze de 
păianjen atârnând cu atâta praf, încât păreau zdrenţe 
grele. 

Radu Comşa se întoarse să se aşeze în soare, unde era 
locul său de copil, pe prispă. 

Dar locul lui era ocupat de altul. 

Băiatul cu obrajii gălbejiţi şi cu privirea încordată de surd. 

Îşi spunea pe de rost lecţia, cu degetul între foile cărţii 
închise: 

— Fierul, fonta şi oţelul. Fierul... Fierul este un metal. 
Fierul... Fierul se scoate din pământ. Fierul este un 
mineral... Fierul... Fierul nu se scoate din pământ aşa cum 
îl vedem noi... Fierul se găseşte amestecat cu alte corpuri 
străine... Fierul... Ca să alegem fierul de corpuri străine... 
Fierul... 

Radu Comşa se aşeză lângă el, desprinzându-i binişor 
cartea din mână. 

Îl cercetă cu răbdare despre alte lecţii învăţate mai 
demult; căuta să descopere ce se află în mintea lui chinuită. 

Copilul încrunta ochii să priceapă; între sprincene, se săpa 
o cută adâncă; fruntea se strâmta de două degete, 
gângăvea şi gâfâia parcă ar fi cărat, un sac greu în cârcă. 
Radu Comşa puse cartea alături, închisă. Îi fu milă de toată 


încăpăţânarea neputincioasă a copilului. Dar nu era decât o 
minte slabă. Nimeni n-avea să facă niciodată nimic din el. 
Ca să-şi împace conştiinţa, va merge şi la învăţător, să afle. 

Copilul luă cartea şi începu monoton, ca o melopee a 
plictiselii: 

— Fierul, fonta şi oţelul... Fierul... 

Radu Comşa intră să-şi caute pălăria. 

— Spui Anicăi că m-am dus până la şcoală! Într-un ceas 
sunt înapoi. 

— Îi spun... Fierul, fonta şi oţelul... Fierul. Dacă luăm 
fierul... Ce este fierul? Fierul... Fierul... este un mineral... 
Nu! El, dânsul, fierul, este un metal... 

La şcoală dirigintele îl primi scuturându-şi ţărna de pe 
mâini, între straturile grădinii. 

Se bucură când îi auzi numele. 

— Aşadar, dumneata eşti Comşa? Radu Comşa! Phii, 
domnule, nu-ţi imaginezi dumneata câtă părere de bine îmi 
faci... Am auzit de la alţii despre dumneata. Eu sunt de 
cincisprezece ani în sat, de când a ieşit la pensie dirigintele 
cel vechi. Nu mai contenea vorbind despre Radu Comşa! Îi 
spun drept, într-o vreme credeam că e un maniac... Radu 
Comşa încoace, Radu Comşa încolo! Era mândru de 
dumneata, ca de un copil al lui... Spunea că te aşteaptă un 
viitor strălucit. Şi după câte am auzit mai târziu, am înţeles 
că nu s-a înşelat... Îmi dai voie să te poftesc oleacă în casă şi 
să te invit la un pahar cu apă şi la o dulceaţă? Tocmai mi-a 
venit băiatul... 

— Mulţumesc! Nu vreau din pricina mea să sufere astea! 
arătă Comşa spre straturile neisprăvite. 

Învățătorul se ruşină, plecându-se să ridice o greblă 
căzută între dânşii. 

— M-ai găsit la grădinăria mea... Eu sunt, domnule Comşa, 
un învăţător de modă veche, ca şi răposatul dascălul 
dumitale. Când scap de celelalte îndatoriri, mă întorc la 
apucăturile mele ţărăneşti. Feciorul meu e altfel. Ai să-l 
cunoşti... De-abia ieri mi-a venit... A izbândit să fie mutat 


aci. El face politică. Vorbeşte tare frumos, are darul 
convingerii! Zice că-i păcat să piardă un asemenea capital. 
Acuma oamenii sunt mai întreprinzători. Au vreme să facă 
de toate... Câteodată parcă mă tem. Politica-i mare ispită, şi 
după război mai mult tulburare ne-a adus decât foloase. 
Atuncea Coste - Coste îl cheamă - prinde a râde şi-mi spune 
să mă întorc la straturile mele, că nu-s făcut să pricep 
vremurile aieste nouă... Dar eu te ţin de vorbă, domnule 
Comşa, şi poate dumneata ai venit cu alte gânduri. Ai să-mi 
faci plăcerea să-mi spui cu ce te poate servi un învăţător 
bătrân şi nevoiaş ca mine? 

— Câteva lămuriri numai... Un sfat de la dumneata... Am 
un nepot: Gheorghe Câmpeanu... 

— Văduva lui Câmpeanu e sora dumitale? Hm! 

Dirigintele duse degetele cu ţărâna uscată la gură şi tăcu 
o clipă. 

Pe urmă adăogă: 

— Nu mă gândeam... 

Radu Comşa continuă: 

— De acest nepot m-am hotărât să mă interesez mai de 
aproape! Avem o datorie, noi cei plecaţi de la sate, să 
întindem mâna şi altora, pentru a-i ajuta să-şi facă un drum. 
Aş vrea să-i dau la o şcoală mai înaltă, după ce termină aici. 
Şi cum e elevul dumitale, eşti cel mai în măsură să-mi dai un 
sfat din vreme... Poate la vară să-l pregătim pentru un 
concurs. 

— Gheorghe Câmpeanu! Gheorghe Câmpeanu! repetă 
dirigintele, păşind peste strat mai aproape de Comşa. Ca să 
fiu sincer, domnule Comşa, trebuie să-ţi spun cu părere de 
rău, că nepotul dumitale n-are să reuşească niciodată la un 
concurs! 

— Mi s-a părut într-adevăr că... 

— Eu îl dau la ceilalţi din clasă exemplu de cuminţenie şi 
de muncă. Dar, îmi pare rău că atât nu-i destul la un şcolar. 
N-are destul fosfor, domnule Comşa! 


Radu Comşa făcu un semn de neputinţă, lărgind 
amândouă palmele în lături. 

Era ceea ce constatase şi el. 

— N-are destul fosfor! repetă dirigintele bucuros de 
această formulă, acum descoperită şi pe care îşi spunea că 
va întrebuinţa-o întotdeauna, când va vorbi de elevi ca 
Gheorghe Câmpeanu. Şi dacă n-are fosfor, nu putem face 
nimic! Ca să rămână la plug, nu-i trebuie mai multă ştiinţă 
de carte... Dar să mergem mai departe, domnule Comşa! Să 
admitem că, printr-o minune, reuşeşte la un concurs. Cu 
aceasta n-a făcut nimic. Rămâne tot pe drum, peste un an 
sau peste mai mulţi. Aşa că de ce l-am împinge unde nu-l 
aşteaptă nici un bine, ca să regretăm şi noi? Ca să ne 
blesteme şi el? Fosforul nu-l putem da noi, cu linguriţa. 

Radu Comşa nu mai avea ce afla. Se pregăti de plecare. 
Dirigintele îl reţinu. 

— Aşadar, văduva lui Câmpeanu e sora dumitale? 
Întradevăr, nu mă gândeam. Vrednică femeie şi isteaţă, 
păcat numai că... În sfârşit, nu mă priveşte pe mine... 

— Nu înţeleg, domnule diriginte... 

— N-am nici o cădere să mă amestec, domnule Comşa! 
Lumea e lume. Am scăpat şi eu o vorbă... lacă, vine şi 
fecioru-meu, Coste! se bucură, cu toată lumina năvălită în 
ochii bătrâni. 

Feciorul dirigintelui se cunoştea de la prima vedere că e 
de altă modă. 

Salută cu pălăriuţa mică şi se prezintă dezgheţat. 

— Veniţi din Bucureşti, domnule Comşa? Atunci ne puteţi 
spune ultimele ştiri politice de la centru... 

Vorbind, îşi trăgea manşetele care cădeau prea lungi peste 
degete. Îşi pipăi funta albastră. 

Radu Comşa rezumă ultimele ştiri politice de la centru: 

— Guvernul n-are de gând să plece şi opoziţia nu se 
resemnează să aştepte. 

— Aţi găsit formula justă! declară domnul Coste, deplin 
încântat. Aceasta e toată definiţia situaţiei politice. Numai 


că opoziţia, aşteptând, nu se gândeşte să se organizeze. 
Aşteaptă pară mălăiaţa. Nu lucrăm, domnule, nu ne 
organizăm! Aci stă toată buba... 

Îşi ridică mânecile cămăşii, pe sub haină, de subsuoară. 

— Vedeţi, eu m-am zbătut să obţin mutarea aci, pentru a 
începe o organizaţie serioasă. Eu dau mare importanţă 
organizaţiilor de la periferia partidului... Victoriile se câş- 
tigă întâi cu soldaţi educați şi disciplinaţi, nu numai cu 
generali! Cel mai ideal stat-major nu face două parale cu o 
trupă dezorganizată... 

Făcu o pauză. 

Dirigintele îl privea cu părintească admiraţie. 

Tânărul Coste se întoarse spre Radu Comşa, întrebându-l 
cu o subită îngrijorare: 

— Cred că nu sunteţi guvernamental?! 

— Nu! se împotrivi Radu Comşa. Sunt dintre cei 
condamnaţi să rămână întotdeauna în neagra opoziţie... 

— Tocmai! surâse cu înţeles domnul Coste, bucuros că are 
de-a face cu un om care pricepe situaţia. „Întotdeauna”, e 
un fel de a vorbi! Depinde numai de noi, dacă ştim să ne 
mişcăm. Eu mi-am făcut socoteală că rămâne aci un capital 
politic neutilizat. Tata dăscăleşte aci de cincisprezece ani, a 
dăscălit zece ani în comuna vecină, la Cohalmi; are legături 
cu oamenii. E ascultat şi iubit. Dar nu face nici un fel de 
politică. S-a dezinteresat întotdeauna. El, cu grădinăria lui! 
Crede că fiecare individ are să fie fericit când va avea în 
poartă doi perji. lar toţi oamenii, la zece kilometri rază, au 
câte doi pruni în poartă şi alţii câte patru şi opt, şi eu tot nu- 
i văd fericiţi! Se vede că reţeta a dat greş... Şi atunci 
trebuie să căutăm alta! 

Dirigintele, ruşinat, îşi ascunse mâinile, cu pământul 
straturilor uscat pe degete. 

— Ei, şi tu, Coste! 

Domnul Coste îl privi cu îngăduinţa cuvenită unui bătrân 
plin de nevinovate manii. 

— Glumesc, tată... 


Apoi, întorcându-se către Radu Comşa: 

— Şi, cum vă spuneam, m-am întrebat de ce-ar rămâne 
adică acest capital nefolosit? Zestre a guvernelor, transmisă 
de la unii la alţii! Am cerut mutarea aci. Mă pun pe lucru! 
Oricând pot aduce un număr de voturi sigure. Aceasta 
contează. Dacă ne organizăm, viitorul e al nostru... 

Fiul dirigintelui arătă circular viitorul, cu mâna peste care 
cădea manşeta prea lungă. 

Radu Comşa îşi luă ziua bună de la cei doi învăţători, unul 
cu grădina şi altul cu viitorul. 

Se abătu din drum să cumpere de la dugheana domnului 
Jmil provizii la care până atunci nu se gândise. Intră pe 
poartă, întovărăşit de-un băiat încărcat cu pachete. 

Ghiţă, cu fruntea încreţită şi cu ochii ficşi, repeta în acelaşi 
loc, somnambulic: 

—...ţelul... oţelul... Din fier căpătăm oţel. Cum este oţelul? 
Oţelul este flexibil. Oţelul... Oţelul este mai tare ca fierul. 
Oţelul... 

Deasupra, în grinda streşinii, o rândunea îşi zidea cuibul. 

Venea cu huma în plisc, piuia după fiecare bob lipit, zbura 
tăind aerul străveziu al primăverii, ca o harnică suveică. 

Ghiţă nu vedea nimic. Cu obrazul torturat în bătaia 
soarelui, stăruia cu toată convingerea: 

— Oţelul... Din oţel se fabrică fel de fel de obiecte... 
Anume... Otelul... Ce se fabrică din oţel? Din oţel se 
fabrică... Nu... Oţelul... 

Anica îi ieşi înainte în haine de sărbătoare, rumenă şi cu 
piepţii strânşi în cămaşa cu fluturi. Când văzu toate 
pacheţelele şi pricepu, se simţi umilită: 

— De ce trebuia, dumneata? 

— Anicuţo, te-am rugat o dată să nu mai aud acest 
dumneata... 

— Ce trebuia, dum...? Ce trebuia să aduci aici toată 
dugheana lui Jmil? Avem şi noi, slavă Domnului, cu ce primi 
un om în casă! În afară de nu ţi-o fi făcând silă cumva 
bucatele noastre proaste... 


Radu o ascultă, cu un surâs împăciuitor, cum îşi apără 
mândria ei de gospodină. 

Îi netezi obrazul învăpăiat: 

— Zi-i înainte, Anicuţo! Aşa te cunosc... Ai rămas tot 
fetişcana iute foc, de gura căreia ştia şi mama... 

Într-adevăr, într-o depărtare înceţoşată, Radu Comşa 
vedea codana sprintenă şi aprigă, ducând toată gospodăria 
la paisprezece ani. 

Anica plecă ochii în pământ, roşie mac. Avea ciuboţele cu 
toc înalt şi ciorapi de lână albă, bariz untdelemniu cu flori 
verzi. 

Deşertă, unul câte unul, pe prispă, pachetele din braţul 
băiatului; dar părea hotărâtă să nu se atingă de ele. 

— Dă mâncarea în foc, mămucă! se auzi glasul Nuţei. 

Anica intră în bucătăria de scânduri. Radu în casă. 

Se opri în prag. Pe laviţa unde dormise el, cineva se afla cu 
faţa în sus. 

Un jandarm. 

Jandarmul se ridică în capul oaselor, pe urmă în picioare, 
încheindu-şi încet nasturii tunicii. Întinse mâna şi-o zgudui 
din umăr pe a lui Radu Comşa: 

— Am onoarea să mă prezint! Sergent şef de post, Iftodiu 
Dumitru! 

Se aşeză pe laviţă, poftindu-l să ia loc, ca o gazdă a casei. 

Radu Comşa a luat loc, privind la sergentul şef de post 
Iftodiu Dumitru cu cea mai mare nedumerire. 

— Fumaţi? întrebă jandarmul. 

Oferi tabachera cu ţigări „funcţionare”. Comşa refuză. 

Sergentul Iftodiu Dumitru se căută în buzunar, căută pe 
masă, strigă: 

— Ghiţă! 

— Îndată! răspunse glasul lui Ghiţă, curmând citania cu 
fierul, fonta şi otelul. 

— Chibrit! ordonă laconic sergentul şef de post. Haide, 
trap, Castravete! 

— Îndată, bădie Mitriţă! 


Radu Comşa simţi că devine imbecil. 

Sergentul Iftodiu Dumitru lua cutia cu chibrituri din mâna 
băiatului, aprinse, o zvârli pe masă şi aruncă fum gros pe 
nările păroase. 

Era bărbierit de curând, cu un brici care-l zgăriase; dintr- 
o crestătură, în bărbia lată, cursese sângele, şi peste rană 
lipise o foiţă de ţigară străbătută de o picătură de sânge. 

— Aţi venit să vedeţi ce mai face Anica şi ce-i fac plodurile? 
întrebă, cu bunăvoință, sergentul Iftodiu Dumitru. 

— Mda! a recunoscut Comşa. 

— Foarte frumos! aprobă jandarmul, pipăindu-şi delicat 
foiţa de ţigară, să se convingă dacă o mai are. 

„Iftodiu Dumitru... Iftodiu Dumitrul gândi Radu Comşa. 
Cine poate să fie?” 

Se trudi să-şi aducă aminte toate numele vagi de 
rubedenii, cumetri şi cumetre din sat, de altădată. 

— Locuiţi în Bucureşti? întrebă jandarmul. 

— Mda... 

— Foarte frumos! Am fost şi eu o dată în Bucureşti. Foarte 
frumos Bucureştii! Am fost la comandamentul nostru. Ştiţi 
unde se află comandamentul corpului de jandarmi? 

— Mnu! îşi mărturisi ignoranţa Radu Comşa, cu vădită 
părere de rău. 

— Păcat! Foarte frumoasă clădire... Pe strada... Ei, să fie al 
dracului, pe ce stradă, nene? Cum îi spune străzii, că mereu 
o uit? Dar frumoasă stradă... 

Sergentul şef de post privi gânditor în fum, unde vedea 
splendorile Capitalei. 

Pe urmă, îşi răsuci mustăţile, arcuindu-le în sfârc răsucit şi 
țuguind buzele, ca să le poată privi cu ochii încrucişaţi, în 
jos, de-a lungul nasului. 

— Cred că v-a spus Anica... 

— Ce? 

— Chestia noastră! 

— Nu mi-a spus nimic şi nu înţeleg despre ce chestie e 
vorba. 


Jandarmul părăsi mustăţile, trase un fum, apoi, 
sprijinindu-se cu mâinile în marginea patului, îşi întinse 
cizmele înainte, orizontal, ca să le admire lustrul. 

— Vorbesc de chestia noastră! Eu şi cu dânsa... Poate 
dumitale nu-ţi convine şi e bine să cunoşti mai întâi... 

Sergentul Iftodiu Dumitru se ridică în picioare şi privi pe 
fereastră cu mâinile la spate. 

Se întoarse la Radu Comşa, crăcănat, uitându-se în 
creştetul lui, de sus, aşa cum îl mai privise odinioară, în altă 
viaţă, Alexandru Vardaru, la un sfârşit de destine. 

— Eu, din partea mea, aş fi ajuns şi la cununie! N-am ce 
spune, muiere vrednică din toate punctele de vedere. 
Vrednică la gospodărie, vrednică la pat... Dar n-a vrut 
dânsa în ruptul capului... Pe urmă, m-am cugetat şi eu, şi- 
am spus că are dreptate. Întâi, de ce-ar pierde pensia? Şi 
după aceea, ce fac cu dânsa, dacă mă mută undeva, în 
Basarabia, ori în Banat, ori cine ştie pe unde şi-a înţărcat 
dracu copiii? Este? Este! 

Radu Comşa înalţă ochii înneguraţi de dureroasă umilinţă. 

— Domnule sergent, abia acum aflu... 

Se gândi la ceea ce şovăise să-i sptină învățătorul; deci, la 
ceea ce toată lumea ştia şi vorbea. 

— De la dumneata aud întâia dată... Nu mi-am închipuit! 
Am nevoie să mă gândesc, înainte de a decide... 

— Ce decizie? vorbi sergentul şef de post, ducându-se să 
privească iar la fereastră. Nu e vorba de nici o decizie! Mi 
se pare că dânsa-i majoră! Eu cunosc legea, domnule! Sunt 
ofiţer de poliţie judiciară. Aşa ne-am înţeles, aşa rămâne! 
Ea n-are decât foloase de tras. De gospodină, e gospodină, 
cum am mai spus. De zdravănă, e zdravăână! Pensie are! Am 
purtat de grijă să nu rămână pe dinafară la pământ. Că mai 
spune unul ori altul o vorbă, ici-colo? Mă întorc şi zic: cine-i 
stăpân pe voinţa ei şi pe trupul ei? Şi cine-i stăpân pe gura 
lumii? Femeie tânără, în toată puterea; ochii văd, inima 
cere... N-oi fi vrând să se călugărească! Este? Este! 

Radu Comşa înghiţi un nod, ca o coajă uscată de pâine. 


Bizar, ca pe-o curbă seismografică, înregistra cum i-au 
vorbit în acelaşi fel, pe rând, Alexandru Vardaru, Vasile 
Mogrea, acum un sergent-major de jandarmi, după domnul 
Lică Cartojan. Nu însemna această succesiune măsura 
exactă a scufundării lui? 

— Cred că asta-i fără nici o supărare! se întoarse 
jandarmul pe călcâie, răsucindu-şi sfârcul mustăţilor şi 
privindu-le încrucişat. Vorbim între bărbaţi. Ca dânsa 
găseam zeci şi zeci! Acuma umblă femeile după noi, că s-au 
împuţinat bărbaţii la număr. Pot spune, aşadar, că a avut 
noroc. Cine-ar fi purtat grija ei, cum i-am purtat-o şi i-o port 
eu? Poate dumneata crezi că ai vreun drept să te amesteci, 
să te dai cu părerea? Am să mă întorc atunci şi să zic: au 
unde erai dumneata, atunci când avea nevoie s-o scoată 
cineva din necaz? Hai? De aceea să rămânem buni înţeleşi 
şi prieteni. Fără supărare! 

Radu Comşa îşi lăsase fruntea în palmă. 

Sergentul Iftodiu Dumitru se plimbă prin cameră cu 
mâinile la spate. Scuipă ţâşnit printre dinţi şi şterse moneda 
lichidă cu talpa. Pe urmă, îşi frecă mâinile, mulţumit că a 
lichidat chestiunea care îi stătea pe suflet. 

— Ghiţă! Ian vezi de rachiu şi de o coajă de pâine... Trap! 

Ghiţă părăsi „fierul, fonta şi oţelul”, aduse şipul cu rachiu, 
o ceaşcă şi o felie de pâine. 

— Dumneata nu serveşti? îl îmbie şi pe Comşa. Nu? Îmi 
pare rău... Atunci ne servim numai noi! 

Turnă o ceaşcă, o dădu de duşcă, rupse o înghiţitură de 
pâine, mai turnă una; tot aşa până la trei. 

— Aceasta-i porţia mea! declară satisfăcut, ştergându-şi 
mustăţile. 

Anica intră ocolindu-le privirea, cătând numai cu coada 
ochiului, pe furiş, să înţeleagă cum s-a încheiat întâlnirea 
între cei doi. 

Trase masa la mijloc şi întinse un şervet curat, cu dungi 
roşii. Sergentul Iftodiu Dumitru, încălzit de spirt, o bătu pe 


şold, cu o palmă lată şi sonoră, ca pe-o juncană scoasă la 
vedere în târgul de vite. 

— Îmi placi astăzi, Anico! Văd că te-ai pus în mare ţinută... 

Anica, roşie, îi feri mâna. 

Dar sergentul Iftodiu Dumitru, o pişcă de sân. 

Radu Comşa îşi luă pălăria. Scena aceasta parcă o mai 
văzuse aidoma. Da! În casa lui lon Bâzdâgă, electorul 
domnului Lică Cartojan. 

Îşi birui glasul, să nu tremure: 

— Eu nu mănânc, Anico! Mă doare capul. 

leşi, împiedicându-se în prag. 


— Am onoarea să vă salut! grăi în batjocură jandarmul, 
trântindu-se pe laviţă, cu faţa în sus. Nu-i place! Parcă îl 
întreabă cineva dacă îi place ori nu-i place? De ce n-a venit 
atunci, când ai rămas vădană, să întrebe: „Fă, soru-mea, ai 
rămas singură, ian să văd şi eu ce nevoi ai şi tu? Ce facem 
cu plodurile?” A făcut-o? Nu! Vine după trei ani, în 
inspecţie! Poate vrea să dreseze şi un proces-verbal? 

Sergentul Iftodiu Dumitru se veseli cumplit la ideea că 
Radu Comşa poate vrea să dreseze un proces-verbal cu 
rezultatul inspecției şi să semneze în condică. 

— Ghiţă! Mai trece garafa cu rachiu, să ne veselim, că am 
scăpat ieftin la control! 

Ghiţă, victima fierului, fontei şi oţelului, aduse şipul cu 
rachiu. 

— Şi ceaşca, logofete? Ceaşca, nu-ţi dă în cap s-o aduci? 

— Îndată, bădie Mitriţă! 

Bădia Mitriţă îşi turnă, dădu de duşcă, pe urmă îl privi pe 
Ghiţă cu înveselire, răsucindu-şi sfârcurile mustăţilor. 

— Te-ai îmbrăcat şi tu, precum văd, în mare ţinută! A venit 
domnu comandant de la Bucureşti! Ei, cum a ieşit la 
inspecţie, Castravete? 

Sergentul Iftodiu Dumitru se aşeză cu un geamăt uşor în 
capul mesei. Auzind că se află nişte pachete aduse de Radu, 
de la Jmil, se ridică singur, le desfăcu, întinse pe masă şi 
împărţi: 

— Ce-i drept, are gusturi boiereşti domnul inspector! 
Aceasta-mi place! 

Copiii înfulecară cu lăcomie sardele, zacuscă, felii de 
salam. 

Anica privea, cu un nod în gât. Tăiase o găină. Spărsese 
ouă. Pregătise cină pentru oaspe şi sărbătoare; iar el 
plecase! Îl găsi, fireşte, tot pe Radu vinovat. 

Ochii îi înotară în lacrimi. Mai mult de necaz, decât de 
durere. 

Sergentul Iftodiu Dumitru o consolă, bătând-o pe crupă. 


— Ei, ce-mi stai acum parcă ţi s-au înecat corăbiile? El se 
duce şi eu rămân! Asta-i chestia, puico! 

Se descheie la tunică şi se întinse pe laiţă. 

După zece minute, sforăia cu gura deschisă. 

Ghiţă, întors la locul lui, pe prispă, luase cartea şi începu: 

— Fierul... Fonta... Din fier se mai face şi fontă. Cum este 
fonta? Fonta este... Se sfarmă, dacă o lovim... Nu! Dacă 
luăm fonta... 

Rândunica sfârşise de mistriit cuibul. 

Acum îl capitona pe dinlăuntru, cu fulgi smulşi din piept: 
culcuş cald pentru ouăle de mâine. 

Radu Comşa a ajuns în vremea aceasta departe, pe câmp. 

Trecuse peste arături. Pământul negru şi greu îi reţinea 
tălpile, împleticindu-i mersul. 

Câmpul era gol, cum rămâne în zile de sărbătoare. 
Ogoarele îşi întindeau fâşiile proaspăt întoarse de plug. În 
soare lu-ceau grase, ca antracitul. Pe alocuri, ridicase colţ 
verdeaţa crudă a grâului de toamnă. În toată întinderea 
plutea tăcerea taincă a seminţelor care germinează, a sevei 
care se pregăteşte în adâncuri abia dezmorţită, a 
pământului mustind să erupă o nouă viaţă vegetală, pentru 
încă un an. 

Văzduhul era dureros de limpede. Străveziu şi ameţitor. 

Numai sălciile dăduseră canafuri cenuşii şi moi la atingere, 
ca blana de pisic. 

Apa zăporea în clocote şi vârtejuri. În munte, se topeau 
încă nămeţii. 

Se aşeză pe o cioată neagră, privind fără gând 
rostogolirea mută a râului. Pluteau rădăcini, bucăţi de 
garduri împletite, strujeni smulşi de undeva, unde puhoiul a 
inundat. Aci apa era strânsă în maluri, lutoasă şi repede, ca 
o putere stăpânită şi rea, încordându-şi tăriile să se 
dezlănţuie aiurea. 

Curgerea fără vuiet avea ceva de misterioasă ameninţare. 

Radu Comşa urmări cu ochii un copac târât, cu firele 
rădăcinilor afară, dispărând câteodată, încolăcindu-se ca 


şerpii, întorcându-se, oprindu-se, într-o piedică nevăzută de 
dedesubt. Pe dinaintea lui copacul trecu repede, ca o plută. 
Pe urmă, se propti într-un cot. Păru că s-a înfipt acolo. Nu! 
Se ridică pe jumătate, îndreptând rădăcinile ca 
deznădăjduite braţe de înecat, vâltoarea îl răsuci încet, cu 
vârful spre curgerea puhoiului şi îl smulse împingându-l 
spre mijloc, unde lunecă uşor, după lupta din care s-a 
eliberat victorios. Radu Comşa zvârlea bucăţi de pământ în 
apă. Se ridică să caute altele, şi pietre, ca şi cum pentru 
aceasta ar fi venit. 

Pe urmă, iar rămase fără gând, urmărind curgerea cu 
ochiuri mâloase, răscolite din adânc. Şi în sufletul lui 
dăinuia acelaşi clocot mâlos şi înăbuşit. 

Se întoarse spre seară. Îl salută, cu pălăriuţa neagră, 
dintr-un grup de ţărani, feciorul dirigintelui, care, 
nerăbdător, începuse să pregătească viitorul organizând 
prezentul. 

Câţiva ţărani se răsuciră să-l privească din urmă. Erau de 
o vârstă cu dânsul. Desigur, hoinărâseră împreună, îşi 
roseseră coatele pe aceleaşi bănci ale şcolii. Nu se mai 
cunoşteau. 

Străinii priveau la un străin! 

Intră în ogradă în vârful paşilor, ca un vinovat. Nu se uită 
în ochii Anicăi. 

Ea îi vorbi, ocolindu-i privirea: 

— 'Ţi-am oprit de mâncare! Dacă te-o lăsat durerea de cap, 
poate pofteşti şi dumneata să îmbuci oleacă de udătură... 

— Anico, vino aici, să-ţi vorbesc! 

Anica se aşeză resemnată, ca înaintea unei judecăţi. 
Ascultă, răsucind între degete colţul broboadei. 

Radu Comşa puse toată blândeţea în glas. 

Când sfârşi, femeia îşi şterse lacrimile cu poalele pestelcei. 

— Ai să faci aşa, Anicuţo? Ai să mă asculţi? îi apucă mâinile 
groase şi tari, să le dezmierde toată asprimea. 

Anica întoarse faţa cu urme roşii de plâns, privind la 
fereastra unde zarzării îşi plecau crengile cu flori albe. 


Îi desfăcu încet mâinile şi nu vru să răspundă. 

— Mă duc... Mugeşte Sâmbotina în poartă! 

Radu Comşa se întinse cu faţa în sus, în locul unde stătuse 
tot aşa sergentul Iftodiu Dumitru. 

Văzu în perete carabina şi capela de jandarm: prezenţă pe 
care toate cuvintele sale nu o putuseră înlătura. Închise 
ochii. Era istovit de aerul primăverii, de drumul lui peste 
câmpuri, de nemâncare. Viaţa îi păru mai cruntă decât 
totdeauna. Şi aci a împotmolit, a înecat, a surpat. Ela lipsit. 
S-a refăcut singură, aşa cum se refac toate vieţile, din 
rămăşiţe şi din umilire. Va trebui mult, acum, să se întoarcă 
şi să desfunde un ogor mâlit, cum se îndărătnicea taică-său 
cu pământul înecat în fiecare an... 

Deschise ochii într-un târziu, încă buimac. 

Era întuneric. A auzit prin somn un glas şi ca un plâns 
surd. 

Glasul se mai aude încă. Afară, pe prispă. 

Şi e glasul Anicăi: 

— Ce vină poate să-mi aducă mie, cumătră loană? Nu 
îngrijesc eu de copii? Nu-i dau la învăţătură? Nu-i 
gospodăria mea, cum o ştie tot satul? Care ogor, altul decât 
al meu, e cel dintâi arat, sămănat şi prăşit? Nimeni nu m-a 
văzut cerând, nici n-am de împărţit nimic cu nimeni... 

— Asta-i drept! întări glasul străin, care, desigur, era al 
cumetrei loana. 

— Adică la ce-mi cere să mă stric cu Mitriţă? Nu-s carne 
omenească şi eu? Nu zic că n-am greşit! Dar dacă ţara ne-a 
luat bărbaţii la război să ni-i piardă, îmi pare mie, cumătră 
loană, că ţara n-are ea grijă să ne dea alţii la loc... C-am 
păcătuit? Nu-s nici cea dintâi şi nici cea de pe urmă! Câta 
trăit Gheorghe, m-am păstrat curată cumu-i paharul. Dac- 
am păcătuit acuma, cine n-o săvârşit păcat să ridice piatra 
şi să arunce, cum scrie şi la Evanghelie! 

— Ba că chiar! sună acelaşi glas al cumetrei. Da de popa 
Gligore, că are ţiitoare de când i-o murit preuteasa şi i-o 


făcut încă patru ploduri, nu mai zice nimeni nimica! Toate îi 
sărutăm cu smerenie mâna şi îi cerem blagoslovire... 

— Acuma stă şi doarme, după ce mi-a oţărât inima! Lui, ce- 
i pasă! Mă mir de ce nu mă lasă în pace să trăiesc cum ştiu 
eu şi cum am mai trăit... Nici nu-i cer să-mi deie nimic şi 
nici nu-mi trebuie de la el nimic! Să mă lase în prostia mea! 
I-am cerut un ajutor şi eu... Cu Ghiţă! Şi văd că rău am 
făcut! Ziceam să-l dau la şcoală mai mare, să ajungă doftor 
ori avocat, ori ofiţer, că-i băiat cuminte şi muncitor, cum îl 
ştii şi dumneata... Ştii ce-mi răspunde, cumătră loană? 

— Zi, Anico! Eu de unde să ştiu? 

— Îmi spune să rămână aicea la plug, ori să-şi caute vreun 
meşteşug, că nu-i de el cartea! Ghiţă, săracu, care stă toată 
ziua şi buchireşte la învăţătura lui, de nu-i am grija, ca de-o 
fată... Şi ştii de ce îmi spune astea, cumătră loană? 

— De unde să ştiu, femeie dragă? 

— Iaca, să-ţi spun eu! Asta, ca nu cumva să nu se mai 
ridice şi altu din neamul lui şi să se mai bucure şi alţii de-o 
viaţă mai omenească! 

— "Ţiţiţi! se auzi cumătră Ioana minunându-se de atâta 
câinoşenie. 

— Asta-i bucuria şi ajutorul pe care să-l aştepţi de la un 
frate, cumătră, dacă s-a ridicat şi i-a ajutat Domnul să nu 
mănânce mămăliga pe care o mâncăm noi! Şi ştii de când 
am înţeles eu ce fel de om îi frate-meu aista, cumătră 
loană? 

— Ei, spune s-aud, Anică! glăsui cu nerăbdare cumătră. 

— De când cu moartea mămucăi, Dumnezeu s-o ierte! De 
atunci am înţeles şi l-am desprins de la inima mea... Era 
mama întinsă pe masă şi n-a scos o lacrimă, cum nu scoate 
piatra o lacrimă. Pe urmă, seara, după ce-am îngropat-o, 
era ici pe prispă, unde stăm acum şi numai ce-l văd că 
prinde a râde... Mi-am făcut cruce, Doamne iartă-mă... 

— Aracan de mine! se îngrozi glasul cumătrei Ioana. 
Atunci să ştii că-i mare câine! L-o ticăloşit târgul, care nu se 
mai află... 


Glasurile tăcură. Anica îşi suflă nasul... Cumătră Ioana 
întrebă: 

— Şi acuma ce faci? 

— Ce să fac? Îl aştept să plece, să-mi văd de necazurile 
mele. Ducă-se el la Bucureştii lui şi lese-me pe mine în 
prostia şi păcatele mele! Nu-i cer nimic şi nu-mi trebuie 
NIMIC. 

— Drept ai, Anică! Te aud şi te plâng! Şi Mitriţă ce spune 
la toate aieste? 

— Mitriţă! El îi mai cuminte... Ca un om înţelept ce este, 
mi-a spus să tac, să ascult şi să fac pe urmă cum m-o tăia 
capul meu. Zice, când am început să plâng: „Bagă de 
seamă. Anico! El se duce şi eu rămân” 

— Aiasta-i vorbă mare! încuviinţă cumătră Ioana. Acum, 
Anico dragă, te-aş ruga de olecuţă de făină, că m-a apucat 
noaptea şi-am uitat la ce venisem. 

Se ridicară amândouă. 

Radu Comşa îşi isprăvise de ros toate unghiile. Anica 
aduse lampa şi se ridică în genunchi, pe laviţă, să ia 
carabina şi capela sergentului Iftodiu Dumitru. 

— Poţi să le laşi acolo unde sunt, Anico! Plec eu! 

— Când? întrebă Anica repede, cu o uşurare pe care nu şi- 
o putuse ascunde. 

— Acum... Dacă-mi găseşti o căruţă, acuma chiar. Este un 
tren la miezul nopţii. 

— Dacă zici dumneata... 

Anica lăsă chipiul şi carabina la locul lor. Alergă să 
găsească o căruţă. 

Când se întoarse, Radu îşi spuse că a aflat-o mai repede 
decât se aştepta. 

Ghiţă îşi aşeză cartea peste caietele învelite cu hârtie 
albastră, mai aruncând ochii să-şi lămurească ceva nelă- 
murit în chestia fierului, fontei şi oţelului. 

Anica i-o smuci din mână, trântind-o: 

— Ci las-o încolo de carte, că tot un prost la vaci ai să 
rămâi! 


— De ce, mămucă? întrebă copilul nedumerit, neştiindu-se 
vinovat cu nimic. 

— Să rămâi aici, să râneşti baligă, fiindcă aşa vrea 
dumnealui! 

Copilul se uită la Radu, cu ochii plini de tristă mirare şi cu 
mustrare de animal bătut. 

— Dar ce i-am făcut? 

— Nu i-ai făcut nimic! răspunse tot Anica. Eşti prost, prost, 
un prost din care n-are să scoată nimeni nimic! Prost ca 
tată-tău! Dumnezeu să-l ierte! 

Băiatul se vâri într-un ungher şi începu să plângă. Cu 
dosul mâinii îşi ştergea lacrimile şi Anica. 

Radu îi privi din prag, cu valiza în mână: acesta era fructul 
viermănos al hotărârii pentru care venise! 

La căruţă, îi petrecu Nuţa, în hainele ei de sărbătoare; 
miniatura de port femeiesc în toată puterea, ca infantele lui 
Velasquez şi Goya. 

Radu Comşa puse un picior pe butucul roții să urce. Se 
întoarse şi o ridică în braţe, o sărută pe ochi, pe obraz, pe 
pieptenul roz, pe părul mirosind a gaz. 

Îi dădu drumul. 

Spuse omului să mâne. Se mai răsuci în urmă. 

Copila, în noapte, îi făcea semn de drum bun, cu mâna. 

O văzu, umbră mică şi neagră, părăsită în noaptea adâncă 
şi neagră. 

Pe urmă, îl întovărăşi numai lătratul câinilor. 

Capitolul III. 

STRIGOII. 

În două zile, Capitala se transfigurase ca după o băutură 
vrăjită. Îl întâmpină pe Radu Comşa în veşmânt festiv. Cu 
flori de liliac şi cu ferestre deschise în lumina de cleştar a 
dimineţii. 

Trecătorii nu mai goneau alungaţi de grijile lor mizere. 
Păreau că au ieşit în soare numai pentru plăcerea soarelui. 
Mersul şi gesturile nu mai aveau nimic din osteneala 
sângelui sleit şi acru. Pluteau imponderabile. Privirile se 


întâlneau fără indiferența dintotdeauna. Se recunoşteau oa- 
meni care nu s-au văzut niciodată. Se înțelegeau din ochi cu 
o fericire complice: 

— Prietene, nu e aşa? O minune soarele acesta! 

Iar femeile se prelingeau pe lângă vitrine, cu mlădieri de 
feline dezmierdate. 

Radu Comşa îşi târî iarăşi mocnit paşii prin sălile Palatului 
de Justiţie, vânturate de curente; pledă câteva procese fără 
însemnătate; reluă colinda prin cartierele mărginaşe. 

Dar primăvara biruia şi aci. 

Din gunoaie şi din smârcuri dispăruse urâţenia trivială. Un 
cireş alb, plecat peste marginea unui gard, era destul să 
pavoazeze o înfundătură până ieri cangrenată. Se căscau în 
lături ferestre care-au fost ferecate luni de zile, alungând 
cocleala unde a hibernat mizeria. 

Cerşetorii arboraseră cârpe noi şi mai puţin zdrenţuite. 
Nechezau gloabele cotiugarelor scuturându-şi pielea 
pustuloasă întinsă pe ciolane, adulmecând cu nările în vânt 
cine ştie ce îndepărtată înviere a pajiştilor. Îi treceau 
printre picioare haite de câini fugărindu-se după o căţeluşă 
periată, spălată şi mătăsoasă, scăpată dintr-o curte 
aristocrată, cu panglică şi zurgălău la gât, ademenită de 
amoruri proletare, ca fiica împăratului îndrăgostită de 
ciobanul neîmbăiat. 

Radu Comşa citi pe tăblia albastră a unei străzi un nume 
care îi spunea ceva. 

Se trudi să-şi amintească, lăsându-şi paşii agale printre 
zăplazuri cu grădini scufundate într-o tăcere provincială. | 
se alătură deodată numele de alt nume şi de o întâlnire. 

Într-o seară, cu un an în urmă, cunoscuse un om dintre 
acei despre care ceilalţi oameni vorbesc întotdeauna cu o 
superstiţioasă rezervă de respect amestecat cu teamă. Un 
om care dezlănţuise furtuni, luptase cu legile ţării, ispăşise 
răzvrătiri în temniţă. 

Acum se ţinea departe de foştii tovarăşi. Se spunea că 
lucrează la o operă ce va însemna epocă, închis într-o 


bibliotecă, unde multe tomuri poartă omagii frăţeşti ale 
celebrităților revoluţionare din toată Europa. 

Radu Comşa pornise întovărăşindu-l pe stradă; ca să-i 
vorbească înfierbântat despre prefacerile ţării, despre 
chinul sufletesc al celor scăpaţi din război, despre 
„generaţia de sacrificiu”, cum se spunea atunci, şi alte 
cuvinte mari care pluteau în aer şi îi erau, în vremea aceea, 
cu deosebire scumpe. leronim Pacu ascultase, fără ca Radu 
Comşa să-i poată descifra ceva în figură, fiindcă în sfârşitul 
acela ceţos de februarie, seara era umedă şi „veteranul 
revoluțiilor” de odinioară îşi înfăşurase partea de jos a 
obrazului într-un şal de lână; iar partea de sus, cu ochii şi 
fruntea, o păstra ascunsă de o pălărie neagră cu boruri 
uriaşe, adevărată pălărie de conspirator, cum mai fabrică 
numai Italia pentru briganzii filmelor. 

În mijlocul unei fraze, Ieronim Pacu îl oprise: 

— Mă ierţi, tinere! Foarte interesant ceea ce spui! Dar 
pierd tramvaiul... Când vrei să continui, treci pe la mine. 
Îmi face plăcere, oricând! 

Se căţărase pe scara tramvaiului, făcându-şi loc cu coatele 
în mantaua păroasă, prin plebea remorcii. 

De acolo, îşi adusese aminte şi îi strigase, plecat peste 
bara platformei, strada şi numărul unde să-l caute. 

Radu rămăsese la piciorul felinarului, dezamăgit. 
Veteranul revoluțiilor se arâtase prea puţin pasionat de 
gândurile care îl munceau pe el şi încă pe atâţia alţii, 
atunci... 

Acum, poate îl va ajuta să se regăsească. 

Îşi amintea strada, nu-şi amintea numărul. Întrebă la o 
tutungerie. Vânzătoarea îl informă, serviabilă: 

— Numărul treizeci şi şase. Pe dreapta... O casă cu vi-traj. 
Domnul Ieronim cumpără întotdeuna tutun de la noi. Tutun 
de pipă! Luaţi seama la câini... 

Într-adevăr, în portiţă, printre zăbrele, îşi arătară colții doi 
câini de stână, apărând cu vrăjmăşie patetică domeniul 
veteranului revoluţionar. Descoperi un buton de sonerie. 


Apăsă cu timiditate. O slujnică vioaie, în strai ardelenesc, 
deschise, poruncind câinilor să tacă. 

Dulăii se liniştiră brusc şi începură să miroasă oaspele 
prietenos, dând din coadă. Slujnica îl privea drept în ochi, 
cu o urmă de râs. Venise cu râsul acesta din casă, unde 
probabil se întâmplase, ori povestea cineva, ceva foarte 
hazliu. 

Radu Comşa scoase cartea de vizită, recunoscând că 
deocamdată nici câinii, nici slujnica n-au sumbră înfăţişare 
de conspiratori. 

Fata şovăi în capul scărilor, dacă să-l poftească înlăuntru 
ori nu. 

— Adăstaţi să vâăd cie dziece duomnul! N-aveţi tiamă... 
Nu muşcă, numai gura ie ghie dânşii, tune-i drac, că mâncă 
die pomană! 

Slujnica nu intră în casă. 

Merse în grădină, unde, în picioare, la o masă, un bărbat 
în vestă de lână cu mâneci geluia o scândură. Radu Comşa 
crezuse că e un dulgher. Omul lăsă gealăul jos, se uită la 
cartea de vizită, se uită la Radu Comşa, care aştepta în 
capul scărilor. Se vede că nici numele, nici figura 
vizitatorului nu-i spuneau nimic. 

Făcu un semn, resemnat: 

— În sfârşit! Pofteşte-l, să vedem ce vrea... 

Slujnica îi deschise portiţa grădinii şi o tuli în casă, unde 
avea de sfârşit râsul. 

Îndată se auziră alte glasuri de femei şi un chiot de copil, 
în antreul cu geamlăc... 

Ieronim Pacu nu mai păstra nimic din gravura bărboasă de 
pe vremuri, aşa cum îl înfăţişau foile muncitoreşti: într-o 
temniţă, sub o fereastră cu gratii şi cu un ulcior de lut 
alături, sau repezindu-se, cu pieptul desfăcut, într-o barieră 
de baionete. 

Radu Comşa văzu un moşneag robust, cu fruntea osoasă şi 
lată, cu barba potrivită scurt şi sură, ca un autentic dulgher. 

Îl invită să se aşeze pe banca de lemn, cu spătar. 


Cu un creion lat, continuă să tragă linii pe o scândură, 
ferind din cale un metru galben, articulat, de meseriaş. 

Îşi aminti acum capul lui Comşa; semnele lui din obraz nu 
se uitau uşor. 

— Aşadar, ai venit? Vorbi, potrivind două scândurele cap la 
cap şi trăgând o linie. Te-am aşteptat... Unii îmi bat la uşă a 
doua zi... Cei mai nerăbdători! Alţii după doi ani... Cei care 
ştiu să aştepte... Dar tot pe aci trec... 

Se opri să reteze cu un ferăstrău îngust capătul scândurii. 
Radu Comşa gândi că, după vorbă, după privire şi toată 
înfăţişarea, e din neamul oamenilor cu bunătatea posacă; 
oameni care intimidează copiii şi plictisesc femeile. 

— Aşaaa... Bun! Se adresă scândurii retezate. 

Pe urmă, întoarse ochii verzi-cenuşii spre musafirul de pe 
bancă. 

— Dragă tinere, te rog spune-mi ce te aduce la mine! Nu 
lua seama la ce meşteruiesc eu aici... Când lucrez, ascult 
mai bine. Munca e neplăcută numai când e obligatorie! 

Îşi ridică mâneciie vestei de lână, dezvelind braţe 
musculoase şi albe. Rotunji muchiile scândurii. 

Radu Comşa pomeni seara în care l-a cunoscut, cu doi ani 
în urmă. Descoperi cuvinte de ironie amară, pentru a 
zugrăvi crud deosebirea între naivitatea avântată cu care îi 
vorbise atunci şi tristeţea cu care a venit să-i vorbească 
astăzi. 

Ca să fie mai bine înţeles, povesti de la început. Satul, anii 
de şcoală, războiul, până la mizeria morală din care se 
ridica şi cădea atras îndărăt... 

— Ştiu! grăi Ieronim Pacu, strângând linioarele metrului, 
după ce măsurase şi punându-l alături. E fenomenul fatal, 
de câte ori transferul de clasă s-a făcut brutal. Rămâi izolat! 
Ai părăsit pe unii şi încă nu te primesc ceilalţi... 

Începu să bată două scândurele într-o stinghie îngustă, 
alegând ţintele dintr-o hârtie vânătă de băcănie şi ţinându- 
le, între buze, pe cele potrivite. 


Radu Comşa istorisi cum tot ce-a încercat n-a izbutit. Cele 
mai generoase hotărâri stau sub prăbugşiri. 

Ieronim Pacu potrivi atent alte două scândurele. Acum se 
vedea că înjghebează pereţii laterali ai unei cutii. 

Rosti, după ce scoase ultimul cui dintre buze: 

— Ştiu! Dar cel mai bun mijloc pentru a contribui la 
fericirea universală e ca fiecare să înceapă prin a şi-o face 
pe-a lui proprie. Goethe a spus-o! 

Radu Comşa evocă amintirea epocii de îndată după război, 
când mulţi ca dânsul, întorşi din şanţuri, se arătaseră cu 
atâta însufleţire gata să-şi ofere tinereţea, pentru a realiza 
o primenire a lumii. Suflu ce a cutreierat toate ţările după 
vărsarea de sânge şi acum pretutindeni pare că s-a înfundat 
în smârcuri. 

Ferăstrăul reteză alt cap de scândură. leronim Pacu îl 
ridică de jos. Scutură făina de lemn de pe mâini. 

— Ştiu! vorbi. Sunt împrejurări când egoismul tău coincide 
cu o emoție generală. Atunci crezi că devii martir pentru un 
bine general! De fapt, nu săvârşeşti decât ceea ce îţi 
dictează acest egoism! 

— Unul câte unul, continuă Radu Comşa, au renunţat. 
Mulţi nici n-ar vrea să-şi amintească ce-au hotărât odată. Li 
se par copilării fără urmare. Exaltările unei nopţi, sub 
impresia alcoolului, de care a doua zi roşeşti. 

Ieronim Pacu tăie două stinghii subţiri, le netezi, bătu un 
fund la cutie. 

— Ştiu! E o regulă generală ca existenţa agitată a 
martirilor să sfârşească în pacea confortabilă a sinecurelor! 

Şi acum, Radu Comşa se găseşte într-o izolare desăvârşită. 
De unde a plecat, nu se mai poate întoarce. Spovădui ce i s- 
a întâmplat în satul Hârtoape. 

— Ştiu! Dovedi că ştie şi de astă dată, monoton şi 
nesurprins de nimic, Ieronim Pacu, alegând un lemn rotund 
şi trăgând cu creionul semnul unei rotiţe. Am spus 
adineauri că acesta e riscul transferului de clasă prea 
brutal! Când un individ evadează dintr-o clasă şi nu s-a 


situat încă temeinic în alta, are motiv să se dezoleze... 
Constată în jurul lui o desăvârşită indiferenţă! O natură 
mută, tovarăşi cu care legăturile sunt numai exterioare; 
aceasta este marea solitudine socială! Aceasta cred că e 
suferinţa dumitale... 

Radu Comşa mărturisi că la această suferinţă caută as-tăzi 
un leac... Un sfat. Sunt alţii care vor fi trecut şi dânşii pe 
aci. 

Veteranul revoluțiilor tăcu un timp, până ce isprăvi patru 
rotiţe. Începu să le dea găuri cu un burghiu. 

— Inteligența n-are nevoie de complici! declară laconic şi 
continuă să sfredelească găurile, suflând ca să împrăştie 
tărâţele de lemn. 

Când sfârşi, ridică ochii la o cuşcă atârnată deasupra, în 
creanga mărului înflorit. Îndreptă o cupă de porțelan şi 
mustră sticletele dinăuntru. 

— Iarăşi ţi-ai vărsat apa? Acum rabdă, fiule, până şi-o 
aduce aminte de tine Veronica! 

Radu Comşa crezu că leronim Pacu l-a uitat, cum uitase 
Veronica sticletele. 

Răsucea între degete o spirală de geluitură, cu miros 
plăcut şi umed de brad. 

Dar Ieronim Pacu nu-l uitase. Îşi dădu uneltele la o parte: 

— O clipă numai şi am terminat! 

Aşeză osii de lemn în rotiţe, prinse cutia deasupra: pe 
masă apăru un cărucior de copil. 

— Pentru nepotu-meu! lămuri. Cam rudimentar, dar în 
definitiv plăcerea a fost pentru mine să i-l lucrez! Pentru 
plăcerea lui se poate cumpăra altul de fabrică, perfecţionat 
şi mai arătos. 

Îşi scutură praful de lemn şi aşchiile de pe vesta de lână. 
Se rezemă de masă, cu spatele spre căruciorul alb şi cu faţa 
la Comşa. 

Ca un lucrător care şi-a sfârşit treaba şi are acum vreme 
de palavre, aprinse o pipă scurtă. 


— Şi ai venit, aşadar, la mine, cum fac toţi! la să mai trec 
pe la moşneag! El trebuie să aibă pregătită vreo soluţie... El 
e negustor de himere. Îmi mai poate ogoi amarul cu 
dulceaţa cofeturilor sale serafice... Marturiseşte dacă de 
fapt nu te-a îndemnat să vii la mine acestea? 

Ieronim Pacu zâmbi cu melancolică îngăduinţă pentru 
această faimă de rebel şi pentru rolul lui de duhovnic. 

— Cunoşti un cuvânt al lui Rouget de l'Isle, tinere Comşa? 
„Ca va mal, on chante Marseillaise” spunea la bătrâneţe, în 
zilele revoluţiei din iulie. Nu sunt ca moşneagul Rouget de 
l'Isle! De câte ori aud cântând Marsilieza, nu ciulesc 
urechea, cum fac caii de circ când au ajuns la saca şi trec 
pe lângă o fanfară... Dar nici nu spun că ca va mal! Spun 
numai că tinereţea trebuie să cunoască şi aceasta. Să treci 
şi pe aci. Să te muşte puţin viaţa! Unele fructe sunt mai 
gustoase când au fost ciugulite de păsări. Tinereţea nu 
cunoaşte fericirea îndoielii... Crede că lumea a fost creată 
ca să fie dărâmată şi reconstituită după o nouă sinteză. 
Crezi în idei! Te oferi să mori pentru ele! Dar ideile nu sunt 
nici bune şi rele, prin ele însele. Depind numai de emoția 
care le animează. Şi temperamentul tău decide soarta lor! 
Mai târziu, abia descoperi tragicul dintre ideea pe care ţi-ai 
făcut-o despre tine şi realitatea la care ai izbutit. Îmi 
vorbeşti de fericirea generală? Dar, tinere, fericirea n-o 
putem da nimănui cu de-a sila! Dacă n-o vrea, nu-i trebuie! 

Ieronim Pâcu pâcâi din luleaua scurtă. Privi în gol. Pe 
urmă, se mişcă să aşeze bucata de zahăr între gratiile 
cuştii, de unde sticletele o rostogolise ciugulind. 

Se întoarse spre Comşa, privindu-l cu ochii buni: 

— Uite, cu acest sticlete sunt foarte bun prieten. Nu e aşa, 
Stik, că suntem foarte buni prieteni? 

Pasărea pestriță piui, scuturându-şi aripile şi rostogolind 
cu o lovitură de plisc, din nou, cubul de zahăr. leronim Pacu 
îl dojeni, iar drept pedeapsă îi lăsă zahărul în cojile de 
seminţe şi în murdărie. 

Continuă: 


— Pe acest amic îl văd într-o zi zburlit şi supărat, nevoie 
mare! Nu se atinsese de cânepa lui, nici de zahăr, nici de 
apă... Gogea ca o victimă a infamei reacţiuni încarcerată 
într-o fortăreață politică: Bastilia, Vaţ sau Petropavlovsk... 
Şi îmi vine deodată un gând: „Bine, moşneag caraghios şi 
incorigibil revoluţionar! Tu, care ai făcut atâta scandal 
pentru libertate, cum poţi ţine captivă o nevinovată pasăre 
care a fost creată să se zbenguie în tufişul grădinilor şi să 
ţiuie în libertate, cât o ţine gura?” Aceasta mi-am spus şi m- 
a cuprins o mare ruşine pentru asemenea inconsecvenţă, 
pe care n-o observasem până atunci... Deschid cuşca, să-i 
dau libertatea, adică fericirea... Ca un imbecil, la început 
nici nu voia să iasă! L-am scos cu de-a sila. A trebuit să-l 
alung! Zboară pe-o creangă, de aci pe acoperiş, pe coş. Nu-i 
venea că creadă. În sfârşit dispare. Îl salut: „Adio, fiule! Şi 
poartă-ţi libertatea sănătos!” Pe urmă, îmi văd de lucru, 
frecându-mi mâinile, cu conştiinţa împăcată că am săvârşit 
o faptă bună! La masă, povestesc noră-mi fapta mea 
caritabilă, eu cu dânsa stau, fiu-meu a murit în război! Cu 
dânsa şi cu nepotu-meu. Îi auzi? 

Ieronim Pacu se opri să asculte glasul copilului şi al 
nurorii, în antreul cu geamlăc. 

Zâmbi, ca un adevărat şi simplu bunic. 

— Noră-mea, mai realistă, ca toate femeile, se arată mai 
puţin entuziasmată de bravura mea, decât mă aşteptam. 
Zice: „Ai făcut rău, tată... Are să dea peste el vreo pisică.” 
Mi-a stricat toată bucuria... Când citeam, îmi fugeau ochii 
de pe rânduri... Mă frământa mereu remuşcarea: „Moşneag 
nebun ce eşti, aşa ai înţeles tu să faci fericirea unei vietăţi 
care venea atât de delicat să-ţi ciupească în palmă 
seminţele? La aceasta ţi-a folosit toată înţelepciunea 
învățată din cărţi şi din experienţă?” Toată ziua am fost 
indispus... Nu se prindea lucrul de mine. Am pornit-o în 
oraş. M-am întors posac. În prag, seara, mă întâmpină 
nepotu-meu cu glasul tăiat de emoție: „Bunicule, s-a întors 
sticletele înapoi!” Am alergat să văd minunea... Sticletele 


ciugulea liniştit din seminţe... Şi văd pisica vecinului, pe 
acoperişul bucătăriei, cu ochii sticlind. Îl pândea încă... Mai 
cuminte sticletele ca mine! Şi te gândeşti cu câtă 
nedreptate se spune că nu există cap mai sec ca al 
sticletelui! Dragă tinere, nici fericirea individuală a 
aproapelui, nici cea general-socială, nu stă în puterea 
noastră să o procurăm. Fiecare viaţă e delimitată de un 
cerc invizibil, ca cel tras de vrăjitori la sălbatici, peste care 
omul nu poate păşi... N-ai drept să-l împingi spre 
necunoscutul unde nici tu nu ştii ce-i aşteaptă, dacă nu te-ai 
învrednicit din vreme să-l prevezi şi să-l pregăteşti! 

Ieronim Pacu scutură pipa şi îşi netezi, cu latul palmei, 
fruntea osoasă şi pleaşă, cu un gest rămas de bună seamă 
din vremurile când avea chică de conspirator. 

— Aud că circulă pe socoteala mea tot soiul de basme... Că 
stau închis şi lucrez la o „operă capitală”. În fine, tot soiul 
de asemenea fantasmagorii. Tinere Comşa, toate acestea 
sunt născociri. Aş spune: calomnii! Am un nepot. Am datoria 
să-l cresc şi să-l fac om întreg, să-i pregătesc fericirea lui 
individuală. Aceasta încerc! Nici nu râvnesc la altceva. Am 
început să urăsc şi sfinţii. Sunt pacostea omenirii! Aceştia 
nu cunosc ce înseamnă îndoiala. De aceea sunt rigizi, 
inumani şi nu surâd niciodată. Certitudinea e severă şi 
intolerantă! Viaţa sfinţilor şi a eroilor e foarte frumoasă în 
cărţi. Dar nu se aminteşte oare, chiar în acele cărţi, că, 
bunăoară, după moartea unui om de sfinţenia sfântului 
Francisc din Assisi, oamenii s-au ucis deasupra sicriului, ca 
să-şi smulgă unul altuia cadavrul? Gândeşte puţin la tâlcul 
unui asemenea deznodământ. Le aminteşte toate acestea, 
îmi pare, un om de duh şi încă tânăr: Maurois! Şi să mă 
întorc la mine... Ce-am făcut, ce-am trăit, ce nădejdi ale 
altora am dezamăgit, nu importă! Nici nu-mi pasă şi nici nu 
vreau să mă socot renegat! Animalul nu poate evada din 
real în ficţiune, fiindcă n-are imaginaţie. Omul însă cunoaşte 
această evadare, în ideal, în dorinţă, în Dumnezeu, în artă, 
în socialism, în revoluţie, în iubire, în nemurire... Imaginaţia 


îi creează alte realităţi. Mi-a creat şi mie! Am crezut în ele! 
Au crezut şi alţii. S-au risipit. Ne-am risipit fără a lăsa în 
urmă decât vorbe, vorbe... Mă dezinteresează acum! Dacă 
mi-ar mai fi îngăduit să folosesc limbajul de altă dată, aş 
spune că la sfârşitul vieţii priveşti la închipuirile tale de 
odinioară, ca la fluturii prizonieri într-un bloc de gheaţă... 
Sunt morţi, congelaţi, şi totuşi numai moartea şi gheaţa îi 
mai conservă... Dacă sufli deasupra, să topeşti peretele de 
gheaţă, nu mai rămâne decât un mototol. O vâscozitate... 
Îmi pare că vorbesc prostii... Mă ispiteşte din nou limbajul 
foiletoanelor... Acum, te rog să mă ierţi! Mă aşteaptă 
nepotu-meu să-i duc acest vehicul primitiv... 

Ieronim Pacu scutură pipa pe marginea mesei, o puse în 
buzunarul vestei de lână şi îl întovărăşi pe Radu Comşa 
până la portiţă, ducând în mână căruciorul de scânduri. 

În uşa verandei apăru un copil cu şorţ alb. Când văzu 
jucăria, ridică mâinile în sus de bucurie: 

— Bunicule! Dă-l mai repede, bunicule... 

O doamnă cu părul spic lăsă lucrul alături, fericită de 
fericirea copilului. 

Radu Comşa trecu pe lângă fereastra deschisă, unde se 
vedea un perete întreg îmbrăcat cu rafturi de cărţi: 
tomurile cu omagiul revoluţionarilor faimoşi în toată 
Europa. 

„E un moşneag nerod. S-a zaharisit!” îşi repeta Radu 
Comşa, întorcându-se pe strada cu grădini provinciale, 
unde nu străbătea larma Capitalei şi unde o pisică traversa 
în vârful labelor, fără nici o grabă, fiindcă vehiculele se 
rătăceau arar pe aci. 

Înserarea cobora albastră. Becurile nu se aprinseseră. 

Era ceasul când aerul primăverii e dureros şi oamenii 
păşesc extenuaţi, după o risipă de desfătare prea mare. 

Perechile treceau la braţ, în haine de culori deschise, cu 
mersul languros, căutându-şi în ochi. Glasurile şoptite 
aveau mlădieri de suspin. Buzele multora erau atât de 


LIA 


aproape, încât ştiai că acuşi, în casă ori într-un colţ mai 
umbrit, vor sfârşi în sărut. 

O femeie îl privi venind, cu un surâs de îmbiere, căci Radu 
Comşa era înalt şi zvelt încă. Dar când îi văzu cicatricele din 
obraz, întoarse capul şi traversă pe celălalt trotuar. 

Ajunse la capul Podului. Trăsurile şi automobilele se 
întorceau de la Şosea, agale. Unii îşi uitaseră, braţul după 
mijlocul femeilor. Ochii nu vedeau strada; privirea trecea 
peste oameni, arbori şi ziduri, cu altă nălucire rămasă în 
pupilă. Liceeni în culorile vărgate ale echipelor, cu 
genunchii goi, veneau în cete gălăgioase de la câmpurile de 
sport. 

Într-o trăsură, trecu Zoe Vesbianu, cu un tânăr în pardesiu 
cenuşiu şi pălărie moale. Îşi uitase degetele în mâna lui. Nu 
întoarse capul când Radu Comşa salută. 

Nu-l recunoscuse. 

Pe urmă, chiar pe lângă bordura trotuarului, filă alt 
automobil, de roşul sângelui închegat, condus de Luminiţa, 
plecată pe volan. Alături, o nursă cu bonetă de dantelă albă 
ţinea un copil pe braţe. Radu Comşa strânse pumnii în 
fundul buzunărilor, până când unghiile se înfipseră dureros 
în carne. 

Străbâtu mai departe Calea Victoriei printre mulţimea 
înaintând în pas de menuet, în începutul vioriu de 
înnoptare, când becurile şi vitrinele răsfiră lumini încă prea 
timpurii. 

Observă că aproape nici un trecător nu e singur: un 
bărbat, o femeie; o femeie, un copil; doi prieteni, două 
femei... 

Primăvara nu-i lasă să se închidă în singurătatea lor ostilă 
dintotdeauna. Bucuria fără pricină se cere împărtăşită; 
fiecare caută un prieten, un necunoscut, să devină 
confident, un braţ în care să se reazeme cald. 

Mulţi, desigur, vor trece peste o săptămână cu indiferenţă 
şi plictiseală unii pe lângă alţii. Acum se simțeau atraşi de 
puteri tainice, se descopereau mai buni, îşi găseau unul 


altuia farmec pe care nu l-au cunoscut şi de care se vor 
mira mâine, cu pudică ruşinare că şi l-au putut atribui 
reciproc într-o inexplicabilă amăgire. 

Radu Comşa grăbea pe marginea trotuarului, atins de roţi, 
împroşcat de strigătul birjarilor şi insultat de interjecţiile 
agresive ale claxoanelor. 

Pe bulevard, se opri din mers. I s-a părut că l-au privit, 
sleiţi şi indiferenți, ochii cuiva, cunoscuţi. Da! Ochii lui Titel 
Iliescu. Era rezemat de bara unei vitrine şi poate că îl 
privise fără să-l vadă. 

Cu barba de trei zile, cu gulerul neschimbat, cu pleoapele 
grele, se cunoştea că s-a oprit acolo fără să ştie de ce, 
aşteptând nu ştia pe cine. 

Radu Comşa se rezemă şi dânsul, alături, pe bara de 
alamă. 

Celălalt îi făcu loc fără să-l observe, cu gândul absorbit 
aiurea. 

Acum se vede ce priveşte. Radu se înşelase când crezuse 
că ochii aceia s-au oprit asupra lui, că l-au văzut. 

Titel Iliescu se oprise pentru altceva. 

Privea un câine, întins la intrarea unui gang, lingându-şi 
pielea roşie, mâncată de râie. 

Din când în când, câinele se odihnea, clănţănind din dinţi 
şi tremurând. Pe urmă, începea altă porţiune de piele, 
strâns numai în mizeria lui, fără să ridice privirea la 
trecători. Un rândaş, cu şorţ albastru, îl izbi cu piciorul, 
intrând în gang. Câinele fugi grebănos şi şchiop, sub o 
vitrină. Se întoarse, când socoti că primejdia a trecut. Se 
simţea în gura gangului la un adăpost al său, cucerit, unde 
revenea cu încăpățânare, cerşind cu ochii lăcrimoşi să fie 
lăsat în pace. 

Era atâta mizerie tragică în înfăţişarea animalului 
lingându-şi rănile dezgolite de păr, până la carnea vie şi 
dezgustătoare, încât lui Radu Comşa îi fu mai multă milă de 
câine decât de fostul prieten care, în această seară 


voluptuoasă de primăvară, nu găsea altceva pe ce să-şi 
odihnească privirea. 

Îi prinse braţul. Titel Iliescu ridică ochii opaci. Fu numai 
un început de surpriză, îndată împotmolit. 

— Priveai şi tu? întrebă lânced, fără mirare, ca şi cum s-ar 
fi despărţit de ieri, nu de atâţia ani. 

Şi îndată se hotări cu energie: 

— Hai să bem un şpriţ! 

Alături, se afla o bodegă. Titel Iliescu intră înainte. Arătă 
energie doar cât comandă o sticlă de vin; nerăbdare doar 
până băiatul o desfundă. Dădu pe gât două pahare, unul 
după altul. Întinse o hârtie băiatului. 

— la de la prăvălia de-alături un guler moale, treizeci şi 
şapte! Repede, până nu se închide... 

Pe urmă, turnă alt pahar. Îl goli. Se răsuci pe scaun, 
rezemându-se cu creştetul în perete şi privind ţintă 
rafturile cu sticle. 

Băiatul aduse gulerul învelit în hârtie subţire. Titel Iliescu 
îl vâri în buzunar, fără să-l desfacă şi să se uite la el. Sorbi 
alt pahar. Nu-şi şterse buzele ude. Făcu un semn mut cu 
degetul băiatului să schimbe altă sticlă. 

Radu Comşa nu-şi putea desprinde ochii de la prieten, cu 
senzaţia de groază a unui om care asistă de pe mal la înecul 
altui om. 

Nu mai rămăsese nimic din chipul cu trăsături fine, din 
ochii cu limpezimea bună. Un obraz puhăvit, cu pungi 
tumefiate sub pleoape, cu vinişoare vinete străbătând 
pielea. Şi muţenia aceasta, indiferentă şi absentă! 

— Tu nu bei? tărăgăni cleios prietenul. Bea! Eu abia după 
două sticle încep să simt că trăiesc... Numai după două! 

Aprinse o ţigară. O zvâărli. Era umedă. Ceru alt pachet. 

Când aprinse, uită chibritul în mână până ce-şi arse 
degetele. 

Îl aruncă, fără să tresară, ca şi cum pielea fusese 
insensibilă flăcării. Fuma cu ţigara spânzurată în colţul 
buzelor şi cartonul lipit pe buza de jos. 


— Titel! începu Comşa. 

— Hm? Mormăi prietenul cu gura închisă, umplând 
amândouă paharele deşarte şi întorcându-se să privească 
rafturile cu sticle. 

— Ascultă, Titel! 

Titel Iliescu ascultă cu ochii la dulapul cu butelii, unde se 
afla lipită o foaie albă, scrisă cu coada condeiului: A sosit vin 
de Drăgăşani. Numără literele. A, una; s, două; o, trei; s, 
patru. Iotal nouăsprezece... Nu, douăzeci şi unu... Nu, 
douăzeci! Douăzeci; cu soţ! Atunci mâine are să câştige... 
Trebuie să se sfârşească ghina! Titel Iliescu juca la club, 
când nu bea. Şi număra literele firmelor, titlurile gazetelor, 
totaliza numărul birjelor şi taximetrelor, să verifice dacă 
sunt divizibile prin doi. Atunci era semn bun: avea să intre 
în venă. Numerele cu soţ îi purtau noroc; cele neperechi 
prevesteau pasele negre. 

Comşa vorbea înainte... 

— Eşti nostim, Radu Comşa! Ştii că eşti nostim? Eu, când 
beau, tac! 

Începu să numere îndată literele din numele lui Radu 
Comşa: R, una; a, două; d, trei... total nouă litere. Nume cu 
ghinion. Turnă din nou în pahare. 

— Bea, Radu Comşa! Acesta nu înşeală niciodată! 

Radu Comşa era nemâncat, nu era deprins cu vinul; simţi 
un adaos de viaţă în vine şi o înduioşare generală pentru 
prieten, pentru băiatul care servea, pentru patronul care 
tăia felii de şuncă, pentru el, pentru toată viaţa. 

Titel Iliescu deşerta paharul. Turna altul. Se întorcea să 
termine un calcul complicat; întâi numărul rafturilor, pe 
urmă numărul sticlelor din fiecare raft, pe urmă totalul 
general împărţit prin doi. 

Radu Comşa văzu că unghiile prietenului sunt netăiate, cu 
negru dedesubt; avea un buton la o manşetă de-un fel şi la 
celălalt unul altfel; cămaşă fină, dar murdară; hainele arse 
de ţigară... 


— Ascultă, Titel! continuă Comşa să povestească, în sfârşit, 
unui suflet ceea ce purta în el de zile şi zile şi ani. Ascultă! 

— Radu Comşa, Radule! Războiul a făcut şi altfel de 
infirmi. Invalizi care nu se văd! N-au rănile afară... Apropie 
paharul! Ciocneşte şi taci! Eu, când beau, tac! Beau mult şi 
tac întotdeauna! 

Bău, turnă şi iar tăcu. 

La mijlocul nopţii, obloanele se lăsară cu vuiet; patronul îşi 
ceru iertare că închide. leşiră, plecându-se pe uşa cu 
jumătate din tăblia de fier coborâtă. 

Radu Comşa vedea oamenii clătinându-se straniu, 
apropiindu-se şi dispărând. Dar simţea o fericire 
necunoscută. Titel Iliescu îi prinse braţul. 

— Acum nu te las, Radu Comşa! Mergi cu mine... 

Radu Comşa nu întrebă unde. 

Mergea oriunde. 

Se rezemă cu mâna de un perete, cât prietenul îi dăduse 
drumul să oprească un birjar. 

Zidul cu patru etaje îi păru că se clatină sub mână şi se 
surpă, ca un decor de carton. 

Râse singur de această senzaţie. Pe urmă, se uită împrejur 
ruşinat, să descopere dacă nu l-a auzit cineva râzând 
singur. 

— Mergi cu mine! îl împinse Titel Iliescu în trăsură. 

— Unde? 

— Ce-ţi pasă! 

— Ştii că eşti nostim? 

— Taci! Mergem să continuăm, şi să tac! 

Aşadar, la cabaret voia să-l ducă? Abia acum a înţeles. N-a 
mai fost la cabaret de ani. De altfel, de câte ori a călcat el 
într-un cabaret? Trăsura rătăceşte pe străzi, se 
încrucişează cu altele, îi inundă o clipă farurile 
automobilelor. Nu mai ajung? N-a crezut niciodată că 
Bucureştiul e atât de nesfârşit... Au ajuns! Portarul îl salută 
pe Titel Iliescu familiar, ca pe-un client cunoscut... Şi 
garderobiera la fel... Nu, şampanie nu bea! Tot vin... Titel 


Iliescu face semne mute chelnerilor. Îl servesc toţi, fără să-i 
mai aştepte comanda. Ştiu ce înseamnă fiecare gest al 
acestui client statornic. 

Dansează o femeie goală, numai cu două cupe de metal la 
sâni şi o cingătoare, tot de metal, la mijloc. 

Are părul negru-albăstriu, retezat liniar pe ochi; ochii 
lungiţi ca basoreliefurile egiptene. Face, din când în când, 
semn cu privirea lui Titel, să-i arate că l-a văzut. Toate îl 
cunosc... Chelnerul întreabă la ureche dacă să servească o 
sticlă la masa unde e domnişoara Yvonne şi alta la masa 
unde e domnişoara Katuşka. 

Titel Iliescu dă din cap: „Bine! Să servească şi să-l lase în 
pace!” Apoi dispare. Unde stă atât? Radu Comşa îşi toarnă 
singur acum. Priveşte cu un surâs de beatitudine alt număr 
din program. O pereche. Se învârt, fiindcă dansează, ori 
fiindcă toate îi joacă acum înaintea ochilor? Radu fixează un 
punct din cortina ridicată. Punctul nu se mişcă. Dar mesele 
de jos ondulează. S-a întors Titel... E bărbierit şi cu guler 
curat. Acum Radu Comşa a înţeles ce destinaţie avea 
gulerul cumpărat la bodegă. Desigur, se afla aci şi un 
coafor. Îi e milă de fostul prieten. Ar vrea să-i spună cuvinte 
bune, care să-i îmblânzească durerea ascunsă, cine ştie ce 
durere... Dar celălalt toarnă, bea şi tace! E cu spatele întors 
la sală. A venit dansatoarea cea goală. E acum într-o toaletă 
argintie, cu flori verzi ca algele de mare împletite pe trupul 
unei înecate. Îl dezmiardă pe Titel sub bărbie; îşi face loc pe 
genunchii lui. Omul îşi întoarce capul plictisit, îi trece mâna 
peste umăr, ca să apuce paharul. 

— Beţiv! Eşti un beţiv scârbos! îl dojeneşte dansatoarea 
înfăşurată în alge. 

— Sunt un beţiv scârbos! recunoaşte Titel Iliescu, fără să i 
se clintească un muşchi din obrazul buhăit cu pleoapele pe 
jumătate închise. Da! Sunt un beţiv scârbos. Ei, şi? 

Femeia se uită pe urmă la Radu: 

— Şi prietenul tău? Desigur, tot un beţiv. Păcat de el... Ce 
are la obraz? Numai cu oameni de aceştia umbli! 


Titel Iliescu întinde mâna după sticlă. Îşi toarnă. 

— Ei, şi? Păcat de prietenul meu... Păcat de mine. Păcat de 
tine! Păcat! Păcat de noi toţi! Ce-ţi pasă? Nu mai vorbi atât. 
Lasă-mă în lumea mea. Eu, când beau, tac! 

— Beţiv scârbos! îl mustră încă o dată femeia cu o ultimă 
mângâiere pe bărbie, trecând la altă masă, unde a invitat-o 
discret un chelner. 

Radu Comşa a recunoscut acolo pe generalul Pol Vardaru. 
E în haine civile. Cu un comandor de marină. Poartă 
monoclu în arcada sprincenei, părul e alb cu desăvârşire, 
dar pare cel mai jovial şi satisfăcut om, aşa cum se află 
înconjurat de femei. Erau trei; cu dansatoarea s-au făcut 
patru. L-a recunoscut şi generalul Vardaru. Îl cheamă. 

— Titel, numai o clipă, mă ierţi? Mă cheamă... 

Titel Iliescu face un semn indiferent cu mâna: 

— Ei şi? Poţi să pleci, poţi să rămâi! Mi-e perfect egal. Eu 
beau singur şi tac... 

Radu Comşa îşi adună toată voinţa să meargă drept. A 
răsturnat un scaun. Se întoarce să-l aşeze, dar i-a luat un 
picolo înainte. Se învârte toată sala. Mesele se depărtează, 
îi fug înainte; când merge, piciorul depăşeşte distanţa pe 
care o calculase. Jazbandul urlă. Perechile se răsucesc. 
Toate acestea îl ameţesc mai mult decât vinul... 

A ajuns. Cade pe-un scaun. 

Pavel Vardaru îi întinde un pahar de şampanie. Îşi prezintă 
tovarăşii de masă. Toţi sunt oameni simpatici. Radu Comşa 
ar putea să jure pentru toţi că sunt oameni fără pereche! Şi 
generalul Vardaru şi comandorul de vas care vorbeşte 
femeilor ca într-o tavernă de port, cu numiri pe şleau şi 
înjurături teribile. Femeile fac haz, privindu-l cu o poftă rea, 
aţâţată, în ochi. 

— Bătrân pirat! i se adresează generalul la fiecare început 
de frază. 

Piratul s-a ridicat să prindă o femeie şi să încheie o 
socoteală veche, se vede. Dar nu ajunge până la ea. Se 
leagănă dublu, ca pe-un vas bântuit de îndoită furtună: 


ruliu şi tan-gaj. A renunţat şi revine turnând o înjurătură de 
matrod care despică în două catapeteasma cabaretului. 

— Bătrân pirat! îl bate generalul Vardaru cu palma pe 
umăr, plin de admiraţie protectoare. 

Femeile chicotesc. Una a pus în capul lui Pol Vardaru o 
pălărie cu pene. 

Generalul schiţează, cu pălăria de indian, un început din 
dansul scalpului. Ce societate veselă! Radu Comşa n-a văzut 
niciodată atâta veselie... Pavel Vardaru îşi aminteşte de el, 
îşi scoate monoclul, privindu-i cu dezaprobare cicatricea 
gurii. A gândit ceva? Şi-a adus poate aminte de buzele lui 
Radu Comşa, de odaliscă. Dar n-a rostit nici un cuvânt. Îşi 
aşează monoclul la ochi şi luptă cu o femeie care-l 
scotoceşte în buzunar. E prins într-o plasă de serpentine. 
Când mişcă mâna, foşnesc benzile de hârtie, târâie 
scrumiere, răstoarnă ceştile de cafea. 

Toată sala e panglici de serpentine, verzi, galbene, roşii, 
acăţate în candelabre, făcând păienjeniş între mese, flutu- 
rând peste capete. 

— Bătrân pirat! 

Bătrânul pirat hohoteşte cu glas detunat, care acolo, pe 
mare, va fi acoperind desigur vuietul elicei. Povesteşte o 
anecdotă, fireşte, din Marsilia. Are pe fiecare genunchi câte 
o femeie. Una îi zburleşte părul. Alta se chinuie să prindă în 
ochi monoclul lui Vardaru. 'Toţi râd. Toate râd. Toţi şi toate 
vorbesc deodată. 

Pe el l-au uitat. 

Radu Comşa se ridică sprijinindu-se de spătarul scaunului. 
Îşi ia noapte bună! Păşeşte în zig-zag şi râde. A nimerit la 
altă masă, târând după elo trenă de serpentine... Îşi cere 
iertare şi râde. Domnii de la masă şi femeia întorc capul. 
Râsul lui Comşa îi strâmbă prea dezgustător obrazul. Dar el 
râde. Acum de nimic şi de nimeni nu-i pasă! Toţi sunt 
oameni admirabili! Titel Iliescu e acolo. El singur nu râde. 
Toarnă, tace şi bea... Îi toarnă şi lui. 


Ochii lui Titel Iliescu sunt cenuşii acum. A alungat altă 
femeie care-a venit să se aşeze la masa lui. Să-l lase singur! 
EI, când bea, tace! A început numai de două ori să spună 
ceva şi s-a oprit. 

O dată: 

— Radu Comşa, socotelile mele sunt făcute. Mai am bani 
pentru un an... Faites vos jeux! Pe urmă? Pe urmă... Rien ne 
va plus! 

Sfârşeşte cu un gest de retezare, privind o bandă de 
serpentină legănându-se în candelabrul din mijloc, până ce 
s-a înfăşurat în jurul unei perechi de dansatori şi s-a rupt. 
Poate se gândea la cârciumile unde se va târî; poate la alt 
sfârşit. 

Vorbi fără să se uite în ochii celuilalt: 

— Radu Comşa... Tu ştii? Am vrut de multe ori să te caut. 
Pe urmă, m-am gândit că e mai bine aşa... Radu Comşa, îţi 
mai aminteşti de prietena ta, Zoe? Zoe Vesbianu? Pe Zoe 
Racliş am iubit-o! E foarte de mult... Acum nu-mi mai pasă. 
A fost a mea, după ce-a fost şi a ta, şi a altora. După cea 
fost a tuturor! Acum nu-mi mai pasă... 

Sorbi paharul încet, ca o otravă ucigaşă, dar plăcută. 

Târziu, adăugase pentru el: 

— Când se încovoaie sub dezmierdarea mâinii, e acum ca o 
panteră care se ghemuieşte să sfâşie... Eu am iubit altă 
Zoe! Pe aceea n-are s-o cunoască nimeni. Am omorât-o pe 
una în cealaltă... Radu Comşa, întinde paharul! Eu, când 
beau, tac! Acesta nu înşeală niciodată, Radu Comşa, s-o ştii 
de la mine. 

A rezemat tâmpla în palmă. A închis ochii de la spectacolul 
sălii. 

Pleoapele au coborât încet cortina peste ultimul act unde 
eroina a murit. 

Apoi s-a scuturat cu o tresărire, ridicând paharul: 

— De aceea, când beau, tac! Tăcerea e singurul mijloc de a 
nu spune prostii... 


De aci înainte, Radu Comşa nu-şi mai aminteşte cum au 
trecut ceasurile. Jazbandul şi orchestra viorilor se alternau, 
cadenţând turmentarea în spasmuri epileptice. Oamenii 
aveau ochii păienjeniţi, femeile părul lipit, cu ondulaţiile 
desfăcute. Numai chelnerii circulau corecţi, ca dresorii într- 
un circ de fiare dezlănţuite, veghind la dorinţa tuturor, în 
fracurile negre, cu piepţii cămăşilor coşcoviţi. 

Un alcoolic precoce, la spatele lor, repeta aceeaşi obsesie 
de examen, în urechile chelnerilor când strigau comanda, în 
faţa muzicanţilor, parodiind tactul: 

— Est vulgus cupidus voluptatum, et şi codem princeps 
trahit. 

Umbla prin sală, cu paharul în mână, împleticindu-se: 

— Quidquid oritur quolecumque est, causam habeat 
natura... 

Titel Iliescu răsucea gâtul sticlei în răcitoare, cu fălcile 
încleştate, cu ţigara lipită de buza de jos. 

— Bea, Radu Comşa! Acuşi se face ziuă şi n-avem timp! 

Gândurile lui Radu Comşa se împleticeau în convulsii 
neisprăvite. Un gând se amesteca neaşteptat cu altul, îşi 
pierdea urma. lotul apărea acum anormal şi totuşi plăcut. 
Totul se asemăna cu noaptea de la Iaşi, în toiul războiului, la 
clubul unde l-a dus prinţul Gurii Vorsaghin, şi totuşi e altfel! 

Dispăruse noţiunea zilei de mâine, se simplifica tot, se 
urzeau din ceaţă hotărâri brusce şi eroice, a căror împlinire 
îi pare acum cel mai uşor lucru din lume. Pe urmă, îl 
cuprinse din nou mila pentru prietenul care tăcea şi bea. 
Titel cel cu ochii buni şi atoateiertător de altădată; cel care 
povestea atât de încântător! Şi Zoe... Cine-ar fi crezut? 
Toată viaţa e plină de taine. A văzut-o astăzi... Cu un tânăr 
cu mutra pudrată; o puşlama de dancing, desigur. Şi cu alţii 
a văzut-o, altă dată. Întotdeauna cu altul, schimbat. Iar 
acesta de aci stă, tace şi bea. 

S-a ridicat să-l sărute îmbălat, pe frunte. 

Titel Iliescu îl privi sever: 

— Stai liniştit şi bea! 


Alcoolicul, ajuns la masa lui Vardaru, închina comandorului 
de vas: 

— Sic navis venerunt... Nu! Pardon! Barbari nostros 
navibus egredi prohibebant... 

Râsul bătrânului pirat acoperi explozia tobei de jazband. 

Acum toate se învârt. Se scufundă într-o ceaţă. Dacă mai 
stă încă o clipă, are să cadă jos. 

Cu o ultimă încordare a voinţei, Radu Comşa se roagă: 

— Titel, mă înăbuş... Să ieşim... d-a... d-aici... 

Titel Iliescu priveşte fix numărul de la garderobă pe care L- 
a pus pe masă: 17,1+ 7 = 8, soţ, soţ înseamnă că se curmă 
ghina. 

La uşă, îi petrece alcoolicul sughiţând: 

— Hâc! Pardon! Magis mirări se aiebat quod non iam în 
Asia essent... 

Afară, şoferii deschid portierele maşinilor, licitându-se: 

— Aci! Liber, conaşule! Liber... 

— Mergi cu mine! Hotări cu autoritate Titel Iliescu. 
Mişcarea îţi face bine! 

Şi sever, cu mustrare şi compătimire: 

— Nu ştii să bei! 

Radu Comşa îşi dă toate silinţele să calce drept. Strada 
şalupează. E acum o stradă dintr-un tablou dinamist: 
etajele cresc, scad, fațadele se apropie, felinarele au urcat 
la al treilea rând, coboară şi s-au topit. 

Strada înaintează cu el. 

— Nu pot... Lasă-mă! Se rugă, aşezându-se pe o treaptă, 
cu pălăria în mână. 

Titel Iliescu îl priveşte cu milă şi cu dispreţ. 

— Bine! Am spus că nu ştii să bei! Ie duc la o trăsură... 

Îl trage de umărul hainei să-l ridice. A găsit ceva mai bun 
decât o trăsură. 

O femeie. 

— Ia-l la tine... Sau la el... Cum vrei! 

Femeia îl ia în posesiune cu autoritate. 


Titel Iliescu le întoarce spatele şi se depărtează spre 
capătul străzii, încet, ca un om care n-are ce face cu restul 
nopții. 

S-a mai întors să-i privească din urmă. Apoi dispare la colţ, 
cu ţigara stinsă, lipită de buze, bătând cu bastonul în 
marginea de granit a trotuarului. Femeia luptă să-l târâie 
pe Radu Comşa. E beată şi dânsa, dar mai puţin. Şi ea, în 
orice caz, e deprinsă. 

Are sprincenele îmbinate, sânii enormi, disproporţionaţi cu 
restul trupului slab. Strânge bărbatul aproape, încălzin du-i 
mâna subsuoară, unde e umedă de sudoare. 

Radu Comşa s-a dezmeticit puţin. 

Se uită din când în când la obrazul femeii; îi pare 
cunoscută figura de undeva, sub pudra groasă, cu buzele 
roşii, văpsite fără măsură, peste conturarea lor firească. 

Amândoi se bălăbănesc, în norii măturătorilor. El vrea să 
meargă într-o parte, dânsa îl târâie în alta. Vorbeşte 
răguşit; îl face beţiv. Înaintea sergenţilor trec cât pot mai 
ţepeni, să nu pară ameţiţi. Pe urmă, când s-au depărtat, 
femeia începe iar. Au ajuns pe uliţi necunoscute, cu casele 
joase. Se apropie sfârşitul nopţii. 

E în aer pregătirea unei triumfale dimineţi de primăvară. 
Cu piuit de păsări şi cu geană stânjenie de cer, peste case. 

Radu Comşa declamă, cu mâna lărgită spre cer: 

Et de divines matinees. 

De cristal, de soie et d'argent! 

— Ssst! Taci, că se trezesc vecinii! îi astupă gura femeia cu 
sânii enormi. Am ajuns! Aşteaptă... 

Radu Comşa se reazemă de perete, cât femeia caută cheia 
în pungă şi deschide. 

Păşeşte după ea, împleticindu-se, într-o tindă întunecoasă. 
A izbit cu piciorul o găleată de tablă. Femeia îl târâie de 
mână înlăuntru. Îl loveşte din prag un miros dospit şi închis, 
de parfum prost, de săpun, de apă zăcută. 

— Nu te mişca! Aşteaptă s-aprind! 


Lumina s-a risipit, roză, în capsula de hârtie colorată care 
îmbracă globul. Femeia îşi aruncă pălăria. Dă foc maşinii de 
spirt. 

— Haide! îi şopteşte şuierător. Dezbracă-te! 

Radu Comşa păşeşte prin cameră, împiedicându-se de 
scaune. Procedează la recunoaşterea locului, inspectând 
cadrele de pe pereţi. 

— Ai să-mi răstorni lucrurile! Se supără încă o dată, 
răguşit, femeia. Uff, toţi beţivii sunteţi la fel! 

Femeia şi-a aruncat bluza. E numai în fustă şi în cămaşa 
umflată peste sânii din cale-afară de mari. 

Vine şi-l ajută să se dezbrace. Vede acum mai bine semnul 
din obrazul bărbatului: strâmbă dezgustată din buzele roşii 
ca o rană hidos deschisă. 

Întreabă stupid, arătând cicatricea: 

— Ce e asta? Cum poţi umbla cu asta? Şi îţi mai vine încă 
să bei, cu porcăria asta în obraz! 

Radu Comşa se reazemă de perete râzând idiot, îşi ceru 
iertare că poate umbla şi că bea cu porcăria aceea în obraz. 

A pus mâna pe o fotografie înfiptă în rama oglinzii: un 
bărbat cu şapcă de apaş şi cu pantofi de tenis. Altă 
fotografie: un plutonier. 

Umblând, răstoarnă un borcan. Îl aşează prompt la loc, 
râzând şi vorbind singur: 

— Nu e nimic. Pardon! 

Fotografiile îl interesează din cale-afară. A mai descoperit 
una: o femeie goală şi un bărbat... dezgustător! Şi încă una! 

Radu Comşa cade pe scaun dezmeticit deodată. De pe 
cartonul palid, îl priveşte Dan Şcheianu. 

— Lasă aceasta! Nu-ţi permit! îi smulge femeia fotografia 
din mână. Nu-i pentru mutra ta de beţiv! 

A dus cartonul la piept, cu gestul familiar al femeilor când 
se apără. Radu Comşa luptă să i-o smulgă îndărăt. Mâna se 
întinde moale şi cade... Nu! Nu-i mai trebuie... 

— Te-ai supărat? întreabă femeia îngrijorată acum că omul 
poate să plece. 


— Nu! Face semn din cap Radu Comşa. 

Şi se uită cu alţi ochi la stăpâna cartonului decolorat. 
Aşadar, într-o amintire, Dan Şcheianu mai trăieşte încă! Toţi 
l-au uitat. Prietenii, revistele nu-i mai pomenesc numele; e 
şters definitiv din orice amintire, şi iată că cineva îl apără. 
Cineva? Vietatea aceasta poate fi cineva? Mai are ceva 
omenesc? 

Radu Comşa se uită prosteşte la femeia care îşi scoate 
acum ciorapii, trăgându-i pe dos, ca o piele jupuită. 

O recunoaşte. 

Tovarăşa lui Dan Şcheianu, pe cheiul mării, la Con-stanţa: 
„Lenuşca, dă-mi!” Întindea mâna după cutia cu praf alb şi 
Lenuşca se apăra... 

Femeia e acum dezbrăcată şi de cămaşă. Umblă goală prin 
casă, aşa cum e deprinsă să umble cu animalică impudoare 
în faţa celui dintâi necunoscut. Singura îmbrăcăminte e 
perechea de pantofi cu tocuri înalte. Sânii îi spânzură 
monstruoşi, cu două rotocoale mari în vârfuri, ca două 
cicatrici circulare de arsură. 

Stinge flacăra spirtului. Aşează pernele. 

— Haide odată! N-ai să mă ţii toată noaptea! 

Radu Comşa suflă în lampă. Pipăie până la pat şi, când îi 
întâlneşte trupul gol, se prăvale cu un muget de animal, 
încleştând în braţe, în carnea lâncedă şi flască, toate 
femeile care în această primăvară sunt ale altora. 

Glasul răguşit sună în întuneric: 

— Eşti nebun? Ce înseamnă asta? Ufff, toţi beţivii... Când 
are să sfârşească odată? 

Pe urmă, calmat, într-un târziu, căscând: 

— Vezi că-mi murdăreşti cearşaful cu ghetele! Cum 
spuseşi că te cheamă? 

Capitolul IV. 

ÎNTOARCEREA UNDE AU FOST JURĂMINTELE. 

Domnul Lică Cartojan atinse birjarul pe spate să oprească. 

Zărise la staţia de tramvai pe Radu Comşa aşteptând la 
bordura trotuarului, cu ochii într-un ziar. Îşi făcuse 


socoteala repede: acesta e omul care îi trebuia! 

Sări din trăsură şi, când fu lângă Comşa, îşi anunţă 
prezenţa cu un bobârnac în ziar. 

— Traditore, traditore! Ni-am lihămitit di atâta opozâţâie, 
ş-acuma cetim şi videm: cădi ori nu cădi infama reacţiuni? 

Domnul Lică Cartojan era ca întotdeauna cu mutra de 
vulpe vicleană şi ca întotdeauna nedespărţit de umbrela 
provincială, deşi ploaia nu stropise de două săptămâni. 

Prinse mijlocul lui Comşa, familiar, şi intră - cum spu-nea - 
„direct în chestiune”. 

— Puiule, am şi ti rog ciava! Măcar ci mi şi pari ci ţi-ai cam 
dipartat di partid... Mi şi întâmplă una niplăcuti! Îmi vini 
mâni un proces la Casaţâie. Avocatu cari-o pledat la leşi în 
apel îmi telegrafiazi în ultimu moment că nu poati vini. O 
dat o boali pişti iel! Tocma mi ducem la unu di-aici, cum mi-o 
dat iel adresa-n depeşi. Dar ştii ci nu-mi placi şi mi adresez 
la fel di fel di nicunoscuţi... Îmi-faci mari sărviciu, puiule: 
chestie di un şfert di cias! Ai şi vezi când studiezi dosaru; un 
fliac! Am câştigat la tati instanţâli. Eu în Bucureşti nu pre 
cunosc lumi; numa di-ai noştri, din partid... Dari partidu-i 
una şi afacirile sunt alta! 

După o pauză, făcând cu ochiul, ca între oameni care ştiu 
despre ce e vorba: 

— Biniânţeles, când îi vorba di amara opozâţâie! La puteri 
îi altceva; cari om nu s-a-nfrupta câţi oliaci dac-o luptat 
pentru partid? 

Îi dădu drumul de mijloc şi îl privi în ochi: 

— Am înţăles ci primeşti! 

Radu Comşa nu spusese că primeşte, dar gândul îi 
surâdea. Avocatura lui mergea slab. O lăsase, o reluase; 
clienţii nimereau numai din întâmplare şi pentru treburi 
mărunte. 

Domnul Lică Cartojan se ivise la timp. 

— Să vedem... Până nu studiez dosarul, ce-aş putea 
spune? 


— Atunci îi ca şi făcut, puiule! se bucură domnul Cartojan. 
Întimpinările la motivele recursului invocaţi di adversar îs 
puse la punct di avocatu meu! Numai li dizvolţi. Văd ci 
aşteptai un tramvai... Dă-l naibii di tramvai şi hai şi luăm 
masa împreuni! Îţi explic cum şti toati daravera, cât gustăm 
din nişte mititei cu gogoşari, care-s singuru lucru bun cari- 
mi place la bucureştenii iştia... 

Radu Comşa luă masa la restaurant împreună cu domnul 
Lică Cartojan şi se lămuri. 

Rămase surprins numai că domnul Cartojan se judeca 
pentru o întreprindere din judeţul Bacău. Îl credea operând 
numai la laşi, unde îşi avea sediul electoral. 

Domnul Lică Cartojan îl compătimi: 

— i-am spus eu, puiule, cî nu eşti di politici! În politici, 
drăguţi, şi-ţi faci afacirile cât mai diparti di alegători. Altfel 
ti scormoneşti ba unu ba altu, te mai bagiucureşti-o gazetă, 
mai intri în conflict cu oameni chiar di la tini din partid, ci di 
unde mânci tu, vra să şi-nfrupti şi altu... Eu am, puiule, doui 
câmpuri di operaţâie! La leşi fac politici şi oamenii mi ştiu 
ca atari; la Bacău, şi mai am înci o făbricuţi în tovărăşie cu 
un pehlivan din Ardeal, acolo îs negustor... Eu la leşi fac 
sârvicii la alţii, la Bacău şi la făbricuţa mea din Ardeal cer 
şi-mi faci alţâi sârvicii, măcar di-ar fi acia alţii, nişti bandiți 
din infama reacţiunii! 

Radu Comşa studie dosarul, pledă şi câştigă procesul. 

Nu-i păruse afacerea prea curată. 

Procesul îl câştiga domnul Lică Cartojan şi îl pierdea o 
obştie de ţărani. Dar avocatul obştei se prezentase numai 
de formă; dreptatea, după lege, trecuse încă din prima 
instanţă de partea domnului Cartojan. 

Sentința rămase definitivă. 

— Brava, puiule! Ştiem cî n-am dat greş! clipi domnul Lică 
Cartojan din ochii de vulpe, cu deplină mulţumire. Cum 
agiung acasi, îţi expediez onoraru... Nu pre am parale la 
mini, cî Bucureştiu ista m-o uscat. Da cum agiung... Fii fări 


griji! Sau mai bine altceva... Ai procesi cumva aieste vo 
două zili, ori poati ieşti mai liber? 

Radu Comşa răspunse că n-are procese aceste vro două 
zile. 

Domnul Cartojan se veseli: 

— Atunci am nimerit-o! Eu plec disari... Nu mă duc la leşi 
pâni săptămâna viitoari. Mă opresc întâi la Bacău... Am şi 
depeşat să mă aştiepti otomobilul făbricii la gări... Am 
înţeles, dupi cât mi-ai spus, că locurili undi tăiem noili 
cunoşti di pi vremea războiului, ş-am mai înţeles că ţi-ar faci 
plăceri şi li mai vezi... Ai o ocazâie cum nu şi poati mai buni. 
Ti duc şi ti aduc pâniia gări, la Bacău, cu otomobilu. Stai o 
zi, faci plimbări cât îmi văd ieu di daravelurili meli, ţi-ntorci 
şi cu banii... Zău, că-mi faci mai întâi mari plăceri! Să vezi 
ce frumos am curăţat noi pi undi o fost ticăloşâia ceea di 
război! Daci ţi-ai hotărât, ni videm la gări. La revideri! 

Radu Comşa nu ieşise din Bucureşti de câteva luni, din 
iarnă. Şi la câmp nu fusese din anul trecut, de la cel din 
urmă drum al lui în satul părintesc, Hârtoape. Îşi spunea că 
undeva există verdeață şi câmp liber, iar el le uitase. 

De multă vreme se hotărâse să se întoarcă şi acolo odată, 
în locurile pe care le-a cunoscut numai sub bătaia tunurilor. 
Amânase, îl ţinea legat aci viaţa ca pe o muscă prinsă în 
hârtia cu clei. 

Seara, fu la Gara de Nord. 

Luase un bilet de clasa a doua; domnul Lică Cartojan avea 
unul de clasa întâi. 

— Ei, ci ni facim acu, puiule? întrebă dezolat. 

— Nu ne facem nimic! E foarte simplu... Dumneata mergi 
în vagonul dumitale, eu într-al meu. Ne dăm amândoi jos în 
gara Bacău... Tot odată ajungem! 

— Ei, nu aşi, fraţi! Să-l schimbăm... Plătim diferenţa pâni 
nu şi închide casa... la dă-l oliacă la mini, că văd cî-s tot mai 
discurcăreţ ieu, măcar că-s provincial! 

Radu Comşa, care n-avea cherestea în ţinutul Bacăului, 
nici o făbricuţă în Ardeal, şi trăia cu strânsă economie, 


schimbă biletul ca să ţină companie domnului Cartojan. 

Până la Buzău, află astfel preţul diferitelor calităţi de 
scânduri, la Galaţi şi loco gară; ticăloşia căilor ferate care 
urcă la fiecare trimestru tariful, dar nu pune la dispoziţie 
vagoane decât cu „şpagă” la personalul din staţii; află 
catastrofele schimbului; incapacitatea guvernului în politica 
economică şi alte multe chestiuni care îl dureau mult pe 
domnul Lică Cartojan. 

Pe urmă, dincolo de Buzău, când se goli vagonul, Lică 
Cartojan întinse sub picioare un ziar şi peste obraz desfăcu 
altul, adormind subit, cu o miraculoasă trecere de la agita- 
rea cea mai cumplită la un somn vecin cu moartea. Radu 
Comşa ieşi pe culoar; deschise fereastra să respire noaptea 
răcorită. 

Luna ţinea fidelă tovărăşie trenului, în întunericul de 
dincolo de scânteile locomotivei. Haltele cu lumini 
somnoroase rămâneau năluci în câmpuri mute. 

Radu Comşa îşi aminti dintr-o pâclă unde dormiseră, 
întunecate, cuvintele locotenentului Ghenea despre 
expresurile arogante, rostite odată în astfel de tren şi în 
astfel de noapte, camaradului sublocotenent Bogdan 
Cernegură, când încă nu-i cunoştea. Are să-i vadă mâine 
movila de pământ, unde tot neastâmpărul acela, care părea 
etern, a amuţit. Gândi la taina lui grea, de moarte, 
neisprăvită atunci pe brancardă, luând-o cu el în lumea de 
unde n-avea s-o mai ştie nimeni, niciodată. Se alese din 
pâclă şi chipul lui Mihai Vardaru; dar nu chipul lui tânăr şi 
voios, ci numai hâda arătare cu obrazul înălţat din balta cu 
aţe verzi, cu lipitoarea cuibărită în orbită. Gândi şi la 
Bogdan Cernegură, rezervistul enigmatic şi tăcut, poate 
prizonier, poate mort, poate mort în prizonierat; dispărut 
fără urme, cum îi spusese tata Pleşea, în cafeneaua din 
Bucureşti. 

Pe urmă, Radu Comşa se gândi la el, iar vântul rece al 
nopţii fu amar. 


În gara Bacău îi aştepta fratele mai june al domnului 
Cartojan, director general al întreprinderii. Exemplar 
aidoma cu domnul Lică Cartojan, cum seamănă un pui de 
vulpe cu vulpea mai bătrână. 

Când află că procesul s-a isprăvit şi că a fost câştigat, îşi 
manifestă bucuria, scoțând pălăria de doc, trântind-o în 
palmă şi aşezând-o apoi pe cap, cu funta la frunte. 

— Bini c-am văzut-o şi pi asta! Di-acuma ni punem pi lucru 
sărios! 

Se plimbă în hainele de sport, cu jambierele galbene şi cu 
pardesiul de pânză, măsurând peronul şi frecându-şi 
mâinile exact cum şi le freca domnul Lică Cartojan. 

Era în culmea agitării. 

— Di-acuma, bădie Lică, ai şi vezi cum ţi-i frec eu pe 
mârlani! Au şi să-nveţi dumnialor, şi mi cunoasci şi şi mi 
pominiasci! 

Radu Comşa intră în restaurant să-şi încălzească stomacul 
cu un ceai fierbinte. Îi părea bine că a venit, dar începea să 
regrete că se întoarce acolo în tovărăşia acestor oameni cu 
gândul numai la afacerile lor, la cine ştie ce fel de afaceri! 

Domnul Lică Cartojan îşi repară puterile cu o gustare mai 
solidă: sardele, brânză, pastramă şi câteva ţuici. Plăti 
galanton şi consumaţia lui Radu Comşa, cu toată 
împotrivirea. 

Afară, îi aştepta un Ford hârbuit şi ruginit ca un ibric. 

— Poate vrei şi stai lângi şofer, puiule? întrebă ospitalier 
domnul Cartojan. Îmi convini şi mii! Pe drum numai bini mi 
puni Ticu în curent, cum mai stau lucrurili pi-aici... Eu aşa 
lucrez, puiule! Un fraţi aici, unu la făbricuţa din Ardeal. Au 
şi dânşii de lucru şi câştige oliacă di părăli, iari eu n-am 
tiami ci furi şi părăduieşti unu străin! 

Maşina ţâşni într-un huruit de fier vechi, cu o sprinteneală 
şi un avânt neaşteptat de la înfăţişarea-i preistorică. 

Şoferul slobozi cu o bucurie de sălbatic samovarul foşăind, 
zbârnâind, strănutând şi jucând în arcuri, pe drumuri 
colboase, pe creste de dealuri şi peste podeţe. Radu Comşa 


îşi făcea degetele picioarelor cârcei în ghete, de câte ori 
maşina aruncată la cotituri pârâia pe roţile de dindărăt, 
părea că se răstoarnă peste cap sau că se va desface brusc 
din toate încheieturile, să umple drumul de şuruburi şi 
hârburi. 

Dej maşina nu se desfăcu şi nu se rostogoli peste cap. 

În două ceasuri erau la Oneşti. De aci înainte Radu Comşa 
recunoscu locurile. 

Îi păreau deşarte şi mai largi, fără forfota la care le văzuse 
întâi. 

De după culmi ar fi aşteptat poate să se înalțe o pasăre de 
metal, încercuită de noruleţi albi, ca cei din jurul serafimilor 
pe icoane; să bubuie salvele unei baterii care-a fost uitată 
acolo şi s-a deşteptat aşa, ca într-o anume dimineaţă, când 
mergea într-o căruţă de campanie alături de Mihai Vardaru. 

Drumul era umblat numai de cară cu boi, ferindu-se în 
mers domol spre şanţuri, cu oameni mergând pe lângă 
încărcături. lar după culmi, se ridica şi se lăsa numai un nor 
alb, de vară. 

— Eu am să rămân oliaci la fabrici, puiule! îl bătu domnul 
Lică Cartojan pe umăr, de la spate. Dacă vrei, ti dai oliacă 
gios să ti dizmorţăşti şi să vezi locurili! Suntem chiar pi-o 
linie undi-o fost tranşeili... Pi urmă, ti duci maşina la sat, 
vezi şi acolo ci ai di văzut şi vin ieu şi ti aduc înapoi... Iot am 
oliaci di răfuiali cu dumnialor, de la obştie. Am şi li aduc 
veşti buni! 

Fordul îşi zdruncină fiarele pe ponoarele unui drum de 
cară. 

Radu Comşa se răsuci să vadă: pe acolo, mai departe, era 
poteca pe unde urcau. Se auziră ferăstraiele ţipând în 
tăcerea pădurii. Maşina încetini pe lângă un convoi de 
scânduri. Domnul Lică Cartojan strigă ceva la oameni, 
făcând cu degetul ameninţător. 

Cărăuşii rămaseră cu pălăriile în mână. 

Pe urmă, şoferul slobozi iar, hurducându-i peste hopuri. 
Înconjură o împrejmuire de leaţuri; roţile călcară pe 


pământ moale cu rumegătură de lemn şi aşchii; săltară pe 
linia îngustă şi ruginită; intrară pe poarta fabricii şi se 
opriră, poticnindu-se, în faţa unei case albe, cu o inscripţie 
pe placă de lemn: 

BIROU. 

În hambarele de scânduri, ferăstraiele spintecau văzduhul 
cu vaiete întrerupte. 

Tăceau o clipă, începea altul, se întreceau într-un fel de 
chiote triumfătoare. 

Domnul Lică Cartojan îşi frecă mâinile şi vorbi: 

— Aiasta-i muzica ci-mi placi! Puiule, daci vrei şi ti speli şi 
şi ti scuturi oliaci di colb, ti duci Ticu în odaia lui. Îţi 
pregăteşti Lenţa tati celi! Pi urmi, ti plimbi undi-ţi spuni 
inima! Eu am de lucru o târî în cancilarie... 

Radu Comşa îşi răcori ochii. Inima nu-l îndemna să intre în 
fabrica unde ferăstraiele despicau brazii cu miros iute şi ud. 
Se depărtă pe după împrejmuirea de scânduri, în pădure. 
De la o potecă înainte, începu să-i fie cunoscut drumul. Pe 

urme, iar nu-l mai cunoscu. 

Aici fusese pădure; e acum pământ pleş, cu smeuriş. Se 
împiedică într-un capăt de sârmă ghimpată, ca o capcană 
răsucită în vârful unui par putred. Parcă mai la dreapta... 
Acolo a fost bordeiul lor; e o groapă scufundată în care au 
crescut bălării. Se ascunde un animal într-o gaură. Pe urmă, 
şanţul surpat; abia o adâncitură cu buzele rotunjite de ploi. 
O băltoacă. Tresări... Sunase „ştioc”, ceva ca un glonţ în 
pământ. A fost numai o broască, ţâşnind în apa clocită! Dar 
pe jos a găsit un cartuş de alamă verde-neagră. Tot 
pământul e presărat de sfărâmături de metal; însă nu se 
mai văd sfărâmăturile, le-au acoperit muşchiul şi iarba. 

Au murit aci oameni şi se aşteptau să se omoare? 

Tăcerea e ireală. Cerul înalt. Numai în vale gem 
ferăstraiele. 

Aici a fost locul cel mai apropiat între tranşee. De aci 
privea el şanţurile nemţeşti, cu lăcomie şi cu zvâcniri scurte 
în inimă... Din movila de pământ atârna zdreanţa unui sac 


negru şi putred. Le părea atât de misterioasă tranşeea 
aceasta din faţă! Acum poate vedea, în sfârşit, ce e acolo. 

A mers. Un şanţ dărâmat, ca şi celălalt, cu vrejuri şi spini. 
N-ar fi crezut niciodată că erau atât de aproape! O piatră 
zvârlită mai tare ar fi ajuns de la unul la altul. 

Şi încă o sârmă peste care a călcat, în alt par putred: 
numai că e o sârmă de a „lor”. Un bordei de ofiţeri. A fost 
mai temeinic construit: a rămas gura întreagă. 

În vizuinile acestea se pândeau unii pe alţii! Pe făşia 
aceasta îngustă de pământ, credeau ei că se dezlănţuie un 
cataclism cosmic? N-a fost nimic! Abia câteva scurmături în 
ţărână, pe care le-a cicatrizat vremea, le-au netezit ploile şi 
le-au îmbrăcat buruienile. 

Numai morţii nu mai au nici o întoarcere. 

Iar dacă s-ar întoarce, nu le-ar suna oare straniu ţipătul 
ferăstraielor retezând lemnul, în vale? 

Radu Comşa se întoarse unde altădată a mai stat. La 
butucul de lângă bordeiul lui, când citea scrisorile; 
scrisorile de la Luminiţa. 

În capătul acela, întotdeauna îşi găsea de lucru Stelian 
Minea, descifrând ziarul, când el desfăcea plicul; dincolo 
Bogdan Cernegură, cu fruntea în palmă... 

Prin ce minune trunchiul a rămas? E acum putred. 
Miroase a mucigai; au crescut ciuperci din miezul umed. 
Când atinse una, se sfărmă fragilă şi au fugit gângănii. Cum 
au încăput oare în scorbura aceasta şi cum au putut oare 
trăi? Aveau două paturi: acolo Ghenea a vrut odată să-i 
spună ceva şi a tăcut. Poate era aproape să-şi spovedească 
taina pe care a dus-o cu el. Erau aproape de moarte, dar nu 
se simțeau încă destul de aproape să-şi spună într-adevăr 
ceea ce înlăuntru îi rodea. 

Nici o ţipenie. În tainica tăcere a sihlei, suspină muribund 
numai un ecou refugiat acolo din cine ştie ce adâncuri. 
Răşina topită de căldură biruie mirosul răcoros al tufelor de 
mentă. Bâzâie țânțari în fâşiile de raze. 

Pe aici cobora la „Casa Neamţului”. A regăsit drumul. 


Dar şi zidul cel din urmă a căzut. 

Cărămizile şi treptele au fost cărate undeva să slujească la 
vreun adăpost nou. Ciudat mai durează totuşi flori sălbatice 
printre ierburi şi recunoaşte fire de legume. Pete rotunde şi 
goale în pământ arată pecingini în care n-a mai putut 
prinde viaţă nici o iarbă. Urmele focurilor vechi. De aici a 
plecat Mihai în cea din urmă zi. Şi dincoace, într-o noapte, 
au hotărât aproape cu jurământ, când se vor întoarce în 
cealaltă viaţă, să cheme la dânşii oamenii care-şi 
împărtăşeau necazurile în jurul tăciunilor. Soldatul Bocăneţ, 
arătarea lui Mucenicu; alţii despre care nu-şi mai aminteşte 
nici cum se numeau... Nu i-ar mai cunoaşte şi nu l-ar mai 
cunoaşte! 

Bate lin o talangă de turmă. Printre brazii de sus se iţesc 
pete albe pe celălalt munte. De acolo îşi purta săbiile de 
lumină proiectorul. 

A pornit înapoi. Pe măsură ce se apropie, răcnetul 
ferăstraielor creşte. lar metalicul sfâşiat al pânzelor dinţate 
de oţel, chiotul de biruinţă, ameninţă toată pădurea. Ele 
singure au pus stăpânire aci. Pădurea va să fie pe încetul 
înghițită de baraca de jos. 

Se aud acum şi lovituri de secure, glasuri omeneşti, 
trosnetul copacilor prăbuşiţi. Pe urmă, strigătul laolaltă al 
oamenilor, când răsucesc un trunchi greu cu ţapinele. Ecoul 
se întoarce ostenit, după ce-a colindat toate văgăunile. 

— Ei, puiule, cred că ţi-o plăcut! îl întâmpină, frecându-şi 
mâinile, domnul Lică Cartojan. Păcat ci pădurea-i cam 
stricaţi di ticăloşia ceia di război! Altfel ar fi fost o afaceri şi 
mai faini! 

Domnul Lică Cartojan păşeşte peste butucii răsturnaţi, 
urmat de fratele mai mic, după cum puiul învaţă să iasă la 
vânat după vulpea bătrână. 

— Eu am avut o idee buni, puiule! Am adus lucrători din 
Bucovina şi din Maramureş. leşti, aşa, sâgur! Pi-acolo-i lipsi 
şi foamiti, îs bucuroşi cî li di cineva di lucru şi câştigi o 


bucăţi di pâni. Am făcut ş-o cantini... Banu ieşi de la mini şi 
şi-ntoarci tot la mini! 

Domnul Lică Cartojan mai împărţi câteva ordine, mai ceru 
câteva lămuriri. E vorba să se înceapă un parchet nou. 
Dintracela are să curgă mană. 

— Aiştea-s nişte brazi drepţi ca lumânarea... Lemn fain! 
Cât zici, Ticule, şi ne iaşi dintr-o bucăţi? 

Amândoi fraţii fac socotelile. Brazii aşteaptă, resignaţi, cu 
vârfurile neclintite în cer. 

— Acuma, drăguţi, şi ni întoarcem la fabrici! Eu n-am 
isprăvit cu condicili mele. Daci ţi-i voia să pleci îndată, dau 
ordin şoferului... Eu îs di păreri, inşi, şi iei întâi masa cu 
n0i... O pus Lenţa, cumnată-mea, nişte pui la fript, oliaci di 
brânzi cu smântâni, mai un vinişor... Nu vrei? Eunuti 
silesc! Găseşti ceva de-mbucat şi la crâşmi, în sat... 

Porunci şoferului să tragă Fordul. 

— Numai, ti rog, drăguţi, şi mi-l trimeţi îndati înapoi! Cum 
sfârşesc aici, viu şi ieu şi mi răfuiesc cu dumnealor... Şi pi 
disari, ieşti la noi! Pregăteşte Lenţa nişte curechi cu rați... 
Dormi într-un pat mai acătări, pe urmi, mâni dimi-neaţi, 
ieşti la gări... 

Samovarul ţâşni iar peste hopuri şi şanţuri, coborându-l pe 
drum ocolit, în sat. 

Când ajunse, Radu Comşa nu ştia unde să oprească. Abia 
acum îşi dădu seama că din satul cel adevărat nu cunoştea 
pe nimeni afară de mătuşa Ilinca şi - de ce-a scuturat aşa 
din cap? - şi pe fata mătuşii Ilinca. 

Cei care însemnau într-adevăr satul erau atunci înghiţiţi 
de numărul armatei: casele deveniseră cartierul cutărui ori 
cutărui ofiţer. Mai ştia că o parte din sat căzuse sub bătaia 
tunului, după ce-a fost rănit, când trupele s-au retras şi 
când numai după câteva zile de luptă frontul a fost împins la 
loc. 

Străbătu pe jos drumul de la un capăt la altul. Multe 
gospodării noi, altele lărgite; nici un semn nu mai rămăsese 
că au spart pe aici obuzele. 


Viaţa se refăcuse îndată. 

Copiii hăuleau pe uliţi. Îl lătrară câinii şi se potoliră. Aci a 
fost cartierul şi popota; şcoala e văruită proaspăt, poartă o 
inscrpţie nouă. Cartierul căpitanului Pleşea. Şi dincoace, 
casa mătuşii Ilinca... 

Radu Comşa avu o şovăire înainte de a deschide poarta. 
Fântâna înalţă cumpănă nouă, acoperiş nou de şindrilă 
îmbracă şi casa; dar florile de nalbă, ca şi atunci, se ridică 
până în streaşină. Un copil tăbârceşte un pisic pe lângă 
poartă; o fetiţă cu ochi verzi. 

Acolo e fereastra de la odaia „lui”, unde pe masă veghea 
muza Elegiei şi a lui Omir, Erato, atingând cu degetul 
coarda nevăzută a lirei. 

Îl întâmpină un bărbat spătos, în cămăşoi neîncins, care 
clădea un stog. Rezemă ţăpoiul de fân. 

— Aş vrea să vorbesc cu mătuşa Ilinca! rosti Comşa, 
uitându-se la fetiţa cu ochii verzi, ca să nu întâlnească ochii 
bărbatului. 

— Hă-hă! Să fii dumneata sănătos, de când îi oale şi ulcele 
baba Ilinca! 

Radu Comşa rămase cu mâinile spânzurând de-a lungul 
trupului. 

Omul se dădu mai aproape, scuturându-şi fânul din păr. 

— Poţi să-mi spui mie, domnule, dac-ai avut ceva cu 
răposata... 

— Nu...! N-am nimic de spus... Credeam... O ştiam de pe 
vremea războiului. Am trecut pe aici... Zic să mă abat, să 
văd ce mai face... 

— Atunci îi fi cunoscând şi pe Catrina? S-o chem pe 
dânsa... Catrinăă-i! 

O femeie cu pruncul la sân se uită pe fereastra deschisă; 
pe fereastra de atunci. 

Încruntă privirea la străinul care vorbea cu bărbatu-său, 
dar nu-l cunoscu. 

Un târgoveţ cu un semn urât la gură: 


— Catrină! Chemă încă o dată omul. Ce dracii moşmoleşti 
acolo, femeie? 

— Îndată, Culai! sună dinlăuntru glasul, acelaşi. 

— Rămâi sănătos, bade! se întoarse deodată străinul. Eu 
numai pe răposata voiam s-o văd... 

Omul închise poarta după el şi, fiindcă era gospodăros, 
gândi că trebuie să-i întărească leaţurile care s-au uscat şi 
joacă. 

— Întreba de mă-ta, ierte-o Dumnezeu, acolo unde se află! 
lămuri femeii care ieşise cu pruncul în braţe, netezindu-şi 
părul sub broboadă. Zice c-a cunoscut-o pe timpul 
războiului... Era chiar belit la obraz; acela îi sămn de 
schijă... 

— Şi ce-o plecat, parcă-l alunga cineva? se miră femeia, 
desfăcând din nou sânul şi potrivindu-l în gura copilului. 

— Cine să-l ştie? A fi având vo negustorie pe-aici şi-i grăbit 
omul. 

— Avea un semn urât, săracu! încheie, fără nici o bănuială, 
cea care se numise odată Catrinel. 

Apoi omul apucă ţăpoiul şi se întoarse la stog: femeia intră 
în casă. 

Radu Comşa merse repede; numai când fu departe domoli 
pasul. 

Razele cădeau vertical. Se încingea arşiţa. Trecură 
scârţâind trei cară cu fân, în colb. 

Când văzu firma „La infanteristul vesel”, înţelese că aceea 
e cârciuma despre care pomenise domnul Lică Cartojan. 

Pe zugrăveala tinichelei, infanteristul vesel şi expresionist 
cinstea la o masă cu faţa prăvălată, să i se vadă toate cele 
patru laturi, un pahar de vin din care zugravul înfăţişase în 
acelaşi timp fundul, gura şi o secţie transversală. 

Înăuntru era răcoare, podelele fuseseră stropite cu apă. 
Două portrete de generali ai războiului priveau sever spre 
tejgheaua unde bonzăiau muşte pe o farfurie cu slănină 
uscată. 


Domnul Gheorghiu îl primi, întinzând pe masă un şervet 
curat din casă. Dar Radu Comşa abia atinse mâncarea; i se 
oprea în gâtlej. Desfăcu ziarul rămas de dimineaţă în 
buzunar, după ce termină cafeaua cu miros de orz prâjit. 

— N-ai tăiat nici astăzi, Gheorghiuie? 

— Nu, părinte! Mâni dimineaţă am să tai. Am-eu grijă de 
sfinţia-voastră! 

Părintele înaintă din prag, uitându-se cercetător la străin. 

— Şi de cafea m-ai uitat, Gheorghiuie! Poate avem drept să 
bem şi o cafea, dacă dă Dumnezeu şi ne vine veste bună de 
la Bucureşti... 

— Nu v-am uitat, părinte! Tot mâne... S-o dus nevasta la 
târg. 

Părintele iar privi lung la străinul care citea un ziar. 

Îşi luă inima în dinţi; 

— Ce mai scrie la gazetă, domnule, dacă nu te supără 
îndrăzneala mea? 

Radu Comşa împături ziarul, îl puse pe masă, la margine. 

— Eu l-am citit, părinte! Dacă vă face plăcere... 

Părintele se apropie. 

— Îmi dai voie: preotul Atanasie Livezeanu. Întrebam ca 
un sălbatic, aşa cum suntem noi de pe la ţară, flămânzi să 
aflăm câte-o ştire mai nouă... Ne vine poşta la două zile o 
dată şi, când prindem câte-o gazetă, o cetim de-a fir-a-n- 
păr... 

Părintele Atanasie trecu degetele prin caierul coliliu al 
bărbii. 

— Sunteţi pe aici cu vreo afacere? 

— Nu, părinte! Am făcut războiul prin locurile aceste şi am 
venit să văd cum arată acum... 

Părintele Atanasie privi la semnele lui Comşa din obraz şi 
luă loc pe banca de lângă perete, rezemându-şi o mână în 
cârja lustruită. 

— Am înţeles eu dintr-odată că acela-i semn de război, 
domnule! Va să zică aţi venit să vedeţi satul nostru? Dacă 
aţi făcut războiul prin pădurile noastre, atunci înţeleg... 


Poate aveţi chiar camarazi şi prieteni îngropaţi pe aici? 
Multă tinereţe şi-a lăsat oasele în pământul nostru... 

Radu Comşa recunoscu fără poftă de vorbă, că a venit să 
vadă şi morminte de prieteni. 

Părintele Atanasie privi departe, cu ochii care vedeau în 
ceaţă. 

— Acuma, domnule, vin rar oameni care să-şi mai aducă 
aminte! Înainte, la început, îndată după pace, îşi mai căuta 
unul un frate; văduva, locul unde a fost îngropat bărbatul. 
Pe urmă, s-au liniştit cu toţii! Pe om îl prinde viaţa îndată... 
Chiar mă gândeam, domnule, că omul nu numai că uită 
morţii lui, dar poate n-ar fi bucuros să ştie că s-ar putea 
întâmpla minune să se întoarcă vreunul! Gândeşte-te 
dumneata ce-ar fi să se scoale odată atâta amar de morţi 
din război, într-o înviere numai a lor, şi să se întoarcă pe la 
case? Crezi dumneata că ar găsi o mulţumire pentru dânşii? 
lar pentru cei vii ar fi o mare bucurie să se pomenească cu 
aşa oaspeţi? Unii şi-au împărţit moştenirea; alţii au călcat 
cuvântul lăsat cu limbă de moarte; văduvele s-au măritat şi 
copiii şi-au rânduit treburile după capul lor... Sculatul din 
morţi ar fi un nepoftit care să strice viaţa celor vii şi toţi n- 
ar şti cum să se scape mai grabnic de dânsul! Mă uit numai 
la cele ce văd aici în sat, la noi. Şi mă gândesc amar pe 
urmă, că tot aşa se petrece în toată ţara, şi pe urmă la toate 
neamurile care s-au avut în duşmănie... Îţi vine să crezi 
câteodată că, dac-ar învia aceia de le scrie pe cruce „eroi”, 
de teama socotelilor, ar cere cei vii să scoată armatele şi să- 
i mai omoare o dată... Şi-ar striga mai grozav întru aceasta 
cei care i-au jălit atunci mai din toată inima! Ar cere-o, mai 
vârtos, ca să nu mai vadă cumva înviaţii din morţi ce-a 
rămas cu vremea din jalea lor pe care-o credeau veşnică şi 
au uitat-o de parcă nici n-a fost! 

Părintele Atanasie îşi aşeză ochelarii şi se uită peste 
titlurile mari ale gazetei. 

O împături la loc: 


— Aşadar, domnule, zici că mi-o leşi mie? Îţi mulţumesc 
tare mult... Să crezi dumneata, îl duc acasă şi-l citesc dintr- 
un capăt în altul, literă de evanghelie. Şi pe urmă, după ce- 
am sfârşit, îmi pare rău că l-am citit... Îţi spun drept, 
domnule, că eu nu pot să pricep unde merge omenirea 
noastră! loţi spuneam că, după ce s-o face pace, are să fie 
odihnă pentru toţi şi tihnă să se bucure de bunurile 
pământeşti şi să caute şi de cele ale sufletului. Când 
deschizi gazeta, vezi numai că iar se adună fel de fel de 
conferinţe şi fac planuri şi se tocmesc, iară nici o nădejde de 
înţelegere nu se arată... Se pun alte biruri şi lumea se teme 
de alte urgii; poate să fie iar măcel; iară despre răscoală, 
citeşti că sunt acuma până prin China şi până la marginea 
pământului. Noroadele nu-şi mai găsesc astâmpăr şi oameiii 
îmi par că mai rău s-o înrăit! Ziceam că după întâmplările 
cumplite prin care a trecut, omul are să se întoarcă să-şi 
caute alinare în el. De unde această minune? Mai lacom s- 
arată încă de cele pământeşti şi parcă-i grăbit să nu cumva 
să mai trăiască şi alţii! 

Părintele Atanasie se uită mâhnit la un şirag de covrigi 
întinşi pe un băţ deasupra tejghelei, parcă de acolo avea să 
vină dezlegarea. 

— Chiar la noi în sat, avem astăzi oleacă de frământare, 
Intr-un necaz cu cei care nu se mai satură... Este aici un 
domn, unu Lică Cartojan... 

Radu Comşa ridică ochii. 

— Iară cu acest domn Lică Cartojan ne judecăm noi de doi 
ani! Au înjghebat oamenii o obştie aici, să taie dânşii 
pădurea... Ziceau că li se cuvine atâta, după ce le-au fost 
gospodăriile sfărâmate şi pământurile doi ani călcate de 
armată... Pe urmă, oamenii au văzut că s-au cam pripit şi n- 
au putut strânge banii la vreme. Atunci a răsărit, nu ştiu de 
unde, domnu Lică Cartojan, să pună el banii câţi lipseau, în 
dreaptă tovărăşie. Face contractu cu obştea, începe lucrul; 
când au răsuflat oamenii să închege oleacă de bani, domnu 
Cartojan al nostru tot amâna: „lăsaţi, oameni buni, că nu-i 


W 


grabă şi nu vă pune nimeni cuţitu în gât!” Oamenii se 
minunau ce noroc a dat peste dânşii să aibă de-a face cu un 
suflet să-l pui la rană, ca al domnului Cartojan... Îşi prind ei 
cu banii alte nevoi: unu să-şi dreagă casa, altul să-şi roadă 
pământul care a fost bătătorit de cai, mai cumpără o vită... 
Până când într-o bună dimineaţă, se trezeşte obştea cu 
citaţie, dată în judecată de domnu Cartojan cel bun să-l pui 
la rană, sub cuvânt că nu şi-a respectat la vreme contractul 
şi cere stricarea actului, ca să rămână singur stăpân pe 
pădure... 

Radu Comşa nu mai privea acum în ochii preotului, 
albaştri şi cu lumina slăbită. Se uita ţintă în farfuria 
murdară, unde bâzâiau două muşte. Iar în sosul sleit şi 
dezgustător se vedea hrănindu-se din dezgustătoarele 
rămăşiţe. Ştia amănunţit, din dosar, povestea părintelui 
Atanasie. Şi îşi spunea că la aceasta a fost, oricât, măcar la 
ultimul act care a pecetluit despoierea, complice. Când 
pledase, obştea aceasta nu fiinţa pentru el decât o 
abstracţie, un adversar invizibil, într-un proces după toate 
formele legii terminat şi câştigat. 

Acum îi apărea realitatea altfel; în carne şi oase; oameni 
cu necazurile lor şi oameni care au fost jefuiţi de un drept. 

Părintele Atanasie îşi strânse gazeta: 

— De asta îţi spuneam eu, domnule, că suntem într-oleacă 
de frământare! Aşteptăm să ne vie din ceas în ceas 
telegrama, ori omul nostru de la Bucureşti. leri s-a judecat 
procesul la Casaţie, poate s-o milostivi Dumnezeu să treacă 
dreptatea de partea noastră. Altfel ne lasă sărmani pe toţi 
domnul acesta Cartojan! Telegrama văd că nu vine... Cu 
poşta noastră de la ţară, n-ai parte să afli nici dacă s-a 
îndurat Dumnezeu să-ţi mai lese zile bune ori dacă ţi-a luat 
răsuflarea... 

Radu Comşa împinse de dinainte farfuria dezgustătoare. 
Mugştele zburară în cercuri scurte şi se întoarseră iarăşi la 
rămăşiţele sleite. 


Părintele Atanasie îi strânse mâna, ca un om care s-a 
uşurat povestind un necaz celui dintâi întâlnit şi îi e 
recunoscător că a avut răbdarea să-l asculte. 

— Şi îţi mulţumesc, domnule! Arătă ziarul. 

Radu Comşa roşi de-i rămaseră cicatricele albe, nu ştia 
încă părintele Atanasie ce fel de mulţumire i se cuvenea! 

Din prag, preotul se întoarse către domnul Gheorghiu: 

— Nu mă uiţi, fiule, mâne? Poate dă Dumnezeu şi avem 
disară bucurie... De două zile nici n-am atins gura de 
mâncare. 

Negustorul îşi aşeză covrigii, farfuria cu slănină uscată şi 
cuţitele de pe tejghea. Vorbi către străin: 

— Bietu părintele nostru, de când cu procesu ista, pot zice 
că nu mai ştie ce e aceea somn şi mâncare... La el au venit 
oamenii să-i ceară sfat când au pornit obştea şi acuma se 
ştie cu răspundere pentru toţi nevoiaşii din sat... Dară lui 
domnu Cartojan nici nu-i pasă! El se are bine cu 
subprefectu, cu prefectu şi se are bine cu toţi câţi împart 
legea. Mi-am vârit şi eu economiile la obştie! Acum, să 
vedem ce răspuns vine. Dac-am pierdut, putem spune că ni 
s-a dus munculiţă noastrtră pe gârlă şi că trebuie s-o 
începem din capăt... 

Domnul Gheorghiu scoase un carnet cu scoarţe de 
muşama vărgată din saltarul tejghelei şi se scufundă în 
socoteli misterioase, cu plumbul violet pe care îl tot muia în 
gură. 

În jurul lui Radu Comşa se adunau muştele ca în jurul unei 
putreziciuni. 

Cele două portrete priveau cu milă scârbită la socotelile 
din carnetul vărgat. „Acuşi vor afla toţi!” gândi Radu Comşa 
şi îi fu ruşine că tot satul, şi părintele Atanasie, şi domnul 
Gheorghiu cu economiile lui, îl vor vedea plecând alături cu 
domnul Lică Cartojan, în maşina lui care trăncăneşte de 
trezeşte toţi câinii, şi vor şti poate că el l-a ajutat la judecata 
din urmă. 


Plăti, schimbând o hârtie nouă, din cele de la domnul Lică 
Cartojan. 

Iar drumul la cimitirul de sus, în soare şi sub ochii 
ţăranilor din ogrăzi, fu lung, cum nu l-a ştiut. 

Trecu puntea pârăului unde era scăldătoarea lor. Albia se 
schimbase; unde fusese zăgazul, erau numai pietre uscate 
şi albe. Mlada era roasă de o turmă. Apa se risipise pe 
prunduri, în aţe subţiate de secetă. 

Poteca ducea numai până la cimitirul satului cu cireşi 
bătrâni şi tei, şi cu bisericuţa de scândură acoperită cu 
şindrilă neagră. De-acolo înainte, spre celălalt cimitir, 
cărarea se astupase; nu mai călca picior omenesc. Morţii 
erau cuprinşi de ierburi şi de uitare, în marginea fâneţei. 

Gardul de sârmă era spart, un vițel ridică botul şi-l privi cu 
ochi umezi, miraţi. 

Din podeţul de scânduri se desfundaseră bârnele; o 
rezemătoare căzuse, atârnând într-un singur cui. Crucile 
erau astupate de iarba înaltă şi grasă. Ploaia mâncase din 
ele. Vânturile le culcaseră. Pământul era pe alocuri 
scufundat, răscolit de muşuroaiele cârtiţelor. Făpturile 
oarbe ale întunericului şi-au săpat hrubele lor printre oase 
de morţi. 

Radu Comşa căuta numele. 

Nu se mai citeau decât câteva. Soldaţi necunoscuţi erau 
acum aproape cu toţii. Găsi crucea căpitanului lonescu: „Ce 
e aia moarte? Ce e aia veşnicie?” Crucea se prăvălise 
strâmbă. O apăsă cu pieptul în pământ, să-i mai dea viaţă 
de un an. Nu descoperi mormântul lui Ghenea; putea fi 
oricare dintre cele fără nume: „Dacă ne vom întoarce 
vreodată de aici, Comşa, avem o mare datorie...” 

Radu Comşa se văzu, între aceşti morţi ai vieţii lui moarte, 
avocatul domnului Lică Cartojan. 

Şi mai căută încă, de la cruce la cruce... „Vreau să rămân 
acolo, între soldaţi”. Oasele lui Mihai Vardaru erau aici, 
între soldaţi. Crucea lui ca toate, iarba înaltă ca peste toate. 


Radu Comşa se gândi întâi să smulgă spinii cu canafuri 
violete. Dar nu-i smulse. Mihai l-ar îi mustrat: Să-i rămână 
groapa în uitare, cum în uitare ea tuturor. 

O pasăre argintie, înşelată de nemişcarea lui, pogori pe un 
vârf de sânziană, se legănă şi, cu un piuit, zbură în alt vârf 
de iarbă înspicată. 

Zburau albine cu pungile încărcate de polen în iarba 
coaptă. Fâneaţa cânta de zumzetul gâzelor. Soarele se 
înclina spre culmi. Nici o suflare; numai viţelul fumuriu 
păştea mai departe, cu botul în iarbă. 

Acum morţii erau încorporaţi câmpului, făceau parte din 
fâneaţa grasă. Nici o zbatere; tăcerea numai, nemărginită, 
şi cerul boltit... 

Dacă s-ar ridica toţi de aici, să se întoarcă spre cei la care 
li s-au oprit, în spaima morţii, gândul ultim, nimeni nu i-ar 
primi! 

S-ar umplea lumea de prea mulţi strigoi! 

Radu Comşa chemă din pământul cu flori şi cu scaieţi 
amintirea lui Mihai. Şi întâia oară după mulţi ani, nu-i mai 
veni amintirea hidoasă cu viermele vâscos în ochi; ci Mihai 
acel de pe treapta de piatră, în poiana cu dungi lucii pe 
iarba lucioasă, ca semne trase cu unghia pe-o catifea verde. 
A ridicat atunci ochii de copil care-a plâns: „Am să-ţi spun 
altă data! Acum nu mai are nici o însemnătate.” 

Ce ştia acum numai pentru el? De aceea nimic nu mai 
străbate la nimeni, iar aici e numai pământ peste oase 
părăsite. 

Stelian Minea împături biletele. Numără minuţios restul, 
ca orice provincial venit în Capitală cu buget limitat, din 
care trebuie să stoarcă maximum de desfătări cu minimum 
de speze. 

Margareta avea de ce să fie încântată. Programul ei se 
realiza întocmai: o seară la Operă, una la Naţional, una la 
Teatrul Mic. Numai de s-ar ţine croitoreasa de cuvânt, să-i 
fie rochia gata în termen; iar pălăria, numai de n-ar trece 
peste o mie opt sute. 


Altfel, Stelian Minea ştia că n-are să-i mai tihnească aceste 
trei zile. Căci grijile lui erau acum de această natură, de doi 
ani, de când se însurase. Adică, mai exact, de când fusese 
însurat printr-un complot, vast, tenace şi subtil, al 
coconetului de toate vârstele şi toate categoriile din 
orăşelul unde căpătase catedra definitivă. 

La Bulevard, ceasul arăta trei. Îi mai rămâneau, aşadar, 
patru ore de libertate. 

Margareta se dusese la o prietenă, iar Stelian Minea 
regreta din tot sufletul că nevastă-sa nu are mai multe 
asemenea prietene aci. Tovărăşia ei pe stradă devenea un 
supliciu. Mai întâi, era cu un lat de palmă mai înaltă decât 
dânsul; scandalos de voinică şi de rumenă. De câte ori 
arunca ochii, fără voie, în geamul vitrinelor, se vedea 
pereche reflectată grotesc: el mărunt şi firav, ea înaltă şi 
zdravănă; ca o mamă cu odrasla convalescentă, ieşită la 
plimbare. Pe urmă, îl jena felul ei de a vorbi tare şi vulgar; 
staționarea îndelungată la vitrinele parfumeriilor, 
modistelor şi pantofăriilor; aerul ei agasat, de câte ori se 
oprea şi el la fereastra unei librării; luxul vestimentar, de 
gust îndoielnic; tot ce-i ofensa discreţia lui, cu care fusese 
învăţat să se strecoare prin viaţă, atrăgând cât mai puţin 
luarea-aminte a semenilor. 

Intră la Alcalay. Alese câteva cărţi, numai după îndelungă 
chibzuială, cu aceeaşi preocupare să nu depăşească suma 
prevăzută în acest redus capitol bugetar. 

La ieşire, se izbi piept în piept cu Onisfor Sachelarie. 

— Onisfor! 

— Steliane! 

Se îmbrăţişară ca şi altădată şi se depărtară cu un pas 
îndărăt unul de altul, să se contemple după atâţia ani. Exact 
ca odinioară într-o noapte de viscol, în Iaşii refugiului! Fură 
amândoi satisfăcuţi de examen. Toată înfăţişarea indica o 
prosperitate mediocră: stabilizarea definitivă în marele 
anonimat. 


Onisfor Sachelarie purta guler tare, haină neagră şi 
corectă; Stelian Minea îşi spuse că reprezintă acum tipul 
desăvârşit al ardeleanului rigid şi solemn, cum îl 
zeflemiseau caricaturile şi anecdotele timpului. 

Îl întrebă dacă nu e cumva deputat sau director de bancă. 
— O, nu! Se apără Onisfor Sachelarie. Noi rămânem încă 
osândiţi la opoziţie îndelungată! Din pită unsă mâncă numai 
netrebnicii care vi s-au vândut vouă, pentru blidul cu linte! 
El deocamdată are numai un birou avocaţial într-un oraş 
din nordul Ardealului, unde se bucură de o clientelă 

serioasă şi sigură. 

A venit la Bucureşti, în interesul unui asemenea client, şi 
de trei zile colindă ministerele. 

— Ci, tune-i mama dracului de excelenţe, că nu poţi ajunge 
până la ele, parcă pe toţi i-a făcut mă-sa grofi! Mă cuget, 
durere, că şi ardelenii noştri s-au ciocoit, drăguţii de ei, încă 
mai năstruşnic, de îndată ce ajung domni... Adăşti trei 
audienţe, până se milostiveşte să-ţi privească chipul şi să-ţi 
asculte năcazul, ca să te amâne la ziua mai de apoi! 

Stelian Minea îşi şterse ochelarii bombaţi, ca să-l admire 
mai bine. 

Glumi, eu binevoitoare dorinţă de împăciuire: 

— Va să zică, ne regăsim pe aceleaşi poziţii, dragă 
Onisfoare? Regăţeni şi ardeleni! Nu mai încăpem unii de 
alţii... Să ne scoatem ochii mai adânc, că nu degeaba 
suntem fraţi! 

Celălalt încruntă sprincenele stufoase şi făcu un semn de 
lehamite: mai bine să nu mai vorbim despre chestiunea 
aceasta! 

Îi propuse altceva. Mergea tocmai la madam 
Czvimbrovskich, madam Cimbru, unde se află un nepot în 
gazdă. 

Madam Cimbru a murit. Nava cu pasagerii altei generaţii 
o conduce acum Lisbet, care şi-a găsit un bărbat, în sfârsit; 
un om de poliţie, care se îmbată şi o bate. 


Dacă Stelian Minea e curios să revadă veranda mesei lor 
de altădată şi să cunoască succesorii în discuţiile lor aprinse 
de odinioară, Onisfor Sachelarie îl invită să-l 
întovărăşească, în trăsură, până acolo. 

— Te avizez că ai să petreci o jumătate de oră intere-santă 
poate, dar neplăcută! Junii din generaţia nouă n-au nimic 
sacru... Respectiv, distrug tot şi arată faţă de înaintaşi 
necuviinţă şi dispreţ! 

Stelian Minea primi. Nu-l speria până într-atât furia 
iconoclastă a acestei generaţii încriminate, îl ispitea 
deopotrivă perspectiva de a revedea veranda proiectelor 
grandioase, cât şi dorinţa de a mai gusta din fructul, acum 
interzis, al controverselor acerbe. 

În urbea lui, toţi cunoscuţii erau toropiţi într-un neant de 
abrutizare. 

Jucau cărţi, nu discutau decât politică, se înfundau la 
chefuri imbecile, înveselindu-se foarte la aceleaşi glume 
repetate cu o monotonie de viaţă animală. Toată viaţa lui 
era ternă şi leşietică. Acasă îl aştepta o femeie gureşă şi 
hărţăgoasă, plângându-se etern de obrăznicia slugilor şi de 
scumpete, zeflemisindu-şi cu neîndurata superioritate a 
mediocrităţii practice bărbatul prea jigărit şi timid: un om 
de nimic, un filosof! „Filosof” era şi epitetul de derâdere cu 
care îl întâmpinau colegii în cancelaria liceului; precum şi 
circumstanţa atenuantă, pe care concetăţenii crunt 
înarmaţi pentru viaţa lor de larve o acordau acestei fiinţe 
şubrede, cu capul mare susţinut pe un gât ca un vrej, trăind 
în lună şi preocupat de abracadabrante idei generale, ce nu 
țin de foame. 

— Lăsaţi-l pe bietul Minea, că el e un d-ăla... în sfârşit, mă- 
nţelegi... un filosof! 

Diagnoza era în acelaşi timp protectoare şi 
compătimitoare, cum se cuvenea unui exemplar de 
umanitate dezarmat şi cu responsabilitatea redusă. 

O discuţie în veranda lui madam Cimbru îl tenta de aceea, 
ca o temerară incursiune în trecut, o chemare a păcatului 


vechi; întoarcerea măcar pentru o clipă într-o lume care-a 
fost cândva şi a lui, iar acum e scufundată pentru totdeauna 
într-un paradis irevocabil pierdut. 

Trăsura îi purtă pe străzi întortocheate, cu acoperişuri din 
ce în ce mai joase şi cu grădini din ce în ce mai largi. 

Amândoi se răsuceau să descopere vechile staţii de 
tramvai, haltele de încrucişare, casa unde stătea un fost 
coleg. 

Din nou, centrul Capitalei se îndepărta cu larma asurzită, 
şi totul lua o înfăţişare calmă şi somnolentă de oraş 
provincial. Ici-colo, se înălţaseră clădiri uriaşe cu câte cinci 
Şi şase etaje. 

O asemenea construcţie, cu zidurile roşii neisprăvite şi cu 
punţile schelelor prăfuite de var, li se păru o prezenţă 
deplasată şi insolentă peste drum de casa lui madam 
Czvimbrovskich. 

„Asta strică tot farmecul străzii 
„Miroase a parvenitism”. 

Şi intră în verandă cu oarecare emoție. Cu toată miopia, 
recunoscu îndată, în perete, tabloul: Liniştea domneşte în 
Varşovia şi portretul domnului Anton Czvimbrovskich, 
ciocnind sticla de rom cu doi prieteni necunoscuţi la bâlciul 
din Nămăeşti. 

Nepotul lui Onisfor Sachelarie bătu călcâiele, se îndoi de 
mijloc şi, salutând ceremonios, după moda chezaro- 
crăiască, încă în vigoare în Ardeal, se prezintă lui Stelian 
Minea: 

— Liviu Moldovan! 

Apoi, prezintă ceilalţi patru camarazi: Vasia Secară, cu păr 
decolorat şi ochi albaştri, în bluză rusească, neagră, 
încheiată cu nasturi de sidef la gât; Matei Sărăţeanu, în 
costumul unei echipe celebre de fotbal, cu genunchii goi şi 
tricoul vărgat, alb şi portocaliu, proaspăt întors de la o 
întâlnire de antrenament; Leon Constantinescu, pierdut 
într-o imensă pereche de pantaloni charleston, şi Nadia 


LLA 


gândi Stelian Minea. 


Ciobanu, persoană asexuată şi plină de siguranţă în mişcări, 
întinzând mâna fără să scoată ţigara din gură. 

Stelian Minea păstră pentru el remarca involuntară că pe 
„vremea lui” nici o studentă nu se încumeta atât de liber să 
participe, singură, la o adunare între colegi. 

Toţi tăcură, stingheriţi de aceşti intruşi. 

Nadia Ciobanu aprinse o ţigară de la cealaltă sfârşită; îşi 
făcu de lucru răsfoind o carte de anatomie. 

— V-am întrerupt, desigur? căută să încălzească atmosfera 
Stelian Minea. Vă rog să continuaţi! Masa aceasta şi pereţii 
aceştia ne cunosc bine, pe prietenul Onisfor Sachelarie şi 
pe mine... Ne-am pierdut multe nopţi aici, împărțind firul de 
păr în patru. Am cedat mâna! E rândul dumneavoastră 
acum! Ca în goana torţelor, dacă vă amintiţi, la vechii elini, 
unde făclia trecea din mână în mână... 

Toţi surâseră de politeţă şi tăcură. 

Studenta cu bluza rusească şi cu părul tuns schimbă 
cartea de anatomie, pe un roman, şi, pe sub gene, o clipă 
măsură, cu o înveselire interioară, chircitura aceasta cu 
fruntea de hidrocefal şi cu ochelari de miop, vorbind cu atât 
de imprudentă dezinvoltură despre un exerciţiu sportiv, 
unde se cere agerime, vigoare şi altfel de trup. Şi-l închipui 
gol, ca alergătorii greci, gâfâind cu torţa în mână, ridicol şi 
pipernicit, cu membrele lui de păianjen printre ceilalţi 
concurenţi, care toţi vor fi fiind, desigur, cu pieptul lat, cu 
muşchii în fus şi cu tendoanele elastice, ca Matei Sărăţeanu, 
de faţă. 

Comparaţia fu zdrobitoare pentru Stelian Minea. Noroc că 
profesorul nici n-o bănuia! 

Îşi potrivise ochelarii mai bine să vadă, ca un vechi 
prieten, amănunţit, tabloul episodului din Varşovia, la al 
cărui spectacol lăcrima domnul Anton Czvimbrovskich, 
leahul pribeag, în ceasurile când romul şi mastica îl 
predispuneau la elegie... 

Se întoarse către Onisfor Sachelarie: 


— De câte ori mi-am amintit eu tabloul acesta pe front! 
Era destul să-mi răsară în minte, ca să-mi apară îndată ca 
una din fericirile bune şi calde; confort, casă, calm, cum 
credeam că n-o să le mai revedem niciodată după război! 

Pe urmă, către ceilalţi novici: 

— Trebuie să ştiţi, domnilor, că aici ne-a găsit mobilizarea 
în August 1916! Pentru noi, casa lui Madam Cimbru e un 
monument istoric! 

Tinerii luară act cu indiferenţă de acest fapt important. 

Pentru dânşii, războiul însemna un eveniment prea 
îndepărtat, mai mult abstract. Sfârşitul unei epoci şi 
începutul unui alt ev, cum sunt delimitate capitolele în 
manualele de istorie. 

De politeţe şi cu o abia bănuită intenţie de persiflare, 
tânărul cu genunchii goi şi cu piept de luptător întrebă: 

— Aţi participat la război? 

— Evident! răspunse Stelian Minea. Din şase, câţi ne aflam 
aci, niciunul n-a lipsit! Şi doi au căzut: Boroş în Ardeal, 
Lăscăruş Codreanu la Argeş... 

Studenta cu bluză rusească alungă de sub ochi pagina din 
romanul împrumutat de colegul cu pantaloni charleston, ca 
să şi-l imagineze pe domnul acesta, ugilit ca un pui de 
curcă, sărind peste meterezele tranşeelor, răcnind şi 
zvârlind cu grenade în atacuri, repezindu-se printre 
baionete şi tăind drum în piepturi omeneşti. 

Imaginea fu imposibilă şi absurdă. Închipuirea refuză să o 
accepte. 

Stelian Minea trase un scaun, fără să fi fost invitat. Şi, fără 
să gândească, se aşeză la locul care era al lui. 

Îndată se simţi cum a fost. 

Contactul material al mesei, cu muşamaua vărgată sub 
cot, îi dădu senzaţia că ieri s-a ridicat de acolo şi că nu face 
decât să continue ceea ce au lăsat întrerupt. Prezentul 
mediocru şi ireparabil, nevasta rea de gură şi autoritară, 
sura existenţă de provincie cu orice perspectivă închisă, ca 
de un zid opac, colegii de cancelarie cu intrigile şi aerul lor 


superior şi protector, glumele crude ale elevilor; toată 
realitatea aceasta fu suspendată printr-o magie. 

EI, cel adevărat, era numai acesta de aci. 

Privi la fiecare dintre cei de pe pat şi de la masă, ca să le 
reconstituie, după fizionomie, firea şi preferinţele. Era într- 
adevăr o lume nouă şi necunoscută! Dar nu-l intimida... 

— Prietenul Sachelarie m-a prevenit că vom găsi aci o 
companie incomodă... chiar ostilă! El crede că, deşi ne 
despart numai zece ani, alcătuim două generaţii atât de 
străine şi de duşmane, încât nu există nici o punte de 
reconciliere... Sunt sigur însă că prietenul Sachelarie se 
înşeală! Oamenii se schimbă, dar ideile rămân aceleaşi! 
Oamenii şi sistemele. Nimeni n-a gândit ceva nou de la 
Platon încoace... 

Cel care opuse îndată altă părere fu Vasia Secară, 
studentul în cazacă neagră: 

— Am înţeles îndată că dumneata ai fost cel care te-ai 
înşelat, nu domnul Sachelarie! Noi ne-am mai întâlnit o dată 
cu domnul Sachelarie şi am discutat atât de înfocat, încât a 
plecat supărat! Atunci am aflat de la dânsul câteva din 
părerile dumitale, căci, pentru dumneata, domnul 
Sachelarie are mare admiraţie şi iubire... Am înţeles că eşti 
un raţionalist, un occidental, unul din învățații aceia sceptici 
care, până acum câţiva ani, juraţi pe cărţile lui Anatole 
France din prima parte a vieţii sale... Şi e destul atât, ca să 
înţelegem că ne despart nu zece ani, ci o jumătate de secol, 
un secol, nu un secol, mai mult încă! Între noi este 
Voltaire... 

Stelian Minea îşi aruncă în treacăt, sub sticla bombată a 
ochelarilor, privirea la studentul cu pantalonul charleston, 
între el şi care se afla Voltaire. 

Vasea îi surprinse privirea şi îi ghici gândul. 

Vorbi îndată, în numele tuturor: 

— Desigur, dumneata ne găseşti adunaţi prea din toate 
colţurile lumii, ca să apărem ca o unitate constituită. Ce 
zici? Unul, Leontin, cu shimmy şi charleston, cu Cocteau şi 


Gide; altul, Matei, cu sportul şi Henri de Montherlant; 
celălalt, Liviu, cu autohtoniştii lui; Nadia, cu Gorki, 
Maiakovski, Lenin; ce legătură poate exista între tinerii 
aceştia? Eu n-am jucat niciodată charleston şi camaradul 
meu, Leontin, nici nu vrea să audă de paneurasianism. El e 
pentru apărarea occidentului, cu Massis! Şi totuşi ne 
suportăm, ne simţim solidari, ne învrăjbim numai când e 
vorba de vechiul regat şi de Ardeal, atunci ne întrecem 
fiecare a ne găsi drepturile uzurpate de ceilalţi şi a ne 
exagera calităţile şi nefericirile regionale... Încolo ne 
strângem cot la cot, când ne aflăm în faţa dumneavoastră! 
Fiindcă dumneavoastră, pe noi nici nu încercaţi să ne 
înţelegeţi şi ne condamnaţi; iar noi; pe dumneavoastră vă 
înţelegem şi tocmai de aceea vă dezaprobăm... Sunteţi laşi! 

— Fiindcă nu suntem în stare de rebeliune faţă de ordinea 
acceptată a statului? întrerupse Onisfor Sachelarie. Ce ştii 
dumneata despre laşitate şi bravură, când n-ai cunoscut 
riscul permanent al morţii? 

— Lasă asta! interveni Stelian Minea, fiindcă nu-i plăcea 
niciodată să se pomenească despre faptele lor din război. 
Suntem laşi? Să vedem de ce? Îţi spun drept că e o acuzaţie 
nouă şi sunt foarte curios să ne auzim rechizitoriul... 

Tânărul cu bluza neagră înţelese că a mers prea departe. 

Se simţi dator să atenueze acuzaţia. 

— Vorbim în afară de persoane, nu e aşa? Vorbesc despre 
generaţia dumneavoastră şi nu numai despre aceasta de 
aci... Dar despre cea din toată Europa! Camarazii 
dumneavoastră de arme, aliaţi sau inamici... Vă numiţi 
generaţia sacrificată... 

— Nu ne numim defel... Astea sunt vorbe! Le-a rostit 
cineva în vreun discurs ori le-a scris în vreun apel, şi 
formula a prins; dar nu ne-am însuşit-o toţi! Majoritatea 
suntem mai modeşti! se apără Stelian Minea. 

— Ba nu! Indiferent de unde a venit cuvântul, e just... Căci 
sunteţi într-adevăr generaţia sacrificată. Dar nu din vina 
altora... Aţi capitulat singuri! Aţi câştigat victoria şi pe urmă 


n-aţi ştiut să o duceţi până la sfârşit. V-aţi temut de viitor, ca 
femeile de şoareci... Acum toată viaţa vă e o succesiune de 
regrete. Viaţa vă stătea înainte şi aţi căutat-o în urmă... Ile 
întreb, domnule Minea, dacă nu e un spectacol ruşinos cel 
de la Liga Naţiunilor şi de la toate congresele care mai 
durează şi acum? Cârpesc şi ciopârţesc tratatele iniţiate de 
ani de zile, se tocmesc şi mai lasă de ici unul şi de colo altul; 
ca şi cum binele omenirii poate să vină numai de la aceste 
chestiuni utilitariste şi materiale. 

— Ştii că eşti curios, dragă domnule! se miră Stelian 
Minea. Ce vină am eu, de la catedra mea obscură dintr-un 
orăşel ticălos, că premierul Franţei şi cancelarul Germaniei 
se tocmesc la Liga Naţiunilor? Pot eu să fac ceva? 

— Acum nu! reluă înverşunat studentul basarabean. Acum 
e prea târziu! Dar aţi fi putut... Căci vina de aci porneşte. 
Aţi capitulat şi aţi lăsat să vă conducă cei bătrâni... Adică 
acei care refuzau să înţeleagă că sufletul omenirii cere o 
schimbare... l-aţi lăsat pe dânşii, şi ei se încăpăţânează să 
creadă că un cataclism ca războiul n-a dezlănţuit alte crize 
decât deprecierea monetară şi problema refacerilor! Ei nu 
pot vedea că există o revoluţie a sufletelor şi a conştiinţelor, 
o revoluţie socială în curs, o îndârjire a luptei de clasă... 
Aceasta o spuneaţi singuri înainte de război şi aţi uitat-o! O 
regăsim în toate cărţile, care în timpul războiului justificau 
războiul. Atunci făgăduiaţi altă lume, spuneaţi şi eraţi siguri 
că luptaţi pentru altă lume, şi acum vi s-ar părea cea mai 
mare fericire să reconstituiţi lumea cea veche, aşa cum a 
fost ea înainte... Sunteţi nemulţumiţi şi nu ştiţi de ce! Doriţi 
ceva, şi nu ştiţi ce! Iar situaţia vă este agravată, fiindcă nici 
o generaţie n-a mai avut, ca dumneavoastră, posibilitatea 
de a da vieţii pecetea pe care aţi fi voit-o... Toţi, când v-aţi 
întors de pe front: român, francez, neamţ, toţi aveaţi 
dreptul să realizaţi omenirea pentru care aţi combătut. 
Nimeni n-ar fi îndrăznit să vă conteste acest drept! Nici n- 
ar fi avut puterea materială să o facă... Şi aţi dezertat unul 
câte unul! Acum, alungaţi şi lăsaţi pe dinafară, atribuiţi 


vieţii deprimarea dumneavoastră interioară, trăiţi meschin, 
vă văietaţi; aveţi frică şi ură de viaţă! Şi vă scandalizează că 
noi vrem să ne trăim viaţa, aşa cum o înţelegem... 

— Da! Charleston, sport! întrerupse cu dispreţ Onisfor 
Sachelarie. 

— De ce nu? Charleston, sport. Şi celelalte... Nu se exclud! 
Generaţia dumneavoastră era livrescă. Nu-şi scotea nasul 
din cărţi şi, din pricina cărţilor, nu vedea şi nu trăia viaţa... 
Ori oameni rebegiţi, să-i culci cu o suflare; ori oameni 
invadaţi de grăsime... Sport, charleston, manifestații de 
stradă, revoluţii, greve, propagandă subversivă... Toate ne 
atrag, sunt crizele tinereţii noastre. Din ele, are să se 
aleagă ca uscatul de ape, după deluviu, o nouă omenire cu 
fericirea sa. Pe care, bineînţeles, nu o puteţi admite şi n- 
aveţi s-o puteţi suporta, căci nimic nu este mai greu decât 
să faci pe oameni să accepte o fericire nouă... Le trebuie 
cea morfolită de veacuri! Tânjesc după ea... 

— Vă invidiez dacă puteţi crede că din anarhia aceasta 
poate să iasă o omenire nouă! rosti fără convingere Stelian 
Minea. 

— Anarhie! Nimic nu seamănă mai mult cu o casă în ruină 
decât una care se construieşte. Ni se pare că o spune 
Cocteau al amicului Leontin. Şi o verific aceasta în fiecare 
zi, privind cum se înalţă casa din faţă... Nici o obiecţie nu 
putem face, nici arhitectului, nici lucrătorilor, până când nu 
vom vedea-o gata... 

Vasia întinse picioarele, privindu-şi vârful ghetelor şi 
aşteptând de la Stelian Minea o apărare a generaţiei sale. 

Dar Stelian Minea tăcea, turtind vârful unei ţigări stinse. 
Tot ce ar fi avut de spus îi părea inutil. 

Se simţea într-adevăr ostenit, ca un om care a trăit un 
veac şi nu mai are nimic, nici de spus, nici de dorit. 

Ceilalţi începură să vorbească în şoaptă despre lucruri 
care îi priveau numai pe ei. 

Nadia, după ce ascultase tot timpul cu ochii numai la 
Vasia, se întreba de ce nu-l poate iubi pe el, care înţelege 


atâtea, care ştie atâtea şi pune atâta pasiune în toate; pe el, 
care o iubeşte cu atât de tăcută deznădejde; şi de ce se 
simte irezistibil atrasă de Matei Sărăţeanu, care, deşi e mai 
frumos şi puternic, e atât de simplu? Matei Sărăţeanu o 
învălui cu privirea şi ea rămase cu zâmbetul îngheţat pe 
buze, ca porumbiţa magnetizată de şarpe. 

Onisfor Sachelarie intră cu nepotul într-o cameră cu 
fereastra la stradă, să-i dea sfaturi şi ceea ce aştepta 
nepotul mai mult: bani de buzunar. 

Stelian Minea se simţea cu desăvârşire străin; se ridică de 
pe scaunul şi de la locul fost „al lui”. Întrebă dacă n-ar 
putea-o vedea pe Lisbet, vechea sa gazdă. 

— Nu cred că e „vizibilă”! lămuri, cu înveselire cruntă, 
Leontin, cel cu pantalonii charleston. I-a venit jupânul cu 
chef şi l-am auzit muştruluind-o ca la poliţie... Acum el 
sforăie şi ea plânge! Pe urmă, el are să se trezească şi ea 
are să-i fiarbă o ciorbă de potroace... E un tip şic jupânul, 
costaud, şi ştie cum trebuie să se poarte cu femeile! 

Stelian se gândi că Lisbet ispăşeşte crunt rătăcirea 
tinereţii. Îşi aminti: 

— Şi Toni? Mai există Toni? 

— Oho! Şi încă cum există! Cel mai teribil brigand al 
cartierului. Când e jupânul aci, nici el nu-i „vizibil” Nu vor 
să se vadă, ca luna cu soarele. 

Onisfor Sachelarie apăru întovărăşit de nepotul pe a cărui 
figură se vedea strălucind toată satisfacția că suma de 
buzunar n-a dezminţit aşteptările. La spatele lui Onisfor, 
făcu un semn camarazilor, cu latul palmei pe obraz că „l-a 
ras”. Căci, pentru el, Onisfor Sachelarie nu era decât un 
unchi cam caraghios şi pedant, strâmt la minte, dar în 
definitiv generos la pungă. 

Nepotul se dovedea din altă stofă, mai elastică; se 
„regăţeniza” mai uşor. 

Îşi luară rămas bun. 

— Mai veniţi pe la noi, când treceţi prin Bucureşti! se simţi 
dator să-i invite, fără intenţie maliţioasă, studentul cu bluza 


neagră. Madam Lisbet are să regrete că nu v-a văzut! Ne 
vorbeşte întotdeauna cu mare stimă despre dumneata, 
domnule Minea. 

Stelian Minea încercă să glumească: 

— Sper că ea nu-i atât de vrăjmaşă, ca dumneata, 
generaţiei noastre. 

— De ce? Discuţia n-are supărare! N-am vrut să vă ofensez 
cu Nimic... 

La spatele lor, când coborau scările, Leontin, cel ce 
pantalonii charleston şi cu părul lins, repetă gestul lui Liviu 
Moldovan la spatele unchiului. 

— Bravo, Vasia! L-ai ras! 

În trăsură, Onisfor se întoarse către prieten: 

— Ce dracu, tăcuşi şi tu, toată vremea? N-ai găsit nimic să- 
i pui la respect? 

Stelian Minea privi şiragul caselor fără să răspundă. Într- 
adevăr, făcuse figură de idiot. Acum abia îi apăreau, 
numeroase şi nedezminţite, toate argumentele pe care le 
tăcuse adineaori. Onisfor Sachelarie îşi spuse că prietenul 
s-a abrutizat în provincie, dacă a putut suporta atâta 
insolenţă, fără să găsească o replică; el, care le răspundea 
altădată tuturor, cu o sută de argumente. 

— Ce-o mai fi făcând oare domnişoara Belty? îşi aminti 
Stelian. 

Onisfor Sachelarie dădu din umeri cu indiferenţă. 

Nu ştia ce-o fi făcând domnişoara Betty, nici nu se mai 
gândise vreodată şi nici nu-l interesa. 

Pe lângă dânşii, ţâşni zgomotos, lăsându-i în urmă, o 
motocicletă cu ataş; conducea Matei Sărăţeanu, în tricoul 
lui vărgat, alb şi portocaliu, cu o beretă bască pe 
sprinceană; la spate, Leontin, cu pantalonii charleston, 
ţinându-l de subsuori şi, în ataş, ghemuită în leagănul lăcuit, 
Nadia, cu o ţigară între buze... Toţi întoarseră capul şi îi 
salutară amical. 

Maşina săltă vertiginos peste gropi şi pietroaie, filând 
trecătorii şi bordura trotuarelor, viră nebuneşte şi dispăru. 


— Ce oameni! Ce oameni! Se minună cu indignare Onisfor 
Sachelarie. Au să-şi rupă gâtul! 

— În orice caz, ei au trecut şi noi le înghiţim praful! 
constată Stelian Minea, risipind cu mâna norul de praf în 
care respira. 

Onisfor încruntă sprincenele, neconvins, fiindcă, după el, 
asemenea apucături şi asemenea idei nu făgăduiau nimic 
bun. Opri. Se ducea la un sanatoriu, unde se afla în 
convalescenţă un bătrân pentru care purta mare evlavie. Îi 
rosti numele. Era al unui fost conducător ardelean, în 
procesele vestite de acum douăzeci şi treizeci de ani, client 
al temniţelor politice din Vaţ şi din Seghedin. 

Stelian Minea se miră aflând că venerabilul luptător mai 
trăieşte. 

Nimeni nu-i mai pomenea numele, nu mai apărea nicăiri; 
de aceea îl credea mort şi de mult îngropat, ca atâţia care 
visaseră o Românie Mare şi de care România Mare se 
lepădase acum. 

Rămase singur. Nu ştia ce să facă până la şapte seara cu 
toată libertatea pe care o dorise. Rătăci pe străzi. Nu mai 
cunoştea pe nimeni. 

Larma trecătorilor şi îmbulzeala vehiculelor îi păreau 
insuportabile acum, când se dezvăţase de ele. Îşi spuse că 
n-ar mai putea trăi aci. 

Descoperi că i-a intrat în sânge existenţa lui mucedă şi 
fumurie de provincie, că doreşte să se întoarcă îndărăt, mai 
repede, ca viermele în culcuşul lui. 

La hotel, îl primi Margareta, furioasă. Rochia nu era gata. 

— Aşa e, dacă mă potrivesc eu ţie! Ce eşti? Bărbat? O 
cârpă! 

Stelian Minea nu ştia de ce e vinovat şi la ce i s-a „potrivit 
„ Margareta, lui. Nici ce legătură este între bărbăţia sa, de 
cârpă, şi între neexactitatea croitoresei. Dar nu în-cercă să 
pătrundă aceste misterioase corespondențe, al căror secret 
îl cunoaşte numai logica femeiască. 


Se aşeză pe marginea canapelei şi, desfăcând pachetul de 
cărţi, începu să taie foile unui volum, cu o elocventă şi 
dispreţuitoare impasibilitate. 

Femeia nu lăsă să treacă nesancţionată această mută 
provocare. Îi smulse cartea şi o zvârli cât colo. 

— Ce, crezi că am venit aci să te contemplu citindu-ţi 
terfeloagele tale? Ia-ţi pălăria şi hai la croitoreasă! 

Îl prinse de braţ; iar Stelian Minea se supuse docil, căci pe 
mâna lui descărnată şi pipernicită strângerea fu puternică 
şi implacabilă, ca o luare în posesiune. 

Şi astfel, resignat, merse să se piardă în anonimatul cel de 
toate zilele. 

Camerista desfăcu cu o suavă gingăşie, una câte una, 
rochiile din geamantanul deschis în mijlocul dormitorului, 
printre alte valize mai mărunte, şi cutiile de pălării, lăcuite. 

Exclamaţiile de admiraţie întovărăşeau crescendo fiecare 
exemplar rar, purtând marca faimoaselor case din Rue de la 
Paix şi Faubourg Saint-Honore. 

Zoe Vesbianu le zvârlea cu indiferenţă pe spătarul 
scaunelor. Totuşi mătăsurile moi, blănurile şi ţesăturile 
elastice îi dezmierdau plăcut vârful degetelor. 

Şi fiecare toaletă, cu amestecul său de parfum, însemna o 
amintire arzătoare şi atroce, ca trecerea printr-o văpaie, 
cum fusese toată viaţa de două luni, din care se întorcea. 

— N-au să mai încapă în şifonier! se sperie servitoa-rea. 
Avem acuma mai multe decât un magazin de mode... 

Zoe nu observă impertinenţa acestei familiarităţi şi nici 
acel „avem”, care punea laolaltă, în fond comun, garderoba 
stăpânei şi a servitoarei. 

Altădată, ar fi restabilit distanţele cu un singur cuvânt 
sever. Acum, lunecarea în jos se făcuse pe nesimţite, pe 
măsură ce sluga devenise confidenta şi, oarecum, complicea 
stăpânei. Zoe nici nu se mai gândea la aceasta. 

Mototolind o eşarfă moale, de mătase, în pumn, privi o 
clipă pe geam colţul ştiut din faţă. 


O cârciumă de şoferi şi birjari, unde privirea era deprinsă 
să regăsească, întotdeauna, o prezenţă tenace, plină de 
misterioasă ameninţare şi cu toate acestea devenită 
indispensabilă, ca oxigenul văzduhului aspirat. 

Sluga surprinse privirea. 

Vorbi, fără să-şi întrerupă lucrul mâinilor: 

— De trei săptămâni nu mai vine! Am dat bacşiş 
sergentului să-l alunge. L-a luat din scurt şi Mâlos, 
rândaşul. Cârciumarul zice că nu pare să fie un pungaş... 
Un beţiv, un păcătos! Dar nu un pungaş... 

Zoe închise ochii, ca la o durere lăuntrică ce-a fost 
amorţită şi se deşteaptă. Atât de deprinsă era să ştie 
veghind acolo omul acela, spectrul acela, descărnat şi 
statornic! 

Când era acolo, se temea, fiindcă nu ştia ce vrea, ce 
pândeşte şi ce aşteaptă. Acum, când nu mai e, se teme 
fiindcă a plecat şi nu poate şti ce pregăteşte. 

A crezut că scăpase. Plecase două luni, să se elibereze de 
încleştarea acestor două priviri mute, care o urmăreau şi 
prin somn, cu visuri de spaimă. 

Afară, cel de pe trotuarul din faţă, neclintită strajă la uşa 
cârciumii. Intra, deşerta un pahar de otravă şi se întorcea 
îndărăt, la post, cu ochii fixaţi la fereastra ei şi cu rânjetul 
acela! Ochi halucinaţi, în care tremura nebunia. 

Şi aci, înlăuntru, ceştelalţi ochi, mocniţi, de huhurez. 

Se întoarse către fotoliul de paralizat, pe rotile, unde 
Sofron îi urmărea fiecare mişcare, cu o privire miloagă, 
coagulată şi lăcrimoasă, în care tresărea câteodată o scurtă 
fulgerare de ură neputincioasă, îndată pironită. 

Sofron Vesbianu crezu că în sfârşit Zoe şi-a amintit de 
existenţa lui. Se sili să surâdă recunoscător. Faţa puhavă şi 
dezgustătoare rămase însă neclintită. Muşchii nu se 
supuneau. Numai în gâtlej scânci o schelălăială animală. 

De două luni o aşteptase, lăsat pe seama slugilor, care 
uitau să-i dea de mâncare şi scotoceau prin sertare, fără 
ruşine, sub privirea lui furioasă şi fără putere. Şi acum le-ar 


fi uitat toate, pentru o singură vorbă de bun găsit şi o pri- 
vire de milostivire. De dimineaţă, când Simplonul era la trei 
ore distanţă de Bucureşti, cu semne din mâna stângă, care i 
se mai supunea voinţei, ceruse să-i aducă bărbierul şi să-l 
primenească. Se lăsase îmbăiat şi pieptănat, ras şi îmbrăcat 
în halat nou. Două luni zăcuse în murdărie, bărbos, cu 
piepţii plini de sosuri, nespălat şi duhnind. Acum ceruse 
oglinda; în halatul vărgat de lână, cu obrazul bărbierit şi 
pudrat, se socotise îndestul de arătos şi de vrednic ca s-o 
primească pe Zoe, sărbătoreşte. Slugile nu-i mai scoteau 
limba şi nu-l mai zădărau ca pe-un câine printre gratii. 

Dar Zoe intrase în casă, ignoriudu-i cu desăvârşire 
existenţa. Şi de astăzi dimineaţă tot aşteaptă. 

A fost, aşadar, numai o părere că şi-a amintit de el. 

S-a întors nepăsătoare la pălăriile aruncate pe mese, la 
flacoanele nedestupate, la maldărele de ciorapi şi la cutiile 
cu o sută de nimicuri. 

De departe, în dimineţi teribile, după nopţile care îi 
frigeau trupul şi sufletul, la Paris, la Nisa, la Cannes, Zoe 
Vesbianu se gândise uneori cu îmblânzită milă la dânsul. 
Atunci, ca să se achite faţă de suflet, se hotărâse să-i aducă 
aceste obişnuite dovezi materiale că şi-a amintit şi de el: 
cutia cu butoni de perle şi portţigaretul de email cu desen 
cubist. Dar acum, îndată ce-l regăsise aşa cum l-a lăsat, hâd 
şi neclintit între pernele jâlţului, toată scârba şi ura se 
redeşteptaseră mai crude. „Am să fac cadou butonii lui Emil 
- hotărâse - şi portţigaretul îl trimit lui Serge!” 

Momâii din fotoliu îi aruncă în batjocură o păpuşă de pâslă 
roşie, un Mefisto cu picioarele prelungi, amintirea unei 
nopţi frumoase la cel mai vestit cabaret din Place Pigalle. 

— Na! Joacă-te! Tot eşti în mintea copiilor... 

Servitoarea râse, dovedind că este exact de aceeaşi 
părere. Simţi momentul potrivit să adaoge o informaţie 
suplimentară: 

— Se scapă acuma pe el! Nesimţitul! 


Răspunsul, mojic şi murdar, făcu erupție numai în creierul 
gelatinat al paraliticului, fără să se poată materia-liza în 
vorbe. 

Limba neînsufleţită nu îngădui decât un mormăit bestial, 
între grohăitul de porc şi mugetul de bivol. 

De un an de când Sofron Vesbianu zăcea condamnat fără 
nădejde în jâlţul acela, viaţa lor ajunse treptat-treptat aci. 

Zoe îi hohotea în nas. Când trecea pe dinaintea lui, îi 
arunca o sfârlă în batjocură. Nu se sfia să-şi aducă amanţii 
în casă, să se lase sărutată sub ochii lui; pleca pentru o 
săptămână ori pentru o lună şi revenea irezistibil atrasă 
îndărăt. De fiecare dată, cu o treaptă mai adânc coborâtă în 
infern; mistuită de aceeaşi arşiţă de distrugere şi de 
răzbunare împotriva tuturor: a ei, a vieţii, a călăului 
încleştat pe scaun, cu ochii holbaţi. 

Camerista răsturnă pe biroul mic de trandafir un braţ de 
cataloage, programe şi anunţuri, recolta nopţilor şi zilelor 
din două luni. Zoe alese un carton şi rămase îndelung cu 
ochii pierduţi în inscripţia neagră şi roşie: Grand 
ErmitageMoscovite. Diners et soupers. Conceris russes. 
Chants bohemiens et cosaques. Le prince Goury 
Vorchaguin, danseur caucasien. 

Prinţul Gurii... Ermitage! Ce noapte spasmodică şi ce lume 
stranie, cu nebunia distracţiei atât de aproape de-a ei! Şi 
cât de mică e această planetă; cum se regăsesc toţi, fără să 
se caute! 

Orice a trăit până în noaptea aceea nu se poate asemui cu 
ceea ce i-a fost dat să vadă şi să trăiască atunci! Intrase 
ameţită, târziu după miezul nopţii, cu Eduard; nici nu-şi mai 
aminteşte cum se numea mai departe... Şi îndată îi păru 
rău: se anunţa o noapte plicticoasă. A cita oară vedea oare 
un cabaret de ruşi, cu aceleaşi figuri monotone, pereţii 
tapisaţi roşu, acelaşi cor de ţigănci, aceiaşi foşti ofiţeri de 
gardă imperială deveniți chelneri şi aceleaşi fete de 
generali, pianiste? Ceruse să plece în altă parte; se 
pregăteau să se ridice, lăsând sticla de şampanie pe 


jumătate... Şi deodată din fum şi din ameţeala irizantă a 
băuturii, a ţâşnit, ca un demon în mijlocul sălii, pe vârful 
degetelor în cizmele moi, în costum de cazac de carnaval, 
prinţul Gurii Serghievici Vorşaghin. Ce dans sălbatic, cu 
chiot şi cu salturi printre vârfuri de cuțite! A recunoscut-o şi 
el, de la cel dintâi strigăt de surpriză... După ce-a terminat, 
a venit să se aşeze la masa lor fără să se aştepte poftit. Pe 
urmă, noaptea aceea şi cealaltă noapte! Oamenii aceia 
ciudaţi, prinţul devenit sluga fostei sale slugi, amestecul de 
cruzime şi de sentimentalism, nesaţiul de abrutizare în 
băutură... Banda înreagă târâtă în toate cabaretele şi 
tavernele din Place Pigalle şi Clichy, femei bete smulgându- 
şi părul în accente epileptice, sărutându-se şi sfâşiindu-şi 
obrazul cu unghiile. Nici nu-şi aminteşte când s-a despărţit 
de Eduard şi de prietenul lui, să rămână numai cu aceştia. Îi 
tresar în minte numai crâmpeie. Nume nehotărâte: Liuba, 
Ştefan, Doniaşa, Grigori... Şi cupiditatea din ochi, de câte 
ori deschidea poşeta să plătească. Pe urmă, un vânzător de 
păpuşi, bărbos, beat, plângând cu fruntea lată pe colţul 
mesei: Artemie Barnef. I-a rămas numele printr-un ciudat 
capriciu al memoriei. Şi alte nume, şi alte titluri... Avocaţi 
şoferi, şi prinți bucătari. În fascinatoarea lumină roşie a 
firmelor luminoase treceau de la un local la altul, 
clătinându-se în piaţa cu miros de benzină şi de fard; ceața 
se mărea, se chemau unii pe alţii, se strigau pe nume; erau 
toţi dintr-o singură mare familie care se descompunea 
intrată în putrefacție, cu geloziile şi urile lor, cu lăcomiile şi 
exploziile lor de orgoliu... Cineva i-a vârât în nas cutia de 
fildeş cu cocaină. A băut spirturi tari, din sticle cu forme 
ciudate, cu un pai înfipt în plută... Şi deşteptarea într-o 
cameră necunoscută, cu oasele dureroase şi gura coclită, 
unde s-au aflat pe saltelele întinse pe jos, fără să mai ştie 
fiecare a cui a fost şi fără să-şi amintească ce-au făcut până 
au ajuns acolo! Trei zile, prinţul Gurii nu s-a dezlipit după 
aceea de ea, fortificând-o cu pilda seninătăţii netulburate, 
cu care trecuse prin cele mai întunecoase peripeții şi până 


la cele din urmă căderi... Dansator, călăreț de circ, corist, 
chelner, şofer, nu se mira de nimic! Nu se plângea de nimic! 
Nu se împotrivea la nimic! Arăta acelaşi obraz oval şi calm, 
cu aceiaşi ochi limpezi şi cu aceleaşi mişcări indolente, de 
felin. Numai în râs suna ceva fals şi crud, ca un scrâşnet de 
sticlă pisată... Trei zile a crezut că-l iubeşte, că în sfârşit a 
descoperit pasiunea cea mare şi purificatoare. Pe urmă s-a 
topit brusc în ceața unde s-au depăr-tat toţi. S-a deşteptat 
în a patra dimineaţă fără el, şi cu o brățară şi două inele 
mai puţin. N-a simţit nici dezgust, nici indignare. N-a fost 
oare, prinţul Gurii, cu atâta umor delicat, încât i-a trimis 
într-un plic, cu toate mulţumirile, buletinul de gaj de la 
Muntele de pietate! 

Zoe Vesbianu aşeză în cutia de scrisori, la păstrare, 
cartonul prospect al cabaretului rus, de unde prinţul Gurii 
Serghievici Vorşaghin, dansator caucazian, zâmbea serafic, 
în costum războinic şi fotogenic, cu două cartuşiere 
încrucişate pe piept, şi eu teribile cuțite inofensive, înfipte 
în cingătoare. 

„Mai comod era acesta, gândi, decât cel de afară. Cel puţin 
Ştii ce vrea!” 

Şi îndată păşi la fereastră, să vadă dacă pe trotuarul din 
faţă n-a apărut cumva arătarea fidelă, enigmatică şi plină 
de necunoscută ameninţare. 

Trotuarul era gol. 

Numai băiatul de prăvălie, cu şorţul verde, stropea cu o 
tinichea asfaltul. „Desigur, a aflat că am fost plecată şi încă 
nu ştie că am revenit.” Când va şti, se va posta iarăşi, fără 
îndoială, şi iarăşi Zoe Vesbianu va trăi zilele şi nopţile sub 
teroarea acestui spectru, întors din depărtările moarte ale 
unui altfel de trecut. Îl ştie cine e, cine a fost. Dar ce 
închipuire omenească ar putea înţelege ce vrea? Ce 
aşteaptă? De ce a apărut dintr-o dată, ca acel creditor 
demo-nic, la scadenţa uitată, din legenda omului care şi-a 
vândut umbra? „Socotelile mele sunt făcute... Eu am iubit 
altă Zoe. Pe aceea n-are s-o cunoască nimeni. Am omorât-o 


pe una în cealaltă. Pe urmă?” Socotelile lui Titel Iliescu au 
fost făcute şi au fost de o înspăimântătoare exactitate. 

Totul s-a împlinit cum a preştiut. 

Anul s-a încheiat. Ultimul ban s-a topit. Uşile cluburilor s- 
au închis acestui beţiv fără guler şi cu haine zdrenţoase. I- 
au rămas cârciumile cele mai infame şi tovărăşiile cele mai 
crunte. A învăţat să ceară, ca să aibă ce bea. Numai o 
singură eroare a existat în această înfricoşător de precisă 
socoteală. „Eu am iubit altă Zoe. Am omorât-o pe una în 
cealaltă.” Paşi clătinaţi de beţiv l-au târât aci. La fereastra 
Zoei de-acum, unde se înverşunează să o caute pe cealaltă. 
Să pândească şi să o aştepte. Să se mulţumească fiindcă o 
vede. Ceilalţi pot să se teamă; ei să-i fie frică, fiindcă nu-şi 
închipuie ce vrea. Sergentul să-i poruncească să circule. Şi 
argaţii să-l îmbrâncească în pumni. El capătă un ban, se 
întoarce aci, plăteşte cel mai ieftin şi mai ucigaş rachiu şi 
aşteaptă. E mulţumit că o ştie dincolo de zid, înfricoşată de 
prezenţa lui. 

El este aici, remuşcarea şi viaţa; spectrul unui trecut 
ireparabil nimicit. 

Când o vede, rânjeşte, şi este satisfăcut de rânjetul acesta, 
care, desigur, ei trebuie să-i gâtuie somnul cu vedenii de 
spaimă. 

Stă şi rânjeşte. Cu încăpățânare de beţiv şi de nebun, nu-i 
pasă de vânturi şi ploaie, de ochii oamenilor. Viaţa curge pe 
lângă el fără să-l atingă: trecători, femei, copii care se 
sperie de acest vagabond peticit şi se ascund în poalele 
mamelor. El este aci şi atât! Restul nu mai are nici un 
interes. 

„Desigur, mâine, când va şti că m-am întors, din nou va 
rânji spectrul acesta fidel cum n-a fost nimeni, neîndurat 
cum n-a fost nimeni!” gândi Zoe Vesbianu şi se cutremură. 
Firul de acum două luni se leagă de unde a fost întrerupt. 
Cel de aci, şi cel de la spate. Două perechi de ochi, muţi şi 
nebuni, spionându-i fiecare pas, martorii fiecărui pas, 
păzind-o cu înfiorătoare statornicie. 


Zoe porunci cameristei să împingă scaunul cu rotile în 
camera de alături, ca să-i piară din ochi momâia cu privire 
de huhurez. N-avea de unde să presimtă că de cealaltă 
privire, cea mai teribilă, a fost eliberată de o putere mai 
mare decât puterile omeneşti. 

Sofron Vesbianu cercă să se acaţe de feţele meselor şi de 
mobile, cu mâna sănătoasă. Ca un copil rău refuzând să se 
lase dus la culcare, gârâie din gâtlej, furios, o bolboroseală 
de sunete. 

Dar glasul n-are nici o putere. 

Şi servitoarea i-a făcut vânt scaunului cu piciorul până în 
perete, cu spatele la restul camerei, ca să aibă în faţă numai 
zugrăveala roşie, unde cunoaşte cu de-amănuntul fiecare 
ornament al desenului. 

Acolo e colţul unde e „pedepsit” ceasuri întregi şi uitat cite 
O zi, de câte ori arată nesupunere, încearcă să zbiere sau 
când, din treacăt, după vechiul nărav, vrea să pişte cu cele 
cinci degete valide sânii fetei din casă. 

Stă cu nasul în perete, clocind gânduri crâncene care nu 
se pot preface în fapte. 

A surprins privirea Zoei, pe fereastră. 

A înţeles ce căuta. 

De omul acela are şi el frică şi pe acela, aşa zdrenţăros şi 
lihnit cum e acum, îl urăşte mai mult decât pe toţi sclivisiţii 
obraznici şi neruşinaţi pe care îi târâie Zoe după dânsa, îi 
aduce în casa şi la masa lui, ca să-i râdă în faţă şi să-i 
îmbrăţişeze, sub ochii săi, nevasta. Acela a fost înaintea 
tuturor: şi a lui Radu Comşa, şi a prinţului Vorşaghin, şi a 
celor ce-au venit după dâuşii. 

Când Zoe Racliş se afla pe băncile pensionului, pentru 
omul acela ea fusese o altfel de fiinţă, nepământeană; cum 
n-a mai părut nimănui; cum nici nu îndrăznise să-i spună şi 
nici nu cutezase să-i atingă obrazul cu vârful buzelor. Poate 
atunci Zoe nici nu bănuia. A aflat numai după ce Sofron 
Vesbianu, chiar în dimineaţa nunţii, a venit bâlbâindu-se de 
indignare, ridicol şi borţos în haina de ceremonie, să 


întrebe cine e tânărul acela şi cu ce drept a îndrăznit să-l 
oprească în drum, cu vorbe necuviincioase şi să-i atingă, în 
derâdere, obrazul cu dosul palmei. Alţii i-au arătat că la 
asemenea îndrăzneală nu se răspunde decât cavalereşte, cu 
o acceptare de luptă: un duel. A strâns din umeri. El şi duel! 
Ca şi cum, dacă e vorba de luptă, nu fusese el cel care o 
câştigase, de vreme ce câştigase femeia?! Ca şi cum, nu tot 
el câştigase celelalte lupte de mai târziu, oricare?! Chiar şi 
aceea dintre el şi Alexandru Vardaru, când îi plătise scump 
umilinţa îndurată, prinzându-l pe generalul Pol Vardaru 
într-o capcană complicată de poliţe şi ipoteci, pentru ca pe 
urmă să-i scoată averea la mezat şi tot el să i-o cumpere?! A 
fost ultima dovadă de iscusinţă a minţii, de calcul feroce şi 
răbdător, înainte de a cădea răpus, batjocură a slugilor şi 
femeii care, cu avuţia lui agonisită şi pentru el de acum 
inutilă, îşi plăteşte toate poftele şi îşi hrăneşte iubiții. 
Ciudat! Pe toţi aceştia îi urăşte. Dar pe niciunul nu-l urăşte 
atât cât pe acel care aştepta până acum trei săptămâni 
afară, în cârpele lui de vagabond. Acela numai, numai acela 
a deţinut o Zoe care nu mai există în nici o amintire, nici 
într-a ei, desigur; alta, pe care nici el n-a putut-o cumpăra şi 
nici alţii n-au mai putut-o cuceri. Şi de aceea îl urăște, cu 
toată drojdia puterilor... 

Se gândeşte Zoe la el? 

Când îl vede aşteptând afară, în zdrenţele lui, cu rânjetul 
lui, ce simte oare? Ce-şi aminteşte? De ce o surprinde 
întotdeauna palidă când se întoarce de la fereastră, cu buza 
de jos tremurând, şi alungându-şi cu mâna dinaintea 
ochilor, ca o părere? Acum, desigur, e tot la fereastră, îl 
pândeşte. Nu! A sunai telefonul. O aude... Nu se jenează 
niciodată în faţa lui. Da! Serge! Îi trimite maşina... Într-un 
sfert de oră are să fie aci! 

Sofron Vesbianu, cu nasul înfipt în perete, auzi ordinul 
trimis şoferului; maşina ieşind pe poartă. O auzi revenind şi 
auzi glasul lui Serge, şi sărutările lor, şi întrebările lor. 


Pe toate acestea le suportă de un an şi ştie că nu mai 
există nici o scăpare. Zoe îi aduce sub ochii lui, descoperind 
poate o acră voluptate în dezmierdările acelea sub asistenţa 
neputincioasă, cum n-a visat niciodată, în cele mai sălbatice 
dorinţi, să-şi răzbune tot ce-a îndurat şi a trăit. 

Se aud paşii. Vin. Glasul lui Serge: 

— Unde e Budulache? Sa-l vedem pe Budulache! 

Budulacbe e el. 

Aşa l-au botezat de un an, de când se află aci prizonier în 
pernele jâlţului. Unul, cel dintâi, a găsit că seamănă cu un 
Buda grotesc, cu burta lui sferică şi cu faţa lăbărţată. 

Pe urmă i-au găsit şi un diminutiv: Budulache! 

Iar porecla dezmierdătoare a fost trecută din unul în altul, 
într-o fidelă succesiune, la toţi amanţii Zoei. 

— Pa! Budulache! 

Serge a răsucit scaunul de spătar, ca să-l întoarcă spre el 
cu faţa şi să-l admire mai deplin. 

S-a dat cu un pas îndărăt; cu amândouă mâinile în fundul 
buzunărilor, îşi strâmbă gura vicioasă într-un râs înveselit şi 
îşi dă pe spate capul copilăresc încă, clătinând părul negru 
şi luciu. 

Niciodată n-a văzut ceva mai nostim, ca privirea furioasă a 
acestei movile de grăsime învelită în halatul vărgat. 

— Regarde-le! Est il beau? 

Îi aruncă pe cap o pălărie de-a Zoei, cu pene, cu 
dexteritatea unui aruncător de discuri, ca astfel parodia lui 
Buda, Budulache, să arate încă mai amuzant. 

Sofron Vesbianu nu poate ajunge cu mâna sănătoasă până 
la cap; n-o poate ridica decât până la jumătate. Şi nici nu 
poate clătina capul să o scuture. 

A rămas cu pălăria pe-o ureche, cum sunt unele gravuri de 
buldogi, în revistele umoristice. 

Spumegă şi grohăie. 

Cei doi îi întorc spatele. Serge a dus mâna după mijlocul 
Zoei, căutându-i capsele rochiei. Îşi ia seama şi, filotim, îi 


zvârle un ziar lui Sofron... Aşa, are să-i treacă timpul mai 
uşor, ca unui client în sala de aşteptare a dentiştilor. 

— Uitam, Serge! Dă-mi portţigaretul tău! 

Serge întinde docil un portţigaret de piele, încăpător şi 
simplu cum se cuvine generaţiei sale sportive. 

— Pfui, ce oroare! Banalitatea banalităţilor! M-am gândit 
la tine şi ţi-am adus altceva... 

Zoe a trecut în cealaltă cameră şi revine cu portţigaretul 
de aur şi de email cu desen cubist. 

— Voilr! Să dăm mâine să-ţi graveze în interior 
monograma... 

Recunoscător, Serge o strânge în braţe, îi acoperă umerii 
cu sărutări, sânii. 

Rochia s-a desprins din umeri şi cade. 

— Hi! Hi-hî! 

Spumegarea lui Sofron Vesbianu nu-i tulbură cu nimic. 
Sunt deprinşi cu prezenţa aceasta care le dă o inedită 
voluptate îmbrăţişărilor. O caută chiar. 

— Ce-i, Budulache? Întrebă Serge, fără să întoarcă ochii. 

— Hi! Hi-hî! 

Glasul are alt sunet, ca niciodată. 

— Ce dracu o fi având broscoiul? se minunează, în sfârşit, 
Serge. 

Şi când se întoarce, vede într-adevăr că Sofron arată altă 
înfăţişare decât cea cunoscută. Un triumf în privire, o 
bucurie, lucind straniu şi monstruos, numai în ochi, cu 
restul figurii neclintit. 

Dar privirea strigă această bucurie inumană şi 
neliniştitoare, cum ar începe să râdă orbitele unui craniu. Şi 
mâna sănătoasă bate pe genunchi ziarul. 

— A înnebunit Budulache! spune, cu simplitate şi din nou 
cu indiferenţă, Serge. Să vedem ce-o fi descoperit atât de 
amuzant în gazetă? 

Îi smulge gazeta şi citeşte acolo unde Sofron Vesbianu 
bătea cu degetul. Nu e nimic! O simplă ştire, la rubrica 
faptelor diverse: 


O DESCOPERIRE LUGUBRĂ. 

În fundătura Tăchiţă Mărculescu numărul 3 bis, poliţia a 
făcut aseară o descoperire lugubră. Proprietara casei, 
observând că unul din locatari nu a mai dat de două 
săptămâni nici un semn de viaţă şi văzând uşa închisă, a 
anunţat comisariatul circumscripţiei, întrucât din cameră 
venea un miros greu şi suspect. Subcomisarul N. 
Alexandrescu a procedat la deschiderea casei prin forțarea 
broaştei. Intrând apoi în cameră, a dat peste un spectacol 
oribil. Pe pat se afla cadavrul locatarului, îmbrăcat şi intrat 
în descompunere, cu părţi din figură şi din membrele 
superioare mâncate de şobolani. Procedându-se la 
identificarea cadavrului, s-a stabilit că mortul se numeşte 
Constantin Iliescu, fost rentier şi fost ofiţer în rezervă, căzut 
în ultima vreme în cel mai abject alcoolism. După toate 
probabilitățile, a sucombat în urma unui acces de delirium 
tremens. Neexistând nici o bănuială, parchetul a autorizat 
înmormântarea”. 

Serge dădu din umeri şi aruncă ziarul. Ce o fi găsit 
imbecilul amuzant în această istorie? 

— Ce e? întrebă Zoe cu indiferenţă, după ce încă o dată s-a 
dus până la fereastră, pentru a vedea dacă cel de acolo n-a 
revenit şi neştiind că n-are să mai revină niciodată: 

— Nimici O prostie! Se vede că Budulache s-a ramolit 
complet. 

Apoi, cu braţul elastic şi puternic, Serge o cuprinse de 
mijloc şi o răsuci, astupându-i gura, ostenită şi rece, cu 
buzele. 

Luminiţă, Oare cum s-ar putea să răspund sincer invitaţiei 
tale, fără să fiu cumva rău înţeleasă? 

Mă îmbii să vin la tine şi să rămân până la completa 
însănătoşire. Îmi descrii chiar camera rezervată, uzând de 
toată şiretenia ta, pentru a mă ispiti cu slăbiciunile la care 
ştii că nu pot rezista prea mult. Mă asiguri că voi fi ca la 
mine acasă... 


Dragă Luminiţă, de când eu nu mai am casă, nu este prima 
dară când mi se spune că în casa altuia m-aş putea simţi ca 
sub acoperişul mea. 

Am încercat o dată, la sora mea, Emilia, unde era deja 
biata maman. N-aş repeta experienţa. Şi era doar o soră pe 
care o iubesc şi mă iubeşte, am crescut împreună, iar tu ştii 
că Emilia e cea mai blândă şi răbdătoare fiinţă de pe lume. 

Dar ea are copii, alte griji, satisfacţiile ei sunt de altă 
natură. Îmi era penibil la masă să fiu tratată când ca 
invitată, când aşa, ca un fel de supraveghetoare a copiilor. 
Îmi dau seama că sunt rea acum, interpretând dragostea şi 
ospitalitatea lor meschin. 

Imaginează-ţi însă, ce figură făceam, când bărbatul Emiliei 
îşi, aducea aminte, între două feluri de mâncare, să întrebe: 

— Ei, Eleno, ce mai ştii de la Scarlat? 

De la Scarlat nu ştiam nimic, fiindcă el scrie o dată la lună, 
şi atunci, câteva rânduri în fugă şi indiferente, ca o datorie 
achitată în silă. 

Plecam ochii în farfurie. 

Mâncarea îmi rămânea în gât. Îmi era teamă să nu 
observe copiii că am ochii uzi. Le simţeam privirile 
iscodindu-mă pe furiş, cu toată curiozitatea nemiloasă a 
copiilor. 

Emilia încerca să schimbe vorba. Maman ofta. Şi atunci 
era un noroc pentru mine, dacă unul din copii săvârşea o 
necuviinţă, să merite o admonestare şi toată atenţia să se 
deplaseze de la mine. După aceea, seara, când copiii 
pregăteau lecţia, eternul refren: 

— Du te să-ţi explice Elena! Ea are vreme... Eleno, te rog 
ascultă-l tu! 

Era lucrul cel mai firesc, fiindcă bărbatul Emiliei venea 
obosit de la procesele lui, Emilia nu-şi vedea capul de grijile 
gospodăriei, pe când eu n-aveam altceva de făcut decât să 
mă mut de pe un pat pe altul, să citesc ori să cârpesc 
ciorapii copiilor. Vezi dar, dragă Luminiţa, că este destul să 
te simţi obligată faţă de cineva, chiar faţă de cea mai dragă 


şi apropiată fiinţă, ca îndată să devii bănuitoare şi să ţi se 
pară că în cel mai inofensiv gest se ascunde o intenţie care 
să te bleseze. 

Ţi-am povestit atâtea, ca să înţelegi de ce nu pot răspunde 
la invitaţia ta. Prietenia noastră, Luminiţo, să rămână aşa 
cum a fost, fără umbra unei urâţenii din acestea la care ne 
sileşte viaţa. Doreşti tu, oare, ca aflându-mă lângă tine, în 
casa ta, la masa ta, să fac fără să vreau, în fiecare moment, 
comparaţie între nefericirea mea şi poate să te invidiez? În 
noi stau ascunse atâtea sentimente de care ne-ar fi ruşine, 
dacă le-am scoate la iveală! 

Am primit fotografiile. Sunt delicioase. Acum, când îţi 
scriu, le am pe masă, sub ochi, şi mă uit din când în când la 
dânşii. Mihai îţi seamănă leit, deşi, când privesc de aproape, 
văd că ochii nu sunt ai tăi. Sunt mai mari şi seamănă cu 
ochii bietului Mihai Vardaru. lar Mimi e pur şi simplu 
încântătoare. Mă întreb cu cine seamănă? Cu tine nu, căci e 
blondă, şi nici cu bărbatul tău, pe care mi-l descria nu ştiu 
cine că e tot brun. Ce fericită eşti tu! Vezi, chiar de departe 
tot te invidiez! Ai un tovarăş de viaţă excelent, care te 
înţelege şi îţi dă toate mulţumirile, aşa că nu regreţi nimic 
din ce-ar fi putut fi şi n-a mai fost. Să uiţi şi poate să-ţi spui 
că e mai bine aşa. Ai doi copii, două minuni. Averea voastră 
n-a fost mult zdruncinată de expropriere. Ce aţi mai putea 
dori şi să nu se realizeze? 

La începutul mariajului, doream şi eu să am un copil. 

Poate mai disperat l-aş dori acum. Aş avea lângă cine mă 
strânge, cu toată setea mea de afecţie şi de sacrificiu care 
nu-i mai trebuie nimănui. Dar un copil ar fi o nenorocire cu 
viaţa mea actuală, să-l târâi de colo-colo, sub acoperişuri 
străine şi provizorii. Şi pe urmă, ce-ar fi să moştenească 
ceva din apucăturile lui Scarlat? Mai bine aşa! 

Am întrerupt scrisoarea, fiindcă a venit medicul şi mi-a 
schimbat bandajul la picior. 

Peste o săptămână mi-l prinde în ghips şi pe urmă voi fi 
obligată să stau aşa, nemişcată, cu faţa în sus, câteva luni, 


poate un an. Am înţeles ce mă aşteaptă, deşi nu vor să-mi 
spună, ca să nu mă demoralizeze - zic ei - dar după câte am 
suferit, ce-ar mai putea oare să mă demoralizeze, Luminiţo? 

Sanatoriul e curat şi liniştit. Ioţi par a fi omenoşi. Am avut 
noroc că medicul l-a cunoscut pe papFr, care i-a făcut odată 
servicii, când era tânăr şi îşi urma studiile. E un fecior de 
preot dintr-un sat de lângă moşia care a fost a noastră. Papr 
l-a ajutat să plece în străinătate şi acum medicul, care ştie 
de unde a ajuns aşa cum a ajuns, îşi plăteşte în felul lui, şi 
prin mine o datorie de recunoştinţă. Cum vezi, nici o faptă 
bună nu rămâne pierdută. Dar, ce-am ajuns oare, dragă 
Luminiţo, să dau prilej aproapelui să-şi plătească prin mine 
datoriile de recunoştinţă? Mi-a făcut condiţii de plată 
excepţionale şi, când se părea că pentru mine sunt totuşi şi 
acelea prea grele, m-am pomenit cu o scrisoare de la frate- 
meu, 'lodiriţă, care e inginer la o societate petroliferă din 
Câmpina, rugându-mă să-i fac neapărat plăcerea şi să las să 
aranjeze el toate chestiunile materiale. Se pare că inginerii 
de la societăţile petrolifere câştigă acum îndestul de bine, 
chiar când sunt atât de tineri şi începători, cum e dânsul. 
Însă ce dovadă de dragoste şi de suflet, din partea lui 
Todiriţă, pe care-l judecasem atât de sever! Îţi aminteşti că 
el a fost singurul care s-a opus cu toată energia mariajului 
meu şi multă vreme nici nu ne-am vorbit. Ce deosebire între 
el şi Camil! Căci n-aş putea spune acum, care dintre 
amândoi, Camil sau Scarlat, a provocat ruina noastră şi 
moartea lui papr, când a avut atacul după ce-au fost scoase 
casele în vânzare... Camil făcea datorii pe de o parte, 
Scarlat vindea pe de alta, şi se pare că se înțelegeau foarte 
bine. De altfel, şi acum, la Bucureşti, sunt nedespărţiţi în 
viaţa lor, pe care n-o pricep. 

Mă gândeam, când au scos lucrurile din casă şi a venit 
rândul canapelei despre care îmi spunea Todirită să fiu 
bucuroasă dacă îmi va rămâne, ca să am pe ce plânge; mă 
gândeam câtă dreptate a avut şi cum numai el singur, un 
copil, a văzut ce n-am presimţit nici eu, nici papr ţi maman, 


care oricum aveau mai multă experienţă. lar când ne-am 
mutat, după moartea lui papf, într-adevăr pe canapeaua 
aceea, Luminiţa, mă ghemuiam, după ce adormea maman, 
să plâng, în fiecare seară. Scarlat, la Bucureşti, se amuza în 
vremea aceasta... Ştii cum s-a terminat aventura cu 
mutarea noastră la Bucu-reşti! Tu erai în străinătate, chiar 
în anul după încheierea păcii şi poate, dacă te-ai fi aflat la 
Bucureşti, mi-ai fi fost de multe ori o consolare. Încă nu-l 
cunoşteam bine. Credeam în el. Îi era aşa de uşor să se 
joace eu naivitatea mea de fată, care nu bănuia nimic din 
toate urâţeniile vieţii şi din netrebniciile oamenilor! 

Când am sosit, am luat două camere la hotel. Spunea că e 
greu să găsim imediat, un apartament confortabil, să-l 
mobi-lăm, să găsim servitori etc. Am întrebat de casa lui, 
care spunea că e modestă, ca şi sfoara de moşie, de nu ştiu 
câte pogoane, cum povesteau de altfel că au toţi refugiații. 

Mi-a răspuns echivoc. Credeam că o face din modestie. 
Numai când era prea târziu, am înţeles că n-are nici o casă 
şi nici o moşie, cel mult datorii meschine în dreapta şi-n 
stânga. 

După o lună a sosit şi Camil. M-au târât la restaurante, la 
teatre, la plimbări. Aceasta la început. Pe urmă, mă lăsau 
singură la hotel, de cele mai multe ori mi se aducea masa 
sus. Ei spuneau că au afaceri, nu le ajunge timpul etc. Cu 
rândul plecau când unul, când altul, la Roman. 

Eu, naivă, credeam în ocupațiile lor serioase şi mă 
bucuram că i-a venit şi lui Camil mintea la loc, să se ocupe 
de ceva mai grav decât timpul şi banii pierduţi la club. Într- 
o jumătate de an, amândoi îl făcuseră pe papr să iscălească 
atâtea poliţe, sub cuvânt că au găsit plasament în nişte 
întreprinderi imaginare cu beneficii fabuloase, încât nu mai 
voia nimeni să-i dea un ban pe semnătură. Pe urmă, au 
început notele la hotel în întârziere, portarul purtându-se 
obraznic. Ne-am redus la o cameră. Ne-am mutat la un etaj 
mai sus, pe urmă la altul. Scarlat uita de mine. De multe ori 
sunam să-mi aducă un ceai cu corn, acesta era dejunul meu. 


M-am trezit cu bilete de la femei, îl căutau, îi făceau 
reproşuri. În sfârşit, n-am să-ţi povestesc aci toată mizeria 
şi umilinţa pe care mi le-a rezervat cu atâta cruzime viaţa şi 
mă mir cum le-am suportat! După o scenă, m-am urcat în 
tren, să văd la Roman ce se întâmpla. Aci altă dezolare! 
Papr începuse să înţeleagă în ce fel de afaceri sunt 
plasamentele lui Scarlat şi Camil. 

N-am vrut să mă mai întorc. Scarlat mi se pare că atât 
aştepta. Fiindcă nu mai avea ce stoarce nici el, nici Camil, 
ne-au lăsat să ne descurcăm noi. Până ce exproprierea ne-a 
dat ultima lovitură. Papr n-a vrut să-şi salveze nimic, deşi ar 
fi putut să găsească o formă să-şi pună moşia pe numele 
tuturor, în fine, nu mă pricep ce chiţibuşuri avocăţeşti 
propu-nea bărbatul Emiliei, magistratul. Când a fost silit să 
lichideze, pierdea şi casa bătrânească. Bietul papr n-a 
asistat la această vânzare. Dumnezeu l-a cruțat şi l-am găsit 
într-o seară rece, în birou, cu un volum de Montaigne 
deschis înainte. 

Îţi imaginezi, pe urmă, dragă Luminiţo, viaţa mea într-un 
oraş de provincie, după ce eşti ruinată şi te privesc toţi 
curios ori indiferent, sau, mai rău, te compătimesc. 

Mă simţeam vinovată faţă de toţi ai mei, fiindcă eu fusesem 
cauza acestei catastrofe şi dădusem un atât de bun tovarăş 
lui Camil. 

Când treceam pe lângă casa noastră, mi se strângea 
inima. A luat-o un evreu, proprietarul unei fabrici de piele. 
Vedeam copiii străini jucându-se în grădina noastră. Lumina 
aprinsă în camera lui maman, la biroul lui papr. Mă 
întrebam ce e acuma în camera mea. Nu ne-a cruțat de nici 
o amărăciune viaţa, dragă Luminiţo. Mă întorceam cu 
maman de la cimitir. Se ducea să pună flori pe mormântul 
lui papr. Ţi cum se re-zema în braţul meu, o simţeam slabă 
şi împuţinată, iar eu abia îmi stăpâncam lacrimile şi 
întorceam ochii să nu mi-i surprindă. 

— Nu pe aci, Eleno! 


Înţelegeam. Voia să ocolim pe altă stradă, ca să nu dea pe 
la casa care a fost a noastră, unde se jucau copiii pistruiaţi 
şi roşcaţi. 

A luat-o Emilia la dânsa. O cheamă acum 'Todiriţă la el. 
Spune că e singur şi că are o locuinţă admirabilă şi prea 
largă, cu care n-are ce face. Dar ce soartă, Luminiţo, când 
ţi-e tot părul alb, după ce-ai fost deprinsă să trăieşti din 
belşug şi în linişte, să te ţină copiii! Oricât te-ar iubi, ei îşi 
fac viaţa lor, şi tu eşti acolo străină, mosafir. Mă uitam în 
ochii lui maman. Se sfia să facă observaţie unui copil, să 
dorească ceva. Când sfârşeau toţi, se închidea în camera ei, 
cea mai retrasă, un fel de chilioară lângă cămară, şi vedeam 
pe sub prag, până târziu lumina aprinsă. Ce făcea? De ce 
nu dormea? Ce gândea acolo singură? Şi mai găsea încă, 
Luminiţo, putere şi nu ştiu de unde, bunătate, să mă 
consoleze pe mine. Biete degetele ei slabe netezindu-mi 
bărbia şi glasul acela înecat, cu care îmi spunea numai atât: 

— Ce e, fetiţo? Ce e, fetiţo? Plângeam amândouă. Ne 
ascundeam şi, dacă ne surprindea cineva, ne simţeam 
umilite, parcă am fi săvârşit un lucru urât. 

Ce lungă scrisoare! Mă tem că are să se plimbe pe masa ta 
multă vreme, până vei avea curajul să o citeşti. Dar pentru 
mine e o uşurare să-mi povestesc, în sfârşit, cuiva tristeţile. 
Şi cine alt decât tine, cine le-ar putea înţelege şi simţi? 

Acum mă văd aci. Singură, în celula aceasta cu miros de 
farmacie, cu patul alb de fier, cu măsuţa pătrată, plecată pe 
hârtie şi scriindu-ţi. Parcă e undeva, îndepărtată şi ştearsă, 
numai o umbră din mine. 

Alţii şi-au refăcut viaţa. Dar eu ce mai aştept de la ziua de 
mâine sau de la cea de peste un an? Îmi scrii că eşti 
mulţumită, copiii voinici şi cuminţi. Încă o dală spun că 
pentru tine a fost mai bine aşa cum a fost, Luminiţo. Scrie- 
mi. Dai nu fi zgârcită. Are să mi se pară că îţi aud glasul, 
cum îl ascultam altădată, când ne prindea ceasul târziu în 
dormitorul pensionului, după miezul nopţii. 

Te îmbrăţişez, Elena. 


P. $, 

— Au trecut pe la mine Cora şi Ralu Vardaru, îndată ce au 
aflat, nu ştiu de unde, că sunt aci. Altele pe care nu le-a 
cruțat viaţa. Par acum două bătrânele, în hainele negre. Nu 
se despart şi vorbesc de Mihai, ca şi cum ar fi încă undeva 
plecat, copil cum îl ştiau, şi de unde are să se întoarcă. A 
trecut şi Măgduţa Dobreanu, acum Magda maior lonaşcu. E 
foarte drăguță, abia s-a schimbat, n-ai crede că are o fetiţă 
exact ca ea: aceeaşi gură cât un nasture, aceiaşi ochi cu 
genele frizate. A făcut un mariaj potrivit. Maiorul lonaşcu e 
nepotul lui Vardalr, ministrul nostru la Praga, cu legături în 
toate fa-miliile bune de aci. Se pare că va fi trimis, la Praga 
ori la Roma, ataşat militar. Se iubesc. Despre Mihai nici o 
urmă de amintire. Bietul Mihai! 

EPILOG. 

LÂNGĂ LACUL NEGRU, ASFALTIT. 

În iaena anului 1925, Radu Comşa simţi un junghi în 
gratiile coastelor, în semnul rănii de multă vreme uitat. 

Durerea stărui o săptămână, răscolită fără pricină, pe 
urmă, tot fără pricină, se potoli. Nu mai gândea la ea, când 
umezeala primăverii o stârni din nou, încleştându-i dureros 
şi încheieturile genunchilor. 

— Nu e nimic prea grav! vorbi medicul zgâriind cu tocul 
automat o reţetă cu ieroglife indescifrabile. Urmezi aceasta 
şi în două veri de Techirghiol, cu băi de soare, eşti voios ca 
un fante... 

Ridică ochii la cicatricea din obrazul pacientului şi îşi dădu 
seama că gluma cu „fantele” n-a fost la locul ei. 

Rectifică, trecând de la familiaritatea glumeaţă cu care-şi 
trata întotdeauna clienţii, la tonul profesional: 

— O cură de doi-trei ani la Techirghiol... Deocamdată trei 
linguri de poţiune pe zi! Evită în special umezeala. Altfel te 
aşteaptă o endocardită... 

Arătând spre cicatrice: 

— De ce nu încerci o grefă? Treci într-o zi pe la Juvara! El, 
cu plastica lui, te mulează din nou! 


Medicul îl împinse politicos, dar grăbit spre uşă, fiindcă în 
anticameră aşteptau mulţi. 

Radu Comşa predă reţeta la cel dintâi farmacist, care 
descifră ieroglifele cu o uşurinţă miraculoasă, sorbi 
conştiincios trei linguri de poţiune pe zi, se feri de 
umezeală; durerea dispăru. 

La începutul lui iulie, îşi făcu socoteala economiilor. Erau 
puţine. Gazetele anunțau că în staţiunile balneare e o 
scumpete de jaf; se hotări să se ducă în Moldova la odihnă, 
la una din mânăstirile Neamţului, unde auzise că locurile 
sunt pitoreşti, viaţa ieftină şi are să găsească cea mai 
desăvârşită linişte. 

Alese mânăstirea Agapia. Nu mai fusese niciodată. 

Mânăstirea îi plăcu, în valea îngustă, împresurată de 
păduri cu bradul coborând până în zăplazul ogrăzilor; 
casele albe, cu cerdac bătrânesc; florile de bună-dimineaţa, 
întinse pe sfori până în streaşinile de şindrilă. Aduse un 
geamantan de cărţi. Maica de gazdă păşea în vârful 
picioarelor; clopotele şi bătaia măruntă a toacei adânceau 
tăcerea. 

Radu Comşa respiră într-un început de împăcare cu viaţa. 

În sfârşit, găsea astâmpăr; pustiul de aci îl lăsa numai cu 
el. După câteva zile, nimeni din tineretul voios de pe valea 
pârăului nu mai purtă decât o relativă grijă domnului cu 
semnul urât din obraz care pornea de dimineaţă în pădure, 
dincolo de stânci, pe potecile cele mai neumblate, cu o carte 
subsuoară. 

O fată, zburlită, cu ochii drăcoşi şi cu veselia celebră pe 
pajiştea unde se juca crochet, îl boteză domnul Morocănilă. 

— A trecut domnul Morocănilă la cruce! Se întoarce 
domnul Morocănilă de la stânci! Să ne pregătim, fetelor, de 
masă... Înseamnă că e ora douăsprezece şi jumătate! 

Radu Comşa trecea şi se întorcea cu plămânii purificaţi de 
balsamul răşinii, cu o odihnă împrospătată în trup şi în 
suflet, fără să ştie că e domnul Morocănilă şi cronometrul 
vilegiaturiştilor. 


Dar după o săptămână purceseră ploile. Mărunte şi 
mucede, de cincisprezece ori pe zi. 

Scama norilor atârna de vârful brazilor. Soarele încerca să 
străbată o jumătate de ceas, se îneca în neguri, ostenit. 
Pajiştea de crochet rămase pustie. Maicile treceau 
gheboşate sub umbrele la vecernie. Câinii treceau pe lângă 
garduri cu blana leoarcă, privind cerşitor la oameni. 

Se lăsa frig, un frig ud, care pătrundea în oase. Îşi luase 
numai haine de vară. Se muta de pe un pat pe altul, 
zgribulit, cu pardesiul între umeri, ca un moşneag în care a 
intrat îngheţul morţii. 

— Aşa-i Agapia noastră! tângui cuvioasa Velasia, cu mâna 
osoasă, ca moaştele, la gura cu buze subţiri, aducându-i 
ceaşca cu lapte fierbinte. 

Aşeza tablaua verde cu doi trandafiri bizari pictaţi pe fund, 
unul albastru şi altul violet. 

— Aşa-i Agapia... Când începe să ploaie, putrezesc şi 
pietrele! Până acum trăgeam clopotele şi făceam rugăciuni 
să ne milostivească Domnul cu oleacă de ploaie; acum ne 
rugăm să o oprească... Mosafirii de la maica Epraxia măcar 
mai bat cărţile! Mata stai numai singur, eşti mai schimnic 
decât noi... 

Înlr-o dimineaţă, Radu Comşa nu se mai putu ridica din 
pat. 

Junghiul îşi înfipse cârligul în coaste; genunchii trosneau, 
când încerca să-i mişte. Rămase două zile cu plapuma roşie 
până în bărbie, cu faţa în sus, privind ţintă la icoanele 
afumate din perete, încununate cu şiraguri de mărgele şi 
flori de celuloid. 

Pe fereastra strâmtă, lumina pătrundea vânătă şi tristă. 
Noaptea fâlfăia vântul pe lângă pereţi, ca o pasăre cu aripi 
prea grele. 

Maica Velasia scoase borcanele cu dulceţuri din sobă şi de 
deasupra caierele de lână; făcu focul. 

În mijlocul verii, avu senzaţia de iarnă, cu trosnetul 
lemnelor şi cu flacără jucând dilatată pe pereţi. 


A treia zi chemă un medic. 

Doctorul Mazâlu, de douăzeci şi cinci de ani la fiecare 
început de iunie, debarca aici dintr-un landou vast şi 
prăfuit, cu o familie numeroasă de copii, nepoți, nepoate, 
slugi, căţei şi pisici, ca să îmbarce în acelaşi landou prăfuit 
şi vast copiii, nepoatele, slugile, căţeii şi pisicile, abia la 
sfârşitul lui august. 

Cunoştea toate maicile cu specialităţile lor, după cum le 
cunoştea metehnele; de aceea păru că a venit să se intere- 
seze mai mult de un anume şerbet al cuvioasei Velasia, 
decât de bolnavul din pat. 

După ce înfipse o linguriţă zdravănă în şerbetul de 
toporaşi şi bău două pahare brumate de apă - „unde se mai 
găseşte apa de la Agapia?” - plescăi din limbă, ştergându-şi 
mustăţile stufoase, îl pipăi pe Radu Comşa, îl ciocăni, îl 
ascultă, îi puse termometrul, subţire şi rece, sub braţ. 

Se ridică cu un suspin, fiindcă era gras şi se pleca anevoie, 
îşi strânse termometrul în tocul de nichel. 

— Dumneata ai nevoie de Techirghiol şi de soare! Agapia 
nu-i o afacere! 

Pe urmă, cerând parcă scuze în numele Agapiei: 

— Foarte bun aerul aici! Eu, de douăzeci şi cinci de ani 
vin... Linişte, pădurea colea! Loc ideal pentru odihnă. Dar 
nu face pentru dumneata! Doctoria dumitale e salicilatul, 
soarele şi nămolul, nu ploaia... De-acum, dacă a început să 
ploaie, o ţine o lună. Ai văzut pe Ciungi? Este un munte aci, 
care se cheamă Ciungi. Acela-i barometrul local! Când e 
negură pe Ciungi, slabă nădejde să vedem soarele îndată... 

Se opri ca să cerceteze, pentru a cine ştie câta oară, cu 
mâinile la spate, o icoană din părete. 

Îşi puse ochelarii şi, după ce-o examină amănunţit, declară 
cu o vădită satisfacţie de cunoscător: 

— Aista-i lucru vechi... O are maica de la Raluca Sturzoaia! 
Icoană rară şi scumpă, de la Sfântu Munte. 

Îşi aduse iar aminte de bolnav: 


— Trimitem să ne facă o reţetă la Târgu Neamţ. În câteva 
zile ai scăpat de criză... Cum te poţi mişca din pat, nu mai 
sta o zi! Puşcă la Paşcani şi de acolo ia trenul direct la 
Techirghiol... Acela-i locul tămăduirii! 

Se aşeză la masă şi scrise reţeta pe o foaie de carnet: 

— Sunt sigur că nu cunoşti pe nimeni... Ştiu că acum vii 
întâia dată. Noi de aici cunoaştem pe fiecare când vine şi 
când pleacă... Laşi, aşadar, s-o trimit tot eu la târg; eu aici 
sunt ca la mine acasă! Mă cunoaşte toată mânăstirea, de la 
cuvioasa stareță până la cel din urmă vătav... 

Mai cercetă o scoarță bătută în părete: 

— Aista-i un lucru nou! Constată, fiindcă ştia cu de- 
amănuntul zestrea fiecărei maici. Un lucru teribil! N-am 
văzut nici la maica Filoftia aşa lucru fain... 

Le plecare, nu vru să primească onorariul: 

— Mă ofensezi, domnule Comşa! Aici suntem toţi ca într-o 
familie... Îmi pare rău că trebuie să pleci. Altfel ai fi văzut ce 
fel de oameni suntem noi, ceştia care venim la Agapia... O 
familie care se împărţeşte tot anul în ţară şi vara se adună 
să-şi repare puterile... Mai o excursie, mai un pocheraş ori 
un maus; tineretul mai flirtează, se mai pune la cale un 
mariaj - aici mi-am măritat două fete - mai sunt oleacă de 
nopţi cu lună! 

Doctorul Mazâlu îşi puse la uşă galoşii şi, pregătindu-se să 
deschidă umbrela, se întoarse din prag: 

— Ne-am înţeles, va să zică? Techirghiol, nămol şi soare! 

Apoi se întoarse către maica Velasia, cea cu nasul 
încovrigat şi buzele tăiate subţire cu briciul în pielea de 
pergament: 

— Te ruga nevastă-mea, măicuţă, pentru nişte şerbet... 
Trei oca de trandafiri! 

După o săptămână, Radu Comşa era la Movila. Îi părea rău 
după liniştea de la Agapia, care făgăduia să fie atât de 
deplină, cu toate amenințările indiscreţilor despre care 
vorbise doctorul Mazâlu. 


Făcuse popas la Bucureşti o zi, pentru a căuta bani: 
economiile lui n-ajungeau. Se împrumută. Dintr-o parte 
două mii, dintr-o parte trei mii, din altă parte cinci mii; era 
deprins acum. Se bucură că a găsit o cameră la o vilă nouă 
de la periferia terenurilor. Era într-adevăr cu păreţii subţiri 
de se auzea tuşind vecinul, dar era ieftină. Descoperi şi un 
restaurant modest. 

Bucuriile lui erau acum mediocre şi vulgare. Îşi îngăduise 
însă un lux: cumpărase un şezlong pe care îl lăsase pe plajă, 
jos, la „lurci”. 

După nouă ani, locurile nu mai erau de recunoscut. 

În peisajul prăfos, crescuseră, cu spontaneitatea 
ciupercilor veninoase, nenumărate vile cu acoperişul de 
ţiglă roşie. Era o forfotă de iarmaroc în bărăcile de la şosea, 
cu miros de carne de oaie. Automobilele şi autobuzele se 
vânturau în vârtejuri din care oamenii ieşeau ninşi pe umeri 
şi pe gene, ca dintr-o moară. Frunzele salcâmilor atârnau 
moarte sub stratul de colb. Copacii păreau mineralizaţi. 
Arşiţa juca apa morţilor peste câmpuri cu vegetaţia aridă, 
spinoasă, sfârlogită, de stepă. 

La marginea terenurilor parcelate, sub scheletul schele-lor 
se ridicau alte clădiri, cu o înfrigurare de colonişti tăbărâţi, 
într-o singură noapte, într-o Californie unde s-a descoperit 
o mină plină de fabuloase făgăduinţi. 

Dar marea, îndată ce te apropiai de țărm, făcea toate 
acestea uitate şi iertate, consolând de dezolarea pe care o 
aduseseră oamenii. Acolo se soreau copii cu pieliţa arămie, 
hohotea altfel de lume; voioasă, îndestulată şi gureşă. 

Radu Comşa află ceea ce nu mai observase de multă 
vreme. Că hainele lui sunt demodate, sărace, scurte şi 
strâmbe; cu pete scoase la iveală de praful neogoit din aer; 
cu marginea cusăturilor roasă. 

Cumpără benzină şi le curăţi singur, o după-amiază 
întreagă. Când ieşi, hainele erau curate; dar el mirosea ca 
un şofer în permisie. 


Pe terasa cazinoului, la şapte, când de pe faleză marea se 
vede schimbându-şi culorile de sidef albastru şi vioriu, el îşi 
căută un loc la o masă de la margine. 

Chelnerul abia răspunse la chemare; îi trânti dinainte 
ceaşca de cafea şi paharul de sirop, ca o datorie împlinită în 
silă. Cafeaua era slabă, prea dulce şi rece; siropul cald. 
Terasa însă lărmuia de lume; în sala cazinoului urla 
jazbandul. 

În faţa lui Radu Comşa se afla, la o masă, o doamnă cu 
părul oxigenat şi doi domni. Unul cu părul lins, cu înfăţişare 
sportivă, tânăr de tot, în pantaloni de flanelă şi cămaşă de 
mătase gălbuie; celălalt mai în vârstă, tot corect, cu figura 
osoasă, cu nările subţiri, mustăţile rase, fruntea înaltă; 
frumuseţe bărbătească după care întorc femeile ochii pe 
stradă, dar cu mâneca dreaptă goală, de la umăr. 

Fără să vrea, Comşa fu silit să-i vadă şi să-i asculte. 
Doamna deschise poşeta, îşi pudră nasul, îşi roşi buzele. 
Făcu un semn din sprincenele subţiri, arcuite, către cel mai 

tânăr: 

— Domnule Pastion, ultimul! Emil, te rog păzeşte-l tu pe 
Piki şi, dacă-i aduce laptele, ai grijă... Vezi să nu fie 
fierbinte, suflă-i tu... Piki, stai mumos la tăticu! 

Domnul fără mânecă luă resemnat pe genunchi, cu mâna 
sănătoasă, cățelul alb, creţ, mătăsos şi mic cât un pumn, cu 
zurgălău de metal galben la gât. 

— Mumos, Piki! îl strânse doamna de bot înduioşată de 
despărţire. Are să-i dea tăticu păpică, pe urmă tutu are să 
facă dodo cu nunu... 

Se întoarse, răsucindu-se pe tălpile moi ale pantofilor fără 
tocuri. 

— Haidem, domnule Pastion! 

Piki îşi linse cu limba roşie botul şi privi lăcrimos la nunu, 
care pleacă să danseze cu domnul Pastion. 

Domnul lăsat singur, desigur soţul, rămase eu mâna 
sănătoasă pe spinarea căţelului, privi cu ochi gânditori în 
nemărginirea albastră şi calmă. Fu o părere sau adevăr? 


Dar Comşa văzu pe figura omului coborând o umbră de 
mâhnire ascunsă, o tresărire îndată biruită. 

Avea la butonieră semnul roşu, ca o picătură de sânge 
închegat: „Mihai Viteazul”. Dar cine mai lua seama acum la 
aceasta, ce însemnătate avea o bucăţică de cârpă? 

Ochii lor se întâlniră o clipă, se încrucişară cântărind 
stăruitor infirmitatea celuilalt. Apoi, cu pudoare priviră în 
altă parte, fiecare amintindu-şi ceva uitat, neştiut de nimeni 
din toţi de aici; ceasul când unul şi-a lăsat acolo mâna; 
celuilalt, schijele i-au sfâşiat obrazul şi coastele. Ochii 
reveniră căutându-se, grei, cu un imperceptibil semn de 
înţelegere, ca între doi complici care nu trebuie să pară că 
se ştiu. Pe urmă, priviră la tremurul luminos al mării, uşor 
ca o albastră eşarfă. 

Chelnerul aduse serviciul de cafea cu lapte, feliile de 
cozonac. 

Piki se mişcă plin de neastâmpăr; sări pe masă, îşi scu-tură 
zurgălăul, dând nerăbdător din coadă. Domnul fără mână 
turnă laptele, suflă să se răcească, prepară pateul pentru 
căţel. 

Cu mâna liberă, îl hrăni din linguriţă, îl şterse pe urmă la 
bot cu batista lui de la piept. 

Apoi Piki mai voia altceva. 

Domnul îi prinse cureluşa în cârligul zgardei, se depărtă 
cu el dincolo de marginea terasei, lângă un copac, 
aşteptând... Piki mirosi întâi, mirosi după; scurmă cu 
precauţie de igienă atavică ţărâna, cu labele de dindărăt şi 
pe urmă cu cele dinainte. 

Domnul cu insigna lui „Mihai Viteazul” şi cu mâneca 
dreaptă spânzurând se întoarse la loc după această 
îndeletnicire a timpurilor de pace; îl urcă pe genunchi. 
Când întâlni iarăşi privirea lui Radu Comşa, ochii îşi cereau 
iertare: „Înţelege! Viaţa e altceva! E aceasta! Crezi că eu n- 
am nevoie să mă stăpânesc ca să nu-l înşfac de ceafă şi să-l 
arunc peste râpă, în mare?” 


Aprinse o ţigară, cu o brichetă special patentată după 
război pentru infirmii cu o singură mâna. Fuma cu gândul 
în altă parte. 

Piki, supărat de fum, strâmbă din nas, îşi mută în altă 
parte capul. Domnul făcu vint cu mâna să risipească 
mirosul, ca unei persoane foarte delicate ce era. 

„Peste ce necunoscută şi resemnată suferinţă am dat 
oare?” se întrebă Radu Comşa, urmărindu-i cu simpatie 
privirea care căuta goală pe linia curbă a zării. Dar un 
presentiment îl făcu îndată să întoarcă ochii: i se păru că pe 
alee, spre hotel, a trecut Luminiţa; s-a întors o clipă şi a 
trecut... Numai o părere... Ceafa cu pieliţa brună, mersul 
acelaşi, doar trupul mai plin, de femeie. Dar a fost numai o 
părere! Când se răsuci în loc, surprinse privirea domnului 
invalid asupra lui... Amândoi avură un sentiment de jenă. Se 
spionau, ca să vadă care mai poate descoperi ceva de 
invidiat la celălalt. 

Doamna cu părul oxigenat şi cu trupul şerpuitor liber în 
haina străvezie se ivi urmată de tânărul cu părul lins, care 
călca elastic în pantofii cu talpă de azbest, tamponându-şi 
fruntea cu batista. Imediat doamna apucă gentuliţa, scoase 
oglinda şi putul, repară ravagiile năduşelii şi ale dansului. 
Numai după ce sfârşi, îşi aduse aminte de Piki, care scâncea 
nerăbdător. 

Ridică obrazul renovat, frumos, dar vulgar. 

— Ce e, Piki, Pikiki? Vrea Pikiki să vină la nunu? A mâncat 
mumos tutu şi n-a fost lacom să capete bobo? Aide, Pikişor, 
acum, la nunu! 

Pikişor, care mâncase mumos, nu fusese lacom să capete 
bobo şi făcuse chiar caca, se căţără alintat în braţele lui 
nunu. 

Domnul îşi şterse cu unica mână perii de pe genunchi. 
Celălalt, tânăr, respira cald în sânii doamnei oxigenate, sub 
cuvânt că îl dezmiardă pe Piki. 

Căţelul îl linse pe mână, recunoscător. 


Soţul îi învălui pe tustrei într-o privire rea, numai de-o 
clipă; dar care, învestită cu o ucigaşă putere, ar fi fost de 
ajuns ca să-i pietrifice laolaltă; grup al celei din urmă 
mizerii conjugale. 

— Uite cum te iubeşte pe dumneata, domnule Pastion! Se 
bucură doamna oxigenată, ferindu-şi capul când vorbea, 
fiindcă Pikiki se înălţase pe pieptul ei, cu o labă între sâni şi 
voia să o lingă pe buze. Simte îndată cine îl adoră! Pe Emil 
nu-l poate suferi. Sunt sigură că Emil îl maltratează, când 
lipsesc eu... S-a făcut un sălbatic Emil: un ipohondru! Când 
ne-am luat, numai un an înainte de război, cine mai dansa 
ca el? Cine mai conducea maşina ca el? Cine mai juca tenis 
ca el? Acum abia l-am scos de la ţară, să mai vedem şi noi 
lumea... 

— Nu dansaţi? Nu înţeleg de ce, dacă v-a plăcut! se miră 
domnul Pastion, aşezându-şi, cu un zâmbet amabil, cravata 
de mătasă, deranjată. 

Cobori ochii la mâna absentă a celuilalt, şi după o ezi-tare: 

— Se dansează foarte bine şi numai cu o... 

— Se dansează foarte bine şi numai cu o mână, domnule 
Pastion! vorbi soţul. Ştiu! Se dansează şi fără cap. Numai cu 
picioarele... Dar pe vremea mea, iubite domnule Pastion, 
dansul era altceva decât mizeria de acum şi de aceea îmi 
plăcea sălbatic, ca toată viaţa. Era dansul atunci un ritm, o 
exaltare, o armonie a gesturilor, o plăcere. Se vedea pe 
figuri graţia... Acum, ce se poate vedea într-un dancing? Ce 
te pasionează pe dumneata şi pe Mary? Pe o pistă, câteva 
perechi automate, cu figuri ţapene de lemn, învârtindu-se, 
agitându-se, lunecând şi desfăcându-şi picioarele cu o 
indiferenţă invers proporţională cu urletele desperate ale 
muzicii acesteia de negri... Nici nu se uită unul la altul! 
Parcă sunt condamnaţi să danseze, nu dansează de 
plăcere... Îndeplinesc un ritm monoton. C'est une danse 
morne, ca toate plăcerile de după război... 

— Acum vezi şi dumneata, domnule Pastion, ce idei 
preistorice are! Nu-i mai place nimic! Are dreptate Pikişor 


să nu-l mai poată suferi! 

Piki, auzindu-şi numele, dădu vesel din coada bârligată şi, 
profitând de neatenţia lui nunu, îi şterse o limbă pe buze. 

Domnul fără mână privi peste ape, cu tot dezgustul rămas 
din drojdia tainei a şasea. 

Tânărul sportiv, vrând să câştige bunăvoința soţului, 
întrebă cu politicoasă solicitudine, schimbând vorba: 

— Vă fac bine băile? Vă simţiţi altfel, după... 

— Dumneata crezi că aştept acum să-mi crească mâna? 
întrebă retezat domnul cu semnul lui „Mihai Viteazul”. 

Tânărul cu părul lins, convingându-se definitiv că soţul n- 
are conversaţie, renunţă la orice obligaţie de politeţă şi se 
aplecă să respire căldura din sânii doamnei oxigenate, sub 
cuvânt că-l mângâie pe Piki. 

Jazul încetase; orchestra începuse. 

Glasurile se domoliră, fiindcă şi cei mai deşerţi îşi simțeau 
privirea chemată de odihnitoarea măreție a apelor. Marea 
albastră prindea în culorile asfinţitului irizaţii viorii. 

Departe, un vapor alb se întorcea dinspre Constantino-pol, 
Asia Mică, Egipt. Mulțimea, în subţiri veşminte multicolore, 
după o zi de arşiţă, aspira briza amărie, îndopându-se cu 
lichide răcoritoare, cu mulţumirea că se află acolo, 
privilegiați cu toate grijile uitate, să asculte viorile unei 
orchestre, cu marea, sclavă întinsă la picioare. 

Din capătul potecii de sub faleză, urcă inoportun în 
mijlocul acestei desfătări balneare un posomorât convoi. 

O colonie de orfane de război, în hainele lor cenuşii. 

Înşirate, patru câte patru, copilele cu obrajii pământii 
păşeau ruşinate printre atât de voioşi şi superbi spectatori. 
Aveau uniforme vărgate, gri cu alb şi cu negru, dând la un 
loc vânătul dureros al hainelor de temniţă. Gâturile diforme 
în bandajele murdare, cicatricele care boţiseră carnea 
sluţeau o biată umanitate stâlcită în mugur de suferinţă şi 
de uri-ţenie. 

Toţi întoarseră ochii de la copilele desfigurate de boală, 
privind peste capete sau căutându-şi de lucru în pahare şi 


farfurii. 

Cele din urmă se târau în câriji, rezemate de altele; făceau 
salturi de animale care şi-au pierdut un picior în capcane. O 
supraveghetoare păstra ordinea. Nu era nevoie. Orfelinele 
erau strânse în mizeria lor şi mute. 

Orchestra se oprise, fără să ştie nimeni de ce. 

Când fură departe, în norul de colb stârnit de picioarele 
slabe şi şchioape, asfinţitul vărsa o lumină sanghinolentă de 
abces. 

Apoi viorile continuară, iar oamenii vorbiră mai tare, 
eliberaţi. 

— Ar trebui să le interzică trecerea pe aici... Îţi strică 
pofta de mâncare! Declară dezgustat tânărul în cămaşă de 
mătase. 

— Aţi văzut cum se agita Piki? Abia l-am putut ţine! Aşa e 
tutu, nu poate suferi săracii... E în război cu democraţia, 
Pikiki! 

Piki linse pudra de pe nasul stăpânei, privind-o în extaz, cu 
ochii lăcrimoşi. 

Domnul fără mână mătură cu unica palmă, apăsat, de pe 
masă, fărâmituri nevăzute. 

Radu Comşa plăti şi se ridică. 

Merse să mănânce la birtul cu grătar şi ţambalagii, pe 
malul lacului, unde se amestecă mirosul grăsimii de berbec 
sfârâită cu duhoarea clocită a nămolului. 

A doua zi, vlăguit de baia fierbinte, rătăcea pe ţărmul 
mării călcând pe linia îngustă unde nisipul ud de valuri e 
tare şi elastic ca guma sub paşi. 

Culese câteva scoici, cu plăcerea simplă de om sărac, care 
se mulţumeşte numai cu ce-i aruncă valurile. 

Hainele lui albastre făceau urât. Aici şi, mai urât, ghetele 
negre, cu tocuri scufundându-se în nisip. Căută un loc mai 
îndepărtat, dincolo de cel din urmă grup întins să se 
sorească. Nu ridicase ochii când trecu pe lângă acest grup, 
cu privirea în pământ. Îi înălţă când un copil, fugind, se izbi 
peste el, se împiedică şi căzu... 


Îl ajută să se ridice: un băieţel de patru ani, aproape gol, 
cu o cingătoare de mătase neagră la mijloc, cu părul negru 
în cârlionţi. Copilul râse scuturându-şi palmele de nisip şi, 
cuminte, ceru pardon. Văzu că domnul care-l ridicase avea 
un pumn de scoici culese; se uită lung la ele, cu lăcomie în 
ochi. 

Radu i le dărui, aşa cum dăruieşte un om sărac o plăcere 
care nu l-a costat nimic. 

Copilul întinse mâna. O opri la mijlocul drumului. 

— Ia-le, micuţule! 

— Nu pot! N-am voie să primesc nimic... de la nimeni! 
ridică băieţelul ochii frumoşi şi mari. 

— Mihai! chemă un glas care-i opri lui Radu Comşa bătăile 
inimii în piept. 

Copilul fugi la chemare: 

— Aici sunt, maman! 

Atât văzu Radu Comşa: pe Luminiţa, goală în tricoul de 
baie, cu obrazul ei arămiu luminat de albul dinţilor într-un 
râs; o fetiţă alături, vânturând nisipul cu o găleată, şi 
celălalt copil, care se numea Mihai - desigur, în amintirea 
lui Mihai Vardaru - alergând spre ea cu pasul întins. 

Luminiţa se opri din râs. Îl recunoscu. Îi fu ruşine că o 
vede aşa, aproape goală; acesta, cel dintâi gând. Pe urmă... 

Când Luminiţa fu învelită în mantaua spongioasă, Radu 
Comşa era departe, cu capul în pământ, călcând pe 
marginea țărmului unde nisipul ud e elastic şi neted, şi nu 
se deschide să înghită. 

— M-a ridicat de jos şi mi-a dat scoici! lămuri Mihai. E un 
domn bun... 

— Mie nu mi-a dat, e un domn lău! protestă fetiţa, cu 
îndoita ei logică, de femeie şi de copil. 

— 'Ţi le dau pe toate, Mimi! Uite... Ia-le, Mimi! îndemnă cu 
generozitate Mihai, ajutând-o să le culeagă de jos. 

Aşa fură încă o dată dăruite scoicile culese de Radu 
Comşa. 

Luminiţa rămase în genunchi, cu mâinile înfipte în nisip. 


În privirea ei neclintită, copilul crezu că citeşte 
încruntarea unei mustrări. Se apropie, acăţându-i-se de gât, 
frecându-şi linguşit obrazul cu pieliţa fină de obrazul 
Luminiţei. 

— Maman, zău că nu sunt vinovat! N-am cerut... 

— Ce? nu înţelegea Luminiţa. 

— N-am cerut scoicile! Mi le-a dat, singur, domnul ăla cu 
bubă în obraz... Mata ştii că eu nu cer niciodată... Poate să 
spună şi miss! 

Dar de ce ne strânge aşa maman? De ce-i strânge 
Luminiţa alături, acolo, în genunchi, unul de o parte şi altul 
de alta? Îi strânge cu capetele lor la piept, unde se 
amestecă buclele bălane ale lui Mimi cu cârlionţii negri ai 
lui Mihai. Ca şi cum i-ar apăra de ameninţarea unei priviri 
rele, aşa îi strânge... Şi de ce, pe urmă, îi răstoarnă pe nisip 
şi îi rostogoleşte cu o nevoie nervoasă de a face ceva, dea 
muşca din mâinile lor moi, numai să-alunge orice gând, 
oricare? 

— Mamă, ce veselă eşti mata astăzi! 

— Maman, ce veselă eşti mata astăzi! repetă şi Mimi, 
ridicând lopata şi aruncând, în suprem entuziasm, o jerbă 
de nisip. 

Radu Comşa e departe de tot. Abia se vede pe o stâncă 
înaintată în apă, gheboşat pe piatră, confundat cu piatra. 

După-amiază cerul s-a acoperit. Marea e gri-verzuie şi 
rece privirii, ca o placă de zinc, iarna, în ger. 

Radu Comşa, întins pe scaunul de pânză, de două ceasuri 
citeşte. Întoarce foile şi gândul îl fură. Marea îi cheamă 
ochii la posomorala ei opacă şi moartă, ca o altă mare decât 
aceea de dimineaţă, devastată. 

Din când în când, ia de la capăt pagina din urmă; numai a 
văzut cuvintele, nu le-a citit. 

La dreapta, lângă baraca turcilor, câteva bărci şi-au înfipt 
în țărm boturile negre; cadavre de gigante cetacee. Mirosul 
de alge stagnează; nu-i măturat de nici o suflare. Pescăruşii 


zboară deasupra capului, ca mecanice păsări de lemn 
vopsite cu lac alb. 

În văzduh pluteşte greu presimţirea unei furtuni, dar care 
are să se descarce târziu, peste două sau trei zile. Vântul a 
căzut. Norii, pe cer, imobili; valurile abia se clatină uleioase. 

„Ioutes les douleurs ne nous grandissent pas, ne nous 
augmentent pas. Il y en a de steriles, de dessechantes, 
d'inavuables. Celles-lr ne sont que miscre et 
qu'appauvrissement...” 

Radu Comşa întoarce foaia; ochii fug peste rândurile 
negre. 

Acolo fâlfâie spre linia sură a zării două păsări albe 
depărtându-se avântat de țărm, ca doi porumbei mesageri 
cu o veste bună spre necunoscuta insulă cu naufragiaţi. 

„En verite, qui les voudrait partager avec nous, alors que 
nous n'osons pas meme les laisser paraitre?” 

Copilul Luminiţei se numeşte Mihai. Are într-adevăr ochii 
lui Mihai Vardaru copil, aşa cum îi mai păstrează fotografia 
Cora şi Ralu, în capela lor funerară. Şi glasul are mlădierea 
din glasul lui Mihai. 

„Le Christ lui-meme pourrait nous demander de baiser le 
lepreux au visage. Mais quelle charite se devouerait jusqu'a 
embrasser notre honte et notre avilissement?” 

Cartea a căzut pe genunchi. 

Din larg, păsările mesagere se întorc. Fâlfâie acum din 
aripi zvâcnit şi tragic, ca anunţătorii furtunilor. Naufragiaţii 
din insula uitată au pierit, şi acolo bântuie furtună pustie. 

O doamnă sprijinită în baston se apropie călcând cu 
precauţie, urmată de un băiat cu fes care poartă subsuoară 
un scaun. 

Are părul şi obrazul acoperit de un văl albastru, ridicat 
până la gură; se vede numai bărbia ovală de culoarea caisei 
şi buzele fin desenate, dar fără nici un strop de sânge. 

S-a oprit rezemată în baston pentru a alege un loc. 

— Aici, dragă Selim! se hotărăşte, arătând cu vârful 
toiagului. 


Selim întinde scaunul. Când a sfârşit, ridică faţa neagră de 
pui de tătar, cu fesul decolorat pe ceafă, aşteptând bacşiş 
cu mâna gata întinsă, scorojită şi numai cu palmele roze ca 
laba de maimuţă. 

Bolnava se aşează cu precauţie, ridicând piciorul 
anchilozat, potriveşte o pernă dedesubt, să-l păstreze 
orizontal. Pregăteşte o carte în care atârnă un semn de 
mătase; înainte de a o deschide, ridică voalul să ştie cine-i 
vecinul. Radu Comşa a recunoscut ochii bizantini, părul 
greu, blond-cenugşiu, pieptănat strâns şi despărţit de dunga 
albă la mijloc: Elena Bilbor - Elena Măinescu. 

Şi Elena Măinescu l-a recunoscut, după o ezitare. 

Îi face ea semn, chemându-l obosită dintr-o îndepărtare 
unde nu mai mişcă acum decât umbrele altor fiinţe, care au 
fost. 

— Domnule Comşa! Aproape să nu ne mai recunoaştem, 
nu? 

Radu Comşa a dus la buze degetele subţiri şi inerte. 

Elena are un început de zâmbet trist, de la care e absentă, 
un surâs clişeu, politicos, de conversaţie. 

— Fugi, cum văd, şi dumneata de lume, domnule Comşa! 

— E mai linişte aici! Citeam... 

— Şi eu tot pentru... 

Apoi, fiindcă nu există femeie care să vadă o carte şi să nu 
simtă irezistibil nevoia de a o cere împrumut, nu se abătu 
de la această orânduială. 

— Dacă se întâmplă să ai cumva cărţi mai multe aci, 
domnule Comşa, am să apelez la dumneata... Pe mine 
marea mă enervează... Sufeream eu demult de insomnie, 
dar ca aici! 

— Oricând cu plăcere! se oferi Comşa. Scarlat Măinescu 
nu e aici? întrebă, deşi îi era perfect indiferent dacă Scarlat 
Măinescu se află ori nu aici. 

— O, cât despre Scarlat, domnule Comşa! Ne vedem atât 
de rar! El nu se poate despărţi de Bucureşti... lar eu, cu 


boala mea, nu sunt o femeie să poată reţine un om ca 
Scarlat! 

Pregăti cartea. 

— Urâtă vreme astăzi! 

— Da, foarte urâtă! Mare în care să nu te îneci... 

Conversaţia se împotmoli. 

Elena deschise cartea, Radu se aşeză la loc, deschise şi el 
la pagină, dar nu citi. 

Nu citea nici Elena Măinescu, numai că nu ridica ochii de 
teamă să nu-i oprească atraşi de obrazul lui Radu Comşa. 
Dacă ar fi fost de la început cu partea aceasta de figură 
spre dânsa, arătând numai cicatricele respingătoare, nu l- 
ar fi recunoscut. Nu l-a mai văzut niciodată, din iarna 
războiului de la Iaşi... Sunt câţi ani? Şapte... Nu! Opt! Opt 
ani! S-au petrecut, toate, parcă în alt veac. O înţelege abia 
acum pe Luminiţa. 

Îşi aminti deodată: „Numai de n-ar veni Luminiţa aici!” A 
spus că poate să treacă după-amiază cu copiii. Ar fi o 
întâlnire... Şi el nu bănuieşte nimic: citeşte! Nu citeşte! N-a 
auzit foaia întorcându-se. Desigur, ca şi dânsa, priveşte 
literele fără să le vadă. Are haine sărace, e îmbătrânit 
timpuriu: din ce-o fi trăind? Toată înfăţişarea e de declasat. 
Ca şi dânsa, a întins mâinile după o înşelare, o ispăşeşte. S- 
a mişcat... Citeşte într-adevăr? Nu! Îşi roade unghiile... 
Poate, gândeşte la ea, îi vede viaţa cu aceeaşi milă cu care i- 
o vede şi dânsa pe-a lui. Sunt amândoi acum, în ungherul 
acesta ascuns, fugind de lume, zvârliţi ca obiectele scoase 
din uz. 

Lunecă o privire, aşezându-şi piciorul dureros. Radu 
Comşa astupase pagina cărţii cu mâna şi se uita în nisip; cu 
bărbia în piept, cu cealaltă mână spânzurând. 

Dar nu gândea la prietena Luminiţei cu milă. Îşi spunea 
numai că dânsa îndură ceea ce trebuie să plătească orice 
femeie când îşi întovărăşeşte viaţa cu indivizi de speța lui 
Scarlat Măinescu. Desigur, se simte nedreptăţită, învinuie 
soarta. Uită că şi-a decis-o singură... Pe urmă, se gândi că, 


dacă n-ar fi tăcut el, poate că soarta Elenei Bilbor ar fi fost 
acum alta. 

N-avu vreme să-şi isprăvească gândul. 

Tăbări o ceată veselă, coborând poteca falezei cu râsete 
sonore de copii. Nici aici nu poate avea linişte! De mâine 
are să se mute la un kilometru, acolo unde nu mai ajunge 
nimeni. 

Copiii năvăliră, trântind găleţile şi lopeţile pe nisip. 

— Mihai! Mimi! Nu daţi întâi bonjur tantei Elena? mustră 
cu blândeţe un glas de bărbat, la spatele lui Radu Comşa. 

Copiii se întoarseră supuşi la scaunul Elenei Măinescu şi 
întinseră mânuşiţele atât de pârlite de soare, încât păreau 
înnegrite cu tinctură de iod. Elena îi dezmierdă pe creştet, 
ferindu-le părul din ochi ca să le dezvelească fruntea. 

— Şi tu, Mioara? întrebă un glas feminin. 

O fetiţă cu trup, mâini, cap şi gură de miniatură înainta cu 
sandalele mici de păpuşă, deschizând braţele grăsulii, 
curmate: 

— Bonzu, tantelen! 

Elena o ridică în braţe, îi sărută obrajii, ochii cu genele 
frizate, în nesaţiul maternității sale, osândită să rămână 
pentru totdeauna sterilă. 

— Luminiţa nu vine! Are migrenă... anunţă acelaşi glas 
bărbătesc ce mustrase adineaori copiii. 

Erau doi acolo care-au respirat eliberaţi de-o povară. 

Radu Comşa se gândise să plece, îndată ce a recunoscut 
copilul de astăzi dimineaţă; dar n-ar fi voit să se pară că 
fuge. El n-are de ce fugi! Deschise cartea hotărât să 
citească. 

Va rămâne zece minute, pe urmă are să plece firesc, fără 
să întoarcă ochii la dânşii. 

— Ce mai găseşti tu să citeşti atât, Eleno? întrebă un glas 
moale, pe care Comşa îl recunoscu, al Laurei Vardaru. 

Elena arătă coperta albastră a cărţii: autorul cu teoriile la 
modă de trei ani. 


— Freud? se zbârli glasul Laurei Vardaru. Dar e o oroare, 
Eleno! Cum pot admite că Mimi îl iubeşte mai mult pe Radu, 
iar Mihai mai mult pe Luminiţa, numai fiindcă aşa vrea 
doctorul Freud prin complexul lui Oedip şi alte asemenea 
monstruozităţi? Ajungi să te dezguşti de cele mai 
nevinovate sentimente ale copiilor... Şi pe urmă, cum să 
cred că toate visurile absurde sunt realizarea unor dorinţe 
ale noastre, secrete? Toate interpretările acele scabroase, 
de care roşeşti! Ne-ar fi ruşine să mai gândim la ceea ce 
visăm! Altceva, Eleno, dacă găseşti, cu plăcere... Dar Freud, 
mersi! 

— Altceva are să ne dea domnul Comşa... Domnule Comşa! 

Elena nu-i pregătea lui Radu Comşa un supliciu din 
delicateţă, ori fără să fi premeditat deplin. Îşi spunea numai 
că, de vreme ce Radu Comşa se afla aici, mâine ori 
poimâine tot se va pomeni neaşteptat faţă în faţă cu Laura 
Vardaru, cu bărbatul şi copiii Luminiţei, cu Luminiţa chiar... 
Îi uşura acest ceas penibil, alegându-l ea. 

— Domnule Comşa! 

Radu Comşa se ridică, lepădând cartea pe pânza scaunu- 
lui şi blestemând clipa când a ales acest ungher. „retras”. 

— Pe Magda o cunoşti, mi se pare, domnule Comşa? Când 
era numai Măgduţa Dobreanu. Acum: doamna maior 
lonaşcu! Domnul maior lonaşcu... Domnul Radu Şerban... 
Şi acestea mărunte, generaţiile viitoare! 

Radu sărută mâna Laurei Vardaru, grasă şi albă; mâna 
Măgduţei, mirosind, a lavandă; strânse mâinile celor doi 
bărbaţi. 

Toţi trecură cu indiferenţă peste cicatricele din obraz, 
ignorându-le, cum au părut, că nu iau seamă nici la hainele 
cu petele frecate, mirosind a garaj de automobil. 

Tanti Laura era cu părul albit, făcuse guşă, respira greu, 
fluturându-şi vânt cu o batistă cât un lat de palmă. Magda 
abia era ceva mai femeie decât fetiţa de pension pe care o 
îndrăgise cândva Mihai Vardaru; părea mamă în glumă a 
unui copil fabricat numai ca să aibă o păpuşă vie. Maiorul 


de cavalerie lonaşcu îşi scutură cu bobârnace de pe tunica 
de vară un fulg invizibil, pe urmă contemplă marea în 
poziţie de ostaş în repaos, cu un picior înainte şi cu 
arătătorul mâinii drepte înfipt între al treilea şi al patrulea 
nasture al uniformei... Bărbatul Luminiţei se aşezase 
familiar pe un braţ al scaunului unde sta Elena, balansând 
un picior, cu pantalonul de şeviot alb ridicat sus, lăsând să 
se vadă ciorapul fin, tot alb. Acestea le văzu, toate dintr-o 
singură privire, Radu Comşa, iar tăcerea dură. 

— N-am spus mersi pentru scoici! recunoscu Mihai pe 
domnul de dimineaţă, când fugise fără să mulţumească. 
Mersi pentru scoici! 

— Ce scoici? întrebă tanti Laura, dezvelindu-i fruntea din 
păr şi privind nedumerită, pe rând, la copil şi la Radu 
Comşa. 

— Mi-a dat domnul un pumn de scoici frumoase, 
azidimineaţă! explică Mihai cu exces de gesturi, în care se 
recunoştea neastâmpărul Luminiţei. 

Şi arătând spre sora mai mică: 

— Eu le-am dat pe urmă lui Mimi, tanti! Dar Mimi le-a uitat 
pe plajă... Aşa e ea întotdeauna. Nu se ţine nimic de dânsa! 
Vrea tot ce vede, plânge şi, după ce a căpătat, uită... „E 
doar copilul Luminiţei”, se gândi Comşa. 

— Ba nu le-am uitat, să ştii tu! Le-am lăsat, că aşa am vlut. 
Elau nişte scoici ulâte! se apără Mimi, uitându-se cu 
indignare la Mihai, fiindcă scornea asemenea calomnii, şi cu 
dispreţ la Radu Comşa, fiindcă îndrăznise să se arate 
generos cu nişte scoici atât de urâte. 

— Acum, la joacă! Haideţi, copii! bătu din palme cu voioşie 
silită Laura Vardaru, îndemnându-i să se depărteze, numai 
fiindcă surprinsese privirea lui Comşa asupra copiilor şi îi 
bănui gândurile răscolite. 

Radu Comşa constată că guşa Laurei Vardaru, când 
respiră, se umflă şi se dezumflă ca pieliţa de sub bărbia 
şopârlelor. 


Copiii mutară lângă apă lopeţile, găleţile şi corăbiile de 
lemn. Mihai tăie planul unei fortărețe în stil mare. 

— E ora când toţi copiii de pe plajele Europei fac castele 
de nisip! Ca să aibă marea ce spăla până dimineaţa! râse 
uşor Măgduţa, aşezându-se la picioarele Elenei pe nisip şi 
ridicând obrazul despre care Luminiţa spusese odată că 
încape într-o oglindă de buzunar. 

Dar râsul era numai pe buze; gândul învălui o clipă 
fugitivă amintirea lui Mihai Vardaru, o dimineaţă de iarnă 
cu mult soare sclipind în nămeţi, o grădină cu albi copaci în 
neclintire ireală, scrisoarea de mai târziu, care-i ajunsese 
prin Luminiţa, de la Radu Comşa, într-o carte unde-a găsit-o 
ca din întâmplare. 

Umpluse un pumn de nisip şi îl lăsă să se prefire în fire 
subţiri, ca într-un ceasornic de nisip care măsura în 
secunde anii câţi au trecut. 

Când mâna fu goală, mătură movilita ca un mic mormânt 
pentru o pasăre, scutură părul şi, redată vieţii, chemă 
alături: 

— Jack. Vino aici! 

Maiorul lonaşcu se aşeză docil pe nisip, ferindu-şi cizmele 
să nu le zgârie de scoici. 

Laura Vardaru rupse tăcerea stânjenită: 

— Vorbeam de Freud, domnule Comşa! Şi spuneam că 
prefer teoriilor acestora nemţeşti, şi fără nici un haz, Cheia 
visurilor! Cheia visurilor din care, când eram copilă, dădaca 
îmi arăta că, dacă am visat struguri, înseamnă că am să 
plâng, şi, dacă am visat icoana sfântului Gheorghe, 
înseamnă că am să mă mărit cu un cavaler mai mult sau mai 
puţin cruciat, cum de altfel s-a întâmplat, spre neşansa lui 
Pol... Erau mai naive aceste tălmăciri, dar cu simboluri mai 
poetice! On ne peut pas vivre dans l'absolu, înţeleg prea 
bine, dar nu înţeleg să cobori visul, adică ceea ce e mai 
imaterial, la o realitate atât de respingătoare... N-am 
dreptate, domnule Comşa? încheie, făcându-şi vânt cu 
batista de mătase mov. 


— Mărturisesc, doamnă, că n-am urmărit nimic din toate 
aceste teorii foarte la modă... 

— Observi ce vremuri am ajuns, domnule Comşa? nu putu 
rezista Laura Vardaru. Căutăm moda la nemți! Ciudat 
rezultat al războiului! Mă ierţi că te-am întrerupt. 

— Spuneam că nu m-au interesat, urmă Comşa, fiindcă 
acum nu mai visez niciodată... Cu şapte-opt ani înainte 
aveam, e adevărat, o viaţă dedublată. Visam mai mult decât, 
era permis să viseze un om serios. Dar atunci nu ştia nimeni 
că există un doctor Freud, încât îmi explicam şi eu visurile 
cum mă ajuta mintea... Adică în afară de realitate... 

Radu Comşa surâdea; buza cicatrizată dezveli caninul în 
rânjet. 

Vorbise, gândindu-se într-adevăr numai la visurile lui, care 
de şapte ani nu mai veneau, ca şi cum ceva înlăuntru fusese 
stins. Dar tanti Laura, Elena şi Magda înţeleseră răspunsul 
altfel. Radu Comşa făcea aluzie obscură la altceva clin 
existenţa sa de acum şapte ori opt ani, când „visase mai 
mult decât era îngăduit unui om serios”. Găsiră nedelicată 
această aluzie şi îl condamnară aruncând tustrele o privire 
de dezaprobare strigoiului apărut între ele, dintr-o viaţă 
despre care nimeni nu pomenea nimic, demult, printr-o 
mută înţelegere. Devenise, aşadar, acest Radu Comşa un 
om înveninat, aşa cum îl arătau cicatricele, om stigmatizat? 

— Eu nu cred că dumneata ai dreptate! vorbi bărbatul 
Luminiţei, privindu-l o singură dată, la început, indiferent, şi 
adresându-se pe urmă numai celorlalţi, fiindcă Radu Comşa 
îi păru un tip fără nici un interes. Nu se poate să nu visezi! 
E cert că omul visează de cum închide ochii până se 
deşteaptă. Numai că nu-şi aminteşte ceea ce a visat! Ceea 
ce ar fi interesant în concepţia doctorului Freud şi ceea ce 
observ că n-a ştiut să exploateze ar fi o teorie nouă care ar 
rezulta asupra timpului... 

— Iar ne vâri la alt neamţ acum! La Einstein! se sperie 
tanti Laura, în curent totdeauna cu toate teoriile, ca să aibă 
ce combate etern indignată. 


— Nu, tanti Laura! continuă bărbatul Luminiţei. Dacă ai 
răbdare, rămânem numai la Freud... Freud spune că 
visurile dinainte de a ne trezi, sub impresia unui zgomot, nu 
sunt decât sforţările noastre inconştiente, prin somn, să 
dăm altă interpretare zgomotului inoportun pentru a mai 
câştiga încă puţin timp de odihnă... 

Bărbatul Luminiţei se aşeză pe nisip, potrivindu-şi dunga 
pantalonilor şi încrucişând picioarele ca orientalii. Radu 
Comşa simţea nevoia să plece şi nu îndrăznea, de teamă să 
nu pară că a fugit. 

— Cred că nu vă plictisesc? se pregăti pentru o poveste 
lungă Radu Şerban. Toată lumea vorbeşte de Freud... Să 
vorbim de Freud! Mă gândeam chiar azi-dimineaţă, după 
un vis al Luminiţei... Ştiţi că am găsit aici o vilă comodă, dar 
prea strâmtă... Numai trei camere! Am aranjat odaia 
copiilor, cu miss dincolo, în sufragerie, să nu ajungă la noi 
zgomotele... Luminiţa doarme foarte uşor, destul să audă 
paşi şi se deşteaptă. În camera noastră avem un singur pat 
dublu, nu se poate mişca unul fără să simtă celălalt. 
Azidimineaţă, când mă trezesc - Luminiţa e întotdeauna 
mai leneşă - mâna mea dreaptă era prinsă sub ea... 

Bărbatul Luminiţei îşi privi cu un surâs echivoc pantofii de 
olandă. 

— Era sub dânsa, şi de aceasta chiar visam, mi se pare, că 
eram Mucius Scaevola şi că îmi ardeam mâna în jăratic, să 
dovedesc nu ştiu ce bravură... Dar visul meu n-are 
importanţă! Mişc mâna încet, s-o scot... Luminiţa se 
întoarce cu faţa în sus şi surâde continuând să doarmă, ea e 
veselă şi prin somn! Atunci izbucneşte un zgomot în 
sufragerie; servitoarea răsturnase tava cu ceştile de cafea... 
Luminiţa sare speriată, se freacă la ochi. Somnoroasă încă, 
îmi spune: „Ce vis stupid, Radule! Bine că m-am trezit!” 
Fiindcă eram tocmai sub impresia cărţii lui Freud şi a unui 
comentator al lui Freud, mă prinde curiozitatea să văd cât 
de stupid a fost visul Luminiţei... Şi îmi povesteşte un 


adevărat roman, un film de călătorie, peripeții foileton. Vă 
plictisesc? 

— Nu, nu! protestă maiorul lonaşcu. Un vis al Luminiţei nu 
poate să fie decât un vis de toate nostimadele... 

Dar cele trei femei îşi căutată ochii. Întreaga poveste, cu 
toate amănuntele intime, în auzul lui Radu Comşa, devenea 
de-un sadic tragicomic. 

Tanti Laura încercă să o înlăture: 

— Ajungi la teoria timpului! Lasă visele... 

— Nu se poate! declară bărbatul Luminiţei, încăpățânat şi 
metodic. Ca să explic, conform lui Freud, trebuie să o iau de 
la început. Aşadar, dormeam cu mâna sub Luminiţa, când... 

— V-au scos din minţi nemţii ăştia! suspină deznădăjduită 
tanti Laura. Freud, Einstein, nu ştiu ele unde au apărut! E 
răzbunarea învinşilor! 

— Nu m-au scos din minţi defel, tanti Laura! se apără 
bărbatul Luminiţei, săpând groapă în nisip cu călcâiele 
pantofilor. Există o idee în aer, mă interesează şi atât... Nu 
mă împiedică să-mi văd de treburi şi să trăiesc viaţa cum se 
cuvine trăită; chiar să revin la mintea copiilor, când în 
aceasta găsesc plăcere! sfârşi, sărind în picioare sprinten şi 
scuturându-şi nisipul de pe haine. 

Aruncă pălăria de paie, ca un disc, pe nisip. lar după două 
minute, se află lângă copii, nivelând cu lopata minusculă tot 
ce-au ridicat Mihai, Mimi şi Mioara, din fortăreaţa lor, şi 
închipuind o construcţie nouă, cu un plan mai vast. 

Radu Comşa se temea să plece, la gândul privirilor care 
aveau să-l urmărească depărtându-se. Se temea de 
reflecţiile lor când el nu va mai fi acolo, sau numai de ceea 
ce vor gândi, chiar fără să rostească nimic. Ascultase 
trăgându-şi mânecile scurte peste manşete, sugând cu aer 
nepăsător dintr-o ţigară care nu trăgea, ca dintr-un creion. 
Dar se felicită că el, care nu fumează decât rar, şi-a luat de 
astă dată portţigaretul. Altfel, fără această ţigară şi-ar fi ros 
unghiile. Ochii lui îi cântăriseră pe toţi fără iubire. 


Nici pentru unul nu găsea îndurare. Laura Vardaru, 
cincantenară puhavă, cu guşă de guşter, cu aceleaşi 
simboluri ale ei poetice şi cu aceleaşi mofturi: „on ne peut 
pas vivre dans l'absolu”... Generalul Pol Vardaru cel puţin 
trăia în acel absolut, cu lichiorurile şi cantatricele de 
cabaret! Magda, lângă maiorul acesta insuportabil, cu gâtul 
strâns în gulerul tunicii - Jack - nume ridicol de papagal... 
În capul ei fără creier, ca o capsulă, nimic n-a rămas din 
amintirea lui Mihai. Mihai Vardaru nu mai există aici pentru 
nimeni. E un nume; l-au trecut altui copil şi atât! S-au 
achitat! Toţi l-au uitat. Timpul e fără milă. Vindecă toate? 
Nu! Ucide toate... Şi imbecilul acesta, cu teoria lui Freud, 
ciugulită, desigur, din cea mai recentă carte! Aduce în 
imaginaţia tuturor, fără discreţie, amănunte din intimitatea 
lor conjugală; cum doarme cu mâna sub nevastă-sa, ca să 
viseze că e Mucius Scaevola şi dânsa să viseze alte idioţii... 
Un arivist şi nimic mai mult; marionetă în mâinile lui 
Alexandru Vardaru! El l-a ales deputat, el i-a dat catedră 
universitară; că a rostit două cuvântări mai curăţele în 
Cameră, ce mare lucru? Cine nu poate flecări două ceasuri 
în Cameră? Şi odraslele lor nesuferite, alintate, copii de 
pâslă, în care, ca iasca, se va usca mâine locul unde altora 
le rămâne o inimă. 

Privi la grupul de la marginea mării, cu duşmănie. 

Radu Şerban, în genunchi pe nisip, tipărea cu lopata 
meterezele unui fort. Uitase teoriile lui Freud, era numai cu 
copiii lui, coborât la bucuriile lor. Mihai îl ajuta, cărând apa 
cu găleata. Mimi supraveghea lucrările cu o mână la spate: 

— Ai uitat glădina! S-aducem floli pentlu glădina 
plinţesei... 

Mioara, copia în miniatură a Măgduţei, aduna scoici ovale 
pentru ferestre. 

— Un crab... Papr, am prins un rac de mare! 

Mihai alergă de la marginea apei, ţinând un crab de labă şi 
aruncându-l jos. Se cinchi să-l vadă de aproape. Crabul 


strânse întâi labele, pe urmă începu să se tragă îndărăt şi 
într-o parte, cu mişcări dezordonate de păianjen. 

— Îl duc înapoi... la copiii lui! se hotărî Mihai, apucându-l 
cu precauţie de labă şi fugind să-l zvârle în mare. 

Astfel, la marginea aceleiaşi ape, alţi şi alţi copii găseau 
aceleaşi bucurii, repetau acelaşi gest şi aproape aceleaşi 
cuvinte. 

Radu Comşa se uită la omul din mijlocul lor cu scârbă. Se 
preface, desigur, că află bucurie jucându-se cu dânşii numai 
din făţărnicie. Cum s-a prefăcut adineaori că-i este 
indiferent când l-a întâlnit aici. Fără îndoială, ştie că între el 
şi Luminiţa... Nu se poate să nu ştie! Asemenea lucruri se 
află întotdeauna... A crezut că el, Radu Comşa, nu va 
înţelege ce se ascunde sub această nepăsare? Se preface că 
îl ignoră dar e gelos pe trecutul Luminiţei! Orice bărbat e 
gelos pe trecutul femeii, mai mult decât pe prezent. Cu o 
uitătură de spion, pe sub gene, cercă să vadă dacă celălalt 
nu-i aruncă vreo privire furişă. 

Dar Radu Şerban hohotea fără nici o grijă şi fără nici o 
bănuială, fiindcă Mimi i se urcase călare pe gât şi îl mâna cu 
o lopată: 

— Hi, cal! 

— Mimi, lasă-mă să termin! Fii cuminte, Mimi! 

— Domnule Comşa, întrebă Laura Vardaru, când să trimit 
după cărţile pe care i le-ai promis Elenei? 

— Oricând! rosti Radu Comşa, sugând din ţigara-creion. 

Pe urmă îşi dădu seama că vorbise cu ţigara în gură şi o 
aruncă în nisip. 

— Şi uitam să întreb: unde? Unde locuieşti aici, domnule 
Comşa? 

Lui Radu Comşa îi fu ruşine în primul moment să 
numească vila săracă unde stătea. 

Dar aruncă imediat numele, ca o provocare: 

— Vila Mavrichi! 

Laura Vardaru ridică sprincenele şi umerii nedumeriţi: 
numele nu-i spunea nimic. 


— N-am auzit încă de vila aceasta... În ce parte? 

— O chichineaţă la marginea din stânga băilor! se grăbi să 
lămurească maiorul lonaşcu, de obicei monosilabic. Îmi 
amintesc, fiindcă tocmai râdeam alaltăieri cu Magda şi cu 
Luminiţa! Are o firmă mai mare decât casa! 

Într-adevăr, Vila Mavrichi, cu păreţii subţiri şi scundă ca o 
provizorie construcţie de carton la marginea câmpului, 
înălța, printr-o orgolioasă fantezie a domnului Mavrichi, o 
firmă uriaşă şi inutilă, bătută în doi pari, ca firmele de 
seminţării şi de pepiniere, care se pot citi din goana 
trenului în intrările oraşelor. 

Radu Comşa privi înveninat la maior. Vru să ducă mâna la 
gură ca să-şi roadă unghiile şi numai cu greu se stăpâni. 
Însă tanti Laura interpretă altfel lucrurile, zâmbind şi 
amenințând cu degetul grăsuliu: 

— Înţeleg, domnule Comşa, domnule Comşa! Te-ai exilat 
tocmai acolo, ca o protestare împotriva celor care... În 
sfârşit, ideile dumitale de bolşevic! 

Pentru Laura Vardaru, orice om care nu era înscris în 
partidul lui Alexandru Vardaru era bolşevic. Radu Comşa 
aruncă o uitătură duşmană şi tanti Laurei. 

— Ba nu aşa, tanti Laura! vorbi încet Elena Măinescu, 
sprijinindu-se în braţele scaunului să-şi îndrepte piciorul 
amorţit. Dau perfectă dreptate oricui să fugă de bâlciul 
unde stăm noi... Să caute linişte deplină... Aici urlă 
orchestrele şi tarafurile până la miezul nopţii. Eu, cel puţin, 
am uitat ce e somnul. 

Radu Comşa gândi că într-adevăr, acolo, la Vila Mavrichi, 
în câmp, n-ajung urletele tarafurilor şi jazului; dar nu poate 
închide ochii toată noaptea, fiindcă aude prin părete tusea 
uscată a vecinului. 

La amintirea acestei mizerii, privi fără prietenie şi la 
Elena, crucificată pe scaunul ei de infirmă, cu ochii scobiţi 
din orbite şi cu cearcăne viorii sub pleoape. 

— Mi-ar plăcea să stăm odată la masă la birturile acelea de 
la drum! îşi rosti Magda o dorinţă veche. De când îl rog pe 


Jack! Mi se pare atât de pitoresc! Să facem într-o seară o 
escapadă... „Da! se uită acru Comşa la dânsa. Aş vrea şi eu 
să te văd cu penele de sticlete, în sosurile de acolo şi în 
sfârâiala de untură. Ce repede te-ai mai vindeca de 
pitoresc!” 

Astfel, Radu Comşa isprăvi cu toţi. 

— E timpul să trecem pe la Luminiţa! hotări tanti Laura, 
privindu-şi ceasul de la brățară. Copii! Radu... Radule! 

Radu Comşa se scutură la chemarea numelui care nu era 
numai al lui, care, pentru aceştia, nu mai era acum numele 
lui. 

Radu Şerban părăsi cetatea, scuturând hainele copiilor, 
aducând uneltele. Veni cu ele în mână. Era cu fire de nisip 
în păr. Culese pălăria de jos. Copiii întinseră mâinile, 
luându-şi ziua bună cuminţi. Radu Comşa gândi, cu acreală: 
„dresaţi!”. Laura Vardaru o sprijini de braţ pe Elena. 
Maiorul se oferi să ducă scaunul. 

— La revedere, domnule Comşa... Cred că ne mai întâlnim 
pe aici! îi strânse mâna bărbatul Luminiţei, aruncând fără 
nici o intenţie formula banală a oamenilor care s-au 
cunoscut într-o staţiune balneară, unde ştiu că vor da ochi 
şi a doua zi, fără să se caute. 

Apoi, a pornit cu câte un copil atârnat de fiecare braţ. 

„Când te voi mai întâlni, am să întorc capul!” decise Radu 
Comşa, întinzându-se pe pânza scaunului şi deschizând 
cartea. 

Respiră. 

Crezuse că n-au să mai plece. Mâine are să se mute la un 
kilometru în celălalt capăt, spre Tuzla, unde nu mai ajunge 
nimeni. 

Căută pagina la semn: „Je te reparlerai de toutes ces 
choses; il faudra bien parler encore de l'avenir şi nous 
voulons l'aborder sans aveuglement, sans honte et sans 
horreur.” 

Pe marea vânătă, sub lamele de nori neclintiţi, amurgirea 
se lasă mucedă. 


Două păsări albe - aceleaşi ori altele? - înaintează spre 
zarea unde ceața a pus o barbă de funingine. Şi nici un val. 
Apa sleită trebuie să fie acum grea ca plumbul. 

„La majorite des hommes souffrent d'une espece 
d'abandon; ils souffrent de s'offrir toujours en vain...” 

Mesagerii albi se întorc din zarea deşartă. 

Bat extenuaţi din aripi. Acolo de unde vin n-au găsit nimic; 
chiar insula s-a scufundat; un gol vânăt şi alt nimic. 

Cartea lui Radu Comşa a lunecat de pe genunchi. În faţă, 
pe plajă, între linia apei şi el, e cetatea de nisip. Intactă şi 
cu ferestrele de sidef lucind, aşteaptă bucuria de mâine a 
copiilor. 

Întoarce ochii şi ochii revin. 


Cetatea are metereze rotunde, un şanţ de jur împrejur şi o 
punte. E şi turnul de pază, aşa cum l-a închipuit Mihai. Şi 
spânzurătoarea de trestie, pentru spioni. Şi ferestrele de 
sidef, cum le-a voit Mioara, de unde prinţesa să privească 
lupta cavalerilor cruciați; şi grădina cu fire de alge a lui 
Mimi, unde să se plimbe prinţesa, când bătălia s-a sfârşit. 
„Am uitat glădina pentlu plinţesă!”... 

— Mâine dis-de-dirnineaţă, venim cu maman! Venim s-o 
isprăvim! spuse Mihai, admirând-o încă o dată cu mândrie, 
înainte de a pleca şi înconjurând-o cu lopata în mână ca să-i 
netezească încă vreun colţ nemistriit. 

Iar din mers, se mai întoarse s-o privească, neîndurându- 
se s-o lase vântului care poate va împinge peste noapte 
valurile până acolo, să lingă nisipul şi să înghită tot. 

Nici un val nu se clinteşte. Vântul a murit undeva... „Fii 
fără teamă, Mihai, tu, celălalt Mihai! Bucuria ta fragilă va 
supravieţui până mâine!” 

Ce putere rea îl ridică pe Comşa? 

A aruncat cartea pe scaun. 

Merge până acolo şi, cu o aruncătură duşmană de picior, 
dărâmă turnul, răstoarnă meterezele, apoi, cu talpa, 
metodic, netezeşte pământul amestecând scoicile cu firele 
de alge, apăsat, da! să nu mai rămână decât o jalnică movilă 
de nisip strivită sub tălpi. 

Când a sfârşit, îşi şterge fruntea şi priveşte ca un 
răufăcător împrejur, abia atunci temându-se să nu-l 
surprindă cineva. Şi, într-adevăr, vine cineva! 

Îşi ia înfăţişarea nepăsătoare a unui om care se plimbă cu 
mâinile la spate, respirând, în singurătate, binefăcătoarea 
odihnă a mării... 

— Ştiam că eşti aici! Mi-a spus doamna Laura Vardaru... 

Virgil Probotă îi căută amândouă mâinile, ca să le scuture 
cu toată dragostea prieteniei lor vechi. 

Dar mâinile lui Radu Comşa rămaseră moi şi neînsufleţite. 
De unde a mai venit şi acesta? Toţi se adună astăzi aici? 


Când au să-l lase odată în lumea lui, unde nu mai este loc 
pentru nimeni? 

— Îl cunoşti pe Dinu? 

Copilul îi pare urât, cu gâtul subţire în gulerul uniformei 
de liceu cu vipuşcă galbenă. Are ochii cu fire de aur şi 
fruntea bombată ca a Mariei; totuşi îi pare urât. E cu tigva 
goală, tunsă. N-a mai rămas nimic din copilul cu părul 
cârlionţat. 

Timid, băiatul întinde mâna domnului acestuia străin: 
astăzi Radu Comşa a întâlnit toţi copiii altora. 

Dinu se uită pe furiş la cicatricele din obrazul lui Comşa, 
pe urmă a plecat ochii, fiindcă totdeauna copiii fug 
instinctiv de urâţenie şi de suferinţă. 

— Să stăm jos, Radule! 

Virgil Probotă pipăi nisipul cu mâna. 

— E cald încă... Putem sta! Şi să vorbim, Radule... Atâtea 
veacuri sunt de când nu ne-am văzut! 

Vorbi Virgil Probotă. 

Radu fu silit să asculte. Unul vorbi, întâi, numai despre el; 
cum vorbesc întotdeauna oamenii numai despre ei. Celălalt 
ascultă, gândindu-se numai la el; cum gândesc întotdeauna 
oamenii numai la ei. Bunăvoinţa lui Virgil Probotă rânea, ca 
o ofensă, dezolarea lui Comşa, încă mai ermetic ghemuit în 
sine. 

Dinu merse chiar la marginea mării şi, întins cu faţa în jos, 
cu obrajii în pumni, privea şesul apei cu nesaţiul romantic al 
celor dintâi lecturi. 

În acelaşi loc, Maria Probotă, acum nouă ani, stătuse tot 
aşa, odihnindu-şi ochii osteniţi pe calmul plat al aceleiaşi 
mări. Dinu îi adusese un crab atârnat de picior, ca adineaori 
Mihai, copilul Luminiţei. 

Dar liceanul cu părul tuns şi cu vipuşca galbenă la 
uniformă nu le putea şti acestea, nu şi le mai amintea. Copiii 
uită, viaţa lor e înainte, nu îndărăt. Amintirea era ştearsă, 
cum au fost şterse pentru totdeauna urmele lor în nisip şi 


cum marea de-acum, aceeaşi, nu mai păstrează, indiferentă 
şi veşnic primenită, amintirea mării de atunci. 

Dar ochii lui Dinu, castanii cu fire de aur, ca ochii Mariei, 
se învăluiră de o tristeţe copilărească, o clipă; tristeţea fu 
numai fiindcă aşa, privind întinderea sură a apei, se 
închipui că e indianul Thalcave, la capătul ultim al 
Patagoniei, privind, cu mâna streaşină la ochii păienjeniţi, 
orizontul unde a dispărut pentru totdeauna barca în care se 
află prietenii lui, copiii Căpitanului Grant. 

Astfel, tristeţile nefericirilor imaginare se suprapun peste 
tristeţile fără vindecare ale vieţii celei adevărate. 

Se suprapun şi le înlocuiesc. 

— Pot spune că acum sunt mulţumit! declară Virgil 
Probotă, lungindu-se pe nisip într-un cot şi trăgându-şi 
haina sub el. 

„Maria numai este pe lume şi el poate fi mulţumit!” gândi 
scârbit Comşa. 

Şi îndată după aceea: „Am devenit avocatul din oficiu al 
morţilor. Adineaori pentru Mihai Vardaru! Acum pentru 
Maria.” 

— Clujul era ideal pentru un om ca mine! continuă Virgil 
Probotă. Am un laborator admirabil înzestrat. Mi-e destul... 
Restul nu mă interesează! Când ies dintre microscoapele şi 
fiolele mele, mă surprinde că atâta lume se frământă pentru 
nimicuri fără nici un interes şi îi compătimesc. Dinu învaţă 
bine... Poate a început să citească prea mult, dar îi 
supraveghez lectura... Curiozitatea e un indiciu... Nu 
trebuie contrariată, ci numai captată! Canalizată! Nu-i 
tolerez excese: nici prea mult sport, cum a degenerat 
obiceiul acum, nici numai carte, falsificarea livrescă a vieţii, 
cum era obiceiul pe vremea noastră... Acum e vorba să ne 
mărească salariile! Cu puţină chibzuială se poate trăi, 
măcar că se vaicără toţi... 

Radu Comşa îşi cântări prietenul, cu înfăţişarea lui de om 
satisfăcut, în hainele noi, în care se mişca stângaci. 


Observă că a început să prindă burtă şi că a chelit 
complet. 

Această constatare nu-l nemulţumi. 

— Am venit pentru o săptămână numai, şi mai mult pentru 
Dinu. Imaginează-ţi că uitase cum e marea! E adevărat că 
la patru ani, când a fost el, ce putea înţelege? Pe urmă, mă 
întorc iar la laboratorul meu: eu lucrez şi vara! Pot spune 
chiar că lucrez mai bine! E linişte, nu mă deranjează 
nimeni. Când obosesc, deschid fereastra... Pomii sunt la doi 
paşi... După un sfert de oră, mă întorc recules... Prepar o 
lucrare serioasă. Am câteva comunicări la revistele de 
specialitate, despre care s-a făcut oarecare caz... La sfârşit, 
tot străbaţi! Viaţa nu e atât de ingrată... Păcat numai că... 

Virgil Probotă se opri, uitându-se, cu ochii lui roşcaţi, la 
locul unde Dinu căuta neclintit în zarea după care au 
dispărut copiii Căpitanului Grant. 

Era marginea de plajă pe care o alegeau altădată Maria cu 
Dinu. Unde i-a găsit în dimineaţa ultimă a lor, aici. 

Poate la aceasta se gândea. Poate la altceva. 

Acum, acolo era numai nisipul, marea şi alt Dinu. 

Reluă: 

— Toţi sfârşim prin a accepta viaţa! Adaptarea e un 
principiu de existenţă! O condiţie... „Acum începe cu mania 
lui! gândi Comşa. O teorie biologică! Am auzit adineaori o 
disertaţie asupra lui Freud; s-o suport şi pe aceasta!” şi îşi 
surâse singur cu rânjetul dezvelind caninul. 

Dar Virgil Probotă nu începu defel cu mania lui. Se 
întoarse la Radu, punându-i mâna pe genunchi şi 
întrebându-l: 

— Şi tu? 

— Eu, cum mă vezi! rosti amar Comşa, observând că 
prietenul abia acum şi-a amintit de el. 

— Eşti cam laconic, Radule! 

— Precum vezi... „Vorbeşte exact, acum, ca Dan Scheianu, 
gândi cu sinceră mâhnire Virgil Probotă. Cine ştie ce 


secrete umilinţi înăbuşă în el! E un nefericit. Trebuie scăpat 
din această pierzare.” 

— Radule! rosti cu frăţească pornire Virgil Probotă. De ce 
nu-mi spui? 

— Ce să spun? râse fals Radu Comşa, dezvelind colţul 
caninului în rânjet. Aştepţi o spovedanie? Să-ţi înşir, ce? 
Povestea mea e aici, aici şi aici! Arătă, pe rând, obrazul 
însemnat, haina cu țesutul mânecii destrămat şi fruntea. 
Oricine poate citi, iar unii, de aceea fug! 

— Suferinţa ta, Radule, e aici! spuse încetv Virgil Probotă, 
atingându-i pieptul. Inima ta e bolnavă! 

— În orice caz, n-ai să mi-o tămăduieşti tu în laborator... 
Nici n-ai să mi-o întinzi la pila electrică, ca mezenterul 
broaştelor! adăugă mai târziu, ca să-l jignească. 

Şi îndată începu să-şi roadă unghia până în carne. 

Virgil Probotă desenă cu apărătoarea de nichel a 
creionului figuri geometrice în nisip, ştergând şi construind 
altele. 

Vorbi fără să ridice ochii, cum s-ar fi destăinuit 
pământului: 

— Înţeleg ceva din dezolarea ta, Radule! E înrudită cu a 
noastră, a tuturor. N-a scăpat niciunul din generaţia 
noastră. Atât doar, că fiecare se mărgineşte la el, ori la 
profesia lui, nu observă că suntem atinşi de o boală 
generală care n-a cruțat pe nimeni până acum. O temere, o 
îndoială... Parcă, uneori, o mustrare... Câteodată, în 
laboratorul meu, de acolo din Cluj, când obosesc, deschid 
fereastra şi întorc spatele mesei de lucru... Atunci mă 
cuprinde şi pe mine îndoiala! Tot ce există, pe pământ ori 
sub pământ, a fost scormonit la iveală de tovarăşii mei 
necunoscuţi din toate laboratoarele lumii, şi a fost pus la 
dispoziţia celorlalţi... leri erau puteri nefolosite şi bogății 
nebănuite de nimeni! Acum stau la picioarele tuturor. 
Omeneşte, ai câteodată drept să te simţi mândru de veacul 
tău... Şi lumea e totuşi nefericită! Din ce în ce, nu ştie ce 
vrea şi nu se mulţumeşte cu ce are... 


— Mi se părea adineaori că arăţi a fi foarte mulţumit! îl 
întrerupse cu acreală Comşa. 

Virgil Probotă nu-l auzi. Continuă: 

— Citeam o anchetă... Chiar ieri. Au răspuns savanţi şi 
militari, din Europa şi din America şi japonezi de care se 
tem deopotrivă europenii şi americanii... Toţi vorbesc 
despre un război viitor ca despre o fatalitate inevitabilă... 
Cel mult, îndrăznesc să spere că va fi, deocamdată, amânat! 
Şi toţi ştiu că un război viitor are să însemne o exterminare 
în masă a oamenilor, pe lângă care războiul ce a fost 
rămâne numai o joacă de copii... Se vorbeşte despre 
crepusculul rasei albe. Despre celelalte continente, care se 
vor ridica să ne extermineze cu armele create de noi... Şi 
cine mai ştie încă ce alte ameninţări ne mai pândesc! Atunci 
mă cuprinde o îndoială... Nu slujim oare o minciună? Nu 
suntem cumva complicii unei înşelări care pregăteşte 
omenirii alte suferinţe, mai teribile? Nu punem oare, în 
mâna unei umanităţi iresponsabile, armele cu care să ne 
ucidă? 

Virgil Probotă se îndreptă în capul oaselor pe nisip, vâri 
creionul în buzunarul de la piept şi privi acum zarea opacă 
a apei, dinspre care înainta noaptea. 

— Mă uit la copacii care înfăţişează natura şi gândesc prin 
ei! Mi se pare atunci că miracolul nostru, de care suntem 
mândri, e un miracol trist! Am denaturat natura, am făcut-o 
ignobilă şi criminală! Oamenii cunoşteau plăceri simple şi 
dezinteresate... Acum fericirea e plătită şi artificială. 
Bucuriile noastre sunt tarifate... O pădure e a cuiva, nu a 
pământului. Şi peştii râurilor au acum un stăpân... 
Civilizaţia e exclusivistă! Plătesc ca să pot spune de ceva că 
e al meu şi nu-mi face plăcere decât pentru că e plătit... Şi 
fiindcă plătesc şi fiindcă plătind pot obţine orice, devin 
insaţiabil, vreau mereu şi mereu altceva, iar satisfacţiile 
noastre sunt triste şi incomplete! E meteahna, tara 
civilizaţiei noastre, cum de altfel a repetat-o, până la 
bagatelizare, Fererro... 


Virgil Probotă se ridică în picioare. 

Radu Comşa îl găsi grotesc, în hainele lui noi de parvenit 
al progresului, perorând în faţa mării care-a văzut, atâtea 
milenii, atâtea şi atâtea. 

Dar Virgil Probotă nu bănui aceste gânduri ale prietenului, 
vorbind mai departe: 

— Şi tot copacii aceia îmi dau atunci răspunsul... Mi se 
pare că ţi-am spus. Sunt câţiva tei bătrâni. Când au fost 
sădiţi acolo, omul nu putea zbura şi nici nu putea culege din 
văzduh, cu o antenă, concertul de la Paris... Toate s-au 
înfăptuit deci în mai scurtă vreme decât ciclul unei vieţi. Şi 
vârsta planetei se numără doar cu milioanele de ani! Atunci, 
mi se lămureşte singura explicaţie a acestei nemulțumiri de 
care suferă omenirea... Omul e nemulţumit şi suferă, fiindcă 
n-a avut vreme să se deprindă cu felul de viaţă creat tot de 
el... Se urcă în avion să parcurgă cinci sute de kilometri în 
două ore, mâine poate într-o oră, dar sufletul lui e încă 
vechi, ca atunci când străbătea distanţa aceasta, în căruţă 
de poştă, în opt zile... Şi mă întorc iar de la fereastra cu tei, 
la masă şi la microscoapele mele. Mă întorc împăcat! Nu 
vreau să-mi trădez, trândăvind, miile de tovarăşi pe care 
nu-i cunosc, din toată lumea, care nu se îndoiesc şi nu se 
opresc din munca lor de furnici... Criza de acum e 
trecătoare! Tot ce-a câştigat vreodată omenirea a fost cu un 
sacrificiu şi a început printr-o catastrofă. Creştinismul a 
dărâmat imperiul roman. Şi religia noastră dărâmă pentru 
moment, ca să reconstruiască... 

Radu Comşa gândi: „Acesta, în imbecilitatea lui, crede că 
fericirea omenească are să iasă dintr-o eprubetă”. Şi îl 
compătimi. 

Dinu veni de la ţărmul apei. Pierduse nădejdea că se va 
mai întoarce barca în care au plecat fiii Căpitanului Grant. 
Sub fruntea rotundă, ca fruntea Mariei, acum ochii castanii 
cu fire de aur aduceau mai deplin aminte ochii Mariei. 

Dar Radu Comşa nu-i văzu decât mâinile lungi şi mişcările 
dizgraţioase, de copil în vârsta când creşte. Şi copilul 


presimţi că omul acesta cu semn urât în obraz nu-l priveşte 
cu simpatie. Pentru aceasta se întristă, fiindcă întotdeauna 
copiii sufăr când nu se simt iubiţi. 

Virgil Probotă îşi încheie logosul cu mâna pe umărul lui 
Dinu: 

— Să nădăjduim că aceştia au să fie mai fericiţii... Noi 
stăm cu jumătate de viaţă într-o epocă şi cu jumătate în 
cealaltă. Ne întoarcem cu gândul numai îndărăt! Ei au viaţa 
numai înainte... N-au ce regreta, fiindcă n-au cunoscut ce- 
am ştiut noi. N-au ce să-şi amintească... Poate au să ne 
dispreţuiască puţin pentru sentimentalismul nostru, care, 
mânân-du-ne mereu în trecut, nu ne îngăduie să trăim 
prezentul... Pentru ei totul va fi firesc! Se vor simţi bine în 
veac, cum noi nu mai suntem capabili să ne simţim. 

Copilul ridică ochii castanii la amândoi, neînţelegând: 

— Dar mă simt foarte bine! Păcat numai că marea e atât 
de urâtă în astă-seară... „Are acelaşi glas. Glasul Mariei, ca 
sunetul mat al bilelor de fildeş ciocnite”, gândi Radu, iar 
amintirea moartei îi fu amară. 

Apoi îl cuprinse o frică absurdă, o remuşcare de mult 
aţipită undeva în el. Teama ca nu cumva să-şi amintească 
Dinu de acea noapte de noiembrie, când i-a părăsit în 
ploaie, pe legătura lor săracă, în drumul retragerii. 

— Cred că mergi cu noi la masă, Radule? îl îndemnă Virgil, 
nădăjduind să-l dezmorţească aşa din mocnita-i singurătate. 
Suntem numai noi... 

— Nu pot... Mai rămân! se împotrivi Radu Comşa, 
născocind îndată o prietenie imaginară: Aştept pe cineva. 

Dinu se bucură că nu vor sta la masă cu un om atât de 
posac. 

Când se depărtară, Radu îi privi din urmă, rozându-şi 
unghiile. Virgil ţinea copilul cuprins cu mâna stângă după 
gât. Dinu întrebă: 

— 'Tăticule, acesta e domnul Comşa, despre care tot îmi 
spuneai mata? 


Dar gândul pentru care întrebase rămase închis în 
sfiiciunea lui de copil: se mira că cineva va fi putut fi 
vreodată prieten cu asemenea om. 

Radu Comşa rămase iarăşi singur. Îl împresură amurgirea 
fumurie. 

Cerul noros se lăsase pe mare, de unde nu se mai întorcea 
nici o pasăre albă. 

S-ar fi spus că în apa vânătă a murit acum, lăsându-se la 
fund, tot ce fusese însufleţit. 

Cetatea de nisip era numai o movilă de nisip, boţind o 
cicatrice pe plaja netedă. 

Îl scutură frigul. 

Strânse scaunul. Îl târî la baraca de scânduri. Se îndreptă 
spre birtul lui cu miros de untură sfârâită, ocolind lumina. 

Se încrucişă în drum cu o pereche rezemată în braţ, cu 
frunţile apropiate: doamna cu părul oxigenat, stăpâna lui 
Pikiki, şi domnul Pastion. Pe urmă, după zece paşi, întâlni 
soţul fără mână, cu Pikiki legat în cureluşă, păşind cu ochii 
în pământ, în înnoptare, pe poteca prăfoasă... 

N-avu nici simpatie, nici înduioşare pentru el. Ba îşi spuse 
că un om care acceptă aceasta nu merita să fi pierdut 
cândva o mână „acolo”. 

Se izbi cu pieptul într-o împrejmuire de sârmă. Ocoli pe-o 
alee. O fereastră luminoasă îi atrase ochii. Vru să privească 
în altă parte, dar ochii erau chemaţi de căldura bună şi 
intimă, a luminii aprinse. Fereastra era deschisă. Lampa 
atârna deasupra mesei. Doi copii, doi părinţi, o familie: ceea 
ce se află în ceasul acela după toate ferestrele luminate. 

Înainta încă şi se opri cu ochii lărgiţi, cu mâna sprijinită în 
trunchiul unui salcâm. 

Era fereastra lor. 

Luminiţa, cu un copil la dreapta şi altul la stânga, le 
împărțea în farfurie. Celălalt, întors, cu spatele spre 
întunericul de afară... Mihai înălţă ochii, clătinându-şi 
cârlionţii părului: fără să se audă vorbele, se înţelegea că 
Luminiţa îl mustră pentru ceva şi că el se apără. Mimi, cu 


şervetul după gât, se uita la lampă prin scăunaşul de 
cristal... 

Omul întors cu spatele vorbi ceva, Luminiţa a râs uşor... Pe 
urmă, rămase cu ochii uitaţi în înnoptarea de afară; a mutat 
vasul de cristal cu flori, din calea privirii. 

Gândeşte ceva străin; o clipă e absentă dintre ceilalţi. 
Bărbatul i-a pus mâna pe mâna ei. A tresărit şi râde: 

— Nimic! Nu ştiu la ce gândeam! Mimi, lasă scăunaşul şi 
mănâncă... 

Mimi numai frunzăreşte. Mihai a terminat şi a pus 
furculiţa alături. Explică ceva gesticulând aprins, cu mâinile 
deasupra mesei. Degetele Luminiţei îi mângâie părul, s-au 
întâlnit cu degetele bărbatului pe creştetul copilului, care e 
al lor. 

Mâna lui Radu Comşa s-a înfipt într-un ghimpe din 
trunchiul salcâmului, dar nu o mişcă. Durerea îi face bine. 

Priveşte la o viaţă a lui. Care i-a fost furată. 

Luminiţa a vorbit. I-a auzit cuvântul rostit, numai după 
mişcarea buzelor: 

— Radule! 

A răspuns celălalt. 

Ce uşor i-a fost! „Radule!” - numai a schimbat ceva şi viaţa 
durează! Cât o urăşte! Cum a putut să creadă vreodată în 
ea? Luminiţa iar râde. E abia mai femeie decât atunci... 
Peste ea n-au trecut anii. N-au lăsat nici un semn... Îşi 
dezmiardă copilul: cum poate dezmierda copilul altuia? Dar 
ce gânduri stupide! E numai copilul ei, al lor, al acelora... El 
e cel străin, care stă aici şi nu se poate desprinde, ca un 
cerşetor privind la fereastra unde e lumină şi cald înlăuntru 
şi unde n-a fost primit, fiindcă nu pentru dânsul era vreun 
loc. 

Lampa a clipit, s-a clătinat. 

Sunt nenorociri care pot veni neaşteptat, să curme cea 
mai calmă şi durabilă fericire; explodează o lampă, cade de 
sus şi se aprind toţi, se sfarmă automobilul într-un zid... 
Mişună gazetele în fiecare zi de asemenea fapte diverse... 


Dacă s-ar aprinde toţi, ar sări el oare în flăcări să salveze 
unul? Dacă i-ar găsi sub maşina sfărâmată, s-ar pleca el 
oare să ridice unul? 

Dar lampa revarsă înainte lumina ei caldă şi bună. Cei 
dinlăuntru n-au presimţit că s-ar putea întâmplă vreodată 
ceva să rupă tihna lor fericită. Totul e sigur şi simplu. 

Se zbate un fluture împrejurul luminii şi a căzut cu ari-pile 
dogorâte pe faţa de masă. Mihai a întins mâna după 
zvârcolirea lui, iar Mimi îl vrea ea. Luminiţa l-a luat ca să 
facă pace. L-a ridicat în vârful degetelor şi s-a dus la 
fereastra deschisă, să-l arunce afară. 

L-a pus în palmă şi a suflat asupra lui. Fluturele şi-a 
palpitat aripile cu restul de viaţă. Şi Luminiţa s-a oprit, cu 
mâinile rezemate în pervaz, să privească pe întuneric. 

E înrămată de lumina molcomă dinlăuntru; în fund se văd 
buclele copiilor; un cap bălan, unul negru... 

Luminiţa s-a aplecat încruntându-şi sprincenele ca să 
străbată mai adânc întunericul: Parcă e cineva: o umbră... 
Un necunoscut rezemat de un copac... Un cerşetor, un 
vagabond... A fost numai o părere... Nu mişcă. S-a clătinat 
o creangă şi a crezut că e un om. O părere şi alt nimic. 

Se întoarse aşezându-şi din mers firele de păr în care 
luceşte lumina. 

Când înoată cineva prea departe, în larg, cum înoată 
imprudent Luminiţa, se poate uşor întâmpla să-şi piardă 
respiraţia şi să nu se mai întoarcă niciodată! 

Gândul s-a ales din ultima drojdie de umilire, de ruşine şi 
de dezgust. 

Radu Comşa a dus mâna plină de sângele rănii la ochi, la 
obraz... Ce-a mai gândit? Până unde a ajuns? Ce fiară 
odioasă piroteşte în el? Tot ce-a făcut astăzi a fost numai să 
urască. În bucuria tuturor, a adus sufletul lui înveninat. Pe 
nimeni nu l-a cruțat. Pe nimeni nu l-a iertat! Nici pe copii... 
Bucuria lui a fost să le strivească bucuria lor. Si acum a 
dorit şi aceasta! 


Mâna astupă ochii. Întâlneşte semnele tăiate în carne, ca 
un stigmat în afară, a hâzeniei dinlăuntru. 

Şi mâna s-a retras de atingere cu oroare. 

Acesta e tot adevărul pe care îl înţelege acum: rana a venit 
numai ca să pună în afară semnul hâzeniei care dormita în 
el. Dinainte. Să-l deosebească între toţi... 

— A gemut cineva afară? 

Copilul Luminiţei, ridicat în vârful picioarelor ca să ajungă 
până la pragul ferestrei, priveşte cu ochii lui mari şi 
nevinovaţi în întunericul unde cutreieră duhurile urâte şi 
rele. 

— Un om fuge! 

Da, un om fuge cu obrazul ascuns în mână, printre spinii 
care-l plesnesc. 

Fuge spre margine, dincolo de tot, de ziduri, de oameni şi 
de lumină, unde întunecarea a pus stăpânire. Fuge alungat 
de el însuşi, cu inima zvâcnind în gratiile coastelor unde s-a 
deşteptat durerea. Iar când a ajuns în câmp, îl cheamă 
lucirea lacului cu apă sleită şi neagră, ca lacul pustiu şi 
blestemat. Asfaltit... Se împleticeşte, se ridică şi fuge între 
spini, până ce cade undeva cu sângele obrazului în nămolul 
plin de duhoare. 

lar apa de acolo e atât de grea şi blestemată, încât nu 
primeşte trupul nici unui înecat. 

REPERE ISTORICO-LITERARE. 

POMPILIU CONSTANTINESCU: Epopeea războiului 
nostru nu şi-a găsit cântăreţul. Pretext de literatură 
oratorică sau de proză onestă şi mediocră, cu intenţii 
patriotice şi moralizatoare, evocarea clipelor de încordare 
supremă a neamului n-a fost fixată într-o operă 
reprezentativă. Este şi explicabil; trăim încă legaţi, cu unde 
invizibile, de un trecut prea apropiat; simţim evenimentele 
înşiruite, pe acelaşi plan de cronică succesivă. În genere, 
evocăm sugestiv numai întâmplări care au lunecat din plasa 
atmosferei ambiante; războiul intră în literatură după ce a 
intrat definitiv în istorie; altfel, plutim la o încrucişare de 


căi, între istorie şi ficţiune; arta trăieşte însă din mirajul 
reconstituirii integrale. 

Trecerea de la nuvelă şi schiţă la roman a d-lui Cezar 
Petrescu pune problema între romanul-cronică şi romanul- 
ficţiune. Pictor al monotoniei provinciale, elegiac al iluziilor 
prăbuşite, d. Petrescu încearcă să îmbrăţişeze un complex 
de personaje şi evenimente în construcţia unui roman cu 
dimensiuni epopeice. Istoria psihică a eroilor din 
Întunecare este evoluţia unei mentalități sociale, între 
epoca neutralității şi război. Cadrele în care se petrece 
acţiunea sunt copios oferite de realitate; d. Petrescu n-a 
avut decât s-o înregistreze; din memorie a copiat un aspect 
pe care l-am trăit recent: paralelism, până la identificare, 
între realitate şi artă. Jocul închipuirii e neînsemnat în acest 
repertoriu contemporan; predomină exactitatea relatării, în 
dosul căreia se pierde reconstituirea artistică. Realismul 
descriptiv şi anecdotic, amănuntul umil şi cunoscut imprimă 
romanului un caracter pe care l-am putea numi sociologic. 
În acest cadru, benevol oferit de materialul abundent, nu 
mai căutăm un suflet, o vibraţie personală; recompunem, 
prin simplă memorie, un jurnal de evenimente pe care l-am 
trăit, sau îl cunoaştem indirect. Impresia determinantă din 
Întunecare se desprinde din document: romanul-cronică, 
domină ficţiunea. D. Petrescu lucrează cu date; înseşi 
caracterele personajelor sunt date verificate de experienţă. 
Putem defini un erou de la primele pagini: va fi acelaşi, va 
reacţiona identic la examenul împrejurărilor. Alexandru 
Vardaru, om de acţiune energică, îşi schimbă câmpul de 
activitate, dar nu evoluează; se schimbă viaţa externă, el 
rămâne însă identic cu sine; tot astfel colonelul, fratele lui, 
îşi plimbă plictiseala şi slăbiciunile într-un decor mai 
precipitat, fără ca să-şi accelereze şi ritmul interior; apoi 
Vesbianu, care-şi plasează simţul de afaceri în alt cadru; 
soţia lui, Luminiţa şi Comşa - toţi sunt epuizați de orice 
posibilitate de a se depăşi. 


Evenimentele înaintează, ei rămân la punctul iniţial. 
Neşovăit static, descriptiv, Întunecare purcede din matca 
romanelor sociale ale d-lui Sadoveanu şi din Vlahuţă. În 
concepţia literară a d-lui Petrescu dormitează încă tendinţa; 
sociologul e prezent cu o vigilenţă ce depăşeşte pe artist; 
oamenii sunt, mai întâi categorii sociale, apoi psihice; de aci 
monotona identitate cu ei înşişi. 

Războiul se estompează în perspectiva fumurie a faptelor 
neprevăzute şi absurde; epopeic e numai materialul. Suflul 
romanului e scurt şi înăbuşitor; structura socială a vieţii 
trece pe primul plan; destinul din timpul războiului coincide 
perfect cu destinul din vremea de pace. Racliş (ce 
asemănare de situaţie şi de nume cu eroul lui Vlahuţă) îşi 
exercită funcţia de cartofor statornic; Zoe îşi înşală 
bărbatul, în ambele ipostaze; Maria şi Virgil Probotă duc, 
paralel, greul sacrificiului şi al resemnării; Comşa e ocrotit, 
involuntar, cu egală bunăvoință. În pietrificarea situaţiei lor 
sociale se ascunde rechizitorul satirei. 

Documentar şi descriptiv, construit pe amănunte realiste, 
învăluit de un destin meschin (aci găsim tragicul provincial 
din opera d-lui Petrescu), Întunecare nu aduce un suflu 
epopeic, ci un fragment sociologic, prin care romanul- 
cronică îşi sporeşte numărul cu un nou exemplar. (Cezar 
Petrescu: „Scrisorile unui răzeş”, „Întunecare” cartea 1, în 
„Viaţa literară”, an. II, nr. 54, 4 ianuarie 1927, p. 3.) 

Când istoria literară va căuta să fixeze fizionomia de 
prozator a d-lui Cezar Petrescu, va putea stabili mai 
amănunţit obsesia marilor umbre de scriitori sub care s-a 
dezvoltat. Desprindem încă de pe acum un spirit de 
adaptare la diferite metode şi formule artistice, în 
compoziţia temperamentului său nelimpezit. Debutul d-lui 
Petrescu, în Scrisorile unui răzeş, pornise din atmosfera 
unor modele locale, ca o fâşie desprinsă din lirismul 
evocator al d-lui Sadoveanu. Povestirile sale aveau aspect 
de poem, iar nuvelele oscilau între document şi sensul 
simbolic. În Drumul cu plopi, substanţa lirică începe să fie 


subordonată unei afabulaţii, întreruptă şi de frecvente 
abateri descriptive. Din stare de suflet, descrierea 
evoluează spre cadrul social şi ambianța morală. Liricul se 
îndreaptă spre observaţie şi analiză a obiectului, anunțând 
trecerea spre realism. Noua sa formulă o afirmă romanul 
Întunecare, conceput pe dimensiuni de frescă, de un 
realism prea minuţios în documentarea descriptivă. Eroii 
păşesc după logica intimă a faptelor, se plasticizează, dar 
nu ne mărturisesc totdeauna o viaţă independentă de 
intenţiile prestabilite ale scriitorului. Aspectul de fantoşă pe 
care-l găsim în figura lui Comşa, evidenţa de copie de pe 
natură a altor personaje ascund încă pe liric convertit în 
căutarea de situaţii satirice şi melodramatice. Truda 
laborioasă de aplicare la obiect dă totuşi rezultate 
satisfăcătoare, în noua evoluţie a d-lui Cezar Petrescu. 
(Cezar Petrescu: „La Paradis General”, în „Vremea”, an. III, 
nr. 107, 27 martie 1930, p. 5.) 

AL. A. PHILIPP1DE: În romanul Întunecare Cezar Petrescu 
a trecut în revistă toate categoriile sociale româneşti. S-a 
servit pentru aceasta de un eveniment social care să fie în 
stare să răscolească toate straturile societăţii şi anume 
războiul. A condus timp de zece ani... soarta a zeci de 
personagii, trecându-le pe toate prin război şi deformându- 
le pe toate cu ajutorul războiului, lăsând, mai bine zis, 
războiul să le transforme şi să le deformeze. Întunecare 
este un roman social nu prin destinaţia pe care i-o dă 
autorul (nu există nici o teză pe care ar dori s-o 
demonstreze), ci prin vastul material omenesc tratat. Este 
un larg panou de „Comedie umană” pe care ni-l oferă. 
Intriga romanului nu se grupează toată în jurul unui 
personaj central. Este un personaj principal Radu Comşa, 
dar acesta nu acaparează întreaga acţiune. Aş fi dispus să 
afirm că personajul principal din Întunecare este războiul, 
care trăieşte şi evoluează în sufletul tuturor personagiilor 
din roman. O nevoie izvorâtă din tehnica tradiţională a 
romanului l-a silit pe Cezar Petrescu să ofere un loc mai 


larg la câteva personagii. Într-un rezumat li se cuvine deci 
locul întâi. 

1916, vara. Radu Comşa, tânăr avocat, secretarul 
deputatului Alexandru Vardaru, e logodit cu fiica acestuia 
din urmă, Luminiţa, care îl iubeşte şi pe care o iubeşte. 
Radu Comşa e o fire energică şi perseverentă. Fiu de ţăran, 
singur şi-a croit drumul şi singur a izbutit în viaţă. O fire 
cinstită şi hotărâtă. Războiul îl găseşte mobilizat pe loc la 
un minister. E o situaţie pe care i-a impus-o viitorul lui socru 
şi pe care o suportă greu. Suferă de a se vedea ocrotit în 
astfel de condiţii şi, după ce face la adăpost retragerea, la 
laşi cere trimiterea pe front. În luptele de la Oituz este 
rănit. O rană la piept şi una la faţă. Se vindecă dar rămâne 
desfigurat. Schije de obuz i-au sfârtecat obrazul şi a rămas 
cu două cicatrici hidoase, la tâmplă şi la colţul gurii. 
Logodnica lui se sileşte să-l iubească mai departe, dar 
Comşa îşi dă seama de tot ce e forţat în afecțiunea ei. Îşi dă 
seama că tinereţea ei e mai egoistă decât datoria pe care 
vrea să şi-o impună şi că nu poate iubi un infirm. Primul pas 
spre dezagregare. Radu Comşa desface logodna şi rupe 
legăturile cu protectorul lui, deputatul Vardaru. De aici 
înainte dezagregarea sufletească a lui Radu Comşa 
continuă de-a lungul unei serii întregi de experienţe. Îşi dă 
seama că războiul n-a învăţat nimic pe nimeni. Ticăloşia 
socială e tot mai mare. Îmbogăţiţii de război, politicianii 
venali, exploatatorii de tot felul mişună mai mulţi ca 
niciodată în România Mare. Singurul om de treabă din 
roman, afară de Comşa, profesorul de liceu Vasile Mogrea, 
e un revoltat fără putere şi un om care renunţă la luptă, 
scârbit. De altfel e un suflet amestecat şi turbure, amestec 
de ţopârlănism speriat şi resemnare filosofică. Din pricina 
„ideilor înaintate” Mogrea e exilat într-o provincie. Comşa 
se găseşte din ce în ce mai singur. Întunecarea din sufletul 
lui se face tot mai mare. Nu găseşte în jurul lui un singur 
lucru frumos şi bun de care să se agaţe. A făcut războiul cu 
nădejdea că din tot zbuciumul va ieşi, poate, un adevăr 


luminos la iveală, că oamenii îşi vor da în sfârşit seama după 
atâta suferinţă de nevoia unei schimbări. Radu Comşa 
trebuie să se resemneze să vadă că s-a înşelat şi asupra 
oamenilor şi asupra lui. Nici societatea nu s-a schimbat, nici 
el nu are puterea s-o schimbe. Întunecare. Pe lângă asta, 
rana de la piept l-a lăsat bolnav. La Techirghiol, unde se 
duce ca să se caute, în 1926, revede aproape pe toţi cei pe 
care i-a văzut trăind şi evoluând de zece ani. Printre aceştia 
e şi fosta lui logodnică, acum măritată, fericită. Priveliştea 
acestei fericiri, pentru el, care nu se ştia nici invidios, nici 
rău, este o durere. Îşi simte desfigurarea de pe obraz 
căzându-i în suflet şi făcându-l tot mai întunecat şi mai 
turbure. 

Romanul lui Cezar Petrescu e crud şi trist. E crud şi trist 
pentru că, înainte de toate, are caracterul de-adevăr 
iremediabil. Veracitatea lui îi dă o rară putere sugestivă. 
Toate personagiile trăiese cu o mare intensitate. Nu e 
numai viziunea despre viaţă a eroului Radu Comşa. Este o 
descripţie imparţială a societăţii româneşti din ultimii 
cincisprezece ani, descripţie complectă şi strictă. Cezar 
Petrescu întruneşte un puternic spirit de observaţie cu o 
mare putere de exprimare. Se mişcă cu aceeaşi uşurinţă în 
toate situaţiile, făcând să vorbească cu aceeaşi 
plauzibilitate oameni din toate categoriile sociale, din toate 
clasele. E acasă la el oriunde. Însuşiri de gazetar utilizate 
de un veritabil talent de romancier. Bănueisc că admiră pe 
Balzac, că a fost la şcoala lui şi că a învăţat bine. În 
literatura noastră ocupă un loc unic. E singurul nostru 
romancier care are curajul de a aborda subiecte de felul 
acelora din Întunecare. Mulțimea personagiilor pe care le 
conduce este prodigioasă. Nu lasă pe niciunul nedeterminat 
şi neterminat. 

Radu Comşa este un revoltat. Dacă nu prin fire, prin 
împrejurări. Este, în orice caz, în literatura noastră, unul 
din rarii tipi de revoltați. Asta îi constituie şi originalitatea. 
Într-o literatură ai cărei eroi sunt în mare parte abulici şi 


şovăitori, el este o excepţie. Dar Radu Comşa este în acelaşi 
timp şi un ratat - şi ratat numai din pricina împrejurărilor. 
Într-un mediu ca cel românesc el nu mai este, din acest 
punct de vedere, o excepţie. Şi aici, în descrierea şi analiza 
acestui mediu, stă cruzimea şi tristeţea romanului. Autorul 
a plasat lângă Comşa pe prietenul acestuia Mogrea, alt 
revoltat, dar de altă natură. Mogrea este tipul, foarte 
specific românesc, al revoltatului cu gura, care vorbeşte 
mereu, înjură tot, pe toţi, pe toată lumea, totul fiind pentru 
el „mofturi”. Revoltă pur verbală, indignare care nu se 
manifestă decât în vorbă şi înjurături fără eficacitate. Un 
criticism inactiv, foarte românesc, şi un tip naţional, tot aşa 
de naţional ca şi celelalte personagii ale romanului, 
începând cu Sofron Vesbianu, „om de afaceri” şi om de 
învârteală şi sfârşind cu domnul Lică Cartojan, mare 
„elector politic” şi îmbogăţit de război, guvernamental 
mereu, chiar şi în opoziţie. 

Cu astfel de personagii şi cu astfel de atmosferă, romanul 
lui Cezar Petrescu este menit să ofere societăţii româneşti o 
oglindă credincioasă. Este înainte de toate un document de 
foarte bună calitate. 

Ca realizare de artă, este un roman realist desăvârşit. 
Mediul burgheziei noastre mari şi mici este tratat fără 
sentimentalism şi îngăduinţă, văzut cu un ochi ager şi 
nemilos. Dar nu este numai o copie fidelă. Pluteşte peste tot 
şi te pătrunde un suflu de adâncă simţire, un suflet larg, 
încăpător şi puternic, al autorului. Această impresie te face 
să treci cu vederea anumite şovăieli, foarte rare, şi 
oarecare grabă în redactarea anumitor pasagii. S-ar putea 
de asemenea reproşa personagiilor că vorbesc prea mult, 
că pe alocurea replicile lor sunt prea mult discursuri sau 
dizertaţii. Personagiile au poate câteodată prea multă 
elocvenţă. Dar este, iarăşi, drept, că sunt voit construite 
astfel. Vorba prea multă le înlocuieşte lipsa de voinţă şi 
puterea de a acţiona. Poate prin asta sunt şi mai veridice. 


Se vorbeşte mult în România. Cum se vorbeşte mult şi în 
romanele ruseşti pe care simţi că autorul le cunoaşte bine. 

Întunecare e un roman din genul lui Război şi pace. Un 
roman care nu se grupează în jurul unui erou central, fiind 
oarecum viziunea de viaţă a acestui erou central. 
Îmbrăţişând un interval de timp mare şi cuprinzând o sumă 
întreagă de existenţe, nu i se poate cere rapiditate şi 
construcţie clasică. Tot aşa cum nu se poate cere vieţii să 
curgă strict şi sobru ca o tragedie de Racine. Nu este cu 
alte cuvinte un roman de tip francez, repede înnodat şi 
dezlegat, cu eleganţă, măiestrie şi sobrietate cam stearpă. 
E un roman de tip englez sau rus. Amplu, complex, 
amestecat, ca însăşi viaţa. Este şi cea mai mare laudă care i 
se poate aduce. Iar, plasat în literatura noastră, el umple un 
gol, îmbogăţind proza noastră cu o operă masivă şi tare. 
De-abia acum, după ce îl cunoaştem, ne dăm seama că 
această operă ne lipsea şi cât de mult ne lipsea. 
(„Întunecare”, roman de Cezar Petrescu, în „Viaţa 
românească”, an. XXI, nr. 2-3, 1929, p. 269-271.) 

IZABELA SADOVEANU: Nu se poate vorbi cu sânge rece 
de acest roman al d-lui Cezar Petrescu. Retrăim în el cu 
prea multă ascuţime tragedia fără nume prin care numai o 
dată poate trece sufletul omenesc. 

În aceste două volume, autorul nu ne înfăţişează numai 
tulburările morale şi materiale ale războiului în generaţiile 
româneşti din timpul şi din preajma lui, ci enigma întreagă, 
enigma morală şi socială a unei generaţii. 

Problemele pe care le pune desfăşurarea evenimentelor 
sunt răsfrânte în sufletele cele mai deosebite, în modurile 
sociale cele mai variate şi prezintate sub unghiurile de 
vedere cele mai neaşteptate. Ele sunt analizate cu o 
luciditate crudă, tratate cu o fineţă, o neîntrecută justeţă şi 
precizie de judecată, într-o coloratură potrivită fiecărui 
suflet, fiecărui moment. Trăim în lumea aceasta variată şi 
multiplă toate etapele intermediare între viaţa de toate 
zilele din vremea neutralității şi dezlânţuirea catastrofei. 


Simţim toate nuanțele gradate pe care le-a stabilit războiul 
între civil şi combatant, între cei dindărătul, din jurul 
frontului şi cei de pe front. Războiul e redat mai mult în 
efectele lui secundare, în ecourile din sufletul populaţiei din 
toate păturile sociale. Aceste ecouri devin sub condeiul d-lui 
Cezar Petrescu reactive arzătoare care fac să iasă la iveală 
componentele cele mai tăinuite ale sufletului omenesc. 

În preziua războiului, nimic nu tresare încă în viaţa 
obişnuită, în prevederea furtunii. Chiar lui Radu Comşa 
„viaţa îi apare simplă, limpede şi fără primejdii”. Câtăva 
vreme oamenii continuă a trăi după vechile norme, în 
puterea inerţiei. În curând însă, realitatea disproporţionată 
a evenimentelor nu mai intră în cadrele mărunte şi bine 
orânduite ale vieţii lor de vietăţi de apă stătătoare, sufletele 
se turbură şi se descompun deformându-se. 

În lupta cu primejdia, durerea şi moartea, tensiunea 
excesivă a fiinţii scoate din adâncuri aspecte neaşteptate. 
Personalitatea se reconstituie pe alte planuri, decăzând 
până la instinctele primitive, sau atingând exaltarea 
eroismului şi expresiunea sa în valori etice supreme. 

Drama în jurul căreia centrează romanul e drama vieţii 
interioare a lui Radu Comşa. E o dramă de conştiinţă, cu 
atât mai puternică în încadrarea ei tragică, cu cât se 
ascunde mai mult în adâncimile sufleteşti. 

Ceva ce nu mai putea răbda „strivit şi asfixiat” în el îl 
împinge să meargă pe front. Acel ceva e sufletul său 
adevărat aşa cum i-a fost dat de „părinţii din părinţi” şi 
care, sub reactivul suferinţii din jurul său, apare în lumina 
sa adevărată [...]. 

Personalitatea, refăcută pe acest nou plan, e fixată violent 
şi dureros într-o înfăţişare fizică nouă. Radu Comşa nu mai 
e bărbatul frumos şi voinic al cărui viitor era temeinic şi 
precis croit înainte de război. Rănile l-au desfigurat şi i-au 
luat dreptul la iubire şi căsnicia visată. După război, în 
sufletele simple şi primitive coeziunea se stabileşte fără 
rezistenţă. De cum a încetat furtuna ele reintră în real, cu 


unele nuanţe noi şi unele rezonanţe neaşteptate, dar fără 
importanţă. Sufletele cu elemente complexe, de un 
echilibru mai nestabil, oscilează însă multă vreme până să- 
şi găsească anumite condiţii de stabilitate, iar dacă nu 
găsesc nicăieri tonalitatea sufletească pentru rezonanţele 
lor, se deformează complet, se dizolvă şi se nimicesc. 

Radu Comşa se găseşte în faţa „frontului intern” singur şi 
complect dezarmat, prin însăşi calitatea nouă a 
personalităţii sale şi diapazonul prea înalt al tonalităţii 
sufleteşti. El intră în conflict cu viaţa şi viaţa îl răpune. 

În total - o operă de o bogăţie, de o amploare, de o alură şi 
o calitate nebănuită în literatură obişnuită. [...] 

Povestirea se desfăşoară în ritmul vieţii, cu fapte mărunte 
şi întâmplări ce depăşesc covârşitor puterile fiinţei noastre. 
Personagiile sunt vii până la halucinație, în colţuri de lume 
evocate pictural, din câteva trăsături. Episoadele se succed 
sau se încrucişează, complectându-se şi înlănţuindu-se, 
pare-se, la întâmplare, dar integrându-se într-un tot bine 
închegat şi construit, într-o sinteză vie şi organizată. 

Stilul dezbrăcat de pitoresc şi de orice sentimentalitate e 
sec şi rece, uneori ca stilul unui hronic vechi, dar poate din 
această cauză dă o impresiune de sinceritate simplă şi 
cumpătată, trimițând emoția, sub forma ei vie şi înfiorată, 
ca o săgeată fină, în partea cea mai sensibilă, a inimii. 
Analiza rece, crudă şi neiertătoare a sufletului său propriu, 
tonul de mărturie şi mărturisenie a lui Radu Comşa din 
ultimile pagini ale romanului, ard şi dor ca un corosiv. 
Sfârşitul său tragic şi neîmpăcat, în apa lucie, neagră şi 
blestemată, care nu vrea să primească nici trupul înecaţilor, 
e de un pesimism iremediabil, aspru şi amar, care e singura 
tonalitate sufletească ce se potriveşte în această 
întunecare. 

O operă „tare” ca gândire, ca concepţie, ca atitudine 
sufletească, în aceste vremuri moi şi fără consistenţă, în 
care înotăm fără vlagă, acum, după război. (Cezar Petrescu: 


„Întunecare”, în „Adevărul literar şi artistic”, an. IX, nr. 9, 3 
martie 1929, p. 5.) 

CEZAR PETRESCU: Primele mele volume, până la romanul 
Întunecare, inclusiv acest roman, n-au fost altceva decât 
lichidarea acestui proces de degajare, care a mers încet, 
fiindcă în fiecare carte subliniam o realitate spirituală, 
veche de zece ani, măcar. Niciodată n-am scris pe o emoție 
sau un subiect sau o experienţă umană proaspete. Între 
geneza unui volum şi realizarea lui materială au trecut 
întotdeauna câţiva ani. Timp în care prelucram materialul 
brut, interior, fără nici un plan pe hârtie şi fără nici o fişă, 
pentru ca mai apoi, povestirea, nuvela sau romanul să fie 
scris direct şi trimis tiparului în prima şi singura versiune. 
[...] 

Romanul Întunecare a fost conceput în primii ani după 
război. Contemporan cu Scrisorile unui răzeş, îl purtam cu 
mine, ca amănunte şi atmosferă, tipuri şi episoade, 
aşteptând doar să mi se lămurească linia centrală. Mi-a 
precizat-o destinul generaţiei mele, pe care insist să o 
numesc: generaţia semănătoristă. Am lucrat la roman trei 
vacanțe de vară, câte două luni, şi se afla gata pentru tipar 
încă de acum patru ani. Toţi editorii l-au refuzat socotindu-l 
prea întins şi riscat. (Aceiaşi editori care solicitau pe 
întrecutele, mai deunăzi, cedarea ediţiei a doua.) 

Astfel, deşi apărut în acest an, Întunecare reprezintă 
pentru mine încheierea unui proces spiritual situat cam 
între anii 1920-1924. Scriind romanul generaţiei 
semănătoriste, care mă împiedica să văd altceva, să scriu 
altceva şi să mă regăsesc, m-am degajat de o prezenţă 
tiranică. 

Numai atunci m-am simţit purificat de vechile influenţe, 
pentru a scrie Omul din vis, Omul care şi-a găsit umbra, 
Simfonia fantastică, toate concepute, cred, sper, dincoace 
de canoanele, Sămănătorului. [...] 

Socot tot ce am publicat până la romanul Întunecare 
dibuieli de ucenicie. N-am fost niciodată prea grăbit. Şi, mai 


ales, am avut oroare de literatura livrescă. Cred că un 
romancier trebuie mai întâi să trăiască viaţa, lăsând la o 
parte teoriile estetice şi toate preocupările deformate ale 
breslei. Numai după aceea va folosi, brut sau stilizat, după 
temperament, un capital tezaurizat, care se enfişează de 
curente estetice, de canoane şi de tot ce, o dată cu 
modelele, e trecător şi perisabil. Eu am trăit viaţa, 
parcurgând toate categoriile sociale şi toate situaţiile, încât 
am învăţat să o văd cu ochii dezbăraţi de convenţiunile 
livreşti. (F. Aderca: De vorbă cu d. Cezar Petrescu, în 
„Adevărul literar şi artistic”, an. IX, nr. 30, 11 august 1929, 
p.1.) 

PERPESSICIUS: Dacă se poate vorbi de un roman, nu atât, 
rechizitoriu, dar icoană a războiului nostru, cu toate stările 
lui, de suflet, de variaţii ale societăţii, cu pervertiri sau 
eroisme anonime ale neamului nostru, este desigur vastul 
roman Întunecare al d-lui Cezar Petrescu. E adevărat că 
uneori aceste discursuri par oarecum prea minuţioase, prea 
stilizate, dar totul se datoreşte artei literare, unităţii de ton, 
oamenii din Întunecare. Dar şi aici, cată să fim atenţi. De 
pildă, când pe front, pe frontul de care îl ferise, o vreme, 
grija de ginere a deputatului Alexandru Vardaru, tatăl 
logodnicei sale, Luminiţa, locotenentul Radu Comşa 
cunoştea realitatea, el tot mai continuă să fie acelaşi 
apărător al necesităţii războiului, şi lucrul este prea firesc 
pentru că Radu Comşa este o conştiinţă curată şi el nu 
poate admite că din toată această seismică zguduire de 
suflete ar putea să iasă viermii neajunsurilor ulterioare, 
decepţiile, ca şi revoltele care, de altfel, pe el îl vor prinde 
mai aprig, ca pe o pradă fără de scăpare, pentru că el 
crezuse mai neprihănit în idealuri şi lui îi zâmbiseră, cu 
atâta puritate, ochii şi sufletul Luminiţei Vardaru. 

„Războiul a apărut să scoată din lumea aceasta veche, 
obosită, nesatisfăcută noţiuni noi, pentru un veac de acum 
înainte, cum din fructul putred scoţi de la mijloc sâmburele 


sănătos, care conţine germenul altei vieţi”, perorează 
ofiţerul Radu Comşa la sindrofia cu joc de cărţi a 
camarazilor lui ofiţeri, pentru ca, fără să-şi dea seama, sub 
prognosticurile subjacente ale viitorului, pe care n-avea de 
unde să-l bănuiască aşa de crud cu dânsul, să încheie cu 
această sentinţă, răsturnată şi caricaturizată aşa de violent 
de ce avea să urmeze: „Cum putem crede că din război ne 
vom întoarce tot cum am fost?” 

Crez, nu numai dezminţit de realitate, dar şi prezis, fie de 
bonomia căpitanului Pleşea: „Să ne mulţumim cu toţii dacă 
ne-om mai regăsi vreodată cafeaua noastră şi ţigările 
Regale”, fie mai ales de bunul-simţ al minunatului 
locotenent Ghenea: „Cum adică, îţi închipui serios d-ta că 
Ionescu se află aci fiindcă aşteaptă din război să ţâşnească 
cine ştie ce ideal pentru umanitate? Dar numai pomeneşte 
de aceasta, şi are să te întrebe îndată: „Ce e aia ideal? Ce e 
aia umanitate?” Ori maiorul a venit să comande batalionul 
aşa cum îl comandă ţinând lăturile, pentru asemenea 
baliverne? Sau eu, sau noi toţi? Şi fac excepţia pentru 
Minea, el e filosof. Dacă-i aruncă cineva o piatră în cap, în 
loc să o ridice de jos şi s-o trăsnească la mirul individului, se 
opreşte îndată şi ne ţine o alocuţiune despre...” Teze şi 
antiteze, la prima vedere artificioase, dar la prima analiză - 
organice şi integrate naraţiunii cu toată naturaleţa. 
Discursuri, palavre şi glume, periferice în definitiv, pentru 
că toţi flecarii aceştia, fiecare cu hazul şi şartul lui, cu acel 
Ionescu în frunte, minunată creaţie de ofiţer obtuz, pre cât 
şi viteaz (fără cauzalitate, negreşit), sunt nişte bravi bieţi 
oameni, călcaţi, deopotrivă, în picioare de roatele şi copitele 
carului istoric. 

La fel ne-am putea înşela dacă, nesocotind psihologia de 
război a soldatului român de obşte, am privi taifasurile de 
pe front ale soldaţilor şi mai ales figura aceea de mistic al 
apocalipselor, pe soldatul Mucenicu, ca pe o creaţie hibridă. 
Nu înseamnă că de la numele pe oare d-l Cezar Petrescu i l- 
a ales şi până la amănuntele povestirii lui cu vedenia 


semnului ce s-a arătat nu este oarecare literarizare, 
oarecare retuşare, dar acestea sunt ale artei, şi d-l Cezar 
Petrescu nu le putea nesocoti de îndată ce a năzuit să dea 
în Mucenicu un tip al marei obşti anonime. Fără să spunem 
că psihologia nu suferă şi că într-adevăr ţăranul soldat, 
oricât de viteaz, n-a fost mai puţin sensibil la suferinţele 
altora, şi la oroarea de război: „Drept să vorbesc, parcă nici 
pentru nemţii aceia şi pe unguri nu mai simţeam atâta 
duşmănie, nici pentru dânşii, nici pentru toate seminţiile 
care s-au ridicat cu gând vrăjmaş împotriva legii noastre. N- 
au şi dânşii casele lor? N-au şi dânşii neveste şi copii şi 
necazuri de vai de mama lor?” 

Poate cu mult mai literarizat şi de o necesitate oarecum de 
simetrie arhitectonică să fie Mihai Vardaru, care de la 
expansiunea juvenilă a războinicului cu orice preţ, îl 
vizitează pe Radu Comşa pe front ca să se confeseze de 
crima de a fi omorât un om, un semen, un ungur doctorand 
în litere, care tocmai lucra la o teză asupra lui Petofi. 
Caracterizarea tipică şi stilizarea strică, aici, ceva din 
autonomia naturală a eroilor. 

Am desprins aceste trei aspecte din ideologia legată de 
război a romanului d-lui Cezar Petrescu pentru a le pune în 
marginea, sau dacă voiţi, înaintea ideologiei romanului lui 
Remarque. - pentru ca să se vadă cât de actuală şi de plină 
semnificaţie este, prin cutia de rezonanţă pe care se aplică, 
vasta frescă a războiului nostru din romanul d-lui Cezar 
Petrescu. 

Însă nici recentul Nimic nou pe frontul de est, al lui 
Remarque, nici Focul lui Barbusse, nici Crucile de lemn ale 
lui Dorgeles, nici Civilizaţia şi Martirii lui Duhamel nu 
interesează şi mai ales nu fac apel la posteritatea, pe care 
se pare că şi-au scontat-o de pe acum, numai graţie acestei 
scorburi de ecouri a războiului, ideologiei sau tincturei 
umanitariste. Este ceva mai presus de aceste derivate 
periferice artei, care cel mult pot să-i strice într-o doză 
necumpătată. Şi acel ceva ce se întâlneşte în toată 


literatura de război, pe bază de viaţă nefalsificată de 
imagină verosimilă a vieţii, este şi în Întunecare a d-lui 
Cezar Petrescu, construcţie de minuţioase proporţii, în 
tiparele căreia autorul a turnat o substanţă prin excelenţă 
epică şi o lume multiplă şi diversă, pe care o regizează cu 
abilitatea unui romancier consumat. 

Dacă ar fi să luăm din literatura noastră un punct de 
reper, pentru a da o imagine mai precisă de efortul epic 
săvârşit de d-l Cezar Petrescu în Întunecare, am aminti pe 
Ion al d-lui Liviu Rebreanu şi, până la un punct, Arhanghelii 
părintelui Ion Agârbiceanu. Dar d-l Cezar Petrescu aduce, 
parcă (fără să ne gândim, încă, la o ierarhizare), un element 
în plus. Este caracterul de mai largă semnificaţie ce-l are 
canavaua pe care se brodează evenimentele. Şi ea nu este, 
cum s-ar crede, războiul. Cât prefacerea sufletelor şi 
stărilor sociale stârnite de ciclonul războiului. Şi Ion, şi 
Arhanghelii, cu toată multiplicitatea figuraţiei ce populează 
aceste vaste arene epice, subordonează totul - aşa cum în 
Întunecare totul se subordonează eroului Radu Comşa - 
câte unui erou torturat de demon; Ion, de foamea de 
pământ, notarul Rodean de setea de aur, numai că aceste 
două instincte, raportate la canavaua din Întunecare, sunt 
de dimensiuni mai mici. 

Aici e istoria unei epoce, a epocei dintre 1916-1925 (ba 
chiar şi după aceea). Aici cutremurul războiului a dărâmat 
nu numai aşezările gospodăreşti, dar şi suflete, şi în măsura 
în care autorul va fi reuşit să preumble printre ruine 
oameni ai cutremurului, cu spaima, deznădejdea şi 
înstrăinarea în suflete, în măsura aceea arta lui va fi izbutit 
să ne dea ceva mai mult decât simpli indivizi. Şi Întunecare 
izbuteşte să scrie istoria romanţată a apocei războiului 
nostru cu toate reacţiunile inerente. 

Istorie romanţată, pentru că toate evenimentele, destul de 
familiare contemporanului (dar care vor câştiga în 
semnificaţie cu cât vor trece anii), sunt integrate în acţiuni 
principale sau episodice şi în eroi principali sau de figuraţie, 


aşa de autonomi însă şi mişcându-se după legile celei mai 
personale creaţiuni literare, că ies din marea masă a 
anonimilor de toate zilele şi se înscriu cu starea lor civilă 
mai presus de starea civilă a muritorilor. Şi între ei, între 
primii, eroul din Întunecare, avocatul şi locotenentul Radu 
Comşa. Rănit grav, pe urma exploziei unei granate în unul 
din asalturile la care ia parte, Radu Comşa, ameninţat să-şi 
piardă vederea, zace în spital, pachet de bandaje, însoţit de 
atenţiile din ce în ce mai rare ale logodnicei sale Luminiţa 
Vardaru şi familiei ei, pentru ca în ziua însănătoşirii să se 
aleagă, desfigurat, cu dizgraţioase cicatrice pe faţă. E 
începutul declinului. Un cerc de izolare se strânge în jurul 
său, şi repulsia pe care o provoacă duce în chip firesc la 
desfacerea logodnei. 

Şi aici trebuie să notăm cât de dificilă este o astfel de 
situaţie şi cu câtă justă intuiţie a sufletului omenesc a 
abordat d-l Cezar Petrescu scena aceasta a despărțirii celor 
doi logodnici. Zbaterea logodnicei între repulsia fatală şi 
între deznădăjduita nădejde că-şi va putea înfrânge această 
repulsie este de mare şi impresionant adevăr psihologic. 
După cum tot atât de just intuită este şi împotrivirea lui 
Radu Comşa, care înţelege, din cuvinte, din întreruperi, din 
tăceri, că iubirea Luminiţei s-a stins şi că tot ce ar mai dura 
ar fi o fericire „din resturi”, cum spune dânsul, în care ar fi 
să se regăsească logodnicul „de altădată”, cum ar dori 
Luminiţa. 

Scena, de brutală sinceritate, dintre Radu şi Alexandru 
Vardaru încheie definitiv raporturile lui Radu Comşa cu 
trecutul. Cu acel trecut pentru frumuseţile căruia fusese, 
pare-se, predestinat şi din care l-a smuls mai puţin 
idealismul său, cât fatalitatea inexorabilă a războiului, care 
l-a exilat din culcuşul fericirilor şi care de astăzi înainte îl va 
mâna, neînduplecată, din decepţie în decepţie. 

E adevărat că, scriind aceste lucruri, reduse la această 
linie descărnată de orice fibră epică, noi înşine ne 
surprindem cu o uşoară bănuială. Ca nu cumva cetitorul, 


care n-ar fi experimentat cu lectura sa proprie darurile 
nefalsificate ale acestui roman, să aibă impresia că este în 
linia descendentă a eroului Radu Comşa ceva artificios. Ca 
nu cumva cetitorul să creadă că Radu Comşa e mai curând 
victima romancierului, care l-ar voi pradă simbolică a 
decepţiilor, cât victima vieţii însăşi. Or, d-l Cezar Petrescu 
are în privinţa aceasta marele merit de a fi aglomerat, aşa 
de firesc, evenimentele în jurul lui Radu Comşa şi de a fi 
reconstituit aşa de tiranică această lume, şi această 
societate, că procesul de izolare, de nedreptate şi de 
înveninare a lui Radu Comşa se desfăşoară fără cea mai 
vagă impresie de silnicie din partea autorului. 

Mai mult chiar. Înveninarea aceasta, întunecarea 
sufletească a lui Radu Comşa nu se petrece fără de 
împotrivire din parte-i. Dacă valurile de fiere se revarsă de 
atâtea ori şi-i întunecă conştiinţa, de atâtea alte ori Radu 
Comşa se surprinde în această inferiorizare animalică, se 
urăşte, pentru că sufletul lui originar cunoscuse frumosul, şi 
când la sfârşitul romanului, după un scurt popas întretăiat 
de gânduri negre, sub fereastra fostei sale logodnice, 
fericită în mijlocul familiei sale, Radu Comşa se îndreaptă 
spre lacul negru „asfaltit” ca să-şi pună capăt zilelor, 
încheierea nu este decât foarte firească. 

Ajuns la capătul înveninării şi degradării lui sufleteşti, 
asediat de pretutindeni, trădat de însuşi sufletul său, pe 
care nu şi-l mai poale stăpâni şi care-l îndurerează mai mult 
ca toate, Radu Comşa se va purifica prin moarte. Sfârşit cu 
atât mai impresionant, cu cât victima e mai nevinovată, 
pentru că Întunecare ţese în jurul acestei vieţi decepţii 
peste decepţii, ca o serie de porţi la care Radu Comşa bate 
zadarnic, înainte de a i se deschide singura, cea din urmă, 
izbăvitoarea vamă a morţii. 

Decepţii pe care le vom aminti, în trecere, mai mult pentru 
perspectivele ce se deschid în romanul d-lui Cezar Petrescu, 
dovedind cetitorului cât de adevărată este afirmaţia ce 


făceam adineaori, că Întunecare este o veritabilă istorie 
romanţată a ultimilor noştri zece ani. 

Demobilizarea a adus o stare de spirit haotică. 
Nemulţumirile îşi fac drum în toate sufletele, zvonurile 
prind consistenţă, întruniri se decid între foştii camarazi, o 
sete după prefaceri aşa cum juraseră cu toţii în tranşee îi 
stăpâneşte pe toţi, şi Radu Comşa ia parte cu fostul său 
tovarăş de suferinţă în spital, cu profesorul Mogrea, la o 
consfătuire din capătul Păcurarilor. 

Prilej pentru d-l Cezar Petrescu ca să portretizeze o serie 
de foşti ofiţeri, care umanitarist, care sceptic, sau pe acest 
Mogrea, admirabit suflet de răzvrătit şi de revoluţionar, 
care visează la „răfuiala cea mare”, sau pe acel expresiv 
căpitan Simion, brav peste fire în luple, simplu şi pătrat, 
lipsit de elocinţă, dar opunând cu o încăpățânare eroică şi 
impresionantă tuturor pledoariilor pentru revoluţie un 
lacedemonian: „eu aceasta nu o fac”. Consfătuirea ratează 
pentru că din efervescenţa aceasta neliniştitoare nu se 
poate alege nici o linie de conduită, decât un mic concurs 
de elocvenţă, culminând cu excelent-caricaturala 
conferinţă, refugiată în compilaţii de enciclopedie politică, a 
voluminosului căpitan-conferenţiar universitar, logoreic 
pedant, căruia îi vine de hac francheţa brutală a căpitanului 
Mogrea. Şi consfătuirea se sparge, mergând fiecare, singur 
cu sine, în întunericul de afară, cum merge şi Comşa, 
gândindu-se la întunericul în care a vegetat când era cu 
ochii legaţi: „Dar atunci lumina era înăuntru. Se temea ca 
de o bucurie prea mare de ceastălaltă de afară... lar când 
venise, pentru ce venise?” Pentru ca din frunzărirea 
înstrăinărilor succesive să conchidă, ibsenian: „numai omul 
singur e tare”. 

Şi alte decepţii se urmează. În politică, ia parte la 
înjghebarea proaspătului partid „al României Mari, care 
vrea să fie nouă”, cunoaşte moravuri noi, care sunt tot aşa 
de vechi ca şi ale celorlalte partide, cunoaşte pe şireata 
vulpe moldoveană, mare om politic în laşi şi mare om de 


afaceri la Bacău, pe d-l Lică Cartojan, ia parte la campania 
electorală (delicioasă serie de portrete) din care avea să fie 
fraudat şi se întoarce cu o experienţă dureroasă mai mult în 
sihăstria lui din Bucureşti. 

La o scrisoare a surorii sale, rămasă în satul lor de 
naştere, Hârtoapele, văduvă de război, harnică altminteri, 
dar cerând sprijin pentru copilul de şcoală cel mare, ce 
urmează să fie dat mai departe, porneşte înviorat, cu 
gândul că renaşterea lui sufletească de acolo va veni, din 
împlinirea datoriilor faţă de ai săi, cei mai de aproape. 
Înstrăinarea se dovedeşte tot aşa de adâncă, de pleacă la 
miez de noapte înapoi, spre bucuria abia stăpânită a surorii 
şi gălăgioasă a concubinului ei, sergentul de jandarmi, şeful 
de post, Iftodiu Dumitru, cu care are o întâlnire, savuroasă 
şi de un comic pe cât de omenesc pe atât de dureros. O 
vizită pe front, în regiunea păduroasă a Oneştilor, la locul 
unde au fost jurămintele şi unde acum operează d-l Lică 
Cartojan, căruia îi susţinuse la Casaţie procesul cu obştea 
ţăranilor, proces pe care-l câştigă şi căruia îi urmează 
invitaţia, îl pune pe Radu Comşa în faţa realităţii celei mai 
triste şi-l duce pe dealurile cu mormintele părăginite ale 
foştilor săi camarazi. O vizită la fosta sa gazdă, din satul de 
pe front, o curmă la timp să nu mai vadă pe Catrinel, 
iubirea instantanee şi idilică din vremea războiului, astăzi 
gospodină, care s-ar teme de hâzenia lui. Şi-apoi urmează 
înstrăinarea de Vasile Mogrea, caracter neînduplecat şi 
bănuitor şi care nu iartă nici abnegaţiile cele mai curate, o 
vizită la fostul revoluţionar Ieronim Pacu, astăzi un bătrân 
cuminte şi fericit că poate să înjghebe un cărucior 
rudimentar pentru bucuria nepotului, şi-apoi, după o scurtă 
şedere la Agapia, o cură de alungat reumatismele la 
Techirghiol, cu întâlniri (afară de aceea a Luminiţei), 
dureroase, mortifiante, o plasă de amărăciuni şi o 
înveninare progresivă şi devastatoare, care-l duc la 
rezoluţia finală, pe care am amintit-o deja, a suprimării de 
sine. 


Peregrinare care va fi arătat, poate, câteva din secţiunile 
câte se pot opera în straturile bogate de substanţă epică 
din Întunecare. Dar care e departe de a putea da o imagine 
reală de bogăţia şi multiplicitatea de tipuri din toate 
straturile societăţii, ţărani, orăşeni, oameni politici, de 
afaceri, militari etc., etc., galerie vivantă, şi nu numai de 
nume proprii, la care am adăuga cele două capitole de 
creaţii în care d-l Cezar Petrescu se vădeşte maestru: 
femeile, de la Luminiţa şi Elena Bilbor la bacanta Zoe 
Vesbianu, şi copiii, păpuşi amuzante şi teribile, ale căror 
resorturi sufleteşti d-l Cezar Petrescu le cunoaşte aşa de 
bine. 

Întunecare este desigur - şi prin procesul urmărit cu 
minuţiozitate, al înveninării lui Radu Comşa, şi prin 
canavaua amplă pe care se brodează acest proces, şi care 
dă romanului acel caracter de istorie contemporană 
romanţată - o lectură de necontenită crispaţie sufletească. 
Între viaţa de toate zilele şi aceasta din roman există o 
sensibilă deosebire de intensitate. De bună seamă pentru 
că arta fixează ceea ce e trecător în viaţă, încremeneşte 
destinele şi le dă acel caracter irevocabil şi dăinuitor în 
memorie. E o potenţare a amărăciunii, aşa cum însuşi 
Stendhal formula despre una din lucrările sale, când 
asemuia actualitatea romanţată cu senzaţia omului căre ia 
chinină, se strâmbă şi, privindu-se în oglinda care-l arată 
palid şi puţin verde, se repede să o sfarme: „asta va fi 
soarta volumelor ce urmează. Din nenorocire pentru ele, 
ele nu povestesc o acţiune de acum o sută de ani, 
personagiile sunt contemporane şi, dacă nu mă înşel, trăiau 
acum doi sau trei ani.” (Cezar Petrescu: „Întunecare”, 
cronică scrisă în 1929, şi reprodusă din Menţiuni critice, 
seria a Ill-a, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 
1936, p.32 -45;) 

E. LOVINESCU: Chiar la apariţia Scrisorilor unui răzeş, s- 
a recunoscut în literatura lui Cezar Petrescu (n. 1892) o 
continuare a sămănătorismului şi în scriitor un continuator 


al lui Sadoveanu. Deşi urbană şi neîndeplinind, deci, una 
din condiţiile considerate ca esenţiale sămâănătorismului, 
încadrarea e îndreptăţită, întrucât găsim în această 
literatură câteva din notele sămănătoriste, cum e, de pildă, 
poezia amintirii şi a regretului; faptele nu sunt povestite în 
actualitatea lor, ci refulate în trecut şi brusc reimprospătate 
printr-o revedere a locurilor unde s-au desfăşurat 
odinioară; totul se învăluie, astfel, în poezia depărtării, a 
nostalgiei şi a regretului (În podgoria de odinioară, Moara 
lui Iliuţă, Valsul rozelor etc.). Întrebuinţarea tematicei 
sadoveniste a atras, de altfel, după sine şi asimilarea 
expresiei lui M. Sadoveanu, în ritm, în topică şi vocabular. 
Scrisorile unui răzeş (1922) au fost primite cu o 
necontestată simpatie de publicul rămas încă sămănătorist, 
adică în faza lirică a povestirilor de dragoste, urmărind cu 
interes temele sămănătoriste, a dezrădăcinării, a întoarcerii 
la pământ, a vechei stări de lucruri patriarhale. Rural cel 
puţin în teorie, bucolic, moldovean, Cezar Petrescu aduce 
cu sine o stare sufletească firească tuturor scriitorilor 
moldoveni; flexibil şi plastic, el mai aduce, o dată cu poezia 
trecutului şi a naturii a lui M. Sadoveanu, şi un spirit vioi, 
ziaristic, format în redacţii şi în cafenea, cu simţul 
actualităţii de moldovean bucureştenizat, care nu suspină 
numai după trecut şi răzăşie, ci pune şi probleme şi, mai 
ales, ştie să le îngrădească pentru a fi pe gustul publicului 
grăbit. Prin talentul său mlădios şi fluid, sămănătorismul a 
prins, astfel, o nouă vitalitate şi a încântat o nouă generaţie 
de cititori, ce nu aşteaptă decât să fie încântați prin 
mijloace, de altfel, încercate mai de mult ca eficace. 

Deşi talentul scriitorului s-a dovedit destul de mlădios şi 
aparent capabil de evoluţie, e de semnalat, totuşi, în 
celelalte volume de nuvele predilecţia lui pentru 
senzaţionalul de fapt divers şi pentru coincidenţa 
melodramatică. Înjunghierea din Fundătura 13 Septembrie, 
Inelul cu piatra de rubin, Povestire de iarnă etc. Participă 
din acest melodramatism exterior. Oricare i-ar fi subiectele, 


povestirile scriitorului au prins însă siguranţa mişcării pe 
axa lor şi o uşurinţă de expresie mereu actualizată; chiar 
când tematica nu mai e sămănătoristă sau e de un 
sămănătorism supravegheat şi modernizat, materialul 
omenesc rămâne tot moldovean şi în celelalte producţii ale 
scriitorului, prin lipsă de reacţie, specific moldoveană, a 
sufletului eroilor faţă de mediul social (Cariera lui Vidran, 
Adevărul etc.). Sămănătorismul cu caracterul său 
moldovenesc se menţine şi în marile romane ale acestui 
scriitor, care de la „schiţe” şi „scrisori” a trecut în chip 
neaşteptat la vaste compoziţii lirico-epice, adevărate fresce 
sociale, poate cele mai largi - cu excepţia lui lon - ce s-au 
scris în literatura noastră. Sămănătoristă e, de pildă, 
tematica din Întunecare (1927), cel mai bogat şi, într-un fel, 
mai reuşit roman al războiului nostru de întregire 
naţională; povestea feciorului de ţăran, pornit cu avânt la 
război, procesul tuturor deziluziilor întâmpinate pe front, 
credinţa că totuşi generaţia călită în tranşee se va întoarce 
alta acasă, succesiunea de decepţii, rănirea, desfigurarea, 
părăsirea lui de către logodnică, îngrămădirea tuturor 
amărăciunilor în faţa realităţilor întru nimic schimbate de 
baia de sânge ce-l împing pe Radu Comşa până la 
deznodământul sinuciderii, constituie una din marile teme 
de pesimism social prezentă în toată literatura 
moldovenească de inadaptare. Romanul dovedeşte o mare 
putere de amplexiune şi de evocare de grupări sociale, în 
care, ceea ce e mult mai rar la scriitor, nu lipseşte nici 
puterea de analiză psihologică. Sămănătoristă e şi tematica 
din Calea Victoriei, cu declasarea caracterelor în contact cu 
marele nostru oraş tentacular, căruia eroii nu-i opun nici o 
rezistenţă morală, nici un fel de reacțiune; după cum 
sămănătoristă e şi tematica socială din Aurul negru şi 
Comoara regelui Dromichet cu zugrăvirea ruinii morale şi 
economice a ţarinii noastre patriarhale prin industrializare; 
după cum moldovenesc e şi bahismul dizolvant din La 
Paradis General etc. 


E neîndoios că Cezar Petrescu reprezintă o mare forţă 
materială de producţie şi am putea spune chiar de creaţie, 
surpată de tot atât de mari defecte. Dezlănţuirea ei se 
produce în genere extensiv, prin revărsări uriaşe de ape 
descriptive, de ordin mai mult verbal, cu excrescenţe 
uluitoare, într-un stil fluent, poetic, dar şi extrem de adipos; 
lipsă totală de compoziţie în mare şi de economie în mic; 
belşug şi risipă; senzaţional de carton (voi. I din Baletul 
mecanic), lipsă de proporţii, de orice incisivitate şi 
lapidaritate; expresie grasă, flască, fără nerv; purulenţă 
continuă de carne prea bine hrănită. Totul, de altfel, 
extensiv, pe pogoane de hârtie, nu fără poezie şi căldură de 
evocare. Sute de pagini ale primului volum din trilogia lui 
Eminescu, Luceafărul, sunt pline de poezia naturii din jurul 
Ipoteştilor, totul admirabil şi inutil, căci, oricât ar fi voit 
scriitorul să vadă în amănuntele copilăriei temele esenţiale 
ale viitoarei cariere literare a lui Eminescu, ele se potrivesc 
aproape oricărei copilării. Rămân, aşadar, ca bucăţi literare 
lirico-descriptive, fără raportare la subiect. În această 
cursivitate generală atât de dezolantă şi de inexpresivă se 
infiltrează şi apele tulburi ale cotidianului ziaristic ce 
transformă unele romane în cronici actuale sau istorice 
(Plecat fără adresă, Carmen saeculare) fără relief, sau în 
satire sociale mai mult facile (Nepoata hatmanului Toma, 
Kremlin, Greta Garbo etc.). Cezar Petrescu este, aşadar, o 
mare forţă, pe care nimic n-o poate scăpa de destinul 
inflaţiei; iar opera lui, o uriaşă revărsare extensivă fără 
sonde adânci în sufletul omenesc. (Cezar Petrescu, în 
Istoria literaturii române contemporane, Bucureşti, Editura 
Socec, 1937, p. 206. - 209.) 

G. CĂLINESCU: Întunecare este o astfel de scriere largă 
în care, toate tumulturile putând să încapă, tonul este 
liniştit ca al unei ape revărsate în voie. Nu se poate tăgădui 
că romanul e scris bine. Bine, nu din punct de vedere 
artistic, ci gramatical. Frazele au rotunzimea, îndemânarea 
şi spiritul ce un om cult e obişnuit să le pretindă oricărei 


pagini literare sau nu. Această distincţie induce de obicei în 
eroare asupra naturii operei lui Cezar Petrescu. [...] 

Cea mai mare parte din roman se desfăşură ca o cronică a 
epocii, făcută din momente caracteristice, cu această 
observare că metoda e foarte rar descripţia şi aducerea în 
scenă. În genere, eroii vorbesc despre evenimente şi aceste 
referinţe şi opinii constituie corpul însuşi al scrierii. 
Regăsirii pe toţi eroii iniţiali [după izbucnirea războiului]. 
Alexandru Vardaru îşi continuă existenţa pozitivă. Despre 
fanfaronul Pavel Vardaru „aflăm” cu intermitențe că ar fi un 
foarte bun luptător. Radu Comşa ţine cu orice chip să 
meargă pe front. Ni se dă şi un fragment de luptă, corect, 
dar lipsit de dramatism. Comşa e rănit grav, dus la spital, 
prilej de a asculta acum interminabile dialoguri între răniţi. 
Pe de altă parte, ofiţeri ruşi, toţi internaţi, beau şi joacă 
cărţi foarte convenţional. Nimic nu se întâmplă, din punct 
de vedere epic, în roman. Eroii alunecă, prin convorbiri, 
spre sfârşitul războiului. Considerat ca o cronică, romanul e 
superficial, cu toate că nu-i lipsit de o anume eleganţă 
jurnalistică. Nici o transfigurare, nici un sens nu se ridică 
deasupra nudelor fapte care luate în individualitatea lor nici 
nu sunt substanţial exacte. Din cauza revărsării 
temperamentului scriitorului în fapte, impresia este a unui 
război vesel, în care suferinţa e fără rezonanţă, în care toţi 
beau vinuri cu numiri cosmopolite şi ţin pe dinafară minte 
versuri franceze şi titluri de cele mai pretenţioase cărți. 
Comşa iese din spital desfigurat şi în treacăt asistăm la ceea 
ce ar fi putut deveni un moment dramatic capital. Luminiţa, 
logodnica lui, îi dă a înţelege că, faţă de neprevăzutul 
accident, sentimentele ei nu mai pot rămânea aceleaşi. 
Izolat, acest motiv ar fi putut da naştere la un roman, cu 
condiţia de a se proporţiona evenimentele. Dar scriitorul 
este atras de o aplicare mai generală, cu care distruge 
unica intrigă interioară schiţată. Soarta lui Comşa e a 
oricărui combatant. Acum începe ancheta prin toate 
mediile. În preajma armistiţiului toţi discută şi meditează 


asupra învăţămintelor ce sunt de tras. Din marea tragedie, 
asupra cercetării noii societăţi. Romancierul „studiază” 
psihologia epocei. Şi soldaţii ţin lungi dizertaţii, pe pagini 
întregi. [...] 

Cronica ia dar coloare umanitaristă şi pacifistă. Războiul 
se încheie şi în încă un volum autorul, din ce în ce mai 
prolix, caută să studieze urmările lui. El anchetează 
mergând la ţară, vizitând pe câte o văduvă de combatant, 
înregistrând schimbările politice, la care ia într-o măsură 
parte, spiritul noii societăţi şi ajunge lu încheierea că 
sacrificiul eroului este uitat. Şi ancheta aceasta cu alte 
personagii, nebizuită pe nici o întocmire epică, ar putea 
merge la infinit. Ca să poată încheia romanul, Cezar 
Petrescu e nevoit să reînvieze un moment de mult stins. 
Comşa zăreşte, tot la Constanţa, pe Luminiţa cu copilul ei, 
pe plajă. Mâhnit de această continuare a vieţii în afara lui, 
face un gest imprudent şi se înţeapă cu nişte spini în obraz 
şi poate chiar în ochi (textul e sibilin). Gest patetic cu 
înţelesul: era mai bine ca eroul să nu supravieţuiască. 

Romanul ca roman este eşuat. Nimic etern omenesc nu se 
poate memora. Ca simplă cronică e superficial şi n-ar putea 
nicidecum înlocui substanţialitatea unei opere istorice. 
Totuşi, o uşurinţă agreabilă, o distincţie în stil şi o 
indiscutabilă răbdare arhitectonică, ajutată din când în 
când de norocul efemer al unui creion îndemânatec, îi dau o 
oarecare personalitate şi oricine era îndreptăţit ca după 
acest exerciţiu să aştepte de la autor opere mai închegate 
care n-au venit. A rămas însă, după dezamăgirea de mai 
târziu, ideea că în orice caz Întunecare reprezintă 
adevăratul roman al lui Cezar Petrescu, idee eronată, 
dedusă din împrejurarea fără putere de constrângere 
asupra criticei că opera a obţinut o aprobare academică. 

De aci înainte formula „mare romancier” însoţeşte cu 
frenezie numele scriitorului, pus totdeauna alături de M. 
Sadoveanu şi de L.. Rebreanu. Scriitorul însuşi capătă un 
suflet optimist, impermeabil la critică. Uneori intenţia de a 


vinde cu orice chip cărţile pare aşa de neîndoielnică, încât 
cel puţin asupra unor anume opere s-ar crede că interesul 
artistic al autorului a căzut pe al doilea plan. Şi totuşi 
scriitorul îşi apără aceste producţii înfocat. E limpede că el 
îşi bănuieşte o putere creatoare excepţională, în stare să 
înnobileze subiectele cele mai hazardate. În prefețe de 
volume, el îşi arată intenţia de a construi un tot ciclic „într-o 
succesiune de 15-20 romane ale epocii, unele de 
investigaţie orizontală în realităţile şi în procesele sociale, 
altele de investigaţie verticală, în realităţile şi în procesele 
psihologice ale individului”. [...] 

Sunt suficiente semne că Cezar Petrescu a urmărit, nici 
mai mult nici mai puţin, să refacă opera lui Balzac. 
Luciditatea intelectuală îi lipseşte, spre a înţelege 
complexele probleme ale genului. El e un cititor de lucrurile 
cele mai amestecate, îndeosebi de romane, răsfoite izolat, 
abstrase de literatura organică din care fac parte. Cărţile 
sale abundă în citate din toate limbile, fără a da 
impresiunea unei minţi care profită de lecturi. Este 
învederat că oricare ar fi fost intenţia lui Balzac, elementul 
tipologic covârşeşte în Comedia umană materialul istoric. 
Balzac studiază omul general, nu omul epocal. Indus în 
eroare de anume romane ciclice moderne care sub 
propunerea de a studia o epocă ascund mai degrabă 
intenţii politice (Jules Romains, Roger Martin du Gard) şi 
sunt o degenerare a naturalismului, scriitorul român, adânc 
înrâurit de altfel şi de tehnica cinematografului, tinde să 
„studieze” societatea română pe o porţiune de timp, să 
definească mentalitatea claselor sociale (boierime, 
burghezie, țărănime), să determine raporturile politice 
între sat şi oraş, să înregistreze stadiul nostru cultural, să 
stabilească izvoarele unor mişcări. Acesta e în fond 
program de istoric, cu totul fără interes într-un roman, 
chiar dacă s-ar admite că un romancier ar fi în stare să 
intuiască excelent unele relaţii. În orice caz, este de reţinut 
că observaţia lui Cezar Petrescu se simbolizează în câteva 


profesii caracteristice (proprietar, răzeş, ţăran, preot, 
învăţător, ministru, prefect, profesor universitar, romancier, 
poet, jurnalist) şi în câteva nume care, ca şi la Balzac, revin: 
prefectul Emil Sava, bancherul Iordan Hagi-lordan, ofiţerul 
Muţi Leonardescu, romancierul Teofil Steriu etc. În fond, 
oricare ar fi estetica scriitorului, fundamentală rămâne 
numai chestiunea realizării. În privinţa aceasta modeste 
apar mijloacele cu care Cezar Petrescu înţelege să 
înfăptuiască o arhitectură aşa de vastă. „Incontestabilul 
talent” apare de la început ca o facultate foarte onorabilă 
de a ocupa câteva sute de pagini cu promisiuni şi indicaţii 
de procese epice şi analitice, într-un limbaj jurnalistic, 
tumultuos, niciodată însă înjosit, ba chiar cu multe 
digresiuni de uşoară erudiție. (Istoria literaturii române, de 
la origini până în prezent, Bucureşti, Fundaţia pentru 
literatură şi artă, 1941, p. 682-684.) 

TUDOR VIANU: Dacă romanele lui Ionel Teodoreanu sunt 
construite cu o largă întrebuințare a dialogului, care 
strâmtează în proporţie spaţiul pe care şi-l rezervă 
comentarul şi povestirea autorului, acest spaţiu este mult 
dilatat la Cezar Petrescu, care îşi analizează personagiile 
când strămutându-se în interiorul lor, când privindu-le din 
afară. Dialogul joacă la acest scriitor primul dintre rolurile 
pe care le-am distins mai sus, acela de a reliefa imaginea 
unui ins sau a unei situaţii. Întinsul loc destinat 
comentarului şi naraţiunii acordă unui roman ca 
Întunecare, 2 volume, 1928, acela în care Cezar Petrescu 
ajunge la plinătatea măsurii lui, caracterul unei lucrări de 
analiză şi de reconstrucţie a unui moment important al 
societăţii noastre, Războiul Întregirii, cu epoca de 
înfrigurare care l-a precedat şi cu dezamăgirile apărute mai 
târziu. Printre autorii care au contribuit la înflorirea 
contimporană a romanului, Cezar Petrescu este fără 
îndoială acela care dispune de cel mai întins câmp de 
observaţie. Nimeni altul, alături de el, n-a erijat o frescă la 
fel de completă a societăţii noastre. Aproape nu există 


categorie care să nu fie reprezentată în vasta şi stufoasa 
construcţie a Întunecării, unde un mare număr de 
personagii, cu fizionomii individualizate, îşi trăiesc drama 
lor. Efortul de integrare al Întunecării este unul din cele 
mai diligente ale literaturii noastre. Mulțimea detaliilor, 
forfota omenească în care apar tot alte şi alte figuri dau un 
caracter oarecum nelimitat construcţiei lui Cezar Petrescu, 
pentru care modelul diriguitor pare să fi fost epopeea 
naturalistă a lui Tolstoi, Război şi pace, sau Comedia umană 
a lui Balzac, nu romanul francez după formula mai nouă a 
lui Flaubert în Madame Bovary, operând cu un număr 
restrâns de personagii şi construind pe axa unei intrigi 
unice, ca în compoziţiile dramatice ale tradiţiei clasice. Dar 
pe când şi la Balzac, şi la Tolstoi, şi la Flaubert, creaţia în 
întregime obiectivată dă poetului un fel de indiferenţă 
demiurgică faţă de creaturile sale, aşa încât rămâne 
totdeauna o problemă oarecum insolubilă a criticii să 
identifice printre acestea pe autorul însuşi, cu atitudinile şi 
sentimentele lui, în romanul lui Cezar Petrescu, figura lui 
Radu Comşa îndeplineşte incontestabil acest rol, şi 
prezenţa lui de-a lungul întregii compoziţii o subliniază liric 
în întregime. Pe de altă parte, analizele lui Cezar Petrescu, 
foarte întinse în suprafaţă, îmbrăţişând un mare număr de 
situaţii şi reacţii sufleteşti, este drept a spune că nu coboară 
niciodată în adâncimi. Ceea ce ni se arată că trece prin 
sufletul eroilor săi, nu depăşeşte uneori nivelul unor 
generalităţi ale reflecţiei, sub care simţim că pot fi straturi 
mai profunde, mai inedite. [...] 

Într-un chip destul de surprinzător, printre mijloacele sale 
stilistice, Cezar Petrescu foloseşte adeseori pe acele ale 
estetismului modernist, cu multele elemente puse la 
dispoziţie de aluzia literară, de arte, de ştiinţe, feluritele 
asociaţii pe care i le procură o curiozitate cam răspândită. 
lată, la cazinoul din Constanţa apare o portugheză: „O 
portugheză - exclamă Luminiţa citând Larousse-ul - o 
femeie din Portugalia, fost imperiu colonial, actualmente 


modestă republică situată la extrema Ibericei! Capitala: 
Lisabona, în provincia Estramadura, arhibanalizată de 
poeţii simbolişti. Oraş însemnat: Porto, cu vinuri vestite, 
despre care poate să ne spună ceva mai pe larg unchiul Pol. 
Portugalia, în sfârşit, patria apei de păr, a lui Camoens şi 
donei Ines de Castro! Pentru rest şi detalii precise, adresaţi- 
vă domnului, care-o face pe mironosiţa. Vă poate delecta şi 
cu un Fado do amor, din repertoriul popular...” Un alt 
personagiu îşi aminteşte vizita sa la Muzeul Oceanografic 
din Monaco: „E o clădire foarte frumoasă, explică el, cu 
privelişte la cincizeci de metri deasupra mării şi cu 
minunate decoraţi uni de mozaic şi vitralii. Ce crezi că am 
descoperit, etichetat cu cele mai poetice numiri din 
mitologia greacă? Nereis, Hermione, Meduza, Astarte, 
Argonauţi... Tot felul de larve urâcioase, viermi păroşi, 
crustacei dezgustători şi gângănii, să nu le vezi! Bietul 
Omer, nu şi-ar mai recunoaşte divinităţile!” Ştiinţele, foarte 
mult puse la contribuţie, dau explicaţiilor lui Vasile Probotă 
caracterul unei adevărate dizertaţii doctorale, debitată însă 
cu zelul unui şcolar. Este oare ştiinţa imorală? „Nu e 
morală, nici imorală, zârnbi dascălul de ştiinţe, de astă dată 
el cu compătimire şi ironie faţă de asemenea erezii comune. 
Nu e morală, nici imorală, fiindcă nici natura nu e morală 
ori imorală. E indiferentă! Nimeni nu s-a indignat fiindcă 
sulfura de carbon miroase neplăcut, ori fiindcă acidul prusic 
ucide fulgerător. Sunt realităţi, pe care ştiinţa le constată, 
le verifică şi câteodată încearcă să le explice. Omul e o 
oxynitrocarbură de hidrogen coloidal cu câteva impurități, 
atâta ştim sigur” etc. Atâtea elemente ale culturii, 
strecurate în vorbirea personagiilor, în lipsa unei imaginaţii 
care vede mult, trebuie să dea varietate stilului, o însuşire 
mai cultivată, după cum s-a văzut şi mai sus, de către autor. 
(Arta prozatorilor români, Bucureşti, Editura 
Contemporană, 1941, p. 374- 378.) 

MIHAI GAFIŢA: Apariţia romanului Întunecare a marcat 
începutul unei noi etape în dezvoltarea lui Cezar Petrescu, 


cea fundamentală, care dă măsura personalităţii sale 
literare. 

Originea romanului e mai veche. Cea mai îndepărtată 
mărturie a preocupărilor autorului de a scrie despre 
„drama generaţiei războiului” o avem în fragmentul 
Sângele din Hiena [...]. De asemenea, schiţe şi nuvele din 
ciclul Scrisorile unui răzeş (Şoseaua, Prietenul meu Jan, Pe 
Arieş în sus, Lângă o piatră veche de hotar, Fugarul, 
Întoarcerea eroului, elaborează motive care vor intra în 
compunerea romanului. După apariţia volumului de nuvele 
Drumul cu plopi, proaspătul scriitor, care avea în cartoane 
şi alte lucrări, unele chiar apărute în reviste, aşteptând 
volumul, se încumetă la construcţii ample şi începe 
Întunecare. Retras trei veri la rând la una din căsuţele din 
jurul mănăstirii Agapia - unde se adunau de obicei scriitorii 
moldoveni - el scrie romanul, a cărui primă parte începe, să 
o publice în Gândirea, o dată cu toamna anului 1924, şi în 
Viaţa românească, din vara anului următor. Ultimele 
capitole apar, de asemenea, în Viaţa românească din 1926, 
când romanul se afla în întregime scris. [...] 

Cronologic, Întunecare este unul dintre primele romane, 
de la noi şi din Europa, consacrate războiului din 1914 - 
1918. Focul de Henri Barbusse îl premerge, întrucât 
apăruse în 1916. Jurnalul lui Rudolph Georg Binding, 
intitulat Despre război şi publicat în 1925, făcând în 
Occident un mare zgomot la apariţie, îi este însă 
contemporan. La fel Cazul sergentului Grişa (1921) de 
Arnold Zweig, ca şi Omul este bun de Leonhardt Frank, sau 
Oameni în război de Andreas Latzko. Însă Pe frontul de vest 
nimic nou (1929) de Erich Maria Remarque, romanul 
despre război de cea mai mare circulaţie la apariţie, îi este 
ulterior. Romanul european al războiului abia se scria în 
1924, când Cezar Petrescu publica începutul cărţii sale. 
Dintre scriitorii altor ţări care vor fi avut o influenţă 
puternică asupra sa, orientându-i proiectul acestui roman, 
trebuie să-l situăm la un loc important pe Alexei Tolstoi, 


atunci în emigrație la Paris, unde l-a şi cunoscut Cezar 
Petrescu în 1922 şi a avut cu el numeroase şi lungi discuţii. 
Alexei Tolstoi încheia prima carte a trilogiei Calvarul, 
romanul Surorile, început în 1919, iar dezbaterile cu 
tânărul gazetar şi scriitor român, aflat la începutul 
nuvelisticii şi fără nici un volum apărut, s-au purtat, după 
cum povesteşte Cezar Petrescul, şi despre intenţiile 
apropiatei întoarceri în Rusia Sovietică, dar şi despre 
chestiuni mai ample, privind situaţia generală de după 
război şi, concret, problemele literare. Întunecare trebuie, 
de asemenea, comparat cu acele cărţi care oglindesc 
decepţiile omenirii după război, ca de exemplu mai multe 
nuvele ale lui Jakob Wassermann, romanele Karl şi Anna de 
Leonhardt Frank, Hotel Savoy şi Goană fără sfârşit de 
Joseph Roth şi Întoarcerea de pe front, de acelaşi Erich 
Maria Remarque. 

Dintre romanele consacrate războiului şi epocii din 
preajma lui, apărute până atunci, singurul cu caracteristici 
de amplă frescă socială, cu o vastă galerie de personaje şi 
cu intenţie de cronică a războiului cămine primul volum din 
Calvarul, din care apărea o ediţie germană în 1922 la 
Berlin, imediat după publicarea în franţuzeşte. Acest roman 
îi era cunoscut lui Cezar Petrescu în perioada când începea 
lucrul la Întunecare. Discuţiile cu autorul Calvarului au 
putut să limpezească unele din liniile proiectului pe care 
tânărul romancier aspirant îl purtase cu sine. Explorarea în 
diferite straturi şi categorii ale societăţii mărturiseşte 
înrudirea, dacă nu chiar unul din exemplele care i-au stat în 
faţă. Originalitatea romanului Întunecare este însă 
incontestabilă. După Ion al lui Liviu Rebreanu, apărut în 
1920, este primul roman românesc dintre cele două 
războaie conceput pe planuri diferite şi multiple, cu o 
problematică foarte cuprinzătoare şi cu o valoare literară 
care i-a asigurat durabilitatea. În literatura românească de 
război, care l-a precedat, trebuie menţionate nuvela amplă, 
aproape un roman, Catastrofa (1921) şi romanul Pădurea 


spânzuraţilor (1922) de Rebreanu. Pădurea spânzuraţilor 
este însă romanul unui singur erou; problematica sa îl 
situează mai degrabă între romanele psihologice, aşa cum 
va fi mai târziu, în special în prima sa parte, Ultima noapte 
de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, 
apărut la trei ani după Întunecare, în 1930; cea de-a doua 
se apropie de structura cărţii lui Barbusse, fiind, cu alte 
cuvinte, jurnalul de campanie al unei mici unităţi. 

Roşu, galben şi albastru (1924) de Ion Minulescu era mai 
mult o satiră a spatelui frontului; scene de front, ca şi o 
problematică mai complexă aducea romanul Strada 
Lăpuşneanu (1923) al lui Mihail Sadoveanu. 

Balaurul (1923) de Hortensia Papadat-Bengescu se 
apropie şi el de formula romanului psihologic, caracteristică 
autoarei la data respectivă. Structura lui rămâne, ca şi la 
Camil Petrescu, aceea a unui jurnal de război. Întunecare 
însă se constituie social, cu problemele complexe ale unor 
întregi clase şi categorii, cu o desfăşurare pe o arie 
geografică largă, vădind de pe acum ambiția autorului de a 
da lucrări de proporţii, fresce şi cronici ample ale 
evenimentelor, de a dezbate mari probleme politice, sociale 
şi umane. [...] 

Geneza şi liniile romanului Întunecare şi ale episoadelor 
corespunzătoare din alte cărţi ale scriitorului se explică 
prin următoarea afirmaţie dintr-o scrisoare: „Eu am asistat 
la drama generaţiei care a aşteptat de la război o purificare 
şi o justă valorificare a umanităţii şi cu disperare a văzut că 
nimic nu s-a schimbat în lume”. 

„Romanul generaţiei semănătoriste”, „roman sumbru - ca 
realităţile din timpul războiului şi de după război”, roman 
despre „drama generaţiei care s-a trădat” - cu astfel de 
cuvinte îşi caracterizează Cezar Petrescu acest prim roman 
al său. Capitolele de început sunt consacrate speranţelor pe 
care diferitele categorii, şi în special reprezentanţi ai 
intelectualităţii tinere şi generoase, şi le puneau în război. 
Unii au crezut că în felul acesta slujesc un „ideal naţional”, 


că îşi dau contribuţia la aducerea Ardealului între hotarele 
ţării. Alţii au avut în faţă obiective de ordin social sau etic - 
îmbunătăţirea soartei celor mulţi, un nou tip de relaţii între 
oameni, o nouă scară de valori morale. 

Speranţele acestea se prelungesc între ţăranii purtaţi pe 
front ca soldaţi, între ofiţerii care au plătit tribut greu în 
bătălii, dar care erau încă însufleţiţi de ideea că au datoria, 
faţă de ei înşişi, faţă de morţi, ca şi faţă de cei rămaşi în 
viaţă, să întreprindă ceva, să încerce o schimbare. Unii au 
purtat această credinţă mult după război - aceasta va fi 
drama lui Radu Comşa, eroul romanului Întunecare, iar, mai 
târziu, a lui Bogdan Cernegură, din Ochii strigoiului. 

Autorul urmăreşte cum o răsturnare continuă ucide toate 
bunele intenţii. Căci intenţiile celor mai mulţi din eroi erau 
bune, chiar dacă premisele lor erau false, argumentele 
limitate, concluziile greşite. Contrastul amintit face ca din 
aspiraţiile lor generoase să se nască tot atâtea drame, 
prăbuşiri şi înfrângeri, fie că eroii respectivi îşi păstrează 
ideile cu care au pornit sau şi le părăsesc, fie că mor în 
război sau scapă, fie, în sfârşit, că după război îi 
caracterizează mulţumirea sau nemulţumirea. 

Care sunt cauzele adânci ale acestor contraste, parte 
reieşind chiar din elementele cărţii, parte neînţelese nici de 
autor? 

Eroii pornesc la drum, toţi, în vălmăşagul războiului, cu 
câte o eroare - am spune o „vină tragică” - a cărei 
amprentă o poarta întregul lor destin. Ei speră că războiul 
cu toate nenorocirile lui va aduce o însănătoşire a vieţii 
sociale, o trezire a conştiinţelor. [...] 

Aceasta e în realitate adevărata înfăţişare a dramei pe 
care o străbate tânărul intelectual, capabil, dar derutat, 
Radu Comşa, eroul romanului Întunecare. O străbat şi alţii 
ca el, alcătuind „generaţia războiului”: agitatul ardelean 
Onisfor Sachelarie, filosoful bergsonian Stelian Minea, 
tânărul fiu de moşier şi nepot de ministru Mihai Vardaru, 
Gabriel Ghenea, Bogdan Cernegură, apoi insurgentul 


zgomotos, cu aere de revoluţionar intransigent Vasile 
Mogrea şi alţii. Lipsa de bază reală a poziţiei lor este cauza 
derutei şi dezechilibrului moral care-i aşteaptă pe toţi, care 
determină drama lor. 

„Simt că am să săvârşesc o faptă bravă - spune Mihai 
Vardaru, cel mai tânăr dintre cei menţionaţi mai sus. Numai 
să nu sfârşească războiul până îmi vine rândul şi mie... 
Trăiam ca un imbecil! Mi se părea un act de curaj să 
îndrăznesc a fuma înaintea tuturor ţigara pe care o fumam 
pe ascuns. Şi mie mi se părea evenimentul cel mai 
formidabil examenul care îmi dădea diploma de opt clase de 
liceu... Acum, abia, îmi dau seama ce sens are viaţa şi ce 
mare fericire mi-a rezervat destinul, să trăiesc o catastrofă, 
care va trece prin văpăi umanitatea! Cei care ne vom 
întoarce de acolo avem să fim alţi oameni...” Psihologia 
fiului de moşier este explicabilă: el priveşte războiul ca o 
aventură, care va aduce schimbări în viaţa lui, îl va 
emancipa de tutela măruntă a vieţii şi a familiei şi-i va 
deschide câmp larg în faţă. În ce scop? Mihai Vardaru nu 
are un ideal concret, deşi e la vârsta când ar putea avea 
unul. Îl deducem drept un fel de liberal nedecis, dar bine 
intenţionat la început - şi pentru aceasta personajul ne e 
apropiat; dacă n-ar fi murit, el ar fi devenit, desigur, după 
legile clasei lui, o făptură mai mult sau mai puţin 
asemănătoare unchiului său, ministrul Alexandru Vardaru. 
Dar tânărul Vardaru pleacă voluntar pe front şi moare 
curând într-o luptă, împuşcat, prăbuşindu-se cu cu faţa în 
jos într-o băltoacă. Comşa îl va descoperi, privind cu oroare 
cum o lipitoare vâscoasă i se prelinge din orbita golită. 
Soarta acestui tânăr impresionează, fireşte, şi el rămâne în 
amintirea cititorului cu aureola unui entuziasm curat, deşi 
irosit zadarnic - superior însă capitulărilor în care-i vom 
vedea pe cei ce au supravieţuit. 

Stelian Minea, tânăr învăţat, filosof, face parte dintre 
aceştia. Ardelean, el concretizează în problema Ardealului 
tot sensul vieţii lui. Nu-i pasă, nu-l interesează lupta altora 


pentru libertate, nu-l mişcă ideile şi nevoile lor. „Nu-i 
cunosc, nu ştiu cine sunt; admit că or fi având dreptate, ba 
încă nu numai din punctul lor de vedere, ci şi din cel al 
întregii umanităţi... Dar ce să fac dacă nu pot participa 
sincer la suferinţele, la idealurile, la lupta lor? Când e vorba 
însă de Ardeal, e altceva! Pentru mine, Ardealul devine o 
chestiune vitală! A sunat mobilizarea - las tot, cărţi, 
examene, dragostea, liniştea mea, risc tot ce am, şi viaţa, 
adică tot ce am mai scump, dar nu pentru triumful ideii de 
libertate ori de dreptate! ci fiindcă de astă dată, ideea de 
libertate şi de dreptate o văd şi o simt prin sufletul celor 
câtorva milioane de oameni cu care mă ştiu solidar...” 
Stelian Minea va ajunge un acrit, dascăl de provincie, în 
Târgul Călimanului, cu o nevastă arţăgoasă şi autoritară, cu 
copii şi ticuri, renunțând la nuanţările şi subtilităţile foarte 
în spiritul ucenicului cărturar din 1915, dar cu totul 
nefolositoare în adormitul târg de provincie, unde îşi are 
catedra. „Solidaritatea cu milioanele de oameni”, 
îndrăzneala de „a risca tot ce are” pentru Ardeal s-au topit 
de mult într-o chiverniseală măruntă de funcţionar speriat, 
care face şi puţină politică, atâta cât să-şi păstreze tihnită, 
în continuare, existenţa vegetativă, larvară. Acestea le vom 
afla în Ochii strigoiului. 

Acestor poziţii asemănătoare, dar distincte, totuşi, Radu 
Comşa o adaugă pe a sa, nuanţată de o idee nouă: aceea a 
contribuţiei la o pace veşnică. „Şi eu cred în forţa morală a 
războiului - spune el adresându-se celorlalţi ofiţeri ai 
regimentului, pe front. Aci toţi ştiu că au venit la moarte. Că 
accidentul, excepţia, anormalul, e să scapi, nu să mori. Prin 
ce mister oamenii au acceptat oare această sinucidere în 
masă? Eu cred... că toţi au venit de bună voie... Fiindcă 
omul are încrederea nestrămutată că sacrificiul lui din 
acest război va răscumpăra pacea pentru copiii, nepoţii, 
strănepoţii noştri, împiedicând orice alte războaie viitoare. 
De fapt, luptă fiecare pentru pace...” lar de la această 
justificare a războiului pe care ducea el, la care venise 


voluntar să participe, smulgându-se din biroul unde-l 
adăpostise Vardaru ca să-şi cruţe viitorul ginere - de la 
îndreptăţirea războiului său, Comşa ajunge repede la 
justificarea războiului în genere: el crede că au dreptate 
egală şi atacatorii şi atacaţii, pentru că războiul ar fi apărut 
ca „să scoată din lumea aceasta veche, obosită, 
nesatisfăcută noţiuni noi, pentru un veac de acum înainte... 
Războiul general coincide cu o revoluţie care aşteaptă să se 
dezlănţuie în afară, în milioanele mulțimilor, cât şi în fiecare 
om.” 

Aceasta era şi poziţia autorului însuşi, nu numai înainte de 
război, ci chiar în perioada când publica în Hiena articolul 
Peste ruini, adică la începutul lui 1919. Existau încă oameni, 
atunci, care doriseră războiul şi îl străbătuseră plătind un 
sângeros tribut, dar încă nu deschiseseră bine ochii, nici 
după ce masacrul se încheiase. Ei tot credeau că jertfele nu 
fuseseră inutile, mai sperau că guvernanţii vor avea 
conştiinţă şi inimă şi aşteptau de la ei înşişi foarte mult, nu- 
şi pierduseră iluziile. Mai târziu, scriitorul va înţelege că, 
dacă astfel de amăgiri mai erau cu putinţă în perioada de 
pregătire a războiului şi la începutul lui - în orice caz nu 
mai erau justificate la încheierea păcii. El şi-a construit 
romanul pe aceste planuri. 

Comşa devine un decepţionat încă pe patul de spital, când 
nu-şi scosese bandajul care-i astupa faţa oribil mutilată. 
Onisfor Sachelarie înţelege acestea în timpul refugiului din 
Moldova; la fel Stelian Minea. Mogrea mai păstrează o 
vreme aerul insurgent, putând să-l ducă deopotrivă la 
extrema dreaptă ca şi la anarhism. Mihai Vardaru murise pe 
front, alţii se consolaseră curând şi trecuseră la mărunte 
aranjamente şi afaceri, ca tata Pleşea, colonelul brav pe 
front, nutrind speranţa unor satisfacţii călduţe, casnice - pe 
care şi le realizează de altfel, pentru că nu se puneau în 
calea mărimilor. 

Încolo, războiul, în care armata e victorioasă pe front, 
devine pentru toţi o înfrângere când soseşte pacea -o 


înfrângere morală sau una fizică. De aici drama lor. 

Dezbaterea amplă a acestei probleme introduce în opera 
lui Cezar Petrescu o alta, de mare importanţă în epocă şi 
care antrena numeroşi scriitori: aceea a destinului 
intelectualului. (Cezar Petrescu, Bucureşti, Editura pentru 
literatură, 1963, p. 93-96, 205-210.) 

Romanul Întunecare s-a constituit în conştiinţa scriitorului, 
a crescut în imaginaţia sa de-a lungul unei perioade mai 
lungi, care cuprinde şi anii războiului, şi prima jumătate de 
deceniu care i-a urmat. Deşi el a fost scris numai în anii 
1924-1925, zămislirea lui este rodul unor frământări şi 
tribulaţii întinse pe o durată mai lungă, petrecute pe un 
fond general de convulsii, înălţări şi prăbuşiri, acte sublime 
şi armări dramatice ale lor, care l-au impresionat profund 
pe tânărul Cezar Petrescu, abia trecut de treizeci de ani 
atunci când a început romanul. [...] Cu drept cuvânt, 
scriitorul îşi plasa acest roman la confluenţa tuturor albiilor 
din proza sa de până atunci şi la punctul de pornire a 
„Cronicii” care se zămislea. Întunecare este un bilanţ şi 
schiţa unui program pentru construcţia ce avea să urmeze 
şi care, iniţial, în 1929 şi 1932 - când scriitorul îi indica 
dimensiunile, în interviuri şi alte confesiuni publice - 
trebuia să cuprindă primele trei decenii ale secolului, 
secţionate, exact la mijlocul lor, de cataclismul războiului. 
Cronică a acestuia, Întunecare fusese conceput şi 
considerat mult timp după aceea pivotul unei opere, 
romanul în care se adună şi din care se desprind cele mai 
multe din firele amplei construcţii care avea să fie „Cronica 
românească a veacului XX” de Cezar Petrescu. [...] 

După cum se observă numaidecât, Cezar Petrescu. 
Întreprinde în romanul Întunecare şi o multilaterală 
dezbatere în jurul problemei intelectualului. 

Cartea întreagă, cu excepţia paginilor, puţine la număr, 
privitoare la ostaşii ţărani purtaţi pe front, este o abordare 
din cele mai diverse unghiuri a acestei chestiuni. 


Problema intelectualului a constituit una dintre atracțiile 
permanente ale literaturii noastre. Romanele lui 
Bolintineanu au fost cele dintâi care au aşezat-o în 
preocupările centrale ale prozei. Geniu pustiu de Eminescu, 
Linişte şi Trubadurul de Delavrancea, Dan de Vlahuţă, 
Budulea taichii de Slavici, Păcat de Caragiale, Viaţa la ţară 
şi În război de Duiliu Zamfirescu sunt numai câteva din 
nuvelele şi romanele secolului trecut, care marchează 
poziţii fundamentale în această dezbatere. Poporanismul şi 
semănătorismul îşi creaseră teorii proprii despre rolul şi 
relaţiile omului de carte faţă cu societatea. Scriitorii noului 
secol au abordat-o din plin, începând, de exemplu, cu 
Însemnările lui Neculai Manea de Mihail Sadoveanu, şi 
continuând cu toţi autorii romanului citadin. Toate 
principalele opere de proză apărute până la Întunecare 
sunt, într-o parte a lor, cel puţin, contribuţii şi ilustrări ale 
aceleiaşi probleme. Oameni din lună de Sadoveanu aparţine 
perfect categoriei, ca şi, în anumite limite, Arhanghelii de 
Agârbiceanuşi, ulterior, componentele „Cronicii” sale 
transilvane. Proza lui Galaction cu substrat ecleziastic este 
o continuă dezbatere a problemei intelectualului, în 
ipostaza optării lui între acţiune şi inacţiune socială; Ion şi 
Pădurea spânzuraţilor abordează chestiunea prin Herdelea 
şi Apostol Bologa, de asemeni Catastrofa şi, într-o privinţă, 
aceeaşi problemă o dezbate chiar naraţiunea 
autobiografică din Calvarul [...]. 

Ipostazele cele mai importante ale intelectualului, în 
termenii prozei din perioada dinainte de primul război 
mondial, sunt două: dezrădăcinatul şi inadaptabilul. Cea de 
a doua a caracterizat mai cu seamă literatura secolului XIX 
şi, de exemplu, I. Al. Brătescu-Voineşti aduce în aproape 
toate nuvelele sale drame ale incapacității de adaptare. 
Este o literatură de respingere a contactului cu noua 
societate, burgheză, în plină ascensiune, respingere în 
numele unor virtuţi omeneşti eterne, sălăşluind în 
conştiinţele pure, acestea descoperite de autor în 


categoriile sociale cele mai diferite - de la moşieri până la 
umili funcţionari. [...] 

Personajul central din Întunecare este o interesantă 
sinteză, un început al mai multor serii de personaje 
ulterioare ale operei lui Cezar Petrescu. Analiza lui mai 
aprofundată se impune în primul rând pentru aceste 
considerente. Drama lui, dezechilibrul lui ating o limită 
maximă faţă de a tuturor celorlalţi eroi ai romanului şi 
prefigurează direcţiile tipologice principale din operele de 
mai târziu ale scriitorului, pentru că drama categoriei 
întregi se complică, se amplifică la acest personaj, cu 
retezarea bruscă, de către război, nu numai a carierei sale 
profesionale şi politice, dar şi a căilor de întoarcere către 
cei din rândurile cărora plecase. Radu Comşa e ros de 
neputinţa de a regăsi fie şi un singur crâmpei din 
împăcările la care s-au resemnat colegii de generaţie; lui îi 
e imposibil de a mai putea gândi la fel cu profitorii 
războiului, alături de care-l poartă paşii un timp, dar nu ştie 
cum să se alinieze celor ce încearcă să lupte, să caute o 
zare de lumină. (Studiu introductiv la Întunecare, 
Bucureşti, Editura Tineretului, colecţia „Lyceum”, 1969, p. 
5-36.) 

OV. S. CROHMĂLNICEANU: Romanul cu care s-a impus 
atenţiei [Cezar Petrescu] e Întunecare (1927). El aparţine 
ciclului Război şi pace, dar, de fapt, deschide perspectiva 
întregii „cronici româneşti a veacului XX”, prezentând 
evenimentul aflat la originea societăţii pe care Cezar 
Petrescu a descris-o, adică lumea apărută după marea 
conflagrație mondială din 1914-1918. Romanul, aşa cum va 
fi conceput şi Întoarcerea de pe front a lui Remarque, 
luminează contrastul între experienţa combatanţilor, 
tragică, amară şi reacţiile celor rămaşi acasă şi reveniţi 
automat la preocupările lor curente, după încetarea 
măcelului. 

Ambiţiile cărţii sunt însă mai mari; ea vrea să fie 
rechizitoriul pe care-l face societăţii româneşti postbelice o 


generaţie înşelată. Reprezentantul acesteia e Radu Comşa, 
eroul principal al romanului. 

Băiat frumos, cu o „gură de cadână”, el se numără printre 
puţinii tineri care, în ciuda originii lor umile, sunt pe cale de 
a face, datorită norocului, o carieră strălucită. A urmat 
dreptul, a devenit secretarul domnului Vardaru, mare 
moşier, avocat, om de afaceri şi politician, e logodit cu fata 
acestuia, Luminiţa. Lui Radu Comşa i se deschid aşadar, la 
izbucnirea războiului, toate căile; ginere al unui om 
influent, a pătruns în înalta societate, e prețuit, simpatizat, 
împins înainte. Dar, eroul nu s-a rupt încă definitiv de ai lui, 
se mai simte solidar cu lumea satului pe care l-a părăsit, cu 
colegii printre care a înfruntat mizeria din anii studenţiei, 
cu idealurile generaţiei sale. Când sună mobilizarea 
generală, refuză situaţia de ambuscat. Şi, cu toate 
protestele Vardarilor, pleacă pe front, Aici, trăieşte din plin 
tragedia războiului, e rănit şi desfigurat. Urmează 
întoarcerea. Plin de scrupule, Comşa, care are acum o faţă 
ca „un măr stricat”, se oferă să rupă logodna cu Luminiţa, 
întâlneşte doar nişte proteste formale şi înţelege repede că 
familia Vardaru aştepta o astfel de propunere. Comşa 
încearcă să-şi refacă viaţa, dar peste tot, infirmitatea lui îl 
împinge la izolare. În jurul său, vechea societate, cu 
apucăturile ei egoiste, se reface repede; jurămintele din 
tranşee sunt uitate şi goana după căpătuire reîncepe mai 
sălbatică decât înainte, Comşa trăieşte o ultimă deziluzie: 
eşuarea într-o tristă combinaţie politicianistă, a mişcării 
foştilor combatanți. Toate stau pentru erou sub semnul 
„întunecării”, sacrificiile s-au dovedit zadarnice, jertfa de 
sânge a unei întregi generaţii n-a schimbat structura 
societăţii. Comşa o reîntâlneşte pe Luminiţa la mare, 
căsătorită, fericită. Imaginea fericirii pierdute îl otrăveşte; 
aleargă disperat prin noapte şi, ca să-şi ucidă gândurile 
duşmănoase, se aruncă în lacul negru de asfaltit. Dar acesta 
are apa „atât de grea şi blestemată, încât nu primeşte 
trupul nici unui înecat”. 


Romanul reuşeşte să ne familiarizeze, cu diferitele medii 
sociale angrenate în răsturnările războiului. 

Intersecţiile de planuri sunt ingenioase şi denotă o 
remarcabilă putere fabulatorie. Prin familia Vardaru, 
pătrundem în lumea aristocrației româneşti şi a marii 
finanţe, prin prietenii lui Comşa de la pensiunea Cimbru, 
unde eroul lua masa ca student, avem prilej să cunoaştem 
intelectualitatea mic-burgheză, cu veleităţile, credinţele şi 
visurile ei. Pe front apar ţăranii, care povestesc la focuri ce-i 
doare. În sfârşit, prin Zoe Vesbianu, fosta amantă a lui 
Comşa, luăm contact cu lumea profitorilor de război, a 
cartoforilor, speculanţilor, tripoteurilor şi prinților decavați. 
Acţiunea, bine condusă, dă sentimentul multiplicităţii de 
destine împletite prin capriciul hazardului; fauna 
personajelor e bogată: unchiul Pol, bon viveur-ul familiei 
Vardaru, plecat pe front cu provizii de cafea veritabilă şi de 
coniac franțuzesc; profesorul Virgil Probotă, omul integru, 
cu drama lui conjugală; poetul Dan Scheianu, victimă a 
mizeriei, alcoolului şi stupefiantelor; felina Zoe Vesbianu, 
soţul ei paralitic, ofiţerii de pe front, soldaţii, politicienii 
apăruţi după război etc. 

Romanul posedă, ca şi alte scrieri similare, o apreciabilă 
forţă critică. Însăşi drama lui Comşa ilustrează 
incapacitatea unei societăţi de a reintegra în sânul ei pe cei 
distruşi, luptând ca s-o apere, sau, mai grav, rămaşi 
credincioşi idealului care i-a făcut să se sacrifice, spre a o 
clădi. 

Supără însă o anume viziune simplificatoare a raporturilor 
umane. Ea va reveni în celelalte cărţi ale lui Cezar Petrescu 
sub forme şi mai evidente. Romancierul e înclinat să 
substituie conflictelor de clasă opoziții ireductibile între 
medii omeneşti deosebite, fiindcă îl obsedează 
neconcordanţa lumilor închise, omogene. Aşa îi apar satul, 
oraşul sau târgul de provincie. Sunt uşor de recunoscut în 
aceste reprezentări tiparele viziunii tradiţionaliste. 


În Întunecare, frontul şi spatele frontului tind să devină 
două universuri ireductibile, care fac să se şteargă 
antagonismul de clasă din interiorul lor sub efectul altei 
contradicții, pentru autor mai puternică, mai definitorie. Se 
creează impresia că războiul a împărţit ţara în două: cei de 
pe front, cei buni, care au primit botezul purificator al 
focului, şi cei rămaşi acasă, cei ticăloşi, cei care urmăresc să 
profite de pe urma măcelului. De aici, o stranie unitate 
reciprocă. Pe front, ofiţerii se împrietenesc cu soldaţii 
ţărani, ascultă necazurile lor şi, dincolo de poziţiile sociale 
opuse, între combatanți se naşte o solidaritate profundă. 
Desigur că ea apare, dar romancierul îi exagerează forţa 
transformatoare. De îndată ce intră în linia de bătaie, toate 
personajele suferă o miraculoasă prefacere morală. Un 
colonel de operetă, ca unchiul Pol, devine subit erou şi se 
comportă vitejeşte. La fel Mihai, odrasla alintată a 
Vardarilor, îşi descoperă o tărie de caracter nebănuită. 

Toate destinele fiinţelor necorupte încă de civilizaţia 
modernă burgheză se reduc practic la cel al lui Comşa. 
Asemenea personaje sunt înzestrate cu un fond ancestral 
„sănătos”, care sau le împinge pe front, sau iese la iveală în 
atmosfera de acolo. (Literatura română între cele două 
războaie mondiale, I, Bucureşti, Editura pentru literatură, 
1909, p. 344-347. Reprodus din ediţia revăzută, Editura 
Minerva, 1972, p. 318-320.) 

ION ROTARU: Întunecare, primul roman din ciclul „Război 
şi pace”, este şi cel mai valoros din toată creaţia lui Cezar 
Petrescu, putând sta cu onoare alături de Pădurea 
spânzuraţilor al lui Rebreanu sau de Ultima noapte de 
dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu. Fără a 
fi prea complicat, subiectul se încheagă aproape perfect: 
Radu Comşa, un tânăr deosebit de înzestrat, are în faţa sa 
un viitor strălucit, este coasociatul marelui avocat, moşier şi 
om de afaceri Alexandru Vardaru, pe a cărui fiică, Luminiţa, 
urmează a o lua în căsătorie. Există chiar un clan al 
Vardarilor, în care tânărul, deşi provenind dintr-o familie de 


ţărani, ar putea pătrunde fără dificultăţi, prejudecățile de 
clasă fiind puse cu totul în umbră de calităţile eminente ale 
omului. În momentul declarării războiului, Radu Comşa nu 
admite însă să devină un ambuscat, să profite adică de 
înaltele „relaţii” ale viitorului socru spre a se pune la 
adăpost. Întors de pe front desfigurat, în urma unei grele 
răniri, eroul se vede pus în situaţia de a cere desfacerea 
logodnei cu Luminiţa, lucru ce fiica lui Alexandru Vardaru 
părea a-l dori, deşi la mijloc fusese o iubire sinceră de 
ambele părţi. Drama lui Radu Comşa se accentuează şi într- 
alt chip. Pe front avusese prilejul să lege prietenii cu o serie 
de oameni care nu erau de acord cu orânduirea, cu 
nedreptăţile şi abuzurile de tot felul, mai ales cu obijduirea 
de către clasele exploatatoare a ţărănimii şi a unei părţi din 
intelectualitate, oamenii care duceau pe umerii lor greul 
războiului. Căutând a-şi reface existenţa, a-i găsi un sens în 
direcţia luptei pentru mai binele societăţii, Comşa încearcă 
o nouă deziluzie, ca toţi foştii combatanți care se văd acum 
înlăturați din arena politică de către noii îmbogăţiţi. 
Romancierul are ştiinţa de a îmbina drama pasională a 
eroului cu dezamăgirile profunde pe care le încearcă pe 
plan social, într-o vară, întâlnind la mare pe fosta-i 
logodnică, acum căsătorită, cu copii. Şi fericită în modul 
burghez obişnuit, Radu se sinucide aruncându-se în „lacul 
asfaltit”, care, simbolic, avea apa „atât de grea şi 
blestemată, încât nu primea nici trupul unui înecat”. 
Simbolic este şi titlul romanului, întunecarea semnificând 
zădărnicia oricăror jertfe, chiar şi a celor de sânge, într-o 
societate alcătuită nedrept. Mulţi comentatori găsesc 
exagerată transformarea personajului în contact cu 
realităţile grave ale războiului, mai ales contradicţia pe 
care autorul o pune între combatanții din tranşee şi cei 
rămaşi în spatele frontului, contradicţie ce ar umbri 
adevăratele conflicte de clasă. Se cuvine totuşi să observăm 
că primul război mondial a fost un eveniment de o 
asemenea amploare, angajând spiritele la o încercare 


istorică atât de hotărâtoare, încât e de presupus că a fi sau 
a nu fi combatant pe front definea o atitudine cetăţenească 
şi umană, cu totul caracteristică pentru epocă, pentru 
oamenii din generaţia lui Radu Comşa, Apostol Bologa, 
Ştefan Gheorghidiu. Într-un fel sau într-altul, a existat o 
„înfrăţire” a celor care înfruntau moartea în tranşeele 
Măraşeştilor, opusă celor ce se ţineau la adăpost, cu atât 
mai mult afaceriştilor de soiul lui Alexandru Vardaru sau 
Nae Gheorghidiu, care nu se dădeau în lături de a livra 
furnituri de război inamicului, conform legilor negustoreşti 
lipsite de orice scrupul. Atunci, în vremea primului război, 
existau - lucru ce n-a mai fost cu putinţă în timpul celui de 
al doilea - realmente un front şi un spate al frontului, fatal 
opuse, contradictorii. Nemulțumirea cititorului de azi ar 
putea proveni, într-o măsură, din viziunea uşor 
simplificatoare a romancierului, care conduce destinele 
eroilor după o schemă oarecum prestabilită, nu lipsită nici 
acum de tenta sămănătoristă-poporanistă. Romanul se 
constituie totuşi rotund, printr-o bună ştiinţă a compoziţiei. 
Traversarea mediilor (lumea „bună” a Capitalei, 
încrâncenările frontului, suferinţele oamenilor simpli, 
tragediile din spitalele cu răniţi şi mutilaţi etc.) şi suita 
caracterelor (Alexandru Vardaru, politicianul şi afaceristul 
fără scrupule, fiica sa Luminiţa, o burgheză inconştientă şi 
superficială, Zoe Vesbianu, fosta amantă a eroului, femeia 
iubitoare de plăceri uşoare, nepăsătorul şi uşuratecul Paul 
Vardaru, tipul de ofiţer din vechea armată căruia i se 
întâmplă să fie câteodată şi viteaz, Mihai Vardaru, 
adolescentul care mai crede în simţul onoarei pentru un 
moment, profesorul Virgil Probotă, tipul intelectualului 
lucid, sfâşiat de contradicţiile sociale la care asistă, poetul 
Dan Şcheianu, boemul de epocă, pradă mizeriei şi 
alcoolismului etc.) sunt executate cu multă măsură, fără 
încărcăturile laterale, parazitare, obişnuite în aproape toate 
celelalte romane, ceea ce-l făcuse pe E. Lovinescu să 
exclame, cu dreptate, în a sa Istorie a literaturii române 


contemporane: „Cezar Petrescu este aşadar o forţă pe care 
nimeni n-o va putea scăpa de destinul inflaţiei”. [...] 

Lui Cezar Petrescu îi lipseşte însă cunoaşterea exactă a 
realităţii, experienţa de viaţă ca atare, imperios cerute de 
proza modernă, de la Hemingway până la Camil Petrescu, 
cu deosebire în romanul de război. Mărturisit sau nu, 
modelul său este Tolstoi. Războiul modern, de mase, dar şi 
de mare tehnicitate, implică însă coordonate sufleteşti noi, 
deosebite, şi accentul se pune în primul rând pe faptul trăit, 
în foarte mică măsură pe imaginaţie, care la Cezar Petrescu 
este, de cele mai multe ori, debordantă, barocă. (O istorie a 
literaturii române, vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, 
p. 670-673.) 

ION BĂLU: Denominaţia ciclului, împrumutată după titlul 
epopeii lui Tolstoi, îi sugerează coordonatele: destinul 
individului şi al colectivităţii în zilele de pace şi în 
încleştarea cu duşmanul pentru păstrarea fiinţei naţionale. 
Pe pânza epocii, recreată în liniile esenţiale, Cezar Petrescu 
aşază problematica ce a preocupat generaţia sa: 
dezamăgirea, cu adânci ramificații în conştiinţe, că războiul, 
dus în numele unui ideal patriotic, nu a avut drept urmare o 
valorificare mai dreaptă a umanităţii, „o purificare”. 
Societatea nu s-a schimbat; existenţa „nemernică pe care a 
dus-o mulţimea zgomotoasă de furnizori lacomi, de cocote 
luxoase, de politicieni venali, pletora aceasta de paraziți 
care furnica pe străzile neîndestul de încăpătoare, alergând 
târâtă de viciile, de plăcerile, de pasiunile ei, avidă şi 
nervoasă...”2 - a rămas aceeaşi. Combatanţii, neputând 
crede că jertfele lor fuseseră inutile, se trezesc într-o lume 
ce nu semăna cu aceea făurită romantic, în tranşee, între 
două lupte. [...] 

Fără a egala Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de 
război, Întunecare rămâne o carte viabilă a literaturii 
interbelice şi neîndoielnic scrierea fundamentală a lui Cezar 
Petrescu. Din mulţimea romanelor incluse în „Cronica 
românească a veacului XX”, puţine se apropie valoric de 


Întunecare. Prozatorul însuşi şi-a considerat cartea - a 
afirmat-o în multe interviuri - opera sa de maturitate, 
considerând-o într-un anume sens drept prefața întregii 
sale creaţii. 

Romanul a fost gândit în primii ani de după război. [...] 
Publicistica risipită în „Chemarea”, „Hiena”, „Bucovina” stă 
dovadă. Numeroase sunt „scrisorile unui răzeş” a căror 
substanţă a fost ulterior trasă în roman. Destinul lui Radu 
Comşa pare să fi fost inspirat de un caz real, relatat de un 
burghez căruia „războiul i-a rotunjit averea şi i-a dăruit 
două case, cu venituri cât două moşii în mijlocul capitalei” şi 
din care reproducem paragraful ce ne interesează: „cu 
cealaltă fată am gregşit-o... l-am ales un bărbat cum nu 
credeam să găsesc altul. Cine putea bănui ce gărgăuni 
ascunde-n cap? Cuminte, nu zic; nici un viciu. Citit, nevoie 
mare, toată ziua căra acasă vrafuri de cărţi, reviste, 
broşuri, parcă vrea să cântărească lumea de la început. 
Când s-a declarat mobilizarea ce crezi c-a făcut? Nu, că se 
duce pe front - la datorie... M-am închis în birou cu el, l-am 
descântat, a plâns nevastă-sa de se ofilise în două zile, cu 
cearcăne la ochi ca o văduvă. Ce să-ţi mai spun după aceea, 
de grijă, de plânsul fetii, de scrisorile care veneau tot mai 
rar? Mi-a venit înapoi cu trei degete tăiate, de întorc şi 
acum privirea când dau cu ochii de mâna lui ciungă. Şi mai 
rău decât asta; s-a întors reformator, mă rog, apostol, om 
care o să prefacă ţara. Două luni nu mi-a vorbit decât de 
justiţie socială, de tranşee, de lumea cea nouă”. 

Lucrul a început în anul 1923. „O dată cu cartea - ne-a 
mărturisit doamna profesoară Smaranda Chchata, sora 
scriitorului - autorul a încheiat o lungă şi grea 
convalescenţă în urma unui t.b.c. Osos. Redactase romanul 
în cele două vacanțe de vară, 1924 şi 1925, strămutându-se 
de la mare la munte şi de la munte, la mare, după cum îi 
dictau prescripţiile medicilor. Scria deci pe unde apuca, pe 
ce hârtie se nimerea, cu ce cerneală se găsea...” După ce 
încredinţase fragmente revistelor „Gândirea”, „Viaţa 


românească” şi „Adevărul literar şi artistic”, primul volum a 
văzut, lumina tiparului în foiletonul ziarului „Universul”, în 
1926; el a fost editat în anul următor de acelaşi ziar sub 
titlul: „Întunecare, roman, ediţia I-a, partea I-a, Bucureşti, 
1927, Biblioteca ziarului Universul”. În asemenea condiţii, 
romanul a avut un slab ecou. Editurile bucureştene 
refuzându-i editarea integrală, Cezar Petrescu se adresează 
„Scrisului românesc” din Craiova, unde romanul va apare în 
două volume, în 1928. De la apariţia integrală, cartea 
cunoaşte un apreciabil succes de public. [...] 

Capitolele ce au în centrul lor imaginea războiului sunt 
pozitiv influențate de Război şi pace. Scenele de pe front se 
împletesc, ca şi în romanul lui Tolstoi, cu prezentarea amplă 
a vieţii societăţii, multe personaje din Întunecare reluând 
problematica eroilor romancierului rus. Destinul lui Petea 
Rostov i-a slujit drept model în crearea lui Mihai Vardaru; 
reacţia lui Comşa, când îi găseşte cadavrul pe câmpul de 
luptă, este identică cu durerea încercată de Denisov. 
Personalitatea lui Radu Comşa în timpul războiului, şi 
parţial după aceea, este tributară într-o oarecare măsură 
lui Andrei Bolkonski şi Pierre Bezuhov. De ultimul îl alătură 
neistovita căutare a unui ideal moral; de cel dintăi, 
inteligenţa lucidă, atracţia către oamenii caracterizați prin 
nobleţe sufletească, înclinația spre autoanaliză. Ca şi prinţul 
Andrei, Comşa e rănit şi înstrăinarea de Luminiţa pare a fi 
fost inspirată de ruptura lui Bolkonski de Nataşa. 

În mijlocul lumii contemporane lui, Comşa apare de la 
început drept un om echilibrat. Calităţilor native, cinstea, 
inteligenţa în primul rând, li se alătură capacitatea de 
muncă, încrederea în viitor, dorinţa de a face o carieră după 
modelul lui Alexandru Vardaru. Unica plictiseală o 
constituie dragostea împovărătoare a Zoei Vesbianu. Şi, 
deodată, intervine neprevăzutul. Izbucnind războiul, 
Vardaru obţine mobilizarea pe loc a viitorului ginere. Gestul 
său trezeşte în Comşa sentimentul frustrării personalităţii; 
hotărând mobilizarea pe loc, Vardaru nu l-a consultat, a 


trecut nepăsător peste voinţa lui. Prezentarea la biroul 
special unde nu avea obligaţii precise, întâlnirea cu alţi 
tineri „învârtâţi” este hotărâtoare. În mintea lui Radu 
Comşa încolţeşte ideea că faţă de sine însuşi, faţă de colegii 
săi are o datorie de îndeplinit. Sentimentul datoriei îi 
consolidează convingerea că şi-a găsit un ideal, incompatibil 
cu mediul artificial creat în familia Vardaru. În conştiinţa 
eroului prinde contururi o dramă ce se amplifică şi se 
desăvârşeşte pe măsură ce se va întoarce la matcă. 
Ascensiunea anterioară este pusă în antiteză cu coborârea 
de acum spre clasa de jos a ţării, țărănimea, de care se 
înstrăinase. Când va avea revelaţia fondului imens de 
omenie ce sălăşluieşte în inima ţăranilor îmbrăcaţi în haină 
ostăşească, drama interioară a eroului atinge apogeul. 
Comşa se întoarce spre sine, analizându-şi critic, 
ascensiunea în înalta societate: trăise o viaţă falsificată. 
Drama lui Comşa este integrată dramei generaţiei în 
ansamblu şi amândouă proiectate pe pânza societăţii 
româneşti postbelice. Perspectiva asupra realităţii se 
schimbă. Înainte de a pleca pe front, îi mărturiseşte lui 
Vardaru: „nu mă cunoşteam încă. M-am descoperit acolo! 
Acum suntem mulţi care am învăţat că am fi dezertori, dacă 
după război nu ne-am întoarce să continuăm lupta aici, pe 
frontul intern”. Desfigurat de explozia unei grenade, Comşa 
nu se mai poate întoarce în lumea căreia îi aparținuse. 
Intuieşte în acelaşi timp că prezenţa lui nu mai e dorită de 
nimeni şi cu disperarea omului ce şi-a văzut speranţele 
prăbuşite, îi aruncă lui Vardaru în faţă nemulţumirea, 
reproşându-i că l-a înstrăinat de sat. Într-o anume măsură, 
Radu Comşa este un străin. Nimic nu-l poate ajuta să-şi 
găsească liniştea, dezechilibrul fiindu-i sporit de 
numeroasele eşecuri şi dezamăgiri întâlnite la fiecare pas. 
Generaţia lui trădase jurămintele pentru care luptase în 
tranşee, dar nici Radu Comşa nu găseşte în el energia de a 
lupta pentru impunerea şi realizarea idealurilor de 
odinioară. Nu se afirmă ca o forţă, în jurul căreia partizanii 


să se strângă ca sub faldurile unui steag. Pe erou îl 
caracterizează o anume pasivitate, de aceea sinuciderea 
apare ca singura soluţie de salvare. 

Radu Comşa prefigurează destinul viitorilor eroi ai lui 
Cezar Petrescu, oameni cu sentimentul acut al 
dezrădăcinării, deasupra cărora fumegă concluzia generală 
a cărţii: societatea, rău întocmită, grăbeşte ratarea celor 
mai înzestrați fii ai ei. (Cezar Petrescu, Bucureşti, Editura 
Albatros, 1972, p. 50-53, 56-58.) 

NICOLAE MANOLESCU: La noi romanul romanesc trebuie 
căutat în câteva din operele de succes ale genului epic în 
deceniile postbelice, în care se află deghizat în pictura de 
moravuri sau chiar psihologică, în zugrăvirea societăţii, a 
războiului, a lumii bune, a adolescenților etc. Poate lua 
orice înfăţişare. Îl recunoaştem după faptul că, în loc să 
dezvăluie mecanismele unei lumi, se dovedeşte mai curând 
un creator de mitologie. Apariţia lui, într-un anumit 
moment, arată legătura strânsă care-l uneşte cu publicul. 
Romanul şi-a creat la noi adevăratul public după 1920; la 
rândul lui, publicul începe să-şi creeze romanul preferat. 
Niciodată înainte, în timpul domniei povestitorilor şi 
memorialiştilor, romanul n-a avut un public al său atât de 
numeros şi de fidel; şi niciodată înainte cititorii nu au impus 
romanului într-o măsură atât de mare gustul lor. Fidelitatea 
aceasta sfâşie practic romanul nostru în două: de o parte 
acele cărţi ce se adresează marelui public, format în spiritul 
foiletoanelor din secolul XIX, şi care recunoaşte în spiritul 
romanesc un avatar evoluat al spiritului de aventură; de 
alta, romanele pentru, să zicem aşa, scriitorii înşişi (ori 
pentru acea parte din public capabilă să admită noul), care- 
şi devin şi cei mai calificaţi cititori, romane în care se 
încearcă modernizarea epopeii naturaliste şi a 
psihologismului. Între Ionel Teodoreanu şi M. Blecher, între 
Cezar Petrescu şi Camil Petrescu este exact această 
deosebire. O cauză importantă a întârzierii romanului la noi 
G. Ibrăileanu o descoperea în „lipsa unui număr suficient de 


cititori, care să facă posibilă scriitorului o viaţă liberă, 
consacrată exclusiv literaturii” (După război). Când, după 
1919, acest număr se înfăptuieşte, putem constata că el 
ajută, în adevăr, pe unii romancieri să trăiască din scrisul 
lor, dar cu condiţia să scrie romanele pe care le citeşte 
publicul larg. E instructiv să vedem din ce se compune 
acest public, cum arată aceste romane. 

Vorbind de best-sellersurile vremii: ele sunt în fond 
romane romaneşti, chiar dacă nu pure, ca Rusoaica, oferind 
surogate de descripţie socială şi de analiză psihologică. 
Numărul autorilor e greu de precizat. Trei sunt totuşi în 
atât de mare măsură reprezentativi, încât îi putem utiliza ca 
eşantioane: mai întâi, desigur, chiar Gib Mihăescu. Apoi 
Cezar Petrescu şi Ionel Teodoreanu. În ei gustul care le dă 
naştere şi gustul pe care-l întreţin se află în stare pură. Ei 
constituie cea mai bună dovadă că, o dată cu societatea, s-a 
schimbat şi cititorul, şi o dată cu cititorul, literatura. 
Vorbind de cititor: el se recrutează acum (fireşte, nu 
exclusiv) din profesiunile liberale ce înfloresc în marginea 
lumii industriei şi finanţelor. Aparține vârfurilor micii- 
burghezii. lubeşte confortul şi înlesnirile tehnicii; umblă cu 
automobilul, cu trenul şi cu avionul; e un spirit practic, 
pozitiv: afacerile înainte de toate. Are o singură latură 
vulnerabilă: e mândru de poziţia socială recent dobândită 
şi, de aceea, foarte vanitos şi snob. Şi este mai ales un 
cititor de romane. Cezar Petrescu (admirator al lui G. 
Duhamel, Jules Romains ţi Glande Farrcre) îţi datorează, cel 
puţin în parte, succesul literaturii lui faptului de a fi 
speculat această vanitate snobă. El zugrăveşte epoca şi 
oamenii ei în chip foarte direct, uneori, jurnalistic; 
mulţumeşte nevoia cititorului de a se recunoaşte în opera 
de ficţiune; dar totodată îl flatează, căci romanele lui în 
fond oferă noii burghezii, sub aparenţa de imagine realistă, 
o mitologie. În plus, romanele lui sunt confecţionate abil, 
dând totuşi impresia de autenticitate, au o intrigă condusă 
limpede, tipuri clare, psihologie rezonabilă. S-a vorbit cu 


oarecare uşurinţă de frescă şi de realism social în Calea 
Victoriei sau în Întnnecare: ciclul proiectat, pe model 
balzacian şi zolist, de Cezar Petrescu, reprezintă de fapt un 
triumf al romanescului, în latura picturii exterioare. 
Bucureştiul e în aceste romane o mare metropolă, 
trepidantă, modernă (chiar încă privită destul de des cu 
anxietate, din unghiul dezrădăcinatului, al omului vechi, din 
aceeaşi plămadă cu eroii sadovenieni); mijloacele de 
locomoţie, barurile de noapte, luxul dau senzaţia de 
civilizaţie occidentală; starurile de cinematograf, eroii şi 
aventurierii vremii, Greta Garbo şi Guynemar, intră, prin 
Cezar Petrescu, în existenţa cotidiană a burghezului 
mijlociu, onorat de o companie atât de ilustră. Nu e vorba 
de romanesc de evaziune propriu-zisă, de acea funcţie a 
imaginaţiei, analizată de G. T. Chesterton în eseul despre 
Dickens, care face ca normalul să pară extraordinar, ci, din 
tocmai contra, de arta de a face ca lucrurile insolite să pară 
comune, de a aduce excepţionalul la nivelul banalului. 
Putem ilustra acest romanesc - unit cu un realism 
cumpătat, economie - prin Întunecare. Primit 
contradictoriu la apariţie (1927) - cu elogii de către unii, cu 
mari rezerve de către alţii - primul roman al lui Cezar 
Petrescu justifică deopotrivă ambele atitudini. Împrejurarea 
este uşor de explicat astăzi. Elogiile, romanul le merita 
datorită gradului neaşteptat de profesionalizare a 
autorului, într-un gen ce părea (şi, până la un punct, era) de 
dată recentă la noi. Romanul nu era doar bine scris, pasabil, 
viu, ci şi actual. Pentru generaţia care făcuse războiul 
mondial era întâiul roman de război realist. Pădurea 
spânzuraţilor putea părea prea specific ardelenesc, iar 
Strada Lăpuşneanu, doar o nuvelă dezvoltată. Dar şi 
rezervele, erau întemeiate: romanul n-avea adâncime şi 
semăna destul de bine cu un reportaj al evenimentelor încât 
să dea lui Pompiliu Constantinescu impresia că-i lipeşte 
orice transfigurare artistică. Citit astăzi, Întunecare ne 
apare ca un document notabil: nu atât pentru epoca pe 


care o zugrăveşte, cât pentru stadiul genului ca atare la 
noi. Întâia parte este spiritual-sentimentală; a doua, numai 
melodramatică. Cezar Petrescu este un pictor alert al 
mondenităţii şi unul ceva mai stânjenit al altor medii şi mai 
ales al frontului. Tipurile sunt fixate uşor, în câteva ace, 
neamănunţite. Lumea aceasta există, e vie, neîndoielnic, 
chiar dacă ne face impresia de deja vu, de absenţă a 
ineditului. Romanescul se demodează cel mai repede 
tocmai pe latura de insolit. Personajele se epuizează de 
obicei în momentul intrării în scenă; nu au evoluţie. Să ne 
amintim o clipă de perifericul Virgil Probotă, profesorul 
stângaci şi şters, când îşi face apariţia pe terasa Cazinoului 
din Constanţa: totul despre el e spus într-un scurt paragraf: 
paharul răsturnat pe masă, mărul rostogolit cu cotul în 
poala unei doamne şi celelalte semne ale stângăciei lui. 
Defectul acestui roman (al romanelor lui Cezar Petrescu în 
general) este reversul însuşirii lui principale: uşurinţa de a 
Zzugrăvi o scenă, un om, un gest, dialogul vioi, evocarea 
melancolică. Un condei abil şi fără profunzime compune 
rapid atmosfera, mişcă tipurile, încheagă conflictele. 

Şi încă: Radu Comşa, tânăr frumos, ambițios şi cuceritor, 
destinat unei cariere strălucite, nu rezistă vocii morale şi se 
duce din proprie iniţiativă pe front (deşi putea să scape); se 
întoarce desfigurat de o urâtă cicatrice; în condiţiile de 
după război, când rănile se închid repede şi viaţa îşi reia 
cursul, nu mai reuşeşte să se adapteze şi ajunge în pragul 
sinuciderii. Aceasta fiind problema etică din Întunecare, 
putem nota două lucruri: întâi, că ca este oarecum 
problema-tip a generaţiei lui Comşa, şi o întâlnim în 
numeroase romane sau piese de teatru de după 1920, în 
variante apropiate; în al doilea rând, că Cezar Petrescu îi dă 
o rezolvare sumară şi exterioară. Procesul în care sufletul 
personajului se preface radical, îmbătrânit de cruda 
experienţă a războiului, nu este nicăieri dezvoltat. Cezar 
Petrescu zugrăveşte doar efectele unor cauze ce rămân 
subînţelese. Aici întrevedem o limită a romanescului. 


Psihologia este eludată (din raţiuni de „economie”: cititorul 
mediu de romane al epocii se plictisea de psihologie), totul 
rămânând la nivelul orizontal al descrierii evenimentelor 
superficiale. Mondenitatea în zugrăvirea căreia Cezar 
Petrescu îşi consumă talentul lui fragil, de reporter iute de 
picior, n-are suflet adânc, ci doar comportament, 
caracteristic. 

Şi iată soluţia: figurarea, oarecum facilă, a crizei spirituale 
prin ceea ce poate părea o metaforă (sau mai degrabă o 
metonimie): cicatricea. Radu Comşa s-a întors de pe front 
cu obrazul mutilat. Această schimbare la faţă, în sens 
propriu, înlocuieşte cu totul schimbarea interioară. E o 
substituire de planuri. Analiza crizei e figurată de cicatrice, 
rezumată printr-o stereotipie. Comşa desface logodna cu 
Luminiţa Vardaru şi îşi ratează cariera, din cauza cicatricei 
care-l marchează. Cicatricea face din arivist un inadaptat. 
Nu poate fi continuitate între cuceritorul (de inimi şi de 
poziţii sociale) de dinainte de război şi dezabuzatul, slabul 
individ, de după război: cicatricea e semnul unei rupturi. Ea 
absoarbe toate sensurile etice şi psihologice. Devine o 
pseudomotivare. Ţine de mitologizare, nu de explicarea 
resorturilor intime. Ne-am putea imagina o clipă romanul în 
două variante: ca pe unul al dezadaptării, printr-o 
experienţă ce a rupt punţile între două lumi şi în care 
cicatricea ar fi trebuit să rămână un pretext, un semn, un 
indiciu; sau, ca altul, al obsesiei, în care cicatricea ar fi fost, 
ea, generatorul dezechilibrului şi al demenţei. Cezar 
Petrescu nu e pregătit pentru cea de a doua, care cerea o 
vocaţie a sondării subconştientului, în manieră Gib 
Mihăescu din nuvele; dar nu e consecvent nici în prima, căci 
nu coboară niciodată cu adevărat în straturile conştiinţei 
etice. Întunecare avea de ales între un roman al conştiinţei 
(ca Pădurea spânzuraţilor) şi unul al subconştientului 
obsesiv (ca Vedenia): a preferat o cale de mijloc, a 
melodramei romaneşti. Totul petrecându-se „pe faţă”, în 
ambele sensuri ale expresiei, cicatricea devine tema părţii a 


doua a romanului, aşa cum mondenitatea a fost tema întâii 
părţi. Legătura dintre ele se vede uşor: cicatricea este în 
definitiv semnul alterării mondenităţii, care, în acest fel 
pătată, îşi pierde imacularea caracteristică. Melodrama din 
Întunecare se joacă într-o mondenitate voioasă şi 
inconştientă, de dinaintea marii conflagrații şi cicatricea 
care o desfigurează. (Arca lui Noe - eseu despre romanul 
romanesc, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, p. 237- 
241.) 

AL. PIRU: Fără să fie ieşite din comun, aceste trei volume 
[de nuvele] anunțau un prozator ce promitea îndeosebi în 
linia tradiţiei. Cezar Petrescu avea ambiţii mai mari. Pe de 
altă parte, literatura fructifica tema războiului care tocmai 
zguduise lumea şi în care fusesem angajaţi. Semnalul îl 
dăduseră, încă din 1916, Maurice Genevoix cu Sous Verdun 
şi Henri Barbusse cu Le Feu, Journal d'une escouade, 
urmaţi de Georges Duhamel cu La Vie des martyrs (1917), 
Civilisation (1918), Possession du monde (1919), ţi Roland 
Dorgelcs cu Croix de bois (1919). După francezi vin 
americanii, John Dos Passos cu Man's initiation 1917 (1920) 
şi Three soldiers (1921), şi germanii, întâi cu Ernst Junger 
(In Stahlgewittern, 1920; Der Kampf als inneres Erlebnis, 
1922; Das Wâldchen 125, 1925; Feuer und Blut, 1926), apoi 
cu jurnalele lui Hans Carossa (Rumânisches Tagebuch, 
Kriegserlebnisse, 1924) şi Rudolph Binding (Aus dem 
Kriege, 1925). La noi apăruseră doar Pădurea spânzuraţilor 
(1922) de Liviu Rebreanu, Strada Lăpuşneanu de Mihail 
Sadoveanu, Balaurul (1923) de Hortensia Papadat- 
Bengescu, Roşu, galben şi albastru (1924) de Ion 
Minulescu. Dacă putem presupune că citise pe cele 
româneşti, nu e sigur că Cezar Petrescu cunoscuse, când a 
început să scrie Întunecare, romanele străine, nici măcar 
pe cele franceze. Vagile idei umanitariste şi pacifiste nu 
veneau din literatură, erau ale epocii. În momentul apariţiei 
(1927-1928), Întunecare a fost, în genere, bine primit, chiar 
elogiat (între alţii de Liviu Rebreanu), cu excepţia lui 


Pompiliu Constantinescu, care obiecta primului volum 
(despre al doilea n-a mai scris), lipsa de reconstituire 
artistică, confuzia dintre realitate şi artă, aspectul de 
reportaj al prezentării eroilor şi faptelor. Adevărul este că 
autorul a avut un plan şi că ficţiunea nu lipseşte, în discuţie 
putând fi doar proporţiile expunerii şi aglomerarea de 
lucruri exterioare. Radu Comşa, tânăr avocat de ispravă, se 
îndrăgosteşte de fata maestrului său, politician, om de 
afaceri şi moşier, Alexandru Vardaru, pe nume Luminiţa. Nu 
e ceea ce se înţelege de obicei printr-un arivist, ci mai 
curând un idealist care în nici un caz nu pune emanciparea 
socială mai presus de dragoste, mai ales că Alexandru 
Vardaru nutreşte speranţe în el pentru odrasla sa. Suntem 
în faza neutralității, şi Alexandru Vardaru n-are scrupule, 
pentru că vinde grâu germanilor, în vreme ce Radu Comşa 
nu evită relaţiile cu femeile de lume, de felul soţiei altui om 
de afaceri, Sofron Vesbianu, Zoe, fiica, unui aristocrat 
ruinat la jocul de cărţi, Dumitraşcu Racliş. Autorul e 
îndemânatic în creionarea figurilor, abil în prezentarea 
unor medii mondene (unde profesorul Virgil Probotă e 
stânjenit) sau obscure (unde poetul Dan Şcheianu se 
droghează). Alexandru Vardaru are un frate colonel, Pavel, 
om galant, cu un fiu, Mihai (ecou din Duiliu Zamfirescu). 
Cunoaştem şi o gazdă de studenţi, pe madam Cimbru. 
Scenele sunt derulate repede, intriga fiind înlocuită prin 
descrieri şi conversații, în spatele eroilor ghicindu-se mai 
totdeauna autorul. În locul romanului de dragoste între 
Radu şi Luminiţa, suntem pe nesimţite purtaţi pe front, 
vedem o scenă de luptă, ofiţeri români şi ruşi, soldaţi, tot ce 
aduce războiul, răniţi şi morţi. Moare Mihai Vardaru, iar 
Radu Comşa, înrolat şi el voluntar, ca să nu se ruşineze de 
semeni, se alege desfigurat. Autorul nu izolează momentul 
spre a urmări, în continuare, devotamentul sau 
ingratitudinea Luminiţei; are loc doar o scurtă întâlnire, din 
care eroul înţelege că, în aceste condiţii, logodna se rupe. 
Drama rămâne mai departe în plan exterior. Cu o cicatrice 


pe faţă, Radu Comşa trăieşte mutilarea sa sufletească, e 
revoltat ca războiul nu a adus nici o prefacere socială sau 
morală, regăseşte mizeria din lumea rurală, constată 
dezamăgirea foştilor camarazi de arme şi, revăzând la 
Constanţa pe Luminiţa măritată şi cu un copil, se sinucide 
înecându-se. S-au făcut unele analogii cu eroii din Război şi 
pace de Tolstoi. Înstrăinarea Luminiţei de Comşa reproduce 
pe aceea a Nataşei de Andrei Bolkonski, psihologic mult mai 
puţin adâncită de Cezar Petrescu, care a repurtat priu 
specularea sfârşitului tragic al eroului său un mare succes 
printre cititori. Amănunt semnificativ: mulţi părinţi au dat 
fiicelor lor, după lectura romanului Întunecare, numele 
Luminiţa, foarte răspândit până azi. G. Călinescu vedea în 
Întunecare o cronică de o anume eleganţă ziaristică, 
expediind însă tipologia în favoarea studiului social. 
Adevărul e că, o dată cu romanul lui Cezar Petrescu şi mai 
târziu nu au apărut în alte literaturi romane de război mai 
bune, indiferent de ecoul lor contemporan. În această 
categorie întră Im Westen nichts Neues (1928) de Erich 
Maria Remargue, Krieg (1928) de Ludwig Renn, Oameni în 
război de Andreas Latzko, A Farewell to Arms (1929) de 
Ernest Hemingway, Les Thibault, VII, L'Ete 1914 (1936) de 
Roger Martin du Gard. Cel mai bun roman pe tema 
războiului din 1916 - 1918 l-a scris la noi Camil Petrescu: 
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930). 
[...] 

Unele personaje ale Cronicii româneşti a veacului XX se 
repetă dintr-un roman în altul, din păcate nu cele de prim- 
plan. Bogdan Cernegură din Ochii strigoiului e secundar în 
Întunecare. Teofil Steriu din Calea Victoriei reapare în Oraş 
patriarhal. Iordan Hagi-lordan revine în Aurul negru, iar 
Zaharia Duhu trece din Comoara regelui Dromichet în 
Aurul negru, unde însă e personaj secundar. Grigore 
Panţăru figurează în Oraş patriarhal şi 1907. Eleazar din 
Baletul mecanic e reluat în Greta Garbo. Emil Sava apare în 
Oraş patriarhal, Aurul negru, Apostol, Războiul lui lon 


Săracu şi nuvela Ai noştri ca brazii. Dinu Grinţescu din 
Plecat fără adresă 1900 e mai consistent în Comoara 
regelui Dromichet. Ion Lenş din Ochii strigoiului, alter ego 
al autorului, revine în Adăpostul Sobolia. Deşi unii eroi se 
ţin minte prin nume după lectură, precum Radu Comşa, 
Alexandru şi Pavel Vardaru, Constantin Lipan şi lon Ozun, 
Ionel Florinel, Bibia, Guguf şi Eleazar, Zaharia Duhu, Adrian 
Sântion, Tudor Stoenescu-Stoian, Sandu Buhuş şi Atanasie 
Blându, Nicolae Apostol, Sergiu Miclăuş, Paul I. Năgară, 
Jordache Cumpătă, Lalu Măldărescu, Neagu Ilomaziu, cu 
greu s-ar putea vorbi la Cezar Petrescu de tipologie, mai 
toate personajele sale întruchipând figura inadaptabilului, 
învins chiar când e ambițios, arivist, aventurier, potentat, 
bogat sau sărac. Autorul nu izbuteşte să iasă din propria-i 
piele, să dea eroilor săi o existenţă de sine stătătoare, 
obiectivă. Lucrul e cu atât mai supărător în Romanul lui 
Eminescu. O greşeală e şi aceea de a prezenta în romanele 
sale tipuri de scriitori care, nefiind evocaţi prin creaţia lor, 
rămân goale nume. Multe personaje reprezintă doar 
profesiuni caricate în chip convenţional. Analiza psihologică 
se opreşte la suprafaţă, Radu Comşa nu mai e la sfârşit 
decât cicatricea sa. În general, autorul ne oferă în loc de 
oameni vii, măşti. Bogdan Cernegură nu e decât o fantomă. 
Se rețin câteva portrete de femei. 

Sunt şi alte carenţe ale prozatorului. Adeseori naraţiunea 
sa trenează, fiind înlocuită de lungi divagaţii, relaţiuni 
parazitare de fapt reflecţii gazetăreşti, interminabile 
conversații, demonstraţii erudite, expoziţii de peisaje sau 
decor, aglomerare de personaje, anecdote, reportaje, silind 
pe cititor să sară paginile, să găsească mai repede sfârşitul. 
În ciuda vioiciunii şi uneori chiar eleganţei frazelor, o 
impresie de prolixitate şi redundanţă nu se poate evita. 
Romanele în trei volume puteau fi scrise într-un singur 
volum, la fel cele în două volume. Cu toate acestea, Cezar 
Petrescu are fantezie, ştie să construiască (poate face o 
carte din orice, zicea fără maliţie G. Călinescu), posedă 


darul evocării, sentimentul tragicului şi al comicului, se 
pricepe să întreţină curiozitatea lectorului, să-l convingă de 
adevărul întâmplărilor, să-i ofere iluzia realităţii. E un 
scriitor realist, cum îi plăcea să se recunoască singur, un 
realist critic până în 1947, cu aspirații în direcţia 
realismului socialist, după aceea, începând cu volumul de 
nuvele Vino şi vezi, din păcate confecţionat, artificial. 
Substanţial, dovadă romanul rămas în manuscris Vladim 
sau drumul pierdut, editat postum numai în parte, Cezar 
Petrescu rămânea la reprezentarea subiectivă, dezamăgită, 
a unei lumi crepusculare. 

Corespondenţa întâmplătoare sau prin contagiune cu 
scrieri contemporane de ecou ale unor autori reputați 
precum Hardy, Bourget, Barres, Romain Rolland, Gide, 
Roger Martin du Gard, Giraudoux, Duhamel, Benoit, 
Morand, Remarque, Dos Passos, Romains a făcut din Cezar 
Petrescu un scriitor modern sau lăsând impresia de 
modernitate. În acelaşi timp, el a satisfăcut şi încă mai 
satisface gustul consumatorului de literatură curentă, de 
roman popular. În perioada interbelică, numai Ionel 
Teodoreanu, din scriitorii de merit, l-a concurat în această 
privinţă. S-au citit mai ales Întunecare (opt ediţii până în 
1944, şapte din 1953 până în 1966), Calea Victoriei (şase 
ediţii până în 1944, încă două din 1957 până în 1965), 
Fram, ursul polar (opt ediţii până în 1944, încă trei din 
1948 până în 1955), Apostol (cinci ediţii până În 1944, încă 
trei din 1955 până în 1963), Comoara regelui Dromichet - 
Aurul negru (cinci ediţii până în 1944, încă trei la un loc din 
1949 până în 1961), Romanul lui Eminescu (şapte ediţii 
până în 1945, ediţia a opta în 1968, în timp ce Viaţa lui 
Mihai Eminescu de G. Călineseu era în 1964 la a patra 
ediţie, abia după această dată întrecând numărul de ediţii 
al romanului lui Cezar Petrescu). [...] 

Traducerea franceză a lui Iosif Igiroşanu din Întunecare (3 
vol., 1956) a permis editorilor Laffont-Bompiani s-o insereze 
în Dictionnaire des oeuvres contemporaines de tous les 


pays, Paris, 1968, sub cuvintele: „Acest roman are vigoarea 
unei mărturii asupra societăţii româneşti din timpul şi de 
după primul război mondial. Personajele, prin reacţiile lor 
faţă de împrejurările locale, lărgesc subiectul şi-i dau o 
dimensiune universală...” 

Credem că, într-o mare parte a operei sale, Cezar 
Petrescu este un scriitor viabil. Se vor citi, desigur, în 
continuare, nuvelele lui, îndeosebi cele din Aranca, ştima 
lacurilor, şi romanele Întunecare, Calea Victoriei, Baletul 
mecanic, Comoara regelui Dromichet, Oraş patriarhal. 
Apostol, Dumineca orbului, Cheia Visurilor, Carlton, Tlapirul 
şi romanul pentru copii (recent ecranizat) Fram, ursul polar 
(Cezar Petrescu, azi, studiu introductiv la Cezar Petrescu: 
Opere, I, Bucureşti, Editura Minerva, 1985, colecţia 
„Scriitori români”, p. XI-XIII, XLIII-XIVI.) 


SFÂRŞIT 


1 Alexei Tolstoi, în Despre scris şi scriitori, Editura de stat 
pentru literatură şi artă, 1953 

2 Cezar Petrescu: Literatura după război, în „Hiena”, an, |, 
nr. 3, 3 februarie 1919, p.14.