Clive Staples Lewis — Cronicile Din Narnia — V7 Ultima Batalie

Clive Staples Lewis 


Clive Staples Lewis 


Cronicile din Narnia - Vol 7 
ULTIMA BĂTĂLIE 


Capitolul 1 

LÂNGĂ LACUL ÎNVOLBURAT. 

În ultimele zile ale Namiei, departe de tot, spre apus, 
dincolo de Pustiul Pleşuv şi aproape de marea cascadă, 
trăia un Maimuţoi. Era atât de bătrân, încât nimeni nu-şi 
mai amintea când venise să locuiască prima oară prin acele 
părți; şi era cel mai isteţ, cel mai pocit şi cel mai zbârcit 
Maimuţoi din citi existaseră vreodată. Avea o căsuţă de 
lemn cu acoperiş de frunze, sus, între crengile unui copac 
falnic şi îl chema Marafet. În acea parte a pădurii, nu 
vieţuiau prea multe Animale Vorbitoare, nici Oameni, Pitici 
sau făpturi de alt fel, însă Marafet avea un vecin care îi era 
prieten: măgarul Nedumirici. În fine, aşa spuneau amândoi, 
ca erau prieteni, însă, după cum se desfăşurau lucrurile, te- 
ai fi gândit că Nedumirici era, mai degrabă, sluga lui 
Marafet şi nu prietenul lui. Nedumirici făcea toată treaba. 
Când se duceau împreună la râu, Marafet umplea cu apă 
burdufurile mari din piele, însă Nedumirici era cel care le 
căra înapoi. Când aveau nevoie de ceva din oraşele aflate în 
josul râului, Nedumirici era cel care se ducea până acolo, 
cu panerele goale în spinare şi venea înapoi cu ele pline şi 
grele. Şi toate bunătăţile aduse de Nedumirici erau 
mâncate de Marafet; căci, cum zicea Marafet: „Pai, vezi tu, 
Nedumirici, eu nu pot mânca iarbă şi scaieţi ca tine, aşa că-i 
normal să mă descurc altfel”. lar Nedumirici spunea 
întotdeauna, „Sigur că da, Marafet, sigur că da. Te înţeleg 
perfect.” Nedumirici nu se văita niciodată, fiindcă ştia că 
Marafet era mult mai deştept decât el şi socotea că era 


foarte frumos din partea acestuia să fie prieten cu el. lar 
dacă se întâmpla ca Nedumirici să încerce să-l contrazică în 
vreo privinţă, Marafet spunea întotdeauna: „Zău aşa, 
Nedumirici, înţeleg mai bine decât tine ce trebuie făcut. 
Doar ştii bine că n-ai prea multă minte, Nedumirici.” Şi 
Nedumirici zicea şi el de fiecare dată: „Da, Marafet. Ai 
dreptate. N-am prea multă minte.” După care ofta şi făcea 
cum îi spunea Marafet. 

Într-o bună dimineaţă, pe la începutul anului, au ieşit 
amândoi la plimbare pe malul Lacului Învolburat. Lacul 
Învolburat este iazul acela mare de sub stânci, în capătul 
vestic al Namiei. O cascadă imensă se varsă în el cu un urlet 
bubuitor, iar Râul Namia curge de-acolo, ieşind prin 
cealaltă parte. Din cauza cascadei, apele lacului se leagănă 
veşnic, bolborosesc şi spumegă în bulboane, de unde şi 
numele de Lacul Învolburat. Cel mai vioi şi jucăuş este la 
începutul primăverii, când apele cascadei se umflă de la 
zăpezile topite şi scurse de pe munţii înalţi, aflaţi dincolo de 
Namia, în Deşertul de Apus, de unde vine nul. Şi, cum se 
uitau ei la Lacul Învolburat, dintr-o dată Marafet îşi lungi 
degetul uscăţiv şi negricios, zicând: 

— Uite! Ce-i aia? 

— Ce-i aia „ce”? Făcu Nedumirici. 

— Chestia aia galbenă, care a apărut acum din cascadă. 
Uite! Se vede din nou, pluteşte. Trebuie neapărat să aflăm 
ce e. 

— Chiar trebuie? Zise Nedumirici. 

— Sigur că trebuie, îi răspunse Marafet. S-ar putea să fie 
ceva folositor. Hai, ţuşti în lac, ca un băiat bun ce eşti şi 
pescuieşte-o de-acolo, să ne lămurim şi noi despre ce-i 
vorba. 

— "Ţuşti în lac, eu?! Făcu Nedumirici, ciulind urechile lungi. 

— Păi, cum o sa ajungem la chestia aia, dacă nu sari în 
apă?! Zise Maimuţoiul. 

— Dar - dar n-ar fi mai bine dacă te-ai băga tu în lac? 
Spuse Nedumirici. Fiindcă, ştii, tu vrei musai să afli ce e 


chestia aia şi nu eu. lar tu ai şi mâini. La fel ca Oamenii şi 
Piticii, poţi prinde şi apuca orice lucru. Eu, însă, am doar 
copite. 

— Zău aşa, Nedumirici, zise Marafet nu mi-aş fi închipuit 
vreodată că poţi să spui lucruri din astea. Nu m-aşteptam 
din partea ta la aşa ceva, pe cuvânt. 

— Dar, de ce, ce-am spus atât de rău? Făcu Măgarul, 
vorbind pe un ton destul de spăsit, fiindcă vedea bine că 
Marafet era profund jignit. N-am vrut decât să... 

— Să mă pui pe mine să intru în apă, îl întrerupse 
Maimuţoiul. De parcă n-ai şti prea bine cât de sensibile sunt 
maimuţele la plămâni şi cât de uşor pot răci! Foarte bine. 
Voi intra în apă. Mi-e destul de frig şi-aşa, cu vântul ăsta 
năprasnic. Dar am să mă bag în apă. Probabil că voi muri. 
Şi atunci îţi va părea rău. 

Şi, după tremurul din glas, s-ar fi zis că Marafet era gata 
să izbucnească în plâns. 

— Nu, te rog, nu, te rog, nu, te rog, exclamă Nedumirici, 
pe jumătate răgind şi pe jumătate vorbind. Marafet, nu mi-a 
trecut niciodată prin minte aşa ceva, îmi pare rău, n-am 
vrut. Doar ştii cât de nătărău sunt şi că nu mă duce capul să 
mă gândesc la mai multe lucruri deodată. Am uitat cât eşti 
de sensibil la plămâni. Bineînţeles că eu am să intru în apă. 
Nici să nu te gândeşti să faci tu aşa ceva. Da, Marafet, îmi 
promiţi? 

Aşa ca Marafet i-a promis, iar Nedumirici a plecat tropa- 
tropa pe cele patru copite să ocolească marginea stâncoasă 
a Lacului şi să găsească un loc pe unde să intre în apă. Pe 
lângă faptul că afară era tare frig, nu părea deloc un fleac 
să intri în apa aceea agitată şi înspumată, aşa că Nedumirici 
a stat şi a dârdâit cam un minut, până să se încumete s-o 
facă. Numai că Marafet s-a şi apucat să-i strige din spate: 
„Poate că mai bine intru eu, Nedumirici”. lar când a auzit 
asta, Nedumirici a zis: „Nu, nu. Mi-ai promis. Uite, intru 
acum” şi chiar a intrat în apă. 


O masă enormă de spumă l-a izbit în faţă, umplându-i gura 
cu apă şi orbindu-l. Pe urmă, s-a vârât cu totul sub apă timp 
de câteva secunde, iar când a ieşit iarăşi la suprafaţă era în 
cu totul altă parte a Lacului. După aceea, l-a prins vârtejul 
şi l-a tot învârtit din ce în ce mai repede, până l-a purtat 
drept sub cascadă, iar forţa apei l-a împins în jos, 
scufundându-l tot mai adânc, încât a simţit că nu-şi mai 
putea ţine răsuflarea până să ajungă iarăşi la suprafaţă ca 
să ia o gură de aer. Iar când în sfârşit a scos capul deasupra 
şi a văzut că se apropiase cât de cât de obiectul pe care 
încerca să-l prindă, acesta s-a îndepărtat de el, purtat de 
apă până sub cascadă, unde s-a dus la fund. Şi, când a ieşit 
iarăşi la suprafaţă, era foarte departe de el. Până la urmă, 
însă, când era mort de oboseală, lovit de peste tot şi 
înţepenit de frig, a izbutit să prindă obiectul cu dinţii. Şi 
uite-aşa a ieşit din apă, cărându-l în bot şi împleticindu-se 
cu copitele din faţă în el, fiindcă era mare cât un covoraş, 
foarte greu, rece şi lipicios. 

L-a azvârlit pe jos în faţa lui Marafet şi-a rămas acolo în 
picioare, şiroind de apă, dârdâind şi încercând să-şi 
recapete suflul. Maimuţoiul, însă, nici gând să-i arunce vreo 
privire sau să-l întrebe cum se simte. Maimuţoiul tot dădea 
târcoale Obiectului, întinzându-l, pipăindu-l şi mirosindu-l. 
Pe urmă, în ochi i-a apărut o licărire răutăcioasă şi a zis: 

— E o piele de leu. 

— Iha-auh-auh-oh, zău? Făcu Nedumirici, gâfâind. 

— Mda, mă tot întreb... Mă tot întreb... Mă tot întreb, 
zicea Marafet ca pentru sine, muncindu-şi creierii. 

— Cine l-o fi omorât pe bietul leu?! Spuse Nedumirici 
numaidecât. Ar trebui să-l îngropăm, să facem o 
înmormântare. 

— Oh, n-a fost un Leu Vorbitor, spuse Marafet. Nu merită 
să-ţi baţi capul cu asta. Hăt, departe, în Deşertul de Apus, 
dincolo de Urlătoare, nu există Animale Vorbitoare. 
Pesemne că pielea asta vine de la un leu sălbatic, mut şi 
prost. 


Ceea ce, la drept vorbind, aşa şi era. Cu câteva luni 
înainte, un Vânător, un Om, omorâse şi jupuise acest leu 
undeva departe, prin Deşertul de Apus. Numai ca nu asta e 
important pentru povestea noastră. 

— Oricum, Marafet, insistă Nedumirici, chiar dacă pielea 
asta vine de la un leu sălbatic şi mut, nu crezi că s-ar cădea 
să-l înmormântăm cum se cuvine? Adică, toţi leii sunt într- 
un fel nişte făpturi - în fine, nişte făpturi destul de solemne, 
nu-i aşa? Din cauza ştii tu Cui. Aşa e sau nu? 

— Nu-ţi mai băga tot felul de prostii în cap, Nedumirici, 
zise Marafet. Nu-ţi şade bine dacă gândeşti prea mult. O să- 
ţi facem din pielea asta o haină de iarnă, groasă şi 
călduroasă. 

— Oh, nu cred că mi-ar plăcea, spuse Măgarul. Ar părea - 
adică celelalte Lighioane ar putea crede - vreau să zic că m- 
aş simţi nu ştiu cum... 

— Ce tot îndrugi acolo? Făcu Marafet, scărpinându-se de 
jos în sus, cum fac maimuţele. 

— Cred că ar fi o dovadă de lipsă de respect faţă de 
Marele Leu, faţă de Aslan însuşi, dacă un măgar ca mine s- 
ar foi de colo-colo împopoţonat cu o piele de leu, zise 
Nedumirici. 

— Ia, te rog, să nu mă mai contrazici atât, i-o trânti 
Marafet. Un măgar ca tine habar n-are de lucrurile astea. 
Ştii că nu eşti în stare să gândeşti, Nedumirici, aşa că de ce 
nu mă laşi pe mine să gândesc în locultău?! Decenute 
porţi frumos cu mine, aşa cum mă port eu cu tine? Nu cred 
că eu pot face totul. Ştiu că la unele lucruri te pricepi mai 
bine decât mine. De aceea te-am şi lăsat să intri tu în lac; 
ştiam că te puteai descurca mai bine decât mine. Dar de ce 
nu am şi eu dreptul, când îmi vine rândul, să fac ceva ce eu 
pot face şi tu nu? Chiar sunt sortit să n-am voie niciodată să 
fac nimic? Haide, fii cinstit. Fiecare, când ne vine rândul. 

— Oh, da, fireşte, dacă aşa vrei tu, se învoi Nedumirici. 

— Ştii ce?! Zise Marafet. Ce-ar fi să te duci în galop iute 
până la Chippingford, pe malul râului, să vezi dacă n-au 


cumva portocale şi banane. 

— Dar sunt atât de obosit, Marafet, se văită Nedumirici. 

— Da, dar eşti ud leoarcă şi mort de frig, spuse 
Maimuţoiul. Aşa că trebuie să te încălzeşti, or, un galop 
săltat şi iute este exact ce ţi-ar prinde bine acum. În plus, 
nu uita că azi e zi de târg la Chippingford. 

După care, desigur, Nedumirici a zis că avea să meargă. 

De îndată ce a rămas singur, Marafet s-a urnit din loc, 
mergând târâş când în două, când în patru labe, până cea 
ajuns la copacul lui. Acolo, a început să se cocoaţe, 
legănându-se din creangă în creangă, bombănind şi rânjind 
tot timpul, până ce a urcat în căsuţa lui. Avea acolo ac, aţă şi 
nişte foarfece mari; căci era un Maimuţoi isteţ, iar Piticii îl 
învăţaseră să coasă. A vârât ghemul de aţă (dintr-un 
material foarte gros, ca un fel de sfoară) în gură, iar 
obrazul i s-a umflat în afară, de parcă ar fi supt o bomboană 
imensă. Şi-a pus acul între buze şi a luat foarfecele cu laba 
stângă. Pe urmă, s-a dat jos din copac şi, târâş-grăpiş, s-a 
dus până la pielea de leu. S-a ghemuit pe jos lângă ea şi s-a 
apucat de lucru. 

Şi-a dat seama numaidecât că trupul format de pielea de 
leu era prea lung pentru Nedumirici şi că grumazul părea 
prea scurt. Aşa că a tăiat o bucată bună din trup şi a făcut 
din ea un guler lung, pentru grumazul lung a lui 
Nedumirici. După aceea, a tăiat capul şi a cusut gulerul 
între cap şi umeri. Pe ambele margini ale pielii a cusut nişte 
şireturi, ce urmau să fie legate sub pieptul şi stomacul lui 
Nedumirici. Când şi când, mai trecea în zbor pe deasupra 
câte o pasăre, iar Marafet se oprea din lucru, privind 
îngrijorat în sus. Nu voia să vadă cineva ce făcea el acolo. 
Dar niciuna dintre păsările pe care le-a văzut nu era Pasăre 
Vorbitoare, aşa că nici nu conta. 

Târziu, după-amiaza, s-a întors şi Nedumirici. Nu mergea 
la trap, ci înainta răbdător, târându-şi picioarele, cum fac 
catârii. 


— N-am găsit portocale, zise el şi nici banane. Şi sunt tare 
obosit. 

După care s-a lungit pe jos. 

— Hai încoace să probezi haina ta nouă din piele de leu, 
spuse Marafet. 

— Dă-o-ncolo de vechitură, zise Nedumerici. O probez 
mâine dimineaţă. Astă-seară sunt prea obosit. 

— Ce bădăran eşti, Nedumeriri, făcu Marafet. Dacă tu eşti 
obosit, păi eu atunci ce să mai zic? Toată ziua, în timp ce tu 
te răcoreai la plimbărică prin vale, am trudit din greu să-ţi 
fac o haină. Mi-au obosit labele atât de tare, încât de-abia 
mai pot ţine foarfecele. Şi tu, nici măcar un mulţumesc, nici 
măcar să catadicseşti să te uiţi la haină, nici măcar să te 
sinchiseşti şi tu un pic... Şi. Şi. 

— Dragul meu Marafet, zise Nedumirici, ridicându-se 
numaidecât. lartă-mă. M-am purtat oribil. Cum să nu vreau 
s-o probez cu plăcere? Arată pur şi simplu splendid. Hai să 
vedem cum vine. le rog, haide. 

— Fie, dar stai nemişcat, spuse Maimuţoiul. 

Fiind foarte grea, s-a căznit mult până ce a izbutit să ridice 
pielea, însă până la urmă, trăgând, împingând, pufăind şi 
suflând, a pus-o pe măgar. A legat-o pe sub trupul lui 
Nedumirici, după aceea a legat picioarele în jurul 
picioarelor lui Nedumirici şi coada în jurul cozii lui 
Nedumirici. Prin gura larg deschisă a capului de leu se 
vedeau botul cenuşiu şi faţa lui Nedumirici. Aşa că cine 
văzuse un leu în carne şi oase n-avea cum să fie tras pe 
sfoară, în schimb, dacă cineva care nu văzuse niciodată un 
leu se uita la Nedumirici îmbrăcat cu pielea de leu îl 
confunda sigur cu un leu, de nu se apropia prea mult, iar 
lumina nu era prea grozavă sau dacă Nedumirici nu se 
apuca să ragă sau să hârşăie din copite. 

— Araţi minunat, absolut minunat, exclamă Maimuţoiul. 
Cine te-ar vedea acum ar zice că eşti Aslan, Marele Leu 
însuşi. 

— Ar fi de-a dreptul groaznic, spuse Nedumirici. 


— Ba n-ar fi deloc, replică Marafet. Toată lumea ar face ce 
ai spune tu. 

— Dar eu nu vreau să spun nimănui ca să facă ceva! 

— Gândeşte-te numai la cât bine am putea face! Spuse 
Marafet. M-ai pune pe mine să te povăţuiesc. M-aş gândi ce 
porunci înțelepte ai putea să dai. Şi toată lumea ar trebui să 
ni se supună, până şi Regele însuşi. Am pune totul la punct 
în Namia. 

— Dar nu e totul oricum pus la punct? Se miră Nedumirici. 

— Ce?! Zbieră Marafet. Totul pus la punct? Când nu 
găseşti portocale şi banane? 

— Păi, ştii, spuse Nedumirici, nu există prea multă lume - 
de fapt, în afară de tine nu cred că mai e nimeni care să 
vrea chestii din alea. 

— Mai e şi problema zahărului, insistă Marafet. 

— Hm, da, zise Măgarul. Ar fi bine dacă s-ar găsi ceva mai 
mult zahăr. 

— Bun, atunci, s-a făcut, spuse Marafet. Tu te dai drept 
Aslan, iar eu îţi zic ce să spui. 

— Nu, nu, nu, se încăpăţână Nedumirici. E groaznic ce 
spui. N-ar fi deloc bine, Marafet. N-oi fi eu prea isteţ, dar 
atâta lucru pricep şi eu. Ce s-ar alege de noi, dacă 
adevăratul Aslan şi-ar face apariţia? 

— Presupun că ar fi foarte încântat, zise Marafet. Probabil 
că de-aia ne-a şi trimis pielea de leu, ca să putem pune 
lucrurile la punct. Oricum, să ştii că nu catadicseşte 
niciodată să-şi facă apariţia. Cel puţin în ziua de azi. 

În acel moment, de deasupra s-a auzit o cumplită 
bubuitură de tunet şi un mic cutremur a zgâlţâit pământul. 
Cele două animale şi-au pierdut echilibrul şi au fost trântite 
pe jos, cu nasul în praf. 

— Poftim! A rostit Nedumirici gâfâind, de îndată ce şi-a 
mai recăpătat suflul. Asta a fost un semn, un avertisment. 
Ştiam eu că săvârşesc ceva teribil de rău. Scoate 
numaidecât de pe mine pielea asta păcătoasă! 


— Nu, nu, spuse Maimuţoiul (a cărui minte lucra foarte 
repede). Semnul trebuie interpretat cu totul altfel. Tocmai 
voiam să-ţi spun că dacă adevăratul Aslan, cum îl numeşti 
tu, ar vrea să continuăm pe calea pe care am pomit-o, 
atunci ne-ar trimite o bubuitură de tunet şi un cutremur de 
pământ. N-am apucat, însă, să-ţi mai zic asta, că semnul în 
sine mi-a luat-o înainte. Acum, Nedumirici, trebuie neapărat 
să faci aşa. Şi, te rog, hai să nu ne mai ciondănim. Ştii bine 
că nu pricepi chestiile astea. De unde să aibă habar un 
măgar cum e cu semnele? 

Capitolul 2 

NESĂBUINŢA REGELUI. 

Cam la trei săptămâni de la această întâmplare, ultimul 
dintre regii Namiei şedea sub falnicul stejar de lângă uşa 
cabanei sale de vânătoare, unde, primăvara când vremea 
era plăcută, stătea zece zile sau chiar mai mult. Clădirea 
era joasă, cu acoperiş de paie, nu departe de capătul de 
răsărit al Pustiului Pleşuv şi ceva mai sus de punctul de 
întâlnire a celor două râuri. Îi plăcea să locuiască acolo, 
ducând un trai simplu, în plină libertate, departe de fastul şi 
pompa cetăţii domneşti, Cair Paravel. Îl chema Regele 
Tirian şi avea între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani; avea 
umerii laţi şi puternici şi trupul musculos, însă barba îi era 
încă rară. Avea ochi albaştri şi un chip dârz şi onest. 

Nu era nimeni cu el în acea dimineaţă de primăvară, în 
afara de dragul său prieten, Giuvaier Inorogul. Se iubeau 
ca fraţii şi în războaie fiecare salvase viaţa celuilalt. 
Animalul domnesc stătea în picioare, aproape de jilţul 
Regelui şi, cu gâtul răsucit, îşi lustruia cornul albastru 
frecându-l de pielea de pe trup, albă ca laptele. 

— Astăzi n-am chef să fac nimic, Giuvaier, spuse Regele. 
Nu-mi ies din cap veştile astea minunate. Crezi că vom mai 
afla şi altele astăzi? 

— Nicicând în vremea noastră şi nici în vremea părinţilor 
sau a bunicilor noştri nu s-a auzit zvon mai minunat, Sire, 
spuse Giuvaier, cu condiţia să fie adevarat. 


— Cum să nu fie adevărat? Exclamă Regele. S-a scurs mai 
bine de o săptămână de când primele păsări au trecut în 
zbor deasupra noastră, spunând: Aslan e aici, Aslan a venit 
din nou în Namia. Şi după aceea au urmat veveriţele. Ele 
nu-l văzuseră, dar ziceau că, în mod sigur, se află în pădure. 
Pe urmă, a venit Cerbul. A zis ca l-a văzut cu ochii lui, 
undeva în depărtare, la lumina lunii, în Pustiul Pleşuv. Apoi 
a venit Omul acela negricios cu barbă, negustorul din 
Calormen. Calormenilor nu prea le pasă de Aslan, însă tipul 
vorbea despre asta ca şi cum n-ar fi încăput nici urmă de 
îndoială. Iar aseară a fost Bursucul, care şi el l-a văzut pe 
Aslan. 

— Într-adevăr, Sire, îi răspunse Giuvaier. Îi cred pe toţi. 
Dacă par cumva că mă îndoiesc este doar fiindcă prea mare 
mi-e bucuria pentru a îngădui ca certitudinea să mi-o 
astâmpere. E-aproape prea frumos pentru a fi adevărat. 

— Da, zise Regele oftând adânc, înfiorat aproape de 
încântare. Întrece tot ce mi-am dorit vreodată în viaţă. 

— Ascultă! Spuse Giuvaier, lăsând capul într-o parte şi 
ciulind urechile în faţă. 

— Ce e? Întrebă Regele. 

— Zgomot de copite, Sire, spuse Giuvaier. Un cal la galop. 
Un cal foarte puternic şi greu. Pesemne unul dintre 
Centauri. la te uită, a ajuns. 

Un Centaur voinic, cu barbă aurie, cu sudoare de om pe 
frunte şi năduşeală de cal pe pântece, ţâşni spre Rege, se 
opri şi făcu o plecăciune adâncă. 

— Salutare, Rege, strigă el, cu glas gros ca de taur. 

— Hei, i-ascultă! Zise Regele, privind peste umăr spre uşa 
cabanei de vânătoare. Un pocal cu vin pentru nobilul 
Centaur. Bun venit, Roonwit. Trage-ţi sufletul şi spune-ne ce 
te-aduce pe la noi. 

Din casă ieşi un paj ducând un pocal mare din lemn, 
gravat ciudat, pe care i-l dădu Centaurului. Centaurul ridică 
pocalul, spunând: 


— Închin în primul rând pentru Aslan şi pentru adevăr, iar 
apoi pentru sănătatea Maiestăţii tale. 

Şi sorbi dintr-o înghiţitură tot vinul (ce-ar fi îndestulat de-a 
binelea şase bărbaţi voinici), după care dădu pocalul înapoi 
pajului. 

— Ei bine, Roonwit, spuse Regele. Ne-aduci veşti noi 
despre Aslan? 

Uşor încruntat, Roonwit avea un aer foarte grav. 

— Sire, începu el. Ştii bine cât amar de ani am trăit şi cât 
de mult am studiat eu stelele; căci noi, Centaurii, trăim mai 
mult decât voi, Oamenii şi chiar mai mult şi decât voi, 
Inorogii. De când sunt eu pe lume niciodată n-am văzut 
scrise pe cer lucruri atât de cumplite ca acelea pe care le- 
am desluşit, noapte de noapte, de la începutul acestui an. 
Ştiu din zodiacele mele că de cinci sute de ani n-au mai 
existat nişte conjuncţii ale aştrilor atât de dezastruoase. 
Aveam oricum de gând, Maiestate, să vin să te previn că o 
mare nenorocire planează asupra Namiei. Azi-noapte, însă, 
am aflat zvonul că Aslan umblă prin Namia. Sire, să nu crezi 
baliverna asta. Stelele nu mint niciodată, pe când Oamenii 
şi Animalele - da. Dacă Aslan ar fi urmat, într-adevăr, să 
vină în Namia, stelele ar fi prezis-o. lar dacă ar venit cu 
adevărat, toate stelee benefice s-ar fi adunat la un loc, în 
onoarea lui. Totul e o minciună. 

— O minciună?! Izbucni Regele cu înverşunare. Ce făptură 
din Namia sau din lumea toată ar cuteza să mintă într-o 
asemenea privinţă? 

Şi, fără să-şi dea seama, duse mâna la plăselele săbiei. 

— Asta eu n-am de unde şti, Stăpâne, zise Centaurul. Dar 
ştiu în schimb că pe pământ există mincinoşi, pe când în 
lumea stelelor - nu. 

— Mă întreb, începu Giuvaier, dacă totuşi nu s-ar fi putut 
ca Aslan să vină, deşi astrele au prezis altceva. 

— El nu e robul stelelor, ci Creatorul lor. Nu se spune în 
niciuna dintre vechile legende că Ele un leu supus. 


— Bravo, Giuvaier, bravo, exclamă Regele. Exact astea 
sunt cuvintele: nu e un leu supus. Apar în nenumărate 
basme. 

Roonwit tocmai ridicase mâna, aplecându-se în faţă să-i 
spună ceva Regelui, cu multă ardoare, când toţi trei 
întoarseră capul la auzul unui fel de bocet, care se apropia 
din ce în ce mai mult. Spre apus, pădurea era atât de deasă, 
încât nu puteau desluşi deocamdată făptura care venea 
spre ei. Curând, însă, izbutiră să înţeleagă cuvintele. 

— Vai, vai, vai, se jelea glasul acela. Vai şi-amar de fraţii şi 
de surorile mele! Vai de copacii sfinţi! Pădurile sunt distruse 
şi pustiite. 'Toporul se dezlănţuie împotriva noastră. Suntem 
doborâţi la pământ. Copacii falnici se prăbuşesc, se 
prăbuşesc, se prăbuşesc. 

Şi, cu acest ultim „se prăbuşesc”, glasul căpătă trup. Era o 
făptură aidoma unei femei, dar atât de înaltă, încât capul ei 
era în dreptul capului Centaurului, iar pe lângă asta mai 
semăna şi cu un copac. E greu de explicat dacă n-aţi văzut 
niciodată o Driadă, dar absolut de neconfundat dacă vi s-a 
întâmplat să priviţi vreodată o asemenea făptură, la care 
coloritul, glasul şi părul au ceva cu totul special. Regele 
Tirian şi cele două Animale îşi dădură seama imediat că era 
nimfa unui fag. 

— Dreptate, Stăpâne, Regele meu! Strigă ea. Sări în 
ajutorul nostru. Ocroteşte-ţi poporul. Au venit să ne 
doboare în Pustiul Pleşuv. Patruzeci de trunchiuri măreţe 
ale fraţilor şi ale surorilor mele zac deja la pământ. 

— Cum e cu putinţă, Domniţă?! Doboară codrii din Pustiul 
Pleşuv? Măcelăresc copacii vorbitori?! Strigă Regele, sărind 
în picioare şi trăgând sabia. De unde atâta neobrăzare?! Şi 
cine cutează să facă o asemenea mârşăvie? Ehehei, pe 
coama lui Aslan... 

— A-a-a-h, şuieră Driada, sugrumându-se şi înfiorându-se 
ca de o mare durere, cutremurându-se din toate 
mădularele, de nenumărate ori, ca sub nişte lovituri 
nemiloase. După care, dintr-o dată, se prăbuşi la pământ, 


de parcă i-ar fi fost retezate picioarele. Câteva secunde, o 
mai văzură zăcând moartă pe iarbă, după care dispăru cu 
totul. Ştiau ce se întâmplase. Copacul ei, aflat la depărtare 
de mile întregi, fusese secerat. 

Amuţit, câteva momente, de durere şi de furie, Regele 
izbuti în cele din urmă să spună: 

— Haideţi, prieteni. Mergem în susul râului, cât putem de 
iute, să-i găsim pe ticăloşii care au făcut asta. Nu va scăpa 
unul cu viaţă. 

— Sire, cu toată plăcerea, spuse Giuvaier. 

Însă Roonwit zise: 

— Sire, fii prudent în dreapta ta mânie. Se întâmplă 
lucruri stranii. Dacă încolo, în vale, există răsculați înarmaţi, 
noi trei suntem prea puţini pentru a-i înfrunta. Dacă ai vrea 
numai să aştepţi un pic... 

— N-am de gând să mai aştept nici o fracțiune de secundă, 
zise Regele. Giuvaier şi cu mine o luăm înainte, iar tu fugi 
iute la galop până la Cair Paravel. Ia inelul meu, ca dovadă 
că vii din partea mea. Adu-mi douăzeci de oşteni înarmaţi, 
toţi cu cai buni, douăzeci de Câini Vorbitori, zece Pitici (să 
fie toţi arcaşi de temut), un Leopard şi pe Picior-de-piatră 
Uriaşul. Vino cu ei după noi, cât poţi de repede. 

— Cu dragă inimă, Sire, făcu Roonwit. Şi numaidecât se 
întoarse şi porni la galop, spre răsărit, în lungul văii. 

Regele mergea cu paşi mari, bombănind în barbă şi 
încleştându-şi pumnii. Giuvaier păşea lângă el, fără să 
spună nimic; nu se auzea nici un zgomot, în afară de 
clinchetul stins al lanţului de aur de la gâtul Inorogului, de 
tropotul făcut de două picioare de om şi de patru copite de 
inorog. 

Ajunseră curând la râu şi o luară în susul apei, pe o potecă 
acoperită de iarbă: aveau râul în stânga şi pădurea în 
dreapta. Nu după mult timp sosiră la locul unde terenul 
devenea mai povârnit, iar pădurea deasă cobora până la 
marginea apei. Poteca, sau mai bine zis ce mai rămăsese 
din ea, continua acum pe malul sudic, aşa că trebuiră să 


treacă râul printr-un vad ca să ajungă la ea. Apa îi venea lui 
Tirian până la subsuori, însă Giuvaier (care avea patru 
picioare, pe care se putea propti bine) stătea în dreapta lui, 
pentru a bloca forţa curentului, iar Tirian se prinse cu 
braţul lui puternic de gâtul puternic al Inorogului, izbutind 
amândoi să ajungă cu bine la mal. De supărare, Regele nici 
nu băgase de seamă cât de rece era apa. Însă, fireşte, de 
îndată ce ieşi din apă îşi şterse sabia cu grijă de umărul 
mantiei, singura parte uscată a straielor de pe el. 

Mergeau acum spre apus, având râul în dreapta şi Pustiul 
Pleşuv drept în faţă. După nici o milă, se opriră amândoi şi 
vorbiră în acelaşi timp. Regele zise: 

— Ce mai e şi asta? 

lar Giuvaier spuse: 

— Uite! 

— O plută, constată Regele Tirian. 

Era într-adevăr o plută. Vreo şase trunchiuri superbe de 
copaci, toţi proaspăt tăiaţi şi curăţiţi de crengi, fuseseră 
legate laolaltă pentru a forma o plută şi lunecau iute în josul 
râului. În partea din faţă a plutei, era un Şoarece-deApă, 
care cârmea cu un par toată ambarcaţiunea. 

— Hei! I-ascultă, Şoarece-de-Apă! Ce cauţi acolo? Strigă 
Regele. 

— Împing buştenii ăştia pe apă, să-i vând Calormenilor, 
Sire, spuse şoarecele, ducând laba la ureche, de parcă ar fi 
avut o şapcă pe cap. 

— Calormenilor! Tună Tirian. Cum adică? Cine a poruncit 
să fie doborâţi copacii? 

În acea perioadă a anului, râul curgea atât de iute, încât 
pluta trecuse deja lunecând la vale, lăsându-i în urmă pe 
Rege şi pe Giuvaier. Însă Şoarecele-de-Apă întoarse capul 
spre ei, strigând peste umăr: 

— A fost porunca Leului, Sire, a lui Aslan însuşi. Şi mai 
adăuga ceva, însă nu izbutiră să mai audă. 

Regele şi Inorogul se holbau unul la celălalt, amândoi 
cumplit de speriaţi, cum nu fuseseră în nici o bătălie 


vreodată. 

— Aslan, rosti Regele în cele din urmă, aproape în şoaptă. 
Aslan. Să fie oare adevărat? Să fi cerut el, oare, să se 
doboare copacii sfinţi şi să fie ucise Driadele? 

— Poate că Driadele au făcut ceva teribil de rău, murmură 
Giuvaier. 

— Dar să-i vândă Calormenilor?! Exclamă Regele. Cum e 
posibil aşa ce-vă? 

— Nu ştiu, spuse Giuvaier, tare amărât. Nu e un leu supus. 

— Ei bine, zise Regele în cele din urmă, noi trebuie să 
mergem mai departe, gata să înfruntăm orice ne rezervă 
soarta. 

— Într-adevăr, nu ne rămâne altceva de făcut, Sire, spuse 
Inorogul. 

Nu-şi dădea el seama în acel moment ce prostie făceau 
mergând mai departe aşa singuri; şi nici Regele nu-şi dădea 
seama de acest lucru. Erau prea furioşi pentru a putea 
gândi limpede. Dar nesăbuinţa asta a lor a pricinuit în cele 
din urmă o mare nenorocire. 

Brusc, Regele se rezemă din greu de gâtul prietenului său, 
plecând capul. 

— Giuvaier, spuse el, oare ce ne aşteaptă? Gânduri 
cumplite mi-au încolţit în suflet. Cât de fericiţi am fi fost, 
dacă muream înainte de a apuca ziua de astăzi. 

— Da, zise Giuvaier. Am trăit prea mult. Tot ce putea fi mai 
râu pe lume s-a abătut asupra noastră. 

Şi rămaseră aşa, în picioare, vreo două minute, după care 
îşi văzură iar de drum. 

Nu peste mult timp, auziră pocnetul şi trosnetul 
topoarelor ce loveau în lemn, însă de văzut nu vedeau 
deocamdată nimic, din cauza movilei din faţă. Când 
ajunseră în vârful ei, la picioarele lor se aşternea Pustiul 
Pleşuv. Şi, văzând ce era acolo, Regele se făcu alb la faţă. 

Exact prin mijlocul bătrânului codru - pădurea aceea unde 
creşteau cândva copacii de aur şi de argint şi unde un copil 
din lumea noastră plantase odinioară Copacul Ocrotirii — 


fusese croită o alee lată. Era un făgaş hidos, ca o rană vie 
crestată în pământ, plină de brazde noroioase, pe unde 
copacii doborâţi fuseseră târâţi în jos până la râu. Muncea 
acolo o grămadă de lume, se auzeau plesnete de bici, iar 
caii, sforţându-se din răsputeri, trăgeau cu greu după ei 
buştenii uriaşi. Primul lucru care i-a frapat pe Rege şi pe 
Inorog a fost faptul că aproximativ jumătate din toată 
mulţimea aceea nu era formată din Animale Vorbitoare, ci 
din Oameni. Următorul lucru care i-a şocat a fost faptul că 
aceşti oameni nu erau blonzi, cum sunt cei din Namia, ci 
bruneţi şi bărboşi ca oamenii din Calormen, ţara aceea 
imensă şi crudă ce se întinde dincolo de Archenland peste 
deşert, spre sud. Nu exista nici un motiv, fireşte, ca în 
Namia să nu dai şi peste câţiva Calormeni - vreun negustor 
sau vreun ambasador - căci în acele vremuri între Namia şi 
Calormen era pace. Numai că Lirian nu putea pricepe de ce 
erau atât de mulţi şi nici de ce doborau cu topoarele o 
pădure namiană. Înşfăcă sabia mai strâns şi îşi înfăşură 
mantia pe braţul stâng. Ajunseră repede jos, printre 
oamenii aceia. 

Doi Calormeni mânau un cal înhămat la un buştean. Exact 
când Regele se opri lângă ei, buşteanul înţepeni într-un loc 
mocirlos. 

— Mişcă-te, gloabă puturoasă! Lasă lenea şi trage, animal 
împuţit ce eşti! Strigau calormenii, plesnind din bici. 

Calul se sforţa deja din răsputeri; avea ochii roşii şi trupul 
acoperit de spumă. 

— Hai, la munca, dobitoc trândav şi prost, zbieră unul 
dintre Calormeni, biciuind calul cu sălbăticie. Şi-atunci s-a 
întâmplat, într-adevăr, lucrul cel mai cumplit posibil. 

Până în acel moment, Tirian îşi închipuise că animalele pe 
care le mânau calormenii erau cai din ţara lor, muţi şi 
nătângi, cum sunt caii din lumea noastră. Şi, deşi nu putea 
suporta să vadă un cal maltratat, fie el şi mut, se gândea, 
desigur, mai mult la uciderea Copacilor. Cum să-i treacă 
prin minte că cineva ar cuteza să pună în ham pe vreunul 


dintre Caii Vorbitori, care se bucurau de toată libertatea în 
Namia, darămite să-i mai şi biciuiască?! Dar când primi 
lovitura aceea sălbatică, calul se trase înapoi şi spuse 
aproape urlând: 

— Tiran prost ce eşti! Nu vezi că fac tot ce pot?! 

Când înţeleseră că aveau în faţă un Cal namian, pe Tirian 
şi pe Giuvaier îi apucă o furie atât de cumplită, încât nici nu- 
şi mai dădeau seama ce fac. Sabia Regelui a zburat în sus, 
iar cornul Inorogului a coborât cu înverşunare. Şi amândoi 
s-au năpustit înainte. În clipa următoare, cei doi Calormeni 
zăceau morţi, unul cu capul retezat de sabia lui Tirian, 
celălalt străpuns în inimă de cornul Inorogului. 

Capitolul 3 

MAIMUŢOIUL ÎN PLINĂ GLORIE 

— Mărite Cal, mărite Cal, zise Tirian, grăbindu-se să-i 
desfacă hăţurile, cum de s-a putut ca veneticii ăştia să te 
înrobească? A fost Namia cucerită? S-a dat vreo bătălie? 

— Nu, Sire, răspunse Calul, răsuflând din greu. A venit 
Aslan. Totul se face din porunca lui. El a comandat să... 

— Primejdie, Sire, spuse Giuvaier. 

Tirian ridică privirea şi văzu că nişte Calormeni 
(amestecați cu câteva Animale Vorbitoare) veneau alergând 
spre ei, din toate direcţiile. Cei doi muriseră fără să scoată 
nici un țipăt, aşa că restul gloatei nu s-a dumirit decât după 
câteva momente. Majoritatea aveau în mână iatagane 
tăioase. 

— Hai, repede, suie-te în spinarea mea, zise Giuvaier. 

Regele încălecă iute pe bunul său prieten, care se întoarse 
şi pomi la galop. De îndată ce ieşiră din raza vizuală a 
duşmanilor lor, Inorogul schimbă direcţia de două-trei ori, 
apoi traversă un pârâu şi strigă, fără să încetinească pasul: 

— Încotro, Sire? La Cair Paravel? 

— Opreşte, prietene, zise 'Tirian. Lasă-mă să mă dau jos. 
Şi, coborând din spinarea Inorogului, se postă în faţa lui. 

— Giuvaier, zise Regele. Am săvârşit o faptă cumplită. 


— Dar am fost provocaţi în mod revoltător, remarcă 
Giuvaier. 

— Dar şi să tăbărâm aşa pe ei - fără ca măcar să-i 
provocăm - mai cu seamă că erau neînarmaţi - ptiu! 
Suntem doi criminali, Giuvaier. Sunt dezonorat pe veci. 

Giuvaier plecase capul. Şi lui îi era ruşine. 

— Şi, pe deasupra, spuse Regele, Calul a zis că totul se 
face din ordinul lui Aslan. Şoarecele-de-Apă a spus acelaşi 
lucru. Toţi zic că a venit Aslan. Dacă o fi adevărat? 

— Dar, Sire, cum să poruncească Aslan nişte lucruri atât 
de îngrozitoare? 

— Nu uita că nu e un leu supus, zise Tirian. De unde să 
ştim noi de ce e El în stare? Noi, care suntem nişte 
criminali. Giuvaier, eu mă întorc. Predau sabia, mă dau pe 
mâna Calormenilor şi le cer să mă ducă în faţa lui Aslan. Să 
mă judece el şi să facă dreptate. 

— Te duci la moarte sigură, îi răspunse Giuvaier. 

— Crezi că îmi pasă dacă Aslan mă osândeşte la moarte? 
Zise Regele. Asta n-ar fi nimic, absolut nimic. N-ar fi oare 
mai bine să fii mort, decât să trăieşti cu frica asta cumplită 
că Aslan a venit şi că nu se poartă ca acel Aslan în care am 
crezut noi şi de care ne-a fost atât de dor?! Este ca şi cum, 
într-o bună zi, soarele ar răsări, dar ar fi un soare negru. 

— Ştiu, remarcă Giuvaier. Sau ca şi cum ai bea apă, dar 
apa aceea ar fi uscată. Câtă dreptate ai, Sire. A venit 
sfârşitul lumii. Hai să mergem să ne predăm. 

— Dar nu-i nevoie să mergem amândoi. 

— În numele iubirii ce ne-a legat, lasă-mă să vin cu tine 
acum, spuse Inorogul. Dacă mori, iar Aslan nu e Aslan, la ce 
bun să mai trăiesc?! 

Se întoarseră şi porniră înapoi împreună, vărsând lacrimi 
amare. 

De îndată ce au ajuns în locul unde se tăiau copacii, 
Calormenii au început să ţipe şi au venit spre ei, cu armele 
în mână. Regele însă le-a întins sabia, cu plăselele înainte şi 
le-a spus: 


— Eu, care am fost Regele Namiei şi sunt acum un biet 
cavaler dezonorat, cer să fiu judecat de Aslan. Duceţi-mă la 
el. 

— Şi eu vreau acelaşi lucru, spuse Giuvaier. 

Oamenii cei negricioşi, mirosind a usturoi şi a ceapă, i-au 
înconjurat; albul ochilor le sclipea oribil pe feţele cele 
smede. Au pus în jurul gâtului Inorogului un căpăstru de 
frânghie. Regelui i-au luat sabia şi i-au legat mâinile la 
spate. Unul dintre Calormeni, care avea coif în loc de 
turban şi părea a fi căpetenia tuturor, i-a smuls lui Tirian de 
pe cap cununa de aur, furişând-o cu iuţeală printre straiele 
de pe el. I-au dus pe cei doi prizonieri sus pe deal, într-o 
poieniţă. Şi iată ce au văzut prizonierii acolo. 

În mijlocul luminişului, care coincidea cu punctul cel mai 
înalt al colinei, se vedea o colibă mică, aidoma unui grajd, 
cu un acoperiş din paie. Uşa era închisă. Pe iarba din faţa 
uşii şedea un Maimuţoi. Tirian şi Giuvaier, care se 
aşteptaseră să-l vadă pe Aslan, neavând habar până atunci 
de existenţa vreunui Maimuţoi, au rămas foarte nedumeriţi 
de ce le vedeau ochii. Maimuţoiul, desigur, era chiar 
Marafet, însă părea de zece ori mai pocit şi mai urât decât 
atunci când locuia lângă Lacul Învolburat, deoarece acum 
era teribil de împopoţonat. Purta un surtuc roşu, care nu-i 
venea deloc bine, întrucât fusese croit pentru un pitic. 
Labele din spate le avea vârâte în nişte papuci cu 
nestemate, care nu i se potriveau deloc, fiindcă, aşa cum 
ştiţi şi voi, la maimuțe labele din spate sunt tot ca nişte 
mâini. Pe cap, avea un fel de coroană din hârtie. Lingă el, 
era un maldăr de nuci, aşa că tot timpul spărgea nuci între 
fălci şi scuipa cojile afară. De asemenea, îşi tot ridica de zor 
surtucul roşu, ca să se scarpine cu foc. În picioare, cu faţa 
spre el, stăteau o mulţime de Animale Vorbitoare, toate 
foarte îngrijorate şi nedumerite. Când au văzut cine erau 
prizonierii, au început să geamă şi să scâncească. 

— O, Marafet Stăpâne, purtător de cuvânt al lui Aslan, zise 
Calormenul care părea a fi căpetenia celorlalţi - Ţi-am adus 


nişte prizonieri. Datorită curajului şi iscusinţei noastre şi cu 
îngăduinţa marelui zeu Tash i-am prins de vii pe aceşti doi 
ucigaşi nenorociţi. 

— Dă-mi sabia omului ăluia, spuse Maimuţoiul. 

Aşa că au luat sabia Regelui şi i-au înmânat-o maimuţei, cu 
centiron cu tot. Şi Maimuţoiul şi-a atârnat-o de gât, arătând 
astfel şi mai prost decât era. 

— O să ne ocupam de ăştia doi mai târziu, zise Maimuţoiul, 
scuipând o coajă înspre cei doi prizonieri. Am alte treburi 
înainte. Ei mai pot aştepta. Acum, ia ascultaţi-mă, cu toţii. În 
primul rând, e vorba de nuci. Pe-unde umblă Veveriţa-şefă? 

— Sunt aici, domnule, spuse o veveriţă roşcovană, ieşind în 
faţă şi făcând, intimidată, o mică plecăciune. 

— Oh, deci tu erai?! Zise Maimuţoiul cu o privire 
răutăcioasă. la să faci bine şi să mă serveşti cum se cuvine. 
Mai vreau - adică, Aslan mai vrea - nişte nuci. Astea pe care 
le-ai adus nu sunt de ajuns. Trebuie să aduci mai multe, 
pricepi? Încă de două ori pe-atât. Şi să fie aici până mâine 
la asfinţitul soarelui: bagă de seamă, să nu-mi vii cu din alea 
stricate sau prea mici. 

Un murmur de groază se auzi din rândul celorlalte 
veveriţe, iar Veveriţa-şefă, luându-şi inima în dinţi, spuse: 

— Vă rog, nu s-ar putea ca Aslan să discute personal cu noi 
despre asta? Poate că ni se dă voie să ne vedem cu el... 

— Ei bine, aşa ceva nu-i îngăduit, spuse Maimuţoiul. Se 
prea poate să aibă bunătatea (deşi nu meritaţi voi un 
asemenea favor) şi să iasă afară diseară, câteva minute. 
Atunci, veţi avea posibilitatea să-l vedeţi cu toţii, însă nu-i 
voie, cu nici un chip, să vă îmbulziţi în jurul lui şi să-l 
bombardaţi cu întrebări. Orice doriţi să-i spuneţi va fi prin 
intermediul meu: dacă eu consider că merită să fie 
deranjat. Până atunci, însă, Veveriţelor, faceţi bine şi plecaţi 
după nuci. Şi aveţi grijă să le aduceţi aici până mâine seară, 
căci altminteri, pe-onoarea mea, o s-o încasaţi urât. 

Bietele Veveriţe o luară la fuga, care încotro, de parcă le- 
ar fi hăituit câinii. Această nouă poruncă era o veste 


cumplită pentru ele. 

Nucile pe care le strânseseră pentru iarnă fuseseră 
aproape toate mâncate; iar din puţinele câte mai 
rămăseseră îi dăduseră Maimuţoiului mai mult decât îşi 
puteau îngădui. 

Dar atunci, un glas gros - venea de la un Porc Mistreţ 
mare, păros şi cu colţi fioroşi - a rostit din cealaltă parte a 
mulţimii: 

— Dar de ce nu-l putem vedea pe Alsan cum se cuvine? Pe 
vremuri, când mai venea prin Namia, oricine putea vorbi cu 
el faţă în faţă! 

— Să nu-l credeţi, zise Maimuţoiul. Şi, chiar daca ar fi 
adevărat, situaţia s-a schimbat. Aslan zice că a fost mult 
prea blând cu voi înainte, pricepeţi? Ei bine, n-are să mai fie 
blând. O să vă facă să vă vedeţi lungul nasului. O să vă 
înveţe el minte să mai credeţi că e un leu supus! 

Mulțimea de Animale s-a înfiorat, scoțând gemete şi 
scâncete înăbuşite; după care, a urmat o tăcere ca de 
moarte şi mai sinistră parcă. 

— lar acum, mai trebuie să aflaţi ceva, spuse Maimuţoiul. 
Am auzit că unii dintre voi zic că sunt maimuţă. Ei bine, nu-i 
adevărat. Sunt Om. Dacă arăt ca un Maimuţoi e fiindcă sunt 
teribil de bătrân; am sute şi sute de ani. Şi tocmai fiindcă 
sunt atât de bătrân sunt şi aşa de înţelept. Şi fiindcă sunt 
atât de înţelept, eu sunt singura făptură cu care Aslan stă 
de vorbă. Nu-şi poate pierde vremea discutând cu o 
sumedenie de animale tâmpite. Îmi spune mie ce trebuie să 
faceţi, iar eu vă spun vouă mai departe. Ascultaţi, deci, 
sfatul meu şi mişcaţi-vă iute, căci nu suportă prostiile şi 
aiurelile. 

Se aşternuse o linişte de mormânt spulberată doar de 
smiorcăielile unui pui de bursuc, pe care mămica lui încerca 
să-l potolească. 

— Şi mai e ceva, continuă Maimuţoiul vârându-şi o nucă în 
gură. Am auzit că unii Cai zic: „Hai să dăm bătaie să 
terminăm mai repede cu căratul lemnelor, că după aceea 


vom fi liberi din nou”. Ei bine, să vă scoateţi ideea asta din 
cap numaidecât. Şi asta nu e valabil doar pentru Cai. Toţi 
cei apți de muncă vor fi nevoiţi, pe viitor, să muncească. Aşa 
a stabilit Aslan cu Regele Calormenilor - Tisroc, cum îl 
numesc prietenii noştri negricioşi, Calormenii. Cu toţii, Cai, 
Tauri, Măgari, veţi fi trimişi în Calormen să vă câştigaţi 
existenţa muncind - trăgând şi cărând, cum fac caii şi 
jivinele de soiul ăsta prin alte ţări. lar voi, celelalte Animale, 
care sunteţi bune la săpat, Cârtiţe, Iepuri şi Pitici, veţi 
merge să munciţi în minele lui Tisroc. Şi... 

— Nu, nu, nu, urlară Animalele. Nu se poate aşa ceva. 
Cum o să ne vândă Aslan ca sclavi Regelui din Calormen?! 

— Isprăviţi o dată! Terminaţi cu gălăgia! Făcu Maimuţoiul, 
arătându-şi colții. Cine a pomenit de sclavie? Nu veţi fi robi. 
Veţi fi plătiţi, ba chiar cu salarii foarte bune. Mai precis, 
lefurile voastre vor intra în vistieria lui Aslan, iar el va folosi 
banii spre binele tuturor. Apoi aruncă o privire spre 
căpetenia Calormenilor, făcându-i cu ochiul. 

Calormenul trase o plecăciune şi răspunse pompos, cum 
fac Calormenii: 

— Preaînţeleptule purtător de cuvânt al lui Aslan, Tisroc 
(fie-i viaţa veşnică) este întru totul de acord cu domnia ta, în 
privinţa acestui plan nespus de chibzuit. 

— Poftim! Vedeţi?! Exclamă Maimuţoiul. Totul e aranjat. Şi 
asta doar spre binele vostru. Cu banii pe care îi veţi câştiga, 
vom putea face din Namia o ţară în care să merite să 
trăieşti. Va ploua cu portocale şi banane, vom avea din 
belşug drumuri, oraşe mari, şcoli, birouri, bice, botniţe, şei, 
cuşti, coteţe şi închisori. Oh, de toate. 

— Dar nouă nu ne trebuie toate chestiile astea, zise un Urs 
bătrân. Noi vrem să fim liberi. Şi vrem să-l auzim pe Aslan 
vorbind. 

— Încetaţi cu cârcoteala, zise Maimuţoiul, că nu suport aşa 
ceva. Eu sunt Om: tu eşti doar un boşorog de Urs, cretin şi 
gras. Ce ştiţi voi ce-nseamnă libertatea? Voi vă închipuiţi că 
libertatea înseamnă să faci ce pofteşti. Ei bine, vă înşelaţi. 


Nu asta e adevărata libertate. Adevărata libertate înseamnă 
să faci ce ţi se spune. 

— Hânnh, mormăi Ursul, scărpinându-se în cap; îi venea 
greu să priceapă aşa ceva. 

— Vă rog, vă rog, rosti cu glas piţigăiat un Miel miţos, 
toată lumea mirându-se că, la vârsta lui fragedă, cuteza să 
vorbească. 

— Ce mai e acum? Făcu Maimuţoiul. Zi repede. 

— Vă rog, spuse Mielul, eu nu înţeleg. Ce treabă avem noi 
cu Calormenii? Noi suntem ai lui Aslan. Ei sunt ai lui Iash. 
Au un zeu pe care îl cheamă Tash. Se zice că are patru 
braţe şi cap de vultur. Pe altarul lui se jertfesc Oameni. Eu 
cred că Iash nu există. Dar, dacă totuşi ar exista, cum să fie 
Aslan prieten cu el?! 

Toate Animalele lăsară capul într-o parte, privind cu ochi 
strălucitori spre Maimuţoi. Ştiau că era cea mai bună 
întrebare ce i se pusese până atunci. 

Maimuţoiul sări în picioare şi îl scuipă pe Miel. 

— Mucosule! Şuieră el. Năpârstoc cârcotaş şi tâmpit ce 
eşti! Du-te acasă la maică-ta şi bea lapte, că de asta eşti 
bun. Ce-ţi bagi tu nasul în chestiuni din astea? Dar voi, 
ceilalţi, ia ascultați aici. Iash e doar un alt nume de-al lui 
Aslan. Teoria aia veche că noi suntem buni, iar Calormenii 
sunt răi, e o tâmpenie. Lucrurile nu stau deloc aşa. 
Calormenii folosesc alte cuvinte, însă cu toţii vrem să 
spunem acelaşi lucru. Tash şi Aslan sunt doar două nume 
diferite pentru ştiţi voi Cine. De aceea, nici n-au cum să se 
certe. Băgaţi asta la cap, brute idioate ce sunteţi. ash este 
Aslan; Aslan este Tash. 

Ştim cu toţii ce figură tristă pot avea uneori câinii noştri. 
Gândiţi-vă la asta şi, pe urmă, închipuiţi-vă ce mutre aveau 
toate Animalele acelea Vorbitoare: Păsările, Urşii, Bursucii, 
lepurii, Cârtiţele şi Şoarecii, toate nişte făpturi cinstite, 
spăsite, nedumerite şi atât de cumplit de triste. Cozile le 
atârnau jalnic, mustăţile li se pleoştiseră. Vi s-ar fi frânt 


inima de milă văzându-le chipurile. Doar unul dintre 
animale nu părea nicidecum nefericit. 

Era o Pisică roşcată - un Motan mare şi semeţ, în floarea 
vârstei - care stătea cu spatele foarte drept şi ţeapăn şi cu 
coada înfăşurată în jurul labelor, exact în primul rând din 
mulţimea de Animale. 'Tot timpul se holbase cu asprime la 
Maimuţoi şi la căpetenia Calormenilor, fără să clipească din 
ochi. 

— Scuzaţi-mă, spuse Motanul, foarte politicos, dar chestia 
asta mă interesează. Prietenul dumneavoastră din 
Calormen e şi el de aceeaşi părere? 

— Sigur că da, zise Calormenul. Prealuminatul Maimuţoi - 
adică Om - are perfectă dreptate. Aslan înseamnă nici mai 
mult, nici mai puţin decât Tash. 

— Chiar aşa, deci, Aslan nu înseamnă altceva decât Tash? 
Insistă Pisica. 

— Absolut nimic altceva, zise Calormenul, uitându-se drept 
în ochii Motanului. 

— Eşti mulţumit, roşcovanule? Întrebă Maimuţoiul. 

— Oh, desigur, spuse Roşcovanul, cu răceală. Mulţumesc 
foarte mult. Voiam doar să fie foarte clar. Cred că încep să 
înţeleg. 

Până în acel moment, Regele şi Giuvaier nu spuseseră 
nimic; aşteptau ca Maimuţoiul să-i poftească să vorbească, 
deoarece considerau că n-avea nici un rost să întrerupă 
discuţia, însă acum, privind de jur-împrejur la chipurile 
amante ale namienilor şi văzând că toţi credeau că Aslan şi 
Tash erau una şi aceeaşi persoană, Tirian simţi ca nu mai 
poate suporta. 

— Maimuţoiule, striga el, cu glas tunător, minţi cu 
neruşinare. Minţi ca un Calormen. Minţi ca un Maimuţoi. 

Intenţiona să continue şi să întrebe cum era posibil ca 
groaznicul zeu Tash, care se hrănea din sângele poporului 
său, să fie acelaşi cu bunul Leu, prin sângele căruia toată 
Namia era salvată. Dacă i s-ar fi dat voie să vorbească, 
domnia Maimuţoiului ar fi luat sfârşit în acea zi; Animalele 


şi-ar fi dat seama care era adevărul şi l-ar fi doborât pe 
Maimuţoi. Numai că, până să apuce să mai rostească un 
cuvânt, doi Calormeni îl pocniră peste gură cu toată forţa, 
iar un al treilea, pe la spate, îl seceră de picioare. Şi când 
Regele se prăbuşi la pământ, Maimuţoiul schelălăi turbat de 
furie şi de groază: 

— Luaţi-l de-aici! Luaţi-l de-aici! Duceţi-l undeva să nu ne 
mai audă şi nici noi pe el. Şi-acolo, legaţi-l de un copac, îl voi 
judeca - adică Aslan îl va judeca - mai târziu. 

Capitolul 4 

CE S-A ÎNTÂMPLAT ÎN ACEA NOAPTE. 

Regele era atât de ameţit de la loviturile care îl puseseră 
la pământ, încât nici n-a mai ştiut ce s-a întâmplat cu el 
până când Calormenii nu l-au dezlegat la mâini, forțându-l 
să ţină braţele pe lângă corp şi lipindu-l cu spatele de un 
frasin. Pe urmă, l-au legat fedeleş cu nişte frânghii, pe care i 
le-au înfăşurat în jurul gleznelor, genunchilor, taliei şi 
pieptului, abandonându-l acolo. Ce-l necăjea cel mai rău în 
acel moment - căci, aşa cum se întâmplă adesea, fleacurile 
sunt cel mai greu de suportat - era faptul că îi sângera buza 
din cauza plesniturii şi nu putea să şteargă cu mâna firicelul 
de sânge care îl gâdila pe piele. 

Din locul unde se afla, vedea în continuare micul grajd din 
vârful dealului şi pe Maimuţoiul instalat acolo. Auzea glasul 
Maimuţoiului care continua să vorbească şi, din când în 
când, un fel de răspuns din partea gloatei, însă nu putea 
desluşi cuvintele. 

„Mă întreb ce s-o fi întâmplat cu Giuvaier”, se gândea 
Regele. 

Nu după mult timp, mulţimea a început să se împrăştie, 
Animalele plecând în diferite direcţii. Unele au trecut foarte 
aproape de Tirian. Se uitau la el, ca şi cum ar fi fost 
deopotrivă speriate şi compătimitoare faţă de soarta lui, 
însă niciunul nu i-a adresat vreun cuvânt. Curând, n-a mai 
rămas nimeni, iar în pădure s-a lăsat tăcerea. Pe urmă, au 
trecut ceasuri de-a rândul, iar lui Tirian i s-a făcut întâi 


foarte sete, iar apoi foarte foame; şi pe măsură ce 
dupăamiaza s-a scurs, începând să se înnopteze, i s-a făcut 
şi frig. Îl durea spatele foarte rău. Soarele a apus, 
întunecând tot mai mult amurgul. 

Când se înserase aproape de-a binelea, Tirian a auzit un 
tropăâit uşor şi a văzut venind spre el nişte făpturi mititele. 
Cele trei din stânga erau Şoareci, iar în mijlocul lor se afla 
un Iepure; în dreapta, erau două Cârtiţe. Din cauza 
săculeţilor pe care îi cărau în spinare, arătau ciudat pe 
întuneric, aşa că la început Tirian nu şi-a dat seama ce fel 
de animale erau. Pe urmă, într-o clipă, vietăţile s-au ridicat 
toate pe picioarele din spate, punându-şi labele reci pe 
genunchii lui de care îşi lipeau boturile, hârâind pe nas, în 
semn de sărutare afectuoasă, (îi ajungeau până la 
genunchi, fiindcă Animalele Vorbitoare namiene de acest fel 
sunt mai mari decât vietăţile mute şi proaste, de aceeaşi 
rasă, care trăiesc în Anglia.) 

— Regele nostru drag, Stăpâne! Rosteau glasurile lor 
piţigăiate, cât de mult te compătimim. Nu îndrăznim să te 
dezlegăm, căci s-ar putea ca Aslan să se supere pe noi. Dar 
ţi-am adus ceva de mâncare. 

Numaidecât primul Şoarece se căţără sprinten, până ce 
ajunse să stea cocoţat pe frânghia înfăşurată în jurul 
pieptului lui Tirian, încreţindu-şi nasul cârn în dreptul feţei 
lui Tirian. Pe urmă, al doilea Şoarece se sui şi el, rămânând 
atârnat exact sub primul Şoarece. Celelalte vietăţi rămase 
la sol începură să le întindă tot felul de lucruri. 

— Bea, Sire, să capeţi puteri, iar apoi vei putea mânca, 
zise Şoarecele aflat cel mai sus, iar Tirian simţi că avea 
acum între buze o cană de lemn, nu mai mare decât o 
cochilie de ou, din care bău dintr-o sorbire tot vinul, însă, 
după aceea, Şoarecele transmise spre cei de jos cana, iar 
aceştia o umplură la loc, dându-i-o înapoi; Tirian o goli şi a 
doua oară. Şi continuară aşa de mai multe ori, până ce-şi 
astâmpără setea, cu sorbituri mici şi repetate. 


— Uite nişte brânză, Sire, zise primul Şoarece, dar nu e 
prea multă, să nu ţi se facă iarăşi sete. 

Şi după brânză, îl hrăniră cu nişte prăjituri şi unt 
proaspăt, după care îi mai dădură nişte vin. 

— Daţi-mi acum apa, sus, zise primul Şoarece, să-l spăl pe 
faţă pe Rege. E plin de sânge. 

Tirian se simţi tamponat cu un fel de bureţel, ceea ce îl 
învioră nespus. 

— Micii mei prieteni, zise Tirian, cum aş putea să vă 
mulţumesc pentru toate astea? 

— Nu face nimic, nu face nimic, rostiră glăscioarele. Cum 
să ne fi purtat altfel? Noi nu vrem alt Rege. Suntem poporul 
tău. Dacă împotriva ta ar fi fost doar Maimuţoiul şi 
calormenii, ne-am fi luptat până ne sfârtecau în bucăţi şi n- 
am fi lăsat să te lege aşa. Zău, crede-ne. Dar nu ne putem 
împotrivi lui Aslan. 

— Chiar credeţi că e Aslan cu adevărat? Întrebă Regele. 

— Oh, da, da, spuse Iepurele. A ieşit aseară din grajd. L- 
am văzut cu toţii. 

— Şi cum arăta? Se interesa Regele. 

— Ca un leu falnic şi înspăimântător, zise unul dintre 
Şoareci. 

— Şi voi credeţi ca Aslan într-adevăr le ucide pe Nimfele 
Pădurii şi face din voi nişte bieţi sclavi ai Regelui din 
Calormen?! 

— Ah, ce groaznic, nu-i aşa? Spuse al doilea Şoarece. Mai 
bine muream cu toţii decât să apucăm să vedem aşa ceva. 
Dar nu încape nici o îndoială. Toată lumea spune că astea 
sunt poruncile lui Aslan. lar noi l-am şi văzut chiar. Nu ne 
închipuiam că Aslan putea fi aşa. Ce mult ne-am dorit să se 
întoarcă în Namia! 

— Se pare că de data asta a venit înapoi foarte supărat, 
zise primul Şoarece. Pesemne că am făcut cu toţii ceva 
cumplit de rău, fără să ne dăm seama. Probabil că ne 
pedepseşte pentru ceva Dar eu tot cred că ni s-ar fi putut 
spune despre ce-i vorba! 


— Poate că şi ce facem acum e rău, spuse lepurele. 

— Dar mie puţin îmi pasă, să ştii, declară una dintre 
Cârtiţe. Oricum şi a doua oară tot aşa aş face. 

Însă ceilalţi încercară s-o potolească, spunându-i: „Sssât” 
şi „Ai grijă”, după care ziseră: 

— Ne pare rău, Regele nostru drag, dar acum trebuie să 
ne întoarcem. N-ar fi deloc bine dacă ne-ar prinde aici. 

— Plecaţi numaidecât, scumpele mele Animale, spuse 
Tirian. Cu toată dragostea mea pentru Namia, n-aş vrea nici 
în ruptul capului să vă pun în primejdie. 

— Noapte bună, noapte bună, îi răspunseră vietăţile, 
frecându-şi năsucurile de genunchii lui. Ne vom întoarce - 
dacă vom putea. 

După care, se îndepărtară tropăind din lăbuţe, iar pădurea 
deveni, dintr-o dată, parcă mai întunecoasă, mai rece şi mai 
pustie decât înainte de venirea lor. 

Stelele au răsărit pe cer, iar timpul a început să treacă 
încet - vă închipuiţi şi voi cât de încet - pentru ultimul Rege 
al Namiei, care stătea în picioare ţeapăn şi amorţit, cu 
spatele lipit de copacul de care era legat. Însă, până la 
urmă, tot s-a întâmplat ceva. 

Undeva, foarte departe, s-a ivit o lumină roşie. Pe urmă, a 
dispărut câteva clipe, reapărând apoi mai mare şi mai 
intensă. După aceea, Tirian a început să desluşească nişte 
siluete întunecate mişcându-se de colo-colo în faţa luminii, 
cărând nişte legăturici pe care apoi le aruncau jos. Era un 
foc proaspăt aprins, iar lumea arunca snopi de vreascuri pe 
el. Nu după mult timp, s-a aprins de-a binelea, iar Tirian a 
putut constata că focul era chiar în vârful dealului. Desluşea 
limpede grajdul din spatele flăcărilor, bine luminat acum de 
acea strălucire roşiatică, precum şi o mare mulţime de 
Animale şi de oameni, între foc şi locul unde se afla el. 
Silueta măruntă, ghemuită lângă foc, era pesemne 
Maimuţoiul. Acesta spunea ceva mulţimii, însă Tirian nu 
putea auzi bine. Pe urmă, Maimuţoiul s-a dus şi a făcut trei 
temenele până la pământ în faţa uşii de la grajd. După 


aceea s-a ridicat şi a deschis uşa. Şi ceva pe patru picioare - 
o chestie care păşea destul de crispat - a ieşit din grajd, 
postându-se cu faţa spre mulţime. 

Din rândul acesteia s-a ridicat un fel de vaiet urlător, atât 
de puternic, încât Tirian a izbutit să desluşească unele 
cuvinte. 

— Aslan! Aslan! Aslan! Zbierau Animalele. Vorbeşte-ne! 
Mângâie-ne! Nu maj fi mânios pe noi! 

Din locul unde se afla, Tirian nu-şi putea da seama prea 
bine ce era chestia aceea, de fapt; însă vedea bine că avea 
păr de culoare galbenă. El nu-l văzuse niciodată pe Măreţul 
Leu. Nu văzuse, de fapt, niciodată nici vreun leu obişnuit. 
Aşa că n-avea cum şti cu certitudine că ceea ce vedea el 
acum nu era adevăratul Aslan. Nu se aştepta ca Aslan să 
arate aidoma chestiei aceleia crispate, care stătea pur şi 
simplu pe picioarele ei şi nu spunea nimic. Dar cum să fii 
sigur? Câteva clipe, prin minte îi trecură nişte gânduri 
oribile; apoi, îşi aminti de aiureala aceea absurdă cu Tash şi 
Aslan care ar fi fost unul şi acelaşi şi îşi dădu seama că toată 
povestea era doar o enormă înşelătorie. 

Maimuţoiul îşi apropie capul de capul chestiei aceleia 
galbene, ca şi cum ar fi ascultat nişte şoapte. Pe urmă, se 
întoarse şi se adresă mulţimii, iar mulţimea urlă din nou. 
După aceea, chestia galbenă se răsuci stângaci în loc şi 
plecă - mai bine zis, porni clătinându-se înapoi spre grajd, 
iar Maimuţoiul închise uşa pe dinafară. Pesemne că apoi 
focul a fost stins, căci lumina a dispărut aproape imediat, 
iar Tirian a rămas din nou singur, în frig şi beznă. 

Se gândea la alţi Regi care trăiseră şi muriseră odinioară 
în Namia şi i se părea că niciunul nu avusese o soartă atât 
de crudă ca a lui. Se gândea la străbunicul străbunicului lui, 
Regele Rilian, care fusese furat de o Vrăjitoare, pe când era 
un tânăr prinţ şi ţinut ascuns ani în şir în peşterile 
întunecate de sub Tărâmul Uriaşilor din nord. Până la urmă, 
se făcuse, însă, dreptate, căci doi copii misterioşi apăruseră 
brusc din ţinutul aflat dincolo de capătul lumii şi îl 


salvaseră, astfel că prinţul se putuse întoarce acasă în 
Namia, unde avusese o domnie lungă şi înfloritoare. „N-am 
eu parte de aşa ceva”, îşi zise Tirian, în sinea lui. Pe urmă, 
se duse cu gândul şi mai adânc în trecut, amintindu-şi de 
tatăl lui Rilian, Caspian Navigatorul, pe care încercase să-l 
ucidă ticălosul de Rege Miraz, unchiul său; ştia că Regele 
Caspian fugise în pădure şi trăise printre Pitici. Dar şi 
povestea asta se terminase tot cu bine: şi Caspian fusese 
ajutat de copii - numai că de data asta fuseseră patru - care 
veneau de undeva de dincolo de lume, luptând în bătălii 
măreţe şi reinstalându-l pe tronul tatălui lui. „Dar asta a 
fost odată, de mult, îşi spuse Tirian în sinea lui. Lucruri de 
acest fel nu se mai întâmplă astăzi.” Şi pe urmă şi-a mai 
adus aminte (căci, atunci când era mic, fusese tare bun la 
istorie) că aceiaşi patru copii care îl ajutaseră pe Caspian 
fuseseră în Namia în urmă cu peste o mie de ani; şi în acele 
vremuri făcuseră ceva absolut extraordinar. Căci atunci o 
înfrânseseră pe Vrăjitoarea Albă şi puseseră capăt celor O 
Sută de Ani de Iarnă, iar după aceea domniseră (toţii patru 
împreună) la Cair Paravel, până ce n-au mai fost copii, ci 
Regi semeţi şi Regine frumoase, iar domnia lor 
reprezentase epoca de aur a Namiei. lar Aslan apăruse de 
nenumărate ori în toată povestea asta. Apăruse de 
altminteri şi în celelalte poveşti, aşa cum îşi amintea Tirian 
acum. „Aslan şi copiii din altă lume, se gândi Tirian. Ei au 
intervenit întotdeauna când totul mergea cumplit de rău. 
Oh, ce bine ar fi să apară şi acum.” 

Şi strigă în gura mare: „Aslan! Aslan! Aslan! Vino şi ajută- 
ne acum”. 

Însă bezna, frigul şi liniştea au rămas la fel. 

— Lasă-mă mai bine să mor, strigă Regele. Nu cer nimic 
pentru mine. Dar vino şi salvează toată Namia. 

Şi tot nu s-a produs nici o schimbare în noapte sau în 
pădure, dar a început, totuşi, să apară un fel de schimbare 
înlăuntrul lui Tirian. Fără să-şi dea seama de ce, a început 
să nutrească o vagă speranţă. Şi se simţea cumva mai 


puternic parcă. „Oh, Aslan, Aslan, şoptea el. Dacă tu nu poţi 
veni, trimite-mi măcar ajutoarele acelea de dincolo de lume. 
Sau lasă-mă să-i chem eu. Fie ca vocea mea să treacă 
dincolo de lume.” După aceea, nedându-şi seama ce face, a 
început dintr-o dată să strige cu glas răsunător: 

— Copii! Copii! Prieteni ai Namiei! Repede. Veniţi la mine! 
Peste lumi întregi, eu vă chem; eu, Tirian, Regele Namiei, 
Stăpânul oraşului Cair Paravel şi împăratul Insulelor Pustii! 

Şi, numaidecât, s-a cufundat într-un vis (de-o fi fost chiar 
vis) mai real şi mai însufleţit decât oricare vis pe care îl 
avusese vreodată. 

Se făcea că stă în picioare într-o încăpere luminată, unde 
şapte persoane şedeau în jurul unei mese. S-ar fi zis că 
tocmai isprăviseră de mâncat. Două dintre aceste persoane 
păreau foarte bătrâne, un moşneag cu barba albă şi o 
băbuţă cu nişte ochi veseli şi sclipitori, plini de înţelepciune. 
Cel care şedea în dreapta moşneagului nu ajunsese încă la 
vârsta bărbăţiei, fiind cu siguranţă mai tânăr decât Tirian, 
însă la faţă arăta ca un rege şi un războinic. Şi aproape 
acelaşi lucru se putea spune şi despre celălalt tânăr, care 
şedea în dreapta bătrânei. În faţa lui Tirian, de cealaltă 
parte a mesei, se afla o fată blondă, mai tânără decât toţi 
ceilalţi, iar de o parte şi de cealaltă a ei un băiat şi o fată, 
încă şi mai mici ca vârsta. Toţi purtau un fel de veşminte 
teribil de ciudate. 

N-a avut însă timp să se gândească la asemenea 
amănunte, căci în clipa aceea băiatul mai mic şi amândouă 
fetele au ţâşnit în picioare, iar unul dintre ei a scos un țipăt 
scurt. Bătrânica a tresărit şi şi-a tras răsuflarea zgomotos. 
Pesemne că şi moşneagul a făcut o mişcare bruscă, fiindcă 
paharul cu vin, pe care îl avea lângă mâna dreaptă, a fost 
măturat de pe masă; Tirian a auzit clinchetul cioburilor 
împrăştiate pe jos. 

Pe urmă, Tirian şi-a dat seama că oamenii aceştia îl puteau 
vedea; se holbau la el de parcă ar fi fost o stafie. A remarcat 
însă că tânărul care arăta ca un rege, aflat în dreapta 


bătrânului, n-a schiţat nici un gest (doar că a pălit un pic), 
încleştându-şi pumnii cu fermitate. Pe urmă acesta a spus: 

— Vorbeşte, de nu eşti cumva o fantomă sau un vis. Arâţi a 
Namian; or, noi suntem cei şapte prieteni ai Namiei. 

Tirian tânjea să vorbească şi încerca să le strige în gura 
mare că ele Tirian din Namia, cel care avea mare nevoie de 
ajutor. Dar a constatat (cum mi s-a întâmplat şi mie uneori 
în vise) că glasul lui nu scotea nici un sunet. 

Cel care i se adresase s-a ridicat apoi în picioare: 

— Umbră, spirit sau ce eşti tu, zise el, pironindu-şi ochii pe 
chipul lui Tirian. Dacă eşti din Namia, te somez în numele 
lui Aslan, vorbeşte-mi! Eu sunt Peter, Marele Rege. 

Lui Tirian, camera începu să i se învârtească în faţa 
ochilor. Auzea glasurile celor şapte persoane care vorbeau 
toate în acelaşi timp, dar din ce în ce mai stins, spunând 
cuvinte de genul „Uite! Dispare. Se topeşte. Se evaporă”. În 
clipa următoare, se trezise de-a binelea, legat în continuare 
de copac, mai înfrigurat şi mai amorţit decât oricând. 
Pădurea era plină de o lumină mohorâtă, aşa cum se 
întâmplă înainte de răsăritul soarelui, iar el era ud leoarcă 
de la rouă; se făcuse aproape dimineaţă. 

În viaţa lui nu se simţise mai groaznic la trezire. 

Capitolul 5 

CUM A PRIMIT REGELE AJUTOR. 

Amărăciunea sa n-a durat însă mult. Aproape numaidecât 
s-a auzit o bufnitură, pe urmă încă una şi doi copii au 
apărut în faţa lui. Pădurea fusese absolut pustie cu o 
secundă înainte, atât cât vedea el din ea şi ştia că puştanii 
nu se iviseră din spatele copacului de care era legat, căci i- 
ar fi auzit şi el. Răsăriseră pur şi simplu din senin. A 
remarcat dintr-o privire ca erau îmbrăcaţi cu aceleaşi 
veşminte stranii şi întunecoase pe care le purtau şi oamenii 
din vis; şi a mai văzut, tot dintr-o privire, că era vorba de 
Băiatul şi Fata, cei mai mici ca vârstă, din grupul acela de 
şapte oameni. 


— Ei, drăcia dracului! Exclamă Băiatul, să rămâi pur şi 
simplu cu gura căscată, zău aşa! Credeam... 

— Hai fuga să-l dezlegăm, spuse Fata. Putem discuta după 
aceea. Pe urmă, mai adăugă, întorcându-se spre Tirian: Îmi 
pare rău că am întârziat atât de mult. Am venit de îndată ce 
am putut. 

În timp ce ea vorbea, Băiatul scoase un cuţit din buzunar, 
grăbindu-se să taie frânghia cu care era legat Regele; cu 
mişcări prea rapide totuşi, căci atunci când izbuti să taie şi 
ultima legătură, Regele, înţepenit şi amorţit, căzu în faţă, 
proptindu-se în mâini şi în genunchi. Şi nu reuşi să se ridice 
decât după ce îşi mai dezmorţi picioarele, cu un masaj bun. 

— Aşa, vasăzică, remarcă Fata. Prin urmare, tu ai fost cel 
care ai apărut în faţa noastră, în seara aceea, când eram cu 
toţii la cină! Acum aproape o săptămână. 

— O săptămână, frumoasă domniţă?! Se miră Tirian. De- 
abia dacă au trecut zece minute de când visul m-a purtat în 
lumea voastră. 

— lar harababura aia cu timpul, Pole, spuse Băiatul. 

— Acum mi-aduc aminte, zise Tirian. Şi despre asta se 
pomeneşte în toate poveştile de odinioară. Timpul în ţara 
voastră stranie diferă de al nostru. Dar dacă tot a venit 
vorba despre timp, e timpul să plecăm de-aici, căci 
duşmanii mei sunt pe-aproape. Vreţi să veniţi cu mine? 

— Sigur că da, răspunse Fata. Am venit special să te 
ajutăm pe tine. 

Tirian se ridică în picioare şi îi călăuzi la vale, coborând pe 
deal, înspre sud, cât mai departe de grajd. Ştia unde avea 
de gând să meargă, însă primul ţel era să ajungă pe un 
teren stâncos ca să nu mai lase nici o urmă, iar al doilea să 
treacă peste vreo apă, ca să li se piardă mirosul. Treaba 
asta le-a luat cam un ceas, timp în care s-au tot căţărat şi s- 
au căznit să treacă prin apă, interval în care niciunul dintre 
ei n-a avut suflu să mai vorbească. Oricum, Tirian tot trăgea 
cu ochiul mereu la tovarăşii lui de drum. Minunea de a 
putea păşi alături de nişte făpturi din altă lume îi dădea o 


uşoară senzaţie de ameţeală, făcând deopotrivă ca toate 
vechile legende să i se pară extrem de reale... Încât orice se 
putea întâmpla acum. 

— Ei, şi-acum, zise Tirian când ajunseră în capătul unei 
vâlcele ce cobora prin mijlocul unui mestecăniş, pentru o 
vreme am scăpat de primejdia de a fi prinşi de ticăloşii 
aceia, aşa că putem merge mai încet. 

Soarele răsărise, picături de rouă sclipeau pe fiecare 
ramură, iar păsărelele cântau. 

— Ce-ai zice de nişte haleală? 

— Adică pentru tine, Domnule, căci noi doi am luat micul 
dejun, spuse Băiatul. 

Tirian se întreba ce însemna oare „haleală”, însă când 
Băiatul desfăcu ghiozdanul burdugşit pe care îl căra şi 
scoase de-acolo un pacheţel cam unsuros şi turtit, înţelese 
numaidecât despre ce era vorba Era lihnit de foame, deşi 
până atunci nici nu-şi dăduse seama. Găsi acolo două 
sandvişuri cu ouă fierte, alte două tartine cu brânză şi încă 
două cu un fel de pastă înăuntru. Dacă n-ar fi fost atât de 
hămesit, nici nu s-ar fi uitat la sandvişurile cu pastă, acestea 
fiind un fel de mâncare pe care nimeni nu-l mănâncă în 
Namia. În timp ce mânca toate cele şase sandvişuri, au 
ajuns pe fundul vâlcelei, unde au dat peste o stâncă 
acoperită de muşchi, din care ţâşnea bolborosind un 
izvoraş. S-au oprit toţi trei, au băut şi şi-au răcorit obrajii. 

— Bun, făcu Fata, scuturându-şi de pe frunte bretonul ud, 
acum n-ai de gând să ne spui şi nouă cine eşti, de ce erai 
legat acolo şi ce se întâmplă de fapt? 

— Cu multă plăcere, domniţă, îi răspunse Tirian. Dar 
trebuie să ne continuăm mersul. 

Aşa că, în timp ce şi-au văzut de drum mai departe, le-a 
povestit cine era şi tot ce păţise. 

— Iar acum, făcu el în încheiere, merg spre un anumit 
turn, unul dintre cele trei care au fost clădite pe vremea 
străbunului meu pentru a apăra Pustiul Pleşuv împotriva 
unor proscrişi periculoşi care sălăşluiau pe-atunci acolo. 


Graţie bunăvoinţei lui Aslan, n-am fost jefuit de chei. În 
turnul acela, vom găsi provizii de arme, platoşe şi nişte 
merinde, desigur doar pesmeţi uscați. Tot acolo putem sta 
la adăpost, până punem la punct un plan. lar acum, rogu- 
vă, spuneţi-mi şi voi cine sunteţi şi care e povestea voastră. 

— Eu sunt Eustace Scrubb, iar ea e Jill Pole, îi răspunse 
Băiatul. Şi am mai fost aici odată, demult de tot, acum peste 
un an după timpul vostru; iar atunci exista un tip pe care îl 
chema Prinţul Rilian şi pe tipul ăsta îl ţineau sub pământ, 
iar Puddleglum şi-a vârât piciorul în... 

— Aha! Striga Tlrian. Prin urmare voi sunteţi Eustace şi 
Jill, cei care l-au scăpat pe Regele Rilian de vraja aceea 
lungă?! 

— Da, noi suntem, zise Jill. Vasăzică acum Rilian a ajuns 
Rege, aşa-i? Oh, desigur, pesemne că aşa e. Am uitat... 

— Nu, nu, interveni Lirian. Eu sunt cel de-al şaptelea 
urmaş al lui. El a murit acum peste două sute de ani. 

Jill se strâmbă: 

— Ptiu! Exclamă ea. De-aia mi se pare atât de oribil să mă 
întorc în Namia. 

Însă Eustace continuă: 

— Ei bine, acum ştii cine suntem, Sire, zise el. Şi uite cum 
a fost. Profesorul şi Mătuşa Polly ne-au adunat pe toţi 
laolaltă, noi, prietenii Namiei... 

— Nu ştiu cine sunt persoanele care poartă aceste nume, 
Eustace, interveni Tirian. 

— Ei doi sunt cei care au venit în Namia chiar la început 
de tot, în vremea când toate animalele au învăţat să 
vorbească. 

— Pe Coama lui Aslan, strigă Tirian. De ei doi e vorba?! 
Lordul Digory şi Lady Polly! Cei de la începutul lumii! Şi mai 
trăiesc încă? O, minune glorioasă! Haide, povestiţi-mi 
repede. 

— De fapt, ştiţi, ea nu e mătuşa noastră, spuse Eustace. E 
domnişoara Plummer, dar noi îi spunem Mătuşa Polly. Ei 
bine, ei doi ne-au strâns laolaltă, pe de o parte ca să ne 


distrăm împreună şi să putem trage o porţie bună de vorbă 
despre Namia (căci, normal, n-aveau cu cine altcineva 
discuta despre lucruri de genul ăsta), dar pe de altă parte şi 
fiindcă Profesorul avea sentimentul că într-un fel prezenţa 
noastră era dorită aici. Ei şi pe urmă te-ai ivit tu, ca o stafie 
sau ştiu şi eu ce arătare, băgându-ne rău în sperieţi, după 
care te-ai evaporat fără să scoţi o vorbă. După aceea, am 
ştiut cu certitudine că se întâmplă ceva. Următoarea 
întrebare era cum să ajungem aici. Nu poţi reuşi asta doar 
fiindcă vrei tu. Aşa că am tot stat de vorbă şi, în cele din 
urmă, Profesorul a zis că singura modalitate ar fi prin 
intermediul Inelelor Vrăjite. Tot folosindu-se de Inelele 
acelea, el şi Mătugşa Polly izbutiseră să ajungă aici, demult 
de tot, pe vremuri, când erau nişte puştani, cu mult timp 
înainte ca noi, ăştia mici, să venim pe lume. Însă toate 
Inelele fuseseră îngropate în grădina unei case din Londra 
(ăsta e oraşul nostru cel mai mare, Sire), iar casa fusese 
vânduta. Nici nu-ţi închipui ce-am făcut până la urmă! 
Peter şi Edmund - e vorba de Marele Rege Peter, cel care 
ţi-a adresat cuvântul - s-au dus la Londra să intre în 
grădina prin spate, dis-de-dimineaţă, înainte ca lumea să se 
trezească. Purtau salopete de muncitori ca, în cazul în care 
i-ar fi văzut cineva, să poată zice că veniseră să repare ceva 
la sistemul de canalizare. Ce rău îmi pare că n-am fost şi eu 
cu ei; cred că ne-am fi distrat pe cinste. Şi, pesemne că au 
izbutit, fiindcă a doua zi Peter ne-a trimis o telegramă - 
ăsta-i un fel de mesaj, Sire, am să-ţi explic eu altă dată — 
prin care spunea că a luat Inelele. Iar a doua zi după aceea, 
era ziua când eu şi Polly trebuia să ne întoarcem la şcoală - 
noi suntem singurii din grup care mai mergem încă la 
şcoală şi e vorba de aceeaşi instituţie pentru amândoi. Prin 
urmare, Peter şi Edmund trebuiau să se întâlnească cu noi 
într-un loc, în drum spre şcoală şi să ne dea Inelele. Noi doi 
eram cei care urmam să plecăm în Namia, întrucât cei mari 
nu mai puteau veni din nou. Aşa că ne-am suit în tren -e un 
fel de chestie cu care lumea călătoreşte în lumea noastră: 


mai multe vagoane legate unul de altul - iar Profesorul, 
Mătugşa Polly şi Lucy au venit cu noi. Voiam să stăm 
împreună cât mai mult timp. Bun, iată-ne deci şi în tren. Şi, 
tocmai când ne apropiam de gara unde trebuia să ne 
întâlnim cu ceilalţi, iar eu priveam pe fereastră să vad dacă 
nu-i zăresc mai repede, am simţit brusc o smucitură 
înspăimântătoare, însoţită de un mare zgomot: şi uite-aşa 
ne-am trezit în Namia şi am dat cu ochii de Maiestatea ta, 
legat fedeleş de copacul acela. 

— Aşadar n-aţi mai folosit Inelele? Întrebă Tirian. 

— Nu, zise Eustace. Nici măcar n-am apucat să le vedem. 
Aslan a rezolvat totul, cum ştie el, fără nici un Inel. 

— Bine, dar Inelele erau la Marele Rege Peter, remarcă 
Tirian. 

— Da, zise Jill. Însă nu credem că le poate folosi. Când 
ceilalţi doi fraţi Pevensie - Regele Edmund şi Regina Lucy - 
au fost ultima oara aici, Aslan a spus că n-aveau să mai 
revină niciodată în Namia. Şi i-a spus cam acelaşi lucru şi 
Marelui Rege, numai că ceva mai de demult. Îţi dai seama 
că, dacă ar avea voie, ar veni glonţ aici. 

— Ei, comedie! Spuse Eustace. Ce frige la soare. Mai avem 
mult până ajungem, Sire? 

— Uite, făcu Tirian, arătându-le. 

La câţiva metri distanţă, nişte creneluri cenuşii se înălţau 
deasupra coroanei copacilor, iar după ce au mai mers cam 
un minut au ajuns într-un luminiş, unde pământul era 
acoperit de iarbă. Prin mijlocul poienii curgea un pârâu, iar 
acolo unde apa dispărea în depărtare se înălța un turn teşit 
şi pătrat, cu câteva ferestre înguste şi o uşă masivă în zidul 
din faţa lor. 

Tirian iscodi cu privirea în stânga şi-n dreapta, să se 
convingă că prin preajmă nu era nici un duşman. Pe urmă 
se duse drept până la turn, unde rămase câteva clipe 
nemişcat, scormonind după legătura de chei pe care o 
purta atârnată la gât, pe un lanţ de argint, sub costumul de 
vânătoare. Şi ce legătură frumoasă de chei le-a fost atunci 


dat să vadă: două chei de aur şi multe altele, minunat 
împodobite; îţi dădeai seama numaidecât că erau chei 
făcute să deschidă în palate tot felul de încăperi 
somptuoase şi tainice sau sipete şi cufere făcute din lemn 
înmiresmat, în care se aflau comori împărăteşti. Dar cheia 
pe care o vâri acum în broasca uşii era mare, urâtă şi cam 
grosolană. Cum broscă era înţepenită, pe Tirian îl cuprinse 
spaima la gândul că n-ar putea s-o descuie; dar, în cele din 
urmă, izbuti să răsucească cheia în broască, iar uşa se 
deschise larg, scârţâind sinistru din balamale. 

— Bun venit, prieteni, spuse Tirian. Din păcate, ăsta e cel 
mai bun palat pe care Regele Namiei îl poate oferi acum 
oaspeţilor săi. 

Tirian constată încântat că cei doi străini erau bine 
crescuţi. Amândoi îl asigurară că nu trebuia să-şi facă nici o 
problemă, fiind foarte bine aşa. În realitate, nu era deloc 
prea bine acolo; înăuntru era cam întuneric şi mirosea rău 
a igrasie. Nu exista decât o singură încăpere, al cărei tavan 
înalt coincidea cu acoperişul din piatră; într-un colţ, o scară 
de lemn ducea la un chepeng prin care se putea ieşi afară, 
pe creneluri. În încăpere, se aflau câteva paturi de cazarmă 
rudimentare, unde se putea dormi şi nenumărate cufere şi 
boccele. Mai era şi o vatră, care arăta ca şi cum nu s-ar mai 
fi făcut focul în ea de o grămadă de ani. 

— N-ar fi mai bine, mai întâi şi mai întâi, să ieşim afară şi 
să strângem nişte lemne pentru foc? Îşi dădu Jill cu 
părerea. 

— Nu cred, îi răspunse Tirian. Nu voia cu nici un chip să 
fie prinşi cumva neînarmaţi, aşa că se apucă să scotocească 
prin cufere, amintindu-şi cu satisfacţie că avusese 
întotdeauna grijă ca aceste turnuri de garnizoană să fie 
inspectate o dată pe an, pentru a se asigura că erau 
înzestrate cu toate cele trebuincioase. Arcurile erau la locul 
lor, în husele de muşama, săbiile şi suliţele erau unse cu 
grăsime, să nu ruginească, iar armura strălucea ca nouă 
sub învelitoarea protectoare. Dar asta nu era nimic. 


— Ia uitaţi-vă! Le zise Tirian, scoțând afară o cămaşă de 
zale lungă, pe care o flutură sub ochii copiilor. 

— Ce platoşă caraghioasă, Sire, remarcă Eustace. 

— Aşa-i, băiete, îi dădu dreptate Tirian. Asta nu-i bătută de 
piticii din Namia. E platoşă din Calormen, marfă din 
străinătăţuri. Am păstrat câteva platoşe pregătite, la gândul 
că s-ar putea ca la un moment dat eu sau prietenii mei să 
trebuiască să intrăm nevăzuţi în ţinutul Tisroc. Şi ia uitaţi şi 
la sticla asta din piatră. Înăuntru e un lichid, cu care dacă te 
freci pe mâini şi pe faţa, ţi se face pielea neagră ca la 
calormeni. 

— Ohoho! Uraaa! A exclamat Jill. Abia aştept să ne 
deghizăm! 

Tirian le arătă cum să-şi toarne în palme un pic din lichidul 
acela şi să se frece bine cu el pe faţă şi pe gât, până la 
umeri şi pe urmă pe mâini, până la coate. Apoi făcu şi el 
acelaşi lucru. 

— După ce chestia asta se întăreşte pe noi, le spuse el, 
putem să ne spălăm cu apă, că nu se duce. Nu ne mai facem 
la loc albi, ca namienii, decât dacă ne dăm cu ulei şi cenuşă. 
Ei, şi-acum, scumpă Jill, hai să vedem cum îţi vine platoşa 
asta. E cam lungă, ce-i drept, dar nu chiar foarte lungă, 
cum mă temeam eu. Pesemne că a fost a vreunui paj din 
alaiul tarkaanilor lor. 

După ce s-au gătit cu platoşele, şi-au pus pe cap coifuri 
calormene, care sunt mici şi rotunde, se înfig strâns pe cap 
şi au un vârfun ţugui. Pe urmă Tirian a scos din cufăr nişte 
suluri lungi de material alb, pe care le-a înfăşurat peste 
coifuri, până s-au transformat în turbane, având însă grijă 
ca, în mijloc, să rămână afară micul ţugui din metal. El şi 
Eustace şi-au luat săbii calormene arcuite şi nişte scuturi 
mici şi rotunde. N-a găsit o sabie suficient de uşoară pentru 
Jill, dar i-a dat în schimb un cuţit de vânătoare, lung şi 
drept, care împungea ca o sabie. 

— 'Te pricepi să tragi cu arcul, domniţă? Întrebă Tirian. 


— Nu prea, îi răspunse Jill, înroşindu-se. Scrubb, în 
schimb, e destul de îndemânatic. 

— Nu-i da crezare, Sire, spuse Eustace. De când ne-am 
întors ultima oară din Namia, am luat amândoi lecţii de tras 
cu arcul, aşa că acum e cam la fel de bună ca mine. Ceea ce 
nu înseamnă însă mare lucru. 

Atunci, Tirian îi dădu lui Jill un arc şi o tolbă plină cu 
săgeți. În continuare, trebuiau neapărat să aprindă focul, 
întrucât în turnul acela era precum într-o peşteră în care 
dârdâi ca o piftie. S-au încălzit, însă, strângând lemne - 
soarele era acum sus pe cer - iar când flăcările s-au înălţat 
jucăuşe în vatră, încăperea a început să pară mult mai 
veselă. Cina a fost, totuşi, cam amărâtă, întrucât neavând 
de ales s-au resemnat să piseze câţiva pesmeţi tari, pe care 
i-au găsit într-un cufăr, vărsându-i apoi în apă fiartă, cu 
sare, din care au obţinut un fel de terci. Şi, fireşte, de băut 
nu exista decât apă chioară. 

— Ce păcat că n-am adus vin pachet de ceai, zise Jill. 

— Sau o cutie de cacao, completă Eustace. 

— Dar ce, parcă un butoi cu vin bun, rătăcit pe-aici prin 
turn, credeţi că ne-ar fi stricat? Mai adăugă şi Tirian. 

Capitolul 6 

CÂND NOAPTEA SE FACE TREABĂ BUNĂ. 

Cam după patru ceasuri, Tirian s-a trântit pe unul dintre 
priciuri să fure un pui de somn. Cei doi copii dormeau 
buştean; îi pusese să meargă la culcare înaintea lui, 
întrucât urmau să stea treji aproape toată noaptea şi ştia 
că, la vârsta lor, e cam greu să nu dormi când eşti mort de 
somn. În plus, îi mai şi obosise. Întâi, o pusese pe Jill la tras 
cu arcul şi constatase că, deşi fetiţa nu se ridica la 
standardele namiene, era totuşi destul de îndemânatică. Şi 
într-adevăr, Jill izbutise să împuşte un iepure (nu un iepure 
Vorbitor, desigur, există o mulţime de iepuri obişnuiţi în 
partea de vest a Namiei), pe care îl jupuiseră şi îl 
curăţaseră numaidecât, atârnându-l în cui. Descoperise că 
amândoi copiii ştiau perfect cum se face această treabă 


scârboasă şi urât mirositoare; învăţaseră când fuseseră în 
lunga lor călătorie pe Tărâmul Uriaşilor, în vremea Prințului 
Rilian. Pe urmă, încercase să-l înveţe pe Eustace cum să 
folosească sabia şi scutul. Eustace deprinsese destul de 
bine lupta cu sabia în timpul primelor sale peripeții, însă 
atunci avusese de-a face cu o sabie namiană, care avea 
lama dreaptă. Nu mânuise niciodată un iatagan arcuit 
calormen şi îi venea destul de greu acum, întrucât multe 
lovituri sunt complet diferite, fiind necesar să se dezveţe de 
deprinderile legate de folosirea unei săbii lungi. Dar Tirian 
a constatat că Eustace avea ochiul ager şi era foarte iute de 
picior. A rămas surprins de puterea pe care o aveau ambii 
copii; de fapt, amândoi i se păreau mult mai puternici, mai 
mari şi mai maturi decât fuseseră numai cu câteva ceasuri 
în urmă, când îi întâlnise pentru prima oară. Acesta este 
unul dintre efectele pe care aerul namian îl are, adesea, 
asupra vizitatorilor din lumea noastră. 

Toţi trei au căzut de acord că primul lucru pe care 
trebuiau să-l facă era să se întoarcă la Dealul cu Grajd şi să 
încerce să-l salveze pe Giuvaier Inorogul. După aceea, dacă 
izbuteau, urmau să încerce să plece spre est, unde să se 
întâlnească cu mica armată, pe care Roonwit Centaurul 
avea să o aducă din Cair Paravel. 

Un războinic şi vânător destoinic, cum era Tirian, se 
trezeşte întotdeauna atunci când îşi propune. Aşadar, şi-a 
fixat în minte ora nouă seara, după care, lăsând deoparte 
toate grijile, a adormit numaidecât. Când s-a trezit, i s-a 
părut că abia aţipise, însă, judecând după lumină şi 
conturul lucrurilor, a înţeles că dormise exact cât îşi 
propusese. S-a sculat, şi-a pus pe cap coifo-turbanul 
(dormise cu platoşa pe el), după care i-a zgâlţâit pe cei doi 
copii până s-au trezit. Ce-i drept, când s-au dat jos din pat, 
păreau tare buimaci şi bosumflaţi, căscând de le trosneau 
fălcile. 

— Ei bine, şi-acum, le zise Tirian, ne pornim spre nord - 
norocul nostru că avem parte de o noapte înstelată. 


Călătoria va fi mult mai scurtă decât de dimineaţa, căci 
atunci am luat-o pe ocolite, iar acum vom merge pe calea 
cea mai dreaptă. Dacă sunteţi provocaţi, să vă ţineţi gura 
amândoi. Mă lăsaţi pe mine să vorbesc, ca un boier 
calormen fudul, crud şi afurisit. Dacă am să scot sabia, 
atunci tu, Eustace, să faci la fel, lăsând-o pe Jill să sară în 
spatele nostru, cu arcul pregătit de tras. Dar dacă am să 
strig: „Acasă!” s-o tuliţi amândoi la Turn. Nu care cumva să 
încercaţi să vă mai luptaţi - fie şi oricât de puţin - după ce 
am dat retragerea; în războaie, vitejii din astea fără rost au 
stricat nenumărate planuri excepţionale. Şi acum, prieteni, 
cu Aslan înainte. 

Au ieşit afară, în noaptea rece. 'Toate stelele măreţe ale 
Nordului străluceau deasupra coroanei copacilor. Steaua 
Nordului din acea lume se numeşte Vârf-de-Suliţă; este mai 
luminoasă decât Steaua Polară de la noi. 

O vreme, au putut s-o ţină tot drept spre Vârf-de-Suliţă, 
dar după aceea au ajuns la un desiş de nepătruns, aşa că a 
trebuit să se abată din drum ca să-l ocolească. Şi, pe urmă - 
umblând în continuare pe sub crengi şi fiind deci lipsiţi de 
vizibilitate - le-a fost greu să se orienteze şi să găsească 
poteca pe care merseseră iniţial. Jill a fost cea care i-a scos 
din impas; în Anglia, fusese un cercetaş destoinic. Şi, 
fireşte, cunoştea perfect stelele namiene, având în vedere 
cât de mult călătorise prin pustietăţile Nordului, încât putea 
să se orienteze foarte bine după celelalte stele, atunci când 
Vârf-de-Suliţă se pitea după nori. Când a văzut că Jill era cel 
mai bun pionier dintre ei trei, Tirian a pus-o în frunte. lar 
apoi, a rămas uimit văzând-o cum se strecura tiptil înainte, 
aproape pe nesimţite. 

— Pe coama lui Aslan! Îi şopti el lui Eustace. Fata asta e o 
nimfă minunată a pădurilor. Sânge de Driadă să fi avut în ea 
şi tot nu s-ar fi descurcat mai bine. 

— Păi, micuță cum e, nici nu-i greu pentru ea, şopti 
Eustace. 


— Ssssât, lăsaţi gălăgia, făcu Jill din faţă. Jur-împrejurul 
lor, pădurea era cufundată în linişte. 

O linişte mult prea adâncă. În mod normal, noaptea, în 
Namia, se aud o sumedenie de zgomote - când şi când 
vreun „noapte bună” vesel rostit de un Arici, un țipăt de 
Bufniţă deasupra, poate vreun flaut în depărtare, semn că 
faunii dănţuiesc, sau zgomote ritmice de ciocan de la Piticii 
care lucrează sub pământ. Dar totul amuţise; peste Namia, 
se aşternuseră tristeţea şi teama. 

După un timp, au început să urce pieptiş pe deal, printre 
copacii din ce în ce mai mari. Tirian desluşea vag 
binecunoscutul grajd din vârful colinei. Jill înainta acum cu 
tot mai multă prudenţă; le tot făcea semne cu mâna 
celorlalţi, să procedeze la fel. Pe urmă, a încremenit locului, 
iar 'Tirian a văzut-o cum se lasă binişor în iarbă, dispărând, 
fără nici un zgomot. După câteva clipe, s-a ridicat din nou, 
şi-a lipit buzele de urechea lui Tirian şi a spus într-o şoaptă 
stinsă: „Lază-te jos. Vezi mai bine”. Spusese lază în loc de 
lasă, nu fiindcă era sâsâită, ci fiindcă ştia ca sunetul „S” e 
mult mai uşor de perceput de către inamic, când vorbeşti în 
şoaptă. Tirian s-a lăsat numaidecât jos, nu chiar atât de 
neauzit ca Jill, având în vedere că era mai mare ca vârstă şi 
ca talie, fireşte. De îndată ce s-a ghemuit la pământ, a 
constatat că din acea poziţie se vedea mult mai bine 
conturul colinei, sub cerul înţesat de stele. Desluşea două 
forme negre profilate pe cer: grajdul, iar la câţiva metri de 
el, o santinelă Calormenă. Omul nu se pricepea să facă de 
strajă: în loc să meargă de colo-colo sau măcar să stea în 
picioare, şedea jos, cu sulița pe umăr şi cu bărbia înfundată 
în piept. 

— Bravo, îi zise Tirian lui Jill. Îi arătase exact ce avea 
nevoie să ştie. 

Se ridicară în picioare, Tirian mergând acum în faţă. 
Încetişor de tot, neîndrăznind aproape nici să mai respire, 
îşi croiră drum în sus până la un mic pâlc de copaci, aflat la 
nici zece metri de santinelă. 


— Aşteptaţi aici până mă întorc, le şopti el celor doi copii. 
Dacă vedeţi că nu mai vin, tuliţi-o. 

Pe urmă, fără pic de frică, ieşi la iveală drept sub ochii 
inamicului. Când îl văzu, soldatul tresări gata să sară în 
picioare; se temea ca nu cumva Lirian să fie vreun superior 
de-al lui, căci se ştia cu musca pe căciulă fiindcă stătea jos, 
când ar fi trebuit să fie în picioare, la datorie. Fără să mai 
apuce însă să se ridice, se trezi cu Tirian lângă el, cu 
genunchiul înfipt în pământ, spunându-i: 

— Eşti războinic de-al lui Tisroc, fie-ţi dat să trăieşti 
veşnic? Inima îmi saltă-n piept de bucurie că te-am întâlnit 
printre atâtea lighioane şi afurisiţi de Namieni. Dă-mi mâna, 
prietene. 

Până să se dumirească ce i se întâmplă, soldatul Calormen 
se simţi înşfăcat zdravăn de mână. În clipa următoare, nişte 
genunchi puternici îi imobilizară picioarele, iar un pumnal i 
se lipi de ceafă. 

— Dacă deschizi gura, eşti mort, îi susură Tirian la ureche. 
Spune-mi unde este Inorogul şi scapi cu viaţă. 

— În... În spatele grajdului, mărite stăpâne, se bâlbâi 
amărâtul. 

— Bun. Scoală în picioare şi du-mă la el. 

Soldatul se ridică în picioare, cu vârful pumnalului lipit de 
ceafă. Poziţia lamei se schimbă puţin în clipa în care Tirian 
trecu în spatele omului, proptindu-i pumnalul mai bine sub 
ureche. Tremurând, santinela ocoli grajdul până în partea 
din spate. 

În ciuda beznei de afară, Tirian desluşi numaidecât silueta 
albă a Inorogului. 

— Sssât! Făcu el. Nu, să nu nechezi. Da, Giuvaier, eu sunt. 
Cum de te-au legat aşa? 

— Mi-au pus piedică la picioare şi m-au legat cu un 
căpăstru de un inel din peretele grajdului, se auzi glasul lui 
Giuvaier. 

— Santinelă, stai aici, cu spatele la zid. Aşa. Hai, Giuvaier, 
propteşte-te cu comul în pieptul Calormenului. 


— Cu multă plăcere, Sire. 

— Dacă se mişcă, spintecă-l până la inimă. 

Pe urmă, în câteva secunde, Tirian tăie funiile. Cu resturile 
obţinute, îl legă fedeleş pe soldat. În final, îl făcu să 
deschidă gura, i-o înfundă cu iarbă, apoi îl legă strâns din 
vârful ţestei pe sub bărbie, ca să nu poată crâcni şi silindu-l 
să se lase jos, cu spatele la zid. 

— Oştene, nu m-am purtat prea frumos cu tine, îi zise 
Tirian. Dar n-am avut încotro. Cu altă ocazie, dacă ne mai 
întâlnim, ţi-o coc şi mai rău. Giuvaier, hai s-o ştergem 
încetişor. 

Punându-şi braţul stâng pe după gâtul animalului, îi trase 
capul în jos şi îl sărută pe nas, cu multă bucurie. Se 
întoarseră apoi amândoi, străduindu-se să nu facă zgomot, 
spre locul unde se aflau copiii. Cum sub copaci era şi mai 
întuneric, Tirian era cât pe ce să se pocnească de Eustace, 
pe care nu-l văzuse. 

— Bravo, şopti Tirian. Noaptea asta am făcut treabă bună. 
Acum, haidem acasă. 

Se întoarseră şi făcură câţiva paşi, când Eustace zise: 

— Pole, unde eşti? Nici un răspuns. Jill e lângă tine, Sire? 
Întrebă el. 

— Cum? Se miră Tirian. Păi, nu e lângă tine? 

Cumplit moment! Nu îndrăzneau să strige în gura mare, 
dar îi rostiră numele în şoaptă, cât se putea de tare. Nici un 
răspuns. 

— A plecat de lângă tine cât am lipsit eu? Întrebă Tirian. 
— Eu n-am văzut şi n-am auzit nimic, spuse Eustace. Dar 
poate a plecat fără să-mi dau eu seama. Cum ai văzut şi tu, 

umblă tiptil ca o pisicuţă. 

În clipa aceea, în depărtare răsună un bubuit de tobă. 
Giuvaier ciuli urechile: 

— Pitici, spuse el. 

— Pitici trădători şi inamici, sunt absolut sigur, bombăni 
Tirian. 


— Mai vine şi ceva pe copite, mult mai aproape, spuse 
Giuvaier. 

Cei doi oameni şi Inorogul încremeniseră nemişcaţi. Îi 
frământau acum atâtea griji, încât nici nu ştiau ce să mai 
facă. Zgomotul de copite se apropia din ce în ce mai mult. 
Iar apoi, chiar lângă ei, un glas şopti: 

— Hei! Unde sunteţi? 

Slavă Domnului, era Jill. 

— Unde naiba ai fost? Susură Eustace furios, fiindcă mare 
spaimă mai trăsese din cauza ei. 

— În grajd, spuse Jill gâfâind, dar era genul de gâfâit pe 
care îl scoţi când te abţii să nu pufneşti în râs. 

— Aha, mârâi Eustace şi ţi se pare nostim, nu-i aşa? Ei 
bine, tot ce am de spuse... 

— L-ai găsit pe Giuvaier, Sire? Întrebă Jill. 

— Da, e-aici. Ce-i cu animalul ăla pe care l-ai adus? 

— E el, spuse Jill. Dar hai să plecăm acasă, până nu se 
trezeşte careva. 

Şi, din nou, mici explozii de râs. 

Ceilalţi acceptară numaidecât, întrucât zăboviseră şi aşa 
prea mult în locul acela periculos, iar în plus, tobele Piticilor 
se auzeau acum tot mai aproape. Abia după ce merseseră 
câteva minute bune spre sud, Eustace zise: 

— L-ai prins? Cum adică, mă rog? 

— Da, pe falsul Aslan, răspunse Jill. 

— Ceee?! Făcu Tirian. Unde ai fost? Ce-ai făcut? 

— Ei bine, Sire, iată ce s-a întâmplat, începu Jill. Imediat 
ce am văzut că ai luat santinela de acolo şi că drumul era 
liber, mi-am zis că n-ar strica dacă aş da o raită prin grajd 
să văd şi eu ce e înăuntru! Aşa că m-am târât pe burtă până 
acolo. A fost o nimica toată să trag zăvorul. Bineînţeles că 
înăuntru era întuneric de-ţi băgai degetele în ochi şi puţea 
ca în oricare alt grajd. Am aprins atunci un chibrit şi, ce să 
vezi?! Nimic altceva decât măgarul ăsta bătrân, cu o bucată 
de piele de leu prinsă de spinare. Mi-am scos cuțitul şi i-am 
spus măgarului că trebuie să vină cu mine. De fapt, nici nu 


era nevoie să-l ameninţ cu cuțitul. Se săturase de grajdul 
ăla şi abia aştepta să plece de-acolo - nu-i aşa, Nedumirici, 
dragă? 

— Mii de fulgere, extraordinar! Exclamă Eustace. Să fiu al 
naibii! Eram foc de supărat pe tine adineauri şi tot mai cred 
că a fost o porcărie din partea ta să te furişezi aşa, de una 
singură, fără noi. Dar trebuie să recunosc - în fine, să spun 
- că ai făcut ceva nemaipomenit. Dacă era băiat, o făceam 
cavaler, aşa-i, Sire? 

— Dacă era băiat, răspunse Tirian, o biciuiam bine fiindcă 
a nesocotit porunca mea. 

Şi, fiind întuneric, nimeni nu izbuti să vadă dacă rostise 
aceste cuvinte încruntat sau zâmbind. În clipa următoare, 
se auzi un scrâşnet strident de metal. 

— Ce faci, Sire? Întrebă Giuvaier, tăios. 

— Îmi scot sabia să-i retez capul blestematului de Măgar, 
spuse 'Tirian pe un ton cumplit. Dă-te la o parte, fetiţo. 

— Oh, nu, te rog, nu face asta, se rugă Jill. Crede-mă, nu 
trebuie să faci aşa ceva. N-a fost vina lui. Totul vine de la 
Maimuţoi. El nu şi-a dat seama ce face. Şi îi pare groaznic 
de rău. E un măgar tare drăguţ, îl cheamă Nedumirici. Uite, 
l-am luat de gât. 

— Jill, spuse Tirian, printre toţi supuşii mei nu există 
persoană mai curajoasă şi mai înţeleaptă decât tine, dar nici 
mai obraznică şi mai neascultătoare. Bun, deci: Măgarul 
scapă cu viaţă. Ce-ai de zis, ca să te aperi, Măgarule? 

— Eu, Sire? Se auzi glasul Măgarului. Regret nespus, dacă 
am făcut rele. Maimuţoiul a zis că Aslan vrea să mă 
deghizez aşa. Şi m-am gândit că nu vorbeşte aiurea. Eu nu 
sunt isteţ ca el. N-am făcut decât ce mi s-a spus. N-a fost 
deloc amuzant pentru mine să stau în grajdul ăla. Nu ştiam 
nici măcar ce se petrecea afară. Nu mă lăsa să ies decât 
vreun minut-două, pe întuneric. Erau zile când uitau să mă 
şi adape. 

— Sire, zise Giuvaier. Piticii aceia se apropie din ce în ce 
mai mult. Vrei să le ies eu în întâmpinare? 


Tirian se gândi câteva clipe, după care izbucni într-un râs 
zgomotos. Apoi, fără să mai vorbească în şoaptă, rosti: 

— Cinstit fie numele Leului! Zise el. Am devenit greu de 
cap! Să le ieşim în întâmpinare? Păi, sigur că da. Acum, 
putem întâmpina pe oricine. Li-l putem arăta pe Măgarul 
ăsta. Să-l vadă pe cel de care s-au temut cel mai mult şi în 
faţa căruia frunţile li s-au plecat până la pământ. Le vom 
dezvălui adevărul despre josnica uneltire ticluită de 
Maimuţoi. Secretul lui a ieşit în vileag. S-a întors foaia. 
Mâine, îl vom spânzura pe Maimuţoiul ăla de cel mai înalt 
copac din Namia. S-a terminat cu şuşotitul, cu furişatul 
tiptil şi cu deghizările. Unde sunt Piticii cei de treabă? Avem 
veşti bune pentru ei. 

După ce ore în şir n-ai vorbit decât în şoaptă, simţi că te 
înviorezi şi ţi se ridica moralul, auzind un glas răsunător. 
Tot grupul începu să sporovăiască şi să râdă; până şi 
Nedumirici, ridicând capul, scoase un „iha-iha-iha” 
zgomotos, ceea ce Maimuţoiul nu-i mai dăduse voie să facă 
de zile întregi. După care, porniră hotărâți în direcţia de 
unde se auzea bătaia tobelor. Zgomotul se auzea din ce în 
ce mai tare, iar în scurt timp zăriră şi lumina făcliilor. 
Ajunseră la unul dintre drumurile pietroase şi accidentate 
(ceea ce, de fapt, în Anglia cu greu s-ar putea numi 
drumuri) care brăzdau Pustiul Pleşuv. lar acolo, păşeau 
viguros cam treizeci de Pitici, toţi cu cazmalele şi săpăligile 
proptite pe umăr. În fruntea coloanei se aflau doi Calormeni 
înarmaţi, iar în spate alţi doi. 

— Pe loc! Răcni Tirian, păşind pe drum. Pe loc, soldaţi! 
Încotro îi duceţi pe aceşti Pitici namieni şi din ordinul cui? 

Capitolul 7 

DESPRE PITICI ÎNDEOSEBI. 

Cei doi ostaşi Calormeni din capul coloanei, văzând ceea 
ce ei credeau că era un tarkaan sau mare nobil cu doi paji 
înarmaţi, încremeniră locului şi ridicară suliţele, în semn de 
salut. 


— Oh, preamărite stăpâne, zise unul dintre ei, îi ducem pe 
aceşti mormoloci în Calormen să lucreze în minele lui 
Tisroc, fie-i dat veşnic să trăiască. 

— Slăvit fie marele zeu Tash, dar sunt foarte ascultători, 
spuse Tirian. 

După care, se întoarse brusc spre Pitici. Cam unul din şase 
avea o făclie şi la pâlpâirea flăcării observă că feţele lor 
bărboase îl priveau cu expresii sinistre şi îndârijite. 

— Piticilor, a ieşit 'Tisroc biruitor şi v-a cucerit ţara, de vă 
duceţi atât de resemnaţi să pieriţi în salinele din Pugrahan? 

Surprinşi, cei doi soldaţi îl priviră furioşi, însă Piticii 
răspunseră în cor: 

— E porunca lui Aslan! E porunca lui Aslan! El ne-a 
vândut! Cum să ne împotrivim lui? 

— Ha, Tisroc biruitor, asta-i bună! Adăugă unul, scuipând 
înciudat. Cum să fie ăsta în stare de aşa ceva?! 

— Gura, javrelor! Spuse soldatul care comanda micul 
pluton. 

— Priviţi! Zise Tirian, trăgându-l pe Nedumirici în faţă, la 
lumină. Totul a fost o minciună. Aslan nu a venit nicidecum 
în Namia. V-a tras pe sfoară Maimuţoiul. Poftim, asta e 
chestia pe care a scos-o din grajd sub ochii voştri. Uitaţi-vă 
bine! 

Văzând acum de aproape toată înşelătoria, Piticii se 
întrebară cum de putuseră să se lase atât de groaznic 
păcăliţi. Pielea de leu se cam mototolise încă de pe când 
Nedumirici stătea închis în grajd, iar pe timpul călătoriei 
prin pădurea întunecată i se strâmbase de tot pe spinare. | 
se adunase, cocoloşită, pe greabăn. Partea dinspre cap a 
pielii de leu alunecase pieziş într-o parte, împinsă totodată 
cumva spre ceafă, astfel încât, de sub coamă, se vedea 
acum mutra măgărească prostovană şi blajină. Din bot, îi 
ieşeau nişte fire de iarbă, căci pe drum mai ciugulise şi el, 
pe tăcute, câte un smoc de verdeață. Şi tot mormăia: 

— Nu-i vina mea, eu nu sunt deştept. N-am spus niciodată 
că sunt. 


O fracțiune de secundă, toţi Piticii se holbară la 
Nedumerici cu gurile căscate, după care unul dintre soldaţi 
zise tăios: 

— Stăpâne, ţi-ai pierdut minţile? Ce le faci sclavilor? 

Iar celălalt interveni şi el: 

— Şi cine eşti, de fapt? 

Suliţele părăsiseră poziţia de salut, fiind acum jos, gata de 
acţiune. 

— Spune parola! Îi comandă căpetenia ostaşilor. 

— Poftim parola mea! Făcu Regele trăgând sabia. Lumina 
mijeşte, minciuna plesneşte. Fereşte din calea mea, 
secătură. Eu sunt Tirian, Regele Namiei. 

Şi se năpusti ca fulgerul la căpetenia soldaţilor. Eustace, 
care, văzându-l pe Rege că scoate sabia, o trăsese şi el, 
tăbări pe celălalt Calormen; era livid la faţă, dar nu i-aş face 
nici o vină din asta. Şi avu parte de norocul de care se 
bucură, uneori, orice novice. Uită pe loc tot ce încercase 
Tirian să-l înveţe în acea după-amiază, plesni cu sălbăticie 
(drept să spun nu ştiu dacă nu cumva cu ochii închişi) şi 
brusc, descoperi, spre marea lui uimire, că soldatul 
Calormen zăcea mort la picioarele lui. Şi, cu toate că asta 
însemna o mare uşurare, pe moment situaţia i se păru 
absolut înspăimântătoare. Regele se mai luptă încă vreo 
două secunde, după care îşi omori şi el adversarul. 

— Păzeşte-te de ceilalţi doi, îi strigă el lui Eustace. 

Dar Piticii se răfuiseră deja cu ceilalţi doi Calormeni. Nu 
mai rămăsese nici un inamic. 

— Bravo, Eustace, o lovitură pe cinste! Îl lăudă Tirian, 
bătându-l pe umăr. Piticilor, sunteţi liberi acum. Mâine, vom 
porni să eliberăm Namia. De trei ori „Ura” pentru Aslan! 

Rezultatul se dovedi, însă, absolut catastrofal. Câţiva Pitici 
(cam cinci la număr) făcură o tentativă vagă de a ovaţiona, 
însă uralele se stinseră numaidecât; alţi câţiva mârâiră 
ursuzi. Cei mai mulţi, însă, nu spuseră nimic. 

— Ce se întâmplă cu ei, n-au înţeles? Zise Jill, enervată. 
Ce-aţi păţit, Piticilor? N-aţi auzit ce-a zis Regele? S-a 


isprăvit. Maimuţoiul nu va mai cârmui în Namia. Toată 
lumea poate reveni la viaţa obişnuită. Vă puteţi distra din 
nou. Nu vă pare bine? 

După o pauză de aproape un minut, un Pitic cam pocit, 
negru ca funinginea la păr şi la barbă, zise: 

— Dar matale, domnişorică, cine mai eşti, mă rog? 

— Sunt Jill, zise ea. Jill care l-a scăpat de vrajă pe Regele 
Rilian, iar el e Eustace, care a făcut acelaşi lucru. Ne-am 
întors din altă lume, după sute de ani. Aslan ne-a trimis aici. 

Piticii se uitau unii la alţii, rânjind sarcastic. 

— Ei bine, zise Piticul Negru (pe care îl chema 
Ponegruşcă), nu ştiu ce părere aveţi voi, băieţi, dar eu unul 
nu mai vreau să aud de Aslan în viaţa mea. 

— Nici noi, nici noi, mormăiră ceilalţi Pitici. lotul e o 
gogoriţă! O gogoriţă umflată. 

— Cum adică? Întrebă Tirian. Nu pălise în timpul luptei, 
dar acum era livid. Crezuse că avea să trăiască un moment 
înălţător, dar se dovedea că se afla în plin coşmar. 

— Crezi probabil că ne-am prostit de tot, zise Ponegruşcă. 
Ne-am lăsat traşi pe sfoară o dată, iar acum ai vrea să ne 
păcălim din nou. Ne-am săturat de poveştile astea cu Aslan! 
Uitaţi-vă la el! Un măgar hodorogit, cu urechi de-o palmă! 

— Fir-ar să fie! Mă scoateţi din minţi! Exclamă Tirian. Cine 
a zis că asta e Aslan? Asta e pocitania născocită de 
Maimuţoi ca să-l imite pe adevăratul Aslan. Nu pricepeţi? 

— Aha şi tu probabil că ai o imitație şi mai bună, nu? Făcu 
Ponegruşcă. Nu, mersi. Am fost prostiţi odată, dar a doua 
oară nu se mai întâmplă. 

— Eu nu v-am prostit, spuse Tirian, supărat. Eu sunt în 
slujba adevăratului Aslan. 

— Dar unde e? Cine e? Arată-ni-l! Spuseră câţiva Pitici. 

— Doar nu va închipuiţi că l-am ascuns în portofel, 
nătărăilor! Le-o trânti Tirian. Cine sunt eu ca să-l pot face 
pe Aslan să apară când îmi vine mie cheful? El nu e un leu 
domesticit. 


În clipa în care îi ieşiră pe gură aceste cuvinte, îşi dădu 
seama că făcuse o mişcare greşită. Piticii se apucară 
numaidecât să repete, îngânând zeflemitor: „Nu e leu 
domesticit, nu e leu domesticit”. 

— Asta ne ziceau şi âilalţi, spuse unul dintre ei. 

— Vreţi să spuneţi că nu credeţi în adevăratul Aslan? 
Întrebă Jill. Dar eu l-am văzut. El ne-a trimis pe noi doi aici, 
din altă lume. 

— Ha! Făcu Ponegruşcă, zâmbind cu gura până la urechi. 
Asta zici tu. Ţi-ai învăţat bine lecţia, iar acum o turui pe de 
rost. 

— Bădăranule! Strigă Tirian. Cum îţi permiţi s-o faci 
mincinoasă pe o domniţă ca asta? 

— la fă bine şi vorbeşte civilizat, conaşule, ripostă Piticul. 
Ne-am săturat de Regi - dacă oi fi într-adevăr Tirian, deşi 
nu semeni cu el - cum ne-am săturat şi de Aslani. De-acum 
înainte, ne vom purta singuri de grijă şi nu ne vom mai 
ploconi în faţa nimănui. Priceput? 

— Exact, spuseră ceilalţi Pitici. Acum suntem propriii 
noştri stăpâni. Gata cu Aslan, gata cu Regii, gata cu 
poveştile despre alte lumi. Piticii luptă pentru Pitici. 

Şi, ocupându-şi locurile în coloană, se pregătiră să 
mărşăluiască înapoi spre zona de unde veniseră. 

— Nemernici pişpirii ce sunteţi! Exclamă Eustace. N-aveţi 
de gând nici măcar să spuneţi mulţumesc pentru faptul că 
v-am scăpat de munca în ocnă? 

— Oh, las' că ştim noi cum vine asta, i-o trânti Ponegruşcă, 
peste umăr. Voiaţi să ne puneţi la muncă, de-aia ne-aţi 
salvat. V-aţi urzit şi voi un plan. Haideţi, băieţi! 

Şi, începând să cânte ciudatul marş asociat cu bătaia 
tobelor, Piticii dispărură în beznă. 

Tirian şi prietenii săi se holbau după ei. După care, Regele 
rosti doar „Haidem” şi îşi continuară călătoria. 

Mergeau în tăcere. Nedumirici se simţea tot în dizgrație şi 
nici nu prea înţelegea ce se întâmplase. Jill, dezgustată de 
atitudinea Piticilor, era totodată foarte impresionată de 


victoria lui Eustace asupra Calormenilor, ceea ce îi dădea o 
senzaţie de timiditate. Cât despre Eustace, lui inima îi bătea 
în continuare nebuneşte. Tirian şi Giuvaier păşeau 
posomorâţi la urmă. Regele mergea cu braţul pe grumazul 
lui Giuvaier, iar Inorogul, când şi când, îşi lipea nasul 
catifelat de obrazul Regelui. Nu încercau să se consoleze 
unul pe celălalt cu vorbe goale. Era, de altminteri şi foarte 
greu să găseşti acum ceva de spus prin care să poţi alina o 
asemenea durere. Lui Tirian nu-i venea să creadă că fusese 
posibil ca una dintre consecinţele matraplazlâcului cu falsul 
Aslan, pus la cale de Maimuţoi, să constea tocmai în această 
stranie îndepărtare a lumii de credinţa în adevăratul Aslan. 
Fusese convins că Piticii aveau să treacă de partea lui, de 
îndată ce le demonstra cum fuseseră traşi pe sfoară. 
Avusese de gând ca seara să-i ducă la Dealul cu Grajd şi să-l 
arate pe Nedumirici tuturor făpturilor şi vietăţilor, astfel 
încât toată lumea să se răzvrătească împotriva 
Maimuţoiului, iar după o eventuală încăierare cu 
Calormenii, toată tărăşenia să se isprăvească. Acum însă se 
părea că nu mai putea conta pe nimic. Oare cât de mulţi 
namieni urmau să reacționeze, poate, la fel ca Piticii? 

— Cred că ne urmăreşte cineva, zise brusc Nedumirici. 

Se opriră să asculte. Într-adevăr, din spate se auzea un 
tropăâit de picioruşe. 

— Cine-i acolo? Strigă Regele. 

— Eu, Sire, se auzi un glas. Eu, Piticul Gogoneaţă. Abia am 
izbutit să mă furişez de lângă ceilalţi. Sunt de partea ta, 
Sire; şi de partea lui Aslan. Dacă îmi pui în mână o sabie 
piticească, bucuros mă voi lupta ca să se facă dreptate. 

Toată lumea se strânse în jurul lui, urându-i bun venit, 
lăudându-l şi bătându-l prieteneşte pe spate. Fireşte, cum 
spune proverbul, cu o floare nu se face primăvară, dar era 
de bun augur să ai de partea ta fie şi un singur Piticuţ. Tot 
grupul se înveseli. Numai că la Jill şi Eustace euforia 
aceasta nu dură prea mult, căci acum căscau de li se 


rupeau fălcile şi, de oboseală, nu se mai gândeau decât la 
un pat bun şi confortabil în care să se culce. 

Cu puţin înainte de revărsatul zorilor, când frigul nopţii se 
înteţeşte, ajunseră înapoi la Turn. Dacă i-ar fi aşteptat 
cineva cu masa pusă, s-ar fi înfruptat cu plăcere, dar aşa 
era exclus să se apuce acum să-şi facă de mâncare. Băură 
apă dintr-un izvor, se spălară un pic pe faţă, după care se 
prăvăliră în priciuri, cu excepţia lui Nedumirici şi a lui 
Giuvaier, care susțineau că se simt mai bine afară. Tot răul 
spre bine, cum se spune, căci cu un Inorog şi un Măgar 
dolofan în casă rişti să simţi că nu mai ai aer deloc. 

Piticii namieni, deşi ca înălţime nu măsoară mai mult de 
vreun metru şi jumătate, sunt totuşi, pentru talia lor, cam 
cele mai rezistente şi mai puternice făpturi din lume, aşa că 
Gogoneaţă, în ciuda faptului că avusese parte de o zi grea şi 
că se culcase foarte târziu, se trezi complet refăcut, cu mult 
înaintea celorlalţi. Luă numaidecât arcul lui Jill, ieşi afară şi 
nimeri vreo doi guguştuci. Pe urmă, se aşeză să-i 
jumulească de pene, pe pragul uşii, sporovăind cu Giuvaier 
şi cu Nedumirici. În dimineaţa aceasta, Nedumirici arăta şi 
se simţea mult mai bine. Giuvaier, fiind Inorog şi, prin 
urmare, unul dintre cele mai nobile şi mai delicate animale 
din lume, fusese foarte amabil cu el, punându-se la mintea 
lui şi vorbindu-i de lucruri simple cum ar fi iarba, zahărul 
sau copitele ce trebuie mereu îngrijite. Când, la aproape 
zece şi jumătate, Jill şi Eustace ieşiră din Turn, căscând şi 
frecându-se la ochi, Piticul le arătă de unde să culeagă din 
belşug nişte ierburi namiene numite Wild Fresney, care 
seamănă destul de mult cu măcrişul nostru, dar au un gust 
mult mai bun în mâncare. (Pentru ca totul să iasă delicios, e 
nevoie de nişte unt şi piper, dar toate acestea le lipseau 
acolo.) Ca să nu mai lungim vorba degeaba, aveau tot ce le 
trebuia pentru a găti o tocană monumentală pentru micul 
dejun sau, în fine, dejun, cum vreţi să numiţi voi această 
masă a zilei. Tirian intră ceva mai adânc în pădure, cu un 
topor şi aduse de-acolo nişte lemne de foc. În timp ce 


mâncarea fierbea - ceea ce li s-a părut a fi o veşnicie, căci 
pe măsură ce clocotea mai tare, mirosea din ce în ce mai 
delicios - Regele găsi o costumaţie completă pentru 
Gogoneaţă, special pe mărimea Piticilor: platoşă, coif, scut, 
sabie, centură şi pumnal. Pe urmă, cercetă sabia lui 
Eustace, constatând cu acest prilej că Eustace o pusese la 
loc în teacă murdară, după ce îl omorâse pe Calormen. Îl 
mustră aspru şi îl puse s-o curețe şi s-o lustruiască. 

În tot acest răstimp, Jill s-a foit de colo-colo, ba mestecând 
prin oală, ba uitându-se cu invidie la Măgar şi la Inorog, 
care păşteau fericiţi. De câte ori nu regretase în dimineaţa 
aceea că nu putea mânca şi ea iarbă! 

Când mâncarea a fost gata şi s-au aşezat, în fine, la masă, 
au constatat că meritase din plin toată aşteptarea de până 
atunci, fiecare servindu-se şi a doua oară. După ce s-au 
înfruptat pe săturate, cei trei Oameni şi Piticul s-au aşezat 
pe pragul uşii, cu cele două patrupede lungite în faţa lor, iar 
Piticul (cu permisiunea lui Jill şi a lui Tirian) şi-a aprins pipa. 

— Ei, prietene Gogoneaţă, presupun că ai mai multe veşti 
despre inamic, decât noi. Spune-ne tot ce ştii. Dar mai întâi, 
ce-au scornit despre felul cum am reuşit să scap? 

— Păi, au scornit o minciună vicleană, cum nu s-a ticluit 
niciodată pe lume, spuse Gogoneaţă. Motanul roşcovan a 
povestit-o şi, foarte probabil, tot el a şi inventat-o. 
Roşcovanul ăsta, Sire - oh, rar mi-a fost dat să văd un 
motan mai coţcar şi mai perfid - zicea că trecea pe lângă 
copacul de care te legaseră nemernicii ăia. Şi a spus (dacă- 
mi este îngăduit) că urlai, înjurai şi-l blestemai pe Aslan; 
„un limbaj pe care n-aş vrea să-l repet”, a rostit perfidul ăla 
de motan, făcând pe preţiosul nevinovat. Şi pe urmă, zicea 
Roşcovanul, Aslan a apărut ca un fulger orbitor şi a înghiţit- 
o pe Maiestatea ta dintr-o singură îmbucătură. Toate 
Animalele s-au cutremurat auzind această poveste, unele 
leşinând de-a binelea. Şi, fireşte, Maimuţoiul i-a dat apă la 
moară. „Vedeţi, le-a zis el, uite ce păţeşte cine nu-l respectă 
pe Aslan! Să fie o pildă pentru toţi.” Iar bietele făpturi au 


scâncit şi s-au văitat, zicând „da, da”. Aşadar, în final, felul 
cum ai scăpat nu i-a dus cu gândul la faptul că mai ai încă 
prieteni credincioşi care să-i ajute, ci i-a băgat şi mai mult 
în sperieţi, făcându-i şi mai supuşi faţă de Maimuţoi. 

— Ce şiretlic diabolic! Exclamă Tirian. Înseamnă că 
Roşcovanul ăsta e unul dintre sfetnicii apropiaţi ai 
Maimuţoiului. 

— Acum, situaţia s-a cam schimbat, Sire şi se pune 
întrebarea dacă Maimuţoiul se numără printre sfetnicii lui, 
replică Piticul. Maimuţoiul s-a apucat de băut. Convingerea 
mea e că uneltirea e acum urzită în special de Roşcovan şi 
de Rishda - ăsta e căpitanul Calormenilor. Şi cred că otrava 
picurată de Roşcovan în urechile Piticilor nu e străină de 
josnica figură pe care ţi-au făcut-o. Şi am să-ţi spun şi de ce. 
Alaltăieri noapte, când s-a isprăvit una dintre acele întâlniri 
oribile de la miezul nopţii, am plecat spre casă, dar după o 
bucată de drum mi-am dat seama că îmi uitasem pipa. O 
aveam de multă vreme şi ţineam nespus la ea, aşa că m-am 
întors s-o caut. Dar, n-am apucat să ajung la locul unde 
stătusem jos (se făcuse o beznă de să-ţi vâri de-getele în 
ochi), că, pe drum, am auzit un mieunat şi un glas de 
Calormen spunând: „Aşa... Vorbeşte în şoaptă” - la care am 
încremenit nemişcat. Cei doi erau Roşcovanul şi Rishda 
Tarkaan, cum i se spune. „Nobile tarkaan, rosti motanul cu 
glasul lui mieros, voiam doar să ştiu exact la ce ne-am 
gândit amândoi astăzi, când am zis că Aslan nu este altceva 
decât 'Tash. 

— Nu încape îndoială, isteţule motan, spuse celălalt, că ai 
sesizat perfect sensul. 

— Adică, interveni Roşcovanul, că nu există niciunul, nici 
celălalt. 

— "Toţi cei luminaţi la minte ştiu asta, spuse Calormenul. 

— Atunci, noi doi ne înţelegem de minune, începu să 
toarcă motanul. 

— Nu cumva ai început şi tu, ca mine, să te cam saturi de 
Maimuţoi? 


— O brută tâmpită şi nesăţioasă, zise celălalt, dar 
deocamdată trebuie să ne folosim de el. Noi doi vom ticlui 
totul în taină şi îl vom pune pe Maimuţoi să ne facă pe plac. 

— Şi, n-ar strica, nu-i aşa, zise Roşcovanul, ca şi 
Namienilor mai destupaţi la minte să le împărtăşim câte 
ceva din părerile noastre: unul câte unul, pe măsură ce-i 
găsim pregătiţi să priceapă. Căci s-ar putea ca Animalele 
care cred cu adevărat în Aslan să se revolte din clipă în 
clipă: şi chiar o vor face dacă, tâmpit cum e, Maimuţoiul îşi 
va da în vileag secretul, însă cei care nu cred nici în Tash şi 
nici în Aslan, ci se gândesc doar la folosul lor şi la avan- 
tajele pe care le pot căpăta drept răsplată, când Namia va 
deveni o provincie calormenă, vor rămâne fermi pe poziţie. 

— Excelent, Motanule, spuse căpitanul. Dar ai grijă cum îi 
alegi!” 

În timp ce Piticul vorbea, vremea se cam schimbase. 
Fusese soare când se aşezaseră jos. Acum, pe Nedumirici îl 
treceau fiori reci. Giuvaier mişcă din cap, agitat. Jill ridică 
privirea. 

— Se înnorează, zise ea. 

— Şi ce frig s-a făcut! Adăugă Nedumirici. 

— Al naibii de frig, zău aşa! Spuse Tirian, suflându-şi în 
palme. Şi, ptiu! Ce pute aşa? 

— Pfui! Exclamă Eustace, tăindu-i-se răsuflarea. Parcă ar fi 
o mortăciune. O fi murit vreo pasăre pe-aici? Cum de n-am 
simţit duhoarea asta până acum? 

Ţâşnind în picioare, Giuvaier arătă cu cornul: 

— Priviţi! Strigă el. Uitaţi-vă acolo! Priviţi, priviţi! 

Şi atunci văzură toţi şase; iar pe chipurile lor se aşternu o 
expresie de totală consternare. 

Capitol. 

VEŞTILE ADUSE DE VULIUR. 

La umbra copacilor, în cealaltă parte a poieniţei, ceva se 
mişca. Plutea foarte încet spre nord. La prima vedere, 
puteai crede că e vorba de o dâră groasă de fum, căci era 
ceva cenugşiu şi destul de transparent, însă miasma cea 


puturoasă nu era miros de fum. De asemenea, chestia 
aceea îşi păstra aceeaşi formă, în loc să se umfle şi să se 
încolăcească, aşa cum se întâmplă cu fumul. Oarecum, avea 
formă de om, dar cap de pasăre; o pasăre de pradă, cu 
ciocul încovoiat şi sinistru. Avea patru braţe pe care şi le 
ţinea sus, deasupra capului, alungite spre nord, ca şi cum 
ar fi vrut să înhaţe toată Namia; iar degetele - toate 
douăzeci - erau încovoiate aidoma ciocului şi, în loc de 
unghii, aveau nişte gheare lungi şi ascuţite, ca la pasări. 
Plutea pe iarbă, în loc să meargă, iar iarba de dedesubt 
parcă se ofilea. 

Văzând pocitania, Nedumirici trase un răget ascuţit şi o 
zbughi drept în Turn. Iar Jill (care nu era nicidecum laşă, 
aşa cum bine ştiţi) îşi ascunse faţa în palme să nu mai vadă 
urâţenia pământului. Ceilalţi se mai uitară poate cam un 
minut, până ce dihania se afundă în desişul din dreapta lor, 
făcându-se nevăzută. Pe urmă, soarele răsări din nou, iar 
păsărelele începură să ciripească. 

Toată lumea îşi recăpătă suflul şi se puse în mişcare. Cât 
avuseseră sub ochi pocitania aceea, stătuseră neclintiţi, ca 
nişte stane de piatră. 

— Ce-a mai fost şi asta? Şopti Eustace. 

— Eu am mai văzut-o şi înainte, spuse Tirian. Dar atunci 
era cioplită în piatră şi acoperită cu aur, iar în loc de ochi 
avea nişte diamante mari. Eram cam de vârsta ta şi mă 
dusesem în vizită la curtea lui 'Tisroc, în Tashbaan. M-a dus 
atunci în marele templu al lui Tash. Acolo am văzut dihania 
asta, sculptată deasupra altarului. 

— Asta înseamnă că arătarea aia era Tash? Întrebă 
Eustace. 

Dar, în loc să-i răspundă, Tirian o lua pe Jill de după umeri, 
spunând: 

— Cum te mai simţi, domniţa? 

— B-b-bine, spuse Jill, luându-şi mâinile de pe obrajii 
îngălbeniţi de frică şi încercând să zâmbească. Sunt bine. 


Doar că la un moment dat am simţit că mi se face rău de la 
stomac. 

— Se pare, atunci, interveni Inorogul, că a fost într-adevăr 
chiar Iash. 

— Da, confirmă şi Piticul. Cretinul ăla de Maimuţoi, care 
nu crede în Tash, o să se înveţe minte! L-a invocat pe Tash şi 
Tash a venit. 

— Dar unde s-a dus el - vreau să spun chestia aia? Întrebă 
Jill. 

— Spre nord, în inima Namiei, zise Tirian. A venit să 
trăiască în mijlocul nostru. L-au chemat şi a venit. 

— Ho-ho-ho! Chicoti Piticul, frecându-şi mâinile păroase. 
Ce surpriză pentru Maimuţoi. Vorbeşti de dracu' şi dracu-i 
la uşă, cum s-ar zice. 

— Cine ştie dacă ash i se va arata Maimuţoiului? Făcu 
Giuvaier. 

— Dar unde s-a dus Nedumirici? Întrebă Eustace. 

Îl strigară toţi pe nume, iar Jill ocoli Turnul pe cealaltă 
parte, să vadă dacă nu era acolo. 

Obosiseră de când îl tot căutau în zadar, când, în cele din 
urmă, căpăţâna lui mare şi cenugşie se ivi, cu precauţie, prin 
cadrul uşii, spunând: 

— A plecat? 

Şi, când au izbutit să-l convingă să iasă totuşi afară, 
tremura din toate mădularele, ca un câine înainte de 
furtună. 

— Abia acum îmi dau seama ce măgar rău am fost, spuse 
Nedumirici. Nu trebuia să-l ascult pe Marafet. Nu mi-am 
închipuit niciodată că se poate întâmpla un asemenea 
pocinog. 

— Dacă n-ai fi pierdut atâta timp îndrugând la nesfârşit că 
tu eşti prost şi ai fi încercat, în schimb, să fii cât poţi tu de 
deştept..., începu Eustace, dar Jill îl întrerupse: 

— Oh, ia mai lăsaţi-l în pace pe bietul Nedumirici, zise ea. 
A fost o greşeală; nu-i aşa, Nedumirici dragă? Şi îl sărută pe 
nas. 


Deşi destul de zdruncinaţi de cele văzute, se aşezară cu 
toţii din nou jos şi continuară conversaţia. 

Giuvaier nu prea avea ce să le spună. Pe timpul 
prizonieratului, îşi petrecuse mai tot timpul legat în spatele 
grajdului, neauzind, desigur, nimic din planurile inamicilor. 
Fusese lovit cu picioarele (şi, la rândul lui, zvârlise şi el din 
picioare, pocnind unde nimerea), bătut şi ameninţat cu 
moartea, dacă nu voia să spună că Aslan cel pe care îl 
scoteau afară şi îl arătau mulţimii, noaptea, la lumina 
focului, era adevăratul Aslan. De fapt, urma să fie executat 
în acea dimineaţă, dacă prietenii lui n-ar fi venit să-l 
salveze. Nu ştia ce se întâmplase cu Mielul. 

Dilema pe care trebuiau s-o rezolve necesita un răspuns la 
una dintre următoarele variante: ori se întorceau în seara 
aceea iarăşi la Dealul cu Grajd, unde urmau să li-l arate 
Namienilor pe Nedumirici, făcându-i astfel să priceapă că 
au fost traşi pe sfoară; ori se furişau tiptil spre est, pentru a 
se întâlni cu forţele de ajutor aduse de Roonwit, Centaurul, 
de la Cair Paravel, urmând ca apoi să revină în asalt 
împotriva Maimuţoiului şi a Calormenilor. Lui Tirian i-ar fi 
plăcut tare mult să adopte primul plan; se îngrozea la 
gândul că trebuia să mai lase un timp poporul său pe mâna 
afurisitului de Maimuţoi. Pe de altă parte, felul în care Piticii 
reacţionaseră cu o seară în urmă constituia un avertisment. 
Nu puteai şti cu certitudine cum urma să reacționeze lumea 
la vederea lui Nedumirici. Şi, mai trebuiau să ţină seama şi 
de soldaţii Calormeni. Gogoneaţă aprecia numărul lor cam 
la treizeci. Tirian era convins că, dacă toţi Namienii treceau 
de partea lui, el, Giuvaier, copiii şi Gogoneaţă (pe 
Nedumirici nu prea putea conta) ar avea toate şansele să-i 
zvânte în bătaie. Dar cum să izbutească aşa ceva, dacă 
jumătate din namieni - incluzându-i pe toţi Piticii - stăteau 
pur şi simplu şi căscau gura? Ba chiar, mai ştii, se apucau să 
lupte împotriva lui?! Riscul era prea mare. Şi mai era, 
bineînţeles şi arătarea de Tash. Ce se putea întâmpla? 


Pe de altă parte, cum le-a atras atenţia Gogoneaţă, de ce 
să nu-l lase pe Maimuţoi să dea şi el de greu vreo zi-două?! 
Nu mai avea acum nici un Nedumirici pe care să-l scoată 
afară şi să-l arate lumii. Nu era greu să-şi imagineze ce 
poveste puteau născoci - el sau Roşcovanul - ca să explice 
noua situaţie. Dacă Animalele cereau noapte de noapte să-l 
vadă pe Aslan şi nu li se arata nici un Aslan, era clar că 
până şi cele mai sărace cu duhul aveau să intre la bănuieli. 

Până la urmă, au convenit cu toţii că lucrul cel mai bun era 
să plece şi să încerce să se întâlnească cu Roonwit. 

De îndată ce au luat această hotărâre, toată lumea s-a 
înveselit ca prin minune. Sincer vorbind, nu cred că acest 
lucru s-a datorat faptului că s-ar fi temut cumva de lupta (în 
afară, poate, de Jill şi Eustace). Nu neg însă ca în sinea lui 
fiecare se bucura că nu trebuia să se mai apropie - oricum, 
nu deocamdată - de bâzdâgania aceea oribilă cu cap de 
pasăre care, la vedere sau nu, dădea acum probabil 
târcoale pe Dealul cu Grajd. În fine, oricine se simte mai 
bine, o dată ce a luat o hotărâre. 

Tirian le-a spus că e preferabil să renunţe la travestire, 
căci altminteri riscau să fie luaţi drept Calormeni şi să se 
trezească atacați de orice Namian cinstit şi leal cu care se 
puteau întâlni. Piticul a făcut un fel de alifie scârboasă, cu 
cenuşa din vatră şi grăsimea din borcanul cu grăsime folosit 
pentru ungerea săbiilor şi a suliţelor. Pe urmă, şi-au scos 
armurile calormene şi s-au dus la pârâu. Pomăda aceea 
greţoasă făcea clăbuci ca săpunul; ce plăcut şi liniştitor să-i 
vezi pe Tirian şi pe cei doi copii îngenuncheaţi lângă apă şi 
frecându-şi cefele, pufăind sau scuipând, în timp ce 
încercau să scape de spuma alifiei, stropindu-se cu apă. 
După aceea, s-au întors la Turn, cu obrajii roşii şi lucioşi, ca 
atunci când te-ai ferchezuit bine înainte de a merge la o pe- 
trecere. S-au înarmat iar, de data asta în stil namian 
tradiţional, cu săbii drepte şi scuturi în trei colţuri. 

— Fir-ar să fie, zise Tirian. Ce bine e! Mă simt alt om. 


Nedumirici îi implora să-i scoată pielea de leu. Zicea că 
murea de cald şi că îl jena, aşa ghemotocită cum îi stătea în 
spinare; pe deasupra, îl făcea să arate ca un nătăfleţ. l-au 
spus, însă, că trebuie să o mai poarte încă un pic, întrucât 
nu renunţaseră la ideea de a-l arăta celorlalte animale, 
chiar dacă deocamdată urmau să se întâlnească doar cu 
Roonwit. Nu merita să mai ia cu ei resturile din mâncarea 
de porumbel şi de iepure, dar se gândiră, totuşi, să nu plece 
la drum fără nişte pesmeţi de ronţăit. Pe urmă, Lirian a 
încuiat uşa Turnului, în felul acesta încheindu-se şi şederea 
lor acolo. 

Au plecat la prânz, puţin după ora două, în prima zi cu 
adevărat caldă din acea primăvară. Copacii înmuguriseră 
mai mult decât în ziua precedentă; ghioceii se trecuseră, 
însă au văzut câteva primule. Razele soarelui se strecurau 
pieziş printre copaci, păsărelele ciripeau şi neîncetat (deşi 
de obicei as-cuns vederii) se auzea un sursur de apă 
curgătoare. Greu să te mai gândeşti la lucruri oribile cum 
era 'Tash. Copiii îşi ziceau: „în sfârşit, asta e Namia”. Până şi 
Tirian simţea ca i se luase o piatră de pe inimă şi, păşind în 
fruntea cetei, fredona un marş namian, care avea următorul 
refren: 

Hei, bum-bum, bum-bum 

Tobele bat ca un tun! 

După Rege, urmau Eustace şi Piticul Gogoneaţă. Acesta îi 
spuse lui Eustace cum se numesc copacii, păsările şi 
plantele din Namia, al căror nume băiatul nu-l aflase până 
atunci. Când şi când, Eustace îi mai povestea şi el cum se 
numesc copacii, păsările şi plantele din Anglia. 

În urma lor, venea Nedumirici, iar în spatele lui Jill şi 
Giuvaier, care mergeau unul lângă celălalt. Cum s-ar spune, 
Jill practic se îndrăgostise de Inorog. După părerea ei - şi 
nu era departe de adevăr - Giuvaier era cel mai splendid, 
cel mai delicat şi cel mai grațios animal pe care îl văzuse 
vreodată; şi era atât de bun şi de blajin, judecând după 


vorbă, încât, dacă nu l-ai fi cunoscut, greu ţi-ai fi putut 
închipui cât de feroce şi de cumplit putea fi când se lupta. 

— Oh, ce frumos! Spuse Jill. Cât de mult îmi place să 
mergem aşa. Ce bine ar fi ca aventura asta să nu se 
sfârşească prea repede! Mare păcat că în Namia faptele se 
precipită întotdeauna. 

Inorogul îi explică însă că nu avea dreptate, îi spuse că Fiii 
şi Fiicele lui Adam şi Eva erau aduşi din lumea lor stranie în 
Namia doar când aici erau vremuri de restrişte, ceea ce nu 
însemna că acestea durau la nesfârşit. Între vizitele lor, se 
scurgeau sute şi mii de ani de pace, cu regi mulţi, al căror 
nume şi număr nimeni nu-l mai ştia şi domnii ce aduceau 
bunăstare tuturor, astfel încât nici n-aveai, de fapt, ce să 
consemnezi în Cărţile de Istorie. Şi aşa i-a povestit în 
continuare despre regine de odinioară şi eroi dârji, de care 
ea nu auzise niciodată. I-a vorbit despre Regina Albă-ca- 
Zăpada care trăise înainte de vremea Vrăjitoarei Albe şi a 
Iernii Cumplite; regina aceasta era atât de frumoasă, încât 
atunci când se privea în orice iaz din pădure, chipul ei 
oglindit în apă strălucea acolo ca o stea noaptea, timp de un 
an şi o zi după aceea. I-a mai vorbit şi despre Iepurele 
Moonwood, care avea nişte urechi atât de mari, încât, când 
stătea lângă imensa cascadă de la Lacul Învolburat, unde 
zgomotul apelor era asurzitor, putea auzi ce vorbeau în 
şoaptă cei din Cair Paravel. I-a povestit şi cum Regele Gale, 
al nouălea descendent al lui Frank, cel dintâi dintre Regi, 
pornise cu corabia departe spre mările răsăritene, 
eliberându-i pe locuitorii Insulelor Părăsite de balaurul cel 
groaznic şi cum, drept răsplată, aceştia îi dăruiseră pe veci 
Insulele Părăsite, ca parte a domeniilor regale ale Namiei. 
I-a pomenit de veacuri întregi în care Namia fusese atât de 
fericită, încât singurele evenimente demne de reţinut erau 
dansurile, petrecerile şi, cel mult, turnirurile, fiecare zi, 
fiecare săptămână fiind mai frumoase decât cele dinainte. 
Şi, în timp ce el îi tot istorisea despre toate aceste lucruri 
minunate, imaginile acelor mii de ani fericiţi s-au 


îngrămădit şi s-au suprapus în mintea lui Jill, până ce fetiţa 
a ajuns să aibă senzaţia că privea parcă de pe un deal înalt 
în jos spre un platou mănos şi frumos plin de păduri, nuri şi 
câmpuri de grâu, ce se întindeau departe, pierzându-se în 
zări neguroase. 

— Oh, sper din tot sufletul să scăpăm odată de Maimuţoiul 
ăsta şi să ne întoarcem la vremurile bune şi fericite 
dintotdeauna. Şi sper ca acestea să dăinuiască veşnic. Într- 
o bună zi, lumea noastră va avea un sfârşit. Poate că lumea 
asta, nu. Oh, Giuvaier - n-ar fi frumos ca Namia să rămână 
aşa pe veci - cum ai zis tu că a fost?! 

— Ei, surioară, nu-i aşa, îi răspunse Giuvaier. Toate lumile 
au un sfârşit, în afară de ţara lui Aslan. 

— Of, măcar dacă sfârşitul acestei lumi ar veni peste 
milioane şi milioane şi milioane de ani - hei, dar de ce ne 
oprim? 

Regele, Eustace şi Piticul se holbau în sus, la cer. Jill se 
înfioră, amintindu-şi de ororile pe care le văzuseră într-o 
situaţie asemănătoare. Nimic însă din ce se întâmplase 
atunci. Nu era vorba decât de ceva mic şi negru, în contrast 
cu azurul cerului. 

— Aş jura, zise Inorogul, după felul cum zboară, că eo 
Pasăre Vorbitoare. 

— Aşa cred şi eu, remarcă Regele. Dar întrebarea se pune: 
e un prieten sau o iscoadă trimisă de Maimuţoi? 

— Eu unul zic că seamănă cu Vulturul Ochi Ager. 

— N-ar fi bine să ne ascundem sub copaci? Zise Eustace. 

— Noo, răspunse Tirian, mai bine să stăm ca nişte stane de 
piatră. Dacă ne mişcăm ne vede sigur. 

— Uite! Dă roată pe deasupra. Ne-a şi văzut, zise Giuvaier. 
Coboară în cercuri largi. 

— Pregăteşte săgeata în arc, domniţa mea, îi spuse Tirian 
lui Jill. Dar nu care cumva să tragi până ce nu-ţi spun eu. Se 
poate să fie vorba de un prieten. 

Dacă n-ar fi existat starea de încordare pricinuită de ceea 
ce li s-ar fi putut întâmpla în continuare, cu câtă delectare 


ar fi privit ei graţia şi dezinvoltura cu care măreaţa pasăre 
plutea în jos. Ateriză pe un colţ de stâncă, la nici un metru 
de Tirian şi, plecându-şi capul moţat, rosti cu glasul lui 
straniu de vultur: 

— Salutare, Rege! 

— Salutare, Ochi Ager, spuse Tirian. După felul cum 
vorbeşti, n-aş zice că eşti vreun adept al Maimuţoiului şi al 
falsului Aslan născocit de el. Mă bucur că ai venit. 

— Sire, începu Vulturul, veştile pe care ţi le aduc eu ţi se 
vor părea mai cumplite decât cea mai oribilă nenorocire ce 
te-ar putea năpăstui vreodată. 

La auzul acestor cuvinte, lui Tirian i se puse o gheară în 
piept, însă, încleştându-şi dinţii, zise: 

— Dă-i drumul, te ascult. 

— Două lucruri mi-a fost dat să văd, spuse Ochi Ager. Cair 
Paravel plin de Namieni morţi şi de Calormeni vii; 
stindardul Tisroc fluturând pe meterezele regale; supuşii 
tăi fugind care încotro din oraş, în păduri. Oraşul Cair 
Paravel a fost atacat dinspre mare. Acum două seri, pe 
întuneric, au acostat în port douăzeci de corăbii calormene 
uriaşe. 

Amuţiră cu toţii. 

— Al doilea lucru: cam la cinci leghe mai încoace, l-am 
văzut pe Roonwit Centaurul zăcând mort cu o săgeată 
calormenă înfiptă între coaste. Am fost lângă el înainte să-şi 
dea sufletul şi-a rostit următorul mesaj pentru Maiestatea 
ta: să nu uiţi că toate lumile au un sfârşit şi că o moarte 
nobilă e o comoară al cărei preţ nu-i niciodată prea mare. 

— Prin urmare, spuse Regele după o lungă tăcere, Namia 
nu mai există. 

Capitolul 9 

MAREA ÎNTRUNIRE DE PE DEALUL CU GRAJD. 

Multă vreme n-au fost în stare să vorbească şi nici măcar 
să verse vreo lacrimă. După care, izbind cu copita în 
pământ şi scuturându-şi coama, Inorogul spuse: 


— Sire, n-are nici un rost acum să ne mai consultăm. E 
limpede că planurile Maimuţoiului au avut rădăcini mult 
mai adânci decât ne-am închipuit noi. Nu încape nici o 
îndoială că legăturile lui tainice cu Tisroc datează de multă 
vreme şi că, de îndată ce a găsit pielea de leu, i-a trimis 
vorbă să-şi pregătească marina de război pentru cucerirea 
oraşului Cair Paravel şi a întregii Namii. Nouă, grupului de 
şapte, nu ne mai rămâne decât să ne întoarcem la Dealul cu 
Grajd, să proclamăm adevărul în faţa tuturor şi să ne 
acceptăm soarta pe care ne-a hărăzit-o Aslan. Şi dacă, prin 
cine ştie ce miracol, îi biruim pe cei treizeci de Calormeni 
care sunt cu Maimuţoiul, ne vom întoarce spre capitală şi 
vom muri în luptă cu armata Calormenilor, care în curând 
va porni în marş din Cair Paravel. 

Tirian încuviinţă din cap. Dar întorcându-se spre copii, le 
spuse: 

— Ei bine, prieteni, a venit vremea să vă întoarceţi în 
lumea voastră. V-aţi îndeplinit misiunea pentru care aţi fost 
trimişi aici. 

— D-dar n-am făcut nimic, îngăimă Jill înfiorată, nu 
neapărat de spaimă, cât mai ales fiindcă totul era atât de 
oribil. 

— Ba nu-i chiar aşa, o contrazise Regele. Aţi uitat cum m- 
aţi dezlegat de pomul unde eram pironit? Mai ştii cum te-ai 
furişat azi-noapte în pădure şi l-ai adus pe Nedumirici? Iar 
tu, Eustace, ai ucis un duşman în luptă dreaptă. Dar sunteţi 
prea tineri şi e păcat să aveţi parte de acest sfârşit 
sângeros pe care noi, Namienii aici de faţă, ne pregătim să-l 
înfruntăm diseară sau, cine ştie, peste trei zile poate. Vă 
implor - ba nu, vă poruncesc - să vă duceţi acasă. M-aş 
umple de ruşine dacă aş accepta ca nişte tineri războinici 
ca voi să cadă în luptă de partea mea. 

— Nu, nu, nu, zise Jill (foarte albă la faţă când începu să 
vorbească şi pe urmă, brusc, foarte roşie, după care se albi 
din nou). Nu ne ducem acasă, orice ai spune tu. Vom 


rămâne alături de tine, indiferent ce s-ar întâmpla. Nu-i aşa, 
Eustace? 

— Da, dar nu-i nevoie să te ambalezi aşa, zise Eustace, 
care îşi vârâse mâinile în buzunar (uitând cât de ciudat 
arăta când îşi vâra mâinile în buzunare şi era îmbrăcat în 
platoşă). Fiindcă, vedeţi voi, de fapt n-avem încotro. Ce rost 
are să tot vorbim de întoarcerea acasă, când, în realitate, 
habar n-avem care e vraja prin care am putea realiza aşa 
ceva?! 

Era foarte logic ce spune el, însă, pe moment, Jill avu ciudă 
pe Eustace pentru cuvintele pe care le rostise. Băiatului îi 
plăcea întotdeauna să rămână groaznic de impasibil şi 
raţional, când ceilalţi se înfierbântau. 

Înţelegând şi el că cei doi străini nu aveau cum pleca acasă 
(decât dacă Aslan se hotăra brusc să-i expedieze în lumea 
lor), Tirian găsi soluţia să-i trimită în Archenland, peste 
munţii sudici, unde exista şansa să nu mai fie în pericol. 
Numai că Eustace şi Jill nu ştiau drumul şi nu exista nimeni 
care să-i călăuzească. În plus, cum spunea Gogoneaţă, 
soluţia nu era prea grozavă, având în vedere că de îndată 
ce aveau să cucerească toată Namia, Calormenii urmau să 
pună mâna şi pe Archenland, în cel mult o săptămână; 
Tisroc îşi dorise dintotdeauna să aibă în stăpânire aceste 
ţinuturi nordice. În cele din urmă, copiii se rugară atât de 
mult, încât Tirian se învoi să-i lase să vină cu el, acceptându- 
şi astfel soarta - sau cum spunea el mult mai potrivit 
„aventura pe care avea să le-o trimită Aslan”. 

Prima idee a Regelui a fost să nu se întoarcă la Dealul cu 
Grajd - până şi numele acesta le provoca acum greață - 
decât după ce se însera. Piticul le spuse însă că dacă 
ajungeau acolo pe lumină exista şansa, probabil, să 
găsească locul pustiu, în afară poate de vreo santinelă 
calormenă. Animalele erau mult prea înspăimântate de 
ceea ce le spuseseră Maimuţoiul şi Roşcovanul despre acest 
nou Aslan furios - sau Tashlan - ca să nu se mai încumete să 
se apropie de el în afara acelor oribile întruniri nocturne. 


lar Calormenii n-au fost niciodată buni cercetaşi. 
Gogoneaţă era de părere că puteau ajunge în spatele 
grajdului fără să fie văzuţi, chiar şi pe lumina zilei. Lucrul 
acesta ar fi însă mult mai greu de realizat pe întuneric, 
când era posibil ca Maimuţoiul să adune Animalele laolaltă 
şi când existau toate şansele ca inamicii Calormeni să fie la 
post. Când începea întrunirea, puteau să-l lase pe 
Nedumirici în spatele grajdului, complet ascuns, până în 
momentul când aveau de gând să-l scoată la vedere. Ceea 
ce era un mare avantaj, căci singura lor şansă era să-i 
şocheze pe namieni. 

Toată lumea căzu de acord, aşa că grupul porni într-o nouă 
direcţie - nord-vest - spre dealul nesuferit. Vulturul ba 
zbura încolo şi încoace deasupra lor, ba se cocoţa liniştit în 
spinarea lui Nedumirici. Nimeni - nici măcar însuşi Regele, 
în afara unor cazuri de extremă urgenţă - n-ar fi îndrăznit 
să călărească pe un Inorog. 

De data asta, Jill şi Eustace păşeau alături. Se simţiseră 
tare curajoşi când se milogiseră de Tirian să-i ia cu el, însă 
acum le pierise tot curajul. 

— Pole, o strigă Eustace în şoaptă. Recunosc că mor de 
frică. 

— Oh, Scrubb, tu n-ai de ce, îi spuse Jill. Ştii să te lupţi. 
Dar dacă vrei să ştii adevărul - eu, una, tremur ca o piftie. 
— Oh, cu tremuratul mai e cum mai e, zise Eustace. Dar 

mie îmi vine să vomit. 

— Nu mai pomeni de asta, te implor, spuse Jill. 

Mai merseră o bucată de drum, fără să-şi vorbească. 

— Pole, o strigă Eustace din nou. 

— Ce e? Îi răspunse ea. 

— Ce-o să se întâmple dacă murim acolo? 

— Păi, o să fim morţi şi gata. 

— Nu, vreau să zic ce-o să se întâmple în lumea noastră? O 
să ne trezim din somn şi o să constatăm că suntem în tren? 
Sau pur şi simplu o să ne evaporăm fără urmă? Sau o să fim 
morţi şi în Anglia? 


— Ei drăcia dracului! La asta nu m-am gândit până acum. 

— Îţi dai seama ce ciudat o să fie pentru Peter şi ceilalţi 
când or să mă vadă făcându-le semn cu mâna pe fereastră, 
ca după aceea, când vine trenul, să nu ne mai găsească în 
vagon! Sau să găsească în vagon două - adică, să ne 
găsească morţi acolo, în Anglia! 

— Ptiu! Făcu Jill. Ce idee oribilă! 

— Pentru noi n-ar fi oribil, spuse Eustace. Noi n-am fi 
acolo. 

— Tare aş vrea - ba nu, totuşi, nu, zise Jill. 

— Ce-ai vrea? O întrebă Eustace. 

— Voiam să spun că mai bine nu veneam. Dar nu, nu-i aşa. 
Nu contează nici dacă murim. Mai bine mor luptând pentru 
Namia, decât să îmbătrânesc şi să mă ramolesc acasă, să 
umblu în fotoliu cu rotile, ca până la urmă tot să dau ortul 
popii. 

— Sau să te calce trenul! 

— Ce ţi-a venit cu asta? 

— Păi, când s-a produs smucitura aia groaznică - prin care 
am nimerit în Namia - am crezut la început că e un accident 
de tren. Aşa că m-am bucurat teribil când am văzut că am 
ajuns aici şi n-am murit striviţi în vagon. 

În timp ce Jill şi Eustace îşi spuneau toate astea, ceilalţi 
discutau despre planurile lor, alungându-şi astfel tristeţea. 
Ameliorarea stării lor de spirit se datora faptului că acum se 
gândeau la ce trebuie făcut în acea seară, iar soarta 
nefericită a Namiei - ideea că pentru ea toate gloriile şi 
bucuriile luaseră sfârşit - trecea undeva pe planul doi, într- 
un cotlon tainic al minţii. În clipa în care încetau 
conversaţia, toată durerea ascunsă ieşea la suprafaţă, 
chinuindu-i nemilos; aşa că preferau să vorbească. 
Gogoneaţă era foarte optimist în privinţa celor ce trebuiau 
făcute în acea noapte. Era sigur că Mistreţul, Ursul şi 
probabil toţi Câinii aveau să treacă de partea lor. 

În plus, nu-i venea să creadă că toţi Piticii puteau rămâne 
fideli lui Ponegruşcă. De asemenea, lupta la lumina focului, 


printre copaci, era un avantaj pentru partea mai slabă 
numericeşte. Şi atunci, dacă puteau învinge în seara asta, 
mai merita oare să-şi rişte viaţa înfruntând armata 
calormenă peste câteva zile? 

Nu era oare mai bine să se ascundă în codru sau chiar 
prin hăţişurile Deşertului de Apus, dincolo de marea 
cascadă, unde să trăiască aidoma haiducilor? În felul ăsta, 
numărul lor putea să sporească zi de zi, căci lor li se vor 
alătura treptat Animalele Vorbitoare şi locuitorii din 
Archenland. Şi, în cele din urmă, vor ieşi din ascunzătoare 
şi îi vor izgoni din ţară pe Calormeni (care până atunci vor 
deveni foarte indolenţi), iar Namia va reînvia. De fapt, ceva 
foarte asemănător se întâmplase pe vremea Regelui Miraz! 

Auzind toate astea, Tirian se gândea: „Dar ce va fi cu 
Tash?”, simțind în adâncul sufletului că lucrurile nu puteau 
rămâne aşa şi că visurile lui Gogoneaţă erau irealizabile. 
Dar nu spuse nimic. 

Desigur, când s-au apropiat de Dealul cu Grajd, toată 
lumea a tăcut. Atunci a început adevărata aventură prin 
pădure. Două ceasuri au trecut de când au zărit prima oară 
Dealul şi până au ajuns în spatele grajdului. Aşa ceva nu 
poate fi zugrăvit decât în zeci şi zeci de pagini. Drumul de 
la o ascunzătoare la alta s-a dovedit plin de peripeții, cu 
lungi popasuri şi aşteptări, precum şi cu câteva alarme 
false. Orice bun cercetaş sau orice călăuză destoinică ştie 
perfect ce înseamnă aşa ceva. Pe la asfinţit, au ajuns cu bine 
într-un crâng, cam la cincisprezece metri în spatele 
grajdului. S-au aşezat jos şi au ronţăit nişte pesmeţi. 

Acum venea partea cea mai grea: aşteptarea. Copiii au 
avut norocul să doarmă vreo două ceasuri, dar s-au trezit, 
fireşte, când s-a făcut frig şi întuneric, cel mai grav fiind 
faptul că le era o sete cumplită, dar neexistând nici o şansă 
să poată bea vreo înghiţitură de apă. Nedumirici stătea în 
picioare, tremurând un pic de frică, dar fără să spună 
nimic. Tirian însă, cu capul rezemat de pântecele lui 
Giuvaer, a dormit buştean, de parcă ar fi fost în patul lui 


regesc de la Cair Paravel, până ce s-a trezit, auzind o bătaie 
de gong; s-a ridicat în capul oaselor şi, văzând un foc aprins 
lângă grajd, a înţeles că venise momentul mult aşteptat. 

— Sărută-mă, Giuvaier, spuse el. Aceasta este cu siguranţă 
ultima noastră noapte pe pământ. lar dacă vreodată te-am 
supărat cu ceva, iartă-mă. 

— Dragul meu Rege, spuse Inorogul. Aproape că-mi pare 
rău că nu m-ai supărat, ca să te pot ierta. Adio! Am avut 
parte de mari bucurii împreună. Dacă Aslan m-ar fi pus să 
aleg, n-aş fi ales altă viaţă decât cea pe care am avut-o şi 
nici altă moarte decât cea spre care ne îndreptăm. 

După aceea l-au trezit pe Ochi Ager, care dormea cu capul 
sub aripă (ghemuit de parcă nici nu avea cap) şi au pornit 
târiş spre grajd. L-au lăsat pe Nedumirici acolo (nu înainte 
de a-i spune o vorbă bună, căci nimeni nu era supărat pe el 
acum), zicându-i să nu se mişte din loc până ce nu venea 
careva să-l ia şi s-au postat într-un capăt al grajdului. 

Focul nu fusese aprins de multă vreme, aşa că vâlvătaia 
flăcărilor abia începea să strălucească. Rugul de lemne era 
doar la vreun metru de ei, iar marea mulţime de făpturi 
namiene se afla de cealaltă parte a focului, aşa că la început 
Tirian nu le-a putut desluşi chipurile prea bine, deşi vedea, 
desigur, zeci de ochi sclipind la lumina flăcărilor, cum vezi 
noaptea ochii unui iepure sau ai vreunei pisici în bătaia 
farurilor de la maşină. Exact când Tirian se instala la locul 
său, gongul încetă să bată, iar de undeva din dreapta lui se 
iviră trei siluete. Prima era Rishda Tarkaan, Căpitanul 
calormen. A doua era Maimuţoiul. Se ţinea cu o labă de 
mâna tarkaanului, scâncind şi bolborosind: 

— Nu mai merge aşa de repede, nu mă simt deloc bine. 
Oh, capul meu, săracul! Întâlnirile astea nocturne m-au dat 
gata. Maimuţele nu sunt făcute să stea noaptea până tărziu, 
ca şobolanii şi liliecii - oh, capul meu, săracul. 

De cealaltă parte a Maimuţoiului, păşind foarte calm şi 
maiestuos, cu coada ridicată în aer, venea Motanul 
Roşcovan. Se îndreptau spre foc şi erau atât de aproape de 


Tirian, încât, dacă s-ar fi uitat în direcţia lui, l-ar fi observat 
numaidecât. Noroc că nu s-au uitat. Tirian însă îl auzi pe 
Rishda şoptindu-i Roşcovanului: 

— Hei, Motanule, treci la datorie. Ai grijă să-ţi joci bine 
rolul. 

— Miau, miau! Contează pe mine! Spuse Roşcovanul. După 
care, trecând dincolo de foc, se aşeză printre Animalele din 
primul rând, adică în mijlocul auditoriului, cum s-ar spune. 

Într-adevăr, aşa cum arăta totul parcă erau la teatru. 
Mulțimea de Namieni era aidoma spectatorilor aşezaţi pe 
scaune; micul spaţiu acoperit de iarbă din faţa grajdului, 
unde ardea focul şi unde se postaseră Maimuţoiul şi 
Căpitanul pentru a se adresa mulţimii, parcă era scena; 
grajdul ţinea loc de decor în spatele scenei; iar Tirian şi 
prietenii lui erau ca oamenii din culise, care trag cu ochiul 
spre sală. Poziţia era splendidă. Dacă vreunul dintre ei ar fi 
păşit în faţă la lumina flăcărilor, toţi ochii s-ar fi fixat pe el 
numaidecât; pe de altă parte, atâta timp cât rămâneau în 
umbra zidului, şansele de a fi văzuţi erau minime. 

Rishda Tarkaan îl târî pe Maimuţoi până lângă foc. Se 
întoarseră amândoi cu faţa spre mulţime, ceea ce însemna, 
fireşte că erau cu spatele spre Tirian şi prietenii lui. 

— Hai, Maimuţo, rosti Rishda Tarkaan cu voce joasă. 
Spune vorbele pe care minţi mult mai deştepte decât a ta ţi 
le-au pus în gură. Şi ţine capul sus, mai adăugă el, 
împungându-l sau lovindu-l pe la spate pe Maimuţoi cu 
vârful degetelor de la picior. 

— Lasă-mă în pace, bombăni Marafet. 

Dar, îndreptându-se de spate, începu cu glas răsunător: 

— Ascultaţi bine, cu toţii. S-a întâmplat ceva cumplit. O 
mare mârşăvie. Cea mai mare mârşăvie care s-a săvârşit 
vreodată în Namia. Aslan... 

— Tashlan, dobitocule, îi şopti Rishda 'Tarkaan. 

— Adică, Tashlan, spuse Maimuţoiul, e foarte supărat. 

Se aşternu o tăcere apăsătoare, în timp ce Animalele 
aşteptau să audă ce nouă nenorocire le mai păştea acum. Şi 


grupul din colţul grajdului îşi ţinea răsuflarea. Ce naiba 
avea să se întâmple? 

— Da, spuse Maimuţoiul. Chiar în acest moment, când Cel 
Groaznic este printre noi - acolo în grajdul din spatele meu 
- o Lighioană afurisită s-a gândit să facă ce nici nu v-aţi 
închipui că ar putea face câteva, chiar dacă El ar fi la mii de 
mile depărtare. Jivina s-a îmbrăcat într-o piele de leu şi 
bântuie prin pădure, dându-se drept Aslan. 

Jill se întrebă o clipă dacă nu cumva Maimuţoiul îşi 
pierduse minţile. Chiar avea de gând să dea tot adevărul în 
vileag? 

Din rândul Animalelor, se ridică un urlet de groază şi de 
furie. 

— Grrr! Mrrr! Cine e neisprăvitul? Unde e? Păi, nu-l sfâşii 
eu în bucăţi, dacă pun mân pe el? 

— A fost văzut azi-noapte, urlă Maimuţoiul, dar a scăpat. E 
un măgar! Un pârlit de măgar nemernic! Dacă îl veţi vedea 
cumva... 

— Grrr! Mârâiră Animalele. Da, da. Să nu îndrăznească să 
ne iasă în cale că vede el ce păţeşte! 

Jill se uită la Rege; îngrozit la faţă, Tirian rămăsese cu 
gura căscată. Şi atunci fetiţa înţelese viclenia diabolică a 
planului ticluit de duşmani. Amestecând un pic de adevăr în 
urzeala scornită, minciuna devenise mult mai puternică. La 
ce bun, acum, să le mai spună Animalelor că un măgar 
fusese travestit în leu ca să-i păcălească? Maimuţoiul n-ar 
avea decât să spună: „Păi, exact asta am zis şi eu”. La ce 
bun să li-l mai arate pe Nedumirici în pielea de leu? N-ar 
face decât să-l sfâşie în bucăţi. 

— E ca şi cum am avea toate pânzele desfăcute, dar nici o 
adiere de vânt, şopti Eustace. 

— Ne fuge pământul de sub picioare, comentă şi Tirian. 

— Ce isteţime afurisită! Exclamă Gogoneaţa. Pun pariu că 
minciuna asta nouă e scorneala Roşcovanului. 

Capitolul 10 

CINE VA INTRA ÎN GRAJD? 


Jill simţi că o gâdilă ceva la ureche. Era Giuvaier Inorogul, 
care îi şoptea ceva, cu botul lui de cal. Auzind ce-i spune, 
fetiţa încuviinţă din cap şi plecă în vârful picioarelor spre 
locul unde se afla Nedumirici. Cu mişcări rapide, fără să 
facă nici un zgomot, tăie şi ultimele sfori care ţineau legată 
de spinarea acestuia oribila piele de leu. Ar fi fost groaznic 
să fie prins cu chestia aia pe el, după tot ce spusese 
Maimuţoiul! Jill ar fi vrut să ascundă undeva departe pielea 
de leu, dar era prea grea şi n-o putea căra. Se mulţumi, 
aşadar, să-i dea un picior, zvârlind-o cât colo în tufişurile 
dese. Pe urmă, îi făcu semn lui Nedumirici să vină după ea, 
pornind împreuna spre locul unde se aflau ceilalţi. 
Maimuţoiul vorbea din nou. 

— Şi, după o asemenea faptă groaznică, Aslan - Tashlan - 
e mai furios decât oricând. Zice că a fost mult prea bun cu 
voi, arătându-se în fiecare seară, ca să fie văzut! Ei bine, 
acum nu va mai ieşi afară. 

Urlete, mieunături, schelălăituri şi mârâieli - iată reacţia 
Animalelor la acest anunţ. Dar brusc, un glas cu totul diferit 
pufni într-un hohot de râs zgomotos. 

— l-auziţi ce zice Maimuţa, strigă vocea. Las' că ştim noi 
de ce n-o să-l mai scoată afară pe preţiosul Aslan. Vă spun 
eu de ce: fiindcă falsul Aslan nu e aici şi nici n-a fost. Tot ce 
ne-a arătat până acum a fost un hodorog de măgar cu o 
piele de leu în spinare. Acum, nu-l mai are nici pe ăsta şi dă 
din colţ în colţ, neştiind ce să facă. 

Tirian nu desluşea prea bine chipurile celor plasați de 
cealaltă parte a focului, insă intui că acesta fusese 
Ponegruşcă, Piticul-şef. Bănuiala i se confirmă în clipa 
următoare, când toate glasurile Piticilor se ridicară în cor, 
cântând: 

— Dă din colţ în colţ! Dă din colţ în colţ! Dă din colţ în co-o- 
o-lţ! 

— Linişte! Tună Rishda Tarkaan. Linişte, viermi de pământ 
ce sunteţi! Ascultaţi la mine ce vă spun, voi, Namienilor, 
căci altminteri le voi porunci războinicilor mei să tabere pe 


voi cu tăişul săbiilor. Domnul Marafet v-a spus despre 
păcătosul ăla de măgar. Cum de v-a putut trece prin minte 
că, din cauza lui, în grajd nu există adevăratul Tashlan?! 
Spuneţi, cum? Nu vă este frică de ce-o să păţiţi? Aveţi grijă! 

— Ba da! Strigă cea mai mare parte a mulţimii, însă Piticii 
spuseră: 

— Bună idee, Negriciosule, bravo ţie! Haide, Maimuţoiule, 
arată-ne ce e în grajd, ca să ne convingem cu ochii noştri! 

Profitând de un moment de tăcere, Marafet zise: 

— Ce-i cu voi, Piticilor, vi s-a suit la cap ca sunteţi deştepţi? 
Ia luaţi-o mai cu binişorul. N-am spus că nu-l puteţi vedea 
pe Aslan. Oricine doreşte îl poate vedea. 

Toată lumea adunată acolo amuţi ca prin farmec. Pe urmă, 
după aproape un minut, Ursul începu tacticos şi foarte 
nedumerit: 

— Eu nu prea înţeleg cum vine asta, mormăi el. Parcă ai 
zis că... 

— la mai slăbeşte-ne cu parcă ăsta! I-o reteză Maimuţoiul. 
Ca şi cum cineva ar putea pune vreo bază pe părerile tale. 
Ia ascultați cu toţii! Oricine îl poate vedea pe Tashlan. N- 
aveţi decât să intraţi înăuntru şi o să-l vedeţi. 

— Oh, mulţumim, mulţumim, mulţumim, rostiră zeci de 
glasuri. Asta şi voiam! Să intram înăuntru şi să-l vedem de 
aproape. lar el se va arăta milostiv şi total va fi ca înainte. 

Păsărelele sporovăiau ciripind, iar câinii lătrau 
entuziasmați. După care, brusc, se auzi o foială imensă, 
urmată de vânzoleala care se produce când zeci de făpturi 
se ridică în picioare, nemairămânând decât ca toată gloata 
să se năpustească spre grajd, încercând să dea buzna 
înăuntru. Numai că în acea clipă Maimuţoiul zbieră: 

— Pe loc! Linişte! Nu vă grăbiţi! 

Animalele se opriră, multe cu o labă în aer, altele dând din 
coadă, dar toate cu capul înclinat într-o parte. 

— Dar, parcă ai spus..., începu iarăşi Ursul, însă Marafet îl 
întrerupse: 


— Înăuntru poate intra oricine, zise el. Dar fiecare pe 
rând, câte o singură persoană. Cine intră primul? N-a spus 
că e în toane bune. S-a tot lins pe buze de când l-a hăpăit 
pe afurisitul ăla de Rege, acum două seri. A mârâit 
neîncetat toată dimineaţa asta. Eu, unul, nu prea m-aş 
încumeta să intru în grajd în seara asta. Dar, treaba 
voastră. Cine vrea să meargă primul? Să nu daţi însă vina 
pe mine, dacă vă înghite cu totul sau vă face scrum doar cu 
privirea lui cruntă! Vă priveşte, riscul vă aparţine. Haideţi, 
hotărâţi-vă! Cine e primul? Poate se oferă vreunul dintre 
Pitici! 

— Ce mai pregeţi, vino-ncoa'! Moartea nu te va ierta, rânji 
Ponegruşcă, zeflemitor. De unde ştim noi ce-ai băgat tu 
acolo înăuntru? 

— Ohoho! Strigă Maimuţoiul. Prin urmare, aţi început să 
credeţi că e ceva înăuntru? Ce v-a apucat dintr-o dată? 
Adineaori, voi toate Animalele strânse aici făceaţi un tărăboi 
fără seamăn. Ce-i cu voi de-aţi amuţit aşa? Cine intră 
primul? 

Animalele însă se priveau unele pe altele, dându-se înapoi 
din faţa grajdului. Cozile se pleoştiseră. Maimuţoiul se foia 
ameţit de colo-colo, ocărându-le şi batjocorindu-le. 

— Ho-ho-ho! Chicotea el. Şi eu care credeam că muriţi de 
nerăbdare să-l vedeţi pe Tashlan faţă în faţă! Ce v-a apucat? 
V-aţi răzgândit? 

Tirian lăsă capul în jos, încercând să audă ce-i şoptea Jill la 
ureche. 

— Tu ce crezi c-o fi, de fapt, în grajd? Zise ea. 

— Habar n-am, îi răspunse Tirian. Doi Calormeni cu sabia 
scoasă, pesemne, postați de o parte şi de cealaltă a uşii. 

— Să fie oare... Ştii tu... Pocitania aia oribilă pe care am 
văzut-o noi? 

— Adică Tash în carne şi oase? Şopti Tirian. N-avem de 
unde şti. Dar curaj, domniţă; suntem toţi între labele 
adevăratului Aslan. 


Pe urmă, se întâmplă ceva absolut surprinzător. Motanul 
Roşcovan rosti cu un glas rece şi limpede, de parcă puţin i- 
ar fi păsat de ce se putea întâmpla: 

— Dacă vreţi, mă duc eu primul. 

Toate Animalele se întoarseră, pironindu-şi ochii pe Motan. 

— Observă câtă şiretenie, Sire, îi spuse Gogoneaţă 
Regelui. Blestematul ăsta de cotoi e implicat în complot 
până peste urechi. Pun pariu că n-o să păţească nimic în 
grajd, indiferent ce-o fi acolo. Pe urmă, Roşcovanul va ieşi 
afară şi va spune că a văzut o minune. 

Tirian nu mai avu însă timp să-i răspundă. Maimuţoiul îl 
chema pe Motan în faţă. 

— Aha! Făcea Maimuţoiul. Aşa, vasăzică, te-ai trezit tu, o 
mâţă neobrăzată, să vrei să-l vezi de-a-proape pe El. Ei, hai, 
dacă ăsta ţi-e cheful! Am să-ţi deschid uşa! Să nu dai vina 
pe mine, dacă ai să ieşi de acolo cu mustăţile zbârlite de 
frică! Asta e treaba ta. 

Şi, ridicându-se în picioare, Motanul ieşi din mulţime şi 
porni, păşind ţanţoş şi afectat, cu coada în aer, fără să i se 
zbârlească nici un fir de păr de pe blana lucioasă şi 
mătăsoasă. Înaintă aşa, până ce trecu de foc, apropiindu-se 
de Tirian care, din locul unde stătea rezemat cu umărul de 
zid, putea să-l privească drept în faţă. Motanul nici nu 
clipea din ochii lui verzi şi sfredelitori. („Cât sânge rece, 
murmură Eustace. Ştie că nu are de ce se teme.”) Chicotind 
şi schimonosindu-se în toate felurile, Maimuţoiul mergea 
târându-şi picioarele pe lângă Motan; ridică laba, trase 
zăvorul şi deschise uşa. Lui Tirian i se păru că Motanul 
torcea când trecu pragul întunecat al grajdului. 

— Aii-aii-au-uiiii! 

Toţi săriră ca arşi, auzindu-i cumplita miorlăitură. Ştiţi şi 
voi cum e sunetul ăsta, căci nu se poate să nu vă fi trezit 
noaptea, măcar o dată, din cauza mâţelor care se iau la 
harţă sau îşi fac curte. 

Ei, bine, sunetul de acum era şi mai groaznic. leşind glonţ 
din grajd, Roşcovanul îl trânti la pământ pe Maimuţoi cu 


picioarele în sus. Dacă n-ai fi ştiut ca era o biată pisică, ţi-ai 
fi imaginat că pe sub ochii tăi trece o fâşie de fulger colorat 
în roşu-aprins. O zbughi pe pajişte, drept înapoi în mulţime. 
Mai bine să n-ai de-a face cu un cotoi apucat de streche. 
Animalele se dădeau la o parte din calea lui, trăgându-se în 
stânga şi în dreapta. Se cocoţă iute într-un copac şi se 
încolăci de-o creangă, atârnat cu capul în jos. Coada i se 
înfoiase spectaculos, ajungând aproape la fel de groasă ca 
şi trupul; ochii îi erau ca două farfurii de foc verde; păruli 
se zburlise tot pe şira spinării. 

— Mi-aş da şi barba, şopti Gogoneaţă, numai să aflu dacă 
bruta naibii se preface sau chiar a dat peste ceva cu 
adevărat înspăimântător în grajdul ăla! 

— "Taci, prietene, spuse Tirian, căci Căpitanul şi 
Maimuţoiul şuşoteau şi ei şi voia să audă ce ziceau. Nu 
desluşi nimic, decât scâncetele Maimuţoiului care se vaită: 
„Ah, capul meu! Vai, ce mă doare capul”. Deduse, însă, că 
cei doi erau şi ei foarte contrariaţi de comportamentul 
motanului. 

— Gata, Roşcovanule, zise Căpitanul. Lasă gălăgia. Spune- 
le ce-ai văzut! 

— Aii-aii-aaou-auăh, urlă Motanul. 

— Parcă erai un Animal Vorbitor, nu-i aşa? Spuse 
Căpitanul. Isprăveşte atunci cu văicăreala asta infernală şi 
vorbeşte limpede! 

Ce a urmat a fost oribil. Tirian era absolut sigur (la fel ca şi 
ceilalţi, de altfel) că Motanul încerca să spună ceva; numai 
că nu-i ieşea nimic din gură, decât miorlăiturile acelea 
banale şi urâte pe care le scoate orice cotoi furios sau 
speriat, în ogrăzile de la ţară. Şi tot miorlăind aşa, semăna 
din ce în ce mai puţin cu un Animal Vorbitor. Neplăcut 
impresionate, celelalte Animale începură să scâncească şi 
să schelălăie. 

— Uitaţi-vă! Uitaţi-vă! Zise glasul Ursului. Nu mai poate 
vorbi. Nu mai ştie să vorbească! A redevenit un animal mut 
şi prost. Uitaţi-vă la mutra lui. 


Observară cu toţii că Ursul avea dreptate. lar atunci cea 
mai cumplită teroare îi cuprinse pe toţi Namienii. Căci 
fiecare învățase - când era pui mic - că la începutul lumii 
Aslan transformase toate animalele din Namia în Animale 
Vorbitoare, avertizându-le că, dacă nu se purtau frumos, 
era posibil ca într-o bună zi să fie preschimbate la loc în 
animale proaste şi neroade, cum întâlneşti prin alte ţări. 

— lar acum se va răzbuna pe noi! Se văicăreau ele. 

— Îndurare! Îndurare! Se jeleau Animalele. Mărite 
Marafet, cruţă-ne, ia-ne apărarea în faţa lui Aslan, intră în 
grajd şi pledează pentru binele nostru. Noi nu ne 
încumetăm! 

Roşcovanul dispăru prin frunzişul copacului. Nimeni nu l-a 
mai văzut de atunci. 

Tirian stătea cu mâna pe plăselele sabiei şi cu capul plecat. 
Era uluit de grozăveniile petrecute în acea seară. Se gândi 
de câteva ori că nu strica poate să tragă sabia numaidecât 
şi să se năpustească asupra Calormenilor; după care, se 
gândea de fiecare dată că era mai bine să aştepte şi să vadă 
ce întorsătură aveau să ia lucrurile. lar acum, apăru o nouă 
necunoscută. 

— Părinte, răsună limpede un glas din stânga mulţimii. 

Tirian îşi dădu seama numaidecât că era vorba un 
Calormen, căci în armata lui Tisroc soldaţii de rând le spun 
ofiţerilor „Stăpâne”, iar ofiţerii li se adresează superiorilor 
cu reverenţiosul „Părinte”. Jill şi Eustace habar n-aveau de 
toate astea, însă după ce se uitară încoace şi încolo, îl zăriră 
pe vorbitor, căci era într-adevăr mai uşor să vezi pe cineva 
aflat la marginea mulţimii decât pe cei îngrămădiţi în mijloc, 
unde strălucirea orbitoare a flăcărilor îi făcea pe toţi să 
pară negricioşi la faţă. Omul era tânăr, înalt şi zvelt, ba 
chiar, în felul lui, se putea spune că era un Calormen chipeş 
şi semeţ. 

— Părinte, îi spuse el Căpitanului. Vreau şi eu să intru 
acolo. 


— Potoleşte-te, Emeth, spuse Căpitanul. Cine ţi-a cerut 
părerea? Crezi că-i frumos ca un flăcău ca tine să se bage 
aşa în vorbă? 

— Părinte, zise Emeth. Cu adevărat, sunt mai tânăr decât 
tine, dar totodată am sânge de tarkaan ca şi tine şi sunt şi 
eu slujitorul lui Tash. Prin urmare... 

— Linişte, zise Rishda Tarkaan. Nu sunt eu Căpitanul tău? 
N-ai ce căuta în grajdul ăsta. E doar pentru Namieni. 

— Ba nu, Părinte, răspunse Emeth. Tot tu ai spus că Aslan 
al lor şi Tash al nostru sunt una şi aceeaşi persoană. Or, 
dacă e adevărat, înseamnă că însuşi Tash se află acolo. Şi 
cum poţi spune atunci că n-am ce căuta înăuntru?! Căci 
bucuros aş fi gata oricând să mor, numai o singură dată 
măcar să-mi fie dat a-l privi în faţă pe Tash! 

— Eşti un prost care habar n-are de nimic, spuse Rishda 
Tarkaan. E vorba de chestiuni foarte importante. 

— Prin urmare, nu-i adevărat că Tash şi Aslan sunt una şi 
aceeaşi persoană? Întrebă Emeth, încruntându-se. 
Înseamnă că Maimuţoiul ne-a minţit? 

— Sigur că sunt una şi aceeaşi persoană, zise Maimuţoiul. 

— Jură, Maimuţoiule, făcu Emeth. 

— Oh, Doamne, de ce nu m-o lăsa lumea în pace, se văicări 
Marafet. Mă doare groaznic capul. Da, da, jur! 

— Atunci, Părinte, spuse Emeth, rămân neclintit în 
hotărârea mea de a intra acolo. 

— Nătărăule, îngăimă Rishda Tarkaan, dar numaidecât 
Piticii începură să zbiere: 

— Haide, Negriciosule, de ce nu-l laşi să intre? De ce pe 
Namieni îi pui să intre acolo, dar pe cei din neamul tău îi 
împiedici? Ce ai băgat în grajdul ăla, de nu vrei ca oamenii 
tăi să vadă? 

Tirian şi prietenii lui nu-l vedeau pe Rishda Tarkaan decât 
de la spate, aşa că habar n-aveau cum arăta la faţă când, 
ridicând din umeri, rosti: 

— Fiţi martori cu toţii că nu sunt vinovat de sângele vărsat 
al acestui tânăr nătărău. Haide, intră odată, pripitule, ce 


mai aştepţi?! 

Pe urmă, exact cum făcuse şi Roşcovanul, Emeth păşi în 
faţă pe pajiştea acoperită cu iarbă dintre rugul de lemne şi 
grajd. Ochii îi străluceau, chipul lui avea o expresie 
solemnă. Mergea cu capul sus şi mâna pe plăselele săbiei. 
Pe Jill o podidi plânsul, văzându-i chipul. lar Giuvaier îi şopti 
Regelui la ureche: 

— Pe coama lui Aslan, tare mi-a mai plăcut acest tânăr 
războinic, fie el şi Calormen. Merită un zeu mai bun decât 
Tash. 

— Ce-am mai vrea să ştim şi noi cum e, de fapt, înăuntru, 
zise Eustace. 

Emeth deschise uşa şi păşi în deschizătura neagra a 
grajdului. Închise uşa după el. Nu trecură decât câteva 
momente - deşi tuturor li se păru mult mai mult - şi uşa se 
deschise din nou. O siluetă în armură calormenă ieşi 
clătinându-se, căzu pe spate, încremenind pe jos; uşa se 
închise singură. Căpitanul sări spre omul care zăcea 
nemişcat şi se aplecă să-i privească faţa. Tresări uimit. Pe 
urmă, venindu-şi în fire, se întoarse spre mulţime şi strigă 
în gura mare: 

— Băiatul, în nesăbuinţa lui, şi-a meritat soarta. L-a văzut 
pe 'Tash şi a murit. Să vă fie tuturor învăţătură de minte! 

— Aşa să fie, aşa să fie, ziseră bietele Animale. 

Tirian însă şi prietenii lui se holbau lung la Calormenul 
mort şi, pe urmă, unul la altul. Căci, fiind atât de aproape, ei 
puteau să vadă ceea ce mulţimea, plasată ceva mai încolo, 
n-avea cum vedea; mortul nu era Emeth. Era o persoană cu 
totul diferită: un bătrân, mai scund şi mai gras, cu o barbă 
mare. 

— Ho-ho-ho, chicotea Maimuţoiul. Mai vrea careva? Cine 
mai doreşte să intre? Bun, vă văd tare sfioşi, aşa că îl voi 
alege eu pe următorul. Hei, tu, Mistreţule! Vino încoace. 
Aduceţi-l cu forţa, Calormenilor. Îl va vedea pe Tash de 
aproape. 


— H-o-o-mp, mormăi Mistreţul, ridicându-se greoi în 
picioare. Haideţi încoace! Să vedeţi ce colţi am! 

Când îl văzu pe dârzul Animal gata să piară în luptă pentru 
o cauză dreaptă - şi pe soldaţii Calormeni începând să-l 
încolţească cu iataganele scoase din teacă - fără ca nimeni 
să-i sară în ajutor - Tirian simţi că ceva explodează 
înlăuntrul lui. Nu-i păsa dacă acesta era sau nu cel mai bun 
moment pentru a interveni. 

— Scoateţi săbiile, le şopti el celorlalţi. Săgeata în arc. 
Haideţi după mine! 

În clipa următoare, Namienii consternaţi văzură şapte 
siluete ţâşnind în faţa grajdului, patru dintre ele purtând 
platoşe strălucitoare. Sabia Regelui sclipea la lumina 
flăcărilor, în timp ce o flutura deasupra capului, strigând cu 
un glas răsunător: 

— Sunt Tirian, Regele Namiei şi în numele lui Aslan voi 
dovedi cu trupul meu că Tash e însuşi necuratul, că 
Maimuţoiul e un trădător nemernic, precum şi că aceşti 
Calormeni nu merită decât să moară. Toţi Namienii 
adevăraţi să treacă de partea mea. Doar nu vreţi să 
aşteptaţi ca noii voştri stăpâni să vă ucidă pe toţi, unul câte 
unul?! 

Capitolul 11 

TOTUL SE PRECIPITĂ. 

Iute ca fulgerul, Rishda Tarkaan făcu un salt înapoi, 
scăpând de sabia Regelui. Nu era laş şi la nevoie s-ar fi 
luptat cu mâna goala împotriva lui Tiri-an şi a Piticului. 
Numai că nu-i putea înfrunta în acelaşi timp şi pe ceilalţi 
doi: Vulturul şi Inorogul. Ştia prea bine că Vulturii fâlfâie, 
orbindu-te, din aripi şi se reped să-ţi smulgă ochii din cap. 
Şi auzise de la tatăl său (care avusese de-a face în luptă cu 
Namienii) că nici un om pe lumea asta, decât poate doar 
înarmat cu săgeți sau cu o suliță lungă, nu poate ţine piept 
unui Inorog, căci năpustindu-se asupra ta se ridică pe 
picioarele din spate, aşa că te trezeşti deodată copleşit de 
copitele, de cornul şi de dinţii lui, nemaiavând practic 


scăpare. De aceea, preferă să se năpustească în mulţime, 
strigând în gura mare: 

— Veniţi la mine, veniţi la mine, războinici ai lui Tisroc, fie-i 
viaţa veşnică! Veniţi la mine, voi Namieni leali, căci 
altminteri veţi fi seceraţi de furia lui Iashlan! 

În acest răstimp, se mai petrecură alte două lucruri. 
Maimuţoiul nu realizase la fel de repede ca Tarkaanul în ce 
primejdie se afla. Câteva secunde rămase ghemuit lângă 
foc, holbându-se la nou-veniţi. Pe urmă, Tirian se repezi la 
hidoasa creatură, o înşfăcă de ceafă şi, cărând-o aşa, glonţ 
la grajd, strigă: 

— Deschide uşa! 

Şi Gogoneaţă o deschise. 

— Treci înăuntru şi bea-ţi singur leacul, Marafet! Zise 
Tirian, zvârlindu-l pe Maimuţoi în întuneric. Dar, când 
Piticul trânti uşa la loc, din grajd se văzu o lumină 
orbitoare, verde-albăstruie, pământul se cutremură şi se 
auzi un zgomot ciudat - un fel de cloncănit şi de urlet, de 
parcă ar fi fost glasul răguşit al unei păsări monstruoase. 
Animalele gemură, zbierând şi strigând: „Iashlan! Să ne 
ascundem!” Şi multe făpturi căzură la pământ, iar multe 
altele îşi ascunseră feţele între aripi sau sub labe. Nimeni, 
în afară de Vulturul Ochi Ager, care dintre toate vietăţile 
vedea cel mai bine, nu remarcă expresia lui Rishda Tarkaan 
din acel moment. Şi, după ceea ce văzu atunci, Ochi Ager îşi 
dădu seama numaidecât că Rishda era la fel de surprins şi 
aproape la fel de înspăimântat ca toată lumea. „Uite pe 
unul, se gândea Vulturul, care a invocat nişte zei în care nu 
crede. Ce se va întâmpla cu el, daca zeii aceştia vin cu 
adevărat?” 

Cel de-al treilea lucru - care s-a petrecut, de asemenea, în 
acelaşi timp. 

— A fost singurul lucru efectiv frumos din acea seară. Toţi 
Câinii Vorbitori prezenţi acolo (şi erau vreo cincisprezece) 
au venit lângă Rege, sărind şi lătrând veseli. Majoritatea 
erau dulăi mari şi grozavi, cu greabănul lat şi cu fălci 


puternice. Apariţia lor a fost vijelioasă, aidoma unui val 
imens care, spărgându-se la mal, te doboară din picioare. 
Căci, deşi erau Câini Vorbitori, tot ca nişte căţeluşi iubitori 
se comportau; ridicându-se pe picioarele din spate, s-au 
proptit cu labele din faţă pe umerii oamenilor, lingându-i pe 
faţă şi spunând în cor: 

— Bine aţi venit! Bine aţi venit! Noi vă ajutăm, noi vă 
ajutăm, noi vă ajutăm. Ham-ham! Spu-neţi-ne cum! Hau- 
hau! 

Era atât de frumos, încât îţi venea să plângi. Cât speraseră 
ei ca aşa ceva să se întâmple! Şi iată că aşteptările li se 
împlineau. lar când, după câteva momente, nişte animale 
micuţe (şoareci, cârtiţe şi vreo două veveriţe) au venit 
tropăind din lăbuţe şi schelălăind de bucurie („Uite, uite! 
Am sosit şi noi acum!”), urmate apoi de Urs şi de Mistreţ, 
Eustace a început să simtă că poate, în fond, totul avea sa 
se rezolve cu bine. Privind însă în jur, Lirian observă că 
doar foarte puţine Animale se umiseră din loc. 

— Haideţi la mine! Haideţi la mine! Le striga el. Ce-i cu 
voi? V-aţi făcut toţi nişte laşi? 

— N-avem curajul, scânciră zeci de glasuri. Se supără 
Tashlan pe noi. Apără-ne de Tashlan. 

— Unde sunt toţi Caii Vorbitori? Îl întrebă Tirian pe 
Mistreţ. 

— Noi ştim, noi ştim, chiţcăiră Şoarecii. Maimuţoiul i-a pus 
la muncă. Sunt toţi legaţi la poalele dealului. 

— Hei, voi, mogâldeţelor, zise Tirian, ciugulitoare, 
rozătoare şi ronţăitoare, ia daţi fuga cât vă ţin picioruşele 
de iute şi vedeţi dacă şi Caii sunt de partea noastră. lar 
dacă da, înhăţaţi frânghiile între dinţi şi roadeţi-le până îi 
dezlegaţi pe Cai şi veniţi cu ei încoace. 

— Cu dragă inimă, Sire, răspunseră glăscioarele. Şi, dând 
din codițe, ceata de animăluţe cu ochi ageri şi dinţi ascuţiţi 
se puse în mişcare. Privind în urma lor, Tirian zâmbea 
afectuos. Dar era timpul să se gândească la alte lucruri. 
Rishda 'Tarkaan dădea ordine. 


— Înainte, striga el. Prindeţi-i de vii şi dacă puteţi azvârliţi- 
i sau împingeţi-i în grajd. După ce îi băgăm pe toţi înăuntru, 
dăm foc grajdului şi îi aducem pe toţi ofrandă măreţului zeu 
Tash. 

„Ha! Îşi zise Ochi Ager în sinea lui. Vasăzică aşa speră el să 
dobândească iertarea lui Tash pentru necredinţa de care a 
dat dovadă.” 

Inamicul - cam jumătate din forţele lui Rishda - se mişca 
acum înainte, aşa că Tirian se grăbi să dea şi el ordinele 
cuvenite: 

— Treci mult în stânga, Jill şi încearcă să nimereşti pe cât 
mai mulţi, ca să n-apuce să răzbească până la noi. Mistreţul 
şi Ursul să se posteze lângă ea. Gogoneaţă, în stânga mea, 
iar Eustace în dreapta. Giuvaier, tu ai să aperi flancul drept, 
Nedumirici, stai lângă el şi foloseşte-ţi copitele. Tu, Ochi 
Ager, da târcoale pe deasupra şi loveşte când trebuie. 
Câinii, imediat în spatele nostru. Vă repeziţi la ei, după ce 
începe distracţia cu săbiile. Cu Aslan înainte! Curaj! 

Eustace, căruia inima îi bătea cumplit, spera din tot 
sufletul să se poarte vitejeşte. În viaţa lui nu mai văzuse 
(deşi dăduse cu ochii de ditamai balaurul şi de un şarpe 
mare) ceva care să-i îngheţe sângele în vine atât de rău, 
cum se întâmpla acum, din cauza aliniamentului de vlăjgani 
cu feţe smede şi ochi strălucitori, care se năpusteau spre ei. 
Linia de bătaie a inamicului era formată din cincisprezece 
Calormeni, un Taur Vorbitor din Namia, Vulpea Slinkey şi 
Satirul Wraggle. Pe urmă, auzi „zbâm-şfichi” în stânga lui şi 
un Calormen se prăbuşi la pământ; după aceea, iarăşi 
„Zzbârn-şfichi” şi Satirul căzu peste el. 

— Bravo, fetiţo, exclamă Tirian. 

În clipa următoare, duşmanii tăbărâră pe ei. 

Eustace nu şi-a putut aminti niciodată ce s-a întâmplat în 
cele două minute care au urmat. Totul a fost ca un vis greu 
(cum ţi se întâmplă când faci febră peste 40"), până când l-a 
auzit pe Rishda Tarkaan zbierând de la distanţă: 


— Retrageţi-vă! Veniţi aici înapoi şi regrupaţi-vă în 
formaţie de luptă. 

În acel moment, Eustace se dezmetici şi văzu cum 
Calormenii fugeau mâncând pământul înapoi, la prietenii 
lor. Dar nu toţi. Doi dintre ei zăceau morţi, unul sfredelit de 
cornul lui Giuvaier, iar celălalt de sabia lui Tirian. Vulpea 
zăcea moartă chiar la picioarele lui, ceea ce îl făcu să se 
întrebe dacă nu cumva chiar el o omorâse. Şi Taurul era la 
pământ, străpuns în ochi de o săgeată trasă de [Jill şi 
sfârtecat la coaste de colții Mistreţului. Dar şi de partea 
noastră erau pierderi. Trei câini fuseseră ucişi, iar un al 
patrulea, în spatele frontului, şchiopăta în trei picioare şi 
schelălăia de durere. Ursul zăcea la pământ, aproape 
nemişcat. Pe urmă, mormăind cu glasul lui gutural, 
nedumerit până în ultima clipă: „Nu - nu pot - înţelege”, îşi 
lăsă capul mare pe iarbă, cuminte ca un copilaş care se 
culcă somnoros şi nu se mai mişcă niciodată. 

De fapt, primul atac eşuase. Eustace nu prea era în stare 
să se bucure; îi era teribil de sete şi îl mai durea şi braţul. 

În clipa în care Calormenii învinşi se retraseră lângă 
comandantul lor, Piticii începură să-i ironizeze. 

— V-aţi săturat, Negricioşilor? Zbierau ei. Ce, cumva nu v- 
a plăcut? De ce măreţul vostru tarkaan nu vine să se lupte 
şi vă trimite pe voi la moarte? Vai de capul vostru, 
Negricioşilor! 

— Piticilor! Le strigă Tirian. la treceţi aici şi folosiţi-vă mai 
curând săbiile, decât limbile. Mai avem timp destul. 
Ascultaţi cu atenţie, Pitici din Namia! Ştiu că puteţi lupta 
bine. Respectaţi-vă îndatoririle. 

— Ne-ne-ne! Se răţoiră Piticii, zeflemitori. Nici gând. Halal 
de voi! Tot nişte mincinoşi, ca şi cei din cealaltă tabără. Nu 
ne trebuie nouă Regi. Piticii sunt pentru Pitici. Uhuhu! 

Şi atunci, începu toba: nu o toba de Pitici, ci o tobă mare, 
din piele de taur, cum folosesc Calormenii. De la bun 
început, copiii au urât acest zgomot nesuferit. Buum - 
buum - ba-ba-buum, făcea toba. Dar le-ar fi displăcut şi mai 


mult dacă ar fi ştiut ce înseamnă. Tirian ştia. Însemna că 
prin apropiere se aflau alte trupe calormene, iar în felul 
acesta Rishda Tarkaan le chema în ajutor. Tirian şi Giuvaier 
se priviră cu tristeţe. Nădăjduiseră până atunci să poată 
câştiga în acea seară; dar apăreau noi trupe inamice, nu 
mai aveau nici o şansă de scăpare. 

Tirian privea în jur cu deznădejde. Câţiva Namieni 
rămăseseră în picioare alături de Calormeni, fie din 
trădare, fie fiindcă se temeau efectiv de „Iashlan”. Alţii 
stăteau pe jos liniştiţi, privind în gol, fără să aibă de gând să 
se implice de o parte sau de cealaltă. Animalele nu mai erau 
atât de numeroase acum; mulţimea se împuţinase. Era 
limpede că mulţi se furişaseră făcându-se nevăzuţi, în 
timpul luptei. 

Buum - buum - ba-ba-buum, bubuia toba aceea sinistră. 
Pe urmă, mai apăru un zgomot, interferându-se cu celălalt. 

— Ascultaţi! Zise Giuvaier. 

— Priviţi! Făcu Ochi Ager. 

După câteva clipe n-a mai existat nici o îndoială. Cu un 
tropot asurzitor de copite, zvârlind din cap, fremătând din 
nări şi scuturându-şi coamele, urcau dealul în galop peste 
douăzeci de Cai Vorbitori din Namia. Rozătoarele şi 
ronţăitoarele îşi făcuseră datoria. 

Piticul Gogoneaţă şi copiii deschiseră gura să strige „Ura”, 
dar din gâtiej nu le ieşi nici un sunet. Căci brusc văzduhul 
răsună de zbâmâitul arcurilor şi de şuieratul săgeţilor. 
Trăgeau Piticii - iar pentru o clipă lui Jill nu-i venea să-şi 
creadă ochilor - şi trăgeau cu arcurile tocmai în Cai. Piticii 
sunt nişte arcaşi extraordinari. Caii se rostogoliră la 
pământ, unul după altul. Nobilele animale n-au mai ajuns 
niciodată la Rege. 

— Porcilor! Se revoltă Eustace, cu glasul piţigăiat, ţopăâind 
de furie. Brute nenorocite, împuţite şi nemernice ce sunteţi! 

Până şi Giuvaier, nemaiputându-se abţine, spuse: 

— Să mă iau după Piticii ăia şi să-mi înfig cornul în zece 
deodată? 


Tirian, însă, împietrit la faţă spuse: 

— Stai locului, Giuvaier. Scumpete (asta era Jill), dacă îţi 
vine să plângi, întoarce capul într-o parte şi ai grijă să nu 
uzi coarda arcului. Eustace, potoleşte-te. Nu mai înjura ca o 
precupeaţă. Soldaţii nu înjură. Oşteanul destoinic se 
exprimă cuviincios şi loveşte amarnic. 

Piticii însă îl luau peste picior pe Eustace, strigându-i 
zeflemitor: 

— A cam fost o surpriză pentru tine, băieţica, aşa-i? 
Credeai că suntem de partea voastră, nu? Ba să vă puneţi 
poftă-n cui. Nu ne trebuie nouă Cai Vorbitori. Nu ne 
interesează să câştigaţi nici voi, nici ceilalţi. Pe noi nu ne 
puteţi păcăli. Piticii sunt pentru Pitici. 

Rishda 'Tarkaan continua să stea de vorbă cu oamenii lui, 
punând desigur la punct detaliile următorului atac şi 
regretând, probabil, că nu trimisese toate forţele armate de 
care dispunea în primul asalt. 'Ioba bubuia necontenit. Pe 
urmă, spre marea lor groază, Tirian şi prietenii lui auziră, 
undeva, în depărtare, un alt bubuit de tobă. Calormenilor le 
soseau forţe proaspete. După expresia întipărită pe chipul 
lui Tirian, n-aveai de unde ghici că Regele îşi pierduse orice 
speranţă. 

— Atenţie, şopti el pe un ton indiferent. Trebuie să atacăm 
acum, până ce ticăloşii ăştia nu primesc întăriri. 

— Nu uita, Sire, spuse Gogoneaţă, că aici avem spatele 
protejat de peretele de lemn al grajdului. Dacă înaintăm, nu 
ne vom trezi oare încercuiți şi cu sabia inamicului între 
umeri? 

— Se prea poate să ai dreptate, Piticule, spuse Tirian. Dar 
nu cumva planul lor este să ne forţeze să intram în grajd? 
Cu cât ne îndepărtăm mai mult de uşa asta nenorocită, cu 
atât mai bine pentru noi. 

— Regele are dreptate, spuse Ochi Ager. Cel mai 
important este să plecăm cât mai departe de grajdul ăsta 
blestemat cu dihania aia pocită care o fi înăuntru! 


— Da, aşa-i. Haidem! Zise Eustace. Nu mai suport nici să-l 
văd în ochi. 

— Bine, încuviinţă Tirian. Acum, priviţi mai încolo, spre 
stânga. Vedeţi o stâncă mare şi albă, care străluceşte ca 
marmura la lumina focului. În primul rând, o să tăbărâm pe 
Calormenii ăia. Tu, domniţă, o să te deplasezi în stânga şi ai 
să tragi în ei cât poţi de iute; iar tu, Vulturule, le fâlfâi cu 
aripile pe la nas, venind din dreapta. Între timp, noi, câţi 
mai suntem, îi vom ataca. Jill, când o să ajungem foarte 
aproape de ei şi n-ai să mai poţi trage, ca nu cumva să ne 
nimereşti pe noi din greşeală, du-te la stâncă albă şi 
aşteaptă acolo. Voi, ceilalţi, căscaţi bine urechile în timpul 
luptei. Dacă nu-i punem pe fugă în câteva minute, nu mai 
avem nici o şansă, întrucât sunt mult mai numeroşi decât 
noi. Când am strigat ÎNAPOI, toată lumea o ia la goană spre 
Jill, la stâncă albă, unde vom fi protejaţi din spate, ceea ce 
ne va lăsa răgazul să ne tragem sufletul. Şi acum, Jill, ia-o 
din loc! 

Simţindu-se cumplit de singură, Jill alergă vreo şase metri, 
îşi propti piciorul drept în spate şi piciorul stâng în faţă, 
după care potrivi o săgeată în arc. Ce n-ar fi dat să nu-i mai 
tremure mâinile aşa! „Ce prost am tras!”, exclamă ea, când 
prima săgeată porni spre Calormeni şi trecu, vâjâind, peste 
capetele lor. Dar numaidecât pregăti o altă săgeată: ştia că 
viteza conta cel mai mult acum. Văzu cum ceva mare şi 
negru se repede spre feţele calormenilor. Era Ochi Ager. 
Întâi un soldat, pe urmă altul scăpă sabia jos, ferindu-şi 
ochii cu mâinile. Pe urmă, una dintre săgețile ei lovi un 
soldat inamic, iar o alta nimeri într-un lup namian, care 
trecuse de partea duşmanului. De-abia dacă trăsese timp 
de câteva secunde, când se văzu nevoită să se oprească. 
Săbiile se învârteau fulgerător, colții Mistreţului şi cornul 
Inorogului împungeau nemilos, câinii lătrau încolţindu-i pe 
duşmani: Tirian şi ceata lui tăbărâseră pe Calormeni cu o 
viteză uluitoare. Jill constată surprinsă cât de nepregătiţi 
erau Calormenii. Nu-şi dădea seama că aceasta se datora 


felului în care ea şi vulturul îi hărţuiseră. Nu cred să existe 
armată care să fie capabilă să privească drept în faţă, când 
oştenii se trezesc cu săgeți în cap, iar un vultur se repede 
să le scoată ochii. 

— Ohoho! Ce treabă bună! Nemaipomenit! Strigă Jill. 

Grupul lui Tirian îşi croia drum printre duşmani. Inorogul 
dădea de-a azvârlita cu Calormenii, cum răscoleşti fânul cu 
furca în şopron. Lui Jill (care nu prea ştia ce-nseamnă să te 
lupţi cu spada), i se părea că până şi Eustace era un 
spadasin strălucit. Câinii îşi înfipseseră colții în beregata 
Calormenilor. Izânda era pe-aproape! În sfârşit, o victorie. 

Îngrozită, Jill remarcă ceva straniu. Deşi cădeau seceraţi 
la fiecare lovitură de sabie namiană, Calormenii totuşi 
parcă nu se împuţinau. De fapt, acum erau mai mulţi decât 
la începutul luptei. Cu fiecare secundă ce trecea, din ce în 
ce mai mulţi. Veneau cu duiumul din toate părţile alţi 
Calormeni, înarmaţi cu sulițe. Erau atât de numeroşi, încât 
prietenii lor nici nu se mai zăreau. Atunci, răsună glasul lui 
Tirian: 

— Înapoi! La stâncă! 

Inamicul primise întăriri. Toba îşi făcuse efectul. 

Capitolul 12 

PRIN UŞA GRAJDULUI. 

Jill ar fi trebuit să fie acum la stâncă albă, însă furată de 
spectacolul luptei uitase care fusese ordinul. Acum, şi-l 
aminti. Se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă spre locul 
indicat, ajungând acolo doar cu o secundă înaintea 
celorlalţi. S-a întâmplat astfel ca, pentru o clipă, să fie cu 
toţii cu spatele la inamic. Toţi se răsuciră în loc, în clipa în 
care ajunseră la stâncă. Ce privelişte cumplită le-a fost dat 
să vadă! 

Un Calormen alerga spre uşa grajdului, cărând ceva ce 
dădea din picioare şi se zbătea. Când a ajuns pe porţiunea 
dintre ei şi foc, au putut vedea limpede silueta omului şi 
forma făpturii pe care o căra. Era Eustace. 


Tirian şi Inorogul se năpustiră să-l salveze. Dar 
Calormenul era acum mult mai aproape de uşă decât ei. Nu 
străbătuseră nici jumătate de distanţă, când nemernicul îl 
azvârli pe Eustace înăuntru şi închise uşa la loc. Alţi şase 
Calormeni veniseră în fugă după el. Formară un şir pe 
pajiştea din faţa grajdului. Acum, nu mai aveau cum ajunge 
până acolo. 

Chiar şi într-un asemenea moment dificil, Jill nu uită că era 
bine să ferească arcul. 

— Dacă tot nu sunt în stare să nu mă smiorcăi, măcar să 
nu-mi ud arcul, zise ea. 

— Atenţie la săgeți, spuse Gogoneaţă dintr-o dată. 

Fiecare îşi vâri capul între umeri, trăgându-şi coiful pe 
nas. Câinii se ghemuiră în spate. Deşi câteva săgeți 
nimeriră într-adevăr în direcţia lor, înţeleseră numaidecât 
că nu ei erau ţinta vizată. Ponegruşcă şi Piticii lui făceau din 
nou pe arcaşii. De data asta, trăgeau cu sânge rece în 
Calormeni. 

— Fiţi tari, băieţi! Se auzi glasul lui Ponegruşcă. Haidem, 
toţi o dată. Aveţi grijă! Nouă nu ne trebuie Negricioşi din 
ăştia. Noi nu mai vrem Maimuţe, Lei sau Regi. Piticii sunt 
pentru Pitici. 

Orice s-ar putea spune despre Pitici, dar nicidecum că n-ar 
fi viteji. Ar fi putut cu uşurinţă să se adăpostească undeva. 
Au preferat să rămână şi să omoare cât mai mulţi din 
ambele tabăre, cu excepţia situaţiilor când cele două tabere 
aveau amabilitatea de a-i scuti de efort, omorându-se una 
pe cealaltă. Voiau ca Namia să fie a lor. 

Ceea ce nu luaseră poate în calcul era faptul că Negricioşii 
purtau platoşe, pe când Caii nu avuseseră nici un mijloc de 
protecţie. În plus, Calormenii aveau şi un conducător. Glasul 
lui Rishda Tarkaan răsună ameninţător: 

— Treizeci dintre voi să meargă să-i păzească pe nătărăii 
ăia de lângă stâncă. Restul, după mine, să-i învăţăm minte 
pe viermii ăştia de pământ. 


Gâfâind încă de efortul luptei şi profitând de răgaz pentru 
a se odihni un pic, Tirian şi prietenii lui priveau cum 
Tarkaan îşi conducea oamenii împotriva Piticilor. Scena era 
destul de stranie, acum. Focul se mai domolise: flăcările nu 
mai luminau atât de intens, licărirea lor căpătând reflexe 
roşietice. Cât vedeai cu ochii, locul unde se ţinuse adunarea 
era acum pustiu, cu excepţia Piticilor şi a calormenilor. Din 
cauza luminii slabe, desluşeai greu ce se întâmpla. După 
zgomote, s-ar fi zis că Piticii se luptau bărbăteşte. 

Tirian îl auzea pe Ponegruşcă înjurând oribil, iar când şi 
când pe Rishda Tarkaan strigând: 

— Prindeţi-i de vii! Prindeţi-i de vii! 

Lupta n-a durat prea mult. Vacarmul s-a stins. Jill îl văzu 
pe Rishda Tarkaan întorcându-se la grajd; în urma lui, 
veneau unsprezece Piticii legaţi fedeleş. (Nu s-a ştiut 
niciodată dacă toţi ceilalţi fuseseră ucişi, ori dacă vreunii 
dintre ei izbutiseră cumva să scape.) 

— Aruncaţi-i în sanctuarul lui Tash, spuse Rishda Tarkaan. 

Iar după ce, unul câte unul, cei unsprezece Pitici fură 
azvârliţi sau împinşi cu picioarele prin hăul întunecat al uşii 
şi aceasta se închise în cele din urmă. Calormenul făcu o 
plecăciune adâncă în faţa grajdului, zicând: 

— Şi pe aceştia ţi-i aducem ca jertfă, Stăpâne Tash. 

La care toţi calormenii izbiră cu latul săbiei în scuturi, 
strigând: 

— Tash! Tash! Marele zeu Tash! Tash neînduplecatul! 

(„Tashlan” nu mai avea nici un sens acum.) Cei adunaţi 
lângă stânca albă urmăreau spectacolul, şuşotind între ei. 
Găsiră un firicel de apă curgătoare, care se prelingea în jos 
pe stâncă şi îşi astâmpăraseră setea cu toţii - Jill, 
Gogoneaţă şi Regele bând din palmele făcute căuş, iar 
patrupezii lipăind din mica băltoacă formată jos, lângă 
blocul de piatră. Le era atât de sete, încât li se păru că în 
viaţa lor nu băuseră ceva mai bun, iar în timp ce beau erau 
nespus de fericiţi, nemaigândindu-se la nimic altceva. 


— Presimt, zise Gogoneaţă, că până mâine dimineaţă vom 
trece cu toţii, unul câte unul, pragul uşii aceleia întunecate. 
Orice moarte mi s-ar părea mai bună decât un asemenea 
calvar. 

— Într-adevăr, uşa aia e sinistră, recunoscu Tirian. Parcă 
ar fi gură hidoasă. 

— Oh şi chiar nu putem face nimic ca să împiedicăm 
nenorocirea asta? Întrebă Jill cu o voce tremurată. 

— Nu, frumoasă domniţă, zise Giuvaier, dezmierdând-o 
gingaş cu nasul. Poate că pentru noi asta e poarta spre ţara 
lui Aslan, iar în seara asta vom cina la masa lui. 

Întorcându-se cu spatele la grajd, Rishda Tarkaan porni 
tacticos spre stânca albă. 

— Atenţiune, zise el. Dacă Mistreţul, Câinii şi Inorogul vor 
trece de partea mea, cerând îndurare, vieţile lor vor fi 
cruţate. Mistreţul va fi pus într-o cuşcă în gradina lui Tisroc, 
Câinii vor fi băgaţi în coteţele lui Tisroc, iar Inorogul, după 
ce îi voi tăia cornul cu ferăstrăul, va fi înhămat la o căruţă. 
În schimb, Vulturul, copiii şi cel care a fost Rege îi vor fi 
oferiţi lui Tash în această seară. 

Drept răspuns se auziră mârâieli furioase. 

— Haideţi, soldaţi, îi îndemnă Tarkaan. Omorâţi animalele, 
dar pe bipezi prindeţi-i de vii. 

Şi atunci a început ultima bătălie a ultimului Rege al 
Namiei. 

Lupta era deznădăjduită, căci, pe lângă numărul mare al 
inamicului, mai erau şi suliţele. Calormenii care fuseseră cu 
Maimuţoiul aproape de la început nu avuseseră sulițe; şi 
asta datorită faptului că veniseră în Namia fie câte unul, fie 
câte doi, dându-se drept negustori paşnici, motiv pentru 
care nu aveau sulițe cu ei, sulița nefiind un lucru pe care să- 
| poţi ascunde. Grupul recent apărut pe câmpul de luptă 
venise, pesemne, ceva mai târziu, când Maimuţoiul ajunsese 
puternic şi ceea ce le permitea să nu se mai sinchisească de 
nimic şi să apară înarmaţi până în dinţi. Prezenţa suliţelor 
ca armă de luptă schimba complet situaţia. Dotat cu o suliță 


lungă poţi omori un mistreţ până să ai de-a face cu colții lui 
şi poţi dobori un inorog fără să fii nevoit să vezi ce corn 
ascuţit are; asta dacă te mişti rapid şi nu-ţi pierzi cumpătul. 
lar acum suliţele, ţinute orizontal, cu vârful în faţă, se 
apropiau ameninţător de Tirian şi de prietenii lui. N-a 
trecut nici un minut şi s-a încins o luptă pe viaţă şi pe 
moarte. 

Într-un fel, n-a fost chiar atât de rău pe cât v-aţi putea 
închipui. Când îţi foloseşti din plin toţi muşchii - vârându-te 
ici pe sub vârful suliţei, sărind dincolo peste alta, 
năpustindu-te în faţa, trăgându-te înapoi, răsucindu-te pe 
călcâie - nu prea mai ai timp să te gândeşti că ţi-e frică sau 
că eşti tare amărât. Tirian ştia că acum nu mai putea face 
nimic pentru ceilalţi: soarta le era tuturor pecetluită. Îl zări, 
vag, pe Mistreţ, căzând undeva lângă el, îl văzu pe Giuvaier 
luptându-se cu furie ceva mai încolo. Cu coada ochiului văzu 
din zbor cum o matahală de Calormen o târa pe Jill de păr. 
Dar aproape ca nici nu-l mai interesa ce se întâmplă. 
Singurul lui gând era, acum, să-şi vândă viaţa cât mai 
scump. Partea cea mai proastă era că nu putea rămâne pe 
poziţia în care începuse lupta, sub stânca albă. Un bărbat 
care se războieşte cu zece duşmani deodată trebuie să nu 
rateze nici o ocazie; trebuie să ţâşnească şi să lovească în 
pieptul sau în ceafa duşmanului ori de câte ori îl poate lua 
prin surprindere. Şi doar din câteva lovituri de acest fel 
ajungi să te îndepărtezi destul de mult de locul unde erai 
iniţial. Tirian sesiză în scurt timp că, tot deplasându-se aşa 
spre dreapta, se apropia de grajd. Undeva, într-un cotlon al 
minţii, percepea vag ideea că avea toate motivele să stea 
departe de grajd. Numai că nu era în stare să-şi mai 
amintească, acum, care erau aceste motive. Şi, oricum, nici 
n-avea încotro. 

Dar, dintr-o dată, totul se limpezi. Constată că se lupta 
chiar cu Rishda Tarkaan. Focul (ce mai rămăsese din el) se 
afla drept în faţa lui. De fapt, se lupta chiar pe pragul 
grajdului, căci doi Calormeni deschiseseră uşa şi o ţineau 


lipită de perete, gata s-o trântească la loc în clipa în care 
Tirian nimerea înăuntru. Îşi aminti acum totul şi înţelese că 
încă de la începutul luptei, inamicul îl împinsese înadins 
spre grajd. Şi, în timp ce-i treceau prin minte toate astea, se 
lupta crâncen cu Rishda Tarkaan. 

Lui Tirian îi veni o idee. Lăsă să-i scape sabia din mână, 
ţâşni în faţă, pe sub iataganul fluturat de Tarkaan şi, 
înşfăcându-l pe duşman de cingătoare cu amândouă 
mâinile, sări în grajd, urlând: 

— Hai înăuntru, să-l cunoşti şi tu pe Tash! 

Se auzi un zgomot asurzitor. Exact ca atunci când 
Maimuţoiul fusese azvârlit înăuntru, pământul se 
cutremură, apărând o lumină orbitoare. 

Afară, soldaţii Calormeni zbierau: 

— Tash! 'Tash! 

După care, trântiră uşa la loc. Dacă Tash îl voia pe 
Căpitanul lor, n-avea decât să-l aibă. Ei, în schimb, nu 
doreau sub nici un chip să-l întâlnească pe ash. 

Câteva clipe, Tirian n-a mai ştiut unde era şi nici măcar 
cine era. Pe urmă, venindu-şi în fire, clipi din ochi şi privi în 
jur. În grajd nu era beznă, cum se aşteptase el. Dimpotrivă, 
înăuntru era o lumină puternică; de aceea şi clipea aşa din 
ochi. 

Se întoarse să se uite la Rishda Tarkaan, numai că acesta 
privea în altă parte. Rishda scoase un geamăt prelung, 
arătând cu mâna spre ceva; pe urmă, acoperindu-şi faţa cu 
palmele, se prăbuşi la pământ, cu fruntea în jos. Tirian privi 
în direcţia spre care arătase Tarkaan. Şi atunci înţelese. 

O arătare cumplită venea spre ei. Era mult mai mică decât 
dihania pe care o văzuseră ei din Turn, totuşi mai mare 
decât un om; aceeaşi lighioană: cu cap de vultur şi patru 
braţe. Ţinea ciocul deschis şi ochii îi scăpărau. Din pliscul 
pocitaniei ieşi o voce croncănită: 

— M-ai chemat în Namia, Rishda Tarkaan. lată-mă. Ce ai 
de spus? 


Tarkaan însă stătea cu fruntea lipită de pământ, fără să 
scoată un cuvânt. Tremura ca un om scuturat de un sughiţ 
rebel. În luptă, era destul de viteaz; îşi cam pierduse, însă, 
curajul ceva mai devreme în seara aceea, când începuse să 
intuiască prima oară că Tash există, probabil, cu adevărat. 
lar acum rămăsese moale ca o cârpă. 

Cu o zvâcnitură bruscă, aidoma unei găini care se apleacă 
să ciugulească o râma, Tash se năpusti asupra nefericitului 
Rishda şi îl vâri la subsuoară, sub cele două braţe drepte. 
Pe urmă, sucind capul lateral, îl pironi pe Tirian cu o privire 
cumplită; căci, fireşte, având cap de pasăre nu se putea uita 
drept în ochii cuiva. 

Dar imediat, din spatele lui Tash se auzi un glas puternic şi 
calm, ca marea în miez de vară: 

— Piei de-aici, Monstrule şi du-ţi prada în bârlogul tău; 
pentru numele lui Aslan şi al măreţului Tată al lui Aslan, 
împăratul Mărilor. 

Pocitania hidoasă dispăru, ţinându-l pe Tarkaan sub braţ. 
Iar 'Tirian se întoarse să vadă cine vorbise. Şi văzând acea 
imagine, inima începu să-i bată cum nu-i mai bătuse 
niciodată în vreo luptă. 

În picioare, în faţa lui, stăteau şapte Regi şi Regine, toţi cu 
coroane pe cap şi cu veşminte aurii, numai că Regii purtau 
şi paloşe şi ţineau sabia în mână. Tirian făcu o plecăciune 
curtenitoare, pregătindu-se să spună ceva, când cea mai 
tânără dintre Regine începu să râdă. Se holbă lung la ea, 
după care rămase uluit, căci îşi dădu seama că o cunoaşte. 
Era Jill; dar nu Jill, aşa cum o văzuse ultima oară, murdară 
pe faţă, cu obrajii mânjiţi de lacrimi şi îmbrăcată cu o 
zdreanţă de rochie, care îi aluneca de pe umăr. Acum era 
stăpână pe sine şi primenită, de parcă tocmai ar fi ieşit din 
baie. La început, i se păru că arată mai matură, după care 
impresia i se schimbă, fără însă să fie absolut convins care 
variantă era cea corectă. Pe urmă, observă că Regele cel 
tânăr era Eustace; numai că, la fel ca Jill şi el era altfel 
acum. 


Brusc, Tirian se simţi jenat că apăruse în faţa acestor 
oameni direct din luptă, prăfuit, năduşit şi plin de sânge. 
Dar, în clipa următoare, îşi dădu seama că nu era nicidecum 
aşa. Era curat, primenit şi elegant, îmbrăcat cu straie alese, 
cum purta la marile ospeţe din Cair Paravel. (Dar în Namia, 
hainele pe care le ţii de bune nu sunt niciodată cele în care 
te simţi de obicei prost. Acolo, se pricepeau să croiască şi să 
coasă veşminte în care te simţeai în largul tău şi cu care 
erai mândru să te arăţi în lume; în toată ţara, nu găseai 
haine apretate, aspre sau cu elastic, care să te strângă şi să 
te jeneze.) 

— Sire, spuse Jill, păşind în faţă şi făcând o frumoasă 
reverență, permite-mi să te prezint lui Peter, Marele Rege 
între toţi Regii din Namia. 

N-a fost nevoie ca Tirian să mai întrebe care era Marele 
Rege, căci îşi amintea chipul lui (deşi i se părea cu mult mai 
nobil) din vis. Păşi în faţă, îşi lăsă un genunchi în pământ şi 
sărută mâna lui Peter. 

— Fii binecuvântat, Mare Rege! Îi ură el. 

Iar Marele Rege îl ridică în picioare şi îl sărută pe amândoi 
obrajii, cum se cuvine să facă orice Mare Rege. Pe urmă, îl 
conduse la Regina cea mai vârstnică - deşi nu era deloc 
bătrână, nu avea fire de păr alb şi nici zbârcituri pe obraji şi 
zise: 

— Aceasta este Lady Polly care a venit în Namia în Prima 
Zi, când Aslan a făcut să crească pomii şi să vorbească 
Animalele. 

După aceea, l-a dus la un bărbat cu o barbă aurie ce-i 
flutura pe piept şi cu multă înţelepciune în priviri. 

— Iar acesta, zise, este Lordul Digory, care a însoţit-o în 
acea zi. lar el este fratele meu, Regele Edmund; şi ea este 
sora mea, Regina Lucy. 

— Maiestate, spuse Tirian, după ce-i salută pe toţi. Dacă 
nu mă înşală memoria, parcă în cronici scria că ar mai 
trebui să fie cineva. Nu cumva Maiestatea ta are două 
surori? Unde e regina Susan? 


— Sora mea Susan, răspunse Peter, sec şi grav, nu mai e 
prietenă a Namiei. 

— Da, zise Eustace. Dacă încerci să o convingi să discute 
despre Namia sau să facă ceva pentru Namia, ţi-o trânteşte 
dur: „Măi, ce memorie nemaipomenită aveţi! Cum de vă mai 
gândiţi încă la jocurile alea caraghioase de când eram 
mici?!” 

— Oh, Susan! Exclamă şi Jill. N-o mai interesează decât 
lenjeria de nailon, rujurile de buze şi petrecerile. De când 
era o mogâldeaţă, abia aştepta să se facă mare şi să aibă 
voie să se poarte ca un adult. 

— Hm, ea şi adult, ce să zic! Interveni Lady Polly. Mi-ar fi 
plăcut enorm să crească şi să-i vină mintea la cap. Şi-a irosit 
toată copilăria tânjind să se maturizeze, iar acum îşi 
iroseşte restul vieţii străduindu-se să nu îmbătrânească. 
Idealul, după mintea ei, ar fi să treacă anii fulgerător şi să 
ajungi numaidecât la vârsta dorită, după care totul să 
încremenească aşa. 

— În fine, hai să nu mai vorbim despre asta acum, zise 
Peter. Ia uitaţi ce pomi fructiferi! Hai să mâncăm nişte 
fructe! 

Şi atunci, pentru prima oară, Tirian privi în jurul lui, 
înțelegând cât de stranie este toată această aventură. 

Capitolul 13 

CUM AU REFUZAT PITICII SĂ SE LASE PĂCĂLIŢI. 

Tirian crezuse - sau s-ar fi gândit daca ar fi avut timp - că 
se aflau în interiorul unui mic grajd cu acoperiş din piele, 
lung cam de cinci metri şi lat cam de doi. În realitate, 
stăteau pe pajişte, cu cerul albastru deasupra capului, iar 
pe obraji le adia o boare caldă de vară. Nu departe de ei, se 
afla un crâng cu frunziş bogat, însă de sub fiecare frunză 
răsăreau fructe aurii, galbene, trandafirii şi roşietice, cum 
nu vezi nicăieri în lumea noastră. După aspectul roadelor, te 
puteai gândi că era toamnă, dar ceva în văzduh îţi spunea 
că nu era decât iunie. Se îndreptară cu toţii spre pomi. 


Fiecare ridică mâna să culeagă fructul care i se părea cel 
mai frumos, oprindu-se apoi câteva clipe. Fructul ales era 
atât de splendid, încât fiecăruia i se părea că nu putea fi 
pentru el... Şi că nu avea voie să-l rupă din pom. 

— E-n regulă, zise Peter. Ştiu ce gândim cu toţii. Dar sunt 
sigur, absolut sigur, că nu trebuie să ne frământăm atât. Am 
sentimentul că am ajuns în ţara unde totul este îngăduit. 

— Hei să-i dăm drumul, atunci! Spuse Eustace. 

Şi începură cu toţii să mănânce. 

Ce gust aveau fructele? Din păcate, e greu de povestit. Tot 
ce pot eu spune e că în comparaţie cu ele, cel mai proaspăt 
grapefruit e fad, iar cea mai zemoasă portocală pare seacă; 
para cea mai mălăiaţă e tare şi aţoasă, iar zmeura cea mai 
dulce pare groaznic de acră. Şi fructele astea n-aveau 
seminţe sau sâmburi şi nici viespi care să roiască în jurul 
lor. După ce mâncai asemenea fructe cele mai gustoase 
bunătăţi din lume ţi se păreau ca nişte doctorii scârboase. 
Dar n-am cum să vă povestesc. N-aveţi cum afla ce gust au 
fructele de-acolo, decât dacă vă duceţi în ţara aceea şi 
mâncaţi din ele. 

După ce s-au înfruptat pe săturate, Eustace i-a spus 
Regelui Peter. 

— Nu ne-ai povestit cum aţi ajuns aici. locmai te 
pregăteai, când a apărut Regele Tirian. 

— Nu prea am ce povesti, zise Peter. Stăteam cu Edmund 
pe peron şi am văzut venind trenul vostru. Mi-aduc aminte 
că mi-am zis că parcă ia curba prea repede. Şi, de 
asemenea, mi-amintesc că mi s-a părut limpede că ai noştri 
erau în acelaşi tren, deşi Lucy habar n-avea... 

— Ai voştri? Cum adică, Mare Rege? Se miră Tirian. 

— Adică mama şi tata - părinţii lui Edmund, ai lui Lucy şi ai 
mei. 

— Dar de ce erau acolo? Întrebă Jill. Doar nu vrei să spui 
că ştiu şi ei despre Namia? 

— Oh, nu, n-are nimic de-a face cu Namia. Ei se duceau la 
Bristol. N-am aflat că pleacă decât în acea dimineaţă. Şi 


Edmund a zis că în mod cert se duceau cu trenul. (Edmund 
e genul de persoană care se pricepe la trenuri.) 

— Şi ce s-a întâmplat atunci? Zise Jill. 

— Păi, nu-i prea simplu de descris, nu-i aşa, Edmund? 
Spuse Marele Rege. 

— Nu prea, răspunse Edmund. N-a fost deloc la fel ca data 
trecută, când am fost smulşi din lumea noastră prin Vrajă. 
S-a produs un vuiet înspăimântător şi m-a pocnit ceva, dar 
nu m-a durut. Nici nu prea mi-a fost frică; mai degrabă 
eram emoţionat. Oh şi mai e ceva ciudat. Mă cam durea un 
genunchi, la care mă lovisem la rugby. Am remarcat atunci 
că brusc durerea mă lăsase. Simţeam că parcă pluteam. Şi 
pe urmă - iată-ne aici. 

— Cam aşa a fost şi cu noi în vagonul de tren, spuse Lordul 
Digory, ştergându-şi ultimele dâre de fructe din barba 
aurie. Doar că noi doi, Polly şi cu mine, am simţit că ne 
desţepenim. Voi, ăştia mai tineri, n-aveţi cum pricepe. Dar 
noi nu ne-am mai simţit bătrâni. 

— Hm, ăştia mai tineri, ce să zic! Exclamă Jill. Aici, nu cred 
că sunteţi cu mult mai în vârstă decât noi. 

— În fine, chiar dacă nu mai suntem bătrâni, nu uitaţi că 
am fost înainte, zise Lady Polly. 

— Şi ce s-a întâmplat de când aţi ajuns aici? Întrebă 
Eustace. 

— Ei bine, spuse Peter, multă vreme (cel puţin aşa mi s-a 
părut mie) nu s-a întâmplat nimic. Pe urmă, uşa s-a 
deschis... 

— Uşa? Se miră Tirian. 

— Da, zise Peter. Uşa pe unde ai intrat - sau pe unde ai 
ieşit. Ai uitat? 

— Dar unde e? 

— Uite, zise Peter, arătându-i. 

Tirian se uita şi văzu cel mai straniu şi mai caraghios lucru 
pe care ţi-l poţi imagina. La numai câţiva metri distanţă, sub 
razele soarelui, se afla, în picioare, o uşă de lemn grosolan, 
iar în jurul ei, cadrul gol; altceva nimic - nici ziduri, nici 


acoperiş. Porni într-acolo, nedumerit, iar ceilalţi îl urmară 
curioşi, să vadă ce avea să facă. Ocolind, trecu de cealaltă 
parte a uşii; era tot în aer liber, într-o dimineaţă de vară. 
Uşa stătea înfiptă în pământ, de parcă ar fi fost un copac cu 
rădăcini. 

— Prealuminate domn, îi zise Tirian Marelui Rege, ce 
minune! 

— E uşa pe unde ai venit acum cinci minute, cu 
Calormenul acela, îi spuse Peter, zâmbind. 

— Dar n-am intrat din pădure în grajd? Or, uşa asta, se 
pare, duce de nicăieri spre nicăieri. 

— Asta e impresia dacă o ocoleşti, fără să-i treci pragul, îi 
explică Peter. Dar ia încearcă să te uiţi prin crăpătura 
dintre cele două scânduri din ea. 

Tirian îşi lipi ochiul de gaură. La început nu văzu decât 
întunericul. Pe urmă, când se mai obişnui cu întunecimea, 
desluşi strălucirea roşiatică a unui foc de lemne aproape 
stins, iar deasupra, pe cerul ca smoala, nenumărate stele. 
Zări apoi nişte siluete negricioase care se foiau de colo-colo 
sau stăteau în picioare între el şi foc; îi auzea vorbind şi, 
după voci, păreau a fi Calormeni. Înţelese, atunci, că privea 
prin uşa grajdului în bezna ce învăluia Pustiul Pleşuv, unde 
se dăduse ultima bătălie. Oamenii discutau, neştiind dacă să 
intre în grajd să-l caute pe Rishda Tarkaan (deşi nimănui 
nu-i ardea de aşa ceva) sau dacă să dea foc la şandramaua 
aceea. 

Privi din nou în jur; nu-i venea să-şi creadă ochilor. 
Deasupra, cerul era albastru; pajiştea cu iarbă moale se 
întindea până departe în zare, iar noii lui prieteni îl 
înconjurau, râzând. 

— Înseamnă, atunci, zise Tirian, zâmbind în sinea lui, că 
grajdul văzut dinăuntru şi grajdul văzut de afară sunt două 
locuri complet diferite. 

— Da, spuse Lordul Digory. Interiorul e mai mare decât 
exteriorul. 


— Da, rosti şi Regina Lucy. Şi la noi s-a întâmplat cândva 
ca un grajd să aibă înăuntru ceva mai mare decât toată 
lumea noastră. 

Era prima oară când vorbea, iar după fiorul din vocea ei 
Tirian înţelese acum de ce. Absorbea cu nesaţ tot ceea ce se 
întâmpla, mult mai profund decât ceilalţi. De fericire, 
Regina Lucy nici nu putea vorbi. Cum voia s-o mai audă, 
Tirian zise: 

— Rogu-te, Doamnă, povesteşte. Povesteşte-mi toate 
păţaniile voastre. 

— După şocul şi zgomotul acela, începu Lucy, ne-am trezit 
aici. Şi am pornit spre uşă, ca şi tine. Pe urmă, uşa s-a 
deschis prima oară (am văzut atunci bezna, ca şi tine), iar 
prin cadru a păşit o namilă de om, cu sabia scoasă. Am 
văzut după braţe că era Calormen. S-a postat lângă uşă, cu 
sabia ridicată şi rezemată de umăr, gata să spintece pe 
oricine s-ar fi încumetat să treacă pragul uşii. Ne-am dus şi 
am încercat să vorbim cu el, dar am dedus că nu ne vedea şi 
nu ne auzea. N-a întors nici o clipă privirea spre cer, spre 
pajiştea verde sau spre văzduhul însorit; cred că nu vedea 
nimic în jur. Aşa că nu ne-a rămas decât să aşteptăm. A 
trecut o lungă bucată de vreme. Pe urmă, am auzit cum 
cineva trăgea zăvorul pe cealaltă parte a uşii. Omul nu s-a 
pregătit, însă, să izbească cu sabia, având, pesemne, 
ordinul ca pe unii să-i omoare, iar pe alţii să-i cruţe. În clipa, 
însă, când uşa s-a deschis, Tash a apărut ca din senin pe 
partea dinspre interior. Şi prin uşă s-a ivit un Motan mare; 
i-a fost de-ajuns să se uite doar la Tash, ca s-o ia la goană 
mâncând pământul; a scăpat la ţanc, dând buzna spre uşă, 
care, închizându-se, l-a pocnit pe Calormen drept în nas. 
Omul îl vedea pe Tash. S-a făcut alb ca varul, ploconindu-se 
în faţa Monstrului, care a dispărut fără urmă. După aceea, 
iarăşi am aşteptat multă vreme. În fine, uşa s-a deschis a 
treia oară şi înăuntru a apărut un Calormen tânăr. Mi-a 
plăcut de el. Santinela de la uşă a tresărit şi s-a mirat, 
văzându-l. Cred că se aştepta la cu totul altcineva... 


— Aha, m-am prins, zise Eustace (avea prostul nărav de a-l 
întrerupe pe cel care povestea). Cotoiul trebuia să intre 
primul, iar soldatul avea ordin să nu-i facă nici un rău. Pe 
urmă, Cotoiul trebuia să iasă afară şi să spună că l-a văzut 
pe groaznicul Tashlan, prefăcându-se înfricoşat ca să le 
sperie pe celelalte Animale. Numai că Marafet nu luase în 
calcul posibilitatea ca adevăratul Tash să-şi facă apariţia; 
aşa că Roşcovanul a ieşit afară efectiv înspăimântat. lar 
după aceea Marafet a fost gata să-i trimită înăuntru pe toţi 
cei de care voia să se descotorosească, ştiind că santinela 
avea ordin să-i ucidă. 

— Şi... 

— Prietene, interveni Tirian cu blândeţe, n-o mai întrerupe 
pe Regină. 

— Ei bine, zise Lucy, straja fusese luată prin surprindere, 
ceea ce i-a lăsat celuilalt om răgazul să se pună în gardă. Au 
început să se bată. L-a ucis pe soldatul pus de pază şi l-a 
azvârlit pe uşă afară. Pe urmă, a venit păşind agale spre 
locul unde ne aflam. Ne vedea; vedea totul în jur. Am 
încercat să vorbim cu el, dar parcă era în transă. Repeta la 
nesfârşit: „Iash, Tash, unde e Tash. Mă duc la Tash”. Aşa că 
ne-am dat bătuţi şi l-am lăsat în pace; a plecat undeva, într- 
acolo. Mi-a plăcut de el. Şi, după aceea... Ptiu! Făcu Lucy, 
strâmbându-se. 

— După aceea, zise Edmund, cineva a azvârlit o Maimuţă 
pe uşă. Şi iarăşi a apărut Iash. Sora mea e prea miloasă şi 
nu-i place să spună că, dintr-o înghiţitură, Tash l-a înfulecat 
pe Maimuţoi, de n-a mai rămas nimic din el! 

— Lasă c-aşa i-a trebuit! Zise Eustace. Oricum, sper ca şi 
lui Tash să-i cadă greu la stomac! 

— lar după aceea au apărut vreo zece Pitici; şi apoi Jill, 
Eustace şi, ultimul, tu. 

— Sper că ash i-a mâncat şi pe Pitici, zise Eustace. S-au 
purtat ca nişte porci! 

— Nu, pe ei nu i-a mâncat, spuse Lucy. Nu mai fi aşa 
răutăcios. Piticii sunt tot aici. De fapt, chiar îi poţi vedea. 


Am tot încercat, în zadar, să mă împrietenesc cu ei. 

— Ce idee! Cum să te împrieteneşti cu ei?! Exclamă 
Eustace. Dacă ai şti ce oribil s-au purtat! 

— Oh, Eustace, încetează odată, făcu Lucy. Hai mai bine 
să-i vezi. Rege Tirian, poate că tu vei putea face ceva cu ei. 

— Nu prea-mi dă inima ghes să-i îndrăgesc astăzi pe Pitici, 
spuse 'Tirian. Totuşi, la rugămintea ta, Doamnă, sunt gata să 
fac orice. 

Lucy o luă înainte, urmată de ceilalţi, iar în scurt timp îi 
zăriră cu toţii pe Pitici. Arătau tare straniu. 

Nu se fâţâiau de colo-colo şi nici nu se amuzau (deşi funiile 
cu care fuseseră legaţi dispăruseră, parcă, de tot); nu 
stăteau lungiţi pe jos şi nici nu se odihneau. Şedeau 
înghesuiți unul în altul, formând un mic cerc. N-au întors 
privirea şi nu i-au remarcat pe oameni, până ce Lucy şi 
Tirian nu s-au apropiat suficient de mult, încât să-i poată 
atinge cu mâna. În acel moment, toţi Piticii şi-au înclinat 
capul pe umăr, ca şi cum ar fi vrut să audă mai bine şi să 
deducă, după zgomot, ce se întâmplă. 

— Aveţi grijă pe unde mergeţi! Strigă arţăgos unul dintre 
ei. Să nu călcaţi pe noi! 

— Bine, bine, făcu Eustace, indignat. N-am chiorât, să ştii. 
Ne-au rămas ochii în orbite, fii pe pace. 

— Păi, înseamnă că aveţi ochi ai naibii de buni, de puteţi 
vedea aici, înăuntru, spuse acelaşi Pitic, pe care îl chema 
Scormonică. 

— Unde înăuntru? Întrebă Edmund. 

— Măi, cap sec, înăuntru, aici, bineînţeles, zise 
Scormonică. În chichineaţa asta de grajd împuţit şi 
întunecos! 

— Ce-aţi orbit? Făcu Tirian. 

— Păi, dacă-i beznă, suntem ca şi orbi, zise Scormonică. 
— Dar nu e beznă, Pitici nătăfleţi ce sunteţi, încercă să-i 
convingă Lucy. Nu vedeţi? Ridicaţi privirea! Uitaţi-vă în jur! 

Nu vedeţi cerul, pomii şi florile? Nu mă vedeţi pe nune? 


— Cum dracu' să văd ceva care nu e? Şi cum să te văd pe 
tine sau tu să mă vezi pe mine, prin bezna asta neagră ca 
smoala? 

— Dar eu te văd pe tine, spuse Lucy. Şi am să-ţi dovedesc. 
Ai o lulea în gură. 

— Ha, i-auzi! Păi, dacă miroase a tutunaş, normal că fumez 
pipă, spuse Scormonică. 

— Oh, amărâţii de voi! E groaznic, zise Lucy. Pe urmă, îi 
veni o idee. Se opri şi culese nişte albăstrele. Fii atent, 
Piticule! Spuse ea. Poate că ai probleme cu ochii, dar sunt 
convinsă că mirosul ţi-a rămas; ei, cum miroase asta? 

Aplecându-se, îi vâri lui Scormonică sub nasul urât şi 
borcănat bucheţelul de flori proaspete. Numai că trebui să 
sară iute înapoi, ca să evite lovitura pumnişorului 
încrâncenat îndreptat spre faţa ei. 

— Lasă-mă în pace cu prostiile astea! Zbieră el. Nu ţi-e 
ruşine?! Ce ţi-a venit să-mi bagi sub nas paiele astea 
împuţite de pe duşumeaua grajdului? Mai m-ai şi înţepat cu 
un scaiete! N-am pomenit atâta obrăznicie, zău aşa. Dar 
cine naiba eşti, de fapt? 

— Omule-de-pământ, spuse Tirian, ea e Regina Lucy, 
trimisă aici de Aslan, din străfundurile vremurilor de 
odinioară. Şi află că doar de dragul ei eu, Tirian, Regele 
vostru legitim, nu vă retez la toţi capul de pe umeri, 
trădători nemernici ce sunteţi! 

— Ei bravo, asta chiar e culmea! Exclamă Scormonică. Tot 
n-ai isprăvit cu prostiile astea? Leul tău minunat n-a venit 
să te ajute, aşa-i sau nu? Şi acum - chiar şi acum - după ce 
ai fost înfrânt şi azvârlit în gaura asta neagră, la fel ca noi 
toţi, tot nu ţi-au ieşit gărgăunii din cap. O iei de la capăt cu 
minciuna! Vrei să ne păcăleşti şi să ne faci să credem că nu 
suntem, de fapt, închişi aici, în beznă, fără nici o speranţă! 

— Nu e nici o beznă, nătărăule, strigă Tirian. leşi afară şi 
convinge-te. 

Şi, aplecându-se în faţă, îl prinse pe Scormonică de 
cingătoare şi de glugă, smulgându-l din cercul Piticilor. Însă 


în clipa în când Tirian îl puse jos, Scormonică o tuli înapoi la 
locul lui, între Pitici, frecându-şi nasul şi zbierând ca 
apucat: 

— Au! Au! Aoleu! Ce ţi-a venit? De ce m-ai dat cu faţa de 
perete? Era să-mi rupi nasul. 

— Oh, Doamne! Exclama Lucy. Ce ne facem cu ei? 

— Îi lăsăm în pace, spuse Eustace; însă, exact când rostea 
aceste cuvinte, pământul s-a cutremurat. Aerul dulceag s-a 
făcut brusc şi mai dulce. I-a învăluit o strălucire puternică. 
Toţi s-au întors. Tirian s-a întors ultimul, fiindcă îi era 
teamă. În faţa ochilor, i se ivise întruchipată aievea dorinţa 
inimii lui: Aslan însuşi, Leul auriu, imens şi magnific. 'Toţi 
ceilalţi îngenuncheaseră în cerc, între labele lui din faţă, 
îngropându-şi mâinile şi obrajii în coama lui, în timp ce elîi 
dezmierda cu limba. Pe urmă, Aslan şi-a pironit privirea 
asupra lui Tirian, iar acesta s-a apropiat tremurând şi s-a 
aruncat la picioarele Leului, care l-a sărutat şi i-a spus: 

— Meriţi toate laudele, tu, ultim Rege al Namiei, care te-ai 
purtat cu dârzenie în ceasul cel mai negru! 

— Aslan, zise Lucy, printre lacrimi, n-ai putea - n-ai vrea - 
să faci ceva pentru amărâţii ăştia de Pitici? 

— Scumpa mea, spuse Aslan, am să vă arăt atât ceea ce 
pot face, cât şi ceea ce nu pot face. 

S-a apropiat de Pitici mârâind răguşit, de tot văzduhul a 
vibrat în jur. Dar Piticii şi-au zis unul altuia: „Ai auzit? Asta-i 
ceata din cealaltă parte a grajdului, încearcă să ne sperie. 
Au un fel de maşinărie. Nu-i băgaţi în seamă. Nu ne mai 
păcălesc ei pe noi!” 

Aslan a ridicat capul, scuturându-şi coama. Instantaneu, 
pe genunchii Piticilor a apărut un ospăț ca-n basme: 
plăcinte, porumbei fripţi, şarlote şi îngheţată. Fiecare Pitic 
avea în mâna dreaptă un pocal de vin. Dar tot degeaba. S- 
au apucat să mănânce şi să bea cu lăcomie, însă se vedea 
limpede că nu prea simțeau gustul bucatelor şi al vinului. Li 
se părea că mâncau şi beau doar ceea ce se găseşte 
îndeobşte într-un grajd. Unul zicea că încerca să mănânce 


fin, altul că găsise o bucată de nap putregăit, iar un al 
treilea se bucura că dăduse peste o frunză de varză. Şi 
ridicau la buze pocale aurii cu vin roşu, văitându-se: „Ptiu! 
Ce mizerie să bei apă împuţită din jgheabul de unde s-a 
adăpat un măgar! N-am crezut vreodată că o să ajungem în 
halul ăsta”. În foarte scurt timp însă Piticii au început să se 
ia la harţă, socotind fiecare că vecinul a găsit ceva mai 
gustos de mâncare, aşa că toate bunătăţile au fost călcate 
în picioare, smulse de la unul la altul, zdrobite pe faţă sau 
întinse pe haine, într-o încăierare pe cinste. Când, însă, în 
cele din urmă, s-au aşezat jos să-şi oblojească nasurile 
sparte şi ochii învineţiţi, au spus cu toţii: 

— Ei bine, măcar nu ne-a mai păcălit nimeni. Piticii sunt 
pentru Pitici. 

— Vedeţi, zise Aslan, nu ne lasă să-i ajutăm. Au ales 
viclenia, în loc de credinţă. Temniţa este doar în mintea lor, 
totuşi se simt ca şi cum ar fi în acea temniţă; şi le e atât de 
teamă să nu fie păcăliţi, încât nu se lasă scoşi afară de- 
acolo. Dar haideţi, copii. Mai am şi alte treburi. 

Se duse la uşă, urmat de toţi. Ridicând capul, trase un 
răget: „A venit timpul!”, pe urmă mai tare „limpul!“; iar 
apoi atât de tare, încât le zbârnâiră urechile: „TIMPUL. 

Şi uşa se deschise. 

Capitolul 14 

SE LASĂ NOAPTEA PESTE NARNIA. 

Stăteau toţi în picioare, în dreapta lui Aslan, privind prin 
uşa deschisă. Focul se stinsese. Peste pământ se aşternuse 
întunericul; de fapt, nici nu ţi-ai fi dat seama că erai într-o 
pădure, dacă n-ai fi văzut unde se termina, sus, silueta 
negricioasă a copacilor şi unde începeau stelele, însă când 
Aslan mai trase un răget, în stânga lor apăru o altă formă 
neagra. Adică, mai zăriră un petic de pământ unde nu era 
nici o stea. Iar peticul acela se ridică, mai sus, tot mai sus, 
până ce căpătă formă de om - un uriaş fără asemănare. Cu 
toţii cunoşteau Namia destul de bine, aşa că ştiau perfect 
unde stătea, pesemne, colosul. Era probabil pe podişul înalt 


care se întinde hăt, departe spre nord, dincolo de râul 
Shribble. Şi atunci Jill şi Eustace îşi amintiră cum, cândva 
demult, în peşterile adânci de sub acel podiş, văzuseră un 
uriaş dormind şi li se spusese că era Moş Timpul, care avea 
să se trezească în ziua în care lumea urma să ia sfârşit. 

— Da, spuse Aslan, deşi nimeni nu vorbise. Câtă vreme a 
dormit acolo şi a visat, numele lui a fost Timpul. Acum, când 
s-a deşteptat, îl va chema altfel. 

Pe urmă, uriaşul duse o goarnă la gură. Îşi dădură seama 
de asta după felul cum silueta neagră, proiectată pe cerul 
înţesat de stele, îşi schimbă forma. După aceea, deşi ceva 
mai târziu, întrucât sunetul se propagă mai încet, auziră 
muzica goarnei: stridentă şi înfricoşătoare, totuşi de o 
frumuseţe stranie şi grandioasă. 

Imediat, cerul se umplu de stele căzătoare. E frumos şi 
când ţi-e dat să vezi măcar una, darămite să ai parte să 
contempli zeci, apoi sute de stele, până ce totul pare o 
ploaie argintie, ce durează la nesfârşit. După o vreme, 
câtorva dintre ei începu să li se pară că, proiectată pe cer, 
mai apăruse o siluetă, în afară de cea a uriaşului. Aceasta 
era în altă parte, exact deasupra, cum s-ar spune chiar pe 
acoperişul cerului. „O fi vreun nor”, se gândi Edmund. 
Oricum, acolo nu era nici o stea; doar întunericul, însă, de 
jur-împrejur, continua să plouă cu stele. Şi pe urmă peticul 
fără de stele începu să crească, lăţindu-se tot mai mult, 
pornind din centrul cerului. În scurt timp, un sfert din tot 
cerul deveni negru, apoi o jumătate, iar în cele din urmă 
ploaia de stele, acum răzlețe, se mai vedea doar undeva la 
capătul orizontului. 

Înfioraţi de acel miracol (care, desigur, îi cam speria), 
înţeleseră cu toţii ce se întâmpla. Întunericul care se tot 
întindea nu era nicidecum un nor; era pur şi simplu 
neantul. Partea neagră a cerului era partea unde nu mai 
rămăseseră deja stelele. Toate stelele cădeau; Aslan le 
chemase acasă. 


Ultimele câteva secunde, înainte ca ploaia de stele să 
înceteze cu totul, au fost foarte palpitante. Stelele începură 
să cadă de jur-împrejurul lor. Numai că stelele, în lumea 
aceea, nu sunt nişte globuri mari şi foarte luminoase, ca la 
noi. Sunt oameni (Edmund şi Lucy întâlniseră, cândva, un 
asemenea om-stea). Aşa că acum vedeau o ploaie torențială 
de oameni strălucitori, toţi cu plete lungi argintii şi sulițe ca 
metalul incandescent, năpustindu-se în jos spre ei din 
văzduhul negru, mai iute decât nişte pietre în cădere. 
Aterizând, pârjoleau iarba cu un fel de fâsâit prelung. 

Şi toate aceste stele rămâneau să sclipească undeva în 
spate, ceva mai la dreapta. 

Mare noroc, căci altminteri, acum când nu mai erau stele 
pe cer, totul ar fi fost cufundat în beznă şi n-ai mai fi văzut 
nimic. Aşa, însă, mulţimea de stele din spate arunca o 
lumină albă şi curată peste umerii lor. Vedeau mile întregi 
de păduri namiene, luminate parcă de reflectoare. Nu era 
tufiş şi nici măcar fir de iarbă care să nu-şi aibă propria 
umbră. Marginile frunzelor păreau atât de ascuţite, încât 
aveai impresia că puteai să te tai la deget, dacă te atingeai 
cumva de ele. 

Pe iarbă, în faţă, se aşterneau umbrele lor. Măreaţă era 
însă umbra lui Aslan. Se prelingea parcă spre stânga, 
enormă şi foarte înfricoşătoare. Şi toate astea sub un cer 
care avea să rămână veşnic fără stele. 

Lumina din spatele lor (undeva oarecum în dreapta) era 
atât de puternică, încât aprindea parcă văile din jurul 
podişului nordic. Acolo, se mişca ceva. Nişte animale 
enorme se târau, alunecând în jos spre Namia: balauri 
uriaşi, şopârle gigantice, păsări fără pene cu aripi ca de 
lilieci. Se făcură nevăzute în pădure, câteva minute 
domnind liniştea. Pe urmă se auziră - la început foarte 
departe) - scâncete, iar apoi, din toate direcţiile, foşnete, 
tropăieli, fâlfâit de aripi. 

Mai aproape. Din ce în ce mai aproape. Nu după mult 
timp, puteai deja deosebi paşii mărunți ai animalelor mici, 


de umbletul apăsat al celor cu labe mari; clip-clop-ul 
copitelor mărunte, de bubuitul copitelor mari. lar apoi, 
apărură sclipitori mii de ochi şi ochişori. Şi, în cele din 
urmă, ieşind de sub umbra copacilor, urcând dealul în 
goana mare, de parcă ar fi vrut să scape cu viaţă, apărură 
mii şi milioane de făpturi de tot felul - Animale Vorbitoare, 
Pitici, Satiri, Fauni, Uriaşi, Calormeni, oameni din 
Archenland, monopozi şi creaturi stranii şi ireale din 
îndepărtatele insule ale tărâmurilor din vestul necunoscut. 
Şi toţi alergau spre uşa unde se afla Aslan. 

Această parte a aventurii a fost singura care, la vremea 
respectivă, li s-a părut mai degrabă un vis, fiindu-le şi destul 
de greu după aceea să-şi amintească exact ce se întâmplase 
atunci. Mai cu seamă, era dificil de spus cât durase. Uneori, 
li se părea ca doar câteva minute, alteori aveau senzaţia că 
ani şi ani de zile. Oricum, un lucru era cert: o asemenea 
mulţime de animale n-ar fi putut niciodată trece pragul unei 
uşi atât de mici, decât poate doar să se fi preschimbat toate 
în țânțari. Numai că nimeni nu s-a gândit atunci la aşa ceva. 


Vietăţile veneau năpustindu-se înainte, iar ochii le 
străluceau tot mai puternic, pe măsură ce se apropiau de 
stelele de pe pământ. Însă, când ajungeau în dreptul lui 
Aslan, păţeau, după caz, ceva. Se uitau toate drept la el; de 
altfel, nici nu cred că ar fi avut de ales. Iar în acea clipă, 
expresia de pe chipul lor se schimba teribil - frică şi ură; 
doar că în cazul Animalelor Vorbitoare, frica şi ura durau 
doar o fracțiune de secundă. Vedeai că, brusc, nu mai erau 
Animale Vorbitoare. Deveniseră nişte animale obişnuite. Şi 
toate făpturile care se uitau aşa la Aslan virau spre dreapta, 
adică spre stânga lui, dispărând în uriaşa lui umbră neagră, 
care (aşa cum v-am mai spus) se întindea departe spre 
stânga uşii. Copiii nu le-au mai văzut niciodată. Nu ştiu ce s- 
a întâmplat cu aceste creaturi. Alţii însă, priveau chipul lui 
Aslan şi îl adorau, deşi unii păreau destul de înspăimântați. 
Şi toate aceste făpturi ajungeau la Uşă, în dreapta lui Aslan. 
Existau unele specimene ciudate printre ele. Eustace a 
recunoscut chiar pe câţiva dintre Piticii care trăseseră în 
Cai. N-avea, însă, vreme să se frământe cu aşa ceva 
(nefiind, de alminteri, nici treaba lui), căci o mare bucurie, 
copleşindu-l, îi alungă orice altceva din minte. Printre 
făpturile fericite care se îngrămădeau acum în jurul lui 
Tirian şi al prietenilor lui, se aflau toate creaturile pe care 
le crezuseră moarte. Roonwit Centaurul, Giuvaier Inorogul, 
bunul Mistreţ, bunul Urs, Vulturul Ochi Ager, Câinii 
îndrăgiţi, Caii şi Gogoneaţă Piticul. 

— Tot mai departe, înainte! Strigă Roonwit, tropăind la 
galop, spre vest. 

Şi, cu toate că n-au înţeles sensul acestor cuvinte, felul 
cum fuseseră rostite i-a făcut să palpite de emoție. Mistreţul 
grohăi vesel spre ei. Ursul tocmai se pregătea să declare că 
el nu pricepe nimic, când a zărit pomii fructiferi din spatele 
lor. Şi-a pornit, lipa-lipa, tipa-tipa, cât putea el de repede, 
într-acolo, găsind, negreşit, ceva ce era pe înţelesul lui. 
Câinii, însă, au rămas, dând din coadă fericiţi. A rămas şi 
Gogoneaţă, care a dat mâna cu toată lumea, zâmbind 


cumsecade, cu gura până la urechi. lar Giuvaier şi-a 
rezemat capul alb ca zăpada pe umărul Regelui şi Regele i- 
a vorbit în şoaptă la ureche. După care, toată lumea şi-a 
îndreptat din nou atenţia spre ceea ce se întâmpla la Uşă. 

Balaurii şi Şopârlele Uriaşe puseseră acum stăpânire pe 
Namia. Se foiau de colo-colo, smulgând copacii din rădăcini 
şi ronţăindu-i ca pe nişte crochete. Cu fiecare minut ce 
trecea, pădurile dispăreau, întregul ţinut se pustia şi 
rămânea golaş, încât puteai vedea acum tot felul de lucruri 
în legătură cu forma terenului - movile şi vâlcele, pe care 
înainte nu le remarcai. Iarba pălea. Tirian constată curând 
că lumea ce i se aşternea acum în faţa ochilor era făcută din 
stâncă goală şi pământ sterp. Greu de închipuit că în acele 
locuri fusese cândva viaţă. Monştrii înşişi îmbătrâneau, se 
prăbuşeau la pământ şi mureau. Li se zbârcea carnea pe 
oase, până ce din ei nu mai rămâneau decât nişte schelete 
uriaşe, împrăştiate ici şi colo pe stâncile neînsufleţite, de 
parcă ar fi murit cu mii de ani în urmă. Multă vreme, totul a 
rămas neclintit. 

În cele din urmă, din capătul de răsărit al lumii a început 
să vină spre ei ceva alb - o fâşie lungă, lină şi albă, ce 
strălucea la lumina stelelor aflate în picioare. Un zgomot a 
împânzit văzduhul, rupând tăcerea: întâi un murmur, apoi 
un huruit, după aceea un vuiet. Acum, se vedea ce venea 
spre ei şi cât de repede. Era un perete de apă înspumat. 
Creştea marea. În lumea aceea fără de copaci, se vedea 
totul perfect. Vedeai cum toate râurile se lăţeau, cum 
lacurile se măreau, ajungând să se contopească unele cu 
altele; văile se preschimbau în iazuri, colinele deveneau 
insule, care apoi se făceau nevăzute. Iar podişurile înalte 
din stânga lor şi munţii semeţi din dreapta se fărâmiţară, 
prăvălindu-se vuind în apa din ce în ce mai învolburată şi 
mai tumultuoasă; necuprinsul apelor se revărsa tălăzuindu- 
se până la pragul Ugşii (fără însă să treacă dincolo de el), 
stropindu-l cu spumă pe Aslan pe labele din faţa. Totul, 
acum, devenise o nemărginire de ape, din locul unde se 


aflau ei până departe în zare, unde oceanul nesfârşit se 
contopea cu cerul. 

Şi, acolo, în depărtări, se ivi o lumină. De-a lungul 
orizontului, o auroră funestă îşi răspândea licărirea 
mohorâtă, care creştea şi se lăţea, devenind tot mai 
strălucitoare, până ca, în final, lumina stelelor din spatele 
lor aproape păli în comparaţie cu revărsatul zorilor. În cele 
din urmă, răsări soarele. În acel moment, Lordul Digory şi 
Lady Polly se uitară unul la celălalt, dând din cap; în altă 
lume, cândva, mai văzuseră un soare muribund, aşa că 
înţeleseseră numaidecât că şi acest soare trăgea să moară. 
Era de trei ori - de douăzeci de ori - mai mare decât ar fi 
trebuit şi de un roşu-închis. Când razele lui căzură asupra 
uriaşului-Timp şi acesta se făcu roşu; oglindindu-se în 
necuprinsul apelor, soarele stins însângera nemărginitul 
ocean. 

Pe urmă a răsărit şi Luna, într-o poziţie nepotrivită, foarte 
aproape de soare şi tot teribil de roşie. Văzând-o, soarele 
începu să azvârle spre ea flăcări imense, ca nişte mustăţi 
sau şerpi de foc purpuriu. Parcă ar fi fost o caracatiţă, ce 
încerca să prindă Luna în tentacule. Ceea ce, poate, a şi 
reuşit. Căci, oricum, Luna a început să alunece spre soare, 
întâi domol, apoi din ce în ce mai repede, până ce flăcările 
lui lungi au ajuns să o îmbrăţişeze, cei doi aştri contopindu- 
se într-o imensă minge ca un cărbune aprins; în ocean, 
cădeau bucăţi mari de foc, făcând ca din apă să se ridice 
nori de abur gros. 

Şi atunci Aslan zise: 

— Acum, adu sfârşitul. 

Uriaşul azvârli goarna în mare. Pe urmă, întinse braţul - 
negru ca smoala şi lung de mii de mile - peste cer, până ce 
atinse Soarele cu mâna. Prinse Soarele şi îl strânse în 
palma, ca pe o portocală. Şi, brusc, se făcu beznă. 

Toată lumea, în afară de Aslan, se trase îndărăt din aerul 
rece ca gheaţa care sufla prin Uşa deschisă. Cadrul de lemn 
se umpluse de ţurţuri. 


— Peter, Mare Rege al Namiei, zise Aslan. Închide Uşa. 

Dârdâind de frig, Peter se aplecă în hăul întunecos şi trase 
Uşa spre el. Gheaţa frecată pe gheaţă scrâşni sinistru. Pe 
urmă, cu gesturi cam stângace (căci, chiar şi în aceste 
momente mâinile îi amorţiseră şi i se învineţiseră) scoase o 
cheie de aur şi încuie Uşa. 

Multe lucruri stranii văzuseră prin Uşa aceea. Dar şi mai 
straniu li se păru acum, când constatară că în jurul lor era 
lumină şi cald, cer albastru deasupra, flori pe pajişti verzi şi 
sclipiri de râs în ochii lui Aslan. 

Măreţul Leu se răsuci rapid, ghemuindu-se şi mai jos şi, 
biciuindu-se cu coada, ţâşni din loc ca o săgeată aurie. 

— Haideţi şi voi! Tot mai departe, înainte! Le strigă el, 
peste umăr. 

Dar cine putea ţine pasul cu el? Au pornit la pas, spre vest, 
în urma lui. 

— Aşadar, spuse Peter, se lasă noaptea peste Namia. Ce-i 
cu tine, Lucy?! Doar nu plângi? Aslan e în faţă şi suntem toţi 
împreună aici, aşa că de ce eşti necăjită? 

— Lasă-mă, Peter, zise Lucy. Sunt sigură că Aslan m-ar 
înţelege. Ce e rău dacă plâng după Namia? Gândeşte-te la 
tot ce a murit şi a îngheţat în spatele Uşii, acolo. 

— Aşa e, interveni şi Jill. Am sperat tot timpul că va dura la 
nesfârşit. Ştim că lumea noastră trebuie să se sfârşească 
până la urmă. Dar nu mă gândeam că la fel se va întâmpla 
şi cu Namia. 

— Am văzut începuturile Namiei, zise Lordul Digory. Nu 
credeam că am să apuc să văd şi sfârşitul acestei lumi. 

— Domnilor, zise 'Tirian. Plânsul doamnelor e întemeiat. 
lată şi eu plâng. Am văzut-o pe mama murind. Ce altă lume, 
în afară de Namia, mi-a fost dat mie să cunosc? Nu virtute 
se cheamă să nu jeleşti, ci o mare lipsă de respect. 

Se îndepărtară de Uşă şi de Piticii care continuau să şadă 
îngrămădiţi în grajdul lor imaginar. Mergând aşa, începură 
să discute despre războaiele de odinioară şi pacea ce le 


urma, despre Regii de altădată şi gloriile ce luminează 
istoria Namiei. 

Câinii erau în continuare cu ei. Se mai băgau când şi când 
în conversaţie, dar nu prea mult, preferând să alerge ba în 
faţă, ba în spate, cu botul prin iarbă, amuşinând cu nesaţ, 
până ce începeau să strănute. Brusc, simţiră un miros, care 
le provocă o mare agitaţie. Se apucară să se contrazică: 
„Da, e... Ba nu, nu €... Exact asta am spus şi eu... Oricine îşi 
dă seama ce e, după miros... la mută-ţi nasul ăla mare de- 
acolo să mai miroasă şi altul”. 

— Ce e, fraţilor? Întrebă Peter. 

— Un Calormen, Sire, spuseră câţiva Câini, numaidecât. 

— Păi, duceţi-ne spre el, atunci, zise Peter. E binevenit, fie 
că ne întâmpină cu pace ori război. 

Câinii o zbughiră în faţă şi se întoarseră după câteva clipe, 
gonind cu disperare, într-o hărmălaie de lătrături ce voiau 
să spună că era vorba într-adevăr de un Calormen. (Câinii 
Vorbitori, aidoma câinilor obişnuiţi, se poartă de parcă ceea 
ce fac ei în acel moment e de o importanţă nemărginită.) 

Urmându-i pe Câini, găsiră în cele din urmă un tânăr 
Calormen care şedea sub un castan, lângă un fir de apă 
limpede. Era Emeth. Acesta se ridică numaidecât, făcând o 
plecăciune solemnă. 

— Domnule, îi spuse el lui Peter, nu ştiu dacă mi-eşti 
prieten sau duşman, dar oricare ţi-ar fi atitudinea sunt 
onorat să te cunosc. Zicea cândva poetul că nu e dar mai de 
preţ în viaţă decât un prieten nobil şi un duşman de rang! 

— Domnule, răspunse Peter, nu văd de ce între tine şi noi 
ar trebui să existe război. 

— Haide, mai bine povesteşte-ne cine eşti şi ce ai păţit, îl 
îndemnă Jill. 

— Dacă ne punem la poveşti, lătrară Câinii, hai să bem 
ceva şi să stăm jos. Noi suntem frânţi de oboseală. 

— Păi, cred şi eu, dacă v-aţi zbuciumat atâta tot drumul, 
remarcă Eustace. 


Aşadar, oamenii se aşezară pe iarbă. Câinii sorbiră 
zgomotos din pârâu, după care se instalară pe jos, proptiţi 
pe labele din faţă, gâfâind cu limba scoasă şi cu capul 
înclinat lateral, să audă mai bine povestea. Giuvaier însă 
rămase în picioare, lustruindu-şi cornul de pântece. 

Capitolul 15 

TOT MAI DEPARTE, ÎNAINTE! 

— Aflaţi, o! Măreţilor Regi, începu Emeth şi voi, o! 
Preafrumoase doamne ce cu splendoarea voastră tot 
universul îl străluminaţi, că eu sunt Emeth al VII-lea, fiul lui 
Harpha Tarkaan din cetatea Tehishbaan, situată la vest, 
dincolo de deşert. Am venit nu demult în Namia, cu alţi 
douăzeci şi nouă, sub comanda lui Rishda Tarkaan. Ei bine, 
când am aflat dintru început că pornim să cucerim Namia, 
m-am bucurat; căci auzisem multe despre ţara voastră şi 
ardeam de nerăbdare să vă întâlnesc în luptă. Dar când am 
auzit că trebuia să mergem deghizați în negustori (ceea ce 
e o ruşine pentru un războinic, fiu tarkaan) şi să uzăm de 
minciună şi înşelătorie, mi-a pierit toată bucuria. Dar cel 
mai rău m-am necăjit când am văzut că trebuia să slugărim 
o Maimuţă, care avea obrăznicia să mintă zicând că Tash şi 
Aslan sunt una şi aceeaşi persoană. Căci, de când eram mic, 
mi-am dorit să-l slujesc pe Tash, să aflu mai multe despre el, 
să-i văd chipul. Pe Aslan îl uram, însă, fie şi numai auzindu-i 
numele. 

Aşa cum aţi văzut şi voi, seară de seară eram convocați 
laolaltă lângă şopronul cu acoperiş de paie; se aprindea 
focul, iar Maimuţoiul scotea din şandrama o chestie pe 
patru picioare, din care nu desluşeai mare lucru. Lumea de- 
acolo şi Animalele se ploconeau adânc, venerând arătarea. 
În gândul meu, mi-am zis însă că Tarkaan se lasă păcălit de 
Maimuţoi, întrucât chestia aia care ieşea din grajd nu e 
Tash şi nici alt zeu. Văzând însă chipul lui Tarkaan şi luând 
seama la tot ce-i spunea Maimuţoiul, mi-am schimbat 
părerea, ajungând la concluzia că nici Tarkaan nu credea în 
arătarea aia. Ba mai mult: am înţeles că, de fapt, nu credea 


nici în Tash; căci, dacă ar fi crezut, nu s-ar fi încumetat să-şi 
bată joc de el. 

Când am priceput toate astea, m-a cuprins o furie turbată 
şi m-am întrebat cum de adevăratul Tash nu-i trăsneşte cu 
foc din cer pe Maimuţoi şi pe Iarkaan. 

Totuşi, mi-am ascuns mânia şi mi-am ţinut limba, aşteptând 
să văd cum avea să se sfârşească toată tărăşenia. Noaptea 
trecută însă, cum bine ştiţi unii dintre voi, Maimuţa n-a mai 
scos afară arătarea galbenă, zicând în schimb că aceia care 
doreau să-l vadă pe Tashlan - născociseră acest nume 
combinat, pentru a sugera că era vorba de una şi aceeaşi 
persoană - trebuiau să intre, unul câte unul, în grajd. Mi-am 
zis atunci în sinea mea: „Asta-i precis altă înşelătorie”. Dar 
după ce Motanul a intrat în şandramaua aceea, ieşind apoi 
afară turbat de groază, mi-am zis iarăşi: „Precis că 
adevăratul Tash, pe care l-au invocat şi l-au chemat fără să 
creadă în el, se află acum printre noi şi se va răzbuna”. Şi, 
deşi în piept inima mi se făcuse cât un purice, gândindu-mă 
la măreţia şi grozăvia lui Tash, dorinţa a învins până la urmă 
frica; mi-am întărit genunchii să nu-mi mai tremure, mi-am 
încleştat dinţii să nu-mi mai clănţăne şi, făcându-mi curaj, 
m-am hotărât să dau ochii cu Tash, chiar dacă avea să mă 
ucidă. Aşa că m-am oferit să intru în grajd; iar Tarkaan, 
neavând încotro şi fără nici un fel de tragere de inimă, m-a 
lăsat să mă duc. 

De cum am trecut pragul uşii, am avut parte de prima 
minune: eram în plin soare (cum suntem şi acum), deşi de 
afară părea că în grajd e beznă adâncă. 

N-am avut însă vreme să mă mir mult, fiindcă a trebuit să 
dau piept cu unul dintre soldaţii noştri. De cum l-am văzut, 
am priceput că Maimuţa şi Tarkaan îl postaseră acolo 
pentru a omori pe oricine intra în grajd şi nu era de partea 
lor; ceea ce însemna că, acceptând să facă aşa ceva, omul 
acela era tot un mincinos şi un păcătos şi nicidecum un 
slujitor leal de-al lui Tash. Voiam din tot sufletul să mă lupt 


cu el; după ce l-am ucis pe nemernicul acela, l-am azvârlit 
prin uşă, afară. 

Pe urmă, am privit în jur. Am văzut atunci cerul albastru şi 
pajiştile nesfârşite; am mirosit mireasma din aer. Şi mi-am 
zis: „Oh, zeilor, ce loc plăcut; pesemne că am ajuns în ţara 
lui Tash”. Şi aşa am pornit prin acest ţinut straniu în 
căutarea lui 'Tash. 

Am străbătut pajişti cu iarbă verde şi multe floricele, am 
trecut prin codri cu copaci falnici şi frumoşi, până când, ce 
să vezi? Într-un loc îngust, între două stânci, mi-a ieşit în 
cale un Leu măreț. lute de picior ca struţul şi mare ca un 
elefant, avea blana ca aurul pur, iar în ochi o strălucire 
aidoma lingourilor de aur topite în cuptor. Era mai groaznic 
decât Muntele cu Flăcări din Lagour, iar ca frumuseţe 
întrecea tot ce se află pe lume, aşa cum e trandafirul înflorit 
pe lângă colbul deşertului. Atunci, i-am căzut la picioare, 
gândindu-mă:"A venit ceasul morţii, căci Leul (demn de 
toată veneraţia) ştia, desigur, că i-am slujit toată viaţa lui 
Tash şi nu lui”. Totuşi, mai bine să-l vezi pe Leu şi să mori, 
decât să fii Tisroc pe lumea asta, fără să ai parte să-l vezi 
vreodată. Dar Preamăritul şi-a plecat capul auriu şi m-a 
atins pe frunte cu limba, zicând: „Fiule, fii binevenit”. Iar eu 
am spus: „Vai mie, Stăpâne, nu-ţi sunt ţie fiu, ci slujitor al lui 
Tash”. Şi el mi-a răspuns: „Copile, în tot ce i-ai slujit lui Tash 
socot că mi-ai slujit mie”. Şi atunci, folosindu-mi marea 
dorinţă de a ajunge la înţelepciune şi la înţelegerea 
lucrurilor, mi-am înfrânt teama şi l-am întrebat pe 
Preamăritul: „Stăpâne, e-adevărat atunci, cum zicea 
Maimuţoiul, că tu şi Tash sunteţi una şi aceeaşi persoană?” 
Mârâind de s-a cutremurat pământul (dar nu de furie 
împotriva mea), Leul a zis: „Nu-i adevărat. Nu fiindcă el şi 
cu mine am fi una şi aceeaşi persoană, ci tocmai fiindcă 
suntem două contrarii preiau pentru mine tot ce i-ai slujit 
lui. Căci eu şi el ne deosebim atât de mult, încât mie nu mi 
se poate face nici un serviciu mârşav, iar lui nici un serviciu 
care să nu fie mârşav. Prin urmare, dacă un om crede în 


Tash şi îşi respectă jurământul de dragul jurământului, 
înseamnă că de fapt în mine crede, deşi el n-o ştie, iar eu 
sunt cel care îl răsplătesc. Şi dacă cineva săvârşeşte o 
cruzime în numele meu, atunci, deşi el rosteşte numele lui 
Aslan, Tash e cel pe care îl slujeşte şi tot Tash e cel care îi 
acceptă fapta. Acum ai priceput, Copile?” Şi eu i-am 
răspuns: „Stăpâne, ştii prea bine cât pot înţelege”. Dar, cum 
adevărul mă obliga, am mai adăugat: Iotuşi, toată viaţa mea 
am năzuit la Tash. 

— Dragul meu, a rostit Preamăritul, faptul că năzuinţa şi 
căutarea ta au durat atât de mult şi au fost făcute din inimă 
dovedeşte că pe mine doreai să mă găseşti. Căci fiecare 
găseşte doar ceea ce caută cu adevărat. 

Pe urmă, suflând peste mine, mi-a luat tremuratul din 
mădulare şi m-a făcut să mă ridic în picioare. Şi după aceea, 
n-a mai spus decât că va trebui să ne mai întâlnim, datoria 
mea fiind să merg tot mai departe, înainte. Apoi, rotindu-se 
într-un vârtej de aur învolburat, s-a făcut brusc nevăzut. 

Şi de atunci, o, Regi şi Domniţe, am tot hoinărit căutându- 
|, iar fericirea ce-o simt e-atât de mare, încât mă sleieşte de 
puteri ca o rană. lar minunea minunilor e că mi-a spus: 
„dragul meu”, mie care nu sunt decât un biet câine... 

— Hei! Ce-i chestia asta? Zise unul dintre Câini. 

— Domnule, îi răspunse Emeth, aşa se spune pe la noi, în 
Calormen. 

— Mda, n-aş zice că sunt prea încântat, comentă Câinele. 

— Dar n-a vrut să fie o jignire, îl potoli un Câine mai 
bătrân. Ce, parcă noi nu le zicem căţeluşilor noştri „băieţi”, 
când sunt neascultători?! 

— Ba da, spuse primul Câine. Sau „Fetiţe”. 

— Ssst! Exclamă Câinele cel bătrân. Nu-i frumos să 
foloseşti cuvântul ăsta. Adu-ţi aminte unde suntem. 

— Ia uitaţi-vă! Striga Jill, dintr-o dată. 

Cineva venea în întâmpinarea lor, cu paşi sfioşi: o făptură 
graţioasă, pe patru picioare, de culoare gri-argintie. Se 


holbară cu toţii la fiinţa aceea vreo zece secunde, după care 
cinci-şase voci exclamară numaidecât: 

— Ei drăcie, dar ăsta e Nedumirici! 

Nu-l văzuseră niciodată la lumina zilei, fără pielea de leu: 
or, diferenţa era extraordinară. Acum era el, cel 
dintotdeauna: un măgăruş frumos cu blăniţă moale şi 
cenuşie şi cu un cap atât de blajin şi de cumsecade, încât 
dacă l-aţi fi văzut aţi fi făcut şi voi ca Jill şi Lucy, care s-au 
repezit să-l ia de gât şi să-l sărute pe nas, mângâindu-l pe 
urechi. 

Când l-au întrebat unde fusese, le-a zis că venise şi el la 
Uşă împreună cu celelalte creaturi, însă - în fine, ca să fim 
sinceri, nu voise să le stea în picioare şi nici să dea nas în 
nas cu Aslan. Căci văzându-l pe adevăratul Aslan, îl 
cuprinsese o asemenea ruşine pentru tâmpenia care o 
făcuse, lăsându-se adică împopoţonat cu pielea aceea de 
leu, încât nu mai îndrăznea să se uite în ochii nimănui. Dar, 
după ce a văzut că toţi prietenii lui se duceau spre vest, a 
înfulecat o gură de iarbă („în viaţa mea n-am păscut o iarbă 
mai bună”, zicea Nedumirici), şi-a luat inima în dinţi şi a 
pornit după ei. 

— Nu ştiu însă ce-am să mă fac, dacă mă voi întâlni 
vreodată cu adevăratul Aslan, adăugă el. 

— Ai să constaţi că totul e bine, zise Regina Lucy. 

Pe urmă, porniră cu toţii împreună, mereu spre vest, căci 
aceasta părea direcţia la care Aslan se referise când 
strigase „Iot mai departe, înainte!” Multe alte făpturi şi 
vietăţi se deplasau agale în aceeaşi direcţie, dar cum 
pajiştea era largă, nu se făcea înghesuială. 

Părea încă devreme, iar răcoarea dimineţii zăbovea în aer. 
Se tot opreau privind în jur şi privind în urmă, pe de o parte 
fiindcă era atât de frumos, iar pe de altă parte fiindcă nu 
izbuteau să priceapă ceva din tot ce vedeau. 

— Peter, spuse Lucy, tu unde crezi că suntem aici? 

— Nu prea ştiu, răspunse Marele Rege. Îmi aminteşte de 
un loc, dar n-aş putea spune cum se numeşte. N-o fi ţinutul 


unde am fost odată în vacanţă, când eram foarte mici? 

— Ce vacanţă nemaipomenită trebuie să fi fost, zise 
Eustace. Nu cred să existe o regiune ca asta în lumea 
noastră. Uitaţi-vă la culori! Unde ai mai pomenit un cer atât 
de albastru la munte, în lumea noastră? 

— Dar nu e ţara lui Aslan? Întrebă Tirian. 

— Nu e ca ţara lui Aslan din vârful muntelui aflat dincolo 
de capătul de răsărit al lumii, spuse Jill. Eu am fost acolo şi 
ştiu. 

— Dacă vreţi să ştiţi părerea mea, interveni şi Edmund, 
seamănă cu un loc din lumea namiană. Uitaţi-vă la munţii 
din faţă - şi la uriaşii munţi de gheaţă de dincolo de ei. Nu 
vi se pare ca seamănă cu munţii ăia pe care îi tot vedeam în 
Namia, acolo lângă Cascadă, spre vest? 

— Ba da, seamănă, spuse Peter. Doar ca ăştia sunt mai 
mari. 

— Nu mi se pare ca ăştia seamănă cu ceva din Namia, zise 
Lucy. Dar uitaţi-vă acolo. 

Şi arată spre sud, în stânga lor, toată lumea oprindu-se şi 
întorcându-se să privească. 

— Dealurile acelea, spuse Lucy, cele împădurite şi cele 
albastre din spate - nu seamănă leit cu graniţa sudică a 
Namiei? 

— Dacă seamănă?! Exclamă Edmund după câteva clipe de 
tăcere. Păi, sunt identice, efectiv. Priviţi! Muntele Pire cu 
fruntea bifurcată; trecătoarea spre Archenland, totul e la 
fel. 

— Şi, totuşi, nu, spuse Lucy. Nu sunt la fel, diferă. Au un 
colorit mai bogat şi par mult mai departe decât ştiam eu; şi 
mai... Mai... Oh, nu ştiu... 

— Mai adevărate, spuse Lordul Digory, încetişor. 

Brusc, Vulturul Ochi Ager îşi întinse aripile, se înălţă în 
văzduh vreo zece metri, dădu roată în jurul lor şi pe urmă 
ateriză pe pământ. 

— Regi şi Regine, strigă el. Am fost orbi cu toţii. Abia acum 
începem să vedem unde ne aflăm. De sus, de-acolo, am 


văzut totul - Ettinsmuir, Beaversdam, Marele Râu şi Cair 
Paravel, strălucind în continuare la malul Mării de Răsărit. 
Namia n-a pierit. Aici e Namia. 

— Dar cum e posibil? Se miră Peter. Aslan ne-a spus nouă, 
celor mai vârsnici, că n-avem voie să ne mai întoarcem 
niciodată în Namia! 

— Da, zise Eustace. Am văzut cum a fost totul nimicit şi 
cum soarele s-a stins. 

— Şi totul e complet schimbat! Spuse Lucy. 

— Vulturul are dreptate, interveni Lordul Digory. Uite ce e, 
Peter. Când Aslan a spus că nu mai aveţi voie să vă 
întoarceţi niciodată în Namia, s-a referit la Namia la care vă 
gândeaţi voi. Dar aceea nu era adevărata Namia. Avea un 
început şi un sfârşit. Era doar o umbră sau o copie a Namiei 
adevărate, care a existat întotdeauna aici şi va exista 
veşnic; la fel cum şi lumea noastră, Anglia şi toate celelalte, 
e doar o umbră sau o copie a ceva din lumea adevărată a lui 
Aslan. Nu trebuie să plângi pentru Namia, Lucy. Tot ce 
conta în vechea Namie, toate făpturile dragi, au fost 
absorbite în adevărata Namie, prin Uşă. Desigur că acum e 
altfel; aşa cum un lucru real e altfel decât o umbră, iar 
trezia diferă de vis. Glasul lui răscolea ca o trompetă 
sufletul tuturor, rostind toate aceste cuvinte; dar când mai 
adăugă în şoaptă „Iotul e în Platon, totul e în Platon; 
Doamne, iartă-mă, ce-i învaţă pe copiii ăştia la şcoală!”, cei 
mai mari pufniră în râs. Tot la fel le vorbea şi în cealaltă 
lume, unde barba lui era căruntă şi nu aurie. Ştia şi el de ce 
râdeau şi se puse şi el pe râs. Foarte repede redeveniră 
însă serioşi; căci, cum bine ştiţi, în faţa unei anumite fericiri 
şi încântări devii grav. E prea frumos ca să te mai ţii de 
glume. 

A explica prin ce se deosebea acest tărâm însorit de veche 
Namie ar fi o încercare la fel de dificilă ca aceea de a 
încerca să povesteşti ce gust au fructele din acea ţară. 
Străduindu-vă să vă imaginaţi ce spun eu, veţi reuşi cumva 
să vă faceţi o idee. Vi s-a întâmplat, poate, să vă aflaţi într-o 


odaie care avea o fereastră, ce dădea spre un golfuleţ 
maritim sau spre o vale înverzită ce se pierdea, şerpuind, 
printre munţi. lar pe perete, în acea odaie, vizavi de 
fereastră, atârna o oglindă. Şi, când v-aţi întors cu spatele 
la fereastră, aţi zărit brusc imaginea mării sau a văii, din 
nou, în oglindă. lar marea din oglindă sau valea din oglindă 
erau într-un fel aidoma celor reale; şi totuşi, în acelaşi timp 
se deosebeau de acestea - fiind mai profunde, mai 
minunate, mai asemănătoare cu locurile dintr-un basm; un 
basm pe care nu l-ai auzit niciodată, dar pe care ţi-ar plăcea 
mult să-l cunoşti. Deosebirea dintre vechea Namie şi noua 
Namie era la fel. Cea nouă era o ţară mai profundă; 
stâncile, florile, iarba dădeau de înţeles, prin înfăţişarea lor, 
că înseamnă mult mai mult decât par. Nu ştiu cum să 
descriu mai bine de-aşa; dacă ajungeţi vreodată acolo, veţi 
pricepe ce am vrut eu să spun. 

Inorogul a fost cel care a rezumat ce simţea toată lumea. 

Izbind în pământ cu piciorul drept din faţă, necheză 
prelung şi strigă: 

— Am ajuns, în sfârşit, acasă! Aceasta este adevărata mea 
ţară! Locul meu e aici. Acesta e pământul pe care îl caut de- 
o viaţă şi pe care l-am găsit abia acum. Am iubit cu toţii 
vechea Namie, pentru că uneori semăna un pic cu aceasta. 
Brii-hii-hii! Tot mai departe, înainte! 

Scuturându-şi coama, ţâşni înainte la galop - aşa cum fac 
Inorogii, un galop care, în lumea noastră, ar fi făcut ca în 
câteva clipe să nu i se mai vadă nici urma. Acum, însă, se 
întâmplă ceva nespus de ciudat. Toată lumea începu să 
alerge, constatând fiecare, spre marea lui uimire, că putea 
ţine pasul cu Inorogul; nu numai Câinii şi oamenii, dar până 
şi durduliul Nedumirici şi Gogoneaţă Piticul, care avea 
picioare scurte. Vântul le biciuia obrajii, ca şi cum ar fi 
condus cu viteză o maşină fără parbriz. Ţinutul li se perindă 
sub ochi, de parcă l-ar fi văzut de la geamul unui vagon de 
tren. Goneau din ce în ce mai repede, însă niciunul nu s-a 
încins, n-a obosit şi n-a început să gâfâie. 


Capitolul 16 

RĂMAS-BUN, TĂRÂM AL UMBRELOR! 

Dacă am putea alerga fără să obosim, nu cred că ne-am 
dori prea des să facem altceva. Apar, însă, motive speciale 
de a te opri, exact ceea ce s-a întâmplat şi în cazul lui 
Eustace, care s-a trezit strigând: 

— Hei! Pe loc! Ia uitaţi-vă unde am ajuns! 

Şi bine a făcut. Căci acum vedeau în faţa lor Lacul 
Învolburat, iar dincolo de Lac, stâncile înalte, pe care era 
imposibil să te caţări şi rostogolindu-se de pe stânci mii de 
tone de apă, în fiecare secundă, sclipind ca diamantele în 
unele porţiuni şi cu nuanţe verzi, profunde, în altele - 
Marea Cascadă: şi deja vuietul tunător îţi răsuna în urechi. 

— Nu vă opriţi! Tot mai departe, înainte, le strigă Ochi 
Ager, schimbându-şi zborul un pic în sus. 

— Treaba lui, lăsaţi-l în pace, spuse Eustace, însă Giuvaier 
zbieră şi el: 

— Nu vă opriţi! Tot mai departe, înainte! Măriţi pasul. 

Din cauza vuietului cascadei, glasul lui abia se auzea, însă 
în clipa următoare îl văzură cu toţii aruncându-se în Lac. Şi, 
talmeş-balmeş, în urma lui, stropind şi împroşcând cu apă, 
toţi ceilalţi făcură la fel. Apa nu era rece ca gheaţa, cum se 
aşteptaseră toţi (dar, mai ales, Nedumirici), ci răcoroasă şi 
înspumată. Constatară că înotau cu toţii drept spre 
Cascadă. 

— Asta-i nebunie curată, îi spuse Eustace lui Edmund. 

— Ştiu. Totugşi..., începu Edmund. 

— Nu-i aşa că e minunat? Făcu Lucy. Aţi remarcat că ne-a 
pierit frica? 

— Ei, pe naiba, nici vorbă, spuse Eustace, după ce se gândi 
bine. 

Giuvaier ajunse primul la poalele Cascadei, urmat imediat 
de Tirian. Jill era ultima, aşa că putea vedea totul mai bine 
decât ceilalţi. Desluşea o siluetă albă mişcându-se hotărât 
spre Cascadă: era Inorogul. Nu-ţi dădeai seama dacă înota 
sau se căţăra, însă se mişca întruna, din ce în ce mai sus, tot 


mai sus. Vârful cornului spinteca apa drept deasupra 
capului, făcând-o să i se reverse pe umeri în două şuvoaie 
de culoarea curcubeului. Exact în spatele lui, venea Tirian. 
Dădea din picioare şi din braţe ca şi cum ar fi înotat, însă se 
mişca drept în sus, ca un om care ar înota în sus, pe zidul 
unei case. 

Cei mai nostimi erau Câinii. Cât alergaseră la galop, nu 
scoseseră deloc limba, însă acum, înghesuindu-se şi 
zvârcolindu-se în sus, împroşcau şi strănutau de mama 
focului; asta fiindcă nu conteneau cu lătratul şi, la fiecare 
lătrătură, li se umpleau gura şi nasul de apă. Dar în timp ce 
vedea toate astea, Jill urca şi ea pe Cascadă. Lucru absolut 
imposibil în lumea noastră. Chiar dacă nu te-ai fi înecat, 
teribila greutate a apei te-ar fi împins ca pe un fir de pai, 
zdrobindu-te de nenumăratele colţuri de stâncă. Nu însă şi 
în această lume. Mergeai în sus, tot mai sus, prin apa cu mii 
de reflexe strălucitoare, iar în jurul tău, printre unde, 
sclipeau pietre multicolore, încât aveai senzaţia că urcai 
practic pe lumină, consistentă ca o materie - mereu mai sus 
şi mai sus, unde înălţimea ameţitoare te-ar fi înspăimântat, 
dacă ai mai fi ştiut ce înseamnă spaima, însă după aceea 
totul ţi se părea minunat şi palpitant. Şi pe urmă ajungeai la 
arcul neted, verde şi frumos pe care îl forma apa 
revărsându-se peste vârf şi constatai că te afli pe râul lin de 
deasupra Cascadei. Curentul venea năvalnic, mânându-te 
din spate, însă fiind un înotător desăvârşit treceai 
nestingherit mai departe. Curând, ajunseră cu toţii la mal, 
şiroind de apă, dar nespus de fericiţi. 

În faţa lor, se aşternea o vale lungă; munţi semeţi, 
acoperiţi de zăpadă, se înălţau alături, sus până la cer. 

— Tot mai departe, înainte, strigă Giuvaier, după care 
porniră numaidecât. 

leşiseră acum din Namia şi intraseră în Deşertul de Apus, 
pe care Tirian, Peter şi nici măcar Vulturul nu-l văzuseră 
niciodată. Lordul Digory şi Lady Polly mai fuseseră însă pe- 
acolo. 


— Mai ţii minte? Mai ţii minte? Ziceau ei - şi asta limpede 
şi răspicat, fără să gâfâie, deşi tot grupul alerga mai repede 
decât o săgeată în zbor. 

— Cum adică, Stăpâne? Se miră Tirian. E-adevărat, 
aşadar, cum spun cronicile, că voi doi aţi venit aici chiar în 
ziua în care a fost făcută lumea? 

— Da, răspunse Digory. Pentru mine, parcă a fost ieri. 

— Pe un cal zburător? Întrebă Tirian. Şi asta e adevărat? 

— Sigur că da, spuse Digory. 

Însă Câinii lătrară: 

— Mai repede, mai repede! 

Aşa că începură să alerge din ce în ce mai repede, 
ajungând aproape să zboare, căci nici măcar Vulturul de 
deasupra lor nu mergea mai repede decât ei. Şi străbătură 
nenumărate văi şerpuite, urcară coasta abruptă a 
dealurilor mai repede decât oricine, coborând în fugă pe 
cealaltă parte, urmând cursul râului, uneori traversându-l şi 
lunecând peste lacurile de munte ca nişte şalupe cu motor, 
până ce, în final, la marginea unui lac prelung, albastru ca 
turcoazele, văzură o colină verde şi netedă. Pantele abrupte 
o făceau să semene cu o piramidă, iar de jur împrejurul 
vârfului se afla un zid verde; deasupra zidului, se înălţau 
ramurile unor copaci cu frunze argintii şi cu fructe aurii. 

— Tot mai departe, înainte! Zbieră Inorogul, toată lumea 
ascultându-i îndemnul. La poalele colinei îşi luară avânt, 
începând apoi să urce coasta în fugă, aidoma valului care se 
sparge de o stâncă, învăluind-o în spuma lui. Deşi panta era 
abruptă şi piezişă ca acoperişul unei case, iar iarba netedă 
ca un gazon de bowling, nimeni nu aluneca. Nu încetiniră 
ritmul decât când ajunseră în vârf; şi asta doar fiindcă se 
treziră în faţă cu nişte porţi aurii. lar câteva clipe, niciunul 
nu avu îndrăzneala să vadă dacă le putea deschide. Aveau 
aceeaşi senzaţie ca în faţa fructelor. 

— Se cuvine? E bine? Să fie oare pentru noi? 

Însă în timp ce stăteau aşa în picioare, de undeva de 
dincolo de zidurile grădinii se auzi sunetul dulce şi melodios 


al unui corn, iar porţile se deschiseră larg. 

Tirian, emoţionat, îşi ţinea respiraţia, întrebându-se cine 
avea să iasă de acolo. La orice s-ar fi aşteptat, dar nu la 
Şoricelul Vorbitor, mititel, ceremonios şi cu ochişori 
strălucitori, care avea o pană roşie înfiptă în cununa de pe 
cap şi laba stângă proptită pe o sabie lungă. Făptura făcu o 
plecăciune nespus de frumoasă, după care rosti cu un 
glăscior piţigăiat: 

— În numele Leului, fiţi bineveniţi. Haideţi, tot mai 
departe, înainte! 

Atunci, Tirian îi văzu pe Regele Peter, Regele Edmund şi 
pe Regina Lucy repezindu-se în faţă să îngenuncheze şi să-l 
salute pe Şoarece, strigând cu toţii: 

— Pişpirici! 

Tirian răsufla acum mai gâfâit, minunându-se de ceea ce 
vedea, căci ştia că avea în faţa ochilor pe unul dintre cei mai 
măreţi eroi ai Namiei, Pişpirici Şoarecele, care se luptase în 
marea Bătălie de la Beruna, plecând apoi pe mare spre 
Capătul Lumii, împreună cu Regele Caspian Navigatorul. 
Până însă să se dumirească mai bine, se simţi îmbrăţişat de 
două braţe puternice; un bărbos îl sărută pe obraz, rostind 
cu un glas care îi era atât de cunoscut: 

— Ce-i cu tine, flăcăule? De când am pus ultima oară mâna 
pe tine, te-ai mai împlinit şi tu la trup şi te-ai mai înălţat. 

Era tatăl său, bunul Rege Erlian; dar nu cum îl văzuse 
Tirian când îl aduseseră acasă palid şi rănit din lupta cu 
uriaşul şi nici cum şi-l amintea în ultimii ani de viaţă, când 
ajunsese un ostaş cu părul cărunt. Acesta era tatăl său 
tânăr şi vesel, exact cum îl ţinea minte din copilărie, când, 
băieţel fiind, se juca mereu cu el în grădina castelului de la 
Cair Paravel, în serile de vară, înainte de culcare; îi reveni 
în minte până şi mirosul de lapte cu pâine, cum obişnuia să 
mănânce la cină. 

Giuvaier se gândea în sinea lui: „Îi las să mai discute un 
pic, după care am să mă duc să-l salut pe bunul Rege 
Erlian. Câte mere delicioase nu mi-a dat el mie, când eram 


doar un mânz”. În clipa următoare însă gândul îi zbură la 
altceva, căci pe poartă ieşea acum un cal atât de puternic şi 
de nobil, încât până şi Inorog se simţea intimidat în 
prezenţa lui: un măreț cal înaripat. Acesta privi câteva clipe 
la Lordul Digory şi la Lady Polly, după care necheză 
zgomotos: 

— Salutare, verilor! 

Şi amândoi strigară: 

— Fledge! Fledge al nostru, cel bun şi drag! Repezindu-se 
să-l sărute. 

Acum, însă, Şoarecele îi îndemna din nou să intre. Aşa că 
păşiră cu toţii prin porţile aurii, în aerul înmiresmat ce adia 
spre ei din grădină şi nimeriră în acel amestec răcoros de 
soare şi umbră, păşind pe iarba moale, înţesată de floricele 
albe. Iniţial, îi frapă faptul că locul era cu mult mai mare 
decât li se păruse de afară. N-avură însă răgazul să 
reflecteze la asta, căci din toate părţile veneau oameni să-i 
întâmpine pe nou-sosiţii. 

S-ar fi zis că toţi cei de care aţi auzit vreodată (dacă 
cunoaşteţi istoria acestor ţări) erau acolo. Bufnița Pană- 
Luminoasă şi Puddleglum Omul-bălţilor; Regele Rilian Cel- 
din-vrajă-trezit şi mama lui, fiica Stelei, precum şi bunicul 
său, însuşi Caspian. Şi aproape, lângă acesta, se aflau 
Lordul Drinian, Lordul Berne, Piticul Bunilă, Bursucul 
Vânător-de-trufe, cu Glenstorm Centaurul şi o sută de alţi 
eroi din marele Război de Eliberare. Şi pe urmă, din altă 
direcţie, apăru Cor, Regele Archenlandului, cu Regele Lune, 
tatăl său şi soţia sa Regina Aravis; dârzul prinţ Corin şi 
fratele lui; Bree Calul Vorbitor şi Hwin Iapa. lar apoi - ceea 
ce pentru Tirian a fost minunea minunilor - apărură din 
străfundurile trecutului cei doi Castori cumsecade şi Faunul 
Tumnus. Şi ce fericire să se revadă cu toţii: se îmbrăţişau, 
îşi strângeau mâna şi depănau glume de odinioară (habar 
n-aveţi ce bine sună o glumă veche când o spui iarăşi după 
o pauză de vreo cinci sute de ani); întregul grup se deplasă 
atunci în faţă, spre mijlocul livezii, unde Phoenix stătea într- 


un copac, privind în jos, iar la picioarele copacului se aflau 
două tronuri şi pe tronurile acelea şedeau un Rege şi o 
Regină, de o măreție şi o frumuseţe care îi făcură pe toţi să 
li se ploconească până la pământ. Aşa se şi cuvenea, de 
altminteri, căci cei doi erau Regele Frank şi Regina Helen, 
din care se trag cei mai mulţi dintre vechii Regi ai Namiei şi 
ai tărâmului Archen. lar Tirian se simţea aşa cum s-ar simţi 
oricare dintre voi dacă s-ar trezi faţă în faţă cu Adam şi Eva 
în toată gloria lor. 

Cam la o jumătate de oră mai târziu - sau să fi fost poate 
după vreo jumătate de veac mai târziu, căci acolo timpul 
curge altfel decât aici - Lucy stătea cu dragul ei prieten, cu 
cel mai vechi prieten namian pe care îl avea, Faunul 
Tumnus, privind în jos peste zidul acelei grădini, de unde 
vedeau toată Namia aşternută la picioarele lor. Privind aşa 
în jos, constatai că dealul acesta era mult mai înalt decât li 
se păruse: cobora adânc în jos, cu stânci strălucitoare, la 
mii de metri dedesubt, iar copacii din acea lume nu păreau 
mai mari decât nişte firicele de sare. Pe urmă, Lucy se 
întoarse spre interiorul grădinii, cu spatele la zid. 

— Am înţeles, zise ea în cele din urmă, gânditoare. Acum, 
am înţeles. Grădina aceasta e ca şi grajdul. E mult mai mare 
pe dinăuntru, decât părea pe dinafară. 

— Sigur că da, Fiică a Evei, îi spuse Faunul. Cu cât margi 
mai departe, înainte, cu atât totul se face mai mare. 
Interiorul este mai mare decât exteriorul. 

Lucy privi atentă la grădină şi observă că nu era, de fapt, o 
grădină, ci o lume întreagă, cu râuri, păduri, mări şi munţi. 
Nimic nu i se părea însă necunoscut; le ştia pe toate. 

— Am înţeles, spuse ea. Asta e tot Namia, mai reală şi mai 
frumoasă decât Namia aceea de dedesubt, exact cum era 
mai reală şi mai frumoasă decât Namia din afara grajdului! 
Mda, am priceput... O lume într-altă lume, Namia în 
Namia... 

— Da, zise domnul Tumnus, ca o ceapă, doar că, pe 
măsură ce mergi tot mai înăuntru, fiecare cerc e mai larg 


decât precedentul. 

Tot privind într-o parte şi alta, Lucy constată curând că i se 
întâmplase ceva nou şi frumos. Indiferent la ce se uita şi 
oricât de departe ar fi fost lucrul acela, de îndată ce-şi 
pironea ochii pe el îl vedea clar şi aproape, de parcă s-ar fi 
uitat printr-un telescop. Vedea întregul deşert sudic şi 
dincolo de el marele oraş Tashbaan; spre est, vedea Cair 
Paravel pe ţărmul mării, ba chiar şi fereastra camerei care 
fusese cândva a ei. lar hăt, departe, pe mare, desluşea 
insulele, o puzderie de insule până la capătul lumii, şi, 
dincolo de capăt, muntele uriaş unde ziceau ei că era ţara 
lui Aslan. Acum însă vedea că acesta făcea parte dintr-un 
imens lanţ de munţi care înconjurau întreaga lume. Cât de 
aproape îi vedea acum! Pe urmă, privi în stânga şi văzu 
ceea ce credea ea că era un enorm nor colorat şi 
strălucitor, despărţit de ei printr-un hău. Concentrându-şi, 
însă, privirea observă că nu era un nor, ci o bucată de uscat. 
Iar când îşi pironi ochii pe o anumită porţiune, strigă 
numaidecât: 

— Peter! Edmund! Veniţi să vedeţi! Haideţi repede! 

Veniră cu toţii şi se uitară, căci şi ochii lor vedeau acum 
altfel. 

— Extraordinar! Exclamă Peter. Asta e Anglia. Şi uite casa 
- vechea casă de la ţară a profesorului Kirk, unde au 
început toate aventurile noastre! 

— Dar parcă se spunea că a fost distrusă? Întrebă 
Edmund. 

— Da. Şi chiar a fost, zise Faunul. Numai că acum priviţi 
Anglia cea din interiorul Angliei, Anglia adevărată, exact 
cum aceasta este Namia adevărată. Iar în Anglia aceea 
interioară nu se distruge nici un lucru bun. 

Brusc, ochii li se mutară în altă direcţie; în clipa aceea, 
Peter, Edmund şi Lucy rămaseră uluiţi, strigând şi fluturând 
din mâini; căci îi vedeau acolo pe tatăl şi pe mama lor, care 
le făceau semne cu mâna de peste valea adâncă. Întocmai 
ca atunci când, fiind pe chei, în port, îi vezi pe cei pe care ai 


venit să-i aştepţi făcându-ţi semne cu mâna de pe puntea 
vasului. 

— Cum putem ajunge la ei? Întrebă Lucy. 

— E simplu, spuse domnul Tumnus. [ara aceea şi ţara 
aceasta - toate ţările adevărate - nu sunt decât nişte 
ramificări ale imensului lanţ muntos al lui Aslan. Nu ne 
rămâne decât să mergem pe creastă, în sus şi înspre 
interior, până când cele două ţări se contopesc. Ia ascultați! 
E cornul Regelui Frank; trebuie să mergem cu toţii sus. 

Porniră, aşadar, împreună - ca într-o minunată procesiune 
- în sus, spre nişte munţi mai înalţi decât ai putea vedea în 
lumea asta, chiar dacă ar exista. Pe munţii aceia nu era însă 
nici pic de zăpadă, ci, dimpotrivă, păduri dese, văi verzi, 
livezi bogate, cascade sclipitoare, unele deasupra altora, 
urcând mereu. lar pământul pe care păşeau se îngusta tot 
timpul, având câte o vâlcea adâncă de o parte şi de cealaltă; 
iar dincolo de vâlceaua aceea, pământul adevăratei Anglii 
se apropia din ce în ce mai mult. 

Lumina din faţă se făcea tot mai puternică. Lucy văzu un 
fel de scară gigantică, formată din nenumărate stânci 
multicolore. După care, uită de toate, căci Aslan îşi făcuse 
apariţia, sărind din stâncă în stâncă - un şuvoi viu de putere 
şi splendoare. 

Prima făptură pe care Aslan a chemat-o la el a fost 
Nedumirici Măgarul. N-aţi văzut vreodată măgar care să 
arate mai prăpădit şi mai tontălău decât Nedumirici când a 
pornit spre Aslan, pe lângă care era la fel de mic pe cât 
pare un pisoiaş în comparaţie cu un Saint Bernard. Leul a 
plecat adânc capul şi i-a şoptit ceva lui Nedumirici, la care 
acesta şi-a pleoştit urechile lungi, după care i-a mai spus 
ceva, iar Nedumirici a ciulit urechile. Oamenii n-au auzit 
nimic din ce i-a spus Aslan. Pe urmă, Aslan s-a întors spre ei, 
zicându-le: 

— Nu sunteţi încă atât de fericiţi pe cât mi-aş dori să vă 
vad. 


— Ne e tare teamă că o să fim izgoniți, Aslan. De-atâtea ori 
s-a întâmplat să ne expediezi înapoi în lumea noastră! 
Spuse Lucy. 

— De data asta să nu vă fie frică, zise Aslan. N-aţi ghicit 
încă? 

Inima le săltă în piept de bucurie şi o speranţă frenetică 
puse stăpânire pe ei. 

— A avut loc cu-adevărat un accident feroviar, le spuse 
Aslan cu blândeţe. Tatăl şi mama voastră, la fel ca voi toţi - 
cum se spune pe Tărâmul Umbrelor - nu mai sunteţi: aţi 
murit. Şcoala s-a terminat; a început vacanţa. Visul s-a 
isprăvit; s-a făcut dimineaţă. 

Şi, în timp ce le vorbea, nu li se mai părea că arăta ca un 
leu; însă lucrurile care au început să se petreacă după 
aceea au fost atât de minunate şi de frumoase, încât mi-e 
imposibil să le descriu. Iar pentru noi acesta este sfârşitul 
tuturor poveştilor, nemairămânându-ne decât să spunem că 
au trăit cu toţii fericiţi până la capătul veacurilor. Pentru ei 
însă n-a fost decât începutul poveştii adevărate. Toată 
existenţa lor în această lume şi toate aventurile lor în 
Namia n-au fost decât coperta şi pagina de gardă; acum, în 
sfârşit, începeau Capitolul Unu al Măreţei Poveşti, pe care 
nimeni pe pământ n-a citit-o; povestea care nu se sfârşeşte 
niciodată; povestea în care fiecare capitol e mai bun decât 
cel dinaintea lui. 


SFÂRŞIT