Clive Staples Lewis — Cronicile Din Narnia — V4 Printul Caspian

Clive Staples Lewis 


Clive Staples Lewis 


Cronicile din Narnia - Vol 4 
PRINŢUL CASPIAN 


Capitolul 1 

INSULA. 

Au fost odată ca niciodată patru copii, pe nume Peter, 
Susan, Edmund şi Lucy; v-am mai vorbit despre ei într-o 
altă carte, intitulată Şifonierul, Leul şi Vrăjitoarea, în care v- 
am povestit prin ce aventură extraordinară au trecut. Au 
deschis uşa unui şifonier fermecat şi s-au trezit într-o lume 
cu totul diferită de a noastră, în care au ajuns regi şi regine, 
domnind peste o ţară numită Namia. Cât timp au stat în 
Namia, li s-a părut că domneau acolo de mulţi ani; dar când 
s-au întors prin uşa de la şifonier şi s-au trezit înapoi în 
Anglia, li se păru că totul nu durase decât o clipă. În orice 
caz, nimeni nu băgase de seamă că fuseseră plecaţi iar ei 
nu au spus nimănui despre asta, cu excepţia unei persoane 
foarte înțelepte. 

Toate acestea se întâmplaseră cu mulţi ani în urmă. Acum 
stăteau toţi patru pe o bancă, într-o gară, înconjurați de 
geamantane şi cutii cu jucării. Erau în drum spre şcoală. 
Călătoriseră împreună până în gara asta, care era un punct 
de legătură; iar aici, în numai câteva minute, sosea un tren 
care urma să le ducă pe fete la o şcoală şi, după o jumătate 
de oră, un alt tren urma să-i ia pe băieţi şi să-i ducă la o altă 
şcoală. În prima parte a călătoriei, când mai erau împreună, 
li se păruse că încă sunt în vacanţă; dar acum, când trebuia 
să-şi ia la revedere şi să pornească fiecare în altă direcţie în 
numai câteva clipe, simțeau cu toţii că vacanţa se terminase 
şi că îi cuprinde melancolia, ca la început de şcoală; erau 


toţi tare amărâţi şi nimănui nu-i trecea prin cap ce-ar putea 
să spună. Lucy mergea la internat pentru prima dată. 

Era o gară de ţară, pustie şi liniştită; în afara lor, nu mai 
era nimeni pe peron. Deodată, Lucy scoase un țipăt de 
parc-ar fi înţepat-o o viespe. 

— Ce e, Lu? O întrebă Edmund. 

Dar imediat făcu şi el: 

— Oh! 

— Ce Dumnezeu..., începu Peter, după care renunţă şi el la 
ce voia să spună. Susan, dă-mi drumu'! Ce faci? Unde mă 
tragi? Strigă. 

— Nici nu te-ating, spuse Susan. Mă trage cineva! Au, au, 
au, opreşte! 

Băgară toţi de seamă că sunt palizi la faţă. 

— Aşa mi s-a părut şi mie, spuse Edmund cu răsuflarea 
tăiată. Parcă mă trăgea cineva. Groaznic! Oh, iar începe. 

— Mă trage şi pe mine! Spuse Lucy. Oh, nu mai pot! 

— Fiţi atenţi! Strigă Edmund. Haideţi să ne luăm de mâini 
şi să stăm unul lângă altul. Asta e magie, se simte. Repede! 
— Da, spuse Susan. Să ne ţinem de mâini. Oh, ce n-aş da 

să nu ne mai tragă! 

În clipa următoare, bagajele, banca, peronul şi gara 
dispărură cu totul. Cei patru copii, ţinându-se de mâini şi 
gâfâind, se treziră într-o pădure atât de deasă încât de-abia 
aveau loc să se mişte de crengile care îi loveau. Se frecară 
la ochi şi traseră adânc aer în piept. 

— Peter, crezi că se poate să ne fi întors în Namia? Îl 
întrebă Lucy. 

— Putem fi oriunde, îi răspunse Peter. Nu văd nimic din 
cauza copacilor. Hai să-ncercăm să ieşim undeva mai la 
lumină. 

Reuşiră cu greu să iasă din desiş printre urzici şi ghimpi. 
Dar aici avură parte de o nouă surpriză. lotul era mult mai 
luminos şi, din numai câţiva paşi, ajunseră la marginea 
pădurii, de unde se vedea o plajă acoperită de nisip. La 
numai câţiva metri depărtare, apa mării scălda nisipul atât 


de încet şi de calm încât nu se auzea practic nici un sunet. 
Nu se zărea nici un țărm în depărtare şi nici un nor pe cer. 
Judecind după soare, era în jur de ora zece dimineaţa, iar 
marea era de un albastru ameţitor. Se opriră să respire 
adânc mirosul de mare. 

— Doamne! Exclamă Peter. Ce bine e! 

Cinci minute mai târziu erau toţi în picioarele goale şi se 
bălăceau în apa răcoroasă şi limpede. 

— E mai bine aici decât într-un tren aglomerat, în drum 
spre latină, franceză şi algebră! Spuse Edmund. 

După care nimeni nu mai zise o vreme nimic; umblau prin 
apă în căutare de creveţi şi crabi. 

— "Totuşi, zise dintr-o dată Susan, cred că trebuie să ne 
gândim puţin la ce avem de făcut... În curând o să ni se facă 
foame. 

— Avem sandvişurile pe care ni le-a dat mama pentru 
drum, zise Edmund. Eu cel puţin le am. 

— Eu nu, spuse Lucy. Ale mele erau în geanta mică. 

— Ale mele la fel, spuse Susan. 

— Ale mele sunt în buzunarul de la haină, aici pe plajă, 
spuse Peter. Avem două porţii pe care o să le împărţim la 
patru. N-o să fie prea amuzant. 

— În momentul de faţă îmi doresc mai degrabă ceva de 
băut decât de mâncat, zise Lucy. 

Şi deodată li se făcu tuturor sete, aşa cum ţi se face de 
obicei după ce te-ai bălăcit în apă sărată sub un soare 
fierbinte. 

— Parcă am fi naufragiat, spuse Edmund. În cărţi, 
naufragiaţii găsesc mereu izvoare cu apă limpede şi rece pe 
insulă. Haideţi să căutăm. 

— Vrei să spui să mergem înapoi prin pădurea aceea 
deasă? Îl întrebă Susan. 

— Nici vorbă, răspunse Peter. Dacă e vreo apă, se varsă 
precis în mare, aşa că, dacă mergem pe plajă, n-avem cum 
să nu dăm de ea. 


Merseră înapoi pe malul mării, călcând mai întâi pe nisipul 
ud şi neted, apoi pe cel uscat şi aspru, care ţi se lipeşte de 
degetele de la picioare, aşa că se opriră să-şi pună şosetele 
şi pantofii. Edmund şi Lucy vrură să-şi lase pantofii şi 
şosetele acolo şi să plece în picioarele goale, dar Susan le 
spuse că asta ar fi o nebunie. 

— S-ar putea să nu-i mai găsim şi o s-avem nevoie de ei 
dacă mai suntem aici diseară, când se răcoreşte. 

După ce se încălţară, îşi continuară drumul pe plajă; aveau 
marea în stânga şi pădurea în dreapta. Nu se auzea nici un 
sunet, doar din când în când câte un pescăruş rătăcit. 
Pădurea era atât de deasă încât nu se vedea nimic printre 
copaci; şi nici nu se mişca nimic, nici o pasăre, nici măcar o 
insectă. 

E plăcut să vezi scoici, alge, anemone-de-mare sau crabi 
micuţi în ochiurile de apă dintre pietre, dar te plictiseşti 
repede de toate acestea când ţi-e sete. Copiii, acum că 
ieşiseră din apa răcoroasă, începură să-şi simtă picioarele 
fierbinţi şi grele. Susan şi Lucy aveau de cărat şi pelerinele 
de ploaie. Edmund tocmai îşi pusese haina pe banca din 
gară înainte de a fi purtaţi de magie, aşa că el şi Peter 
duceau cu schimbul haina lui Peter. 

După scurt timp, malul începu să cetească spre dreapta. 
După încă vreo jumătate de oră, când trecură de-o porţiune 
stâncoasă, acesta coti brusc. Acum aveau în spate acea 
parte a mării pe care o zăriseră când ieşiseră la început din 
pădure, iar în faţă, se zărea în depărtare un alt țărm, 
acoperit de o pădure la fel de deasă ca aceea pe-al cărei 
mal mergeau acum. 

— O fi o insulă sau putem să ajungem acolo mergând mai 
departe pe mal? Întrebă Lucy. 

— Nu ştiu, îi răspunse Peter şi se cufundară toţi în tăcere. 

Malul pe care mergeau se apropia tot mai tare de celălalt 
țărm; de fiecare dată când treceau de câte un promontoriu 
copiii credeau că au să dea de locul unde cele două maluri 
se întâlnesc. Dar fură dezamăgiţi. Ajunseră la nişte stânci 


pe care trebuiră să se caţere şi de acolo putură vedea mai 
bine celălalt mal. 

— Fir-ar să fie, făcu Edmund, n-are nici un rost. N-o să 
ajungem la pădurile de acolo niciodată. Suntem pe o insulă! 

Şi chiar aşa şi era. În clipa aceea, distanţa dintre ei şi 
celălalt mal era de numai treizeci sau patruzeci de metri. 
Mai încolo, malul pe care erau ei cotea din nou la dreapta şi 
văzură cum marea îi desparte de celălalt țărm. Era clar că 
străbătuseră mai mult de jumătate din insulă. 

— Uitaţi-vă! Strigă deodată Lucy. Ce-i acolo? Arăâtă spre 
ceva lung, argintiu, de forma unui şarpe, undeva pe plajă. 

— O apă! O apă! Strigară ceilalţi şi, deşi erau obosiţi, o 
luară pe dată la fugă în jos pe stânci şi apoi spre apa 
răcoroasă. Ştiau că apa e mai bună mai departe de plajă, 
aşa că se duseră drept spre locul de unde ieşea din pădure. 
Copacii erau la fel de deşi şi aici, dar apa îşi săpase o albie 
adâncă printre malurile înalte, acoperite de muşchi; dacă te 
aplecai puţin, puteai să mergi de-a lungul apei printr-un fel 
de tunel de frunze. Se lăsară în genunchi în dreptul 
primului ochi de apă maroniu şi unduitor şi băură cu sete; 
îşi răcoriră feţele şi apoi şi braţele în apă, până la cot. 

— Ce-aţi zice de sandvişurile alea? Întrebă Edmund. 

— N-ar fi mai bine să le mai ţinem? Întrebă Susan. S-ar 
putea să avem şi mai mare nevoie de ele mai târziu. 

— Ce n-aş da ca acum, când nu ne mai e sete, spuse Lucy, 
să nu ne fie foame. 

— Bine, dar ce ziceţi de sandvişuri? Insistă Edmund. N-are 
rost să le păstrăm, au să se strice. Nu uitaţi că aici e mult 
mai cald decât în Anglia şi că deja le cărăm în buzunar de 
mai multe ore. 

Aşa că scoaseră cele două pachete şi le împărţiră între ei 
patru; nu se satură niciunul, dar oricum, era mai bine decât 
nimic. După care începură să facă planuri pentru masa 
următoare. Lucy voia să meargă pe malul mării să prindă 
creveţi, dar i se spuse că nu au plase. Edmund propuse să 
adune ouă de pescăruş de pe stânci, dar nu-şi amintiră să fi 


văzut vreun ou de pescăruş şi, chiar dacă ar fi găsit, oricum 
nu le-ar fi putut fierbe. Peter îşi spuse în sinea lui că în 
curând au să fie bucuroşi să mănânce chiar şi ouă crude 
dacă nu dă norocul peste ei, dar nu consideră necesar să 
spună asta cu voce tare. Susan le reproşă că au mâncat 
sandvişurile atât de devreme, în acest moment, doi dintre ei 
se enervară, în cele din urmă, Edmund zise: 

— Ştiţi ce, nu ne mai rămâne decât un singur lucru de 
făcut. Trebuie să explorăm pădurea. Pustnicii, cavalerii 
rătăcitori şi alţii de genul ăsta reuşesc să supravieţuiască 
întotdeauna atunci când sunt într-o pădure. Găsesc rădăcini 
şi fructe şi fel de fel de lucruri. 

— Ce fel de rădăcini? Întrebă Susan. 

— Eu am crezut întotdeauna că sunt rădăcini de copac, 
spuse Lucy. 

— Haideţi, spuse Peter, Ed are dreptate. Şi trebuie să 
facem ceva. Oricum o să fie mai bine decât s-o luăm iar prin 
soare. 

Aşa că se ridicară în picioare şi o porniră de-a lungul apei. 
Ceea ce fu destul de greu. Trebuiră să se aplece pe sub 
crengi sau să se caţere peste crengi şi să meargă orbecăâind 
printre rododendroni; li se rupseră hainele şi se udară la 
picioare, în continuare, nu se auzea nici un zgomot în afară 
de susurul apei şi a zgomotelor pe care le făceau ei. Începu 
să-i cuprindă oboseala când simţiră deodată un miros 
minunat şi apoi zăriră, undeva sus, deasupra malului drept, 
o lumină colorată. 

— Ia te uită! Exclamă Lucy. Cred că-i un măr. 

Şi chiar asta şi era. Urcară gâfâind pe malul abrupt, 
croindu-şi drum printre rugii de mure, până când ajunseră 
la un pom bătrân, încărcat de mere mari, gălbui-aurii, 
netede şi zemoase. 

— Ăsta nu e singurul pom de aici, spuse Edmund cu gura 
plină. Uita-ţi-vă! 

— Oh, sunt zeci de pomi, observă Susan, aruncând cotorul 
primului măr pe care-l mâncase şi culegând un al doilea. 


Cred că a fost o livadă cu mult, mult timp în urmă, înainte 
să se sălbăticească locul şi să crească pădurea din jur. 

— Ceea ce înseamnă că asta era o insulă locuită, spuse 
Peter. 

— Acolo ce mai e? Întrebă Lucy, arătând undeva în 
depărtare. 

— Dumnezeule, e un zid, răspunse Peter. Un zid vechi de 
piatră. 

Făcându-şi drum printre crengile încărcate, se duseră 
până la zid. Era foarte vechi, numai ruine, acoperit de 
muşchi şi plante agăţătoare, dar era mai înalt decât cel mai 
înalt dintre pomi. Când se apropiară destul de mult, 
observară o arcadă care se afla probabil pe locul unde 
fusese pe vremuri poarta; acum însă era blocată aproape 
complet de cel mai înalt dintre meri. Trebuiră să rupă 
câteva crengi ca să poată trece; dincolo de pom, lumina 
deveni deodată mult mai puternică şi începură toţi să 
clipească. Se treziră într-un loc înconjurat de ziduri. Aici nu 
era nici un pom, doar iarbă şi margarete, iederă şi ziduri 
cenuşii. Era un loc luminos, ascuns, foarte liniştit, cu un aer 
trist; păşiră toţi patru în mijlocul lui, bucuroşi că-şi pot 
îndrepta spatele şi mişca braţele şi picioarele în voie. 

Capitolul 2 

VECHIUL TEZAUR 

— Aici nu a fost o grădină, observă Susan. A fost un castel, 
iar aici era probabil curtea. 

— Da, ai dreptate, spuse Peter. Acolo sunt ruinele unui 
turn. lar mai încolo era scara care ducea sus pe ziduri. Şi 
uitaţi-vă la celelalte trepte - cele largi şi nu prea înalte - 
care duc spre intrare. Probabil că acolo era uşa ce da spre 
sala mare a castelului. 

— Cu secole în urmă, după cum arată, spuse Edmund. 

— Da, cu secole în urmă, fu de acord Peter. Mi-ar plăcea să 
ştiu cine a locuit în acest castel; şi când anume. 

— Am un sentiment ciudat, spuse Lucy. 


— Şi tu? O întrebă Peter, întorcându-se spre ea şi privind-o 
atent. Şi eu. E cel mai ciudat lucru care mi s-a întâmplat în 
ziua asta ciudată. Oare unde suntem? Ce înseamnă toate 
astea? 

Tot vorbind, traversaseră curtea şi intraseră pe uşa 
cealaltă în încăperea unde fusese odinioară sala mare. Dar 
şi aceasta arăta acum a curte, cu acoperişul de mult 
distrus; era tot un loc acoperit de iarbă şi margarete, numai 
că era mai îngust, iar zidurile mai înalte. În capătul celălalt 
se zărea un fel de terasă, construită puţin mai sus decât 
restul. 

— Oare chiar o fi fost sala mare a castelului? Întrebă 
Susan. Ce-o fi locul ăla care seamănă cu o terasă? 

— Proasto, spuse Peter (care devenise deodată neliniştit), 
nu vezi? Acolo era podiumul pe care se afla Masa cea Mare, 
la care stăteau Regele şi marii lorzi. Ce, ai uitat că am fost 
şi noi cândva regi şi regine şi am stat pe un podium chiar ca 
ăsta, în sala cea mare? 

— În castelul nostru Cair Paravel, continuă Susan, cu o 
voce visătoare şi uşor tărăgănată, lângă locul unde se varsă 
Marele Fluviu din Namia în mare. Cum am putut uita? 

— Acum îmi amintesc! Exclama Lucy. Ne-am putea 
imagina că suntem în Cair Paravel. Încăperea asta trebuie 
să fi fost foarte asemănătoare cu sala în care se ţineau 
ospeţele. 

— Da, numai că, din păcate, nu avem cu ce ne ospăta, 
spuse Edmund. E târziu. Uitaţi-vă la umbre! S-au lungit. Şi 
aţi observat că nu mai e la fel de cald? 

— Dacă o să fim nevoiţi să stăm aici peste noapte, va 
trebui să facem un foc, spuse Peter. Am chibrituri. Haideţi 
să vedem dacă găsim nişte lemne uscate. 

Îşi dădură toţi seama că are dreptate şi porniră la treabă. 
Livada prin care trecuseră nu era un loc bun pentru lemne 
de foc. Încercară în partea cealaltă a castelului, ieşind din 
sala mare printr-o uşiţă lăturalnică. Ajunseră într-un 
labirint de ridicături şi intrânduri care fuseseră probabil 


culoarele şi încăperile mai mici. Acum însă totul era 
acoperit de urzici şi trandafiri sălbatici. Dincolo de acest 
labirint ajunseră la o spărtură mare în zidul castelului. 
leşiră şi dădură de o pădure cu copaci mai mari şi mai 
umbroşi, unde găsiră o grămadă de crengi uscate, bețe, 
vreascuri, frunze uscate şi conuri de brad. Făcură mai 
multe drumuri, până când adunară o grămadă suficient de 
mare pe podiumul din sală. La al cincilea drum, găsiră 
fântâna, care era chiar în faţa sălii, ascunsă de buruieni, 
dar care, după ce făcură curat în jur, se dovedi a fi curată, 
adâncă şi cu apă rece. Era înconjurată pe jumătate de 
resturile unei pardoseli din piatră. Fetele plecară să mai 
culeagă nişte mere, iar băieţii începură să aşeze lemnele 
pentru foc, sus pe podium, aproape de colţul unde se 
întâlneau cei doi pereţi, fiindcă acolo li se părea că este 
locul cel mai cald şi mai confortabil. Nu a fost uşor să 
aprindă focul. Trebuiră să strice o grămadă de chibrituri, 
dar, până la urmă, izbutiră. 

Se aşezară apoi toţi patru cu spatele la zid şi cu faţa spre 
foc. Înfipseră câte un băț ascuţit în câteva mere şi încercară 
să le coacă. Dar merele coapte nu prea sunt bune fără 
zahăr şi sunt prea fierbinţi să le mănânci cu mâna; dacă 
aştepţi, sunt prea reci şi nu mai sunt bune. Aşa că fură 
nevoiţi să mănânce mere crude, ceea ce îi făcu să-şi dea 
seama că mâncarea de la internat nu era chiar atât de rea, 
la urma urmei. 

— Nu m-aş supăra dacă mi-ar da cineva o felie de pâine cu 
margarină acum, spuse Edmund. 

Dar începuse să-i cuprindă pe toţi dorinţa de aventură şi 
niciunul dintre ei nu îşi dorea prea tare să se întoarcă la 
şcoală. 

La puţin timp după ce terminară de mâncat şi ultimul măr, 
Susan se duse la fântâna să bea apă. Se întoarse cu ceva în 
mână. 

— Ia uitaţi-vă, spuse cu vocea aproape înecată de plâns, |- 
am găsit lângă fântâna. 


I-l dădu lui Peter şi se aşeză pe jos. Copiilor li se păru că 
mai are puţin şi izbucneşte în lacrimi. Edmund şi Lucy se 
aplecară curioşi să vadă ce are Peter în mână - un obiect 
micuţ, care strălucea în lumina focului. 

— Ia te uită! Exclamă Peter, dar glasul îi sună ciudat. Le 
dădu obiectul celorlalţi copii. 

Acum văzură cu toţii ce era: un cal de la un joc de şah, de 
dimensiuni obişnuite, dar neobişnuit de greu pentru că era 
făcut din aur; iar ochii erau două mici rubine, adică un ochi 
era din rubin; celălalt fusese scos. 

— Hei! Strigă Lucy. E exact ca piesele de şah cu care ne 
jucam când eram regi şi regine la Cair Paravel. 

— Hai, Su, nu mai fi supărată! Îi spuse Peter celeilalte 
surori. 

— Nu pot să nu plâng, spuse Susan. Mi-a amintit de 
vremuri... Oh, de vremuri atât de minunate! Şi mi-am 
amintit cum jucam şah cu faunii şi cu uriaşii cei buni şi cum 
cântau sirenele şi tritonii în mare şi de calul meu frumos... 
Şi. Şi. 

— Gata, spuse Peter cu glas schimbat, ar fi timpul să 
începem să ne punem mintea la treabă. 

— În legătură cu ce? Întrebă Edmund. 

— Nu v-aţi dat seama niciunul dintre voi unde ne aflăm? Îi 
întrebă Peter. 

— Spune, spune tu! Îi zise Lucy. Eu am de mai mult timp 
senzaţia că e ceva magic care pluteşte deasupra locului 
ăstuia. 

— Spune, Peter! Îl îndemnă şi Edmund. Te ascultăm. 

— Ne aflăm pe ruinele castelului Cair Paravel, spuse 
băiatul. 

— Bine, dar cum ţi-ai dat seama? Îl întrerupse Edmund. 
Locul ăsta e o ruină de ani şi ani. Uită-te la copacii care 
cresc în dreptul porţilor! Uită-te la pietre! Oricine îşi dă 
seama că aici nu a mai locuit nimeni de sute de ani. 

— Ştiu, spuse Peter. Tocmai asta-i problema. Dar hai să 
uităm de asta deocamdată. Vreau să iau lucrurile pe rând, 


unul câte unul. Unu: sala asta are exact aceeaşi formă şi 
aceleaşi dimensiuni ca sala din Cair Paravel. Imaginaţi-vă 
un acoperiş deasupra şi o pardoseală colorată în locul ierbii, 
tapiserii pe pereţi şi o să aveţi în faţa ochilor sala noastră de 
ospeţe. 

Nimeni nu spuse nimic. 

— Doi: fântâna castelului se află exact în locul unde era 
fântâna noastră, continuă Peter, puţin la sud de sala mare. 
Şi are exact aceeaşi formă şi aceeaşi mărime. 

Nici de data asta nu-i răspunse nimeni. 

— Trei: Susan tocmai a găsit un cal de la jocul nostru de 
şah - sau ceva care seamănă cu unul de-ai noştri ca două 
picături de apă. 

Nici un comentariu. 

— Patru: nu mai ţineţi minte, era chiar în ziua dinaintea 
venirii ambasadorilor regelui din Calormen, nu mai ţineţi 
minte că am plantat livada în faţa porţii din partea de nord 
a castelului? Cel mai măreț dintre spiritele pădurii, însăşi 
Pomona, a venit să o binecuvânteze. Au săpat cârtiţele 
acelea drăguţe şi cumsecade. Cum de-aţi putut-o uita pe 
Mănugşi-de-Nufăr, cârtiţa şefă, care, sprijinindu-se în lopată, 
a spus: „Credeţi-mă, Maiestate, într-o bună zi vă veţi 
bucura de pomii ăştia”? Şi a avut dreptate. 

— Îmi amintesc! Îmi amintesc! Strigă Lucy, bătând din 
palme. 

— Dar, Peter, începu Edmund, ceva nu e în regulă. În 
primul rând, nu am plantat livada chiar în dreptul porţii. 
Doar nu eram aşa proşti. 

— Sigur că nu, răspunse Peter. Dar de atunci s-a întins 
până în dreptul porții. 

— Şi mai e ceva, spuse Edmund, Cair Paravel nu era pe o 
insulă. 

— Da, m-am gândit şi eu la asta. Dar era pe o, cum îi 
spune, o peninsulă. Aproape un fel de insulă. Poate că de pe 
vremea noastră până acum a devenit insulă. O fi săpat 
cineva un canal. 


— Stai puţin! Spuse Edmund. De ce spui de pe vremea 
noastră? N-a trecut decât un an de când ne-am întors din 
Namia. Şi vrei să spui că într-un singur an castelul s-a 
transformat în ruine, că au crescut păduri şi că pomii pe 
care i-am plantat chiar noi s-au transformat într-o livadă 
mare şi străveche şi altele de felul ăsta? E imposibil. 

— Mai e ceva, adăugă Lucy. Dacă suntem în Cair Paravel, 
atunci trebuie să fie o uşă în capătul ăsta al podiumului. De 
fapt, ar trebui să fie chiar în spatele nostru. Ştiţi voi, uşa 
care ducea la vistieria de jos. 

— Cred că nu e nici o uşă, spuse Peter, ridicându-se în 
picioare. 

Peretele din spatele lor era acoperit de iederă. 

— O să vedem imediat, spuse Edmund. 

Luă unul din beţele pe care le aveau puse deoparte pentru 
foc şi începu să lovească în peretele acoperit de iederă. La 
început se auzi clar cum băţul lovea în piatră. După care, 
deodată, se auzi un sunet diferit, înfundat, ca acela făcut de 
un obiect care loveşte în lemn. 

— Dumnezeule! Exclamă Edmund. 

— Trebuie să dăm iedera la o parte, spuse Peter. 

— Haideţi s-o lăsăm aşa cum este, zise Susan. Putem 
încerca mâine dimineaţă. Dacă tot trebuie să ne petrecem 
noaptea aici, nu vreau să am în spate o uşă deschisă şi o 
gaură mare şi neagră de unde poate ieşi orice, pe lângă 
curent şi umezeală, în curând o să se întunece. 

— Susan, cum poţi spune aşa ceva? O întrebă Lucy cu o 
privire plină de reproş. 

Dar băieţii erau prea agitaţi şi nu luară în seamă sfatul lui 
Susan. Îndepărtară iedera cu mâinile şi cu briceagul lui 
Peter până când îl rupseră. După care luară briceagul lui 
Edmund. În scurt timp, locul unde stătuseră fu acoperit de 
iederă. Şi, în cele din urmă, găsiră uşa. 

— E încuiată, fireşte, spuse Peter. 

— Dar lemnul e putred, observă Edmund. Putem s-o 
spargem cât ai zice peşte. O să avem şi lemne pentru foc. 


Hai! 

Dură mai mult decât se aşteptaseră şi, înainte de a 
termina, în sala cea mare se făcuse deja întuneric; zăriră 
primele stele pe cer. Susan nu fu singura pe care o trecu un 
fior când băieţii se cocoţară pe grămada de lemn spart, 
curăţindu-se pe mâini şi privind în deschizătura 
întunecoasă pe care o făcuseră. 

— Acum avem nevoie de o torţă, zise Peter. 

— La ce bun? Întrebă Susan. Şi, cum spunea şi Edmund... 

— M-am răzgândit, o întrerupse acesta. Tot nu înţeleg, dar 
putem rezolva asta mai târziu. Vii, Peter? 

— Trebuie, spuse Peter. Hai, Susan, nu mai fi aşa supărată! 
N-are nici un rost să ne mai purtăm ca nişte copii, acum că 
suntem iar în Namia. Aici eşti regină. Şi oricum, cine ar 
putea dormi cu un mister ca ăsta lăsat nerezolvat? 

Încercară să folosească beţele mai lungi în chip de torţe, 
dar nu reuşiră. Dacă le ţineai cu capătul aprins în sus, se 
stingeau, iar dacă le ţineai invers, te ardeau la mână şi-ţi 
venea tot fumul în ochi. În cele din urmă, fură nevoiţi să 
folosească lanterna lui Edmund. Din fericire, o primise 
cadou de ziua lui cu doar o săptămână în urmă, aşa că 
bateria era aproape nouă. O luă el înainte, cu lanterna, în 
spatele lui veneau Lucy, Susan şi, ultimul, Peter, care 
încheia coloana. 

— Am ajuns în capul scărilor, le spuse Edmund. 

— Numără treptele, îi zise Peter. 

— Una, două, trei, numără Edmund, coborând cu grijă şi 
tot aşa până la şaisprezece. Am ajuns! Strigă el de jos. 

— Înseamnă că e cu adevărat Cair Paravel, spuse Lucy. 
Erau şaisprezece trepte. 

Nimeni nu mai spuse nimic până când nu ajunseră toţi 
patru jos. Edmund aprinse lanterna şi se uitară de jur- 
împrejur. 

— Ooooo! Făcură toţi într-un glas. 

Fiindcă acum îşi dădură toţi seama ca se aflau cu adevărat 
în vechea trezorerie a castelului Cair Paravel din Namia, 


unde domniseră ei odinioară. În mijloc era un fel de alee (ca 
într-o seră) şi, de o parte şi de alta, la distanţe egale, erau 
armuri, ca nişte cavaleri care apărau comorile. Între 
armuri, de fiecare parte a aleii, erau rafturi acoperite cu 
obiecte preţioase - lănţişoare, brățări, inele, boluri şi 
pahare de aur, colţi de fildeş, broşe, coroane şi lanţuri mari 
de aur, grămezi de pietre preţioase, puse toate grămadă, de 
parcă ar fi fost cartofi sau bile de plastic: diamante, rubine 
de tot felul, smaralde, topaz şi ametist. Sub rafturi erau 
cufere mari din lemn de stejar, întărite cu bare de fier şi 
încuiate cu lacăte grele. Era tare frig şi atât de linişte încât 
îşi puteau auzi propria respiraţie, iar comorile erau atât de 
acoperite de praf încât, dacă nu şi-ar fi dat seama unde se 
află şi dacă nu şi-ar fi amintit despre mai toate lucrurile, 
nici nu ar fi observat că toate acelea sunt comori. Locul 
avea un aer trist şi cam înspăimântător, fiindcă totul părea 
uitat în timp. Aşa că nimeni nu spuse nimic preţ de un 
minut. 

După care, fireşte, începură să umble prin tot locul şi să ia 
diverse obiecte să se uite la ele. Era ca o întâlnire cu nişte 
vechi prieteni. Dacă aţi fi fost acolo, i-aţi fi auzit spunând 
lucruri ca: „a te uită, inelele de la încoronare. Vă mai 
amintiţi când le-am purtat prima oară? Uite, broşa pe care 
credeam toţi că am pierdut-o. Hei, aia nu e armura pe care 
ai purtat-o la marele turnir din Insulele îndepărtate? Îţi 
aminteşti când mi-a făcut piticul asta? Mai ţii minte când ai 
băut din cornul de acolo? Îţi aminteşti? Îţi aminteşti?” 

— Fiţi atenţi, le spuse Edmund dintr-o dată. Trebuie să 
avem grijă de baterii. Dumnezeu ştie de câte ori o să mai 
avem nevoie de lanternă. N-ar fi mai bine să luăm ce vrem 
de aici şi să ieşim? 

— Trebuie să ne luăm darurile, spuse Peter. 

Cu mult timp în urmă, în Namia, el şi Susan şi Lucy 
primiseră câteva cadouri la care ţineau mai mult decât la 
întreg regatul. Edmund nu primise nimic, fiindcă nu fusese 


cu ei. (Dar numai din vina lui. Puteţi citi despre asta într-o 
altă carte.) 

Fură de acord cu Peter şi se duseră până la peretele din 
capătul opus al încăperii unde erau agăţate cadourile. Al lui 
Lucy era cel mai mic dintre toate, era o sticluţă. Dar era din 
diamant, nu din sticlă şi mai era încă pe jumătate plină cu 
licoarea fermecată care putea vindeca orice rană şi orice 
boală. Lucy îşi luă cadoul de pe perete, în tăcere, cu un aer 
solemn, îşi puse cureaua peste umăr şi atinse încă o dată 
sticla, care îi atâma acum într-o parte, ca în vremurile bune. 
Susan primise un arc cu săgeți şi un corn. Arcul mai era 
acolo, la fel şi tolba din fildeş, plină cu săgeți cu pene, dar... 

— Susan, o întrebă Lucy, unde e cornul? 

— Fir-ar să fie! Făcu Susan după ce se gândi o clipă. Ştiu. 
L-am luat cu mine în ultima zi, când ne-am dus să vânăm 
Cerbul Alb. Probabil că l-am pierdut când ne-am întors 
dincolo, în Anglia vreau să spun. 

Edmund fluieră. Dureroasă pierdere; fiindcă era vorba de- 
un corn fermecat şi, oriunde ai fi suflat în el, oricând, îţi 
venea cineva în ajutor. 

— Exact genul de lucru de care ai nevoie într-un loc ca 
ăsta, spuse Edmund. 

— Nu-i nimic, spuse Susan. Mai am arcul. Şi îl luă de pe 
perete. 

— Nu s-a rupt coarda, Su? O întrebă Peter. 

Dar, poate datorită magiei care plutea în aerul încăperii 
sau poate nu, arcul era încă bun. Susan se pricepea la tras 
cu arcul şi la înot. Într-o clipă, întinse arcul şi ciupi uşor 
coarda. Aceasta vibră. Se auzi un zbâmâit slab care vibra în 
întreaga încăpere. Şi sunetul acesta, mai mult decât orice 
altceva din ce li se întâmplase până atunci, le aminti copiilor 
de zilele de odinioară. Şi toate bătăliile şi vânătorile şi 
ospeţele le reveniră în minte. 

După care Susan cobori arcul şi-şi puse tolba pe umăr. 

Veni şi rândul lui Peter să-şi ia darul: scutul pe care era un 
leu mare şi roşu şi sabia de rege. Suflă, apoi le lovi de 


podea, să le curețe de praf. Îşi puse scutul pe braţ şi-şi 
agăţă spada la şold. La început, se temuse că a ruginit şi că 
nu se poate scoate din teacă. Dar nu ruginise. O scoase 
dintr-o singură mişcare şi o ridică în aer, unde străluci în 
lumina lanternei. 

— E sabia mea, Rhindon, spuse. Cu ea l-am omorât pe lup. 

Glasul lui răsuna altfel acum şi ceilalţi simţiră că 
redevenise cu adevărat Regele Peter Magnificul. Apoi, după 
un scurt răstimp, îşi amintiră că trebuie să economisească 
bateria. 

Urcară pe scară, făcură un foc bun şi se culcară ghemuiţi, 
unul lângă altul, ca să-şi ţină de cald. Pământul era tare şi 
incomod, dar până la urmă adormiră. 

Capitolul 3 

PITICUL.. 

Când dormi sub cerul liber, cel mai rău este că te trezeşti 
îngrozitor de devreme. Şi când te trezeşti, trebuie să te 
scoli imediat din pricina pământului care este tare şi 
incomod. lar dacă nu ai la micul dejun nimic altceva în afară 
de mere şi dacă ai avut tot numai mere şi la masa de seară, 
e şi mai rău. Când Lucy spusese - şi pe bună dreptate -eo 
dimineaţă minunată, fu clar pentru toţi că nici nu mai era 
nimic altceva plăcut de spus. Edmund spuse în vorbe ceea 
ce gândeau cu toţii: 

— Trebuie să plecăm de pe insula asta neapărat. 

După ce băură apă din fântână şi după ce se spălară pe 
faţă, coborâră de-a lungul râului până pe plajă, unde priviră 
cu atenţie porţiunea îngustă de mare ce-i despărţea de 
restul uscatului. 

— Va trebui să înotăm, spuse Edmund. 

— Pentru Su asta nu va fi o problemă, zise Peter (Susan 
câştigase premii pentru înot la şcoală). Dar nu ştiu ce vom 
face noi. 

Prin „noi” se referise, de fapt, la Edmund, care nu putea 
încă face două lungimi de bazin la şcoală şi la Lucy, care nu 
ştia să înoate aproape deloc. 


— Şi oricum, pot fi curenţi, zise Susan. Iata spune cănue 
bine să înoţi niciodată într-un loc necunoscut. 

— Peter, spuse Lucy, stai puţin. Ştiu că habar n-am să înot 
acasă, în Anglia vreau să spun. Dar nu ştiam toţi să înotăm 
odinioară - dacă a existat odinioară - când eram regi şi 
regine în Namia? Atunci ştiam şi să călărim şi multe alte 
lucruri. Nu crezi că...? 

— Ei, dar atunci eram oameni mari cum s-ar zice, făcu 
Peter. Am fost regi şi regine multă vreme şi am avut timp să 
învăţăm o groază de lucruri. Acum avem vârsta noastră 
adevărată. 

— Oh! Exclamă Edmund pe un ton care-i făcu pe toţi să 
tacă şi să-l asculte. Acum am înţeles totul. 

— Ce-ai înţeles? Îl întrebă Peter. 

— Cum ce? Iotul, răspunse Edmund. Mai ţineţi minte, ieri 
seară ne tot întrebam cum se face că, deşi noi am plecat din 
Namia de numai un an, totularată de parcă ar fi fost locuită 
acum sute de ani. Nu înţelegeţi? Nu vă amintiţi că şi atunci 
când ne-am întors prin uşa de la şifonier a fost ca şi când nu 
am fi fost plecaţi niciodată? 

— Continuă, spuse Susan. Cred că încep să înţeleg. 

— Asta înseamnă, continuă Edmund, că, o dată ce te 
găseşti în Namia, nu îţi poţi da seama de cum se scurge 
timpul aici. E posibil ca în Namia să fi trecut sute de ani, în 
timp ce pentru noi, în Anglia, nu a trecut decât un singur 
an. 

— Extraordinar, Ed! Exclamă Peter. Cred că asta e. Ceea 
ce înseamnă că noi am trăit cu adevărat acum sute de ani în 
Cair Paravel. lar acum ne-am întors în Namia de parc-am fi 
cruciați sau anglo-saxoni sau britoni care s-ar întoarce în 
Anglia zilelor noastre? 

— Ce bucuroşi au să fie să ne vadă..., începu Lucy, dar 
chiar în aceeaşi clipă, altcineva spuse: 

— Psst! 

Sau: 

— Uitaţi-vă! 


Se întâmpla ceva. 

Nu departe de ei, undeva în dreapta, se zărea un loc 
împădurit şi erau siguri că dincolo de pădure se găseşte 
locul de unde izvorăşte râul. Lângă mal, cam în dreptul 
pădurii, apăru o barcă. Continuă să meargă, apropiindu-se 
de copii. Erau doi bărbaţi, unul vâslea, iar celălalt ţinea în 
braţe un pachet care se tot mişca şi se tot zbătea de parcă 
ar fi fost viu. Cei doi păreau a fi soldaţi. Purtau coifuri 
metalice pe cap şi cămăşi de zale. Erau bărboşi, cu chipuri 
aspre. Copiii se retraseră de pe plajă în pădure, de unde 
urmăreau totul nemişcaţi. 

— Aici e bine, spuse soldatul care ţinea pachetul când 
barca ajunse cam în dreptul copiilor. 

— Ce-ar fi să-i legăm o piatră de-un picior, caporale? 
Întrebă celălalt soldat, sprijinindu-se în vâsle. 

— La naiba! Urlă celălalt. Nu e nevoie şi nici n-am adus 
vreo piatră cu noi. O să se înece şi fără piatră, i-am legat 
bine funiile. 

Şi, spunând acestea, se ridică în picioare cu tot cu pachet. 
Peter îşi putu da seama că era într-adevăr ceva viu, era un 
pitic legat fedeleş de mâini şi de picioare şi care se zbătea 
de mama focului. În clipa următoare, auzi un zbârnâit chiar 
lângă urechea lui şi, în aceeaşi clipă, soldatul îşi ridică 
braţele în aer, îl scăpă pe pitic în barcă şi căzu în apă. O 
porni spre mal, iar Peter observă că săgeata lui Susan îl 
nimerise drept în coif. Se întoarse şi văzu că fata e palidă; 
dar îşi pregătea a doua săgeată. Numai că nu a fost nevoie 
s-o folosească. Văzându-şi prietenul căzând, celălalt soldat 
sări cu un urlet în apă şi o porni şi el spre pădurea de pe 
țărm, unde se făcu nevăzut. 

— Repede! Până nu porneşte în larg, strigă Peter. Apoi el şi 
Susan, aşa îmbrăcaţi cum erau, săriră în apă şi, înainte ca 
apa să le ajungă în dreptul umerilor, se apucară cu mâinile 
de barcă. În numai câteva secunde o aduseră la mal şi-l 
scoaseră pe pitic; Edmund începu repede să-i taie frânghiile 
cu briceagul. (Sabia lui Peter era mai ascuţită, dar nu prea 


poţi folosi o sabie în asemenea situaţii, fiindcă nu o poţi 
apuca decât de mâner.) Când piticul fu, în cele din urmă, 
dezlegat, se ridică în capul oaselor, se frecă pe braţe şi pe 
picioare şi exclamă: 

— Orice-ar spune ei, nu păreţi a fi stafii. 

Ca majoritatea piticilor, era mic şi îndesat şi avea pieptul 
lat. Dacă ar fi stat în picioare, ar fi fost înalt cam de un 
metru; avea o barbă imensă şi perciuni din păr roşcat şi 
aspru, care-i acopereau aproape toată faţa, lăsând să i se 
vadă numai nasul coroiat şi ochii negri, sclipitori. 

— Oricum, continuă, stafii sau nu, mi-aţi salvat viaţa şi vă 
sunt recunoscător. 

— Da' de ce crezi c-am fi stafii? Îl întrebă Lucy. 

— Mi s-a spus de când mă ştiu, începu piticul, că în 
pădurea de aici sunt tot atâtea stafii câţi copaci. Aşa se 
spune. De asta când vor să scape de cineva îl aduc de obicei 
aici (aşa cum au încercat şi cu mine) şi spun că îl dau 
stafiilor. Da' eu m-am întrebat mereu dacă nu cumva îi 
îneacă de fapt sau dacă nu le taie gâtul. N-am prea crezut 
niciodată în stafii. Dar laşii ăia, pe care tocmai i-aţi omorât, 
credeau. Le era lor mai frică să mă aducă să mor aici decât 
mi-era mie. 

— Aha, făcu Susan. Deci de-asta au fugit amândoi. 

— Hei! Cum adică? Întrebă piticul. 

— Au fugit, îi explică Edmund. Pe țărm. 

— N-am tras în ei ca să-i omor, îi spuse Susan. N-ar fi vrut 
să creadă cineva că ratase ţinta de la o depărtare atât de 
mică. 

— Hm, făcu piticul. Asta nu-i prea bine. S-ar putea să aveţi 
necazuri. Da' poate au să-şi ţină gura de frică. 

— De ce vroiau să te înece? Îl întrebă Peter. 

— Sunt un criminal periculos, de-asta, răspunse piticul cu 
glas vesel. Dar asta e o poveste de demult. Între timp, poate 
mă întrebaţi dacă nu vreau să mănânc ceva? N-aveţi idee ce 
foame mi se face când sunt dus la execuţie. 

— N-avem decât mere, spuse Lucy cu tristeţe în glas. 


— Mai bine decât nimic, dar nu la fel de bune ca nişte 
peşte proaspăt, zise piticul. Se pare că va trebui să vă invit 
eu pe voi la micul-dejun. Am văzut nişte unelte de pescuit în 
barcă. Şi oricum, trebuie să ducem barca pe partea cealaltă 
a insulei, să n-o vadă careva de pe țărm. 

— Ar fi trebuit să mă gândesc şi eu la asta, spuse Peter. 

Cei patru copii împreună cu piticul se duseră la mal, 
împinseră cu greu barca şi urcară în ea. Piticul prelua pe 
dată conducerea. Vâslele erau prea mari pentru el, aşa că 
Peter trecu la vâsle, iar piticul cârmi barca spre nord de-a 
lungul canalului şi mai apoi spre est, să ocolească insula. De 
aici copiii putură vedea râul şi toate golfuleţele şi 
promontoriile de dincolo de fluviu. Avură impresia că pot 
recunoaşte anumite porţiuni, dar pădurea, care crescuse de 
pe vremea lor, făcea ca totul să arate altfel. 

Când ajunseră în largul mării, de partea cealaltă a insulei, 
piticul începu să pescuiască. Prinseră o grămadă de peşti 
minunaţi, în culorile curcubeului, din care mâncaseră pe 
vremea când erau la Cair Paravel. După ce pescuiră 
îndeajuns, lăsară barca într-un golf micuţ şi o legară de un 
copac. Piticul, care era o persoană foarte pricepută 
(adevărul e că, deşi există şi pitici răi, n-am auzit niciodată 
de pitici proşti), curăţă peştii, îi spălă şi apoi spuse: 

— Acum ne trebuie lemne de foc. 

— Avem la castel, spuse Edmund. 

Piticul fluieră. 

— La naiba! Făcu. Deci chiar există un castel, nu? 

— E numai ruina unui castel, îi răspunse Lucy. 

Piticul se uită pe rând la ei cu o privire ciudată. 

— Da' voi cine?... Începu, dar apoi se opri. Nu contează, 
continuă. Mai întâi să mâncăm. Un singur lucru vreau să 
ştiu. Puteţi jura cu mâna pe inimă că sunt viu? Sunteţi 
siguri că nu am fost înecat şi că nu suntem cu toţii nişte 
stafii? 

După ce-l asigurară că e viu, începură să se întrebe cum 
au să care peştele. Nu aveau cu ce să-i lege şi nici n-aveau 


vreun coş. Fură nevoiţi să folosescă pălăria lui Edmund 
până la urmă, pentru că nimeni altcineva nu avea pălărie. 
Noroc că-i era o foame de lup, altfel ar fi făcut mare caz. 

La început, piticul nu se simţi prea în largul lui în castel. 
Se tot uita în toate părţile, adulmecând şi pufnind: 

— Hm! Pare bântuit. Miroase a stafii. 

Dar, după ce aprinseră focul, se mai linişti şi începu să le 
arate cum să prăjească peştele pe jar. E destul de complicat 
să mănânci peşte fierbinte fără furculiţă, cu un singur 
briceag la cinci persoane, aşa că, înainte de terminarea 
mesei, aveau multe degete fripte; dar, cum se făcuse ora 
nouă, iar ei se sculaseră de la cinci, nimănui nu-i păsa prea 
tare de arsuri, cum v-aţi fi aşteptat. După ce băură apă din 
fântână şi mâncară şi câte un măr, piticul scoase o pipă 
mare cât braţul lui, o umplu, o aprinse, suflă în ea, ridicând 
un nor de fum şi spuse: 

— Ei, şi-acum... 

— Întâi ne spui tu povestea ta, zise Peter. Apoi ţi-o spunem 
şi noi pe a noastră. 

— Bine, spuse piticul. De vreme ce mi-aţi salvat viaţa, e 
corect să facem cum vreţi voi. Dar nici nu ştiu cu ce să 
încep. Întâi şi-ntâi, sunt un sol al Regelui Caspian. 

— Al cui? Întrebară toţi într-un glas. 

— Caspian al Zecelea, Regele Namiei, lungă fie-i domnia! 
Le răspunse piticul. Adică, ar trebui să fie Regele Namiei şi 
să sperăm că va fi. În prezent e numai Regele nostru, al 
Vechilor Namieni. 

— Ce vrei să spui prin Vechii Namieni? Întrebă Lucy. 

— Adică noi, răspunse piticul. Suntem un fel de rebeli, 
cred. 

— Înţeleg, spuse Peter, iar Caspian este Şeful Vechilor 
Namieni. 

— Da, într-un fel, spuse piticul, scărpinându-se în cap. Dar, 
de fapt, el este un Namian Nou, un Ielmarinian, dacă mă 
înţelegeţi. 

— Eu nu înţeleg, zise Edmund. 


— E mai complicat ca Războiul celor Două Roze, spuse şi 
Lucy. 

— Vai de mine, făcu piticul, nu prea mă descurc. Staţi 
puţin, cred că trebuie să iau totul de la început. Osă vă 
povestesc cum a crescut Caspian la curtea unchiului său şi 
cum de este acum de partea noastră. Dar va fi o poveste 
lungă. 

— Cu atât mai bine, spuse Lucy. Ne plac poveştile. 

Aşa că piticul începu să-şi depene povestea. Eu n-o să v-o 
redau aici în cuvintele lui, cu toate întrebările pe care i le- 
au pus copiii, întrerupându-l, fiindcă ar dura prea mult şi ar 
fi prea încurcat totul; şi oricum, unele lucruri copiii nu le-au 
aflat decât mai târziu. Pe scurt, povestea, aşa cum au aflat-o 
ei în cele din urmă, a fost următoarea. 

Capitolul 4 

PITICUL LE SPUNE POVESTEA PRINȚULUI CASPIAN. 

Prinţul Caspian trăia într-un castel măreț din inima Namiei 
împreună cu unchiul său Miraz, Regele Namiei şi cu mătuşa 
sa, care avea părul roşcat şi pe care o chema Regina 
Prunaprismia. Părinţii lui muriseră; Caspian ţinea cel mai 
mult la doica lui şi, deşi avea (ca orice prinţ) jucării, care 
puteau face fel de fel de lucruri, doar că nu puteau vorbi, 
cel mai mult îi plăcea când se făcea seară şi când jucăriile 
erau puse la loc în dulapuri, după care, timp de o oră, doica 
îi spunea poveşti. 

Nu era prea apropiat de unchiul şi de mătuşa lui, dar, cam 
de două ori pe săptămână, unchiul îl chema la el şi se 
plimbau împreună pe terasa din partea de sud a castelului 
timp de jumătate de oră. Într-o zi, pe când se plimbau, 
Regele îi spuse: 

— Băiete, a sosit vremea să înveţi să călăreşti şi să 
mânuieşti spada. Ştii că mătuşa ta şi cu mine nu avem copii, 
aşa că este posibil să ajungi rege când eu n-o să mai fiu. Ce 
zici, ţi-ar plăcea? 

— Nu ştiu, unchiule, îi răspunse Caspian. 


— Nu ştii? Întrebă Miraz. Nu cred că îşi poate dori cineva 
mai mult decât asta. 

— Cu toate acestea, eu îmi doresc altceva, spuse Caspian. 

— Ce-ţi doreşti? Întrebă Regele. 

— Mi-ar fi plăcut să trăiesc în vremurile de odinioară, 
spuse Caspian. (Era un băieţel tare mic pe atunci.) 

Regele Miraz, care până acum îi vorbise pe tonul acela 
plicticos pe care-l au unii oameni mari când nu prea îi 
interesează ce ai de spus, îl privi deodată cu interes. 

— Cum? Ce-ai spus? Întrebă. La ce vremuri de odinioară 
te referi? 

— Cum, nu ştii, unchiule? Întrebă Caspian. Când totul era 
altfel. Când toate animalele puteau să vorbească şi când 
erau oameni drăguţi care locuiau în ape şi în păduri. Li se 
spunea naiade şi driade. Existau şi pitici. Şi erau fauni 
micuţii în toate pădurile. Aveau picioare de ţap. Şi... 

— Astea sunt poveşti de adormit copiii, spuse Regele cu 
severitate în glas. Numai pentru copiii mici, mă auzi? Eşti 
prea mare pentru prostii din astea. La vârsta ta ar trebui să 
te gândeşti la bătălii şi la aventuri, nu la basme. 

— Bine, dar şi atunci existau bătălii şi aventuri, spuse 
Caspian. Aventuri minunate. A fost odată o Vrăjitoare Albă 
care s-a declarat regina întregii ţări. Şi a făcut în aşa fel 
încât era mereu iarnă. Au venit apoi doi băieţi şi două fete 
care au ucis-o pe Vrăjitoare; îi chema Peter, Susan, Edmund 
şi Lucy. Şi au domnit multă vreme şi toată lumea trăia bine 
şi toate acestea datorită lui Aslan... 

— Ăsta cine mai e? Întrebă Miraz. 

Dacă prinţul ar fi fost un pic mai mare, şi-ar fi dat seama 
din tonul vocii unchiului său că ar fi mai bine să tacă. Darel 
continuă: 

— Cum, nu ştii? Întrebă. Aslan este Leul care vine de peste 
mare. 

— Cine ţi-a spus toate prostiile astea? Întrebă Regele 
mânios. 

Caspian se sperie şi nu-i răspunse. 


— Alteță, spuse Regele Miraz, dându-i drumul la mâna de 
care-l ţinuse până atunci, insist să mi se răspundă. Uită-te 
la mine. Cine ţi-a spus toate minciunile astea? 

— Dad... Doica, se bâlbâi Caspian şi izbucni în plâns. 

— Potoleşte-te, îi spuse unchiul, apucându-l de umeri şi 
zgâlţâindu-l. Gata! Şi să nu te mai prind niciodată că 
vorbeşti sau că te gândeşti la poveştile astea prosteşti. Regii 
şi reginele astea nu au existat niciodată. Cum să fie doi regi 
în acelaşi timp? Şi nu există nici un Aslan. Şi nu există lei. 
lar animalele nu au putut vorbi niciodată. Mă auzi? 

— Da, unchiule, suspină Caspian. 

— Bine, atunci am încheiat discuţia, spuse Regele. După 
care îl chemă pe unul dintre servitorii care stăteau în 
celălalt capăt al terasei şi îi spuse cu răceală în glas: 

— Condu-o pe Alteța sa în apartamentele sale şi trimite-o 
pe doica Alteţei sale la mine IMEDIAT! 

A doua zi, Caspian află ce lucru groaznic făcuse; doica 
fusese alungată fără ca măcar să-şi poată lua la revedere de 
la el, iar lui i se spuse că va avea un tutore. 

Lui Caspian îi era tare dor de doică şi vărsă multe lacrimi. 
Şi, fiindcă era trist, se gândea şi mai mult la poveştile 
despre Namia. Visa pitici şi driade în fiecare noapte şi 
încerca să-i facă pe câinii şi pe pisicile din castel să-i 
vorbească. Dar câinii dădeau din coadă, iar pisicile torceau. 

Caspian era sigur că n-o să-i placă de noul tutore, dar, 
după vreo săptămână, când îl văzu, îşi dădu seama că eo 
persoană de care nu se poate să nu-ţi placă. Era cel mai 
scund şi cel mai gras om pe care îl văzuse vreodată. Avea o 
barbă lungă şi albă care îi ajungea până în brâu, iar faţa 
urâtă, stacojie şi brăzdată de zbârcituri, avea un aer foarte 
înţelept şi cumsecade. Vocea îi era serioasă, iar ochii îi erau 
atât de veseli încât, înainte de a-l cunoaşte mai bine, nu 
puteai spune când vorbeşte serios şi când glumeşte, îl 
chema doctorul Cornelius. 

Dintre toate orele pe care le făcea cu doctorul Cornelius 
lui Caspian îi plăceau cel mai mult cele de istorie. Până 


acum, în afară de poveştile doicii, nu ştiuse nimic despre 
istoria Namiei; află cu mirare că familia regală venise de 
curând în ţară. 

— Strămoşul Alteţei voastre, Caspian întâiul, îi spuse 
Doctorul Cornelius, a fost primul care a cucerit Namia, 
ţinutul devenind astfel regatul său. El este cel care a adus 
poporul vostru în această ţară. Familia voastră nu este 
originară din Namia. Sunteţi toţi Ielmarinieni - aţi venit din 
Telmar, de dincolo de Munţii de Vest. De aceea i se spune 
Caspian întâiul şi Caspian Cuceritorul. 

— Doctore, se rugă de el Caspian într-o zi, spune-mi cine 
trăia în Namia înainte să venim aici din Telmar? 

— Înainte de a veni aici Telmarinienii, nu trăiau oameni în 
Namia - sau trăiau foarte puţini, îi răspunse doctorul 
Cornelius. 

— Atunci ce au cucerit stră-strămoşii mei? 

— Pe cine, nu ce, Alteță, îl corectă doctorul Cornelius. 
Cred că e timpul să trecem la gramatică. 

— 'Te rog, nu încă, spuse Caspian. N-a fost nici o bătălie? 
De ce strămoşului meu i se spune Caspian Cuceritorul, dacă 
nu s-a luptat cu nimeni? 

— Am spus că erau foarte puţini oameni în Namia, zise 
doctorul, privindu-l ciudat pe băieţel prin ochelarii lui mari. 
O clipă, Caspian nu înţelese. Apoi inima începu să-i bată 

mai tare. 

— Vrei să spui, întrebă cu sufletul la gură, că erau alte 
lucruri? Vrei să spui că era ca în poveşti? Erau...? 

— Psst! Făcu doctorul Cornelius, apropiindu-şi capul de cel 
al lui Caspian. Nu mai spuneţi nici un cuvânt. Nu ştiţi că 
doica dumneavoastră a fost gonită fiindcă v-a spus despre 
Vechea Namie? Regelui nu-i place. Dacă ar afla că vă spun 
secrete, ar pune să fiţi biciuit şi mie să mi se taie capul. 

— Da' de ce? Întrebă Caspian. 

— Acum e timpul să ne apucăm de gramatică, spuse 
Doctorul Cornelius cu voce tare. Vă rog frumos, Alteță, să 


deschideţi Pulverulentus Siccus la pagina patru din Grădina 
gramaticii sau Arborele Morfologiei. 

După care au studiat numai substantive şi verbe până la 
amiază, dar nu cred că prinţul a învăţat prea mult. Era prea 
emoţionat. Era sigur că doctorul Comelius nu i-ar fi spus ce- 
i spusese dacă, mai devreme sau mai târziu, n-ar fi avut de 
gând să-i spună mai mult. 

Şi chiar aşa s-a şi întâmplat. Câteva zile mai târziu, 
tutorele îi spuse: 

— Diseară o să facem o lecţie de astronomie. La miezul 
nopţii, două planete nobile, Tarva şi Alambil, vor trece la 
numai un grad una de cealaltă. Un asemenea fenomen nu a 
mai avut loc de două sute de ani, iar Alteţa voastră nu va 
mai avea ocazia să vadă aşa ceva în timpul vieţii. Ar fi bine 
să vă culcaţi mai devreme ca de-obicei. O să vin să vă 
trezesc puţin înainte de ora conjuncţiei. 

Faptul nu părea să aibă nici o legătură cu Vechea Namie, 
despre care ar fi vrut de fapt Caspian să afle. Dar oricând e 
interesant să te trezeşti la miezul nopţii, aşa că fu destul de 
mulţumit. Când se duse la culcare în seara aceea, crezu la 
început că n-o să poată adormi; dar curând îl prinse somnul 
şi, când simţi cum îl zgâlţâie cineva, avu senzaţia că nu 
dormise decât câteva minute. 

Se ridică în capul oaselor şi văzu camera inundată de 
lumina lunii. Doctorul Comelius, îmbrăcat cu o mantie cu 
glugă şi cu o lămpiţă în mână, stătea la marginea patului. 
Caspian îşi aminti imediat ce urmau să facă. Se sculă şi se 
îmbrăcă. Deşi era o noapte de vară, îi era mai frig decât se 
aşteptase şi fu bucuros când doctorul îi dădu şi lui o mantie 
cu glugă, ca a lui şi o pereche de coturni moi şi călduroşi. O 
clipă mai târziu, camuflaţi, încât cu greu ar fi putut fi văzuţi 
pe coridoarele întunecoase şi încălţaţi cu coturni care 
aproape că nu făceau nici un zgomot, profesor şi elev ieşiră 
din cameră. 

Caspian îl urmă pe doctor prin multe culoare şi pe multe 
scări până când, în cele din urmă, ajunseră la o uşiţă dintr- 


un turn şi ieşiră pe acoperiş. Pe o parte erau creneluri, iar 
pe partea cealaltă un acoperiş foarte înclinat; jos, grădinile 
castelului, întunecoase şi pline de umbre; sus, stelele şi 
luna. Curând, ajunseră la o altă uşă, care dădea în marele 
turn central al castelului. Doctorul Comelius o descuie şi 
urcară pe scara în spirală a turnului. Caspian era tot mai 
emoţionat: nu i se dăduse voie să vină în acest turn până 
acum. 

Scara avea nenumărate trepte, dar, când ajunseră sus pe 
turn şi după ce-şi trase răsuflarea, îşi dădu seama că 
meritase să urce până aici. Departe, undeva în dreapta, se 
zăreau în ceaţă Munţii de Vest. În stânga se zărea 
strălucind Marele Fluviu. Era atât de linişte încât putea auzi 
zgomotul cascadei de la Barajul Castorilor, la depărtare de 
o milă. Nu le fu greu să găsească stelele pe care veniseră să 
le vadă. Se zăreau în partea de sud, strălucitoare ca două 
luni foarte apropiate una de alta. 

— Au să se ciocnească? Întrebă cu vocea cuprinsă de 
spaimă. 

— Nu, dragul meu prinţ, îi răspunse doctorul (tot în 
şoaptă). Domnii şi domniţele cerului ştiu prea bine ce paşi 
de dans să facă, nu se ciocnesc. Uitaţi-vă bine la ele! 
Întâlnirea lor aduce noroc; înseamnă că va urma mult bine 
pentru tristul tărâm al Namiei. Tarva, zeul Victoriei, o salută 
pe Alambil, domniţa Păcii. Acum vor fi la cea mai mică 
distanţă posibilă unul de altul. 

— Ce păcat că sunt copaci aici! Spuse Caspian. Am putea 
vedea mai bine de pe Turnul de Vest, chiar dacă nu e aşa de 
înalt. 

Doctorul Cornelius nu spuse nimic preţ de câteva minute; 
rămase nemişcat, cu ochii aţintiţi asupra stelelor Tarva şi 
Alambil. Apoi trase aer adânc în piept şi se întoarse către 
Caspian. 

— Aţi văzut ceea ce nici un alt om în viaţă n-a văzut şi nici 
nu va mai vedea, spuse. Aveţi dreptate. Am fi putut vedea 


mai bine de pe celălalt turn. Dar v-am adus aici dintr-un 
motiv anume. 

Caspian îşi ridică privirea spre el, dar gluga îi ascundea 
faţa. 

— Marele merit al acestui turn, spuse doctorul Cornelius, 
este că avem şase încăperi goale sub noi şi o scară cu multe 
trepte, iar uşa de la capătul scării este încuiată. Aici nu ne 
aude nimeni. 

— O să-mi spui ce n-ai vrut să-mi spui acum câteva zile? 
Întrebă Caspian. 

— Da, îi răspunse doctorul. Dar nu uitaţi. Nu putem vorbi 
despre lucrurile astea nicăieri altundeva în afară de locul 
acesta, aici, pe Turnul cel Mare. 

— Bine, promit, spuse Caspian. Dar spune-mi odată, te 
rog! 

— 'Tot ceea ce-aţi auzit despre Vechea Namie e adevărat, 
spuse doctorul. Nu este ţara oamenilor. Este ţara lui Aslan, 
a copacilor umblători, a naiadelor, a faunilor şi a satirilor, a 
piticilor şi a uriaşilor, a zeilor şi a centaurilor şi a animalelor 
care cuvântă. Cel dintâi Caspian a luptat cu toţi aceştia. Voi, 
Telmarinienii, sunteţi cei care-aţi făcut fântânile, copacii şi 
animalele să nu mai vorbească, voi i-aţi omorât şi i-aţi 
alungat pe pitici şi pe fauni, iar acum încercaţi să alungaţi 
până şi amintirea lor. Regele nu permite să se vorbească 
despre ei. 

— Îmi pare rău c-am făcut aşa ceva, spuse Caspian. Şi mă 
bucur că Vechea Namie a existat cu adevărat, chiar dacă 
acum nu mai există. 

— Mulţi dintre cei care aparţin rasei Alteţei voastre 
gândesc aşa în taină, spuse doctorul Cornelius. 

— Dar, doctore, întrebă Caspian, de ce spui rasa mea? 
Bănuiesc că şi tu eşti lelmarinian. 

— Oare? Întrebă doctorul. 

— Oricum, eşti om, spuse Caspian. 

— Oare? Repetă doctorul cu glas pătrunzător, dându-şi jos 
gluga ca să i se vadă faţa în lumina lunii. 


Caspian înţelese imediat care era adevărul şi-şi dădu 
seama că ar fi trebuit să observe mai de mult. Doctorul 
Cornelius era atât de scund şi atât de gras şi avea o barbă 
atât de lungă; îi trecură două gânduri prin minte în acelaşi 
timp. Unul era înspăimântător: „Nu e om, nu e om deloc, e 
pitic şi m-a adus aici ca să mă omoare.” Celălalt era 
încântător: „Mai există încă pitici adevăraţi şi am văzut în 
sfârşit unul.” 

— Deci până la urmă v-aţi dat seama, spuse doctorul 
Cornelius. Sau aproape că v-aţi dat seama. Nu sunt pitic 
pur. Am şi sânge de om. Mulţi pitici au scăpat în timpul 
luptelor şi au continuat să trăiască, tunzându-şi barba şi 
purtând pantofi cu toc, prefăcându-se că sunt oameni. S-au 
amestecat cu 'Telmarinienii. Eu sunt unul dintre aceştia, 
sunt pitic numai pe jumătate şi, dacă mai trăieşte pe undeva 
vreun pitic din neamul meu, un pitic adevărat, cu siguranţă 
că m-ar dispreţui şi m-ar considera trădător. Dar, în toţi 
aceşti ani, noi nu ne-am uitat nici o clipă neamul şi nici pe 
celelalte creaturi fericite din Namia şi nici pierdutele 
vremuri ale libertăţii. 

— Îmi pare... Îmi pare rău, doctore, spuse Caspian. Nu e 
vina mea, ştii bine. 

— Nu spun toate astea ca să vă acuz, dragul meu Prinţ. 
Fireşte, vă întrebaţi poate de ce v-am spus toate aceste 
lucruri. Mai întâi, pentru că am purtat atât de mult aceste 
secrete ascunse în inima mea încât au început să mă doară 
şi aproape că mi-ar pocni inima dacă nu vi le-aş spune. Dar, 
în al doilea rând, pentru că atunci când o să ajungeţi Rege o 
să ne puteţi ajuta, fiindcă ştiu că, deşi sunteţi Telmarinian, 
vă plac lucrurile de-odinioară. 

— Da, îmi plac, spuse Caspian. Dar cum vă pot ajuta? 

— Puteţi fi bun cu bieţii urmaşi ai piticilor, cei ca mine. 
Puteţi aduce magicieni învăţaţi să găsească o cale de a trezi 
din nou copacii. Puteţi căuta prin toate văgăunile şi toate 
locurile sălbatice din ţară să vedeţi dacă mai sunt fauni sau 
animale cuvântătoare ascunse acolo. 


— Crezi că mai sunt? Întrebă Caspian cu sufletul la gură. 
— Nu ştiu, nu ştiu, spuse piticul oftând adânc. Uneori mă 
tem că nu mai sunt. Am tot căutat urme toată viaţa. Uneori 
mi s-a părut că aud tobe de pitici în munţi. Alteori, noaptea, 

în pădure, mi s-a părut că zăresc fauni şi satiri dansând 
undeva în depărtare; dar, când mă apropiam, nu mai era 
nimeni. M-a cuprins uneori disperarea; dar mereu se 
întâmplă câte ceva care mă face să sper din nou. Nu ştiu. 
Dar cel puţin puteţi încerca să fiţi Rege ca Regele Peter 
Magnificul de Odinioară şi nu ca unchiul dumneavoastră. 

— Înseamnă că şi poveştile despre regii şi reginele de 
atunci sunt adevărate, la fel şi cele despre Vrăjitoarea Albă? 

— Sigur că sunt adevărate, spuse Cornelius. Domnia lor a 
reprezentat Epoca de Aur a Namiei, care nu i-a uitat 
niciodată. 

— Şi au locuit în acest castel, doctore? 

— Nu, dragul meu, spuse bătrânul. Acest castel e clădit de 
curând. L-a ridicat stră-străbunicul dumneavoastră. Dar 
atunci când au fost făcuţi regi şi regine în Namia doi fii ai 
lui Adam şi două fiice ale Evei, de către însuşi Aslan, aceştia 
au locuit la castelul Cair Paravel. Nici un om în viaţă nu a 
văzut acel loc binecuvântat şi probabil că n-a mai rămas 
nimic din el, nici măcar ruine. Dar noi credem că era 
departe de aici, undeva jos, la gura de vărsare a Marelui 
Fluviu, chiar pe malul mării. 

— 0o, se cutremură Caspian, adică undeva în Pădurea 
Neagră? Acolo unde... Unde... Ştii tu..., unde sunt stafii? 

— Alteța voastră repetă ce i s-a spus, răspunse doctorul. 
Dar sunt numai minciuni. Nu sunt stafii acolo. Asta este o 
poveste inventată de Telmarinieni. Regilor dumneavoastră 
le este teamă de mare pentru că nu pot uita că în toate 
poveştile Aslan vine dinspre mare. Nu vor să se apropie de 
ea şi nici nu lasă pe nimeni să se apropie. Din pricina asta 
au lăsat să crească acolo păduri, ca să nu poată merge 
nimeni pe țărm. Fiindcă s-au certat cu copacii, se tem de 
păduri. Şi, fiindu-le teamă, îşi imaginează că sunt pline de 


stafii. lar regii şi mai-marii zilei, fiindcă urăsc şi marea şi 
pădurea, cred oarecum în aceste poveşti, dar, pe de altă 
parte, le şi încurajează. Se simt mai în siguranţă dacă 
nimeni din Namia nu îndrăzneşte să meargă pe țărm să 
privească marea spre tărâmul lui Aslan, spre partea de est 
a lumii. 

Câteva minute nu mai spuse niciunul nimic. Apoi doctorul 
Cornelius zise: 

— Haideţi! Am stat aici destul de mult E timpul să mergem 
la culcare. 

— Trebuie? Întrebă Caspian. Aş vrea să vorbim despre 
lucrurile astea ore în şir. 

— Dacă mai stăm, s-ar putea să înceapă să ne caute, spuse 
doctorul Cornelius. 

Capitolul 5 

AVENTURILE LUI CASPIAN ÎN MUNŢI. 

După această întâmplare, Caspian şi tutorele au mai avut 
multe alte conversații tainice sus, pe Marele Turn; de 
fiecare dată, Caspian afla tot mai multe despre Vechea 
Namie. În timpul liber nu se gândea şi nu visa decât la 
vremurile de odinioară şi îşi dorea ca totul să fie din nou ca 
atunci. Dar, fireşte, nu avea prea mult timp liber, fiindcă 
acum educaţia lui devenise ceva foarte serios. Pe lângă 
cosmografie, retorică, heraldică, versificaţie şi, fireşte, 
istorie, câteva elemente de drept, fizică, alchimie şi 
astronomie, învăţa să mânuiască spada, să călărească, să 
înoate, să tragă cu arcul, să cânte la alăută şi să vâneze 
cerbi. La magie învăţa numai partea teoretică, fiindcă 
doctorul Cornelius îi spusese că partea practică nu este 
demnă de un prinţ. 

— Nici eu nu sunt un prea bun magician, adăugase, nu ştiu 
să fac decât câteva lucruri foarte simple. 

Despre navigaţie („Care este ceva nobil şi eroic”, îi 
spusese doctorul) nu învăţa nimic, fiindcă Regelui Miraz nu- 
i plăceau nici corăbiile şi nici marea. 


Învăţa multe şi din ceea ce vedea şi auzea în jur. Când era 
Mic, se întrebase adesea de ce nu-i place de mătuşa lui, 
Regina Prunaprismia; acum înţelesese că era din pricină că 
nici ea nu-l plăcea pe el. Începu de asemenea să bage de 
seamă că Namia este o ţară tristă. Impozitele erau mari, 
legile dure, iar Miraz, un om rău. 

Trecură astfel mai mulţi ani. La un moment dat, i se păru 
că Regina s-a îmbolnăvit; era mare agitaţie în castel. Fu 
chemat doctorul, iar curtenii şuşoteau pe la colţuri. Asta se 
întâmpla la începutul verii. Într-o noapte, în timpul acestei 
agitaţii generale, doctorul Cornelius îl trezi la numai câteva 
ore după ce se culcase. 

— Avem oră de astronomie, doctore? Îl întrebă Caspian. 

— Psst! Făcu doctorul. Aveţi încredere în mine şi faceţi 
întocmai ce vă spun. Vă aşteaptă o călătorie lungă. 

Caspian fu luat prin surprindere, dar ştia că poate avea 
încredere în tutore, aşa că făcu întocmai ce-i spuse acesta. 
După ce se îmbrăcă, doctorul îi mai spuse: 

— V-am adus o desagă. Trebuie să mergem în camera 
cealaltă s-o umplem cu bucate de la cina Alteţei voastre. 

— Bine, dar probabil că sunt valeţii mei acolo, spuse 
Caspian. 

— Dorm duşi, n-au să audă, spuse doctorul. Sunt un 
magician foarte nepriceput, dar să adorm câţiva valeţi pot 
şi eu. 

Se duseră în anticameră unde, fireşte, erau doi valeţi, 
tolăniţi pe scaune, care sforăiau zgomotos. Doctorul 
Cornelius tăie repede ce mai rămăsese dintr-o friptură rece 
de pui şi câteva felii de carne de căprioară pe care le puse, 
cu pâine, un măr şi o sticluţă cu vin bun în desaga pe care i- 
o dădu apoi lui Caspian. Aceasta avea o cureluşă cu care 
Caspian o putea purta pe umăr, aşa cum purtaţi voi geanta 
în care vă duceţi cărţile la şcoală. 

— Aveţi spada? Îl întrebă doctorul. 

— Da, răspunse Caspian. 


— Puneţi-vă mantaua asta pe deasupra, să nu vi se vadă 
spada şi desaga. Aşa. lar acum trebuie să mergem sus pe 
Marele Turn să stăm de vorbă. 

Când ajunseră sus pe turn (era o noapte înnourată, care 
nu semăna deloc cu noaptea în care veniseră să vadă 
conjuncţia Tarvei şi a lui Alambil), doctorul Cornelius îi 
spuse: 

— Dragul meu prinţ, trebuie să plecaţi din acest castel pe 
dată şi să vă căutaţi norocul în lume. Aici viaţa vă este în 
primejdie. 

— Bine, dar de ce? Întrebă Caspian. 

— Pentru că sunteţi adevăratul Rege al Namiei, Caspian al 
Zecelea, adevăratul fiu şi moştenitor al lui Caspian al 
Nouălea. 

În aceeaşi clipă, îngenunche şi-i sărută mâna. 

— Ce-nseamnă toate astea? Nu înţeleg, spuse Caspian. 

— Nu ştiu cum de nu m-aţi întrebat până acum, spuse 
doctorul, de ce, deşi sunteţi fiul lui Caspian al Nouălea, nu 
sunteţi Regele Caspian. În afară de Maiestatea voastră, toţi 
ştiu că Miraz este un uzurpator. La început nici măcar nu 
pretindea că ar fi rege: îşi spunea regent. Dar, după cea 
murit mama Maiestăţii voastre, Regina cea bună, singurul 
Telmarinian care a fost bun cu mine, toţi marii nobili care îl 
cunoscuseră pe tatăl Maiestăţii voastre au murit sau au 
dispărut. Şi nu întâmplător. Miraz s-a descotorosit de ei. 
Belisar şi Uvilas au fost omorâţi cu o săgeată, în timpul unei 
partide de vânătoare; s-a spus că a fost un accident. Pe cei 
din familia Passarid i-a trimis unul câte unul să lupte 
împotriva uriaşilor din nord până când au murit toţi. Pe 
Arlian, Erimon şi alţi doisprezece i-a condamnat pe nedrept 
la moarte pentru trădare. Pe cei doi fraţi de la Barajul 
Castorilor i-a închis spunând că sunt nebuni. După care a 
convins şapte nobili, singurii Telmarinieni cărora nu le era 
frică de mare, să meargă în căutarea unor noi teritorii 
dincolo de Oceanul de Est şi, aşa cum îşi dorise, aceştia nu 
s-au mai întors niciodată. lar când nu a mai rămas nimeni 


care sa vă sprijine, linguşitorii lui (pe care îi instruise în 
acest sens) l-au implorat să devină rege. Şi el, fireşte, a 
accceptat. 

— Vrei să spui că acum are de gând să mă omoare şi pe 
mine? Întrebă Caspian. 

— Aproape sigur, răspunse doctorul Cornelius. 

— Dar de ce acum? Întrebă Caspian. De ce nu m-a omorât 
cu mulţi ani în urmă? Ce rău i-am făcut? 

— S-a răzgândit în privinţa Maiestăţii voastre din cauza a 
ceva ce s-a întâmplat acum două ore. Regina a născut un 
băiat. 

— Nu înţeleg ce legătură are asta cu mine, spuse Caspian. 

— Cum nu înţelegeţi! Exclamă doctorul. Din toate lecţiile 
de istorie şi geografie nu aţi înţeles nici măcar atât? 
Ascultaţi-mă! Atâta vreme cât nu avea copii, nu avea nimic 
împotrivă să fiţi rege după moartea lui. Poate că nu ţinea 
prea mult la Maiestatea voastră, dar prefera să lase tronul 
unui nepot şi nu unui străin. Acum, că are un fiu al lui, osă 
vrea ca acesta să moştenească tronul, îi staţi în drum. O să 
vă înlăture. 

— E chiar atât de rău? Întrebă Caspian. Chiar ar fi în stare 
să mă omoare? 

— L-a omorât pe tatăl Maiestăţii voastre, îi spuse doctorul. 

Caspian avu un sentiment straniu, dar nu spuse nimic. 

— Vă pot spune cum s-a întâmplat - zise doctorul. Dar nu 
acum. Nu mai avem timp. 

— Vii cu mine, nu? Întrebă Caspian. 

— Nu îndrăznesc, răspunse doctorul. V-ar pune şi mai tare 
viaţa în primejdie. E mai uşor să urmăreşti două persoane 
decât una singură. Dragul meu Prinţ, dragul meu Rege 
Caspian, va trebui să fiţi foarte viteaz. Trebuie să plecaţi 
singur şi cât mai repede, încercaţi să treceţi graniţa din 
sudul ţării spre curtea Regelui Nain din Archenland. Vă va 
ajuta. 

— Şi n-o să te mai văd niciodată? Întrebă Caspian cu un 
tremur în glas. 


— Sper că da, dragul meu Rege, spuse doctorul. Ce alt 
prieten mai am eu în lumea asta în afară de Maiestatea 
voastră? Şi ştiu şi un pic de magie. Dar până atunci, să ne 
grăbim, înainte de a pleca, primiţi aceste două daruri. O 
pungă cu galbeni - ar trebui ca toată averea din acest 
castel să fie a Maiestăţii voastre. lar aici este ceva cu mult 
mai de preţ. 

Şi îi puse în mână ceva ce nu putea vedea, dar care părea 
să fie un Sam. 

— Acesta este lucrul cel mai de preţ şi cel mai sfânt din 
întreaga Namie. Am trecut prin multe şi am făcut multe 
vrăji în tinereţe ca să-l găsesc. Este cornul magic al Reginei 
Susan pe care l-a uitat aici când a dispărut din Namia la 
sfârşitul Epocii de Aur. Se spune că oricine suflă în el va 
primi un ajutor neobişnuit. Nimeni nu ştie cât de 
neobişnuit. S-ar putea să aibă puterea să-i aducă pe Regina 
Lucy, Regele Edmund, Regina Susan şi Regele Peter 
Magnificul înapoi din trecut, ca să îndrepte lucrurile. Poate 
că are puterea să-l cheme pe însuşi Aslan. Luaţi-l, 
Maiestatea voastră. Dar să nu-l folosiţi decât atunci când 
veţi avea cu adevărat nevoie. lar acum grăbiţi-vă, grăbiţi- 
vă, grăbiţi-vă! Uşa de la intrarea în turn, cea de jos, care dă 
în grădină, este deschisă. Acolo va trebui să ne despărţim. 

— Pot să-mi iau calul, pe Luptător? Întrebă Caspian. 

— Are şaua pusă şi vă aşteaptă în capătul livezii. 

În timp ce-au coborât pe scară, Cornelius i-a mai dat în 
şoaptă multe sfaturi. Lui Caspian i se făcuse inima cât un 
purice, dar încerca să ţină minte tot ce auzea. După care 
ajunseră în aerul proaspăt din grădină. Doctorul îi strânse 
mâna, iar Regele Caspian al Zecelea alergă la Luptător, 
care-l întâmpină cu un nechezat. Părăsi astfel castelul 
strămoşilor. 

Privind în urmă, văzu focuri de artificii în cinstea noului 
prinţ. 

Merse toată noaptea spre miazăzi, luând-o pe drumuri mai 
puţin umblate sau prin păduri; dar, după ce ieşi din ţară, n- 


o mai apucă pe drumuri ascunse. Luptător era la fel de 
emoţionat ca stăpânul său la gândul acestei călătorii 
neobişnuite, iar Caspian, deşi îi dăduseră lacrimile atunci 
când îşi luase rămas-bun de la doctorul Cornelius, se simţea 
puternic şi, într-un anumit fel, fericit la gândul că este 
Regele Caspian, pornit în căutarea aventurii, cu sabia 
atârnându-i pe coapsa stângă şi cu cornul magic al Reginei 
Susan pe cea dreaptă. Dar când începu să se lumineze şi 
văzu în jur numai păduri necunoscute, tufişuri sălbatice şi 
munţi albăstrui, lumea i se păru mare şi ciudată şi se simţi 
Mic; îl cuprinse teama. 

De îndată ce se lumină, găsi un loc acoperit de iarbă în 
mijlocul unei păduri, unde se opri să se odihnească; îi 
scoase frâul lui Luptător şi-l lăsă să pască; el mâncă friptură 
de pui rece şi bău puţin vin, după care adormi pe dată. Era 
după-amiaza târziu când se trezi. Mai mâncă puţin şi porni 
din nou la drum, tot înspre miazăzi şi tot pe drumuri mai 
puţin umblate. Ajunsese acum într-un loc cu multe dealuri, 
cu urcuşuri şi coborâşuri. De pe fiecare vârf de deal vedea 
munţii care deveneau tot mai mari şi mai întunecoşi. 

Pe înserat, ajunsese la poalele munţilor, începu să bată 
vântul. Apoi se porni o ploaie torențială. Luptător era 
neliniştit; se auzeau tunete. Întrară într-o pădure de pini, 
întunecoasă şi parcă fără de sfârşit. Îi reveniră în minte 
toate poveştile pe care le ştia despre păduri; îşi aminti că, la 
urma-urmei, era Telmarinian, un membru al rasei care tăia 
copaci oriunde putea şi care se afla în război cu toate 
sălbăticiunile; şi chiar dacă el poate că nu era la fel ca 
majoritatea 'lelmarinienilor, copacii nu aveau de unde să 
ştie asta. 

Şi chiar nu ştiau. Vântul se transformă în furtună, pădurea 
începu să urle, crengile copacilor să trosnească. Se auzi un 
zgomot puternic. Un copac căzu chiar în spatele lor. 

— Fii calm, Luptător, fii calm! Spuse Caspian, mângâindu- 
şi calul pe gât. 


Dar şi el tremura tot, dându-și seama că fusese la un pas 
de moarte. Fulgeră şi un tunet puternic despică parcă bolta 
cerească deasupra lor. Calul sări într-o parte şi o porni în 
galop. Caspian era călăreț bun, dar nu avu puterea să-l 
oprească. Reugşi să se ţină în şa, dar ştia că viaţa îi atârnă 
acum de un capăt de aţă. Urmă o cursă sălbatică. Goneau 
lăsând în urmă copac după copac în pădurea cufundată în 
beznă, când, dintr-o dată, atât de repede că nici nu avu 
timp să simtă durerea (deşi îl duru) îl lovi ceva peste frunte 
şi îşi pierdu cunoştinţa. 

Când îşi reveni în simţiri, se trezi într-o încăpere în care 
ardea focul; avea braţele şi picioarele zgâriate şi-l durea 
capul. De undeva din apropiere se auzeau voci care 
vorbeau în şoaptă. 

— Trebuie să hotărâm ce facem cu el înainte să se 
trezească, spuse una dintre voci. 

— Să-l omorâm, spuse o alta. Nu-l putem lăsa în viaţă. O să 
ne trădeze. 

— Ar fi trebuit să-l omorâm, când l-am găsit, sau să-l lăsăm 
acolo. Acum nu-l mai putem omori. Nu după ce l-am adus 
aici şi i-am bandajat capul. Ar însemna că ne omorâm un 
oaspete. 

— Domnilor, spuse Caspian cu glas stins, mie-mi puteţi 
face orice, dar sper că veţi fi buni cu bietul meu cal. 

— Calul tău a dispărut înainte de a te găsi noi, spuse prima 
voce, cam răguşită. 

— Nu-l lăsa să te impresioneze cu vorbe frumoase, se auzi 
a doua voce. Eu unul vă spun... 

— La naiba! Exclamă a treia voce. Bineînţeles că n-o să-l 
omorâm. Vino-ţi în fire, Sfrederic! 'Tu ce crezi, Mâncă-trufe? 
Ce facem cu el? 

— Eu o să-i dau ceva de băut, spuse prima voce, probabil a 
lui Mâncă-trufe. 

Caspian văzu o umbră apropiindu-se de pat şi simţi cum 
cineva îşi strecoară uşor un braţ pe sub umerii lui - dacă 
era un braţ, fiindcă, judecând după formă, nu era chiar un 


braţ. Chipul care se aplecă deasupra lui era şi el ciudat. Lui 
Caspian i se păru că e foarte păros şi zări parcă nişte pete 
albe şi un nas lung. 

„O fi o mască, îşi spuse în sinea lui. Sau poate am febră şi 
am halucinaţii.” 

Simţi o cană cu un lichid dulce şi fierbinte în dreptul 
buzelor. Bău. În clipa aceea, cineva înteţi focul şi încăperea 
se lumină brusc. Caspian fu atât de şocat când văzu chipul 
aplecat asupra lui încât de-abia îşi opri un strigăt. Nu era 
chipul unui om, ci al unui bursuc; părea mai mare, mai 
prietenos şi mai inteligent decât toţi bursucii pe care-i 
văzuse până atunci. Şi era sigur că-l auzise vorbind. Văzu 
că se află pe un pat de iarbă-neagră, într-o peşteră. Lângă 
foc erau doi oameni micuţi, cu barbă, mult mai scunzi şi mai 
graşi decât doctorul Cornelius. Îşi dădu seama că sunt pitici 
adevăraţi, pitici de odinioară, prin venele cărora nu curgea 
nici o picătură de sânge de om. În sfârşit, îi găsise pe Vechii 
Namieni! Ameţi din nou. 

În zilele care urmară află cum îi cheamă pe fiecare. Pe 
bursuc îl chema Mâncă-trufe; era cel mai bătrân şi cel mai 
cumsecade dintre cei trei. Piticul care propusese să-l 
omoare pe Caspian era un pitic negru (adică un pitic cu 
barbă neagră şi păr negru, des şi aspru ca părul de cal), 
cam nesuferit. Îl chema Sfrederic. Celălalt pitic era un pitic 
Troşcovan, cu părul roşcat ca blana de vulpe; îl chema 
Bunilă. 

— Trebuie totuşi să hotărâm ce facem cu acest om, spuse 
Sfrederic în prima seară în care Caspian începu să se simtă 
mai bine şi putu să se ridice în capul oaselor şi să 
vorbească. Voi doi credeţi că aţi făcut un mare bine 
nelăsându-mă să-l omor. lar acum va trebui să-l ţinem 
prizonier pe viaţă. Eu unul nu am de gând să-l las să plece 
de aici viu, să se întoarcă la ai lui şi să ne trădeze. 

— Stai puţin, Sfrederic. De ce trebuie să vorbeşti atât de 
urât? Nu e vina lui că s-a izbit cu capul de o piatră chiar la 


intrarea în peştera noastră. Şi mie nu mi se pare că arată a 
trădător. 

— Bine, dar nici nu m-aţi întrebat dacă eu vreau să mă 
întorc, interveni Caspian. Nu vreau. Eu vreau să rămân cu 
voi, dacă sunteţi de acord, fireşte. De când îmi doream să vă 
cunosc! 

— Da, o poveste foarte verosimilă, mormăi Sfrederic. Doar 
eşti 'Telmarinian şi om. E clar că vrei să te întorci la ai tăi. 

— N-aş putea să mă întorc nici dac-aş vrea, spuse Caspian. 
Când m-am lovit la cap, fugeam de cei de acasă, de teamă 
să nu mă omoare Regele. Dacă m-aţi fi omorât, i-aţi fi făcut 
un serviciu. 

— I-auzi! Făcu Mâncă-trufe. Nu mai spune! 

— Cum? Sari Bunilă. Cum adică? Ce-ai făcut, omule, de ai 
reuşit să cazi în dizgraţia lui Miraz la vârsta ta? 

— E unchiul meu, începu Caspian. 

Sfrederic sări în picioare, ducându-şi mâna la pumnal. 

— Aha! Strigă. Deci nu numai că eşti Telmarinian, dar, pe 
deasupra, mai eşti şi rudă cu cel mai mare duşman al 
nostru! Dacă şi-acum mai vreţi să-l lăsaţi în viaţă înseamnă 
că sunteţi inconştienţi! 

Şi dacă Bunilă şi Bursucul nu i s-ar fi pus în cale, forţându- 
| să se aşeze la loc pe scaun, l-ar fi înjunghiat pe Caspian pe 
loc. 

— Ce Dumnezeu, Sfrederic, ai de gând să te controlezi sau 
nu? Îl întrebă Bunilă. Sau vrei să te punem noi la punct? 

Sfrederic promise, bosumflat, că se va controla, iar ceilalţi 
doi îl rugară pe Caspian să-şi spună mai departe povestea. 
După ce acesta termină de povestit, urmă un moment de 
tăcere. 

— Este cel mai ciudat lucru pe care l-am auzit vreodată, 
spuse Bunilă. 

— Mie unuia nu-mi place, zise Sfrederic. Nu ştiam că mai 
circulă încă poveşti despre noi printre oameni. Cu cât ştiu 
mai puţine despre noi cu atât mai bine. Iar doica aia 
bătrână... Mai bine şi-ar fi ţinut gura! Şi apoi, povestea cu 


tutorele, un pitic renegat! Îi urăsc, îi urăsc mai mult decât 
pe oameni. Ascultaţi-mă pe mine, ăsta e semn rău! 

— Nu mai vorbi despre lucruri pe care nu le înţelegi, 
Sfrederic, îi spuse Mâncă-trufe. Voi, piticii, uitaţi repede şi 
vă schimbaţi părerea la fel de uşor ca oamenii. Eu unul sunt 
animal; ba mai mult, sunt bursuc. Noi nu ne schimbăm 
părerea prea uşor. În noi poţi avea încredere. Şi vă spun că 
ăsta e un semn bun. Îl avem aici pe adevăratul Rege al 
Namiei: un adevărat Rege, care se întoarce la adevărata 
Namie. lar noi, animalele, spre deosebire de pitici, nu am 
uitat că în Namia a fost bine numai atunci când a fost Rege 
un fiu al lui Adam. 

— Asta-i acum! Mâncă-trufe, spuse Bunilă, doar nu vrei să 
le dăm ţara oamenilor? 

— N-am spus aşa ceva, răspunse bursucul. Asta nu e ţara 
oamenilor (şi cine ştie asta mai bine decât mine?), dar este 
o ţară al cărei Rege trebuie să fie un om. Noi bursucii avem 
atâta minte cât să nu uităm asta. Regele Peter Magnificul 
nu era om? 

— Crezi în poveştile astea de demult? Îl întrebă Bunilă. 

— Ţi-am mai spus, noi animalele nu ne răzgândim uşor, îi 
răspunse Mâncă-trufe. Noi nu uităm. Eu cred în Regele 
Peter Magnificul şi în toţi ceilalţi care au domnit la Cair 
Paravel cu aceeaşi tărie cu care cred în Aslan. 

— l-auzi, cu aceeaşi tărie, spuse Bunilă. Da' cine mai crede 
în Aslan în zilele noastre? 

— Eu, spuse Caspian. Şi chiar dacă n-aş fi crezut în el 
înainte, aş începe să cred acum. Acasă, oamenii care râdeau 
când auzeau de Aslan râdeau şi când auzeau de animale 
cuvântătoare şi de pitici. Uneori m-am întrebat şi eu dacă 
Aslan există cu adevărat. Dar m-am întrebat şi dacă există 
creaturi ca voi... Şi, iată, existaţi. 

— Adevărat, spuse Mâncă-trufe. Ai dreptate, Rege 
Caspian. Câtă vreme îi eşti credincios Vechii Namii vei fi 
Regele meu, orice-ar spune ceilalţi. Să trăieşti, Măria Ta! 


— Mi se face silă, bursucule, mormăi Sfrederic. Regele 
Peter Magnificul şi toţi ceilalţi or fi fost ei oameni, dar erau 
altfel. Asta este un blestemat de Telmarinian. A vânat 
animale ca să se distreze. Nu am dreptate? Întrebă apoi, 
adresându-i-se dintr-o dată lui Caspian. 

— Ba da. Recunosc, aşa e, răspunse Caspian. Dar nu erau 
animale cuvântătoare. 

— E acelaşi lucru, spuse Sfrederic. 

— Ba nu, interveni Mâncă-trufe. Ştii bine că nu-i acelaşi 
lucru. Ştii bine că animalele din Namia sunt acum la fel cu 
creaturile fără minte din Calormen sau din lelmar. Şi sunt 
şi mai mici. Nu seamănă cu noi. 

Au mai vorbit multă vreme, dar până la urmă au fost de 
acord ca Regele Caspian să rămână cu ei. l-au promis chiar 
că, de îndată ce va putea să umble din nou, au să-l ducă să-i 
vadă pe „Ceilalţi”, cum le spuse Bunilă, căci se pare că în 
acele ţinuturi sălbatice trăiau încă, ascunse, fel de fel de 
creaturi din Namia de-odinioară. 

Capitolul 6 

VIAŢA CELOR CARE TRĂIAU ASCUNŞI. 

Pentru Caspian urmă acum cea mai fericită perioadă din 
viaţă, într-o dimineaţă frumoasă de vară, când iarba era 
încă acoperită de rouă, porni cu bursucul şi cu cei doi pitici 
prin pădure spre o curmătură dintre munţi; o luară apoi pe 
versanţii însoriţi dinspre miazăzi, de unde se puteau vedea 
tărâmurile pline de verdeață din Archenland. 

— Mai întâi o să mergem la cei Trei urşi grăsani, spuse 
Bunilă. 

Se opriră într-un luminiş. Aici Mâncă-trufe bătu de trei ori 
în trunchiul unui stejar bătrân cu o scorbură mare, acoperit 
de muşchi. Nu răspunse însă nimeni. Bătu din nou şi de 
data asta se auzi o voce adormită dinăuntru: 

— Pleacă de-aici! E prea devreme. 

Dar când bătu a treia oară se auzi un zgomot slab, ca şi 
când s-ar fi cutremurat un pic pământul şi se deschise un 
fel de uşă. Dinăuntrul stejarului apărură trei urşi bruni, 


tare graşi, cu ochii mici, cârpiţi de somn. După ce le 
povestiră de ce au venit (ceea ce dură destul de mult din 
pricină că erau încă somnoroşi), spuseră şi ei, ca Mâncă- 
trufe, că Regele Namiei trebuie să fie un fiu al lui Adam. Îl 
sărutară toţi trei pe Caspian, cu boturile lor umede şi calde, 
după care îi oferiră miere. Lui Caspian nu-i plăcea mierea 
fără pâine şi nici nu prea avea poftă să mănânce miere 
goală dimineaţa devreme, dar se gândi că nu ar fi politicos 
să-i refuze. Mult timp după aceea se simţi lipicios. 

Merseră apoi mai departe până când ajunseră la un crâng 
de fagi înalţi. Aici, Mâncă-trufe începu să strige: 

— Trancănilă! Trăncănilă! Trăncănilă! 

Sărind din creangă în creangă, apăru deasupra capetelor 
lor cel mai frumos veveriţoi roşcat pe care îl văzuse 
vreodată Caspian. Era mult mai mare decât veveriţele 
obişnuite, care nu puteau vorbi, pe care le zărise uneori în 
grădina castelului; era aproape cât un terrier şi, de îndată 
ce-i vedeai chipul, îţi dădeai seama că poate vorbi. Într- 
adevăr, cel mai greu era să-l faci să tacă, fiindcă trăncănea, 
ca orice veveriţă, ca o moară stricată. Îi spuse bun-venit lui 
Caspian şi-l întrebă imediat dacă nu vrea o alună. Băiatul îi 
mulţumi. Dar când Trăncănilă plecă după alună, Mâncă- 
trufe îi şopti la ureche: 

— Nu te uita! Întoarce capul! Nu e politicos să te uiţi după 
o veveriţă când se duce la locul unde şi-a ascuns mâncarea. 
Să nu creadă că vrei să afli unde-o ţine. 

Trăncănilă se întoarse cu o alună pe care i-o dădu lui 
Caspian. Apoi se oferi să ducă mesaje la ceilalţi prieteni. 

— Fiindcă eu pot merge peste tot fără să ating pământul, 
spuse. 

Lui Mâncă-trufe şi piticilor li se păru că este o idee foarte 
bună şi îi dădură lui Trăncănilă mesaje pentru fel de fel de 
creaturi cu nume ciudate; îi chemau pe toţi să vină la o 
petrecere şi la sfat pe Pajiştea de Dans, peste trei zile, la 
miezul nopţii. 


— Să le spui şi celor trei grăsani, adăugă Bunilă. Am uitat 
să le spunem. 

Următoarea vizită fu la cei şapte fraţi din Pădurea 
Tremurândă. Bunilă îi duse din nou până la curmătura 
dintre munţi şi de acolo o luară spre răsărit. Coborâră pe 
versantul dinspre miazănoapte până când ajunseră la un loc 
foarte impunător, cu stânci şi brazi, începură să meargă mai 
încet; Caspian simţi pământul zguduindu-i-se sub picioare 
de parcă ar fi bătut cineva cu ciocanul undeva în adâncuri. 
Bunilă se opri în dreptul unei pietre mari cât capacul unui 
butoi şi bătu în ea de trei ori cu piciorul. După mult timp, 
cineva sau ceva de dedesubt dădu piatra la o parte; prin 
gaura rotundă şi întunecoasă ieşeau aburi, iar în mijlocul ei 
apăru capul unui pitic care semăna foarte tare cu Bunilă. 
Urmă o lungă discuţie. Piticul părea mult mai neîncrezător 
decât fuseseră veveriţoiul sau urşii grăsani; dar, în cele din 
urmă, îi pofti înăuntru. Caspian se trezi pe o scară 
întunecoasă care ducea înăuntrul pământului; când ajunse 
jos, văzu că locul este luminat. Era lumina unui furnal, iar 
locul era o fierărie. Într-o parte curgea un pârâiaş 
subteran. Doi pitici lucrau la foale, un altul ţinea pe 
nicovală, cu un cleşte, o bucată de metal înroşit, un al 
patrulea izbea bucata de metal cu un ciocan, iar alţi doi 
veneau, ştergându-şi mâinile mici şi bătătorite de muncă de 
o cârpă, în întimpinarea oaspeţilor. Le luă destul de mult să- 
i convingă că băiatul nu este un duşman, dar, după ce li se 
explică totul, strigară cu toţii: 

— Trăiască Regele! 

Şi le dădură lui Caspian, lui Bunilă şi lui Sfrederic daruri 
nobile: cămăşi din zale şi coifuri şi săbii. Ar fi putut primi şi 
bursucul dac-ar fi vrut, dar le spuse că el este animal şi că, 
dacă nu-şi poate salva pielea cu ghearele şi cu dinţii, atunci 
nici nu merită să şi-o salveze. Armele erau făcute cu o 
măiestrie cum Caspian nu mai văzuse niciodată. Acceptă 
bucuros sabia făcută de pitici; pe lângă aceasta, vechea lui 
sabie părea neputincioasă ca o sabie de jucărie. Cei şapte 


fraţi (care erau toţi pitici roşcovani) promiseră că vor veni 
la serbarea de pe Pajiştea de Dans. 

Nu departe de acolo, într-o râpă stâncoasă, era peştera 
celor cinci pitici negri. Aceştia îl priviră suspicios pe 
Caspian, dar până la urmă cel mai mare dintre ei spuse: 

— Dacă este împotriva lui Miraz, atunci ne poate fi Rege. 

Următorul în ordinea vârstei întrebă: 

— Vrei să mergem noi mai departe, sus în vârful stâncilor, 
în locul tău? Locuiesc acolo vreo doi căpcăuni şi o 
cotoroanţă cu care ţi-am putea face cunoştinţă. 

— Oh, nu, spuse Caspian. 

— Nu, nici eu nu cred că e cazul, spuse şi Mâncă-trufe. Nu 
e nevoie să faceţi asta. 

Sfrederic nu fu de acord, dar Bunilă şi bursucul îl 
convinseră până la urmă. Caspian se tot întreba cum se face 
că şi creaturile îngrozitoare din Vechea Namie mai aveau 
urmaşi în Namia de acum. 

— Dacă o aducem pe zgripţuroaica aia, îl pierdem pe Aslan 
de prieten, spuse Mâncă-trufe după ce se depărtară de 
peştera piticilor negri. 

— Eh, Aslan! Făcu Bunilă, vesel, dar plin de dispreţ. Mai 
important este că m-aţi pierde pe mine de prieten. 

— Tu crezi în Aslan? Îl întrebă Caspian pe Sfrederic. 

— Eu cred în oricine şi în orice, răspunse acesta, care 
reuşeşte să-i facă bucăţi sau măcar să-i alunge din Namia 
pe barbarii ăştia de Telmarinieni blestemaţi. Oricine sau 
orice, Aslan sau Vrăjitoarea Albă, înţelegi? 

— Taci din gură, îi spuse Mâncă-trufe. Nu ştii ce vorbeşti. 
Vrăjitoarea era mai rea decât Miraz împreună cu tot 
neamul lui. 

— Ba nu, cu piticii n-a fost rea, îl contrazise Sfrederic. 

Următoarea vizită fu mai plăcută. Coborâră într-o vale 
largă, acoperită de pădure, prin care curgea o apă. 
Malurile erau acoperite de degeţei-roşii şi trandafiri 
sălbatici, iar în aer zburau sumedenie de albine. O dată 
ajunşi aici, Mâncă-trufe strigă din nou: 


— Vifore! Wore! 

După scurt timp Caspian auzi zgomot de copite. Zgomotul 
deveni tot mai puternic până când valea începu să se 
cutremere şi, în cele din urmă, rupând tufişurile, apărură 
cele mai nobile creaturi pe care le văzuse Caspian vreodată, 
marele centaur, Worul-din-Vale, cu cei trei fii ai săi. Avea 
pielea castanie, iar barba care-i acoperea pieptul lat era 
roşcat-aurie. Era profet şi cititor în stele, aşa că ştia de ce 
veniseră. 

— Trăiască Regele! Strigă. Eu şi fiii mei suntem gata de 
luptă. Când începe războiul? 

Până acum, nici Caspian nici ceilalţi nu se gândiseră în 
mod serios la război. Se gândiseră la câte un atac asupra 
vreunei ferme a oamenilor sau asupra vânătorilor care se 
aventurau în aceste ţinuturi sălbatice din sud. Dar, în 
general, se gândiseră doar să trăiască mai departe în 
păduri şi în peşteri şi să încerce să creeze Vechea Namie în 
ascuns. Dar vorbele lui Vifor-din-Vale îi puseră serios pe 
gânduri. 

— Vrei să spui un război adevărat, ca să-l alungăm pe 
Miraz din Namia? Îl întrebă Caspian. 

— Da' ce altceva? Întrebă centaurul. De ce altceva poartă 
Măria ta zale şi sabie? 

— Crezi că se poate? Întrebă bursucul. 

— Momentul este propice, răspunse Viforul-din-Vale. Aşa 
cum datoria ta este să ţii minte tot ce se întâmplă, 
bursucule, a mea este să citesc în stele. Tarva şi Alambil s- 
au întâlnit în înaltul cerului, iar pe pământ a apărut un alt 
fiu al lui Adam care ne va fi conducător. Acum este 
momentul potrivit. Sfatul nostru de pe Pajiştea de Dans va 
trebui să fie un sfat de război. 

Spuse totul pe un ton atât de convingător încât nici 
Caspian, nici ceilalţi nu ezitară deloc: acum li se părea că 
pot câştiga războiul şi erau aproape convinşi că trebuie să-l 
pornească. 


Cum se făcuse vremea amiezii, rămaseră să se odihnească 
împreună cu centaurii şi mâncară din bucatele aduse de 
aceştia: plăcinte din făină de ovăz, mere, ierburi, vin şi 
brânză. 

Următorul loc unde trebuia să meargă era destul de 
aproape, dar fură nevoiţi să facă un lung ocol pentru a nu 
trece printr-un ţinut locuit de oameni. Ajunseră de-abia 
după-amiaza târziu în câmpie. Aici, Mâncă-trufe se apropie 
de o gaură dintr-o movilă acoperită de iarbă de unde ieşi 
ultimul lu-cru la care s-ar fi aşteptat Caspian: un şoarece 
vorbitor. Era, desigur, mai mare decât un şoarece obişnuit, 
avea peste treizeci de centimetri când se ridica pe labele 
din spate, iar urechile îi erau la fel de lungi (deşi mai late) 
ca ale unui iepure, îl chema Pişpirici şi era un şoarece vesel 
şi viteaz. Purta o floretă micuță şi avea mustăţile lungi şi 
răsucite. 

— Sire, suntem doisprezece, spuse făcând o plecăciune 
graţioasă. Oamenii mei sunt la dispoziţia Maiestăţii voastre. 

Caspian de-abia se putu abţine să nu pufnească în râs; toţi 
oamenii lui încăpeau cu uşurinţă într-un coş de rufe pe 
care-l puteai căra apoi în spate. 

Ar dura prea mult să vă înşir toate creaturile pe care le-a 
cunoscut Caspian în ziua aceea: cârtiţa lopătăreasa, cei trei 
dinţoşi (care erau bursuci ca Mâncă-trufe), iepurele Camillo 
şi ariciul Porc-cu-ţepi. În cele din urmă, se opriră lângă o 
fântână de la marginea unei poieni acoperite de iarbă şi 
mărginite de ulmi înalţi; soarele se pregătea să apună, 
margaretele îşi închideau petalele, iar ciorile zburau spre 
cuiburi să se culce. Aici mâncară din merindele pe care le 
aduseseră cu ei, iar Bunilă îşi aprinse pipa (Sfrederic nu 
fuma). 

— Acum, spuse bursucul, dac-am reuşi să trezim spiritul 
acestor copaci şi al acestei fântâni, s-ar zice că a fost cu 
adevărat o zi plină de succes. 

— Şi nu putem? Întrebă Caspian. 


— Nu, îi răspunse Mâncă-trufe. Nu avem nici o putere 
asupra lor. De când au venit aici oamenii şi au început să 
taie pădurile şi să murdărească apele, driadele şi naiadele 
au căzut într-un somn adânc. Cine ştie dacă se vor mai trezi 
vreodată? Este o pierdere grea pentru noi. lelmarinienilor 
le este foarte teamă de păduri şi, dacă ar vedea copacii 
mişcându-se furioşi, ar lua-o îngroziţi la goană şi nu s-ar 
mai întoarce în Namia. 

— Ce imaginaţie aveţi voi, animalele! Se minună Bunilă, 
care nu credea în lucruri de felul ăsta. Da' de ce numai 
copacii şi apele? N-ar fi şi mai interesant dacă şi pietrele ar 
începe să-l pocnească pe bătrânul Miraz? 

Bursucul mormăi ceva în sinea lui, după care se făcu 
linişte. Caspian aproape că adormise când i se păru că aude 
o melodie venind din adâncul pădurii din spatele lui. Se 
gândi că visează şi adormi la loc. Dar, de îndată ce-şi lipi 
urechea de pământ, simţi sau auzi (nu-şi putu da prea bine 
seama) ritm de tobe. Se ridică. Ritmul se auzi mai slab, dar 
începu să se audă din nou melodia, de data asta mult mai 
clar. Păreau să fie fluiere; îl văzu pe Mâncă-trufe stând în 
capul oaselor şi privind fix spre pădure. Luna lumina 
puternic. Caspian dormise mai mult decât crezuse. Muzica 
se apropia tot mai tare, o melodie sălbatică şi totuşi dulce; 
se auzeau şi paşi uşori. În cele din urmă, ieşiră din pădure, 
dansând în lumina lunii, nişte făpturi pe care Caspian 
încercase mereu să şi le imagineze. Nu erau mai înalte 
decât piticii, dar erau mult mai subţiri şi mai graţioase. 
Aveau corniţe, iar capul le era acoperit de bucle. Partea de 
sus a trupului le strălucea goală în lumina palidă şi aveau 
picioare şi copite de ţap. 

— Fauni! Strigă Caspian sărind în picioare. 

Într-o clipă se trezi înconjurat de aceştia. Nu-i trebui prea 
mult timp să le povestească tot ce se întâmplase; îl 
acceptară pe dată. Caspian se trezi dansând cu ei. Începu 
să danseze şi Bunilă, mai greoi şi mai zmucit şi chiar şi 
Mâncă-trufe sărea şi ţopăia cât putea el de bine. Numai 


Sfrederic rămase pe loc, urmărind totul de pe margine. 
Faunii dănţuiau în jurul lui Caspian în ritmul fluierelor de 
trestie. Chipurile ciudate ale faunilor, triste şi vesele în 
acelaşi timp, erau toate întoarse spre el. Zeci de fauni, 
Mentius şi Obentinus, Dumnus, Voluns, Voltinus, Girbius, 
Nimienus, Nausus şi Oscuns. Trăncănilă îi anunţase pe toţi. 

Când se trezi a doua zi dimineaţă, Caspian se întrebă dacă 
nu cumva fusese totul un vis; dar în iarbă se vedeau urme 
de copite. 

Capitolul 7 

VECHEA NARNIE ESTE ÎN PERICOL. 

Locul unde se întâlniseră cu faunii era, desigur, Pajiştea de 
Dans; Caspian şi prietenii lui rămaseră aici până la marele 
sfat. Dormiră sub cerul înstelat, băură numai apă de la 
fântână şi mâncară numai alune şi fructe sălbatice; toate 
acestea erau ceva neobişnuit pentru Caspian, deprins să 
doarmă în patul lui cu aşternut de mătase, într-o încăpere 
plină de tapiserii, la castel, să mănânce din farfurii de aur şi 
de argint, cu servitori gata să-i îndeplinească şi cea mai 
mică dorinţă. Dar nu se simţise niciodată atât de bine ca 
acum. Nu dormise niciodată mai bine, iar mâncarea nu i se 
păruse nicicând mai gustoasă. Începu să se simtă mai 
puternic şi să capete un aer regesc. 

Când sosi noaptea cea mare şi când începură să vină pe 
furiş toţi supuşii lui, câte unul, câte doi, câte trei ori în 
grupuri de câte şase-şapte, îi crescu inima de bucurie 
văzând cât sunt de mulţi şi auzindu-le urările. Erau pe 
pajişte toţi cei pe care-i cunoscuse deja: urşii grăsani, piticii 
roşcovani şi piticii negri, cârtiţele şi bursucii, iepurii şi 
aricii. Erau şi unii pe care nu-i mai văzuse până atunci: cinci 
satiri roşcaţi ca nişte vulpi, întreg contingentul de şoareci 
vorbitori, înarmaţi până-n dinţi, mergând în ritmul unei 
trompete, câteva bufniţe şi bătrânul corb din Corbiceni. La 
urmă de tot (lăsându-l pe Caspian cu gura căscată) sosi, 
împreună cu centaurii, un uriaş micuţ, dar adevărat, 
StricăVreme din Dealul Morţii, care ducea în spinare un coş 


plin de pitici ameţiţi, care-i acceptaseră oferta să-i care în 
spate până acolo, dar care acum tare se mai căiau, dorindu- 
şi să fi venit pe jos. Urşii grăsani erau nerăbdători să 
înceapă ospăţul, vrând să amâne sfatul pentru mai târziu, 
eventual până a doua zi. Pişpirici şi şoarecii lui veniră cu 
ideea că ospăţul şi sfatul mai puteau aştepta în timp ce ei îl 
atacă pe Miraz chiar în noaptea aceea. Trăncănilă şi 
celelalte veveriţe spuseră că pot vorbi şi mânca în acelaşi 
timp, aşa că propuse ca ospăţul să se ţină împreună. 
Cârtiţele spuseră c-ar fi bine să sape nişte tranşee în jurul 
pajiştii înainte de orice. Faunii credeau că ar fi mai bine să 
înceapă cu un dans solemn. Bătrânul corb, care era de 
acord cu urşii grăsani că n-ar fi bine să ţină sfatul înaintea 
ospăţului, ceru permisiunea să ţină o scurtă cuvântare. Dar 
Caspian, centaurii şi piticii au vrut neapărat să aibă loc un 
adevărat sfat de război înainte de orice altceva. După ce 
reuşiră să-i convingă pe toţi să se aşeze pe jos în cerc şi sa 
facă linişte şi după ce îl convinseră şi pe Trăncănilă (cu 
greu) să nu mai alerge încoace şi încolo spunând „Linişte, 
linişte toată lumea, Regele vrea să vă vorbească!”, se ridică 
în picioare, puţin emoţionat, Caspian. 

— Namieni! Începu, dar nu apucă să spună mai mult, 
fiindcă în aceeaşi clipă iepurele Camillo spuse: 

— Psst! E un om undeva prin apropiere. 

Erau cu toţii animale sălbatice, ştiau ce înseamnă să fii 
vânat, aşa că rămaseră nemişcaţi ca nişte statui; îşi 
întoarseră nasul în direcţia în care arătase Camillo. 

— Miroase a om, dar parcă nu e chiar om, spuse Mâncă- 
trufe în şoaptă. 

— Se apropie, spuse Camillo. 

— Doi bursuci şi voi, cei trei pitici de acolo, luaţi-vă 
arcurile şi ieşiţi-i în întâmpinare, spuse Caspian. 

— Îi venim noi de hac, spuse un pitic negru pregătindu-şi 
arcul şi săgeata. 

— Dacă e singur să nu-l omorâţi, le spuse Caspian. 
Prindeţi-l viu. 


— De ce? Întrebă Piticul. 

— Faceţi ce vi se spune, zise centaurul Viforul-din-Vale. 

Rămaseră toţi nemişcaţi în timp ce doi bursuci şi trei pitici 
se furişară spre copacii din partea de nord-vest a Pajiştii. 
Răsună apoi o voce aspră de pitic: 

— Stop! Cine-i acolo? 

Se auzi o săritură şi, o clipă mai târziu, o voce pe care 
Caspian o cunoştea prea bine: 

— Fiţi liniştiţi, nu sunt înarmat. Legaţi-mi mâinile dacă 
vreţi, preavrednici bursuci, dar fără să mi le muşcaţi. Vreau 
să vorbesc cu Regele. 

— Doctorul Cornelius! Strigă Caspian bucuros şi fugi să-şi 
întâmpine tutorele. 

Toţi ceilalţi se strânseră în jurul lor. 

— Pfui! Făcu Sfrederic. Un pitic renegat. Un jumi-juma. 
Să-i tai capul cu sabia? 

— Taci din gură, Sfrederic! Spuse Bunilă. Nu e el vinovat 
pentru ce au făcut strămoşii lui. 

— Acesta este prietenul meu cel mai bun, cel care mi-a 
salvat viaţa, spuse Caspian. Cui nu-i place de el e liber să 
plece. Dragă doctore, ce bine îmi pare că te văd. Da' cum ai 
reuşit să ne găseşti? 

— Cu ajutorul magiei, Maiestate, răspunse doctorul, 
gâfâind încă. Dar acum nu avem timp să vorbim despre 
asta. Trebuie să fugim de aici imediat. Aţi fost trădaţi şi 
Miraz este pe urmele voastre. Până mâine la amiază veţi fi 
înconjurați. 

— Trădaţi? Întrebă Caspian. De cine? 

— De un alt pitic renegat, sunt sigur, spuse Sfrederic. 

— De calul Maiestăţii voastre, Luptător, răspunse Doctorul 
Comelius. Bietul animal nu şi-a dat seama ce face. Când v- 
aţi lovit şi-aţi căzut, s-a întors la grajd, la castel. Şi aşa s-a 
aflat că aţi fugit. Eu unul m-am făcut nevăzut, fiindcă nu 
voiam să fiu interogat în camera de tortură a lui Miraz. 
Ştiam unde sunteţi, văzusem în bolul meu de cristal. Toată 
ziua - asta era alaltăieri - i-am văzut pe oamenii lui Miraz 


căutând prin pădure. leri am aflat că armata a plecat pe 
urmele Maiestăţii voastre. Mă tem că unii dintre piticii... 
Ăăă... Pur-sânge nu prea ştiu să se ascundă în pădure, cum 
m-aş fi aşteptat. Aţi lăsat urme peste tot. Aţi umblat cu mare 
nebăgare de seamă. În orice caz, Miraz şi-a dat seama că 
Vechea Namie nu e chiar atât de moartă cum sperase şi a 
pornit la atac. 

— Ura! Se auzi un glas ascuţit de undeva de la picioarele 
doctorului. Lăsaţi-i să vină! Nu vă cer decât să mă lăsaţi pe 
mine şi pe oamenii mei să începem lupta. 

— Ce-i asta? Întrebă doctorul Cornelius. Aveţi cosaşi sau 
țânțari în armată, Maiestate? 

Se aplecă şi, după ce privi atent prin ochelari, pufni în râs. 

— Pe legea mea, spuse, e un şoarece. Senior Şoarece, mi- 
ar face plăcere să ne cunoaştem mai bine. Mă bucur că am 
onoarea să cunosc un animal atât de curajos. 

— Îţi voi fi prieten, înţeleptule, spuse Pişpirici. Iar orice 
pitic sau uriaş din această armată care nu-ţi vorbeşte cum 
se cuvine va avea de-a face cu sabia mea. 

— N-avem timp de prostii, spuse Sfrederic. Ce facem? 
Rămânem aici şi luptăm sau fugim? 

— Să luptăm dacă e nevoie, spuse Bunilă. Numai că nu 
suntem gata de luptă, iar acesta nu este un loc bun pentru 
apărare. 

— N-aş vrea să fugim, spuse Caspian. 

— Ascultaţi-l! Ascultaţi-l! Strigară urşii grăsani. Stăm pe 
loc orice-ar fi. Nu fugim nicăieri înainte de ospăț. Şi nici 
prea curând după-masă. 

— Cei care fug la început nu sunt întotdeauna cei care fug 
în cele din urmă, spuse centaurul. De ce să lăsăm inamicul 
să aleagă el locul bătăliei în loc să-l alegem noi? Haideţi să 
găsim un loc strategic. 

— E o idee înţeleaptă, Maiestate, e o idee înţeleaptă, spuse 
Mâncă-trufe. 

— Da' unde să mergem? Întrebară mai multe voci. 


— Maiestate, spuse doctorul Cornelius şi voi toate celelalte 
făpturi, eu cred că ar trebui să fugim spre răsărit, de-a 
lungul apei, spre pădurea cea mare. Telmarinienilor nu le 
place zona aceea deloc. Le-a fost întotdeauna frică de mare 
şi de tot ceea ce-ar putea veni dinspre mare. De aceea au 
lăsat să crească într-acolo aşa de mulţi copaci. Dacă e 
adevărat ce se povesteşte, vechiul Cair Paravel se înălța 
undeva pe lângă gura de vărsare a fluviului. Toată acea 
regiune le este ostilă duşmanilor. Trebuie să mergem la 
Movila lui Aslan. 

— Movila lui Aslan? Întrebară mai multe voci. Nu ştim 
despre ce vorbeşti. 

— E o movilă uriaşă, în Pădurea cea Mare. A fost ridicată 
de Namieni în vremurile de odinioară pe un loc magic, unde 
se afla pe vremuri - şi poate se mai află şi în zilele noastre - 
o Piatră magică. În interiorul movilei sunt galerii şi peşteri; 
Piatra se află în peştera din centru. Este loc pentru toate 
proviziile, iar aceia dintre noi care au nevoie de o 
ascunzătoare şi sunt obişnuiţi cu viaţa în subteran pot locui 
în peşteri. Ceilalţi pot rămâne în pădure. Dacă e nevoie, ne 
putem retrage cu toţii (cu excepţia acestui vrednic uriaş) în 
interiorul Movilei, unde suntem la adăpost de orice 
primejdie, în afară de foamete. 

— E bine că avem un înţelept printre noi, spuse Mâncă- 
trufe. 

Dar Bunilă mormăi pe sub mustață: 

— Aiureli! Conducătorii noştri ar face mai bine să se 
gândească în primul rând la mâncare şi la arme, nu la 
poveşti de adormit copiii. 

Dar fură toţi de acord cu propunerea lui Cornelius şi chiar 
în seara aceea, o jumătate de oră mai târziu, o luară din loc. 
Înainte de răsăritul soarelui erau la Movila lui Aslan. 

Era un loc cu adevărat impresionant, un deal verde aşezat 
pe un alt deal, acoperit de copaci; o intrare mică şi joasă 
ducea spre interiorul dealului. Tunelurile din interior erau 
un adevărat labirint, cu pereţii şi acoperişul din pietre 


netede, iar pe pietre Caspian zări în lumina palidă litere 
ciudate şi desene în care apărea mereu un leu. Totul părea 
să aparţină unor vremuri şi mai îndepărtate decât 
vremurile despre care îi povestise doica lui. 

După ce şi-au aşezat tabăra în interiorul şi în jurul Movilei, 
nenorocirile începură să se ţină lanţ. Oamenii Regelui Miraz 
le găsiră curând noua ascunzătoare şi armata sosi la 
marginea pădurii. Şi, cum se întâmplă adesea, inamicul se 
dovedi a fi mai puternic decât crezuseră. Lui Caspian i se 
strânse inima văzând sosind companie după companie. Şi 
chiar dacă oamenilor lui Miraz le era frică să intre în 
pădure, le era şi mai teamă de Miraz; conduşi de chiar 
Regele lor, avansară până în adâncul pădurii. Uneori 
ajungeau chiar până la Movilă. Caspian şi ceilalţi 
conducători fură nevoiţi să pornească la atac în câmp 
deschis de mai multe ori. Luptară zi după zi, uneori chiar şi 
după căderea întunericului, dar armata lui Caspian avea 
pierderi mari. 

Într-una din nopţi, după o zi cât se poate de grea, în care 
plouase torențial, vremea deveni brusc geroasă. În 
dimineaţa aceea, Caspian pusese la cale ceea ce ar fi 
trebuit să fie cea mai importantă bătălie şi toţi îşi puseseră 
mari speranţe în ea. Caspian împreună cu majoritatea 
piticilor urmau să atace flancul drept al armatei Regelui 
Miraz în zori, iar în toiul luptei, uriaşul Strică-Vreme 
împreună cu centaurii şi cu cele mai fioroase animale 
urmau să atace din altă direcţie, încercând să rupă flancul 
drept de restul armatei Regelui. Dar eşuaseră. Nimeni nu-l 
avertizase pe Caspian (fiindcă nimeni nu-şi mai amintea) că 
uriaşii nu sunt prea deştepţi. Bietul Strică-Vreme, deşi era 
curajos ca un leu, era un adevărat uriaş în ce priveşte 
isteţimea. Nu atacase nici la momentul potrivit, nici din 
direcţia potrivită; oamenii lui şi cei din grupul lui Caspian 
avură de suferit. Armata duşmanului n-a suferit pierderi 
prea mari. Cel mai buni dintre urşi fusese lovit rău, un 
centaur era grav rănit şi mai toţi sângerau. Amărâţi, se 


târâră sub copacii din care picura încă apă să-şi mănânce 
cina săracă. 

Cel mai necăjit dintre toţi era uriaşul Strică-Vreme. Ştia că 
fusese vina lui. Stătea tăcut, cu lacrimi mari şiroindu-i pe 
obraji, de unde cădeau apoi cu zgomot peste locul unde 
dormeau şoarecii, care tocmai începuseră să se usuce şi să 
se mai încălzească. Aceştia săriră cu toţii în picioare, 
scoţându-şi apa din urechi şi storcându-şi păturile. Cu 
glasurile lor micuţe, dar răsunătoare îl întrebară pe uriaş 
dacă nu i se pare că sunt şi-aşa destul de uzi. Zgomotul îi 
trezi şi pe ceilalţi care le amintiră şoarecilor că fuseseră 
înrolați cercetaşi, nu cântăreţi şi le spuseră să facă linişte. 
Iar uriaşul plecă de acolo în vârful picioarelor undeva unde 
să-şi poată vedea de amărăciunea lui în tihnă; dar pe drum 
calcă pe cineva pe coadă (i s-a spus mai târziu că un vulpoi) 
şi se alese cu o muşcătură. Astfel încât acum era furioasă 
toată lumea. 

În încăperea scundă şi magică din inima Movilei, Regele 
Caspian, Cornelius, bursucul, Sfrederic şi Bunilă ţineau sfat. 
Acoperişul era susţinut de stâlpi groşi şi vechi, în centru era 
Piatra - o Masă de Piatră, crăpată chiar la mijloc, pe care se 
mai zărea ceea ce fusese odinioară un text; dar secole de 
vânt, ploi şi zăpezi îl şterseseră de mult, de pe vremea când 
Masa de Piatră era în vârful dealului, iar Movila nu fusese 
încă ridicată deasupra ei. Nu foloseau Masa şi nici nu 
stăteau în jurul ei: era prea magică să o folosească pentru 
lucruri banale. Stăteau pe nişte buşteni, în jurul unei mese 
din lemn pe care se afla o lampă din argilă care le lumina 
chipurile palide şi arunca umbre lungi pe pereţi. 

— Dacă Maiestatea voastră doreşte să sufle în corn, spuse 
Mâncă-trufe, cred că a sosit momentul să o facă. 

Caspian le spusese despre acest obiect preţios cu câteva 
zile înainte. 

— E adevărat că ne aflăm la mare strâmtoare, răspunse 
Caspian. Dar mi-e greu să-mi dau seama dacă situaţia este 
cu adevărat suficient de rea. Ce ne facem dacă o să ne 


găsim la şi mai mare strâmtoare mai târziu, după ce ne vom 
fi folosit de corn? 

— Dacă gândim aşa, spuse Sfrederic, înseamnă că 
Maiestatea voastră n-o să-l folosească niciodată sau numai 
atunci când va fi prea târziu. 

— De acord, spuse doctorul Cornelius. 

— Tu ce crezi, Bunilă? Întrebă Caspian. 

— Dinspre partea mea, răspunse piticul roşcovan, care 
ascultase până atunci complet indiferent, Maiestatea 
voastră poate sufla în corn când vrea. Ştiţi că pentru mine 
Cornul, piatra aceea de acolo, Regele Peter Magnificul ori 
Leul Aslan sunt toate cai verzi pe pereţi. Tot ce vreau să vă 
rog este să nu le spuneţi oştenilor nimic despre asta. N-are 
rost să le daţi speranţe că vor primi cine ştie ce ajutor 
magic, fiindcă vor fi (după părerea mea) cu siguranţă 
dezamăgiţi. 

— Atunci, în numele lui Aslan, voi sufla în cornul Reginei 
Susan, spuse Caspian. 

— Mai este un lucru, Sire, pe care poate ar trebui să-l 
facem mai întâi, spuse doctorul Cornelius. Nu ştiu sub ce 
formă vom primi ajutor. S-ar putea să vină însuşi Aslan de 
peste mare. Eu cred însă că mai degrabă vor veni Regele 
Peter Magnificul şi ceilalţi regi şi regine. Oricine-ar veni, 
însă, nu e sigur că vom primi ajutor chiar aici, în acest loc... 

— Adevăr grăit-a gura ta, îl întrerupse Bunilă. 

— Eu cred, continuă înțeleptul, că ei - sau el - vor veni 
într-unul din locurile străvechi ale Namiei. Locul acesta, 
unde ne aflăm acum, este cel mai vechi şi cel mai magic, de 
aceea cred că există şanse să primim un răspuns chiar aici. 
Dar mai există încă două locuri. Unul este la Felinar, în 
susul apei, la vest de Barajul Castorilor, unde povestea 
spune că au apărut prima dată copiii care au devenit apoi 
regi. Celălalt este jos, la locul unde se varsă fluviul în mare, 
acolo unde se ridica odinioară castelul Cair Paravel. Dacă 
vine însuşi Aslan, atunci probabil că acolo ar trebui să-l 
aşteptăm; toate poveştile spun că el este fiul marelui 


împărat de peste Mare. Cred c-ar trebui să trimitem 
mesageri în ambele locuri şi la Felinar şi pe țărm, să-i sau 
să-l întâmpine. 

— Exact cum mă aşteptam, mormăi Bunilă. Prima 
realizare a acestei nebunii este că, în loc să ne aducă ajutor, 
ne lasă cu doi oameni în minus. 

— La cine te-ai gândit c-ar putea să meargă, doctore 
Cornelius? Îl întrebă Caspian. 

— Veveriţele sunt cele mai pricepute, pot trece pe lângă 
inamic fără a fi prinse, spuse Mâncă-trufe. 

— 'Toate veveriţele noastre (şi n-avem prea multe), spuse 
Sfrederic, sunt cam aeriene. Singurul în care aş avea 
încredere este Trăncănilă. 

— Bine, îl trimitem pe Trăncănilă, spuse Regele Caspian. 
Cine să fie al doilea mesager? Ştiu că ai vrea să mergi, 
Mâncă-trufe, dar nu eşti destul de rapid. Nici tu, doctore 
Cornelius. 

— Eu nu vreau să merg, spuse Sfrederic. Cu toţi oamenii şi 
cu toate animalele astea prin preajmă, trebuie să rămână şi 
un pitic aici, să fim siguri că piticii sunt trataţi corect. 

— Fir-ar să fie de treabă! Strigă Bunilă furios. Aşa se 
vorbeşte cu Regele? Trimite-mă pe mine, Maiestate. Eu 
merg. 

— Bine, dar parcă spuneai că nu crezi în corn, spuse 
Caspian. 

— Chiar nu cred, Maiestate. Dar ce legătură are asta? Mi- 
e totuna dacă mor alergând după verzi şi uscate sau dacă 
mor aici. Eşti Regele meu. Ştiu care e diferenţa între a da 
un sfat şi a primi un ordin. Eu ţi-am dat un sfat, dar acum a 
sosit vremea ordinelor. 

— Nu voi uita asta niciodată, Bunilă, spuse Caspian. 
Chemaţi-l pe Trăncănilă, unul dintre voi. Când să suflu în 
corn? 

— Eu aş aştepta răsăritul soarelui, Maiestate, spuse 
doctorul Cornelius. În cazurile de magie albă, e mai bine. 


Trăncănilă sosi în câteva minute şi i se spuse ce are de 
făcut. Fiind, ca multe veveriţe şi veveriţoi, plin de curaj, 
energie, entuziasm şi răutate (ca să nu spunem îngâmfare), 
de îndată ce auzi ce are de făcut vru să şi plece. Au hotărât 
ca el să meargă la Felinar, iar Bunilă să meargă la gura de 
vărsare a fluviului, care era mai aproape. Mâncară ceva în 
mare grabă, după care porniră la drum. Regele, bursucul şi 
Cornelius le mulţumiră şi le urară mult noroc. 

Capitolul 8 

CUM AU PLECAT DE PE INSULĂ 

— Aşa că, spuse Bunilă (care, după cum v-aţi dat probabil 
seama, era cel care le spusese povestea celor patru copii, 
aşezaţi în iarbă, în ceea ce mai rămăsese din sala cea mare 
a castelului), mi-am pus un codru de pâine în buzunar, am 
lăsat toate armele cu excepţia pumnalelor şi am pornit-o, 
devreme în zori, spre pădure. Mă furişam printre copaci de 
multe ore când am auzit un sunet cum nu mai auzisem 
vreodată. N-am să-l pot uita niciodată. Se umpluse întreg 
văzduhul. Era un zgomot puternic ca un tunet, dar dură 
mult mai mult; era plăcut ca o melodie care pluteşte 
deasupra unei ape, dar atât de puternic că se cutremură 
pădurea. Şi atunci mi-am zis în sinea mea: „Dacă ăstanue 
cornul, atunci eu sunt iepure”. O clipă mai târziu m-am 
întrebat de ce nu suflase până atunci... 

— Cât era ceasu'? Îl întrebă Edmund. 

— Era între nouă şi zece, spuse Bunilă. 

— Exact când eram noi la gară! Spuseră copiii, privindu-se 
cu ochi strălucitori. 

— Continuă, te rog, îi spuse Lucy piticului. 

— Cum vă spuneam, m-am întrebat de ce de-abia atunci, 
dar mi-am văzut de drum. Am mers toată noaptea, dar, 
când aproape se luminase de zi azi-dimineaţă, n-am avut 
minte nici cât un uriaş şi am luat-o, la risc, pe o scurtătură, 
drept peste câmp. Şi am fost prins. Nu de armată, ci de un 
bătrân nebun şi îngâmfat care păzeşte un castel micuţ, 
ultimul bastion al lui Miraz dinspre plajă. Cred că nu e 


nevoie să vă spun că n-a reuşit să afle nimic de la mine, dar 
era destul că sunt pitic. Norocul meu a fost că bătrânul era 
şi prost şi fudul. Oricine în locul lui m-ar fi omorât pe loc. 
Dar el a vrut neapărat o execuţie în stil mare, să mă ducă 
„la stafii” cu toată ceremonia de rigoare. Şi tocmai atunci 
această tânără domniţă (arătă spre Susan) trage cu arcul - 
şi, daţi-mi voie să vă spun, trage bine-aşa că iată-mă aici cu 
voi. Fără armură, fiindcă mi-au luat-o, fireşte. 

Tăcu şi-şi umplu din nou pipa. 

— Dumnezeule mare! Făcu Peter. Deci cornul, cornul tău, 
Su, ne-a smuls de pe banca de pe peron ieri dimineaţă! 
Aproape că nu-mi vine să cred. Şi totuşi, totul se potriveşte. 

— Nu văd de ce să nu poţi crede, spuse Lucy, de vreme ce 
crezi în magie. Nu sunt atâtea poveşti despre oameni care 
au trecut dintr-o lume în alta? Spre exemplu, când 
magicianul din O mie şi una de nopţi cheamă o djin, aceasta 
trebuie să vină. Nimeni nu se întreabă de unde vine. 

— Acum ştim ce simte o djin, spuse Edmund râzând. E 
puţin cam neplăcut să ştii că poţi fi chemat aşa, de oriunde. 
E mai rău decât să fii la cheremul telefonului, cum spune 
tata. 

— Bine, dar noi vrem să fim aici, nu? Dacă ne cheamă 
Aslan, spuse Lucy. 

— Până una-alta, spuse piticul, ce ar trebui să facem mai 
întâi? Cred că mai bine mă întorc la Regele Caspian şi-i 
spun că n-a sosit nici un ajutor. 

— Nici un ajutor? Întrebă Susan. Uite-l. Am venit. 

— Da, mă rog... Sigur. Văd că aţi venit, spuse piticul, a 
cărui pipă părea să se fi înfundat (sau, în orice caz, el părea 
foarte ocupat să o curețe). Dar... Adică... 

— Nu ţi-ai dat încă seama cine suntem? Strigă Lucy. Eşti 
un prost. 

— Bănuiesc că sunteţi cei patru copii din poveştile de 
odinioară, spuse Bunilă. Şi-mi pare bine că v-am cunoscut. 
Fără îndoială, e foarte interesant. Dar... Fără supărare..., 
ezită el din nou. 


— Spune ce ai de spus, zise Edmund. 

— Bine, da' fără supărare, spuse Bunilă. Ştiţi, Regele şi 
Mâncă-trufe şi doctorul Cornelius se aşteptau la... 
Înţelegeţi ce vreau să spun, la... Ajutor. Cred că îşi imaginau 
că sunteţi mari luptători. Dar aşa... ne plac foarte mult 
copiii, dar, acum, în timp de război... Sunt sigur că 
înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Vrei să spui că nu suntem buni de nimic, strigă Edmund, 
roşu la faţă. 

— Vă rog mult, nu vă supăraţi, îl întrerupse piticul. Vă 
asigur, micuţii mei prieteni... 

— E puţin cam mult ca unul ca tine să ne facă micuţi, 
spuse Edmund sărind în picioare. Bănuiesc că nu crezi că 
noi am câştigat Bătălia de la Beruna? Ei bine, poţi spune ce 
vrei despre mine, eu ştiu... 

— N-are rost să ne ieşim din fire, spuse Peter. Hai să-i dăm 
o armură nouă şi să ne găsim şi noi armuri jos, în tezaur. 
Mai vorbim după aceea. 

— Nu înţeleg..., începu Edmund. 

Dar Lucy îi şopti la ureche: 

— N-ar fi mai bine să facem ce ne spune Peter? El este 
Regele cel mare. Şi cred că i-a venit o idee. 

Aşa că Edmund fu şi el de acord şi, la lumina lanternei lui, 
coborâră toţi, împreună cu Bunilă, în întunericul rece al 
minunatului tezaur acoperit de praf. 

Piticului începură să-i sticlească ochii la vederea bogățiilor 
care se aflau pe rafturi (deşi trebuia să se ridice pe vârfuri 
să poată vedea) şi mormăi în sinea lui: 

— Sfrederic nu trebuie să vadă asta niciodată, niciodată. 

Îi găsiră repede o cămaşă de zale, sabie, coif, arc şi o tolbă 
cu săgeți, toate micuţe. Coiful era din aramă, împodobit cu 
rubine, iar mânerul sabiei era suflat în aur. Bunilă nu mai 
văzuse şi nici nu mai purtase asemenea bogății în viaţa lui. 
Îşi puseră şi copiii cămăşi din zale şi coifuri; găsiră o sabie 
şi un scut pentru Edmund şi un arc pentru Lucy. Susan şi 
Peter aveau la ei, fireşte, darurile. În timp ce urcau pe 


scară, cu zalele zăngănind, arătând şi simțindu-se tot mai 
Namieni şi tot mai puţin elevi de şcoală, cei doi băieţi 
rămaseră în urmă, să pună ceva la cale. Lucy îl auzi pe 
Edmund spunând: 

— Nu, lasă-mă pe mine! O să fie şi mai ruşinos pentru el 
dacă-l înving. lar dacă pierd, va fi o ruşine mai mică pentru 
noi. 

— Bine, Ed, spuse Peter. 

Când ajunseră sus la lumina zilei, Edmund se întoarse spre 
pitic şi-i spuse foarte politicos: 

— Aş vrea să te rog ceva. Copiii nu au prea des ocazia să 
întâlnească mari luptători ca tine. Vrei să te duelezi cu 
mine? Ar fi foarte drăguţ din partea ta. 

— Dar, băiete, spuse Bunilă, săbiile astea sunt ascuţite. 

— Ştiu, spuse Edmund. N-o să mă apropii prea tare de 
tine, iar tu eşti suficient de priceput să-mi iei sabia fără să 
mă răneşti. 

— E un joc periculos, spuse Bunilă. Dar dacă vrei cu tot 
dinadinsul, bine. 

Cele două săbii fură scoase din teacă într-o clipă, iar ceilaţi 
trei copii săriră de pe podium, urmărind duelul. Şi chiar 
aveau ce urmări. Nu era un duel stupid, cu săbii, cum sunt 
cele pe care le vedeţi la teatru. Nu era nici ca duelurile cu 
florete, pe care poate le-aţi văzut vreodată. Acesta era un 
duel adevărat. Cel mai important lucru este să încerci să 
loveşti picioarele adversarului, fiindcă sunt singura parte 
care nu este apărată de armură. lar când încearcă el să te 
lovească la picioare, sari astfel încât să lovească sub ele. 
Acest lucru îl avantaja pe pitic fiindcă Edmund, fiind puţin 
mai înalt, trebuia să stea mereu un pic aplecat. Nu cred că 
Edmund ar fi avut vreo şansă dacă s-ar fi duelat cu Bunilă 
cu douăzeci şi patru de ore mai devreme. Dar aerul din 
Namia începuse să-şi facă efectul asupra lui, aşa că îi veniră 
în minte toate luptele de odinioară, iar braţele şi degetele 
începură să-şi recapete iscusinţa de altădată. Era din nou 
Regele Edmund. Cei doi luptători săreau în cerc, dând o 


lovitură după alta, iar Susan (căreia nu-i plăcuseră 
asemenea lucruri niciodată) strigă: 

— Te rog, fii atent! 

Atunci, atât de repede încât nimeni n-ar fi putut vedea 
când s-a întâmplat (dacă nu s-ar fi priceput, ca Peter), 
Edmund îşi roti sabia în aer din încheietura mâinii, piticului 
îi zbură sabia şi începu să-şi frece mâna ca după o lovitură 
cu bătătorul de cricket. 

— Sper că nu te-am rănit, micuțul meu prieten? Întrebă 
Edmund, gâfâind uşor în timp ce-şi punea sabia în teacă. 

— Înţeleg, spuse Bunilă pe un ton sec. Ştii o şmecherie pe 
care eu n-am învăţat-o. 

— Exact, interveni Peter. Chiar şi cel mai bun spadasin din 
lume poate fi învins cu o şmecherie pe care n-a învăţat-o. 
Cred că ar fi corect să-i dăm lui Bunilă încă o şansă. Vrei să 
te iei la întrecere cu sora mea, la tras cu arcul? La trasul cu 
arcul nu sunt şmecherii. 

— Aha, înţeleg, vă arde de glume, spuse piticul. Ce, eu n- 
am văzut cum trage, azi-dimineaţă? Dar, ca să nu ziceţi, o 
să-ncerc. 

Vorbise pe un ton aspru, dar începuseră să-i sclipească 
ochii, fiindcă era un arcaş renumit printre ai lui. 

leşiră cu toţii în curte. 

— Care să fie ţinta? Întrebă Peter. 

— Cred că mărul acela, de pe creanga care atârnă 
deasupra zidului, ar fi o ţintă bună, propuse Susan. 

— Perfect, copila mea, spuse Bunilă. Cel galben de lângă 
mijlocul bolţii? 

— Nu, nu acela, spuse Susan. Cel roşu de deasupra, cel de 
deasupra parapetului. 

Piticul fu dezamăgit. 

— Arată mai degrabă a cireaşă decât a măr, mormăi el, 
dar nu spuse nimic cu voce tare. 

Dădură cu banul să vadă cine trage primul (spre marea 
mirare a lui Bunilă, care nu mai văzuse aşa ceva) şi Susan 
pierdu. Urmau să tragă de pe ultima treaptă a scării care 


ducea din sala mare în curte. Fu clar pentru toţi, din modul 
în care piticul îşi luă poziţia şi-şi pregăti arcul, că se 
pricepe. 

Arcul zbârnâi. Piticul trăsese excelent. Mărul cel micuţ se 
cutremură când săgeata trecu pe lângă el; căzu o frunză, 
plutind în aer. 

Fu apoi rândul lui Susan să meargă pe scară şi să-şi 
pregătească arcul. Nu-i făcea plăcere să lupte împotriva 
piticului; nu pentru că s-ar fi temut că n-o să nimerească 
mărul, ci pentru că era atât de bună la inimă încât îi era 
milă să învingă pe cineva care mai fusese învins o dată. 
Piticul o urmărea atent cum îşi aranjează săgeata. O clipă 
mai târziu, auziră o bufnitură uşoară; mărul căzu în iarbă 
cu săgeata lui Susan înfiptă în el. 

— Bravo, Su! Strigară ceilalţi copii. 

— N-am tras mai bine ca tine, îi spuse Susan piticului. 
Cred că a bătut un pic vântul când ai tras tu. 

— Nu, n-a bătut, spuse Bunilă. Nu-mi spune asta. Ştiu 
când am fost învins pe drept. N-am să spun nici măcar că 
m-a ţinut puţin rana de la braţ... 

— Cum, eşti rănit? Întrebă Lucy. Lasă-mă să văd şi eu. 

— Nu e pentru copii, începu Bunilă, dar apoi se controlă. 
Iar vorbesc ca un prost. Bănuiesc că eşti un doctor tot atât 
de bun pe cât de bun spadasin este fratele tău sau pe cât de 
bun arcaş este sora ta. 

Se aşeză pe trepte, îşi scoase cămaşa de zale, apoi 
cămaşa, lăsând să se vadă un braţ păros şi musculos ca al 
unui marinar, deşi nu mai mare ca al unui copil. Umărul 
fusese pansat fără prea multă pricepere; Lucy începu să-i 
scoată bandajul. Tăietura părea destul de serioasă şi se 
umflase mult. 

— Oh, bietul de tine, spuse Lucy. Ce groaznic! Turnă apoi 
cu mare băgare de seamă o picătură din sticla pe care o 
avea. 

— Hei, ce mi-ai făcut? Întrebă Bunilă. 


Dar, deşi îşi tot întoarse capul şi încercă să se uite cu 
coada ochiului, fluturându-şi barba încoace şi-ncolo, nu-şi 
putu vedea umărul. Începu apoi să şi-l pipăie cum putea, 
ţinându-şi braţele şi degetele în tot felul de poziţii ciudate, 
ca atunci când încerci să te scarpini într-un loc unde ţi-e 
greu să ajungi. Apoi îşi ridică braţul şi-şi încercă muşchii, 
după care sări în picioare strigând: 

— Pe legea mea! S-a vindecat! E ca nou. 

Izbucni în râs şi spuse: 

— M-am făcut de râs ca nici un alt pitic. Sper că nu sunteţi 
supăraţi pe mine? Servitorul umil al Maiestăţilor voastre - 
servitorul vostru umil. Şi mulţumesc că mi-aţi salvat viaţa, 
m-aţi vindecat, mi-aţi dat de mâncare şi... A fost o lecţie 
pentru mine. 

Copiii îi spuseră toţi să nu-şi facă nici o grijă. 

— Iar acum, spuse Peter, dacă te-ai hotărât că poţi avea 
încredere în noi... 

— Am, zise piticul. 

— E clar ce avem de făcut. Trebuie să mergem la Regele 
Caspian imediat. 

— Cu cât mai repede cu atât mai bine, spuse Bunilă. 
Prostia mea ne-a şi costat o oră. 

— Ne ia două zile să ajungem dac-o luăm pe unde ai venit 
tu, spuse Peter. Nouă, vreau să zic. Noi nu putem merge zi 
şi noapte ca voi, piticii. Ceea ce Bunilă numeşte Movila lui 
Aslan, li se adresă apoi celorlaţi, este evident Masa de 
Piatră. Mai ţineţi minte? Îţi lua cam o jumătate de zi, poate 
chiar mai puţin, să mergi de acolo la Vadul de la Beruna... 

— Noi îi spunem Podul de la Beruna, zise Bunilă. 

— Pe vremea noastră nu era nici un pod, spuse Peter. lar 
de la Beruna până aici îţi mai lua o zi şi ceva. Ajungeam 
acasă cam la ora ceaiului a doua zi, dacă mergeam încet. 
Dacă mergem mai repede, poate reuşim să ajungem într-o 
Zi şi jumătate. 

— Nu uitaţi că acum sunt păduri peste tot, le aminti 
Bunilă. Şi va trebui să ne ferim de duşmani. 


— Da' trebuie să mergem pe unde a venit micuțul nostru 
prieten? Întrebă Edmund. 

— Vă rog, Maiestate, nu-mi mai spuneţi aşa dacă ţineţi la 
mine, îl rugă piticul. 

— Bine, spuse Edmund. Pot să-ţi spun M.N.P? 

— Vai, Edmund, spuse Susan, nu-l mai necăji atâta! 

— Nu-i nimic, copila mea, adică Maiestate, spuse Bunilă 
râzând. Gluma nu strică niciodată. 

(După asta, i-au spus adesea M. N. P, până când aproape 
că au uitat ce înseamnă.) 

— Aşa cum vă spuneam, continuă Edmund, nu trebuie să 
ne întoarcem pe acolo. De ce să nu mergem cu barca spre 
sud până la Golful Apei de Sticlă, iar de acolo s-o luăm în 
susul apei? În felul ăsta ajungem în spatele dealului pe care 
este Masa de Piatră, iar, atâta vreme cât ne aflăm pe mare, 
suntem în siguranţă. Dacă plecăm chiar acum, putem 
ajunge la golf înainte de a se lăsa întunericul, dormim 
câteva ore, iar mâine destul de devreme o să ajungem la 
Caspian. 

— Ce bine e să cunoşti coasta, spuse Bunilă. Noi nu ştim 
nimic despre golful ăsta. 

— Ce facem cu mâncarea? Întrebă Susan. 

— Trebuie să ne mulţumim cu nişte mere, zise Lucy. Hai să 
pornim odată! N-am făcut încă nimic şi suntem aici de două 
zile. 

— Oricum, nimeni nu mai are voie să-mi folosească pălăria 
în chip de coş pentru peşte, spuse Edmund. 

Au transformat una din hainele de ploaie într-un fel de 
sacoşă în care au pus multe mere. Băură apoi multă apă din 
fântână (fiindcă nu mai aveau de unde să bea apă înainte de 
a ajunge în golf) şi se duseră la barcă. Copiii erau amărâţi 
că trebuie să plece de la Cair Paravel unde, aşa în ruine 
cum era, începuseră să se simtă iar ca acasă. 

— M.N. P ar face bine să ţină cârma, spuse Peter, iar Ed şi 
cu mine o să vâslim. Numai o clipă, vă rog. Ar fi mai bine să 
ne scoatem cămăşile din zale: o să ne fie prea cald. Fetele 


să stea la cârmă, să-i spună lui M. N. P pe unde s-oia, 
fiindcă el nu cunoaşte drumul. Ar trebui să fim deja în larg 
înainte de-a trece de insulă. 

Curând, insula verde, acoperită de păduri, rămase în 
urmă, iar golfurile micuţe şi promontoriile începură să pară 
tot mai mici. Barca se ridica şi cobora pe apa mării care era 
tot mai albastră în depărtare, dar verde şi înspumată în 
jurul bărcii. Se simţea mirosul puternic de sare şi nu se 
auzea decât apa lovindu-se de barcă, vâslele plesnind apa şi 
zăngănitul furcheţilor. Soarele ardea tot mai puternic. 

Lucy şi Susan se distrau de minune la cârmă; se aplecau în 
afara bărcii încercând să atingă apa mării cu mâna, dar nu 
reuşeau. Se vedea fundul apei, acoperit de nisip palid, iar 
ici şi colo de alge purpurii. 

— E ca pe vremuri, spuse Lucy. Mai ţii minte când am fost 
la Terebinthia şi la Gâlma şi la Cele Şapte Insule şi la 
Insulele îndepărtate? 

— Da, răspunse Susan. Da' mai ţii minte corabia noastră 
Hyaline cea Frumoasă, cu un cap de lebădă la provă şi cu 
aripi de lebădă de o parte şi de alta? 

— Şi pânzele de mătase şi felinarele mari şi simple? 

— Şi ospeţele şi muzicanţii... 

— Mai ţii minte când am pus muzicanţii să cânte la flaut 
sus pe vele, ca să pară că vine muzica din cer? 

Susan trecu în locul lui Edmund la vâslă, iar el veni lângă 
Lucy. Trecuseră de-acum de insulă şi vâsleau aproape de 
ţărmul acoperit de păduri şi pustiu. Li s-ar fi părut frumos 
dacă nu şi-ar fi amintit cum fusese odinioară, când era plin 
de veselia prietenilor. 

— Pfui! Arată înspăimântător, zise Peter. 

— Pot să vâslesc şi eu un pic? Îl întrebă Lucy. 

— Sunt prea mari vâslele pentru tine, spuse scurt Peter, 
nu pentru c-ar fi fost supărat, ci pentru că avea nevoie de 
toată forţa pentru vâslit. 

Capitolul 9 

LUCY VEDE CEVA. 


Susan şi cei doi băieţi erau frânţi de oboseală din pricina 
vâslitului când trecură de ultimul promontoriu şi ajunseră 
în apele golfului. Pe Lucy o durea capul după atâtea ore de 
stat în soare. Chiar şi Bunilă de-abia aştepta să se termine 
călătoria. Locul pe care stătuse la cârmă fusese făcut 
pentru oameni, nu pentru pitici şi nu-i ajungeau picioarele 
pe fundul bărcii. Şi ştiţi şi voi ce incomod este să stai aşa, fie 
şi numai câteva minute. Cu cât se simțeau mai obosiţi, cu 
atât le scădea curajul. Până acum, copiii nu se gândiseră 
decât la cum să facă să ajungă la Caspian. Acum începură 
să se întrebe ce-au să facă după ce ajung la el şi cum ar 
putea o mână de pitici şi de animale să învingă o armată de 
oameni mari. 

În timp ce vâsleau în apa golfului, începu să se lase 
întunericul; şi se întunecă tot mai tare pe măsură ce 
malurile se apropiau tot mai mult până când crengile 
copacilor de pe o parte şi de alta începură să se atingă 
deasupra capetelor lor. Aici liniştea era deplină; vuietul 
mării rămăsese undeva în urmă. Se putea auzi clipocitul 
pârâiaşelor care şiroiau prin pădure şi se vărsau apoi în 
golf. 

În sfârşit, ajunseră pe mal, mult prea obosiţi să încerce să 
facă un foc; o cină de mere (deşi mai toţi aveau sentimentul 
că nu mai vor să vadă mere în viaţa lor) li se păru mai bună 
decât să încerce să prindă sau să vâneze ceva. După ce 
mâncară o vreme în linişte, se culcară unul lângă altul, pe 
muşchiul şi frunzele uscate de sub patru fagi mari. Toţi 
adormiră pe dată. Numai Lucy, care era mult mai puţin 
obosită, nu-şi putea găsi locul. Uitase că piticii sforăie. Ştia 
că, dacă vrei să adormi, cel mai bine e să nu mai încerci cu 
tot dinadinsul, aşa că deschise ochii. Printre crengi se vedea 
o porţiune din apa golfului şi cerul de deasupra acesteia. 
Apoi revăzu cu emoție, după atâţia ani, stelele strălucitoare 
din Namia. Odinioară ajunsese să le cunoască mai bine 
decât stelele din lumea noastră, fiindcă pe vremea când era 
regină în Namia se culca mai târziu decât se culca în Anglia. 


De unde era ea, se puteau zări trei dintre constelaţiile de 
vară: Corabia, Ciocanul şi Leopardul. 

— Dragul meu Leopard, murmură fericită. 

În loc să adoarmă, se simţea tot mai trează - era o stare 
ciudată, de parc-ar fi fost un vis. Golful devenea tot mai 
strălucitor. Îşi dădu seama că acum luna strălucea chiar 
deasupra lui, deşi n-o putea vedea. Începu să simtă cum 
întreaga pădure se trezeşte, la fel ca ea. Fără să-şi dea 
seama, se ridică repede în picioare şi se depărta puţin de 
locul unde dormeau ceilalţi. 

— Ce minunat! Îşi spuse Lucy în sinea ei. Aerul era răcoros 
şi curat; din toate părţile se simțeau miresme îmbietoare. 
De undeva din apropiere se auzi o privighetoare care se 
pregătea să cânte; se opri, apoi o luă iar de la capăt, în faţă, 
locul era mai luminat. Se apropie de lumină şi ajunse într- 
un fel de luminiş, cu pete mari de lumină; dar lumina lunii şi 
umbrele se amestecau atât de tare încât aproape că nu-ţi 
puteai da seama ce vezi ori unde anume este ceea ce vezi. 
În acelaşi moment, privighetoarea, mulţumită în sfârşit de 
cântecul ei, începu să cânte din tot sufletul. 

Lucy se obişnui cu lumina şi începu să vadă mai limpede 
copacii care erau mai aproape de ea. O cuprinse un dor de 
vremurile când copacii puteau vorbi în Namia. Ştia exact 
cum ar vorbi fiecare copac dacă l-ar trezi şi cum s-ar putea 
toţi transforma în oameni. Se uită la un mesteacăn argintiu: 
vocea lui ar fi fost blândă, curgătoare şi ar fi luat chipul 
unei fete subţiri, cu părul căzându-i pe faţă, amatoare de 
dans. Se uită apoi la un stejar: el ar fi luat forma unui 
bătrân înţelept şi inimos, cu barba cârlionţată şi cu negi - 
din care ieşeau fire de păr - pe faţă şi pe mâini. Se uită la 
fagul sub care stătea. Ar fi fost cel mai grozav dintre toţi! Ar 
fi fost o zeiţă plină de graţie, blajină şi maiestuoasă, doamna 
pădurii. 

— Oh, copacilor, copacilor, copacilor, spuse Lucy (deşi nu 
intenţionase deloc să le vorbească). Copacilor, treziţi-vă, 


treziţi-vă, treziţi-vă! Nu mai ţineţi minte? Nu mă mai ţineţi 
minte? Driadelor şi hamadriadelor, veniţi, veniţi la mine! 

Deşi nu era nici o adiere de vânt, toţi copacii foşniră în 
jurul ei. Foşnetul frunzelor semăna cu nişte cuvinte. 
Privighetoarea se opri din cântat de parcă ar fi vrut şi ea să 
asculte. În clipa aceea, Lucy avu sentimentul că dintr-o clipă 
în alta o să poată înţelege ce spun copacii. Dar nu putu. 
Foşnetul încetă. Privighetoarea începu din nou să cânte. În 
lumina lunii chiar şi pădurea arăta acum a pădure 
obişnuită. Cu toate acestea, Lucy avea senzaţia (pe care o 
încercaţi şi voi câteodată când vreţi să vă amintiţi o dată 
sau un nume şi, chiar în clipa în care credeţi că v-aţi 
amintit, le uitaţi iar) că ceva anume nu fusese făcut cum 
trebuie: poate că le vorbise copacilor cu o fracțiune de 
secundă prea devreme sau cu o fracțiune de secundă prea 
târziu, ori poate unul dintre cuvinte nu fusese cel potrivit 
sau poate rostise prea multe cuvinte. 

Dintr-o dată începu să se simtă obosită. Se întoarse la locul 
unde dormeau ceilalţi, se strecură între Susan şi Peter şi 
adormi şi ea în câteva minute. 

A doua zi dimineaţă, când se treziră, era o vreme 
posomorâtă şi rece şi era încă destul de întunecat în pădure 
(soarele nu răsărise încă); totul era umed şi murdar. 

— Hei, nişte mere? Spuse Bunilă, zâmbind trist. Nu s-ar 
spune că în calitate de vechi regi şi regine le daţi prea 
multă mâncare curtenilor! 

Se ridicară, îşi scuturară hainele şi se uitară în jur. 
Pădurea era deasă, nu se vedea nimic în nici o direcţie la 
depărtare mai mare de câţiva metri. 

— Bănuiesc că Maiestăţile voastre ştiu drumul, spuse 
piticul. 

— Eu nu, răspunse Susan. N-am mai văzut pădurile astea 
în viaţa mea. De fapt, m-am gândit de la început că ar fi mai 
bine să mergem de-a lungul fluviului. 

— Şi de ce n-ai spus? Acum e prea târziu, zise Peter, cu o 
supărare uşor de înţeles. 


— N-o lua în seamă, spuse Edmund. Ştii că-i place să ne 
strice cheful. Peter, nu cumva ai la tine busola? Fiindcă, 
dac-o ai, e perfect. Nu trebuie decât să mergem spre nord- 
vest - traversăm râul ăla micuţ, cum îi zice... Repedea... 

— Ştiu care, spuse Peter, cel care se uneşte cu fluviul la 
Vadul de la Beruna sau la Podul de la Beruna, cum îi zice M. 
N. P 

— Exact, îl traversăm şi-o luăm apoi în sus pe deal şi 
ajungem la Masa de Piatră (la Movila lui Aslan, vreau să 
spun) pe la opt sau nouă. Sper că Regele Caspian ne va da 
un mic dejun copios. 

— Sper să ai dreptate, spuse Susan. Eu nu mai ţin minte 
drumul ăsta deloc. 

— Asta nu-mi place mie la fete, le spuse Edmund lui Peter 
şi piticului, că nu au niciodată harta în minte. 

— Fiindcă avem alte lucruri mai bune în minte, i-o întoarse 
Lucy. 

La început, totul decurse bine. Li se păru chiar că merg pe 
un drum cunoscut; dar, dacă ştiţi câte ceva despre păduri, 
atunci ştiţi că poţi găsi în ele o mulţime de drumuri 
înşelătoare. După cinci minute acestea dispar, apoi crezi că 
ai găsit un altul (şi speri că nu e de fapt altul, ci cel dinţii, pe 
care credeai că l-ai pierdut), dar dispare şi ăsta, iar după ce 
te-ai lăsat păcălit şi ai luat-o într-o cu totul altă direcţie 
decât cea bună îţi dai seama, în sfârşit, că niciunul nu 
fusese cu adevărat drumul cel bun. Dar băieţii şi piticul 
erau obişnuiţi să umble prin pădure şi nu se lăsară pacăliţi 
mai mult de câteva secunde. 

După vreo jumătate de oră de mers greoi (trei dintre ei se 
resimţeau după vâslitul din ziua precedentă), Bunilă le 
spuse dintr-o dată în şoaptă: 

— Stop. 

Se opriră cu toţii. 

— Ne urmăreşte ceva, spuse el cu glas scăzut. Sau parcă 
merge pe lângă noi: acolo, în stânga. 


Rămaseră toţi nemişcaţi, cu urechile ciulite şi cu ochii 
aţintiţi într-acolo. 

— Noi doi mai bine ne-am pregăti arcul, îi spuse Susan lui 
Bunilă. 

Piticul dădu din cap aprobator şi, după ce arcurile fură 
pregătite, o porniră din nou la drum. Urmară vreo zece 
metri printr-o porţiune de pădure cu puţine tufişuri sau 
arbuşti. Mergeau toţi cu ochii-n patru. Urmă apoi o zonă 
unde tufişurile şi arbuştii erau tot mai deşi, pe care nu o 
puteau ocoli. Aici, apăru dintr-o dată dintre tufişuri o 
creatură, mârâind şi rupând crengile cu viteza unui fulger. 
Lucy fu trântită la pământ; i se tăie respiraţia. În timp ce 
cădea, auzi zbârnâind coarda unui arc. Când îşi veni în fire, 
văzu un urs cenuşiu, fioros, care zăcea mort cu săgeata lui 
Bunilă înfiptă într-o parte. 

— Competiţia asta a câştigat-o Bunilă, Su, îi spuse Peter, 
cu un zâmbet uşor forţat. 

Chiar şi el fusese impresionat de cele întâmplate. 

— Am... Am tras prea târziu, spuse Susan, încurcată. Mi- 
era teamă ca nu cumva să fie un urs de-al nostru, ştii tu, un 
urs care vorbeşte. 

Nu-i plăcea deloc să omoare animale. 

— Asta e o problemă, spuse Bunilă, acum când cele mai 
multe animale au devenit rele şi mute. Numai că mai sunt şi 
câteva dintre cele care vorbesc. N-ai de unde să ştii din 
care e, dar nici nu ai curajul să aştepţi să te lămu-reşti. 

— Bietul Ursilă! Spuse Susan. Vrei să spui că era...? 

— Nu, el nu, răspunse piticul. l-am văzut faţa şi i-am auzit 
mârâitul. Voia s-o mănânce pe fetiţă la micul-dejun. Şi, 
fiindcă veni vorba de micul-dejun, n-am vrut să le 
dezamăgesc pe Maiestăţile voastre când aţi spus că Regele 
Caspian o să vă ofere o masă copioasă; nu prea mai e carne 
în tabără. Dar ai ce mânca dintr-un urs. Ar fi păcat să-l 
lăsăm aici fără să luăm nimic cu noi şi nu ne ia mai mult de 
jumătate de oră. Îndrăznesc să sper că voi, cei doi tineri - 
regi, adică - ştiţi să jupuiţi un urs. 


— Hai să mergem puţin mai încolo, îi spuse Susan lui Lucy. 
Ştiu ce groaznic o să fie. 

Lucy se cutremură şi dădu aprobator din cap. După ce se 
aşezară, îi spuse lui Susan: 

— Mi-a venit o idee îngrozitoare, Su. 

— Ce idee? 

— N-ar fi groaznic dacă într-o bună zi, în lumea noastră, 
oamenii ar deveni dintr-o dată sălbatici pe dinăuntru, ca 
animalele de aici, dar ar arăta a oameni şi n-ai mai şti care-i 
bun şi care nu? 

— Avem destule la care să ne gândim aici în Namia, spuse 
Susan, care era o fire mai practică, fără să ne mai 
imaginăm şi lucruri din astea. 

Când se întoarseră la băieţi şi la pitic, aceştia tăiaseră deja 
câtă carne credeau că vor putea căra. Nu e prea plăcut să- 
ţi umpli buzunarele cu carne crudă, dar o înveliră în frunze 
verzi şi se descurcară cum putură. Trecuseră de-acum prin 
multe şi ştiau că vor avea o atitudine diferită faţă de aceste 
pachete neplăcute şi zemoase după ce vor merge destul de 
mult ca să-i cuprindă foamea. 

Porniră din nou la drum (oprindu-se la primul pârâiaş pe 
lângă care trecură ca trei dintre ei să se spele pe mâini). 
Răsări soarele, păsările începură să cânte, iar muştele 
bâzâiau enervante printre ferigi. Începu să le mai treacă 
din oboseala din ajun şi păreau cu toţii mai veseli. Soarele 
strălucea şi se făcuse tot mai cald, aşa că-şi scoaseră 
coifurile. 

— Sper că mergem în direcţia bună, spuse Edmund după 
vreo jumătate de oră. 

— Nu văd cum am putea să ne rătăcim atâta vreme cât n-o 
luăm la stânga, spuse Peter. Dacă o luăm un pic la dreapta, 
cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla este să pierdem 
puţin timp, fiindcă am putea ajunge la fluviu prea devreme 
şi ar trebui să ocolim puţin. 

Merseră tăcuţi mai departe. Nu se auzea decât zgomotul 
paşilor şi zăngănitul cămăşilor de zale. 


— Unde-o fi Repedea? Întrebă Edmund după o bună 
bucată de vreme. 

— Ar fi trebuit să ajungem la el de-acum, spuse Peter. N- 
avem ce face, trebuie să mergem mai departe. 

Văzură amândoi că piticul îi priveşte îngrijorat, dar nu le 
spuse nimic. 

Mai merseră o vreme. Cămăşile de zale se încinseseră pe 
ei şi păreau grele. 

Fără să bage de seamă se treziră la marginea unei 
prăpăstii pe fundul căreia curgea o apă. În depărtare erau 
stânci înalte. În afară de Edmund (şi poate de Bunilă), 
nimeni nu ştia să se caţere pe stânci. 

— Îmi pare rău, spuse Peter. E vina mea că am venit pe 
drumul ăsta. Ne-am rătăcit. N-am mai văzut locul ăsta 
niciodată în viaţa mea. 

Piticul fluieră încet printre dinţi. 

— Vă rog, haideţi să mergem înapoi şi s-o luăm pe celălalt 
drum, propuse Susan. Am ştiut de la început c-o să ne 
rătăcim în pădurile astea. 

— Susan, o certă Lucy, nu-l mai cicăli pe Peter atâta. E 
neplăcut. Face şi el ce îi stă în putinţă. 

— Şi nu te răsti nici tu la Su, spuse Edmund. Cred că are 
dreptate. 

— Dumnezeule mare! Exclamă Bunilă. Dacă ne-am rătăcit 
venind încoace, cum credeţi c-o să putem găsi drumul 
înapoi? lar dacă-i vorba să ne întoarcem la Insulă şi s-o 
pornim din nou la drum - presupunând că putem - atunci 
mai bine renunţăm de la bun început. Miraz o să-l învingă 
pe Caspian până ajungem noi la el în ritmul ăsta. 

— Crezi c-ar trebui să mergem mai departe? Îl întrebă 
Lucy. 

— Nu sunt sigur că Regele Peter Magnificul s-a rătăcit, 
spuse Bunilă. De ce n-ar putea fi apa asta Repedea? 

— Pentru că Repedea nu e într-o prăpastie, spuse Peter, 
care de-abia îşi putea ascunde enervarea. 


— Maiestatea voastră spune că nu este într-o prăpastie, 
continuă Bunilă. Dar n-ar fi mai bine să spuneţi a fost? Aţi 
cunoscut aceste tărâmuri acum sute, poate mii de ani. Nue 
posibil să se fi schimbat? Poate că a avut loc o alunecare de 
teren care a dus la formarea defileului şi a prăpăstiilor. Sau 
poate a avut loc un cutremur. 

— Nu m-am gândit la asta, recunoscu Peter. 

— Şi oricum, continuă Bunilă, chiar dacă nu e Repedea, 
curge spre nord, deci se varsă în Marele Fluviu oricum. 
Cred că am trecut pe lângă el când am plecat din tabără, 
aşa că, dacă mergem de-a lungul apei, o să ajungem la 
Marele Fluviu. Poate nu ajungem aşa curând cum aţi 
crezut, dar nici n-o să facem mai mult decât dacă am fi 
mers pe unde am venit eu. 

— Bunilă, eşti nemaipomenit, îi spuse Peter. Haideţi să 
mergem! Coborâm pe aici în defileu. 

— Uitaţi-vă! Uitaţi-vă! Uitaţi-vă! Strigă Lucy. 

— Ce e? Unde? O întrebară toţi. 

— Leul, spuse Lucy. Aslan în persoană. Nu l-aţi văzut? 

Era total transfigurată, iar ochii îi străluceau. 

— Chiar?... Începu Peter. 

— Unde ţi s-a părut că l-ai văzut? O întrebă Susan. 

— Nu vorbi ca oamenii mari, spuse Lucy, bătând din picior. 
Nu mi s-a părut că l-am văzut. Chiar l-am văzut. 

— Unde, Lu? O întrebă Peter. 

— Acolo, între frasinii aceia de munte. Nu, pe partea asta a 
defileului. Era sus, nu în defileu, în direcţia opusă celei în 
care vrei tu să mergi. Şi voia să mergem acolo unde era el. 

— De unde ştii că asta voia? O întrebă Edmund. 

— A... Ştiu, pur şi simplu ştiu, spuse Lucy, am văzut pe faţa 
lui. 

Toţi ceilalţi se priviră tăcuţi şi nedumeriţi. 

— Se prea poate ca Maiestatea sa să fi văzut un leu, spuse 
Bunilă. Am auzit că sunt lei în aceste păduri. Dar nu e sigur 
că era un leu prietenos, din cei care cuvântă; nici ursul pe 
care l-am omorât nu era. 


— Nu fi prost, spuse Lucy. Crezi că nu-l recunosc pe Aslan? 

— Ar trebui să fie un leu destul de bătrân, continuă Bunilă, 
dacă e cel pe care l-aţi întâlnit când aţi mai fost aici. Şi chiar 
dacă ar fi acelaşi, să zicem, ce credeţi că l-ar fi împiedicat 
să se sălbăticească şi el şi să devină mut, ca atâţia alţii? 

Lucy se înroşi la faţă şi, dacă n-ar fi intervenit Peter, 
apucând-o de braţ, cred că s-ar fi repezit la Bunilă. 

— M.N. P nu înţelege. N-are cum. Bunilă, trebuie să ne 
crezi pe cuvânt că îl cunoaştem foarte bine pe Aslan. Adică 
ştim câte ceva despre el, vreau să spun. Şi nu mai vorbi aşa 
despre el niciodată. Pentru că, pe de o parte, aduce ghinion, 
iar pe de altă parte, fiindcă nu ai dreptate. Singura 
întrebare este dacă Aslan a fost acolo cu adevărat. 

— Dar ţi-am spus că a fost! Spuse Lucy, cu ochii plini de 
lacrimi. 

— Ştiu, Lu, dar noi nu l-am văzut, spuse Peter. 

— Nu ne rămâne decât să votăm, spuse Edmund. 

— Bine, fu de acord Peter. M.N. P, tu eşti cel mai mare. lu 
pentru ce votezi? Urcăm sau coborâm? 

— Coborâm, răspunse piticul. Eu nu ştiu nimic despre 
Aslan. Dar ştiu că, dacă o luăm la stânga şi urcăm prin 
defileu, s-ar putea să ne ia o zi până ce o să găsim un loc 
unde să-l putem traversa, în timp ce, dacă o luăm la dreapta 
şi coborâm, e sigur că ajungem la Marele Fluviu în câteva 
ore. Şi, dacă este vreun leu prin preajmă, prefer să merg 
departe de el, nu spre el. 

— Susan, tu ce crezi? 

— Nu te supăra, Lu, spuse Susan, dar şi eu cred că e mai 
bine să coborâm. Sunt frântă de oboseală. Haideţi să ieşim 
din pădurea asta nenorocită cât de repede putem. Eşti 
singura care l-a văzut. 

— Edmund? Întrebă Peter. 

— Vreau să vă reamintesc, spuse Edmund repede, roşind 
un pic, că acum un an - sau acum o mie de ani, când o fi 
fost, când am descoperit Namia, Lucy a fost prima care a 
descoperit-o şi niciunul dintre noi n-a crezut-o. lar eu am 


fost cel mai rău dintre toţi. Şi până la urmă s-a dovedit că a 
avut dreptate. N-ar fi corect ca de data asta s-o credem? Eu 
votez pentru urcat. 

— Oh, Ed, spuse Lucy, strângându-l de mână. 

— E rândul tău, Peter, spuse Susan şi sper... 

— Taci din gură şi lasă omul să se gândească, o întrerupse 
Peter. Aş prefera să nu votez. 

— Eşti Marele Rege, spuse Bunilă cu severitate în glas. 

— Coborâm, zise Peter după o lungă pauză. Ştiu că s-ar 
putea ca Lucy să aibă dreptate până la urmă, dar n-am ce 
face. Trebuie să aleg. 

Aşa că o luară la dreapta, de-a lungul apei. Lucy mergea în 
urma celorlaţi, plângând amarnic. 

Capitolul 10 

ASLAN SE ÎNTOARCE. 

Se dovedi că nu e chiar atât de uşor să mergi pe marginea 
unui defileu, cum crezuseră. Nici nu merseră mai mult de 
câţiva metri că dădură de păduri de brazi micuţii; încercară 
întâi să meargă printre ei, dar după vreo zece minute îşi 
dădură seama că în ritmul ăsta mergeau cam un kilometru 
într-o oră. Se întoarseră şi hotărâră să ocolească pădurile 
de brad. Ceea ce îi îndepărtă de drumul lor şi mai tare; 
ajunseră într-un loc de unde nu se mai puteau vedea 
stâncile şi unde nu se mai auzea zgomotul apei. Începură să 
se teamă că n-au să mai găsească fluviul deloc. Nimeni nu 
ştia cât e ceasul, dar era partea cea mai călduroasă a zilei. 

Când reugşiră sa se întoarcă pe marginea defileului 
(aproape un kilometru mai jos de locul de unde porniseră) 
văzură că aici stâncile erau mai joase şi mai erodate. 
Curând găsiră un drum pe care să coboare în defileu şi să 
meargă în continuare pe marginea apei. Dar mai întâi, se 
odihniră şi îşi potoliră setea. Nu mai vorbea nimeni despre 
micul-dejun, nici măcar despre masa de seară pe care le-o 
va oferi Caspian. 

Poate ar fi fost mai bine să nu se depărteze deloc de 
Repedea şi să n-o ia pe sus. Acum era sigur că nu merg 


încotro trebuie; iar de când trecuseră prin pădurea de 
brazi începuseră toţi să se teamă că se vor îndepărta prea 
tare de drumul bun şi că se vor rătăci. Era o pădure 
bătrână, fără nici un fel de cărărui, plină de tufişuri şi de 
copaci căzuţi care îţi făceau mersul anevoios. Dar nici 
defileul prin care curgea Repedea nu era un loc mai 
prielnic călătoriilor. Vreau să spun că nu era un loc prin 
care să poţi avansa uşor atunci când te grăbeşti. Altfel, era 
un loc minunat pentru un picnic într-o după-amiază. Găseai 
aici tot ce-ţi puteai dori pentru o asemenea ocazie; ape 
repezi, cascade argintii, ochiuri de apă adânci de culoarea 
chihlimbarului, stânci acoperite de muşchi şi maluri unde 
piciorul ţi se afunda până la gleznă în muşchiul adânc, fel 
de fel de ferigi, libelule frumoase ca nişte bijuterii, din când 
în când câte un şoim în zbor, ba chiar şi câte (Peter şi Bunilă 
chiar au văzut) un vultur. Dar, fireşte, ceea ce copiii şi 
piticul îşi doreau cel mai mult era să vadă Marele Fluviu, 
Beruna şi Movila lui Aslan. 

Pe măsură ce avansau, albia apei devenea tot mai abruptă. 
Pe alocuri, fură nevoiţi să se caţere pe stânci, o dată chiar 
pe o stâncă alunecoasă de pe care se vedeau prăpăstii 
întunecoase în care curgea bolborosind furios râul. 

Puteţi fi siguri că se uitau mereu la stâncile din partea 
stângă cu speranţa că vor zări un loc prin care să le poată 
traversa; dar stâncile rămâneau de neînvins. Ceea ce îi 
înnebunea, fiindcă ştiau toţi că, o dată ieşiţi din defileu în 
partea aceea, nu i-ar mai fi despărţit de Caspian decât o 
pantă domoală şi apoi un drum scurt. 

Băieţii şi piticul propuseră să se oprească şi să facă un foc, 
să poată pregăti carnea de urs. Dar Susan se opuse; le 
spuse că ea vrea doar „să meargă mai departe până ies din 
pădurea aceea nenorocită”. Lucy era mult prea obosită şi 
prea tristă ca să mai aibă vreo opinie despre ceva. Dar, cum 
oricum nu aveau de unde aduna lemne uscate, nici nu mai 
conta ce crede fiecare. Băieţii începură să se întrebe dacă 


gustul cărnii crude e chiar aşa groaznic cum auziseră. 
Bunilă îi asigură că e cu adevărat groaznic. 

Dacă ar fi plecat într-o asemenea călătorie, cu numai 
câteva zile în urmă, în Anglia, copiii ar fi fost, fireşte, răpuşi 
de oboseală. Dar cred că v-am mai spus că o dată ajunşi în 
Namia, erau altfel. Chiar şi Lucy era acum numai o treime o 
fetiţă care mergea pentru prima dată la internat şi două 
treimi Regina Lucy a Namiei. 

— În sfârşit! Exclamă Susan. 

— Ura! Strigă Peter. 

În faţă se vedea câmp deschis până la orizont şi, între 
acest câmp şi locul unde se aflau, curgea Marele Fluviu, ca 
o panglică lată, argintie. 

Copiii zăriră şi porţiunea mai largă, unde apa nu era aşa 
adâncă, Vadul de la Beruna, peste care era acum un pod 
mare, cu multe arcade. Iar dincolo de pod era un mic 
orăşel. 

— Dumnezeule! Exclamă Edmund. Bătălia de la Beruna a 
avut loc exact pe locul unde este acum oraşul de-acolo. 

Băieţii erau foarte veseli. Nu ai cum să nu te simţi mai 
puternic atunci când te uiţi la locul unde ai câştigat o 
bătălie glorioasă, ca să nu mai spunem şi un regat, cu sute 
de ani în urmă. Peter şi Edmund se aprinseră atât de tare 
vorbind despre bătălie încât uitară că-i dureau picioarele; 
nici cămăşile de zale nu li se mai păreau grele. Piticul părea 
şi el interesat. 

Mergeau mai repede acum. Drumul devenea tot mai uşor. 
Deşi în partea stângă mai erau încă stânci ascuţite, în 
dreapta terenul era tot mai jos. Curând, nu mai mergeau 
printr-un defileu, ci printr-o vale. Nu mai erau cascade şi 
pătrunseră din nou într-o pădure deasă. 

Apoi - dintr-o dată - vâj! Şi apoi un zgomot ca de 
ciocănitoare. Copiii se mai întrebau încă unde oare mai 
auziseră un zgomot asemănător (cu secole în urmă) şi de ce 
era atât de neplăcut, când Bunilă strigă: 

— Culcat! 


Şi o împinse pe Lucy cu forţa să se trântească în tufişurile 
de sub copaci. Peter, care fusese cu ochii pe sus, uitându-se 
după veveriţe, văzuse ce era: o săgeată nemiloasă se 
înfipsese în trunchiul unui copac, chiar deasupra capului 
său. În timp ce o trăgea pe Susan în jos, mai trecu o săgeată 
pe lângă umărul său şi se înfipse în pământ, lângă el. 

— Repede! Repede! Înapoi! Mergeţi târâş! Spuse Bunilă 
gâfâind. 

Se întoarseră şi o porniră pe burtă pe sub tufişurile pline 
de muşte care bâzâiau îngrozitor. Săgeţile vâjâiau din toate 
direcţiile. Una nimeri coiful lui Susan şi căzu. Se târâră mai 
repede. Erau uzi de transpiraţie. O luară apoi la fugă, 
ghemuiţi cât puteau ei de tare. Băieţii îşi luară săbiile în 
mână ca să nu se împiedice în ele. 

Erau frânţi: începură din nou să urce pe stânci, fugind 
înapoi de unde veniseră. Când îşi dădură seama că, orice-ar 
fi, nu mai pot fugi, se trântiră toţi în muşchiul umed, în 
spatele unui bolovan imens, gâfâind. Se mirară şi ei cât de 
sus erau iar. 

Ascultară cu urechile ciulite, dar nu auziră nimic; nu erau 
urmăriţi. 

— Asta-i bine, spuse Bunilă. Înseamnă că nu intră în 
pădure. Erau probabil nişte santinele. Dar asta înseamnă şi 
că Miraz are un avanpost undeva prin apropiere. Of, bine c- 
am scăpat! 

— Merit să-mi daţi una în cap că v-am adus pe drumul 
ăsta, spuse Peter. 

— Ba nu, Maiestate, spuse piticul. În primul rând, nu 
dumneavoastră, ci fratele Maiestăţii voastre, Regele 
Edmund, a fost primul care a propus s-o luăm pe lângă golf. 

— Mă tem că M.N. P are dreptate, spuse Edmund, care şi 
uitase de asta de când începuseră să aibă probleme. 

— În al doilea rând, continuă Bunilă, dacă am fi mers pe 
unde venisem eu, am fi ajuns drept la noul avanpost, 
aproape cu siguranţă. Sau, în orice caz, ne-ar fi fost la fel de 


greu să-l evităm. Cred că până la urmă n-a fost rău că am 
luat-o pe la golf. 

— Tot răul spre bine, spuse Susan. 

— Cam mult rău, zise Edmund. 

— Cred că acum trebuie s-o luăm din nou prin defileu, 
spuse Lucy. 

— Lu, eşti o eroină, zise Peter. Astăzi n-ai spus niciodată v- 
am spus eu... Acum ai fost pe-aproape, dar tot n-ai spus... 
Haideţi să mergem. 

— Şi, de cum ne vom afla în pădure, interveni Bunilă, 
indiferent cine ce-ar zice, eu mă pun pe făcut focul, ca să 
pregătesc cina. Dar mai întâi s-o luăm la picior de-aici. 

Nu mai e nevoie să vă spun cum au pornit-o iar prin 
defileu. Era un urcuş greu, dar, ciudat, se simțeau cu toţii 
mai veseli. Erau din nou plini de elan; iar cuvântul cină 
avusese un efect miraculos. 

Ajunseră în pădurea de brazi care le dăduse atâta bătaie 
de cap când era încă lumină şi se adăpostiră într-o vâlcea. 
Adunară cu greu lemne de foc; dar, după ce făcură focul şi 
începură să scoată din buzunare pachetele umede şi 
unsuroase de carne de urs, care ar fi fost foarte puţin 
apetisantă pentru cineva care stătuse în casă toată ziua, se 
simţiră cu mult mai bine. Piticul avu o idee grozavă. Înveliră 
fiecare măr (mai aveau câteva) în carne de urs - ca nişte 
găluşte cu mere făcute din carne în loc de aluat şi mult mai 
mari - după care înfipseră un băţ bine ascuţit în fiecare şi le 
puseră la prăjit. Zeama din mere pătrunse în carne, ca 
sosul de mere în friptura de porc la cuptor. Carnea unui urs 
care a mâncat alte animale nu e prea bună, spre deosebire 
de cea de urs care a mâncat mai mult miere şi fructe, care 
este excelentă. Cea pe care o aveau ei era din cea din urmă. 
Aşa că mâncară o masă pe cinste. În plus, nu avură nici vase 
de spălat; s-au culcat pe jos, privind fumul care ieşea din 
pipa lui Bunilă, şi-au întins picioarele ostenite şi au stat la 
poveşti. Erau toţi siguri că a doua zi au să reuşească să 
ajungă la Caspian şi că-l vor învinge pe Regele Miraz în 


numai câteva zile. Poate că nu era prea înţelept din partea 
lor să fie chiar atât de optimişti, dar asta era starea lor de 
spirit. 

Adormiră pe rând, unul câte unul, dar toţi foarte repede. 

Lucy se trezi din cel mai adânc somn, pe care vi-l puteţi 
imagina, cu sentimentul că şi-a auzit numele strigat de 
vocea care îi era cea mai dragă. La început, crezu că e 
vocea tatălui ei. Apoi i se păru că e al lui Peter. Nu avea chef 
să se scoale; nu fiindcă ar fi fost încă obosită - dimpotrivă, 
era odihnită şi nu mai simţea nici urmă de durere de oase - 
ci pentru că se simţea extrem de bine şi de fericită. Stătea 
cu ochii aţintiţi spre luna din Namia, care este mai mare 
decât aceea din lumea noastră şi la cerul înstelat, care se 
puteau vedea bine din locul unde se culcaseră. 

— Lucy, auzi din nou şi nu era nici vocea tatălui ei, nici a 
lui Peter. 

Se ridică în capul oaselor, tremurând de emoție, dar fără 
pic de teamă. Luna strălucea atât de puternic încât pădurea 
din jur era luminată aproape ca ziua; părea doar un pic mai 
sălbatică. În spatele ei se întindea pădurea de brazi; 
departe, în dreapta, se ridicau stâncile ascuţite din capătul 
celalalt al defileului; iar în faţă, o poiană înconjurată de 
copaci. Lucy privi atentă copacii de-acolo. 

„Hei, am impresia că se mişcă, îşi spuse în sinea ei. 
Umblă.” 

Inima începu să-i bată mai tare; se ridică şi se apropie de 
ei. Dinspre poiană venea un zgomot care semăna cu cel pe 
care-l fac copacii când bate tare vântul, deşi acum nu bătea 
deloc. Cu toate acestea, nu era un zgomot de copaci 
obişnuiţi. Lui Lucy i se păru că aude o melodie, dar nu putu 
să-şi dea seama ce melodie, cum nu putuse să desluşească 
nici vorbele copacilor care aproape că îi vorbiseră noaptea 
trecută. Dar putu cel puţin să-şi dea seama că este o 
melodie veselă; pe măsură ce se apropie de copaci, simţi 
cum picioarele ei încep să danseze. Văzu copacii mişcându- 
se, trecând unul pe lângă celălalt, ca într-un dans popular. 


„Şi cred, se gândi Lucy, că atunci când dansează, dansul 
lor e cu adevărat un dans popular.” 

Era deja foarte aproape de ei. 

Primul copac la care se uită i se păru, la început, cănu e 
copac, ci un om voinic cu barba aspră şi părul vâlvoi. Nu se 
sperie: mai văzuse asemenea lucruri şi altădată. Dar când 
se uită mai bine, văzu că e un simplu copac, care se mişcă. 
Fireşte, nu-ţi puteai da seama dacă are picioare ori 
rădăcini, pentru că, atunci când umblă, copacii nu calcă pe 
suprafaţa pământului; avansează prin pământ, aşa cum 
facem noi atunci când umblăm prin apă. La fel păţi cu 
fiecare copac la care se uită. O clipă, păreau să aibă formele 
prietenoase, frumoase şi mari pe care le aveau oamenii- 
copaci atunci când, datorită unei magii minunate, prindeau 
viaţă. Dar în clipa următoare, păreau toţi din nou copaci 
obişnuiţi. Numai că, atunci când păreau copaci obişnuiţi, 
aveau aerul că sunt oameni, nişte oameni ciudaţi, cu crengi 
şi frunze - şi se auzea încontinuu melodia aceea veselă şi 
foşnitoare. 

„Sunt aproape treji, îşi spuse Lucy.” 

Ea era cu siguranţă trează de-a binelea, mai trează decât 
poate fi cineva de obicei. 

O luă curajoasă printre ei, dansând şi ea în timp ce era 
nevoită să sară în toate părţile, ca să nu se ciocnească de 
aceşti parteneri imenşi de dans. Acum nu o mai interesau 
copacii atât de mult. Voia să ajungă dincolo de ei, acolo de 
unde o strigase vocea care îi era atât de dragă. 

Trecu repede printre ei (fără să-şi dea seama prea bine 
dacă fusese nevoită să dea crengile la o parte cu mâinile ori 
dacă se ţinuse de mână să formeze marele lanţ cu aceşti 
dansatori imenşi, care trebuia să se aplece ca să ajungă la 
ea) pentru că nu erau, de fapt, decât câţiva copaci care 
înconjurau o poiană. Reugşi să iasă dintre luminile şi 
umbrele lor mişcătoare. 

Zări un cerc acoperit de iarbă netedă ca aceea de pe 
peluza din faţa unei case, înconjurat de copaci întunecoşi 


care dansau în jurul lui. Iar apoi, ce fericire! Îl văzu pe EL, 
era acolo: Leul imens, strălucind alb în lumina lunii şi 
umbra lui, neagră şi mare. 

Dacă nu şi-ar fi mişcat coada, ai fi putut crede că e un leu 
din piatră, dar lui Lucy nu-i trecu aşa ceva prin cap. Nu se 
gândi nici o clipă dacă o fi un leu prietenos sau nu. Alergă 
spre el. Avea sentimentul că dacă pierde o singură clipă o 
să i se spargă inima în piept; într-o secundă fu lângă el; îl 
sărută, îşi trecu braţele în jurul gâtului lui şi-şi îngropă faţa 
în mătasea bogată a frumoasei lui coame. 

— Aslan, Aslan. Dragul meu Aslan, suspină Lucy. În sfârşit! 

Animalul se rostogoli pe o parte, iar Lucy căzu; acum 
stătea între labele lui din faţă. Leul se aplecă şi-i atinse 
vârful nasului cu limba. Simţi cum o învăluie respiraţia lui 
caldă, îşi ridică privirea spre faţa lui mare şi înţeleaptă. 

— Bun-venit, copila mea, spuse el. 

— Aslan, observă Lucy, eşti mai mare. 

— 'Ţi se pare, e din pricină că şi tu eşti mai mare, îi 
răspunse. 

— Deci nu eşti mai mare? 

— Nu. Dar cu fiecare an cu care creşti, o să ţi se pară că 
sunt mai mare. 

O vreme, se simţi atât de fericită încât nu spuse nimic. 
Vorbi, în schimb, Aslan. 

— Lucy, spuse el, nu putem sta aici prea mult. Ai multe de 
făcut şi aţi pierdut o groază de timp astăzi. 

— Da, ce păcat, nu-i aşa? Spuse Lucy. Eu te-am văzut. Dar 
n-au vrut să mă creadă. Sunt toţi atât de... 

De undeva din adâncul lui Aslan se auzi un mârâit slab. 

— Îmi pare rău, spuse Lucy, care învățase să-şi dea seama 
în ce dispoziţie se află leul. N-am vrut să-i vorbesc de rău pe 
ceilalţi. Dar, oricum, n-a fost vina mea, eşti de acord? 

Leul o privi drept în ochi. 

— Oh, Aslan, făcu Lucy, doar nu vrei să spui că a fost vina 
mea? Cum aş fi putut... Nu puteam să mă despart de ceilalţi 
şi să vin singură la tine, cum aş fi putut face asta? Nu te uita 


aşa la mine... Ei bine, poate aş fi putut. Da, ştiu, n-aş fi fost 
singură, aş fi fost cu tine. Dar ce-am fi câştigat? 

Aslan nu-i răspunse. 

— Vrei să spui, zise Lucy cu voce slabă, că, până la urmă, 
ar fi fost bine? Dar cum? Ie rog, Aslan! N-o să pot afla asta? 

— Să afli ce s-ar fi putut întâmpla, copila mea? Întrebă 
Aslan. Nu. Asta nu i se spune nimănui. 

— Of, Doamne! Făcu Lucy. 

— Dar toată lumea poate afla ce se va întâmpla, spuse 
Aslan. Ce-o să se întâmple dacă te duci acum la ceilalţi şi îi 
trezeşti, le spui că m-ai văzut iar şi că trebuie să vă sculaţi 
toţi imediat şi să veniţi cu mine? Nu există decăt un singur 
mod de a afla. 

— Vrei să spui că asta vrei să fac? Întrebă Lucy mirată. 

— Da, micuța mea, îi răspunse Aslan. 

— Şi-au să te vadă şi ceilalţi? Întrebă Lucy. 

— Cu siguranţă că nu de la început, răspunse Aslan. Mai 
târziu, poate. Depinde. 

— Bine, dar n-au să mă creadă, spuse Lucy. 

— N-are importanţă, zise Aslan. 

— Of, Doamne! Of, Doamne! Făcu Lucy. Şi eu care mă 
bucurasem atât de mult că te-am găsit iar! Credeam c-o să 
pot rămâne cu tine. Şi credeam c-ai să apari şi-ai să-i sperii 
pe toţi duşmanii, ca data trecută. lar acum totul va fi 
îngrozitor. 

— Ştiu că ţi-e greu, micuța mea, spuse Aslan. Dar nimic nu 
se întâmplă la fel de două ori. Ne-a fost greu tuturor în 
Namia până acum. 

Lucy îşi ascunse capul în coama lui. Dar probabil că era 
ceva magic în coamă, fiindcă simţi cum creşte în ea o forţă 
ca de leu. Se ridică repede. 

— Îmi pare rău, Aslan, spuse. Acum sunt gata. 

— Acum ai devenit leoaică, îi spuse Aslan. Namia întreagă 
se va întoarce la viaţă. Acum gata, nu mai avem timp de 
pierdut. 


Se ridică şi o porni maiestuos spre copacii mişcători 
printre care venise Lucy; iar ea merse cu el, punându-şi o 
mână tremurândă pe coama lui. Copacii se dădură la o 
parte ca să-i lase să treacă şi, timp de o clipă, căpătară cu 
toţii forme de om. Lucy zări zei şi zeițe ale pădurii, înalţi şi 
chipeşi, plecându-se în faţa Leului; în clipa următoare, 
deveniră iar copaci, dar continuară să se aplece, mişcându- 
şi grațios crengile şi trunchiul, încât totul părea un fel de 
dans. 

— Copila mea, spuse Aslan după ce trecură de copaci. Vă 
aştept aici. Du-te şi trezeşte-i pe ceilalţi şi spune-le să vină. 
Dacă nu vor, atunci cel puţin tu va trebui să vii cu mine, fie 
şi singură. 

E îngrozitor să fii obligat să trezeşti patru persoane, toate 
mai mari decât tine şi toate foarte obosite, să le spui ceva ce 
probabil n-au să creadă şi să-i pui să facă un lucru pe care 
cu siguranţă că nu vor vrea să-l facă. 

„Nu trebuie să mă gândesc, trebuie doar să fac ce am de 
făcut”, se gândi Lucy. 

Se duse mai întâi la Peter şi-l zgâlţăi. 

— Peter, îi şopti la ureche, trezeşte-te! Repede! A venit 
Aslan. Spune că trebuie să plecăm cu el imediat. 

— Sigur, Lu. Cum vrei tu, spuse Peter în mod neaşteptat. 

Asta îi dădu puţin curaj, numai că Peter se întoarse pe 
partea cealaltă şi adormi la loc. 

Încercă apoi să o trezeacă pe Susan, care se trezi cu 
adevărat, dar îi spuse cu vocea ei enervantă de om mare: 

— Ai visat, Lucy. Culcă-te la loc. 

Încercă apoi cu Edmund. Fu greu să-l trezească, dar până 
la urmă reuşi. Edmund se ridică în capul oaselor. 

— Ce-i? Mormăi. Ce spui? 

Îi spuse şi lui. Ce era cel mai rău era că, de fiecare dată 
când spunea ce avea de spus, părea tot mai puţin 
convingătore. 

— Aslan! Strigă Edmund. Ura! Unde? 


Lucy se întoarse spre locul unde îi aştepta Aslan, cu ochii 
aţintiţi spre ea. 

— Acolo, spuse, arătând spre el. 

— Unde? Mai întrebă o dată Edmund. 

— Acolo! Acolo! Nu vezi? În partea asta a copacilor. 

Edmund se uită atent o vreme, după care spuse: 

— Nu. Nu-i nimic acolo. Ţi se pare din pricina luminii lunii. 
Se mai întâmplă. Şi mie mi s-a părut că văd ceva timp de o 
clipă. E o şmecherie optică. 

— Dar eu îl văd tot timpul, spuse Lucy. Se uită drept la noi. 

— Atunci eu de ce nu-l văd? 

— Mi-a spus că s-ar putea să nu-l vedeţi. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Aşa a spus. 

— Of, fir-ar să fie, spuse Edmund. Ar fi tare bine dacă n-ai 
mai tot vedea fel de fel de lucruri. Dar cred că trebuie să-i 
trezim pe ceilalţi. 

Capitolul 11 

CHEMAREA LEULUI. 

După ce se treziră toţi, Lucy trebui să repete povestea 
pentru a patra oară. Liniştea care se lăsă după ce termină 
era cât se poate de descurajantă. 

— Eu nu văd nimic, spuse Peter după ce se uită cât putea 
el de atent. Tu vezi ceva, Susan? 

— Nu, bineînţeles că nu văd nimic, se răţoi ea. Fiindcă nu 
e nimic de văzut. A visat. Culcă-te şi dormi, Lucy. 

— Şi sper, zise Lucy cu vocea tremurândă, că o să veniţi 
toţi cu mine. Fiindcă... Fiindcă eu trebuie să merg cu el 
chiar dacă nu vine niciunul dintre voi. 

— Lucy, nu vorbi prostii, spuse Susan. Bineînţeles că nu 
poţi să pleci singură. Peter, n-o lăsa. Nu vezi că e 
neascultătoare? 

— Dacă trebuie să meargă neapărat, o să merg eu cu ea. 
Altădată a avut dreptate, zise Edmund. 

— Ştiu că a avut, spuse Peter. Poate a avut dreptate şi azi- 
dimineaţă. Şi e clar că nu a fost bine c-am luat-o prin 


defileu. Totuşi, la ora asta? Noaptea? Şi de ce nu-l putem 
vedea şi noi pe Aslan? Înainte îl puteam vedea toţi. El n-ar 
face aşa ceva. Tu ce spui, M.N.P? 

— Oh, eu nu spun nimic, răspunse piticul. Dacă mergeţi 
toţi, bineînţeles că merg şi eu cu voi; iar dacă vă despărțiți, 
eu rămân cu Marele Rege. E datoria mea faţă de el şi faţă 
de Regele Caspian. Dar, dacă vreţi să ştiţi ce cred eu, ei 
bine, eu, un biet pitic ca oricare altul, cred că nu avem prea 
multe şanse să găsim drumul pe întuneric dacă nu l-am 
putut găsi pe lumină. lar eu nu cred în lei magici care 
vorbesc, dar nu vorbesc, ori în lei prietenoşi care nu ne fac 
nici un bine şi nici în lei mari cât casa pe care nu-i vede 
nimeni. După părerea mea, toate astea sunt aiureli. 

— Bate cu laba în pământ să ne grăbim, spuse Lucy. 
Trebuie să mergem acum. Cel puţin, eu trebuie să merg. 

— N-ai nici un drept să ne obligi pe toţi să mergem. 
Suntem patru la unu şi eşti cea mai mică dintre noi, spuse 
Susan. 

— Termină! Urlă Edmund. Trebuie să mergem. Dacă nu 
mergem, n-o să putem fi liniştiţi. 

Dorea din tot sufletul s-o susţină pe Lucy, dar se enervase 
că nu poate dormi şi din pricina asta era aşa bosumflat. 

— Atunci, la drum, spuse Peter, trecându-şi încet braţul pe 
sub cureaua de la scut şi punându-şi coiful. În alte condiţii, 
i-ar fi spus o vorbă prietenoasă lui Lucy, care era sora lui 
favorită, fiindcă îşi dădea seama cât de amărâtă e şi ştia că 
tot ce se întâmplase nu fusese din pricina ei. Dar, cu toate 
acestea, era şi puţin enervat pe ea. 

Cea mai rea fu Susan. 

— Ce-ar fi să fac şi eu ca Lucy? Întrebă. Să spun că eu 
rămân aici chiar dacă voi toţi plecaţi. Ceea ce şi cred c-o să 
fac. 

— Ascultaţi-l pe Marele Rege, Maiestate, spuse Bunilă şi 
haideţi s-o luăm din loc. Dacă tot nu sunt lăsat să dorm, 
prefer să merg în loc să stau aici şi să vorbesc. 


În cele din urmă, porniră la drum. Lucy mergea prima, 
muşcându-şi buza şi abţinându-se cu greu să nu-i spună lui 
Susan ce-avea pe inimă. Dar uită de toate astea de îndată 
ce-l zări din nou pe Aslan. Acesta se întoarse şi porni şi el la 
drum, la treizeci de metri în faţa lor. Ceilalţi trebuia să se 
bazeze pe ce le spunea Lucy ca să ştie pe unde s-oia, 
pentru că nu numai că nu-l vedeau pe Aslan, dar nici nu-l 
puteau auzi. Ghearele lui mari ca de pisică nu făceau nici 
un zgomot pe iarbă. 

Îi duse undeva în dreapta copacilor mişcători - nu-şi putu 
da nimeni seama dacă aceştia mai dansau sau nu, fiindcă 
Lucy nu avea ochi decât pentru Aslan, iar ceilalţi se uitau la 
ea - apoi se apropiară de marginea defileului. 

„La naiba! Îşi spuse Bunilă în sinea lui. Sper că nebunia 
asta nu se va termina cu nişte căzături în lumina lunii şi cu 
câteva gâturi frânte.” 

Aslan merse mult timp de-a lungul marginii prăpastiei. 
Ajunseră apoi într-un loc unde creşteau nişte copăcei chiar 
pe margine. Aslan se întoarse şi dispăru printre ei. Lui Lucy 
i se tăie respiraţia, fiindcă i se păru că a căzut de pe stâncă. 
Dar nu avea timp să se oprească şi să se gândească la asta, 
trebuia să nu-l piardă din ochi. Grăbi pasul şi ajunse şi ea 
imediat printre copaci. Se uită în jos; văzu o cărare îngustă 
şi abruptă care cobora pieziş, printre stânci, în defileu şi pe 
care mergea Aslan. Lucy o privi cu ochii plini de fericire, 
bătu din palme şi cobori după el. Din spate, auzi vocile 
celorlaţi strigând: 

— Hei, Lucy, fii atentă, pentru numele lui Dumnezeu! Eşti 
chiar pe margine, întoarce-te! 

Apoi, o clipă mai târziu, auzi vocea lui Edmund: 

— Are dreptate, este un drum pe care putem cobori. 

Pe la jumătatea coborâşului, Edmund o ajunse din urmă. 

— Ia te uită! Exclamă. Ce e umbra aia care merge în faţa 
noastră? 

— E umbra lui, îi răspunse Lucy. 


— Cred că ai dreptate, Lu, spuse Edmund. Nu înţeleg cum 
n-am văzut mai înainte. Da' el unde e? 

— Acolo unde-i e umbra, bineînţeles. Nu-l vezi? 

— Am avut impresia că-l văd, doar un moment. Te 
păcăleşte lumina. 

— Tot înainte, Rege Edmund, tot înainte, se auzi de sus din 
spate glasul lui Bunilă. 

De undeva de şi mai departe, de sus de pe margine, se 
auzi vocea lui Peter: 

— Hai, Susan, curaj. Dă-mi mâna. Şi un bebeluş ar putea 
cobori pe aici. Şi nu te mai văicări atâta. 

Câteva minute mai târziu erau jos şi puteau auzi zgomotul 
apei. Păşind cu grijă, ca o pisică, Aslan traversă râul, 
mergând din piatră în piatră. Când ajunse la mijloc, se opri 
să bea apă, apoi îşi întoarse capul, pe care şiroia apa, spre 
ei. De data asta, Edmund îl văzu. 

— Oh, Aslan! Strigă, fugind spre el. 

Dar Leul se întoarse şi o porni pe panta de pe celălalt mal 
al Repedei. 

— Peter! Peter! Ai văzut? Îl întrebă Edmund. 

— Am văzut ceva, spuse Peter, dar e greu de spus la 
lumina asta. Mergem mai departe şi de trei ori „ura” pentru 
Lucy. Acum nici nu mai sunt aşa de obosit. 

Aslan îi călăuzi spre stânga, în sus, prin defileu. Era o 
călătorie ciudată, de parcă ar fi fost un vis, apa 
tumultuoasă, iarba umedă şi cenuşie, stâncile scânteinde de 
care se apropiau, şi, în faţa lor, Animalul glorios, păşind în 
linişte. Numai Susan şi piticul nu-l puteau vedea. 

Curând, ajunseră la altă cărare abruptă, care urca pe 
peretele unei prăpăstii. Aici stâncile erau şi mai înalte decât 
cele de pe care coborâseră, iar drumul era lung, greu şi în 
zigzag. Din fericire, luna strălucea chiar deasupra defileului 
astfel încât lumina stâncile de pe ambele părţi. 

Lucy aproape că rămase fără suflare când văzu că 
picioarele din spate şi coada lui Aslan dispar dincolo de 
margine; dar, cu un ultim efort, se caţără în urma lui şi 


ajunse, cu răsuflarea tăiată şi cu picioarele tremurânde pe 
dealul pe care voiau să ajungă de când plecaseră din golf. 
Urcuşul era lung şi domol (cu iarbă, tufişuri şi câteva pietre 
mari care străluceau albe în lumina lunii) şi se pierdea într- 
un pâlc de copaci, undeva la o jumătate de kilometru 
depărtare. Lucy recunoscu dealul. Era dealul pe care se 
afla Masa de Piatră. 

Cu zalele zăngănind, ceilalţi urcau în urma ei. Aslan 
mergea în continuare în faţă. 

— Lucy! O strigă Susan aproape în şoaptă. 

— Ce e? Întrebă ea. 

— Acum îl văd şi eu. lartă-mă! 

— Nu-i nimic. 

— Dar am fost cu mult mai rea decât crezi. Eu chiar am 
crezut că a fost el, ieri adică. Atunci când ne-a avertizat să 
nu coborâm prin pădurea de brazi. Şi am crezut că venise şi 
azi-noapte, când ne-ai trezit. Undeva în adâncul sufletului. 
Sau aş fi putut crede, dacă aş fi vrut. Dar eu nu voiam decât 
să ieşim din pădure şi... Of, nu ştiu. Şi acum, ce-o să-i spun? 

— Poate că n-o să fie nevoie să-i spui mare lucru, sugeră 
Lucy. 

Ajunseră curând la copaci, iar printre ei copiii zăriră 
Movila cea mare, Movila lui Aslan, care fusese ridicată 
deasupra Mesei după plecarea lor. 

— Ai noştri nu sunt destul de vigilenţi, mormăi Bunilă. Ar fi 
trebuit să ne vadă până acum... 

— Pst! Făcură ceilalţi patru. 

Aslan se oprise şi se întorsese spre ei; arăta atât de 
maiestuos încât copiii se simţiră cuprinşi de câtă bucurie 
poţi fi cuprins atunci când ţi-e teamă şi de câtă teamă poţi fi 
cuprins când eşti bucuros. Băieţii păşiră în faţă. Lucy le făcu 
loc. Susan şi piticul rămaseră în spate. 

— Oh, Aslan, spuse Regele Peter îngenunchind şi punându- 
şi gheara grea a leului pe obraz, îmi pare atât de bine! Şi- 
mi pare atât de rău! l-am condus greşit de când am pornit 
la drum, dar mai ales ieri dimineaţă. 


— Dragul meu fiu, spuse Aslan. 

Apoi se întoarse spre Edmund. 

— Bravo, îi spuse. 

Apoi, după o pauză îngrozitoare, spuse cu glas 
pătrunzător: 

— Susan! 

Susan nu răspunse nimic, dar celorlalţi li se păru că 
plânge. 

— Te-ai lăsat condusă de teamă, copila mea, spuse Aslan. 
Hai, vino să suflu asupra ta. Uită-ţi teama. Acum eşti din 
nou curajoasă? 

— Un pic, Aslan, răspunse Susan. 

— Şi acum, spuse Aslan cu o voce mult mai puternică, 
lovindu-şi trupul cu coada, unde este piticul ăla mic, 
spadasinul şi arcaşul ăla renumit care nu crede în lei? Vino 
aici, fiu al Pământului, vino AICI! 

Ultimul cuvânt fu un adevărat urlet. 

— Mamă! Exclamă Bunilă mai mult în şoaptă şi cu sufletul 
la gură. 

Copiii, care îl cunoşteau pe Aslan destul de bine ca să-şi 
dea seama că de fapt îl place foarte mult de pitic, erau 
liniştiţi; dar pentru Bunilă, care nu mai văzuse nici un leu 
niciodată şi nici vorbă să-l fi văzut pe leul ăsta înainte, totul 
părea diferit. Făcu singurul lucru inteligent pe care îl putea 
face şi anume, în loc să ţâşnească spre Aslan, o porni spre el 
încet, clătinându-se. 

Aslan se repezi spre el. Aţi văzut vreodată un pisoi mic-mic 
purtat de mama lui în gură? Cam asta aţi fi putut vedea şi 
acum. Piticul, adunat grămadă, atârna din gura lui Aslan. 
Leul îl scutură o dată de-i zăngăni toată armura, de parc-ar 
fi fost uneltele unui spoitor de cazane. După care, piticul 
zbură în aer. Se afla în siguranţă de parcă ar fi fost în pat, 
numai că el nu avea acest sentiment. Când se apropie de 
pământ, ghearele mari şi catifelate îl prinseră cu blândeţe, 
ca braţele unei marne, şi-l puseră (în picioare) pe pământ. 

— Fiu al Pământului, vrei să fim prieteni? Îl întrebă Aslan. 


— D... d... da, gâfâi piticul, care nu-şi recăpătase încă 
suflul. 

— Acum, spuse Aslan, apune luna. Uitaţi-vă în spatele 
vostru: se crapă de ziuă. N-avem timp de pierdut. Voi trei, 
fiii lui Adam şi tu, fiu al Pământului, duceţi-vă repede la 
Movilă şi vedeţi ce se poate face acolo. 

Piticul era încă fără glas şi niciunul dintre băieţi nu 
îndrăzniră să întrebe dacă Aslan vine şi el cu ei. Îşi luară 
sabia în mână, salutară, se întoarseră şi dispărură în lumina 
răsăritului. Lucy observă că nu era nici urmă de oboseală 
pe chipurile lor: şi Regele Peter şi Regele Edmund arătau 
mai degrabă bărbaţi, nu băieţei. 

Fetele, rămase lângă Aslan, se uitară după ei până când 
nu-i mai putură vedea. Lumina se schimba acum. La răsărit, 
Aravir, luceafărul din Namia, strălucea ca o lună micuță. 
Aslan, care părea mai mare ca oricând, îşi ridică încet 
capul, îşi scutură coama şi scoase un răget. 

Sunetul, la început adânc şi vibrant, ca al unei orgi care 
începe încet, deveni mai puternic, apoi şi mai puternic, 
până când începură să se cutremure şi pământul şi aerul. 
Se ridică de pe deal şi pluti deasupra întregii Namii. În 
tabăra lui Miraz se trezi toată lumea, se priviră palizi unii 
pe alţii şi îşi luară armele în mână. Puțin mai încolo, în 
Marele Fluviu, unde apa era acum rece ca gheaţa, se 
ridicară din ape capetele şi umerii nimfelor, la fel şi capul 
bărbos al zeului fluviului. Dincolo de fluviu, în toate câmpiile 
şi pădurile, ieşiră din vizuini urechile ciulite ale iepurilor, 
păsările îşi ridicară capetele somnoroase de sub aripi, 
bufniţele începură să ţipe, vulpile să latre, aricii să mârâie, 
iar copacii să se legene. În oraşe şi sate, mamele îşi 
strânseră copilaşii la piept, cu ochii îngroziţi, câinii 
schelălăiră, iar bărbaţii începură să bâjbâie ca să aprindă 
lumina. Departe, la hotarul din nord, uriaşii din munţi 
încercară să vadă ce se întâmplă dincolo de porţile 
întunecoase ale castelelor lor. 


Lucy şi Susan văzură cum ceva întunecos vine spre ele din 
toate direcţiile, de peste dealuri. La început li se păru că eo 
ceaţă întunecoasă care se întinde deasupra pământului, 
apoi că sunt valurile unei mări negre pe timp de furtună ce 
se ridică mai mult, tot mai mult, iar în cele din urmă îşi 
dădură seama că erau de fapt păduri mişcătoare. Avură 
senzaţia că toţi copacii de pe pământ veneau alergând spre 
Aslan. Dar, cu cât se apropiau mai tare, arătau tot mai puţin 
a copaci; când se adunară cu toţii în jurul lui Lucy, făcând 
plecăciuni şi unduindu-şi braţele în faţa lui Aslan, fetiţa îşi 
dădu seama că arată a oameni. Fete-mesteceni cu chipuri 
palide îşi plecau capetele, femei-sălcii cu feţe gânditoare îşi 
dădeau părul pe spate ca să-l poată vedea pe Aslan, fagii cu 
aer regesc îl adorau, bărbaţi-stejari cu ramuri încâlcite, 
ulmi melancolici şi slabi, tufişuri cu părul zbărlit (negricioşi, 
cu soţii împodobite cu bobiţe colorate) şi scoruşi veseli, toţi 
se aplecau şi se ridicau la loc, strigând numele lui Aslan cu 
glasurile lor de tot felul, răguşite, ascuţite ori domoale. 

Mulțimea care dansa acum în jurul lui Aslan (fiindcă şi de 
data asta totul devenise un dans) creştea atât de repede, 
încât Lucy nu mai înţelegea nimic. Nu-şi putea da seama de 
unde apăruseră câţiva oameni care, în clipa urmă-toare, 
dănţuiau şi ei printre copaci. Unul era un tânăr, îmbrăcat în 
piele de cerb, cu o coroană din frunze de viţă în părul 
cârlionţat. Ai fi zis că e prea frumos să fie băiat, dacă n-ar fi 
avut un aer atât de sălbatic. Privindu-l, aveai senzaţia, cum 
spuse Edmund câteva zile după aceea, „că e un tip care e în 
stare de orice, absolut de orice.” Avea o mulţime de nume: 
Bromios, Bassareus şi Straşnicul erau numai trei dintre ele. 
Îl însoțeau o mulţime de fete, la fel de sălbatice ca şi el. Era 
chiar şi cineva călare pe un măgar. Toată lumea râdea şi 
striga: 

— Euan, euan, eu-oi-oi-oi! 

— Aslan, ce fac, se joacă? Întrebă tinărul. 

Se pare că asta şi făceau. Dar fiecare credea că joacă 
altceva. Ar fi putut fi leapşa, dar Lucy nu putu să-şi dea 


seama cine trebuia să-i prindă pe ceilalţi. Părea mai 
degrabă baba-oarba, numai că toţi se purtau de parcă ar fi 
fost legaţi la ochi. Ceea ce complică lucrurile şi mai tare fu 
faptul că omul care venise călare pe măgar şi care era 
bătrân şi enorm de gras, începu să strige: 

— Gustări! Poftiţi la gustări! 

În timp ce striga, se prăvăli de pe măgar, îl ajutară ceilalţi 
să încalece la loc, în vreme ce măgarul, crezând că se află la 
Circ, încerca să meargă pe picioarele din spate. Apăreau tot 
mai multe frunze de viță-de-vie peste tot. Curând, frunzele 
deveniră viţe care se întindeau peste tot, chiar şi pe 
picioarele şi în jurul gâtului celor trei oameni. Lucy îşi ridică 
mâinile ca să-şi dea părul pe spate şi descoperi că are viţă- 
de-vie în loc de păr. Pe măgar îl acoperise viţa cu totul. 
Coada îi era încurcată printre frunze şi nu se mai zărea 
decât ceva negru care i se mişca între urechi. Lucy se uită 
mai bine şi văzu că e un ciorchine de struguri. După care fu 
acoperit de ciorchini aproape în întregime. 

— Gustări! Gustări! Zbiera bătrânul. 

Începură cu toţii să mănânce. Nu ştiu ce sere or fi pe la 
voi, dar sunt sigur că n-aţi mâncat niciodată asemenea 
struguri. Erau nişte struguri cu adevărat buni, tari şi 
lucioşi, dar, când îi băgai în gură, erau dulci şi răcoritori; 
fetele nu mai mâncaseră niciodată pe săturate ceva atât de 
bun. Erau cu mult mai mulţi struguri decât şi-ar fi putut 
dori cineva vreodată şi nimeni nu mânca elegant. Vedeai 
numai degete lipicioase şi murdare şi, deşi toată lumea avea 
gura plină, râdeau sau strigau întruna „Euan, euan, eu-oi- 
oi-oi”. La un moment dat, toţi îşi dădură seama că jocul 
(oricare ar fi fost acesta) şi ospăţul trebuia să se încheie. Se 
aşezară cu toţii pe jos, cu răsuflarea tăiată şi cu feţele 
întoarse spre Aslan, ca să audă ce are să le spună. 

În chiar acea clipă, soarele se ridică pe cer, iar Lucy îşi 
aminti ceva şi-i şopti lui Susan: 

— Hei, Su, ştiu cine sunt ăştia. 

— Cine? 


— Băiatul cu chip sălbatic e Bacchus, iar bătrânul de pe 
măgar este Silenus. Nu mai ţii minte că ne-a povestit 
domnul lumnus despre ei, acum mult timp? 

— Ba da, sigur că da. Dar, Lu... 

— Ce e? 

— Nu m-aş fi simţit prea în siguranţă cu Bacchus şi toate 
fetele lui nebunatice dacă ne-am fi întâlnit cu ei când eram 
fără Aslan. 

— Cred şi eu, spuse Lucy. 

Capitolul 12 

VRĂJITORIE ŞI RĂZBUNARE. 

Între timp, Bunilă şi cei doi băieţi ajunseră la arcada de 
piatră pe unde se intra în Movilă; doi bursuci care erau 
santinele (Edmund nu le putu desluşi în întuneric decât 
petele albe de pe obraji) săriră la ei arătându-şi colții: 

— Cine-i acolo? 

— Bunilă, spuse piticul, îl aduc pe Marele Rege al Namiei 
din trecutul îndepărtat. 

Bursucii atinseră mâinile băieţilor cu vârful botului. 

— În sfârşit! Spuseră, în sfârşit! 

— Daţi-ne o torţă, prieteni, le ceru Bunilă. 

Bursucii găsiră una chiar la intrare, Peter o prinse şi i-o 
dădu lui Bunilă. 

— Ar fi mai bine să meargă M. N. P Înainte, spuse. Noi nu 
cunoaştem locul. 

Bunilă luă torţa şi porni prin tunelul întunecos. Era un loc 
rece, cufundat în beznă şi cu miros de mucegai; era plin de 
pânze de păianjen şi, din când în când, se mai zărea câte un 
liliac în lumina torţei. Băieţii, care stătuseră mai mult afară, 
în aer liber, din dimineaţa de la gară, aveau senzaţia că 
intră într-o închisoare. 

— Peter, şopti Edmund, tu vezi desenele de pe pereţi? Nu 
par să fie din vremuri de demult? Cu toate acestea, noi 
suntem şi mai de demult. Când eram noi aici, nu fuseseră 
făcute încă. 


— Aşa e, spuse Peter. Asta te pune pe gânduri. Piticul 
merse tot înainte, o luă la dreapta şi apoi la stânga, cobori 
câteva trepte şi apoi o apucă din nou la stânga, în cele din 
urmă, zăriră lumină undeva în faţă - o lumină care venea de 
sub o uşă. Pentru prima dată auziră voci; ajunseseră la uşa 
camerei din mijlocul Movilei. Vocile din încăpere erau 
furioase. Cineva vorbea atât de tare încât nici nu-i auziră pe 
băieţi şi pe pitic apropiindu-se. 

— Nu-mi place, îi şopti Bunilă lui Peter. Să stăm să 
ascultăm o clipă. 

Rămaseră nemişcaţi în faţa uşii. 

— Ştii foarte bine de ce n-am putut sufla în corn la 
răsăritul soarelui, spuse una dintre voci. 

— Ăsta e Regele, şopti Bunilă. 

— Ai uitat că Miraz ne-a atacat aproape înainte ca Bunilă 
să plece şi că am fost nevoiţi să luptăm timp de trei ceasuri 
şi mai bine? Am suflat când am avut o clipă de răgaz. 

— Aşa ceva nu se poate uita, se auzi vocea furioasă, fiindcă 
piticii mei au dus greul luptei şi au murit unul din cinci. 

— Ăsta-i Sfrederic, şopti Bunilă. 

— Ruşine, piticule, se auzi un glas mai gros. 

— Mâncă-trufe, spuse Bunilă. 

— "Toţi am luptat la fel de mult ca piticii, dar nimeni nu a 
luptat mai mult ca Regele. 

— Din partea mea, poţi să spui ce vrei, îi răspunse 
Sfrederic. Dar, fie că a suflat prea târziu în corn, fie că nu e 
magic, oricum nu am primit nici un fel de ajutor. Tu, marele 
învăţat, nemaipomenitul magician, tu care le ştii pe toate, 
tot ne mai spui să ne punem speranţele în Aslan şi în Regele 
Peter şi în toţi ceilalţi? 

— Trebuie să recunosc - asta nu pot nega - că sunt 
dezamăgit de rezultatele acestei operaţiuni, i se răspunse. 

— Probabil că e doctorul Cornelius, şopti Bunilă. 

— Ca s-o spunem pe şleau, zise Sfrederic, tot ce-ai promis 
s-a dus pe apa sâmbetei. Aşa că stai de-o parte şi lasă-i pe 
alţii să-şi vadă de treabă. De-asta... 


— Vom primi ajutor, spuse Mâncă-trufe. Eu cred în 
continuare în Aslan. Ai răbdare, cum avem noi, animalele. 
Vom primi ajutor. S-ar putea ca acesta să fie chiar acum la 
uşă. 

— Pfui! Făcu Sfrederic. Dac-ar fi după voi, bursucii, ar 
trebui să aşteptăm până când o face plopul pere şi răchita 
micşunele. Ascultaţi-mă pe mine. Nu mai putem aştepta. 
Mâncarea e pe terminate; în fiecare luptă pierdem mai 
mulţi oameni decât ne putem permite; oştenii noştri fug. 

— Şi ştii de ce? Îl întrebă Mâncă-trufe. Îţi spun eu de ce. 
Fiindcă s-a zvonit printre ei că i-am chemat pe Regii de 
odinioară, iar aceştia nu au venit. Ultimele cuvinte pe care 
le-a spus Bunilă înainte de a pleca (aproape sigur, ca să-şi 
afle moartea) au fost: „Dacă suflaţi în corn, să nu le spuneţi 
oştenilor de ce aţi suflat sau ce speranţe aveţi.” Numai că în 
seara aceea aflaseră deja toţi. 

— Mai bine ţi-ai vâri botul într-un cuib de viespi, 
bursucule, decât să insinuezi că eu sunt cel care a 
împrăştiat zvonul, spuse Sfrederic. Retrage-ţi cuvintele 
sau... 

— Gata, terminaţi amândoi! Interveni Regele Caspian. 
Vreau să aflu ce propune Sfrederic să facem. Dar, înainte 
de asta, vreau să ştiu cine sunt cei doi străini pe care i-a 
adus la sfatul nostru şi care stau acolo cu urechile ciulite, 
fără să scoată o vorbă. 

— Sunt prietenii mei, răspunse Sfrederic. Tu ce drept ai să 
te afli aici în afară de faptul că eşti prietenul lui Bunilă sau 
al bursucului? Şi ce drept are bătrânul ăla ramolit îmbrăcat 
în negru să fie aici în afară de faptul că ţi-e prieten? De ce 
trebuie să fiu eu singurul care nu are dreptul să-şi aducă 
aici prietenii? 

— Maiestatea sa este Regele căruia i-ai jurat credinţă, îi 
spuse Mâncă-trufe cu severitate în glas. 

— Astea sunt reguli pentru curtea regală, îl repezi 
Sfrederic. În gaura asta putem vorbi pe şleau. Ştii foarte 
bine - şi ştie şi băiatul ăsta 'Telmarinian - că n-o să fie regele 


nimănui, nicăieri, dacă nu reuşim să-l scoatem din capcana 
în care este prins. 

— Dar poate prietenii tăi vor să spună şi ei ceva, spuse 
Cornelius. Voi cei de acolo, cine sunteţi? 

— Preavenerabile doctore, se auzi un glas subţirel şi 
plângăcios de femeie. Sunt o biată femeie bătrână, dacă nu 
vă e cu supărare, şi-i sunt recunoscătoare acestui 
preavenerabil pitic pentru prietenia pe care mi-o arată. 
Maiestatea sa, binecuvântat fie-i numele, nu are motive să 
se teamă de o bătrână care suferă de reumatism şi care e 
săracă lipită pământului. Mă pricep puţin - nu ca 
dumneavoastră, doctore - la unele vrăji şi farmece pe care 
aş fi bucuroasă să le folosesc împotriva duşmanilor noştri 
dacă sunteţi cu toţii de acord. Fiindcă-i urăsc. Oh, cum îi 
mai urăsc! Nimeni nu-i urăşte mai mult ca mine. 

— Foarte interesant şi... Ăăă... Bine, spuse doctorul 
Cornelius. Acum cred că am înţeles ce sunteţi, doamnă. 
Poate se prezintă şi celălalt prieten? 

Îi răspunse o voce neplăcută; lui Peter i se făcu pielea ca 
de găină. 

— Eu sunt foamea. Sunt setea. Dacă mugşc din ceva, nu-i 
mai dau drumul până la moarte, iar după moarte trebuie să 
taie bucata din corpul duşmanului pe care am apucat să o 
mMuşc şi s-o îngroape cu mine. Pot să postesc o sută de ani 
fără să mor. Pot să stau o sută de nopţi pe gheaţă fără să 
îngheţ. Pot să beau un fluviu de sânge fără să pocnesc. 
Arătaţi-mi-i pe duşmanii voştri. 

— Şi vrei să ne spui care este planul tău în faţa acestor doi 
prieteni? Îl întrebă Caspian. 

— Da, îi răspunse Sfrederic. Fiindcă nu-l pot pune în 
practică fără ajutorul lor. 

Timp de vreo două minute băieţii şi Bunilă îi auziră pe 
Caspian şi pe prietenii săi vorbind în şoaptă, dar nu-şi 
putură da seama ce spun. Apoi îl auziră pe Caspian 
spunând cu voce tare: 

— Bine, Sfrederic, să-ţi auzim planul. 


Urmă o pauză atât de lungă că băieţii începură să se 
întrebe dacă piticul o să mai înceapă vreodată; când 
deschise gura, vorbi cu glas încet, de parcă nu i-ar fi plăcut 
nici lui ce avea să spună. 

— E clar, mormăi el, că niciunul dintre noi nu ştie adevărul 
despre vremurile de odinioară din Namia. Bunilă nu credea 
în niciuna din poveşti. Eu am fost de acord să le verificăm. 
Am încercat întâi cornul şi n-a ieşit nimic. Dacă au existat 
vreodată Regele Peter Magnificul, Regina Susan, Regele 
Edmund şi Regina Lucy, atunci sau nu ne-a auzit niciunul 
dintre ei sau nu pot veni, sau ne sunt duşmani. 

— Sau sunt pe drum, adăugă Mâncă-trufe. 

— N-ai decât să repeţi asta până când o să fim cu toţii 
mâncare pentru câinii lui Miraz. Cum spuneam, am încercat 
o verigă din lanţul vechilor legende, dar nu ne-a ajutat cu 
nimic. Bun. Numai că, dacă ţi se rupe spada, lupţi cu 
pumnalul, în poveşti apar şi alte forţe, nu numai vechii regi 
şi regine. Ce-aţi spune dacă le-am chema pe acestea în 
ajutor? 

— Pe Aslan, vrei să spui, zise Mâncă-trufe. E totuna dacă-l 
chemăm pe el sau pe vechii Regi. Erau supuşii lui. Dacă nu-i 
trimite pe ei (deşi n-am nici o îndoială că-i va trimite), crezi 
c-o să vină el însuşi? 

— Nu. Tocmai asta e, spuse Sfrederic. Aslan şi Regii sunt 
totuna. Aslan sau a murit, sau nu este de partea noastră. 
Sau ceva mai puternic decât el nu-l lasă să vină. Şi chiar 
dacă ar veni, de unde ştim noi că este de partea noastră? 
Se pare că nu a fost întotdeauna prea bun cu piticii. Nici 
măcar cu toţi urşii, întrebaţi-i pe lupi. Şi, la urma urmei, n-a 
fost în Namia decât o singură dată din câte ştiu eu şi n-a 
stat prea mult. Nu-l mai puneţi la socoteală. Eu mă 
gândeam la altcineva. 

Nu-i răspunse nimeni şi, preţ de câteva minute, se lăsă o 
asemenea linişte încât Edmund îl putu auzi pe bursuc cum 
respiră. 

— La cine te gândeşti? Întrebă Caspian în cele din urmă. 


— La o forţă mai puternică decât Aslan, care a ţinut Namia 
sub vrajă ani şi ani, dacă poveştile spun adevărul. 

— Vrăjitoarea Albă! Strigară cele trei voci în acelaşi timp 
şi, după zgomotul care se auzi, Peter bănui că Regele şi 
prietenii lui săriseră în picioare. 

— Da, spuse Sfrederic rar şi hotărât, mă gândesc la 
Vrăjitoare. Staţi jos. Nu vă speriaţi la auzul unui nume, ca 
nişte copii. Avem nevoie de putere; şi avem nevoie de o 
putere care să fie de partea noastră. Cât despre putere, nu 
spun poveştile că Vrăjitoarea l-a învins pe Aslan, l-a legat 
fedeleş şi l-a ucis chiar pe piatra aceea de colo, din spatele 
luminii? 

— Dar mai spun şi că a înviat, adăugă bursucul cu glas 
tăios. 

— Da, aşa spun, răspunse Sfrederic, dar poate că ai 
observat că nu ştim prea multe despre ceea ce-a făcut Aslan 
după ce-a înviat. Pur şi simplu dispare din poveste. Cum îţi 
explici asta, dacă a înviat cu adevărat? Nu e mult mai 
probabil că nu a înviat şi că poveştile nu mai vorbesc despre 
el pentru că nu mai este nimic de spus despre el? 

— I-a numit pe Regi şi pe Regine, spuse Caspian. 

— Un rege care câştigă o mare bătălie se poate proclama 
rege şi singur, fără ajutorul unui leu, zise Sfrederic. 

Se auzi un mormăit fioros, probabil al lui Mâncă-trufe. 

— Şi, oricum, continuă Sfrederic, ce s-a ales de regii ăştia 
şi de domnia lor? Au dispărut şi ei. Altfel stau însă lucrurile 
cu Vrâjitoarea. Poveştile spun că a domnit o sută de ani: o 
sută de ani de iarnă. Asta da putere, dacă nu vă supăraţi. E 
ceva care a existat. 

— Dar, Dumnezeule mare! Făcu Regele. Nu ni s-a spus 
întotdeauna că ea era cel mai groaznic duşman? Nu a fost 
un tiran de zece ori mai rău decât Miraz? 

— Poate, spuse Sfrederic cu indiferenţă. Poate o fi fost rea 
cu voi, oamenii, dacă existau oameni pe vremea aceea. 
Poate că a fost rea cu unele animale. I-a alungat pe castori, 
aş putea spune; oricum, nu mai există niciunul în Namia. 


Dar cu noi piticii s-a purtat bine. Eu sunt pitic şi îmi apăr 
neamul. Nouă nu ne e teamă de Vrâjitoare. 

— Bine, dar te-ai aliat cu noi, îi aminti Mâncă-trufe. 

— Da şi cu mult bine ne-am ales până acum, se răsti 
Sfrederic. Cine este trimis în toate misiunile periculoase? 
Piticii. Cine rămâne fără mâncare când scad porţiile? Piticii. 
Cine...? 

— Minţi! Astea sunt minciuni! Îl întrerupse bursucul. 

— Aşa că, zise Sfrederic, care acum striga de-a dreptul, 
dacă nu-mi puteţi ajuta oamenii, o să mă duc la cineva care 
poate să-i ajute. 

— E trădare pe faţă, piticule? Îl întrebă Regele. 

— Pune-ţi sabia înapoi în teacă, Rege Caspian, spuse 
Sfrederic. Crimă în timpul sfatului, nu? Din ăştia-mi eşti? 
Nu fi prost; nici nu încerca Crezi că mi-e frică de tine? Am 
doi de partea mea, la fel ca tine. 

— Hai, atunci, se repezi Mâncă-trufe, dar fu întrerupt 
imediat. 

— Stop, stop, stop, spuse doctorul Cornelius. Vă grăbiţi 
prea tare. Vrâjitoarea a murit. Toate poveştile sunt de acord 
în această privinţă. Pe cine vrea Sfrederic să cheme? La ce 
Vrâjitoare se referă? 

Vocea neplăcută care vorbise o singură dată mai devreme 
spuse: 

— E moartă? 

Se auzi apoi vocea subţire şi tânguitoare: 

— Oh, fii binecuvântat, Maiestatea ta, nu aveţi de ce vă 
teme că Doamna Albă - aşa îi spunem noi - a murit. 
Preavenerabilul doctor îşi bate joc de o biată femeie 
bătrână ca mine când spune aşa ceva. Dragul meu doctor, 
înțeleptul meu doctor, cine-a mai auzit de vrăjitoare care 
mor cu adevărat? Le poţi oricând aduce înapoi. 

— Cheam-o, se auzi vocea neplăcută. Suntem gata. 
Desenează cercul. Pregăteşte focul albastru. 

Acoperind mârâitul tot mai tare al bursucului şi un „Ce?” 
al lui Cornelius, răsună ca un tunet glasul Regelui Caspian: 


— Deci ăsta ţi-e planul, Sfrederic! Magie neagră şi 
chemarea unei fantome blestemate. Acum înţeleg cine-ţi 
sunt tovarăşii: o muma-pădurii şi un vârcolac! 

Urmă o confuzie generală. Se auzi un răcnet de animal şi 
zăngănit de arme; băieţii şi Bunilă dădură buzna înăuntru; 
Peter zări o creatură oribilă şi deşirată, jumătate bărbat şi 
jumătate lup, care tocmai se repezea la un băiat cam de 
vârsta lui, iar Edmund zări un bursuc şi un pitic 
rostogolindu-se pe podea într-o trânta. Bunilă se trezi faţă 
în faţă cu muma-pădurii. Nasul şi bărbia îi ieşeau atât de 
tare în afară, de parc-ar fi fost un spărgător de nuci, părul 
cenuşiu şi murdar îi atârna peste faţă şi tocmai îl înşfăcase 
pe doctorul Cornelius de gât. Bunilă lovi cu sabia o singură 
dată şi, în clipa următoare, capul vrăjitoarei se rostogolea 
pe podea. Apoi cineva răsturnă torţa şi, timp de vreo şaizeci 
de secunde, se auziră doar săbii, colţi, gheare, pumni şi 
țţipete. După care se făcu linişte. 

— Ed, eşti teafăr? 

— Ăăă... Cred că da, gâfâi Edmund. L-am prins pe bruta 
aia de Sfrederic, dar e încă în viaţă. 

— Fir-ar să fie! Se auzi o voce furioasă. Pe mine stai! 
Ridică-te. Eşti cât un pui de elefant. 

— Îmi pare rău, M. N. P, spuse Edmund. E mai bine acum? 

— Oh, nu! Răcni Bunilă. Îmi bagi gheata în gură. Dă-te la o 
parte! 

— Regele Caspian e pe-aici? Întrebă Peter. 

— Aici, se auzi o voce slabă. M-a muşcat ceva. 

Auziră cu toţii cum cineva aprinde un chibrit. Era 
Edmund. La lumina flăcării, i se putu vedea faţa, palidă şi 
murdară. Bâjbâi un pic până găsi lumânarea (nu mai 
foloseau lampa fiindcă nu mai aveau gaz), o puse pe masă 
şi-o aprinse. Când se lumină încăperea, mai multe persoane 
săriră în picioare. Şase chipuri se priviră clipind în lumina 
luminării. 

— Se pare că nu mai e nici un duşman în viaţă, spuse 
Peter. Muma-pădurii e aici, moartă. 


Îşi îndreptă repede privirea în altă parte. 

— Uite-l şi pe Sfrederic, mort şi el. Şi bănuiesc că ăsta este 
vârcolacul. N-am mai văzut vârcolaci de mult. Cap de lup şi 
trup de bărbat. Ceea ce înseamnă că tocmai se transforma 
din om în lup în clipa în care a fost ucis. Iar tu eşti probabil 
Regele Caspian. 

— Da, confirmă celălalt băiat. Dar eu habar n-am cine eşti 
tu. 

— Este Marele Rege, Regele Peter, îi spuse Bunilă. 

— Fii binevenit, Maiestate. 

— Fii binevenit şi tu. Să nu crezi că am venit să-ţi iau locul. 
Am venit să te ajut. 

— Maiestatea voastră, se auzi o voce de lângă umărul lui 
Peter. 

Se întoarse şi se trezi faţă în faţă cu bursucul. Peter se 
aplecă, îl îmbrăţişă şi îi sărută capul acoperit de blană. Şi 
nu se comporta ca o fetiţă procedând aşa, pentru că era 
Marele Rege. 

— Cel mai vrednic între bursuci, îi spuse. Nu te-ai îndoit de 
noi nici o clipă. 

— N-am nici un merit, Maiestate, spuse Mâncă-trufe. Dar 
eu sunt animal şi noi, animalele, nu ne schimbăm părerile 
aşa uşor. În plus, sunt bursuc şi noi rămânem mereu 
credincioşi. 

— Îmi pare rău de Sfrederic, spuse Caspian, deşi m-a urât 
din prima clipă când m-a văzut. Cred că se acrise din cauza 
suferințelor. Dacă am fi câştigat războiul repede, poate c-ar 
fi ajuns un pitic bun pe timp de pace. Mă bucur că nu ştiu 
care din noi l-a omorât. 

— Sângerezi, îi spuse Peter. 

— Da, am fost muşcat, spuse Caspian. De vârcolacul ăla. 

Le luă mult timp să-i curețe şi să-i bandajeze rana, dar, 
după ce terminară, Bunilă spuse: 

— Acum, înainte de orice, vrem să luăm micul dejun. 

— Dar nu aici, zise Peter. 


— Oh, nu, se cutremură Caspian. Şi trebuie să trimitem pe 
cineva să ia cadavrele de aici. 

— Pe viermii ăia doi să-i arunce într-o groapă, spuse Peter. 
Dar pe pitic o să-l dăm oamenilor săi să-l îngroape după 
datina lor. 

În cele din urmă, mâncară într-una din încăperile 
întunecoase din Movila lui Aslan. Nu era chiar ce şi-ar fi 
dorit, fiindcă Peter şi Edmund visau la ouă păjite în unt şi 
cafea fierbinte, iar Caspian şi Cornelius la plăcinte cu carne 
de căprioară; dar toţi primiră o bucăţică mică de carne de 
urs (din buzunarele băieţilor), o bucată de brânză tare, o 
ceapă şi o cană cu apă. Judecând însă după chipurile lor, ai 
fi zis că e o masă delicioasă. 

Capitolul 13 

MARELE REGE ÎN LUPTĂ 

— Aslan este cu fetele (adică Regina Susan şi Regina 
Lucy), Caspian, undeva în apropiere, spuse Peter după ce 
terminară de mâncat. Nu ştim când va acţiona. Atunci când 
crede el de cuviinţă, fireşte, nu când vrem noi. Între timp, 
vrea ca noi să facem ce putem singuri. Caspian, zici că nu 
suntem destul de puternici să-l înfruntăm pe Miraz în luptă 
directă? 

— Mă tem că nu, Maiestate, răspunse Caspian. 

Îi plăcea foarte tare de Peter, dar parcă era mut în faţa lui. 
Era tare emoţionat în prezenţa marilor Regi din poveştile 
de odinioară; oricum, mai emoţionat decât erau ei în 
prezenţa lui. 

— Foarte bine, zise Peter. O să-l provoc la duel. Nu se mai 
gândise nimeni la asta până acum. 

— Vă rog, aş putea lupta eu cu el? Întrebă Caspian. Vreau 
să-mi răzbun tatăl. 

— Eşti rănit, îi spuse Peter. Şi oricum, nu crezi c-ar râde 
dacă l-ai provoca tu la duel? Noi ştim că eşti rege şi 
luptător, dar el crede că eşti un copil. 

— Dar Sire, interveni bursucul, care stătea foarte aproape 
de Peter pe care-l sorbea din ochi. Va accepta oare să lupte 


cu Maiestatea voastră? Ştie că armata lui e mai puternică. 

— Probabil că nu, răspunse Peter. Dar nu se ştie niciodată. 
Şi chiar dacă nu acceptă, cea mai mare parte a zilei va 
trece cu trimisul solilor dintr-o parte în alta. Până atunci 
poate face ceva Aslan. Şi, cel puţin, pot să inspectez armata 
şi să întăresc poziţiile, îi voi provoca la duel. O să scriu 
mesajul chiar acum. Ai pană şi cerneală, doctore? 

— Un învăţat le are întotdeauna la el, Maiestate, răspunse 
doctorul Cornelius. 

— Foarte bine, îţi voi dicta, spuse Peter. 

Şi, în timp ce doctorul îşi pregăti pergamentul, deschise 
călimara şi îşi ascuţi pana, Peter se rezemă de spătarul 
scaunului cu ochii pe jumătate închişi şi încercă să-şi 
reamintească limba în care scrisese asemenea lucruri cu 
mult timp în urmă, în vremurile de glorie ale Namiei. 

— Bun, zise în cele din urmă. Eşti gata, doctore? 

Doctorul Cornelius îşi înmuie pana în cerneală şi aşteptă. 
Peter începu să-i dicteze: 

— Noi, Peter, cu voia lui Aslan, ales şi proclamat Mare 
Rege peste toţi Regii din Namia, împărat al Insulelor 
îndepărtate şi Stăpân al castelului Cair Paravel, Cavalerul 
celui Mai Nobil Ordin al Leului, îl salutăm pe Miraz, Fiul lui 
Caspian al Optulea, pe vremuri Lord Protector în Namia, 
care acum se dă drept Regele Namiei. Ai scris? 

— Regele Namiei, punct, mormăi doctorul. Da. Sire. 

— Paragraf nou, spuse Peter. Pentru a pune capăt vărsării 
de sânge şi pentru a evita toate celelalte neplăceri care pot 
fi cauzate de războiul ce se duce acum pe tărâmul Namiei, 
avem plăcerea de a ne oferi să luptăm personal în numele 
iubitului şi credinciosului nostru Caspian pentru a-i dovedi 
Domniei voastre că sus-numitul Caspian este regele 
adevărat al Namiei atât prin voia noastră, cât şi conform 
legilor Telmariniene şi că Domnia voastră este de două ori 
vinovat de trădare atât prin înlăturarea sus-numitului 
Caspian de la cârmuirea Namiei, cât şi prin cea mai 
abominabilă - ai grijă cum scrii, doctore - sângeroasă şi 


neobişnuită crimă comisă asupra bunului vostru stăpân şi 
frate, Regele Caspian al Nouălea. Drept care vă provoc la 
duel şi vă trimit această scrisoare prin fratele meu iubit, 
Regele Edmund, pe vremuri Rege al Namiei, Duce al 
Felinarului şi Conte al Ţării de Vest, Cavaler al Nobilului 
Ordin al Mesei, care are drepturi depline să hotărască 
împreună cu Domnia voastră condiţiile duelului. Scrisă la 
Movila lui Aslan, astăzi ziua a douăsprezecea a lunii 
Acoperişului Verde din anul întâi al domniei lui Caspian al 
Zecelea al Namiei. 

— Cred că e bine, spuse Peter, răsuflând adânc. Trebuie să 
mai trimitem doi soli împreună cu Regele Edmund. Cred că 
unul dintre ei ar trebui să fie uriaşul. 

— Dar... Ştiţi, nu e prea deştept, spuse Caspian. 

— Ştiu, spuse Peter. Dar orice uriaş impresionează atâta 
vreme cât tace din gură. Şi o să-i mai treacă din supărare. 
Dar cine să fie al doilea? 

— Zău, spuse Bunilă, dacă vreţi pe cineva care omoară cu 
privirea, Pişpirici ar fi cel mai bun. 

— Sigur că da, spuse Peter râzând. Dar e atât de mic! Nici 
n-au să-l poată vedea dacă nu se apropie suficient de tare. 

— Trimiteţi-l pe Wor-din-Vale, Maiestate, propuse Mâncă- 
trufe. Nimeni nu a râs niciodată de centauri. 

O oră mai târziu, doi dintre lorzii din armata lui Miraz, 
Lordul Glozelle şi Lordul Sopespian, care se plimbau în 
tabără scobindu-se în dinţi după micul-dejun, îi zăriră 
venind spre ei, dinspre pădure, pe centaur şi pe uriaş, pe 
care-i mai văzuseră în timpul luptelor, iar între ei, o 
persoană pe care nu o putură recunoaşte. Nici ceilalţi băieţi 
de la şcoală de la Edmund nu l-ar fi recunoscut dacă l-ar fi 
putut vedea în acel moment, fiindcă Aslan suflase peste el 
când se întâlniseră şi avea un aer măreț. 

— Ce-o fi asta? Întrebă Lordul Glozelle. Un atac? 

— O solie, mai degrabă, spuse Sopespian. Nu vezi că au 
ramuri verzi? Cred că vin să se predea. 


— Cel care merge între centaur şi uriaş nu are aerul unuia 
care vine să se predea, spuse Glozelle. Cine-o fi? Nu e 
Caspian. 

— Într-adevăr, spuse Sopespian. Ascultă-mă pe mine, e un 
luptător de temut, nu ştiu de unde l-au găsit rebelii. 
Rămâne între noi ce-o să spun acum. Este mai falnic decât a 
fost vreodată Regele Miraz. Şi ce armură poartă! Niciunul 
dintre fierarii noştri nu e în stare să facă aşa ceva. 

— Facem pariu pe câinele meu că vine cu o provocare la 
luptă, nu să se predea? Întrebă Glozelle. 

— Dar cum? Întrebă Sopespian. Îi avem pe duşmani la 
degetul mic. Miraz n-ar fi niciodată atât de prost încât să 
dea cu piciorul acestui avantaj şi să accepte un duel. 

— Ar putea fi convins să o facă, spuse Glozelle cu glas 
scăzut. 

— Încet, spuse Sopespian. Vino puţin mai încoace, să nu ne 
audă santinelele acelea. Acum. Am înţeles bine ce-a spus 
Domnia ta? 

— Dacă Regele ar accepta, şopti Glozelle, sau câştigă, sau 
este ucis. 

— Aşa..., spuse Sopespian, dând din cap. 

— Dacă învinge, am câştigat războiul. 

— Desigur. Şi dacă pierde? 

— Dacă pierde, o să putem lupta la fel de bine şi fără 
Rege. Căci nu mai e nevoie să-ţi spun că Miraz nu e un 
conducător prea viteaz. lar după aceea vom fi şi învingători 
şi fără rege. 

— Şi vreţi să spuneţi, Domnia voastră, că noi doi am putea 
conduce ţara la fel de bine fără un rege? 

Chipul lui Glozelle se urâţi. 

— Să nu uităm, spuse el, că noi l-am pus pe tron. lar în toţi 
anii în care s-a bucurat de putere, noi ce am avut de 
câştigat? În ce fel şi-a arătat recunoştinţa faţă de noi? 

— Destul, îi spuse Sopespian. Uite, vine cineva să ne ducă 
la cortul Regelui. 


Când ajunseră la cortul lui Miraz îi văzură pe Edmund şi 
pe cei doi însoțitori ai acestuia în faţa cortului, unde li se 
oferea vin şi prăjituri. Îi dăduseră deja solia Regelui şi se 
retrăseseră, în timp ce acesta se gândea ce să facă. Când îl 
văzură de la o depărtare atât de mică, amândoi Lorzii se 
speriară. 

Miraz era în cort, neînarmat; îşi termina micul-dejun. Era 
roşu la faţă şi avea fruntea încruntată. 

— Aţi văzut? Urlă el, aruncându-le pergamentul peste 
masă. Uitaţi-vă şi voi ce poveşti de adormit copiii ne-a trimis 
neobrăzatul meu de nepot! 

— Cu voia dumneavoastră, Sire, spuse Glozelle, dacă 
tânărul luptător de afară este Regele Edmund despre care 
se spune în mesaj, eu nu l-aş numi poveste de adormit 
copiii, ci un cavaler de temut. 

— Regele Edmund, pfui! Spuse Miraz. Domnia ta crezi în 
toate poveştile acelea despre Peter şi Edmund şi ceilalţi? 

— Cred ce văd, Maiestate, răspunse Glozelle. 

— Bun, n-are rost să vorbim despre asta, spuse Miraz. Cât 
despre provocarea la luptă, cred că toţi avem aceeaşi 
părere, nu? 

— Cred că da, Sire, răspunse Glozelle. 

— Şi anume? Întebă Regele. 

— Să refuzăm, fără îndoială, spuse Glozelle. Căci, deşi nu 
am fost acuzat niciodată de laşitate, trebuie să vă spun 
cinstit că nu mă trage inima deloc să lupt cu tânărul acela. 
lar dacă fratele lui este (după cum se pare) Marele Rege, 
atunci înseamnă că este şi mai de temut decât el - eu unul, 
preamărite Rege, nu vreau să am de-a face cu el. 

— Mânca-te-ar ciuma! Strigă Miraz. Nu de astfel de sfaturi 
am nevoie. Crezi că te-am întrebat dacă să-mi fie teamă să 
lupt cu acest Peter (dacă există persoana asta)? Crezi că mă 
tem de el? Voiam să aflu ce crezi despre această problemă; 
dacă să ne aventurăm într-o asemenea luptă când avem un 
mare avantaj? 


— lar eu vă răspund, Maiestate, spuse Glozelle, că 
provocarea la luptă trebuie refuzată cu orice preţ. Se 
citeşte moartea pe chipul acestui cavaler ciudat. 

— Iar începi! Spuse Miraz, de data asta furios de-a 
binelea. Vrei să mă faci să cred că eu stat la fel de laş ca 
Domnia ta? 

— Maiestatea voastră poate spune ce doreşte, spuse 
Glozelle supărat. 

— Vorbeşti ca o babă, Glozelle, spuse Regele. Tu ce spui, 
Lord Sopespian? 

— Nu acceptaţi, Sire, fu răspunsul acestuia. Motivul pe 
care îl are Maiestatea voastră este foarte bun. Puteţi refuza 
fără a isca nici o discuţie cu privire la curajul sau onoarea 
Maiestăţii voastre. 

— Dumnezeule! Exclamă Miraz, sărind în picioare. Şi tu ţi- 
ai pierdut minţile azi? Crezi că îmi caut scuze ca să pot 
refuza? De ce nu-mi spui atunci în faţă că sunt un laş? 

Conversaţia alunecase exact în direcţia dorită de cei doi 
lorzi, aşa că aceştia nu mai spuseră nimic. 

— Înţeleg cum stau lucrurile, spuse Miraz după ce-i privi 
în ochi mult şi bine. Sunteţi fricoşi ca nişte iepuri şi aveţi 
neobrăzarea să vă imaginaţi că şi eu sunt la fel. Motive să 
refuz! Auzi la ei! Scuze să nu accept să lupt! Ce sunteţi voi, 
soldaţi? Sunteţi Telmarinieni? Sunteţi bărbaţi? Dacă refuz 
(după cum ar fi logic) o să credeţi că mi-a fost frică; şi o să 
le spuneţi şi altora asta. Am dreptate sau nu? 

— Nici un bărbat de vârsta Maiestăţii voastre, spuse 
Glozelle, nu ar fi considerat laş fiindcă a refuzat să lupte cu 
un mare luptător în floarea vârstei. 

— Deci nu numai că sunt un laş şi-un fricos, ci şi un bătrân 
ramolit cu un picior în groapă, urlă Miraz. O să vă spun cum 
stau lucrurile. Cu sfaturile voastre femeieşti (evitând 
subiectul principal al problemei, după cum faceţi de obicei) 
aţi reuşit să faceţi exact contrariul a ceea ce intenţionaţi. 
Aveam de gând să refuz. Dar voi accepta. Mă auziţi, accept! 


Nu mă voi lăsa insultat fiindcă v-a luat minţile nu ştiu ce 
magie sau trădare. 

— Vă implorăm, Maiestate..., începu Glozelle, dar Miraz 
ieşise de-acum din cort şi-l auziră spunându-i lui Edmund că 
acceptă. 

Cei doi lorzi se priviră şi chicotiră încet. 

— Ştiam c-o să accepte dacă reuşim să-l scoatem din 
pepeni, zise Glozelle. Dar nu voi uita că m-a făcut laş. Va 
plăti pentru asta. 

Fu mare agitaţie la Movila lui Aslan când aflară toţi vestea. 
Edmund, împreună cu unul dintre căpitanii din armata lui 
Miraz marcască deja locul duelului, care era înconjurat de 
frânghii şi ţăruşi. Doi Telmarinieni urmau să stea în două 
din colţuri şi un al treilea în mijlocul uneia dintre laturi, ca 
martori la duel. Ceilalţi trei martori, pentru celelalte două 
colţuri şi cealaltă latură urmau să fie numiţi de Marele 
Rege. Peter tocmai îi explica lui Caspian că nu-l poate numi 
pe el, deoarece lupta se dădea pentru dreptul lui la tron, 
când, dintr-o dată, se auzi o voce groasă, somnoroasă: 

— Maiestatea voastră, vă rog! 

Peter se întoarse; era cel mai bătrân dintre urşii grăsani. 

— Vă rog mult, Maiestate, spuse, sunt urs. 

— Fără îndoială, aş putea spune chiar că eşti un urs bun, 
zise Peter. 

— Da, spuse ursul. Urşii au avut întotdeauna dreptul să 
dea unul din martori la dueluri. 

— Nu-l numiţi, îi şopti Bunilă lui Peter. E bun la suflet, dar 
o să ne facă de râs pe toţi. O s-adoarmă şi o să-şi sugă 
labele în faţa duşmanilor. 

— Da' n-am ce face, spuse Peter. Are dreptate. Urşii aveau 
acest privilegiu. Nu-mi dau seama cum de n-au uitat în toţi 
anii ăştia, când atâtea alte lucruri au fost date uitării. 

— Vă rog, Maiestate, insistă ursul. 

— Este dreptul vostru, zise Peter. Iar tu vei fi unul dintre 
martori. Dar ţine minte: nu care cumva să-ncepi să-ţi sugi 
labele! 


— Nu, sigur că nu, spuse ursul mirat peste măsură. 

— Tu nu vezi că şi acum îţi sugi o labă? Urlă Bunilă. 

Ursul îşi scoase repede laba din gură şi pretinse că n-a 
auzit. 

— Sire! Se auzi un glăscior ascuţit de undeva de jos. 

— Ah, Pişpirici! Spuse Peter, după ce se uitase în sus şi în 
jos, la dreapta şi la stânga, cum faci atunci când te strigă un 
şoarece. 

— Sire, spuse acesta, viaţa mea vă stă la dispoziţie, dar 
onoarea îmi aparţine. Sire, unul dintre oamenii mei este 
singurul trompetist din armata Maiestăţii voastre. 
Sperasem să ne trimiteţi pe unul dintre noi ca sol. Sire, 
oamenii mei sunt tare mâhniţi. Dacă aţi vrea să mă numiţi 
martor, poate că atunci le-ar mai trece din supărare. 

De undeva de deasupra se auzi un zgomot puternic ca un 
tunet. Uriaşul Strică-Vreme izbucnise într-unul din acele 
hohote de râs nu prea inteligente în care izbucnesc uriaşii 
mai blânzi. Se controlă pe dată şi-şi luă un aer foarte serios 
în clipa în care Pişpirici descoperi de unde venise zgomotul. 

— Mă tem că nu se poate, spuse Peter foarte serios. Există 
oameni cărora le este teamă de şoareci. 

— Am observat, Sire, spuse Pişpirici. 

— Şi n-ar fi corect faţă de Miraz, continuă Peter, să aibă în 
faţa ochilor ceva care i-ar putea ştirbi din curaj. 

— Maiestatea voastră este întruchiparea onoarei, spuse 
şoarecele făcând una din admirabilele sale plecăciuni, în 
această privinţă, gândim la fel. Mi s-a părut c-am auzit pe 
cineva râzând. Dacă doreşte cineva aici de faţă să râdă de 
mine, îi stau la dispoziţie - cu sabia - oricând pofteşte. 


Această remarcă fu urmată de o linişte stingheritoare pe 
care o întrerupse Peter: 

— Uriaşul Strică-Vreme, ursul şi centaurul Vifor-din-Vale 
vor fi martorii din partea noastră. Lupta va începe la ora 
două după-amiaza. Masa la ora douăsprezece fix. 

— Ascultă, îi spuse Edmund după ce plecară de acolo. Sper 
c-o să fie bine. Adică, o să-l baţi, nu? 

— De-asta lupt cu el, să văd dacă pot, îi răspunse Peter. 

Capitolul 14 

TOATĂ LUMEA ARE DE LUCRU. 

Cu puţin timp înainte de ora două, Bunilă şi bursucul se 
aflau, împreună cu celelalte creaturi, la marginea pădurii, 
de unde se uitau la strălucitoarea armată a lui Miraz, care 
stătea la o distanţă de numai câţiva metri. Între ei şi armată 
fusese pregătit un loc în formă de pătrat, acoperit cu iarbă, 
pentru duel. În două din colţuri, stăteau Glozelle şi 
Sopespian cu sabia scoasă din teacă, în celelalte două 
colţuri erau uriaşul Strică-Vreme şi ursul grăsan care, în 
ciuda a ceea ce i se spusese, îşi sugea labele şi arăta, ca să 
vă spun sincer, tare prostuţ. În schimb, Vifor-din-Vale, în 
partea dreaptă, nemişcat cu excepţia momentelor în care 
izbea cu copita în iarbă, arăta cu mult mai impunător decât 
baronul 'Telmarinian care stătea chiar în faţa lui, pe partea 
stângă. Peter tocmai dăduse mâna cu Edmund şi cu 
doctorul, iar acum se îndrepta spre locul unde urma să aibă 
loc lupta. Era ca în momentul de dinaintea începerii unei 
curse importante, doar că toţi erau cu mult mai tensionaţi. 

— Ce n-aş da să fi apărut Aslan înainte de asta! Spuse 
Bunilă. 

— Şi eu, spuse Mâncă-trufe. Dar ia uită-te în spate! 

— Doamne! Mormăi piticul după ce se întoarse. Ce sunt? 
Oameni uriaşi - oameni frumoşi - seamănă cu nişte zei, 
zeițe şi uriaşi. Sunt sute şi mii, ne înconjoară. Ce sunt? 

— Sunt driade, hamadriade şi spirite ale pădurii, spuse 
Mâncă-trufe. Aslan le-a trezit din somn. 


— Ne vor fi de folos dacă duşmanii încearcă vreo 
şmecherie. Dar pe Marele Rege n-au cum să-l ajute dacă 
Miraz se va dovedi mai bun spadasin. 

Bursucul nu răspunse, fiindcă exact atunci Peter şi Miraz 
intrau pe teren venind din direcţii opuse; purtau amândoi 
cămaşă din zale, coif şi scut. Se apropiară. Când fură 
suficient de aproape, făcură o plecăciune şi apoi îşi spuseră 
ceva, dar ceilalţi nu putură auzi nimic. În clipa următoare, 
cele două săbii scânteiau în lumina soarelui. O secundă se 
auzi şi zăngănitul acestora, dar fu acoperit imediat de 
strigătele celor două armate care urlau ca la un meci de 
fotbal: 

— Bine, Peter, bravo! Strigă Edmund când îl văzu pe Miraz 
dând înapoi un pas şi jumătate. Du-te după el, repede! 

Peter chiar aşa şi făcu, şi, timp de câteva secunde, lupta 
părea să fi fost câştigată. Dar apoi Miraz îşi adună toată 
puterea şi începu să se folosească din plin de înălţimea şi de 
greutatea sa. 

— Miraz! Miraz! Regele! Regele! Se auzi strigătul 
Telmarinienilor. 

Caspian şi Edmund păliră, speriaţi. 

— Peter a primit câteva lovituri groaznice, spuse Edmund. 

— Hei! Exclamă Caspian. Ce se-ntâmplă? 

— Se îndepărtează unul de altul, spuse Edmund. Sunt 
puţin obosiţi, cred. Fii atent! Uite, încep iar, de data asta 
mai ştiinţific. Se învârtesc în cerc, îşi tatonează punctele 
slabele. 

— Mă tem că Miraz ăsta ştie ce-are de făcut, mormăi 
doctorul. 

Dar nici nu termină bine de spus, că vechii namieni 
izbucniră în urale asurzitoare, începură să bată din palme şi 
să-şi arunce glugile în aer. 

— Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat? Întrebă doctorul. 
Bătrânii mei ochi nu au putut vedea. 

— Marele Rege l-a lovit la subsuoară, îi spuse Caspian, 
care mai bătea încă din palme. Exact pe lângă cămaşă. 


Prima lovitură! 

— Dar acum e din nou rău, spuse Edmund. Peter nu-şi 
foloseşte scutul cum trebuie. Cred că e rănit la braţul stâng. 
Şi chiar aşa şi era. Toţi putură vedea că Peter nu-şi poate 

folosi braţul. Strigătele Telmarinienilor se înteţiră. 

— Ai văzut mai multe dueluri decât mine, spuse Caspian. 
Crezi că mai are vreo şansă acum? 

— Dragul meu, spuse Edmund, cred că s-ar putea. Cu mult 
noroc. 

— Nu trebuia să-l lăsăm, spuse Caspian. 

Dintr-o dată încetară toate strigătele. O clipă, Edmund nu 
înţelese ce se întâmplă. Apoi spuse: 

— Ah, acum înţeleg. Au hotărât să se odihnească amândoi. 
Vino, doctore. Noi doi s-ar putea să putem face ceva pentru 
Marele Rege. 

Alergară spre teren şi Peter le ieşi în întâmpinare. 

— S-a lăsat cu toată greutatea umărului pe scutul meu - 
ca un bolovan - şi mi-a intrat marginea scutului în 
încheietura mâinii. Nu cred că e ruptă, poate doar 
scrântită. Dacă m-aţi putea bandaja foarte strâns cred că 
m-aş descurca. 

În timp ce-l bandajau, Edmund îl întrebă pe Peter: 

— Cum ţi se pare Miraz? 

— E dur, răspunse Peter. Foarte dur. Am ceva şanse dacă 
reuşesc să-l ţin departe până când se întoarce împotriva lui 
propria-i greutate. Ca să fiu sincer, altfel nu văd cum aş 
putea câştiga. Spune-le celor de acasă că-i iubesc, Ed, dacă 
mă omoară. Uite-l intrând din nou pe teren. Adio, prietene. 
La revedere, doctore. Şi Ed, spune-i ceva drăguţ din partea 
mea lui Bunilă. A fost nemaipomenit. 

Edmund nu mai putea vorbi. Se întoarse cu doctorul la 
locul lor cu inima strânsă. 

Dar runda aceasta fu mai bună. Peter părea că se poate 
folosi de scut şi, în mod clar, se folosea foarte bine de 
picioare. Parcă juca leapşa cu Miraz, ţinându-l la distanţă, 
schimbându-şi locul, dându-i de furcă. 


— Laşule! Huiduiră lelmarinienii. De ce nu lupţi? Ce, nu-ţi 
place? Credeam c-ai venit să lupţi, nu să dansezi. Pfui! 

— Sper că nu-i bagă în seamă, spuse Caspian. 

— Oh, nu Peter, spuse Edmund. Nu-l cunoşti. Oh! Făcu el. 

Miraz reuşise în cele din urmă să-l lovească pe Peter peste 
coif. Băiatul se dezechilibră, alunecă într-o parte şi căzu pe 
un genunchi. Urletul Telmarinienilor se auzi ca urletul 
mării. 

— Acum, Miraz! Urlau. Acum! Repede! Repede! Omoară-l! 

Dar nu era nevoie să-i spună uzurpatorului ce să facă. 
Acesta era deja călare pe Peter. Văzând sabia coborând 
spre Peter, Edmund îşi muşcă buza până când îi dădu 
sângele. Slavă cerului! Îl lovi în umărul drept. Cămaşa din 
zale făcută de pitici era rezistentă şi sabia nu reuşi să 
pătrundă prin ea. 

— Dumnezeule mare! Strigă Edmund. S-a ridicat. Loveşte, 
Peter! 

— N-am văzut ce s-a întâmplat, spuse doctorul. Cum a 
reuşit? 

— L-a apucat pe Miraz de braţ în timp ce voia să-l 
lovească, spuse Bunilă, ţopăind de bucurie. Ăsta da, bărbat! 
Ia braţul adversarului drept scară. Marele Rege! Marele 
Rege! Trăiască Vechea Namie! 

— Uitaţi-vă! Spuse Mâncă-trufe. Miraz s-a înfuriat. E bine. 

Lupta era acum pe viaţă şi pe moarte: loviturile veneau 
una după alta încât părea imposibil să nu fie ucis unul 
dintre ei până la urmă. Pe măsură ce lupta devenea mai 
aprigă, strigătele încetară aproape de tot Spectatorii 
priveau cu sufletul la gură. Era îngrozitor şi, în acelaşi timp, 
magnific. 

Se auzi un strigăt puternic din tabăra vechilor namieni. 
Miraz era la pământ - nu-l lovise Peter, se împiedicase el de 
un smoc de iarbă. Peter făcu un pas înapoi, lăsându-l să se 
ridice. 

„Of, fir-ar să fie, fir-ar să fie, fir-ar să fie, îşi spuse Edmund 
în sinea lui. De ce trebuie să fie atât de corect? Bănuiesc că 


aşa trebuie. Aşa e când eşti Cavaler şi, pe deasupra şi Mare 
Rege. Bănuiesc că aşa i-ar plăcea lui Aslan. Dar bruta aia o 
să se ridice iar într-o clipă şi atunci...” 

Dar „bruta aia” nu se ridică. Lorzii Glozelle şi Sopespian 
ştiau ce au de făcut. Cum îl văzură pe Rege căzut la pământ 
săriră pe teren strigând: 

— Trădare! Trădare! Trădătorul l-a lovit pe la spate în 
timp ce zăcea neajutorat. La luptă! La luptă, Telmar! 

Peter nu înţelegea ce se întâmplă. Văzu doi bărbaţi 
repezindu-se spre el cu sabia scoasă. Apoi, cel de-al treilea 
Telmarinian sări şi el pe teren în stânga lui. 

— La luptă, Namia! Trădare! Strigă Peter. 

Dacă l-ar fi atacat toţi trei în acelaşi timp, Peter nu ar mai 
fi putut face nimic. Dar Glozelle se opri să-şi înjunghie 
propriul Rege care zăcea mort. 

— Asta e pentru insulta de azi-dimineaţă, spuse în şoaptă 
în timp ce înfigea sabia în Miraz. 

Peter se întoarse spre Sopespian şi, dintr-o singură 
lovitură, îi zbură capul. Edmund era acum lângă el, 
strigând: 

— Namia, Namia! Leul! 

Întreaga armată a Telmarinienilor venea spre ei. Uriaşul 
făcu un pas înainte şi se aplecă, pregătindu-şi bâta. 
Centaurii atacară. Zbârrr! Se auziră săgețile piticilor care 
le treceau pe deasupra capului. Bunilă lupta undeva în 
stânga lui Peter. Începuse o adevărată bătălie. 

— Întoarce-te, Pişpirici, prostule! Strigă Peter. Au să te 
omoare. Şoarecii n-au ce căuta aici. 

Dar micuţele creaturi ridicole dansau printre picioarele 
oştenilor, lovind cu săbiile. Mulţi 'Telmarinieni simţiră în ziua 
aceea cum piciorul le este dintr-o dată străpuns de zeci de 
ace; începeau să ţopăie într-un picior, blestemând durerea 
şi adeseori cădeau la pământ. Când cădeau, îi terminau 
şoarecii. Dacă reuşeau să se ţină pe picioare, îi termina 
altcineva. 


Dar nici nu începuse bine lupta când vechii namieni văzură 
că inamicul o ia la fugă. Luptători de temut se făcură albi ca 
varul nu de teama de vechilor namieni, ci de ceva ce vedeau 
venind din spatele acestora, îşi aruncară armele la pământ, 
urlând: 

— Pădurea! Pădurea! E sfârşitul lumii! 

Dar curând nici strigătele acestora şi nici zgomotul 
armelor nu se mai putură auzi; ambele fură acoperite de 
urletul copacilor treziţi la viaţă care o porniră printre 
rândurile armatei lui Peter şi apoi pe urmele 
Telmarinienilor. Aţi stat vreodată la marginea unei păduri, 
pe o movilă mai înaltă, când bătea cu furie un vânt sălbatic 
într-o seară de toamnă? Imaginaţi-vă zgomotul acela. Şi 
apoi imaginaţi-vă că pădurea, în loc să rămână pe loc, se 
repede spre voi; şi că nu mai e alcătuită din copaci, ci din 
oameni uriaşi, care însă arată a copaci, fiindcă braţele lor 
lungi se unduie ca ramurile, iar când dau din cap se scutură 
de frunze. Cam asta vedeau Telmarinienii. Chiar şi namienii 
erau uşor speriaţi. În numai câteva minute, toţi oamenii lui 
Miraz fugeau spre Marele Fluviu, sperând să poată trece 
podul către Beruna, unde să se apere din spatele 
meterezelor şi al porţilor închise. 

Ajunseră la fluviu, dar nici urmă de pod. Dispăruse de pe-o 
zi pe alta. Îi cuprinse pe toţi panica şi groaza, aşa că se 
predară. 

Dar ce se întâmplase cu podul? 

În dimineaţa aceea, devreme, după numai câteva ore de 
somn, trezindu-se, fetele îl văzură pe Aslan stând în faţa lor; 
acesta le spuse: 

— Va fi sărbătoare. 

Se şterseră la ochi şi se uitară în jur. Copacii nu mai erau 
acolo, dar îi văzură avansând spre Movila lui Aslan. Bacchus 
şi bacantele - fetele lui nebunatice şi fioroase - şi Silenus 
erau încă acolo. Lucy, complet odihnită, sări în picioare. 
Toată lumea era trează, toată lumea râdea şi se auzea 


cântec de fluier; fură înconjurați de animale, nu animale 
cuvântătoare, care veneau din toate direcţiile. 

— Ce se întâmplă, Aslan? Îl întrebă Lucy, cu ochii dansând 
şi cu picioarele gata să înceapă şi ele să danseze. 

— Veniţi, copii, le spuse. Urcaţi-vă pe spinarea mea! 

— Oh, minunat! Strigă Lucy şi amândouă fetele se urcară 
pe spinarea aurie şi caldă, aşa cum mai făcuseră cu nu se 
ştie câţi ani în urmă. Apoi, întreaga adunare o porni la 
drum, cu Aslan în frunte, cu Bacchus şi cu bacantele 
zburdând, fugind şi făcând tumbe şi cu animalele dând din 
coadă în jurul lor. Silenus şi măgarul lui încheiau alaiul. 

O luară un pic la dreapta, coborâră o pantă abruptă şi se 
treziră în faţa Podului de la Beruna. Înainte să-l traverseze, 
însă, zăriră ieşind din apă un cap mare, ud, cu barbă, mai 
mare decât al unui bărbat, cu o cunună din trestie, îşi ridică 
privirea spre Aslan şi spuse: 

— Stai, Stăpâne. Dezleagă-mi lanţurile! 

— Cine mai e şi ăsta? Întrebă Susan în şoaptă. 

— Cred că e zeul fluviului. Taci! Îi spuse Lucy. 

— Bacchus, spuse Aslan, eliberează-l din lanţuri! „Cred că 
se referă la pod”, se gândi Lucy. 

Şi chiar aşa şi era. Bacchus şi oamenii lui porniră prin apa 
nu prea adâncă şi, un minut mai târziu, se întâmplă unul din 
cele mai ciudate lucruri. Pe piloţii podului începu să crească 
iederă cu viteza cu care se întinde focul; acoperi pietrele, le 
crăpă, le sparse, le despărţi. Timp de o clipă, pereţii podului 
se transformară în garduri vii de gherghină, iar apoi 
dispărură; întreg podul se prăbuşi în apă. Chefliii 
traversară apa mergând, înotând sau dansând, în hohote de 
râs, strigând şi stropindu-se cu apă. 

— Ura! Acum este iar Vadul de la Beruna! Strigară fetele. 

O dată ajunşi pe celălalt mal, o porniră spre oraş. 

Toată lumea de pe străzi o lua la fugă când îi vedea. Prima 
clădire la care ajunseră era o şcoală: o şcoală de fete, unde 
o mulţime de namiene, cu părul strâns la spate, cu gulere 
scrobite şi ciorapi groşi în picioare aveau oră de istorie. 


„Istoria” care se preda în Namia în timpul domniei lui Miraz 
era mai plictisitoare decât povestea cea mai adevărată pe 
care aţi citit-o vreodată şi mai puţin adevărată decât cea 
mai extraordinară poveste de aventuri. 

— Gwendolen, dacă nu eşti atentă, spuse învăţătoarea şi 
dacă te mai uiţi pe fereastră, o să-ţi scad nota la purtare cu 
un punct. 

— Dar, domnişoară Prizzle, vă rog..., începu Gwendolen. 

— Ai auzit ce-am spus, Gwendolen? O întrebă domnişoara 
Prizzle. 

— Dar, domnişoară Prizzle, spuse Gwendolen, e un LEU! 

— O să-ţi scad două puncte fiindcă vorbeşti prostii, spuse 
domnişoara Prizzle. lar acum... 

Fu însă întreruptă de un răget. Ferestrele clasei fură 
năpădite de iederă. Pereţii deveniră verzi (de un verde- 
lucitor), iar în locul tavanului erau acum crengi înfrunzite. 
Domnişoara Prizzle se trezi stând pe iarbă într-o poiană. Se 
prinse de catedră ca să nu cadă şi descoperi că aceasta se 
transformase într-o tufă de trandafir. Oameni sălbatici, cum 
nu-şi imaginase niciodată c-ar putea exista, stăteau acum 
grămadă în jurul ei. Apoi îl văzu pe Leu, urlă şi o luă la fugă 
şi împreună cu ea o luă la fugă toată clasa, în mare 
majoritate fetiţe scunde şi îndesate, încrezute şi cu 
picioarele groase. Gwendolen ezită. 

— Vrei să rămâi cu noi, draga mea? O întrebă Aslan. 

— Pot? Mulţumesc, mulţumesc, spuse Gwendolen. Şi pe 
dată începu să danseze cu două dintre menade, care o 
luară de mâini şi porniră cu ea într-un dans vesel, ajutând- 
O, în acelaşi timp, să se debaraseze de unele haine care o 
incomodau. 

Oriunde mergeau în oraşul Beruna, cei mai mulţi oameni o 
luau la fugă, dar unii li se alăturau. Când ieşiră din oraş, 
grupul lor era mai numeros şi mai vesel. 

Merseră peste câmpurile de pe malul stâng al apei. 
Animalele de la ferme le ieşeau în întâmpinare şi li se 
alăturau. Măgăruşi bătrâni şi trişti, care nu cunoscuseră 


nici o bucurie până atunci, întinereau dintr-o dată. Câinii 
rupeau lanţurile în care erau ţinuţi. Caii izbeau căruțele la 
care erau înhămaţi până le făceau bucăţi şi apoi veneau la 
trap să li se alăture, împrăştiind noroiul şi nechezând. 

La o fântână dintr-o curte văzură un bărbat care bătea un 
băiat. Băţul cu care-l bătea se transformă pe dată într-o 
floare. Omul încercă să o rupă, dar aceasta i se lipi de 
mână. Braţul i se tranformă într-o ramură, corpul într-un 
trunchi de copac, iar picioarele îi prinseră rădăcini. Băiatul, 
care până atunci plânsese, pufni în râs şi plecă şi el cu ei. 

Într-un orăşel aflat la jumătatea distanţei dintre Beruna şi 
Barajul Castorilor, la locul unde se întâlneau două ape, 
ajunseră la altă şcoală unde o fată istovită le preda 
matematica unor băieţi care semănau cu nişte porci. Fata 
îşi ridică privirea spre fereastră şi, văzându-i venind şi 
cantând veseli pe stradă, i se umplu inima de bucurie. Aslan 
se opri chiar în dreptul ferestrei şi se uită la ea. 

— Oh, nu, nu! Spuse fata. Mi-ar plăcea foarte tare. Dar n- 
am voie, trebuie să-mi fac treaba. Iar copiii s-ar speria 
foarte tare dacă te-ar vedea. 

— Ne-am speria? Întrebă un băiat care semăna cel mai 
tare cu un porc. Cu cine vorbeşte pe fereastră? Haideţi să-i 
spunem inspectorului că vorbeşte cu oameni pe fereastră în 
loc să-şi ţină lecţia. 

— Hai să vedem cine e, spuse un alt băiat şi veniră cu toţii 
buluc la fereastră. 

Dar, în clipa în care chipurile lor răutăcioase apărură în 
dreptul ferestrei, Bacchus scoase un strigăt de euan, eu-oi- 
0i-0i-oi şi băieţii începură să urle de groază şi să se calce în 
picioare, încercând să fugă spre uşă sau să sară pe 
fereastră. Mai târziu, s-a povestit (nu ştiu dacă e adevărat 
sau nu) că băieţii aceia nu au mai fost văzuţi niciodată; în 
schimb, în acea parte a ţării apărură mulţi porci pe care nu- 
i văzuse nimeni înainte. 

— Acum, dragă Inimioară, îi spuse Aslan profesoarei. 

lar aceasta sări pe geam şi se duse cu ei. 


La Barajul Castorilor traversară din nou apa, astfel că 
acum mergeau din nou pe malul sudic, avansând spre est. 
Ajunseră la o căsuţă în pragul căreia stătea un copil care 
plângea. 

— De ce plângi, dragul meu? Îl întrebă Aslan. 

Copilul, care nu văzuse niciodată nici o poză cu lei, nu se 
sperie. 

— Mătuşa mea e tare bolnavă, spuse. O să moară. 

Aslan vru să intre în casă, dar uşa era prea mică. 

După ce-şi vâri capul pe uşă, împinse cu umerii (Lucy şi 
Susan căzură în clipa asta) şi ridică întreaga casă, care 
căzu şi se făcu bucăţi. În patul care era acum în aer stătea o 
bătrânică; părea să aibă sânge de pitic. Fusese pe cale dea 
păşi în împărăţia morţii, dar, când deschise ochii şi văzu 
chipul luminos al leului care-o privea fix, nici nu strigă şi 
nici nu leşină de frică. 

— Oh, Aslan! Exclamă. Eram sigură că-i adevărat. Am 
aşteptat clipa asta toată viaţa. Ai venit să mă iei? 

— Da, draga mea, spuse Aslan. Dar de data asta nu în 
călătoria cea lungă. 

Auzindu-l, chipul palid al femeii prinse culoare, ca lumina 
roşiatică a răsăritului ce se strecoară pe sub un nor. Ochii îi 
deveniră mai strălucitori, se ridică în pat şi spuse: 

— Hei, mă simt mai bine. Cred că aş putea mânca micul- 
dejun dimineaţa asta. 

— Poftim, măicuţă, îi spuse Bacchus, care umplu o cană cu 
apă din fântână şi i-o dădu. 

Numai că în cană nu era apă, ci vin din cel mai bun, roşu 
ca strugureii, gros ca uleiul, răcoritor ca rouă şi care te 
încălzea ca un ceai fierbinte. 

— Ce i-ai făcut fântânii noastre? Întrebă bătrâna. E o 
schimbare tare bună, zău aşa. 

Şi sări din pat. 

— Suie-te în spatele meu, îi spuse Aslan. Se întoarse apoi 
spre Susan şi Lucy: 

— Voi, Reginelor, o să mergeţi pe jos. 


— Nu ne deranjează, spuse Susan. Şi cele două fete o 
porniră pe jos. 

Şi tot sărind şi dănţuind şi cântând, cu muzică şi râsete şi 
urlete, lătrând şi nechezând, ajunseră, în cele din urmă, la 
locul unde oastea lui Miraz tocmai îşi preda armele, iar cea 
a lui Peter, cu armele în mâini, încă gâfâind, îi înconjuraseră 
şi-i priveau acum cu chipuri severe, dar vesele. Nici nu 
ajunseră bine că bătrâna sări de pe spinarea lui Aslan şi 
alergă spre Caspian, îmbrăţişându-l. Era bătrâna lui doică. 

Capitolul 15 

ASLAN DESCHIDE O UŞĂ. 

Când îl văzură pe Aslan, soldaţii Telmarinieni se făcură 
pământii la faţă, începură să le tremure genunchii şi mulţi 
dintre ei căzură cu faţa la pământ. Nu credeau în lei, aşa că 
acum fură cuprinşi de teamă. Chiar şi piticii roşcovani, care 
ştiau că le este prieten, rămaseră cu gura căscată şi nu mai 
putură scoate nici o vorbă. Unii dintre piticii negri, care 
fuseseră de partea lui Sfrederic, încercară să stea la 
depărtare de leu. Dar toate animalele cuvântătoare săriră 
în întâmpinarea lui, torcând, chiţcăind şi mormăind de 
bucurie, atingându-l cu coada, frecându-se de el, 
atingându-l, plini de respect, cu nasul şi alergând de colo- 
colo pe sub leu ori printre picioarele acestuia. Dacă aţi 
văzut vreodată un pisoiaş care se pisiceşte pe lângă un 
câine mare pe care-l cunoaşte şi-l îndrăgeşte, atunci o să vă 
puteţi imagina uşor cum se purtau animalele cu leul. Apoi 
Peter, urmat de Caspian, îşi făcu drum prin mulţimea de 
animale. 

— Acesta este Caspian, domnule, spuse. 

Caspian îngenunche şi sărută laba leului. 

— Bine-ai venit, Prinţe, spuse Aslan. Te simţi în stare să 
preiei conducerea Namiei? 

— Eu... Cred că nu, domnule, spuse Caspian. Sunt un 
copil. 

— Bine, spuse Aslan. Dacă te-ai fi simţit în stare, asta ar fi 
fost dovada că nu eşti. Drept care, sub conducerea noastră 


şi a Marelui Rege, vei fi Rege al Namiei, Stăpân al castelului 
Cair Paravel şi împăratul Insulelor Îndepărtate. Tu şi toţi 
urmaşii tăi, în vecii vecilor. lar încoronarea... Dar ce se 
întâmplă? 

Chiar în clipa aceea văzură o mică procesiune care se 
apropia - unsprezece şoareci, dintre care şase duceau o 
targă făcută din crengi, nu mai mare decât un atlas. Nimeni 
nu mai văzuse şoareci mai copleşiţi de durere decât aceştia. 
Erau plini de noroi, unii dintre ei şi de sânge, aveau 
urechile pleoştite, iar cozile plecate li se târau prin iarbă; 
conducătorul lor cânta la fluierul lui subţirel un cântec trist. 
Pe targă zăcea ceva ce părea puţin mai mare decât o 
grămăjoară de blană; era Pişpirici. Mai răsufla încă, dar era 
mai mult mort decât viu, plin de răni, cu o lăbuţă strivită şi, 
în loc de coadă, avea acum un bandaj. 

— Lucy, spuse Aslan. 

Lucy scoase sticluţa de diamant pe dată. Şi, deşi nu era 
nevoie de mai mult de o picătură pentru a vindeca fiecare 
rană a lui Pişpirici, acestea erau atât de numeroase încât se 
lăsă o tăcere îndelungă, încărcată de nelinişte, până când 
Lucy reuşi să termine, iar conducătorul şoarecilor sări de 
pe targă, îşi duse mâna la teacă, iar cu mâna cealaltă îşi 
aranjă mustaţa. Făcu o plecăciune. 

— Salutare, Aslan! Se auzi vocea lui ascuţită. Am 
onoarea... 

Dar aici se opri brusc, îşi dăduse seama că nu mai are 
coadă - poate că Lucy uitase de ea ori poate că licoarea ei 
putea vindeca rănile, dar nu putea face ca unele lucruri să 
crească la loc. Pişpirici observă că nu mai are coadă în timp 
ce făcea plecăciunea; probabil că din pricina asta se 
dezechilibra puţin. Se uită peste umărul drept. Cum nu-şi 
vedea coada, îşi întinse gâtul şi mai tare, până când îşi 
întoarse umerii apoi întreg corpul. Dar nici aşa nu-şi putu 
vedea coada îşi întinse din nou gâtul, uitându-se peste 
umăr, cu acelaşi rezultat. Numai după ce se întoarse cu 
totul îşi dădu seama de crudul adevăr. 


— Sunt uluit, îi spuse Pişpirici lui Aslan. Nu ştiu ce să spun. 
Trebuie să vă implor să mă iertaţi că apar aşa în faţa 
Domniei voastre. 

— Îţi stă bine, Micuţule, îi spuse Aslan. 

— 'Totugşi..., răspunse Pişpirici, dacă s-ar putea face ceva... 
Maiestatea sa, poate? Întrebă, făcând o plecăciune în faţa 
lui Lucy. 

— Da' de ce-ţi trebuie coada? Îl întrebă Aslan. 

— Domnule, spuse şoarecele, pot mânca, pot dormi şi pot 
muri pentru Regele meu fără coadă. Dar coada este 
onoarea şi gloria unui şoarece. 

— M-am întrebat uneori, prietene, spuse Aslan, dacă nu te 
gândeşti prea mult la onoare. 

— Cel mai Mare dintre Regi, spuse Pişpirici, daţi-mi voie să 
vă amintesc că nouă, şoarecilor, ne-a fost hărăzit să fim mai 
mici şi dacă nu ne-am apăra demnitatea, unii (care se cred 
mai buni fiindcă sunt mai mari) şi-ar permite unele glume 
foarte nepotrivite la adresa noastră. De aceea am făcut tot 
posibilul să aduc la cunoştinţa tuturor că toţi cei care nu vor 
să aibă de-a face cu sabia mea trebuie să nu vorbească în 
prezenţa mea despre capcane sau brânză prăjită ori despre 
lumânări; nu, domnule, nici chiar cel mai înalt prost din 
Namia! 

Se uită fioros spre Strică-Vreme, dar uriaşul, care era 
mereu cu o fază în urmă, nu înţelesese încă despre ce se 
vorbeşte jos, la picioarele lui, aşa că nu spuse nimic. 

— De ce şi-au scos oamenii tăi săbiile, dacă nu te superi? 
Întrebă Aslan. 

— Dacă nu-i este cu supărare Maiestăţii sale, spuse un al 
doilea şoarece, pe nume Şipirel, suntem pregătiţi să ne 
tăiem şi noi coada dacă Şeful nostru este condamnat să 
rămână fără coadă. Nu vom accepta ruşinea de a avea o 
onoare care îi este refuzată Marelui Şoarece. 

— Ah! Urlă Aslan. M-aţi convins. Aveţi o inimă de aur. Nu 
de dragul demnităţii tale, Pişpirici, ci pentru dragostea pe 
care ţi-o poartă oamenii tăi şi mai cu seamă pentru 


bunătatea pe care mi-au arătat-o cu mult timp în urmă, 
când au ros sforile cu care eram legat de Masa de Piatră 
(deşi aţi uitat, atunci aţi devenit şoareci cuvântători), îţi vei 
primi din nou coada. 

Nici nu terminase bine de vorbit Aslan, că Pişpirici avea 
din nou coada la locul ei. Apoi, la ordinul lui Aslan, Peter îl 
făcu pe Caspian Cavaler al Ordinului Leului, iar Caspian, de 
îndată ce fu făcut cavaler, îi făcu şi el, la rândul său, cavaleri 
pe Mâncă-trufe, pe Bunilă şi pe Pişpirici; pe doctorul 
Cornelius îl numi Lord Cancelar şi pe ursul Grăsunilă 
martor oficial la dueluri. Urmară aplauze. 

După aceasta, oştenii lelmarinieni fură conduşi, ferm, dar 
fără îmbrâncituri ori lovituri, în oraşul Beruna, unde fură 
închişi şi unde li se dădu carne de vită şi bere. Făcură mare 
caz la traversarea apei fiindcă le era teamă de apa 
curgătoare tot aşa cum le era teamă de păduri şi de 
animale. Dar, în cele din urmă, se potoliră; şi urmă partea 
cea mai plăcută a zilei. 

Lucy, care stătea lângă Aslan şi se simţea nemaipomenit de 
bine, se întreba ce-or fi făcând copacii. La început, i se păru 
că dansau; se roteau, încet, în două cercuri, în unul de la 
dreapta la stânga, iar în celălalt de la stânga la dreapta. 
Apoi observă că aruncau întruna ceva în mijlocul cercurilor. 
Uneori, avea impresia că îşi taie lungi şuviţe de păr; alteori i 
se părea că îşi rup bucățele din degete - dar, în acest caz, 
însemna că aveau multe degete şi că nu-i durea când şi le 
rupeau. Dar, orice-o fi fost ceea ce aruncau pe jos, în clipa 
în care ajungea pe pământ, se transforma în bețe uscate 
sau vreascuri. După care apărură vreo trei sau patru pitici 
roşcovani cu nişte cutiuţe cu iască şi dădură foc grămezii, 
care la început pârâi apoi fu cuprinsă de flăcări şi, în cele 
din urmă, începu să ardă ca un adevărat foc într-o noapte 
de vară. Se aşezară toţi în cerc în jurul focului. 

Apoi, Bacchus, Silenus şi menadele porniră un dans cu 
mult mai sălbatic decât cel al copacilor; nu era un dans de 
petrecere şi nici un spectacol (deşi era foarte frumos), ci un 


dans magic al abundenței; locurile pe care le atingeau cu 
mâinile ori le loveau cu picioarele se umpleau de bucate de 
ospăț: mâncăruri de carne ce umpleau poiana cu mirosuri 
delicioase, prăjituri din făină de grâu şi prăjituri din făină 
de ovăz, miere, diferite feluri de zahăr, de toate culorile, 
smântână groasă ca mămăliga, piersici, nectarine, rodii, 
pere, struguri, căpşuni, zmeură - piramide şi grămezi 
întregi de fructe. Apărură apoi, în cupe şi pocale mari din 
lemn, decorate cu iederă, vinurile; închise la culoare şi 
groase, ca siropul de dude, ori rozalii ca jeleul, vinuri gălbui 
şi verzi, gălbui-verzui ori verzi-gălbui. 

Pentru oamenii-copaci, însă, fură pregătite altfel de 
bucate. Când o văzu pe cârtiţa lopătăreasa împreună cu 
celelalte cârtiţe dând la o parte iarba în locurile pe care li le 
indicase Bacchus, Lucy îşi dădu seama că arborii urmau să 
mănânce pământ; se cutremură. Dar, când văzu ce fel de 
pământuri li se pregăteau pentru ospăț, îşi schimbă 
părerea. Începură cu un lut maroniu care arăta a ciocolată. 
Semăna, de fapt, atât de tare cu ciocolata, încât Edmund 
gustă o bucăţică, dar nu-i plăcu deloc. După ce li se 
astâmpără foamea cât de cât cu lutul ăsta, copacii trecură 
la un fel de pământ ca acela pe care-l puteţi vedea în 
Somerset, aproape roz. 

Spuneau că e mai uşor şi mai dulce, în loc de brânză, 
primiră un pământ cretos, apoi trecură la prăjituri din cele 
mai delicate făcute din pietricelele cele mai fine şi pudrate 
cu nisip argintiu. Lufişurile băură puţin vin după care 
deveniră foarte vorbăreţe. 

Cei mai mulţi copaci însă îşi astâmpărară setea cu un 
amestec de rouă şi apă de ploaie, înmiresmat cu flori de 
pădure şi asezonat cu gust de aer din norii cei mai delicaţi. 

Aslan îi ospătă pe Namieni până după asfinţitul soarelui; 
sclipeau pe cer primele stele, iar focul, care era acum mai 
puţin zgomotos şi mai puternic, strălucea ca un far 
călăuzitor în pădurea întunecoasă; Telmarinienii speriaţi îl 
vedeau din depărtare şi se întrebau ce-o fi. Lucrul cel mai 


plăcut la această petrecere era că nimeni nu pleca; treptat, 
pe măsură ce conversaţia devenea mai liniştită şi mai 
calmă, unul câte unul începură să moţăie până când 
adormiră de-a binelea, cu picioarele spre foc şi înconjurați 
de prieteni, până când se făcu linişte de jur-împrejurul 
focului şi se putu auzi din nou susurul apei care curgea 
peste pietrele Vadului de la Beruna. Dar toată noaptea 
Aslan şi Luna se priviră cu ochi veseli. 

A doua zi, fură trimişi soli (majoritatea veveriţe şi păsări) 
în întreaga ţară cu o proclamaţie către Telmarinieni - 
fireşte şi către cei care erau prizonieri la Beruna. Li se 
spunea că acum Regele Namiei este Caspian şi că Namia va 
aparţine de acum încolo în egală măsură animalelor 
cuvântătoare, piticilor, driadelor, faunilor şi altor creaturi, 
precum şi oamenilor. Toţi cei care doreau să rămână 
trebuia să accepte acest lucru; dar, celor cărora nu le 
surâdea ideea, Aslan le oferea un alt teritoriu. Toţi cei care 
doreau să meargă în acest teritoriu erau chemaţi să se 
întâlnească cu Aslan şi cu Regii la Vadul de la Beruna peste 
cinci zile, la amiază. Nu e greu de imaginat că asta i-a pus 
pe 'Telmarinieni pe gânduri. Unii dintre ei, mai cu seamă cei 
tineri, auziseră, cum auzise şi Caspian, poveşti despre 
vremurile de-odinioară şi fură încântați că era din nou ca 
atunci; începuseră deja să se împrietenească cu celelalte 
creaturi. Aceştia hotărâră să rămână în Namia, dar cei mai 
mulţi dintre cei în vârstă, mai cu seamă cei care fuseseră 
persoane de vază în timpul lui Miraz, erau bosumflaţi şi n- 
aveau nici un chef să trăiască într-o ţară în care nu mai 
puteau fi conducători. 

— Auzi, să trăiesc aici cu fel de fel de animale! Şi să nu-mi 
fie teamă, spuneau unii. 

— Sunt şi stafii, adăugau alţii, cutremurându-se. Fiindcă, 
de fapt, ce sunt driadele alea? E periculos. 

Erau foarte neîncrezători. 

— N-am încredere în ei, spuneau, în orice caz, nu în leul 
ăla. N-o să-şi ţină ghearele departe de noi prea multă 


vreme. O să vedeți. 

După care începură să aibă suspiciuni în legătură cu noul 
teritoriu. 

— O să ne ducă în vizuina lui şi-o să ne mănânce unul câte 
unul, mormăiau. 

Şi cu cât vorbeau mai mult cu atât deveneau mai supăraţi 
şi mai suspicioşi. Dar, în ziua convenită, apărură mai mult 
de jumătate dintre ei. 

Aslan poruncise ca în capătul poienii să fie aşezaţi doi pari, 
puţin mai înalţi decât un stat de om, la depărtare de un 
metru unul de celălalt. Deasupra lor fu legată o bucată 
subţire de lemn care le unea; semăna cu o uşă dinspre 
nicăieri spre nicăieri; în faţa acesteia se afla Aslan, avându-l 
în dreapta lui pe Caspian şi la stânga pe Peter. În jurul lor 
se aflau Susan şi Lucy, Bunilă şi Mâncă-trufe, Lordul 
Cornelius, Vifor-din-Vale, Pişpirici şi alţii. Copiii şi piticii se 
folosiseră din plin de ceea ce găsiseră prin şifonierele din 
castelul lui Miraz, care era acum al lui Caspian; îmbrăcaţi în 
mătăsuri şi haine aurii, cu pânzeturi albe ca zăpada ce se 
zăreau prin mânecile despicate, în cămăşi din zale argintii, 
cu teaca săbiilor împodobită cu nestemate, purtând coifuri 
aurii sau pălării cu pană, erau atât de strălucitori încât îţi 
luau ochii. Chiar şi animalele purtau lanţuri groase la gât. 
Cu toate acestea, nimeni nu se uita la ei. Aurul coamei lui 
Aslan, strălucitor şi neted, era mai frumos decât orice 
altceva. Ceilalţi vechi namieni stăteau de o parte şi de alta a 
poienii, în capătul celălalt erau Telmarinienii. Soarele 
strălucea puternic, iar steagurile fluturau în vânt. 

— Oameni ai Telmarului, începu Aslan, care doriţi să 
mergeţi pe un alt teritoriu, ascultaţi-mă! Vă voi trimite în 
ţara voastră pe care eu o ştiu, dar voi nu. 

— Nu ne mai amintim cum era Tlelmar. Nu mai ştim unde 
este. Nu ştim cum e acolo, mormăiră lelmarinienii. 

— Aţi venit în Namia din Telmar, spuse Aslan. Dar şi în 
Telmar veniserăţi din altă parte. Voi nu aparţineţi acestei 


lumi. Aţi venit aici cu multe generaţii în urmă din lumea din 
care vine şi Regele Peter. 

Auzind aceasta, jumătate din Telmarinieni începură să se 
văicărească. 

— Ai văzut? 'Ţi-am spus eu. O să ne omoare, o să ne trimită 
în altă lume. 

Cealaltă jumătate începură să se umfle în pene, să se bată 
pe umăr şi să spună în şoaptă: 

— Ai văzut? Trebuia să ne dăm seama că nu putem fi din 
lumea asta ciudată, cu creaturi nesuferite şi nefireşti. Avem 
sânge regesc, o să vezi. 

Chiar şi Caspian, Cornelius şi copiii se întoarseră spre 
Aslan plini de mirare. 

— Linişte! Spuse Aslan cu glas pătrunzător. Pământul păru 
să se cutremure uşor, iar toate vietăţile din poiană 
rămaseră încremenite. 

— Caspian, spuse Aslan, ar fi trebuit să-ţi dai seama că nu 
poţi fi adevăratul Rege al Namiei dacă nu ai fi, ca Regii de 
odinioară, fiu al lui Adam, venit din lumea fiilor lui Adam. 
Ceea ce şi eşti. Cu mulţi ani în urmă, în lumea aceea, un vas 
de pirați, care naviga pe o mare adâncă, numită Marea 
Sudului, a fost purtat de furtună spre o insulă. Acolo au 
făcut ceea ce ar fi făcut orice pirat: i-au omorât pe localnici, 
s-au însurat cu femeile acestora şi-au început să facă vin de 
palmier; beau până se îmbătau, zăceau la umbra 
palmierilor, iar când se trezeau se luau la ceartă. Din când 
în când, se omorau între ei. Într-una din aceste certuri, şase 
dintre ei au fost puşi pe fugă de ceilalţi; au fugit cu tot cu 
femeile lor spre centrul insulei, sus pe un munte, crezând 
că se vor putea ascunde într-o peşteră. Dar acolo era unul 
din locurile magice ale acelei lumi, un loc unde lumea aceea 
se întâlneşte cu cea de aici. În vremurile de odinioară erau 
multe asemenea locuri de trecere dintr-o lume în alta, dar 
acum s-au împuţinat. Acesta era unul din ultimele: nu am 
spus ultimul. Aşa că au căzut sau au urcat sau au intrat pur 
şi simplu în lumea de aici, pe tărâmul Telmarului, care era 


pe atunci nelocuit. De ce nu era locuit este o altă poveste pe 
care n-am să v-o spun acum. Urmaşii lor au fost un popor 
de oameni cruzi şi trufaşi; după mai multe generaţii, în 
Telmar a fost o foamete cumplită, aşa că au invadat Namia, 
unde situaţia era tulbure pe-atunci (dar şi asta este o altă 
poveste), au cucerit-o şi au rămas stăpâni. Mă asculţi, Rege 
Caspian? 

— Desigur, răspunse acesta. Speram să am nişte strămoşi 
mai onorabili. 

— Te tragi din Adam şi Eva, îi spuse Aslan. Chiar şi ultimul 
cerşetor trebuie să fie mândru de asta, dar şi destul de 
ruşinat şi să-şi plece capul în faţa marelui împărat al lumii. 
Fii mulţumit. 

Caspian făcu o plecăciune. 

— Acum, continuă Aslan, bărbaţi şi femei din Telmar, vreţi 
să vă întoarceţi în insula aceea din lumea oamenilor, de 
unde au venit strămoşii voştri la început? Nu e un loc rău. 
Stirpea acelor pirați care au găsit-o a dispărut, acum este 
nelocuită. Are fântâni cu apă bună şi rece, pământ roditor, 
lemn pentru construit case şi peşte în lagune. Ceilalţi 
oameni din lumea aceea nu au descoperit-o încă. Vă puteţi 
întoarce; dar trebuie să vă avertizez că odată trecuţi în 
lumea cealaltă, nu vă mai puteţi întoarce aici niciodată. Pe 
uşa aceea nu se va putea trece dintr-o lume în alta. 

O clipă se făcu linişte. Apoi, unul dintre soldaţii 
Telmarinieni, cu înfăţişare de om bun, ieşi în faţă şi spuse: 

— Eu accept oferta. 

— Ai ales bine, spuse Aslan. Şi, fiindcă ai fost cel dinţii care 
a vorbit, se va pogori magia asupra ta. Te aşteaptă un viitor 
bun în lumea aceea. Apropie-te! 

Omul, care acum era uşor palid, se apropie. Aslan şi suita 
sa se dădură într-o parte, făcându-i loc să treacă prin uşa 
dintre grămezile de lemne. 

— Treci prin uşa aceea, fiule, îi spuse Aslan, aplecându-se 
spre el şi atingându-i nasul cu nasul său. 


De cum fu atins de răsuflarea leului, se zări o mirare în 
privirea lui de parcă ar fi încercat să-şi amintească lucruri 
uitate de mult. Apoi îşi plecă umerii şi trecu prin uşă. 

Privirile tuturor etau aţintite către el. Vedeau cele trei 
bucăţi de lemn, iar printre ele, copacii şi iarba şi cerul 
Namiei. Îl văzură pe om între cei doi stâlpi; apoi, într-o 
clipită, acesta dispăru complet. 

Din capătul celălalt al poienii ceilalţi Telmarinieni începură 
să ţipe: 

— Hei! Ce i s-a întâmplat? Vrei să ne omori? Nu trecem pe 
acolo. 

Apoi, unul dintre 'Telmarienii mai deştepţi spuse: 

— Nu vedem nici o altă lume dincolo de beţele alea. Dacă 
vrei să te credem, de ce nu trece pe acolo unul de-ai voştri? 
Prietenii tăi stau toţi departe de bețe. 

Pişpirici ieşi pe dată în faţă şi făcu o plecăciune. 

— Dacă exemplul meu îţi poate fi de vreun ajutor, Aslan, 
spuse, voi trece cu unsprezece şoareci prin uşa aceea 
atunci când îmi faci semn. 

— Nu, micuţule, spuse Aslan, punându-şi uşor laba 
catifelată pe capul lui Pişpirici. Te-ar pune să faci fel de fel 
de lucruri groaznice în lumea aceea. Lasă-i pe alţii să 
meargă mai întâi. 

— Haideţi, le spuse Peter lui Edmund şi lui Lucy. E timpul 
să plecăm. 

— Cum adică? Întrebă Edmund. 

— Pe aici, spuse Susan, care părea să ştie despre ce-i 
vorba. Trebuie să mergem în pădure să ne schimbăm. 

— Cum să ne schimbăm? Întrebă Lucy. 

— De haine, fireşte, spuse Susan. Am arăta ca nişte nebuni 
în hainele astea pe un peron dintr-o gară de ţară din Anglia. 
— Dar ne-am lăsat lucrurile la castelul lui Caspian, spuse 

Edmund. 

— Ba nu, spuse Peter, afundându-se şi mai mult în pădure. 
Sunt aici toate. Au fost aduse azi-dimineaţă. E pregătit 
totul. 


— Despre asta aţi vorbit tu şi Susan cu Aslan azi- 
dimineaţă? Întrebă Lucy. 

— Da şi despre asta printre altele, spuse Peter, foarte 
serios. Nu vă pot spune totul. Erau lucruri pe care a vrut să 
ni le spună lui Su şi mie fiindcă noi n-o să ne mai întoarcem 
în Namia. 

— Niciodată? Strigă Edmund, îngrozit. 

— Voi doi o să vă mai întoarceţi, îi răspunse Peter. Cel 
puţin, din ceea ce mi-a spus, am înţeles că voi veţi mai veni 
aici cu siguranţă. Dar Su şi cu mine nu. A zis că suntem 
prea mari. 

— Oh, Peter, spuse Lucy. Ce ghinion! Cum poţi suporta? 

— Cred că pot, zise Peter. E altfel decât credeam c-o să fie. 
Ai să înţelegi când o să fie şi pentru tine ultima dată. Dar 
acum repede, lucrurile noastre sunt acolo. 

Se simţiră ciudat şi nu prea plăcut când se întoarseră în 
acea mare adunare îmbrăcaţi din nou în hainele lor de 
şcoală (care erau şi şifonate pe deasupra). Vreo doi 
Telmarinieni râseră răutăcios. Dar celelalte creaturi 
izbucniră în urale şi se ridicară în cinstea Regelui Peter 
Magnificul, a Reginei Susan, a Regelui Edmund şi a Reginei 
Lucy. Îşi luară emoţionaţi şi cu lacrimi în ochi (în cazul lui 
Lucy) la revedere de la bunii lor prieteni - urşii grăsani îi 
îmbrăţişară şi-i sărutară, dădură mâna cu Bunilă şi se 
îmbrăţişară cu Mâncă-trufe, care-i gâdilă cu mustaţa. 
Bineînţeles, Caspian îi dădu cornul înapoi lui Susan, iar 
aceasta, fireşte, îi spuse că-l poate păstra. Apoi, minunat şi 
dureros în acelaşi timp, îşi luară rămas-bun de la însuşi 
Aslan. Peter se aşeză primul în rând, cu mâinile lui Susan pe 
umeri, apoi Edmund cu mâinile pe umerii lui Susan şi Lucy 
cu mâinile pe umerii lui, pe urmă primul Telmarinian cu 
mâinile pe umerii lui Lucy şi aşa mai departe, într-un rând 
nesfârşit care înainta spre uşă. Urmă un moment greu de 
descris: copiii avură senzaţia că văd trei lucruri în acelaşi 
timp. Unul era gura unei peşteri care ducea spre o insulă 
verde-albăstruie din Pacific, unde urmau să ajungă toţi 


Telmarinienii în clipa în care treceau prin uşă. Al doilea era 
o poiană din Namia, unde se zăreau chipurile piticilor şi ale 
animalelor, ochii mari ai lui Aslan şi petele albe de pe obrajii 
Bursucului. Dar al treilea (care le înghiţi repede pe celelalte 
două) era peronul cenuşiu din gară şi o bancă înconjurată 
de bagaje, pe care stăteau chiar ei, de parcă n-ar fi plecat 
de-acolo niciodată, puţin cam banal după toate locurile pe 
unde fuseseră, dar, în mod surprinzător, frumos în felul lui, 
fiindcă avea mirosul acela cunoscut de gară şi cerul 
englezesc şi... Trimestrul de şcoală în faţă. 

— Asta da aventură! Spuse Peter. 

— Fir-ar să fie! Spuse Edmund. Mi-am uitat lanterna cea 
nouă în Namia. 


SFÂRŞIT