Clive Staples Lewis — Cronicile Din Narnia — V1 Nepotul Magicianului

Clive Staples Lewis 


Cronicile din Narnia - Vol. 1 
[| EFIUTUIL DAIANU LII 


1. USIŢA TAINICĂ,. 

f.ceastă poveste este despre ceva ce s-a întârnplat cu mult bmp în 
urmă, când bunicul vostru era copil, Este foarte importantă tundcă 
în ea se povesteste cum au început toate călătorule între lurnea 
noastră şi tărâmul nurnuit Harma. 

Pe vremea aceea, domnul Sherlock Holmes mai locuia încă pe 
Eaker Street, iar farmha Bastable căuta comoara din Lewisham 
Foad. Pe vremea aceea, biiețu trebuiau să poarte guler scrabit, iar 
scolile erau mai toate cu mult rnaui severe decât sunt acurn, 
Măncarea era însă mai bună, nici nu vă mai spun ce ieftine gi 
gustoase erau dulciurile, ca să nu vă lase gura apă degeaba. Ei 
bine, pe vremea aceea, triua la Lonidra o fetiţă pe nume Polly 
Pluramer. 

Locuia într-o casă dintr-un lung şir de case lipite una de alta. Într- 
a duruneață, când era în grădina din spatele locuinței, deasupra 
zidului care despărțea grădina lor de cea a casei vecine, apăru 
capul unui băiat care se cocoțase pe zid. Polly fu foarte rrurată, 
fundeă până atunci nu mai văzuse nici un copil în casa de-alături, în 
care locuiau doar domnul şi domnisgoara Ketterley, frate şi soră, 
bătrăru, amândoi necăsătoriți, îşi ridică primirea, curioasă, Fața 


F] Pa | A PL] 


Clive Staples Lewis 


Cronicile din Narnia - Vol.1] 
NEPOTUL MAGICIANULUI 


1. UŞIŢA TAINICĂ. 

Această poveste este despre ceva ce s-a întâmplat cu mult 
timp în urmă, când bunicul vostru era copil. Este foarte 
importantă fiindcă în ea se povesteşte cum au început toate 
călătoriile între lumea noastră şi tărâmul numit Narnia. 

Pe vremea aceea, domnul Sherlock Holmes mai locuia încă 
pe Baker Street, iar familia Bastable căuta comoara din 
Lewisham Road. Pe vremea aceea, băieţii trebuiau să 
poarte guler scrobit, iar şcolile erau mai toate cu mult mai 
severe decât sunt acum. Mâncarea era însă mai bună; nici 
nu vă mai spun ce ieftine şi gustoase erau dulciurile, ca să 
nu vă lase gura apă degeaba. Ei bine, pe vremea aceea, 
trăia la Londra o fetiţă pe nume Polly Plummer. 

Locuia într-o casă dintr-un lung şir de case lipite una de 
alta. Într-o dimineaţă, când era în grădina din spatele 
locuinţei, deasupra zidului care despărţea grădina lor de 
cea a casei vecine, apăru capul unui băiat care se cocoţase 
pe zid. Polly fu foarte mirată, fiindcă până atunci nu mai 
văzuse nici un copil în casa de-alături, în care locuiau doar 
domnul şi domnişoara Ketterley, frate şi soră, bătrâni, 
amândoi necăsătoriți, îşi ridică privirea, curioasă. Faţa 
băiatului necunoscut era foarte murdară. N-ar fi putut fi 
mai murdară nici dacă şi-ar fi şters lacrimile cu mâinile 
pline de ţărână. De fapt, cam asta se şi întâmplase. 

— Bună, spuse Polly. 


— Bună, spuse băiatul. Cum te cheamă? 

— Polly, răspunse fetiţa. Pe tine? 

— Digory, îi răspunse băiatul. 

— l-auzi, ce nume caraghios! zise ea. 

— Nu e nici pe departe aşa caraghios ca Polly, spuse 
Digory. 

— Ba da, îl contrazise fata. 

— Oh, nu, zise băiatul. 

— Eu cel puţin mă spăl pe faţă, zise Polly. Ceea ce-ar trebui 
să faci şi tu; mai ales după... 

Se opri. Fusese cât pe ce să spună „După ce-ai datapă la 
şoareci”, dar se gândi că n-ar fi prea politicos din partea ei. 
— Aşa e, am plâns, spuse Digory cu voce tare, ca un băiat 
atât de amărât că nu-i mai pasă dacă află cineva c-a plâns. 
Ai face şi tu la fel, continuă el, dacă ai fi trăit toată viaţa la 

ţară şi-ai fi avut un ponei şi râu în spatele grădinii, şi-ai fi 
fost adusă dup-aia să locuieşti într-o Groapă nenorocită ca 
asta. 

— Londra nu-i o Groapă, spuse Polly indignată. 

Dar băiatul era prea pornit ca s-o bage în seamă; continuă 
să-şi spună oful: 

— Şi dacă tatăl tău ar fi în India, iar tu ar trebui să vii să 
stai cu o mătuşă şi un unchi care-i nebun (cui i-ar plăcea 
asta?), fiindcă au grijă de mama ta care e grav bolnavă şi... 
care-o să moară. 

Faţa i se schimonosi ca atunci când încerci să nu pufneşti 
în plâns. 

— N-am ştiut, îmi pare rău, zise Polly umilă. După care, 
fiindcă nu ştia ce să mai spună şi ca să-l facă pe Digory să se 
gândească la lucruri mai vesele, îl întrebă: 

— Domnul Ketterley chiar e nebun? 

— Sau e nebun, îi răspunse Digory, sau e un mister la 
mijloc. Are o cămăruţă, sus, la etaj, în care mătuşa Letty 
zice că n-am voie să intru. E ceva necurat la mijloc. Şi mai e 
ceva. De câte ori vrea să-mi spună ceva la masă -cueanu 
vorbeşte niciodată - mătuşa îl opreşte mereu, îi zice: „Nu 


necâji băiatu', Andrew” sau „Sunt sigură că nu-l interesează 
aşa ceva pe Digory” ori „Digory, n-ai vrea să te duci să te 
joci în grădină?” 

— Da' ce încearcă să-ţi spună? 

— Nu ştiu. N-apucă niciodată să spună prea mult. Da' mai 
e ceva. Într-o seară - se înnoptase de fapt - în drum spre 
camera mea, când am trecut pe lângă scara care duce la 
pod (nici nu-mi place să trec pe-acolo), sunt sigur c-am 
auzit un strigăt. 

— Poate-şi ţine acolo vreo nevastă nebună. 

— M-am gândit şi eu la asta. 

— Sau poate face bani falşi. 

— Sau o fi fost pirat, ca personajul din Comoara din Insulă 
şi se ascunde de foştii camarazi. 

— Poate ţi se pare interesant, spuse Digory. Da' dac-ar 
trebui să dormi acolo, n-ai mai gândi la fel. Cum ţi-ar plăcea 
să stai trează-n pat şi să-l auzi pe unchiul Andrew trecând 
tiptil pe lângă camera ta? Şi are nişte ochi groaznici! 

Aşa s-au cunoscut Polly şi Digory; şi, cum vacanţa de vară 
de-abia începuse şi niciunul dintre ei nu mergea la mare în 
anul acela, se întâlneau aproape în fiecare zi. 

Aventurile lor au început mai ales din pricină că era una 
din cele mai umede şi mai reci veri din ultimii ani. Vremea i- 
a alungat în casă: sau, am putea spune, spre explorări în 
casă. E minunat să vezi câte lucruri poţi explora într-o casă 
sau într-un şir de case, cu o bucăţică de lumânare. Polly 
descoperise de multă vreme că, dacă deschizi o anume 
uşiţă din podul casei ei, dai de un rezervor de apă şi, în 
spatele lui, de un loc întunecos, în care puteai ajunge dacă 
te căţărai puţin, cu atenţie. 

Locul ăsta întunecos era ca un tunel lung, cu un perete de 
cărămizi de o parte şi cu un acoperiş în pantă de cealaltă 
parte. Printre ţiglele de pe acoperiş pătrundeau pete mici 
de lumină. Tunelul n-avea podea: trebuia să păşeşti de pe o 
grindă pe alta, iar între grinzi era numai ipsos. 


Dacă din întâmplare călcăi pe el, te-ai fi trezit căzând prin 
tavan în camera de dedesubt. Polly folosise bucăţica de 
tunel din spatele rezervorului în chip de peşteră a hoţilor. 
Adunase acolo lăzi şi cutii şi scaune de bucătărie rupte şi tot 
felul de lucruri de acest gen şi le pusese între grinzi, să facă 
un fel de podea, îşi ţinea aici o puşculiţă în care avea tot 
soiul de comori, o poveste pe care o scria şi, de obicei, 
câteva mere. Băuse de multe ori aici, în linişte, câte o sticlă 
de suc: sticlele vechi făceau locul să arate şi mai mult a 
peşteră a hoţilor. 

Lui Digory îi plăcu peştera (Polly nu l-a lăsat să-i citească 
povestea), dar el era şi mai interesat să exploreze. 

— Ia uită-te aici, zise. Până unde merge tunelu' ăsta? E 
numai cât casa ta sau merge mai departe? 

— Merge mai departe, răspunse Polly. Da' nu ştiu până 
unde. 

— Înseamnă că putem să mergem de-a lungul şirului de 
case. 

— S-ar putea, spuse Polly. Şi... mamă! 

— Ce? 

— Am putea intra în celelalte case! 

— Sigur, să creadă oamenii că suntem hoţi! Nu, 
mulţumesc. 

— Nu mai face pe deşteptu'! Mă gândeam la casa de după 
casa voastră. 

— Ce-i cu ea? 

— Cum ce-i cu ea? E goală. Tata spune că e goală de când 
ne-am mutat noi aici. 

— Atunci cred c-am putea să ne uităm prin ea, zise Digory. 

Era cu mult mai nerăbdător decât s-ar crede, judecând 
după modul în care vorbise. Fiindcă se gândea, fireşte, la 
toate motivele pentru care casa era goală de atâta vreme. 
La fel şi Polly. Niciunul dintre ei nu pomeni cuvântul 
„bântuită”. Şi amândoi simțeau că, o dată ce propuseseră să 
meargă acolo, ar fi fost un semn de slăbiciune să nu se mai 
ducă. 


— Să mergem să-ncercăm chiar acum? întrebă Digory. 

— Bine, fu de acord Polly. 

— Dacă nu vrei să mergi, nu veni, zise Digory. 

— Dacă mergi tu, merg şi eu, spuse fetiţa. 

— Da' cum o să ştim c-am ajuns în casa de după casa de- 
alături? 

Hotărâră că trebuie să ajungă în dreptul debaralei şi să 
meargă de-a lungul acesteia din grindă în grindă. În felul 
acesta puteau să-şi dea seama cam câte grinzi erau 
deasupra unei camere. După care adunau încă patru grinzi 
pentru spaţiul dintre cele două poduri din casa lui Polly şi 
acelaşi număr pentru camera de serviciu şi pentru debara. 
Puteau afla astfel lungimea casei în grinzi. După ce 
parcurgeau de două ori distanţa asta, însemna că au ajuns 
la marginea casei lui Digory; orice uşă la care ajungeau 
după aceea dădea în podul casei nelocuite. 

— Da' n-aş prea crede că e chiar goală, spuse Digory. 

— Da' ce crezi că-i acolo? 

— Cred că locuieşte cineva în secret, cineva care iese de- 
acolo doar noaptea, cu o lanternă slabă. S-ar putea să dăm 
de vreo bandă de criminali disperaţi şi-o să primim o 
recompensă. Nu se poate să fie o casă goală atâta vreme, 
dacă nu-i un mister la mijloc. 

— Tata zicea că acolo sunt probabil conducte, spuse Polly. 

— Pfui! Ce lipsiţi de imaginaţie sunt oamenii mari! spuse 
Digory. 

Acum, că vorbeau la lumina zilei, în pod şi nu la lumina 
lumânării din Peştera Hoţilor, li se părea mult mai puţin 
probabil să fie fantome în casa nelocuită. 

După ce măsurară podul, luară un creion ca să socotească. 
La început, fiecare obţinu alt rezultat şi chiar şi după ce 
ajunseră la acelaşi rezultat nu fură prea siguri că e cel 
corect. Erau grăbiţi să pornească în expediţie. 

— Trebuie să mergem în linişte, spuse Polly în timp ce se 
căţărau înapoi în spatele rezervorului. 


Fiindcă era o ocazie specială, luară fiecare câte o 
lumânare (Polly avea o provizie serioasă în peşteră). 

Era întuneric, plin de praf şi era curent. Păşeau de pe o 
grindă pe alta în tăcere. Doar din când în când îşi spuneau, 
în şoaptă: 

— Suntem la capătul podului acum. 

Sau: 

— Probabil că suntem pe la jumătatea casei tale. 

Niciunul dintre ei nu se împiedică şi nici lumânările nu se 
stinseră. În cele din urmă ajunseră la un loc unde zăriră o 
uşită în peretele de cărămizi din partea dreaptă. 
Bineînţeles că nu avea nici zăvor, nici clanţă pe partea asta, 
pentru că uşa fusese făcută ca să intri în pod, nu ca să ieşi; 
dar avea un clempuş (cum are de obicei uşa de la dulapul 
de bucătărie) şi erau siguri c-au s-o poată deschide. 

— Să-ncerc eu? întrebă Digory. 

— Dacă mergi tu, merg şi eu, răspunse ea la fel ca mai 
înainte. 

Amândoi simțeau că lucrurile ajunseseră prea departe, 
dar niciunul nu voia să dea înapoi. Digory trase cu putere 
de clempugş. Uşa se deschise, iar lumina care pătrunse pe 
neaşteptate îi făcu să clipească. După care, şocaţi, îşi 
dădură seama că în faţa lor nu era un pod părăsit, ci o 
cameră mobilată. Părea destul de goală. Şi era o linişte de 
moarte. Curiozitatea o ajută pe Polly să depăşească acest 
moment. Stinse lumânarea şi păşi în încăperea ciudată, 
mişcându-se în linişte, ca un şoricel. 

Avea, fireşte, forma unui pod, dar era mobilată ca o 
cameră de zi. Pereţii erau plini de rafturi de sus până jos, 
iar rafturile erau pline de cărţi. În cămin ardea focul (nu 
uitaţi că în anul acela vara era foarte umedă), iar în faţa 
şemineului, cu spatele spre ei, era un fotoliu cu spătar înalt. 
Între fotoliu şi Polly, ocupând aproape tot mijlocul încăperii, 
se afla o masă mare, pe care erau îngrămădite fel de fel de 
lucruri, cărţi, caiete, cerneală şi călimări, tocuri şi ceară 
pentru sigiliu şi un microscop. Dar ceea ce-i atrase atenţia 


de la bun început fu o tavă din lemn roşiatic, pe care erau 
nişte inele. Aşezate două câte două, unul galben şi unul 
verde, urma apoi un spaţiu liber şi iar un inel galben şi unul 
verde. Nu erau mai mari decât nişte inele obişnuite şi nu se 
putea să nu le observi, fiindcă erau foarte strălucitoare. 
Erau cele mai frumoase obiecte strălucitoare pe care ţi le-ai 
putea imagina. Dacă Polly ar fi fost doar un pic mai mică, cu 
siguranţă c-ar fi încercat să muşte dintr-unul din ele. 

În încăpere era atât de linişte, încât se auzea ticăitul 
ceasului. Totuşi, după cum îşi dădu acum seama, nu era 
chiar aşa linişte de fapt. Se auzea un zumzet foarte, foarte 
slab. Dacă ar fi fost deja inventate aspiratoarele, Polly ar fi 
crezut că dă cineva cu aspiratorul undeva departe, câteva 
camere mai încolo sau câteva etaje mai jos. Dar zgomotul 
care se auzea era mai plăcut decât cel făcut de un 
aspirator, era mai muzical; doar că era atât de slab, încât 
aproape că nu-l puteai auzi. 

— E-n regulă, nu-i nimeni, îi spuse Polly lui Digory, peste 
umăr. 

Nu mai vorbea în şoaptă acum. Digory intră şi el în 
încăpere, clipind din ochi şi extrem de murdar. De altfel şi 
Polly era la fel de murdară. 

— N-are nici un rost, spuse el. Asta nu-i o casă goală. Mai 
bine o ştergem de-aici înainte de a veni cineva. 

— Ce crezi că sunt alea? îl întrebă Polly, arătând spre 
inelele colorate. 

— Lasă asta, spuse Digory, cu cât plecăm mai repede... 

Nu mai apucă să termine ce avea de spus, fiindcă în clipa 
aceea se întâmplă ceva. Fotoliul cu spătar înalt din faţa 
căminului se mişcă deodată şi din el, ca un diavol ieşind de 
sub o trapă, se ridică ameninţător trupul unchiului Andrew. 
Deci nu erau în casa goală defel; erau în casa lui Digory, 
chiar în camera în care n-avea voie să intre! Copiii scoaseră 
amândoi un „O-o-o” şi-şi dădură seama ce greşeală 
îngrozitoare făcuseră. Ar fi trebuit să-şi dea seama că nu 
merseseră destul de departe. 


Unchiul Andrew era înalt şi foarte slab. Avea nasul ascuţit, 
ochii extrem de strălucitori şi un smoc mare de păr cărunt 
ciufulit. 

Digory rămăsese mut, fiindcă unchiul Andrew arăta de o 
mie de ori mai periculos decât oricând înainte. Polly nu era 
încă prea speriată; dar, nu după mult timp, fu şi ea cuprinsă 
de frică. Pentru că primul lucru pe care-l făcu unchiul 
Andrew fu să se ducă până la uşă, s-o închidă şi să 
răsucească apoi cheia în broască. După care se întoarse 
spre copii, îi fixă cu ochii lui strălucitori şi le zâmbi, 
arătându-şi toţi dinţii. 

— Aşa! spuse. Proasta de soră-mea n-are cum să vină aici. 

Era îngrozitor de diferit de ceea ce te-ai fi aşteptat din 
partea unui adult. Polly nu mai putea de frică şi o porniră şi 
ea şi Digory, cu spatele, spre uşiţa pe care intraseră. Dar 
unchiul Andrew fu mai rapid decât ei. Ajunse în spatele lor, 
închise şi uşa aceea şi se postă în dreptul ei. După care îşi 
frecă mâinile făcând să-i trosnească încheieturile. Avea 
degete frumoase, albe şi lungi. 

— Sunt încântat să vă văd, spuse. Chiar asta-mi doream: 
doi copii. 

— Vă rog, domnule Ketterley, începu Polly. E aproape ora 
mesei şi trebuie să mă duc acasă. Vreţi să ne lăsaţi să ieşim 
de aici, vă rog? 

— Nu încă, răspunse unchiul Andrew. Nu pot pierde o 
ocazie atât de bună. Aveam nevoie de doi copii. Ştiţi, tocmai 
lucrez la un experiment epocal. Am încercat pe un cobai şi 
se pare c-a mers. Dar un cobai nu-ţi poate spune nimic. Şi 
nici nu poţi să-i explici cum să se-ntoarcă. 

— Ascultă, unchiule Andrew, îi spuse Digory, chiar că e ora 
mesei. Au să-nceapă să ne caute. Trebuie să ne laşi să 
plecăm. 

— Trebuie? făcu unchiul Andrew. 

Digory şi Polly se uitară unul la altul. Nu îndrăzneau să 
spună nimic, dar privirile pe care şi le aruncau spuneau „Ce 
îngrozitor!” şi „Trebuie să-i cântăm în strună”. 


— Dacă ne lăsaţi să mergem la masă, zise Polly, ne-am 
putea întoarce după ce mâncăm. 

— Da' cine-mi garantează mie că vă-ntoarceţi? întrebă 
unchiul Andrew cu un zâmbet viclean. 

După care păru că s-a răzgândit. 

— Bine, le spuse, dacă trebuie să plecaţi, asta e. Nu pot 
spera ca doi tineri ca voi să vrea să stea de vorbă cu un 
nătărău ca mine. 

Oftă şi continuă: 

— Habar n-aveţi ce singur mă simt uneori. Da' ce 
contează? Duceţi-vă la masă. Numai staţi un pic, să vă dau 
un cadou înainte. Nu mi se-ntâmplă prea des să mă viziteze 
o fetiţă în biroul ăsta vechi şi prăfuit; mai ales o domnişoară 
frumoasă ca tine, dacă mă pot exprima aşa. 

Polly începu să creadă că poate nu e nebun, la urma 
urmei. 

— Vrei un inel, draga mea? o întrebă unchiul Andrew pe 
Polly. 

— Vreţi să spuneţi un inel dintr-acela, galben sau verde? 
întrebă Polly. Ce drăguţe sunt! 

— Verde nu, spuse unchiul Andrew. Mă tem că pe cele 
verzi nu le pot da nimănui. Dar aş fi încântat să-ţi dau 
oricare dintre inelele galbene. Din toată inima. Vino şi- 
ncearcă unul. 

Lui Polly nu-i mai era frică şi era de-acum sigură că 
bătrânul domn nu e nebun; iar inelele acelea strălucitoare 
te atrăgeau într-un mod ciudat. 

Păşi spre tavă. 

— l-auzi, spuse, zgomotul ăla se aude mai tare aici. De 
parcă l-ar face inelele. 

— Ce idee, draga mea, râse unchiul Andrew. 

Părea un râs foarte natural, dar Digory zărise o privire de 
nerăbdare, aproape de lăcomie, pe chipul lui. 

— Polly, nu fi proastă! strigă. Nu le-atinge! 

Prea târziu. Chiar în clipa aceea mâna lui Polly atinse unul 
din inele. Şi imediat, fără nici o sclipire, nici un zgomot, nici 


un fel de semn, Polly dispăru. În încăpere rămaseră numai 
Digory şi unchiul Andrew. 

2. DIGORY ŞI UNCHIUL ANDREW. 

Totul fusese atât de neaşteptat, atât de oribil de diferit de 
tot ce i se mai întâmplase până atunci, chiar şi în coşmaruri, 
încât Digory scoase un țipăt. Unchiul Andrew se repezi şi-i 
puse palma la gură. 

— Fără de-astea! îi şopti la ureche. Dacă faci gălăgie, aude 
mama ta. Şi ştii ce i s-ar putea întâmpla dacă se sperie. 

Cum avea să povestească Digory mai târziu, răutatea asta 
oribilă de a şantaja pe cineva în felul ăsta îi provocă silă. 
Dar bineînţeles că nu mai ţipă. 

— Aşa-i mai bine, zise unchiul Andrew. Poate că nu te-ai 
putut abţine. E într-adevăr un şoc să vezi cum dispare 
cineva. Chiar şi eu m-am cam speriat când a dispărut 
cobaiul noaptea trecută. 

— Deci de-asta ai ţipat? îl întrebă Digory. 

— M-ai auzit, care va să zică. Sper că nu mă spionezi? 

— Bineînţeles că nu, se revoltă Digory. Da' ce s-a întâmplat 
cu Polly? 

— Felicită-mă, dragul meu, spuse unchiul Andrew, 
frecându-şi mâinile. Mi-a reuşit experimentul. Fetiţa a 
plecat - a dispărut - din această lume. 

— Ce i-ai făcut? 

— Am trimis-0..., am trimis-o altundeva. 

— Cum adică? îl întrebă Digory. 

Unchiul Andrew se aşeză în fotoliu. 

— Îţi spun imediat. Ai auzit vreodată de bătrâna doamnă 
Lefay? 

— O strămătuşă sau ceva de genul ăsta? întrebă Digory. 

— Nu chiar, îi spuse unchiul Andrew. Era naşa mea. E 
persoana din tabloul de-acolo, de pe perete. 

Digory se uită într-acolo şi văzu o fotografie veche a unei 
femei bătrâne, cu bonetă pe cap. Şi-şi aminti că o mai 
văzuse într-o poză dintr-un sertar vechi, acasă la el, la ţară. 


O întrebase pe mama cine e, dar ea nu voise să vorbească 
prea mult pe tema asta. 

„Nu era prea drăguță, îşi spuse Digory în sinea lui, deşi, 
sigur, din pozele astea vechi nu-ţi poţi da seama prea bine.” 

— Era ceva... ceva ciudat în legătură cu ea, unchiule 
Andrew? întrebă apoi cu voce tare. 

— Depinde de ce înţelegi prin ciudat, chicoti unchiul 
Andrew. Oamenii sunt tare încuiaţi. Spre sfârşitul vieţii 
începuse, e adevărat, să se comporte tare ciudat. Făcea tot 
felul de lucruri prosteşti. De-asta au închis-o. 

— La un azil de nebuni? 

— Nu, nu, nu, răspunse unchiul Andrew şocat. Nici vorbă. 
La închisoare. 

— Ah! Da' ce făcuse? întrebă Digory. 

— Biata femeie! spuse unchiul Andrew. Nişte prostii. E 
vorba de mai multe lucruri, da' n-are rost să intrăm în 
amănunte. Era tare bună cu mine. 

— Da' ce legătură au toate astea cu Polly? Aş vrea să... 

— Toate la vremea lor, băiete, îl întrerupse unchiul 
Andrew. Au eliberat-o pe bătrâna doamnă Lefay înainte să 
moară, iar eu am fost una dintre puţinele persoane pe care 
le-a primit să le vadă pe patul de moarte. Nu mai putea 
suporta oamenii obişnuiţi şi ignoranţi. Nici eu nu-i pot 
suporta. Dar pe noi ne interesau aceleaşi lucruri. Cu numai 
câteva zile înainte de a muri, mi-a spus să deschid un sertar 
secret de la un birou din casa ei şi să-i aduc de-acolo o 
cutiuţă. Mi-am dat seama de cum am pus mâna pe cutie că 
ţin un mare secret în mână. Mi-a dat-o şi m-a pus să-i 
promit c-o s-o ard, fără s-o deschid, imediat după moartea 
ei. Nu mi-am respectat promisiunea. 

— Ce urât din partea ta, spuse Digory. 

— Urât? făcu unchiul Andrew, privindu-l uşor încurcat. Ah, 
înţeleg. Vrei să spui că băieţeii trebuie să-şi ţină 
promisiunile. Aşa e bine şi frumos, desigur şi mă bucur că şi 
tu ai fost învăţat să-ţi respecţi promisiunile. Dar bănuiesc că 
înţelegi că reguli de genul acesta, oricât de potrivite ar fi 


pentru băieţei şi pentru servitori sau pentru femei şi poate 
chiar pentru oameni în general, nu sunt valabile şi pentru 
cercetătorii adevăraţi ori pentru marii gânditori sau 
înţelepţi. Nu, Digory. Oamenii ca mine, care au o 
înţelepciune tainică, sunt absolviţi de regulile obişnuite, 
după cum suntem lipsiţi şi de plăcerile oamenilor de rând. 
Destinul nostru, băieţel, e măreț, dar suntem condamnaţi la 
singurătate. 

Pe când spunea toate acestea, ofta şi părea atât de serios 
şi de nobil şi de misterios, încât Digory crezu pentru o clipă 
că spune ceva cu adevărat frumos. Dar îşi aminti imediat de 
privirea plină de răutate de pe faţa unchiului lui în clipa în 
care dispăruse Polly. Şi reuşi să vadă dincolo de cuvintele 
mari ale unchiului Andrew. „De fapt, îşi spuse în sinea lui, îşi 
închipuie că are dreptul să facă orice ca să obţină ceea ce 
vrea.” 

— Bineînţeles că n-am îndrăznit să deschid cutia mult 
timp, continuă unchiul Andrew, fiindcă ştiam că s-ar putea 
să fie ceva foarte periculos înăuntru. Naşa mea a fost o 
femeie cu adevărat remarcabilă. Adevărul e că a fost 
printre ultimele femei din această ţară care aveau sânge de 
vrăjitoare. (Zicea că mai sunt două. O ducesă şi o 
servitoare.) Ştii, Digory, s-ar putea să-l ai în faţa ta pe 
ultimul om care a avut o naşă vrăjitoare. Cred că n-ai să uiţi 
asta câte zile o să ai. 

„Fac pariu că era o vrăjitoare rea”, îşi spuse Digory în 
gând. 

— Dar Polly? întrebă apoi, cu glas tare. 

— Nu mă mai bate la cap cu asta! făcu unchiul Andrew. De 
parcă asta ar avea vreo importanţă! Mai întâi am studiat 
cutia. Era foarte veche. Şi chiar de-atunci mi-am dat seama 
că nu e nici grecească, nici egipteană, nici babiloniană, nici 
hitită şi nici chinezească. Era mai veche decât toate aceste 
popoare. Ziua în care am aflat adevărul a fost o zi mare 
pentru mine. Era din Atlantida, insula dispărută. Ceea ce 
înseamnă că era mai veche cu multe secole decât oricare 


dintre obiectele din epoca de piatră, descoperite în Europa. 
Şi nu era primitivă ca acestea. Fiindcă atunci, la începutul 
tuturor timpurilor, Atlantida era deja un oraş măreț, cu 
palate şi temple şi oameni învăţaţi. 

Se opri o clipă, aşteptând parcă să-i spună Digory ceva. 
Dar băiatului îi plăcea de el tot mai puţin, cu fiecare clipă, 
aşa că nu-i spuse nimic. 

— Între timp, continuă unchiul Andrew, am învăţat o 
mulţime de lucruri (nu se cuvine să-i spun unui copil ce 
anume) despre Magie, în general. Aşa c-am ajuns să am o 
oarecare idee despre ce anume ar putea fi în cutie. Prin 
diferite teste, am redus numărul posibilităţilor. A trebuit să 
cunosc nişte... nişte oameni foarte neobişnuiţi şi am trecut 
prin câteva experienţe tare neplăcute. De aceea am şi albit. 
Nu e uşor s-ajungi Magician. M-am şi îmbolnăvit. Da' m-am 
mai întremat. Până la urmă, am reuşit să ştiu. 

Deşi nu exista nici cea mai mică posibilitate să-i audă 
cineva, se aplecă şi-i spuse aproape în şoaptă: 

— În cutia din Atlantida era ceva care fusese adus din altă 
lume, pe vremea când lumea noastră era de-abia la început. 

— Ce? întrebă Digory, care devenise curios, în ciuda 
voinţei lui. 

— Nişte praf, răspunse unchiul Andrew. Un praf fin şi 
uscat. Nu părea ceva deosebit. După o viaţă de trudă, nu 
era o răsplată prea mare, mi-ai putea spune. Da' când m-am 
uitat la el (am avut mare grijă să nu-l ating) şi mi-am dat 
seama că fiecare fir de praf fusese odinioară în altă lume - 
nu în altă planetă; planetele fac parte din lumea noastră şi 
dac-ai merge destul de mult ai putea ajunge la ele —, cu 
adevărat o Altă Lume, altă Natură, alt univers, un loc în 
care n-ai putea ajunge nici dac-ai călători la nesfârşit prin 
acest univers - o lume în care nu poţi s-ajungi decât prin 
Magie! 

Unchiul Andrew se opri şi-şi frecă mâinile până ce 
începură să-i pocnească toate încheieturile ca nişte artificii. 


— Ştiam, continuă el, că praful acela nu te poate duce 
înapoi în locul de unde provenea decât dacă-i dădeai forma 
potrivită. Dar tocmai asta era problema: cum să-i dai forma 
potrivită? Toate experimentele mele de până atunci 
dăduseră greş. Le încercasem pe cobai. Unii muriseră. Alţii 
explodaseră ca nişte bombiţe... 

— Ce crud din partea ta, spuse Digory, care avusese un 
cobai. 

— Nu înţelegi esenţialul, spuse unchiul Andrew. Creaturile 
acelea pentru asta erau făcute. Le cumpărasem chiar eu. 
Deci... unde rămăsesem? Ah, da. Până la urmă am reuşit să 
fac inelele: inelele galbene. Dar acum s-a ivit altă problemă. 
Eram sigur că orice creatură care atinge un inel galben o s- 
ajungă în Cealaltă Lume. Dar la ce-mi folosea asta dacă nu o 
puteam aduce înapoi ca să-mi spună ce-a găsit acolo? 

— Dar ei? întrebă Digory. Ce se întâmplă cu ei dacă nu se 
mai pot întoarce? 

— Priveşti lucrurile dintr-un punct de vedere greşit, spuse 
unchiul Andrew măsurându-l enervat. Nu înţelegi că e 
vorba de un experiment epocal? Scopul principal al 
trimiterii pe cineva în Cealaltă Lume este să aflu cum e 
acolo. 

— Atunci de ce nu te-ai dus tu? 

Digory nu mai văzuse pe nimeni atât de ofensat şi de 
surprins ca unchiul său. 

— Eu? Eu? făcu el. Băiatul ăsta e nebun! Un om la vârsta 
mea şi cu sănătatea mea, să risc eu şocul şi pericolele unei 
asemenea călătorii într-un univers total diferit? N-am auzit 
ceva mai absurd de când sunt! Îţi dai seama ce spui? 
Gândeşte-te numai ce-nseamnă o Altă Lume... poţi da peste 
orice... absolut orice. 

— Şi bănuiesc că acolo ai trimis-o pe Polly, spuse Digory, cu 
obrajii arzându-i de furie. Deşi eşti unchiul meu, nu pot să 
nu-ţi spun că te-ai purtat ca un laş; ai trimis o fetiţă într-un 
loc în care ţie ţi-e frică să te duci. 


— Linişte, domnule! strigă unchiul Andrew, rezemându-şi 
capul de masă. Nu permit să-mi vorbească astfel un şcolar 
jegos. Nu înţelegi nimic. Eu sunt marele învăţat, 
magicianul, cel care face experimentul. E firesc să am 
nevoie de subiecţi pe care să pot experimenta. Doamne, mai 
lipseşte să-mi spui c-ar fi trebuit să le cer voie cobailor 
înainte de a experimenta pe ei! Nu poţi dobândi 
înţelepciune fără sacrificii. Dar ar fi de-a dreptul ridicol să 
mă duc chiar eu. E ca şi când ai cere unui general să lupte 
ca simplu soldat. Dacă mor, ce s-ar întâmpla cu munca mea 
de-o viaţă? 

— Nu mai trăncăni atât, spuse Digory. O aduci pe Polly 
înapoi sau nu? 

— Tocmai voiam să-ţi spun, când m-ai întrerupt atât de 
nepoliticos, spuse unchiul Andrew, că am reuşit să găsesc 
până la urmă o cale de a-i aduce înapoi. Inelele verzi te 
aduc înapoi. 

— Dar Polly n-are nici un inel verde. 

— Nu, spuse unchiul Andrew zâmbind răutăcios. 

— Deci nu se poate întoarce, strigă Digory. E ca şi când ai 
fi omorât-o. 

— Ba se poate întoarce, spuse unchiul Andrew, dacă se 
duce cineva după ea, cu un inel galben pentru el şi două 
inele verzi - unul pentru el şi altul pentru ea. 

Digory înţelese în ce capcană căzuse; îl privi ţintă pe 
unchiul Andrew, cu gura căscată, fără să scoată o vorbă. 
Era alb la faţă ca varul. 

— Sper, spuse unchiul Andrew după scurt timp, cu glas 
tare şi puternic, de parc-ar fi fost unchiul perfect care 
tocmai îi oferise un cadou generos şi un sfat preţios, sper, 
Digory, că nu eşti un fricos. Mi-ar părea tare rău să aflu că 
un membru al familiei mele nu este destul de cavaler şi de 
demn să sară în ajutorul... unei domnişoare aflate la 
ananghie. 

— Taci din gură! strigă Digory. Dac-ai avea destulă 
demnitate şi toate celelalte, te-ai duce chiar tu. Dar ştiu că 


n-ai s-o faci. Eşti o fiară. Bănuiesc c-ai pus totul la cale, ai 
vrut să plece fără să ştie, pentru ca apoi să plec şi eu după 
ea. 

— Bineînţeles, recunoscu unchiul Andrew, zâmbind odios. 

— Foarte bine. Mă duc. Da' mai vreau să-ti spun ceva 
înainte. Până azi n-am crezut în Magie. Acum mi-am dat 
seama că există. Deci, dacă există, înseamnă că şi toate 
poveştile cu vrăjitoare sunt şi ele mai mult sau mai puţin 
adevărate. Iar tu eşti un Magician crud şi rău, cum sunt cei 
din poveşti. Dar n-am citit nici o poveste în care oamenii ca 
tine să nu fie pedepsiţi până la urmă şi fac pariu că şi tu vei 
plăti. Şi-ai s-o meriţi pe deplin! 

De data asta Digory lovise din plin. Unchiul Andrew 
tresări. Pe faţă i se putea citi teama şi, aşa fiară cum era, 
aproape că nu se putea să nu ţi se facă milă de el. Dar după 
o clipă se linişti şi spuse râzând forţat: 

— Sigur, e normal ca un copil să gândească aşa, mai ales 
dacă a crescut, aşa ca tine, printre femei. Poveşti de-ale 
babelor, nu? Nu e nevoie să te gândeşti la ce pericole m- 
aşteaptă pe mine, Digory. N-ar fi mai bine să te gândeşti la 
pericolul în care se află prietena ta? A plecat de destulă 
vreme. Dacă sunt pericole Acolo, ar fi păcat s-ajungi prea 
târziu, fie şi numai cu o clipă. 

— Îţi pasă de nu mai poţi! spuse Digory înfuriat. Da' m-am 
săturat de trâncăneala ta. Ce trebuie să fac? 

— Dragul meu băiat, trebuie să te controlezi, spuse 
unchiul Andrew calm. Altfel o s-ajungi ca mătuşa Letty. 
Acum vino cu mine. 

Se ridică, îşi puse o pereche de mănuşi şi se duse spre 
tava pe care se aflau inelele. 

— Au efect numai dacă te ating direct pe piele. Dacă-mi 
pun mănuşi, le pot ridica aşa şi nu mi se-ntâmplă nimic. 
Dacă-ţi pui unul în buzunar, nu ţi se-ntâmplă nimic. Numai 
că, fireşte, trebuie să ai grijă să nu-ţi bagi mâna în buzunar, 
ca să nu-l atingi din greşeală. Cum ai atins un inel galben, 
cum ai dispărut din lumea asta. Când eşti în Celălalt Loc, 


bănuiesc că - desigur, n-am testat asta încă, dar bănuiesc - 
că, în clipa în care atingi un inel verde, dispari din lumea 
aceea şi bănuiesc că apari din nou în lumea noastră. Uite, îţi 
pun inelele astea două verzi în buzunarul drept. Nu uita în 
ce buzunar sunt inelele verzi. Unul pentru tine şi celălalt 
pentru fetiţă. Acum alege-ţi tu singur unul galben. Dac-aş fi 
în locul tău, mi l-aş pune în deget, ca să nu-l scap. 

Digory fu cât pe ce s-atingă un inel galben, când îşi aduse 
aminte: 

— Cum rămâne cu mama? întrebă. Ce-i spui dacă întreabă 
unde sunt? 

— Cu cât pleci mai repede, cu atât o să te-ntorci mai 
repede, spuse unchiul Andrew vesel. 

— Da' nu ştii sigur dac-o să mă mai întorc. 

Unchiul Andrew dădu din umeri, merse până la uşă, o 
descuie şi o deschise larg. 

— Foarte bine, zise, cum vrei. Du-te jos la masă. Las-o pe 
biata copilă pradă animalelor sălbatice sau să se înece sau 
să moară de foame în Cealaltă Lume sau să se piardă acolo 
pentru totdeauna, dacă aşa vrei. Mie mi-e totuna. Poate c-ar 
fi bine să te duci înainte de ceai la doamna Plummer să-i 
spui că n-o s-o mai vadă pe fata ei niciodată, pentru că ţi-a 
fost frică să-ţi pui un inel. 

— Dumnezeule, spuse Digory, ce rău îmi pare că nu sunt 
mai mare ca să-ţi pot trage una-n cap! 

Îşi încheie nasturii de la haină, respiră adânc şi luă inelul. 
Şi îşi spuse, după cum avea să povestească după aceea, că 
n-are de ales. 

3. PĂDUREA DE LA HOTARUL DINTRE TĂRÂMURI. 

Unchiul Andrew şi odăiţa lui dispărură pe dată. După care, 
pentru o clipă, totul deveni tulbure. Digory zări o lumină 
slabă, verzuie, care venea de undeva de deasupra lui; 
dedesubt, totul era ascuns în beznă. Nu stătea şi nici nu 
păşea pe nimic. Nu se atingea de nimic. 

„Cred că sunt în apă, îşi spuse Digory. Sau poate sub apă.” 


Ceea ce-l sperie un pic, dar, în aceeaşi clipă, îşi dădu 
seama că merge în sus. După care capul îi ieşi undeva la 
suprafaţă şi se trezi îndreptându-se târâş spre pământul 
acoperit de iarbă de la marginea unui ochi de apă. 

Când se ridică în picioare, îşi dădu seama că nu-i şiroia 
apa din haine şi nici nu gâfâia, cum te-ai fi aşteptat în cazul 
unei persoane care tocmai ieşise din apă. Hainele îi erau 
perfect uscate. Se afla la marginea unui ochi de apă, care 
nu avea mai mult de trei metri lungime, în mijlocul unei 
păduri. Copacii erau atât de aproape unii de alţii, iar 
frunzişul atât de bogat, încât nu se putea vedea nici un 
petic de cer. Singura lumină din jur era o lumină verde, 
care cobora printre frunze: dar probabil că undeva sus era 
un soare foarte puternic, pentru că lumina aceasta verde 
era strălucitoare şi caldă. Era cea mai liniştită pădure pe 
care v-aţi fi putut-o imagina vreodată. Nici urmă de păsări, 
animale sau insecte; nu adia nici o boare de vânt. Aproape 
că puteai auzi cum cresc copacii. Ochiul de apă din care 
ieşise nu era singurul din pădure. 

Mai erau vreo douăsprezece - câte unul la fiecare câţiva 
metri, cât putea cuprinde Digory cu privirea. Aproape că 
auzeai rădăcinile copacilor sorbind apa din pământ. 
Pădurea asta era plină de viaţă. Mai târziu, de câte ori 
încerca s-o descrie, Digory spunea mereu acelaşi lucru: 

— Era un loc minunat, ca o prăjitură plină cu stafide. 
Lucrul cel mai ciudat era că, înainte chiar de a se uita în 
jur, aproape uitase de ce venise acolo. Şi cu siguranţă că nu 
se gândea nici la Polly, nici la unchiul Andrew şi nici măcar 
la mama. Nu-i era deloc teamă; şi nu era nici emoţionat, nici 
curios. Dacă l-ar fi întrebat cineva de unde vine, ar fi spus 

probabil: 

— Sunt aici dintotdeauna. 

Fiindcă acesta era sentimentul pe care-l aveai în locul 
acela, că eşti acolo dintotdeauna şi că nu te plictisiseşi 
niciodată, deşi nu se întâmpla nimic. Aşa cum a spus Digory 
mult timp după aceea: 


— Nu e genul de loc unde se întâmpla ceva. Acolo doar 
cresc copaci. 

După ce privi îndelung pădurea, observă că sub un copac, 
la câţiva metri depărtare de locul unde se afla el, dormea o 
fată. Avea ochii închişi, dar nu de tot, de parcă era pe 
punctul de a se trezi din somn. Se uită la ea un timp fără să 
spună nimic. În cele din urmă, fata deschise ochii, se uită şi 
ea la el o vreme, tot fără să spună nimic. După care începu 
să vorbească, cu o voce visătoare, mulţumită de sine: 

— Am impresia că te-am mai văzut undeva. 

— Şi eu, zise Digory. Eşti de mult timp aici? 

— Da, dintotdeauna, răspunse fata. Cel puţin... nu ştiu, 
cred că de foarte mult timp. 

— Şi eu la fel, spuse Digory. 

— Nu-i adevărat, îl contrazise ea. Te-am văzut ieşind din 
ochiul acela de apă nu de mult. 

— Cred că ai dreptate, spuse Digory, încurcat. Uitasem. 

După care nu mai spuse nimic niciunul dintre ei. 

— Ştii ce, începu fata dintr-o dată, nu cumva ne-am mai 
întâlnit undeva? Am senzaţia că-mi amintesc de un băiat şi o 
fată, aşa ca noi, care locuiesc într-un loc cu totul diferit şi 
care fac fel de fel de năzdrăvănii. Poate că am visat doar. 

— Şi eu am avut exact acelaşi vis, cred, spuse Digory. 
Despre un băiat şi o fată, care locuiau în case vecine - şi 
care se târau printre grinzi. Fata era foarte murdară pe 
faţă. 

— Nu încurci lucrurile? În visul meu, băiatul era murdar 
pe faţă. 

— Nu-mi amintesc cum era faţa băiatului, spuse Digory. 
Hei, ce-i aia? întrebă. 

— Aa, e un cobai, spuse fata. 

Era un cobai gras, care căuta ceva prin iarbă. Cineva îi 
lipise cu bandă adezivă, de jur împrejur, un inel galben. 

— Uite! strigă Digory. Inelul! Şi uite şi tu ai unul, pe deget. 
Şi eu. 


Fata se ridică acum, curioasă. Se uitară fix unul la celălalt, 
încercând să-şi amintească. Aproape în aceeaşi clipă, ea 
strigă „Domnul Ketterley!”, iar băiatul strigă „Unchiul 
Andrew!”, şi-şi amintiră cine sunt şi de unde vin şitot celi 
se întâmplase. După câteva minute, înţeleseră. Digory îi 
povesti ce fiară fusese unchiul lui. 

— Şi-acum ce facem? întrebă Polly. Luăm cobaiul şi ne 
întoarcem acasă? 

— N-avem nici un motiv să ne grăbim, spuse Digory, 
căscând. 

— Ba da, eu cred că avem, spuse Polly. Locul ăsta e prea 
liniştit. E foarte... e ca într-un vis. Aproape că te adoarme. 
Dacă mai stăm aici, o să ne întindem în iarbă şi-o să 
adormim pe veci. 

— Aici e tare frumos, spuse Digory. 

— Da, e tare frumos, spuse şi Polly. Dar trebuie să ne 
întoarcem. 

Fata se ridică şi o porni încet spre cobai. După care se 
răzgândi. 

— Ce-ar fi să lăsăm cobaiul aici? întrebă. Aici e fericit; 
dacă-l ducem înapoi acasă, unchiul tău i-ar putea face cine 
ştie ce lucru oribil. 

— Fac pariu că aşa ar fi, spuse Digory. Uită-te cum s-a 
purtat cu noi. Apropo, noi cum ajungem acasă? 

— Cred că intrăm înapoi în apă. 

Se duseră până la marginea apei şi se uitară la suprafaţa 
ei liniştită, în care se oglindea mulţimea de frunze verzi, 
făcând-o să pară foarte adâncă. 

— N-avem costumele de baie, spuse Polly. 

— N-avem nevoie de costume, prostuţo, spuse Digory. 
Intrăm cu hainele pe noi. Ai uitat că nu ne-am udat când am 
venit aici? 

— Ştii să înoţi? 

— Un pic. Da' tu? 

— Nu prea. 


— Nu cred că trebuie să înotăm, spuse Digory. Doar vrem 
să mergem în jos, nu? 

Nu le surâdea nici unuia să sară în apă, dar nu spuseră 
niciunul nimic. Se luară de mână şi strigară: 

— Unu, doi, trei, şi! 

Pleosc! Copiii închiseră ochii. Dar când îi deschiseră din 
nou, se treziră că sunt tot în pădurea cea verde, ţinându-se 
de mână, iar apa de-abia dacă le ajungea până la glezne. 
Nu părea să aibă mai mult de câţiva centimetri adâncime. 

Săriră înapoi pe mal. 

— Ce se întâmplă? întrebă Polly, cu teamă în glas. 

Dar nu-i era chiar aşa teamă cum aţi putea crede, pentru 
că în pădurea aceea e greu să-ţi fie cu adevărat teamă. E un 
loc mult prea liniştit. 

— Ştiu! strigă Digory. Sigur că n-am reuşit. Avem încă 
inelele galbene. Astea sunt pentru când vrei să vii aici. Cele 
verzi ne vor duce acasă. Trebuie să ne schimbăm inelele. Ai 
buzunare? Bun. Pune-ţi inelul galben în buzunarul stâng. 
Am eu două inele verzi. Uite, unul e pentru tine. 

Îşi puseră inelele verzi şi se întoarseră la ochiul de apă. 
Dar, înainte de a încerca din nou să sară, Digory scoase un 
strigăt: 

— O0Ooo! 

— Ce e? întrebă Polly. 

— Mi-a venit o idee cu adevărat nemaipomenită, spuse 
Digory. Ce-or fi celelalte ochiuri de apă? 

— Cum adică? 

— Păi, dacă ne putem întoarce în lumea noastră sărind în 
apa asta, oare n-am putea ajunge altundeva dacă sărim 
într-una din celelalte? Poate că pe fundul fiecărui ochi de 
apă există câte o altă lume. 

— Da' eu credeam că suntem în Cealaltă Lume a unchiului 
Andrew, sau în Celălalt Loc, sau cum vrei să-i spui. Nu ziceai 
tu că... 

— Lasă-l pe unchiu' Andrew, o întrerupse Digory. Cred că 
habar n-are de ochiurile astea de apă. N-a avut curajul să 


vină aici. El vorbea numai de o Altă Lume. Dar dacă sunt de 
fapt zeci de alte lumi? 

— Vrei să spui că pădurea asta ar putea fi doar una dintre 
ele? 

— Nu, nu cred că pădurea asta e o lume. Cred că e doar 
un fel de loc de trecere. 

Polly era nedumerită. 

— Nu-nţelegi? întrebă Digory. Uite, gândeşte-te la tunelul 
nostru de sub ţigle, de-acasă. Nu e o încăpere din niciuna 
dintre case. Într-un fel, nici nu aparţine nici uneia dintre 
case. Dar, o dată ce-ai intrat în tunel, poţi merge de-a 
lungul lui şi ajungi la oricare casă de pe stradă. N-ar putea 
fi şi aici la fel? Un loc care nu aparţine nici uneia dintre 
lumi, dar, odată ce l-ai găsit, poţi ajunge de aici în toate 
lumile. 

— Bine, dar chiar dacă poţi..., începu Polly. 

— Şi bineînţeles că asta explică totul, continuă Digory, de 
parcă n-ar fi auzit-o. De aceea e totul atât de liniştit. Aici nu 
se întâmplă nimic. Exact ca acasă, în case, oamenii vorbesc, 
fac fel de fel de lucruri, mănâncă. În locurile de trecere, în 
spatele pereţilor, deasupra tavanelor ori sub podele, sau în 
tunelul nostru, nu se întâmplă nimic. Da' când ieşi din tunel, 
te poţi trezi în orice casă. Cred că de-aici putem ajunge 
absolut Oriunde! Nu trebuie să sărim înapoi în aceeaşi apă 
prin care am venit. Sau, în orice caz, nu încă. 

— Pădurea de la Hotarul dintre Tărâmuri, spuse Polly 
visătoare. Sună foarte bine. 

— Hai! Ce apă vrei să-ncercăm? 

— Uite, ştii ceva? începu Polly. Nu vreau să-ncerc nimic 
până când nu suntem siguri că putem să ne întoarcem de 
unde am venit. Nici măcar nu ştim dacă se poate. 

— Sigur, făcu Digory, ca să ne prindă unchiu' Andrew şi să 
ne ia inelele înainte să ne putem distra. Nu, mulţumesc. 

— Da' n-am putea să mergem numai un pic? întrebă Polly. 
Numai să vedem dacă se poate. Şi, dacă se poate, ne 


schimbăm inelele şi ne întoarcem aici înainte de-a ajunge în 
odaia domnului Ketterley. 

— Oare putem să coborâm numai un pic prin ochiul de 
apă? 

— Păi, a durat ceva până ce-am urcat. Bănuiesc că 
durează şi să te întorci. 

Digory nu prea era de acord, dar până la urmă fu nevoit să 
cedeze, pentru că Polly refuza cu înverşunare să meargă să 
exploreze orice altă lume înainte de a se asigura că se 
poate întoarce în lumea ei. Era la fel de curajoasă ca el 
când era vorba de pericole (viespile, spre exemplu), dar n-o 
interesa tot la fel de mult să descopere lucruri de care nu 
mai auzise nimeni până atunci; pentru că Digory era genul 
de persoană care vrea să ştie totul şi, când s-a făcut mare, a 
devenit profesorul Kirke, care o să apară în următoarele 
cărţi. 

După o îndelungă târguială, căzură de acord să-şi pună 
inelele verzi. 

— Verdele e pentru când vrei să fii în siguranţă, spuse 
Digory, aşa că nu se poate să uiţi pentru ce e fiecare inel. 

După care urmau să se ia de mână şi să sară. Iar în clipa în 
care simțeau că se apropie de odaia unchiului Andrew, sau 
numai de lumea lor, Polly trebuia să strige „Schimbăm!” şi- 
şi scoteau amândoi inelele verzi şi şi le puneau pe cele 
galbene. Digory voia să fie el cel care să strige 
„Schimbăm!”, dar Polly nu fu de acord. 

Îşi puseră inelele verzi, se luară de mână şi mai strigară o 
dată: 

— Unu, doi, trei, şi! 

De data asta reuşiră. E foarte greu de spus cum anume a 
fost, pentru că totul s-a întâmplat extrem de repede. La 
început, au apărut nişte lumini strălucitoare care se mişcau 
pe un cer întunecos; Digory crede şi-acum că erau stele şi 
jură chiar că a văzut planeta Jupiter de aproape - suficient 
de aproape ca să-i poată vedea luna. Dar aproape în aceeaşi 
clipă apărură şiruri întregi de acoperişuri cu hornuri şi 


văzură Catedrala Sfântul Paul; era Londra. Puteau vedea 
prin zidurile tuturor caselor, îl zăriră apoi pe unchiul 
Andrew, undeva în umbră, dar devenind tot mai clar şi mai 
solid. Dar înainte de a deveni cât se poate de real, Polly 
strigă: 

— Schimbăm! 

Ceea ce şi făcură; lumea noastră se risipi ca un vis, iar 
lumina verde de deasupra deveni tot mai puternică, până 
când ajunseră la suprafaţa apei şi ieşiră la mal. În jurul lor 
se vedea pădurea, verde şi strălucitoare şi liniştită ca 
întotdeauna. Totul durase mai puţin de un minut. 

— Ai văzut? spuse Digory. E-n ordine! Acum începe 
aventura! Putem intra în oricare ochi de apă. Hai să-l 
încercăm pe ăla! 

— Stai! făcu Polly. Nu facem un semn aici? Se uitară unul 
la altul şi se făcură albi ca varul dându-şi seama ce lucru 
îngrozitor fuseseră cât pe ce să facă. Fiindcă în pădure erau 
nenumărate ochiuri de apă şi erau toate la fel, iar copacii 
erau şi ei la fel, aşa că, dacă plecai de la ochiul care ducea 
spre lumea ta fără să laşi nici un semn, aveai şanse unu la 
sută să-l mai găseşti vreodată. 

Cu mâna tremurând, Digory îşi desfăcu briceagul şi tăie o 
fâşie în iarba de la marginea apei. Pământul (care mirosea 
plăcut) era maroniu-roşiatic şi se asorta cu verdele 
frunzelor. 

— Noroc că unul dintre noi are ceva minte, zise Polly. 

— Nu te mai lăuda acum, spuse Digory. Hai odată, vreau să 
văd ce-i în celelalte ochiuri de apă. 

Polly îi răspunse arţăgoasă, iar el îi spuse ceva şi mai urât. 
Cearta a durat preţ de câteva minute, dar ar fi plicticos să o 
redau în scris. Mai bine să trecem direct la momentul în 
care stăteau cu inimile aproape sărindu-le din piept şi cu 
teama pe feţe la marginea unui ochi de apă necunoscut, cu 
inelele galbene în deget. Se luară de mână şi spuseră încă o 
dată: 

— Unu, doi, trei, şi! 


Pleosc! Nici de data asta nu reuşiră. Apa de aici părea să 
fie o simplă băltoacă, în loc să ajungă în altă lume, se treziră 
doar cu picioarele ude şi împroşcaţi de apă, pentru a doua 
oară în dimineaţa aceea (dacă era într-adevăr dimineaţă, 
fiindcă în Pădurea dintre Tărâmuri timpul pare să stea pe 
loc). 

— La naiba! exclamă Digory. Acum ce n-am mai făcut? 
Doar ne-am pus inelele galbene. Aşa a zis: inelele galbene 
pentru când vrei să ieşi. 

Adevărul e că unchiul Andrew, care nu ştia nimic despre 
Pădurea dintre Tărâmuri, avea o idee greşită despre inele. 
Cele galbene nu erau inele „care te duc în afară” şi nici cele 
verzi nu te duceau „acasă“; cel puţin, nu aşa cum credea el. 
Erau făcute dintr-o substanţă care provenea din pădure. 
Substanţa din care erau făcute inelele galbene avea 
puterea să te aducă în pădure; era o substanţă care voia să 
se întoarcă la locul de origine, în locul de trecere. Dar 
substanţa din inelele verzi era o substanţă care încerca să 
plece de la locul ei: aşa că inelul verde te scotea din pădure 
şi te ducea în altă lume. Unchiul Andrew, după cum puteţi 
vedea, se ocupa de lucruri pe care nu le înţelegea prea 
bine; ca mai toţi Magicienii, de altfel. Bineînţeles că nici 
Digory nu descoperi adevărul, sau cel puţin nu prea curând. 
Dar după ce discutară ce-ar fi de făcut, hotărâră să încerce 
inelele verzi, să vadă ce se întâmplă. 

— Eu sunt gata, dacă eşti şi tu, spuse Polly. 

Dar de fapt spusese asta deoarece, în adâncul sufletului ei, 
era sigură că niciunul dintre inele n-o să aibă nici un efect 
în niciunul dintre ochiurile de apă, aşa că n-avea ce să li se 
întâmple; cel mult, se stropeau puţin cu apă. Nu ştiu sigur 
dacă nu cumva gândea şi Digory la fel. 

În orice caz, după ce-şi puseră amândoi inelele verzi şi 
după ce se apropiară de marginea apei şi se luară iar de 
mână, erau evident cu mult mai veseli şi mai relaxaţi decât 
fuseseră prima dată. 

— Unu, doi, trei, şi! spuse Digory. 


4. CLOPOŢELUL ŞI CIOCANUL. 

De data aceasta nu mai încăpea nici cea mai mică îndoială 
că există Magie. Alunecară tot mai jos, la început prin beznă 
şi apoi printre nişte siluete care ar fi putut fi aproape orice. 
Întunericul începu să se risipească şi, dintr-o dată, se 
treziră stând pe ceva solid. O clipă mai târziu, se 
dezmeticiră şi putură să se uite în jur. 

— Ce loc ciudat! exclamă Digory. 

— Nu-mi place, spuse Polly, cutremurându-se. 

Lumina fu cea care le atrase atenţia mai întâi. Nu semăna 
cu lumina soarelui, nici cu lumina electrică şi nici cu lumina 
lumânărilor; nu semăna cu nici o lumină pe care o mai 
văzuseră până atunci. Era o lumină slabă, roşiatică, destul 
de mohorâtă. Nu pâlpâia nici un pic. Se aflau pe o suprafaţă 
dreaptă, pavată şi erau înconjurați de clădiri. Locul nu avea 
acoperiş, era un fel de curte. Cerul avea o culoare 
neobişnuită - un albastru atât de închis, încât aproape că 
părea negru. După ce te uitai la cer, te mirai cum de mai 
este lumină. 

— Ce ciudat e aici, spuse Digory. Oare se porneşte vreo 
furtună sau o să fie eclipsă? 

— Nu-mi place, spuse Polly. 

Vorbeau amândoi, fără să ştie prea bine de ce, în şoaptă. 
Şi, deşi nu mai aveau nici un motiv, se ţineau în continuare 
de mână. 

Curtea era înconjurată de ziduri foarte înalte, cu multe 
ferestre care nu aveau geam şi dincolo de care era beznă. 
Puțin mai încolo, erau câteva arcade mari, susţinute de 
stâlpi, întunecate ca nişte guri de tunel. Era frig. 

Totul părea construit dintr-o piatră roşie, dar s-ar fi putut 
să pară aşa din cauza luminii ciudate. Era chiar foarte frig. 
Multe dintre pietrele de pavaj din curte erau crăpate şi 
tocite la colţuri. Unul dintre portaluri era pe jumătate plin 
de moloz. Copiii se tot întorceau dintr-o parte în alta, să se 
uite de jur împrejurul curţii. Asta şi din cauză că se temeau 


ca nu cumva cineva sau ceva să se uite la ei pe fereastră, 
când erau cu spatele. 

— Crezi că locuieşte cineva aici? întrebă Digory într-un 
sfârşit, tot în şoaptă. 

— Nu, îi răspunse Polly. Sunt numai ruine. Nu s-a auzit nici 
un sunet de când suntem aici. 

— Hai să stăm nemişcaţi, să vedem dacă se-aude ceva, 
propuse Digory. 

Rămaseră nemişcaţi, cu urechile ciulite, dar nu-şi auziră 
decât tic-tac-ul inimilor. Locul acesta era cel puţin la fel de 
liniştit ca Pădurea de la Hotarul dintre Tărâmuri. Doar că 
era un alt fel de linişte. Cea din Pădure fusese caldă 
(aproape că puteai auzi cum cresc copacii) şi plină de viaţă; 
liniştea de aici era fără viaţă, rece, goală. Nu-ţi puteai 
imagina crescând nimic aici. 

— Hai să mergem acasă, spuse Polly. 

— Da' n-am văzut nimic încă, spuse Digory. Dacă tot 
suntem aici, trebuie să ne uităm un pic... 

— Sunt sigură că nu-i nimic interesant. 

— Ce rost mai are să ai un inel magic care te duce în alte 
lumi, dacă o dată ajunsă acolo ţi-e frică să te uiţi în jur? 

— Cine vorbeşte de frică! făcu Polly, dându-i drumul la 
mână. 

— Mi s-a părut că nu prea ai chef să explorăm locul. 

— Vin cu tine oriunde mergi. 

— Putem să plecăm oricând vrem, spuse Digory. Hai să ne 
scoatem inelele verzi şi să le punem în buzunarul din 
dreapta. Trebuie doar să nu uităm că inelele galbene sunt 
în buzunarul din stânga. Poţi să-ţi ţii mâna cât de aproape 
de buzunar vrei, da' ai grijă să n-o bagi în buzunar, fiindcă 
astfel poţi atinge inelul galben şi dispari. 

După ce-şi puseră inelele în buzunar, se îndreptară spre 
unul din portalurile care dădeau spre interiorul unei clădiri. 
Când ajunseră acolo şi se uitară înăuntru, văzură că nu era 
chiar aşa de întuneric cum crezuseră la început. Înăuntru 
se vedea un hol întunecos, care părea pustiu; undeva în 


spate se vedea un şir de stâlpi cu arcade, printre care se 
strecura aceeaşi lumină slabă. Traversară holul cu multă 
grijă, temându-se să nu fie găuri în pietrele de pavaj sau să 
nu cumva să se împiedice în cine ştie ce. Când ajunseră în 
capătul celălalt, ieşiră pe sub arcade şi se treziră într-o altă 
curte şi mai mare. 

— E cam periculos aici, spuse Polly, arătând spre un loc 
unde zidul era înclinat în afară, de parc-ar fi fost gata să se 
prăbuşească în curte. În alt loc, lipsea stâlpul dintre două 
arcade şi porţiunea care-ar fi trebuit să se sprijine de stâlp 
atârna în gol. Era clar că locul era pustiu de sute, dacă nu 
chiar de mii de ani. 

— Dac-a rezistat până acum, cred c-o să mai reziste un pic, 
zise Digory. Dar trebuie s-avem grijă să nu facem gălăgie. 
Ştii că zgomotul poate face lucrurile să cadă - cum se 
întâmplă cu avalanşele din Alpi. 

leşiră şi din curtea aceea prin alt portal, urcară un şir lung 
de trepte şi trecură apoi prin nişte camere mari, care 
dădeau una în alta; locul era imens. Din când în când 
credeau că au ajuns la ieşire şi c-au să vadă ce este în jurul 
palatului acela enorm. Numai că de fiecare dată intrau în 
altă curte. Curțile astea fuseseră cu siguranţă minunate pe 
vremea când erau locuite. Într-una existase pe vremuri o 
fântână: un monstru imens, din piatră, cu aripile întinse, 
stătea cu gura larg deschisă şi înăuntru se vedeau nişte 
conducte prin care cursese pe vremuri apa. Sub elera un 
bazin mare din piatră, în care se aduna apa; dar acum era 
gol. În alte părţi, de jur împrejurul stâlpilor, crescuse o 
plantă agăţătoare care stricase şi ea zidurile. 

Dar se uscase de mult. Nu se zărea nici o furnică, nici un 
păianjen, nici o fiinţă pe care te-ai aştepta s-o vezi printre 
ruine; iar acolo unde se vedea pământul între pietrele 
crăpate, nu crescuse nici iarbă şi nici muşchi. 

Era atât de lugubru totul şi atât de monoton, încât până şi 
Digory se gândi c-ar fi mai bine să-şi pună inelele galbene şi 
să se întoarcă în pădurea caldă, verde şi plină de viaţă de la 


Hotarul dintre Tărâmuri. Când iată că a-junseră în faţa a 
două uşi imense, dintr-un metal care părea să fie aur. Una 
din ele era uşor întredeschisă. Şi, bineînţeles, intrară. 
Făcură amândoi un pas înapoi şi respirară adânc: aici era, 
în sfârşit, ceva ce merita văzut. 

Timp de o clipă avură impresia că încăperea e plină de 
oameni - sute de oameni care stăteau pe scaune, nemişcaţi. 
Polly şi Digory rămaseră şi ei, fireşte, nemişcaţi o bună 
bucată de vreme, privind înăuntru. Dar apoi îşi dădură 
seama că nu puteau fi oameni adevăraţi. Nu se mişca şi nu 
răsufla niciunul. Semănau cu cele mai frumoase figuri de 
ceară pe care le-aţi văzut vreodată. 

De data aceasta Polly fu cea care avu iniţiativa. În 
încăperea aceasta era ceva ce o interesa mai mult pe ea 
decât pe Digory: toate figurile de ceară purtau haine 
minunate. Dacă te interesau cât de cât hainele, cu greu te- 
ai fi putut abţine să mergi să le vezi mai de aproape. 
Strălucirea culorilor dădea încăperii un aer nu chiar vesel, 
dar, în orice caz, bogat şi maiestuos în comparaţie cu praful 
şi goliciunea din restul palatului. Avea şi mai multe ferestre 
şi era cu mult mai luminată. 

Mi-e tare greu să descriu hainele. Toate figurile de ceară 
erau înveşmântate în haine de sărbătoare şi avea fiecare o 
coroană pe cap. Veşmintele erau purpurii, argintii şi verde 
aprins, brodate cu modele, cu flori şi animale ciudate. 
Coroanele erau împodobite cu pietre preţioase de 
dimensiuni uimitoare; şiragurile de la gât străluceau şi ele. 

— Hainele astea cum de nu s-au stricat după atâta timp? 

— Magie, şopti Digory. Nu simţi? Fac pariu că încăperea 
asta e plină de Magie. Am simţit din clipa când am intrat. 

— Un veşmânt ca ăsta ar costa sute de lire, zise Polly. 

Dar pe Digory îl interesau mai mult feţele, care meritau 
într-adevăr toată atenţia. Oamenii stăteau în jilţurile lor din 
piatră, de o parte şi de alta a încăperii, iar mijlocul 
rămăsese liber, aşa că te puteai duce să te uiţi la fiecare 
chip în parte. 


— Cred că erau nişte oameni drăguţi, spuse Digory. 

Polly dădu din cap aprobator. Toate feţele pe care le 
vedeau erau într-adevăr drăguţe. Atât bărbaţii, cât şi 
femeile aveau un aer de oameni buni şi înţelepţi şi păreau 
să aparţină unei rase de oameni chipeşi. 

Dar după ce avansară câţiva paşi, copiii dădură şi de nişte 
chipuri care arătau puţin altfel. Erau foarte serioase. Aveai 
senzaţia că, dacă ai întâlni oameni ca aceştia, ar trebui să fii 
cu mare băgare de seamă. După ce mai merseră puţin, cam 
până în mijlocul încăperii, dădură de nişte chipuri care nu 
le plăcură. Chipurile de aici păreau puternice, mândre şi 
fericite, dar nemiloase. Puțin mai încolo, păreau şi mai 
crude. lar mai încolo, păreau tot crude, dar nu mai aveau 
un aer fericit, ci disperat, de parcă persoanele cărora le 
aparţineau săvârşiseră nişte fapte îngrozitoare şi suferiseră 
lucruri la fel de îngrozitoare. Ultima figură era cea mai 
interesantă - o femeie cu veşminte mai bogate decât ale 
celorlalţi, foarte înaltă (dar toate figurile de ceară din 
încăperea aceea erau mai înalte decât oamenii din lumea 
noastră) şi cu un aer atât de mândru şi de plin de cruzime, 
încât ţi se tăia respiraţia numai văzând-o. Cu toate acestea 
şi ea era frumoasă. Mulţi ani mai târziu, la bătrâneţe, 
Digory spunea că nu a văzut în toată viaţa lui o femeie atât 
de frumoasă. Trebuie însă să adaug că Polly spunea mereu 
că ei nu i s-a părut chiar aşa de grozavă. 

Această femeie, după cum v-am spus, era ultima: dar după 
ea urmau nenumărate jilţuri goale, ca şi când încăperea ar 
fi fost pregătită pentru o colecţie mai mare de manechine. 

— Mi-ar plăcea să ştiu ce s-a întâmplat, spuse Digory. Hai 
înapoi în mijlocul încăperii, să ne uităm la chestia aia care 
seamănă cu o masă. 

Obiectul din mijlocul încăperii nu era chiar o masă. Era un 
stâlp pătrăţos, înalt de vreun metru, de pe care se ridica un 
arc mic din aur, de care era atârnat un clopoțel de aur; şi 
alături se găsea un ciocănaş, de aur, cu care să loveşti 
clopoţelul. 


— Oare... oare... oare..., începu Digory. 

— Parc-ar fi ceva scris aici, spuse Polly, aplecându-se şi 
uitându-se pe o latură a stâlpului. 

— Chiar! spuse Digory. Da' precis că n-o să putem citi. 

— De ce nu? Eu nu sunt chiar aşa sigură, spuse Polly. 

Se uitară amândoi atenţi, şi, după cum era de aşteptat, 
literele săpate în piatră erau ciudate. Dar se întâmplă o 
minune: în timp ce se uitau la litere, deşi forma acestora nu 
se schimbă cu nimic, îşi dădură seama că înţeleg. Dacă 
Digory şi-ar fi amintit ce spusese chiar el cu numai câteva 
minute înainte, că încăperea aceea era fermecată, ar fi 
bănuit că Magia începuse să-şi facă efectul. Dar ardea de 
curiozitate, aşa că nu se putea gândi la asta. Îşi dorea tot 
mai mult să ştie ce scrie pe stâlp. Şi foarte curând aflară 
amândoi. Scria cam aşa - cel puţin acesta este sensul, deşi 
poezia, atunci când o citeai acolo, era mai frumoasă: 

De eşti viteaz, fă acum alegerea: 

Loveşte clopotul şi înfruntă primejdia. 

Sau te întreabă, pân' ce înnebuneşti, Cum ar fi fost să 
îndrăzneşti. 

— Nu te teme! spuse Polly. N-avem chef de primejdii. 

— Da' nu vezi că n-avem ce face? o întrebă Digory. Nu mai 
putem da înapoi. O să ne întrebăm mereu ce s-ar fi 
întâmplat dac-am fi lovit clopotul. N-am de gând să mă- 
ntorc acasă şi să înnebunesc gândindu-mă mereu la asta. 
Nici vorbă! 

— Nu fi prost, spuse Polly. Cine crezi că vrea aşa ceva? Şi 
ce contează ce s-ar fi întâmplat? 

— Cred că dacă ai venit până aici, nu mai ai de ales; osăte 
tot întrebi ce s-ar fi întâmplat, până ce-o iei razna. Asta- 
nseamnă Magie, nu înţelegi? Eu o simt deja acţionând 
asupra mea. 

— Eu nu, spuse Polly supărată. Şi cred că nici tu n-o simţi. 
Te prefaci. 

— Ce ştii tu? făcu Digory. Eşti fată, asta e şi fetele habar n- 
au de nici unele, ştiu doar să bârfească şi să trăncănească 


despre cine cu cine s-a logodit. 

— Parcă erai unchiu' tău când ai spus asta, zise Polly. 

— De ce tot schimbi vorba? întrebă Digory. Noi vorbeam 
despre... 

— Tipic pentru bărbaţi! spuse Polly pe tonul unui adult. 

Dar adăugă repede, cu vocea ei obişnuită: 

— Şi te rog să nu-mi spui şi tu acum că mă port exact ca o 
femeie. 

— Nici nu-mi trece prin cap să-i spun unei puştoaice ca 
tine că se poartă ca o femeie, spuse Digory cu nasul pe sus. 

— Puştoaică, zău? începu Polly, care era de-acum de-a 
dreptul furioasă. Înseamnă că n-ai nevoie de o puştoaică, să 
nu te deranjeze. Plec. M-am săturat de locul ăsta. Şi m-am 
săturat şi de tine. Eşti un catâr încăpățânat, rău şi 
înfumurat! 

— Gata! strigă Digory cu o voce mult mai răutăcioasă 
decât intenţionase. 

Văzuse mâna lui Polly apropiindu-se de buzunar ca să ia 
inelul galben. Şi nu pot să-i găsesc nici o scuză pentru ce-a 
făcut mai apoi, decât poate faptul că se căi după aceea (ca 
mulţi alţii, de fapt). Înainte ca mâna lui Polly să ajungă în 
dreptul buzunarului, o apucă de încheietură şi se sprijini cu 
spatele de pieptul ei. După care, punându-și cotul în calea 
celeilalte mâini, se aplecă în faţă, luă ciocanul şi lovi uşor în 
clopoţelul de aur. Îi dădu apoi drumul fetiţei; se priveau 
unul pe altul, cu respiraţia tăiată. Polly tocmai dădea să 
plângă, nu de frică, nici măcar fiindcă o duruse când o 
strânsese de încheietura mâinii, ci de furie. Numai că asta 
dură numai două secunde, fiindcă imediat se întâmplă ceva 
care le dădu de gândit şi care-i făcu să uite de ceartă. 

În clipa în care Digory atinsese clopoţelul, acesta scosese 
un sunet, un sunet plăcut, după cum probabil vă aşteptaţi, 
un sunet nu foarte puternic. Dar, în loc să înceteze, se 
repetă; şi pe măsură ce se repeta, devenea tot mai 
puternic. După numai un minut, era de două ori mai 
puternic decât la început. Şi curând deveni atât de 


asurzitor, încât copiii nici nu s-ar fi putut auzi dacă ar fi 
încercat să-şi vorbească (numai că nici nu le trecea prin cap 
să vorbească - rămăseseră cu gurile căscate). Nu după mult 
timp, sunetul deveni atât de puternic, încât nu s-ar fi auzit 
unul pe altul nici dac-ar fi strigat. Şi devenea tot mai 
puternic: acelaşi sunet, un sunet plăcut, continuu, deşi avea 
ceva oribil în el. În cele din urmă, aerul din încăpere vibră 
în ritmul sunetului şi copiii simţiră podeaua clătinându-se. 
Apoi, sunetul începu să se amestece cu un alt sunet, un 
zgomot nedesluşit, îngrozitor, care păru la început şuierul 
unui tren îndepărtat, iar mai apoi o bufnitură ca de copac 
care cade la pământ. Se auzeau parcă prăbuşindu-se fel de 
fel de obiecte grele, în cele din urmă, se auzi un tunet şi 
încăperea începu să se clatine atât de tare, încât aproape 
că-şi pierdură echilibrul. După care, se prăbuşi cam un sfert 
din tavan; căzură în jurul lor bucăţi mari de tencuială, iar 
pereţii se cutremurară. Clopoţelul tăcu. Norii de praf se 
risipiră. Se aşternu din nou liniştea. 

N-au aflat niciodată dacă acoperişul căzuse din cauza 
Magiei sau fiindcă zgomotul acela asurzitor pe care-l făcuse 
clopoţelul fusese mai puternic decât puteau suporta 
zidurile, care erau oricum pe cale de a se prăbuşi. 

— Acum sper că eşti mulţumit, gâfâi Polly. 

— Oricum, a trecut, spuse Digory. 

Aşa credeau amândoi; dar nu se înşelaseră niciodată atât 
de tare. 

5. CUVÂNTUL DEPLORABIL.. 

Copiii stăteau faţă în faţă, de o parte şi de alta a stâlpului 
de care atârna clopoţelul care încă se mai legăna, deşi nu 
mai scotea nici un sunet. Dintr-o dată auziră un zgomot 
uşor dinspre partea încăperii care era încă întreagă. Se 
întoarseră repede să vadă ce este. Una dintre figurile 
frumos înveşmântate, cea din capătul cel mai îndepărtat, 
femeia care i se păruse frumoasă lui Digory, tocmai se ridica 
din jilţ. Când se ridică, îşi dădură seama că e mult mai înaltă 
decât crezuseră. Şi-ţi dădeai seama pe dată, nu numai după 


coroană şi după veşminte, ci şi după sclipirea din ochi şi 
după conturul buzelor, că e o mare regină. Se uită prin 
încăpere, văzu tavanul prăbuşit, îi văzu şi pe copii, dar era 
imposibil să citeşti pe chipul ei ce credea despre toate 
acestea sau dacă era mirată. Se apropie de ei cu paşi mari 
şi repezi. 

— Cine m-a trezit? Cine a rupt vraja? Întrebă. 

— Mă tem că eu, spuse Digory. 

— Tu! Spuse Regina, punându-i mână pe umăr. 

Era o mână albă şi frumoasă, dar lui Digory i se păru 
puternică de parc-ar fi fost din oţel. 

— Tu? Păi, eşti un copil, un copil obişnuit. Se vede de lao 
poştă că n-ai nici o picătură de sânge nobil în tine. Cum aţi 
îndrăznit să intraţi în această casă? 

— Venim din altă lume; prin Magie, spuse Polly, care se 
gândea c-ar fi cazul s-o bage şi pe ea în seamă Regina, nu 
numai pe Digory. 

— Adevărat? Întrebă, uitându-se în continuare la Digory, 
fără să-i arunce nici măcar o privire lui Polly. 

— Da, e adevărat, răspunse el. 

Regina îi ridică bărbia cu mâna cealaltă ca să-i vadă faţa 
mai bine. Digory încercă să se uite şi el la ea, dar fu nevoit 
să-şi plece privirea. Era ceva în modul ei de a-l privi care 
era mai puternic decât el. Regina îl studie cu atenţie preţ 
de un minut, după care îşi luă mâna de pe bărbia lui şi-i 
spuse: 

— Nu eşti Magician. Nu ai nici un semn că ai fi. Eşti 
probabil servitorul unui Magician. Ai venit aici folosindu-te 
de Magia altcuiva. 

— Da, a unchiului Andrew, spuse Digory. 

În aceeaşi clipă se auzi, nu din încăpere, ci de undeva de 
foarte aproape, un bubuit mai întâi, apoi un scârţâit şi 
imediat după aceasta un zgomot infernal de zidărie care se 
prăbuşeşte; podeaua se cutremură. 

— Suntem în mare pericol aici, spuse Regina. Se 
prăbuşeşte întreg palatul. Dacă nu ieşim în câteva minute, o 


să fim îngropaţi sub ruine. 

Vorbea calm, de parcă ar fi spus cât e ceasul. 

— Haideţi, adăugă, luându-i pe copii de mâna. 

Polly, căreia nu-i plăcea deloc de Regină şi care era foarte 
îmbufnată, nu i-ar fi dat mâna dacă ar fi avut de ales. Dar 
Regina vorbise atât de calm, iar mişcările ei fură extrem de 
rapide. Înainte ca Polly să-şi dea seama de ce se întâmplă, 
se trezi cu mâna stângă într-o mână cu mult mai mare şi cu 
mult mai puternică decât a ei; n-avea ce face. 

„Ce femeie îngrozitoare, îşi spuse în sinea sa. E atât de 
puternică, încât ar putea să-mi rupă braţul cu o simplă 
răsucire. Şi acum nici nu mai pot să-mi iau inelul galben, m- 
a apucat de mâna stângă. Dac-aş încerca să-mi întind braţul 
şi să-mi bag mâna dreaptă în buzunarul stâng n-aş reuşi să- 
| apuc înainte să mă-ntrebe ce fac. Orice-ar fi, nu trebuie s-o 
lăsăm să afle despre inelele galbene. Sper ca Digory să aibă 
atâta minte şi să-şi ţină fleanca. Ce n-aş da să putem sta de 
vorbă între patru ochi!” 

Regina îi conduse spre un culoar lung şi apoi printr-un 
întreg labirint de holuri şi scări şi curţi. Din când în când 
auzeau prăbuşindu-se părţi din palat, uneori chiar foarte 
aproape de ei. La un moment dat o arcadă căzu cu un 
bufnet chiar în clipa în care ei tocmai trecuseră pe sub ea. 
Regina mergea repede - copiii trebuiau să alerge ca să 
poată ţine pasul cu ea - dar nu dădea nici un semn cum că i- 
ar fi frică. 

„E extraordinar de curajoasă, îşi spuse Digory în sinea lui. 
Şi puternică. Este exact aşa cum îmi închipuiam că trebuie 
să fie o regină. Sper c-o să ne spună povestea acestui loc.” 

Şi chiar le spuse câte ceva în timp ce mergeau: 

— Aceea este uşa spre temniţă. Pasajul acela duce spre 
încăperile principale pentru tortură. Aceasta este sala de 
banchete, în care străbunicul meu a invitat şapte sute de 
nobili la un ospăț şi i-a ucis pe toţi înainte de a avea timp să 
bea după pofta inimii. Avuseseră de gând să se 
răzvrătească. 


În cele din urmă ajunseră într-un hol mai mare şi mai înalt 
decât toate celelalte pe care le văzuseră până atunci. 
Judecând după dimensiuni şi după uşile mari din capătul 
celălalt, Digory se gândi că, în fine, aveau să ajungă la 
intrarea principală. Şi avu dreptate. Uşile erau negre- 
negre, din abanos sau dintr-un fel de metal negru care nu 
există în lumea noastră. Erau blocate cu nişte drugi, dintre 
care cei mai mulţi erau prea sus iar alţii prea grei ca să 
poată fi daţi la o parte. Se întrebă cum au să iasă de-acolo. 

Regina îi dădu drumul la mână şi îşi ridică braţul, îşi 
îndreptă spatele şi rămase nemişcată. Spuse apoi ceva ce 
nu putură înţelege (dar care suna oribil) şi se făcu că 
aruncă spre uşă cu ceva. Uşile mari şi grele tremurară o 
clipă de parcă ar fi fost făcute din mătase, după care se 
prăbuşiră până când nu mai rămase din ele decât o 
grămăjoară de praf. 

— Uau! Făcu Digory. 

— Unchiul tău, Magicianul, e la fel de puternic ca mine? 
Întrebă Regina, apucându-l din nou de mână. O să-mi spui 
mai târziu. Până una-alta, nu uita ce-ai văzut. Asta păţesc 
lucrurile şi oamenii care-mi stau în cale. 

Prin spaţiul unde fusese uşa, năvălea acum lumină cum nu 
mai văzuseră încă în acel tărâm. Aşa că, atunci când 
ajunseră la ieşire, nu fură miraţi că sunt în sfârşit în aer 
liber. Vântul care le lovea obrajii era rece, dar oarecum 
stătut. Erau undeva pe o terasă înaltă şi în jos se vedea un 
peisaj nemaipomenit. 

Jos, aproape de orizont, se zărea un soare mare şi roşu, cu 
mult mai mare ca soarele nostru: un soare care se apropia 
de sfârşitul vieţii, ostenit de cât privise tărâmul acela. În 
partea stângă a soarelui, puţin mai sus, se vedea o singură 
stea, mare şi strălucitoare. Acestea erau singurele două 
lucruri care se puteau distinge pe cerul întunecat; arătau 
deprimant. lar pe pământ, în toate direcţiile, se întindea, 
cât puteai vedea cu ochii, un oraş imens, în care nu se zărea 
nici o fiinţă. Şi toate templele, turnurile, palatele, 


piramidele şi podurile aruncau nişte umbre sinistre în 
lumina acelui soare ofilit. Pe vremuri, oraşul fusese 
traversat de un mare fluviu, dar apele secaseră de mult şi 
nu mai rămăsese decât un şanţ larg, plin de praf cenuşiu. 

— Uitaţi-vă bine, nu va mai exista niciodată, spuse Regina. 
Acela a fost Charn, un oraş măreț, oraşul regilor şi-al 
reginelor, minunea lumii, poate a tuturor lumilor. Unchiul 
tău domneşte asupra unui oraş măreț ca ăsta, băiete? 

— Nu, îi răspunse Digory. 

Tocmai voia să-i spună că unchiul Andrew nu domnea 
asupra nici unui oraş, dar Regina continuă: 

— Acum totul e învăluit în linişte. Dar eu am trăit vremuri 
în care aerul era plin de zgomotele Charnului: zgomot de 
paşi, scârţâit de roţi, pocnete de bici şi gemetele sclavilor, 
hurducăitul carelor şi tobele care răsunau în temple. Am 
trăit şi vremurile când (dar asta era spre sfârşit) nu se mai 
auzea de pe străzi decât zgomot de luptă şi când fluviul din 
Charn s-a făcut roşu. 

Făcu o pauză după care adăugă: 

— Într-o singură clipă, o femeie a distrus totul pe veci. 

— Cine? Întrebă Digory cu voce slabă, fiindcă ghicise deja 
răspunsul. 

— Eu, răspunse Regina, eu, Jadis, ultima Regină, dar 
Regină a Întregii Lumi. 

Cei doi copii rămaseră tăcuţi, tremurând în bătaia vântului 
rece. 

— Sora mea e de vină, spuse Regina. Ea m-a făcut să 
distrug totul. Fie să o ajungă blestemul tuturor Forţelor. Eu 
am vrut mereu să ajungem la pace, da şi să-i cruţ şi ei viaţa, 
cu condiţia să-mi dea mie tronul. Mândria ei a distrus 
întreaga lume. Chiar şi după ce începuse războiul, exista o 
promisiune solemnă că niciuna din părţi nu va folosi Magia. 
Dar dacă ea şi-a încălcat promisiunea, eu ce puteam face? 
Proasta! De parcă n-ar fi ştiut că eu am mai multă Magie 
decât ea! Ştia şi că eu deţin secretul Cuvântului Deplorabil. 
Ce credea ea, că n-am să mă folosesc de el? 


— Ce secret? Întrebă Digory. 

— Era secretul secretelor, îi răspunse Regina Jadis. Marii 
regi ai rasei noastre ştiau de multă vreme că există un 
cuvânt care, dacă este rostit după anumite reguli, poate 
distruge toate fiinţele, cu excepţia celei care rosteşte 
cuvântul. Dar vechii regi erau slabi şi buni la inimă şi-au 
făcut legământ ca nici ei şi nici urmaşii lor să nu încerce să 
afle care este acel cuvânt. Dar eu l-am aflat totuşi într-un 
loc secret şi am plătit scump asta. Nu l-am folosit decât 
atunci când ea m-a obligat să-l folosesc. Am încercat s-o 
înving prin orice mijloace. A curs mult sânge. 

— Bestie! Mormăi Polly. 

— Ultima bătălie, continuă Regina, a durat trei zile, chiar 
aici, în Charn. Timp de trei zile am urmărit lupta chiar din 
locul acesta. Nu mi-am folosit puterea decât după ce mi-a 
murit şi ultimul soldat şi când blestemata aceea de femeie, 
sora mea, în fruntea rebelilor ei, ajunsese deja la jumătatea 
scărilor care duceau dinspre oraş spre terasă. Atunci am 
aşteptat până când s-a apropiat destul de mult ca să ne 
putem vedea feţele. Şi-a aruncat o privire oribilă şi 
răutăcioasă şi a spus: „Victorie.” „Da, am zis, victorie. Dar 
nu a ta.” După care am rostit Cuvântul Deplorabil. Un 
moment mai târziu, eram singura fiinţă sub soare. 

— Şi oamenii? Întrebă Digory cu sufletul la gură. 

— Care oameni, băiete? Întrebă Regina. 

— Oamenii de rând, spuse Polly, cei care nu-ţi făcuseră nici 
un rău. Femeile şi copiii şi animalele. 

— Chiar nu înţelegi? Spuse Regina (care încă vorbea doar 
cu Digory). Erau toţi oamenii mei. Care era rostul lor acolo 
dacă nu acela de a se supune dorințelor mele? 

— Totuşi, n-a fost prea bună soarta cu ei, spuse el. 

— Am uitat că eşti un băiat obişnuit. Cum să înţelegi tu 
treburi de stat? Trebuie să ştii, băiete, că tot ceea ce nu se 
cade să faci tu sau orice alt om de rând are voie să facă o 
Regină atât de importantă cum sunt eu. Lumea se sprijină 


pe umerii mei. Trebuie să fiu în afara oricărei legi. Destinul 
meu este măreț şi unic. 

Digory îşi aminti că unchiul Andrew folosise exact aceleaşi 
cuvinte. Dar acestea sunaseră mult mai măreț spuse de 
Jadis; poate că din pricină că unchiul Andrew nu era înalt 
de peste doi metri şi nici nemaipomenit de chipeş. 

— Şi ce le-ai făcut? O întrebă Digory. 

— Făcusem deja vrăji în holul în care se aflau figurile de 
ceară ale strămoşilor mei. Şi aceste vrăji aveau harul de a 
mă face să dorm printre ei, ca o figură de ceară, care n-are 
nevoie de nimic, deşi trebuia să stau acolo printre ei o mie 
de ani, până când urma să vină cineva să lovească clopotul 
şi să mă trezească. 

— E din pricina Cuvântului Deplorabil că soarele este aşa 
cum e? Întrebă Digory. 

— Cum anume? Întrebă Jadis. 

— Mare, roşu şi rece. 

— Aşa a fost întotdeauna, îi răspunse Jadis. Cel puţin de 
sute de mii de ani. În lumea voastră aveţi altfel de soare? 

— Da, mai mic şi mai galben. Şi dă mult mai multă căldură. 

Regina făcu: 

— Aha! 

Digory observă pe faţa ei aceeaşi privire înfometată şi 
lacomă pe care o văzuse de curând pe faţa unchiului 
Andrew. 

— Care va să zică, lumea voastră e o lume mai nouă. 

Se opri şi mai aruncă o privire spre oraşul părăsit. Dacă se 
căia pentru răul pe care-l făcuse acolo, cu siguranţă că ştia 
să-şi ascundă regretele. 

— Acum, haideţi să mergem, spuse apoi. E frig aici, la 
sfârşitul tuturor epocilor. 

— Unde mergem? Întrebară amândoi copiii. 

— Cum unde? Repetă Jadis; surprinsă, în lumea voastră, 
fireşte. 

Polly şi Digory se uitară unul la altul, cu gura căscată. Lui 
Polly nu-i plăcuse de Regină de la bun început; şi chiar şi 


Digory, acum, după ce auzise povestea, avea sentimentul că 
o văzuse destul. Fără îndoială, nu era genul de persoană pe 
care să vrei s-o duci la tine acasă. Şi chiar dac-ar fi vrut s-o 
ia cu ei, nu prea vedeau cum s-ar fi putut. Ceea ce-şi doreau 
era să plece ei acasă: dar Polly nu putea ajunge la inelul din 
buzunar, iar Digory nu putea pleca fără ea. Digory se înroşi 
la faţă şi începu să se bâlbâie. 

— Aa... În lumea noastră. Nn... Nu ştiam că vrei să mergi 
acolo. 

— Da' voi nu de-asta aţi fost trimişi aici, să mă luaţi în 
lumea voastră? Întrebă Jadis. 

— Sunt sigur că n-o să-ţi placă lumea noastră deloc, 
începu Digory. Nu e genul ei, nu-i aşa, Polly? E foarte 
plicticos. N-ai ce vedea, pe cuvânt. 

— O să ai ce vedea când o s-o conduc eu, îi răspunse Jadis. 

— Da' n-ai să poţi, spuse Digory. Nu e cum crezi tu. N-au 
să te lase. 

Regina zâmbi dispreţuitoare. 

— Mulţi regi importanţi au crezut că se pot pune în calea 
casei de Charn. Dar au căzut cu toţii şi nimeni nu le mai ştie 
numele. Băiat prost ce eşti! Crezi că eu, cu frumuseţea şi cu 
Magia mea, n-o să reuşesc să am lumea voastră la picioare 
într-un an? Pregăteşte-ţi incantaţiile şi du-mă acolo imediat. 

— E de-a dreptul înspăimântător, îi spuse Digory lui Polly. 

— Poate ţi-e teamă pentru unchiul ăla al tău, spuse Jadis. 
Dar dacă mă onorează cum se cuvine, o să rămână în viaţă 
şi-o să-şi poată păstra şi tronul. Nu am de gând să lupt 
împotriva lui. Trebuie să fie un Magician foarte mare dacă a 
reuşit să afle cum să vă trimită aici. E Regele Întregii Lumi 
sau doar al unei părţi? 

— Nu e Rege nicăieri, îi răspunse Digory. 

— Minţi, spuse Regina. Magia merge mână în mână cu 
sângele nobil. Cine-a mai pomenit ca un om simplu să fie 
Magician? Eu ştiu care e adevărul, chiar dacă nu mi-l spui. 
Unchiul tău este marele Rege şi marele Magician al lumii 
voastre. Prin arta lui, a reuşit să-mi vadă chipul într-o 


oglindă magică sau într-un lac fermecat; încântat de 
frumuseţea mea, a făcut o vrajă care a cutremurat lumea 
voastră din temelii şi v-a trimis pe voi peste marea 
prăpastie care desparte tărâmurile să mă rugaţi să merg la 
el. Spuneţi-mi, nu-i aşa că aşa a fost? 

— Nu tocmai, spuse Digory. 

— Nu tocmai! Strigă Polly. E o prostie de la un capăt la 
altul. 

— Servitori ce sunteţi! Strigă Regina şi se întoarse 
furioasă spre Polly, apucând-o de păr exact de acolo unde 
doare mai tare. 

Dar, în aceeaşi clipă, le dădu drumul amândurora. 

— Acum, strigă Digoiy. 

— Repede! Strigă şi Polly. 

Îşi vârâră amândoi mâinile în buzunar. Nici n-a mai fost 
nevoie să-şi pună inelele. În clipa în care le atinseră, lumea 
aceea înspăimântătoare dispăru cu totul din faţa ochilor lor. 
Goneau în sus, apropiindu-se de o lumină caldă şi verde. 

6. ÎNCEP NECAZURILE UNCHIULUI ANDREW 

— Dă-mi drumu'! Dă-mi drumu'! Strigă Polly. 

— Da' nici nu te-ating! Ripostă Digory. 

Într-o clipită ieşiră din ochiul de apă şi, încă o dată, se 
simţiră înconjurați de liniştea însorită din Pădurea de la 
Hotarul dintre Tărâmuri, care părea acum mai bogată, mai 
caldă şi mai liniştită ca oricând, după ruinele şi urâciunea 
locului pe care de-abia îl părăsiseră. Cred că dacă ar mai fi 
putut, ar fi uitat încă o dată cine sunt şi de unde vin şi s-ar fi 
culcat pe jos, ascultând, bucuroşi, pe jumătate adormiţi, 
cum cresc copacii. Numai că de data asta era ceva care-i 
ţinea cât se poate de treji: fiindcă de îndată ce ieşiră din 
apă, îşi dădură seama că nu sunt singuri. Regina sau 
Vrăjitoarea (cum vreţi să-i spuneţi) venise cu ei, ţinându-se 
strâns de părul lui Polly. De aceea ţipase Polly „Dă-mi 
drumu'!”. 

Ceea ce scoase la iveală încă un secret despre inele, secret 
pe care unchiul Andrew nu-l cunoştea. Ca să poţi trece 


dintr-o lume în alta cu ajutorul inelelor, nu era nevoie să-l 
porţi sau să-l atingi tu personal; era suficient să atingi o 
persoană care atinge inelul. Astfel, acționau ca un magnet; 
şi oricine ştie că, dacă ridici un ac cu un magnet, orice ac 
care atinge primul ac se va ridica şi el. 

Acum, în pădure, Regina Jadis arăta altfel. Era mult mai 
palidă ca înainte; era atât de palidă, încât îi dispăruse 
aproape toată frumuseţea. Şi era adusă de spate şi îi era 
parcă greu să respire, de parcă aerul de-acolo ar fi 
înăbuşit-o. Copiilor nu le mai era frică de ea deloc. 

— Dă-mi drumu'! Dă-mi drumu' la păr! Spuse Polly. Ce 
înseamnă asta? 

— N-auzi? Dă-i drumu'. Imediat, spuse şi Digory. 

Se întoarseră amândoi şi începură să se lupte cu Regina. 
Erau mai puternici decât ea şi în numai câteva secunde fu 
obligată să-i dea drumul lui Polly. Se clătină, gâfâind şi în 
ochi i se putea citi frica. 

— Repede, Digory! Spuse Polly. Schimbă inelele şi hai în 
ochiul de apă care duce acasă. 

— Ajutor! Ajutor! Fie-vă milă! Strigă Vrăjitoarea cu glas 
stins, clătinându-se în urma lor. Luaţi-mă cu voi. Nu mă 
puteţi lăsa în locul ăsta oribil. O să mor. 

— E interes de stat, îi spuse Polly cu ciudă. Ca atunci când 
i-ai omorât pe oamenii din lumea ta. Grăbeşte-te, Digory. 

Îşi puseră inelele verzi, dar Digory spuse: 

— La naiba! Ce ne facem acum? Îi era totuşi un pic milă de 
Regină. 

— Nu fi prost, spuse Polly. Fac pariu că se preface. Hai 
odată! 

Şi amândoi copiii săriră în apa care ducea acasă. 

„Ce bine c-am însemnat locul”, se gândi Polly. 

Dar, în clipa în care săreau, Digory simţi două degete mari 
şi reci apucându-l de ureche. Şi în timp ce coborau şi 
începeau să zărească formele vagi ale lumii noastre, cele 
două degete îl strângeau tot mai tare. Vrăjitoarea părea să- 
şi revină. Digory încercă să scape, dădu din picioare, dar în 


zadar. Într-o clipă se treziră în odăiţa unchiului Andrew; 
unchiul Andrew rămase cu ochii aţintiţi la minunata 
creatură pe care o adusese Digory de dincolo de lumea 
noastră. 

Şi chiar avea de ce s-o privească. Digory şi Polly se uitau şi 
ei la ea. Era evident că Regina îşi revenise; acum, în lumea 
noastră, înconjurată de lucruri banale, îţi tăia respiraţia. În 
Charn, li se păruse o fiinţă de temut, dar acum, în Londra, 
era de-a dreptul înfricoşătoare. În primul rând, de-abia 
acum îşi dădură seama cât era de mare. 

„N-ai zice că e fiinţă umană”, se gândi Digory, privind-o. 

Şi nu era departe de adevăr, fiindcă se spune că în venele 
celor din familia regală de Charn curge şi ceva sânge de 
uriaş. Dar înălţimea era nimic pe lângă frumuseţea, 
sălbăticia şi cruzimea Reginei. Părea de zece ori mai vie 
decât marea majoritate a oamenilor din Londra. Unchiul 
Andrew dădea din cap, îşi freca mâinile şi arăta, ce e drept, 
extrem de speriat. Părea o stârpitură pe lângă Vrăjitoare. 
Cu toate acestea, după cum avea să spună Polly mai târziu, 
exista o asemănare între faţa lui şi a ei, expresia lor avea 
ceva în comun. Era genul de privire pe care îl au numai 
Magicienii, „semnul” pe care spusese Jadis că nu-l vede pe 
faţa lui Digory. Singurul lucru bun era că, uitându-te la 
amândoi, cum stăteau aşa, unul lângă altul, ştiai că n-o să-ţi 
mai fie frică niciodată de unchiul Andrew. În orice caz, nu 
mai tare decât de-un vierme după ce te-ai întâlnit cu un 
şarpe sau de o vacă după ce-ai văzut un taur nebun. 

„Pfui! Îşi spuse Digory în gând. Auzi, el şi Magician! Nu s- 
ar prea spune. Acum ea este un Magician adevărat.” 

Unchiul Andrew se tot apleca şi-şi tot freca mâinile. 
Încerca să spună ceva politicos, dar gura i se uscase atât de 
tare, încât nu mai putea să vorbească. „Experimentul” cu 
inelele, cum îi spusese el, se dovedise cu mult mai reuşit 
decât ar fi vrut: fiindcă, deşi se ocupase de Magie de ani şi 
ani, lăsase pericolele (în măsura posibilului) pe seama altor 


oameni. Nu i se mai întâmplase aşa ceva niciodată. 
Deodată, Jadis spuse: 

— Unde este Magicianul care m-a chemat în această lume? 

Nu vorbise prea tare, dar era ceva în vocea ei care făcu 
odaia să se cutremure. 

— Ăăă, stimată doamnă, începu unchiul Andrew, cu 
răsuflarea tăiată, mă simt onorat... Deosebit de încântat... E 
o plăcere neaşteptată... Dacă aş fi putut face unele 
pregătiri... Eu, eu... 

— Unde e Magicianul, prostule? Întrebă Jadis. 

— Eu sunt, stimată doamnă. Sper că nu v-au supărat copiii 
aceştia. Vă asigur că n-am avut nici cea mai mică intenţie... 

— Tu? Făcu Regina cu o voce şi mai înspăimântătoare. 

Apoi, traversă încăperea dintr-un singur pas, îl apucă pe 
unchiul Andrew de părul cărunt şi-i dădu capul pe spate 
astfel încât să stea cu faţa spre a ei. După care îi studie 
chipul aşa cum făcuse cu Digory în palatul din Charn. 
Unchiul Andrew clipea şi-şi lingea buzele neliniştit. În cele 
din urmă, îi dădu drumul, dar atât de brusc, încât acesta se 
izbi de perete. 

— Eşti şi tu un fel de Magician, zise ea plină de dispreţ. 
Ridică-te, câine, nu sta acolo tolănit de parc-ai sta de vorbă 
cu nişte egali. De unde ştii despre Magie? Bag mâna-n foc 
că n-ai sânge regesc. 

— Ăăă... Poate că nu, strict vorbind..., se bâlbâi unchiul 
Andrew. Nu tocmai regesc, stimată doamnă. Familia 
Ketterley este, totuşi, o familie foarte veche. O familie veche 
din Dorsetshire, doamnă. 

— Linişte, spuse Vrăjitoarea. Văd foarte bine ce eşti: un 
Magician mărunt, de duzină, care face magii după reguli şi 
cărţi. N-ai nici un strop de Magie adevărată nici în sânge, 
nici în inimă. Cei de teapa ta au fost stârpiţi acum o mie de 
ani în lumea mea. Dar aici o să-ţi dau voie să fii servitorul 
meu. 

— Aş fi foarte fericit... Încântat să vă stau la dispoziţie... E 
O p... plăcere, vă asigur. 


— Linişte! Vorbeşti mult prea mult. Uite ce ai de făcut mai 
întâi. Văd că ne aflăm într-un oraş mare. Fă-mi rost imediat 
de o caleaşcă sau de un covor zburător ori un dragon bine 
dresat sau orice folosesc persoanele din familia regală sau 
nobilii din această ţară. După care va trebui să mă duci în 
locurile unde-mi pot găsi haine şi bijuterii pe măsura 
rangului meu. Mâine voi începe cucerirea lumii. 

— O să... O să... Comand o trăsură imediat, spuse unchiul 
Andrew cu răsuflarea tăiată. 

— Stai! Spuse Vrăjitoarea, chiar când unchiul Andrew 
ajunsese la uşă. Să nu care cumva să-ţi treacă prin cap să 
mă trădezi. Eu văd prin ziduri şi în minţile oamenilor. O să 
te urmăresc oriunde te-ai afla. La primul semn de 
nesupunere, o să-ţi fac asemenea vrăji încât oriunde te-ai 
aşeza o să ţi se pară totul din fier înroşit în foc şi, de câte ori 
ai să te întinzi în pat, o să simţi blocuri de gheaţă la 
picioare. Acum du-te. 

Bătrânul plecă; arăta ca un câine cu coada între picioare. 

Copiilor le era teamă să nu le spună Jadis ceva despre cele 
întâmplate în pădure. Totuşi, după cum avea să se 
dovedească, nu pomeni nimic despre asta, nici atunci şi nici 
mai târziu. Cred (şi la fel crede şi Digory) că mintea ei nu-şi 
putea aminti nimic din locul acela liniştit şi că, ori de câte 
ori ai duce-o acolo şi oricât de mult ai lăsa-o să stea acolo, 
tot nu şi-ar aminti nimic. Acum, că rămăsese singură cu 
copiii, nici nu-i băgă în seamă pe niciunul dintre ei. Şi asta 
era tot ceva care ţinea de modul ei de a fi. În Charn n-o 
băgase în seamă pe Polly (decât la urmă de tot), pentru că 
nu voia să se folosească decât de Digory. Acum, că-l avea pe 
unchiul Andrew, nu-l mai băga în seamă pe Digory. Cred că 
aşa sunt toate vrăjitoarele. Nu le interesează decât 
lucrurile sau oamenii de care se pot folosi; sunt cât se poate 
de pragmatice. În încăpere se aşternu liniştea preţ de 
câteva minute. Dar se vedea din cum lovea podeaua cu 
vârful piciorului că e tot mai neliniştită. 

Deodată spuse, ca pentru sine: 


— Ce naiba face prostul ăla bătrân? Ar fi trebuit s-aduc un 
bici. 

leşi maiestuoasă din cameră, în căutarea unchiului 
Andrew, fără s-arunce nici o privire spre copii. 

— Uf! Făcu Polly, răsuflând uşurată. Trebuie să mă duc 
acasă. E îngrozitor de târziu. Au să mă certe. 

— Bine, da' întoarce-te cât poţi de repede, spuse Digory. E 
pur şi simplu sinistru cu ea aici. Trebuie să punem ceva la 
cale. 

— Asta e treaba unchiului tău de-acum, spuse Polly. Ela 
început toată încurcătura asta cu Magia. 

— Da' totuşi, ai să vii înapoi, nu-i aşa? Ce naiba, doar nu 
mă poţi lăsa singur în buclucul ăsta în care-am intrat. 

— Mă duc acasă prin tunel, spuse Polly cu răceală, cred că 
e drumul cel mai scurt. Şi dacă vrei să mă-ntorc, n-ar fi mai 
bine să-mi ceri scuze? 

— Scuze? Exclamă Digory. Numai o fată se putea gândi la 
asta! Da' ce-am făcut? 

— Nimic, desigur, răspunse Polly sarcastic. Doar că 
aproape mi-ai sucit mâna în încăperea aceea cu figuri de 
ceară, ca un laş. Doar că ai lovit cu ciocanul în clopot, ca un 
idiot. Doar că te-ai întors în pădure dându-i timp să se agaţe 
de tine înainte să sărim în apă. Nimic mai mult. 

— Oh, făcu Digory, mirat. Bine, atunci o să-mi cer scuze. Şi 
chiar îmi pare rău pentru ce-am făcut în sala cu figuri de 
ceară. Gata: mi-am cerut scuze. lar tu fii bună şi întoarce- 
te. Nu ştiu ce mă fac dacă nu te întorci. 

— Nu văd ce ţi s-ar putea întâmpla ţie. Domnul Ketterley 
este cel care o să stea pe scaune din fier înroşit în foc şi cu 
gheaţă la picioare în pat. Nutu. 

— Nu asta-i problema, spuse Digory. Sunt îngrijorat din 
cauza mamei. Dacă se duce creatura asta la ea în cameră? 
S-ar putea speria de moarte. 

— Aa, înţeleg, spuse Polly cu o voce total schimbată. Bine. 
Hai să facem o înţelegere. Dacă pot, vin. Dar acum trebuie 
să mă duc acasă. 


Şi ieşi pe uşiţa care dădea în tunel; locul acela întunecos 
dintre grinzi, care i se păruse atât de interesant şi de plin 
de aventură cu câteva ore înainte, i se păru acum familiar şi 
blând. 

Să ne întoarcem însă la unchiul Andrew. Inima îi spărgea 
pieptul în timp ce cobora pe scările dinspre pod şi se tot 
ştergea la frunte cu batista. Când ajunse în dormitor, cu un 
etaj mai jos, se încuie acolo. Şi primul lucru pe care-l făcu fu 
să scotocească în şifonier după o sticlă şi un pahar pe care 
le ţinea ascunse acolo, să nu le găsească mătuşa Letty. Îşi 
turnă un pahar din băutura aceea groaznică, pe care o 
beau oamenii mari şi o dădu pe gât dintr-o înghiţitură. 
După care respiră adânc. 

— Zău, îşi spuse. Sunt groaznic de tulburat. Ce neplăcut! 
La vârsta mea! 

Îşi mai turnă un pahar şi-l bău şi pe acesta. După care 
începu să-şi schimbe hainele. Voi n-aţi văzut aşa haine 
niciodată, dar eu mi le mai amintesc. Îşi puse un guler 
foarte înalt, strălucitor şi tare, care te face să-ţi ţii bărbia 
ridicată tot timpul, îşi puse o vestă albă şi-şi aranjă lanţul de 
aur de la ceas. Îşi puse cel mai bun frac; cel pe care-l ţinea 
pentru nunţi şi înmormântări. Scoase cel mai bun joben şi-l 
scutură de praf. Pe masa de toaletă era o vază cu flori (pe 
care o pusese acolo mătuşa Letty); luă o floare şi şi-o prinse 
la butonieră. Luă o batistă curată (una foarte frumoasă, 
cum nu se mai găsesc în zilele noastre) din micuțul sertar 
din stânga şi puse câteva picături de colonie pe ea. Îşi luă 
monoclul, şi-l puse la ochi şi se uită în oglindă. 

Copiii sunt proşti în felul lor, după cum ştiţi, iar adulţii sunt 
şi ei proşti în felul lor. În acest moment, unchiul Andrew 
începea să fie prost ca adulţii. Acum, că Vrăjitoarea nu mai 
era în aceeaşi cameră, uită repede cât de tare îl speriase şi 
se gândea tot mai mult la cât era de frumoasă, îşi tot 
spunea: 

— O femeie tare faină, domnule, tare faină. O creatură 
superbă. 


Reuşise să uite oarecum şi că, de fapt, copiii fuseseră cei 
care aduseseră această „creatură superbă”: se simţea de 
parcă el ar fi fost cel care o adusese, prin Magie, din lumi 
necunoscute. 

— Andrew băiatule, îşi spuse privindu-se în oglindă, eşti un 
tip care se ţine foarte bine pentru vârsta lui. Un bărbat 
distins, domnule. 

Vedeţi deci că bătrânul începuse chiar să creadă, în 
prostia lui, că Vrăjitoarea o să se îndrăgostească de el. 
Probabil că şi cele două pahare pe care le băuse 
contribuiseră la asta, precum şi hainele lui cele mai bune. 
În orice caz, era vanitos cât încape; de-asta se şi făcuse 
Magician. 

Descuie uşa, cobori pe scări, îi spuse servitoarei să cheme 
o birjă (pe vremea aceea toată lumea avea mulţi servitori) şi 
se uită în camera de zi unde se afla, după cum se aşteptase, 
mătuşa Letty. Repara o saltea pe care o pusese pe jos, lângă 
fereastră şi stătea în genunchi pe ea. 

— Letty, draga mea, trebuie să plec, îi spuse unchiul 
Andrew. Fii bună şi împrumută-mi vreo cinci lire. 

— Nu, Andrew dragă, spuse mătuţa Letty cu vocea ei 
liniştită şi fermă, fără să-şi ridice privirea. 'Ţi-am spus de 
nenumărate ori că nu-ţi dau bani cu împrumut. 

— Hai, te rog, nu-mi face necazuri, fii fată bună, continuă 
unchiul Andrew. E foarte important. Dacă nu-mi dai, o să 
mă pui într-o situaţie foarte neplăcută. 

— Andrew, spuse mătuşa Letty, privindu-l în ochi, mă mir 
că nu ţi-e ruşine să-mi ceri mie bani cu împrumut. 

În spatele acestor cuvinte era o poveste veche, pentru 
oameni mari. 'Iot ce trebuie să ştiţi voi este că, „având grijă 
de afacerile bietei Letty” şi nemuncind niciodată, cheltuind 
enorm pe băutură şi ţigări (din banii mătuşii Letty), unchiul 
Andrew reuşise s-o facă să fie cu mult mai săracă decât 
fusese cu treizeci de ani înainte. 

— Draga mea, spuse unchiul Andrew, nu înţelegi. Astăzi o 
să am nişte cheltuieli neprevăzute. Am nişte invitaţi. Haide, 


nu mă obosi. 

— Şi ce invitaţi ai, mă rog? Îl întrebă mătuşa Letty. 

— Un invitat deosebit de distins, care tocmai a sosit. 

— Distins pe naiba! Spuse mătuşa Letty. N-a sunat nimeni 
la uşă în ultima oră. 

În clipa aceea uşa se deschise larg. Mătuşa Letty întoarse 
capul şi văzu cu uimire o femeie enormă, îmbrăcată superb 
cu o rochie fără mâneci, cu ochi scânteietori, care se oprise 
în pragul uşii. Era Vrăjitoarea. 

7. CE S-A ÎNTÂMPLAT LA UŞA DE LA INTRARE 

— Ascultă, sclavule, cât trebuie să mai aştept să-mi aduci 
caleaşca? Tună Vrăjitoarea. 

Unchiul Andrew făcu un pas înapoi. Acum, când era cu 
adevărat prezentă, toate gândurile prosteşti care-i 
trecuseră prin minte când se privise în oglindă începură să 
se risipească. Mătuşa Letty sări în picioare şi se duse drept 
în mijlocul camerei. 

— Andrew, cine e persoana aceasta, dacă nu te superi? 
Întrebă mătuşa Letty cu o voce ca de gheaţă. 

— O străină distinsă... O p-p-p... Persoană f-f... Foarte 
importantă, se bâlbâi el. 

— Aiureli! Făcu mătuşa Letty. 

Se întoarse apoi spre Vrăjitoare: 

— leşi afară din casa mea, în clipa asta, târâtură, îi spuse. 
Dacă nu, chem poliţia. 

Credea că Vrăjitoarea e de la vreun circ şi, oricum, nu-i 
plăceau femeile care umblă cu braţele goale. 

— Cine e femeia asta? Întrebă Jadis. În genunchi, 
creatură, până nu te fac praf! 

— În casa asta nu se folosesc cuvinte urâte, duduie, dacă 
nu te superi, spuse mătuşa Letty. 

Unchiului Andrew i se păru că Regina devine pe loc şi mai 
înaltă. Ochii îi scoteau scântei; îşi ridică în aer braţul cu 
acelaşi gest şi cu aceleaşi cuvinte îngrozitoare care 
transformaseră porţile palatului Charn în ţărână. Dar nu se 


întâmplă nimic; numai că mătuşa Letty, crezând că vorbele 
acelea oribile erau în engleză, îi spuse: 

— Eram sigură. Femeia asta-i beată. Beată! Nici măcar nu 
poate să vorbească clar. 

Vrăjitoarea trecea printr-un moment îngrozitor: îşi dăduse 
seama că puterea ei de a transforma oamenii în ţărână, 
care fusese cât se poate de reală în lumea ei, aici nu mai 
avea nici un fel de efect. Dar nu-şi pierdu cumpătul nici o 
clipă. Nelăsându-se învinsă de deziluzie, se întinse în faţă şi 
o apucă pe mătuşa Letty de după gât şi de după genunchi, o 
ridică deasupra capului ca pe-o păpuşă şi-o aruncă în 
celălalt capăt al camerei. 

În timp ce mătuşa Letty zbura încă prin aer, servitoarea 
(care avusese o dimineaţă plină de evenimente plăcute) îşi 
vâri capul pe uşă, spunând: 

— Fiţi amabil, domnule, a sosit birja. 

— Ia-o înainte, Sclavule, îi spuse Vrăjitoarea unchiului 
Andrew. 

Acesta începuse să mormăie ceva despre „violenţă 
regretabilă... Mă simt obligat să protestez”, dar fu destul ca 
Jadis să-i arunce o singură privire şi tăcu pe dată. leşiră din 
cameră şi-apoi din casă. Digory, care venise alergând pe 
scări, nu mai văzu decât uşa de la intrare închizându-se. 

— Mamăă! Spuse. Umblă liberă prin Londra. Cu unchiul 
Andrew. Cine ştie ce-o să se-ntâmple acum. 

— O0o, conaşule, spuse servitoarea (care chiar avea o zi 
minunată), cred că doamna Ketterley s-a lovit. 

Dădură amândoi buzna în camera de zi să vadă ce s-a 
întâmplat. 

Dacă mătuşa Letty ar fi căzut pe podea sau chiar şi pe 
COvor, cred că şi-ar fi rupt toate oasele: dar, din fericire, 
căzuse pe saltea. Mătuşa Letty, ca mai toate mătuşile din 
vremea aceea, era o mătuşă foarte rezistentă. După ce 
mirosi nişte săruri şi stătu liniştită câteva minute, spuse că 
n-are nimic în afară de nişte zgârieturi. Foarte curând era 
din nou stăpână pe situaţie. 


— Sarah, îi spuse servitoarei (care nu mai trăise aşa o zi în 
viaţa ei), du-te imediat la poliţie şi spune-le că a scăpat o 
nebună periculoasă. O să-i duc eu mâncarea doamnei Kirke. 

Doamna Kirke era, desigur, mama lui Digory. 

După ce-i duseră mâncarea, Digory şi mătuşa Letty 
mâncară şi ei. Apoi, Digory începu să se gândească. 

Problema era cum să facă s-o ducă pe Vrăjitoare înapoi în 
lumea ei sau, în orice caz, s-o scoată din lumea noastră, cât 
mai curând posibil. 

Orice-ar fi, nu trebuia lăsată să umble prin casă. Mama nu 
trebuia s-o vadă. Şi, în măsura posibilului, nu trebuia lăsată 
nici să umble prin Londra. Digory nu fusese în camera de zi 
când Vrăjitoarea încercase s-o „facă praf pe mătuşa Letty, 
dar o văzuse „făcând praf porţile Charnului: ştia ce puteri 
îngrozitoare are, dar nu şi că le pierduse venind în lumea 
noastră. Şi mai ştia şi că are de gând să ne cucerească 
lumea. Din câte putea bănui, acum putea foarte bine să facă 
praf Palatul Buckingham sau Parlamentul; şi era aproape 
sigur că mai mulţi poliţişti fuseseră făcuţi deja ţărână. Iar el 
nu avea ce face. 

„Dar inelele par să acţioneze ca un magnet, se gândi 
Digory. Dac-aş putea s-o ating doar şi apoi să-mi pun repede 
inelul galben, am ajunge amândoi în Pădurea de la Hotarul 
dintre Tărâmuri. Mă-ntreb dacă s-ar simţi din nou slăbită 
acolo. Oare a fost din cauza locului sau a fost numai şocul că 
ieşise din propria-i lume? Cred că o să trebuiască să risc. 
Da' unde-o fi? Nu cred ca mătuşa Letty să-mi dea voie să ies 
din casă, dacă nu-i spun unde mă duc. Şi n-am decât doi 
peni. Mi-ar trebui nişte bani pentru autobuz şi tramvai, 
dacă vreau să mă duc s-o caut prin Londra. Şi oricum, 
habar n-am unde s-o caut. Mă-ntreb dacă unchiul Andrew 
mai e cu ea." 

Până la urmă, îşi dădu seama că singurul lucru pe care-l 
putea face era să stea şi să spere că unchiul Andrew şi 
Vrăjitoarea au să se întoarcă. Dacă se întorceau, atunci 
trebuia să iasă repede afară, să pună mâna pe Vrăjitoare şi 


să-şi pună inelul galben înainte ca aceasta să poată intra în 
casă. Asta însemna că trebuie să pândească uşa de la 
intrare fără să se dezlipească de-acolo. N-avea curaj să 
plece nici o clipă. Aşa că se duse în camera de zi şi-şi lipi 
faţa de fereastră. Era o fereastră arcuită, de la care se 
vedeau treptele care duceau la uşa de la intrare şi strada, 
astfel că nu putea veni nimeni la uşă fără să-l vezi. 

„Ce-o fi făcând Polly?”, se întrebă Digory. 

Se gândi mult la asta în prima jumătate de oră, care părea 
că de-abia trece. Dar voi nu trebuie să vă întrebaţi ce făcea 
Polly, pentru că o să vă spun eu. Întârziase la masă şi avea 
pantofii şi ciorapii uzi. Şi când o întrebară pe unde umblase 
şi ce făcuse, le răspunse că s-a jucat cu Digory Kirke. După 
mai multe insistenţe, le spuse că s-a udat la picioare într-un 
ochi de apă, într-o pădure. Întrebată unde era pădurea 
asta, le spuse că nu ştie. lar când o întrebară dacă era într- 
un parc, le răspunse, fără să mintă prea tare, că ar fi putut 
fi un fel de parc. Din toate acestea, mama lui Polly deduse 
că fusese, fără să spună nimănui, într-o parte a Londrei pe 
care n-o ştia şi că intrase într-un parc unde se distrase 
sărind în băltoace. Drept care îi spuseră că fusese un copil 
rău şi că, dacă se mai întâmplă, n-o să mai aibă voie să se 
joace cu „Kirke ăla”. După care primi de mâncare, fără 
desert şi fu trimisă la culcare pentru două ore bune. 
Copiilor li se întâmpla adesea aşa ceva pe vremea aceea. 

Aşa că, în timp ce Digory se uita pe fereastra camerei de 
zi, Polly stătea în pat şi amândoi se gândeau la cât de 
groaznic de încet poate trece timpul. Cred că eu aş fi 
preferat să fiu în locul lui Polly. Pentru că ea nu avea nimic 
altceva de făcut decât să aştepte să treacă două ore, pe 
când Digory tresărea la fiecare câteva minute când auzea 
vreo birjă sau vreo furgonetă ori vreun ajutor de la 
măcelărie care livra carnea la domiciliu şi de fiecare dată se 
gândea „Vine!”, dar descoperea că de fapt nu era ea. Iar 
între aceste false alarme, timp care părea nesfârşit, ceasul 
ticăia întruna şi o muscă imensă bâzâia undeva în dreptul 


ferestrei, prea sus ca să ajungă la ea. Casa era dintre 
acelea care devin foarte liniştite după-amiaza şi care parcă 
miros întotdeauna a carne de oaie. 

În timpul acestei lungi aşteptări se întâmplă totuşi ceva 
despre care aş vrea să vă spun, pentru că din pricina 
acestui ceva se petrecu un lucru important mai târziu. O 
doamnă îi aduse mamei lui Digory nişte struguri; şi, cum 
uşa camerei de zi era deschisă, Digory nu putu să nu le 
audă pe mătuşa Letty şi pe doamnă vorbind în hol. 

— Ce struguri minunaţi! Se auzi vocea mătuşii Letty. Sunt 
sigură că, dacă ar putea-o ajuta ceva, atunci strugurii ăştia 
ar fi aceia. Dar biata Mabel! Mă tem că numai nişte fructe 
din tărâmul tinereţii ar mai putea-o ajuta. Nimic din lumea 
asta nu mai poate face nimic pentru ea. 

După care amândouă începură să vorbească în şoaptă 
despre lucruri pe care el nu le mai putu auzi. 

Dac-ar fi auzit despre tărâmul tinereţii cu câteva zile 
înainte, ar fi crezut că mătuşa Letty vorbea doar aşa, fără 
să se refere la ceva anume, aşa cum fac oamenii mari şi nu 
i-ar fi trezit interesul. 

Aproape că nici acum nu i se păru ceva demn de luat în 
seamă. Dar deodată îi veni în minte că acum ştie (chiar dacă 
mătuşa Letty nu ştia) că există şi alte lumi şi că el însuşi 
fusese într-una din ele. Înseamnă că undeva putea să existe 
şi o Lume a Tinereţii. Ar putea exista aproape orice. Ar 
putea exista chiar şi nişte fructe, undeva în altă lume, care 
ar putea-o vindeca pe mama lui! Şi... Ştiţi şi voi cum e când 
începi să speri ceva ce-ţi doreşti cu disperare; aproape că 
începi să lupţi cu speranţa, pentru că ţi se pare că ar fi prea 
frumos să poată fi adevărat; ai fost dezamăgit de prea 
multe ori. Exact aşa simţea şi Digory. N-avea nici un rost să- 
şi înăbuşe această speranţă. Poate chiar era adevărat. Doar 
se întâmplaseră deja atâtea lucruri ciudate. Şi avea inelele 
magice. Probabil că existau şi alte lumi în care puteai 
ajunge prin fiecare din ochiurile de apă din pădure. Ar fi 
putut merge în toate. Şi-apoi... Mama ar putea fi iar 


sănătoasă. Totul ar fi fost din nou bine. Uită cu totul de 
Vrăjitoare. Era deja cu mâna la buzunarul în care avea 
inelul galben, când auzi apropiindu-se ceva în galop. 

— Hei! Ce se-ntâmplă? Se întrebă Digory. Pompierii? Oare 
ce casă a luat foc? Doamne, aici vine. Oo, ea e! 

Nu cred că mai e nevoie să vă spun despre care Ea era 
vorba. 

Mai întâi apăru birja. Pe locul birjarului nu era nimeni. Pe 
acoperiş - nu stând jos, ci în picioare într-un echilibru 
perfect, în ciuda vitezei cu care birja luă colţul cu o roată în 
aer - era însăşi Jadis, Regina Reginelor şi Teroarea 
Charnului. Venea cu gura deschisă, lăsând să i se vadă 
dinţii, ochii îi străluceau ca focul, iar părul îi zbura în spate 
de parc-ar fi fost coada unei comete. Biciuia fără milă calul 
deja spumegând, ale cărui nări erau larg deschise. Acesta 
se apropie în galop de uşa de la intrare, trecând la un 
milimetru de felinarul de pe stradă şi se ridică pe picioarele 
din spate. Birja se izbi de felinar şi se făcu bucățele. 
Vrăjitoarea sărise în ultima clipă de pe birjă pe spatele 
calului. Se aplecă apoi în faţă şi-i spuse ceva la ureche. 
Probabil ceva menit nu să-l liniştească, ci să-l înnebunească 
şi mai tare. Calul se ridică iar pe picioarele din spate, iar 
nechezatul lui păru un strigăt; se zvârcolea atât de tare, că 
numai un călăreț extraordinar ar fi putut să-l călărească. 

Înainte ca Digory să-şi revină, se mai întâmplară o mulţime 
de alte lucruri. Apăru în viteză o a doua birjă, din care 
săriră un domn gras în frac şi un poliţist. După care se ivi şi 
o a treia birjă, cu alţi doi poliţişti, urmată de vreo douăzeci 
de persoane (majoritatea comisionari) pe biciclete, toţi 
claxonând, huiduind şi fluierând. La urmă de tot apăru o 
mulţime de oameni care veneau pe jos; erau toţi încinşi de 
atâta alergat, dar era evident că se distrau. La toate casele 
de pe stradă se deschiseră ferestrele. Servitoarele şi 
majordomii ieşiră în uşi, să vadă ce se întâmplă. 

Între timp, printre ruinele primei birje, apăru un domn 
bătrân, care încerca să se ridice. Mai mulţi oameni se 


repeziră să-l ajute; dar cum fiecare trăgea de el în altă 
direcţie, probabil că s-ar fi ridicat mai repede fără ajutorul 
lor. Digory bănui că domnul era probabil unchiul Andrew, 
dar nu-i putea vedea faţa peste care-i căzuse jobenul. 

Băiatul dădu buzna afară. 

— Ea e, ea e, strigă domnul cel gras, arătând spre Jadis. 
Fă-ţi datoria, domnule poliţist. Mi-a furat din magazin marfă 
de mii de lire. Vezi şiragul ala de perle pe care-l poartă la 
gât? E al meu. Şi mi-a mai şi învineţit un ochi pe deasupra! 

— Asta se vede, şefu'! Strigă cineva din mulţime. E un ochi 
învineţit pe cinste! A lucrat meseriaş! Mamă, da' ştiu c-are 
forţă! 

— Ar trebui să-ţi pui o bucată de carne crudă la ochi, 
domnule, zise ajutorul de măcelar. 

— Spuneţi-mi, se auzi vorbind cel mai important dintre 
poliţişti, ce se-ntâmplă? 

— Da' v-am spus că..., începu domnul cel gras, dar fu 
întrerupt de cineva care strigă: 

— Prindeţi-l pe bătrânul din birjă. Ela pus totul la cale. 

Bătrânul, care era unchiul Andrew, tocmai reuşise să se 
ridice şi-şi pipăia zgârieturile. 

— Spuneţi-mi, domnule, îl întrebă polițistul, întorcându-se 
spre el, ce se-ntâmplă? 

De sub joben se auziră nişte sunete înfundate. 

— Fără de-astea, făcu polițistul cu severitate. N-avem timp 
de glumit. Scoateţi-vă jobenu' ăla! 

Uşor de spus, dar mai greu de făcut. Unchiul Andrew se 
chinui să-şi scoată jobenul, dar... În zadar, aşa că doi 
poliţişti se apropiară şi i-l smulseră de pe cap. 

— Mulţumesc, domnilor, spuse unchiul Andrew cu voce 
slabă. Mulţumesc. Sunt foarte zguduit. Dacă mi-ar da 
cineva un păhăruţ de coniac... 

— Fiţi amabil şi ascultaţi-mă cu atenţie, îi spuse polițistul, 
scoțând un carneţel gros şi un creion micuţ, dumneavoastră 
aveţi grijă de tânăra aceea? 

— Păzea! Strigară mai multe voci. 


Polițistul se dădu înapoi la ţanc. Calul fusese cât pe-aci să-i 
tragă un picior, ceea ce probabil l-ar fi omorât. După care 
Vrăjitoarea întoarse calul astfel încât să poată sta cu faţa 
spre mulţime şi cu picioarele din spate pe trotuar. Avea în 
mână un cuţit lung şi strălucitor, cu care tăiase hăţurile 
care-l legau pe cal de resturile birjei. 

În tot acest timp, Digory încercase să ajungă destul de 
aproape de Vrăjitoare, ca s-o poată atinge, ceea ce nu era 
chiar uşor, pentru că pe partea aceea a străzii se afla o 
mulţime de oameni. Şi, ca să ajungă în partea cealaltă, ar fi 
trebuit să treacă printre copitele calului şi peste grilajul 
care înconjura casa. Dacă ştiţi ceva cât de cât despre cai 
sau dac-aţi fi văzut în ce hal era calul acela, vă veţi da 
seama că ar fi fost mult prea periculos. Digory ştia multe 
despre cai, dar îşi luă inima în dinţi şi se pregăti să se 
repeadă spre acesta de îndată ce se ivea un moment 
favorabil. 

Un bărbat cu melon reuşise să-şi facă drum până în faţa 
mulţimii. 

— Hei, domnule poliţist, strigă el, calul pe care-l călăreşte 
e al meu, iar trăsura aceea făcută zob e birja mea. 

— Pe rând, vă rog, spuse polițistul. 

— Da' nu mai e timp, spuse Birjarul. Eu cunosc calu' ăsta 
mai bine ca dumneata. Nu-i un cal ca toţi caii. Taică-său a 
fost al unui ofiţer din cavalerie... Şi dacă femeia aia îl mai 
asmute mult, o să se lase cu morţi. Daţi-mi voie să mă 
apropii de el. 

Polițistul fu bucuros că are motiv să se îndepărteze de cal. 
Birjarul făcu un pas înainte, se uită la Jadis şi-i spuse cu o 
voce nu chiar nepoliticoasă: 

— Ascultă, drăguţo, lasă-mă să-l apuc de căpăstru şi dă-te 
jos. Eşti o doamnă, nu? Fără îndoială că vrei să mergi acasă, 
să bei un ceai bun şi să te linişteşti puţin. O să te simţi mult 
mai bine. 

În acelaşi timp, îşi întinse mâna spre capul calului şi-i 
spuse: 


— Uşurel, Câpşunel, uşurel, băiete. 

Pentru prima dată grăi şi Vrăjitoarea ceva: 

— Câine! Se auzi vocea ei rece şi limpede, care acoperi 
toate celelalte zgomote. Câine, ia mâna de pe calul 
Maiestăţii sale, Împărăteasa Jadis. 

8. LUPTA DE LÂNGĂ FELINAR 

— I-auzi, împărăteasă! Vedem noi imediat! Se auzi o voce. 

— De trei ori ura pentru împărăteasa lui Papură-Vodă, se 
auzi o alta, după care mai multe voci i se alăturară. 

Împărăteasa se înroşi şi-şi înclină uşor capul. Dar 
strigătele se transformară în hohote de râs şi-şi dădu seama 
că-şi băteau joc de ea. Expresia feţei i se schimbă pe dată 
şi-şi mută cuțitul strălucitor în mâna stângă. După care, 
fără nici un avertisment, făcu un lucru nemaipomenit. Îşi 
întinse braţul drept şi, cu cea mai mare uşurinţă, de parcă 
ar fi făcut cel mai firesc lucru din lume, smulse una din 
barele transversale ale stâlpului de felinar. Chiar dacă-şi 
pierduse puterea magică, forţa nu şi-o pierduse: putea rupe 
o bară de fier cum ai rupe o acadea. Îşi aruncă noua armă 
în sus, o prinse iar şi o roti în aer. Dădu pinteni calului. 

— Acum e momentul, îşi spuse Digory. 

Fugi repede printre cal şi grilaj. Dacă animalul ar fi stat 
măcar o clipă locului, ar fi putut s-o apuce pe Vrăjitoare de 
călcâi. În timp ce alerga, auzi o pocnitură şi apoi o lovitură 
surdă. Vrăjitoarea îl pocnise pe poliţistul-şef cu bara de fier 
în cap; acesta căzu jos grămadă. 

— Repede, Digory. Trebuie să facem ceva, se auzi o voce 
din spatele lui. 

Era Polly, care venise cât putuse de repede, de îndată ce 
avusese voie să se scoale din pat. 

— Eşti o fată nemaipomenită, spuse Digory. Ţine-mă 
strâns. Tu trebuie să atingi inelul. Cel galben, nu uita. Şi nu 
ţi-l pune decât atunci când îţi spun eu. 

Se mai auzi o pocnitură şi mai căzu un poliţist. Dinspre 
mulţime se auzi un urlet furios: 

— Daţi-o jos! Aduceţi nişte pietre! Chemaţi armata! 


Dar cei mai mulţi se îndepărtau cât puteau. Birjarul, 
totuşi, evident cea mai cumsecade şi cea mai curajoasă 
persoană de acolo, rămase aproape de cal, ferindu-se din 
calea barei şi încercând să-l apuce pe Căpşunel de 
căpăstru. 

Mulțimea huidui şi urlă iar. O piatră trecu în zbor pe lângă 
capul lui Digory. Se auzi apoi vocea Vrăjitoarei, cristalină şi 
răsunătoare. Părea aproape fericită. 

— Gunoaielor! Veţi plăti scump pentru asta după ce vă 
cuceresc lumea. N-o să mai rămână întreagă nici o piatră 
din oraşul ăsta. O să-l distrug cum am distrus Charnul, 
Felinda, Sorloisul şi Bramandinul. 

Digory reuşi, în fine, s-o apuce de gleznă. Ea izbi în spate 
cu călcâiul şi-l lovi în gură. De durere, îi dădu drumul. Avea 
buza spartă şi gura plină de sânge. De undeva de foarte 
aproape se auzi vocea unchiului Andrew, care strigă cu glas 
tremurând: 

— Doamnă, stimată doamnă, potoliţi-vă, pentru numele 
Domnului! 

Digory se repezi din nou la călcâiul ei, dar fu iar lovit. Alţi 
oameni căzuseră la pământ, izbiţi cu bara de fier. Digory 
mai încercă o dată, o prinse de călcâi, strânse cât putu el de 
tare şi-i strigă lui Polly: 

— Acum! 

După care, slavă Domnului, chipurile furioase şi speriate 
dispărură. Vocile furioase şi speriate se risipiră undeva în 
depărtare. Nu se mai auzea decât vocea unchiului Andrew, 
care, de undeva din spatele lui Digory, se tot văicărea: 

— Of, ce-i nebunia asta? O fi sfârşitul? Nu mai pot suporta. 
Nu-i cinstit. Eu n-am vrut niciodată să fiu Magician. E o 
neînțelegere. Numai naşa mea e de vină; o să protestez. Un 
om cu sănătatea şubredă, ca mine... Dintr-o familie 
respectabilă. 

— Fir-ar să fie! Nu pe el voiam să-l luăm cu noi. Mamă, ce 
încurcătură! Polly, eşti aici? 

— Da, da' nu mai lovi. 


— Nu lovesc pe nimeni, începu Digory. 

Dar nu mai apucă să spună nimic, pentru că se treziră sub 
razele calde şi verzi ale pădurii. După ce ieşiră din apă, 
Polly strigă: 

— Ia te uită! Am adus şi calu'! Şi pe domnul Ketterley. Şi 
pe Birjar. Ce mai zăpăceală! 

Când îşi dădu seama că a ajuns din nou în pădure, 
Vrăjitoarea se făcu albă ca varul şi se aplecă atât de tare în 
faţă, încât chipul său atinse coama calului. Era clar că-i e 
groaznic de rău. Unchiul Andrew tremura. Dar Căpşunel, 
calul, dădu din cap şi necheză vesel. Se pare că el se simţea 
în largul lui. Era pentru prima dată, de când îl văzuse 
Digory, când stătea liniştit. Urechile, până acum aplecate, 
reveniseră la poziţia lor normală, iar privirea părea şi ea 
calmă. 

— Aşa, băiete, îi spuse Birjarul, mângâindu-l pe gât. Aşa-i 
mult mai bine. Uşurel. 

Căpşunel făcu lucrul cel mai firesc. Cum era foarte însetat 
(nici nu-i de mirare), se duse încet până la cel mai apropiat 
ochi de apă şi intră în el. Digory o ţinea încă pe Vrăjitoare 
de călcâi, iar Polly îl ţinea pe Digory de mână. Birjarul avea 
o mână pe Căpşunel, iar unchiul Andrew, care încă mai 
tremura, tocmai îl apucase pe Birjar de cealaltă mână. 

— Repede, spuse Polly, uitându-se spre Digory. Inelele 
verzi! 

Aşa că bietul cal nu mai apucă să bea nici o gură de apă. 
Toată ceata se trezi afundându-se în beznă. Căpşunel 
necheză; unchiul Andrew scoase un scâncet. 

— Am avut mare noroc! Zise Digory. 

După un moment de tăcere, Polly întrebă: 

— N-ar trebui să ne cam apropiem de-acum? 

— Parcă am ajuns undeva, spuse Digory. Eu, cel puţin, stau 
pe ceva solid. 

— Chiar şi eu la fel, dacă mă gândesc mai bine, zise Polly. 
Da' de ce-i aşa întuneric? Crezi c-am intrat în alt ochi de 
apă? 


— Poate că suntem în Charn, spuse Digory. Doar că de 
data asta am ajuns aici în miez de noapte. 

— Nu e Charn, se auzi vocea Vrâjitoarei. Suntem pe un 
tărâm pustiu. Aici e Nimic. 

Locul semăna foarte tare a Nimic. Nu lumina nici o stea. 
Era o beznă atât de adâncă, încât nu se puteau vedea unul 
pe altul; nici nu conta dacă ţineai ochii închişi sau deschişi, 
oricum nu vedeai nimic. Stăteau cu picioarele pe ceva rece 
şi plat, ceva ce-ar fi putut fi pământ şi care nu era, în nici un 
caz, iarbă ori lemn. Aerul era rece şi uscat şi nu adia nici o 
boare de vânt. 

— Mi-a sosit sfârşitul, spuse Vrăjitoarea cu o voce 
îngrozitor de calmă. 

— De ce vorbiţi aşa? Bolborosi unchiul Andrew. Draga mea 
doamnă, vă rog să nu spuneţi aşa ceva. Nu poate fi chiar 
atât de rău. Birjarule, dragul meu, nu cumva ai o sticlă la 
tine? Mi-ar face bine o gură de ceva tare. 

— Acum gata, se auzi vocea Birjarului, o voce fermă şi 
puternică. Fiţi calmi, atâta vă spun. Şi-a rupt cineva ceva? 
Bun. Imediat o să ni se întâmple şi ceva bun. Ceva mai bun 
decât ne-am putea aştepta după ce-am căzut la o adâncime 
atât de mare. Acum, dacă am căzut în nişte săpături - parc- 
am fi într-o staţie nouă de metrou - o să vină imediat cineva 
şi-o să ne scoată de-aici. Şi dacă murim până atunci, ceea ce 
nu pot nega că s-ar putea întâmpla - nu uitaţi totuşi că e şi 
mai rău pe mare şi că, oricum, toţi murim odată şi-odată. Şi 
nici n-ai de ce să-ţi fie frică dac-ai dus o viaţă decentă. Şi, 
dacă vreţi să ştiţi, eu cred că ar fi cel mai bine dacă ne-am 
petrece timpul cântând. 

Ceea ce şi făcu. Începu să cânte un imn de recunoştinţă, 
despre recolte care fuseseră „strânse cu bine”. Nu se 
potrivea prea bine cu un loc unde se părea că nu crescuse 
nimic niciodată de la începutul lumii, dar era singurul pe 
care şi-l putea aminti în întregime. Avea o voce plăcută şi 
copiii începură să cânte cu el. Le dădea curaj. Unchiul 
Andrew şi Vrăjitoarea tăceau. 


Spre sfârşitul cântecului, Digory simţi că-l trage cineva de 
cot şi, după mirosul de tutun, coniac şi haine bune, deduse 
că e probabil unchiul Andrew. Unchiul Andrew îl trase 
discret într-o parte şi-i şopti în ureche: 

— Acum, băiete. Pune-ţi inelul. Hai să plecăm. 

Dar Vrâjitoarea avea urechi foarte bune. 

— Prostule! I se auzi vocea. Ai uitat că eu aud gândurile 
oamenilor? Întrebă, descălecând. Dă-i drumu' băiatului! 
Dacă-ncerci să mă trădezi, o să mă răzbun cum nu s-a mai 
pomenit în nici o lume de la începutul timpului. 

— Şi dacă-ţi închipui că sunt aşa de egoist, încât să plec şi 
s-o las pe Polly - şi pe Birjar - şi calul - într-un asemenea 
loc, te înşeli. 

— Eşti un băieţel obraznic şi impertinent, îi spuse unchiul 
Andrew. 

— Şşt! Făcu Birjarul. 

Ciuliră cu toţii urechile. 

În sfârşit, se întâmpla ceva. Undeva, foarte departe. 
Digory nu se putu hotări din ce direcţie venea zgomotul. 
Uneori, părea că vine din toate direcţiile în acelaşi timp. 
Alteori, că vine din pământul de sub ei. Nu erau cuvinte. Nu 
puteai spune nici măcar că e o melodie. Dar era, fără 
îndoială, cel mai frumos zgomot pe care-l auzise vreodată. 
Era atât de frumos, încât aproape că nu putea să-l suporte. 
Se pare că şi calului îi plăcu; scoase un nechezat de cal 
care, după ani şi ani de tras la birjă, se trezeşte din nou pe 
câmpul pe care zburda când era mânz şi vede pe cineva 
drag, de care n-a uitat, venind spre el cu un cub de zahăr. 

— Oh! Făcu Birjarul. Nu-i aşa că-i minunat? 

După care se întâmplară două minuni într-o singură clipă. 
Începură să se audă mai multe voci; atât de multe, încât era 
imposibil să le numeri. Cântau toate cu prima voce, dar 
ceva mai sus. Erau nişte voci reci şi ascuţite. După care 
bezna de deasupra fu luminată de stele. Nu răsăriseră una 
câte una, aşa cum se întâmpla în serile de vară. Cu o clipă 
înainte nu fusese nimic decât beznă; acum apăruseră mii, 


mii de puncte luminoase - stele, constelații şi planete, mai 
mari şi mai strălucitoare decât cele din lumea noastră. Nu 
era nici un nor. Vocile se auziseră exact în clipa în care 
apăruseră stelele. Dacă le-aţi fi auzit şi văzut şi voi, ca 
Digory, aţi fi fost siguri că stelele erau cele care cântau şi că 
Prima Voce fusese cea care le făcuse să apară şi să cânte. 

— Doamne! Exclamă Birjarul. Dac-aş fi ştiut că există aşa 
ceva, aş fi fost un om mai bun toată viaţa. 

Vocea de pe pământ se auzea acum mai tare şi 
triumfătoare; dar vocile din cer, după ce cântară cu ea o 
vreme, deveniră tot mai slabe. Şi acum se întâmplă altceva. 

Departe, undeva la orizont, cerul începu să se lumineze. 
Se simţi o adiere de vânt. Şi, în locul acela, cerul începu să 
devină, încet, tot mai palid. Se puteau desluşi contururile 
unor dealuri. Şi în tot acest tinap, Vocea continua să cânte. 

Curând, se lumină destul de tare; acum se puteau vedea 
unii pe alţii. Birjarul şi cei doi copii rămăseseră cu gura 
căscată. Ochii le străluceau. Parcă sorbeau din ochi sunetul 
acela care părea să le amintească de ceva. Unchiul Andrew 
rămăsese şi el cu gura căscată, dar nu de bucurie. Arăta 
mai degrabă de parcă-i căzuse falca. Stătea cu umerii 
aplecaţi şi-i tremurau genunchii. Nu-i plăcea Vocea. Dac-ar 
fi putut să se ascundă, să n-o mai audă, undeva într-o gaură 
de şobolan, ar fi făcut-o. Vrăjitoarea părea că înţelege 
muzica aceea mai bine decât ei toţi. Stătea cu gura închisă, 
cu buzele strânse şi cu pumnii încleştaţi. De când începuse 
să se audă cântecul, simţise că tărâmul acesta era plin de o 
Magie altfel decât a ei, de o Magie mai puternică. Nu-i 
plăcea deloc. Ar fi zdrobit întreaga lume, sau chiar toate 
lumile, numai să poată opri cântecul ăsta. Calul stătea cu 
urechile ciulite. Fornăia din când în când şi izbea pământul 
cu copitele. Nu mai era calul obosit de la birjă; acum se 
vedea că tatăl lui luase parte la lupte. 

Înspre răsărit, cerul se preschimbă din alb în rozaliu şi 
apoi în auriu. Vocea deveni tot mai puternică, până când 


aerul începu să vibreze. Şi, în clipa în care se auzi sunetul 
cel mai puternic şi mai măreț de până atunci, răsări soarele. 

Digory nu mai văzuse niciodată un asemenea soare. 
Soarele de deasupra Charnului fusese mai bătrân decât cel 
din lumea noastră. Cel de aici arăta mai tânăr. Aveai 
senzaţia că râde de bucurie. Şi când razele lui începură să 
lumineze pământul, călătorii noştri putură vedea în sfârşit 
unde se află. Era o vale în care curgea, spre răsărit, un râu 
cu albia largă şi ape repezi; în partea de sud se ridicau 
munţi, la nord erau nişte dealuri mai joase. Dar era o vale 
alcătuită numai din pământ, piatră şi apă; nu se vedea nici 
un copac, nici un tufiş, nici măcar un fir de iarbă. Pământul 
avea diferite culori, toate vii şi aprinse; îţi dădeau o senzaţie 
de agitaţie; dar asta numai până-n clipa când apăru 
Cântărețul în persoană şi toate fură date uitării. 

Cam la trei sute de metri în faţa lor se afla un Leu uriaş, cu 
blana aspră şi strălucitoare, care stătea cu faţa spre soarele 
care se ridica pe cer. 

Cânta cu gura larg deschisă. 

— Aici e o lume îngrozitoare, spuse Vrăjitoarea. Trebuie să 
fugim imediat. Pregătiţi Magia. 

— Sunt de acord cu dumneavoastră, doamnă, spuse 
unchiul Andrew. E un loc foarte neplăcut. Complet sălbatic. 
Dac-aş fi mai tânăr şi dac-aş avea o puşcă... 

— Doamne, se miră Birjarul. Doar nu-ţi închipui că l-ai 
putea împuşca? 

— Da' ar putea cineva? Întrebă Polly. 

— Pregăteşte Magia, prostule, zise Jadis. 

— Imediat, doamnă, spuse unchiul Andrew, şiret. Trebuie 
să vină copiii amândoi lângă mine. Digory, pune-ţi imediat 
inelul de mers acasă. 

Voia să plece, fără Vrăjitoare. 

— Aha, deci e vorba de inele! Strigă Jadis. Şi-ar fi băgat 
mâna în buzunarul lui Digory cât ai zice peşte, dar Digory o 
apucă pe Polly de mână şi strigă: 


— Fiţi atenţi. Dacă se apropie vreunul din voi un 
centimetru măcar, dispărem şi rămâneţi aici pe veci. Da, am 
în buzunar un inel care o să ne ducă pe Polly şi pe mine 
acasă. Uitaţi-vă, mâna mea e pregătită. Aşa că staţi la 
distanţă! Îmi pare rău de tine, spuse uitându-se spre Birjar 
şi de cal, da' n-am ce face. Cât despre voi, zise uitându-se 
spre unchiul Andrew şi spre Vrâjitoare, ar trebui să vă 
placă să trăiţi împreună, doar sunteţi Magicieni amândoi. 

— Da' mai ţineţi-vă pliscul, spuse Birjarul, vreau s-ascult 
muzica. 

Leul cânta acum alt cântec. 

9. DESCOPERIREA NARNIEI. 

Leul mergea de colo-colo, cântând. De data aceasta, 
cântecul era mai dulce şi mai vesel decât cel cu care 
adusese stelele şi soarele; era aidoma unui murmur blând. 
Şi în tot acest timp, valea se acoperea de iarbă verde. La 
început se zări doar o pată de culoare de jur împrejurul 
Leului. După care aceasta se întinse pe colinele joase şi, în 
numai câteva minute, începu să se caţere pe povârnişurile 
munţilor din depărtare. Şi, cu fiecare clipă, tărâmul acela 
tânăr devenea tot mai blând. Vântul adia acum prin iarbă. 
Curând apărură şi alte lucruri. Povârnişurile mai înalte se 
acoperiră de arbuşti verzi, în vale începură să se zărească 
pete de un verde mai aspru. Digory nu-şi dădu seama ce 
anume erau decât în clipa în care, chiar lângă el, începu să 
crească o tulpiniţă din care ţâşniră zeci de braţe care 
înfrunziră şi care creşteau mereu, cu vreo doi-trei 
centimetri la fiecare două secunde. În jurul lui crescuseră 
acum zeci de asemenea plante. Când fură la fel de înalte ca 
el, îşi dădu seama ce erau. 

— Copaci! Exclamă. 

Ceea ce era enervant, după cum avea să povestească Polly 
mai târziu, era că nu puteai să stai să te uiţi la toate astea în 
linişte. Pentru că, de îndată ce Digory spuse „Copaci!”, fu 
nevoit să sară într-o parte; unchiul Andrew se apropiase din 
nou de el şi voia să-i bage mâna în buzunar. Nu că i-ar fi fost 


de mare folos unchiului Andrew dac-ar fi reuşit s-o facă, 
fiindcă el voia să-i umble în buzunarul din dreapta, crezând 
că inelele verzi erau şi acum inelele de întoarcere acasă. 
Dar bineînţeles că Digory nu voia să se dea bătut. 

— Stop! Strigă Vrăjitoarea, înapoi! Nu şi mai înapoi! Dacă 
se mai apropie cineva de copii, îl pocnesc de-i sar creierii. 

Apucă şi mai bine bara de fier pe care o smulsese de la 
stâlpul de pe stradă, gata să lovească. Nu se îndoia niciunul 
dintre ei că la o adică putea nimeri perfect ţinta. 

— Aşa, care va să zică! Spuse. Vrei să pleci hoţeşte înapoi 
în lumea ta, cu băiatul şi să mă laşi aici. 

Unchiul Andrew reuşi, în sfârşit, să-şi învingă teama. 

— Da, doamnă, exact, zise. Bineînţeles că aşa aş face. Şi aş 
avea tot dreptul. Am fost tratat în modul cel mai ruşinos, cel 
mai abominabil cu putinţă. Mi-am dat silinţa să fiu cât se 
poate de politicos. Aţi jefuit - exact aşa, repet - aţi jefuit un 
bijutier respectabil. Aţi insistat să mâncăm un prânz 
extraordinar de scump, ca să nu spun exorbitant, deşi am 
fost obligat să-mi amanetez ceasul şi lanţul (şi daţi-mi voie, 
doamnă, să vă spun că nimeni din familia mea nu şi-a 
amanetat lucrurile, poate doar vărul Edward, cel care trăia 
la ţară), în timpul acelei mese indigeste - încă-mi mai e rău 
şi-acum - purtarea şi modul dumneavoastră de a vorbi au 
atras atenţia tuturor celor prezenţi. Am fost făcut de râs în 
public. N-o să mai pot apărea în restaurantul acela 
niciodată. Aţi atacat poliţia. Aţi furat... 

— Gura, şefu', gura, strigă Birjarul. Acum ne uităm şi 
ascultăm, nu vorbim. 

Şi aveai ce să vezi şi ce să asculţi. Copacul pe care-l văzuse 
Digory crescând era acum un fag mare, cu crengile 
aplecându-se uşor în bătaia vântului. La picioare, li se 
aşternuse un covor de iarbă verde, cu mănunchiuri de 
margarete şi piciorul-cocoşului. Puțin mai încolo, pe malul 
râului, creşteau sălcii, în partea cealaltă, înfloreau coacăzii, 
liliecii, trandafirii sălbatici şi rododendronii. Calul se 
înfrupta din iarba proaspătă. 


În tot acest timp, Leul continua să cânte şi să umble 
maiestuos de colo- -colo. Ceea ce-i neliniştea însă era că se 
tot apropia de ei. Lui Polly cântecul i se părea tot mai 
interesant, fiindcă avea impresia că acum reuşise să 
înţeleagă care era legătura dintre muzică şi ceea ce se 
întâmpla. I se păru că între apariţia unui şir de brazi 
undeva în depărtare şi un şir de note prelungi cântate de 
Leu cu doar o secundă înainte există o legătură directă. lar 
când acesta începu să cânte o serie rapidă de note mai 
vesele nu fu deloc surprinsă să vadă răsărind de jur 
împrejur ciuboţica-cucului. Cutremurându-se, îşi dădu 
seama că toate lucrurile veneau (după cum avea să 
povestească Polly mai târziu) „din capul Leului”. Dacă-i 
ascultai cântecul, auzeai lucrurile pe care le crea; dacă te 
uitai în jur, le vedeai. Era atât de fascinată, încât nici nu mai 
avea timp să-i fie frică. Dar Digory şi Birjarul erau destul de 
neliniştiţi văzând cum Leul se apropie tot mai mult. Cât 
despre unchiul Andrew, lui îi era atât de frică, încât îi 
clănţăneau dinţii-n gură. Şi, din pricină că-i tremurau 
genunchii, nu putea s-o ia la goană. 

Deodată, Vrăjitoarea făcu un pas spre Leu. Acesta 
continuă să se apropie, cu paşi rari şi greoi, cântând 
întruna. Era la numai zece metri de ei. Vrăjitoarea ridică 
braţul şi aruncă bara de fier drept în capul Leului. 

Nimeni şi cu atât mai puţin Jadis, n-ar fi putut rata de la 
aşa o distanţă. Bara îl izbi pe Leu drept între ochi. După 
care căzu cu o bufnitură în iarbă. Leul se apropia. Nu 
mergea nici mai repede, nici mai încet decât înainte; nici nu 
puteai să-ţi dai seama dacă simţise lovitura. Deşi păşea fără 
zgomot, se auzea pământul zguduindu-se sub greutatea lui. 

Vrăjitoarea scoase un țipăt şi o luă la goană: în câteva 
clipe dispăru printre copaci. Unchiul Andrew se întoarse şi 
el, vrând să facă acelaşi lucru, dar se împiedică de-o 
rădăcină şi căzu cu faţa într-un izvoraş care se vărsa în râu. 
Copiii stăteau nemişcaţi. Nici nu ştiau dacă vor să facă vreo 
mişcare sau nu. Leul nici nu-i băga în seamă. Avea gura 


roşie larg deschisă, dar cânta, nu dădea semne c-ar vrea să- 
i atace. Trecu atât de aproape de ei, că i-ar fi putut pune 
mâna pe coamă. Le era groaznic de frică să nu se întoarcă 
şi să se uite la ei, deşi, în mod ciudat, aproape că-şi doreau 
să se întâmple aşa. Dar el trecu pe lângă ei de parc-ar fi fost 
invizibili sau inodori. Mai merse apoi câţiva paşi, după care 
se întoarse, trecu din nou pe lângă ei şi se duse spre est. 

Unchiul Andrew, tuşind şi mormăind, se ridică de pe jos. 

— Digory, acum am scăpat de femeie, bestia asta de leu a 
plecat. Haide, dă-mi mâna şi pune-ţi inelul. 

— Nu te-apropia! Strigă Digory, făcând câţiva paşi înapoi. 
Polly, ai grijă, vino lângă mine. Unchiule Andrew, fii atent, 
dacă mai faci un singur pas, dispărem. 

— Fă imediat ce ţi-am spus, spuse unchiul Andrew. Eşti un 
copil foarte neascultător şi prost crescut. 

— Nu-ţi fie frică, îi spuse Digory. Vrem să stăm să vedem 
ce se-ntâmplă. Credeam că vrei să ştii cum e în alte lumi. 
Nu-ţi place aici? 

— Să-mi placă?! Exclamă unchiul Andrew. Nu vezi în ce hal 
sunt? Era cea mai bună haină pe care o aveam. Şi cea mai 
bună vestă. 

Într-adevăr, arăta jalnic pentru că, fireşte, cu cât eşti mai 
bine îmbrăcat la început, cu atât arăţi mai rău după cete 
tâărăşti dintr-o birjă făcută praf şi după ce-ai căzut într-un 
pârâu plin de noroi. 

— Nu vreau să spun că nu e un loc foarte interesant, 
adăugă, dacă aş fi fost mai tânăr... Poate-aş putea aduce 
aici un tânăr plin de viaţă. Un vânător viteaz. S-ar putea 
face multe aici. Clima e încântătoare. N-am mai respirat 
asemenea aer niciodată. Cred că mi-ar fi făcut tare bine... 
În alte împrejurări, mai favorabile. Ce n-aş da s-avem o 
puşcă! 

— La naiba cu puştile, spuse Birjarul. Mă duc să văd ce 
face Căpşunel. Calul ăsta are mai multă minte decât unii 
oameni pe care-i ştiu eu. 

Şi se îndreptă spre Căpşunel. 


— Chiar mai crezi că poţi să omori Leul ăsta cu o puşcă? Îl 
întrebă Digory. Nu prea i-a păsat de bara de fier. 

— O fi având ea defecte, spuse unchiul Andrew, da' a fost 
tare curajoasă. A făcut un lucru înţelept. 

Îşi frecă mâinile pocnindu-şi degetele din încheieturi, de 
parc-ar fi uitat din nou cât de frică îi fusese de Vrăjitoare 
când era lângă el. 

— A fost foarte urât din partea ei, spuse Polly. Ce-i făcuse 
Leul? 

— Hei! Ce se-ntâmplă? Întrebă Digory. 

O luă la goană să se uite la ceva la câţiva metri în faţa lui. 

— Polly, vino să vezi. 

Unchiul Andrew veni şi el. Nu pentru c-ar fi fost curios să 
vadă şi el, ci pentru că voia să stea lângă copii, sperând că 
reuşeşte să le fure inelele. Dar când văzu la ce se uita 
Digory, chiar şi el păru impresionat. Era un model în 
miniatură al unui felinar; nu avea mai mult de un metru 
înălţime, dar devenea tot mai înalt şi mai gros văzând cu 
ochii; creştea exact cum crescuseră şi copacii. 

— E viu..., luminează, vreau să spun, zise Digory. 

Şi chiar aşa era, deşi, în lumina soarelui, era greu să bagi 
de seamă dacă nu-ţi cădea umbra peste lampă. 

— Remarcabil, absolut remarcabil, mormăi unchiul 
Andrew. Nici măcar eu nu mi-am putut imagina asemenea 
Magie. Ne aflăm pe un tărâm unde totul, chiar şi felinarele, 
prinde viaţă şi creşte. Oare din ce sămânță cresc felinarele? 

— Tu nu vezi? Aici a căzut bara... Bara pe care a smuls-o 
de la stâlpul de-acasă. A intrat în pământ şi acum creşte din 
ea un stâlp micuţ. 

Nu mai era chiar aşa micuţ! În clipa în care Digory rostise 
cuvintele acestea, stâlpul era deja cât el. 

— Exact! Uluitor, uluitor! Spuse unchiul Andrew, frecându- 
şi mâinile mai tare ca oricând. Ha, ha! Au râs de Magia 
mea. Proasta aia de soră-mea crede că sunt nebun. Acum 
ce-au să mai zică? Am descoperit un tărâm unde totul 
musteşte de viaţă. Toată lumea vorbeşte despre Columb. 


Dar America e nimic pe lângă lumea asta. Locul ăsta are un 
potenţial comercial de nebănuit. Aduci câteva bucăţi de fier 
vechi, le îngropi şi din ele cresc locomotive nou- -nouţe, 
vase de război, tot ce vrei. Pe gratis. Şi le pot vinde apoi în 
Anglia pe bani buni. O să fiu milionar. Şi clima! Mă simt cu 
mult mai tânăr acum. Aş putea face aici o staţiune 
balneoclimaterică. Un sanatoriu bun mi-ar putea aduce 
vreo douăzeci de mii de lire pe an. Bineînţeles c-ar trebui să 
le mai dezvălui secretul unor persoane. Dar mai întâi 
trebuie să împuşc animalul ăsta. 

— Eşti exact ca Vrăjitoarea, spuse Polly. Nu te gândeşti 
decât la omorât. 

— Iar în ceea ce mă priveşte, continuă unchiul Andrew ca 
într-un vis fericit, nu se ştie cât aş putea trăi dacă mă 
stabilesc aici. Şi asta e de avut în vedere, mai ales când ai 
deja şaizeci de ani. Nu m-ar mira dacă n-aş mai îmbătrâni 
nici măcar cu o zi aici! Uluitor! Tărâmul tinereţii! 

— Tărâmul tinereţii! Exclamă Digory. Chiar crezi că ăsta e 
Tărâmul tinereţii? 

Bineînţeles, îşi amintise ce-i spusese mătuşa Letty doamnei 
care adusese strugurii şi se simţi din nou cuprins de 
speranţă. 

— Unchiule Andrew, crezi că există aici vreun leac care s-o 
vindece pe mama? Îl întrebă. 

— Ce-ţi trece prin cap? Doar nu suntem la farmacie. Dar, 
aşa cum spuneam... 

— Nu-ţi pasă nici cât negru sub unghie de ea, spuse 
Digory furios. Credeam că s-ar putea să-ţi pese cât de cât; 
la urma-urmei, e sora ta. Dar nu-i nimic. Osă mă duc să-l 
întreb pe Leu dacă mă poate ajuta. 

Se întoarse şi-o porni spre acesta. Polly stătu pe loc o clipă, 
după care se duse pe urmele lui. 

— Hei, opriţi-vă! Veniţi înapoi! Băiatul ăsta a luat-o razna, 
strigă unchiul Andrew. 

Se duse după copii, dar rămase la o oarecare depărtare, 
fiindcă n-avea chef să fie nici prea departe de inelele verzi, 


dar nici prea aproape de Leu. 

Digory ajunse la marginea pădurii în câteva minute. Se 
opri. Leul cânta în continuare. Dar melodia se schimbase 
iar. Era ceea ce-am putea numi o melodie, dar era cu mult 
mai sălbatică. Ascultând-o, îţi venea să ţopăi, să fugi, să te 
caţări, îţi venea să ţipi. Îţi venea să te repezi la ceilalţi 
oameni şi să-i strângi la piept sau să te iei la trântă cu ei. 
Digory se înroşi la faţă. Melodia avu efect şi asupra 
unchiului Andrew, pe care Digory îl auzi spunând: 

— Ce fată curajoasă, domnule! Păcat că are aşa un 
temperament... Da' e o femeie a naibii de frumoasă. 

Efectul pe care-l avusese cântecul asupra oamenilor era 
nimic pe lângă efectul pe care-l avu asupra peisajului. 

Vă puteţi imagina o fâşie de pământ acoperit de iarbă 
clocotind ca apa într-o oală? Fiindcă asta este cea mai bună 
descriere a ceea ce se întâmpla. Peste tot creşteau cocoaşe 
din pământ, care mai mari, care mai mici. Unele erau cam 
cât un muşuroi de cârtiţă, altele cât o roabă, două erau cât 
nişte căsuțe. Şi cocoaşele astea se tot mişcau de colo-colo şi 
se tot umflau, mai tare şi mai tare, până ce pocniră. Ţărâna 
se risipi în toate direcţiile şi, din fiecare cocoaşă, ieşi câte 
un animal. Cârtiţele ieşiră exact aşa cum iese o cârtiţă din 
pământ în lumea noastră. Crinii începură să latre de cum îşi 
scoaseră capul în lumină. Se chinuiau să iasă aşa cum i-aţi 
văzut făcând când încearcă să treacă printr-o crăpătură 
mică dintr-un gard. Cel mai interesant era să te uiţi cum ies 
cerbii, fiindcă le vedeai mai întâi coarnele rămuroase cu 
mult înainte de a le vedea restul corpului. La început, 
Digory crezu că sunt copaci. Broaştele, care apărură toate 
chiar lângă râu, săriră imediat în apă orăcăind cât puteau 
de tare. Panterele, leoparzii şi alte animale de acest fel se 
apucară imediat să se curețe de bulgăraşii de pământ, după 
care se duseră spre copaci să-şi ascută colții. Din copaci 
zburară stoluri întregi de păsări. Văzduhul era plin de 
fluturi. Albinele porniră la lucru, din floare-n floare, zorite 
nevoie mare. Dar de-abia acum urmă momentul cel mai 


spectaculos. Cea mai mare dintre cocoaşe se zgudui ca de 
un cutremur şi din ea se iviră, pe rând, spinarea arcuită, 
apoi capul imens şi înţelept, precum şi cele patru picioare 
groase ale unui elefant. Cântecul Leului aproape că nu se 
mai distingea; din toate părţile, se auzeau alte creaturi 
croncănind, ciripind, nechezând, lătrând, behăind şi făcând 
tot felul de alte zgomote. 

Deşi nu-l mai putea auzi pe Leu, Digory îl mai vedea însă. 
Era atât de mare şi de strălucitor, încât nu-şi putea lua ochii 
de la el. Celorlalte animale nu părea să le fie frică de el. 
Într-adevăr, chiar în acea clipă, Digory auzi zgomot de 
copite în spatele lui; o secundă mai târziu, calul de la birjă 
trecu în galop pe lângă el, alăturându-se celorlalte animale. 
(Aerul de-acolo îi pria şi lui asemeni unchiului Andrew. Nu 
mai era bietul sclav bătrân din Londra; galopa elegant şi-şi 
ţinea capul drept.) Acum, pentru prima dată, Leul tăcu de 
tot. Începu să se plimbe printre celelalte animale. Din când 
în când, se apropia de două dintre ele (întotdeauna de două 
în acelaşi timp) şi-şi freca nasul de-al lor. Alese doar doi 
castori dintre toţi castorii, doi leoparzi dintre toţi leoparzii, 
un cerb şi o căprioară dintre toţi cerbii şi toate căprioarele. 
Alte animale rămaseră nebăgate în seamă. Dar perechile pe 
care le atinse plecară pe dată de lângă celelalte animale, 
urmându-l. După o vreme, Leul se opri şi toate creaturile pe 
care le atinsese se aşezară în cerc în jurul lui. Celelalte, pe 
care nu le atinsese, plecară în treaba lor. Zgomotele se 
îndepărtară. Animalele care rămăseseră nu scoteau nici ele 
nici un sunet; stăteau cu privirile aţintite spre Leu. 

Felinele mai mişcau uşor din coadă, dar altfel toate 
celelalte stăteau nemişcate. Pentru prima dată în ziua aceea 
se făcuse linişte deplină. Nu se auzea decât susurul apei. 
Lui Digory îi bătea inima gata să-i sară din piept. Era sigur 
că se va întâmpla ceva solemn. Nu uitase de mama; dar ştia 
că nici măcar pentru ea nu putea întrerupe un lucru ca 
acesta. 


Leul se uita atât de fix la celelalte animale, încât aveai 
senzaţia c-o să le ardă cu privirea, încet, acestea începură 
să se schimbe. Cele mai mici - iepurii, cârtiţele şi celelalte - 
crescură. Cele foarte mari - se vedea cel mai bine la elefanţi 
- se făcură puţin mai mici. Multe animale se ridicară pe 
picioarele din spate. Multe îşi aplecară capul într-o parte, 
de parcă ar fi făcut eforturi să înţeleagă ce se întâmplă. 
Leul îşi deschise gura, dar nu se auzi nici un sunet. Respiră 
cald şi respiraţia lui păru să clatine toate animalele, aşa 
cum clatină vântul copacii. De undeva de departe, din 
spatele vălului de cer albastru care le ascundea, se auziră 
din nou cântând stelele. Era o melodie pură, rece, greu de 
înţeles. După care locul fu străbătut de o rază fierbinte, ca 
un foc (dar nu arse nimic), care venise dinspre cer sau chiar 
dinspre Leu. Copiii tresăriră până în adâncul sufletului la 
auzul celei mai profunde şi mai sălbatice voci pe care o 
auziseră vreodată: 

— Narnia, Narnia, Narnia, trezeşte-te, spunea vocea. 
lubeşte. Gândeşte. Glăsuieşte. Copaci, umblaţi! Jivine, 
cuvântaţi! Ape, fiţi sfinte! 

10. PRIMA GLUMĂ ŞI ALTE ÎNTÂMPLĂRI. 

Era, desigur, vocea Leului. Copiii aveau de mult 
convingerea că vorbeşte; cu toate acestea, fură plăcut 
surprinşi când îl auziră glăsuind. 

Din păduri ieşiră oameni sălbatici, zeii şi zeițele pădurii; o 
dată cu ei, apărură şi fauni, satiri şi pitici. Din râu se ridică 
zeul râului, însoţit de naiade. Şi toţi aceştia, împreună cu 
toate animalele şi cu toate păsările îi răspunseră, fiecare pe 
limba lui: 

— Te salutăm, Aslan. Am auzit. Vom face întocmai. Ne-am 
trezit. Iubim. Gândim. Cuvântăm. Ştim. 

— Numai că încă nu ştim prea multe, se auzi o voce 
fornăită. 

De data aceasta copiii chiar că tresăriră, miraţi, fiindcă era 
vocea calului de la birjă. 


— Bietul Căpşunel, spuse Polly. Ce bine-mi pare că a fost 
unul dintre animalele alese să fie Animale Cuvântătoare. 

Iar Birjarul, care era acum în spatele copiilor, exclamă: 

— Fir-aş al naibii! Totdeauna mi s-a părut că-i deştept calu' 
ăsta! 

— Creaturi, vă dăruiesc pe voi vouă înşivă, se auzi vocea 
puternică şi fericită a lui Aslan. Vă dau pentru totdeauna 
tărâmul acesta numit Narnia. Vă dau codrii, poamele şi 
apele de aici. Vă dau stelele şi pe mine însumi. Animalele 
Necuvântătoare pe care nu le-am ales sunt şi ele ale 
voastre. Purtaţi-vă cu milă cu ele şi îndrăgiţi-le. Dar nu vă 
comportaţi ca ele, fiindcă altfel veţi înceta să mai fiţi 
Animale Cuvântătoare. Căci aţi fost şi voi ca ele şi puteţi 
deveni ca ele din nou. Aveţi grijă să nu se întâmple astfel. 

— Nu, Aslan, nu ne vom purta ca ele, spuseră toate 
animalele într-un glas. 

Doar o stăncuţă ţanţoşă se trezi adăugind cu voce tare: 

— Nu vă temeţi! 

Cum toate celelalte animale tăcuseră chiar în clipa în care 
aceasta începuse să vorbească, vorbele sale se auziră foarte 
clar în liniştea care se aşternuse; şi poate că ştiţi şi voi ce 
neplăcut poate fi dacă ţi se întâmplă aşa ceva la vreo 
petrecere, spre exemplu. Stăncuţa se simţi atât de prost, 
încât îşi ascunse capul sub o aripă, de parcă ar fi dormit. Şi 
toate celelalte animale începură să scoată fel de fel de 
zgomote, care de care mai ciudate, fiindcă fiecare animal 
avea modul său de a râde. La început, au încercat să se 
abţină, dar Aslan le spuse: 

— Nu vă fie teamă să râdeţi, creaturilor. Acum, că nu mai 
sunteţi mute şi proaste, nu trebuie să fiţi mereu serioase. 
Fiindcă, o dată cu darul vorbirii, aţi căpătat şi darul de a 
glumi şi de a împărţi dreptatea. 

Aşa că începură toate să râdă. Şi râdeau cu atâta poftă, 
încât până. Şi Stăncuţa prinse curaj, zbură pe capul calului 
de la birjă, i se aşeză între urechi, dădu din aripi şi spuse: 


— Aslan! Aslan! Nu-i aşa că eu am făcut prima glumă? Nu-i 
aşa că de-acum o să afle toată lumea cum am făcut eu 
prima glumă? 

— Nu, micuța mea prietenă, răspunse Leul. Nu ai făcut 
prima glumă. Ai fost prima glumă. 

Toată lumea râse şi mai tare. Dar Stăncuţei nu-i păsă şi 
râse şi ea atât de tare, încât bietului cal i se cutremură 
capul, iar Stăncuţa îşi pierdu echilibrul şi căzu; noroc că-şi 
aminti că are aripi (era ceva nou pentru ea) înainte de a 
ajunge la pământ. 

— Acum, după ce am pus treburile la cale în Narnia, spuse 
Aslan, nu ne mai rămâne decât să ne gândim cum s-o 
apărăm. O să vă convoc pe unele dintre voi la sfat. Să vină 
la mine Piticul-şef, Zeul-râului, Stejarul şi Bufnița, amândoi 
Corbii şi Elefantul. Trebuie să ne sfătuim. Fiindcă, deşi 
lumea noastră nu există decât de cinci ore, ne paşte deja un 
pericol. 

Creaturile pe care le numise ieşiră în faţă şi plecară cu el 
spre est. Celelalte începură să vorbească, mtrebându-se: 

— Ce zicea că ne paşte? Un ricol? Ce-i aia ricol? Ba nu, n-a 
spus un ricol, a spus rigol... Asta ce-o mai fi? 

— Ascultă, Polly, îi spuse Digory, trebuie să mă duc după el, 
după Aslan, după Leu, vreau să spun. lrebuie să vorbesc cu 
el neapărat. 

— Crezi c-ai să reuşeşti? Îl întrebă Polly. Eu n-aş îndrăzni. 

— Trebuie, spuse Digory. E vorba de mama. Dac-o poate 
ajuta cineva, atunci el e acela. 

— Vin şi eu cu tine, spuse Birjarul, îmi place de el. Şi nu 
cred să se repeadă la noi creaturile celelalte. Şi vreau şi eu 
să-i spun ceva lui Căpşunel. 

Porniră toţi trei curajos - mă rog, cât de curajos puteau - 
spre adunarea animalelor. Creaturile erau atât de absorbite 
de conversaţie şi atât de ocupate să se împrietenească între 
ele, încât nici nu-i observară pe cei trei decât când se 
apropiară foarte tare; nici pe unchiul Andrew nu-l auziră. 


Acesta stătea tremurând mai departe şi striga (dar nu cât 
putea el de tare): 

— Digory! Vino înapoi! Vino înapoi imediat când îţi spun. 
Nu mai face nici un pas mai departe. 

Când ajunseră chiar în mijlocul animalelor, acestea tăcură 
şi se holbară la ei. 

— Ei, făcu Castorul în cele din urmă, da' ăştia ce mai sunt, 
pentru numele lui Aslan? 

— Vă rog, începu Digory cu răsuflarea tăiată, dar fu 
întrerupt de un Iepure. 

— Cred că sunt un fel de salată verde şi mare, eu aşa cred, 
spuse acesta. 

— Nu-i adevărat, pe cuvântu' meu că nu suntem salate, se 
repezi Polly. Nu suntem buni de mâncat. 

— Ia te uită! Făcu Cârtiţa. Vorbesc. Cine-a mai pomenit 
salate vorbitoare? 

— Or fi A Doua Glumă, sugeră Stăncuţa. 

O Panteră, care până atunci se spălase pe faţă, se opri o 
clipă şi spuse: 

— Chiar dacă sunt, nu sunt nici pe departe o glumă aşa 
bună cum a fost prima. Eu una nu văd nimic amuzant. 

Căscă şi-şi văzu mai departe de spălat. 

— Vă rog, spuse Digory. Mă grăbesc foarte tare. Trebuie 
să vorbesc cu Leul. 

În tot acest timp, Birjarul încercase să-i atragă atenţia lui 
Căpşunel. Ceea ce, în sfârşit, reuşi. 

— Căpşunel, dragul meu, începu el. Doar ştii cine sunt. 
Sper că n-ai de gând să stai acolo şi să te faci că nu mă 
cunoşti. 

— Despre ce vorbeşte Lucrul ăla, Calule? Întrebară mai 
multe voci. 

— Nu ştiu nici eu prea bine, spuse Calul foarte rar, cred că 
niciunul dintre noi nu ştie prea multe încă. Dar am o 
bănuială. Cred că am fost şi eu un lucru ca ăsta înainte. Am 
sentimentul c-am mai trăit undeva - sau c-am fost altceva - 
înainte să ne fi trezit pe toţi Aslan acum câteva minute. E 


foarte încâlcit totul. Ca într-un vis. Dar în vis erau lucruri ca 
astea trei. 

— Cum? Făcu Birjarul. Nu mă recunoşti? Pe mine, care-ţi 
aduceam terci cald când nu te simţeai bine? Eu, care te 
curăţăm cât puteam de bine? Eu, care nu uitam niciodată 
să te acopăr când stăteai în frig? Nu mă aşteptam la una ca 
asta din partea ta. 

— Parcă-ncep să-mi amintesc, spuse Calul gânditor. Da. 
Stai puţin. Ştiu, mă puneai să trag un lucru negru, oribil şi 
mă loveai ca să alerg şi oricât de departe fugeam, obiectul 
acela negru venea mereu în urma mea, hurducăindu-se. 

— Trebuia să ne câştigăm existenţa, spuse Birjarul. Şi a ta 
şi a mea. Dacă n-am fi avut de lucru şi dacă n-am fi avut 
bici, n-am fi avut nici grajd, nici fân, nici terci, nici ovăz. 
Fiindcă-ţi plăcea ovăzul când aveam bani să-ţi cumpăr. Şi 
nu poţi să zici că nu-ţi cumpăram. 

— Ovăz? Întrebă Calul, ciulindu-şi urechile. Da, parcă-mi 
amintesc ceva. Da, îmi amintesc tot mai mult. Tu stăteai 
undeva în spatele meu, iar eu fugeam mereu; te trăgeam şi 
pe tine şi obiectul acela negru. Ştiu că eu făceam toată 
munca. 

— Vara, da, de acord, spuse Birjarul. Tu munceai la 
căldură, iar eu stăteam la răcoare. Dar iarna, dragul meu, 
când ţie ţi-era cald, iar eu stăteam sus pe capră, cu 
picioarele reci ca gheaţa şi cu nasul îngheţat şi pişcat de 
vânt, cu mâinile înţepenite de nu mai puteam nici să ţin 
frâul? 

— Era un loc rău, spuse Căpşunel. Nu era nici un pic de 
iarbă. Numai piatră tare. 

— Adevărat, amice, adevărat, spuse Birjarul. Era tare 
greu. Eu am spus mereu că pietrele alea nu sunt bune 
pentru cai. Nici mie nu-mi plăceau. Tu erai un cal de ţară şi 
eu eram tot de la ţară. Am cântat şi-n cor la mine-n sat. Da' 
a trebuit să plec de-acolo, să-mi câştig pâinea... 

— Vă rog, vă rog, spuse Digory. Ne daţi voie să trecem? 
Leul se îndepărtează tot mai mult. Şi eu trebuie să vorbesc 


neapărat cu el. 

— Ascultă, Căpşunel, spuse Birjarul. Tânărul ăsta are o 
problemă şi trebuie să vorbească cu Leul, cel căruia îi 
spuneţi Aslan. Ce zici, n-ai putea să-l laşi să te călărească (o 
să-ţi fie recunoscător pentru asta) şi să-l duci tu până la 
Leu? Fetiţa şi cu mine o să venim pe jos. 

— Să mă călărească? Întrebă Căpşunel. Ah, da, îmi 
amintesc. Adică să-l car în spate. Îmi amintesc cum mă 
călărea un biped micuţ ca voi, cu mult timp în urmă. Îmi 
dădea nişte cubuleţe albe şi tari. Erau tare bune, minunate, 
erau mai dulci ca iarba. 

— O fi fost zahăr, spuse Birjarul. 

— Te rog, Căpşunel, îl imploră Digory, te rog, lasă-mă să te 
încalec şi du-mă la Aslan. 

— Bine, n-am nimic împotrivă. Hai, urcă! 

— Dragul de Căpşunel! Îi spuse Birjarul. Hai, tinere, te 
ajut să încaleci. 

Digory încalecă repede. Se simţea destul de în largul lui pe 
Căpşunel, fiindcă mai călărise fără şa pe poneiul lui de 
acasă. 

— Dii, Căpşunel! Spuse. 

— N-ai cumva nişte cubuleţe din alea albe la tine? Îl 
întrebă Calul. 

— Îmi pare rău, n-am, spuse Digory. 

— Nu-i nimic, zise Căpşunel şi porniră. 

În clipa aceea, un Buldog mare, care tot mirosise şi se tot 
uitase în toate părţile, spuse: 

— Nu cumva mai e o creatură din asta ciudată acolo, pe 
malul râului, sub copaci? 

Toate animalele se uitară într-acolo şi-l zăriră pe unchiul 
Andrew, care stătea nemişcat printre rododendroni, 
sperând să nu-l vadă nimeni. 

— Hai să vedem! Strigară mai multe voci. 

Aşa că, în timp ce Căpşunel galopa cu Digory într-o 
direcţie (iar Polly şi Birjarul îi urmau pe jos), majoritatea 
creaturilor se năpustiră spre unchiul Andrew cu gemete, 


lătrături, guiţături şi diferite alte zgomote prin care-şi 
manifestau curiozitatea. 

Acum însă trebuie să ne întoarcem un pic şi să vedem cum 
se petrecuseră lucrurile din perspectiva unchiului Andrew. 
Impresiile lui fuseseră diferite de cele ale copiilor şi ale 
Birjarului. Ceea ce auzi şi vezi depinde în mare măsură de 
locul în care te afli, precum şi de ce fel de persoană eşti. 

Din momentul în care apăruseră animalele, unchiul 
Andrew se făcuse tot mai mic în pădure. De acolo urmărea 
totul cu multă atenţie, fireşte. Dar pe el nu-l interesa ce 
anume făceau, ci numai dacă au să se repeadă la el sau nu. 
La fel ca Vrăjitoarea, avea un simţ practic neobişnuit. Nici 
nu observase că Aslan alesese câte o pereche din fiecare 
specie de animale. El nu văzuse decât o mulţime de animale 
sălbatice periculoase, care umblau încoace şi-ncolo. Şi se 
tot întreba cum de nu fug celelalte animale de Leu. 

Din momentul măreț în care Animalele începuseră să 
cuvânte, el nu înţelesese nimic; şi aceasta dintr-un motiv 
foarte interesant. Când Leul începuse să cânte, chiar la 
început, când era încă beznă, îşi dăduse seama că e vorba 
de un cântec. Un cântec care nu-i plăcuse deloc, fiindcă-l 
făcuse să se gândească şi să simtă lucruri la care nu voia să 
se gândească şi pe care nu voia să le simtă. Apoi, când se 
ridicase soarele pe cer şi văzuse că era vorba de un leu („e 
doar un leu”, îşi spusese în sinea lui), încercase din 
răsputeri să creadă că de fapt nu cântă şi că nici nu cântase 
niciodată - ci doar răgea aşa cum ar face orice leu la 
grădina zoologică din lumea noastră. 

— Bineînţeles că nu se poate să fi cântat cu adevărat, îşi 
spusese. Mi s-a părut, fără îndoială. Mi-a luat-o mintea 
razna. Cine-a mai auzit de lei care cântă? 

Şi cu cât cânta mai mult şi mai frumos Leul, cu atât mai 
tare se chinuia unchiul Andrew să se convingă că nu auzea 
decât un răget. Necazul e că, dacă încerci să fii mai prost 
decât eşti de fapt de cele mai multe ori şi reuşeşti. Ceea ce 
se întâmplă şi în cazul unchiului Andrew. Curând nu mai 


auzi decât răgetul lui Aslan. Şi nu-i mai trebuia mult să nu 
mai poată auzi nimic altceva, nici să fi vrut. Şi când, în cele 
din urmă, Leul vorbise şi spusese „Narnia, trezeşte-te”, el 
nu auzise nici un cuvânt, ci doar un fel de lătrat. lar când 
Animalele îi răspunseră, el nu auzi decât lătrături, mârâieli 
şi zbierete. Când râseseră, ei bine, cred că vă puteţi 
imagina. Asta i se păru cu mult mai groaznic unchiului 
Andrew decât tot ce se întâmplase până atunci. 1 se părea 
că nu mai văzuse în viaţa lui aşa o adunătură de fiare 
oribile, crude, flămânde şi furioase. După care, spre marea 
lui oroare, văzu cu stupefacţie cum celelalte trei fiinţe 
umane o porniseră spre animale. 

— Proştii! Îşi spusese. Fiarele alea au să mănânce şi 
inelele când au să-i mănânce pe copii şi n-o să mă mai pot 
întoarce acasă niciodată. Ce egoist poate fi Digory ăsta! 
Ceilalţi doi nu sunt nici ei mai buni. Dacă au chef să moară, 
n-au decât. Dar eu? La mine nu se gândesc. Nimănui nu-i 
pasă de mine. 

Văzând că toate animalele se năpustesc spre el, o luă la 
fugă cât putu de repede. Acum, oricine putea vedea că 
aerul acestei lumi tinere chiar îi pria acestui bătrânel. La 
Londra fusese mult prea bătrân ca să mai poată alerga: 
acum alerga cu o viteză cu care ar fi câştigat cu siguranţă 
cursa de o sută de metri de la orice şcoală din Anglia. 
Coada fracului îi flutura în spate. Dar, fireşte, fugea 
degeaba. Multe din animalele care veneau în urma lui erau 
bune alergătoare; era prima dată că alergau şi erau 
nerăbdătoare să-şi încerce muşchii. 

— După el! După el! Ţipau. Poate ele Răul! Haideţi! 
Încercuiţi-l! Nu vă opriţi! Ura! 

În numai câteva minute unele animale i-o luaseră deja 
înainte. Se aşezară în linie în calea lui şi-i barară drumul. 
Altele îl atacară din spate. Era înconjurat. Deasupra 
capului, zări coarnele renilor şi faţa imensă a unui elefant, 
în spate, mormăiau nişte urşi furioşi şi nişte porci mistreți. 
Leoparzii şi panterele îl priveau sarcastic (cel puţin aşa i se 


părea lui) şi dădeau din coadă. Ceea ce-l şoca însă cel mai 
tare fu numărul gurilor deschise. Animalele deschiseseră de 
fapt gura ca să respire, dar lui i se părea că vor să-l înghită 
pe el. 

Unchiul Andrew tremura, nu ştia încotro s-o apuce. Nu-i 
plăcuseră niciodată animalele, nici în momente mai bune, 
fiindcă de obicei îi era frică. Şi, fireşte, după atâţia ani de 
experienţe crude pe animale, ajunsese să le urască şi să se 
teamă de ele şi mai mult. 

— Deci, domnule, începu Buldogul, pe tonul lui de om de 
afaceri, sunteţi animal, plantă sau mineral? 

El asta-l întrebase, dar unchiul Andrew auzi un fel de 
„Gr... rrr... Rr!”. 

11. DIGORY ŞI UNCHIUL LUI DAU DE BELEA. 

Poate că vă întrebaţi cum de nu puteau animalele să-şi dea 
seama că unchiul Andrew era acelaşi fel de creatură ca 
Birjarul şi cei doi copii. Dar nu uitaţi că ele n-aveau nici cea 
mai vagă idee despre haine. Ele credeau că rochiţa lui Polly, 
costumul lui Digory şi pălăria Birjarului sunt un fel de blană 
sau de pene. Nici nu s-ar fi gândit că sunt toţi acelaşi fel de 
creaturi, dacă nu i-ar fi auzit vorbind şi dacă nu le-ar fi spus 
Căpşunel. lar unchiul Andrew era cu mult mai înalt decât 
copiii şi mult mai slab decât Birjarul. Era îmbrăcat în negru 
din cap până-n picioare, cu excepţia vestei, care era albă 
(de fapt, nu mai era chiar aşa albă), iar smocul de păr pe 
care-l avea în vârful capului nu semăna deloc cu podoaba 
capilară a celorlalţi trei. Aşa că nu e de mirare că animalele 
erau nedumerite. Cel mai rău era că părea să nu poată 
vorbi. 

Încercase. Când îi vorbise Buldogul (sau, după cum i se 
păruse, lui, când mârâise la el), întinsese o mână 
tremurândă şi spusese cu răsuflarea tăiată: 

— Căţeluş drăguţ, dragu' de el... 

Dar animalele nu mai putură înţelege nici ele ce spune, 
după cum nici el nu înţelegea ce spuneau ele. Nu reuşeau 
să desluşească nici un cuvânt, doar un zgomot vag, de 


parcă ar fi sfârâit ceva. Şi poate că e mai bine că nu-l 
înțelegeau, fiindcă n-am cunoscut nici un câine şi cu atât 
mai puţin un Câine Cuvântător din Narnia, căruia să-i placă 
să i se spună Căţeluş Drăguţ. În orice caz, nu mai mult 
decât v-ar plăcea vouă să vi se spună Puişor. 

După care unchiul Andrew leşină şi căzu. 

— Ah! Spuse un Porc Mistreţ. E copac. Eram sigur. 

Nu uitaţi că animalele nu mai văzuseră niciodată pe cineva 
leşinând sau căzând. 

Buldogul, care-l tot adulmecase pe unchiul Andrew, spuse, 
ridicându-şi capul: 

— E animal. E cu siguranţă animal. Şi, probabil, din 
aceeaşi specie cu ceilalţi trei. 

— Mie nu mi se pare, zise unul dintre Urşi. Un animal nu s- 
ar prăbuşi la pământ. Noi suntem animale şi noi nu ne 
prăbuşim la pământ. Noi stăm drepte. Aşa. 

Se ridică pe labele din spate, făcu un pas înapoi, se 
împiedică de o creangă mai joasă şi căzu lat pe spate. 

— A Treia Glumă, A Treia Glumă, A Treia Glumă! Strigă 
Stăncuţa, amuzată. 

— Eu cred totuşi că-i un fel de copac, spuse Porcul Mistreţ. 

— Dacă e copac, spuse celălalt Urs, ar putea avea un roi 
de albine în el. 

— Sunt sigur că nu e copac, spuse Castorul. Mi s-a părut c- 
a vrut să spună ceva înainte de a cădea. 

— Era vântul prin crengi, zise Porcul. 

— Doar nu crezi, îi spuse Stăncuţa Castorului, că e un 
animal care cuvântă! N-a rostit nici un cuvânt! 

— Totuşi, începu Elefăntiţa (soţul ei, după cum probabil vă 
amintiţi, plecase cu Aslan), totuşi s-ar putea să fie un fel de 
animal până la urmă. Guguloiul ăla alb din capăt n-ar putea 
fi un fel de cap? lar găurile alea ochii şi gura? Fireşte, n-are 
nas. Dar, mă rog, n-ar trebui să avem vederi atât de 
înguste. Nu mulţi dintre noi au ceea ce s-ar putea numi 
Nas. 


Şi-şi arătă trompa în toată lungimea ei cu îndreptăţită 
mândrie. 

— Nu sunt de acord deloc, spuse Buldogul. 

— Elefântiţa are dreptate, spuse Tapirul. 

— Ştiţi ce? Făcu Măgarul luminându-se la chip, poate că e 
un animal care nu poate să vorbească, dar crede că poate. 

— Nu-l putem face să stea în picioare? Întrebă Elefăntiţa 
gânditoare. 

Apucă trupul inert al unchiului Andrew cu trompa, 
ţinându-l în poziţie verticală; numai că-l ţinea din păcate cu 
capul în jos, aşa că îi căzură toţi banii din buzunar. Dar 
degeaba. Unchiul Andrew căzu la loc. 

— Clar! Se auziră mai multe voci. N-are cum să fie animal. 
Nu e viu. 

— Credeţi-mă că e animal, insistă Buldogul. Adulmecaţi-l şi 
voi. 

— Mirosul nu e totul, îl contrazise Elefăntiţa. 

— Cum adică? Făcu Buldogul. Dacă nu poţi avea încredere 
nici în propriul tău nas, atunci în ce mai poţi avea 
încredere? 

— În creier, poate, răspunse ea blând. 

— Nu sunt de acord, se opuse Buldogul. 

— Trebuie să facem ceva, spuse Elefăntiţa. Fiindcă s-ar 
putea să fie Răul şi atunci trebuie să i-l arătăm lui Aslan. Ce 
credeţi? Este animal sau un fel de copac? 

— Copac! Copac! Se auziră vreo zece, douăsprezece voci. 

— Foarte bine, zise Elefântiţa. Dacă e copac, atunci 
trebuie plantat. Să facem o groapă. 

Cele două Cârtiţe rezolvară acest aspect al problemei 
foarte repede. Urmă o oarecare dispută dacă să-l planteze 
cu capul în sus sau în jos şi fură cât pe ce să-l planteze cu 
capul în jos. Mai multe animale credeau că picioarele erau 
crengile şi că partea aceea gri şi pufoasă (se refereau la 
cap) era rădăcina. Dar altele se opuseră, spunând că partea 
ramificată era mai plină de noroi şi că se întindea mai mult, 


aşa cum fac rădăcinile. Până la urmă îl plantară cu capul în 
sus şi-i îngropară picioarele până la genunchi. 

— Arată foarte ofilit, spuse Măgarul. 

— Bineînţeles, trebuie udat, zise Elefăntiţa. Şi cred că pot 
spune (fără să jignesc pe nimeni) că poate, pentru acest fel 
de muncă, nasul meu... 

— Nu sunt de acord, făcu Buldogul. 

Dar Elefăntiţa se duse calmă spre râu, îşi umplu trompa cu 
apă şi se întoarse să-l ude pe unchiul Andrew. Şi făcu asta 
cu multă sârguinţă, turnând litri de apă peste unchiul 
Andrew, ale cărui haine şiroiau de parc-ar fi făcut baie 
îmbrăcat. Până la urmă, fu readus la viaţă. Se trezi. Dar ce 
trezire! Să-l lăsăm acum însă să se gândească la fapta lui 
răutăcioasă (dacă mai era în stare să facă un lucru raţional) 
şi să ne întoarcem la lucruri mai importante. 

Căpşunel merse la trap, cu Digory în spate, până când se 
îndepărtară mult de zgomotul animalelor. Grupul format 
din Aslan şi cei aleşi de el era deja aproape. Digory ştia că 
nu poate da buzna în timpul unei şedinţe atât de 
importante, dar nici nu fu nevoit s-o facă. La o vorbă a lui 
Aslan, Elefantul, Corbii şi toate celelalte animale se dădură 
într-o parte. Digory cobori de pe cal şi se trezi faţă în faţă 
cu Aslan. Şi Aslan era mai mare, mai frumos, mai strălucitor 
şi mai înfricoşător decât crezuse. Nu îndrăzni să i se uite în 
ochi. 

— Vă rog... Domnule Leu... Aslan... Domnule..., începu 
Digory, aţi putea... Aş putea. Vă rog, vreţi să-mi daţi nişte 
fructe magice de pe acest tărâm, care s-o facă bine pe 
mama? 

Sperase cu disperare că Leul o să spună „Da”; îi fusese 
îngrozitor de teamă că ar putea spune „Nu”. Dar când 
acesta nu spuse nimic, fu şocat. 

— Acesta e Băiatul, spuse Aslan uitându-se nu la Digory, ci 
la sfetnici. Acesta este Băiatul care a făcut-o. 

„Doamne, se gândi Digory, ce-oi fi făcut?” 


— Fiu al lui Adam, spuse Leul. Pe acest nou tărâm al 
Narniei se află o Vrăjitoare rea, venită de pe alt tărâm. 
Spune-le acestor Animale cum a ajuns aici. 

Îi trecură o mulţime de răspunsuri prin cap, dar avu 
destulă minte să spună adevărul adevărat. 

— Eu am adus-o, Aslan, răspunse cu voce slabă. 

— Cu ce scop? 

— Voiam s-o scot din lumea mea şi s-o duc înapoi în lumea 
ei. Am crezut c-o duc înapoi în lumea ei. 

— Şi cum a ajuns în lumea ta, Fiu al lui Adam? 

— Prin... Prin Magie. 

Leul nu spuse nimic, dar Digory îşi dădu seama că nu 
spusese destul. 

— Unchiul meu Andrew, continuă el, ne-a trimis din lumea 
noastră cu nişte inele magice, sau, în orice caz, eu am fost 
nevoit să plec fiindc-o trimisese pe Polly mai întâi şi după 
aceea ne-am întâlnit cu Vrăjitoarea într-un loc numit Charn 
şi ea s-a ţinut de noi când... 

— V-aţi întâlnit cu Vrăjitoarea? Întrebă Aslan încet, dar 
glasul lui păru ameninţător ca un urlet. 

— S-a trezit, zise Digory speriat şi devenind tot mai palid. 
Adică, am trezit-o eu. Fiindc-am vrut să văd ce se-ntâmplă 
dacă lovesc un clopot. Polly nu m-a lăsat. Ea n-are nici o 
vină. Am... Am lovit-o. Ştiu că n-ar fi trebuit s-o fac. Cred c- 
am fost oarecum fermecat de ceea ce scria sub clopot. 

— Crezi? Întrebă Aslan, cu vocea la fel de pătrunzătoare. 

— Nu, răspunse Digory. Îmi dau seama că de fapt nu eram. 
Mă prefăceam doar. 

Urmă o lungă pauză. Digory îşi tot spunea în sinea lui: „Am 
stricat totul. Acum n-o să-i mai pot duce nimic mamei.” 

După o vreme, Leul începu să vorbească din nou, dar nu 
cu Digory. 

— Vedeţi, prieteni, spuse, lumea pe care v-am dăruit-o nu 
are nici şapte ore şi o forţă a răului a şi pătruns în ea. O 
forţă trezită şi adusă aici de acest Fiu al lui Adam. 


Animalele, chiar şi Căpşunel, se întoarseră spre Digory, 
care-şi dori, în clipa aceea, să-l înghită pe loc pământul. 

— Dar nu vă speriaţi, continuă Aslan, adresându-se în 
continuare Animalelor. Acest rău va provoca alte rele, dar 
mai e până atunci, iar eu voi avea grijă să iau răul asupra 
mea. Până una-alta, haideţi să ne îngrijim ca acest tărâm să 
fie timp de sute de ani tărâmul veseliei într-o lume a 
veseliei. Şi cum rasa lui Adam a făcut răul, tot ei să fie şi cei 
care să ne ajute să-l vindecăm. Hei, voi doi, apropiaţi-vă şi 
voi. 

Cuvintele acestea din urmă le fuseseră adresate lui Polly şi 
Birjarului, care tocmai sosiseră. Polly, numai ochi şi urechi, 
se uita fix la Aslan, ţinându-l strâns de mână pe Birjar. 
Birjarul se uită spre Leu şi-şi scoase melonul. Nu-l mai 
văzuse nimeni fără pălărie. Arăta mai tânăr şi mai chipeş, 
semăna mai mult cu un ţăran decât cu un birjar din Londra. 

— Fiule, i se adresă Aslan Birjarului. Te cunosc de multă 
vreme. lu mă ştii? 

— Nu, domnule, răspunse Birjarul. Cel puţin, nu aşa cum 
ai zice că ştii pe cineva. Dar am totuşi senzaţia, dacă mă pot 
exprima aşa, că ne-am mai întâlnit. 

— Bun, spuse Leul. Ştii mai multe decât crezi că ştii şi o să 
ajungi să mă cunoşti şi mai bine. Cum îţi place tărâmul 
acesta? 

— E o minune, domnule, spuse Birjarul. 

— 'Ţi-ar plăcea să trăieşti aici? 

— Ştiţi, domnule, sunt însurat, răspunse Birjarul. Dac-ar fi 
şi soţia mea aici, niciunul din noi n-ar mai vrea să se 
întoarcă la Londra, sunt sigur. Noi suntem amândoi de la 
ţară. 

Aslan îşi înălţă capul ciufulit, deschise gura larg şi scoase 
un sunet lung; nu foarte tare, dar plin de putere. Lui Polly îi 
tresăltă inima când îl auzi. Era sigură că e o chemare şi că 
oricine ar fi auzit-o o să vrea să i se supună şi (mai mult de 
atât) o să i se poată supune, indiferent de câte lumi sau ere 
i-ar fi despărţit. Aşa că, deşi era uimită peste poate, nu fu 


prea şocată când văzu apărând dintr-o dată, din senin, 
lângă ea, o femeie tânără şi drăguță. Polly îşi dădu seama 
imediat că e nevasta Birjarului, adusă din lumea noastră nu 
cu nişte inele magice, ci repede, simplu şi blând ca zborul 
unei păsări spre cuib. Tânăra femeie părea să fi fost 
întreruptă de la spălat rufe, căci purta şorţ, avea mânecile 
suflecate până la coate şi mâinile pline de clăbuci. Dac-ar fi 
avut timp să-şi pună hainele bune (pălăria ei cea bună era 
împodobită cu imitații de cireşe), ar fi arătat groaznic; dar 
aşa cum era acum, arăta foarte drăguță. 

Bineînţeles că ei i se părea că visează. De-asta nu fugi spre 
bărbatul ei să-l întrebe ce se întâmplă. Dar, când văzu Leul, 
nu mai fu la fel de sigură că visează; cu toate acestea, nu se 
ştie de ce, nu dădea semne că i-ar fi prea frică. Făcu o 
reverență, cum numai fetele de la ţară ştiau să facă în 
vremea aceea. După care se apropie de Birjar şi-l apucă de 
mână. Rămase lângă el, uitându-se timidă în jur. 

— Dragii mei copii, le spuse Aslan privindu-i fix, voi veţi fi 
primul Rege şi prima Regină din Narnia. 

Birjarul rămase cu gura căscată, iar nevasta lui se înroşi 
până în vârful urechilor. 

— Veţi conduce şi veţi da nume tuturor acestor creaturi şi 
le veţi face dreptate şi le veţi apăra de duşmani atunci când 
apar. Şi vor apărea, pentru că a pătruns o Vrăjitoare rea pe 
acest tărâm. 

Birjarul înghiţi în sec de vreo două ori, după care îşi drese 
vocea. 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule, începu el, vă mulţumesc 
din tot sufletul (şi la fel şi nevasta mea), da' eu nu sunt 
potrivit pentru aşa o funcţie. Eu n-am nici un fel de 
„edicaţie”... 

— Dar ştii să mânuieşti un hârleţ şi-un plug ca să faci 
pământul să rodească? 

— Da, domnule, asta ştiu să fac: asta am învăţat cum se 
face. 


— Eşti în stare să conduci peste aceste creaturi cu 
blândeţe şi cu dreptate, fără să uiţi că nu sunt sclavi ca 
animalele necuvântătoare din lumea în care te-ai născut, ci 
Animale care Cuvântă şi supuşi liberi? 

— Înţeleg, domnule, răspunse Birjarul. Aş încerca să fiu 
drept cu toate. 

— Şi-o să-ţi înveţi copiii şi nepoţii să facă şi ei la fel? 

— Voi încerca, domnule. O să fac tot ce pot. Nu-i aşa, 
Nellie? 

— Şi n-o să ai favoriţi nici printre copiii tăi şi nici printre 
aceste creaturi şi n-o să laşi pe nimeni să nedreptăţească pe 
nimeni sau să se folosească de cineva în mod greşit? 

— N-aş putea tolera asemenea lucruri, domnule, ăsta-i 
adevărul. Le-arăt eu lor dacă-i prind făcând aşa ceva, spuse 
Birjarul. 


(În timpul acestei conversații, vocea sa devenise mai 
bogată şi rostea cuvintele mai rar. Semăna tot mai mult cu 
vocea pe care o avusese probabil în copilărie, nu mai era 
ascuţită şi repezită ca aceea a unui orăşean.) 

— Şi dac-ar veni duşmani (fiindcă vor veni) şi ar începe un 
război, ai fi primul care să lupte şi ultimul care să se 
retragă? 

— Domnule, spuse Birjarul foarte rar, asta nu poţi ştii până 
nu eşti pus la încercare. S-ar putea să nu fiu prea curajos. 
Nu m-am luptat niciodată decât cu pumnii. Aş încerca, sper 
c-aş încerca să-mi fac datoria. 

— Atunci, spuse Aslan, înseamnă că vei face tot ceea ce 
trebuie să facă un Rege. Încoronarea va avea loc imediat. Şi 
tu şi copiii şi nepoţii tăi veţi fi binecuvântaţi şi unii vor 
ajunge Regi ai Narniei, iar alţii vor fi Regi ai tărâmului 
numit Archen, care se întinde dincolo de Munţii de Sud. Iar 
tu, draga mea Fiică, spuse întorcându-se spre Polly, eşti 
binevenită. L-ai iertat pe Băiat pentru ce ţi-a făcut în Sala 
Imaginilor din palatul părăsit din blestemata lume a 
Charnului? 


— Da, Aslan, ne-am împăcat, răspunse Polly. 

— Bine, spuse Aslan. lar acum să trecem la Băiat. 

12. AVENTURA LUI CĂPŞUNEL. 

Digory tăcea chitic. Se simţea tot mai puţin în largul lui. 
Spera ca măcar, indiferent de ce s-ar întâmpla, să nu facă 
vreo gafă sau să nu se facă de râs. 

— Fiu al lui Adam, i se adresă Aslan. Eşti gata să repari 
răul pe care l-ai făcut acestui minunat tărâm al Narniei din 
chiar ziua în care a fost creat? 

— Dar nu văd ce-aş putea face, spuse Digory. Regina a 
fugit şi... 

— Eu te-am întrebat dacă eşti gata, spuse Leul. 

— Da, răspunse Digory. 

Avusese preţ de o clipă ideea nebunească să spună: 
„Promit să vă ajut dacă-mi promiteţi c-o veţi ajuta pe 
mama.” 

Dar îşi dădu seama la timp că Leul nu era nici pe departe 
genul de creatură cu care puteai să te tocmeşti. Când 
spusese că e gata, se gândea de fapt la mama lui şi la 
speranţele pe care le avusese şi care acum muriseră toate. | 
se puse un nod în gât, iar ochii i se umplură de lacrimi. 

— Dar vă rog... Vă rog, izbucni, daţi-mi ceva care s-o facă 
bine pe mama. 

Până acum se uitase la labele şi la ghearele imense ale 
Leului; dar acum, disperat, îşi ridică privirea şi-l privi în 
ochi. Ceea ce văzu îl miră cum nu-l mai mirase nimic 
vreodată. Faţa maronie se aplecase deasupra feţei lui şi 
(minunea minunilor) ochii Leului erau plini de lacrimi. Erau 
nişte lacrimi atât de mari şi atât de strălucitoare, 
comparate cu cele ale lui Digory, încât acesta crezu pentru 
o clipă că Leului îi era mai milă de mama lui decât îi era lui 
însuşi. 

— Dragul meu băiat, dragul meu băiat, spuse Aslan. Ştiu. 
E foarte dureros. Dar numai noi doi ştim asta. Hai să fim 
buni unul cu altul. Eu însă trebuie să mă gândesc la sute de 
ani de viaţă a Narniei. Vrăjitoarea pe care ai adus-o pe 


acest tărâm se va întoarce. Dar nu imediat. Vreau să 
plantez în Narnia un pom de care nu va avea curaj să se 
apropie, iar pomul acesta va apăra Narnia de ea multă 
vreme. Aşa că acest tărâm va avea o dimineaţă strălucitoare 
lungă şi va mai trece multă vreme până când nori grei îi vor 
umbri soarele. Iar tu trebuie să-mi aduci sămânţa din care 
va creşte acest copac. 

— Bine, domnule, spuse Digory. 

Nu ştia cum o s-o aducă, dar era sigur că va reuşi. Leul 
respiră adânc, îşi aplecă şi mai mult capul şi-l sărută. În 
acea clipă, Digory se simţi cuprins de putere şi de curaj. 

— Dragul meu băiat, îi spuse Aslan, o să-ţi spun ce-ai de 
făcut. Întoarce-te spre apus şi spune-mi ce vezi. 

— Văd nişte munţi foarte înalţi, Aslan, spuse Digory. Văd o 
apă care coboară peste stânci într-o cascadă. Dincolo de 
stânci sunt dealuri înverzite, acoperite de păduri. Dincolo 
de ele, se văd nişte lanţuri şi mai înalte, care par negre. Şi 
undeva în depărtare se zăresc nişte munţi mari, acoperiţi 
de zăpadă, cu crestele înghesuite una în alta, parc-ar fi o 
poză a Alpilor. lar dincolo de ei nu se mai vede decât cerul. 

— Exact, spuse Leul. Tărâmul Narniei se sfârşeşte în 
dreptul cascadei. Când ajungi sus pe creasta munţilor, te 
vei afla dincolo de Narnia, în Vestul Sălbatic. Va trebui să 
străbaţi munţii aceia până ce dai de o vale verde, cu un lac 
albastru, împrejmuit de un zid de munţi din gheaţă. Pe 
malul lacului este un deal abrupt, verde. lar pe creasta 
acelui deal o să dai de o grădină, în mijlocul căreia se află 
un pom. la un măr din pomul acela şi adu-mi-l. 

— Da, domnule, spuse din nou Digory. 

Habar n-avea cum o să urce pe creasta munţilor şi cum o 
să găsească drumul, dar nu putea spune asta de teamă c-ar 
fi fost bănuit că încearcă să găsească scuze. Dar până la 
urmă îndrăzni să rostească: 

— Aslan, sper că nu sunteţi foarte grăbit, fiindcă nu cred c- 
o să mă pot întoarce prea curând. 

— Micuţule fiu al lui Adam, vei fi ajutat, îi spuse Aslan. 


Se întoarse spre Calul care stătuse în tot acest timp în 
spatele lui, alungând muştele cu coada şi stând cu capul 
uşor aplecat, de parcă era vorba de o conversaţie mai grea, 
la care trebuia să fie foarte atent. 

— Dragul meu, îi spuse Aslan Calului, vrei să fii cal 
înaripat? 

Ar fi trebuit să-l vedeţi pe acesta, cum şi-a scuturat coama 
şi cum şi-a umflat nările şi cum a izbit pământul cu copita 
din spate. Era clar că-şi dorea foarte tare să fie cal înaripat. 
Dar nu spuse decât: 

— Dacă aşa vreţi, Aslan... Nu ştiu de ce tocmai eu... Eu nu 
sunt un cal prea deştept. 

— Fii înaripat! Fii tatăl tuturor cailor înaripaţi, tună Aslan, 
făcând să se cutremure pământul. Numele tău va fi Fulg. 

Calul tresări, aşa cum tresărise poate pe vremea când 
trăgea la birjă. După care scoase un răget ca de leu. Îşi 
încordă gâtul de parcă l-ar fi pişcat o muscă de spate şi-ar fi 
vrut să se scarpine. lar apoi, aşa cum se iviseră animalele 
din pământ, tot aşa, din umerii lui Fulg, crescură două aripi 
care se făcură tot mai mari, mai mari decât ale unui vultur, 
mai mari decât ale unei lebede, mai mari ca aripile unui 
înger de pe fereastra bisericii. Penele erau castanii-arămii. 
Dădu din aripi şi se ridică în aer. La vreo zece metri 
deasupra lui Aslan şi-a lui Digory, fornăi, necheză şi începu 
să sară. După care zbură în cerc deasupra lor şi cobori din 
nou pe pământ, cu copitele apropiate, uşor nedumerit şi 
mirat, dar evident încântat. 

— Îţi place, Fulg? Îl întrebă Aslan. 

— Da, e minunat, răspunse Calul. 

— Vrei să-l duci pe acest băieţel al lui Adam până la munţii 
de care-am vorbit? 

— Cum? Acum? Chiar acum? Întrebă Căpşunel sau Fulg, 
căci de-acum aşa trebuie să-i spunem. Ura! Hai, micuţule, 
am mai dus eu în spate unii ca tine. Cu mult timp în urmă. 
Peste câmpuri verzi, când primeam zahăr. 


— Despre ce vorbesc în şoaptă cele două fiice ale Evei? 
Întrebă Aslan, întorcându-se brusc către Polly şi nevasta 
Birjarului, care încercau de fapt să se împrietenească. 

— Dacă nu vă e cu supărare, domnule, spuse Regina Helen 
(căci aşa o chema acum pe Nellie, nevasta Birjarului), cred 
că fetiţa ar vrea să meargă şi ea, dacă n-are nimeni nimic 
împotrivă. 

— Ce spui, Fulg? Îl întrebă Leul. 

— Oh, nu mă deranjează dacă sunt doi, mai ales când sunt 
micuţi, spuse Fulg. Dar sper că nu vrea să vină şi Elefantul. 

Elefantul n-avea asemenea dorinţe şi noul Rege al Narniei 
îi ajută pe copii să încalece: pe Digory îl împinse puţin, dar 
pe Polly o aşeză călare cu aşa o grijă, de parc-ar fi fost 
făcută din porțelan şi s-ar fi putut sparge. 

— Gata, Căpşunel... Fulg, adică. Puteţi pleca. 

— Să nu zbori prea sus, îi mai spuse Aslan. Să nu încerci 
să zbori peste crestele munţilor de gheaţă; încearcă să 
zbori pe deasupra văilor înverzite. Pe acolo vei găsi mereu 
un loc de trecere. Şi acum, fiţi binecuvântaţi. Drum bun! 

— Oh, Fulg! Spuse Digory, aplecându-se să mângâie gâtul 
strălucitor al Calului. E minunat! Ţine-te bine de mine, 
Polly! 

În clipa următoare, pământul rămase dedesubtul lor; Fulg, 
ca un porumbel uriaş, se roti o dată sau de două ori 
deasupra Narniei. Înainte de a o porni spre apus. Polly privi 
în jos, dar Regele şi Regina de-abia dacă se mai puteau zări 
şi chiar şi Aslan părea doar o pată galbenă, strălucitoare, pe 
iarba verde. În curând, începură să simtă vântul atingându- 
le faţa, iar Fulg plutea deja în văzduh. 

Tărâmul Narniei, plin de culoare, cu pajişti şi stânci şi 
iarbă-neagră şi tot felul de copaci, se aşternea undeva în 
depărtare, străbătut de râu ca de o panglică de argint viu. 
Se zăreau deja dealurile mai joase care se ridicau spre 
nord, undeva în dreapta lor. Dincolo de aceste dealuri, se 
întindea un teren mlăştinos până la orizont, în partea 
stângă, munţii erau mult mai înalţi, dar din când în când 


puteai zări, printre pădurile abrupte de pini, tărâmurile de 
dincolo de ei, albăstrui şi depărtate. 

— Acolo trebuie să fie tărâmul numit Archen, spuse Polly. 

— Da, dar uită-te în faţă! Îi spuse Digory. 

În faţa lor se ridica o barieră de creste muntoase. Copiii 
aproape că fură orbiţi de lumina soarelui care dansa pe 
apele cascadei prin care râul se revărsa vuind şi scânteind 
spre Narnia, venind dinspre ţinuturile muntoase din vest, 
de unde izvorăşte. 

Zburau deja atât de sus, încât zgomotul cascadei nu se- 
auzea decât foarte slab. Dar nu zburau destul de sus ca să 
poată trece peste crestele munţilor. 

— Aici o să trebuiască să facem un mic zigzag, le spuse 
Fulg. Ţineţi-vă bine! 

Începu să zboare încolo şi-ncoace, ridicându-se tot mai sus 
de fiecare dată. Aerul era tot mai rece şi de undeva de sub 
ei, de departe, se auzeau strigătele vulturilor. 

— Uită-te în spate! Strigă Polly. 

Se vedea întreaga vale a Narniei, care se întindea până la 
locul unde se zărea un licăr de mare. lar acum erau atât de 
sus, încât nu mai vedeau decât nişte munţi pitici în partea 
de nord-vest şi nişte câmpii acoperite parcă de nisip în 
partea de sud. 

— Mi-ar plăcea să ne spună cineva ce sunt locurile acelea 
pe care le vedem, spuse Digory 

— Nu cred că sunt nişte locuri, spuse Polly. Vreau să spun 
că nu e nimeni acolo şi că nu se întâmplă nimic. Lumea a 
început de-abia azi. 

— Da, dar au să ajungă şi acolo oamenii, îi spuse Digory. 
Şi-au să aibă o istorie a lor. 

— Oricum, e bine că nu au încă nici o istorie, spuse Polly. 
Fiindcă nu poţi obliga pe nimeni s-o înveţe. Bătălii şi date şi 
prostii de genu' ăsta. 

Erau acum deasupra vârfurilor de munte şi, în numai 
câteva minute valea Narniei dispăru undeva în depărtare. 
Zburau deasupra unui ţinut sălbatic, cu dealuri abrupte şi 


păduri întunecoase, urmând cursul râului. Munţii cu 
adevărat înalţi de-abia acum începeau să se zărească. Dar 
soarele le venea în ochi şi călătorii noştri nu puteau vedea 
prea clar în direcţia aceea. Căci soarele cobori tot mai jos 
până când cerul dinspre apus păru un cuptor imens plin de 
aur topit; în cele din urmă apuse în spatele unei creste 
stâncoase, care se ridica dreaptă şi ascuţită în faţa 
strălucirii sale, de parcă ar fi fost din carton. 

— Nu s-ar putea spune că e prea cald aici, spuse Polly. 

— Şi-au început să mă doară aripile, spuse Fulg. Nici urmă 
de valea cu Lac, despre care ne-a spus Aslan. Ce-ar fi să 
coborâm şi să căutăm un locşor unde să putem dormi 
noaptea asta? N-avem cum s-ajungem astă-seară. 

— N-avem cum şi, în orice caz, e vremea cinei, nu? Spuse 
Digory. 

Aşa că Fulg cobori tot mai mult. Şi cu cât se apropiau mai 
tare de pământ, printre dealuri, aerul se făcea tot mai cald; 
după atâtea ore, în care nu auziseră decât fâlfâitul aripilor 
lui Fulg, zgomotele familiare de pe pământ fură o surpriză 
plăcută - bolboroseala apei curgând prin albia stâncoasă, 
foşnetul copacilor în bătaia vântului. Fură învăluiţi de o 
mireasmă de pământ copt la căldura soarelui, de iarbă şi de 
flori. În sfârşit, Fulg ateriză. Digory cobori repede şi-o ajută 
pe Polly să descalece. Erau amândoi fericiţi că-şi pot 
dezmorţi picioarele. 

Valea în care coborâseră era în chiar inima munţilor; 
deasupra lor se ridicau vârfuri acoperite de zăpadă; unul 
chiar părea trandafiriu în lumina asfinţitului. 

— Mi-e foame, spuse Digory. 

— Serveşte-te, îl îndemnă Fulg, luând o gură de iarbă. 

După care îşi înălţă capul şi, mestecând, cu fire de iarbă 
ieşindu-i din gură de o parte şi de alta, de parcă ar fi avut 
favoriţi, le spuse: 

— Haideţi, ce mai staţi? Nu fiţi aşa ruşinoşi. E destul 
pentru toţi. 

— Da' noi nu mâncăm iarbă, spuse Digory. 


— Atunci..., începu Fulg, cu gura plină. Atunci... Nu prea 
ştiu ce-o să faceţi. Da' e bună iarba asta. 

Polly şi Digory se priviră disperaţi. 

— Eu cred c-ar fi putut să se ocupe cineva de mâncarea 
noastră, spuse Digory. 

— Sunt sigur că ar fi aranjat Aslan, dacă l-ai fi rugat, spuse 
Fulg. 

— Da' nu ştia şi fără să fie rugat? Întrebă Polly. 

— Ba sunt sigur că ştie, răspunse Calul (tot cu gura plină). 
Dar am senzaţia că-i place să fie rugat. 

— Şi noi ce naiba facem acum? Întrebă Digory. 

— Eu unul habar n-am, îi răspunse Fulg. Ai putea să 
încerci iarba asta. S-ar putea să-ţi placă mai mult decât 
crezi. 

— Of, nu vorbi prostii, zise Polly, bătând cu piciorul în 
pământ. Oamenii nu mănâncă iarbă, tot aşa cum tu nu 
mănânci friptură de oaie. 

— Dumnezeule, nu mai vorbi despre oaie şi chestii din 
astea, spuse Digory. Mi se face şi mai foame. 

Digory zise că ar fi mai bine ca Polly să se ducă acasă cu 
unul dintre inele şi să mănânce ceva; el nu putea merge, 
fiindcă-i promisese lui Aslan că se duce direct unde fusese 
trimis şi, dac-ar fi apărut acasă, cine ştie ce s-ar fi putut 
întâmpla şi nu s-ar mai fi putut întoarce. Dar Polly spuse că 
nu-l lasă singur şi Digory comentă că e foarte frumos din 
partea ei. 

— Ah, făcu Polly, mai am nişte caramele în buzunarul de la 
jachetă. E mai bine decât nimic. 

— Mult mai bine, spuse Digory, dar ai grijă să nu atingi 
inelul când bagi mâna în buzunar. 

Era greu, dar reuşiră până la urmă. Punguţa de hârtie era 
foarte şifonată şi lipicioasă când o scoaseră în fine din 
buzunar, aşa că trebuiră să rupă punga de pe caramele, în 
loc să scoată caramelele din pungă. Unii oameni mari (ştiţi 
şi voi ce fasoane pot face când e vorba de asemenea lucruri) 
ar fi preferat să meargă la culcare nemâncaţi decât să 


mănânce caramelele acelea. Erau nouă cu totul. lar Digory 
avu ideea fantastică să mănânce fiecare câte patru şi să o 
pună în pământ pe a noua; căci, spuse el, dacă din bara de 
la felinar crescuse un felinar, de ce n-ar creşte şi din 
caramea un pom care face caramele? Aşa că făcură o gaură 
mică printre ierburi şi îngropară acolo carameaua. 
Mâncară apoi celelalte caramele, încercând să le facă să 
ţină cât mai mult. Era o masă sărăcăcioasă, cu tot cu hârtia 
pe care erau obligaţi s-o mănânce. 

După ce-şi termină cina excelentă, Fulg se culcă. Copiii i se 
aşezară de o parte şi de alta, lipindu-se de trupul lui cald şi, 
acoperiţi cu câte o aripă, se simţiră destul de confortabil. În 
timp ce stelele tinere şi strălucitoare ale acelei lumi noi 
apărură pe cer, ei vorbiră despre fel de fel de lucruri: cum 
Digory sperase să găsească un leac pentru mama lui şi cum 
acum fusese trimis cu această misiune. Şi-şi repetară unul 
altuia toate semnele după care aveau să recunoască 
locurile pe care le căutau - lacul albastru şi dealul cu 
grădină. Conversaţia tocmai începuse să se mai 
domolească, le era somn, când Polly sări deodată şi spuse: 

— Psst! 

Ascultară toţi cu urechile ciulite. 

— Poate-a fost vântul prin copaci, spuse Digory. 

— Nu sunt prea sigur, spuse Fulg. Oricum, aşteptaţi! Se 
aude din nou. Dumnezeule, e ceva. 

Calul se ridică în picioare cu zgomot; copiii erau şi ei deja 
în picioare. Fulg mergea încoace şi-ncolo, fornăind şi 
nechezând. Copiii păşeau în vârful picioarelor de colo-colo, 
uitându-se după fiecare boschet sau copac. Li se tot părea 
că văd câte ceva, iar Polly fu chiar sigură la un moment dat 
că văzuse o siluetă înaltă şi întunecoasă care se îndepărta 
repede spre apus. Dar nu reuşiră să prindă nimic şi până la 
urmă Fulg se culcă din nou, iar copiii se aşezară iar 
confortabil (dacă acesta este cuvântul potrivit) sub aripile 
lui. Adormiră pe dată. Fulg mai rămase treaz multă vreme, 
mişcându-şi urechile în întuneric şi tresărind din când în 


când, de parcă l-ar fi deranjat o muscă; dar până la urmă 
adormi şi el. 

13. ÎNTÂLNIRE NEAȘTEPTATĂ 

— Scoală-te, Digory, scoală-te, Fulg, se auzi vocea lui Polly. 
Chiar a crescut un pom din caramea. E o dimineaţă 
minunată. 

Primele raze ale soarelui se strecurau printre copacii din 
pădure; iarba era acoperită de rouă, iar pânzele de 
păianjen păreau din argint. Chiar lângă ei se ridica un 
copac micuţ, cu lemnul închis la culoare. Cam cât un măr. 
Frunzele erau albicioase şi păreau din hârtie, ca iarba 
căreia i se zice iarba-zburătorului, iar crengile se aplecau 
sub greutatea fructelor maronii, care semănau cu 
curmalele. 

— Ura! Strigă Digory. Da' mai întâi mă duc un pic la 
scăldat. 

Dădu fuga printre tufişurile înflorite până pe malul apei. V- 
aţi scăldat vreodată într-o apă de munte care curge prin 
cataracte, peste pietre roşii şi albastre şi gălbui, strălucind 
în lumina soarelui? E la fel de frumos ca la mare: poate 
chiar mai frumos. Sigur, a trebuit să se îmbrace fără să se 
şteargă, dar a meritat. După ce s-a întors el, s-a dus şi Polly 
să se scalde; cel puţin, asta a spus ea c-a făcut, dar cum noi 
ştim că nu prea poate să înoate, ar fi mai bine să nu punem 
prea multe întrebări. Fulg se duse şi el, dar se opri aproape 
de mal, se aplecă să ia o înghiţitură bună de apă, după care 
îşi scutură coama şi necheză de câteva ori. 

Polly şi Digory se ocupară de pomul cu caramele. Fructele 
erau delicioase; nu chiar cum sunt caramelele, ci mai moi şi 
mai zemoase, dar semănau cu acestea. Şi Fulg avu un mic 
dejun excelent; gustă şi el o caramea şi spuse că-i bună, dar 
că el preferă iarbă dimineaţa. Apoi, cu puţin efort, copiii îl 
încălecară şi porniră din nou la drum. 

Era chiar mai bine decât în ziua anterioară, pe de o parte 
fiindcă toţi se simțeau odihniţi şi, pe de altă parte, pentru că 
soarele care tocmai răsărise era în spatele lor şi, fireşte, 


totul arată mai frumos când îţi vine lumina din spate. Era o 
călătorie minunată. Peste tot se vedeau munţi înalţi 
acoperiţi de zăpadă. Văile erau atât de verzi, iar apele care 
se îndreptau, printre ghețari, spre râu, atât de albastre, 
încât copiii aveau senzaţia că zboară deasupra unor 
bijuterii uriaşe. Tare le-ar fi plăcut ca această parte a 
călătoriei să dureze mai mult. Dar curând simţiră cu toţii un 
miros şi începură să se întrebe: 

— Ce-i asta? Simţi ceva? De unde vine? 

De undeva de deasupra îi învălui o mireasmă celestă, caldă 
şi aurie, care venea parcă de la cele mai delicioase fructe şi 
flori din întreaga lume. 

— Vine dinspre valea aceea, în care este lacul, le spuse 
Fulg. 

— Aşa e, spuse şi Digory. Uite! Pe malul celălalt al lacului 
se ridică un deal înverzit. Şi uite ce albastră e apa! 

— Aici trebuie să fie Locul acela! Spuseră toţi trei. 

Fulg cobori tot mai jos, în cercuri mari. Vârfurile ghețarilor 
rămâneau tot mai sus, deasupra lor. Aerul era tot mai cald 
şi mai îmbietor, atât de îmbietor că-ţi dădeau lacrimile. Fulg 
plutea acum cu aripile larg întinse, nemişcate, încercând să 
atingă pământul cu copitele. Dealul verde şi abrupt se 
apropia de ei în viteză. O clipă mai târziu, aterizară, destul 
de brusc. Copiii căzură în iarba caldă şi fină, dar nu se 
loviră. Când se ridicară-n picioare, gâfâiau puţin. 

Mai aveau cam un sfert din distanţă până în vârful dealului 
şi porniră să urce pe dată. (Nu cred că Fulg ar fi putut să 
urce dacă n-ar fi avut aripile care-l echilibrau şi cu care mai 
putea zbura câte puţin din când în când.) De jur împrejurul 
vârfului se ridica un zid înalt de ierburi. Dincolo de zid, 
creşteau copaci. Crengile lor se întindeau peste zid; în 
bătaia vântului, frunzele verzi aveau nuanţe argintii şi 
albăstrui. 

Când călătorii noştri ajunseră în vârf, fură nevoiţi să 
înconjoare gardul ca să găsească poarta: o poartă înaltă, 
din aur, închisă, în partea de est. 


Cred că până în acea clipă Fulg şi Polly crezuseră c-au să 
intre şi ei cu Digory. Dar acum nu mai credeau. Era un loc 
atât de al cuiva, încât numai un prost şi-ar fi putut dori să 
intre dacă nu fusese trimis cu o misiune foarte specială. 
Digory îşi dădu seama şi el că Fulg şi Polly nu voiau şi nici 
nu puteau să intre cu el. Se duse spre poartă singur. 

Când ajunse în dreptul ei, văzu nişte cuvinte scrise cu 
argint pe aurul porţii; scria ceva în genul: 

Intră pe-această poartă de aur, de nu, de ea stai cât mai 
departe, Poţi lua din poame de-o faci pentru alţii, de nu, fugi 
de pe această cărare, Căci toţi cei ce fură sau cei ce sar 
gardul avea-vor parte de ce şi-au dorit de când lumea, dar 
fi-vor cuprinşi de disperare. 

— Poţi lua din poame de-o faci pentru alţii, îşi repetă 
Digory în gând. Eu asta voi face. Bănuiesc că asta înseamnă 
că nu am voie să mănânc eu din poamele astea. Da' nu 
înţeleg ce vrea să spună primul vers. Intră pe-această 
poartă de aur. Cine ar vrea să sară gardul, dacă poate intra 
pe poartă? Da' cum s-o fi deschizând poarta?” 

O atinse cu mâna şi aceasta se deschise pe dată, fără nici 
cel mai mic zgomot. 

Acum, că putea vedea înăuntru, locul i se păru mai intim 
ca oricând. Păşi solemn, uitându-se în jur. Era linişte 
deplină. Chiar şi fântâna din mijlocul grădinii de-abia 
susura. Mireasma aceea minunată îl înconjură din toate 
părţile: era un loc plin de fericire, dar şi foarte solemn. 

Îşi dădu seama care era copacul de care avea nevoie pe 
dată. Pe de o parte, pentru că era chiar în mijlocul grădinii 
şi, pe de altă parte, pentru că merele cu care era încărcat, 
mari şi argintii, străluceau atât de tare, încât aruncau o 
lumină a lor proprie în locurile umbroase unde soarele nu 
putea ajunge. Se duse drept la el, culese un măr şi şi-l puse 
în buzunarul de la piept al hăinuţei. Dar, înainte de asta, nu 
se putu abţine să nu-l miroasă. 

Ar fi fost mult mai bine dacă l-ar fi pus direct în buzunar. 
Fu cuprins de o sete şi de o foame îngrozitoare, îi era tare 


poftă să guste din măr. Îl puse repede în buzunar; dar mai 
erau o mulţime. Oare chiar nu trebuia să guste nici măcar 
unul? La urma urmei, se gândi el, poate că versurile de pe 
poartă nu trebuiau luate prea în serios; poate erau doar un 
sfat - şi cui îi pasă de sfaturi? Şi chiar dac-ar fi un ordin, 
oare chiar l-ar fi încălcat mâncând un măr? Respectase deja 
prima parte, aceea cu luatul poamelor „pentru alţii”. 

În timp ce se gândea la toate acestea, îşi ridică privirea 
printre crengile pomului. Deasupra capului lui, pe o 
ramură, moţăia o pasăre minunată. Spun „moţăia”, pentru 
că părea că doarme; dar poate că nu era chiar aşa. Unul 
dintre ochi era un pic deschis. Pasărea era mai mare ca un 
vultur, avea penele de pe piept galbene ca şofranul, pe cap 
avea pene roşii, iar coada era violet. 

— Asta dovedeşte, spunea Digory mai târziu, povestindu-le 
altora despre aventura lui, că nu poţi fi niciodată destul de 
precaut când te afli în asemenea locuri fermecate. Nu se 
ştie niciodată ce ochi sunt aţintiţi asupra ta. 

Dar eu cred că Digory n-ar fi luat un măr pentru sine în 
nici un caz. Lucruri ca Să Nu Furi li se băgau mult mai mult 
în cap băieţeilor pe vremea aceea. Cu toate acestea, nu 
putem fi prea siguri. 

Digory tocmai se întorcea spre poartă când se opri să se 
mai uite o dată în jur. Şi avu un şoc îngrozitor. Nu era 
singur. La numai câţiva metri de el stătea Vrăjitoarea. 
Tocmai aruncase cotorul unui măr pe care-l mâncase. 
Zeama era mult mai închisă la culoare decât v-aţi aştepta şi 
se murdărise groaznic la gură. Digory îşi dădu imediat 
seama că Vrăjitoarea sărise gardul. Şi începu să înţeleagă 
că probabil ultimul vers, cel cu ceea ce-ţi doreşti de când 
lumea şi cu disperarea, era plin de înţeles. 

Căci Vrăjitoarea arăta mai puternică şi mai mândră ca 
oricând şi chiar, într-un fel, triumfătoare; dar era 
cadaverică la faţă, era albă ca varul. 

Toate acestea îi trecură prin minte într-o clipită; după 
care-şi luă picioarele la spinare şi fugi spre poartă cu toată 


viteza; Vrăjitoarea după el. Cum ieşi, poarta se închise în 
urma lui. Ceea ce-l ajută să ia un oarecare avans, dar nu 
prea mare. Când ajunse la ceilaţi, le strigă: 

— Repede, Polly, încalecă! Ridică-te, Fulg! 

Vrăjitoarea sărise gardul, sau zburase peste el şi era iar 
foarte aproape de el. 

— Stai unde eşti, îi strigă Digory, întorcându-se spre ea. 
Dacă te apropii un pas măcar, o să ne facem nevăzuţi. 

— Copil prost ce eşti, îi spuse Vrăjitoarea. De ce fugi de 
mine? Nu-ţi vreau răul. Dacă nu stai să asculţi ce am să-ţi 
spun acum, O să pierzi ceva ce te-ar fi putut face fericit 
toată viaţa. 

— N-am nevoie, mulţumesc, spuse Digory. Dar o ascultă. 

— Ştiu după ce ai venit aici, continuă Vrâjitoarea. Fiindcă 
ieri seară, când stăteaţi de vorbă, eram aproape de voi, în 
pădure. Ai luat o poamă din grădină. E în buzunar. Şi vrei 
să i-o duci Leului, fără să guşti din ea, ca să guste el din ea, 
ca s-o folosească el. Prostule! Ştii ce fruct este ăsta? Îţi spun 
eu, este mărul tinereţii, mărul vieţii. Eu ştiu, pentru că eu 
am gustat; şi simt deja cum ceva se schimbă înăuntrul meu, 
acum ştiu că n-o să mai îmbătrânesc şi n-o să mor niciodată. 
Mănâncă şi tu din el, băiete! Şi vom trăi amândoi pe veci şi 
vom fi regele şi regina acestei lumi - sau ai lumii tale, dacă 
ne hotărâm să ne întoarcem acolo. 

— Nu, mulţumesc, spuse Digory, nu cred că vreau să 
trăiesc după ce mor toţi cei pe care-i cunosc. Prefer să 
trăiesc cât trăieşte toată lumea, să mor şi să ajung în Rai. 

— Da' cum rămâne cu mama ta, pe care pretinzi c-o 
iubeşti? 

— Ce-are ea a face cu toate astea? 

— Nu înţelegi, prostule, că o bucăţică din mărul ăla ar 
vindeca-o? Îl ai în buzunar. Suntem singuri, Leul e departe. 
Foloseşte-te de Magie şi întoarce-te în lumea ta. Într-un 
minut poţi fi lângă patul mamei tale şi să-i dai să muşte din 
măr. În numai cinci minute ai să vezi cum îi revine culoarea 
în obraji. O să-ţi spună că n-o mai doare nimic. Apoi o să-ţi 


spună că se simte mai puternică. După care va adormi, 
gândeşte-te; va dormi un somn dulce, fără durere, fără 
medicamente. Şi a doua zi toată lumea o să spună că s-a 
însănătoşit şi că arată minunat. Curând o să fie iar 
sănătoasă. Casa ta va fi iar plină de fericire. Vei fi şi tu în 
rând cu ceilalţi băieţi. 

— Oh! Făcu Digory de parcă ar fi fost rănit, şi-şi duse mâna 
la cap. 

Fiindcă acum avea de luat cea mai grea hotărâre. 

— Ce-a făcut Leul pentru tine ca să-i fi sclav? Îl întrebă 
Vrăjitoarea. Ce-ţi mai poate face o dată ce te întorci în 
lumea ta? Şi ce-ar crede mama ta dac-ar afla că ai fi putut 
s-o scapi de dureri şi să-i redai viaţa şi să-l faci fericit pe 
tatăl tău, dar n-ai vrut s-o faci? C-ai preferat să asculţi 
ordinul unui animal sălbatic dintr-o lume ciudată, în care n- 
ai ce căuta? 

— Nu... Nu cred că-i un animal sălbatic, spuse Digory cu 
voce slabă. E... nu ştiu... 

— Atunci e ceva şi mai rău, spuse Vrăjitoarea. Uită-te ce ţi- 
a făcut deja; uite cât de nemilos te-a făcut. Asta le face 
tuturor celor care i se supun. Băiat fără inimă ce eşti! 
Preferi să-ţi laşi mama să moară... 

— Taci, spuse bietul Digory, cu voce la fel de slabă. Crezi 
că eu nu-mi dau seama? Dar... l-am promis. 

— Dar nu ştiai ce promiţi. Nimeni nu te poate opri. 

— Nici mamei, spuse Digory, găsindu-şi cu greu cuvintele, 
nici mamei nu i-ar plăcea - e foarte strictă în privinţa 
promisiunilor şi mi-a spus să nu fur şi altele de genul ăsta. 
Dac-ar fi aici, chiar ea mi-ar spune să nu fac aşa ceva. 

— Da' nu trebuie să afle niciodată, spuse Vrăjitoarea cu 
glas mai dulce decât v-aţi putea închipui c-ar fi putut avea 
cineva cu un chip atât de fioros. Nu-i nevoie să-i spui de 
unde ai mărul. Nici tata nu trebuie să afle. Nimeni din 
lumea ta nu ştie nimic de toată această aventură. Şi nu 
trebuie s-o iei nici pe fată înapoi cu tine. 


Aici Vrăjitoarea comise o greşeală fatală. Bineînţeles că 
Digory ştia că Polly se poate întoarce cu inelul ei, tot aşa 
cum şi el se putea întoarce cu al lui. Dar se pare că 
Vrăjitoarea nu ştia asta. Şi răutatea care se ascundea în 
spatele sfatului s-o lase pe Polly acolo îi arătă băiatului că 
tot ceea ce-i spusese până atunci fusese fals, o minciună de 
la un capăt la altul. 

În ciuda amărăciunii care-l cuprinsese, mintea i se lumină 
dintr-o dată şi-i spuse (cu o voce total diferită şi mult mai 
puternică): 

— la ascultă! Da' pe tine ce te interesează ce fac eu? De 
când ţii aşa mult la mama? Ce legătură ai tu cu ea? Ce 
urmăreşti? 

— Bravo, Digs, îi şopti Polly la ureche. Repede! Hai să 
plecăm acum! 

Nu îndrăznise să spună nimic în tot acest timp, pentru că 
nu mama ei era pe moarte. 

— Sus, strigă Digory, ajutând-o să încalece pe Fulg şi 
încălecând apoi şi el cât putu de repede. 

Calul îşi întinse aripile. 

— Plecaţi, proştilor, strigă Vrăjitoarea în urma lor. O să-ţi 
aduci aminte de mine, băiete. Când o să zaci bătrân şi 
slăbit, pe moarte, o să-ţi aminteşti cum ai dat cu piciorul 
şansei de a fi veşnic tânăr! N-o să ţi se mai ofere o 
asemenea şansă. 

Erau deja atât de sus, încât de-abia o mai puteau auzi. Dar 
nici Vrăjitoarea nu-şi pierdu timpul uitându-se după ei; o 
văzură fugind pe coasta dealului, spre nord. 

În dimineaţa aceea porniseră la drum devreme şi nu 
stătuseră prea mult în grădină, aşa încât şi Fulg şi Polly 
erau siguri că pot ajunge înapoi în Narnia înainte de a se 
înnopta. Digory tăcu tot drumul înapoi, iar ceilalţi nu avură 
curajul să deschidă ei discuţia. Era foarte trist şi nu era 
sigur că făcuse ceea ce trebuia să facă; dar de câte ori îşi 
amintea de lacrimile din ochii lui Aslan, devenea sigur. 


Fulg zbură ziua întreagă neostenit; spre răsărit, 
călăuzindu-se după albia râului, peste munţi şi peste dealuri 
împădurite şi apoi peste cascadă şi spre pădurile Narniei, 
umbrite de stânca măreaţă. În cele din urmă, când cerul 
începuse să se înroşească în lumina apusului, acum rămas 
în urma lor, se zări un loc în care erau adunate mai multe 
creaturi pe malul apei. Şi curând îl văzură şi pe Aslan în 
mijlocul acestora. Fulg zbură pe deasupra lor, îşi întinse 
cele patru picioare, îşi strânse aripile şi ateriza. Copiii 
descălecară. Digory văzu cum toate animalele, piticii, satirii, 
nimfele şi toate celelalte se dau în lături ca să-i facă loc să 
treacă. Se duse la Aslan, îi înmână mărul şi-i spuse: 

— V-am adus mărul pe care l-aţi cerut, domnule. 

14. Plantarea Pomului 

— Bravo, spuse Aslan cu o voce care cutremură pământul. 

Digory îşi dădu sema că toţi locuitorii Narniei îl auziseră şi 
că de-acum încolo povestea lor va fi transmisă din ţâţă-n fiu 
în acea lume nouă, timp de sute de ani şi poate chiar pe 
veci. Dar nu mai era în pericol să se simtă păcălit pentru că 
acum, faţă-n faţă cu Aslan, nu se mai gândea la asta. Văzu 
că îl poate privi drept în ochi. Uitase de toate necazurile şi 
se simţea foarte mulţumit. 

— Bravo, Fiu al lui Adam, îi mai spuse Leul încă o dată. 
Pentru acest fruct, ai suferit de foame, de sete şi-ai plâns. 
Tu eşti cel care o să pună în pământ sămânţa acestui Pom, 
care va fi protectorul Narniei. Aruncă mărul spre malul 
apei, acolo unde pământul e mai moale. 

Digory făcu aşa cum i se spuse. Toată lumea amuţise. Se 
auzi cum căzu mărul pe pământul moale. 

— Bine aruncat, spuse Aslan. Haideţi acum la încoronarea 
Regelui Frank şi a Reginei Helen. 

Copiii de-abia acum îi observară pe aceştia doi. Purtau 
nişte veşminte ciudate şi frumoase; de la umeri le atârna 
câte o robă bogată; patru pitici purtau trena Regelui şi 
patru nimfe pe cea a Reginei. Nu aveau nimic pe cap; dar 
Helen îşi lăsase părul pe spate şi arăta mult mai drăguță. 


Dar ceea ce-i făcea să arate altfel decât înainte nu erau nici 
hainele, nici coafura schimbată. Faţa lor avea o expresie 
nouă, mai ales faţa Regelui. Toată şiretenia şi iritarea pe 
care le căpătase ca Birjar la oraş păreau să fi dispărut şi 
era uşor să vezi curajul şi bunătatea pe care le avusese 
dintotdeauna. Poate că aerul tinerei lumi era cauza, sau 
poate faptul că vorbiseră cu Aslan, sau poate şi una şi alta. 

— Zău, îi şopti Fulg lui Polly la ureche, stăpânul meu s-a 
schimbat la fel de mult ca mine. Acum chiar arată a stăpân 
adevărat! 

— Da, da' nu-mi mai bâzâi aşa în ureche, zise Polly. Mă 
gâdili. 

— Acum haideţi să desfacem copacii pe care i-aţi legat şi 
să vedem ce găsim acolo, spuse Aslan. 

Digory observă că ramurile a patru copaci care creşteau 
unul lângă altul fuseseră legate între ele astfel încât 
alcătuiau un fel de cuşcă. Cei doi Elefanţi şi câţiva pitici 
desfăcură copacii în scurt timp. Înăuntru erau trei lucruri. 
Un copac tânăr care părea făcut din aur; un copac tânăr 
care părea din argint; dar al treilea era un obiect mizerabil, 
cu hainele pline de noroi, ghemuit între cei doi copaci. 

— Uau! Spuse Digory în şoaptă. Unchiul Andrew! 

Pentru a putea înţelege mai bine, va trebui să ne 
întoarcem puţin în timp. Animalele, după cum probabil vă 
amintiţi, încercaseră să-l planteze şi să-l ude. Când din 
pricina udatului fusese trezit din leşin, se trezise ud fleaşcă, 
cu picioarele îngropate în pământ (care se tot transforma în 
noroi) şi înconjurat de măi multe animale sălbatice decât 
visase vreodată în viaţa lui. De aceea nu e de mirare că a 
început să ţipe şi să urle. Ceea ce a fost, într-un fel, foarte 
bine, fiindcă aşa au fost toţi convinşi (chiar şi Porcul) că e 
viu. Drept care îl dezgropară la loc (pantalonii erau de- 
acum, într-o stare jalnică). De îndată ce se văzu cu 
picioarele eliberate, vru s-o ia la fugă, dar fu oprit de 
trompa Elefăntiţei. Toţi fură de acord că trebuie să-l pună 
undeva în siguranţă până când vine Aslan să-l vadă şi să le 


spună ce să facă cu el. Aşa că făcură un fel de cuşcă. După 
care îi oferiră tot felul de lucruri de mâncare. 

Măgarul adună grămezi de mărăcini şi i le aruncă în 
cuşcă, dar unchiul Andrew nu păru să se sinchisească. 
Veveriţele îl bombardară cu alune, dar el îşi apăra capul cu 
mâinile şi încerca să se ferească. Câteva păsări zburară 
încolo şi-ncoace aruncându-i cu generozitate viermi. Ursul 
fu deosebit de drăguţ. După-amiaza aceea găsise un cuib de 
viespi şi, în loc să mănânce el mierea (ceea ce tare-ar mai fi 
vrut), această vrednică creatură i-o aduse unchiului 
Andrew. Dar asta a fost cea mai mare greşeală. Ursul reuşi 
să arunce fagurii cu miere în cuşcă şi, din greşeală, îl lovi pe 
unchiul Andrew peste faţă (viespile nu muriseră toate). 
Ursul, pe care nu l-ar fi deranjat să fie lovit cu un fagure de 
miere, nu înţelese de ce unchiul Andrew începu să se agite. 
Şi, ghinion, la un moment dat se aşeză pe grămada de 
ciulini. 

— Dar oricum, după cum spunea Porcul, îi intrase multă 
miere în gură creaturii şi asta precis că i-a făcut bine. 

Aproape că începuseră să ţină la animalul acesta ciudat şi 
sperau că Aslan o să le dea voie să-l ţină. Creaturile mai 
deştepte erau sigure de-acum că sunetele pe care le scotea, 
cel puţin unele dintre ele, aveau un înţeles, îl botezară 
Coniac, fiindcă scotea sunetele astea foarte des. 

În cele din urmă, totuşi, trebuiră să-l lase acolo peste 
noapte. Aslan fu ocupat toată ziua cu Regele şi Regina şi cu 
alte lucruri importante, aşa că nu avu timp să vină la „bietul 
Coniac”. Dar, cu toate alunele, perele, merele şi bananele 
care-i fuseseră aruncate în cuşcă, se descurcă binişor la 
cină. Însă nu s-ar putea spune că petrecu o noapte prea 
plăcută. 

— Aduceţi-l aici, spuse Aslan. 

Unul dintre Elefanţi îl luă pe unchiul Andrew în trompă şi-l 
puse la picioarele Leului. Era atât de speriat, că nici nu 
avea curaj să se mişte. 


— Aslan, domnule, vă rog, spuse Polly, puteţi să-i spuneţi 
ceva ca să nu-i mai fie frică? lar după aceea să-i spuneţi 
ceva ca să nu mai vină aici niciodată? 

— Crezi că mai vrea să vină? O întrebă Aslan. 

— Ştiţi, spuse Polly, ar putea să trimită pe altcineva. E 
impresionat de faptul că dintr-o bară a crescut un întreg 
felinar şi crede... 

— Ce crede el e o prostie, copila mea, spuse Aslan. Lumea 
aceasta va musti de viaţă timp de câteva zile deoarece 
cântecul cu care i-am dat viaţă mai pluteşte în văzduh şi 
mai scormoneşte pământul. Dar nu va dura prea mult. Nu-i 
pot spune asta acestui păcătos bătrân şi nici nu pot să-l 
consolez; nu-mi poate auzi vocea. Dac-aş încerca să vorbesc 
cu el, n-ar auzi decât nişte mârâituri şi nişte răgete. Ah, fii 
ai lui Adam, cât de tare vă apăraţi de ceea ce v-ar putea 
face bine! Dar îi voi da singurul dar pe care este în stare să- 
Il primească. 

Îşi aplecă trist capul şi suflă în faţa speriată a 
Magicianului. 

— Dormi! Spuse. Dormi şi vei scăpa timp de câteva ore de 
toate grijile pe care tu singur ţi le-ai creat. 

Unchiul Andrew căzu imediat, cu ochii închişi şi începu să 
respire liniştit. 

— Luaţi-l de-aici şi culcaţi-l, le spuse Aslan. Iar voi, piticilor, 
să vă văd cât sunteţi de pricepuţi. Să văd ce coroane sunteţi 
în stare să faceţi pentru Rege şi Regină. 

Mai mulţi pitici decât v-aţi putea închipui dădură buzna 
spre Copacul de Aur. Îl dezgoliră de frunze, rupseră şi 
câteva crengi cât ai zice peşte. Şi acum copiii observară că 
nu arăta a aur, ci chiar era din aur adevărat. Crescuse, 
fireşte, din monedele de aur care căzuseră din buzunarul 
unchiului Andrew, când îl întorseseră cu capul în jos; aşa 
cum argintul crescuse din monedele de argint. Parcă din 
neant, apărură grămezi de crenguţe uscate pentru foc, o 
nicovală micuță, ciocane, cleşti şi foale, în clipa următoare 
(Doamne, tare harnici erau piticuţii ăştia!) focul era gata 


făcut, foalele lucrau, aurul se topea, ciocanele bocăneau. 
Două Cârtiţe, pe care Aslan le trimisese mai devreme să 
sape (ceea ce le plăcea, de altfel, cel mai mult) aduseseră o 
grămăjoară de pietre preţioase la picioarele piticilor. Din 
degetele măiastre ale micuţilor fierari prinseră formă două 
coroane uşoare, delicate, două cercuri frumos făcute, pe 
care le puteai purta cu adevărat şi care te puteau face să 
arăţi mai bine. Nu erau deloc urâte şi greoaie, cum sunt 
coroanele moderne europene. A Regelui era împodobită cu 
rubine, iar a Reginei cu smaralde. 

După ce răciră coroanele în apa râului, Aslan îi puse pe 
Frank şi pe Helen să îngenuncheze în faţa lui şi le puse 
coroanele pe cap. Apoi le spuse: 

— Ridicaţi-vă, Rege şi Regină a Narniei, tată şi mamă a 
multor regi care vor domni peste Narnia şi peste tărâmul 
Archen şi peste Insule. Fiţi drepţi şi miloşi şi curajoşi. Fiţi 
binecuvântaţi. 

Toţi cei prezenţi izbucniră în urale, nechezară, bătură din 
aripi, iar perechea regală rămase solemnă şi puţin timidă, 
dar timiditatea îi făcea să pară şi mai nobili. Şi, în timp ce 
aclama, Digory îl auzi pe Aslan spunând: 

— Priviţi! 

Întoarseră cu toţii capul. Li se tăie răsuflarea de mirare şi 
încântare. Ceva mai încolo, ridicându-se deasupra capetelor 
lor, văzură un pom care cu siguranţă nu mai fusese înainte. 
Crescuse probabil fără nici un zgomot, dar repede, aşa cum 
se ridică un steag pe catarg, în timp ce ei erau ocupați cu 
încoronarea. Ramurile lui păreau să lumineze, nu să 
umbrească pământul şi de sub fiecare frunză se ivea câte 
un măr argintiu. Dar ceea ce-i uimi pe toţi fu mireasma care 
venea dinspre pom. O clipă, nimeni nu se putu gândi decât 
la ea. 

— Fiu al lui Adam, spuse Aslan, ai pus bine sămânţa în 
pământ. lar voi, locuitori ai Narniei, aveţi datoria să păziţi 
acest Pom, fiindcă el va fi Scutul vostru. Vrăjitoarea despre 
care v-am spus a fugit departe, undeva în partea de nord a 


lumii noastre; va trăi acolo şi va deveni foarte puternică în 
Magie. Dar atâta vreme cât înfloreşte Pomul ăsta, nu va 
veni niciodată aici, în Narnia. Nu are curaj să se apropie la 
o distanţă mai mică de o sută de kilometri de Pom, din 
cauza miresmei, care pentru voi e dătătoare de bucurie şi 
sănătate, dar pentru ea e dătătoare de groază, moarte şi 
disperare. 

Toată lumea privea Pomul cu solemnitate. Aslan îşi 
întoarse dintr-o dată capul (împrăştiind raze aurii de lumină 
din coamă) şi-şi opri ochii asupra copiilor. 

— Ce e, copii? Îi întrebă, pentru că-i surprinse şuşotind şi 
făcându-şi semne. 

— Oh, Aslan, domnule, începu Digory, îmbujorându-se, am 
uitat să vă spun. Vrăjitoarea a mâncat deja un măr ca acela 
din care a crescut Pomul. 

Nu spusese tot ce gândea, dar completă Polty în locul lui 
(lui Digory îi era mereu teamă să nu se facă de râs): 

— De aceea probabil că n-o s-o deranjeze mireasma 
acestor mere. 

— Şi de ce crezi asta, Fiică a Evei? O întrebă Leul. 

— Păi, fiindcă a mâncat un măr. 

— Copila mea, îi răspunse el, tocmai de-asta toate celelalte 
o îngrozesc. Asta li se întâmplă tuturor celor care culeg şi 
mănâncă fructe atunci când nu trebuie şi cum nu trebuie. 
Fructul e gustos, dar după aceea nu se vor mai putea atinge 
de el. 

— Înţeleg acum, spuse Polly. Şi cred că fiindcă l-a mâncat 
când nu trebuia, n-o să aibă nici un efect asupra ei, vreau să 
spun că n-o s-o facă tânără şi aşa mai departe, nu-i aşa? 

— Ba da, din păcate, zise Aslan, dând din cap, va avea 
acelaşi efect. Lucrurile au întotdeauna efectul pentru care 
au fost create. Şi-a făcut pofta; are o putere de neînvins şi e 
nemuritoare ca o zeiţă. Dar viaţa veşnică, atunci când ai o 
inimă rea, e doar o veşnică tristeţe şi ea a şi început să o 
simtă. Toţi capătă ceea ce caută până la urmă; dar nu le 
place întotdeauna. 


— Am fost cât pe ce să mănânc şi eu unul, Aslan, îi spuse 
Digory. Aş fi... 

— Da, copilul meu, îi răspunse Aslan. Căci fructul îşi face 
mereu efectul - trebuie - dar efectul nu e întotdeauna unul 
plăcut pentru cel care l-a cules din proprie iniţiativă. Dacă 
un locuitor al Narniei ar fi furat un măr şi l-ar fi îngropat 
aici ca să protejeze Narnia, nepus de nimeni să facă asta, 
mărul ar fi protejat Narnia. Dar ar fi protejat-o 
transformând-o într-un imperiu puternic şi crud, cum a fost 
Charnul, nu ca tărâmul blând pe care am vrut eu să-l creez. 
Şi Vrăjitoarea a mai încercat să te ispitească să mai faci 
ceva, nu-i aşa? 

— Da, Aslan. Mi-a spus să-i duc un măr mamei. 

— Asta ar fi vindecat-o, dar nu v-ar fi adus nici o bucurie. 
Ar fi venit o zi când, privind în urmă şi tu şi ea v-aţi fi căit şi 
v-aţi fi dorit să fi murit atunci când fusese bolnavă. 

Digory nu mai putu spune nimic, lacrimile îl înecau şi 
pierduse orice speranţă că şi-ar putea salva mama; dar, în 
acelaşi timp, îşi dădea seama că Leul ştia ce s-ar fi putut 
întâmpla şi că există poate lucruri şi mai îngrozitoare decât 
să pierzi pe cineva foarte drag. Dar Aslan îi mai spuse, 
aproape în şoaptă: 

— Asta s-ar fi întâmplat, copilul meu, dacă-i duceai un măr 
furat. Dar nu aşa se va întâmpla acum. Ceea ce-ţi voi da eu 
acum vă va aduce numai bucurii. Nu va da, în lumea 
voastră, viaţă veşnică, dar o va vindeca pe mama ta. Du-te. 
Culege un măr din Pom. 

Preţ de o clipă Digory nu înţelese. Parcă se răsturnase 
lumea întreagă. După care, ca într-un vis, se duse spre Pom, 
trecând pe lângă Rege şi Regină şi toţi ceilalţi, care-l 
aclamau. Luă un măr şi-l puse în buzunar. Apoi se întoarse 
la Aslan. 

— Vă rog, spuse, pot să plec acasă? Uitase să-i 
mulţumească, dar avusese de gând să o facă şi Aslan 
înţelese. 


15. SFÂRŞITUL ACESTEI POVEŞTI ŞI ÎNCEPUTUL 
TUTUROR CELORLALTE 

— Când sunt cu voi, n-aveţi nevoie de inele, se auzi vocea 
lui Aslan. 

Copiii clipiră şi se uitară în jur. Erau din nou în Pădurea 
dintre Tărâmuri; unchiul Andrew dormea pe iarbă; Aslan 
era lângă ei. 

— Haideţi, e timpul să vă întoarceţi acasă. Dar mai întâi 
trebuie să vă spun două lucruri: un avertisment şi un ordin. 
Uitaţi-vă aici, copii. 

Se uitară şi văzură o groapă, cu fundul acoperit de iarbă, 
caldă şi uscată. 

— Data trecută când aţi fost aici, le spuse Aslan, groapa 
asta era un ochi de apă. Când aţi sărit în el, aţi ajuns în 
lumea în care un soare muribund strălucea peste ruinele 
Charnului. Acum ochiul acela de apă a secat. Lumea aceea 
s-a sfârşit, de parcă n-ar fi existat niciodată. Aveţi grijă ca 
asta să le servească de învăţătură rasei lui Adam şi a Evei. 

— Da, Aslan, spuseră copiii. 

Polly adăugă: 

— Da' noi nu suntem chiar aşa de râi ca lumea aceea, nu-i 
aşa, Aslan? 

— Nu încă, Fiică a Evei. Nu încă. Dar lumea voastră devine 
tot mai rea. Nu e sigur că n-o să se găsească şi printre voi o 
persoană rea, care să afle un secret la fel de periculos ca 
acela al Cuvântului Deplorabil cu care să omoare toate 
fiinţele. Şi nu peste mult timp, înainte să îmbătrâniţi, marile 
naţii ale lumii voastre vor fi conduse de tirani cărora n-o să 
le pese de bucurii şi de dreptate mai mult decât îi pasă 
împărătesei Jadis. Avertizaţi-vă lumea. Iar acum, ordinul. 
Luaţi-i acestui unchi, cât de repede puteţi, toate inelele 
magice şi îngropaţi-le undeva unde să nu le mai poată folosi 
nimeni niciodată. 

Copiii îl priveau amândoi în ochi în timp ce el le spunea 
aceste vorbe. Şi dintr-o dată (n-au ştiut niciodată cum 
anume s-a întâmplat) faţa Leului deveni o mare de aur pe 


care începură să plutească şi se simţiră cuprinşi de o 
dulceaţă şi o putere care-i făcură să creadă că nu mai 
fuseseră niciodată cu adevărat fericiţi sau înţelepţi sau 
buni, nici măcar cu adevărat vii sau treji. lar amintirea 
acelui moment nu-i mai părăsi niciodată, astfel încât de câte 
ori erau amărâţi sau furioşi sau în momentele de teamă, 
gândul la acea bunătate de aur, sentimentul că era încă 
acolo, aproape de ei, undeva după un colţ sau după vreo 
uşă, revenea şi-i făcea să creadă, în adâncul sufletului lor, 
că totul e în ordine. Un minut mai târziu, toţi trei (unchiul 
Andrew se trezise acum) reveniră în zgomotul, căldura şi 
mirosurile Londrei. Se treziră pe trotuarul din faţa casei 
familiei Ketterley şi, cu excepţia Vrăjitoarei, a Calului şi a 
Birjarului, totul era exact ca înainte. Felinarul avea o bară 
ruptă; resturile birjei zăceau pe stradă; şi mai era şi 
mulţimea. Oamenii mai discutau încă şi unii dintre ei 
îngenuncheau lângă poliţist, spunând: 

— Îşi revine. 

Sau: 

— Cum te simţi, bătrâne? 

Sau: 

— Vine imediat salvarea. 

„Doamne! Îşi spuse Digory în sinea lui. Cred că întreaga 
aventură n-a durat decât o clipă.” 

Cei mai mulţi se uitau cu înverşunare în jur, încercând s-o 
găsească pe Jadis şi calul. Nimeni nu-i băgă în seamă pe 
copii, pentru că nimeni nu-i văzuse plecând sau întorcându- 
se. Iar în ceea ce-l priveşte pe unchiul Andrew, având în 
vedere halul în care arăta acum, cu hainele ferfeniţă şi cu 
faţa plină de miere, nu-l mai putea recunoaşte nimeni. Din 
fericire, uşa de la intrare era deschisă şi fata în casă stătea 
în prag, uitându-se la ce se întâmplă pe stradă (ce 
distracţie!), aşa încât copiii îi dădură un ghiont unchiului 
Andrew să intre înainte să-i întrebe cineva ceva. 

Acesta dădu buzna în sus pe scări înaintea lor şi copiii se 
temură că se duce în pod să ascundă inelele magice. Dar n- 


aveau nici un motiv de îngrijorare. El se gândea la sticla din 
şifonier, aşa că dispăru pe dată în dormitor şi încuie uşa. 
Când ieşi de acolo (nu peste mult timp), era în halat şi se 
duse drept la baie. 

— Polly, poţi să iei tu celelalte inele? O întrebă Digory. Eu 
vreau să mă duc la mama. 

— Bine. Ne vedem mai târziu, spuse Polly şi-o porni spre 
scările care duceau la pod. 

Digory aşteptă o clipă să-şi tragă sufletul, după care intră 
încet în camera mamei. Stătea în pat ca de obicei, rezemată 
de perne, cu o faţă atât de slabă şi de palidă, că-ţi venea să 
plângi văzând-o. Digory scoase Mărul Vieţii din buzunar. 

Aşa cum Vrăjitoarea Jadis arătase în lumea noastră altfel 
decât în lumea ei, tot aşa şi mărul din grădina de pe deal 
arăta acum altfel. În dormitor erau, fireşte, multe culori: 
cuvertura colorată de pe pat, tapetul de pe perete, lumina 
soarelui din geam şi halatul frumos, albastru, al mamei. Dar 
în clipa în care Digory scoase Mărul din buzunar, toate 
aceste lucruri părură aproape incolore. Toate, chiar şi 
lumina soarelui, păreau ofilite şi spălăcite. Strălucirea 
Mărului arunca lumini ciudate în tavan. Nu mai merita să te 
uiţi la nimic. lar mireasma Mărului Vieţii te făcea să crezi că 
una dintre ferestre e deschisă spre rai. 

— Dragul meu, ce frumos e, îi spuse mama. 

— Ai să-l mănânci, nu-i aşa? Te rog, îi spuse Digory. 

— Nu ştiu dacă doctorul o să fie de acord, îi răspunse. Dar 
de fapt sunt aproape sigură că pot să-l mănânc. 

Eli-l curăţă şi i-l tăie şi îi dădu câte o bucăţică, pe rând. 
De-abia termină de mâncat, că mama începu să zâmbească 
şi capul îi căzu pe pernă într-un somn adânc, adevărat, 
blând, fără să fi luat nici un medicament dintr-acela de care 
avusese atâta nevoie. Şi era evident că acum chipul ei arăta 
altfel. Digory se aplecă şi o sărută încet, după care se furişă 
din cameră cu inima bătându-i foarte tare; luă şi cotorul cu 
el. În restul zilei, de câte ori se uita la lucrurile din jur şi 
vedea cât de banale şi de lipsite de magie sunt, îşi pierdea 


orice speranţă. Dar când îşi amintea de chipul lui Aslan, 
începea din nou să spere. 

În seara aceea, îngropă cotorul în grădina din spatele 
casei. 

A doua zi dimineaţă, când veni ca de obicei doctorul, 
Digory se aplecă peste balustradă ca să audă mai bine. Îl 
auzi pe doctor ieşind din cameră cu mătuşa Letty şi 
spunând: 

— Domnişoară Ketterley, este cel mai extraordinar caz pe 
care l-am întâlnit în toată cariera mea de medic. E...e un 
miracol. Eu nu i-aş spune nimic băiatului acum; ca să nu-şi 
facă prea mult speranţe. Dar, după părerea mea... 

Aici însă începu să vorbească prea încet şi Digory nu-l mai 
putu auzi. 

După-masă se duse în grădină şi fluieră semnalul lor 
secret, ca s-o cheme pe Polly (care nu se mai putuse 
întoarce în ziua precedentă). 

— Ce veşti ai? Îl întrebă Polly, uitându-se peste gard. Vreau 
să zic, ce face mama ta? 

— Cred... Cred că o să fie bine, îi spuse Digory. Dar, dacă 
nu te superi, aş prefera să nu vorbesc încă despre asta. Ce- 
ai făcut cu inelele? 

— Le-am luat pe toate, spuse Polly. Uite, stai calm, port 
mănuşi. Hai să le îngropăm. 

— Hai! Am făcut un semn unde am îngropat ieri cotorul. 

Polly sări gardul şi merseră acolo împreună. Dar se dovedi 
că n-ar fi fost nevoie să facă nici un semn. În locul unde 
îngropase cotorul, creştea deja ceva din pământ. Nu aşa 
repede cum văzuseră crescând copacii în Narnia, dar 
răsărise deja un pom. Luară o lopăţică şi îngropară toate 
inelele magice, chiar şi pe ale lor, în cerc, în jurul pomului. 

O săptămână mai târziu, era aproape sigur că mama lui 
Digory se însănătoşea. Două săptămâni mai apoi, putea să 
stea în grădină. Şi o lună mai târziu întreaga casă devenise 
un loc cu totul diferit. Mătuşa Letty făcea tot ce-i cerea 
mama: deschidea geamurile, trăgea perdelele îmbâcsite ca 


să pătrundă lumina în camere, erau flori peste tot, 
mâncarea mai bună, pianul fu acordat şi mama începu din 
nou să cânte; şi se juca atât de mult cu Digory şi cu Polly, 
încât mătuşa Letty îi spunea: 

— Zău, Mabel, tu eşti mai copil decât ei doi. 

Când lucrurile merg prost, merg aşa o vreme; dar când 
lucrurile încep să meargă bine, atunci merg tot mai bine. 
După vreo şase săptămâni, sosi şi o scrisoare lungă de la 
tata, din India, cu veşti neaşteptate. Bătrânul unchi Kirke 
murise, ceea ce însemna că tata era acum foarte bogat. 
Intenţiona să se pensioneze şi să se întoarcă acasă de tot. 
lar casa cea mare de la ţară, despre care Digory auzise de 
atâtea ori, dar pe care n-o văzuse niciodată, avea să fie de- 
acum a lor; casa cea mare cu armuri, grajduri, râu, parc şi 
sere şi înconjurată de păduri şi de munţi... Aşa că Digory 
era acum la fel de sigur ca voi că vor trăi cu toţii fericiţi 
până la adânci bătrâneţi. Dar poate mai vreţi să aflaţi unele 
lucruri. 

Polly şi Digory rămaseră buni prieteni. Ea venea aproape 
în fiecare vacanţă să stea cu ei, în casa lor frumoasă de la 
tară; acolo a învăţat să călărească, să înoate, să mulgă vaca, 
să facă prăjituri şi să urce pe munte. 

În Narnia, animalele trăiră în pace şi bucurie şi nici 
Vrâjitoarea, nici alt duşman nu apăru să tulbure acest 
tărâm multe sute de ani. Regele Frank şi Regina Helen, 
împreună cu copiii lor, trăiră fericiţi în Narnia, iar al doilea 
lor fiu deveni Rege al tărâmului Archen. Băieţii se însurară 
cu nimfe, iar fetele se măritară cu zei ai pădurii şi cu zei ai 
râului. Felinarul pe care-l plantase Vrăjitoarea (fără să ştie 
ce face) lumina zi şi noapte în pădurea din Narnia, aşa încât 
locul acela fu numit Felinarul Risipitor şi când, mulţi ani mai 
târziu, ajunse acolo un alt copil din lumea noastră, becul 
mai ardea încă. Şi aventura aceea este, într-un fel, legată 
de cele pe care tocmai vi le-am povestit. 

Iată cum s-a întâmplat. Pomul care crescuse din cotorul pe 
care-l îngropase Digory în grădina din spatele casei era 


acum un pom mare şi frumos. Deoarece creştea în solul din 
lumea noastră, departe de vocea lui Aslan şi departe de 
aerul tânăr al Narniei, nu rodea mere care să vindece 
femeile muribunde, cum se vindecase mama lui Digory, dar 
merele pe care le rodea erau mult mai frumoase decât 
oricare altele din Anglia şi erau foarte bune la gust, deşi nu 
şi fermecate. Dar undeva în adâncul sevei lui, pomul nu-l 
uită niciodată pe celălalt pom din Narnia, din care se 
trăgea. Uneori se legăna misterios, deşi nu bătea vântul. 
Cred că asta se întâmpla atunci când în Narnia erau vânturi 
puternice; pomul din Anglia tremura pentru că, în clipa 
aceea, pomul din Narnia se apleca şi se legăna în bătaia 
vântului dinspre sud-vest. Cu toate acestea, după cum s-a 
dovedit mai târziu, în lemnul său era şi ceva magic. Căci, 
când Digory ajunse la o vârstă mijlocie (şi devenise un 
învăţat cunoscut, un profesor şi un mare călător al acelor 
vremuri), casa familiei Ketterley îi reveni lui. Într-o zi se 
porni o furtună puternică în partea de sud a Angliei şi 
pomul căzu la pământ. Digory nu vru să-l taie pentru lemne 
de foc, aşa că făcu din el un şifonier, pe care-l puse în casa 
cea mare de la ţară. Şi, deşi el nu a descoperit proprietăţile 
magice ale acelui şifonier, cineva tot le-a descoperit până la 
urmă. Aşa a început acel du-te-vino dintre Narnia şi lumea 
noastră, despre care puteţi citi în celelalte cărţi. 

Când Digory şi părinţii lui s-au dus să locuiască în casa de 
la ţară, l-au luat şi pe unchiul Andrew să stea la ei; tatăl lui 
Digory spuse: 

— Trebuie să-ncercâăm să nu-l lăsăm să mai facă rele şi nu 
e corect să aibă grijă de el numai biata mătuşă Letty. 

Unchiul Andrew n-a mai încercat să facă nici o Magie câte 
zile a mai avut. Se învățase minte şi, la bătrâneţe, deveni 
mai drăguţ şi mai puţin egoist decât înainte. Dar îi plăcea 
foarte tare să-şi primească oaspeţii în sala de biliard, unde, 
singur cu ei, le povestea despre o doamnă misterioasă, o 
regină din altă ţară, cu care se plimbase el prin Londra. 


— Avea un temperament drăcesc, spunea. Da' era o femeie 
tare faină, domnule, tare faină. 


SFÂRŞIT