Clive Staples Lewis — Cronicile Din Narnia — V2 Sifonierul Leul Si Vrajitoarea

Clive Staples Lewis 


Cronicile din Narnia - Vol. 2 
3 PONI EFUL, LEUL sl VRAJITOA REA 


Capitolul 1 

LUCY SE UITĂ ÎNTR-UN ŞIFONILER, 

fu tost odată ca niciodată patru capi: Peter, Susan, Edmund gi 
Lucy, În această carte vă voi povesti despre ceea ce li s-a întâmplat 
în trnpul războiului când, dun cauza atacurilor aeriene, au fost 
trirnişi de părinți să stea în caza unui profesor bătrân care locuia 
undeva în iruma țării, la zece rule de cea rai apropiată gară şi la 
două rule de cea mai apropiată postă. Hu era căsătorit gi locuia 
într-a casă irnensă, cu doamna Macready, menajera şi trei servitori, 
[Pe aceştia îi chema Ivy, Margaret ai Betty, dar ei nu vor apărea prea 
mult în poveste.] Profesorul era tare bătrân, cu părul cărunt gi 
vălvoi, care aproape că-i acoperea fața. Copulor le plăcu de el de la 
bun început; dar în prima seară, când îi întâmpină la uşă, arăta atât 
de ciudat, încât Lucy [care era cea ma mică) se cam sperie, pe 
Edmund însă [următorul în ordinea vârstei) îl tot putnea râsul, aga 
că ge prefăcu că-şi şterge nasul ca să nu se bage de seamă, 

După ce-i spuseră noapte bună Profesorului gi urcară să ge culce, 
băieţii se duseră în carnera fetelor să mai stea de vorbă. 

— m nimerit la fix, sunt sigur, spuse Peter. O să he 
nemaipomenit. Tipu' ăsta o să ne lase să tacem ce vrem, 


— 


Clive Staples Lewis 


Cronicile din Narnia - Vol. 2 
ŞIFONIERUL, LEUL ŞI VRĂJITOAREA 


Capitolul 1 

LUCY SE UITĂ ÎNTR-UN ŞIFONIER. 

Au fost odată ca niciodată patru copii: Peter, Susan, 
Edmund şi Lucy. În această carte vă voi povesti despre ceea 
ce li s-a întâmplat în timpul războiului când, din cauza 
atacurilor aeriene, au fost trimişi de părinţi să stea în casa 
unui profesor bătrân care locuia undeva în inima ţării, la 
zece mile de cea mai apropiată gară şi la două mile de cea 
mai apropiată poştă. Nu era căsătorit şi locuia într-o casă 
imensă, cu doamna Macready, menajera şi trei servitori. (Pe 
aceştia îi chema Ivy, Margaret şi Betty, dar ei nu vor apărea 
prea mult în poveste.) Profesorul era tare bătrân, cu părul 
cărunt şi vâlvoi, care aproape că-i acoperea faţa. Copiilor le 
plăcu de el de la bun început; dar în prima seară, când îi 
întâmpină la uşă, arăta atât de ciudat, încât Lucy (care era 
cea mai mică) se cam sperie; pe Edmund însă (următorul în 
ordinea vârstei) îl tot pufnea râsul, aşa că se prefăcu că-şi 
şterge nasul ca să nu se bage de seamă. 

După ce-i spuseră noapte bună Profesorului şi urcară să se 
culce, băieţii se duseră în camera fetelor să mai stea de 
vorbă. 

— Am nimerit la fix, sunt sigur, spuse Peter. O să fie 
nemaipomenit. Tipu' ăsta o să ne lase să facem ce vrem. 

— Mie mi se pare tare drăguţ, spuse Susan. 


— Haideţi, ajunge, interveni Edmund, care era obosit şi se 
prefăcea că nu e, ceea ce-l făcea să fie cam prost dispus. Nu 
mai vorbiţi aşa! 

— Cum adică? Întrebă Susan. Şi oricum, ar trebui să fii în 
pat la ora asta. 

— Nu mai vorbi ca mama, îi spuse Edmund. Cine eşti tu să- 
mi spui când să mă duc la culcare? Du-te tu la culcare. 

— Mai bine ne-am culca toţi, spuse Lucy. Dacă ne aude 
cineva vorbind, o să fie scandal. 

— Ba nu, o contrazise Peter. Ascultaţi-mă pe mine, ăsta e 
genul de casă unde nimănui n-o să-i pese ce facem. Şi 
oricum, nu ne aude nimeni. De aici până-n sufrageria mare 
de jos faci cam zece minut. 

— Ce se-aude? Întrebă Lucy dintr-o dată. 

Era de departe cea mai mare casă în care fusese vreodată 
şi gândul la culoarele lungi şi la uşile care duceau în camere 
goale începuse deja să-i dea fiori. 

— E-o pasăre, bleago, spuse Edmund. 

— O bufniţă, spuse Peter. Aici e un loc minunat pentru 
păsări. Eu mă duc să mă culc. lar mâine vă propun să 
pornim în expediţie prin casă. Într-un loc ca ăsta poţi găsi 
orice. Aţi văzut munţii de pe drum? Şi pădurile? S-ar putea 
să fie şi vulturi. S-ar putea să fie şi cerbi. Or fi şi ulii. 

— Castori! Adăugă Lucy. 

— Vulpi! Zise Edmund. 

— Iepuri! Adăugă şi Susan. 

Dar a doua zi dimineaţă ploua atât de tare, încât, dacă te 
uitai pe fereastră, nu puteai vedea nici munţii, nici pădurile 
şi nici măcar pârâiaşul din grădină. 

— Eram sigur c-o să plouă, începu Edmund. 

Tocmai îşi terminaseră micul dejun şi se întorseseră sus, în 
camera pe care le-o dăduse Profesorul; o cameră lungă şi 
joasă, cu două ferestre dând într-o parte a casei şi două în 
cealaltă. 

— Nu te mai plânge, Ed, îi spuse Susan. Fac pariu că într-o 
oră se înseninează. lar până atunci avem ce face. Avem un 


radio şi o mulţime de cărţi. 

— Nu, mulţumesc, spuse Peter. Eu mă duc să explorez 
casa. 

Toţi fură de acord cu el şi aşa au început aventurile. Era 
genul de casă care îţi dă senzaţia că nu se mai sfârşeşte şi 
era plină de fel de fel de locuri neaşteptate. Primele uşi pe 
care le deschiseră dădeau în nişte dormitoare goale, cum 
de altfel şi era de aşteptat; dar nu după mult timp găsiră o 
încăpere lungă, plină de tablouri şi în care se afla şi o 
armură; după aceasta, urmă o încăpere verde, cu o harpă 
într-un colţ; coborâră trei trepte, urcară altele cinci şi 
ajunseră într-un fel de holişor în care una dintre uşi dădea 
într-un balcon, iar celelalte într-o serie de camere care 
dădeau una într-alta şi care erau pline de cărţi - cele mai 
multe erau cărţi foarte vechi, iar unele păreau mai mari 
decât Biblia pe care o văzuseră ei la biserică. Ajunseră, în 
cele din urmă, într-o încăpere în care nu era decât un 
şifonier mare; genul de şifonier cu oglindă pe uşă. lar pe 
pervazul ferestrei era o albăstrea ofilită. 

— Nimic! Spuse Peter şi ieşiră, toată trupa, din cameră. 

Toţi în afară de Lucy care mai rămase puţin; se gândea că 
n-ar fi rău să încerce să deschidă uşa de la şifonier, deşi era 
aproape sigură că e încuiată. Dar, spre marea ei mirare, uşa 
se deschise destul de uşor, lăsând să cadă doi bulgăraşi de 
naftalină. 

Lucy se uită înăuntru şi văzu fel de fel de haine - cele mai 
multe din blană. Şi nimic nu-i plăcea mai mult lui Lucy decât 
să miroasă şi să mângâie blănuri. Intră imediat în şifonier şi 
se băgă printre hainele de blană, frecându-şi obrajii de ele; 
lăsă uşa deschisă, fiindcă ştia şi ea că e o prostie să te 
închizi într-un şifonier. Se afundă şi mai tare şi descoperi că 
dincolo de rândul acesta de haine urma un al doilea. Era 
beznă, aşa că fu nevoită să meargă cu braţele întinse în 
faţă, să nu se izbească de spatele şifonierului. Mai făcu un 
pas - şi apoi încă doi sau trei - aşteptând să atingă lemnul 
cu vârful degetelor. Dar nu-l atinse. 


— Ăsta pare să fie un şifonier imens! Se gândi Lucy, 
mergând şi mai departe, dând la o parte hainele moi ca să- 
şi facă loc. Observă apoi că scârţâie ceva pe jos. 

— O fi tot naftalină? Se întrebă, aplecându-se să pipăie cu 
mâna. 

Dar, în locul lemnului tare pe care se aştepta să-l simtă, 
dădu de un fel de pudră moale, extrem de rece. 

— Ce ciudat, îşi spuse şi mai făcu vreo doi paşi. 

În clipa următoare, faţa nu i se mai atingea de blănuri moi 
ci de ceva tare şi aspru, ţepos chiar. 

— Oh, parc-ar fi ramurile unui copac! Exclamă Lucy. 

După care observă o lumină undeva în faţă; nu la câţiva 
centimetri depărtare, unde te-ai fi aşteptat să fie spatele 
şifonierului, ci mult mai departe. În clipa următoare se trezi 
în mijlocul unei păduri, în miez de noapte; pe jos se 
aşternuse zăpadă şi ningea. 

Lucy se sperie un pic, dar, în acelaşi timp, era şi curioasă. 
Se uită în spate şi, printre trunchiurile întunecoase de 
copaci putu vedea încă uşa de la şifonier deschisă; ba chiar 
zări şi camera goală din care ieşise. (Lăsase uşa deschisă, 
desigur, fiindcă ştia că e o prostie să te încui într-un 
şifonier.) Acolo era încă zi. 

„Dacă se întâmplă ceva, pot să mă întorc”, îşi spuse Lucy 
în sinea ei. 

Merse mai departe, scârţ-scârţ pe zăpadă, prin pădure, 
spre cealaltă lumină. Ajunse la ea în numai zece minute; era 
un felinar. Şi cum stătea aşa, întrebându-se ce caută un 
felinar în mijlocul pădurii şi neştiind ce să mai facă, auzi 
zgomot de paşi venind spre ea. La scurt timp apăru în 
lumina felinarului o persoană foarte ciudată. 

Era numai puţin mai înaltă decât Lucy şi avea o umbrelă 
acoperită de zăpadă. De la mijloc în sus era bărbat, dar 
picioarele erau de ţap (acoperite cu păr negru, lucios), iar 
în loc de picioare avea copite. Avea şi coadă, dar Lucy nu 
băgă de seamă de la început pentru că şi-o ţinea pe braţul 
cu care ţinea şi umbrela ca să n-o târâie prin zăpadă. La gât 


purta un fular roşu de lână şi avea şi pielea cam roşie. Avea 
o faţă ciudată, dar plăcută, cu o barbă ascuţită şi păr 
cârlionţat, iar de o parte şi alta a frunţii apărea câte un 
corn. Într-o mână ţinea, după cum v-am mai spus, umbrela; 
cu celălalt braţ ţinea mai multe pachete învelite în hârtie 
maro. Cum stătea aşa cu toate pachetele în braţe arăta de 
parcă tocmai ar fi făcut cumpărăturile de Crăciun. Era un 
Faun. Când o văzu pe Lucy fu atât de mirat că scăpă toate 
pachetele. 

— Doamne Dumnezeule! Exclamă Faunul. 

Capitolul 2 

CE A GĂSIT LUCY 

— Bună seara, spuse Lucy. 

Dar Faunul era atât de prins cu adunatul pachetelor de pe 
jos încât la început nici nu-i răspunse. După ce termină, 
făcu o plecăciune. 

— Bună seara, bună seara, spuse, îmi cer scuze, n-aş vrea 
să par prea curios, greşesc crezând că eşti o Fiică a Evei? 

— Eu sunt Lucy, spuse fata, neînţelegând ce vrea să spună 
Faunul. 

— Să-mi fie cu iertare, da' nu eşti ceea ce se numeşte fată? 
Întrebă el. 

— Bineînţeles că sunt fată, răspunse Lucy. 

— Eşti deci Om? 

— Bineînţeles că sunt Om, spuse Lucy, nedumerită. 

— Desigur, spuse Faunul. Ce prost sunt! Dar e prima dată 
că văd un Fiu al lui Adam sau o Fiică a Evei. Mă bucur 
nespus. Adică... 

Aici se opri ca şi când ar fi fost pe punctul de a spune ceva 
ce n-ar fi vrut să spună, dar se oprise la timp. 

— Mă bucur nespus, continuă. Dă-mi voie să mă prezint. 
Mă numesc Tumnus. 

— Îmi pare bine de cunoştinţă, domnule Tumnus, spuse 
Lucy. 

— Şi pot îndrăzni să te întreb, Lucy, Fiică a Evei, cum ai 
ajuns în Namia? 


— Namia? Ce-i asta? 

— Te afli pe tărâmul numit Namia, îi răspunse Faunul. 
Pământul cuprins între felinar şi marele castel Cair Paravel 
de la Marea de Est. De unde vii, din pădurile sălbatice din 
Vest? 

— Eu... Eu am intrat prin şifonierul din camera goală, 
spuse Lucy. 

— Aha! Făcu domnul Tumnus cu melancolie în glas. Ei, 
dac-aş fi învăţat mai mult la geografie când eram mic aş şti 
unde sunt aceste ţări ciudate. Dar acum e prea târziu. 

— Da' nu sunt ţări, spuse Lucy, aproape pufnind în râs. E 
doar undeva mai încolo, cel puţin aşa cred, nu sunt sigură. 
Acolo e vară. 

— Până una, alta, spuse domnul Tumnus, în Namia e iarnă, 
e iarnă de mult timp, aşa că dacă mai stăm mult aici în 
zăpadă o să răcim amândoi. Fiică a Evei din îndepărtatul 
tărâm al Camerei Oale unde domneşte pe veci vara în 
strălucitoarea cetate a Sifon lerului, te invit să bem un ceai 
împreună. 

— Mulţumesc, domnule Tumnus, spuse Lucy. Dar nu ştiu 
dacă n-ar fi mai bine să mă întorc acasă. 

— E aproape, imediat după colţ, insistă Faunul şi focul e 
gata făcut şi avem pâine prăjită şi sardele şi prăjituri... 

— Eşti foarte drăguţ, dar nu cred că pot sta prea mult. 

— Dacă mă iei de braţ, Fiică a Evei, spuse domnul Tlumnus, 
o să putem merge amândoi sub umbrelă. Aşa. Haide! 

Şi astfel Lucy se trezi mergând prin pădure braţ la braţ cu 
această creatură ciudată, de parcă s-ar fi cunoscut 
dintotdeauna. 

Nu după mult timp ajunseră într-un loc plin de pietre, cu 
dealuri ici şi colo. Într-o vale micuță domnul Tumnus se 
întoarse brusc într-o parte de parc-ar fi vrut să intre într-o 
stâncă imensă, dar în cele din urmă Lucy îşi dădu seama că 
era intrarea într-o peşteră, înăuntru, ardea un foc din 
lemne. Domnul Tumnus se aplecă, luă cu un cleşte o 
bucăţică arzândă de lemn de pe foc şi aprinse o lampă. 


— Imediat, spuse şi puse apa la fiert. 

Lucy avea sentimentul că era locul cel mai frumos în care 
fusese vreodată. Era o peşteră din piatră roşiatică, micuță 
şi curată, cu covor pe jos, cu două scaune („unul pentru 
mine şi unul pentru prieteni”, îi explică domnul Tumnus), o 
masă, un bufet, cu poliţă deasupra căminului, iar deasupra 
acesteia, pe perete, era poza unui Faun bătrân cu barba 
căruntă; într-un colţ era o uşă care ducea probabil în 
dormitorul domnului Tumnus, se gândi Lucy. Pe un perete 
era un raft plin de cărţi şi Lucy se uită la ele în timp ce 
Faunul pregătea ceaiul: Viaţa şi Scrisorile lui Silenus sau 
Despre nimfe şi comportamentul acestora, sau Oamenii, 
maimuţele şi pădurarii; un studiu al legendelor populare 
sau Omul este un mit? 

— Gata, Fiică a Evei! Spuse Faunul. 

Era o gustare cu adevărat minunată. Aveau câte un ou 
fiert fiecare, sardele pe pâine prăjită, pâine prăjită cu unt, 
pâine prăjită cu miere şi prăjitură pudrată cu zahăr. Când 
Lucy nu mai putu să mănânce, Faunul începu să vorbească. 
Ştia o mulţime de poveşti minunate despre viaţa din 
pădure, îi povesti despre dansurile de la miezul nopţii şi 
despre Nimfele care trăiau în fântâni şi despre Driadele 
care locuiau în copaci şi care veneau să danseze cu Faunii; 
despre cum plecau în căutarea Cerbului Alb ca spuma 
laptelui, care-ţi putea îndeplini trei dorinţe dacă-l prindeai; 
cum ospătau şi cum mergeau în căutare de comori cu Piticii 
Roşii sălbatici în mine adânci şi în peşteri din adâncul 
pământului; cum vara, când pădurea toată înverzea, venea 
să-i vadă Silenus, călare pe măgarul lui cel gras, iar uneori, 
când venea însuşi Bacchus în vizită, apa pâraielor se 
transforma în vin şi pădurea întreagă se veselea săptămâni 
la rând. 

— Dar acum e mereu iarnă, adăugă el, mâhnit. Apoi, ca să 
se înveselească, luă un nai micuţ de pe bufet - parcă era 
făcut din paie - şi începu să cânte. La auzul acestei melodii 
lui Lucy îi veni să plângă, să râdă, să danseze şi să doarmă 


în acelaşi timp. Trecuseră probabil multe ore când, în 
sfârşit, spuse: 

— Domnule Tumnus, îmi pare rău că trebuie să te 
întrerup, îmi place foarte mult această melodie, dar acum 
trebuie neapărat să mă duc acasă. Venisem numai pentru 
câteva minute... 

— Acum nu mai are nici un rost, spuse Faunul, punând 
naiul deoparte şi clătinând amărât din cap. 

— Nici un rost? Întrebă Lucy, sărind în picioare destul de 
speriată. Ce vrei să spui? Trebuie să plec acasă chiar acum. 
Au să fie îngrijoraţi, n-au să ştie unde sunt. Domnule 
Tumnus! Ce s-a întâmplat? Îl întrebă după o clipă. 

Ochii Faunului erau plini de lacrimi care i se prelingeau pe 
obraji; începuse să-i curgă şi nasul. Faunul îşi acoperi faţa 
cu mâinile şi începu să urle. 

— Domnule Tumnus! Domnule Tumnus! Spuse Lucy, 
disperată. Nu plânge! Ce s-a întâmplat? Nu te simţi bine? 
Dragă domnule Tumnus, ce te supără? 

Dar Faunul continua să plângă cu suspine de parcă i s-ar fi 
frânt inima din piept. Nu se opri nici când Lucy se duse la el 
şi-l îmbrăţişa şi-i dădu batista ei. Luă batista şi începu să se 
şteargă cu ea. Dar, de fiecare dată când devenea prea udă 
ca s-o mai poată folosi, o storcea, astfel încât, în scurt timp, 
se făcu o mică băltoacă pe jos. 

— Domnule Tumnus! Îi ţipă Lucy la ureche, scuturându-l. 
Încetează! Încetează imediat! Nu ţi-e ruşine? Un Faun aşa 
mare... De ce plângi? 

— Ooo! Suspină domnul Tumnus. Plâng pentru că sunt un 
Faun rău. 

— Ba eu nu cred deloc că eşti un Faun rău, zise Lucy. Eu 
cred că eşti un Faun foarte bun. Eşti cel mai drăguţ Faun pe 
care l-am cunoscut vreodată. 

— 0o! N-ai spune asta dac-ai ştii..., spuse domnul Tumnus 
printre suspine. Nu, sunt un Faun rău. Nu cred să fi existat 
un Faun mai rău de când e lumea. 

— Da' ce-ai făcut? Îl întrebă Lucy. 


— Bătrânul meu tată, spuse domnul Tumnus, e cel din 
poza de deasupra căminului, n-ar fi făcut aşa ceva 
niciodată. 

— Ce? Întrebă Lucy. 

— Ce-am făcut eu, răspunde Faunul. Am intrat în serviciul 
Vrâjitoarei Albe. Asta am făcut. Sunt servitorul Vrâjitoarei 
Albe. 

— Vrâjitoarea Albă? Cine e? 

— Ea este cea care are Namia la degetul mic. Ea a făcut să 
fie mereu iarnă. Mereu iarnă, dar fără Crăciun, îţi poţi 
imagina aşa ceva? 

— Ce groaznic! Spuse Lucy. Da' pentru ce te-a angajat? 

— Asta e partea cea mai rea, spuse domnul Tumnus cu un 
geamăt. M-a angajat să răpesc oameni. Uită-te bine la mine, 
Fiică a Evei. Îţi vine a crede că sunt genul de Faun care se 
întâlneşte în pădure cu o biată copilă nevinovată, o copilă 
care nu i-a făcut nici un râu, care se preface că e prietenos 
şi o invită la el în peşteră numai şi numai ca s-o adoarmă şi 
să i-o dea apoi Vrăjitoarei Albe? 

— Nu, răspunse Lucy. Sunt sigură că n-ai face aşa ceva 
niciodată. 

— Dar chiar asta am făcut, spuse Faunul. 

— Ei, atunci, spuse Lucy rărind cuvintele (pentru că voia 
să-i spună adevărul fără să-l rănească prea tare), atunci 
înseamnă că ai făcut ceva rău. Dar acum îţi pare atât de rău 
încât sunt sigură că n-o să mai faci aşa ceva niciodată. 

— Fiică a Evei, nu înţelegi? O întrebă Faunul. Nu e ceva ce 
am făcut, ci e ceva ce fac acum, chiar în clipa asta. 

— Ce vrei să spui? Strigă Lucy, devenind palidă. 

— Tu eşti copila, spuse Tumnus. Vrăjitoarea Albă mi-a 
ordonat ca dacă văd vreodată vreun Fiu al lui Adam sau 
vreo Fiică a Evei în pădure, să-i prind şi să-i duc la ea. lar tu 
eşti prima. Şi m-am prefăcut că-ţi sunt prieten şi te-am 
invitat la mine la ceai şi în tot acest timp aşteptam să 
adormi ca să mă duc la Ea şi să-i spun. 


— Dar n-o să te duci, nu-i aşa, domnule Tumnus? Nu se 
poate să faci aşa ceva. 

— Dar dacă nu-i spun, zise el, începând să plângă, ea tot o 
să afle. Şi-o să pună să mi se taie coada şi coarnele, să mi se 
smulgă barba, şi-o să-mi atingă copitele mele frumoase cu 
bagheta şi-o să mi le transforme în nişte copite amărâte de 
cal. lar dacă se înfurie rău de tot, o să mă transforme în 
stană de piatră şi atunci o să fiu statuia unui Faun la ea în 
casă, în casa ei oribilă, până când se ocupă cele patru 
tronuri de la Cair Paravel şi Dumnezeu ştie când o să se 
întâmple asta ori dac-o să se întâmple vreodată. 

— Îmi pare rău, domnule Tumnus, spuse Lucy. Dar lasă-mă 
să plec acasă, te rog. 

— Sigur c-o să te las, spuse Faunul. Trebuie, îmi dau şi eu 
seama de asta. Înainte să te cunosc nu ştiam cum sunt 
oamenii. Sigur că nu pot să te dau pe mâna Vrăjitoarei; nu 
acum, după ce te-am cunoscut. Dar trebuie să plecăm chiar 
acum. le conduc până la felinar. Cred că de-acolo te 
descurci, ştii cum s-ajungi la Camera Oală şi la Şifon ler? 

— Sigur că ştiu, spuse Lucy. 

— Trebuie să nu facem zgomot, spuse domnul Tumnus. 
Pădurea e plină de spionii ei. Chiar şi-unii copaci sunt de 
partea ei. 

Se ridicară amândoi. Domnul Tumnus îşi deschise 
umbrela, îi oferi braţul lui Lucy şi porniră amândoi prin 
zăpadă. Drumul înapoi fu cu totul altfel decât la venire; se 
furişară prin pădure cât de repede putură, fără să scoată 
nici o vorbă, iar domnul Tumnus avu grijă să o ia prin 
locurile cele mai întunecoase. Lucy răsuflă uşurată când 
ajunseră la felinar. 

— De aici ştii pe unde s-o iei, Fiică a Evei? O întrebă 
Tumnus. 

Lucy se uită cu atenţie printre copaci şi zări în depărtare o 
pată de lumină. 

— Da, răspunse, de aici se vede uşa de la şifonier. 


— Atunci fugi acasă cât poţi de repede, spuse Faunul. O să 
mă poţi ierta vreodată pentru ce-am vrut să fac? 

— Bineînţeles, îi răspunse Lucy, strângându-i cu putere 
mâna. Sper să nu ai necazuri prea mari din pricina mea. 

— Adio, Fiică a Evei, spuse. Pot să păstrez batista? 

— Sigur! Spuse Lucy şi o luă la fugă cât o ţineau picioarele 
spre pata de lumină din depărtare. 

Imediat începu să simtă, în loc de crengi aspre, haine, şi, 
în loc de zăpadă, sub picioare simţi podeaua de lemn şi se 
trezi dintr-o dată sărind din şifonier în aceeaşi încăpere 
goală din care începuse întreaga aventură, închise bine uşa 
de la şifonier şi se uită în jur, cu răsuflarea tăiată. Ploua încă 
şi auzi vocile celorlalţi pe culoar. 

— Sunt aici, strigă. Sunt aici. M-am întors, sunt teafără. 

Capitolul 3 

EDMUND ŞI ŞIFONIERUL. 

Lucy ieşi în fugă din camera goală şi-i găsi pe ceilalţi trei 
copii pe culoar. 

— E-n regulă, le spuse, m-am întors. 

— Despre ce vorbeşti? O întrebă Susan. 

— Cum, se miră Lucy, n-aţi fost îngrijoraţi din pricina mea? 

— Te-ai ascuns, nu? Întrebă Peter. Biata Lucy, s-a ascuns şi 
n-a băgat nimeni de seamă! Dacă vrei să te caute lumea, 
data viitoare stai ascunsă mai mult. 

— Dar am fost plecată mai multe ore, spuse Lucy. 

Ceilalţi se priviră miraţi. 

— 'Ţicnită, spuse Edmund. icnită de-a binelea. 

— Ce vrei să spui, Lu? O întrebă Peter. 

— Exact ce-am spus, răspunse Lucy. Am intrat în şifonier 
imediat după micul dejun şi am fost plecată ore în şir, am 
fost invitată la ceai şi s-au întâmplat tot felul de lucruri. 

— Nu fi proastă, Lucy, îi spuse Susan. De-abia am ieşit din 
cameră şi tu erai încă acolo. 

— Nu e proastă deloc, spuse Peter, inventează acum o 
poveste ca să ne distrăm, nu-i aşa, Lu? De ce nu? 


— Nu, Peter, nu inventez. Şifonierul e... e magic, înăuntru 
e o pădure, unde ninge şi unde e un Faun şi o Vrăjitoare şi 
locul se numeşte Namia; veniţi să vedeţi. 

Ceilalţi nu ştiau ce să creadă, dar Lucy era atât de aprinsă 
încât se întoarseră cu ea în cameră. Se repezi înaintea lor, 
deschise uşa de la şifonier şi strigă: 

— Haideţi! Duceţi-vă să vedeţi singuri! 

— Gâsco, spuse Susan vârându-şi capul înăuntru şi dând 
hainele de blană la o parte, e un şifonier ca toate 
şifonierele; uite, i se vede partea din spate. 

Se uitară cu toţii înăuntru şi traseră hainele la o parte; şi 
văzură toţi - chiar şi Lucy - un şifonier obişnuit. Nu era nici 
o pădure şi nici urmă de zăpadă; se vedea doar spatele 
şifonierului. Peter intră înăuntru şi-l lovi cu mâna, să se 
asigure că există cu adevărat. 

— Ce glumă bună, Lu, spuse ieşind din şifonier. Trebuie să 
recunosc că ne-ai păcălit pe toţi. Aproape că te-am crezut. 

— Da' n-a fost nici o glumă, spuse Lucy, pe cuvânt de 
onoare. Acum o clipă era cu totul altfel. Pe cuvânt. Jur. 

— Haide, Lu, spuse Peter, acum începi să exagerezi. Gata, 
ne-ai păcălit, acum ai putea s-o laşi baltă. 

Lucy se înroşi la faţă şi vru să spună ceva, deşi nu prea ştia 
nici ea ce vrea să spună, după care pufni în plâns. 

În zilele următoare fu foarte abătută. S-ar fi putut împăca 
uşor cu ceilalţi dac-ar fi putut spune că totul fusese o 
poveste pe care o inventase ea să se distreze. Dar Lucy era 
o fetiţă foarte cinstită şi ştia foarte bine că are dreptate; şi 
nu putea spune că fusese o simplă poveste. Ceilalţi o 
supărau foarte tare crezând că le spusese o minciună şi 
încă una prostească. N-o făceau intenţionat, dar Edmund 
putea fi tare răutăcios şi, de data asta, chiar şi era. O lua 
peste picior întrebând-o dacă mai descoperise şi alte 
tărâmuri în alte şifoniere din casă. Ceea ce era şi mai rău 
era că zilele acelea ar fi putut fi nişte zile minunate. Era 
vreme bună şi stăteau afară de dimineaţa până seara; 
mergeau la scăldat, la pescuit, se căţărau în copaci şi se 


tolăneau în iarbă. Dar lui Lucy nu-i tihnea nimic din toate 
acestea. 

Situaţia rămase neschimbată până când, într-o zi, plouă 
din nou. 

În ziua aceea, văzând că se face după-amiază şi nici urmă 
de vreme mai bună, se hotărâră să se joace de-a v-aţi 
ascunselea. Susan se puse şi, când toţi ceilalţi fugiră care 
încotro să se ascundă, Lucy fugi în camera cu şifonierul. Nu 
voia să se ascundă în şifonier, fiindcă ştia că astfel ceilalţi ar 
fi început din nou să vorbească despre asta. Dar voia să se 
mai uite o dată înăuntru. Fiindcă începuse şi ea să se 
întrebe dacă Namia şi Faunul nu fuseseră cumva numai un 
vis. Casa era atât de mare şi de întortocheată şi de plină de 
locuri bune de ascuns că se gândi c-o să aibă timp să se uite 
în şifonier, iar apoi să se ascundă altundeva. Dar cum intră 
în cameră, auzi paşi pe culoar şi nu mai avu ce face: sări 
repede în şifonier şi trase uşa după ea. N-o închise, pentru 
că ştia că e o prostie să te închizi într-un şifonier, fie el şi 
unul obişnuit. 

Paşii pe care-i auzise erau ai lui Edmund; acesta intră în 
cameră la timp ca s-o vadă pe Lucy dispărând în şifonier. Se 
hotări pe loc să intre şi el - nu fiindcă i s-ar fipărut că eo 
ascunzătoare bună, ci pentru că voia s-o tachineze în 
legătură cu tărâmul ei imaginar. Deschise uşa. Ca de obicei, 
nu erau decât haine, miros de naftalină, întuneric, linişte şi 
nici urmă de Lucy. 

„Crede că sunt Susan şi c-am venit s-o caut”, se gândi 
Edmund. „De-aia tace.” 

Sări înăuntru şi închise uşa, uitând că nu e bine să faci aşa 
ceva. După care începu s-o caute pe Lucy în beznă. Se 
aşteptase să dea de ea în câteva secunde şi fu mirat când n- 
o găsi. Se hotări să deschidă uşa ca să intre lumina. Dar nu 
mai putu găsi nici uşa. Nu fu prea încântat aşa că începu să 
pipăie cu disperare în toate părţile; începu chiar să strige: 

— Lucy! Lu! Unde eşti? Ştiu că eşti aici. 


Nu primi nici un răspuns şi observă că vocea îi suna cam 
ciudat - nu era genul de sunet pe care te aştepţi să-l auzi 
într-un dulap, ci undeva afară, în aer liber. Simţi şi că i se 
face dintr-o dată neaşteptat de frig; apoi zări o lumină. 

— Slavă Domnului! Spuse Edmund. S-o fi deschis uşa 
singură. 

Uită de Lucy şi o porni spre lumina care credea că vine 
dinspre uşa deschisă a şifonierului. Dar, în loc de camera 
goală din care venise, se trezi ieşind din umbra unor brazi 
mari, într-un luminiş din mijlocul unei păduri. 

Pământul era acoperit de zăpadă îngheţată, iar ramurile 
copacilor erau şi ele pline de zăpadă. Cerul era palid, aşa 
cum este de obicei în dimineţile frumoase de iarnă. În faţa 
lui zări printre trunchiurile copacilor soarele, care tocmai 
răsărea. Totul era nemişcat, de parcă el ar fi fost singura 
fiinţă vie de acolo. Nu era nici un măcăleandru, nici o 
veveriţă prin copaci, iar pădurea se întindea cât vedeai cu 
ochii. Se cutremură. 

Îşi aminti că venise după Lucy; şi cât de răutăcios fusese 
cu ea când o întrebase despre tărâmul imaginar - care 
acum se dovedise că nu fusese imaginar deloc. Se gândi că 
trebuie să fie undeva pe aproape şi începu s-o strige: 

— Lucy! Lucy! Sunt şi eu aici, Edmund. 

Nici un răspuns. 

„E supărată pe mine, pentru toate câte i le-am spus în 
ultima vreme”, se gândi. 

Şi, deşi nu-i plăcea să recunoască că greşise, nu-i plăcea 
nici să fie singur în locul acesta ciudat, rece şi liniştit; aşa că 
strigă din nou. 

— Hei, Lu! Îmi pare rău că nu te-am crezut. Acum văd c-ai 
avut dreptate. leşi, te rog! Hai să ne împăcăm. 

Tot nici un răspuns. 

„Tipic pentru fete, îşi spuse Edmund. Stă bosumflată pe 
undeva şi nu vrea să-mi accepte scuzele.” 

Se mai uită o dată în jur. Nu-i plăcea locul ăsta. Aproape că 
se hotărâse să se întoarcă acasă când auzi, undeva în 


depărtare, sunet de clopoței. Ascultă. Zgomotul se apropia 
tot mai tare şi, în cele din urmă, se zări o sanie trasă de doi 
reni. 

Renii erau cam cât poneii Shetland şi erau atât de albi, 
încât până şi zăpada de-abia dacă arăta albă în comparaţie 
cu ei. Coarnele aurite le străluceau în lumina soarelui. 
Harnaşamentul era din piele roşie şi plin de clopoței, în 
sanie, era un pitic gras care, dacă s-ar fi ridicat, ar fi avut 
cam un metru. Mâna renii. Era îmbrăcat cu o blană de urs 
polar, iar pe cap purta o glugă roşie cu un ciucuraş auriu în 
vârf; barba îi era atât de lungă, încât îi acoperea genunchii, 
ţinându-i loc de pătură. Dar în spatele lui, pe un scaun mult 
mai înalt, în mijlocul săniei, era o persoană cu totul diferită: 
o doamnă înaltă, mai înaltă decât toate femeile pe care le 
văzuse Edmund vreodată. Era învelită cu o blană albă, iar în 
mâna dreaptă avea o baghetă lungă de aur. Pe cap purta o 
coroană de aur. Avea faţa albă - nu palidă, ci albă ca zăpada 
sau ca foaia de hârtie sau ca zahărul pudră; singura 
excepţie era gura roşie. Altfel, era o faţă frumoasă, dar 
trufaşă, rece şi severă. 

Era frumoasă sania, cum se apropia aşa de Edmund, cu 
clinchet de clopoței şi cu piticul care pocnea din bici şi cu 
zăpada care sărea de-o parte şi de alta. 

— Stop! Spuse Doamna şi piticul opri renii atât de brusc 
că aproape căzură. 

Îşi reveniră apoi şi se ridicară muşcând din zăbală şi 
suflând pe nări. În aerul îngheţat aveai senzaţia că scot fum 
pe nări. 

— Ce eşti, dacă nu te superi? Întrebă Doamna, privindu-l 
fix pe Edmund. 

— Sunt... Sunt... Mă cheamă Edmund, spuse cam încurcat. 

Nu-i plăcea cum se uită la el. Doamna se încruntă. 

— Aşa se vorbeşte cu o Regină? Întrebă, părând şi mai 
severă. 

— Vă rog să mă iertaţi, Maiestate, n-am ştiut, spuse 
Edmund. 


— Nu ştiai că sunt Regina Namiei? Strigă ea. Ha! De-acum 
încolo ai să ştii foarte bine. Dar te mai întreb o dată: ce eşti? 

— Fie-vă milă, Maiestate, spuse Edmund, nu înţeleg ce 
vreţi să spuneţi. Sunt la şcoală... Cel puţin am fost... Acum e 
vacanţă. 

Capitolul 4 

RAHAT TURCESC 

— Dar ce eşti? Întrebă din nou Regina. Eşti un pitic uriaş 
care şi-a tăiat barba? 

— Nu, Maiestate, spuse Edmund, n-am avut barbă 
niciodată, sunt băiat. 

— Băiat! Făcu Regina. Vrei să spui că eşti un Fiu al lui 
Adam? 

Edmund rămase nemişcat, fără să scoată nici o vorbă. De 
data asta era prea zăpăcit ca să poată înţelege întrebarea. 

— E clar că eşti idiot, orice-ai fi, spuse Regina. Spune-mi, 
până nu-mi pierd răbdarea: eşti om? 

— Da, Maiestate, răspunse Edmund. 

— Şi, dacă nu te superi, cum ai ajuns pe domeniile mele? 

— Fie-vă milă, Maiestate, am venit printr-un şifonier. 

— Un şifonier? Cum adică? 

— Am... Am deschis o uşă şi m-am trezit aici, Maiestate, 
spuse Edmund. 

— Aha! Făcu Regina, mai mult pentru sine. O uşă. O uşă 
dinspre lumea oamenilor. Am mai auzit despre asemenea 
lucruri. Asta ar putea strica totul. Dar e singur şi pot să mă 
descurc uşor cu el. 

În timp ce spunea aceste vorbe, se ridică şi-l privi pe 
Edmund drept în ochi, cu ochii sticlind; în aceeaşi clipă, 
ridică bagheta. Edmund era sigur c-o să facă un lucru 
îngrozitor, dar nu se putea mişca. Apoi, chiar când era gata 
să se dea bătut, Regina păru să se răzgândească. 

— Bietul meu copil, spuse cu glas schimbat, ţi-e frig! Vino 
lângă mine pe sanie. O să te acopăr cu mantia mea şi-o să 
putem sta de vorbă. 


Lui Edmund nu-i convenea deloc, dar nu îndrăznea să n-o 
asculte; urcă în sanie şi se aşeză la picioarele ei, iar ea îl 
acoperi bine cu un fald al mantiei de blană. 

— Vrei să bei ceva cald? Îl întrebă Regina. Ce zici? 

— Da, vă rog, Maiestate, spuse Edmund, cu dinţii 
clănţănind. 

Regina luă de undeva dintre păturile cu care era învelită o 
sticluţă foarte mică, făcută parcă din aramă. După care îşi 
întinse mâna şi turnă o picătură în zăpada de lângă sanie. 
Edmund zări picătura alunecând prin aer, strălucitoare ca 
un diamant. Dar în clipa în care ateriză în zăpadă se auzi un 
sfârâit şi apăru o ceaşcă deosebit de frumoasă, plină cu un 
lichid aburind. Piticul o luă pe dată şi i-o dădu lui Edmund, 
cu o plecăciune şi-un zâmbet; nu era un zâmbet prea 
plăcut. Edmund se simţi cu mult mai bine când începu să 
soarbă din băutura fierbinte. Era ceva ce nu mai băuse 
niciodată, foarte dulce, spumos şi cremos, care-l încălzi 
până-n vârful degetelor. 

— E o prostie, Fiu al lui Adam, să bei fără să mănânci, îi 
spuse Regina. Ce ţi-ar plăcea să mănânci? 

— Rahat turcesc, dacă se poate, Maiestate. 

Regina mai turnă o picătură din sticluţă în zăpadă şi apăru 
pe dată o cutiuţă rotundă, legată cu panglică din mătase 
verde. Când o deschise, găsi înăuntru rahat de cea mai 
bună calitate. Fiecare bucăţică era dulce şi bună cum nu 
mai mâncase Edmund niciodată. Acum îi era cald şi se 
simţea mult mai bine. 

În timp ce el mânca, Regina îi tot punea fel de fel de 
întrebări. La început, Edmund nu uită că nu e frumos să 
vorbeşti cu gura plină, dar în scurt timp uită şi nu se mai 
gândi decât la cum să înfulece mai mult rahat; cu cât mânca 
mai mult, cu atât voia să mănânce mai mult şi nu se întrebă 
nici o clipă de ce e Regina curioasă să afle atâtea lucruri. 
Află de la el că are un frate şi două surori, că una dintre 
surorile lui fusese deja în Namia şi că se întâlnise cu un 
Faun şi că în afară de el şi de fratele şi surorile lui nu mai 


ştia nimeni despre Namia. Regina păru foarte interesată de 
faptul că erau patru copii şi îl tot întreba despre asta. 

— Eşti sigur că nu sunteţi decât patru? Îl întreba. Doi Fii ai 
lui Adam şi două Fiice ale Evei, nici mai mult, nici mai 
puţin? 

Iar Edmund, cu gura plină de rahat, îi răspundea, uitând 
să i se mai adreseze cu „Maiestate”: 

— Da, v-am mai spus asta o dată. 

În cele din urmă, Edmund mâncă tot rahatul. Se uită fix la 
cutia goală sperând să-l întrebe dacă nu mai vrea. Probabil 
că Regina ştia prea bine la ce se gândeşte; fiindcă ştia că 
era rahat fermecat şi că dacă guşti din el o dată o să mai 
vrei, tot mai mult şi o să mănânci, dacă ţi se dă voie, până 
ce plesneşti. Dar nu-i mai oferi. 

— Fiu al lui Adam, mi-ar plăcea foarte mult să-i cunosc pe 
fratele şi pe surorile tale. Nu vrei să-i aduci şi pe ei aici? 

— O să-ncerc, spuse Edmund, cu ochii la cutia goală. 

— Fiindcă, dacă mai vii aici, şi-i aduci şi pe ei, fireşte, ţi-aş 
mai da nişte rahat. Acum nu mai pot să-ţi dau; pot să 
folosesc magia o singură dată. Dar la mine acasă ar fi cu 
totul altceva. 

— Da' de ce nu putem merge la dumneavoastră acasă 
acum? O întrebă Edmund. 

Când urcase în sanie, se temuse c-o să-l ducă în cine ştie 
ce loc necunoscut de unde n-o să se mai poată întoarce. Dar 
acum uitase de asta cu desăvârşire. 

— E minunat la mine acasă, îi spuse Regina. Sunt sigură c- 
o să-ţi placă. Sunt camere pline de rahat şi nici n-am copii; 
îmi doresc un băiat pe care să-l cresc şi care să devină 
Regele Namiei când eu n-o să mai fiu. lar câtă vreme ar fi 
Prinţ ar purta o coroană de aur şi ar mânca rahat cât e ziua 
de mare; iar tu eşti cel mai deştept şi mai chipeş tânăr pe 
care l-am văzut vreodată. Cred că mi-ar plăcea să fii tu 
Prinţul ăsta cândva, când o să vii să mă vezi împreună cu 
ceilalţi. 

— De ce nu acum? Întrebă Edmund. 


Se făcuse tare roşu la faţă şi avea gura şi degetele 
lipicioase. N-arăta nici deştept şi nici chipeş, orice-ar fi spus 
Regina. 

— Ei, dacă te-aş lua acum la mine acasă, nu i-aş mai 
cunoaşte pe fratele şi pe surorile tale. Îmi doresc foarte 
tare să-ţi cunosc familia. Tu vei fi Prinţul şi, mai târziu, 
Rege; asta am hotărât deja. Dar o să trebuiască să ai şi 
curteni şi nobili. O să-l fac pe fratele tău duce, iar pe surori 
o să le fac Ducese. 

— Ah, dar ei sunt nişte copii obişnuiţi, spuse Edmund, şi, 
oricum, îi pot aduce şi altă dată. 

— Ah, nu, pentru că o dată ce te iau la mine acasă s-ar 
putea să uiţi de ei cu desăvârşire. O să te simţi atât de bine 
că n-o să mai ai chef să te duci după ei. Nu. Trebuie să te 
duci înapoi în ţara ta chiar acum şi să te-ntorci la mine altă 
dată, cu ei. Înţelegi? N-are rost să te întorci fără ei. 

— Da' nici nu ştiu să mă-ntorc la mine-n ţară, se rugă 
Edmund. 

— E simplu, răspunse Regina. Vezi felinarul acela? 

Şi arătă cu bagheta într-acolo. Edmund se întoarse şi văzu 
felinarul sub care Lucy se întâlnise cu Faunul. 

— Dincolo de el, dacă mergi tot înainte, ajungi în Lumea 
Oamenilor. Şi acum uită-te în partea cealaltă, spuse arătând 
în direcţia opusă şi spune-mi dacă vezi două dealuri micuţe 
în spatele copacilor. 

— Cred că le văd, spuse Edmund. 

— Ei bine, casa mea este între cele două dealuri. Când mai 
vii aici, cauţi felinarul, apoi cele două dealuri şi o iei prin 
pădure până ce dai de casa mea. Dar nu uita, trebuie să-i 
aduci şi pe ceilalţi. S-ar putea să mă supar foarte tare dacă 
vii singur. 

— O să-mi dau silinţa, spuse Edmund. 

— Şi, apropo, mai adăugă Regina, nu e nevoie să le spui 
nimic despre mine. Ar fi amuzant să ţinem asta secret, ce 
zici? Să le facem o surpriză. Tu adu-i la cele două dealuri - 
un băiat deştept ca tine o să găsească uşor un pretext - şi 


când ajungi în dreptul casei mele poţi să le spui hai să 
vedem cine locuieşte aici sau ceva în genul ăsta. Dacă sora 
ta a întâlnit un Faun, poate c-a auzit poveşti ciudate despre 
mine - poveşti răutăcioase din pricina cărora s-ar putea să-i 
fie frică să vină la mine. Faunii sunt în stare să spună fel de 
fel de lucruri şi... 

— Vă rog, vă rog mult, spuse Edmund dintr-o dată, nu 
puteţi să-mi mai daţi o bucată de rahat pe care s-o mănânc 
în drum spre casă? 

— Nu, nu, spuse Regina râzând, trebuie să aştepţi până 
data viitoare. 

În timp ce spunea acestea, îi făcu semn piticului să 
pornească, dar, în timp ce sania se îndepărta, Regina îi făcu 
semn cu mâna lui Edmund, strigându-i: 

— Data viitoare! Data viitoare! Nu uita. Întoarce-te 
repede! 

Edmund se uita încă după sanie când se auzi strigat pe 
nume. Se întoarse şi-o văzu pe Lucy venind spre el din altă 
parte a pădurii. 

— Oh, Edmund, strigă ea. Deci ai ajuns şi tu aici! Nu-i aşa 
că-i minunat... 

— Da, răspunse Edmund, văd c-ai avut dreptate şi că 
şifonierul e un şifonier magic, de fapt. Da' unde naiba ai fost 
în tot acest timp? Te-am căutat peste tot. 

— Dac-aş fi ştiut c-ai venit şi tu te-aş fi aşteptat, spuse 
Lucy, care era prea fericită şi prea emoţionată ca să bage 
de seamă tonul răutăcios pe care îi vorbise Edmund sau cât 
de roşie şi de ciudată îi era faţa. Am fost la masă la domnul 
Tumnus, Faunul, care e bine. Vrăjitoarea Albă nu i-a făcut 
nimic că mi-a dat drumul să plec, de aceea crede că nici n-a 
aflat, aşa că poate că totul o să fie bine până la urmă. 

— Vrăjitoarea Albă? Întrebă Edmund. Ce mai e şi asta? 

— E o persoană absolut oribilă, spuse Lucy. Îşi spune 
Regina Namiei, deşi n-are nici un drept să fie regină, iar toţi 
Faunii şi Naiadele şi Piticii şi Animalele - cel puţin cele bune 
- pur şi simplu o urăsc. Poate transforma oamenii în stană 


de piatră şi poate face tot felul de alte lucruri îngrozitoare. 
A făcut o vrajă ca să fie mereu iarnă în Namia, dar fără 
Crăciun. Şi umblă într-o sanie trasă de reni, cu o baghetă în 
mână şi cu o coroană pe cap. 

Edmund se simţea deja rău după atâtea dulciuri şi, după 
ce auzi că doamna cu care se împrietenise era o vrăjitoare 
periculoasă începu să se simtă şi mai rău. Cu toate acestea, 
îşi dorea să mai mănânce rahat mai mult decât orice 
altceva. 

— Cine ţi-a spus toate chestiile astea despre Vrâjitoarea 
Albă? Întrebă. 

— Domnul Tumnus, Faunul, spuse Lucy. 

— Da' nu poţi să crezi tot ce spun faunii, spuse Edmund, 
vrând să dea impresia că ştie mai multe despre Fauni decât 
Lucy. 

— Cine-a spus aşa ceva? Întrebă Lucy. 

— Ştie oricine, spuse Edmund. Întreabă pe cine vrei. Da' 
nu-i prea plăcut să stăm aici în zăpadă. Hai acasă. 

— Hai, fu de acord Lucy. Edmund, îmi pare tare bine c-ai 
venit şi tu. Ceilalţi vor trebui să creadă că Namia există de 
vreme ce acum am fost amândoi aici. Mamă, ce-o să ne mai 
distrăm! 

Dar Edmund se gândea în sinea lui că el n-o să se distreze 
la fel de bine ca ea. Va trebui să recunoască, în faţa 
celorlalţi, că Lucy avusese dreptate şi era sigur că vor fi de 
partea Faunului şi a animalelor; dar el era deja mai mult de 
jumătate de partea Vrăjitoarei. Nu ştia ce-o să spună şi nici 
cum o să poată păstra secretul o dată ce vor începe să 
vorbească despre Namia. 

Merseseră deja destul de mult. Se simţiră brusc 
înconjurați de haine, nu de crengi, iar în clipa următoare se 
treziră în faţa şifonierului din încăperea goală. 

— Doamne, făcu Lucy, Edmund, arăţi groaznic. 'Ți-e rău? 

— N-am nimic, spuse Edmund. Dar nu era adevărat, îi era 
foarte rău. 


— Hai să-i căutăm pe ceilalţi, spuse Lucy. Avem atâtea să le 
povestim! Şi prin ce aventuri o să trecem acum, că ştim toţi 
despre Namia! 

Capitolul 5 

ÎNAPOI ÎN CAMERĂ. 

Le luă ceva timp lui Lucy şi lui Edmund să-i găsească pe 
ceilalţi fiindcă aceştia se jucau în continuare de-a v-aţi 
ascunselea. Dar, când în sfârşit se adunară toţi în aceeaşi 
încăpere (în cea mare, în care era armura), Lucy izbucni: 

— Peter! Susan! E adevărat. A fost şi Edmund. Chiar există 
un tărâm în care poţi ajunge prin şifonier. Edmund şi cu 
mine am fost acolo amândoi. Ne-am întâlnit acolo, în 
pădure. Edmund, spune-le tu mai departe. 

— Despre ce vorbeşte, Ed? Întrebă Peter. 

Aici ajungem la una din cele mai răutăcioase întâmplări 
din poveste. Până acum, lui Edmund îi fusese rău şi fusese 
îmbufnat fiindcă Lucy avusese dreptate, dar încă nu” se 
hotărâse ce anume să facă. 

În clipa în care Peter îl întrebă despre ce e vorba se hotări 
să facă lucrul cel mai urât şi mai răutăcios la care s-ar fi 
putut gândi vreodată. Se hotări să spună că Lucy inventase 
totul. 

— Hai, Ed, spune-ne! Îl îmboldi Susan. 

Edmund afişă un aer superior de parcă ar fi fost cu mult 
mai mare ca Lucy (de fapt, nu era decât un an diferenţă) şi 
zâmbi cu înţeles. 

— Ah, da, sigur, Lucy şi cu mine ne-am jucat, ne-am 
prefăcut că povestea ei despre tărâmul de dincolo de 
şifonier e adevărată. Dar numai ca să ne distrăm, desigur. 
Nu e nimic dincolo de şifonier. 

Biata Lucy se uită spre Edmund după care fugi din 
cameră. 

Edmund, care devenea tot mai răutăcios cu fiecare 
secundă, crezu c-a avut mare succes şi continuă: 

— lar o apucă. Ce-o fi cu ea? Copiii mici mereu... 


— Ştii ce, spuse Peter repezindu-se spre el, gura! De când 
a început povestea asta cu şifonierul te-ai purtat mizerabil 
cu Lu; şi acum, mai întâi te joci cu ea după care o iei de la 
capăt cu răutăţile. Cred c-ai făcut-o numai şi numai din 
invidie. 

— Dar e o prostie, făcu Edmund, luat pe nepregătite. 

— Exact, tocmai asta e, spuse Peter. Sigur că-i o prostie. 
Când am plecat de-acasă Lu era bine sănătoasă, dar de 
când am venit aici sau a luat-o razna sau minte de stinge. 
Dar orice-ar fi, tu ce câştigi dacă mai întâi o cicăleşti şi te iei 
de ea, iar dup-aia o încurajezi? 

— Mă gândeam că..., începu Edmund, dar nu găsi nimic de 
spus. 

— Nu te-ai gândit deloc, spuse Peter, o faci din răutate. 
Ştim toţi că-ţi place să fi rău cu copiii mai mici decât tine, 
am văzut la şcoală. 

— Gata, interveni Susan, terminaţi, n-o să rezolvaţi nimic 
dacă vă certaţi. Haideţi s-o găsim pe Lucy. 

Nimeni nu fu mirat, când o găsiră, după mult timp, să vadă 
că plânsese. Orice-i spuseră, nu reuşiră s-o convingă de 
nimic. O ţinea pe aei: 

— Nu-mi pasă ce credeţi şi nu-mi pasă ce spuneţi, îi puteţi 
spune Profesorului sau să-i scrieţi mamei sau ce vreţi voi. 
Eu ştiu sigur că m-am întâlnit cu un Faun acolo şi... Şi-mi 
pare rău că n-am stat mai mult. lar voi sunteţi toţi nişte 
bestii. 

A urmat o seară neplăcută. Lucy era amărâtă, iar Edmund 
începuse să-şi dea seama că planurile nu-i ieşeau aşa cum 
sperase. Ceilalţi începuseră să creadă că Lucy o luase cu 
adevărat razna. leşiră pe hol şi discutară despre asta în 
şoaptă după ce Lucy se culcase. 

În cele din urmă se hotărâră să-i povestească totul 
Profesorului a doua zi dimineaţă. 

— O să-i scrie tatii dacă o să i se pară că e ceva în neregulă 
cu Lu, spuse Peter. E ceva ce ne depăşeşte. 


Aşa că se duseră şi bătură la uşa biroului, de unde se auzi 
vocea Profesorului: 

— Intră. 

Când îi văzu, se ridică şi le oferi câte un scaun şi le spuse 
că le stă la dispoziţie. Îi ascultă cu mâinile încordate, fără 
să-i întrerupă, până când terminară tot ce-aveau de 
povestit. După care rămase tăcut o vreme. Apoi îşi drese 
glasul şi spuse ceva la care nu se-aştepta niciunul din ei: 

— De unde ştiţi că povestea surorii voastre nu-i adevărată? 

— Bine, dar..., începu Susan, însă apoi se opri. 

Era clar, după faţa bătrânului, că vorbise cât se poate de 
serios. Susan îşi luă din nou inima-n dinţi şi continuă: 

— Dar Edmund a zis că s-au prefăcut doar. 

— Acesta este un aspect care trebuie analizat cu grijă, 
spuse Profesorul, cu foarte multă grijă. De exemplu, 
scuzaţi-mă că vă întreb aşa ceva, dar voi, din experienţa 
voastră de până acum, în cine aveţi mai multă încredere, în 
sora sau în fratele vostru? Care dintre ei e mai cinstit? 

— Tocmai asta e ciudat, domnule, spuse Peter. Până acum 
aş fi zis că Lucy. 

— Tu ce crezi? O întrebă Profesorul pe Susan. 

— Păi, în general, aş spune la fel ca Peter, că Lucy, dar 
acum, după povestea asta cu pădurea şi cu Faunul... 

— Despre asta nu ştiu nimic, spuse Profesorul, dar e un 
lucru foarte grav să acuzi de minciună pe cineva care până 
acum a fost mereu cinstit. E un lucru foarte grav. 

— Noi ne-am temut că nici măcar nu e minciună, spuse 
Susan, am crezut că Lucy a luat-o poate razna. 

— C-a înnebunit, vreţi să spuneţi? Întrebă Profesorul calm. 
Asta se poate stabili foarte uşor. E suficient să vă uitaţi la ea 
şi să vorbiţi cu ea şi-o să vedeţi că n-a înnebunit. 

— Bine, da'..., spuse Susan. 

După care tăcu. Nu-i trecuse niciodată prin cap că un om 
mare ar putea vorbi ca Profesorul şi nu mai ştia ce să 
creadă. 


— Logică! Spuse Profesorul, pe jumătate numai pentru 
sine. Oare de ce nu se face logică la şcoală? Nu sunt decât 
trei posibilităţi. Sora voastră sau minte, sau e nebună, sau 
spune adevărul. Ştiţi că nu minte şi e evident că nu-i 
nebună. Deci, pentru moment şi până la proba contrarie, 
trebuie să presupunem că spune adevărul. 

Susan îl privi cu atenţie; era sigur, după expresia feţei lui, 
că nu-şi bate joc de ei. 

— Da' cum ar putea fi adevărat? Întrebă Peter. 

— De ce întrebi asta? Îl întrebă Profesorul. 

— Păi, în primul rând, începu Peter, de ce nu găsesc toţi 
cei care intră în şifonier tărâmul ăsta? Vreau să zic că nu 
era nimic acolo când ne-am uitat noi. Nici Lucy n-a pretins 
că este. 

— Şi ce-are-a face? Făcu Profesorul. 

— Păi, dacă un lucru e adevărat, e adevărat tot timpul. 

— Oare? Se îndoi Profesorul, iar Peter nu ştiu ce să mai 
spună. 

— Da' n-a avut timp, spuse şi Susan, n-a avut timp să se 
ducă nicăieri, chiar dac-ar exista acest loc. A venit după noi 
imediat după ce-am ieşit din cameră. N-a durat decât un 
minut, iar ea ne-a spus c-a fost plecată ore întregi. 

— "Tocmai asta face ca povestea ei să pară adevărată, le 
spuse Profesorul. Dacă există cu adevărat în această casă o 
uşă care duce spre altă lume (şi vreau să vă avertizez că 
asta-i o casă foarte ciudată, nici eu nu ştiu prea multe 
despre ea), vreau să spun că dacă a ajuns în altă lume nu 
m-ar mira să aflu că în lumea aceea timpul e altfel decât la 
noi; oricât de mult ai sta acolo, nu durează nimic în timpul 
de-aici. Pe de altă parte, nu cred că sunt prea multe fetiţe 
de vârsta ei care-ar putea inventa aşa ceva. Dacă s-ar fi 
prefăcut, ar fi stat ascunsă mai mult înainte de a ieşi şi de-a 
vă spune toată povestea. 

— Adică vreţi să spuneţi că s-ar putea să existe alte lumi? 
Îl întrebă Peter. Aşa, oriunde, chiar şi după colţ, pur şi 
simplu? 


— E foarte probabil, răspunse Profesorul, scoţându-şi 
ochelarii şi începând să-i şteargă, în timp ce mormăia, Oare 
ce-i învaţă pe copiii ăştia la şcoală? 

— Atunci ce să facem? Întrebă Susan căreia i se părea că 
Profesorul se îndepărtează de subiect. 

— Draga mea domnişoară, spuse acesta, ridicându-şi 
privirea spre ei, există un plan pe care nu l-a propus încă 
nimeni şi care merită încercat. 

— Ce plan? Întrebă Susan. 

— Am putea să încercăm să ne vedem fiecare de treaba 
lui. 

Şi cu asta conversaţia se încheie. 

Pentru Lucy începu o viaţă cu mult mai bună. Peter avea 
grijă ca Edmund să nu se maiia de ea şi nici ea, nici ei nu 
simțeau nevoia să vorbească despre şifonier. Devenise un 
subiect de conversaţie periculos. Aşa că, pentru o vreme, se 
părea că aventurile se încheiaseră. Dar nu pentru mult 
timp. 

Casa asta a Profesorului - despre care nici el nu ştia prea 
multe - era atât de ciudată şi de faimoasă, încât oameni din 
întreaga Anglie veneau aici şi cereau voie s-o viziteze. Era 
genul de casă trecută în ghiduri şi chiar şi în cărţile de 
istorie. Şi nu degeaba, fiindcă circulau tot felul de poveşti în 
legătură cu ea, care de care mai ciudate, chiar mai ciudate 
decât cea pe care o să v-o spun acum. Când veneau grupuri 
de vizitatori şi cereau voie să viziteze casa, Profesorul 
spunea întotdeauna da, iar doamna Macready, menajera, îi 
conducea prin casă, le vorbea despre tablouri, despre 
armură şi despre cărţile rare din bibliotecă. Doamnei 
Macready nu-i prea plăceau copiii şi nu-i plăcea să fie 
întreruptă când le spunea vizitatorilor tot ce ştia. Le 
spusese lui Susan şi lui Peter din prima dimineaţă (când le 
dăduse o mulţime de alte instrucţiuni): 

— Şi vă rog să staţi de-o parte când conduc un grup de 
vizitatori prin casă. 


— De parcă noi am avea chef să ne pierdem jumătate de 
dimineaţă umblând de colo-colo cu o mulţime de adulţi 
ciudaţi! Spusese Edmund, iar ceilalţi trei îi dăduseră 
dreptate. 

Şi aşa au început aventurile a doua oară. 

Câteva dimineţi mai târziu, Peter şi Edmund se uitau la 
armură întrebându-se dacă ar putea s-o desfacă în bucăţi. 
Exact atunci fetele năvăliră în cameră. 

— Repede! Strigară. Vine doamna Macready cu o grămadă 
de oameni după ea. 

— Repede! Făcu Peter şi toţi patru o zbughiră spre uşa din 
celălalt capăt al camerei. 

Dar, când ieşiră din Camera Verde şi intrară în Bibliotecă, 
auziră voci şi-şi dădură seama că doamna Macready aducea 
grupul de vizitatori pe scara din spate, nu pe scara 
principală, cum crezuseră ei. După care - fie pentru că se 
pierduseră cu firea, fie pentru că doamna Macready încerca 
să-i prindă, sau poate din pricină că se trezise la viaţă vreo 
vrajă din casă şi-i gonea acum înspre Namia - avură 
senzaţia că sunt urmăriţi oriunde s-ar duce, până când 
Susan spuse: 

— Naiba să-i ia! Haideţi în camera cu şifonier până pleacă. 
Acolo n-o să vină nimeni după noi. 

Dar în clipa în care intrară în cameră auziră voci pe culoar 
şi apoi pe cineva încercând să deschidă uşa. 

— Repede! Spuse Peter. E singura soluţie. Şi deschise uşa 
de la şifonier. 

Intrară toţi patru grămadă şi se aşezară, gâfâind, în 
beznă. Peter ţinea uşa închisă dar n-o încuie; pentru că ştia 
şi el, ca orice persoană cu minte, că nu trebuie să te încui 
niciodată într-un şifonier. 

Capitolul 6 

ÎN PĂDURE 

— Macready asta ar putea să se grăbească puţin, spuse 
Susan, am amorţit. 

— Şi ce miros groaznic de camfor, spuse Edmund. 


— Cred că buzunarele hainelor sunt pline, zise Susan, ca 
să le apere de molii. 

— Mă loveşte ceva la spate, spuse şi Peter. 

— Şi nu vi se pare că e frig? Întrebă Susan. 

— Da, chiar că e frig, spuse Peter şi e şi umed pe 
deasupra. Ce-o fi? Stau pe ceva care e ud şi care parcă se 
face tot mai ud. 

Încercă să se ridice în picioare. 

— Haideţi să ieşim, spuse Edmund, au plecat. 

— Ooo! Făcu Susan dintr-o dată şi toţi o întrebară ce s-a 
întâmplat. 

— Mă rezem de un copac, spuse ea şi uitaţi-vă, acolo se 
zăreşte o lumină. 

— Ai dreptate, zise Peter. Sunt copaci peste tot. Iar chestia 
asta udă e zăpadă. Cred c-am intrat în pădurea lui Lucy. 

Nu mai era nici o îndoială. Stăteau toţi patru în picioare, 
clipind în lumina unei zile de iarnă; în spatele lor erau 
hainele puse pe umeraşe, iar în faţă se vedeau copaci 
acoperiţi de zăpadă. 

Peter se întoarse spre Lucy: 

— Iartă-mă că nu te-am crezut, îi spuse, îmi pare rău. Ne 
împăcăm? 

— Sigur, zise Lucy şi dădură mâna prieteneşte. 

— Şi-acum ce facem? Întrebă Susan. 

— Cum ce facem? Întrebă Peter. Explorăm pădurea, 
bineînţeles. 

— Brr, e frig, zise Susan mişcându-şi picioarele ca să nu 
îngheţe. Ce-ar fi să ne punem hainele alea? 

— Nu sunt ale noastre, zise Peter, nu prea convins. 

— Sunt sigură că n-o să se supere nimeni, spuse Susan. 
Doar nu le scoatem din casă, nici măcar nu le scoatem din 
şifonier. 

— Ai dreptate, spuse Peter, n-am pus problema în felul 
ăsta. Nimeni nu poate spune c-ai furat o haină atâta vreme 
cât o laşi în şifonier unde-ai găsit-o. Şi bănuiesc că acest 
tărâm este în interiorul şifonierului. 


Puseră imediat în aplicare planul înţelept al lui Susan. 
Hainele erau cam mari pentru ei, le ajungeau până la 
călcâie, ceea ce le făcea să pară mai degrabă mantii 
împărăteşti. Dar se simţiră cu toţii mai bine, nu le mai era 
frig şi aveau sentimentul că le este mai bine cu hainele pe 
ei; în orice caz erau îmbrăcaţi mai potrivit cu peisajul. 

— Putem să pretindem că suntem exploratori arctici, 
spuse Lucy. 

— O să fie destul de interesant fără să mai pretindem 
nimic, spuse Peter care o porni primul în pădure. 

Cerul era acoperit de nori mari şi întunecoşi şi se părea c- 
o să mai ningă înainte de căderea serii. 

— Hei, începu Edmund, n-ar trebui s-o luăm un pic mai la 
stânga dacă mergem spre felinar? 

Uitase pentru o clipă că trebuie să pretindă că n-a mai fost 
niciodată în pădure. În clipa în care rosti cuvintele îşi dădu 
seama că se dăduse de gol. Toţi se opriră şi se uitară la el. 
Peter fluieră. 

— Deci chiar ai fost aici, spuse el, atunci când ne-a spus Lu 
că v-aţi întâlnit şi ne-ai făcut să credem că minte. 

Se făcu o linişte de moarte. 

— Eşti cel mai afurisit dintre..., spuse Peter, dar apoi se 
opri, dând din umeri. 

Nu mai era nimic de spus, aşa că îşi continuară călătoria. 

„O să v-arăt eu vouă, îngâmfaţilor ce sunteţi”, îşi spuse 
Edmund în sinea lui. 

— Unde mergem, de fapt? Întrebă Susan mai mult ca să 
schimbe vorba. 

— Cred c-ar trebui s-o lăsăm pe Lu să ne conducă, spuse 
Peter. Merită. Unde ne duci, Lu? 

— Ce-ar fi să mergem la domnul Tumnus? Propuse Lucy. 
Este Faunul acela cumsecade despre care v-am povestit. 

Fură cu toţii de acord şi-o porniră din loc, tropăind. Lucy 
se dovedi un bun ghid. La început nu fu prea sigură c-o să 
poată găsi drumul, dar apoi recunoscu un copac ciudat şi 
apoi o buturugă, aşa că-i conduse spre locul unde începeau 


movilele şi apoi în micuța vale, până la uşa domnului 
Tumnus. Dar aici îi aştepta o surpriză îngrozitoare. 

Uşa fusese smulsă din balamale şi făcută bucățele. 
Înăuntru, peştera era întunecoasă şi rece. Era umedă şi 
mirosea de parcă n-ar fi fost locuită de mai multe zile. 
Intrase zăpadă înăuntru şi se adunase în grămezi pe podea, 
amestecată cu ceva negru care se dovedi a fi cenuşă şi 
lemne arse din cămin. Probabil că le aruncase cineva prin 
cameră după care le călcase în picioare. Farfuriile zăceau 
sparte pe jos, iar poza tatălui Faunului fusese tăiată cu un 
cuţit. 

— E o porcărie, spuse Edmund, de ce-am venit aici? 

— Ce-i asta? Întrebă Peter, aplecându-se. Observase o 
bucăţică de hârtie care fusese prinsă în cuie de podea. 

— Scrie ceva? Întrebă Susan. 

— Da, cred că da, spuse Peter. 

leşiră din peşteră şi se strânseră în jurul lui Peter care 
începu să citească: 

Fostul locatar al acestei peşteri, Faunul Tumnus, este 
arestat şi va fi judecat pentru Înaltă Trădare a Maiestăţii 
sale Imperiale Jadis, Regina Namiei, Stăpâna Castelului 
Cair Paravel, împărăteasa Insulelor Îndepărtate etc., 
precum şi pentru că a oferit alinare duşmanilor Maiestăţii 
sale, a găzduit spioni şi a fraternizat cu Oamenii. 

Semnat de MAUGRIM, Căpitanul Poliţiei Secrete, 
TRĂIASCĂ REGINA! 

Copiii se uitară unii la alţii. 

— Nu cred că-mi place aici, la urma urmei, spuse Susan. 

— Cine e Regina asta, Lu? Întrebă Peter. Ştii ceva despre 
ea? 

— Nu-i regină adevărată, răspunse Lucy. E o vrăjitoare 
îngrozitoare, Vrăjitoarea Albă. 'Toţi - toate vietăţile din 
pădure - o urăsc. A făcut o vrajă prin care întreg tărâmul 
nu mai cunoaşte decât iarnă fără Crăciun. 

— Oare merită să mai explorăm? Întrebă Susan. Vreau să 
zic că nu pare un loc prea sigur şi nici nu cred c-o să ne 


distram prea mult. Pe deasupra, e tot mai frig şi n-am luat 
nimic de mâncare. Ce-ar fi să mergem acasă? 

— Da' nu putem, nu putem! Spuse Lucy dintr-o dată. Nu 
putem merge acasă după toate astea. Din cauza mea a fost 
arestat Faunul. El m-a ascuns de Vrăjitoare şi tot el mi-a 
arătat drumul spre casă. Asta înseamnă că a oferit alinare 
duşmanilor Reginei şi c-a fraternizat cu Oamenii. Trebuie 
neapărat să-l salvăm. 

— Ce să-ţi spun! Începu Edmund. Ce putem să facem când 
n-avem nimic de mâncare? 

— Tu să taci! Îl repezi Peter, care era încă supărat pe el. 
Tu ce crezi, Susan? 

— Mă tem că Lu are dreptate, spuse Susan. Nu vreau să 
mai fac nici un pas şi-mi pare rău c-am venit aici. Dar cred 
că trebuie să facem ceva pentru domnul... Cum îl cheamă, 
Faunul, vreau să zic. 

— Aşa cred şi eu, spuse Peter. Sunt îngrijorat fiindcă n-am 
luat nimic de mâncare. Aş zice să mergem înapoi, să luăm 
ceva din cămară, numai că nu putem avea siguranţa că ne 
mai putem întoarce după ce ieşim de-aici. Cred că trebuie 
să rămânem aici. 

— Şi noi, spuseră fetele. 

— Măcar dac-am ştii unde e închis bietul de el, spuse 
Peter. 

În timp ce copiii se tot întrebau încotro s-o apuce, Lucy 
zise: 

— Ia uitaţi, un măcăleandru! Ce roşu e pe piept! E prima 
pasăre pe care-o văd în Namia. Oare păsările de aici 
vorbesc? Parc-ar vrea să ne spună ceva. 

Se întoarse apoi spre măcăleandru şi-l întrebă: 

— Te rog, ne poţi spune unde-a fost dus domnul Tumnus? 

Spunând asta, făcu un pas spre măcăleandru. Acesta 
zbură pe dată dar numai până la următorul copac. Aici se 
opri pe o creangă şi se uită la copii de parc-ar fi înţeles ce-i 
spuneau. Aproape fără să-şi dea seama, cei patru copii se 
apropiară un pas sau doi. Măcăleandrul zbură iar până la 


copacul următor unde se opri din nou şi-i privi lung. (Era 
măcăleandrul cu cel mai roşu piept şi cei mai luminoşi ochi 
pe care l-au văzut vreodată.) 

— Ştiţi ce, spuse Lucy, eu cred că vrea să mergem după el. 

— Şi eu, spuse Susan. Iu ce crezi, Peter? 

— Am putea încerca, răspunse băiatul. 

Măcăleandrul părea că înţelege totul foarte bine. 

Zbură mai departe, din copac în copac, la câţiva metri 
înaintea lor, dar suficient de aproape ca să-l poată urma cu 
uşurinţă; îi duse astfel, încet-încet, în vale. De pe fiecare 
ramură pe care se oprea se scutura zăpadă. Curând, norii 
se risipiră şi apăru soarele; zăpada din jur era orbitoare. 
Mergeau în direcţia asta de vreo jumătate de oră, cu fetele 
mergând înainte, când Edmund îi spuse lui Peter: 

— Dacă nu ţi-ai mai da atâtea aere şi n-ai mai face pe 
grozavul, aş vrea să-ţi spun ceva foarte important. 

— Ce e? Întrebă Peter. 

— Psst! Mai încet! Spuse Edmund. Să nu le speriem pe 
fete. Îţi dai seama ce facem? 

— Ce? Întrebă Peter, în şoaptă. 

— Mergem după un ghid despre care nu ştim nimic. De 
unde ştim noi de partea cui e pasărea asta? De unde ştim că 
nu e o capcană? 

— Asta ar fi cam rău. Dar măcălendrii sunt păsări bune în 
toate poveştile pe care le-am citit. Sunt sigur că un 
măcăleandru e întotdeauna de partea cea bună. 

— Fiindcă veni vorba, care e partea cea bună? De unde 
ştim noi că Faunii sunt buni şi Regina (da, ştiu că ni s-a spus 
că-i vrăjitoare) rea? Nu ştim nimic despre niciunul. 

— Faunul a salvat-o pe Lucy. 

— Asta a spus el. Da' noi de unde ştim că-i adevărat? Şi 
mai e ceva. Aveţi idee cum ajungem acasă de-aici? 

— Doamne, făcu Peter, la asta nu m-am gândit! 

— Şi nici nu văd unde-am putea găsi ceva de mâncare. 

Capitolul 7 

O ZI CU CASTORII. 


În timp ce băieţii şuşoteau în urmă, fetele exclamară dintr- 
o dată amândouă: 

— Oh! 

Şi se opriră. 

— Măcăleandrul! Strigă Lucy. Măcăleandrul! A zburat. 

Şi chiar aşa şi era. Nu se mai vedea nicăieri. 

— Acum ce ne facem? Întrebă Edmund, aruncându-i lui 
Peter o privire ca şi cum ar fi zis „ţi-am spus eu”. 

— Psst! Uitaţi! Spuse Susan. 

— Ce? Întrebă Peter. 

— E ceva printre copaci, acolo, la stânga. Se mişcă. 

Priviră toţi cu atenţie. Nu se simțeau prea în largul lor. 

— Iarăşi! Spuse din nou Susan. 

— Am văzut şi eu, zise Peter. E tot acolo. S-a ascuns după 
copacul acela mare. 

— Ce-o fi? Întrebă Lucy, încercând să nu se vadă cât e de 
neliniştită. 

— Orice-ar fi, spuse Peter, e clar că se ascunde de noi. Nu 
vrea să fie văzut. 

— Haideţi acasă, spuse Susan. 

În clipa aceea, deşi nimeni nu o spuse cu voce tare, toţi îşi 
dădură seama de ceea ce Edmund îi spusese în şoaptă lui 
Peter la sfârşitul capitolului anterior. Se rătăciseră. 

— Cum arată? Întrebă Lucy. 

— E...e un fel de animal, spuse Susan. Uite! Uite! 
Continuă. Repede! Uite-l! 

De data asta îl văzură cu toţii. Avea faţa acoperită de 
blană, cu mustăţi; îi privea de după un copac. Numai că 
acum nu se ascunse imediat, îşi duse în schimb lăbuţa la 
bot, aşa cum îşi duc oamenii degetul la gură când vor să-ţi 
facă semn să taci. După care dispăru iar. Copiii rămaseră pe 
loc cu respiraţia tăiată. 

O clipă mai târziu, necunoscutul apăru iar de după un 
copac, se uită de jur împrejur de parcă i-ar fi fost teamă că-i 
urmăreşte cineva şi spuse: 

— Psst! 


După care le făcu semn să se apropie de el. Şi dispăru. 

— Ştiu ce e, spuse Peter. E un castor. l-am văzut coada. 

— Vrea să mergem la el, zise Susan şi ne-a avertizat să nu 
facem zgomot. 

— Ştiu, spuse Peter. Problema e, mergem sau nu? Tu ce 
crezi, Lu? 

— Mie mi se pare că-i un castor drăguţ, spuse Lucy. 

— Da, da' de unde, ştim? Întrebă Edmund. 

— Să nu riscăm? Întrebă Susan. Oricum, ce rost are să 
stăm aici? Şi mi-e şi foame. 

În clipa asta, Castorul se ivi iar de după copac şi le făcu 
semn din nou. 

— Haideţi, spuse Peter, să încercăm. Staţi aproape unul de 
altul. Ar trebui să-i putem face faţă unui castor dacă se 
dovedeşte a ne fi duşman. 

Copiii se apropiară unul de altul şi-o porniră spre copac. În 
spatele copacului îi aştepta Castorul; dar făcu un pas în 
spate, spunându-le cu glas răguşit: 

— Veniţi mai încoace! Şi mai încoace. Aici. Acolo nu suntem 
în siguranţă. 

Nu le spuse nimic decât după ce ajunseră într-un loc 
întunecos unde erau patru copaci atât de apropiaţi încât 
ramurile li se întâlneau iar pe jos se putea vedea pământ 
acoperit de ace de pin fiindcă zăpada nu pătrunsese până 
acolo. 

— Sunteţi Fiii lui Adam şi Fiicele Evei? Întrebă. 

— Suntem câţiva dintre ei, îi răspunse Peter. 

— Psst! Făcu Castorul, mai încet, vă rog. Nici aici nu 
suntem în siguranţă. 

— De ce, de cine vă e teamă? Îl întrebă Peter. Nu e nimeni 
aici în afară de noi. 

— Sunt copacii, spuse Castorul. Sunt mereu cu urechile 
ciulite. Cei mai mulţi sunt de partea noastră, dar există şi 
copaci care ne-ar trăda; sunt de partea ei, ştiţi la cine mă 
refer. 

Şi dădu din cap de mai multe ori. 


— Fiindcă veni vorba de cine e de partea cui, spuse 
Edmund, noi de unde ştim că tu ne eşti prieten? 

— Nu vrem să fim nepoliticoşi, domnule Castor, interveni 
Peter, dar ştiţi, suntem străini. 

— Aveţi perfectă dreptate, perfectă dreptate, spuse 
Castorul. Uitaţi dovada. 

Şi spunând acestea le arătă un obiect mic alb pe care 
copiii îl priviră miraţi. Dintr-o dată Lucy spuse: 

— Oh, e batista mea, cea pe care i-am dat-o bietului domn 
Tumnus. 

— Exact, spuse Castorul. Bietul de el, auzise c-o să fie 
arestat înainte şi mi-a dat-o mie. Mi-a spus că dacă i se 
întâmplă ceva să vă aştept aici şi să vă duc... 

Aici vocea Castorului nu se mai auzi. Dădu din cap 
misterios. Apoi, făcându-le semn copiilor să se apropie cât 
se poate de el, atât de aproape, încât îi gâdila cu mustăţile, 
adăugă în şoaptă: 

— Se pare că Aslan vine încoace, poate c-a şi sosit. 

În clipa aceasta se întâmplă ceva foarte ciudat. Niciunul 
dintre copii nu ştia cine e Aslan; dar atunci când Castorul 
rosti aceste cuvinte, toţi se simţiră altfel decât până atunci. 
Poate că vi s-a întâmplat şi vouă vreodată în vis să vă spună 
cineva ceva de neînțeles dar în vis să vi se pară că are sens: 
fie ceva înspăimântător, care poate transforma visul într-un 
coşmar, sau ceva minunat, prea minunat ca să poată fi 
exprimat în cuvinte şi care-ţi transformă visul în ceva atât 
de frumos încât nu-l mai uiţi toată viaţa şi-ţi doreşti mereu 
să te întorci în visul acela. Aşa li se întâmplă acum copiilor. 
La auzul numelui de Aslan, toţi copiii simţiră cum le tresaltă 
ceva în suflet. Edmund se simţi îngrozit. Peter se simţi 
dintr-o dată curajos şi plin de elan. Susan avu senzaţia că în 
jurul ei pluteşte un miros delicios sau un acord muzical 
minunat. lar Lucy avu sentimentul acela pe care-l ai când te 
trezeşti dimineaţa şi-ţi dai seama că-ncepe vacanţa sau 
vara. 

— Unde e domnul Tumnus? Întrebă Lucy. 


— Psst! Făcu Castorul. Nu aici. Trebuie să mergem într-un 
loc unde putem sta de vorbă şi unde putem să mâncăm. 

Toţi, în afară de Edmund, simțeau că pot avea încredere în 
Castor dar toţi, chiar şi Edmund, se bucurară când auziră 
cuvântul „mâncăm”. Drept care o porniră cu toţii împreună 
cu noul lor prieten care îi conduse, cu o viteză 
surprinzătoare, prin desişurile pădurii, preţ de vreo oră. 
Erau de-acum obosiţi şi flămânzi când, deodată, copacii 
începură să se rărească, iar terenul să coboare abrupt. Un 
minut mai târziu se aflau sub cerul liber (soarele strălucea 
încă) şi se treziră în faţa unui peisaj minunat. 

Se aflau pe marginea unei văi abrupte şi înguste pe fundul 
căreia curgea - sau cel puţin ar fi curs dacă n-ar fi fost 
îngheţată - apa unui fluviu. Peste fluviu fusese construit un 
baraj. Când îl văzură, îşi amintiră dintr-o dată că, 
bineînţeles, castorii construiesc baraje şi fură aproape 
siguri că pe acesta îl construise domnul Castor. De 
asemenea, băgară de seamă că acum avea o expresie de 
modestie pe chip, cum au de obicei oamenii cărora le 
vizitezi grădina pe care şi-au lucrat-o ei singuri sau care îţi 
citesc o povestire scrisă de ei. Aşa că, din politeţe, Susan 
spuse: 

— Ce baraj minunat! 

De data aceasta, domnul Castor nu mai spuse „Psst”, ci: 

— Oh, o nimica toată! O nimica toată! Şi nici nu l-am 
terminat încă. 

Dincolo de baraj era ceea ce-ar fi trebuit să fie un bazin de 
apă care era, desigur, o întindere de gheaţă verzuie. Şi mai 
în jos de baraj, mult mai în jos, era iar gheaţă, numai că nu 
o suprafaţă netedă; apa îngheţase exact aşa cum fusese în 
momentul în care dăduse îngheţul: cu valuri şi spume. Iar 
acolo unde apa se izbise de baraj, se ridicase acum un 
perete de ţurţuri strălucitori, de parcă partea aceea a 
barajului fusese acoperită de flori şi coroniţe şi ghirlande 
din zahărul candel cel mai pur. Şi chiar în mijloc, spre 
partea de sus a barajului, se ridica o casă mică şi ciudată 


care avea o formă ce aducea cu aceea a unui stup de albine; 
pe o gaură din acoperiş ieşea fum drept care (mai cu seamă 
dacă-ţi era foame) te făcea să te gândeşti imediat la cineva 
care găteşte şi ţi se făcea şi mai foame decât până atunci. 

Copiii asta băgară de seamă mai întâi. Dar nu şi Edmund. 
El observă altceva. Puțin mai încolo, în josul apei, era un 
râu mai mic care curgea printr-o altă vale micuță şi se vărsa 
apoi în fluviu. Uitându-se în valea aceea, Edmund zări două 
dealuri micuţe şi fu aproape sigur că acelea erau cele două 
dealuri pe care i le arătase Vrăjitoarea Albă atunci când se 
despărţiseră la felinar, nu cu mult timp în urmă. „lar între 
ele, se gândi el, era probabil palatul ei, la numai o milă de- 
acolo, dacă nu şi mai puţin.” Şi se gândi la rahat şi la cum o 
să fie el Rege. („Să văd ce-o să mai spună Peter atunci”, îşi 
spuse în sinea lui) şi-i trecură tot felul de idei oribile prin 
cap. 

— Am ajuns, spuse domnul Castor şi se pare că doamna 
Castor ne aşteaptă. Vă rog să mă urmaţi. Fiţi atenţi să nu 
alunecaţi. 

Partea de sus a barajului era destul de lată ca să poţi 
merge pe ea, deşi (pentru oameni) nu era locul cel mai 
plăcut pentru că era acoperit de gheaţă şi, deşi bazinul 
îngheţat era la acelaşi nivel cu barajul pe una din părţi, pe 
partea cealaltă distanţa până la apă era destul de mare. 
Domnul Castor îi conduse în şir indian până la mijlocul 
barajului, de unde puteau privi în susul şi în josul apei. Şi 
aici se treziră deja în faţa uşii de la intrare. 

— Am sosit, doamnă Castor, spuse domnul Castor, i-am 
găsit. Uite-i pe Fiii şi pe Fiicele lui Adam şi ai Evei. 

Copiii intrară. 

Primul lucru pe care-l observă Lucy după ce intrară fu un 
huruit, iar primul lucru pe care-l zări fu o castoriţă bătrână 
şi cumsecade care stătea într-un colţ al camerei cu un fir de 
aţă în gură, lucrând de zor la o maşină de cusut, dinspre 
care venea huruitul. În clipa în care intrară copiii, se opri 
din lucru şi se ridică. 


— Deci aţi venit până la urmă! Spuse, împreunându-şi 
lăbuţele zbârcite. În sfârşit! Doamne, am apucat să văd şi 
ziua asta! Am pus cartofii la fiert, apa din ceainic fierbe de- 
acum, iar dumneata, domnule Castor, mă tem c-o să 
trebuiască să ne aduci nişte peşte. 

— Desigur, spuse domnul Castor ieşind din casă (cu Peter 
după el). 

O luă pe gheaţa care acoperea bazinul spre locul unde 
făcuse o gaură pe care avea grijă s-o ţină deschisă lovind-o 
zilnic cu toporul. Luară cu ei o găleată. Domnul Castor se 
aşeză pe marginea copcii (nu dădea semne să-i pese de 
frig), se uită atent înăuntru apoi îşi băgă repede laba în apă 
şi prinse un păstrăv minunat cât ai zice peşte. Şi făcu asta 
de mai multe ori până când prinse suficient de mult. 

Între timp, fetele o ajutară pe doamna Castor să umple 
ceainicul, să pună masa, să taie pâinea, să pună farfuriile la 
cuptor, să se încălzească, să scoată o cană cu bere pentru 
domnul Castor dintr-un butoiaş pe care-l ţineau într-un colţ 
al casei şi să pună tigaia la încins. Lui Lucy căsuţa 
Castorilor i se păru foarte drăguță, deşi nu eră nici pe 
departe ca peştera domnului lumnus. N-aveau nici cărţi, 
nici tablouri, iar paturile erau suprapuse, lipite de perete, 
ca pe vapor. Din tavan atârnau şunculiţe şi funii de ceapă, 
iar pe pereţi erau cizme de cauciuc şi haine de ploaie, 
topoare, foarfeci, lopeţi, mistrii şi diverse obiecte pentru 
cărat mortar, undiţe, plase de pescuit şi saci. lar faţa de 
masă, deşi foarte curată, era foarte aspră. 

În timp ce tigaia sfârâia plăcut, domnul Castor şi Peter se 
întoarseră cu peştele pe care domnul Castor îl curăţase 
deja, afară. Vă puteţi imagina ce bine mirosea peştele 
proaspăt prăjit în tigaie şi ce nerăbdători să-l mănânce erau 
copiii flămânzi. Când domnul Castor le spuse că totul e 
aproape gata, li se făcu şi mai foame. Susan vărsă apa în 
care fierseseră cartofii şi-i puse înapoi în oală ca să se usuce 
pe sobă în timp ce Lucy o ajuta pe doamna Castor să pună 
păstrăvul în farfurii. Câteva minute mai târziu, toată lumea 


se aşeză pe taburete (toate aveau trei picioare, cu excepţia 
balansoarului de lângă şemineu al doamnei Castor) gata să 
se bucure de bucate. Copiii aveau şi o cană mare cu lapte 
gras (domnul Castor prefera berea), iar în mijlocul mesei 
era o bucată mare de unt auriu din care putea lua fiecare 
cât voia, să-şi pună pe cartofi. Copiii îşi spuneau toţi - iar eu 
nu pot decât să fiu de acord cu ei - că nimic nu-i mai gustos 
ca peştele pescuit cu numai jumătate de oră înainte de a fi 
pus în tigaia din care tocmai a fost scos acum un minut. 
După ce terminară peştele, doamna Castor scoase din 
cuptor, spre marea lor surpriză, o ruladă mare cu gem, 
aburindă şi puse ceainicul pe foc, astfel încât, după ce 
mănâncă rulada, să poată bea imediat şi ceaiul. După ce 
primi fiecare o ceaşcă de ceai, îşi traseră taburetele la 
perete ca să se poată rezema şi răsuflară mulţumiţi. 

— Iar acum, spuse domnul Castor, dând la o parte halba 
de bere şi trăgând spre el o ceaşcă de ceai, dacă mai 
aşteptaţi puţin până-mi aprind pipa... Gata, acum putem 
trece la treabă. Iar ninge, adăugă, aruncând un ochi pe 
fereastră. E foarte bine, asta înseamnă că n-o s-avem 
musafiri; iar dac-a încercat cineva să vă urmărească, acum 
n-o să mai poată găsi nici o urmă. 

Capitolul 8 

CE S-A ÎNTÂMPLAT DUPĂ-MASĂ 

— lar acum, spuse Lucy, spuneţi-ne, vă rog, ce s-a 
întâmplat cu domnul Tumnus. 

— E foarte trist, începu domnul Castor, clătinând din cap. 
E o întâmplare foarte tristă. E sigur că a fost luat de poliţie. 
Mi-a spus o pasăre care era acolo. 

— Da' unde l-au dus? Întrebă Lucy. 

— Când au fost văzuţi ultima dată mergeau spre nord şi 
toată lumea ştie ce înseamnă asta. 

— Noi nu, spuse Susan. 

Domnul Castor clătină din cap amărât. 

— Mă tem că-nseamnă că-l duceau la ea acasă, spuse. 


— Da' ce-au să-i facă domnului Tumnus? Întrebă Lucy, cu 
gura căscată. 

— E greu de spus, răspunse domnul Castor, da' nu sunt 
mulţi cei care-au ieşit de-acolo. Statui. Se spune că-i plin de 
statui - în curte, pe scări, în hol. Toţi oamenii pe care (făcu o 
pauză, cutremurându-se) i-a transformat în statui. 

— Dar bine, domnule Castor, spuse Lucy, nu se poate... 
trebuie să facem ceva să-l salvăm. E mult prea îngrozitor şi 
totul numai din vina mea. 

— Nu mă îndoiesc că dac-ai putea, ai face orice ca să-l 
salvezi, zise domnul Castor, dar n-ai nici o şansă să intri în 
Casa aceea împotriva voinţei ei şi să mai ieşi vreodată vie 
de-acolo. 

— Nu putem pune nimic la cale? Întrebă Peter. Nu ne 
putem deghiza în ceva, sau să pretindem că suntem... 
Vânzători ambulanți sau orice altceva, sau să aşteptăm 
până când pleacă de-acasă, of, la naiba, trebuie să existe o 
cale! Acest Faun mi-a salvat sora ştiind ce riscă, domnule 
Castor. Nu-l putem lăsa aşa..., să i se întâmple aşa ceva. 

— N-are rost, Fiu al lui Adam, spuse domnul Castor, n-are 
rost să încerci tocmai fu. Dar acum, că Aslan vine încoace... 

— Exact! Spuneţi-ne despre Aslan! Se auziră vocile 
copiilor fiindcă se simţiră iar cuprinşi de sentimentul acela 
ciudat că vine primăvara, ca o veste bună. 

— Cine-i Aslan? Întrebă Susan. 

— Cine e Aslan? Făcu domnul Castor. Cum, nu ştiţi? E 
Regele. Este Stăpânul întregii păduri, dar nu e prea des 
aici, printre noi. Tatăl meu nu l-a apucat niciodată. Dar 
acum am auzit că s-a întors. E deja în Namia. O să-i vină de 
hac Reginei Albe. El, nu voi, o să reuşească să-l salveze pe 
domnul lumnus. 

— Da' pe el n-o să-l prefacă în stană de piatră? Întrebă 
Edmund. 

— Dumnezeu să te ierte, Fiu al lui Adam, ce prostie spui! 
Răspunse domnul Castor râzând cu poftă. Să-l transforme 
în stană de piatră? Pe el? M-aş mira să fie în stare să se 


ridice în picioare şi să i se poată uita în ochi. Tare m-aş 
mira. Nu, nici vorbă. O să pună totul la punct, aşa cum se 
spune într-o poezioară care circulă pe la noi: 

Binele va birui când Aslan iar va veni, De-ndată ce va mugi 
necazurile vor fugi, Colţii şi-i va arăta, iarna rea va alunga, 
Coama şi-o va scutura, vara iar va triumfa. 

Când o să-l vedeţi o să înţelegeţi. 

— Da' oare-o să-l vedem? Întrebă Susan. 

— Draga mea Fiică a Evei, eu tocmai de-asta v-am adus 
aici. Misiunea mea este să vă duc într-un loc unde o să-l 
întâlniți, spuse domnul Castor. 

— E... e om? Întrebă Lucy. 

— Aslan om! Făcu domnul Castor cu severitate în glas. 
Bineînţeles că nu. Doar v-am spus că e Regele pădurii şi fiul 
Marelui Împărat de dincolo de Mări. Nu ştiţi cine e Regele 
Animalelor? Aslan e leu - Leul, Marele Leu. 

— Ah, făcu Susan. Credeam că e om. Nu €... periculos? O 
să-mi fie cam teamă să mă întâlnesc cu un leu. 

— Cred şi eu c-o să-ţi fie, draga mea şi pe bună dreptate, 
spuse domnul Castor. Dacă cineva poate să apară în faţa lui 
Aslan fără să-i tremure genunchii, sau e mai curajos decât 
toţi ceilalţi sau pur şi simplu prost. 

— Deci e periculos? Insistă Lucy. 

— Periculos? Întrebă domnul Castor. N-ai auzit ce ne-a 
spus doamna Castor? Cine-a spus că nu e periculos? Sigur 
că e periculos. Dar e bun. E Regele, v-am spus. 

— De-abia aştept să-l văd, zise Peter, chiar dacă mi se face 
frică numai când mă gândesc la asta. 

— Aşa e, Fiu al lui Adam, spuse domnul Castor, punându-şi 
lăbuţa pe masă cu putere de se cutremurară toate ceştile şi 
farfurioarele. Şi chiar o să-ţi fie frică. Mi s-a trimis vorbă că 
urmează să vă întâlniți cu el, dacă se poate chiar mâine, la 
Masa de Piatră. 

— Şi asta unde e? Întrebă Lucy. 

— O să vă arăt, spuse domnul Castor. Este în josul apei, 
destul de departe de aici. O să vă duc eu până acolo. 


— Dar până atunci nu putem face nimic pentru sărmanul 
domn Tumnus? Întrebă Lucy. 

— Modul cel mai rapid în care-l puteţi ajuta este să vă 
duceţi să vă întâlniți cu Aslan, spuse domnul Castor; 
deîndată ce o să-l avem de partea noastră o să ne putem 
apuca de treabă. Asta nu înseamnă că nu e nevoie şi de 
sprijinul vostru. Fiindcă mai circulă o poezioară pe la noi 
care zice: 

Când urmaşi de-ai lui Adam fi-vor regi sus la palat, Răul fi- 
va alungat. 

Ceea ce înseamnă că acum lucrurile se apropie de sfârşit 
de vreme ce şi el şi voi sunteţi aici. Am auzit că Aslan a mai 
fost pe aici acum mult timp, dar nimeni nu ştie când anume, 
însă din rasa voastră n-a mai fost nimeni aici. 

— Tocmai asta nu înţeleg, domnule Castor, spuse Peter, 
Vrâjitoarea nu e om? 

— Ea asta vrea să credem, spuse domnul Castor, fiindcă în 
acest fel îşi poate justifica pretenţiile la tron. Dar ea nu eo 
Fiică a Evei. Se trage pe jumătate din neamul primei soţii a 
strămoşului vostru Adam (aici domnul Castor făcu o 
plecăciune), pe care o chema Lilith şi care se trăgea din 
neamul Jinn şi pe jumătate din neamul uriaşilor. Nu, n-are 
picătură de sânge de om Vrăjitoarea. 

— De-asta e atât de rea, domnule Castor, zise doamna 
Castor. 

— Numai că, doamnă Castor, îi răspunse el, pot exista 
păreri diferite despre oameni (nu vreau să jignesc pe 
nimeni dintre cei prezenţi). Despre lucrurile care par a fi 
oameni dar nu sunt nu pot exista păreri diferite. 

— Eu am cunoscut Pitici cumsecade, spuse doamna Castor. 

— Şi eu, dacă tot veni vorba, spuse şi soţul acesteia, dar 
foarte puţini şi erau tocmai dintre cei care nu prea 
semănau a oameni. Dar, în general, ascultaţi-mi sfatul, când 
vă întâlniți cu ceva care nu e încă om sau care a fost om 
odinioară şi nu mai e, fiţi cu ochii pe el şi cu mâna pe 
toporişcă. De-asta stă Regina tot timpul la pândă, să nu 


apară vreun om în Namia. Vă pândeşte de mulţi ani şi dac- 
ar şti că sunteţi patru la număr ar fi şi mai periculoasă. 

— Ce importanţă are câţi suntem? Întrebă Peter. 

— Din pricina unei alte profeţii, răspunse domnul Castor. 
La Cair Paravel - ăsta e castelul de pe malul mării, chiar 
lângă locul unde se varsă fluviul ăsta în mare, care ar fi 
trebuit să fie capitala acestui tărâm, dacă toate ar fi fost aşa 
cum ar fi trebuit să fie. Deci, la Cair Paravel, sunt patru 
tronuri şi se spune aici în Namia, de mult de tot, că atunci 
când doi Fii ai lui Adam şi două Fiice ale Evei se vor aşeza 
pe aceste tronuri atunci se va termina nu numai cu domnia 
Vrăjitoarei Albe ci şi cu viaţa ei; de-asta a trebuit să fim atât 
de atenţi în drum spre casa mea, fiindcă dac-ar fi aflat de 
voi patru, vieţile voastre n-ar mai fi valorat nici cât o ceapă 
degerată. 

Copiii îl ascultaseră pe domnul Castor atât de pătrunşi 
încât nu mai băgaseră nimic altceva de seamă de mult timp. 
Dar, într-un moment de tăcere, Lucy observă dintr-o dată: 

— Hei, unde-i Edmund? 

Urmă o pauză plină de panică, după care începură să 
întrebe cu toţii: 

— Cine l-a văzut ultimul? De când nu mai e aici? O fi afară? 

Dădură buzna afară să-l caute. Ningea cu fulgi mari şi 
deşi, iar gheaţa dispăruse sub un strat gros de zăpadă; din 
dreptul căsuţei de pe baraj nu se mai vedea niciunul din 
maluri. leşiră din casă şi picioarele li se afundară în zăpadă 
până la glezne. Căutară în jurul casei. 

— Edmund! Edmund! Strigară până răguşiră. Dar zăpada 
care cădea liniştită le înăbuşea parcă glasurile şi nu primiră 
nici un răspuns, nici măcar ecoul glasurilor lor. 

— Ce îngrozitor! Spuse Susan când intrară înapoi în casă, 
disperaţi. Doamne, mai bine nu veneam! 

— Ce ne facem acum, domnule Castor? Întrebă Peter. 

— Ce facem? Spuse domnul Castor care-şi punea deja 
cizmele. Cum adică? Plecăm chiar acum. Nu avem nici o 
clipă de pierdut. 


— Mai bine să ne împărţim în patru echipe de salvare, 
propuse Peter, să mergem fiecare în altă direcţie. Cine-l 
găseşte primul se întoarce aici imediat... 

— Echipe de salvare, Fiu al lui Adam? Întrebă domnul 
Castor. Pentru ce? 

— Cum de ce, ca să-l găsim pe Edmund, bineînţeles! 

— N-are nici un rost să-l căutăm pe Edmund, spuse 
domnul Castor. 

— Cum adică? Întrebă Susan. Nu poate fi prea departe. Şi 
trebuie să-l găsim. Cum adică n-are rost să-l căutăm? 

— Pentru că ştim deja unde s-a dus, spuse domnul Castor. 

Îl priviră toţi stupefiaţi. 

— Nu v-aţi dat seama? Spuse domnul Castor. S-a dus la ea, 
la Vrâjitoarea Albă. Ne-a trădat. 

— Oh, nu se poate, spuse Susan. Nu se poate să fi făcut 
una ca asta. 

— Sunteţi siguri? Întrebă domnul Castor, privindu-i în ochi 
pe cei trei copii. 

Aceştia nu mai putură scoate nici un cuvânt pentru că toţi 
erau aproape siguri în sinea lor că exact asta făcuse 
Edmund. 

— Da' de unde ştie drumul? Întrebă Peter. 

— A mai fost în Namia vreodată? Îi întrebă domnul Castor. 
A mai fost aici singur? 

— Da, răspunse Lucy în şoaptă. Mă tem că da. 

— Şi v-a spus ce-a făcut sau cu cine s-a întâlnit? 

— Oh, nu, nu ne-a spus nimic, spuse Lucy. 

— Atunci, fiţi atenţi la ce vă spun, zise domnul Castor, s-a 
întâlnit cu Vrăjitoarea Albă şi a trecut de partea ei, iar ea i-a 
spus unde locuieşte. N-am vrut să spun nimic despre asta 
înainte (e fratele vostru), dar de cum l-am zărit mi-am spus 
în sinea mea „Irădător”. Se vedea că se întâlnise cu 
Vrăjitoarea şi că mâncase din mâncarea ei. Dacă eşti în 
Namia de mai mult timp, observi asta imediat. După ochi. 

— Orice-ar fi, spuse Peter cu noduri în gât, trebuie totuşi 
să-l căutăm. E fratele nostru, la urma urmei, chiar dacă e 


cam rău uneori. E doar un copil. 

— Să mergeţi la Casa Vrăjitoarei? Întrebă domnul Castor. 
Nu înţelegeţi că singurul mod de a vă salva pe voi şi pe el 
este de a sta departe de ea? 

— Cum adică? Întrebă Lucy. 

— Ea vă vrea pe toţi patru (se gândeşte tot timpul la cele 
patru tronuri din Cair Paravel). O dată ce intraţi toţi patru 
în Casa ei, şi-a isprăvit treaba. Şi vor mai fi patru statui în 
plus în colecţia ei înainte să puteţi scoate o vorbă. Dar atâta 
timp cât îl are numai pe elo să-l ţină în viaţă, ca să-l 
folosească drept momeală pentru voi. 

— Of, chiar nu ne poate ajuta nimeni? Se văicări Lucy. 

— Numai Aslan, răspunse domnul Castor. Trebuie să 
mergem să vorbim cu el. Acum asta e singura noastră 
şansă. 

— Dragii mei, interveni doamna Castor, cred că e foarte 
important să ştiţi când anume s-a furişat afară. Pentru că 
nu-i va putea spune decât ceea ce-a auzit. De exemplu, 
începusem să vorbim deja despre Aslan înainte să plece? 
Dacă nu, atunci ar fi foarte bine, pentru că astfel ea nu va 
afla că Aslan s-a întors în Namia şi nici că noi o să ne 
întâlnim cu el. Va fi luată prin surprindere. 

— Nu-mi amintesc să-l fi văzut aici după ce-am început să 
vorbim despre Aslan..., începu Peter. 

— Oh, ba da, era aici, îl întrerupse Lucy cu tristeţe în glas. 
Nu mai ţii minte, el a fost cel care a întrebat dacă 
Vrăjitoarea nu-l poate transforma şi pe Aslan în stană de 
piatră. 

— Aşa e, ai dreptate, spuse Peter, e genul lui de întrebare. 

— Din rău în mai rău, zise domnul Castor. Următoarea 
întrebare este: mai era aici când v-am spus că locul de 
întâlnire cu Aslan este Masa de Piatră? 

Bineînţeles, nimeni nu putu răspunde. 

— Fiindcă, dacă mai era aici, continuă domnul Castor, 
atunci Vrăjitoarea va porni pe dată într-acolo şi se va opri 


undeva în drumul nostru spre Masa de Piatră. Ne va tăia 
practic calea. 

— Dar nu asta va face mai întâi, interveni doamna Castor, 
cel puţin din câte o cunosc eu. În clipa în care Edmund îi va 
spune că suntem toţi aici, va veni să ne prindă chiar în 
seara asta, iar dacă el a plecat de jumătate de oră, în 
douăzeci de minute Vrâjitoarea va fi aici. 

— Ai dreptate, doamnă Castor, îi spuse soţul, trebuie să 
plecăm de-aici. N-avem nici o clipă de pierdut. 

Capitolul 9 

ÎN CASA VRĂJITOAREI. 

Bineînţeles că de-abia aşteptaţi să aflaţi ce s-a întâmplat 
cu Edmund. 

Îşi mâncase porţia de mâncare, dar nu cu prea multă poftă 
fiindcă se gândea întruna la rahat - şi nimic nu poate strica 
gustul unei mâncări obişnuite, oricât de bune, ca amintirea 
gustului unei mâncări magice. Auzise şi discuţia şi nici asta 
nu-i plăcuse prea tare, pentru că i se părea că nu-l băga 
nimeni în seamă. Ceea ce nu era adevărat, dar aşa i se 
părea lui. Apoi ascultase totul până la capăt: cum au să-l 
întâlnească pe Aslan la Masa de Piatră. După asta începu să 
se strecoare încet după perdeaua din faţa uşii. Simpla 
rostire a numelui de Aslan îl făcea să simtă ceva misterios şi 
înfricoşător aşa cum ceilalţi simțeau ceva misterios şi 
încântător. 

În clipa în care domnul Castor spunea versurile cu urmaşii 
lui Adam, Edmund apăsase încet clanţa de la uşă; şi cu 
puţin timp înainte ca domnul Castor să înceapă să le spună 
că Vrăjitoarea nu e om, ci jumătate din neamul Jinn şi 
jumătate din neamul uriaşilor, Edmund ieşise deja în 
zăpada de-afară şi închisese cu grijă uşa. 

Nu trebuie să vă imaginaţi că Edmund era atât de rău 
încât să-şi dorească să-şi vadă fratele şi surorile 
transformați în stană de piatră. El voia să mănânce rahat şi 
să fie Prinţ (iar mai apoi Rege) şi să-l pedepsească pe Peter 
fiindcă-i spusese că e bestie; în ce-i priveşte pe ceilalţi, nu 


ţinea neapărat ca Vrăjitoarea să fie prea drăguță cu ei, în 
orice caz nu la fel de drăguță cum fusese cu el; dar reuşi să 
se convingă, sau să se prefacă a fi convins că n-o să le facă 
nici un rău. 

— Pentru că, îşi spuse el în sinea lui, toţi oamenii ăştia care 
spun lucruri urâte despre ea sunt duşmanii ei şi probabil că 
jumătate din ceea ce spun nu-i adevărat. Cu mine a fost 
nemaipomenit de drăguță, oricum cu mult mai drăguță 
decât ei. Eu cred că ea este Regina adevărată. În orice caz, 
e mai bună decât Aslan ăsta îngrozitor! 

Cel puţin asta era scuza pe care-o găsise pentru ceea ce 
făcea. Cu toate acestea, nu era o scuză prea bună, pentru 
că undeva în adâncul sufletului lui îşi dădea seama că 
Vrâjitoarea Albă e rea şi crudă. 

Primul lucru de care-şi dădu seama când ieşi din casă şi 
văzu că ninge fu că-şi uitase haina înăuntru. Şi, desigur, nu 
avea cum să se întoarcă să şi-o ia. După care observă că 
aproape se înserase; se aşezaseră la masă pe la trei, iar 
iarna zilele sunt scurte. La asta nu se gândise; dar trebuia 
să se descurce cum putea. Îşi ridică gulerul şi o porni 
târşâindu-şi picioarele (din fericire, ninsese şi nu mai era 
alunecos) spre celălalt mal al fluviului. 

Când ajunse acolo, se făcea tot mai întuneric de la o clipă 
la alta şi ningea întruna, aşa că nu se vedea nici la un metru 
depărtare. Pe deasupra nu era nici un drum. Aluneca în 
troiene de zăpadă, aluneca pe băltoace îngheţate, se 
împiedica de trunchiuri de copaci căzuţi la pământ, aluneca 
pe malurile abrupte şi îşi izbea fluierul piciorului de pietre; 
era de-acum ud, îngheţat şi zgâriat din cap până-n picioare. 
Liniştea şi sentimentul de singurătate erau apăsătoare. De 
fapt cred că ar fi renunţat la tot şi s-ar fi întors la ceilalţi, le- 
ar fi spus totul şi s-ar fi împăcat, dacă nu şi-ar fi spus în 
sinea lui: „Când o să fiu Regele Namiei primul lucru pe 
care-o să-l fac va fi să construiesc nişte drumuri ca lumea.” 

Şi desigur asta îl făcu să se gândească la cum o să fie când 
o să fie el Rege şi ce-o să facă şi asta-l mai înveseli puţin. 


Ştia deja ce palat o să-şi construiască, câte maşini o să aibă, 
ştia cum o s-arate cinematograful lui personal, pe unde-au 
să treacă liniile de cale ferată cele mai importante, ce legi o 
să dea împotriva castorilor şi a barajelor. Tocmai punea la 
punct ultimele amănunte în legătură cu modul în care-o să-l 
ţină pe Peter în banca lui când vremea începu să se 
schimbe. Mai întâi se opri ninsoarea. După care se porni 
vântul şi se făcu ger. După asta, norii se risipiră şi răsări 
luna. Era lună plină şi, cum aceasta îşi revărsa razele pe 
zăpadă, făcea ca totul să pară strălucitor ca ziua - numai 
umbrele erau uşor întunecate. 

N-ar fi reuşit să găsească drumul dacă n-ar fi răsărit luna 
înainte de a ajunge la râu - vă amintiţi că văzuse (când 
ajunseseră la casa Castorilor) un râu care se vărsa în fluviu 
undeva în depărtare. Acum ajunsese la el şi porni de-a 
lungul lui. Dar valea prin care curgea râul era mult mai 
stâncoasă şi mai abruptă decât aceea din care tocmai ieşise 
şi era şi plină de tufişuri, aşa că pe întuneric nu s-ar fi putut 
descurca deloc. Chiar şi-aşa, se udă până la piele, fiindcă 
trebuia să se aplece pe sub crengi şi toată zăpada de pe 
acestea îi cădea pe spate. Şi de fiecare dată când i se 
întâmpla asta, se gândea cât de mult îl urăşte pe Peter - de 
parcă Peter ar fi fost vinovat de ce i se întâmpla lui. 

În cele din urmă ajunse într-un loc care era mai puţin 
stâncos şi unde se lărgea valea. Şi acolo, pe partea cealaltă 
a râului, nu departe, în mijlocul unei câmpii micuţe, între 
două dealuri, zări ceea ce era probabil Casa Vrăjitoarei 
Albe. Iar luna strălucea mai puternic ca oricând. Casa era 
de fapt un castel micuţ. Părea construit numai din turnuri; 
turnuri mici, cu vârfuri ascuţite ca nişte ace. Parc-ar fi fost 
pălării uriaşe, cum sunt cele pe care le poartă vrăjitoarele 
sau copiii leneşi la şcoală, când sunt pedepsiţi să poarte 
„tichie de măgar”. Străluceau în lumina lunii iar umbrele 
lor lunguieţe se prelungeau pe zăpadă. Lui Edmund începu 
să-i fie teamă de Casă. 


Dar acum era prea târziu să se mai întoarcă. Traversă râul 
îngheţat şi merse spre Casă. Totul era neclintit; nu se-auzea 
nici cel mai mic zgomot. Nu se-auzea nici măcar zgomotul 
paşilor lui pe zăpada proaspăt aşternută. Merse şi merse de 
jur împrejurul Casei, trecu pe lângă toate colţurile, pe lângă 
toate foişoarele, în căutarea uşii de la intrare. Trebui să 
meargă până în capătul celălalt. Era o boltă imensă, iar 
porţile de fier erau larg deschise. Edmund se furişă până în 
dreptul bolţii şi se uită în curte; ceea ce văzu aproape îi tăie 
respiraţia. Imediat în spatele porţii, scăldat în lumina lunii, 
era un leu uriaş, gata să sară la atac. Edmund rămase în 
umbra bolţii; îi era frică şi să meargă mai departe şi să se 
întoarcă şi îi tremurau genunchii. Stătu aşa de mult acolo 
încât dinţii ar fi început să-i clănţăne de frig chiar dacă nu i- 
ar fi clănţănit de frică. Nu ştiu exact cam cât a durat asta, 
dar lui i se păru că a durat ore întregi. 

După care, într-un sfârşit, începu să se întrebe cum de 
stătea leul atât de nemişcat - nu se clintise nici un 
milimetru de când îl zărise prima dată. Edmund făcu un pas 
înainte, rămânând pe cât posibil în umbra bolţii. Acum îşi 
dădu seama că, judecând după poziţia în care stătea, leul 
nu se uita la el. („Dar dacă întoarce capul?” se gândi). Leul 
se uita de fapt la altceva - la un pitic care stătea cu spatele 
la el, cam la doi metri depărtare. 

— Aha! Se gândi Edmund. Când se repede la pitic o să pot 
fugi. 

Dar leul rămase în continuare nemişcat. La fel şi piticul. 
lar Edmund îşi aminti, în sfârşit, că-i auzise pe ceilalţi 
vorbind ceva despre Vrăjitoarea Albă şi puterea ei de a 
transforma oamenii în stană de piatră. Poate că nu era 
decât un leu de piatră. Observă apoi că spatele şi capul 
leului erau acoperite de zăpadă. Bineînţeles, nu putea fi 
decât o statuie! Nici un animal viu n-ar fi stat aşa, să se lase 
acoperit de zăpadă. Foarte încet şi cu inima gata să-i sară 
din piept, Edmund îşi luă inima în dinţi şi se duse spre leu. 
Nici acum nu avu curajul să-l atingă, dar în cele din urmă 


întinse mâna şi, repede, îl atinse. Era rece ca piatra. Se 
speriase de o simplă statuie! 

Uşurarea pe care o simţi fu atât de mare încât, în ciuda 
frigului, simţi cum se încălzeşte până-n vârful degetelor şi, 
în acelaşi timp, îi trecu prin minte o idee care i se păru 
minunată. 

— Probabil, se gândi el, că ăsta este marele Rege Aslan 
despre care vorbeau. L-a prins deja şi l-a transformat în 
stană de piatră. S-a terminat deci cu toate ideile lor 
frumoase despre el. Pfui! Cui îi e frică de Aslan? 

Şi rămase acolo cu ochii aţintiţi asupra leului de piatră. 
Deodată făcu un lucru prostesc şi copilăresc. Luă un creion 
din buzunar şi-i făcu leului o mustață deasupra buzei de 
sus, apoi o pereche de ochelari la ochi. După care spuse: 

— Ha! Caraghiosul de Aslan! Cum te simţi ca stană de 
piatră? Te credeai foarte chipeş, nu? 

Dar, în ciuda mâzgălelilor, chipul animalului de piatră 
arăta la fel de îngrozitor, de trist şi de nobil, cu ochii aţintiţi 
în depărtare, în lumina lunii, aşa că Edmund nu prea se 
distră când râse de el. Plecă de lângă leu şi traversă curtea. 

Când ajunse în mijlocul curţii observă că erau zeci de 
statui peste tot - aşezate din loc în loc, ca piesele de pe o 
tablă de şah cam pe la jumătatea jocului. Erau satiri, lupi, 
urşi şi vulpi de piatră. Erau şi siluete fermecătoare de 
piatră care păreau a fi femei, dar care erau de fapt spiriduşi 
ai copacilor. Mai erau un centaur uriaş şi un cal înaripat şi o 
creatură care lui Edmund i se păru a fi dragon. Toate 
arătau atât de ciudat, cum stăteau acolo de parcă ar fi fost 
vii, dar şi perfect nemişcate, în lumina strălucitoare şi rece 
a lunii, încât băiatul traversă curtea nu prea la largul său. 
Drept în mijloc se ridica o statuie uriaşă, care semăna cu 
aceea a unui bărbat, numai că era înaltă cât un copac, avea 
o faţă fioroasă cu o barbă vâlvoi şi cu o bâtă mare în mână. 
Deşi ştia că-i doar un uriaş de piatră şi nu unul viu, lui 
Edmund nu-i făcu prea mare plăcere să treacă pe lângă el. 


Zări o lumină palidă strecurându-se prin uşa din capătul 
celălalt al curţii. Se duse până acolo; erau câteva trepte 
care duceau către o uşă deschisă. Edmund urcă. În pragul 
uşii era un lup imens. 

— Nu-i nimic, îşi tot spunea în sinea lui, e doar un lup din 
piatră. Nu-mi poate face nimic. 

Ridică un picior ca să păşească peste el. În clipa aceea, 
creatura imensă se ridică, cu părul de pe spate zbârlit, 
deschise o gură uriaşă şi roşie şi întrebă supărat: 

— Cine e? Cine e? Nu mişca, străinule şi spune-mi cine 
eşti. 

— Vă rog, domnule, spuse Edmund, care tremura atât de 
tare încât de-abia putea vorbi, mă numesc Edmund şi sunt 
Fiul lui Adam pe care Maiestatea sa l-a întâlnit în pădure 
acum câteva zile şi am venit să-i aduc vestea că fratele şi 
surorile mele au venit în Namia - sunt aproape de aici, 
acasă la Castori. Voia... Voia să-i cunoască. 

— O să-i spun Maiestăţii Sale, spuse Lupul. Până mă-ntorc, 
stai nemişcat aici pe prag, dacă ţii la viaţă. 

După care dispăru în casă. 

Edmund rămase acolo să-l aştepte; îl dureau degetele de 
frig iar inima îi bătea să-i spargă pieptul. Lupul cenuşiu, 
Maugrim, Şeful Poliţiei Secrete a Vrăjitoarei, se întoarse 
repede şi-i spuse: 

— Intră! Intră! Mult prea fericitule favorit al Reginei, sau 
nu prea fericit. 

lar Edmund intră, având grijă să nu-l calce pe Lup pe labe. 

Se trezi într-un hol lung şi întunecos cu mulţi stâlpi şi plin 
de statui, exact cum fusese şi-n curte. Chiar lângă uşă era 
un faun micuţ cu o mină foarte tristă, iar Edmund nu putu 
să nu se întrebe dacă acela o fi prietenul lui Lucy. Singura 
lumină venea de la singura lampă lângă care stătea 
Vrâjitoarea Albă. 

— Am venit, Maiestate, spuse Edmund, repezindu-se 
nerăbdător spre ea. 


— Cum îndrăzneşti să vii singur? Îl întrebă Vrăjitoarea cu 
o voce înfricoşătoare. Nu ţi-am spus să-i aduci şi pe ceilalţi 
cu tine? 

— Vă rog, Maiestate, spuse Edmund, am făcut tot ce-am 
putut. l-am adus până foarte aproape. Sunt în căsuţa de pe 
stăvilarul de pe fluviu, cu domnul şi doamna Castor. 

Vrăjitoarea zâmbi cu răutate. 

— Asta-i tot ce-ai să-mi spui? Îl întrebă. 

— Nu, Maiestate, spuse Edmund şi-i povesti tot ce auzise 
înainte de a pleca din casa Castorilor. 

— Cum? Aslan? Strigă Regina. Aslan! Chiar?! Dacă aflu 
cumva că m-ai minţit... 

— Vă rog, eu nu fac decât să repet ceea ce-au spus ei, se 
bâlbâi Edmund. 

Dar Regina, care nu-l mai băga în seamă, bătu din palme; 
apăru pe dată piticul cu care o văzuse data trecută. 

— Pregăteşte sania, îi ordonă Vrăjitoarea, pune hamurile 
fără clopoței. 

Capitolul 10 

VRAJA ÎNCEPE SĂ SE DESTRAME. 

Acum trebuie să ne întoarcem la domnul şi doamna Castor 
şi la ceilalţi trei copii. Imediat după ce domnul Castor a spus 
că nu au timp de pierdut, toţi, în afară de doamna Castor, 
începură să se înfofolească. Doamna Castor începu să 
adune săculeţii şi să-i pună pe masă. 

— Hai, spuse ea, dă-mi şunca aceea, domnule Castor. Uite, 
nişte ceai, zahăr şi chibrituri. Şi luaţi şi vreo două-trei pâini 
din oala de lut din colţ. 

— Ce faceţi, doamnă Castor? Întreabă Susan. 

— Împachetez câte ceva, draga mea, spuse doamna Castor 
calmă. Doar nu crezi că plecăm la drum fără nimic de 
mâncare, nu? 

— Dar nu avem timp! Spuse Susan, încheindu-şi nasturii 
de la haină. Poate sosi în orice clipă. 

— Asta spuneam şi eu, interveni domnul Castor. 


— Ia mai lasă-mă în pace, îi spuse soţia, gândeşte-te, 
domnule Castor, n-are cum să ajungă aici în următorul sfert 
de oră. 

— Dar nu e bine să avem un avans cât mai mare, întrebă 
Peter, dacă vrem s-ajungem la Masa de Piatră înaintea ei? 

— Nu uitaţi asta, doamnă Castor, îi spuse Susan, de îndată 
ce-o să vadă c-am plecat va porni la drum în cea mai mare 
viteză. 

— Asta aşa e, spuse doamna Castor. Dar noi n-avem cum s- 
ajungem înaintea ei orice-am face, pentru că ea o să 
meargă cu sania, iar noi pe jos. 

— Deci... N-avem nici o speranţă? Întrebă Susan. 

— Nu te agita, draga mea, spuse doamna Castor, mai bine 
ia o duzină de batiste din sertarul acela. Sigur că mai avem 
o speranţă. Nu putem ajunge acolo înaintea ei, dar ne 
putem ascunde şi o putem lua pe drumuri pe care ea nu le 
cunoaşte şi poate-o să reuşim. 

— Aşa e, doamnă Castor, spuse soţul ei. Dar acum chiar 
trebuie să plecăm de-aici. 

— Te rog să nu-ncepi şi mata să te-agiţi, domnule Castor, îi 
spuse soţia. Aşa. Acum e mai bine. Avem cinci pachete: cel 
mai mic e pentru cea mai mică persoană, pentru tine, draga 
mea, adăugă, uitându-se la Lucy. 

— Vă rog, haideţi să plecăm, spuse fetiţa. 

— Gata, sunt aproape gata, răspunse doamna Castor în 
cele din urmă, lăsându-l pe soţul ei s-o ajute să-şi pună 
cizmele. Bănuiesc că maşina de cusut e prea grea s-o luăm 
cu noi? 

— Da, chiar este, spuse domnul Castor. Mult prea grea. Şi 
sper că nu crezi că o să poţi lucra la ea în timp ce fugim de 
Vrâjitoare? 

— Nu pot suporta gândul c-o s-o găsească Vrăjitoarea aia, 
spuse doamna Castor, şi-o s-o distrugă sau o s-o fure, mai 
mult ca sigur. 

— Vă rugăm, vă rugăm mult, grăbiţi-vă, spuseră toţi cei 
trei copii. 


Astfel că, în sfârşit, ieşiră cu toţii din casă, iar domnul 
Castor încuie uşa („Asta o s-o mai ţină un pic în loc”, spuse 
el) şi porniră la drum, fiecare cu pachetul pe umăr. 

Nu mai ningea şi răsărise de-acum luna. Mergeau în şir 
indian - mai întâi domnul Castor, apoi Lucy, Peter, Susan şi, 
la urmă, doamna Castor. Domnul Castor îi conduse pe 
stăvilar spre malul drept al fluviului, iar apoi o luară pe un 
fel de cărare printre copaci de-a lungul malului. Pereţii văii, 
scăldaţi în lumina lunii, se ridicau în depărtare, de o parte şi 
de alta. 

— E mai bine să mergem pe aici, prin vale, cât mai mult 
posibil, spuse domnul Castor. Ea o să fie nevoită să meargă 
pe sus, pentru că n-ai cum merge cu sania pe-aici. 

Dac-ai fi privit întreaga privelişte pe fereastră, dintr-un 
fotoliu confortabil, ar fi fost foarte plăcut. Dar chiar şi-aşa, 
lui Lucy îi plăcu la început, însă după ce merseră şi merseră 
şi merseră şi când săculeţul pe care-l căra deveni tot mai 
greu, începu să se întrebe cum o să se descurce până la 
urmă. Nu mai privi strălucirea orbitoare a fluviului 
îngheţat, cu cascadele lui de gheaţă şi nici copacii acoperiţi 
de zăpadă ori luna strălucitoare şi nici puzderia de stele; 
acum nu mai vedea decât picioarele doamnei Castor 
mergând lipa-lipa prin zăpadă de parcă n-aveau să se 
oprească niciodată. După care luna dispăru şi începu iar să 
ningă. Lucy era atât de obosită încât dormea şi mergea în 
acelaşi timp când, deodată, băgă de seamă că domnul 
Castor se îndepărtase de malul apei şi-o luase la dreapta, 
pe un deal abrupt, acoperit de cele mai dese tufişuri. Se 
trezi de-a binelea şi-l văzu pe domnul Castor dispărând într- 
o gaură pe care n-o văzuse până atunci din pricina 
tufişurilor. De fapt, în clipa în care-şi dădu seama ce se 
întâmplă, domnului Castor nu i se mai zărea decât coada 
scurtă. 

Lucy se aplecă şi ea şi se târi în urma lui. Apoi auzi 
pufnituri şi oftaturi în urmă, iar în clipa următoare erau toţi 
cinci înăuntru. 


— Unde suntem? Întrebă Peter, cu o voce obosită şi palidă. 
(Sper că înţelegeţi ce înseamnă o voce palidă.) 

— E o ascunzătoare mai veche de-a castorilor, pentru 
vremuri rele, le spuse domnul Castor. Şi secretă. Nu e cine 
ştie ce, dar trebuie să dormim câteva ore. 

— Dacă n-aţi fi fost toţi atât de grăbiţi când am plecat, aş fi 
putut lua şi nişte perne, spuse doamna Castor. 

„Nu era nici pe departe o peşteră la fel de frumoasă ca 
aceea a domnului Tumnus”, se gândi Lucy. Era o simplă 
gaură în pământ, dar era curată şi uscată. Era atât de mică 
încât atunci când se culcară toţi pe jos, păreau o grămadă 
de haine; şi cum stăteau aşa înghesuiți, plus că erau 
încălziţi de la atâta mers pe jos, le era destul de bine. Dacă 
n-ar fi fost atât de tare pământul de sub ei, ar fi fost perfect. 
Apoi doamna Castor le dădu o sticlă pe care o trecură de la 
unul la altul şi bău fiecare câte puţin - te făcea să tuşeşti un 
pic şi te pişca pe gât, dar te şi încălzea pe dinăuntru - şi 
adormiră cu toţii. 

Lui Lucy i se păru că nu trecuse decât un minut (deşi 
trecuseră de fapt ore întregi) când se trezi fiindcă-i era un 
pic frig şi înţepenise; tare-şi dorea să facă o baie fierbinte! 
Simţi apoi nişte mustăţi lungi care-i gâdilau obrazul şi zări 
lumina rece a zilei strecurându-se în peşteră. Dar curând 
era trează de-a binelea. La fel şi toţi ceilalţi. De fapt, 
stăteau toţi cu gura căscată şi cu ochii larg deschişi şi 
ascultau: se auzea un sunet care era exact sunetul la care 
se gândiseră cu toţii (şi uneori chiar li se păruse că-l aud) 
pe drum ieri seară. Era sunet de clopoței. 

Domnul Castor ieşi din peşteră ca săgeata în clipa în care-l 
auzi. Poate vi se pare, cum i s-a părut şi lui Lucy pentru o 
clipă, că a făcut ceva prostesc? Dar, de fapt, era un lucru 
cât se poate de înţelept. Ştia că se poate căţăra pe mal 
printre tufişuri şi mărăcini fără să fie văzut; şi voia să vadă 
neapărat încotro merge sania Vrăjitoarei. Ceilalţi rămaseră 
în peşteră, curioşi. Aşteptară cam cinci minute. După care 
auziră ceva care-i înspăimântă de-a dreptul. Auziră voci. 


LIA 


„Oh, l-a văzut, se gândi Lucy, l-a prins 

Mare le fu mirarea când îl auziră pe domnul Castor 
spunându-le: 

— E-n regulă, strigă el. Hai, doamnă Castor, ieşi de-acolo. 
Şi voi, Fii şi Fiice ale lui Adam. E-n regulă. Nu e Aceea. 

Nu vorbise corect, bineînţeles, dar aşa vorbesc castorii 
când sunt emoţionaţi; în Namia, vreau să spun - în lumea 
noastră nu vorbesc deloc. 

Doamna Castor şi copiii ieşiră buluc din peşteră, clipind 
când dădură cu ochii de lumina de afară. Erau plini de 
pământ din cap până-n picioare şi arătau murdari, 
nepieptănaţi şi somnoroşi. 

— Haideţi! Strigă domnul Castor, care aproape că dansa 
de fericire. Veniţi să vedeţi! Asta-i o lovitură grea pentru 
Vrăjitoare! Se pare că puterea ei a şi început să se 
năruiască. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule Castor? Întrebă Peter 
gâfâind, în timp ce urcau peretele abrupt al văii. 

— Nu v-am spus, răspunse domnul Castor, că ea a făcut să 
fie mereu iarnă fără Crăciun? Nu v-am spus? Ei bine, veniţi 
să vedeţi! 

Era într-adevăr o sanie, cu reni şi cu clopoței. Dar renii 
erau mult mai mari decât renii Vrăjitoarei şi nu erau albi, ci 
maro. lar în sanie stătea o persoană pe care o recunoscură 
cu toţii de îndată ce-o văzură. Era un bărbat înalt, îmbrăcat 
într-o haină roşu-aprins, cu glugă căptuşită cu blană şi cu o 
barbă mare şi albă care i se revărsa ca o cascadă înspumată 
pe piept. Îl recunoscură cu toţii pentru că, deşi nu vezi 
asemenea persoane decât în Namia, le vezi poza şi auzi 
vorbindu-se despre ele şi în lumea noastră - în lumea din 
partea asta a şifonierului. Dar e cu totul altceva când le vezi 
în Namia. Unele din pozele din lumea noastră îl arată pe 
Moş Crăciun doar vesel şi caraghios. Dar acum, că-l puteau 
vedea cu adevărat, copiilor nu li se părea că ar fi aşa. Era 
înalt şi fericit şi atât de real încât rămaseră toţi nemişcaţi. 
Erau foarte bucuroşi, dar în acelaşi timp şi solemni. 


— În sfârşit, am venit, spuse el. M-a ţinut departe multă 
vreme, dar până la urmă am reuşit. Aslan a venit. Magia 
Vrăjitoarei a început să slăbească. 

Iar Lucy simţi cum o cuprinde sentimentul acela de 
bucurie intensă pe care-l simţi numai când eşti solemn. 

— lar acum, cadourile, spuse Moş Crăciun. O maşină de 
cusut nouă şi mai bună pentru doamna Castor. O s-o las la 
voi acasă când trec pe-acolo. 

— Dacă nu vă e cu supărare, Moş Crăciun, zise doamna 
Castor, făcând o plecăciune, e închisă uşa. 

— Lacătele şi zăvoarele nu-mi stau mie în cale, spuse Moş 
Crăciun. lar domnul Castor, când o să se întoarcă acasă, o 
să găsească stăvilarul terminat şi reparat şi cu o poartă de 
ecluză nouă. 

Domnul Castor era atât de fericit încât rămase cu gura 
larg deschisă şi nu putu rosti nici un cuvânt. 

— Peter, Fiu al lui Adam, spuse Moş Crăciun. 

— Aici, Moş Crăciun, spuse Peter. 

— Acestea sunt cadourile tale, sunt arme, nu jucării. O să 
le foloseşti foarte curând. Ai grijă de ele. 

Şi, spunând acestea, îi dădu lui Peter un scut şi o sabie. 
Scutul era argintiu şi avea desenat pe elun leu roşu ca o 
căpşună coaptă în clipa în care-o culegi. Mânerul sabiei era 
din aur şi avea teacă şi curea şi tot ce-i trebuie, iar 
dimensiunea era exact pe măsura lui Peter, s-o poată folosi. 
Peter primi aceste daruri cu un aer solemn, fără să spună 
nimic, pentru că avea sentimentul că e un cadou serios. 

— Susan, Fiică a Evei, spuse Moş Crăciun. Astea sunt 
pentru tine. 

Şi îi dădu un arc şi o tolbă cu săgeți şi un corn micuţ din 
fildeş. 

— Să nu foloseşti arcul decât atunci când te afli la mare 
strâmtoare, îi spuse. Nu vreau ca tu să iei parte la luptă. Nu 
prea poţi să ratezi cu arcul ăsta. lar dacă sufli în corn, 
oriunde te-ai afla, cred c-o să capeţi ajutor. 

La urmă spuse: 


— Lucy, Fiică a Evei. 

Şi Lucy făcu un pas în faţă. Îi dădu o sticluţă din ceva ce 
părea a fi sticlă obişnuită (dar mai târziu oamenii au spus că 
era din diamant) şi un pumnal micuţ. 

— În această sticlă, spuse el, se află o licoare făcută din 
seva uneia dintre florile de foc care cresc în munţii soarelui. 
Dacă tu sau un prieten de-al tău sunteţi răniţi, câteva 
picături vă vor vindeca. lar pumnalul este să te poţi apăra 
când eşti în mare pericol. Căci nici tu nu trebuie să iei parte 
în luptă. 

— De ce, Moş Crăciun? Întrebă Lucy. Cred că... Nu ştiu... 
Dar cred că aş fi destul de curajoasă. 

— Nu asta-i problema, spuse el. Dar luptele la care iau 
parte şi femeile sunt urâte. lar acum, spuse, cu un aer mai 
puţin serios, am aici ceva pentru voi toţi! 

Şi scoase (bănuiesc că din sacul din spate, dar nimeni n-a 
văzut exact de unde anume) o tavă mare cu cinci ceşti şi 
farfurioare, o zaharniţă cu zahăr cubic, o cană cu frişcă şi 
un ceainic mare, aburind. După care strigă: 

— Crăciun fericit! Trăiască adevăratul Rege! 

Şi pocni din bici. Moş Crăciun, renii şi sania dispărură 
înainte ca toţi cei prezenţi să-şi dea seama că pleacă. 

Peter tocmai îşi scosese sabia din teacă şi i-o arăta 
domnului Castor când doamna Castor zise: 

— Haideţi, haideţi! Nu staţi la taclale până se răceşte 
ceaiul. Haideţi, bărbaţii! Ajutaţi-ne să ducem tava asta şi să 
mâncam micul dejun. Ce bine că n-am uitat cuțitul de pâine! 

Aşa că merseră înapoi în peşteră unde domnul Castor tăie 
nişte pâine şi şuncă şi făcu sandvişuri iar doamna Castor 
turnă ceaiul şi toţi se simţiră bine. Dar nu după mult timp, 
domnul Castor le spuse: 

— E timpul s-o luăm din loc. 

Capitolul 11 

ASLAN SE APROPIE. 

În tot acest timp Edmund începuse să se simtă uşor 
descumpănit. Sperase ca Vrăjitoarea să fie iar drăguță cu 


el, cum fusese când se întâlniseră prima dată, dar după ce 
piticul plecă să pregătească sania, ea nu-i mai adresă nici 
un cuvânt. În cele din urmă, Edmund prinse curaj şi-o 
întrebă: 

— Maiestate, vă rog frumos, n-aţi putea să-mi daţi nişte 
rahat? Aţi... Aţi... Spus că... 

Dar aceasta-i răspunse: 

— Taci, prostule! 

După care păru că se răzgândeşte şi spuse, mai mult în 
sinea ei: 

— Totuşi, n-ar fi prea bine să leşine pe drum. 

Apăru un alt pitic. 

— Adu-i acestei creaturi umane mâncare şi băutură, spuse 
ea. 

Piticul plecă şi se întoarse îndată cu un castronaş din 
metal plin cu apă şi o farfurie de metal pe care era o bucată 
de pâine uscată. Le puse pe jos, lângă Edmund, zâmbind 
scârbos. 

— Rahat pentru micul Prinţ, spuse. Ha! Ha! Ha! 

— Ia-l de-aici, spuse Edmund îmbufnat. Nu-mi place 
pâinea uscată. 

Dar Vrăjitoarea se repezi spre el cu o expresie atât de 
fioroasă pe chip încât băiatul îşi ceru scuze şi începu să 
ciugulească pâinea care era atât de veche încât aproape că 
n-o putea înghiţi. 

— Mulţumeşte-te cu ce ai, s-ar putea să treacă mult timp 
până când o să mai primeşti altă pâine, spuse Vrăjitoarea. 

În timp ce mânca încă, primul pitic se întoarse şi-i anunţă 
că sania este gata. Vrâjitoarea Albă se ridică şi ieşi, 
ordonându-i lui Edmund să vină cu ea. Când ieşiră în curte, 
ningea din nou, dar ea nici nu băgă de seamă şi-i spuse lui 
Edmund să urce lângă ea în sanie. Dar, înainte de a pleca, îl 
chemă pe Maugrim. Acesta se apropie de sanie ca un câine 
credincios. 

— la-l cu tine pe cel mai rapid dintre lupi şi du-te imediat 
la casa Castorilor, îi spuse Vrăjitoarea şi omoară tot ce 


găseşti acolo. Dac-au plecat deja, fugi spre Masa de Piatră, 
dar ai grijă să nu fii văzut. Aşteaptă-mă acolo. Eu trebuie să 
merg multe mile spre vest ca să pot traversa fluviul. S-ar 
putea să ajungi acolo înaintea lor. Dacă dai de ei, ştii ce ai 
de făcut. 

— Aşa voi face, Maiestate, mormăi Lupul, luând-o la fugă 
prin zăpadă şi întuneric. 

În numai câteva minute găsise deja un alt lup cu care 
alerga pe baraj spre casa Castorilor care era, fireşte, goală. 
Ar fi fost vai de Castori şi de copii dacă nu s-ar fi stricat 
vremea, pentru că lupii le-ar fi luat urma - şi aproape sigur 
că i-ar fi ajuns din urmă înainte ca ei să ajungă la peşteră. 
Dar acum, fiindcă începuse din nou să ningă, li se pierduse 
urma de tot. 

Între timp, piticul dădu bice renilor. Vrăjitoarea şi Edmund 
o porniră prin frig şi întuneric. Edmund n-avea haină, aşa 
că nu se simţea prea bine. După un sfert de oră, era 
acoperit de zăpadă şi curând renunţă să se mai scuture 
pentru că nici n-apuca bine să se scuture că era iar acoperit 
de zăpadă. Era ud până la piele. Şi tare nefericit! Nu erau 
semne că Regina ar mai avea de gând să-l facă Rege. Toate 
lucrurile pe care şi le spusese până atunci, ca să creadă că 
e bună şi amabilă şi că de fapt avea o parte bună, i se 
păreau acum prosteşti. Ar fi dat orice să se întâlnească 
acum cu ceilalţi - chiar şi cu Peter! Singura consolare era 
să-ncerce să se convingă că totul era un vis din care urma 
să se trezească dintr-o clipă în alta. Şi cum mergeau aşa, 
oră după oră, chiar că începu să i se pară un vis. 

Călătoria dură mult mai mult decât aş putea s-o descriu 
eu, chiar dac-aş scrie pagini întregi. Dar voi sări peste acest 
capitol şi voi relua povestea din clipa în care ninsoarea 
încetase şi se făcuse iar lumină, iar ei alergau la lumina 
zilei. Dar merseră mai departe şi mai departe, iar în jur nu 
se auzea decât zgomotul făcut de sanie prin zăpadă şi 
scârţâitul frâului. După care, în sfârşit, Vrăjitoarea spuse: 

— Ce-i acolo? Opreşte! 


Ceea ce şi făcură. 

Edmund îşi dorea din tot sufletul s-o audă spunând ceva 
despre micul dejun. Dar ea avusese cu totul şi cu totul alt 
motiv să se oprească. Puţin mai încolo, sub un copac, stătea 
un grup vesel, două veveriţe cu copiii lor, doi satiri, un pitic 
şi un vulpoi bătrân. Stăteau toţi în jurul unei mese. Edmund 
nu vedea prea bine ce anume mâncau, dar mirosea tare 
bine şi masa era împodobită; i se păru chiar că vede 
budincă cu prune. În clipa în care se opri sania, Vulpoiul, 
care era în mod evident cel mai în vârstă dintre ei, tocmai 
se ridicase în picioare, cu un pahar în laba dreaptă şi părea 
a fi pe punctul de a spune ceva. Dar când văzură sania 
oprindu-se şi cine era în ea, toată bucuria de pe faţă le 
dispăru pe dată. Una din veveriţe rămase cu furculiţa în 
aer, iar unul din satiri cu furculiţa în gură. Veveriţele mici 
ţipară îngrozite. 

— Ce-nseamnă asta? Întrebă Regina Vrăjitoare. 

Nu primi nici un răspuns. 

— Vorbeşte, vierme! Spuse din nou. Sau poate vrei să te- 
ajute piticul cu un bici? Ce-nseamnă bucuria asta, risipa 
asta, toată distracţia asta? De unde aveţi toate lucrurile 
acelea? 

— Aveţi milă, Maiestate, începu Vulpoiul, le-am primit. Şi 
dacă nu vă e cu supărare, aş îndrăzni să închin acest pahar 
în cinstea Maiestăţii voastre... 

— Cine vi le-a dat? Întrebă Vrăjitoarea. 

— M-m-moş Crăciun, se bâlbâi Vulpoiul. 

— Ce? Urlă Vrăjitoarea, sărind din sanie şi apropiindu-se 
de animalele îngrozite. Doar n-a fost aici! Nu se poate să fi 
fost aici! Cum îndrăzniţi... Recunoaşteţi că m-aţi minţit şi vă 
iert de data asta. 

În clipa aceea una din veveriţele micuţe îşi pierdu capul cu 
desăvârşire. 

— Ba da, ba da, a fost! Strigă, bătând cu linguriţa în masă. 

Edmund văzu cum Vrăjitoarea îşi muşcă buzele atât de 
tare că-i curse o picătură de sânge pe pielea albă. 


Îşi ridică bagheta. 

— Oh, nu, te rog, nu face asta, strigă Edmund, dar în timp 
ce striga ea ridicase deja bagheta şi, în aceeaşi clipă, grupul 
cel vesel deveni un grup de statui (una cu furculiţa în gura 
de piatră) care stăteau în jurul unei mese de piatră pe care 
erau farfurii de piatră şi o budincă cu prune din piatră. 

— Iar tu, îi spuse Vrăjitoarea lui Edmund, pocnindu-l în 
timp ce urca la loc în sanie, să te-nveţi minte să ceri 
îndurare pentru spioni şi trădători. Dă-i drumu'! 

Pentru prima dată în viaţă, lui Edmund îi fu milă şi de 
altcineva în afară de propria-i persoană. Era foarte 
impresionat de statuile acelea micuţe care aveau să stea 
acolo, tăcute, în lumina zilei şi în bezna nopţii, până când au 
să fie acoperite de muşchi iar feţele au să le fie brăzdate de 
crăpături. 

Acum o porniseră iar la drum în viteză. Curând, Edmund 
observă că zăpada pe care o împrăştia sania în jurul lor era 
mai umedă decât în seara trecută. Observă şi că nu-i mai 
era tot atât de frig. Şi începea să se lase ceața. De fapt, cu 
fiecare clipă care trecea, era tot mai cald şi ceața devenea 
tot mai deasă. Iar sania nu mai aluneca la fel de bine ca 
înainte. La început crezu că din pricină că renii sunt obosiţi, 
dar curând îşi dădu seama că nu asta era cauza. Sania 
derapa şi se zdruncina de parcă s-ar fi izbit de pietre. Şi, 
deşi piticul îi biciuia pe bieţii reni cât putea, sania aluneca 
tot mai încet. De asemenea, se auzea parcă un zgomot 
ciudat în jur, dar era acoperit de cel făcut de sanie şi de 
glasul piticului care ţipa la reni. Dintr-o dată sania se 
împotmoli atât de tare că nu mai putu fi umită din loc. Urmă 
o clipă de linişte. Şi, în liniştea aceea, Edmund putu în 
sfârşit să audă celălalt zgomot. Era un zgomot ciudat, 
plăcut, foşnitor şi cu toate acestea nu era chiar atât de 
ciudat, îl mai auzise undeva, dar nu-şi putea aminti unde. 
Apoi, dintr-o dată, îşi aminti. Era zgomotul unei ape 
curgătoare. De jur împrejur, deşi nevăzute, erau pârâiaşe 
murmurânde şi clipocinde. Îi tresări inima (deşi nu ştia de 


ce anume) când îşi dădu seama că îngheţul e pe sfârşite. 
Undeva mult mai aproape se auzea apa picurând de pe 
crengile copacilor. Uitându-se la unul din copaci văzu 
căzând zăpada şi, pentru prima dată de când venise în 
Namia, zări verdele închis al unui brad. Dar nu avu timp să 
asculte sau să se mai uite pentru că Vrâjitoarea spuse: 

— Nu te holba, prostule! Dă-te jos şi dă o mână de ajutor. 
Edmund trebui să se supună. Cobori în zăpadă - care era 
de-acum topită - şi îl ajută pe pitic să tragă sania din groapa 

plină de noroi în care intrase. 

Până la urmă reuşiră s-o scoată de-acolo, şi, biciuindu-i 
fără milă pe reni, piticul reuşi să facă sania s-o pornească 
din nou la drum. Acum chiar că se topea zăpada; începură 
să se zărească pete de iarbă verde peste tot. Dacă n-aţi 
avut în faţa ochilor o lume acoperită de zăpadă cum fusese 
aceea pe care o văzuse Edmund, cu greu o să vă puteţi 
imagina ce binecuvântare erau aceste pete verzi după albul 
nesfârşit de dinainte. După o vreme, sania se opri iar. 

— N-avem ce face, Maiestate, zise piticul. Nu mai putem 
merge cu sania prin apăraia asta. 

— Atunci va trebui să mergem pe jos, spuse Vrăjitoarea. 

— Pe jos n-o să-i ajungem niciodată din urmă, mormăi 
piticul. Mai ales că au un avans mare. 

— Da' tu ce eşti, sclav sau consilier? Îl întrebă Vrăjitoarea. 
Fă ce ţi se spune. Leagă-i creaturii mâinile la spate cu o 
frânghie şi ţine bine frânghia. Şi ia-ţi biciul. Dezleagă renii, 
au să se ducă singuri acasă. 

Piticul ascultă ordinele; în câteva minute Edmund se văzu 
obligat să meargă cât de repede putea cu mâinile legate la 
spate. Aluneca în zloată şi noroi şi pe iarba udă şi de fiecare 
dată când aluneca piticul îl blestema şi uneori îl mai şi 
biciuia. Vrăjitoarea venea în urma piticului strigând 
întruna: 

— Mai repede! Mai repede! 

Cu fiecare clipă, petele de verdeață se făceau tot mai mari, 
iar petele albe de zăpadă se făceau tot mai mici. În fiecare 


clipă, tot mai mulţi copaci îşi scuturau veşmântul de zăpadă. 
Curând, oriunde te uitai, vedeai, în locul contururilor albe, 
verdele închis al brazilor sau negrul crengilor golaşe ale 
stejarilor, mestecenilor sau ulmilor. Apoi, ceața deveni aurie 
după care dispăru complet. Raze delicioase de soare 
pătrundeau printre crengile pădurii, iar deasupra, printre 
vârfurile copacilor, se zărea un cer albastru. 

Curând începură să se întâmple şi alte lucruri minunate. 
Când ajunseră într-o poiană între mesteceni argintii 
Edmund zări pământul acoperit peste tot de flori mici şi 
galbene de rostopască. 

Zgomotul apei deveni tot mai puternic. Curând chiar 
traversară un pârâu. Pe malul celălalt creşteau ghiocei. 

— Vezi-ţi de treaba ta, îi spuse piticul, văzând că Edmund 
întoarce capul să se uite la ei şi-l trase cu răutate de 
frânghia cu care îl legase. 

Dar, desigur, asta nu-l putu împiedica pe Edmund să vadă. 
Doar cinci minute mai târziu observă nişte tulpinile de 
şofran sub un copac bătrân - aveau flori aurii şi roşii şi albe. 
Se auzi apoi un sunet şi mai plăcut decât zgomotul apei. 
Chiar lângă cărarea pe care mergeau se auzi o pasăre 
ciripind pe creanga unui copac. O alta îi răspunse undeva 
mai încolo. După care, de parcă acesta fusese un fel de 
semnal, începură să se audă ciripituri din toate direcţiile; 
întreaga pădure răsuna în următoarele minute de cântecul 
păsărilor. Ori încotro se uita, Edmund vedea păsări oprindu- 
se pe ramuri sau zburând, hârjonind-se, certându-se ori 
aranjându-şi penele cu ciocul. 

— Mai repede! Mai repede! Strigă Vrăjitoarea. 

Nu se mai zărea nici urmă de ceaţă. Cerul se făcea tot mai 
albastru şi pe alocuri se zăreau gonind nori albi. Poieniţele 
erau acoperite de ciuboţica-cucului. Se porni un vânt blând 
care împrăştie stropii de apă de pe crengile copacilor şi 
care aduse cu el spre feţele călătorilor plăcute miresme 
răcoritoare. Copacii se treziră din nou la viaţă. Zadele şi 
mestecenii înverziseră, iar salcâmii erau aurii. Câteva clipe 


mai târziu fagii aveau ramurile acoperite de frunze delicate 
şi transparente. Lumina care se strecura printre copaci era 
şi ea verde. O albină traversă bâzâind cărarea. 

— Ăsta nu e dezgheţ, spuse piticul, oprindu-se brusc. Asta 
e chiar Primăvară. Ce ne facem? S-a terminat cu iarna ta, 
ascultă-mă pe mine! Asta e mâna lui Aslan. 

— Dacă mai pomeneşte vreunul dintre voi numele ăsta, 
spuse Vrăjitoarea, va fi omorât pe loc. 

Capitolul 12 

PETER DĂ PRIMA BĂTĂLIE. 

În acest timp, la o depărtare de mile, castorii şi copiii 
merseseră ore întregi prin ceea ce li se părea a fi un vis 
minunat. Îşi scoseseră de mult paltoanele. De-acum nici nu 
se mai opreau să-şi spună unul altuia „Uite un toporaş!” sau 
„Uite nişte clopoței!” sau „Ce-o fi mireasma asta 
minunată?” ori pur şi simplu „Auzi sturzu' ăla?”. Mergeau 
tăcuţi, îmbătaţi de minunăţia din jur, ba în bătaia soarelui, 
ba la umbra desişurilor înverzite sau prin poieniţe acoperite 
de muşchi, unde ulmii îşi ridicau acoperişul de frunze mult 
deasupra capetelor lor ori printre tufişuri de coacăz în 
floare sau printre gherghine a căror mireasmă dulce te 
învăluia. 

Fuseseră şi ei la fel de miraţi ca Edmund când văzuseră 
dispărând iarna şi pădurea trecând în numai câteva ore din 
ianuarie în mai. Nici măcar nu ştiuseră că asta avea să se 
întâmple o dată cu venirea lui Aslan în Namia (ceea ce 
Vrăjitoarea ştiuse prea bine). Dar ştiau că vrăjile ei 
aduseseră iarna fără sfârşit şi deci înţeleseră, la vederea 
acestei primăveri magice, că se întâmplase ceva cu vrăjile 
ei. După ce văzură că dezgheţul continuă timp de mai multe 
ore îşi dădură seama că Vrăjitoarea n-o să-şi mai poată 
folosi sania. Aşa că nu se mai grăbiră prea tare; începură să 
facă popasuri mai dese şi mai lungi. Erau tare obosiţi de- 
acum, fireşte; dar nu erau groaznic de obosiţi - mergeau 
doar mai încet şi erau mai visători şi tăcuţi, ca atunci când 


te întorci acasă după o zi lungă petrecută la iarbă verde. 
Susan avea o băşică la călcâi. 

Se îndepărtaseră de cursul fluviului de mai multă vreme; 
drumul spre Masa de Piatră era undeva la dreapta (adică 
un pic spre sud). Şi chiar dacă nu ar fi trebuit s-o ia pe aici 
tot n-ar mai fi putut merge de-a lungul apei după pornirea 
dezgheţului pentru că o dată cu topirea zăpezii, apele 
fluviului începuseră să iasă cu zgomot din albie şi n-ar fi 
durat mult până când cărarea ar fi fost acoperită de ape 
gălbui. 

Soarele apunea, aruncând lumini tot mai roşii, iar umbrele 
se lungeau tot mai mult şi florile începură să-şi închidă 
petalele. 

— Nu mai avem mult, spuse domnul Castor, făcându-le 
semn s-o ia în sus pe un deal acoperit de muşchi mătăsos şi 
moale (era plăcut să calci pe el cu picioarele ostenite) spre 
un loc unde creşteau numai copaci înalţi, depărtaţi unul de 
altul. 

Cum erau la capătul zilei, urcuşul îi făcu să gâfâie din 
greu. Şi chiar când Lucy începuse să se întrebe dacă o să fie 
în stare să ajungă în vârful dealului fără să mai facă un 
popas, se trezi că ajunseseră deja în vârf. 

Se aflau într-un loc verde de unde puteai vedea pădurea 
întinzându-se în toate direcţiile. Numai drept în faţă, 
undeva spre răsărit, se zărea ceva mişcător, care sclipea. 

— Dumnezeule, îi şopti Peter lui Susan, e marea! 

Şi chiar în vârful acestui deal se afla Masa de Piatră. Era o 
bucată mare de piatră cenuşie care se sprijinea de alte 
patru pietre puse pe verticală. Era tare veche şi încrustată 
cu fel de fel de linii şi cifre ciudate care păreau a fi literele 
unui alfabet necunoscut. Privindu-le te cuprindea un 
sentiment ciudat. Următorul lucru pe care-l zăriră fu un 
cort ridicat la marginea luminişului. Era un cort 
nemaipomenit, mai cu seamă acum când cădea pe el lumina 
soarelui care apunea. Părea făcut din mătase galbenă, cu 
corzi purpurii şi ţăruşi din fildeş; undeva deasupra, în 


bătaia brizei care adia dinspre marea îndepărtată, flutura 
un steag pe care era un leu roşu pornit la atac. În timp ce 
se uitau la el, de undeva din dreapta se auzi sunet de 
muzică şi, întorcându-se într-acolo, văzură ceea ce veniseră 
să vadă. 

Aslan era în mijlocul unui grup de creaturi adunate în jurul 
lui în forma unui pătrar de lună: Femei-Copac şi Femei- 
Fântână (Driade şi Naiade cum li se spunea în lumea 
noastră) cu instrumente muzicale; ele cântau muzica pe 
care o auziseră copiii. Erau şi patru centauri. Partea de cal 
semăna foarte mult cu un cal de ţară din Anglia, iar partea 
de om semăna cu un uriaş sever, dar chipeş. Zăriră şi un 
inorog şi un bivol cu cap de om, un pelican, un vultur şi un 
câine mare. Lângă Aslan stăteau doi leoparzi: unul îi ţinea 
coroana, iar celălalt drapelul. Castorii şi copiii nu ştiau ce să 
facă sau ce să spună când îl zăriră pe Aslan. Oamenii care 
n-au fost niciodată în Namia cred că unele lucruri pot fi 
înfricoşătoare şi bune în acelaşi timp. Dacă şi copiii 
crezuseră vreodată asta, acum fură vindecaţi. Căci în clipa 
în care încercară să se uite spre chipul lui Aslan îi zăriră 
coama aurie şi ochii mari, solemni şi pătrunzători de rege. 
În clipa aceea îşi dădură seama că nu se pot uita la el şi 
începură să tremure. 

— Hai, ce mai staţi, le şopti domnul Castor. 

— Mai întâi dumneavoastră, şopti Peter. 

— Ba nu, îi răspunse domnul Castor tot în şoaptă, mai întâi 
Fiii lui Adam şi mai apoi animalele. 

— Susan, îi şopti Peter, ce zici? Domnişoarele mai întâi. 

— Nu, nu, cine-i mai mare, şopti Susan. 

Şi, fireşte, cu cât trecea timpul cu atât se simțeau mai 
încurcaţi. În cele din urmă Peter înţelese că el era cel care 
trebuia să vorbească primul. Îşi scoase sabia şi o ridică în 
semn de salut, după care le spuse în grabă celorlalţi: 

— Hai, veniţi-vă în fire. 

Se apropie de Leu şi spuse: 

— Aslan, am sosit. 


— Fii binevenit, Peter, Fiu al lui Adam, spuse Aslan. Fiţi 
binevenite, Susan şi Lucy, Fiice ale Evei. Bine-aţi venit, 
Castorilor. 

Avea un glas puternic care îi linişti. Acum erau veseli şi 
calmi şi nu se mai simțeau încurcaţi că stau fără să spună 
nimic. 

— Da' unde-i al patrulea? Întrebă Aslan. 

— Preamărite Aslan, a încercat să-i trădeze, s-a dus la 
Vrâjitoarea Albă, răspunse domnul Castor. 

Peter se simţi dator să adauge ceva. 

— Am şi eu partea mea de vină. Eram furios pe el şi cred 
că din cauza asta a făcut ce-a făcut. 

Aslan nu spuse nimic: nici nu-l acuză, nici nu-l iertă pe 
Peter, îl privi doar cu ochii lui mari. Şi tuturor li se părea că 
nici nu mai este nimic de spus. 

— Aslan, vă rog, începu Lucy, credeţi că putem face ceva 
să-l salvăm pe Edmund? 

— Vom face tot ce trebuie, îi răspunse Aslan. Dar s-ar 
putea să fie mai greu decât credeţi. 

După care tăcu iar o vreme. Până atunci lui Lucy i se 
păruse că avea un chip măreț şi puternic şi calm; acum i se 
păru, deodată, că era şi trist. Dar în clipa următoare 
expresia de tristeţe dispăru cu desăvârşire. Leul îşi scutură 
coama şi bătu din labe („Ce labe îngrozitoare, bine că ştie 
cum să-şi ascundă ghearele”, se gândi Lucy) şi spuse: 

— Între timp, pregătiţi masa. Doamnelor, conduceţi-le pe 
aceste Fiice ale Evei în cort şi ajutaţi-le. 

După ce plecară fetele, Aslan îşi puse laba - şi, deşi îşi 
ţinea ghearele ascunse, era tare grea - pe umărul lui Peter 
şi-i spuse: 

— Vino, Fiu al lui Adam, să-ţi arăt în depărtare castelul 
unde vei fi Rege. 

Peter, cu sabia încă scoasă, merse cu Leul spre marginea 
dinspre răsărit a culmii dealului. Undeva în spatele lor 
soarele apunea, aşa încât întreaga vale era învăluită în 
lumina asfinţitului - codri şi dealuri şi văi şi, asemeni unui 


şarpe argintiu, fluviul cel mare. Şi dincolo de toate acestea, 
undeva departe, departe, se zărea marea, iar dincolo de 
mare cerul, acoperit de nori rozalii în lumina apusului de 
soare. În locul unde ţinutul Namiei întâlnea marea, chiar la 
vărsarea fluviului în mare, se zărea ceva strălucind pe un 
deluşor. Strălucea pentru că era un castel şi lumina soarelui 
se reflecta în toate ferestrele care priveau spre Peter şi 
spre apus. Lui Peter i se păru că vede o stea mare care 
poposise pe malul mării. 

— Omule, spuse Aslan, acela este Cair Paravel al celor 
patru tronuri, iar tu vei sta ca Rege pe unul dintre ele. Ţi-l 
arăt ţie pentru că tu eşti cel dintâi născut şi vei fi Marele 
Rege, deasupra celorlalţi. 

Peter tăcu şi de această dată pentru că în chiar acea clipă 
liniştea fu întreruptă de un zgomot ciudat. Semăna cu un 
corn de vânătoare, dar parcă eră ceva mai puternic. 

— Este cornul de vânătoare al surorii tale, îi spuse Aslan 
cu glas atât de scăzut de-ai fi crezut că toarce, dacă poţi 
spune despre un leu că toarce fără să-l jigneşti. 

În prima clipă Peter nu înţelese. Dar mai apoi, văzu cum 
toate creaturile o iau la goană şi îl auzi pe Aslan spunând: 

— Înapoi! Lăsaţi-l pe Prinţ să-şi dovedească vitejia! 

Şi atunci înţelese. O luă la goană spre cort, cât de repede 
putu. Acolo îl aştepta o imagine îngrozitoare. 

Naiadele şi Driadele fugeau care încotro. Lucy alergă spre 
el în viteză. Era albă la faţă ca varul. După care o zări pe 
Susan fugind spre un copac şi căţărându-se în el, urmată de 
o fiară mare cenuşie. La început, lui Peter i se păru că e un 
urs. Apoi i se păru că e Alsacian, deşi era mult prea mare 
pentru un câine. După care îşi dădu seama că e un lup care 
se ridicase pe labele din spate, cu labele din faţă sprijinite 
de trunchiul copacului, urlând furios. Părul de pe spate era 
tot zbârlit. Susan nu reuşise să urce mai sus de a doua 
ramură. Unul din picioare îi atârna atât de jos încât era la 
doar câţiva centimetri deasupra colţilor fiarei. Peter se 
întrebă de ce nu încearcă să se caţere mai sus sau măcar să 


se apuce mai bine; dar în clipa următoare îşi dădu seama că 
e pe cale de a leşina şi că s-ar putea deci să cadă. 

Peter nu se simţi deloc prea viteaz: ba dimpotrivă, aproape 
că i se făcu rău. Dar asta n-avea nici o importanţă fiindcă 
ştia ce are de făcut. Se repezi spre monstru şi încercă să-l 
lovească într-o parte cu sabia, dar nu-l nimeri. Cu viteza 
fulgerului, Lupul se întoarse spre el, cu ochii arzând, cu 
gura larg deschisă şi urlând de furie. Dacă n-ar fi urlat de 
furie l-ar fi încolţit pe dată. Dar aşa - deşi totul se petrecu 
atât de repede, încât Peter nici nu avu timp să se gândească 
- avu 0 secundă în care să se ferească şi să-i înfigă sabia, 
printre labele din faţă, drept în inimă. După care urmă o 
clipă de coşmar. Peter încerca să scoată sabia, iar Lupul nu 
părea nici mort, nici viu, şi-i izbea fruntea cu colții. Totul era 
numai sânge, sudoare şi păr. O clipă mai târziu, fiara zăcea 
moartă iar Peter reuşise să-şi scoată sabia din pieptul ei. Îşi 
îndreptă spatele şi-şi şterse faţa de sudoare. Se simţea frânt 
de oboseală. Susan cobori imediat din copac. Se 
îmbrăţişară tremurând şi trebuie să vă spun că au şi vărsat 
ceva lacrimi. Dar în Namia nimeni nu-i dispreţuieşte pe cei 
care plâng. 

— Repede! Repede! Se auzi vocea lui Aslan. Centauri! 
Vulturi! Mai e un lup în tufişuri. Acolo, în spatele vostru. 
După el, toţi! O să fugă la stăpâna lui. Acum avem ocazia s-o 
găsim pe Vrăjitoare şi să-l salvăm pe al patrulea Fiu al lui 
Adam. 

Pe dată se auzi zgomot de copite şi de aripi şi vreo zece 
din cele mai rapide creaturi dispărură în întunericul care se 
lăsase. 

Peter, cu sufletul la gură, se întoarse şi-l zări pe Aslan 
lângă el. 

— Ai uitat să-ţi cureţi sabia, îi spuse acesta. 

Adevărat. Peter se înroşi până în vârful urechilor când îşi 
văzu sabia mânjită de sângele şi părul Lupului. Se aplecă şi- 
o curăţă de iarbă, apoi o mai şterse o dată şi de haină. 


— Dă-mi-o şi îngenunchează, Fiu al lui Adam, îi spuse 
Aslan. 

După ce băiatul îngenunche, îl atinse cu sabia şi-i spuse: 

— Ridică-te, Sir Peter Spaima Lupilor. Şi, orice s-ar 
întâmpla, nu uita să-ţi cureţi sabia. 

Capitolul 13 

MAGIA DIN ZORII TIMPULUI. 

Acum e timpul să ne întoarcem la Edmund. 

După ce merse cu mult mai mult decât şi-ar fi închipuit că 
se poate merge, Vrăjitoarea se opri în cele din urmă într-o 
vale întunecoasă umbrită de brazi şi de tisă. Edmund pur şi 
simplu se prăbuşi. Se întinse cu faţa la pământ şi nici nu-i 
mai păsa ce o să i se întâmple. Nu-şi dorea decât să-l lase să 
stea culcat. Era atât de obosit că nici nu mai simţea dacă-i e 
foame ori sete. Vrăjitoarea vorbea ceva cu piticul, în şoaptă, 
lângă el. 

— Nu, spuse piticul, nu mai are rost, Maiestate, e prea 
târziu. Cred că au ajuns deja la Masa de Piatră. 

— Poate ne găseşte Lupul şi ne aduce vreo ştire, zise 
Vrâjitoarea. 

— Dacă vine nu cred să ne aducă veşti prea bune, spuse 
piticul. 

— Patru tronuri în Cair Paravel, începu Vrăjitoarea. Ce-ar 
fi dacă numai trei din ele vor fi ocupate? Atunci profeția nu 
s-ar mai adeveri. 

— Ce importanţă mai are acum, când EL e deja aici? O 
întrebă piticul. 

N-avea curajul să pomenească numele de Aslan în faţa 
stăpânei. 

— S-ar putea să nu stea prea mult. Apoi... Am putea să-i 
atacăm pe cei trei la Cair. 

— Ar fi totuşi mai bine să-l ţinem pe ăsta, propuse piticul, 
izbindu-l pe Edmund cu piciorul, ca să putem negocia. 

— Da, ca să vină să-l salveze, pufni Vrăjitoarea cu dispreţ. 

— Atunci, spuse piticul, mai bine-am face ce-avem de făcut 
chiar acum. 


— Aş vrea s-o fac chiar pe Masa de Piatră, zise Vrăjitoarea. 
Acela este locul potrivit. Acolo s-a făcut întotdeauna. 

— O să treacă multă vreme până când să putem folosi iar 
Masa de Piatră ca înainte, spuse piticul. 

— Adevărat, fu de acord Vrăjitoarea. Să începem. 

În clipa aceea veni spre ei în fugă un Lup. 

— I-am văzut. Sunt la Masa de Piatră. Cu El. Mi-au omorât 
căpitanul, pe Maugrim. Am stat ascuns în tufişuri şi-am 
văzut tot. L-a omorât unul din Fiii lui Adam. Fugiţi! Fugiţi! 

— Nu! Spuse Vrăjitoarea. Nu trebuie s-o luăm la goană. 
Du-te repede şi spune-le oamenilor mei să vină aici cât de 
repede pot. Cheamă-i pe uriaşii şi pe vârcolacii care sunt de 
partea noastră. Cheamă Vampirii, Nălucile, Căpcăunii şi 
Minotaurii. Pe Mumele-pădurii, Stafiile şi pe toţi cei care 
sălăşluiesc în Ciupercile Otrăvitoare. Vom lupta. Doar mai 
am încă bagheta magică. O să-i transform pe toţi în stană 
de piatră. Fugiţi! Eu mai am ceva de terminat până vă 
întoarceţi. 

Fiara îşi înclină capul, se întoarse şi o luă la goană. 

— Deci, începu, n-avem masă... Să vedem... Ar fi mai bine 
să-l punem lângă un trunchi de copac. 

Edmund se trezi ridicat cu brutalitate în picioare. După 
care piticul îl puse cu spatele lipit de un copac şi-l legă 
fedeleş. O văzu pe Vrăjitoare scoţându-şi mantaua. Avea 
nişte braţe îngrozitor de albe. De fapt, de-asta şi reuşi să le 
vadă, fiindcă erau atât de albe, căci altceva nu prea reuşea 
să vadă din pricina întunericului din vale. 

— Pregăteşte victima, spuse Vrăjitoarea. 

Piticul îl desfăcu pe Edmund la guler, îl apucă de păr şi-i 
trase capul pe spate astfel încât să trebuiască să-şi ridice 
bărbia. După care Edmund auzi un zgomot ciudat fâşş-fâşş- 
fâşş. În prima clipă nu-şi dădu seama ce e, dar apoi înţelese. 
Era zgomotul unui cuţit care era ascuţit. 

Şi tot în clipa aceea auzi strigăte puternice venind din 
toate direcţiile - zgomot de copite şi fâlfâit de aripi. 
Vrăjitoarea scoase un țipăt. Nu se mai înţelegea nimic. 


După care se trezi că este dezlegat. Se simţi apucat de 
braţe puternice şi auzi glasuri blânde spunând: 

— Să-l punem să stea întins... Dă-i nişte vin... Bea asta... 
Stai liniştit... O să-ţi revii într-o clipă. 

Apoi auzi glasuri care nu vorbeau cu el ci între ele. 
Spuneau lucruri ca: 

— Cine-a prins-o pe Vrăjitoare? 

— Credeam că tu. 

— Nu, eu n-am mai văzut-o după ce i-am luat cuțitul din 
mână. Am fugit după pitic. Vrei să spui c-a scăpat? 

— Nu le poţi face pe toate în acelaşi timp. Ce-i asta? Ah, o 
buturugă. 

În clipa asta Edmund leşină. 

Curând centaurii, inorogii, căprioarele şi păsările (erau, 
fireşte, cei pe care Aslan îi trimisese să-l salveze, în 
capitolul precedent) porniră înapoi spre Masa de Piatră, 
luându-l pe Edmund cu ei. 

Dar dac-ar fi văzut ce s-a întâmplat în valea aceea după 
plecarea lor cred c-ar fi fost tare miraţi. 

Totul era nemişcat şi în curând luna strălucea pe cer; dac- 
aţi fi fost acolo, aţi fi văzut lumina lunii învăluind o buturugă 
şi un bolovan destul de mare. Şi dacă v-aţi fi uitat mai mult 
timp, aţi fi început să vă gândiţi că parcă e ceva ciudat cu 
buturuga şi cu bolovanul. Şi vi s-ar fi părut că bolovanul 
seamănă foarte bine cu un bărbat scund şi gras care stă 
ghemuit. Şi dacă v-aţi mai fi uitat o vreme, aţi fi văzut cum 
buturuga o ia din loc şi merge spre bolovan şi cum 
bolovanul se ridică şi începe să vorbească cu buturuga. 
Căci, în realitate, buturuga şi bolovanul erau Vrăjitoarea şi 
piticul. Ea ştia cum să facă lucrurile să pară altceva decât 
ceea ce sunt şi avusese prezenţa de spirit să facă asta în 
clipa în care i se luase cuțitul din mână. Avusese grijă să 
ţină strâns bagheta, aşa c-o mai avea. 

A doua zi dimineaţă, când ceilalţi copii (care dormiseră pe 
perne în cort) se treziră, domnul Castor le spuse că noaptea 
trecută fratele lor fusese salvat şi adus în tabără. Iar acum 


era la Aslan. De îndată ce terminară de mâncat micul dejun, 
ieşiră cu toţii din cort şi-i văzură pe Aslan şi pe Edmund 
stând de vorbă pe iarba înrourată, departe de toţi ceilalţi. 
Nu e nevoie să vă spun (de altfel, nici n-a auzit nimeni) ce 
spunea Aslan, dar a fost o discuţie pe care Edmund n-a 
uitat-o niciodată. În timp ce copiii se apropiau, Aslan se 
întoarse şi o porni spre ei cu Edmund. 

— Iată-l pe fratele vostru, le spuse şi să nu-l mai întrebaţi 
despre ce-a fost. Ce-a fost a fost. 

Edmund dădu mâna cu ei şi le spuse fiecăruia în parte: 

— Îmi pare rău. 

Şi toţi îi spuseră: 

— Nu-i nimic. 

Toţi ar fi vrut să spună ceva care să arate clar că-l 
iertaseră, ceva obişnuit şi firesc, dar nimeni nu putu găsi 
cuvintele potrivite. Înainte însă să înceapă să se simtă 
încurcaţi, apăru un leopard care-i spuse lui Aslan: 

— Maiestate, a venit un sol din partea inamicului, care vă 
roagă să-l primiţi. 

— Să se apropie, spuse Aslan. 

Leopardul plecă şi după scurt timp se întoarse cu piticul. 

— Care-i mesajul, Fiu al Pământului? Întrebă Aslan. 

— Regina Namiei şi împărăteasa Insulelor Îndepărtate 
doreşte să vă vorbească, spuse piticul, în legătură cu ceva 
care vă priveşte şi pe dumneavoastră în egală măsură. 

— I-auzi, Regina Namiei! Pufni domnul Castor. Ce 
neobrăzare... 

— Linişte, Castore, îi spuse Aslan. Toate la vremea lor. 
Acum n-avem timp să ne certăm în legătură cu titlurile. 
Spune-i stăpânei tale, Fiu al Pământului, că-i garantez cale 
liberă să vină la mine cu condiţia să-şi lase bagheta la 
stejarul cel mare. 

Piticul fu de acord şi cei doi leoparzi plecară cu el să vadă 
dacă totul este în regulă. 

— Da' dacă-i transformă pe leoparzi în stană de piatră? Îl 
întrebă în şoaptă Lucy pe Peter. 


Cred că şi leoparzilor le trecuse acelaşi lucru prin minte; 
în orice caz, li se zbârlise părul pe spate şi aveau cozile 
ridicate - ca nişte pisici la vederea unui câine necunoscut. 

— O să fie bine, îi şopti Peter. Nu i-ar fi trimis dacă n-ar fi 
sigur c-o să fie bine. 

Câteva clipe mai târziu apăru Vrăjitoarea în persoană pe 
vârful dealului şi se duse drept spre locul unde se afla 
Aslan. Cei trei copii, care n-o mai văzuseră până atunci, se 
cutremurară zărindu-i chipul. lar dinspre animalele 
prezente se auziră mormăituri. Deşi soarele strălucea pe 
cer, îi cuprinse pe toţi frigul dintr-o dată. Singurele 
persoane de faţă care păreau să se simtă în largul lor erau 
Aslan şi Vrăjitoarea. Era una din cele mai ciudate imagini - 
să vezi cele două chipuri, unul auriu şi altul de un alb 
cadaveric atât de aproape unul de altul. Nu că Vrăjitoarea 1- 
ar fi privit pe Aslan în ochi. Doamna Castor băgă de seamă 
numaidecât. 

— Aslan, există aici un trădător, spuse Vrăjitoarea. 

Desigur, toţi cei de faţă ştiau că se referă la Edmund. Dar 
Edmund nu se mai gândea la el după toate cele prin care 
trecuse şi mai ales după discuţia pe care o avusese cu Aslan 
dimineaţa aceea. Nu-i păsa de ce spune Regina şi continuă 
să-l privească pe Aslan. 

— Oricum, spuse Aslan, nu pe tine te-a trădat. 

— Aţi uitat de Magia Ascunsă? Îl întrebă Vrăjitoarea. 

— Să zicem c-am uitat, răspunse Aslan cu voce gravă. 
Spune-ne tu. 

— Să vă spun eu? Făcu Vrăjitoarea, cu o voce care se făcu 
deodată mai subţire. Să vă spun eu ce scrie pe Masa de 
Piatră de lângă noi? Să vă spun eu că literele adânc 
încrustate spun multe despre pietrele de foc de pe Dealul 
Secret? Să vă spun ce este încrustat pe sceptrul 
împăratului de dincolo de Mare? Tu cel puţin ştii ce Magie a 
fost adusă în Namia de împărat de la bun început. Ştii că 
orice trădător îmi aparţine în mod legal şi că am dreptul să 
plătesc cu moartea fiecare act de trădare. 


— Care va să zică aşa ai început să te crezi regină, fiindcă 
erai călăul împăratului, înţeleg, spuse domnul Castor. 

— Linişte, Castore, spuse Aslan, mârâind încet. 

— Drept care, continuă Vrăjitoarea, creatura aceea umană 
îmi aparţine. Viaţa sa mi se cuvine. Sângele său este 
proprietatea mea. 

— Vino atunci s-o iei, spuse Taurul cu cap de om cu un glas 
înspăimântător. 

— Prostule, îi spuse Vrăjitoarea cu un zâmbet sălbatic, 
chiar crezi că stăpânul tău mă poate lipsi de drepturile 
mele prin forţă? El cunoaşte Magia Ascunsă prea bine. Ştie 
că dacă nu mi se dă sângele care mi se cuvine după Lege 
Namia va fi distrusă şi va dispărea în foc şi apă. 

— Aşa este, spuse Aslan, nu pot nega asta. 

— Oh, Aslan! Îi şopti Susan Leului la ureche, nu putem... 
Vreau să spun, n-ai să faci aşa ceva, nu? Nu putem face 
nimic cu Magia asta Ascunsă? Nu poţi face nimic împotriva 
ei? 

— Să fac ceva împotriva Magiei împăratului? Întrebă 
Aslan, întorcându-se spre ea uşor încruntat. 

Nimeni nu-i mai propuse aşa ceva după aceea. Edmund 
stătea în partea cealaltă a lui Aslan şi în tot acest timp îl 
privise drept în faţă. Avea senzaţia că se îneacă şi se tot 
întreba dac-ar trebui să spună ceva; dar după o clipă îşi 
dădu seama că nimeni nu se aştepta să facă exact altceva 
decât să aştepte şi să facă ceea ce i se spune să facă. 

— Faceţi câţiva paşi înapoi, toţi, le spuse Aslan. Vreau să 
vorbesc singur cu Vrăjitoarea. 

Îl ascultară toţi. Urmară momente îngrozitoare - aşteptau 
şi se tot întrebau în timp ce Leul şi Vrăjitoarea vorbeau de 
zor în şoaptă. 

— Oh, Edmund, spuse Lucy, pufnind în plâns. 

Peter stătea cu spatele la ceilalţi şi se uita în depărtare, 
spre mare. Castorii se ţineau de mână şi stăteau cu 
capetele plecate. Centaurii izbeau neliniştiţi cu copitele. 
Dar în cele din urmă toată lumea se linişti, astfel încât 


puteai auzi şi bondarii care treceau în zbor sau păsările din 
pădurea de la poalele dealului ori vântul foşnind printre 
frunze. Dar conversaţia dintre Aslan şi Vrâjitoare continua. 
În cele din urmă auziră vocea lui Aslan: 

— Puteţi să vă întoarceţi, le spuse. Am ajuns la o 
înţelegere. A renunţat la sângele fratelui vostru. 

De pe deal se auzi un zgomot de parcă până atunci toţi şi- 
ar fi ţinut respiraţia iar acum respirau iar. Se auzi apoi un 
murmur de voci. 

Vrăjitoarea tocmai dădea să plece, cu o privire de bucurie 
răutăcioasă pe chip, când se opri şi întrebă: 

— Şi eu de unde ştiu c-o să-ţi respecţi promisiunea? 

— Haa-a-arr! 

Aslan scoase un răget, ridicându-se pe jumătate de pe 
tron. Gura i se deschise tot mai mare şi mai mare, iar 
răgetul se auzi tot mai puternic. Vrăjitoarea, după ce 
rămase o clipă cu gura căscată, îşi ridică fusta şi-o luă la 
goană. 

Capitolul 14 

TRIUMFUL VRĂJITOAREI. 

După ce plecă Vrăjitoarea, Aslan le spuse: 

— Trebuie să plecăm imediat de aici, va fi nevoie de acest 
loc pentru altceva. Seara asta vom poposi la Fortul Beruna. 

Bineînţeles că toţi mureau de curiozitate să afle cum 
anume rezolvase problema cu vrăjitoarea; dar avea un aer 
prea crunt pe chip, iar ei toţi mai aveau încă în urechi 
sunetul răgetului său de mai înainte aşa că nimeni nu 
îndrăzni să întrebe nimic. 

După ce mâncară în aer liber sus, pe culmea dealului 
(soarele era mai fierbinte de-acum şi uscase iarba), 
strânseră cortul şi împachetară. 

Înainte de ora două porniseră deja la drum, spre nord-est. 
Mergeau destul de încet fiindcă nu aveau prea mult de 
mers. 

În timpul primei părţi a călătoriei Aslan îi explică lui Peter 
planul său. 


— După ce-şi termină treburile în aceste părţi, spuse el, 
Vrăjitoarea şi toţi ai săi se vor retrage spre Casa ei unde se 
vor pregăti de atac. S-ar putea să reuşeşti să-i tai calea. 

După care îi prezentă două planuri, unul în caz că se lupta 
cu Vrăjitoarea şi oamenii săi în pădure şi un altul în caz că-i 
asediau castelul. În tot acest timp îi dădea lui Peter sfaturi 
în legătură cu modul în care trebuia să conducă lupta, 
spunându-i lucruri ca: 

— Trebuie să-i pui pe Centauri în locul cutare. 

Sau: 

— Trebuie să trimiţi cercetaşi ca să vezi dacă nu face asta, 
sau asta... 

În cele din urmă, Peter îi zise: 

— Dar o să fii şi tu acolo, Aslan. 

— Nu-ţi pot promite, răspunse Leul. Şi continuă să-i dea 
sfaturi. 

În a doua parte a călătoriei merse mai mult cu Susan şi 
Lucy. Nu vorbi prea mult şi părea amărât. 

Era încă după-amiază când ajunseră la un loc unde valea 
se lărgea iar fluviul era mai lat, cu apa nu prea adâncă. Aici 
era Fortul Beruna, iar Aslan le ordonă să se oprească pe 
malul apei. Dar Peter spuse: 

— N-ar fi mai bine să poposim pe partea cealaltă? Mă tem 
c-ar putea încerca să ne atace la noapte. 

Aslan, care era cu gândul în altă parte, se ridică dând din 
coama-i magnifică şi spuse: 

— Ce? Ce anume? 

Peter îi mai spuse o dată. 

— Nu, spuse Aslan cu glas monoton, de parcă nu i-ar fi 
păsat. Nu, n-o să atace noaptea asta. 

Oftă adânc. După care adăugă: 

— Dar n-a fost o idee rea. Aşa trebuie să gândească un 
soldat. Acum însă nu contează. 

Aşa că începură să-şi aşeze tabăra. 

Starea de spirit a lui Aslan îi molipsi pe toţi în seara aceea. 
Peter nu se simţea prea în largul lui la gândul că va trebui 


să dea bătălia de unul singur; vestea că Aslan s-ar putea să 
nu fie cu ei îl luase prin surprindere. În timpul cinei din 
seara aceea nu se vorbi prea mult. 'Toţi îşi dădeau seama cât 
de diferit fusese totul cu o seară înainte sau chiar şi în 
dimineaţa aceea. Aveai senzaţia că vremurile bune, care de- 
abia începuseră, se apropiau deja de sfârşit. 

Susan era atât de tulburată că nici nu putu adormi după 
ce se duse la culcare. Numără până la o sută, se întoarse de 
pe o parte pe alta... După care o auzi pe Lucy oftând adânc 
şi foindu-se şi ea în beznă. 

— Nici tu nu poţi să dormi? O întrebă Susan. 

— Nu, răspunse Lucy. Credeam c-ai adormit. Ştii ceva, 
Susan? 

— Ce? 

— Am un sentiment îngrozitor... de parc-ar pluti ceva 
deasupra noastră. 

— Şi tu? Am şi eu aceeaşi senzaţie. 

— E în legătură cu Aslan, continuă Lucy. Am senzaţia că 
sau o să i se întâmple ceva îngrozitor sau o să facă el ceva 
îngrozitor. 

— Ceva a fost în neregulă toată după-amiaza, spuse Susan. 
Lucy! A zis că n-o să fie cu noi în timpul bătăliei, nu? Crezi 
c-ar putea să plece noaptea asta şi să ne lase singuri? 

— Unde e acum? Întrebă Lucy. E în cort? 

— Nu cred. 

— Susan, hai să mergem afară să ne uităm. Poate-l vedem. 

— Bine, hai, spuse Susan, oricum e mai bine decât să stăm 
aici fără să reuşim să închidem un ochi. 

Cele două fete orbecăiră prin beznă, având grijă să nu-i 
trezească pe ceilalţi şi se strecurară afară din cort. Luna 
strălucea puternic şi totul era liniştit; nu se auzea decât 
clipocitul fluviului care trecea peste pietre. 

— Uite! Spuse Susan apucând-o pe Lucy de mână. 

În capătul opus al taberei, chiar acolo unde începea 
pădurea, îl zăriră pe Leu dispărând printre copaci. Fără nici 
o vorbă se luară după el. 


Merseră după el pe panta abruptă a văii fluviului şi apoi 
puţin la dreapta - se pare că pe unde o luaseră după- 
amiaza aceea venind dinspre Dealul cu Masa de Piatră. Leul 
mergea tot mai departe, prin beznă sau la lumina lunii; 
picioarele fetelor erau ude de rouă. Leul arăta oarecum 
diferit de acel Aslan pe care-l cunoşteau ele. Mergea cu 
capul plecat şi tare încet de parc-ar fi fost extrem de obosit. 
În timp ce traversau un loc deschis unde nu mai erau 
umbre care să le ascundă, Aslan se opri şi se întoarse spre 
ele. N-avea nici un rost să fugă aşa că se apropiară de el. 
Când se apropiară destul de mult, le întrebă: 

— Dragele mele copile, de ce mă urmăriţi? 

— N-am putut adormi, spuse Lucy şi apoi ştiu că nu maie 
nevoie să spună nimic altceva şi că Aslan ştie exact la ce se 
gândiseră. 

— Vă rugăm, putem veni cu dumneavoastră, oriunde-aţi 
merge? Îl rugă Susan. 

— Ee..., începu Aslan, dus pe gânduri. Aş fi bucuros să nu 
fiu singur noaptea asta, continuă el. Da, puteţi veni cu mine 
dacă-mi promiteţi să vă opriţi atunci când vă spun eu, iar 
după aceea mă lăsaţi să merg mai departe singur. 

— Oh, vă mulţumim, vă mulţumim. Aşa vom face, spuseră 
cele două fete. 

Porniră mai departe, cu fetele de o parte şi de alta a 
Leului. Dar cât de încet mergea! Avea capul atât de plecat 
încât aproape atingea pământul. Deodată se împiedică şi 
gemu. 

— Aslan! Dragul nostru Aslan! Strigă Lucy. Ce s-a 
întâmplat? Nu ne puteţi spune? 

— Sunteţi bolnav, dragul nostru Aslan? Întrebă Susan. 

— Nu, răspunse el. Sunt trist şi singur. Puneţi-vă mâna pe 
coama mea ca să vă simt aproape. 

Fetele făcură ceea ce n-ar fi îndrăznit să facă niciodată 
fără permisiunea lui, dar ceea ce-şi doriseră să facă de când 
îl văzuseră întâia dată: îşi ascunseră mâinile reci în marea 
aceea superbă de blană şi o mângâiară. Merseră mai 


departe alături de el. O apucară în sus pe Dealul pe care se 
afla Masa de Piatră. Urcară până în locul unde se termina 
pădurea şi când ajunseră în dreptul ultimului copac (care 
era înconjurat de tufişuri) Aslan se opri şi le spuse: 

— Dragele mele copile, aici trebuie să vă opriţi. Orice s-ar 
întâmpla, aveţi grijă să nu fiţi văzute. Adio. 

Amândouă fetele începură să plângă amar (deşi nu prea 
ştiau de ce) şi, ţinându-l strâns pe Leu, îi sărutară coama, 
nasul, labele şi ochii mari şi trişti. 

Apoi el se îndepărtă şi continuă să urce spre vârful 
dealului. Lucy şi Susan se ascunseră după tufişuri şi-l 
urmăriră cu privirea. Şi iată ce au văzut. 

Masa de Piatră era înconjurată de o mulţime de oameni; 
deşi luna strălucea pe cer, marea majoritate aveau torţe 
care ardeau răutăcioase, scoțând flăcări roşii şi fum negru. 
Dar ce oameni! Căpcăuni cu dinţi imenşi, lupi şi oameni cu 
cap de taur; spirite ale copacilor şi plantelor otrăvitoare; şi 
tot felul de alte creaturi pe care nu vi le mai descriu pentru 
că dacă aş face-o părinţii voştri nu v-ar mai da voie să citiţi 
cartea - Cotoroanţe şi Duhuri Rele, Fantome, Ciume ale 
Pădurii, Ghionoaie, Zmei, Năluci şi Drăcuşori. Erau de fapt 
toate creaturile care erau de partea Vrâjitoarei şi pe care 
Lupul le adunase acolo la ordinul ei. În mijloc, pe Masă, 
stătea însăşi Vrăjitoarea. 

Când îl văzură pe Leu apropiindu-se de ele creaturile 
scoaseră un murmur de disperare şi timp de o clipă chiar şi 
Vrăjitoarea păru cuprinsă de frică. După care însă îşi reveni 
şi scoase un hohot puternic de râs. 

— Prostul! Strigă. A venit, prostul. Legaţi-l fedeleş! 

Lucy şi Susan îşi ţineau răsuflarea în aşteptarea răgetului 
lui Aslan. Dar acesta nu se repezi asupra creaturilor. Patru 
Cotoroanţe se apropiară de el rânjind, deşi se vedea că încă 
le mai e teamă de el fiindcă rămaseră (la început) la 
oarecare distanţă. 

— Legaţi-l v-am spus! Repetă Vrăjitoarea Albă. 


Cotoroanţele se repeziră la el şi scoaseră un strigăt de 
triumf văzând că nu se opune deloc. Apoi alergară în 
sprijinul lor pitici răutăcioşi şi maimuțe, îl trântiră pe Leu cu 
spinarea la pământ şi-i legară labele, ţipând şi chiuind de 
parcă ar fi făcut cine ştie ce ispravă nemaipomenită, deşi, 
dac-ar fi vrut, cu o singură labă Leul ar fi putut omori mai 
multe creaturi dintr-o singură lovitură. Dar nu scoase nici 
un sunet, nici măcar atunci când duşmanii îi strânseră atât 
de tare corzile în jurul labelor încât începu să sângereze. 
După care îl târâră până la Masa de Piatră. 

— Opriţi-vă! Spuse Vrăjitoarea. Mai întâi trebuie să-l 
tundem. 

Se auzi un alt hohot de râs când un căpcăun apăru cu o 
foarfecă mare şi începu să-l tundă. Bucle din coama aurie 
începură să cadă pe pământ. După o vreme căpcăunul se 
ridică şi fetele văzură cât de schimbată era acum faţa lui 
Aslan, fără coamă. Duşmanii observară şi ei schimbarea. 

— Ia te uită, nu e decât o pisică mai mare, la urma urmei! 
Strigă unul din ei. 

— De asta ne era nouă frică? Întrebă un altul. Se repeziră 
cu toţii în jurul lui Aslan, rânjind şi spunându-i lucruri ca: 
„Pis, pis, pis, biată pisicuţă” sau „Câţi şoricei ai prins azi, 
Pisoiule?” sau „Vrei o farfurioară cu lapte, Pisoiaş?”. 

— Of, cum îndrăznesc? Întrebă Lucy, cu lacrimile şiroindu-i 
pe obraji. Brutele! Brutele! 

Acum, după ce trecuse şocul pe care-l avusese când zărise 
chipul fără coamă al lui Aslan, i se părea şi mai brav, mai 
frumos şi mai răbdător ca oricând. 

— Puneţi-i botniţa! Ordonă Vrăjitoarea. 

Chiar şi acum, când îi puneau botniţa, dacă şi-ar fi deschis 
fălcile, doi sau trei dintre ei ar fi rămas fără mâini. Dar el 
nici nu se clinti. Ceea ce păru să-i înfurie şi mai tare. Se 
năpustiră cu toţii asupra lui. Cei care nu avuseseră curaj să 
se apropie nici după ce fusese legat începură să prindă 
curaj. Timp de câteva minute, fetele nici nu-l mai putură 
zări din pricina creaturilor adunate de jur împrejurul lui şi 


care-l loveau, îl izbeau cu picioarele, îl scuipau şi-l 
batjocoreau. 

În cele din urmă mulţimea se potoli. Îl traseră pe Leul 
legat, cu botniţă, spre Masa de Piatră; unii trăgeau, alţii 
împingeau. Era atât de mare încât şi după ce ajunseră în 
dreptul Mesei trebuiră să se adune toţi ca să-l poată ridica. 
După care mai strânseră o dată frânghiile. 

— Laşii! Laşii! Suspina Susan, încă le mai e frică de el, 
chiar şi acum? 

După ce-l mai legară o dată (atât de tare încât era acoperit 
de frânghii) pe Masa de Piatră, se lăsă tăcerea. Patru 
Cotoroanţe, cu patru torţe, se aşezară în fiecare colţ al 
Mesei. Vrăjitoarea rămase iar cu braţele dezgolite, cum 
făcuse în seara precedentă. Începu apoi să-şi ascută cuțitul. 
La lumina torţelor, fetelor li se păru că ar fi făcut din piatră, 
nu din oţel şi că are o formă ciudată şi îngrozitoare. 

După o vreme se apropie. Se opri în dreptul capului lui 
Aslan. Avea chipul contorsionat de bucurie, dar el se uita fix 
spre cer, calm; nu era cuprins nici de teamă, nici de furie. 
Părea doar puţin trist. Apoi, chiar înainte să-l izbească, se 
aplecă deasupra lui şi-l întrebă: 

— Ei, cine a câştigat? Prostule, ai crezut că aşa ai să-l 
salvezi pe omul care a trădat? O să te omor pe tine în locul 
lui, aşa cum ne-am înţeles. Dar după moartea ta ce mă 
împiedică să-l omor şi pe el? Şi atunci cine o să-l mai 
salveze din mâinile mele? Vreau să înţelegi că mi-ai dat 
Namia pe veci, ţi-ai sacrificat viaţa şi nu l-ai salvat nici pe el. 
Acum, că ştii toate acestea, poţi muri deznădăjduit. 

Fetele nu suportară să vadă cum îl omoară şi-şi acoperiră 
faţa cu mâinile. 

Capitolul 15 

MAGIA SECRETĂ DE DINAINTE DE ZORII TIMPURILOR. 

Fetele stăteau încă ghemuite după tufişuri, cu faţa 
acoperită, când auziră vocea Vrăjitoarei strigând: 

— Urmaţi-mă! Mai avem încă de luptat în acest război! N-o 
să ne ia prea mult să-i strivim pe viermii umani şi pe 


trădători, acum că Prostul ăsta, Pisica asta mare, a murit. 

În această clipă fetele fură, preţ de câteva minute, în mare 
pericol. Ţipând, în sunet de cimpoaie şi cornuri de 
vânătoare, toată acea adunătură o porni la vale chiar pe 
lângă locul unde se ascundeau ele. Simţiră Nălucile trecând 
ca nişte vânturi reci, iar când trecură Minotaurii simţiră 
pământul cutremurându-se sub ele. Deasupra capetelor lor 
trecu un stol de aripi şi o negreală de vulturi şi lilieci uriaşi. 
Oricând altcândva ar fi tremurat de frică; dar acum erau 
atât de cuprinse de tristeţe, de ruşine şi de silă încât nici nu 
se mai gândiră că ar trebui să se teamă. 

De îndată ce se aşternu din nou liniştea deasupra pădurii, 
Susan şi Lucy ieşiră din ascunzătoare şi urcară în vârful 
dealului. Luna cobora încet şi era, din când în când, 
acoperită de nori călători, dar, cu toate acestea, îl văzură pe 
Leul legat şi omorât. Îngenuncheară amândouă în iarba udă 
şi-i sărutară chipul rece şi-i mângâiară blana frumoasă - 
ceea ce mai rămăsese din ea - şi plânseră până ce le secară 
lacrimile. Apoi se uitară una la alta, se apucară de mâini şi 
izbucniră din nou în lacrimi. După o vreme, Lucy spuse: 

— Nu suport botniţa aia oribilă. Oare n-o putem scoate? 

Încercară. După ce se chinuiră puţin (fiindcă aveau 
degetele îngheţate şi era şi întuneric) reuşiră. Când îi 
văzură chipul fără botniţă, începură să plângă din nou şi-l 
sărutară şi-l curăţară de sânge cât de bine putură. Se 
simțeau cu mult mai singure şi mai groaznic şi mai lipsite de 
speranţă decât vă pot eu descrie. 

— Oare nu putem să-l şi dezlegăm? Întrebă deodată 
Susan. 

Dar duşmanii, din răutate, strânseseră frânghiile atât de 
strâns încât fetele nu reuşiră să desfacă nodurile. 

Sper că niciunul dintre cititorii acestei cărţi n-a fost 
niciodată atât de amărât cum au fost Susan şi Lucy în 
noaptea aceea. Dar dacă vi s-a întâmplat să staţi cu ochii 
deschişi toată noaptea şi să plângeţi până ce v-au secat 
lacrimile, atunci înseamnă că ştiţi şi că după toate astea 


vine, în cele din urmă, un sentiment de linişte. Ai senzaţia 
că n-o să se mai întâmple nimic niciodată. În orice caz, 
fetele asta simțeau. În acest calm orele păreau să treacă 
una după alta, iar ele nici nu mai simțeau că se făcea tot 
mai frig. Dar, într-un sfârşit, Lucy observă alte două lucruri. 
Spre răsărit cerul nu mai era la fel de întunecat ca mai 
înainte. Al doilea lucru era ceva ce se mişca încet la 
picioarele ei. La început nici nu băgă de seamă. Ce 
importanţă avea? Nu mai conta nimic acum! Dar apoi văzu 
că lucrul acela, orice-o fi fost, începuse să se caţere pe 
Masa de Piatră. Erau mai multe creaturi şi mişunau pe 
trupul lui Aslan. Lucy se uită mai de aproape. Erau mici şi 
cenuşii. 

— Pfui! Făcu Susan din partea cealaltă a Mesei. Ce 
groaznic! Sunt şoricei cenuşii. Plecaţi de-aici, bestii mici ce 
sunteţi! 

Şi ridică mâna să-i gonească. 

— Stai! Spuse Lucy care se uitase la ei cu atenţie. Vezi ce 
fac? 

Se aplecară amândouă şi priviră cu mai multă atenţie. 

— Cred că..., începu Susan. Ce ciudat! Rod frânghiile. 

— Aşa mi se pare şi mie, spuse Lucy. Cred că sunt nişte 
şoricei prietenoşi. Bieţii de ei, nu-şi dau seama că e mort. 
Cred că îl ajută dezlegându-l. 

De-acum începuse să se lumineze. Fetele observară 
fiecare cât de palidă era cealaltă. Şoriceii rodeau din 
frânghii mai departe. Erau zeci şi zeci, sute de şoricei de 
câmp. Una câte una, frânghiile fură tăiate. 

La răsărit, cerul era de-acum alburiu, iar stelele erau tot 
mai pale - toate cu excepţia uneia mari care strălucea la 
orizont. Le era şi mai frig decât le fusese peste noapte. 
Şoriceii plecară. 

Fetele dădură la o parte frânghiile roase. Aslan arăta mult 
mai bine fără ele. Cu fiecare clipă, pe măsură ce se lumina 
şi puteau vedea mai bine, chipul său căpăta un aer tot mai 
nobil. 


În pădurea din spatele lor se auzi o pasăre care scoase un 
sunet înfundat. Ore în şir liniştea fusese atât de deplină 
încât tresăriră. Îi răspunse o altă pasăre. Curând, se auzi 
ciripit de păsări din toate părţile. 

Se mijise deja de ziuă. 

— Mi-e tare frig, spuse Lucy. 

— Şi mie, spuse Susan. Hai să ne mişcăm puţin. 

Se duseră până în marginea de est a culmii şi priviră în 
jos. Steaua cea mare aproape dispăruse. Ținutul părea 
cenuşiu, dar dincolo de el, la capătul celălalt al lumii, se 
zărea marea. Cerul începu să se înroşească. Se duseră 
încolo şi încoace de nenumărate ori, de la Aslan la marginea 
de est a culmii şi înapoi, încercând să se încălzească. Le 
dureau picioarele. Se opriră o clipă să privească marea şi 
Cair Paravel (care se zărea acum în depărtare), în acest 
timp, cerul roşietic deveni auriu de-a lungul liniei unde 
cerul se întâlnea cu marea şi, încet, se ivi soarele. În clipa 
aceea auziră un zgomot puternic în spate - parc-ar fi crăpat 
ceva - era un zgomot asurzitor ca şi când un uriaş ar fi 
spart o farfurie uriaşă. 

— Ce-a fost asta? Întrebă Lucy, strângând-o pe Susan de 
braţ. 

— Mi-e frică să mă întorc, spuse Susan. Se petrece ceva 
îngrozitor. 

— Îi fac ceva şi mai rău, spuse Lucy. Vino! Se întoarse şi o 
trase şi pe Susan cu ea. 

O dată cu răsăritul soarelui totul arăta altfel, culorile se 
schimbaseră. La început nici nu văzură lucrul cel mai 
important. Dar apoi observară. Masa de Piatră era crăpată 
în bucăţi, iar Aslan dispăruse. 

— Vai! Vai! 'Ţipară fetele fugind spre Masă. 

— Vai, de ce nu i-au putut lăsa trupul în pace? Suspină 
Lucy. 

— Cine a făcut una ca asta? Întrebă Lucy. Ce-o fi? Altă 
magie? 

— Da! Se auzi o voce din spatele lor. E încă o magie. 


Se întoarseră. Strălucind în lumina soarelui, mai mare 
decât îl văzuseră vreodată, scuturându-şi coama (care-i 
crescuse la loc) era însuşi Aslan. 

— Oh, Aslan! Strigară fetele, privindu-l cu ochii larg 
deschişi, tot atât de speriate pe cât erau de bucuroase. 

— Deci n-aţi murit? Întrebă Lucy. 

— Acum nu, răspunse Aslan. 

— Nu sunteţi... 0?... Întrebă Susan cu vocea tremurândă. 

Nu avea curajul să pronunţe cuvântul „stafie”. Aslan îşi 
plecă fruntea aurie şi-o linse pe frunte. Căldura respirației 
şi un miros puternic care venea dinspre coamă o învăluiră. 

— Arăt a stafie? Întrebă. 

— Oh, sunteţi adevărat, adevărat! Oh, Aslan! Strigă Lucy. 

Fetele se aruncară amândouă în braţele lui şi-l acoperiră 
de sărutări. 

— Dar ce s-a întâmplat de fapt? Întrebă Susan după ce se 
mai liniştiră puţin. 

— Deşi Vrăjitoarea ştia Magia Ascunsă, spuse Aslan, există 
o magie şi mai tainică pe care ea n-o ştie. Ea nu ştie decât 
ceea ce există din zorii timpurilor. Dar, dacă ar fi putut privi 
puţin mai în urmă, în întunericul şi nemişcarea de dinaintea 
zorilor, ar fi citit acolo o altă poruncă. Ar fi ştiut că dacă 
cineva care nu a comis nici un act de trădare se sacrifică de 
bună voie în locul unui trădător, Masa va crăpa iar Moartea 
însăşi va da înapoi. lar acum... 

— Da, ce facem acum? Întrebă Lucy, sărind în picioare şi 
bătând din palme. 

— Dragele mele copile, le spuse Leul, simt cum îmi revine 
forţa pe care o aveam înainte. Hai să vedem, mă prindeţi? 

Ramase nemişcat o clipă, cu ochii strălucind, cu picioarele 
tremurând, lovindu-se cu coada. Sări apoi pe deasupra 
capetelor lor şi ateriză de partea cealaltă a Mesei. Râzând 
fără să ştie de ce, Lucy încercă să-l prindă. Aslan sări din 
nou. Începu o fugă nebună; Leul fugea roată, când mult 
înaintea lor, când lăsându-le aproape să-l prindă de coadă, 
plonjând printre ele, aruncându-le în aer cu labele lui 


imense şi frumoase şi prinzându-le apoi din zbor, sau 
oprindu-se brusc astfel încât se rostogoleau toţi trei într-o 
grămadă veselă de râsete, blană, mâini şi picioare. Era o 
hârjoneală cum numai în Namia se poate. Lucy nu-şi putu 
da seama dacă semăna cu jucatul cu un vârtej sau cu un 
pisoi. lar partea cea mai amuzantă a fost că atunci când, 
într-un sfârşit, au căzut toţi gâfâind în lumina soarelui, 
fetele nu se mai simțeau deloc obosite, flămânde ori 
înfometate. 

— Şi-acum, spuse Aslan dintr-o dată, la treabă, îmi vine să 
rag. Aţi face bine să vă puneţi mâinile la urechi. 

Ceea ce şi făcură. lar Aslan se ridică şi, când îşi deschise 
gura să ragă, chipul lui căpătă un aer atât de înfricoşător 
încât nu îndrăzniră să se mai uite la el. Şi văzură cum toţi 
copacii se îndoiră în faţa lui aşa cum se îndoaie firele de 
iarbă dintr-o pajişte în bătaia vântului. După care le spuse: 

— Avem de mers cale lungă. Va trebui să vă duc în spate. 

Se aplecă, iar fetele se suiră pe spatele lui auriu şi cald; 
Susan se aşeză în faţă, ţinându-se strâns de coamă, iar Lucy 
se aşeză în spate, ţinându-se strâns de Susan. 

Leul se ridică gâfâind şi porni la drum, mai repede decât 
orice cal, la vale şi apoi prin desişul pădurii. 

Aveau senzaţia că trăiesc experienţa cea mai minunată din 
Namia. Aţi mers vreodată călare pe-un cal în galop? 
Amintiţi-vă cum a fost; şi apoi i-maginaţi-vă cum ar fi fost să 
nu auziţi zgomotul copitelor ori al zăbalelor şi imaginaţi-vă 
în schimb mersul aproape fără zgomot al labelor de leu. 
Apoi imaginaţi-vă, în locul spinării negre sau gri sau castanii 
a unui cal, asprimea dulce a blănii aurii şi coama fluturând 
în bătaia vântului. Iar apoi i-maginaţi-vă ca mergeţi cam de 
două ori mai repede decât cel mai rapid cal de curse. Şi nu 
trebuie să-i spuneţi pe unde-o ia şi nici nu osteneşte 
niciodată. Goneşte întruna, fără nici o ezitare, croindu-şi 
drum cu multă dibăcie printre trunchiurile copacilor, sărind 
peste tufişuri şi peste pârâiaşe, traversând înot râuri şi 
fluvii. Şi nu mergi călare pe un drum sau printr-un parc ori 


peste dune, ci prin Namia, primăvara, pe alei de fag sau 
prin luminişuri însorite înconjurate de stejari, prin livezi 
sălbatice de cireşi albi ca zăpada, pe lângă cascade 
tumultuoase şi stânci acoperite de muşchi şi peşteri adânci, 
sus pe dealuri în bătaia vântului şi peste coaste de munte 
acoperite de iarbă neagră şi de-a lungul crestelor 
ameţitoare şi din nou prin văi sălbatice şi peste covoare de 
flori albastre. 

Era aproape ora amiezii când ajunseră la o pantă abruptă 
de unde se vedea un castel - de unde erau ele, părea un 
castel de jucărie - făcut parcă numai din turnuri. Dar Leul o 
luă la vale cu o viteză atât de mare încât castelul devenea 
tot mai mare în fiece clipă şi înainte de a avea timp să se 
întrebe ce-o fi fost ajunseră deja lângă el. Şi de aici nu mai 
părea un castel de jucărie. De sus de pe ziduri nu se uita 
nimeni la ei şi poarta era bine zăvorâtă. Iar Aslan, care nu 
încetinea deloc, se repezi spre castel ca un glonte. 

— Casa Vrăjitoarei! Strigă el. Copii, ţineţi-vă bine! 

În clipa următoare li se păru că lumea s-a întors cu fundu'- 
n sus; căci Leul îşi adunase toate forţele pentru o săritură 
mai mare decât toate de până atunci - mai bine spus zbură, 
nu sări - drept peste zidul castelului. Cele două fete, cu 
răsuflarea tăiată dar tefere, se treziră rostogolindu-se de pe 
spinarea lui în mijlocul unei curţi mari, pline de statui. 

Capitolul 16 

CE S-A ÎNTÂMPLAT CU STATUILE 

— Ce loc extraordinar! Exclamă Lucy. Ce animale de piatră 
- şi ce oameni de piatră! E ca un... ca un muzeu. 

— Sst! Făcu Susan. Uite, Aslan pune ceva la cale. 

Şi chiar aşa şi era. Tocmai sărise spre leul de piatră şi suflă 
spre el. Apoi, în clipa următoare, se întoarse - parc-ar fi fost 
un motan care încearcă să-şi prindă coada - şi suflă şi spre 
piticul de piatră care (după cum probabil vă amintiţi) stătea 
la câţiva centimetri depărtare de leu, cu spatele spre el. 
Apoi se aruncă asupra unei driade înalte din spatele 
piticului, sări într-o parte spre un pitic de piatră din dreapta 


şi se repezi asupra a doi centauri. În clipa aceea Lucy 
spuse: 

— Oh, Susan, uită-te! Uită-te la leu! 

Bănuiesc că aţi văzut vreodată pe cineva aprinzând cu 
chibritul o bucată de ziar ca să facă focul; în prima secundă 
ai senzaţia că nu se întâmplă nimic, după care observi o 
dâră mică de foc strecurându-se pe marginea bucății de 
ziar. Exact aşa se întâmplă şi acum. În prima secundă, după 
ce Aslan suflase spre el, leul de piatră păru neschimbat. 
Apoi o dâră aurie i se strecură pe spatele alb de marmură şi 
se întinse tot mai mult, aşa cum cuprinde o flacără o bucată 
de hârtie. Deşi partea din spate a trupului era încă din 
piatră, leul îşi scutură coama greoaie care se transformă la 
loc în blană. După care deschise o gură mare, roşie, caldă şi 
plină de viaţă şi căscă. Între timp, labele din spate prinseră 
şi ele viaţă; îşi ridică o labă şi se scărpină. Apoi, zărindu-l pe 
Aslan, se duse spre el dând din coadă şi, scheunând de 
bucurie şi încântare, sări să-l lingă pe faţă. 

Fetele îl urmăreau cu privirea pe leu; dar ceea ce văzură 
era ceva atât de minunat, încât curând uitară de el. Toate 
statuile prindeau viaţă. Curtea nu mai arăta a muzeu, ci mai 
degrabă a grădină zoologică. Creaturile trezite la viaţă 
dansau în jurul lui Aslan care aproape nu se mai zărea în 
mijlocul acestei mulţimi. Albul cadaveric fu înlocuit de culori 
strălucitoare; centauri de un castaniu strălucitor, inorogi cu 
corn de culoarea indigoului, păsări cu pene ţipătoare, vulpi 
roşcate, câini şi satiri, pitici cu ciorapi galbeni şi pălărioare 
roşu-aprins; fetele-mesteacăn erau argintii, fetele-fag erau 
de un verde primăvăratic, iar verdele fetelor-zadă era atât 
de strălucitor încât părea aproape galben. Iar în locul 
liniştii de moarte care domnise înainte, acum locul răsuna 
de răgete de fericire, de lătrături, nechezaturi, chiţăituri, 
ciripit, cântece şi râsete. 

— Oh! Spuse Susan cu un ton schimbat. Uite! Oare... Oare 
e bine ce face? 


Lucy se uită spre Aslan şi văzu că tocmai suflase spre 
picioarele uriaşului de piatră. 

— Nu vă faceţi griji! Le strigă Aslan bucuros. O dată ce 
sunt bine picioarele, va fi bine şi restul. 

— Nu asta am vrut să spun, îi şopti Susan lui Lucy. 

Dar acum era oricum prea târziu chiar dacă Aslan ar fi 
vrut s-o asculte. Firul de viaţă pătrunsese deja în picioarele 
Uriaşului, îşi putea mişca deja picioarele; în clipa următoare 
îşi luă bâta de pe umăr, se frecă la ochi şi spuse: 

— Doamne! Cred c-am adormit. Unde-i afurisita aia de 
Vrăjitoare care alerga pe-aici? Era undeva pe la picioarele 
mele. 

Dar după ce i-au spus toţi ce se întâmplase de fapt şi după 
ce Uriaşul şi-a dus mâna la ureche şi i-a pus să repete până 
ce, în fine, a înţeles, a făcut o plecăciune atât de adâncă 
încât aproape că atinse pământul cu fruntea şi-şi scoase 
pălăria de mai multe ori în faţa lui Aslan, cu faţa slută 
strălucind de bucurie. (Uriaşii de orice fel sunt atât de rari 
acum în Anglia şi atât de puţini uriaşi sunt cumsecade încât 
e aproape sigur că n-aţi văzut niciodată un uriaş cu faţa 
radiind de bucurie. E ceva ce merită văzut.) 

— Acum să vedem ce putem face cu interiorul acestei 
clădiri, spuse Aslan. Treziţi-vă la viaţă cu toţii! Căutaţi peste 
tot, prin toate cotloanele. Nu se ştie niciodată unde puteţi 
da peste vreun biet prizonier. 

Dădură cu toţii buzna înăuntru şi, timp de câteva minute, 
castelul acela vechi, întunecos, înspăimântător şi mucegăit 
răsună de zgomot de ferestre deschise şi de voci care 
strigau: 

— Nu uita temniţa! Ajută-ne să deschidem uşă asta! Uite şi 
aici o scăriţă secretă! Oh, ia te uită! Un biet cangur. 
Chemaţi-l pe Aslan. Pfui, ce urât miroase aici! Căutaţi uşi 
secrete! Aici! Pe palier sunt mult mai multe. 

Dar lucrul cel mai bun a fost că Lucy a venit alergând pe 
scări, strigând: 


— Aslan! Aslan! L-am găsit pe domnul Tumnus. Vino 
repede! 

În clipa următoare Lucy şi micul Faun se ţineau de mâini şi 
dansau de bucurie. Micuța creatură era neschimbată în 
ciuda faptului că fusese transformată în statuie şi de-abia 
aştepta ca Lucy să-i povestească tot ce se întâmplase. 

În cele din urmă terminară de răscolit prin fortăreaţa 
Vrăjitoarei. Castelul era gol, cu ferestrele şi uşile deschise 
astfel încât lumina şi aerul dulce de primăvară invadară 
toate cotloanele întunecoase şi reci care le duseseră dorul 
atâta vreme. Mulțimea de statui eliberate se întoarse în 
curte. Şi atunci cineva (cred că Tumnus) întrebă pentru 
prima dată: 

— Da' cum o să ieşim de aici? 

Aslan intrase sărind peste porţile care erau încă zăvorâte. 

— Nu vă faceţi griji, spuse Aslan. 

După care se ridică pe picioarele din spate şi-i spuse 
Uriaşului: 

— Hei, mă auzi de-acolo de sus? Cum te cheamă? 

— Uriaşul Rumblebuffin, dacă nu vă e cu supărare, 
Maiestate, răspunse Uriaşul, ducându-şi încă o dată mâna 
la pălărie. 

— Ei bine, Uriaşule Rumblebuffin, spuse Aslan, scoate-ne 
de aici. 

— Imediat, Maiestate. Cu multă plăcere, spuse Uriaşul 
Rumblebuffin. Voi ăştia mici, staţi departe de poartă. 

După care se duse spre poartă cu paşi mari şi o izbi cu 
bâta cea mare: „zbang, zbang, zbang”. Poarta crăpă puţin 
la prima lovitură, mai crăpă şi la a doua iar la a treia se 
cutremură. După asta începu să izbească turnurile din toate 
părţile. În câteva minute, ambele turnuri şi o bună parte din 
zid căzură cu zgomot la pământ, transformându-se într-o 
grămadă de moloz nenorocit. După ce se risipi praful, copiii 
se simţiră ciudat în curtea aceea mohorâtă, din piatră, 
dincolo de zidul căreia se zăreau, prin crăpături, iarba şi 
copacii legănându-se şi pâraiele scânteietoare din pădure, 


iar şi mai departe, dincolo de ele, dealurile albastre şi, în 
spatele acestora, cerul. 

— Fir-ar să fie, ce-am mai transpirat, făcu Uriaşul, pufâind 
ca o locomotivă imensă. Asta din cauză că mi-am ieşit din 
formă. Bănuiesc că n-aveţi vreo batistă la dumneavoastră? 
Le întrebă pe domnişoare. 

— Ba da, am, spuse Lucy, ridicându-se pe vârfuri şi 
întinzându-se cât putea ea de mult ca să-i dea batista. 

— Mulţumesc, duducă, îi spuse Uriaşul Rumblebuffin, 
aplecându-se. 

În clipa următoare, Lucy trase o spaimă; se trezi pe 
jumătate în aer, prinsă între degetul mare şi cel arătător al 
Uriaşului. Dar chiar în clipa în care se apropia de faţa lui, 
acesta tresări şi o puse blând pe pământ, mormăind: 

— Doamne iartă-mă, am luat-o pe fetiţă în loc să iau 
batista. lertaţi-mă, duducă, am crezut c-am luat batista. 

— Nu, nu, râse Lucy, uite-o aici! 

De data asta reuşi s-o ia, numai că pentru el era cam cât o 
tabletă de zaharină în mâna voastră şi când îl văzu 
ştergându-se solemn cu ea pe faţa mare şi roşie Lucy îi 
spuse: 

— Mă tem că nu vă e de prea mare folos, domnule 
Rumblebuffin. 

— Ba da, ba da, spuse Uriaşul politicos. N-am mai văzut 
aşa o batistă frumoasă. E tare drăguță, tare bună... Tare... 
Nici nu-mi găsesc cuvintele potrivite s-o descriu. 

— Ce uriaş drăguţ! Îi spuse Lucy domnului Tumnus. 

— Da, sigur, îi răspunse Faunul. Aşa au fost întotdeauna 
cei din neamul Buffin. Una din cele mai respectate familii 
din Namia. Poate nu prea deştepţi (de altfel, nici n-am 
cunoscut vreun uriaş deştept), dar o familie foarte veche. 
De viţă veche. Dacă n-ar fi fost, nu l-ar fi transformat în 
stană de piatră. 

În clipa asta, Aslan bătu din palme făcându-le semn să facă 
linişte. 


— N-am terminat încă tot ce avem de făcut pe ziua de azi, 
le spuse. Dacă vrem s-o învingem definitiv pe Vrăjitoare 
înainte să se întunece trebuie să găsim imediat locul unde 
se dă bătălia. 

— Şi să luptăm şi noi, sper, domnule! Adăugă unul din 
Centauri. 

— Desigur, spuse Aslan. Cei care nu pot tine pasul, copiii, 
piticii şi animalele mici, vor merge călare pe animalele care 
pot merge repede: leii, centaurii, inorogii, caii şi vulturii. 
Cei care au nasul bun să meargă înainte cu noi, leii, ca să 
adulmecăm unde se dă bătălia. Haideţi! 

Şi o porniră la drum în mare grabă. Cel mai mulţumit 
dintre toţi era celălalt leu care tot fugea de colo-colo 
prefăcându-se foarte ocupat, dar de fapt el voia să le spună 
tuturor: 

— Ai auzit ce-a spus? Noi, Leii. Adică el şi cu mine. Noi, 
Leii. De asta-mi place mie de Aslan. Nu se dă mare. Noi, 
Leii. Adică el şi cu mine. 

Şi le tot spuse asta până când Aslan îi puse în spate trei 
pitici, o driadă, doi iepuri şi un arici. Asta îl mai domoli 
puţin. 

Când fură gata cu toţii (de fapt, un câine ciobănesc îl ajuta 
pe Aslan să-i pună pe fiecare la locul lor) ieşiră prin 
spărtura din zidul castelului. La început, leii şi câinii 
adulmecară în toate direcţiile. Deodată, un câine mare de 
vânătoare scoase un lătrat prelung: luase urma. După asta 
nu mai avură timp de pierdut. Curând, toţi câinii şi leii şi 
lupii şi alte animale de pradă mergeau în viteză cu nasul în 
pământ, iar celelalte veneau în urma lor pe o distanţă de 
jumătate de kilometru, cât de repede puteau. Zgomotul pe 
care-l făceau amintea de o vânătoare englezească de vulpi, 
numai că era şi mai frumos fiindcă nu se auzeau numai 
câinii de vânătoare ci, din când în când şi răgetul celui de-al 
doilea leu sau cel al lui Aslan, mai puternic şi mai profund. 

Mergeau tot mai repede pe măsură ce mirosul era tot mai 
uşor de urmărit. Apoi, când ajunseră la ultima cotitură 


dintr-o vale îngustă şi şerpuindă, Lucy auzi un alt zgomot - 
un zgomot diferit, care-i dădu un simţământ ciudat. Era 
zgomot de ţipete şi urlete şi de zăngănit de metal. 

Când ieşiră din valea îngustă văzu şi de unde venea 
zgomotul. Peter şi Edmund şi cealaltă armată a lui Aslan 
luptau cu disperare cu mulţimea de creaturi oribile pe care 
le văzuse noaptea trecută; numai că acum, în lumina zilei, 
păreau şi mai ciudate şi mai diforme. Păreau chiar mai 
numeroase. Armata lui Peter - care stătea cu spatele spre 
ea - părea îngrozitor de mică. lar câmpul de bătaie era 
presărat cu stane de piatră, ceea ce însemna că Vrăjitoarea 
îşi folosise bagheta. Dar acum nu părea s-o mai folosească. 
Se lupta cu cuțitul de piatră. Se lupta cu Peter - luptau 
amândoi atât de aprig, încât Lucy nici nu putu să-şi dea 
seama ce se întâmplă: nu vedea decât cuțitul de piatră şi 
spada lui Peter mişcându-se atât de repede de parc-ar fi 
fost trei cuțite şi trei spade. Aceştia doi se luptau chiar în 
mijloc. De ambele părţi, bătălia continua. Ori încotro se uita 
nu vedea decât lucruri îngrozitore. 

— Daţi-vă jos de pe mine, copii, urlă Aslan. 

Fetele se supuseră. Cu un răget care zgudui întreaga 
Namie, de la felinarul din vest până la coasta mării de la 
răsărit, fiara sălbatică se aruncă asupra Vrăjitoarei Albe. 
Lucy îi zări faţa ridicată spre el, preţ de o clipă, cu o 
expresie de groază şi mirare. Apoi Leul şi Vrăjitoarea se 
rostogoliră la pământ, cu Leul deasupra; şi, în aceeaşi clipă, 
toate creaturile pe care le adusese Aslan de la casa 
Vrăjitoarei se repeziră nebuneşte asupra duşmanilor, piticii 
cu toporiştile, câinii cu colții, Uriaşul cu bâta (călcând în 
picioare, în acelaşi timp, zeci de duşmani), inorogii cu 
cornul, centaurii cu săbiile şi cu copitele. Armata ostenită a 
lui Peter îi întâmpină cu un chiot, iar nou-veniţii scoaseră un 
urlet de bătălie în timp ce duşmanii schelălăiră şi ţipară; 
pădurea vuia de zgomot. 

Capitolul 17 

ÎN URMĂRIREA CERBULUI ALB. 


La numai câteva minute după sosirea lor bătălia luă 
sfârşit. Marea majoritate a duşmanilor fuseseră omorâţi în 
primul atac al lui Aslan şi al tovarăşilor săi; iar cei rămaşi în 
viaţă, văzând că Vrăjitoarea e moartă, fie se predară, fie o 
luară la fugă. Apoi Lucy îi văzu pe Aslan şi pe Peter dându-şi 
mâna. Peter i se păru schimbat - era palid la faţă şi părea 
mai serios şi mult mai matur. 

— E meritul lui Edmund, Aslan, îi spunea Peter. Dacă n-ar 
fi fost el am fi fost învinşi. Vrăjitoarea ne transforma armata 
în stane de piatră. Dar nimic nu l-a putut opri. Şi-a croit 
drum printre trei căpcăuni până la ea tocmai când îl 
transforma pe unul din leoparzi în stană de piatră. Şi când a 
ajuns în dreptul ei a avut prezenţa de spirit să-i dea cu 
spada peste baghetă în loc să se arunce direct asupra ei; ar 
fi fost transformat în stană de piatră pe dată. Asta fusese 
greşeala pe care o făcuseră toţi ceilalţi. După ce-a rămas 
fără baghetă am început să mai câştigăm şi noi teren. Dar 
pierduserăm deja atât de mulţi! L-a rănit groaznic. Trebuie 
să mergem să vedem ce face. 

Edmund era în grija doamnei Castor. Era plin de sânge, 
avea gura deschisă şi era verde la faţă. 

— Lucy, repede, îi spuse Aslan. 

În clipa aceea, pentru prima dată, Lucy îşi aminti de 
licoarea pe care-o primise cadou de Crăciun. Îi tremurau 
atât de tare mâinile încât aproape că nu putea să scoată 
dopul. Dar în cele din urmă reuşi şi-i turnă fratelui câteva 
picături în gură. 

— Mai sunt şi alţi răniţi, îi spuse Aslan în timp ce ea stătea 
şi se uita neliniştită la faţa lui Edmund, întrebându-se dacă 
licoarea va avea vreun efect. 

— Da, ştiu, răspunse Lucy iritată. Imediat. 

— Fiică a Evei, îi spuse Aslan cu voce gravă şi alţii sunt pe 
moarte. Mai trebuie să moară mulţi din cauza lui Edmund? 

— Iartă-mă, Aslan, spuse Lucy, ridicându-se şi plecând cu 
el. 


Următoarea jumătate de oră avură mult de lucru - ea avea 
grijă de răniţi, iar el de cei care fuseseră făcuţi stană de 
piatră. Când putu să se întoarcă, Edmund stătea deja în 
picioare, cu toate rănile vindecate şi arăta mai bine decât 
oricând; de fapt, mai bine decât atunci începuse să meargă 
la şcoala aceea îngrozitoare unde se schimbase în rău. 
Devenise din nou Edmund de altădată, cel adevărat şi ţi se 
putea uita acum în ochi. Şi chiar acolo, pe câmpul de luptă, 
Aslan îl făcu cavaler. 

— Ştie ce-a făcut Aslan pentru el? O întrebă Lucy pe Susan 
în şoaptă. Ştie care a fost de fapt înţelegerea cu 
Vrâjitoarea? 

— Sst! Sigur că nu, răspunse Susan. 

— N-ar trebui să i se spună? Întrebă Lucy. 

— Nu, sigur că nu, spuse Susan. Ar fi prea groaznic pentru 
el. Tu cum te-ai simţi dac-ai fi în locul lui? 

— Ba totuşi cred c-ar trebui să ştie, spuse Lucy. 

Dar în clipa aceea discuţia le fu întreruptă. Noaptea aceea 
dormiră chiar acolo. Habar n-am cum a făcut Aslan rost de 
mâncare pentru toţi; dar, într-un fel sau altul, s-au trezit cu 
toţii stând pe iarbă şi mâncând pe la ora opt. În ziua 
următoare o porniră spre răsărit de-a lungul marelui fluviu. 
Şi a doua zi, cam pe la ora cinci după-amiaza au ajuns la 
gura de vărsare a fluviului. Deasupra lor se ridica, pe un 
deal, castelul Cair Paravel. În faţă era malul mării, plin de 
nisip, pietre şi băltoace cu apă sărată şi alge şi mirosul 
mării şi mii şi mii de kilometri de valuri albastre-verzui care 
se spărgeau încontinuu de țărm. Şi strigătul pescăruşilor! 
L-aţi auzit vreodată? Vi-l amintiţi? 

În după-amiaza aceea, după ce luară o gustare, cei patru 
copii se duseră din nou pe plajă, îşi scoaseră pantofii şi 
ciorapii şi umblară cu picioarele goale pe nisip. Dar ziua 
următoare a fost mai solemnă. Căci atunci, în Sala Mare a 
castelului Pair Caravel - în sala aceea minunată cu tavan 
din fildeş şi cu peretele dinspre răsărit acoperit cu pene de 
păun şi cu ferestrele spre mare, în prezenţa tuturor 


prietenilor şi în sunet de trompete, Aslan îi încoronă şi-i 
conduse solemn spre cele patru tronuri în strigătele 
asurzitoare ale mulţimii: 

— Trăiască Regele Peter! Trăiască Regina Susan! Trăiască 
Regele Edmund! Trăiască Regina Lucy! 

— O dată ajuns rege sau regină în Namia rămâi pe veci 
rege sau regină. Purtaţi-vă demn, Fii ai lui Adam! Purtaţi-vă 
demn, Fiice ale Evei! Le spuse Aslan. 

Pe fereastra dinspre răsărit, care era larg deschisă, se 
auziră vocile sirenelor care veniseră până aproape de țărm 
şi care cântau acum în cinstea noilor lor Regi şi Regine. 

Copiii se aşezară pe tronuri şi primiră câte un sceptru, iar 
prietenii lor, Faunul Tumnus, Castorii, Uriaşul 
Rumblebuffin, leoparzii, centaurii cei buni, piticii buni şi leul 
primiră toţi daruri şi onoruri. lar în noaptea aceea avu loc 
un mare ospâţ la Cair Paravel, cu bucate şi dans; totul 
strălucea şi curgeau vinurile, iar dinspre mare se auzea, ca 
răspuns la muzica din castel, o muzică neobişnuită, mai 
dulce, mai pătrunzătoare. 

Dar în timpul acestui mare banchet Aslan se furişă afară. 
Iar când regii şi reginele observară că a plecat nu spuseră 
nimănui nimic despre asta. Fiindcă domnul Castor îi 
avertizase: 

— O să vină şi o să plece. Într-o bună zi o să-l vedeţi, iar în 
ziua următoare o să dispară. Nu-i place să rămână legat aici 
jos. Şi-apoi, mai sunt şi alte ţinuturi de care trebuie să aibă 
grijă. Aşa e foarte bine. Vine des să ne vadă. Numai să nu-l 
cicăleşti. E sălbatic. Nu e un leu îmblânzit. 

lar acum, după cum probabil vă daţi seama, povestea e 
aproape pe sfârşite. 

Aceşti doi Regi şi aceste două Regine conduseră Namia 
bine şi avură o domnie lungă şi fericită. La început, i-au 
căutat pe cei care mai rămăseseră din armata Vrăjitoarei 
Albe şi i-au distrus. Multă vreme auzeau despre lucruri tare 
rele care se întâmplau în părţile mai sălbatice ale pădurii - 
vreo crimă, vreun lup zărit luna asta, sau vreun zvon despre 


vreo cotoroanţă în luna următoare. Dar în cele din urmă toţi 
aceştia fură omorâţi. Şi-au făcut legi bune şi a fost pace şi n- 
au dat voie să se taie copacii buni degeaba, iar piticii şi 
satirii n-au mai fost obligaţi să meargă la şcoală. În general, 
încercau să scadă numărul persoanelor care se agită prea 
tare şi care se amestecă în treburile altora şi-i încurajau pe 
oamenii de rând care voiau să trăiască şi care-i lăsau şi pe 
alţii să trăiască. I-au alungat pe uriaşii cei răi (care erau 
tare diferiţi de Uriaşul Rumblebuffin) undeva în nordul 
Namiei, după ce aceştia au îndrăznit să treacă graniţa. S-au 
înfrățit şi aliat cu ţări de dincolo de mare şi mergeau acolo 
în vizită oficială, iar aceştia veneau şi ei în vizită oficială în 
Namia. Cei patru au crescut şi s-au schimbat de-a lungul 
anilor. Peter deveni un bărbat înalt, bine făcut şi un mare 
luptător, căruia i se spunea Regele Peter Magnificul. lar 
Susan deveni o femeie înalta şi plină de graţie, cu păr negru 
şi lung care-i ajungea până la călcâie, iar regii din ţările de 
peste mare au început să trimită ambasadori s-o ceară de 
soţie. I se spunea Susan cea Blândă. Edmund era un bărbat 
mai tăcut şi mai serios decât Peter, cu judecată bună şi 
dreaptă. 1 se spunea Regele Edmund cel Drept. Lucy 
rămase tot veselă şi blondă şi toţi prinții de prin partea 
aceea a lumii şi-o doreau de nevastă, iar poporul îi spunea 
Regina Lucy cea Vitează. 

Trăiră deci în mare bucurie şi dacă vreodată îşi aminteau 
de viaţa din lumea de aici era ca într-un vis. Într-un an, se 
întâmplă că Tumnus (care era de-acum un Faun de vârstă 
mijlocie şi începuse să se cam îngraşe) veni de-a lungul 
fluviului cu ştirea că apăruse iar prin părţile lui Cerbul Alb - 
Cerbul Alb care îţi îndeplinea dorinţele dacă-l prindeai. Aşa 
că regii şi reginele, însoţiţi de membrii de seamă ai curţii, 
plecară călare în sunet de corn şi cu câini de vânătoare 
spre Pădurile dinspre Apus în căutarea Cerbului Alb. Şi, nu 
după mult timp, îl zăriră. Acesta o luă la fugă peste munţi şi 
văi, până când caii şi curtenii obopsiră şi nu-l mai puteau 
urmări decât cei patru regi şi regine, îl văzură intrând într- 


un desiş unde nu putură merge călare. Atunci Regele Peter 
spuse (acum vorbeau altfel, deoarece fuseseră regi şi 
regine atâta vreme): 

— Dragi prieteni, haideţi să descălecăm şi să urmărim 
animalul acesta în desiş; de când mă ştiu n-am vânat ceva 
mai nobil. 

— Maiestate, spuseră ceilalţi, aşa vom face. 

Descălecară deci şi-şi priponiră caii de copaci şi porniră pe 
jos prin pădurea deasă. Dar nici nu intraseră în desişul 
pădurii prea bine că Regina Susan spuse: 

— Dragi prieteni, iată o mare minune, mi se pare că văd 
un copac de oţel. 

— Doamnă, spuse Regele Edmund, dacă o să vă uitaţi cu 
mai multă atenţie, veţi observa că e un stâlp de fier cu o 
lampă deasupra. 

— Ce idee ciudată, spuse Regele Peter, să pui o lampă aici, 
unde e cu totul ascunsă printre copaci astfel încât, dac-ar 
lumina, n-ar vedea-o oricum nimeni. 

— Maiestate, spuse Regina Lucy, cred că atunci când a fost 
pus aici acest stâlp cu această lampă copacii erau mai mici 
şi mai rari, sau poate nu era nici un copac aici. Aceasta este 
o pădure tânără iar stâlpul este vechi. 

Se uitară cu toţii la el. Apoi Regele Edmund zise: 

— Nu ştiu care ar putea fi pricina, dar am sentimentul că 
această lampă şi acest stâlp au o influenţă ciudată asupra 
mea. Mi se pare că le-am mai văzut undeva; într-un vis, sau 
în visul unui vis. 

— Maiestate, îi spuseră toţi ceilalţi şi noi avem acelaşi 
sentiment. 

— Mai mult decât atât, spuse Regina Lucy, mie nu-mi poate 
ieşi din minte că dacă mergem dincolo de acest stâlp fie 
vom avea parte de aventuri ciudate fie destinul nostru se va 
schimba cu totul şi cu totul. 

— Doamnă, spuse Regele Edmund, aceeaşi presimţire mă 
frământă şi pe mine. 

— Şi pe mine, dragul meu frate, spuse Regele Peter. 


— Şi pe mine, spuse şi Regina Susan. Drept care sfatul 
meu este să ne întoarcem pe dată la cai şi să nu-l mai 
urmărim pe acest Cerb Alb. 

— Doamnă, spuse Regele Peter, să-mi fie cu iertare, dar, de 
când suntem Regi şi Regine în Namia, nu ne-am dat bătuţi 
niciodată, în nici o privinţă, nici în luptă, nici în ce priveşte 
dreptatea sau altele de felul acesta. O dată ce ne-am pus în 
cap să facem ceva până la urmă am izbândit. 

— Draga mea soră, spuse Regina Lucy, fratele nostru 
Regele are dreptate. Şi mi se pare că ar trebui să ne 
ruşinăm să vrem să renunţăm acum, de teamă sau din 
pricina vreunei presimţiri, la un animal atât de nobil cum 
este acela pe care îl urmărim. 

— Şi eu cred acelaşi lucru, spuse Regele Edmund. Şi-mi 
doresc atât de tare să aflu care este sensul tainic al acestui 
lucru încât nu m-aş întoarce de bună voie nici pentru cel 
mai preţios nestemat din toată Namia sau din toate insulele. 

— Atunci, în numele lui Aslan, spuse Regina Susan, dacă 
asta este voia voastră, a tuturor, să mergem şi să lăsam 
soarta să decidă pentru noi. 

Aşa că Regii şi Reginele intrară în desiş. Nici n-apucară să 
facă mai mult de vreo douăzeci de paşi când îşi amintiră că 
obiectul pe care-l văzuseră se numeşte felinar şi după încă 
douăzeci de paşi observară că nu merg printre copaci, ci 
printre haine. Iar în clipa următoare căzură cu toţii dintr-un 
şifonier într-o încăpere goală; şi nu mai erau Regi sau 
Regine în ţinută de vânătoare ci numai Peter, Susan, 
Edmund şi Lucy în vechile lor haine. Era exact aceeaşi oră, 
în aceeaşi zi când se ascunseseră în şifonier. Doamna 
Macready şi vizitatorii vorbeau încă în hol, dar spre norocul 
copiilor n-au intrat în camera goală şi copiii n-au fost prinşi. 

Şi acesta ar fi fost sfârşitul poveştii, dacă ei n-ar fi simţit 
nevoia să-i spună Profesorului de ce lipsesc patru paltoane 
din şifonier. lar Profesorul, care era o persoană 
remarcabilă, nu le-a spus să nu fie caraghioşi sau să nu se 
mai ţină de minciuni, ci chiar a crezut toată povestea. 


— Nu, le spuse el, nu cred c-ar fi bine să încercaţi să mai 
mergeţi prin şifonier ca să luaţi paltoanele înapoi. N-o să 
mai puteţi intra în Namia pe acolo. Şi chiar dac-aţi reuşi, tot 
nu v-ar mai folosi la nimic paltoanele. Poftim? Ce-aţi spus? 
Da, bineînţeles că o să vă întoarceţi în Namia într-o bună zi. 
O dată Rege în Namia, rămâi pe veci Rege al Namiei. Dar 
nu încercaţi să mergeţi pe acelaşi drum de două ori. Ba 
chiar nici nu mai încercaţi să ajungeţi acolo. O să se 
întâmple când nu vă aşteptaţi. Şi nu vorbiţi prea mult 
despre asta, nici măcar între voi. Şi nici nu povestiţi 
nimănui decât dacă aflaţi că au avut şi ei aventuri 
asemănătoare. Ce anume? De unde-o să ştiţi? O să aflaţi voi 
cumva. Lucrurile ciudate pe care le vor spune - chiar şi 
privirea - îi vor da de gol. Staţi cu ochii larg deschişi. 
Doamne, ce-i învaţă pe copii la şcoală în zilele noastre? 

Şi aici chiar că se termină povestea aventurii din şifonier. 
Dar dacă Profesorul a avut dreptate înseamnă că acesta a 
fost doar începutul aventurilor din Namia. 


SFÂRŞIT