Clive Staples Lewis — Cronicile Din Narnia — V5 Calatorie Pe Mare

Clive Staples Lewis 


Clive Staples Lewis 


Cronicile din Narnia - Vol 5 
CĂLĂTORIE PE MARE CU „ZORI DE ZI” 


Capitolul 1 

TABLOUL DIN DORMITOR. 

A fost odată un băiat pe care îl chema Eustace Clarence 
Scrubb (1) şi aproape că îşi merita numele. Părinţii îl 
strigau Eustace Clarence, iar profesorii - Scrubb. Nu vă pot 
spune cum i se adresau prietenii, fiindcă nu avea niciunul. 
Nu le spunea tatălui şi mamei lui „tată” şi „mamă”, ci 
Harold şi Alberta. Erau nişte persoane foarte moderne şi 
luminate la minte. Vegetarieni şi nefumători, nu consumau 
băuturi alcoolice şi purtau un anumit gen de rufărie de 
corp. În casa lor erau foarte puţine mobile, lenjeria de pat 
era sumară, iar ferestrele stăteau tot timpul deschise. 

Lui Eustace Clarence îi plăceau animalele, în special 
scarabeul, dacă erau morţi şi prinşi cu acul pe un carton. Îi 
plăceau cărţile, dacă erau cărţi de informaţie şi aveau poze 
cu silozuri de cereale şi copii străini foarte graşi, care 
făceau gimnastică în şcoli model. 

Eustace Clarence nu-i putea suferi pe verii lui, cei patru 
fraţi Pevensie, Peter, Susan, Edmund şi Lucy. Dar s-a 
bucurat mult când a aflat că Edmund şi Lucy veneau să stea 
la ei. Şi asta fiindcă, în sinea lui, îi plăcea să facă pe şeful şi 
pe zbirul; or, deşi era tare pirpiriu şi nu i-ar fi putut ţine 
piept într-o încăierare nici măcar lui Lucy, darămite lui 
Edmund, ştia că există zeci de metode de a-i sâcâi pe alţii, 
dacă eşti la tine acasă şi ei sunt doar musafiri. 

Edmund şi Lucy nu vroiau nicidecum să vină să stea la 
unchiul Harold şi la mătuşa Alberta. Numai că efectiv n- 
aveau încotro. Tata urma să ţină nişte prelegeri în America, 


timp de şaisprezece săptămâni în vara aceea, iar mama 
mergea cu el, fiindcă nu mai avusese o vacanţă adevărată 
de zece ani de zile. 

Peter muncea din greu pentru un examen şi trebuia să-şi 
petreacă vacanţa meditându-se cu bătrânul profesor Kirke, 
în a cărui casă cei patru copii avuseseră nişte aventuri 
minunate mai demult, în anii de război. Dacă ar mai fi locuit 
încă în acea casă, i-ar fi chemat pe toţi să stea la el. De 
atunci însă, sărăcise şi trăia într-o căscioară, în care nu 
exista decât un singur dormitor de oaspeţi. Pe de altă parte, 
ar fi costat prea mulţi bani ca părinţii să-i ia şi pe ceilalţi 
trei copii în America, deoarece Susan plecase. 

Oamenii mari o socoteau pe Susan cea mai frumuşică din 
familie, dar nu era deloc bună la şcoală (deşi, altminteri, 
foarte matură pentru vârsta ei), iar mama zicea că „ar 
profita mult mai mult decât cei mici de pe urma unei 
călătorii în America”. Edmund şi Lucy încercau să nu o 
invidieze pe Susan pentru norocul de care avea parte, însă 
era îngrozitor să fie nevoiţi să-şi petreacă vacanţa de vară 
la mătuşa lor. „E şi mai rău, însă, pentru mine, zicea 
Edmund, fiindcă tu măcar vei avea camera ta, pe când eu 
va trebui să stau în acelaşi dormitor cu împuţitul ăla de 
Eustace”. 

Povestea începe într-o după-amiază, când Edmund şi Lucy 
izbutiseră să fure câteva minute preţioase pentru a rămâne 
singuri. Şi, fireşte, vorbeau despre Namia, care era numele 
tărâmului lor tainic şi neştiut de nimeni. Majoritatea dintre 
noi, presupun, avem un tărâm tainic, însă pentru noi acesta 
este doar un tărâm imaginar. În această privinţă, Edmund şi 
Lucy erau mai norocoşi decât alţi oameni. Tărâmul lor tainic 
exista aievea. Fuseseră deja acolo de două ori; nu în joacă 
sau în vis, ci în realitate. Ajunseseră acolo prin Vrajă, care 
este singura cale de a pătrunde în Namia. Şi li se făgăduise 
în Namia sau, în fine, li se dăduse speranţa că într-o bună zi 
aveau să se întoarcă acolo. Vă puteţi închipui cât de mult 
discutau despre asta, când găseau prilejul. 


Erau în camera lui Lucy, unde stăteau pe pat şi se uitau la 
un tablou atârnat pe peretele din faţă. Era singurul tablou 
din casă care le plăcea. Mătuşa Alberta nu-l putea suferi (de 
aceea şi fusese surghiunit într-o odăiţă dosnică de la etaj), 
însă nu se putea descotorosi de el, fiindcă îl primise în dar 
de nuntă de la o persoană pe care nu voia s-o jignească. 

Tabloul înfăţişa o corabie - o corabie care plutea drept 
spre tine. Prora era suflată cu aur şi avea forma unui cap de 
balaur cu botul larg deschis. Avea doar un singur catarg şi o 
singură pânză mare şi pătrată, de culoare purpurie. Părţile 
laterale ale corabiei - ceea ce se vedea din ele acolo unde 
se terminau aripile aurii ale balaurului - erau verzi. Vasul 
tocmai se cocoţase pe creasta unui fabulos val azuriu, al 
cărui pântece învolburat se rostogolea spre tine, plin de 
spumă şi clăbuci mari. Se vedea limpede cum corabia 
naviga iute, sub rafalele unui vânt vioi, înclinată uşor pe 
partea babordului. (Apropo, dacă aveţi de gând să citiţi 
până la urmă această poveste şi dacă nu ştiţi deja, n-ar 
strica să băgaţi la cap că partea stângă a unei corăbii, când 
te uiţi din faţă, se numeşte babord, iar partea dreaptă 
tribord.) Toată lumina soarelui cădea pe corabie în acea 
parte, iar apa pe acea parte era plină de irizări verzi şi 
purpurii. Pe cealaltă parte, avea o tentă de albastru închis, 
de la umbra corabiei. 

— Întrebarea e, zise Edmund, dacă nu-i mai rău să priveşti 
o corabie namiană, când ştii bine că nu poţi ajunge la ea. 

— Până şi privitul e mai bun decât nimic, spuse Lucy. Oh şi 
cât de namiană e corabia asta. 

— Tot cu jocul ăla al vostru? Spuse Eustace Clarence, care 
trăsese cu urechea la uşă şi acum intrase înăuntru, rânjind. 
Anul trecut, când locuise la familia Pevensie, făcuse ce 
făcuse şi izbutise să-i audă pe toţi vorbind despre Namia, 
plăcându-i să-i tachineze pe această temă. Se gândea, 
fireşte, că născociseră totul; şi, fiind prea nătărău ca să 
poată născoci şi el ceva, nu privea cu ochi buni toată 
povestea asta. 


— Prezenţa ta nu e dorită aici, zise Edmund, tăios. 

— Încerc să mă gândesc la o poezioară, spuse Eustace. 
Ceva de genul: 

Nişte puştani care s-au jucat de-a Narnia s-au făcut 
treptat tot mai natantoli. 

— Păi, una la mână, Namia nu rimează cu natantoli, zise 
Lucy. 

— E o asonanţă, spuse Eustace. 

— Nu care cumva să-l întrebi ce-i aia o aso-scâr- 
țambălanie, spuse Edmund. Abia aşteaptă să-i pui 
întrebarea asta. Nu zi nimic, că poate aşa pleacă. 

Confruntat cu o asemenea primire, orice băiat ar fi spălat 
putina sau şi-ar fi ieşit din pepeni. Nu însă şi Eustace. A 
rămas locului, teleleu, rânjind cu gura până la urechi, după 
care s-a trezit din nou vorbind: 

— Vă place tabloul ăla? Întrebă el. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu-l lăsa să înceapă să 
turuie despre artă şi chestii din astea, se grăbi Edmund să 
zică. 

Numai că Lucy, care era foarte sinceră, apucase să spună: 

— Da. Mie îmi place foarte mult. 

— E infect, zise Eustace. 

— Cară-te şi n-ai să-l mai vezi, spuse Edmund. 

— Şi de ce îţi place? O descusu Eustace pe Lucy. 

— Păi, în primul rând, începu Lucy, îmi place fiindcă ai 
impresia că într-adevăr corabia se mişcă. lar apa pare 
lichidă de-adevărat. Iar valurile par că se ridică şi coboară 
de-adevărat. 

Desigur, Eustace avea o sumedenie de răspunsuri la 
aceste afirmaţii, numai că tăcea mâlc. Motivul era faptul că 
exact în acea clipă se uită la valuri şi constată că îţi dădeau 
efectiv senzaţia că se ridicau şi coborau. Nu mersese decât 
o singură dată cu vaporul (şi atunci doar până la Insula 
Wight), când avusese un rău de mare îngrozitor. Văzând 
valurile din tablou, i se făcu din nou greață. Se cam înverzi 


la faţă, încumetându-se însă să se mai uite o dată. După 
care, toţi trei copiii rămaseră holbaţi şi cu gura căscată. 

Ce vedeau ei poate fi greu de crezut când citeşti tipărit pe 
hârtie, însă era aproape la fel de greu de crezut şi dacă 
vedeai cu ochii tăi ce se întâmpla. În tablou, totul se mişca. 
Dar nu era nicidecum ca la cinema; culorile erau prea 
reale, clare şi naturale. Vâââj, în valuri se înfigea prora 
corabiei şi sus ţâşnea o trombă de stropi înspumaţi. Şi, pe 
urmă, hop, în sus valul în spatele corabiei, de se vedeau în 
sfârşit cârma şi puntea, care dispăreau iarăşi când un nou 
val se năpustea spre vas şi prora ieşea iar la iveală, în 
acelaşi moment, un caiet care era pe pat lângă Edmund 
începu să-şi fâlfâie paginile, se ridică şi porni plutind prin 
aer spre peretele din spatele băiatului, iar Lucy simţi cum 
părul îi biciuieşte obrajii, aşa cum se înttmplă pe o zi 
vântoasă. Şi era o zi vântoasă; numai că vântul sufla din 
tablou spre ei. Şi, brusc, o dată cu vântul începură 
zgomotele - bufniturile valurilor, plescăitul apei ce se izbea 
de laturile corabiei, vâjâitul şi vuietul asurzitor făcut de aer 
şi de apă. Mirosul, însă, mirosul acela sălbatic şi sărat o 
convinse pe Lucy că nu visa. 

— Astâmpăraţi-vă, se auzi glasul lui Eustace, piţigăiat de 
spaimă şi de ţâfnă. Încetaţi cu gluma asta proastă. 
Astâmpăraţi-vă. Am să vă spun Albertei. Uouu! 

Ceilalţi doi erau mult mai obişnuiţi cu aventurile, însă, 
exact când Eustace Clarence spunea „Uouu”, exclamară şi 
ei „Uouu”. Motivul era faptul că, din ramă, ţâşnise afară o 
trâmbă uriaşă de apă sărată şi rece, împroşcându-i 
zdravăn, de înlemniră cu răsuflarea tăiată şi uzi leoarcă 
până la piele. 

— Am să sparg în bucăţi porcăria asta, strigă Eustace; 
apoi, însă, se petrecură simultan câteva lucruri. Eustace se 
năpusti spre tablou, Edmund, care se pricepea cât de cât la 
vrăji, ţâşni după el, prevenindu-l să aibă grijă şi să nu fie 
prost. Lucy îl înşfăcă de cealaltă parte, fiind târâtă în faţă. 
lar acum, ori ei se micşorară prea mult, ori tabloul se 


făcuse mult mai mare. Eustace sări încercând să-l smulgă 
de pe perete, însă se trezi postat în picioare pe ramă; în 
faţa lui nu era un geam, ci marea adevărată, cu vânt şi 
valuri, ce se izbeau de ramă, de parcă ar fi fost o stâncă. Se 
zăpăci de tot şi se prinse de ceilalţi doi, care săriseră sus 
lângă el. Se zbătură, urlând, câteva clipe, dar exact când 
credeau că îşi recăpătaseră echilibrul, se treziră învăluiţi de 
un imens brizant albastru, care îi luă pe sus, trăgându-i în 
jos, în mare. Ţipătul disperat al lui Eustace se curmă brusc, 
când gura i se umplu de apă. 

Lucy mulțumea cerului că îşi dăduse toată silinţa la înot în 
ultimul trimestru. E adevărat că s-ar fi descurcat mult mai 
bine dacă ar fi dat mai încet din mâini, iar pe deasupra apa 
era mult mai rece decât părea pe când era doar un tablou. 
Oricum, ţinând capul sus, zvârli din picioare ca să scape de 
pantofi, aşa cum se cuvine să facă oricine cade îmbrăcat 
într-o apă adâncă. Ba chiar stătea cu gura închisă şi cu ochii 
deschişi. Erau în continuare destul de aproape de corabie; 
Lucy vedea sus de tot, deasupra lor, flancul verde al vasului 
şi oameni care se uitau la ea de pe punte. Apoi, cum şi era 
de aşteptat, Eustace se agăţă panicat de ea şi amândoi se 
duseră drept la fund. 

Când ieşiră din nou la suprafaţă, zări o siluetă albă care se 
ivise din apele mării, lângă corabie. Edmund era acum 
foarte aproape de ea, călcând apa şi îl prinsese de braţe pe 
Eustace, care zbiera sinistru ca din gură de şarpe. Apoi, 
altcineva, cu un chip vag cunoscut, îşi strecură o mână pe 
sub ea, din cealaltă parte. De pe corabie se auzeau ţipete, 
nenumărate capete se înghesuiau unele în altele peste 
parapet, de unde se zvârleau frânghii. După aceea urmă un 
răstimp care i se păru foarte lung, când se învineţi la faţă şi 
dinţii începură să-i clănţăne în gură. În realitate, răstimpul 
acesta nu fusese chiar atât de lung; oamenii aşteptau 
momentul când să o poată trage pe punte, fără să existe 
riscul de a fi trântită şi izbită de corabie; în ciuda 
strădaniilor lor admirabile, tot s-a ales cu o vânătaie la 


genunchi, cum s-a putut vedea când s-a trezit în final în 
picioare, pe vas, şiroind de apă şi dârdâind de mama 
focului. După ea, îl săltară, opintindu-se, pe Edmund, iar 
apoi pe nefericitul de Eustace. Ultimul apăru străinul, un 
băiat cu părul bălai, mai mare cu câţiva ani decât ea. 

— Cas - Cas - Caspian! Rosti Lucy, gâfâind, de îndată ce 
izbuti să-şi mai tragă sufletul. 

Căci chiar Caspian era; Caspian, băiatul care era regele 
Namiei şi pe care îl ajutaseră să urce pe tron în timpul 
ultimei lor vizite. Edmund îl recunoscu şi el imediat, îşi 
dădură toţi mâna, bătându-se pe umăr foarte încântați. 

— Dar cine e prietenul vostru? Întrebă aproape 
numaidecât Caspian, întorcându-se spre Eustace, cu 
zâmbetul lui voios. 

Numai că Eustace plângea mult mai rău decât s-ar fi 
cuvenit să plângă un băiat de vârsta lui, care nu păţise 
nimic altceva decât că se făcuse ciuciulete şi zbiera în gura 
mare: 

— Vreau să plec. Vreau înapoi. Nu-mi place! 

— Vrei să pleci? Făcu Caspian. Unde? 

Eustace se duse glonţ spre marginea corabiei, ca şi cum s- 
ar fi aşteptat să vadă rama tabloului spânzurată deasupra 
mării şi să zărească vreun colţişor din dormitorul lui Lucy. 
Nu-i văzură ochii decât valuri albastre, cu creste înspumate 
şi un cer azuriu mai pal, ambele întinzându-se la nesfârşit 
până în zare, hăt, departe. Poate nici n-ar trebui să-l 
condamnăm dacă îi tresări inima în piept şi i se făcu brusc 
rău. 

— Hei! Rynelf! Îl strigă Caspian pe unul dintre marinari. 
Adu nişte vin cu mirodenii pentru maiestăţile lor. E bine să 
beţi ceva ca să vă încălziţi, după ce v-aţi udat atât de rău. 
Le spunea lui Edmund şi lui Lucy „Maiestăţile lor”, fiindcă 
ei, împreună cu Peter şi Susan fuseseră demult de tot regi 
şi regine ai Namiei. Timpul în Namia curge altfel decât la 
noi. 


Dacă petreci o sută de ani în Namia, te întorci totuşi în 
lumea noastră exact la aceeaşi oră din aceeaşi zi în care ai 
plecat. Şi apoi, dacă revii în Namia după ce ai petrecut o 
săptămână aici, se prea poate să constaţi că au trecut o mie 
de ani namieni, sau doar o zi, ori că timpul a stat în loc. N-ai 
cum să ştii exact cât, până nu ajungi acolo. Drept urmare, 
când fraţii Pevensie se întorseseră în Namia ultima oară în 
cea de-a doua lor vizită, a fost (pentru namieni) ca şi cum 
Regele Arthur ar fi revenit în Anglia, cum ziceau unii că se 
va întâmpla. Iar eu zic: cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

Rynelf se întoarse aducând vinul cu mirodenii aburind într- 
un clondir şi patru cupe de argint. Era exact ce ţi-ai fi putut 
dori pe lume în acea clipă, încât, sorbind din minunata 
licoare, Lucy şi Edmund simțeau cum căldura li se prelinge 
până în vârful degetelor de la picioare. Eustace, însă, se 
strâmbă şi făcea mutre, bombănea şi scuipa vinul afară, 
până i se făcu rău din nou şi începu iarăşi să se smiorcăie, 
întrebând dacă n-aveau cacao granulată cu vitamine, pe 
care să i-o dizolve în apă distilată şi insistând ca, oricum, să 
fie lăsat la țărm la următoarea oprire. 

— Mare măscărici tovarăşul ăsta de drum pe care ni l-ai 
adus, frate, îi şopti Caspian lui Edmund, chicotind; dar până 
să mai apuce să adauge ceva, Eustace izbucni iarăşi. 

— Ooh! Ptiu! Ce naiba mai e şi aia! Luaţi oroarea asta de- 
aici. 

De data asta, i se putea găsi efectiv o scuză că se simţea 
oarecum surprins. Ceva într-adevăr foarte ciudat ieşise din 
cabina de pe pupa şi se apropia agale de ei. Puteai să zici că 
e - şi într-adevăr era - un Şoarece. Dar nu un şoarece ca 
oricare, ci unul care mergea pe picioarele dindărăt şi 
măsura cam jumătate de metru înălţime. De jur împrejurul 
capului, avea o bandă fină de aur, petrecută la urechi într-o 
parte pe dedesubt, iar în cealaltă parte pe deasupra, în 
care era înfiptă o pană lungă, stacojie. (Cum blana 
Şoarecelui era foarte închisă la culoare, aproape neagră, 
efectul era puternic şi izbitor.) Stătea cu laba stângă 


rezemată de plăselele unei săbii, lungă aproape cât coada 
lui. Păşea grav pe puntea care se legăna, păstrându-şi 
perfect echilibrul, cu gesturi graţioase şi elegante. Lucy şi 
Edmund îl recunoscură imediat pe Pişpirici, cel mai viteaz 
dintre toate animalele vorbitoare din Namia şi totodată 
Şoarecele Şef. Dobândise o glorie nemuritoare în a doua 
Bătălie de la Beruna. Lucy tânjea, aşa cum i se întâmplase 
întotdeauna, să-l ia pe Pişpirici în braţe şi să-l strângă la 
pieptul ei. Ştia, însă, prea bine că n-ar fi putut avea parte 
niciodată de această plăcere: l-ar fi jignit profund. Se 
mulţumi, aşadar, să se lase în genunchi ca să poată vorbi cu 
el. 

Pişpiprici puse în faţă piciorul stâng, îl trase în spate pe 
dreptul, făcu o plecăciune, îi sărută mâna, se îndreptă de 
spate, îşi răsuci mustăţile şi rosti cu vocea lui ascuţită şi 
piţigăiată: 

— Umilul dumneavoastră servitor, Maiestate. Şi al Regelui 
Edmund, deopotrivă. (La care făcu o nouă plecăciune.) 
Nimic nu mai lipsea acestei minunate aventuri, decât 
prezenţa Maiestăţilor voastre. 

— Pui, luaţi-l de-aici, se văicărea Eustace. Nu pot să sufăr 
şoarecii. Şi n-am suportat niciodată animalele dresate. Sunt 
proaste, vulgare şi - şi sentimentale. 

— Să înţeleg oare, îi zise Pişpirici lui Lucy după ce se 
holbase lung la Eustace, că această persoană nespus de 
mojică se află sub protecţia Maiestăţii voastre? Fiindcă, 
dacă nu... 

În acea clipă, Lucy şi Edmund traseră amândoi un strănut. 
— Ce prost sunt să vă ţin aici în picioare, cu hainele astea 
ude pe voi, spuse Caspian. Haideţi jos să vă schimbaţi. Lucy, 
am să-ţi dau cabina mea, fireşte, însă din păcate n-am straie 
femeieşti la bord. Va trebui să te descurci cu nişte veşminte 
de-ale mele. Haide, Pişpirici, fii băiat bun şi arată-le drumul. 
— Pentru a fi pe placul unei doamne, zise Pişpirici, renunţi 
până şi la o chestiune de onoare - măcar pe moment - la 

care se uită foarte aspru la Eustace. 


Caspian îi împinse de la spate, zorindu-i, aşa că în câteva 
minute Lucy se trezi intrând pe uşă în cabina de la pupa. Se 
îndrăgosti de ea numaidecât - cele trei ferestre pătrate 
care dădeau spre apa albastră şi învolburata din spatele 
corabiei, banchetele joase şi capitonate pe trei din laturile 
mesei, lampa de argint care se legăna deasupra (opera 
Piticilor, îşi dădu ea seama imediat după fineţea şi 
delicateţea lucrăturii) şi imaginea aurie a Leului Aslan pe 
peretele din faţă, mai sus de uşă. Toate astea le sesiză într-o 
clipită, căci Caspian deschise numaidecât o uşă dinspre 
tribord şi zise: 

— Asta o să fie camera ta, Lucy. Îmi iau doar nişte lucruri 
uscate - scotocea într-unul dintre cufere în timp ce vorbea - 
şi pe urmă te las să te schimbi. Aruncă pe uşă afară hainele 
ude, ca să pun pe cineva să ţi le ducă la cambuză, să se 
usuce. 

Lucy se simţea ca acasă, de parcă ar fi locuit în cabina lui 
Caspian de săptămâni în şir, iar mişcarea corabiei n-o 
neliniştea, întrucât pe vremuri, când fusese regină în 
Namia, călătorise mult pe mare. Cabina era foarte mică, 
dar veselă şi strălucitoare de la lambriurile pictate frumos 
(numai păsări, animale, balauri roşii şi viţă de vie); odăâiţa 
sclipea de curăţenie. Hainele lui Caspian îi erau prea mari, 
însă până la urmă izbuti să se descurce. Cu pantofii, 
sandalele şi cizmele lui de apă n-avea ce face, nepotrivindu- 
i-se practic deloc, dar n-o deranja să umble desculţă pe 
corabie. După ce se îmbrăcă, se uită afară pe fereastră la 
apa care vuia înspumată pe lângă vas şi trase adânc aer în 
piept. Era absolut convinsă că aveau să petreacă de 
minune. 

Capitolul 2 

LA BORDUL CORABIEI „ZORI DE ZI” 

— Ah, Lucy, ai venit, zise Caspian. Tocmai te aşteptam. Ţi-l 
prezint pe căpitanul meu, lordul Drinian. 

Un bărbat brunet puse genunchiul în pământ şi îi sărută 
mâna. De faţă mai erau doar Pişpirici şi Edmund. 


— Unde e Eustace? Întrebă Lucy. 

— În pat, zise Edmund şi nu cred că-l putem ajuta cumva. 
Dacă încerci să fii drăguţ cu el, nu-i faci decât şi mai rău. 

— Până una alta, spuse Caspian, vrem să stăm de vorbă. 

— Pe Jupiter, sigur că da, spuse Edmund. Şi, în primul 
rând, despre timp. A trecut un an după timpul nostru de 
când ne-am despărţit de tine înainte de încoronare. Cât a 
însemnat asta ca durată în Namia? 

— Exact trei ani, zise Caspian. 

— Totul merge bine? Se interesă Edmund. 

— Doar nu crezi că mi-aş fi lăsat eu regatul şi să plec pe 
mare dacă totul n-ar fi fost în regulă, îi răspunse Regele. Nu 
mai există acum nici o înţelegere între Telmarinieni, Pitici, 
lighioane vorbitoare, Fauni şi tot restul. lar pe uriaşii ăia 
scandalagii de la graniţă i-am bătut vara trecută atât de 
zdravăn, încât acum ne plătesc biruri grele. Şi am o 
persoană minunată pe care o las ca Regent, când sunt 
plecat - Bunilă, Piticul, îl mai ţineţi minte? 

— Dragul de Bunilă, zise Lucy, cum să nu-l ţin minte?! Nici 
c-ai fi putut face o alegere mai bună. 

— Credincios ca un câine, Doamnă şi viteaz ca un ca un 
Şoarece, spuse Drinian. Era să spună „ca un leu”, însă 
observase că Pişpirici stătea cu ochii pironiţi la el. 

— Şi încotro ne îndreptăm? Întrebă Edmund. 

— Păi, începu Caspian, e o poveste cam lungă. Poate vă 
mai amintiţi că, atunci când eram mic, unchiul meu, 
uzurpatorul Miraz, s-a descotorosit de şapte prieteni de-ai 
tatii (care ar fi putut să-mi ţină partea) trimiţându-i să 
exploreze necunoscutele Mări Răsăritene aflate dincolo de 
Insulele Părăsite. 

— Da, zise Lucy şi niciunul dintre ei nu s-a mai întors 
vreodată. 

— Întocmai. Ei bine, în ziua încoronării mele, cu aprobarea 
lui Aslan, am făcu legământul ca, în cazul în care restabilesc 
pacea în Namia, să navighez spre răsărit timp de un an şi o 
zi pentru a-i găsi pe prietenii tatălui meu sau pentru a afla 


dacă au murit, urmând astfel să-i răzbun, dacă îmi stă în 
putinţă. lată numele lor: Lordul Revilian, Lordul Bem, 
Lordul Argoz, Lordul Mavramom, Lordul Octesian, Lordul 
Restimar şi - oh şi încă unul, cu un nume pe care nu 
izbutesc să mi-l amintesc. 

— Lordul Rhoop, Sire, spuse Drinian. 

— Rhoop, Rhoop, sigur că da, zise Caspian. Aceasta este 
principala mea intenţie, însă Pişpirici ţinteşte la ceva şi mai 
cutezător. 

Toţi ochii se întoarseră spre Şoarece. 

— Cutezător ca spiritul meu, spuse el. Deşi poate mărunt 
ca statura mea. De ce n-am încerca să ajungem tocmai până 
la capătul de răsărit al lumii?! Şi ce-am putea oare găsi 
acolo? Eu, unul, mă aştept să găsim ţara lui Aslan. Marele 
Leu vine la noi întotdeauna dinspre est, peste mări şi ţări. 

— Ce idee nemaipomenită, exclamă Edmund, copleşit de 
admiraţie. 

— Dar chiar crezi, interveni Lucy, că ţara lui Aslan e într- 
adevăr o ţară - adică genul de ţară spre care să poţi 
vreodată naviga? 

— Nu ştiu, Doamnă, zise Pişpirici. Dar iată cum stau 
lucrurile. Când eram în leagăn, o nimfă a pădurii, o Driadă, 
mi-a recitat aceste versuri: 

Acolo unde cerul se întâlneşte cu marea, Acolo unde 
valurile nu mai sunt ca sarea, Pişpirici, dulceaţa mea, 
scrutează zarea 

Şi-n depărtările măreţe vei afla cătarea. 

Răsăritul extrem îţi este salvarea. 

Nu ştiu ce înseamnă, însă vraja acestor cuvinte m-a 
urmărit toată viaţa. 

După o scurtă tăcere, Lucy întrebă: 

— Şi unde ne aflăm acum, Caspian? 

— Căpitanul îţi poate spune mai bine decât mine, zise 
Caspian. 

Aşa că Drinian îşi scoase harta şi o întinse pe masă. 


— Iată poziţia în care ne găsim, făcu el, arătând cu 
degetul. Sau, în fine, poziţia în care ne găseam azi, la 
amiază. Am avut un vânt bun dinspre Cair Paravel şi ne-am 
îndreptat uşor spre nord către Gâlma, unde am ajuns a 
doua zi. Am stat în port o săptămână, întrucât Ducele din 
Gâlma a organizat un măreț turnir pentru Maiestatea sa, 
care a dat jos din şa nenumărați cavaleri... 

— Şi m-am ales şi eu cu nişte căzături urâte, Drinian. Mai 
am şi acum vânătăile de pe urma lor, se băgă în vorbă 
Caspian. 

— Şi a dat jos din şa nenumărați cavaleri, repetă Drinian, 
zâmbind cu gura până la urechi. Noi ne gândeam că 
Ducelui i-ar plăcea dacă Maiestatea sa Regele s-ar însura 
cu fiică-sa, numai că n-a ieşit nimic. 

— E saşie şi are pistrui, zise Caspian. 

— Oh, biata fată, o căină Lucy. 

— Şi am plecat din Gâlma, continuă Drinian şi timp de 
aproape două zile am avut o mare atât de calmă, dea 
trebuit să vâslim, după care am avut din nou vânt bun, dar 
tot n-am ajuns în Terebinthia decât în a patra zi de când am 
părăsit Gâlmă. Iar acolo regele lor ne-a trimis o solie, 
prevenindu-ne să acostăm întrucât în Terebinthia era o 
mare molimă, aşa că am ocolit promontoriul şi am tras într- 
un golfuleţ, unde ne-am aprovizionat cu apă. Pe urmă am 
fost nevoiţi să rămânem în radă trei zile până s-a pornit un 
vânt dinspre sud-est şi am plecat spre Cele Şapte Insule. 
După trei zile de navigat în larg, un vas corsar (după 
velatură, din Terebinthia) ne-a ajuns din urmă, dar, când a 
constatat că suntem bine înarmaţi, şi-a văzut de drum după 
câteva schimburi de săgeți din ambele părţi... 

— Ba ar fi trebuit să-l urmărim, să urcăm la bordul lui şi 
să-i spânzurăm pe toţi nemernicii ăia, zise Pişpirici. 

— lar după alte cinci zile ne-am apropiat de Mnil, insula 
situată cel mai la vest dintre Cele Şapte Insule. Apoi am 
trecut prin strâmtoare, vâslind, iar pe la asfinţit am ajuns la 
Redhaven, pe insula Brenn, unde am fost ospătaţi, cu 


dragoste şi am primit merinde şi apă, cât ne-a poftit inima. 
Am plecat din Redhaven acum şase zile şi am avut o viteză 
nemaipomenit de bună, aşa că nădăjduiesc să putem vedea 
Insulele Părăsite poimâine. Pe scurt, ne aflăm de aproape 
treizeci de zile pe mare şi, de când am plecat din Namia, 
am parcurs peste patru sute de leghe. 

— Şi după Insulele alea Părăsite? Se interesă Lucy. 

— Nimeni nu ştie, Maiestatea voastră, îi răspunse Drinian. 
Doar dacă ne vor spune locuitorii acelor insule. 

— Pe vremea noastră habar n-aveau, zise Edmund. 

— Păi, aventura începe, aşadar, cu adevărat după Insulele 
Părăsite, remarcă Pişpirici. 

Caspian le propuse apoi să le arate, eventual, corabia 
înainte de cină, însă Lucy, pe care o mustra conştiinţa, zise: 
— Cred că ar trebui să mă duc să văd ce face Eustace. E 
oribil să ai rău de mare, să ştiţi. Dacă aş avea la mine 
licoarea aceea întăritoare, l-aş face bine numaidecât. 

— Dar chiar o ai, zise Caspian. Uitasem practic de ea. Ai 
uitat-o la plecare, iar eu m-am gândit că ar putea fi 
considerată o licoare regească, aşa că am adus-o aici - de 
cumva crezi că e bine să fie irosită pe o chestie măruntă 
cum e răul de mare. 

— Nu iau decât o picătură, spuse Lucy. 

Caspian deschise unul dintre cuferele de sub banchetă, de 
unde scoase frumoasa sticluţă de cleştar, de care Lucy îşi 
aducea aminte atât de bine. 

— Primeşte înapoi ce-ţi aparţine, Regino, zise el. 

După care, ieşiră din cabină afară, sub razele soarelui. 

Puntea avea două trape mari şi lungi, înainte şi după 
catarg, ambele fiind deschise, aşa cum se întâmpla 
întotdeauna pe vreme frumoasă, pentru ca lumina şi aerul 
să pătrundă până în adâncul corabiei. Caspian îi conduse pe 
o scară în trapa de după catarg. 

Se treziră într-o încăpere mare, cu banchete de vâslit 
dintr-o parte în cealaltă; lumina pătrundea printre găurile 
pentru vâsle, dănţuind jucăuşă pe tavan. Fireşte că vasul lui 


Caspian nu era o grozăvenie din aceea - o galeră vâslită de 
sclavi. Vâslele erau folosite doar când nu exista vânt prielnic 
ori când se intra şi se ieşea din porturi şi toată lumea 
(excepţie făcând Pişpirici, care avea picioarele prea scurte) 
trăsese adesea la rame, când trebuia. Pe părţile laterale, 
spaţiul de sub banchete fusese lăsat liber pentru picioarele 
vâslaşilor, însă în mijlocul încăperii se afla un fel de groapă, 
adâncă până jos în cală, plină cu tot felul de lucruri: saci de 
făină, butoiaşe cu apă şi bere, hălci de porc afumat, 
borcane cu miere, burdufuri pline cu vin, mere, nuci, 
brânzeturi, biscuiţi, napi şi bucăţi de slănină. De tavan - 
adică, de sub punte - atârnau şunci şi funii de ceapă, 
precum şi hamace în care se odihneau marinarii, când nu 
făceau de cart. Caspian îi conduse mai încolo, păşind peste 
fiecare bancă; oricum, el păşea, însă Lucy păşea cumva 
sărind, iar Pişpirici sărea de-a binelea. Tot aşa ajunseră la 
un perete despărțitor. Caspian deschise uşa şi intrară într-o 
cabină care ocupa spaţiul din pupa de sub cabinele de pe 
punte. Nu era, desigur, la fel de frumoasă. Era o încăpere 
foarte joasă, iar părţile laterale se curbau în jos, 
apropiindu-se atât de mult, încât aproape că nici nu exista 
podea; şi, cu toate că avea ferestre cu geamuri groase, 
acestea nu erau făcute să se deschidă, întrucât se aflau sub 
apă. De fapt, exact în acel moment, cum corabia avea tangaj 
mare, geamurile astea ba se făceau aurii de la razele 
soarelui, ba se colorau într-un verde ceţos de la apa mării. 

— Noi doi o să stăm aici, Edmund, spuse Caspian. Îi lăsăm 
rubedeniei tale cuşeta de dormit şi nouă ne atârnăm nişte 
hamace. 

— O rog stăruitor pe Maiestatea voastră..., zise Drinian. 

— Nu, nu stau cu camaradul tău, spuse Caspian, am 
lămurit asta. Tu şi Rhince (Rhince era camaradul) conduceţi 
corabia şi v-aţi chinui degeaba noapte de noapte când noi 
cântam voioşi sau stam de poveşti, aşa că trebuie să dormi 
în cabina de deasupra, de la babord. Regelui Edmund şi mie 
ne va fi foarte comod aici, jos. Dar cum se simte străinul? 


Eustace, foarte verde la faţă şi bosumflat rău, întrebă dacă 
exista vreun semn că furtuna se mai potolise cumva. Dar 
Caspian spuse: „Care furtuna?!”, iar Drinian izbucni în 
hohote de râs. 

— Furtună, tânărul meu stăpân, se prăpădea el de râs. 
Când de mult n-am văzut o zi mai senină şi mai frumoasă ca 
asta! 

— Cine-i ăsta? Întrebă Eustace, ţâfnos. Să plece. Mă toacă 
la creieri cu vocea lui. 

— 'Ţi-am adus să iei ceva, ca să te simţi mai bine, Eustace, 
spuse Lucy. 

— Oh, plecaţi de-aici şi lăsaţi-mă în pace, mormăi Eustace. 

Dar tot luă o înghiţitură din sticluţă şi, deşi zicea că era o 
porcărie (când Lucy destupase sticluţa, cabina se umpluse 
de un miros delicios), e limpede că la câteva clipe după ce 
înghiţise din licoare îi reveni culoarea în obraji şi pesemne 
că se simţea mai bine fiindcă, în loc să se smiorcăie că nu 
suporta furtuna şi că îl durea capul, începu să pretindă să 
fie lăsat la țărm, afirmând că în primul port avea „să 
depună plângere” împotriva lor la consulatul britanic. Însă 
când Pişpirici îl întrebă ce era aia „plângere” şi cum o 
depuneai (Pişpirici credea că era o nouă modalitate de a 
pune la punct o luptă corp la corp), Eustace nu găsi altceva 
de spus decât: „Hm, poftim de vezi, cum de e posibil să nu 
ştii aşa ceva!” Până la urmă, izbutiră să-l convingă pe 
Eustace că navigau cu toate pânzele sus spre cea mai 
apropiată coastă pe care o cunoşteau şi că a-l trimite înapoi 
la Cambridge - unde locuia unchiul Harold - era la fel de 
greu ca şi cum ar fi trebuit să-l expedieze drept pe lună. 
După aceea, a acceptat morocănos să-şi pună hainele 
curate care i se pregătiseră şi să vină pe punte. 

Caspian continuă să le arate corabia, deşi văzuseră deja 
aproape totul. Urcară pe teugă şi văzură straja care stătea 
pe un fel de raft în gătlejul balaurului aurit, privind afară 
prin botul deschis al lighioanei. În teugă se aflau cambuza 
(sau bucătăria corabiei) şi nişte încăperi pentru nostrom, 


dulgher, bucătar şi arcaşul şef. Dacă vi se pare ciudat că 
aici cambuza era în proră şi vă şi închipuiţi cum fumul de la 
horn plutea înapoi peste punte, nu uitaţi că aceasta era o 
corabie şi nu un vapor, unde există întotdeauna un vânt 
frontal. Pe o corabie vântul bate din spate, aşa că orice 
miros este împins cât mai în faţă cu putinţă. Ajunseră în 
turela de pe catarg, iar la început se cam speriară simţindu- 
se legănaţi încolo şi încoace, sus de tot, de unde puntea 
părea tare mică şi foarte departe, dedesubt. Îţi dădeai 
seama că dacă se întâmpla să cazi de acolo, nu era absolut 
deloc obligatoriu să nimereşti neapărat pe punte şi nu 
drept în apă. Plecară mai departe, pe puntea de la pupa, 
unde Rhince era de serviciu, împreună cu încă un tip, la 
fusul cârmei, iar în spatele acesteia se înălța coada 
balaurului, poleită sclipitor, în care, înăuntru, de jur 
împrejur, se afla o mică banchetă. Numele corabiei era 
„Zori de zi”. Era tare micuță în comparaţie cu navele 
noastre sau chiar cu oricare dintre vasele (luntre, dromon, 
caracă şi galion) existente în Namia pe vremea când Lucy şi 
Edmund domniseră acolo sub Peter, Marele Rege, căci cât 
timp cârmuiseră strămoşii lui Caspian toată navigația 
încetase aproape complet. Când unchiul lui, Miraz 
uzurpatorul, îi trimisese pe mare pe cei şapte lorzi, aceştia 
fuseseră nevoiţi să cumpere o corabie galmiană, pe care 
angajaseră marinari din Gâlmă. Acum, însă, Caspian 
începuse să-i înveţe pa namieni să fie iarăşi navigatori pe 
mare, iar „Zori de zi” era cea mai frumoasă corabie pe care 
o construise deocamdată. Era atât de mică, încât în faţa 
catargului nu mai rămânea aproape nici o porţiune liberă 
pe punte între trapa centrală, barca vasului pe o latură şi 
coşul cu găini (Lucy hrănea găinile) pe cealaltă latură; în 
felul ei era, însă, o frumuseţe, o „domniţă” cum spun 
marinarii, cu linii perfecte, culori pure, cu verge, funii şi 
şuruburi lucrate cu măiestrie. Pe Eustace, fireşte, nu-l 
mulțumea nimic, bombănind întruna şi ridicând în slăvi 
pacheboturile, bărcile cu motor, aeroplanele şi submarinele 


(„Ca şi cum ar fi avut cumva habar de ele”, mormăia 
Edmund), însă ceilalţi doi erau încântați de „Zori de zi”; şi 
când, revenind în cabină la cină, au putut admira cerul spre 
apus străluminat de asfinţitul roşu, când au simţit freamătul 
corabiei şi, pe buze, gustul sărat al mării, când s-au gândit 
la ţinuturile necunoscute din marginea răsăriteană a lumii, 
Lucy şi-a dat seama că de fericire nici nu mai putea vorbi. 
Ce era în mintea lui Eustace ar fi cel mai bine să redăm cu 
propriile lui cuvinte, căci atunci când şi-au primit toţi 
hainele înapoi, bine uscate, a doua zi dimineaţă, băiatul şi-a 
scos numaidecât un carneţel negru cu un creion şi s-a 
apucat să ţină un jurnal. Avea întotdeauna la el acest 
carneţel în care îşi însemna notele de la şcoală, căci, dacă 
nu se sinchisea mai deloc de nici un obiect în sine, îi păsa în 
schimb foarte mult de note, obişnuind chiar să se ducă la 
alţii şi să le zică: „Uite cât am luat eu. Tu cât ai luat?” Însă, 
cum părea puţin probabil ca pe „Zori de zi” să capete multe 
note, începu un jurnal. lată prima lui însemnare. 

„7 august. Sunt de douăzeci şi patru de ore pe barca asta 
nesuferită, doar dacă nu visez cumva. Tot timpul a făcut 
ravagii o furtună înspăimântătoare (bine că nu am rău de 
mare). Valuri uriaşe se rostogolesc mereu peste parapet şi, 
de nenumărate ori, am văzut barca asta prăpădită aproape 
înghițită de apă. Toii ceilalţi se prefac că nu observă nimic 
din toate astea, ori din lăudăroşenie, ori fiindcă Harold zice 
că una dintre cele mai mari laşităţi pe care le vezi la 
oamenii de rând este că închid ochii la Fapte. E curată 
nebunie să ieşi pe mare cu o porcărie paradită ca asta, nu 
cu mult mai mare decât o barcă de salvare. Şi, fireşte, 
absolut rudimentară înăuntru. Nu tu salon, radio, săli de 
baie sau şezlonguri pe punte. M-au târât pe ea peste tot 
aseară şi ţi se făcea pur şi simplu greață auzindu-l pe 
Caspian cum se fălea cu pocitania lui de barcă de jucărie, 
de parcă ar fi fost Queen Mary. Am încercat să-i povestesc 
cum arată navele adevărate, dar e prea greu de cap. E. şi 
L.., bineînţeles, nu m-au susţinut deloc. Cred că o fetiţă ca 


Lucy nu îşi dă seama de primejdie, iar E. îl linguşeşte pe C., 
cum face toată lumea aici. Îi spun „Rege”. I-am spus că eu 
sunt republican”, iar el m-a întrebat ce înseamnă asta! 
Parcă n-ar avea habar de nimic. Nici nu mai pomenesc de 
faptul că mi s-a dat cea mai proastă cabină de pe barca 
asta, temniţă sadea, în timp ce Lucy s-a ales cu ditamai 
camera pe punte, numai pentru ea, o încăpere destul de 
drăguță în comparaţie cu celelalte chestii de pe-aici. C. zice 
că a făcut aşa fiindcă e fată. Am încercat să-l fac să priceapă 
ce spune Alberta, că toate mofturile de genul ăsta nu fac 
decât să le înjosească pe fete, dar e prea greu de cap. 
Oricum, n-ar fi exclus să constate că am să mă îmbolnăvesc 
dacă mai stau mult în gaura aia. E. zice că n-ar trebui să fiu 
aşa de cârcotaş, din moment ce C. stă acolo cu noi, ca să-i 
facă loc lui Lucy. Ceea ce înseamnă că va fi şi mai înghesuit 
şi mai rău acolo. Cât pe-aci să uit să spun că maie şi o 
chestie cu un Şoarece, care e de o neobrăzare îngrozitoare 
cu toată lumea. Ceilalţi n-au decât să-i permită, treaba lor, 
dar eu îi rup coada dacă îndrăzneşte să-mi facă mie aşa 
ceva. Mâncarea este şi ea îngrozitoare.” 

Scandalul între Eustace şi Pişpirici a izbucnit mai repede 
decât ar fi fost de aşteptat. Înainte de prânz, în ziua 
următoare, când ceilalţi stăteau la masă şi aşteptau (marea 
îţi face poftă de mâncare), Eustace dădu buzna înăuntru, 
frângându-şi mâinile şi zbierând: 

— Bruta aia prizărită era să mă omoare. Insist să fie ţinută 
sub control. Aş putea să te dau în judecată, Caspian. Aş 
putea să-ţi poruncesc să o nimiceşti. 

În aceeaşi clipă, apăru şi Pişpirici. Avea sabia scoasă şi îşi 
înfoiase mustăţile cu un aer crunt, însă altminteri era 
politicos ca întotdeauna. 

— Vă cer tuturor iertare, zise el şi în special Maiestăţii 
sale. Dacă aş fi ştiut că se refugiază aici, aş fi aşteptat un 
moment mai propice ca să-l învăţ minte. 

— Ce naiba se întâmplă? Exclamă Edmund. 


lată ce se întâmplase de fapt. Lui Pişpirici, care avea tot 
timpul impresia că nava nu înainta destul de repede, îi 
plăcea să stea pe parapet, în faţă de tot, aproape de capul 
balaurului, privind pierdut spre zările răsăritene şi 
fredonând încetişor, cu glăsciorul lui piţigăiat, cântecul 
făcut de Driadă pentru el. Nu se ţinea niciodată de nimic, 
oricât de tare s-ar fi legănat corabia, păstrându-şi echilibrul 
fără nici un fel de dificultate; asta poate şi din cauza cozii 
lui lungi, care atârna pe punte, în josul parapetului. Toţi cei 
aflaţi la bord erau învăţaţi cu acest obicei, care le plăcea 
marinarilor, căci atunci când făceau de cart mai aveau şi ei 
cu cine schimba o vorbă. Cum s-a întâmplat de exact 
Eustace a alunecat, împiedicându-se şi rostogolindu-se de-a 
dura tocmai în faţă, până la teugă (nu căpătase încă 
„picioare de marinar”), n-am aflat niciodată. Poate spera să 
vadă în zare uscatul, sau poate voia să dea o raită pe la 
bucătărie să mai şterpelească niscaiva mâncare. Oricum, de 
îndată ce a văzut coada aia lungă atârnând în jos - pesemne 
destul de tentantă - s-a gândit cât ar fi de minunat să o 
înşface zdravăn şi să-l zgâlţâie bine pe Pişpirici în sus şi în 
jos, de vreo două ori, după care s-o ia la fugă râzând. La 
început, planul a funcţionat aparent de minune. Şoarecele 
nu era cu mult mai greu decât o pisică mare. Cât ai clipi din 
ochi, Eustace îl zmulse de pe balustradă şi ce caraghios 
arăta (se gândea Eustace) cu lăbuţele alea răsucite în afară 
şi cu botul deschis. Din păcate însă, Pişpirici, care văzuse 
moartea cu ochii de nenumărate ori, nu-şi pierdu nici o 
clipă cumpătul. Şi nici îndemânarea. Nu-i uşor să-ţi scoţi 
sabia din teacă atunci când te zgâlţăie cineva prin aer 
ţinându-te de coadă, însă el a izbutit. Aşa că, alegându-se cu 
două împunsături oribile în mână, Eustace dădu drumul la 
coadă. Şi nici cât ai zice peşte, Şoarecele ţâşni în sus ca o 
minge, dând nas în nas cu el, în timp ce o chestie oribil de 
ascuţită, lungă şi strălucitoare, ca un fel de frigăruie, îi era 
fluturată încolo şi încoace, la numai câţiva centimetri de 


burtă. (Asta pentru şoareci, în Namia, înseamnă undeva sub 
cingătoare, fiindcă n-au cum să ajungă mai sus.) 

— Încetează, bolborosi Eustace, pleacă de-aici. Ia chestia 
aia de lângă mine. E periculos, încetează, n-auzi?! Am să te 
spun lui Caspian. Am să-i zic să-ţi pună botniţă şi să te lege 
fedeleş. 

— Tu de ce nu-ţi scoţi sabia, mişelule! Chiţăi Şoarecele. 
Scoate arma şi luptă, că altfel te învineţesc tot cu latul 
săbiei. 

— N-am sabie, zise Eustace. Sunt un pacifist. Nu cred în 
lupte. 

— Să înţeleg oare, spuse Pişpirici, retrăgându-şi câteva 
clipe sabia şi vorbind foarte grav, că n-ai de gând să-mi dai 
satisfacţie? 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, zise Eustace, frecându-şi 
mâna de durere. Dacă nu eşti în stare să guşti o glumă, nu 
merită să-mi bat capul cu tine. 

— Păi, atunci, ia vezi ce „gust” are asta, i-o trânti Pişpirici 
şi asta - să înveţi cum să te porţi - şi cât respect se cuvine 
să-i arăţi unui cavaler - şi unui Şoarece - şi cozii unui 
Şoarece - şi de fiecare dată îi mai ardea lui Eustace câte o 
lovitură zdravănă cu latul săbiei, care era subţire, din oţel 
călit de bună calitate, suplu şi eficient ca o nuia. Eustace 
(desigur) urma cursurile unei şcoli unde nu se practica 
pedeapsa corporală, aşa că senzaţia era absolut nouă 
pentru el. Acesta a fost şi motivul pentru care, în ciuda 
faptului că nu avea deprinderea de a păşi dezinvolt pe 
puntea unei corăbii care se legăna, nu i-a luat nici un minut 
ca să zboare practic de la teugă, să străbată ca vântul toată 
distanţa până la cabină şi să dea buzna înăuntru, urmărit cu 
în-focare de Pişpirici. Lui Eustace i se părea într-adevăr că 
atât sabia, cât şi urmărirea îl frigeau ca focul. Ba după cum 
simţea pe piele, parcă l-ar fi ars cineva cu fierul roşu. 

N-a fost prea greu să se rezolve problema, de îndată ce 
Eustace a priceput că toată lumea lua în serios ideea unui 
duel, iar Caspian se oferea să-i împrumute o sabie, în timp 


ce Drinian şi Edmund discutau dacă n-ar fi fost nimerit să 
fie cumva dezavantajat, într-un fel sau altul, pentru a 
compensa faptul că era mult mai înalt şi mai mare decât 
Pişpirici. Eustace se scuză morocănos şi plecă împreună cu 
Lucy, care se oferise să-i spele şi să-i bandajeze mâna, după 
care se vâri în cuşeta lui. Avu grijă să se lungească pe o 
parte. 

Capitolul 3 

INSULELE PĂRĂSITE 

— Pământ la orizont! Urlă omul de la proră. 

Lucy, care stătuse la taclale cu Rhince sus pe dunetă, 
cobori scara tropăind mărunt şi se năpusti în faţă. Veni 
după ea numaidecât şi Edmund, iar acolo îi găsiră pe 
Caspian, Drinian şi Pişpirici, care se aflau deja pe teugă. 
Era o dimineaţă friguroasă, cu un cer foarte şters şi o mare 
foarte bleumarin, cu mici cârlionţi de spumă, iar colo, ceva 
mai departe spre tribord, se afla cea mai apropiată dintre 
Insulele Părăsite, Felimath, ca o colină verde şi joasă 
crescută din apă; în spatele ei, ceva mai departe, se zăreau 
pantele cenuşii ale suratei ei, Doom. 

— Felimath, eşti neschimbată! Şi tu, Doom, la fel! Exclamă 
Lucy, bătând din palme. Oh, Edmund, ce mult a trecut de 
când le-am văzut ultima oară! 

— N-am înţeles niciodată de ce aparţin Namiei, zise 
Caspian. Să le fi cucerit, oare, Peter, Marele Rege? 

— Oh, nu, îi răspunse Edmund. Au fost ale Namiei dinainte 
de noi - de pe vremea Vrăjitoarei Albe. 

(Apropo, n-am aflat niciodată cum de aceste insule 
îndepărtate au intrat în proprietatea coroanei Namiei; dacă 
aflu vreodată şi dacă povestea pare cât de cât interesantă, 
am să v-o spun în altă carte.) 

— Urmează să ancorăm aici, Sire? Se interesă Drinian. 

— Nu cred că ne-ar fi de prea mult folos să tragem la 
țărmul insulei Felimath, remarcă Edmund. Pe vremea 
noastră, era aproape nelocuită, iar după cum arată nu cred 
ca situaţia să se fi schimbat cumva. Majoritatea populaţiei 


trăia pe Doom, iar o mică parte dintre locuitori erau de 
găsit pe Avra - a treia dintre insule; deocamdată de aici nu 
se vede. Pe Felimath, creşteau doar oi. 

— Atunci, presupun că va trebui să ocolim promontoriul 
ăsta, zise Drinian şi să acostăm în Doom. Asta înseamnă că 
va trebui să vâslim. 

— Ce păcat că nu ne oprim pe Felimath, zise Lucy. Mi-ar 
plăcea tare mult să mă plimb pe-acolo. E atât de pustiu - 
dar o pustietate frumoasă, multă iarbă, trifoi şi un aer 
marin tare plăcut. 

— Şi mie mi-ar plăcea să-mi dezmorţesc picioarele acum, 
zise Caspian. la staţi un pic. Ce-ar fi să ne ducem la țărm cu 
o barcă, pe care o trimitem înapoi, după care traversăm pe 
jos insula Felimath şi aşteptăm ca „Zori de zi” să vină să ne 
ia din cealaltă parte?! 

Dacă pe atunci Caspian ar fi avut experienţa pe care a 
dobândit-o mai târziu în această călătorie, n-ar fi făcut 
propunerea asta; însă, în acea clipă, ideea părea excelentă. 

— Oh, hai să facem aşa, zise Lucy. 

— Vii şi tu, nu-i aşa? Îl întrebă Caspian pe Eustace, care 
apăruse pe punte cu mâna bandajată. 

— Orice, numai să cobor de pe barca asta afurisită, zise 
Eustace. 

— Afurisită? Se miră Drinian. Cum adică? 

— Într-o ţară civilizată, cum e aceea din care vin eu, îi 
explică Eustace, corăbiile sunt atât de mari încât, atunci 
când eşti înăuntru, habar n-ai că te afli de fapt pe mare. 

— În cazul ăsta, poţi foarte bine rămâne la mal, îi spuse 
Caspian. Drini-an, spune-le, te rog, să coboare barca. 

Regele, Şoarecele, cei doi fraţi Pevensie şi Eustace se suiră 
cu toţii în barcă, îndreptându-se spre plaja insulei Felimath. 
După ce barca plecă înapoi, de data asta cu ajutorul 
vâslelor, se întoarseră toţi şi priviră în jur. Rămaseră 
surprinşi constatând cât de mică părea corabia „Zori de zi”. 

Lucy era desigur desculţă, întrucât îşi zvârlise pantofii din 
picioare când înota, însă nu era mare scofală să calci pe o 


iarbă atât de deasă şi moale. Ce plăcere să păşeşti din nou 
pe uscat, să miroşi pământul şi ierburile, chiar dacă la 
început li se părea că terenul le sălta sub picioare ca o 
corabie, aşa cum îndeobşte se întâmplă să ai senzaţia când 
ai călătorit mult pe mare. Era mult mai cald aici decât la 
bordul corabiei, iar lui Lucy îi plăcea tare mult să meargă 
prin nisip. Undeva cânta o ciocârlie. 

Ajunseră spre mijlocul insulei şi începură să urce un deal 
destul de abrupt, deşi nu prea înalt. Din vârf, desigur, 
priviră în urmă şi văzură corabia lor, „Zori de zi”, sclipind 
ca o imensă insectă strălucitoare şi înaintând încet spre 
nord-vest, cu ajutorul vâslelor. După aceea, trecură peste 
coama dealului şi nu mai văzură corabia. 

În faţa lor se aşternea acum insula Doom, despărțită de 
Felimath printr-o limbă de mare lată cam de o milă; în 
spatele acesteia, ceva mai la stânga, se afla insula Avra. 
Narrowhaven, micul orăşel alb de pe Doom, se vedea 
perfect. 

— Ei, poftim, ce mai e şi asta? Exclamă Edmund, brusc. 

În valea verde spre care coborau, vreo şase-şapte bărbaţi 
neţesălaţi şi neciopliţi, înarmaţi cu toţii, stăteau jos lângă un 
copac. 

— Să nu le spuneţi cine suntem, zise Caspian. 

— Şi, mă rog, de ce nu, Maiestatea ta? Întrebă Pişpirici, 
care consimţise să meargă călare pe umărul lui Lucy. 

— Mi-a trecut prin minte adineaori, îi răspunse Caspian, că 
e posibil ca nimeni de-aici să nu mai fi auzit de multă vreme 
de Namia. Nu-i exclus, aşadar, să nu recunoască încă 
supremaţia noastră, în care caz e destul de riscant să te 
prezinţi ca Rege. 

— Avem săbii, Sire, spuse Pişpirici. 

— Da, Pişpirici, ştiu că avem, îi dădu dreptate Caspian. Dar 
în caz că ar fi vorba să recucerim cele trei insule, aş prefera 
să mă întorc cu o armată ceva mai mare. 

Se apropiaseră destul de mult de străini, iar unul dintre ei 
- un flăcău voinic şi brunet - le strigă: Bună dimineaţa 


tuturor! 

— Bună dimineaţa şi vouă, îi răspunse Caspian. Mai există 
vreun guvernator al Insulelor Părăsite? 

— Ba bine că nu, zise omul, Guvernatorul Gumpas. 
Prisosinţa sa este la Narrowhaven. Dar staţi să beţi cu noi. 

Caspian îi mulţumi, deşi nici lui, nici celorlaţi nu le prea 
plăcea cum arătau noile lor cunoştinţe şi se aşezară cu toţii. 
Dar nici nu apucară bine să ridice cupele la gură că tipul cu 
părul negru le făcu un semn din cap camarazilor lui şi, cât 
ai zice peşte, toţi cei cinci musafiri se treziră prinşi strâns în 
cleştele unor braţe vânjoase. Urmară câteva clipe de luptă, 
însă avantajul era de o singură parte, aşa că, în scurt timp, 
se văzură dezarmaţi şi cu mâinile bine legate la spate - cu 
excepţia lui Pişpirici, care se frângea şi se răsucea, 
muşcând furios, în pumnul celui care îl ţinea captiv. 

— Ai grijă cu lighioana, 'Tacks, îi spuse căpetenia. Să nu 
păţească ceva. Pun rămăşag că pe ăsta vom scoate cel mai 
bun preţ. 

— Laşule! Mişelule! Chiţăi Pişpirici. la să te vedem dacă 
îndrăzneşti să-mi dai sabia şi să-mi dezlegi labele. 

— Ei, na! Fluieră negustorul de sclavi (căci chiar asta era). 
Animalul vorbeşte! N-aş fi crezut că e posibil aşa ceva. Să 
fiu al naibii dacă nu capăt pe puţin două sute de semilune 
pe el. (Semiluna calormenilor, care este principala monedă 
prin acele locuri, valorează cam o treime de Ură.) 

— Prin urmare, asta eşti, zise Caspian. Răpitor şi negustor 
de sclavi. Să-ţi fie ruşine. 

— Ei, uşurel, uşurel, zise negustorul de sclavi. Pliscul mai 
mic. Eşti cuminte, e bine pentru toată lumea, pricepi? Nu 
fac asta ca sa mă distrez. Trebuie să-mi câştig şi eu 
existenţa ca oricare altul. 

— Unde o să ne duceţi? Întrebă Lucy, rostind cuvintele cu 
oarecare greutate. 

— La Narrowhaven, îi replică negustorul de sclavi. Mâine 
e zi de târg. 

— E acolo vreun consul britanic? Întrebă Eustace. 


— Vreun ce?! Se miră omul. 

Fără să-i lase, însă, lui Eustace răgazul de a încerca să-i 
explice, negustorul de sclavi spuse sec: 

— Ei, gata, m-am săturat de trăncăneala asta. Şoarecele e 
o dulceaţă, pe lângă ăsta care poate scoate din minţi şi o 
stană de piatră. S-o luăm din loc, băieţi. 

După aceea, cei patru prizonieri fură legaţi cu funii 
împreună, nu cu cruzime, însă bine strâns, fiind puşi să 
meargă pe jos spre țărm. Pişpirici era dus în braţe. Sub 
ameninţarea de a fi legat la bot, încetase cu muşcatul, însă 
turuia necontenit, iar Lucy efectiv se minuna cum de era 
posibil ca un om să suporte să i se spună tot ce-i spunea 
Şoarecele negustorului de sclavi, însă negustorul de sclavi, 
în loc să protesteze, spunea doar: „Hai, continuă”, ori de 
câte ori Pişpirici se oprea să-şi tragă sufletul, adăugând din 
când în când „Parcă-i o piesă de teatru”, sau: „Ei drăcie, 
mai că-ţi vine să crezi că ştie ce spune!” ori: „L-a dresat 
vreunul dintre voi?” Chestia asta îl înfurie atât de tare pe 
Pişpirici, încât, până la urmă, toate lucrurile pe care se 
gândea să le spună deodată aproape că îl sufocară, aşa că 
în cele din urmă amuţi de tot. 

Când au coborât pe ţărmul care dădea spre insula Doom, 
au dat peste un sătuc; pe plajă, se afla o barcă lungă, iar 
ceva mai departe, o corabie murdară şi plină de noroi. 

— Hai, puştanilor, zise negustorul de sclavi. Dacă sunteţi 
cuminţi şi nu faceţi tărăboi, n-o să păţiţi nimic. Toată lumea 
la bord. 

În acel moment, un bărbos chipeş ieşi dintr-o casă (un han, 
cred eu) şi zise: 

— Hei, Pug, tot marfa de-aia de-a ta? 

Negustorul de sclavi, pe care se pare că-l chema Pug, făcu 
o plecăciune până la pământ şi rosti cu un glas nespus de 
mieros şi linguşitor: 

— Da, Măria ta. 

— Cât vrei pe băiatu' ăla? Întrebă celălalt, arătând spre 
Caspian. 


— Ah, zise Pug, ştiam eu că Măria ta vei alege ce-i mai 
bun. Nu vreau să o înşel pe Măria ta cu marfă de calitate 
proastă. Pentru băiatul ăsta, am făcut un fel de pasiune. Am 
prins drag de el, pe cuvânt. Sunt atât de milos, încât n-ar fi 
trebuit să fac meseria asta. Oricum, pentru un client cum e 
Măria ta... 

— Spune preţul, stârpitură, zise stăpânul, aspru. N-am 
chef de trăncănelile tale de negustor împuţit. 

— Trei sute de semilune, stăpâne, pentru venerata 
persoană a Măriei tale, însă pentru oricine altcineva... 

— Îţi dau o sută cincizeci. 

— Oh, vă rog, vă rog frumos, interveni Lucy. Orice ar fi, 
dar nu ne despărțiți. Nici nu ştiţi... Dar se opri, văzând că 
nici măcar acum Caspian nu voia să se afle cine era. 

— Deci o sută cincizeci de semilune, zise stăpânul. Cât 
despre tine, fetiţo, îmi pare rău că nu vă pot cumpăra pe 
toţi. Dezleagă-l pe băiat, Pug. Şi, bagă de seamă, poartă-te 
frumos cu ceilalţi până îi dai, căci altminteri va fi rău de 
tine. 

— Ei, bravo! Exclamă Pug. Unde s-a mai pomenit negustor 
care să-şi trateze marfa mai bine decât mine?! Hei, aud? 
Păi, mă port cu ei ca şi cum ar fi copiii mei. 

— Ceea ce nu-i departe de adevăr, mormăi celălalt, 
sumbru. 

Venise şi momentul cumplit al despărțirii. Caspian a fost 
dezlegat, iar noul lui stăpân i-a spus: „Pe-aici, băiete”, iar 
Lucy a izbucnit în plâns şi Edmund s-a făcut livid la faţă. 
Însă Caspian privi peste umăr şi zise: 

— Hei, fruntea sus. Sunt sigur că până la urmă totul se va 
termina cu bine. La revedere. 

— Haide, zău aşa, domnişorico, zise Pug. Nu-mi începe 
acum cu smiorcăiala ca să arăţi şifonată la târg. Fii fetiţă 
cuminte şi n-ai să păţeşti nimic, pricepi? 

Apoi, au fost duşi cu barca până la corabia cu sclavi, unde 
au fost puşi să coboare într-o hrubă lungă, destul de 
întunecoasă şi nicidecum curată, plină de alţi nefericiţi 


prizonieri; căci Pug era, fireşte, pirat şi tocmai se întorsese 
dintr-un raid prin insule, capturând cât putuse de mult. 
Copiii nu văzură acolo pe nimeni cunoscut; prizonierii erau 
în cea mai mare parte din Gâlma şi Terebinthia. Şi se 
aşezară pe paie, întrebându-se ce se întâmplase cu Caspian 
şi încercând să-l facă pe Eustace să nu mai vorbească de 
parcă toată lumea era vinovată, în afară de el. 

Între timp Caspian îşi petrecea timpul mult mai interesant. 
Omul care îl cumpărase îl conduse pe o mică alee dintre 
două case, ieşind apoi pe un spaţiu deschis, în spatele 
satului. Pe urmă se întoarse cu faţa la el. 

— Să nu-ţi fie frică de mine, băiete, zise el. Am să mă port 
frumos cu tine. Te-am cumpărat pentru chipul tău. Îmi 
aminteşti de cineva. 

— Pot să te întreb de cine anume, stăpâne? Zise Caspian. 

— Îmi aminteşti de domnul meu, Regele Caspian din 
Namia. 

Caspian se hotări atunci să rişte totul dintr-o mutare. 

— Stăpâne, zise el. Eu sunt domnul tău. Sunt Caspian, 
Regele Namiei. 

— M-ai luat cam repede, spuse omul. De unde ştiu eu că 
spui adevărul? 

— În primul rând după felul cum arăt la faţă, zise Caspian. 
În al doilea rând, fiindcă din şase încercări pot ghici cine 
eşti. Eşti unul dintre cei şapte lorzi din Namia pe care 
unchiul Miraz i-a trimis pe mare şi în căutarea cărora am 
pornit eu - Argoz, Bem, Octesian, Restimar, Mavramom şi - 
şi - pe ceilalţi i-am uitat. Şi, în sfârşit, dacă Luminăţia ta îmi 
vei da o sabie, voi dovedi în duel cinstit cu oricine că eu sunt 
Caspian, fiul lui Caspian, Regele legiuit al Namiei, stăpân în 
Cair Paravel şi împărat al Insulelor Părăsite. 

— Pe cuvânt, zău aşa, exclamă omul, e chiar glasul şi felul 
de a vorbi al tatălui său. Supusul tău credincios - Maiestate. 
Şi, chiar acolo, pe câmp, îngenunche şi sărută mâna 
Regelui. 


— Banii cheltuiţi de Luminăţia ta pentru persoana noastră 
vor fi recuperaţi din vistierie, zise Caspian. 

— N-au ajuns încă în punga lui Pug, Sire, spuse Lordul 
Bem, căci el era. Şi nici nu vor ajunge vreodată, cred eu. L.- 
am înduioşat de nenumărate ori pe Prisosinţa sa 
guvernatorul şi l-am convins să curme acest trafic ordinar 
cu carne omenească. 

— Lord Bem, spuse Caspian, trebuie să discutăm despre 
starea acestor insule. Dar, mai întâi, povesteşte-mi 
Luminăţia ta ce-ai păţit. 

— Am să fiu scurt, Sire, zise Bem. Am ajuns până aici cu 
cei şase camarazi ai mei, m-am îndrăgostit de o fată din 
insule şi am simţit că mă săturasem de mare. Şi n-avea nici 
un rost să revin în Namia, atâta vreme cât unchiul 
Maiestăţii tale avea frâiele cârmuirii. Aşa că m-am însurat, 
iar de atunci locuiesc aici. 

— Şi cum e guvernatorul Gumpas? Recunoaşte în 
continuare că Regele Namiei îi e stăpân şi domnitor? 

— Cu vorba, da. Totul se face în numele Regelui, însă nu 
cred că i-ar conveni să se trezească pe cap cu însuşi Regele 
Namiei. lar dacă Maiestatea ta ai apărea în faţa lui singur şi 
neînarmat - ei bine, n-ar refuza să-şi îndeplinească 
obligaţiile de vasal, însă s-ar preface că nu te crede. Viaţa 
înălţimii tale ar fi în primejdie. Ce alai are maiestatea ta pe 
apă? 

— Corabia mea, care ocoleşte acum insula, zise Caspian. 
Dacă se ajunge la luptă, suntem cam treizeci de oameni 
care mânuim spada. Nu crezi că ar fi bine să luăm corabia 
mea şi să tăbărâm pe Pug, care mi-a luat prizonieri 
prietenii, ca să-i eliberam? 

— Nu te-aş povăţui să faci aşa, îi răspunse Bem. De îndată 
ce izbucneşte o luptă, te poţi aştepta ca două-trei corăbii să 
plece din Narrowhaven ca să-l salveze pe Pug. Maiestatea 
ta trebuie să le arate că are mult mai multă forţă şi putere 
decât în realitate şi să bage spaimă-n ei prin numele 


de”Rege”. Să nu se ajungă la luptă directă. Gumpas e slab 
de înger şi poate fi cu uşurinţă epatat şi intimidat. 

După ce mai discutară un pic, Caspian şi Bem coborâră pe 
coastă ceva mai la vest de sat, iar acolo Caspian sună din 
corn. (Nu era vorba de măreţul corn vrăâjit al Namiei, cornul 
Reginei Susan: pe acesta i-l lăsase acasă regentului Bunilă, 
să-l folosească de cumva asupra ţării se abătea vreo 
năpastă în lipsa Regelui). Drinian, care făcea de strajă 
aşteptând un semnal, recunoscu numaidecât cornul regesc, 
iar „Zori de zi” porni de îndată spre țărm. Apoi, barca se 
îndreptă din nou spre mal şi în câteva momente, Caspian şi 
Lordul Bem ajunseră pe punte, unde îi explicară toată 
situaţia lui Drinian. EI, ca şi Caspian, voia să deplaseze 
imediat corabia „Zori de zi” lângă vasul de sclavi, pe care ar 
fi urmat să-l abordeze, însă Bem făcu aceeaşi obiecţie. 

— Cârmeşte corabia drept spre strâmtoare, căpitane, îi 
zise Bem, iar apoi ocoleşte până la Avra, unde se află 
moşiile mele. Dar mai întâi arborează stindardul Regelui, 
agaţă afară toate scuturile şi trimite pe turela de pe catarg 
cât mai mulţi oameni. Şi cam la cinci aruncături de săgeată 
de aici, când ai la babord mare întinsă, dă drumul la câteva 
semnale. 

— Semnale?! Către cine? Întrebă Drinian. 

— Păi, către toate celelalte corăbii pe care nu le avem, dar 
de care n-ar strica să-l facem pe Gumpas să creadă că 
dispunem. 

— Oh, am priceput, zise Drinian frecându-şi mâinile. Iar ei 
or să descifreze semnalele. Ce să spun în ele? Toată flota 
ocoleşte pe la sud de Avra şi se adună la... 

— Bemstead, zise Lordul Bem. E excelent aşa. Dacă ar 
exista într-adevăr aceste corăbii, nici nu s-ar putea vedea 
din Narrowhaven. 

Lui Caspian îi părea tare rău că ceilalţi zăceau 
neputincioşi în hruba corabiei de sclavi a lui Pug, însă cu 
toate astea îi plăcu tare mult cum îşi petrecu restul zilei. 
Târziu în acea după-amiază (fiindcă trebuiseră să înainteze 


doar cu ajutorul vâslelor), cârmind la dreapta pentru a ocoli 
capătul nord-estic al insulei Doom şi apoi la stânga din nou 
pe lângă Avra, pătrunseră în cele din urmă într-un port bun 
pe ţărmul sudic al insulei Avra, unde pământurile lui Bem 
coborau în pantă dulce până la marginea apei. Oamenii lui 
Bem, dintre care pe mulţi îi văzură lucrând la câmp, erau 
liberi, aşa că pe moşie domneau fericirea şi prosperitatea. 
Aici coborâră cu toţii pe țărm, fiind ospătaţi împărăteşte 
într-o casă joasă, cu mulţi stâlpi, care dădea spre golf. 

Bem, amabila sa soţie şi fiicele lor voioase îi înveseliră pe 
cinste, însă după ce se înseră, Bem trimise un sol cu barca 
la Doom să poruncească nişte pregătiri (n-a precizat ce 
anume exact), pentru ziua următoare. 

Capitolul 4 

CE A FĂCUT CASPIAN ACOLO. 

A doua zi dimineaţă, Lordul Bem îşi chemă oaspeţii 
devreme şi, după micul dejun, îl rugă pe Caspian să le 
poruncească oamenilor săi să se îmbrace în zale din cap 
până-n picioare. 

— Şi, mai cu seamă, adăugă el, ai grijă ca totul să fie în 
bună rânduială şi să sclipească de curăţenie, ca şi cum ar fi 
dimineaţa dinaintea primei bătălii dintr-un mare război 
purtat între regi nobili, la care toată lumea priveşte ca la 
spectacol. 

Zis şi făcut; după care, folosind trei bărci, Caspian, 
oamenii lui, Bem şi câţiva supuşi de-ai săi au pornit spre 
Narrowhaven. 

Când ajunseră la pontonul Narrowhaven, Caspian observă 
că acolo îi aştepta, să-i întâmpine, o mare mulţime de 
oameni. 

— Pentru asta am trimis solia de aseară, zise Bem. Sunt 
toţi prieteni de-ai mei şi oameni de ispravă. 

De îndată ce Caspian a păşit pe mal, mulţimea a izbucnit în 
urale, strigând: „Namia! Namia! Trăiască Regele”; în 
acelaşi timp - aceasta datorându-se tot solilor lui Bem - 
clopotele au început să bată din nenumărate părţi ale 


oraşului. Apoi, Caspian ceru să se ridice stindardul regal şi 
să se sune din goarnă, iar toţi bărbaţii îşi scoaseră sabia, cu 
un aer vesel dar neînduplecat; porniră imediat în marş pe 
strada care părea că se zgâlţâie, iar armurile lor străluceau 
(căci era o dimineaţă însorită), încât aproape că nici nu te 
puteai uita la acel spectacol orbitor. 

La început, singurii oameni care au ovaţionat au fost cei 
preveniţi de solul lui Bem, cei care ştiau ce se întâmplă şi 
voiau să se întâmple aşa. Pe urmă, însă, li se alăturară toţi 
copiii, fiindcă le plăceau defilările şi nu prea avuseseră 
parte de ele. După aceea, li se alăturară toţi elevii fiindcă şi 
lor le plăceau defilările, iar în plus, socoteau ei, cu atâta 
tărăboi şi zarvă, puţin probabil să se mai facă şcoală în 
aceea dimineaţă. Şi, apoi, toate bătrânele scoaseră capul pe 
la uşi şi ferestre, sporovăind între ele şi aclamând din suflet, 
căci, nu-i aşa, vedeau un rege, or ce-i un guvernator în 
comparaţie cu un vlăstar regesc?! Şi toate tinerele fete se 
alăturară din acelaşi motiv şi, de asemenea, deoarece 
Caspian, Drinian şi ceilalţi erau atât de chipeşi. 

După care, toţi tinerii veniră şi ei să vadă la ce se uitau 
femeile, aşa că atunci când Caspian ajunse la porţile 
castelului, aproape întreg oraşul striga şi aclama; iar de 
unde stătea el în castel, foindu-se fără nici un rost şi 
făcându-şi de lucru de mântuială la registre, norme, 
regulamente şi socoteli, Gumpas auzi gălăgia de afară. 

La poarta castelului, gornistul lui Caspian suflă un sunet 
prelung şi strigă: „Deschideţi pentru Regele Namiei, care a 
venit să-l viziteze pe credinciosul şi preaiubitul său servitor, 
guvernatorul Insulelor Părăsite”. Pe vremea aceea, totul în 
insule se făcea neglijent şi dezordonat. Nu se deschise 
decât uşiţa din spate, de unde ieşi un individ ciufulit şi 
şifonat, pe cap cu o vechitură de pălărie împuţită, în loc de 
coif, iar în mână cu o suliță rablagită şi ruginită. „Nu-i voi'a 
pisosinsa”, mormăi el, ceea ce pe graiul lui pocit voia să 
însemne „Nu e voie la Prisosinţa sa”. 


— Nici o întrevedere fără programare decât între nouă şi 
zece a doua sâmbătă din lună. 

— Scoate-ţi pălăria în faţa Namiei, jigodie, tună Lordul 
Bem şi îi arse una cu dosul mănuşii de fier de-i zbură din 
cap joarsa aia de pălărie. 

— Ei?! Ce-i asta? Îngână uşierul, însă nimeni nu-l luă în 
seamă. Doi dintre oamenii lui Caspian păşiră înăuntru pe 
uşiţă şi după ce se luptară puţin cu nişte bare şi zăvoare 
(căci totul era ruginit), deschiseră larg ambele canaturi ale 
porţii. Apoi, Regele şi alaiul său intrară în curte. Aici, câteva 
gărzi ale guvernatorului umblau teleleu de colo-colo, iar 
altele (majoritatea ştergându-se la gură) ieşeau 
împiedicându-se pe diferite uşi. Deşi armurile lor erau într- 
o stare jalnică, oamenii ăştia ar fi luptat totuşi cu dârzenie, 
dacă ar fi fost bine conduşi sau ar fi ştiut ce se întâmplă; 
prin urmare, aceasta era clipa periculoasă. Caspian nu le 
lăsă răgazul să se gândească. 

— Unde e căpitanul? Întrebă el. 

— Eu sunt, mai mult sau mai puţin, dacă mă pot face 
înţeles, zise un tinerel molatic şi destul de spilcuit, care nu 
purta armură. 

— Dorinţa noastră este, spuse Caspian, ca vizita noastră 
regală pe tărâmul nostru din Insulele Părăsite să fie, dacă 
se poate, un prilej de bucurie şi nu de teroare, pentru 
supuşii noştri leali. Dacă n-ar fi aşa, aş avea ceva de spus, 
despre halul în care se află armurile şi armele oamenilor 
tăi. Acum, însă, te iert. Porunceşte să se deschidă un butoi 
cu vin, pentru ca oamenii tăi să bea în sănătatea noastră. 
Mâine, însă, la amiază, vreau să-i văd aici în această curte 
arătând ca nişte oşteni şi nu ca o şleahtă de haimanale. 
Ocupă-te de asta, pentru a ne scuti de durerea unei 
nemulțumiri adânci. 

Căpitanul se holbă cu gura căscată, însă Bem strigă 
imediat: 

— De trei ori URA pentru Rege! 


Soldaţii care pricepuseră măcar că aveau să capete un 
butoi cu vin, chiar dacă din restul nu înţeleseseră nimic, 
aclamară din răsputeri. Caspian porunci, apoi, ca aproape 
toţi oamenii săi să rămână în curte. El, împreună cu Bem, 
Drinian şi alţi patru intrară în hol. 

Într-un capăt de masă, cu diverşi secretari în jur, stătea 
Prisosinţa sa, Guvernatorul Insulelor Părăsite. Gumpas avea 
o mutră supărăcioasă, cu un păr care fusese cândva 
Toşcovan, iar acum era aproape cărunt. Ridică privirea 
când intrară străinii, după care cobori ochii spre hârtiile de 
pe masă, spunând automat: 

— Nici o întrevedere fără programare, decât între nouă şi 
zece a doua sâmbătă din lună. 

Caspian dădu din cap spre Bem, după care se trase într-o 
parte. Bem şi Drinian făcură un pas în faţă, apucând fiecare 
de un colţ al mesei. O ridicară şi o azvârliră spre perete, 
unde se răsturnă, împrăştiind pe jos o cascadă de scrisori, 
dosare, călimări, tocuri, ceară de peceţi şi documente. După 
care, fără brutalitate, dar ferm, ca şi cum mâinile lor ar fi 
fost nişte cleşti de oţel, îl smulseră pe Gumpas de pe jilţ şi îl 
proptiră cu picioarele pe podea, cam la un metru jumătate 
mai încolo, cu faţa spre scaun. Caspian se aşeză numaidecât 
pe jilţ, cu sabia scoasă din teacă şi pusă peste genunchi. 

— Luminăţia ta, zise el, pironindu-şi ochii pe Gumpas. Nu 
ne-ai făcut tocmai primirea la care ne aşteptam. Eu sunt 
Regele Namiei. 

— Nu se pomeneşte nimic despre asta în corespondenţă, 
zise guvernatorul. Nimic în dările de seamă. N-am fost 
înştiinţat despre aşa ceva. Absolut neregulamentar. Sunt 
dispus să analizez orice cerere... 

— Iar noi suntem aici pentru a cerceta felul în care 
Prisosinţa ta îţi îndeplineşti funcţia, continuă Caspian. 
Există două aspecte în privinţa cărora solicit în special o 
explicaţie. În primul rând, nu am nici un act din care să 
rezulte că birul datorat de aceste Insule coroanei namiene 
a mai fost primit de circa o sută cincizeci de ani. 


— Această chestiune trebuie pusă în discuţie la Consiliul 
ce va avea loc luna viitoare, spuse Gumpas. Dacă se votează 
în unanimitate pentru înfiinţarea unei comisii de anchetă 
care să întocmească un raport privind istoricul financiar al 
insulelor, ce ar urma să fie prezentat la prima şedinţă de la 
anul, nu văd de ce... 

— Am găsit, totodată, scris foarte clar în legile noastre, 
continuă Caspian, că dacă birul nu este plătit, atunci 
întreaga datorie trebuie achitată de Guvernatorul Insulelor 
Părăsite din propriul buzunar. 

Acestea fiind zise, Gumpas deveni cu adevărat atent. 

— Oh, aşa ceva e absolut exclus, spuse el. E vorba deo 
imposibilitate economică - ăăă - cred că Maiestatea voastră 
glumeşte, pesemne. 

În sinea lui, se întreba dacă exista vreo modalitate de a se 
descotorosi de aceşti musafiri nepoftiţi. Să fi ştiut el că 
Regele Caspian n-avea cu el decât o singură corabie, ar fi 
vorbit deocamdată mieros, sperând că noaptea să-i 
împresoare pe toţi şi să-i ucidă. Văzuse, însă, o corabie de 
război navigând prin strâmtoare ieri şi remarcase 
semnalele pe care le transmisese, cum presupunea el - 
celorlalte vase din flotă. Nu-şi dăduse seama atunci că era 
vorba de corabia Regelui, întrucât vântul nu sufla suficient 
de puternic pentru a umfla stindardul regesc, lăsând să se 
vadă leul auriu, aşa că aşteptase noi desfăşurări de forţe. 
Acum, îşi închipuia că Regele Caspian adusese la Bemstead 
o întreagă flotă. Nu şi-ar fi imaginat Gumpas nici în ruptul 
capului că cineva ar fi putut păşi în Narrowhaven pentru a 
cuceri insulele neavând cu el nici cincizeci de oameni; era 
limpede că nu s-ar fi putut închipui niciodată făcând aşa 
ceva. 

— În al doilea rând, zise Caspian, de ce ai îngăduit să se 
dezvolte aici acest negoţ cu sclavi, oribil şi nefiresc, care 
este contrar vechilor obiceiuri şi uzanţe din dominioanele 
noastre. 


— Necesar, de neevitat, spuse Prisosinţa sa. O parte 
esenţială a dezvoltării economice a insulelor, vă asigur. 
Prosperitatea din momentul de faţă depinde de acest lucru. 

— Pentru ce ai nevoie de sclavi? 

— Pentru export, Maiestatea ta. Pe cei mai mulţi îi vindem 
calormenilor; şi mai avem şi alte pieţe. Suntem un mare 
centru al acestui tip de negoţ. 

— Cu alte cuvinte, spuse Caspian, nu ai nevoie de ei. 
Spune-mi la ce servesc, în afara faptului de a burduşi cu 
bani buzunarele unora de teapa lui Pug? 

— 'Ţânând cont de vârsta fragedă a Maiestăţii voastre, zise 
Gumpas, cu ceea ce se voia a fi un zâmbet părintesc, vă vine 
greu probabil să înţelegeţi problema economică implicată 
aici. Am statistici, am grafice, am... 

— Oricât de fragedă ar fi vârsta mea, ripostă Caspian, am 
convingerea că înţeleg întru totul negoţul cu sclavi, la fel de 
bine ca şi Prisosinţa ta. Şi nu văd că ar aduce în insule 
carne, pâine, vin, cherestea, varză, cărţi, instrumente 
muzicale, cai, armuri sau câte şi mai câte alte lucruri 
necesare. Indiferent, însă, dacă ar aduce sau nu, acest 
negoţ trebuie să fie curmat. 

— Asta ar însemna, însă, să întoarcem timpul înapoi, făcu 
guvernatorul, cu glasul sugrumat. N-aţi auzit de progres, 
de dezvoltare? 

— Le-am văzut pe amândouă într-un ou, spuse Caspian. La 
aşa ceva, în Namia, noi zicem „Merge-prost”. Acest negoţ 
trebuie să înceteze. 

— Nu-mi pot asuma responsabilitatea unei asemenea 
măsuri, spuse Gumpas. 

— Prea bine, atunci, îi răspunse Caspian, te eliberăm din 
funcţie. Luminăţia ta, lord Bem, vino încoace. 

Şi, până ca Gumpas să se dumirească ce se întâmplă, Bem 
îngenunche deja cu mâinile între mâinile Regelui, făcând 
legământul de a guverna în Insulele Părăsite în 
conformitate cu vechile obiceiuri, drepturi, uzanţe şi legi 
ale Namiei. lar Caspian rosti: 


— Cred că ne-am cam săturat de guvernatori şi îl făcu pe 
Bem duce, Ducele Insulelor Părăsite. 

— În ceea ce te priveşte, Luminăţia ta, îi spuse el lui 
Gumpas, te iert de datoria pentru bir. Însă, până mâine la 
amiază, tu şi oamenii tăi trebuie să dispăreţi din castel, care 
acum este reşedinţa Ducelui. 

— Uite ce e, toate bune şi frumoase, zise unul dintre 
secretarii lui Gumpas, dar ce-ar fi, domnilor, să încetaţi cu 
mascarada asta şi să ne apucăm de treabă. Întrebarea care 
se ridică este de fapt... 

— Întrebarea este, spuse Ducele, dacă tu şi restul 
prostimii o să plecaţi zvântaţi în bătaie sau nu. Depinde ce 
preferaţi. 

După ce lămuriră toate astea frumos, Caspian porunci să li 
se aducă nişte cai, din cei câţiva care se găseau la castel, 
aşa prost îngrijiţi cum erau, iar el, împreună cu Bem, 
Drinian şi alţi câţiva plecară călare în oraş, spre târgul de 
sclavi. Acesta se afla într-o clădire joasă şi lungă lângă port, 
iar scena pe care o descoperiră înăuntru semăna foarte 
mult cu oricare altă licitaţie; adică, în faţa unei gloate 
imense, Pug, pe o platformă, zbiera cu glasul răguşit: 

— Şi-acum, domnilor, lotul douăzeci şi trei. Un minunat 
ţăran din Terebinthia, potrivit pentru a munci în mină sau la 
galere. N-are nici douăzeci şi cinci de ani. Nici un dinte 
stricat în gură. Un flăcău vânjos şi tare cumsecade. Scoate-i 
cămaşa, Tacks, să vadă şi domnii. la uitaţi-vă ce mai muşchi! 
Uitaţi-vă la pieptul lui. Zece semilune de la domnul din colţ. 
Cred că glumiţi, domnule! Cincisprezece! Optsprezece! 
Optsprezece se licitează pentru lotul douăzeci şi trei. Cine 
plusează peste optsprezece? Douăzeci şi unu. Mulţumesc, 
domnule. S-au oferit douăzeci şi unu... 

Pug, însă, se opri holbându-se cu gura căscată când văzu 
personajele care se cocoţaseră pe platformă, zomăindu-şi 
armurile. 

— Îngenuncheaţi cu toţii în faţa Regelui Namiei, zise 
Ducele. 


Toată lumea auzise zăngănitul şi tropăitul cailor afară, iar 
la urechile multora ajunsese zvonul despre debarcare şi 
despre întâmplările de la castel. Majoritatea se supuse. 

Recalcitranţii se treziră împinşi cu forţa în jos de cei de 
lângă ei. Unii se apucară să aclame. 

— Va trebui să plăteşti cu viaţa, Pug, fiindcă ai cutezat să 
pui mâna pe persoana noastră regală, zise Caspian. Îţi este, 
însă, iertată ignoranţa. Negoţul cu sclavi a fost interzis în 
toate dominioanele noastre acum un sfert de ceas. Îi 
proclam liberi pe toţi sclavii din acest târg. 

Ridică mâna pentru a curma ovaţiile sclavilor şi continuă: 

— Unde sunt prietenii mei? 

— Dulceaţa aia mică şi domnişorul ăla drăguţ? Întrebă 
Pug, cu un zâmbet mieros. Păi, au fost înhăţaţi 
numaidecât... 

— Aici suntem, aici suntem, strigară Lucy şi Edmund într- 
un glas. 

— În slujba ta, Sire, chiţăi Pişpirici din alt colţ. 

Fuseseră vânduți cu toţii, însă indivizii care îi cumpăraseră 
rămăseseră în continuare, vrând să liciteze şi pentru alţi 
sclavi, aşa că nu fuseseră încă luaţi de acolo. Mulțimea se 
dădu la o parte, croind cale liberă celor trei, care dădură 
mâna zgomotos cu Caspian, salutându-l cu entuziasm. 
Numaidecât se apropiară doi negustori din Calormen. 
Calormenii sunt foarte oacheşi şi bărboşi. Poartă nişte 
mantii cu falduri mari şi turbane portocalii şi sunt un popor 
străvechi, înţelept, bogat, cuviincios şi crud. I se închinară 
lui Caspian cu temenele adânci, făcându-i complimente 
stufoase, despre fântânile prosperității care irigă grădinile 
prudenţei şi ale virtuţii - în fine, chestii de genul ăsta - însă, 
desigur, ce voiau ei era să-şi recapete banii pe care îi 
dăduseră. 

— Este absolut corect, domnilor, zise Caspian. Toţi cei care 
au cumpărat sclavi astăzi trebuie să-şi primească banii 
înapoi. Pug, scoate ce ai încasat, până la ultima leţcaie (o 
leţcaie este a patruzecea parte dintr-o semilună). 


— Oare Maiestatea sa vrea să mă aducă în sapă de lemn? 
Se jelui Pug. 

— Ai trăit toată viaţa de pe urma inimilor sfărâmate, zise 
Caspian, iar dacă ajungi în sapă de lemn, să ştii că oricum e 
mai bine să fii cerşetor, decât sclav. Dar unde-i celălalt 
prieten al meu? 

— Oh, ăla? Zise Pug. Pe ăla ia-l şi zic mersi. Bine că scap 
de el. De când sunt eu pe lume, n-am văzut aşa un ştift pe 
piaţă. Până la urmă, l-am preţăluit la cinci semilune şi tot nu 
l-a vrut nimeni. L-am băgat pe gratis cu alte loturi, dar tot 
degeaba. Nici să n-audă de el. Nici să nu-l vadă. Tacks, 
scoate-l afară pe Bosumiflici. 

Şi-aşa, Eustace îşi făcu apariţia, într-adevăr bosumflat rău; 
căci, deşi nimeni nu şi-ar dori să fie vândut ca sclav, 
pesemne că e şi mai deprimant să fii un fel de sclav de 
corvoadă şi nimeni să nu vrea să te cumpere. Se duse spre 
Caspian şi zise: 

— Păi, da. Ca de obicei. Tu te-ai distrat cine ştie pe unde, 
în timp ce noi eram prizonieri. Presupun că nici n-ai aflat 
măcar dacă există un consulat britanic. Bineînţeles că nu. 

În seara aceea, se ospătară copios în castelul din 
Narrowhaven, după care Pişpirici zise: 

— Mâine încep adevăratele noastre aventuri! 

Şi, făcând câte o plecăciune fiecăruia, se duse la culcare. 

Nici vorbă, însă, să poată începe a doua zi ceva de genul 
ăsta. Căci acum se pregăteau să lase în urma lor toate 
tărâmurile şi mările cunoscute, aşa că trebuiau făcute 
pregătiri temeinice. Corabia „Zori de zi” a fost golită şi 
trasă pe uscat de opt cai, pe nişte rulouri, iar fiecare 
părticică şi fiecare colţişor au fost cercetate minuţios de 
către cei mai îndemânatici constructori de nave. Apoi, 
corabia a fost din nou lansată la apă, făcându-i-se 
aprovizionarea cu merinde şi apă - pentru vreo douăzeci şi 
opt de zile. 

Chiar şi aşa, însă, cum remarcă Edmund cu amărăciune, 
nu puteau să-şi permită decât două săptămâni de navigat 


spre răsărit, după care erau nevoiţi să renunţe la căutările 
lor. 

În tot acest timp, Caspian n-a pierdut ocazia de a discuta 
cu toţi căpitanii bătrâni pe care i-a putut găsi în 
Narrowhaven, pentru a afla dacă ştiau sau dacă auziseră 
cumva despre existenţa vreunui tărâm mult mai le est. A 
lăsat să curgă nenumărate butoiaşe din berea castelului în 
gâtlejul unor tipi bătuţi de vânturi şi furtuni, cu bărbi 
cărunte şi scurte şi ochi foarte albaştri, alegându-se în 
schimb cu o sumedenie de poveşti gogonate şi fantastice, 
însă aceia care păreau cei mai sinceri n-ar fi băgat deloc 
mâna în foc că ar mai fi existat uscat dincolo de Insulele 
Părăsite, iar mulţi socoteau că dacă navigai departe, spre 
răsărit, intrai în valurile unei mări fără pic de pământ, care 
se rotea perpetuu în jurul marginii lumii - „Şi acolo, bănui 
eu, e locul unde prietenii Maiestăţii tale s-au dus la fund”. 
Ceilalţi povesteau bazaconii crunte despre insule locuite de 
oameni fără cap, insule plutitoare, trombe de apă şi focuri 
care ardeau de-a lungul apei. Numai unul, spre încântarea 
lui Pişpirici, a zis: „lar dincolo de asta, e ţara lui Aslan. 
Numai că e dincolo de capătul lumii, iar voi nu veţi putea 
ajunge până acolo.” Când au încercat, însă, să-l descoasă 
mai mult, n-au putut scoate de la el decât că auzise de toate 
astea de la tatăl lui. 

Bem ştia doar că îi văzuse pe cei şase tovarăşi ai lui 
navigând spre est, după care nu mai auzise nimic despre ei. 
A spus asta când stătea cu Caspian pe cel mai înalt punct de 
pe insula Avra, de unde contemplau oceanul spre răsărit. 

— Am venit adesea aici, dimineaţa, spuse Ducele şi am 
văzut soarele ridicându-se din mare, iar uneori mi se părea 
că nu sunt mai mult de câteva mile până la el. Şi m-am tot 
întrebat ce fac prietenii mei şi m-am mai întrebat ce se află 
dincolo de acel orizont. Nimic, mai mult ca sigur, dar cu 
toate astea mi-e ruşine că am rămas aici. Dar, totodată, tare 
mult aş vrea ca Maiestatea ta să nu plece într-acolo. S-ar 
putea să avem nevoie de ajutorul tău aici. Desființarea 


negoţului cu sclavi poate duce la tulburări; prevăd război 
cu calormenii. Stăpâne, mai gândeşte-te, rogu-te. 

— Am făcut un legământ, Duce, zise Caspian. Şi, oricum, 
ce aş putea să-i spun lui Pişpirici? 

Capitolul 5 

FURTUNA ŞI CE A IEŞIT DIN EA. 

După aproape trei săptămâni de la debarcare, „Zori de zi” 
a fost scoasă la remorcă din portul Narrowhaven. S-au 
rostit cuvinte solemne de rămas bun şi s-a strâns o mare 
mulţime de oameni pentru a asista la plecare. Când Caspian 
şi-a rostit ultimul discurs adresat locuitorilor din Insulele 
Părăsite şi s-a despărţit de Duce şi de familia acestuia, s-au 
auzit ovaţii şi s-au vărsat lacrimi, însă când corabia, cu 
pânza ei purpurie fluturând molcom, s-a mai îndepărtat de 
țărm, iar sunetul goarnei lui Caspian se auzea din ce în ce 
mai stins peste apă, toată lumea a amuţit. Pe urmă, corabia 
a intrat în bătaia vântului. Pânza s-a umflat, remorcherul s-a 
desprins şi a pornit, vâslind, înapoi, în timp ce primul val 
adevărat s-a ridicat sub prora corabiei „Zori de zi”, 
readucând-o la viaţă. Marinarii care nu erau de cart au 
coborât sub punte, Drinian a preluat prima tură de gardă 
pe punte la pupa, iar corabia s-a întors spre răsărit, ocolind 
pe la sud insula Avra. 

Următoarele câteva zile au fost încântătoare. Lucy se 
socotea cea mai norocoasă fată din lume, când se trezea în 
fiecare dimineaţă şi vedea cum apa scăldată de razele 
soarelui se oglindea pe tavanul cabinei şi când privea în jur 
la toate lucrurile noi şi drăguţe pe care şi le luase din 
Insulele Părăsite - cizme de apă, coturni, pelerine, pieptare 
şi eşarfe. Şi, pe urmă, ieşea pe punte şi privea de pe teugă 
marea, din ce în ce mai albastră pe zi ce trecea; trăgea în 
piept aerul sărat, din ce în ce mai cald de la o dimineaţă la 
alta. După aceea, urma micul dejun, iar pe mare ai o foame 
de lup. 

Îşi petrecea o bună bucată din timp stând pe băncuţa din 
pupa şi jucând şah cu Pişpirici. Era tare amuzant să-l vezi 


cum ridică piesele, mult prea mari pentru el, cu amândouă 
labele şi cum se cocoţa pe vârful degetelor dacă trebuia să 
facă o mutare spre mijlocul tablei. Juca bine, iar când nu 
uita ce făcea, câştiga mai întotdeauna. Din când în când, 
însă, se mai întâmpla ca Lucy să câştige, fiindcă Şoarecele 
făcea cine ştie ce bazaconie, punând, de pildă, calul în 
dubla bătaie a reginei şi a turei. Acest lucru se întâmpla 
deoarece, pe moment, uita că era vorba de un joc de şah, 
închipuindu-şi în schimb că avea de-a face cu o bătălie 
reală, motiv pentru care calul acţiona exact cum ar fi făcut 
el într-o situaţie similară. Căci mintea lui era plină de 
acţiuni disperate, de misiuni pe viaţă şi pe moarte, de 
situaţii când trebuia să rişte până la capăt. 

Numai că perioada aceasta plăcută n-a durat. Într-o bună 
seară, privind dinspre pupa îndărăt la dâra lungă şi 
învolburată pe care o lăsau în urmă, Lucy văzu că nori negri 
şi groşi se îngrămădeau spre vest, cu mare viteză. După 
aceea, perdeaua de nori se sfâşie, iar prin spărtură se 
revărsă asfinţitul portocaliu. Toate valurile din spatele lor 
căpătau parcă forme neobişnuite, iar marea avea o culoare 
spălăcită sau gălbuie, ca un fel de pânză murdară. Aerul se 
răci. Corabia se mişca oarecum stânjenită, ca şi cum ar fi 
simţit primejdia din spatele ei. Vela catargului, ba stătea 
moale şi dreaptă, ba se înfoia violent. În timp ce remarca 
aceste lucruri şi se minuna de schimbarea sinistră care 
apăruse chiar în vuietul vântului. 

Drinian strigă: „Toţi marinarii pe punte”. În câteva clipe, 
toată lumea se puse iute în mişcare, închiseră trapele, 
stinseră focul la bucătărie, strânseră terţarola la velă. Până 
să termine, furtuna se dezlănţui. Lui Lucy i se părea că în 
mare se săpase o vale imensă, exact în faţa prorei şi că se 
năpusteau în ea, adânc, cum n-ar fi crezut niciodată că era 
posibil. O colină uriaşă de apă cenuşie, mult mai înaltă 
decât catargul, se repezi spre ei; crezură că venise 
sfârşitul, însă se treziră azvârliţi drept în vârful talazului. Pe 
urmă, corabia începu parcă să se învârtească în loc. O 


cascadă de apă se revărsa peste punte; pupa şi teuga erau 
ca două insule, cu o mare cruntă între ele. Sus de tot, 
marinarii stăteau întinşi pe vergă încercând cu disperare să 
ţină vela sub control. O funie ruptă stătea întinsă paralel, în 
bătaia vântului, dreaptă şi ţeapănă ca un vătrai. 

— Duceţi-vă dedesubt, doamnă, zbieră Drinian. lar Lucy, 
care ştia că pasagerii - şi pasagerele - fără experienţă pe 
mare sunt o adevărată pacoste pentru echipaj, se supuse 
fără să crâcnească. Nu era, însă, chiar atât de simplu. „Zori 
de zi” stătea cumplit de înclinată spre tribord, iar puntea 
forma o pantă ca acoperişul unei case. Trebui să se caţere 
pe lângă vârful scării, ţinându-se de balustradă şi apoi să 
stea locului pentru a lăsa doi oameni să urce, ca până la 
urmă să izbutească şi ea să coboare. Bine că se ţinea strâns 
de balustradă, fiindcă atunci când ajunse la capătul de jos al 
scării un val puternic mătură puntea, udând-o pe Lucy pe 
umeri. Era deja leoarcă de la stropii de ploaie, numai că de 
data asta i se făcu frig de-a binelea. După aceea, se năpusti 
ca o săgeată spre uşa cabinei şi intră înăuntru, uitând 
pentru câteva momente de priveliştea aceea 
înspăimântătoare pe care o văzuse afară, cu nava care se 
ducea ameninţător de repede în hăul întunecos; în schimb, 
aici jos, vacarmul cumplit de pârâituri, gemete, pocnete, 
zdrăngănit, urlete şi bubuituri răsuna mult mai alarmant 
decât pe punte. 

Şi a ţinut-o întruna aşa toată ziua următoare şi pe urmă 
încă o zi întreagă. Furtuna a continuat să se dezlănţuie 
năprasnic, de nici nu-ţi mai aminteai că fusese vreodată şi 
altfel. Şi tot timpul trebuiau să fie trei oameni la fusul 
cârmei, care de-abia reuşeau să păstreze direcţia. Şi tot 
timpul trebuiau să fie oameni la pompă. Şi nimeni nu s-a 
odihnit o clipă măcar, nu s-a gătit şi nu s-a putut usca nimic, 
iar un om a căzut peste bord şi dus a fost, iar soarele nu l- 
au văzut deloc. 

Când totul s-a isprăvit, Eustace a făcut următoarea 
însemnare în jurnal. 


„3 septembrie. Prima zi, de-o veşnicie, când am izbutit sa 
scriu ceva. Treisprezece zile şi treisprezece nopţi am fost la 
cheremul unui uragan. Ştiu precis, fiindcă am ţinut 
socoteala cu mare atenţie, deşi ceilalţi zic că n-au fost decât 
douăsprezece. Drăguţ, nu-i aşa, să faci o călătorie 
primejdioasă pe mare, cu nişte oameni care nici măcar nu 
ştiu să numere corect! A fost sinistru, hurducat în sus şi în 
jos de valuri enorme, ceas după ceas, de obicei leoarcă 
până la piele, fără nici măcar să încerce cineva să ne dea o 
masă ca lumea. Nici nu mai pomenesc de faptul că nu există 
radiotelegraf şi nici măcar posibilitatea de a lansa vreo 
rachetă, prin urmare nici o şansă de a semnala cuiva că 
avem nevoie de ajutor. Se dovedeşte astfel câtă dreptate am 
avut când le-am spus că e curată nebunie să pleci pe mare 
cu un lighean prăpădit ca ăsta. Rău ar fi fost şi dacă aş fi 
călătorit cu nişte persoane cumsecade, darămite aşa, cu 
nişte draci împieliţaţi cu înfăţişare omenească. Caspian şi 
Edmund sunt pur şi simplu brutali cu mine. În noaptea când 
s-a pierdut catargul (n-a mai rămas acum decât un ciot), 
deşi nu-mi era bine deloc, m-au forţat să vin pe punte şi să 
muncesc ca un rob. Lucy s-a băgat şi ea în vorbă, zicând că 
Pişpirici ardea de nerăbdare să vină şi el, numai că e prea 
mic pentru asta. Mă mir că nu-şi dă seama că tot ce face 
dihania asta mică e ca să-şi dea aere. Chiar şi la vârsta ei 
era de aşteptat să aibă mai multă minte. Astăzi, blestemăţia 
asta de barcă stă drept în sfârşit, a răsărit şi soarele şi am 
bătut apa în piuă cu toţii ce să facem. Mâncare aveam 
destulă, majoritatea nişte porcării, care ne pot ajunge 
pentru şaisprezece zile. (Pe orătănii le-a măturat apa peste 
bord. Oricum, din cauza furtunii tot n-ar mai fi ouat.) 
Problema cea mare e apa. Se pare că două butoaie s-au 
crăpat şi sunt goale. (Aceeaşi eficienţă tipic namiană.) Cu 
raţii mici, un sfert de litru fiecare zilnic, ne ajunge pentru 
douăsprezece zile. (Există rom şi vin din belşug, dar până şi 
ei îşi dau seama că astea le-ar face şi mai rău sete.) 


Dacă am putea, desigur, cel mai înţelept lucru ar fi să 
virăm numaidecât spre apus şi să pornim către Insulele 
Părăsite. Numai că ne-a luat optsprezece zile să ajungem 
unde suntem, împinşi nebuneşte de o furtună năprasnică. 
Chiar şi cu vânt dinspre răsărit, tot ne-ar lua mult mai mult 
să ne întoarcem. Şi, deocamdată, nu-i nici un semn că am 
putea avea vânt dinspre răsărit - de fapt nu bate vântul 
deloc. Cât priveşte varianta de a vâsli, ar dura prea mult, 
iar Caspian zice că oamenii n-au forţă să vâslească dacă 
beau doar un sfert de apă pe zi. Am convingerea că se 
înşeală. Am încercat să le spun că transpiraţia te răcoreşte 
şi că, astfel, oamenii ar avea nevoie de mai puţină apă dacă 
ar munci. N-a luat în seamă ce i-am spus, aşa cum face 
întotdeauna când nu ştie ce să răspundă. Ceilalţi au votat 
cu toţii pentru ideea de a merge mai departe, în speranţa 
de a găsi vreo bucată de uscat. Am considerat de datoria 
mea să le atrag atenţia că, în fond, nu ştim dacă există 
pământ în direcţia pe care am ales-o şi am încercat să-i fac 
să priceapă pericolul de a-ţi făuri iluzii. În loc să vină cu un 
plan mai bun, au avut tupeul să mă întrebe pe mine ce 
propun să facem. Aşa că le-am explicat flegmatic şi că eu 
am fost răpit şi dus în aceasta călătorie cretină fără 
consimţământul meu, ceea ce însemna că nu era nicidecum 
treaba mea să-i scot pe ei din încurcătură. 

4 septembrie. Mare în continuare domoală. Porții foarte 
mici de mâncare, iar eu capăt mai puţin decât toţi. Caspian 
e foarte iscusit când vine vorba să se servească la masă şi 
crede că eu nu observ! Din nu ştiu ce motiv, Lucy a încercat 
să mă împace, oferindu-mi un pic din farfuria ei, însă 
măgarul ăla de Edmund, băgăreţ cum e, n-a lăsat-o. Soarele 
arde destul de tare. Mi-a fost cumplit de sete toată seara. 

5 septembrie. Marea e în continuare domoală şi e foarte 
cald. M-am simţit groaznic toată ziua şi sunt sigur că am 
febră. Bineînţeles că nu le-a dat prin minte să ia un 
termometru la bord. 


6 septembrie. Zi oribilă. M-am trezit noaptea conştient că 
ard şi că trebuie să beau apă. Asta ar fi spus orice medic. 
Dumnezeu mi-e martor că n-aş încerca nici în ruptul capului 
să obţin vreun avantaj pe nedrept, însă în viaţa mea nu mi- 
am închipuit că această raţionalizare a apei se poate aplica 
şi în cazul unui om bolnav. De fapt, ar fi trebuit să-i scol pe 
ceilalţi şi să le cer un pic de apă, numai că m-am gândit că 
ar fi egoist din partea mea să-i trezesc din somn. Aşa că m- 
am dat jos din pat, mi-am luat cana şi am ieşit în vârful 
picioarelor din gaura neagră unde dormeam, având mare 
grijă să nu-i deranjez pe Caspian şi pe Edmund, care au 
dormit foarte prost de când a început arşiţa şi s-a redus 
raţia de apă. Întotdeauna încerc să-i menajez pe ceilalţi, 
indiferent dacă se poartă frumos cu mine sau nu. Am intrat 
aşadar în camera mare, dacă asta se poate numi cameră, 
acolo unde sunt băncile de vâslit şi bagajele. Chestia aia cu 
apă se află aici. Totul mergea strună, însă nici n-am apucat 
să scot o cană plină, că m-a şi prins iscoada aia mică de 
Pişpirici. Am încercat să-i explic că voiam să ies pe punte să 
iau o gură de aer curat (treaba cu apa nu avea nici o 
legătură cu el), iar el m-a întrebat de ce plecasem cu cana. 
A făcut un asemenea tărăboi, încât a trezit toată 
şandramaua aia de corabie. S-au purtat cu mine revoltător. 
Am întrebat, aşa cum ar fi făcut oricine, ce căuta Pişpirici 
furişat pe lângă butoiul cu apă, în toiul nopţii. Ela zis că, 
fiind prea mic pentru a fi de folos pe punte, făcea de strajă 
la apă în fiecare noapte ca să se poată odihni ceilalţi. Acum 
urmează nedreptatea lor păcătoasă: toţi l-au crezut pe el. 
Ei, poftim! 

A trebuit să-mi cer scuze, căci altminteri bruta aia mică şi 
periculoasă s-ar fi repezit cu sabia la mine. 

Pe urmă, Caspian şi-a dat arama pe faţă şi, purtându-se ca 
un tiran brutal, a strigat în gura mare, să audă toţi, că 
oricine va fi prins «furând» apa «o va încasa de douăzeci de 
ori». Habar n-aveam ce însemna asta, dar mi-a explicat 


Edmund. Se face aşa în cărţile alea pe care le citesc fraţii 
Pevensie. 

După această ameninţare laşă, Caspian a întors foaia şi a 
început să facă pe protectorul. Zicea că îi părea rău că nu 
mă simţeam bine şi că toată lumea avea febră şi ardea, dar 
că trebuia să ne străduim cu toţii din răsputeri etc. Etc. Un 
măgar îngâmfat şi scârbos. Astăzi, am stat în pat toată ziua. 

7 septembrie. Un pic de vânt azi, dar tot dinspre vest. Am 
străbătut câteva mile spre est cu o parte din velă prinsă de 
ceea ce Drinian numeşte un catarg improvizat - adică 
bompresul pus în sus şi legat (ei zic «prins cu frânghia») de 
ciotul catargului adevărat. În continuare, mi-e teribil de 
sete. 

8 septembrie. Navigăm mai departe spre est. Stau acum 
toată ziua în priciul meu şi, până vin la culcare cei doi draci 
împieliţaţi, nu văd pe nimeni în afară de Lucy, care îmi dă 
un pic din raţia ei de apă. Zice că fetelor nu li se face aşa de 
sete ca băieţilor. Aşa mi-am zis şi eu adesea, numai că s-ar 
cuveni ca pe mare să se ştie limpede acest lucru. 

9 septembrie. Zărim uscat; un munte foarte înalt, undeva 
foarte departe spre sud-est. 

10 septembrie. Muntele se vede mai mare şi mai clar, însă 
e tot foarte departe. Pescărugşi astăzi, pentru prima oară, 
după nici nu mai ştiu cât timp. 

11 septembrie. Am prins nişte peşte, care s-a mâncat la 
dejun. Am aruncat ancora cam pe la 7 p.m. într-un golf al 
acestei insule muntoase, unde apa are o adâncime de trei 
stânjeni. Idiotul ăla de Caspian nu ne-a lăsat să coborâm pe 
mal fiindcă se întuneca şi îi era frică de barbari şi de fiare 
sălbatice. În seara asta, raţie suplimentară de apă. 

Ce îi aştepta pe această insulă avea să-l privească pe 
Eustace mai mult decât pe oricare altul, însă nu se poate 
spune cu cuvintele lui, întrucât după 11 septembrie a uitat 
multă vreme să mai scrie în jurnal. 

Când s-a făcut dimineaţă, cu un aer cenuşiu apăsător, dar 
cu o zăpuşeală sufocantă, aventurierii au descoperit că se 


aflau într-un golf împresurat de faleze abrupte şi de stânci 
ascuţite, ce te duceau cu gândul la fiordurile norvegiene. În 
faţa lor, la capătul golfului, exista o porţiune de pământ 
neted pe care creşteau înghesuiți nenumărați copaci, ca 
nişte cedri, printre care curgea repede un pârâu. Dincolo 
de acest crâng, se vedea un pieptiş râpos ce se încheia 
printr-o creastă zimţată, după care se zărea întunecimea 
unor munţi ce se pierdeau printre norii plumburii, de nu le 
mai desluşeai piscurile. Stâncile aflate mai aproape, de o 
parte şi de cealaltă a golfului, erau brăzdate ici şi colo de 
dungi albe despre care toată lumea bănuia că erau cascade, 
deşi de la o asemenea distanţă nu se vedea că s-ar mişca şi 
nici nu făceau vreun zgomot. Peste tot domnea o linişte 
desăvârşită, iar apa din golf era netedă ca oglinda; în ea se 
reflectau toate detaliile stâncilor. Poate că într-un tablou 
scena aceasta ar fi fost frumoasă, însă în viaţa reală părea 
destul de apăsătoare. Nu era un tărâm primitor cu 
musafirii. 

Făcând două drumuri cu barca plină, toată lumea a 
coborât pe mal; au băut apă şi s-au desfătat spălându-se în 
râu, au mâncat şi s-au odihnit, după care Caspian a trimis 
patru oameni înapoi să păzească vasul, iar ceilalţi şi-au 
început ziua de muncă. Aveau de făcut o mulţime de lucruri. 
Butoiaşele trebuiau aduse la mal, cele crăpate urmând, pe 
cât posibil, să fie reparate, iar apoi umplute toate cu apă; 
trebuia doborât un copac - un pin, dacă găseau - din care 
să se facă un nou catarg; trebuiau reparate velele; urma să 
se organizeze o echipă care să plece la vânătoare pe insulă; 
hainele trebuiau spălate şi cârpite; iar nenumăratele mici 
spărturi de pe corabie trebuiau şi ele reparate. Căci „Zori 
de zi” - iar lucrul acesta era mai evident acum, când vedeau 
nava de la distanţă - nu mai semăna aproape deloc cu 
corabia elegantă care plecase din Narrowhaven. Arăta ca o 
hardughie paradită şi spălăcită, pe care oricine ar fi putut s- 
o confunde cu o evapă. Nici ofiţerii şi echipajul nu arătau 


mai bine - slabi, palizi, cu ochii roşii de nesomn şi 
zdrenţuiţi. 

Stând lungit sub un copac şi auzind toate planurile astea, 
lui Eustace i se puse un ghem în stomac. Chiar n-or să se 
odihnească deloc? Se părea că prima zi pe uscatul după 
care tânjiseră atâta avea să fie la fel de dificilă şi trudnică 
pe cât se arătaseră toate zilele pe mare. Pe urmă îi veni o 
idee nemaipomenită. Nu se uita nimeni - sporovăiau cu toţii 
despre corabia lor, ca şi cum le-ar fi plăcut afurisenia aia. 
Ce-ar fi, pur şi simplu, s-o şteargă? Putea să se plimbe spre 
interiorul insulei, să găsească un loc răcoros, cu aer curat şi 
tare, sus în munţi, unde să tragă un somn pe cinste, după 
care să nu se întoarcă la ceilalţi decât atunci când se 
încheia ziua de muncă. Simţea că i-ar prinde tare bine. 
Trebuia, însă, să aibă grijă să repereze mereu poziţia 
golfului, ca să se poată întoarce uşor la țărm. Nu care 
cumva să se rătăcească şi să rămână uitat în ţinutul ăsta. 

Îşi puse planul numaidecât în acţiune. Se ridică tiptil şi o 
luă printre copaci, având grijă să păşească agale şi 
dezinvolt, astfel încât oricine l-ar fi văzut n-avea decât să-şi 
închipuie că îşi mai dezmorţea şi el picioarele. Rămase 
surprins constatând cât de repede se stinsese în urma lui 
zgomotul conversaţiei, în pădurea verde şi întunecoasă, 
unde zăpuşeala creştea, domnind o linişte desăvârşită. 
Curând, îşi dădu seama că se putea încumeta să meargă 
mai repede şi mai hotărât. 

Cu mersul acesta iute, ieşi repede din pădure. În fata lui, 
terenul începea să formeze o pantă abruptă. Cum iarba era 
uscată şi alunecoasă, trebuia să se folosească şi de mâini 
pentru a se căţăra şi, cu toate că gâfâia şi îşi ştergea mereu 
sudoarea de pe frunte, se căznea din răsputeri să urce 
pieptişul râpos. Ceea ce dovedea, apropo, că noua sa 
existenţă, oricât de puţin bănuia el, îi prinsese deja tare 
bine; Eustace cel dinainte, Eustace băiatul lui Harold şi al 
Albertei ar fi renunţat la urcuş după nici zece minute. 


Încetul cu încetul, odihnindu-se de câteva ori, ajunse pe 
creastă. Se aşteptase ca de aici priveliştea să se deschidă 
spre centrul insulei, numai că se adunaseră nori groşi şi 
apăsători, iar o mare de ceaţă se rostogolea tot mai 
aproape, împresurându-l din toate părţile. Se aşeză şi privi 
în spate. Era acum atât de sus, încât golful de dedesubt 
părea foarte mic, înconjurat de nesfârşite mile de mare. 
Apoi, negura de pe munţi, deasă dar nu şi rece, îl înconjură 
de pretutindeni, aşa că se lungi pe jos, sucindu-se de pe o 
parte pe cealaltă ca să-şi găsească o poziţie cât mai 
confortabilă şi bucurându-se de clipele pe care le trăia. 

Nu prea se bucură însă, sau oricum nu pentru multă 
vreme. Pentru prima oară în viaţă, poate, i se făcu urât. La 
început, sentimentul acesta evoluă foarte lent. Pe urmă îl 
cuprinse îngrijorarea, neştiind cât era ceasul. Nu se auzea 
nici un zgomot. Brusc, îi trecu prin minte că poate stătea 
lungit acolo de ceasuri întregi. Dacă ceilalţi plecaseră 
deja?! Cine ştie dacă nu cumva îl lăsaseră înadins să se 
rătăcească de ei, ca să îl facă uitat acolo?! Ţâşni în picioare 
speriat şi începu să coboare. 

La început merse prea repede, alunecând pe panta 
acoperită de iarbă şi ducându-se la vale câte un metru-doi. 
Pe urmă, se gândi că se îndepărtase prea mult spre stânga 
- or, urcând pe partea aceea văzuse nişte prăpăstii. Aşa că 
se căţără înapoi, încercând să se apropie cât mai mult de 
locul de unde pornise, după care începu iarăşi să coboare, 
ţinând-o mereu spre dreapta. Pe urmă, lucrurile parcă se 
mai îndreptară. Înainta foarte prudent, întrucât de-abia 
dacă vedea la un metru în faţă, iar în jurul lui domnea în 
continuare aceeaşi linişte desăvârşită. Tare e neplăcut să fii 
nevoit să mergi cu prudenţă, când o voce înăuntrul tău îţi 
tot repetă: „Grăbeşte-te, grăbeşte-te, grăbeşte-te”. Căci, 
din clipă în clipă, îl obseda din ce în ce mai mult ideea că ar 
fi putut fi abandonat pe insulă. Dacă i-ar fi cunoscut cât de 
cât pe Caspian şi pe fraţii Pevensie, ar fi ştiut, fireşte, că ei 
n-ar fi fost niciodată în stare să facă aşa ceva. Îşi băgase 


însă în cap că erau cu toţii nişte draci îimpieliţaţi cu 
înfăţişare omenească. 

— În sfârşit! Zise Eustace, când se rostogoli până jos pe 
nişte bolovani mişcători (grohotiş, cum i se zice) şi se trezi 
pe loc drept. Bun, unde-or fi copacii ăia? Văd ceva 
întunecos în faţă. Ei, păi cred că se ridică ceața. 

Într-adevăr. Din cauza luminii din ce în ce mai puternice, 
Eustace începu să clipească. Ceaţa se ridică. Se afla într-o 
vale complet necunoscută, iar marea nu se vedea pe 
nicăieri. 

Capitolul 6 

AVENTURILE LUI EUSTACE. 

Exact în acel moment, ceilalţi se spălau pe mâini şi pe faţă 
în râu, pregătindu-se pentru masă şi odihnă. Trei arcaşi, 
aleşi pentru faptul că trăgeau cel mai bine, urcaseră pe 
dealurile de la nord de golf şi se întorseseră încărcaţi cu 
două capre sălbatice, care acum se rumeneau deasupra 
focului. Caspian poruncise să se aducă pe mal un butoiaş cu 
vin, un vin tare din Archenland, pe care trebuia să-l bei cu 
apă, aşa că era din belşug pentru toţi. Munciseră bine şi 
aveau dreptul să se veselească la masă. Numai după ce 
luară a doua oară din friptura de capră, Edmund se trezi să 
întrebe: „Pe unde-o fi pacostea aia de Eustace?” 

În tot acest răstimp, Eustace se holba cu ochi mari la valea 
aceea necunoscută. Fiind teribil de îngustă şi de adâncă, 
înconjurată de prăpăstii perpendiculare, semăna cu o 
groapă uriaşă sau cu un şanţ. Pe fundul văii, se vedea iarbă 
presărată cu bolovani, iar ici şi colo Eustace zări porţiuni 
arse şi înnegrite, aidoma celor de lângă şina de cale ferată, 
vara când e arşiţă mare. Cam la cincisprezece metri, se afla 
un iaz cu apă limpede şi lină. La început, în valea aceea nu 
exista nimic altceva; nici un animal, nici o pasăre, nici o 
gânganie. Soarele dogorea fierbinte, iar peste marginile 
văii piscurile şi crestele munţilor păreau că privesc în jos 
mânioase. 


Eustace îşi dădu seama, desigur, că din cauza ceţii 
coborâse greşit pe cealaltă parte a dealului abrupt, aşa că 
se răsuci în loc numaidecât, pregătindu-se s-o ia înapoi. 
Numai că priveliştea care i se aşternea în faţa ochilor îl făcu 
să se cutremure. Avusese, pare-se, uimitorul noroc de a 
nimeri singura cale posibilă de a cobori - o fâşie lungă de 
pământ, acoperită cu iarbă, oribil de povârnită şi de 
îngustă, cu prăpăstii pe ambele părţi. Nu exista alt drum pe 
care să se poată întoarce. Era oare în stare, însă, să 
răzbească pe-acolo acum, când văzuse cum arăta locul? 
Simţea că îl ia cu ameţeală, numai gândindu-se la aşa ceva. 

Se răsuci din nou în loc, gândindu-se că, oricum, n-ar 
strica mai întâi să bea nişte apă din iaz. De îndată însă ce se 
întoarse, pregătindu-se să păşească în vale, auzi un zgomot 
în spatele lui. Nu era cine ştie ce zgomot, numai că răsuna 
puternic în liniştea aceea neţărmurită. Timp de o secundă, 
încremeni locului. Pe urmă, întoarse capul şi se uită. 

La poalele stâncii, niţel spre stânga, se afla o gaură joasă 
şi întunecoasă - pesemne intrarea într-o peşteră. Iar de 
acolo ieşeau două firicele subţiri de fum. Şi pietrele de sub 
văgăuna neagră se mişcau (de unde şi zgomotul pe care îl 
auzise), ca şi cum ceva s-ar fi trântit pe întuneric în spatele 
lor. 

Ceva se târa. Mai rău chiar, ceva ieşea afară. Edmund, 
Lucy sau voi v-aţi fi dat seama numaidecât despre ce era 
vorba, însă Eustace nu citise nici o carte potrivită. Chestia 
care ieşea din peşteră era ceva ce nu-şi închipuise măcar 
vreodată - un bot prelung de culoarea plumbului, nişte ochi 
roşii şi posomorâţi, un corp lung şi moale, fără pene sau 
blană, care se târa pe jos, picioarele îndoite de la 
încheieturi mai sus decât spatele, ca la păianjeni, gheare 
înfiorătoare, aripi de liliac care scrâşneau frecându-se de 
pietre, metri întregi de coadă. Şi cele două dâre de fum 
ieşeau din nări. Nu rosti în sinea lui cuvântul Balaur. Dar şi 
făcând acest lucru, situaţia tot nu s-ar fi îmbunătăţit. 


Dacă ar fi ştiut însă câte ceva despre balauri, poate că ar fi 
rămas oarecum surprins de comportamentul acestui balaur. 
Nu stătea în fund bătând din aripi şi nici nu scuipa flăcări 
pe gură. Fumul din nări semăna cu fumul scos de un foc 
care nu va dura prea mult. Şi nici nu s-ar fi zis că îl 
observase pe Eustace. Se mişca foarte lent spre iaz - încet 
şi cu multe pauze. Chiar şi aşa speriat cum era, Eustace 
intui că avea în faţa ochilor o lighioană bătrână şi tristă. Se 
întreba dacă să se încumete să ţâşnească pe pantă în sus. 
Dacă, însă, auzind zgomot, lighioana întorcea capul?! Poate 
se mai şi înviora. Dacă doar se prefăcea? Oricum, la ce bun 
să încerci să scapi căţărându-te de o jivină care poate 
zbura? 

Lighioana ajunse la iaz, unde lăsă să-i alunece bărbia 
solzoasă şi oribilă peste pietriş, ca să bea: nu apucă însă să 
bea, căci din gâtlej îi ieşi un țipăt groaznic, croncănit şi 
clănţănit, iar după câteva zbateri şi zvârcoliri, balaurul se 
rostogoli pe o parte, încremenind lungit, cu o gheară în aer. 
Din botul larg deschis, îi ţişni un pic de sânge închis la 
culoare. Fumul din nări se făcu negru, plutind departe prin 
aer. După care se opri. 

Multă vreme Eustace nu îndrăzni să se mişte. Poate că 
ăsta era şiretlicul jivinei, felul în care îi amăgea pe călători, 
ducându-i la pierzanie. Numai că nu puteai aştepta aşa la 
nesfârşit. Se apropie cu un pas, apoi cu doi, după care se 
opri din nou. Balaurul stătea nemişcat; remarcă, totodată, 
că din ochi îi pierise focul acela roşu. În cele din urmă, 
ajunse lângă el; avea acum convingerea că lighioana 
murise. Înfiorat, atinse balaurul cu mâna; nu se întâmplă 
NIMIC. 

Eustace trăia un asemenea sentiment de uşurare încât îi 
venea să râdă în gura mare. Începu să aibă senzaţia că se 
luptase şi omorâse balaurul, uitând că, de fapt, doar 
asistase la moartea lui. Călcă peste el şi se duse la iaz, să 
bea, căci zăpuşeala devenise insuportabilă. Nu se miră când 
auzi bubuituri de tunet. Aproape imediat soarele dispăru şi, 


până să termine de băut cu nesaţ, începu să plouă cu 
picături mari. 

Clima pe această insulă era tare neplăcută. În nici un 
minut, Eustace se pomeni ud până la piele şi pe jumătate 
orbit de ploaie cum nu vezi niciodată prin Europa. N-avea 
nici un sens să încerce să urce din vale, atâta timp cât ploua 
aşa de groaznic. Porni glonţ spre singurul adăpost pe care îl 
zărea - peştera balaurului. Acolo, se lungi pe jos, încercând 
să-şi recapete suflul. 

Cei mai mulţi dintre noi ştiu la ce te poţi aştepta să găseşti 
în bârlogul unui balaur, dar, aşa cum am mai spus, Eustace 
nu citise decât cărţi nepotrivite. Găseai în ele vrute şi 
nevrute despre exporturi, importuri, guverne şi cheltuieli, 
dar la capitolul balauri erau tare slabe. De aceea Eustace 
rămase foarte nedumerit de suprafaţa pe care stătea lungit. 
Unele bucăţi erau prea înţepătoare pentru a fi pietre şi 
prea dure pentru a fi ghimpi; mai erau şi chestii rotunde şi 
turtite, iar toate astea zornăiau când se foia pe ele. La gura 
peşterii era suficientă lumină pentru a cerceta despre ce 
era vorba. Şi, fireşte, Eustace descoperi că înăuntru era 
ceea ce oricare dintre noi i-ar fi putut spune dinainte - o 
comoară: coroane (astea erau obiectele acelea 
înţepătoare), monede, inele, brățări, lingouri, cupe, platouri 
şi nestemate. 

Eustace (spre deosebire de majoritatea băieţilor) nu se 
sinchisise niciodată prea mult de comori, însă de data asta 
sesiză numaidecât cât de folositoare i-ar fi o asemenea 
avuţie în noua lume în care făcuse prostia să intre de-a 
berbeleacul prin tabloul din dormitorul de-acasă al lui Lucy. 
„Ăştia pe-aici n-au impozite, zise el şi nu trebuie să predai 
comoara la guvern. Cu o parte din chestiile astea, aş putea 
trăi decent aici - poate în Calormen. Pare cea mai puţin 
dubioasă dintre toate ţările astea. Oare cât aş putea căra? 
Uite, brăţara asta - chestiile alea de pe ea sunt pesemne 
diamante - mi-o pun la mână. Mi-e cam mare, dar dacă o 
împing în sus, până peste cot, nu-mi mai cade. Pe urmă, îmi 


umplu buzunarele cu diamante - sunt mai uşoare decât 
aurul. Cât o să mai dureze oare ploaia asta infernală?” Se 
mută pe morman într-un loc ceva mai confortabil, unde 
erau în special monede, pregătindu-se să aştepte. Numai că 
după o sperietură înfiorătoare şi, mai cu seamă, când 
sperietura asta înfiorătoare a apărut după ce-ai cutreierat 
munţii, te simţi nespus de ostenit. Aşa că Eustace adormi. 

Pe când dormea buştean şi sforăia, ceilalţi terminaseră de 
mâncat şi erau alarmaţi de-a binelea în privinţa lui. 
Strigară: „Eustace! Eustace! Uuuuu!” până răguşiră, iar 
Caspian sună din corn. 

— Nu-i pe nicăieri prin preajmă, căci altminteri ar fi auzit, 
zise Lucy, albă ca varul la faţă. 

— Ei, drăcia dracului! Exclamă Edmund. Ce naiba l-o fi 
apucat s-o şteargă aşa? 

— Dar trebuie să facem ceva, spuse Lucy. Poate s-a rătăcit, 
sau a căzut într-o groapă ori l-au capturat nişte barbari. 

— S-au l-au omorât fiarele sălbatice, completă Drinian. 

— lar eu zic că, dacă-i aşa, bine c-am scăpat de el, 
bombăni Rhince. 

— Jupâne Rhince, interveni Pişpirici, nicicând n-ai rostit 
ceva care să-ţi facă atât de puţină cinste. Individul ăsta nu 
mi-e prieten, însă e din neamul Reginei, iar, atâta timp cât 
face parte din grupul nostru, onoarea ne dictează să-l 
găsim şi să-l răzbunăm, dacă a murit. 

— Sigur că trebuie să-l găsim (dacă putem), zise Caspian, 
plictisit. Ce belea! Asta înseamnă să pornim în căutarea lui, 
de unde ne putem aştepta la tot felul de necazuri şi 
probleme. Lua-te-ar naiba, Eustace. 

Între timp, Eustace a dormit şi a dormit - şi a tot dormit. L- 
a trezit o durere în braţ. Prin gura peşterii, răzbeau razele 
strălucitoare ale lunii, iar aşternutul de nestemate şi 
giuvaere se făcuse parcă mai confortabil; de fapt, aproape 
nici nu-l mai simţea. Iniţial, îl nedumeri durerea aceea din 
braţ, însă curând îi trecu prin minte că brăţara pe care şi-o 


împinse sus peste cot se strâmtase ciudat de mult. Braţuli 
se umflase probabil în somn (era braţul stâng). 

Mişcă mâna dreaptă vrând să-şi pipăie braţul, însă 
încremeni locului, muşcându-şi buza îngrozit. Căci exact în 
faţa lui şi un pic spre dreapta, unde razele lunii luminau 
fundul peşterii, văzu mişcându-se o formă hidoasă. Ştia 
prea bine ce era: o gheară de balaur. Se mişcase când îşi 
mişcase şi el mâna şi încremenise locului când se oprise şi 
el. 

„Oh, ce prost am fost, se gândi Eustace. Păi, normal că 
lighioana aia a avut o pereche şi jivina zace acum lângă 
mine.” 

Timp de câteva minute, nici nu îndrăzni să se clintească. 
Văzu două dâre subţiri de fum ridicându-se în faţa ochilor, 
negre în contrast cu lumina lunii; exact ca fumul care ieşea 
din nările celuilalt balaur, înainte de a muri. Fenomenul era 
atât de alarmant, încât îşi ţinu răsuflarea. Cele două dâre 
de fum dispărură. Când nu mai putu să-şi ţină respiraţia, 
suflă aerul afară, pe furiş; instantaneu, reapărură cele două 
jeturi de fum. Nici măcar acum, însă, nu ghicise care era 
adevărul. 

Hotări îndată să se tragă cu multă prudenţă spre stânga şi 
să încerce să iasă târâş din peşteră. Poate că lighioana 
dormea - şi, oricum, asta era singura lui şansă. Fireşte, 
însă, înainte de a se trage spre stânga, privi spre stânga. 
Oh, ce grozăvenie! Şi în partea aia era o gheară de balaur. 

Nimeni nu-l va blama pe Eustace fiindcă în acel moment a 
vărsat nişte lacrimi. Se mira de mărimea lacrimilor pe care 
le vedea căzând pe comoara din faţa lui, ca nişte stropi ce 
împroşcau totul în jur. Păreau, totodată şi straniu de 
fierbinţi; ieşeau aburi din ele. 

Degeaba plângea, însă. Trebuia să încerce să se târască 
afară dintre cei doi balauri. Începu să-şi întindă braţul 
drept. Piciorul din faţă şi gheara balaurului, dinspre partea 
lui dreaptă, făcură exact aceeaşi mişcare. Se gândi, apoi, să 


încerce cu mâna stânga. Mădularul balaurului din acea 
parte se mişcă de asemenea. 

Doi balauri, câte unul pe fiecare parte, maimuţărindu-l în 
tot ce făcea! Lăsându-l nervii, se năpusti spre gura peşterii. 

Când se repezi afară, se auzi un asemenea zomăit, hârşâit, 
zdrăngănit de aur şi scrâşnit de pietre, încât crezu că îl 
urmăreau amândoi balaurii. Nu îndrăznea să privească 
înapoi. Se năpusti spre iaz. Forma schimonosită a 
balaurului mort zăcând sub razele lunii ar fi băgat în 
sperieţi pe oricine, însă el nici nu o observă. Ideea lui fixă 
era să intre în apă. 

Însă exact când ajunse la marginea iazului se petrecură 
două lucruri. În primul rând, îşi dădu seama, ca trăsnit, că 
alergase în patru labe - şi de ce naiba făcuse aşa?! Şi, în al 
doilea rând, se gândi o fracțiune de secundă că încă un 
balaur se holba la el din iaz. Dar într-o clipită pricepu 
adevărul. Chipul balaurului din iaz era propria lui oglindire 
în apă. Nu încăpea nici o îndoială. Se mişca atunci când se 
mişca şi el: deschidea şi închidea gura o dată cu el. 

Se preschimbase în balaur în timp ce dormea. Dormind pe 
comoara tainică a unui balaur, cu gânduri lacome ca de 
balaur, devenise el însuşi balaur. 

În felul ăsta se explica totul. În peşteră, lângă el, nu 
fuseseră doi balauri. Ghearele din partea dreaptă şi stângă 
erau de fapt ghearele lui. Cele două dâre de fum îi ieşeau 
lui din nări. Cât despre durerea din braţul stâng (sau ceea 
ce fusese cândva braţul lui stâng), mijind ochiul stâng putea 
vedea ce se întâmplase. Brăţara care se potrivise perfect pe 
braţul unui băiat era mult prea mică pentru piciorul gros şi 
butucănos al unui balaur. Se îngropase adânc în carnea 
solzoasă, făcând o umflătură de o parte şi de cealaltă. 
Încercă să smulgă brăţara cu colții lui de balaur, dar nu 
izbuti s-o scoată. 

În ciuda durerii, prima lui senzaţie a fost de uşurare. Nu 
mai avea de ce să-i fie teamă. Era el însuşi o grozăvie şi 
nimeni pe lumea asta în afară de un cavaler (şi nu oricare 


cavaler) n-ar mai îndrăzni să-l atace. Putea să se răfuiască 
acum cu Caspian şi cu Edmund... 

Însă în clipa când se gândi la asta îşi dădu seama că nu 
voia aşa ceva. Voia să fie prieten cu ei. Voia să se întoarcă 
printre oameni, să vorbească, să râdă, să împartă totul cu 
ei. Înţelese că era un monstru rupt complet de rasa 
omenească; îl copleşi o singurătate înspăimântătoare. 
Începu să priceapă că ceilalţi nu fuseseră nicidecum nişte 
draci împieliţaţi. Începu să se întrebe dacă el fusese într- 
adevăr o persoană drăguță, aşa cum îşi închipuise el 
întotdeauna. Îi era dor de glasurile lor. S-ar fi mulţumit cu o 
vorbă bună până şi de la Pişpirici. 

Când se gândi la bietul balaur care se prăpădise, Eustace 
ridică vocea şi plânse. E ceva de neînchipuit să vezi şi să 
auzi un balaur puternic, plângând în hohote sub clar de 
lună, într-o vale pustie. 

În cele din urmă, ajunse la concluzia că trebuia să încerce 
să găsească drumul înapoi spre țărm. Înţelegea acum că 
Regele Caspian n-ar fi plecat niciodată, abandonându-l 
acolo. Şi avea convingerea că, într-un fel sau altul, îi putea 
face pe ceilalţi să înţeleagă cine era. 

Bău zdravăn din iaz şi pe urmă (ştiu că pare şocant, însă 
nu e dacă vă gândiţi mai bine) mâncă aproape tot balaurul 
mort. Înfulecase aproape jumătate din el, când îşi dădu 
seama ce făcea; căci, vedeţi voi, deşi avea mintea lui 
Eustace, gusturile şi digestia erau de balaur. Şi nimic nu-i 
plăcea mai mult unui balaur decât carnea de balaur. De 
aceea, rar se întâmplă ca în acelaşi ţinut să găseşti mai mult 
de un balaur. 

Apoi, se întoarse în loc pregătindu-se să urce, pentru a ieşi 
din vale. Începu urcuşul printr-o săritură şi, de cum sări, 
descoperi că zbura. Uitase complet de aripi şi ce surpriză a 
fost pentru el - prima surpriză plăcută pe care o avea de 
multă vreme. Se înălţă sus în văzduh şi văzu nenumărate 
piscuri de munţi răspândite sub el, în lumina lunii. Vedea 
golful ca o dală de argint, cu corabia „Zori de zi” ancorată 


acolo, focuri de tabără licărind în pădurea de lângă plajă. 
De la acea înălţime ameţitoare se lăsă în jos spre ei, într-o 
singură planare. 

Lucy dormea foarte adânc, fiindcă stătuse trează până 
târziu, aşteptând să se întoarcă echipa plecată în căutare, 
de la care nădăjduia să afle veşti bune despre Eustace. 
Echipa fusese condusă de Caspian şi revenise târziu, toţi 
fiind plictisiţi şi istoviţi. Veştile erau îngrijorătoare. Nici 
urmă de Eustace, văzuseră în schimb un balaur mort într-o 
vale. Încercară să vadă partea bună a lucrurilor, 
asigurându-se unul pe altul că era puţin probabil să mai fie 
şi alţi balauri prin preajmă, iar în plus era greu de presupus 
că un balaur mort cam pe la ora trei în acea după-amiază 
(când îl văzuseră ei) se ţinuse de omorât oameni doar cu 
câteva ceasuri înainte. 

— Doar dacă nu l-a mâncat pe mormolocul ăla şi-a murit 
din cauza asta: puştiul ăla e otravă curată, zise Rhince. 
Numai că mormăise chestia asta în barbă, aşa că nu-l auzi 
nimeni. 

Mai târziu, însă, în toiul nopţii Lucy a fost trezită, cu multă 
blândeţe, constatând că se strânseseră cu toţii şi discutau în 
şoaptă. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Lucy. 

— Trebuie să dăm dovadă toţi de multă tărie, spunea 
Caspian. Un balaur a zburat adineaori peste vârfurile 
copacilor şi a aterizat pe plajă. Da, tare mi-e teamă că e 
între noi şi corabie. Iar săgețile n-au nici un efect asupra 
balaurilor. Şi lighioanelor ăstora nu le e deloc frică de foc. 

— Cu permisiunea Maiestăţii tale..., începu Pişpirici. 

— Nu, Pişpirici, rosti Regele cu multă fermitate, nu vei 
încerca să te lupţi singur cu el. Şi, dacă nu promiţi că ai să 
mă asculţi, o să pun să te lege. Trebuie să stăm la pândă şi, 
de îndată ce se luminează de ziuă, să mergem pe plajă să 
ne batem cu el. Eu voi conduce trupa. Regele Edmund va 
sta în dreapta mea, iar Lordul Drinian, în stânga. Alte 
aranjamente nu mai sunt de făcut. În câteva ceasuri, se 


luminează. Peste o oră, să se servească masa şi ce-a mai 
rămas din vin. Dar totul să se facă în mare linişte. 

— Poate că o să plece, spuse Lucy. 

— E mai rău dacă pleacă, zise Edmund, fiindcă în cazul 
ăsta n-o să mai ştim pe unde este. Dacă am o viespe în 
cameră, îmi place s-o pot vedea. 

Restul nopţii a fost îngrozitor, iar când s-a servit masa, 
deşi ştiau foarte bine că nu strică să mănânce, mulţi au 
constatat că n-aveau deloc poftă de mâncare. Şi li se părea 
că timpul se scurge cu încetinitorul până ca bezna să se 
risipească, păsărelele să înceapă să ciripească ici şi colo 
într-o lume unde era acum mai frig şi mai umed decât în 
timpul nopţii. În fine, Caspian spuse: „Haidem, prieteni”. 

Se ridicară în picioare, toţi cu săbiile scoase, formând cu 
trupurile lor o masă solidă cu Lucy în mijloc şi cu Pişpirici 
pe umărul ei. Era mai plăcut decât tot aşteptatul de până 
atunci şi simțeau că se îndrăgeau mai mult decât în 
momentele obişnuite. În clipa următoare, se puseră în 
mişcare. Pe măsură ce se apropiau de marginea pădurii, se 
lumina tot mai mult. Şi acolo, pe nisip, ca o şopârlă uriaşă 
sau ca un crocodil flexibil, ori ca un şarpe cu picioare, 
imens, oribil şi ghebos, zăcea balaurul. 

Însă când îi văzu, în loc să se înfoaie şi să scuipe foc şi fum, 
balaurul se trase înapoi - clătinându-se parcă - spre apele 
puţin adânci ale golfului. 

— Ce-are de mişcă aşa din cap? Întrebă Edmund. 

— Uite, acum parcă încuviinţează, zise Caspian. 

— Şi îi iese ceva din ochi, spuse şi Drinian. 

— Oh, păi nu vedeţi?! Exclamă Lucy. Plânge. Alea sunt 
lacrimile lui. 

— Eu, unul, Doamnă, n-aş avea prea multă încredere, 
remarcă Drinian. Aşa fac crocodilii, ca să-ţi pierzi vigilenţa. 

— A scuturat din cap când ai spus asta, observă Edmund. 
Ca şi cum ar fi vrut să spună NU. Uite, iarăşi face aşa. 

— Crezi că înţelege ce spunem? Întrebă Lucy. 

Balaurul încuviinţă din cap, violent. 


Pişpirici îşi dădu drumul jos de pe umărul lui Lucy şi făcu 
un pas în faţă: 

— Balaurule, se auzi glăsciorul lui piţigăiat, înţelegi ce se 
vorbeşte? 

Balaurul încuviinţă din cap. 

— Poţi vorbi şi tu? 

Balaurul scutură din cap. 

— Pai, atunci, n-are nici un rost să te întreb ce cauţi pe- 
aici, zise Pişpirici. Dacă juri prietenie cu noi, ridică-ţi 
deasupra capului piciorul stâng din faţă. 

Balaurul chiar aşa şi făcu, însă cu greutate fiindcă tocmai 
piciorul acela îl durea tare şi era umflat de la brăţara de 
aur. 

— Oh, ia uitaţi-vă, spuse Lucy, are ceva la picior. Sărăcuţul 
de el, probabil că de-aia plângea aşa. Poate că a venit la noi 
să-l facem bine, ca în Androcles şi leul. 

— Ai grijă, Lucy, îi atrase atenţia Caspian. Balaurul ăsta e 
tare deştept, dar nu ştim dacă nu e şi un mare mincinos. 

Dar Lucy o şi luase la fugă în faţă, urmată de Pişpirici, cât 
putea el de iute cu picioruşele lui scurte şi pe urmă, 
desigur, veniră şi băieţii şi Drinian. 

— Arată-mi laba care te doare, spuse Lucy. Poate izbutesc 
să ţi-o vindec. 

Balaurul-care-fusese-Eustace întinse bucuros piciorul care 
îl durea, amintindu-şi cum Lucy îl vindecase de rău de mare 
cu licoarea ei miraculoasă, înainte de a deveni balaur. Ce 
dezamăgire, însă. Lichidul vrăjit îi înmuie umflăturile şi-l 
mai scăpă de dureri, dar nu izbuti să dizolve aurul. 

Se îngrămădiseră cu toţii să asiste la tratament, iar 
Caspian exclamă dintr-o dată: 

— Ia uitaţi-vă! 

Se holba la brățară. 

Capitolul 7 

CUM S-A SFÂRŞIT AVENTURA 

— La ce? Întrebă Edmund. 

— La emblema de pe aur, zise Caspian. 


— Un ciocănel cu un diamant deasupra ca o stea, zise 
Drinian. Păi, parcă am mai văzut eu chestia asta undeva. 

— Parcă?! Exclamă Caspian. Sigur că ai mai văzut-o. Este 
blazonul unei măreţe familii namiene. lar asta e podoaba pe 
care Lordul Octesian o purta la braţ. 

— Nemernicule, îi zise Pişpirici balaurului, l-ai mâncat pe 
lordul namian? 

Însă balaurul scutură violent din cap. 

— Sau poate, zise Lucy, el e Lordul Octesian preschimbat 
în balaur - sub o vrajă, ştiţi voi. 

— E posibil ca niciuna dintre aceste ipoteze să nu fie 
valabilă, opină Edmund. Toţi balaurii strâng aur. Cred însă 
că nu ne înşelăm dacă presupunem că Octesian nu a mers 
mai departe de această insulă. 

— Eşti cumva Lordul Octesian? Îl întrebă Lucy pe balaur, 
când acesta scutură trist din cap, întrebă iarăşi: Eşti o fiinţă 
vrăjită - o fiinţă omenească, adică? 

Balaurul încuviinţă violent din cap. 

Şi pe urmă cineva spuse - au existat dispute după aceea 
dacă întâi Lucy sau Edmund: 

— Nu cumva, nu cumva eşti Eustace? 

Şi Eustace încuviinţă mişcându-şi capul lui cumplit de 
balaur şi izbind puternic cu coada în mare, încât toată 
lumea sări înapoi (unii dintre marinari cu nişte exclamaţii 
pe care n-am să le aştem în scris) pentru a evita lacrimile 
enorme şi fierbinţi care îi şiroiau din ochi. 

Lucy încercă din răsputeri să-l consoleze, ba chiar îşi luă 
inima în dinţi şi îl sărută pe faţa solzoasă şi aproape toată 
lumea comentă: „Ce ghinion”; câţiva îl asigurară pe Eustace 
că aveau să stea toţi cu el; mulţi afirmau că exista cu 
certitudine o modalitate de a rupe vraja, aşa că într-o zi- 
două îl făceau ei la loc cum era înainte. Şi, fireşte, ardeau 
de nerăbdare cu toţii să audă ce se întâmplase, numai că el 
nu putea vorbi. Nu o dată în zilele ce au urmata încercat să 
le scrie pe nisip. Numai că nu reuşea niciodată. În primul 
rând, Eustace (necitind niciodată cărţile potrivite) habar n- 


avea cum să povestească. Şi, în al doilea rând, muşchii şi 
nervii ghearelor de balaur, de care trebuia să se folosească, 
nu învăţaseră niciodată să scrie şi oricum nici nu erau 
făcute pentru scris. Drept urmare, n-a apucat niciodată să 
ajungă la capăt, înainte să vină valul şi să şteargă tot 
scrisul, în afara frânturilor pe care călcase deja, sau pe care 
le atinsese fără să vrea cu coada. Şi tot ce se putuse desluşi 
arăta cam aşa - punctele ţin locul frânturilor măzgălite şi 
şterse de el din greşeală: 

AM ADORM... PEŞTERA ALURULU, ADICĂ BALAURULUI 
FIINDCĂ EL MURISE ŞI LOUA AŞA TAR... TREZIT ŞI N-AM 
PUTU... SĂ-MI SCOT DE PE BRAŢ OH LA NAIBA... 

Era, totuşi, limpede pentru toată lumea că, devenind 
balaur, Eustace avea acum un caracter mai bun. [inea tare 
mult să fie de folos. Aşa că a zburat peste toată insula şi a 
descoperit că era în întregime muntoasă, nefiind populată 
decât cu capre sălbatice şi turme de porci sălbatici. A ucis, 
aşadar, nenumărate animale pe care le-a adus ca provizii 
pentru corabie. Era foarte uman când omora, căci putea 
lichida o jivină dintr-o singură lovitură cu coada, aşa că 
aceasta nici nu-şi dădea seama (şi pesemne că nu-şi dă 
seama nici acum) că fusese ucisă. Mai mânca şi el câteva, 
desigur, dar întotdeauna când era singur, fiindcă acum, 
când devenise balaur, îi plăcea carnea crudă şi nu suporta 
ideea ca ceilalţi să vadă ce porcărie făcea când înfuleca. lar 
într-o bună zi, zburând încet şi istovit, dar cu un aer 
triumfător, a venit înapoi la tabără cu un pin falnic pe care îl 
smulsese din rădăcini într-o vale îndepărtată şi din care se 
putea croi un catarg pe cinste. Şi, seara, dacă se făcea 
răcoare, aşa cum se întâmpla adesea după ploile torențiale, 
era de mare folos tuturor, căci veneau cu toţii şi se aşezau 
cu spatele lipit de trupul lui fierbinte, putând astfel să se 
încălzească şi să se usuce; numai o dată dacă pufăia cu 
răsuflarea lui dogorită, putea aprinde şi cel mai îndărătnic 
foc. Uneori mai lua în spinare câteva persoane alese pe 
sprinceană, plecând cu ele sus în zbor, de unde puteau 


vedea defilând ameţitor pantele verzi, culmile stâncoase, 
vâlcelele înguste ca nişte râpe şi, departe peste mare, 
undeva spre răsărit, o pată de albastru mai închis pe 
orizontul albastru, ce-ar fi putut fi o bucată de uscat. 

Plăcerea (absolut nouă pentru el) de a fi agreat, dar mai 
ales de a agrea pe alţii, era o mare alinare ce-l ajuta pe 
Eustace să nu cadă pradă deznădejdii. Căci era tare trist să 
fii balaur. Se înfiora ori de câte ori, zburând, îşi vedea 
imaginea reflectată în vreun lac de munte. Ura aripile 
acelea uriaşe ca de liliac, creasta cu dinţi de ferăstrău de pe 
spinare şi ghearele fioroase şi încovoiate. Îi era aproape 
frică să stea de unul singur, dar totodată ruşine să fie 
alături de ceilalţi. Seara, când nu era folosit ca buiotă, se 
fofila afară din tabără şi se ducea să zacă încolăcit ca un 
şarpe, între pădure şi apă. În astfel de ocazii, spre marea lui 
mirare, Pişpirici era cel care îl alina mai întotdeauna. 

Nobilul Şoarece părăsea tiptil grupul vesel din jurul 
focului de tabără şi se aşeza aproape de capul balaurului, în 
partea opusă vântului, ca să nu stea în bătaia răsuflării lui 
fumegânde. Acolo explica îndelung că ceea ce păţise 
Eustace, era o ilustrare impresionantă a felului în care se 
întoarce roata Sorţii, spunându-i totodată că dacă Eustace 
ar veni la el acasă în Namia (în realitate, era vorba de o 
gaură, nu de o casă, unde nici capul balaurului n-ar fi 
încăput, darămite ditamai trupul), i-ar putea arăta peste o 
sută de exemple de împărați, regi, duci, cavaleri, 
îndrăgostiţi, astronomi, filosofi şi magicieni care decăzuseră 
dintr-o stare de prosperitate în cele mai jalnice situaţii 
posibile, mulţi însă revenindu-şi şi trăind fericiţi după 
aceea. N-a părut, probabil, prea mângâietor ce i-a tot 
povestit atunci, însă a contat buna intenţie, ceea ce Eustace 
n-a uitat niciodată. 

Dar, fireşte, ceea ce plana ca un nor negru deasupra 
tuturor era teribila dilemă de a şti ce urmau să facă până la 
urmă cu balaurul lor când aveau să fie gata de plecare. 
Încercau să nu vorbească despre asta când era şi el de faţă, 


dar fără să vrea auzea tot timpul chestii de genul: „Crezi că 
încape pe lungime pe o latură a punţii? Şi va trebui să 
mutăm toate proviziile, jos, pe cealaltă parte, ca să 
asigurăm echilibrul”; ori: „Oare e mai bine să-l tragem după 
corabie prin apă sau se poate ţine cumva după noi, în 
zbor?” şi (cel mai adesea): „Dar cum o să-l hrănim?” Şi 
bietul Eustace înţelegea din ce în ce mai bine că, din prima 
zi când apăruse la bordul corabiei, fusese o pacoste 
cumplită, iar acum era o pacoste încă şi mai mare. lar lucrul 
acesta îi măcina gândurile, la fel cum şi brăţara aceea îi 
măcina carnea de pe braţ. Ştia că nu-şi făcea decât rău 
dacă încerca s-o smulgă cu colții, însă nu se putea abţine să 
tragă de ea când şi când, mai cu seamă în nopţile fierbinţi. 

Cam după şase zile de când debarcaseră pe Insula 
Balaurului, întâmplarea a făcut ca Edmund să se scoale 
foarte devreme într-o dimineaţă. Se crăpa de ziuă, iar în 
lumina aceea fumurie nu puteai vedea decât trunchiurile 
copacilor, dacă priveai spre golf, dar nu şi în cealaltă 
direcţie. Trezindu-se, i se păru că aude ceva mişcându-se, 
aşa că se ridică rezemat în cot şi se uită în jurul lui: avu 
impresia că desluşeşte o siluetă întunecată mişcându-se pe 
partea dinspre mare a pădurii. Îi trecu numaidecât prin 
gând: „Chiar n-or fi băştinaşi pe insula asta, cum ne 
închipuim noi?! „Pe urmă crezu că era Caspian - forma 
aceea era cam de talia lui - însă ştia că acesta dormea lângă 
el, după cum putea vedea limpede. Verificând mai întâi dacă 
avea sabia la locul ei, Edmund se ridică în picioare, pregătit 
să investigheze ce se întâmpla. 

Cobori încetişor până la marginea pădurii, unde constată 
că silueta aceea întunecată era tot acolo. Constată acum că 
era prea mică pentru a fi Caspian şi prea mare pentru a fi 
Lucy. Arătarea nu fugea. Edmund îşi scoase sabia, gata să-l 
provoace pe străin, când acesta rosti în şoaptă: 

— Tu eşti Edmund? 

— Da. Tu cine eşti? Întrebă el. 

— Nu mă recunoşti? Zise celălalt. Sunt eu, Eustace. 


— Mii de tunete, exclamă Edmund, deci asta era. Dragul 
meu prieten... 

— Ssst, făcu Eustace clătinându-se gata să cadă. 

— Hei! Zise Edmund sprijinindu-l. Ce s-a întâmplat? Eşti 
bolnav? 

Eustace amuţi îndelung, încât Edmund crezu că leşinase; 
însă, în cele din urmă, spuse: 

— A fost groaznic. Nici nu-ţi închipui... Dar acum a trecut. 
Ce-ar fi să mergem undeva să stăm de vorbă? Nu vreau 
deocamdată să dăm ochii cu ceilalţi. 

— Da, mai bine, unde vrei tu, zise Edmund. Hai să mergem 
să stăm pe pietrele alea. Ei, cât mă bucur să te văd - ăăă - 
pe tine aşa cum eşti. Cred că ai trecut prin momente 
cumplite. 

Se duseră la pietre şi se aşezară acolo, privind spre golf, 
deasupra căruia cerul se lumina din ce în ce mai mult, iar 
stelele dispăreau, în afară de una foarte strălucitoare, aflată 
jos, aproape de orizont. 

— N-am să-ţi povestesc cum m-am făcut... Balaur, până n- 
am să le pot spune şi celorlaţi şi să isprăvesc o dată cu toată 
treaba asta, zise Eustace. Apropo, nici n-am ştiut măcar că 
eram balaur, până ce nu v-am auzit pe toţi folosind cuvântul 
ăsta, când am apărut aici în dimineaţa aceea. Vreau să-ţi 
povestesc cum am încetat să mai fiu balaur. 

— Dă-i drumul, îl îndemnă Edmund. 

— Ei bine, azi-noapte eram mai nefericit decât oricând. Şi 
mă durea braţul cumplit de la afurisenia aia de brățară. 

— Acum ţi-e mai bine? 

Eustace râse - altfel decât îl auzise Edmund râzând 
înainte - şi îşi scoase brăţara uşor de pe braţ. 

— Poftim, zise el, dinspre partea mea s-o ia cine pofteşte. 
Bun, cum spuneam deci, stăteam lungit şi mă întrebam ce 
naiba o să se întâmple cu mine. Apoi - dar, bagă de seamă, 
se prea poate doar să fi visat. Nu ştiu. 

— Continuă, spuse Edmund, cu o răbdare remarcabilă. 


— În fine, am ridicat privirea şi am dat cu ochii de ultimul 
lucru pe care m-aş fi aşteptat să-l văd vreodată: un leu uriaş 
care venea încet spre mine. Şi ciudat era că azi-noapte n-a 
fost lună, dar cu toate astea leul era înconjurat de raze de 
lună. Şi se apropia, se apropia din ce în ce mai mult. Mi-era 
cumplit de frică de el. Te gândeşti, poate, că fiind balaur, aş 
fi putut face praf orice leu fără nici un fel de greutate. Dar 
nu era genul ăsta de frică. Nu mi-era teamă căosămă 
mănânce, mi-era pur şi simplu teamă de el - dacă mă poţi 
înţelege. Ei bine, s-a apropiat complet de mine şi m-a privit 
drept în ochi. Şi am închis ochii, strângând bine pleoapele. 
N-a folosit, însă, la nimic, fiindcă mi-a spus să-l urmez. 

— Adică, a vorbit? 

— Nu ştiu. Acum, că m-ai întrebat, nu cred să fi vorbit. 
Dar, oricum, asta mi-a spus. Şi ştiam că trebuia să fac ce-mi 
cerea, aşa că m-am ridicat şi am pornit după el. M-a dus pe 
un drum lung, tocmai în munţi. Şi tot timpul, deasupra şi în 
jurul leului, oriunde ar fi mers, vedeam razele lunii. În cele 
din urmă, am ajuns pe vârful unui munte pe care nu-l mai 
văzusem niciodată şi pe vârful acestui munte era o grădină 
- pomi, fructe, tot ce vrei. În mijloc, se afla un izvor. Ştiam 
că era un izvor, fiindcă vedeam cum bolborosea apa la fund: 
însă era mult mai mare decât orice izvor - ca o cadă foarte 
spațioasă şi rotundă, în care intrai pe nişte trepte de 
marmură. Apa era limpede cum e cristalul şi mi-am zis că 
dacă aş putea să intru acolo să mă scald, scăpăm de 
durerea din braţ. Leul mi-a spus, însă, că mai întâi trebuia 
să mă dezbrac. Bagă de seamă, habar n-am dacă a rostit 
vreun cuvânt cu glas tare sau nu. Mă pregăteam să spun că 
nu pot să mă dezbrac din moment ce n-aveam haine pe 
mine, când brusc mi-am dat seama că balaurii poartă pe ei 
un fel de chestii şerpeşti, or şerpii îşi leapădă pielea. Oh, 
desigur m-am gândit eu, asta a vrut să spună leul. Aşa că 
am început să mă scarpin şi solzii au început să-mi cadă de 
peste tot. Pe urmă, m-am scărpinat ceva mai adânc şi, pe 
lângă faptul că solzii se desprindeau de ici şi de colo, toată 


pielea a început să mi se cojească frumos, cum se întâmplă 
după boală, sau ca şi cum aş fi fost o banană. În nici două 
minute, am păşit şi am lăsat pielea acolo. Zăcea aruncată 
lângă mine şi arăta tare urât. Aveam o senzaţie 
nemaipomenită. Am început să cobor în bazin să mă scald. 
Dar când să pun piciorul în apă, am privit în jos şi am văzut 
că aveam picioarele la fel de grosolane, butucănoase, boţite 
şi solzoase ca înainte. Oh, nu-i nimic, mi-am zis eu, asta 
înseamnă că mai am un strat de piele sub primul şi nu-mi 
rămânea decât să mă descotorosesc şi de ăsta. Aşa că m-am 
scărpinat şi-am tras din nou de pielea cea de dedesubt, care 
s-a cojit frumos; şi iar am făcut un pas şi am lăsat pielea 
acolo azvârlită lângă cealaltă, după care m-am îndreptat 
iarăşi spre apă să mă scald. Ei bine, s-a întâmplat exact 
acelaşi lucru. Şi m-am gândit în sinea mea: Oh, Doamne, 
oare câte piei mai am de scos de pe mine? Căci abia 
aşteptam să-mi spăl piciorul în apă. Aşa că m-am scărpinat 
bine a treia oară şi am dat jos un al treilea rând de piele, la 
fel ca şi celelalte, lăsând-o acolo jos. Dar, de îndată ce m-am 
privit în apă, mi-am dat seama că nu rezolvasem nimic. Pe 
urmă leul a spus: - dar tot nu ştiu dacă a vorbit - „Va trebui 
să mă laşi să te dezbrac eu”. Mi-era tare frică de ghearele 
lui, asta ţi-o pot spune, însă eram aproape disperat. Aşa că 
m-am lungit pe spate şi l-am lăsat să mă dezbrace. Când a 
smuls prima oară, a tras atât de adânc, încât am crezut că 
îmi scoate inima din piept. Şi când a început să cojească 
pielea, m-a durut îngrozitor. Singurul lucru care îmi dădea 
tăria să suport era plăcerea de a simţi cum se desprinde de 
pe mine porcăria asta. Ştii - ca atunci când scoţi coaja de pe 
o bubă. Te doare ca naiba, dar ce nostim e să vezi cum se 
desface. 

— Înţeleg perfect, spuse Edmund. 

— Ei bine, a cojit toată mizeria aia - aşa cum credeam că 
făcusem şi eu de trei ori, mai înainte, numai că atunci nu 
mă duruse - şi o vedeam zăcând acolo pe iarbă: doar că era 
mult mai groasă, mai negricioasă şi mai noduroasă decât 


celelalte. Şi iată-mă neted şi moale, ca o nuia cojită şi mai 
mic decât fusesem. Pe urmă m-a înşfăcat - ceea ce nu prea 
mi-a plăcut, fiindcă acum, când nu mai aveam pe mine nici o 
piele, eram tare gingaş - şi m-a azvârlit în apă. M-a usturat 
ca naiba, dar doar la început. După aceea, apa mi s-a părut 
absolut delicioasă şi, imediat ce am început să înot şi să 
stropesc în jur, am constatat că mă lăsase complet durerea 
din braţ. Şi, pe urmă, mi-am dat seama de ce. Mă făcusem 
la loc băiat. O să crezi că te mint, dacă o să-ţi spun ce 
senzaţie îmi trezeau propriile mele braţe. Ştiu că n-am 
muşchi şi că arată destul de durdulii în comparaţie cu 
braţele lui Caspian, dar tare m-am bucurat să le văd. După 
încă un pic, leul m-a scos afară şi m-a îmbrăcat. 

— Cu labele te-a îmbrăcat? 

— Păi, nu prea îmi aduc aminte. A făcut-o, însă, cumva: cu 
haine noi - astea cu care sunt acum, de fapt. Şi, pe urmă, 
brusc, m-am trezit aici. Ceea ce mă face să cred că 
pesemne am visat. 

— Nu. N-ai visat, zise Edmund. 

— De ce crezi că nu? 

— Păi, în primul rând, sunt hainele astea. Şi, în al doilea 
rând, te-ai dezbalaurit. 

— Şi-atunci, ce crezi c-a fost? Întrebă Eustace. 

— Cred că l-ai văzut pe Aslan, spuse Edmund. 

— Aslan! Exclamă Eustace. Am auzit numele ăsta pomenit 
de câteva ori de când am ajuns pe „Zori de zi”. Şi simţeam - 
nu ştiu de ce -căîluram. Dar pe atunci uram totul. Apropo, 
aş vrea să-mi cer scuze. Cred că am fost înfiorător. 

— E-n regulă, zise Edmund. Între noi fie vorba, n-ai fost 
atât de rău cum am fost eu când am călătorit prima oară în 
Namia. Tu te-ai purtat ca un măgar, dar eu am fostun 
trădător. 

— Oh, atunci mai bine nu-mi povesti, spuse Eustace. Dar 
cine e Aslan? Tu îl cunoşti? 

— Păi - el mă cunoaşte pe mine, îi explică Edmund. Este 
marele Leu, fiul împăratului-de-din-colo-de-mări, care a 


salvat Namia şi pe mine. L-am văzut cu toţii. Lucy îl vede 
tare des. Se prea poate ca acum să navigam spre ţara lui 
Aslan. 

Niciunul nu spuse nimic pentru o vreme. Ultima stea 
strălucitoare se făcuse nevăzută şi, cu toate că nu putea 
contempla răsăritul de soare din cauza munţilor din 
dreapta, ştiau că asta se întâmpla, după culoarea cerului de 
deasupra şi a golfului din faţă, care căpătaseră nuanţe 
trandafirii. Pe urmă, un fel de papagal trase un țipăt în 
pădurea din spate, auziră foşnete printre copaci şi, în 
sfârşit, sunetul cornului lui Caspian. În tabără începea 
forfota. 

Mare a fost bucuria când Edmund şi Eustace, revenit la 
înfăţişarea dinainte, au păşit în cercul format în jurul focului 
de tabără, unde prietenii lor luau micul dejun. Şi acum, 
fireşte, toată lumea a ascultat prima parte a poveştii 
băiatului. Se întrebau dacă celălalt balaur îl omorâse pe 
Lordul Octesian cu ani în urmă, sau dacă nu cumva 
Octesian fusese, de fapt, bătrânul balaur. Giuvaerurile pe 
care Eustace şi le îndesase în buzunare când era în peşteră 
dispăruseră o dată cu hainele pe care le purta atunci: 
nimeni însă şi cu atât mai puţin Eustace, nu avea nici un 
chef să se întoarcă în valea aceea să caute comoara. 

În câteva zile, corabia „Zori de zi”, cu catargul acum 
refăcut, revopsită şi bine aprovizionată, a fost gata să 
întindă pânzele. Înainte de îmbarcare, Caspian a pus să se 
scrijelească pe o stâncă netedă din faţa golfului cuvintele: 

INSULA BALAURULUI DESCOPERITĂ DE CASPIAN X, 
REGELE NARNIEI etc. 

ÎN AL PATRULEA AN DE DOMNIE. 

AICI, AŞA CUM PRESUPUNEM, ŞI-A AFLAT MOARTEA 
LORDUL OCTESIAN. 

Ar fi drăguţ şi destul de adevărat, să spunem că „de atunci 
înainte Eustace a fost alt băiat”. Pentru a fi extrem de 
precişi, a început să fie alt băiat. Vechile năravuri mai 
apăreau uneori. Nu puţine erau zilele când putea fi tare 


nesuferit. Dar pe cele mai multe situaţii de acest fel n-am să 
le iau în seamă. Vindecarea începuse. 

Brăţara Lordului Octesian a avut o soartă ciudată. Eustace 
nu voia s-o păstreze, aşa că i-a oferit-o lui Caspian, iar 
Caspian i-a dăruit-o lui Lucy. Nici Lucy nu se prea dădea în 
vânt să o aibă. „Prea bine, atunci, să fie a cui o prinde”, a zis 
Caspian şi a aruncat-o în aer. Asta s-a întâmplat când 
stăteau toţi şi priveau inscripţia. Şi brăţara a zburat în sus, 
sclipind în lumina soarelui, după care a rămas agăţată, ca 
un disc bine aruncat, de o mică proeminenţă de pe stâncă. 
Nimeni nu se putea căţăra s-o ia şi nimeni nu putea cobori 
de deasupra s-o apuce. Şi acolo, din câte ştiu, mai stă şi 
acum atârnată şi poate o rămâne atârnată aşa până la 
sfârşitul acestei lumi. 

Capitolul 8 

DOUĂ PĂŢANII DIN CARE AU SCĂPAT CA PRIN 
URECHILE ACULUI. 

Toată lumea era bucuroasă când „Zori de zi” a părăsit 
Insula Balaurului. Au avut vânt prielnic de cum au ieşit din 
golf, iar a doua zi dis-de-dimineaţă au ajuns la bucata de 
pământ necunoscută, pe care unii dintre ei o văzuseră când 
zburaseră peste munţi, pe vremea când Eustace era balaur. 
Era o insulă joasă, cu multă verdeață, locuită doar de iepuri 
şi de câteva capre, însă după rămăşiţele unor colibe de 
piatră şi după locurile înnegrite unde fusese făcut focul, şi- 
au dat seama că acolo trăiseră oameni nu cu mult timp 
înainte. Mai erau pe-acolo nişte oase şi nişte arme stricate. 

— Treabă de pirați, zise Caspian. 

— Sau de balaur, spuse Edmund. 

N-au găsit nimic altceva, decât o bărcuţă de nuiele 
acoperită cu piele întinsă peste o leasă de nuiele. O 
ambarcaţiune micuță, doar de vreun metru lungime, cu o 
vâslă potrivită ca mărime. Se gândiseră că fusese făcută, 
poate, pentru un copil sau că oamenii din acea ţară 
fuseseră pitici. Pişpirici hotărî să o păstreze, având exact 
dimensiunea potrivită pentru el: aşa că barca a fost luată la 


bord. Botezară acel pământ Insula Arsă şi plecară de acolo 
înainte de amiază. 

Timp de vreo cinci zile au navigat iute împinşi de un vânt 
sud-sud-est, fără să întâlnească uscat şi fără să vadă peşti 
sau pescăruşi. Pe urmă, au avut o zi când a plouat zdravăn 
până după-amiaza. Eustace a pierdut două partide de şah 
în faţa lui Pişpirici şi a început să fie iar nesuferit ca înainte, 
iar Edmund zicea că îi părea rău că nu plecase în America, 
împreună cu Susan. După aceea, la un moment dat, când 
privea pe ferestrele dinspre pupa, Lucy zise: 

— Hei! Nu-mi vine să cred că nu mai plouă. Dar ce maie şi 
aia? 

Se îmbulziră toţi pe puntea din spate şi constatară că, într- 
adevăr, ploaia se oprise şi că Drinian, care făcea de cart, se 
holba şi el fix la ceva aflat în urma corabiei. Sau, mai bine 
zis, la mai multe lucruri, aidoma unor stânci mici, netede şi 
rotunjite, înşirate una după alta la intervale cam de 
doisprezece metri între ele. 

— Nu se poate să fie stânci, zicea Drinian, fiindcă acum 
cinci minute nici nu erau acolo. 

— Şi, uite, una chiar a dispărut, spuse Lucy. 

— Da şi alta s-a ridicat, observă Edmund. 

— Şi e tot mai aproape, zise Eustace. 

— La naiba! Exclamă Edmund. Toată chestia aia vine- 
ncoace. 

— Şi se mişcă mult mai repede decât putem naviga noi, 
Sire, zise Drinian. O să ne salte cu totul într-un minut. 

Îşi ţinură cu toţii răsuflarea, căci nu-i deloc plăcut să fii 
urmărit de ceva necunoscut, nici pe uscat şi nici pe mare. 
Însă ceea ce se dovedi a fi era cu mult mai rău decât ce îşi 
închipuiseră ei. Brusc, doar la o aruncătură de băţ de 
babord, din mare se ridică un cap înspăimântător. Era tot 
numai pete verzi şi stacojii, cu bube roşii - în afara locurilor 
de care atârnau tot felul de scoici - semănând la formă cu 
un cap de cal, numai că nu avea urechi. Avea, în schimb, 
nişte ochi enormi, ochi făcuţi pentru a străpunge 


adâncimile întunecoase ale oceanului şi o gură căscată plină 
cu două rânduri de dinţi ascuţiţi, ca la peşti. Capul acesta se 
înălța pe ceea ce crezură ei la început că era un gât uriaş, 
însă, pe măsură ce ieşea la suprafaţă, înţeleseră cu toţii că 
nu era gâtul, ci trupul dihaniei şi că, în fine, ce vedeau ei 
acum nu era decât ceea ce mulţi oameni, în prostia lor, îşi 
doriseră să vadă - marele Şarpe de mare. Inelele cozii lui 
gigantice se zăreau de departe, ridicându-se din când în 
când la suprafaţă. Iar acum capul şarpelui se înălța 
deasupra catargului. 

Fiecare om se repezi la arma lui, însă nu era nimic de 
făcut, monstrul nu putea fi atins. „Irageţi! Trageţi!” strigă 
marele arcaş, iar câţiva îl ascultară, însă săgețile ricoşară în 
contact cu pielea Şarpelui de mare, de parcă trupul 
lighioanei ar fi fost placat cu fier. Pe urmă, timp de un minut 
plin de teroare, toată lumea încremeni, holbându-se la ochii 
şi la botul şarpelui şi întrebându-se unde avea să se 
repeadă. 

Numai că de repezit nu s-a repezit; îşi azvârli în schimb 
capul înainte peste corabie, la nivelul vergii catargului. 
Acum era cu capul exact lângă turela de pe catarg. Şi se tot 
întinse până ce ajunse cu capul peste parapetul de la 
tribord. Pe urmă începu să-l lase în jos - nu pe puntea plină 
de oameni, ci în apă, astfel încât toată corabia se găsea 
acum sub arcul format de şarpe. Şi aproape numaidecât 
acest arc începu să se facă mai mic: chiar aşa, la tribord 
Şarpele de mare atingea aproape partea laterală a corabiei 
„Zori de zi”. 

Eustace (care se străduise efectiv din răsputeri să se 
poarte frumos, până ce ploaia şi şahul nu-l întorseseră pe 
dos) săvârşi acum prima faptă curajoasă din viaţa lui. Avea 
o sabie împrumutată de la Caspian. De îndată ce şarpele se 
apropie suficient de mult de tribord, Eustace sări pe 
parapet şi începu să-i ciopârţească trupul cu toată forţa. Ce- 
i drept, n-a realizat nimic astfel, în afară de faptul că a 


reuşit să facă fărâme sabia bună a lui Caspian, dar pentru 
un începător era o ispravă de toată lauda. 

Ceilalţi i s-ar fi alăturat şi ei, dacă în acea clipă Pişpirici n- 
ar fi strigat: „Nu vă mai luptaţi cu el. Împingeţi!” Era ceva 
atât de neobişnuit ca Şoarecele să povăţuiască pe cineva să 
nu se lupte încât, chiar şi în acel moment cumplit, toţi ochii 
se răsuciră spre el. Şi când sări sus pe parapet, oarecum în 
faţa şarpelui, proptindu-şi spinarea mărunţică şi îmblănită 
de spatele uriaş, solzos şi lipicios al dihaniei, opintindu-se şi 
împingând cât putea el de tare, aproape toţi înţeleseră ce 
voise să spună şi se năpustiră spre ambele laturi ale 
corabiei, să-i urmeze pilda. lar când, după câteva clipe, 
capul Şarpelui de mare ieşi din nou la suprafaţă, de data 
asta înspre babord şi cu spatele la ei, se dumiri în sfârşit 
toată lumea. 

Dihania îşi unduise corpul formând o buclă în jurul 
corabiei „Zori de zi” şi începea să strângă laţul. Iar în clipa 
în care ar fi reuşit să se încolăcească strâns - poc! 

— Pe locul unde plutise până atunci corabia n-ar mai fi 
rămas decât un maldăr de aşchii, iar lighioana ar fi putut 
să-i culeagă din apă unul câte unul. Singura lor şansă era să 
izbutească să împingă bucla în spate până ce trecea dincolo 
de pupa; sau, altfel spus, să împingă corabia în faţă, până ce 
ieşea din laţ. 

Era exclus ca Pişpirici să reuşească de unul singur să facă 
aşa ceva, treaba asta semănând în cazul lui cu strădania 
zadarnică de a ridica o catedrală, însă îşi dăduse aproape 
duhul opintindu-se din greu, până ce ceilalţi să-l împingă la 
o parte. În scurt timp, toată lumea de pe corabie, în afară 
de Lucy şi de Şoarece (care era sleit de puteri) se înşirase 
pe două rânduri de-a lungul celor două parapete, fiecare 
bărbat cu pieptul lipit de spatele omului din faţă, astfel 
încât greutatea întregului şir se lăsa pe ultima persoană, 
toţi împingând cu disperare. Timp de câteva secunde oribile 
(care li se părură cât nişte ceasuri lungi) nu se întâmplă 
aparent nimic; încheieturile oamenilor trosneau, sudoarea 


picura, răsuflarea li se preschimbase în icneli şi gâfâieli. Pe 
urmă, simţiră că nava se mişca. Observară că bucla-şarpe 
era acum ceva mai departe de catarg. Remarcară, totodată 
şi că se făcuse mai mică. Şi acum primejdia era cu adevărat 
gravă. Reuşeau oare să o împingă peste puntea de la pupa, 
sau se făcuse deja prea strânsă? Da. Putea trece la limită. 
Se rezema de balustradă. Vreo zece inşi săriră sus pe 
puntea de la pupa. Era mult mai bine. Trupul Şarpelui de 
mare era acum atât de jos, încât se puteau aşeza în şir pe 
punte ca să împingă cot la cot. Speranţele lor le dădură 
elan, până ce toată lumea îşi aminti de pupa înaltă şi 
sculptată, coada balaurului, a corabiei „Zori de zi”. Era 
absolut imposibil să împingă dihania peste ea. 

— Un topor, strigă Caspian răguşit şi împingeţi în 
continuare. 

Lucy, care ştia unde erau toate lucrurile, îl auzi de unde 
stătea pe puntea principală, privind spre pupa. În câteva 
secunde ajunse dedesubt, luă toporul, urcând în fugă scara 
spre puntea de la pupa. Dar, exact când ajunse sus, se auzi 
o trosnitură zdravănă, ca atunci când se prăbuşeşte un 
copac, iar corabia se legănă, ţâşnind în faţă. Căci tocmai în 
acea clipă, fie fiindcă Şarpele de mare era împins atât de 
tare, fie fiindcă în prostia lui se gândise să strângă laţul şi 
mai mult, toată partea sculptată a pupei se frânse şi corabia 
rămase liberă. 

Ceilalţi erau prea epuizați ca să vadă ce văzu Lucy. Acolo, 
la câţiva metri în urma lor, bucla formată din trupul 
Şarpelui de mare se făcu rapid şi mai mică, după care 
dispăru pleoscăind sub apă. Lucy o ţinea morţiş (însă, 
fireşte, cum era tare înfierbântată în acel moment, se putea 
foarte bine să nu fi fost decât rodul imaginaţiei ei) că a 
văzut o expresie de satisfacţie cretină pe mutra dihaniei. 
Nu încăpea îndoială, oricum, că era un animal foarte 
tâmpit, căci în loc să fugărească vasul, îşi răsuci capul 
scurmând cu nasul în lungul corpului, ca şi cum s-ar fi 
aşteptat să găsească pe-acolo epava corabiei „Zori de zi”. 


„Zori de zi” însă era departe, navigând iute cu o briză 
proaspătă de la spate, iar oamenii zăceau sau şedeau 
gâfâind şi gemând pe punte, până când, revenindu-şi, 
începură să discute despre ce păţiseră, ajungând ca în final 
să râdă în hohote. Iar când se servi şi nişte rom, ciocniră şi 
izbucniră în urale: şi toată lumea lăuda dârzenia lui Eustace 
(deşi nu făcuse nimic deosebit) şi a lui Pişpirici. 

După aceea, mai navigară trei zile, fără să vadă nimic 
altceva decât cerul şi marea; în a patra zi, vântul îşi 
schimbă direcţia spre nord, iar apele începură să se 
învolbureze; după-amiază, uraganul stătea să se dezlănţuie. 
Dar în acelaşi timp, zăriră uscat pe partea dinspre babord. 

— Cu îngăduinţa ta, Sire, zise Drinian, vom încerca să ne 
adăpostim de vânt în acea ţară, vâslind şi ancorând în port, 
până ce trece vijelia. 

Caspian încuviinţă, însă, vâslind din greu împotriva 
vântului năprasnic, tot nu izbutiră să ajungă la uscat decât 
abia seara. Cârmiră înainte de a se înnopta complet, 
intrând într-un port natural, unde ancorară, dar nimeni nu 
cobori pe țărm în acea noapte. Dimineaţa, constatară că se 
găseau în golful plin de verdeață al unui ţinut colţuros şi 
pustiu, care urca spre un vârf stâncos. Dinspre nord, unde 
vântul sufla puternic, dincolo de acel vârf, norii se 
îngrămădeau iute. Coborâră barca şi încărcară în ea toate 
butoaiele de apă, care acum erau goale. 

— Din care râu să luăm apă, Drinian? Întrebă Caspian, 
instalându-se în locul lui, la pupa. Din câte se pare, sunt 
două râuri care se varsă în golf. 

— Nu are prea mare importanţă, Sire, îi răspunse Drinian. 
Cred însă că avem mai puţin de mers până la cel din 
dreapta corabiei - cel dinspre răsărit. 

— Uite că plouă, remarcă Lucy. 

— Halal constatare, zise Edmund, căci turna cu găleata. 
Eu zic să mergem la celălalt râu. Văd porni pe-acolo, sub 
care ne putem adăposti. 


— Da, hai acolo, spuse şi Eustace. N-are nici un rost să ne 
facem ciuciulete degeaba. 

Dar, în tot acest timp, Drinian continuă să piloteze barca 
spre dreapta, aidoma şoferilor obosiţi care gonesc cu 
viteză, deşi le explici că au greşit drumul. 

— Au dreptate, Drinian, zise Caspian. Ce-ar fi să cârmeşti 
spre râul dinspre apus? 

— Cum doreşte Maiestatea ta, spuse Drinian pe un ton 
cam sec. Avusese o zi grea din cauza vremii din ajun şi nu-i 
plăcea să primească sfaturi de la ageamiii neobişnuiţi cu 
marea. Schimbă, însă, direcţia; şi se dovedi după aceea că 
procedase bine aşa. 

Când terminară cu umplutul butoaielor, se opri şi ploaia, 
iar Caspian, Eustace, fraţii Pevensie şi Pişpirici hotărâră să 
urce până în vârful dealului ca să vadă ce privelişte li se 
oferea de acolo. A fost o ascensiune abruptă, printre ierburi 
şi bălării dese, fără să vadă oameni sau animale, în afară 
doar de nişte pescăruşi. Când ajunseră în vârf, constatară 
că insula era foarte mică, nemăsurând mai mult de 
douăzeci de pogoane; iar de la acea înălţime, marea se 
înfăţişa nemărginită şi pustie, cum nu li se păruse de pe 
punte şi nici măcar de la turela catargului. 

— Ce ţăcăneală, îi şopti Eustace lui Lucy, scrutând zările 
înspre răsărit. Să tot navigam aşa la nesfârşit pe chestia 
aia, fără să avem măcar habar unde putem ajunge. 

Dar nu spuse asta decât din obişnuinţă şi nu din răutate, 
cum ar fi făcut mai demult. 

Era prea frig ca să zăbovească pe creastă, căci vântul 
continua să sufle rece dinspre nord. 

— Hai să nu ne mai întoarcem pe acelaşi drum, le zise 
Lucy, când porniră înapoi; mai bine mergem încă un pic şi 
coborâm pe lângă celălalt râu, la care a vrut Drinian iniţial 
să ajungem. 

Toată lumea se arătă de acord, aşa că, după vreun sfert de 
ceas, erau la izvorul celui de-al doilea râu. Locul era mult 
mai interesant decât se aşteptaseră; un mic lac de munte, 


foarte adânc, înconjurat de stânci, cu excepţia unei albii 
înguste înspre mare, pe unde curgea apa. Aici, în sfârşit, 
erau la adăpost de vânt, aşa că se aşezară cu toţii printre 
bălării, să se odihnească. 

Se aşezară toţi, dar unul (era Edmund) sări în picioare din 
nou foarte repede. 

— Ăştia au pasiunea pietrelor ascuţite pe insula asta, zise 
el, bâjbâind printre ierburi. Unde-i porcăria aia?... Ah, am 
găsit-o... Ohoho! Nu-i o piatră ascuţită, e un mâner de 
sabie. Ba nu, mii de tunete, e chiar o sabie întreagă; în fine, 
ce-a mai rămas din ea după ce a mâncat-o rugina. Pesemne 
că zace aici de veacuri. 

— Pe deasupra mai e şi namiană, după cum arată, observă 
Caspian, când se adunară toţi în jurul lui Edmund. 

— Şi eu stau pe ceva, zise Lucy. Ceva tare. 

Descoperiră că era vorba de resturile unei cămăşi de zale. 
Acum, toată lumea era în patru labe, bâjbâind cu mâinile 
printre bălăriile dese. Căutarea lor scoase la iveală, rând pe 
rând, un coif, un pumnal şi câteva monede; nu semilune 
calormene, ci „lei” şi „copaci” namieni veritabili, aşa cum 
poţi vedea zilnic în piaţa din Beaversdam sau din Beruna. 

— S-ar părea că asta e cam tot ce-a mai rămas de la unul 
dintre cei şapte lorzi ai noştri, remarcă Edmund. 

— Exact la asta mă gândeam şi eu, spuse Caspian. Mă 
întreb care dintre ei. Pe pumnal nu e nici un indiciu. Şimă 
tot gândesc cum o fi murit. 

— Şi cum îl vom răzbuna, adăugă Pişpirici. 

În tot acest răstimp, Edmund, singurul din grup care citise 
câteva povestiri polițiste, reflectase profund. 

— Uite ce e, zise el. În toată tărăşenia asta e ceva tare 
dubios. Nu se poate să fi fost ucis în luptă. 

— De ce? Întrebă Caspian. 

— Nu e nici un os pe-aici, îi explică Edmund. De obicei, 
inamicul ia armura şi lasă cadavrul. Cine a mai pomenit ca 
un tip care câştigă o luptă să plece cu cadavrul şi să lase 
baltă armura? 


— Poate că a fost omorât de o fiară sălbatică, sugeră Lucy. 

— Isteţ animalul, zise Edmund, dacă s-a priceput să scoată 
de pe om cămaşa de zale! 

— Sau poate a fost vreun balaur, spuse Caspian. 

— Nu ţine, interveni Eustace. Un balaur n-ar putea face 
aşa ceva. Ştiu eu mai bine. 

— În fine, ce-ar fi să plecăm de-aici, spuse Lucy. De când 
Edmund pomenise de oase, îi pierise tot cheful să mai stea 
Jos. 

— Cum vreţi voi, se învoi Caspian, ridicându-se. Nu cred că 
merită să luăm ceva din chestiile astea. 

Coborâră, ducându-se şi până la mica deschizătură de 
unde râul ieşea din lac şi rămaseră acolo în picioare privind 
la apa adâncă din interiorul cercului format de stânci. Dacă 
ar fi fost zăpuşeală, nu încape îndoială că unii ar fi fost 
tentaţi să se scalde şi că toată lumea ar fi băut cu nesaţ. 
Într-adevăr, chiar şi aşa, Eustace se gândea să se aplece şi 
să ia nişte apă în mâinile făcute căuş, când Pişpirici şi Lucy 
strigară într-un glas: „Uite!”, aşa că uită de sete şi întoarse 
privirea. Fundul lacului era făcut din pietre cenuşii- 
albăstrui, iar apa era limpede cum e cristalul; pe fundul 
apei zăcea silueta unui bărbat, în mărime naturală, făcut 
pare-se din aur. Omul stătea lungit cu faţa în jos şi cu 
mâinile întinse deasupra capului. Şi se întâmplă ca, tocmai 
când priveau ei astfel, norii să se dea la o parte şi să răsară 
soarele. Forma aceea aurie se lumină de la un capăt la 
celălalt. Lucy se gândea că în viaţa ei nu văzuse o statuie 
mai frumoasă. 

— Ohoho, ei da! Fluieră Caspian. Păi, cred şi eu căa 
meritat să venim până aici! Oare putem s-o scoatem afară? 

— Putem să ne scufundăm şi să o luăm, zise Pişpirici. 

— Degeaba, replică Edmund. Oricum, dacă e într-adevăr 
din aur - aur masiv - e prea grea şi n-o putem ridica aşa. Şi 
pun pariu că lacul are o adâncime pe puţin de patru metri şi 
ceva. la staţi un pic, totuşi. Bine că mi-a dat prin minte să 
iau o suliță de vânătoare. Hai să vedem cât de adâncă e 


apa. Ţine-mă de mână, Caspian, să mă pot apleca un pic 
deasupra lacului. 

Caspian îl prinse de mână, iar Edmund, aplecat în faţă, 
începu să bage sulița în apă. 

Până să ajungă să vâre sulița complet în lac, Lucy zise: 

— Eu nu cred că statuia e din aur. E doar efectul luminii. 
Suliţa ta arată exact la fel în apă. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebară câteva voci numaidecât; 
căci Edmund scăpase brusc sulița din mână. 

— N-am putut s-o mai ţin, rosti Edmund, gâfâind. Mi s-a 
părut teribil de grea. 

— Uite-o acum pe fundul lacului, zise Caspian. Lucy are 
dreptate. Are exact aceeaşi culoare ca şi statuia. 

Edmund însă, care s-ar fi zis că are ceva necazuri cu 
cizmele - stătea tot aplecat şi se uita la ele - se îndreptă 
numaidecât de spate şi strigă cu un glas tăios căruia rar se 
întâmplă ca, auzindu-l, să nu-i dai ascultare: 

— Daţi-vă înapoi! Plecaţi de lângă apă. Toţi. Numaidecât! 

Ceea ce şi făcură, holbându-se la el. 

— Ia uitaţi-vă, spuse Edmund, uitaţi-vă numai la bombeul 
cizmelor mele! 

— Par cam galbene, începu Eustace. 

— Sunt din aur, din aur masiv, îl întrerupse Edmund. Uită- 
te la ele. Pune mâna. Nici nu mai au piele la vârf. Şi sunt 
grele de parcă ar fi de plumb. 

— Oh, Aslan! Exclamă Caspian. Doar nu vrei să spui...? 

— Ba da, exact asta, zise Edmund. Apa preschimbă totul în 
aur. Suliţa s-a făcut de aur şi de aceea a devenit atât de 
grea. M-am udat un pic la picioare (bine că n-am fost 
desculţ) şi din cauza apei bombeul cizmelor s-a transformat 
în aur. Şi amărâtul ăla de pe fundul lacului - în fine, v-aţi dat 
Şi voi seama. 

— Prin urmare, nu-i de fapt o statuie, şopti Lucy. 

— Nu. Acum totul e limpede. Omul a venit aici când era 
arşiţă mare. S-a dezbrăcat în vârful stâncii - unde am stat 
noi jos. Hainele au putrezit sau au fost luate de păsări 


pentru cuiburi; armura a rămas însă acolo. Pe urmă s-a 
băgat în apă şi... 

— Gata, încetează, spuse Lucy. Ce groaznic! 

— Bucură-te mai bine că noi am scăpat ca prin urechile 
acului, zise Edmund. 

— Într-adevăr, ca prin urechile acului, întări Pişpirici. Se 
putea ca în orice clipă cuiva să-i alunece în apă degetul, 
piciorul, mustaţa sau coada. 

— Oricum, zise Caspian, n-ar strica să facem totuşi o 
probă. Aplecându-se, smulse o crenguţă dintr-un tufiş. Pe 
urmă, cu multă prudenţă, îngenunche lângă lac şi cufundă 
crenguţa în apă. Băgase în lac o crenguţă; ceea ce scoase, 
însă, afară era un obiect în formă de crenguţă, făcut din aur 
curat, greu şi moale ca plumbul. 

— Regele care ar domni în această insulă, rosti Caspian 
răspicat, îmbujorându-se la faţă în timp ce vorbea, ar 
ajunge curând cel mai bogat rege din lume. Acest ţinut va fi 
pe veci în stăpânirea Namiei. Se va numi Insula Apelor de 
Aur. Şi vă impun tuturor să păstraţi secretul. Nimeni nu 
trebuie să afle de asta. Nici măcar Drinian - sub pedeapsa 
cu moartea, aţi auzit? 

— Cu cine vorbeşti, mă rog? Zise Edmund. Eu nu sunt 
supusul tău. Dacă vrei să ştii, lucrurile stau exact invers. 
Sunt unul dintre cei patru vechi suverani ai Namiei, iar tu 
eşti vasalul Marelui Rege, fratele meu. 

— Vasăzică la asta s-a ajuns, Rege Edmund, ia spune? Zise 
Caspian, punând mâna pe minerul săbiei. 

— Oh, potoliţi-vă amândoi numaidecât, strigă Lucy. Câtă 
bătaie de cap mai ai şi cu băieţii ăştia! Sunteţi toţi nişte 
nătărăi fuduli şi bătăuşi - oooh...! 

I se tăie însă răsuflarea şi vocea îi pieri cu totul. Şi toată 
lumea văzu ce văzuse şi ea. 

Peste coasta cenuşie a dealului de deasupra lor - cenuşie, 
fiindcă ierburile şi tufişurile nu înfloriseră - fără nici un 
zgomot şi fără să se uite la ei, sclipind de parcă ar fi fost sub 
strălucirea soarelui, deşi soarele de fapt se ascunsese în 


nori, trecea cu paşi rari cel mai uriaş leu văzut vreodată de 
ochii omului. Descriind scena după aceea, Lucy spunea: 
„Era cât un elefant”, deşi cu altă ocazie spusese doar: „Cât 
o căruţă cu cai”, însă nu mărimea conta. Nimeni nu 
cutezase să întrebe cine fusese. Ştiau că era Aslan. 

Şi nimeni n-a văzut vreodată cum sau unde a plecat. Se 
uitau unii la alţii ca nişte oameni buimaci de somn. 

— Despre ce vorbeam? Zise Caspian. M-am purtat ca un 
dobitoc, nu-i aşa? 

— Sire, spuse Pişpirici, locul acesta e blestemat. Hai să ne 
întoarcem pe corabie. Şi, dacă aş putea avea onoarea de a 
boteza această insulă, aş numi-o Apa Morţii. 

— O denumire foarte potrivită, zise Caspian, deşi acum, 
dacă mă gândesc mai bine, nu prea ştiu de ce. Bun, vremea 
pare să se îndrepte şi cred că Drinian ar cam vrea să o luăm 
din loc. Câte o să avem să-i povestim! 

În realitate, însă, nu prea au avut ce să-i povestească, 
întrucât amintirile legate de ultimul ceas se cam 
înceţoşaseră. 

— Maiestăţile lor păreau vrăjite când s-au urcat în barcă, îi 
zise Drinian lui Rhince câteva ore mai târziu, când „Zori de 
zi” plutea cu toate pânzele sus, iar Insula Apa Morţii 
rămăsese undeva pierdută în zare. Au păţit ei ceva în locul 
acela. Singurul lucru pe care l-am obţinut cu claritate a fost 
faptul că au convingerea că au găsit cadavrul unuia dintre 
lorzii pe care îi căutăm. 

— Extraordinar, căpitane, răspunse Rhince. Păi, asta 
înseamnă că s-au făcut trei. Au mai rămas patru. În ritmul 
ăsta, am putea fi acasă imediat după Anul Nou. Ce bine ar 
fi, că mi se cam termină tutunul. Noapte bună, domnule. 

Capitolul 9 

INSULA GLASURILOR. 

Şi acum vântul, care suflase atâta vreme dinspre nord- 
vest, începu să bată dinspre vest şi în fiecare dimineaţă 
când soarele răsărea din mare, prora arcuită a corabiei 
„Zori de zi” se plasa sus, în dreptul liniei de mijloc a 


soarelui. Unii erau de părere că soarele părea mai mare 
decât în Namia, alţii, însă, îi contraziceau. Şi tot navigară 
aşa şi navigară împinşi de o briză blândă dar constantă, 
fără să vadă nici peşti, nici pescăruşi, nici corăbii şi nici 
ţărmuri. Şi proviziile începură iarăşi să se subţieze, iar în 
inimă li se furişă spaima că poate ajunseseră pe o mare 
nemărginită. Când se iviră zorile, însă, exact în ziua în care 
se gândeau că e ultima când mai puteau risca să continue 
călătoria spre est, zăriră drept în faţă, între ei şi răsăritul 
soarelui, o bucată de pământ fără forme de relief, întinsă ca 
un nor. 

Pe la mijlocul după-amiezii ancorară într-un golf larg şi 
debarcară pe mal. Era un ţinut foarte diferit de tot ce 
văzuseră vreodată. Căci, după ce traversară plaja, mergând 
prin nisip, constatară că totul era amuţit şi pustiu, de parcă 
s-ar fi aflat într-o ţară nelocuită, deşi în faţa lor se 
aşterneau pajişti netede cu iarbă moale şi scurtă, de parcă 
ar fi fost un gazon englezesc îngrijit de zece grădinari. 
Copacii, mulţi la număr, creşteau frumos la o oarecare 
distanţă unii de alţii, iar pe jos nu vedeai crengi rupte sau 
frunze căzute. Mai gungureau când şi când porumbeii, dar 
altminteri nu se auzea nici un zgomot. 

Ajunseră curând la o alee lungă, dreaptă, străjuită de 
copaci şi acoperită cu nisip, pe care nu creştea nici o 
buruiană. Departe, în celălalt capăt al acestui drum, zăriră 
o casă - o clădire foarte lungă, cenuşie şi liniştită sub 
soarele după-amiezii. 

Imediat după ce începură să meargă pe această alee, Lucy 
îşi dădu seama că îi intrase o pietricică în pantof. Pe acest 
tărâm necunoscut, înţelept din partea ei ar fi fost să-i roage 
pe ceilalţi să aştepte puţin, până ce şi-o scotea. Numai că nu 
făcu aşa; rămase pur şi simplu în urmă şi se aşeză jos să-şi 
scoată pantoful. Şiretul i se înnodase. 

Până să izbutească ea să desfacă nodul, ceilalţi se 
îndepărtaseră de-a binelea. Iar când scoase pietricica şi îşi 
puse pantoful la loc, vocile lor nu se mai auzeau defel, însă, 


aproape numaidecât, auzi altceva. Zgomotul acela nu venea 
dinspre casă. 

Era un fel de bubuitură înfundată. Ca şi cum vreo zece 
salahori voinici ar fi izbit din răspunteri în pământ cu nişte 
imense ciocane de lemn. lar zgomotul acesta se apropia 
foarte repede. Ea stătea cu spatele la un copac, dar cum 
copacul ăsta nu era bun de căţărat, nu-i rămânea efectiv 
nimic de făcut decât să stea încremenită, cu spatele lipit de 
trunchiul arborelui şi să spere că putea trece nevăzută. 

Bum, bum, bum... Chestia aia, cine ştie ce-o fi fost, 
ajunsese foarte aproape acum, căci Lucy simţea că se 
zdruncina pământul sub ea. Nu vedea, însă, nimic. Se 
gândea că lucrul - sau lucrurile acelea - erau pesemne 
exact în spatele ei. Pe urmă, însă, se auzi o bubuitură pe 
alee, exact în faţa ei. Îşi dădu seama că era pe alee, nu 
numai după zgomot, ci şi fiindcă văzu nisipul spulberat, ca 
şi cum ar fi fost izbit de ceva foarte greu. Nu vedea însă ce 
era acel lucru care izbise puternic în nisip. Apoi, toate 
bubuiturile se contopiră cam la şase metri de ea şi brusc 
încetară. După care se auzi Glasul. 

Era efectiv foarte înspăimântător, căci tot nu vedea nimic; 
întreg acel ţinut, ca un parc, părea la fel de liniştit şi de 
pustiu ca atunci când debarcaseră. Cu toate acestea, la 
doar câţiva metri de ea, se auzea un glas care spunea: 

— Băieți, asta-i şansa noastră. 

Instantaneu, un întreg cor de glasuri replică: 

— L-aţi auzit? L-aţi auzit? Asta-i şansa noastră, aşa a zis el. 
Bravo, şefule. Nicicând n-ai grăit mai adevărat. 

— Uite cum zic eu, continuă primul glas. Coborâm pe țărm 
între ei şi barca aia a lor şi fiecare flăcău să aibă grijă de 
armele lui. Îi prindem când încearcă să plece pe mare. 

— Ei, aşa vom face, strigară celelalte voci. Nicicând n-ai 
ticluit un plan mai bun, şefule. Cinste ţie, şefule. Nici că 
există plan mai grozav. 

— Haideţi, învioraţi-vă băieţi, zise primul glas. O luăm din 
loc. 


— Câtă dreptate ai, şefule, ziseră ceilalţi. Nici că se putea 
să dai un ordin mai bun. Exact asta voiam să spunem şi noi. 
O luăm din loc. 

Imediat reîncepură bubuiturile înfundate - auzindu-se 
întâi foarte tare, apoi din ce în ce mai slab, până se stinseră 
în direcţia mării. 

Lucy ştia că n-avea de ce pierde vremea încercând să se 
dumirească cine puteau fi acele făpturi invizibile. De îndată 
ce bubuiturile se stinseră în depărtare, se ridică în picioare 
şi o luă la fugă pe alee, după ceilalţi, alergând cât putea ea 
de repede. Trebuia neapărat să-i prevină. 

În tot acest răstimp, ceilalţi ajunseseră la casă. Era o 
construcţie joasă - doar cu două etaje - făcută din pietre 
galbene şi frumoase, cu multe ferestre, parţial acoperită de 
iederă. Totul era atât de liniştit aici, încât Eustace zise: 
„Cred că e pustie”, însă Caspian arătă, în tăcere, spre dâra 
de fum care ieşea dintr-un coş. 

Găsiră deschisă o poartă, prin care intrară într-o curte 
pavată. lar aici avură ei primul indiciu că insula asta era 
cam ciudată. În mijlocul curţii se afla o pompă, iar sub 
pompă o găleată. Până aici, nimic ciudat. Numai că mânerul 
pompei se mişca în sus şi în jos, deşi nu se vedea nici ţipenie 
de om în jur. 

— Aici e o vrăjitorie la mijloc, zise Caspian. 

— Instalaţii mecanice! Exclamă Eustace. Cred că am ajuns 
în sfârşit într-o ţară civilizată. 

În acel moment, Lucy, gâfâind înfierbântată, dădu buzna în 
curte; în şoaptă, încercă să-i facă să înţeleagă ce auzise ea 
fără să vrea. lar când prietenii ei înţeleseră fie şi parţial, se 
cam întristară, oricât de viteji ar fi fost ei. 

— Duşmani invizibili, mormăi Caspian. Vor să ne izoleze de 
corabie. Urâtă treabă. 

— N-ai idee ce fel de făpturi sunt, Lu? Întrebă Edmund. 

— Păi, cum aş putea să am, Ed, când nici nu i-am văzut? 

— După paşi, ţi s-au părut oameni? 


— N-am auzit zgomot de paşi - doar glasuri şi bubuitul 
acela înspăimântător, ca de ciocan de lemn. 

— Oare dacă scoţi sabia la ei îi poţi vedea? Se întrebă 
Pişpirici. 

— Se pare că vom putea afla, zise Caspian. Dar hai să 
plecăm de-aici. O creatură din asta stă la pompă şi ascultă 
tot ce vorbim. 

Ajunseră din nou pe alee, unde, datorită copacilor, erau 
mai feriţi de privirile indiscrete. 

— Deşi, pe cuvânt, n-are nici un rost să încercăm să ne 
ascundem de nişte oameni pe care nu-i putem vedea. Poate 
că sunt chiar acum în jurul nostru. 

— la spune, Drinian, zise Caspian. Ce-ai zice dacă am 
renunţa la barcă şi am cobori mai încolo în golf, de unde am 
putea face semn corabiei „Zori de zi” să vină să ne ia la 
bord?! 

— Apa nu e suficient de adâncă pentru o asemenea 
manevră, Sire. 

— Am putea merge înot, zise Lucy. 

— Maiestăţile voastre, zise Pişpirici, ascultaţi-mă pe mine. 
E o prostie să ne închipuim că am putea scăpa de un 
duşman invizibil, încercând să ne strecurăm şi să ne fofilăm 
nevăzuţi. Dacă făpturile astea au de gând să ne provoace la 
luptă, fiţi siguri că vor reuşi. Şi, indiferent ce va ieşi de aici, 
prefer să-i înfrunt decât să fiu prins de coadă. 

— Zău dacă nu cred că Pişpirici are dreptate de data asta, 
spuse Edmund. 

— Păi, sigur că da, interveni şi Lucy. Dacă Rhince şi ceilalţi 
de pe „Zori de zi” ne văd luptând pe țărm, vor face şi ei 
ceva. 

— Dar n-o să-şi dea seama că ne luptăm, dacă nu vor 
vedea inamicul, zise Eustace, amărât. Or să creadă că ne 
amuzăm învârtind săbiile prin aer. 

Se lăsă o tăcere sumbră. 

— Ei, bine, zise Caspian în cele din urmă, hai să-i dăm 
drumul. Trebuie să mergem să-i înfruntăm. Daţi-vă mâna - 


propteşte săgeata în aer, Lucy —săbiile sus, toţi ceilalţi - şi 
acum, înainte. Poate că vor vrea să cădem la o înţelegere. 

Li se păru tare ciudat să vadă pajiştile şi copacii falnici 
cufundaţi într-o tihnă desăvârşită. Când ajunseră pe plajă şi 
constatară că barca era acolo unde o lăsaseră, iar nisipul se 
aşternea neted şi pustiu cât vedeai cu ochii, îi cuprinse 
îndoiala, întrebându-se dacă nu cumva Lucy născocise pur 
şi simplu tot ce le spusese. Numai că, înainte de a păşi pe 
nisip, un glas se făcu auzit din văzduh: 

— Nu-i voie mai departe, jupânilor, nu-i voie, grăia vocea. 
Mai întâi trebuie să stăm de vorbă cu voi. Suntem pe puţin 
cincizeci aici, cu arma în mână. 

— Ascultaţi-l, ascultaţi-l, interveni corul. El e căpetenia 
noastră. Credeţi-l pe cuvânt. Vă spune adevărul, da, da. 

— Eu nu-i văd pe ăştia cincizeci de războinici, remarcă 
Pişpirici. 

— Exact, exact, zise vocea şefului. Nu ne vedeţi. Şi de ce 
nu, mă rog? Fiindcă suntem invizibili. 

— 'Ţine-o aşa, şefule, ţine-o aşa, ziseră celelalte Glasuri. 
Grăieşte ca la carte. Nici că se puteau aştepta la un răspuns 
mai bun. 

— Stai cuminte Pişpirici, zise Caspian, după care adăugă 
cu voce tare: Hei, voi, oameni invizibili, ce vreţi de la noi? Şi 
ce-am făcut ca să merităm duşmănia voastră? 

— Vrem ca fetiţa aia să facă ceva pentru noi, zise Glasul 
Căpeteniei. (Ceilalţi explicară că exact asta ar fi spus şi ei.) 

— Fetiţa! Exclamă Pişpirici. Doamna e regină. 

— Puţin ne pasă nouă că e regină, zise Glasul Căpeteniei. 
(„Şi nouă la fel şi nouă la fel”, îl îngânară ceilalţi.) Dar vrem 
să facă ceva pentru noi. 

— Ce anume, întrebă Lucy. 

— Dacă acest lucru lezează onoarea sau siguranţa 
Maiestăţii sale, adăugă Pişpirici, să nu vă miraţi pe câţi vom 
omori, înainte de a muri vitejeşte noi înşine. 

— Ei, bine, zise Glasul Căpeteniei. E o poveste lungă. Ce-ar 
fi să ne aşezăm cu toţii jos? 


Celelalte voci întâmpinară călduros propunerea, însă 
namienii preferară să rămână în picioare. 

— Ei, bine, zise Glasul Șefului. lată despre ce e vorba. Din 
timpuri străvechi, această insulă a fost proprietatea unui 
mare vrăjitor. Şi noi toţi suntem - sau poate, altfel spus, am 
fost - slujitorii lui. În fine, ca să nu mai lungim vorba, 
vrăjitorul ăsta despre care v-am pomenit ne-a zis să facem 
ceva ce nu ne plăcea. De ce nu ne plăcea? Fiindcă nu voiam 
să facem ce ne cerea el. Şi atunci, pe vrăjitorul ăsta l-a 
apucat o furie turbată; căci se cade să vă spun că el 
stăpânea insula şi nu era obişnuit să fie contrazis. Era 
teribil de autoritar, să ştiţi. Dar, staţi un pic, unde 
rămăsesem? Oh, da, vrăjitorul ăsta se duce sus (căci trebuie 
să ştiţi că îşi ţinea toate chestiile alea de vrăjitorie sus, în 
timp ce noi locuiam jos), cum ziceam, se duce sus şi ne face 
o vrajă. O vrajă de urâţire. Dacă ne-aţi vedea acum, dar 
după părerea mea mai bine mulţumiţi stelelor că nu puteţi, 
nici nu v-ar veni să credeţi cum arătam înainte de a fi 
urâţiţi. Zău, aşa. Deci, ne-am trezit toţi atât de urâţi, că nici 
nu suportam să ne uităm unii la alţii. Bun, ce-am făcut noi 
atunci? Păi, să vă spun eu ce-am făcut. Am aşteptat până 
ne-am gândit noi că vrăjitorul a adormit după-amiaza, ne- 
am furişat sus şi ne-am dus glonţ la cartea lui magică, să 
vedem dacă nu putem face ceva să scăpăm de urâţenia aia. 
Numai că năduşisem şi tremuram ca piftia, de ce să vă mint. 
Dar, o să mă credeţi sau nu, vă asigur că n-am găsit nici o 
vrajă care să alunge urâţenia. Cum timpul zbura şi ne era 
teamă ca bătrânul să nu se trezească din clipă în clipă - eu 
eram lac de sudoare, de ce să vă mint - ei, bine, ca să nu 
mai lungim vorba, nu ştiu dacă am făcut bine sau rău, dar 
până la urmă am găsit o vrajă care îi făcea pe oameni 
invizibili. Şi ne-am gândit că mai bine ne-ar fi stat invizibili, 
decât atât de urâţi cum ne făcusem. Şi de ce? Fiindcă ne 
plăcea mai mult. Aşa că fetiţa mea, care e cam de vârsta 
fetiţei voastre, o dulceaţă de copil până să nu fie urâţită, 
deşi acum - dar vorba multă, sărăcia omului - cum ziceam, 


fetiţa mea spune vraja, căci trebuie să fie ori o fetiţă, ori 
însuşi vrăjitorul, dacă reuşesc să mă fac înţeles, căci 
altminteri n-avea efect. Şi de ce nu? Fiindcă nu se întâmplă 
nimic. Aşadar, Clipsie a mea rosteşte vraja, fiindcă se cade 
să vă spun că citeşte tare frumos şi iată-ne invizibili cum ne 
dorisem. Şi vă asigur că am răsuflat uşuraţi că nu trebuia să 
ne mai vedem la faţă. La început, oricum, însă, adevărul e 
că ne-am săturat de moarte să mai fim invizibili. Şi mai e 
încă ceva. Nu ne-am gândit nici o clipă că şi vrăjitorul ăla 
(cel de care v-am povestit mai înainte) avea să se facă 
invizibil. Cert e că de atunci nu l-am mai văzut. Aşa că 
habar n-avem dacă a murit sau a plecat, ori dacă stă acolo 
sus, invizibil, de unde mai coboară, la fel de invizibil. Şi, 
credeţi-mă, n-are nici un rost să ciuliţi urechile, fiindcă 
întotdeauna a umblat desculţ, tiptil-tiptil ca un motan. Şi vă 
mai spun, domnii mei, ne-au lăsat pur şi simplu nervii. 

Aceasta a fost povestea rostită de Glasul Căpeteniei, însă 
mult scurtată, căci am omis ce au mai spus şi Celelalte Voci. 
De fapt, nu rostea mai mult de şase-şapte cuvinte fără să nu 
fie întrerupt de încuviinţările şi încurajările celorlalţi, ceea 
ce pe namieni îi scotea aproape din minţi, gata să-şi piardă 
răbdarea. Când Şeful îşi isprăvi povestea, urmă o tăcere 
foarte lungă. 

— Nu înţeleg ce legătură au toate astea cu noi, zise Lucy 
în cele din urmă. 

— Păi, cerule! Cum de-am uitat tocmai punctul esenţial, 
zise Glasul Căpeteniei. 

— Chiar aşa, chiar aşa, zbierară ceilalţi cu entuziasm. 
Nimeni n-ar fi putut uita mai bine şi mai frumos decât tine. 
Ţine-o tot aşa, şefule, ţine-o tot aşa. 

— Păi, nu-i nevoie să iau toată povestea de la capăt, începu 
Glasul Șefului. 

— Nu, categoric, ziseră Caspian şi Edmund. 

— Păi, ca să rezumăm totul în două cuvinte, rosti Glasul 
Căpeteniei, aşteptăm de atâta timp o fetiţă drăguță din ţări 
străine, cum eşti tu, Domnişorico. 


— Să se ducă acolo sus, să ia cartea magică, să găsească 
vraja care te scapă de invizibilitate şi s-o spună. Şi ne-am 
jurat cu toţii ca pe primii străini care debarcă pe insula asta 
(dacă au cu ei o fetiţă drăguță, fiindcă altminteri n-ar mai 
conta) să nu-i lăsăm să scape cu viaţă, dacă nu ne rezolvă 
nouă problema. Şi de aceea, domnilor, dacă fetiţa voastră 
nu se pune pe treabă, cu durere va trebui să vă tăiem la toţi 
beregata. Luaţi-o ca pe o îndatorire şi nu vă supăraţi, vă 
TOg. 

— Nu vă văd armele, zise Pişpirici, Sunt şi ele invizibile? 

Nici nu isprăvi bine de rostit aceste cuvinte, că şi auziră un 
vâjâit puternic, iar în clipa următoare o suliță se înfipse, 
vibrând şi tremurând, într-unul dintre copacii din spatele 
lor. 

— Uite o suliță, chiar aşa, zise Glasul Şefului. 

— Chiar aşa, Şefule, chiar aşa, îl îngânară ceilalţi. Nici nu 
se putea să o azvârli mai bine. 

— Şi a plecat din mâna mea, continuă Glasul Căpeteniei. 
Obiectele pot fi văzute când sunt despărțite de noi. 

— Dar de ce vreţi să fac tocmai eu asta? Întrebă Lucy. De 
ce nu poate face asta cineva dintre voi? Ce, voi n-aveţi 
fetiţe? 

— Nu-ndrăznim, nu-ndrăznim, ziseră toate Vocile. Nu ne 
mai ducem acolo sus. 

— Altfel spus, zise Caspian, îi cereţi acestei domnie să 
înfrunte o primejdie la care nu aveţi curajul să le împingeţi 
pe surorile şi pe fiicele voastre! 

— Exact, exact, ziseră toate Vocile, cu veselie. Nici că se 
putea să o fi spus mai bine. Ehei, se vede că ai făcut ceva 
şcoală, se vede. Oricine îşi poate da seama. 

— În viaţa mea n-am auzit ceva mai revoltător - începu 
Edmund, însă Lucy îl întrerupse: 

— Trebuie să mă duc acolo sus noaptea, ori merge şi ziua? 

— Oh, ziua, ziua, sigur că da, zise Glasul Căpeteniei. Nu 
noaptea. Nimeni nu-ţi cere aşa ceva. Să te duci sus pe 
beznă? Nici pomeneală! 


— Bine, atunci, sunt de acord, zise Lucy. Nu, continuă ea, 
întorcându-se spre ceilalţi, nu încercaţi să mă opriţi. Nu vă 
daţi seama că e zadarnic? Uite câţi sunt aici. Nu ne putem 
lupta cu ei. Pe când, în cealaltă variantă, există o şansă. 

— Bine, dar dacă dai nas în nas cu vrăjitorul? Zise 
Caspian. 

— Ştiu, spuse Lucy. Dar poate că nu-i chiar atât de rău pe 
cât susţin ei. Nu vezi că indivizii ăştia nu-s prea curajoşi? 

— Oricum, nu sunt nici prea inteligenţi, zise Eustace. 

— Uite ce e, Lu, spuse Edmund. Efectiv, nu te putem lăsa 
să faci aşa ceva. Întreabă-l pe Pişp, sunt sigur că îţi va 
spune acelaşi lucru. 

— Dar o fac ca să-mi salvez mie viaţa, la fel şi pe a voastră, 
spuse Lucy. N-am chef să fiu ciopârţită în bucățele cu săbii 
invizibile, pricepeţi? 

— Maiestatea sa are tot dreptul să procedeze cum crede 
de cuviinţă, interveni Pişpirici. Dacă am avea cât de cât 
speranţa de a o salva prin luptă, datoria noastră ar fi foarte 
clară, însă, după părerea mea, nu există nici cea mai mică 
speranţă de a izbuti aşa ceva. Iar serviciul pe care i-l cer ei 
nu contravine nicidecum onoarei Maiestăţii sale, fiind 
dimpotrivă un gest nobil şi eroic. Dacă inima îi dă ghes 
Reginei să-şi asume riscul de a-l înfrunta pe vrăjitor, eu unul 
n-am să mă opun. 

Cum nimeni nu-l văzuse pe Pişpirici înfricoşat de ceva, el 
putea spune acest lucru fără să se simtă nicidecum jenat. 
Băieţii, însă, cărora le fusese frică destul de des, se făcură 
roşii ca racul. Oricum, fiind totul foarte limpede şi raţional, 
se văzură nevoiţi să cedeze. Când li se comunică decizia, 
oamenii invizibili izbucniră în urale zgomotoase, iar Glasul 
Căpeteniei (susţinut călduros de ceilalţi) îi pofti pe namieni 
la cină, invitându-i să petreacă noaptea în mijlocul lor. 
Eustace nu prea voia să accepte, însă Lucy spuse: 

— Am convingerea că nu sunt nişte mincinoşi; putem avea 
încredere în ei. 


Ceilalţi îi dădură dreptate. Şi aşa, însoţiţi de un vacarm 
teribil de bubuituri (care deveniră tot mai zgomotoase când 
ajunseră în curtea pietruită, unde totul răsuna mai tare), se 
întoarseră cu toţii spre casă. 

Capitolul 10 

CARTEA VRĂJITORULUI. 

Oamenii invizibili îşi ospătară musafirii împărăteşte. Era 
foarte nostim să vezi cum farfuriile şi platourile apăreau la 
masă, fără să le aducă nimeni. Ar fi fost nostim şi dacă le-ar 
fi văzut mişcându-se prin aer deasupra podelei, aşa cum te 
gândeai că se putea întâmpla dacă erau duse de mâini 
invizibile. Nu, însă. Farfuriile şi platourile înaintau prin 
sufrageria lungă, săltând şi ţopăind. La fiecare săritură, 
ajungeau la o înălţime de aproximativ patru metri şi 
jumătate în aer; pe urmă cădeau şi se opreau brusc cam la 
un metru de sol. Dacă farfuria era plină cu supă sau tocană, 
rezultatul era de-a dreptul dezastruos. 

— Încep să fiu foarte curios în privinţa acestor oameni, îi 
şopti Eustace lui Edmund. Crezi că sunt chiar făpturi 
omeneşti? Mai degrabă cred că seamănă cu nişte lăcuste 
uriaşe sau cu nişte broaşte gigantice, ce părere ai? 

— Mie nu mi se pare, spuse Edmund. Dar nu-i băga în cap 
lui Lucy ideea cu lăcustele. Nu prea-i plac insectele, mai 
ales cele mari. 

Masa ar fi fost mai plăcută dacă nu s-ar fi făcut atâta 
murdărie şi, de asemenea, dacă toată conversaţia n-ar fi 
constat doar din încuviinţări. Oamenii invizibili încuviinţau 
absolut orice; într-adevăr, mai toate remarcile lor erau 
astfel formulate încât n-aveai cum să nu fii de acord cu ele: 
„Am zis eu întotdeauna, când ţi-e foame, vrei să mănânci” 
sau: „Se întunecă; aşa se întâmplă mereu seara”; ori: „Ah, 
ai trecut prin apă. Te-ai cam udat, nu-i aşa?” lar Lucy nu-şi 
putea lua ochii de la intrarea întunecoasă ce se căsca la 
picioarele scării - o vedea de unde stătea - şi se tot întreba 
ce avea să găsească sus, pe acele trepte, a doua zi 
dimineaţa. Mâncarea a fost, oricum, bună, cu supă de 


ciuperci, pui fiert, şuncă fiartă, agrişe, coacăze, lapte 
covăsit, smântână, lapte dulce şi mied. Celorlalţi le plăcu 
miedul, dar lui Eustace îi păru rău după aceea că băuse. 

Când se sculă a doua zi dimineaţa, Lucy avu acea senzaţie 
tipică zilelor când te trezeşti ştiind că te duci la examen sau 
la dentist. Era o dimineaţă frumoasă, cu albine care 
zumzăiau intrând şi ieşind pe fereastra deschisă spre o 
pajişte aidoma celor din Anglia. Se îmbrăcă, după care 
încercă să discute şi să mănânce la micul dejun, ca în 
oricare altă zi. Pe urmă, după ce primi instrucţiuni de la 
Glasul Șefului cu privire la ceea ce trebuia să facă sus, îşi 
luă rămas bun de la ceilalţi, nu spuse nimic, se îndreptă 
spre prima treaptă şi începu să urce pe scară, fără să mai 
privească înapoi. 

Bine măcar că era lumină. Într-adevăr, drept în faţa ei, în 
capătul primului şir de trepte se afla o fereastră. Cât timp s- 
a aflat pe această parte a scării, a tot auzit tic-tacul 
pendulei din holul de dedesubt. Ajunse pe urmă pe palier şi 
trebui să cotească la stânga, spre următorul rând de trepte; 
după aceea, nu mai auzi ceasul de jos. 

Şi iat-o sus, în capul scărilor. Lucy văzu un culoar lung şi 
lat, cu o fereastră mare în celălalt capăt. Din câte se părea, 
culoarul mergea pe toată lungimea casei. Era plin de 
sculpturi în lemn, lambriuri şi covoare, din el deschizându- 
se nenumărate uşi, pe o parte şi pe cealaltă. 

Încremeni locului; nu auzea nimic - nici chiţcăit de 
şoarece, nici bâzâit de muscă, nici foşnet de perdele, 
absolut nimic - doar bătăile inimii ei. 

„Ultima uşă pe stânga”, îşi zise ea, în gând. Cam neplăcut 
că se nimerise să fie tocmai ultima. Ca să ajungă până 
acolo, trebuia să depăşească nenumăratele camere înşirate 
pe culoar. Şi în oricare din aceste încăperi era posibil să fie 
vrăjitorul - dormind, sau treaz, sau invizibil, ori chiar mort. 
N-avea, însă, rost să se gândească la asta. Aşa că se puse în 
mişcare. 

Covorul era atât de gros, încât paşii ei nici nu se auzeau. 


„Deocamdată, n-am de ce mă teme”, se îmbărbătă Lucy, în 
sinea ei. Într-adevăr, pe culoarul scăldat în razele soarelui 
domnea o linişte desăvârşită; ba chiar calmul acela părea 
într-un fel cam ciudat. Ce frumos ar fi fost dacă pe uşi n-ar 
fi fost pictate cu roşu aprins nişte semne stranii - chestii 
răsucite şi complicate pare aveau desigur înţelesul lor, 
pesemne nu prea plăcut. Şi ce drăguţ ar fi fost, de 
asemenea, dacă pe pereţi n-ar fi atârnat toate măştile alea. 
Nu fiindcă ar fi fost tocmai urâte - sau chiar atât de urâte - 
însă orbitele goale arătau efectiv bizar, iar dacă dădeai frâu 
liber imaginaţiei îţi închipuiai că, de îndată ce te întorceai 
cu spatele, măştile alea făceau tot felul de lucruri. 

După ce trecu cam de a şasea uşă, trase prima sperietură 
zdravănă. Timp de o secundă, avu senzaţia că o mutrişoară 
bărboasă şi răutăcioasă ţâşnise din perete, strâîmbându-se 
la ea. Îşi impuse să se oprească şi să se uite mai bine. Dar 
nu era nicidecum un chip de om. Era o oglinjoară de forma 
şi de mărimea feţei ei, cu păr deasupra şi o barbă care 
atârna dedesubt, astfel încât atunci, când te uitai în oglindă, 
faţa se încadra perfect între păr şi barbă, de parcă ar fi fost 
ale tale. „M-am zărit în oglindă, cu coada ochiului, când 
treceam” îşi zise Lucy, în gând. Atât şi nimic mai mult. Nu e 
nimic rău. Numai că nu-i plăcea cum arăta la faţă cu părul 
şi barba de la oglindă, aşa că îşi văzu de drum. (Nu ştiu la 
ce servea Oglinda Bărboasă, fiindcă nu sunt vrăjitor). 

Până să ajungă la ultima uşă pe strângă, Lucy începu să se 
întrebe dacă nu cumva coridorul se lungise de când se 
pusese ea în mişcare şi dacă acest lucru nu făcea parte din 
magia casei. În cele din urmă, însă, ajunse acolo. lar uşa era 
deschisă. 

Era o încăpere spațioasă, cu trei ferestre mari, plină din 
tavan până în podea cu rafturi înţesate de cărţi; Lucy nu 
văzuse în viaţa ei atâtea cărţi - cărticele de tot felul, cărţi 
umflate şi dolofane, volume mult mai mari decât orice Biblie 
de la biserică, toate legate în piele, mirosind a vechi, a 
cultură şi a vrăjitorie. Dar ştia din instrucţiunile primite că 


nu trebuia să-şi bată capul cu ele. Căci Cartea, Cartea de 
vrăjitorie se afla pe un pupitru, drept în mijlocul camerei. 
Îşi dădu seama că trebuia să citească din ea stând în 
picioare (şi oricum nici nu existau scaune) şi, de asemenea, 
că n-avea încotro şi era nevoită să se plaseze cu spatele la 
uşă. Aşa că se întoarse numaidecât să închidă uşa. 

Dar uşa nu se închidea. 

S-ar putea ca unele persoane să nu fie de acord cu Lucy în 
această privinţă, însă eu cred că a avut perfectă dreptate. 
Zicea că n-ar fi deranjat-o dacă ar fi putut închide uşa, 
fiindcă era tare neplăcut să fii nevoit să stai într-un 
asemenea loc, cu o uşă deschisă drept în spate. Şi eu aş fi 
avut aceeaşi reacţie. N-avea, însă, încotro. 

Ceea ce o îngrijora destul de mult era mărimea cărţii. 

Glasul Căpeteniei nu putuse să-i dea nici o lămurire în 
privinţa locului unde se găsea în Carte vraja prin care 
lucrurile deveneau vizibile. Ba păruse destul de mirat de 
întrebarea ei. EL. considera normal ca Lucy să înceapă cu 
începutul şi să continue pas cu pas, până ce ajungea la 
punctul dorit; era limpede că mintea lui nu concepea altă 
metodă de a găsi ceva într-o carte. „Bine, dar s-ar putea să- 
mi ia zile şi săptămâni întregi!”, zise Lucy privind volumul 
uriaş, „şi am deja senzaţia că mă aflu aici de câteva ceasuri 
bune”. 

Se duse la pupitru şi îşi aşeză mâna pe carte; simţi nişte 
furnicături prin degete când atinse volumul, de parcă ar fi 
curentat-o. Încercă s-o deschidă, dar la început nu izbuti; 
asta, totuşi, se datora faptului că era ţinută închisă de două 
catarame de plumb, pe care, desfăcându-le, reuşi destul de 
uşor să deschidă cartea. Dar ce carte! 

Era scrisă de mână şi nu tipărită; un scris clar şi regulat, 
foarte caligrafic, cu litere ample, atât de frumos, încât Lucy 
rămase fascinată un minut întreg, contemplând rândurile 
minunate şi nemaigândindu-se să le desluşească înţelesul. 
Hârtia era netedă şi moale, mirosind tare plăcut; iar pe 


margini şi în jurul letrinelor colorate de la începutul fiecărei 
vrăji se aflau desene. 

Nu exista pagină de titlu şi nici titlu; vrăjile şi farmecele 
începeau direct, primele neprezentând prea multă 
importanţă. Cum să scapi de negi (spălându-te pe mâini sub 
clar de lună într-un lighean de argint), cum să alungi 
durerea de dinţi şi crampele, precum şi o vrajă pentru a 
prinde un roi de albine. Imaginea omului pe care îl dureau 
dinţii era atât de reală, încât dacă o priveai prea mult 
simţeai că te apucă şi pe tine durerea de dinţi şi de măsele, 
iar albinele aurii care erau desenate de jur împrejurul celei 
de-a patra vrăji îţi lăsau impresia că zboară cu adevărat. 

Lui Lucy nu-i venea să se dezlipească de această primă 
pagină, însă când întoarse foaia, următoarea era exact la fel 
de interesantă, „ar trebui să trec mai departe” îşi zicea ea. 
Şi aşa a parcurs în fugă vreo treizeci de pagini din care, 
dacă le-ar fi putut ţine minte, ar fi învăţat cum să găseşti o 
comoară îngropată, cum să-ţi aduci aminte de ceva, cum să 
uiţi un lucru pe care voiai să-l dai uitării, cum să-ţi dai 
seama când cineva spune adevărul, cum să aduci (sau să 
alungi) vântul, ceața, ninsoarea, lapoviţa sau ploaia, cum să 
adormi pe cineva şi cum să-i faci cuiva cap de măgar (cum i- 
au făcut bietului Fundulea). Şi pe măsură ce citea, imaginile 
deveneau tot mai frumoase şi mai reale. 

Pe urmă, ajunse la o pagină atât de încărcată de imagini, 
încât aproape nici nu mai remarcai scrisul. Aproape - însă 
ea totuşi a remarcat primele cuvinte: Un farmec fără greş 
pentru a-i da frumuseţe celei care îl rosteşte peste puzderia 
omenească. Lucy se zgâia la poze, cu faţa lângă pagină şi 
deşi iniţial i se păruseră înghesuite şi aşezate alandala, 
constată că acum le vedea foarte clar. Prima imagine 
înfăţişa o fată stând în picioare la un pupitru şi citind dintr-o 
carte uriaşă. Iar fata era îmbrăcată exact ca Lucy. În poza 
următoare, Lucy (căci fata din poză era chiar Lucy) stătea 
cu gura căscată şi, cu o expresie destul de 
înspăimântătoare, psalmodia sau recita ceva. În cea de a 


treia imagine, frumuseţea de dincolo de puzderia de 
oameni venise la ea. Era tare ciudat că, având în vedere cât 
de mici i se păruseră iniţial pozele, Lucy cea din imagine 
arăta la fel de mare ca Lucy cea din realitate; se uitau ochi 
în ochi, iar după câteva minute Lucy cea din realitate 
întoarse privirea fiind orbită de frumuseţea celeilalte Lucy; 
deşi i se părea că celălalt chip semăna cât de cât cu ea. lar 
acum imaginile se îngrămădiră iute spre ea. Se văzu stând 
sus pe tron la un turnir din Calormen, toţi regii din lume 
luptând pentru a o cuceri, fiind nespus de frumoasă. După 
aceea turnirele se preschimbară în războaie adevărate, iar 
Namia şi Archenland, 'Telmar şi Calormen, Gâlma şi 
Terebinthia au fost pustiite de furia regilor, a ducilor şi a 
marilor lorzi, care se luptau pentru favorurile ei. Pe urmă, 
totul s-a schimbat, iar Lucy, frumoasă cum nu era alta pe 
pământ, se întorsese înapoi în Anglia. lar Susan, care fusese 
dintotdeauna frumuseţea familiei, venise acasă din America. 
Susan din poză semăna leit cu Susan din realitate, numai că 
era mai urâţică şi cu un aer mai răutăcios. lar Susan era 
geloasă pe frumuseţea răpitoare a lui Lucy, însă asta nici nu 
conta, fiindcă nimănui nu-i mai păsa acum de Susan. 

— Voi rosti vraja, zise Lucy. Nu-mi pasă. O voi rosti. 

Spusese „Nu-mi pasă”, fiindcă avea sentimentul puternic 
că n-ar fi trebuit s-o facă. 

Dar, când se uită din nou la primele cuvinte ale vrăjii, acolo 
în mijlocul scrisului, unde ştia sigur că nu fusese nici o poză, 
descoperi chipul măreț al unui leu, al Leului Aslan însuşi, 
care o privea fix. Era pictat cu un auriu atât de strălucitor, 
încât i se păru că iese din pagină şi vine spre ea; şi, într- 
adevăr, după aceea n-a putut băga mâna în foc niciodată că 
nu se mişcase un pic. Oricum, cunoştea prea bine expresia 
acelui chip. Mârâia, arătându-şi aproape toţi colții. 1 se făcu 
nemaipomenit de frică şi întoarse iute pagina. 

Ceva mai încolo ajunse la o vrajă cu ajutorul căreia puteai 
afla ce gândesc prietenii tăi despre tine. Lucy îşi dorise tare 


mult să încerce cealaltă vrajă, care te făcea cea mai 
frumoasă fiinţă de pe pământ. 

Considera, aşadar, că dacă tot renunţase la vraja aceea, 
trebuia măcar s-o spună pe aceasta. Aşa că, în mare pripă, 
de teamă să nu se răzgândească, rosti cuvintele (nimic nu 
mă va convinge să vă spun care au fost). Apoi, aşteptă să se 
întâmple ceva. 

Cum nu se întâmpla nimic, începu să se uite la poze, şi, 
dintr-o dată, văzu ultimul lucru pe care s-ar fi aşteptat să-l 
vadă - imaginea unui vagon de clasa a treia, în care şedeau 
două şcolăriţe. Le recunoscu imediat. Erau Marjorie 
Preston şi Anne Featherstone. Acum, însă, nu mai era doar 
o poză. Imaginea căpătase viaţă. Vedea stâlpii de telegraf 
defilând rapid pe lângă fereastră. Pe urmă, treptat, (ca 
atunci când „dai drumul la radio”) începu să audă ce 
spuneau fetele. 

— 'Trimestrul ăsta o să ne mai vedem şi noi, zicea Anne, 
sau ai să fii prinsă în continuare cu Lucy Pevensie? 

— Nu ştiu ce înţelegi tu prin „prinsă”, spuse Marjorie. 

— Ei na, ştii perfect la ce mă refer, îi ripostă Anne. 
Trimestrul trecut erai înnebunită după ea. 

— Ba nu-i adevărat, negă Marjorie. Doar nu crezi că sunt 
proastă. Puştoaica nu e rea în felul ei. Dar pe la sfârşitul 
trimestrului mă cam săturasem de ea. 

— Păi, află că te-ai şters pe bot în alt trimestru! Zbieră 
Lucy. Măgăriţă făţarnică ce eşti! 

Dar sunetul vocii ei îi reaminti pe loc că vorbea cu o poză 
şi că Marjorie cea reală era departe, în altă lume. 

În fine, îşi zise Lucy în sinea ei, aveam o părere mult mai 
bună despre ea. Şi am făcut atâtea pentru ea în trimestrul 
trecut, când alte fete nici nu se uitau la ea. lar asta ştia şi ea 
foarte bine. Auzi, cum e posibil să-i zică toate astea tocmai 
Annei Featherstone?! Oare, toate prietenele mele sunt la 
fel? Există aici o mulţime de imagini. Nu, nu vreau să mă 
mai uit. Nu vreau, nu vreau şi cu mare efort întoarse 


pagina, pe care i se rostogoli, din ochii trişti, o lacrimă mare 
cât o mărgea. 

Pe foaia următoare ajunse la o vrajă pentru „înviorarea 
minţii”. Aici erau mai puţine poze, dar foarte frumoase. Şi, 
când începu să citească, Lucy constată că rândurile acelea 
semănau mai degrabă cu o poveste, decât cu o vrajă. 
Aceasta se întindea pe trei pagini, iar când o termină pe 
prima îşi dădu seama că uitase cu desăvârşire că de fapt 
citea. Trăia povestea aievea parcă şi toate imaginile păreau 
şi ele reale. Când isprăvi de citit şi a treia pagină, zise: „E 
cea mai frumoasă poveste pe care am citit-o sau pe care o 
voi citi vreodată. Oh, mi-ar fi plăcut să o tot citesc vreo zece 
ani. Oricum, am s-o mai citesc măcar o dată”. 

Aici, intră însă în funcţiune o parte din magia Cărţii. Nu te 
puteai întoarce înapoi. Puteai întoarce paginile din dreapta, 
adică pe cele care urmau; însă pe cele din stânga, nu. 

— Oh, ce păcat! Zise Lucy. Ce mult mi-ar fi plăcut s-o mai 
citesc o dată. În fine, măcar de n-aş uita-o. Hai să vedem... 
Era cu... Oh, Doamne, îmi scapă complet. Şi chiar ultima 
pagină, uite aici, e goală. Ce carte stranie. Cum a fost 
posibil să uit? Ştiu doar că era cu un potir, o sabie, un copac 
şi un deal verde. Dar nu-mi pot aminti mai mult. Ce sa mă 
fac? 

Însă nu şi-a mai putut aminti niciodată; iar din acea zi, 
pentru Lucy o poveste frumoasă este cea care îi aminteşte 
de basmul uitat din Cartea Vrâjitorului. 

Răsfoi mai departe şi, spre mirarea ei, dădu peste o pagină 
fără poze; însă primele cuvinte erau: Vrajă pentru a face 
vizibile lucrurile ascunse. O citi în gând până la capăt, ca să 
fie sigură că descifrase toate cuvintele grele, după care o 
spuse cu glas tare. Şi îşi dădu seama imediat că avea efect, 
fiindcă, în timp ce vorbea, letrinele începură să se coloreze, 
iar pe margine apărură imagini. Ca şi cum ai fi ţinut 
deasupra focului ceva scris cu cerneală invizibilă, iar scrisul 
începea să se vadă treptat; numai că, în loc de culoarea 
aceea spălăcită de suc de lămâie (cea mai simplă cerneală 


invizibilă), aceasta avea nuanţe de auriu, albastru şi roşu- 
aprins. Imaginile erau stranii, cu nişte figuri care nu-i prea 
plăcură lui Lucy. „Pesemne că am făcut să se vadă totul, nu 
numai pe Bubuitori. Or mai fi nenumărate lucruri invizibile 
care atârnă printr-un loc ca ăsta, iar eu nu prea am chefsă 
le văd”. 

În acea clipă, auzi nişte paşi grei şi înăbuşiţi care veneau 
pe coridorul din spatele ei; şi, fireşte, îşi aminti că 
Vrăjitorul, aşa cum i se spusese, mergea desculţ, călcând 
tiptil ca un motan. E mult mai bine să te răsuceşti pe călcâie 
ca să vezi cu ochii tăi, decât să te trezeşti cu ceva ce ţi s-a 
furişat pe la spate. Aşadar, Lucy se întoarse cu faţa spre 
uşă. 

Atunci, s-a luminat atât de mult la faţă încât, pentru o clipă 
(dar desigur ea nu ştia) a fost aproape la fel de frumoasă ca 
Lucy aceea din poză; şi a început să alerge înainte, cu un 
strigăt de încântare, întinzând braţele. Căci în pragul uşii se 
afla însuşi Aslan, Leul, cel mai mare dintre toţi Marii Regi. 
Şi era viguros, real şi cald; a lăsat-o să-l sărute şi să se 
afunde în coama lui strălucitoare. Iar după zgomotul 
înfundat, ca de cutremur, ce se auzea din el, Lucy avu 
îndrăzneala să creadă că Leul torcea. 

— Oh, Aslan, zise ea. Ce drăguţ din partea ta că ai venit! 

— Am fost aici tot timpul, spuse el, doar că acum tocmai m- 
ai făcut vizibil. 

— Aslan! Strigă Lucy, aproape cu reproş. Nu-ţi bate joc de 
mine. Cum să te facă pe tine vizibil ceva săvârşit de mine?! 

— Ba chiar aşa a fost, spuse Aslan. Cum crezi tu că eu aş 
putea să nu mă supun propriilor mele legi?! 

După o scurtă pauză, continuă: 

— Copila mea, zise el, cred că ai tras cu urechea. 

— Am tras cu urechea?! 

— Ai ascultat ce spuneau despre tine cele două colege. 

— Ah, asta era? Nu m-am gândit nici o clipă că trag cu 
urechea, Aslan. N-a fost o vrăjitorie? 


— A spiona pe cineva prin magie este exact la fel ca atunci 
când îl spionezi aievea. Ţi-ai judecat greşit prietena. E slabă 
de înger, dar ţine la tine. I-a fost teamă de fata aceea mai 
mare şi a luat-o gura pe dinainte. 

— Nu cred că am să pot uita vreodată ce-am auzit de la ea. 

— Nu, nu vei putea. 

— Oh, Doamne, făcu Lucy. Chiar am stricat totul? Vrei să 
zici că am fi continuat să fim prietene, dacă n-aş fi făcut ce- 
am făcut - şi prietene bune de tot, toată viaţa poate - iar 
acum n-o să mai fim niciodată. 

— Fata mea, spuse Aslan, ai uitat că ţi-am explicat cândva 
că nimănui nu i se spune ce s-ar fi întâmplat? 

— Da, Aslan, aşa e, spuse Lucy. Îmi pare rău. Dar, te rog... 

— Spune, scumpete. 

— Voi mai putea citi vreodată povestea aceea, cea pe care 
nu mi-o pot aminti? Vrei să-mi spui, te rog, Aslan? Oh, te 
rog, frumos, te rog din suflet, haide, spune-mi. 

— Da, ţi-o voi povesti eu, ani şi ani de-acum înainte. Acum, 
însă, hai. Trebuie să facem cunoştinţă cu stăpânul acestei 
case. 

Capitolul 11 

LĂBUŢELE-DE-PLUŞ SUNT FERICITE. 

Lucy îl urmă pe măreţul Leu pe culoar şi văzu numaidecât 
venind spre ei un bătrân, desculţ şi îmbrăcat cu o mantie 
roşie. Avea părul alb, cu o cunună din frunze de stejar, iar 
barba îi atârna până la cingătoare; mergea sprijinit de un 
toiag gravat straniu. Când îl văzu pe Aslan, făcu o 
plecăciune adâncă şi zise: 

— Bun venit, stăpâne, în cea mai umilă dintre casele tale. 

— Nu ţi s-a făcut lehamite, Coriakin, să domneşti peste 
nişte supuşi atât de neghiobi, cum sunt cei pe care ţi i-am 
dat eu aici? 

— Nu, zise Vrăjitorul, proşti sunt, într-adevăr, dar răi, nu. 
Am început să ţin destul de mult la făpturile astea. Uneori, 
fireşte, îmi cam pierd răbdarea tot aşteptând ziua când vor 


putea fi cârmuiţi prin înţelepciune şi nu prin vraja asta 
grosolană. 

— Toate la vremea lor, Coriakin, replică Aslan. 

— Da, toate când le vine timpul, stăpâne, îi răspunse 
vrăjitorul. Ai de gând să li te arăţi? 

— Nici gând, zise Leul, cu un fel de mârâit care (se gândi 
Lucy) voia să semene a râs. l-aş băga în sperieţi de tot. 
Multe stele vor îmbătrâni şi vor veni să-şi afle odihna în 
insule, până ca poporul tău să fie copt pentru aşa ceva. lar 
astăzi, înainte de asfinţit, trebuie să-i fac o vizită lui Bunilă 
Piticul, care şade în castelul din Cair Paravel numărând 
zilele până la întoarcerea acasă a stăpânului său, Caspian. 
Am să-i spun toată povestea ta, Lucy. Nu mai fi aşa de tristă. 
Ne vom reîntâlni curând. 

— 'Te rog, Aslan, zise Lucy, ce înţelegi tu prin „curând”? 

— Pentru mine toate vremurile înseamnă curând, zise 
Aslan; şi instantaneu se făcu nevăzut, iar Lucy rămase 
singură cu Vrăjitorul. 

— A plecat! Spuse el. Şi-am rămas amândoi abătuţi şi 
mâhniţi. Aşa e întotdeauna, nu-l poţi ţine în loc; nu-i ceea ce 
s-ar numi un leu îmblânzit. Ei, ia spune, ţi-a plăcut cartea 
mea? 

— Unele părţi din ea, da, foarte mult, răspunse Lucy. Ai 
ştiut tot timpul că eram acolo? 

— Păi, fireşte că am ştiut, când i-am lăsat pe Nătărăi să se 
facă invizibili, că în curând vei veni ca să risipeşti vraja. Nu 
ştiam exact ziua. Iar în dimineaţa asta n-am prea fost atent. 
După cum vezi, m-au făcut şi pe mine invizibil, iar când sunt 
invizibil mi-e mereu teribil de somn. Of! Vai! 

— Uite, iară casc. Ţi-e foame? 

— Păi, da, un pic, spuse Lucy. Habar n-am cât e ceasul. 

— Vino, o chemă Vrăjitorul. Toate vremurile înseamnă, 
poate, „curând”, pentru un Aslan. Dar la mine acasă, toate 
momentele când ţi-e foame înseamnă ora unu. 

Făcură câţiva paşi pe culoar, după care Vrăjitorul deschise 
o uşă. Lucy pătrunse într-o încăpere plăcută, plină de soare 


şi flori. Când intrară, masa era goală, numai că era, desigur, 
o masă vrăjită, aşa că, la un cuvânt al bătrânului, apărură 
numaidecât faţa de masă, tacâmurile de argint, farfuriile, 
paharele şi mâncarea. 

— Sper să-ţi placă, spuse el. Am încercat să-ţi ofer o altfel 
de mâncare decât ai avut în ultima vreme, ceva care să 
semene mai degrabă cu ce mănânci tu acasă la tine, în ţara 
ta. 

— E delicios, zise Lucy; şi chiar era. O omletă, proaspăt 
scoasă din cuptor, friptură rece de miel cu mazăre verde, 
îngheţată de căpşuni, limonadă între feluri şi, la sfârşit, o 
cană de cacao. Vrăjitorul, însă, nu bău decât vin şi mâncă 
doar nişte pâine. Nu avea de ce să se sperie de el, aşa că, în 
scurt timp, ajunseră să stea la taclale ca nişte vechi 
prieteni. 

— Când o să-şi facă efectul vraja? Întrebă Lucy. Nătărăii or 
să fie iarăşi vizibili? 

— Oh, da, chiar sunt de pe acum. Dar probabil că încă 
dorm cu toţii; întotdeauna se odihnesc la mijlocul zilei. 

— Dar acum, că sunt iarăşi vizibili, ai să-i laşi să scape de 
urâţenie? Ai să-i faci la loc cum erau înainte? 

— Ei, cam grea întrebarea, spuse Vrăjitorul. Păi, vezi tu, 
doar ei îşi închipuiau că erau tare arătoşi înainte. Ei zic că 
au fost urâţiţi, dar eu n-aş prea zice că asta s-a întâmplat. 
Mulţi ar zice că a fost, de fapt, o schimbare în bine. 

— Sunt chiar atât de înfumuraţi? 

— Da. Sau, oricum, aşa e Nătărăul Şef, care i-a învăţat şi 
pe ceilalţi să fie la fel. Cred orbeşte tot ce spune el. 

— Am remarcat şi noi, zise Lucy. 

— Da, într-un fel, ne-am descurca mai bine fără el. 
Desigur, aş putea să-l transform în altceva, sau să-i fac o 
vrajă ca ceilalţi să nu mai creadă o boabă din tot ce spune 
el. Dar nu-mi place să fac aşa ceva. E mai bine pentru ei să-l 
admire pe el, decât să nu admire pe nimeni. 

— Dar pe tine nu te admiră? Întrebă Lucy. 


— Oh, pe mine, nu, răspunse Vrăjitorul. Pe mine nu m-ar 
admira nici în ruptul capului. 

— De ce i-ai urâţit - adică, „urâţit” după opinia lor? 

— Păi, nu voiau să facă ce li se spunea. Treaba lor e să se 
îngrijească de grădină şi să crească animale pentru hrană - 
nu pentru mine, cum îşi închipuie ei, ci pentru ei. Or, dacă 
nu-i împingeam eu de la spate, nici vorbă să facă aşa ceva. 
Şi, fireşte, o grădină trebuie udată, aşa că ai nevoie de apă. 
Cam la jumătate de kilometru, sus pe deal, există un izvor 
tare bun. Iar din acel izvor porneşte un râu care curge 
exact pe lângă grădină. 'Tot ce le-am cerut eu să facă a fost 
să ia apă din râu, în loc să se cocoaţe cu greu sus la izvor, 
cu găleţile după ei, de două-trei ori pe zi, de veneau frânţi 
de oboseală şi cu apa vărsată pe jumătate. Numai că nu 
voiau să priceapă. lar în cele din urmă au refuzat categoric. 

— Sunt chiar atât de proşti? Întrebă Lucy. 

Vrăjitorul oftă. 

— Nici nu-ţi poţi închipui câte necazuri am avut cu ei. 
Acum câteva luni, le intrase în cap să spele farfuriile şi 
cuţitele înainte de masă: ziceau că economisesc timp după 
aceea. I-am prins plantând cartofi fierţi, ca să nu mai 
trebuiască să-i gătească atunci când îi scot din pământ. 
Într-o bună zi, pisica a intrat în lăptărie şi vreo douăzeci de 
indivizi s-au apucat să scoată laptele afară; dar nimeni nu s- 
a gândit să scoată mai bine pisica de acolo. Văd, însă, că ai 
terminat. Hai să mergem să ne uităm la Nătărăi, acum când 
pot fi iarăşi văzuţi. 

Intrară într-o altă cameră, plină de instrumente lustruite, 
tare complicate - ca de pildă Astrolabi, Planetarii, 
Cronoscoape, Poesimetre, Coriambuse şi Theodolinde - iar 
aici, când ajunseră la fereastră, Vrăjitorul spuse: 

— Uite. Uite-i pe Nătărăii tăi. 

— Nu văd pe nimeni, zise Lucy. Dar ce sunt chestiile alea 
ca nişte ciuperci? 

Chestiile acelea spre care arăta cu degetul erau 
împrăştiate ca nişte punctişoare, pe tot gazonul. Semănau, 


într-adevăr, foarte mult cu nişte ciuperci, dar erau mult mai 
mari - piciorul cam de un metru înălţime, ia pălăria cam la 
fel de lungă, dintr-o margine în cealaltă. Privind mai atent, 
observă că picioruşul nu se îmbina cu pălăria pe mijloc, ci 
lateral, ceea ce îţi lăsa impresia de dezechilibru. Şi mai era 
ceva - ca un fel de legăturică - pusă pe iarbă lângă fiecare 
picioruş. De fapt, pe măsură ce le studia mai bine, nu i se 
mai părea că seamănă atât de mult cu nişte ciuperci. 
Pălăria nu era, de fapt, rotundă, cum avusese ea senzaţia la 
început. Era mai mult lungă decât lată, lărgindu-se la un 
capăt. Erau foarte multe chestii din astea, poate peste 
cincizeci la număr. 

Orologiul bătu ora trei. 

De îndată se întâmplă ceva nemaipomenit. Toate 
„ciupercile” se răsturnară brusc cu susul în jos. Legăturicile 
de lângă tulpine erau capete şi trupuri. Iar tulpinele erau 
de fapt picioare. Dar nu câte două picioare la fiecare trup. 
Fiecare trup avea un singur picior gros exact dedesubt (nu 
într-o parte, ca la oamenii cu un singur picior), iar la capăt 
o singura labă enormă - cu degete late, răsucite un pic în 
sus, încât laba piciorului semăna cu o canoe mititică. Lucy 
îşi dădu seama într-o clipă de ce i se păruse că semănau cu 
nişte ciuperci. Până atunci, stătuseră lungiţi pe spate, cu 
piciorul întins drept în sus şi cu laba aceea enormă lăţită 
deasupra. A aflat după aceea că acesta era modul lor 
obişnuit de a se odihni; căci laba piciorului îi ferea de ploaie 
şi de soare, aşa că, pentru un Monopod, a sta lungit sub 
propria labă a piciorului era ca şi cum s-ar fi aflat sub un 
cort. 

— Oh, ce caraghioşi sunt, strigă Lucy izbuncnind în râs. Tu 
i-ai făcut aşa? 

— Da, da i-am transformat pe Nătărăi în Monopozi, zise 
Vrăjitorul. Râdea şi el în hohote, de-i şiroiau lacrimile pe 
obraji. Dar, ia te uită, mai adaugă el. 

Şi, într-adevăr, avea ce vedea. Fireşte, aceşti omuleţi cu un 
singur picior nu puteau merge sau alerga, la fel ca noi. 


Înaintau sărind, ca puricii şi ca broaştele. Şi ce sărituri 
făceau! 

— De parcă fiecare picior ar fi fost un ghem de arcuri. Şi 
cu ce ricoşeu aterizau; de aici venea bubitul acela care o 
nedumerise atât de mult pe Lucy, în urmă cu o zi. lar acum 
ţopăiau în toate direcţiile, strigându-şi unii altora: 

— Hei, băieţi! Suntem iarăşi vizibili. 

— Chiar aşa, ce vizibili suntem, zise unul cu o căciuliţă cu 
moţ, care se vedea limpede că era Monopodul Şef. Şi, 
ascultaţi-mă pe mine ce vă spun, când nişte tipi sunt vizibili, 
păi, sigur, se pot vedea unul pe altul. 

— Ah, întocmai, Şefule, întocmai, strigară ceilalţi. Foarte 
adevărat. Nimeni n-are minte mai limpede decât tine. Nici 
că s-ar fi putut să ne explici mai clar. 

— Fetiţa aia l-a surprins pe bătrân moţăind, zise 
Monopodul Şef. L-am bătut de data asta. 

— Exact asta voiam să spunem şi noi, îngână corul. Eşti tot 
mai tare, Şefule. Ţine-o aşa, ţine-o aşa. 

— Dar cum de îndrăznesc să vorbească despre tine în 
halul ăsta? Întrebă Lucy. Ieri mi s-a părut că erau tare 
speriaţi. Nu-şi dau seama că poate îi auzi? 

— Asta-i una dintre chestiile caraghioase la Nătărăi, zise 
Vrăjitorul. Când vorbesc despre mine de parcă eu 
cârmuiesc totul, aud orice şi sunt extrem de periculos; când 
îşi închipuie că mă pot duce de nas cu poante de care s-ar 
prinde şi un ţine - noroc bun, treaba lor! 

— Va trebui să fie preschimbaţi la loc în forma lor iniţială? 
Se interesă Lucy. Oh, nu văd răul dacă ar rămâne aşa cum 
sunt. Chiar îi deranjează atât de mult? Par destul de fericiţi. 
Zău aşa - uite cum ţopăie. Dar cum arătau înainte? 

— Ca nişte pitici obişnuiţi, îi răspunse el. Dar nu atât de 
drăguţi ca aceia pe care îi aveţi voi în Namia. 

— Ce păcat ar fi să-i transformi la loc, spuse Lucy. Sunt 
tare nostimi şi destul de drăguţi. Crezi că ar conta dacă le- 
aş spune asta? 


— Sunt convins că da - dacă izbuteşti să le bagi ideea asta 
în cap. 

— Vrei să vii cu mine să încercăm? 

— Nu, nu. Te poţi descurca mult mai bine fără mine. 

— Îţi mulţumesc din suflet pentru prânz, spuse Lucy şi, 
întorcându-se, plecă repede. Cobori în fugă scările pe care 
urcase atât de agitată în acea dimineaţă, iar când ajunse jos 
se ciocni cu Edmund. Erau şi ceilalţi acolo, aşteptând-o, aşa 
că pe Lucy o mustră conştiinţa când le văzu chipurile 
îngrijorate şi îşi dădu seama că uitase pur şi simplu de ei 
atâta vreme. 

— E în regulă, le strigă ea. Totul e în regulă. Vrăjitorul e 
un băiat de zahăr - şi l-am văzut şi pe El - pe Aslan. 

Zbură apoi ca vântul de lângă ei, drept în grădină. Aici, 
Monopozii săreau de se zgâlţâia pământul şi zbierau de 
răsuna văzduhul. 'Ţopăielile şi ţipetele se înteţiră când o 
văzură pe Lucy. 

— Uite-o, uite-o, strigară ei. De trei ori „ura” pentru fetiţă. 
Ah! Ce l-a mai fraierit pe moşneag, zău aşa. 

— Şi regretăm nespus, zise Monopodul Şef, că nu-ţi putem 
oferi plăcerea de a ne vedea aşa cum eram înainte de a fi 
urâţiţi, căci nici nu ţi-ar veni să crezi, efectiv, pentru că fără 
tăgadă suntem îngrozitor de urâţi acum, de ce să te 
minţim?! 

— Ehei, Şefule, aşa suntem, aşa suntem, repetară ceilalţi 
ca o flaşnetă, ţopăind ca nişte baloane de jucărie. Că bine 
mai zici, că bine mai zici, pe cuvânt. 

— Dar mie nu mi se pare că sunteţi urâţi, zbieră Lucy, ca 
să se facă auzită. Eu consider că sunteţi tare drăguţi. 

— l-auzi, i-auzi, ziseră Monopozii. Mare adevăr ai zis, 
domnişorico. Foarte drăguţi suntem, să ştii. Nici că există 
făpturi mai chipeşe. 

Rostiră aceste cuvinte fără nici un fel de mirare, ca şi cum 
nici nu şi-ar fi dat seama că îşi schimbaseră părerea. 

— Păi, a vrut să zică, interveni Monopodul Şef, că eram 
tare drăguţi înainte de a fi urâţiţi. 


— Aşa-i, Şefule, aşa-i, îngânară ceilalţi. Chiar asta a zis. Am 
auzit cu urechile noastre. 

— Ba nu, răcni Lucy. Am zis că sunteţi tare drăguţi acum. 

— Întocmai, aşa a zis, spuse Monopodul Şef, că eram tare 
drăguţi atunci. 

— Auzi-i pe amândoi, auzi-i pe amândoi, ziseră Monopozii. 
Mai rar doi ca ei. Întotdeauna au dreptate. Nici că ar fi 
putut grăi mai bine. 

— Dar spunem exact contrariul fiecare, zise Lucy, bătând 
din picior, iritată. 

— Chiar aşa, sigur că da, chiar aşa, ziseră Monopozii. Ce 
poate fi mai grozav decât să spui contrariul. Ţineţi-o tot aşa, 
amândoi. 

— Voi scoateţi omul din minţi, zise Lucy, renunțând. 

Însă Monopozii păreau absolut încântați, aşa că ajunse la 
concluzia că, pe ansamblu, conversaţia fusese o reuşită. 

Şi, înainte ca toată lumea să se ducă la culcare în acea 
seară, se petrecu o întâmplare care-i făcu şi mai mulţumiţi 
de starea lor de făpturi cu un singur picior. Caspian şi toţi 
namieii s-au întors cât mai repede posibil pe țărm, ca să le 
povestească noutăţile lui Rhince şi celorlalţi aflaţi la bordul 
corabiei „Zori de zi”, care erau acum destul de îngrijoraţi. 
Şi, fireşte, Monopozii i-au însoţit, săltând ca nişte mingi de 
fotbal şi aprobându-se unii pe alţii în gura mare, până ce 
Eustace a zis: 

— Ce bine ar fi dacă Vrăjitorul i-ar face de neauzit, în loc 
de invizibili. 

A regretat curând că îl luase gura pe dinainte, fiindcă a 
trebuit să le explice că a fi „de neauzit” înseamnă că nu poţi 
fi auzit, şi, cu toate că s-a căznit mult, n-a rămas cu 
impresia că Monopozii au priceput, iar ceea ce l-a deranjat 
mai mult a fost ce i-au spus ei la sfârşit: 

— Ehei, nu ştii să explici ca Şeful nostru. Dar vei învăţa, 
tinere, vei învăţa. La el să iei aminte, îţi arată el cum să 
vorbeşti. Mare orator mai e! 


Când ajunseră la golf, Pişpirici avu o idee genială. Puse săi 
se coboare bărcuţa de nuiele şi se apucă să vâslească 
singur, fâţâindu-se încolo şi încoace, până ce le stârni 
interesul Monopozilor. Pe urmă, se ridică în picioare şi zise: 

— Stimaţi şi inteligenţi Monopozi, vouă nu vă trebuie 
bărci, căci aveţi laba piciorului cu care puteţi pluti pe apă. 
Aşa că, zdup uşurel în mare şi o să vedeţi voi ce bine e. 

Monopodul Şef se împotrivi, prevenindu-i pe ceilalţi că apa 
era udă, însă doi-trei tinerei se încumetară numaidecât să 
sară în mare; după aceea, le urmară şi alţii exemplul, iar în 
final toată şleahta. Mergea de minune. Laba aceea uriaşă a 
Monopozilor funcţiona ca o plută sau ca o barcă, iar când 
Pişpirici i-a învăţat cum să-şi croiască vâsle şi lopeţi, au 
început să se foiască prin golf şi în jurul corabiei „Zori de 
zi”, aidoma unei flote de mici canoe, cu câte un piticuţ gras 
stând în picioare la pupa fiecărei bărcuţe. Şi s-au luat la 
întrecere, făcând curse de viteză, iar de pe corabie li s-au 
coborât drept premii sticle de vin şi marinarii stăteau 
aplecaţi peste parapet şi râdeau de mama focului, ţinându- 
se cu mâinile de burtă. 

Nătărăii erau, de asemenea, foarte încântați de noul lor 
nume de Monopozi, care li se părea un cuvânt cu rezonanţe 
magnifice, cu toate că nu prea pricepeau ei ce înseamnă. 

— Asta suntem noi, zbierau ei ca apucaţii, Banipuzi, 
Pomonozi, Mânzimonşi. 

Exact cum le venea pe limbă să-şi spună. Curând, însă, 
făcură o combinaţie, pornind de la vechiul lor nume şi 
ajunseră în final să se boteze singuri „Lăbuţe-de-pluş”; şi 
aşa, probabil, îi va chema în veacuri de acum înainte. 

În seara aceea, toţi namienii au cinat sus cu Vrăjitorul, iar 
Lucy a remarcat cât de diferit i se părea acum acest palier, 
când nu-i mai era deloc frică. Semnele misterioase de pe uşi 
erau în continuare misterioase, dar acum aveau parcă 
înţelesuri vesele şi inofensive şi până şi oglinda bărboasă 
părea mai degrabă nostimă decât înspăimântătoare. La 
masă, fiecare a primit, prin magie, mâncarea şi băutura 


preferată, iar după cină Vrăjitorul a făcut o vrăjitorie foarte 
folositoare şi frumoasă. A aşternut pe masă două foi de 
pergament şi l-a rugat pe Drinian să le facă o relatare la zi 
a călătoriei lor pe mare: şi, pe măsură ce Drinian povestea, 
tot ce zugrăvea el în cuvinte apărea desenat pe pergament 
cu linii fine şi clare, până ce, în cele din urmă, fiecare foaie 
s-a preschimbat într-o splendidă hartă a Oceanului de 
Răsărit, pe care puteai vedea ţărmuri ca Terebinthia, 
Gâlma, Cele Şapte Insule, Insulele Părăsite, Insula 
Balaurului, Insula Arsă, Apa Morţii şi [ara Nătărăilor, toate 
în mărimea şi poziţia potrivită. Au fost cele mai bune hărţi 
ale acelor mări, mai bune decât toate celelalte făcute 
ulterior, fără vrăjitorie. Căci pe hărţile acelea, deşi oraşele 
şi munţii arătau la început exact ca pe orice hartă obişnuită, 
când Vrăjitorul le-a dat o lupă au putut vedea că era vorba 
de imagini ale lucrurilor reale, încât contemplai în voie 
până şi castelul, târgul de sclavi şi străzile din 
Narrowhaven, toate foarte clare, deşi văzute de la distanţă, 
ca lucrurile pe care le priveşti cu telescopul, prin capătul 
nepotrivit. Singurul inconvenient era faptul că linia de 
coastă a majorităţii insulelor era incompletă, căci harta nu 
înfăţişa decât ceea ce văzuse Drinian cu ochii lui. Când 
isprăviră, Vrăjitorul îşi păstră pentru el o hartă şi o dădu pe 
cealaltă lui Caspian: şi acum mai e atârnată pe perete în 
Camera Instrumentelor din ţinutul Cair Paravel. Vrăjitorul, 
însă, nu le-a putut spune nimic despre mările şi ţinuturile 
aflate în continuare spre răsărit. Le-a povestit, totuşi, că în 
urma cam cu şapte ani o corabie namiană acostase în apele 
lui, avându-i la bord pe lorzii Revilian, Argoz, Mavramom şi 
Rhoop: aşa că ajunseră la concluzia că omul de aur pe care 
îl văzuseră zăcând în Apa Morţii era pesemne Lordul 
Restimar. 

A doua zi, Vrăjitorul a reparat prin vrăji pupa cărăbiei 
„Zori de zi”, acolo unde fusese stricată de Şarpele de mare 
şi le-a umplut cala de daruri şi bunătăţi. S-au despărţit buni 
prieteni, iar când corabia a întins pânzele, la ora două 


după-amiaza, toate Lăbuţele-de-pluş au pornit după ea şi au 
vâslit de zor până la gura portului, strigând şi ovaţionând 
până ce uralele lor nu s-au mai auzit deloc. 

Capitolul 12 

INSULA ÎNTUNECOASĂ. 

După această aventură, au navigat spre sud şi un pic spre 
răsărit timp de douăsprezece zile, cu un vânt blând, cerul 
fiind mai tot timpul senin, iar vremea caldă şi n-au văzut 
nici păsări, nici peşti, doar că o singură dată au fost nişte 
balene care s-au ţinut după ei la pupa, împroşcând cu 
stropi. În tot acest răstimp, Lucy şi Pişpirici au jucat foarte 
mult şah. Pe urmă, în a treisprezecea zi, Edmund a zărit de 
pe turela catargului ceva ce semăna cu un munte uriaş şi 
negru, care se ridica din mare înspre babord. 

Au schimbat direcţia de mers şi au pornit-o spre această 
bucată de uscat, folosindu-se în special de vâsle, căci vântul 
nu era prielnic navigării spre nord-est. 

Când s-a întunecat, mai aveau încă mult de mers, aşa că 
au fost nevoiţi să vâslească toată noaptea. A doua zi, 
vremea era frumoasă, dar fără pic de adiere. Masa aceea 
negricioasă se afla în faţa lor, mult mai aproape şi mai 
mare, dar tot foarte voalată, încât unii au crezut că mai 
aveau mult de mers, iar alţii au avut impresia că intră într-o 
zonă ceţoasă. 

Cam pe la ora nouă în acea dimineaţă, absolut dintr-o 
dată, s-au apropiat atât de mult, încât au putut observa că 
nu era vorba nicidecum de pământ şi nici, în sensul folosit 
îndeobşte, de ceaţă. Era o întunecime. E destul de greu de 
descris, însă vă puteţi da seama cam cum era dacă vă 
imaginaţi senzaţia pe care aţi avea-o privind de la gura unui 
tunel în adâncul lui - un tunel, băgaţi de seamă, atât de 
lung sau, în fine, atât de întortocheat, încât nu poţi vedea 
lumina din celălalt capăt. Şi ştii perfect cam cum ar fi. Pe o 
lungime de câţiva metri, vezi şinele, traversele şi pietrişul la 
lumina zilei; pe urmă, ceva mai încolo, le vezi ca la amurg; 
şi apoi, destul de brusc, dar fireşte fără o linie clară de 


demarcaţie, toate se topesc complet într-o beznă lină şi 
solidă. Exact aşa era şi acolo. Pe câţiva metri în faţa, vedeau 
cum se umflau valurile înspumate, verzi-albăstrui. Ceva mai 
încolo de această porţiune, apa se vedea mai pală şi mai 
cenuşie, cum e seara târziu. Şi mai încolo încă, urma o 
beznă desăvârşită, ca şi cum s-ar fi lăsat o noapte 
întunecoasă, fără lună şi fără stele. 

Caspian îi strigă nostromului să ţină corabia pe loc şi toată 
lumea, cu excepţia vâslaşilor, se năpusti să privească de la 
proră. Nu vedeai însă nimic; te holbai doar în gol. În spatele 
lor erau marea şi soarele, în faţa lor - întunecimea. 

— Să intrăm în chestia asta? Întrebă Caspian, într-un 
târziu. 

— Eu n-aş fi de părere, zise Drinian. 

— Căpitanul are dreptate, opinară câţiva marinari. 

— Cam aşa zic şi eu, interveni Edmund. 

Lucy şi Eustace nu spuseră nimic, însă în sinea lor se 
bucurau tare mult de ceea ce părea că avea să se întâmple. 
Numai că dintr-o dată, vocea clară a lui Pişpirici rupse 
tăcerea: 

— Şi, de ce nu, mă rog? Întrebă el. Poate cineva să-mi 
explice de ce?! 

Cum nimeni nu se înghesuia să-i răspundă, Pişpirici 
continuă: 

— Dacă aş fi avut de-a face cu nişte ţărani sau cu nişte 
sclavi, aş fi putut presupune că această propunere izvorăşte 
din laşitate. Sper, însă, să nu se povestească niciodată în 
Namia că o companie aleasă de nobili şi vlăstare regeşti, 
toţi în floarea vârstei, au spălat putina fiindcă le-a fost frică 
de întuneric. 

— Dar la ce-ar servi să spintecăm apele prin beznă? 
Întrebă Drinian. 

— Cum „la ce-ar servi”?! Replică Pişpirici. La ce-ar servi, 
căpitane? Dacă prin a servi înţelegi să ne umplem burţile şi 
pungile, recunosc că n-ar servi la nimic. Din câte ştiu eu, n- 
am pornit în această călătorie pe mare pentru a căuta 


lucruri utile, ci pentru a dobândi onoare şi a avea parte de 
aventuri. Şi, iată-ne în faţa unei aventuri măreţe, căreia, 
dacă îi vom întoarce spatele, ne vom alege cu onoarea 
pătată rău. 

Câţiva marinari bombăniră în barbă ceva de genul „S-o ia 
naiba de onoare”, însă Caspian spuse: 

— Oh, fir-ai tu să fii, Pişpirici! Mai bine te lăsam acasă. 
Bine, fie! Dacă tot e pe-aşa, cred că o să trebuiască să 
mergem mai departe. Doar dacă Lucy n-are ceva împotrivă. 

Lucy nu prea avea chef de aşa ceva, însă rosti cu glas tare: 

— Eu, una, sunt gata. 

— Maiestatea ta va porunci, măcar, să avem lumini? 
Întrebă Drinian. 

— Absolut, îi răspunse Caspian. Ocupă-te de asta, 
căpitane. 

Prin urmare, au fost aprinse cele trei felinare - la pupa, la 
proră şi în vârful catargului - iar Drinian a poruncit să se 
pună două făclii la mijlocul corabiei. Cât de pale şi lâncede 
păreau sub razele soarelui. După aceea, tuturor bărbaţilor, 
cu excepţia câtorva rămaşi jos la vâsle, li s-a poruncit să 
stea pe punte, înarmaţi complet, la punctele lor de luptă, cu 
săbiile trase. Lucy şi doi arcaşi au fost plasați pe turela 
catargului, cu săgețile proptite în arc. Rynelf era la proră, 
pregătit să sondeze fundul mării cu firul cu plumb; 
împreună cu el, sclipind în zale, se aflau Pişpirici, Edmund, 
Eustace şi Caspian. Drinian a preluat fusul cârmei. 

— Şi acum, în numele lui Aslan, tot înainte! Strigă Caspian. 
Vâsliţi lent şi constant. Toată lumea să tacă şi să caşte bine 
urechile ca să audă poruncile. 

Trosnind şi scârţâind, „Zori de zi” se urni din loc, când 
oamenii începură să vâslească. Aflată sus, în turela 
catargului, Lucy avu posibilitatea să vadă priveliştea exact 
din momentul când pătrunseră în beznă. 

Prora dispăruse deja, în timp ce soarele mai lumina încă 
pupa. Văzu cum corabia se scufunda în întuneric. Cu o clipă 
înainte, pupa aurie, marea albastră şi cerul se aflau sub 


razele soarelui, ca în clipa următoare marea şi cerul să 
dispară, felinarul de la pupa - care aproape nici nu se vedea 
până atunci - fiind singurul reper după care puteai şti unde 
se termină corabia. În faţa felinarului, se zărea silueta 
întunecată a lui Drinian, aplecat peste fusul cârmei. 
Dedesubt, cele două făclii dezvăluiau privirii două petice 
micuţe de punte, făcând să sclipească săbiile şi coifurile, iar 
în faţă, pe teugă, mai era încă o insuliţă de lumină. Separat 
de toate astea, turela, luminată de felinarul din vârful 
catargului care se afla exact deasupra lui Lucy, părea o 
mică lume luminată, plutind stingheră în pustietatea 
neagră. lar luminile acelea, aşa cum se întâmplă 
întotdeauna cu lumina când trebuie să o aprinzi la un 
moment nepotrivit al zilei, păreau sumbre şi nefireşti. Lucy 
băgă de seamă, totodată, că i se făcuse foarte frig. 

Cât de mult a durat această călătorie pe mare în plin 
întuneric, nimeni nu ştie. În afară de scârţâitul furcheţilor şi 
de pleoscăitul vâslelor, nimic nu arăta că se aflau în 
mişcare. Privind atent la proră, Edmund nu vedea nimic în 
faţa lui, decât felinarul reflectat în apă. Acolo unde se 
oglindea lumina, apa părea oarecum uleioasă, marea 
spintecată de proră făcând valuri mici, grele şi amorţite. Pe 
măsură ce trecea timpul, toată lumea, cu excepţia 
vâslaşilor, începu să dârdâie de frig. 

Dintr-o dată, de undeva - toţi îşi cam pierduseră acum 
simţul de orientare - se auzi un răcnet; era un glas 
neomenesc sau poate glasul cuiva atât de îngrozit, încât nu 
mai avea nimic uman în el. 

Caspian se căznea să vorbească - i se uscase gura de tot - 
când, brusc, se auzi vocea stridentă a lui Pişpirici, care în 
tăcerea aceea desăvârşită răsuna mai tare decât de obicei. 

— Cine strigă? Se piţigăie el. Dacă ne eşti duşman, nu ne 
temem de tine, iar dacă ne eşti prieten vom băga spaima în 
duşmanii tăi. 

— Îndurare! Strigă glasul acela, îndurare! Dacă nu sunteţi 
decât tot un vis, aveţi milă. Luaţi-mă la bord. Luaţi-mă cu 


voi, fie şi dacă mă ucideţi. Dar, în numele tuturor 
milosteniilor, nu plecaţi şi nu mă lăsaţi de izbelişte în acest 
ţinut înspăimântător. 

— Unde eşti? Strigă Caspian. Fii binevenit la bordul 
corabiei noastre. 

Se mai auzi un țipăt, nu se ştie dacă de bucurie sau de 
groază, după care înţeleseră că cineva venea înot spre ei. 

— Staţi pe-aproape, să-l săltaţi din apă, zise Caspian. 

— Da, da, Maiestatea ta, răspunseră marinarii. 

Câţiva oameni se îngrămădiră cu frânghii la parapetul de 
la babord, în timp ce altul, ceva mai departe, ţinea o făclie. 
Din întunericul apei, se ivi o faţă albă şi sălbatică, iar apoi, 
căznindu-se şi trăgând din răsputeri, douăsprezece mâini 
prietenoase îl traseră pe străin, sus, pe punte. 

Edmund se gândi că în viaţa lui nu văzuse un om cu o 
înfăţişare mai sălbatică. Deşi nu părea prea bătrân, avea 
părul alb şi încâlcit ghemotoace, era slab şi tras la faţă, iar 
în loc de haine atârnau pe el nişte zdrenţe ude. Ce 
remarcai, însă, cu deosebire la el, erau ochii, atât de mari, 
încât parcă nici nu aveau pleoape, holbaţi şi căscaţi de 
agonia unei frici nemărginite. În clipa în care puse piciorul 
pe punte, spuse: 

— Fugiţi! Fugiţi! Întoarceţi corabia şi fugiţi! Vâsliţi, vâsliţi, 
vâsliţi, dacă vreţi să nu vă putrezească oasele pe acest țărm 
blestemat. 

— Revino-ţi în fire, îi spuse Pişpirici şi explică-ne care este 
primejdia ce ne paşte. Noi nu suntem învăţaţi cu fuga. 

Străinul tresări cumplit auzind vocea Şoarecelui, pe care 
nu-l remarcase până atunci. 

— Oricum veţi fugi de aici, spuse el, gâfâind. Aceasta este 
Insula unde Visele se adeveresc. 

— De când caut eu o asemenea insulă, zise unul dintre 
marinari. Pun pariu că dacă am acosta aici, aş descoperi că 
sunt însurat cu Nancy. 

— lar eu aş afla că Tom trăieşte, zise un altul. 


— Proştilor! Zise omul, bătând furios din picior. Aiureli de 
genul ăsta m-au adus şi pe mine aici, că mai bine mă înecam 
naibii sau nu mă năşteam deloc. Nu pricepeţi o dată ce vă 
spun eu?! Aici, visele - aţi înţeles, visele - capătă viaţă, 
devin reale. Nu visele cu ochii deschişi, ci visele. 

După o tăcere de vreo jumătate de minut, zdrăngănind 
zgomotos din armuri, întregul echipaj se năpusti, 
împiedicându-se, spre trapa principală, coborând de-a 
valma şi repezindu-se să vâslească aşa cum nu vâsliseră 
niciodată până atunci; şi Drinian se legăna în jurul fusului 
cârmei, iar nostromul puncta un ritm cum nu se mai auzise 
nicicând pe mare. Căci, fiecăruia nu-i trebuise mai mult 
decât jumătatea aceea de minut pentru a-şi aminti de 
anumite vise pe care le avusese - vise care te fac să-ţi fie 
teamă să mai adormi la loc - şi pentru a-şi da seama ce ar fi 
însemnat să debarce într-o ţară unde visele se adeveresc. 

Numai Pişpirici rămânea impasibil. 

— Maiestatea ta, Maiestatea ta, zise el, ai de gând să 
îngădui această răscoală, această poltronerie?! Asta 
înseamnă panică şi debandadă. 

— Vâsliţi, vâsliţi, zbiera Caspian. Trageţi din răsputeri. 
Direcţia e bună, Drinian? Zi ce vrei, Pişpirici. Sunt lucruri 
pe care nici un om nu se poate încumeta să le înfrunte. 

— Norocul meu, atunci, că nu sunt om, replică Pişpirici 
făcând o plecăciune ţeapănă. 

Lucy, aflată deasupra, auzise toate astea. Într-o clipă, visul 
acela pe care se căznise enorm să-l uite îi reveni în minte 
atât de puternic, încât avea senzaţia că abia se trezise din 
somn. Prin urmare, asta era în urma lor, pe insulă, în bezna 
aceea! O clipă, îşi dori să coboare pe punte şi să stea cu 
Edmund şi Caspian. Dar la ce bun? Dacă visele începeau să 
se adeverască, era posibil ca Edmund şi Caspian să se 
transforme în ceva oribil, exact când ajungea la ei. Îşi 
încleştă mâna pe balustrada turelei, încercând să se 
calmeze. Vâsleau cu toate forţele înapoi spre lumină: totul 


avea să fie în regulă în câteva secunde. Oh, dar de ce nu se 
putea să fie cu totul în regulă chiar acum?! 

Deşi vâslele făceau destul zgomot, aceasta nu putea anula 
liniştea desăvârşită care înconjura corabia. Toată lumea ştia 
că era mai bine să nu ciulească urechile, încercând să audă 
vreun sunet venit din întunecime. Numai că nimeni nu se 
putea abţine să facă aşa ceva. Şi, curând, toată lumea auzea 
ceva, dar fiecare altceva. 

— Nu auzi un zgomot ca... Un fel de foarfecă uriaşă, ce se 
deschide şi se închide... Acolo? Îl întrebă Eustace pe Rynelf. 

— Ssst! Zise Rynelf. Eu îi aud cum se caţără târâş pe 
laturile corabiei. 

— Chestia aia o să se instaleze drept pe catarg, zise 
Caspian. 

— Ptiu! Făcu un marinar. lară încep gongurile. Eram 
sigur! 

Încercând să nu se uite la nimic (mai ales să nu se uite în 
spate), Caspian se duse lângă Drinian. 

— Drinian, îi zise el, în şoaptă. Cât timp a trecut de când 
tot vâslim - adică, de când l-am luat la bord pe străin? 

— Cinci minute, poate, şopti Drinian. De ce? 

— Fiindcă văd că ne-am căznit degeaba să ieşim din 
beznă. 

Lui Drinian îi tremura mâna pe fusul cârmei, iar pe faţă i 
se prelingea o dâră de sudoare rece. Toată lumea se gândea 
la acelaşi lucru. 

— N-o să mai ieşim niciodată de-aici, niciodată, se 
văicăreau marinarii. Ne cârmuieşte greşit. Ne tot învârtim 
în cerc. N-o să mai ieşim niciodată de-aici. 

Străinul, care zăcuse ca o cârpă pe punte, se ridică în 
capul oaselor şi izbucni într-un hohot de râs, ca un urlet 
oribil. 

— N-o să mai ieşiţi niciodată! Zbiera el. Exact. Sigur că da. 
N-o să mai ieşim niciodată de aici. Ce prost am fost crezând 
că or să mă lase să plec atât de uşor. Nu, nu, niciodată n-o 
să mai ieşim de-aici! 


Rezemându-se cu capul de marginea turelei, Lucy şopti: 

— Aslan, Aslan, dacă vreodată ne-ai iubit, trimite-ne acum 
ajutor. 

Bezna rămânea la fel de deasă, însă Lucy începea măcar 
să se simtă - un pic, foarte puţin mai bine. 

„În fond n-am păţit deocamdată nimic”, se gândi ea. 

— Priviţi! Strigă de la proră vocea răguşită a lui Rynelf. 

În faţa lor, se vedea o mică fărâmă de lumină, din care 
pornea o rază lată învăluind corabia; întunecimea din jur 
rămase la fel, numai că întreaga navă părea cumva 
luminată de un proiector. Clipind din ochi, Caspian privi 
lung în jur la feţele camarazilor lui, toţi cu nişte expresii fixe 
şi înnebunite. Toată lumea se holba în aceeaşi direcţie: în 
spatele fiecăruia, se lungea o umbră negră şi ascuţită. 

Lucy privi în lungul mănunchiului de raze şi curând văzu 
acolo ceva. La început i se păru că e o cruce, pe urmă 
începu să semene cu un avion, după aceea cu un zmeu, ca 
în final, cu un fâlfâit de aripi, să ajungă drept deasupra lor: 
un albatros. Se roti de trei ori în jurul catargului, după care 
se cocoţă câteva clipe pe creasta balaurului de aur de la 
proră. Striga cu un glas puternic şi suav un fel de cuvinte 
pe care însă nu le înţelegea nimeni. După aceea, îşi întinse 
aripile, se ridică şi începu să zboare agale înainte, luând-o 
uşor spre tribord. Drinian cârmi după pasăre, neîndoindu- 
se nici o clipă că nu le-ar fi fost o bună călăuză. Nimeni însă 
în afară de Lucy nu ştia că atunci când se rotise în jurul 
catargului, albatrosul îi şoptise: „Curaj, scumpa mea” şi 
glasul, ştia ea sigur, era al lui Aslan, iar o dată cu vocea 
simţi pe faţă o răsuflare cu un miros delicios. 

În câteva momente, întunericul din faţa lor se făcu 
cenuşiu, după care, când nici nu mai îndrăzneau să spere, 
se treziră brusc sub razele soarelui, unde era cald şi bine, 
în lumea în care albastrul era de culoarea cerului şi a mării. 
Şi numaidecât îşi dădură seama cu toţii că nu exista şi nici 
nu existase vreodată nici un motiv de teamă. Clipind din 
ochi, priviră în jurul lor. Rămaseră uluiţi văzând cât de 


strălucitoare era corabia: de parcă s-ar fi aşteptat ca 
întunericul să se lipească de albul, verdele şi auriul vasului 
ca un fel de funingine sau de mâzgă. Şi rând pe rând 
începură să râdă. 

— Tare proşti am mai fost, zise Rynfeld. 

Fără să mai zăbovească, Lucy cobori pe punte, unde îi găsi 
pe toţi strânşi în jurul noului venit. Multă vreme, de fericire 
bietul om nici nu era în stare să vorbească, mulţumindu-se 
să contemple marea, soarele, să pipăie parapetul şi 
frânghiile, de parcă ar fi vrut să se convingă că era treaz cu 
adevărat; iar lacrimile îi şiroiau necontenit pe obraji. 

— Vă mulţumesc, spuse el în cele din urmă. M-aţi salvat de 
la... Dar n-am să vorbesc despre asta. Şi, acum, aş vrea să 
aflu cine sunteţi. Eu sunt un Telmarinian din Namia, iar 
când era ceva de capul meu lumea îmi zicea Lordul Rhoop. 

— lar eu, zise Caspian, sunt Caspian, Regele Namiei. Şi am 
pornit pe mări să te găsesc pe tine şi pe tovarăşii tăi, care 
aţi fost prietenii tatii. 

Lordul Rhoop căzu în genunchi, sărutând mâna Regelui. 

— Sire, zise el, din toată lumea asta eşti omul pe care îmi 
doream cel mai mult să-l văd. Împlineşte-mi o rugăminte. 

— Ce anume? Întrebă Caspian. 

— Să nu mă mai aduci niciodată înapoi acolo, făcu el, 
arătând undeva, în spate. 

Întoarseră cu toţii privirea. Dar nu văzură decât marea 
albastră şi strălucitoare, sub cerul albastru şi strălucitor. 
Insula întunecoasă şi bezna dispăruseră pe veci. 

— Extraordinar! Strigă Lordul Rhoop. Aţi distrus acel 
tărâm! 

— Nu cred că noi, spuse Lucy. 

— Sire, zise Drinian, avem vânt prielnic pentru sud-est. 
Să-i aduc sus pe bieţii oameni şi să întindem mai bine 
pânzele? După care, cine nu are treabă, să se odihnească în 
hamac. 

— Da, zise Caspian şi împarte nişte rachiu la toată lumea. 
Of, cred că aş putea dormi o zi întreagă. 


Aşa că, după-amiază, în cuhnea fericirii, au pornit cu toate 
pânzele sus spre sud-est. Nimeni nu băgase, însă, de seamă 
când dispăruse albatrosul. 

Capitolul 13 

CEI TREI ADORMIŢI. 

Vântul n-a lipsit nici o clipă cu desăvârşire, numai că a 
devenit din ce în ce mai moale pe zi ce trecea, până când 
valurile au ajuns simple unduiri, corabia plutind agale ca şi 
cum ar fi fost pe un lac. Şi, în fiecare noapte, vedeau 
răsărind spre est noi constelații pe care nimeni nu le zărise 
în Namia şi posibil, se gândea Lucy cu un amestec de 
bucurie şi teamă, ca nici un chip omenesc să nu le fi văzut 
vreodată. Stelele acelea noi erau mari şi strălucitoare, iar 
nopţile calde. Majoritatea dormea pe punte, sporovăind 
până noaptea târziu sau, aplecaţi peste parapet, oamenii 
priveau dansul luminos al spumei împrăştiate de proră. 

Într-o seară de o neasemuită frumuseţe, când crepusculul 
din spatele lor era atât de roşu, de purpuriu şi de întins, 
încât cerul parcă se mărise şi el, zăriră uscat înspre tribord. 
Se apropiau încet, iar lumina din spatele lor dădea impresia 
că promontoriile şi capurile acestui ţinut necunoscut 
luaseră foc. Curând, însă, ajunseră să navigheze de-a lungul 
coastei, capul vestic al uscatului profilându-se acum sus în 
spatele corabiei, negru în contrast cu cerul roşu şi ascuţit 
de parcă ar fi fost decupat din carton; pe urmă, ajunseră să 
vadă mai bine cum era ţara aceea. Nu avea munţi, dar, în 
schimb, se vedeau nenumărate coline dulci, cu nişte pante 
moi ca pernele. Venea dintr-acolo un miros atrăgător - ceea 
ce Lucy numea „un fel de mireasmă difuză şi purpurie”, 
despre care Edmund zicea (iar Rhince se gândea în sinea 
lui) că parcă era putregai, iar Caspian spunea: „înţeleg ce 
vreţi să spuneţi”. 

Îşi găsiseră un culoar bun de navigat şi sperau să dea 
peste un port straşnic, însă până la urmă au fost nevoiţi să 
se mulţumească doar cu un golf lat şi adânc. Deşi în larg 
marea le păruse liniştită, la mal valurile se rostogoleau pe 


nisip, aşa că n-au putut aduce corabia suficient de aproape, 
cum şi-ar fi dorit. Aruncară ancora la o distanţă bună de 
plajă şi se udară bine când coborâră din barcă. Lordul 
Rhoop rămase la bordul navei „Zori de zi”. Nu mai avea 
chef de insule. Cât timp au poposit în acest ţinut, le-a tot 
răsunat în urechi vuietul brizanţilor lungi. 

Nici nu se îndepărtaseră bine de țărm, când Drinian 
spuse: 

— Ia uitaţi-vă! Ce mai sunt şi chestiile astea? Şi toată 
lumea se opri. 

— Copaci gigantici? Încercă să ghicească Regele Caspian. 

— Cred că turnuri, îşi dădu cu părerea Eustace. 

— Poate că sunt nişte uriaşi, zise Edmund, mai în şoaptă. 

— Dacă vrem să ne lămurim, n-avem decât să ne apropiem 
mai bine, zise Pişpirici, trăgându-şi sabia şi luând-o cu paşi 
mărunți înaintea tuturor. 

— Cred că sunt nişte ruine, opină Lucy când se mai 
apropiară, iar presupunerea ei era cea mai bună 
deocamdată. 

În faţa lor se vedea un spaţiu larg şi prelung, pavat cu 
nişte pietre netede şi înconjurat de nişte stâlpi cenuşii, dar 
fără nici un fel de acoperiş. lar dintr-un capăt în celălalt se 
întindea o masă lungă, acoperită cu pânză roşie ca focul, 
care atârna până în pământ De o parte şi de alta a mesei, se 
aflau multe scaune din piatră bogat sculptată, cu perne de 
mătase pentru şezut. lar pe masa asta erau pregătite 
pentru ospăț bucate cum nu mai văzuseră vreodată, nici 
măcar de când Marele Rege Peter îşi avea curtea în Cair 
Paravel. Vedeai acolo curcani, gâşte, fazani, capete de porci 
şi ciosvârte de vânat, plăcinte în formă de corabie cu toate 
pânzele sus, sau în formă de balauri şi elefanţi; şi mai erau 
puse pe masă torturi de îngheţată, languste lucioase şi 
somon strălucitor, nuci şi struguri, ananas şi piersici, rodii, 
pepeni galbeni şi roşii, carafe şi sticle din aur şi argint, 
precum şi pahare cu lucrătură ciudată; iar mirosul fructelor 


şi al vinului îi învăluia îmbietor, aidoma promisiunii unei 
imense fericiri. 

— Extraordinar! Exclamă Lucy. 

Se apropiară din ce în ce mai mult, fără să facă nici un 
zgomot. 

— Dar unde sunt oaspeţii? Întrebă Eustace. 

— Problema asta o putem rezolva noi, zise Rhince. 

— la uitaţi-vă! Rosti Edmund, pe neaşteptate. 

Ajunseseră acum în spaţiul din interiorul brâului de stâlpi 
şi stăteau pe pavaj. Toată lumea întoarse privirea în direcţia 
spre care arătase Edmund. Nu toate scaunele erau goale. 
În capul mesei şi pe cele două locuri de alături era ceva - 
sau în fine se vedeau trei chestii. 

— Alea ce mai sunt? Întrebă Lucy, în şoaptă. Parcă ar fi 
castori care stau la masă. 

— Sau un cuib uriaş de păsări, zise Edmund. 

— Mie mi se pare că seamănă mai mult cu o căpiţă, îşi 
dădu cu părerea Caspian. 

Luând-o la fugă, Pişpirici sări pe un scaun şi de acolo sus 
pe masă, începând să alerge în lungul ei, croindu-şi drum 
cu o agilitate de dansator printre potire bătute în 
nestemate, piramide de fructe şi solniţe de fildeş. Şi alergă 
aşa drept până la grămada aceea cenuşie şi misterioasă din 
capătul mesei: miji ochii bine, pipăi, după care strigă: 

— Ăştia n-or să sară la bătaie, zic eu. 

Se apropiară apoi cu toţii şi văzură că arătările care 
stăteau acolo pe scaune erau de fapt trei oameni, deşi n-ai fi 
zis dacă priveai de-aproape. Părul cărunt le crescuse peste 
ochi acoperindu-le faţa, iar bărbile le crescuseră peste 
masă, întinzându-se, încolăcindu-se şi înfăşurându-se în 
jurul farfuriilor şi al pocalelor aidoma murilor pe gard, iar 
apoi, tot părul acesta ca o pâslă imensă se revărsa valuri 
până în podea. lar din cap, părul le atârna peste speteaza 
scaunului, încât erau complet ascunşi. De fapt, cei trei 
bărbaţi erau aproape numai păr. 

— Sunt morţi? Întrebă Caspian. 


— Nu cred, Sire, spuse Pişpirici, apucând între labe, din 
încâlcitura de păr, una dintre mâini. Ăsta e cald şi are puls. 

— Şi ăsta le fel şi ăsta, interveni Drinian. 

— Păi, înseamnă că doar dorm, spuse Eustace. 

— Dar ce somn lung, totuşi, dacă le-a crescut părul în halul 
ăsta, remarcă Edmund. 

— Pesemne că e un somn vrăjit, zise Lucy. De când am 
păşit pe insula asta am senzaţia că e plină de ceva magic. 
Oh, credeţi că am venit aici ca să rupem poate vraja? 

— Putem încerca, spuse Caspian, apucându-se să-l zgâlţâie 
pe unul dintre cei adormiţi. Pentru o clipă, toată lumea 
crezu că avea să reuşească, fiindcă omul respira adânc şi 
mormăi: „Nu mai merg spre est. Vâsliţi spre Namia”. Dar se 
cufundă aproape numaidecât într-un somn şi mai adânc: 
capul îi pică pe masă, iar toate eforturile de a-l trezi se 
dovediră zadarnice. Cu cel de-al doilea a fost cam la fel. „Nu 
suntem făcuţi să trăim ca animalele. S-ajungem spre est cât 
mai putem - uscatul în spatele soarelui”, după care se 
prăbuşi la loc. lar cel de-al treilea spuse doar: „Nişte 
muştar, vă rog”, adormind adânc. 

— Vâsliţi spre Namia, nu? Se miră Drinian. 

— Da, zise Caspian, ai dreptate, Drinian. Cred că am ajuns 
la capătul căutărilor noastre. Hai să le vedem inelele. Da, 
iată blazoanele lor. Acesta este Lordul Revilian. Acesta este 
Lordul Argoz; iar acesta Lordul Mavromom. 

— Dar nu reuşim să-i trezim, spuse Lucy. Ce ne facem? 

— Cer iertare Maiestăţilor voastre, zise Rhince, dar ce-ar 
fi să înfulecăm ceva până mai discutăm un pic?! Nu te 
întâlneşti în fiecare zi cu un ospăț ca ăsta. 

— Nu care cumva să faci aşa ceva! Strigă Caspian. 

— Întocmai, întocmai, spuseră câţiva marinari. Prea multă 
vrăjitorie pe-aici. Cu cât ajungem mai repede înapoi pe 
corabie, cu atât mai bine. 

— Fiţi siguri că lorzii aceştia au ajuns să doarmă şapte ani 
tocmai fiindcă au mâncat din aceste bucate, remarcă 
Pişpirici. 


— Nu m-aş atinge de mâncarea asta pentru nimic în lume, 
spuse Drinian. 

— Se întunecă nefiresc de repede, spuse Rynelf. 

— Înapoi la corabie, înapoi la corabie, bâiguiră oamenii. 

— Cred că au dreptate, zise Edmund. Putem hotări şi 
mâine ce vom face cu cei trei adormiţi. De mâncare nu ne 
încumetăm să ne atingem, iar de rămas aici peste noapte n- 
are nici un rost. Tot locul ăsta miroase a vrăjitorie şi a 
primejdie. 

— Sunt întru totul de părerea Regelui Edmund, spuse 
Pişpirici. În ceea ce priveşte lumea de pe corabie, în 
general, însă, eu, unul, voi sta la masa asta până în zori. 

— Dar de ce naiba? Zise Eustace. 

— Fiindcă, îi explică Şoarecele, avem parte de o aventură 
măreaţă, or nici o primejdie nu mi se pare mai gravă decât 
ideea de a şti, când mă întorc în Namia, că din cauza fricii 
am lăsat nedezlegat un mister. 

— Stau şi eu cu tine, Pişp, zise Edmund. 

— Şi eu la fel, făcu Caspian. 

— Şi eu, spuse Lucy. După care se oferi şi Eustace. A fost o 
dovadă de mare curaj din partea lui, căci necitind niciodată 
asemenea lucruri şi nici neauzind vreodată de ele până nu 
ajunsese pe „Zori de zi”, pentru el era mai greu decât 
pentru ceilalţi. 

— Te implor, Maiestate - începu Drinian. 

— Nu, lordule, zise Caspian. Locul tău este pe corabie, iar 
în plus ai avut o zi plină, în timp ce noi am trândăvit. 

Discutară mult pe această temă, însă în cele din urmă 
Caspian avu câştig de cauză. În timp ce echipajul se 
îndrepta spre țărm pe înserate, niciunul dintre cei rămaşi 
acolo de veghe, în afară doar de Pişpirici, nu putea să scape 
de acea senzaţie de răceală cumplită din stomac. 

Le-a trebuit ceva timp până să-şi aleagă locurile la masa 
periculoasă. Probabil că fiecare avea acelaşi motiv, deşi 
niciunul nu-l rostea cu glas tare. Căci era o alegere destul 
de păcătoasă. Greu de suportat să stai o noapte întreagă 


lângă obiectele acelea păroase şi îngrozitoare care, deşi nu 
erau moarte, nu se putea spune totuşi că ar fi fost vii în 
sensul obişnuit al cuvântului. Pe de altă parte, dacă te 
aşezai în celălalt capăt, riscai să-i vezi din ce în ce mai 
puţin, pe măsură ce se înnopta, fără să poţi şti dacă nu se 
mişcau cumva, iar poate că pe la două noaptea nici nu-i mai 
vedeai deloc - nu, aşa ceva era exclus. Aşa că se tot foiau în 
jurul mesei, spunând: „Ce-ar fi să stau aici?” şi: „Sau poate 
un pic mai departe”, ori: „De ce nu pe partea asta?” până 
când, în cele din urmă, se aşezară undeva pe la mijloc, dar 
mai aproape de cei trei adormiţi decât de celălalt capăt al 
mesei. Constelaţiile acelea noi şi ciudate străluceau spre 
răsărit. 

Lucy ar fi preferat ca în locul lor să vadă Leopardul, 
Corabia şi alţi vechi prieteni de pe cerul namian. 

Înfăşuraţi bine în mantalele groase, se puseră pe aşteptat. 
Iniţial, încercară să mai stea de vorbă, dar nu le prea reuşi. 
Aşa că au stat şi au tot stat. Şi tot timpul se auzea zgomotul 
valurilor care se spărgeau de plajă. 

După câteva ceasuri care li se părură parcă un secol, veni 
un moment când se treziră brusc, conştienţi că aţipiseră. 
Toate stelele erau în alte poziţii decât cele pe care le 
văzuseră înainte. Cerul era foarte negru, cu excepţia unei 
nuanţe mai cenuşii spre răsărit. Le era frig, li se făcuse sete 
şi înţepeniseră de tot. Şi niciunul nu scotea o vorbă, fiindcă 
acum, în sfârşit, se întâmpla ceva. 

În faţa lor, dincolo de stâlpi, se afla panta unei coline joase. 
Şi acum, în coasta dealului, se deschisese o uşă, iar în 
lumina ce venea dinăuntru se ivise o siluetă, după care uşa 
se închisese la loc. Făptura aceea avea în mână o făclie, 
singurul lucru pe care îl vedeau clar. Se apropie agale până 
ce ajunse în faţa lor, de cealaltă parte a mesei. Văzură acum 
că era vorba de o fată înaltă, îmbrăcată cu un veşmânt bleu 
lung, care îi lăsa braţele dezgolite. Era cu capul descoperit, 
iar părul bălai îi atârna lung pe spate. Şi, privind-o, se 


gândiră că nu ştiuseră până atunci ce înseamnă adevărata 
frumuseţe. 

Ceea ce li se păruse la început o făclie era o lumânare 
înaltă într-un sfeşnic de argint, pe care acum fata îl puse pe 
masă. Orice adiere va fi suflat dinspre mare ceva mai 
devreme, încetase complet, căci flacăra lumânării ardea 
drept, de parcă ar fi fost într-o odaie cu ferestrele închise şi 
perdelele trase. Aurul şi argintul de pe masă sclipeau la 
lumina lumânării. 

Lucy remarcă acum un obiect pus pe masă, pe care nu-l 
observase până atunci. Era un cuţit făcut din piatră, ascuţit 
ca oţelul; părea tare vechi şi arăta sinistru. 

Nimeni nu rostise nici un cuvânt deocamdată. Pe urmă - 
întâi Pişpirici, după aceea Caspian - se ridicară cu toţii în 
picioare, căci simțeau că se aflau în faţa unei doamne. 

— Călători ce aţi venit de departe la masa lui Aslan, zise 
fata. De ce nu mâncaţi şi nu beţi? 

— Doamnă, zise Caspian, ne-am ferit de mâncare fiindcă 
am crezut că din cauza ei s-au cufundat prietenii noştri în 
acest somn vrăjit. 

— Nici nu s-au atins de bucate, spuse ea. 

— Te rog, interveni Lucy, ce-au păţit atunci? 

— Acum şapte ani, zise fata, au venit aici cu o corabie care 
avea pânzele zdrenţuite şi lemnăria gata să se desfacă. Mai 
erau şi alţii cu ei, nişte marinari, iar când au ajuns la masa 
asta, unul dintre ei a spus: Aici este locul ideal. Hai să 
întindem pânzele, să strângem terţarolele la vele şi să nu 
mai vâslim, ci să ne aşezăm aici, unde să ne sfârşim zilele în 
pace!” Iar al doilea a zis: „Nu, hai să ne îmbarcăm iarăşi şi 
să pornim spre vest, câtre Namia; poate că Miraz a murit”, 
însă al treilea, care părea foarte categoric, a sărit ca ars, 
exclamând: „Nu, ce naiba. Suntem oameni şi Telmarinieni, 
nu brute. De ce să nu umblăm după aventuri şi peripeții? 
Oricum, nu mai avem mult de trăit. Hai să ne petrecem ce 
ne-a mai rămas din viaţă în căutarea lumii nepopulate, din 
spatele răsăritului de soare.” Şi, certându-se cu ei aşa, a 


pus mâna pe Cuţitul de Piatră care e acolo pe masă, gata să 
se lupte cu camarazii lui. Numai că nu trebuia să pună 
mâna pe acest obiect. Când a apucat cu degetele plăselele 
cuţitului, un somn greu i-a cuprins pe toţi trei. Şi până ce 
nu se desface vraja, nu se vor mai trezi. 

— Dar ce este acest Cuţit de Piatră? Întrebă Eustace. 

— Nu ştie nimeni dintre voi? Zise fata. 

— Eu - eu cred, începu Lucy, că am mai văzut aşa ceva. Cu 
un cuţit ca ăsta l-a ucis Vrăjitoarea Albă pe Aslan, la Masa 
de Piatră, demult de tot. 

— Este acelaşi, zise fata şi a fost adus aici pentru a fi ţinut 
la loc de cinste cât timp lumea va dăinui. 

Edmund, care de câteva minute era tot mai jenat, se 
încumetă să vorbească: 

— Uite ce e, zise el, n-aş vrea să par laş - mă refer la 
propunerea de a mânca aceste bucate - şi nici nu aş dori să 
fiu necioplit. Numai că în călătoria asta pe mare am avut tot 
soiul de peripeții ciudate şi am constatat că lucrurile nu 
sunt întotdeauna ceea ce par. Când mă uit la chipul tău nu 
pot să cred tot ce spui; dar acelaşi lucru s-ar întâmpla şi 
dacă ai fi vrăjitoare. De unde ştim noi că ne eşti prietenă? 

— N-aveţi de unde şti, zise fata. Puteţi doar crede - sau nu. 

După câteva momente, se auzi glăsciorul lui Pişpirici: 

— Sire, îi zise el lui Caspian, umple-mi, rogu-te, pocalul cu 
vin din acest clondir: e prea mare pentru mine ca să-l pot 
ridica. Voi bea în cinstea acestei doamne. 

Caspian îi dădu ascultare, iar Şoarecele, stând în picioare 
pe masă, cu un potir de aur între lăbuţe, zise: 

— Domniţă, umilul tău supus. 

După care, începu să mănânce din fazanul rece, iar în 
scurt timp toată lumea îi urmă exemplul. Le era tuturor 
foame, iar bucatele, deşi nu erau tocmai ce ţi-ai fi dorit să 
mănânci la micul dejun, erau totuşi foarte potrivite pentru o 
cină târzie. 

— De ce i se spune masa lui Aslan? Întrebă Lucy, nu după 
mult timp. 


— E pusă aici din porunca lui, îi explică fata, pentru cei 
care se încumetă să ajungă atât de departe. Unii numesc 
această insulă Capătul Lumii, căci, deşi se poate naviga în 
continuare, aici este începutul capătului. 

— Dar cum de se păstrează mâncarea? Întrebă Eustace, 
care avea mult simţ practic. 

— Este mâncată şi reînnoită zilnic, spuse fata. Veţi vedea. 

— Şi ce-o să facem cu cei Trei Adormiţi? Întreba Caspian. 
În lumea din care vin prietenii mei (aici arătă din cap spre 
Eustace şi fraţii Pevensie) există un basm cu un prinţ sau un 
împărat care ajunge la un castel, unde toată lumea dormea 
un somn vrăjit. În basmul acesta, vraja nu se putea 
destrăma decât dacă tânărul o săruta pe Prinţesă. 

— Aici, însă, e altfel, zise fata. Aici nu poate săruta 
Prinţesa, decât dacă a rupt vraja. 

— Păi, făcu Caspian, pentru numele lui Aslan, spune-mi 
atunci cum să fac, ca să mă apuc de treabă numaidecât. 

— O să-ţi arate tatăl meu, spuse fata. 

— Tatăl tău! Exclamară toţii. Cine e? Şi unde? 

— Priviţi, zise fata răsucindu-se pe călcâie şi arătând spre 
uşa din coasta dealului. Se vedea acum mai bine, fiindcă în 
timp ce tot vorbiseră ei aşa, stelele păliseră iar în cenuşiul 
cerului apăruseră spărturi mari de lumină albă. 

Capitolul 14 

ÎNCEPUTUL CAPĂTULUI LUMII. 

Uşa se deschise iarăşi încet şi dinăuntru ieşi o făptură 
înaltă şi dreaptă ca fata, dar nu şi la fel de suplă. Nu avea în 
mână nici o făclie, însă lumina emana parcă din ea. Când se 
mai apropie, Lucy văzu că silueta aceea semăna cu un 
bătrân. Barba argintie îi atârna în faţă până la picioarele 
goale, iar părul argintiu îi ajungea în spate până la călcâie; 
mantia argintie cu care era înveşmântat părea ţesută din 
lâna unor oi argintii şi ele. Avea un aer atât de blajin şi de 
solemn, încât şi de astă dată călătorii, amuţiţi, se ridicară în 
picioare. 


Bătrânul însă veni spre călători fără să vorbească şi se 
postă în picioare pe latura mesei opusă celei unde stătea 
fiica lui. Pe urmă, amândoi întinseră mâinile în faţă şi se 
întoarseră spre răsărit; în poziţia aceasta, începură să 
cânte. Ce mult aş fi vrut să vă pot scrie aici cântecul acela, 
numai că nimeni dintre cei de faţă atunci nu şi l-a mai putut 
aminti. Lucy a zis după aceea că era ceva strident, aproape 
ţipător, însă foarte frumos. „Un fel de cântec rece, un 
cântec de zori de zi”. Şi pe măsură ce cântau ei aşa, norii 
cenuşii se ridicară pe cerul dinspre răsărit, iar peticele albe 
se făcură din ce în ce mai mari, până ce totul deveni alb, iar 
marea începu să strălucească aidoma argintului. Şi, la nu 
mult timp după aceea, (cei doi însă cântau mereu) răsăritul 
începu să se înroşească, iar în cele din urmă, într-un senin 
desăvârşit, soarele se ridică din mare, iar razele lui lungi 
luminară toată masa, revărsându-se peste obiectele din aur 
şi argint şi peste Cuţitul de Piatră. 

De vreo două ori înainte, namienii se întrebaseră dacă 
soarele, când răsărea, nu părea cumva mai mare aici, decât 
acasă la ei. De data asta au fost siguri că aşa era. Nu 
încăpea nici o îndoială. Iar strălucirea razelor lui pe rouă şi 
pe masă era cu mult mai puternică decât orice strălucire de 
acest fel văzută de ei dimineaţa. Şi, aşa cum spunea 
Edmund după aceea: „Deşi în călătoria asta ni s-au 
întâmplat nenumărate lucruri care par extraordinare, 
momentul acela a fost cu adevărat nemaipomenit”. Căci 
acum ştiau că ajunseseră într-a-devăr acolo unde începe 
Capătul Lumii. 

Pe urmă, ceva a zburat parcă spre ei chiar din centrul 
soarelui care răsărea: dar, fireşte, cum nimeni nu putea 
privi fix în acea direcţie, n-aveau de unde şti cu certitudine 
că aşa era. Numaidecât, însă, văzduhul se umplu de voci - 
voci care începură să intoneze aceeaşi melodie pe care o 
cântau Domnița şi Tatăl ei, însă pe nişte tonalități mult mai 
exotice şi pe o limbă necunoscută lor. Şi, curând, deţinătorii 
acelor voci se făcură văzuţi. Erau nişte păsări mari şi albe; 


veneau cu sutele şi cu miile, coborând din zbor peste tot; pe 
iarbă, pe pavaj, pe masă, pe umerii oamenilor, pe mâinile 
lor, pe cap, până ce totul arăta de parcă ar fi nins abundent. 
Căci, ca şi zăpada, păsările acelea înveşmântau totul în alb, 
îndulcind şi estompând formele lucrurilor. Privind printre 
aripile păsărilor care o acopereau, Lucy văzu o pasăre 
zburând spre Bătrân, având în cioc ceva ce semăna cu un 
fruct mic, dar, fiind prea strălucitor, nu-ţi puteai da seama 
exact despre ce era vorba. lar pasărea lăsă obiectul acela în 
gura Bătrânului. 

Pe urmă, păsările se opriră din cântat, îmbulzindu-se 
aferate în jurul mesei. Şi când se ridicară din nou de acolo, 
tot ce fusese de mâncat şi de băut pe masă dispăruse cu 
desăvârşire. Păsările acestea se ridicară de la ospăț cu miile 
şi cu sutele, ducând cu ele tot ce nu se putea mânca sau 
bea, ca de pildă oase, coji şi cochilii, pornind în zbor înapoi 
spre soarele ce răsărea. Acum însă, cum nu mai cântau, 
fâlfâitul aripilor lor făcea parcă să vibreze întregul văzduh. 
Şi ciuguliseră totul de pe masă, lăsând-o curată şi goală; iar 
cei trei Lorzi din Namia, tare bătrâni acum, dormeau în 
continuare adânc. 

Acum, în fine, Bătrânul se întoarse spre călători şi le ură 
bun venit. 

— Domnule, zise Caspian, vreţi să ne spuneţi, vă rog, cum 
să destrămăm vraja care îi ţine adormiţi pe aceşti trei Lorzi 
namieni? 

— Cum să nu, fiule, o fac bucuros, zise Bătrânul. Pentru a 
rupe această vrajă, trebuie să navigaţi până la Capătul 
Lumii sau cât mai aproape cu putinţă de acest punct, iar de 
acolo trebuie să vă întoarceţi după ce aţi lăsat pe acele 
tărâmuri pe unul dintre tovarăşii voştri. 

— Iar acela ce va păţi? Întrebă Pişpirici. 

— Acela va trebui să meargă până la răsăritul îndepărtat şi 
să nu se mai întoarcă niciodată în lume. 

— Îmi doresc asta din toată inima, spuse Pişpirici. 


— Şi, acum, suntem aproape de Capătul Lumii, domnule? 
Întrebă Caspian. Aveţi idee cam câte mări şi uscaturi vom 
întâlni în continuare spre est? 

— Le-am văzut şi eu cândva, demult, îi răspunse Bătrânul, 
dar de la mare înălţime. Nu vă pot da, aşadar, detaliile de 
care au nevoie îndeobşte marinarii. 

— Asta înseamnă că aţi zburat prin văzduh? Îi scăpă lui 
Eustace, aproape fără să vrea. 

— Am fost mult mai sus decât văzduhul, fiule, îi răspunse 
Bătrânul. Eu sunt Ramandu. Dar văd că vă uitaţi uimiţi unul 
la altul, fiindcă n-aţi auzit niciodată numele ăsta. Şi nici nu-i 
de mirare, căci zilele când eu eram o stea au apus cu mult 
timp înainte ca voi să cunoaşteţi această lume, iar toate 
constelaţiile s-au schimbat. 

— Ei, drace, mormăi Edmund în barbă. Asta-i o stea la 
pensie. 

— Şi acum nu mai eşti stea? Întrebă Lucy. 

— Sunt o stea care se odihneşte, fiica mea, îi răspunse 
Ramandu. Când am fost pe cer pentru ultima oară, 
neputincios şi îmbătrânit cum nici nu v-aţi putea închipui 
am fost adus pe această insulă. Nu mai sunt atât de bătrân 
acum, cum eram atunci. În fiecare dimineaţă, o pasăre îmi 
aduce un bob de foc din văile de pe Soare şi fiecare bob de 
foc de acest fel îmi scade un pic din vârstă. lar când am să 
ajung tânăr ca pruncul născut ieri, voi răsări din nou (căci 
ne aflăm la marginea de est a pământului) şi voi păşi iarăşi 
în măreţul dans al astrelor. 

— În lumea noastră, spuse Eustace, stelele sunt nişte 
mingi uriaşe de gaz foarte luminos. 

— Chiar şi în lumea voastră, fiule, nu asta sunt stelele, ci 
doar materia din care sunt făcute. lar în lumea aceasta aţi 
întâlnit deja o stea: căci cred că aţi stat deja de vorbă cu 
Coriakin. 

— Şi ele o stea la pensie? Întrebă Lucy. 

— Mda, nu tocmai, zise Ramandu. A fost pus să-i 
cârmuiască pe Nătărăi nu neapărat ca să se odihnească. Ci, 


mai degrabă, ca un fel de pedeapsă. Dacă totul ar fi mers 
bine, putea să strălucească mii de ani în iarna cerului din 
sud. 

— Dar ce-a făcut, domnule? Se interesă Caspian. 

— Fiule, începu Ramandu, nu se cade ca tu, fiu al lui 
Adam, să ştii ce greşeli poate săvârşi o stea. Dar haideţi să 
nu mai pierdem vremea vorbind. V-aţi hotărât? Aveţi de 
gând să navigaţi în continuare spre est şi să vă întoarceţi pe 
urmă, lăsând acolo pe veci pe unul dintre voi, pentru a rupe 
astfel vraja? Sau preferaţi să navigaţi spre vest? 

— Sigur că da, Sire, zise Pişpirici, de ce ne mai întrebaţi?! 
Misiunea noastră de căutare este şi de a-i salva pe aceşti 
trei lorzi din mrejele vrăjii care îi ţine adormiţi. 

— Şi eu sunt de aceeaşi părere, Pişpirici, ripostă Caspian. 
Şi, chiar dacă n-ar fi aşa, mi s-ar frânge inima dacă n-am 
merge cât mai aproape posibil de Capătul Lumii, până acolo 
unde ne poate duce „Zori de zi”. Dar mă gândesc şi la 
echipaj. S-au angajat să meargă în căutarea celor şapte 
lorzi, nu să ajungă până la marginea Pământului. Dacă 
navigăm de aici spre est o facem pentru a ajunge în cel mai 
îndepărtat punct al răsăritului. Şi nimeni nu ştie cât e de 
departe. Sunt băieţi de treabă, însă văd că unii dau semne 
de oboseală şi că tânjesc să întoarcem prora din nou spre 
Namia. Nu cred că-i bine să-i duc mai departe, fără ca ei să 
ştie încotro ne îndreptăm şi fără să-şi dea consimţământul 
în acest sens. Şi, pe urmă, mai e şi bietul Lord Rhoop.E un 
om complet distrus. 

— Fiule, spuse steaua, n-ar avea nici un rost, chiar dacă ai 
vrea s-o faci, să navighezi spre Capătul Lumii cu nişte 
oameni pe care i-ai duce într-acolo cu forţa sau păcălindu-i. 
Nu aşa se realizează destrămările spectaculoase de vrăji. 
Oamenii trebuie să ştie încotro merg şi de ce. Dar cine e 
omul acesta distrus, despre care ai pomenit? 

Caspian îi spuse lui Ramandu povestea Lordului Rhoop. 

— Eu îi pot oferi ceea ce îi trebuie cel mai mult, zise 
Ramandu. Pe insula asta, există somn fără limită sau 


măsură, somn în care nu s-a pomenit vreodată nici urmă de 
vis. Lasă-l să stea lângă ăştia trei şi să-şi soarbă uitarea 
până la întoarcerea voastră. 

— Oh, Caspian, hai să facem aşa, spuse Lucy. Sunt 
convinsă ca exact asta i-ar plăcea şi lui. 

În acel moment, fură întrerupţi de zgomotul multor paşi şi 
voci: venea Drinian, cu restul echipajului. Se opriră uimiţi, 
văzându-l pe Ramandu cu fiica lui. După care, luându-şi 
seama că era vorba de persoane cu vază, îşi descoperiră 
creştetul, politicoşi. Câţiva marinari priviră cu regret 
farfuriile goale şi sticlele de pe masă. 

— Lordul meu, îi zise Regele lui Drinian, trimite, rogu-te, 
doi oameni înapoi la „Zori de zi” cu un mesaj pentru Lordul 
Rhoop. Spune-i că ultimii trei foşti camarazi de-ai lui sunt 
aici, adormiţi - cufundaţi într-un somn fără de vise - şi că 
poate împărtăşi şi el soarta lor. 

Acestea fiind zise, Caspian le spuse celorlalţi să se aşeze, 
după care le expuse pe îndelete toată situaţia. Când 
termină de vorbit, se lăsă o tăcere adâncă, din care răzbeau 
doar nişte şoapte stinse, până ce nostromul se ridică în 
picioare şi zise: 

— De multă vreme tot vrem să întrebăm, Maiestatea ta, 
cum vom mai ajunge vreodată acasă atunci când vom 
schimba direcţia, indiferent dacă o facem aici sau în altă 
parte. Tot drumul, am avut vânt dinspre vest şi nordvest, iar 
din când în când doar adieri slabe. Or, dacă situaţia nu se 
schimbă, aş vrea să ştiu ce speranţe avem să mai vedem 
vreodată Namia. Proviziile n-au cum să ne ajungă, având în 
vedere că vă trebui să vâslim tot timpul. 

— Aşa ar vorbi nişte oameni neobişnuiţi cu marea şi 
corăbiile, zise Drinian. Prin mările acestea, până vara târziu 
vântul bate mereu dinspre vest, schimbându-şi însă 
întotdeauna direcţia după Anul Nou. Vom avea vânt din plin 
ca să navigam spre vest, mai mult chiar decât ne-ar plăcea 
nouă, dacă e să ţinem seama de ce povestesc alţii. 


— Asta cam aşa e, şefule, zise un marinar bătrân, galmian 
din naştere. Prin ianuarie şi februarie, vine o vreme tare 
urâtă dinspre est. Şi, dacă îmi e îngăduit, Sire, să fiu eu la 
comanda acestei corăbii aş prefera să iernăm aici şi să 
pornim spre casă în martie. 

— Şi ce-am mânca, mă rog, dacă am ierna aici? Întrebă 
Eustace. 

— Masa aceasta, interveni Ramandu, va fi plină cu bucate 
împărăteşti în fiecare zi, la asfinţit. 

— Nemaipomenit, ce baftă! Ziseră câţiva marinari. 

— Maiestăţile voastre, domnilor şi doamnelor, spuse 
Rynelf, aş vrea doar un lucru să vă spun. Niciunul dintre noi 
n-a fost luat cu forţa în această călătorie. Suntem cu toţii 
voluntari. lar unii dintre cei aflaţi aici se uită foarte lung la 
masa aceasta şi se gândesc la ospeţele împărăteşti, tot ei 
fiind cei care, în ziua când am pornit spre mare din Cair 
Paravel, se băteau cu pumnii în piept că sunt gata de mari 
aventuri, jurând să nu se întoarcă acasă până ce nu găsim 
capătul lumii. Şi mai erau unii, care stăteau în picioare pe 
chei şi care ar fi dat tot ce aveau ei numai să vină cu noi. Pe 
vremea aceea părea mai ispititor să ai un culcuş pe „Zori de 
zi”, decât să porţi o cingătoare de cavaler. Nu ştiu dacă 
reuşesc să mă fac înţeles. Dar vreau să spun că nişte tipi 
care s-au pornit la drum pe mare, aşa ca noi, ar părea la fel 
de proşti ca Lăbuţelede-pluş, dacă ne-am întoarce acasă şi 
le-am povesti alor noştri că am ajuns acolo unde începe 
capătul lumii, dar n-am avut tăria să mergem mai departe. 

Unii marinari au aclamat încântați, în timp ce alţii au 
declarat că pe ei nu i-ar deranja să se întoarcă acasă. 

— Nu va fi prea distractiv, îi şopti Edmund lui Caspian. Ce 
ne facem dacă jumătate din ei n-au chef să meargă mai 
departe? 

— Stai un pic, îi zise Caspian. Mai am un as în mânecă. 

— Pişpa, tu nu spui nimic? Îi şopti Lucy. 

— Nu. De ce crede Maiestatea ta că ar trebui s-o fac? Îi 
răspunse Pişpirici cu glas tare, încât îl auziră aproape toţi. 


Eu unul mi-am făcut planurile. Cât pot, merg spre răsărit cu 
„Zori de zi”. Dacă vasul nu mă mai poate duce, plec cu 
bărcuţa mea. Când se scufundă şi asta, înot spre est cu 
toate patru labele. Şi când n-am să mai pot nici înota, dacă 
tot n-am ajuns în ţara lui Aslan, sau n-am trecut peste 
marginea lumii în cine ştie ce cataractă imensă, am să mă 
duc la fund cu nasul spre soare-răsare, iar căpetenia 
şoarecilor vorbitori din Namia va deveni Ripipici. 

— Exact, exact, zise un marinar. Şi eu zic la fel, în afară de 
partea cu bărcuţa, care pe mine nu m-ar ţine. După care, a 
mai adăugat cu glas scăzut: Nu mă las eu întrecut de un 
şoarece. 

La care Caspian sări în picioare: 

— Prieteni, începu el, cred că n-aţi prea înţeles scopul 
nostru. Vorbiţi de parcă am fi venit la voi cu pălăria în mână 
ca nişte cerşetori, rugându-vă să nu părăsiţi corabia. Dar 
nu-i aşa deloc. Noi, fratele nostru regal, sora noastră, 
regina, rudele lor şi Sir Pişpirici, bunul cavaler, precum şi 
Lordul Drinian, avem cu toţii misiunea de a ajunge la 
marginea lumii. Este plăcerea noastră de a alege dintre unii 
ca voi, dornici să ne însoţiţi, pe cei pe care îi socotim demni 
de o faptă atât de măreaţă. N-am spus că aţi avea 
posibilitatea să solicitaţi voi acest lucru. De aceea, le vom 
porunci acum Lordului Drinian şi jupânului Rhince să 
analizeze cu atenţie care dintre voi sunteţi cei mai aprigi în 
luptă, cei mai îndemânatici marinari, cei mai nobili la suflet 
şi cei mai credincioşi persoanei noastre, cei mai neprihăniţi 
ca mod de trai şi fel de a fi; şi să ne dea numele lor pe un 
tabel. Se opri, după care reluă ceva mai alert: Pe coama lui 
Aslan! Exclamă el. Vă închipuiţi că privilegiul de a vedea 
lucrurile de la urmă poate fi cumpărat cu un cântec? Ei 
bine, fiecare om care va veni cu noi va putea lăsa moştenire 
tuturor urmaşilor săi dreptul de a se înrola marinari pe 
„Zori de zi”, iar când vom debarca acasă la Cair Paravel va 
primi atâta aur sau pământ, cât să-l facă bogat pe viaţă. Şi 


acum - împrăştiaţi-vă cu toţii pe insulă; într-o jumătate de 
ceas voi primi de la Lordul Drinian lista cu numele propuse. 

Tăcură cu toţii, cam spăşiţi, după care membrii echipajului 
făcură câte o plecăciune şi plecară, ba într-o direcţie, ba în 
alta, dar majoritatea sporovăind, grupuri-grupuri. 

— Şi acum să vedem ce facem cu Lordul Rhoop, zise 
Caspian. 

Întorcându-se spre capul mesei, văzu că Rhoop era deja 
acolo. Sosise, tăcut şi nebăgat în seamă, în timp ce discuţia 
era în toi şi se aşezase lângă Lordul Argoz. Fiica lui 
Ramandu stătea în picioare lângă el, ca şi cum tocmai îl 
ajutase să se aşeze pe scaun; Ramandu stătea în spatele lui, 
cu amândouă mâinile puse pe creştetul încărunţit al lui 
Rhoop. Până şi la lumina zilei, nişte raze argintii palide 
veneau din mâinile stelei. Pe faţa prăpădită şi sălbăticită a 
lui Rhoop se ivise un zâmbet. Lordul întinse o mână spre 
Lucy şi pe cealaltă spre Caspian. S-ar fi zis că avea de gând 
să spună ceva. Pe urmă, zâmbetul acela se făcu tot mai 
extatic, ca şi cum ar fi avut nişte senzaţii delicioase, un 
suspin de adâncă satisfacţie îi ieşi de pe buze, capul îi căzu 
în faţă şi Lordul adormi. 

— Bietul Rhoop, spuse Lucy. Ce bine îmi pare. Cred că a 
trăit clipe cumplite. 

— Mai bine să nici nu ne gândim, spuse Eustace. 

Între timp, discursul lui Caspian, la care contribuise 
pesemne şi ceva din magia insulei, îşi făcea exact efectul 
scontat. Mulţi dintre cei care ardeau de nerâbdare să 
isprăvească mai repede cu călătoria asta, nici nu voiau să 
mai conceapă acum că ar fi putut fi lăsaţi acolo. Şi, desigur, 
ori de câte ori vreun marinar anunţa că se hotărâse să 
ceară permisiunea de a naviga mai departe, cei de altă 
părere se simțeau dezamăgiţi că numărul lor se tot 
împuţina. Aşa că în acea jumătate de oră, câţiva indivizi le 
făceau pur şi simplu „curte” lui Drinian şi lui Rhince (cel 
puţin aşa se zicea la mine la şcoală), vrând să se dea bine 
pe lângă ei, ca să fie trecuţi pe listă. În scurt timp, doar trei 


nu voiau să meargă, iar aceştia se străduiau din răsputeri 
să-i convingă pe ceilalţi să rămână cu ei. Dar n-a trecut mult 
timp şi a rămas doar unul. Iar acesta, în cele din urmă, a 
început să se gândească speriat la perspectiva de a rămâne 
de unul singur, aşa că s-a răzgândit şi el. După jumătatea de 
oră stabilită, veniră cu toţii grămadă la Masa lui Aslan, 
postându-se în picioare la un capăt, în timp ce Drinian şi 
Rhince se aşezară jos împreună cu Caspian, pentru a-i 
raporta acestuia ce deciseseră; şi Caspian îi acceptă pe toţi, 
cu excepţia celui care se răzgândise în ultimul moment; îl 
chema Pittencream şi a rămas pe Insula Stelei tot timpul 
cât ceilalţi au fost plecaţi să caute Capătul Lumii; şi mult a 
mai regretat că nu a mers şi el cu ei. Nu era genul de om 
căruia să-i facă plăcere să stea de vorbă cu Ramandu şi cu 
fiica acestuia (şi nici lor nu le prea plăcea, de altfel, să stea 
de vorbă cu el). Şi a plouat mult pe-acolo şi, cu toate că în 
fiecare seară Masa se umplea de bucate minunate, el tot nu 
se prea bucura. Zicea că i se făcea pielea ca de găină şi îl 
lua cu fiori stând acolo de unul singur (mai ales când ploua), 
cu cei patru Lorzi dormind în capul mesei. Iar când s-au 
întors ceilalţi, o luase atât de rău razna, încât în drum spre 
casă a dezertat pe Insulele Părăsite şi s-a dus să locuiască 
în Calormen, unde a tot născocit poveşti minunate despre 
aventurile lui la Capătul Lumii, până a ajuns să le creadă şi 
el. Aşa că, într-un fel, se poate spune că a trăit fericit până 
la sfârşitul zilelor. Dar n-a putut suporta niciodată şoarecii. 

Seara, au mâncat şi au băut cu toţii la Masa măreaţă 
dintre stâlpi, unde bucatele fuseseră magic reînnoite; iar a 
doua zi, „Zori de zi” s-a pus iarăşi în mişcare, exact după ce 
au plecat splendidele păsări. 

— Domniţă, zise Caspian, sper să pot sta de vorbă iarăşi cu 
tine când voi fi destrămat vrăjile. 

Iar fiica lui Ramandu l-a privit şi i-a zâmbit. 

Capitolul 15 

MINUNILE MĂRII-DE-PE-URMĂ. 


Foarte curând după ce au plecat din ţara lui Ramandu au 
început să simtă că navigaseră dincolo de lume. Totul era 
altfel. În primul rând, au constatat cu toţii că aveau nevoie 
de mai puţin somn. Nu aveau chef să meargă la culcare, nici 
să mănânce prea mult, ba chiar nici măcar să vorbească, 
decât poate doar cu voce joasă. Mai era apoi şi lumina. Prea 
multă lumină. Când răsărea, în fiecare dimineaţă, soarele 
părea de două, dacă nu chiar de trei ori mai mare decât 
dimensiunea lor obişnuită. Şi tot în fiecare dimineaţă (lucru 
care îi stârnea lui Lucy o senzaţie nespus de stranie), 
uriaşele păsări albe, cântându-şi cântecul cu glasuri 
omeneşti într-o limbă necunoscută, fâlfâiau din aripi 
deasupra lor, dispărând apoi dincolo de pupa navei în drum 
spre micul dejun de la Masa lui Aslan. Ceva mai târziu 
veneau în zbor înapoi, pierzându-se undeva spre est. 

„Cât de limpede şi de frumoasă e apa!” îşi zicea Lucy în 
sinea ei, stând rezemată de balustrada de la babord, în 
după-amiaza celei de-a doua zi. 

Şi, într-adevăr, chiar aşa era. Primul lucru pe care l-a 
remarcat a fost un mic obiect negru, cam de mărimea unui 
pantof, care înainta cu aceeaşi viteză ca şi corabia. Iniţial, 
se gândi că era vorba de ceva care plutea la suprafaţă. Pe 
urmă, însă, trecu plutind pe apă o bucată de pâine veche, 
pe care bucătarul tocmai o aruncase din cambuză. Şi i se 
păru că bucata aceea de pâine avea să se ciocnească de 
obiectul negru, numai că nu se întâmplă aşa. Pâinea trecu 
peste obiect, iar Lucy observă astfel că obiectul negru nu 
era, de fapt, la suprafaţă. După aceea, brusc, obiectul negru 
se făcu mult mai mare, pentru ca în clipa următoare să 
revină la mărimea normală. 

Lucy îşi dădu seama acum că ce văzuse semăna, de fapt, 
cu ceea ce se întâmplă de obicei în altă parte - măcar de şi- 
ar aminti unde. Îşi duse mâna la cap, strâmbându-se cu 
vârful limbii printre buze, în efortul de a-şi aminti. Sigur că 
da! Semăna cu ceea ce vezi din tren pe o zi foarte însorită. 
Vezi umbra neagră a vagonului în care eşti alergând peste 


câmpuri, cu aceeaşi viteză ca trenul. Apoi intri într-un 
debleu; şi imediat aceeaşi umbră ţâşneşte lângă tine şi se 
face mare, gonind pe iarba de lângă rambleu. După care, 
ieşi din debleu şi - pac! 

— Umbra a revenit la mărimea ei normală şi aleargă peste 
câmpuri. 

— E umbra noastră! Umbra corabiei „Zori de zi”, zise 
Lucy. Umbra noastră aleargă pe fundul mării. Atunci când s- 
a făcut mai mare înseamnă că a trecut peste o movilă. Dar 
în cazul ăsta, înseamnă că apa e mai cristalină decât am 
crezut eu! Doamne Sfinte, pesemne că văd fundul mării; la 
cine ştie câţi stânjeni marini adâncime. 

De îndată ce spuse asta, îşi dădu seama că imensa 
întindere argintie pe care o vedea (fără să o remarce) de 
câtva timp era, de fapt, nisipul de pe fundul mării şi că toate 
peticele acelea mai întunecate sau mai luminoase nu erau 
lumini sau umbre de la suprafaţă, ci lucruri reale de pe 
fundul apei. Acum, bunăoară, treceau peste o masă de ceva 
verde-roşcat, care avea în mijloc o fâşie lată şi şerpuită, de 
un gri pal. Ştiind, însă, că era ceva de pe fundul mării, 
desluşea mai bine despre ce era vorba. Vedea că unele 
bucăţi negricioase erau mai înalte decât altele şi că se 
legănau uşor. „Exact ca nişte copaci în bătaia vântului, zise 
Lucy. Şi cred că asta şi sunt. E o pădure submarină.” 

Treceau în continuare peste ea, iar în scurt timp lângă 
dunga pală mai apăru una la fel. „Dacă aş fi acolo jos, se 
gândea Lucy, dunga aia ar fi exact ca un drum prin pădure. 
Iar locul unde intră în contact cu cealaltă dungă e pesemne 
o răspântie. Oh, ce mult mi-aş dori să fiu acolo. Hei! Se 
termină pădurea. Sunt convinsă că dunga aceea era un 
drum! O văd continuând şi pe nisip. Are altă culoare. Şi e 
marcată cu ceva pe margini - nişte linii punctate. Poate că 
sunt pietre. lar acum, uite, se lăţeşte”. 

Numai că, de fapt, nu se lăţea, ci se apropia; îşi dădu 
seama că aşa era după felul în care umbra corabiei se 
năpustea în sus spre ea. lar drumul - acum ştia cert că era 


un drum - începu să meargă în zig-zag. Era limpede că urca 
pe o colină. lar când întoarse capul şi privi în spate, ce văzu 
semăna foarte mult cu ceea ce vezi din vârful unui deal 
când priveşti în jos, spre un drum şerpuit. Vedea până şi 
razele de soare care străpungeau apa adâncă până în valea 
împădurită - şi, undeva foarte departe, totul se topea într- 
un verde difuz, însă unele porţiuni - cele însorite, credea ea 
—e rau de un albastru-ultramarin. 

Nu putea pierde, totuşi, vremea privind în urmă; ce 
apărea acum din faţă era mult prea captivant. Drumul 
ajunsese, se pare, în vârful dealului şi continua drept 
înainte. Mici fărâme se mişcau pe el încolo şi încoace. Şi 
ceva nespus de minunat, din fericire în plin soare - sau, în 
fine, atât cât ar putea fi la o asemenea adâncime a apei - se 
ivi sclipind puternic. Lucy era aproape deasupra acelui 
lucru, încât iniţial nu-şi prea dădu seama despre ce era 
vorba, însă totul deveni limpede, când văzu umbra. Razele 
soarelui cădeau peste umerii lui Lucy, astfel încât umbra 
lucrului aceluia se întindea pe nisip, în spate. Şi, după 
forma pe care o avea, văzu clar că era umbra unor turnuri, 
foişoare, minarete şi domuri. 

„Extraordinar! O cetate sau un castel uriaş, îşi zise Lucy. 
Dar de ce oare l-or fi construit în vârful unui munte înalt?” 

Mult mai târziu după aceea, când era în Anglia şi discuta 
despre aceste peripeții cu Edmund, au găsit amândoi o 
explicaţie şi sunt convins că este bună. În ocean, cu cât 
mergi la o adâncime mai mare, cu atât se face mai întuneric 
şi mai frig; or, tocmai acolo jos de tot, în beznă şi frig, 
trăiesc lighioanele periculoase - calmarul, Şarpele de Mare 
şi monstrul Kraken. Văile sunt nişte locuri sălbatice şi 
neprimitoare. Pentru oamenii care trăiesc în mare, văile 
sunt cum sunt munţii pentru noi, iar munţii - cum sunt văile 
pentru noi. Doar sus pe înălţimi (sau cum am spune noi „la 
apă mică”) e cald şi pace. Vânătorii temerari şi cavalerii 
neînfricaţi din mare coboară în adâncuri în căutare de 
aventuri, însă se întorc acasă pe înălţimi, să se odihnească 


şi să se bucure în tihnă de plăcerile curteniei, ţinând sfat, 
făcând sport, dansând şi cântând. 

Trecuseră de cetate, iar fundul mării se ridica în 
continuare. Acum era doar la câteva sute de metri sub 
corabie. Drumul dispăruse. Navigau deasupra unui ţinut 
deschis, aidoma unui parc, presărat cu mici crânguri de 
vegetaţie bogat colorată. Şi atunci - lui Lucy îi venea să urle 
de entuziasm - văzu Oameni. 

Erau vreo cincisprezece-douăzeci, toţi călărind pe cai de 
mare - nu micuţii căluţi de mare pe care i-am văzut cu toţii 
prin muzee, ci nişte cai mai mari decât omul. Pesemne că 
sunt persoane de viţă nobilă, se gândea Lucy, fiindcă zărea 
sclipind diademe de aur pe unele frunţi şi şiraguri de 
smarald la gât - ori nişte chestii de culoare portocalie 
fluturându-le de pe umeri în curenţii apei. Pe urmă: 

— Oh, lua-i-ar naiba de peşti! Zise Lucy, căci un întreg 
banc de peştişori graşi, înotând foarte aproape de 
suprafaţă, se interpuseseră între ea şi Oamenii-din-Mare. 
Dar, deşi din cauza asta nu mai putea vedea prea bine în 
jos, fenomenul era totuşi extrem de interesant. Brusc, un 
peştişor feroce, cum nu mai văzuse până atunci, ţâşni în sus 
de dedesubt, înşfăcând şi înhăţând în bot pe unul dintre 
peştii graşi, pentru ca rapid să dispară în jos cu el. Şi toţi 
Oamenii-din-Mare stăteau pe cai holbându-se în sus la ce se 
întâmpla. Se părea că vorbeau şi râdeau. Dar nici nu apucă 
peştele de vânătoare să coboare la ei cu prada în bot, că un 
altul, de acelaşi soi, porni în sus dinspre Oamenii-din-Mare. 
Lucy era aproape convinsă că peştele răpitor fusese trimis 
de Omul-din-Mare cel mai masiv, care stătea pe calul de 
mare în mijlocul grupului; ca şi cum până atunci ar fi ţinut 
peştele în palmă sau pe încheietura mâinii. 

— Păi, ăştia sunt la vânătoare, zise Lucy. Sau mai degrabă 
la o partidă de vânat cu peşti de pradă. Da, chiar asta e. 
Călăresc cu peştişorii ăştia răpitori pe încheietura mâinii, 
exact cum făceam noi cu şoimii, pe când eram Regi şi 
Regine în Cair Paravel, demult de tot. Şi pe urmă le dau 


drumul să zboare - sau mai degrabă să înoate - spre ceilalţi 
peşti. Cum... 

Se opri brusc, întrucât scena se schimba. Oamenii-din- 
Mare remarcaseră corabia „Zori de zi”. Bancul de peşti se 
împrăştiase în toate direcţiile: Oamenii se ridicau unul câte 
unul să afle ce înseamnă chestia aceea mare şi neagră care 
se interpusese între ei şi soare. lar acum ajunseseră atât de 
aproape de suprafaţă încât, dacă ar fi fost în aer şi nu în 
apă, Lucy ar fi putut vorbi cu ei. Erau atât femei, cât şi 
bărbaţi. Toţi purtau coroniţe şi diademe, iar mulţi aveau 
şiraguri de perle. Alte haine nu aveau. Trupurile lor erau de 
culoarea fildeşului vechi, iar părul de un roşu-închis. 
Regele, aflat în mijloc (n-aveai cum să-l confunzi), se uită 
mândru şi crâncen la Lucy, agitând în mână o suliță. 
Cavalerii lui făcură la fel. Pe faţa doamnelor se citea 
uimirea. Lucy era convinsă că făpturile acelea nu mai 
văzuseră niciodată o corabie sau o fiinţă omenească - şi de 
unde să fi văzut, la o adică, aici în mările aflate dincolo de 
capătul lumii, unde nu pătrunde nicicând vreun vas?! 

— La ce te zgâieşti aşa, Lu? Rosti o voce de foarte 
aproape. 

Lucy era atât de absorbită de ce vedea, încât tresări 
speriată, iar când se răsuci constată că îi amorţise complet 
braţul rezemat de atâta vreme pe balustradă. Lângă ea, se 
aflau Drinian şi Edmund. 

— Uitaţi-vă şi voi, zise ea. 

Se uitară amândoi, însă aproape numaidecât Drinian 
spuse cu voce joasă: 

— Întoarceţi-vă imediat, Maiestăţile voastre - aşa, perfect, 
cu spatele la mare. Şi prefaceţi-vă că discutam despre ceva 
fără importanţă. 

— Dar de ce, ce s-a întâmplat? Întrebă Lucy, făcând însă ce 
i se cerea. 

— Nu se cade ca marinarii să vadă toate astea, spuse 
Drinian. Ne putem trezi că oamenii se îndrăgostesc de vreo 
Femeie-din-Mare, sau că le cade cu tronc ţara aceea de pe 


fundul apei şi le vine să sară peste bord. Am mai auzit eu de 
asemenea întâmplări prin mările necunoscute. E ghinion 
întotdeauna să-i vezi pe oamenii ăştia. 

— Dar pe vremuri îi cunoşteam, zise Lucy. Atunci, demult, 
la Cair Paravel, când fratele meu Peter era Mare Rege. Au 
ieşit la suprafaţă şi au cântat la încoronare. 

— Eu cred că era vorba de alt neam, Lu, spuse Edmund. 
Aceia puteau trăi atât în aer, cât şi în apă. Pe când cu ăştia 
presupun că lucrurile stau altfel. După cum arată, dacă 
puteau, ieşeau de mult la suprafaţă şi ne atacau. Par tare 
fioroşi. 

— Categoric, zise Drinian, dar în acea clipă se auziră două 
zgomote. Bâldâbâc! Şi apoi un glas de pe turela catargului 
zbierând „Om la apă!” Pe urmă toată lumea se puse în 
mişcare. Câţiva marinari se căţărară repede să strângă 
pânza; alţii se repeziră jos la vâsle; iar Rhince, care era de 
cart pe puntea de la pupa trase tare de cârmă, pentru a 
întoarce în loc şi a îndrepta vasul în spate, acolo unde omul 
căzuse peste bord. Însă acum toată lumea ştia deja că nu 
era vorba propriu-zis de un om. Era vorba de Pişpirici. 

— Să-l ia naiba pe şoarecele ăsta! Zise Drinian. Ne dă de 
furcă mai mult decât toţi ceilalţi la un loc. Nu e bucluc în 
care să nu se vâre! Ar trebui pus în lanţuri - ferecat în chilă 
- părăsit pe vreo insulă pustie - şi pe deasupra să i se mai 
taie şi mustăţile. Vede careva pacostea aia mică? 

Asta nu însemna, însă, că Drinian nu-l putea suferi pe 
Pişpirici. Dimpotrivă, ţinea mult la el şi era, de aceea, tare 
speriat din cauza lui, iar spaima asta îl făcea să fie prost 
dispus - exact cum, atunci când ieşi în fugă pe drum în faţa 
unei maşini, mămica ta se supără mult mai râu pe tine 
decât ar face-o un străin. Nimănui, fireşte, nu-i era teamă 
că Pişpirici se putea îneca, deoarece ştiau că era un 
înotător desăvârşit; însă cei trei care văzuseră ce se 
petrecea sub apă se temeau de suliţele lungi şi tăioase din 
mâinile Oamenilor-din-Mare. 


În câteva minute, „Zori de zi” cârmise înapoi, iar acum 
toată lumea vedea acea mogâldeaţă neagră din apă, care 
era Pişpirici. Sporovăia foarte încântat, însă cum gura i se 
tot umplea de apă, nimeni nu înţelegea ce îndrugă. 

— Parcă văd că divulgă toată tărăşenia dacă nu-i închidem 
clonţul, strigă Drinian. Pentru a împiedica acest lucru, se 
năpusti spre parapet şi lăsă jos o frânghie, zbierând la 
marinari: E în regulă, e în regulă! Treceţi la locurile 
voastre! Doar pot şi eu să ridic de unul singur un şoarece! 
Şi, când Pişpirici începu să se caţere pe frânghie - nu prea 
sprinten, căci blăniţa udă îl făcea să atârne mai greu - 
Drinian se aplecă peste parapet şi îi şopti: 

— Să nu sufli o vorbă! 

Însă când Şoarecele ajunse pe punte, şiroind de apă, se 
dovedi că nici nu se sinchisea de Oamenii-din-Mare. 

— E dulce! Chiţcăia el. Dulce de tot! 

— Ce îndrugi acolo? Întrebă Drinian, furios. Şi nu te mai 
scutura aşa pe mine! 

— Apa e dulce, zise Şoarecele. Dulce şi proaspătă. Nu-i 
deloc sărată. 

Timp de câteva clipe, nimeni nu sesiză importanţa acestei 
descoperiri, însă Pişpirici le repetă încă o dată vechea 
profeție: 

Acolo unde valurile nu mai sunt ca sarea, Pişpirici, 
dulceaţa mea, scrutează zarea 

Şi-n depărtările măreţe vei afla cărarea. 

Şi, în fine, atunci toată lumea înţelese. 

— Dă-mi o găleată, Rynelf, spuse Drinian. 

Luând-o, o cobori peste vas şi apoi o ridică la loc. 

Apa din ea strălucea că sticla. 

— Poate Maiestatea ta doreşte să guste întâi, îi zise 
Drinian lui Caspian. 

Regele apucă găleata cu amândouă mâinile, o săltă la 
buze, sorbi, după care bău cu nesaţ şi ridică în cele din 
urmă capul. Era schimbat la faţă. Nu numai ochii, ci totul la 
el strălucea parcă mai mult. 


— Da, spuse el, e dulce. E apă de-adevăratelea. Nu ştiu 
dacă n-o să mor fiindcă am băut din ea. Însă aşa o moarte 
mi-aş fi dorit să am - dacă aş fi ştiu că există. 

— Cum adică? Întrebă Edmund. 

— Seamănă cu lumina mai mult decât orice altceva, spuse 
Caspian. 

— Întocmai, confirmă Pişpirici. Lumină băubilă. Pesemne 
că suntem acum foarte aproape de capătul lumii. 

Urmă un moment de tăcere, după care Lucy îngenunche 
pe punte şi bău din găleată. 

— În viaţa mea n-am simţit un gust mai plăcut, zise ea, cu 
răsuflarea întretăiată. Dar, oh - ce tare e. Acum n-ar trebui 
să mai mâncăm nimic. 

Şi, unul câte unul, toţi oamenii de la bord băură din apa 
aceea. Multă vreme, amuţiră cu toţii. Aproape că nu puteau 
suporta senzaţia aceea de bine şi de forţă, pe care o aveau; 
şi, în scurt timp, începură să mai remarce încă un efect. Aşa 
cum am mai spus, de când plecaseră de pe insula lui 
Ramandu fusese prea multă lumină - soarele era prea mare 
(dar nu şi prea fierbinte), marea prea strălucitoare, 
văzduhul prea sclipitor. Acum, lumina era la fel de intensă, 
ba poate chiar mai puternică, însă o puteau suporta. Puteau 
privi drept spre soare, fără să clipească orbiţi. Vedeau mai 
multă lumină decât văzuseră vreodată până atunci. Puntea, 
pânza, feţele lor, trupurile tuturor erau din ce în ce mai 
strălucitoare, până şi frânghiile străluceau. Şi a doua zi 
dimineaţă, când a răsărit soarele, acum de cinci sau şase ori 
mai mare decât de obicei, s-au uitat fix la el şi au văzut până 
şi penele păsărilor care veneau dintr-acolo în zbor. 

Toată ziua, la bordul corabiei nu se vorbi aproape deloc, 
până aproape de ora cinei (nimeni n-avea chef de mâncare, 
căci apa le fusese de ajuns), când Drinian spuse: 

— Nu pot să pricep. Nu suflă adiere de vânt. Pânza atâmă 
ca o cârpă. Marea e lină ca un lac. Şi, totuşi, înaintăm ca 
mânaţi de furtună. 


— Şi eu m-am gândit la asta, zise Caspian. Pesemne că am 
intrat într-un curent foarte puternic. 

— Hm, făcu Edmund. Nu-i prea grozav dacă Lumea are 
într-adevăr o margine şi noi ne apropiem de ea. 

— Vrei să spui, întrebă Caspian, că s-ar putea să fim 
„vărsaţi” peste marginea asta? 

— Da, da, strigă Pişpirici, bătând din lăbuţe. Aşa mi-am 
închipuit eu întotdeauna - Lumea e ca un fel de masă 
rotundă şi imensă, iar apele tuturor oceanelor se revarsă 
necontenit peste marginea ei. Corabia va bascula în spaţiu - 
rezemată pe un capăt - şi timp de câteva momente vom 
putea vedea peste margine, după care, buf în jos, de-a dura, 
cu mare viteză... 

— Şi cam ce crezi, mă rog, că ne aşteaptă când o să dăm 
de fund, ei? Întrebă Drinian. 

— Ţara lui Aslan, poate, zise Şoarecele, cu ochii lucind. 
Sau poate că nu există nici un fund, acolo jos. Poate că tot 
cobori la nesfârşit. Orice ar fi, însă, nici nu contează, de 
vreme ce ai avut privilegiul de a privi câteva clipe dincolo 
de marginea lumii. 

— Ia mai încetaţi cu prostiile, interveni Eustace. Lumea e 
rotundă - adică, rotundă ca o minge, nu ca o masă. 

— Aşa e lumea noastră, spuse Edmund. Dar asta? 

— Vreţi să spuneţi că voi trei veniţi dintr-o lume rotundă 
(ca o minge) şi că mie nu mi-aţi povestit asta niciodată?! 
Exclamă Caspian. Fiindcă şi noi avem basme cu lumi 
rotunde, iar mie unul mi-au plăcut întotdeauna enorm. N- 
am crezut niciodată că aşa ceva poate exista cu adevărat 
însă mi-am dorit întotdeauna să existe aievea şi să pot trăi şi 
eu într-o asemenea lume. Oh, aş da orice - oare de ce voi 
puteţi intra în lumea noastră, iar noi niciodată în a voastră? 
De ce n-am eu norocul ăsta?! Ce palpitant trebuie să fie să 
trăieşti pe o chestie ca o minge. Aţi fost vreodată prin 
locurile unde oamenii umblă cu capul în jos? 

Edmund clătină din cap. 


— Şi nu-i deloc aşa, mai adăugă el. O lume rotundă nu ţi se 
mai pare palpitantă atunci când trăieşti în ea. 

Capitolul 16 

TOCMAI LA CAPĂTUL LUMII. 

Pişpirici era singura persoană de la bordul corabiei, în 
afară de Drinian şi de fraţii Pevensie, care îi văzuse pe 
Oamenii-din-Mare. Se scufundase în mare imediat ce-l 
zărise pe Regele-din-Mare agitând sulița, căci socotea acest 
gest ca pe un fel de ameninţare sau de provocare şi voia să 
lămurească lucrurile pe loc. Emoţia descoperirii faptului că 
apa era proaspătă şi bună îi distrăsese atenţia, iar după 
aceea Lucy şi Drinian nici nu-i lăsaseră răgazul să-şi 
reamintească de Oamenii-din-Mare, luându-l imediat 
deoparte şi prevenindu-l să nu pomenească nimic despre ei. 

După cum s-a dovedit însă ulterior, nici n-ar fi trebuit să-şi 
bată capul cu aşa ceva, căci în scurt timp „Zori de zi” i-a 
purtat pe o mare ce părea nelocuită. Nimeni în afară de 
Lucy nu i-a mai văzut pe Oamenii aceia şi chiar şi ea i-a 
zărit doar în treacăt. A doua zi, au navigat toată dimineaţa 
în ape foarte puţin adânci, unde fundul mării era plin de 
alge şi de ierburi. Exact înainte de amiază, Lucy văzu un 
mare banc de peşti care păşteau din ierburile marine. 
Mâncau zdravăn şi se mişcau cu toţii în aceeaşi direcţie. 
„Exact ca o turmă de oi”, se gândi Lucy. Dintr-o dată zări în 
mijlocul lor o Fetiţă-din-Mare, cam de vârsta ei - o fetiţă 
cuminte şi singuratică, având în mână un fel de bâtă. Lucy 
avea convingerea că fata era o păstoriţă - sau poate o 
„peştoriţă” - şi că bancul de peşti era cu adevărat o turmă 
la păscut. Atât peştii, cât şi fata erau foarte aproape de 
suprafaţă. La un moment dat, fetiţa, alunecând prin apa 
puţin adâncă şi Lucy, aplecată peste parapet, ajunseră faţă 
în faţă, iar fetiţa ridică privirea, uitându-se fix la chipul lui 
Lucy. N-aveau cum să-şi vorbească, iar într-o clipă Fetiţa- 
din-Mare dispăru undeva în spate, spre pupa. Dar Lucy n- 
avea să uite niciodată chipul ei. Nu i se păruse deloc 
speriată sau supărată, ca ceilalţi Oameni-din-Mare. Lui Lucy 


îi plăcuse de fetiţă şi era sigură că şi fetiţei îi plăcuse de ea. 
În acea clipă trecătoare, într-un fel parcă se împrieteniseră. 
Nu prea aveau şanse să se reîntâlnească în lumea aceea 
sau în alta. Dar dacă totuşi aveau să se mai vadă vreodată, 
ştia că vor alerga una spre cealaltă cu braţele larg deschise. 

După aceea, multe zile de-a rândul, „Zori de zi” a plutit lin 
spre est, pe o mare fără valuri, unde vântul nu mişca 
hobanele, iar prora spinteca apa fără a o învolbura. Zi de zi, 
ceas de ceas, lumina devenea şi mai strălucitoare, to-tuşi 
suportabilă. Nimeni nu mânca şi nu dormea, fiindcă de fapt 
nu simțeau nevoia să o facă, însă scoteau din mare găleți cu 
apă uluitoare, mai tare decât vinul şi într-un fel mai umedă, 
mai lichidă decât apa obişnuită şi în tăcere sorbeau cu 
nesaţ din ea. Iar vreo doi-trei marinari, care la începutul 
călătoriei erau cam bătrâiori, începură să întinerească pe zi 
ce trecea. Toată lumea de pe corabie era veselă şi plină de 
entuziasm, dar nu genul acela de euforie care te face să 
vorbeşti neîntrerupt. Cu cât înaintau spre est, cu atât 
vorbeau mai puţin, iar când o făceau, vorba era mai mult 
şoaptă. Calmul mării de pe urmă îşi pusese pecetea asupra 
lor. 

— Lordule, îi zise Caspian lui Drinian într-o bună zi, ce se 
vede în faţă? 

— Sire, îi răspunse Drinian, eu văd un alb nesfârşit. Cât 
văd eu cu ochii în zare, de la nord la sud, numai alb şi iarăşi 
alb. 

— Asta văd şi eu, zise Caspian şi nu-mi dau seama de ce. 

— Dacă am fi la o latitudine mai mare, Maiestatea ta, îi 
spuse Drinian, aş zice că e gheaţă. Dar aşa nu se poate, 
exclus să fie gheaţă aici. Oricum, n-ar strica să-i punem pe 
oameni la vâsle şi să păstrăm poziţia corabiei în faţa 
curenților marini. Nu ştiu ce-o fi chestia aia, dar n-ar fi 
deloc bine să ne pocnim de ea în plină viteză. 

Au făcut cum a zis Drinian, aşa că au continuat să 
navigheze din ce în ce mai lent. Pe măsură ce se apropiau, 
albul acela nesfârşit rămânea la fel de misterios. Dacă era 


cumva uscat însemna că-i vorba de un ţinut tare ciudat, căci 
părea neted ca apa şi la acelaşi nivel cu ea. Când au ajuns 
foarte aproape, Drinian a tras de cârmă şi a întors corabia 
„Zori de zi” spre sud, plasând-o transversal pe curenţi, 
după care a poruncit să se vâslească niţel tot spre sud, de-a 
lungul marginii acelui alb nesfârşit. Cu acest prilej, au 
descoperit întâmplător că, de fapt, curentul marin avea 
doar vreo doisprezece metri lăţime şi că în rest marea era 
calmă ca o baltă. Constatarea aceasta a umplut de bucurie 
echipajul, care începuse deja să creadă că drumul înapoi 
spre ţara lui Ramandu, vâslind tot timpul împotriva 
curentului, avea să-i sleiască de puteri. (Tot aşa se explica şi 
dispariţia bruscă a păstoriţei în apă. Nu era în bătaia 
curentului marin, căci, dacă ar fi fost, s-ar fi deplasat şi ea 
spre est, cu aceeaşi viteză ca şi corabia.) 

Dar nici acum nimeni nu-şi dădea seama ce putea fi 
materia aceea albă. Coborâră apoi barca, pentru a porni în 
recunoaştere. Cei care rămaseră pe „Zori de zi” văzură 
limpede cum barca intră drept în mijlocul albului nesfârşit. 
Auziră, pe urmă, glasurile celor din barcă (foarte clar peste 
apă), iar după tonalitatea lor stridentă deduseră întreaga 
uimire ce pusese stăpânire pe cei plecaţi. A urmat apoi o 
pauză, Rynelf măsurând adâncimea apei cu sonda specială; 
iar când, după aceea, barca se întoarse, observară că părea 
plină de materia aceea albă. Se îngrămădiră cu toţii la 
parapet să afle noutăţile. 

— Crini, Maiestatea ta! Strigă Rynelf, stând în picioare la 
prora bărcii. 

— Ce-ai zis? Întrebă Caspian. 

— Crini înfloriţi, Maiestatea ta, zise Rynelf. Din aceia care 
cresc prin văi sau acasă, în grădină. 

— Ia uitaţi! Strigă Lucy, aflată în partea din spate a bărcii. 
Şi ridică braţele ude pline de petale albe şi de frunze late şi 
turtite. 

— Care e adâncimea, Rynelf? Întrebă Drinian. 


— Aici începe ciudăţenia, căpitane, îi răspunse Rynelf. Apa 
e tot adâncă. Trei stânjeni şi jumătate. 

— Nu se poate să fie crini - în fine, nu ceea ce numim noi 
crini, zise Fustace. 

Pesemne că nici nu erau, dar oricum semănau foarte mult 
cu crinii. Şi când, după ce s-au mai sfătuit un pic, „Zori de 
zi” a cârmit înapoi în curentul marin şi a început să 
plutească spre est prin Lacul-cu-Crini sau Marea-deArgint 
(au încercat ambele denumiri, însă până la urmă a rămas 
Marea-deArgint, aşa cum figurează şi acum pe harta lui 
Caspian) a început cea mai ciudată etapă a călătoriei lor. În 
scurt timp, marea întinsă pe care o lăsau în urmă s-a 
preschimbat într-o margine subţire de albastru, pierdută 
undeva în zare, spre apus. Albul, presărat cu un fel de auriu 
pal, se întindea de jur împrejurul lor, cu excepţia părţii 
dinspre pupa, unde trecerea corabiei croise un culoar 
printre crini, lăsând să se vadă apa ce strălucea ca o sticlă 
verde. După înfăţişare, această mare de pe urmă semăna 
foarte mult cu Oceanul Arctic: iar dacă ochii lor n-ar fi 
devenit ageri ca de uliu, soarele pe acel alb nesfârşit - mai 
cu seamă devreme dimineaţa, când astrul era efectiv uriaş - 
li s-ar fi părut orbitor şi de nesuportat. Şi în fiecare seară 
acelaşi alb făcea să dureze mai mult lumina zilei. Oceanul 
de crini părea nemărginit. Zi după zi, din acele mile şi leghe 
de flori se ridica un miros foarte greu de descris, după 
părerea lui Lucy; dulce era, ce-i drept, dar nicidecum 
soporific sau ameţitor, o mireasmă proaspătă, răcoroasă, 
însingurată parcă, care-ţi pătrundea în creier, dându-ţi 
senzaţia că ai fi putut urca un munte în fugă sau că te-ai fi 
putut lua la trântă cu un elefant. Ea şi Caspian îşi spuseră 
unul celuilalt: „Simt că nu mai pot suporta multă vreme 
chestia asta, dar totodată nici n-aş vrea să înceteze”. 

Sondau foarte des adâncimea, dar abia după câteva zile 
apele au început să fie mai puţin adânci. Apoi, adâncimea a 
tot scăzut progresiv. Într-o bună zi, au fost nevoiţi să 
vâslească pentru a ieşi din curentul marin, înaintând în pas 


de melc şi sondând mereu fundul mării. Şi, curând, a 
devenit foarte limpede că „Zori de zi” nu avea cum să-şi mai 
continue călătoria spre est. Şi, într-adevăr, doar iscusinţa cu 
care a fost manevrată a salvat-o de la eşuare pe vreun banc 
de nisip. 

— Coborâţi barca, strigă Caspian şi chemaţi-i pe oameni la 
pupa. Vreau să le vorbesc. 

— Ce are de gând să facă? Îi şopti Eustace lui Edmund. 
Are o expresie ciudată în ochi. 

— Cred că probabil arătăm cu toţii la fel, zise Edmund. 

Se duseră lângă Caspian pe puntea de la pupa şi curând 
toţi oamenii se adunară la picioarele scării să audă 
discursul Regelui. 

— Prieteni, zise Caspian, acum ne-am îndeplinit misiunea 
de căutare pentru care ne-am îmbarcat pe „Zori de zi”. I- 
am găsit pe toţi cei şapte lorzi şi, cum Pişpirici a jurat să nu 
se mai întoarcă niciodată, când veţi ajunge în ţara lui 
Ramandu veţi constata negreşit că Lorzii Revilian, Argoz şi 
Mavramom s-au trezit din somnul cel adânc. Ţie, Lordule 
Drinian, îţi încredinţez această corabie, rugându-te să 
porneşti spre Namia cu toate pânzele sus, navigând cât se 
poate de iute şi mai ales să nu te opreşti nici în ruptul 
capului pe Insula Apa Morţii. Şi instruieşte-l pe regentul 
meu, Piticul Bunilă, să le dea marinarilor acestora răsplata 
pe care le-am făgăduit-o. Au meritat-o din plin. lar dacă eu 
nu mă voi mai întoarce, dorinţa mea este ca Regentul, 
împreună cu Starostele Cornelius, cu Bursucul Mâncă-Trufe 
şi cu Lordul Drinian să aleagă un Rege al Namiei cu 
consimţământul... 

— Sire, îl întrerupse Drinian, asta înseamnă că abdicaţi? 

— Mă duc cu Pişpirici să văd Capătul Lumii. 

Un murmur de consternare străbătu grupul de marinari. 

— Noi vom lua barca, zise Caspian. În aceste ape blânde şi 
calde nu veţi avea nevoie de ea, iar pe insula lui Ramandu 
vă veţi construi una nouă. Şi acum... 


— Caspian, interveni Edmund cu fermitate, nu se poate să 
faci aşa ceva. 

— Categoric, nu, zise Pişpirici, Maiestatea sa nu poate face 
aşa ceva. 

— Nu, într-adevăr, zise Drinian. 

— Nu se poate?! Rosti Caspian tăios, semănând câteva 
clipe cu unchiul său Miraz. 

— Cer iertare Maiestăţii tale, zise Rynelf de pe puntea de 
dedesubt, dar dacă unul dintre noi ar proceda aşa, fapta lui 
s-ar numi dezertare. 

— Te bizui prea mult pe stima pe care ţi-o port, Rynelf şi 
de aceea îţi permiţi să spui aşa ceva, zise Caspian. 

— Nu, Sire! Are perfectă dreptate, spuse Drinian. 

— Pe Coama lui Aslan, zise Caspian, credeam că îmi 
sunteţi toţi supuşi devotați şi nu dascăli pisălogi. 

— Eu unul nu sunt supusul tău, zise Edmund, dar tot spun 
că nu se poate să faci aşa ceva. 

— Iarăşi „nu se poate”, zise Caspian. Cum adică? 

— Rogu-te, Maiestatea ta, noi voiam să spunem că nu se 
cade să procedezi aşa, zise Pişpirici cu o plecăciune adâncă. 
Eşti Regele Namiei. Îţi calci cuvântul faţă de toţi supuşii şi 
mai ales faţă de Bunilă, dacă nu te întorci. Nu ai dreptul să 
porneşti în aventură, ca orice persoană privată. lar dacă 
Maiestatea ta nu vrea să priceapă logica acestor cuvinte, 
toţi oamenii de la bordul acestui vas vor avea datoria ca, din 
loialitate, să-mi urmeze exemplul, ajutându-mă să te 
dezarmez şi să te leg, până ţi-o veni mintea la cap. 

— Întocmai, spuse Edmund. Cum au făcut cu Ulise când 
voia să se ducă la Sirene. 

Caspian duse mâna la mânerul săbiei, când Lucy spuse: 

— Şi nu uita că i-ai promis fetei lui Ramandu că te vei 
întoarce. 

Caspian încremeni. 

— Păi, bine, asta e, zise el, după o scurtă pauză. 

Rămase nehotărât câteva clipe, după care strigă spre toţi 
cei de pe corabie: 


— Bine, fie cum vreţi voi. Misiunea noastră de căutare a 
luat sfârşit. Ne vom întoarce. Ridicaţi barca la loc. 

— Sire, spuse Pişpirici, nu ne vom întoarce toţi. Eu, cum 
am mai explicat... 

— Linişte! Tună Caspian. Am acceptat să fiu dăscălit, dar 
dus de nas n-am să mă las. Nu-i închide nimeni gura 
Şoarecelui ăluia? 

— Maiestatea sa a făgăduit, zise Pişpirici, că va fi drept şi 
bun cu Animalele Vorbitoare din Namia. 

— Da, într-adevăr, cu Animalele Vorbitoare, zise Caspian. 
Dar n-am spus nimic în privinţa animalelor care trăncănesc 
tot timpul. 

Şi, nervos, zvârli scara jos şi intră în cabină, trântind uşa. 

Când, însă, ceilalţi se duseră după el ceva mai târziu, îl 
găsiră tare schimbat; era alb la faţă şi avea lacrimi în ochi. 

— Degeaba, zise el. Mai bine mă purtam frumos, decât să- 
mi dau în petic cu nervi şi lăudăroşenii. Aslan mi-a vorbit. 
Nu - n-a fost de fapt aici. Nici n-ar încăpea în cabină, de 
fapt. Însă capul acela de leu auriu s-a însufleţit şi mi-a 
vorbit. A fost teribil - ce ochi avea. N-a fost dur cu mine - 
doar un pic cam aspru la început. Dar a fost oricum cumplit. 
Şi mi-a zis - mi-a zis - oh, nu pot îndura aşa ceva. Nici că s- 
ar fi putut să-mi spună ceva mai rău. Voi va trebui să 
mergeţi mai departe. 

— Pişpa, Edmund, Lucy şi Eustace; iar eu trebuie să mă 
întorc. Singur. Numaidecât. Ah, la ce bun toate astea? 

— Caspian dragă, zise Lucy. Ştiai prea bine că mai 
devreme sau mai târziu urma să ne întoarcem în lumea 
noastră. 

— Da, rosti Caspian printre suspine, dar văd că e „mai 
devreme”. 

— Ai să te simţi mai bine când vei ajunge înapoi pe Insula 
lui Ramandu. 

S-a mai înveselit el un pic ceva mai târziu, însă despărţirea 
a fost dureroasă pentru ambele părti şi n-am de gând sa 
zăbovesc asupra ei. Pe la ora două după-amiaza, bine 


aprovizionată cu merinde şi apă (deşi credeau că nu vor 
avea chef să mănânce sau să bea) şi cu luntrişoara lui 
Pişpirici la bord, barca se desprinse vâslind de „Zori de zi”, 
îndepărtându-se prin nesfârşitul covor de crini. „Zori de zi” 
arboră toate drapelele, cu scuturile sclipind pe flancuri în 
cinstea plecării lor. Cât de înaltă, de mare şi de primitoare li 
se părea frumoasa corabie de unde stăteau ei în barca cea 
joasă, înconjurați de crini. Şi, petrecând-o aşa cu privirea, o 
văzură cârmind şi pornind în bătaia vâslelor spre vest. Deşi 
Lucy să vărsă câteva lacrimi, recunoscu însă că, într-un fel, 
n-avea ce să-şi dorească mai mult. Lumina, liniştea, mirosul 
pişcător al Mării de Argint, până (în mod ciudat) şi în 
pustietatea aceea erau absolut captivante. 

Nu era nevoie să vâslească, întrucât curentul îi purta 
constant spre est. Nimeni n-a dormit şi n-a mâncat. Toată 
noaptea şi apoi toată ziua următoare au alunecat lin spre 
răsărit, iar când s-au revărsat zorile în cea de-a treia zi - cu 
o strălucire pe care voi sau eu n-am putea-o suporta nici cu 
ochelari de soare la ochi - au văzut în faţa lor o minune. 
Între ei şi cer se înălța parcă un zid verde-cenuşiu, 
tremurător şi sclipitor. Pe urmă soarele se ridică sus pe cer; 
la început, îl zăriră prin zid, iar, pe măsură ce urca, lumina 
lui se preschimba în minunate culori de curcubeu. Apoi, îşi 
dădură seama că zidul era de fapt un val lung şi înalt - un 
val fixat la nesfârşit într-o parte, aşa cum se vede adesea la 
marginea unei cascade. Părea să aibă cam zece metri 
înălţime, iar curentul îi împingea iute într-acolo. Poate v-aţi 
fi aşteptat să le fie teamă. Nu le era. Nu cred că i-ar fi fost 
cuiva teamă, dacă era în locul lor. Căci acum vedeau ceva 
nu numai în spatele valului, ci şi în spatele soarelui. Dacă nu 
li s-ar fi întărit vederea de la apa băută din Marea-de-pe- 
Urmă, n-ar fi putut vedea nici măcar soarele. Aşa, însă, 
puteau să se uite la soarele care răsărea şi să-l vadă 
limpede, la fel ca şi lucrurile de dincolo de el. Ce au văzut ei 
- spre răsărit, dincolo de soare - a fost un lanţ de munţi. 
Era atât de înalt, încât ori n-au izbutit să-i vadă crestele, ori 


au uitat că le-au văzut. Niciunul nu-şi aminteşte să fi văzut 
vreun cer în acea direcţie. Pesemne că munţii erau de fapt 
în afara lumii. Căci orice munţi, fie ei cu mult mai pitici 
decât erau aceia, la înălţimea aceea ar fi trebuit să fie 
acoperiţi de zăpadă şi de gheaţă. Aceştia însă erau înverziţi, 
plini de păduri unde era cald şi de cascade, până sus de tot, 
cât cuprindeai cu ochii. Şi, brusc, a venit o briză dinspre est 
zguduind creasta valului şi preschimbând-o în tot felul de 
forme înspumate, în jurul cărora apa s-a învolburat. N-a 
durat mai mult de câteva secunde, însă cei trei copii nu vor 
uita niciodată ce-au simţit atunci. Clipele acelea le-au adus 
un miros şi un sunet, un sunet muzical. Edmund şi Eustace 
n-aveau să mai pomenească niciodată de asta după aceea. 
Lucy nu spunea decât: „[i se rupea inima. 

— De ce, am zis eu, era chiar atât de trist? 

— Trist! Nu, a spus Lucy. 

Nimeni din barcă nu s-a îndoit o clipă că priveau dincolo 
de Capătul Lumii, în ţara lui Aslan. 

În acea clipă, cu un pârâit, barca se împotmoli pe uscat. 
Apa nu era îndeajuns de adâncă. 

— De aici, zise Pişpirici, am să merg singur mai departe. 

Nici n-au încercat măcar să-l oprească, întrucât aveau 
senzaţia acum că totul fusese predestinat sau că se mai 
întâmplase aşa. L-au ajutat să-şi coboare luntrişoara. Pe 
urmă, Pişpirici şi-a scos sabia („Nu voi mai avea nevoie de 
ea”, a zis el) şi a azvârlit-o departe pe Marea-cu-Crini. Acolo 
unde a căzut, a rămas dreaptă în sus, cu mânerul ieşit din 
apă. Apoi, şi-a luat rămas bun de la ei, încercând ca, de 
dragul lor, să fie trist; însă tremura de fericire. Pentru 
prima şi ultima oară, Lucy a făcut ceea ce-şi dorise 
dintotdeauna: l-a luat în braţe şi l-a mângâiat. Pe urmă, 
grăbit, Pişpirici s-a suit în bărcuţă şi a luat rama, iar 
curentul l-a prins purtându-l departe, o pată foarte neagră 
în contrast cu crinii, însă pe val nu creşteau crini; valul era 
ca o pantă verde şi lină. Luntrişoara mergea din ce în ce 
mai repede, urcând frumos pe val. O fracțiune de secundă, 


au mai zărit barca şi silueta lui Pişpirici chiar pe creasta 
valului. După aceea, s-au făcut nevăzuţi, iar din acel 
moment nimeni n-a mai putut susţine cu adevărat că l-ar 
mai fi văzut pe Pişpirici Şoarecele. Convingerea mea, însă, 
este că a ajuns teafăr şi sănătos în ţara lui Aslan, unde 
trăieşte şi astăzi. 

În timp ce soarele răsărea, imaginea acelor munţi din 
afara lumii s-a estompat tot mai mult, până ce a dispărut 
complet. Valul a rămas, însă în spatele lui nu mai era decât 
cerul albastru. 

Copiii s-au dat jos din barcă, pornind cu picioarele prin 
apă - nu spre val, ci spre sud, având în stânga zidul de apă. 
N-ar fi putut spune de ce au făcut aşa; asta le era soarta. Şi, 
deşi se simţiseră - şi fuseseră - foarte maturi pe „Zori de 
zi”, acum se simțeau complet invers, ţinându-se de mâini şi 
bălăcindu-se prin apă, printre crini. Nu oboseau defel. Apa 
era caldă şi devenea tot mai puţin adâncă. În cele din urmă, 
au ajuns pe nisip uscat, apoi pe iarbă - o câmpie uriaşă cu 
iarbă foarte fină şi scurtă, aproape la acelaşi nivel cu 
Marea-de-Argint şi care se întindea în toate direcţiile, altfel 
decât un muşuroi de cârtiţă. 

Şi, desigur, aşa cum se întâmplă întotdeauna pe un teren 
perfect neted şi fără copaci, aveau senzaţia că cerul cobora 
parcă pentru a se contopi cu iarba din faţa lor. Însă, 
continuând să meargă, au căpătat strania impresie că aici, 
cel puţin, cerul cobora efectiv pentru a se lipi de pământ - 
un zid albastru, foarte strălucitor, însă real şi solid: parcă ar 
fi fost de sticlă. Şi curând au fost foarte siguri de acest 
lucru. Se apropiaseră foarte mult de locul unde cerul se 
îmbină cu pământul. 

Numai că între ei şi poalele cerului era pe iarba verde 
ceva atât de alb, încât până şi cu ochii lor de vultur abia 
dacă puteau privi într-acolo. Se apropiară şi constatară că 
era un Miel. 

— Haideţi să mâncaţi de dimineaţă, le spuse Mielul, cu 
glasul lui dulce ca laptele. 


Pe urmă, abia ce-au băgat de seamă că pe iarbă era aprins 
un foc, la care se prăjea nişte peşte. Se aşezară şi mâncară 
peşte, fiindu-le foame pentru prima oară de atâtea zile. Şi în 
viaţa lor nu gustaseră ceva mai delicios. 

— Te rog, Mielule, zise Lucy, pe-aici e drumul spre ţara lui 
Aslan? 

— Nu pentru voi, îi răspunse Mielul. Pentru voi uşa pe care 
se intră în ţara lui Aslan se află în lumea voastră. 

— Cum?! Exclamă Edmund. Există posibilitatea de a 
pătrunde în ţara lui Aslan şi din lumea noastră? 

— În ţara mea se poate intra din toate lumile, zise Mielul; 
dar, în timp ce rostea aceste cuvinte, blăniţa albă ca zăpada 
s-a înroşit, preschimbându-se într-un auriu-închis, trupul i 
s-a mărit, iar în faţa lor stătea acum însuşi Aslan, privindu-i 
de la înălţime şi împrăştiind lumină din coamă. 

— Oh, Aslan, zise Lucy. Vrei să ne spui, te rog, cum să 
intrăm în ţara ta, venind din lumea noastră? 

— Am să vă tot spun asta mereu, zise Aslan. Însă n-am să 
pomenesc nimic despre cât de lung sau cât de scurt va fi 
drumul; doar că va trebui să treceţi peste un râu. Nu vă fie 
însă teamă, căci eu sunt marele Constructor de Poduri. 
Acuma, haideţi; voi deschide uşa din cer şi vă voi trimite în 
ţara voastră. 

— Aslan, te rog, zise Lucy. Înainte să plecăm, vrei să ne 
spui când ne vom mai întoarce în Namia? Te rog frumos. Oh 
şi fă să fie cât mai repede! 

— Iubita mea, îi spuse Aslan cu multă blândeţe, tu şi 
fratele tău nu veţi mai veni niciodată în Namia. 

— Oh, Aslan! Rostiră în cor Edmund şi Lucy, absolut 
disperaţi. 

— Sunteţi prea mari acum, copii, zise Aslan şi trebuie să vă 
apropiaţi mai mult acum de lumea voastră. 

— Nu de Namia îmi pare rău, să ştii, spuse Lucy printre 
suspine. Ci de tine. N-o să te mai vedem niciodată. Şi cum 
să putem trăi, fără să te mai întâlnim? 

— Ba o să mă mai întâlniți, draga mea, zise Aslan. 


— Eşti şi tu acolo, domnule? Întrebă Edmund. 

— Da, sunt, spuse Aslan. Însă acolo am alt nume. Trebuie 
să vă obişnuiţi să mă cunoaşteţi după acel nume. Acesta a 
fost, de fapt, motivul pentru care aţi fost aduşi în Namia, ca, 
ajungând să mă cunoaşteţi un pic aici, să aveţi posibilitatea 
să mă cunoaşteţi mai bine acolo. 

— Şi nici Eustace nu se va mai întoarce vreodată? Se 
interesă Lucy. 

— Copila mea, zise Aslan, de ce ţii tu neapărat să ştii toate 
astea?! Haideţi, deschid uşa din cer. 

Apoi, într-o clipă zidul albastru se spintecă, aşa cum sfâşâi 
o perdea şi de dincolo de cer năvăli o lumină cumplit de 
albă; simţiră atingerea coamei lui Aslan şi sărutul Leului pe 
frunte, după care - se treziră în dormitorul dosnic din casa 
mătuşii Alberta, la Cambridge. 

Nu mai rămân de spus decât două lucruri. În primul rând, 
trebuie amintit că Regele Caspian şi oamenii lui s-au întors 
cu bine pe Insula lui Ramandu. Şi că cei trei lorzi s-au trezit 
din somn. Caspian s-a însurat cu fiica lui Ramandu şi, până 
la urmă, au ajuns cu toţii înapoi în Namia, iar ea a devenit o 
mare regină, fiind mama şi bunica unor mari regi. În al 
doilea rând, se cuvine spus că, în lumea noastră, toţi au 
început curând să remarce cât de mult se schimbase 
Eustace în bine, „de parcă ar fi alt băiat”: toţi, în afară de 
mătuşa Alberta, care zicea că Eustace a devenit tare banal 
şi plictisitor, pesemne sub influenţa fraţilor Pevensie. 


SFÂRŞIT 


11) scrubby = rău, răutăcios; mic de stat, pipernicit