Alexandru Mitru — Legendele Olimpului Vol 1

A Andru Mitru 


A Andru Mitru 


Legendele Olimpului 


Volumul 1 - Zeii 


CUPRINS: 

Prefaţă 3 

STUDIU INTRODUCTIV 6 

SPRE ŢĂRMURILE ELADEI 21 

ZEIȚA GHEEA 23 

URANUS ÎŞI ARUNCĂ ÎN TEMNIȚĂ COPIII 24 

CRONOS PRIMEŞTE LUPTA CU URANUS 25 

ZEUS 29 

CRONOS SE HOTĂRĂŞTE SĂ-ȘI MĂNÂNCE ODRASLELE 
29 

REEA ÎŞI NAŞTE CEL DE-AL ŞASELEA COPIL 30 

ÎNFRÂNGEREA TITANILOR 33 

METIS PREGĂTEŞTE O BĂUTURĂ FERMECATĂ 34 

CICLOPII ŞI HECATONHIRII SUNT ELIBERAŢI 35 

ZEII SE URCĂ PE MUNTELE OLIMP 36 

ZECE ANI DE RĂZBOI CRÂNCEN 37 

ZEII OLIMPULUI 39 

ZEUS, POSEIDON ŞI HADES ÎŞI ÎMPART ÎNTRE EI 
LUMEA 39 

FIICELE LUI CRONOS CAPĂTȚĂ DEMNITĂŢI ÎN OLIMP 40 

ZEIȚA CU OCHII DE AZUR 41 

TREI FECIORI Al LUI ZEUS 43 

PRUNCII ZEIŢEI LETO 45 

FIICA ZEULUI URANUS 47 

LUPTELE CU GIGANŢII 51 

NĂVALA SPRE OLIMP 52 

TIFON 55 

FUGA ZEILOR DIN OLIMP 56 

ŞIRETLICUL LUI HERMES 56 

PROMETEU 60 


FIUL TITANULUI IAPET CREEAZĂ OMUL 61 

ADUNAREA DE LA MECONA 62 

ZEUS RĂMÂNE PĂCĂLIT 62 

PROMETEU ADUCE OAMENILOR FOCUL 64 

CUTIA PANDOREI 65 

ÎNLĂNŢUIREA LUI PROMETEU 67 

CĂLĂTORIA LUI ZEUS PE PĂMÂNT 72 

PLECAREA SPRE ARCADIA 73 

ÎN FRIGIA 74 

FILEMON ŞI BAUCIS 75 

O MASĂ ÎNTINSĂ CU TOATĂ INIMA 76 

ZEII SE ARATĂ CINE SUNT 77 

UN STEJAR MÂNDRU, CE PARCĂ-MBRĂŢIŞEAZĂ UN TEI 
ÎN FLOARE 78 

POTOPUL 81 

STĂPÂNUL LUMII CERE PIEIREA OAMENILOR 82 

PLOILE SE DEZLĂNŢUIE 83 

RÂURILE ŞI MAREA ÎNCEP SĂ SE REVERSE 84 

POTOPUL ÎNCETEAZĂ 85 

ZEIȚA TEMIS INTERVINE 87 

DEUCALION ARE UN VIS CIUDAT 88 

DIN PIETRE SE NASC NOI OAMENI 89 

ÎNŞELĂCIUNILE LUI ZEUS 92 

O FLACĂRĂ STRĂLUCITOARE 93 

O NIMFĂ DIN CORTEGIUL ZEIŢEI ARTEMIS 94 

IO E PRESCHIMBATĂ ÎN JUNINCĂ 95 

MONSTRUL ARGUS ÎNCEPE S-O CHINUASCĂ PE 10 96 

ZEUS HOTĂRĂŞTE MOARTEA LUI ARGUS 98 

IO ÎŞI RECAPĂTĂ VECHEA ÎNFĂŢIŞARE 99 

RĂPIREA EUROPEI 101 

AFRODITA ÎÎ ADUCE MÂNGÂIERE COPILEI LUI AGENOR 
103 

HERA ŞI COPIII EI 106 

PEDEPSIREA CHELONEEI 106 

ZEUS A ÎNŞELAT-O ŞI PE HERA 107 

GELOZIA ÎŞI ARATĂ COLŢII 108 


HERA PUNE LA CALE SĂ-L RĂSTOARNE PE ZEUS 109 

UN DAR AMĂGITOR 110 

HEFAISTOS CERE O RĂSPLATĂ MARE 111 

SLUTUL SE ÎNSOARĂ CU ZEIȚA FRUMUSEŢII 111 

TICĂLOŞIA LUI ARES 113 

PALAS ATENA 115 

ATENA ÎMBLÂNZEŞTE CALUL ŞI DĂRUIEȘTE 
OAMENILOR MĂSLINUL 116 

ATICA ESTE INUNDATĂ DE ZEUL MĂRILOR 117 

ATENA PIZMUIEŞTE PE FATA LUI IDMON 118 

ARAHNEEA SE IA LA ÎNTRECERE CU ZEIȚA 120 

ZEIȚA O PREFACE PE FATĂ ÎN PĂIANJEN 121 

STRĂLUCITORUL APOLO 125 

APOLO ÎŞI CAUTĂ LOC DE TEMPLU 126 

NIMEA DAFNE SE PREFACE ÎNTR-UN COPAC 127 

FÂNTÂNA CASTALIEI 129 

APOLO AFLĂ O VESTE NEPLĂCUTĂ 130 

MARSIAS ESTE ÎNVINS PRIN VICLENIE 131 

ARTEMIS 135 

ARTEMIS PORNEŞTE PRIN MUNŢI 136 

MÂNIA CUPRINDE INIMA ZEIŢEI 137 

ACTEON E SFÂŞIAT DE CÂINII SĂI 138 

URIAŞUL ORION 139 

DOUĂ ZEIȚE SE CEARTĂ PENTRU UN MURITOR 140 

O NOUĂ CONSTELAŢIE 141 

COPILA LETEI DEVINE NECRUŢĂTOARE 142 

ZEIȚA SĂGETEAZĂ ŞI FETELE NIOBEEI 143 

HERMES 148 

UN MIC TÂLHAR 149 

UN ZEU BUN LA ORICE TREABĂ 150 

PAN 150 

ZEUL CEL ÎNCORNORAT VREA SĂ TRĂIASCĂ ÎN 
ARCADIA 151 

FIUL LUI HERMES FĂUREŞTE NAIUL 152 

NIMEA PITIŞ 153 

AFRODITA 157 


ZEUS INSPIRĂ AFRODITEI O DRAGOSTE NESĂBUITĂ 
158 

ADONIS 159 

CRIMA LUI ARES 160 

SCULPTORUL SIHASTRU 161 

ARTISTUL CIOPLEŞTE O FECIOARĂ DIN FILDEŞ 162 

STATUIA PRINDE VIAŢĂ 163 

EROS ŞI PSIHEEA 167 

PALATUL FERMECAT 168 

SE IVESC CELE DOUĂ SURORI 170 

PSIHEEA ÎL PIERDE PE EROS 171 

PSIHEEA PORNEŞTE ÎN CĂUTAREA SOŢULUI 172 

CĂLĂTORIA ÎN ŢINUTUL LUI HADES 173 

ZEUS HOTĂRĂȘTE... 174 

POSEIDON ŞI AMFITRITA 177 

URMĂRIREA NIMFEI 178 

MÂNIA ZEULUI SPOREŞTE 179 

DELFINII O PEŢESC PE AMFITRITA 180 

CICLOPUL POLIFEM 181 

HADES ŞI PERSEFONA 185 

UN ZEU MEREU LA PÂNDĂ 186 

IXION ŞI SISIF 188 

HADES VREA SĂ SE ÎNSOARE 189 

CORA SE ÎNTOARCE LA DEMETRA, DAR... 191 

HESTIA ŞI DEMETRA 195 

DEMETRA LA ELEUSIS 196 

DEMETRA SE ARATĂ ÎN ADEVĂRATA EI ÎNFĂŢIŞARE 198 

TRIPTOLEM RĂSPÂNDEȘTE AGRICULTURA 199 

REGELE TESALIEI DOBOARĂ UN STEJAR AL ZEIŢEI 200 

METRA SE SACRIFICĂ PENTRU TATĂL SĂU 201 

VESELUL. DIONISOS 205 

UN COPIL NĂSCUT DE DOUĂ ORI 206 

GENII ÎNTUNECATE SE NĂPUSTESC ÎN PALATUL DIN 
TEBA 207 

REGELE ŞI REGINA ÎŞI PIERD MINŢILE 208 

FIUL LUI ZEUS SCAPĂ CU VIAŢĂ 209 


PENTEU 209 


Prefaţă. 

La cele mai multe conferinţe rostite în public, 
conferenţiarul, în genere un om de cultură cu mare 
reputaţie, apare la tribună în tovărăşia unei persoane - 
foarte cumsecade - care-l prezintă printr-o scurtă 
alocuţiune. 

Alocuţiunea aceasta este ca o prefaţă orală, similară celor 
scrise, sau, cel puţin, acesta este rostul ei. 

Numai că eu, de multe ori, ca un cetăţean ascultător din 
sală am auzit cu drept cuvânt în jurul meu: „Dar cine-i acela 
car prezintă?! Cine prezintă prezentatorul?!” Căci, realist 
vorbind, dacă ar fi avut totuşi vreun sens, conferenţiarul ar 
fi fost mai normal să-l prezinte el pe prezentator, inversând 
rolurile. 

O întâmplare ca asta mi-a venit imediat în minte când a 
fost vorba să scriu această prefaţă, care, în prim loc, are ca 
rol clasic acela de a prezenta pe autor (conferenţiar în 
scris). Să-l prezint deci pe Alexandru Mitru! Şi să-l prezint 
ca autor al acestei cărţi: „Legendele Olimpului”. 

El este însă cunoscut de generaţii întregi de tineri care-i 
savurează scrisul şi cu plăcere şi cu folos de ani de zile! Iar 
cartea a apărut în câteva ediţii, şi într-un foarte mare tiraj. 
Pe Alexandru Mitru îl cunoaşte deci o lume întreagă, mai 
ales că fiecare cititor, din altruism sau din slăbiciune, are 
cel puţin unul sau doi semeni succesivi, cărora le-a 
împrumutat cartea - ceea ce măreşte considerabil numărul 
real al cititorilor. 

Nu este paradoxal să-l prezint eu pe el?! 

Generaţiile de cititori, mai ales când e vorba de o carte 
pentru tineret, se succed însă repede, şi apoi cartea, în 
această nou ediţie, este destinată unor noi cititori, altor 


generaţii; de azi şi de mâine. Destinul ei este de durată, ca 
însuşi destinul legendelor pe care le cuprinde. 

Dar acele generaţii au referinţele certe, indiscutabile, ale 
generaţiilor anterioare de cititori, şi vor avea, de îndată, de 
la prima pagină a cărţii pe care vor citi-o, o idee proprie 
pentru care orice prezentare aici echivalează cu a prezenta 
cuiva o rudă sufletească apropiată şi care, pe deasupra, 
este şi faima acelei familii. 

Să spun totuşi că Alexandru Mitru e un scriitor temerar, că 
nu şi-a propus să scrie o carte facilă, cu poveşti de adormit 
copii, ci o carte şi plăcută şi folositoare, care i-a ridicat o 
sumedenie de obstacole grele, pe care le-a trecut cu un 
succes strălucit. Lectura „Studiului introductiv” ce 
urmează, semnat de un mare specialist: Prof. Nicolae |. 
Barbu, dă o idee de proporțiile, dificultăţile şi numărul 
obstacolelor pe care le avea de trecut Alexandru Mitru în 
alegerea materialului acestei cărţi, pe care, cu mare curaj 
şi încredere în sine, singur şi l-a ales. 

Legendele Olimpului respirau greu de bătrâneţe - 
Alexandru Mitru le-a întinerit, le-a dat suflul proaspăt al 
limbii şi talentului său, făcând din ele simboluri de 
totdeauna ale năzuinţii omului de a se depăşi pe sine. Ela 
umanizat personaje devenite de mult statui, a creat fiinţe 
din simple simboluri, a apropiat viaţa zeilor şi a eroilor 
legendări, de noi, cu temperamentul lor, cu calităţile lor 
supranaturale, cu urile şi dragostea lor, cu tot ce era uman 
totuşi şi în ei, căci chiar zeii, care erau întrupări ce n-au 
existat, au fost creaţi după chipul şi asemănarea noastră de 
oameni. Cât priveşte eroii, ei au fost oameni cu calităţi 
superlative, zeificaţi pentru faptele lor mari şi excepţionale, 
de mulțimile care i-au admirat cu recunoştinţă. 

În stil, în dialoguri, în sensurile date faptelor de către 
autor, eu apreciez în special această umanizare, care 
apropie un trecut îndepărtat, neguros dar neuitat, de 
timpul de astăzi, creând din om o entitate universală şi fără 
moarte, căci legenda e o formă a nemuririi. 


Observ însă că nici cartea nu are nevoie de o prezentare în 
prefața aceasta, căci ea a avut de curând, în anul 1972, o 
recomandare supremă dată de către „Academia Republicii 
Socialiste România”, prin premiul „lon Creangă” ce i-a fost 
acordat, după ce a fost atent judecată de secţia de 
literatură şi artă a Academiei, de sub preşedinţia acelui 
integru, serios şi doct Alexandru Al. Philippide şi compusă 
dintr-un număr de scriitori şi artişti cu mare experienţă. Ce 
rost ar mai avea, după aceasta, aprecierea mea? 

Doar aceea a unui cititor deprins să descifreze şi interesul 
şi frumuseţile unei cărţi, adică o operaţiune pe care oricare 
cititor o va face cu aceeaşi obiectivitate şi acelaşi 
entuziasm, în taina camerei sale de lectură şi în intimitatea 
delectării lui intime. 

„Legendele Olimpului” e socotită drept o carte pentru 
tineret, în primul rând pentru virtuozităţile ei pedagogice, 
ceea ce, într-o anumită mentalitate a unora, are un sens 
oarecum peiorativ. Acest sens a fost creat de o practică 
facilă şi steril fantezistă, obişnuită unor asemenea cărți, 
asupra cărora de obicei nimeni nu se opreşte prea mult. 

Dar „Legendele Olimpului” este în adevăratul sens al 
cuvântului - ilustrând un vechi dicton - o carte pentru 
tineretul de la 10 la 80 de ani, aşa cum au fost socotite 
cărţile pentru tineret ale lui Lev 'Tolstoi. Eu însumi, aflat la 
limita superioară, prin lectura admirativă a cărţii, am adus 
o confirmare de simplu cititor acestei „butade” care într-o 
formă amuzantă formulează un mare adevăr. 

Alexandru Mitru, prin cărţile sale, dar îndeosebi prin 
aceasta, a afirmat la cea mai înaltă treaptă literatura 
pentru copii şi pentru tineret. Fără a avea câtuşi de puţin 
un iz didactic, „Legendele” lui Alexandru Mitru 
familiarizează tineretul (şi bătrânetul!) cu legendele istoriei 
antice a lumii, din vremea când şi realităţile cele mai fireşti 
constituiau un mister, altfel inexplicabil decât prin existenţa 
unei puteri supranaturale şi atotputernice, întrupată într-o 
fiinţă, pentru o mai apropiată înţelegere. Aşa fiind, cartea 


lui Alexandru Mitru e istorie? e o înşiruire de legende? e o 
lungă poveste? Poate, cel mai puţin, asta din urmă. Ea este 
o naraţiune a preistoriei şi istoriei antice, cu zei, cu eroi şi 
sângeroase conflicte între ei, făcută cu talent şi cu putere 
de evocare, aşa încât legenda să capete tărie de adevăr, de 
întâmplare de mari proporţii, a cărei memorie a ajuns până 
în zilele noastre. 

Comentariul din text, ce aparţine autorului, dă un farmec 
deosebit legendei, încadrând-o pitoresc în mentalitatea 
contemporană, cu umor uneori, cu spirit critic alteori: 
„lezeu n-a fost nicicând un trândav, precum se ştie că sunt 
regii. Cât a domnit el în Atena n-a pierdut vremea la ospeţe, 
căci s-a însoţit cu alţi viteji şi a pornit spre Calidon!” 

După mine, greu de definit cartea lui Alexandru Mitru. 
Poate fi şi un roman, unic prin personaje şi întâmplări, al 
istoriei, cea mai depărtată a lumii ştiute, nu prea departe 
totuşi de noi. Ea se citeşte ca atare, de la început până la 
sfârşit. 

După atâtea spuse, concluzia este că această prefaţă nu 
face altceva decât să mărturisească, onest, impresiile unui 
cititor mai dornic să vadă pe zei, oameni, decât pe oameni, 
zei. 

DEMOSTENE BOTEZ aprilie 1972 

STUDIU INTRODUCTIV. 

Există oare vreun om care să rămână indiferent la adierea 
mângâietoare a vântului primăvăratic, la freamătul valurilor 
mării înfuriate, care se sparg mugind de țărm, la huietul 
vijeliei care încovoaie copacii, la zigzagurile roşii ale 
trăsnetului şi la lumina orbitoare a fulgerului? Se găseşte o 
inimă omenească în stare să rămână de piatră în faţa 
acestor măreţe fenomene ale naturii, a căror variaţie îşi află 
corespondentul în nesfârşita gamă de sentimente pe care o 
trezesc în sufletul nostru? ... 

Astăzi cunoaştem forţele naturii şi puterea lor nu ne mai 
înspăimântă. Dar imaginaţia omului primitiv, în lipsa unei 
raţiuni pătrunzătoare, a creat figurile mitice ale zeilor, 


atribuindu-le toate fenomenele pe care nu şi le putea 
explica. Astfel s-au plăsmuit mitologiile popoarelor antice 
dintre care aceea a grecilor se remarcă prin marea bogăţie 
şi frumuseţe a miturilor. 

Mitologia grecilor este extrem de bogată, mai întâi prin 
faptul că la crearea nenumăratelor figuri de zei, semizei, 
eroi etc, a contribuit imaginaţia multor generaţii şi a multor 
oameni de talent. Dar cauza principală a mulţimii miturilor 
o constituie însăşi multitudinea fenomenelor naturii şi a 
diferitelor aspecte ale acestor fenomene. Luând ca pildă 
marea, observăm că străbunii îndepărtați ai grecilor, de pe 
vremea lui Pericle, au pus stăpân peste întinsele ape pe 
Poseidon. Dar în mare, în imaginaţia grecilor mai locuiau: 
Amfitrita, soţia lui Poseidon; Nereu, fiul lui Poseidon; 
Nereidele, fiicele lui Nereu; 'Tetis, o altă divinitate a mării; 
Triton, fiul lui Poseidon sau al lui Nereu etc. Dacă ne 
gândim cât de variate sunt fenomenele naturii şi aspectele 
lor şi dacă ţinem seama că pentru grecii vechi fiecare 
fenomen şi aspect al naturii a dus la crearea mai multor 
zeități, atunci ne dăm seama de unde provine bogăţia 
mitologiei greceşti. 

În concepţia vechilor greci, zeii nu trăiau izolaţi de 
muritori, ci se amestecau în viaţa lor, dirijându-le sau 
împiedicându-le acţiunile, aducându-le fericire sau 
nenorocire. De aceea, în viaţa zeilor se reflectă multe din 
fenomenele vieţii sociale a grecilor. Astfel, Ares era zeul 
războiului, Hera proteja căsnicia, Hermes era protectorul 
negustorilor, împărăţia morţilor o conducea Hades etc. 
Uneori zeii se căsătoreau cu muritoare şi invers: zeiţa 'etis, 
divinitate a mării, s-a căsătorit cu Peleu, un muritor, iar din 
căsătoria lor s-a născut Ahile, faimosul erou ale cărui fapte 
sunt cântate în Iliada. 

Miturile Olimpului, adică miturile care se povestesc despre 
zeii care locuiau în Olimp, au fost create într-o epocă de 
umanizare a concepţiilor despre natură, de relativă linişte 
şi înseninare a sufletului grec în faţa covârşitoarelor forţe 


ale naturii. La început, grecii şi-au închipuit aceste forţe sub 
forma unor obiecte neînsufleţite, în special pietre şi lemne, 
numite fetişuri. De pildă, în oraşul Thespiae, în Beoţia, forţa 
atribuită mai târziu zeului Eros, zeul iubirii, era închipuită 
de o piatră necioplită. Apoi, forţele naturii au luat chipul 
unor animale. La Delfi, înainte de Apolo, trona un zeu cu 
chip de lup. Încetul cu încetul, oamenii au început să 
cunoască natura, să-i înţeleagă unele fenomene, şi atunci 
forţele ei covârşitoare au luat, în imaginaţia grecilor, 
chipuri omeneşti. Aşadar, de la zeități închipuite sub forma 
unor obiecte neînsufleţite şi până la zeii din Olimp, care se 
deosebeau de oameni numai prin putere şi nemurire, 
concepţiile grecilor despre divinităţi, ca forţe ale naturii, au 
făcut un drum lung. 

La constituirea acestui panteon olimpic a contribuit 
imaginaţia multor oameni şi a multor generaţii din diferite 
regiuni locuite de greci. Acest fapt a făcut ca despre acelaşi 
zeu să se povestească lucruri diferite şi deci zeul să apară 
în chipuri diferite. De pildă, un mit spunea că zeiţa Afrodita 
se născuse din sângele lui Uranus, căzut în valurile mării, în 
timp ce la Homer, Afrodita este fiica lui Zeus şi a Dionei. 
Înainte de Homer, Poseidon era socotit şi numit „protector 
de familie” şi „tată”, pe când la Homer el stăpâneşte peste 
ape. În Siciomia, Afrodita era socotită protectoarea lăuzelor, 
pe când la Sparta zeiţa apărea, în imaginaţia grecilor, 
înarmată. Aceste exemple sunt îndeajuns spre a înlesni o 
reprezentare cât mai clară despre bogăţia de mituri care se 
povesteau despre zeii din Olimp. 

Dar, oricât de variate ar fi fost, în legendele Olimpului se 
reflectau realităţi sociale şi politice de pe vremea când 
trăiau autorii miturilor. De pildă, Zeus trona în Olimp aşa 
cum la Tirint şi Micena, două centre importante din Grecia, 
în secolele XIV-X. Î.e.n., stăpâneau puternicii basilei, şefi de 
triburi. Olimpul homeric nu este altceva, în toate 
amănuntele lui, decât o reflectare a vieţii sociale şi politice 


a grecilor, de pe vremea când au fost plăsmuite aceste 
mituri. 

De aceea, odată instituit, Olimpul homeric n-a rămas 
încremenit. Poeţii care au urmat după Homer au prelucrat 
miturile în lumina concepţiilor filosofice şi religioase ale 
vremii lor, contribuind astfel la îmbogățirea tezaurului 
mitologic grec, care şi aşa era extrem de bogat. Prelucrarea 
miturilor zeilor olimpici de către poeţi a dus şi la 
diversificarea chipurilor sub care apăreau diferiţi zei. 

Cele expuse mai sus ne explică de ce, astăzi, oricine 
voieşte să scrie o mitologie a grecilor, se găseşte de la 
început în faţa mai multor mituri, din epoci diferite, care se 
povestesc despre acelaşi zeu. 

În prima parte a acestui volum, profesorul şi scriitorul 
Alexandru Mitru ne prezintă miturile despre zeii olimpici. 
Aşa cum am arătat, despre zeii Olimpului se povesteau 
mituri plăsmuite în vremuri şi în regiuni diferite şi 
reflectând concepţii felurite. Pentru autorul cărţii de faţă se 
puneau, deci, de la început, mai multe întrebări: cum va 
proceda cu diferitele variante ale miturilor? Le va expune 
pe toate sau numai pe unele? Care va fi criteriul alegerii, 
dacă va face o selecţie? Cum vor apărea zeii Olimpului în 
lumina miturilor alese? În cele ce urmează, încercăm să 
arătăm cum a înţeles autorul să rezolve aceste probleme. 

După cum se vede şi din tabla de materii, dar mai ales din 
titlurile şi subtitlurile lucrării, autorul nu şi-a propus să dea 
absolut toate miturile Olimpului, ci a ales pe cele mai 
importante în legătură cu zeii cei mari ai Olimpului şi, 
înainte de ei, cu Haosul, Ceea sau Gheea, Uranus, Cronos 
etc. 

Este însă vrednic de subliniat faptul că Alexandru Mitru a 
dat o deosebită importanţă mitului prometeic. El a făcut 
acest lucru pe deoparte din dorinţa vădită de a lega, printr- 
un fir logico-cronologic, atât cât este cu putinţă, diferitele 
mituri între ele, pe de alta, mai ales, pentru a-i da lui 
Prometeu - „cel mai nobil sfânt şi martir din calendarul 


filosofic”, cum îl numeşte K. Marx - valoarea unui simbol al 
luptei pentru smulgerea şi stăpânirea tainelor naturii, 
pentru progres, împotriva forţelor naturale şi sociale pe 
care zeii le închipuiau în fantezia celor vechi. 

Întrebarea, de o deosebită însemnătate, care se punea 
după alegerea miturilor de expus, era aceea a ordinii 
cronologice. Ea avea să reflecteze, desigur, şi însemnătatea 
acordată fiecărui zeu, precum şi motivarea psihologică şi 
logică a faptelor închipuite, povestite de mituri. Aici autorul 
a urmat, în general, pe Hesiod, poetul care a încercat să 
facă o „istorie”, ca să zicem aşa, a zeilor. 

Hesiod a fost determinat să scrie Teogonia, „naşterea 
zeilor”, de haosul care domnea în mitologie, haos provocat 
de nenumăratele mituri contradictorii atât în ceea ce 
priveşte faptele zeilor, cât, mai ales, în ceea ce priveşte 
momentul apariţiei lor în lume, căci, în imaginaţia grecilor, 
zeii s-au născut ca şi oamenii. Haosul în mitologie n-a 
încetat după apariţia Teogoniei, iar mitografii greci care au 
scris după Hesiod s-au găsit în faţa aceleiaşi puzderii de 
mituri contradictorii. Aşadar, ca şi Hesiod, şi ca orice 
mitograf, Alexandru Mitru a trebuit să dea o ordine 
cronologică miturilor. A dat-o, conducându-se, în general, 
aşa cum am spus, după Hesiod, dar introducând şi unele 
elemente personale. Problema esenţială care se punea era 
aceea ca un zeu să nu apară pe scenă mai înainte de a fi 
creat, aşa cum, de pildă, la Hesiod, Eros este stăpânul inimii 
zeilor şi oamenilor, când zeii şi oamenii nici nu existau. 
Tocmai de aceea Alexandru Mitru a procedat cu multă 
atenţie şi logică atunci când, după stabilirea domniei lui 
Zeus în Olimp, a introdus mitul lui Prometeu, pentru a 
explica în acest fel apariţia omului, operă a mâinilor lui 
Prometeu. Înainte de Zeus, autorul român vorbeşte despre 
titani şi despre monştri, ceea ce corespunde, de fapt, 
ordinei închipuirilor pe care le-au avut grecii despre lume şi 
viaţă şi luptei duse de oameni pentru eliberarea de tot soiul 
de suferinţe materiale şi morale. 


Autorul „Legendelor Olimpului” a împletit evenimentele 
mitologice din Olimp cu cele petrecute pe pământ. Nu toate 
mitologiile procedează aşa. Dar este mai bine cum a 
procedat Alexandru Mitru, deoarece, în alt fel, se ajunge la 
inadvertenţe. 

Oricât de importantă ar fi problema cronologiei miturilor, 
esenţialul îl constituie conţinutul lor. Lucrul este cu atât mai 
important cu cât, după cum am mai spus, diferitele variante 
ale aceluiaşi mit prezintă personajul mitologic despre care 
este vorba în lumini diferite. Deci, pentru mitograful 
modern se pune foarte stringent problema alegerii 
variantelor care să înfăţişeze zeul, sau zeiţa, sau eroul 
respectiv, în lumina pe care o crede cea mai potrivită. 

Pentru a ilustra chipul cum a înţeles să rezolve această 
problemă autorul „Legendelor Olimpului”, vom da un 
singur exemplu, pe care-l socotim cel mai caracteristic, şi 
anume acela al zeiţei Afrodita. 

În Iliada, Afrodita este rănită de muritorul Diomede şi 
nevoită să se urce în Olimp. Aici Zeus o cheamă la sine: 
„Fata mea, îi zise, războiul nu te priveşte pe tine; 

Grija ta fie mereu legăturile dragi ale nunţii; 

Armele şi bătălia sunt date lui Ares şi Palas.”[] 

Iată dar pe Afrodita, zeiţa frumuseţii, amestecându-se în 
lupte, fără să-şi dea seama că nu este în stare să le poarte, 
ba chiar rănită de un muritor. Totul se petrece ca în familia 
unui basileu din Tirint sau Micena. 

În cartea a VII-a a Odiseei, zeiţa Afrodita ne apare însă 
într-o postură şi mai puţin potrivită cu măreţia unei zeițe. 
Poetul povesteşte cum Hefaistos a pedepsit-o pe zeiţă, 
făcând o plasă de aur invizibilă, în care a prins-o alături de 
Ares, în hazul tuturor zeilor. 

Altă coardă vibrează într-o odă adresată zeiţei de poeta 
Safo şi în altă lumină ne apare Afrodita. Într-adevăr, 
Afrodita este numită „nemuritoare”, „cu tronul zugrăvit în 
multe culori”, „fiică a lui Zeus”, care sălăşluieşte în „palatul 
de aur al tatălui său”. Zeița este dusă pe pământ într-o 


teleagă trasă de vrăbiuţe. Ajungând pe pământ, Afrodita 
zâmbea prietenos poetei şi o încuraja, mângâind-o. 

Pentru poetul roman Lucrețiu, Afrodita-Venus este: 
„Născătoare a Eneizilor”, „dătătoare de viaţă”[] [|], prin care 
iau fiinţă toate vieţuitoarele de pe pământ. 

Aşadar, Afrodita-Venus a căpătat, sub pana poetului 
Lucrețiu, o măreție pe care nici pe departe nu o avea la 
Homer, dar începuse s-o capete la Safo. 

La Virgiliu, Afrodita-Venus este preocupată de măreţia 
Romei. Îndurerată de suferinţele lui Enea, ea se duce la 
Jupiter şi, cu ochii în lacrimi, îl roagă să înceteze prigoana 
împotriva fiului său. 

lată câteva exemple, din multele care se pot da, de felul în 
care este înfăţişată Afrodita-Venus la Homer, Safo, Lucrețiu, 
Virgiliu. Înainte de a cerceta cum a procedat autorul 
„Legendelor Olimpului”, am vrea să vedem cum au 
procedat doi autori moderni, ale căror lucrări le avem la 
îndemână, şi anume G. Popa-Lisseanu şi N. A. Kun. 

La Popa-Lisseanu, după ce se arată în câteva rânduri 
legenda naşterii zeiţei din spuma mării, se trece la 
descrierea puterii ei. În esenţă, autorul o consideră „zeiţă a 
frumuseţii, a iubirii şi prosperității... Împărăţia ei se întinde 
peste ceriu şi peste pământ, peste vietăţile mării şi peste 
vieţuitoarele văzduhului”|[] [|] []. 

N. A. Kun începe prezentarea zeiţei prin următoarele 
fraze: „Răsfăţată şi zburdalnică, Afrodita n-ar trebui să se 
amestece în bătăliile sângeroase. Ea sădeşte dragostea în 
inimile tuturor; şi ale zeilor, şi ale muritorilor. Prin această 
putere ea domneşte asupra lumii întregi”[|] 1 | [. 

Autorul continuă să arate puterea pe care o are zeiţa 
asupra fiarelor, naşterea ei din spuma mării, veşmintele, 
însoţitoarele, pentru ca să ajungă apoi la Pigmalion. 

Trecând, în sfârşit, la Afrodita prezentată de autorul 
„Legendelor Olimpului”, ne putem da mai lămurit seama de 
lumina în care a prezentat-o, de originalitatea sa. 


Alexandru Mitru vorbeşte mai întâi despre naşterea zeiţei 
Afrodita din spuma mării, rodită de picătura de sânge 
căzută din rana lui Uranus. 

Apoi, logic, trece imediat la descrierea chipului şi a gătelii 
zeiţei şi la primirea ei în Olimp: „Când au văzut-o pe 
Afrodita intrând cu pasul legănat în fastuosul lor Olimp, zeii 
s-au ridicat cu toţii năuci de-atâta frumuseţe şi graţie şi 
gingăşie. Mulţi dintre olimpienii falnici au şi cerut-o de 
soţie, dar Moira hotărâse altfel. Cea mai frumoasă-ntre 
zeițe a avut parte de bărbatul cel mai urât din tot Olimpul. 
S-a însoţit cu zeul faur, Hefaistos, cel priceput, harnic, 
modest, însă schilod.” 

Într-un capitol special consacrat zeiţei Afrodita, autorul 
reaminteşte cele spuse mai sus şi continuă: „Viaţa 
împodobită de farmecul iubirii este mai fericită. Dragostea 
îmblânzegşte firea şi duce focul vieţii într-una mai departe.” 

Urmează un fragment din imnul poetului Lucrețiu, apoi 
autorul povesteşte scena prinderii zeiţei Afrodita în plasa 
nevăzută de către soţul ei Hefaistos, osândind netrebnicia 
înşelătorului Ares. 

În acest fel, autorul „Legendelor Olimpului”, întocmai ca 
Popa-Lisseanu şi Kun, a început prezentarea zeiţei Afrodita 
sub influenţa imaginei lucreţiene. Dar, spre deosebire de 
cei doi autori, dintre care Kun nu menţionează întâmplarea 
Afrodita-Ares, iar Lisseanu reproduce, cu uşoare modificări, 
textul citat din Odiseea, Alexandru Mitru, reproducând şi el 
legenda burlescă din Odiseea, ia o atitudine hotărâtă de 
condamnare a urâtului fapt. În acest fel, autorul român 
încearcă să împace măreţia Afroditei-Venus lucreţiene cu 
versiunea burlescă din Odiseea. 

Având în vedere că această „mitologie” se adresează în 
primul rând tineretului, autorul „Legendelor Olimpului” a 
rezolvat problema în chipul cel mai potrivit. 

Am dat fragmente din textele pe care le-a avut autorul 
„Legendelor Olimpului” la îndemână, la capitolul „Afrodita” 
şi am discutat comparativ textele antice cu pasaje din 


mitografi moderni, spre a ilustra, printr-un exemplu cât mai 
concludent, felul cum a încercat să armonizeze Alexandru 
Mitru diferitele versiuni contradictorii cu privire la aceeaşi 
zeitate. 

Putem dar distinge în prima parte a „Legendelor 
Olimpului” următoarele trăsături principale: 

1. Autorul a depus un efort stăruitor de a motiva logic şi 
psihologic trecerea de la un mit la altul şi diferitele acţiuni 
în cadrul aceluiaşi mit. 

În felul acesta, se caută şi se obţine un fir de legătură între 
diferitele mituri şi o reală motivare psihologică în povestire. 
2. Autorul a ales miturile, legendele şi versurile cele mai 

cunoscute şi interesante. Astfel, n-a omis pe Prometeu, 
Marsias, Filemon şi Baucis, Pigmalion, Eros şi Psiheea etc. 

3. A căutat totodată să armonizeze versiunile 
contradictorii într-o sinteză în care predomină punctul de 
vedere moral. Exemplul cu Afrodita este cât se poate de 
concludent. Evident că această „moralizare” nu putea fi 
făcută decât atât cât îngăduia mitul. 

4. Cea mai de seamă caracteristică este însă dramatizarea 
continuă a miturilor, care face ca naraţia să fie înlocuită, la 
tot pasul, de dialog. 

5. Motivarea raţională a alegerii şi ordinei cronologice a 
miturilor, pe care mitul prometeic o ilustrează în chipul cel 
mai luminos, precum şi diferitele explicaţii date în note, 
constituie un efort, unic la noi, de a lega mitologia zeilor 
olimpici de condiţiile materiale, economice şi sociale, în 
care a apărut. Alexandru Mitru a urmărit să dea diverselor 
mituri o interpretare materialistă, subliniind în cuprinsul 
legendelor ecoul luptei permanente a oamenilor împotriva 
forţelor capricioase şi asupritoare, naturale şi sociale, pe 
care zeii le reprezentau în imaginaţia elinilor. 

În continuare Alexandru Mitru expune mituri şi legende pe 
care imaginaţia greacă le-a ţesut în jurul unor oameni 
numiţi, în greceşte, „eroi”. 


Trebuie să facem de la început o distincţie esenţială între 
zei şi eroi. Zeii erau nişte fiinţe pur imaginare, chiar dacă în 
plăsmuirea chipului şi vieţii lor se pornise de la realităţi 
omeneşti concrete. De pildă Zeus are mult din caracterele 
unui basileu. Pe când mulţi dintre eroi au trăit în realitate, 
iar imaginaţia n-a făcut altceva decât să le mărească, 
adesea peste fire, personalitatea. Zeus n-a existat. Ahile, 
Agamemnon, Menelau, Ulise au fost însă oameni care au 
luptat sub zidurile Troiei. 

Înainte de a-şi închipui zeii cu chip de oameni, grecii au 
atribuit puteri zeieşti unor obiecte neînsufleţite, apoi unor 
animale, în cele din urmă unor fiinţe cu chip şi însuşiri 
omeneşti, pe când, în crearea legendelor eroilor, imaginaţia 
a pornit de la realitate, de la oameni, despre care se ştia că 
au luptat şi au triumfat asupra celor mai grele adversităţi. 

Acest fapt a contribuit la o ancorare mai largă a 
imaginaţiei în realitate şi deci la o reflectare mai profundă a 
vieţii sociale, economice şi politice din epoca în care au fost 
plăsmuite miturile. 

În legendele despre eroi asistăm la o încordare a tuturor 
puterilor fizice şi morale ale pământenilor, spre a birui 
forţele vrăjmaşe şi a ridica viaţa şi demnitatea omului 
deasupra tiraniei şi mizeriei. 

În imaginaţia grecilor, Zeus trona maiestuos şi capricios în 
Olimp, dar pe pământ eroul Heracle, înfruntând mânia 
Herei, ucigând monştri şi biruind oameni nelegiuiţi, a fost 
socotit vrednic de Olimp. Curajul, dârzenia, dragostea de 
oameni şi spiritul de sacrificiu pentru binele obştei sunt 
trăsături care se întâlnesc la toţi eroii. 

Există, desigur, multe elemente legendare în cele ce se 
povesteau, de pildă, despre Tezeu. Dar lupta lui împotriva 
tâlharilor, care infestau drumurile Aticei în vremurile 
îndepărtate, este reflectarea unei realităţi, care a dus viaţa 
greacă, în Atica, cu un pas mai departe spre civilizare şi 
umanizare. 


Legenda spune că Tezeu a fost înflăcărat de isprăvile lui 
Heracle. Dar este uşor de închipuit ce profundă influenţă 
asupra imaginaţiei şi dorului de fapte mari ale generaţiilor 
de tineri greci exercitau aceste modele de curaj şi dragoste 
de om pe care le prezentau legendele eroilor. 

Spre a ne da însă mai bine seama de felul în care s-au 
plăsmuit legendele, este necesar să începem prin a cerceta 
înțelesurile pe care le-a căpătat cuvântul „erou”. 

Evoluţia înţelesurilor cuvântului ne arată limpede şi concis 
noţiunile fundamentale pe care le legau anticii de acest 
cuvânt şi ne conduce - călăuză sigură - pe drumul rezolvării 
diferitelor întrebări pe care le ridică problema constituirii 
legendelor eroilor. 

La Homer, cuvântul are următoarele înţelesuri: 1. Stăpân, 
şef, nobil, comandant militar (Ildada, XIX 34; XX 110); 2. 
Luptător (în general) (Odiseea, I 101); 3. Om care se 
distinge prin naştere, prin curaj sau prin talent (Odiseea, 
XVIII 423, VIII 423). 

Începând cu Hesiod, cuvântul „erou” capătă înţelesul de 
semizeu. În secolul al V-lea, vorbind despre Heracle, Pândar 
(Nemeice. 3, 38) îi dă apelativele de „erou zeu”. Platon 
aşază (Legile 738 d) pe „erou” după zeu, şi între zei şi 
oameni. Herodot (V 105) şi Tucidide (V 11) prin „erou” 
înţeleg orice om ridicat la rangul de semizeu. La Atena, în 
secolul al V-lea, „eroi eponimi” erau socotiți bărbaţii care 
dăduseră numele celor zece triburi ale Atenei. lar la Roma 
„eroi” ajunseseră să fie numiţi împărații romani divinizaţi. 
Aşadar, pe scurt, linia evolutivă a semanticei cuvântului 
„erou” a fost: 1. Stăpân, nobil, şef, comandant militar; 2. 
Combatant (în general); 3. Om distins prin naştere, talent, 
vitejie: 4. Semizeu; 5. Muritor ridicat, după moarte, la 
rangul de semizeu. 

Nici nu se poate un mai mare ajutor, în discutarea 
problemei eroilor antici, decât acela pe care ni-l dă 
semantica cuvântului „erou”. 


Într-adevăr, lista sensurilor de mai sus ne arată limpede că 
la început cuvântul a arătat un om care se distinge prin 
ceva faţă de ceilalţi oameni şi, la sfârşit, a însemnat un om 
care, după moarte, este pus în rândul zeilor, datorită 
faptelor sale. 

În evoluţia sensurilor cuvântului se vădesc limpede 
momente din istoria societăţii sclavagiste greceşti. În Iliada, 
care reflectă stadiul destrămării comunei primitive şi al 
înmuguririi sclavagismului, „eroi” erau şefii de genosuri, iar 
la Troia, unde se luptau crâncen, ei erau comandanţi 
militari. Dacă în Odiseea prin „eroi” se înţeleg toţi 
combatanții, nu numai şefii de genosuri, este pentru că, 
după război, în amintirea cruntelor suferinţe pe care le 
înduraseră în timpul sângeroaselor bătălii, toţi luptătorii 
aveau o figură potenţată, erau socotiți toţi drept nişte 
„eroi”. Dar tot în Odiseea, care reflectă vremuri de pace, 
după uriaşele încleştări de la Troia, un om care cânta 
minunat era tot un „erou”. 

La Atena, după instaurarea sinoikismosului, cei mai de 
seamă oameni erau aceia care întemeiaseră cele zece 
triburi. Poetul Pândar şi filosoful Platon îi aşezaseră pe 
„eroi” între zei şi oameni. 

Se vede că la baza diferitelor înţelesuri ale cuvântului 
„erou” a stat întotdeauna un sentiment de adâncă admiraţie 
pentru oamenii care se distingeau prin anumite calităţi, 
admiraţie care a dus la divinizarea anumitor eroi. Dar dacă 
sentimentul de admiraţie a fost constant, calităţile admirate 
s-au schimbat o dată cu transformările economice, sociale şi 
politice ale societăţii. Astfel, în comuna primitivă se 
impuneau atenţiei, şi adesea admiraţiei geneţilor, şefii de 
genosuri, de fratrii şi de triburi; la Troia, comandanții şi 
vitejii; la curtea paşnică a lui Alcinou, cântăreţul 
Demodocos sau crainicul Mulios; la Atena, întemeietorii de 
triburi, învingătorii la jocurile interhelenice; la Roma, după 
instituirea imperiului, împărații. 


Luptătorii de la Troia văzuseră pe şefii lor, pe marii 
comandanţi, pe Ahile, Ulise, Menelau, Nestor, în bătălie. 
Dar, după terminarea războiului, faptele lor creşteau parcă 
şi mai mult în imaginaţia generaţiilor. Felurite legende se 
ţeseau în jurul acestor mari figuri. Apoi fiecare cetate din 
Grecia voia să-şi aibă „eroul” sau şi, aşa cum s-a întâmplat 
cu Heracle, care era revendicat de Teba şi de Argos, în mai 
multe cetăţi înfloreau legende prin care un erou le aducea 
faimă şi glorie. Nu toţi eroii au luptat la Troia, dar toţi eroii 
erau înnobilaţi cu acele calităţi pe care autorii legendelor le 
socoteau cele mai de frunte. Cum legendele în jurul unui 
erou se închegau adesea în cetăţi diferite şi în timpuri 
diferite, se întâmpla acelaşi fenomen care se petrecea şi cu 
zeii, şi anume că acelaşi erou era încărcat cu însuşiri 
contradictorii şi despre el se spuneau lucruri contradictorii. 

Aşa cum s-a văzut mai sus, înțelesurile cuvântului „erou” 
izvorăsc din Iliada şi Odiseea, poeme în care se cântă 
faptele săvârşite de luptătorii care au luat parte la războiul 
Troiei. Dar, înainte de a lupta sub zidurile Troiei, grecii 
dezvoltaseră strălucita civilizaţie miceniană. Ei luaseră 
contact cu civilizaţia din Creta pe la 1700 î.e.N. Şi, timp de 
trei secole, până la 1400 î.e.n., ei contribuiseră la înflorirea 
civilizaţiei miceniene. De aci înainte pornesc o mişcare de 
expansiune în răsărit, care, două secole mai târziu, a dus la 
războiul Troiei. 

Este de neconceput ca timp de cel puţin opt sute de ani, 
câţi au trecut de la venirea aheilor pe pământul Greciei şi 
până la războiul Troiei, purtătorii civilizaţiei miceniene să 
nu fi cunoscut şi admirat oameni cu însuşiri excepţionale, 
luptători pentru binele comunităţii, pe care să-i fi numit 
„eroi”. Aşadar, „eroii” au existat întotdeauna la greci, 
legendele în jurul diferitelor figuri au înmugurit cu mult 
înainte de războiul Troiei, dar numai anumiţi „eroi” au luat 
parte la luptele de sub zidurile Troiei, şi deci numai anumite 
legende au fost consemnate de eposul homeric. 


Celelalte legende, care fuseseră plămădite în epoca 
miceniană, continuau să pâlpâie cu o lumină modestă în 
Grecia. Dar, după încleştările de la Troia, uriaşe pentru 
vremea aceea, un mare număr de eroi au fost aduşi, 
nimbaţi de legendă, în patria mamă, în Grecia. Acest fapt a 
constituit un reviriment pentru legendele care dăinuiau în 
diferite cetăţi, în jurul diferiților „eroi”. Astfel, unii eroi sau 
unele fapte, în legătură cu anumite cetăţi, au fost introduse 
ulterior în textul Iliadei sau Odiseei pentru gloria cetăților 
respective, iar alte cetăţi şi-au revendicat anumiţi eroi. 

Aşadar, pentru a pune o oarecare ordine în acest hăţiş de 
fapte, se poate spune că legendele eroilor pot fi împărţite în 
trei mari categorii: legende plămădite pe pământul Greciei, 
înainte de războiul Troiei; legende create în Asia Mică, în 
legătură cu războiul Troiei, în jurul unor eroi veniţi din 
Grecia; legende create în Grecia, după şi sub influenţa 
legendelor războiului Troiei. Dar multe dintre legendele din 
prima categorie au fost influențate de legendele războiului 
Troiei. Războiul Troiei a fost evenimentul care a contribuit, 
într-o foarte mare măsură, la alterarea conţinutului 
legendelor şi deci la estomparea cronologiei lor. 

Aceasta fiind situaţia, este foarte greu de precizat în ce 
epocă au apărut legendele în jurul unui anumit erou şi care 
a fost fizionomia eroului respectiv de-a lungul secolelor. De 
aceea, în discuţia cu privire la fiecare erou, savanții 
exprimă păreri diferite, adesea contradictorii. 

În orice caz, se pot desprinde din legende unele fapte care 
sunt în perfect acord cu datele istorice. Pe baza lor se poate 
stabili o cronologie relativă a diferitelor legende. Astfel, se 
poate presupune că legenda argonauţilor a fost una dintre 
cele mai vechi legende, căci în ea se reflectă primele 
mişcări de expansiune aheiene. Se poate de asemenea 
socoti că sunt anterioare războiului Troiei legendele cu 
privire la luptele date de argivi împotriva Tebei. Numai 
după aceea vin legendele în jurul eroilor luptători la Troia. 


În lucrarea sa, Alexandru Mitru a trebuit deci să rezolve 
două probleme fundamentale, semnalate de noi mai sus: 
problema cronologiei şi problema fizionomiei eroilor. 

Cronologic, autorul a respectat următoarea ordine: 
Perseu, Heracle, Tezeu, Dedal şi Icar, Castor şi Polux, 
Belerofon, Asclepio, Meleagru, Orfeu şi Euridice, 
întemeierea Tebei, Expediția argonauţilor, Războiul Troiei, 
Întoarcerea aheilor în Elada, Păţaniile lui Ulise, 
Aventuroasa călătorie a lui Enea. 

Date fiind faptele menţionate mai sus, în legătură cu 
contaminarea diferitelor legende, este cu neputinţă de 
dovedit cu certitudine timpul precis, şi uneori chiar locul în 
care au luat naştere unele legende. 

Sunt totuşi anumite legende sau cicluri de legende a căror 
cronologie nu mai trezeşte nici o îndoială şi asupra lor 
trebuie îndreptată atenţia criticului. Din acest punct de 
vedere, autorul a procedat, în general, cât se poate de 
raţional. Astfel, era firesc să înceapă cu Perseu, de vreme ce 
sunt dovezi destul de convingătoare că legenda lui a înflorit 
în epoca miceniană. De asemenea, toată lumea savanților 
care s-a ocupat de problemă este de acord că Heracle este 
unul dintre cei mai vechi eroi ai grecilor. Tezeu îşi găseşte şi 
el locul după Heracle, fiind, printr-un amănunt, pus în 
legătură cu Heracle. Este bine plasată şi expediţia 
argonauţilor anterior războiului troian care, la rândul său, 
este urmat de întoarcerea eroilor în Elada, de păţaniile lui 
Ulise şi de călătoria lui Enea. 

S-ar părea, poate, că fondarea Tebei şi expediţia 
argonauţilor sunt aşezate prea departe de Tezeu. La 
această obiecţie se poate răspunde foarte uşor că figurile 
eroilor citați anterior, chiar dacă au unele contingenţe cu 
fapte petrecute mai târziu - de pildă Heracle este pus şi în 
legătură cu războiul troian - legendele lor conţin vădit 
elemente dovedind că ele au fost plămădite, cel puţin în 
embrion, cu mult înainte de războiul troian. Acolo unde 


cronologia este sigură - argonauţi, Troia, Ulise, Enea - 
autorul a respectat-o cu scrupulozitate. 

În ceea ce priveşte faptele menţionate, adică substanţa 
legendelor înseşi, este de observat că au fost alese cele mai 
importante, şi anume acelea care ilustrează ideea de bază 
pe care a urmărit-o autorul: lupta omului împotriva 
elementelor ostile - naturale şi sociale - pentru a-şi dobândi 
o viaţă mai bună, precum şi rezultatul acestei lupte: 
înălţarea demnităţii omului şi sporirea încrederii în sine şi 
în puterile sale. 

De pildă, în legenda lui Heracle, elementul realist 
reprezintă lupta omului înzestrat cu excepţionale calităţi 
fizice şi morale, care se împotriveşte curajos fiarelor şi 
monştrilor: lei, hidre, şerpi, balauri. 

Astfel de lupte au trebuit să fie numeroase în epoca 
comunei primitive. Acesta a fost embrionul legendei. Dar 
mai târziu, genosurile s-au asociat în fratrii, şi fratriile în 
triburi, şi au început lupte între ele. Deci la luptele pe care 
trebuiau să le ducă eroii împotriva fiarelor, s-au adăugat 
luptele împotriva şefilor de triburi, apoi de cetăţi. Legenda 
lui Heracle s-a amplificat cu noi elemente şi a apărut 
Euristeu. Dar, pe de altă parte, se cerea o explicaţie a 
originii puterii excepţionale a lui Heracle şi a soartei lui 
triste. Imaginaţia grecilor a născocit mitul cu Zeus şi 
Alcmena şi mânia Herei, pentru a se găsi şi izvorul celor 
douăsprezece munci. A venit apoi războiul troian. Heracle a 
fost, dus şi pe acolo şi pus să lupte cu regele Laomedon. 
Apoi, gândirea filosofică şi morală s-a dezvoltat, iar legenda 
lui Heracle a fost îmbogăţită prin întâlnirea cu Virtutea şi 
Voluptatea. Ulterior, Roma a devenit o putere 
mediteraneană. Heracle, devenit şi el Hercule, a fost purtat 
pe colina Aventin şi pus să lupte cu monstrul Cacus etc. 

Alexandru Mitru a luat legenda în faza ei ultimă şi a ales 
elementele esenţiale - originea divină a eroului, mânia 
Herei, cele douăsprezece munci, regina Omfala, Deianeira, 
apoteoza - şi le-a expus cu talentul său preabinecunoscut. 


Având în vedere că autorul n-are intenţia să facă un tratat 
de mitologie ştiinţifică, găsim că procedeul este cât se poate 
de înţelept. Dar în afară de alegerea judicioasă a 
materialului expus, autorul a subliniat, în cursul expunerii, 
acolo unde se putea face, semnificaţia legendelor, pe care 
vrea s-o sugereze cititorilor. Astfel, în disputa dintre 
Desfrânare (Voluptate) şi Virtute, citim următoarele replici: 

— Şi eu, deşi puternic, a glăsuit Heracle, sunt urgisit de 
Hera să fiu sclav unui rege nevolnic, din Micena. Zeii m-au 
osândit, după dorinţa Herei. Eu nu mă tem de soartă şi nu 
m-aş fi supus, dar vreau să ispăşesc îngrozitoarea-mi crimă, 
făcută fără voie, luptând neînfricat şi preschimbând tot răul 
urzit acolo-n slăvi, în bine pentru oameni... Tu-mi poţi fi de 
folos? 

— Ţi-am spus-o, ţi-o repet, a glăsuit Virtutea. Urmându-mă 
pe mine ai să fii victorios, iar după moartea ta numele lui 
Heracle va fi slăvit pe veci. 

— Mai bine dăruieşte-ţi viaţa numai plăcerii, l-a-mbiat 
Desfrânarea. Vei fi mai mulţumit. 

— Eu te aştept, Heracle, pe drumul gloriei, a spus din nou 
Virtutea. 

La vorbele acestea Heracle a pus mâna pe greaua lui 
măciucă. S-a-ntors spre Desfrânare şi i-a rostit cu silă: 

— Josnică Desfrânare, nu mă poţi amăgi! ... Am să mă lupt 
cu Hera, şi când o voi înfrânge, am să fiu fericit. Aleg 
drumul Virtuţii... 

În acest scurt schimb de replici este exprimată ideea 
călăuzitoare pe care caută s-o ilustreze Alexandru Mitru nu 
numai în viaţa lui Heracle, ci şi în vieţile celorlalţi eroi. 

Autorul a mai găsit, în apoteoza lui Heracle, admirabile 
cuvinte spre a arăta strălucita înfăptuire a prezicerilor 
Virtuţii. Astfel citim: „Un car făcut din aur s-a coborât din 
cer şi-n el se aflau Hermes, Atena şi Nike, zeiţa biruinţei. 
Nike conducea carul. lar Hermes şi Atena l-au ridicat îndată 
pe erou între ei. L-au purtat spre Olimp. 


Acolo însuşi Zeus l-a întâmpinat la porţi, şi dup-atâta truda 
şi-atâtea suferinţe, pe care le-ndurase în viaţa sa Heracle, s- 
a-nduplecat şi Hera.” 

Viaţa lui Tezeu a fost scrisă şi de Plutarh. Biograful antic 
avea în faţă o sumedenie de versiuni, adesea contradictorii, 
pe care le arată, de altfel, despre Tezeu. Comparând ici şi 
colo cele expuse de Alexandru Mitru despre Tezeu cu cele 
relatate de Plutarh, ne dăm şi mai bine seama de specificul 
fiecăruia dintre cele două expuneri. 

Plutarh, relatând uciderea lui Perifete de către Tezeu, 
spune: „Şi mai întâi Theseus a ucis în Epidauria pe 
Periphetes, care, drept armă de atac, se folosea de o 
măciucă, de aceea era numit „măciucaşul”. Periphetes 
pusese mâna pe Theseus şi încerca să-l oprească a merge 
mai departe, dar Theseus, luându-se la luptă cu el, l-a ucis. 
Plăcându-i măciuca, a luat-o şi a făcut-o armă, de care s-a 
folosit toată viaţa, aşa cum Heracles s-a folosit de pielea 
leului, ca să arate ce puternic animal doborâse el, iar 
Theseus arăta că măciuca fusese învinsă de el, dar cu ea el 
va fi neînvins” (Theseus, cap. VIII) [| 

lată şi expunerea autorului român: „Aşa s-a întâmplat, c- 
abia plecat, Tezeu a fost silit să lupte c-un fiu al lui 
Hefaistos, pe nume Perifete. El oprea toţi drumeţii, 
zdrobindu-i cu o ghioagă teribilă, de-aramă, făcută-n 
fierăria Olimpului de zeul cel mai meşter, tatăl său. 

— Ia stai, drumeţule! i-a strigat Perifete. Ce te grăbeşti 
atâta? Viaţa tot ţi-e sfârşită - eşti doar în mâna mea. 

Şi şi-a ridicat ghioaga să arunce cu ea. Dar lezeu s-a ferit. 
Arma a fulgerat pe lângă el cu zgomot, a frânt câţiva copaci 
şi s-a înfipt în pământ, adânc, la câţiva stânjeni. 

Până ce Perifete s-o poată ridica, Tezeu n-a pierdut 
vremea. I-a sărit de grumaz... 

Perifete, uimit că un flăcău ca el cutează să-l înfrunte, a 
dat un răget groaznic. S-a trântit la pământ, căutând să-şi 
afle ghioaga de unde o zvârlise. Însă Tezeu, cu sete, l-a tot 
împuns cu lancea, până ce l-a răpus”. 


Citind cele două pasaje, constatăm că Plutarh expune pe 
scurt uciderea lui Perifete, dar stăruie mai mult asupra 
amănuntului că lezeu i-a luat măciuca, şi asupra 
comparaţiei cu pielea de leu a lui Heracle. Plutarh, moralist- 
istoric, este captivat mai mult de interpretarea decât de 
expunerea faptelor cu amănunte dramatice. Dimpotrivă, 
Alexandru Mitru reliefează faptul, îl dramatizează, creând 
amănunte esenţiale pentru mişcarea dramatică, pe care nu 
i le punea la îndemână legenda. În acest fel, subliniază 
acţiunea eroică, binefăcătoare pentru oameni, a lui Tezeu, 
alături de hâda figură şi îndeletnicire a lui Perifete. Şi, ca 
întotdeauna, şi în acest caz pregnanţa dramatică a unui fapt 
ilustrează, mai luminos decât expunerea abstractă, ideea 
morală pe care vrea s-o exprime. 

În al doilea rând, având în vedere cititorii cărora se 
adresează, autorul a eliminat, în expunere, orice 
contradicţie cu privire la legende, de felul următor: „Dar se 
spune că Theseus n-a luat localitatea Eleusis când s-a dus 
prima oară la Atena, ci mai în urmă ...Astfel de ştiri, care se 
bat cap în cap, se spun în această privinţă” (Plutarh, 
Theseus, cap. X). 

Faptul, aşa cum este expus la autorul român, ajută la 
concentrarea atenţiei asupra dramatismului şi semnificației 
morale a activităţii diferiților eroi. 

Şi, dacă ţinem seama că ideea de bază, pe care a urmărit 
s-o pună în lumină neîncetat autorul, este aceea a biruinţei 
omului când este perseverent, chiar împotriva hotărârii 
zeilor, atunci dramatizarea originală a fabulaţiei dă adesea 
o zguduitoare forţă ideii morale, iar ideea morală vine şi 
transfigurează dramatismul care, fără sens, ar fi de-a 
dreptul descurajator, pesimist, irațional. Chiar sfârşitul 
tragic al unui erou - de pildă Heracle - este nimbat de 
aureola biruinţei. 

Autorul a avut buna inspiraţie de a insera în volum şi 
legenda lui Enea şi, în acest fel, de a releva încă o dată, în 


lumină, triumful eforturilor biruitoare, amintind şi de 
întemeierea Romei. 

Înserarea legendei lui Enea este cât se poate de 
binevenită din mai multe puncte de vedere. Un punct de 
vedere este acela al evitării de a rămâne necunoscută 
publicului cititor, căruia se adresează cartea, una dintre 
cele mai interesante figuri de erou antic. Dar mai există şi 
punctul de vedere istoric al însemnătăţii pe care o acordau 
romanii legăturilor înrudirii lor cu zeii, prin Afrodita, mama 
lui Enea, al cărui fiu, lulus sau Ascaniu, a întemeiat ginta 
Iuliilor, din care au făcut parte Cezar şi August. În călătoria 
legendară a lui Enea, de la Troia până în Italia, se reflectă 
drumul pe care l-au parcurs influenţele de civilizaţie şi 
cultură exercitate de greci asupra romanilor. Romanii au 
cucerit Grecia, dar, aşa cum se spunea chiar în antichitate, 
sub o formă mai vagă, cultura greacă i-a cucerit pe romani, 
şi, sub influenţa acestei culturi, romanii şi-au putut realiza 
creaţiile materiale şi culturale, care poartă caracteristicile 
geniului lor propriu. Autorul a procedat deci foarte potrivit 
când a vorbit şi despre Enea, căci, în realitate, mitologia 
greacă n-a exercitat influenţe numai asupra culturii şi 
literaturii greceşti, ci influenţa ei a fost profundă şi la Roma. 

Procedând în acest fel, autorul expune legendele, de la 
Perseu la Enea, cu privire la cincisprezece eroi. El a avut 
prilejul să ilustreze din belşug ideea centrală arătată mai 
sus şi, în acelaşi timp, în expunerea legendelor, dar mai ales 
în note, să dea şi unele amănunte asupra realităţilor sociale 
şi politice care au condiţionat înflorirea acestor legende. 
Civilizaţia miceniană, basileii ahei, şefii triburilor antice 
sunt, rând pe rând, evocaţi în note şi, în acest fel, pe lângă 
încântarea, plină de înţeles moral, pe care o simte cititorul, 
atenţia este dusă şi spre realităţile istorice, dând astfel 
mitului şi legendei suportul realităţii, iar realităţii haina 
fermecătoare a basmului. 

Stilul este şi în această parte a cărţii cât se pare de bine 
potrivit cu conţinutul. Cuvintele sunt parcă luate din lumea 


basmului: expresive, pregnante, bine alese, evitându-se 
arhaismele, dar nefăcându-se abuz nici de neologisme. 

lată un exemplu edificator: „Da-ndată a început năvala de 
ape reci şi înspumate peste corăbiile troiene şi vuietul s-a 
întețit”. Cuvintele „năvală”, „a începe”, „ape”, „reci”, 
„înspumate” n-au nimic extraordinar, şi totuşi, din 
îmbinarea lor, autorul a izbutit să exprime plastic şi poetic 
ideea. 

Fraza este adesea mijlocie, şi predomină, s-ar putea 
spune, propoziţia şi fraza de două propoziţii şi, îndeosebi, 
dialogul, ceea ce conferă expunerii relief, forţă, dramatism, 
patos. 

Nu trebuie uitat însă că ceea ce dă un deosebit farmec 
expunerii este proza ritmată, care, deşi se întâlneşte destul 
de des, nu transformă totuşi textul într-o înşiruire de 
versuri. De pilda: „Femeile plângeau în hohot lângă palatul 
lui Egeu. Iară bărbaţii, cu mâhnire, cătau spre ele şi 
tăceau”. Ideile sunt exprimate în proză ritmată. Dar, mai 
departe, autorul continuă: „Şi regele, plin de durere, i-a 
povestit că, mai demult, venise la Atena fiul regelui Minos 
de la Creta - ca să ia parte la concursuri”. Aşadar, ritmul 
este întrebuințat de autor numai acolo unde se cer 
accentuate dramatic anumite situaţii. 

Rezumând cele arătate cu privire la cea de-a doua parte a 
lucrării, putem afirma că: 

1. Autorul a ales cele mai interesante figuri de eroi, spre a 
le expune viaţa legendară. 

2. Cronologia este în conformitate cu ipotezele cele mai 
plauzibile. 

3. Aşa cum în „Legendele zeilor” s-a dat o deosebită 
atenţie figurii lui Prometeu, tot aşa în „Legendele eroilor” s- 
a aruncat o lumină deosebită asupra lui Heracle. 

4. Ideea călăuzitoare în expunere a fost aceea care a stat 
la baza plăsmuirii acestor legende, şi anume că, luptând cu 
dârzenie şi curaj neistovit, oamenii pot triumfa asupra 
tuturor obstacolelor şi chiar asupra voinţei zeilor. 


5. Dramatizarea acţiunii, lărgirea şi îmbogățirea originală 
a fabulaţiei, dialogul, vocabularul, ritmul conferă o voiciune 
şi pregnanţă poetică de primul ordin. 

6. Notele vin sa lămurească, prin explicaţii ştiinţifice, 
multe din ciudăţeniile miturilor. Este unul din meritele de 
seamă ale acestei lucrări, în felul acesta naraţia este 
însoţită de explicaţia raţională a plăsmuirilor fanteziei. 

7. Ca şi „Legendele zeilor”, „Legendele eroilor” contribuie 
la îmbogățirea cunoştinţelor şi la educaţia tinerei generaţii, 
punându-i în faţă modele de luptă dârză, create de antici, în 
care, pornind de la realităţi certe, se formulează năzuinţe 
spre mai bine şi spre mai frumos. 

Din cele expuse, se vede limpede că autorul „Legendelor 
Olimpului” n-a precupeţit nici un efort spre a da o 
dezlegare cât mai judicioasă problemelor pe care le ridica 
alcătuirea acestei mitologii. Zicem „mitologie”, fiindcă 
„Legendele Olimpului” nu constituie, în fond, altceva decât 
o mitologie, dar o mitologie scrisă într-o formă literară vie, 
plastică prin pregnanţa şi culoarea termenilor şi epitetelor, 
sprintenă prin muzicalitatea ritmului frazei. 

Prin toate aceste calităţi, cartea de faţă este una dintre 
cele mai izbutite scrise la noi în acest gen, dacă nu cea mai 
izbutită. 

Prof. NICOLAE I. BARBU. 

SPRE ŢĂRMURILE ELADEI 

Amurgul s-a lăsat pe nesimţite. 

Abia de se mai cern pe masă 

Stropi roşiatici de lumină. 

În călimara de argint, Până-mi, din aripă de vultur, Pare-o 
corabie pe care 

O ţine ancora la țărm... 

Mai stă încă la țărm, Dă-n noaptea asta 

Voi da semnalul de plecare. 

Şi trâmbiţele vor suna. 

Corabia, plină de vise 

Şi de legende, Şi poeţi, O să pornească iar 


Pe marea 

Învolburată 

A fanteziei. 

Priviţi! 

Pe punte s-a urcat 

Homer cel orb şi înţelept. 

„Binevenit să fii, bătrâne, Prinţ al aezilor elini! 

Slăvită-ţi fie lira sfântă 

Şi glasul tău tremurător 

Care-a rostit atâtea versuri. 

Îți mulţumim că ne-nsoţeşti!” 

Ci iată, mai cătaţi! Pe punte 

Au poposit şi alţi poeţi. 

În fruntea lor e Hesiode, Cel tânăr şi cu păr bălai, 
Cântându-şi lin „Lleogonia” [], Mai sunt şi Pândar, Teocrit 

Şi Apolonius din Rodos, Eschil, Sofocle, Euripide 

Şi Pausanias şi Virgiliu 

Şi exilatul de la Tomis: 

Ovidiu, cel cu grai duios. 

Vom fi-n tovărăşie bună... 

În noaptea asta vom pleca 

Şi o să colindăm, dragi prieteni, [ărm după țărm, toată 
Elada. 

Poeţii vor suna din lire, Vântul va bate-ncetinel 

Şi marea ne va legăna, Pe valurile-i înspumate, Iar noi 
tăcuţi vom asculta 

Fermecătoarele legende, Prin care cei de-odinioară 

Atâtea taine-şi tâlcuiau... 

Urcaţi-vă deci toţi pe punte. 

Urcaţi-vă ... Şi, să pornim! ... 

ZEIȚA GHEEA 

Se povesteşte, în legendă, că lumea noastră cea de astăzi: 
pământul - plin de flori şi fructe, cu râuri limpezi şi izvoare 
- soarele, luna, ziua, noaptea şi vânturile, suflând repezi, n- 
au fost întotdeauna astfel. 


Lumea întreagă era-n haos, haos învârtejit şi negru, fără 
hotare, fără formă. Însă, precum cântau poeţii, din haos s-a 
desprins pământul. Pământul nostru larg şi darnic. Iară 
pământul rupt din haos era însăşi zeiţa Gheea. 

Dragostea a unit pe Gheea cu cel dintâi bărbat, Uranus. Şi 
el Uranus, era cerul, cerul înalt şi plin de stele. 

Ce mult îşi iubea Gheea soţul! ... Nu mai puţin o îndrăgise 
Uranus pe soţia lui. 

Ca să-i arate dragostea, zeul îi aşternea pe frunte cununi 
de aur şi lumină, atâta timp cât era ziuă, şi noaptea o 
învăluia într-o hlamidă albăstruie, plină de aştri lucitori. O 
dezmierda cu ploi şi vânturi, şi nu se sătura să-i spună că ea 
va fi mereu a lui, cât o să fie lumea lume. 

lar ea se-mpodobea pentru Uranus şi îşi punea veşminte 
scumpe, pe care le ţesea anume din frunze şi din ierburi 
verzi. Îşi presăra în păr miresme din cele mai alese flori. Şi 
îl privea cu ochii limpezi, strălucitori şi azurii, ai lacurilor de 
cleştar. 

La vremea sorocită, Gheea i-a dăruit soţului său şase 
feciori şi şase fete, pe care i-a numit titani. 

Primul născut a fost Oceanull (sau Ocheanos), acela care 
înconjura, c-un brâu de ape scânteietor, întreg pământul. 
Celui din urmă i-au zis Cronos, şi el era cel mai şiret, cel 
mai dibaci dintre titani. 

S-au născut mai apoi ciclopii: trei fraţi, cu câte-un singur 
ochi aşezat în mijlocul frunţii. Aceştia erau meşteri buni şi 
învăţaseră să facă, într-un lăcaş de sub pământ: fulgere 
lucii, orbitoare, tunete grele, ce izbeau urechile ca un 
ciocan, şi trăsnete nimicitoare. 

După ciclopi s-au mai ivit alţi trei feciori: hecantohirii sau 
centimanii, numiţi aşa fiindcă aveau pe trupurile lor uriaşe 
câte-o sută de braţe lungi şi monstruoase. 

Peste un timp, frumoasa Gheea?2 avea să nască şi alţi 
prunci - unii cu forme-ngrozitoare, enormi, hidoşi, 
necruţători. 


Zeul Uranus avea darul de a putea citi-n viitor. Şi-aşa 
aflase că-ntr-o zi urma să fie răsturnat, din locul de stăpân 
ceresc, de către unul din feciori. 

Din pricina aceasta dragostea lui faţă de Gheea pălea 
mereu. Şi-nfricoşat, se frământa să afle-un mijloc potrivit ca 
să înlăture, degrabă primejdia care-l pândea. 

URANUS ÎŞI ARUNCĂ ÎN TEMNIȚĂ COPIII. 

Nu mai avea încredere în nimeni, nici măcar în soţia sa. Şi- 
atunci a chemat într-o seară pe toţi copiii-n jurul lui şi i-a 
zvârlit într-un afund, în prea întunecosul Tartar. 

Dacă ar fi căzut din cer o nicovală pe pământ, îi trebuiau 
cam nouă zile şi nouă nopţi, zice legenda. Şi tot atâta timp 
trecea, de-o azvârleai de pe pământ în mult prea mohorâtul 
Tartar. Acolo îşi făcuse zeul o închisoare cu porţi grele. Trei 
ziduri o împrejmuiau, ziduri puternice de-aramă şi-un râu 
cumplit de foc şi smoală3. 

Din închisoarea asta mare feciorii nu puteau ieşi. Doar el, 
Uranus, avea cheia. Era deci liniştit stăpânul şi bucuros că a 
scăpat de orişice ameninţare. Zâmbea din nou soţiei sale şi 
îi spunea că-i este dragă. Dar cum năştea un nou copil, 
Gheea vedea, plină de spaimă, că zeul i-l smulgea din braţe 
şi-l închidea în temniţă. 

Mai înainte vreme, Gheea nu îndrăznise să încalce voia 
soţului ei Uranus - şi îndurase făr-o vorbă poruncile şi 
silnicia. Acum însă i-era destul. Se mâniase-n sinea ei. 

Cum? Ea-i năştea atâţia prunci şi n-avea parte de niciunul? 
Zăceau pe veci închişi în Tartar şi n-avea dreptul să-i mai 
vadă? Nu. Asta nu putea zeiţa să-ngăduie la nesfârşit. Şi-a 
rugat mai întâi bărbatul, cu umilinţă şi cu lacrimi, să-i 
elibereze iar copiii din Tartarul întunecat. 

— Îndură-te, fii bun, Uranus, îi cerea ea nemângâiată, în 
timp ce lacrimi de izvoare îi lunecau peste obraz. Fii bun, 
Uranus, dă-le drumul! Nu merită osânda asta nişte copii 
nevinovaţi. Îţi stau chezaşă pentru dânşii că nu îţi vor răpi 
puterea, dacă vei fi mai milostiv... 


Zeul Uranus era însă crud şi neînduplecat. 'Ținea la 
stăpânirea lui. Nu se înduioşa deloc, când îşi vedea soţia 
plângând. Şi s-a răstit către zeiţă: 

— Vezi-ţi de rosturile tale... Nu e-n căderea ta să judeci 
faptele ce le hotărăsc... 

Era teribil când striga şi când se supăra Uranus, şi Gheea 
n-a mai spus nimic. Şi-a-năbuşit plânsul în piept şi şi-a 
plecat, tăcută, fruntea. 

— Mă voi supune! ... i-a răspuns. 

Însă, în gându-i, tot atunci s-a hotărât să-l pedepsească pe 
soţul său ne-ndurător. 

Prin farmece necunoscute, Gheea a scos din sânul ei un 
diamant strălucitor. Din el zeiţa şi-a făcut o armă ca o 
seceră. A pătruns apoi, pe furiş, când Uranus se odihnea, 
până în Tartarul adânc. A deschis porţile uriaşe, ce erau tot 
de diamant, prin vrăji numai de ea ştiute. S-a strecurat prin 
întuneric, până la fiii ei, titanii, şi i-a-ntrebat cu glas şoptit: 

— Care din voi ar fi în stare să îl înfrunte pe Uranus? Ştiţi 
că nu poate fi ucis, pentru că-i zeu nemuritor. În schimb el 
poate fi învins cu arma asta sclipitoare. Cine se-ncumetă să 
fie stăpânitor în locul lui? 

CRONOS PRIMEŞTE LUPIA CU URANUS. 

Toţi au tăcut înfricoşaţi de vorbele cutezătoare. Uranus 
era tatăl lor. Cum să-şi lovească ei chiar tatăl - deşi îi 
pedepsise greu? Apoi, zeul era puternic, şi faţă-n faţă nu 
puteau să îl doboare nicidecum. Iar pe furiş, fiii, titanii, se 
ruşinau să dea o luptă. 

Toţi au tăcut afar' de Cronos. El era foarte îndrăzneţ şi, în 
acelaşi timp, şiret. Şi îl ura pe tatăl său, pentru că-l 
aruncase-n artar, deşi era nevinovat. Dorea de mult să se 
răzbune, să pună mâna pe putere, şi iată cel mai bun prilej. 

S-a apropiat de mama sa şi i-a răspuns, tot pe şoptite, că 
este gata să se lupte şi să-l doboare pe Uranus din cerul lui 
nemărginit. 

Fără să stea prea mult pe gânduri, a luat în mână secera 
şi, ascunzându-i, plin de grijă, tăişul ei scânteietor, s-a 


furişat pe porţi afară. Pe urmă, sfătuit de Gheea, s-a ascuns 
după nişte stânci. Din acel loc putea să vadă, în depărtare, 
orişice; dar el nu putea fi zărit. 

A stat acolo până noaptea, pândind cu dinţii încleştaţi, 
aşteptând clipa potrivită când va putea să îl lovească pe 
tatăl său, zeul Uranus. 

Ştia că lupta-i cu primejdii şi mai ştia prea bine Cronos că 
ne-izbânda ar fi dus la pedepsirea lui şi-a Gheei. Uranus i-ar 
fi osândit la chinuri înfricoşătoare. 

Deci, trebuia, neapărat, să-nvingă pe cârmuitorul de pân- 
atunci al cerului. Nu mai putea să dea-napoi. 

Deodată l-a zărit că vine... Zeul Uranus, din înalt, se 
coborâse pe pământ, ducând cu sine noaptea neagră, 
cătând-o pe soţia lui. 

Din ascunziş a sărit Cronos cu secera în mâna dreaptă. 
Până să ia aminte zeul că e pândit de fiul său, titanul l-a 
lovit în pântec4. 

Uranus a căzut în tină. Rănit în pântec, plin de sânge, se 
zvârcolea pe jos strigând: 

— Cronos, îţi doresc să ai parte, cândva, şi tu de-aceeaşi 
soartă pe care o am astăzi eu! Da! Ie blestem, fecior 
nevrednic! Blestem, de tată şi de zeu... Blestemul meu se 
va-mplini oricât ai fi tu de şiret... 

Dar Cronos n-auzea nimic. El biruise. Era beat de bucurie 
şi de triumf. A poruncit să se deschidă, larg, porţile de 
diamant. Şi fraţii lui, ceilalţi titani, s-au grămădit iute la 
porţi şi au ieşit afară toţi. 

— Eu v-am scăpat! le-a rostit dânsul, cu trufie. Acuma noi 
suntem stăpânii 

— Îţi mulţumim, a spus Ocean. Dar tu eşti fratele cel mic, 
şi nu se cade să ajungi cârmuitor peste ceilalţi. De drept, 
stăpânul aş fi eu, căci sunt mai mare şi-nţelept. De mine 
doar ascultă toți... 

Cronos atunci l-a înfruntat: 

— În lupta grea care s-a dat, nimeni nu s-a grăbit să-mi vie 
cât de puţin într-ajutor. Şi-acum, Ocean, tu vrei puterea? 


Nu este drept, şi nu ţi-o dau... 

Ocean se cam întunecase. Părea că o să-nceapă zarva. Dar 
Cronos l-a înduplecat pe fratele său mai în vârstă, 
spunându-i c-o să-l facă sfetnic. 

Şi-n sfârşit, după multă vorbă, s-au înţeles să-l recunoască 
pe Cronos drept cârmuitor. Ceilalţi titani şi titanide urmau 
să-i fie sfetnici lui. 

Aşa a luat Cronos puterea5 peste pământ şi peste cer. 
Visul pe care şi-l făcuse titanul cel ambițios, în timpul cât 
şezuse-nchis în veşnic mohorâtul Tartar, acuma, iată, şi-l 
trăia. N-avea de cine să se teamă, căci fraţii şi surorile 
ţineau cu el, îl ajutau. Putea să cârmuiască-n voie... Să facă 
tot ce-i va plăcea. Şi, mulţumit, a hoărât să-şi ia în primul 
rând soţie. 

Şi-a ales-o pe mândra Reea6, cea mai frumoasă titanidă. Şi 
a făcut o nuntă mare... O nuntă cum nu se văzuse până 
atunci în univers. La nuntă au venit titanii şi titanidele în 
păr... Au râs şi au benchetuit. Se bucurau că sunt stăpâni. 
Dar nu ştiau că-n vremea asta zeiţa Nix7, adică noaptea 
întunecată, misterioasă, ce se ivise tot din haos, se hotărâse 
să-l răzbune pe zeul izgonit din cer. 

Ea îl văzuse pe Uranus lovit, însângerat de Cronos, 
pornind către o insulă ca să-şi găsească adăpost. Şi asta n-o 
putea uita prietena lui Uranus, noaptea. Mai mult, Uranus o 
rugase să îl răzbune în vreun fel, să-i pedepsească pe titani. 
Noaptea vroia să-i împlinească această rugăminte a sa. 

Şi-n timp ce Cronos sta la nuntă, benchetuind nepăsător, 
zeiţa Nix năştea din beznă nişte odrasle monstruoase. 
Odrasle ce aveau să poarte nenorocire pe pământ. Astfel ea 
aducea în lume pe Hipnos - somnul plin de vise şi de 
fantasme-ntunecate; Eris - discordia cea cruntă; Nemesis - 
aspra răzbunare; Apate - care-avea putinţa să amăgească şi 
să-nşele pe zei şi oameni deopotrivă; pe Ker - adică 
nimicirea şi pe Tanatos - zeul morţii. 

— Aş vrea să văd, zeule Cronos, strigase cu glas tare Nix, 
cum îţi va fi domnia ta, ce-ai dobândit-o mişeleşte de la 


Uranus, înstelatul... O, să te văd, tirane Cronos, care te 
veseleşti atât la nunta ta cu mândra Reea! 

Astfel se începea domnia zeului Cronos cel şiret, sub 
blestemele lui Uranus şi uneltirile zeiţei, care-şi acoperea 
tot trupul sub un văl lung, întunecat. 

Note: 

1. Oceanul şi zeiţa titanidă Tetis erau socotiți drept părinţii 
tuturor râurilor, în număr de trei mii, cum, spuneau 
legendele eline, şi ai celor trei mii de nimfe, numite 
oceanide. Alt titan, Hiperion şi cu soţia sa, leea, au odrăslit 
pe Helios - soarele, Selene - luna şi Eos - aurora. lar Eos, 
aurora. La rândul ei, căsătorită cu Astreu, a născut toate 
stelele care lucesc pe boltă, luceafărul de dimineaţă şi cele 
patru vânturi: Boreul - vântul năprasnic dinspre 
miazănoapte, Eurul - vântul prielnic din răsărit, Notul - 
vântul de la miazăzi, cel aducător de ploaie, şi Zefirul - 
vântul răcoros din asfinţit. 

2. Într-un imn atribuit bătrânului Homer, Gheea era slăvită 
astfel: „Eu voi cânta pământul... străvechea mamă a 
tuturor, aceea care nutreşte toate fiinţele răspândite în 
lume. O, te salut pe tine, mamă a zeilor, soaţă a lui Uranus 
înstelatul. Îndură-te, fii binevoitoare cântecelor mele şi 
dăruieşte-mi o viaţă fericită! ...” 

Imnul slăvea în acest chip pe Gheea, pentru că vechii 
greci, elinii, socoteau că din unirea pământului cu cerul - şi 
din urmaşii lor - s-a născut tot ce se găseşte în univers: 
aştrii, lumina şi vânturile, apele şi fiinţele vii, ba chiar şi 
nesfârşitele cortegii de zeități, ce populau Olimpul şi 
întreaga lume. 

3. Râul de foc şi smoală, care înconjura Tartarul, era numit 
de către elini: Fleghietonul. 

4. Povestirea luptei pe viaţă şi pe moarte dintre Uranus şi 
Cronos o face poetul Hesiode, în poemul său „leogonia”. 
Din versurile lui s-au inspirat, în decursul veacurilor, mai 
mulţi pictori şi sculptori. Dintre toate aceste opere de artă, 
cea mai impresionantă pare a fi tabloul zugrăvit de pictorul 


Văsari, intitulat: „Mutilarea lui Uranus”. În mijlocul 
tabloului, artistul a pictat pământul. Cronos, un băietan, o 
ieşit din ascunzişul său şi l-a atacat pe Uranus cu secera de 
diamant, dată de mama sa, Gheea. Zeul cerului înstelat a 
căzut jos. Gemând de durere, îşi blestemă feciorul să fie şi 
el cândva doborât de propriul său copil. 

5. Cronos - la romani Saturn - se confundă, în concepţia 
elinilor, cu timpul care se scurge. 

„Tempus edax Verum” - „timpul care distruge totul” - cum 
zice Ovidiu, într-o expresie rămasă celebră. Domnia lui 
Cronos simboliza tocmai această putere a timpului asupra 
întregii lumi. De aceea, uneori artiştii obişnuiau să-l 
zugrăvească sau să-l sculpteze pe Cronos cu umerii 
înaripaţi (timpul care zboară), având alăturea de el globul şi 
un orologiu cu apă, o clepsidră. În mână are, de cele mai 
multe ori, secera cu care l-a doborât pe tatăl său, secera 
care înseamnă sfârşitul tuturor lucrurilor. 

6. Reeala romani Teraânchipuia, pentru elini, tot 
pământul, ca şi zeiţa Gheea, a cărei fiică era. De aceea avea 
aceleaşi însuşiri ca şi ea. Căsătoria ei cu Cronos urma să 
dovedească oamenilor din antichitate că timpul hotărăşte 
cele care se petrec pe pământ. El este tatăl tuturor fiinţelor, 
şi tot el le înghite, cum se va vedea mai târziu, din legendă. 

7. Zeița Nix - noaptea cea veşnică - căsătorită cu Erebul, 
întunericul cel mohorât din subteranele pământului, au 
avut la început două odrasle: pe Eter - lumina veşnică - şi 
Hemera - ziua care înveseleşte sufletele oamenilor. 

ZEUS. 

Făcuse nunta zeul Cronos, îşi pregătise o domnie şi lungă 
şi îmbelşugată, dar mulţumit tot nu era. Fiicele nopţii: 
răzbunarea, discordia, înşelăciunea îi tot tulburau inima. 
Gânduri ascunse-l frământau. 

Ştia că tatăl său, Uranus, nu se înşală niciodată, atunci 
când face prevestiri. Şi tatăl său îi prorocise că va veni o zi 
în care va-ndura grele încercări. Copiii lui, născuţi de Reea, 
se vor scula cu arme-n mâini şi îl vor răsturna din slavă. 


Uranus nu voia să spună - deşi poate ştia şi asta - care 
dintre feciori anume îl va lovi pe zeul Cronos. 

CRONOS SE HOTĂRĂȘTE SĂ-ŞI MĂNÂNCE ODRASLELE. 

Dorind să scape de primejdii, Cronos a făurit un plan. La 
fel ca tatăl său, Uranus, îşi va înlătura copiii, dar nu în 
temniţă, nu-n artar. Ştia el doar, destul de bine, că 
temniţele se deschid. N-a fost el însuşi zăvorât, şi n-a ieşit 
atât de lesne cu ajutorul mamei sale? 

Primul copil născut de Reea a fost o fată: Hestia. Tatăla şi 
cerut-o Reei şi a-nghiţit-o deîndată, sub ochii-ndureraţi ai 
mamei. O, ce-a mai fost pe biata Reea! ... Cât a mai plâns! 
Însă zadarnic. De câte ori venea pe lume un nou copil, 
Cronos striga să i-l aducă, să-l mănânce. 

Născuse până-n acea zi soţului său doi fii, pe Hades şi pe 
Poseidon, şi trei fete: pe Hestia, Demetra. Hera. 

Sărmana mamă-nspăimântată era silită să-şi aducă ea 
însăşi pruncii nou-născuţi şi să-i dea hulpavului tată. Şi el, 
ca lupul când ajunge în ţarcul mieilor, la stână, îi înghiţea 
cât ai clipi. 

Simţind apoi zeiţa Reea că este timpul să aducă pe lume-al 
şaselea copil, a alergat la buna Gheea. A hohotit în faţa ei: 

— Ajută-mă, tu, mare Gheea, mamă a zeilor cereşti! ... Şi 
tu ai suferit ca mine şi te-ai luptat cu soţul tău, ca să îţi 
scapi din Tartar fiii. Ajută-mă acum, o, Gheea... Vreau să-mi 
păstrez şi eu un fiu, pe ultimul vlăstar al meu, de foamea 
cruntă a lui Cronos... 

Gheea a auzit pe soaţa zeului Cronos cum plângea, şi s-a 
înduioşat adânc. A cugetat un timp zeiţa: cum ar putea să o 
ajute pe greu lovita ei copilă? A cugetat şi a găsit că e mai 
bine s-o ascundă pe blânda Reea undeva, în timpul cât o fi 
să nască. 

— Să nu mai plângi, i-a grăit Gheea. Te voi călăuzi, 
sărmano, în insula numită Creta. Este o peşteră acolo, 
adâncă, neagră, răcoroasă, în coasta plină de verdeață a 
unui munte drept, înalt... În peşteră vei naşte-n voie, şi ce 
va fi, vom mai vedea... 


REEA ÎŞI NAŞTE CEL DE-AL ŞASELEA COPIL. 

Se pare că-n aceeaşi noapte soaţa lui Cronos a fugit în 
insula cea mare, Creta, călăuzită chiar de Gheea. S-a dus în 
peştera de piatră şi, până să-şi reverse Eos razele ei 
trandafirii, Reea a şi născut un fiu. 

Era al şaselea copil şi cel din urmă ce-l avea. 

Mama şi-a-ncredinţat copilul bunicii lui, zeiţa Gheea, şi s-a 
întors acasă iute. A-nfăşurat frumos o piatră în scutece moi, 
de copil, şi-a dat-o soţului său, Cronos. 

— lată, precum mi-ai poruncit, a glăsuit zeiţa Reea, ţi-am 
adus ultimul vlăstar, pe care l-am născut azi-noapte. 

Şi s-a făcut că lăcrămează. Vroia să nu-nţeleagă zeul că-i 
vicleşug tot ce făcea. 

Cronos, grăbit, a luat pietroiul cel învelit în scutece, şi cum 
n-avea vederea bună, a socotit că-i fiul său. A deschis larg 
gura flămândă şi piatra i-a căzut pe gât, pana în pântecele-i 
negru, încăpător şi sănătos. 

— Ha, ha, ha, ha! ... S-a mai dus unul. Altă primejdie s-a 
stins! ... a râs cu poftă zeul Cronos. 

Şi nu ştia că-n acea clipă începea să se împlinească 
blestemul zeului Uranus. 

Pentru că, iată, colo-n Creta, în peştera muntelui Ida, un 
copil bucălat se află în braţele bunicii sale. 

Făcea, de mic, precum se spune, atât de mare gălăgie, 
bătea din palme şi ţipa, încât era pericol mare. Cronos, care 
stătea la pândă, şi chiar vreunul dintre ceilalţi fraţi şi surori, 
sfetnicii săi, puteau s-audă zgomotul. 

lar dacă zeul afla taina, Reea, şi Gheea, şi copilul ar fi fost 
straşnic pedepsiţi. 

Trăia însă pe-atunci, în Creta, un neam de semizei 
războinici, născuţi tot de zeiţa Gheea, ce aveau nume de 
cureţi. Gheea le-a poruncit să vină şi, la intrarea peşterii, să 
facă danţuri zgomotoase, să bată-n scuturi, cu putere, cu 
săbiile şi lăncile. Apoi să cânte şi să strige atât de tare, ca 
din cer să nu s-audă nici un scâncet şi nici un plânset de 
copil. 


A mai chemat şi două nimfe, fiicele regelui din Creta, pe 
Ida şi pe Adrasteea. Ele au aşezat băiatul - căruia mama şi 
bunica i-au spus, din prima clipă, Zeus - într-un culcuş făcut 
din aur. Pentru că mama nu putea să vână-n Creta, să-l 
alăpteze pe fiul său cel mititel, decât arar şi pe ascuns, 
nimfele au adus o capră. Era o capră fermecată. Vestita 
capră Amalteea. Şi nimfele-l hrăneau pe Zeus cu laptele 
acestei capre şi cu o miere parfumată, cum nu făceau 
albinele decât în stupii de pe Ida. 

Crescând puţin mai mare, Zeus alerga peste tot, zburda 
printre stejarii de pe munte, jucându-se cu Amalteea. Capra 
avea grai omenesc. Vorbea cu Zeus ca o mamă şi se făcea 
că îl împunge cu coarnele ei cele lungi. 

Copilul apuca-n mânuţe coarnele caprei Amalteea şi se 
lupta, voinic, cu ea. De mic avea putere-n braţe, cât un 
bărbat din cei mai zdraveni. Încât, odată s-a-ntâmplat ca 
Zeus să rămână-n pumn cu unul dintre-aceste coarne. Elo 
iubea pe Amalteea şi s-a mâhnit că i-a făcut rău, fără de 
voia sa. 

Drept mângâiere Amalteei, a hotărât ca acest cornl să fie 
veşnic plin cu fructe: smochine, mere, pere, struguri şi alte 
bunătăţi de soi. Capra putea mânca din fructe de câte ori îi 
venea poftă, căci cornul se umplea la loc. 

Astfel creştea feciorul cel mai mic al Reei, neurmărit de 
ochi străini şi duşmănoşi. Şi el se înălţa-ntr-un an, cât altu-n 
douăzeci şi cinci. 

Nici nu trecuse bine anul, şi Zeus se făcuse mare, gata să- 
şi împlinească soarta cea prevestită de Uranus, să-l 
răstoarne pe tatăl său şi să ia el în mâini puterea. 

Note: 

1. Cornul caprei fermecate Amalteea era simbolul 
belşugului şi se chema cornul abundenței. Elinii, şi mai 
târziu romanii, îşi pictau sau sculptau uneori pe locuinţe 
acest simbol, socotindu-l aducător de noroc. După moarte, 
Amalteea a fost pusă de Zeus pe bolta cerească, în 
amintirea copilăriei sale, cum povesteau legendele eline. 


Este constelația Caprei. lar din pielea ei şi-a făcut zeiţa 
Atena egida, sau pavăza, care îi ocrotea trupul în luptă - 
pavăză ce nu putea fi străpunsă de nici un fel de armă: 
sabie, lance sau săgeată. 

ÎNFRÂNGEREA TITANILOR. 

Feciorul cel mic al Reei, crescut în Creta, pe ascuns, era la 
vârsta bărbăţiei. 

Se povesteşte că în vremea cât mai era încă micuţ, un cârd 
de albe porumbiţe zburau în fiecare zi pe ţărmul marelui 
Ocean şi-i aducea de-acolo-n ciocuri o hrană dulce, 
minunată, ce se chema ambrozie. Ambrozia - de zece ori 
mai dulce decât însăşi mierea - era o hrană pentru zei. 

Un vultur se-nălţa, de-asemeni, în timpul nopţii, pe un 
munte. Acolo, sub un stei uriaş, ţâşnea din piatră un izvor. 
Dar nu era izvor cu apă, ci din adâncuri izbucnea o băutură 
fără seamăn, din care nu puteau sorbi decât zeii nemuritori. 
Şi-i aducea această băutură - numită, tot de zei, nectar - lui 
Zeus, ca să se adape, în zorii fiecărei zile. 

Mâncând ambrozia cea dulce, sorbind nectarul fermecat, 
Zeus s-a înălţat mai iute, a dobândit puteri cereşti. Şi, drept 
răsplată pentru vultur, Zeus, când a ajuns stăpân, l-a luat cu 
dânsul în Olimp. L-a pus chiar lângă tronul lui, să-i stea 
necontenit de veghe. 

Pe gingaşele porumbiţe le-a hărăzit să fie simbol şi al 
blândeţii şi-al iubirii, să tragă carul din petale de albe flori 
de trandafir al preafrumoasei Afrodita, mândra zeiţă a 
iubirii, şi să vestească primăvara, prin gânguritul lor duios. 

Însă toate aceste fapte, Zeus le-a săvârşit pe urmă, când a 
ajuns şi el stăpân. Deocamdată mai era în Creta şi-avea cu 
totul alte gânduri... 

Mama sa, Reea, îi spusese despre ciudata prevestire şi de 
blestemul lui Uranus. Ştia că nici bunica, Gheea, nu mai 
ţinea cu zeul Cronos, cel care fără nici o milă îşi înghiţise 
cinci copii. 

„Uranus a rostit că una dintre odraslele lui Cronos o să 
pornească răzvrătirea, se frământa voinicul Zeus. Dar cine 


poate fi acela, dacă nu eu? Căci toţi ceilalţi se află-n 
pântecul cel negru al hulpavului nostru tată. Este neîndoios 
că soarta, Moiral, neînduplecată, a hotărât că fapta asta eu 
trebuie s-o săvârşesc.” 

Numai că Zeus ştia bine că lângă Cronos sunt titanii. Ei îi 
juraseră credinţă, sprijin în orice-mprejurare. 

Erau puternici fără seamăn şi nu se-nfricoşau de nimeni. 

În schimb, el, Zeus, era singur. N-avea alături, să-l ajute, 
decât pe mama sa, pe Reea. Dar Reea era mult prea slabă, 
nu cuteza să se ridice în faţa soţului său, Cronos. Era nevoie 
deci de multă prudenţă şi înţelepciune. Şi Zeus s-a gândit 
adânc, a cercetat prin ce mijloace şi-ar mai putea găsi 
tovarăşi gata să-l sprijine în luptă. Şi a aflat că vieţuieşte o 
verişoară a sa, Metis, pe malul fluviului Ocean2. 

Zeița Metis era una din numeroasele copile pe care le avea 
Oceanul, primul născut dintre titani. 

METIS PREGĂTEŞTE O BĂUTURĂ FERMECATĂ. 

Din fericire pentru dânsul, Zeus avea în tinereţe o vorbă 
ademenitoare şi un chip foarte atrăgător. 

Noi nu cunoaştem întâmplarea prin care Zeus a ajuns s-o 
întâlnească pe copilă. Dar ştim că a vorbit cu ea. S-a 
prefăcut îndrăgostit şi i-a jurat s-o ia de soaţă, dacă şi ea se 
va-nvoi să-i dea un ajutor în lupta contra părintelui său 
Cronos. 

Fiica titanului Ocean, văzând pe Zeus că îi jură, atât de- 
nflăcărat, iubire, şi-a uitat orice chibzuinţă şi i-a promis să-l 
sprijine. 

— Ce vrei să faci în primul rând? l-a întrebat Metis pe 
tânărul fecior al Reei. 

— Întâi şi-ntâi aş vrea să-i văd ieşiţi din pântecul lui Cronos 
pe toţi cei înghiţiţi de el... 

— Atâta vrei? ... Asta-i uşor! ... a glăsuit copila Metis şi a 
plecat la hotarul lumii, pe malul fluviului Ocean. De-aici ea a 
cules o plantă. O plantă verde şi spinoasă, din care a făcut 
îndată o băutură delicioasă, care părea a fi nectar. 


Reea, nespus de bucuroasă c-o să-şi revadă toţi copiii, a 
luat această băutură, şi-a pornit repede acasă. 

Abia se întorsese Reea în casa soţului său Cronos, că 
dânsul i-a strigat s-aducă un ulcior mare cu nectar. 

— Grăbeşte-te! Sunt însetat! a grăit Cronos mânios. 

Reea atât a aşteptat. S-a repezit şi i-a umplut un vas de lut 
încăpător, însă deasupra i-a turnat şi băutura de la Metis. 

Nebănuind nimica, zeul a luat în mână vasul plin, l-a dus la 
gură cu nesaţ şi a sorbit până la fund nectarul cel înşelător. 
Dar cum a ajuns băutura în pântecele lui divin, a şi simţit 
că-i vine rău. Tot trupul i se-ncrâncenă şi se zbătea ca-n 
pragul morţii. Gura i se căscase larg şi din gâtlejul lui uriaş 
au început să iasă, teferi, copiii: Hestia, Demetra, Hera, şi 
Hades şi Poseidon. 

Mai mult şi mai de necrezut este că toţi aceşti copii erau 
de astă dată mari. Ba Hades şi Poseidon aveau şi bărbi până 
la brâu. 

CICLOPII ŞI HECATONHIRII SUNI ELIBERAŢI. 

Cu toţii, fete şi băieţi, s-au strâns în jurul blândei Reea, în 
timp ce Cronos, îngrozit de cele ce se întâmplau, se 
retrăsese pe un munte să chibzuiască-n linişte. 

Şi Reea le-a împărtăşit fiilor şi fiicelor sale că Zeus le e 
salvatorul, ajutat de frumoasa Metis. Şi fraţii şi surorile, 
auzind vestea, s-au grăbit să-l vadă pe Zeus, căci ei încă nu- 
| cunoşteau. 

Zeus s-a veselit grozav, după ce totu-i izbutise. Avea acuma 
lângă sine pe cei cinci fraţi buni, de nădejde. 

— Fraţi şi surori! le-a rostit el, cu îndrăzneală, după ce s- 
au îmbrăţişat. A venit timpul să ne luăm puterea ce ni se 
cuvine. Însă titanii sUnt puternici şi sUnt mai numeroşi ca 
noi. Deci trebuie să fim uniţi, să mai avem şi-alţi câţiva 
prieteni, ca lupta s-o sfârşim cu bine. Să nu fie nici o-ndoială 
asupra biruinţei noastre. 

Atunci, pe cât se pare, Metis - care era şi ea de faţă -i-a 
amintit lui Zeus că sunt nişte uriaşi în Tartar. 


Într-adevăr, erau acolo, din timpul zeului Uranus, ciclopii 
şi hecatonbhirii. 

Cronos, când deschisese poarta de diamant, eliberase 
numai pe fraţii săi, titanii. Dar pe ciclopii cei destoinici şi pe 
hecatonhirii groaznici îi zăvorâse iar, la loc. Ba mai pusese 
şi o strajă, pe monstrul hâd, numit Campe. 

— Noi le vom da drumul îndată, a grăit Zeus fraţilor. 
Ciclopii şi hecatonhirii îl urăsc mult pe zeul Cronos... Deci, 
haideţi să-i eliberăm! ... 

Fiii şi fetele lui Cronos au luat în mâini câte o armă şi-au 
năvălit cu toţii-n Tartar. Zeus l-a prins de gât pe monstru. 
Ceilalţi l-au sfârtecat cu seceri şi l-au împuns cu sulițe, până 
ce monstrul a căzut. 

S-au repezit apoi la porţi Hades, fratele cel mai mare, şi cu 
Poseidon, mijlociul. Proptindu-se cu umerii, izbind cu 
pumnii şi genunchii, zeii au spart porţile largi. 

Din temniţă au răsărit ciciopii şi hecatonhirii. Şi unii şi alţii 
au jurat c-au să le fie credincioşi noilor zei ce se-nălţau. 

Ca să-şi arate, de îndată, recunoştinţa către zei, ciclopii au 
şi făurit fulgere, tunete şi trăsnete, pe care le-au încredinţat 
lui Zeus, noul lor stăpân. 

De-asemeni, au mai făurit şi lui Poseidon, mijlociul, o furcă 
mare, cu trei dinţi. Dacă izbea zeul cu furca, pământul se 
cutremura şi apele ieşeau din văi, se revărsau şi înecau 
păşuni, ogoare şi livezi. lară lui Hades i-au făcut o cască 
tare năzdrăvană. Cum îşi punea casca pe cap, zeul se făcea 
nevăzut. 

ZEII SE URCĂ PE MUNTELE OLIMP 

Primind şi darurile-acestea, zeii s-au hotărât s-aleagă un 
loc de luptă potrivit. Au cercetat toată Elada şi au găsit că 
este bine să-şi facă tabără-n Olimp. 

Olimpul3, muntele semeţ, cu fruntea sa încununată veşnic 
de ceţuri argintii, era-n vecinătatea mării cu ape albăstrii, 
Egeea, şi priveghea toată Elada. Nu era loc mai potrivit 
decât acesta pentru zei. De-aceea Zeus a cerut să i se facă 
un palat pe creasta cea mai îndrăzneață. 


Apoi cei trei fii ai lui Cronos au dat de veste-ntregii lumi: 

— De azi-nainte stăpânirea este în mâna altor zei. Sunt 
zeii ce şi-au ridicat palat pe muntele Olimp. Titanii vor fi 
pedepsiţi. Ţineau puterea pe nedrept. Şi toţi câţi s-or 
alătura zeilor olimpieni, în luptă, vor primi o răsplată 
dreaptă. Iar cei care-i vor înfrunta vor fi în Tartar 
prăbuşiţi... 

ZECE ANI DE RĂZBOI CRÂNCEN. 

Războiul a-nceput cu furie... Pământul larg şi marea uriaşă 
au răsunat de-un zgomot greu, ce-ntrecea orice-nchipuire. 
Cerul a dat parcă un geamăt. Olimpul s-a cutremurat până- 
n adâncuriie sale, şi Tartarul cel mohorât a bubuit, prelung 
şi surd, când zeii au intrat în luptă. 

În faţa cetei olimpiene sta însuşi Zeus, mâniat. El năvălea 
peste titani, azvârlind tunete cumplite. Din pumnul său 
neobosit ţâşneau mereu trăsnete tari, pe dâre albe de 
lumină. Pământul roditor ardea. Pădurile, înainte verzi, 
erau schimbate în tăciuni şi scânteiau înfiorate. Şi totul 
clocotea în jur: Oceanul, marea nesfârşită şi râurile de 
argint. Titanii se înăbuşeau sub aburii fierbinţi din ape. lar 
ochii le erau orbiţi de fulgerele lucitoare. 

Focul se întinaea mereu, şi ajunsese până-n haos. Legenda 
spune că pământul ardea parcă din temelii. Flacăra lui se 
ridica, unindu-se cu aprigul pârjol ce mistuia cerul întreg. 

Astfel se-nfăţişa năprasna acestei lupte dintre zei. Şi, în 
acest potop de foc, hecatonhirii aruncau, cu forţă 
înspăimântătoare, câte o sută de pietroaie, înspre 
mănunchiul de titani. Ciclopii ajutau şi ei, lovind pe Cronos 
şi pe-ai săi cu mari ciocane de aramă, zdrobindu-le umeri şi 
şolduri, picioare, braţe şi grumazuri. lar zeii Hades şi 
Poseidon, Hestia, Hera şi Demetra luptau cu sulițe şi seceri, 
lovind într-una, vitejeşte. 

Zece ani, poate şi mai bine, a dăinuit acest război, ce nu 
avea asemănare, dar până la sfârşit titanii au fost înfrânți şi 
nimiciţi. 


Titanii au fost îmbrânciţi, după poruncile lui Zeus, în 
Tartarul întunecat, unde-i ţinuse şi Uranus. La poartă, 
strajă li s-au pus cei trei fârtaţi hecatonhiri, să nu mai 
poată-n veci ieşi din temniţă, de sub pământ. 

Zeus era noul stăpân. Toţi se plecau în faţa lui. Doar 
Gheea, mama zeilor, se mâniase rău pe el. 

— Titanii sunt copiii mei. Uranus i-a lovit din greu, 
întemniţându-i sub pământ. Abia de i-am putut scăpa, se 
plângea Gheea zeilor. Şi Zeus... Zeus, cel pe care l-am 
ajutat să se înalțe, acuma, când este stăpân, loveşte tot atât 
de crud? Şi-i zvârle iarăşi în adânc pe bieţii mei feciori, 
titanii? Nu. Asta n-o pot îndura. Zeus mi-o va plăti curând... 

Note: 

1. Moira - fiică a haosului şi a nopţii - reprezenta pentru 
elini destinul stabilit dinainte fiecărei fiinţe, prin legi de 
neclintit. La romani, soarta-Fatum era reprezentată printr- 
un bătrân orb sau legat la ochi. Acesta avea scris destinul 
oamenilor pe o tablă de aramă. În jurul capului purta o 
cunună de stele, semn că şi zeii trebuiau să se supună 
hotărârilor sale. Zeii puteau numai să cunoască voinţa lui şi 
să i-o aducă la îndeplinire. Hotărârile soartei erau împărţite 
fiecărui om de la naştere, cum credeau elinii, prin trei 
surori, ursitoare sau parce: Cloţo, care desfăşura firul vieţii, 
Lahesis, care împărțea bucuriile şi nenorocirile, şi Atropos, 
care tăia firul vieţii cu un foarfece. Numai pentru zei 
ursitoarele ţeseau veşnic fire lungi, de aur. Însuşi Zeus nu 
putea să se împotrivească sau să înduplece pe Moira, ivită 
pe lume înaintea lui. Hotărârile soartei, cunoscute de zei, 
puteau fi comunicate pământenilor prin oracole. Oamenii 
nu aduceau însă Moirei - soarta neînduplecată - nici 
rugăciuni, nici jertfe, socotind totul zadarnic. Soarta nu o 
puteau îndupleca prin rugăciuni, însă oamenii luptau 
adeseori împotriva ei, cum ni se povesteşte în numeroase 
legende eline. 

2. Cei vechi îşi închipuiau că pământul era înconjurat de 
un fluviu imens, fără hotare, Oceanul, din care izvorau şi în 


care se vărsau toate apele. Acesta era personificat prin cel 
dintâi fiu al lui Uranus şi al Gheei. 

Metis, fiica lui Ocean, a fost, la elini, cel dintâi simbol al 
înţelepciunii şi prudenţei. 

Poetul Hesiode ne spune că ea ştia mai multe taine decât 
toţi zeii şi oamenii laolaltă. Mai târziu, Zeus, înghiţind-o pe 
Metis, prima lui soţie, şi-a însuşit înţelepciunea şi prudenţa, 
care trebuie să domine totul în lume. 

3. Muntele Olimp îşi întinde coastele de la marea Egee şi 
până la hotarele 'Tesaliei şi Macedoniei. Homer, cântând 
Olimpul, spune: „El nu este niciodată bătut de vânturi, nici 
atins de zăpezi; aerul cel mai pur îl împresoară; o lumină 
albă îl învăluie şi zeii gustă aici o fericire, care va dăinui cât 
zilele eterne, ce le sunt hărăzite.” 

4. Această luptă fubuloasă - titanică, după cum a rămas de 
atunci cuvântul - ca şi cele care vor urma cu diferiţi giganţi 
şi monştri, închipuie ciocnirile care aveau loc între forţele 
tumultuoase ale naturii. Închipuie frământările din 
interiorul pământului, în urma cărora se formau munţii şi 
mările. 

Într-un loc munţii se ridicau, într-altul se prăbuşeau spre 
afundurile clocotinde, în timp ce vulcanii izbucneau cu 
ropote de piatră şi de foc, nimicind începuturile de înflorire 
a vieţii. Veacuri de-a rândul această alegorie i-a ispitit pe 
artişti s-o zugrăvească sau s-o sculpteze în forme 
impresionante. Astfel, într-o schiţă renumită a pictorului 
olandez Rubens, se văd titanii încolţiţi şi izbiţi de blocurile 
grele de piatră, aruncate asupra lor de hecatonhiri. Unuia 
dintre ei i-a căzut o stâncă pe spinare, încovoindu-l. Altul 
încearcă să întâmpine, cu braţele, piatra ce se rostogoleşte 
către el. Ceilalţi, cu feţele hidoase şi ochii sticloşi de spaimă, 
cad în abisul negru. Aburii încinşi îi împresoară şi parcă 
vezi cum îi sufocă pe luptători. Fumul înecăcios se înalţă în 
valuri, ca într-un vis fantastic, de pe pământul ars. Iară de 
sus te aştepţi să apară Zeus, cu fulgerele în pumni, ţintindu- 
i nimicitor pe cei care se prăvălesc. 


ZEII OLIMPULUI. 

Zeus, născutul din titani, trona pe muntele Olimp, asemeni 
unui mare rege. Plin de mândrie privea el cerul albastru, 
nesfârşit, pământul roditor şi larg, mările, fluviile verzui şi 
firele subţiri de-argint ale izvoarelor din munţi. Totul, totul 
era al lui. Şi Zeus nu se sătura să-şi mângâie privirile cu- 
ntinderi şi cu bogății. 

E], ce şezuse altădată ascuns în Creta, domnea acuma în 
Olimp şi poruncea... Da. Poruncea pe voia lui, şi dacă îşi 
dorea ceva, se împlinea numaidecâti 

ZEUS, POSEIDON ŞI HADES ÎŞI ÎMPART ÎNTRE EI 
LUMEA 

— Să vie fraţii mei cei mari! a sunat prima lui poruncă. Să 
vie Hades şi Poseidon. 

Şi fraţii s-au înfăţişat, cu mare grabă; iar Zeus a urmat 
aşa: 

— Voi, amândoi născuţi din Reea şi zeul Cronos, ca şi mine, 
m-aţi ajutat în lupta împotriva titanilor năprasnici. Deci, 
împreună am învins şi împreună vom domni. Suntem 
stăpâni. Ne bucurăm de tot ce-n lume e mai bun. Dacă 
supuşi nemulţumiţi vor încerca poate, cândva, să se 
răscoale în vreun chip, să-i pedepsim ne-ndurători. Eu voi 
domni. Însă am să vă dau şi vouă câte-un ţinut, să-l 
cârmuiţi, să mi-l vegheaţi. 

— Mie ce-mi dai? a grăit Hades. Eu sunt mai mare, primul 
fecior născut de Reea... 

— Dar mie? a-ntrebat Poseidon. Deşi sunt mijlociu, ştii bine 
că m-am luptat mult mai vârtos... 

lar Zeus le-a răspuns: 

— Lumea o împărţim în trei. De o parte-i cerul luminos, de 
unde poţi cuprinde tot, de alta fluvii, mări întinse, pline de 
peşti săgetători, şi de-alta tot ce-i sub pământ, cu Tartarul 
întunecos, temniţa unde vom păstra pe toţi câţi ne vor 
duşmăni şi nu vor asculta deplin poruncile Olimpului. 

— Tragem la sorţi? au rostit fraţii. 


— Tragem! le-a dat răspunsul Zeus. Iată, eu îmi voi păstra 
cerul. Voi trageţi ce v-a mai rămas... 

Zeii cei doi s-au repezit numaidecât. Lui Hades i-au căzut 
la sorţi ţinuturile subterane, iar lui Poseidon apele din mări, 
din fluvii şi izvoare. 

Amândoi zeii au trebuit să se arate mulţumiţi. Hades a şi 
pornit pe loc către ţinutul mohorât, care-i fusese hărăzit, şi, 
după cât se povesteşte, nicicând nu a mai revenit acolo-n 
muntele Olimp. Celălalt frate mijlociu a devenit zeu peste 
ape, din răsărit în miazăzi, din miazănoapte-n asfinţit. 

Cei trei şi-au împărţit puterea, dar Zeus a rămas stăpân... 

FIICELE LUI CRONOS CAPĂTĂ DEMNITĂŢI ÎN OLIMP 

După această faptă, Zeus a dat poruncă să s-arate în faţa 
sa copilele zeului Cronos şi-ale Reei - una mai mândră 
decât alta. Ele-au venit smerite toate şi s-au plecat în faţa 
lui, întrebând ce porunci le dă. 

Zeus i-a încredinţat Hestiei, sora lui cea mai mare, focul. 
Focul, care înseamnă viaţa în oricare cămin, şi din această 
pricină nu are voie să se stingă. Apoi s-a îndreptat cu fală 
către Demetra, mijlocia, şi i-a dat harul de a fi zeiţa holdelor 
bogate şi a livezilor cu rod. 

Mai rămăsese numai Hera, ce sta sfioasă-n faţa lui, 
împurpurată la obraz şi căta cu privirea-n jos. 

Zeus s-a aplecat spre ea şi, mângâind-o blând pe păr, şi-a 
hotărât-o de soţie. În grija ei a-ncredinţat căsătoria şi 
familia şi copilaşii nou-născuţi. 

Hera s-a învoit şi Zeus a dat porunci să se gătească întreg 
Olimpul pentru nuntă. 

Şi când s-a isprăvit şi nunta - o nuntă făr-asemănare - 
Zeus s-a aşezat pe tron, mai mulţumit ca înainte. Totul era 
orânduit, precum fusese voia lui. Privea din nou spre 
depărtări şi-şi cântărea toată puterea şi bogăţia ce le-avea. 

Totuşi, un gând i se vârâse în minte-adânc şi nu-l lăsa: 
„Pentru o lume-atât de mare, suntem puţini numai noi şase, 
cugeta Zeus, numărându-şi toţi fraţii şi surorile. Titanii au 
fost doisprezece, socotindu-l cu ei pe Cronos. Cu atât mai 


mult mi se cuvine şi mie tot atâţia zei, zei din cei mari, zei 
olimpieni. Pe lângă ei voi hotărî şi zei mai mici, de-a doua 
mână, ba şi o serie de cortegii, să ne-nsoţească pe noi toţi. 
În acest fel Olimpul meu va fi mult mai impunător. Duşmanii 
olimpienilor vor fi curând dezvăluiţi şi nimiciţi fără cruţare. 
Şi-acum pe cine voi chema? ... A! ... pe Atena, „ochi de- 
azur”, copila mea cea mai iubită, a tresărit deodată Zeus, 
pe ea o voi numi întâi! ...” 

Şi a chemat-o pe Atena, să i se-nfăţişeze lui. 

ZEIȚA CU OCHII DE AZUR. 

Atena, fiica lui cea dragă, nu se născuse ca oricare, ci-n 
nişte-mprejurări ciudate. 

Zeus îi promisese copilei lui Ocean, lui Metis - ce- 
ntruchipa înţelepciunea - că-n schimbul sprijinului dat o s-o 
ia în căsătorie. Şi se ţinuse de cuvânt. 

Trecuse vremea cuvenită, şi Metis trebuia să nască. 
Copilul era chiar Atena. Numai că Zeus se dusese şi-l 
întrebase pe Uranus ce-o să se-ntâmple în viitor. 

Zeul Uranus, înstelatul, i-a răspuns că soţia lui, zeiţa 
Metis, va naşte-n primul rând o fată, apoi va naşte un băiat. 
Acest băiat o să-l răstoarne pe Zeus de pe tronul său şi-o să 
se înscăuneze-n loc. 

Tot ce spunea zeul Uranus se împlinea fără zăbavă. Zeus a 
tremurat de spaimă, auzind ce-i urzise Moira, destinul 
neînduplecat. 

Şi, reîntors acasă, Zeus a poftit-o la el pe Metis. Până să 
înţeleagă, biata, ce are soţul său de gând, acesta a şi 
înghiţit-o. 

— Numai aşa puteam să fac, a rostit el spre ceilalţi zei, ca 
să înlătur nenorocul ce ne pândea, astfel, pe toţi... 

A înghiţit-o, deci, pe Metis, cu pruncuşorul ei cu tot, 
urmând şi el pilda lui Cronos, care-şi mânca odraslele. 

A trecut timpul, până-n ziua când Metis, dac-ar fi trăit, 
urma să nască pe Atena. Zeus simţea că-l doare capul tot 
mai puternic. Neştiind cum să-şi potolească această mare 
suferinţă, a poruncit să vină zeul ce se numea Hefaistos şi 


era fiul său şi-al Herei?. El era meşter priceput, avea o 
fierărie-n Lemnos3. Zeus i-a poruncit s-aducă şi o secure de 
aramă, cu tăâiş bine ascuţit. 

Hefaistos s-a înfăţişat şi a grăit tatălui său: 

— Am sosit, iată, la porunca-ţi, cu o secure ascuţită... 

— Bine, Hefaistos, a spus zeul stăpân, despică-mi capul şi 
vezi de ce mă doare-atât? 

Hefaistos a rămas mut, şi de uimire, şi de teamă: 

— Cum?! Să-l lovesc pe tatăl meu, pe tine, Zeus, nu 
glumeşti? a cutezat să mai întrebe. 

— Ţi-am spus odată! a strigat puternic Zeus spre fierar. 
Despică-mi fruntea mai curând. Nu pot să rabd durerile... 

Cu Zeus nu era de glumă, mai ales când se supăra. 

Înăbuşindu-şi în el frica, Hefaistos a ridicat securea şi-a 
lovit în ţeasta tatălui său, cât a putut. 

Când a izbit securea ţeasta, s-a auzit un strigăt tare de 
bucurie şi izbândă. Din creştetul nemuritor, cum spun 
legendele eline, s-a ivit o zeiţă mândră, purtând o platoşă 
de aur, pe frunte coif, în mâna dreaptă o lance straşnic 
ascuţită şi-n stânga scut apărător4. 

Olimpul, cât era de mare, s-a-nfiorat de măreţia zeiţei care 
se năştea. Pământul s-a cutremurat. Marea, de-asemeni, a 
vuit, şi valurile sale verzi s-au răscolit până-n adânc. Ba 
chiar şi Helios din cer, soarele cel strălucitor, fiul titanului 
Hiperion, şi-a oprit carul său de foc şi a privit, neliniştit, 
către Olimpul unde Zeus năştea pe fiica lui, Atena. 

Iară Atena, nou-născută, era atât de frumoasă, încât zeul 
Hefaistos a şi cerut-o de nevastă. Ochii zeiţei, mai ales, erau 
albaştri-verzi, făuriţi parcă din azur. Hefaistos a stăruit să-l 
ia de soţ, însă zeiţa n-a primit şi a făcut un jurământ, să stea 
pe veci nemăritată. 

Zeus i-a ascultat dorinţa să n-aibă soţ, şi a rostit: 

— 'Te vei numi Palas-Atena! 5 Vei sta alăturea de mine şi- 
adesea mă vei sfătui... 

De-aceea Zeus s-a gândit şi-a hotărât ca ea să fie zeiţă a 
înţelepciunii, a cugetărilor adânci şi a priceperii depline, în 


muncă sau în bătălii. 

TREI FECIORI Al LUI ZEUS. 

La puţin timp după aceea stăpânul lumii a cerut să vină 
trei feciori ai săi. Doi dintre ei erau ai Herei, altul îl 
dobândise Zeus cu o zeiţă din Arcadia. 

Unul dintre băieţii Herei era urât, dar iscusit în 
meşteşugul fierăriei, iar celălalt frumos la chip, dar 
zvânturat şi cam neghiob. Cel priceput la meşteşug era 
Hefaistos. Zeul acesta era şchiop, avea picioarele sucite şi 
frânte pe la-ncheieturi. Mama sa, Hera, povestea că într-o 
zi, când era mic, l-a scăpat, nu ştiu cum, din mâini. Copilul 
s-a lovit cam rău, şi astfel a rămas beteag. Asta spunea zeiţa 
Hera, dar cine nu ştia-n Olimp ce se-ntâmplase-n acea zi? 
Hera, când şi-a născut băiatul, văzându-l cât e de urât, s-a 
ruşinat şi l-a zvârlit în apa mării, să-l înece. Norocul lui a 
fost că Tetis, cea cu picioare de argint, soţia marelui Ocean, 
l-a prins în braţe pe copil, altfel se sfărâma de tot. 

Zeița 'Ietis l-a păstrat în valurile ei verzui; l-a crescut într-o 
peşteră ce se găsea afund, sub mări. 

Peste o vreme, când băiatul se înălţase binişor, s-a întors 
iarăşi în Olimp. 

Tocmai atunci Zeus şi Hera se certau. Nu ştim ce pricină 
era, dar Zeus se răstea grozav. Băiatul l-a rugat să tacă, să 
nu-i auză toţi din jur şi să se facă de ocară. Zeus s-a supărat 
mai rău. 

— Mă-nveţi pe mine ce să fac, ologule? i-a răcnit el. Abia 
călcat-ai în Olimp şi vrei să te şi grozăveşti? ... 

N-a apucat bietul băiat să mai răspundă un cuvânt, şi Zeus 
l-a şi înşfăcat de un picior. L-a aruncat, ca pe-un pietroi. 
Băiatul s-a rostogolit şi a căzut în Lemnos, frânt. 

S-a ridicat încet... Trupu-l durea mai peste tot. Era acuma 
şi mai şchiop. Picioarele i se urneau cu greu, sub trupul lui 
voinic. Dar cum era de priceput, şi-a făcut fierărie-n 
Lemnos: o fierărie ridicată în întregime din aramă, bătută-n 
stele de argint, cu douăzeci de coşuri mari ce fumegau 


necontenit. Ba şi-a mai luat şi-un ajutor, pe un pitic numit 
Chedalion. 

Apoi, acolo-n fierărie, a început să făurească lucruri ce i-au 
uimit pe zei. Ba chiar l-a ajutat pe Zeus să-şi nască fiica, pe 
Atena. 

Poate mai mult ca o răsplată, după această întâmplare, 
Zeus şi-a hărăzit feciorul să fie faur în Olimp, dar şi zeu 
peste meşteşuguri. 

Celălalt fiu, pe care Hera îl dăruise soţului, era chipeşul 
tânăr Ares. Era frumos, înalt şi zvelt, însă încetinel la minte. 
Cuvântul nu şi-l respecta. Era întruna pus pe sfadă şi se 
bătea din te miri ce. Nu se simţea în largul lui decât în lupte 
şi războaie şi tare mult îi mai plăcea să vadă sângele 
curgând. 

Chiar tatăl său, stăpânul lumii, îi spunea uneori aşa: 

— Eşti un zeu rău şi nestatornic. Toţi te urăsc, flăcău 
smintit! Fără-ncetare îţi cauţi ceartă, discordie şi bătălii... 
Crud precum eşti, de nu erai feciorul meu, de mult te-aş fi 
gonit din cer... 

Aşa stând lucrurile, Zeus a poruncit de l-au chemat la el pe 
zvânturatul Ares. 

— Te numesc - cum îţi este firea - zeul războiului nedrept; 
zeul războiului hapsân, săvârşit fără chibzuială, care aduce 
doar prăpăd, sânge vărsat şi lacrimi plânse, i-a rostit Zeus 
fiului. 

Ares s-a bucurat nespus că era zeu peste război şi, 
chiuind, s-a repezit cu sulița către pământ, să caute sfadă şi 
măcel. 

Zeus, privind în urma lui, îşi zise sieşi, surâzând: 

— Nu mi-a dat Hera fii de soi. Unu-i urât, altul neghiob... o 
să-mi mai iau şi-alte soţii. Doresc să am odrasle multe, şi 
Hera nu mai poate-avea... 

Găsindu-şi deci acest motiv, Zeus, cu tot necazul Herei, şi-a 
luat curând şi-alte soţii. Una din ele a fost Maia, zeiţă din 
Arcadia. Şi ea i l-a născut pe Hermes. 


Faptele sale preaciudate îl dovedeau pe micul Hermes 
viclean, şi hoţ, şi mincinos, dar şi isteţ, născocitor, bun de 
negoţ şi bun de gură. Pentru aceste multe daruri, cu care 
dânsul se născuse, Zeus l-a hărăzit pe Hermes curier în 
ceruri, zeu al negoţului, hoţiei, călătoriilor pe mare şi pe 
uscat, şi al născocitorilor. 

Era, precum spunea el însuşi, atât de hărțuit, încât nici 
noaptea nu putea să doarmă. 

— Sunt zeul cel mai oropsit, se plângea Hermes celorlalţi 
zei. De dimineaţă-n zori mă scol, curăâţ palatele lui Zeus. 
Apoi alerg la el, să-mi dea porunci de dus încoa şi-ncolo, în 
ceruri, ca şi pe pământ. Mă ostenesc peste puteri. lar 
noaptea, când vă odihniţi, eu port umbrele celor morţi, jos, 
sub pământ, la zeul Hades. Spuneţi şi voi dacă e drept?! 

Astfel se plângea zeul Hermes, şi totuşi, în Olimp, era 
veşnic pe lângă tatăl său, se bucura necontenit de- 
ncrederea stăpânului. 

PRUNCII ZEIŢEI LETO. 

Altă soţie a lui Zeus a fost zeiţa nopţii, Leto. 

Atâta doară că şi Hera aflase-nşelăciunea asta. Iară 
Uranus o vestise că Zeus o să îndrăgească mai mult pe fiii 
Letei, decât pe propriii ei feciori. 

Nebună de mânie, Hera s-a hotărât să-mpiedice naşterea 
celor doi copii, pe care-i prevestea Uranus. A cerut ajutorul 
Gheei. Şi Gheea s-a grăbit să-i dea tot sprijinul zeiţei Hera, 
fiindcă pe Zeus nu-l iubea, de când îi răpusese fiii, giganţii 
cei îngrozitori. Şi amândouă-au uneltit. 

Gheea nu i-a dat voie Letei să nască-n nici un colţişor de 
pe pământ. Umbla pe drumuri grele Leto, plângând cu jale, 
în dureri, şi nicăieri nu putea naşte. 

— Îndură-te, o Gheea, mamă! Cu Zeus eu m-am măritat 
numai din teamă, cu ruşine. Nu-s vinovată cu nimic! Îndură- 
te şi lasă-mă să-mi nasc copiii undeva, şi te-oi slăvi, măicuţă 
Gheea! Ţi-oi mulţumi şi te-oi cinsti! ... 

Gheea nici nu vroia s-audă. Şi Leto rătăcea întruna. Ba 
încă Hera trimisese şi un balaur, numit Piton, care o 


urmărea pe Leto, zvârlind flăcări asupra ei. 

Nemaiştiind ce poate face, Leto s-a dus la un oracol. 
Oracolul i-a arătat că e pe mare-o insulă care pluteşte, fără 
a fi prinsă de fundul mării, nici de țărm. Şi Gheea n-avea 
stăpânire asupra insulei, defel. Nici Piton n-o putea ajunge, 
căci nu ştia să-noate-n mări. Să meargă deci în insulă, să-i 
ceară adăpost, şi-apoi s-aducă-n lume copilaşii. 

Astfel s-a dus zeiţa Leto în insula Ortigia, adică-n insula de 
piatră, cum o numeau vechii elini. Era o insulă pustie. Nici 
iarba nu creştea pe ea. Doar nişte pietre albicioase şi 
mărăcini, atât erau. 

Leto a rugat insula să-i dea voie să-şi nască pruncii. Insula 
s-a temut întâi. 

— Am auzit, a răspuns ea, după o clipă de gândire, că fiul 
ce ţi se va naşte va fi un zeu orgolios. Când va vedea că sunt 
de piatră, şi n-am păşuni, şi n-am livezi, o să mă-mpingă cu 
piciorul în mijlocul furtunilor, şi-atuncea mă voi cufunda... 

— N-ai teamă, insulă de piatră, a mai rostit zeiţa Leto, eu, 
mama zeului, îţi jur că fiul meu te va cinsti şi-aici se va clădi 
un templu... 

— Îmi juri tu asta, mândră Leto? 

— Îţi jur pe însuşi fiul meu... 

— Bine, atunci mă învoiesc! ... 

Planul urzit, din slăvi, de Hera, părea că este nimicit. 
Totuşi Hera nu s-a lăsat, căci ea a luat-o pe Ilitia - buna 
zeiţă-a naşterii - şi a ascuns-o într-un nor, care-i întuneca 
vederea. Ea nu vedea Ortigia şi nici pe Leto cum se zbate în 
chinurile naşterii. Şi nouă zile încheiate şi nouă nopţi 
cumplite, Leto a fost întruna sfâşiată de dureri neînchipuite. 

Niciuna dintre celelalte zeițe nu puteau însă să rămână 
atâta de nepăsătoare, văzând pe Leto suferind. Ele s-au dus 
la Ilitia şi i-au făgăduit o salbă mare, de nouă coţi, toată din 
aur, dac-o va ajuta pe Leto să-şi nască, în sfârşit, copiii. 

Şi zeiţa a fost mişcată, aflând de-atâta suferinţă. S-a 
prefăcut în porumbiţă şi a zburat în insulă. 


Legenda spune că întâi s-a născut Artemis cea castă. Fata 
s-a înălţat pe clipă. Şi ea, la rându-i, a dat sprijin măicuţei 
sale, să-l nască şi pe Apolo. 

Când s-a născut zeul Apolo, insula a şi înverzit. Prin doi 
stâlpi, foarte-nalţi, de piatră, s-a prins bine de fundul mării. 
Lumini de aur s-au vărsat pe tot întinsul înverzit. Şi zeul 
nou-născut a spus: 

— Te vei numi de astăzi Delos, sau insula cea luminoasă! 
Şi-aicea va fi templul meu... 

Zeiţe s-au ivit din cer şi au adus celor doi zei centuri de 
aur, văluri albe, ambrozie, nectar şi flori. 

Cum a mâncat ambrozia şi a sorbit nectarul dulce, zeul 
Apolo s-a făcut un tânăr de o frumuseţe cum nu se mai 
văzuse încă, până atunci, nici în Olimp. Toţi zeii s-au mirat 
privindu-l. Avea în jurul frunţii raze. Ştia să cânte minunat! 
Muzele, cele nouă muze, s-au adunat în jurul lui, cerându-l 
oblăduitor. 

lar Zeus l-a numit, pe dată, zeu al luminii soarelui şi al 
cântărilor alese. Şi-a hotărât ca zeii ceilalţi, când va intra 
dânsu-n Olimp, să se ridice în picioare, afară de măicuţa-i 
Leto şi prea mândra zeiţă Hera. 

Pe celălalt copil al Letei, pe Artemis, a hărăzit-o să fie 
apriga zeiţă a vânătoarei de dihănii - un meşteşug tare iubit 
în vremea de odinioară - şi tot ea să se îngrijească de palida 
lumină-a nopţii, dată de argintia lună. 

Olimpul mai primise, iată, alţi şase zei: Atena, Ares, 
Hefaistos, Hermes, Apolo şi Artemis. Erau, deci, olimpienii 
unsprezece - căci Hades sta doar sub pămânT. Îi trebuia 
însă stăpânu-ui înc-o zeiţă, ca să ajungă şi olimpienii 
doisprezece. 

FIICA ZEULUI URANUS. 

De-aceea a chemat în slavă pe fiica zeului Uranus. 

Când Cronos îl lovise-n pântec pe soţul Gheei, pe Uranus, 
sângele i s-a scurs în ţărână. Acolo s-au născut giganţii. Dar 
picături din sucul vieţii i s-au prelins şi-n apa mării. Ele s-au 
prefăcut în spumă. Şi din această spumă albă s-a ivit cea 


mai minunată şi mai frumoasă dintre zeițe. Era divina 
Afrodita. Purtată de Zefir, zeiţa a tot plutit pe apa mării, 
până în Cipru - insulă ce i-a rămas de-a pururi dragă. 

Iară zeiţele-anotimpuri, sau horele, cum se numeau, s-au 
pogorât în jurul ei. Pe frunte au încununat-o cu flori şi văluri 
şi-o bentiţă, din aurul cel mai curat. l-au pus cercei cu 
pietre scumpe-n urechile trandafirii. Pieptul cel alb şi gâtul 
subţire i le-au împodobit cu salbe şi cu colane de argint; şi 
părul blond şi mătăsos l-au strâns uşor, cu multă grijă, într- 
o pieptănătură mândră, ce se numeşte „în corimb”. 

Când au văzut-o pe-Afrodita intrând cu pasul legănat în 
fastuosul lor Olimp, zeii s-au ridicat cu toţii, năuci de-atâta 
frumuseţe, şi graţie, şi gingăşie. 

Mulţi dintre olimpienii falnici au şi cerut-o de soţie; dar 
Moira hotărâse altfel. Cea mai frumoasă-ntre zeițe a avut 
parte de bărbatul cel mai urât din tot Olimpul. S-a însoţit cu 
zeul faur, Hefaistos cel priceput, harnic, modest, însă 
schilod. 

Copila zeului Uranus a primit de la Zeus cinstea de-a fi 
zeiţa dragostei, cea jinduită deopotrivă de muritori, ca şi de 
zei. 

Vechea dorinţă a lui Zeus se împlinise, în sfârşit. Zeii 
Olimpului6, acuma, erau cu toţii doisprezece. 

Dar asta nu-l mai mulțumea. Noul stăpânitor al lumii dorea 
să aibă, în Olimp, o curte mult mai mare decât o avusese 
Cronos. 

De-aceea a mai poruncit să se adune în preajma sa şi alţi 
zei mari ca: Helios - superbul soare; Selene - argintia lună; 
Eos - sfioasa auroră cu razele-i trandafirii; Leto - zeiţa cea 
tăcută; Temis - copila lui Uranus, zeiţa ordinei depline şi a 
dreptăţii-n legiuiri. Un fiu pe care i-l născuse o pământeană 
de la Teba a devenit, de-asemeni, zeu, ocrotitorul podgoriei. 
Era Dionisos cel vesel. 

Ba, după cât se povesteşte, Zeus a mai chemat la sine şi 
alte zeități: pe Hebe7 - ce ocroteşte tinereţea şi-i în Olimp 
paharnică; apoi pe hore8 şi charite9 - şase copile ale sale. 


Horele străjuiau Olimpul, lăsând perdelele de nori, să nu se 
vadă înăuntru, şi tot ele ocârmuiau şi anotimpurile-n lume. 

Charitele subţiri, mlădii, pline de graţie, danţau, în timp ce 
muzele îi desfătau pe olimpieni cu armonii din cele mai 
fermecătoare. 

De bună seamă că şi alţi zei mai populau-naltul Olimp, 
alcătuind cortegii mândre, ce-i însoțeau pe olimpieni, când 
petreceau sau se luptau, sau pedepseau pe muritori. 

Note: 

1. Poemele homerice ne arată că grecii erau organizaţi în 
ginte şi triburi, ale căror căpetenii se numeau basilei şi 
îndeplineau, în parte, rolul regilor de mai târziu. Zeus este 
reprezentat în legendele eline având purtările unui mare 
basileu. El cerea să fie slujit şi, dacă îi nedreptăţea pe 
ceilalţi, aceştia nu aveau voie să cârtească, fără a fi 
pedepsiţi. Pretindea că are dreptul să hotărască legi, pe 
care el le putea însă călca oricând. Bunăocară, Zeus se 
supăra pe necredinţa altora, dar el însuşi socotea că poate 
fi necredincios soţiei sale, că poate înşela fete şi femei 
pământene. Purtări în mare parte asemănătoare aveau şi 
zeii Hades şi Poseidon, cu care Zeus împărţise lumea şi care 
erau, de asemeni, consideraţi un fel de basilei, unul pentru 
ţinuturile subterane, şi altul pentru întinsul mărilor. Ceilalţi 
zei olimpieni, afară de Zeus, Hades şi Poseidon, se 
asemănau aristocrației gentilice, care se afla la curţile 
basileilor elini, a marilor conducători de triburi, beneficiind 
şi ei de toate bunurile, ca şi stăpânii lor. 

Aristocraţia gentilică şi basileii considerau că au toate 
aceste drepturi, în dauna supuşilor, în primul rând pentru 
că erau din neam ales. Fiecare basileu îşi alcătuise o 
genealogie, prin care dovedea că se trage dintr-o anumită 
zeitate. Fiind deci de origine divină şi ei, aveau dreptul, ca 
şi zeii, să stăpânească, să calce eventual legile şi morala, 
fără a li se putea cere socoteală. 

Zeus şi toţi olimpienii cereau ascultare deplină, pentru că 
ei erau neam de zei, sămânță de titani, urmaşii lui Uranus şi 


ai Gheei, cei care, după cum spune legenda, dăduseră viaţă 
la tot ce se găsea în univers. Erau nemuritori, puteau 
săvârşi minuni şi aveau puteri şi calităţi neobişnuite. Şi 
totuşi aezii - cântăreții rătăcitori, care străbăteau toată 
Elada compunând, pe baza vechilor cântece şi legende, 
mari poeme epice, scandându-le apoi, acompaniaţi de liră, 
în palatele basileilor - au ştiut să strecoare în versurile lor 
destule aluzii despre nedreptăţile săvârşite de zei şi, deci, 
de basilei. 

Homer, bătrânul aed orb, care a creat cele mai minunate 
poeme epice ale lumii antice: „lliada” şi „Odiseea”, este o 
sublimă pildă. Cu amară ironie, făcându-se că le proslăveşte 
faptele, Homer îi biciuieşte în stihurile lui pe zeii olimpieni. 
De aceea un discipol al lui Pitagora povestea că maestrul 
său, coborât în Infern i-ar fi văzut umbra lui Homer 
spânzurată de un arbore, şi a poetului Hesiode de un altul. 
Amândoi erau straşnic chinuiţi; pentru că dezvăluiseră 
faptele rele, ruşinoase şi sângeroase ale multora dintre zeii 
olimpieni. 

Zeii elinilor reprezentau şi forţele naturii. Friedrich Engels 
scrie: „Orice religie nu este altceva decât oglinda fantastică 
în minţile oamenilor a forţelor exterioare care domină viaţa 
lor de toate zilele, o oglindire în care forţele pământeşti iau 
forme suprapământeşti. La începuturile istoriei, forţele 
naturii sunt cele care au dobândit în primul rând o astfel de 
oglindire, trecând, în cursul dezvoltării ulterioare, la 
diferite popoare, prin personificări din ce în ce mai 
pestriţe... Dar curând intră în acţiune, alături de forţele 
naturii, şi forţe sociale, care la început le sunt tot atât de 
străine oamenilor şi le stau tot atât de inexplicabile în faţă, 
dominând cu aceeaşi aparentă necesitate naturală, ca înseşi 
forţele naturii. Figurile fantastice în care se reflectau la 
început numai forţele misterioase ale naturii capătă astfel 
atribute sociale şi devin reprezentante ale unor forţe 
istorice”. De pildă, Zeus, cu mult înainte de a căpăta 
reprezentarea socială a unui mare basileu - aşa după cum 


arătam în nota noastră mai sus - nu era pentru popoarele 
primitive decât forţa uriaşă, care făcea să rodească natura, 
forţa ce trimitea din slăvi ploaia binefăcătoare, dar şi 
grindina nimicitoare, crivățul aspru, fulgerele, trăsnetele şi 
tunetele asurzitoare. El guverna anotimpurile, care sunt 
fiicele lui, tot el guverna lumina şi întunericul, cele două 
elemente de bază în viaţa omului. Acest fenomen a fost 
spendid poetizat de aezi într-una dintre cele mai frumoase 
legende ale mitologiei. Noaptea, pe baza legilor naturii, 
face loc în zori luminii solare. Tot astfel, în legendele eline, 
zeiţa Leto, sau Latona - la romani - este silită de Zeus să-l 
nască pe Apolo, zeul luminii, într-o insulă din mijlocul mării. 
Plină de poezie este şi această imagine a ivirii luminii în 
mijlocul mării, pentru că se ştie: soarele pare a răsări 
adesea chiar din valurile mării. Leto nu trebuie însă 
confundată cu Nix. Pe când Nix este noaptea însăşi, 
întunericul originar al haosului, Leto este numai o zeiţă a 
nopţii, noaptea trecătoare. 

2. Nu trebuie să se mire nimeni că Zeus căpătase de la 
Hera, aşa de repede, copii. Vechii elini erau nespus de 
generoşi cu zeii lor. Le îngăduiau fapte oricât de 
năzdrăvane, de pildă să-şi nască fii gata crescuţi mari, sau 
să se înalțe în slăvi, cât ai clipi, după cum vom vedea în alte 
poveşti. 

3. Lemnos sau Kastro este o insulă muntoasă din 
arhipelagul grecesc. Fumul şi scânteile ce se înălţau din 
vulcanii insulei, astăzi stinşi, erau socotite de vechii elini ca 
ieşind din coşurile fierăriei acestui zeu harnic. 

4. Scena naşterii zeiţei Atena este povestită, între altele, 
cu mult haz de scriitorul antic Lucian, în spiritualele sale 
„dialoguri”. Despre opera acestui mare scriitor satiric grec, 
Karl Marx spunea: „Zeii Eladei răniţi de moarte, în chip 
tragic, în „Prometeu înlănţuit” al lui Eschil, au trebuit să 
moară încă o dată, în chip comic, în „Dialogurile” lui Lucian. 
De ce se petrec astfel lucrurile în istorie? Pentru ca 
omenirea să se despartă cu voioşie de trecutul ei”-. (K. 


Marx, Fr. Engels, „Opere” voi. I, Buc, E. P L.P, 1957, pag. 
417.) 

5. Numele grecesc: Palas, ce i s-a adăugat Atenei, are 
înţelesul de fată, tânără, curată. Acest nume i s-a dat, 
pentru că zeiţa Atena nu a primit să se mărite. 

6. Numele romane ale principalilor zei elini sunt: Zeus- 
Jupiter, Hades-Pluton, Poseidon-Neptun, Hestia-Vesta, 
Demetra-Ceres, Hera-Junona, Atena-Minerva, Hefaistos- 
Vulcan, Ares-Marte, Apolo-Apolo, Artemis-Diana, Hermes- 
Mercur, Afrodita-Venus, Dionisos-Bachus. 

7. Mai târziu, Hebe a fost înlocuită (după legendă) cu un 
păstor, Ganimede, fiu al regelui Troiei. 

8. La vechii elini, horele sau anotimpurile erau numai trei: 
primăvara, vara şi toamna. larna era dulce şi se pierdea 
între toamnă şi primăvară. 

9. Charitele - cele trei graţii, la romani. 

LUPTELE CU GIGANŢII. 

Zeus domnea Olimp şi nu ştia că Gheea se hotărâse să-l 
lovească, fiindcă îi închisese pe fiii săi, titanii. - n Tartar. Ea 
mai avea nişte feciori. Aceştia se născuseră din picăturile de 
sânge, curse din rana lui Uranus, atunci când îl lovise 
Cronos cu secera de diamant. Din fiecare picătură suptă de 
ţărâna roditoare ieşiseră aceşti flăcăi. Şi ei crescuseră cât 
munţii, luând forme înspăimântătoare. Purtau bărbi lungi şi 
plete dese, ce le cădeau până la glezne. Picioarele lor 
colosale aveau, în loc de piele, solzi. Iar tălpile se 
prelungeau cu câte-un trup hidos de şarpe. 

Fiii aceştia ai zeiţei au fost numiţi de ea giganţil. Şi ei 
aveau puteri uriaşe, dar nu erau nemuritori, precum 
fuseseră titanii. Puteau să fie doborâţi, răpuşi cu armele, 
ucişi. Şi mama lor, zeiţa Gheea, dorind să-i apere de 
moarte, făcuse tainic nişte vrăji. În urma vrăjilor zeiţei, 
giganţii nu cădeau învinşi, decât dacă erau loviți, cu armele. 
- n acelaşi timp, de-un muritor şi de un zeu. Mai mult, ea 
cunoştea o iarbă cu însuşiri miraculoase. Cine punea pe 
limbă iarba era ferit de lovituri date de fiinţe muritoare. Nu 


mai aveau deci să se teamă de moartea cea ne-ndurătoare 
fiii pământului, giganţii, dacă aveau această iarbă. 

Fără să piardă vremea, Gheea i-a aţâţat pe-aceşti giganţi 
să-nceapă alt război cu Zeus. Şi nu e nici o îndoială că ei, 
giganţi, ar fi învins şi l-ar fi izgonit pe Zeus, plin de ruşine, 
din Olimp. Dar, cu puterile-i cereşti - de nu cumva s-o fi ivit, 
încă de pe atunci, trădarea - Zeus a şi aflat de planul pe 
care şi-l făcuse Gheea. 

Mai înainte ca giganţii să fi putut căuta prin lume iarba 
aceea magică, Zeus a cerut soarelui să-şi stingă flacăra, de 
aur, luna să îşi acopere cununa-i mândră, argintie, cu un văl 
negru, nepătruns, iar aurora să-şi ascundă luminile-i 
trandafirii. În bezna care s-a lăsat giganţii n-au putut să afle 
miraculoasa iarbă, care-i ferea de lovituri. Numai şiretul 
stăpân, Zeus, cu un mănunchi de fulgere, îşi lumina drum 
pe pământ, căutând acele buruieni. El le-a găsit, le-a smuls 
grăbit şi le-a ascuns. 

Primejdia se spulberase. Zeus era mai liniştit. Dar, 
împotriva farmecelor Gheei, îi trebuia şi-un luptător c-o fire 
muritoare, ca să-i învingă pe giganţi. 

Şi Zeus a găsit pe-acel erou vestit, Heracle2, un luptător 
voinic, viteaz şi neînfricoşat de moarte. 

Războiul aţâţat de Gheea era de neînlăturat... 

NĂVALA SPRE OLIMP 

La început a fost o clipă de linişte pe-ntreg pământul. Toţi 
aşteptau cu încordare să vadă ce o să se-ntâmple. 

Pe urmă, cu un urlet groaznic, giganţii au făcut un salt şi 
au pornit către Olimp. Au început s-arunce-n ceruri cu 
stânci uriaşe, apoi cu torţe mari, aprinse. Lăncile lor 
brăzdau văzduhul, albe, tăioase, sclipitoare, şi treceau 
dincolo de nori. 

Zeus îi înfrunta cu furie, aruncând fulgere din cer. Iar 
lângă dânsul sta Heracle şi-nsoţea fiecare fulger cu câte-o 
straşnică săgeată. 

Giganţii-au prins apoi să smulgă munţii din temelia lor, să-i 
pună unul peste altul şi să-şi alcătuiască o scară, să ajungă 


până în Olimp. 

În astă vreme, olimpienii erau mereu mai îndâriiţi. Izbeau 
cu sulițe, cu săbii şi cu săgeți către giganţi. Dar, iată, unul 
dintre dânşii, Alcioneu, cel mai voinic - care avea şi 
însuşirea că nu putea fi omorât, atâta vreme cât lupta în 
ţara unde se născuse - s-a căţărat sus, peste stânci. 
Văzându-l pe Alcioneu că este gata să pătrundă chiar în 
palatul din Olimp, Zeus a aruncat spre dânsul cu un 
mănunchi de fulgere. Heracle l-a lovit de-asemeni cu o 
săgeată drept în piept. Însă Alcioneu, gigantul, în loc să 
cadă la pământ, izbit de două ori în trupu-i, de-un zeu şi de 
un muritor, a hohotit în râs năprasnic: 

— Zadarnic vă munciţi voi doi să-l zdrobiţi pe Alcioneu! Am 
să vă prind şi-am să vă zvârl, ca pe nişte neputincioşi, până 
în Tartar, în afund. Să staţi şi voi lângă titani... 

Heracie nu putea pricepe de ce gigantul n-a căzut. Noroc 
că se găsea acolo, cu lancea-n mână, şi Atena, zeiţă a 
eroilor, înţelepciunii şi prudenţei. 

— Degeaba eşti uimit, Heracle, i-a rostit ea. Alcioneu este 
în ţara unde-a văzut lumina zilei. Şi pe acest pământ 
gigantul nu va putea fi omorât. Îl ocroteşte vraja Gheei. 
Atrage-l în tărâm străin, şi ai să-l nimiceşti curând. 

Heracle s-a făcut că fuge, sărind din muntele Olimp. 
Alcioneu crezând că-i scapă eroul cel mai de temut, l-a 
urmărit până la ţărmul albastrei ape a Egeei, şi astfel s-a 
îndepărtat de locul unde se născuse. Heracle s-a întors spre 
el şi l-a ţintit cu o săgeată. Zeus, ce priveghiase totul cu 
ochiul său străbătător, a aruncat şi el un fulger. Gigantul a 
căzut ucis. 

Mai mulţi giganţi au zărit însă pe soţul lor cel mai voinic 
căzând cu capul în ţărână, sub lovitura lui Heracle. 

— Alcioneu e doborât, să-l răzbunăm, au strigat ei, şi să-l 
ucidem pe Heracle! 

Şi opt, nouă giganţi, grămadă, s-au repezit după erou. 

Zeus, băgând de seamă asta, şi vrând să-l scape pe 
Heracle, s-a sfătuit pe loc cu Hermes, pristavul lui cel de 


credinţă. Hermes, vicleanul, l-a-nvăţat să facă-n aşa fel, ca 
două dintre frumoasele zeițe să iasă grabnic înaintea 
giganţilor ce-l urmăreau, cu ură mare, pe Heracle. Zeus a 
poruncit să plece Hera, iubita lui soţie, şi Afrodita cea 
gingaşă. Ele au ascultat porunca şi, plutind pe un nor de 
aur, au ajuns repede în drumul giganţilor, care erau gata 
să-l prindă pe Heracle. Dulcea zeiţă Afrodita, stăpână peste 
dragoste, făcând şi ea nu ştiu ce vrajă, a ameţit pe fiii Gheei 
şi-ai lui Uranus, înstelatul. Uitându-şi ura pe Heracle, 
giganţii s-au simţit cuprinşi de-o dragoste nesăbuită pentru 
frumoasele zeițe. Şi le-au mărturisit iubirea, unii din ei 
cerându-le chiar de soţii. 

..„În acest timp, Zeus, din slavă, n-a stat să piardă nici o 
clipă. Lovea mereu cu trăsnete. Heracle a ţintit de-asemeni, 
în ei, cu câteva săgeți. 

Nici un gigant din opt sau nouă n-a scăpat teafăr sub 
săgeți şi trăsnete şi fulgere. 

Ceilalţi dintre feciorii Gheei au fost cu toţii încolţiţi de 
către zeii olimpieni. Atena l-a târât de chică pe fiorosul 
Encelade3, ducându-l în Sicilia şi, prăvălindu-l într-o 
groapă, a trântit peste el un munte. Poseidon, Ares şi 
Hefaistos, Artemis, Hermes şi Apolo au biruit în lupte 
crunte întreaga ceată de giganţi şi s-au acoperit cu toţii de 
glorie nepieritoare4. 

Legenda spune că giganţii, pierind acolo, lângă mare, s-au 
prefăcut şi ei în munţi. 

Note 

1. Giganţii reprezintă în legendele eline forţele oarbe ale 
naturii, a căror înfrângere a fost întotdeauna râvnită de 
oameni. Cel care, urmând pe Hesiode, îi descrie în versurile 
lui pe giganţi, cu o mare plasticitate de imagini, este poetul 
Apolodor din Atena. 

2. Heracle, cunoscut la noi sub numele roman de Hercule, 
era fiul lui Zeus şi al unei regine de pe pământ, ce se numea 
Alcmena. La început muritor, Heracle va dobândi mai 
târziu, ca o răsplată a vitejiei sale, nemurirea. 


3. Pe-o friză a marelui altar ce-l avea Zeus la Pergam, se 
vedea Atena - Minerva la romani - târându-l după sine pe 
Encelade. Scena se petrece doar cu o clipă mai înainte ca 
zeiţa să-l îmbrâncească pe gigant într-o groapă şi, 
prăbuşind deasupra lui un munte, să-l facă prizonier pe 
veşnicie, în insula Sicilia. Gigantul, cu un genunchi la 
pământ şi un picior întins, căutând un sprijin, nu poate să se 
opună elanului zeiţei, deşi, din toată încordarea trupului şi 
a feţei, se vede că se luptă cu deznădejde. 

4. Pe frizele Partenonului şi ale altor temple, în splendide 
basoreliefuri şi statui, ca şi pe amforele vechi, în marmură 
sau în ceramică, artiştii plastici ai antichităţii au imortalizat 
cântecele poeţilor despre aceste imaginare lupte ale 
olimpienilor cu giganţii. 

TIFON. 

Un timp, după aceste lupte date de zeii olimpieni, întâi cu 
Cronos şi titanii, apoi cu ceata de giganţi, se aşternuse 
linişte. O linişte înşelătoare, pentru că Gheea nu-l ierta pe 
Zeus, care-i închisese parte dintre feciori în Tartar, iară pe 
alţii-i nimicise. 

Zeița mai avea dealtfel încă un fiu, pe nume Tifon1. Tot un 
gigant. Dar un gigant a cărui forţă era de zeci de ori mai 
mare decât puterea celorlalţi feciori ai Gheei laolaltă. 

Era atât de mare Tifon, cum încă nu se mai văzuse. Cu 
capul ajungea, se pare, până la stelele din cer. lar mâinile-i 
puteau s-atingă, una - apusul argintiu, şi alta - răsăritul 
rumen. Mâinile sale viguroase se tot mişcau neîncetat. 
Picioarele nu-i oboseau. Pământul se cutremura şi se pleca 
sub apăsarea paşilor lui copleşitori. Deasupra umerilor 
largi, cât jumătate de pământ, se ridicau, cu şuiere, sute de 
capete rotunde şi bulbucate de balaur. Din boturile de 
balaur ţâşneau afară, în şuvoi, flăcări ce mistuiau, îndată, 
orice li se ivea în cale. Corpul diform era-nvelit cu pene 
negre şi zburlite. Din coapse se-nălţau spre umeri gheme 
de şerpi încolăciţi. Iară pe capete, pe feţe şi pe grumazurile 
groase îi atârnau coame de păr aspru ca nişte sulițe. 


Gâtlejurile lui adânci; fierbinţi de-atâta pălălaie, lăsau să-i 
scape sunete ca nişte mugete de tauri, sau răgete de lei 
flămânzi. Chiar zeii se cutremurau când îl vedeau de sus pe 
Tifon. 

FUGA ZEILOR DIN OLIMP 

Pe acest fiu îngrozitor l-a trimis Gheea să se lupte cu 
victorioşii olimpieni. 

El nu a pregetat o clipă. S-a prins cu ghearele-i enorme de 
bolțile Olimpului şi a sărit lângă palatul unde sălăşluia chiar 
Zeus. Atât era de fioros, că zeii au simţit în trupuri îngheţ 
din creştet până-n tălpi. S-au repezit care-ncotro. Fugind 
necontenit, ei au ajuns până-n Egipt. Acolo, toţi s-au 
preschimbat, să nu mai fie cunoscuţi, în animale fel de fel2. 
Unul în ţap, altu-n şacal, în uliu, şarpe şi broscoi. Şi au 
rămas tăcând chitic, ascunşi pe unde s-a putut, fără măcar 
să mai respire. Atât erau de-nspăimântaţi. 

Nu rămăsese în Olimp decât stăpânitorul, Zeus, căci el s-a 
ruşinat să fugă. Ba, a-nceput, pe cât se spune, lupta cu 
monstruosul Tifon. S-a războit cu vitejie, lovindu-l fără de 
răgaz cu fulgere şi trăsnete şi secera de diamant ce-o 
moştenise de la Cronos. 

Tifon, învins, a tot fugit până în ţara Siriei. Dar aici, Zeus a 
făcut greşeala să se prindă-n luptă cu fiul Gheei corp la 
corp. Şerpii, care se înălţau din coapsele gigantului, l-au 
prins pe Zeus curmeziş. L-au strâns şi l-au înlănţuit. Atunci, 
gigantul i-a smucit şi secera de diamant. Cu ea i-a retezat 
lui Zeus muşchii şi nervii pe de-a rândul şi l-a lăsat 
neputincios. Apoi l-a luat, uşor, pe umeri; l-a zvârlit într-o 
peşteră. Muşchii şi nervii i-a-nvelit în pielea unui urs vânat 
şi i-a ascuns numaidecât sub bolovanii unui râu. 

ŞIRETLICUL LUI HERMES. 

Lumea era încremenită. Zeus căzuse prins; ceilalţi zei 
tremurau ca varga, ascunşi în trupuri de dihănii. Cel care 
şi-a venit oleacă în fire, dup-atâta spaimă, a fost fiul lui 
Zeus, Hermes. 


EI a-ntrebat şi a aflat peştera unde zăcea Zeus. Dar oricât 
a mai cercetat, nu a putut descoperi nervii şi muşchii 
preţioşi. Atunci Hermes cel prea şiret s-a prefăcut în 
cântăreţ şi a venit lângă gigant, cântând din liră-ncetinel. 

Lui Tifon - deşi era un monstru - îi plăcea muzica şi l-a 
lăudat pe cântăreţ. Zeul Hermes i-a glăsuit că ar cânta mult 
mai frumos, dac-ar avea, la lira lui, drept coarde, nervii unui 
zeu. 

Feciorul Gheei a căzut în cursa ce i-a-ntins-o Hermes. A 
scos pielea de urs din râu şi-a desfăcut-o chiar pe mal. 

În acea clipă zeul Hermes s-a repezit lângă gigant. A smuls 
de sub pietroaie nervii şi muşchii tatălui său şi, prefăcându- 
se în vultur, a zburat către peştera unde Zeus şedea lungit, 
neputincios, gemând mereu. I-a prins la loc nervii şi muşchii 
ce-i lipseau. lar Zeus s-a şi ridicat. Făcând un semn către 
Olimp, s-a ivit lângă el îndată un car de flăcări aurii, tras de 
doi cai înaripaţi. 

Tifon, urlând de supărare, tocmai sosea la peşteră. 

Războiul a reînceput. 

S-au tot luptat Tifon şi Zeus, pân-au ajuns în nişte munţi, 
ce se numesc astăzi Balcani. Zeus lovea cu trăsnete şi 
fulgere verzi, orbitoare. Gigantu-i răspundeadea, prinzând 
în braţe munţi întregi şi aruncându-i către el cu zgomote 
asurzitoare. 

Totuşi de atâtea lovituri, trupul lui Tifon sângera. Munţii s- 
au înroşit de tot3. Şi monstrul, mult slăbit, învins, a trebuit 
să părăsească şi acest loc al bătăliei, să fugă în Sicilia. 

Aici Zeus l-a prins din urmă, l-a înşfăcat şi l-a trântit pe 
Tifon, tare, la pământ. Deasupra lui a răsturnat greul şi- 
naltul munte Etna. Legenda spune despre Tifon că a rămas 
pe veci acolo. Fumul fierbinte, care iese din craterul 
vulcanului, nu-i decât răsuflarea lui, după poveştile eline. 
Când el se-ntoarce sub povară, gâfâie greu - şi atunci Etna 
azvârle lavă clocotită. 

Zeii din muntele Olimp s-au aşternut pe mari petreceri, 
puternici şi voioşi acum, după o astfel de victorie. Nimica 


nu-i mai tulbura. S-au întins mese-mbelşugate4. Zeița Hebe 
le turna în vasele scumpe de aur nectarul şi ambrozia. Zeul 
Apolo le cânta melodii care-i fermecau, cu glasul său fără 
pereche, lin, însoţindu-se cu lira. lar când tăcea zeul Apolo, 
începeau cele nouă muze5 să cânte imnuri dulci de slavă, ce 
dezmierdau urechile măreţilor zei olimpieni. 

Totuşi, stăpânul din Olimp stătea de veghe necurmat şi-n 
mijlocul petrecerii... 

— Să nu cumva să încercaţi să-mi călcaţi vreuna din 
porunci, că vă voi pedepsi amarnic, a rostit Zeus într-o zi. 
Vă voi lovi fără de milă, sau, şi mai rău, vă azvâril în Iartar, 
căci nu-i ca mine de puternic niciunul dintre olimpieni. De 
vreţi, cumva, să vedeţi singuri că e adevărat ce spun, ia 
agăţaţi-vă cu toţii de acest lanţ cu belciug de aur. Celălalt 
capăt am să-l iau în mâna mea nemuritoare, şi voi să vă siliţi 
să-l trageţi la vale pe stăpânul vostru. N-o să puteţi, v-o 
spun de-acum. Dar eu, dacă m-oi necăji, am să vă salt în 
sus, spre cer, cu-ntreg pământul şi cu marea, şi-am să vă 
spânzur laolaltă de piscul ăsta din Olimp. Temeţi-vă! Să nu 
am pricini să dau pedepse. Vă veţi căi atunci amarnic, dar o 
să fie prea târziu... 

Astfel a glăsuit stăpânul şi zeii s-au cutremurat, cu toţii, 
copleşiţi de spaimă. 

Cerul senin s-a-nvineţit. Vânturi s-au năpustit pe mări şi 
valurile-au clocotit. Pământul a vuit adânc. Vieţuitoarele-au 
fugit, gemând, care-ncotro puteau. 

Numai o fiinţă a rămas, privind în sus, cu ochi semeţi, şi-a 
glăsuit, în timp ce toţi şedeau plecaţi şi tremurau 
înfricoşaţi: 

— Eu, Zeus, nu - mă tem de tine! Eu, Zeus, nu ştiu să mă 
tem! ... 

Note 

1. Gigantul Tifon, aşa cum ni-l descriu poeţii, şi mai ales 
Hesiode şi Apolodor din Atena, era fiul Gheei şi al Tartarului 
întunecat. El s-a căsătorit cu uriaşa Ehidna, cea jumătate 
viperă şi jumătate femeie, şi au avut împreună o serie de 


odrasle fioroase: hidra din Lerna; Cerber - paznicul 
Infernului; Ortos - un alt câine cu două capete - şi Himera. 

2. Legendele eline arătau că egiptenii au început să se 
închine anumitor animale, socotite sfinte, din vremea când 
zeii au fugit din Olimp, până în Egipt, de frica lui Tifon, şi 
acolo s-au metamorfozat în diferite animale, ca să nu mai 
poată fi recunoscuţi de acest monstruos fiu al Gheei. 

3. În timpurile de odinioară, o parte din munţii Balcani se 
chemau Hemus (hema tâlcuindu-se prin sânge), adică 
munţii însângeraţi. Numele venea de la culoarea roşie a 
pietrelor în răsăritul şi apusul zilei, dar în legende se 
spunea că această culoare se datoreşte sângelui vărsat de 
Tifon. De asemenea, se credea că forma prăpăstioasă a 
acestor munţi a apărut în urma luptelor ce au avut loc aici, 
între Tifon şi Zeus, când monstrul a smuls munţii din loc, ca 
să-l poată lovi pe stăpânul Olimpului. 

4. Pe Partenon, templul magnific din Atena, clădit din 
marmură, împodobit cu renumitele sculpturi ale lui Fidias, 
ca şi în desenele făcute pe vasele greceşti, erau adeseori 
înfăţişaţi zeii, petrecând liniştiţi în Olimp, după victoriile 
împotriva titanilor, giganţilor şi a lui Tifon. 

5. Cele nouă muze erau: Caliope - muza poeziei epice; 
Euterpe - muza muzicii; Melpomene - muza tragediei; Talia 
- muza comediei; Terpsihore - muza dansului; Erato - muza 
poeziei de dragoste; Clio - muza istoriei; Urania - muza 
astronomiei şi Polimnia - muza imnurilor de slavă. Ele erau 
fiicele lui Zeus şi ale Mnemosinei, zeiţa memoriei. 

PROMETEU. 

Zeus era stăpânitor deplin. Nimic nu-i mai stătea în cale. 
Vrerea lui era lege şi poruncă pentru toţi zeii. Doar cei de 
jos, de pe pământ, îi făceau uneori necazuri, căci ba 
cârteau, ba ridicau pumnul spre cer şi-ameninţau... 

Mai ales când se abăteau molimi sau revărsări de ape, 
cutremure, sau foc sau moarte adusă de năvălitori, oamenii 
se-ndârjeau cumplit: 


— EL, numai el trimite totul! îi este ciudă că nu vrem să ne 
supunem zeilor, întotdeauna, cum vor ei. Şi-i este teamă că- 
ntr-o zi vom cuceri Olimpul său, cum proroceşte 
Prometeu... 

Iar Prometeu, acel pe care oamenii-l proslăveau în cântec, 
avea, pe cât spune legenda, ca tată, pe-un titan, lapet. lapet 
era, la rândul său, fiul pământului, al Gheei şi-al cerului 
înalt, Uranus. 

Încă de mic, acest urmaş al lui lapet se dovedise isteţ, 
cutezător în gânduri şi-l întreba pe tatăl său: 

— Tată, de ce e lumea asta plină de flori şi de atâtea roade, 
de ce-s atâtea animale şi zburătoare? Pentru cine? De ce n- 
a fost creată o fiinţă cu minte ageră. - nţeleaptă, ce-ar 
putea să le stăpânească şi să le folosească bine? 

lapet nu-i răspundea nimica, nepăsător la întrebare... 
Avea şi-aşa multe necazuri, cu alţi doi fii amestecați în 
răzvrătirea titanilor contra lui Zeus. Unul din ei, Atlas, 
purta, pe umăr, bolta înstelată. Fusese osândit de Zeus să o 
ție pe veşnicie. Celălalt, pe nume Meneceu, fusese aruncat 
în Tartar. 

Nu mai avea tatăl, lapet, decât doi fii, ca alinare în 
ceasurile bătrâneţii, pe Prometeu, şi-altul mai mic, ce se 
chema Epimeteul. 

FIUL TITANULUI IAPET CREEAZĂ OMUL. 

Când a ajuns bărbat în toată firea, Prometeu îşi urma mai 
departe gândul ce-l frământase încă din vremea când era 
copil: cum ar putea să făurească o fiinţă plină de-nsuşiri, în 
stare să conducă bine, să folosească chibzuit tot ce se află 
pe pământ? 

Gândind timp îndelung, titanul a luat în pumnii săi ţărână. 
Ţărâna asta a udat-o cu apă proaspătă şi rece, care ţâşnea 
dintr-un izvor. S-a apucat apoi de lucru. A făurit, muncind 
cu grijă şi cu migală, un corp de om, de bărbat2, ce semăna 
leit cu zeii. 

Fiind luat din trupul viu al Gheei şi făurit cu măiestrie de 
către bunul Prometeu, omul a început să umble, ca orice 


fiinţă pe pământ, să-şi caute hrana, să trăiască. 

Prometeu nu s-a mulţumit să făurească-o nouă fiinţă, ci a 
rugat-o pe Atena să-i dea o mână de-ajutor, să-i dăruiască- 
nţelepciune omului său făcut din lut. 

Atena, după cât se spune, avea şi ea o slăbiciune pentru 
feciorul lui lapet. Îi era drag şi poate-n sine dorea să-l aibă 
de bărbat, deşi făcuse jurământul de-a nu se mărita 
nicicând. De-aceea, ascultându-i glasul, Palas-Atena s-a- 
nvoit. Şi-a suflat peste acea fiinţă plămădită de Prometeu. 

Omul a căpătat şi cuget. Gândul lui a-nceput să zboare. 

Zeus n-ar fi fost împotrivă ca fiul lui lapet să făurească 
vreun animal, vreo pasăre. Dar omul, ce semăna leit cu zeii, 
nu îi era deloc pe plac. 

Şi-atunci Zeus a hotărât ca omul, nou creat din tină, să-i 
stea supus, îndatorat, şi să-l slăvească-ntotdeauna. 

ADUNAREA DE LA MECONA. 

Lăsând deci să mai treacă vreme, dar nu prea multă, într-o 
zi Zeus a poruncit, prin Hermes, să se adune oamenii într- 
un loc, care se numea pe vremea de atunci Mecona. 

— Vom hotări noi, la Mecona, ce-ndatoriri au cei de jos faţă 
de marii olimpieni, care le-ngăduie, cu milă, să vieţuiască pe 
pământ... a glăsuit măreţul Zeus. 

Prometeu, aflând vestea asta, s-a încruntat de la-nceput. 
Se temea, mai ales, că Zeus va apăsa pe cei de jos cu mult 
prea multe-ndatoriri, lăsându-le puţine drepturi şi prea 
sărace bucurii. 

Cum totuşi nu putea să calce poruncile date de Zeus, 
Prometeu i-a chemat pe oameni. Le-a arătat că-l bănuieşte 
pe Zeus c-ar umbla cu gânduri nu prea curate pentru ei. 
Însă i-a sfătuit să aibă răbdare şi încredere în cele ce va 
face dânsul, când vor ajunge la Mecona. 

— O să vedem acolo noi, le-a rostit, la sfârşit, titanul, dacă 
fiul lui Cronos, este atoateştiutor, sau alţii-s mai isteţi ca el... 

Venind şi ziua sorocită, au pornit grupuri spre Mecona. 
Duceau cu ei un taur mare, precum le poruncise Zeus, prin 
sfetnicul său de credinţă, Hermes, pristavul din Olimp. 


Şi-au mers, au mers ei cale lungă, până au poposit în locul 
unde fuseseră chemaţi. 

ZEUS RĂMÂNE PĂCĂLIT 

N-a trecut mult şi s-au ivit, plutind pe nori de aur, zeii. 

Zeus s-a aşezat pe-un jilţ şi a grăit în acest fel: 

— Oamenii trebuie să ne slăvească. Altare mândre ne-or 
zidi. Nu doar altare, ci şi temple. Apoi vor face mari serbări 
prin care fiecare zeu va fi cinstit cum se cuvine. Din tot ce 
veţi avea pe lume să ne aduceţi sacrificii. Dar, pentru că 
sunt bun şi drept, am să vă dau, pe loc, o pildă de felul cum 
va trebui să împărţiţi-a voastre bunuri cu noi, stăpânii din 
Olimp. Taurul cel adus aici va fi-njunghiat de Prometeu. 
Carnea, tăiată în bucăţi, să se aşeze în grămezi. Una dintre 
grămezi va fi sortită pentru sacrificii, iară cealaltă veţi 
păstra-o pentru voi, oamenii, ca hrană... 

În sine, Zeus cugeta: „Prometeu o să-mpartă carnea într-o 
grămadă pentru oameni, care, desigur, va fi mare, şi alta, 
mică, pentru zei. Dar eu am să aleg grămada ce s-o vădi 
mai arătoasă şi am să-i las în pagubă pe-aceşti supuşi făcuţi 
din lut...” 

În vremea asta, Prometeu tăiase taurul adus de oamenii 
săi la Mecona. Era un taur mare, gras, cu păr ca neaua de 
curat. 

El a pus deoparte carnea, bucăţile cele mai bune. Le-a 
învelit frumos în piele şi-a aşezat deasupra lor maţele, 
fierea şi stomacul. De altă parte-a grămădit ciolanele goale 
de carne, tigva cu coarne răsucite, copitele, şi le-a-nvelit 
într-un strat galben de grăsime. 

Mormanul plin numai de oase se arăta cu mult mai mare 
decât celălalt, unde erau bucăţile bune de carne. 

— Zeus, a glăsuit titanul, taurul este înjunghiat. Carnea e 
împărţită-n două. Alege singur, după voie, grămada pentru 
sacrificii, şi las-acolo, neatinsă, şi o grămadă pentru oameni, 
să aibă, bieţii, ce mânca... 

Acum era clipa cea mare. Zeus putea să dovedească celor 
de faţă, zei şi oameni, că nu greşeşte niciodată. Însă, atins 


de lăcomie, văzând grămada de ciolane atât de mare şi- 
nvelită în stratul galben de grăsime, a-ntins hulpav mâna 
spre ea. 

— O iau pe asta! ... a rostit. 

Dar, scormonind sub seu, stăpânul a nimerit numai 
ciolane, copite, coarne răsucite şi nici un pic, un pic de 
carne... 

A înţeles că s-a-nşelat. Însă nu mai avea ce face. El singur, 
nesilit de nimeni, alesese acea grămadă. 

În schimb oamenii-au izbucnit în râs cu hohote nestăvilite. 
Chiar zeii şi zeițele ce-l însoţiseră, acolo, pe Zeus cel 
nemuritor, într-un alai măreț, şi-au plecat ochii ruşinaţi. 

El, Zeus, Zeus cel puternic, ce-i biruise pe titani şi-i 
nimicise pe giganţi, era de râsul tuturor. 

„Dar lasă, lasă, or să afle curând ei toţi ce însemnează să-l 
superi pe stăpânitor! ... îşi spunea Zeus, încruntat. Mai 
repede decât se-aşteaptă, pe Prometeu, fiu de titan, îl va 
ajunge o pedeapsă. O! ... Ce pedeapsă-i va veni! ... Oamenii- 
mi vor simţi şi ei răsplata, fiindcă-au hohotit. Nimeni nu o să 
scape teafăr... Nimeni... Nimeni nu va scăpa...” 

Astfel s-a isprăvit această mult tulburată adunare. Zeii, pe 
norii lor de aur, s-au ridicat către Olimp, şi oamenii-au 
pornit pe cale, râzând şi chiuind voioşi. 

PROMETEU ADUCE OAMENILOR FOCUL. 

Numai că Prometeu ceruse, în repetate rânduri, focul, să-l 
dea şi oamenilor săi. Zeus îl amâna cu vorba de azi, pe 
mâine şi poimâine. 

Acum, după-ntâmplarea asta, s-a dus la el încă o dată, şi l- 
a rugat: 

— Oamenii trăiesc greu. Îndură frig, îndură beznă. 
Sălăşluiesc numai în peşteri. Sunt doar pescari şi vânători. 
Mănâncă fructe din copaci. Eu vreau să-i văd meşteşugari, 
şi pentru asta au nevoie de focul tău, ce se găseşte, zăvorit 
bine, în Olimp... 

Dar Zeus, mânios pentru ocara îndurată, l-a luat pe 
Prometeu la goană. 


— Tu ce gândeşti? Că Zeus e-atât de prost să le dea 
oamenilor focul? Tu i-ai făcut asemeni nouă, şi dacă or avea 
şi focul, ar fi în stare să se scoale cu armele să mă lovească 
şi să-mi pierd tronul... 

— Eu una ştiu, măreţe Zeus, că oamenii, până la urmă, tot 
or să capete acest foc... 

— Te-nşeli când crezi că mă îndupleci! a răcnit Zeus, 
spumegând. Focul acesta e ceresc. Oamenii-n vale pot să 
piară, şi focul tot n-am să ţi-l dau. Eu nu-l trimit jos, pe 
pământ, decât când vreau să pedepsesc făpturile-ţi 
nesuferite, însă atunci sub chip de trăsnet. Deci du-te, du- 
te, Prometeu, până n-apuc să te lovesc pe tine, cel dintâi, 
acum, fiindcă m-ai îndârjit destul... 

Altul, de spaimă, ar fi cerut grăbit iertare, căutând, cumva, 
să-l îmblânzească pe zeul cel atotputernic. Dar Prometeu, 
prea îndrăzneţ, nu era unul dintr-aceştia. 

Şi-aşa, precum spune legenda, în toiul nopţii următoare, 
titanul a pornit la drum. S-a furişat în fierăria unde lucra 
Hefaistos fulgere lucii orbitoare, pentru stăpânul din Olimp. 

În fierărie, pe-un pat moale, Hefaistos sforăia dus... Focul 
ardea domol pe vatră, cu pâlpâiri albastre, roşii, aruncând 
umbre viorii pe faţa zeului înnegrită de fum, cenuşă şi 
scântei, scăldată toată în sudori. 

Deodată, auzind un zgomot, Hefaistos s-a întors pe-o 
parte, cu trupul greu şi obosit, şi-a îngăimat ceva prin 
somn. Prometeu s-a oprit puţin. Avea cu el, în mâna stângă, 
tulpina unei plante verzi - plantă de soc, pe cât se spune - 
scobită însă înlăuntru. Luase tulpina asta verde, ca să 
ascundă în ea focul şi totuşi să nu se aprindă. 

A stat şi-a aşteptat o vreme, până ce a văzut că zeul a 
adormit ca mai-nainte şi, repede, a luat din vatră un bob de 
jar şi l-a ascuns în tulpiniţa verde. Apoi s-a repezit afară... 

Noaptea era adâncă, neagră. Prometeu a fugit prin 
noapte. A tot fugit neobosit, până ce-a ajuns în văi. Acolo s-a 
oprit din fugă. A chemat oamenii la el. Cu bobul roşu a 
aprins o grămăjoară de surcele. Surcelele au pâlpâit, şi-o 


flacără strălucitoare s-a-nălţat veselă-n văzduh. Din 
grămăjoara asta mică, alte mormane s-au aprins. Şi-acum, 
în peşteri, pe de-a rândul, focul ardea vioi, în timp ce 
oamenii se încălzeau şi-i mulţumeau, cu negrăită bucurie, 
celui ce-i ocrotise iar. 

Dar cum s-a văzut arzând focul, pe câmp, pe munte, prin 
păduri, Hermes l-a şi vestit pe Zeus: 

— Stăpâne, focul din Olimp a fost răpit de Prometeu şi 
dăruit celor de jos. Priveşte-i cum îşi moaie-n flăcări arama 
şi o ciocănesc. Îşi fac unelte, arme, roate, corăbii, case, tot 
ce vor... Sunt învăţaţi de Prometeu, titanul care ne-a 
trădat... 

— Cum? Focul meu a fost furat? a răcnit Zeus, în Olimp, 
aşa de tare, că pământul s-a zguduit până-n străfund. Cum? 
Tot titanul Prometeu? ... O! Blestematul! A sosit clipa când 
ne vom răfui. Întâi vreau să-i lovesc pe oameni, să vadă el 
cum i-am lovit. Pe urmă vine rândul său... 

CUTIA PANDOREI. 

L-a strigat apoi pe fierar. 

Hefaistos s-a arătat tremurând din încheieturi, galben, în 
uşa fierăriei. 

— Stăpâne, nu-s de vină eu. Prometeu m-a furat în somn... 

— N-ai stat de veghe! s-a-ncruntat spre el stăpânul din 
Olimp. Dar despre asta, făurare, vom mai vorbi noi 
amândoi. Acuma, însă, ai să-mi faci, din apă şi ţărână, o fată. 
Să fie fiinţă muritoare, dar chip să aibă de zeiţă. Prometeu 
a făcut bărbatul, iar tu să-mi făureşti femeia... 

— Mă duc numaidecât. M-apuc de lucru şi sunt gata mai 
înainte de amurg... a zis fierarul, mulţumit că scăpase aşa 
de uşor. 

— Când îţi vei termina lucrarea, Hefaistos, să chemi toţi 
zeii. Să spui că-i din porunca mea. Şi zeii s-o împodobească 
pe fata ce-o vei măiestri, cu cele mai alese daruri... a mai 
rostit Zeus încet, zâmbind viclean, în barba-i deasă. Apoi să 
mi-o înfăţişezi, căci vreau să-i fac şi eu un dar... 


Hefaistos a dat din umeri. Nu pricepea ce vrea stăpânul. 
S-a apucat însă de lucru, luând pildă de la Prometeu, care 
făcuse primul om. A luat o mână de ţărână din trupul cel 
fertil al Gheei şi a turnat deasupra apă. Din lutul ud a făurit 
un corp de-o rară frumuseţe şi un chip dulce de fecioară3. 

Zeul meşteşugar făcuse, precum îi poruncise Zeus, cea 
dintâi fată muritoare, pentru că toate celelalte de pân- 
atunci erau zeițe. 

După aceea a chemat pe zeii din Olimp la el şi le-a grăit în 
acest chip: 

— Fiinţa pe care o vedeţi a fost făcută din porunca 
înaltului nostru stăpân. Şi tot el v-a cerut şi vouă s-o 
înzestrați, cât mai ales, cu straie şi cu alte daruri... 

Palas-Atena - supărată pe Prometeu, pentru că dânsul 
ţinea prea mult la muritori - s-a apucat, ca răzbunare, s-o 
înveşmânte pe copila abia creată de fierar. 

I-a ţesut astfel de veşminte, cum nu făcuse pân-atunci nici 
chiar zeiţelor din cer. I-a aşternut o haină albă pe umerii 
strălucitori. Mijlocul i l-a strâns zeiţa cu-o cingătoare aurită, 
iară pe cap i-a pus un văl cu broderii nemaivăzute, făcute 
chiar de mâna ei. 

Charitele şi horele s-au strâns şi ele-n jurul fetei, dându-i 
din însuşirile şi gingăşia ce-o aveau. Dalba zeiţă Afrodita i-a 
hărăzit, la rândul său, puterea de-a sădi iubirea în inima 
bărbaţilor. lar Hermes, zeul cel şiret, i-a dat copilei glasul 
lui, mângâietor şi subţirel, i-a dat şi vraja ochilor. 

Hefaistos i-a meşterit şi o cutie de aramă, închisă bine c-un 
capac. Stăpânul lumii a deschis cutia asta de aramă şi-a pus 
în ea mai multe daruri. 

— Te vei numi, frumoasă fată, Pandora, a glăsuit Zeus, 
pentru că ai atâtea daruri primite de la olimpieni. Să le 
păstrezi toate acestea pentru făptura-ţi minunată. Însă 
cutia de aramă s-o dăruieşti soţului tău, după ce te-i 
căsători... 

Pandora s-a plecat-naintea lui Zeus cel atotputernic. 


— Hermes, condu-o pe pământ, în locul unde se găseşte 
prea-îndrăzneţul Prometeu, a mai rostit stăpânul, Zeus. 

Zeul pristav, luând-o de mână, a coborât pe pământ. 

Bărbaţii, câţi erau în lume - erau pe-atunci numai bărbaţi 
- s-au adunat lângă Pandora, mirându-se nespus de mult de 
frumuseţea ce-o avea, de gingăşia, glasul ei şi de dulceaţa 
ochilor. 

Nu era unul să nu vrea s-o vadă-n casa lui, soţie. Ba da, 
unul a fost, şi-acela era titanul Prometeu. Deşi era vrâjit de 
fată, deşi i-ar fi plăcut şi lui s-o vadă luminându-i casa, 
Prometeu sta prevăzător. 

— Când Zeus ne trimite daruri, oricât sunt de ispititoare, 
feriţi-vă de vicleşug! ... a spus el către muritori. 

Bărbaţii s-au ferit în lături, ascultându-l pe Prometeu. 
Numai Epimeteu, titanul, frate bun al lui Prometeu, şedea 
cuprins de dragoste şi nu făcea un pas-napoi. În acea clipă, 
Afrodita s-a avântat către pământ şi l-a rugat pe micul 
Eros4 să tragă iute o săgeată, ţintindu-l pe Epimeteu în 
inima-i fremătătoare. Eros a tras. Epimeteu s-a clătinat şi a- 
ntins braţele spre fată. Ea, ca un fulg, s-a îndreptat către 
Epimeteu, zâmbind. Şi el le-a glăsuit voios: 

— Pandora o să-mi fie soaţă! Voi v-aţi ferit; dar eu o vreau. 

— Iată, acesta este darul ce îl trimite, pe pământ, prin 
mâna mea, stăpânul, Zeus, a glăsuit frumoasa fată şi i-a dat 
lui Epimeteu cutia încă zăvorâtă, ce-o adusese din Olimp. 

Epimeteu a luat cutia şi-ncet i-a ridicat capacul. Credea 
că-s daruri preţioase. Când colo, din acea cutie s-au ridicat, 
zburând în cete, toate nenorocirile şi relele pe care lumea 
le-a avut de atunci mereu. S-au răspândit minciuna, ura, 
grija, zavistia, necazul, durerea, suferinţa, foamea şi setea, 
molimele negre, ba chiar şi moartea, hâda moarte. Toate 
cu-nfăţişări de spaimă, înaripate, însă mute, s-au răspândit 
care-ncotro, umplând pământul şi făcându-şi cuiburi în 
toate cele patru zări5. 

Văzând Epimeteu că ies atâtea rele din cutie, a şi trântit la 
loc capacul. Dar prea târziu se deşteptase. Năpastele se 


înălţaseră, şi lumea le purta în cârcă. Mai rămăsese în cutie 
numai o arătare mică, firavă şi cu aripi slabe. Ea n-apucase 
să mai zboare şi purta numele: Speranţa. 

Asta a fost zestrea pe care Zeus o dăruise fetei, ca s-o 
aducă pe pământ: rele, nenorociri şi boale. 

Numai speranţa cea firavă avea să fie lângă oameni, să 
le-ncolţească-n cugete, în ceasuri grele, în restrişti. 

ÎNLĂNŢUIREA LUI PROMETEU. 

Aşa se răzbunase Zeus pe oamenii lui Prometeu, care 
râseseră de dânsul în adunarea din Mecona. 

Dar Prometeu, văzând aceasta, l-a înfruntat din nou pe 
Zeus şi s-a urcat până-n Olimp, să-i spună-n faţă adevărul: 

— Eşti crud şi eşti răzbunător! ... i-a strigat el neînfricat. 
Nu-i demn, să ştii, ca un stăpân să-şi urască atât de mult 
supuşii, pe care el, în primul rând, ar trebui să-i ocrotească. 

Zeus, lesne de înţeles, s-a-nfuriat înspăimântător. 

— Hefaistos! a poruncit. Adu-mi nişte cătuşe tari şi nişte 
lanţuri mari şi grele, ba şi-un piron mai lung şi gros... 

— Aduc! s-a repezit fierarul, deşi se pare că în taină îl 
preţuia pe Prometeu, care crease primul om. Şi de la dânsul 
luase pildă când o făcuse pe Pandora. 

Ce-i drept, era şi supărat pe Prometeu, fiindcă-i răpise din 
fierărie focul şi-l dăruise omenirii. 

— Aduc cătuşele, a spus, şi lanţurile, şi pironul... Şi le-a 
adus, deşi în sine ofta încetişor: „Păcat...” 

— Să vie Hermes! ... 

— La poruncă! ... a răsărit şi crainicul. 

— Voi, Hermes şi Hefaistos, cu Forţa şi cu Violenţa, slugile 
mele credincioase, plecaţi pe Elbrus? şi-l legaţi pe-acest 
titan8, care iubeşte pe muritorii lui nevrednici mai mult 
decât pe-olimpieni. Legaţi-l sus, pe-un vârf de stâncă. 
Vârâţi-i şi pironu-n piept. 

— Am înţeles totul, stăpâne, a spus pristavul deîndată. 
Chemând pe cele două slugi, Hermes l-a înşfăcat în braţe pe 
cel mai bun dintre titani şi l-au purtat cu silnicie, până pe 


Elbrus, în Caucaz, pe-o stâncă aspră, colţuroasă, mai sus, 
cu mult mai sus de nori. 

Aici, Forţa şi Violenţa l-au cetluit în lanţuri grele. Mâinile şi 
picioarele i le-au strâns aprig în cătuşe. Iară Hefaistos, 
fierarul, a trebuit să ia ciocanul şi să-i bată pironu-n piept. 

Cât a durat osânda asta, Prometeu, fiul lui lapet, n-a scos 
din piept nici un suspin. Sfârşindu-se înlănţuirea9, din cer s- 
a auzit un glas, un glas puternic, plin de ură: 

— Acesta-i numai începutul! Am să-ţi trimit vulturul meu, 
şi el o să-ţi sfâşie trupul, cu ciocul său încovoiat, smulgându- 
ţi, zi de zi, ficatul... 

Şi-ntr-adevăr, din cer coboară vulturul înspăimântător, cu 
aripile larg deschise, cu cioc tăios, încovoiat. Vulturul ţipă şi 
se lasă peste sărmanul trup zdrobit, legat în lanţuri, sus, pe 
stâncă. Cu ghearele se prinde zdravăn de umerii 
însângeraţi, iară cu ciocul îl sfâşie, smulgând bucăţile de 
carne, pe care le înghite lacom. 

— Vei sta pe stâncă mii de ani, fără odihnă, fără somn, ars 
de dogori, bătut de vânturi, de grindină şi de zăpezi... se 
mai aude din văzduhuri vocea de tunet a lui Zeus. 

Dar Prometeu ridică fruntea şi cată către zarea largă, 
către câmpiile întinse şi către fluvii, către mări. Zăreşte-n 
sate şi oraşe mii, zeci de mii de flăcărui. Sunt focurile, ce-s 
aprinse de către oamenii lui dragi. Beznele nopţii-s risipite. 
Copiii lumii se-ncălzese la vetre, şi femeile au învăţat să 
fiarbă-n clocot carnea dihăniilor vânate. Meşteşugarii se 
trudesc, cu ajutorul focului, să făurească pentru dânşii 
unelte noi de pescuit şi de vânat, şi adăposturi şi veşminte, 
ce le fac viaţa mai uşoară şi mai plăcută tuturor... 

Priveşte peste zări titanul. Zâmbeşte-n el. E mulţumit. Ştie 
că şi-a-mplinit menirea. 

Doar Zeus se mai zbuciumă. 

— O, blestemat să fii, titane! strigă de-acolo, din Olimp. 
Nici n-ai gândit să-mi ceri iertare. Fii blestemat... fii 
blestemat... 


Cuvintele-i sunt însoţite de fulgere şi trăsnete. Marea se 
tulbură şi fierbe. Furtuna se dezlănţuie. Pământul, zguduit, 
se crapă. Valuri uriaşe se lovesc de stâncile din țărm, 
urlând. Cerul ca smoala se despică şi sus, în slăvi, se vede 
Zeus, măreț, cu fulgerele-n mâini. Iară pe stâncă Prometeu 
stă neclintit şi fără teamă înlănţuit, şi îi răspunde: 

— Nu m-ai învins deloc, stăpâne... Oamenii au să 
vieţuiască şi peste mii şi mii de ani... Tu, însă, Zeus, ai să 
pieri... 

Ecoul munţilor îi duce cuvintele din stâncă-n stâncă, până 
în sate şi oraşe. Le aud oamenii şi-i poartă cuvintele tot mai 
departe: 

— Tu, însă, Zeus, ai să pieri! ... 

Note 

1. În limba greacă veche numele Prometeu s-ar tâlcui prin 
prevăzătorul, în vreme ce Epimeteu ar însemna 
neprevăzătorul. Întâmplările prin care trec aceşti doi fii ai 
titanului lapet explică întru totul numele ce li s-au dat în 
legende. 

2. Pe o piatră antică, gravată de o mână nu încă prea 
megşteră, se vede Prometeu cioplind cu dalta scheletul celui 
dintâi om. Mai este înfăţişat Prometeu şi pe un sarcofag, 
aflat în muzeul de la Neapole. De astă dată însă fiul 
titanului lapet este prezentat lângă un bărbat în întregime 
modelat. Zeii olimpieni: Hera, Poseidon, Hermes şi Apolo, în 
frunte cu însuşi Zeus, privesc chipul noii făpturi de lut, fără 
nici o plăcere. Prometeu nu se arată a lua în seamă această 
nemulţumire a olimpienilor. El stă lângă făptura cea nouă, 
cu spatele la zei, şi pare că se gândeşte cum să dea viaţă 
acestei fiinţe, pe care ela numit-o om, după cum spune o 
legendă. 

3. Avem şi noi, ca şi alte popoare, mai ales orientale, 
variante ale acestei încântătoare legende, ce reprezintă 
străvechea dorinţă a omului de a crea viaţa prin mijloace 
artificiale. Astfel, într-un basm dobrogean, intitulat „Palatul 
de argint”, un meşter creează o copilă cioplind-o din lemn - 


cum şi-o visase el - un croitor îi face veşminte şi un vrăjitor 
suflă asupra ei, dându-i viaţă. 

În legenda elină, prima fecioară fusese creată cu scopul de 
a-l face pe Epimeteu, fratele lui Prometeu, să se 
îndrăgostească de ea, şi prin mâna ei să coboare toate 
relele în lume. Basmul nostru are însă un conţinut mult mai 
înălţător. Însuşi creatorul fetei se îndrăgosteşte de ea. lar 
fata îndrăgită îl ajută pe creator să scape lumea de relele ce 
o bântuiau. Deci femeia nu mai aduce râul pe pământ, ci 
ajută la înlăturarea lui. Nici meşterul nu mai întruchipează 
fecioara după poruncile nu ştiu cărui zeu, ci din imboldul 
curat al inimii, potrivit cu visurile sale cele mai frumoase. 

4. Eros era zeul dragostei, fiu al Afroditei. El purta un arc, 
cu care ţintea săgeți în inimile oamenilor. Unele săgeți erau 
unse cu miere, şi atunci dragostea inspirată era dulce şi 
fericită. Alte săgeți erau muiate în fiere şi otravă. Dragostea 
celor atinşi de asemenea săgeți era amară şi ucigătoare. 

5. „Cutia Pandorei” simbolizează un izvor nesecat de 
nenorociri. Expresia aceasta este deseori folosită, nu numai 
în literatură, ci şi în vorbirea curentă. 

6. Într-un imn elin, din secolul al VIII-lea, alcătuit de un 
autor necunoscut, speranţa, însoţitoarea oamenilor la 
necazuri, este cântată în acest fel: „Pe-o mare de durere, 
bătută de talazuri, când totul se cufundă şi piere sub 
furtuna greutăților, doar ea, speranţa, te mai îndeamnă, ca 
o steluţă mică şi albă, care licăreşte şi-ţi luminează calea, să 
vâsleşti mai departe şi să-ţi găseşti limanul... Doar ea te mai 
mângâie şi-ţi încălzeşte pieptul, când te cuprinde frigul şi 
spaima desnădejdii! ...” 

7. Elbrusul este vârful cel mai înalt al munţilor Caucaz. 

8. Deşt Prometeu este numai fiul titanului lapet şi al 
titanidei Temis, el însuşi este denumit, de cele mai multe 
ori, titan, în legendele eline. Karl Marx, referindu-se la 
cugetătorii progresişti, care suferă pentru convingerile lor, 
îl dă drept pildă pe „titan” şi scrie: „Prometeu este cel mai 
nobil sfânt şi martir din calendarul filosofic”. 


9. Mitul despre Prometeu a fost povestit întâi în cântece, 
apoi a fost reluat de către unul dintre cei mai mari poeţi ai 
lumii, Eschil, care a scris celebra tragedie: „Prometeu 
înlănţuit”, tragedie pe care oamenii o ascultă cu aceeaşi vie 
emoție de aproape două mii cinci sute de ani, pentru că ea 
reprezintă, de fapt, alegoric, lupta uriaşă a oamenilor 
pentru cucerirea naturii şi prima lor izbândă de seamă, 
cucerirea focului. Cucerirea focului a deschis drumul 
omenirii spre progres. Reprezentând tocmai această 
fabuloasă luptă a oamenilor, mitul a fost şi mai departe o 
sursă permanentă de inspiraţie pentru marii artişti ai lumii, 
de mai târziu. Poeți, ca: Goethe şi Shelley, pictori ca: 
Michelangelo, Tizian, Ribera, Salvator Rossa, Gustave 
Moreau, sculptori şi muzicieni nenumărați au proslăvit 
această titanică luptă pentru progres, întruchipată prin 
figura lui Prometeu. 

În literatura noastră, poetul Victor Eftimiu i-a închinant un 
cald poem. 

Geo Bogza, privind cândva, din zborul vibrant al unor aripi 
de oţel, vârful înalt, de piatră, de pe muntele Elbrus, a 
exclamat înflăcărat, într-unul din poemele sale în proză: „În 
clipa aceasta, în care, mai sus de lumea albă a norilor, trec 
în zbor crestele Caucazului, parcă te văd, înlănţuit pe cea 
mai colţuroasă dintre ele, însângerat şi mândru, cu fruntea 
ridicată spre cer, atât de nobilă pradă cruntei mânii a zeilor. 
Deasupra acestor stânci scăldate în amintirea suferinţei şi 
măreției tale, te salut, cutezătorule Prometeu! ... 

Cutezătorule Prometeu, din neamul omenesc s-au ridicat 
titani şi oameni prometeici. Deasupra acestor piscuri vinete 
şi reci, intrate în marea poveste a lumii, apleacă-ţi urechea 
şi ascultă: nu în zadar a fost imensa ta suferinţă. Fiu slăvit 
al unei mame slăvite, dacă ai vedea ce uimitoare flăcări 
izbucnesc din scânteia pe care ai dăruit-o omenirii! Dacă i- 
ai vedea pe cei ce se târau în întunericul umed al peşterilor, 
cât de măreț se înalţă de la pământ, cât de măreț plutesc 
peste apele mării şi culmile munţilor! O, clipă memorabilă şi 


fără seamăn, clipă gigantică şi sublimă: nu vulturul lui 
Jupiter* zboară peste crestele Caucazului, ci neînfrânţii fii 
ai pământului, purtaţi de rodul enorm al îndrăznelii tale. 

„„„Te salut, cutezătorule Prometeu, părinte al unei 
răzvrătiri nemuritoare, făuritor al lumii care urcă! ... 

*Numele roman al lui Zeus. 

CĂLĂTORIA LUI ZEUS PE PĂMÂNT. 

După ce Zeus pedepsise atât de greu pe muritori, 
trimiţându-le în cutia înşelătoare a Pandorei boala, durerea, 
suferinţa şi alte rele fără număr, tot nu era împăcat cu sine. 

Faptul că oamenii aveau în stăpânirea lor focul ceresc, îl 
mânia. lar în urechi îi suna încă râsul lor plin de voioşie, din 
acea zi, de la Mecona, când Prometeu îl păcălise şi îl făcuse 
de ocară. 

Le-a poruncit, deci, să-i ridice altare multe, temple mari, şi 
să-i aducă sacrificii. Şi-n primul rând, ela trimis, într-o 
pădure din Dodona, o porumbiţă fermecată, cu pene negre 
ca tăciunii. Ea s-a lăsat într-un stejarl, pe-o cracă lungă, şi- 
a-nceput să glăsuiască oamenilor. Vorbea cu voce de 
femeie: 

— Voi, oamenii, spunea porumbiţa, faceţi aicea un oracol. 
Vântul când va sufla prin frunze, vântul trimis de însuşi 
Zeus, şi murmurul izvorului au să v-aducă pe pământ 
poruncile stăpânului 

— Dar poate nu vom înţelege susurul vântului prin frunze, 
nici şopotul izvorului, au răspuns unii dintre ei. 

— Preoţii cei orânduiţi ca să-l slujească pe stăpân au să vă 
tălmăcească totul ...a rostit iarăşi porumbiţa. Voi aveţi doar 
să ascultați poruncile lui înțelepte. Altminteri o să suferiţi 
pedepse înfiorătoare, cum suferă şi Prometeu. 

La vorbe din acestea, mulţi s-au cam încrâncenat de ciudă. 
Toţi îl iubeau pe Prometeu şi deplângeau prea cruda-i 
soartă. 

Totuşi, pentru că se temeau de Zeus, i-au ascultat 
poruncile, primite prin preoţii săi, care-i slujeau oracolul, i- 
au înălţat altare multe şi temple mari strălucitoare. În 


LL 


cinstea lui, precum dorea, s-au pus la cale jocuri, lupte, 
concursuri şi serbări vestite, numite-apoi olimpiade?2. 

Zeus, văzându-şi templele, părea ceva mai mulţumit. 
Privea triumfător din slavă şi se gândea că s-au plecat în 
faţa lui toţi muritorii. 'Ţinea, cu toate astea, fulgerul său 
necruţător, gata să-l zvârle, fără milă, către pământ, de-ar fi 
aflat cel mai mic semn de-mpotrivire. 

Era deci Zeus mulţumit, când, iată vine zeul Hermes şi îi 
aduce, în Olimp, veşti nu prea îmbucurătoare. 

— Nu râd pe faţă muritorii, îi spune Hermes la urechE. 
Însă zâmbesc cu înţelesuri nu prea de cinste pentru tine, 
când ţi se pleacă la altare, când duc ofrande templelor. Iar 
uneori - e drept că numai aşa, pe-ncetul, pe şoptite - pun 
la-ndoială-nţelepciunea zeilor noştri din Olimp. 

PLECAREA SPRE ARCADIA. 

Zeus şi-a preschimbat sceptrul de aur într-un toiag din 
lemn de corn. Mantia lui sărbătorească, ţesută de mâna 
Atenei, a prefăcut-o într-o haină de om sărac şi necăjit. Sub 
haină însă şi-a vârât fulgerul cel scânteietor. 

Şi a pornit apoi prin lume... 

A luat-o-ntâi şi-ntâi prin munţi, către Arcadia ferice3. A 
străbătut'naltul Menala, un munte potopit de fiare, apoi 
Cilene şi Liceul cel tot învăluit în brazi, şi-a ajuns în Arcadia. 
Era la vremea când amurgul aduce după sine noaptea cea 
misterioasă pe pământ. Acolo-a cerut adăpost, sub un 
acoperiş măreț: palatul regelui Licaon. 

Şi a dat semne tuturor că este el, stăpânitorul. 

— Temeţi-vă! le spunea aspru. Acel pe care-l ospeţiţi nu-i 
om de rând, şi s-ar putea să fie-un zeu... 

Numai că regele Licaon ura pe zei şi s-a gândit: „Stai, am 
să pun la încercare puterea-ţi, călătorule!”... 

Şi-a hotărât să îl lovească, în timpul nopţii, pe ascuns. 

Mai înainte, ca să râdă, a vrut să-l şi batjocorească. I-a dat 
bucate să mănânce, din carnea unui rob ucis. 

— Să văd şi eu dacă-şi dă seama zeul acesta îngâmfat ce 
carne-nfulecă la masă, a spus nechibzuit Licaon slugilor 


sale din palat. 

Acum, fie c-a fost trădat, fie că Zeus, cu puterea-i, a prins 
de veste-nşelăciunea, destul e că s-a înfuriat şi a trântit 
talgerul plin cu ruşinoasele bucate. 

— Nemernice! i-a strigat el. Crima ta este fără margini. 
Vreai să-l răpui pe însuşi Zeus. Pedeapsa mea te va 
ajunge... 

Şi a scos fulgerul său groaznic de sub mantie, şi-a lovit. 

Palatul regelui Licaon a ars până în temelii. lar regele, 
când a-ncercat să mai rostească un cuvânt, a şi simţit cum 
glasul lui se schimbă-n urlete de fiară. Trupul i s-a-nvelit în 
blană. Braţele şi picioarele s-au prefăcut şi ele-n labe. 
Licaon4 s-a făcut un lup, o fiară cruntă, ce-a fugit să se 
ascundă prin păduri. 

ÎN FRIGIA. 

De-acolo Zeus a umblat din ţară-n ţară, până când a ajuns 
şi în Frigia5. 

Era acum însoţit şi de pristavul său, de Hermes. 

Mergând aşa-ntr-o bună zi, zeii au intrat într-un sat. Zeus, 
având toiagu-n mână, se-nfăţişa ca un bătrân sărac şi foarte 
obosit. Hermes, la fel de zdrenţuit, se prefăcea că-l sprijină. 
Mergeau prin praful drumului. Se arătau nepăsători, însă 
cu ochii cercetau, iscoditori, orişice loc - pe prispe, prin 
ogrăzi, pe drum - să vadă tot ce se întâmplă. 

Era la ceasul când drumeţii îşi caută un acoperiş, să poată 
înnopta tihniţi. 

Cerul era imens şi roşu ca o tipsie de aramă. Prin arborii 
grădinilor se cerneau ultimele dâre din ziua care-ncet 
trecea, lăsând în urmă numai pete întunecate, de rugină. 
Murmurul cel molcom al serii chema pe oameni la odihnă. 

Tot cercetând cu grijă satul, au ajuns lângă-o locuinţă. O 
locuinţă arătoasă, ţinută bine, pe stâlpi groşi, cu trepte largi 
şi-acoperită, în chip temeinic, cu şindrilă. Prin curte 
mugeau vite grase, ce se-ntorseseră sătule de la păşunile 
din deal. Erau boi mari, cu părul alb, bivoli cu coarnele 
întoarse şi cai puternici, murgi şi roibi. Oile behăiau cuminţi 


într-un saivan, mai la o parte. Caprele, ca de obicei, săltau, 
tot neastâmpărate, şi, nesătule, mai rupeau mlădiţe pe 
lângă zăplaz. 

În cuhnia din dosul casei se-auzeau zgomote de vase. 
Stăpâna pregătea mâncarea. Fumul se ridica alene, în lungi 
fuioare cenuşii. Mirosuri calde, aţâţătoare, de carne friptă 
şi fierturi, gâdilau nările lui Zeus. Nemaiputând răbda 
ispita, a şi bătut degrabă-n poartă: 

— Hei, oameni buni, ne găzduiţi? Vă-ntreb în numele lui 
Zeus, stăpânitorul din Olimp. 

Nu i s-a dat nici un răspuns. Poate că oamenii aceia nu 
auzeau în larma curţii, sau poate nu vroiau s-audă numele 
ce i se rostea. 

Atuncea zeii blestemând au luat-o iarăşi mai departe. 

N-au mers prea mult, şi-n calea lor s-a arătat un alt lăcaş. 
Aici femeia mulgea lapte, un lapte gros, de bivoliţă, tocmai 
cum îi plăcea lui Zeus. De-aceea a strigat la gazdă: 

— Deschide-n numele lui Zeus! îţi cerem să ne ospeteşti... 

Numai că gospodina ceea era grăbită peste poate. 
Ridicând capul către Zeus, a răsturnat un vas cu lapte. S-a 
supărat şi a răspuns: 

— Plecaţi de-aici! ... Am răsturnat, din cauza voastră, un 
şiştar... Vedeţi-vă de altă casă. 

Şi tot aşa, nu ştie nimeni cum s-a-ntâmplat în acea seară, 
că dânşii n-au găsit niciunde un adăpost şi niscai hrană, 
deşi le spuneau tuturor că vin în numele lui Zeus. 

FILEMON ŞI BAUCIS. 

Tocmai se pregăteau să-şi facă culcuşul, pentru acea 
noapte, într-o căpiţă-nmiresmată de fân, ce se afla pe câmp, 
când iacătă o luminiţă... 

Uitându-se ceva mai bine, au înţeles că-i o colibă, cea mai 
sărmană dintre toate câte văzuseră în sat. 

Hermes s-a apropiat de uşă şi a bătut uşor în ea. 

Uşa micuță s-a deschis încetinel şi scârţâind. În prag s-a 
arătat un chip. Un chip cuminte de bătrân, şi-n urma lui o 
bătrânică. 


— Poftiţi! ... Poftiţi în casa noastră, au rostit ei, fără să- 
ntrebe măcar o vorbă pe drumeţi, de unde vin şi cine sunt. 

Cei doi bătrâni, aşa de buni şi primitori, se numeau 
Filemon şi Baucis6. 

Deşi erau atât de-n vârstă, rar să fi fost pereche-n lume 
mai strâns unită decât ei. Se îndrăgiseră din vremea când 
amândoi erau copii. Mai târziu, se legaseră prin lanţul 
dulce-al căsniciei şi rămăseseră-mpreună şaizeci sau 
şaptezeci de ani, dacă nu, poate, şi mai bine... lar lumea îi 
dădea drept pildă de căsnicie trainică. 

Fetelor, când se măritau, părinţii le făceau urarea: 

— Să fii la fel de fericită, în anii tăi de căsnicie, cum este 
doar bătrâna Baucis. 

Băieţilor, la-nsurătoare, părinţii le spuneau la fel: 

— Să fii iubit ca Filemon de credincioasa lui soţie! 

Şi dacă e să vorbim drept, nu avuseseră bătrânii nici un 
belşug în viaţa lor. Colibă-n care locuiau era din trestie 
uscată, cam coşcovită şi-aplecată, şi învelită cu şovar. 
Alături de coliba lor era un petic de grădină, tăiat în două 
de-un pârâu. Aici lucra de dimineaţă şi până seara Filemon, 
săpând şi cultivând legume sau îngrijind pomii şi viţa, care 
creşteau la marginea pământului ce-l stăpâneau. 

Erau săraci, dar acest lucru nu-i împiedica deloc să îşi 
găsească mulţumirea în dragostea ce îi lega, în înţelegerea 
deplină ce domnea veşnic între ei. Aşa se face că puteau să- 
ndure orişice necazuri şi lipsuri grele, fără teamă sau 
plânsete zadarnice. Ba uneori mai ajutau şi pe-alţii, care- 
aveau nevoie, fie cu roade din grădină, fie cu sfaturi 
înțelepte. 

În casa lor nu se găseau slugi şi stăpâni, ca pe la alţii. 
Singuri îşi porunceau şi tot ei îşi aduceau la-ndeplinire, 
sârguincios, poruncile. 

O MASĂ ÎNTINSĂ CU TOATĂ INIMA. 

Aceştia erau pământenii la care Zeus şi cu Hermes au 
poposit în acea seară. 


Cu feţe calde, primitoare, cu firea lor deschisă, bună, i-au 
poftit grabnic în colibă pe cei doi mândri-olimpieni, fără să 
cate nici la haine, nici la cuvinte sau la feţe. Ba, tocmai 
fiindcă olimpienii păreau trudiţi, săraci, flămânzi, cei doi 
bătrâni s-au arătat mai săritori ca totdeauna, mai dornici 
să-i primească bine. lar Filemon i-a îmbiat: 

— Uitaţi-vă... laviţa asta. Şedeţi şi odihniţi-vă de osteneala 
drumului, cât timp o să pregătim masa. 

Baucis a-ntins pe scândură o pătură din lână moale, ţesută 
chiar de mâna ei; apoi, s-a repezit la vatră, dezvelind din 
cenuşă jarul; a pus pe jar frunze uscate, surcele şi un lemn 
mai gros, suflând din răsputeri într-însul. Focul a pâlpâit pe- 
ncetul, iar când a ars cu vâlvătaie, Baucis a potrivit 
deasupră-i un ceaun mare, plin cu apă. În vremea asta, 
soţul ei îi adusese din grădină legume proaspete, pe care le- 
au şi pus în ceaun să fiarbă. Filemon a mai coborât şi o 
bucată de slănină, care stătea de mult în grindă, păstrată 
pentru sărbători. Din ea a retezat bătrânul o felioară, nu 
prea groasă, şi i-a dat drumul în fiertură, să-i dea gust 
puţintel mai bun. 

Pentru că masa-ntârzia, gazdele, ca să-nşele vremea, 
stăteau cu oaspeţii de vorbă, glumind şi arătându-se veseli 
şi binevoitori. 

Filemon a turnat apă caldă într-un lighean din lemn de tei. 
S-a aplecat singur de şale, să spele, după datină, picioarele 
drumeţilor. Pe urmă-a luat un covoraş, cam învechit şi ros 
de timp, şi totuşi cel mai bun din casă. L-a aşternut frumos 
pe patul unde urma să doarmă zeii. 

Umblând grăbită, bătrânica ştersese masa c-un mănunchi 
de mentă strânsă din grădină, iară pe masă adusese 
măsline puse-n saramură, cicoare, napi, brânză de vaci şi 
ouă coapte-n spuza caldă. Şi-ntr-un vas larg pusese vinul, 
destul de vechi şi aromat. În faţa fiecărui zeu era câte o 
cană mică, din lemn de fag, şi smălțuită cu ceară albă de 
albine. După gustare a-mpărţit fiertura caldă de legume. Pe 
urmă a adus bătrânul un coşuleţ umplut cu fructe. Erau 


acolo nuci, curmale, prune ca nişte pietre scumpe, struguri 
cu boabe mari şi roşii, smochine dulci şi, la mijloc, un fagure 
de miere albă. 

Nu mai ştiau cum să-i slujească pe cei doi oaspeţi, ce să le 
dea, cum să-i îmbie. Mai ales Filemon, bătrânul, le turna vin 
neîncetat. Dar ce să vezi? Oricât turna vinul în căni, vasul 
de lut rămânea plin. 

ZEII SE ARATĂ CINE SUNT. 

Stăpânul cerului dăduse, în acest fel, un semn că este un 
preaputernic olimpian. 

Filemon a priceput semnul. Chemând-o lângă el pe Baucis, 
s-au plecat zeilor cu teamă. Amândoi şi-au cerut iertare că 
cina a fost prea săracă. 

Pentru că în coliba lor aveau şi-o pasăre, o gâscă, s-au 
repezit s-o prindă iute şi s-o gătească zeilor. Numai că ei 
erau bătrâni. Picioarele le tremurau. lar gâsca era 
sprintenă. Sărea-n colibă ici şi colo şi gâgâia înfricoşată. Ba, 
parcă presimţindu-şi soarta ce o pândea, pasărea şi-a 
căutat scăparea chiar sub picioarele lui Zeus. 

Acesta însă i-a oprit: 

— Lăsaţi-o, n-o sacrificați. Este destul tot ce ne-aţi dat. 

Şi Zeus, mulţumit în sine, pentru c-a fost recunoscut, a mai 
rostit bătrânilor: 

— Aţi fost pentru noi gazde bune. Vecinii voştri însă nu ne- 
au primit ca oaspeţi, precum se cuvenea, deşi cerusem 
adăpost în numele Olimpului. Pentru nelegiuirea asta, ei au 
să fie pedepsiţi. Numai pe voi vă vom cruța; dar trebuie să 
ne urmaţi pe muntele din apropiere... 

Bătrânii cunoşteau prea bine că nu e chip să stea- 
mpotrivă, când zeii hotărăsc ceva. Le părea rău de casa lor, 
unde trăiseră o viaţă, în înţelegere deplină. Dar nu aveau, 
bieţii, ce face. Au trebuit să se supună. 

Luându-şi câte-un toiag în mâini, au pornit după cei doi 
zei. 

Au mers ce-au mers, şi au ajuns aproape-n vârful muntelui. 
Atunci Filemon a-ntors capul, să vadă ce s-a petrecut şi ce 


osândă au dat zeii satului lor. Dă-n locurile cunoscute, 
voinţa zeilor schimbase satul întreg într-un lac negru, care 
sclipea tăcut sub lună, închizând taină-n apa sa”. 

Priveliştea i-a-ndurerat pe cei doi soţi, şi lacrimi le-au 
ţâşnit din ochi. 

— De ce aţi scufundat tot satul? a spus bătrânul Filemon. 
Chiar dacă unii dintre ei greşiseră faţă de voi, ceilalţi erau 
nevinovaţi. 

— Taci, Filemon, a rostit Zeus. Osânda noastră, cum o fi, 
este întotdeauna dreaptă. Priviţi mai bine spre coliba în 
care voi ne-aţi ospeţit... 

UN STEJAR MÂNDRU, CE PARCĂ-MBRĂŢIŞEAZĂ UN TEI 
ÎN FLOARE. 

Într-adevăr, cătând bătrânii înspre coliba lor cea veche, n- 
au mai văzut-o. Însă pe locul unde fusese ea-nainte, se 
ridicase-o insulă. Pe insulă era un templu din marmură în 
care Zeus avea o statua de aur. Porţi mari, sculptate. - 
nchideau templul. Grădini pline de flori şi rodii se întindeau 
în jurul său. 

— Voi o să locuiţi în templu, a glăsuit solemn stăpânul. 
Vreau să vă dau şi o răsplată, pentru că i-aţi cinstit pe zei. 
Spuneţi o singură dorinţă. Poate vreţi aur, tinereţe sau 
frumuseţea mult râvnită, putere, slavă sau mărire? Spuneţi 
ce vreţi, şi vă voi da. 

Filemon a privit spre Baucis. Ea către el, cu înţeles. Se 
deprinseseră cu timpul să îşi grăiască fără vorbe, numai 
privindu-se în ochi. 

— Nu, mare Zeus, nu vreau asta, a dat răspuns Filemon. 
Aurul mult se risipeşte. Puterea scade. Tinereţea trece cu 
anii, negreşit. Pacea şi dragostea în care am vieţuit cu 
buna-mi Baucis sunt lucruri de nepreţuit. De-aceea, dacă 
vrei să faci unor bătrâni sărmani un dar, îngăduie să- 
nchidem ochii, amândoi, în aceeaşi clipă. Să nu-mi vadă 
soţia rugul pe care îmi vor arde trupul. Nici eu pe-al ei nu 
vreau să-l văd, căci m-ar îndurera prea tare... 

— Numai atâta vă doriţi? 


— Darul acesta ni-i destul... a dat din cap bătrâna Baucis. 

— Bine. Fie pe voia voastră... 

Şi Zeus a făcut un semn. Amândoi zeii au pierit. N-au mai 
rămas, acolo-n munte, decât bătrânii. 

Filemon şi iubita-i Baucis s-au coborât până la templu. S- 
au aşezat în tinda lui, dorind să stea-n aceleaşi locuri, în 
care vieţuiseră încă de când erau copii. 

Anii s-au scurs pe îndelete. Cei doi s-au gârbovit mai mult. 
Ochii li s-au înceţoşat; nu mai vedeau nici la un pas. 

Şi-aşa, precum spune legenda, şedeau bătrânii, într-o zi, 
pe trepte-n faţa templului. Nişte drumeţi îi întrebau despre- 
ntâmplarea petrecută odinioară în coliba unde se odihnise 
Zeus. Ei povesteau, cu vorbă moale, tremurătoare, tot ce-a 
fost: cum le-a schimbat coliba Zeus în acel templu aurit. 

Pe când vorbea aşa, bătrânul a simţit că îl înfăşoară o 
scoarță rece, pe la tălpi. Scoarța creştea şi către mijloc, şi 
se urca spre gât, spre cap. 

Baucis simţea acelaşi lucru. Înţelegând că i-a sosit sfârşitul 
aşteptat, a spus uşor lui Filemon: 

— Soţul meu scump, a sosit ceasul! ... îţi spun adio... 

— Adio! ... a grăit şi dânsul, şi-a sărutat-o lin pe frunte. Îţi 
mulţumesc pentru credinţa ce mi-ai purtat-o până la ultima 
suflare! 

Şi poate că şi-ar fi spus cei doi bătrâni şi alte vorbe de-adio 
şi de mângâiere; dar gurile le-au amuţit. 

În preajmă s-a făcut tăcere. Cei care se-ntâmplaseră să se 
găsească lângă ei priveau înmărmuriţi. Bătrânul nu mai era 
om, ci se făcuse-un stejar falnic. Baucis, în schimb, era un 
tei subţire, alb, cu flori micuţe, dar cu mireasmă- 
ameţitoare. 

Legenda spune despre templu că s-a sfărâmat, bătut de 
vânturi; dar multă, foarte multă vreme, s-ar fi văzut încă 
acolo cei doi copaci: un stejar mândru şi puternic, ce- 
mbrăţişa cu ramurile sale un tei cu trunchiul alb şi plin de 
floare... 

Note 


1. Pentru prima oară, legenda stejarului de la Dodona - 
oraş antic din Epir - a fost scrisă de Herodot, „părintele 
istoriei”, cum a fost numit. Mai târziu legenda a căpătat şi 
alte variante. Şi în folclorul nostru, bineînţeles sub altă 
formă, anumiţi eroi populari ascultă deseori glasul codrului, 
murmurul izvorului, şi află de la aceste elemente ale naturii 
primejdiile ce-i aşteaptă. Natura se solidarizează cu cauza 
lor dreaptă şi îi ajută. Motivul legendar al stejarului de la 
Dodona se găseşte astfel, mult înnobilat, şi în creaţiile 
noastre artistice populare. Nu este însă vorba, ca în 
legenda greacă, de un stejar sau un izvor prin care 
stăpânul lumii îşi trimite asprele lui porunci. 

2. Între toate templele clădite în cinstea lui Zeus, cel mai 
vestit era cel din localitatea Olimpia, din ţinutul Elidei. 
Urmele acestui templu, blocuri enorme şi colosale se mai 
pot vedea şi astăzi. În acest templu măreț, sculptorul Fidias 
crease o statuie a lui Zeus, care era una dintre cele şapte 
minuni ale lumii antice. Era făcută din aur, abanos şi fildeş 
şi era aşezată pe un piedestal enorm. Zeus ţinea în mâna 
dreaptă o statuetă, care întruchipa Victoria, făcută din aur 
şi fildeş. În mâna stângă avea sceptrul, care purta în vârfun 
vultur. Pe frunte, Zeus avea o cunună splendidă din cotinos, 
măslin sălbatic, cum se punea pe frunţile învingătorilor, la 
renumitele olimpiade. Se povestea în legendă că Zeus însuşi 
ceruse să aibă loc aceste olimpiade, în amintirea unor 
concursuri, la care luaseră parte fiii săi: Apolo, Hermes şi 
Ares. La aceste concursuri biruise fiul său cel mai iubit, 
Apolo. De bucurie, Zeus l-a încununat pe Apolo şi a hotărât 
ca, în cinstea şi pe locul acelei isprăvi, să se alcătuiască 
concursuri, jocuri şi mari serbări, numite olimpiade, din 
patru în patru ani. În realitate, cei care au pus la cale, 
odinioară, aceste jocuri vestite, au vrut să le dea mai multă 
greutate, născocind legenda, după care însuşi Zeus va fi 
fost iniţiatorul lor. Mai târziu, elinii au început să socotească 
timpul după olimpiade. Astfel ei spuneau: „În al atâtelea an 
de la a patra sau a cincea olimpiadă, s-a petrecut cutare şi 


cutare lucru...” Aceste concursuri, numite olimpiade, au 
căpătat atâta faimă în lumea antică, încât ele dăinuiesc, 
precum se ştie, până astăzi, şi au loc tot din patru în patru 
ani. 

3. Scena aceasta - ca şi legenda următoare: Filemon şi 
Baucis - este povestită admirabil de poetul latin Ovidiu, cel 
stins pe meleagurile ţării noastre, din urgia lui August, 
împăratul Romei. Apoi legendele au fost reluate de mulţi 
alţi scriitori. 

4. Numele Licaon înseamnă, dealtfel, în limba elină, lup. 

5. Frigia era un străvechi ţinut din Asia Mică. 

6. Legenda despre Filemon şi Baucis a fost cântată şi de 
renumitul fabulist francez La Fontaine. Pe aceeaşi temă s-a 
compus o operă comică de Gounod. 

7. Motivul acoperirii cu apă a unor sate, oraşe, castele, 
biserici, grădini, de către duhuri, vrăjitoare, vraci etC. 
Supăraţi pe oameni, este frecvent în toată literatura 
populară. Nenumăratele lacuri din ţara noastră, ca: 
Tekirghiolul - cu apa lui sărată, lacul Ursului de la Sovata, 
lacul lui Ovidiu de lângă ţărmul mării, lacul Sf. Ana din 
creierii munţilor şi altele au legende asemănătoare. 

POTOPUL. 

Zeus se-napoiase nespus de mâniat din lunga sa călătorie 
de pe pământ. Tot ce văzuse în Frigia şi în Arcadia îi 
dovedise, neîndoielnic, că oamenii nu îl iubesc, nici nu-l 
respectă de ajuns. Se tem numai de el, şi-atât... 

Deci, întorcându-se în Olimp, Zeus a poruncit lui Hermes: 

— Adună-mi, de îndată, zeii! 

Vocea lui Zeus tremura, privirea sa era ca marea când se 
dezlănţuie furtuna, pe frunte i se aduna mânia-n cute- 
ntunecate, ce nu vesteau nimica bun. 

Hermes, cu aripi la picioare, la umeri şi la pălărie, zbura 
prin cer şi striga tare: 

— Veniiiţi! ... Veniiiţi! ... Cât mai degrabă... Stăpânul... 
Zeus... porunceşte să v-adunaţi. Veniţi în sala de ospeţe. 
Zeus se şi găseşte-acolo! ... 


Cum auzeau porunca adusă de pristav, zeii săreau, şi 
lăsând toate laoparte: petreceri, jocuri sau concursuri, 
porneau în goană spre palat. 

Lui Zeus nu-i plăcea zăbava, şi repede-şi ieşea din fire. 
Atunci nu mai cruța pe nimeni, chiar de era un fiu al său. 

Calea pe care veneau zeii, după poveştile eline, este aceea 
ce se vede şi azi pe cerul mătăsos, atunci când noaptea e 
senină; noi o numim Calea lactee. 

Palatul marelui stăpân, clădit de fiul său, Hefaistos, din aur 
şi aramă, era cu porţile deschise, şi zeii au intrat grăbiţi. 
Era un freamăt şi o zarvă în tot Olimpul, ca atunci când 
Zeus îşi pregătise lupta cu titanii. 

Lângă palatele lui Zeus erau strânşi zeci de slujitori, de zei 
mai mici, aceia care alcătuiau cortegiile şi-i însoțeau pe- 
olimpieni. Şi ei se frământau, cuprinşi de teamă. Îşi şopteau 
tainic la urechi: 

— Să fi reînceput titanii războiul cu Olimpul nostru? ... 

STĂPÂNUL LUMII CERE PIEIREA OAMENILOR. 

În vremea asta, zeii cei mari, zeii-olimpieni, se adunaseră 
în sala unde îi aştepta stăpânul. Zeus şedea pe tronul său, 
cu fulgerele-n mâna dreaptă, şi-n mâna stângă purtând 
sceptrul. Vulturul cel cu pene sure, vulturul care zbura 
zilnic, să-l sfâşie pe Prometeu, era acolo, lângă dânsul. 

Stăpânul şi-a clătinat capul şi pletele-i nepieritoare. 
Marea, pământul, stelele, cerul întins s-au zguduit, ca 
bântuite de cutremur, şi au fost gata să se sfarme, să se 
prăvale peste Tartar. 

Fraţi şi surori şi fii şi fiice s-au îngrozit şi şi-au şoptit: 

— Ce e cu tatăl1?! Ce se-ntâmplă? Atât de tare-i supărat, 
cum n-a fost încă niciodată. 

Hermes, şiretul, ştia taina. El însoţise pe stăpân în lunga 
lui călătorie. Cunoştea gândul, supărarea şi planurile 
tatălui, dar nu spusese nimănui. Păstra secretul pentru el. 
Şi-acum zâmbea, văzând pe ceilalţi cum se frământă şi-şi 
şoptesc, neliniştiţi, îngrijoraţi. 


— Ascultaţi bine, olimpieni! ... a tunat Zeus către ei. A 
venit vremea ca să stingem nesuferita seminţie a fiilor lui 
Prometeu2, aceia care împânzesc câmpiile, pădurile, munţii 
şi țărmurile mării... 

— Cum? ce tot spune? - ntrebau zeii. Vrea să distrugă 
oamenii? 

— Băgaţi de seamă, a urmat Zeus, zvâcnindu-şi braţele în 
sus, eu n-am avut atâta grijă pentru Olimpul fericit, în care 
noi hălăduim, nici când au năvălit giganţii şi înfiorătorul 
Tifon. Oamenii-s mai primejdioşi. Ei seamănă cu noi, cu zeii. 
Mintea lor e prea ageră. Într-o zi se vor răscula. Eu singur 
i-am văzut pe oameni, în Frigia, nepăsători când rosteau 
numele lui Zeus. Iară un rege, Licaon, a vrut să îmi întindă- 
o cursă şi plănuia să mă răpună. Aflaţi însă că regele a şi 
fost pedepsit de mine. L-am prefăcut în fiară, lup... 

— Dar frigienii? 

— Înecaţi... Tot satul lor l-am scufundat. N-au rămas decât 
doi bătrâni, pe nume Filemon şi Baucis. Ceilalţi s-au dus în 
fundul apei... 

— Dreaptă răsplată le-ai dat, Zeus... au glăsuit toţi 
olimpienii. 

— Dreaptă! a strigat iarăşi Zeus, tăindu-le c-un semn 
cuvântul. Dar a căzut numai un sat, şi dincolo un singur om. 
Şi nu de-un sat, şi nu de-un om îmi este mie grijă, ci de toţi 
ceilalţi la un loc. Dacă-ntr-o zi le vine pofta să urce în Olimp, 
la noi? Să nu mai recunoască cerul şi să se-nscăuneze ei 
stăpânitori peste pământ? Atuncea, zei, ce ne vom face? ... 

— O! ... Asta nu se poate. Nu. Oameni să urce în Olimp? Şi 
să se cârmuiască singuri?! Mai bine piară de pe-acum! Să- 
mpiedicăm această crimă şi să dispară acest neam de 
muritori prea îndrăzneţi, care ne-ameninţă domnia! a zis la 
rândul său Poseidon. 

— Însă, mă-ntreb, a spus Atena, cine o să ne-aducă jertfe? 
Cine o să ridice temple şi-o să le umple cu ofrande? Libaţii 
cine ne va face? Noi ne-am deprins să fim slăviţi. Chiar de 


n-o fac cu bunăvoie, oamenii tot ne mai slujesc. Ce zici de 
acest lucru, Zeus? 

— Hm! ... Asta o să mai vedem... Ne vom gândi să-ţi dăm 
răspuns mai la sfârşit, a rostit Zeus. Acuma nu vrem 
altceva, decât să-i pedepsim pe oameni. 

— Să-i pedepsim! ... Să-i pedepsim! ... Loveşte-i tu, cu 
fulgerul... Să ardă-n flăcări tot pământul! s-a repezit 
neghiobul Ares. 

— Am cugetat şi eu la asta, a grăit Zeus, către Ares. Însă 
mi-am amintit că-n timpul cât a fost lupta cu giganţii, era să 
se aprindă slava, unde se află cerul nostru. Şi eu mai ştiu de 
la Uranus că s-ar putea să vie-o zi când va lua foc însuşi 
eterul3. N-am vrut s-aleg această cale... Am cugetat că e 
mai bine să-i înecăm... 

— Dar bine, cum? a întrebat zeiţa Hera. 

— Nu-i greu deloc, a răspuns Zeus. Strâng nori de ploaie 
din tot cerul. Şi plouă, plouă, până când dispar, cu toţii 
înecaţi, toţi oamenii lui Prometeu... 

Vuia Olimpul de urale. 

Stăpânul a lăsat să treacă uralele pân-la sfârşit. Când s-a 
făcut din nou tăcere, a dat cu sceptrul în podea. 

PLOILE SE DEZLĂNŢUIE. 

Să-nceapă, aşadar, potopul! ... Tu, Hermes, fugi până la 
Hades şi îl vesteşte că-n curând vor sosi umbre cu duiumul. 
Umbrele celor morţi vor sta grămezi, grămezi în jurul porţii 
ce duce în ţinutul său, ţinutul groazei şi al morţii... Voi, zeii 
Ares şi Apolo, ieşiţi afară şi vedeţi de sunt acolo Boreu, 
vântul de miazănoapte, şi toate celelalte vânturi, care, 
suflând, pot risipi norii cei buluciţi a ploaie. Luaţi-i cu voi, 
ţineţi-i bine... Artemis, cheamă pe Eol, vestitul rege peste 
vânturi! ... 

Şi toţi care-ncotro fugeau să-i împlinească vrerile, cât mai 
cu sârg, şi cât mai bine. 

Zeii acelor vânturi care împrăştie adesea norii au fost luaţi 
grămadă de Eol şi duşi departe-n nişte margini, zăvorâţi 


într-o peşteră, la gura căreia a pus doi monştri-naripaţi de 
strajă, să nu poată scăpa nicicum. 

În schimb, Eol a poruncit, la cererea stăpânului, să vie 
Notul, vântul care aduce cu el nori şi ploi, vântul cel cald de 
miazăzi. 

Zeus l-a cercetat, privindu-l pe zeul-vânt din tălpi în 
creştet. Pe fruntea lui sta împletită negura, care mohorăşte 
văzduhul înaintea ploii. Din penele aripilor întinse peste-un 
sfert de lume, având culoare vânătă, ca şi sânul său păros şi 
încărcat cu umezeală, curgea în juru-i numai rouă. Mai 
mult, când apăsa cu mâna norii care pluteau în juru-i, până 
la mare depărtare, se auzea zgomotul ploii, ce răpăia 
necontenit. Ţinându-se de el, veneau şi alte numeroase 
vânturi, înaripate şi purtând burdufuri mari, pline cu apă. 

— Porniţi deasupra astei lumi şi înecaţi-o pe de-a-ntregul, 
a răbufnit spre vânturi Zeus. 

Notul a început să zboare, urmat de celelalte vânturi 
aducătoare de furtuni. Ploi nesfârşite se vărsau deasupra 
lumii, în şiroaie, în timp ce Zeus arunca, şi el, cu fulgerele-n 
oameni. 

Iris4 - zeiţa curcubeu, zeiţa cu aripi de aur - sugea apa 
din mări şi lacuri, şi-umplea burdufurile norilor, secate dup- 
atâtea ploi. 

Ploaia cădea, cădea, tot mai avană peste oameni, peste 
pământ, peste câmpii. Semănăturile pe-ogoare fuseseră-n 
noroi trântite. Speranţa muritorilor de-a se hrăni prin 
munca lor, de pe ogoare, se pierdea, şi deznădejdea 
cuprinsese mulțimile. Munca-ndârijită dintr-un an pierea pe 
câmp fără folos. 

RÂURILE ŞI MAREA ÎNCEP SĂ SE REVERSE. 

Dar Zeus nu se mulțumea numai cu apele din ploi. A 
poruncit fratelui său, Poseidon cel stăpân pe mări, să îl 
ajute. Acesta a chemat la sine, într-un palat clădit în mare, 
din marmură verde şi-albastră, pe zeii ce-şi aveau sălaşul 
sub albiile fluviilor. 


— Daţi drumul forţelor pe care le-aveţi în stăpânirea 
voastră, a spus Poseidon zeilor, de cum au intrat în palat. 
Astfel ne porunceşte Zeus. Deschideţi deci zăgazurile şi 
lăsaţi libere să curgă puhoaiele, ca-ntr-un vârtej, peste 
pământ şi peste oameni. 

Poseidon îşi sfârşise vorba. Zeii priveau nedumeriţi. Ar fi- 
ntrebat: „de ce?” şi „cum?” Dar la un semn al lui Poseidon 
au trebuit să se retragă, să plece spre mătcile lor. S-au 
îndreptat către izvoare. Le-au deschis, larg, gurile reci. 
Apele au ţâşnit bogate şi-au năvălit, urlând, pe văi. 

În acest timp, zeul Poseidon îşi luase furca cu trei dinţi, 
bătută în mărgăritare, şi o izbise de o stâncă, cu sunet 
înfiorător. Pământul se cutremurase. Stânca se despicase-n 
două. Vinele apelor, plesnite de violenţa izbiturii, 
scrâşniseră ca nişte lanţuri rupte de-o mână de uriaş. Apele 
tăinuite-acolo se repeziseră afară, sărind nebune peste 
stânci, în lungi pâraie zgomotoase, cu coame albe pe 
spinare, ca nişte cai înspăimântați. 

Râuri şi fluvii, prea umflate, se şi vedeau săltând din mătci. 
Se năpusteau peste câmpii şi nimiceau semănături, 
smulgeau copaci din rădăcini şi luau cu ele oameni, vite, 
case şi aşezări întregi. 

Toate-ar fi fost cum ar fi fost, dar când şi-nvolburata mare 
a început să se reverse, să-şi zvârle apa ei sărată în lungi 
torente peste ţărmuri, răspândind moarte şi prăpăd, sorţi 
de scăpare n-au mai fost pentru sărmanii pământeni. 

Purtând în clocote turbate tot ce mai era viu prin lume, 
apa se întindea mereu. Hotare nu mai avea marea. Nici nu 
se mai zăreau limanuri negre sau verzi pentru scăpare. 
Zadarnic se tot trudeau unii, în bărci sau plute uşurele, să 
mai răzbească prin puhoi, sfârşitul lor era aproape. 

Pe câmpuri, unde mai-nainte culegeau roade muritorii, în 
sate, unde se jucau copii cu râsete zglobii, era acum domnia 
mării. Prin crengile copacilor înalţi, semeţi, odinioară cu 
frunţile scăldate-n soare, lunecau peştii argintii. 
Frumoasele nimfe-ale mării, fiicele zeului Nereu5, purtând 


în păr mărgăritare, la gât şiraguri de mărgean, şi pe 
veşminte flori de mare, şi scoici, şi fluturi de sidef, treceau 
înot peste podgorii şi prin livezi, sau se plimbau pe străzile 
oraşelor. Delfinii cutreierau codrii, s-avântau sprinteni 
printre crengi. Leilor, galbeni ca nisipul, tigrilor şi 
mistreţilor, şi altor fiare sângeroase nu le mai era de folos 
puterea mare ce-o aveau. Păsări cu aripile-ntinse 
străbăteau zile întregi văzduhul, căutând să-şi afle un 
locşor, unde să poată poposi. Căutau zadarnic, şi la urmă 
cădeau în ape, fără vlagă, ca nişte frunze veştejite dintr-un 
copac bătut de vânt. 

Imensa revărsare-a mării acoperea întreg pământul şi 
pentru-ntâia oară valul se legăna pe vârf de munte. 

Cei mai mulţi oameni au pierit. Alţii, puţini, scăpaţi cu zile, 
pe câte-o creastă mai înaltă, slăbiţi de foamea nemiloasă şi 
îngheţaţi de frig s-au stins, de-asemeni, şi-au căzut în ape. 

Numai o barcă mai plutea, o barcă mare, construită parcă 
anume să înfrunte nebuna furie-a apelor. Şi-adevărat, 
precum se spune, barca fusese pregătită cu vreme multă 
înainte... 

POTOPUL ÎNCETEAZĂ. 

Prometeu, tatăl omenirii, avea el însuşi un fecior, pe 
Deucalion, ce era rege la Ftia, în Tesalia. Şi el era căsătorit 
cu fiica lui Epimeteu şi a Pandorei: o copilă plină de haruri, 
ce purta numele de Pira. 

După ce tatăl, Prometeu, a fost înlănţuit de Zeus, 
Deucalion şi soţia lui s-au dus să-i mângâie durerea. lar 
Prometeu, care-avea darul prevestirii, ca şi bunicul său, 
Uranus, i-a spus aşa lui Deucalion: 

— Ia seama, fiule, că Zeus vrea să înece tot pământul sub 
un potop nemaivăzut şi să distrugă oamenii. Planul lui nu va 
izbândi, dacă tu ai să mă asculţi! Să-ţi faci o barcă 
zdravănă, de lemn, să-nfrunte apa şi furtuna. Pune într-însa 
hrană multă şi apă de băut, din plin. Când vor începe ploile 
- prin ploi vrea Zeus să înece pământul nostru! - tu te urcă 
îndată pe corabie. Vâsleşte ne-nfricat cât timp ploile-acelea 


vor dura. lar cerul când s-o limpezi, cată în zări şi vei vedea 
un singur vârf semeţ de munte, ce nu va fi cuprins de ape. 
Acel munte este Parnasul6. Îndreaptă-ţi barca într-acolo! Şi 
ce va fi vei mai vedea... 

Ascultând sfatul tatălui, Deucalion şi-a pregătit barca, de 
cum s-a-napoiat acasă. Şi, când s-au pornit ploile, şi-a luat 
pe draga lui soţie, s-au urcat amândoi în barcă, gata de 
drum către Parnas. Apele au crescut întruna. Elada s-a 
acoperit, pe tot întinsul ei, de valuri. Numai o barcă mai 
plutea... Era barca lui Deucalion”. 

Ploaia mai încetase parcă. După aproape nouă zile de 
necurmată scurgere, norii erau secătuiţi, oricât îi tot adăpa 
Iris, şi cerul se mai limpezise. Deucalion a zărit Parnasul şi a 
vâslit mai încordat, luptându-se din greu cu marea, până ce 
a ajuns acolo. 

Vântul şi marea i-au izbit în nişte stânci barca de lemn. Şi 
barca i s-a sfărâmat. Fiul lui Prometeu şi-a luat sub braţul 
stâng soţia dragă, şi doar cu dreapta a-notat, până ce a 
ajuns la mal. 

Scăpat din valuri, Deucalion privea, încă înspăimântat, 
pustiul verde-al apelor. La pieptul său strângea pe Pira, 
înfrigurată şi flămândă, dornică de un adăpost. 

ZEIȚA TEMIS INTERVINE. 

Legenda spune că, din slavă, i-ar fi zărit pe cei doi oameni 
zeiţa 'lemis8, titanida, împărţitoarea de dreptate. 'Temis s-a 
apropiat de Zeus, şi arătându-i tot pământul scufundat sub 
noian de ape, a glăsuit: 

— Măreţe Zeus, dreptate ţi-ai făcut destulă. La Hades 
morţii vin şirag, şi nu se mai sfârşesc la poartă. Din mii şi 
mii de oameni, câţi vieţuiau până acum, au mai rămas pe 
lume doi... Pentru un sat de frigieni şi-un rege din Arcadia, 
ce te-au nemulţumit pe tine, plătit-au mult prea mulţi şi- 
aşa... Lasă-i pe-aceşti doi în viaţă... 

— Cine sunt ei şi cum se cheamă? a-ntrebat Zeus, în 
sfârşit. 


— Se cheamă Deucalion şi Pira. El este rege tesalian. 
Norocul le-a surâs, şi iată-i, se află-n muntele Parnas. Au 
suferit şi ei destul. Deci, pentru numele dreptăţii, te voi 
rugă-n genunchi să-i ierţi! ... 

Zeus, ascultând-o pe Temis, s-a îmblânzit. Şi după nouă 
zile şi nouă nopţi, în cea de-a zecea s-a îndurat să facă 
semn. La acest semn, s-a repezit Eol până la peştera unde-l 
ţinuse pe Boreu, şi i-a dat drumul de îndată. 

Boreu, când s-a văzut scăpat din peştera întunecoasă, s-a 
avântat în largul său. Suflând voios, a risipit norii la mare 
depărtare, şi într-un ceas sau poate două, cerul s-a-nseninat 
de tot. 

Aflând că ploaia s-a oprit, Poseidon şi-a lăsat din mână 
tridentul său cel fermecat, şi în aceeaşi clipă marea şi-a 
încetat tot zbuciumul. Pe urmă, a chemat la sine pe-un fiu 
ce se chema Triton9, un monstru-al apelor marine, căruia i- 
a cerut să sune înapoierea apelor în mări, în fluvii şi în 
lacuri. 

Triton a luat o scoică mare şi a sunat din ea prelung. Apa, 
supusă, a-nceput să vie către matca sa. Colinele au răsărit 
de sub povara undelor, şi-n timp ce apele scădeau, 
pământul parcă se-nălţa, de undeva, dintr-un fund. După 
aceste nouă zile, pădurile îşi arătau din nou coroanele- 
nverzite deşi frunzele mai păstrau încă nămolul apelor. 

DEUCALION ARE UN VIS CIUDAT. 

Se liniştise iarăşi lumea. Râuri şi fluvii se scurgeau în 
albiile lor, tihnite, de parcă n-ar fi fost tot ele acelea ce- 
necaseră atâţia oameni pe pământ. Marea se legăna 
domoală şi visătoare-n matca sa, şi parcă nu-ţi venea a 
crede că ea, haină şi turbată, se năpustise peste ţărmuri, 
urlând şi făptuind prăpăd. 

Privind până departe-n zări, peste pământul fără viaţă şi 
fără oameni, Deucalion-a simţit că-i curg lacrimi amare pe 
obraz. Şi el i-a spus soţiei sale: 

— Numai tu, Pira, ai rămas în lume, singură cu mine. Dar 
mă gândesc: ce inimă ai fi avut, iubită Pira, dacă şi eu mă 


înecam? Cum îndurai atâta frică? Cine-ţi mai mângâia 
durerea? Eu, cel puţin, dacă destinul făcea să pieri-naintea 
mea, te-aş fi urmat. M-aş fi zvârlit în valurile spumegânde. 
Bine c-am scăpat amândoi, deşi suntem atât de singuri... De 
ce nu am şi eu putere ca înțeleptul Prometeu, părintele meu 
chinuit pe stânca din muntele Elbrus? De ce nu pot şieu să 
fac, din apă şi pământ, alţi oameni? 

Vorbind, se coborau pe coasta muntelui Parnas. Când, 
iacătă, zăresc în cale apele râului Cefis. 

— Semn bun! a glăsuit bărbatul. Râul cel sfânt ne-a tăiat 
drumul. Să ne spălăm în unda lui de rele şi necurăţenii10, şi 
poate drumul mai departe ne-o fi mai lin şi mai cu spor. 

Rostind cuvintele acestea, Deucalion şi soţia lui s-au 
cufundat în unda rece. După ce s-au spălat pe trup, pe 
plete, şi şi-au stropit veşmintele, cum era datina străbună, 
au pornit veseli iar pe cale. 

Nu prea departe de Cefis era templul zeiţei Temis. Preoţi 
nu mai erau acolo. Focul n-avea deci cum să ardă. Pe zidul 
templului creştea, în voia lui, muşchiul cel verde. 

Deucalion şi soţia-i, Pira, au curăţat zidul de muşchi, au 
aprins focul pe altar şi-au făcut cele de cuviinţă, pentru ca 
Temis să se simtă îndeajuns de mulţumită1 1. Dar în acelaşi 
timp cei doi au căzut în genunchi pe trepte şi, sărutând 
marmura rece, au implorat-o pe zeiţă: 

— Tu, care eşti bunica noastră şi ocroteşti dreptatea-n 
lume, tu, ce hălăduieşti în slavă şi stai lângă stăpân, 
ascultă... Milostiveşte-te, zeiţo, învaţă-ne ce putem face, ca 
să se umple iar pământul cu oameni şi-alte vietăţi... 

Coborându-se apoi noaptea, cei doi soţi s-au culcat în 
templu. Deucalion a văzut-o-n vis pe Temis, venind lângă el. 

— În zorii zilei, i-a spus Temis, părăsiţi templul şi porniţi 
amândoi unde vă duc ochii. 

— Dar focul cine-l va păstra? a întrebat, prin vis, bărbatul. 

— Focul va arde de la sine! 

— Şi oameni noi cum vom aduce pe-acest pământ acum 
pustiu? 


— Să luaţi, a spus zeiţa Temis, oasele străbunicii voastre. 
Mergând de-a lungul fluviilor, să zvârliţi oasele-i în urmă, şi 
oamenii vor răsări... 

DIN PIETRE SE NASC NOI OAMENI. 

Spunând cuvintele acestea, zeiţa a pierit din vis. Deucalion 
s-a trezit îndată. Şi a strigat soţiei sale: 

— Pira! În vis, în timpul nopţii, mi s-a ivit bunica Temis. M- 
a învăţat ce-i de făcut ca să-i reînviem pe oameni... 

Numai că povestind soţiei cele pe care le visase, aceasta a- 
nceput să plângă: 

— Oasele străbunicii noastre? Ar fi o crimă neiertată să 
risipim aceste oase, zvârlind cu ele peste tot... 

— Dar stai! ... s-a luminat bărbatul. Nu-i Gheea străbunica 
noastră? 

— Ba da, s-a bucurat femeia. E Gheea, e pământul însuşi. 
Oasele ei sunt pietrele... 

— Atunci, totul e limpede. 

Deucalion şi soţia sa au luat în braţe multe pietre, apoi, 
mergând de-a lungul văilor, le azvârleau în urma lor. 

Unde cădeau aceste pietre, ele se prefăceau în oameni. 
Cele pe care le aruncase Deucalion se schimbau în bărbaţi 
puternici, iar celelalte, azvârlite de mâna moale a soţiei, 
deveneau nişte fete mândre. 

Astfel, pentru a doua oară - prin Deucalion şi soţia lui - s- 
au ivit oamenii pe lume. 

Iară în humă era viaţă, erau seminţe rodnice. Căldura 
soarelui făcea seminţele să încolţească. Din ele s-au născut 
pe urmă, cum spun legendele străvechi, vieţuitoare, mii de 
spiţe, de plante şi de animale. 

Lumea s-a înmulţit din nou, mai mult decât la început. 

Deucalion şi-a făcut o casă, vieţuind cu soţia lui în pace, 
respectat de toţi. În casa asta i-a născut Pira soţului său un 
fiu, pe care l-au numit Elen. 

Acesta e, după legendă, strămoşul grecilor, numiţi în 
vremurile vechi: elini. 

Note 


1. Zeus era numit adeseori „tatăl zeilor din cer”, pentru că 
majoritatea zeilor îi erau fii şi fiice. Pe ceilalţi: Poseidon, 
Hades, Hestia., Demetra şi Hera, el îi salvase din pântecul 
lui Cronos, dându-le viaţă a doua oară. În sfârşit, mai este 
numit „tată” sau „părinte al zeilor şi al lumii”, pentru că el 
pretindea că oblăduieşte totul, pe zei şi pe oameni, ca un 
adevărat părinte, adică plin de bunătate şi înţelegere. 
Basileii sau regii elini se intitulau şi ei părinţi ai oraşelor sau 
ținuturilor pe care le cârmuiau. 

2. Din pricină că legendele arătau pe Prometeu drept 
creator al oamenilor, ei sunt numiţi uneori fiii lui. 

3. Cei vechi socoteau că din haos s-a despărţit pământul 
de cer, uscatul de apă, şi aerul, pe care-l respiră oamenii, 
de eterul cel subţire şi curat. 

Sus de tot era eterul, dedesubt aerul obişnuit, jos 
pământul, despărţit de apă. 

4. Iris cea cu aripi de aur, sau curcubeul, era în mitologia 
elinilor socotită drept o crainică a zeilor, după cum Hermes 
era pristavul lui Zeus. Ea zbura cu iuţeala vântului. Era în 
acelaşi timp şi o zeiţă a norilor. Sugea apele din râuri şi 
mări şi încărca norii sleiţi după ploi. Iris era fiica lui 
Taumas, un zeu marin, a Electrei, fiica lui Ocean, având 
deci, de la amândoi părinţii, origine acvatică. Taumas era 
fiul Gheei, din căsătoria ei cu Pontul, un alt zeu al mărilor. 
Dând această complicată genealogie, prin legende pline de 
poezie, îşi explicau elinii faptul că după ploaie apare 
curcubeul, în culorile lui atât de minunate. 

5. Zeul Nereu, reprezentat în mitologia elinilor ca un 
bătrân venerabil, era considerat tot un fiu al zeiţei Gheea - 
pământul - şi al Pontului. Dealtfel, zeii mărilor erau mai 
mulţi, dar Poseidon era cel mai mare dintre ei, stăpân 
olimpian al tuturor apelor. Nereu, căsătorit cu oceanida 
Doris, avusese cincizeci de fiice. Ele erau cele cincizeci de 
nimfe nereide. Imaginea fabuloasă a acestor nimfe a 
pătruns în mai toate basmele popoarelor sub forma unor 
zâne ale mării, aşa cum apar şi în creaţiile noastre 


populare. Adeseori, aceste zâne ale mării sunt numite în 
basme: sirene. Cei vechi îşi închipuiau însă sirenele ca pe 
nişte fete cu trupurile jumătate păsări, ce locuiau numai 
într-o insulă a lor, aflată între Capri şi coastele Italiei. 

6. Muntele Parnas, situat în vechea Grecie, între Dorida şi 
Focida, înalt de 2459 m, era locul unde sălăşluiau zeul 
Apolo şi cele nouă muze. Celor vechi li se părea muntele 
acesta nespus de înalt. Poetul Ovidiu, ale cărui minunate 
„Metamorfoze” au stat adesea la baza alcătuirii unora 
dintre aceste legende, spune în cântecele lui că Parnasul îşi 
înalţă două dintre vârfurile sale până la stele. Era deci 
firesc să-şi închipuie că acesta a fost singurul refugiu în 
timpul potopului. 

7. Legenda potopului este comună aproape tuturor 
popoarelor, până în Africa şi America de Sud, dovadă că în 
timpuri foarte, foarte depărtate, păstrate în amintirea 
oamenilor numai prin poveşti, au avut loc mari ploi 
torențiale, cutremure şi scufundări. Locuri uscate au fost 
acoperite de ape, şi alte ţinuturi marine au devenit 
pământuri fertile. Biblia narează şi ea legenda despre un 
potop, din care s-a salvat Noe cu arca lui, sfătuit de 
Dumnezeu. La elini, locul lui Noe îl ţine Deucalion, sfătuit 
de Prometeu, tatăl său. Coincidenţa este izbitoare. 
Interesant este însă faptul că Deucalion, noul părinte al 
omenirii - spre deosebire de Noe - se salvează împotriva 
voinţei divinității supreme. 

8. Titanida Temis fusese, după unele legende, soţia 
titanului lapet, deci mama lui Prometeu şi a lui Epimeteu. 
Era deci firesc ca ea să intervină în favoarea nepoților săi, 
Deucalion şi Pira. 

9. Despre Triton vom mai aminti când va fi vorba în 
amănunt de zeul Poseidon. El simboliza urletul valurilor şi 
era reprezentat printr-un zeu marin cu coadă de peşte, 
ţinând la gură o scoică din care suna, făcând furtuna să se 
dezlănţuie sau să înceteze. 


10. Râurile - apele curgătoare din izvoarele de munte, 
apele care fertilizează pământul, adapă oamenii şi vitele şi 
spală necurăţeniile - se bucurau la elini de un respect 
deosebit şi erau socotite sfinte. Ei credeau că apa poate 
spăla uneori nu numai necurăţenia, ci şi relele, necazurile. 
Ca pe toate celelalte elemente ale naturii, elinii personificau 
şi râurile, socotindu-le fiii şi fiicele lui Ocean, de unde 
izvorau şi unde se reîntorceau. Ele erau reprezentate, de 
cele mai multe ori, prin nişte oameni cu trupuri de tauri, 
purtând şi coarne, semnul puterii. Ca un omagiu faţa de 
apele curgătoare, în lucrarea lui „Munci şi zile”, Hesiode 
recomandă călătorului ajuns pe malul unui râu să-şi spele 
mâinile, să se purifice, altfel riscând să-şi atragă mânia 
zeilor. La cei vechi, unele râuri aveau sanctuare şi altare 
proprii şi în cinstea lor se organizau serbări. Tradiţia 
aceasta naivă s-a păstrat la unele popoare, ca o mulţumire a 
binefacerii pe care o aduc râurile. Aceasta mai cu deosebire 
în ţările cu climă secetoasă, unde apa lipseşte adesea, ca în 
Egipt, Spania, Italia etc. Şi în folclorul nostru, apele ocupă 
un loc deosebit. Multe râuri, ca: Oltul, Mureşul etC. Au 
balade şi legende legate de numele lor. 

11. Tot aşa cum Deucalion şi Pira curăţă templul lui 'Temis, 
vedem şi-n basmele noastre pe eroii populari ajungând în 
peregrinările lor la sfânta Miercuri, sfânta Vineri, cărora 
trebuie să le aducă apă, să le facă focul, să le curețe casa şi 
grajdurile, primind în schimb o răsplată. Sfânta Vineri, de 
pildă, nu este altceva decât Venera sau Venus - numele latin 
al zeiţei Afrodita. Numele de sfânta Miercuri vine de la zeul 
Mercur sau Hermes, după cum marţi vine de la zeul Marte 
- sau Ares - şi joi de la Joe (Jupiter) sau Zeus. 

ÎNŞELĂCIUNILE LUI ZEUS. 

Trecuse, în sfârşit, urgia potopului dezlănţuit. O lume nouă 
se năştea. De-o parte se aflau elinii, din neam de zei, neam 
de titanil. De alta erau ceilalţi oameni - câţi se născuseră 
din pietre. 

Zeus era iar mulţumit. 


Într-un sfat tainic îi spunea fiului său, Hermes, pristavul: 

— Acuma toate-mi sunt pe plac. Aş vrea să sorb, la 
nesfârşit, ce e mai bun şi mai gustos: ambrozie, nectar 
divin, fructe de pe pământ şi vinul cel înmiresmat, dulce şi 
gros, pe care-l beau toţi muritorii cu nesaţ... Eu sunt stăpân 
şi fac ce vreau. Mi-am luat zeițe de soţii?2. Dar văd, acolo, pe 
pământ, nimfe3 şi fete pământene, uneori mai fermecătoare 
decât zeițele din cer. Am să fac, Hermes, şi-alte nunţi... Mie 
îmi este-ngăduit să calc şi legile cereşti, chiar dacă sunt 
orânduite de mine însumi... 

„.. Şi Zeus, împlinindu-şi vorba, căta nesăţios prin lume. 
Căta mai mult către ţinutul udat de fluviul Asopos4, din 
pricină că zeul fluviu avea cam douăzeci de fete, una mai 
mândră decât alta. Dar dintre ele o-ndrăgise pe cea mai 
mică, pe Egina. 

O FLACĂRĂ STRĂLUCITOARE. 

Zeus, precum se povesteşte, s-a preschimbat în flacără, o 
flacără strălucitoare, care s-a coborât din cer, într-un vârtej 
ameţitor, pe malurile fluviului. El a furat-o pe Egina, a- 
nvăluit-o-n flacără şi, într-o clipă, a purtat-o în nişte locuri 
tăinuite, să nu o mai găsească nimeni. Numai că zeul fluviu, 
tatăl, nu s-a lăsat batjocorit. S-a ridicat din matca sa şi a 
pornit în lumea largă să-l afle pe, răufăcătorul care-o furase 
pe Egina. 

A mers, a mers, pân-a ajuns într-un regat numit Corint. 
Regele locului, Sisif, era nespus de necăjit. În ţara lui 
bântuia foamea, fiindcă fusese lipsă de apă în tot anul şi 
grânele nu se coceau, păşunile erau uscate şi în livezi nu se 
vedea decât, ici-colo, câte-o fructă. 

Aflând atâta sărăcie, Asopos s-a înduioşat şi, cu puterea lui 
de zeu, a făcut să ţâşnească apa dintr-un izvor de mult 
secat. "Ţinutul s-a înveselit. Iarba a început să crească. 
Oamenii au ieşit la câmp, să facă noi semănături. 

Drept mulţumire fluviului, Sisif i-a spus unde se află Zeus, 
ascuns, cu prada lui. Ba i-a mărturisit că fata avea acuma 
un copil, ce purta numele Eac. 


Asopos a fugit s-o caute. Era atât de mânios, că Zeus - cât 
e el de Zeus - s-a cam temut să nu păţească în acea ziuă 
vreo ruşine. Mai ales nu-i era pe plac să i se dovedească 
fapta. Atunci, şi-a prefăcut iubita într-o bucată de pământ, 
pe care a zvârlit-o-n mare5. 

Fluviul n-a mai avut ce face; a trebuit să se întoarcă în 
albia lui părăsită. Fata a rămas insulă, scăldată de albastrul 
mării. lar fiul ei, micul Eac, crescut acolo-n insulă, de nişte 
oameni milostivi, a ajuns rege mai târziu. 

Lui Zeus nu i-a fost destul. 

— Dar fluviul are şi-alte fete, îi spunea el zeului Hermes. 
Cea mai frumoasă-i Antiopa, şi ea va fi soţia mea... 

Precum a zis a şi făcut. S-a preschimbat într-un satir6 - 
într-un satir încornorat, dar cu chip ademenitor - şi a 
pândit-o pe-Antiopa, când adormise-ntr-un umbrar. Şi fata, 
neavând ce face, a trebuit să se-nvoiască. A devenit soţia 
lui. 

Copiii ei au fost doi gemeni, Zetos şi Amfion, pe nume: 
strămoşi ai regilor din Teba. 

O NIMFĂ DIN CORTEGIUL ZEIŢEI ARTEMIS. 

Asopos îşi plângea destinul. Dar Zeus hohotea în slavă şi îi 
spunea pristavului: 

— Hermes, ce fată crezi tu, oare, că merită cinstirea-naltă 
de a-mi pleca ochii spre ea? 

— Ştiu eu, stăpâne? zicea HermeS. Îmi pare mie, sau aşa 
e? Nu cred că-i alta mai frumoasă decât Calisto7, nimfa 
care o însoţeşte în cortegiu pe Artemis, la vânătoare... 

— Privirea ta e ageră, a râs cu hohote stăpânul. Eşti gând 
din gândul meu, băiete. Într-adevăr, nu-i alta care să 
merite, mai mult ca dânsa, cinstea de-a-mi deveni soţie... 

— Bine, dar nimfele acestea au jurat fiicei tale, Zeus, că 
vor rămâne ne-ntinate. Zeița Artemis ucide nimfele sale din 
cortegiu, dacă îşi calcă jurământul... Calisto nu o să 
primească a-ţi fi soţie. Îi va fi teamă. 

— Nu, Hermes, te înşeli, te-asigur, i-a spus pristavului 
stăpânul. Nimfei nici n-o să-i fie teamă. Iată ce fac... 


Şi, într-o clipă Zeus a luat înfăţişarea copilei sale, Artemis. 
Pe umeri ţinea, ca şi dânsa, un arc măiestru de argint şi-o 
tolbă plină cu săgeți. Mergând cu pas uşor, prin munţi, i-a 
tăiat calea lui Calisto. Cu voce limpede, de fată, i-a poruncit 
nimfei să vină la pieptul său şi-a sărutat-o. Calisto, 
nebănuitoare, se bucura că-i strânsă-n braţe şi sărutată de 
zeiţă. 

Deodată, Zeus şi-a luat chipul său majestuos, impunător, şi 
a rostit către Calisto: 

— De azi vei fi soţia mea. Fiul tău o să-ntemeieze regatul 
din Arcadia! 

Când a-nţeles înşelăciunea, nimfa a început să ţipe şi a 
fugit ca o nălucă, plângând, spre inima pădurii. Artemis cea 
adevărată, auzind ţipetele fetei, a trimis nimfele s-o cheme. 
Calisto s-a înfăţişat tremurătoare, înlăcrimată, i-a căzut în 
genunchi zeiţei şi a rugat-o să o ierte. Se ruga biata să o 
ierte, deşi nu avea nici o vină. 

Artemis se uita la nimfă, având o cută-ntre sprâncene. 
Fără să dea nici un răspuns, a cerut arcul şi-o săgeată şi a 
ţintit-o pe Calisto. 

Zeus, care era acolo ascuns în dosul unor arbori, a vrut să- 
şi scape victima de sub săgeata fiicei sale. Făcând un semn, 
a preschimbat-o pe Calisto într-o ursoaică. Ursoaica a- 
ncercat să scape şi să se urce-ntr-un copac. Atâta numai că 
zeiţa arareori îşi greşea ţinta. Fata a fost lovită-n piept. 
Gemând, s-a prăbuşit în iarbă şi sângele nevinovat a înroşit 
pădurea toată. S-a chinuit aşa un timp. Mai înainte de-a 
muri a născut un fecior, pe Arcaş. 

Sfârşindu-şi fata zilele, trupul său a fost pus pe rug. Şi 
moartă ea era frumoasă. Ca să-i păstreze frumuseţea, Zeus 
a luat-o de pe rug şi a zvârlit-o între stele, ivind o nouă 
constelație, ce se numeşte Ursa mare. 

Fiul său, Arcaş, după cum îi prevestise însuşi Zeus, a- 
ntemeiat Arcadia, ţara cea mai încântătoare ce se afla în 
acel timp, după cum spun legendele. A vieţuit el multă 
vreme, însă, simțind că i se-apropie ceasul din urmă, l-a 


rugat pe tatăl său ceresc, pe Zeus, să-l ducă lângă mama 
lui. Zeus i-a împlinit dorinţa schimbându-l, de asemenea, în 
altă constelație care se cheamă Ursa mică. 

IO E PRESCHIMBATĂ ÎN JUNINCĂ. 

Calisto este sus, pe boltă. Egina-i insulă în mare. Destinul a 
voit ca eu să mi le pierd pe amândouă, glăsuia Zeus către 
Hermes. 

— Necazul n-are nici un drept să mohorască fruntea ta. 
Sunt flori pe lume câte vrei. Îţi poţi afla alte soţii, îi 
răspundea şiretul Hermes. 

Şi mai trăia pe-atunci, în Argos, oraş vestit, înfloritor, o 
preoteasă-n templul Herei, ce purta numele de Io. 

Tatăl acestei fete, Io, era alt fluviu zeu, Inahos, ce uda ţara 
Argolidei. 

Zeus o văzuse pe Io când se scălda în zorii zilei. Din cer o 
urmărise lacom, cum se rotea domol prin unde şi se ivea 
deasupra apei, ca o petală de argint. 

Fecioara Io, terminându-şi scăldatul într-o dimineaţă, se 
îndrepta spre țărm, storcându-şi cosiţele bălaie, lungi, 
ridicând braţele spre soare. Zeus, neostoitul Zeus, ce o 
pândea din slava lui, s-a repezit-naintea fetei. 


Io s-a-nspăimântat de moarte. A fugit iute, ca o ciută, pe 
şesul înroşit de soare. Voia să se-întoarcă-n fluviu. La 
adăpostul tatălui, era mai greu s-o prindă Zeus. Dar Zeus şi- 
a-ncruntat privirea, şi peste fluviu s-a lăsat un nor mai 
negru decât noaptea. Io s-a rătăcit prin beznă. Zeus s-a 
apropiat de ea şi-a-mbrăţişat-o cu de-a sila. 

În acest timp, zeiţa Hera îşi căuta soţul peste tot. 

„Unde o fi plecat iar Zeus?” se-ntreba ea şi cerceta cu 
ochii lumea-n lung şi-n lat. 

Pământul era luminat de soare, ca în orice zi, numai în 
Argos se lăsase un întuneric nepătruns. Zeița, cam 
bănuitoare, a poruncit să i se-aducă un nor de aur şi, pe loc, 
s-a coborât în Argolida. 

Ajunsă tocmai lângă fluviu, Hera a început să strige: 

— Stăpâne! ... Zeus! ... Unde eşti? ... 

N-a răspuns nimeni, se-nţelege. Zeus tăcea, în întuneric, 
sperând că nu va fi zărit. Dar Hera, bănuind, pesemne, că 
Zeus totuşi este-acolo, a poruncit norilor negri să se 
împrăştie-n văzduh. 

Norii s-au ridicat în sus şi s-au împrăştiat ca fumul. Atâta 
ca şiretul Zeus, ca să nu fie prins, schimbase fata-ntr-o 
junincă şi sta, nevinovat, alături. 

— De unde e juninca asta? l-a iscodit zeiţa Hera. 

— Nu ştiu. A ieşit din pământ. E o junincă fermecată! a 
trântit Zeus o minciună. 

— De e aşa, să mi-o dai mie! a rostit Hera, ascuţit. 

— Ţi-o dau, cum nu! a răspuns Zeus, dornic să-i stingă 
bănuiala soţiei sale din Olimp. 

MONSTRUL ARGUS ÎNCEPE S-O CHINUASCĂ PE 10. 

Hera n-a aşteptat să-i dea Zeus încă o-ncuviinţare. A luat 
pe fiica lui Inahos - astfel schimbată în junincă. I-a pus de 
gât un lanţ de-aramă şi-a-ncredinţat-o unui monstru, un 
slujitor de-ncredere, ce-avea tot corpul presărat cu zeci de 
ochi pătrunzători. Monstrul acesta, numit Argus9, vedea în 
toate părţile: sus, jos, în părţi şi-n spate, vedea şi-n bezne şi 
în apă. Nici o mişcare nu scăpa ochilor săi veşnic la pândă. 


Abia dacă în timpul nopţii câte doi ochi se odihneau, unul în 
faţă, altu-n spate, pe rând, o clipă fiecare; dar ceilalţi 
rămâneau de strajă, băgau de seamă orişice. 

Acestui monstru i-a dat Hera pe fiica fluviului Inahos şi i-a 
grăit în acest fel: 

— Argus, să iei juninca asta. Eu bănuiesc că e o fată. lu să 
mi-o duci cât mai departe, să n-o mai poată vedea Zeus. 
Acolo să mi-o chinuieşti, cât te-i pricepe tu mai bine... 

Monstrul a luat de lanţ juninca şi a purtat-o peste munţi, 
peste câmpii şi peste ape. Nu îi dădea voie să pască decât o 
iarbă vestejită, frunze pălite şi amare, iar apă nu putea să 
bea decât din bălți cu sărătură, înnămolite, putrede. 
Noaptea, o aducea să doarmă pe locuri cât mai umede, mai 
îngheţate, mai bătute de vânturile cele reci, lăsând-o pradă 
frigului. 

lo vărsa lacrimi amare. Ştia că e nevinovată. Zeus, din cer, 
o oropsise. Şi-n loc să dobândească milă, cum se cuvine 
aceluia ce suferă, Hera o urgisea mai rău. Şi tot ducând-o 
monstrul Argus, prin lumea largă, pe copilă, au ajuns, într-o 
bună zi, în ţara fluviului Inahos. 

Tocmai atunci erau pe ţărmuri bătrânul fluviu zeu, Inahos, 
şi cu surorile-i iubite. Vorbeau cu toţii despre ea. 

— Unde-o fi lo a noastră? se tânguia încet bătrânul. Simt 
că mă sting, mă sting cu zile. Ea îmi era căldura vieţii şi 
mângâierea clipelor de bătrâneţe ce m-apasă... 

— Surioara noastră dulce, blândă, ce-nveselea întreg 
palatul cu râsetele ei zglobii, care cânta din zori în noapte, 
pe unde-o rătăci, sărmana? se întrebau şi fetele. 

Io era la depărtare de câţiva paşi şi-i auzea. 

— Eu sunt... Eu sunt lo a voastră... Priviţi-mă cum am 
ajuns... mugea copila-ndurerată. 

Văzând că tatăl şi surorile n-aveau cum să o înţeleagă, ea 
şi-a zgâriat, cu multă trudă, pe ţărmul nisipos al apei, 
numele - Io - cu copita. 

— Juninca asta-i fermecată! au strigat toate fetele. Ştie să 
scrie cu copita. Hai să citim şi noi ce-a scris. 


— 10! ... Da, da, da, Io scrie... a rostit fluviul zeu, Inahos. 
Bătrânul se şi repezise de gâtul fetei sale dragi. Plângând 
cu ţipete, Inahos îi mângâia pielea rănită de lanţurile de 
aramă. 

— Aduceţi leacuri, oblojeli! ... Aduceţi iute! ... striga 
dânsul. Păstorule nelegiuit, zeii au să te pedepsească, 
fiindcă loveşti un animal sub care se ascunde-o fată... 

Cât timp s-au petrecut acestea, monstrul cel de credinţă-al 
Herei se aruncase-n apa rece ca să-şi împrospăteze trupul. 
Auzind însă pe Inahos că îl blestemă-n acest fel, s-a săltat 
repede din unde: 

— Fereşte-te, bătrâne. - n lături, a răcnit el. N-o mânia 
cumva pe Hera, ce ocroteşte-acest ţinut, pentru că s-ar 
putea să-ţi schimbe toate copilele la fel... 

A tras apoi tare de lanţ, târând junincă-n urma lui. Tatăl se 
aruncase jos, lovindu-şi fruntea, hohotind: 

— E dusă mângâierea mea... Duse îmi sunt orice nădejdi... 
Fetele îşi smulgeau şi ele părul din cap şi se jeleau: 

— 10! ... Iubita noastră soră! Eşti osândită pe nedrept. Şi 
noi, cât vom trăi pe lume, vom lăcrima în urma ta... 

ZEUS HOTĂRĂŞTE MOARTEA LUI ARGUS. 

Argus nu s-a uitat în urmă. N-a ascultat plânsetul lor. A 
dus juninca mai departe, până ce a găsit, în drum, nişte 
păşuni cu iarbă arsă. Aici a legat-o pe lo de un ţăruş, cu 
lanţu-i greu. El însă s-a urcat pe-un munte, umbrit de arbori 
rămuroşi. De-acolo priveghea în zare, să nu se-apropie nici 
un om, ce ar putea să-i dea lui Io vreun ajutor oricât de mic. 

Erau atâta de departe şi-atât de bine-o ascundea Argus pe 
Io-n acel loc, încât abia de-o vedea Zeus. 

„E prea destulă suferinţă pe care o îndură lo, nevinovată 
precum e! ... a cugetat în sine Zeus. A venit vremea s-o ajut. 
M-a blestemat fluviul Inahos. Îmi fac iarăşi prea mulţi 
duşmani...” 

A chemat deci pe zeul Hermes şi i-a cerut să plece-n grabă 
spre locul unde era Io. 


— Ai să-l ucizi pe monstrul Argus, i-a poruncit Zeus lui 
Hermes. Cum? 'Te priveşte. Eşti viclean şi priceput în 
treburi de-astea... 

Şi-a pus Hermes aripile la pălărie, şi la umeri, şi la 
picioarele-i mai iuți decât e vântu-n vijelie. A pus sub haină 
secera de diamant cu care Cronos îl sfârtecase pe Uranus, 
în bătălia dintre ei. A luat în mână caduceul şi a zburat ca 
un vârtej... 

A tot zburat, a tot zburat, până ce a ajuns în locul unde 
monstrul zeiţei Hera păzea pe fiica lui Inahos cu-atât de 
mare străşnicie. 

Sosind acolo, zeul Hermes şi-a dat deoparte-aripile şi a 
lovit cu caduceul într-un tufiş de bozie. Cum a lovit cu 
caduceul, tufişul s-a schimbat pe loc în douăzeci de capre 
roşii şi douăzeci de iezi bălţaţi, având pe lângă ei un ţap cu 
părul negru, păcură. Hermes şi-a scos din sân un nai. A 
început să-şi mâne turma, cântând din nai, fermecător. 

De pe-nălţimea unde sta, Argus l-a şi văzut pe Hermes. 

— Cine eşti, măi? i-a strigat el. 

— Sunt un sărman păstor de capre, nu vezi? i-a dat 
răspunsul Hermes. 

— Frumos mai cânţi, ia vino-ncoace! ... Acolo iarba e 
pălită, aici e grasă... Şi-s izvoare, să-ţi tot adăpi căpriţele. 
Urcă-te sus! E şi răcoare. Şi tu poţi să te odihneşti. lar mie- 
mi vei cânta din fluier. Dar vai, ce fluier e acela? N-am mai 
văzut. Făcut din trestii? ... Frumos mai ştii să cânţi, băiete! 


Hermes se face-ntâi că nu vrea să urce-n munte, lângă 
Argus; până la urmă se-nvoieşte. Încet-încet îşi urcă turma, 
cântând mereu, mereu, din nai. Lui Argus i se închid ochii. 
Asta şi urmăreşte Hermes. S-adoarmă monstrul ce păzeşte 
pe fiica fluviului Inahos, şi să-l ucidă. Asta vrea. Monstrului i 
se închid ochii, sub cântecul duios din nai. Nu încă toţi. Mai 
sunt de strajă, ici-colo, câte unul. 

— Spune-mi, păstorule iubit, rosteşte Argus moţăind, cine 
a născocit unealta din care cânţi aşa frumos? 


Păstorul prefăcut îi spune, cu glas domol, adormitor, 
despre un zeu, pe nume Pan. Şi-i spune Hermes, îi tot 
spune, cum zeul a-ntâlnit o nimfă; şi... zeul Pan s-a- 
ndrăgostit... 

Vocea lui Hermes e ca vântul, când suflă prin frunzişuri 
vara. 

Argus a adormit de tot. Pentru întâia oară Argus nu are 
nici un ochi deschis. Sforăie-n tihnă şi visează. Visează 
despre zeul Pan şi despre o unealtă nouă, pentru cântat, 
numită nai. Hermes îşi duce caduceul peste tot trupul 
monstrului. Iar caduceul mângâie ochii lui Argus, ca s- 
adoarmă tot mai adânc, ca-ntr-un mormânt. Puterea lui este 
sfârşită. Hermes îşi schimbă uitătura cea plină de 
bunăvoință şi se încruntă ucigaş. De sub veşmântul de 
păstor îşi scoate arma ascuţită. Îşi scoate arma şi loveşte 
grumazul gros al monstrului. 

Capul s-a despărţit de trunchi, rostogolindu-se pe văi. 

Hermes împinge cu piciorul şi trunchiul celui ce fusese 
străjerul de credinţă-al Herei. Capul şi trunchiul se 
zdrobesc. Muntele s-a-nroşit de sânge. Ochii lui Argus s-au 
desprins şi de pe cap şi de pe trunchi, şi-s risipiţi mai peste 
tot. 

IO ÎŞI RECAPĂTĂ VECHEA ÎNFĂŢIŞARE. 

Zeul pristav nu stă pe gânduri şi rupe lanţul de aramă, 
care o priponea pe lo. Juninca liberă, scăpată de sub 
cumplita priveghere, porneşte-n goană către casă, în timp 
ce Hermes îşi aşază la loc măiestrele-i aripi şi se ridică-n 
zbor spre Zeus, ca să-i arate ce-a făcut. 

Nici nu zburase bine Hermes şi s-a ivit zeiţa Hera. A strâns 
ochii monstrului Argus, căzuţi pe văi, căzuţi pe coaste. l-a 
strâns în poala ei pe toţi. 

— Dar ce să fac acum cu ei? se întreba zeiţa Hera. 
Gândeam s-o urmăresc pe Io. Nu vreau să-mi scape fata 
asta! 

Voia să-i pună pe o stâncă, dar a zărit jos, în câmpie, 
trecând o pasăre: păunul. Coada păunului, rotată, i-a plăcut 


mult zeiţei Hera. 

„E numai bună de-ncrustat coada păunului, cu ochii cei 
risipiţi ai monstrului!” a cugetat zeiţa Hera. 

Ea a luat ochii strânşi în poală, i-a prins de coada cea 
rotată, ca nişte pietre nestemate, şi a rostit către păun: 

— Pentru că porţi ochii lui Argus, ochii ce m-au slujit pe 
mine, tu ai să fii pasărea mea... 

Şi-ntr-adevăr, din acea clipă, legendele ne spun că Hera n- 
a avut pasăre mai dragă decât păunul cel rotat, cu coada lui 
strălucitoare. 

Numai că-ndată după-aceea, zeiţa Hera s-a pornit s-o 
urmărească pe junincă, să nu poată ajunge-n ţara unde se 
afla tatăl său. 

Ea porunceşte unei furii10 să se transforme într-o streche. 
Strechea o-nţeapă pe junincă. Parcă o taie c-un cuţit. De 
spaimă, Io trece-n goană printr-o pădure, pe-o câmpie, şi 
peste văi, şi peste dealuri. Se rătăceşte. Uită drumul. Şi 
fuge, fuge, înţepată necontenit de acea streche. Ea ocoleşte 
tot pământul. Sciţii o văd prin ţara lor. Prometeu, fiul de 
titan, înlănţuit de zei pe Elbrus, o vede şi îi dă curaj. 

Prin Asia goneşte Io şi se aruncă-n apa mării să-şi 
răcorească trupul ars de-nţepătura furiei, în valurile reci şi 
repezi. Străbate mările înot şi-ajunge-n ţara egipteană. 

Nilul, cu apa lui mâloasă, curgea - oglindă-mpurpurată de 
asfinţitul soarelui. Pe ţărmul său aleargă lo. Cade-n 
genunchi, fără puteri. Ridică fruntea către cer. Mugeşte- 
adânc, şi-n limba ei cere lui Zeus îndurare. Mai bine zeii să-i 
ia viaţa; de mii şi mii de ori era mai bine, dacă se îneca în 
valuri, decât să îndure atâta, nevinovată, pe pământ. 

Din cer, însuşi stăpânul, Zeus, vede că răzbunarea Herei e 
mult prea mare, şi a-ntrecut orice măsură. Cu carul său de 
aur, Zeus coboară grabnic în Egipt. Îi pune mâna grea pe 
spate junincii albe şi... minune! ... părul de animal îi cade, 
se vede pielea mătăsoasă; coarnele i se rup din frunte; pe 
spate, într-un val de aur, cosiţele i se revarsă, umede, ca în 


ziua-n care Zeus căta din cer la eA. Cuprins de gânduri 
pătimaşe. 

Io, încă înfricoşată, se saltă repede din tină. Picioarele şi 
mâinile îi sunt aşa precum erau în vremea când sălăşluia la 
tatăl său, fluviu] Inahos. Îi vine greu parcă să creadă că nu 
mai este animal. Vorbeşte, strigă, râde, cântă şi, uluită, îşi 
ascultă glasul şi hohotul senin. 

Totul era ca mai-nainte. 

Şi, pentru că-i venise ceasul, dânsa s-a tras lângă un mal. 
Acolo a născut un fiu lui Zeus, tatălui ceresc. Feciorul s-a 
numit Epaios. 

Regele din Egipt, Osiris11, văzând-o pe frumoasa Io, s-a- 
ndrăgostit nebun de ea şi a cerut-o de soţie. Astfel a devenit 
regină Io în ţara egipteană. După ce ei s-au stins din viaţă, 
preoţii le-au făcut altare, numind-o pe regină: Isis. 

Pe tron, ca rege în Egipt, a fost urcat fiul lui Io. Când a 
murit şi el, de-asemeni preoţii i s-au închinat şi l-au slăvit, 
zicându-i Apis. 

RĂPIREA EUROPEI. 

În timpul când sărmana Io era încă târâtă-n lanţuri de 
Argus, monstrul ne-ndurat, Zeus îşi aplecase ochii spre altă 
fată pământeană. Era o tânără prinţesă, fiica lui Agenor, un 
rege care domnea-n Fenicia12. 

Prinţesa se juca-ntr-o zi, cu prietenele sale bune, pe-o 
pajişte, la ţărmul mării. În cântece se povesteşte că fetele 
strângeau în coşuri trandafiri roşii din boschete, pentru 
altarul Afroditei, mândra zeiţă-a dragostei. 

Cântând voioase şi zburdând, ele nici n-au băgat de seamă 
când s-a ivit un taur falnic, cu păr galben ca aurul şi ochi 
albaştri cum e bolta senină a Feniciei. 

Zeus se preschimbase-n taur. Se-amestecase-ntr-o 
cireada, care păştea pe malul mării. Dar, mai-nainte, 
poruncise fiului său, pristavul Hermes, să se prefacă în 
păstor şi să gonească vitele spre pajiştea unde era ceata de 
fete feniciene. 


Înghesuindu-se-n cireada mânată de pristavul Hermes, 
Zeus s-a apropiat, pe-ncetul, de locul de-unde culegea 
Europa trandafiri roşii pentru altarul Afroditei. 

Hermes a mânat mai departe cireada, către o pădure. Nu 
a rămas pe pajişte decât stăpânul din Olimp, schimbat în 
taurul de aur. 

În acea clipă l-au văzut mai multe fete şi-au strigat: 

— Europa, vino să te miri... N-ai mai văzut astfel de taur. 
Părul lui e ca aurul, ochii ca bolta cea senină, pe fruntea 
lată poartă coarne încovoiate, tot de aur, şi-o pată de argint 
luceşte pe creştetu-i strălucitor. 

Fata de rege s-a grăbit să vină până lângă taur. 

— Aşa e, s-a mirat şi dânsa. Ochii acestui animal par ochi 
de om, parcă grăiesc. Ce vrea să spună nu-nţeleg. Însă, de 
bună seamă, iată-l, ne face semn să ne urcăm pe 
preaputernica-i spinare... şi să ne plimbe. Asta vrea... 

— Da, da! au spus şi celelalte copile, într-un singur glas. 
Cu capul face semn spre noi, să ne urcăm şi să pornim cu el 
pe țărmurile mării. Numai că nouă ne e frică. Cum? Tu, 
Europa, îndrăzneşti? 

— Eu îndrăznesc, a răspuns dânsa. Priviţi-l doară ce blând 
e. Din botul lui se-mprăştie miros de flori, ba... parcă... 
staţi! ... mireasmă de ambrozie. 

Şi, fără nici o chibzuială, Europa saltă graţioasă pe taurul 
înşelător. Acesta se ridică-ndată, pornind cu paşii-i 
majestuoşi, întâi încet, apoi mai iute, apoi în goană, şi-n 
sfârşit se-aruncă-n valurile verzi. Se-aruncă... şi înoată, 
înoată, mai către larg, mai către larg... 

Europa, când se vede-n valuri, plânge şi ţipă-nfricoşată: 

— Vai, ce mă fac, surorilor? Nu mă lăsaţi să pier în mare! 
Vestiţi pe tata, să trimită corăbiile-n urma mea şi să mă 
scape de la moarte... 

Dar taurul cu păr de aur, mugind cu glas de trâmbiţă, îşi 
purta prada mult mai iute decât puteau corăbiile regelui 
Agenor să zboare pe-ntinsul verde-al apelor. 


Zadarnic au purces corăbii şi oameni vrednici după fată. 
Taurul luneca pe ape, repede, repede ca vântul. Poseidon, 
zeul mărilor, înconjurat de nereide, îmblânzea marea-n 
calea lor. Vântul îi mângâia copilei părul bălai şi inelat. O 
muzică tulburătoare se răspândea jur împrejur, iar taurul, 
Zeus, mugea, strigându-şi tare biruinţa. 

Fata era înspăimântată. Plutiseră întreaga zi, şi-abia 
acuma, pe-nserate, vedea un țărm, în depărtări. 

Către ţărmul acesta, Zeus îşi duce prada şi o lasă la 
poalele unui stejar. Apoi, dispare ca prin farmec. 

Nu trece mult şi se iveşte, acolo, sub copac, un tânăr. 
Tânărul vine lângă dânsa. Are un chip atrăgător şi-o vorbă 
ademenitoare. 

— Cine eşti tu? întreabă el, în ochi c-un zâmbet victorios. 
(Dar tânărul acela era tot ZeuS. Îşi luase altă înfăţişare, 
numai şi numai ca să-nşele şi pe copila feniciană.) 

— Numele meu este Europa, răspunde ea. Un taur m-a 
răpit din ţara părintelui meu, Agenor, care se află-n Asia şi, 
înotând spre asfinţit, m-a dus în locurile astea... Spune-mi 
tu, tinere voinic, poţi să îmi fii de ajutor? Poţi să mă 
ocroteşti cumva? 

— Cum să nu! ... grăieşte el. Sunt regele ținutului. Nimeni 
ca mine n-ar putea să-ţi dea atâta ajutor. Numai că-n 
schimb, îţi cer şi eu să-mi fii soţie, preafrumoaso! ... 

Fără părinţi şi fără rude, lipsită şi de orice prieteni, 
Europa plânge. 

— Primesc, şopteşte încet ea. Sunt singură şi fără sprijin... 
Zeus o prinde de mijloc: 

— Vei fi regina insulei, îi spune, pentru că insulă mi-e ţara 
mi-e ţară13. În noaptea asta vom dormi aici, lângă stejar, 
dar mâine-am să te duc, Europa, în oraşul unde domnesc, 
unde-i palatul meu regal... 

AFRODITA ÎÎ ADUCE MÂNGÂIERE COPILEI LUI AGENOR. 

Târziu, târziu, spre dimineaţă, trezindu-se din somn, 
Europa vede că a fost părăsită de tânărul care spunea că e 
regele insulei. 


Dorul de casă, de părinţi, începe să o mistuie. Inima ei e- 
ndurerată. Priveşte cerul sângeriu şi marea vânătă. - 
nspumată. Priveşte, plânge şi suspină: 

— Pe unde sunt? ... Ce să mă fac? Voi fi o roabă preaumilă 
a cine ştie cărui rege... Ruşinea, jalea mă doboară. Mai bine 
vreau să pier din lume. Uite, aici este stejarul. Am să m-anin 
cu cingătoarea de ramurile sale lungi, sau nu, mai bine urc 
pe stâncă, iată, pe stânca înnegrită, care se pleacă peste 
apă... iar apa fierbe dedesubt. De-acolo nu mai pot scăpa... 

Europa se şi ridicase, gata să urce pe o stâncă şi să s- 
azvârle-n apa mării. Deodată, simte lângă dânsa o adiere 
parfumată şi-un zvon de cântece duioase. Se-ntoarce iute şi 
zăreşte, într-o lumină orbitoare, pe Afrodita, pe zeiţa ce 
ocroteşte dragostea. 

Zeița îi opreşte pasul, îi pune palma pe cosiţe şi-o mângâie, 
dându-i curaj. 

— Nu plânge, draga mea, îi spune. Taurul care te-a răpit a 
fost însuşi stăpânul lumii. Şi tânărul ce te-a cerut, să-i fii 
soţie, e tot el. Deci bucură-te, dragă fată! Tu-i eşti nevastă 
pe pământ, aşa precum îi este Hera, la noi, în muntele 
Olimp. Numele tău o să rămână nemuritor, fiindcă pământul 
pe care Zeus te-a adus o să poarte, în viitor, numele tău... 
pe lângă Asia bătrână, va fi Europa tânără14. 

Astfel a glăsuit zeiţa către Europa şi, apucând-o lin de 
mijloc, a dus-o către un oraş, ce se afla nu prea departe-n 
insulă. Europa i-a născut lui Zeus doi fii vestiți. Unul va fi 
regele Creteil 5, iar celălalt, judecător al umbrelor de sub 
pământ16. 

Note 

1. Corăbiile elinilor au cutreierat mările din timpuri foarte, 
foarte vechi Ei debarcau în toate cele trei continente 
cunoscute pe atunci: bătrâna Asie, Africa şi Europa. Dând 
lupte îndârjite cu localnicii, elinii luau în stăpânire 
pământuri noi şi clădeau oraşe înfloritoare, în care adunau 
aur şi nenumărate bogății: cirezi de vite, grâne, obiecte 
preţioase şi sclavi, mai ales sclavi, pe care îi vindeau în 


toată lumea. Astfel de oraşe au fost întemeiate, ca un lanţ, şi 
pe țărmurile patriei noastre: Tomis, Calatis, Istria etc. Când 
popoarele asuprite îi întrebau cu ce drept îi năpăstuiesc, 
războinicii şi neguţătorii elini le răspundeau că ei au toate 
drepturile, fiindcă fac parte dintr-un neam ales. Atunci îşi 
desfăşurau strălucita, dar imaginara lor origine, afirmând 
că prin Elen, Deucalion şi Prometeu se trag din lapet, deci 
direct din titani, ca şi Zeus, care era fiul lui Cronos. lar 
Cronos şi lapet se ştie că erau fraţi. Astfel elinii se socoteau, 
ca şi olimpienii, sămânță bună din titani. lar pe băştinaşii 
ţărmurilor, unde acostau corăbiile eline, îi considerau 
născuţi din pietrele aruncate de Deucalion şi Pira. Băştinaşii 
trebuiau, deci, să li se supună elinilor fără şovăire. 

2. Dacă întregul popor elin era atât de nobil, trăgându-se 
din titani, regii elini voiau să fie şi mai nobili. De aceea, ei îşi 
alcătuiau o genealogie cât mai aleasă, întemeiată, 
bineînţeles, pe vechile legende. În acest scop, arătau că un 
zeu olimpian îşi alesese pe o anumită strămoaşă a lor de 
soţie. Ei se trăgeau din aceste pământene înşelate. La 
ospeţele din palatele lor, regii chemau pe cântăreții 
rătăcitori, pe aezi, să cânte, între altele, isprăvile amoroase 
ale zeului respectiv, dovedind astfel „neîndoielnic” că se 
înrudesc cu acel olimpian. Dar cum regii doreau cel mai 
adesea să fie înrudiţi direct cu stăpânul Olimpului, s-au 
născocit în decursul veacurilor zeci şi chiar sute de astfel de 
„înşelăciuni” ale lui Zeus. 

3. Nimfele erau zeități feminine, mai puţin importante, 
reprezentate prin nişte tinere fete, care locuiau pe pământ, 
în fântâni, izvoare, fluvii, în copaci, păduri, câmpii, dealuri şi 
munţi. Aproape nu era loc din natură să nu aibă, după 
imaginaţia vechilor greci, nimfele sale. Nimfele slujeau şi pe 
zei, mai ales pe zeițele olimpiene: Hera, Afrodita, Artemis 
etc. În basmele noastre, ele se confundă cel mai ades cu 
zânele. 

4. În Elada erau patru râuri care purtau numele de 
Asopos. Cel despre care este vorba în povestirea noastră 


uda ţinutul Beoţiei. 

5. Insula Egina, situată în golful cu acelaşi nume, se află 
între Peloponez şi Atica. Se pare că oraşul Egina a fost în 
antichitate un concurent serios al Atenei. Oraşul era 
întemeiat, după legende, de Eac, fiul frumoasei Egina, cea 
înşelată de Zeus. Şcoala de sculptură din acest oraş a fost 
celebră. În 1811 s-au descoperit aici nişte faimoase 
sculpturi în marmură. 

6. Satirii erau fiinţe imaginare - jumătate oameni, 
jumătate animale. Ei purtau coarne şi urechi ascuţite, ca 
nişte ţapi. Picioarele păroase aveau, de asemenea, copite de 
ţapi. Locuiau mai ales prin păduri şi însoțeau aproape 
întotdeauna cortegiul zeului vinului, Dionisos. 

7. Numele de Calisto se tălmăceşte din limba elină prin 
„preafrumoasa”. 

8. Argos era capitala străvechii Argolida. Prin Argolida se 
înţelegea ţinutul aşezat în jurul golfului Argolic, fiind 
mărginit la vest de munţii Ar-cadiei, şi separat, la nord, de 
Corint, printr-un alt şir de munţi. Argosul era aşezat la vest 
de fluviul Inahos. Acest fluviu, fiu al lui Ocean, era, după 
legende, chiar întemeietorul oraşului. 

9. Hera reprezintă, de fapt, cerul. De aceea, monstrul ei 
de credinţă, Argus, are atâţia ochi, care simbolizează 
stelele. Stelele par a veghea noaptea din înalt, după cum şi 
Argus străjuia pe Io pe un munte. Herrnes, care întrupa 
uneori şi răsăritul zilei, taie capul lui Argus, făcând să i se 
închidă ochii. La fel, stelele nopţii se sting şi ele în zori. 
Sângele monstrului scurs pe stâncă este lumina roşie ce 
însoţeşte zorii zilei şi colorează parcă munţii. Tot ca un 
simbol al stelelor de pe cer, elinii i-au închinat zeiţei Hera 
păunul, a cărui coadă pare presărată cu nişte ochi deschişi. 
Asociaţia poetică dintre păunul cu coada lui splendidă şi 
ochii monstrului Argus este una dintre cele mai interesante 
din mitologie. 

10. Furiile erau nişte genii răzbunătoare din ţinutul cel 
întunecos al lui Hades. Ele aveau bice cu şerpi şi loveau pe 


cei vinovaţi de a fi supărat pe zei. Furiile se puteau 
transforma şi ele, ca majoritatea zeităților. În povestea 
despre Io, furia chemată în ajutor de Hera se transformă 
într-o insectă - numită streche - care atacă de obicei vitele: 
boi, cai, oi. Muşcate de această insectă, animalele fug pe 
câmp, fără ţintă. 

11. Osiris este în mitologia egipteană zeul-soare, şi Isis, 
zeiţa-lună. Epafos s-a confundat, după cum arată unele 
legende, cu Apis, boul sfânt, animalul atât de venerat de 
vechii egipteni. 

12. Vechea Fenicie se întindea pe coasta mării, în Asia, 
între Siria şi Liban. Regele Agenor, pe care-l cântă Moshos 
în „Idilele” sale, domnea în oraşul bogat - Sidon. 

13. Este vorba de insula Creta. Aceasta era, după legendă, 
insula unde se născuse şi crescuse Zeus, pe ascuns, înainte 
de a da lupta cu titanii. Tot aici a fost unul dintre cele mai 
vechi centre de cultură, nu numai ale Greciei antice, ci ale 
Europei. 

14. Prin această legendă elinii urmăreau să explice numele 
continentului pe care locuim noi. 

15. Acesta este regele Minos. 

16. Radamante, care împreună cu Minos şi un alt fiu allui 
Zeus, Eac, erau judecătorii morţilor ajunşi la Hades. În 
unele legende, Europei i se atribuie şi un al treilea fiu: 
Sarpedon. 

HERA ŞI COPIII EI. 

Cu toate astea, în Olimp domnea o singură zeiţă, mândra 
şi preafrumoasa Hera, soţia marelui stăpân. Când Hera 
pătrundea-n Olimp, toţi ceilalţi zei se ridicau şi-o salutau 
plini de respect. 

Mânia ei stârnea furtună, ca şi-a lui Zeus, glas de tunet. 
Putea să dea - tot ca şi dânsul - porunci stihiilor. Şi de se 
frământa în jilţ, Olimpul se cutremura. 

PEDEPSIREA CHELONEEI. 

Despre căsătoria ei cu Zeus se povesteau destule lucruri. 
Fusese-o nuntă în Olimp, mai mare ca oricare alta. La nuntă 


au fost poftiţi zeii şi semizeii, ba şi genii şi nimfe, care 
mişunau şi pe pământ, ca şi în ape. Toţi le-au adus daruri de 
preţ. Numai o nimfă, Cheloneea, n-a vrut cu nici un chip să 
vină. Locul ei, hotărât la masă, se vedea gol. 

Zeus a poruncit lui Hermes să plece grabnic după nimfă şi 
s-o aducă negreşit. Dar nimfa tot n-a vrut să vină, ba a mai 
râs chiar şi de miri. 

— Zeus? Câte mirese-o să mai aibă? se pare c-ar fi grăit 
nimfa, batjocorindu-l pe stăpân. Mai bine stau la mine- 
acasă... 

Zeus s-a mâniat cumplit, pentru că Hera se-ncruntase, 
auzind astfel de răspuns, şi a grăit către meseni: 

— Ca o pedeapsă, Cheloneei să i se curme, pe loc, graiul. 
Graiul cu care a-ndrăznit să spună despre mine vorbe 
nesăbuite şi prosteşti. Casa să-i cadă în spinare şi astfel să 
şi-o poarte veşnic... Să se prefacă într-o broască. Broască 
ţestoasăl. Poruncesc! ... lar noi, ceilalţi, să urmăm nunta... 

Hera s-a-nveselit din nou, şi nunta a urmat în voie, în timp 
ce nimfa, Cheloneea, se prefăcuse într-o broască, ce-şi 
purta casa în spinare, precum îi hotărâse Zeus. 

Sfârşindu-se apoi cu masa, au pornit toţi către palatul 
unde avea să locuiască zeiţa Hera, în Olimp. În acea zi, i-a 
dat stăpânul voie Herei să meargă înaintea lui, deoarece 
urma să-i fie soţie pentru totdeauna. 

Cortegiul se-ncepea cu Hera, având în mâna dreaptă 
sceptrul2. Zeus venea în urma ei, având şi el în stânga 
sceptrul şi-n dreapta fulgerele lucii, pe care le strângea-n 
mănunchi, semnul puterii de stăpân. 

Sceptrul soţiei sale, Hera, avea în vârf un cuc micuţ. Cucul 
fusese pus acolo, nu numai pentru că vesteşte lumii mult 
aşteptata primăvară, şi înflorirea, şi speranţa, ci fiindcă... se 
mai povestea... 

ZEUS A ÎNŞELAT-O ŞI PE HERA. 

Se povestea, într-o legendă, că Zeus şi-o făcuse soaţă pe 
Hera printr-o-nşelătorie. În timpul unei ierni geroase, Zeus 
s-a prefăcut în cuc. Cucul, ţipând şi tremurând, se 


apropiase de fecioară. Se prefăcea că-i este frig. Ea s-a 
înduioşat de cuc şi l-a vârât repede-n sân, dar Zeus s-a făcut 
bărbat şi i-a cerut a-i fi soţie. 

Atuncea Hera s-a-nvoit să facă nunta cu stăpânul, nunta 
cea mare din Olimp. 

Ca dar, la nuntă, a primit de la bărbatul său izvorul care a 
fost numit Canatos, şi se găsea în Nauplia3. Aici avea 
dreptul zeiţa să vie-n fiecare an şi să se scalde-n apa clară. 
Scăldându-se, zeiţa Hera sporea mai mult în frumuseţe. 

Legenda spune despre Hera că îşi ungea, după scăldat, 
trupul său alb, încântător, cu o esenţă-mbătătoare, ai cărei 
aburi parfumaţi se-mprăştiau în toată lumea, la cea mai 
mică adiere. În jurul frunţii îşi strângea cosiţa-i lungă, 
mătăsoasă. Pe sân îşi aduna veşmântul, făcut cu multă 
măiestrie, de cea mai bună ţesătoare, Palas-Atena, în Olimp, 
şi şi-l prindea cu o agrafă din aurul cel mai curat. Urechile-i 
micuţe, roze, erau şi ele-mpodobite cu cercei scumpi şi 
şlefuiţi de meşterul Hefaistos. lar pe umăr îşi punea un văl, 
mult mai strălucitor decât e soarele-n amiaz. 

Văzând-o cât e de frumoasă, soţul ei, Zeus, sta-mpietrit şi 
îşi spunea, străfulgerat de o simţire-nflăcărată: 

— 0! ... Niciodată... niciodată inima mea n-a fost mai plină 
de dragoste pentru vreo fată sau vreo femeie, zeiţă, nimfă, 
muritoare, cum este astăzi pentru tine... 

Zeița Hera se mândrea adeseori cu-aceste vorbe, pe carei 
le spunea Zeus. '[inea la frumuseţea ei, şi dacă i-o 
nesocotea vreo muritoare, pe pământ, o pedepsea 
îngrozitor. 

Aşa a pătimit o fată, cu numele de Antigona, ce se lăudase, 
într-o zi, că are părul mai frumos. Zeița a schimbat în şerpi 
cosiţele lungi ale fetei. Alte copile, care-au spus că feţele lor 
sunt mai albe decât ale zeiţei Hera, şi-au văzut tinerii obraji 
mâncaţi, până la os, de lepră4. 

GELOZIA ÎŞI ARATĂ COLŢII. 

Zeița, după nunta sa, spunea celorlalţi zei că are o căsnicie 
fericită. Ea trebuia să spună astfel, fiindcă era ocrotitoarea 


familiei, copiilor, fetelor ce se logodeau şi a femeilor 
măritate. Trebuia, deci, să fie pildă. Dar oricât s-ar fi lăudat 
Hera că peste căsnicia ei nu se abate nici o umbră, lumea 
ştia, aflase totul... Ştia de purtările lui Zeus. Cine nu auzise, 
oare, că ZeuS. O-nşela mereu, fugind într-una după nimfe şi 
după fete pământene, când n-alerga după zeițe? ... 

Hera le urmărea, dealtminteri, cu ura ei neîmpăcată, pe 
toate fetele acestea. Ba încă se mai povesteşte că, înfuriată 
rău pe Zeus şi necredinţa lui, Zeița şi-a părăsit cândva 
căminul şi a fugit pe-un nor de aur tocmai în insula Eubeea. 

Ca să o poată-ntoarce-acasă pe soţia sa, fugara Hera, Zeus 
a poruncit îndată fiului său, Hefaistos, să-i dăltuiască-n lemn 
o fată. A pus această statuie, acoperită toată-n văluri, într- 
un car măiestrit din aur şi, stând alăturea de ea, se 
preumbla-n toată Elada. 

— Mă-nsor cu fata ce se află alăturea de mine-n car! 
spunea Zeus tuturor. 

Hera, aflând această veste, roasă în inimă de ciudă, a 
pândit carul când trecea. S-a repezit în car, cu furie, 
smulgând veşmintele de văluri, ce-mpodobeau trupul de 
lemn. 

Zeus râdea cu hohote, şi Hera a-nţeles, desigur, că a fost 
numai păcălită. Aşa s-au împăcat din nou. 

Alteori însă, gelozia ducea la certuri zgomotoase, care 
durau timp îndelung. Zeus îi repeta zeiţei că nu i-a dat 
feciori pe plac, şi de-asta-i necredincios, fiindcă mai vrea şi 
alţi copii. Numai că Hera-i amintea că mai avea şi două fete. 
Una din ele, Ilitia, se îngrijea de toţi copiii, atunci când se 
iveau pe lume. Cealaltă, Hebe5, graţioasă, era paharnică în 
cer, fiind şi zeiţa tinereţii. 

— Degeaba spui că-i graţioasă Hebe a ta, răspundea Zeus. 
Uiţi că-ntr-o zi s-a-mpiedicat, tocmai când ne servea la 
masă, şi zeii au pufnit în râs? Chiar pentru asta am s-o 
schimb din slujba de paharnică, şi-am s-o-nlocuiesc c-un 
tânăr, un fiu de rege: Ganimede6. 


Precum a spus, a şi făcut. Zeus a-nlocuit pe Hebe cu fiul 
regelui din Troia, spre marele necaz al Herei. 

HERA PUNE LA CALE SĂ-L RĂSTOARNE PE ZEUS. 

Însă nici Hera n-a rămas datoare. 

La rândul său, înverşunată pentru atâtea umilinţe, s-a 
înţeles cu zeii Poseidon, Apolo şi Atena, şi toţi au pus la cale 
să-l doboare pe Zeus. Ba chiar să-l şi închidă în Tartarul lui 
Hades... 

Doar o zeiţă, 'letis, care aflase taina, a chemat un gigant 
cu o sută de braţe, pe nume Briareu, să vână-n ajutorul lui 
Zeus în Olimp. lar Briareu, gigantul, cu forţa lui uriaşă, s-a 
repezit în cer, mişcându-şi dintr-o dată toate cele o sută de 
braţe ale sale, răcnind şi-ameninţând. 

Zeii înspăimântați au şi părăsit lupta. Răzvrătirea pusă la 
cale a fost zădărnicită. 

Ca răzbunare, Zeus i-a gonit pe Poseidon, stăpânul 
mărilor, şi pe zeul Apolo, din muntele Olimp. A iertat-o pe- 
Atena, faţă de care el avea o slăbiciune. În schimb, a 
pedepsit-o pe Hera cu asprime, înlănţuind-o zdravăn şi- 
agăţând-o de boltă, cu două nicovale mari prinse de 
picioare. Au trebuit să vie toţi zeii şi să-l roage aproape în 
genunchi ca s-o ierte pe Hera. Dar numai dup-o vreme 
destul de-ndelungată şi după rugăminţi multe, stăruitoare, 
Zeus s-a-nduplecat, slobozind pe Hera din lanţuri, pocăită. 
I-a iertat şi pe ceilalţi. 

UN DAR AMĂGITOR. 

Hefaistos, în timpul când se afla la 'Tetis, în adâncimea 
mării, îşi arătase totuşi talentul deosebit în multe 
meşteşuguri. Vreme de nouă ani, cât locuise-acolo, făcuse 
nimfelor podoabe minunate: brățări încolăcite, agrafe 
pentru rochii, inele preţioase, cheutori la veşminte, salbe, 
centuri, mărgele şi câte şi mai câte. 

Crescând ceva mai mare, a îndrăznit să plece din apa 
verde-a mării. S-a întors în Olimp şi-a adus mamei sale un 
dar lucrat de dânsul. 

Era un jilţ de aur, făcut cu măiestrie. 


Hera, nespus de încântată, l-a primit. S-a aşezat pe jilţ, ca 
să se odihnească. 

Dar când a vrut zeiţa să se ridice iarăşi - pas să mai 
izbutească. Parcă era lipită, parcă bătută-n cuie. 

Hefaistos, isteţul, se răzbunase straşnic pe mama sa, pe 
Hera, care îl aruncase în valurile mării şi care-l schilodise, 
fiindcă tot ea-l născuse atâta de urât. 

Hera ameninţase, ţipase, se zbătuse. Fără folos, căci zeul 
Hefaistos plecase nepăsător acasă şi se-ncuiase bine în 
fierăria lui. 

Atunci Hera. - nfuriată, i-a poruncit lui Ares să se lupte cu 
şchiopul şi să dezlege vraja, care-o ţinea legată de acel jilţ 
de aur. 

Şchiopul l-a primit însă în uşa fierăriei pe Ares preafălosul, 
aruncându-i în faţă tăciuni aprinşi şi spuză, şi-aşa l-a izgonit 
înapoi, în Olimp. 

Hera sta ţintuită pe scaun şi se jelea. Ares privea la dânsa 
fără nici o putere. Şi ceilalţi zei, de-asemeni, se cam temeau 
să-ncerce o luptă cu fierarul, căci zeul dovedise destulă 
iscusinţă şi mult curaj în luptă, aşa şchiop cum era. 

Noroc c-a venit tocmai la timp Dionisos, zeul viței de vie, 
un alt fiu al lui Zeus... 

HEFAISTOS CERE O RĂSPLATĂ MARE. 

Zeul Dionisos a încărcat cu vin o amforă de aur şi a bătut 
la uşa fierarului, în Lemnos. I-a rostit vorbe bune, şi astfel l- 
a-mblânzit. I-a dat după aceea să soarbă puţin vin. Puțin... 
încă puţin... O cupă... încă una... Până ce făurarul s-a ameţit 
de tot. 

Dionisos, văzând că zeul fierăriei s-a-nveselit deodată, 
căpătând chef de glumă, l-a luat frumos de braţ, şi hai cu el, 
şontâc... şontăâc, în cer. 

Hera şi cu toţi zeii s-au bucurat nespus când i-au văzut 
venind. Şi care mai de care îl ruga pe fierar s-o scape pe 
zeiţă şi să dezlege vraja. 

Dar el se ţinea tare. 


— Îi dau drumul, de-mi cereţi, le răspundea hazliu, 
făcându-le cu ochiul. Dar... ea m-a oropsit... M-a aruncat 
din cer... şi trebuie să plătească. Un preţ... care-l vreau 
eu... 

— Ce preţ vrei? ... Ce pofteşti? ... 

— Eu vreau să-mi daţi ca soaţă pe dalba Afrodita... 

— Ce spui! ... Glumeşti, pesemne... 

— Ba nu glumesc deloc. Eu doar atâta cer... 

Toţi zeii-au rămas muţi. Cum? însăşi Afrodita, zeiţa 
frumuseţii şi-a dragostei, divina, pe care o iubeau mai toţi 
nemuritorii, să fie-acuma soaţa fierarului cel slut, ce-asudă 
şi trudeşte, murdar, în fierărie? 

SLUTUL SE ÎNSOARĂ CU ZEIȚA FRUMUSEŢII. 

Stiu ce gândiţi în taină: „Hefaistos e slut! ...” Ei şi? Ceecu 
asta? ... a rostit fierarul. Ce dacă sunt aşa? ... Din vina mea 
sunt oare? Sau dintr-a lor? ... Ce spuneţi? 

Şi-a arătat cu mâna sa aspră, noduroasă, pe Zeus şi pe 
Hera, silindu-i să-şi aplece ochii către pământ. 

— Dar eu muncesc, urmează şi mai tare Hefaistos. Am 
făcut pe Pandora, fata aceea vie, pe care mi-a cerut-o chiar 
tatăl nostru, Zeus; şi-un câine de argint, de strajă unui 
rege; şi tauri care varsă foc şi scântei pe nări... Şi-un gigant 
de-aramă; şi arme pentru toţi. lar mie, două fete de aur, ce 
se mişcă şi îmi ascultă voia, de parcă ar fi vii, şi mă ajută-n 
mers... Căci sunt schilod, aşa e... M-a azvârlit chiar Hera în 
hău, când a văzut că mă născuse hâd... 

Uimiţi ascultă zeii cuvintele acestea şi clatină din umeri, 
plini încă de mânie. 

Dar dânsul le mai spune: 

— Vedeţi şi voi că munca pereche e cu arta, deci şi cu 
frumuseţea. Munca sunt eu - eu, cel hulit de voi - şi 
frumuseţea-i dânsa, divina Afrodita. Pe ea o vreau de soaţă 
şi voi o să mi-o daţi, căci mie mi se cade. Altfel, rămâne 
Hera aşa, pe veşnicie... 

Ce murmure! ... Ce zgomot! ... Ce vuiet fără noimă! ... 


Hefaistos sta însă ca stânca în furtună, în neclintirea lui, şi 
Hera se-nvoieşte, nemaiavând ce face. lar Zeus - ce să 
spună? - a-ncuviinţat şi el. 

De cum au făcut nunta Hefaistos, fierarul, cu dulcea-i 
Afrodita, s-a dezlegat şi vraja ce-o ţintuia pe Hera, şi s-a 
desprins regina din jilţul fermecat. 

S-a-ntors apoi fierarul la meşteşugul său. Şi-avea zeul 
Hefaistos atâtea fierării! Una era în Lemnos, în insula 
pietroasă, unde-l zvârlise Zeus, când avusese cearta cu 
soaţa lui, cu Hera. Acolo lucra zeul, cu fiii săi, cabirii?7, şi c- 
un pitic, Chedalion. În insula Lipari şi sub muntele Etna mai 
avea încă două straşnice fierării legate între ele printr-un 
drum subteran. Şi sub vulcanul Etna, după străvechi 
legende, se spune că sta Tifon, monstrul pe care Zeus îl 
doborâse-n luptă şi îl înlănţuise, răsturnând peste dânsul 
povara unui munte. Când se mişca gigantul, strivit sub 
apăsarea colosului de piatră, el gâfâia, ş-atuncea, din 
vulcan, ţâşneau flăcări şi magmă clocotită. Vulcanul erupea. 

Ca nu cumva gigantul să scape din prinsoare, zeul îşi 
aşezase prea greaua-i nicovală chiar pe grumazul lui. 

Pe-această nicovală, ajutat de ciclopi, lucra de zor arama, 
aurul şi argintul, făurind, cu migală, zeci de minunâţii. 

În sfârşit, cea din urmă, dar şi cea mai vestită din fierăriile 
în care muncea zeul era chiar în Olimp. Aici a făcut dânsul 
armele lui Ahile şi ale lui Enea, sceptrul lui Agamemnon8, 
sculpturile cu care era împodobit palatul soarelui şi multe 
alte lucruri. 

Numai că, aşa vrednic precum era, zeul acesta, care- 
ntruchipa focul şi munca măiestrită, avea mereu necazuri... 

TICĂLOŞIA LUI ARES. 

Chiar soaţa, Afrodita, zeiţa frumuseţii, îşi bătea joc de el. 
Mai mult, îl înşela, făcând ochi dulci lui Ares. Ela băgat de 
seamă şi-a făurit o plasă cu fire nevăzute; s-a făcut apoi că 
pleacă de acasă. Cum a plecat fierarul, s-a ivit zeul Ares 
acolo-n fierărie. A luat-o pe zeiţă în braţe, s-o sărute; dar 
plasa fermecată le-a căzut în spate şi i-a prins pe-amândoi. 


Nu mai puteau să facă o singură mişcare. Hefaistos s-a- 
ntors atunci şi a strigat, chemând zei şi zeițe să vadă- 
nşelăciunea frăţânelui nemernic: 

— O, Zeus prea puternic şi voi, nemuritori, veniţi, veniţi 
mai iute, ca să-i vedeţi şi voi şi să-i dispreţuiţi! ... Pentru că 
sunt beteag, frumoasa Afrodita a socotit cu cale să mă 
batjocorească şi l-a-ndrăgit pe Ares, care este mai chipeş, 
dibaci, dar ticălos... 

Zeii, venind în grabă, au început să râdă... Şi-au râs... au 
râs... văzându-i pe Ares şi-Afrodita, care se zvârcoleau ca 
peştii într-o vârşe, până când făurarul i-a dezlegat, la urmă, 
în hazul tuturor. 

Zeița, ruşinată, a fugit să s-ascundă-ntr-o insulă, Cipru. lar 
Ares a pornit spre Tracia, o ţară sălbatică şi rece, să scape 
de ocară. 

Note 

1. Chelone înseamnă, în limba greacă, broască ţestoasă. 
Acesta este încă un exemplu de felul cum poetizau elinii 
procesul natural de apariţie a multor specii de animale, 
născocind legende pline de fantezie. 

2. Pe amforele arhaice sau în basoreliefuri, cum sunt 
acelea din vila Albani, de la Roma, se văd cortegiile nupţiale 
care aveau loc înainte şi după săvârşirea căsătoriei. Hera 
este reprezentată cu sceptrul, pentru că prin căsătoria cu 
Zeus devenea regină a cerului. În această calitate, ca şi în 
aceea de protectoare a căsniciei, cum şi-o închipuiau cei 
vechi, Herei i se ridicaseră mai multe temple. Oraşul zeiţei 
era Argosul. Aici, în heraion - templul Herei - artistul 
Policlet făcuse o statuie de aur şi fildeş, închinată reginei 
cerului. Statuia era tot atât de renumită ca şi aceea pe care 
o ridicase Fidias din aur, abanos şi fildeş, lui Zeus, în 
templul din Olimpia. Alte statui de piatră sau de lemn 
(xoane) se ridicau şi în alte oraşe: în Samon, Sparta, 
Nauplia etc. 

3. Nauplia era un oraş şi port în antica Argolidă, în 
Peloponez. 


4. Bolile se tâlcuiau, cel mai adesea, în vechime, ca fiind 
pedepse date de zei. 

5. Despre Hebe se spunea, de fapt, că fusese născută de 
Hera, fără ca Zeus să-i fie tată. Ea se născuse în urma 
faptului că Hera mâncase nişte lăptuci, cu care o servise 
Apolo la o masă. 

6. Se povestea că Zeus a văzut într-o zi pe păstorul 
Ganimede, fiul regelui Troiei. Atât era de frumos păstorul, 
că Zeus s-a preschimbat într-un vultur şi l-a răpit în cer, 
făcându-l paharnic în locul zeiţei Hebe. 

7. Cabirii erau nişte genii vulcanice, închipuiţi ca nişte 
fierari, care ţineau ciocane în mâini sau pe umeri. Unele 
legende afirmau că aceste genii, în număr de trei, erau fiii 
lui Hefaistos. 

8. Ahile, Agamemnon şi Enea sunt faimoşi eroi din 
multcântatul război troian. 

PALAS ATENA. 

Aezii de-altădată spuneau că într-o vreme ar fi fost, în 
Olimp, o ceartă-ntre toţi zeii. 

Acest prilej de ceartă s-ar fi iscat din faptul că un rege, 
Cecrops, pusese temelie unui oraş vestit, în ţara Aticiil. 

lar zeii se sfădeau, care din ei anume va fi ocrotitorul 
acestui nou oraş, deci cui i se cuvine să i se facă temple, săi 
se-aducă daruri de către muritorii ce locuiau aici. 

S-au certat multă vreme, dar, până la sfârşit, a rămas să s- 
aleagă între zeul Poseidon şi zeiţa Atena. 

Atunci, zeul Poseidon a ridicat tridentul, furca sa cu trei 
dinţi, şi-a lovit într-o piatră. 

În locul unde zeul mărilor şi-al furtunii înfipsese tridentul, 
stânca s-a despicat şi s-a ivit un cal vânăt, cu coamă lungă şi 
albă cum e valul. 

Calul, această fiinţă pe care-o dăruia furtunosul Poseidon 
celor de pe pământ, era încă sălbatic, bun doar să ducă-n 
lupte războinicii, pe şale. Sforăia cu mânie şi necheza 
puternic, izbind copită-n pietre, ori sălta, plin de furie, şi-şi 
rotea ochii-n frunte, arzători ca tăciunii. 


A mai lovit o dată Poseidon cu tridentul, şi-a ţâşnit un izvor 
cu undele sărate, învolburate-n spume, la fel cu apa mării. 

Poseidon a privit mândru în jurul său şi a grăit astfel: 

— Dăruiesc două lucruri de mare însemnătate supuşilor lui 
Cecrops: calul, pentru războaie şi apa, s-o colinde... Eu le 
urez, adică, să fie luptători, dar şi navigatori, ce vor 
străbate marea. Vor debarca pe ţărmuri... şi le vor stăpâni, 
înfrângând alte neamuri... sporindu-şi bogăţia... Tu ce le 
dai, Atena, fecioară-nfumurată? ... 

ATENA ÎMBLÂNZEŞTE CALUL ŞI DĂRUIEȘTE 
OAMENILOR MĂSLINUL. 

Atena a-ntins mâna, fără nici un cuvânt, spre calul cel 
sălbatic, ce tropotea furios şi sforăia spre zare, ca vânturile 
mării, când urzesc vijelia şi sapă gropi de apă şi-nalţă munţi 
de valuri, urlând înverşunate. 

Calul, ca prins de vrajă, a-ncetat nechezatul. S-a apropiat 
de-Atena. Ea i-a netezit coama şi i-a prins, pe grumaz, un 
căpăstru de piele. 

Calul, ce-l dăruise Poseidon pentru luptă, era domesticit. 
Puteau să-l folosească oamenii şi la muncă, nu numai la 
războaie. 

Apoi şi-a-ndreptat lancea cu vârful spre pământ. 

Acolo unde boldul cel ascuţit al lancei doar a atins 
pământul, a ieşit un vlăstar, care a crescut iute, făcându-se 
un trunchi cu ramuri mlădioase şi frunze ca argintul sub 
prăfuirea vremii. Şi, printre frunze, pomul avea fructe 
verzui, ca nişte nestemate topite în lumină. 

Copacul plin de fructe rotunde, aromate, pe care-l 
hărăzise Atena supuşilor lui Cecrops, a fost numit măslinul. 

— Acesta-mi este darul! Poporul să aleagă pe cine 
preţuieşte mai mult! ... a zis Atena. Unu-i dă bogăţia, prin 
aventuri pe mare, prin lupte şi măceluri, aşa cum le câştigă 
doar zvânturatul Ares, iar altul v-o aduce prin roade 
dobândite din muncă-n timp de pace. 

Cecrops şi-a strâns supuşii. Şi i-a pus să aleagă: „Ce soartă 
vor să aibă? Şi cum doresc să fie? Navigatori, războinici? 


Sau doar agricultori, meşteşugari cu tihnă, plăsmuitori de 
artă şi buni neguţători?” 

Bărbaţii, laolaltă, s-au adunat în pripă. Cu ochii către 
mare, plini de nesaţ, au spus: 

— Poseidon să ne fie ocrotitorul nostru... Ne dăruieşte 
lupta, puterea, bogăţia. Noi îl dorim cu toţii ocrotitor pe 
valuri. De mâine vom pleca! ... 

Dar spiţa femeiască se grămădise-alături: soţii, copile, 
mame şi într-un glas ziceau: 

— Amar greşesc bărbaţii! Prea-s însetaţi de lupte şi ochii 
prea le joacă spre valurile mării. Noi nu-i lăsăm să plece. Îi 
vrem mai bine-acasă; îi vrem muncind în pace, şi nu pândiţi 
de moarte. Noi vrem să stea acasă... Noi o dorim de-aceea 
pe-Atena! ... Da. Pe-Atena... 

Făcându-se la urmă şi o numărătoare - pentru că pân- 
atuncea erau deopotrivă, în drepturi, bărbatul şi femeia - s- 
a văzut că acelea ce o doreau pe-Atena fuseseră cu una mai 
multe ca bărbaţii. 

Şi regele, la rându-i, a spus după dreptate: 

— Femeile-s cu una mai multe decât noi... Cetatea nou- 
clădită se va chema Atena? - cu numele zeiţei ce-o să ne 
ocrotească. 

— Atena! ... O, Atena! ... Ce bună eşti, fecioară! ... Îţi 
datorăm atâtea! Bărbaţii-or să rămână acasă, în cetate, şi-ţi 
vom aprinde facle, şi-ţi vom aduce jertfe! Prinoase-ţi vom 
aduce din rodul muncii noastre tihnite şi senine... strigau 
femei şi fete. 

ATICA ESTE INUNDATĂ DE ZEUL MĂRILOR. 

Cum a aflat Poseidon de-alegerea făcută, s-a ivit dintre 
valuri, în mâini avea tridentul şi-n ochii verzi ca fierea o 
ceaţă de-ntuneric. Nisip avea în barbă şi scoici purta în 
plete. 

A făcut semn spre ape, şi ele-au clocotit ca un cazan cu 
smoală. Şi-a îndreptat tridentul spre Atica, cu vârful țintuit 
către Atena, oraşul lui Cecrops. 


Aici, în vremea asta, treceau fecioare-n cete, pe o colină- 
naltă, Acropola3, spre-altarul unde cinsteau pe fiica iubită a 
lui Zeus, Atena, înţeleaptă. Treceau, în văluri albe, cu facle- 
aprinse-n mâini. Şi altele cu daruri. 

Dar ce să vezi? Urgia de ape răvăşite la semnul lui 
Poseidon trecuse peste ţărmuri şi pătrunsese-n ţară. Se 
îndreptau năvalnic către noul oraş şi potopeau în cale văi, 
ţarini şi livezi, şi nu cruţau nimica din tot ce întâlneau. 

— Un alt potop? ... O, Zeus! ... Femeile-s de vină! ... Prin ce 
pedeapsă dată femeilor să-l îmblânzim pe zeul purtător de 
trident? strigau în cor bărbaţii. 

Şi fiind ei mai puternici, au hotărât pe dată să le ia orice 
drept, în viitor femeia nu mai putea să fie egală cu 
bărbatul4. Ea nu mai avea voie să vie-n adunări sau să-şi 
spună părerea, necum să hotărască în treburi privitoare la 
ţara sau oraşul în care locuia. 

Aflând cu ce osândă le-au urgisit bărbaţii pe fete şi femei, 
puternicul Poseidon s-a potolit. Puhoaiele de ape s-au mai 
retras; dar tot erau sub valuri oraşe şi câmpii. Şi, ca să-l 
mulţumească pe zeu îndeajuns, au ridicat bărbaţii pe- 
Acropolă, din piatră, un altar lui Poseidon, numindu-l „al 
Uitării”. Rugau astfel pe zeul furtunilor şi-al mării să-şi uite 
supărarea pe-Atena şi pe ei, şi îi făgăduiau că-l vor cinsti cu 
sârg. Vor fi plugari şi meşteri, dar şi năieri spre larguri 
bogate în ispite, şi-or merge şi la luptă, precum dorise zeul. 

Poseidon s-a-mpăcat. Apa s-a liniştit, s-a întors spre 
țărmuri. Totul s-a refăcut cu sprijinul Atenei, deoarece 
oraşul era tot al zeiţei cu ochii azurii. Zeița i-a-nvăţat pe- 
atenieni - se spune în vechile legende - arte şi meşteşuguri: 
sculptura, arhitectura, pictura, măiestria de-a face broderii 
şi ţesături de mână. 

Atena era însăşi o ţesătoare bună şi le făcea veşminte 
zeilor din Olimp. Tot ea i-a mai deprins pe harnicii-atenieni 
să cultive măslinul, ba a şi hotărât că o ramură verde din 
pomul de măslin va fi simbolul păcii. Femeile eline, când 


înceta războiul, ascultându-i porunca fluturau în mâini 
ramuri şi frunze de măslin. 

În cântece se-arată că ea, Palas-Atena, i-a învăţat pe 
oameni să mânuiască roata olarului, mistria, cuțitul de 
dulgher şi să facă corăbii cu trei rânduri de vâsle: trireme 
ateniene ce-au plutit apoi, din țărm în țărm, pe-ndepărtate 
ape, purtând pe punți eroii. Pe-aceşti eroi Atena îi învăţa să 
fie viteji, dar şi prudenţi. Căci nu vine izbânda, oricâtă 
vitejie ai arăta în luptă, de n-ai înţelepciune şi dacă n-ai 
prudenţă5, îi sfătuia zeiţa. Pentru aceste daruri şi sfaturi 
preţioase, cei vechi ne povestesc că şi Palas-Atena, fiind 
mare olimpiană şi fiică a lui Zeus, cerea închinăciuni, 
supunere deplină. 

Nu-ngăduia pe nimeni care-o nesocotea, ori nu i se pleca, 
sau nu îi slăvea harul, virtuțile, puterea şi arta la ţesut. 

ATENA PIZMUIEŞTE PE FATA LUI IDMON. 

Într-o legendă veche se spune că trăia cândva, într-un 
oraş, un vopsitor de lână, în purpură, ldmon. Şi el avea o 
fată, pe nume Arahneea, căreia-i plăcea lucrul cu igliţa şi 
fusul, mai mult decât orice. 

Ştia copila asta să ţese, să brodeze pânze, ca nimeni altA. 
În Lidia6, în ţara de baştină a lui Idmon, ca şi peste hotare, 
se răspândise faima acestei măiestrii. 

Regii de prin oraşe veneau să-i ceară fetei pânze de preţ şi 
stofe. 

Dar ce spun eu că regii! ... Veneau şi zeități. Nimfele de pe 
munte, din văi, din apa mării, se grămădeau în casa micuţă- 
a lui Ildmon, s-o vadă pe copilă brodând sau ţesând pânza, şi 
nu se săturau privind graţia, arta pe care le punea, în lucrul 
migălos, fecioara lidiană. Când ea depăna lâna sau începea 
să tragă fire lungi şi subţiri, albe, moi şi uşoare ca norii din 
văzduhuri, când îşi răsucea fusul, nimfele se mirau şi 
începeau să spună: 

— Atena te ajută în țesătura asta, altminteri nu se poate, 
copilă-a lui Ildmon! ... Ea, zeiţa măiastră, care-a ţesut şi 
Herei vălul său de mireasă, e îngăduitoare şi-ţi dăruieşte 


har. S-ar cuveni acuma să-i mulţumeşti şi tu în templul de 
pe coastă. Du-i jertfe şi te pleacă pe lespedea de piatră, 
după ce-aprinzi miresme în vasele de lut. 

— Nu, nimfelor! ... Greşeală! ... Pe mine nu Atena m-a 
învăţat țesutul, ci tatăl meu, Idmon. Lui îi dau mulţumire, le 
răspundea copila. La drept vorbind, zeiţei nu-i datorez 
NIMIC. 

— Taci, taci că te ajunge blestemul ei! Zeița nu poate să 
ierte, de mai vorbeşti aşa, strigau nimfele-n cor. Chiar dacă 
tu nu ştii, tot dânsa te ajută. Căci straiele purtate de 
preamăreţul Zeus numai ea le croieşte, şi toţi nemuritorii 
socotesc cinste mare că le e dat să poarte haine de mâna ei 
- şi tu o-nfrunţi? Nebuno! Nu mânia pe zei! Şi mai ales pe- 
Atena. Ea a zdrobit cu mâna-i divină pe-un gigant, 
Encelade, şi-a răsturnat un munte de piatră peste el. Pe 
Ares, zeul luptei şi-al răzbunării crude, l-a-nfrânt şi l-a rănit. 
Tu ce gândeşti? C-Atena îţi va cruța trufia? Taci! ... şi te 
umileşte în faţa-i, fără glas. 

Fata nu s-a lăsat, şi le-a răspuns astfel: 

— O fi aşa cum spuneţi. O fi ţesut veşminte; dar eu lucrez 
la fel, de nu cumva mai bine... Voi înşivă-aţi văzut. Şi... am 
doar o dorinţă: s-o-ntrec chiar pe Atena în meşteşugul ei! 

Cum a rostit copila şi vorbele acestea, nimfele au fugit, 
strigând în gura mare: 

— Vai! ... Vai! ... Vai, ce blestem! ... 

Atena auzise sfidarea Arahneei şi-a simţit că o taie mânia, 
ca o lamă de sabie, în piept. A vrut s-arunce lancea spre 
fată, s-o ucidă. 

Dar cum Palas-Atena era mult chibzuită, a socotit că-i bine 
să se răzbune altfel. 

A luat înfăţişarea unei biete bătrâne, cu părul alb ca 
neaua, uscată, gârbovită, fără un dinte-n gură. 

Aşa s-a coborât ca un nor pe pământ, chiar în oraşul unde 
locuia Arahneea. A ciocănit la uşă şi, cu o voce slabă, i-a 
cerut adăpost. Copila a primit-o. Şi-apoi, din vorbă-n vorbă, 


zeiţa a-ntrebat-o de meşteşugul ei. Şi ea, fără de teamă, i-a 
povestit bătrânei ce-i spuneau nimfele. 

Zeița prefăcută în babă i-a răspuns: 

— Nimfele au dreptate. Ascultă-mă ce-ţi spun! ... Tu eşti o 
ţesătoare cum nu mai e niciuna în Lidia mănoasă, chiar şi-n 
întreaga lume... Eşti printre muritoare întâia la brodat. Dar, 
în Olimp, nu ştii că e Palas-Atena? Nu cuteza s-o-nfrunţi. 
Aruncă-te mai bine cu capul în ţărână şi cere-i îndurare, că 
ai grăit aşa. Zeiţa-i milostivă şi poate să te ierte... 

— De ce să-i cer iertare, când ştiu că n-am greşit. Că pot 
lucra şi eu - nu-i crimă, mi se pare! Şi dacă se-ndoieşte 
Atena de iscusinţa mea, eu o aştept să vie... Oricând ar 
vrea, sunt gata să mă întrec cu dânsa... 

— Eşti gata? ... Am venit! ... a spus răstit Atena, luându-şi 
dintr-o dată chipul său olimpian. 

Se spune că atuncea nimfele s-au întors s-o preamărească- 
n imnuri pe zeiţa Atena. 

Doar fata, Arahneea, nu a fost prea mişcată c-o vedea pe 
Atena. O vagă-mpurpurare i-a luminat obrajii, ca raza 
aurorii-n faptul dimineţii, dar, sigură de sine, a stăruit să- 
nceapă întrecerea pe loc”. 

ARAHNEEA SE IA LA ÎNTRECERE CU ZEIȚA. 

Se-aşază fiecare din ele-n câte-un colţ şi-ncep cu grabă 
lucrul. 

Cu degetele iuți ţes stofă străvezie şi fină ca o ceaţă. 
Amestecă în vase vopsele preparate de meşterii din Tir şi 
colorează stofa în sute de nuanţe, cum numai curcubeul mai 

are, uneori. 

Aurul şi argintul sclipesc mai pretutindeni, dând stofei 
scânteteri! Nimeni n-a văzut încă asemeni țesătură şi astfel 
de culori. 

Zeiţa-ntruchipează, pe stofa ei, o stâncă. Este Areopagulâ, 
unde s-au întrunit zeii odinioară, să judece gâlceava dintre 
ea şi Poseidon. 

Şi tot pe-această stofă, înconjurând pe Zeus, cei 
doisprezece zei se văd şezând pe jilţuri, şi fiecare poartă 


însemnele prin care e cunoscut de oameni. lar Zeus se 
desprinde dintre dânşii, semeţ, atotputernic, ca un stăpân 
al lumii. Poseidon, drept în faţă, loveşte cu tridentul o 
stâncă, şi dintr-însa sare un cal cu coama şi nările în vânt. 
Alături e Atena. Cu lancea doar atinge pământul, şi din el 
răsare viu măslinul, cu fructele verzui. 

Astfel s-arată stofa ţesută de zeiţă. Dar ca să-i 
prevestească fecioarei lidiene cele ce vor urma, pentru c-a 
îndrăznit cu ea să se măsoare, Atena-nfăţişează şi alte 
întâmplări, în cele patru colţuri. 

Într-un ungher ea ţese pe Hemus şi Rodope, odinioară 
oameni, care s-au luat la harţă şi-ntrecere cu-Olimpul, şi-s 
transformați în munţi în alt colţ se arată păţania reginei 
pigmeilor, schimbată de Hera într-un cocor. În altu-i 
Antigona, căreia pletele-i s-au prefăcut în şerpi, fiindcă a 
cutezat să spună, într-o zi, că are păr mai mândru decât 
soţia lui Zeus. Şi, în sfârşit, în colţul al patrulea, zeiţa arată 
pe Cinira, o mamă urgisită, căzând pe nişte trepte dintr-un 
templu al Herei. Din ochii ei curg lacrimi pe treptele acelea, 
în care-s preschimbate frumoasele ei fete. Mama a fost 
lovită pentru c-a îndrăznit să-i înfrunte pe zei cu vorbe de 
ocară. 

Zeița Atena mai brodează, cu fire colorate, jur împrejurul 
stofei, şi nişte rămurele vinete de măslin. 

În acest timp copila, isteaţa Arahneea, îşi ţese măiestrit, în 
stofă, alte lucruri, cu mult mai grăitoare, un şir de 
nedreptăţi săvârşite de zei. Ba chiar pe Zeus însuşi îl arată 
răpind-o pe fecioara Europa. El e schimbat în taur. Şi marea 
parcă-i mare într-adevăr pe stofă. Să juri că-i simţi 
mireasma sărată şi amară. Ialazurile parcă se zbuciumă 
într-una şi se izbesc de ţărmuri, zdrobindu-se aievea în 
cioburi lucitoare, cu licăriri de stele, smaralde şi safire. 
Taurul fuge-n tropot. Suratele Europei o strigă, o jelesc. Şi 
fata, tremurândă, abia se poate ţine de coarnele de aur şi 
plânge desperată. 


Îl mai arată, apoi, pe Zeus, ca satir, ademenind-o pe 
blânda copilă Antiopa; ca flacără, furând-o pe sora ei, 
Egina; ca păstor, înşelând-o pe mândra Mnemosina; ca 
vultur şi ca şarpe, răpind neprihănite fecioare, 
pretutindeni. 

La fel înfăţişează şi pe zeul Poseidon: când taur, când 
berbece, ori cal, ori şoim, ori peşte, înşelând alte fete. 

Nici Dionisos - Bachus - şi nici zeul Apolo nu sunt cruţaţi 
defel. Sunt arătaţi şi ei, când prefăcuţi în struguri ispititori, 
pe coarde de viţă-nşelătoare, când în păstori, sau fiinţe ce 
zboară prin văzduh. În jurul ţesăturii, copila zugrăveşte un 
chenar înverzit de iederă în floare. 

Aşa minunăţie nu mai văzuse nimeni şi nici măcar Atena... 

ZEIȚA O PREFACE PE FATĂ ÎN PĂIANJEN. 

Zeița cercetează amarnic oţărâtă lucrarea săvârşită de 
fata lui Ildmon. Îi e cu neputinţă să-i găsească cusururi. 
Talentul Arahneei întrecuse cu mult pe-acela al zeiţei. 

Şi-Atena, îndârjită, uitându-şi chibzuinţă şi toată 
înţelepciunea, n-a mai putut să-ndure dârzenia copilei şi - 
cum ţinea suveica în mână - a lovit-o şi i-a spus vorbe grele. 
Apoi i-a deşirat întreaga țesătură. Îndurerată, fata a luat 
iute un şnur şi-a vrut să se anine de grindă, să-şi ia viaţa. 

Atâta că zeiţei, părându-i prea uşoară această ispăşire, a 
azvârlit spre ea un suc înveninat. 

— Aşa vei sta, în veacuri, pe grindă spânzurată, ţesându-ţi 
fără preget afurisita pânză. lar oamenii-ţi vor rupe această 
țesătură, copilă-a lui ldmon! ... 

Copila osândită de zeiţa Atena s-a preschimbat pe dată 
într-o fiinţă mică - păianjenul9 - care îşi ţese veşnic pânza 
sa subţirică din fire argintii şi toţi i-o rup. lar ea şi-o ţese 
iară... şi iară... 

Şi totuşi, pe Atena, chiar dacă săvârşise asemenea ispravă, 
elinii au cinstit-o mai mult decât pe-alţi zei. 

Credeau că ea inspiră poeţii, muzicienii şi le arată calea 
spre piscurile artei. Credeau că ea-i învaţă pe poeţii Eladei 
să-şi drămuiască-n versuri belşugul de imagini, cu multă 


chibzuinţă. Poezia, ce-i lipsită cumva de-nţelepciune, e 
rostită-n zadar. Mintea nu o culege. Inima n-o păstrează. E 
ca un fum în vânt. 

Şi tot dânsa, Atena, era zeiţa care mai ocrotea cu grijă, pe 
lângă arte, ştiinţa. Aşa cântau aezii, în antica Eladă, pe- 
Atena10. 

Nu pe-Atena! ... Cântau înţelepciunea, gândul pătrunzător 
ca lancea ascuţită, ce o purta zeiţa. Cântau destoinicia, arta 
şi meşteşugul ce ea le-ntruchipa... 

Note 

1. Străvechea Atică se afla în Peloponez, în faţa insulei 
Eubeea, având capitala la Atena. Cuvântul „atic” se 
tălmăceşte metaforic: „plin de graţie şi de delicateţă”, 
făcându-se prin el o aluzie la rafinamentul spiritului 
atenian. 

2. Nici un oraş n-a fost mai renumit în Grecia antică decât 
Atena, oraşul închinat zeiţei înţelepciunii. Aici, din patru în 
patru ani, se organizau mari serbări la care se îmbulzeau 
participanţii la concursuri şi alergări, dar şi dansatorii, 
muzicanţii şi poeţii. Serbările se numeau Panatenee - după 
numele zeiţei. La Atena au fost rostite şi apoi transcrise 
versurile bătrânului poet orb Homer. Aici, într-un faimos 
amfiteatru de marmură, Odeonul, răsunau minunate 
cântări, ce dezmierdau urechile mulţimii însetată de artă. 

3. Acropola era citadela străvechiului oraş Atena. Multe 
oraşe aveau dealtfel o acropolă (în greceşte acropolă 
înseamnă oraşul de sus) unde se afla citadela de rezistenţă 
în primejdii şi războaie. Tot aici erau construite, de obicei, 
templele zeilor, în care se păstrau obiectele cele mai de 
preţ. 

4. Legendele eline, precum arată Friedrich Engels, 
păstrează în ele multe amintiri din perioada matriarhatului, 
a perioadei când femeia juca rolul precumpănitor în familie. 
În legenda despre Cecrops se menţionează trecerea de la 
matriarhat la patriarhat, adică la perioada când bărbatul 
începe să aibă în familie rolul principal. Ca toate celelalte 


fenomene istorice şi sociale, este justificat şi acesta, în 
mitologia elinilor, printr-o întâmplare legată de zei. 

5. Simbolul prudenţei e şarpele, iar cel al înţelepciunii este 
bufnița. Şarpele şi bufnița se văd aproape întotdeauna 
lângă zeiţă, în vechile opere de artă. 

6. Lidia, ţară vestită în antichitate, în Asia Mică, era situată 
între Misia, Frigia şi marea Egee. În istorie este celebru 
bogatul rege al Lidiei, Cresus. 

7. Vechea legendă elină a fost minunat povestită de Ovidiu 
în „Metamorfoze”, şi după el preluată de scriitorii moderni. 
8. Areopag înseamnă stânca lui Ares. Pe această stâncă, 
legenda spune că a fost disputa dintre zei asupra dreptului 
de protector al oraşului Atena. Mai târziu, sfatul arhonţilor, 
care conducea oraşul Atena, a căpătat numele de Areopag. 

9. Păianjenul se cheamă Arahne în greceşte (De-aici 
familia zoologică a arahnidelor). 

10. În şcolile romane, portretul sau statua Minervei - cum 
se numea Atena la ei - era la loc de cinste şi dedesubt sta 
scris: „Minerva fuit Dea literarum, scientiarum et omnium 
artium”, adică: „Minerva este zeiţa literaturii, a ştiinţelor şi 
a tuturor artelor”. 

Noi avem Ateneul - lăcaşul de arte şi de ştiinţă. Astfel de 
atenee mai sunt şi astăzi în multe ţări, căci Atena a rămas 
un simbol al culturii şi înţelepciunii. 

Poetul roman Horaţiu a scris o carte cu versuri iscusite, 
numită „Ars poetica”, o carte despre arta creaţiei poetice. 
În ea grăieşte astfel către poeţii vremii, cerându-le să pună 
şi un dram de înţelepciune în orice poezie: „Iu n-ai să poţi 
spune nimica şi n-ai să izbuteşti, dacă nu vei ţine seamă de 
Minerva” sau: „Iu nihil invita dices faciesve Minerva”. 

STRĂLUCITORUL APOLO. 

Când peste țărmurile însorite ale Eladei porneau să bată 
vânturile toamnei, ducând cu ele frunze vestejite, ca nişte 
păsări roşii, fără viaţă, purtate de şuvoaie către mare, când 
cerul i-nvelea în falduri de nori şi ceaţă vineţie, aezii-nălţau 
imnuri lui Apolo. 


„Tu eşti lumina, cântau ei. Tu eşti căldura scumpă 
muritoriloR. Cum ne părăseşti şi pleci către ţinuturile 
hiperboreene, să duci şi-acolo marea-ţi strălucire, poezia şi- 
armoniile divine, ce ne-ncântară până azi pe noi...”.1 

Şi-n imnurile lor aezii îl proslăveau pe fiul Letei, zeiţa 
nopţii înstelate. Reaminteau, în primul rând, cum zeul, cu 
un arc pe spate, având în mâna stângă lira, păşise falnic în 
Olimp. 

Zeus şi toţi nemuritorii, văzându-l pe Apolo atâta de 
frumos în veşmântul de aur, parfumat cu esențe, ţinând în 
braţe lira, nu ştiau ce s-admire mai mult: înfăţişarea lui 
mândră, sau cântecul sublim ce-i răsuna din liră. 

Ridicaţi de pe jilţuri, afară doar de Zeus, de Hera şi de 
Leto, zeii l-au aplaudat. Când s-a sfârşit cântarea, însăşi 
zeiţa Leto i-a luat lira de aur şi arcul cu săgeți şi i le-a 
agăţat de o coloană-naltă. lar Zeus, tatăl său, i-a oferit o 
cupă umplută cu nectar. 

Cele nouă zeițe, care sunt cunoscute sub numele de muze, 
s-au adunat în juru-i şi l-au recunoscut ocrotitorul lor. Spre 
slava lui Apolo sau Febus, cum s-a mai numit zeul, ele au 
rostit imnuri care au dezmierdat urechile cereşti, în timp ce 
Afrodita şi casta Artemis s-au luat de braţ cu Hebe, zeiţa 
tinereţii, cu horele voioase şi cele trei charite, începând să 
danseze. Şi-n hora graţioasă s-au grămădit şi zeii: Hermes, 
neobositul, şi Ares, violentul, dând jocului îndată mai multă 
vioiciune. 

Apolo îi privea. Şi fruntea lui divină era încercuită de raze 
în cunună. 

Văzând această horă, blonda zeiţă Leto a cătat către Zeus, 
şi Zeus către dânsa. Şi amândoi părinţii au fost cuprinşi pe 
dată de-o mare bucurie. 

APOLO ÎŞI CAUTĂ LOC DE TEMPLU. 

Zeul - după aceea - a coborât în lume şi a cutreierat prin 
ţări nenumărate, căutându-şi loc de templu. Şi, tot umblând 
pe drumuri, Apolo a ajuns în nişte locuri stranii, stâncoase, 
mohorâte. Pasămite sosise în muntele Parnas. Aici sunt nişte 


vârfuri de piatră cenugşie, ce parcă stau să cadă într-un abis 
de smoală clocotitor de vuiet. Şuvoaiele de aer - un aer cald 
şi umed - ţâşnesc necontenit şi vorbele rostite se-ntorc iute- 
n ecouri, sunând din stâncă-n stâncă2. 

Pădurea-i misterioasă. Frunzişul ei şopteşte. Un izvor îşi 
prăvale apa sa cristalină spre valea-nnegurată, sărind peste 
pripoare. 

Şi-n munte-i o strâmtoare afundă, mocirloasă, unde trăia 
atuncea - precum spunea legenda - un şarpe numit Piton. 
Trupul acestui monstru era lung cât un munte, cu-o sută de 
grumazuri şi o sută de guri, care azvârleau flăcări, duhori 
înecăcioase. 

Duhorile acestea înţesau tot văzduhul şi oameni, fiare, 
gâze, păsări sau alte fiinţe, dacă treceau pe acolo, se 
stingeau, otrăvite. 

Şarpele se născuse dintr-o mocirlă verde. Mocirla 
rămăsese din apele vărsate acolo, prin potopul orânduit de 
Zeus. 

Piton primise-n taină poruncă de la Hera să-l pândească 
pe-Apolo, când va trece prin munte, şi să-i răpună viaţa. 
Hera-l ura pe fiul cel nou-născut al Letei, pentru că soţul 
său, preaputernicul Zeus, ţinea mai mult la dânsul decât la 
fiii ei: Hefaistos şi Ares. 

Când a ajuns Apolo în muntele Parnas, dihania uriaşă s-a 
avântat spre dânsul, dornică să-l ucidă. Dar zeul şi-a întins 
arcul. A tras prima săgeată. Erau doar patru zile de când 
văzuse lumea, şi-ntâia lui săgeată a şi nimerit monstrul. 

E drept că şi săgeata fusese făurită de fierarul din 
Lemnos, Hefaistos, schilodul, cu mare meşteşug. Cum i-a 
pătruns săgeata în carnea mucedă, şarpele a simţit că i-a 
venit sfârşitul. A încercat să scape şi să se furişeze într-o 
peşteră adâncă. Dar n-a mai izbutit... 

Chinuit de dureri, Piton s-a zvârcolit prin verzile mocirle în 
care vieţuia. A sărit în nisipul cel galben de pe maluri şi a 
lunecat iară, cu şuiere cumplite, în putreda băltoacă, în 
vreme ce veninul i se scurgea din boturi. 


Monstrul s-a zvârcolit tot mai încet în apă. Ochii i s-au 
lăsat. S-au cufundat pe-ncetul, de tot, în întuneric. Aşa s-a 
prăpădit. Iar trupul său, lungit pe zeci şi zeci de stânjeni, i 
s-a uscat cu timpul, sub razele de soare ...3 

Şi locurile acestea unde-a răpus Apolo pe fiorosul monstru 
au fost numite Delfi. 

— În Delfi se vor pune temelii unui templu şi-unui vestit 
oracol, a hotărât Apolo. Oamenii vor putea să-ntrebe şi să 
afle răspuns la întrebări, prin preoteasa mea, Pitia, 
înţeleaptă. Ea se va aşeza pe un trepied de aur, învăluit în 
pielea lui Piton cel răpus, deasupra unei grote adânci şi 
fumegânde, ce duce până-n ţara lui Hades, mohorâtul... 
Prin ea voi da răspunsuri. Dar oamenii datori sunt să-mi 
dăruiască aur şi scule preţioase şi zeci de bogății, răsplată 
pentru mine şi preoţii din templu ... Mai poruncesc, de- 
asemeni, să aibă loc, în cinstea luptei mele cu monstrul, 
jocuri, serbări, concursuri, şi cântece, şi dansuri5 ... Să fie 
veselie, iar eu să fiu slăvit... 

După aceea zeul, pătat încă de sânge - de sângele lui Piton 
- a pornit să se spele, să-şi purifice trupul, în micul râu 
Tempe. 

NIMFA DAFNE SE PREFACE ÎNTR-UN COPAC. 

Cum s-a spălat însă de sânge, Apolo a prins chef de viaţă, 
de dragoste şi desfătare... El şi-a pus ochii pe o nimfă, nimfa 
Dafne, copila râului Peneu. 

Atâta că micuța nimfă ceruse tatălui său, râul, dreptul de-a 
sta nemăritată, deşi mulţi regi şi mari eroi şi-ar fi dorit-o de 
soţie. 

Ba, chiar un prinţ, pe care dânsa îl izgonise deseori, era 
atât de-ndrăgostit, încât şi-a lăsat părul lung, s-a îmbrăcat 
în straie de fată şi, izbutind să se apropie de-ncântătoarea 
Dafne, se mulțumea s-o vadă zilnic. 

Apolo însă a aflat, şi-a hotărât s-ademenească, într-o zi, pe- 
acest prinţ la scaldă, şi-n acest fel să dea-n vileag că e un 
tânăr, nu o fată. 


Prinţul cu plete lungi, de aur, a fost silit să se dezbrace, să 
intre-n apa râului. 

Înşelăciunea prinţului a fost pe loc dezvăluită. Dafne, 
speriată, a fugit, plângând amar, să se ascundă. lar nimfele 
ce o-nsoţeau au sărit la sărmanul prinţ, l-au doborât cu 
lăncile şi i-au zvârlit trupul în râu. 

Apolo s-a veselit straşnic, văzând că prinţul a pierit, şi-a 
plecat în căutarea nimfei. N-a căutat mult, şi-a aflat-o într- 
un desiş umbros de fagi. Dafne, zărindu-l, a fugit să se 
ascundă şi mai bine, în timp ce zeul o urma, strigând mereu 
în urma ei: 

— Fiică frumoasă-a lui Peneu, opreşte-te... opreşte-te... 
Nu-i un duşman bărbatul care aleargă azi pe urma ta... Ci 
sunt îndrăgostit de tine, eu, zeul care-mi logodesc adeseori 
glasul cu lira şi îi desfăt pe-olimpieni... 

Dar nimfa nu-i asculta vorba, nici jurămintele fierbinţi. 
Fugea, ca-n zbor, peste coline. Părea o biată ciocârlie, care 
cântase pân-atunci şi se rotise în văzduh, dar şoimul cel 
mereu flămând îi auzise cântecul, şi-acum vroia s-o sfâşie pe 
cântăreaţa cerului... 

Vălul căzuse de pe fată... Doar pletele o mai fereau de 
ochii zeului Apolo, pletele lungi până-n pământ. Teama îi da 
puteri s-alerge copilei râului Peneu; dar zeul îşi înteţea fuga 
şi era gata s-o ajungă... 

Simţind în ceafă răsuflarea aceluia ce-o urmărea, şi fiind 
sleită de puteri, după o goană-atât de lungă, fata îi strigă 
râului: 

— Ajută-mă acum, o, tată. Deschide-ţi apa să mă-nghită, 
sau schimbă-această frumuseţe, care-mi aduce nenoroc... 

Abia-şi sfârşeşte fata ruga, c-o toropeală o pătrunde, şi-o 
scoarță rece i se-ntinde pe sân, pe trupul delicat. Părul i se 
preschimbă-n frunze. Braţele iau înfăţişarea de ramuri 
lungi, tremurătoare. Picioarele prind rădăcini pe malul 
nisipos al apei. Din toată frumuseţea nimfei rămâne numai 
frunza verde şi sclipitoare în lumină. 


Apolo o cuprinde-n braţe pe Dafne, prefăcută-n trunchi. 
Sub învelişul nou se simte cum bate încă inima înfricoşată a 
copilei. Zeul sărută trunchiul rece. Dar nici aşa, schimbată- 
n arbore, pe malul râului Peneu, ea nu-i primeşte sărutarea 
şi îi răneşte buzele, cu scoarţa aspră de copac. 

— Chiar dacă tu nu vrei, Dafne, rosteşte zeul, vei fi de azi 
copacul meu. Frunzele tale au să-mi fie podoabă pletelor şi 
lirei şi tolbei mele cu săgeți. 

Copacul parcă îl ascultă şi-şi clatină frunzişul proaspăt, 
sub adierea liniştită a vântului de miazăzi. 

Iar zeul încă mai sărută scoarţa cea aspră şi rosteşte: 

— Pentru învingătorii-n lupte, semnul de cinste o să fie 
cununi din frunzele de laur! ...6 

FÂNTÂNA CASTALIEI. 

Încununat apoi cu laur, Apolo a plecat prin lume. N-a 
trecut însă vreme lungă şi a-ndrăgit pe alte fete. Dar, ca un 
demn fiu al lui Zeus, le-a părăsit, la rând, pe toate. Fiii lor 
au întemeiat multe oraşe, în Elada. Numai că vestea 
necredinţei zeului faţă de soţii se răspândise pretutindeni şi 
fetele fugeau de dânsul, cătând să scape de ruşinea de-a fi 
şi ele amăgite şi părăsite rând pe rând. 

Era însă pe acea vreme o tânără, Castalia, fiică a regelui 
din Delfi. Fata avea un har: cânta, cum nu putea să cânte 
alta. Cânta şi se juca pe munte cu fetele de vârsta ei. 

Zeul, văzând-o, a-ndrăgit-o şi a cerut-o de soţie. 

Castalia iubea pe altul, pe un păstor care-şi mâna cirezile 
acolo-n munte. Şi ei se întâlneau ades şi îşi juraseră 
credinţă, până la moarte, amândoi. Zeul Apolo ştia totul, 
ura pe tânărul păstor şi într-o zi l-a-ntâmpinat cu ochii-n 
flăcări şi i-a spus: 

— Te chem la luptă, fecioraş! ... Eu trag cu arcul, tu cu 
lancea. Am auzit cum te-ai lăudat că poţi ţinti la fel ca 
mine... Şi mai-nainte ca flăcăul să fi putut ridica lancea, zeul 
a şi tras o săgeată. 

Păstorul a căzut în brânci, apoi pe spate, şi-a murit. Zeul 
Apolo a chemat un cârd de corbi să-l ciugule şi a plecat să 


caute fata. 

Castalia tocmai venise să ia apă dintr-o fântână. Zeul s-a 
apropiat de dânsa, spunându-i în acelaşi timp: 

— Iubitul tău piere pe munte. L-am izbit cu săgeată-n 
piept. Acum poţi fi soţia mea. Eşti liberă... Vei fi a mea... 

Şi-a vrut s-o şi cuprindă-n braţe. Dar ea n-a stat să se 
gândească. A sărit în adâncul apei. 

Zeul n-a mai putut s-o scape; dar a rostit îndurerat: 

— Apa în care te-ai zvârlit, Castalia, va căpăta numele tău. 
Pitia însăşi n-o să poată afla viitorul nimănui, de nu îşi va 
spăla-nainte trupul în apa limpede... Iară poeţii, de vor vrea 
să spună stihuri măiestrite, să cânte imnuri zeilor, vor 
trebui să se adape întâi de-aici, şi-apoi să pună mâna pe 
liră, ca să dea glas strunelor, în viers vrăjit ...7 

El însuşi, zeul, a rămas acolo timp îndelungat, rostind în 
amintirea fetei cântări bogate-n armonii, şi alinându-şi 
astfel dorul de fata regelui din Delfi. 

APOLO AFLĂ O VESTE NEPLĂCUTĂ. 

Dealtminteri, zeul era tare mândru de lira lui. 

— Nu-i nimeni mai presus de mine, glăsuia muzelor 
adesea. 

Nu-i nimeni? ... Nu era... 

Pentru că, iată, muzele au adus din Frigia o veste. Tânărul 
Marsias, cutezătorul, a făcut o unealtă nouă de cântat, 
numită flaut. Şoapta lui e duioasă, alinătoare. 

Când punea Marsias la buze noua unealtă de cântat, 
freamătul vieţii contenea. Nimfele şi satirii se-adunau şi 
ascultau, fără de glas, cântarea lină şi sunetele 
nemaipomenite. 

Se povestea că-n Frigia, odată, se năpustiseră duşmanii 
peste ţară, ca frunza şi ca iarba, împovăraţi de arme şi de 
ură. 

Ţara era aproape-nfrântă şi desperarea năvălea, nebună. 
Femeile-şi smulgeau de la sân pruncii şi-i ucideau, decât să 
cadă pradă duşmanului sălbatic, nemilos. 


În clipele acelea, când părea că-i dusă ultima nădejde, s-a 
ivit Marsias în luptă. 

— Bine-ai venit! strigau oştenii. Cu flautul tău vei mângâia 
pe cei care-şi dau viaţa pentru ţară... 

Marsias le-a zâmbit, şi ducându-şi unealta nouă de cântat 
la buze, a suflat cu putere într-însa, făcând să izbucnească- 
o melodie. Iar degetele îi jucau pe flaut, parcă săltau nişte 
voinici în horă. 

Sunete tânguioase au ţâşnit. Duşmanii şi-au contenit 
pasul. Lăncile le-au alunecat. Din mâini le-au căzut săbiile- 
ascuţite, şi scuturile peste ele, făcând zgomot. Săgeţile 
făceau îndată cale-ntoarsă. 

Iar râurile ţării se-nălţau din matca lor cu vuiete grozave 
şi se uneau, alcătuind o mare cu valuri crâncene, urlând 
turbate. Năvălitorii au fost luaţi de ape, izbiţi de arbori şi 
striviţi de pietre. Niciunul nu s-a întors acasă, să-şi mai 
revadă soţia şi copiii. Marsias a cântat necontenit, până-au 
pierit cu toţii, luaţi de apă... 

— O, Marsias! au grăit frigienii. Ce mulţumire ţi-am putea 
aduce ţie, ce ne-ai scăpat de moarte, de jaf şi de robie 
ruşinoasă? 

— Nu-mi trebuie nimic, a spus flăcăul. Nu eu, ci cântecul 
de flaut a scăpat ţara... 

Şi auzind Apolo că flăcăul cântă cu atâta iscusinţă, s-a- 
ntunecat de supărare. Urcându-se în carul său de aur, a 
purces către Frigia, şi ajungând acolo, a trimis să-l cheme 
pe Marsias şi l-a-ntrebat: 

— Ce instrument cântă mai minunat? ... Răspunde! ... 

— Tu crezi că lira, şi eu - flautul... a rostit Marsias. 

— Atunci să te întreci cu mine! a poruncit zeul Apolo. 

— Primesc, dar îi cer drept judecători pe-acei ce locuiesc 
pământul: oamenii, nimfele, satirii. 

— Nu! Nu mă învoiesc, a mai spus zeul. Toţi sunt 
nepricepuţi ca tine. Doresc să vie cele nouă muze, al căror 
oblăduitor sunt eu. 


Zeul a făcut apoi semn spre slavă, şi muzele s-au şi 
înfăţişat. 

— Acela care o să-nvingă are dreptul să-l pedepsească pe 
celălalt cum o pofti! ... a rostit ultimul cuvânt Apolo. 

Şi-ndată a-nceput concursul... 

MARSIAS ESTE ÎNVINS PRIN VICLENIE. 

Întâiul a-nceput Apolo cu lira sa. Atât de dulce suna lira, că 
muzele l-au aplaudat: 

— Fiul zeiţei Leto o să-nvingă! ... 

Dar Marsias şi-a dus flautul la gură, pornind să-şi cânte 
melodia. Iar cântecul ţâşnea din flaut atât de cald, atât de 
straniu, încât părea un vis, o taină, care se furişa în suflet şi- 
l fermeca... 

— O, ce frumoasă este cântarea lui! au strigat cele nouă 
muze. Întrece lira lui Apolo... 

— Întrece lira mea? a spus Apolo, cu vocea amenințătoare. 
O, muzelor, nu ştiţi ce spuneţi! Mă mâniaţi cu vorba asta. Să 
mai cântăm încă o dată... Primeşti flăcăule? ... 

— Primesc! 

Numai că de-astă dată zeul şi-a însoţit lira cu glasul. Şi 
cântul lui era divin. Muzele toate, bucuroase, au spus că el 
e-nvingătorul. Marsias, însă, s-a-mpotrivit, spunând că lupta 
a fost prea bine hotărâtă, de la-nceput, doar între liră şi 
flaut. 

— Ce caută glasu-n lupta asta? El aparţine altei arte. 

— Ba nu, şi tu te foloseşti de gură, când sufli-n flaut, a 
grăit zeul. Deci pot să cânt şi eu cum vreau, la fel ca tine, 
Marsias! Ba, chiar mai mult. Vezi lira mea? Eu cânt dintr- 
însa, când dintr-o parte, când dintr-altă. Să cânţi şi tu la fel, 
din flaut. 

— Cu lira ta văd că se poate, a spus flăcăul, dar eu nu pot 
să suflu-n celălalt capăt al flautului, ştii foarte bine. Asta e 
doar o viclenie, ca să mă-nvingi - căci nu poţi altfel... 

Concursul a-nceput din nou. Zeul şi-a pus tot meşteşugul 
în cânt cu lira şi cu vocea, iar Marsias s-a întrecut pe sine în 
cântecul duios de flaut. 


Patru din cele nouă muze erau de partea lui Apolo. Patru-i 
lăudau însă rivalul. Mai era una: Caliope, muza poemelor, şi 
dânsa îl îndrăgise pe Apolo. Ea i-a dat votul zeului. Astfel, 
nedreptul olimpian a câştigat acest concurs şi l-a înfrânt pe 
Marsias. Şi zeul necăjit la culme pe Marsias că-l înfruntase 
şi era gata să-l întreacă, de nu i-ar fi venit în sprijin 
frumoasa muză Caliope, a pus la cale o osândă de o cruzime 
fără seamăn. Legându-l pe Marsias de-un pin, l-a jupuit de 
toată pielea, cu mâna lui, însângerându-l. 

— Îţi ceri iertare? îi striga. 

Flăcăul n-a cerut iertare; i-a spus doar zeului atâta: 

— Fiu al lui Zeus, m-ai înfrânt cu ajutorul Caliopei; dar nu 
m-ai întrecut, viclene, şi nu mă tem deloc de tine. Cântecul 
meu din flaut va fi de-a pururi cinstit şi neuitat de oameni, 
de toţi aceia care-nfruntă voinţa zeilor tirană... 

Şi şi-a dat sufletul, viteazul... 

Sângele lui s-a scurs în tină, roşu şi gâlgâind cu spume. S- 
a prefăcut, se povesteşte, într-un râu neobişnuit. Un râu cu 
unda purpurie, căruia oamenii i-au dat numele cântăreţului 
ucis. Oamenii, nimfele, satirii l-au plâns, l-au plâns vreme- 
ndelungată. Flautul lui drag, purtat de valuri, a colindat 
prin toată lumea şi, după cum spune legenda, el cânta 
singur, peste ape, imnul cel aspru-al răzvrătirii. 

Atâta doară că Apolo, temându-se ca muritorii să nu înveţe 
acest cântec, a cules flautul de pe ape, l-a dus în templul 
său din Delfi şi l-a-nchinat, să facă pace cu umbra celui ce 
pierise... 

Note 

1. Cântau în acest fel, pentru că Apolo simboliza, în primul 
rând, lumina şi căldura soarelui. De aceea Apolo se mai 
numea şi Febus, cuvânt care semnifică lumina. Lumina şi 
căldura nu mai aveau putere către sfârşitul toamnei. Iarna 
şi mai puţin. Se întorceau primăvara, în revărsări de aur, 
verdeață, bucurie şi cântece de păsări. 

Poeţii slăveau atunci înapoierea zeului luminii, ce trecea 
prin văzduh, într-un car de aur, tras de lebede ca neaua. În 


toată vremea asta, a iernii friguroase, umbrite, întristate, 
grecii credeau că zeul luminii se află undeva, la marginile 
lumii, dincolo de palatul de gheaţă al lui Boreu, vântul de 
miazănoapte, în locuri numite de aceea hiperboreene. 
Naşterea lui Apolo din Leto, zeiţa nopţii, în insula Delos 
(insula luminoasă), era alegoria izbucnirii, în zori, a luminii 
albe din trupul negru al nopţii. Hera, soţia lui Zeus, ce 
întruchipează cerul, s-a împotrivit cu ură naşterii lui Apolo. 
A prigonit-o pe Leto. Vroia să ţină noaptea pe loc; dar n-a 
izbutit, căci zeul s-a născut, lumina s-a ivit, şi Temis, zeiţa 
ordinei şi dreptăţii, i-a înfăţişat pe un talger, micuţului 
Apolo, merindele cereşti: ambrozia şi nectarul. Cum a 
gustat Apolo bucatele divine, s-a făcut un flăcău cu buclele 
pe umeri, frumos ca ziua scăldată în lumină, când totul 
străluceşte şi te îmbie la cântec. Săgeţile din arcul zeului 
înseamnă chiar razele de soare, iar lira e cimbolul cântării. 
Când vine primăvara, când se iveşte ziua, după noapte, 
păsărelele zboară şi ciripesc prin arbori, iar omul, când e 
vesel, când are lumină în suflet, cântă bucuros. 

2. Locul acesta din muntele Parnas, numit de elini Delfi, 
este situat în aşa fel, încât orice vorbă rostită este răsfrântă 
în zeci de ecouri. Călătorul din antichitate, sosind aici, era 
cuprins de groază. Avea impresia că zeii îi sunt în preajmă 
şi vorbesc cu dânsul. 

3. Piton, şarpele învins de Apolo, se pare că ar întruchipa 
molima ce se întinde în locurile umede, calde şi întunecate. 
Lupta lui Apolo simbolizează acţiunea razelor de soare, 
care usucă pământul după ploi îndelungate, făcând să piară 
boala şi germenii ei tenebroşi. Puţine poetizări ale 
fenomenelor naturale sunt atât de frumoase ca aceasta. 
Dealtfel, un mare artist grec - Calamis, după unele 
presupuneri - a imortalizat această legendă. El a cioplit o 
statuie, înfăţişându-l pe Apolo după ce a dat drumul săgeţii 
care l-a răpus pe monstru. Zeul zâmbeşte, în statuie, rece şi 
dispreţuitor. Nările sale freamătă de mânie, dar fruntea lui 


rămâne senină, olimpiană, cu toată încordarea prin care a 
trecut. 

4. Oracolele, aşa-zisele prevestiri ale lui Apolo, erau date 
printr-o preoteasă ce se chema Pitia. Numele ei pare că 
vine tot de la Piton, monstru răpus de Apolo. Pitia se aşeza 
pe un trepied de aur, învăluit în pielea unui şarpe, deasupra 
unei grote din care ţâşneau gaze şi un fum înecăcios. 
Ameţită de gaze şi fum, preoteasa bolborosea cuvinte fără 
înţeles. Cuvintele acestea erau considerate drept 
răspunsuri ale lui Apolo la orice întrebare. Preoţii le 
orânduiau în aşa fel, ca înţelesul lor să fie dublu, să iasă 
bine oricare ar fi fost situaţia. După aceea dânşii, în 
schimbul unor daruri: aur, pietre scumpe, obiecte, vite, 
interpretau răspunsul după cum le convenea mai bine. 
Oracolul acesta era celebru. El era consultat de câtre toţi 
regii şi oamenii de stat, în împrejurări grele, în schimbul 
unor daruri bogate. Astfel s-au adunat în templul din Delfi 
atâtea comori. Locul acesta era cel mai bogat din toată 
Elada antică. 

5. Jocurile în cinstea lui Apolo se numeau (tot de la Piton) 
pitice. La ele participa toată floarea tineretului din oraşele 
greceşti. 

6. Laurul sau dafinul se cheamă Dafne în limba greacă. lar 
pentru poeţi, Dafne mai e şi palida lumină a aurorii, care se 
pierde sub revărsarea vie a luminii din miezul dimineţii. 

7. Fântâna Castaliei se află lângă Delfi. Pe vremuri, aezii 
poposeau de multe ori la această fântână, sorbind apa 
răcoroasă. În clipocitul apei din fântână, li se părea că aud 
ecouri din melodia pe care o cântase Apolo în amintirea 
fetei. Aceste şoapte tăinuite pe care nu le puteau auzi decât 
poeţii şi muzicienii, cum se credea, îi inspirau pe aceştia să 
facă versuri sau să îmbine notele pe strune. 

ARTE MIS. 

Artemis, sora lui Apolo, era zeiţa vânătoarei. Ea-i ocrotea 
pe pământeni - cum socoteau vechii elini - când înstrunau, 
la vânat, arcul. 


Şi, după cum zeul Apolo era lumina ce ţâşneşte din astrul 
sclipitor al zilei, Artemis se spunea că este lumina palidă a 
nopţiil. 

Aezii povesteau că ea, îndată după naştere, s-a-nfăţişat 
tatălui său, i-a îmbrăţişat genunchii sacri şi a grăit: 

— Dă-i, tată, dă-i copilei tale dreptul de-a rămâne 
fecioară... Ca lui Apolo, dă-mi şi mie un arc şi-o tolbă cu 
săgeți. Dar ce spun eu? ... N-aisă mă înarmezi chiar tu. 
Ciclopii înşişi s-or grăbi să-mi făurească-o tolbă bună şi mi-o 
vor umple cu săgeți. Mai dă-mi, te rog, încă şi dreptul de-a 
duce-n mână o făclie şi de-a mă-nveşmânta într-o tunică, ce 
nu va fi mai lungă de genunchi, să nu mă stânjenească la 
vânat. Doresc să mă urmeze, în cortegiu, şaizeci de fete de- 
ale lui Ocean. Şi dă-mi şi douăzeci de nimfe, să mă 
slujească-n vremea când nu voi mai dobori râşii şi cerbii. 
Să-mi aibă grijă de încălţăminte, ca şi de câinii credincioşi. 
Pune sub ocrotirea mea doar un oraş, care-l vrei tu, căci eu 
arareori voi poposi într-însul... Voi locui mai mult în munţi... 

Zeus a ascultat în linişte ruga zeiţei, apoi, zâmbind în 
barbă, i-a grăit: 

— Fie precum vrei tu, copilă! ... Îţi împlinesc dorinţa ta. Şi- 
a dat poruncile de trebuinţă. 

ARTEMIS PORNEŞTE PRIN MUNȚI. 

lar Artemis, urmată de cortegiul de fecioare, a şi pornit 
prin munte, la vânat. 

Urcând pe culmile umbroase, pe stâncile semeţe, bântuite 
de vânturile reci, zeiţa vâna, din zori şi până-n noapte, tot 
felul de sălbăticiuni. 

Îi cam plăcea să vadă sânge, să vadă fiarele cum se 
zbăteau în cruda agonie-a morţii. 

Întindea bărbăteşte arcul şi, când trăgea, nimica nu putea 
să-i scape. Săgeata ei pornea ca vântul, din arcul bine 
înstrunat. Fulgera fiara, fără greş. Sălbăticiunea nimerită 
se-mpleticea, oprindu-se în fugă. Întorcea capul spre zeiţă. 
Gemea uşor, ca o-ntrebare, şi luneca în ţara morţii. Departe 


de-a se-nduioşa, zeiţa chicotea de bucurie şi, ridicându-şi 
fruntea-naltă spre cerul cel senin, zicea: 

— Nu poate fi, în toată lumea, un alt ţintaş mai priceput 
decât zeiţa vânătoarei... 

Nimfele îi dădeau dreptate. Însă tot ele-i povesteau că ar fi 
fost un fiu de rege, pe nume-Acteon, care vâna tot ca şi 
dânsa, umplând pădurile de sânge. Ba încă el s-ar fi lăudat 
că e mai meşter ca zeiţa. 

Auzind vorbe ca acestea, Artemis se întuneca. Şi, 
terminând cu vânătoarea, zeiţa Artemis pornea, urmată de 
alaiul ei, spre o poiană minunată. Creşteau acolo chiparoşi 
şi pini, ce-mbălsămau împrejurimea. Iar într-un loc, săpată- 
n stei, era o boltă răcoroasă. Din ea ţâşnea un izvoraş. 

În acest loc venea zeiţa în fiecare zi, să stea şi să se scalde- 
n apa rece, înviorându-şi trupul feciorelnic, după plăcuta 
trudă-a vânătoarei. 

Da unei nimfe lancea, arcul şi tolba plină cu săgeți. Alta o 
ajuta să se dezbrace şi două nimfe-i scoteau iute 
încălţămintea prăfuită. O altă nimfă-i strângea părul zbârlit 
şi răvăşit de vânt. I-l înnoda, să nu se ude, şi cu cinci urne 
de aramă, umplute la izvor cu apă, alte fecioare se sileau s- 
o răcorească pe zeiţă. 

MÂNIA CUPRINDE INIMA ZEIŢEI. 

Atunci, precum se povesteşte, Artemis le mai întreba: 

— Cine e acel fiu de rege? Şi oamenii ce spun de el? 

— Spun că-i un vânător destoinic, neîntrecut de nimeni 
încă în meşteşugul vânătoarei, chicoteau nimfele. Şi-i 
mândru, frumos la chip, înalt şi zvelt... 

— Astea sunt lucruri fără noimă, zicea zeiţa. Mai degrabă 
aş vrea să ştiu dacă se spune că dânsu-i mai dibaci la 
vânătoare chiar decât mine... Spuneţi drept! 

— De... Unii spun şi dintr-acestea... Zeiţă, nu te supăra... 
Sunt vorbe goale, fără rost. 

Vorbele-acestea s-or plăti! ... se pare c-ar fi spus zeiţa. 

Nu a trecut mult timp de-atuncea şi, într-o bună zi, porni 
Acteon cu soţii săi de vânătoare, şi cincizeci de ogari, prin 


munţi. Şi tot cutreierând ţinutul, ajunse-n locurile unde 
hălăduia mai des zeiţa. 

Unii socot că tânărul sosise-aici din întâmplare; dar alţii au 
temei să creadă că, înciudată, însăşi zeiţa orânduise să-l 
atragă pe vânător prin acel loc. Căci ea vroia să-l dea 
pierzării. 

Acteon a simţit deodată că este prins de oboseală. O 
oboseală ne-nţeleasă... 

— Ciudat! ... le-a spus el soţilor. Mă simt trudit. Ajunge 
goana. Luaţi arcurile şi porniţi către palatul regelui... Eu 
singur mai rămân pe-aici o vreme, cu haita mea de câini. 
Curând vă voi urma pe cale... 

Soții i-au ascultat porunca şi, luându-şi armele şi prada, s- 
au îndreptat către palat. 

Acteon, singur în pădure, doar cu ogarii lângă dânsul, 
privea nedumerit în preajmă. 

„Ce e cu mine oare? se gândea. Sunt obosit. Simt o 
chemare... Ba parcă simt şi-un fel de teamă, ce mă 
străpunge ca un bold. De ce-s neliniştiţi ogarii? De ce 
schelălăie mereu? Ce e pe-aici? Ce se întâmplă?” 

Şi, fiindcă-alături se zărea un pârâiaş lucind prin iarbă, 
Acteon a băut cu sete. Apa o fi avut vreo taină, căci fiul 
regelui, ca tras de-un fir de aţă nevăzută, urmat de toţi 
ogarii săi, a luat-o-ncet de-a lungul văii... 

A mers ce-a mers... şi s-a trezit în locul unde se aflau zeiţa 
şi cu nimfele. Aici Acteon s-a oprit. În faţa ochilor avea cel 
mai încântător tablou ce şi-l putea închipui. 

Artemis, goală, se scălda. Din urnele de-aramă apa 
curgea-n şuviţe străvezii, dar atingând corpul zeiţei, 
prindeau pe dată scânteieri, ca mii şi mii de diamante, ca 
nişte flăcări ce jucau şi luminau toată pădurea. 

Flăcăul îşi pierduse mintea şi nu se sătura privind. 

— O, ce frumoasă eşti, zeiţo, glăsuia el ca ameţit. Mai lasă- 
mă să stau o clipă... 

Dar nimfele strigau spre prinţ: 


— Fugi, fugi, Acteon, nu privi! ... O lege a lui Cronos spune 
că muritorii ce-i privesc pe zei, fără de voia lor, plătesc 
cumplit... Fugi, fugi, Acteon! ... Nu privi... 

Acteon însă nu lua seama la vorba lor, şi sta vrăjit, cu ochii 
țintă spre zeiţă. 

Nimfele au alergat în grabă. Cu trupurile lor căutau s- 
acopere dalba mândreţe a zeiţei. 

— Nemernice, i-a spus zeiţa, tu, care te-ai înfumurat că 
eşti mai meşter decât mine, ai merita să fii ţintit în inimă cu 
o săgeată... Dar ai să ispăşeşti cumplit. 

Şi luând din urnele de-aramă doi pumni cu apă a zvârlit-o 
în ochii fiului de rege. 

ACTEON E SFÂŞIAT DE CÂINII SĂI. 

Cum l-a stropit cu apa fermecată, Acteon s-a făcut un cerb. 
El a pornit în goana mare, urmat de câini, de câinii lui, ce 
nu-şi mai cunoşteau stăpânul. 

„Ce-am să mă fac?” se gândea prinţul, căci îşi păstrase 
judecata şi se văzuse în pârâu, în noua lui înfăţişare. 

Anume îi lăsase zeiţa Artemis gândirea, ca suferinţa ce 
venea să şi-o-nţeleagă pân-la capăt. 

— Eu sunt Acteon! ţipa dânsul câinilor care-l hăituiau. 

Însă în loc de orice vorbă, din botul său nu răsuna decât 
un muget surd, de spaimă. 

Câinii din nou se repezeau, şi bietul cerb fugea prin locuri 
unde vânase mai-nainte, trăgând cu arcul, cu sulița, izbind 
cu piatra, sau înfigând, până-n prăsele, cuțitul scurt de 
vânătoare... 

Şi câinii lui îl încolţesc. 

— Eu sunt Acteon, vrea să spună greu osânditul prinţ. Nu 
mă muşcaţi! Lăsaţi-mă. Eu sunt stăpânul... 

Câinii însă îl muşcă şi-l doboară. Lătrând îl cheamă pe 
Acteon, să vadă cerbul biruit şi să se bucure şi el. 

Lor, câinilor preacredincioşi, nu are cine să le spună că 
mult iubitul lor stăpân e însuşi cerbul ce le zace acolo. - n 
faţă, şi-i priveşte cu ochii umezi şi sticloşi. 

URIAŞUL ORION. 


Acteon îşi plătise vina de a fi fost mai priceput în mânuitul 
arcului decât zeiţa Artemis. De-acum înainte nimeni n-avea 
să-i mai ştirbească faima de cea mai iscusită în meşteşugul 
vânătoarei castei copile a lui Zeus. 

Umblând mereu prin munţi, zeiţa nu avea timp de 
dragoste, şi măritişul c-un bărbat îi părea mai nesuferit 
decât orice pe lumea asta. Chiar nimfele ce-o însoțeau nu 
aveau voie să iubească vreun bărbat, să se mărite şi, de-i 
călcau această lege, le ucidea fără cruţare, ţintindu-le pe 
loc cu arcul. 

Cu toate astea, unii povesteau că şi zeiţa Artemis, o dată, 
ar fi iubit pe un voinic; dar dragostea i-a fost nefericită. 

lară aezii depănau legendă-n chipul următor: 

Se zice c-a trăit pe vremuri alt vânător, pe nume Orion, 
feciorul unui rege, Hirieu. Feciorul regelui crescuse însă- 
nalt, atât de-nalt, că fruntea lui trecea de scama norilor, şi 
de intra în valurile mării, să se scalde, în locul unde-i apa 
mai adâncă, pieptul îi rămânea afară. 

Acest uriaş, acest flăcău, din câte meşteşuguri sunt pe 
lume, doar unul îndrăgise: vânătoarea. Avea şi-un câine 
fermecat, zis Sirius, şi împreună colindau, la vânătoare, 
departe, peste mări şi ţări. Zeul stăpân al mărilor, Poseidon, 
îi dăruise tânărului harul de a putea umbla şi peste ape, la 
fel ca pe uscat. Îi dăruise acest har fiindcă, odată, Hirieu îl 
ospeţise-n ţara sa cu cinste, cum îi plăcea trufaşului 
Poseidon. 

Însă, la vremea când se-ncepe povestea noastră, Orion 
făcuse destule fapte de ispravă, lăudate straşnic pe pământ. 
Fusese, între altele, chemat de regele din Chios2, să-l ajute. 
Insula cea frumoasă, Chios, fusese năpădită de dihănii. 
Viteazul Orion plecase-n luptă şi nimicise pân'la una toate 
dihăniile-acelea, care prăduiau ţinutul. 

În schimbul faptei sale, vânătorul ceruse pe fata regelui de 
soaţă. Dar regele - nevrând să-i dea copila - l-a îmbătat, 
prin viclenie, pe îndrăzneţul Orion şi, pe când el dormea 


adânc, i-a scos amândoi ochii cu cuțitul ascuns, din timp, 
sub haina lui regală. 

Uriaşul s-a trezit în dureri mari. A vrut să-l prindă pe 
duşman şi să-l răpună, dar, bâjbâind fără să vadă, s-a- 
mpiedecat şi, cât era de lung, s-a prăbuşit pe ţărmul mării, 
cu capul său pletos căzut în valuri. 

Dar tot nu s-a lăsat. S-a ridicat, şi, ascultând mai bine ce 
se-ntâmplă, a desluşit în depărtări un zgomot. Băteau 
ciocane mari pe nicovală. 

A înţeles atunci că Lemnos - insula unde făurarul 
Olimpului, Hefaistos, lucra de zor cu un pitic, Chedalion - 
este pe undeva pe-aproape. Uriaşul a pornit prin mare, 
călăuzindu-se întruna după zgomot, până ce a ajuns în 
Lemnos. Acolo, s-a rugat de zeul cel şchiop, Hefaistos, să-i 
vână-n ajutor; şi zeul s-a milostivit. Printr-un oracol, 
făurarul l-a sfătuit pe Orion să şadă, în zorii fiecărei 
dimineţi, când se iveşte Eos - aurora - cu ochii către răsărit, 
şi-o să se vindece cu vremea. Dânsul i-a ascultat povaţa, şi-n 
fiecare zori de ziuă îşi lua pe umeri un copil. Acesta-l 
îndrepta cu faţa spre răsăritul rumenit şi, cum era de-nalt, 
şi razele cădeau întâi pe chipul lui, încet, încet, s-a lecuit de 
suferinţă. Ochii-i au început să vadă, întâi uşor şi slab, ca 
printr-o sită, apoi din ce în ce mai bine, până ce iar i-a fost 
vederea lui Orion ca la-nceput. 

Atâta doară că, în vremea cât el căta spre răsărit ca să-şi 
aştepte vindecarea, l-a tot zărit zeiţa Eos şi dânsa s-a 
îndrăgostit de prea-voinicul Orion. 

DOUĂ ZEIȚE SE CEARTĂ PENTRU UN MURITOR. 

Mai mult, zeiţa aurorei atât de tare l-a-ndrăgit pe 
vânătorul cel voinic, încât a săvârşit o vrajă şi l-a răpit la 
dânsă-n cer. 

Cum l-au văzut şi celelalte zeițe pe vânătorul Orion, se 
pare c-au bătut cam tare şi alte inimi pentru el... Şi dintre 
toate, cel mai mult s-a-ndrăgostit însăşi zeiţa Artemis. Şi-n 
gelozia ei pe Eos, era să săvârşească, poate, o faptă cam 
necugetată... Şi zeii s-or fi luat de gânduri: „Cum? Ea, zeiţă 


olimpiană, vrea să i-l smulgă altei zeițe pe-un muritor şi să 
şi-l facă bărbatul său?” 

— Ni se ştirbeşte slava noastră, glăsuia Zeus către ceilalţi, 
dacă vom sta nepăsători. Nu! n-am să las astfel de faptă să 
se petreacă în Olimp. S-o-mpiedecăm deci cât mai grabnic! 


— Dar cum? ... Dar cum? ... întreba Hera. Şi cine se va- 
ncumeta? ... 

— Mă-ncumet eu! a spus Apolo. E sora mea şi sunt dator s- 
o apăr, până la sfârşit, de dragostea nesocotită pentru un 
simplu muritor. 

Şi chiar în ziua ce urma, în revărsat de zori, Apolo l-a şi 
chemat pe Orion. I-a poruncit să plece grabnic şi să vâneze 
multe păsări, din cele ce zburau în stoluri deasupra mării 
lui Poseidon. Pe urmă să vâneze fiare, dintr-un țărm 
îndepărtat... 

Porunca zeului Apolo trebuia iute-ndeplinită. Orion şi-a şi 
luat măciuca, arcul şi tolba, şi un paloş. Pe umeri şi-a zvârlit 
o blană a unui leu răpus pe vremuri. Şi-a mai strigat şi 
câinele, pe Sirius, şi au pornit numaidecât la vânătoare. 

Apolo îl privea cum pleacă. Privirea-i aspră scânteia... 

O NOUĂ CONSTELAŢIE. 

Se depărtase vânătorul. Abia se mai vedea deasupra mării, 
cât un punct mic, pierdut în zare. Atunci Apolo a strigat-o 
pe sora sa, pe Artemis, cu voce blândă, prefăcută: 

— Surioară, vino iute-ncoace! ... Ai spus de-atâtea ori că-n 
vânătoare nu-i nimenea pe lume să te-ntreacă. Azi aş dori 
să-mi dai şi o dovadă. De-o fi cumva să izbuteşti, sunt gata 
să-ţi recunosc şi eu întâietatea, şi chiar să spun că eşti mai 
pricepută în tragerea cu arcul decât mine. Te învoieşti? 

— De bună seamă, frate. Care-i ţinta? ... Să-mi iau doar 
arcul... şi să trag cu grijă. 

Şi Artemis şi-a-ntins îndată arcul. A pus în strună o 
săgeată. 

— la uită-te acolo! Vezi, surioară, un punct micuţ şi palid, 
care-i gata, aproape gata, să dispară? ... 


— Îl văd. I-o pasăre, pesemne... 

— Poţi s-o ţinteşti? ... 

— Glumeşti, Apolo! a zis zeiţa, sigură de dânsa. Să nu 
ating astfel de ţintă? ... De-ar fi mai mică - o părere; de-ar fi 
departe, peste lume, tot o lovesc. Priveşte-aicea! ... 

Ochind, zeiţa-ntr-o clipită şi-a slobozit săgeata ei spre 
punctul mişcător din zare, ce-abia-abia se mai vedea în 
depărtările albastre. 

Săgeata a străpuns văzduhul strălimpede al dimineţii şi s-a 
înfipt de-a dreptu-n ţintă. 

S-a auzit un răcnet groaznic şi Orion s-a prăbuşit. 

Marea s-a-mpurpurat de sânge şi-n slăvi a prins să se 
jelească Eos, cu voce ascuţită: 

— Artemis, mi-ai ucis iubitul! ... 

Artemis, fără să-i răspundă, s-a avântat pe-un nor de aur. 
S-a repezit spre locul unde zăcea în valuri vânătorul şi l-a 
cuprins în braţe-ndrăgostită. Şi, copleşită de durere, i-a 
implorat lui Zeus învoirea să-l urce între constelații, pe 
dragul ei, pe Orion, ca să nu piară cu desăvârşire, să poată 
ea să-l vadă, zilnic. 

Zeus, stăpânul, s-a-nvoit, văzând atâta întristare, şi l-a 
urcat pe vânător pe boltă. E constelația ce se numeşte, 
după legendă, Orion. Ea se iveşte la-nceputul verii şi piere 
aproape de sosirea iernii, când prind să cadă ploile pe 
mare. Aceste ploi sunt poate lacrimi, precum se cântă în 
poeme. Lacrimi vărsate de zeițe... 

Ca să nu fie singur Orion pe boltă, Artemis s-a rugat de 
Zeus să-i dea tovarăş, lângă el, pe câinele ce-l însoţise, în 
timpul vieţii, la vânat. Aşa se face că e-n cer şi Sirius, stea 
sclipitoare, ce se zăreşte bine vara, în constelația Câinele 
mare.3 

COPILA LETEI DEVINE NECRUŢĂTOARE. 

Artemis a rămas nemăritată. Inima ei s-a asprit mai tare 
decât fusese înainte. Nu mai avea nici o cruţare faţă de cei 
care-i greşeau; dar cel mai greu s-a răzbunat pe o regină, 
Niobeea. 


Astă regină, Niobeea, era nespus de fericită. Soţul său, 
Amfion, din Teba, era un bărbat bun şi vrednic. Cu el avea, 
în căsnicie, şapte băieţi şi şapte fete: copii frumoşi şi tare 
dragi. 

— Nu-i nimenea, în lumea asta, mai fericit decât sunt eu, 
spunea adesea Niobeea. Fiii mei strălucesc când poartă 
armele în mâini, iar fetele mai mândre-s ca zeițele... 

Tocmai venise sărbătoarea zeiţei Leto şi aceasta ceruse 
jertfe tuturor. 

— De ce să mă închin eu Letei, să-i aduc daruri? Pentru 
ce? Cu cât e mai presus ca mine? Copii am eu mai mulţi ca 
ea, şi nu-i niciunul mai urât decât sunt Artemis şi-Apolo. 
Soţul său, Zeus, nu îi este şi n-o să-i fie credincios. Pe când 
iubitu-mi Amfion ochi n-are decât pentru mine. De ce să mă 
închin eu Letei şi pentru ce să-i aduc daruri? Fiindcă-i 
zeiţă? Nu. Nu vreau... 

Auzind vorbe ca acestea, multe femei n-au mai vroit nici 
ele să-i aducă daruri zeiţei nopţii şi au spus: 

— Aşa e! Este drept ce spune regina noastră Niobeea... 

Şi pe altarele zeiţei ofrandele s-au micşorat. 

Putea însă zeiţa Leto să-ndure astfel de ocară? Pot oare 
zeii să audă că muritorii nu-i slăvesc? 

Zeița nopţii, mâniată, l-a vestit iute pe Apolo, zeul săgeţilor 
de aur, şi pe zeiţa vânătoarei, Artemis pururea fecioară. 

Artemis, care îl pierduse pe Orion de scurtă vreme, a spus 
fratelui său aşa: 

— M-ai îndemnat să-mi zvârl săgeata în cel pe care îl 
iubeam. Acum priveşte: o femeie, o muritoare, Niobeea, 
nesocoteşte o zeiţă, pe mama noastră, şi pe noi doi... Ceai 
să faci? Cum vei plăti? 

— Cum voi plăti? ... a spus Apolo. Îi voi ucide toţi băieţii cu 
care se făleşte-atât... 

— Şi eu copilele, de care e atât de mândră... a glăsuit 
Artemis cruntă. 

Zeul Apolo şi-a luat arcul. 


Doi dintre fiii Niobeei mânau un car în faţa Tebei. Cât ai 
clipi au fost străpunşi. Alţi doi se aflau la palestre4. Au fost 
şi dânşii săgetaţi. Mai erau trei. Dar nici aceştia n-au avut 
mult de aşteptat. Zadarnic unul dintre dânşii mai implora 
încă pe zei sa înceteze-acest măcel. Sângele lor uda ţărâna. 

Regina, ce era de faţă, s-a repezit peste feciorii cu 
trupurile fără vlagă. Şi-a rupt veşmintele regale şi pletele. 
Şi-a zgâriat faţa. S-a dat cu fruntea de pământ şi, hohotind, 
având pe faţă lacrimi amare, în şiroaie, striga spre toţi: 

— lacătă zeii... Priviţi-i cum ne asupresc, când nu ne 
umilim destul. Asta-i dreptate olimpiană! ... 

Şi ridica pumnii spre cer. 

Soţul ei, Amfion, văzând această crimă fără seamăn, se- 
ndurerase-atât de mult, că îşi rupsese firul vieţii, vârându-şi 
paloşul în piept. 

Fetele se aflau cernite, lângă sălaşul unde fraţii aşteptau 
focul rugului. Mulțimea suspina pe lături. Nu era mamă să 
nu plângă durerea bietei Niobeea. 

ZEIȚA SĂGETEAZĂ ŞI FETELE NIOBEEI. 

Doar Artemis privea din slavă şi nu se-nduioşa deloc. 

— Aceasta-i numai începutul, murmura ea. O să priveşti tu, 
Niobeea, şi cele care vor urma... 

Apoi şi-a-ntins zeiţa arcul. 

A tras în cea dintâi copilă, care s-a prăbuşit, gemând, 
peste unul din fraţii săi. A doua îşi mângâia mama. Săgeata 
însă i-a oprit şoapta duioasă ce-o rostea. Una căta să se 
ascundă în dosul unui trunchi de pin; dar trunchiul n-a 
putut feri corpul fecioarei cât de cât, Alte trei au pierit la 
rând. Şi lângă mamă n-a rămas decât copila cea mai mică. 

Regina îi acoperă trupul cu hainele-i cernite şi roagă, în 
genunchi, zeiţa: 

— Artemis, mi-aţi ucis copiii! Nu mai trăieşte decât una 
dintre odraslele iubite, şi este cea mai mititică. Fii bună, 
Artemis, mi-o lasă... Atât mai am pe astă lume... Fii bună, 
Artemis... Te-ndură..., Dă-n timp ce dânsa înc-o roagă şi 
lacrimile i se varsă pe faţa galbenă, pierită, Artemis pune 


iar săgeata în struna cea zbârnâitoare. Pune săgeata şi 
ţinteşte. Inima fetei se opreşte sub vârfu! ascuţit ce vine şi 
se înfige nemilos, scurtându-i zilele puţineb. 

Mama n-a mai putut să plângă. Lipsită de băieţi, de fete, 
de soţul său, de Amfion, dânsa se culcă între-aceia care-i 
fuseseră prea dragi. Atâta chin o împietreşte. Faţa-i îşi 
pierde strălucirea. Ochii-i rămân, de asemeni, orbi şi 
nemişcaţi sub fruntea pală. Nimic din ceea ce dă viaţă unei 
făpturi nu se mai vede. Se-nvârtoşează limba-n gură şi 
sângele-i îngheaţă-n vine. Nici capul nu poate să-l mişte sau 
braţele să şi le-ndoaie. Picioarele-s înţepenite. Nu vor mai 
duce trupul niciodată. Căci ea s-a prefăcut în stană rece. 
Doar lacrimi limpezi îi mai curg din ochii-atât de bucuroşi 
odinioară. 

Deodată se porneşte o furtună ce o-mpresoară pe regină 
şi-o duce-n zbor, în ţara ei, în ţara unde se născuse. Aici e 
aruncată pe un munte; dar şi acolo mama tot mai plânge. 
Din ochii ei de piatră ţâşnesc lacrimi, care se scurg ca un 
Izvor. 

Aşa s-a isprăvit osânda dată de zei reginei Niobeea, pentru 
c-a fost prea fericită... 

Aezii povesteau că multă vreme s-a mai putut vedea trupul 
de piatră al reginei, pe acel munte, până ce ploile şi vântul 
l-au măcinat şi l-au făcut să piară... 

Totuşi, deşi era atât de aspră şi de necruțătoare, după 
moartea iubitului său Orion, chiar Artemis, zeiţa vânătoarei, 
se sătura câte-odată de măceluri. 

Atunci, încredinţându-şi arcul nimfelor sale credincioase, 
Artemis se ducea la Delfi. O întâmpina Apolo şi, îmbrăcată 
grațios, cu părul ridicat pe ceafă şi pieptănat cu îngrijire, 
sălta în fruntea celor trei charite, într-un danţ plin de 
voioşie. Apoi cânta cu cele nouă muze, în cinstea mamei 
sale Leto şi a puternicului Zeus. 

Cu toate astea, una dintre plăcerile de seamă ale zeiţei era 
aceea de a privi la marile serbări vânătoreşti. Oamenii din 
acele timpuri ţineau la meşteşugul vânătoarei. Hăituiau 


fiarele prin munţi. Se desfătau ţintind cu arcul sau zvârlind 
lăncile-ascuţite, vânând necontenit sălbăticiuni. 

Spre seară, vânătorii-ncetau goana. Câinii se grămădeau 
lângă stăpâni. Cornul de vânătoare suna straniu, parcă 
plângea, parcă spunea ceva... Chema pe vânători pe lângă 
focuri. Şi vânătorii cântau veseli. Lăncile, încă umede, 
luceau trântite-n ierburi lângă dânşii. Şi sus, pe cer, se ivea 
luna, ca o făclie de argint, dusă de-o mână nevăzută. 

Stele clipeau nerăbdătoare. Şi aşteptau... Ce va urma? .... 

Urma povestea nelipsită, povestea care o cânta pe fata 
Letei şi-a lui Zeus, sora măreţului Apolo, zeiţa Artemis cea 
castă. 

Urmau şi imnuri şi serbări, jertfe şi daruri ce-ncântau 
trufaşa fire a zeiţei, ce-i ocrotea pe vânători ...7 

Numai în clipe ca acestea Artemis, mândra Artemis, putea 
uita pe Orion, şi-n inima-i necruțătoare pacea se cobora din 
no0u... 

Note: 

1. Zeul Apolo se mai numea şi Febus, după cum am văzut, 
semnificând lumina soarelui. El se confunda adeseori cu 
însuşi Helios - soarele propriu-zis... De asemeni, sorei lui 
Apolo, Artemis (sau Diana, la romani), i se mai zicea şi Febe, 
deoarece reprezenta lumina argintie a lunii. Zeița Artemis 
se confunda cu Selene - luna. Săgeţile din tolba ei par a fi 
razele argintii de lună. 

2. Chios este o insulă din Arhipelag, vestită prin vinurile ei. 
Este unul dintre ţinuturile unde se băânuieşte că s-ar fi 
născut cel mai mare poet al Greciei antice, Homer. 

3. Orion, a cărui imaginară transformare a fost povestită în 
legendele greceşti, este una dintre cele mai frumoase stele 
ale nopţilor de vară. Sirius, de asemeni, este o stea 
strălucitoare. Elinii credeau că steaua Sirius are influenţă 
asupra turbării câinilor, pentru că Sirius se vede cel mai 
bine în miezul verii, în toiul căldurilor, vreme când unii câini 
capătă această boală. 


În artele plastice, Orion este prezentat ca un uriaş 
înveşmântat în piele de leu, purtând în mână o măciucă. 
Sirius este înfăţişat ca un câine gata să muşte. 

4. Palestra se numeau şi locul unde se făcea gimnastică, şi 
exerciţiile înseşi. 

5. Poate pentru astfel de fapte crude zeiţa era sărbătorită 
în Sparta, în fiecare an, printr-o ceremonie a flagelării, 
adică a biciuirii. 

Băieți spartani, de vârstă fragedă, erau aduşi într-un 
sanctuar al zeiţei. O preoteasă lua în braţe xoana - statuia 
de lemn care o înfăţişa pe Artemis. Şi slujitorii templului 
începeau să-i biciuiască pe băieţi, şi-i biciuiau până ce 
sângele curgea în râuleţe prin sanctuar. Băieţii nu scoteau 
un geamăt. Unii mureau sub flagelare. Când preoteasa se 
plângea că trupul de lemn al lui Artemis i s-a îngreunat în 
braţe, era un semn că flagelarea trebuie-nteţită, şi slujitorii 
loveau mai tare. Băieţii care îndurau tot chinul, şi nu 
leşinau, erau glorificaţi. Se ştia că aceştia nu aveau să fugă 
din lupte niciodată, chiar de-ar fi fost, cumva, răniţi de 
moarte. 

6. Ţara de baştină a Niobeei era, după legendă, Lidia, deşi 
regina domnea în Teba. Deci ea ar fi fost dusă din Teba, 
unde îndurase nenorocirea, tocmai în Asia Mică. Aici, pe 
muntele Sipilus (cum se numea, de fapt, unul dintre feciorii 
mijlocii ai reginei), se spune că, într-adevăr, ar fi fost în 
antichitate o piatră ciudată. Piatra semăna cu trupul unei 
femei îngenuncheate, din ochii căreia curgeau lacrimi. 
Stânca aceasta s-ar fi numit şi ea: Niobeea. 

7. Alături de Apolo, Artemis a fost destul de mult 
sărbătorită de vechii greci. Ea, care ducea în mână şi o 
făclie de argint, era tot o zeiţă a luminii. Elinii socoteau că 
putea să-i ajute pe navigatori să-şi ducă triremele şi să-i 
călăuzească în timpul nopţii. De aceea, marinarii îi zideau 
temple de-a lungul coastelor şi-n porturi. Astfel, în Efes i se 
ridicase zeiţei un templu. 


Colosal. Un templu care era socotit drept una dintre cele 
şapte minuni ale lumii. 

Dar cel mai mult era slăvită Artemis ca zeiţă a vânătoarei, 
pentru că vânătoarea era un meşteşug de bază la vechii 
elini, pentru unii chiar o artă. Aproape toţi regii şi eroii au 
fost şi vânători destoinici, căci fiarele umpleau pământul pe 
acea vreme şi ajungeau adeseori primejdioase. Multe opere 
de seamă: statui, tablouri, monumente au fost cioplite, 
zugrăvite sau înălțate în cinstea aceleia ce întruchipa 
meşteşugul de a vâna cu iscusinţă. Fidius, Praxitele şi alţi 
mari sculptori, cioplind cu măiestrie piatra, au înfăţişat 
zeiţa cea virginală a vânătoarei. Din tot ce a mai rămas, 
celebră este însă marmura intitulată „Diana de la Luvru”, 
despre care, în „Pseudo-kynegheticos” sau „Fals tratat de 
vânătoare”, scriitorul Alexandru Odobescu vorbeşte astfel: 
„A fost fără îndoială un vânător inspirat şi a ştiut să 
mânuiască bine arcul şi săgețile artistul sub a cărui daltă s- 
a mlădiat statuia Dianei de la Luvru, acea mândră şi 
sprintenă fecioară de marmură, care s-avântă, ageră şi 
uşoară, sub creţurile dese ale tunicei ei spartane, scurtă în 
poale şi larg despicată la umeri”. 

HERMES. 

Când vechii greci veneau acasă de prin cetăţi îndepărtate, 
unde făcuseră negoţuri cu sclavi, cu lucruri preţioase, cu 
ţesături sau cu bucate, şi se umpluseră de aur, îi aduceau 
zeului Hermes jertfe şi libaţiunil din plin, în chip de caldă 
mulţumire. Şi îl cinsteau, pentru că el le da puterea de a 
străbate întinsul mărilor albastre şi-i ocrotea în grea 
restrişte. Şi-l mai cinsteau, pentru că tot el le da vorbirea 
iscusită, bună la încheiat negoţuri. 

În slava lui cântau aezii la mesele îmbelşugate. 

Şi-aveau ce povesti aezii... 

Hermes era fiul lui Zeus. Îndată ce-l născuse Maia, fiica 
titanului Atlas, sărise repede din leagăn, zvârlise scutecele- 
n lături şi săvârşise o ispravă... De mic se arătase dornic să 
umble, să călătorească. leşise repede-n poiană. Dar cum 


era desculţ băiatul s-a apucat să rupă ramuri de mirt şi 
tamarisc, mlădii. Din ele şi-ampletit sandale, născocind, 
deci, încălţămintea. 

Se încălţase şi pornise pe coasta muntelui Cilene, căci în 
Arcadia văzuse lumina zilei zeul Hermes. 

Pe când umbla pe drum, o broască - broască ţestoasă - 
şontăc, şontâc, i-a tăiat calea. Ce s-a gândit atuncea 
Hermes, văzându-i ţestul? L-a luat şi şi-a făcut o liră. Şi-a 
început din ea să cânte povestea dragostei lui Zeus cu 
mama sa, gingaşa Maia. 

UN MIC TÂLHAR. 

Plecase-apoi peste poiene. Zărind nişte cirezi, pe care 
Apolo le păzea cu grijă, i le fură pe nesimţite. 

Apolo însă-i prinse urma... Căci îl pârâse un moş, Băţos, pe 
zeul cel dibaci, pe Hermes. S-a dus Apolo, deci, la Hermes, 
să-i ceară boii înapoi. 

Dar Hermes, care ascunsese cirezile într-un loc sigur şi se- 
ntorsese apoi acasă, făcându-se că doarme-n leagăn, a 
început să ţipe tare: 

— Nu vezi că sunt un prunc abia-nvelit în faşă? ... Cum aş 
putea să săvârşesc asemenea năzbâtie? 

Iar când Apolo îl aduse în faţa tatălui său, Zeus, 
învinuindu-l de hoţie, Hermes, dibaciul, îi răspunse: 

— Apolo minte! Minte! ... Minte! ... Jur pe cereştile portice 
că nu sunt vinovat, o, tată... 

Şi-aşa de bine a ştiut să glăsuiască şi să-şi acopere hoţia 
feciorul cel născut de Maia, că Zeus a-nceput să râdă. 

De atunci Zeus a hotărât că Hermes o să fie zeul 
născocitorilor de lucruri, al oratorilor, al hoţilor şi-al celor 
care călătoresc în lumea largă. 

Dar mai cu seamă în hoţie se arătase iscusit, furând 
frumosului Apolo nu numai boii, ci şi arcul cu tolba plină de 
săgeți. Hefaistos, fierarul şchiop, pierduse cleştele de- 
aramă. lar lui Poseidon îi furase - închipuiţi-vă! - tridentul, 
în timp ce mândrei Afrodita îi şterpelise-un brâu de aur. 


Dorind să sugă de la Hera lapte divin - să poată astfel să-şi 
dobândească nemurirea - îşi luă-ntr-o zi înfăţişarea lui Ares, 
fiul drag al Herei, din vremea când era copil. Porni apoi să 
gângurească. Regina slăvii, amăgită, crezând că-ntr-adevăr 
e Ares pruncul care plânge cu foc, îl luă la piept pe fiul 
Maiei, rivala sa. 

Descoperind înşelăciunea, Hera l-a izgonit, ce-i drept, dar 
el supsese nemurirea de la zeiţa cerului. Pe urmă, Hermes 
ar fi vrut să şterpelească, de la Zeus, fulgerul cel îngrozitor, 
dar de-astă dată se temuse de tatăl său răzbunător şi se 
lipsise... însă greu, căci mult îi mai plăcea să fure, să râdă, 
să batjocorească pe toţi aflaţi în preajma sa. 

În schimb se apucase de negoţuri. Vânzându-i lui Apolo 
lira, îşi cumpărase caduceul, un băț vrăjit, pe care Hermes 
nu-l mai lăsă nicicând din mână. 

De-aceea, Zeus a mai spus că Hermes va oblădui negoţul şi 
înşelăciunea şi, folosindu-şi caduceul, va duce morţii sub 
pământ, întunecatului zeu Hades. 

UN ZEU BUN LA ORICE TREABĂ. 

Având la toate-ndemânare de necrezut, Zeus l-a făcut şi 
curier în ceruri şi i-a mai dat apoi în seamă gimnastica şi 
tinereţea. Iar unii spun c-ar fi primit în grija lui şi sănătatea. 

În acest fel, din prima zi când se născuse, Hermes făcuse 
treburi cu duiumul şi-n toate-şi arătase isteţimea. 

Dar cum se-ntâmplă deseori cu-aceia care se pricep să 
facă multe, primise Hermes fel de fel de sarcini. El mătura 
prin sala de banchete. Pregătea cupele pe mese. Mai aşeza 
şi jilţuri şi covoare, şi răspândea poruncile lui Zeus. lar 
morţii îi ducea lui Hades, la judecată, toată noaptea. 

Şi-n zori o lua din nou cu treaba... 

Cum se vedeau la vreo ananghie, zeii îl şi chemau pe 
Hermes. 

Chiar Zeus îi cerea lui sprijin, când trebuia îndemânare, 
repeziciune şi-ndrăzneală în lucruri mai anevoioase. 

Hermes îl ajutase şi pe Ares, zeul războiului, învins cândva 
de doi uriaşi şi cetluit în lanţuri grele. Îi ajutase şi pe Gheea, 


Apolo, Hera, Afrodita, Hefaistos, Hades, Poseidon, Demetra 
şi Dionisos. 

Dintre eroi, i-a sprijinit în lupte şi pe Perseu şi pe Heracle, 
pe Odiseu şi pe mulţi alţii. 

Chiar oamenii ţineau la Hermes. Era viclean, ce-i drept, 
dar tare harnic. Obişnuia să fure şi să mintă, dar nu se dă- 
napoi nici de la luptă. Cunoştea vorba iscusită (fără de ea 
negoţul nu se poate) şi născocise câte şi mai câte ...2 

PAN. 

Locul cel mai iubit de zeul Hermes era meleagul său natal, 
Arcadia - Munţii Cilene. Tot aici dânsul s-a îndrăgostit de o 
frumoasă nimfă, Driops. 

Dar nimfele fugeau de zei. Pentru că zeii le minţeau 
adeseori, le părăseau cu pruncii-n braţe. 

Ştiind această taină, Hermes s-a prefăcut într-un păstor, 
ce-avea o turmă de mioare, şi, fluierând domol prin munţi, 
s-a apropiat de nimfa Driops. Nu ştim ce i-o fi spus, dar 
nimfa a fost, desigur, amăgită. Zeul a luat-o de nevastă. 

După un timp, frumoasa nimfă s-a simţit mamă şi a dat 
viaţă unui prunc. Dar ce mai prunc! ... Un prunc cum nu se 
mai văzuse! ... 

Avea picioarele de ţap, păroase, negre, cu copite. Pe cap 
avea un păr zburlit. Purta pe frunte nişte coarne tăioase, 
mici şi răsucite şi-avea şi-o barbă încâlcită. 

Da, da... avea ş-o barbă deasă, deşi era doar un copil. 

Când l-a văzut, sărmana nimfă s-a-ngălbenit şi s-a-ngrozit: 

— Vai, ce copil! Ce pocitanie! E un blestem, se jelea nimfa. 
M-au pedepsit pesemne zeii... 

Punându-şi mâinile pe ochi, a izbucnit frumoasa nimfă în 
hohote de plâns amar şi, ruşinată, a fugit. 

S-a dus pe unde s-o fi dus, lăsând pe bietul copil singur, 
azvârlit jos şi de pripas, jucându-se ca un ieduţ. 

Dar Hermes a aflat curând de fuga nimfei şi-a venit. A luat 
copilul şi a râs. Lui îi plăcea acest copil atât de neobişnuit. 
Prinzând pe loc un iepure, l-a jupuit de blana moale. În 
blană l-a-nvelit pe prunc. L-a luat cu sine în Olimp. 


ZEUL CEL ÎNCORNORAT VREA SĂ TRĂIASCĂ ÎN 
ARCADIA. 

Când l-au văzut, zeii din cer s-au minunat şi au strigat: 

— Ce e cu ţapul ăsta mic? De unde-lai?.... 

— E fiul meu şi-al nimfei Driops, a rostit Hermes. E un 
copil ciudat, e drept, însă să ştiţi că e drăguţ. Nu behăie 
cum credeţi voi. Şi e isteţ. O să vedeţi... Pe drum, venind cu 
el, cânta... Ia cântă, fiule! ... Ia zi-i... 

Pruncul bărbos, încornorat şi cu picioarele de ţap, cânta şi 
dănţuia prin cer, râzând, cu chipul său urât, către trufaşii 
olimpieni. lar zeii, urmărindu-i jocul, nu conteneau deloc 
din râs: 

— Ce mai copil ai dobândit! ... E caraghios... şi e urât... 
Zău... Hermes, cine l-a născut? ... Cum, nimfa Driops? ... Şi- 
a fugit? ... E şi firesc! ... Aşa copil... De mic bărbos şi cu 
picioarele de ţap... Mai bine l-ai zvârli şi tu... 

— Nu. Nu-l azvârl. Şi pentru că a râs de eltot cerul azi, eu 
îi dau numele de Pan3. 

Zeii Olimpului râdeau, dar Hermes a mai glăsuit: 

— Ia spune, fiule, cum vrei? Să stai aicea, în Olimp? Să-l 
rog pe Zeus să rămâi? Sau ţi-ai dori să pleci, cumva, să 
locuieşti jos, pe pământ? 

Feciorul s-a oprit din danţ şi a rostit tatălui său: 

— Nu mă simt bine în Olimp. Eu... înţeleg că sunt urât. Am 
să fiu veşnic râsul tuturor. Doresc mai bine să cobor. Să 
viețuiesc printre păstori sau printre nimfe şi satiri, în munţii 
unde m-am născut. 

— Arcadia e ţara ta! ... a răspuns Hermes. 

— În munţii ei am să mă duc! 

Şi, azvârlindu-se-n văzduh, în salturi sprintene de ţap, a şi 
ajuns, cât ai clipi, în munţii-Arcadiei. Apoi a început s-alerge 
pe munţi şi prin păduri, cântând, danţând, râzând voios, 
precum era şi tatăl său. 

FIUL LUI HERMES FĂUREŞTE NAIUL. 

Pentru că acest zeu glumeţ, şăgalnic, era şi el focos din 
fire, îi plăceau nimfele sprinţare, care hălăduiesc prin 


munţi. Şi că-i plăceau n-ar fi nimic. Dar uneori le fugărea. 
Sărea într-un picior pe pajişti, şi se ivea, pe negândite, în 
faţa nimfelor speriate, cu părul lui zburlit pe frunte şi barba 
toată răvăşită de goana prin livezi şi crânguri. 

Şi totuşi, Pan se-ndrăgostise numai de-o nimfă. Nimfa 
Sirinx. O nimfă tare drăgălaşă, copila unui fluviu, Ladon. 

Zeul o urmărea pe nimfă printre copaci. Venea ca umbra şi 
se târa prin buruiene şi nu se sătura privind-o. 

Dar nimfa, cum dădea cu ochii de el, o şi pornea la fugă şi-l 
ocolea, înspăimântată. 

Dar, iată, într-o zi sta nimfa pe marginea unui izvor, visând: 
care-i va fi ursita? Pe sus, în soarele amiezii, pluteau 
cinteze, rândunici, tăind, în cântece, tot cerul. Deodată, se 
ivi un uliu, ca o săgeată prin văzduh, şi-un tril de pasăre 
tăcu, sub ciocul aprigului uliu. 

Sirinx se deşteptă din vis. Auzi zgomot pe aproape. Privi în 
jur, şi ce să vezi? Dintr-un tufiş, cu ochii-n flăcări, Pan o 
privea încremenit., Nimfa sări-n picioare iute. Pan o porni 
pe urma ei. 

Copitele băteau pământul. Sirinx fugea, ţipând de groază. 
Striga pe nimfe, pe oricine, şi plânsul ei umplea dumbrava. 
Şi nimfele o auzeau. Dar cine îndrăznea să iasă în calea 
zeului cornut? 

Picioarele i se muiau. Se clătina de oboseală. 

Şi, cum gonea, văzu o apă: râul Ladon. 

Nu mai putea micuța nimfă să se întoarcă spre pădure şi 
nici s-alerge înainte. 

lar zeul - uite-l! - e aici. Mai sunt doi paşi, şi-o va cuprinde. 
Copita lui e-n mâlul apei. Îi simte-n ceafă răsuflarea. 

— O, tată, zei, nimfe, surioare, nu mă lăsaţi! ... Nu vreau să 
fiu soţia zeului cornut... se tânguieşte nimfa Sirinx şi-şi 
plânge-n hohote destinul. 

Dar, ca prin farmec, dintr-o dată mlădiul trup al nimfei 
Sirinx se prefăcu-ntr-o plantă verde. O trestie pe malul 
apei4. Zeul se aplecă spre ea. 


— Sirinx a mea! ... Unde e nimfa ce mă-ncânta odinioară 
cu glasul ei cel plin de vrajă, cu joaca ei neostenită, cu 
trupul ei frumos de fată? Nu-i zeu pe toată lumea asta aşa 
nenorocit ca mine! ... 

Şi-ar mai fi spus şi alte vorbe zeul bărbos şi cu copite, dar 
trestiile-şi foşneau frunza, şi foşnetul părea o şoaptă, sub 
adierea înserării ce-nvăluia încet pământul. Şi Pan, oprindu- 
se din plâns, rupse, degrabă, bucățele - nepotrivite ca 
lungime - din trestiile fermecate. Le strânse cu o legătură şi 
le lipi apoi cu ceară. 

Suflă în trestii şi din ele ieşi un cânt plăcut şi tainic. O 
murmurare ca de ape. Un zvon de vânt, pierdut în frunze. 
Un freamăt dulce de suspine. 

Tot ce vroia să spună Pan rosteau, în cântec, trestiile, căci 
dânsul născocise naiul5. 

— Deşi n-ai vrut să-mi fii mireasă, totuşi vei fi mereu cu 
mine, tu, neuitată Sirinx! zicea zeul. Şi-am să-ţi ascult 
întruna glasul, pe care ţi-l păstrez în trestii. Şi-aşa mi-oi 
alina durerea. 

NIMEFA PITIŞ. 

Zeul s-a tras după aceea într-o pădure-ntunecoasă. Lăsase 
nimfele în pace. 

Cânta necontenit din nai. 1 se părea că stă de vorbă cu 
draga lui, cu nimfa Sirinx. 

Nimfele îi aud cântarea şi sunt mişcate de durerea care îl 
macină pe Pan şi de credinţa ce i-o păstrează nefericitei 
sale Sirinx. 

Vin din desişuri, furişate, şi-l văd cum sade pe un trunchi şi 
suflă-n nai, slăvind pe nimfa care se prefăcuse-n trestii. 

Sub cântul lui, nimfele toate se prind de mijloc şi danţează. 

Când Pan porneşte trist spre munte, în pâlcuri nimfele-l 
urmează, purtând în plete flori şi frunze şi cântă-n cor, ca 
altădată. 

Mai ales buna nimfă Pitiş s-apropie cel mai mult de el şi-n- 
cearcă să-i aline dorul. Îi mângâie obrazul aspru şi lacrimile 
i le şterge din barba deasă şi-ncâlcită. 


La început din milă numai. 

Tot ascultând într-una naiul, îi creşte-n suflet o simţire şi 
înţelege că ar putea să vieţuiască alăturea de acest zeu, 
atât de straniu şi de hâd. Când nimfele danţează sub 
cântecul de nai, prin crânguri, frumoasa Pitiş e în frunte. 
Dar uneori rămâne singură, cu Pan, şi-atuncea el îi 
povesteşte despre isprăvile lui Hermes, acela ce uimise 
cerul din prima zi când se născuse. Ce născocise, ce furase 
şi câte treburi mai făcuse! ... Şi Pitiş râde-nveselită. 

După aceea-i cântă ei. Nimfa-l ascultă-nfiorată. Pan o 
priveşte şi-nţelege că rana i se lecuieşte şi-o altă flacără se- 
aprinde. 

Încet, îşi dă şi dânsul seama ce dragă-i e frumoasa Pitiş şi 
c-o doreşte de soţie. 

Se hotărâse chiar să-i spună această taină, mai degrabă. 

În acea zi, spune legenda, Pan se urcase sus, pe Cilene, pe 
cel mai semeţ pisc de piatră, ca să-l asculte lumea-ntreagă 
rostindu-şi viersul de iubire. 

Cum cânta el duios din nai, l-aude, fermecată, Pitiş. Sărind 
din piatră-n piatră, nimfa se urcă iute pân-acolo şi se aşază 
lângă zeul încornorat şi cu copite. 

E] o zăreşte şi îşi lasă alături, pe o piatră, naiul. Îi spune 
dorul ce-l frământă şi chiar o cere de nevastă. 

Atunci, i-ar fi zărit, se spune, zeul Boreu, vântul turbat de 
miazănoapte. Boreu râvnea de multă vreme, şi el, pe Pitiş 
de soţie. Încrâncenat de gelozie, Boreu s-a năpustit, cu 
furie, spre nimfa Pitiş şi i-a dat brânci să cadă-n hăuri, 
răcnind năprasnic peste culme. 

— N-ai vrut să fii a mea, 0, Pitiş, dar nici a lui nu vei 
rămâne... Să pieri pe stânci, necredincioaso! ... 

Vijelios urla Boreu. 

Nimfa s-a prăvălit, izbindu-se din stâncă-n stâncă, pierind 
în negrele genune. 

Pan se uita cu ochii tulburi. Privea şi nu-i venea să 
creadă... Pe urmă a fugit spre vale, strigând mereu pe 
nimfa Pitiş: 


— Pitiş! ... O, Pitiş, dragă fată! lubita mea... Soţie 
scumpă... Dar cine, cine să-l audă pe bietul Pan, 
îndureratul? ... 

Şi zeul se izbea cu capul de toate pietrele din munte. 

— De ce-s nemuritor? ... O, tată, eu vreau ori să trăiesc cu 
Pitiş, ori să sfârşesc cu ea odată... Dar asta ştiu că nu se 
poate. Sunt zeu, şi nu pot să-mi dau moartea. Şi-aşa, te rog 
pe tine, Gheea, strămoagşa tuturor, pământul, tu care faci să 
iasă viaţa din sânul tău fertil şi darnic, ai milă de gingaşa 
Pitiş... Ajută-mi dragostea, o, Gheea! ... 

În timp ce-o mai ruga pe Gheea, din locul unde zăcea Pitiş 
s-a înălţat o tulpiniţă. Ea a crescut şi s-a făcut un trunchi cu 
ramuri verzi, un pin6. 

Nefericitul zeu îşi rupse din arbore mici rămurele. Apoi, 
mâhnit peste măsură, cu rămurele verzi în plete, cântând 
din nai, plecă pe vale, urmat de un alai de nimfe. 

Cântecul lui, din acea vreme, răsuna noaptea prin păduri, 
prin locurile necălcate şi singuratice din munte. Înduioşaţi îl 
ascultau păstorii din Arcadia. Duceau şi ei la gură naiul, şi 
viersul zeului cornut îl purta vântul mai departe... tot mai 
departe... mai departe... Durerea lui suna spre zare, până 
la marele Ocean. 

Şi-aeasta era mângâierea zeului care purta coarne şi-avea 
copite despicate. 

Atâta doar mai avea Pan! ... 

Note: 

1. Libaţiunile făceau parte din ritualul de închinare în faţa 
zeilor. Se turna vin sau apă, şi uneori lapte, pe altarele 
zeilor sau pe carnea animalelor, jertfite. Mai târziu, libaţiuni 
s-au numit şi beţiile, care se făceau în cinstea zeului 
Dionisos sau Bachus. 

2. Zeul Hermes se bucura de multă simpatie la vechii 
greci, mai ales pentru că era zeul călătoriilor. Elinii erau 
dornici să-şi ridice pretutindeni oraşe, în care să facă negoţ 
şi să adune aur. lar Hermes, după cum socoteau ei, putea 
să-i călăuzească pe mare şi pe uscat. El nu avea temple 


multe în Elada. În schimb, pe drumuri, mai ales la 
încrucişări şi pe lângă poduri, îi ridicau nişte coloane 
dreptunghiulare, numite herme, care aveau în vârf chipul 
lui Hermes. Aceste herme ţineau loc de indicatoare sau 
tăblițe, cum sunt astăzi. Cu vremea, aceste herme au fost 
aşezate la graniţe şi la porţile oraşelor. 

Ca să-l cinstească pe Hermes, sculptorii l-au dăltuit în 
piatră, în marmură, sau chiar în lemn. Cea mai frumoasă 
operă din toate este aceea pe care însuşi Praxitele a dăltuit- 
o în marmură de Păros, înfăţişându-l ca pe un efeb cu 
trupul zvelt, cu chip surâzător, strălucitor de frumuseţe şi 
vigoare. 

O altă operă vestită e o statuie de bronz, în care Hermes, 
înfăţişat cu aripi la picioare, stă în repaus doar o clipă. Şi-l 
vezi că aşteaptă să primească numai o poruncă de la Zeus şi 
să pornească iar pe cale... 

3. Pan pe greceşte înseamnă tot. Romanii l-au numit Faun 
pe zeul Pan. Se pare că panică e un cuvânt care vine de la 
Pan, de la spaima pe care o stârnea nimfelor ce-l întâlneau. 
Panică înseamnă teamă, fugă dezordonată. Legenda spune 
că, provocând panică între perşi, zeul i-a ajutat pe atenieni 
să învingă la Maraton şi-n alte bătălii. 

4. Trestiile de pe malul apelor, cu foşnetul lor misterios, au 
aţâţat în mod deosebit fantezia elinilor. Ei au născocit 
această legendă, prin care îşi explicau, în acelaşi timp, într- 
un chip poetic, şi apariţia instrumentului mult iubit de 
păstorii elini, atât de popular astăzi la noi - naiul. 

5. Naiul în limba elină se cheamă Sirinx, după numele 
închipuitei nimfe. 

6. Pinul pe greceşte se cheamă Pitiş, altă pildă de felul 
cum îşi imaginau cei vechi apariţia diferitelor specii de 
plante şi copaci. El era un arbore funerar, în amintirea 
legendarei Pitiş. Ramuri verzi şi cununiţe de pin se puneau 
la uşile caselor îndoliate. Această tradiţie a fost preluată de 
mai multe popoare. La noi chiar, mai ales în Ardeal, sunt 


multe locuri unde se pun ramuri de pin sau brad la 
înmormântări. 

AFRODITA. 

Viaţa împodobită de farmecul iubirii este mai fericită. 
Dragostea îmblânzeşte firea şi duce focul vieţii într-una mai 
departe. 

Aceea care primise în grijă de la Zeus iubirea, frumuseţea 
şi viaţa, era zeiţa Afrodita. Şi nimfele-i cântau: 

— În faţa ta, zeiţă, se depărtează norii şi vânturile fug. 
Pământul îţi aşterne covoare felurite de flori viu colorate, 
cerul se-nseninează, se umple de lumină, şi mii de păsărele, 
ce împânzesc văzduhul, mărturisesc prin cântec puterea-ţi 
nesfârşită. Atunci când se vesteşte o zi de primăvară, 
Zefirul, pân-atuncea ascuns şi amorţit, îşi reînsufleţeşte 
fecunda adiere... Turmele dau năvală peste păşunea grasă 
sau trec fluviile repezi. În mare şi în munte, în râuri 
tumultuoase sau în cuiburi de păsări, şi-n iarba din livadă, 
tu vrăjeşti orice inimi, orice vieţuitoare. Le dăruieşti 
iubirea, năvalnica dorinţă de-a se-nmulţi mereu...1 

Apoi cântau puterea zeiţei Afrodita de a pătrunde-n inimi, 
făcând să încolţească într-însele iubirea, căci oamenii şi zeii 
erau zeiţei pradă. 

Puţini zei sunt aceia ce pot să-i stea-mpotrivă. Doar Hestia, 
Atena şi Artemis erau netulburate de flacăra iubirii. Ba, 
chiar şi despre ele legendele spuneau că-n mare, mare 
taină, aproape fiecare avea un dor anume. 

Atena avusese cândva o înclinare pentru titanul, care 
zăcea acum pe Elbrus, greu ferecat în lanţuri. Zeița 
vânătoarei, Artemis, era să se mărite c-un uriaş, Orion. lar 
Hestia, pesemne, o fi avut şi ea vreo taină. 

Chiar Zeus... cât e Zeus de mare şi puternic... cât poate el 
supune pe ceilalţi zei cu pumnul cel încărcat de fulger... şi 
totuşi, Afrodita i-a tulburat simţirea. L-a făcut şi pe dânsul, 
stăpân atotputernic, să-şi părăsească tronul şi, ameţit s- 
alerge, din Olimp, preschimbat în taur, vultur, cuc sau alte 
animale, de-a râs o lume-ntreagă. 


ZEUS INSPIRĂ AFRODITEI O DRAGOSTE NESĂBUITĂ. 

Ei bine, pentru asta Zeus îi purta pică zeiţei Afrodita şi, ca 
să se răzbune, să poată şi el râde de slăbiciunea ei, i-a 
hărăzit dorinţa să se îndrăgostească de-un simplu muritor. 

Zeița, după voia cerescului său tată, a îndrăgit pe-un tânăr 
ce se chema Anhise. Din dragostea aceasta s-ar fi născut 
Enea. Şi-acest voinic, Enea, c-o mână de viteji, va-ntemeia 
cetatea cu nume mare: Roma. 

În acest chip, romanii se făleau spunând că sunt urmaşii 
zeiţei Afrodita2. Dar, după cât se pare, ea nu se bucura de 
înrudirea asta. Vroia să îşi ascundă dragostea cu Anhise, un 
simplu muritor. 

— Din vina ta, spunea ea troianului Anhise, eu îndur 
umilinţe. Căci zeii se temeau, mai înainte vreme, de ce 
puneam la cale. Puterea mea divină îi subjuga pe toţi, 
pentru că, rând pe rând, eu unisem pe zei cu fete 
pământene. Acum însă - vezi bine - că nu mai am cuvânt! 
Nu pot s-aduc aminte toate aceste lucruri, căci eu însumi 
greşit-am, şi chiar mai mult ca ei. Simţirea mea zeiască a 
fost, la fel, târâtă de-o oarbă rătăcire, şi nici n-am îndrăznit 
să pomenesc de ea... 

Zeița, căindu-se de faptă, s-a despărţit de tânăr, spunându- 
i la plecare: 

— De vei vorbi, vreodată, troianule Anhise, ori de te vei 
lăuda că eu ţi-am fost nevastă, Zeus o să se-nfurie şi te va 
fulgera! ... El nu îngăduie celor de jos să ştie că zeii pot 
greşi! ... 

Şi, poruncind zeiţa să i s-aducă grabnic rădvanul din 
petale de flori de trandafiri, purtat de porumbiţe, îl părăsi 
pe-Anhise. 

Plecă prin lumea largă, urmată de cortegii, de hore şi 
charite, şi de un copil, Eros. 

Copilul se născuse din dragostea cu Ares, zeul neghiob şi 
ţanţoş al crudului război. Purta în mână arcul şi pe spinare 
tolba umplută cu săgeți. Zeița Afrodita îl sfătuia pe Eros 
când să întindă arcul şi-n cine să lovească. 


Săgeţile lui Eros erau de două feluri: unele făurite din aur, 
înmuiate cu vârfu-n foc şi miere, iar altele de plumb, cu 
vârfu-rile negre, mânjite cu otravă. 

Iar zeul, bun de joacă, la stăruința mamei îşi arunca 
săgeata cu miere sau otravă în inimi de fecioare sau de 
flăcăi voinici. 

Năstruşnicul adesea trăgea la întâmplare şi-mprăştia 
iubirea: cu miere, fericită; cu fiere - în dureri, stropită mult 
cu lacrimi. 

Ba, uneori, feciorul acesta zvânturat nu vrea să ţină seamă 
nici cel puţin de zei. Nici de părinţii lui. 

Pe Zeus îl ţintise. Pe Ares, tot la fel. Şi chiar pe Afrodita... 

ADONIS. 

Legenda povesteşte c-odata Afrodita a vrut să-mbrăţişeze 
pe fiu-i alintat. Cum s-a plecat zeiţa, căci Eros era mic, nu 
ştiu cum o săgeată, ce se ivea din tolbă, a atins sânul 
mamei. Puțin, puţin de tot. Însă a fost destul ca dânsa să se 
simtă, pe dată, străbătută de un fior ciudat. lubirea-i 
pătrunsese în inimă, fierbinte. 

A-nchis o clipă ochii, şi când şi i-a deschis, i-a apărut în faţă 
un flăcăiandru chipeş, un vesel vânător, cu numele Adonis. 

Era aşa de chipeş vânătorul Adonis, încât - precum spun 
unii - îl întrecea pe-Apolo, zeul cel mai frumos. Iar între 
pământeni nu se găsea niciunul să-i fie deopotrivă. 

L-a îndrăgit zeiţa atât de mult pe-Adonis, încât a părăsit de 
dragul lui Olimpul şi templele măreţe... şi jertfele aduse de 
pământeni. Şi tot... Tot ce avea lăsase... Şi l-a urmat pe- 
Adonis. 

Adonis, de asemeni, s-a-ndrăgostit de dânsa. Mai ştii? - 
ţintit de Eros, sau poate fermecat de brâul plin de taine şi 
plin de amăgiri, pe care îl purta zeiţa Afrodita3. 

Numai că, de-astă dată, Adonis poruncea. Lui nu-i plăcea 
găteala, şi i-a cerut zeiţei să-şi zvârle cununiţa din pletele ei 
blonde, brâul cel fermecat, spinulele de aur, agrafele, 
cerceii, brăţările rotunde, şiragurile scumpe şi vălurile albe 
- podoabele pe care i le-admirau toţi zeii. l-a mai cerut să-şi 


puie un strai simplu de tot, un peplon sau un hiton, cum 
îmbrăca zeiţa cea castă-a vânătoarei când alerga prin 
munţi. 

Iar blonda Afrodita l-ascultă pe Adonis şi face tot ce-i cere, 
fără de nici un murmur. Îşi leapădă din plete podoabele de 
aur şi îmbracă un hiton scurt până la genunchi. 

Ea, care-odinioară îşi petrecea tot timpul doar ca să se 
gătească şi să-şi pieptene părul, cutreieră acum pădurile 
umbroase pe urma lui Adonis şi-i veşnic temătoare, să nui 
se întâmple, cumva, vreo vătămare, ori vreo nebănuită 
primejdie să-l pască pe preadragul ei soţ. Adesea-l 
sfătuieşte pe-Adonis, vânătorul: 

— Iubitule, fereşte-ţi de fiare fiinţa scumpă. Eşti muritor, şi 
fiara, cu ghearele-i grozave, cu colții ascuţiţi, te poate 
sfâşia. Fii curajos cu iepurii, cu cerbii. Nu te lupta cu leii, cu 
urşii sau mistreţii. Nici vârsta ta, nici chipul nu pot să 
îmblânzească pe fiarele acestea sălbatice, haine, nu pot să- 
ţi scape viaţa. Fereşte-te, iubite. Te roagă Afrodita. Nu te 
vâri-n primejdii... 

CRIMA LUI ARES. 

Adonis însă râde. Pe faţa lui zeiţa zăreşte nepăsare. Şi nici 
nu se gândeşte să fugă de pericol. Ba, parcă se-ndârjeşte şi 
vrea să-i dovedească iubitei, Afrodita, puterea, voinicia de 
care e în stare. Porneşte prin pădure, ţinând în mâna 
dreaptă o secure tăioasă, şi-n stânga, lunga-i lance. 

Trecând printre desişuri îi iese-n cale-o fiară. Un porc 
mistreţ. Adonis s-avântă după el. 

Cam mare e mistrețul! ... Şi colţii lui sunt parcă pumnale 
răsucite! ... 

Iar fiara îl priveşte cu ochii mici şi roşii de ură şi de sânge. 
Fugind, l-ademeneşte prin umbrele pădurii, departe mult 
de loculunde se-afla zeiţa. Oprindu-se din goană, mistrețul 
se întoarce şi-l înfruntă furios. Adonis îşi ridică lancea şi îl 
loveşte. Dar nu izbeşte poate îndeajuns de bine. Mistreţul, 
grohăind, se repede la tânăr şi îl trânteşte jos. Cu colții lui 
năprasnici, îl rupe-n bucățele. 


Zeița Afrodita abia se despărţise de tânărul ei soţ, pornind 
prin slăvi cu carul cel tras de păsări albe. Deodat-aude 
vuiet. Aude cum răcneşte Adonis, când mistrețul îi vâră 
colţii-n piept, şi-ndreaptă iute carul spre locul bătăliei, să-i 
vină într-ajutor preadragului Adonis. Din văzduh vede locul. 
Coboară ca săgeata. Sărind din car îşi pierde sandalele de 
aur, se-mpiedică-ntr-o tufă de trandafir sălbatic, şi sângele-i 
ţâşneşte... dar uită de durere. Cu ţipete de spaimă aleargă 
către trupul însângerat, ce zace lipsit de viaţă-n ierburi. 
Apucă doar să vadă mistrețul cum dispare... Apucă doar să 
vadă... însă zeiţa ştie că mistrețul e Ares. 

Da. Ares se schimbase într-un mistreţ hidos. Era gelos pe- 
Adonis, ştiind că-i luase locul în inima zeiţei. Vroia să-l 
nimicească. De-aceea-l amăgise pe tânărul Adonis, la luptă, 
în pădure, unde îl ucisese. 

— O, blestemat fii, Ares! ţipa, frângându-şi trupul pe 
pieptul lui Adonis, zeiţa Afrodita. Fii blestemat de-a pururi, 
tu, cel flămând de sfadă şi însetat de sânge, tu, cel ce nu ai 
milă! ... 

Dar Ares n-aşteptase blestemele zeiţei. Târându-şi după 
sine scutul cel greu de-aramă şi sulița sa lungă, pornise în 
Olimp, rânjind cu mulţumire. Isprava-i izbândise şi îi era 
destul. 

— Sărmanul meu Adonis, ţi-e stinsă tinereţea, se jeluia 
zeiţa şi se lovea cu pumnii tremurători în frunte. Adonis! ... 
Nu se poate. Nu vreau s-ascult de legea lui Zeus pentru 
oameni. N-am să te las să pieri. Vei dăinui de-a pururi, ca 
vie amintire a suferinţei mele! ... 

S-a tot jelit zeiţa pe trupul lui Adonis, mai mult de două 
zile, şi lacrimile sale, picurate-n poiană, s-au prefăcut în 
flori, precum spune legenda, în flori de anemone. 

Când s-a-nţepat zeiţa c-un spin de trandafir, fugind către 
Adonis, i-a curs sânge din rană. Şi sângele-i divin a colorat 
cu roşu imaculata floare. Până în acea ziuă, floarea de 
trandafir fusese numai albă. Acum era şi roză, şi roşie ca 
macul. Era şi parfumată. 


Şi ca să nu se uite vreodată de Adonis, a hotărât zeiţa 
serbări mari, fastuoase, în fiecare an, vreme de două zile, 
atâta cât plânsese şi dânsa în poiană. Serbări numite- 
adonii5. 

Într-adevăr, aezii cântau că niciodată nu a putut să-l uite 
pe soţul său, Adonis, şi-n cinstea lui, adesea ocrotea pe cei 
tineri, când le-nfloreau în inimi simţirile alese şi-o dragoste 
curată. 

SCULPTORUL SIHASTRU. 

Si vieţuia, se spune, într-un oraş din Cipru6, pe vremuri, 
un artist ce făurea cu dalta chipuri de zei şi oameni, din 
marmură şi fildeş, din piatră sau din lemn. lar sculptorul 
acesta era frumos şi tânăr. Avea o casă mare, grădini pline 
de roade şi flori înmiresmate. Dar el trăia sihastru, cu câţiva 
sclavi ai săi, căci nu avea soţie. Nici nu voia să aibă, deşi, 
trecând pe uliţi, îi aruncau ochiade copilele din Cipru, iar 
mamele cu fete de măritat îi tot dădeau târcoale şi îl 
pofteau la mese şi la alte petreceri. 

Dar Pigmalion, artistul - căci astfel se numea - nu da nici 
un răspuns. Şi rămânea tot rece, tot singur, în tristeţe. 

Văzuse că în Cipru bunele obiceiuri, rămase din trecut, 
erau tot mai uitate. Fetele, altădată harnice, iubitoare de 
casă şi modeste, căutau acum ospeţe cam nelalocul lor, şi 
straie deşucheate, şi danturi zgomotoase. Virtutea şi 
credinţa erau înlocuite de nestatornicie şi de uşurătate. 
Graţia se pierdusE. În schimbul ei găsea privire 
îndrăzneață, vorbă gălăgioasă şi lipsă de ruşine. 

Purtările acestea îl mâhneau pe artist, şi visurile sale 
despre o fiinţă pură, gingaşă, devotată, pe care s-o 
îndrăgească şi care să-i rămână soţie toată viaţa, se 
spulberau pe rând. 

ARTISTUL CIOPLEŞTE O FECIOARĂ DIN FILDEŞ. 

Ca să-şi aline dorul de-o astfel de copilă, artistul se închise 
la în atelier şi, luând în mână dalta, se-apucă să cioplească, 
din fildeş, o fecioară, aşa cum şi-o visase”. 

Veneau la uşă prieteni, artişti tot ca şi dânsul, şi-l întrebau: 


— Ce tot faci, Pigmalion, mereu închis în casă? ... 

— Îmi tălmăcesc în fildeş un vis încântător, le răspundea 
artistul. 

Şi nu deschidea uşa. Lucra fără-ncetare, făcând din noapte 
zi. 

Sfârşind apoi cu munca, el însuşi, Pigmalion, a privit cu 
uimire la statuia cioplită din fildeşul lucios. Căci statua 
aceea înfăţişa chiar fata pe care şi-o dorise. Însă mult mai 
frumoasă decât în visul său. Pe fruntea ei senină citeai 
neprihănirea. Gura-i părea o floare, zâmbind în zori de zi 
sub raza purpurie, şi corpul de zăpadă, ovalul lin al feţei şi 
blânda mlădiere cu care se pleca fecioara către dânsul erau 
desăvârşitE. Cum nu se mai văzuse. 

Pigmalion alergă şi-i cumpără veşminte. Îi luă şi giuvaere. 
Aduse din grădină flori roşii, îmbălsămate, şi-i aşternu 
covoare şi perne peste tot. 

Ba-i dete chiar şi-un nume copilei ce-o crease cu mâna lui, 
spunându-i frumoasa Galateea. 

Şi nu mai era singur. Era cu Galateea. Ei îi spunea acuma 
tot ce gândea, şi fata îi surâdea sfios, cu gura tăiată fin în 
fildeş, de parcă-l pricepea. Iar când lucra, artistul o întreba 
mereu: 

— Tu ce spui, Galateea? Mai poate să cioplească dalta mea 
o minune aşa precum eşti tu? ..., Lui îi părea că fata-i 
răspunde: 

— Da, iubite... 

Şi, ascultând răspunsul, artistul se-ncorda. Mâna lui mult 
dibace cioplea lucruri de artă ce nu aveau pereche... 
Dragostea-i da putere şi aripi ca să zboare pe culmea 
creaţiunii. 

Toţi admirau acum ce dăltuia în piatră, în fildeş sau în 
lemn, neîntrecutul sculptor... 

STATUIA PRINDE VIAŢĂ. 

Venise primăvara. lezii săreau zburdalnici. Pe câmpuri 
viţeluşii gustau întâia oară din iarba cea mustoasă şi mii de 
zburătoare înveseleau văzduhul cu ciripitul lor. 


Oamenii începeau să strângă-n coşuri mere şi rodii şi 
naramze, căci se-apropia serbarea zeiţei Afrodita. Iar fetele, 
gătite cu văluri lungi şi albe din pânză străvezie, împleteau, 
în ghirlande, crengile lungi de mirt şi agăţau în ele 
trandafiri şi anemone. 

Tobele băteau tare, asurzitor, şi flautul se pornise să sune 
tânguios, chemând la sărbătoare toţi oamenii din Cipru. 

Şi iată-l! - în mulţime, întâia oară iese şi-artistul Pigmalion. 
Se-ndreaptă spre altarul de marmură-al zeiţei. Jertfeşte un 
berbece şi cade în genunchi. 

— Zeiţă! zice el. Tu-ntruchipezi iubirea, puterea suverană 
ce face să-ncolţească, şi dintr-o piatră, viaţa. Eu am pe 
Galateea cu inima de fildeş. Azvârle-i o scânteie, şi eu i-o voi 
aprinde, să ardă-n vâlvătăi... 

Îşi spuse rugămintea. Se-ntoarce şi porneşte înfrigurat 
spre casă. Se-nghesuie-n mulţime, cuprins de-o presimţire. 
Începe să alerge. 

Sosind, trânteşte uşa şi intră ca furtuna în sihăstria lui. 

Acolo-i Galateea. Se află tot pe soclu, la fel de nemişcată. E 
tot cum o lăsase în ceasul când plecase spre-altarul 
Afroditei. 

Dar el o ia în braţe. Nu vrea să ţie seama că trupul ei e 
rece, şi îi sărută faţa şi îi şopteşte vorbe curate de iubire: 

— Tu ai să-mi fii soţie, îi spune Galateei. Niciuna nu-i ca 
tine de castă şi gingaşă. Eu te-am purtat în suflet şi te-am 
creat din fildeş. 

În timp ce-i spune astfel, cuprins de-nflăcărare, deodată 
Galateea întredeschide ochii şi inima ei bate. Iar pielea ei se 
face mai moale ca mătasea. Cosiţele-s de aur şi ochii de 
cicoare, surâsul îl pătrunde în inimă pe tânăr, şi ea-i 
cuprinde gâtul: 

— Mult am dormit, iubite! ... 

lar Pigmalion ridică povara lui cea scumpă cu braţele- 
amândouă şi strigă cu putere: 

— Trăieşte Galateea! ... Îţi mulţumesc, zeiţo! ... Îţi 
mulţumesc, iubire... 


Pe urmă, se-nţelege, s-a prăznuit şi nunta, la care-au fost 
poftite mulțimile din Cipru. 

A fost o nuntă mare... Veniseră artiştii din tot cuprinsul 
țarii, toţi sculptorii Eladei, poeţii, muzicanţii. 

A fost şi Afrodita, cu feciorul său Eros. Chiar au danţat la 
nuntă... 

A fost o veselie cum nu se poate spune... 

Aşa zice legenda. 

Şi-au trăit împreună ani lungi, zile ferice. Cât? Nu mai ştie 
nimeni. 

I-a ocrotit zeiţa, frumoasa Afrodita. I-a ocrotit iubirea, ce 
şi-o păstrau cu grijă. 

Feciorul Galateei a fost regele Pafos, ce-a stăpânit în 
Cipru. Ela clădit oraşul, ce poartă-acelaşi nume, şi-unde se 
află templul frumoasei Afrodita. Un templu fără seamăn şi 
cel mai drag zeiţei. Artiştii, dup-aceea, au slăvit pe-Afrodita, 
iubirea creatoare, în cânt, în danţ, şi-n piatră ... lubirea 
ce-i cântată şi astăzi de poeţi... 

Note: 

1. După versurile poetului latin Lucrețiu. 

2. Afrodita-Venus - sau Venera la romani - era fiica lui 
Uranus, cel dintâi zeu al cerului. Ea se născuse din spuma 
mării. lar spuma se ivise din sângele lui Uranus, scurs în 
apa mării, în urma loviturii date de fiul său, titanul Cronos, 
cu secera de diamant. Afrodita se trăgea din prima dinastie 
de zei, pe când olimpienii, în frunte cu Zeus, erau din 
neamul lui Cronos, adică din a doua dinastie, aceea a 
titanilor. Tot dintr-un titan, din lapet (prin Prometeu şi fiul 
său Deucalion), se trăgea, după legendă, şi neamul elinilor. 
Deci, în vreme ce elinii se mulţumeau să arate că ei, ca şi 
olimpienii, se trag din titani (olimpienii din Cronos, şi elinii 
din lapet), romanii aveau pretenţii mai mari: ei afirmau că, 
prin Afrodita, se trag direct din Uranus, părintele tuturor 
zeilor. Legenda ticluită de poeţi cu atâta meşteşug, din 
ordinul împăraţilor romani, arăta că romanii, fiind dintr-un 
neam mai bun şi mai vechi, au mai multe drepturi decât 


elinii să stăpânească lumea. Mai mult, ei pretindeau că fiul 
lui Enea, nepot al Afroditei, Ascaniu sau luliu - cum îl 
numeau romanii - era întemeietorul familiei imperiale a 
luliilor, din care făcea parte şi Cezar, şi August. În acest fel 
justifica familia luliilor dreptul de a stăpâni Roma, şi Romei, 
dreptul de a-şi întinde ghearele ei de vultur pestre întreg 
pământul. 

3. Se spune că zeiţa purta un brâu fermecat. Acest brâu 
avea darul de a o face mai frumoasă şi-i da puterea să 
subjuge inimile bărbaţilor. 

4. Peplonul era o tunicăfeminină, fără mâneci, prinsă cu o 
agrafă pe umeri, iar hitonul, o haină de lână albă, scurtă 
până la genunchi. 

5. Adoniile, serbările în cinstea lui Adonis, aveau loc în 
Asia, Elada, şi mai târziu la Roma. Ele se prăznuiau 
primăvara, cu mare însufleţire, vreme de două zile. 

Prin Adonis, vechii greci înțelegeau vremea călduroasă, 
când înfloreşte glia. Înţelegeau belşugul de roade felurite, 
care îndestulau ogorul, livada şi grădina. 

Zeița Afrodita întruchipa şi ea, dealtminteri, natura 
roditoare. 

lar moartea lui Adonis însemna chiar sfârşitul verii, când 
iarba se vestejeşte şi poamele cad, în vreme ce frunza 
sângerie este purtată în vârtejuri de vânturile toamnei. 

Ares, care îl răpune sălbatic pe Adonis, însemna, la rândul 
săU. Războiul. Războiul prăpădeşte şi pârjoleşte totul. Dar 
Ares mai este în acelaşi timp şi furtuna sau vremea ce se 
schimbă. Căci Ares este feciorul Herei, adică al cerului. 
Vremea se înrăieşte către începutul toamnei, aduce 
pustiirea în arbori, pe câmpie şi-n florile ce-şi scaldă 
petalele în lumină. Atuncea este vremea care aduce 
moartea comorilor grădinii... 

Astfel se tălmăceşte şi crima săvârşită de Ares cel crud 
asupra lui Adonis, şi jalea Afroditei. 

6. Ciprul este o insulă din Mediterana răsăriteană, unde, 
după legendă, fusese purtată Afrodita de Zefir, atunci când 


se născuse. 

7. S-a mai arătat această temă la Prometeu: dorinţa 
omului de a atinge suprema creaţiune, de a schimba 
materia neînsufleţită în fiinţe vii. În legendele eline se 
sublinia că numai omul înflăcărat de o mare pasiune va 
putea săvârşi acest lucru. 

8. Praxitele, unul din cei mai mari sculptori ai antichităţii, 
a dăltuit adevărate poeme în piatră, spre slava Afroditei, 
aceea care întruchipa, pentru elini, dragostea şi 
frumuseţea. Marmure vestite sunt: Afrodita de Medicis şi 
mai ales cea din Milo. Aceasta din urmă a fost aflată de un 
ţăran în Milo, o insulă din roiul de Ciclade, pe când îşi săpa 
ogorul. Se pare, că această statuie ar fi opera unui alt mare 
sculptor grec, Scopos. Aflată astăzi la Luvru, ea stârneşte 
uimirea tuturor prin perfecțiunea cu care a fost creată. 

EROS ŞI PSIHEEA. 

În basm1 se povesteşte c-ar fi trăit de mult, de mult, în 
Creta, un rege şi-o regină care aveau trei fete. Dar orişicâte 
haruri aveau primele două, cea mai mică, Psiheea, le 
întrecea cu mult. 

Locuitorii ţării şi chiar străini de locuri se grămădeau s-o 
vadă pe fata cea mai mică a regelui din Creta, lăudându-i 
frumuseţea, în vreme ce poeţii se adunau acolo, rostindu-i 
pe-ntrecute fermecătoare versuri: „De-ai fi printre zeițe, 
ele-ar păli de ciudă... căci tu le-ntreci, frumoaso, pe toate 
laolaltă. Chiar mândra Afrodita ar fi pe lângă tine o floare 
vestejită, ar fi un strop de apă lângă un lac de munte, ce-şi 
arde limpezimea sub soarele amiezii... Tu eşti mult mai 
frumoasă. De-aceea, o, copilă, tu ne vei fi zeiţă... Noi nu mai 
vrem pe alta”... 

Aşa grăiau poeţii, nedumeriţi, fireşte, că poate să existe o 
astfel de minune. 

Nici nu puteau să fie ochi mai adânci, mai galeşi. Obrajii-i 
erau rumeni. De-o rumeneală dulce, cum are trandafirul 
învolt, plin de parfumuri. Şi buzele! ... Ce buze! ... Ca 
rodiile coapte. Şi dinţii: stropi de lapte, din proaspătă 


mulsoare, în botişor de ciută, ce suge-ntâia oară. lar graiul 
ei, un cântec, o muzică divină ce farmecă urechea şi-alină 
suferinţa, ca un ceresc balsam. 

Din pricina Psiheei, pământenii uitau s-o mai 
sărbătorească pe mândra Afrodita şi lăsau să se stingă pe- 
altarele ei focul. Podoabele de aur, smulse de pe coloane, 
din temple şi sanctuare, din dumbrăvile sfinte, erau în 
schimb aduse ca daruri pentru fată. 

Când a aflat zeiţa, s-a necăjit amarnic şi-a început să 
strige: 

— Asemenea ocară? ... Cum de o rabdă cerul? Şi darurile 
mele, flori, jertfe, fructe - toate - să-mi fie smulse oare de 
fetişcana asta? ... De-o fată muritoare? ... Cum îndrăzneşte 
ea să fie mai frumoasă ca mine, Afrodita? 

Şi, înfuriată groaznic, zeiţa Afrodita l-a şi chemat pe Eros2, 
copilul năzdrăvan, ce-avea aripi de aur, o torţă şi un arc cu 
săgeți fermecate: 

— Tu, ce-mi asculţi porunca fără de şovăire, i-a rostit 
Afrodita cu voce tremurândă, te rog de astă dată să te 
repezi în Creta şi s-o cauţi pe Psiheea. O vei găsi uşor, căci 
oamenii, nătângi, se strâng s-o tot admire. Tu însă fă - prin 
vrajă - să n-o iubească nimeni... 

— Atâta ţi-e porunca? ... 

— Nu. După treaba asta, mai picură-i în suflet Psiheei şi-o 
iubire nebună pentru-o fiinţă cu totul decăzută, un osândit 
de soartă, sau cine crezi cu cale... Vreau s-o hulească lumea 
şi să râdă de ea, c-a îndrăgit un monstru şi, astfel, 
răzbunarea zeiţei Afrodita va fi îndestulată... Îmi împlineşti 
voinţa, copilul meu iubit? ... 

— Da, mamă! ... Şi feciorul şi-a-ntins aripi de aur3. A 
zburat prin văzduhuri şi-a poposit în Creta, odată cu- 
nserarea. Tiptil-tiptil, ştrengarul s-a strecurat în taină, chiar 
în iatacul fetei. Noaptea era senină şi-o rază de lumină - 
trecută prin frunzişul cel des de la fereastră - o săruta pe 
pleoape, pe genele ei lungi. Şi Eros a vrăjit-o pe fata 
regelui, precum făgăduise zeiţei Afrodita. Dar dibuind prin 


tolbă, să caute o săgeată cu care s-o ţintească, s-a cam 
zgâriat la deget. Iubirea pentru fată l-a şi cuprins pe Eros. 
Lăsându-şi tolba-ncolo, o privea pe Psiheea nesăţios, 
gândind:, E săvârşită vraja: n-o mai pot dezlega. Dar n-am 
să trag săgeata cu fiere şi otravă, căci fiinţa mi-e robită de 
chipul tău, Psiheea!” 

Şi, suspinând, copilul cel drag al Afroditei s-a întors în 
Olimp. 

Era-n Olimp, dar gândul îi rămăsese-acolo, în palatul din 
Creta, la fecioara Psiheea, pe care o iubea...4 

PALATUL FERMECAT. 

S-a scurs o săptămână... o lună... sau un an... şi, precum 
hărăzise zeul iubirii, Eros, flăcăii ce-nainte nu conteneau s-o 
ceară de nevastă, acum o priveau reci. Parcă vedeau o 
piatră, o marmură cioplită cu mare iscusinţă de-un sculptor 
cu renume şi, totuşi, fără viaţă şi fără de simţire. 

Părinţii mândrei fete erau nedumeriţi, căci celelalte fete, 
surorile mai mari, găsiseră miri vrednici. De, cam bătrâni, 
nu-i vorbă, dar totuşi nişte miri de rang înalt: doi regi. 

Ce bucurie mare ar fi avut părinţii, dacă şi-a treia fiică şi- 
ar fi găsit un rost. Atâta doar că nimeni nu mai călca palatul 
în chip de peţitor... 

Atunci, bătrânul rege s-a dus la un oracol, să-ntrebe pe 
Apolo ce are de făcut. Apolo i-a răspuns, prin preoţii din 
templu: 

— Nu mai spera, tu, rege, ca ginere, un om. O fiinţă fără 
seamăn, un monstru rău şi crud, ce zboară prin văzduhuri, 
purtând cu sine focul şi-o armă ucigaşă, de care însuşi Zeus 
se teme uneori, va fi bărbatul fetei. Deci du-o pe Psiheea în 
vârful unui munte şi las-o părăsită, ca monstrul să-şi ia 
prada, şi nu-ncerca, bătrâne, să te împotriveşti poruncii 
zeilor, căci vei fi osândit... 

Vă-nchipuiţi ce-adâncă, ce neagră întristare l-a cuprins pe 
bătrânul părinte al Psiheei. Dar nu-ndrăznea sărmanul să 
calce-o hotărâre pe care o luau zeii. Şi-n ziua hotărâtă, într- 
un cortegiu jalnic - de moarte, nu de nuntă - regele şi 


regina au dus-o pe Psiheea pe vârful unui munte. Aici au 
părăsit-o, cum poruncise zeul, şi s-au întors acasă, cu vaiete 
cumplite, ştiind că lasă fata drept pradă unui monstru. 

Rămasă singurică, prinţesa sta cu spaimă şi tremura ca 
frunza când vine vijelia, tot aşteptând pe monstru să vină să 
o-nhaţe... 

Deodată dânsa simte că bate-o adiere... Vântul de-apus, 
Zefirul, o luase pe copilă pe aripile lui, s-o ducă peste 
piscuri, în locuri neştiute de oameni până-atunci, lăsând-o- 
ntr-o poiană cu ierburi ca mătasea şi flori îmbălsămate. 

În preajmă dă cu ochii de un palat măreț. 

Păşind fata cu frică, pe o potecă-ngustă, pătrunde în palat, 
şi-acolo - ce să vadă? O boltă minunată, sculptată cu migală 
în lemn scump de lămâi, şi-n fildeş, şi-n aramă. Coloanele 
înalte, care o susțineau, erau turnate-n aur. Şi mii de 
animale - părând însufleţite - făcute din argint, împodobeau 
pereţii, în vreme ce podeaua părea ca înstelată cu mii de 
nestemate, mărgăritare albe, cu luciu stins, rubine, focoase 
diamante şi alte multe pietre, puse în mozaic şi-nchipuind 
din ele figuri parcă pictate. 

Fata privea uimită, păşind tot mai departe, pe scări 
monumentale, prin încăperi, în care erau îngrămădite 
comori nemăsurate de aur, pietre scumpe, veşminte şi 
podoabe. 

O fiinţă nevăzută, călăuzindu-i paşii, îi glăsuia copilei: 

— Tot ce zăreşti în juru-ţi, frumoasa mea stăpână, să ştii că 
e al tău. Poţi da orice poruncă. Poţi spune orice voie. De 
vrei, poftim, te-aşteaptă o baie minunată, ce-o să te 
răcorească după atâta zbucium... 

Psiheea nu aşteaptă prea multă îmbiere, şi se cufundă-n 
baie... 

Ce bine e în apa fierbinte, în care sclave cu chipuri 
nevăzute au picurat esențe plăcut mirositoare! 

Şi-o masă-mbelşugată, vinuri întăritoare, dulciuri, fructe 
gustoase: rodii, chitre, naramze îi sunt întinse-n faţă. 


După ce se-ospătează, Psiheea e condusă într-o-ncăpere 
mică, tăcută, primitoare, cu pat curat şi alb, cu aşternuturi 
Moi. 

Fiinţele nevăzute o culcă pe fecioară în acest pat de aur şi 
suflă în făclia ce pâlpăia alături. 

— Dormi fără nici o grijă, îi spune iar o voce. Soţultău o să 
vină şi-o să te-mbrăţişeze prin somn, copilă dragă. Să nu ai 
nici o teamă. l-e blândă sărutarea. Dar să nu-ncerci să-l 
vezi, căci te pândesc primejdii. 

SE IVESC CELE DOUĂ SURORI. 

Astfel s-a scurs şi noaptea. A mai trecut o zi. Şi altele pe 
urmă... 

Psiheea devenise soţia unei fiinţe ce venea numai noaptea, 
şi-n zori - când prima rază se strecura-n cămară - dispărea 
fără urmă. 

Nu ştia cum arată, nu ştia cum îl cheamă, de are înfăţişare 
frumoasă sau de monstru. 

În timpul zilei, fata se răsfăţa în voie prin multele-ncăperi 
ce le avea palatul, ori cobora-n poiană. N-avea decât să-şi 
spună dorinţa cea mai mică, şi totul se-mplinea. Coruri, 
muzici alese îi desfătau auzul! Dar nu vedea pe nimeni. 
Vorbea numai cu umbre. Se hârjonea cu ele, fugind printr-o 
pădure, culegând flori şi fructe sau dănţuind mereu... 

Neobosită, vremea curgea pe nevăzute făgaşe, că-nainte. 

Dar într-o zi, când fata ieşi ca să se plimbe pe munte, prin 
poiene, a auzit din vale nişte voci cunoscute. A stat puţin pe 
gânduri. Cine să fie oare? A! ... da! ... Sunt ele, surorile mai 
mari. O strigă şi o caută: 

— Psiheea, unde eşti? Regele, tatăl nostru, trimisu-ne-a pe 
noi, să te căutăm, surioară, căci el şi cu regina s-au ferecat 
în casă... Nu vor să vadă cerul şi nici lumina zilei, cât timp 
nu pot să afle nimic de soarta ta... 

Psiheea le aude şi-ar vrea să le răspundă; dar fiinţele din 
preajmă îi poruncesc să tacă. O vorbă să nu spună. Întâi să-i 
ceară voie slăvitului ei soţ. 


Cu câtă nerăbdare aşteaptă dânsa noaptea! lar când soţul 
soseşte, ea plânge şi-l dezmiardă, şi-l roagă, stăruieşte. 
Până ce el, în fine, se-nduplecă. Îngăduie ca-n ziua 
următoare Zefirul să aducă acolo, în palat, pe cele două 
fete, care umblau prin munte, căutând-o pe Psiheea. 

— Mai înainte-i spune: 

— Ştiu că surorile or să te sfătuiască lucruri nechibzuite. 
Nu le da ascultare. Mai ales nu uita că, orice-ar fi pe lume, 
să nu-ncerci să mă vezi... 

— Am să-ţi împlinesc voia. Să nu ai nici o teamă! îi 
răspunde Psiheea. Toate vor fi, stăpâne, aşa precum 
doreşti... 

PSIHEEA ÎL PIERDE PE EROS. 

În ziua următoare, Zefirul se porneşte pe văi şi, dintr-o 
dată, vede pe cele două surori ale Psiheei. Le-aduce la 
palat, pe aripile sale. 

Ce-mbrăţişări! Ce lacrimi! Ce chicoteli! Ce râs! ... Psiheea 
le arată palatul fermecat şi sălile în aur şi arginturi, 
grădinile, pădurile şi toată avuţia ce se afla acolo. Ba, le şi 
povesteşte că ei i se-mplinesc toate dorinţele, afară de 
aceea de a-şi vedea bărbatul; şi cum eli-a cerut, cu aspru 
jurământ, să nu-ncerce să-l vadă. Surorile se miră şi vor s-o 
iscodească, dar nu au timp prea mult, căci mesele-s întinse 
şi muzica le cântă. Sclavele nevăzute le-n-treabă de 
porunci. Şi nu sfârşesc prea bine să spună ce doresc, şi 
braţe nevăzute aduc bucate, haine, mingii, cercuri de aur, 
coşuri cu flori, colane, cercei sau pietre scumpe. Mă rog, 
orice poftesc. 

Surorile Psiheei, la-nceput bucuroase c-o revedeau pe fată, 
încep să fie roase de o invidie din ce în ce mai neagră. 

— Ce zici? ... Neruşinata! ... îşi şoptesc amândouă, când 
nu-i de faţă dânsa. Noi o credeam pierdută. Şi ea? Ce 
bogăţie... Tocmai ei? Cea mai mică? ... Bărbatul său, 
pesemne, o fi vreo zeitate. O fi voinic şi chipeş. Şi noi, cu 
soţii noştri bătrâni, neghiobi şi şubrezi, ne mâncăm 
tinereţea. Ba, n-o vezi ce se-ngâmfă? Ne-arată toate cele, 


de parc-ar fi regină, iar noi nişte sărmane şi umilite sclave... 
Mai bine să-i dăm sfatul să-şi calce jurământul faţă de soţul 

său şi să-ncerce să-l vadă noaptea, pe când el doarme. Căci 

el o să se-nfurie şi o s-o pedepsească. Aşa, surioara noastră 

va pierde din trufie... Ha, ha... E straşnic planul... 

Şi cele două scorpii o sperie pe Psiheea. Îi spun că nişte 
oameni i-ar fi văzut bărbatul. Acesta-i un balaur. În fiecare 
seară vine dintr-o pădure şi trece înot râul, iară în zori se- 
ntoarce. Sigur c-o s-o mănânce şi pe soţia sa, când o să aibă 
poftă. Ca să se-n-credinţeze, s-aprindă o lămpiţă noaptea, 
când doarme el, şi să-i privească faţa. 

Psiheea. - nfricoşată, ascultă şi promite să le urmeze 
sfatul. 

Şi scorpiile pleacă, iar sora cea mai mică rămâne la palat. 

Şi, hăt, târziu, în noapte, când soţul doarme dus, Psiheea 
ia în mână lămpiţa cu ulei şi, uşurel, pe vârfuri, se-apropie 
de el şi-i luminează chipul. 

Acel ce s-odihneşte-naintea ei, pe perne, e monstrul cel 
mai dulce şi mai frumos din lume. E-naripatul Eros, cu- 
obrajii ca bujorul, cu bucle lungi de aur pe umerii de nea. 
Alături are arcul şi tolba cu săgeți. Ea îi atinge arcul şi 
tolba, şi-o săgeată o zgărie la un deget. Şi dragostea o 
prinde cu vie-nvâlvorare pentru divinul Eros. 

Se uită cu ardoare la el şi se apleacă, dornică să-l sărute. 
Atunci, o picătură încinsă de ulei se scurge din lămpiţă. Îl 
atinge pe zeu, făcându-i o arsură pe pielea delicată. 

EI, Eros, se trezeşte. O vede pe Psiheea plecându-se 
asupră-i; e gata să-l sărute cu buzele fierbinţi, în vreme ce 
cu ochii îl roagă de iertare. 

Dar el se saltă sprinten şi zboară pe fereastră. S-a dus pe 
totdeauna... 

Palatele de aur, grădinile, pădurea, izvorul, tot, dispar, 
Psiheea-nmărmurită aude numai glasul lui Eros, care-i 
spune: 

— Mi-ai fost atât de dragă! Dar prin nechibzuinţă, acuma 
m-ai pierdut... căci nu sosise timpul ca să mă poţi vedea... 


— Nu, nu vreau, strigă fata, căci te iubesc... şi...Eros... 
eu... voi avea un prunc. 

Numai că el zburase şi n-o mai auzea. Silit de legi divine, 
zeul intră-n Olimp şi mândra Afrodita îi ieşise înainte şi îl 
certa cu asprime: 

— Necredincios! ... Viclean! ... Duşmana mea de moarte ai 
luat-o de soţie? ... Aşa ne-am înţeles? Ei bine, pentru asta te 
voi închide-n casă. Dă-mi arcul, dă-mi şi tolba... aripile... 
făclia... însemnele puterii... Nu mai eşti zeu, ci sclav! 

PSIHEEA PORNEŞTE ÎN CĂUTAREA SOŢULUI. 

Pe când frumosul Eros era închis în casă, Psiheea şi 
pornise pe munte... şi plângea: 

— Ce-am să mă fac, o, Eros? ... Unde te pot găsi? ... Sunt 
singură, mâhnită... şi te iubesc atât... 

Şi, năzuind un sprijin, aleargă-n templul Herei, căci dânsa 
ocrotea familia, căminul. O roagă pe zeiţă. Imploră şi pe-alţi 
zei. Dar nimeni n-o ascultă, nu-i ia durerea-n seamă. 

— Tu eşti o muritoare, şi dânsul e un zeu. Nu ştii că însuşi 
Zeus a părăsit atâtea şi-atâtea pământene? Nu mai gândi la 
el, căci n-o să-l mai revezi... îi răspundeau mai toţi. 

Psiheea nu se lasă, ba încă socoteşte să plece spre zeiţa 
iubirii, Afrodita. Ea doar ocroteşte dragostea pe pământ. 

Şi plecă... merge, merge... îndură suferinţe, şi frig, şi 
foame, sete şi piedici cu duiumul... Ajunge la palatul zeiţei 
Afrodita şi-i spune umilită: 

— Tu eşti, zeiţă, mama lui Eros, soţul meu... Peste puţină 
vreme şi eu am să fiu mamă... Fii bună deci, zeiţă, pe cât 
eşti de frumoasă... 

Zeița Afrodita priveşte spre Psiheea. Dar după-atâta trudă, 
tot fata-i mai frumoasă. De ură-nverşunată, zeiţa se 
încruntă, rostindu-i printre dinţi: 

— Vrei să mă faci bunică, pe mine, Afrodita, zeiţa 
frumuseţii? Vrei să mă faci bătrână? Tu, ce eşti vinovată că 
te-ai născut frumoasă, poate mai mult ca zeii, poate mai 
mult ca mine? ... Să vină două sclave: Grija şi Întristarea! ... 
Luaţi-o şi biciuiţi-o... Dar ştiţi, cum se cuvine! 


Sclavele o înşfăcară şi-o biciuiră straşnic. O-nvineţiră 
toată. Dar nici aşa zeiţa nu se milostivi, şi luă ea însăşi 
biciul. Îi sfâşie veşmântul, o trase de cosiţe şi o bătu la 
sânge. 

Apoi, însângerată, o puse şi la muncă. Îi dete o movilă 
înaltă de seminţe. Erau acolo boabe de mac, fasole, linte, 
grâu, orz şi alte feluri şi-i spuse să le-aleagă grămezi, 
grămezi, pe soiuri... 

Când se sfârşi cu munca, îi porunci să plece într-o pădure 
deasă, unde păştea o turmă de oi - turbate toate - ce-i 
omorau pe oameni, şi să-i aducă lână. (Lâna era de aur.) 

Pe urmă o trimise în vârful unui munte, păzit cu străşnicie 
de sute de balauri. Pe-aici trecea un fluviu care curgea spre 
Tartar. Şi-i porunci s-aducă un şip umplut cu apă. 

Dar dragostea, dorinţa de-a-l mai vedea pe Eros i-au dat 
Psiheei vlagă să treacă prin primejdii, să biruiască totul şi 
să-mplinească voia geloasei Afrodite... 

CĂLĂTORIA ÎN ŢINUTUL LUI HADES. 

Neiîmpăcată încă, zeiţa îi mai cere să plece şi-n ţinutul lui 
Hades, sub pământ. 

— Te du-n regatul morţii cel cârmuit de Hades, îi spune 
Afrodita, şi cere-i Persefonei, gingaşa lui soţie, să-ţi umple 
cu balsam cutia asta mică. Balsamul mă va face pe mine mai 
frumoasă... Cată să vii degrabă, căci plec la un ospăț... 

Porneşte iarăşi fata. Se luptă îndelung să intre în regatul 
cel misterios al morţii. Străbate peste fluviul, pe unde 
treceau morţii. Şi trece chiar de Cerber, de câinele lui 
Hades, cel cu trei capete, ce străjuia cu colții lui cumpliţi 
acest țărm al tristeţii, domolindu-l pe monstru cu nişte turte 
dulci. 

Se spune despre Gheea, strămoaşa tuturora, că ea era 
zeiţa ce-o ajuta pe fată să treacă prin primejdii. Şi cum, 
necum, copila ajunge şi la tronul zeiţei Persefona. 

Şi-o roagă: 

— Dă-mi, zeiţo, balsamul ce ţi-l cere, în cutioara asta, 
mama soţului meu, frumoasa Afrodita! 


Persefona primeşte să-i umple cutioara cu balsamul cerut, 
şi pleacă iar Psiheea, să-l ducă Afroditei. Zeița, la plecare, o 
sfătuise bine: 

— Să nu deschizi capacul. Balsamul din cutie e numai 
pentru zei... „E pentru zei, ştiu bine, se frământa Psiheea, 
călătorind pe drumuri, şi cerceta cutia. O, de-aş putea şi eu 
să folosesc balsamul! Puțin. Cât de puţin. Să mă fac mai 
frumoasă decât mă ştie Eros, şi-apoi să caut mijlocul ca să 
pătrund la el. Am băgat eu de seamă unde l-a-nchis zeiţa. 
Iar el, văzându-mi chipul, să mă-ndrăgească iarăşi...” 

Şi tot gândind în sine, aproape fără voie, mânată de iubire, 
Psiheea-ntredeschide capacul, binişor. 

Numai că din cutie - aşa cum uneltise zeiţa Afrodita - iese 
un abur negru, şi fata cade jos. Aburul o-mpresoară şi el 
aduce somnul cel fără de sfârşit. 

ZEUS HOTĂRĂŞTE... 

Dar Eros, ce văzuse prin vrajă toate astea, nu mai aşteaptă 
mult, şi cum aflase locul unde-i ţinea zeiţa aripile şi arcul, le 
smulge şi s-avântă printr-o fereastră-afară. 

Ajunge la Psiheea. Adună în cutie aburii grei ai morţii şi 
fata se trezeşte: 

— Iubite... Tu eşti oare! ... Deci m-ai iertat? ... Mai stai... 
Mai stai, să te privesc... Căci am atâtea lucruri să-ţi spun, 
de-atâta vreme de când ne-am despărţit... 

— Şi eu, Psiheea dragă, rosteşte zeul Eros, dar nu-i timp 
de pierdut... Mama mea, Afrodita, este pe urma noastră. Tu 
du-te cu balsamul. Eu plec către Olimp. 

Şi zboară zeul Eros drept în Olimp şi spune: 

— O, Zeus, tu ce lumea o cârmuieşti din slavă, îndură-te de 
mine şi de iubita mea... 

— Nu, nu... strigă din urmă zeiţa Afrodita, sosită în 
rădvanu-i din flori de trandafir. Nu-ngădui, stăpâne! 
Psiheea nu-i zeiţă, şi-un zeu, cum este Eros, nu poate face 
nuntă cu ea - o muritoare... 

— Ba da, răspunse Zeus. Nu te mâhni, frumoaso, şi- 
ncearcă să surâzi. E vremea să astâmperi pe-acest copil 


zburdalnic, care-a făcut şi face atâtea nebunii... E vremea 
să-l însori. Şi ca să fie demnă Psiheea de un mire ceresc, 
cum este Eros, eu am s-o fac zeiţă. 

Şi Zeus porunceşte lui Hermes să adune, în sala de 
consiliu, pe zei şi pe zeițe. Să vină şi Psiheea. Şi-i dă fetei să 
soarbă din cupa lui de aur esenţele divine: ambrozie şi 
nectar. 

— Rămâneţi împreună necontenit de azi, le glăsuieşte 
dânsul. Iar voi, zei şi zeițe, puteţi să-ncepeţi nunta şi să vă 
veseliţi... Vă porunceşte Zeus! ... 

Şi Eros cu Psiheea au făcut astfel nunta, rămânând 
amândoi fericiţi în Olimp...5 

Note: 

1. Basmul despre Eros şi Psiheea a fost povestit cu multă 
vervă şi fantezie - probabil după o veche legendă elină - de 
către scriitorul Apuleius, în opera sa „Măgarul de aur”. 
Tema a fost reluată de către alţi scriitori şi, sub diferite 
variante, a pătruns în folclorul multor popoare. 

2. Eros, dragostea, la început era, pentru grecii vechi, 
numai forţa universală, care uneşte fiinţele perechi, 
perechi, făcându-le să se înmulțească. El a unit-o pe Gheea, 
cea dintâi zeiţă, cu Uranus, cel dintâi zeu. Mai târziu, 
poetizând legenda, grecii şi l-au închipuit pe Eros ca un 
tânăr înaripat, dându-i drept părinţi pe Afrodita, zeiţa 
dragostei, şi pe Ares, zeul luptelor nesăbuite. Întruneau 
astfel în dragoste, în chip poetic, frumuseţea Afroditei cu 
dorinţa de cucerire a lui Ares, vrând adică să sugereze că 
dragostea cea frumoasă trebuie cucerită. De aceea vechii 
meşteri îl înfăţişau adesea pe Eros călare pe un leu, ţinând 
în mână o liră. Arătau în acest fel că simţămintele, 
reprezentate prin liră, pot îmblânzi o fiinţă oricât de cruntă. 

3. În Capitoliul din Roma se află o statuie cioplită din 
marmură pentelică de faimosul Praxitele. Opera, un giuvaer 
de piatră, a fost răpită de romani din Elada. Aici Eros, 
Cupidon sau Amor - cum îi spuneau romanii - este înfăţişat 
ca un tânăr cu pletele încreţite şi aripile pe umeri. El are un 


arc, din care este gata tocmai să tragă o săgeată, poate 
muiată în miere şi foc, poate în otravă şi venin. Lui Eros însă 
nici că-i pasă de cele care vor urma. Un zâmbet şăgalnic îi 
luminează faţa şi toată frumuseţea ce i-a fost dăruită de 
Afrodita. Alte opere îl reprezintă pe Eros în mână cu o torţă 
- torţa care trebuia să înflăcăreze dragostea oamenilor, 
după ce elîi ţintea cu săgețile. 

4. Tot în Capitoliu se găseşte un preaminunat grup de 
marmură care-i înfăţişează pe Eros şi Psiheea îmbrăţişaţi. 
Fără îndoială că această operă, săvârşită de un artist 
necunoscut, a inspirat nu numai pe poeţi, ci şi pe pictori şi 
pe muzicieni, într-atât este de armonioasă marmura 
dăltuită. 

5. Această alegorie are un tâlc, şi anume că dragostea nu 
poate dăinui, dacă nu e însoţită şi de o simţire adâncă. 
Psiheea, în limba greacă, se tâlcuieşte prin suflet. Dar şi 
sufletul se înalţă prin dragoste, prin Eros, şi ajunge în 
Olimp, adică în locul unde se găsea fericirea desăvârşită, pe 
care o gustau numai zeii, cum credeau elinii. 

Într-un frumos tablou, care se găseşte la Luvru, pictat de 
artistul Louis Gerard, este înfăţişată această poetică 
alegorie. Eros, înaripatul, cuprinde pe Psiheea, pe draga lui 
soţie, ca s-o urce în Olimp. 

POSEIDON ŞI AMFITRITA. 

Palatul lui Poseidon1, zeul care purta în mâna lui triena2 -, 
se ridica-n Egeea3. Însă de-acolo zeul pleca adeseori în 
carul său de aur, tras ca o vijelie de zeci de cai sălbatici. În 
urma lor săltau cetele de delfini şi alte animale din apele 
marine. 

Fiindcă zeul Poseidon crease cândva calul4, îl îndrăgea 
nespus. Dar şi mai mult iubea delfinul, delfinul care zburdă 
mereu voios prin valuri şi saltă şi se joacă şi face 
giumbuşlucuri. Aproape nu-i poveste legată de Poseidon 
fără să fie vorba, cumva, despre delfin. De-altminteri în 
legende se spune că Poseidon şi-a cucerit soţia cu ajutorul 
unor preacredincioşi delfini. 


Odată, pe când zeul se preumbla pe mare, văzuse într-o 
ceată de nimfe nereide o tânără fecioară, numită Amfitrita. 
Nimfele nereide, în număr de cincizeci, erau nişte copile de- 
o bunătate rară. Mama lor era Doris, o nimfă oceanidă, şi 
tatăl lor, Nereu, alt zeu bătrân al mării, care-şi avea palatul 
în apele Egeei. 

Iar când zeul Poseidon cutremura adâncul de ape 
mişcătoare şi îneca sub valuri triremele eline, nimfele 
nereide plângeau înduioşate şi, lunecând prin valuri, se 
avântau cu toate să scape corăbierii. Ele-i purtau pe braţe 
şi-i aruncau pe țărm... 

Când se trezeau sărmanii şi se vedeau trăind, ştiau că-şi 
datoresc această fericire nimfelor nereide. Le mulţumeau 
cucernici şi le zvârleau ofrande în valurile mării. 

URMĂRIREA NIMEFEI. 

Acum însă Poseidon zărise pe-Amfitrita cu toate celelalte 
surate ale ei. Copilele danţau într-o insulă Naxos, şi zeul se 
oprise, vrăjit de melodia ce o cântau în cor. 

„Ce cântec! ... Ce visare! ... şi-a spus în sine zeul. Ce fete 
are Nereu! Mai ales Amfitrita... la stai s-o mai privesc...” 

Şi se uita la fată cu ochii lui albaştri, tăioşi cum e oţelul. 

Pesemne, însă, barba-i zburlită şi-nţesată de alge şi de 
scoici şi fruntea-ntunecată şi pletele-i albastre s-or fi zărit 
cumva. Căci nimfele, deodată, au contenit din danţ şi au 
sărit în mare. 

„„.„Şi zeul a zâmbit: 

Cred că a venit vremea să-mi aduc o regină, la mine, în 
palatul de aur din Egeea! ... lar nimfa cea frumoasă e fata 
lui Nereu... De mă însor cu dânsa, îmi întăresc domnia... şi 
asta va fi bine!” 

Şi, cum s-a-ntors Poseidon la dânsul la palat, a trimis 
peţitori, dar fata nici n-a vroit s-audă: 

— Cum? Eu să fiu soţie acestui zeu, ce este atât de mânios, 
c-o fire-atât de aspră şi-un glas răsunător? ... Tridentul lui 
mă sperie de câte ori îl văd, căci îi cunosc puterea. Şi caii lui 
la fel, când tropotesc prin valuri şi-aleargă şi nechează... 


Nu... Nici prin gând nu-mi trece... Nu... Nici nu vreau să-l 
văd... 

Şi ca să scape, fata a fugit într-o peşteră albă, de 
marmură, vrâstată cu vine de argint. Aici veneau noroade 
de vietăţi marine, ce-i aduceau, ca danii, scoici, alge 
mlădioase şi pietre de mărgean şi o cinsteau pe nimfă. lar 
ea, blândă din fire, le ocrotea pe toate aceste vietăţi ce 
locuiau prin mări. 

Dar zeul din Egeea, Poseidon, o căuta şi, ca să-i dea de 
urmă, puse doi delfini, ce înotau prin ape şi-i întrebau pe 
toţi: 

— N-aţi văzut-o pe nimfă? Nu ştiţi pe unde e? Pe unde se 
ascunde copila lui Nereu? Răspundeţi, căci stăpânul e 
supărat cumplit... Voi nu vedeţi cum marea se zbuciumă de- 
atunci? Poseidon o loveşte cu furca sa mereu... Şi-o 
zguduie, izbind-o neîncetat de stânci, şi sfarmă, între valuri, 
puzderii de corăbii. Răspundeţi... Căci altminteri stăpânul 
va aduce prăpădu-asupra voastră... 

MÂNIA ZEULUI SPOREŞTE. 

Poate mai mult de frică, cineva a vorbit - un şarpe, o 
meduză, un peşte, careva... şi-a spus unde e fata şi că-şi are 
sălaşul în peştera aceea de marmură, vrâstată cu vine de 
argint. 

Delfinii, credincioşi, au şi pornit înot, să aducă iute ştirea. 
Poseidon, aflând vestea, s-a-nveselit nespus. Şi-a pus pe 
umeri haina de purpură brodată cu aur şi argint. A ridicat 
tridentul, ca să-şi pieptene părul albastru, încâlcit. Şi-a 
curăţat şi barba de scoici şi de nisip. lară pe fruntea arsă de 
vânturi şi furtuni şi-a aşezat coroana, pornind spre 
ascunzişul copilei lui Nereu. 

Dar poate Amfitrita a fost şi ea vestită că zeul îi aflase locul 
de adăpost, şi s-a ascuns mai bine, într-un cotlon al mării. 
Încât zeul Poseidon venise în zadar. 

În zadar o căuta, căci nu dădea de dânsa, şi nimeni nu ştia 
unde şedea pitită. Poseidon, de mânie, aşa-şi trântea 
tridentul, încât se zguduiau şi apele şi munţii şi Tartarul cel 


negru, unde domneşte Hades, şi se părea că totul s-apropie 
de sfârşit. Jivinele din apă, noroade-notătoare de peşti şi 
raci şi broaşte şi scoici şi câte toate se ascundeau în grote, 
se pitulau de spaimă prin pietre şi nisip. Nu li se vedeau 
ochii şi îşi aşteptau moartea. 

Abia târziu, în noapte, când hăurile mării primiseră atâtea 
corăbii călătoare, şi apa acoperise ţărmul, s-a potolit 
Poseidon pentru puţină vreme... 

Numai că-n zorii zilei pornise iar s-o caute pe nimfa 
Amfitrita şi, nici de data asta neizbutind s-o afle, a 
scufundat din nou, sub furia lui, corăbii, insule şi maluri, 
părăduind ţinuturi şi înecând sub ape oameni nenumărați. 

Atunci, delfinii ageri s-au hotărât din nou s-o caute pe 
Amfitrita. Ba chiar s-o şi peţească... 

DELFINII O PEŢESC PE AMFITRITA. 

Si au pândit şireţii când nimfa - mulţumită că zeul a plecat 
- ieşea pe ţărmul mării să se-nsorească o clipă. 

Jucându-se, delfinii s-au apropiat de coasta unde - în iarba 
verde - se odihnea fecioara. Ea ridicase capul, vrăjită fără 
voie de jocul cel zburdalnic, de tumbele ghiduşe, de 
salturile repezi ce le făceau delfinii. 

Privind astfel spre dânşii, deodată se trezeşte c-o piatră 
azvârlită de un delfin, în iarbă. Era, precum se spune, un 
mărgăritar mare, c-o strălucire vie, ce-mprăştia lumină pe 
toată coasta mării şi o umplea de vrajă. Nedumerită încă, 
fecioara nereidă aude pe delfini: 

— O, preafrumoasă nimfă, stăpânul nostru este, după 
stăpânul Zeus, cel mai bogat din lume. Palatele de aur, 
cleştar şi diamante, aflate în Egeea, au munţi de avuţii, şi 
tot ce vrea din lume Poseidon dobândeşte. Puterea lui e 
mare, şi ea nu-i întrecută decât de dragostea ce-o are 
pentru tine. Căci el te vrea soţie. Şi ce fecioară oare nu s-ar 
simţi-ncântată să-i fie lui domniţă, stăpână peste ape? 
Asemenea iubire nu mai găseşti în lume... Ascultă-l deci, 
copilă, şi fă cu dânsul nunta. De nu primeşti, Poseidon, 
îndurerat, sfă-râmă şi insule, şi ţărmuri şi numai tu, 


fecioară, ai să fii vinovată faţă de zei şi oameni de-o astfel 
de năpastă... Blestemele-or să cadă asupra ta, să ştii... 

Auzind vorbele ce le rosteau delfinii, frumoasa nereidă, de 
spaimă pentru dânsa, de milă pentru oameni - pe cât spune 
povestea - s-ar fi înduplecat. 

Delfinii l-au vestit îndată pe Poseidon că nimfa se-nvoieşte 
a fi soţia lui. 

Zeul s-a repezit spre peştera în care s-adăpostea mireasa 
şi, cu glasul tunător, a-anbiat-o să vie alăturea de el5. 

Ea sa urcat în carul tras de-o sută de monştri, carul de 
sărbătoare cu care trecea zeul peste aria mării. Poseidon, 
plin de fală şi plin de mulţumire, a strâns în mână frâul, şi 
monştrii au pornit. 

În jurul lor săltau nimfele nereide, ţinând în braţe lire, 
cântând cu toate-n cor, în cinstea Amfitritei, în vreme ce 
cortegiul avea în fruntea lui pe oceanida Doris, purtată tot 
de-un monstru. Dânsa ducea în mână făclia cununiei. Astfel 
au mers cu fală şi-au intrat în palatul puternicului zeu, unde 
s-a făcut nunta. 

Sfârşindu-se cu nunta, au venit la Poseidon cei doi delfini 
isteţi ce peţiseră fata. 

— Mărite, au spus dânşii - în limba lor, desigur - când ne- 
ai trimis în lume, să găsim locul unde se-ascundea Amfitrita, 
ai zis cu voce tare că ne vei da la nuntă răsplata cuvenită... 
Acum o aşteptăm. Căci uită-te, mărite, mireasa-i lângă 
tine... 

— Cuvântul mi-l voi ţine, a glăsuit Poseidon. Răsplata o veţi 
primi pe loc. 

Şi şi-a întins tridentul. A prins pe el delfinii şi i-a zvârlit în 
cer, ţintuindu-i pe boltă, şi i-a strigat lui Zeus: 

— Îngăduie, slăvite, o nouă constelație: a celor doi delfini! 

— Să fie precum vrei, i-a dat răspuns îndată trufaşul său 
fârtat. 

Aşa spuneau elinii că s-a ivit pe boltă frumoasa constelație 
a celor doi delfini. 


Pe urmă Amfitrita i-a născut lui Poseidon un fecior cam 
ciudat, ce se numea Triton. Triton era ca zeii, din creştet 
până-n brâu, doar părul i-era verde şi-ncununat cu trestii. 
De la mijloc încolo feciorul lui Poseidon era ca un balaur. Şi 
el avea o scoică mare şi răsucită. Dacă sufla în scoică, 
marea se-nvolbura, urla înverşunată, sau, alteori, furtuna se 
potolea pe loc. 

Triton a fost acela care, suflând în scoică, a rechemat la 
matcă puhoaiele hoinare din râuri şi din mări, când s-a 
sfârşit potopul. 

În acest zeu, elinii vedeau însăşi furtuna, marea 
dezlănţuită, ce geme mânioasă, lovindu-se de ţărmuri. El 
era, pentru zeul stăpânitor al mării - ca Hermes pentru 
Zeus - pristavul de credinţă. De-aceea locuia, alături de- 
Amfitrita şi tatăl său, Poseidon, în palatul de aur, cleştar şi 
diamante, din apele Egeei. 

CICLOPUL POLIFEM. 

Astfel şi-a văzut zeul stăpânitor al mării dorinţa împlinită, 
făcându-şi-o soţie pe fata lui Nereu, pe nimfa Amfitrita. 

Fireşte, după nuntă, Poseidon, ca toţi zeii, nu i-a păstrat 
credinţă frumoasei Amfitrita. Ca Zeus, ca Apolo şi ca atâţia 
alţii, dânsul a mai avut şi-alte zeci de soţii, dintre zeițe, 
nimfe şi mai ales copile de simpli muritori. 

Din încuscrirea asta s-au născut regi, eroi şi-alteori nişte 
monştri. Dintre monştrii aceştia cel mai cunoscut este 
uriaşul Polifem. 

Poseidon dobândise pe-acest fecior cu-o nimfă, ce se 
numea 'loosa. El era de-o mărime de-a dreptul uimitoare. 
Pitici păreau uriaşii pe lângă Polifem. Dacă intra în mare, 
apa îi ajungea abia la mijloc. Avea o faţă neagră şi mare cât 
o casă şi-un singur ochi în frunte, ce parcă scânteia. Era 
urât ca moartea. În mâini purta ciclopul un trunchi enorm 
de pin, ce-i slujea de măciucă. Cu-a-ceasta-şi mâna turma, 
vâna sălbăticiuni şi-i omora pe oameni. Căci n-avea nici o 
milă uriaşul Polifem. Avea numai o lege: poftele lui, şi-atât! 


Monstrul acesta groaznic voia să se însoare c-o soră-a 
Amfitritei, o fiică-a lui Nereu. Legenda ne arată că fata, 
Galateea - căci astfel se numea - era mult mai frumoasă 
chiar decât Amfitrita. Atât că Galateea iubea, de mult, pe-un 
tânăr, pe Acâş, un păstor, şi se ferea de monstru, de crudul 
Polifem6. Dar fiul lui Poseidon, îndrăgostit de nimfă, silindu- 
se să-i placă, îşi pieptănase părul - ce-i spânzura în viţe 
sălbatice şi negre - cu grebla lui uriaşă. Şi-şi retezase barba 
murdară, încâlcită - plină toată de spini - c-o seceră- 
ascuţită. Iar faţa lui hidoasă şi-o oglindea într-una în ape 
cristaline. Vroia să pară chipeş, să o ademenească pe 
mândra Galateea. 

Din-naltul munte Etna se desprinde-o colină, ce intră 
până-n mare. Şi-n locurile-acestea, la poalele colinei, se- 
ntâlneau Galateea şi cu păstorul Acâş. Stăteau ades de 
vorbă şi-şi făureau tot felul de planuri minunate... 

Numai că, într-o zi, Polifem se coboară din munte pe 
colină. Îşi pune la o parte toiagul său enorm. Din sân îşi 
scoate naiul, pe care şi-l făcuse dintr-o sută de trestii, şi 
începe să cânte... Vuiau în zare munţii, şi marea, 
zbuciumată, fierbea de-atâta larmă. 

Nimfa însă era tocmai atunci cu Acâş la poalele colinei. 
Vedeau şi-auzeau totul. 

Polifem nu ştia că nimfa e pe plajă, o socotea în mare, 
ascunsă undeva. De-aceea, lăsând naiul, a început să strige 
spre valurile mării: 

— Mai albă eşti, fecioară, ca floarea de maslin şi mult mai 
dezmierdată ca rodul din grădini. Mai zveltă ca aninul... 
Eşti mai îmbietoare decât soarele iarna sau decât umbra 
vara. Mai rumen ţi-e obrazul ca mărul pârguit şi eşti mai 
majestuoasă ca trunchiul de platan. Mai proaspătă ca 
gheaţa. Mai dulce ca un strugur. Mai moale decât puful de 
lebădă... Dar tot tu, Galateea, eşti mai nepăsătoare decât 
aceste stânci. Mai surdă decât marea... Ah, dacă m-ai 
cunoaşte mai bine, ai pricepe că ai greşit, fugind din calea 
mea mereu... Căci partea cea mai mare din aceşti munţi e-a 


mea... În ei se află peşteri ce sunt tot ale mele, unde nu 
simţi căldura în vara arzătoare, nici frig în toiul iernii. Şi-n 
pomii mei sunt fructe ce-atârnă greu pe ramuri, aproape să 
le frângă. Am vii care dau struguri ca aurul de galbeni. Tu 
însăţi vei culege, cu mâna ta, şi fragii ce se află-n pădure şi 
coarna ce se coace în toamna-mbelşugată şi prunele 
zemoase, care-mi umplu livada şi licăresc prin arbori. De 
vrei să-mi fii soţie, nu-ţi va lipsi nimica. Pomii cei plini de 
roade vor fi numai ai tăi, şi turmele, ce umplu păşunea şi 
pădurea sau sunt închise-n peşteri, vor fi tot ale tale. Ridică- 
ţi dară capul din valuri, Galateea! Nu mă dispreţui... Eu mă 
cunosc mai bine. Doar mi-am văzut icoana în unda verde-a 
apei şi mi-a plăcut de mine. Nici Zeus n-are, poate, un trup 
atât de falnic şi nişte plete dese, care îmi cad pe umeri, 
parc-ar fi o pădure. Nu te gândi că părul ce-mi creşte pe tot 
trupul ar fi o urâciune. Copacul fără frunze nu are 
frumuseţe, nici calul fără coamă. Am doar un ochi în frunte, 
dar el îmi e destul. Ce? Soarele din ceruri nu este numai 
unul? Şi nu le vede toate? ... Să-ţi mai adaug că zeul 
Poseidon îmi e tată şi că-ţi va fi şi ţie, dacă vei fi soţia lui 
Polifem, uriaşul? ... Ascultă-mi rugămintea... Dispreţul tău 
mă arde mai rău decât un fulger... şi fii soţia mea! ... 

Apoi, sfârşindu-şi vorba, ciclopul Polifem îşi ia din nou 
toiagul şi porneşte pe țărm. Deodată, îi vede pe cei doi. Îi 
vede şi răcneşte: 

— Aici eraţi? Mişei! ... şi eu care credeam că nimfa mă 
ascultă... De-acolo, de pe țărm, râdeaţi de mine... voi... Dar 
e ultima oară când vă găsiţi alături... Acuma s-a sfârşit! ... 

El prinde-n braţe-o stâncă şi o ridică-n sus. Nimfa se 
zvârle-n apă. Acâş strigă cu groază: 

— Ajutor, Galateea! ... 

Numai că Galateea nu cuteza să iasă din mare, să-l ajute. 
Cine-ar fi cutezat să-nfrunte pe uriaş? 

Şi stânca îl zdrobeşte pe bietul păstoraş şi sângele lui 
curge, fierbinte, printre pietre. 


Ce-a plâns sărmana nimfă. Şi-a implorat pe zei, ca să-şi 
pogoare mila peste sărmanul tânăr zdrobit de Polifem. 

Şi-atunci, legenda spune c-a ţâşnit cu putere, din stâncă, 
un izvor... şi-n jur au crescut trestii. Şuvoaiele-mpletite s-au 
transformat în râu, un râu cu apă rece, numit de nimfă: 
Acâş, în amintirea celui ucis de Polifem şi-a dragostei 
pierdute... 

Note: 

1. Marea, cu apa ei albastră sau verde-vineţie, cu forţa ei 
nemărginită, i-a înfricoşat şi i-a atras întotdeauna pe elini. 
Marea scălda pământurile lor din toate părţile, parcă le 
îmbrăţişa. Ea îi purta pe valurile sale, spre aventuri şi fapte 
glorioase. Dar tot ea le zdrobea corăbiile, pe vreme de 
furtună, izbindu-le de stânci şi învăluindu-le în giulgiul 
nemăsuratelor genuni. Desigur, sus, în cer, după credinţa 
lor, se afla Zeus, veghind cu fulgerele în pumni asupra 
muritorilor. Însă acolo, lângă ei, se afla marea. „Şi cine 
cârmuieşte oare marea? se întrebau de multe ori elinii. Cine 
dezlănţuie deasupra ei noianul vânturilor despletite? Cine o 
zguduie până în adâncuri şi o năpusteşe peste ţărmuri? 
Cine ridică insulele din valuri, sau cine este acela care le 
cufundă?” După puterea cerului, fără îndoială, nu era alta 
mai teribilă decât a mării. Această forţă a mării trebuia 
înduplecată. De aceea, elinii au personificat-o, născocind pe 
zeul Poseidon. Numele lui vine - după unele păreri - din 
sanscritul Idaspati, care înseamnă stăpânul apelor. Romanii 
l-au numit pe acest zeu: Neptun. 

2. Tridentul este de fapt o denumire latină a trienei. Cu 
tridentul sau triena Poseidon putea să dărâme şi munţii, el 
fiind şi zeul cutremurelor, aşa după cum îl numeşte Homer 
în versurile sale. Dar în acelaşi timp Poseidon putea să şi 
zidească, nu numai să dărâme. În urma răzvrătirii lui 
Poseidon, care se alăturase Herei, cândva, împotriva 
stăpânului Olimpului, zeul mărilor fusese osândit să 
zidească o cetate, Troia. Această legendă nu este altceva 
decât poetizarea acţiunii mării, care poate construi 


tărâmuri noi, prelungind coastele, prin depunerea de 
nisipuri, provenite din sfărâmăturile pietrelor aduse de 
curenţi. 

3. Marea Egee se află în partea de răsărit a Mediteranei. 
Egeea a intrat şi în unele legende marine româneşti, dar 
aici a căpătat chipul unei bătrâne şi rele vrăjitoare. 

4. Calul simbolizează, prin saltul său, izvorul care ţâşneşte 
vesel din clinele muntoase. Coama lui răvăşită de vânt, în 
goană, se aseamănă cu valul. Nechezatul lui e ca ţipătul 
furtunii care aleargă, parcă în tropot, peste aria mării. Are 
în el parcă şi rezonanţe din ţipetele păsărilor şi ale 
oamenilor, când marea se înfurie şi îşi răscoleşte 
adâncurile, urlând, zbătându-se între maluri, de parcă ar 
vrea să scape din nişte lanţuri nevăzute. 

5. Pe o friză din altarul lui Neptun de la Roma şi într-un 
mozaic de la Pompei se vede scena nunţii zeului mărilor cu 
fiica lui Nereu, Amfitrita. 

6. Această legendă este povestită tot în „Metamorfozele” 
lui Ovidiu. Despre Polifem, acest fiu al lui Poseidon, se va 
mai vorbi, pe îndelete, în legenda lui Odiseu sau Ulise. 
Dealtfel, zeul Poseidon a avut şi alţi feciori monstruoşi la 
chip sau la fire. Ei simbolizau pentru elini relele pe care le 
pot săvârşi apa sau unele fiinţe din adâncurile ei. 

HADES ŞI PERSEFONA. 

Legende nu sunt multe despre Hades. Oamenii nu-l iubeau 
deloc. Chiar numele i-l pronunţau în silă, pentru că Hades 
era zeul ne-ndurătoarei morţi şi-al umbrelor muncite, în 
neguri, sub pământ. 

Zeus, când împărţise lumea cu cei doi fraţi ai săi, îi dăruise 
marea lui Poseidon, păstrându-şi pentru dânsul cerul. Iar 
pentru Hades rămăsese locul întunecat şi trist, numit 
Infernull, ţinutul misterios al morţii. De-aceea, poate, 
Hades, era cel mai posac şi mai nesuferit din rândul zeilor. 

În timp ce zeii, în Olimpul lor, cântau şi dănţuiau în râs şi 
glume, posomorâtul Hades pe tronul lui de aur, din marele-i 
regat subpământean, nu avea altă grijă decât să cerceteze 


şi să însemne bine fiece greşeală pe care-o săvârşeau acei 
de pe pământ. 

Venea odată vremea când orice muritor - cum credeau 
grecii - urma să se coboare în Infern. Şi-acela care-i 
supărase mai deseori pe zei pleca în Tartar2, să-şi capete 
osânda necurmată. Ceilalţi porneau - cum vom vedea - spre 
Insulele fericirii, ale norocului şi păcii, numite şi Câmpiile- 
Elizee, un fel de paradis al desfătărilor şi bucuriei. 

UN ZEU MEREU LA PÂNDĂ. 

Ca să-i pândească, nevăzut, pe muritori, ursuzul Hades 
avea o cască fermecată3. Dacă-şi punea pe frunte această 
cască albăstrie, cum sunt văzduhurile-n zări, nu mai putea 
să-l vadă nimeni, şi zeul, ajutat de genii4 şi de zeiţe- 
ntunecate, putea să-şi împlinească voia, şi-i pedepsea pe 
muritori. Geniile îi căutau pe-aceia care nesocoteau 
Olimpul. Pe urmă cercetau şi pe-alţii: pe cei lipsiţi de 
omenie, care nu ospeţeau drumeţii sau cerşetorii sau 
străinii, duşi de nevoie prin Elada. Căutau pe criminali, 
sperjuri, pe trădătorii din războaie, şi-i urmăreau cu multe 
rele, nenorociri şi griji şi boale... Le insuflau adesea patimi 
ce-i împingeau către pieire şi îi izbeau fără cruţare, până 
ce-i nimiceau cu totul... Atuncea se ivea Tanatos, purtând o 
mantie ca smoala, pe umeri două aripi negre şi-o sabie în 
mâna dreaptă. Tanatos era moartea însăşib. El smulgea 
umbra celui dus. lar umbra o lua zeul Hermes, crainicul 
tatălui ceresc6, s-o ducă-n tristele adâncuri ale lui Hades. 

Drumul către tărâmul morţii trecea prin nişte peşteri 
negre şi mlaştini verzi, ce răspândeau miasme grele şi-i 
ameţeau pe călători. Pe acest drum se aflau genii tăcute, 
hâde, răutăcioase, ce-aduceau lumii jalea, teama, 
bătrâneţea, grijile, boala, sărăcia, foamea şi chinul, şi 
războiul. Ele i-opreau pe călători şi le spuneau cuvinte grele 
sau îi loveau cum le plăcea. Dar Hermes nu întârzia. Zeii nu 
se temeau de genii. Şi ajungea numaidecât la graniţele 
întunecatului tărâm, înconjurat de râul Stix7, de nouă ori, 
ca într-un ghem. 


În calea lui, către palatul zeului Hades, mai trecea şi peste 
râul Aheron8. Dar umbrele nu puteau trece, decât dacă 
plăteau lui Haron, luntraş bătrân, un ban de aur, sau de 
argint sau de aramă. Morţii-şi ţineau în gură banul. lar cel 
ce nu-l avea cu dânsul mai zăbovea pe-aceste maluri un 
veac întreg, ba şi mai bine... 

Ceilalţi, de cum treceau de apă, zăreau o poartă larg 
deschisă către palatele lui Hades, palate despre care 
credeau grecii că-s făurite din argint. Şi, lângă poartă, se- 
afla Cerber, monstrul cel cu trei capete. Pe capete se foiau 
şerpi, ce şuierau necontenit şi-şi ridicau spre călători 
gâtlejuri vinete, solzoase. Câinele îi lăsa să intre pe poarta 
mare, larg deschisă; dar cine pătrundea acolo nu mai 
putea, în veci, să iasă, căci Cerber îi sărea în cale şi-l alunga 
iar înlăuntru. 

Şi încă mai spuneau elinii că umbra unui mort, trecând de 
locul străjuit de Cerber, venea în faţa judecății, cât timp sta 
Hermes în Infern. 

Cei ce erau învinuiți de zeul Hades c-ar fi călcat poruncile 
vreunui mare olimpian, şi mai ales ale lui Zeus, erau pe loc 
zvârliţi în Tartar. 

Iar ei cădeau de-a rostogolul, pe-o cale tot atât de lungă, 
cât e din cer pân'la pământ. Aici, înconjurați de ziduri şi-un 
râu de foc şi de scântei, închişi cu-o poartă, făurită din 
diamantul cel mai tare, ce nu putea fi sfărâmată, gemeau în 
chinuri osândiţii. 

Acolo se găsea Tantal9, un rege care, aflându-se odată la 
un ospăț, pe muntele Olimp, se mâniase, fiindcă zeii aveau 
ambrozia şi nectarul şi-l păstrau numai pentru ei. Ca să 
răzbune nedreptatea, luase merindele cereşti şi le dusese 
pe pământ, dându-le muritorilor. El mai dezvăluise încă şi 
din secretele lui Zeus, şi-i vestise pe pământeni despre ce 
se punea la cale pe seama lor, sus, în Olimp, aşa ca ei să se 
ferească. 

Pentru toate aceste fapte, Tantal a fost silit să-ndure 
foamea care sfâşie trupul, setea ce pârjoleşte pieptul şi 


spaima cea nimicitoare. Călăii l-au vârât în apă, într-un lac 
limpede şi rece, până la brâu. Să vadă apa şi să-i fie sete. Au 
coborât pe lângă dânsul ramuri din pomii de pe ţărmuri. 
Ramuri cu rodii şi naramze, mere, şi pere, şi smochine. Să 
simt-aroma că-l îmbată. Să-i crească foamea fără margini. 

Dar cum se apleca spre apă, să-şi ude buzele uscate de 
setea care-l mistuia, apa se retrăgea spre maluri. Şi cum 
căta să-ntindă mâna, să ia o fructă de pe ramuri, să-şi 
potolească puţin foamea, de veacuri lungi neostoită, toţi 
pomii îi piereau din faţă. 

O stâncă grea şi colţuroasă sta doar oleacă agăţată 
deasupra lui, gata să cadă şi să-l strivească sub povară. 

Bătrân, cu barba colilie, străvechiul rege sta în apă, sub 
întreita suferinţă, bătut cu bicele de genii, zgâriat cu 
gheare ascuţite, batjocorit şi zi, şi noapte... şi frica-i măcina 
puterea, doar cât privea puţin spre stâncă. Şi el striga 
mereu lui Hades: 

— Zeu blestemat, ajungă-ţi chinul! 

Dar Hades, încruntat pe tronu-i, nici nu se ostenea s- 
audă... 

IXION ŞI SISIE. 

Si tot în Tartar mai era un rege din Tesalia, cu numele de 
Ixion. El îndrăznise să-şi înalțe ochii către zeiţa Hera şi să îi 
spună c-o iubeşte. 

— O cutezanţă nemaipomenită! ... Cum să-şi ridice ochii 
către Hera un simplu muritor? I-o crimă ce se cade 
pedepsită în mod pilduitor! strigaseră toţi zeii. 

— De ce? îi întrebase Ixion. Voi, zeii, nu alergaţi după soţii 
şi după fete de muritori? Nu le minţiţi? ... Şi însuşi Zeus, cât 
e el de mare, n-a înşelat atâtea pământene? ... 

— A! ... Dacă Zeus ar fi vrut să aibă în braţele-i 
nemuritoare pe soaţa ta, i-au răspuns zeii, era o cinste şi o 
fală, şi pentru ea, şi pentru tine... Dar tu, un om de rând, să 
caţi spre slavă, spre o zeiţă olimpiană? Netrebnice, ai să 
plăteşti amarnic! 


Şi l-au zvârlit în Tartarul lui Hades, l-au țintuit pe-o roată 
de aramă, încinsă bine-n flăcări, şi l-au legat, în loc de 
lanţuri, cu şerpi oribili, reci şi umezi ce-l otrăveau 
muşcându-i trupul. lar roata se-nvârtea întruna, în timp ce 
Ixion, sărmanul, ţipa şi se zbătea de groază. 

Se mai găsea-n acele locuri Sisif, regele din Corint, cel 
care îi dezvăluise lui Asopos fapta lui Zeus: crima de-a-i fi 
răpit copila ce purta numele Egina. 

De ciudă şi mânie, Zeus, aflând, că este dat de gol, l-a 
azvârlit pe Sisif în Tartar. Cei trei judecători, pe care îi avea 
Hades în Infern, l-au osândit să se trudească pe veşnicie. El 
trebuia să urce-o stâncă pe-un munte-nalt, nespus de-nalt. 
Cu trudă şi cu suferinţe urca sărmanul până sus; da'ndată 
ce-ajungea pe culme, o eumenidă se ivea, îi smulgea stânca 
şi-o azvârlea la poalele acelui munte. Şi iar pornea Sisif s-o 
urce cu osteneli ne-nchipuite. Sudoarea îi curgea-n şiroaie. 
Trupul îi tremura ca varga. Abia putea să mai respire, dar 
nu-ndrăznea să se oprească, pentru că genii infernale 
învârteau bice făurite din zeci de şerpi încolăciţi şi îl izbeau 
necontenit. Sângele îi curgea şiroaie, din trupul vlăguit de 
trudă. 

Desigur că pe lângă-aceştia mai erau mii şi mii de umbre, 
ce îndurau pedepse crunte, cum hotărau judecătorii, sub 
ochiul ager al lui Hades. 

E drept că unii dintre oameni: cei ce slăviseră pe zei, ca şi 
cei drepţi, viteji şi vrednici, erau trimişi pentru odihnă în 
nişte locuri minunate. Hades îi răsplătea anume, ca să le fie 
la toţi pildă şi să-mplinească pământenii, cu umilinţă şi cu 
teamă, legile aspre, hotărâte de către Zeus, pentru toţi. 

Pe-aceştia îi duceau cu cinste în Insulele fericirii, ale 
norocului şi păcii, numite de cei vechi Câmpiile-Elizee10. 

Aici, la marginea lumii, era o ţară-ncântătoare. Nu era 
frig, nici cald, nu bătea vântul. Abia de respira Zefirul, 
împrospătând mereu văzduhul. Şi umbrele se desfătau în 
cântece şi danţ şi lupte, pe pajiştile-nmiresmate. Durerea 


nu se cunoştea. Tot ce fusese întristare aici era de mult 
uitat. Nu stăpânea decât plăcerea şi bucuria şi răsfăţul... 

HADES VREA SĂ SE ÎNSOARE. 

Dar să ne-ntoarcem iar la Hades... Legendele ne-arată 
despre dânsul că se simţea-ntr-o vreme singur şi hotărâse 
să se-nsoare. Şi fiind el zeu atât de mare, frate cu Zeus şi 
Poseidon - având a treia parte-a lumii-n stăpânire - a dat de 
ştire pretutindeni că-i dornic să-şi găsească o soţie. 

A aşteptat un timp... Însă degeaba! ... Nici o zeiţă nu voia 
să plece de bună voie în regatul sumbru, pe care-l 
stăpânea, cu fală, Hades. Nici o zeiţă n-ar fi vrut să vadă 
mereu, pe lângă ea, chipul lui Hades: bărbos, posomorât şi 
rece. Şi, dându-şi seama zeul morţii c-aşteaptă - fără nici o 
speranţă - atâta vreme, s-a hotărât să-şi fure o mireasă. 

Şi-a trimis slugile să cerceteze cam ce zeiţă a rămas 
nemăritată. Care e mai frumoasă şi mai blândă? Care e 
demnă să ajungă stăpână-ntr-un ţinut atât de mare? 

N-a trecut mult şi-a venit ştirea că sora mijlocie a lui Zeus, 
zeiţa holdelor, Demetra11, ar fi având o fiică minunată. Se 
cheamă Cora şi-i frumoasă, mai-mai s-ajungă pe-Afrodita... 
La fire este potolită. Este cuminte, înţeleaptă. E numai bună 
de stăpână într-un ţinut unde se află tristeţea cu tăcerea 
laolaltă, sub apriga domnie a lui Hades. 

Zeul nici n-a mai stat pe gânduri. Ştia prea bine că 
Demetra, zeiţa holdei însorite, n-o să i-o dea pe Cora de 
nevastă. Şi-atuncea i-a cerut-o lui Zeus, care era părintele 
fecioarei, născută din iubirea cu Demetra. 

— Mi-ai dat acest ţinut subpământean, o fi spus Hades, în 
care oamenii nu vin cu bucurie... Zeii la fel... De-aceea nu- 
mi găsesc soţie. Şi s-ar cădea, la o nevoie, să-mi dai un 
ajutor. N-ai vrea să mi-o dai de nevastă pe fiica ta şi a 
Demetrei? ... 

Zeus o fi zâmbit pesemne, auzind vorbele lui Hades, şi-o fi 
răspuns: 

— 'Ţi-o dau, desigur, căci îmi eşti frate şi-un zeu vrednic... 
Numai de poţi s-o iei. Demetra pururea veghează asupra ei 


ca o tigroaică. 

— N-ai grijă în privinţa asta, o fi grăit iar zeul Hades. 
Destul că nu-mi stai împotrivă tu, tatăl ei... 

Şi Hades a şi pus la cale cum s-o răpească pe fecioară. 

Se povesteşte că-ntr-o zi frumoasa fată se afla cu nişte 
nimfe prin livadă şi culegea zambile, roze, flori de şofran şi 
violete. 

Deodată, Cora mai zăreşte şi un narcis, o plantă mândră, 
cu-nfăţişare uimitoare. Narcisul răsărit acolo avea o sută de 
tulpine şi fiecare avea flori cu un parfum atât de tare, că 
năpădise tot pământul, întreaga mare şi chiar cerul. 

Cora, uimită de narcisul atât de neobişnuit, s-a îndreptat 
spre el, să-l rupă. Dar când şi-a-ntins zglobie mâna spre 
acea floare minunată, pământul s-a deschis în faţă-i. În 
tropot au ţâşnit afară caii cei negri ai lui Hades, târând un 
car măreț de aur. Din car, cu braţele-i vânjoase, a prins-o, 
ca-ntr-un cleşte, Hades. Şi carul, ocolind livada, a pierit 
iarăşi în adâncuri. Se petrecuse totul iute, cât scăpărarea 
unui fulger. Nimfele ce erau de faţă nici n-apucaseră să-l 
vadă pe răpitorul mândrei Cora, scumpa copilă a Demetrei. 

Se auzise doar un strigăt: 

— Săriţi! ... Săriţi voi, zei sau oameni! ... 

Şi ţipete... plâns cu suspine... Apoi un geamăt lung de 
groază... Pământu-şi închisese bolta. Pierise carul ca 
năluca. 

„Cine fusese? Cine? Cine? ...” N-aveau de unde să mai afle. 
Şi nimfele plângeau: 

— Demetra! ... Îţi dăm o veste dureroasă. Copila ta 
gingaşă, Cora, a fost răpită... Blânda fată... De cine? Unde? 
Nu se ştie! ... A fost însă furată Cora... 

În deznădejdea ei, Demetra şi-a pus pe umeri un văl negru 
şi, luând toiagul drumeţiei, a şi plecat în lumea largă, doar- 
doar o va găsi pe Cora. 

I-a întrebat pe zei, pe oameni. Dar nimeni nu aflase taina. 
lar Zeus se ferea s-o spună. Şi nouă nopţi şi nouă zile a 
colindat pe văi şi dealuri, prin grote şi pe creste sure, în 


insule, păduri umbroase, livezi, păşuni, câmpii cu grâne. Ea 
lumina aceste locuri cu două torţe mari: doi brazi, aprinşi 
cu vâlvătăi în Etna. 

Însă n-a dat de urma Corei... 

Şi negăsind-o nicăieri pe fiica ei, s-a mâniat atât de tare, 
încât a pustiit tot rodul ce-l dase glia-n acel an. 

Cădeau şi grânele uscate, şi pomii îşi pierdeau belşugul; şi 
tot ce se afla-n grădină, şi chiar păşunea vestejise, iar 
turmele piereau, flămânde. 

— Nimica n-o să mai rodească... Oamenii vor muri de 
foame... şi zeilor n-o să le-aducă nici rugi, nici sacrificii, 
nimeni! ... zicea zeiţa, îndârjită. 

Văzând că nu e glumă, Zeus l-a trimis repede pe Hermes s- 
o potolească pe Demetra. Să vadă ce e de făcut, cum s-o 
împace pe zeiţă. 

— Cât timp eu n-am să-mi văd copila, pământul n-o să mai 
rodească! ... a spus Demetra, neclintită. 

lar Zeus s-a temut. 

— Rămânem fără sacrificii... Să zbori până la Hades, 
Hermes, şi cere-i să-i dea drumul Corei, să se întoarcă la 
Demetra. 

CORA SE ÎNTOARCE LA DEMETRA, DAR... 

S 

— A coborât Hermes la zeul morţilor, rugându-l s-o lase 
liberă pe Cora. Şi Hades n-a avut ce face, a trebuit să se 
supună. Dar el a dat Corei să guste - mai înainte de-a pleca 
- din jumătatea unei rodii12. 

Mâncând-o, Cora se legase să se-ntoarcă iar la Hades. 
Şiretul zeu ţinea s-o aibă pe mândra Cora, să n-o piardă în 
nici un chip, ca să-i însenineze viaţa în mult prea tristele-i 
ținuturi. 

Călăuzită deci de Hermes, Cora s-a-ntors cu voie bună la 
mama sa, sus pe pământ. Mama şi-a strâns copilă-n braţe, 
dar, bântuită de un gând ce-o-nspăimântase mai de mult, a 
întrebat-o de îndată: 


— Nu cumva-ntunecatul Hades ţi-o fi dat fructul unei rodii, 
să guşti dintr-însul la plecare? 

Fata nu prea vroia să spună. l-era ruşine... l-era teamă... 
dar până la sfârşit a spus. N-ar fi putut s-ascundă taina 
aceleia ce-i era mamă. 

Aflând Demetra despre fapta ce-o săvârşise iarăşi Hades, i 
s-a dus toată bucuria şi-a început să se jelească: 

— Aşadar tot vei fi pierdută, copila mea? ... De tine tot n-o 
să am parte! Însă - s-a învolburat zeiţa - dacă-i aşa, să afle 
Zeus că nici Demetra nu se lasă... Pământul tot nu va da 
roadă şi or sa rămână pustiite păşuni, ogoare şi livezi... şi 
toate fiinţele-or să piară... Şi am să văd dacă-i dă mâna lui 
Zeus, Zeus olimpianul, ca-n templul lui să nu mai fie nici foc, 
nici jertfe şi nici preoţi... 

— Nu! ... Nu te mânia, zeiţă, s-a auzit atunci o voce. Grăia 
din slavă însuşi Zeus. Şi află ce am hotărât eu: fata va sta la 
soţul său, la Hades, numai o parte, o treime din timpul cât 
durează anul. Restul - două treimi din an - va fi cu tine, cu 
noi toţi... 

— Va sta alăturea de mine două treimi din an, stăpâne? ... 
Doar o treime lângă Hades? Îţi mulţumesc. Eşti stăpân 
drept şi tare vrednic... 

Îndată a făcut zeiţa un semn cu mâna spre ogoare, şi totul 
a-nverzit ca-n farmec, şi-a înflorit, a dat şi roadă. Iar 
oamenii au prins s-adune belşugul grânelor din holde, şi 
animalele flămânde nu pridideau să se hrănească, după- 
ndelungata ajunare. În temple s-au aprins iar focuri, să 
ardă jertfele aduse, şi fumul s-a-nălţat spre slavă, în stâlpi 
tremurători şi palizi, purtând miresmele plăcute în cer, la 
nările lui Zeus. Şi el, simțind fumul din jertfe, privea 
zâmbind către Demetra, ce îşi strângea în braţe fata şi-o 
săruta cu foc pe frunte şi pe obrajii ca bujorul. 

Şi-astfel, cum hotărâse Zeus, de-atunci, în fiecare an, Cora 
stătea pe lângă mamă, de primăvara până toamna, şi iarna 
cobora la Hades13... 


Demetra s-a-nvoit să facă nuntă copilei ei cu Hades. 
Legendele nu povestesc, dar fără nici o îndoială că o fi fost o 
nuntă mare, căci Hades se asemuia şi cu Poseidon şi cu 
Zeus în măreție şi putere faţă de zei şi pământeni. 

După această întâmplare, Corei i s-a mai dat un nume: 
Demetra i-a zis Persefona14. Iară lui Hades i s-a spus, nu 
numai Hades, ci şi Pluto15, adică zeul cel bogat. Era bogat, 
având pe Cora. El care nu găsise-o nimfă să-l însoţească sub 
pământ, avea pe Cora - Persefona - chiar dacă nu stătea-n 
Infern decât o parte dintr-un an. El, zeul morţilor şi-al 
groazei, era acum la rând cu toţi. Era bogat şi mulţumit, la 
fel ca zeii din Olimp... 

Note: 

1. Deşi denumirea de Infern, dată ținutului lui Hades, este 
de origine latină, totuşi o folosim în povestirea noastră, fiind 
mult prea cunoscută. 

2. Tartarul este asemeni iadului, despre care se vorbeşte 
în legendele noastre, în care geniile infernale au fost 
transformate, după cum se ştie, în draci. 

3. Când grecii l-au născocit pe Hades, au vrut, de bună 
seamă, să întruchipeze prin el tot ce se află în adâncimile 
pământului. Ei auzeau venind de-acolo zgomote surde, 
amenințătoare, şi nu aveau de unde să ştie că sub pământ 
se află magmă, gaze şi ape subterane ce îşi căutau ieşirea 
din închisorile de piatră. Atunci, elinii îşi spuneau cu teamă: 
„Ce se aude şi ce-ar putea să fie în străfunzimi, sub scoarţa 
pământească? Cu siguranţă că mai este acolo o altă lume 
neştiută nouă!” 

Mai observaseră că orice vietate care murea era cu timpul 
putrezită şi transformată în ţărână. Părea că o fiinţă 
nevăzută le absoarbe trupul în adâncimile negre. Şi au 
numit pe acest zeu: Hades. 

Hades însemna: nevăzutul. Ca să justifice şi faptul că 
Hades este nevăzut, au creat şi legende prin care arătau că 
fratele lui Zeus primise în dar, de la ciclopi - în vremea 
luptei cu titanii - casca lui fermecată, albăstruie. 


4. Geniile Infernului erau: harpiile, eriniile şi eumenidele 
hidoase, care purtau în pletele zburlite şerpi veninoşi, şi 
bice-n mâini. 

În tragediile care ne-au rămas din antichitate, cum sunt: 
„Edip” a lui Sofocle, „Oreste”de Euripide etc, se văd 
adeseori aceste genii necruțătoare, care îi urmăresc pe 
oameni şi îi nimicesc până la urmă. 

5. Elinii îşi închipuiau moartea sub chipul unui bărbat 
tânăr, cu barbă. Legendele noastre populare, în schimb, ne- 
o înfăţişează sub forma unei bătrâne oribile, sau, cel mai 
adesea, ca un schelet, cu o mantie neagră pe spate, 
purtând, în loc de sabie, coasa cu care retează firul vieților 
omeneşti. 

6. Zeul Hermes cel înaripat s-a transformat, în legendele 
noastre şi ale altor popoare, sub influenţa religiei, în îngerul 
care duce morţii până la porţile raiului sau ale iadului, după 
cum sună poruncile lui Dumnezeu. 

7. Pe râul Stix se jurau zeii. Acest jurământ era cel mai 
grozav din Olimp. Cine-şi călca jurământul pe râul Stix, 
chiar dacă ar fi fost Zeus în persoană, trebuia să stea, un an 
întreg, într-o stare asemeni morţilor, şi alţi nouă ani nu avea 
voie să se amestece cu ceilalţi zei, nici să ia parte la consilii 
sau ospeţe. De fapt râul Stix, numit mai târziu Mavronero, 
este un râu obişnuit care, provenind din trei izvoare, se 
aruncă în Cratis şi apoi se varsă în golful de Corint. Râul 
curgea printr-un ţinut arid, pietros, misterios şi înfricoşător 
(astăzi, de bună seamă, mult schimbat de oameni) şi se 
precipita din înaltul unor stânci de granit roşu, asemeni 
unui şuvoi negru, într-un fel de gură ca de vulcan. De aceea 
elinii, cu fantezia lor bogată, au născocit legenda că râul se 
ducea sub pământ şi înconjura de nouă ori Infernul. Ei 
credeau că acela care sorbea din acest râu era cuprins de 
îngheţul morţii. 

8. Celelalte trei râuri ale Infernului erau: Aheronul - râul 
spaimelor, Piriflegetonul - râul de foc, şi Cocitul - râul 
plânsetelor. Aceste râuri curgeau în mlaştinile Aherusiade, 


unde umbrele îndurau suferinţe, după mărimea vinovăţiei 
lor faţă de zei. Doar cei socotiți prea vinovaţi erau de fapt 
aruncaţi în Tartar, locul groazei, în cele mai afunde tainiţe 
ale Infernului, de unde nu mai ieşeau niciodată. 

9. Tantal era legendarul rege al oraşului Sipilos, din Lidia - 
Asia Mică. De la numele şi suferinţele lui a rămas expresia 
de chinuri tantalice, adică suferinţe fără seamăn. 

10. Câmpiile-Elizee pot fi asemuite cu raiul sau paradisul 
din legendele noastre şi ale altor popoare. 

11. Demetra se chema la romani Ceres, zeiţa holdelor şi a 
bogăției de cereale. 

12. Rodia era fructul iubirii, după cum socoteau elinii. 
Soţiile dădeau soţilor lor jumătatea unei rodii, când plecau 
în lume după aventuri războinice sau negoţuri, sigure fiind 
că ei le vor păstra statornici credinţa şi se vor înapoia 
acasă. Tot aşa face şi Hades la plecarea Corei pe pământ. 

13. Zeița Cora întruchipa pentru cei vechi sămânţa care 
încolţeşte şi dă roadă, ea fiind fiica Demetrei - holda cea 
bogată - şi a lui Zeus - cerul care dă ploaia, căldura şi 
lumina. După strângerea recoltei, sămânţa este vârâtă în 
pământ, pe timpul iernii, până primăvara, când va încolţi 
din nou. Elinii au poetizat acest fenomen, spunând că zeiţa 
Cora este adăpostită iarna în adâncul negru al pământului, 
adică în tărâmul lui Hades. Este timpul când Cora stă la 
soţul său. 

14. Numele Persefonei se pare că ar însemna în limba 
greacă veche: „cea pierdută prin moarte”, pentru că 
Demetra o pierduse la început pe fiica ei, când fusese răpită 
de zeul stăpân peste morţi. Romanii i-au spus Proserpina. 
Tema mamei care îşi caută copilul răpit a intrat apoi în 
folclorul tuturor popoarelor, sub diferite variante, mai ales 
la popoarele slave, latine şi chiar germanice. Opere plastice 
au fost de asemeni create pe această temă. Bătrânul Pliniu 
ne povesteşte despre o „Răpire a Proserpinei”, zugrăvită de 
Nicomahos, un pictor din antichitate. Alte două frumoase 
picturi sunt ale lui Rubens şi Tizian. Ne impresionează mai 


ales pictura lui Tizian, în care caii cei negri, înhămaţi la 
carul lui Hades, par vii, încât aştepţi parcă să sară de pe 
pânză, ca-n versurile lui Ovidiu: „Răpitorul porneşte-acum 
carul său cu toată iuţeala. Şi telegarii şi-i mână în goană, 
strigându-i pe fiecare, pe nume...” 

Mai cunoaştem un grup de marmură, de o negrăită 
frumuseţe, sculptat de Girardon. În acest grup o vedem pe 
Cora-Persefona - răpită de zeul Hades. Florile pe care zeiţa 
le culesese abia din livadă au căzut jos, şi zeul calcă brutal 
pe ele. Fata plânge şi îşi înalţă mâinile spre cer, strigându-şi 
în ajutor nimfele surate, pe mama sa şi pe tatăl său, Zeus. 
Aşa cum este aici înfăţişată, ea exprimă, mai bine decât 
orice, simbolul elin al vegetației pălită de vânturile repezi 
ale toamnei. 

15. Într-o pictură veche, de pe un vas, îl vedem pe Hades- 
Pluto - ducând în mână cornul abundenței. Numele Pluto, 
împrumutat şi de latini, înseamnă bogătaşul. Aceasta 
pentru că Hades nu era numai zeul nevăzut şi misterios din 
adâncuri, care primea morţii. El găzduia şi plantele, sub 
formă de seminţe, iarna. Mai avea în spinare şi toată avuţia 
de minerale şi metale. Iată în ce consta bogăţia lui Hades- 
Pluto. De la ultimul lui nume s-au creat cuvintele plutocrat - 
cel puternic prin bogăţia lui - şi plutocraţie, adică domnia 
unei mâini de bogătaşi asupra celor mulţi şi obidiţi. 

HESTIA ŞI DEMETRA. 

Dintre copilele lui Cronos, Zeus pe Hera şi-o făcuse soaţă. 
Demetra se-ngrijea de holde şi de livezi şi de grădini. Iară 
Hestial păzea focul. Nu focul slăvilor înalte, ţâşnind în 
fulgere spre oameni. Nici focul clocotelor surde, arzând 
pământul în adâncuri, ci focul caldelor cămine, focul pe 
care ardeau jertfe. Focul, care-n-semna iubirea din mijlocul 
aceleiaşi familii, credinţa pe care şi-o datorau întotdeauna 
părinţii şi copiii, între ei. 

Toate acestea se întrupau cu măreție în cea dintâi copilă a 
lui Cronos: Hestia. 


Îndată după doborârea zeului Cronos, Hestia, fiind 
eliberată, ceruse fratelui său dreptul de a rămâne-n veci 
fecioară, deşi Poseidon, şi mai târziu zeul Apolo, ar fi dorit-o 
de soţie. 

Zeus încuviinţase ruga sorei sale mai mari, căci farmecele 
Afroditei nu au atras-o niciodată pe-această fată a lui 
Cronos. Şi, pentru-această puritate, zeiţa mai primise 
dreptul de-a fi slăvită-n orice templu, şi-n fiecare casă din 
Elada. Mai înainte de a se face vreun sacrificiu oricărui zeu, 
oamenii trebuiau să săvârşească o libaţiune, cântând-o pe 
Hestia, sau focul ce urma să ardă jertfa. 

La ceasul de odihnă al amiezii sau seara, osteniţi de 
muncă, bărbaţii şi femeile se adunau cu toţii-n jurul vetrei, 
în care focul pâlpâia voios, şi cel mai vârstnic dintre dânşii 
făcea o libaţiune cu vin, ulei, sau măcar apă, vărsând câteva 
picături pe vatră. 

— 'Ţie ne închinăm, Hestia, şopteau cu toţii. Păstrează-ne 
uniţi, în fericire, feriţi de boale şi alte rele... 

Şi se plecau smeriţi spre flăcări. 

Iar când se-nfiripa o casă nouă, când un fecior se însura, el 
lua din vatra părintească scântei cu care-aprindea focul pe 
vatra lui abia zidită2, după poruncile zeiţei. 

Alte poveşti despre Hestia nu se cunosc. Ea a rămas 
neprihănită, precum jurase-n prima zi, curată cum e însuşi 
focul de care dânsa se-ngrijea... 

DEMETRA LA ELEUSIS. 

În schimb, voi depăna povestea despre Demetra3, zeiţa 
soră mijlocie. Legendele ne spun că ea a brăzdat cea dintâi 
ogorul şi l-a silit să înverzească. S-a folosit însă de-un om. 
De Triptolem. 

Pe vremea când zeiţa umbla, căutând pe scumpa ei copilă, 
se spune că ar fi ajuns prin acel loc care se cheamă 
Eleusis4. 

Acolo vieţuia, pe vremuri, un om bătrân numit Celeu, vestit 
de harnic şi cinstit, dar necâjit peste măsură. 


Zeiţa îşi schimbase chipul, să n-o cunoască nimeni, şi se 
făcuse o bătrână zbârcită la obraz şi gârbovită. Pe cap şi pe 
umeri se-nvelise cu o maramă veche, neagră. Şi-aşa 
umblând, îl întâlnise în calea sa chiar pe Celeu, pe când se 
îndrepta spre casă, ducând în spate nişte vreascuri. Într-o 
basma strânsese ghindă şi în cofiţă nişte mure. 

Pe lângă el mergea o fată, fata lui cea mai mărişoară, 
mânând din urmă două capre. 

Văzând copila pe zeiţă că umblă singură şi tristă şi 
gârbovită, s-a oprit şi i-a grăit în acest fel: 

— Unde te duci, măicuţă dragă? Uite, acum se lasă seara 
şi locurile-s cu primejdii... 

— Mă duc în lume, a spus zeiţa, dar unde, n-aş putea s- 
arăt.,. Tu bucură-te, fată dragă, că poţi rosti cuvântul: tată. 
Părintele ţi-e lângă tine. Dar eu... eu mi-am pierdut copila... 
N-ai să-nţelegi tu niciodată cu cât e soarta ta mai bună 
decât a mea... 

Şi-a dat să plece mai departe, să nu se vadă că pe genei 
se ivise o picătură arzătoare. 

— Ia stai... Dar cum ţi-ai pierdut fata? a întrebat-o şi 
bătrânul. Demetra i-a răspuns în dodii, să nu se afle că-i 
zeiţă. Totuşi i-a povestit că fiica i-a fost răpită de un zeu şi c- 
a pornit pe jos s-o caute... 

Bătrânul s-a-ntristat şi dânsul, auzind întâmplarea asta. 
Fata la fel. Erau miloşi, cu inimi bune. Aveau şi ei o 
suferinţă, dar nu s-au mai gândit la asta şi au chemat-o pe 
Demetra să se-odihnească în coliba care se şi vedea în zare, 
la poalele unei coline. 

— Poate nu e pierdută de tot copila ta, a zis bătrânul. 
Oricum ar fi, vino, sărmano! ... Pofteşte în coliba noastră. 
Odihna ţi-o aduce, poate, o alinare cât de slabă... 

Zeiţa ar fi vrut să plece, dar la atâta stăruinţă şi bunătate 
omenească, s-a-nduplecat până la urmă şi au pornit tustrei 
agale, către coliba lui Celeu. Pe drum a început bătrânul la 
rândul său să-i povestească mâhnirea ce-l rodea în taină. 


Băiatul cel mai mic din casă căzuse greu bolnav, de-o 
vreme. 

— Leac nu-i găsesc, zicea Celeu, şi înţeleg că va să 
moară... Ce pot să fac? ... şi ce pot spune? ... Aşa doreşte 
poate Hades... 

Mergând astfel, tot povestindu-şi, s-au pomenit lângă 
colibă. 

Cum a intrat aici, Demetra a fost izbită de durerea ce 
stăpânea în încăpere. Copilul cel bolnav, de care îi povestea 
pe drum Celeu, zăcea pe pat şi chipu-i palid purta pe el 
pecetea morţii. 

Iar biata mamă - Metanira - căzuse în genunchi zdrobită 
şi spaima parcă o-mpietrise. N-avea putere să mai plângă. 

Mişcată de atâta jale, zeiţa, care cunoştea ce e durerea de 
a-ţi pierde un copilaş iubit, a-mpins-o pe Metanira la o parte 
şi s-a plecat către băiat. L-a sărutat domol pe buze. 

În acea clipă, copilaşul s-a-mbujorat la chip ca mărul şi 
sângele-i a prins s-alerge din nou prin vinele secate. Şi 
Triptolem - cum se numea băiatul - s-a ridicat, plin de 
vigoare, din patul său de suferinţă. 

Demetra îi umpluse pieptul cu răsuflarea ei divină. 

— Mi-e foame, mamă, şi mi-e sete! ... Vreau să mă joc! ... 
zicea băiatul. 

Şi toţi, Celeu şi Metanira, şi fata lor săltau în juru-i. Nu 
ştiau cum să-i mulţumească bătrânei care săvârşise o 
vindecare fără seamăn şi-atâta de miraculoasă. 

S-au aşezat apoi la masă şi s-a servit, cu voie bună, tot ce 
strânsese gospodina în casa ei: lapte-nchegat, fructe şi 
miere, o miere dulce ca nectarul. 

Ai casei au mâncat cu poftă. Numai zeiţa n-a gustat din 
cele ce erau pe masă. Dar cum băiatul, Triptolem, cerea 
mâncare, i-era foame, Demetra i-a dat lapte cald, în care 
strecurase însă nişte seminţe fermecate5. 

DEMETRA SE ARATĂ ÎN ADEVĂRATA EI ÎNFĂŢIŞARE. 

Venise noaptea. S-au culcat cu toţii. Mii, mii de stele 
scânteiau pe boltă, iar purtătoarea de făclie, luna, îşi 


revărsa lumina argintie peste coliba lui Celeu. 

Demetra se culcase-n preajma copilului tămăduit. 

La miezul nopţii, pe când somnul şi liniştea domneau în 
casă, zeiţa s-a sculat în taină. L-a luat pe Triptolem în braţe, 
l-a mângâiat uşor pe frunte, trecându-şi palma de trei ori pe 
pielea-i netedă şi albă. A mai şoptit cuvinte, pe care gura 
omenească n-ar fi ştiut să le rostească - cuvinte magice, 
desigur! - şi apropiindu-se de vatra în care mai erau 
tăciuni, a învelit sub jar tot trupul copilului abia-nsănătoşit. 

Nu ştiu cum s-a-ntâmplat, dar tot atunci s-a deşteptat din 
somn şi Metanira. A auzit, pesemne, zgomot... Şi, cum sunt 
mamele, cu grijă, a fost îndată în picioare şi s-a-ngrozit de 
ce-a văzut. Bătrâna, care-l vindecase pe Triptolem, îl 
afunda, tot ea, sub jarul ce licărea roşu pe vatră. 

— Copilul meu! ... Ce faci, bătrâno? a strigat tare 
Metanira. Şi, cât ai răsufla o dată, mama a şi fost lângă 
vatră. L-a smuls pe Triptolem, cu spaimă, din jar şi flăcări şi 
din mâna în care îl ţinea zeiţa. 

— Sărmano, i-a grăit Demetra. lubirea, grija ta de mamă, 
ce te-au împins să-mi smulgi copilul, nu au avut urmare 
bună. Vârând pe Triptolem în flăcări, am vrut să îl purific, 
să-l fac asemenea cu zeii: nemuritor şi plin de fală. Acuma 
totul se sfârşeşte. 

— Mă iartă... n-am ştiut! a rostit mama, cu glasul 
tremurător. 

— Şi totuşi, eu am să fac din fiul tău, a glăsuit din nou 
Demetra, întâiul om care să ştie cum trebuie arat ogorul... 
Cel dintâi care va cunoaşte unealta mea cea nouă: plugul. 
Pentru că, iată, este vremea să aflaţi toţi. Eu sunt Demetra, 
cea încărcată de foloase şi pentru zei, şi pentru oameni! ... 

Şi şi-a schimbat înfăţişarea, făcându-se din nou zeiţă, de-o 
frumuseţe uimitoare. Din vălurile sale albe se răspândeau 
în tot văzduhul miresme dulci şi-mbătătoare. lar părul 
galben, cum e spicul cel auriu din miezul verii, îi luneca pe 
gât şi umeri şi strălucea ca o lumină. 


— Bătrâne, a grăit zeiţa către Celeu, cheamă poporul. 
Clădiţi acolo, pe colină, un templu mare. Eu însămi vă voi da 
poveţe asupra-nchinăciunii ce se va-ndeplini în templu, ca 
să-mi aducă alinare tristeţii c-am pierdut-o pe Cora. Şi vă 
voi iniţia, drept preoţi, în nişte taine sau mistere, care se 
vor numi-n Elada misterele eleusine... 

Şi cum a poruncit zeiţa, Celeu a şi chemat poporul, şi-au 
construit un templu mare, templul vestit din Eleusis. 

TRIPTOLEM RĂSPÂNDEŞTE AGRICULTURA. 

Timpul a început să treacă. Triptolem6 s-a făcut flăcău, şi- 
atunci Demetra i-a cerut să plece-n lume şi să-nveţe pe 
oameni ce este-agricultura, un meşteşug atât de spornic. 

Şi ca să vânture pământul mai repede ca rândunica, 
Demetra i-a dăruit carul ce o purta pe ea-n Olimp. Era un 
car tras de balauri. 

Iar 'Triptolem trecea cu carul cel zburător din ţară-n ţară, 
şi-i îndruma cu-nţelepciune, în tainele agriculturii, pe toţi 
cei ce doreau să aibă o viaţă mai îmbelşugată. 

Odată, totuşi, Triptolem se pogorâse-n Sciţia. Aici domnea 
un rege aspru, ce purta numele de Lincos. De cum a poposit 
flăcăul în ţara asta, s-a îndreptat către palatul regelui, să-i 
spună ce gânduri l-au adus. Dar Lincos, om hain, din ură şi 
din invidie pe tânăr, a pus la cale să-l ucidă. 

— Am să-i iau carul său şi plugul şi am să mă mândresc eu 
însumi c-aş fi născocitorul acestui meşteşug pe care îl 
răspândeşte Triptolem! ... îşi spunea regele în barbă. 

S-a făcut că-l primeşte bine. L-a ospătat şi l-a culcat într-o- 
ncăpere mai ferită. Noaptea, pe când dormea flăcăul, s-a 
apropiat cu paşi de tigru ce vrea să-nşface o vietate şi, cu o 
suliță, pe care şi-o pregătise de cu seară, a dat să-mpungă 
pe flăcău. Şi-a hohotit plin de cruzime: 

— Ha, ha! ... Acuma-vei pieri! ... 

Demetra însă, ce-l veghease pe ocrotitul său, prin vrajă - 
deşi la mare depărtare - n-a lăsat regelui răgazul să-i ia 
viaţa lui Triptolem. L-a prefăcut pe acest rege într-o dihanie 


complită, al cărei țipăt parcă-i hohot. L-a făcut fiara 
cunoscută sub numele de linx sau râs”. 

Cu ţipătul său, crudul Lincos l-a şi trezit pe Triptolem. Ela 
prins sulița scăpată de regele schimbat în fiară şi a voit să- 
nceapă lupta. Dar linxul, hohotind sălbatic, s-a năpustit, 
nebun, pe uşă şi a pierit câtre pădure. 

Scăpat de moartea plănuită de Lincos împotriva lui, flăcăul 
a pornit spre casă, părăsind Sciţia, o ţară unde fusese rău 
primit8. Şi Triptolem, dorind s-arate recunoştinţa sa zeiţei, 
a pus la cale în Elada nişte serbări strălucitoare, serbările 
eleusine9. Aici veneau agricultorii şi îi cereau sorei lui Zeus, 
Demetra cea cu păr bălai, să-i ocrotească pe ogoare şi să le 
umple casele cu grâne: orz, secară, mei... 

REGELE TESALIEI DOBOARĂ UN STEJAR AL ZEIŢEI. 

Cine nu se ruga smerit, în temple, pentru belşugul pe 
ogoare sau în grădini sau în livezi, o supăra rău pe zeiţă. 
Astfel se spune că, odată, un bătrân rege tesalian, ce se 
numea Erisihton, ar fi-nfruntat-o pe Demetra. 

Într-o pădure tesaliană Demetra avea un stejar. Un stejar 
falnic, rămuros, cu o coroană mult mai largă decât era toată 
pădurea, în trunchiul lui trăia o nimfă. O nimfă dragă a 
zeiţei. Şi oamenii, ca s-o slăvească pe mândra soră a lui 
Zeus, veneau ades lângă copac. În ramurile-i înverzite 
agăţau panglici şi buchete de flori bogate în parfumuri. Iară 
poeţii spuneau versuri scrise pe table ceruite. 

Erisihton însă oprise ca oamenii să mai cinstească acest 
stejar, plăcut zeiţei. Dar a aflat cu supărare că mulţi 
nesocotesc porunca, şi-a hotărât să-i pedepsească şi să 
reteze-ntreg stejarul. 

A chemat câţiva sclavi cu sine şi au plecat către pădure. 

— Tăiaţi-l! ... le-a poruncit dânsul. Numaidecât. În faţa 
mea? 

Dar nici un sclav n-avea curajul să dea întâia lovitură. 
Atunci Erisihton, cu furie, a prins în mână o secure, 
strigând spre cei aflaţi de faţă: 


— Puțin îmi pasă că zeiţei i-e drag acest stejar semeţ. Şi 
de-ar fi dânsa în persoană, în trunchiul lui, tot îl dobor... 
Cununa lui, atât de largă, va săruta curând pământul. 

Şi a lovit cu-nverşunare. 

Trunchiul atunci a scos un geamăt şi frunza lui s-a făcut 
pală. Iar de sub scoarţa despicată a început să curgă sânge. 
— Stăpâne! ... Nu mai da. Ajunge... a cutezat un sclav să-l 

roage. 

— Ce-ai spus? ... Tu, sclav, îmi dai poruncă? ... a zis 
Erisihton, cu ciudă. Primeşte dar ce ţi se cade... 

Şi cu securea-nsângerată i-a retezat îndată capul. 

N-a trecut mult şi a sunat cea de pe urmă lovitură. S-a 
prăbuşit în tină trunchiul. Căzând, s-a auzit o voce blândă, 
tăiată de suspine: 

— Ascultă! îţi vorbeşte nimfa ce-a locuit în trunchiul ăsta 
nevinovat, tăiat de tine... Află însă că, pentru-această faptă, 
vei suferi şi tu, tirane... 

Şi nimfele de prin pădure fugeau cernite spre Demetra. 

— Zeiţă, tu, prea darnică, cea mai iubită dintre nimfe şi-a 
pierdut viaţa sub securea călăului Erisihton... 

Zeiţa-ndată şi-a scos fruntea din holdele aproape coapte. A 
clătinat puţin din plete şi toate holdele acelea s-au scuturat 
în tot regatul. 

— O foamete-nspăimântătoare va bântui-n aceste locuri, 
unde chiar regele doboară stejarii mei! a zis zeiţa. 

Şi-a dat poruncă unei nimfe să plece-n Sciţia pustie, unde 
domnise crudul Lincos. Acolo nu mai creşteau grâne, nici 
fructe nu mai dădeau pomii. Şi-n Sciţia se afla Foamea, 
făptura cu obrajii galbeni şi ochii-n fundul capului, cu buze 
vinete, uscate, dinţii mâncaţi ca de rugină, părul zburlit şi 
pielea aspră. 

— Să vie Foamea, care-mi este de obicei vrăjmaşă mie, a 
spus Demetra mâniată. Să-l nimicească pe călăul Erisihton 
şi tot ţinutul pe care-l stăpâneşte dânsul... 

Şi nimfa a pornit pe dată spre Sciţia, să cheme Foamea. 
lar Foamea s-a săltat pe-o pală de vânt uscat şi secetos, 


pornind înspre Tesalia mănoasă. 

Regele, care săvârşise fapta, dormea adânc în acel ceas. 
Era cam spre sfârşitul nopţii şi Foamea, fără multă vorbă, a 
pătruns în palat, la rege, şi l-a-nvelit, ca într-un giulgiu, cu 
aripile sale negre, şi a suflat asupra-i fiere, ce i-a pătruns în 
măruntaie. 

METRA SE SACRIFICĂ PENTRU TATĂL SĂU. 

Cum i-a suflat pe gât otrava, regele s-a trezit din vise şi a 
început să strige tare: 

— Aduceţi-mi bucate multe... din toate felurile... Multe... 
Slugile s-au pornit în fugă, purtând mâncări nenumărate: 
fructe şi lapte, carne fiartă, fripturi din fel de fel de păsări şi 

animale. Merinde care-ndestulau, mai înainte, toată ţara, 
nu-i ajungeau acestui rege să-i sature grozava foame. De ce 
mânca, i-era mai foame. Cerea mereu alte bucate... şi tot 
mai multe, tot mai multe... Mănâncă avuţia ţării... Mănâncă 
tot ce se găseşte, cu gura lui nesăţioasă, şi sărăceşte tot 
regatul, înfloritor mai înainte. Cu timpul, însă, nu mai are ce 
să mănânce, ce să vândă, ca să-şi mai capete bucate. Atunci 
pune ochii pe Metra, copila lui cea mai frumoasă. 

— O vând ca sclavă, zice dânsul, şi-mi cumpăr iar bucate 
multe, să-mi potolească focul gurii. 

Dar Metra, bănuindu-i gândul, merge pe țărmurile mării şi 
îl imploră pe Poseidon: 

— Tu, zeule atât de mare, cel mai puternic după Zeus, 
ajută-mă să nu fiu sclavă, scapă-mă de-aşa ruşine... 

Zeul Poseidon se îndură şi-i dă prinţesei o putere de-a se 
preface, după voie, în orice animal din lume. 

Fata îşi schimbă-nfăţişarea. Se face cal. Regele-l vinde şi-şi 
ia pe preţul său mâncare. 

Metra se schimbă-atunci în câine. Erisihton îl vinde iute. 
Dar Metra scapă de sclavie prin noua ei înfăţişare. Fugind 
de la stăpân, se-ntoarce la tatăl său, ce-o vinde iarăşi. 

Ea-i singurul câştig ce-l are Erisihton, să se hrănească. 

Dar hrana, astfel dobândită, nu-i mai ajunge regelui. 
Foamea îi creşte fără margini şi îl cuprinde deznădejdea. Şi- 


atunci, se spune în legendă că preanenorocitul rege şi-a 
sfâşiat propria carne, împuţinându-şi astfel trupul. 

Până la urmă a pierit. 

Aşa s-a răzbunat zeiţa belşugului şi a recoltei pe regele 
Erisihton10, care-i nesocotea puterea şi nu lăsa să crească- 
n voie stejarii falnici din păduri... 

Note: 

1. Hestia, sau Vesta - la romani - întruchipa pentru cei 
vechi focul. Focul cel blând din vetre, pe care ei îşi găteau 
hrana. Focul purificator de molimi. Focul ce le da în timpul 
nopţilor lumină şi iarna îi ocrotea de geruri. Cum este 
flacăra de pură, aşa urma să fâe şi căminul: curat şi neatins 
de intrigi, înşelăciuni sau duşmănie. 

2. Vatra sau căminul îi unea în jurul ei pe membrii aceleiaşi 
familii. De aceea, elinii au socotit că oraşul se cădea să aibă 
o vatră a sa, un pritaneu, cum se numea, unde să ardă focul 
sacru. Focul acesta sacru trebuia să fie simbolul unităţii 
între locuitorii aceluiaşi oraş. La romani, acest foc era păzit 
de nişte preotese, numite vestale, care trebuiau să rămână 
fecioare nemăritate. În pritaneu erau primiţi solii străini 
sau ambasadorii. 'Iot de aici luau vechii greci tăciuni 
aprinşi, când se duceau la luptă. În tabere aprindeau focul 
din aceşti tăciuni şi simțeau numaidecât patria alături de ei. 
La fel, când porneau cu corăbiile să cucerească ţinuturile 
îndepărtate şi să întemeieze oraşe noi, aduceau cu ei 
flăcările sfinte şi se simțeau în noul oraş ca în patrie. 
Această dăinuire a focului însemna, după unii mitologi, 
chiar viaţa, pentru că oriunde se află oameni ei aprind focul 
în vetre. Poate din pricina aceasta, zeiţa este reprezentată, 
uneori, ţinând în mână sceptrul, emblemă a suveranităţii, 
cum poartă numai fraţii săi: Zeus şi Hera. În opere vestite, 
cum este statuia intitulată Giustiniani, aflată într-un muzeu 
de la Roma, o vedem pe Hestia sau Vesta, înveşmântată 
într-un dublu hiton, cu falduri-lungi, cu văl pe plete şi pe 
umeri. Ea are o înfăţişare calmă şi chiar puţin severă. Cu 
indexul arată către slăvile înalte. Artistul grec care a 


sculptat-o pare că a vrut să spună, prin acest gest, 
urmaşilor săi: „Năzuiţi întotdeauna numai spre ceea ce este 
înalt şi veşnic, plin de curăţenie!”. Poate că simbolul ar 
putea fi asemuit cu acela al renumitei „coloane fără sfârşit”, 
creată de marele nostru sculptor Brâncuşi. 

3. Demetra sau Ceres, întruchipând în legende pământul 
fertilizat de oameni, de cei dintâi plugari, însemna trecerea 
de la păstorie la treapta superioară a muncii în agricultură. 
Această trecere era însoţită de aşezări stabile, de oarecare 
siguranţă în colectivitate. Este reprezentarea legendară a 
dorinţei oamenilor de a dobândi o viaţă tihnită şi 
îmbelşugată. 

4. Eleusis din Atica a devenit mai târziu un vestit loc de 
adorare a zeiţei agriculturii, Demetra. 

5. Semințele aşa-zise fermecate, cu putere adormitoare, 
sunt seminţele de mac. 

6. Cuvântul Triptolem înseamnă, dealtfel, cele trei munci 
de seamă din meşteşugul plugăriei: aratul țarinei, 
semănatul şi secerişul. 

7. Ţipătul acestei fiare se aseamănă cu un hohot de râs. 
După legendă, însuşi Lincos, în clipa când a fost 
preschimbat de zeiţă, hohotea de bucuria izbânzii. Aşa îşi 
explicau elinii existenţa acestei fiare, pe care poporul 
nostru o numeşte, dealtfel, râs. 

8. Astfel justificau, în chip poetic, elinii, faptul că în Sciţia 
nu s-a făcut multă vreme agricultură. 

9. Serbările din Eleusis, pe lângă jocuri şi întreceri de 
gimnastică sau muzică, cuprindeau şi o serie de practici 
religioase, ce imitau, de fapt, chiar munca pe care o fac pe 
câmp plugarii. Premiile distribuite la aceste serbări constau 
de obicei din grâne, mai ales orz. Aceste grâne erau 
recoltate pe o câmpie învecinată cu Eleusis, numită Raria. 
Aici, pe câmpia Rariei, se spunea că arase întâia oară 
pământul Triptolem, părintele agriculturii. 

10. Legenda aceasta are altă semnificaţie decât cele 
dinainte. Elinii, în general, erau în luptă cu forţele naturii 


care puteau să le facă rău: cerul, cu fulgerele şi trăsnetele 
lui, marea cu furtunile sale nimicitoare, soarele însuşi, când 
era prea arzător, dar se simțeau apropiaţi de aşa-zişii zei 
htonici, adică zei pământeni, cum erau Demetra, care 
asigura belşugul de roade, şi Dionisos, zeul viței de vie, zeii 
naturii îmbelşugate, am putea spune noi. Prin fapta lui 
Erisihton, grecii îi osândeau pe aceia ce făceau stricăciuni 
naturii, care distrugeau copacii, plantele, ogoarele sau 
păşunile, fără vreun scop şi fără milă. Erisihton, pe cât se 
pare, mai este în acelaşi timp şi pământul nefertil, adică 
duşmănos zeiţei, care întruchipează abundența. Pe acest 
pământ nefertil se pustieşte totul: holda, grădina sau 
pădurea. Nu mai pot vieţui nici animalele. Deasupra lui 
bântuie foamea şi el însuşi, uscat, se sfărâmă, se risipeşte în 
nisipuri şi praf, pe care-l duce vântul. Acesta ar fi tâlcul 
legendei lui Erisihton - Demetra rămânând belşugul. 

În operele plastice, Demetra este reprezentată de obicei 
cu mare pompă. Ea are în jurul frunţii spice de grâu, flori 
de mac şi alte ornamente vegetale. În mâna dreaptă ţine o 
torţă - torţa cu care şi-a căutat copila - şi în cea stângă un 
Coş, cum se purtau în Eleusis. Alteori ea are o ţinută simplă, 
demnă, fără podoabe, având numai o bentiţă peste păr. 
Când este astfel reprezentată, Demetra se aseamănă mult 
cu sora ei mai mare, cu Hestia. 

VESELUL DIONISOS. 

Multe făcuse năzdrăvanul Zeus. De-atâtea ori se supărase 
Hera. Şi totuşi, parcă niciodată dânsa n-a fost atât de 
îndârjită ca în ziua când stăpânul a făcut nuntă cu Semele, 
copila regelui din Teba. 

Cum a silit-o să-i devină soaţă, sau cum a amăgit-o, nu se 
ştie, dar nunta s-a făcut, pe cât se crede, chiar în palatul de 
la 'Teba al tatălui copilei, Cadmos. 

Mult s-a mai mâniat zeiţa Hera, aflând această nouă 
necredinţă! Şi, dornică să se răzbune, s-a prefăcut într-o 
bătrână, luând chipul doicei lui Semele, cu pas şovăitor şi 
fruntea încununată de şuviţe mai albe decât neaua iernii. 


A poruncit, după aceea, să i s-aducă-un nor de aur. Norii 
aceştia învăluiau mereu Olimpul. Şi a pornit pe el zeiţa, 
către palatele din 'leba. S-a dus îndată la Semele şi a- 
nceput s-o dojenească cu glas tremurător: 

— Copilă... Cum te-ai lăsat ademenită? Acela care s-a 
lăudat că e stăpânul din Olimp e un amăgitor, desigur... 
Mulţi se pretind că-s zei, pătrund prin case, ca să înşele 
fetele prostuţe. Aşa socot c-ai păţit tu... 

Şi-a sfătuit-o, şi-a-ndemnat-o pe fata regelui din Teba să 
ceară soţului dovada că este zeu într-adevăr. 

— Îl rogi, de-i Zeus, precum spune, să ţi s-arate în 
veşmântul şi cu puterea lui cerească. Aşa cum se înfăţişează 
soţiei sale din cer, Hera... 

Semele-ar crede şi n-ar crede ce-i spune prefăcuta doică. 
Dar bănuiala tot o-nghimpă în inimă şi nu-i dă pace. Şi 
seara când coboară Zeus şi se apropie s-o sărute, prinţesa-l 
roagă, mângâioasă: 

— De eşti tu Zeus, şi nu altul, aş vrea să-mi împlineşti o 
vrere... 

— Îţi jur pe Stix, rosteşte Zeus, că tot ce-mi ceri se 
împlineşte numaidecât... 

Şi fata râde bucuroasă: 

— Atunci, să mi te-arăţi, slăvite, cum are dreptul să te vadă 
numai soţia ta din ceruri, în strălucire şi putere, cu 
fulgerele-n pumni şi faţa... 

— Taci! ... Taci! ... a vrut să spună Zeus. Dar vorbele 
fuseseră rostite şi se împrăştiau prin aer. Zeus jurase chiar 
pe Stix să-i împlinească voia. Nu mai avea nici o putere să 
se împotrivească faptei ce-o ticluise bine Hera. 

E] se înalţă într-o clipă către palatele-olimpiene. Îşi clatină 
bogata-i chică şi cheamă-n jurul său furtuna cu nori, cu 
tunete cumplite şi fulgere strălucitoare. Îşi pune hainele de 
aur. la-n mână sceptrul greu de rege peste pământ şi peste 
ceruri, şi se pogoară iar în Teba, chiar în clipita următoare. 

Semele, cum urzise Hera, apucă numai să-l zărească pe 
soţul său şi vrea să-i spună cât este ea de mulţumită că-i 


împlineşte rugămintea. Însă abia deschide gura, şi focul, 
care-l însoțea pe Zeus în fulgerele-i orbitoare, o-ncinge iute 
pe copilă. Palatul însuşi se aprinde şi ar fi ars în întregime, 
de n-ar fi fost în preajmă Gheea - pământul larg şi bun - 
aceea ce e strămoaşa tuturora. Şi Gheea a făcut să crească 
perdele verzi de iederă peste coloane, peste ziduri, peste 
podele şi-n tot locul. O iederă plină de sevă, ce-a-năbuşit şi 
a stins focul. 

UN COPIL. NĂSCUT DE DOUĂ ORI. 

Semele a pierit în flăcări... Doar fiul ce-l purta în sânu-i 
Semele cea nefericită a fost scăpat prin voia Gheei, când 
potolise pârjolirea palatului regelui Cadmos. 

De fapt, din flăcări, l-a smuls Zeus pe băieţaşul lui Semele, 
căci băieţaş era copilul. L-a strâns în braţe ca un tată şii-a 
rostit înduioşat: 

— Feciorul meu, ţi-ai pierdut mama, totuşi, tu ai să 
vieţuieşti... 

Şi, printr-o taină cunoscută numai de el, Zeus l-a luat şi l-a 
închis în coapsa lui, la fel ca-n sânul unei mame. 

Au râs puţin de dânsul zeii, când au aflat că Zeus poartă 
pruncul închis în coapsa sa. Dar Zeus şi-a văzut de treabă, 
şi chiar la vremea cuvenită, la care-ar fi născut Semele, l-a 
scos frumos, şi el, din coapsă. 

lată de ce Dionisosl1 a fost numit şi Ditirambus2 - sau cel 
născut de două ori. Căci el o dată se născuse din mama lui 
pierită-n flăcări, şi-a doua oară-l adusese pe lume Zeus, 
tatăl lui. 

Şi Zeus l-a chemat pe Hermes şi-a grăit: 

— Să duci, pristave, pruncul ăsta, la Teba cea cu şapte 
porţi. Socrul meu, Cadmos, a murit, dar Atamas e-n locul 
lui, ca ginere şi ca urmaş. Soţia sa, regina Ino, e soră bună 
cu Semele. Îi dai lui Ino băieţaşul şi-i porunceşti să mi-l 
păstreze într-o odaie-ntunecoasă, ferită de lumina zilei. Să 
nu mi-l afle, cumva, Hera... 

A luat în braţe Hermes pruncul şi a zburat cu el în Teba. 
Iar Ino, soră cu Semele, l-a primit plină de-ncântare pe- 


acest copil orfan de mamă. Abia de-o zi, şi ea născuse un 
copilaş, pe Melicerte. Se nimerise numai bine. Le da la 
amândoi să sugă din sânul ei bogat în lapte3. De îngrijit, îl 
îngrijea o sidoniană vrăjitoare, ce purta numele de Mistis4. 
Şi sidoniana vrăjitoare a pus la cale pentru zeul cel nou- 
născut serbări nocturne, dionisiace, zgomotoase. Ca- 
nchinătorii să n-adoarmă, a creat tobe şi ţimbale cu sunete 
răscolitoare şi-a aprins torţe luminoase, care s-alunge 
umbra nopţii. A născocit apoi tiasul, un danţ frenetic, ce se 
joacă în strigătele de „Evoe!”... Ea i-a dat zeului şi tirsul, 
toiag şi armă totodată, ce are-n vârf un con de pin şi e-nvelit 
în flori şi frunze de iederă căţărătoare. Tot ea a-ncercuit şi 
fruntea şi buclele strălucitoare ale acestui zeu frumos şi 
vesel, cu verzi ghirlande-mbălsămate şi struguri aurii şi 
dulci. 

GENII ÎNTUNECATE SE NĂPUSTESC ÎN PALATUL DIN 
TEBA. 

N-a trecut însă mult, şi Hera, prin iscodiri şi vicleşuguri, a 
aflat că trăia copilul, şi-nverşunată ca o fiară s-a coborât pe 
loc în Tartar. 

Erau acolo nişte furii, geniile rele-ale lui Hades. 

— 0! ... Răzbunaţi-mă, voi genii, a glăsuit zeiţa Hera, şi 
glasul ei vuia în Tartar. Regele Atamas şi Ino m-au supărat, 
crescând în casă pe-un fiu nelegiuit, ce-l are Zeus cu-o fată 
pământeană. Nu le-ajungea c-aveau ei înşişi alţi doi copii, 
pe Melicerte şi pe Learh... şi l-au primit la dânşii-n casă şi 
pe micul Dionisos. Porniţi, deci, una dintre voi... Tu, 
Tisifone, eşti mai cruntă! ... şi varsă peste ei otravă, foc, 
spaimă şi nelegiuiri. Faceţi-i pe aceşti părinţi - ca o osândă 
meritată - să-şi piardă cei doi fii iubiţi, pe Melicerte şi 
Learh. Mai mult, chiar ei să şi-i ucidă... şi astfel să se-nveţe 
minte toţi oamenii că nu e bine să supere, cumva, pe Hera... 

De cum a dat porunci zeiţa, îngrozitoarea Tisifone şi-a luat 
în mână o făclie muiată-n sânge şi-n otravă. Şi-a pus pe 
spate o mantie cruşită, tot la fel, în sânge. Mijlocul şi l-a 
strâns în chingă de şerpi, de vipere lucioase. Şi a pornit în 


zbor, urmată de un cortegiu fără seamăn. Zburau cu ea, 
urlând turbate: Ura cea neagră, Nebunia, Crima şi Jalea şi 
Teroarea, şi alte genii nemiloase. 

Cum au ajuns, zice legenda că s-a cutremurat palatul. 
Porţile grele de aramă s-au zguduit, căzând în lături. 
Soarele, ce din cer zărise cruntul alai al Tisifonei, s-a 
depărtat, să nu mai vadă ce crimă se punea la cale. 

Dar 'Tisifone-a călcat pragul palatului lui Atamas. Plină de 
ură, ea şi-a smuls, cu mâna-i neagră şi ciumată, doi şerpi 
din pletele zburlite şi a zvârlit unul spre Ino, altul spre 
regele-Atamas. Iară cu falca-nsângerată a făcut semne de 
blestem. 

În şerpii-aceia Tisifone vârâse spuma nebuniei şi a dorinţei 
de măcel... 

REGELE ŞI REGINA ÎŞI PIERD MINŢILE. 

Si Atamas, pierzându-şi mintea, văzând-o pe soţia lui, care- 
şi ţinea la sân copiii, a început să ţipe-aşa: 

— Ce caută în palat leoaica şi puii ei? Săriţi! ... Săriţi! ... 
Întindeţi laţurile voastre şi prindeţi fiara! ... şi-o stârpiţi! 

În nebunia-i, dată de şarpele care-l muşca, sărmanul 
Atamas crezuse că soaţa lui este o fiară, şi pruncii săi - pui 
de leoaică. 

Şi-n timp ce furia, mulţumită că-şi atinsese țelul, zbura din 
nou vârtej spre Tartar, regele Atamas trăsese pe cel mai mic 
dintre feciori, Learh, ce încă gângurea, din braţele măicuţei 
sale, şi-l aruncase într-un zid, ca piatra dintr-o praştie. 

Ino - neştiind nici ea ce face, sub muşcătura veninoasă - se 
repezise pe o stâncă cu celălalt copil în braţe, prea 
drăgălaşul Melicerte. Şi de pe stâncă s-aruncase în valurile 
vinete. 

Nimfe şi prietene şi slugi, care trăiau pe lângă Ino, se şi 
grăbiseră s-o scape. Dar Hera, ce privea din ceruri, şezând 
pe jilţul ei de aur, făcuse semn, şi toate-acestea s-au 
prefăcut pe dată-n păsări, în pescăruşi, care şi astăzi 
zboară şi ţipă peste valuri, cum spun legendele eline, 
căutându-i pe Îno şi pe prunc. 


FIUL LUI ZEUS SCAPĂ CU VIAŢĂ. 

Văzând, din slava lui, stăpânul ce se întâmplă pe pământ, i- 
a şoptit repede lui Hermes: 

— Fugi! ... Zboară-ndată către Teba şi scapă-mi fiul din 
primejdii... 

Noroc că-n toată vremea asta Dionisos era cu Mistis, în 
încăperea-ntunecată. 

Hermes l-a luat pe micul zeu şi a plecat cu el în zbor, în 
timpul nopţii următoare. A zburat el, a tot zburat şi a ajuns 
în insula unde trăia o nimfă, Nisa5. 

— Să îngrijeşti de acest zeu, fiul Semelei şi-al lui Zeus, mai 
mult decât de fiinţa ta, i-a poruncit pristavul nimfei. 

— Voi îngriji, a răspuns Nisa, şi l-a ascuns în peştera cea 
mai umbroasă-a insulei, l-a învelit în vălu-i alb şi l-a 
împodobit cu flori. 

Aici, în Nisa, s-a-nălţat zeul ferit de ochii Herei. 

Şi crescând el mai mărişor, Zeus i-a dat ca-nvăţător pe un 
satir bătrân: Silen6 

Satirul era gras şi vesel. Umbla întotdeauna beat, dai cu-o 
beţie inspirată, căci la beţie el putea să prevestească şi 
viitorul. Iar de cânta-n păduri satirul, până şi fiarele jucau. 
Codrul îşi clătina frunzişul. Chiar zeii se săltau adesea din 
jilţurile lor de aur, danţând cuprinşi de veselie, prin muntele 
cel “nalt, Olimp. 

PENTEU. 

Cum s-a făcut bărbat în lege, Dionisos pornise-n lume să- 
mprăştie viţa de vie. 

EI colinda din ţară-n ţară. Umbla-ntr-un car tras de 
pantere, de lei, de tigri şi-alte fiare7, urmat de un cortegiu 
vesel, format din nimfe şi satiri. Pe un măgar venea, alături, 
prietenul său, Silen, beţivul. Nimfele care-l însoțeau purtau 
numele de bacante şi, împreună cu satirii - demoni cu 
coarne şi copite, ce semănau cu nişte ţapi - danţau mereu, 
neobosite, în jurul lui Dionisos, băteau din tobe şi ţimbale, şi 
altele sunau din flaut Iar vinul... vinul curgea gârlă... Şi toţi 
făceau atâta larmă, că oamenii se-nfricoşau şi se plecau 


către cortegiu, aduceau jertfe - mai des ţapi - şi-l aclamau 
neîncetat. 

Cine nu se pleca-nainte-i urma să fie pedepsit... 

Aşa se povestea, de pildă, că zeul, colindând pământul, s- 
ar fi-ndreptat cândva spre Teba, spre ţara unde se născuse. 
Acolo se afla pe tron un rege nou, numit Penteu. 

Mulţi dintre oameni, aflând vestea că s-apropia Dionisos, 
se grămădeau să-i iasă-n cale, ştiind că zeilor le place să te 
supui fără zăbavă. Îl aclamau pe acest zeu, care venea cu 
carul său tras de pantere şi de lei, urmat de nimfe şi satiri 
şi-având în preajmă pe Silen. 

Deodată iese din palat regele Tebei, strigând tare: 

— Staţi! ... Nu vă grămădiţi în calea acestui zeu, ce nu 
cunoaşte nici armele, nici vitejia. Bătrânilor, nu ţineţi minte 
că neamul nostru ni se trage din zeul cel puternic, Ares? 
Voi, tineri ce-aţi ajuns la vârsta de-a purta sulițe şi scuturi, 
puneţi-vă pe creştet coifuri, nu foi de viţă şi ghirlande. 
Zvârliţi încolo tirsurile, ce amintesc de moleşeală şi de beţia 
ruşinoasă, şi nu vă mai plecaţi urechea la cântecele de 
bacante. Nu vă mai prindeţi nici în danţul ce-l tropăie satirii 
beţi. O, nu vă istoviţi puterea, sorbind licoarea blestemată, 
pe care ne-o aduce zeul. De e sortită Teba noastră să cadă- 
nvinsă, bine, fie, însă prin luptă glorioasă. Nu vreau să fie 
Teba pradă acestui zeu atât de tânăr şi dezmăţat, lipsit de 
vlagă, ce umblă cu beţivii-n roiuri şi-i parfumat, cu flori în 
plete, ca o femeie, ca o nimfă, din cele care îl urmează... 

Şi-şi cheamă slugile Penteu. Le porunceşte să alerge în 
goana mare, să găsească pe noul zeu, să-l lege-n 
ştreanguri. Dar ca să nu se piardă vremea, el însuşi urcă pe 
Citeron. (Un munte unde se-adunase mulţime de femei şi 
nimfe, să săvârşească pentru zeu mistere şi închinăciuni, iar 
printre ele se găseau: Agave, propria lui mamă, surorile şi 
alte rude.) 

Însă Dionisos - se zice - aflând de fapta lui Penteu, a 
început să râdă-n hohot. 


— Rege nebun, a grăit zeul, gândeşte el că mă va-nvinge? 
Că va opri cultul lui Bachus? ... Silen! ... Aşteaptă, am să fac 
o glumă, să râdem amândoi cu poftă. 

Şi-a-nălţat tirsul spre bacante, mai mult spre mama lui 
Penteu. Acestea s-au pornit să sară şi mai vârtos, ca-ntr-un 
vârtej, când bate vântul şi răscoleşte tot nisipul cel galben 
de pe malul mării. 

Tocmai venea din văi Penteu şi se mâhnea auzind cântul şi 
ţipetele deşucheate. 

Agave cea cu păr cărunt îl vede cea dintâi cum urcă. Sub 
vraja lui Dionisos, nu ştie că e fiul ei. Ci-l socoteşte un 
mistreţ. 

— Surorilor, grăieşte dânsa către bacantele din munte. 
Priviţi-acest mistreţ oribil, ajuns pe pajiştile noastre. Eu 
vreau ca prima să-l lovesc... 

Şi ea se-ntoarce mânioasă, lovind cu tirsul în Penteu, iar 
ceata aprigă s-avântă spre rege, care stă uimit privind la 
mama lui, Agave, ce-l socotise un mistreţ. 

În vârful muntelui e zeul şi râde-n hohot cu Silen: 

— Ce zici, bătrâne, bună-i gluma? 

— E bună, râde şi Silen. 

Penteu pricepe însă totul. 

— Dionisos, îl strigă dânsul, în timp ce lăncile-l lovesc, zeu 
ce aduci pierzania şi-acuma crima, mă învingi... Dar tot n- 
am să mă-nchin puterii tale, zeu viclean... 

Şi-ar mai fi spus, ar fi strigat şi l-ar fi blestemat pe zeu, dar 
nimfele, înfierbântate, s-au repezit la el grămadă şi l-au ucis 
cât ai clipi... 

În acest fel, bietul Penteu, vroind să-mpiedice ca-n Teba să 
se împrăştie beţia8, căzu atunci zeului pradă. 

Note: 

1. Dionisos era tot un zeu pământean, htonic, ca şi 
Demetra, un zeu al belşugului de roade, de aceea era 
plăcut elinilor. El era zeul viței de vie şi ocrotea pe 
viticultori, după cum Demetra îi ocrotea pe agricultori. Pe 
lângă aceasta, Dionisos era socotit drept zeul cel mai vesel 


şi mai popular, pentru că elinilor le plăceau cântecul şi 
danţul. La petreceri se sorbea vin, şi vinul aducea veselie, le 
turna foc în vine, le aprindea chiote în gâtle), le aţâţa 
picioarele la danţ. De aceea elinii mai numeau pe acest zeu 
şi lachos sau Bachos, cuvinte care au acelaşi tâlc: 
gălăgiosul, acela care face larmă, pentru că petrecerile lui 
Dionisos erau pline de zgomot. Tot de aici s-a tras şi numele 
roman: Bachus. 

2. În timpul marilor dionisii: serbările organizate la Atena, 
în cinstea zeului Dionisos, se cântau nişte imnuri: ditirambii. 
Cântăreţii şi danţatorii erau îmbrăcaţi, cu acest prilej, în 
blănuri de ţapi. De aici a luat fiinţă tragedia - în greceşte: 
cântecul ţapilor - (tragos însemnând ţap, şi oda cântec). La 
micile dionisii, care erau organizate în sate, mai ales în 
centrele viticole, aceste cântece şi danţuri aveau, de cele 
mai multe ori, un caracter comic. De aici s-a născut 
comedia, 

3. Se spune că Dionisos, când era copil, sugea laptele cu 
multă poftă. Când se oprea din supt, striga: „Evoe”... Aşa 
lămureau grecii faptul că la serbările dionisiace acest 
cuvânt răsuna adesea în mijlocul veseliei generale. 

4. De la numele sidonianei Mistis vine cuvântul „mistic”, 
adică un lucru misterios, neînțeles, săvârşit de fiinţe 
supranaturale, cu puteri vrăjitoreşti. Grecii pretindeau că 
misterele dionisiace, ritualurile săvârşite la serbările zeului, 
fuseseră iniţiate de câtre nimfa Mistis, cu talentele ei 
vrăjitoreşti. Ea organizase serbările noaptea, pentru ca, 
ferite de lumina zilei, să nu poată fi observate de Hera, 
duşmana de moarte a lui Dionisos, fiul nelegitim al lui Zeus. 

5. Insula Nisa (după legendă) îşi căpătase numele de la 
nimfa care trăia acolo. Unii mitologi cred că Nisa este tot 
una cu insula Naxos, din Arhipelag, unde era pe vremuri un 
loc vestit de închinăciune al zeului Dionisos. 

6. Satirul Silen întruchipează butoiul, căci în butoi se 
toarnă mustul toamna (mustul simbolizând pe Dionisos 
tânăr). Cu vremea mustul se învecheşte şi se preschimbă în 


vinul cel tare, la fel cum zeul vinului crescuse mai apoi, sub 
privegherea lui Silen, şi se făcuse un zeu puternic. 

7. Faptul că acest car al lui Dionisos era tras de fiare, pare 
a fi o aluzie la faptul că beţia poate transforma pe om într-o 
fiară. 

8. Alegoria aceasta ne arată că oamenii din antichitate, 
văzând puterea băuturii, s-au cam temut şi au vrut să o 
stăvilească. Băut cu cumpătare, vinul e bun, plăcut, 
întăritor. Unii artişti chiar socoteau că vinul poate să-i 
inspire în versuri, muzică sau danţ. Dar când ai întrecut 
măsura, vinul devine ucigaş. În el se află ascunsă crima. 
Beţivul este grosolan, nu mai are nici ruşine şi nu mai ştie a 
chibzui. De-aici şi multele aluzii, din legendele antice, cu 
privire la oameni care înnebunesc din pricina zeului 
Dionisos: Ino, Atamas, Agave şi alţii, despre care nu s-a mai 
vorbit aici. 

Dorind să-i îmblânzească firea acestei forţe de temut, 
grecii i-au ridicat altare zeului care o întruchipa, şi-l 
dăltuiau frumos, tânăr, cu trupul zvelt, înfăşurat în blană 
moale de panteră, strânsă cam neglijent pe bust. Molatic, 
sprijinit de tirs, zeul avea pe fruntea albă cunună verde, de 
viţă, iederă şi flori. În cinstea zeului acesta ciudat, puternic, 
aveau loc nişte serbări - numite de elini orgii, şi bachanale, 
de latini. Se făceau procesiuni, se înălţau imnuri - ditirambi 
- şi se rosteau, în dialog, versuri vesele sau triste, cântându- 
se legende de demult. Din ele se vor naşte, aşa cum s-a mai 
spus, prearenumite tragedii, drame satirice şi comedii, 
adică însuşi teatrul grec. 


SFÂRŞIT 


-Cântul V. Vers - 419 şi urm (trad. G. Murnu) 
-De rerum natura (Despre natura lucrurilor), IL şi urm 


-Mitologie greco-romană, |, pag 243 

-Legendele şi miturile Greciei antice, pag 52 

-Din volumul Plutarh, Vieţi Paralele, Studiu introductiv, 
traducere, notițe istorice şi note de N. I. Barbu, Editura 
ştiinţifică, Bucureşti, 1960 

-Teogonia - renumit poem, în care este povestită 
imaginara naştere a zeilor