Alexandru Mitru — Legendele Olimpului Vol 2

Alexandru Mitru 


Alexandru Mitru 


Legendele Olimpului 


Volumul 2 - Eroii 


CUPRINS: 

EROII. 

PERSEU 3 

ZEUS SE-NDRĂGOSTEŞTE DE DANAE 4 

ACRISIU DESCOPERĂ CRIMA 5 

PESCARUL DICTIS AFLĂ PE MARE LADA 6 

REGELE INSULEI SERIFOS URZEŞTE UN PLAN 7 

SFATUL ZEULUI HERMES 8 

PERSEU RĂPUNE MEDUZA 9 

LA TITANUL ATLAS 11 

DEASUPRA ETIOPIEI 12 

PERSEU CUNOAŞTIE PE FIICA LUI CEFEU 13 

MONSTRUL LUI FINEU ESTE RĂPUS 14 

LUPTA CU FINEU 15 

ÎNTOARCEREA ÎN ARGOS 17 

HERACLE 22 

ZEUS VESTEŞTE SOSIREA PE LUME A FIULUI SĂU 23 

ALCMENA DEVINE MAMĂ 24 

LUPTA CU ŞERPII ZEIŢEI HERA 25 

AMEFITRION ÎL TRIMITE PE ALCIDE SĂ ÎNVEŢE 
MEŞTEŞUGUL ARMELOR 26 

GELOASA HERA ÎL LOVEŞTE DIN NOU CRUNT PE FIUL 
ALCMENEI 27 

LA ORACOLUL DIN DELFI 28 

TÂNĂRUL ALEGE DRUMUL VIRTUŢII 29 

SOSIREA LA MICENA 30 

RĂPUNEREA LEULUI DIN NEMEEA 31 

SPRE MLAŞTINILE LERNEI 33 

LUPTA CU HIDRA 34 

PĂSĂRILE STIMFALIENE 35 


CĂPRIOARA ZEIŢEI ARTEMIS 36 

MISTREȚUL DIN ERIMANT 38 

GRAJDURILE LUI AUGIAS 40 

TAURUL LUI POSEIDON 41 

PLECAREA SPRE TRACIA 42 

BIRUINŢA ASUPRA MORŢII 43 

ADUCEREA CAILOR LUI DIOMEDE 44 
CINGĂTOAREA HIPOLITEI 45 

LUPTA CU AMAZOANELE 46 

VACILE LUI GERIONE 46 

ÎN ŢINUTUL LUI HADES 48 

RĂPIREA CÂINELUI CERBER 49 
ÎNFRÂNGEREA LUI NEREU 50 

ELIBERAREA LUI PROMETEU 51 

HERACLE ADUCE MERELE DE AUR 53 
ÎNŞELĂCIUNEA LUI NESUS 55 

HERA URZEŞTE EROULUI NOI SUFERINȚE 56 
APOTEOZA LUI HERACLE 57 

TEZEU 63 

MICUL TEZEU ÎL CUNOAŞTE PE EROUL HERACLE 64 
DOBÂNDIREA SABIEI ŞI SANDALELOR LUI EGEU 65 
PRIMELE LUPTE ALE FECIORULUI ETREI 66 
SCIRION ŞI PROCUST 68 

INTRAREA IN ATENA 69 

EGEU ÎŞI DESCOPERĂ FIUL 70 

PLECAREA ÎN INSULA CRETA 72 

LA ZEUL MĂRILOR POSEIDON 73 

TINERII SUNT SALVAŢI 75 

TEZEU AJUNGE REGELE ATENEI 76 
PIERDEREA ANTIOPEI 77 

O UNELTIRE A ZEIŢEI AFRODITA 78 
TRAGICUL SFÂRŞIT AL LUI HIPOLIT ŞI-AL FEDREI 80 
ÎNLĂNŢUIREA DIN INFERN 81 

DEDAL ŞI ICAR 87 

TAURUL LUI POSEIDON IESE DIN MARE 88 
REGINA ODRĂSLEŞTE PE MINOTAUR 89 


DEDAL CONSTRUIEŞTE LABIRINTUL 91 

CĂDEREA LUI ICAR 92 

LA REGELE COCALOS 93 

CASTOR ŞI POLUX 97 

ZEUS SE PREFACE ÎN LEBĂDĂ 97 

ELIBERAREA ELENEI DIN TROIA 98 

SPRE ALTE ISPRĂVI 100 

CEARTA CU FII LUI AFAREU 101 

POLUX ÎŞI ÎMPARTE NEMURIREA CU FRATELE SĂU 
CASTOR 102 

BELEROFON 106 

ANTEEA ÎL ÎNVINUIEŞTE PE NEDREPT 107 

REGELE PREŢ ÎL TRIMITE LA MOARTE 108 

PRINDEREA CALULUI ÎNARIPAT, PEGAS 109 

PIEIREA HIMEREI 110 

BELEROFON II CERE SOCOTEALĂ LUI ZEUS 112 

ASCLEPIO 115 

APOLO O AMĂGEŞTE PE FIICA REGELUI FLEGIAS 115 

CORBUL PÂRĂŞTE PE CORONIA ŞI ZEUL O UCIDE 116 

MICUL ASCEPLIO ESTE SALVAT ŞI DAT ÎN GRIJA 
CENTAURULUI HIRON 118 

FIUL ZEULUI LUMINII ÎNCEPE SĂ VINDECE BOALELE 
119 

HADES CERE MOARTEA LUI ASCEPLIO, DAR. 120 

MELEAGRU 124 

ARTEMIS TRIMITE MISTREȚUL ÎN CALIDON 125 

ALTEEA SE ÎNVOIEŞTE CU PLECAREA FIULUI SĂU 126 

EROII SE STRÂNG ÎN CALIDON 127 

LUPTA SE PORNEŞTE 127 

CEARTA DIN PRICINA ATALANTEI 128 

NĂVALA CUREŢILOR ŞI ULTIMA BIRUINŢĂ 129 

ORFEU ŞI EURIDICE 133 

UN CÂNTĂREŢ FĂRĂ SEAMĂN 134 

PIERDEREA FRUMOASEI EURIDICE 135 

ORFEU PĂTRUNDE ÎN INFERN 136 

ZEUL HADES SE ÎMBLÂNZEŞTE 137 


NUMAI CÂNTECUL II RĂMÂNE 139 

ÎNTEMEIEREA TEBEI 142 

CADMOS; ZETOS ŞI AMFION; EDIP 142 

DOBORÂREA BALAURULUI LUI ARES 143 

NAŞTEREA POPORULUI TEBAN DIN COLŢII DE BALAUR 
144 

URMAŞII LUI CADMOS RIDICĂ TEBA CEA CU ŞAPTE 
PORŢI 145 

EDIP ÎŞI UCIDE, FĂRĂ SĂ ŞTIE, TATĂL 146 

A DOUA CRIMĂ: CĂSĂTORIA CU IOCASTA 148 

PUSTIU ŞI LACRIMI AU HOTĂRÂT ZEII 149 

EXPEDIȚIA ARGONAUŢILOR 152 

FIUL LUI ESON SE ÎNTOARCE ÎN IOLCO 153 

REGELE PUNE LA CALE PIEIREA LUI IASON 154 

BERBECELE CU LÂNA DE AUR 155 

PREGĂTIREA MARII CĂLĂTORII 156 

PLECAREA SPRE ŢARA LUI EETE DE LA CAPĂTUL LUMII 
157 

EROII SUNT ÎNDEMNAŢI SĂ DUCĂ O VIAŢĂ TIHNITĂ ÎN 
LEMNOS 158 

URIAŞII CU CÂTE ŞASE BRAŢE 159 

PIERDEREA LUI HERACLE ÎN MISIA 160 

ÎNFRÂNGEREA BEBRICILOR 161 

SALVAREA LUI FINEU DE HIDOASELE HARPII 162 

ARGONAUŢII ZĂRESC CRESTELE CAUCAZULUI 163 

ÎN PALATUL SOARELUI 164 

EROS O ŢINTEŞTE ÎN INIMĂ PE MEDEEA 165 

EETE VREA SĂ-L TRIMITĂ PE IASON LA MOARTE 166 

HERA II TRIMITE UN VIS MEDEEI 167 

SEMĂNAREA COLŢILOR DE BALAUR PE GLIE 168 

RĂPIREA LÂNEI DE AUR 169 

FUGA MEDEEI CU IASON 170 

CĂSĂPIREA MICULUI ABSIRT 171 

ÎNTOARCEREA LA IOLCO 172 

PELIAS ESTE FIERT ÎNTR-UN CAZAN CHIAR DE CĂTRE 
FETELE SALE 173 


GLAUCA ŞI CREON SUNT CUPRINȘI DE FLĂCĂRI 174 

FUGA MEDEEI ŞI PRĂBUŞIREA CORĂBIEI ARGO 175 

RĂZBOIUL TROIAN 180 

DEALUL GREŞELILOR 180 

PRIAM SE URCĂ PE TRONUL LUI LAOMEDON 181 

FIUL NOU-NĂSCUT DE HECUBA ESTE PĂRĂSIT PE 
MUNTELE IDA 182 

MĂRUL DISCORDIEI CADE ÎN MIJLOCUL NUNȚII ZEIŢEI 
TETIS CU PELEU 183 

ÎNCEPE CEARTA ÎNTRE CELE TREI ZEIȚE 184 

PARIS DĂ AFRODITEI MĂRUL DE AUR 185 

RĂPIREA ELENEI CEA FRUMOASĂ 186 

SFATUL ÎNŢELEPTULUI NESTOR 186 

ULISE SE PREFACE CĂ E NEBUN 187 

ÎN CĂUTAREA LUI AHILE 188 

UN FLĂCĂU ÎMBRĂCAT ÎN HAINE DE FATĂ 189 

ADEVĂRUL IESE LA IVEALĂ 190 

ZEII CER O JERIFĂ LA PLECARE 191 

PLECAREA SPRE ASIA 192 

SE-AŞAZĂ TABĂRA AHEIE 193 

NOUĂ ANI DE LUPTE SÂNGEREOASE 194 

CEARTA DINTRE AHILE ŞI AGAMEMNON 194 

AGAMEMNON ESTE AMĂGIT DE MORFEU 196 

OASTEA AHEIE VREA SĂ SE ÎNTOARCĂ ACASĂ 197 

ZEII ATÂTA PE RĂZBOINICI 197 

HECTOR ÎL RĂPUNE PE PATROCLE 198 

AHILE SE HOTĂRĂŞTE SĂ INTRE ÎN LUPTĂ 199 

DOBORÂREA LUI HECTOR 200 

PRIAM DOBÂNDEŞTE TRUPUL FIULUI SĂU 201 

TROIENILOR LE VIN AJUTOARE 202 

ÎNFRÂNGEREA LUI MEMNON, REGELE ETIOPIENILOR 
203 

APOLO ÎNDREAPTĂ SĂGEATA LUI PARIS SPRE CĂLCÂIUL 
LUI AHILE 204 

EROUL RĂPUS ESTE ADUS ÎN TABĂRĂ 205 

SFÂRŞITUL LUI PARIS 206 


ULISE SE STRECOARĂ ÎN TROIA 207 

CALUL DE LEMN 208 

LAOCOON ÎNŢELEGE ŞIRETLICUL AHEILOR 208 

AHEII IES DIN CALUL DE LEMN 209 

TROIA ESTE ARSĂ PÂNĂ LA TEMELII 210 

ÎNTOARCEREA AHEILOR ÎN ELADA 216 

MENELAU PORNEŞTE SPRE PATRIE, ÎMPREUNĂ CU 
ELENA 217 

AHILE, CA SEMIZEU, SE AŞAZĂ ÎN INSULA LEUCE, 
CĂSĂTORINDU-SE EL CU FRUMOASA ELENA 218 

NIMICIREA AMAZOANELOR 219 

PEDEPSIREA LUI AIAS DIN LOCRIDA 219 

ÎNECAREA CORĂBIILOR LA CAPUL CAFAREU 221 

AGAMEMNON ESTE UCIS LA-NTOARCEREA ACASĂ DE 
SOŢIA NECREDINCIOASĂ 221 

RĂZBUNAREA LUI ORESTE 222 

PĂŢANIILE LUI ULISE 226 

ÎN PEŞTERA CICLOPULUI POLIFEM 227 

URIAŞUL ESTE ORBIT CU UN TRUNCHI ÎNROŞIT ÎN 
FOC 228 

AHEII SE LEAGĂ SUB PÂNTECELE OILOR ŞI IES DIN 
PEŞTERĂ 229 

ÎN INSULA LUI EOL ŞI ÎN ŢINUTUL LESTRIGONILOR 
231 

PE TĂRÂMUL VRĂJITOAREI CIRCE ŞI ÎN INFERN 232 

ÎN INSULA OGIGIA, LA CALIPSO 233 

PLUTA ESTE CUFUNDATĂ DE POSEIDON 234 

OSPEŢIA LUI ALCINOU 234 

ULISE ÎŞI POVESTEŞTE RĂTĂCIRILE 235 

ÎNTOARCEREA ÎN ITACA 236 

PORCARUL EUMEU II DESTĂINUIE LUI ULISE FAPTELE 
PEŢITORILOR 237 

PLANUL FĂURIT ÎMPREUNĂ CU TELEMAH 238 

ÎNCĂ O NOAPTE 239 

PEDEPSIREA PEŢITORILOR 240 

AVENTUROASA CĂLĂTORIE A LUI ENEA 245 


PIERDEREA CREUSEI 246 

HERA ÎNCEPE SĂ-I LOVEASCĂ IARĂȘI PE TROIENI 247 
ZEII PENAŢI ARATĂ DRUMUL SPRE ITALIA 248 
MOARTEA BĂTRÂNULUI ANHISE 249 

ZEUS PREZICE STRĂLUCIREA ROMEI 250 

ÎN CARTAGINA 251 

REGINA DIDONA SE ÎNDRĂGOSTEŞTE DE ENEA 252 
DIDONA ÎŞI STRĂPUNGE INIMA DE MÂHNIRE 253 
NOUA PATRIE A TROIENILOR 254 

PE CÂMPIILE-ELIZEE 255 

RĂZBOIUL ISCAT DIN PRICINA LAVINIEI 255 
ÎNTEMEIEREA ROMEI 257 


PERSEU. 

În cântecele vechil se povesteşte că ar fi vieţuit odinioară, 
în preavestitul oraş Argos2, un rege care se numea Acrisiu. 
Şi regele avea o fiică de-o frumuseţe uimitoare. Copila se 
chema Danae. Poeţii o slăveau în versuri şi regii îi trimiteau 
daruri. Numărul peţitorilor era atât de mare, încât palatul 
lui Acrisiu nu dovedea să-i mai cuprindă. Şi regii, care mai 
de care erau mai falnici, mai puternici. De ar fi fost unul 
ales, se supărau, desigur, ceilalţi. S-ar fi iscat poate 
războaie. De-aceea regele Acrisiu stătea mereu în cumpănă 
şi-i amâna pe fiecare cu vorbele-i meşteşugite, să treacă 
timpul, să se mai gândească. 

Mai avea regele şi-o supărare. Se făceau grâne prea 
puţine, deşi pământul era bun. Ploua prea rar, şi râul3 ce 
străbătea întreg ţinutul seca mereu în timpul verii. Poporul 
nu avea bucate. 

Era nevoie de-un flăcău să ţină frâiele puternic. Supuşii 
deseori cârteau, pentru că-n casa lui Acrisiu erau bucate 
din belşug, iar pruncii lor piereau de foame. Şi regele era 
bătrân. N-avea pe nimeni ajutor. Copila lui era prea slabă, 
şi-apoi urma să se mărite, să plece din ţinutul Argos. Îi 


trebuia deci regelui braţ de bărbat pe lângă casă. Vroia să 
aibă un fecior. 

S-a dus atunci regele-Acrisiu la un oracol4. A dăruit acolo 
aur, a făcut jertfe şi libaţii, şi a cerut zeilor sfat: 

— Cum aş putea, preamăriţi zei, să dobândesc încă un 
prunc, dar nu o fată - fată am! - ci un băiat, un fecior 
vrednic, care să-mi fie de-ajutor şi la greutăţi şi la necaz? 

Oracolul i-a dat răspunsul: 

— Tu nu vei căpăta, Acrisiu, nici un flăcău; eşti prea 
bătrân; dar fiica ta, mândra Danae, va fi-n puţină vreme 
mamă. Odrasla ei va fi băiat. 

O! Cum s-a bucurat Acrisiu. A socotit că fiica sa va face 
nuntă în curând, îşi va găsi un mire bun şio să aibă un 
copil. 

— Va fi băiat? îmi pare bine. Atunci. Atunci, nu mai am 
grijă. Nepotul meu o să m-ajute şi îmi va ţine loc de fiu. 

Însă oracolul acela a mai grăit: 

— Va fi ce ţi-ai dorit: fecior. Atâta că acest urmaş te va 
răpune într-o zi. Tu vei pieri de mâna lui. Deci, nu te bucura 
zadarnic. 

— Mă va ucide el pe mine, bunicul lui? a strigat regele 
Acrisiu. Şi cum? Şi când? Grăiţi, voi, zei nepieritori, cum să 
împiedic crima asta? 

— Nu poţi s-o-mpiedici, au spus zeii. Tu vei muri, într-un 
amurg, de mâna fiului Danaei! 

ZEUS SE-NDRĂGOSTEŞTE DE DANAE. 

S-a-nspăimântat regele-Acrisiu şi s-a întors în ţara sa, cu 
ciudă-n suflet pe copila ce îi era-naintE. Dragă. Şi ca să- 
mpiedice ursita, a dat poruncă să se facă o închisoare sub 
pământ. Aici a dus-o pe Danae. A-nchis-o bine sub zăvoare 
şi-a-ncredinţat-o unei sclave. (O sclavă ce-i fusese doică.) 

— Aici va sta ascunsă fata, până la moartea mea târzie, a 
rostit regele Acrisiu. Să nu o poată vedea nimeni, cât voi 
trăi. Că-i prea frumoasă şi prea blândă, şi s-ar putea s-o 
îndrăgească vreun prinţ, sau poate chiar vreun zeU. Şi să 
mi-o ceară de soţie. Sau, mai rău, să-mi răpească fata, fără 


măcar să-mi ceară voie. Fără de soţ, ea n-o să poată să aibă 
nici copii. Şi, neavând fecior Danae, nu sunt primejdii 
pentru mine. 

Atât că-nspăimântatul rege uitase că-n Olimp sta Zeus cel 
cu puteri nemărginite. Zeus putea să vadă fata şi-n 
închisorile de piatră. 

Şi aducându-i Hermes vestea că fata regelui din Argos a 
fost închisă sub zăvoare, Zeus a şi cătat spre ea. I-a cercetat 
înfăţişarea. lară Danae era albă, cu pielea caldă, de mătase, 
cu ochii verzi ca valul mării şi părul roşu ca văpaia. Într-un 
cuvânt era frumoasă. Şi Zeus s-a aprins pe dată. 

— Danae, fata lui Acrisiu, va fi soţia mea chiar astăzi! a 
grăit Zeus către Hermes. 

— Dar cum vei izbuti, o, Zeus? a-ntrebat Hermes cu 
mirare. Danae este zăvorâtă în temniţa de sub pământ, 
bătută-n plăci grele, de bronz, şi, nu ştiu, zău, cum vei 
pătrunde. 

— N-ai teamă, fiule! a zâmbit Zeus. Nunta ce vreau s-o 
săvârşesc va fi altfel decât socoţi. Tu du-te-acum. Întoarce-ţi 
faţa şi cată de păstrează taina! 

Şi Zeus s-a schimbat, vicleanul, nu-n taur, flacără sau cuc5, 
ci într-o ploaie aurie, care-a căzut peste oraşul lui Acrisiu. 
Iar ploaia asta aurie a străbătut, după voinţa marelui Zeus, 
printre pietre şi printre plăcile de bronz; şi a ajuns în 
încăperea unde sta sub zăvor Danae. A-nvăluit-o pe copilă 
ca-ntr-o fierbinte-mbrăţişare6 

ACRISIU DESCOPERĂ CRIMA. 

D anae a devenit astfel soţia lui Zeus, olimpianul. 

Lunile-au început să treacă, şi chiar la timpul cuvenit 
copila regelui Acrisiu a dobândit un fiu bălai, frumos ca 
soarele din slavă şi fără seamăn de voinic, căruia ea i-a zis 
Perseu. 

Nu ştia, biata, cum s-ascundă această crimă a lui Zeus. 
Pruncul, ca toţi copiii lumii, râdea, plângea şi se juca. Dar, 
într-o zi, tatăl Danaei trecu pe lângă locul unde era închisă 
fata lui. Şi dinlăuntru s-auzea glas de copil şi râs zburdalnic. 


Repede, tatăl smuci uşa, care fusese zăvorâtă. Trase pe 
doică la o parte. (deşi sărmana încercase s-arunce-un văl 
peste copil) - şi ce văzu? Danae, fata ce fusese închisă să n- 
o vadă nimeni, ţinea la sânul ei un prunc. 

— Doica să fie spânzurată! a zis Acrisiu spre ostaşii care 
stăteau la uşi de pază. lar tu, netrebnică Danae, mă vei 
urma pe loc în templu. Şi ai să-mi juri cine e tatăl acestui 
prunc nelegiuit. 

Dusă de plete până-n templul lui Zeus, care se ridica în 
mijlocul cetăţii, Danae-a trebuit să spună că regele din cer 
i-e soţul şi tatăl pruncului Perseu. 

— Minţi, ticăloasă fără seamăn, a grăit regele Acrisiu. Şi 
tare-aş vrea să te ucid cu mâna mea, aici, în templul 
marelui Zeus, olimpianul, pe care tu-l năpăstuieşti. De ţi-ar 
fi soţ, cum spui, nebuno, el ţi-ar veni într-ajutor. Dar uite-l. 
Uite-l! Stă pe soclu şi te priveşte neclintit. 

— Răspunde, Zeus, îţi sunt soaţă? Nu ai pătruns la mine 
tu, sub chipul unei ploi de aur, în acea zi de neuitat, şi-apoi 
te-ai preschimbat în zeu, spunându-mi singur cine eşti? 
Răspunde, Zeus! zicea fata, şi pletele şi le smulgea şi se 
bătea în piept cu pumnii. 

Însă măreţul olimpian privea tot neclintit la fată. Privea cu 
ochii lui de piatră. Nu îndrăznea să scoat-o vorbă, pentru că 
se temea de Hera. Ea şi aflase de-ntâmplare, stătea în cer, 
pe-un nor albastru, şi asculta ce se vorbea. 

Şi văzând regele Acrisiu că Zeus stă tot nemişcat, a 
chemat iute nişte meşteri. A poruncit să i se facă o ladă 
mare, aurită, un fel de cufăr zăvorât. 

În acest cufăr a-nchis fata şi pe micuțul ei Perseu. Le-a dat 
merinde: nişte fructe şi-o amforă plină cu apă. Şi-a zvârlit 
cufărul în valuri fără s-asculte cum striga biata Danae 
hohotind: 

— O, tată, rege, fie-ţi milă. Nevinovată sunt, îţi jur! De nu 
vrei să te-nduri de mine, fii bun măcar cu acest prunc venit 
pe lume fără voie. Nepotul tău e, tată drag. 


Dar valurile au luat lada şi au purtat-o, îndelung, deasupra 
verzilor genuni unde sălăşluia Poseidon?. 

Zeus privea din cer cu grijă, dar nu putea să îi ajute, 
pentru că Hera-i sta alături şi-l priveghea bănuitoare. 

PESCARUL DICTIS AFLĂ PE MARE LADA 

Şi-a tot plutit în voie lada, pe valurile înspumate, trântită-n 
gropniţe de ape, lovită uneori de stânci, până când dusă de 
furtuni a nimerit între Ciclade8. Iar înlăuntrul ei şedeau, 
flămânzi şi însetaţi, Danae şi pruncuşorul ei, Perseu. Erau şi 
uzi până la piele, şi tremurau, pătrunşi de frig. Nu mai 
aveau nici o nădejde şi aşteptau să se cufunde sicriul 
plutitor, în care îşi trăiau ultimele clipe. 

S-a întâmplat însă că-n ziua când a ajuns între Ciclade 
lada zvârlită de Acrisiu, să iasă un pescar pe mare. Acel 
pescar se numea Dictis. Pescarul şi-a întins năvodul. Dar, 
când să tragă de frânghii, simte c-atârnă ceva greu. În 
năvod se găsea o ladă. Trage la țărm această ladă şi o 
desface c-un topor. Şi dinlăuntru i s-arată o biată mamă şi- 
un copil. 

Când o zăreşte pe Danae, pescarul Dictis stă-nlemnit. El 
nu văzuse încă-n viaţă ochi mai senini, mai blânzi, mai verzi. 
Nici trup mai mlădios, mai zvelt. Nici păr să aib-aşa culoare 
de flacără cu vâlvătăi. Şi nici nu auzise încă un glas atât de 
mqgngâios. 

Fără să stea deloc pe gânduri, fără s-o-ntrebe cine e, 
pescarul îi aşterne fetei un pat de ierburi verzi şi moi şi îi 
aduce peşte proaspăt, fiert în căldare de aramă, şi fructe 
dulci: curmale, rodii şi-ntr-un pocal îi toarnă vin. 

Pruncului său i-aduce lapte, de la o capră ce păştea pe 
lângă casa lui, pe coastă. Pe coasta insulei Serifos, unde 
trăia pescarul Dictis. 

Înzdrăvenită, după hrană şi băutură mai ales, Danae-i 
povesteşte totul. Şi el, adânc înduioşat, o roagă, plin de 
bunătate, să fie oaspetele său. 

— Eu sunt pescar, i-a grăit Dictis. Sunt om sărac, însă 
cinstit. În casa mea poţi fi stăpână. Te rog să fii soţia mea. Şi 


dup-atâtea suferinţe mă voi sili să-ţi făuresc o viaţă cât mai 
fericită. 

Ea a primit. Pescarul Dictis era un om plăcut şi bun. 

lar anii s-au pornit să curgă prea repede pentru ei doi, ce 
vieţuiau în fericire. Perseu creştea şi el, grăbit, şi se făcuse- 
un flăcăiandru isteţ, voinic şi priceput la pescuit şi 
vânătoare. 

Numai că-n insula aceea, unde-şi avea pescarul casa, 
domnea pe-atuncea Polidecte, un rege lacom şi hain. Deşi 
era frate cu Dictis, regele-acesta îl ura şi-l izgonise din 
palate. Şi se temea nespus de el, să nu-i râvnească cumva 
tronul. Cu-atât mai mult cu cât poporul era sătul de 
Polidecte, care îl asuprea grozav. 

Iar răul rege Polidecte, trecând prin insulă cu carul, văzu- 
ntr-o seară pe Danae. 

REGELE INSULEI SERIFOS URZEŞTE UN PLAN. 

O astfel de soţie are Dictis, pescar sărac şi amărât, ce-şi 
ţine zilele cu trudă? Nu merită aşa ceva”! şi-a zis în barbă 
Polidecte. „Asta-i femeie pentr-un rege, nu pentr-un nevoiaş 
ca el. , 

Aflând apoi că bunul Dictis era din zori la pescuit, regele a 
intrat în casă. 

— Frumoasa mea, i-a rostit el, ungându-şi glasul cu 
dulceaţă, este păcat să te păleşti într-o căsuţă amărâtă, 
îngrijind de un biet pescar. Eu sunt un rege plin de fală. Şi 
am palate - cred că ştii! - şi bogății nemăsurate. Ie fac 
regină, dacă vrei, stăpână peste-aceste locuri. Şi orice voie 
ţi-o-mplinesc, dacă primeşti să-mi fii nevastă. 

— Nu vreau! Nu ţin să fiu regină! a spus Danae regelui. 
Soţul meu e blajin şi harnic. Îl îndrăgeşte pe Perseu. Nu pot 
să-i fiu necredincioasă. Te rog, ne lasă şi te du. 

S-a mâniat rău Polidecte. Şi-a vrut s-o prindă pe Danae şi 
să o tragă cu de-a sila până la carul său regal. Noroc c- 
atunci venea călare, pe malul mării, şi Perseu9. Auzind 
ţipetele mamei, s-a repezit într-ajutor. Şi-mbrâncindu-l pe 
Polidecte, a eliberat-o pe Danae din mâinile ce-o pângăreau. 


Regele insulei Serifos ar fi putut să poruncească slugilor 
sale de credinţă să-i ia îndată viaţa tânărului ce-i sta- 
mpotrivă. Însă n-a vrut s-o îndârjească mai rău pe frumoasa 
Danae. 

A mai lăsat să treac-anume câteva săptămâni sau luni. Şi a 
trimis după Perseu, zicând că are să-i vorbească. 

— Plăcăule, i-a grăit el. Am auzit că povesteşti celor se vor 
să te asculte că tatăl tău ar fi chiar Zeus. l-aşa? Ori nu-i 
aşa? Răspunde! 

— Aşa e, rege! Tatăl meu este însuşi măreţul Zeus! 

— De este astfel, precum spui, ar trebui să fii viteaz. Zeus 
este stăpânul lumii. Şi-n lume bântuie trei fiinţe 
îngrozitoare şi hapsâne. Sunt cele trei surori gorgone, care- 
au ucis sute de oameni. Două surori, cele mai mari, sunt, 
precum ştii, nemuritoare. Însă a treia, cea mai mică şi cea 
mai rea, zisă Meduza, are o fire muritoare. Nu vrei să pleci 
tu, s-o râpui? 

— Da, Polidecte, voi pleca. Ştiu că de fapt îmi doreşti 
moartea. Şi totuşi voi porni la luptă, pentru că vreau să 
scap pe oameni de mişeliile Meduzel. Şi când mă-ntorc vom 
mai vedea. 

Regele a rânjit în barbă de bucurie şi speranţă că fiul 
frumoasei Danae o să se piardă-n lupta asta. Şi-a mai rostit, 
în încheiere: 

— Danae va rămâne-aicea, ostatică, până vii tu. De nu-ţi 
păstrezi făgăduiala, de nu-mi aduci capul Meduzei, Danae 
va plăti cu viaţa. 

Perseu s-a înclinat spre rege, în semn că totul se va face 
aşa precum i-a poruncit, şi a plecat întâi spre templu. Aici 
şi-a ars pe altar jertfa şi l-a rugat pe tatăl său: 

— Tu m-ai adus pe lume, tată. Puterea ta-i nemărginită. Îţi 
cer acum să mă ajuţi în lupta grea ce vreau s-o-ncep. 

Îndată a vuit din slavă un zgomot lung peste pământuri şi 
peste ape, până-n artar. Şi lângă tânărul Perseu s-a ivit 
însuşi zeul Hermes, purtând o sabie întoarsă, cu lama bine 
ascuţită. 


SFATUL ZEULUI HERMES 

Frate Perseu a grăit zeul, căci frate mi-eşti tu, după tată. 
Zeus m-a trimis din Olimp să-ţi dau în mână arma asta. Să-ţi 
mai destăinui şi o taină. 

Flăcăul a luat arma-n mână şi-a ascultat ce-i spunea 
Hermes. 

— Gorgonele-nspăimântătoare au braţe lungi, roşii, de- 
aramă; gheare tăioase, de oţel; aripi de aur, şi pe cap le- 
atârnă plete de aramă, în care-s încâlciţi mulţi şerpi. Dinţii 
lor ca de porc mistreţ, de o albeaţă uimitoare, sfâşie pe- 
orice muritor ce se abate pe la ele. Sub frunte au ochi mari, 
rotunzi. Dacă privesc pe cineva cu ochii lor sclipind de furie, 
omul acela împietreşte. Dar tu să nu te temi, Perseu. Şi ca 
să poţi să te apropii, fără primejdie, de ele, Atena iată ce-ţi 
trimite. 

Şi Hermes i-a întins un scut strălucitor, făcut din aur. 

— Când ai s-ajungi lângă gorgone şi vei dori să porneşti 
lupta, a mai spus Hermes lui Perseu, să nu te uiţi în ochii 
lor. Să caţi în scut, ca-ntr-o oglindă. Şi doar prin scut să le 
priveşti. Astfel vei fi ferit de moarte! Pe trupuri sunt 
acoperite cu solzi albaştri, de oţel. Aşa-s de tari solzii aceia, 
că nici o sabie sau lance nu le-ar putea pătrunde carnea. 
Doar sabia ce ţi-o-mprumut, lucrată de zeul Hefaistos, şi 
care l-a răpus pe Argus, are puterea de-a tăia şi solzi, şi 
oase, cu-nlesnire. Avqnd această armă-n mână, pleacă pe 
cale, fără grijă, mereu spre asfinţit, spre ţara unde 
sălăşluiesc zeul Ianatos10 şi Nix, zeiţa-ntunecată, ce ţine-n 
braţele ei noaptea. Caută în drum pe trei bătrâne, trei 
vrăjitoare ale mării, ce poartă numele de graie11. Ele ştiu 
drumul cel mai scurt până la locul unde stau necruţătoarele 
gorgone. Fii priceput şi fii viteaz. Atena, sora ta cerească, şi 
eu te vom călăuzi. 12 

Perseu i-a mulţumit lui Hermes. A luat şi scutul lat, de aur, 
trimis de sora sa, Atena, şi, fără teamă a plecat pe calea 
lungă, către ţărmul unde aflase că trăiau cele trei grâie ale 
mării. 


Şi-a mers. A mers prin ţări destule, şi peste ape- 
nvolburate, şi peste munţi cu creste sure, şi prin zăpezi, şi 
prin arşiţe. Dar, într-o seară, a ajuns în locul unde se aflau 
cele trei grâie ale mării - surori cu cele trei gorgone. 

Toate bătrânele acestea aveau însă un singur ochi, pe 
care-l foloseau cu schimbul, câte trei zile fiecare, în vremea 
cât stăteau de strajă pe acel drum către gorgone. 

Perseu s-a pitulat într-un tufiş. Alături şi-a săpat o groapă. 
Ştia că babele aveau şi-un dinte fermecat, de forma unei 
suliţi lungi, cu care-i omorau pe oameni, când îi zăreau pe 
malul mării - şi trebuia să stea ferit. 

PERSEU RĂPUNE MEDUZA. 

A stat de veghe cam trei zile. Însă în cea de-a treia noapte, 
Perseu s-a furişat prin beznă, până aproape lângă ele. Şi a 
pândit când o bătrână îşi scotea ochiul din orbită, ca să-l 
întindă celeilalte. Atunci s-a repezit ca uliul şi le-a smuls 
ochiul, într-o clipă, din ghearele-nfricoşătoare. 

Ochiul ardea ca un tăciune. Perseu l-a azvârlit în groapă, 
punând deasupra lui pământ, şi s-a ascuns iar în tufiş. 

— Cine-i tâlharul? Unde-i ochiul? strigau, cu gemete de 
spaimă, cele trei grâie, umblând oarbe pe ţărmurile-ntinsei 
mări. 

Perseu le-a spus atunci că este fiul lui Zeus şi-al Danaei, şi 
le-a cerut să jure toate, pe Stix, pe râul din Infern, că îl vor 
ajuta s-ajungă la cele trei surori gorgone. Numai aşa le dă 
iar ochiul. Altminteri vor rămâne oarbe. 

Văzând că nu mai au ce face, cele trei grâie au jurat să îl 
ajute pe flăcău. Ba chiar l-au învăţat să meargă, în primul 
rând, la nişte nimfe, care păstrau într-un palat casca zeului 
Hades - Pluto. Casca13 aceasta, făurită de trei ciclopi, avea 
un har. Acel ce şi-o punea pe cap se făcea-ndată nevăzut. 
Tot nimfele păstrau la ele două sandale-naripate şi-un sac 
de piele fermecat. În acel sac putea să-ncapă, după nevoie, 
doar o nucă (atuncea sacul se strângea) şi tot la fel, putea 
cuprinde, lărgindu-se, o casă-ntreagă. 


Perseu aude toate astea. Dă grâielor înapoi ochiul şi se 
porneşte către nimfe. Ajunge la palatul lor. Şi - poate 
învăţat de Hermes - grăieşte-atâta de frumos, că nimfele îi 
împrumută sandalele înaripate, sacul de piele fermecat, 
casca lui Hades, nevăzutul, şi îl îndrumă mai departe cum 
să găsească pe gorgone. 

Acuma da, putea să lupte, cu cele trei surori hapsâne! 
Perseu îşi pune la picioare sandalele înaripate şi se înalţă în 
văzduh. Porneşte-n zbor, ca o furtună, către ţinutul unde 
stau preafioroasele gorgone. 

Chiar soarele se minunează, văzând sub bolta cea senină 
pe fiul ager al lui Zeus. 

„Unde se duce? „ se întrebă marele Helios, în sine, şi-l 
cercetează cu privirea, căci tare-i mai plăcea să ştie şi să 
vegheze-n lume totul. 

Îl vede pe flăcău cum zboară spre-o insulă din piatră albă, 
ce se afla-n mijlocul mării. Gorgonele tocmai dormeau. 
Şerpii din pletele de-aramă se mişcau amorţiţi de somn. Pe- 
o stâncă dreaptă ca un pat, pe aşternuturi de mătase, 
gorgonele stăteau întinse. Iar solzii-albaştri de oţel, 
ghearele roşii, de aramă, şi-aripile lor lungi, de aur, luceau 
cu scânteieri pe stâncă, gata aproape să-l orbească. Perseu 
s-avântă ca năluca lângă gorgonele ce dorm. Cu- 
nţelepciune se apropie, privindu-le nu drept în faţă, ci 
oglindindu-le în scut. Cu sabia lui ascuţită, retează, dintr-o 
izbitură, capul Meduzei cel hidos. Prinde de pletele de- 
aramă capul şi îl aruncă-n sac. Iar cu piciorul îi împinge 
trupul în apă, rostogol. 

Meduza, ce fusese una din soaţele zeului mării, se zice c-a 
născut atuncea, din gâtul retezat, un cal. Un cal cu aripi la 
picioare, numit Pegas de-olimpieni. Calul s-a înălţat ca 
gândul şi a pierit în înălţimi14. Însă zburând, a nechezat. 
Şi-a nechezat atât de tare, c-a răsunat până la cer. 
Gorgonele nemuritoare, de zgomot, s-au trezit din somn, şi 
glasurile lor de-aramă au ţipat înfricoşător, văzând-o pe 
Meduză-n valuri. 


Cu ele nu putea să lupte fiul Danaei şi-al lui Zeus. Şi, 
ascultând-o pe Atena, voinicul şi-a-ndesat pe frunte casca 
albastră a lui Hades, devenind astfel nevăzut. A luat în 
mână sacul unde vârâse capul plin de şerpi, şi cu sandalele-i 
vrăjite s-a ridicat iute spre cer. 

Gorgonele, pline de furie, auzeau vuietul prin aer, dar nu 
puteau zări nimic. Şi, înălțându-se şi ele, bătând cu-aripile 
de aur văzduhul străveziu şi rece, au cercetat mai peste tot. 

Însă Perseu, în vremea asta, zbura nestingherit spre zări 
mai azurii şi mai senine. 

LA TITANUL ATLAS. 

Trecuse peste mări şi ţări, şi munţi, şi râuri cristaline. 
Plutea deasupra Africii. 

Se povesteşte că, în cale, din sacul său ar fi curs sânge, 
câteva picături, în mare. Din ele s-a făcut mărgeanul - 
despre care cei vechi ziceau c-aduce-ntotdeauna lacrimi. 

Alţi picuri roşii, curşi din sacul unde era capul Meduzei, au 
nimerit peste pământul cel ars de soare-al Libiei. Picurii s- 
au schimbat în şerpi. lar şerpii-aceia veninoşi s-au înmulţit 
peste măsură, au ucis mii de animale, şi Libia s-a pustiit15. 

Şi, tot zburând, fiul lui Zeus a ajuns, spre lăsatul-serii, 
deasupra unei ţări de vis. În revărsarea purpurie a razelor 
din asfinţit se vedea-n vale o grădină plină de roade şi de 
flori, şi-n ea sclipea un măr uriaş, cu fructele numai de aur. 

Aici, în Mauritania, stăpânea regele Atlas, fiul titanului 
lapet şi frate bun cu Prometeu16. 

Acum Perseu plutea deasupra acestei ţări mari şi bogate. 
Şi-n-flămânzit de drum şi lupte, s-a hotărât să se coboare şi 
să mănânce nişte fructe, să soarbă şi puţină apă şi să-şi 
urmeze apoi zborul. 

Numai că regelui Atlas îi prezisese un oracol că, într-o 
seară, va să vie fiul vrăjmaşului său, Zeus, ca să-i ia merele 
de aur. Şi cunoscând acest oracol, Atlas s-a mâniat nespus. 

Şi, coborându-se flăcăul în acea ţară desfătată, cu gând să 
ceară de mâncarE. S-a pomenit în piept cu pietre şi pălmuit 
fără cruţare cu vorbe grele, de ocară. 


— Ce vrei? Ce cauţi? striga titanul. Vrei poate merele de 
aur? Pleacă de-aici, că te ucid. Netrebnic fiu al celui care 
mi-a pus povara asta-n spate. 

Şi l-a lovit cu-atâta ură, încât Perseu, până la urmă, n-a 
putut să se stăpânească. 

— Eşti un titan bătrân şi prost, a glăsuit fiul lui Zeus. Tatăl 
meu te-a năpăstuit; dar eu nu-i seamăn în nimica. M-am 
luptat numai pentru oameni, şi am răpus-o pe Meduză. 
Vream să mă lupt şi cu alţi monştri. Tu m-ai lovit însă cu 
ură, deşi eram nevinovat. Nu-ţi doream merele de aur. Îţi 
ceream doar o-mbucătură, şi cel mult un căuş de apă. Şi 
fiindcă nu vreau să lovesc pe fiul marelui lapet, am să-ţi 
plătesc insulta altfel. 

Şi-a scos, din sacul fermecat, capul oribil al Meduzei. L-a 
pus în faţa lui Atlas. Iar el - cum a cătat spre cap -a 
împietrit numaidecât. Oasele lui s-au făcut stânci. Umerii s- 
au schimbai în creste. Barba şi perii de pe cap s-au 
preschimbat, ca prin minfune, în arbori deşi, păduri întregi, 
întunecoase şi-ncâlcite. S-a făcut muntele Atlas, purtând 
încă pe umeri cerul, cu stelele-i nenumărate. 

Spatele lui s-a-ncovoiat sub apăsarea dureroasă a bolţii 
grele, înstelate. Cu deznădejde s-a-ncordat, să-şi mai 
păstreze-nfăţişarea de titan. S-a sprijinit pe talpa stângă şi 
pe genunchiul drept. Zadarnic! Soarta i-a fost pecetluită. 
Trupul i-a fost pietrificat1 7. 

DEASUPRA ETIOPIEI. 

Şi, întristat de întâmplare, Perseu s-a hotărât să plece din 
ţara regelui Atlas. A luat din pomi câteva fructe, s-a adăpat 
la un izvor şi s-a-nălţat din nou în slavă, cu-naripatele-i 
sandale. 

A tot zburat întreaga noapte peste pământul Africii. În 
zori, cum povesteau aezii în cântecele de demult, s-a 
pomenit că se găseşte sub cerul Etiopieil 8. 

„S-a făcut ziuă, şi-a spus el. De zbor mai cu temei acum, şi 
nu mă rătăcesc pe cale, până la noapte sunt acasă. , 


Dar nu şi-a isprăvit tot gândul şi a zărit pe malul mării 
ceva cam neobişnuit. O fată tânără, gingaşă, era urcată pe o 
stâncă. Trupul ei, jumătate gol, se zbuciuma, legat în 
lanţuri, şi lacrimi i se prelingeau, în lungi şiroaie arzătoare, 
pe chipul alb, fermecător. O groază fără de pereche se 
oglindea în ochii săi, ce-aveau culoarea viorelei. 

Iară pe mal gemeau părinţii, regele ţării şi regina. Şi sus, 
pe zidurile sure ale oraşului regal, stătea mulţimea- 
ncremenită, şi mulţi plâigeau înduioşaţi. 

Ce se-ntâmplase? 

Soţia regelui Cefeu, Casiopeea, se luase într-o zi la ceartă 
cu nişte nimfe nereide. 

Dintr-una într-alta, cum e cearta, Casiopeea se lăudase că 
faţa ei e mai frumoasă şi ochii-i mai străpungători decât ai 
nimfelor din mare. 

Nimfele mării, supărate, s-au plâns zeiţei Amfitrita, soţia 
zeului Poseidon, care era tot o copilă a zeului marin Nereu. 

Zeița şi-a vestit bărbatul. Şi el a poruncit să plece către 
regatul lui Cefeu, cel mai teribil dintre monştri, pe care îi 
ţinea în grajduri de marmură, în fundul mării. Să pustiască- 
ntreaga ţară, şi-n acest fel să le răzbune pe-acele nimfe 
nereide. 

Monstrul s-a ridicat din valuri şi-a pustiit tot ţărmul mării. 
A mâncat oameni, vite, păsări. Nici un pescar nu mai putea 
să iasă-n largul apelor, şi nici un vas nu mai sosea în 
porturile lui Cefeu. 

Văzând nenorocirea asta, regele a plecat îndată la un 
oracol al lui Zeus şi l-a-ntrebat ce-i de făcut. 

— Zeul Poseidon îţi trimite osânda asta meritată, a răspuns 
Zeus, prin oracol. Ci, dacă vrei să-l îmblânzeşti, nu poate fi 
decât o cale. Să dai pe dulcea-ţi Andromeda, copila ta cea 
mult iubită, acestui monstru, s-o mănânce, în ziua când 
ajungi acasă. 

— S-o dau pe fată? Pe-Andromeda? Asta îmi e peste 
putinţă! a spus Cefeu, cu glasul stins. 


— Ba ai s-o dai, a cerut Zeus. Altminteri monstrul o să- 
nghită toţi oamenii de prin oraşe, şi blestemele au să cadă 
asupra ta, rege Cefeu. 

PERSEU CUNOAŞIE PE FIICA LUI CEFEU. 

Încovoiat de-asemenea durere, regele s-a întors acasă. A 
chemat sfetnicii de taină şi le-a mărturisit deschis poruncile 
date de Zeus. Iar ei, speriaţi, l-au sfătuit să o jertfească pe 
copilă. 

— Nu, rege. Nu mai sta pe gânduri, au grăit sfetnicii cu 
grabă. Oare tu vrei să-ţi pierzi puterea? O altă fată poţi s-o 
capeţi. Eşti încă tânăR. Şi regina ţi-e încă-ndeajuns de 
dragă. Dar alţi supuşi de unde-ţi iei, de ţi-i mănâncă pe toţi 
monstrul? Şi, fără de supuşi, puterea-ţi se stinge ca o 
flacără. Deci nu mai sta şi socoti. Sacrific-o pe Andromeda. 

Şi regele, ascultând sfatul, a dat poruncă unor sclavi să o 
aducă pe copila. 

Sclavii s-au repezit îndată în încăperea luminoasă, unde 
fecioara, Andromeda, şedea cu prietenele sale, brodând o 
haină pentru rege. Au smuls-o ca pe-o mieluşică, care e 
dusă la altar, să înroşească piedestalul cu sângele-i 
nevinovat. Au smuls-o şi-au purtat-o-n braţe până la 
malurile mării. 

În acest timp, aflând poporul de soarta ce se pregătea 
copilei regelui Cefeu, se grămădise sus, pe ziduri. 

— Să n-o lăsăm! glăsuiau mulţi. De ce au osândit-o zeii pe 
ea, nu pe Casiopeea? Casiopeea-i vinovată. Să moară ea, nu 
Andromeda. 

Sfetnicii însă şi oştirea îi îmbrânceau pe acei oameni. Îi 
goneau înapoi, pe ziduri. 

— Poruncile, pe care Zeus se-ndură să ni le trimită, nu le 
putem noi cumpăni, răspundeau ei. Noi avem numai datoria 
să le-mplinim cât mai curând. Casiopeea ar fi vrut să se 
jertfească bucuroasă în locul fetei sale dragi, dar Zeus nu s- 
ar fi-nvoit. 

Sclavii-au legat-o pe fecioară pe-o stâncă ce ieşea din apă. 
I-au pus, pe braţele mai albe ca marmura albă de Păros, 


lanţuri mâncate de rugină, lanţuri ce zornăiau cumplit. 

Şi-au aşteptat să vină monstrul. Să se ivească dintre valuri 
şi s-o înhaţe pe copilă. 

Cum au legat-o pe-Andromeda, s-au văzut nimfe nereide 
scoţându-şi pletele de aur din valurile înspumate şi 
chicotind de mulţumire. 

— În sfârşit, iată, ziceau ele, Zeus, din ceruri, ne răzbună 
cu mult mai bine ca Poseidon. 

Însă tocmai atunci, prin aer, s-a arătat, zburând, Perseu. El 
a zărit-o pe fecioară. Lăsându-se domol pe stâncă a 
întrebat-o cu glas lin19: 

— O, tu, care deloc nu meriţi să porţi aceste lanţuri grele, 
fii bună, spune-mi cine eşti, pentru ce te-au înlănţuit? 

Întâi, frumoasa Andromeda nu îndrăznea nici să privească 
de-a dreptu-n faţă un bărbat, şi se sfia să-i şi vorbească. A, 
dac-ar fi avut atuncea mâinile libere, desigur şi-ar fi ascuns 
fruntea sfioasă în palmele-i micuţe, reci. Ochii i s-au umplut 
de lacrimi: un şuvoi proaspăt şi amar. Atât i-era îngăduit. 
Dar, nevroind să pară astfel că-i vinovată cu ceva, a deschis 
gura şi-a grăit. I-a povestit flăcăului tot ce dorise el să afle. 

N-a apucat s-asculte totul, că valurile înspumate au 
început să fiarbă-n clocot şi să vuiască din adânc, şi dintre 
ele a ţâşnit un monstru fără de pereche, acoperind cu 
trupul său o mare-n-tindere de ape. Ela pornit, săltând, 
spre stâncă. 

MONSTRUL LUI FINEU ESTE RĂPUS. 

Frumoasa Andromeda plânge. Tatăl nenorocit şi mama, 
sub biciuirea disperării, jelesc şi gem îndureraţi. Mai ales 
mama e zdrobită! Dar ei nu pot să o ajute. Plângând, 
aleargă lângă fată şi-i dau ultima-mbrăţişare. 

Perseu atuncea le rosteşte: 

— Eu sunt Perseu, fiul lui Zeus. Tot eu mai sunt şi- 
nvingătorul Meduzei cea cu şerpi în plete. Şi, după cum aţi 
văzut singuri, călătoresc doar prin văzduh, având sandale- 
naripate. Sunt gata să mă lupt cu monstrul, călcând voinţa 
zeilor, pentru că hotărârea lor este nedreaptă şi hapsână. 


Vă rog numai un singur lucru: dac-o salvez pe Andromeda, 
să mi-o daţi mie de soţie. 

Părinţii îi făgăduiesc mâna copilei lor iubite. Şi îl imploră 
să se lupte. Ba îi promit că-i vor mai da şi tot avutul lor ca 
zestre. 

Atuncea, tânărul erou se-nalţă repede-n văzduh. Umbra lui 
lunecă pe apă. Monstrul se-agită-nnebunit. Îşi uită drumul 
către stâncă. Vrea să-l ucidă pe flăcău. 

Perseu, ca vulturul lui Zeus, se năpusteşte din văzduh şi 
vâră, până în prăsele, sabia sa cea arcuită, în trupul 
monstrului uriaş. 

Rănit, monstrul se saltă-n aer, ca să ajungă la Perseu, şi iar 
s-afundă-n apa mării şi se roteşte ca un lup când este 
încolţit de câini. 

Dar cu aripile-i uşoare, Perseu pluteşte-n jurul lui şi-i 
ocoleşte muşcătura. În schimb îi tot dă lovituri, de câte ori îi 
vine bine, în cap, în spate şi în coaste. 

Monstrul împroaşc-acuma apa, şi-un sânge negru şi vâscos 
curge din botul său oribil. Sângele-acesta se îmbibă în 
încălţările de piele pe care le poartă Perseu. Aripile de la 
sandale se moaie, nu mai au putere să îl înalțe pe erou. Dar 
el, luptând, sare pe-o stâncă al cărei vârf iese din apă. Cu 
mâna stângă se apucă de vârful stâncii colţuroase, iară cu 
dreapta îşi înfige sabia lui cea ascuţită, de trei sau patru ori, 
în monstru. 

Şi viaţa monstrului se curmă. El piere-n apele adânci, 
urmat de nimfele speriate, care priviseră-n tăcere 
uluitoarea bătălie. 

Iar strigătele de izbândă umplu de astă dată ţărmul. 
Oamenii toţi se bucură. Ecoul lor s-aude-n ceruri, până-n 
palatele lui Zeus. Stăpânul zeilor priveşte cu încruntare pe 
pământ. Ba pune mâna chiar pe-un fulger ca să-l azvârle în 
eroul care-i nesocotea porunca. Dar o zăreşte pe- 
Andromeda, cu lanţurile sfărâmate, strânsă în braţe de 
Perseu. Şi-şi aminteşte o prevestire făcută de zeul Uranus. 
Perseu urma să se însoare, după această prevestire, cu-o 


fată ce-o scăpa de moarte. Era, desigur, Andromeda. lară 
din spiţa lui Perseu şi-a Andromedei, soaţa lui, urma să se 
ivească-n lume cel mai mare dintre eroi, purtând numele de 
Heracle. Şi-acest Heracle trebuia să-l apere pe însuşi Zeus, 
într-o vestită bătălie, dată cu groaznicii giganţi. 

De-aceea Zeus şi-a lăsat din mâini ucigătorul fulger, 
iertând de moarte pe erou, în timp ce regele Cefeu şi soaţa 
lui, Casiopeea, pregăteau nunta fiicei lor cu îndrăzneţu-i 
salvator20. 

LUPTA CU FINEU. 

Eros, zeul iubirii, şi Himeneu, zeul căsătoriei, îşi 
aprinseseră şi-şi înteţeau torţele lor strălucitoare, ca 
dragostea ce îi lega pe tineri să fie trainică, fierbinte. 
Flăcări - arzând esențe aromate - luceau pe margini, în 
trepiede. Casa era împodobită cu flori, în culori vii, 
îmbălsămate, şi sunete de lire şi de flaute se auzeau până 
departe. Uşile la palat erau deschise, şi oaspeţii se 
grămădeau la mese, care gemeau de bunătăţi. Ospăţul 
nunţii începuse. 

Peste vreun ceas sau două când mesenii, înveseliţi de vin, 
râdeau mai tare şi vocile se-amestecau voioase, toţi l-au 
rugat pe tânăr să le spună marile întâmplări ce le trăise, şi- 
n primul rând să povestească, pe îndelete, cum nimicise pe 
Meduză. 

Nu apucase el să termine ce-avea de spus, şi uşile 
palatului s-au zguduit. În pragul lor s-a arătat crudul Fineu, 
frate cu regele cetăţii şi unchi miresei, Andromedei. Fineu 
ceruse mai-nainte pe fată de soţie, şi-acum venise să şi-o ia. 
În urma lui foiau oştenii mulţi, mulţi ca frunza şi ca iarba. 

— lată-mă-s! strigă el cu ură. Eu sunt aici să pedepsesc 
trădarea. Trădarea care mi-a răpit mireasa de multă vreme 
hărăzită mie. Şi nici sandalele lui Hermes, nici Zeus, tatăl 
tău, mişele, nu vor putea să-ţi scape viaţa! 

Şi îşi ridică sulița spre mire. Face şi-un semn către oşteni, 
să sară cu armele lor la eroul ce-i este mire Andromedei. 


— Stai, nu lovi, spune Cefeu, oprindu-l. Mireasa nu ţi-a 
luaţ-o el. Pierdut-a fost ea pentru tine, de când era 
înlănţuită, ca jertfă monstrului din ape. Tu n-ai sărit, n-ai 
vrut s-o aperi, nici ca logodnic, nici ca rudă. Şi-acum, când 
altul a scăpat-o şi-a dobândit-o, prin izbândă, cu ce drept vii 
tu s-o mai ceri? 

Fineu nu scoate nici o vorbă. Ochii-i sunt cufundaţi în 
sânge. Aruncă lancea spre Perseu. Însă flăcăul se fereşte, şi 
lancea se opreşte-n jilţ. Perseu apucă iute lancea din lemnul 
găurit de ea şi o întoarce spre Fineu. Fineu, la rându-i, se 
apleacă, şi fierul aprig se înfige într-un oştean, al cărui trup 
cade însângerat pe-o masă. Lupta se-ncinge îndârjită. 
Perseu înşfacă cupe grele de bronz şi aur, de pe mese, pline 
cu vin, şi le azvârle către oştenii care-l înconjoară. Apucă şi 
trepiede fumegânde, şi ţestele trosnesc zdrobite. 

Dar tot mai mulţi vrăjmaşi de-afară vin împotriva lui 
Perseu. Chiar cântăreţul, ce sunase din lira lui atât de 
dulce, la nunta fetei lui Cefeu, este lovit de-un fier în 
tâmplă, şi cade jos rănit, gemând, şi degetele i se-agaţă de 
coardele melodioase, ce dau un vaier trist, pierdut. 

— Mergi în Infern! zice-un oştean. Tu, care ai cântat la 
nunta vicleanului Perseu, sfârşeşte-ţi acolo, sub pământ, 
cântarea! 

Şi râd oştenii lui Fineu. 

Fiul lui Zeus vede totul. Stă sprijinit de o coloană. Luptă 
din greu, căci este singur. Oştenii sunt prea mulţi. Au arme. 
Şi în şirag se-ndreapt-acum, cu ochii încruntaţi, spre el. 
Fineu e-n frunte, blestemând, cu gura strâmbă de turbare. 

Perseu se simte istovit. Şi-atunci, c-o singură mişcare, îşi 
prinde sacul ce-l avea pe-o laviţă, mai la o parte. 

Scoate din sac capul Meduzei şi îl îndreaptă spre oşteni. 

— N-am vrut să mă slujesc de el, dar mă siliţi. Strigă 
Perseu. În schimb, voi, care-mi sunteţi prieteni, daţi-vă- 
ndată la o parte. Ascundeţi ochii. Vă feriţi! 

— Ha, ha, rânjeşte un oştean. Caută-ţi pe alţii să se teamă 
de-un cap ce nu are suflare. 


Numai că râsul îi îngheaţă. Toţi câţi privesc capul Meduzei 
rămân pe lespezi, împietriţi. Fineu îi cheamă iar la luptă. 
Le-atinge trupurile reci, ce nu mai fac nici o mişcare; căci 
fiecare a rămas statuie dreaptă, neclintită: unul cu sabia în 
sus, altul cu lancea prinsă-n mână. 

De frică-acum laşul Fineu cade-n genunchi şi îl imploră pe 
vajnicul erou Perseu: 

— Tu ai învins, Perseu, ascunde capul acesta fioros. Nu 
mai am ură, nici dorinţa de a domni-n acest ţinut. (De-aceea 
doar am pornit lupta!) Am să-ţi dau totul, ce doreşti, pe 
Andromeda şi averea. Lasă-mi atâta, te rog, viaţa. 

Zadarnic îşi fereşte ochii; fiindcă, fără voia lui, tot îşi 
azvârle-o uitătură spre capul ce-l ţinea Perseu. Şi se preface 
într-o stană strâmbă, chircită, odioasă, având încă în ochii 
tulburi invidia ce îl rodea. 

ÎNTOARCEREA ÎN ARGOS. 

După această biruinţă, Perseu a plecat spre Serifos, având 
alături pe iubita lui Andromeda, ca soţie. 

Însă cum au ajuns acolo, locuitorii insulei l-au şi vestit că 
mama sa se ascunsese de mult timp în templul închinat lui 
Zeus. De-acolo nu-ndrăznea să iasă. Stăpânul insulei 
Serifos, hainul rege Polidecte, voise iarăşi s-o răpească, şi 
ea fusese nevoită să-şi caute adăpost în templu, să stea 
acolo ocrotită. 

Auzind veştile acestea, Perseu s-a dus drept la palat. 

— Ei, ţi-am adus capul Meduzei, a spus Perseu lui 
Polidecte. Şi-i vremea să ne socotim. 

— Minţi. Minţi. Nu cred o iotă din tot ce spul. A ţipat 
regele cu ură. Şi am să te ucid pe tine, ca şi pe mama ta, 
Danae. 

— Dacă eu mint, acesta ce e? a glăsuit fiul lui Zeus şi-a 
ridicat capul Meduzei. 

Pe loc, preacrudul Polidecte a împietrit, s-a făcut stană, pe 
tronul lui înalt de aur, bătut în pietre nestemate. Şi, după 
cum cântau aezii, veacuri întregi stana de piatră a stat 


acolo nemişcată, până s-a năruit palatul, iară pământul l-a- 
nghiţit. În locul lui, a ajuns rege, în insula Serifos, Dictis. 

După aceea, cum se spune, Perseu i-a-napoiat lui Hermes 
sabia lui cea răsucită; nimfelor, sacul fermecat şi-naripatele 
sandale; lui Hades, coiful său vrăjit, şi-Atenei, scutul ei de 
aur. Şi tot Atenei, ca dobândă, i-a dăruit capul Meduzei, pe 
care şi l-a pus zeiţa pe platoşa ce-i ferea pieptul. 

Şi s-au urcat, după aceea, pe o corabie, cu toţii: Perseu, 
Danae şi-Andromeda, şi au pornit voioşi spre Argos. 
Credeau că-i duc o bucurie regelui cel bătrân: Acrisiu. Dar 
el, temându-se, pesemne, de-oracolul care-l vestise că 
moartea lui o să se tragă din mâna fiului Danaei, şi-a lăsat 
tronul şi-a fugit într-un oraş numit Larisa. Acolo sta-n haine 
schimbate, ascuns şi neştiut de nimeni. Tocmai erau puse la 
cale aci. - n Larisa, nişte jocuri, unde erau poftiţi toţi regii şi 
toţi vitejii din Elada. Perseu, noul rege din Argos, a fost, de- 
asemeni, invitat. 

Şi a-nceput întâi concursul. Perseu era înscris şi el. Au 
început s-arunce suliţi. Au urmat alergări şi curse cu caii 
înhămaţi la care. Perseu a câştigat mereu. Venea apoi 
întrecerea cea mai de seamă în Larisa, întrecerea la zvârlit 
discul. Au aruncat unii şi alţii. A venit rândul lui Perseu. Ela 
luat discul, l-a-nvârtit şi, când l-a aruncat în slavă, s-a dus ca 
vântul până-n nori. Şi, din văzduhuri, ca un trăsnet, a căzut 
jos, izbind în creştet pe un bătrân ce sta-n mulţime şi căta 
mut la concurenţi. Când s-a uitat la el mai bine, bătrânul 
mort era Acrisiu. L-a cunoscut însuşi Perseu. 

Degeaba-şi aruncase-Acrisiu fiica şi pe nepot în valuri! 
Degeaba, pe ascuns, fugise din ţara lui, ţinutul Argos21! 

Şi, amărât că-şi ucisese fără de voia lui bunicul, Perseu n-a 
vrut să se întoarcă pe tronul regelui Acrisiu. 

S-a înţeles cu un alt rege - regele din Tirint - să-şi schimbe 
tronul între ei. 

Astfel a luat în stăpânire Perseu regatul din Tirint. Aici s-a 
aşezat cu soaţa, şi-au vieţuit în armonie. Cel dintâi fiu al 


Andromedei, după legendă, a fost Perses, strămoşul 
neamului de perşi. 

Iară când a murit Perseu22, Zeus a hotărât să-l urce pe 
bolta cerului albastru şi l-a făcut o constelație. Şi, tot spre 
cinstea lui Perseu, s-au preschimbat în constelații şi 
Andromeda lui cea dragă, ca şi părinţii ei: Cefeu şi soaţa lui, 
Casiopeea. 

Note: 

1. Povestea tristă a fiicei regelui Acrisiu, ca şi copilăria 
eroului Perseu ne sunt cântate în elegia poetului liric elin 
din Ceos, Simonide, în oda a XVl-a din cartea a Ill-a a 
poetului latin Horaţiu, şi în versurile altor poeţi de mai 
târziu. 

2. Oraşul Argos se află în Poloponez. Numele său se tâlcuia 
prin câmpie, în limba vechilor localnici. Oraşul se afla în 
ţinutul Argolidei, în faţa golfului cu acelaşi nume. Prin 
Argos, însă, grecii, şi chiar romanii (aşa cum se vede din 
versurile lui Virgiliu), înțelegeau uneori tot ţinutul argolic, 
alteori chiar întreg Peloponezul. Oraşul Argos s-a făcut 
vestit prin eroii care au vieţuit pe tărâmul său. 

3. Este vorba de râul zeu Inahos, care uda Argolida şi era 
socotit, după legende, întemeietorul ţării. La drept vorbind, 
pe malurile sale par a fi fost cele dintâi aşezări, încât 
grecilor, cu fantezia lor bogată, nu le-a fost deloc greu să-i 
atribuie lui Inahos calitatea de părinte al argienilor. 

4. După unele legende, Acrisiu s-a dus la oracolul lui Zeus, 
după altele la acela al lui Apolo. 

5. Se cunosc amănuntele, din cuprinsul primului volum, 
unde se vede că Zeus luase diferite înfăţişări de animale, 
păsări sau elemente ale naturii, ca să poată cuceri zeițe, 
nimfe sau muritoare. 

6 Într-un desen pe un vas antic, ce se află la marele muzeu 
de artă din Leningrad, Danae stă pe un pat de aur, şi ploaia 
cade asupra ei. lar ea priveşte câtre slavă. Pe aceeaşi temă 
a pictat şi Rembrandt un tablou. 


Copila regelui Acrisiu simbolizează, după unii învăţaţi, tot 
ca şi Cora-Per-sefona, sămânţa îngropată în timpul iernii, în 
pământ. Cum trec zilele friguroase şi se apropie primăvara, 
totul se umple de lumină şi ploi de aur cad din cer, făcând 
să încolţească sămânţa aflată în pământ. Holdele rodesc 
atunci bogate. Tot astfel, fata lui Acrisiu a căpătat şi ea un 
prunc, care a devenit apoi legendarul erou Perseu. 

7. Tema aceasta, a copilului aruncat pe ape, uneori singur, 
alteori însoţit de mama lui, este frecventă şi în mitologia 
altor popoare din Asia şi Europa. O găsim şi în legenda 
biblică despre Moise, şi în cea romană despre Romulus şi 
Remus. Basmele româneşti au preluat, de asemeni, această 
temă, în câteva variante, câteodată copilul fiind aruncat de 
tatăl său, sau de bunicul său, sau de mama vitregă. 

8. Cicladele sunt un roi de insule în Marea Egee. Între ele 
se află şi Serifos, insula unde se povesteşte c-ar fi ajuns 
până la urmă Danae. 

9. Perseu în plinătatea voiniciei tinereşti ne este înfăţişat 
atăt într-un bust celebru aflat în muzeul comunal din Roma, 
cât şi într-un altul, sculptat în marmură de Păros de un 
artist din şcoala elină antică a lui Scopos, şi care se află 
acum în galeriile de artă din Cracovia. 

10. 'Tanatos, zeul înaripat al morţii, era fiul întunecatei Nix, 
zeiţa nopții. 

11. Grâie înseamnă în limba greacă tot bătrâne. 

12. Variante ale legendei despre Perseu se află în folclorul 
şi mitologia multor popoare. În folclorul nostru, de pildă, 
episodul cu grâiele şi gorgo-nele se găseşte, bineînţeles sub 
altă formă, în numeroase basme, ca de pildă în „Harap-Alb”. 
Aici însă, în locul Meduzei se află cerbul, căruia viteazul 
Harap-Alb îi retează capul bătut cu pietre scumpe şi ai 
cărui ochi aveau puterea să ucidă pe oameni. 

13. În multe basme româneşti eroii dobândesc câte o 
căciulă, pălărie sau tichie fermecată, pe care, punându-şi-o 
pe cap, devin nevăzuţi ca şi Perseu din legenda elină. 


14. Într-o metopă din templul de la Selinonte - sud-vestul 
Siciliei - o fost înfăţişată artistic clipa în care Perseu a răpus 
pe Meduză. Atena este alături, ca să-l ajute. În metopă se 
vede şi Pegasul, calul născut în ceasul morţii din grumazul 
acestei hidoase fiinţe, despre care vom mai vorbi, când vom 
ajunge cu povestirea la eroul Belerofon. Această scenă 
mitologică l-a inspirat, dealtfel, şi pe artistul italian din 
secolul al XVI-lea, Benvenuto Cellini, pictor, sculptor şi 
bijutier. Acesta a făurit, turnând în bronz, o capodoperă de 
artă ce se găseşte la Florenţa, în marea Loggia dei Lanzi. 
Este reprezentată aici victoria lui Perseu, care a nimicit 
Meduza şi ţine în mâna stângă capul ei retezat. Cu piciorul 
îi calcă trupul, pe care-l va zvârli apoi, imediat, în mare. 
Figura lui e luminată de bucuria biruinţei. Statuia este atât 
de bine întruchipată de Cellini, încât Perseu crezi că 
respiră, şi aştepţi parcă din clipă-n clipă să sară de pe soclu 
şi să s-avânte în văzduh. 

15. Aşa îşi explicau poetic vechii elini faptul că în Libia de 
odinioară erau prea puţini oameni şi animale, iar prin 
pustiuri foiau şerpii. 

16. Mauritania, adică ţara maurilor, pământul ce se întinde 
în Africa septentrională, între Maroc, Algeria, Mali, Senegal 
şi Oceanul Atlantic. Atlas este şi el numit de obicei în 
legende titan. El era pedepsit de Zeus să poarte pentru 
veşnicie bolta cerului în spinare, pentru că se aliase cu 
Cronos în lupta împotriva noilor zei olimpieni. 

17. Într-o statuie cioplită de un artist necunoscut din 
secolul I al erei noastre, aparţinând muzeului din Neapole, 
îl vedem pe Atlas susţinând povara cerului, probabil în clipa 
când, după legendă, trupul său lua înfăţişarea unui munte, 
muntele Atlas, din Africa. 

18. Elinii socoteau că Etiopia era la marginea de miazăzi o 
pământului. 

19. Întllnirea celor doi tineri este cântată admirabil în 
„Metamorfozele” poetului latin Ovidiu. 


20. Legenda aceasta palpitantă a fost înfăţişată în 
numeroase opere antice. Salvarea Andromedei o vedem 
într-un vestit relief la Roma, în muzeul Capitoliului, într-o 
pictură din Herculanum şi într-un fragment de pictură 
decorativă, ce se găseşte în muzeul de artă din Cracovia. Pe 
urmă au zugrăvit-o Rubens, Pietro di Cosimo, Noel Coypel 
şi alţi artişti, iar Pierre Puget a dăltuit-o în marmura ce se 
găseşte astăzi la Luvru, în Paris. De asemeni Corneille a 
scris o tragedie intitulată „Andromeda”, fără să mai 
amintim versurile cântate în veac de atâţia şi atâţia poeţi. 

21. Ideea unei soarte hotărâte dinainte de o putere 
supranaturală a fost născocită de aceia care vroiau să-i facă 
pe cei asupriţi să creadă că trebuie să se supună aşa-zisului 
destin, să se împace cu suferinţele. Ca să-şi atingă acest 
scop, se foloseau de legende ca aceea despre Perseu şi 
Acrisiu, arătând că bătrânul rege din Argos nu putuse 
scăpa de soarta orânduită de zei. Prin astfel de amănunte, 
căutau să întunece adevărul că eroii luptau pentru binele 
oamenilor, din dragoste pentru cei oropsiţi, întărind în 
schimb ideea unui imaginar destin şi a unor zei 
atotputernici, cărora muritorii de rând trebuiau să li se 
supună, în orice împrejurare, fără şovăire. 

22. Pe seama lui Perseu, elinii puneau şi alte isprăvi. Astfel, 
povesteau că el ar fi zidit faimosul oraş Micena, din 
Argolida, cu ajutorul ciclopilor. Ruinele oraşului Micena, din 
blocuri mari, grele, de piatră, se văd în Grecia şi astăzi. De 
aici a pornit căpetenia aheilor, regele Agamemnon, în 
marele război troian, după cum se va vedea mai târziu, în 
povestirile noastre. 

HERACLE. 

Se mai spunea-n legende că Zeus cel puternic, purtătorul 
de fulger, hotărâse odată să aibă un fecior cu totul deosebit, 
un erou fără seamăn, care să-i fie sprijin la vreme de 
nevoiel. Şi-a-ndreptat deci privirea către pământul larg, 
unde erau atâtea femei încântătoare. Şi a zărit-o pe 
Alcmena. 


Prin frumuseţea feţei, prin mlădierea taliei, prin gingăşia 
ei, precum cântau poeţii, Alcmena întrecea toate femeile. 
Din pletele-i bogate şi pleoapele-adumbrite se desprindeau 
o vrajă, o graţie sublimă, mult asemănătoare celei a 
Afroditei cu podoabe de aur. Zeii şi muritorii îi lăudau 
frumuseţea. Atâta că Alcmena, în tainicele-adâncuri ale 
inimii sale, îi păstra soţului o dragoste fierbinte. Pentru că 
ea, Alcmena, era căsătorită. Soţul său era rege, pe nume- 
Amfitrion, şi locuia la Tleba2. 

Zeus însă n-a vrut să ţină seama de dragostea femeii, şi-a 
aşteptat o vreme când bărbatul Alcmenei tocmai pornea la 
luptă. Cum l-a văzut că pleacă, a coborât în Teba. A făcut 
semn cu mâna, şi-n urmă-i s-a ivit o oaste numeroasă. S-a 
preschimbat la chip, luându-şi înfăţişarea bărbatului 
Alcmenei. A pătruns în palat, în sunete de tobe, făcându-se 
că este chiar el Amfitrion şi că se-napoiase mai repede din 
luptă. 

— M-am reântors, iubito, a glăsuit el vesel. Duşmanul l-am 
învins la porţile cetăţii. 

— Bine-ai venit, stăpâne, s-a bucurat Alcmena, plecându- 
se-nainte-i şi desprinzându-i coiful, şi pavăza, şi scutul. 

Iar el a-mbrăţişat-o pe soaţa credincioasă a lui Amfitrion. 

ZEUS VESTEŞTE SOSIREA PE LUME A FIULUI SĂU. 

Când s-a-mplinit sorocul şi-Alcmena a fost gata ca să 
devină mamă, Zeus, plin de mândrie, i-a adunat pe zei în 
palatul de aur, rostind în acest fel: 

— O, zei, şi voi, zeițe, ascultaţi-mă bine ce am să vă 
destăinui, aşa cum mă îndeamnă cugetul meu divin. Chiar 
astăzi se va naşte, din spiţa lui Perseu3, cel mai mare erou. 
Un erou fără seamăn. Acesta va domni ca rege-n Argolida, 
în cetatea Micena. lar celelalte rude, toţi, îi vor fi supuşi. 
Vor trebui s-asculte de el, ca de-un stăpân. Aşa hotărăsc eu, 
ce stăpânesc Olimpul, şi astfel va rămâne. 

Auzind vorba asta, Hera - care aflase de noua-nşelăciune a 
soţului său, Zeus - arsă de gelozie, a spus cu îndârjire: 


— De vrei să ai crezare, jură-ne chiar acuma pe râul din 
Infern, întunecatul Stix, că-ntr-adevăr copilul ce se va naşte 
azi, din spiţa lui Perseu, va fi rege-n Micena, iar ceilalţi 
sclavii săi. 

— Atâta vrei? Ei bine, a dat răspunsul Zeus, dacă-mi ceri 
numai asta, îţi jur cu bucurie. Mă jur pe râul Stix că 
hotărârea luată va fi de neclintit! 

O! Cum a mai râs Hera, văzând că soţul său alunecase-n 
cursă. Şi, fără de zăbavă, s-a avântat pe-un nor, plutind spre 
ţara Argos, spre cetatea Micena. 

Aici luase domnia alt fiu al lui Perseu, ce se numea 
Stenelos4. Iar soaţa lui Stenelos urma să fie mamă peste 
vreo două luni. 

Hera, fără zăbavă, a săvârşit o vrajă şi a făcut ca soaţa 
stăpânului Micenei să nască mai curând. În schimb, tot 
printr-o vrajă, a silit-o pe-Alcmena să nască mai târziu, 
poate cu-o zi sau două. 

S-a-ntors după aceea, cu grabă, în Olimp, şi a rostit lui 
Zeus: 

— Tu ai jurat că fiul care s-o naşte astăzi din neamul lui 
Perseu va fi rege-n Micena. Află dar, o stăpâne, că el s-a şi 
născut. E fiul lui Stenelos. Se cheamă Euristeu. 

Trăsnetul greu, ce-l poartă în pumn măreţul Zeus, să-l fi 
lovit în frunte, nu l-ar fi zguduit mai mult ca ştirea asta. 

— Ce-ai spus? a răcnit el. 

— Am spus ce-ai jurat tu, i-a dat răspunsul Hera. Flăcăul 
prevestit a şi venit pe lume. Însă nu e odrasla pe care-o 
aşteptai în palatul din Teba, nu e feciorul tău şi-al reginei 
Alcmena, pe care-ai amăgit-o. Nu. Nu e cum credeai. 

— Cum? Hera! îndrăzneşti? a tunat iarăşi Zeus. Dar Hera 
a urmat: 

— Cel care s-a născut şi o să fie rege se cheamă. Euristeu. 
Iacătă-l în Micena. E fiul lui Stenelos din ţara Argolidei. Ha, 
ha, ha, ha. Zeus, păcălitul eşti tu! 

S-a mâniat stăpânul, s-a clătinat Olimpul sub furia lui 
cumplită, a azvârlit mănunchiul de fulgere în lume, făcând 


prăpăd şi moarte, dar n-a schimbat nimica. Făcuse 
jurământul ce nu-l putea călca. Feciorul lui Stenelos urma 
să fie rege, şi fiul său un sclav. 

ALCMENA DEVINE MAMĂ. 

Iar la puţină vreme, în palatul din Teba al lui Amfitrion, 
scăpată de sub vrajă, năştea în chinuri grele şi-Alcmena doi 
feciori. Erau doi feciori gemeni. Unul avea ca tată pe Zeus, 
olimpianul, şi se chema Alcide5, şi celălalt, Ificle - fiul lui 
Amfitrion. 

Cum s-a născut Alcide, s-a auzit un glas: 

— De n-ai s-asculţi, Alcmena, poruncile divine, vei suferi 
amarnic. Copiii-ţi vor pieri. Soţul tău o să cadă răpus în 
bătălie, şi tu o să te-afunzi în Tartarul lui Hades, fiindcă ai 
mâniat-o pe Hera din Olimp. De vrei să scapi de toate, 
azvârle-l pe Alcide! Du-l pe un câmp pustiu şi-acolo 
părăseşte-l! 

Alcmena. - nspăimântată, a luat copilu-n braţe şi a-ncercat 
să fugă. 

Vocea o urmărea. 

— Azvârle-l pe Alcide. Tot n-ai să-l poţi scăpa. 

Şi ea, strângându-şi fiul la piept, s-a dus pe o câmpie şi, 
deznădăjduită, vărsând lacrimi amare, l-a părăsit acolo. 

Ştia cât era Hera de neîndurătoare, când îşi dorea ceva şi 
când era pătrunsă cumplit de gelozie. 

Numai că din văzduhuri mai priveghea şi Zeus. El auzise 
glasul. O văzuse pe-Alcmena ducându-şi copilaşul pe acel 
câmp pustiu. lară fiul Alcmenei trebuia să trăiască şi să-l 
ajute-n lupte. Şi, repede, din slavă, a poruncit să vină 
pristavul de credinţă, fiu-i înaripat, prea isteţul zeu Hermes. 

— Te du, a rostit Zeus, şi ia din câmp copilul. Adu-mi-l În 
Olimp şi fă tu cum vei face, ca să-l aşezi la pieptul soţiei 
mele, Hera, fie doar pentru-o clipă. Aşa, ca el să sugă 
laptele nemuririi chiar de la sânul ei. 

Hermes n-a aşteptat să-i spună-a doua oară. Punându-şi la 
picioare cele mai repezi aripi, a coborât în locul unde se- 


afla copilul. L-a luat cu el în grabă. S-a întors în Olimp. S-a 
apropiat de Hera, care tocmai dormea, şi i l-a pus la sân. 

Alcide, mititelul, flămând precum era, a început să sugă, 
cu poftă, licoarea parfumată. 

Când s-a trezit zeiţa l-a smuls. L-a aruncat. A vrut să-l şi 
ucidă. Atâta că prin voia părintelui său, Zeus, ca şi prin 
isteţimea fratelui vitreg, Hermes, noul născut supsese 
laptele nemuririi. 

Faptul era-mplinit. 

În cântece, poeţii ne povestesc că Hera, când l-a smuls pe 
Alcide, vrăjmaşă, de la sân, mai multe râuleţe de lapte-ar fi 
ţâşnit. Aceste râuleţe s-au risipit în cer şi s-au schimbat în 
stele scânteietoare, albe, numite de elini, cum ştim: Calea 
lactee sau Calea laptelui6. 

LUPTA CU ŞERPII ZEIŢEI HERA. 

Aşa fiul lui Zeus scăpă nevătămat din cel dintâi pericol, şi 
Hermes îl întoarse la mama sa, Alcmena. 

Nici nu-i venea să creadă că-l are lângă ea, că nu-i mâncat 
de fiare, şi povestea adesea: 

— Feciorul meu, acela ce l-am jelit atâta, acum i-acasă iar. 
Ss joacă. E voinic. În fiecare seară îl îmbăiez cu grijă, la fel 
ca pe Ificle, pe celălalt copil, şi le întind blăniţe de iepure, 
molcuţe, pe-un scut larg, de aramă, de-al lui Amfitrion, şi-i 
leagăn, şi-i adorm în cântece duioase. Vai, nu e mulţumire 
mai mare pentru-o mamă decât să-şi vadă pruncii că-s 
cufundaţi în somnul cel lin, odihnitor, şi nu-i pândesc nici 
rele, nici inimi duşmănoase. 

Astfel grăia Alcmena. Şi-aşa trecură-n tihnă vreo şapte sau 
opt luni. 

Părea că trec în tihnă! Căci în Olimp sta Hera. Ea cerceta- 
ncruntată palatele din Teba şi socotea în sine: „Cum pot să-l 
fac să piară pe-acest fiu al Alcmenei? El ar putea să fie mai 
îndrăzneţ ca Ares, mai îndrăgit de Zeus decât feciorii mei. I- 
adevărat c-a supt laptele nemuririi; dar sunt încă mijloace. , 

Tot cugetând, zeiţa zăreşte-ntr-o pădure doi şerpi. Nu 
şerpi, balauri. Încolăciţi pe-o ciută, o strângeau de grumaz 


şi-i strecurau otrava prin colții veninoşi. 

Şi-ndată porunceşte şerpilor să pornească spre palatul din 
Teba, unde pe-un scut de-aramă dormeau cei doi copii: 
Alcide şi Ificle. Cam pe la miezul nopţii şerpii-au ajuns la 
Teba. Amândoi monştrii, lacomi de sângele cel tânăr, se 
târau pe pământ, şi-n încolăcituri se-ndreptau către scutul 
unde dormeau copiii. Din ochii lor aprinşi ţâşneau scântei 
verzui şi-n guşă prefirau un venin negricios. 

Se apropiau întruna, şi limbile-otrăvite le jucau printre 
colţi. 

Pe negândite însă, fiul drag al Alcmenei s-a deşteptat din 
somn. (Poate-l trezise Zeus care vedea din slavă tot ce se 
petrecea!) Şi o lucire vie a luminat palatul. Orbit de-aşa 
lumină, Ificle a sărit şi el din aşternut. Şi-a zărit, plin de 
groază, cei doi şerpi monstruoşi, ajunşi chiar lângă scut. 
Văzând colții oribili şi limbile-ascuţite, a ţipat cu putere şi a 
luat-o la fugă. În timp ce el fugea cu lacrimi pe obraz, 
ţipând prin tot palatul, fiul lui Zeus s-a săltat în genunchi şi 
a prins în mânuţe grumazurile reci şi înfricoşătoare ale 
celor doi şerpi. Le-a strâns ca într-un cleşte. Şerpii au 
încercat cu mii de-ncolăciri să scape de strânsoare şi să 
cuprindă trupul micuţului băiat care îi sugruma. Dar 
mâinile acelea, care-i strângeau puternic, erau parcă din 
fier. Şi el i-a strâns atâta, până ce monştrii Herei au pornit 
să-şi desfacă inelele-albăstrii. 

Când au venit părinţii, treziţi de gălăgia făcută de Ificle, au 
început să strige de teamă şi uimire. Şi pruncul ce- 
nfrânsese dihăniile, c-un strigăt de izbândă, a arătat 
Alcmenei şi lui Amfitrion monştrii fără de viaţă, zvârlindu-i 
la picioare”. 

AMFITRION ÎL TRIMITE PE ALCIDE SĂ ÎNVEŢE 
MEŞTEŞUGUL ARMELOR. 

Se zice că Alcmena, după această primă victorie-a lui 
Alcide, a chemat pe-un proroc - Tiresias pe nume - şii-a 
cerut să-i spună viitorul ce-o să-l aibă preadragul ei copil. 


Tiresias, prorocul, i-a dat răspunsul astfel: „Fiul tău o să 
fie un erou neînvins la vârsta bărbăţiei. El o să împlinească 
douăsprezece munci, o să distrugă monştrii şi o să biruiască 
războinici renumiţi. Apoi o să se-nalţe spre bolta înstelată, 
urcându-se cu cinste în palatul lui Zeus. , 

Aflând această veste, bunul Amfitrion a cugetat că-i bine 
ca tânărul Alcide să-nveţe meşteşugul cel aspru-al armelor. 

— De trebuie să lupte, să dea piept cu primejdii, vreau ca 
acest fecior să-şi învingă duşmanii! a spus Amfitrion, şi 
mama s-a-nvoit. 

Alcide a-nvăţat, în anii ce-au trecut, să-nfrunte pe oricine, 
în lupta corp la corp, cu pumnii sau cu arcul, cu sabia şi 
lancea. Amfitrion, de-asemeni, l-a deprins să conducă în 
goana cea mai mare carul de bătălie şi să vâneze fiare. Şi s- 
a silit Alcide cu-atâta vrednicie să-şi însuşească arta cea 
grea a luptelor, să-şi sporească puterea, încât, în scurtă 
vreme, şi-a întrecut tatăl, şi pe prietenii săi, războinicii din 
Teba8. 

GELOASA HERA ÎL LOVEŞTE DIN NOU CRUNT PE FIUL 
ALCMENEI. 

E ra acum Alcide un flăcău minunat, de optsprezece ani: 
frumos, voinic şi ager, şi drept, şi înzestrat cu alte multe 
haruri. Ducea o viaţă simplă. Nu-i plăcea să îmbrace 
veşminte-mpodobite, ca alţi feciori de regi. Se hrănea-n 
timpul zilei cu fructe şi legume; seara, cu carne friptă; şi- 
arareori bea vin. Era de-o vitejie nemaivăzută încă. Odată 
înfruntase el singur o oştire - ce năpădise-n Teba, şi-o jefuia 
de aur, şi luase mii de sclavi - doar cu-o măciucă-n mână. Şi 
izgonise oastea şi pe regele ei. 

Creon, regele 'Tebei, acela ce-i ţinea la el în ospeţie pe- 
Amfitrion, Alcmena, Alcide şi Ificle, era nespus de vesel. 
„lată că şi feciorul seamănă tatălui, îşi spunea el în gând, şi- 
mi va fi de folos”. Şi, fiind regele Creon atât de mulţumit de 
biruinţa asta, a făurit un plan. Avea şi el o fată, ce se chema 
Megara. N-ar fi putut găsi un ginere mai bun decât 
mândrul Alcide. Ştia că de-i va fi urmaş la tron Alcide, scăpa 


de orice grijă. L-a chemat deci la sine pe voinicul Alcide şi l- 
a rugat să-i fie ginere şi urmaş. 

Tânărul s-a-nvoit. 

— Măreţe rege Creon, a glăsuit Alcide, ne-ai găzduit şi 
prieten ne-ai fost întotdeauna. Voința ta-i poruncă. Mă- 
nsoţesc cu Megara. Să ne gătim de nuntă. 

În anii ce-au urmat, Megara a avut trei prunci de la Alcide. 
Eroul îi iubea, le cânta cântece sau îi purta pe cal, în goana 
cea mai mare. Alteori se juca alăturea de ei, prin ierburile 
verii, râzând şi chiuind, privegheaţi de Megara. 

Dar iată că-ntr-o zi, când se jucau cu toţii, şi hohotele lor 
răsunau în văzduh, Hera îşi lasă ochii către cetatea Teba. Îl 
vede pe Alcide, fiul rivalei sale, Alcmena cea frumoasă. Şi-n 
inima zeiţei se-aprinde o mânie atât de-ncrâncenată, încât 
nu ţine seama de bieţii copilaşi fără de nici o vină. 

Cere unei zeițe, Mania, fioroasa, ce păstra o otravă într-o 
cupă de aur, s-alerge pe pământ. Să-i rătăcească mintea 
eroului Alcide. 

Zeița nebuniei, Mania, a zburat şi-a-mprăştiat veninul 
asupra lui Alcide. I-a insuflat dorinţa să îşi răpună fiii şi 
tânăra-i nevastă. 

Atunci, bietul Alcide, cu mintea răvăşită, a socotit că 
pruncii şi soaţa sa, Megara, ar fi nişte ciclopi. Numai c-o 
lovitură i-a răpus pe tuspatru. Apoi s-a prăbuşit cu fruntea 
în ţărână, cu sufletul zdrobit. 

LA ORACOLUL DIN DELEFI. 

Când s-a trezit sărmanul, a vrut să se azvârle de pe o 
stâncă-naltă. Gemea, îmbrăţişându-şi copiii, pe Megara; se 
blestema amarnic pentru grozava-i faptă. Dar s-a ivit Atena, 
sora sa din Olimp, zeiţa-nţelepciunii, şi l-a oprit, zicându-i: 

— Nu te pripi, Alcide. Tu nu ai nici o vină. I-o răzbunare-a 
Herei. Erai prea fericit. Ea a orânduit ca să-ţi loveşti copiii 
şi să fii nevoit să ispăşeşti o crimă care nu ea ta. Deşi nu 
este drept, deşi eşti fiu lui Zeus, ceilalţi zei din Olimp vor fi 
de partea Herei, căci e răzbunătoare şi toţi se tem de ea. 
Nimeni nu-i stă-mpotrivă. Chiar Zeus însuşi tace de-atâtea 


ori molcom, căci Hera e şireată şi poate să-şi lovească şi 
soţul uneori. Doar eu am să te-ajut, căci n-o iubesc pe Hera. 
E prea înfumurată. Şi poate zeul Hermes, pristavul tatălui. 
Acuma părăseşte Teba cu şapte porţi. Ie du până la Delfi şi 
purifică-ţi trupul, cum porunceşte legea hotărâtă de Zeus. 
Puternicul Apolo o să-ţi aducă ştire ce trebuie să faci. 

Cu fruntea în pământ, cu umerii plecaţi, a părăsit Alcide 
Teba regelui Creon, şi s-a-ndreptat spre Delfi. 

În templul de la Delfi, Apolo l-a vestit pe feciorul Alcmenei 
că este osândit de zeii-olimpieni - aşa cum cerea Hera - să- 
şi ispăşească fapta, slujind în chip de sclav regelui din 
Micena. 

— Va trebui, ca sclav, a glăsuit Apolo prin gura Pitiei, 
marea sa preoteasă, să-i împlineşti cu sârg regelui Euristeu 
toate poruncile - douăsprezece-s toate - primejduindu-ţi 
viaţa. 

Tot el i-a dat acuma numele de Heracle, ştiind că o să- 
nvingă, cu glorie deplină, toate primejdiile pe care Hera i le 
va pune-n cale. 

Heracle a primit această ispăşire şi a plecat în lume, 
mergând către Micena. 

TÂNĂRUL ALEGE DRUMUL VIRTUŢII. 

Mergând el zbuciumat, îngândurat şi trist, pe drumurile 
vieţii, a întâlnit deodată, la o răspântie, două femei 
ciudate10. Una era boită, cu ochii vineţii, gătită în veşminte 
de stofă ţipătoare; avea brățări, inele, podoabe, şi pe plete 
văluri trandafirii, şi, chicotind, zvârlea zâmbete deşucheate 
oricui îl întâlnea. Cealaltă era demnă, într-o haină ca neaua. 
Avea o frunte dreaptă; semăna cu Atena. Privirea sa senină 
te cerceta în faţă. În mână ea purta o cunună de laur. 

— Îţi cauţi drumul, voinice? l-a-ntrebat cea dintâi, 
văzându-l pe Heracle. 

— Nu ştiu care-i mai drept, i-a dat răspuns flăcăul. 

Atuncea ea, grăbită să-l şi cuprindă-n mreje, a mai rostit 
mieroasă: 


— Pot să-ţi arăt o cale lipsită de greutăţi. Urmează-mă pe 
mine. 

— Eu nu fug de greutăţi, a glăsuit Alcide. Doresc să merg 
în viaţă fără de ocoliş şi să slujesc dreptatea, binele şi pe 
oameni. Dar cine eşti, femeie? 

— Cine sunt? a spus ea c-un glas amăgitor. Eu aduc 
fericirea, cu toate că adesea mulţi îmi spun. Desfrânarea. 
Urmându-mă pe mine, poţi trândăvi în voie, poţi dobândi 
belşugul din munca altora, şi nu ai altă grijă decât să te 
desfeţi. Haide, urmează-mă! L-a apucat de mână şi a vroit 
să-l tragă pe drumurile ei. Dar cealaltă femeie le-a răsărit în 
cale şi-a glăsuit aşa: 

— Stai, nu pleca, voinice. Pe drumul Desfrânării, plăceri - 
e drept - sunt multe. Însă acela care se dăruieşte lor devine 
un nevolnic, disprețuit de toţi, şi bătrâneţea lui e tristă, 
ruşinoasă. Drumul meu e mai greu, e presărat cu lupte, cu 
trudă şi primejdii. Dar la capătul lui se află biruinţa. 

— Tu cine eşti? 

— Virtutea. Eu însoțesc vitejii ce luptă pentru oameni, şi 
cinste, şi dreptate. Îi ajut să zdrobească relele-n a lor cale şi 
să triumfe astfel binele pe pământ. 

Heracle, auzind-o, s-a smuls din mâna celei ce îl târa pe 
calea plăcerilor uşoare. 

— Şi eu, deşi puternic, a glăsuit Heracle, sunt urgisit de 
Hera să fiu sclav unui rege nevolnic, din Micena. Zeii m-au 
osândit, după dorinţa Herei. Eu nu mă tem de soartă şi nu 
m-aş fi supus; dar vreau să ispăşesc îngrozitoarea-mi crimă, 
făcută fără voie, luptând neînfricat şi preschimbând tot 
răul, urzit acolo-n slăvi, în bine pentru oameni. Tu-mi poţi fi 
de folos? 

— Ţi-am spus-o, ţi-o repet, a glăsuit Virtutea. Urmându-mă 
pe mine, vei fi victorios, iar după moartea ta, numele lui 
Heracle va fi slăvit pe veci. 

— Mai bine dăruieşte-ţi viaţa numai plăcerii, l-a-mbiat 
Desfrânarea. Vei fi mai mulţumit. 


— Eu te aştept, Heracle, pe drumul gloriei, a spus din nou 
Virtutea. 

La vorbele acestea, Heracle a pus mâna pe greaua lui 
măciucă. S-a-ntors spre Desfrânare şi i-a rostit cu silă: 

— Josnică Desfrânare, nu mă poţi amăgi! Am să mă lupt cu 
Hera şi, când o voi înfrânge, am să fiu fericit. Aleg drumul 
Virtuţii. 

Din clipele acelea - cum au cântat poeţii - fără de şovăire, 
Heracle n-a urmat decât drumul cel aspru, arătat de 
Virtute, oricâte piedici, lupte şi primejdii cumplite i-au 
aşternut în cale necruţătoarea Hera, regele Euristeu, alţi 
regi, monştri şi fiare, duşmanii mii şi mii. 

SOSIREA LA MICENA. 

Şi a plecat Heracle spre regele Micenei, cel sprijinit de 
soaţa puternicului Zeus. A ajuns la cetate, la Poarta leilor, 
într-un amurg de vară. Tocmai în acea vreme feciorul lui 
Stenelos aducea sacrificii pe un altar al Herei. Cu mâinile 
întinse spre cerul roşietic, în fumul jertfelor, Euristeu 
glăsuia: 

— Îţi mulţumesc, zeiţă cu braţele ca neaua! Prin voia ta 
sunt rege în splendida Micenă. Şi osândit de tine, Heracle-i 
sclavul meu. El trebuie să-mplinească douăsprezece munci, 
şi într-una dintre ele să piară negreşit. Ţi-o jură Euristeu! 

Nu îşi sfârşise vorba, şi-un sfetnic, alergând, a ajuns la 
altar: 

— Slăvite! Mare rege! Heracle a sosit. 

— Heracle? Unde este? a rostit Euristeu, lăsându-şi 
braţele să-i cadă fără vlagă. 

— E dincolo de ziduri, la Poarta leilor. Vrea să intre-n oraş. 

— Să intre? Nu se poatE. A mai spus Euristeu cu glasul 
răguşit. Daţi-i porunci la poartă. Să plece, să ucidă pe leul 
din Nemeea, fiul monstrului Tifon şi-al viperei Ehidna. 

Şi tremura fricosul. Ar fi fugit, desigur, de nu ar fi ştiut că-i 
e de sprijin Hera. 

— Nu! Nu mă tem de dânsul! striga el ascuţit. Eu sunt 
stăpân, el sclav. 


— Adevărat, stăpâne, glăsuiau sfetnicii. Puterea ţi-e divină. 
Supuşii tăi nevrednici datori sunt să te-asculte, fără de nici 
un murmur. 

— Să plece de îndată! striga iar Euristeu. În ţinutul 
Nemeei zac munţi de oseminte. Câţi s-au încumetat să dea 
lupta cu leul, acolo-au putrezit. Heracle, n-o să scape nici el 
din lupta asta! 

— Nu. N-o să scape! Nu! îi ziceau sfetnicii. Fii liniştit, 
stăpâne. 

Şi toţi râdeau cu poftă, fiind siguri c-o să piară Heracle, 
sfâşiat de colții leului. 

Iar el mergea întins spre ţinutul Nemeeil 1, unde-ntr-o 
peşteră şi-avea culcuşul leul. 

Poeţii povestesc că feciorul Alcmenei a aflat văgăuna, dar 
n-a găsit pe leu. Şi-a aşteptat un timp, până ce cruda fiară 
s-a reîntors sătulă. Mâncase-n acea ziuă o turmă şi-un 
păstor. 

Heracle a văzut-o săltând printre coline. Fiara era uriaşă. 
Avea nişte ochi mari, roşii şi plini de sânge. Colţii săi ascuţiţi 
erau ca nişte săbii şi străluceau în soare. Răgea-nfiorător. 
Întinzând bine arcul, a tras prima săgeată. Săgeata a 
zburat şi l-a lovit pe leu; dar s-a izbit de el ca de un zid de 
piatră. Nu i-a putut clinti măcar un fir de păr. 

RĂPUNEREA LEULUI DIN NEMEEA. 

Heracle s-a mirat cum n-a pătruns săgeata în trupul leului. 
Şi a ţintit mai bine. A tras încă o dată. Şi iar s-a dus săgeata 
vâjâind prin văzduh, s-a lovit ca de-o stâncă şi a lunecat jos. 

Leul răgea cumplit, şi cu coama zbârlită, cu ochii- 
nsângeraţi, se pregătea să sară către voinicul nostru. 

Heracle nu s-a-nspăimântat. A mai tras o săgeată; dar s-a- 
ntâmplat la fel. Nici ultima săgeată nu l-a rănit pe leu. 

Putea să tragă el şi-o mie de săgeți. Pielea acestui leu, fiu 
al monstrului Tifon12 şi-al viperei Ehidna, era de 
nepătruns. Nici sabia sau lancea n-ar fi putut străbate în 
trupul leului. Pielea i-era vrăjită. Chiar Tifon i-o vrăjise, cu 
învoirea Gheei. 


Dar după ultima săgeată, leul s-a repezit, într-un salt, la 
Heracle, răgind atât de tare, că s-auzea în cer. 

Din jilţul său de aur, stăpânul zeilor privea această luptă, 
neîndrăznind să-i vână-n vreun fel în ajutor viteazului 
Heracle, pentru că lângă el sta aşezată Hera. 
Preaputernicul Zeus îşi lăsa astfel fiul să-nfrunte moartea 
singur. Atâta că voinicul nu lupta pentru zei. Dornic să-şi 
ispăşească fapta cea-ngrozitoare, făcută fără voie, se lupta 
pentru oameni, să nimicească fiara care făcea prăpăd, 
vărsând atâta sânge în ţinutul Nemeei. 

Văzând eroul nostru că leul se repede, a ridicat măciuca şi 
l-a lovit în creştet. Puterea lui Heracle era-nspăimântătoare. 
De-ar fi izbit o casă, cumva, atât de tare, casa s-ar fi 
sfărâmat în mii de bucățele. Leul s-a clătinat, dar pielea lui 
vrăjită l-a apărat şi-acuma. Măciuca lui Heracle s-a rupt de 
la mijloc. Fără să stea pe gânduri, voinicul s-a săltat spre 
gâtul leului, să-l prindă, să dea lupta. Numai că de-astă dată 
leul s-a-nfricoşat. Urlând, s-a întors pe labe, mai că s-a 
răsturnat, fugind spre peşteră, şi s-a ascuns acolo. 

Fiara, ce răpusese atâtea mii de oameni, vedea că i-a sosit 
acum şi ei sfârşitul. 

Peştera leului avea două intrări. Fiul marelui Zeus a smuls 
din munte o stâncă şi-a zăvorât cu ea una din intrări. Apoi, 
fără de arme, a pătruns înăuntru. Călcând peste mormane 
de oase omeneşti, Heracle a intrat tot mai adânc în bezna 
acestei peşteri mari. Deodată a zărit două făclii aprinse. Aşa 
i s-au părut eroului, în beznă, ochii sticlind de ură ai leului 
uriaş. lar urletele sale clătinau stâncile. Labele lui zgâriau 
pereţii peşterii. Colţii albi străluceau. 

— Aicea eşti? Hai, vino! a glăsuit Heracle. 

Leul la rândul său, cu botul larg căscat, a sărit la Heracle. 

Ce-a fost nu ştie nimeni. A fost o-nvălmăşeală cum nu s-a 
mai văzut. Cât a durat? O zi, poate chiar două, trei. Dar 
până la sfârşit, Heracle a cuprins leul strâns de grumaz. 

L-a strâns atât de tare, până l-a-năbuşit. 


Leul, atunci, răpus, a căzut la pământ13. Sub bufnitura lui 
pământul s-a crăpat. Apucându-l de ceafă, învingătorul său 
l-a tras îndat-afară, cu gândul să-l despoaie de blana lui 
roşcată. 

„Din blana ăstui leu, ce n-o poate străpunge, în veacuri, 
vreo săgeată, sau sabie, sau lance, am să-mi fac eu 
veşmântul, a cugetat Heracle. Şi ţeasta lui de fier, am să mi- 
o pun pe cap. Nu-s platoşe sau coifuri mai bune decât ea”. 

A tras însă zadarnic de piele s-o desprindă. Cât era de 
puternic, n-ar fi putut Heracle, muncind luni, poate ani, să-l 
jupoaie pe leul ce fusese vrăjit de fiorosul Tifon. 

Atâta că Heracle nu era doar puternic, îndrăzneţ şi viteaz. 
Era şi înţelept. Şi cugetând mai bine, şi-a dat repede seama 
că sabia sau cuțitul nu-i erau de folos. Şi a-ncercat flăcăul 
să jupoaie de piele îngrozitoarea fiară chiar cu ghearele ei. 

Şi-aşa a izbutit. 

Cu ghearele tăioase, întoarse în fel şi chip, Heracle a 
reuşit să-l desfacă de piele. Să-i desprindă şi ţeasta. Şi, 
precum hotărâse, s-a-nveşmântat cu pielea, iar pe cap şi-a 
pus ţeasta. 

Prin vitejia lui îşi dobândise în luptă o platoşă şi-un coif, 
prin care nu puteau să pătrundă săgeata, nici sabia sau 
lancea. 

Aşa înveşmântat, a plecat la Micena. 

SPRE MLAŞTINILE LERNEI. 

Auzând Euristeu de-această biruinţă n-a mai îngăduit 
eroului Heracle să vină nici la poarta Micenei cea bogată. 
Atât i-era de teamă. Mai ales că aflase cum oamenii de 
Argos, poporenii de rând, îl urmau în şiraguri şi îi strigau 
voioşi: 

— Îţi mulţumim, Heracle! Tu ne ajuţi pe noi, acei ce ne 
luptăm adeseori cu fiare şi monştrii-ncrâncenaţi. Regele te- 
a trimis la moarte, în Nemeea. Dar tu ai biruit. Noi suntem 
lângă tine. Cheamă-ne, şi venim să te-nsoţim la luptă. 

Şi, ca să nu-l mai vadă pe eroul Heracle, regele Euristeu i- 
a poruncit s-aştepte poruncile regale, trimise printr-un 


crainic, în oraşul Tirint. 

— Să plece, să ucidă, de astă dată, hidra care sălăşluieşte 
în mlaştinile Lernei14, spusese Euristeu. Este tot ca şi leul, 
odraslă a lui Tifon şi-a viperei Ehidna. De-a nimicit pe frate, 
să răpună şi sora. Ea pustieşte turme, cirezi, holde de grâu, 
şi-i omoară pe oameni. Niciunul n-a scăpat din câţi au vrut 
s-ajungă la mlaştinile Lernei. Nu cred c-o să mai scape 
acum fiul lui Zeus şi-al frumoasei Alcmena. 

— Nici noi nu credem! Nu! râdeau toţi sfetnicii 
înconjurând slugarnic jilţul lui Euristeu. 

— Să plece deci la Lerna! glăsuise stăpânul. Şi să nu se 
întoarcă decât biruitor sau mort, adus pe scut. 

Şi s-a gătit Heracle să plece către Lerna. 

Vrusese să pornească pe jos, ca de-obicei. Dar tânărul 
Iolau, feciorul lui Ificle, a cerut învoire tatălui să-l conducă 
pe eroul Heracle cu carul, până-n Lerna. 

Îl iubea pe Heracle mai mult decât pe-oricine, şi-l admira 
nespus. 

— Atâţia oameni vor să fie lângă el în ceasurile grele, 
spusese lui Ificle. În numele mulţimii, vreau să-l însoțesc eu. 
Şi vreau să-l cruţ măcar de truda drumului. Să-l duc până la 
Lerna, în goana cailor. 

Tatăl a-ncuviinţat; dar eroul Heracle n-a vrut să se- 
nvoiască. 

— Nu pot să-l iau cu mine, spusese lui Ificle. Iolau e mult 
prea tânăr, şi-n Lerna sunt primejdii ce pot să-l coste viaţa! 

Numai că îndrăzneţul flăcău al lui Ificle atâta se rugase de 
unul şi de altul, atâta stăruise, pregătise şi caii, şi carul 
pentru drum, încât până la urmă Heracle a primit să 
meargă cu lolau. 

Şi-au plecat împreună. S-au dus până la Lerna, în goana 
cailor. Din zare se vedeau aburi verzi, otrăviţi, care se 
ridicau din mlaştina întinsă, unde stăpânea moartea. 

LUPTA CU HIDRA. 

Hidra dormea la ceasul când au sosit cei doi. În jurul ei 
erau mormane fără număr de fiinţe omeneşti, răpuse şi 


târâte până-n sălaşul său. Nu le putea mânca, atât erau de 
multe, şi putrezeau prin mlaştini, umplând întreg văzduhul 
c-un miros otrăvit. 

Heracle şi lolau s-au apropiat încet, purtând în spate 
lemne şi-o grămadă de fân. Iolau a aprins focul. Apoi fiul lui 
Zeus a început să-ncingă săgețile în foc şi să tragă cu ele în 
hidra adormită. 

— Te scoală, blestemată odraslă a lui Tifon, a glăsuit eroul, 
ţintind-o iar pe hidră cu câteva săgeți, în vârful cărora 
legase şomoioage de fân aprins în foc. 

Împunsă de săgeți, dihania uriaşă s-a ridicat din mlaştini. 
Avea nouă gâtlejuri şi nouă capete - şi-unul mai gros ca 
toate: capul nemuritor. Din boturile-i hâde, ca nişte flăcări 
verzi, ţâşneau limbi otrăvite şi şuiera cumplit. Fără să 
piardă vreme, Heracle a sărit la ea cu ghioagă-n mână. 
Întâia lovitură a şi făcut să-i zboare unul din capete. Numai 
că-n locul unde fusese un singur cap creşteau acuma două. 

Mult s-a mirat voinicul şi a lovit din nou. Dar orişicât lovea, 
în locul fiecărui cap smuls de pe gâtlej, se-nălţau altele. 
Încât, în loc de nouă, se ridicau acum verzi, mucede, 
hidoase, cu boturi plescăind şi colții ca pumnale de fier, 
cincizeci de capete. 

Cu-aceeaşi isteţime, pe care-o dovedise şi-n lupta din 
Nemeea, Heracle i-a strigat flăcăului lolau: 

— Adu-mi lemne aprinse şi arde fiecare gâtlej, de unde 
smulg căpăţânile hidrei. 

Iolau s-a repezit, şi cu bucăţi de lemn, care ardeau în 
flăcări, a împlinit porunca. În acest fel, curând n-au mai 
putut să crească alte noi capete. 

În vremea asta însă, hidra îşi răsucise coada ei de balaur 
peste picioarele eroului Heracle. Iar un crab monstruos, 
mare cât un vițel, răsărit de sub mlaştini la şuierele hidrei, 
încerca să-i reteze, cu cleştii lui tăioşi, unul dintre picioare. 

Îi sfâşiase carnea şi-i tăia poate osul, de nu sărea Iolau c- 
un bolovan în braţe şi nu-i sfărâma trupul, cufundându-l în 
mlaştini. 


Lupta durase din zori până-n amiaz. Şi încă-a mai durat 
până către amurg. 

În acel ceas târziu, Heracle-a izbutit să-i zdrobească 
odraslei lui Tifon şi-a Ehidnei capul nemuritor, care era mai 
sus ca toate celelalte şi pe-un grumaz mai gros, în care 
gâlgâia venin negru-verzui. L-a zdrobit cu măciuca; dar 
chiar aşa, zdrobit, capul împrăştia miasme otrăvite, colții 
puteau să muşte, şi ochii lui aprinşi azvârleau încă flăcări. 
Şi-atunci a-mpins Heracle şi-a răsturnat deasupra-i o stâncă 
grea şi-naltă, care se ridica în mijlocul mocirlei, lângă 
sălaşul hidrei. 

— Aici, sub stânca asta, a glăsuit Heracle flăcăului Iolau, 
capul nemuritor va sta pe veşnicie, fără nici o putere. În 
schimb eu am să-mi moi toate săgețile în sângele acesta 
înveninat al hidrei. 

— Va fi vai de duşmanii pe care-i vei ţinti, i-a dat răspuns 
Iolau. 

Heracle şi-a muiat toate săgețile în sângele-otrăvit al 
hidrei de Ja Lerna. 

Le-a pus apoi în tolbă şi s-a urcat în car, alături de Iolau, 
pornind către Tirint. 

PĂSĂRILE STIMFALIENE. 

Dar nici nu apucase să-şi odihnească trupul Heracle, la 
Tirint, că i-a venit poruncă să plece iar la drum. Trebuia să 
se lupte c-un soi de păsări mari, cu mult mai mari ca omul, 
care sălăşluiau în nişte smârcuri negre, pe țărmurile mării, 
lângă un oraş, Stimfalos15. lar păsările-acestea aveau 
ciocuri de-aramă şi aripe de bronz. Din aripe zvârleau pene 
ca nişte lănci. Doborau animale şi oameni deopotrivă. Luau 
oamenii în gheare. Se urcau în văzduh, şi-acolo îi mâncau în 
timpul zborului. Cursese-atâta sânge în toată-mprejurimea 
oraşului Stimfalos, încât locuitorii îl părăsiseră, înfricoşaţi 
de moarte. Se pustiise locul. 

Nimeni nu îndrăznea să se lupte cu ele, pentru că păsările- 
acelea slujeau cruntului Ares, zeul războiului. Şi el se 


desfăta, auzind gemete, sau când vedea-n Stimfalos sângele 
şiroind. 

— De va scăpa de păsări, nu o să-l ierte Ares, socotea 
Euristeu, trimițând pe Heracle în smârcuri, la Stimfalos. 
Teafăr tot n-o să iasă din încercarea asta. 

Şi a plecat Heracle către golful argolic, unde se afla 
smârcul. Câţi îl vedeau pe cale, îl îndemnau să stea sau să 
se-ntoarcă-acasă. 

— Euristeu vrea să pieri! îl sfătuiau ei toţi. Cum poţi tu să 
te lupţi cu monştrii zburători, ce trimit din înalt lănci tari 
din aripe? Ares le ocroteşte. N-am încercat şi noi? Iar locul 
e deschis, n-ai unde te feri. Mult au mai pătimit oamenii din 
Stimfalos şi din împrejurimi. Cu miile s-au stins. Nu vrem să 
mori şi tu. Tuturor ne eşti drag. Iu ne-ai scăpat de cele 
două-nfricoşătoare odrasle-ale lui Tifon. 

— Am să gonesc acum şi-aceste păsări negre, le răspunse 
Heracle. Poate să fie Ares oricât de mânios. 

— Să te-nsoţim şi noi, îl rugau oamenii. 

— Nu, nU. Voi merge singur. Eu mă pot apăra cu blana 
mea de leu. Voi însă aţi pieri. 

Şi mergea mai departe. 

Ducea cu el voinicul două timpane mari, făcute din aramă. 
Ajuns la ţărmul mării s-a urcat pe un deal, ce era lângă 
smârcuri. A început să bată puternic în timpane. La 
zgomotul acesta s-au ridicat în stoluri păsările lui Ares, mii, 
mii şi zeci de mii. 

Cerul se-ntunecase de-atâta păsărime, şi ţipetele lor 
umpleau întreg văzduhul. Le-auzeau Euristeu şi sfetnicii-n 
Micena. 

— Aha! îşi spuneau ei. Auziţi ce se-ntâmplă! Acesta e 
sfârşitul feciorului Alcmenei. 

Şi nu ştiau că el, învăluit în blana de leu, nepătruns, având 
coiful pe cap, nu se temea de păsări. Trăgea din arc săgeți, 
ce străbăteau deodată câte-o sută de păsări, ba poate şi mai 
bine. Azvârlea şi cu lancea. Lovea şi cu măciuca, de-i era la- 


ndemână. Şi, nu în lungă vreme, în smârcuri se scăldau cu 
aripile negre, întinse, fără viaţă, mormane mari de păsări. 

Tot locul se-nvelea, ca într-un giulgiu negru, cu păsările- 
acestea. Puţine rămâneau. Însă, de frica morţii, zburau 
ţipând cu grabă spre portul Euxin16, într-o insulă mică, 
ridicată din ape de 'etis, la dorinţa preacrudului zeu Ares. 

Ba, după cât se spune, dornic de răzbunare, Ares s-ar fi 
ivit c-o sabie-n mână în faţa lui Heracle. Însă eroul nostru şi- 
a ridicat măciuca, gata să îl lovească. Şi Ares, sângerosul, a 
fost cuprins de frică numai văzându-i ochii cu care îl ţintea 
şi a luat-o la goană. A pierit în văzduh. Dar s-a jurat s-ajute 
pe Hera totdeauna în contra lui Heracle. 

Astfel s-a isprăvit şi-această încercare - a treia, după 
număr. 

Heracle-a luat cu sine un trup de pasăre, străpuns de-o 
săgeată, să-i fie mărturie, şi-a plecat spre Tirint. 

Pe drum se întâlnea cu oamenii în cete, oameni ce se- 
ntorceau spre oraşul Stimfalos. Şi ei îi mulţumeau cu 
lacrimi pe obraz, fericiţi că puteau să-şi regăsească iar 
căminul părăsit, fără primejdie pentru copiii lor. 

CĂPRIOARA ZEIŢEI ARTEMIS. 

Numai că inima haină a regelui Micenei nu se îndestula 
nicicând cu suferinţa eroului Heracle. Şi, fără să-i mai dea 
răgaz să se-odihnească, l-a trimis să-i aducă, din munţii 
Arcadiei, o iute căprioară a sorei lui Apolo, zeiţa Artemis. 
Căprioara aceasta avea coarne de aur şi picioare de-aramă. 
Fusese hărăzită de zeiţa fecioară să facă pagube în livezi şi 
pe-ogoare, şi-aşa să-i pedepsească pe bieţii muritori. Se 
mâniase tare pe ei zeiţa vânătoarei, fiindcă nu-i aduceau 
destule jertfe-n templu. Şi oriunde dădeau rod livada sau 
ogorul, grădina sau păşunea, căprioara sosea, la porunca 
zeiţei. Calcă-n picioare totul, lovea cu coarnele şi părăduia 
rodul. Degeaba o rugau oamenii pe zeiţă să nu-i mai 
pedepsească, ea nu se îndura. 

Acum pleca Heracle să prindă căprioara, s-o aducă legată 
în oraşul Tirint. 


— Pe-această căprioară n-o poate nimeni prinde. Fuge ca o 
săgeată. Râdeau toţi sfetnicii strânşi lângă Euristeu. Şi-apoi 
chiar de-o va prinde, s-adună duşmănia zeilor olimpieni. Pe 
lângă zeul Ares, îl va uri şi-Artemis. Toate sunt ticluite să-i 
grăbească sfârşitul feciorului Alcmenei. 

— Aşa e! Va pieri! scrâşnea şi Euristeu, cu ochii mici de 
ură. Şi-abia atuncea, prieteni, am să fiu mulţumit şi am să 
fiu pe plac ocrotitoarei mele, marea zeiţă Hera. 

Într-adevăr, Heracle, după ce colindase prin desele păduri 
ale Arcadiei, aflase anevoie sălaşul căprioarei cu coarnele 
de aur. Însă cum a zărit-o, i-a şi pierit din ochi. Nu părea că 
aleargă sau c-atinge pământul. Semăna c-un vârtej care 
alunecă, cu vuiet, pe-o câmpie, se-ntoarce, stă o clipă şi 
iarăşi se porneşte, ca să-l şi pierzi din ochi. 

Era o căprioară cum nu se pomenise. Numai că nici 
Heracle nu se lăsa învins. Şi se spune-n legendă că, fără de 
odihnă, adesea fără hrană, sau apă, sau chiar somn, a 
urmărit-o-ntruna. Ea s-a-ndreptat, în goană, întâi spre 
miazănoapte, ajungând în ţinutul zis hiperborean, la 
marginile lumii, unde izvora Istrul, după străvechi 
legende1 7. Aici era s-o prindă; poposise o clipă, doar cât a 
răsuflat. Dar ea, făcând un salt, a şi ţâşnit din nou, pornind 
spre miazăziuă. Au fugit amândoi, aşa, un an de zile. 
Oamenii îi vedeau trecând cum trece vântul. Ar fi vrut să-l 
ajute pe dragul lor Heracle. Atât că nici o fiinţă, de pe 
întreg pământul, nu mai putea s-alerge atât de repede cum 
fugea căprioara, urmată de Heracle. 

Alergând amândoi, pe când se-mplinea anul, au ajuns la un 
râu, albastrul râu Ladon. Şi dincolo de râu era templul 
zeiţei. Şi dacă apuca să pătrundă în templu, căprioara zeiţei 
era la adăpost. Heracle nu putea s-o mai scoată de-acolo. 

Pân-atunci se ferise să folosească arcul. Văzând că peste-o 
clipă căprioara zeiţei o să ajungă-n templu, Heracle a ţintit- 
O, din fugă, cu-o săgeată, în piciorul ei stâng. Animalul rănit 
s-a oprit locului. Heracle, din doi paşi, a şi fost lângă ea şi a 
prins-o de coarne. l-a scos grabnic săgeata din piciorul său 


ager. Legând-o c-un curmei de celelalte trei picioare de 
aramă, a luat-o pe spinare. 

— Unde te duci, Heracle? i-a strigat Artemis, de pe o 
culme înaltă. Dă-i drumul căprioarei. I-ai supărat pe Hera, 
pe Ares, şi acuma mă mânii şi pe mine? 

— Nici nu mă gândesc, zeiţă! i-a-ntors răspuns voinicul. 
Este porunca Herei, dată prin Euristeu, basileul din Argos. 
Cere-i ei socoteală. Eu sunt doar mulţumit că i-am scăpat pe 
oameni de-atâtea stricăciuni pe care căprioara le-aducea 
câmpurilor. 

Şi-a plecat mai departe, lăsând-o pe zeiţă să strige cât 
poftea18. 

MISTREȚUL DIN ERIMANI. 

Stăpânul cel nevolnic trăgea acum nădejde că viteazul 
Heracle, după atâtea lupte: cu leul din Nemeea, cu hidra de 
la Lerna, păsările lui Ares, şi goana necurmată, mai bine de 
un an, pe urma căprioarei zeiţei Artemis, a obosit de-ajuns. 

— Îl voi trimite dară, spunea celor din jur, în munţii 
Erimant19, să-mi aducă de-acolo, viu şi nevătămat, 
mistrețul fioros, care părăduieşte codrii deşi ai Psofidei20, 
distrugând aşezări şi nimicind pe oameni. Să plece 
deîndată! 

— Să plece deîndată! strigau toţi sfetnicii. 

Şi iar pleca Heracle - deşi abia sosise - săvârşind calean- 
toarsă către Arcadia. 

Pe când mergea, eroul a întâlnit în cale pe centaurul 
Folos21. Centaurul acesta avea o fire blândă. Fiind prieten 
cu Heracle, l-a poftit la un ospăț şi-o oră de răgaz, după 
atâta trudă. Ba, vrând a-i fi pe plac, a mai desfundat Folos şi 
un butoi cu vin, pe care îl primise de la Dionisos, zeul viței 
de vie. 

Era un vin din care nu sorbeau decât zeii. Aroma lui era 
atât de-mbătătoare, încât s-a răspândit peste tot muntele, 
ameţindu-i pe oameni, pe monştri şi pe fiare. Cei dintâi au 
simţit aroma-mbătătoare fraţii centaurului. În tropote 


grozave, au alergat cu toţii spre peştera în care Folos îl 
găzduia pe voinicul Heracle. 

— De ce ai desfundat butoiul fără noi? au răcnit ei spre 
Folos. Nemernicul acesta, sclavul lui Euristeu, a băut vinul 
nostru? 

Şi, fără să aştepte răspunsul fratelui, s-au repezit cu stânci 
şi trunchiuri de copaci să-l omoare pe fiul reginei de la 
Teba. Unuli-a aruncat o stâncă mare-n frunte, altul l-a izbit 
straşnic cu un trunchi de stejar. De nu era Heracle atâta de 
puternic, ar fi pierit îndată. 

Atunci, s-a ridicat preavoinicul Heracle, cum sare o 
scânteie din focul cel uriaş, care cuprinde-un rug. Uşor ca 
rândunica, dar îndârijit ca leul când e rănit de moarte, s-a 
avântat Heracle la cel dintâi centaur şi, lovindu-l cu pumnul, 
l-a şi răpus pe loc. A pus mâna pe ghioagă, pe ghioaga lui 
cumplită, sfărâmând ţeste, piepturi şi şale de centauri, 
culcându-i la pământ. Centaurii, cu spaimă, câţi mai erau în 
viaţă, s-au năpustit afară din peştera lui Folos. 

Heracle, fugărindu-i, i-a ţintit cu săgeți. Niciunul n-a 
scăpat. 

Încă nepotolit de-această supărare, s-a dus în Erimant, 
căutându-l pe mistreţ. La aflat cu greutate, ascuns într-un 
desiş. Avea nişte colţi albi, lungi de un stat de om, tăioşi ca 
nişte lănci. 

Văzându-l pe Heracle, mistrețul - ce fusese vestit de 
Artemis că vor veni primejdii - s-a zvârlit într-un trunchi 
înalt, gros, de stejar. Cu râtul lui enorm l-a smuls din 
rădăcină, trântindu-l spre erou. 

Heracle s-a ferit. A vrut să ia el trunchiul care căzuse jos, 
să-l zvârle spre mistreţ. Însă şi-a amintit că trebuie s-aducă 
mistrețul viu şi teafăr crudului Euristeu. 

Mistreţul ar fi vrut să fugă către vale; dar Heracle, 
strigând şi aruncând cu pietre, l-a silit să se urce spre vârful 
Erimant. Căzuse peste munte zăpadă proaspătă. Mistreţul 
luneca sau se împotmolea, gâfâia tot mai mult. Nu mai 
putea să fugă. Isteţ, sprinten, voinicul s-a repezit pe-o 


culme. De-acolo a sărit de-a dreptul peste fiară. A lovit-o în 
ceafă de i-a tăiat suflarea, şi fiara s-amblânzit. 

A luat-o pe spinare şi-a pornit spre Micena. 

Auzind Euristeu că a ajuns Heracle cu fiara la Micena, că a 
intrat pe poartă şi vine la palat, a început să strige spre 
sfetnici să-l oprească. Dar nimeni nu-ndrăznea să i s-arate-n 
cale. 

De frică, laşul rege a fugit, s-a ascuns într-un butoi de- 
aramă şi, tremurând, ţipa: 

— Omoară-l sau dă-i drumul să plece unde-o şti! Nu-mi 
trebuie mistrețul. Pleacă de-aici cu el. Nu uita că-mi eşti 
sclav, şi-aşa îţi poruncesc. 

— Am primit să-ţi slujesc, nu fiindcă preţuieşti în ochii mei 
ceva, i-a dat răspuns Heracle. Datina noastră cere ca 
pentru orice faptă de sânge să plăteşti, stând un timp în 
sclavie. Şi eu m-am supus ei. Dar află, Euristeu, că eu 
orişice muncă nu o fac pentru tine, ci o fac pentru oameni, 
pe care îi iubesc. Pentru ei am plecat, să-i scap de-această 
fiară, pe care-o port în spate. 

— Fă cu ea tot ce vrei, dar lasă-mă să ies din butoiul de- 
aramă, se tânguia fricosul. 

Şi nu s-a liniştit decât când a văzut mistrețul jupuit şi 
carnea lui încinsă în frigare de-aramă. 

GRAJDURILE LUI AUGIAS. 

Atunci a prins curaj, a ieşit din butoi şi-a început să spună 
cu-ameninţări în glas: 

— Du-te acum în Elida, la regele Augias, fiul lui Helios, 
puternicul zeu soare. lar regele Elidei are trei mii de boi, 
din care-o parte au picioarele ca neaua, alţii-s în întregime 
albi, parcă-s lebede, şi alţii-s purpurii, ca stofa sidoniană. Şi 
între toţi aceştia un taur, Faeton, se-aseamănă c-o stea de 
aur sclipitor. În grajdurile sale, gunoiul vitelor, neridicat de 
veacuri, s-a înălţat ca munţii. Şi vitele acelea, ce-s date în 
păstrare regelui chiar de soare, nu mai au loc în grajd. Du- 
te deci la Augias şi curăţă gunoiul. 


— Mă duc, a spus Heracle, fiindcă ştiu prea bine câţi sclavi 
au fost ucişi de regele Augias, pentru că n-au putut să 
curețe gunoiul. Ştiu câţi ar mai pieri. 

Şi a plecat Heracle la regele Augias, să-mplinească 
porunca. 

— Regele Euristeu te-a trimis pentr-un an, i-a glăsuit 
Augias, văzându-l pe Heracle. Eu cred că nici în zece, poate 
nici într-o viaţă, nu ai să izbuteşti să-mi cureţi grajdurile. Şi 
de nu izbuteşti, să ştii c-ai să-ţi pierzi viaţa aicea, în Elida. 

— O, rege, a zis Heracle, omul are şi minte, nu numai braţ 
de fier. Ce-ai zice tu, de pildă, dacă eu aş putea să-ţi curâţ 
într-o zi gunoiul tot din grajduri, şi nu-ntr-o viaţă-ntreagă? 

— Atunci ţi-aş da răsplată, din cirezile mele, trei sute de 
boi buni. Dar nu e cu putinţă aşa ceva, Heracle. Nici zeii n- 
ar putea, dar tu, un muritor. Gândeşte-te ce spui. 

— Să încercăm? 

— Fireşte, dacă te încumeţi! 

— Şi-ţi ţii făgăduiala? 

— Fac chiar şi-un jurământ. 

— Bine. Atunci, priveşte! 

Şi isteţul Heracle a scos vitele-afară, ducându-le-ntr-un 
câmp. A pus mâna pe ghioagă. A lovit cu putere în zidul cel 
înalt, din fundul grajdurilor, făcând două spărturi. Din 
dreptul fiecărei spărturi făcută-n zid, a săpat după-aceea 
câte o albie, spre cele două râuri aflate-n apropiere: Alfeul 
şi Peneul. Apa a intrat pe albiile acestea, pe urmă, prin 
spărturi, în grajdul lui Augias. Heracle avusese grijă, mai 
înainte, să spargă şi în faţă zidul cel gros la fel. Apa intra 
prin fundul acelui grajd uriaş şi se vărsa prin faţă, ducând 
cu ea gunoiul. 

Nici nu venise seara, şi grajdul lui Augias fusese curăţat, 
găurile din ziduri astupate la loc. Alfeul şi Peneul curgeau 
iarăşi în mătci, iar albiile noi, umplute cu pământ, nu se mai 
cunoşteau. 

— Ce zici acum, Augias? l-a întrebat Heracie. M-am ţinut 
de cuvânt? Hai, ţine-te şi tu! 


Dar şiretul Augias, văzându-şi împlinită dorinţa ce-o avea, 
s-a răzgândit îndată. 

— Eşti sclav şi împlineşti poruncile primite, a glăsuit el 
aspru. Pleacă spre Euristeu. Faţă de sclavi, un rege nu este 
nevoit să-şi păstreze cuvântul. 

— După datina veche, acel ce nu-şi păstrează cuvântul va 
să piară! i-a dat răspuns Heracle. Când am să ajung liber, 
mă voi lupta cu tine, rege fără cuvânt, şi am să te răpun. 

— Pleacă, îţi poruncesc! a rostit regele. 

Heracle a plecat, dar, după cum se spune, s-a-ntors când a 
fost liber. S-a luptat cu Augias şi i-a învins oştirea care îl 
apăra. Regele a căzut. Eroul, după luptă, a răsădit acolo 
trei sute de măslini şi a statornicit serbările vestite, numite 
olimpiade, în cinstea biruinţei dobândite de el, spre slava 
fără moarte a celor îndrăzneţi, puternici şi cinstiţi22. 

TAURUL LUI POSEIDON. 

După ce a curăţat şi grajdul lui Augias, Heracle a primit o 
nouă însărcinare, mult mai primejdioasă. Euristeu l-a trimis 
afară din Elada, în regatul lui Minos, ce se afla în Creta, 
insula minunată, unde copilărise odinioară Zeus, ascuns de 
mama sa şi de bunica-i, Gheea. 

Acolo se afla un taur alb ca spuma, trimis de zeul mării, 
Poseidon furtunosul. Şi taurul acesta era, spune legenda, 
turbat ca vijelia. Ochii-i ardeau văpaie, din bot îi curgeau 
bale, mugea-n-fiorător. Străbătea toată Creta, călcând-o 
sub copite. Muşca oameni şi vite. Cu coarnele strica 
locuinţe şi grajduri, livezi, grădini şi holde. Chiar regele din 
Creta, Minos, fiul lui Zeus şi-al frumoasei Europa, stătea- 
nchis în palat, înfricoşat de taur. Nici el, nici sfetnicii şi nici 
oştenii lui nu cutezau să lupte cu taurul turbat al zeului 
Poseidon. 

Ci, iată că soseşte Heracle cu o barcă. 

Porunca îi suna să-l aducă pe taur în Argos, viu şi zdravăn. 

Ca să-l poată supune, fără să-i ia şi viaţa, Heracle şi-a făcut 
din fire de oţel o plasă, cum sunt cele cu care se prind peşti. 
A pornit după taur, l-a aţâţat la luptă cu strigăte şi pietre. 


Iar când s-a repezit, cu coarnele plecate, taurul lui Poseidon 
a nimerit în plasă. Heracle i-a strâns botul în pumnii lui de 
fier. I-a-ncovoiat grumazul. 

Şi în puţină vreme, taurul lui Poseidon fusese îmblânzit. Îi 
asculta porunca viteazului Heracle. Stătea cu fruntea-n jos 
şi-n-genunchea-nainte-i, mugind încetişor, parcă-şi cerea 
iertare. 

Luându-şi deci rămas bun de la regele Minos şi de la 
poporenii din insula lui Zeus - ce-l binecuvântau că-i scăpa 
de urgie - Heracle s-a urcat pe taur, ca pe-un cal. [inându-l 
strâns de coarne, a-ndreptat taurul spre valurile mării. 
Taurul a intrat în marea lui Poseidon, şi-a înotat cu sârg 
până-n Peloponez. De-aici, prins într-un ştreang, l-a dus fiul 
Alcmenei până-n ţinutul Argos şi l-a închis în grajdul regelui 
Euristeu. 

Şi iarăşi Euristeu s-a ascuns în butoi, strigând înfricoşat 
slujitorilor săi ca să desfacă poarta la grajduri şi să lase 
taurul lui Poseidon să fugă unde-o şti. 

Taurul lui Poseidon, când s-a văzut scăpat, a fugit ca 
năluca. S-a dus în Atica, pe câmpul Maraton, unde-l va 
dobori un alt erou, Tezeu. 

PLECAREA SPRE TRACIA. 

După ce s-a întors Heracle şi din Creta, Euristeu a- 
ntrebat-o pe stăpâna sa, Hera, unde să-l mai trimită. 

Hera i-a amintit că este-n Tracia un fecior al lui Ares, 
stăpân peste bistoni, pe nume Diomede. Regele Diomede 
are grajduri de-aramă, şi-n ele se găsesc nişte cai fără 
seamăn. Sunt negri ca tăciunii, gonesc ca nişte vulturi când 
zboară prin văzduh. Dar sunt legaţi în lanţuri, pentru că se 
hrănesc numai cu carne vie. Orice străin ajunge în Tracia e 
prins de crudul Diomede şi dus, târâş, la grajduri; e zvârlit 
cailor, care-l sfâşie-ndată, flămânzi ca nişte lupi. 

— A scăpat el de multe, glăsuia Euristeu, auzind sfatul 
Herei, dar de caii aceştia nu cred c-o să mai scape. Îi vor 
veni de hac. Aceasta-i munca a opta. Socot că-i ultima. 
Regele Diomede este fiul lui Ares. Ares o să-l înveţe pe fiu-i, 


Diomede, ce trebuie să facă, să nu poată scăpa din nou 
teafăr Heracle. 

Şi-a plecat iar voinicul. Euristeu îi dăduse o corabie mare, 
în frumosul port Argos, cum ceruse Heracle, s-aducă pe ea 
caii - dacă-i va putea lua. 

În drum, prins de furtună, a poposit o vreme pe ţărmul 
tesalian. Aici domnea, în Fera, prietenul său, Admet. 
Heracle s-a gândit că n-ar putea să treacă pe lâng-oraşul 
Fera, fără să se oprească la regele Admet. 

Atâta că la vremea când a sosit Heracle, în casa lui Admet 
intrase nenorocul. Hades cel mohorât trimisese să-l ia pe 
regele Admet în negrul lui sălaş. 

— Găteşte-te, Admet, spusese solul morţii. Am venit să te 
iau. Totuşi ai mai putea să vieţuieşti un timp, de s-ar găsi o 
fiinţă care îţi este dragă să vie-n locul tău, jos, sub pământ, 
la Hades. 

S-a îngrozit Admet. Cine se învoieşte bucuros să 
pornească înspre tărâmul morţii, când este încă tânăr şi-i 
însetat de viaţă? 

A întrebat Admet cine ar vrea să plece în locul lui, la 
Hades. Nimeni nu a primit. Nici părinţii, şi nici bunicii, cât 
erau de bătrâni, nici slugile, supuşii, nici prietenii cei buni. 
Nimeni n-a vrut să plece. Ba da, a vrut o fiinţă, şi cea mai 
dragă lui - preatânăra-i soţie. Aceasta, auzind ce glăsuise 
solul mohorâtului Hades, fără a fi-ntrebată, fără să stea pe 
gânduri, s-a hotărât să plece ea însăşi în Infern, în locul lui 
Admet. 

BIRUINŢA ASUPRA MORŢII. 

Soţul mi-e mult prea drag, a spus ea solului. Ţin la zilele lui 
mai mult decât la mine. Singura mea durere e că n-o să-l 
mai văd. Altminteri, eu sunt gata să plec, fără zăbavă, jos, 
sub pământ, la Hades, doar să trăiască el. 

Iar solul, zeul morţii, Tanatos, cel ce are o sabie tăioasă, s- 
a învoit s-o ia pe tânăra Alcesta, în locul lui Admet. S-a 
apropiat de ea, cu sabia în mână, tăindu-i o şuviţă din părul 


mătăsos. Cum i-a tăiat şuviţa, Alcesta a-nchis ochii, scoțând 
doar un suspin: 

— Admet, rămâi cu bine. Eu te-am iubit nespus. 

A lunecat pe lespezi. Trupul i s-a răcit. 

Vă-nchipuiţi ce jale a potopit palatul! Inima lui Admet s-a 
sfâşiat de chinuri, văzând pe cea mai bună şi cea mai 
credincioasă dintre soțiile ce-au trăit pe pământ pierind sub 
ochii lui. 

— Mai bine muream eu, zicea, plângând, Admet. Cum să 
se ducă ea, atâta de frumoasă, atât de tânără? Cum să-şi 
jertfească ea zilele netrăite, doar ca să trăiesc eu? Nu-mi 
trebuie nici mie viaţa fără de ea. 

Tocmai când aveau loc întâmplările-acestea în palatul din 
Fera, a sosit şi Heracle. Admet, care-l iubea şi-l preţuia 
nespus pe eroul Heracle, n-a vrut să-l întristeze cu suferinţa 
sa. 

Şi nu i-a spus nimic din chinul ce-l rodea. A poruncit să fie 
Heracle ospătat cu tot ce-avea mai bun: bucate, băuturi şi 
fructe din grădini. l-a-ntins o masă mare. 

Atâta că Heracle, în timp ce sta la masă, a şi băgat de 
seamă că toţi aveau şiroaie de lacrimi pe obraz. 

A întrebat pe-o slugă, a întrebat-o pe-alta, şi până la sfârşit 
a aflat adevărul. 

„O, preabunul meu prieten, a cugetat Heracle, n-ai vrut să 
mă mâhneşti! Numai că am aflat. Mă voi lupta cu moartea 
ce ţi-a răpit soţia, şi am s-o smulg lui Hades. , 

Noaptea, când toţi dormeau, Heracle s-a sculat uşor din 
aşternut. Ştia că-n prima noapte, după ce-nchidea ochii 
oricare muritor, venea zeul Ianatos ca să ridice umbra 
trupului adormit. 

S-a furişat Heracle, în taină, spre lăcaşul unde zăcea 
Alcesta. Potrivit datinei, nu avea voie nimeni să stea prin 
apropiere când trebuia să vină zeul morţii, Tanatos. Însă 
eroul nostru s-a aşezat la pândă. A aşteptat un timp, şi-a 
auzit deodată fâlfâitul de aripi al zeului Tanatos. Atunci s-a 
repezit şi l-a cuprins pe zeu în braţele-i vânjoase. S-au 


luptat toată noaptea. Spre ziuă l-a trântit Heracle pe 
Tanatos cu pieptul la pământ şi l-a legat în ştreanguri. 
Moartea fusese-nvinsă23. 

— Nu-ţi mai dau de-aici drumul, iar sabia ţi-o sfarm, i-a 
glăsuit Heracle, dacă nu redai viaţa soţiei lui Admet şi dacă 
n-ai să juri că şi prietenul meu va rămâne în viaţă. 

Nemaiavând ce face, Tanatos a jurat. A-ntors-o iar la viaţă 
pe tânăra regină; l-a lăsat şi pe Admet să vieţuiască-n tihnă. 

ADUCEREA CAILOR LUI DIOMEDE. 

Era spre dimineaţă când au intrat Heracle şi-Alcesta în 
palat. Admet se hotărâse să-şi ridice viaţa cu un pumnal de 
fier şi să-şi urmeze soaţa în ţinutul lui Hades. Văzând-o pe 
Alcesta vie, surâzătoare, tânără şi frumoasă, nu ştia ce să 
creadă. 

— E vis sau e aievea? glăsuia el, strângând-o la piept pe 
soaţa dragă. 

— Aievea e, Admet, îi răspundea Alcesta. Heracle, pentru 
noi, l-a biruit pe zeul ce taie firul vieţii. Îţi mulţumim, 
Heracle! 

— Îţi mulţumim, Heracle! glăsuia şi Admet, dezlipindu-şi 
obrazul de cel al dragei sale. 

Dar feciorul Alcmenei nu mai era. Plecase. Lăsase fericire 
în palatul din Fera şi pornise din nou, să-şi împlinească 
slujba. 

Plutise iar pe mare, şi-n sfârşit ajunsese la cruntul 
Diomede, regele bistonian, pe care zeul Ares îl vestise din 
vreme. Şi debarcând acolo, se văzuse pe dată încercuit de 
sute şi sute de războinici. Totuşi, până la urmă i-a biruit pe 
toţi. A luat din grajduri caii, legându-i peste boturi cu 
lanţuri de aramă, şi i-a pornit spre țărm, să-i suie pe 
corabie. Tot atunci, regele, cu o altă oştire de călăreţi 
armaţi cu săbii, lănci şi arcuri, l-a atacat din nou. 

S-a luptat iar, trei zile. În cea de-a treia zi, oştenii 
bistonieni, câţi mai erau în viaţă, au trebuit să fugă. Regele 
Diomede a căzut însă prins în mâna lui Heracle. El l-a suit 
pe punte; dar caii flămânziţi, pe drum, l-au sfâşiat. Mânia 


zeului ce-aţâţă la războaie a sporit şi mai mult; dar Ares n- 
a-ndrăznit să se arate iar şi să-l cheme la luptă pe feciorul 
Alcmenei. 

Întorcându-se-n Argos, Heracle-a adus caii în oraşul 
Micena. 

Regele Euristeu, aflând că Diomede a fost mâncat, pe 
drum, de propriii lui cai, iarăşi s-a-nspăimântat şi-a sărit în 
butoi. Heracle a-nchis caii în nişte grajduri largi, dar regele 
Micenei a poruncit din nou slujitorilor săi să le deschidă 
poarta, să fie lăsaţi liberi. Aceştia au fugit. În goana lor 
nebună au ajuns în pădurea ce-mprejmuia Olimpul, muntele 
cel înalt. Zeus s-a mâniat şi-a trimis nişte lupi, care i-au 
încolţit şi i-au mâncat pe toţi. 

CINGĂTOAREA HIPOLITEI. 

De opt ori a scăpat până acum Heracle, şi-a rostit 
Euristeu, dar trebuie să vie şi ziua aşteptată. Odată şi odată 
soarta îl va lovi, cum îi urzeşte Hera. O! Cât am să mă 
bucur, când am să-l văd pe rug! , 

Şi l-a trimis s-aducă o cingătoare scumpă, dăruită cu vrăji 
de zeii olimpieni, pe care o avea regina Hipolita. 

Viteaza Hipolita şi mândra Antiopa - copilele lui Ares, zeul 
războiului - domneau peste poporul de femei luptătoare, 
numite amazoane, care sălăşluiau la Pontul Euxin24. 

Câţiva eroi vestiți, ca Tezeu din Atena, Peleu şi 'Telamon, 
ştiind ce îndurase Heracle pân-atunci, n-au vrut să-l lase 
singur în ţara amazoană. S-au adunat în Argos. Au stăruit 
să-i fie şi ei însoțitori. Heracle s-a-nvoit. Şi s-au urcat cu toţii 
pe o corabie, plutind neîntrerupt, până ce au ajuns în Pontul 
Euxin. 

Au debarcat pe ţărmul cel larg şi nisipos, străjuit de 
amazoane, femei războinice, călărind pe cai iuți, purtând pe 
spate arcuri şi-n mâini lănci ascuţite. 

I-a-ntâmpinat la ţărmuri preamândra Hipolita. Ea a rămas 
uimită de chipeşii flăcăi ce coborau pe țărm. I-a întrebat ce 
vor. Heracle i-a răspuns cu glas blând, arătându-i că vine 


din Micena, trimis de Euristeu, să-i ceară cingătoarea, 
semnul ei de regină. 

— Eu îţi cer cingătoarea, după porunca Herei. Fata lui 
Euristeu, care e preoteasă chiar în templul zeiţei, doreşte 
să o aibă, i-a mai rostit Heracle. O dai de bună voie? Sau 
trebuie să ţi-o smulg, luptându-mă cu tine şi cu oştirea ta? 

— O dau de bunăvoie, i-a glăsuit regina. Nu vreau să lupt 
Cu voi. 

LUPTA CU AMAZOANELE. 

Dîn cer, în vremea asta, priveghea însă Hera. Ea a văzut 
că-i pace şi că fiul Alcmenei dobândea prea uşor, prin 
vorba-i iscusită, splendida cingătoare. Regina era gata s-o 
scoată de pe mijloc s-o dea, fără zăbavă, eroului Heracle. 

Atunci s-a prefăcut şi ea în amazoană, călare, înarmată. A 
sărit în mijlocul femeilor strigând: 

— Minciună ne rosteşte acest fiu al Alcmenei! El nu vrea 
altceva decât să ne omoare şi să ne ia regina, nu numai 
brâul ei. 

Şi a vorbit zeiţa atât de-nverşunată, încât războinicele 
femei s-au şi aprins. S-au pregătit de luptă. Lăncile au lucit. 
Din arcuri a ţâşnit o ploaie de săgeți. 

Degeaba Hipolita încerca să le ţină. Nimeni n-o asculta. 
Toate intrau în luptă, repezindu-se, dârze, s-arunce lănci, 
săgeți sau pietre, în eroi. 

Dar şi fiul Alcmenei, şi toţi ceilalţi eroi nu s-au 
înspăimântat. Au tras roi de săgeți şi lănci spre amazoane. 

Când a intrat Heracle în luptă, mai ales, părea că se abate 
furtuna într-un lan. Ca spicele cădeau vestitele-amazoane, 
trântite IA. Pământ, cu caii lor cu tot. 

Au căzut prizoniere frumoasa Antiopa şi-o căpetenie, pe 
nume Menalipa. Regina Hipolita ţinea nespus de mult la 
fecioara aceasta. Şi - fiindcă Menalipa plângea şi se zbătea 
sub braţul lui Heracle - regina Hipolita i-a dăruit, în 
schimbul libertăţii fecioarei, scumpa ei cingătdare, plină 
toată de vrăji, să o ducă Admetei, fiica lui Euristeu, 


preoteasă a Herei. Frumoasa Antiopa a rămas însă pradă 
eroului Tezeu. 

VACILE LUI GERIONE. 

Cea de-a zecea ispravă săvârşită cu cinste de eroul 
Heracle s-a petrecut departe, în asfinţitul lumii. 

— Te vei duce, Heracle, i-a poruncit din nou regele 
Euristeu, la marginile lumii, unde seară de seară coboară 
Helios - strălucitorul soare, ca să se odihnească. Acolo vei 
afla pe-un uriaş, Gerione, într-o insulă mică, numită Eritia. 
Uriaşul Gerione, un nepot al Meduzei, are cirezi bogate de 
vaci roşii ca focul dăruite de zei. Tu să mi le aduci pe toate 
la Micena, şi, de nu eşti în stare, te voi scurta de cap, cu 
legea-mi de stăpân. 

Şi-a trecut Heracle marea în Africa, cu-o plută săvârşită de 
mâna lui, pe țărm, dintr-un copac uriaş. De-aici, prin Libia, 
a sosit după multă, prea multă oboseală, străbătând tot 
pustiul, chiar la capătul lumii25. Acolo-i o strâmtoare, unde 
se întâlnesc Oceanul nesfârşit, Africa şi Europa. Pentru că 
acest drum îl istovise mult, Heracle-a vrut să lase, pe veci, o 
amintire a suferinţei sale. Şi-atunci a smuls din coaste două 
stânci mari, albastre. Le-a aşezat cu grijă, de-o parte şi de 
alta, în strâmtoarea aceea care unea Oceanul cu Africa şi- 
Europa. Stâncile din strâmtoare s-au numit de-atunei 
„Coloanele lui Heracle” 26. 

Insula Eritia, ţinta eroului, se găsea însă-n larg. Nu era 
nici un mijloc s-ajungă pân-acolo. Pe țărm nu se vedeau 
copaci să-şi facă-o plută. 

Venise însă seara, şi zeul Helios se cobora cu carul 
înflăcărat din slavă. 

Din razele ce-ardeau pe fruntea zeului se răspândea 
dogoare atât de nemiloasă, încât bietul Heracle n-a mai 
putut s-o-ndure. Şi, supărat amarnic, a pus mâna pe arc. 
Era gata să tragă în zeul Helios, crezând că vrea anume să-i 
pârjolească trupul. Dar zeul Helios, mişcat de voinicia 
eroului teban, l-a îndemnat să-şi lase armele la o parte: 


— Lasă arcul încolo, căci eu sunt Helios, zeul ce încălzesc 
pământul şi pe oameni. Şi, fiindcă ştiu că vrei s-ajungi în 
Eritia, uite, îţi împrumut barca mea cea rotundă, făcută de 
Hefaistos din aur şi argint, a rostit Helios. Însă-o să-ţi fie 
greu să lupţi cu Gerione. El nu are un trup, ci trei, prinse 
din mijloc. Are trei capete şi şase mâini enorme. La fel, şase 
picioare. Luptând, el te izbeşte cu câte trei săgeți şi trei 
lănci dintr-o dată. Mai bine nu pleca. 

Totuşi, fiul Alcmenei nu s-a înfricoşat. A şi sărit în barca 
rotundă, fermecată, vâslind spre Eritia. La țărm s-a arătat 
alt uriaş, Eurition - ciobanul ce păzea cirezile de vaci ale lui 
Gerione - şi câinele său, Ortos. 

Ortos avea şi el două capete hâde şi era frate bun cu 
câinele lui Hades, paznicul din Infern. 

După ce-a biruit pe cioban şi pe Ortos, Heracle-a fost silit 
să dea piept cu stăpânul cirezilor de vaci, uriaşul Gerione. 

Lupta n-a fost uşoară, Heracle-a fost lovit; dar vitejia lui şi 
ghioaga cea grozavă l-au ajutat să-nvingă. Ela suit în barca 
de aur cea rotundă a soarelui cireada de vaci nemaivăzute, 
şi a plecat spre casă. 

Trecuse în Europa şi îşi mâna cireada prin munţii Pirinei, 
prin Galia, pe urmă prin Italia. Aici zeiţa Hera i-a răzleţit o 
vacă, ce s-a pornit înot până-n Sicilia. A trebuit s-o caute, să 
lupte pentru ea c-un fiu al lui Poseidon, care o ascunsese 
într-o cireadă-a lui. A ajuns dup-aceea la Marea Ionică. Aici, 
zeiţa Hera a semănat turbarea în toate vacile. Lovite de 
turbare, s-au rătăcit prin lume, în cele patru colţuri. Iar le-a 
căutat voinicul. Cu greu le-a adunat şi le-a adus pe toate 
regelui Euristeu. 

Numai că Euristeu a poruncit să fie vacile înjunghiate şi 
carnea lor jertfită ocrotitoarei sale, soaţei lui Zeus, Hera. 

ÎN ŢINUTUL LUI HADES. 

Se spune că, de ciudă, regele Euristeu s-a dus pe urmă-n 
templul zeiţei şi, plângând, îi glăsuia astfel: 

— Cum? Nu e nici un mijloc să-l răpun pe Heracle? Nu 
este nici un monstru să-l facă bucățele? O, Hera, tu mă- 


nvaţă unde să-l mai trimit? În tine mi-e speranţa. Tu ai 
făcut, prin vraja ca să ajung pe lume eu înaintea lui, şi astfel 
să fiu rege iar el numai un sclav. Ajută-mă şi-acuma! Nu mă 
lasă zeiţo Mi-e teamă de Heracle, căci el e prea puternic, şi 
eu sunt prea slab. Şi cum să lupt cu el? Aş vreA. Aş vrea, 
zeiţă, să-l văd odată-nfrânt. Şi să respir în voie, scăpat de 
marea teamă că se va răzbuna. 

— Nu plânge, zicea Hera. De-asta te-am înălţat pe tronul 
din Micena, ca tu să te jeleşti? Iar el să biruiască un 
monstru după altul, făr-a păţi nimic? Ascultă, Euristeu. Nu 
pierde nici o clipă. Trimite-l dar la Hades, să-ţi aducă pe 
Cerber, câinele lui de pază, cel cu trei capete. Aşa se va 
sfârşi! 

— Pe Cerber? Cum? La Hades? Cum de nu m-am gândit? 
Îţi mulţumesc, zeiţă! 

Şi-ndată-a dat poruncă regele din Micena sclavului său, 
Heracle, să plece în ţinutul cel negru al lui Hades. Să-i 
aducă pe Cerber, teribilul dulău, cu capete de-aramă, cu 
inimă de piatră şi şerpi încolăciţi, în gheme, pe grumaz. 

— Să mi-l aduci, dar iutE. S-a răstit Euristeu. De nu 
pătrunzi la Hades şi nu-l răpeşti pe Cerber, s-a terminat cu 
tine, ştii moartea ce te-aşteaptă! Ştii că eşti blestemat chiar 
prin voinţa Herei! 

Şi eroul Heracle a pornit iar pe cale. A unsprezecea muncă 
ştia că e mai grea ca toate celelalte. 

RĂPIREA CÂINELUI CERBER. 

Și-a mers, a căutat locul, o peşteră adâncă, prin care se 
putea pătrunde în Infern. Înfruntând genii, monştri, care-i 
stăteau în cale, ajunge pân'la Hades. Umbrele din Infern, 
cum îl zăresc, aleargă şi s-ascund prin cotloane. Pentru că şi 
Heracle era-nfiorător, mai ales la mânie. Şi ghioaga lui 
uriaşă, şi chiar pielea de leu purtată pe spinare îl făceau 
mai cumplit. 

Pe-o stâncă stă în lanţuri, greu osândit, Tezeu, acel care-l 
urmase la Pontul Euxin, în ţara amazoană, pe viteazul 
Heracle. Era înlănţuit pentru că încercase s-o fure pe soţia 


regelui din Infern, pe Cora-Persefona, pentru prietenul său, 
regele Piritou. 

Heracle-i rupe lanţul doar cu o smucitură, îl trage de pe 
stâncă şi îi arată calea de-ntoarcere acasă prietenului 
Tezeu. 

Pe urmă se îndreaptă către tronul lui Hades şi-i glăsuieşte 
tare: 

— Venit-am pân'aci ca să ţi-l iau pe Cerber, paznicul tău şi- 
al morţii. Şi nu te-mpotrivi. Căci îl voi lua oricum. 

Hades a înţeles, la fel ca zeul Ares, că lupta cu Heracle nu 
ar fi fost uşoară. N-a îndrăznit să-i stea prea tare împotrivă, 
dar i-a răspuns viclean: 

— Poţi să mi-l iei, Heracle, dacă te simţi în stare să mi-l 
dobori pe Cerber, fără să lupţi cu arme. 

— Las ghioaga la o parte, nu folosesc nici arc, nici paloş şi 
nici lance. Cu mâna ţi-l dobor! a mai rostit Heracle. 

Şi s-a şi repezit. L-a înşfăcat pe Cerber, temeinic, de 
grumazuri, şi l-a strâns ca-ntr-un cleşte. Şerpii lui şuierau şi 
încercau să-l muşte. Coada i se zbătea. Însă era-n zadar. L-a 
strâns atât pe Cerber, atât l-a gâtuit, până ce şi-acest 
monstru s-a prăvălit ca mort. 

— Lasă-l! a strigat Hades. Lasă-l! L-ai biruit. Poţi să mi-l 
iei, Heracle, numai nu-mi omori pe bietu-mi câine, Cerber. 

Şi-atunci, eroul nostru l-a aruncat pe-un umăr pe câinele 
lui Hades, şi-a pornit spre Micena, spunându-i la plecare 
zeului din Infern: 

— Nu fi mâniat, Hades, că ţi-am înfrânt pe Cerber. Şi 
moartea uneori o putem birui, dacă o înfruntăm, dar pe un 
biet căţel, care-i paznicul ei! 

Pe drum, pe cât se spune, din gurile lui Cerber a picurat 
venin, şi de pe trup o spumă. Era sudoarea lui. Unde au 
căzut spuma sau verdele venin, au crescut buruiene: 
cucută, mătrăgună. Tot ce-i otrăvitor. Şi-aşa, după legendă, 
s-au ivit plantele veninoase. 

Auzind Euristeu că a sosit Heracle cu Cerberul pe, spate, 
înspăimântat de moarte şi tremurând ca varga, a sărit în 


butoi. În butoiul de-aramă, unde se ascundea de câte ori 
Heracle aducea câte-un monstru - tot din porunca lui. Şi 
de-acolo ţipa: 

— Du-l înapoi, Heracle. Du-l înapoi, te rog. A fost numai o 
glumă. Ce să fac eu cu Cerber? Nu am câini destui? Du-l 
înapoi lui Hades. Te rog acum ca prieten. Nici nu-ţi mai sunt 
duşman. 

S-a-ntors din nou Heracle în Infernul lui Hades şi i-a 
zvârlit dulăul în peştera de piatră unde sălăşluia. 

ÎNFRÂNGEREA LUI NEREU. 

Dar, cum s-a văzut liber de spaimă şi primejdii, regele 
Euristeu şi-a schimbat iarăşi glasul: 

— Bine. Până acum, Heracle, ai împlinit mereu poruncile 
primite. Adică unsprezece. Mai este încă una. 
Douăsprezece-s toate. Şi de vei izbuti, s-a oţărât tiranul, vei 
fi eliberat. De nu. Ştii tu prea bine. Te-aşteaptă. Ai să vezi. 
Deci ia-ţi din nou măciuca şi pleacă să-mi aduci merele 
fermecate. Da, merele de aur, despre care aud că s-ar găsi- 
n grădina nimfelor hesperide27. Pe unde-o fi grădina nu 
ştiu, nu mă priveşte. Dar să-mi aduci trei mere. Porneşte! 
Poruncesc. 

S-a dus din nou Heracle pe căile robiei, şi iar a colindat 
lumea toată de-a rândul, cum cerea Euristeu, cel sfătuit de 
Hera. 

Şi unii spun c-Atena i-ar fi destăinuit eroului Heracle că 
drumul spre grădina cu merele de aur îl ştie doar Nereu - 
un bătrân zeu al mării. Atâta că Nereu nu-l va mărturisi 
decât silit prin luptă. 

A trebuit s-aştepte, pe țărmurile mării, Heracle, multă 
vreme, până ce l-a zărit pe zeul cel bătrân, când a ieşit 
odată, să stea puţin la soare. Şi, fără multă vorbă, eroul i-a 
sărit îndată în spinare şi s-a luptat cu el. Era dibaci bătrânul 
şi-avea muşchi de oţel. 

S-au luptat mult acolo, pe prundurile mării, s-au prăvălit în 
ape, s-au ridicat pe țărm şi, în sfârşit, Heracle l-a strâns 
peste mijloc cu mâinile-ncleştate şi l-a legat burduf. 


Zadarnic zeul mării a luat înfăţişări de taur şi de cal, 
berbece şi chiar câine - n-a mai putut să scape. 

Silit, zeul Nereu a spus unde-i grădina: la marginile lumii, 
în locul unde Atlas ţine pe umeri cerul. Iar grădina se află 
sub paza unor nimfe - numite hesperide - nişte nimfe-ale 
serii - şi-a unui monstru, Ladon, c-un ochi neadormit. 

De va putea Heracle s-ajungă pân-acolo, să-l învingă pe 
monstru, să treacă şi prin vraja nimfelor hesperide, va 
putea să culeagă din fructele de aur. Dar calea spre grădină 
nu 0 ştie nici el, cu toate că e zeu. 

— Şi cine-o ştie oare? l-a strâns tare Heracle. 

— O ştie unul singur, însă el e-nălţat din porunca lui Zeus 
pe-o piatră colţuroasă, pe Elbrus, în Caucaz, şi-un vultur îi 
sfâşie ficatul ne-ncetat. 

— Acesta-i Prometeu, părinte-al omenirii, a glăsuit 
Heracle. Nu-i nimeni ca să fie mai prețuit de mine în toată 
lumea asta. S-a jertfit pentru oameni. Zace de-atâta vreme 
în lanţuri pe nedrept, greu osândit de Zeus. De când 
râvnesc la cinstea de a-l elibera. 

— Să nu cutezi, Heracle, a spus zeul Nereu. Pe nimeni nu 
urăşte mai mult marele Zeus decât pe-acest titan, ce-a 
îndrăgit pe oameni, supărându-i pe zei. 

— Încotro este drumul spre Elbrus? a-ntrebat, cuprins de 
nerăbdare, fiul mândrei Alcmena. 

— Încolo! i-a răspuns Nereu cu încruntare, arătându-i cu 
mâna spre răsăritul lumii. Dar stai, nu te pripi. 

Însă fiul Alcmenei nici nu-l mai asculta. Cu pas grăbit 
pornise voios spre răsărit. 

ELIBERAREA LUI PROMETEU. 

Şi-a mers, a mers Heracle, străbătând mări şi ţări, şi s-a 
luptat pe drumuri cu un uriaş, Anteu, un alt fecior al Gheei. 
Acest uriaş vestit chema pe trecătorii prin ţara lui la luptă, 
şi toţi erau învinşi. 

De fapt, Anteu, uriaşul, avea o taină-n luptă. El fiind 
feciorul Gheei, cât timp atingea ţărâna, pământul ce-l 


născuse, era nebiruit. Pământul larg - chiar Gheea - îi da 
din nou puteri. 

Şi cum trecea Heracle prin Libia28, uriaşul l-a strigat: 

— Voinice, vino-ncoace să ne-ncercăm puterea, şi care-o fi 
învins să i se stingă viaţa. Te învoieşti? 

— Fireşte! a-ncuviinţat Heracle. 

În acest fel s-au prins la luptă îndârjită. Dar feciorul lui 
Zeus - şi voinic, şi isteţ - a cam băgat de seamă că ori de 
câte ori îl ridica pe-Anteu, iute-i slăbea puterea. Şi, cum îl 
trântea jos, cum atingea uriaşul doar talpa de pământ, 
iarăşi se-nviora. 

Dornic să nu-i mai scape, l-a prins de subţiori, l-a ridicat în 
sus şi l-a ţinut aşa o vreme-ndelungată, strângându-l tot mai 
tare, zdrobindu-i os de os. 

Nemaiputând s-adune putere din pământ, Anteu, sleit cu 
totul, s-a prăvălit, învins. 

S-a mai luptat pe urmă eroul şi cu-alţi regi, căci era calea 
lungă. Dar până la sfârşit, tot a ajuns pe munte, pe Elbrus, 
în Caucaz. 

Aici zăcea feciorul titanului lapet, cel osândit de Zeus la 
chin pe veşnicie, pentru că dăruise celor de pe pământ focul 
răpit de zei. El sta în lanţuri cu mâinile la spate şi un piron 
în piept. Şi vulturul lui Zeus, flămând necontenit, cu 
ghearele înfipte în trupul său slăbit, îi scormonea ficatul cu 
ciocu-nsângerat, fiindcă nici o clipă titanul osândit nu s-a 
plecat lui Zeus şi n-a cerut iertare. 

Dar Prometeu, titanul, de mii şi mii de ani înlănţuit pe 
stâncă, privea tot ne-nfricat spre cer şi spre pământ. 

— Aşadar tot aicea te afli, Prometeu? a glăsuit Heracle, 
când a ajuns acolo şi s-a urcat pe munte, luptându-se cu 
vântul ce aducea cu sine grindini biciuitoare. 

— Tu cine eşti, voinice? a murmurat titanul, văzându-l pe 
viteaz în vârful muntelui. 

— Heracle mă numesc. Sunt fiu de pământeană. Tu suferi 
pentru oameni. Şi-un om te va salva. 

— Dar nu te temi de Zeus şi de mânia lui? 


— Nu. Nu mă tem de nimeni. Tu singur ne-ai dat pildă. Ai 
ridicat din tină pe muritori, titane. Le-ai dăruit puterea de-a 
înfrunta pe zei. 

Din cer, în acea clipă, s-a auzit un țipăt şi-un vâjâit de 
spaimă. Venea, dinspre Olimp, chiar vulturul lui Zeus, cu 
aripile-ntinse, cu ochi roşii, de foc, cu ciocul de oţel. Se 
rotea împrejurul acelei stânci înalte, ţipând cu-ameninţare, 
gata să se repeadă către cei doi eroi, gata să-i pedepsească 
în numele lui Zeus. 

— Fereşte-te, Heracle! a rostit Prometeu, în timp ce vântul 
aspru urla peste Caucaz. E vulturul lui Zeus, cu ciocul de 
oţel, cel care îmi sfâşie ficatul zi de zi. 

— E vulturul lui Zeus? a hohotit Heracle. De azi nu va mai 
fi. Şi şi-a pus o săgeată, muiată în veninul hidrei ucisă-n 
Lerna, îi arcul său temut. Şi-n timp ce-naripatul trimis al 
cerulu se avânta spre ei, a ţintit plin de grijă. Coarda a 
zbârnâit. Săgeata şi-a luat, zborul, şi vulturul lui Zeus, cu 
aripile-ntinse, dând ţipătul de moarte, s-a prăvălit străpuns, 
în marea furtunoasă. 

Se spune că atuncea vântul s-a întețit. Prometeu se zbătea 
în lanţurile sale, dar ele, cetluite de zeii olimpieni, erau cu 
mult prea tari pentru puterea lui, atât de mult sleită în 
veacurile lungi de când sta osândit. 

Însă fiul Alcmenei şi-a proptit un picior în colţuroasa 
stâncă şi, când a tras de lanţuri, le-a rupt numaidecât. A 
smuls apoi pironul gros şi lung, de-aramă, din pieptul celui 
care suferea pentru oameni. 

Furtuna şi mai tare s-a întețit atunci. Cerul s-a despicat. 
Bubuituri grozave au sunat din Olimp. Valuri de grindină i- 
au izbit pe eroi cu pietre mari cât oul. Muntele cel înalt se 
clătina şi el, încât părea că este o plută frământată de 
valuri, pe ocean. 

— Olimpul clocoteşte de ură şi mânie că m-ai eliberat, a 
mai spus Prometeu. 

— Zadarnică mânie, a rostit liniştit sclavul lui Euristeu. 
Coboară-te, titane. Sprijină-te pe mine. 


Şi fiul lui lapet, deşi sleit de chinuri, s-a coborât încet, dar 
maiestuos, din munte, sfruntând cu ochii cerul, în mijlocul 
acelei cumplite vitejii. Marele Prometeu uitase cum se 
umblă, şi greu putea păşi. 

Spun unele legende că Zeus ar fi vrut să-şi ucidă feciorul 
în clipele acelea de groaznică mânie, văzându-l pe Heracle 
că a eliberat, din lanţuri, de pe munte, pe duşmanu-i de 
moarte, pe dârzul Prometeu. L-a domolit Atena, ce i-a 
reamintit că, după prevestirea bătrânului Uranus, puteau 
să se ridice din nou feciorii Gheei, giganţii fioroşi, la luptă 
contra lui şi-a olimpienilor. Şi-atunci şi-ar pierde tronul 
însuşi marele Zeus, de n-ar putea să aibă pe fiul său, 
Heracle, alături, în război. Mai bine să-i dea pace. 

— Prometeu a scăpat din lanţurile sale. Dar e prea ostenit. 
Nu mai poate lupta. Şi fiindcă el a fost osândit să rămână 
înlănţuit de-o piatră, să facă făurarul, Hefaistos cel şchiop, 
un inel, o, verigă. La ea să pună-o piatră. lară acel inel să-l 
poarte Prometeu. Eu însămi i-l voi da. Pe mine mă va crede 
că nu-i un vicleşug. Aşa rămâne totul în lume neschimbat. 
Nici Heracle nu piere, şi-ţi poate ajuta la vreme de nevoie, 
iar Prometeu păstrează lanţul - acea verigă legată de o 
piatră - precum ai jurat tu. 

Şi atunci se zice că s-a făcut inelul cu piatră nestemată, ce 
se poartă şi astăzi în amintirea celui ce-a fost înlănţuit. 

După această faptă, Prometeu a plecat într-o insulă mică 
de la capătul lumii - unde sălăşluia bătrânul zeu Uranus, cel 
doborât de Cronos - să-şi odihnească trupul atât de chinuit. 

HERACLE ADUCE MERELE DE AUR. 

Ei s-au îmbrăţişat, şi Prometeu, titanul, l-a-nvăţat pe 
Heracle, în ceasul despărțirii, ce drum urma s-apuce, ca să 
ajungă grabnic în ţara hesperidă: 

— Acolo, în grădina nimfelor hesperide, a rostit Prometeu, 
cresc merele de aur. E toată avuţia pământului furată şi- 
nchisă într-o grădină de zeii olimpieni. Tu du-te şi le-o 
smulge. Adu-o întregii lumi. 


— Voi fi tare ca tinE. A glăsuit Heracle şi a pornit la drum. 
N-a trecut mult, şi sclavul regelui din Micena a ajuns la 
Atlas, în ţara hesperiană. Aici şedea Atlas cu picioarele-n 
mare, şi pe umeri purta larga boltă cerească. Mai departe 
de el, se întindea grădina în care străluceau, prin frunzele 
de aur, merele fermecate, bogate în parfum. 

Când a sosit Heracle, a rostit lui Atlas: 

— Bătrân slăvit, sunt fiul Alcmenei şi-al lui Zeus, trimis de 
Euristeu să-mi dai câteva mere. 

— Eu am să-ţi dau ce-mi ceri, a glăsuit titanul, dă-n schimb 
să ţii tu cerul cât timp le voi culege. 

— Ţi-l ţin, a spus Heracle. 

— Bolta-i nespus de grea! 

— Nu-mi pasă, tot o ţin, a glăsuit Heracle. 

Şi fiul lui lapet i-a trecut lui Heracle bolta, uşor, pe umăr. 
Era atât de grea, că muşchii lui Heracle s-au îngroşat ca 
munţii. Sudoarea-i curgea-n râuri. De şale se plecase 
aproape de pământ. 

Atlas, în vremea asta, s-a dus şi a cules numai câteva mere. 
S-a-ntors apoi şi-a spus: 

— Te-ai înşelat, Heracle. Te voi lăsa aici, în locul meu, pe 
veci. M-am săturat să port povara blestemată, pe care 
însuşi Zeus mi-a pus-o pe spinare. Te las aici cu bine. Iar eu 
plec la Micena cu merele de aur. 

Şi, hohotind de râs, Atlas a vrut să plece. 

Heracle, pentru o clipă, n-a ştiut ce să facă, pe urmă i-a 
răspuns: 

— Desigur, ai dreptate, ai îndurat destul. Dar eu nu sunt 
ca tine sămânță de titaN. Şi umărul mă doare. Aş vrea să-mi 
pun pe umăr blana asta de leu, să-mi fie mai uşoR. Deci ia-ţi 
înapoi, Atlas, bolta, numai atât cât îmi aştern pe umăr blana 
moale, de leu. 

Atlas era şiret; dar nu şi înţelept. A pus merele-alături şi-a 
luat pe umăr bolta. 

— Hai, potriveşte-ţi blana, a spus el lui Heracle. 

Însă Heracle a râs: 


— Aşa te socoteai, bătrânule Atlas, că poţi să mă înşeli? 
Dar una-i socoteala şi alta e isprava. Rămâi deci tu, cu bine. 
Îmi pare rău de tine, dar nu-ţi pot ajuta. 

Şi luând acele mere, de-unde erau lăsate de titanul Atlas, 
Heracle a pornit cu ele spre Micena. 

Euristeu le-a primit negru de supărare. 

Nici cea din urmă muncă nu i-a fost de folos şi n-a putut s- 
aducă pieirea lui Heracle. 

Nemaiavând ce face, regele Euristeu a trebuit să spună, 
înaintea tuturor, că eroul Heracle a împlinit cu cinste 
douăsprezece munci. Poate să plece liber din oraşul 
Micena. 

Scăpase deci Heracle de cruntul Euristeu29, dar în Olimp 
zeiţa cea nemiloasă, Hera, tot îl mai urmărea şi nu vroia să-l 
ierte că s-a ivit pe lume, din dragostea lui Zeus cu regina 
Alcmena. 

ÎNŞELĂCIUNEA LUI NESUS. 

Şi-a trebuit Heracle să intre-n alte lupte. Să-nfrunte şi alţi 
monştri, şi fiare, şi alţi regi. Nici nu pot fi descrise, atâtea 
sunt de multe aceste întâmplări. L-a ajutat pe Zeus să- 
nvingă pe giganţi. A pedepsit pe-un rege, Laomedon din 
Troia, care îl înşelase. S-a războit cu Ares şi cu feciorii lui; şi 
i-a înfrânt în luptă. S-a bătut cu Apolo şi-a-nfrânt pe Ahelou, 
un fluviu zeu puternic, fecior al lui Ocean. Acesta îşi pusese 
privirea însetată pe o copilă dalbă, mândra Deianeira, pe 
care şi-o dorea Heracle de soţie. Biruind pe-Ahelou, Heracle 
s-a-nsurat cu frumoasa fecioară. 

Plecând apoi spre casă, Heracle şi cu soaţa au întâlnit alt 
fluviu cu apele umflate. Aici sta un centaur cu numele de 
Nesus. 

Centaurul acesta ajuta călătorii, în schimbul unei plăţi, să 
treacă peste fluviu. 

Ajungând şi Heracle cu tânăra-i soţie prin locurile-acestea, 
Nesus s-a îmbiat să treacă pe mireasă pe malul celălalt. 
Heracle s-a-nvoit, ba i-a mai dat şi plată. Atunci Deianeira s- 


a urcat pe spinarea centaurului Nesus. Urma ca mai apoi 
să-l treacă pe Heracle. 

Atâta doar că Nesus şi el se-ndrăgostise de frumoasa 
mireasă. 

De cum a trecut râul, a vrut s-o ia la fugă, să răpească 
mireasa, să piară prin păduri. Însă Deianeira a început să 
țipe. 

Heracle-auzind glasul iubitei lui soţii, deşi năvălea râul cu 
unde învârtejite, s-a năpustit înot. Sosind apoi pe ţărmul 
care-i sta împotrivă, a pus săgeată-n arc - săgeată ce avea 
vârful muiat în fierea dihăniei din Lerna. 

Iar centaurul Nesus s-a prăvălit în tină, cu sângele 
curgându-i şuvoi otrăvitor. 

Dar nici centaurul n-a vrut să-şi dea sfârşitul făr-a se 
răzbuna. Fiind sfătuit de Hera, Nesus, în ceasul morţii, a 
strâns tot acel sânge într-un vas de pământ, l-a dat 
Deianeirei, învăţând-o aşa: 

— Tu, preafrumoasă fată, eşti cea din urmă fiinţă pe care o 
trec râul şi, fiindcă te-am iubit, doresc să-ţi fac şi-un dar. Uit 
ura pe Heracle. Trăieşte fericită. Dar ia sângele-acesta, 
care-mi curge din rană. Adună.-l într-un vas şi tăinuieşte-l 
bine. Dacă nu păstrezi taina, sângele-şi pierde vraja. Şi 
dacă vreodată Heracle şi-o răci dragostea pentru tine, 
îmbibă-i puţin haina în sângele-mi jertfit, şi el se va 
întoarce. Nici o altă femeie nu va mai izbuti atunci să-i fie 
dragă. Păstrează însă taina, a mai murmurat Nesus, cu 
ultimul suspin, şi-ncrede-te în mine. 

Mândra Deianeira s-a lăsat amăgită, cu gândul să-şi 
păstreze dragostea lui Heracle. Copilă fără minte, s-a 
încrezut în Nesus. Aproape fără voie, a luat vasul cu sânge 
şi l-a vârât sub haină. 

Tocmai venea Heracle. El l-a împins pe Nesus în apă cu 
piciorul. Luând-o pe soaţa sa de mână, cu iubire, au pornit 
împreună spre casă, mai departe. 

HERA URZEŞTE EROULUI NOI SUFERINȚE. 


Părea acum că totul, în sfârşit, va fi bine. Deianeira, soaţa 
frumoasă, iubitoare, i-a dăruit şi-un prunc. Un băiat 
dolofan, care se numea Hilos. Tare-i mai îndrăgea Heracle şi 
pe soaţă şi pe flăcăul lui! 

Numai zeiţa Hera, cu ura ei nestinsă, nu se mai potolea. 
Şi-ntr-o zi, când Heracle şedea cu un bun prieten, Ifite, sus, 
pe zidul cetăţii din Tirint, vorbind de câte toate, l-a zărit iar 
zeiţa ce îl ura de moarte. Şi ce i-a dat prin gând? A fost 
Heracle sclav la regele Micenei, dar a scăpat cu bine. Hai 
să-l robească iarăşi şi să-i pricinuiască alte noi suferinţe. Şi 
a trimis o furie, un geniu al lui Hades, să-i rătăcească 
mintea. Heracle a simţit o fierbinţeală-n piept, ochii i s-au 
făcut ca la un lup turbat, braţul împins de Hera l-a lovit pe 
Ifite fără de pricină, şi el a căzut jos, izbindu-se la frunte, 
rămânând mort pe loc. 

După legea cea veche, urma a ispăşi pentru-o astfel de 
faptă, şi pedeapsa era vinderea lui ca sclav oricui, în lumea 
largă. 

Aşa, fiul Alcmenei s-a pomenit iar sclav. L-a cumpărat 
Omfala, o regină trufaşă, bogată, capricioasă, stăpâna 
Lidiei. L-a luat pentru trei ani. 

În timpul cât Heracle a fost sclavul Omfalei a-ndurat 
umilinţe. O, ce mai umilinţe. 

Regina îl silea pe voinicul bărbat să se-nveşmânteze-n 
văluri, ca fetele de casă. Să toarcă pe fus lână. Să ţese la 
război pânzeturi pentru ea, cu mâna lui deprinsă numai în 
luptă grea. Iar ea-şi punea în schimb blana cea fioroasă, ce 
se târa pe jos, şi lua în mână scutul, şi îşi punea armura, şi 
se juca cu ghioaga ce nimicise-n luptă şi monştri şi balauri. 

Astfel se străduia să-l facă de ocară pe voinicul Heracle. 

Şi el, cu moliciune, uitându-şi bărbăţia, privea la ea oftând, 
căci şi-acolo-n robie, Hera tot nu-i da pace. Trimisese pe 
Eros să-i săgeteze pieptul, să-i tulbure simţirea, făcând să-i 
izvorască o dragoste nedemnă de un erou ca el, pentru 
acea regină din ţara Lidiei, care îl umilea. 


Dar au trecut şi anii cei negri de sclavie. Deianeira, soaţa, 
îl aştepta plângând. Ştia c-o să sosească acasă, lângă ea. Nu 
mai avea răbdare. leşea mereu la porţi şi cerceta în zare. 

Când, iată-i vine veste că-n drumul către casă, însoţit de 
tovarăşi viteji, tot ca şi el, s-ar fi luptat c-un rege, care-l 
batjocorise. Că regele acela ar fi căzut în luptă, şi fiica lui, 
Iola, o preagingaşă fată, se afla între robi. Mai mult, chiar 
se zvoneşte că eroul Heracle a-ndrăgit-o pe fata regelui 
doborât şi-o va lua de soţie. 

— Cum? Eu l-am aşteptat atât de credincioasă, jelea 
DeianeirA. Şi el m-a şi uitat? A îndrăgit pe alta? 

Dar vestea o dăduse din nou zeiţa Hera, în ura ei nebună, 
căci, fără îndoială, nici nu era aşa. Heracle se gândise că va- 
nsura pe Hilos, fiul său mult iubit, cu gingaşa Iola. 

Atunci Deianeira, prinsă de deznădejde, şi-a amintit de 
sfatul ce i-l dăduse Nesus, în ceasul când pierise. A luat pe 
loc o haină. A îmbibat-o-n sânge. În sângele lui Nesus, 
otrăvit de săgeata ce fusese-nmuiată în verdele venin al 
hidrei de la Lerna. Şi a trimis veşmântul iubitului Heracle, 
socotind că prin farmec îşi va recâştiga dragostea lui 
pierdută. 

APOTEOZA LUI HERACLE. 

Acest trimis al soaţei a sosit la Heracle tocmai când se 
serbau biruinţele sale şi când se pregătea să se întoarcă- 
acasă. Şi în semn de cinstire pentru Deianeira, Heracle-a 
vrut să-mbrace haina abia primită. Însă, punând eroul 
veşmântul pe spinare, a simţit o arsură, şi stofa s-a lipit şi i- 
a pătruns în carne. Parcă-l bătea în cuie. Parcă-l frigea cu 
jar. 

A vrut să-şi smulgă haina, dar cum trăgea de stofă, i se 
rupea şi pielea. Carnea se sfâşia şi îl durea mai tare. 

— O! a-nceput să spună Heracle. E prea mult. Cad, în 
sfârşit, din voia preaduşmănoasei Hera. Tu, Zeus, care ştii 
că nu am nici o vină, fiindcă ţi-am fost fecior, primeşte-acum 
ofranda! lată, sunt jertfa ei. 


Şi el a dat poruncă să fie dus pe-o targă de ramuri, sus, pe 
muntele Eta, lângă oraşul Trabhis. Aici să se ridice un rug, ca 
pentru morţi. 

Cu ultimele forţe, în chinuri mai cumplite ca ale lui Tantal - 
căci tot mai mult otrava îi pătrundea în sânge - Heracle s-a 
urcat pe rugul pregătit. 

— Unde-i Deianeira? a întrebat eroul. Unde e soaţa mea? 

— Soaţa ta şi-a vârât în inimă un paloş, aflând că vei muri, 
au răspuns cei din preajmă. 

— Dar Hilos unde e? 

— El este lângă tine şi se va însura cu prinţesa Iola, 
precum ai hotărât. 

— Atunci totul e bine. Să se aprindă rugul. Aprindeţi! 
Poruncesc! Cum? Nu-ndrăzneşte nimeni? 

— Nu, nu putem, Heracle, au răspuns toţi bărbaţii ce erau 
lângă el. Cine să îndrăznească să dea foc unui rug, care va 
arde trupul celui mai viteaz om, celui mai bun din lume? Tu, 
ce-ai distrus pe monştri şi-ai luptat pentru oameni, să pieri 
de mâna noastră? Heracle, nu putem. 

— Aprindeţi iute rugul. Mă chinuiesc prea mull. A mai 
rostit Heracle. 

Înduioşat pesemne, Filoctet, un bun prieten, care îl 
însoţise în lupte deseori, a scăpărat amnarul şi a vârât 
scânteia sub rugul cel înalt. 

Focul a prins să ardă, şi trupul lui Heracle s-a-nvăluit încet 
în flăcări orbitoare. 

Plângeau toţi cei de faţă, gemând cu întristare. Numai el 
nu gemea. Sta neclintit în giulgiul de flăcări ce îl învăluia. 

În clipita aceea, legendele ne spun că s-a despicat bolta, şi 
trăsnete-au căzut, şi fulgere mai albe ca neaua de pe munţi. 

Un car făcut din aur s-a coborât din cer, şi-n el se aflau 
Hermes, Atena şi Nike, zeiţa biruinţei. Nike conducea carul. 
lar Hermes şi Atena l-au ridicat îndată pe erou între ei. L-au 
purtat spre Olimp. Acolo, însuşi Zeus la-ntâmpinat la porţi 
şi, după-atâta trudă şi-atâtea suferinţi, pe care le-ndurase 
în viaţa sa Heracle, s-a-nduplecat şi Hera. 


În cântece voioase Zeus a poruncit ca eroul Heracle să 
rămână-n Olimp; şi-n semn de-mpăcăciune, Hera i-a dăruit 
pe fiica ei de soaţă, pe graţioasa Hebe, zeiţa tinereţii30. 

Note: 

1. Zeus ştia, aşa cum s-a mai arătat, de la bunicul său, 
Uranus, cel dintâi zeu al cerului, că în anumite lupte, cum 
au fost bunăoară cele date cu giganţii, n-ar fi putut să 
învingă fără ajutorul unui pământean. De aceea hotărâse ca 
pământeanul care trebuia să-l ajute în aceste lupte să fie un 
fecior al său. 

2. Regele Micenei, Electrion, o făgăduise pe fiica sa, 
frumoasa Alcmena, de soţie, aceluia care-l va scăpa de 
urgia unor triburi vecine, ce-l jefuiau de aur şi cirezi şi-i 
uciseseră feciorii. Amfitrion îl scăpase de primejdie pe 
regele Micenei şi, drept răsplată, o primise pe Alcmena de 
soţie. Dar, dintr-o întâmplare nenorocită, fără să vrea, 
Amfitrion îşi lovise socrul, pe regele Electrion. După datini, 
trebuise să-şi răscumpere vina, părăsind Micena. Se 
stabilise, împreună cu Alcmena, la Teba, fiind primit cu 
mare cinste de către regele Creon căruia îi plătea ospeţia, 
apărându-l cu armele de duşmani. Zeus se înflăcărase de 
dragoste pentru Alcmena într-un astfel de răstimp, când 
soţul ei era plecat la război. 

3. Regele Electrion - tatăl Alcmenei cea frumoasă - era fiul 
eroului Perseu şi al Andromedei. După ce întemeiase 
Micena, eroul Perseu îl făcuse regele oraşului pe fiul său, 
Electrion. Deci fiul Alcmenei, Alcide sau Heracle, se trăgea 
din spiţa lui Perseu, fiind un strănepot al acestui erou. 

4. Stenelos era cel de-al doilea fiu al lui Perseu şi al 
Andromedei. După Electrion, el urmase pe tronul de mare 
basileu al Micenei. 

5. Numele de Alcide, dat odraslei lui Zeus şi a Alcmenei, 
pare că înseamnă „Vigurosul”. 

6. Aceasta întâmplare a fost pusă pe pânză de Tintoret şi 
Rubens, doi pictori renumiţi. lar poetul romantic, Alfred de 
Musset, a zugrăvit-o în versuri nespus de delicate. 


7. Într-o statuie, care se află la Roma, în Capitoliu, este 
înfăţişat Alcide-Heracle - copil - când nimiceşte şerpii. Pe 
unul îl ridică la înălţimea ochilor, privindu-l fără teamă. Iar 
celălalt se află aproape mort, pe scut. Între ruinele oraşului 
Pompei, în Italia, s-a aflat, de asemenea, pe ziduri, o pictură 
cam asemănătoare. Aici este însă de faţă şi Alcmena, trezită 
de Ificle, cu plânsetele lui. Este şi Amfitrion cu sabia în 
mână. Privesc amândoi, înmărmuriţi, cum un copil răpune 
doi monştri ca aceia ce fuseseră trimişi de Hera. 

8. Apolodor, poet măiestru din Atena, şi alţi cântăreţi din 
vremea lui povesteau că Heracle ajunsese de o forţă şi o 
grandoare neobişnuită. Era înalt şi falnic. Ochii îi scânteiau. 
Când trăgea cu arcul sau când azvârlea lancea, pământul se 
zguduia. Nu se întâmpla niciodată să-şi greşească ţinta. 

9. Scena este zugrăvită impresionant pe un vas antic. 
Heracle îşi ucide copiii. Megara încearcă să fugă. Totul se 
petrece sub ochii îngroziţi ai Alcmenei şi ai prietenului său, 
Iolau, sub blestemele zeiţei nebuniei, Mania. Pe această 
temă au mai scris două piese şi marele poet elin Euripide şi 
scriitorul latin Seneca. 

10. Despre această întâmplare ne povesteşte Xenofon, 
discipolul filosofului Socrate, reluând unele legende mai 
vechi. Artele plastice au ilustrat din plin această povestire. 

11. Văgăuna leului legendar se vede şi astăzi în Grecia, 
lângă urmele fostului oraş Nemeea, din Argolida. 

12. Tifon, cel mai puternic gigant, feciorul Gheei, avea şi 
el, într-un anumit fel, puteri divine. Se luptase cu Zeus, şi la 
început îl învinsese. Abia târziu, şi greu de tot, a fost şi el 
învins. 

13. Scena luptei cu leul a fost cântată de nenumărați poeţi, 
între care şi de Apolodor din Atena. Pictorii au zugrăvit 
această luptă cel mai des pe vasele eline, dintre care unele 
au ajuns până la noi. La muzeul de artă al României se află 
una dintre cele mai renumite pânze ale lui Rubens, pe 
această temă, ca şi o copie după cunoscuta operă 
sculpturală a lui Antoine Bourdelle: Heracle arcaş, Heracle 


trăgând prima săgeată în leul din Nemeea. Leul din 
Nemeeă o fost urcat, după legendă, de Zeus însuşi pe boltă. 
O constelație a căpătat numele lui. În cinstea acestei 
biruinţe s-au organizat în Argolida celebrele jocuri nemeice, 
sărbătoare care avea loc din doi în doi ani, unde participau 
tineri din toate colţurile Eladei. Biruinţa eroului asupra 
leului reprezintă în mitologia elină lupta grea, dar 
victorioasă, a omului cu fiarele monstruoase şi de mărimi 
colosale, ce populau pământul în timpurile geologice, 
primejduind existenţa omenirii. lată de ce artiştii au cântat 
cu atâta patos această legendară ispravă a lui Heracle. 

14. Lerna se află în preajma golfului Argos. Era un loc 
mlăştinos, în care bântuiau întotdeauna molimile. 
Dealtminteri, pentru vechii greci, hidra din Lerna se pare 
că semnifica tocmai molimile ce iau naştere în locurile 
umede şi mocirloase. Ea era tot fiica monstrului Tifon şi a 
viperei Ehidna, din care cei vechi pretindeau că s-ar fi 
născut o mulţime de alte fiinţe monstruoase la înfăţişare şi 
răufăcătoare pentru oameni. Heracle a fost la început un 
mit solar. El reprezenta însă nu strălucirea soarelui, ca zeul 
Apolo, ci puterea lui. Soarele usucă mlaştinile cu razele 
fierbinţi şi face să piară molima, tot aşa cum Heracle, cu 
săgețile lui încinse în foc, nimiceşte teribila şi ucigătoarea 
hidră din Lerna. În locurile uscate - scăpate de sub domnia 
hidrei, ucisă de Heracle - au putut trăi apoi oamenii şi s-au 
putut întinde holdele cu grâne. Poetizarea acestei forţe 
solare de către oameni este una dintre cele mai interesante 
din întreaga mitologie a elinilor. Pentru a slăvi această 
biruinţă, cei vechi au dat numele hidrei de la Lerna unei 
constelații ce se află, dealtfel, chiar lângă constelația 
Heracle. Tema aceasta este frecventă şi în majoritatea 
basmelor noastre, unde voinicii înfruntă şi răpun fel de fel 
de balauri, monştri zburători sau subpământeni. 

15. Păsările stimfaliene simbolizează, după unii mitologi, 
ploile cu grindină, care cădeau cu prisosinţă, în timpuri 
foarte, foarte vechi, şi nimiceau vegetaţia, omorând 


animalele şi chiar oamenii. Soarele, încălzind atmosfera, 
făcea să nu mai cadă astfel de ploi. Aici este o nouă aluzie la 
Heracle ca putere solară. 

16. Legenda spunea că puţinele păsări stimfaliene, 
scăpate cu viaţă pe ţărmul golfului argolic, s-ar fi refugiat 
într-o insulă necunoscută din cuprinsul Mării Negre. 

17. Elinii socoteau că Dunărea - Istrul, cum o numeau ei - 
izvorăşte din marginea de miazănoapte a pământului. 

18. Căprioara zeiţei Artemis, căprioara cerinitică, aşa cum 
se mai numea - după locul unde îşi avea sălaşul: Cerineia, în 
Arcadia - se pare că simbolizează sălbăticiunile atât de 
numeroase în vechime, care distrugeau semănăturile şi 
grădinile oamenilor. La Pompei, între ruinele îngropate sub 
lavă, a fost găsită o statuie de bronz, înfăţişându-l pe 
Heracle prinzând căprioara zeiţei Artemis. Eroul este 
prezentat cu un genunchi pe trupul animalului, ţinându-l cu 
mâinile de coarne. Şi citeşti în atitudinea ei nobilă setea de 
libertate. Îi vezi parcă picioarele tremurând de încordare. Îi 
simţi răsuflarea întretăiată, după goana istovitoare. Această 
operă de o rară măiestrie se găseşte acuma în muzeul de 
artă din Palermo. Altă lucrare vestită este un mozaic de 
marmură, ce se găseşte în galeriile de artă ale Cracoviei. 

19. Muntele Erimant se află între vechile ţinuturi ale 
Arcadiei şi Elidei. Era un munte bântuit de fiare. Mistreţii, 
mai ales, se pare că ar fi fost nenumărați şi distrugători în 
codrii deşi ai Erimantului. Lupta lui Heracle cu mistrețul 
mitic din Erimant simbolizează, neîndoios, şi de această 
dată, efortul omului de apărare împotriva fiarelor din 
perioadele foarte îndepărtate ale istoriei. 

20. Psofis era tot un oraş arcadian. Ţinutul din jur purta 
numele de Psofida. 

21. Centaurii erau nişte fiinţe ciudate, jumătate oameni — 
până la brâu - şi jumătate cai. Ei se pare că reprezentau, în 
imaginaţia celor vechi, furtuna care se dezlănţuie pe munte. 
Atunci când izbucneşte vijelia în pădurile munţilor, când 
bolovanii se prăbuşesc în prăpăstii, iar copacii se agită, iz- 


bindu-şi coroanele, pare uneori că aleargă în tropot 
herghelii întregi de cai, nechezând şi sforăind. Se prea 
poate ca de la aceste zgomote să se fi născut personificarea 
fabuloşilor centauri ai mitologiei eline. 

22. Se ştie că jocurile olimpice, după unele legende, 
reeditau luptele lui Heracle, făcându-se întreceri de 
alergare, de curse cu carul, aruncări cu discul şi lancea şi 
trageri cu arcul. Învingătorilor li se puneau pe frunte 
cununi din rămurele verzi de măslin şi primeau cele mai 
mari onoruri. În timpul serbărilor olimpice, orice certuri 
sau războaie încetau între oraşele greceşti, pentru ca atleţii 
cei mai de seamă să poată veni în Elida. 

23. În folclorul nostru se găseşte, de asemenea, motivul 
prinderii şi legării morţii de către un flăcău îndrăzneţ. Mitul 
acesta reprezintă dorinţa de totdeauna a oamenilor de a se 
lupta cu moartea şi a o birui. 

24. Amazoanele aveau, după legendă, o ţară pe țărmurile 
Mării Negre, unde cârmuiau numai femeile. O dată pe an, 
ele se însoțeau cu vecinii lor, gargareenii. Dintre pruncii 
care se năşteau, păstrau numai fetele. Le tăiau însă sânul 
drept, ca să poată ţinti bine cu arcul. Le învățau să 
călărească şi să lupte, spre a deveni războinice temute. 

25. Grecii vechi credeau că marginile lumii sunt coasta de 
asfinţit a Africii şi, în răsărit, Caucazul. La miazăzi era Libia, 
iar la miazănoapte aşa-zisele ţinuturi hiperboreene. 

26. Este vorba de strâmtoarea Gibraltar. Se spunea că 
Heracle a fixat stâncile uriaşe, ce domină de-o parte şi de 
alta această strâmtoare. Multă vreme aceste stânci au 
purtat numele de „coloanele lui Heracle” (sau Hercule, aşa 
cum îl numeau romanii). 

27. Ţara hesperidă, sau ţara înserării, se pare că era 
pentru cei vechi occidentul Africii. Elinii, plutind pe Marea 
Mediterană, vedeau acolo, în zare, muntele Atlas. Aşa le-a 
venit, probabil, gândul că muntele de piatră sprijină cerul. 
Dincolo de munte vedeau, în fiecare seară, cum soarele 
asfinţeşte, lăsând în urma lui valuri de foc şi nori poleiţi, ca 


o grădină, minunată cu fructe de aur. Îşi închipuiau că acolo 
este ţara nimfelor hesperide. Deşi Atlas fusese prefăcut în 
munte, în legenda lui Perseu, îl regăsim ca titan în legenda 
lui Heracle. Cei vechi îşi permiteau de multe ori astfel de 
ciudăţenii şi contradicții în legendele povestite de ei. 

28. Într-o povestire, Anteu apare chiar ca rege al Libiei. 

29. Legenda arată că regele Euristeu şi-a primit mai târziu 
pedeapsa pentru suferinţele pricinuite lui Heracle. Într-o 
luptă, pe care Euristeu ar fi dat-o în oraşul Atena, a fost 
învins de heraclizi, urmaşii lui Heracle. Regele a fost luat 
prizonier de nepotul şi tovarăşul de luptă al lui Heracle, 
lolau. A fost adus ca sclav la Atena. Acolo, Alcmena, mama 
lui Heracle, l-a răzbunat pe fiul ei, scoţându-i ochii lui 
Euristeu şi poruncind apoi să fie ucis. 

30. Căsătoria lui Heracle cu Hebe, în Olimp, simbolizează 
că biruinţele sunt aproape întotdeauna legate strâns de 
tinereţe. Soarele însuşi, pentru grecii vechi, era 
întotdeauna tânăr. Heracle care - aşa cum am arătat mai 
sus - reprezenta şi soarele în putere, a luptat contra Herei, 
a cerului umed, înnorat. Norii dimineţii, lungi, semănând cu 
şerpii, par a fi, dealtfel, alegoria şerpilor, monştrilor, pe care 
el i-a sugrumat când era copil. Heracle, ca forţă tânără 
solară, a combătut tot ce era nesănătos. A ars capetele 
hidrei, simbolul molimii în teren mlăştinos. A biruit pe 
Cerber, paznicul morţii, şi moartea însăşi. Apoi, după cea 
făcut să piară atâţia monştri, a sfâşiat haina îmbibată cu 
sânge, ca norii purpurii în asfinţitul zilei, şi a dispărut din 
vârful acelui munte, Eta, într-un vârtej de flăcări. În cinstea 
lui Heracle, a puterii solare, grecii au orânduit serbări 
heracleene în Teba, Sicione, Maraton, Atena, unde aveau 
loc jocuri şi lupte fastuoase. Marii poeţi Sofocle, în piesa 
„Trahinienele”, Euripide, în piesa „Heraclizii” (unde se vede 
moartea dată lui Euristeu de mama lui Heracle), Apolodor 
din Atena, romanul Ovidiu şi alţi artişti de seamă l-au cântat 
pe Heracle în versurile lor. 


În plastică, de asemenea, figura lui Heracle a generat 
veacuri de-a rândul atâtea monumente şi opere de artă, 
cum n-au avut nici zeii olimpieni şi nici un alt erou. Isprăvile 
lui au fost pictate pe zeci, sute de vase, în nenumărate 
tablouri, au fost săpate în metope, pe frize, pe frontoane, pe 
marmure votive, pe stele funerare, monede şi efigii. În afară 
de cele două lucrări amintite mai înainte - tabloul lui 
Rubens: „Lupta cu leul” şi „Hercule arcaş” de Bourdelle - 
într-un tablou, aflat tot în galeriile de artă ale Palatului 
Regal din Bucureşti, pictorul spaniol Ribera ne înfăţişează 
lupta lui Heracle cu centaurul. O altă operă, pe aceeaşi 
temă, era odinioară la galeriile din Dresda, realizată de 
pictorul Silvestre. A fost distrusă de urgia războiului. La 
Ermitajul din Leningrad se mai găseşte o statuie a lui 
Heracle matur. Iară la Belvedere, în Roma, se află un tors 
de o mare perfecţiune. Heracle stă în repaos şi, din toată 
ţinuta pe care o are, se degajă un simţământ de linişte şi 
pace. Este chiar simţământul pe care-l dă conştiinţa puterii 
fără seamăn. lotuşi, se crede că statuia „Hercule Farnesse” 
este desăvârşită. Statuia e cioplită de marele artist Glicon, 
din Atena. Se pare că Heracle este înfăţişat în clipa când se 
întoarce cu merele de aur la regele Micenei. Stă sprijinit pe 
ghioagă. În mâna dreaptă ţine fructele dobândite după 
atâta trudă. Statuia înfăţişează idealul de forţă, cum îl visau 
cei vechi; forţa care înfrânge obstacolele şi relele iscate de 
natură; puterea omenească mare, triumfătoare, care 
civilizează şi aduce progresul prin efort necurmat. Parcă ar 
fi un imn de slavă închinat de artist puterilor umane, eroice, 
uriaşe şi binefăcătoare, ce domină pământul şi - apoteozate 
- pătrund şi în Olimp. 

TEZEU. 

Se povesteşte că un rege-al Atenei, numit Egeu, era foarte, 
foarte mâhnit. Fusese însurat de două ori şi de la niciuna 
dintre cele două soţii nu căpătase vreun urmaş. 

Ce n-a făcut? Pe unde nu s-a dus? Pe la oracole, la oameni 
înţelepţi, la prieteni. S-a sfătuit. I-a întrebat. A adus jertfe 


zeilor şi i-a rugat în fel şi chip. Dar n-a fost cu putinţă să 
aibă vreun copil. 

Şi, amărât, regele-Atenei s-a dus în ospeţie la un prieten al 
său, ce domnea-n Argos, şi-anume la regele Piteus, în oraşul 
Trezena. 

— Eu nu mai sunt prea tânăr, şi fratele meu, Palas, un om 
hain şi crud, are cincizeci de fii, la fel de răi ca el, a glăsuit 
Egeu regelui din Trezena. Ar vrea să-i vadă regi în oraşul 
Atena. Are de gând să-mpartă între aceşti feciori şi tronul, 
şi oraşul. Cu toţii-au pus la cale - după cum am aflat - să- 
nceapă un război şi, luându-mi viaţa, să se-nscăuneze ei. 
Acum mai am putere. Pot să-i înfrunt în luptă. Dar ce fac 
mai târziu? îmi trebuie un fecior, sprijin la bătrâneţe. Cum 
să mi-l dobândesc? 

Regele din 'Trezena a stat un timp pe gânduri. Pe urmă i-a 
răspuns: 

— Uite, iubite prieten, eu am o fiică: Etra. Ţin foarte mult 
la ea. Şi tu mi-eşti drag. De-aceea, gândindu-mă-ndelung, 
am socotit că-i bine să ţi-o dau de soţie. Spune-mi, te 
învoieşti? 

— O, preadevotat prieten, s-a bucurat Egeu, cinstea e mult 
prea mare. Tu vrei să-mi salvezi viaţa, şi tronul, şi oraşul. Şi 
vrei să-mi dai de soaţă, astăzi, pe fiica ta, pe Etra. Ei bine, 
mă-nvoiesc cu multă bucurie. 

— 'Ţi-o dau, a spus Piteus, însă te rog ceva. E singura-mi 
copilă, şi eu sunt cam bătrân. Să nu mi-o iei cu tine. Să stea 
aci-n Trezena, până ce voi muri. Pe urmă în Atena va locui 
mereu. 

— Ruga ta-i o poruncă. Să fie precum vrei! a glăsuit Egeu. 

Aşa s-a pus la cale nunta între fecioara din oraşul Trezena 
şi regele Atenei. 

Atât că-n apa mării sta de veghe Poseidon. El o-ndrăgea pe 
Etra, copila lui Piteus. Şi-o dorea de soţie. Ceva mai mult, 
făcuse şi anume semne, prin care îl vestea pe regele 
Trezenei că va fi socrul său. 


Dar bătrânul Piteus, din marea prietenie ce-o purta lui 
Egeu, n-a vrut să ţină seama de zeul mărilor, şi a hotărât 
nunta copilei sale, Etra, cu regele Atenei. 

— Vai vouă, a zis Poseidon, aflând această ştire. Vai Etrei, 
lui Egeu şi regelui Piteus! Nemernici muritori, care 
nesocotiţi, cu-atâta îndrăzneală, dorinţa unui zeu. 

Dornic să se răzbune, Poseidon a ieşit din valurile mării; 
pândind-o pe mireasă, când făcea sacrificii, pe un altar la 
țărm. 

Puternic ca toţii zeii, Poseidon a cuprins-o la pieptul său pe 
Etra, fără să ţină seama de gemetele ei, de rugăminţi şi 
lacrimi. Şi-n timpul cuvenit, prinţesa din Trezena a născut 
lui Poseidon un prunc de-o frumuseţe de neînchipuit. 

MICUL TEZEU ÎL CUNOAȘTE PE EROUL HERACLE. 

Egeu, care n-aflase crima ce-o săvârşise zeul atunci, pe 
țărmul mării, căci Etra, din ruşine şi teamă, nu-i spusese, s- 
a bucurat nespus şi-a trimis la Atena solie, precum că are- 
un prunc. 

— Fiul meu se numeşte Tezeul, vestise el, prin crainici, tot 
poporul. Are cine-mi urma la tron, când mă voi stinge. Nu 
mă mai tem de Palas, nici de feciorii lui. 

Curând, chemat de treburi, a fost silit să plece şi el către 
Atena. Mai înainte însă, luând-o cu el pe Etra la marginea 
Trezenei, i-a arătat o stâncă mai grea decât o casă. Egeu 
era voinic. A săltat puţin stânca şi şi-a vârât sub ea 
sandalele şi-o spadă. 

— Când o să crească mare feciorul tău, 'lezeu, i-a spus 
mâhnitei soaţe, să vină la Atena. Dar ca să-l recunosc, să 
poarte în picioare sandalele acestea, şi peste mijloc spada, 
ce le-am ascuns aici, aşa cum ai văzut. 

Îmbrăţişându-şi apoi soţia şi feciorul, regele a pornit cu 
carul spre Atena. 

Şi-a început să treacă vremea, cum trece de-obicei, când 
te grăbeşti, alene, şi, dimpotrivă, iute, când vrei să 
zăbovească. 

Tezeu se-nălţa însă mai repede ca alţii, căci era fiu de zeu. 


Crescuse cam de-o şchioapă, când s-auzi-n Trezena că va 
veni Heracle, eroul renumit, ce răpusese fiare şi monştri 
fără număr. Într-adevăr, Heracle se arătă pe drum. Iar 
regele Piteus îi ieşi înainte cu dregătorii săi şi-l rugară să 
intre în marele palat cu porţile de-argint, care se ridica în 
oraş, pe-o colină, şi-l poftiră la masă. 

I se fripsese-anume un bou, doar pentru el, şi i se adusese 
şi un butoi cu vin. 

Mai înainte însă, sclavii s-au grămădit să-l spele pe erou şi 
să-i împrospăteze trupul trudit de lupte şi de atâta cale. 

Heracle şi-a scos blana de leu cea fioroasă, ce o purta pe 
spate, şi-a azvârlit-o-n lături, ca sclavii să-şi golească vasele 
lor de apă pe trupul dezvelit. 

Copiii ce prin preajmă îl priveau pe erou, văzând această 
blană, au crezut că-i un leu ce are încă viaţă, şi- 
nspăimântaţi la culme, cu ţipete şi lacrimi, au zbughit-o la 
fugă care-ncotro putea. 

Numai Tezeu, micuțul fecior al lui Poseidon, s-a repezit 
afară, a-nşfăcat o secure şi s-a întors îndată să dea lupta cu 
leul. 

Cu toţii-au râs cu poftă, dar cel mai mult Heracle, care-a 
glăsuit mamei: 

— Puţini or să-i stea-n faţa fiului tău, lezeu, şi multe 
biruinţe va dobândi în viaţă. Sunt sigur că odată elinii-l vor 
cinsti şi-i vor înălța temple. 

Astfel a dat copilul întâia lui dovadă - în faţa lui Heracle - 
că va fi un viteaz. 

DOBÂNDIREA SABIEI ŞI SANDALELOR LUI EGEU. 

Aezii povesteau apoi cum a crescut Tezeu în casa lui 
Piteus, până ce-a împlinit cam şaisprezece ani, vârsta de 
bărbăţie, cum s-a deprins să lupte cu sabia şi lancea, să-şi 
încordeze arcul, cu praştia să tragă, să mânuiască ghioaga 
şi să-şi conducă-n goană caii-nhămaţi la car?2. 

Era, spuneau aezii, un flăcău zvelt şi-nalt. Avea ochii 
albaştri, şi părul în inele îi luneca pe umeri, negru, 
strălucitor. 


Când Etra a văzut că Tezeu a ajuns la vârsta bărbăţiei, că 
e voinic, viteaz şi priceput în lupte, i-a arătat şi stânca sub 
care se-ascundeau sandalele şi spada soţului său, Egeu. 

Se spune că-n Trezena unii cunoşteau taina ce-o rostise 
Egeu soţiei la plecare. Poate-o spusese vântul, sau soarele 
din ceruri, sau poate c-o şoptise vreo nimfă, vreun satir. 
Destul e că mulţi tineri şi-au încercat puterea, silindu-se s- 
apuce sandalele şi spada, şi-avându-le să plece spre oraşul 
Atena, dându-se drept Tezeu, ca să ia moştenirea bătrânului 
părinte. 

Ei s-au silit să-mpingă stânca aceea mare oleacă mai 
deoparte. S-au unit câteodată şi doi, trei sau mai mulţi, fără 
să izbutească. Stânca sta neclintită, parcă era un trunchi 
răsărit din pământ. 

Dar într-o ziuă Etra l-a chemat pe Tezeu la marginea 
Trezenei şi i-a povestit totul. 

Flăcăul s-a apropiat de colosul de piatră. S-a încordat o 
dată, l-a ridicat în mâini şi l-a zvârlit în vale, şi-n locul unde 
stânca stătuse pân-atunci era - scânteietoare ca soarele 
amiezii - sabia lui Egeu, cu prăsele de fildeş, bătută-n 
nestemate. Şi-alăturea de ea, sandalele regale. 

Toţi câţi erau de faţă s-au minunat de forţa ce o avea 
Tezeu. Etra l-a strâns în braţe, l-a sărutat pe frunte şi i-a 
rostit duioasă: 

— Feciorule, e vremea să pleci către Atena, spre regele 
Egeu, ce sigur că te-aşteaptă. Urcă-te pe-o triremă, căci 
calea peste mări este mult mai uşoară. Pe drumuri sunt 
tâlhari ce jefuiesc pe oameni, şi-i lovesc, şi-i ucid. 

— Am să plec spre Atena, a hotărât Tezeu, dar nu plutind 
pe mări. Nu caut calea uşoară, ci drumul cel mai greu şi cel 
mai plin de lupte. 

PRIMELE LUPTE ALE FECIORULUI ETREI. 

Oricât au vrut Piteus şi Etra să-l silească să plece cu-o 
triremă, pe care vâsleau sclavi, Tezeu n-a vrut s-audă, şi a 
plecat pe jos, spre Atica, spre-Atena - prin istmul de Corint. 


Numai că-n vremea asta preavoinicul Heracle căzuse în 
sclavie - cum îi urzise Hera - la regina Omfala, departe. - n 
Lidia. Şi mulţi tâlhari şi monştri, aflând despre sclavia 
eroului Heracle, bântuiau prin Elada, săvârşind multe 
crime. 

Şi tocmai de aceea pleca pe jos Tezeu, prin istmul de 
Corint. Vroia să-i nimicească pe toţi acei tâlhari şi monştri 
nemiloşi, ce-i asupreau pe oameni. 

Aşa s-a şi-ntâmplat, c-abia plecat, Tezeu a fost silit să lupte 
c-un fiu al lui Hefaistos, pe nume Perifete. El oprea toţi 
drumeţii, zdrobindu-i cu o ghioagă teribilă, de-aramă, 
făcută-n fierăria Olimpului de zeul cel meşter, tatăl său. 

— Ia stai, drumeţule, l-a strigat Perifete. Ce te grăbeşti 
atâta? Viaţa tot ţi-e sfârşită - eşti doar în mâna mea. 

Şi şi-a ridicat ghioaga să arunce cu ea. Dar lezeu s-a ferit. 
Arma a fulgerat pe lângă el cu zgomot, a frânt câţiva copaci 
şi s-a-nfipt în pământ adânc, la câţiva stânjeni. 

Până ce Perifete s-o poată ridica, Tezeu n-a pierdut 
vremea. I-a sărit de grumaz. 

Perifete, uimit că un flăcău ca el cutează să-l înfrunte, a 
dat un răget groaznic. S-a trântit la pământ, căutând să-şi 
afle ghioaga de unde-o azvârlise. Însă Tezeu, cu sete, l-a tot 
împuns cu lancea, până ce l-a răpus. 

După victoria asta, feciorul lui Poseidon şi al frumoasei 
Etra a plecat mai departe, prin istmul de Corint, purtând în 
mâna dreaptă ghioaga lui Perifete3 

Trecea cântând un imn, când, dintr-o pădurice, i-a ieşit 
înainte preafiorosul Sinis. 

Sinis era o fiinţă cu trei ochi, cu cocoaşă, picioare răsucite 
şi-o forţă fără seamăn. Oprind şi el drumeţii, întâi îi jefuia, 
pe urmă apropia doi pini unul de celălalt, lega pe călător de 
cele două vârfuri ale copacilor, în straşnice curmeie, şi, 
hohotind sălbatic, le dădea iarăşi drumul. Pinii, scăpaţi din 
mâna monstrului Sinis, se şi-ndreptau la loc, smucindu-se 
puternic şi sfâşiind în două pe bietul călător. 

Sinis îi taie drumul şi strigă îndârjit: 


— În dimineaţa asta n-am vărsat încă sânge. Bine c-ai venit 
tu. 

Ba, dă să-l şi înşface pe voinicul Tezeu, dar el, cu arma 
nouă pe care-o dobândise, ghioaga lui Perifete, îl miruieşte 
zdravăn. 

Şi-i dă. 

Şi-i saltă-n mână ghioaga cea năzdrăvană, parcă-i o 
nuieluşă. 

Sinis însă-i răspunde cu bolovani şi trunchiuri, zvârlindu-le 
spre el cu multă-nverşunare. 

Lupta s-a purtat aprig, din zori până spre seară; dar, în 
cele din urmă, flăcăul l-a culcat pe Sinis la pământ. A 
aplecat, la rându-i, două trunchiuri de pin şi l-a cetluit bine 
de vârfurile lor. De unul dintre vârfuri l-a legat de picioare, 
de altul - de grumaz. Şi le-a dat apoi drumul trunchiurilor 
de pin din zdravănă strânsoare, lăsându-le să-l rupă în 
două, din mijloc. Astfel a răzbunat mii, mii de călători ucişi 
nevinovaţi de acest tâlhar crud, care înfricoşa tot istmul de 
Corint4. 

SCIRION ŞI PROCUST. 

Când s-a aflat de moartea monstruosului Sinis, a răsuflat 
tot istmul. 

După ce i-a scăpat pe oameni de fiorosul Sinis, Tezeu a 
plecat iar. Drumul către Atena ducea pe malul mării, 
deasupra unor stânci drepte, prăpăstioase, şi la poalele lor 
marea se zvârcolea gemând, vuind cumplit. 

Aici hălăduia un rege numit Sciron. El pretindea, drept 
plată, celor care treceau prin locurile lui, să-l spele pe 
picioare. Însă când călătorul se apleca să-l spele, Sciron îi 
da un brânci şi-l prăvălea în mare. În apă vieţuiau nişte 
broaşte țestoase enorme şi flămânde. Iar preacruntului 
Sciron îi plăcea să mănânce numai broaşte țestoase. Pentru 
ca broaştele să aibă carnea mai fragedă, mai bună, el le 
hrănea cu oameni, cu bieţii trecători ce-i arunca în valuri. 

Aşa a-ncercat Sciron să-l azvârle şi pe fiul prinţesei din 
Trezena şi-al zeului Poseidon. Dar el, băgând de seamă că 


nu-i lucru curat, s-a prins bine de glezna pe care i-o spăla 
răului rege Sciron şi, când l-a-mbrâncit, Tezeu s-a ţinut 
strâns. Apoi s-a ridicat şi, luând vasul de aur, unde-i spăla 
piciorul, i l-a trântit în cap. 

În lupta-nverşunată, care s-a dat pe țărm vreme de două 
zile, Sciron a fost înfrânt şi aruncat în mare broaştelor să-l 
mănânce. 

Dreptatea s-a făcut! 

Şi s-a luptat, pe urmă, lezeu şi cu alţi regi la fel de 
nemiloşi. 

Cea de pe urmă luptă a dat-o cu Procust, pe malul unui 
râu ce se numea Cefis. 

Procust, tot un tâlhar, pândea ades pe calea ce ducea spre 
Atena. Când vedea un drumeţ, îl oprea duşmănos: 

— Cum îndrăzneşti să treci pe plaiurile astea, fără de voia 
mea? 

Drumeţul se oprea şi îşi cerea iertare. Îi dăruia averea, şi 
hainele, şi carul, ba-i mai făgăduia şi plată, mai târziu, doar 
să-l lase cu viaţă. 

Procust era înalt şi-avea o faţă neagră, păroasă, 
încruntată. Cum să nu pieri de spaimă şi cum să nu-i 
cerşeşti lui Procust îndurarea? 

Dar el nu se-ndura. 

— Uite, mai rostea Procust, cu voce tunătoare, ca să te 
iert, te culcă pe acest pat de-aramă. Dacă eşti lung cât 
patul, te las şi poţi pleca. 

Călătorul, sărmanul, tremurând, se culca pe patul de 
aramă, însă rar se-ntâmpla să fie de-o măsură cu patul lui 
Procust. 

Şi când era mai lung, îi tăia cu-o secure picioarele şi capul; 
şi când era mai scurt, zicea că-l alungeşte, zdrobindu-i os 
de os cu un ciocan de-aramă. 

Dar, iată că acuma trecea pe lângă râu preaveselul Tezeu. 

Procust îi sare-n faţă c-un răget, şi-l opreşte: 

— Stai! Nu te mai mişca! 


Şi-i spune ce doreşte. Să se lungească-n pat, ca el să-i ia 
măsura. 

Nestând însă de vorbă, Tezeu îi sare-n piept şi-ncepe-o 
luptă grea cu uriaşul Procust. 

Se luptă ei trei zile. Alunecă-n Cefis. Se vâră prin nămoale. 
Se bat. Se răsucesc. Ajung din nou în iarbă şi, până la 
sfârşit, Procust, cu toată forţa uriaşă ce-o avea, a trebuit să 
recunoască, în faţa lui Tezeu, că este biruit... 

Eroul îl sileşte să se urce pe pat, să-i ia şi el măsura, aşa 
precum o lua şi Procust, de-obicei. 

Patul, de bună seamă, era cu mult prea mic pentr-un uriaş 
ca el, şi-atunci Tezeu ridică sabia lui tăioasă şi-l spintecă pe 
mijloc, ca să-l facă mai scurt. 

Astfel s-a stins din viaţă şi ultimul tâlhar ce chinuia 
drumeţii spre porţile Atenei. 

Auzindu-se vestea că Procust a pierit, s-a adunat 
mulţimea: bărbaţi, femei, copii. Toţi erau fericiţi că au 
scăpat de groaza uriaşului Procust. 

Apoi, înconjurat de un alai măreț, Tezeu s-a îndreptat 
către templul lui Zeus, aflat chiar lângă râu. 

Vărsase pe drum sânge şi nu putea intra cu trupul 
pângărit în oraşul Atena. 

După legea străveche, Tezeu şi-a spălat trupul şi-a săvârşit 
trei slujbe cerute după datini şi s-a purificat5. Acum, 
purificat, putea să calce pragul tatălui adoptiv, al regelui 
Egeu, în oraşul Atena6. 

INTRAREA IN ATENA. 

Soarele, Helios cu faţa lui împurpurată, ca un disc roşu, de 
aramă, se cobora în apa mării - după credinţele străvechi - 
la ceasul când Tezeu, fiul prinţesei Etra, intra cu pasul sigur 
în Atena. Ce-i drept însă - pe cât ne spun poeţii - nici chipul 
său, nici toată înfăţişarea nu-l arătau că este un erou. Şi 
asta pentru că Tezeu era frumos şi delicat ca o fecioară. 
Părul său negru - strâns altminteri în conci, să nu-l 
împiedice în luptă - şi-l slobozise de-astă dată, în valuri 
lucitoare, peste umeri. Purta o haină lungă, ionică, în 


falduri. lară cu ochii săi albaştri cerceta toate clădirile 
măreţe din Atena. 

Tocmai trecea prin faţa unui templu ce se zidea în cinstea 
lui Apolo. Mai mulţi artişti, care ciopleau în piatră chipuri de 
zei, văzându-l pe Tezeu că trece cu pasul grațios, au început 
să râdă între dânşii: 

— Priviţi colea! Asta-i băiat? 

— Ba nu, i-o fată! Voi nu vedeţi că are părul lung şi 
desfăcut, să-l vadă lumea? Iar haina lui în falduri se târăşte 
şi mătură tot praful de pe uliţi. 

Tezeu s-a încruntat puţin auzind râsul. Nu le-a răspuns 
însă nimic, ci s-a-ndreptat mai lângă templu, unde era un 
car cu boi. În car se adunase piatră şi marmură. Dejugând 
boii cu iuţeală, el a-nşfăcat în braţe carul. I-a făcut vânt şi l- 
a zvârlit, ca pe o minge, peste templu. 

Speriaţi, sculptorii au fugit ca nişte iepuri prin Atena, 
temându-se că-i paşte moartea. Însă flăcăul din Trezena a 
râs şi şi-a văzut de druM. Şi, întrebându-i pe unul, pe-altul, 
iată-l ajuns degrabă şi la palatul lui Egeu. 

În vremea asta, regele Egeu primise în palat pe-o 
vrăjitoare, despre care vom mai vorbi-n alte poveşti. 
Numele ei era Medeea. Ea îi făgăduise lui Egeu - cam 
gârbovit de ani şi lupte - c-o să-i întoarcă tinereţea. 

Egeu se tot temea că Palas, fratele său, îi va lua tronul. Ca 
să se apere de Palas şi cei cincizeci de fii ai lui, vroia să fie 
iar voinic. De-aceea se şi învoise să o primească pe Medeea, 
care ştia atâtea vrăji şi îi spusese că-l va face, la trup şi fire, 
ca atunci când avea douăzeci de ani. 

Cine n-ar vrea să fie tânăr, când oboseala bătrâneţii îl 
încovoaie spre pământ? 

EGEU ÎŞI DESCOPERĂ FIUL. 

Dar, între timp, sosise la poarta regelui Egeu voinicul 
tânăr din Trezena. 

— Cine eşti tu? îl întrebase o strajă pe Tezeu. De unde vii? 

— Sunt un drumeţ. Sosesc din Creta. Ştiu să şi cânt. Vreau 
să-l desfăt pe regele Egeu, rostindu-i versuri şi cântându-i 


imnuri. 

— Atunci, străine, calcă-i pragul! zisese straja spre 
drumeţ. 

Tezeu intrase în palate şi se plecase regelui şi, după datina 
cea veche, bătrânul rege îl poftise pe oaspetele său la masă, 
neîntrebându-l cine este. Şedeau la masă el, Medeea şi 
tânărul abia sosit. 

Însă Medeea, cu puterea de vrăjitoare ce-o avea, aflase că 
era Tezeu. Şi se temuse că bătrânul - de-o şti că i-a venit 
feciorul - să nu se lepede de ea. De-aceea-i strecurase lui 
Egeu, în şoaptă, că tânărul ce sta la masă era un criminal 
trimis de fratele său, Palas, să-l omoare. Ba-i mai dăduse, pe 
furiş, şi-un suc să-l toarne lui Tezeu în vin. Un suc făcut din 
floare de cucută, ce ucidea fulgerător. 

Egeu, înspăimântat, umpluse cu vin pocalul lui Tezeu, şi-n 
el turnase sucul de cucuta. 

Tocmai atunci feciorul Etrei scosese sabia de la brâu, să-şi 
taie o bucată de friptură, din hălcile de carne de pe masă. 

Văzând această sabie, Egeu strigase tare: 

— Stai! Nu sorbi din vin, băiete. 

Şi-şi aruncase ochii spre sandale. 

— Tu eşti lezeu, zisese el, feciorul soaţei mele, Etra. Te 
recunosc. Porţi în picioare sandalele ce le-am ascuns sub 
stâncă, acuma şaisprezece ani. Şi sabia strălucitoare, pe 
care-o ţii în mână e a mea. Medeea, vrăjitoarea cea 
hapsână, m-a pus la cale să îţi dau otravă. Fugi, vrăjitoare 
blestemată. Fugi, cât nu pun să ţi se toarne pe gât pocalul 
cu cucută. 

Şi-a izgonit-o pe Medeea. L-a strâns la sânu-i pe Tezeu şi a- 
nceput să-i povestească despre Palas că uneltise să-l ucidă. 

— În curte-s tocmai vestitori care mi-anunţă despre Palas 
că s-a pornit către Atena cu cei cincizeci de fii ai săi! a spus 
bătrânul lui Tezeu. Tu ce gândeşti? Putem noi oare să-i 
înfruntăm, să-i alungăm? 

— O, tatăl meu, a zis flăcăul. De vreme ce-am ajuns aici, fii 
bun şi lasă-mi mie cinstea să mă lupt singur, să-i înving. 


Fără a aştepta răspunsul, Tezeu, strângându-şi armele în 
pripă, a părăsit îndată masa şi a pornit să-ntâmpine 
duşmanul. 

S-a dat o luptă crâncenă lângă Atena. Fiii cei răi ai 
unchiului său Palas s-au pregătit să-l înconjoare şi să-l 
lovească din trei părţi. 

Însă Tezeu - aci trăgând cu arcul, aci-nfigându-şi lancea în 
vrăjmaşi, tăind cu sabia, izbind cu ghioaga - s-a luptat 
vitejeşte şapte zile şi şapte nopți. 

La capătul celor şapte zile, nici un vrăjmaş nu mai trăia. 
Erau cu toţii-ntinşi pe ruguri. lară femeile-i boceau. 

— Trăiască tânărul de la Trezena! Să fie preamărit în veci! 
striga mulţimea-nsufleţită, mirată de-ndrăzneala mare şi de 
puterea lui Tezeu. Dar n-ar putea tot dânsul, oare, să scape 
lumea şi de taur? De taurul adus din Creta, odinioară, de 
Heracle, din ordinul lui Euristeu? 

— Vorbiţi de taurul pe care l-a scos Poseidon dintre valuri? 

— De el vorbim. Acum e liber şi pustieşte Atica, mai ales 
câmpul Maraton. Nu vrei să-l răpui tu, voinice? 

— Bine - am să încerc! a spus Tezeu. 

Şi a plecat spre Maraton, pe unde vieţuia în voie taurul 
zeului Poseidon. 

A dat cu elo luptă dârză. L-a prins de coarne; l-a plecat cu 
fruntea albă în ţărână, şi dup-aceea l-a-njunghiat, scăpând 
lumea de înc-un monstru. 

PLECAREA ÎN INSULA CRETA. 

Venind 'lezeu iar în oraş - după o biruinţă-atât de mare - s- 
a cam mirat că atenienii nu se înflăcărau deloc. Nu-l 
aplauda aproape nimeni. Ba, dimpotrivă, era jale. Femeile 
plângeau în hohot lângă palatul lui Egeu. Iară bărbaţii, cu 
mâhnire, cătau spre ele şi tăceau. 

— Ce s-a-ntâmplat? De ce-i atâta tristeţe în oraş? L-a- 
ntrebat dânsul pe tatăl adoptiv, Egeu. 

Şi regele, plin de durere, i-a povestit că mai de mult venise 
la Atena fiul regelui Minos de la Creta - ca să ia parte la 
nişte concursuri. Şi la concursurile acelea, fiul lui Minos, 


luptând straşnic, i-a biruit pe toţi flăcăii care s-au întrecut 
cu el la jocurile din Atena. 

— Atunci, beat de succes, fiul regelui Minos a jurat tare 
către prieteni că este gata să doboare şi taurul din 
Maraton. Taurul alb al lui Poseidon, răpus acum de tine! a 
spus bătrânul rege lui Tezeu. Numai că planul său, făcut cu 
uşurinţă, a dat îndată greş. 

— Taurul l-a ucis, pesemne? 

— Da. L-a ucis. L-a luat în coarne. Şi ca pe-o zdreanţă l-a 
purtat până aproape de Atena. Ajuns aici, l-a aruncat doar 
ca să-l calce în copitE. Şi bietul tânăr a murit. 

— Iar voi l-aţi îngropat, fireşte. 

— L-am ars pe rug şi l-am cinstit. Dar Minos, regele din 
Creta, auzind vestea, a venit cu arme. Ne-a asediat şi ne-a 
lovit, zicând că noi suntem de vină. Noi l-am trimis la 
Maraton. lar Zeus, ce ţinea cu Minos - ştii doar că elîi e 
fecior! - ne-a trimis foametea şi ciuma. În acest fel am fost 
înfrânți. Şi, drept tribut plătim cu jale, în fiecare an, lui 
Minos, şapte băieţi şi şapte fete. 

— Ce face el cu aceşti tineri? 

— Vai nouă! a grăit Egeu. Pe toţi îi vâra-n labirint7, un 
palat mare de la Cnosos, cu zeci, sute de coridoare, de unde 
nu mai pot ieşi. Acolo îi sfâşie-o fiară. O fiară zisă Minotaur, 
ce-i de la brâu în jos ca omul, iar de la brâu în sus e taur. 

— Dacă-i aşa, dă-mi voie, rege, să plec şi eu când dai 
tributul, şi să-l înfrunt pe Minotaur. Socot că am să-i vin de 
hac şi am să curm această crimă, pe care-o săvârşeşte 
Minos asupra tinerilor noştri. 

— Nu. Nu pleca! a spus bătrânul. Nu pot să mai conduc 
Atena, decât având sprijinul tău. Povara anilor m-apasă şi 
forţele mi s-au sleit. Te-am aşteptat atâta vreme, şi vrei iar 
să mă părăseşti? 

— N-ai teamă, tată drag. Ascultă. Îmbrăţişează-mă mai 
bine, de bun rămas. 

Şi cum la țărm era trirema gata să pornească-n larg, 
Tezeu s-a dus întâi în templu şi-a adus jertfe Afroditei, i-a 


strâns apoi pe ceilalţi tineri, care alcătuiau tributul, şi le-a 
grăit voios aşa: 

— Veniţi cu mine, n-aveţi frică! I-am adus jertfe Afroditei şi 
m-am legat să o slujesc întotdeauna după plac, dacă şi ea o 
să ne-ajute. Puterea dragostei întrece, de-atâtea ori, pe-a 
altor zei. E cea din urmă oară, prieteni, când pleacă tineri 
din Atena. Iar noi ne vom întoarce-acasă, învingători şi 
sănătoşi. 

— Dacă te-ntorci cu biruinţă, să pui triremei pânze albe, a 
rostit regele Egeu. Acuma iată-s agăţate pânze de doliu, 
sus, pe stâlpi. Şi eu, de astăzi înainte, spre depărtări am să 
privesc. 'Te-oi aştepta şi zi, şi noapte, să-mi vii, băiete, 
înapoi. 

— Prea bine, tată. Şi, să ştii, la-napoiere, pânza neagră va 
fi schimbată de cârmaci cu pânza albă-a veseliei. Adio. Voi 
veni curând. 

LA ZEUL MĂRILOR POSEIDON. 

Aşa plecat-au, către Creta, Tezeu şi ceilalţi atenieni: şase 
băieţi şi şapte fete. Au plutit mult, pe mări senine şi pe 
furtuni, dar au ajuns. 

Şi intrând în oraşul Cnosos s-au dus de-a dreptul la palatul 
lui Minos cel neîndurător. 

Minos şedea pe-un tron de piatră, între curteni, şi lângă el 
era o fată frumoasă, dulce şi duioasă, ce Ariadna se numea. 
— Voi sunteţi? a glăsuit Minos, cercetându-i pe atenieni. 

— Noi suntem! i-a răspuns Tezeu. 

— Plecaţi-vă pe lespezi fruntea! 

— Nu vrem, căci noi nu suntem sclavi! a dat din nou 
răspuns lezeu. 

— O să vedem, când veţi ajunge acolo, jos, în labirint. Iară 
pe una dintre fetE. Pe ea. (şi-a arătat cu mâna pe o copilă, 
Eriboia) pe ea o iau de soaţă eu, pentru trei zile. Doar atât. 
Pe urmă. Ha! Am s-o ucid. V-o trimit tot în labirint. 

— Să n-o jigneşti pe Eriboia, a zis Tezeu cu îndrăzneală. 
Este fecioară ne-ntinată şi-i fiica regelui Megarei. 


— Tu cum cutezi, măi, băietane, să-mi stai aşa trufaş în 
faţă? Eu nu sunt rege ca oricare, ci sunt fecior de olimpian. 

— Şi eu sunt tot la fel ca tine, a spus Tezeu, fără de teamă, 
căci tată bun îmi e Poseidon. 

— Îţi e Poseidon? Ce minciună! Dacă-i aşa, azvârl în valuri 
acest inel cu piatră scumpă. Tu sări în mare şi te du la zeul 
apelor, PoseidoN. Şi să ţi-l dea el înapoi. De nu-l aduci, îţi 
retez capul. 

— Mă duc, şi am să-ţi dovedesc că sunt feciorul lui 
Poseidon. Tu poţi să mă ucizi, de vrei, dar nu ai dreptul să 
mă insulţi. 

Aşa a spus Tezeu, voinicul, şi s-a şi repezit în mare. Apa a 
făcut vălurele şi l-a-nghiţit într-o clipită. 

— S-a dus, şi nu va mai veni! a glăsuit regele Minos. 

— S-a dus! S-a dus frumosul tânăr. O tată, eşti prea 
nemilos! a început să hohotească gingaşa fată a lui Minos. 

Căci Afrodita - care-i da sprijin lui Tezeu, fiindcă-i jurase s- 
o slujească - îi insuflase Ariadnei o dragoste nemărginită 
pentru preachipeşul erou. 

Minos s-a necăjit, desigur, văzând că fata, Ariadna, e- 
ndrăgostită de Tezeu, şi-a poruncit: 

— Am să te pedepsesc, să ştii, făptură fără ruşine, 
îndrăgostită de un sclav, ce zace-acum pe fundul mării, 
sfâşiat poate de rechini. 

Atâta că, în apa mării, când se zvârlise cu curaj, lezeu 
simţise că e prins de cineva necunoscut. Era Triton cel 
monstruos trimis de tatăl său, Poseidon, să-l ia cu sine pe 
Tezeu. Şi, pân-a-şi da mai bine seama de ce se petrecea cu 
el, Tezeu văzuse-n faţa sa un palat mare, de cleştar. Aici, pe- 
un jilţ înalt de aur şi pietre scumpe, sta Poseidon. Iar lângă 
el se afla dalba şi minunata lui soţie. 

— O, ce frumos e fiul tău! a spus zeiţa Amfitrita. Ce voinic 
e! Parcă-i un zeu. Să mi s-aducă o cunună. 

Trei nimfe s-au şi repezit în tăinuitele cămări şi au adus 
stăpânei lor cununa cea mai măiestrită, din aurul cel mai 
curat, şi ea i-a pus-o peste plete: 


— S-o porţi cu fală, fiul meu! 

Iară Poseidon poruncise în astă vreme unor peşti să afle 
unde e inelul pe care-l aruncase Minos, şi i l-a-ntins, dându-i 
învăţ: 

— Îţi dau acest inel de aur. Cu el tu poţi să dovedeşti că 
mama ta mi-a fost soţiE. Şi tu mi-eşti fiu, aici, în apE. Însă 
pe ţărmuri ţi-e Egeu, bătrânul vrednic din Atena. Şi încă 
vreau să-ţi spun, Tezeu: pe viitor să te fereşti să cazi cumva 
în apa mării. Numai o dată poţi scăpa. A doua oară, nici 
Triton, nici Amfitrita, nici chiar eu nu mai putem să-ţi 
salvâăm viaţa. 

Făcând un semn către Triton, apele s-au învolburat. Din 
ochii lui Tezeu s-au stins palatul mare, de cleştar, nimfele 
mării nereide, zeii, pe tronul lor de aur, şi totul ce-i 
înconjurăA. Şi s-a văzut din nou pe coastă. 

TINERII SUNT SALVAŢI. 

Minos privea şi nu credea. Tezeu îi întindea inelul, şi 
Ariadna, prăbuşită jos, la picioarele lui Minos, plângea. 
Plângea, dar nu de spaimă. De bucurie hohotea! 

— Vezi, tată? Vezi că-i fiu de zeu? 

Dar regele a luat inelul şi mânios a poruncit ca-n 
dimineaţa următoare Tezeu şi ceilalţi atenieni să fie-nchişi 
în labirint. 

Atâta că în timpul nopţii, fiica lui Minos, Ariadna, s-a 
strecurat în cămăruţa unde sălăşluia acela care zidise 
labirintul, un arhitect numit Dedal. 

— Dă-mi ajutor! i-a grăit dânsa. Dă-mi ajutor să-l scap de 
moarte pe tânărul iubit de mine. Ajută-mă, fii bun, Dedal! 

Acesta a-nvăţat-o-n taină să-i dea voinicului Tezeu un 
ghem ceva mai gros de aţă. Să-i dea şi un pumnal tâios. 

Fata s-a furişat prin beznă şi, dându-i dragului Tezeu 
ghemul de aţă şi pumnalul, s-a-ntors tiptil în încăperi. 

Spre dimineaţă i-au luat sclavii pe atenieni, mai mult în 
brânci, şi i-au împins în labirintul unde stătea înfometat 
preaodiosul Minotaur. 


Tezeu a prins chiar la intrare, de-un stâlp al porţii, un cap 
de aţă, şi ca să nu se rătăcească pe coridoarele-ncâlcite, a 
început să desfăşoare ghemul cel gros, pe-unde mergea. 
Deodată le-a ieşit în cale îngrozitorul Minotaur. Tezeu şi-a 
ridicat pumnalul şi, când dihania aceea s-a repezit spre- 
atenieni, flăcăul l-a împuns în coastă. Fiara s-a-ntors 
mugind spre el. 

Toţi erau înlemniţi de spaimă. Numai 'lezeu, cutezător, l-a 
apucat pe Minotaur de-un corn şi l-a ţinut aşa, lovindu-l fără 
încetare în ochi, în coaste, sau în piept, şi fiara care mânca 
oameni s-a prăvălit răgind cumplit8. 

Tinerii s-au pornit să sară în chiote de bucurie. L-au 
sărutat pe-nvingător şi, urmărind firul de aţă desfăşurat 
prin labirint, au ieşit toţi, teferi, afară. 

S-a-ncins apoi o horă mare. O horă nemaipomenită, cu 
chiote de bucurie, de care s-a vorbit mult timp şi-a fost 
cântată de aezi9. 

Cât timp s-a tot danţat acolo, Tezeu s-a înţeles, pesemne, 
cu fata regelui din Creta şi, chiar în noaptea următoare, 
fata lui Minos, Ariadna, s-a strecurat pe nesimţite până la 
țărmurile mării. Aici o aştepta Tezeu. lar tinerii ce-l 
însoțeau spărseseră cu grabă mare toate corăbiile lui 
Minos. Numai trirema ateniană se legăna încă pe valuri. 

Şi-aşa, precum spune legenda, ei au plecat nestingheriţi. 
Tezeu şedea vesel la cârmă şi-n braţe îşi ţinea iubita. Iar ea, 
nespus de fericită, căta duioasă-n ochii lui. 

Dar zeii sunt geloşi pe oameni. În calea lor s-a ivit zeul 
beţiilor destrăbălate, Dionisos, fiul lui Zeus. Nu l-a văzut 
decât Tezeu, şi tot doar el a auzit glasul acestui zeu, 
rostind: 

— Fata lui Minos, Ariadna, e hărăzită, din Olimp, să-mi fie 
soaţă numai mie. Chiar Afrodita s-a-nvoit. Deci tu cată s-o 
părăseşti, făcând popas, acolo-n Naxos, insula ce se vede-n 
zări. De n-ai să laşi copilă-n Naxos, ca s-o iau eu, nu-ţi mai 
vezi casa, nici tu, nici soţii tâi de druM. Pentru că vă prefac 
în broaşte. 


Şi zeul vinului, cu tirsul, a făcut semn de-ameninţare către 
toţi tinerii-atenieni. 

TEZEU AJUNGE REGELE ATENEI. 

Tezeu, cuprins de deznădejde, a cătat către soţii săi. 
Făgăduise să-i aducă teferi şi sănătoşi la ei acasă. 

„Eu i-am scăpat de Minotaur, şi-acum tot eu să-i nimicesc? 
I-aşteaptă mame-nlăcrimate. Am oare dreptul să-i ucid? 
Trebuie să-mi jertfesc iubirea”. 

Cu moartea-n inimă-a lăsat-o pe Ariadna lui în Naxos - pe 
când dormea, la miezul nopţii - şi el, suindu-se cu ceilalţi, 
iar, în triremă, au fugit10. 

Când s-a trezit spre dimineaţă, fata lui Minos a plâns mult 
fuga iubitului Tezeu. Dar zeul vinului s-a-nfăţişat plin de 
splendoare şi a cerut-o de soţie. Ea n-a-ndrăznit să-i stea- 
mpotrivă, şi nunta s-a făcut pe loc. Astfel prinţesa Ariadna a 
devenit şi ea zeiţă. Deşi în suflet - cum se pare - l-a păstrat 
veşnic pe Tezeu. 

În vremea asta atenienii, purtaţi de vânturile bune, 
pluteau mereu, neosteniţi, şi se-apropiaseră de Atena. 

Atâta doar că-n tulburarea ce-i cuprinsese, părăsind-o pe 
Ariadna, ei au uitat să dea jos pânza neagră, de doliu, ce 
era prinsă de cel mai-nalt catarg. 

Egeu, ce-i aştepta pe coastă, văzând că pânza nu e albă, a 
socotit că au pierit toţi tinerii plecaţi în Creta. Că a pierit 
deci şi lezeu. 

Îndurerat prea mult, bătrânul s-a aruncat în apa mării. lar 
valurile l-au izbit de stâncile din țărm, zdrobindu-l. 

De-atunci şi marea, unde el şi-a sfârşit viaţa, a luat numele 
de Egeea. 

Când a ajuns Tezeu pe țărm şi a aflat ce s-a-ntâmplat, a 
vrut şi el să se omoare. Însă mulţimea adunată l-a dus cu 
sila la palat. L-a-ncununat şi i-a grăit: 

— Tu ne-ai scăpat de-atâtea fiare şi de tributul ruşinos. De 
aceea te alegem rege. 

Tezeu nu s-a împotrivit. A rămas rege în Atena. Dara 
trimis un car să-i vină mama sa, Etra, din Trezena, să nu 


mai fie-atât de singur, de trist şi de nemângâiat. 

Şi mulţi artişti de la Atena, din Argos sau din alte părţi, au 
început să dăltuiască sau să picteze toate-ntâmplările 
acestea. 

PIERDEREA ANTIOPEI. 

Tezeu n-a fost nicicând un trândav, precum se ştie că sunt 
regii. Cât a domnit el în Atena n-a pierdut vremea la ospeţe, 
ci s-a-nsoţit cu alţi viteji şi a pornit spre Calidon, unde a fost 
o vânătoare vestită-n lumea de-altă dată. Pe urmă a plecat 
cu Iason şi-argonauţii să găsească lâna berbecului de 
aurl1. 

Alături de celălalt voinic, fiul Alcmenei de la Teba, s-a dus 
în ţara amazoană, pe țărmurile Mării Negre. lar 
amazoanele, învinse, au trebuit să lase pradă biruitorilor pe 
mândra şi preafrumoasa Antiopa. 

Heracle, vrând să-l răsplătească pe prietenul de la Atena, 
i-a-ncuviinţat s-o ia ca sclavă pe-această fiică a lui Ares, sora 
reginei Hipolita. 

Însă Tezeu, cum aţi aflat, era şi chipeş, şi voinic. Era, cum 
îl cântau aezii, cu fruntea lată şi senină. N-avea statură 
herculeană, însă era mai grațios. 

Şi ea, frumoasa Antiopa, deşi fusese luată pradă, s-a- 
ndrăgostit de-nvingător. Şi el de ea. În acest fel, s-a făcut 
nunta la Atena. 

Au mai trecut, spune povestea, un an întreg, ba şi mai 
binE. Şi, din iubirea asta mare, care-i lega pe amândoi, s-a 
născut un fecior bălai, numit de mamă Hipolit. 

Numai că în puţină vreme, oştirile de amazoane - 
nemulţumite că Antiopa fusese luată de Tezeu - au pornit 
marşul spre Atena. Ele au înconjurat oraşul şi i-au silit pe 
atenieni să se retragă pas cu pas, până pe-Acropolă. Acolo i- 
au asediat câteva luni. 

Lipsiţi de hrană, atenienii, în frunte avându-l pe Tezeu, 
porneau din când în când la luptă şi atacau colina lui 
Ares12, unde stăteau de luni de zile teribilele amazoane. 


Pe lângă soţul său lupta, ca să respingă pe-amazoane, 
însăşi regina Antiopa. Da. Ea - aceea ce fusese învinsă de 
elini, dată ca pradă lui Tezeu - lupta acuma să nu fie 
eliberată din sclavie. Pentru că ea uitase totul, pe 
credincioasele-amazoane şi viaţa ei de-odinioară. 
Îndrăgostită peste fire, nu mai avea altă dorinţă decât să 
stea mereu alături de preaiubitul ei Tezeu. 

Dar într-o zi, se povesteşte c-a fost o mare-ncăierare acolo, 
pe areopag. 

În fruntea oştii-ateniene, Tezeu lupta nebiruit, şi lângă el 
sta Antiopa. 

Deodată scânteiază-o lance. Parcă-i o flacără-n văzduh. 

O amazoană îl ţintise cu îndrăzneală pe Tezeu. 

Era - cât să fi fost? o clipă. Şi lancea l-ar fi nimerit. Şi- 
atunci. Atunci. Zei! ascultați! s-a repezit în faţa lancei, cu 
pieptul gol, ea, Antiopa. 

Lancea i s-a înfipt în piept. 

— Tezeu! Eu moR. A spus regina. 

Ochii i s-au înceţoşat şi, scăpând sulița din mână, a căzut 
jos, şoptind uşor: 

— Ai grijă doar de Hipolit! 

Lupta a încetat pe dată. Şi toţi războinicii s-au strâns - şi 
amazoane şi elini. Au înălţat un rug uriaş. Ţimbalele-au 
ţipat a jale şi trâmbiţele au sunat tristul sfârşit al bătăliei. 

Pacea s-a încheiat, fireşte, dar prea târziU. Mult prea 
târziu. Frumosul trup al Antiopei se preschimbase într-o 
mână - fierbinte încă - de cenuşă. Şi amazoanele-au plecat 
spre ţara lor cea depărtată de lângă Pontul Euxin. 

Tezeu a rămas trist şi singur lângă mormântul Antiopei. 

O UNELIIRE A ZEIŢEI AFRODITA. 

Ca mângâiere-i rămăsese numai micuțul Hipolit. Şi el 
creştea sub privegherea tatălui său şi a bunicii, regina Etra 
din Trezena. 

Crescând mai mare, Hipolit prinsese gustul vânătoarei, şi 
timpul tot şi-l petrecea colindând codrii deşi ca peria, 
umblând după sălbăticiuni. De-aceea, dânsul se pleca zeiţei 


Artemis, fecioara ce ocroteşte vânătoarea. Şi, tot ca ea, nu 
vrea să-audă de legătura căsniciei. lar la-mbierile-Afroditei 
sta rece şi nepăsător. 

— Zeița Afrodita este prea dezmăţată, zicea el, iar fiul ei, 
smintitul Eros, îşi bate joc de muritori, trăgând săgeți la 
întâmplare. Ah! sunt besmetici amândoi. 

Şi, oricât s-au silit zeiţa care dă patima iubirii şi fiul ei, 
arcaşul Eros, nu l-au clintit din hotărârea pe care-o luase 
Hipolit de-a nu iubi nici o femeie. Şi, supărată rău, zeiţa a 
hotărât să se răzbune. În acest timp Minos murise. În locul 
lui, pe tron, în Creta venise rege Deucalion. 

— Vreau să am pace cu vecinil. Şi-n primul rând cu 
atenienii, spusese noul rege-al Cretei. Vreau să se stingă 
vechea vrajbă. 

Ca să se facă-mpăcăciunea, el a pornit către Atena. A stat 
de vorbă cu Tezeu şi l-a rugat să-i facă cinstea şi să 
primească de soţie pe sora lui, numită Fedra. Mai trebuie 
spus că Ariadna, întâia soaţă-a lui Tezeu, cu Fedra şi cu 
Deucalion, erau toţi fraţi. 

Tezeu a stat puţin pe gânduri. Dacă primea s-o ia de soaţă, 
pacea-ntre Atica şi Creta s-ar fi statornicit deplin. 

Înăbuşindu-şi dară jalea, ce încă îl mai mistuia, după 
regina Antiopa, Tezeu a-ncuviinţat ca nunta să aibă loc cât 
mai curând. 

A spus însă că face nunta, numai dacă frumoasa Fedra jură 
că va fi mamă bună fiului său, ce-l dobândise odinioară cu- 
Antiopa. 

Mireasa a jurat în templul zeiţei Hera c-o să fie într-adevăr 
o mamă bună şi, isprăvindu-şi jurământul, nunta îndată s-a 
pornit. 

— Ei, iată c-a sosit şi vremea să-l pedepsesc pe Hipolit, 
care mă tot nesocoteşte, a spus zeiţa Afrodita, aflând 
această întâmplare. 

Chemând la sine pe arcaşul cel zburător, tânărul Eros, i-a 
poruncit să-şi pună-n arc săgeata cea mai otrăvită şi s-o 
ţintească pe mireasă, umplându-i inima de fiere şi dragoste 


nelegiuită pentru feciorul lui Tezeu. lar Fedra s-a simţit, pe 
dată, îndrăgostită nebuneşte de vânătorul Hipolit. 

— Cum îl iubesc! îşi spunea ea. 

Şi-nveninată de săgeata preauşuraticului Eros, Fedra, cu 

— Hai să fugim, lăsând uitate şi-Atena cea cu cer senin, şi 
pe lezeu, Să ne aruncăm pe o triremă şi să plutim spre 
depărtări - până la marginile lumii... Să ne ascundem 
fericirea. Hai, vino, vino, Hipolit. 

Dar Hipolit, cu ochii-n flăcări, o izgonea, zicând aşa: 

— Femeie fără de ruşine. Tu pângăreşti tot ce-i mai sfânt: 
respectul meu de fiu, şi chiar iubirea ce-o datorezi soţului 
tău. De mai rosteşti doar un cuvânt, scot paloşul din 
cingătoare şi ca pe-o fiară te ucid. 

lar Fedra a-nceput să ţipe şi să-l blesteme pe flăcău: 

— O! M-ai jignit. Cum m-ai jignit. Dar pentru asta, Hipolit, 
ai să plăteşti şi tu cu viaţa. 

Şi-a alergat până la rege, s-a zvârlit în genunchi, pe 
lespezi, şi a strigat spre el, plângând: 

— Soţul meu drag, stăpân şi rege, mi-a fost dat astăzi să 
îndur cea mai amarnică insultă. Uitând cât sunt de 
credincioasă, nesocotitul Hipolit m-a conjurat să fug cu el, 
să făptuiesc, în acest fel, cea mai grozavă dintre crime. 
Răzbună-mă, căci altfel mor! 

Aşa grăia, minţind anume, regina Fedra, mâniată că 
Hipolit o alungase. Aşa grăia şi nu ştia că vorbele i le 
şopteşte, de fapt, în taină, la ureche, răzbunătoarea 
Afrodita. 

TRAGICUL SFÂRŞIT AL LUI HIPOLIT ŞI-AL FEDREI. 
Lovit ca de-o măciucă-n creştet, Tezeu a rămas nemişcat 
un timp destul de lung pe tronu-i. El auzea vorbele Fedrei. 
Vorbele ce-l învinuiau atât de tare pe feciorul cel mult prea 

drag, pe Hipolit, şi totuşi nu-i venea să creadă. 

Dar Fedra hohotea acolo şi-l implora cu glasul stins: 

— Răzbună-ţi soaţa, o lezeu! 


Atunci Tezeu s-a ridicat, păşind încet spre malul mării. 
Mergea ca orb. Se clătina. Ajuns pe prunduri, a rostit: 

— Tată! Poseidon! Eu nu pot să-mi pedepsesc feciorul 
drag. Te rog pe tine. Fă dreptate şi loveşte-l pe Hipolit 
pentru insulta odioasă adusă Fedrei, soaţa mea! 

Tocmai gonea pe ţărmul mării, către Micena, Hipolit. El se 
urcase într-un car. Şi la car înhămase, zdravăn, doi cai 
sălbatici, ce-l duceau ca vântul, să se răcorească de jarul 
care îi frigea inima lui nevinovată. 

Tatăl nu s-a uitat spre el; dar în clipitele acelea, din apa 
mării s-a ivit - prin hotărârea lui Poseidon, la rugămintea lui 
Tezeu - un monstru mare cât un munte, cu şapte capete, 
trei cozi şi cu colţi lungi ca nişte suliţi. lar caii s-au speriat 
de el. Neascultându-şi vizitiul, caii s-au avântat pe stânci şi, 
sfărâmând în bucăţi carul, l-au omorât pe Hipolit. 

Regina Fedra ce-l urmase pe soţul său, Tezeu, pe țărm, 
văzând pe Hipolit cu fruntea făcută ţăndări, între stânci, 
deodată şi-a venit în fire. Vraja zeiţei Afrodita s-a risipit. 

— Vai, ce-am făcut! a rostit ea, trecându-şi mâna peste 
tâmplă şi, cuprinsă de remuşcări, a început să strige tare: 

— Nu! Nu-i adevărat, Tezeu! Hipolit n-a fost vinovat. Ci eu, 
doar eu am fost aceea care l-am ispitit - să ştii! Eu, numai 
eu sunt ticăloasa! 

A alergat către palat: şi-a pus pe gâtul alb un ştreang. Şi 
astfel, Fedra şi-a dat moartea cumplită, prin spânzurătoare. 

Din cer, zeiţa Afrodita văzuse totul şi zâmbea. Dorinţa ei se 
împlinise. Pedeapsa ei căzuse grea. 

E lesne de-nţeles durerea ce l-a-ncercat iar pe lezeu. 

O! Cât l-a plâns pe Hipolit. 13 

ÎNLĂNŢUIREA DIN INFERN. 

Dar timpul care trece poartă cu el uitarea, cel mai divin 
balsam. El şterge suferinţa şi face să renască, tânără şi 
voioasă, în inimă, speranţa - dorinţa de-a trăi. 

Deci, socotind curtenii că prea e lung amarul regelui lor, 
Tezeu, au început să-i spună, cu vorbe iscusite, că omule o 
fiinţă ce nu poate trăi doar în singurătate. I-au amintit că n- 


are nici un urmaş pe tron. Hipolit a murit. Cine o să-i ia 
locul? Apoi i-au povestit că regele din Sparta are o fată 
mândră, ce se cheamă Elena. 

Ba chiar l-au îndemnat să meargă s-o răpească, căci 
regele din Sparta nu vrea s-o dea de soaţă nimănui. 

Ascultând glasul lor, Tezeu s-a hotărât să-şi ia o nouă 
soaţă, să aibă un fecior. Şi fiindcă i-au vorbit de frumuseţea 
fetei regelui din Sparta, s-a pregătit de drum. 

— De e atâta de frumoasă Elena, copilul ce s-o naşte va fi 
la fel cu ea, a cugetat Tezeu. 

Mergând însă pe cale s-a întâlnit c-un prieten, rege peste 
lapiţi, pe nume Piritou. Şi el vroia să aibă o soaţă- 
ncântătoare, precum era Elena. 

S-au înţeles atunci să se ajute-n luptă, răpind-o pe 
fecioară. S-o ducă la Atena şi aici s-arunce zarul. Cui or să-i 
cadă sorții - s-o aibă pe Elena. lar cel ce-o câştiga-o în acest 
fel, la sorţi, să-l sprijine pe celălalt să-şi găsească o soaţă tot 
la fel de frumoasă. 

Zis şi făcut. Voinicii, cum au călcat în Sparta, au aflat pe 
Elena, ce tocmai dănţuia la nişte mari serbări în cinstea lui 
Artemis. Dând ei o luptă grea cu oastea de la Sparta, au 
răpit pe Elena. Au suit-o-ntr-un car şi-au dus-o la Atena. 

Pe drum au tras la sorţi. Şi cel ce-a câştigat-o a fost însuşi 
Tezeu, regele din Atena. Gingaşă era fata, şi bucuria mare 
pe rege şi curteni. Dar rămânea acuma, potrivit învoielii, ca 
Tezeu să-l ajute pe prietenul lapit să-şi afle o soţie la fel de 
minunată. 

lar regele lapit i-a cerut lui Tezeu să-şi părăsească soaţa, 
prima zi după nuntă, şi să meargă cu el pe tărâmul lui 
Hades. 

— Ce să facem acolo? l-a întrebat Tezeu. 

— S-o furăm pe nevasta lui Hades, Persefona. Şi să mi-o 
fac regină în ţinutul lapit. 

Nu ar fi vrut lezeu să-şi părăsească soaţa prima zi după 
nuntă, şi-apoi să se coboare în regatul lui Hades. Dar n-a 


grăit nimica. Făcuse jurământul să-l ajute pe prieten, şi nu-l 
putea călca. 

Lăsându-şi dară soaţa în grija mamei sale, buna regină 
Etra, Tezeu s-a îndreptat cu regele lapit spre tărâmul lui 
Hades. 

Printr-o peşteră-adâncă, ce se găsea în Argos, au intrat în 
Infern; şi-au mers drept spre palatul măreț, de-argint, unde 
locuia zeul cel veşnic mohorât. 

— Ce vreţi? Cum aţi intrat pe tărâmul acesta, fără de 
vrerea mea? i-a-ntrebat, rece, Hades. 

— lat-am venit la tine să-mi dai pe Persefona, s-o iau eu de 
soţie! a răspuns Piritou. Am sprijin la nevoie pe eroul Tezeu. 
Deci nu-ncerca, bătrâne, să mi te-mpotriveşti. Noi ştim să 
ne luptăM. Şi nu ne este teamă de tine nici atât. 

Şi-a început să râdă. 

Hades s-a mâniat pentru aşa-ndrăzneală, dar chipul i-a 
rămas la fel de neclintit, rece şi mohorât. 

— Bine! a glăsuit. Dar fiindcă aţi venit până-n Infern, la 
mine, vă rog să staţi puţin şi să vă odihniţi pe acel jilţ de 
piatră. 

Piritou, fără frică, Tezeu, prevăzător - s-au aşezat pe jilţ. 
Dar cum s-au aşezat pe jilţul fermecat, au şi rămas lipiţi. Şi 
n-a putut lezeu să-şi salte multă vreme, cu tot zbuciumul 
său, trupul lipit de piatră. Ba, l-a legat şi-n lanţuri zeul cel 
mohorât. 

A trebuit să vină Heracle în Infern, ca să-l elibereze pe 
eroul Tezeu, smulgându-l de pe stâncă. 

Şi s-a întors acasă Tezeu, după atâţia ani. Ca rege-a găsit 
însă pe-un duşman, Menesteu. lar mama şi soţia răpite de 
spartani. 

Mâhnit s-a hotărât să se retragă-n Scira, o insulă 
frumoasă, să vieţuiască-n pace, dar şi-aci l-a urmat ura lui 
Menesteu - care tot se temea că eroul Tezeu va cere-napoi 
tronul. Şi printr-un vicleşug, Tezeu a fost urcat pe-o stâncă 
de la Scira. Iar de sus, prin trădare, el a fost prăvălit în 
genunea de ape. Eroul s-a izbit cu fruntea sa senină de 


colţuroase stânci. Dar valurile mării l-au aruncat la țărm. 
Braţele lui vânjoase, ce-au apărat Atena, au rămas fără 
vlagă, şi ochii săi albaştri cercetau mustrători Olimpul 
departat. 

Oameni necunoscuţi l-au adunat din ape; i-au pus, pentru 
odihnă, oasele în mormânt. 

Aici a stat, în Sciron, uitat, destule veacuri, până ce a venit 
un trimis al Atenei şi i-a aflat mormântul. 

Când a venit trimisul, un vultur din văzduh s-a coborât în 
Sciron, scormonind o movilă cu ciocul său de fier14. 

Tezeu, spuneau aezii, fusese luat în slavă şi făcut semizeu, 
pentru faptele sale, de zeii olimpieni, cum le ceruse însuşi 
stăpânul mărilor, ce îi era părinte. 

Săpându-se movila, pe care se lăsase vulturul din văzduh., 
s-au găsit oseminte, lângă ele un paloş şi-o lance ascuţită. 
Osemintele-acestea au fost duse-n Atena. Iară peste 
mormântul cel gol, lăsat în Sciron, a fost zidit un templu 
eroului Tlezeu15. 

Note: 

1. Tezeu ocupa în vechile legende ale elinilor, alături de 
Heracle, un loc de frunte. Aceşti viteji, Heracle şi Tezeu 
erau, dealtminteri, socotiți un fel de eroi naţionali, adică ai 
tuturor elinilor, pe când toţi ceilalţi au mai mult caractere 
regionale, locale. Fiecare basileu dorea să se tragă dintr-un 
anumit erou, şi fiecare ţinut vroia să se mândrească cu 
vitejii săi. Întâmplările prin care trec Heracle şi Tezeu sunt 
însă de multe ori asemănătoare. Heracle era, bunăoară, fiul 
lui Zeus, şi Tezeu, fiul lui Poseidon, fratele lui Zeus. Amândoi 
zeii se însoţiseră cu mamele celor doi eroi, fără de voia 
acestora. 

2. Cel care povesteşte viaţa lui Tezeu, după cântecele 
vechi ale aezilor, este cunoscutul scriitor Plutarh, născut în 
Beoţia, către anul 46 al erei noastre, autorul marei lucrări 
„Vieţi paralele”, unde sunt evocate şi alte figuri istorice, ca 
Licurg, Solon, Temistocle, Pericle etc. 


3. Pe temeiul acestei legende, voinicul Tezeu este şi el 
înfăţişat de multe ori pe vase şi în sculpturi, purtând în 
mână o măciucă sau o ghioagă de aramă - ghioaga cucerită 
de la hainul Perifete, fiul lui Hefaistos. 

4. De la numele monstruosului Sinis cred unii că ar veni 
cuvântul sinistru - ceva sau cineva care provoacă spaimă, 
oroare. Ca şi Heracle, Tezeu este un nimicitor al monştrilor 
şi răufăcătorilor, care bântuiau odinioară lumea. În 
amintirea biruinţei asupra lui Sinis, chiar pe locul unde se 
zicea că ar fi fost el răpus, au fost organizate, după legende, 
de însuşi Tezeu, aşa-numitele jocuri istmice, în cinstea 
zeului Poseidon. Biruitorii în concursurile la suliță, disc, 
alergări cu carul sau în lupte, erau încununaţi cu ramuri 
verzi, de pin. Jocurile aveau, pare-se, valoarea unui simbol 
al luptei împotriva răului. 

5. Pare foarte curios că mulţi dintre monştrii doborâţi de 
Tezeu erau socotiți fiii lui Poseidon. Alegoria pare că vrea să 
amintească de timpurile acelea când pământul Eladei, 
zguduit de vulcani, se tot cutremura şi se prăbuşeau coaste 
sau insule, în mare. Iar valurile tulburi năpădeau peste 
țarmuri şi părăduiau aşezările, nimicind pe oameni. Toţi 
aceşti monştri întruchipează relele pe care le poate face 
marea. lezeu este şi el un fiu al lui Poseidon, deci tot un 
fecior al mării. Însă mama lui este Etra. (Etra se tâlcuieşte 
prin „cerul cel senin”.) Grecilor le plăcea să spună că 
pământul Eladei răsărise din mare, sub cerul cel albastru. 
Tezeu este în acest caz simbolul poporului Eladei, vieţuind 
între cerul albastru şi senin şi marea nesfârşită, cu valurile 
sale verzui; poporul care luptă cu urgia naturii: cutremure, 
furtuni, revărsări de ape, pustiiri şi cu monştri zămisliţi în 
apele marine. Iniţial deci, Iezeu a reprezentat, ca şi 
Heracle, forţele omeneşti, care biruie toate relele ce le stau 
în cale. Mai târziu, aristocrații au impus transformarea 
mitului său popular în acela de erou al aristocrației 
gentilice, şi apoi chiar al aristocrației funciare sclavagiste, 
ce cârmuia Atena. Astfel i-au atribuit împărţirea populaţiei 


în trei clase (nobili, agricultori şi meseriaşi) şi hotărârea ca 
toate funcţiile statului să fie ocupate numai de nobili. 
Despre el se povestea că instituise serbările Panatenee, 
poate cele mai mari şi mai fastuoase serbări din Elada. În 
general, de mitul nobil al lui Tezeu s-a folosit mult 
aristocrația sclavagistă, cu scopul de a-şi întări stăpânirea 
asupra poporului. Prin legendele născocite despre el se 
stabileau avantajele aristocraților. 

6. În tragedia „Iezeu”, poetul francez Quinault, din secolul 
al XVII-lea (pe muzică de Lulli) ne cântă sosirea fiului Etrei 
şi al lui Poseidon, în triumf, la Atena. 

7. Despre labirint, un palat cu multe culoare încâlcite, în 
care se afla monstrul Minotaur, şi despre Dedal, 
constructorul său, se povesteşte mai pe larg în legenda 
următoare. 

8. Scena a fost zugrăvită, între altele, pe un vas antic, aflat 
la muzeul din Berlin. 

9. Hora de la Cnosos, după biruinţa lui Tezeu, a fost 
cântată de însuşi Homer în „Iliada”?: 

Tineri acolo şi fete bogate în boi o mulţime 

Joacă-mpreună în cerc şi cu mâinile prinse de-olaltă. 

Fetele toate au gingaşe rochii de în şi flăcăii 

Bine ţesute veşminte ce scânteie blând ca oleiul. 

Ele au conciuri pe cap, frumoasă podoabă de aur, Dânşii 
au săbii de aur la chingă de-argint atârnate. 

Joacă ei toţi. Şi aci-ndemânateci şi iute s-avântă 

Hora învârtind ca o roată ce-o mişcă, de-o-ncearcă cu 
mâna-i 

Meşter olarul, aci în şiraguri se saltă-mpotrivă. 

Lumea-ndesită înconjură hora cea plină de farmec 

Şi se desfată privind. De zei luminat cântăreţul 

Zice din liră-ntre ei. Şi-n vreme ce cântecul sună, Se 
îmvârtesc doi ghiduşi, se dau tumba în mijlocul gloatei. 

10. Nemuritoare este o marmură ce o înfăţişează pe 
Ariadna adormită, în timp ce atenienii fug. Pe faţa 
încântătoare a fetei s-a aşternut un zâmbet blând. Zâmbetul 


ei de fericire. Visează, cu siguranţă, la Tezeu. lar privitorul 
îşi închipuie durerea care o să brăzdeze chipul acesta când, 
în curând, se va trezi şi va vedea că a fost părăsită. 

11. Este vorba de faimoasa călătorie o argonauţilor, 
despre care se povesteşte mai departe, în paginile acestei 
cărţi. 

12. Colina lui Ares sau areopagul. 

13. Durerea lui Tezeu răsună încă şi astăzi în tragediile 
celebre scrise de Euripide, Seneca şi Racine. 

Legenda lui Hipolit şi a Fedrei a fost zugrăvită pe un vas 
aflat la muzeul din Berlin. 'Tot acolo, artistul antic pune 
alături şi pe zeiţa Afrodita. Însă rar poate fi văzut ceva mai 
frumos decât întreaga legendă a lui Hipolit şi a Fedrei, aşa 
cum o fost înfăţişată de un sculptor din vechime, pe un 
sarcofag care se găseşte la Ermitajul din Leningrad. 

14. Legenda cu vulturul coborât din slavă peste 
mormântul lui Tezeu - care nici nu ştim dacă o fi existat 
vreodată, sub acest nume sau sub altul - a fost născocită de 
aristocrați. Ei urmăreau să dea un nimb de divinitate lui 
Tezeu, pentru a-şi întări (aşa cum arătam şi mai sus) 
măsurile şi legiuirile asupritoare pentru popor, alcătuite de 
ei, la adăpostul legendei despre Tezeu. Acela care se spune 
că i-a adus osemintele lui Tezeu la Atena a fost aristocratul 
Cimon. 

15. Templul închinat lui Tezeu se numea Tezeion. În 
Tezeion putea, dealtfel, să găsească azil oricine, chiar aceia 
care erau urmăriţi de puternicii zilei, chiar sclavi sau 
condamnaţi. Ajunşi în acest templu, ei erau ocrotiţi. Nu 
putea să-i mai atingă nici un aristocrat, nici un stăpân de 
sclavi, câtă vreme se găseau la adăpostul templului. 
Compatrioţii lui Tezeu, atenienii, l-au mai cinstit pe eroul 
lor, organizând serbări, când mulţimea striga: „Nimic fără 
Tezeu! El este apărătorul oraşului Atena, al doilea Heracle! 

După unele legende, în marea bătălie dată la Maraton, se 
spune că în ceasul cel mai greu, s-ar fi ivit pe câmpul de 


luptă Tezeu, ca o umbră ce purta în mâna dreaptă o lance, 
şi în cea stângă un scut, şi el ar fi luat conducerea oastei de 
viteji atenieni, până ce aceştia au biruit. 

În artă, Tezeu a fost zugrăvit pe vase în culori roşii, de 
către artiştii Hahrilion şi Eufroniu. A fost pictat de Micon şi 
Poligonte. Iar alţii l-au sculptat în marmură şi lemn sau l-au 
turnat în bronz. Înfăţişarea sa, din aceste sculpturi, 
seamănă uimitor cu a unui alt erou, renumitul Perseu, 
feciorul lui Zeus, născut în Argos de frumoasa Danae. 

DEDAL ŞI ICAR. 

Zeus se prefăcuse odată-n taur şi o răpise pe Europa, 
copila unui rege fenician. Pornind înot prin apa mării, 
stăpânul a purtat-o pe fecioară până într-un tărâm 
îndepărtat. Această parte-a lumii avea să poarte, mai târziu, 
numele eil. lar coasta unde-a poposit cu fata Zeus era a 
unei insule. Insula Creta2. 

Din dragostea lui Zeus cu fata feniciană, cu Europa, s-au 
născut doi feciori. Minos a fost întâiul. Al doilea: 
Radamante. 

Dar Zeus, părăsind-o pe tânăra-i soţie - cum avea obiceiul 
- ea s-a căsătorit, a doua oară, cu regele din Creta: 
Asterios, pe nume. 

Nu peste multă vreme, Asterios s-a stins. Şi, murind el, 
poporul s-a adunat la Cnosos, oraşul cel mai mare din 
vremurile-acelea, s-aleagă un nou rege. 

Atunci, precum se pare, Minos a luat cuvântul şi a rostit 
semeţ;: 

— Tronul, pe care-l lasă pustiu azi vechiul rege, mi se 
cuvine mie. Nu doară fiindcă mama a fost aici regină. E 
vremea să dezvălui acum o taină mare. Asterios nu-i tatăl 
copiilor Europei. El nu e tatăl nostru. Zeus ne-a zămislit pe 
mine şi pe fratele meu, ce e aici de faţă. Dar eu sunt cel mai 
mare, primul născut de mama. Şi Zeus, ştiţi prea bine, s-a 
născut tot în Creta. Creta e ţara lui. Urmaşii săi se cade să 
ia în stăpânire insula şi poporui. Poate nu vă-nvoiţi? 


— Ba ne-nvoim, fireşte, au răspuns toţi cretanii, dacă ne 
dovedeşti că tatăl tău e Zeus. 

— Mărturie mi-e mama, a grăit iară Minos. 

— Asta nu-i de ajuns, au spus unii bătrâni. Noi vrem altă 
dovadă. 

— Şi ce dovadă vreţi? 

— Uite, au zis bătrânii, dacă-i eşti fiu lui Zeus, într-adevăr, 
cum spui, zeii or să te-asculte. Cere-i tu lui Poseidon, să 
vedem, împlineşte o rugăminte-a ta? Roagă-l să scoată- 
ndată, din valurile mării, un taur fermecat. 

— Nu cere, a spus Europa feciorului său Minos. S-ar putea 
ca Poseidon să nu vrea să te-asculte. Şi-atunci cobori ocara 
grea şi pe capul meu. 

— Ba, totuşi am să-ncerc, a mai dat răspuns Minos. E 
fratele lui Zeus, şi el o să-mplinească, desigur, ce-l rog azi. 

Minos - cu un cortegiu de fete şi femei - s-a dus către un 
templu închinat lui Poseidon şi s-a rugat de zeu să-i 
împlinească voia şi să scoată un taur din apa verde-a mării. 


— lar taurul acesta, prin care tu vei face dovadă că sunt 
fiul lui Zeus, ţi-l voi jertfi tot ţie, preaputernice zeu! a 
făgăduit Minos zeului mărilor. 

TAURUL LUI POSEIDON IESE DIN MARE. 

De cum şi-a sfârşit ruga Minos, cu-aceste vorbe, marea s- 
a-nvolburat şi s-a pornit să geamă. Apele au crescut. Valuri 
albe de spumă s-au repezit spre țărm şi au adus cu ele un 
taur fermecată. 

Nici nu se mai văzuse un astfel de-animal. Avea un trup 
uriaş. Ochii ca de safir şi părul mai bălan decât petala albă 
a unei flori de crin. 

Cu pasul maiestuos, taurul s-a-ndreptat către fiii lui Zeus. 
Ajuns în faţa lor, s-a plecat de genunchi. Mai ales către 
Minos. 

— O, e adevărat! au glăsuit bătrânii cei neîncrezători în 
vorbele lui Minos. Europa, fii slăvită, ai fost soaţa lui Zeus şi 
i-ai născut feciori! Pe unul dintre ei ţi-l facem astăzi rege. Pe 
Minos. Tu, ce spui? 

— Asterios s-a dus. Cenuşa lui e rece. Sunt trei zile din 
ceasul când l-am urcat pe rug. Ne trebuie alt rege, a glăsuit 
Europa, şi feciorul meu Minos e cel mai potrivit. 

— Să fie dară rege! au glăsuit bătrânii. 

— Să fie! au strigat toţi. 

Astfel a ajuns rege peste insula Creta feciorul cel mai mare 
al frumoasei Europa. Dar cum s-a văzut rege, nu a mai vrut 
s-aducă jertfa făgăduită. Taurul ce ieşise din valurile mării 
era mult prea frumos şi s-a gândit că este mai bine să-l 
păstreze. 

Şi, precum i-a fost gândul, a săvârşit şi fapta. A dus într-o 
pădure taurul lui Poseidon, şi-acolo l-a ascuns, legat între 
copaci. În schimb a dus, drept jertfă, un animal ca toate, din 
cirezile lui. 

Când a văzut Poseidon înşelăciunea asta, s-a mâniat 
grozav şi a vrut să-l ucidă pe mincinosul rege, lovindu-l cu 
tridentul; dar şi-a adus aminte că Minos e feciorul 
olimpicului Zeus. Şi-a cugetat că-i bine să-l pedepsească 


altfel. Nu chiar aşa făţiş. Ca Zeus să nu afle că i-a lovit 
odrasla şi să nu se răzbune. 

A mai lăsat o vreme, până când noul rege a vrut să se 
însoare şi aflat că el şi-a ales ca mireasă pe, dulcea Pasifae, 
o fată-a soarelui. 

— Aha! a spus Poseidon. lacătă şi sorocul. De când îl 
aşteptam. 

Într-o lună sau două s-a pregătit şi nunta. La nuntă-au fost 
poftiţi eroi şi regi şi zei. Printre ei şi Poseidon, alături de- 
Afrodita şi Helios, părinte al gingaşei fecioare, Selene şi 
mulţi alţii. Cine poate să ştie câţi or fi fost cu toţii?! 

A început ospăţul, a avut loc şi danţul. S-a râs. S-a 
petrecut zile nenumărate. 

Poseidon a glumit cu oaspeţii, cu Minos şi chiar cu Pasifae; 
dar n-a uitat o clipă că el venise-acolo doar spre a-şi împlini 
dorinţa de răzbunare. 

Iar când a fost să plece - având şi ajutorul frumoasei 
Afrodita - zeul stăpân al mării a săvârşit o vrajă. Şi mândra 
Pasifae, sub vraja asta cruntă, şi-a simţit ochii tulburi şi 
inima pierdută şi gândul răvăşit. Nu mai ştia să vadă cele 
din jurul ei, precum, erau aievea. 1 se părea, de pildă, că 
taurul cel alb, scos de zeul Poseidon din valurile mării, este- 
un tânăr viteaz, frumos, voinic şi falnic. Iar pe soţul ei Minos 
îl vedea ca pe-o fiară ce-ar vrea să o sfâşie. Osândă mai 
cumplită dată de olimpieni unei tinere fete ne-ntinată la 
suflet, în ziua ei de nuntă, nici că s-a mai văzută. 

REGINA ODRĂSLEŞTE PE MINOTAUR. 

Şi nu i-a fost nici asta de-ajuns zeului mării. A făcut, tot prii 
vrajă, ca tânăra regină să odrăslească - biata! - un monstru 
fără seamân. Monstru-nfiorător. 

Trupul ciudatei fiinţe era de om, fireşte, dar cap avea de 
tauR. Cu bot, cu păr, cu coarne. Şi ochi avea, sub frunte, răi, 
înecaţi în sânge. 

Dihania aceasta - numită Minotaur4 - nici nu dorea să 
sugă, cum se hrănesc copiii când sunt încă micuţi. Nici nu 


poftea să pască la fel ca viţeluşii. Ci vroia să sfâşie, ca lupul, 
numai carne. Şi-n primul rând, de om. 

Îndurerată, Pasifae jelea înfricoşată, înțelegând c-a fost 
lovită de Poseidon, ca şi de Afrodita. Iar regele, tăcut, îşi 
ascunsese fruntea în palmele-amândouă, gândindu-se 
mereu: „Unde-ar putea să fie ascunsă fiara asta atât de 
sângeroasă, pe care o născuse regina Pasifae? Unde-ar 
putea s-o ducă, să nu-i mai vadă chipul atât de monstruos? 
Şi să nu-i mai audă răgetul său de foame, care umple 
palatul, răsună peste tot şi-ncarcă de ruşine pe regele din 
Creta. O! zei, ce-i de făcut? , 

În marea disperare care îl cuprinsese, Minos şi-a amintit 
că locuia în Creta artistul atenian, ce se numea Dedal. 

EI făptuise lucruri cu totul minunate. Legendele ne spun c- 
a inventat securea, burghiul, ferăstrăul, cleştele şi ciocanul 
şi chiar firul cu plumb. Şi, tot după legende, acest artist a 
fost primul sculptor de vază şi primul arhitect. 

Înainte de dânsul statuile-ar fi fost, precât se povesteşte, 
numai butuci de lemn, ciopliţi puţin, ici-colo. Artistul le-a dat 
formă de trupuri omeneşti butucilor de frasin, de fag sau de 
stejar. El a cioplit cu dalta picioarele, mijlocul, şi braţele, şi 
gâtul, şi a săpat în lemn trăsăturile feţei: nasul, gura şi 
ochii. Xoanele diforme, statuile de lemn din timpurile vechi 
- când erau măiestrite de mâna lui Dedal - păreau că-s în 
mişcare, că râd sau glăsuiesc. Precum se povesteşte, când 
au zărit cretanii cele dintâi statui cioplite de Dedal, le-au 
zăvorât în beciuri sau le-au legat cu sfori, ca nu cumva să 
fugă. Socoteau că sunt vii. Chiar voinicul Heracle, trimis de 
Euristeu să prindă taurul, a văzut o xoană creată de Dedal. 
Socotind că-i o fiinţă ca toate celelalte - luând-o chiar drept 
duşman - s-a repezit furios şi s-a luptat cu ea, spre hazul 
tuturor - până s-a dumirit că-i neînsufleţită, fiindcă s-a 
sfărâmat în mii de bucățele, sub pumnul lui grozav. 

Şi iată că acuma regele trimisese nişte slugi de credinţă 
să-l cheme pe Dedal. 


— Să-mi faci, a rostit Minos artistului Dedal, un palat 
măiestrit. Nu ştiu cuM. Dar să-l faci aşa, c-un meşteşug. 
Cine-o intra acolo să fie bun intrat. Să nu poată ieşi, oricât 
s-ar strădui. 

— Îţi trebuie curând? 

— Curând? Ha! şi mâinE. Şi astăzi de-ai putea. 

— S-ascunzi pe Minotaur? 

— Pe Minotaur, da. Nu mai pot să-l aud. Nici nu mai pot să- 
| văd. Aş vrea să-l şi ucid, dar s-a născut, cum ştii, la mine în 
palaT. Îmi este deci fecior, prin voia lui Poseidon. Dacă-l ţin 
în palat, îmi sfâşie supuşii; vrea doar carne de om. Trebuie 
să-l închid. 

— Şi cu ce-l vei hrăni? 

— Cu prinşii din război şi cu cei condamnaţi. Dar asta-i 
treaba mea. Tu eşti dator să-mi faci clădirea poruncită. De 
nu vei izbuti, tu însuţi vei fi dat drept hrană-acestui monstru 
născut de Pasifae. Ai înţeles, Dedal? 

— Prea bine, tot, stăpâne. Mă duc să-mi înjghebez un plan 
pentru palat la marginea grădinii. 

— Te dU. Şi te aştept cu planul pregătit, să vii cât mai 
curând. 

DEDAL CONSTRUIEŞTE LABIRINTUL. 

Și a plecat Dedal. S-a apucat de lucru şi în puţină vreme a 
făcut un palat cum nu se mai văzuse în lume nicăieri. Era 
clădit din piatră. Era înalt, înalt; dar neacoperit. În el se- 
ntortocheau zeci, sute de culoare, de săli şi chiar de scări. 
Toate se-ncrucişau, urcau sau coborau într-un astfel de 
chip, încât te năuceau. Dacă intrai acolo, te-ncurcai pe 
culoare, şi, vrând să ieşi, de pildă, te afundai mai rău. Şi 
oricât te sileai nu mai nimereai drumul. Nu mai puteai ieşi. 

În acest larg palat, în acest labirint5 - cum l-a numit Dedal 
- a-nchis regele Cretei pe fiara Minotaur. Şi ca să-i ţie viaţa 
hidosului său fiu, Minos îi aducea în negrul labirint pe 
prinşii din războaie şi pe alţi condamnaţi. Când n-avea 
prizonieri, îi azvârlea acolo păsări sau alte fiinţe şi faguri de 
albine, cu miere-nmiresmată. 


Însă stăpânul Cretei era rege războinic, şi supunând 
popoare, ţinuturi, peste tot, îi silea pe aceia care erau 
învinşi să-i plătească tribut. Dar ce tribut? În sânge. 
Fecioare şi flăcăi ca jertfă pentru fiara ascunsă-n labirint. 

Şi, tot luptând prin lume, Minos a biruit cândva şi pe- 
atenieni şi, după obiceiul pe care şi-l făcuse, i-a silit şi pe ei 
să-i trimită tribut, în fiecare an, câte şapte fecioare şi alţi 
şapte flăcăi. 

Au plătit atenienii de două ori tributul, fără de nici un 
murmur, însă a treia oară, între cei hărăziţi ca hrană pentru 
fiara închisă-n labirint, a venit şi Tezeu. Iar buna Ariadna - 
cu sfatul lui Dedal - şi-a ajutat iubitul. Ela doborât fiara şi a 
fugit din Creta. 

Şi cine să plătească? Cine să ispăşească şi pentru 
Minotaur, şi pentru că Ariadna fugise cu Tezeu? 

Regele a aflat că artistul Dedal a dat sfat Ariadnei şi ea l-a 
ajutat pe iubitu-i Tezeu. L-a chemat pe Dedal şi i-a strigat 
aşa: 

— Tu le-ai dat ajutor? TU. Câine atenian? Şi-ai socotit, 
pesemne, că scapi neosândit? 

— Eu le-am dat, da, stăpâne, a glăsuit Dedal. Ai omorât 
atâţia tineri nevinovaţi din ţinuturi călcate de tine în 
picioare. Atâţia osândiţi de tine pe nedrept, chiar din insula 
Creta, au fost mâncaţi de fiară, crudule basileu. Nu mai 
puteam să-ndur. Făptuieşti numai crime. Ucide-mă acuma, 
de vrei, nu mă-nspăimânt. 

— Nu. N-am să te ucid, căci mintea ta isteaţă, harul tău de 
artist îmi sunt de trebuinţă. Dar am să te închid - a spus 
regele Minos - în schimb, în labirint, cu fiul tău Icar. Să nu- 
ţi treacă prin minte, cumva, să-ncerci să fugi. 

CĂDEREA LUI ICAR. 

Şi, la semnul lui Minos, sclavii s-au repezit. L-au înşfăcat 
de umeri, şi-aşa, mai mult târâş, l-au purtat prin grădină 
până la labirint. 

Alţi sclavi, în vremea asta, i-au adus şi feciorul, ce se 
numea Icar, pe care-l dobândise dintr-o căsătorie cu-o 


sclavă a lui Minos. El se uita-ngrozit la zidurile-nalte. 

Tatăl şi-a luat feciorul în braţe şi-a grăit: 

— Dacă regele Cretei ne-a-nchis drumul pe ape şi drumul 
pe pământ, a mai rămas văzduhul. 

— Cum, tată, să zburăm? Dar ce suntem noi, păsări? a 
întrebat Icar. 

— Da, dragul meu copil! Astăzi a sosit vremea ca să-i învăţ 
pe oameni să zboare prin văzduh. Nutream de mult în mine 
un gând de acest fel. Ce-i drept, nu socoteam că am să fiu 
silit atâta de curând să fac astfel de aripi ca să scăpăm cu 
ele din ghearele lui Minos. Să ne-apucăm de lucru. Ajută- 
mă şi tu. 

Şi-ndat-a luat bătrânul, ajutat de fecior, pene, oase de 
păsări, rămase-n labirint din timpul cât trăise preahâdul 
Minotaur, şi le-a legat cu fire din haina lui desprinse şi le-a 
lipit cu ceară, făcând patru aripi6. 

Două şi le-a pus sieşi, prinzându-le-n curmeie făcute din 
veşminte, şi celelalte două i le-a pus lui Icar. S-au urcat sus, 
pe ziduri. 

Chemându-l pe Icar aproape, lângă sine, l-a învăţat să 
zboare: 

— Priveşte cum se-nalţă vulturul prin văzduhuri! Vâsleşte 
rar din aripi. Nu sta nici prea aproape de valurile mării, ca 
apa să nu-ţi ude aripile uşoare, i-a dat sfaturi bătrânul; dar, 
în aceeaşi vreme, nu te-nălţa prea tare şi fără chibzuială. 
Nu te-apropia de soare. Aripile acestea nu am avut 
mijloace, aici în labirint, să le alcătuiesc aşa cum aş fi vrut, 
şi ceara se topeşte. Aripa se desprinde şi-ai să te 
prăbuşeşti. Să te iei după mine. Bagă de seamă. Şi-acuma 
să zburăm spre dulcea libertate 

— Hai să zburăm, hai, tată, a glăsuit Icar, cuprins în inimă 
de-o aprigă dorinţă de-a spinteca văzduhul şi-a se-nălţa 
spre cer. 

Şi au vâslit din aripi. S-au ridicat spre boltă şi au pornit în 
lume. Creta era în urmă, abia se mai vedea. De pe ţărmuri 
păstorii, pescarii şi alţi oameni se uitau, cu mirare, cum 


nişte pământeni puteau zbura ca zeii. Nu le venea să 
creadă. Trecuseră de Delos şi de insula Păros, cea plină de 
miresme. 

În depărtări s-arată şi fermecata Samos. Când fiul lui 
Dedal, îmbătat de vârtejul acelui zbor înalt, bate din aripi 
tare. Se ridică mai sus. 

— Icar, îi strigă tatăl, nu uita ce ţi-am spus şi fii 
prevăzător! 

Numai că el n-ascultă. Simte că se înalţă ca vulturul în 
slavă. Îi vine să şi cânte, să chiuie, să strige. Şi zboară, se 
ridică, mai sus, mai sus, mai sus. Parc-ar vrea să se smulgă 
din trup, uşor ca gândul şi slobod să plutească până-n 
nemărginiri. 

Dar Helios, din ceruri, gelos pe pământenii care zburau ca 
zeii, a început să ardă, să dogorească tare. Era către 
amiază. Helios trimitea valuri, valuri de flăcări. 

— Icar, opreşte-te! îi strigă tatăl care, simțind căldura, se 
apropia de ape, ca să se răcorească. 

Însă Icar, în zboru-i, nici nu-l mai auzea. El se-nălţa 
întruna, înconjurat de flăcări de aur, ca un nimb. Avântul lui 
spre ceruri nu-l mai putea opri cu strigătu-i Dedal. Se- 
apropia sfârşitul urzit de Helios. 

Ceara care lipea aripile uşoare a prins să se topească, să 
curgă încetinel. Penele s-au desprins. Degeaba da din braţe 
feciorul lui Dedal, nu-l mai ţinea nimica sub cerul arzător. 

De la acea-nălţime, c-un țipăt disperat, Icar s-a prăbuşit în 
valurile mării. 

Apa l-a înghiţit pe loc. L-a dus la fund?7. 

Dedal, auzind glasul, s-a-ntors îngrijorat şi şi-a strigat 
feciorul: 

— Icar! Pe unde eşti? Unde eşti? Unde eşti? 

LA REGELE COCALOS. 

Dar nu i-a răspuns nimeni. Icar nu mai era. Dedal, 
îndurerat,. N-a mai avut ce face. A zburat mai departe, 
până-n Sicilia, la regele Cocalos, şi ajungând la el, i-a cerut 
adăpost. Tocmai se auzise zvonul că dinspre Creta s-ar 


apropia şi Minos, cu oaste, să-l găsească pe bătrânul artist 
şi să-l închidă iarăşi la el, în labirint. 

Cocalos, rege paşnic, s-a-nvoit să-l ascundă pe bătrânul 
Dedal. Cine n-avea nevoie de un artist ca el? 

Şi l-a adăpostit într-o clădire mică, chiar de pe malul mării, 
unde sălăşluiau şi copilele lui. 

Au trecut doar trei zile, şi iacătă şi Minos coboară cu 
oştirea în faţă la palat. Cocalos îl pofteşte la el în ospeţie, şi 
Minos îl întreabă: 

— N-ai auzit, tu, rege, cumva de-un sclav al meu, bătrân, 
care-a zburat, cu aripi făurite de mâna lui isteaţă, peste 
mări şi pământuri? 

— N-am auzit, vezi bine, a dat răspuns Cocalos. Poate s-a 
rătăcil. Sau a căzut în mare. Mai ştii ce s-a întâmplat! 

— Ei bine, nu-i nimica, a rostit iarăşi Minos, de nu ştii ce-i 
cu sclavul, eu nu m-oi supăra. Dar între timp, ascultă. Am să 
te-ntreb ceva. Nu-i mare lucrU. Însă nu ştiu cum aş putea să 
vâr un fir lung, de mătase, în scoica răsucită a unui melc de 
mare. Firul să intre tot, iar scoica să rămână întreagă, 
nesfărâmată. Ce zici tu, s-ar putea? 

— Să vâri un fir de aţă într-o cochilie, fără ca s-o sfărâmi? 
Stai că-ţi aduc răspunsul. 

Şi regele Cocalos, bietul, nu prea deştept, a lunecat în 
cursa dibace a lui Minos. A fugit la Dedal şi l-a-ntrebat pe el. 
— E lucru foarte simplu, a glăsuit Dedal, ce-avea răspuns 

la toate. Legi firul de mătase cu grijă de-o furnică. Îi dai 
după aceea drumul furnicii-n scoică. Ea intră să s-ascundă. 
Târăşte cu ea firul. Scoica rămâne-ntreagă. E simplu, 
precum vezi. 

— Am şi dezlegat taina, a glăsuit Cocalos către vicleanul 
Minos ce sta şi-l aştepta în sala tronului. Facem aşa şi-aşa. 
Şi-a spus ce-l învățase înțeleptul Dedal. 

— Ai dezlegat tu asta? 

— Desigur. Se-nţelege. 

— Nu. Nu-i adevărat, a rostit iară Minos, privind cu- 
ameninţare. Numai un singur om putea să născocească un 


astfel de răspuns. Se numeşte Dedal. Se află-aici, la tine. De 
nu mi-l dai, Cocalos, eu poruncesc oştirii să-ţi ardă-ntreg 
oraşul. 

La astfel de cuvinte şi regele Cocalos s-a-nduplecat, 
fireşte. Atâta l-a rugat pe feciorul lui Zeus: să mai rămână-o 
seară acolo, în palat, şi să se odihnească. Să stea cu ella 
masă şi să se veselească după atâta cale. 

Înainte de masă, regele l-a poftit să se şi îmbăieze. Dar 
bătrânul Dedal, care aflase totul, s-a şi grăbit spre beciuri. 
A oprit repede apa care curgea către sala de baie, cea 
mare, pentru oaspeţi. Şi-a-ncălzit în cazan, în loc de apă, 
smoală. 

Când a intrat în baie prearăul rege Minos, a început să 
curgă, în loc de apă caldă, o smoală clocotită care l-a- 
năbuşit şi l-a fiert ca pe-un rac. 

Aşa a scăpat lumea de regele din Creta8. Dar după 
moartea sa, Zeus l-a coborât în ţinutul lui Hades. Acolo l-a 
făcut, ca şi pe Radamante, celălalt fiu al Europei şi-un alt 
fecior al său, ce se numea Eac, mare judecător. Cu toţii 
hotărau destinul celor care, după ce se stingeau, veneau, 
aduşi de Hermes, la Hades, în Infern. 

Note: 

1. Ştim că numele continentului nostru s-a dat - după 
legendă - de la acela al frumoasei prințese feniciene răpită 
de Zeus sub chip de taur şi dusă în Creta. 

2. În cântecele „Odiseei”? isteţul Ulise, în haine 
preschimbate, întors în patrie, după călătorii îndelungate, 
grăieşte astfel Penelopei: „. I-o ţară 

Ce-i zice Creta, mândră, roditoare, Cu ape-n jur, că e-n 
mijlocul mării, Şi oamenii foiesc în ea puzderii. 

Pe-ntinsul ei sunt nouăzeci de-oraşe 

Cu fel de fel de limbi: ahei, şi mândri 

Eteocreţi, cidonieni alături 

De dorieni războinici şi de oameni 

Dumnezeieşti, pelasgi. Între oraşe 

E unul mare, Cnosos, unde Minos 


Fu împărat la nouă ani şi cel mai 

Apropiat de Joe. , 

3. Este vorba de taurul care, turbând mai târziu din 
porunca lui Poseidon, pustia toată Creta. Cunoaştem din 
legendele anterioare că taurul a fost îmblânzit de Heracle şi 
adus la Micena, dar aici lăsat liber de Euristeu, care se 
temea să nu facă stricăciuni. Mai târziu, celălalt erou, 
Tezeu, l-a prins pe câmpul Maraton şi l-a răpus. 

4. Am amintit despre acest Minotaur, ca şi despre Dedal şi 
Ariadna, încă din legenda anterioară despre Tezeu. 

5. Labirintul construit de Dedal era considerat una dintre 
cele şapte minuni ale lumii. 

6. Legenda aceasta antică are, fără îndoială, multă 
legătură şi cu legenda românească despre „Meşterul 
Manole”. Locul unde legenda spune că ar fi căzut în acea zi 
Icar este Marea Icariană, lângă insulele Samos. Se povestea 
că mai târziu i s-ar fi găsit trupul şi ar fi fost înmormântat 
chiar în insula Samos. În artă, legenda lui Icar a fost des 
ilustrată. A fost cântată mai ales de Ovidiu. 

7. Icar pare a fi simbolul dorinţei omului de a se depăşi pe 
sine, de a se ridica, în zborul său spre libertate, cât mai sus. 
lar prăbuşirea sa se datoreşte, pe de o parte lipsei sale de 
experienţă în îndepărtatul trecut istoric, pe de alta acelor 
forţe dominatoare, care doresc să împiedice progresul, 
urcuşul omului spre cele mai înalte culmi. 

Într-un splendid basorelief din secolul al doilea înaintea 
erei noastre, şi pe un vas pictat de un artist cretan, îl vedem 
pe Dedal făurind aripi pentru el şi Icar. Drama căderii lui 
Icar o găsim înfăţişată în picturi murale nespus de 
expresive, aflate sub lava din Pompei. Iar în plastica 
modernă se află o operă celebră a sculptorului francez 
Rodin. 

8. În Creta se mai află şi astăzi multe urme ce amintesc de 
legendarul Minos. Aşa este palatul descoperit la Cnosos, 
zugrăvit în zeci de culori. Nu ştim dacă povestea despre 
labirint, desigur mult transformată de-a lungul veacurilor, 


nu se referă chiar la acest palat. Mai sunt şi alte ruine, la 
Festos, la Hagia-Triada şi-n alte părţi. Se mai găseşte şi un 
jilţ regal, despre care s-a spus că e tronul lui Minos. Mai 
sunt şi multe vase în culori minunate. Taurul se pare că era 
un simbol al soarelui pe vremuri - cum e la egipteni taurul 
care poartă un astru între coarne. Oamenii din Creta îşi 
puneau la sărbători şi jocuri, pe frunte, câte o mască, 
întruchipând un taur, să aibă înfăţişarea soarelui adorat. 
Aşa se găseşte o statuetă arhaică de bronz - un amulet 
probabil - ce se află acum în muzeul din Luvru, înfăţişând o 
fiinţă cu trup omenesc, dar cu cap de animal. Când s-a 
distrus regatul străvechilor cretani, s-au găsit multe 
statuete şi vase dintr-acestea, care prezintă oameni cu 
capete de taur. Probabil că astfel s-a creat legenda despre 
un mare taur din regatul lui Minos - adică un Minotaur - 
care s-ar fi născut sub nişte blesteme divine, în palatul din 
Cnosos - legendă care a fost apoi înflorită în cântecele 
aezilor. 

CASTOR ŞI POLUX. 

În ţara mândră a Laconiei, pe valea râului Eurot, trăia 
cândva regele Ţindăr. Soţia lui se numea Ledal. 

Pe țărmurile râului Eurot creşteau mirţi înfloriţi şi sălcii cu 
ramuri lungi, plecate peste ape. Dar, mai cu seamă, vieţuiau 
în cârduri lebede graţioase, albe. Mai albe uneori decât 
Taigetul, muntele care se-nălţa în zare şi-avea pe fruntea lui 
semeaţă, în timpul iernii, cununi de gheaţă orbitoare. La 
miazănoapte de Eurot, puternică, nebiruită, era cetatea ce 
se numea Lacedemonia sau Sparta. 

Şi, dacă [indăr era vrednic, aezii nu ştiau să spună. Nu 
cunoşteau nici ei prea multe. În schimb, ştiau că acest rege- 
o dispreţuia pe Afrodita. Nu-i aprindea focuri în templu. Nu- 
i aducea pe altar jertfe. Şi, supărată, Afrodita a hotărât să-l 
pedepsească pe Ţindăr, regele din Sparta. Cum? Aţâţându-l 
pe însuşi Zeus la dragoste nelegiuită faţă de soaţa regelui, 
frumoasa Leda. 

ZEUS SE PREFACE ÎN LEBĂDĂ. 


Iar Zeus s-a prefăcut, cântau aezii, în lebădă cu pene albe 
- o lebădă strălucitoare, cu ciocul roşu ca mărgeanul şi 
ochii scânteind ca jarul - şi a chemat-o pe Afrodita: 

— Tu ai să iei înfăţişarea de vultur care urmăreştE. O biată 
lebădă prin aer. Şi lebăda am să fiu eu! a râs cu hohot 
olimpianul. Să mă goneşti în aşa chip, încât s-ajung pe lângă 
Leda, la ceasul când se scaldă-n râu. 

— Am înţeles, slăvite Zeus, i-a dat răspunsul Afrodita. 

Şi s-a schimbat pe loc în vultur, cu ciocul umezit de sânge, 
ce-a început să-l izgonească pe Zeus, lebăda măiastră. 

Gonindu-l prin văzduh, zeiţa, care se preschimbase-n 
vultur, a-ndreptat lebăda, pe Zeus, chiar înspre râul unde 
venea, seară de seară, regina Spartei să se scalde. 

Era către amurg, când râul pare tot poleit cu aur, când 
prin frunzişul din platani îşi cântă vântul melodia, iar pe 
Taiget răsare luna cu fermecata ei făclie. Regina, ca 
întotdeauna, venise singură la râu. Zvârlindu-şi vălul sub un 
mirt, se afundase-n apa rece. 

Deodată vede prin văzduhuri venind o lebădă spre ea. În 
urma lebedei, un vultur zbura cu aripile-ntinse. Lebăda se 
părea că-i cere soţiei regelui s-o scape de vulturul 
urmăritor. 

Leda - uimită de albeaţa acestei păsări maiestuoase, cu 
ciocul roşu ca mărgeanul şi ochi de flăcări, ce-i grăiau cu o 
privire rugătoare - sare din râu. Fuge pe țărm şi-ntinde 
mâinile spre ea, să-i dăruiască ocrotire. 

Pasărea albă se preface că-i este frică şi s-azvârle în 
braţele reginei Leda, în timp ce vulturul se-ntoarce în 
slăvile îndepărtate şi-şi ia din nou înfăţişarea obişnuită de 
zeiţă. 

Soţia regelui spartan mângâia lebăda cu gândul că va să-i 
potolească spaima. lar Zeus, bucurându-se că se găsea la 
sânul ei, o-mbrăţişează pe regină. 

Şi Leda a adus pe lume în timpul cuvenit - ca păsările - 
două ouă. Dintr-un ou s-au ivit atuncea Polux şi sora lui 


Elena - de-o frumuseţe fără seamăn; iar, din cellalt, s-au ivit 
Castor şi o copilă, Clitemnestra. 

Polux şi sora lui, Elena, erau odraslele lui Zeus. Iar Castor 
şi cu Clitemnestra lui 'Ţindăr îi erau copii?. 

ELIBERAREA ELENEI DIN TROIA. 

În acest fel au văzut lumea cei doi băieţi: Castor şi Polux. 
Şi ei s-au luat îndată-n braţe, şi-au început să gângurească 
şi să se joace împreună. 

Zeus ar fi vroit - se pare - să-şi ia pe fiul său, pe Polux, şi 
să şi-l crească după voie. Gândea să-l facă un erou, poate 
asemeni lui Heracle. Însă, văzându-i pe băieţi jucându-se 
doar împreună, s-a răzgândit să-i mai despartă. A poruncit 
zeului Hermes să-i ia pe unul şi pe celălalt, să-i ducă înspre 
miazănoapte, într-un ţinut îndepărtat3. Aici, sub aspră 
priveghere, Hermes i-a învăţat să lupte cu iscusinţă, fără 
teamă. 

Aezii povesteau că Polux lupta neîntrecut cu pumnii şi 
arunca greutăţi, departe, cât nici nu se vedea cu ochii. 
Castor, în schimb, fugea mai bine şi călărea ca o nălucă; iar 
carul lui zbura pe ţărmuri, ca rândunica în văzduhuri. 

Au mai deprins şi meşteşugul de-a naviga pe mări, cu plute 
şi în corăbii înzestrate cu pânze şi cu vâsle bune. 

Ba, după cum se povesteşte, cutreierau în vremurile- 
acelea nişte pirați pe marea largă, ardeau oraşele pe 
ţărmuri, jefuiau pe neguţători şi-i ucideau fără cruţare. Nu 
mai puteau pluti corăbii. Şi-atunci, cei doi flăcăi şi-au spus 
că-i datoria lor să plece şi să-i răpună pe tâlhari, să scape 
oamenii de rele, de moarte, jafuri, de urgii. 

Însoţiţi doar de câţiva prieteni, s-au îmbarcat pe o triremă 
şi s-au luptat cu toţi tâlharii - piraţii, care bântuiau apele 
din arhipelag. I-au nimicit până la unul. 

Crescuseră acum feciorii destul de mari, ca să se-ntoarcă 
la vatra părintească-n Sparta. Aveau cam treisprezece ani. 
Mai ales că se zvonise despre Elena, una din cele două fete, 
c-a fost furată de Tezeu. 


Fata era de-o gingăşie cum încă nu se mai văzuse. De pe 
atunci se auzise în lumea-ntreagă despre ea. Iar Tezeu, 
regele Atenei, venise şi răpise fata, pe când dansa la o 
serbare; apoi o luase de nevastă. 

Fără a sta în cumpănă, voinicii-ncalecă pe cai, urmaţi de 
oştile spartane, şi se pornesc către Atena, ca să dea lupta cu 
Tezeu şi să-şi elibereze sora. 

Din fericire pentru ei, Tezeu, de cum făcuse nunta, plecase 
în Infern, la Hades. 

Vroia s-ajute pe un prieten, care domnea peste lapiţi, să şi- 
o răpească din Infern pe blânda Cora-Persefona. 

În timp ce el era-n Infern, intră şi fraţii, dioscurii, cu 
oastea lor în Atica. Zdrobesc armata ateniană. Cuceresc 
sate şi oraşe şi-Atena cea cu temple multe. Dar cruţă, plini 
de-nţelepciune, grădinile lui Academos5, unde se adunau 
adesea, să stea de vorbă, filosofii. 

Cătând după aceea bine, Castor şi Polux izbutesc să afle 
locul unde sta închisă sora lor, Elena, păzită de prinţesa 
Etra, mama eroului Tezeu. 

Când o găsesc - ce bucurie! Nici nu o cunoşteau destul, cu 
toate că le era soră; căci ei crescuseră departe, în 
Macedonia muntoasă, pe când Elena rămăsese lângă 
părinţii săi, în Sparta. 

Se-ntorc deci toţi, cu voie bună, ducând cu ei, ca sclavă 
Spartei, pe Etra, mama lui lezeu. 

La-ntoarcere au fost primiţi cu ospeţe şi veselie şi 
sărbători strălucitoare. Au petrecut ce-au petrecut şi s-a 
curmat de la o vreme şi bucuria revederii. Cine e vrednic n- 
o să şadă mereu la danţuri şi la mese. E însetat să 
săvârşească fapte de glorie şi cinste! 

SPRE ALTE ISPRĂVI. 

Tocmai se pregătea-n Elada - la Calidon, într-o regiune rău 
pustiită de-un mistreţ, o vânătoare renumită. Vitejii se 
porneau acolo. Unii-şi aveau drumul prin Sparta şi 
povesteau despre mistreţ şi lupta ce se pregătea. Şi auzind, 
Castor şi Polux n-au stat pe gânduri nici o clipă. S-au gătit 


repede de drum şi, însoţindu-i pe ceilalţi, au luat parte la 
vânătoare. 

Pe urmă fraţii dioscuri au plecat cu argonauţii, să 
dobândească, din Colhida, lâna berbecului de aur, şi-au 
săvârşit isprăvi de seamă ce i-au făcut nepieritori6. Corabia, 
numită Argo, plutea pe mări de multă vreme, purtată de un 
vânt prielnic. Era pe lângă Tracia. Deodată s-a stârnit 
furtuna, cu trăsnete-nfricoşătoare. Marea, cu colții ei de 
spumă, părea o fiară îndârjită, care urla plină de ură şi era 
gata să-i înghită. Gropi mari de apă se căscau. Corabia 
cădea în ele, cu trosnituri de lemnărie, şi iarăşi valul o sălta 
până la bolta înnegrită, ce atârna deasupra mării, sau o 
izbea de stânci cumplite. Nu mai era nici o nădejde. 
Zadarnic se trudeau eroii, lason, Heracle şi mulţi alţii, să 
ţină vâslele în mâini, în timp ce fraţii dioscuri vroiau să 
sprijine catargul, ce se frânsese între stânci. Zadarnic 
încerca să cânte Orfeu” din lira lui divină, gândind să 
îmblânzească zeii. Furtuna se dezlănţuia tot mai avană şi 
mai cruntă. 

Şi-atunci, precum cântau aezii, Castor şi Polux au chemat 
pe Zeus, stăpânul din cer: 

— Tu, cel ce ne-ai răpit de-acasă şi l-ai trimis pe zeul 
Hermes să ne înveţe meşteşugul cel viforos al armelor şi 
navigația pe mări, de ce opreşti acuma drumul corăbiei, 
care ne poartă spre ţara unde se găseşte lâna de aur mult 
dorită? De ce, o tată - ne răspunde? 

Dacă ar fi să dăm crezare poemelor din alte vremi, Zeus, 
care vroia să fie vestit şi prin feciorii săi, ar fi răspuns 
atunci c-un tunet, şi două flăcări aurite au lunecat peste 
catarg. S-au prefăcut în două stele, ce-au luminat pe 
dioscuri. Furtuna a-ncetat pe dată. 

Cu toţii s-au mirat nespus de o asemenea minune şi, de 
atuncea, corăbierii, de câte ori erau furtuni, rugau pe zei şi 
dioscuri să le dea sprijin, să-i salveze. Pe dată înceta furtuna 
şi se zăreau aceleaşi flăcări, ce parcă lunecau din cer8. 


Tot în acea călătorie Castor şi Polux s-au luptat cu doi 
uriaşi. Unul, feciorul lui Poseidon, un rege neospitalier, pe 
care îl chema Amicos. Altul, un monstru de la Creta, cu 
piept de foc şi de aramă, ce purta numele de Ialos. Aceşti 
uriaşi nu-i ospeţeau pe-aceia ce-şi căutau, pe ţărmuri, un 
adăpost şi-un pic de hrană. Îi ucideau pe corăbieri şi 
scufundau vasele-n apă. De-aceea fraţii dioscuri i-au nimicit, 
făcând dreptate. 

În sfârşit, dup-atâtea lupte, Castor şi Polux s-au întors la 
casa părintească-n Sparta. Mama lor, Leda, tatăl [indăr şi 
Clitemnestra şi Elena i-au primit plini de bucurie. lară 
regina le-a grăit, îmbrăţişându-i cu mândrie: 

— Bine că v-aţi întors acasă. Regele-a cam îmbătrânit şi n- 
avem sprijin la nevoie. Să vă-nsuraţi, feciorii mei, să 
împărţiţi pământul între voi. Să-l stăpâniţi cu braţ vânjos. 

Fraţii au râs: 

— Prea bine, mamă. Ne vom căuta nişte soţil. Şi vom avea 
un trai tihnit. 

CEARIA CU FII LUI AFAREU. 

Părea că totul se aşterne senin, frumos, în viaţa lor. Numai 
că, în puţină vreme, s-a întâmplat ca dioscurii să se certe cu 
nişte veri. Verii erau Linceu şi Idas, odraslele lui Afareu - 
care era cu [indăr frate. 

Unii pretind că toată cearta s-ar fi pornit pentru că verii i- 
ar fi-nşelat pe dioscuri cu nişte boi dintr-o cireada adusă din 
Arcadia. Şi ei nu-ngăduiau pe nimeni ca să-i înşele cu ceva. 
Dar alţii spun că pricina ar fi iscat-o, de fapt, Eros. C-ar fi 
trăit atunci, pe lume, două fecioare-ncântătoare, fiicele 
regelui Leucip. Una Hilera; alta Feba. Iar micul Eros, într-o 
zi, vrând să se joace, a pus în arc patru săgeți muiate-n 
fiere şi le-a dat drumul în văzduh. Săgeţile i-au nimerit pe 
toţi flăcăii, drept în piept. Tuspatru veri au îndrăgit acele 
fete-ncântătoare pe care le avea Leucip. 

Ca să n-apuce însă verii, Linceu şi Idas, să le ceară pe 
fetele lui Leucip, flăcăii Ledei s-au gândit că trebuie să le 
răpească. 


Pe cai sălbatici, dioscurii au năvălit ca o furtună, le-au 
smuls pe cele două fete dintr-o grădină unde ele culegeau 
flori. În acest timp, şiretul Eros ţinea frâiele cailor. Pe câmp 
ardea soarele viu şi, totuşi, în înalt, erau şi nişte nori, care 
vesteau primejdia ce s-apropia. 9 

Se povesteşte că Linceu era-nzestrat cu o privire ce 
străbătea până departe, prin case, prin păduri, prin munţi. 
Iar Idas, frate cu Linceu, avea o-asemenea putere că nici un 
muritor din lume n-ar fi-ndrăznit să se măsoare, cumva, cu 
el, în luptă dreaptă. El se luptase şi cu zeul Febus-Apolo, 
pentru-o fată, şi-l biruise la sfârşit. 

Şi dioscurii au pornit cu caii în galop, ducând, la piepturile 
lor bărbate, pe fetele ce le-ndrăgeau. Linceu, ce străjuia 
Taigetul, muntele lacedemonian, cu ochiul său pătrunzător, 
i-a şi văzut pe cei doi fraţi gonind cu fetele în braţe. El l-a 
chemat grabnic pe Idas şi-au pornit după dioscuri. 

POLUX ÎŞI ÎMPARTE NEMURIREA CU FRATELE SĂU 
CASTOR. 

Lupta a fost îngrozitoare. 

Tăind prin muntele Taigetul, Linceu şi Idas se ivesc, călări, 
în faţa gemenilor. Ochii lor sunt înflăcăraţi. 

— Daţi-ne fetele! le strigă Linceu, cu glas întărâtat. 

— Vin de le ia! răspunde Castor. 

— Atunci să ne-ncercăm puterea, şi care-o fi învingător să 
aibă parte de soţii. Ceilalţi să piară! Vă-nvoiţi? 

— Ne învoim, de bună seamă, răspund în hohot gemenii. 
Curând o să muşcaţi pământul. Luptăm cu rândul câte doi. 

Cei dintâi se ciocnesc, cu furie, Castor cu vărul său Linceu. 

Cu sulițe scânteietoare, ei se reped unul spre cellalt, în 
timp ce fetele-i privesc înmărmurite, fără glas. Dar suliţele 
se sfărâmă în scuturile de aramă şi în armurile de fier. 

Duşmanii se opresc o clipă, cătându-se adânc în ochi. 

Păreau că-s stane, nu flăcăi. Numai panaşele, pe coifuri, se 
clătinau, sub adierea vântului dinspre miazăziuă. 

Şi, dintr-o dată, amândoi, cuprind şi săbiile-n mâini. 

Şi - iată-i! se avântă iarăşi ca doi vultani înfometați. 


Lupta durează ceasuri multe, până ce Castor, mai dibaci, 
împunge pe Linceu în pqntec; şi-acesta cade, sfârşit, jos. 

Idas atuncea se repede, vrea să-l răzbune pe Linceu. 
Înşfacă iute o coloană de marmură, de pe mormântul tatălui 
lor, abia-n-gropat, şi o azvârle cu putere în pieptul agerului 
Castor. 

Castor nu stă nici el degeaba şi îl ţinteşte cu-o săgeată pe 
Idas cel voinic, în coaste. 

Polux sare atunci degrabă să-şi sprijine iubitul frate, pe 
Castor cel lovit de moarte şi să-l doboare pe Linceu. Dar 
Zeus curmă bătălia şi, cu un fulger din văzduh, arde pe Idas 
şi Linceu, şi îi preface în cenuşă, pe groapa fără de coloană, 
a tatălui lor, Afareu. 

Castor se stinge-acum pe-ncetul. Pieptul lui e aproape 
rece. Ochii sticloşi privesc spre cer. Şopteşte-ncet: 

— Nu-mi pare rău că părăsesc acest pământ. Dar inima 
mi-e-ndurerată că mă despart de tine, Polux. 

Şi Polux cade în genunchi. Sărută faţa-ngălbenită, şi 
disperat strigă spre Zeus: 

— Tată, tu ştii că fără Castor viaţa mea n-are nici un rost. 
Şi nu-i nimic mai sfânt, mai nobil, decât o dragoste de frate, 
care ţi-e în acelaşi timp prietenul cel mai devotat. Dă-i, tată, 
deci lui Castor viaţă sau - de nu vrei - încuviinţează să plec 
alăturea de el spre negrele genuni, la Hades. 

Auzind vorbele acestea, din Olimp, Zeus i-a răspuns: 

— Tu eşti nemuritor, o, Polux, şi ai dreptul să vieţuieşti cu 
fraţii tăi: Atena, Hermes, Apolo, Artemis şi ceilalţi, fără să- 
mbătrâneşti vreodată, sus, în Olimpul luminos. Dar Castor e 
fiul lui Ţindăr şi-i muritor ca tatăl său. Vrei să-ţi pierzi oare 
nemurirea, ca să trăiască din nou Castor, un sărman fiu de 
pământean? 

— Deşi n-avem acelaşi tată, frăţia care ne-a legat îmi e mai 
dragă decât slava ce aş avea-o în Olimp, a răspuns Polux 
către Zeus. Vreau să trăim, deci, împreună, sau să murim 
alăturea. Ori amândoi nemuritori, ori împreună în Infern. 


Mişcat de-asemenea credinţă, de prietenia ce-i lega pe 
dioscuri unul de altul, Zeus a dat poruncă morţii să-şi 
strângă aripile negre, ce le lăsase peste Castor. Şi dioscurii 
să rămână, ca şi-nainte, laolaltă. Însă, din an, o jumătate să 
şi-o petreacă în Olimp. lară cealaltă jumătate să se coboare 
în Infern. 

Cum a sunat porunca asta, Castor s-a ridicat din morţi. Şi- 
ncălecând pe cai cu aripi, cei doi fraţi gemeni s-au urcat 
până-n palatele cereşti. Aici ei au căpătat dreptul să 
ocrotească totdeauna nepreţuita prietenie între popoare şi- 
ntre oameni10. lar, mai târziu, ca să-i scutească să se 
coboare şi-n Infern, Zeus i-a preschimbat în aştril 1. 

Cinstind pe Castor şi pe Polux, adică însăşi prietenia, elinii 
le-au clădit altare şi temple mari, împodobite cu marmure, 
în care ei sunt dăltuiţi ca doi flăcăi cu trupuri goale, având 
în mâini sulițe lungi, iară pe cap coifuri rotunde12. Adeseori 
ei sunt călări, pe cai ca spuma, nepătaţi. lară pe creştetele 
lor, întotdeauna-i câte-o stea13. 

Note: 

1. Primul rege al Laconiei a fost, în legendă, Lelex. 
Urmaşul lui, Eurot, a dat numele râului ce uda Laconia. 
Copila lui Eurot ar fi fost Sparta. Ea a dat numele oraşului 
cel mai important din Laconia. Sparta s-a căsătorit cu 
Lacedemon, fiul lui Zeus şi al nimfei Taigeta. Sparta se mai 
cheamă şi Lacedemonia. lar muntelui învecinat i se mai 
spunea Taigetul. La rândul ei, Sparta ar fi născut pe Amicle 
- întemeietorul celuilalt oraş important al Laconiei: 
Ameiceleea - şi care era strămoşul direct al lui [indăr, soţul 
reginei Leda, mama celor doi eroi: Castor şi Polux. Regii 
Spartei se mândreau mult cu această genealogie şi mai ales 
cu faptul că aveau strămoşi pe cei doi vestiți eroi gemeni. 

2. Legenda despre Leda şi lebăda, în care Zeus se 
transformase, ca s-o înşele pe soaţa regelui din Sparta, a 
fost sculptată şi pictată de artişti în nenumărate rânduri. Se 
găseşte astfel la Roma o splendidă marmură, sculptată de 
un artist antic, al cărui nume nu-l cunoaştem. O altă statuie 


de seamă mai este la Veneţia, în muzeul San-Marco. Iar în 
pictură e faimoasa pânză lucrată de Corregio, aflată la 
Berlin. 

Tot la Roma, se mai găseşte şi o copie după tabloul lui 
Leonardo da Vinci: pe malul râului Eurot, sub mirţii înfloriţi, 
se află Leda cu lebăda alături. În depărtare, pe un deal 
înalt, se înalţă zidurile Spartei. Scena se petrece în amurg. 
Pe o pajişte smălțuită de flori se văd cele două ouă, din care 
tocmai se ivesc perechile de copilaşi - asemeni unor puişori. 
Toţi cată spre mama lor care-i priveşte înduioşată, zâmbind 
discret şi parcă trist. Penelul marelui Leonardo da Vinci a 
ilustrat cu meşteşug sensul străvechilor credinţe ale 
elinilor. Ei se întrebau de ce vin oare, uneori, pe lume, în loc 
de un copil, doi sau mai mulţi? Ce poate să însemne acest 
lucru? Şi, pentru că ştiinţa medicinei era încă la începuturi, 
ei îşi explicau această taină numai printr-o intervenţie 
divină. Considerau că dintre gemeni unul este poate copil 
de zeu. (Se ştie foarte bine că şi Heracle, care era feciorul 
lui Zeus, avea un frate geamăn, feciorul regelui Amfitrion.) 

3. Se spune că în copilărie cei doi eroi ar fi trăit o vreme 
pe tărâmurile Macedoniei, în partea de miazănoapte a 
Greciei. Ei sunt cunoscuţi în povestiri şi poeme, nu numai ca 
fii ai lui Ţindăr, soţul legiuit al Ledei - tin-darizi. - ci şi ca 
dioscuri - feciori ai lui Zeus (dios). 

4. S-a arătat într-o legendă anterioară cum Tezeu, însoţit 
de Piritou, regele tesalian, o răpit-o pe frumoasa Elena, în 
vârstă numai de 13 ani, din templul zeiţei Artemis. Poeţii 
spuneau că la această dată Tezeu era în vârstă de cincizeci 
de ani. Mai târziu, frumoasa Elena se va mărita cu regele 
Menelau şi din pricina ei se va isca războiul troian. 

5. În grădinile învățatului Academos a întemeiat filosoful 
Platon celebra lui Academie. De aici vine numele cunoscut 
până astăzi, dat celei mai înalte instituţii de ştiinţă şi 
cultură. 

6. Despre lason se va povesti în legenda călătoriilor pe 
corabia Argo, către îndepărtatul ţinut al regelui Eete, fiul 


soarelui. 

7. Despre Orfeu se va povesti în legenda „Orfeu şi 
Euridice”. 

8. Când se sfârşesc furtunile, pe mare se văd adesea nişte 
fâşii luminoase în jurul catargului, partea cea mai înaltă a 
corăbiei. Acestea sunt - cum se înţelege - numai ultimele 
descărcări electrice. Navigatorii din vechime nu puteau 
înţelege acest fenomen, ştiinţa nu descoperise încă 
electricitatea, şi ei şi-l explicau născocind legenda despre 
Castor şi Polux, care l-au rugat pe Zeus în timpul unei 
furtuni să-i ajute. 

9. Răpirea celor două fete este zugrăvită pe unele vase. 
Scena este sculptată de un meşter necunoscut pe un 
sarcofag ce se găseşte la Florenţa. Frumoasă este însă şi 
opera creată pe această temă de marele pictor Rubens, 
aflată în galeriile de artă din Munchen. Se văd dioscurii 
răpind fetele, în timp ce micul zeu Eros ţine frâul calului, pe 
care se vor urca. Soarele arde pe câmpie şi, totuşi, în înalt, 
se văd norii prevestitori de rele. 

10. Tot atunci Poseidon le-a dăruit şi el dioscurilor dreptul 
de a comanda vânturilor şi valurilor mării, de a ocroti pe 
navigatori în timpul furtunilor şi a-i putea scăpa de moarte. 

11. Este vorba de constelația cunoscută sub numele de 
„Gemenii”, care apare pe boltă în luna mai. 

12. Coifurile lor rotunde evocă ouăle din care se născuseră 
cei doi flăcăi. 

13. Cultul dioscurilor s-a răspândit în toate coloniile 
greceşti, şi în Sicilia şi la Roma. În imperiul roman 
împricinaţii trebuiau chiar să-şi facă jurământul în tribunale 
pe Castor şi Polux. Bărbaţii jurau pe Polux, iar femeile pe 
Castor. 

În Sicilia, elinii au clădit un faimos templu, în localitatea 
Agrigente, închinat dioscurilor. (Templul a fost mai târziu 
refăcut de romani.) În acest templu, în fiecare an, în 
anotimpul parfumat când înfloresc migdalii, se organizau 
nişte sărbători strălucitoare. Veneau atunci solii de 


cântăreţi, dansatori şi poeţi, ca să-şi arate măiestria sub 
semnul dragii prietenii. Oamenii au râvnit mereu 
înţelegerea şi pacea, şi aici, în templul lui Castor şi Polux, au 
răsunat cândva şi nişte versuri ca acestea, rostite de 
Bakchilyde, poetul grec din seC. Al V-lea Î. E. n., intitulate: 
„Lauda păcii”: 

Măreţe lucruri naşte pacea: flori, belşug de artă gureşă şi 
dulce. 

În flacără de aur pe altare de murmură s-aprinde pentru 
zei carnea cornutelor şi-a mieilor lânoşi. Juneţea cugetă la 
lupte pe moale ţărnă în arenă şi visează doar la fluier şi la 
hore. 

Pe chinga scutului îşi ţese pânza păianjenul. Iar lancea 
ascuţită şi spada cu tăişuri, două, sunt amarnic măcinate de 
rugină. 

A amuţit trompeta de aramă. 

Nimic din gene nu alungă somnul chemat să-mprospăteze 
inima. 

Serbări senine înfloresc pe ulii, şi arde cântecul slăvind 
frumuseţea. 

Tradiţia aceasta, iubită de mulţimi, se mai păstrează. Cu 
ani în urmă, la Agrigente, ansamblul românesc a dobândit 
premiul cel mare al păcii şi al prieteniei, prin danţ şi cântec 
popular, şi a luat medalia de aur, pe care e înfăţişat templul 
lui Castor şi al lui Polux. 

BELEROFON. 

Dacă în Creta, Argos sau Sparta sau Atena au fost eroi 
vestiți, nu mai puţin Corintull avea vitejii săi. 

În oraşul Corint, aşezat pe un istm şi-adăpostit de-un 
munte, înalt, prăpăstios2, văzu lumina zilei fiul regelui 
Glauc3, pe nume Hiponou. Tatăl lui Hiponou4, trufaşul rege 
Glauc, era bogat în cai. Hergheliile lui cutreierau tot istmul. 
lar caii şi-i hrănea cu fiinţe omeneşti, ca să-i facă mai iuţi5. 
La fel ca şi Tezeu, voinicul Hiponou era de-o frumuseţe 
care-i uimea pe toţi. Poeţii spun că el se-asemăna c-un zeu, 
atăt la înfăţişare, cât şi la grai şi port. Numai că nenorocul 


nu-ţi cată frumuseţea când e să te lovească. Deci, împlinind 
băiatul cam cincisprezece ani, se zice c-a avut o ceartă cu 
un tânăr, ce se chema Beler. Şi cum era din fire cam aprig 
la mânie, s-au încleştat în luptă şi s-au izbit cu pumnii. 
Tânărul corintian s-a prăbuşit în ţărână cu tâmpla 
sfărâmată. A rămas nemişcat şi fără de suflare. 

Dornic să-şi spele crima, făcută fără voie, tânărul fiu de 
rege a trebuit să-şi schimbe numele ce-l purta, cu al 
victimei sale - cum suna datina. Şi, astfel, Hiponou, tânărul 
din Corint, a fost supranumit, de-atunci, Belerofon. 

Pentru purificare, el a pornit departe, spre ţara Argolidei, 
în oraşul Tirint, cârmuit pe-acel timp de-un rege numit Preţ, 
prieten cu tatăl său. Aici Belerofon a-ndeplinit ritualul sfânt, 
de purificare, în sanctuarul lui Zeus. S-a spălat cu uleiuri. 
Preoţii au danţat în jurul lui cu suliţi şi scuturi de aramă. 
Apoi, cu pompă mare, au pus pe el veşminte din lână de oi 
albe şi l-au stropit cu vin şi apă, deopotrivă. 

Sfârşindu-se ritualul, frumosul fiu de rege s-a pregătit să 
plece înapoi spre Corint. A luat cu el merinde în sacii largi 
de piele şi apă în burdufuri. S-a-nveşmântat cu-o haină 
scurtă şi cenuşie, cum se cerea la drum; şi-a vrut să-şi ia 
adio de la regele ţării şi de la soaţa sa, ce se chema Anteea. 

Corabia, în care urma să plece el, se legăna la țărm. Vântul 
sufla prielnic. Sclavii stăteau plecaţi pe ramele de lemn. Şi 
alţii aşteptau doar semnul să întindă pânzele cele albe, cu 
frânghii, pe catarg. 

Anteea nu-l văzuse până atunci pe tânăr. Ritualul, după 
datini, cerea unei femei de rang înalt şi nobil să stea cât mai 
departe de cel ce ispăşea, până-n ceasul plecării. 

ANTEEA ÎL ÎNVINUIEŞTE PE NEDREPT. 

Acum, cătând Anteea la fiul lui Glauc, se simte străbătută 
de un fior ciudat. El este drept şi-nalt ca bradul din pădure. 
Şi umerii săi largi şi mijlocul subţire îi dau o-nfăţişare de 
statuă cioplită de-un artist iscusit. lar fruntea sa e lată şi 
sub ea strălucesc doi ochi, ca două stele, ce-i ţintesc inima. 
Şi inima reginei se zbate tare, tare, precum e păsărica 


închisă-n colivie, ce-şi caută libertatea şi îşi izbeşte fruntea 
de gratiile tari. 

Ea nu putea să ştie că n-avea nici o vină, fiindcă îl 
îndrăgise pe fiul lui Glauc, în clipa despărțirii. Eros, prea 
crudul Eros, îl duşmănea de moarte pe prinţul din Corint, 
pentru că-l întrecea cu mult în frumuseţe şi, plin de gelozie, 
vroia să se răzbune. Şi încordându-şi arcul, Eros, zeul 
iubirii, trăsese o săgeată cu vârf înveninat în inima reginei. 
Ea îşi uitase soţul - ca altă dată Fedra, nevasta lui Tezeu - şi 
se înflăcărase pentru Belerofon. 

Prin vorbele viclene pe care le rostise, Anteea izbutise să-l 
silească pe tânăr ca să mai întârzie la dânşii, în Tirint, şi să 
le fie oaspe în palatul regal. Belerofon, cu toate că era 
pregătit să urce pe triremă, n-a putut sta-mpotriva 
preacaldei rugăminţi, şi i-a făgăduit să-ntârzie trei zile în 
oraşul lui Pre. Dar, la lăsatul serii, regina a venit lângă 
Belerofon, în timp ce tot palatul clocotea la ospăț. 

— Tare-s nefericită lângă soţul meu Preţ, i-a glăsuit regina, 
cu lacrimi în priviri. Tu-mi eşti mai drag ca viaţa. Astăzi, 
când te-am văzut, am înţeles că eşti acel pe care biata de 
mine-l aşteptaM. Pe care l-am visat, în mintea mea de fată, 
când nu eram regină. 

Şi-Anteea - înnebunită de dragostea pe care i-o insuflase 
Eros - l-a conjurat pe tânăr să-l ucidă pe Preţ, să-i ia în 
stăpânire oraşul lui şi tronul. Şi amândoi, pe urmă, să facă 
nuntă-n voie. 

Însă Belerofon, care era un tânăr cinstit şi curajos, s-a 
mâniat nespus ascultând îmbierea reginei din Tirint. 
Smulgându-se cu sila din braţele ei albe, eli-a rostit aşa: 

— Deşi nu-i încă ziuă, mă duc să-mi adun sclavii, să mă urc 
pe triremă şi să părăsesc ţara unde regina însăşi are-un 
pumnal în mână, vrând să-şi răpună soţul. Legea căsătoriei 
aici e pângărită şi nu mai stau un ceas. Mi-e scârbă şi urăsc 
asemenea femei, precum eşti tu, Anteea. 

Prinsă atunci de spaima că elo să arate regalului său soţ 
crima-nfricoşătoare pe care o urzise, Anteea a fugit. S-a dus 


iute la rege şi a-nceput să ţipe şi să se văicărească, 
trăgându-se de păr. 

Aezii povesteau în versurile lor cum regina Anteea, 
minţind fără ruşine, l-a învinovăţit pe tânărul lor oaspe că el 
îi propusese înjositoarea faptă, că el ţesuse planul de a-i 
răpune viaţa regalei sale gazde. 

— Atât sunt de jignită, pare c-a zis Anteea către regele 
Preţ, încât, de nu-i dai moartea acestui oaspete atât de 
ticălos, nu pot să mai trăiesc. Îmi voi lua zilele, zvârlindu-mă 
în mare. 

Dar Preţ, regele ţării, era un om blajin şi nu vroia să calce 
legile ospeţiei. Ce-i drept, şi-nvinuirea adusă de Anteea era 
atât de grea, încât trebuia dată osânda cea mai aspră. 
Dorind să-mpace legea veche-a ospeţiei, cu datoria lui de-a- 
şi răzbuna soţia, Preţ a ales o cale ceva mai ocolită, pentru 
a-l pedepsi. 

A poruncit să vină la el Belerofon şi i-a cerut să plece în 
ţara Liciei6, unde domnea Ilobate, părintele Anteei - să-i 
ducă un răvaş. 

— Îţi cer acest serviciu, i-a spus regele Preţ, şi pentru 
prieteşugul ce-l am cu tatăl tău şi pentru ospeţia care ţi-am 
oferit-o, când te-ai purificat de crima săvârşită în ţara ta 
natală. 

La astfel de cuvinte, tânărul corintian nu putea să 
răspundă decât că se-nvoieşte. 

REGELE PREŢ ÎL TRIMITE LA MOARTE. 

Atunci regele Preţ se apucă să scrie pe-o tăbliță cerată 
răvaşul spre Iobate În răvaş îi cerea, prin anumite semne 
regelui Liciei să-l scurteze de zile pe fiul lui Glauc. Apoi lipi 
tăbliţei o scândură deasupra şi o pecetlui, să nu-i citească 
slova, cumva, Belerofon. 

Acesta luă răvaşul, în care-i era scrisă osânda lui la 
moarte. Il ascunse la piept, ca să-l păstreze bine Se urcă pe 
triremă şi, bucuros de vântul care sufla din nord, pluti spre 
Licia7. 


Şi, ajungând flăcăul în Licia depărtată, a fost bine primit 
regele lobate. Sângele-a nouă tauri a curs îmbelşugat, 
vreme de nouă zile, cât a durat ospăţul; şi-abia-n a zecea zi 
lobate l-a-ntrebat pe fiul lui Glauc să-i spună cine este şi de 
ce a venit? 

— Eu sunt Belerofon, a răsunat răspunsul, şi-ţi aduc un 
răvaş de la regele Preţ, stăpânul din Tirint. Ce scrie 
înlăuntru nu ştiu, căci n-am citit. Îţi dau însă tăbliţa, şi 
singur vei afla. 

Şi feciorul lui Glauc i-a-ncredinţat tăbliţa pe care-o 
adusese şi unde era scris să i se curme viaţa. 

S-a gândit mult lobate - ce este de făcut? N-ar fi vroit să 
calce nici el străbuna lege, care-l oprea să ia zilele unui 
oaspe. Ca să-l răpună totuşi cum îi cereau şi Preţ, şi fiica lui, 
Anteea, Iobate-a făurit la rândul său un plan. Şi chemându-l 
pe tânăr, i-a povestit că-n ţară hălăduieşte-n voie 
monstruoasa Himera, care-i altă fiică a viperei Ehidna şi a 
gigantului Tifon. 

lar Himera aceasta avea corpul de capră, cu-o coadă de 
balaur, un grumaz de leoaică şi două capete. Din boturile ei 
ţâşneau, când răsufla, torente-nvăpăiate de foc mistuitor. Pe 
unde trecea ea nu rămânea nimica, decât pământul ars, 
izvoarele secate şi oamenii răpuşi. 

— Îţi cer, i-a spus Iobate, în schimbul ospeţiei, dacă eşti un 
viteaz, cum te arăţi a fi, să te lupţi cu Himera şi să o 
nimiceşti... 

Belerofon, voinicul, putea să spună nu - când monstruoasa 
fiară secera mii de vieţi şi pustia pământul? 

Şi-a primit bucuros să se lupte cu fiara şi să o nimicească, 
scăpând pe bieţii oameni ai Liciei de groază. 

Aşa, Belerofon s-a pregătit de luptă. Ştia că se găseşte în 
lume calul Pegas, calul înaripat, cu părul alb ca neaua, 
feciorul lui Poseidon - cel care izvorâse din gâtul retezat al 
hidoasei Meduze, răpusă de Perseu. 

PRINDEREA CALULUI ÎNARIPAT. PEGAS. 


Calul acesta, Pegas, odraslă olimpiană, zbura fie-n Focida, 
pe muntele Parnas, în preajma lui Apolo, fie-n Beoţia, pe 
culmea Helicon, unde era-ngrijit de cele nouă muze, ca un 
fecior de zeu. Şi, lovind cu copita în stânci, pe Helicon, 
vijeliosul Pegas făcuse să ţâşnească un izvor: Hipocrene8. 
La izvorul acesta veneau să-şi spele trupul şi să-se- 
mprospăteze copilele lui Zeus cu voci melodioase, 
preagingaşele muze, după ce dănţuiau pe verzile coline de- 
aici, din Helicon. Şi poate tot de-aceea plecau la Hipocrene 
poeţii din Elada şi, sorbind apa rece de la acest izvor, se 
socoteau pătrunşi de harul poeziei, al artei inspirate de cele 
nouă muze. 

Atâta doar că Pegas, uneori, mai zbura şi pe Acrocorint, 
muntele cel înalt de la marginea mării, lângă oraşul unde 
Belerofon văzuse întâi lumina zilei. Acolo sorbea apă, dintr- 
un izvor, Pirene. 

Aezii povesteau şi cum s-a-ntors eroul în istmul de Corint, 
ca să-l-afle pe Pegas, şi-ncălecând pe el să pornească la 
luptă9. Dar oricâtă silinţă şi-a dat Belerofon, n-a izbutit să 
prindă calul înaripat. De simţea o mişcare ca fulgul de 
uşoară, Pegas se ridica, în vuiet de aripe, sus, dincolo de 
nori, până ce rămânea numai un punct pe boltă. 

Trecuse multă vreme de când se tot trudea să-l prindă cu 
arcanul de gâtul încordat sau să-i apuce-n laţul de sfoară o 
copită. Însă Belerofon tot nu se da bătuT. Şi, într-o zi, s-a 
dus la altarul zeiţei Atena, înţeleapta, care era clădit chiar 
pe Acrocorint. S-a rugat de zeiţă să-i vină-ntr-ajutor cu 
sfaturi cât mai bune. Ba, mai mult, venind noaptea, şi-a 
aşternut culcuşul alături de altar. 

Cam pe la miezul nopţii, prin vis i s-a ivit zeiţa-nţelepciunii, 
şi ea i-a glăsuit: 

— Îţi dau un frâu de aur, mândre Belerofon. Cu el vei 
stăpâni calul înaripat, pe care ţi-l doreşti, ca să lupţi cu 
Himera. Dar adu întâi jertfă un taur din cireada părintelui 
tău Glauc, măreţului Poseidon. Pegas e fiul lui. Şi de se- 


mpotriveşte zeul cutremurelor, nu poţi să stăpâneşti calul 
înaripat. 

Trezindu-se din vise, a cercetat în preajmă. Şi ce să vezi? 
Pe lespezi, chiar lângă aşternutul unde dormise el, era un 
frâu de aur, dăruit de Atena. 

Sculându-se în pripă, a adus întâi jertfă un taur, lui 
Poseidon; şi-a-nceput să pândească. 

N-a stat prea multă vreme, şi dintre nori, deodată, cu 
vâjâit de aripi, s-a lăsat la izvor calul aşteptat, Pegas. 

Belerofon atunci, sărind din ascunziş mai repede ca 
vântul, gata! - i-a şi pus frâul. I-a sărit în spinare şi, 
neînfricoşat, a tras voios de hăţuri. Calul s-a repezit îndată 
către slavă. Zbura atât de iute, că nu vedea flăcăul nimic în 
faţa lui. | se părea că este tot pradă unui vis, căci luneca-n 
abisuri, parcă fără sfârşit, când Pegas cobora până 
deasupra mării. Şi iar urca spre ceruri, încât simţea 
dogoarea soarelui călător că îi mistuie trupul. Dar, până la 
sfârşit, calul înaripat, simțind că are-n spate un stăpân 
hotărât, s-a îmblânzit ca mielul10. 

PIEIREA HIMEREI. 

Pegas i s-a supus, şi, călare pe el, Belerofon s-a-ntors în 
ţara Liciei. Cătând din înălţimi, asemenea lui Zeus, ela 
văzut Himera, ce străbătea în goană regatul lui lobate - 
lăsând în urma ei pământul pârjolit. Belerofon a tras spre 
monstru o săgeată. Himera a urlat şi a deschis, flămândă, 
gurile-nflăcărate. 

Lupta s-a şi pornit. Belerofon ţintea dihania în coaste, în 
capetele hâde sau coada ei solzoasă. Dar lupta era grea, 
căci odrasla lui Tifon era înşelătoare. Părea o dată capră, 
sărind cu sprinteneală, sau se târa pe jos cu trupul de 
balaur, şi când nici nu gândeai, răgea asurzitor, la fel ca o 
leoaică. Iar flăcări izbucneau, în valuri, până-n cer. 

Şi poate că Himera l-ar fi răpus pe tânăr până-n cele din 
urmă. Însă Belerofon avea la cingătoare - învăţat de Atena - 
trei ţepuşe de plumb. Văzând el că Himera e tot mai 
îndârjită, flăcăul i-a azvărlit, în gurile deschise, ţepuşele de 


plumb, şi ele s-au topit sub potopul de foc ce-l respira 
Himera, Plumbul i s-a prelins adânc în măruntaie, şi odrasla 
lui Tifon, ce-nspăimântase lumea, a căzut la pământ, 
împrăştiind în jur duhori otrăvitoare1 1. 

Dobândind biruinţa şi scăpându-i pe oameni de spaima 
monstruoasei odrasle a lui Tifon, voinicul i-a cerut regelui 
învoirea să plece spre Corint. Dar bătrânul lobate, urmând 
acea scrisoare, pe care-o adusese însuşi Belerofon, i-a mai 
cerut să-ndure încă trei încercări, mult mai primejdioase ca 
lupta cu Himera. 

L-a mai trimis să lupte cu un neam de tâlhari, ce se 
chemau solimi, din munţii Liciei. Ei năvăleau în vale şi 
prăduiau totul. Dădeau foc la oraşe şi jefuiau prin sate. 
Luau orice avuţie şi hrană şi veşminte şi mai ales copile, pe 
care le duceau cu ei între prăpăstii. Se desfătau o vreme, 
apoi le ucideau izbindu-le de stânci. 

Belerofon, călare pe Pegas, zburătorul, s-a repezit în 
munţi. A căzut ca un fulger în cuibul de tâlhari, şi, luptând 
cu-ndrăzneală zile nenumărate, a nimicit cu totul neamul 
crud de solimi. 

Iobate l-a pornit, pe urmă, şi în ţara pe care-o stăpâneau 
vitezele amazoane. Amazoanele-acestea puseseră la cale s- 
atace Licia şi s-o înece-n sânge. Belerofon, cu calul, le-a ieşit 
înainte. Mai luptaseră ele cu Heracle, 'lezeu; dar vreun 
duşman zburând pe-un cal înaripat nu mai văzuseră. 
Săgeţile curgeau în râuri din văzduh, trântind pe călăreţe 
îndată la pământ. Astfel, după o luptă crâncenă, le-a înfrânt 
şi le-a gonit pe toate, zvârlindu-le în mare. 

După lupta aceasta, după ce săvârşise atâtea vitejii, 
primejduindu-şi viaţa, lobate a urzit o cursă, trimițând o 
ceată de războinici: - cei mai vânjoşi din ţară - să-l prindă 
pe erou într-o pădure deasă. Să-l lege în curmeie şi-apoi să- 
i taie capul. Şi iar Belerofon a fost silit să-nfrunte moartea a 
patra oară. Dar nu s-a-nspăimântat. Şi cu îndemânare, i-a 
zdrobit pe vrăjmaşi, lovindu-i cu săgeți care nu-şi greşeau 
ţinta. 


Niciunul dintre ei n-a mai rămas în viaţă. 

BELEROFON II CERE SOCOTEALĂ LUI ZEUS. 

Regele Liciei şi-a dat atuncea seama că a mers prea 
departe. După credinţa veche, cine biruia moartea, în luptă, 
de trei ori, urma a fi scutit de orice bănuială. Era un semn 
că zeii îl socotesc curat. 

Şi regele Iobate a poruncit să vină copila sa mai mică, 
numită Filonceea, o soră a Anteei, şi i-a grăit aşa: 

— Belerofon, de vrei, fâ-mi cinstea şi primeşte de soaţă pe 
fecioara ce-o vezi în faţa ta. Îţi dau şi jumătate din toată 
avuţia. lar ţara Liciei o-mpart, la fel, în două. Urmând ca, 
după moarte-mi, să stăpâneşti tu singur Licia cea bogată. 

Eroul corintian, după atâtea lupte şi-atâtea încercări, s-a 
învoit să fie ginere lui lobate. Mai ales că-i plăcea frumoasa 
Filonceea. Şi astfel a rămas acolo-n Licia, în ţinutul pe care-l 
scăpase de vrăjmaşi. 

Dar auzind Anteea că ela făcut nuntă cu sora sa mai mică, 
n-a mai putut să-ndure ruşinea şi mâhnirea; şi şi-a vârât 
pumnalul, cel destinat lui Preţ, în inima pe care i-o- 
nveninase Eros. 

Belerofon acum putea să vieţuiască în glorie, mărire şi 
respectat de toţi. A cârmuit o vreme-n Licia liniştit. 

Însă. Prea geloşi, zeii, când omu-i fericit, au coborât 
asupră-i din nou nenorocirea. 

Ares cel zvânturat, în câinoşia lui, i-a doborât feciorul, ce 
se chema Isandru. Fiica, Laodomia, nespus de mult iubită 
de părinţi şi bunici, a fost la rândul ei înşelată de Zeus. Mai 
mult, a fost silită să-i nască şi un prunc; iar pentru fapta 
asta, săvârşită de Zeus, fără voinţa ei, tot ea să ispăşească. 
Artemis, mâniată că s-a-nsoţit cu Zeus, a ţintit-o cu arcul; şi- 
a trimis-o-n Infern. 

Adânc mâhnit eroul de urgia cerească, a hotărât să urce 
cu Pegas în Olimp. Să-i ceară socoteală preatrufaşului Zeus 
- de ce-i obijduieşte mereu pe pământeni? 

A-ncălecat pe calul înaripat şi alb, cu sulița în mână, şi-a 
zburat spre Olimp. 


Aezii povesteau că eroul părea mai frumos decât zeii şi 
mult mai îndrăzneţ, pe calul său ca neaua, cu aripile-n vânt. 
Iar sulița sa lungă, cu vârful de aramă, scânteia prin 
văzduh. 

Se pare că şi Zeus s-a-nspăimântat, văzându-l pe viteaz 
cum se urcă, îndârjit, spre Olimp. Şi-a poruncit lui Hermes 
să se schimbe-n tăun cu ciocul ascuţit şi să-l muşte pe 
Pegas. Hermes a ascultat şi a muşcat cu furie pe fiul lui 
Poseidon12. lar Pegas, de durere, îndată s-a smucit. A 
trântit călăreţul cu fruntea spre pământ, şi a zburat el 
singur spre sălaşul ceresc. 

Belerofon, din slavă, a venit rostogol. A căzut în Corint. A 
mai trăit puţin, cu capul sfărâmat şi mintea rătăcită. 

Şi firul vieţii sale a fost tăiat curând, din porunca lui Zeus. 

Dar, după moartea lui, în Licia, Corint şi chiar în alte părţi, 
oamenii l-au cinstit ca pe un semizeu. În pădurea Creneea, 
din istmul de Corint, i-au ridicat de-atunci un monument de 
piatră, şi-n oraş i-au făcut statuia lui călare. Din copita lui 
Pegas curgea ziua şi noaptea un izvor răcoros13. 

Când a pierit şi calul, a fost urcat pe boltă de tatăl lui, 
Poseidon, şi prefăcut în stea14. 

Note: 

1. Oraşul Corint fusese întemeiat de către regele Sisif, 
acela pe care Zeus îl aruncase în Tartar, obligându-l să 
urce, la nesfârşit, o stâncă pe coastele unui munte. 

2. Istmul se află între Marea Egee şi Marea Ionică, la 
poalele muntelui Acrocorint. Aici era citadela-acropola- 
Corintului. 

3. Glauc era fiul regelui Sisif, rămas cârmuitor în locul 
tatălui său, după ce acesta fusese aruncat în Tartar. Numele 
Glauc s-ar putea tâlcui prin azuriu - aşa cum este apa 
golfului de Corint, sub bolta albastră a cerului elin. El este o 
întruchipare a mării. 

4. Numele de Hiponou înseamnă tocmai bogăţia ținutului 
în cai, în herghelii. Pe lângă aceasta, calul simboliza şi el 
valurile mării. Calul fusese creat de Poseidon, zeul mărilor. 


El era o personificare a valului, care aleargă cu coame pe 
spinare, spre țărm. Nechezatul calului amintea vuietele 
mării înfuriate. În felul acesta Hiponou, fiul lui Glauc, este 
un fecior al mării care îmbrăţişează ca un brâu larg de ape 
tot istmul de Corint. Imaginea aceasta poetică o găsim şi în 
legendele despre eroi. Tezeu, bunăoară, era fiul lui Egeu, 
care personifica Marea Egee. 

5. Alegoria cailor hrăniţi cu trupuri omeneşti arată că pe 
vremuri marea făcea sumedenie de victime omeneşti, fie la 
revărsările ei, fie, mai ales, în timpul furtunilor, când 
înghiţea pe navigatorii ce călătoreau pe şubrede 
ambarcaţiuni. 

6. Licia, ţinut din Asia de sud-vest. 

7. De la această întâmplare a rămas în lume expresia 
cunoscută de „scrisorile lui Belerofon”. Prin ele se înţelege 
orice fel de răvaşe alcătuite chiar împotriva acelora care 
trebuie să le ducă. 

8. Hipocrene s-ar putea tâlcui prin „izvorul calului”. 

9. Această întâmplare a fost cântată după vechile legende 
de poetul elen Pândar, în „Olimpicele” sale. 

10. Şi în folclorul nostru eroii dobândesc adesea cai 
înzestrați cu însuşiri deosebite, unii ştiind să grăiască 
oamenilor, alţii zburători, cu ajutorul cărora îşi biruiesc 
duşmanii. Un astfel de cal are şi Harap-Alb din cunoscutul 
basm al lui lon Creangă. 

11. Belerofon - ca Perseu şi Heracle - este un erou solar. 
Soarele ce răsare în zori deasupra mării, se înalţă glorios şi 
coboară în asfinţit, de parcă ar cădea din slavă, cu chip 
însângerat. Din pricina aceasta îl vedem pe Belerofon 
înfăţişat pe vase şi pe monezi antice, cu arcul sau sulița în 
mâini, având în jurul frunţii un nimb strălucitor de raze 
aurii, călătorind prin cer pe un cal înaripat. El este gata să 
distrugă ce e rău şi strică armonia naturii, aşa cum este 
Himera bunăoară. Sensul acestei alegorii era că tot ceea ce 
este monstruos până la urmă trebuie să piară de pe scoarţa 
pământească. 


12. Pegas, fiul lui Poseidon şi al Meduzei, a dat numele său 
unui munte şi unui oraş din lesalia. Muzele se chemau şi ele 
uneori pegaside, pentru că se strângeau în jurul izvorului 
pe care-l făcuse să ţâşnească calul Pegas, lovind stânca cu 
copita. În greceşte Pegas însemna, dealtfel, tot izvor. 

13. Aşa povesteşte cel puţin poetul grec Pausanias. Se mai 
găseşte încă şi astăzi, în palatul Spada din Roma, un 
basorelief din seC. Al II-lea Î. E. n., unde este înfăţişat 
Belerofon, lângă calul său Pegas. 

14. Este vorba de constelația, purtând numele 
legendarului cal înaripat, care i-a dus, în aventurile lor, şi 
pe Perseu şi pe Belerofon. Trebuie însă menţionat că astăzi 
calul Pegas a căpătat un nou sens, şi anume acela de cal 
înaripat care poartă imaginar pe poeţi, în zbor, spre izvorul 
muzelor, să soarbă inspiraţii din unda de cleştar. Sensul 
acesta nou l-a căpătat calul legendar abia în secolul al XV- 
lea, pierzându-l pe cel antic. Cel care a dat acest nou sens 
este poetul Matteo Maria Bojardo, în faimosul său poem 
„Orlando innamorato”. 

ASCLEPIO. 

Elinii iubeau viaţa, urau tristeţea morţii şi aminteau în silă 
numele lui Tanatos. În schimb cântau, în imnuri, soarele, cel 
ce face să-ncolţească pe glie, în veac de veac, sămânţa, şi- 
nverzeşte copacii, soarele care dă lumină şi căldura, 
stârpind boale şi molimi, aciuite adesea în locuri 
mlăştinoase. 

Iară lumina albă şi căldura plăcută, dăruită de soare, erau 
întruchipate în cel mai frumos zeu, Apolo cel cu arcul 
strălucitor de aur. 

APOLO O AMĂGEŞTE PE FIICA REGELUI FLEGIAS. 

Și acest zeu frumos şi tânăr zări, odată, la fântână, pe fata 
regelui Flegias - stăpânitor peste Iapiţi. Fata, Coronia pe 
nume, umplea o amforă cu apă. Braţul molatic ţinând vasul, 
talia subţire, graţioasă, umărul neted şi rotund, pe jumătate 
dezvelit, umplură ochii lui Apolo cu o lumină pătimaşă. El se 


ascunse-ntre copacii unei păduri alăturate. Îşi înstrună pe 
dată lira şi începu să sune dulce. 

Vă-nchipuiţi ce-a simţit fata, auzind astă melodie, ce-i 
desfăta obişnuit numai pe zeii din Olimp. Ba, după legende, 
lângă Apolo au venit şi toate cele nouă muze şi se-ntreceau 
care de care să cânte mai armonios, însoţind lira cea 
duioasă. 

Coronia, ca ameţită, auzind viersul lui Apolo, a scăpat 
amfora din mână. Şi amfora s-a spart pe pietrE. În timp ce 
fata, prinsă-n vrajă, păşea domol pe iarba udă, tot mai spre 
inima pădurii, unde o aştepta Apolo. 

Şi-a mers; a mers printre copaci, urmând cântarea 
minunată, până ce a văzut în faţă o poieniţă smălțuită cu mii 
şi mii de flori bogate şi în culori şi în miresme. Aici i-a 
răsărit frumosul fiu al lui Zeus şi al Letei. Şi el purta o haină 
scumpă. Pe pletele cârlionţate avea o panglică de aur şi pe 
spinare ţinea arcul, care sclipea mai să-i ia ochii. 

Coronia a stat uimită. 

— Cine eşti tu? a şoptit ea, cu ochii ţintă la Apolo. 

Zeul nu i-a răspuns nimica. A lăsat doar să-i cadă lira pe 
pajiştea înmiresmată şi a cuprins-o pe fecioară. 

Din depărtări se auzeau cântările armonioase, pe care le 
rosteau în cor muzele, fiicele lui Zeus, în cinstea nunţii lui 
Apolo cu fiica regelui Flegias. 

Târziu, când s-a trezit copila din vraja zeului Apolo, s-a 
văzut singură-n poiană. Amurgul o învăluia într-o mantie 
albăstrie. Un vânt subţire ţiuia printre copacii din pădure şi 
florile îşi plecau fruntea, parcă deodată veştejite. 

Coronia, plângând încet, fără suspine, s-a-ndreptat către 
palatul regelui. 

— Unde ţi-e amfora cu apă? Spune-mi de ce-ai întârziat? a- 
ntrebat regele Flegias. Şi ochii tăi de ce sunt uzi de 
lacrimile deznădejdii? 

lar fata a căzut pe lespezi. A spus părintelui său tot. Cum i- 
a cântat zeul Apolo cu lira sa mângâietoare. Cum, printr-o 


vrajă neştiută, tot eli-a rătăcit simţirea. Şi cum, la urmă, a 
pierit, lăsând-o singură-n poiană. 

— O, zei necruţători! a strigat tatăl. Vă trebuia încă o 
jertfă! Însă, Apolo, vreau să ştii că fiica mea, Coronia, nu va 
rămâne, cu nici un chip, soţia ta. 

Şi regele a poruncit să i se afle fetei sale numaidecât un 
mire vrednic. lar ca ruşinea îndurată de casa lui să i se uite, 
a plecat în călătorie cu soaţa sa şi cu copila. S-au dus spre 
Epidauria, un oraş care se-ntindea pe lângă marea argiană. 

CORBUL PÂRĂŞTE PE CORONIA ŞI ZEUL O UCIDE. 

Aici, nu peste multă vreme, s-a-nfăţişat un tânăr vrednic, 
care-a cerut mâna copilei. El venea din Arcadia şi purta 
numele de Ishis. 

— Sunt bucuros ca să-i fii mire Coroniei, a spus Flegias 
către Ishis. Dar vreau să ştii, mai înainte, că primul soţ i-a 
fost Apolo. Şi dragostea a lăsat rod. Fata mea o să fie mamă. 

— Nu are nici o-nsemnătate c-a fost soţia lui Apolo! a spus 
tânărul arcadian. Tu, rege, ştiu că eşti bogat. Ai cai 
nenumărați acasă, în marele-ţi ţinut Ilapit. Şi-mi vei plăti 
căsătoria cu caii tăi. Te învoieşti? 

— Mă învoiesc, a spus Flegias, lăsându-şi barba albă-n 
piept. Coronia, treci lângă Ishis. 

Numai că-n acest timp, pe ţărmul unde vorbiseră cu toţii, 
era şi-o pasăre, un corb. Corbul era cu pene albe, cum spun 
poeţii că erau în vremuri depărtate corbii; şi el, văzând-o pe 
Coronia că se alătură lui Ishis, a şi zburat către Olimp şi a 
pârât-o lui Apolo: 

— Soţia ta, Coronia, se drăgosteşte pe pământ cu un 
flăcău venit din lume! 

Zeul, deşi o părăsise pe fata regelui Flegias, era gelos. S-a 
făcut galben şi a zvârlit încolo lira. A prins însă-ntr-o clipă 
arcul; a pus în struna lui săgeata cea mai tăioasă dintre 
toate şi a ţintit-o-pe Coronia. 

Săgeata a pornit din arc, lucind ca focul prin văzduhuri, şi 
s-a înfipt în pieptul fetei. 


— Mori, trădătoare ticăloasă! a grăit zeul cu mânie. Tu, 
care te-ai învrednicit să-mi fii-ntr-o bună zi soţie, vrei să mă 
uiţi pentru un om? 

Coronia a scos un geamăt şi, ridicând ochii spre cer, a 
murmurat îndurerată: 

— Apolo, tu m-ai amăgit, m-ai lăsat pradă deznădejdii, şi- 
acum tot tu arunci săgeata? Dar nu-mi iei viaţa numai mie. 
În sânul meu adăpostesc tot ce-mi era mai drag pe lume, 
odrasla ta mult aşteptată. 

Şi poate mai rostea sărmana şi alte vorbe către slăvi, dar 
moartea s-a grăbit să vină şi să-i îngheţe pieptul cald. 

— Coronia s-a stins din viaţă! a ţipat iar spre-Apolo corbul. 

— Fii blestemat, i-a rostit zeul, tu ce-ai adus această ştire! 
La pene să te înnegreşti şi să vesteşti de-acum-nainte doar 
moartea şi nenorocirea. Şi glasul tău să fie aspru şi să 
trezească-nfiorare. Zboară şi piei din calea mea. 

Corbul, din alb precum fusese, s-a cătrânit pe loc la penel. 
S-a făcut negru ca mormântul şi glasul lui s-a preschimbat. 
A început de-atunci s-anunţe numai furtunile şi moartea. 
Când văd un hoit corbii s-adună şi croncănesc ca sub 
blestem. 

MICUL ASCEPLIO ESTE SALVAT ŞI DAT ÎN GRIJA 
CENTAURULUI HIRON 

În Epidauria, pe țărm, se clădea rugu-n vremea asta. Pe 
rug era urcată fata cu trupul rece, împietrit, cu ochii aţintiţi 
spre ceruri, ca într-o mută întrebare: „De ce, iubite, m-ai 
ucis? ,,. 

Şi în sfârşit, zeul Apolo se dumireşte c-a greşit, îşi înţelege 
toată vina şi se grăbeşte spre pământ, zburând pe spuma 
unui nor. Vrea să împiedice destinul. Ia trupul moartei 
lângă sine şi se sileşte să-l învie, ungându-l c-un balsam 
ceresc. Însă zadarnic mai încearcă să-i reînsufleţească 
pieptul. Umbra Coroniei plecase. Venise Hermes să o ia, şi 
împreună se-ndreptau către Infernul mohorât. 

Rugul ardea cu vâlvătaie. Nu mai era decât puţin, şi focul 
îi mistuia corpul Coroniei sacrificate. 


Apolo se bătea cu pumnii în pieptul său divin, gemând, şi 
ar fi vrut să verse lacrimi, să-şi potolească remuşcarea. Dar 
nu putea. Zeii n-au dreptul şi nici puterea de-a vărsa lacrimi 
vreodată! Aceasta-i lucru omenesc. 

Atunci, minune negrăită, s-a auzit un țipăt slab. Zeul şi-a 
amintit că fata poartă în sânul ei un prunc, şi, făcând 
farmece, desigur, a smuls copilul încă viu. L-a smuls fără să- 
| vadă nimeni dintre cei ce erau de faţă. L-a strâns în braţe 
ca un tată, şi, nevăzut, ca mai-nainte, a zburat pe un nor de 
aur, drept pe un munte, Pelion. 

Aici era o văgăună adâncă, largă, răcoroasă, unde trăiau 
mai mulţi centauri. Peste centauri era rege unul mai 
înţelept ca toţi căruia i se zicea Hiron. El avea multă 
iscusinţă, putea să vindece bolnavii cu fel de fel de 
buruiene, pe care le căuta el însuşi acolo-n munţii Pelion. 

— "Ţine, ţi-l dau pe-acest copil scăpat din flăcări prin 
minune. Tu să mi-l creşti cu multă grijă şi să mi-l faci un om 
de seamă. A rostit zeul spre centaur. 

— Mă voi sili, a răspuns Hiron, să-ţi împlinesc această voie! 
Cum ţi-ai numit însă flăcăul? 

Zeul a stat puţin pe gânduri. Şi a răspuns centaurului: 

— Îl voi numi: Cel ce alină. Pentru că eu i-am ucis mama, 
din gelozia mea nebună, şi sunt mâhnit, bătrâne Hiron. Nu 
mi-a rămas decât feciorul să îmi aline întristarea. Nu am alt 
nume pentru el. 

— Să-i zicem dar Asclepio2. S-a învoit la rându-i Hiron.; 

Şi, în legendă, se mai spune că regele lapit, Flegias, s-a 
mâniat peste măsură de moartea dată fiicei sale, 
nevinovată, prin săgeata necruțătoare a lui Apolo. 

A strâns oştirea, călăreţii şi, înarmaţi cu săbii, arcuri şi 
suliţi ucigătoare au pornit cu toţii-n Delfi, acolo unde era 
templul împodobit, plin de comori, al zeului cu arc de aur. 

Tatăl Coroniei - cu oastea - a jefuit templul acesta şi i-a dat 
foc, să-l mistuie, să-l facă pulbere, cenuşă. 

Tocmai se întorcea şi zeul, care-şi încredinţase fiul 
centaurului înţelept. Când a văzut toată ruina şi pe Flegias 


cu oştenii, tropotind peste munţi, sălbatici, aţâţând focul ca 
să ardă cu vâlvătăi până la cer, s-a supărat din nou, 
amarnic. 

Punând îndată o săgeată în arcul său scânteietor, l-a aţintit 
şi pe Flegias. Regele a căzut din şa, rostogolindu-se pe vale. 
Capul i s-a sfărâmat de stânci. Oastea lui a-nceput să fugă. 
Dar înainte de-a cădea, regele pare c-a strigat: 

— Blestem să cadă-asupra ta! Fie să-ţi vezi şi tu copilul ars 
în cenuşă ca şi minE. Şi să doreşti să ţi-l răzbuni. Şi pentru 
încercarea asta să-nduri şi alte suferinţi. Chiar de eşti zeu 
nemuritor, blestemul meu, blestem de tată, te va lovi, 
Febus-Apolo. 

FIUL ZEULUI LUMINII ÎNCEPE SĂ VINDECE BOALELE. 

Pe când se petreceau acestea, centaurul luase băiatul şi îi 
făcuse pat de fân, în peştera-i încăpătoare. Îi dase-n loc de 
lapte dulce, să soarbă sucuri de măcieş şi alte fructe de 
pădure. 

În acest fel, după un timp, el s-a-ntărit, a crescut mare. S-a 
făcut priceput în toate; şi-avea cam unsprezece ani, când a- 
nceput să lecuiască - întâi cu arta învățată de la centaurul 
bătrân, apoi prin iscusinţa sa - pe muntenii din Pelion, de 
multe, felurite boale. 

Vestea că fiul lui Apolo este în Epidauria, tămăduind de 
multe boale pe oamenii ce merg la el, s-a răspândit în toată 
lumea. 

Veneau acolo mii şi mii, dornici să-şi caute vindecarea. Şi 
mulţi dintr-înşii şi-o găseau. 

— Asclepio, îi ziceau ei, tu nu eşti un erou de rând. Te 
ridici peste olimpieni. Ei trimit boli şi suferinţe, pe care tu 
ştii să le vindeci. De-aceea îţi vom ridica un templu mare, 
unde tu vei fi cinstit mai mult ca zeii, deşi eşti pământean ca 
noi. 

Şi-n Epidauria, pe-o culme, i-au ridicat un templu mare. 
Aici se grămădeau bolnavii în faţa porţilor deschise; şi 
Asclepio se străduia să le aducă uşurare. Slujba ce se făcea 


aici era de lecuirea bolii. Asclepio, în acest templu, s-a 
îndeletnicit, se spune, cu arta grea a hirurgiei. 

Şi s-a-ntâmplat, se povesteşte, un lucru neobişnuit. 
Feciorul zeului luminii, mergând, cândva, la un bolnav, văzu 
în drumul său un şarpe. Şarpele i se-ncolăci pe băţul de 
călătorie. Asclepio-l iovi c-o piatră. Şarpele se descolăci şi 
repede îşi dete duhul. Dar nu trecu nici un minut şi, iată, se 
ivi şerpoaica - perechea şarpelui ucis. Ducea un fir de 
iarbă-n gură. Cu acest fir atinse limba şarpelui ce zăcea 
zdrobit. Acesta prinse la loc viaţă şi amândoi pieriră într-o 
gropiţă, sub pământ. Asclepio băgă de seamă ce fel de iarbă 
adusese şerpoaica să-şi învie soţul. O adună plin de 
răbdare. O cercetă, să vadă bine ce fel de însuşiri avea. 
Făcu din ea un leac anume, scăpând pe-o mulţime de 
oameni, care erau pe pragul morţii. 

Legendele spuneau că el ar fi-nviat atâţia morţi, încât se 
pustia Infernul. Tartarul rămăsese gol. Şi chiar Câmpiile- 
Elisee nu mai primeau destule umbre. Oamenii cei căutaţi 
de moarte fugeau în Epidauria şi se rugau plini de nădejde: 

— Tu, fiu al zeului Apolo, dă-ne şi nouă să sorbim din sucul 
fermecat al vieţii. Nu vrem să fim niciunul pradă zeului 
morţii cel hapsân. Mai bine e pe lumea asta, unde putem 
zâmbi în voie, fără să fim pândiţi de Hades. 

Şi-Asclepio le dăruia miraculoase băuturi care-i făceau 
nemuritori. 

HADES CERE MOARIEA LUI ASCEPLIO, DAR. 

S i oamenii se bucurau de leacurile dăruite de-Asclepio în 
templul său, dar Hades, zeul mohorât, Tanatos, cel cu aripi 
negre, şi geniile infernale se jeluiau necontenit. 

— Ce se întâmplă-acolo, sus? Cine-i netrebnicul acela ce-i 
fereşte pe pământeni să nu mai cadă-n gheara morţii? Ce-o 
să ne facem în Infern, dacă nu mai coboară nimeni? Dacă 
rămânem numai noi, fără supuşi şi fără sclavi? 

Şi Hades, tare supărat, s-a urcat pare-se-n Olimp sau l-a 
chemat numai pe Zeus: 


— Lumea am împărţit-o-n trei: Poseidon apele din mări, eu 
tot ce este sub pământ, iară tu, Zeus, ai rămas stăpân pe 
cer şi pe Olimp. Numai că tu şi cu Poseidon v-aţi luat ce este 
mai plăcut. Eu stau în bezne, socotind ziua şi noaptea 
numai morţi. Şi-acum. Acum nu-mi mai rămân nici umbrele 
de pe pământ. Nimeni. Nimeni - auzi, tu, mare Zeus? 
nimeni nu vine în Infern! 

— Cum asta? Ce s-a petrecut? a rostit Zeus mâniat. Nu 
mai mor oameni? Pentru ce? Destinul lor e hotărât. Nici eu 
nu îndrăznesc să-l calc. Ei trebuie să-mbătrânească; şi-apoi 
să piară, rând pe rând. 

— Destinul zici? a răspuns Hades. Mă faci să râd, mărite 
Zeus; şi nici un zâmbet n-a-nflorit pe faţa mea, de când mă 
ştiu. Oamenii vor să dobândească, la fel cu zeii, nemurirea 
şi tinereţea veşnică. Să stăpânească şi-n Olimp. Ce? L-ai 
uitat pe Prometeu? Şi pe Heracle l-ai uitat şi pe-alţi eroi 
asemeni lui, care-au călcat poruncile destinului ne- 
nduplecat şi ale zeilor cereşti, făcându-ne ades de râs spre 
mulţumirea şi folosul netrebnicilor muritori? Asclepio mai 
mult ca toţi a născocit, cu mintea lui iscoditoare, leacuri, 
care dau pământenilor şi tinereţe, şi vigoare. Ba, lecuindu-i 
chiar de boli, le dăruieşte nemurirea. 

— Cum? Unde e? Să-l văd şi eU. A răcnit Zeus, scos din 
fire, lovind cu sceptrul într-un nor, încât s-a clătinat Olimpul 
şi cerul tot şi-ntreg pământul scăldat de mările adânci. 

— Uite-l, i-acolo, a zis Hades, pe țărmurile Aticii, tocmai a 
ridicat un mort. Îi toarnă-n gură băutura, care o să-i 
întoarcă viaţa. Îl va scăpa de-mbrăţişarea înaripatului 
Tanatos, pe care l-am trimis anume, ca să îi soarbă 
răsuflarea. Ei, ce spui, Zeus? Ce mai spui? 

— Aşa e. Da. II văd şi eu! a grăit Zeus îndârit. 

Şi-ntr-adevăr, se povesteşte c-Asclepio, în acea clipă, se 
străduia să dea iar zile unui voinic, lui Hipolit, feciorul 
regelui Tezeu, ucis din uneltirea Fedrei. 

lar Zeus, când a zărit asta, a prins în mână un mănunchi 
de fulgere nimicitoare şi le-a zvârlit în Atica. Asclepio a fost 


lovit. Focul ceresc l-a mistuit, la fel ca şi pe mama sa. N-a 
mai rămas din el decât o grămăjoară de cenuşă, pe care-a 
risipit-o vântul şi a spălat-o apoi ploaia. 

S-a dus, neapucând să spună celor din jur cum pregătea 
acele băuturi din ierburi. 

O! Cum s-a-ndurerat Apolo, văzând pe fiul său murind sub 
fulgerele olimpiene! 

Atunci, precum cântau poeţii, el s-a unit, ca răzbunare, cu 
alţi trei zei nemulţumiţi: Hera, Poseidon şi Atena; şi-au 
încercat să se răscoale contra stăpânului lor, Zeus. Ba, ar fi 
vrut să-i şi răpună pe toţi ciclopii făurari, ce-n atelierele 
divine făureau fulgere lui Zeus. 

Blestemul regelui Flegias îl lovea astfel rând pe rând - căci 
Zeus i-a pedepsit fapta, făcându-l simplu salahor, şi, 
împreună cu Poseidon, a trebuit să-nalţe zidul unei cetăţi, 
numită Troia. 

Asclepio a rămas mort. Hades a vrut să-i ia şi umbra şi s-o 
arunce în Infern, poate şi-n Tartar, ca osândă. Să stea acolo 
cu lantal şi cu Sisif şi cu ceilalţi, care se chinuiau de 
veacuri. Însă a mijlocit Atena pe lângă tatăl său ceresc, şi 
Zeus s-a înduplecat. Aşa, Asclepio a fost şi el urcat pe boltă 
sub forma unei constelații. 

Soţia lui, Epioneea3, şi fetele: una Higieea, iară cealaltă 
Panaceea, şi doi băieţi, medici vestiți în marele război din 
Troia4, s-au adunat ca să-l jelească şi să-i cinstească 
amintirea, urmându-i mai departe calea. 

Spre slava lui, s-au clădit apoi sute şi sute de sanctuare şi 
temple mari, împodobite, ce se numeau asclepioane5. Cel 
mai măreț din toate acestea era în Epidauria. Templul avea 
grădini splendide, capele, altare şi statui, stele votive, 
monumente, ba şi un teatru renumit, unde se adunau elinii 
la sărbători strălucitoare de două ori în zece ani6. 

Aceste temple şi sanctuare erau clădite pe-nălţimi, unde şi 
aerul e proaspăt, unde sunt ape de izvoare?7. Aici bolnavii, 
când veneau, erau primiţi de asclepiazi, străjuitori ai 


templului, şi îngrijiţi cu devotament, cum făcuse şi- 
Asclepio8. 

lată de ce, din tot Olimpul, nici un zeu n-a avut atâtea 
temple şi opere de artă, câte i-au ridicat elinii acestui drag 
lecuitor, pe care lumea de-altădată l-a mai numit, precum se 
ştie, Soter - adică salvator. 

Note: 

1. Aceasta era povestea corbului, prin care elinii îşi 
explicau culoarea neagră a penelor sale. 

2. În limba greacă Asclepio înseamnă alinătorul, cel care 
poate să vindece durerile. Romanii au derivat din numele 
lui Asclepio pe acela, mai cunoscut, de Esculap. 

Prin persoana legendară a lui Asclepio, oamenii din 
antichitate legau direct mijloacele de vindecare cunoscute 
pe atunci de forţa solară. Dealtfel, până astăzi se spune şi la 
noi că „unde intră soarele, pleacă doctorul”. Ei vedeau şi 
puterea lecuitoare a unor buruieni şi ştiau că, fără lumina şi 
căldura soarelui, acestea n-ar fi putut să crească, nici 
măcar să răsară. 

3. Epioneea înseamnă liniştitoarea - pe greceşte, Higieea, 
adică sănătatea, a dat în limba noastră cuvântul igiena - 
igiena necesară pentru menţinerea sănătăţii. lar Panaceea 
se tâlcuieşte prin cea care lecuieşte totul, de aici termenul 
de „panaceu”. 

4. Cei doi, medici care au însoţit oştirile în războiul troian 
se numeau Mahaon şi Padaliro. 

5. S-au găsit până acum cam trei sute de asclepioane - 
temple închinate acestui legendar vindecător al omenirii. 
Astfel de asclepioane au fost la Atena, Cos, în Pergam şi în 
alte multe locuri. Ele au fost însă cu siguranţă şi mai multe, 
dar unele s-au dărâmat şi altora li s-a schimbat destinaţia. 

6. La Epidauria se găsea şi statuia făcută de artistul 
Trasimede, care-l înfăţişa pe Asclepio-Esculap ca zeu al 
sănătăţii. El şedea pe un tron, ţinând într-o mână şarpele, şi 
în cealaltă un baston. La picioare avea un câine. Câinele era 
simbolul fidelității datorate de medic bolnavului pe care-l 


îngrijeşte. Bastonul ne arată că medicul trebuie să-i viziteze 
necontenit pe suferinzi. Iar şarpele întruchipa pentru cei 
vechi reîntinerirea, ce se poate căpăta prin leacuri. O copie 
după statuia lui Trasimede se găseşte şi astăzi la Atena. 

7. Fără îndoială că templele se aşezau prin locuri unde se 
găsea aer foarte bun şi, uneori, chiar ape minerale. 

8. Bolnavii ajunşi în asclepioane erau puşi la un regim de 
hrană foarte chibzuit. Igiena juca un rol mare. Nu se putea 
intra în templu decât bine spălat. Dealtfel, copila cea mai 
dragă a zeului era Higieea. Ea este nelipsită în grupurile 
statuare, basoreliefuri, picturi, şi chiar în efigii şi monede, 
de lângă tatăl său. Alţi suferinzi urmau să facă şi exerciţii 
corporale: jocuri, alergări, lupte. Iar cei obosiţi sau bolnavi 
la minte erau trimişi să se distreze în teatrul din Epidauria. 
În acest fel, sanctuarele lui Asclepio aveau de fapt un 
caracter laic, erau un fel de sanatorii ale antichităţii, şi 
asclepiazii primii medici. La Cos, urmând drumul lui 
Asclepio, i-a lecuit pe oameni faimosul Hipocrat, socotit 
întemeietorul medicinii ştiinţifice. Asclepiazii, alinătorii 
suferințelor, reprezintă pe fiii soarelui, pe oameni, care se 
pot vindeca pe ei înşişi, fără intervenţii divine, prin 
priceperea şi forţa lor omenească. Iar Asclepio în sine este 
simbolul biruinţei nobilei ştiinţe a medicinii, creată tot de 
oameni, împotriva molimelor oarbe, a bătrâneţii şi morţii, 
pricinuite de forţele naturale pe care le reprezentau 
olimpienii. O imagine artistică, grăitoare în acest sens, o 
avem în statuia care se găseşte la Ermitaj, în marile galerii 
de artă din Leningrad. Asclepio-Esculap este înfăţişat aici 
ca un om matur, cu barbă şi cu o faţă gânditoare. Artistul l-a 
creat încărcat de preocupări. El pare că îşi frământă mintea 
ce noi mijloace ar mai putea găsi pentru lecuirea 
suferințelor oamenilor. Opera aceasta întruchipează mai 
bine decât altele efortul medicinii, truda atâtor învăţaţi, 
paşii progresului în ştiinţă. Este lesne de înţeles de ce elinii 
au dat acestui legendar întemeietor al artei medicale 
simbolul de semizeu şi, câteodată, chiar de zeu. 


MELEAGRU. 

Povestea despre eroul Meleagru se-ncepe într-un ţinut 
numit Etolia, udat de râul Aheloull. 

Acest ţinut muntos era sărac, afară de-o fâşie de pe coastă, 
care era bogată-n grâne, plante-aromate şi livezi. Dar 
fructele şi grânele nu ajungeau aproape niciodată pentru 
hrana celor de jos. Deşi munceau cu îndârjire! Deşi-i rugau 
pe zei să le dea roade! 

Norocul lor era doar unul: prin munţii ţării etoliene 
umblau sălbăticiuni destule. Trăiau pe-acolo căprioare 
subţiri şi iuți şi mlădioase; iepuri cu blana cenuşie; lupi 
hămesiţi şi vulpi viclene. 'Toţi vânătorii-aveau de lucru iarna 
şi vara deopotrivă. Aşa se mai sălta mulţimea din foamete şi 
sărăcie. 

Iar regele, stând în oraşul cu faimă mare, Calidonul, putea 
să-şi strângă avuţie din ce-i agoniseau supuşii. 

În acel an, când se începe legenda despre Meleagru, s-a 
întâmplat ca etolienii să aibă holde cu duiumul. Se legănau 
pe ţarini grâne cu spice grele, aurite, ca părul darnicei 
Demetra - zeiţa soră a lui Zeus, ce-i ocrotea pe agricultori. 
Şi pomii erau plini de fructe: mere, şi pere, şi gutui. Şi viţa 
se-nsorea pe coaste, făgăduind vin mult şi dulce. 

Ar fi aici să mai adaug că regele din Calidon este, după 
poeţi, întâiul ce-a cultivat viţa de vie. Dionisos, trecând pe- 
acolo, îi dăruise un lăstar. lar regele îl înmulţise, făcând 
dintr-un lăstar o vie, care dădea vin din belşug. De-atunci 
regele Calidonului a luat numele de Eneu2. 

Deci, bucurându-se Eneu că zeii îi dădeau prilejul să 
strângă, prin supuşii săi, atâtea roade, a hotărât să-i 
răsplătească. Le-a aprins focuri pe altare, făcând 
nenumărate jertfe. 

Numai că-n marea-i veselie, văzând atâtea avuţii de roade 
ce trebuiau strânse, uitase tocmai de zeiţa ce ocroteşte 
vânătoarea, fiica lui Zeus şi a Letei. 

ARTEMIS TRIMITE MISTREȚUL ÎN CALIDON. 


Și cum să uiţi tocmai de ea în ţara unde vânătoarea era un 
meşteşug de seamă? 

S-a mâniat grozav zeiţa şi n-a stat mult să se gândească. 

Şi, prin voinţa-i olimpiană, s-a năpustit spre Calidon o fiară 
cruntă, monstruoasă, urmaşă a mistreţului răpus în luptă 
de Tezeu3. 

Ochii săi roşii, plini de sânge, erau scânteietori ca focul. 
Coama zbârlită-i semăna cu-o culme presărată toată cu 
sulițe şi cu săgeți. Din botul său curgea o spumă care-i 
albea pieptul puternic. Şi răgete scotea cumplite, ce- 
nfricoşau pe etolieni. Şi fulgere păreau să iasă din gura lui 
mereu deschisă; căci iarba, cât era atinsă de arzătoarea-i 
răsuflare, se vestejea şi se usca. 

Mistreţul a-nceput să scurme prin holdele aproape coapte, 
dând jos şi tăvălind în ţărână spicele blonde şi bogate. 
Zadarnic mai pregăteau ei aria pentru treieriş. Grânarele 
aveau să fie la fel de goale că-nainte. Iar fiara, după ce-a 
călcat holdă cu holdă sub picioare, a urcat coasta către vii. 
Strugurii, care străluceau roşii şi galbeni pe lungi coarde, 
au fost zdrobiţi, siliţi să-şi piardă sucul lor dulce-mbătător, 
sub râtul fiarei aţâţate. Măslinii, smulşi din rădăcină, îşi 
prăpădeau şi ei, pe vale, rodul cel verde şi gustos, şi ceilalţi 
pomi erau, de-asemeni, trântiţi, cu frunza ofilită şi fructele 
pierdute toate. 

Dar monstrul tot nu-i mulţumit. Furia sa parcă se-nteţeşte. 
Loveşte turme şi cirezi, pe care câinii şi păstorii nu izbutesc 
să le ferească de colții lui distrugători. 

Poporul fuge şi s-ascunde în Calidon, cetatea mare, cea 
stăpânită de Eneu. Femeile presimt urgia şi foamea care-o 
să urmeze, şi plâng amarnic lângă ziduri, ţinându-şi pruncii 
strânşi la sân. Iară bărbaţii, cu ochii tulburi, le stau alături, 
le privesc şi jalea le îneacă pieptul. 

Nu mai era nici o nădejde ca să se curme ispăşirea. Cine- 
ndrăznea să se ridice contra zeiţei Artemis? 

Atunci s-a îndreptat spre oameni viteazul tânăr Meleagru. 


— Îngăduiţi-mi, a spus el, s-adun o mână de viteji de prin 
regatele vecine şi să începem vânătoarea mistreţului ce 
pustieşte pământul nostru etolian. Îi voi chema pe cei mai 
vrednici: Tezeu, eroul din Atena; Piritou, regele Iapit; 
Castor şi Polux de la Sparta; Iason din Iolcos şi Iolau, 
nepotul marelui Heracle. Fără să amintesc de alţii, ca 
Telamon, Peleu, Admet şi o copilă-arcadiană, neîntrecută la 
vânat, ce se numeşte Atalanta. 

ALTEEA SE ÎNVOIEŞTE CU PLECAREA FIULUI SĂU. 

Să fie-aşa cum gândeşti tu, au glăsuit mai toţi bătrânii. 
Rege Eneu, tu ce ne spui? Soţia ta, mândra Alteea, nu ne dă 
oare nici un sfat? Nu ne ajută la nevoie, lăsând pe fiul ei să 
plece la vânătoarea asta mare? 

— Îl las, a dat răspuns Alteea. Nu mă tem pentru viaţa lui, 
ştiu că-i puternic, priceput în meşteşugul vânătoarei şi-i 
îndrăzneţ. E fiul meu. I-a însoţit pe-argonauţi, când au adus 
lâna de aur. A fost şi-n alte bătălii şi nu i s-a-ntâmplat nimic, 
căci am o vrajă, ce-l fereşte de moarte, pentru totdeauna. 

Într-adevăr - deşi soţie a regelui din Calidon - şi ea fusese 
amăgită de zeul Ares după nuntă. lar Meleagru se născuse, 
nu ca fecior al lui Eneu, ci ca odraslă a lui Ares. El era deci 
nepotul Herei şi al lui Zeus, olimpianul. Dar numai mama 
ştia taina şi zeul care pângărise palatul regelui Eneu. 

După ce fiul se născuse, veniseră-n a şaptea noapte cele 
trei fete ursitoare. Una-i urase bărbăţie şi-o soţie minunată. 
A doua şi mărinimie şi dragoste de patrie. Ultima azvârlise- 
n flăcări, în focul sacru - ce ardea, acolo-n mijlocu-ncăperii 
- un lemn de frasin, alb şi neted şi glăsuise mamei astfel: 

— Odrasla ta şi a lui Ares îşi are viaţa zăvorâtă-n acest 
lemn de frasin alb. Când lemnul alb, zvârlit de mine, se va 
preface în cenuşă, flăcăul tău o să se stingă şi va purcede 
către Hades. 

Mama, atunci, înspăimântată, părăsind patul de lăuză, a 
scormonit cu mâna goală între cărbunii de pe vatră şi a 
smuls lemnul alb de frasin, care-ncepuse să şi ardă. L-a 
stins în amfora cu apă şi-a poruncit să i se facă, de către 


meşterii cetăţii, iute-o lădiţă de aramă. Acolo a închis regina 
lemnul adus de ursitoare. Iară lădiţa a ascuns-o într-un 
ungher, cel mai ferit din tot palatul lui Eneu. 

lată de ce n-avea Alteea teamă că o să-i moară fiul. Ştia că 
nu 0 să se-ntâmple nimica rău, cât ţinea lemnul ferecat bine 
în lădiţă. 

EROII SE STRÂNG ÎN CALIDON. 

Şi-a dat pe urmă Meleagru veste-n oraşele Eladei că se 
porneşte vânătoarea. S-au strâns în Calidon eroii, şi printre 
ei, spuneau aezii, şi o copilă, Atalanta. 

Ea - fiica regelui legeu - de fapt, fusese părăsită de tatăl 
său, când era mică, într-o pădure-ntunecoasă. Tegeu vroia 
să aibă-n casă numai băieţi şi nici o fată. Dar Atalanta, 
norocoasă, a fost găsită de-o ursoaică, ce tocmai îşi 
pierduse puii. Şi fiara a hrănit copila, cea lepădată de un 
rege - lăsând-o mai întâi să sugă şi deprinzând-o, mai pe 
urmă, ca să culeagă din pădure zmeură, mure şi afine, şi să 
găsească, în stejari, stupii cu fagurii de miere. 

Fata era încântătoare. Purta pe ea doar un veşmânt scurt, 
prins pe umeri cu-o agrafă - ca şi zeiţa Artemis. Părul era- 
nnodat pe ceafă, cu simplitate, fără dorinţa de-a plăcea. 
Iară pe spate atârna o tolbă scumpă de argint, umplută 
toată cu săgeţi4. 

Şi fata asta graţioasă, cu voinicie de bărbat, avea să fie, 
fără voie, pricină de nenorocire pentru eroul Meleagru - 
cum vom vedea numaidecât. 

Strângându-se dară vitejii în Calidon, s-a-ntins ospăţul, 
cum cerea datina străbună, şi-au petrecut toţi nouă zile şi 
nouă nopţi, fără-ncetare. Dar, cum s-a terminat ospăţul, în 
dimineaţa următoare, au şi pornit la vânătoarea monstrului 
care pustia ţinutul regelui Eneu. 

Răsplată trebuia să aibă, cel care dobora mistrețul: pielea 
şi capul lui hidos. 

În apropiere de oraş s-ar fi aflat, spuneau aezii, şi o 
pădure-ntunecată, în care nu intrase omul, nu retezase 
vreun copac. Pădurea se-ntindea pe coastă, de parcă 


priveghea câmpia. Şi într-acolo lătrau câinii, mirosind 
urmele de fiară. 

LUPTA SE PORNEŞIE. 

Dar nici nu s-au pornit hăitaşii să strige şi să facă zgomot, 
lovind tamburii de aramă, c-a răsunat un grohăit. 

Şi dintr-o vale se iveşte mistrețul înfricoşător, pornind în 
goană către oameni. Cu trupul său lovind copacii, el îi 
îndoaie sau îi frânge, rostogolindu-i prin pădure. 

Monstrul dă buzna între câinii, care i se aţin în cale şi se 
trudesc să îl oprească. Cu colții aprigi risipeşte întreaga 
haită într-o clipă. 

Mai arzător decât un fulger s-azvârle apoi spre viteji, şi doi 
îşi pierd îndată viaţa. 

Castor şi Polux, călărind pe armăsari albi, înspumaţi, îl 
urmăresc, dar în zadar. Tezeu îşi cumpăneşte lancea. Însă 
mistrețul e mai iute ca vântul ce aleargă iarna peste 
colinele Eladei, şi, cum zvâcneşte prin pădure, e foarte greu 
de nimerit. Lancea se-nfige-ntr-un copac. 

Acum mistrețul îşi ascute colții tăioşi şi lucitori într-un 
stejar înalt şi gros, al cărui lemn e străpuns lesne. Botul lui 
parc-aruncă flăcări. Ochii săi mici şi sângeroşi sunt plini de 
pofta de-a ucide, şi, mugind surd, el se avântă, printre 
copaci, din nou, spre oameni. 

Mulţi au însângerat pământul, dintre hăitaşi şi luptători - 
mai ales tineri etolieni, ce-l însoțesc pe Meleagru. 

Şi nu se vede vreun sfârşit primejdioasei vânători. 

Dar cea mai sprintenă în luptă, printre flăcăi, e arcadiana, 
copila regelui Tegeu, fermecătoarea Atalanta. Ea nu se lasă. 
E în frunte. Înconjură cu grijă fiara, şi când nici nu gândeau 
cu gândul, săgeata-i zbârnâie-n văzduh şi se înfige sub 
urechea monstrului înfricoşător. 

Fiul lui Ares vede fapta şi strigă tare spre fecioară: 

— Tu, preafrumoasă Atalanta, ai lovit cea dintâi mistrețul. 
Acum pieirea lui e-aproape şi marea cinste-a vânătoarei: 
trofeul, tu îl vei avea! 


Bărbaţii câţi erau acolo s-au roşit până la urechi. lar unul 
a răcnit cu ciudă, sărind cu o secure-n mâini, în drumul 
monstrului rănit: 

— Voi, tineri luptători, priviţi cum lovitura de bărbat e mai 
presus decât aceea pe care-o dă o biată fată, şi gloria de-a 
răpune fiara cea ocrotită de Artemis mi se cuvine numai 
mie. 

Abia şi-a sfârşit el cuvântul, că fiara i-a sărit în piept. Şi-a 
înfipt adânc colții ei lungi, mai înainte ca securea s-o poată- 
atinge cât de cât. Şi l-a lăsat în iarbă mort pe tânărul 
cutezător. 

CEARTA DIN PRICINA ATALANTEI. 

În timp ce monstrul grohăia, căutând noi victime-n pădure, 
şi-a încordat şi Meleagru arcul său mare şi a tras. Şi cum 
era un ochitor mai priceput decât mulţi alţii, una dintre 
săgeți s-a-nfipt până-n plămânul stâng al fiarei. Botul i s-a 
umplut de sânge şi, ameţită, încerca să se sucească şi să-şi 
smulgă săgeata care-i scurgea viaţa. 

Văzând că fiara nu mai poate să se ascundă prin hăţişuri, 
toţi vânătorii au ţintit roi de săgeți asupra ei. lar Meleagru, 
cu o lance, a mai lovit-o în grumaz şi-a doborât-o la pământ. 

Cu sabia i-a tăiat capul, i-a jupuit pielea ţepoasă şi - după 
cum făgăduise, în timpul luptei - le-a întins, pe amândouă, 
Atalantei. 

— Primeşte premiul şi cinstirea. Eşti vânătorul cel mai bun 
care se află în Elada, a grăit el şi i-a zâmbit. 

Ea s-a împurpurat la faţă de bucurie şi plăcere şi l-a privit 
pe Meleagru cu ochii săi strălucitori. Poate a vrut să-i şi 
răspundă. Însă atunci s-a auzit un glas înverşunat de ură: 

— Stai, Atalanta, nu-ndrăzni să răpeşti drepturile noastre, 
şi nici onoarea nu ne-o lua. Nu crede, fiindcă eşti frumoasă, 
că poţi să smulgi premiul râvnit de noi, ceilalţi, venind aici. 

Cel ce vorbise era rege într-un oraş învecinat5. Puterea lui 
se întindea peste războinicii cureţi. El era frate cu Alteea, 
soţia regelui Eneu - fiind deci unchi bun lui Meleagru. 


— Tu, ce eşti frate mamei mele, s-a necăjit fiul lui Ares, să 
nu cutezi a urgisi, în faţa mea, pe Atalanta. Altminteri. 

— Altminteri, ce? Nu crezi cumva că mă voi teme de sabia 
ce-o porţi în mână? 

Şi nu s-a mulţumit cu vorba. I-a smuls îndată Atalantei 
trofeul dăruit de fiul zeului Ares şi-al Alteei. 

A început o ceartă mare şi bătălie mai pe urmă. S-au rotit 
săbiile prin aer. lar Meleagru, ca orbit, n-a mai putut să ţină 
seamă că-n faţa lui era chiar unchiul, la care ţinea mult 
Alteea. Ci l-a străpuns, în piept, cu vârful săbiei sale- 
nsângerate - ce retezase, de curând, capul mistreţului 
răpus. 

După această întâmplare, care i-a întristat pe toţi, eroii cei 
veniţi anume din depărtare, ca să ia parte la vânătoarea 
asta mare, şi-au luat în grabă rămas bun. S-au despărţit şi 
au plecat care-ncotro, spre ţara sa. Cu ei s-a dus şi Atalanta, 
copila regelui Tegeu, ce avea încă în ochi lacrimi. 

NĂVALA CUREŢILOR ŞI ULTIMA BIRUINŢĂ. 

Dar cum s-au depărtat vitejii din Calidon, şi-a rămas singur 
voinicul nostru, Meleagru, a sunat toba de război. 

Cureţii din vecinătate îi atacau pe etolieni. Războiul a- 
nceput cu furie. În fruntea oştii etoliene era eroul 
Meleagru. Numai că mama sa, Alteea, din dragoste pentru 
ucisul ei frate, blestema, îl blestema pe Meleagru şi cerea 
zeilor, lui Hades şi soaţei sale, Persefona, să-l pedepsească, 
să-i ia viaţa. 

Şi aflând asta, Meleagru atât de mult se întristase, încât 
nu mai vroia să lupte. 

Se retrăsese în cetate şi, zăvorât într-o cămară, lângă 
soţia-i, Cleopatra, pusese sabia alături, lăsând în voia sa 
războiul, lăsând poporul de cureţi să-i biruie pe etolieni6. 

Într-adevăr, în scurtă vreme, supuşii regelui curet sparg 
porţile în Calidon”. 

Abia atuncea, Cleopatra, soaţa iubită, ce stătea-naintea lui 
îngenuncheată, iar lacrimile îi curgeau fierbinţi, şiroaie, pe 
obraz, îl clatină din hotărâre, spunându-i vorbele acestea: 


— Nu vezi, iubite Meleagru, cum sunt răpuşi toţi etolienii, 
pe care tu ai vrut să-i scapi de fiară, de mistrețul hâd? Nu 
sări la luptă pentru ei? Femeile sunt luate roabe. În curând 
am să cad şi eu. Vrei să mă vezi târâtă-n ştreanguri, de 
vreun duşman, ba chiar silită să-l slujesc ani îndelungaţi, 
stingându-mă nefericită? 

Cu-o tresărire, Meleagru a luat din nou sabia-n mână. 

— Piere poporul etolian? a strigat el. 

Şi revenindu-şi de îndată, s-a-nfăţişat duşmanilor în pragul 
uşii, glăsuind: 

— Hai să vă măsuraţi acuma iarăşi cu mine, laşilor! 

Şi sabia i s-a înfipt în cel dintâi oştean curet, apoi în alţii, şi 
în alţii. I-a pus pe goană. 

Ei ţipau, şi, risipindu-se-n ogradă, fugeau ca nişte 
potârnichi. 

Câţi mai trăiau dintre supuşii regelui de la Calidon s-au 
avântat din nou în luptă. 

În puţin timp au biruit. 

Eroul îşi salvase-oraşul şi tot ţinutul etolian, la rugămintea 
Cleopatrei, soţia sa mult credincioasă. Dar viaţa lui se va 
curma. 

Şi asta pentru că Alteea, în timp ce-şi blestema feciorul, 
luase lădiţa de aramă. Din ea desferecase lemnul adus 
cândva de ursitoare şi-l aruncase-n focul sacru. 

Lemnul arsese-n vremea asta, cât timp luptase Meleagru 
şi-i învinsese pe cureţi. Iar la sfârşitul bătăliei, lemnul cel 
alb se prefăcuse într-o movilă de cenuşă. Şi tot atunci, 
chemat desigur de Artemis ne-nduplecata, în slăvi s-a şi ivit 
Apolo. A luat din tolbă o săgeată şi l-a ţintit pe Meleagru în 
inima-i înflăcărată. 

Iar el, având în piept săgeata şi mistuit de focul ei, s-a 
clătinat ca un stejar, pe care un topor avan l-a retezat din 
rădăcini. A căzut jos şi a murit. 

Mama, Alteea, şi-a vârât sub sânul stâng un fier tăios, 
plătindu-şi astfel vina sa. 


În vremea asta, Cleopatra, îndurerată se urcase pe-o 
stâncă-naltă şi de-acolo s-a aruncat între prăpăstii. 

Surorile lui Meleagru, văzând această întâmplare, şi-au 
smuls podoabele de aur şi s-au pornit să se jelească pe 
rugul fratelui ucis. 

Dar Artemis cea nemiloasă s-a necăjit nespus de tare că 
fetela plângeau atât pe fratele lor, Meleagru, cel doborât 
din voia ei. 

Şi, printr-o vrajă neştiută, le-a prefăcut în nişte păsări, 
care rostesc cu țipăt jalnic: păcat! păcat! păcat! şi care au 
pe aripi pete, ca nişte lacrime vărsate8. 

Spre cinstea marelui erou ce i-a salvat şi de mistrețul 
zeiţei Febe-Artemis şi de cureţii ucigaşi, aezii din Etolia au 
cântat imnuri minunate, iar sculptorii l-au dăltuit în 
marmure nepieritoare. 9 

Note: 

1. Astăzi Etolia este cunoscută sub denumirea de 
Misolonghi, iar râul care o udă se cheamă Aspropotamos. 
Numele său vine de la cel dintâi stăpânitor elin, ce s-a 
numit, după legendă, Etol, fiul lui Endimion, un alt personaj 
mitologic. 

2. Oineu - Eneu - înseamnă producător de vin, viticultor. 
Enos e vinul pe greceşte. De aici vine numele ştiinţei ce se 
ocupă cu vinificaţia: enologia. 

3. Legenda a fost cântată de poetul roman Ovidiu, în 
„Metamorfozele” sale. 

4. Aşa cum este descrisă Atalanta de Ovidiu o vedem şi 
acum în Muzeul Luvru, cioplită de un artist antic. Fata este 
înfăţişată alergând pe o câmpie. Piciorul stâng abia atinge 
pământul plin de ierburi crude. Goana, mişcarea elegantă 
cu care îşi apleacă trupul o fac pe fată înzecit de frumoasă. 
Şi, fără voia noastră, îi dăm dreptate lui Ovidiu, care spunea 
despre Atalanta că putea să fie şi o fată cu putere de 
bărbat; dar şi un voinic, cu frumuseţe de fecioară. 

5. Oraşul Pleuron. 


6. Homer ne cântă în „lliada” scena aceasta, în chip 
neasemuit: 

Cât se bătu într-ai săi bărbatul luptaciu Meleagru 

Rău pătimiră cureţii; ei nici nu putură să ţie 

Piept în afară de zid, cu toată mulţimea. Ci-n urmă 

Fu Meleagru cuprins de mânie, de patima, care 

Şi-altora-nvăluie mintea, deşi au temei la gândire. 

Şi clocotind de necaz pe maică-sa însăşi, pe-Alteea, Sta 
huzurind la nevasta cea chipeş-a lui, Cleopatra. 

Sta Meleagru la ea mistuindu-şi amarul mâniei 

Tare-ndârjit de blestemul mamei, căci ea de mâhnire 

Mare cuprinsă, că el pe fratele ei omorâse, Zeii chema şi 
izbind cu pumnul adesea pământul 

Sta istovită-n genunchi şi cu sânul stropit de plânsoare. 

Dânsa cerea de la zeii din iad, Persefona şi Hades, Fiului 
moarte să-i dea 

Faptul acesta ca o mamă să ceară moartea fiului său, chiar 
în legendă, i-a uimit deseori pe oameni. Dar, aşa cum arată 
mitologul sovietic N. A. Kun, lucrul se explică prin aceea că 
la elini mai existau încă, din timpuri foarte, foarte 
depărtate, urme de matriarhat. Adică rolul principal într-o 
familie îl juca, în epoca aceea, mama. Fratele ei era o rudă 
mai apropiată decât oricare alta, şi omorârea lui ştirbea 
prestigiul mamei, de stăpână. Deci crima asta trebuia să fie 
aspru condamnată, oricine ar fi fost făptaşul - chiar dacă 
era feciorul ei. 

7. Precum ne cântă tot Homer: 

Larmă şi pocnet la porţi, la Calidon răsună, cureţii 

Bat în cetate la turnuri. Se roagă de dânsul etolii 

Staroştii şi trimit preoţi fruntaşi după el ca să iasă 

Şi să-i ajute, şi-i juruie o mare răsplată; pe unde-i 

Mai roditoare câmpia cetăţii, acolo-l îmbie 

Ei să-şi măsoare mândreţe de țarină pentru moşie, Loc de 
pogoane cin'zeci, jumătate să-l aibă de vie, lar jumătatea 
cealaltă să-i fie pământ de arătură. 

Tot stăruia şi Oineu călăreţul, bătrânul său tată; 


Sta el în pragul iatacului “nalt şi ale uşii canaturi 

Le zguduia, şi-n genunchi pe fiu-şi ruga să-l ajute. 

Mama, surorile tot îl rugau; în zadar, că mai tare 

Sta împotrivă, în zadar îi făcură fierbinte rugare 

Chiar şi prietenii lui mai iubiţi şi mai vrednici de cinste, N- 
a fost cu putinţă şi chip să înduplece pe Meleagru 

Până ce nu izbutiră să-i bată-n odaie cureţii 

După ce zidul urcară şi aprinseră marea cetate. 

Cade bocindu-se atunci şi-l roagă pe el Cleopatra, Spune 
ce rău i-ameninţă, cum intră-n cetate duşmanii, Cum pe 
bărbaţi îi ucid, cum spulberă-n flăcări oraşul, Cum pe copii 
îi robesc şi femeile-ncinse pe şolduri 

Inima lui tresărind la auzul atâtor amaruri, El luă armele 
atunci şi îndată ieşi la bătaie 

Şi izbăvi pe etoli de ziua cea neagr-a pieirii. 

8. Este vorba de păsările cunoscute sub numele de bibilici 
sau pichere, care au parcă aripile şi penele stropite de 
lacrimi şi care ţipă necontenit, de parcă ar câina pe cineva. 
Aşa îşi explicau elinii apariţia acestei specii de pasăre. O 
legendă asemănătoare se află şi în folclorul nostru pe 
seama acestor păsări. 

9. Sculptorul elin Scopas din sec. IV Î. E. N. L-a dăltuit în 
marmură. O copie a acestei statui se mai găseşte în Muzeul 
Vaticanului din Roma. Eroul este în pădure, după victoria lui 
atât de greu dobândită. Capul oribil al mistreţului este pe 
un butuc alături, câinele care-l însoţise la vânătoare cată, 
plin de credinţă, spre stăpân. Faţa eroului, senină, se 
îndreaptă însă probabil către solia din Calidon care îi 
mulţumeşte pentru că a scăpat ţinutul etolian de monstrul 
înfiorător. Dar tobele răsună tare şi toţi îl roagă pe 
Meleagru să pornească din nou la luptă, în fruntea oştirii 
etoliene, şi să-i oprească pe vrăjmaşii cureţi care le 
ameninţă cetatea. Statuia este făcută în aşa fel, încât 
aştepţi ca Meleagru să se mişte, să-şi deschidă gura şi să 
răspundă spre solie: 

— Luaţi armele, şi să pornim! 


ORFEU ŞI EURIDICE. 

În Tracial muntoasă a vieţuit, se spune, primul dintre aezi, 
cel dintâi cântăreţ de imnuri din Elada. 

Cântărețul acesta a fost numit Orfeu. El s-a născut în casa 
unui rege, Eagru, ce-i cârmuia pe traci. lar mama lui a fost 
gingaşa Caliopa, muza ce inspira poezia epică şi arta de-a 
vorbi frumos şi mişcător. Muza a fost o vreme soţia lui 
Eagru. 

Atâta că Orfeu, deşi născut în casa regelui trac Eagru, 
avea şi el drept tată, ca şi Asclepio, pe marele Apolo, zeul 
ocrotitor al cântecului dulce. 

Născându-se copilul, mama i-a pus pe limbă trei stropi 
curaţi de rouă şi a rostit o vrajă. I-a hărăzit să poată s- 
alcătuiască stihuri, iar vorbele să-i curgă din gura lui ca 
mierea. Tatăl, zeul Apolo, i-a dăruit o liră şi i-a urat să cânte 
dintr-însa mai frumos ca vântul când foşneşte prin frunzele 
pădurii, mai cald şi mai duios decât privighetoarea în 
nopţile cu lună. Să nu fie-ntrecut de nici un om pe lume, 
când şi-o-nstruna el lira. Să cânte melodii la fel de- 
armonioase, cum sunt acelea care îl desfată pe Zeus la 
ospeţe-n Olimp. 

Crescând Orfeu mai mare a început să umble prin ţara lui 
Eagru, cu lira subţioară. Toţi câţi îl întâlneau se minunau de 
vorba plăcută ce-o avea, ca şi de-nţelepciunea pe care-o 
dovedea cu orişice prilejuri feciorul lui Apolo. 

Astfel se povesteşte c-atunci când se certau, din pricini 
felurite, supuşii lui Eagru îl chemau pe Orfeu să le facă 
dreptate. Iar el, cu vorbe bune şi sfaturi înțelepte, împăca 
pe vrăjmaşi şi-i făcea să-şi dea mâna. 

UN CÂNTĂREŢ FĂRĂ SEAMĂN. 

Iar lira lui măiastră îi fermeca pe toţi2. Cântecul său era 
atâta de frumos, că oamenii-ascultându-l îşi uitau 
întristarea. Inima bântuită de prea multe necazuri îşi găsea 
alinare şi se înveselea. 

Dar ce spun eu de oameni - când fiarele pădurii veneau în 
jurul său! Chiar râsul, cea mai crudă dintre sălbăticiuni, îşi 


culca botul umed de sânge pe piciorul aedului Orfeu şi îi 
sorbea adesea graiul melodios. Şi tot felul de păsări se 
adunau pe ramuri. Ba chiar, de vreţi să ştiţi, elinii povesteau 
că lira lui vrăjită făcea să se desprindă din rădăcini copacii. 
Ei lunecau pe văi şi veneau să-i umbrească fruntea 
îngândurată şi plină de visări. Munţii se clătinau. Pietrele se 
mişcau şi se rostogoleau până lângă Orfeu, să-i ţie loc de 
jilţuri3. Natura, fermecată, căuta să se apropie de aed cât 
mai mult şi să-i asculte viersul, poemele sublime, 
neîntrecute încă de nimeni până-atunci. 

Şi, devenind Orfeu flăcău în toată legea, a însoţit eroii 
plecaţi către Colhida să dobândească lâna berbecului de 
aur. 

De n-ar fi fost cu ei feciorul lui Apolo - cu toată 
îndrăzneala de care-au dat dovadă vitejii-argonauţi - n-ar fi 
putut niciunul să-şi mai revadă casa, părinţii şi copiii. Prin 
sunete de liră a domolit mânia unor stânci fioroase, numite 
Simplegade, care striveau adesea corăbiile eline. Tot ela 
adormit în viers moleşitor balaurul cel groaznic, care 
păzea-n Colhida acea lână de aur şi-a nimicit, prin cântec, 
vraja amăgitoare a unor fete-păsări, ce se chemau sirene şi 
încercau s-afunde pe marinari în valuri. 

A mai făcut Orfeu şi-alte isprăvi de seamă. Dar n-a luptat 
cu lancea sau sabia sau arcul. Arma lui i-a fost lira, şi, totuşi, 
a învins. (Isprăvile-s prea multe. Nu le mai amintim.) 

Ar fi să spunem totuşi că fiul lui Apolo şi-al muzei Caliopa 
s-a-ndrăgostit de-o nimfă. Se chema Euridice; şi-n ochii ei 
cei verzi îi plăcea lui Orfeu să-şi scalde fericirea, privindu-i 
cu nesaţ zile şi nopţi de-a rândul. 

Adesea Euridice îl ruga pe Orfeu să-şi reverse din liră 
divina-i armonie, ca ea, cu alte nimfe, să poată dănţui în 
tactul muzicii. 

Orfeu o asculta şi atingea îndată coarda melodioasă c-un 
beţigaş de-argint, făcând să izbucnească din liră un nou val 
de sunete vrăjite. Vroia s-o-nveselească pe preafrumoasa 
nimfă. S-o ştie mulţumită. Nu bănuia, sărmanul, soarta- 


nspăimântătoare ce-i era hărăzită, peste puţină vreme; căci 
draga-i Euridice n-avea să aibă parte, prea mult, de bucuria 
ce-o răspândea Orfeu, prin cântecele sale. 

PIERDEREA FRUMOASEI EURIDICE. 

S-a întâmplat ca fata să fie îndrăgită şi de un alt flăcău, un 
crescător de-albine, pe nume Aristeu. Şi, aflând Aristeu că-n 
casa lui Eagru se pregăteşte nunta, s-a hotărât s-o fure pe 
nimfa Euridice. 

Ca să-şi îndeplinească gândul acesta rău, care nu îi da 
pace, Aristeu s-a ascuns într-un desiş de arbori. A aşteptat o 
vreme, precum pândeşte tigrul juninca din poiană şi-i gata 
doar să sară. 

Veghind plin de răbdare, iată se ivi clipa când nimfa 
Euridice rămase singurică. Atunci se repezi şi vru s-o ia în 
braţe. 

Nimfa, înfricoşată, văzându-l pe-Aristeu din umbră cum s- 
avântă, a şi luat-o la fugă. Aristeu, îndârjit, a pornit după ea, 
şi, cum era mai iute şi c-un picior mai ager, a fost gata s-o 
prindă. 

Atât că - din greşeală - frumoasa Euridice, sărind peste un 
trunchi de stejar răsturnat, nimeri într-o groapă. Aici era un 
şarpe cu pielea-mpestriţată şi colții veninoşi. Nimfa-l calcă 
pe şarpe. Acesta se întoarse. Se-ncolăci îndată pe glezna 
Euridicei şi îşi înfipse colții, strecurându-i veninul sub pielea 
subţirică. 

Orfeu, ce auzise ţipătul Euridicei, porni şi el în fugă, cu 
inima bătându-i ca un ciocan în piept. Ajunse doar s-o vadă 
pe nimfă cum se stinge. 

O jale fără margini simţi în el aedul, în timp ce Aristeu - 
acela ce fusese pricina morţii ei - se mistuia-n adâncuri 
verzi-negre de pădure. 

— Zeus, măreţe Zeus - strigă spre cer Orfeu, bătându-se 
cu pumnii în fruntea ca de fildeş - pogoară-te cu milă, 
acum, asupra mea. Dă viaţă Euridicei. 

Dar cerul, albăstrui, rămase mut ca stânca. 


Nici cântecul de liră nu mai clinti pe nimfa ce părăsise 
lumea. 

Orfeu, trântit în iarbă, o-mbrăţişa cu sete şi o chema 
zadarnic să vie împreună cu el, acolo unde totul sta pregătit 
de nuntă. 

Plânsul lui cel fierbinte îi zguduia pe oameni şi mulţi - 
dornici s-aline pe cel ce-i mângâiase cu viersul său vrăjit - îi 
glăsuiau astfel: 

— Nu plânge. E zadarnic. Iubita ţi-e la Hades. Asta i-a fost 
ursita şi nu ai ce să faci. Cată să te supui voinţei olimpiene. 
— Nu. Nu mă voi supune.! a glăsuit Orfeu. Voi pleca spre 
Infern, de-ar fi să rătăcesc pe drumuri toată viaţa; şi am să- 

mi caut mireasa. Mă voi ruga de Hades. Oricât ar fi de 
crunt, oricât de nemilos, trebuie să-mi întoarcă pe Euridice- 
a mea. 

Luându-şi pe umăr lira şi un toiag în mâini, Orfeu s-a 
îndreptat către un mic sanctuar pe care-l avea Hermes. 
Acolo s-a rugat de feciorul lui Zeus, pristavul din Olimp, ca 
să-l călăuzească pe drumul spre Infern, şi i-a jertfit un ţap 
cu blana ca tăciunii, din turmele regale, cum cerea obiceiul. 
L-a proslăvit în imnuri. Apoi, fără zăbavă, a pornit iar la 
drum, către Peloponez. 

Şi, în Peloponez, la capul Tenaron5, era o peşteră. Nici un 
om nu-ndrăznea să treacă pe acolo de la lăsatul serii. 
Credinţele străvechi spuneau că-n peşteră erau furii, erinii 
şi fel de fel de iazme, ce-i sugrumau pe oameni când 
încercau să intre. Căci peştera aceea era de bună seamă 
una din porţile spre tărâmul lui Hades. 

ORFEU PĂTRUNDE ÎN INFERN. 

Şi, poposind Orfeu la capul Tenaron, n-a vrut să ţină seamă 
de vorbe şi poveţe. 

— Spuneţi! Asta-i intrarea spre negrele genuni, unde 
domneşte Hades? întreba pe localnici. 

— Da, da! răspundeau ei. Însă nu cuteza, străine, să te- 
apropii prea mult de-aceste locuri. Eşti tânăr. E păcat. 
Furiile stau de strajă. Ele n-aşteaptă mult şi te strâng de 


grumaz. Câţi n-au pierit acolo! Stai. Stai. Unde te duci? Tu 
n-auzi vorba noastră? 

— Aud. Dar nu mi-e teamă! rostea spre ei Orfeu. O caut pe 
Euridice. Şi dorul pentru ea îmi dă puteri să lupt, să-l 
înfrunt şi pe Hades. Am armă lira mea. Cu ea o să întâmpin 
geniile infernale, voi risipi destinul. Lăsaţi-mă să trec. 

Şi, înstrunindu-şi lira, cântând necontenit, Orfeu a păşit 
drept spre peştera aceea care-şi căsca gâtlejul umed şi- 
ntunecat, către aria mării. 

Nu s-a temut de furii, de geniile crude, păşind prin faţa lor, 
senin şi fără frică. 

Şi iacătă-l trecut, din peştera adâncă, într-un tărâm de 
umbre ciudat şi misterios. Coboară pe poteci unde-i aţin 
piciorul tufele încâlcite de scai şi mărăcini. Îl zgârie şi-l 
rănesc. 

Dar el nu ţine seamă, şi merge mai departe, până zăreşte 
râul cel vânăt, Aheronul. Aici erau pe ţărmuri sute şi mii de 
umbre, ce aşteptau să treacă şi se rugau de Haron, 
luntraşul cel bătrân, să-i ducă peste ape, cu barca-i 
putrezită. Haron cerea obolul. Cine nu i-l plătea mai 
rămânea pe ţărmuri, rătăcind, amărât, cam o sută de ani. 

Însă aedul cântă lui Haron cel ursuz, din lira sa de aur, un 
cântec minunat. Luntraşul se îndură. Îl trece pe Orfeu pe 
malul celălalt. 

Acolo alte piedici. Cerberul stă de pază la porţile de- 
aramă. Latră şi urlă tare. lar şerpii-ncolăciţi pe capetele 
sale şuieră fioros, silindu-se să-l muşte cu colţii-nveninaţi pe 
fiul lui Apolo. 

EI îşi înstrună lira. Coardele ei răsună, şi câinele se lasă pe 
pântec, la pământ. Firea lui duşmănoasă se schimbă dintr-o 
dată. Ochii săi cată blând. În acest chip, aedul poate să 
treacă-n voie către palatul unde sălăşluieşte Hades. 

Şi fratele lui Zeus îi strigă de departe: 

— Cine eşti tu? Ce vrei? Cum cutezi, pământene, să intri 
nepoftit în ţinutul tăcerii? 


Orfeu cată spre Hades fără de-nfricoşare, şi-i spune doar 
atât: 

— Dă-mi voie, preamărite stăpân peste-ntuneric şi umbre 
fără viaţă, să-ţi glăsuiesc în viers. 

Şi n-aşteptă răspunsul ce vrea să i-l dea Hades. Ci prinde- 
n braţe lira cu coardele de aur, pe care i-o dăduse la 
naştere Apolo. Şi gura lui, în care îi picurase muza stropii 
curaţi de rouă, începe să rostească stihuri mai dezmierdate 
ca şoapta de iubire sau somnul care prinde în braţele lui 
pruncul, când este legănat la sânul cald al mamei. 

ZEUL HADES SE ÎMBLÂNZEŞTE. 

Îi povesteşte-n stihuri dragostea cea curată, care-l 
înlănţuise pentru întreaga viaţă de nimfa Euridice. 
Speranţele-nflorite ce le păstrau în inimi. Cum regele Eagru 
le pregătise nunta. lar zeu Himeneu, cel ce-mplineşte legea 
sfântă-a căsătoriei, cu aripi nevăzute, venise de la Creta, 
unde-şi avea palatul; şi-şi aprinsese facla. Dar facla nu 
arsese cu flăcăruie albă - cum cerea datina - ci răspândise 
numai un fum înecăcios. Asta, ca prevestire a tristei 
întâmplări ce urma să-i lovească. 

Îi cântă Orfeu apoi de clipa neuitată când şi-a văzut iubita 
căzută la pământ, fără de răsuflare; de gemetele sale; de 
jalea ce-a cuprins întreg poporul trac. 

Toţi câţi ascultă cântul divinului aed, acolo, în Infern, nu 
pot să-şi stăpânească suspinele din piept. Geniile infernale 
tac toate copleşite de preamărea durere din glasul lui 
Orfeu. Tantal şi-a uitat foamea şi setea deopotrivă; Sisif nu 
mai ridică pietroiul greu pe coastă, şi Ixion, acela ce se- 
nvârteşte veşnic pe-o roată de aramă înlănţuit cu şerpi, 
rămâne nemişcat. 

Întreita Hecate îşi şterge pe obraji o lacrimă fierbinte. Şi 
Cora-Persefona îşi lasă fruntea albă pe umărul lui Hades, 
străpunsă de tăişul amarnicei mâhniri din viersul lui Orfeu. 

— Gândeşte-te, tu, Hades - mai glăsuieşte el, pe blând 
acord de liră - dacă un zeu viclean ţi-ar răpi într-o zi soţia 


mult iubită, n-ai suferi ca mine? Nu ai pleca s-o cauţi? 
Răspunde-mi, nu căta încolo cu privirea. 

În timp ce zeul tace, soaţa-i, Persefona, întinde către 
Hades o mână rugătoare şi-i cere să s-aplece cu milă spre 
aed. Dragostea ce-l uneşte pe el de Euridice este cu mult 
prea mare. Chinul ce îl îndură Orfeu - pierzând mireasa în 
ziua nunţii sale - este sfâşietor. 

Şi zeul, care-altminteri nu are nici o milă, acuma se înclină 
mişcat către Orfeu. 

— Voi face, zice el, pentru iubita ta, ceea ce nu se cade nici 
unui muritor. Se va întoarce-n lume, urmându-te pe tine. 
Dar trebuie să-mi promiţi. 

— Mă leg mai dinainte să-ndeplinesc orice, îi răspunde 
Orfeu, cu glasul gâtuit de marea bucurie că-şi va recăpăta 
pe scumpa-i Euridice. 

Şi Hades îi mai spune: 

— Când vei urca, Orfeu, spre celălalt tărâm, să nu-ntorci 
cumva capul, să nu-ncerci s-o priveşti. 

— Deşi mă arde dorul şi clipele îmi par veacuri 
nemăsurate, nu voi căta spre ea, dacă aşa ţi-e vrerea, mai 
spune iar Orfeu. 

— Dacă te vei întoarce şi vei privi spre nimfă, cu-o clipă 
înainte de-a călca pe pământ, o pierzi pe totdeauna, a 
adăugat la urmă zeiţa Persefona. Nu mai e nici un mijloc s-o 
poţi recăpăta. 

— Aşa. Aşa voi face! a glăsuit Orfeu. 

Deci, mulţumind lui Hades şi Corei-Persefona, călăuzit pe 
Hermes a plecat spre pământ. Ştia că îl urmează şi nimfa 
Euridice. Dar nu-ndrăznea să-ntoarcă înspre iubită capul, 
de teamă să n-o piardă, cum îi spusese Hades. 

Mergea cântând din liră şi rostind mândre stihuri; şi-n 
minte-o cerceta pe Euridice-a lui: „E tot atât de albă? Mai 
este drăgăstoasă? Nu s-a schimbat cumva? |. 

Şi inima-i o dată cu lira lui cânta cântec de biruinţă şi dor 
înfrigurat, în timp ce se urca înspre pământul nostru. Mai 


erau câţiva paşi. Ce spun? Numai un pas. Şi Orfeu trecea 
pragul din peşteră afară. 

Dar în acel moment a fost străpuns de teamă. Dacă 
mireasa lui s-a rătăcit cumva în bezna infernală şi nu e-n 
urma lui? 

Atunci a întors capul îngrijorat s-o vadă. O vede, fericit, 
cum merge lângă Hermes. Vrea să-i spună ceva. Dar dalba 
lui mireasă, fără de nici o vorbă, însă cu braţele deschise 
către el - parcă l-ar fi strigat - alunecă-n Infern. De data 
asta însă e pentru totdeauna. 6 

NUMAI CÂNTECUL Il RĂMÂNE. 

Zadarnic a-ncercat din nou Orfeu să treacă de râul 
Aheron. Nu l-a mai luat luntraşul, cel care duce morţii în 
ţinutul lui Hades. Zadarnic s-a zbătut, a plâns, l-a implorat 
şi i-a cântat din liră. 

Hades orânduise să nu fie lăsat pentru a doua oară în 
sumbrul său palat. 

Nefericit, Orfeu s-ar fi ascuns, se spune, în munţii Traciei. 
Nu dorea să mai vadă în ochi nici o femeie; căci îşi 
reamintea de scumpa-i Euridice şi inima-i rănită se sfâşia 
mai mult. 

De auzea-n pădure râsete de copile, dacă pe malul apei 
era cumva vreo nimfă, Orfeu îşi trăgea haina pe faţă şi 
fugea. Ei bine, tocmai fuga le aţâţa pe-acestea să-ncerce şi 
s-atragă în mreje de aed. 

Astfel s-au scurs cu greu vreo trei sau patru ani. Singură-i 
mângâiere era doar cântecul, în care proslăvea iubirea fără 
margini, dincolo de mormânt. 

Dar se aflau pe-atuncea, în Tracia, bacante, frumoase 
preotese, care-l slujeau pe Bachus, zeul cel dezmăţat. 
Acestea nu-l iertau pe fiul lui Apolo, fiindcă-i păstra credinţă 
pierdutei Euridice. 

Şi cum se povesteşte, ele se tot iveau în faţa lui, cu sila, 
cântând sau dănţuind sau azvârlindu-i flori legate-n 
bucheţele. Îl ispiteau cu vorbe pline de îndrăzneală şi-l 
pofteau la serbări închinate lui Bachus - adică la orgii. 


Însă el le gonea întruna, cu dezgust. Le blestema - 
spunând că ele înjosesc numele de femeie - şi se urca în 
munte, mai sus, să nu le vadă purtarea desfrânată, pe care- 
o dovedeau. 

Atâta că nici ele nu s-au lăsat înfrânte. L-au urmărit în 
munte şi l-au încercuit. 

— De nu primeşti, Orfeu, să trădezi amintirea iubitei 
Euridice, să ştii că vei muri! i-au ţipat laolaltă. 

— O, moartea, unde este? le-a dat răspuns aedul. Prin ea 
mai pot ajunge s-o văd pe Euridice. 

Şi auzind acestea, în ura lor turbată, ameţite de vin, 
bacantele acelea şi-au împlântat în el zecile de pumnale, cu 
care sfârtecau ţapii sacrificați stăpânului lor Bachus. 

Trupul însângerat l-au aruncat în Hebru”. 

La timp au sărit însă şi cele nouă muze, având pe Caliopa, 
mama lui, între ele. I-au ridicat din apă corpul său fără viaţă 
şi l-au înmormântat într-un templu, Liberta, pe muntele 
Olimp. 

Doar capul rămăsese rostogolit pe valuri, şoptind 
necontenit, cu buzele albite, numele prea iubit al nimfei 
Euridice. Iar capul său şi lira au ajuns până-n Lesbos - o 
insulă în care a înflorit poezia8. 

Muzele şi Apolo au luat această liră, care mişcase munţii, 
fiarele şi pe Hades şi au pus-o pe boltă. 

Luceşte între stele. E constelația Lirei. 

Iar poemele? lui au rămas între oameni, veşnice ca iubirea 
jurată Euridicei! 

Note: 

1. Vechii elini înțelegeau prin Tracta ţinuturile mărginite la 
miazănoapte de Propontida şi de Marea Egee, la răsărit de 
Pontul Euxin sau Marea Neagră, la asfinţit de fluviul 
Strimon, astăzi Karasu; iară la miazănoapte de Istru sau 
Dunărea cea largă. 

2. Într-un desen pe un vas este înfăţişat Orfeu, în ţara lui 
Eagru. Tracii stau în preajma lui cu coifuri peste plete şi cu 
suliţi în mâini, gata parcă de luptă. Poetul cântăreţ este 


aşezat în mijloc, cu ochii către slavă. În mâini ţine lira. Nu 
ştim ce rosteşte, dar feţele războinicilor, înăsprite de lupte 
şi greutăţi, parcă se luminează şi uită de urgia pe care o 
pregătesc, de moarte şi război. Se vede marea putere a 
cântecului, a artei, asupra lor. 

3. Aşa ni-l reprezintă pe fiul lui Apolo şi al muzei Caliopa 
un mozaic dezgropat în oraşul Pompei şi aflat astăzi la 
Palermo. În jurul lui se văd strânse zeci de sălbăticiuni: 
maimuțe, leoparzi, lei, cerbi, păsări, ba chiar şi şerpi şi 
broaşte, care-i ascultă viersul. 

4. O astfel de imagine a pictat artistul francez Nicolas 
Poussin în opera intitulată „Orfeu şi Euridice”, aflată azi la 
muzeul municipal din Chantilly. Într-o splendidă îmbinare 
de culori sunt zugrăviți oamenii şi natura. Se văd câteva 
nimfe la poalele pădurii. Altele se scaldă în undele străvezii 
ale râului Hebru. În zări se înalţă munţii, adăpostind 
cetatea cu zidurile sure, în care văzuse lumina zilei feciorul 
lui Apolo. Întreg tabloul respiră măreţia, puterea suverană 
a artei: a cântecului şi poeziei. Orfeu, cu beţigaşul de argint 
în mână, se pregăteşte să cânte, însoţindu-şi vocea cu lira, 
cel mai frumos dintre cântecele pentru preaiubita lui 
Euridice. 

5. Astăzi capul Matapan. 

6. Scena este admirabil redată într-un basorelief din 
secolul al V-lea î. E. n., care se găseşte acum la Neapole. Ea 
a fost cântată şi de marii poeţi antici: Eschil, Pândar, 
Horaţiu, Ovidiu şi, mai ales, Vergiliu, în „Georgicele” sale. În 
epoca modernă nenumărați artişti au abordat această temă 
în muzică, teatru, poezie şi artele plastice. Bunăoară, în 
muzică, germanul Gluck a creat, pe motivul acesta 
legendar, una dintre cele mai frumoase lucrări, intitulată 
„Orfeu şi Euridice”. Semnificaţia pierderii Euridicei de 
către Orfeu pare a fi aceea că faptele mari, hotărâtoare în 
viaţă, nu se pot desăvârşi fără răbdare şi sacrificiu până la 
capăt. 

7. Râul Marița de astăzi. 


8. Aici vor crea mal târziu poeţii Alceu şi Safo. 

9. Lui Orfeu i se atribuie o serie întreagă de poeme, care 
au fost de fapt create mult mai târziu, deşi unele fragmente 
par a fi urme veritabile de poezie orfică. lot despre el se 
spune că avea şi darul profeţiei, fiind fiul lui Apolo - şi că ar 
fi organizat aşa-numitele mistere orfice. Capul său, prins 
între stâncile insulei Lesbos, se zice dealtminteri că a avut 
darul să facă profeţii multă vreme după moartea poetului. 

ÎNTEMEIEREA TEBEI CADMOS; ZETOS ŞI AMFION; 
EDIP 

După ce Zeus a răpit-o pe Europa, Agenor, regele 
Sidonuluil, nu s-a-mpăcat deloc cu gândul ca draga lui 
copilă să rămână pradă aceluia care-o răpise. Şi-a poruncit 
celor trei fii ai săi: Fenix, Cilix şi Cadmos să plece-n toată 
lumea şi să-i găsească fata. 

— Dacă vă veţi întoarce fără de sora voastră, le-a grăit 
Agenor, să ştiţi că vă ucid; căci nu mai meritaţi să-mi fiţi 
moştenitori. 

Au plecat dar băieţii pe drumurile lumii, căutând-o pe 
Europa. Au mers ei ce-or fi mers. Şi cei doi fraţi mai mari 
au ostenit degrabă. S-au rătăcit de Cadmos. Fiindcă n- 
aveau curajul să-şi mai revadă tatăl, s-au oprit pe coclauri şi 
au întemeiat nişte oraşe noi. Fenix a ajuns rege în ţara ce i- 
a luat de-atunci numele lui: Fenicia bogată. Şi Cilix de 
asemeni, în alt ţinut vestit, numit Cilicia. 

Doar Cadmos, flăcău vrednic, a păşit mai departe. A 
străbătut ţinuturi aspre, necunoscute, plecând din Asia. A 
plutit peste mări, şi, după multă vreme, a ajuns în Elada. 

Aflând el că la Delfi se află un oracol, unde Febus-Apolo 
prezice viitorul, s-a urcat cu greutate pe muntele Parnas, în 
ţinutul Focidei. S-a plecat lui Apolo şi i-a cerut învăţ ce 
trebuie să facă. Ar vrea să-nvingă monştri, cum a învins şi- 
Apolo pe balaurul Piton, monştri ce-mpovărează pământul 
cu urgie. Ar vrea să şi ridice o cetate vestită. 

Apolo i-a răspuns prin gura Pitiei că poate să învingă un 
monstru fioros şi poate să ridice o cetate vestită, dar 


săvârşind acestea el însuşi va plăti prin grele suferinţe. 

Tânărul sidonian s-a învoit cu toate. Şi-atunci zeul Apolo I- 
a-ndemnat să pornească înspre râul Cefis. Şi i-a mai 
povestit că-n drum va întâlni un juncan fermecat, cu părul 
ca zăpada. Cadmos să urmărească animalul acesta, până ce 
s-o opri; şi-acolo unde el va-ncepe să mugească, culcându- 
se în iarbă, poate să-nalţe ziduri, să fac-o fortăreață. 

Plecând Cadmos din Delfi, a tot călătorit pân-a văzut 
juncanul păscând pe un imaş?2. 

Animalul acesta era alb ca omătul, şi, zărindu-l pe Cadmos, 
a pornit către râu. Fugea şi-ntorcea capul. Fugea şi iarăşi 
sta, răsucindu-şi spre tânăr fruntea împodobită cu nişte 
coarne mari, galbene, lucitoare. Parcă-i tot făcea semne s- 
alerge-n urma sa. 

Şi, însoţit de prieteni - care veneau cu dânsul încă de la 
Sidon - Cadmos a urmărit juncanul fermecat vreme de nouă 
zile. 

EI l-a călăuzit printre codrii umbroşi, până pe o colină 
toată smălţată-n flori. Acolo s-a oprit şi s-a lungit în iarbă. A 
ridicat spre slavă capul încoronat şi a mugit prelung3. 

DOBORÂREA BALAURULUI LUI ARES. 

Cadmos a înţeles c-acela este locul unde va trebui să-şi 
ridice cetatea. A sărutat pământul pe care ajunsese din voia 
lui Apolo, şi primul gând i-a fost s-aducă sacrificii 
preamăreţului Zeus, ca viitoarea cetate să fie trainică. A 
trimis câţiva prieteni să caute un izvor. Din el s-aducă apă în 
amfore de lut. Să facă libaţiuni, fără de care jertfa nu ar fi 
fost primită de Zeus în Olimp. 

Tovarăşii lui Cadmos au pornit prin pădure, cercetând 
peste tot, până ce au zărit un pârâiaş zglobiu; iară puţin 
mai sus au dat de-o peşteră cu o intrare joasă, bine 
adăpostită de un bunget umbros şi grămezi mari de pietre. 
Din peştera aceea ţâşnea pârâul rece, limpede, de cleştar. 

Şi, veseli, sidonienii au vrut să toarne apă în prima amforă; 
dar pe neaşteptate, din peştera adâncă, a ţâşnit un balaur 
cu solzii de aramă şi ochii fioroşi. Pe cap, monstrul purta o 


creastă zimţuită şi gâtul său avea o pungă de venin, mai 
groasă ca o bute. Iar gura otrăvită era bătută toată în trei 
rânduri de colţi, lungi ca nişte pumnale. 

Balaurul cu creastă era fiul lui Ares, zeul cel viforos, şi 
străjuia izvorul tatălui său ceresc şi tot acel ţinut, pe care-l 
stăpânea întocmai ca un rege. 

Fără multă tocmeală, balaurul lui Ares s-a rotit către soţii 
lui Cadmos din Sidon şi i-a încolăcit; apoi i-a otrăvit, 
înfigând în ei colții săi ascuţiţi şi albi. 

În vremea asta Cadmos, văzând că seara vine şi soţii nu se- 
ntorc, a pornit să-i găsească. A rătăcit şi el prin umbrele 
pădurii, până ce a sosit la izvorul lui Ares, şi, când acolo, 
iată-i! Prietenii erau morţi şi monstrul sta lungit pe 
trupurile lor, sleindu-le de sânge. 

Tânărul sidonian a luat atunci o stâncă, şi, cum era voinic l- 
a lovit cu putere pe feciorul lui Ares. Dar solzii de aramă |- 
au ocrotit pe monstru de greaua lovitură, ce ar fi dărâmat şi 
zidul unei case. Ela zvâcnit deodată. S-a ridicat în sus, mai- 
nalt decât copacii, şi l-a ţintit pe Cadmos cu ochii arzători, 
în timp ce întreita lui limbă îi juca în gura-nveninată, şi, 
şuierând ca vântul, când spulberă nisipul pe țărmurile 
mării, s-a repezit la el. 

Numai că sidonianul era un luptător cum nu-s prea mulţi 
pe lume; şi neînfricoşat, l-a-ntâmpinat pe monstru, precum 
se cuvenea, cu sabia şi lancea. 

Balaurul s-a-ntors, încolăcit pe coadă. Atunci, viteazul 
Cadmos mi l-a lovit cu lancea atâta de puternic, încât a 
străbătut gâtul gros de balaur. Şi arma s-a înfipt într-un 
trunchi de stejar. Balaurul lui Ares a rămas priponit de-acel 
trunchi de stejar, care s-a aplecat sub prea marea povară. 

După această faptă, fiul lui Agenor a auzit un glas: 

— Ares iubeşte monştrii. Tu ai ucis un monstru care-i era 
şi fiu. Pentru această faptă ai să plăteşti amarnic, 
prefăcându-te-n şarpe. 

Cadmos s-a-ntors pe dată cu sabia în mână, crezând că-i 
alt duşman. 


NAŞTEREA POPORULUI TEBAN DIN COLŢII DE BALAUR. 

Da-n faţa lui era însăşi Palas-Atena, cu egida pe piept şi 
sulița în mână. 

— Chiar de mă voi jertfi, i-a dat răspunsul Cadmos, sunt 
fericit, zeiţă, c-am răpus un balaur care-i împiedica pe 
oameni să trăiască în locurile-acestea atâta de mănoase. 
Vreau să zidesc aici o cetate vestită, unde să locuiască 
oameni nenumărați. 

— Dacă este aşa, a glăsuit zeiţa, îţi trebuie şi braţe cu care 
să zideşti cetatea ta visată. Şi ca să dobândeşti braţele de- 
ajutor, desprinde plin de grijă toţi colții de balaur şi 
seamănă-i pe glie. 

Spunând aceste vorbe, Atena a pierit. Un nor se coborâse 
şi o învăluise pe copila lui Zeus, plutind apoi spre slăvi. 

Cadmos a ascultat sfatul dat de Atena, şi, desprinzând cu 
grijă toţi colții de balaur, i-a semănat pe glie4. 

Din colții semănaţi de Cadmos, sidonianul, s-au ridicat 
întâi nişte vârfuri de lance; apoi, tot din pământ, au răsărit, 
semeţe, coifuri de luptători; şi-n sfârşit, au ieşit nişte giganţi 
cu arme şi scuturi sunătoare, care s-au luat la luptă. 

S-au tot luptat giganţii, până ce au rămas în viaţă numai 
cinci. Atunci s-a ivit iară, ca din senin, Atena. Le-a poruncit 
s-arunce armele ucigaşe şi să se facă prieteni cu 
preaviteazul Cadmos, care le va fi rege. 

La porunca lui Cadmos, au zidit în pădure, la izvorul lui 
Ares, fortăreaţa Cadmeea, acropola tebană. Ridicând 
fortăreaţa, Cadmos a adus jertfă puternicului Zeus juncanul 
fermecat. 

Pielea lui i-a tăiat-o în fâşioare lungi, subţiri, subţiri de tot. 
Pe acestea le-a unit. S-a făcut o fâşie de piele nesfârşită. Cu 
ea a măsurat întinderea de ţară, care urma să intre în 
stăpânirea lui. 

Dorind să se păstreze nestinsă amintirea ciudatei 
întâmplări, Cadmos a denumit ţara aceasta nouă: Beoţia - 
ţara juncanului. 


Totuşi, pentru că el doborâse pe fiul cel hidos al lui Ares, a 
suferit destul, precum se învoise în faţa lui Apolo. 

Copiii i-au pierit şi, spre sfârşitul vieţii, eroul sidonian - 
cum îi spusese Atena - s-a preschimbat în şarpe. Soţia lui, la 
fel. Doi şerpi, ce nu făceau nici un rău nimănuib. 

URMAŞII LUI CADMOS RIDICĂ TEBA CEA CU ŞAPTE 
PORŢI. 

Urmaşii lui au fost pe tronul din Cadmeea doi feciori ai lui 
Zeus şi-ai nimfei Antiopa6: Zetos şi Amfion. Ei s-au gândit să 
facă la poalele cetăţii marele oraş, Teba, visat, de mult, de 
Cadmos. Teba cea cu şapte porți. 

Zetos era de-o forţă de neînchipuit. În schimb, celălalt 
frate, pe nume Amfion, era un cântăreţ destoinic ca Orfeu. 

Când s-a început lucrul la zidurile Tebei, Zetos a spus că el 
o să aducă piatra din munţii-nvecinaţi. 

Într-adevăr, cu forţa-i uriaşă, olimpiană, aducea pe spinare 
stânci mari rupte din munţi. 

Amfion nu jurase că va face vreo muncă. Avea un trup 
firav, însă, cântând din liră, ca divinul Orfeu, acest fiu al lui 
Zeus izbutea să urnească munţii din temelii. Şi munţii 
veneau singuri spre zidurile Tebei, ca meşterul Zetos să 
poată avea piatră de lucru din belşug. 

Se mai spunea că Tebei i s-au zidit anume cele şapte porţi, 
ca ele s-amintească lira lui Amfion, ce avea şapte corzi. 

Iară porţile Tebei au căpătat şi ele fiecare un nume. 
Numele li s-au dat după şapte copile, pe care le avea regele 
Amfion cu soaţa-i Niobeea7”. 

Afară de eroii Zetos şi Amfion, un alt urmaş de seamă pe 
tronul de la Teba a fost regele Laios. 

Aezii povestesc că el era-nsurat cu frumoasa locasta; dar 
în palatul său era multă mâhnire, căci nu aveau copii. 

Vroind să dobândească un prunc în casa lui, regele s-a 
rugat de marele Apolo, şi zeul i-a răspuns prin glasul Pitiei: 

— Soţia ta, locasta, îţi va da un fecior. Însă el e ursit ca să- 
şi omoare tatăl; să-şi pângărească mama şi să umple de 
sânge şi doliu şi durere tot poporul teban. Este încă o jertfă 


pe care o cere Ares, fiindcă pe-aceste locuri, unde se-nalţă 
Teba, i-a fost ucis feciorul, balaurul, de Cadmos. 

Ca lovituri de trăsnet cădeau aceste vorbe în inima lui 
Laios. Părul i se făcuse, pe capul său, măciucă. Cutremurat 
de spaimă, Laios s-a înturnat în palatul din Teba şi-a 
povestit locastei groaznica prorocire. 

Într-adevăr, locasta, în anul următor, a dobândit un prunc. 
Cât îl dorise Laios; şi-acum cât îl ura! Şi ela luat copilul şi l- 
a azvârlit pe-un munte, pe muntele Citeron, ca să-l 
mănânce râşii care foiau pe-acolo. 

Dar s-a-ntâmplat să treacă pe muntele Citeron un păstor 
corintian; şi el a luat odrasla lui Laios, cea zvârlită; şi-a dus- 
o în ţara sa. 

Iar regele din ţara aceea corintiană n-avea nici un urmaş. 
Văzând el pe micuțul atât de oropsit, s-a hotărât să-l 
crească ca pe copilul său. 

Aşa a ajuns fiul lui Laios în Corint, unde s-a făcut mare, 
voinic şi înţelept, fiind el numit Edip. 

EDIP ÎŞI UCIDE, FĂRĂ SĂ ŞTIE, TATĂL. 

Dar ajungând Edip flăcău în toată legea, oameni 
nechibzuiţi i-au şoptit la ureche că el n-ar fi odrasla regelui 
din Corint; că e copil găsit şi multe dintr-acestea. 

Mâhnit peste măsură, s-a dus la un oracol al zeului Apolo, 
să afle adevărul, cine îi sunt părinţii. 

Dar Pitia. - n răspunsul pe carei l-a dat, nu i-a destăinuit 
că tatăl lui e Laios, şi mama sa, locasta. 

I-a spus numai atât: 

— Să nu te-ntorci în ţara unde-ai venit pe lume. Altfel îţi 
ucizi tatăl; te vei căsători cu propria ta mamă; şi-aduci 
nenorocirea asupra tuturora, copii, rude şi prieteni. 

Ascultând ce spunea bătrâna preoteasă, Edip a cugetat 
străpuns de-nfiorare: 

— Dacă mi-e totuşi tată regele din Corint? Şi dacă mi-e 
sortit cu-adevărat ca eu să-mi nimicesc părinţii? Mai bine 
fug în lume. Nu mă întorc acasă şi-nlătur nenorocul ce mă 
poate pândi. 


Socotind deci că fuge, Edip nu s-a întors în istmul de 
Corint. A cugetat să plece către Beoţia, şi - coborând din 
Delfi - a văzut două drumuri. Pe cel care ducea câtre Beoţia 
venea încet un car. În car călătorea un bătrân cam albit, 
urmat de câţiva sclavi. 

— la fă-ne loc, băiete, a rostit vizitiul, tare, către Edip. 

Edip s-a supărat că un sclav oarecare îi porunceşte astfel, 
şi nici nu s-a clintit. 

Atuncea vizitiul a dat în el cu biciul. Edip s-a înfuriat şi l-a 
lovit cu lancea, lăsându-l mort pe loc. 

Ca să-şi răzbune sclavul, bărbatul cel albit a scos o sabie. 
Şi s-a iscat o luptă. Iar tânărul Edip, cu lancea ridicată, l-a 
izbit pe bătrân, ca şi pe sclavii lui, care îl apărau. 

În prea puţină vreme, din cei cinci călători n-a scăpat 
decât unul. Un sclav care-a fugit. 

Astfel s-a împlinit întâia prevestire făcută de Apolo9, căci 
tânărul Edip, fără s-aibă habar, îşi ucisese tatăl. Bătrânul ce 
zăcea însângerat pe drum, lângă sclavii săi, era regele 
Laios. 

EI se ducea la Delfi să-l întrebe pe-Apolo - cum să-şi 
salveze Teba? Pentru că, din porunca lui Ares, duşmănosul, 
aproape de oraş se aşezase-un sfinx10. Sfinxul avea obrazul 
şi trupul de femeie; corpu-i era de leu; aripi avea de vultur 
şi ghearele de zgripţorI 1. lar coada-i de oţel era ca de 
balaur. 

Şi sfinxul priveghea pe drumul către Teba. Când treceau 
călătorii, îi oprea cu un strigăt. Le punea o-ntrebare, cu 
multă viclenie, şi nimeni nu putea să-i dea acestui monstru 
răspunsul cuvenit. Atunci sfinxul lovea cu coada de balaur 
pe bietul călător. Cu ghearele de zgripţor îi scotea inima şi 
i-o storcea de sânge. 

Astfel îi doborâse sfinxul, până în acea ziuă, pe foarte mulţi 
tebani. 

A DOUA CRIMĂ: CĂSĂTORIA CU IOCASTA. 

În tot oraşul Teba domnea o spaimă mare şi numai cu 
greutate se mai putea ieşi pe cele şapte porţi. De mai dura 


o vreme, oraşu-ar fi rămas fără locuitori. 

Mai mult, s-adăuga ştirea că pe regele Laios l-au omorât 
tâlharii. 

Sclavul care scăpase s-a ruşinat să spună că nu îi învinsese 
decât un singur om şi a minţit că-n cale le ieşise o ceată de 
numeroşi tâlhari. 

Pe lângă toate astea, sfinxul mai omorâse în zilele acelea 
pe alţi numeroşi tineri. Şi printre ei era şi feciorul lui Creon. 

Creon păstra dealtminteri coroană-n mâna lui, până se 
alegea un nou rege la Teba. 

Îndurerat la culme de moartea fiului, Creon a dat de ştire 
că de se va afla vreun bărbat iscusit care să-nfrunte sfinxul 
şi să salveze Teba, îi va da o răsplată ne-nchipuit de mare. 
El va avea ca soaţă pe regina locasta, pe văduva lui Laios, şi 
va primi coroana şi tronul rămas gol. 

Edip, care intrase pe pământul teban, a şi trecut la faptă; 
a pornit-o de-a dreptul spre sfinxul fioros. 

Sfinxul l-o fi zărit, pesemne, de departe, şi fâlfâind din 
aripi l-a oprit pe Edip, punându-i o-ntrebare: 

— Care este făptura ce merge-n patru labe, apoi numai în 
două şi la sfârşit în trei? Haide, răspunde iute. 

— Fiinţa aceasta este, de bună seamă, omul, i-a dat 
răspuns Edip. Când este mic, el merge numai de-a buşilea. 
Pe urmă se ridică şi, când ajunge gârbov, lângă două 
picioare, ca sprijin, se găseşte şi-al treilea: toiagul. 

Cum a sunat răspunsul, sfinxul, turbat de ciudă, s-a umflat 
şi-a plesnit. Iară Edip, cu lancea, l-a trântit de pe stânca, 
unde se cocoţase, în nişte văi adânci. 

Auzind tot poporul că tânărul Edip l-a biruit pe sfinx, s-a 
grăbit să-l aducă, pe umeri, în oraş. 

Creon i-a dat coroana ce o avea în grijă şi l-a suit pe tron, 
alături de locasta. 

Astfel, fără de voie, Edip a săvârşit cea mai groaznică 
crimă din câte sunt pe lume. S-a însurat, sărmanul, cu 
însăşi mama lui. 


A mai trecut o vreme. locasta i-a născut soţului său, Edip, 
doi fii şi două fiice12. În Teba era pace. Regele cârmuia cu 
multă-nţelepciune peste poporul său, ferindu-l de războiul 
cel mult dorit de Ares. Când, s-a stârnit furtuna. Zeii, 
înverşunaţi că soaţa lui Edip - care-i era şi mamă - i-a 
dăruit copii, au trimis peste Teba ciuma pustiitoare. 

PUSTIU ŞI LACRIMI AU HOTĂRÂT ZEII 

Mureau şi zi, şi noapte, sute, mii de copii. Ruguri erau 
aprinse în Teba peste tot şi jalea cuprinsese poporul, mai 
cumplit decât când trăia sfinxul. Căci mamele plângeau în 
hohot la răspântii şi-n case îndoliate. Iar preotul cel mare îl 
ruga pe Edip să facă sacrificii, să salveze cetatea13. 

Dar regele Edip a poruncit să vină bătrânul profet orb, ce 
se numea Tiresias. 

Întâi, profetul orb nu a vrut să răspundă. Dar, silit de Edip, 
el a mărturisit că zeii-au aruncat peste oraşul Teba ciuma 
nimicitoare, pentru că regele îşi omorâse tatăl şi se 
căsătorise cu mama lui, locasta. 

Ca să se pedepsească, regina şi-a luat viaţa, aninându-se-n 
ştreang. lar Edip şi-a scos ochii cu-o agrafă de aur. 

Apoi, orb şi sărman, Edip a părăsit Teba cu şapte porţi, ca 
s-o scape de ura netrebnicului Ares şi a celorlalţi zei. 

Şi, rătăcind pe drumuri, însoţit de copila cea mică, 
Antigona, trăind doar din cerşit, au ajuns la Colona14, o 
mică aşezare lângă oraşul unde domnea pe-atunci Tezeu. 
lar regele 'lezeu a venit din Atena să-l vadă pe Edip. 

Nenorocitul orb l-a rugat pe Tezeu să ia în grija sa pe biata 
Antigona, şi, condus de Tezeu, bătrânul a păşit într-o 
pădure deasă. 

Aici a dispărut Edip într-un chip tainic. 

Tezeu cunoştea taina, dar nu a vrut s-o spună. Se ziceacă 
Edip i-a blestemat pe zei, şi Zeus l-a trăsnit sau s-a deschis 
pământul, şi Hades l-a primit15. 

Legendele eline mai arătau că-n Teba a fost după aceea un 
război fratricid16. Feciorii lui Edip s-au ucis între ei. Fetele 
i-au murit. Numai pustiu şi lacrimi au rămas după el. 


Aşa s-a răzbunat zeul furtunilor, încrâncenatul Ares, pe 
urmaşii lui Cadmos, pentru că se clădise Teba cu şapte 
porţi, pe locurile unde-i hălăduise fiul, balaurul cel groaznic 
cu solzii de aramă. 

Note: 

1. Oraş din Asia, pe ţărmul de răsărit al Mării Mediterane. 

2. Poetul roman Ovidiu cântă, în versurile sale, această 
întâmplare. 

3. În limba celor vechi, bous-bos înseamnă bou-juncan. 
Legenda aceasta s-a transmis multor popoare. Nu este 
exclus ca ea să fi influenţat şi legenda noastră despre 
Dragoş Vodă, venit din Maramureş, pe urmele unui zimbru 
cu o stea în frunte. Ei ar fi întemeiat, potrivit legendelor, pe 
locul unde a fost doborât zimbrul, ţara încântătoare a 
Moldovei. 

4. Colţii balaurului, fiul lui Ares, reprezentau pentru elini 
lăncile. Prin această alegorie, aezii vroiau să arate de ce 
tebanii erau un popor de războinici. 

5. Cadmos reprezintă eroul întemeietor de oraşe, în locuri 
unde hălăduiau înainte, prin păduri, numai fiare şi monştri. 
Este un erou civilizator, cu preţul sacrificiului său. Elinii îi 
atribuiau eroului Cadmos şi alte merite. Spuneau, între 
altele, că el este acela care ar fi adus alfabetul din Asia în 
Europa. El ar fi făcut şi cele dintâi conducte de apă din 
piatră, încât oamenii să fie aprovizionaţi din belşug, fără ca 
fiecare să fie nevoit să meargă după apă, la mare 
depărtare, uneori afară din oraş. Tot el ar fi făcut cele dintâi 
legi, şi mai spuneau că ar fi fost un mare apărător al păcii. 

6. Nimfa Antiopa era fiica fluviului Asopos şi fusese răpită 
de Zeus, precum s-a arătat mai înainte. 

7. Se ştie că regina Niobeea avusese cu soţul său, Amfion, 
şapte băieţi şi şapte fete, ucişi de Apolo şi Artemis, cu 
săgețile, la porunca mamei lor, zeiţa Leto - geloasă pe 
fericirea Niobeei. 

8. Regele corintian în casa căruia a crescut Edip se numea 
Polib şi era căsătorit cu Meropa. 


9. Prin această legendă elinii protestau contra nedreptăţii 
destinului hotărât - cum credeau ei - de forţe 
supranaturale. 

10. Sfinxul, această mitică făptură, era tot odraslă a 
monstrului 'Tifon şi a viperei uriaşe Ehidna. 

11. În basmele noastre, zgripţorul apare de multe ori, fiind 
socotit un soi de vultur cu două capete şi gheare mari şi 
tăioase. 

12. Fiii lui Edip şi ai locastei erau Eteocle şi Polinice. lar 
fiicele se numeau Ismena şi Antigona. 

13. Poetul antic Sofocle ne redă zguduitor această 
rugăminte a marelui preot către Edip în versurile sale din 
tragedia „Edip rege”? 

„. Zguduită. 

De-o grea furtună-i Ileba, ţi-o spun chiar ochii tăi 

Şi sângerata mare ce-apleacă fruntea ei, În ale sale valuri 
o ţine cufundată. 

Nu mai rodeşte-n beznă sămânţa cea uscată: 

Pier turmele, mor pruncii la sânul mamei lor. 

Vrăjmaşa zee Ciuma, cu foc cotropitor 

Ne bântuie cetatea, nemilostiv coseşte 

Odraslele lui Cadmos, şi tot înavuţeşte 

Cu gemete şi lacrimi Infernu-ntunecat, Noi toţi, bătrâni şi 
tineri, la tine-am alergat. 

Nu că eşti zeu, dar nimeni cât tine nu plăteşte, Când dăm 
de zile negre, cerul se învrăjbeşte. 

Făr'nici o călăuză, făr'nici un ajutor 

Tu ne-ai scutit de birul ce sfinxu-ngrozitor 

Pusese asupra Tebei, şi toţi zic în credinţă 

Că ne-ai ferit de moarte cu-a zeilor voinţă. 

Şi-acum mare Edip-naintea ta căzuţi, lar te rugăm 
fierbinte cu milă să ne-ajuţi. , 

14. Întâmplările au fost povestite de poetul Sofocle în 
tragedia „Edip la Colona”. (Colona se găsea cam la şapte 
kilometri depărtare de oraşul Atena.) lot Sofocle a scris şi 


renumita tragedie, legată de numele fetei mai mici a lui 
Edip: „Antigona”. 

15. În picturile pe vase, legenda lui Edip a inspirat mult pe 
artiştii antici. Astfel se găsesc două renumite vase, având 
pictate victoria lui Edip împotriva sfinxului. Pictori moderni, 
ca Gustave Moreau, Ingres Ş. A. au reluat tema. În 
literatură - urmându-l pe Sofocle, a cărui creaţie despre 
Edip atinge cea mai înaltă culme în teatrul antic - au mai 
scris lucrări memorabile Corneille, Voltaire şi alţii. lar 
marele nostru George Enescu a creat o admirabilă operă 
muzicală. 

16. În literatură, acest război fratricid este cunoscut sub 
numele de „Cei şapte contra Tebei” şi e povestit în versurile 
lor de „marii tragici”, Eschil şi Euripide. 

EXPEDIȚIA ARGONAUȚILOR. 

De câte ori elinii călătoreau pe mări şi debarcau pe 
ţărmuri străine-ndepărtate, ei îşi reaminteau legenda 
despre Iason şi corabia Argo. 

Şi - după ce jertfeau fructe şi flori şi sânge lui Zeus 
olimpianul sau fiului său Hermes, zeul călătoriei şi al 
negoţului, cel care-i învăţa cum să aibă dobânda cu orişice 
prilej - sorbeau cupe cu vin şi începeau să cânte legenda 
despre Iason şi corabia Argo. 

Cel mai adesea, ei îşi începeau povestea arătând că odată 
ar fi trăit în Iolco, un oraş tesalianl, doi fii ai lui Poseidon: 
Eson şi Pelias. 

Rege fusese Eson, fratele cel mai mare. Dar Pelias, cel mic, 
prin viclenii şi arme, îşi însuşise tronul şi luase avuţia 
regelui legiuit: palatele de piatră şi turmele de vite. În 
schimb îi dăruise o colibă de frunze pe clina unui munte, 
făcându-l slujitor. 

Numai că fostul rege avea şi un copil. Acesta, crescând 
mare, putea pretinde sceptrul luat tatălui său Eson. Deci, ca 
să-şi poată ţine tronul, fără de nici o grijă, Pelias s-a gândit 
să-şi omoare nepotul. 


Atâta că şi Eson avea, pesemne, prieteni. Aceştia l-au vestit 
despre ce plănuia noul stăpânitor, regele Pelias. 

lar preamâhnitul Eson, ca să-şi scape copilul, a trebuit să 
pună la cale-un şiretlic. 

A vestit tot regatul că fiul i-a murit. A ridicat şi-un rug, 
cum se obişnuia pentru cei răposaţi. Însă pe rug a arsun 
iepure sălbatic. A făcut - după datini - jertfe zeului Hermes, 
întreitei Hecate, zeiţei Persefona şi soţului său, Hades. A 
plâns şi s-a jelit în temple, la răspântii şi lângă focul sacru. 

Totul lăsa să creadă pe proaspătul stăpân al oraşului Iolco 
că odrasla lui Eson s-a stins dintre cei vii. 

Însă în mare taină, Eson şi-a dus copilul în munţii Pelion, la 
centaurul Hiron2, şi l-a rugat să-i crească feciorul oropsit. 
Căci centaurul Hiron creştea pe-Asclepio, feciorul lui Apolo, 
şi pe Castor şi Polux, odraslele lui Zeus. Şi tot la el vor 
creşte şi viteazul Ahile, Ulise şi mulţi alţii. 

FIUL LUI ESON SE ÎNTOARCE ÎN IOLCO. 

Și stând sub privegherea bătrânului centaur, pruncul adus 
din lolco s-a făcut în curând un flăcău ne-nfricat. Dar el nu 
avea nume, fiind crescut pe furiş. De-aceea bunul Hiron, 
neştiind cum să-l strige, i-a zis: fiul lui Eson - adică, pe 
scurt, Iason. 

Când a-mplinit băiatul cam douăzeci de ani, s-a hotărât să 
plece în oraşul natal ca să-şi revadă tatăl şi, poate, să-l 
răzbune. 

A mers până la râul ce-nconjura oraşul. Tocmai vroia să 
treacă apa pe la un vad, când i-a ieşit în cale o biată 
cerşetoare. 

— Băiete! Hei, băiete, nu vrei să mă treci râul? a glăsuit 
spre Iason. Eu sunt fără putere şi dacă mă-ncumet să mă 
cufund în apă, mi-e teamă că-mi pierd viaţa. 

Iason, cum îl crescuse înțeleptul centaur, era un tânăr 
vrednic şi foarte săritor. 

— Cum de nu, bunicuţo. 'Te duc numaidecât. 

Şi a luat-o în braţe, păşind cu multă grijă, căci apa venea 
mare, îi ajungea la gât şi curgea-nvolburată. 


Aşa a trecut râul, ducând-o pe bătrână pe ţărmul celălalt3. 

Însă, cum au ajuns, băbuţa s-a schimbat pe loc într-o zeiţă. 
Dar nu-n orice zeiţă. A apărut chiar Hera, soaţa marelui 
Zeus, acel ce cârmuia întregul Univers, din muntele Olimp. 

— Am vrut să te încerc, a glăsuit, cu fală, puternica zeiţă. 
Şi, fiindcă te-ai grăbit să-mi împlineşti dorinţa, eu te voi 
ocroti pe drumurile talE. Şi tu vei birui. 

Astfel a spus zeiţa şi a bătut din palme. Un nor a-nvăluit-o 
şi a pierit în slăvi. 

Iason a stat o vreme privind, plin de uimire, pe urmele 
zeiţei. Apoi, cutezător, cântând voios pe cale, a pornit mai 
departe şi a ajuns în lolco. A intrat în oraş şi s-a-ndreptat 
spre piaţa unde se pregătea o mare sărbătoare, în templul 
lui Poseidon. 

REGELE PUNE LA CALE PIEIREA LUI IASON. 

Oamenii din oraş, când l-au văzut pe Iason, au crezut că-i 
un zeu. Au socotit că-i Ares sau poate chiar Apolo, şi l-au 
înconjurat. Într-adevăr, flăcăul era nespus de chipeş. Trăind 
mereu pe munte - părul nu şi-l tăiase şi pletele bogate îi 
atârnau pe umeri în valuri aurii. Pe trup avea o haină de 
pânză, subţirică. Haina i se lipea de muşchii încordaţi şi lăsa 
să se vadă cât este de voinic. lar deasupra purta o blană de 
panteră, care îl apăra de ploaie sau de frig. În fiecare mână 
ţinea câte o lance cu vârful de aramă - precum purtau 
păstorii din munţii Pelion. Atâta că-n picioare nu mai avea 
băiatul decât o sanda. Cealaltă o pierduse în apa 
spumegândă, pe când ducea bătrâna spre malul celălalt. 

Tocmai în acea clipă s-a auzit un ropot. Regele Pelias, 
călare, cu suita, se-ndrepta către templu, ca să aducă jertfă 
zeului mărilor. 

Dar iacătă-l zăreşte în piaţă şi pe Iason. Mai mult, vede că 
el nu este încălţat decât cu o sanda, şi se îngălbeneşte 
nedreptul Pelias. 

Oracolul din Delfi abia îi proorocise - câteva zile-n urmă - 
că trebuie să se teamă de un flăcău din munte, ce e-n 
acelaşi timp străin şi cetăţean al oraşului lolco şi umblă 


încălţat numai cu o sanda. Căci tânărul acesta-l va răzbuna 
pe Eson. 

Regele s-a-nfuriat. 

— Cine eşti şi ce vrei? i-a strigat, cu asprime. 

— Eu sunt nepotul tău. Precum vezi, n-am murit, aşa cum 
credeai tu, şi am venit să-ţi cer sceptrul ce l-ai răpit 
părintelui meu, Eson. 

O, cum s-a-nfricoşat hulpavul Pelias! Cum tremura pe şa, 
deşi purta în mână sabia lui de rege! Mai ales că mulţimea 
privea cu-ncredere către noul venit, tânăr şi curajos. 

— Bine. Aşa să fie! a rostit Pelias cu prefăcătorie. Este 
după dreptate ca lolco să ajungă iarăşi în mâna voastră: a 
ta şi a lui Eson. Dealtfel, sunt bătrân, nu mai râvnesc 
mărirea şi-ţi voi da bucuros puterea şi oraşul. Însă. - printr- 
un oracol - zeii mi-au hotărât să caut lâna de aur, pe care-o 
stăpâneşte azi regele Eete. Având lâna de aur, lolco va 
înflori, va ajunge oraşul cel mai bogat din lume. 

— Deci, vrei s-aduc eu lâna, pre cât pot să pricep! a glăsuit 
băiatul. 

— Desigur, asta vreau - a rostit Pelias, făcând semn spre 
mulţime: Spuneţi şi voi, se cade să plece un moşneag, când 
are-un nepot tânăr? 

— Nu, asta nu se cade, au spus mai mulţi bătrâni, ce nici 
nu bănuiau că Pelias anume îşi trimitea nepotul, sperând c- 
o să se piardă în marea încercare. 

— Vezi, lason? Spun cu toţii! a zis Pelias. Porneşti către 
Eete şi-aduci lâna de aur. Şi, când te-ntorci, îţi jur pe 
marele Poseidon, din care tu şi eu ne tragem deopotrivă, că 
părăsesc oraşul. 

— Dacă te juri pe zeul din care noi ne tragem, c-ai să 
părăseşti tronul, eu mă-nvoiesc să plec s-aduc lâna de aur, a 
spus la sfârşit Eason. 

EI s-a-ndreptat pe urmă spre casa părintească. L-a- 
mbrăţişat pe Eson, pe care nu-l văzuse de când era copil şi, 
potolindu-şi dorul de tatăl său, flăcăul a pornit iar la drum. 
A străbătut Elada, dând peste tot de ştire că va porni pe 


mare, spre ţara lui Eete, o ţară fabuloasă şi plină de 
mistere, plină de bogății, într-o călătorie cum nu s-a mai 
văzut. De-acolo vor aduce lâna scumpă de aur, pe care o 
ţinea Eete pe nedrept. 

Nimeni nu mai plutise atâta de departe, până-n timpul 
acela: căci ţara lui Eete, aflată-n răsărit, la Pontul Euxin, 
era capătul lumii4. De-acolo-şi începea Helios, zi de zi, 
urcuşul lui pe cer, ca apoi să coboare în capul celălalt unde 
zăgăzuise Heracle de curând oceanul cel uriaş, punând 
două coloane în drumul apelor. 

Şi auzind eroii că se pune la cale călătoria asta către 
capătul lumii, s-au strâns numaidecât. Cine dintre eroi nu 
dorea să străbată drumul acesta nou şi să cunoască lumea?! 
Fiecare-ar fi vrut să fie el acela care s-aducă iarăşi în patria 
iubită lâna scumpă de aur. S-au strâns deci mulţi eroi. Câţi 
au fost nu ştim bine. Se spune că cincizeci. Printre ei se 
găsea şi eroul Heracle, cel urgisit de Hera în gelozia ei; apoi 
Castor şi Polux, odraslele lui Zeus, cu cei doi veri ai lor: Idas 
cel preavoinic şi Linceu, un flăcău înzestrat cu puterea de a 
zări prin lucruri, prin ape şi pământ, departe, orişice; au 
mai venit: Tezeu, însoţit de un prieten, regele Piritou; 
Meleagru; Orfeu; Peleu; Admet; Neleu; doi fii ai lui Boreu, 
vântul de miazănoapte; Calais şi Zetes - care purtau pe 
umeri aripi, ca tatăl lor; şi în sfârşit mulţi alţii, pe care nu 
putem să-i înşirăm acum. A vrut să-i însoţească şi-o fată, 
Atalanta; dar ei n-au vrut s-o ia, spunând că nu e bine să 
meargă o fecioară între atâţi flăcăi, ca nu cumva pe cale 
vreunul s-o-ndrăgească şi să se işte ceartă între navigatori. 

BERBECELE CU LÂNA DE AUR. 

Ţelul călătoriei era lâna de aur, lână ce trebuia întoarsă în 
Elada. Lâna scumpă de aur era de pe-un berbece, un fiu al 
lui Poseidon. Aezii povesteau legenda lui astfel: 

Se ştia că pe vremuri regele Atamas, stăpân în Orhomena, 
un oraş beoţian, fusese însurat cu frumoasa Nefele, zeiţa 
norilor, şi ea îi dăruise doi copilaşi drăguţi, o fată şi-un 
băiat, numiţi Hele şi Frixos. 


Prin nu ştiu ce-ntâmplare, regele beoţian şi-a luat altă 
nevastă5. lar mama vitregă, având copiii ei, vroia să-i 
depărteze pe Hele şi pe Frixos de palatul regal. Ba chiar se 
hotărâse să le răpună viaţa. 

Ca să-şi scape copiii, zeiţa norilor a trimis de îndată acest 
berbece sacru, fecior al lui Poseidon, ce se afla-ntr-un 
templu din lolco, să-i răpească din palatul regal al fostului 
său soţ. Acest berbece sacru era nespus de mare. Avea lâna 
de aur. Vorbea ca oamenii şi, mai presus de toate - deşi nu 
avea aripi - putea străbate cerul, ca păsările-n zbor6. 

De acest animal ceresc, al lui Poseidon, s-au agăţat copiii 
în ultima clipită; căci mama vitregă tocmai vroia să vină şi 
să le vâre-n piepturi câte-un pumnal tăios. 

Şi au zburat copiii. Sub ei se întindeau pământuri 
nesfârşite, ape şerpuitoare şi codrii nepătrunşi. Când - au 
ajuns deodată deasupra unei mări. 

— Nu vă uitaţi spre ape! i-a sfătuit berbecul. 

Frixos a ascultat; dar Hele, mai curioasă, tot s-a uitat în 
jos, şi, văzând apa mării, i-a venit ameţeală. Nu s-a mai 
putut ţine, şi a căzut în valuri. Marea, în care fata s-a înecat, 
se cheamă de-atuncea Helespontul, adică Marea Helei?. 

Numai băiatul, Frixos, a plutit mai departe. Şi a ajuns în 
Ea, oraşul colhidian. 

Aici a adus jertfă puternicului Zeus berbecele de aur. N-a 
păstrat decât lâna, pe care-a dăruit-o regelui din Colhida. 
Iar el, drept mulţumire, i-a jurat că-l va face urmaşul său pe 
tron, însurându-l cu una din cele două fete pe care le avea. 

PREGĂTIREA MARII CĂLĂTORII. 

Lâna mult prețioasă a rămas în Colhida, agăţată, cu grijă, 
într-un copac stufos dintr-o livadă sfântă, închinată lui Ares. 

Dă-n cântecele lor aezii arătau că trebuiau să plece 
cândva nişte eroi, care să îndrăznească să plutească pe 
mări, prin furtuni şi primejdii, să se lupte cu monştrii şi să 
aducă iarăşi lâna berbecului, plecat odinioară, în zbor, din 
Orhomena, cu Hele şi cu Frixos. 


lată de ce eroii s-au adunat în pripă, dornici să cucerească 
scumpa lână de aur, din ţara lui Fete, de peste mări şi ţări, 
şi l-au urmat pe Iason. S-au strâns cu toţii-n Iolco. Întâi s-au 
sfătuit; şi-au hotărât să facă o corabie mare din lemn bun, 
de stejar. 

Corabia aceasta trebuia să înfrunte primejdii fără număr, 
pe mări necunoscute; trebuia să plutească săptămâni, luni 
întregi, poate, fără oprire. 

Era o încercare îndeajuns de grea! 

Însă lucrând eroii plini de însufleţire, în nu prea multă 
vreme au făcut o corabie cu totul deosebită. Avea cincizeci 
de vâsle, Dar era totodată atâta de uşoară, încât navigatorii 
o ridicau pe umeri, fără vreo oboseală. Fiind atât de uşoară, 
zbura ca pescăruşul peste aria mării. De-aceea i-au spus 
Argo8. 

Se spune că Atena9 i-a sfătuit tot timpul şi le-a dat o 
crenguţă din stejarul cel sfânt al măreţului Zeus, stejarul 
din Dodona, care grăia spre oameni şi făcea prorociri. 
Crenguţa de stejar, adusă de Atena, avea de-asemeni darul 
de a putea grăi argonauţilor - navigatorilor pe corabia Argo 
- şi-a-i putea sfătui în împrejurări grele10. Ei au pus-o la 
proră, încrustată în lemn. 

PLECAREA SPRE ŢARA LUI EETE DE LA CAPĂTUL LUMII. 

Când au terminat lucrul şi corabia Argo s-a legănat pe 
ape, cei cincizeci de eroi s-au adunat la țărm, s-aleagă pe 
acela ce urma să-i conducă în expediţie. 

Aezii povesteau că în acel moment eroii-au întors ochii 
spre viteazul Heracle. Însă fiul lui Zeus le-a spus că ele 
sclavul regelui Euristeu, prin uneltirea Herei, care-i doreşte 
moartea Deci, ca să nu atragă supărarea zeiţei, mai bine să- 
l aleagă în fruntea lor pe Iason. Iason era iubit de soţia lui 
Zeus. 

Şi toţi s-au învoit ca Iason să conducă pe eroi peste mări, 
spre ţara lui Fete de la capătul lumii. 

Au făcut sacrificii zeilor olimpieni. Apoi au început ospăţul 
de plecare. Au băut şi-au mâncat vreme de nouă ceasuri. 


Dar, cum s-au ivit zorii, au azvârlit încolo cupele de pe 
mese. Au luat cu dânşii apă şi hrană din belşug şi s-au urcat 
pe punte, stând câte doi pe-o bancă, cu câte-o vâslă-n mână. 

Heracle era-n mijloc, el fiind cel mai greu, şi ţinea 
cumpăna corăbiei de lemn. În faţă sta Linceu, care cu ochiul 
ager privea spre depărtări. Şi alăturea Iason se sprijinea de 
proră, ţinând un vas de aur în mâinile-amândouă, şi-l 
implora pe Zeus, cu braţul său de fulger, şi vânturile repezi, 
şi drumurile mării, s-apropie biruinţa, şi zilele senine, şi 
ceasul fericit când iar se vor întoarce acasă, în Elada. 

Din nori, cum spun poeţii, a răsunat atunci un glas aspru 
de tunet şi-un fulger a brăzdat cerul abia-nroşit de Eos - 
aurora. 

Zeus le răspunsese că le primeşte ruga. 

Au ridicat îndată ancora grea din ape, agăţând-o de ciocul 
corăbiei de lemn. Iar divinul Orfeu şi-a luat lira în braţe. A 
început să cânte. Şi vânturile mării, vrăjite de-acest cântec, 
suflau voioase-n pânze] 

Corabia plutea, şi lângă ea săltau popoarele de peşti şi alte 
vietăţi din apele marine. Veneau toate s-asculte cântul duios 
din liră şi glasul lui Orfeu. 

Corabia ieşise în largurile mării cu pânzele întinse. Helios- 
se-nălţase cu carul lui de aur pe cerul fără pată, şi-ntinsul 
de smarald al apelor Egeei parcă ardea cu flăcări. 

Cântecul lui Orfeu răsuna peste valuri. Se auzea-n Olimp. 
Îl desfăta pe Zeus şi-l făcea să privească plin de îngăduinţă 
spre corabia Argo. 

Eroii-argonauţi porniseră cu bine pe drumul presărat cu 
sute de primejdii. 

EROII SUNT ÎNDEMNAŢI SĂ DUCĂ O VIAŢĂ TIHNITĂ ÎN 
LEMNOS. 

Aşa, plutind neîncetat, au ajuns repede în Lemnos, insula 
mare şi muntoasă, unde fusese azvârlit Hefaistos, din 
înălţimi, de tatăl său, marele Zeus. 

Atât că-n Lemnos se-ntâmplase cu câţiva ani mai înainte, o 
tragedie-ngrozitoare. Bărbaţii lemnieni, plecând la un 


război, în asfinţit, şi, biruindu-i pe vrăjmaşi, răpiseră femei 
şi fete, nenumărate, pe corăbii. Şi întorcându-se acasă se 
însuraseră cu ele, părăsind vechile soţii. Acestea, ca să se 
răzbune, îşi omorâseră bărbaţii12. În acest fel, insula 
Lemnos nu mai avea decât femei. 

Curând, acestea şi-au dat seama că singure nu pot trăi. 
Din nord se repezeau adesea, spre insulă, cete de traci. 
Jefuiau totul şi plecau, lăsând în flăcări insula. 

Ogoare şi livezi erau tot mai puţine şi mai sterpe. lar 
turme şi cirezi de vite aproape nu se mai vedeau. 

Tocmai pe când era în ţară o-atât de mare supărare, iacătă 
vin argonauţii făcând întâiul lor popas. 

Deodată, toată întristarea femeilor s-a risipit şi i-au primit 
cu flori pe oaspeţi. Din tot ce-aveau le-au întins mese pline 
de amfore, în care scânteia vinul purpuriu, pline de talere- 
ncărcate cu fripturi, turte dulci şi fructe. Le-au cântat 
cântece şi i-au rugat să se-nvoiască a fi stăpâni în ţara lor şi 
să-şi aleagă, dintre ele, soțiile care le plac. 

Însăşi regina de la Lemnos13, cea mai frumoasă dintre 
toate, îi oferea lui Iason tronul, dacă primea să-i fie soţ. 

În timp ce-aproape toţi eroii se aşezaseră la mese, cântând 
cu fetele din Lemnos şi sorbind cupele cu vin, s-a auzit un 
glas puternic: 

— Aţi uitat oare datoria? Aţi şi uitat lâna de aur pentru un 
zâmbet femeiesc şi nişte amfore cu vin? Vai vouă. Eu am să 
plec singur din ţara asta blestemată. 

Cel ce zvârlise cu tărie astfel de vorbe spre eroi era chiar 
marele Heracle. El singur nu se învoise să se coboare de pe 
punte şi să ia parte la ospăț. Dar auzind ce se petrece, că 
sunt ademeniţi eroii cu vorbe, cântece şi vin, se şi grăbise în 
cetate şi îi certase pe voinici. 

Auzind ce spunea Heracle, eroii s-au dezmeticit. Au 
răsturnat acele mese, unde se îmbuibau cu toţii, 
îngreunându-şi trup şi minte; şi-au smuls cununile de flori. 
Au dat în lături pe acele femei şi fete, ce-i ţineau, şi au 
pornit spre ţărmul mării. 


N-au mai vrut nici să-ntoarcă ochii, când ele îi rugau cu 
lacrimi să se oprească iar în Lemnos, la-napoiere spre 
Elada. 

Şi au plecat argonauţii, lăsând ispitele deoparte. 

URIAŞII CU CÂTE ŞASE BRAŢE. 

Au plutit ei din nou pe mare, până s-a coborât amurgul şi 
cerul s-a umplut de stele. Atunci s-au apropiat de locul unde 
alunecase-n valuri copila Hele: Helespontul. Au privit apele 
acestea, ce murmurau parcă un cântec gingaşei fete 
înecate, şi nici nu au băgat de seamă când au ajuns în 
Propontida14. 

În faţa lor se întindea peninsula Cizic, stâncoasă, abia 
legată de pământul străvechi al Asiei, printr-o fâşie de nisip. 

Aici au trebuit să lupte cu nişte fiinţe fioroase: uriaşi cu 
câte şase braţe. Două le-aveau prinse de umeri, două de 
coaste şi-alte două de şoldurile monstruoase. Aceşti uriaşi 
au început s-arunce stânci mari de granit, către vitejii- 
argonauţi, gândind să le închidă calea. Şi poate că le-ar fi 
zdrobit corabia de lemn, uşoară. Însă Heracle a-ntins arcul, 
şi-a tras spre ei săgeți muiate în sângele otrăvitor al hidrei 
omorâte-n Lerna. 

Răniţi şi otrăviţi, uriaşii cădeau ca nişte stânci în valuri, cu 
bufnituri răsunătoare. 

Câţi rămăseseră cu viaţă au trebuit să se mai lupte cu 
Iason şi ceilalţi eroi. Până la urmă, dintre ei niciunul n-a 
scăpat cu zile, sub săbiile lucitoare şi suliţele de aramă. 

Şi iar a lunecat pe ape, în voia vântului zburdalnic, corabia 
argonaută. E drept că s-a stârnit furtuna şi era gata s-o 
scufunde. Însă vâslaşii au purtat-o cu vrednicie pest valuri, 
până-ntr-o ţară, Misia15. 

În Misia, argonauţii au fost primiţi cu mare cinste şi de 
localnici, şi de rege. Dar tot aici s-a întâmplat ca Hilas, un 
argonaut, să fie îndrăgit de-o nimfă. Era o nimfă drăgălaşă 
ce stăpânea un mic izvor la poalele unei păduri de pini înalţi 
şi parfumaţi. Şi nimfa, îndrăgind pe tânăr, s-a prefăcut în 
căprioară, şi a sărit în calea lui. El sprinten, neprevăzător, a 


urmărit-o prin pădure, până la apa unui lac, în care se vărsa 
izvorul, şi, însetat, a vrut să soarbă din unda limpede de 
munte. Dar căprioara s-a schimbat din nou în nimfa cea 
frumoasă şi, apucându-l de grumaz, l-a tras cu ea în fundul 
apei. Hilas, speriat, a dat un strigăt. Strigătul său l-a auzit 
Heracle şi-alt argonaut, cutezătorul Polifem1 6. Fiindcă 
Heracle ţinea mult la tânărul răpit de nimfă, n-a stat pe 
gânduri şi-a pornit să-l caute prin pădurea deasă. 

PIERDEREA LUI HERACLE ÎN MISIA. 

L-au căutat ei întreaga noapte, fără să-i poată da de urmă, 
căci nimfa-l ascunsese bine pe dragul ei, acolo-n lacul cu 
unda verde, cristalină, şi-l fermecase s-o iubească. 

Unii poeţi, cântând povestea, spuneau că Hera ar fi pus la 
cale-această întâmplare. Ea nu dorea ca şi Heracle s- 
ajungă-n ţara lui Eete. Prea îl ura, înverşunată. 

Urcându-se din nou pe Argo, eroii au băgat de seamă că 
dintre ei lipseau Heracle şi încă doi argonauţil7. Şi i-au 
căutat, strigând cu toţii, cu voce tare, de pe țărm, sunând în 
scoici, aprinzând focuri. Însă zadarnic, vreme lungă, i-au 
aşteptat să se întoarcă. Niciunul nu dădea vreun semn că ar 
fi auzit chemarea. 

Şi neavând alta ce face, argonauţii-au adus jertfe lui Zeus 
şi soţiei sale. Şi Iason a strigat spre Ceruri: 

— Spuneţi ce trebuie să facem, pentru că, iată, marea-i 
lină, vântul bate şi el prielnic, şi noi mai stăm încă la țărm. 

Cerul a rămas mut, dar marea s-a despicat până-n 
adâncuri. Un cap învăluit de alge s-a-nfăţişat privirii lor. Era 
un zeu, pe nume Glauc, care sălăşluia acolo. 

— Duceţi-vă şi n-aveţi grijă, a rostit Glauc cu voce tare. Aşa 
a hotărât Olimpul. Cei trei voinici rămân aici, în Misia 
împădurită. Iară Heracle-şi va urma calea ce-i este hărăzită. 

ÎNFRÂNGEREA BEBRICILOR. 

Și Iason, ascultând îndemnul, a făcut semnul de plecare. 
Dar mulţi dintre argonauţi nu aveau inima uşoară. Niciunul 
nu era mai vrednic şi mai viteaz între ei toţi decât Heracle 


cel puternic şi veşnic urgisit de Hera. În el aveau toată 
nădejdea. Şi el, acuma, se pierdea. 

Prinzând deci vâslele în mâini, lăsând în vânt pânzele 
toate, au dus pe Argo mai departe, şi mai departe, către 
ţara bebricilor cea misterioasă1 8. 

În locurile astea pline de verzi grădini înmiresmate, i-a- 
ntâmpinat un popor aspru. Regele lor, numit Amic, un fiu al 
zeului Poseidon, era un om hidos şi rău. Nu îi plăcea să aibă 
oaspeţi. Un singur lucru preţuia: lupta cu pumnii, 
îndârjită1 9. Aezii-l zugrăveau pe rege că era-nalt ca un 
copac. Urechile-i erau zdrelite în luptele ce le purtase. 
Pieptul său monstruos, umflat, părea un mare glob boltit. 
Sub umerii lui bulbucaţi, creşteau pe braţele-i robuste 
muşchii ca nişte bolovani. lar ochii-i se roteau sub frunte, 
sălbatici, ameninţători, ca unei fiare-nfometate. 

Amic, văzându-i pe elini c-au debarcat în ţara lui, i-a 
provocat pe loc la luptă. 

— Aşa e datina pe-aicea, a râs regele cu-ngâmfare. Cel ce 
soseşte-n ţara asta trebuie să dea lupta cu mine. Cine se 
prinde? Cine-ncepe? 

— Am să încerc eu, a grăit Polux 

— Hai, vino să te fac fărâme şi să te dau hrană la peşti, a 
hohotit din nou Amic. 

Şi lupta a-nceput pe dată. Deşi Amic era uriaş, Polux, 
sărind cu-ndemânare, l-a şi izbit pe cruntul rege cu pumnul 
aprig în bărbie. Monstrul a scuipat sânge negru. Dar l-a 
lovit şi el pe Polux cu tot atâta străşnicie. S-au încordat şi s- 
au bătut pe iarba verde a câmpiei. Până la urmă însă Polux 
l-a biruit pe răul rege. L-a nimerit cu pumnu-n tâmplă şi l-a 
lăsat fără suflare la poalele unui copac. Bebricii au sărit 
atuncea ca să-l răzbune pe Amic şi s-anceput un război 
greu. Argonauţii trebuiau să ţie piept unei mulţimi de 
luptători nespus de mare; şi suliţele scânteiau, iar săbiile 
zvârleau prin aer lungi curcubeie lucitoare. 

Iason, Tezeu şi Meleagru îşi tăiau drumul prin mulţime, de 
parcă secerau un lan. lară din cele două laturi, Castor şi 


Polux nimiceau oştenii regelui Amic cu suliţele de aramă. 

N-a trecut mult şi-argonauţii au fost deplin biruitori, luând 
pradă multă, arme, straie, merinde bune şi-n burdufuri vin 
din belşug. 

SALVAREA LUI FINEU DE HIDOASELE HARPII. 

În dimineaţa următoare au întins pânzele să plece din ţara 
neospitalieră şi au pus toţi mâna pe vâsle. Dar cum s-au 
depărtat oleacă de țărmurile lui Amic, s-a şi dezlănţuit 
furtuna. 

Şi ce furtună, zei cereşti! 

Corabia se zguduia, se frângea din încheieturi şi era gata 
să se sfarme într-un vârtej negru de ape, ce o târa spre 
nişte stânci dintr-o strâmtoare foarte-ngustă20. 

Numai cu greu, cu luptă dârză, vâslind din răsputeri, 
voinicii au reuşit să-ndrepte cârma ce se stricase-n vijelie, s- 
atingă malul celălalt2 1. Iar dincolo de acel țărm se ridica un 
oraş mare. Şi în oraş domnea un rege ce avea darul 
profeţiei şi care se numea Fineu. Dar fiindcă el dezvăluise 
unele taine - ale lui Zeus - cei din Olimp s-au mâniat şi-au 
hotărât să-l pedepsească. Zeul Apolo-i luase ochii şi Hades- 
Pluto din Infern îi trimise nişte harpii, nişte zeițe 
monstruoase, cu chip de fete, trup de păsări, gheare de leu 
şi cozi de şarpe, care-i răpeau toată mâncarea. Încât Fineu 
pierea de foame. 

Dintre eroi s-au ridicat atunci Calais şi Zetes, feciorii 
zeului Boreu, vântul ce bate dinspre nord, căci ei erau 
înaripaţi şi viforoşi ca tatăl lor. Cu suliţele prinse-n mâini, 
cei doi flăcăi le-au urmărit pe-aceste harpii până departe 
peste mări, şi le-au învins şi le-au silit să jure pe măreţul 
Zeus că-i vor da tihnă lui Fineu. 

Drept mulţumire, regele le-a arătat eroilor greutăţile pe 
care ei urmau să le întâmpine, până s-ajungă la Eete. În 
primul rând, le-a amintit că la intrarea Mării Negre se află 
nişte stânci uriaşe, care se cheamă Simplegade22. Ele se 
mişcă, se ciocnesc şi nici un vas nu poate trece, decât în 
anumite clipe. Ca să cunoască vremea asta când pot să 


treacă printre stânci, să ia cu ei un porumbel. Ajunşi acolo 
să-i dea drumul. Şi dacă porumbelul trece, nu e primejdie 
printre stânci. Pot să vâslească fără teamă. Iară de piere 
porumbelul, Argo să stea şi ea pe loc. 

Tot Fineu i-a învăţat ca, debarcând în răsărit, s-aducă 
jertfe Afroditei. Numai prin ea puteau învinge, puteau să 
dobândească lâna cu firele-i scumpe de aur. Cu darul lui de- 
a prevesti, Fineu ştia de ce şi cum; dar nu vroia mai mult să 
spună. 

— O să vedeţi, le-a rostit el. 

ARGONAUŢII ZĂRESC CRESTELE CAUCAZULUI. 

Eroii n-au mai stăruit şi, mulţumindu-i lui Fineu, au pornit 
iar spre largul mării, plutind prin Pontul Euxin23. Plutind 
aşa, au auzit un zgomot înspăimântător. Erau acele stânci 
cumplite ce se ciocneau necontenit, c-un bubuit asurzitor. 
Apele se roteau în preajmă şi clocoteau ca-ntr-un cazan, şi 
nimeni încă nu trecuse cu vreo corabie pe-acolo. 

Iason s-a încordat la cârmă. Orfeu a început să cânte din 
lira lui un cântec dulce, şi mângâios, şi-adormitor. 

Iar din corabie, eroii au slobozit un porumbel. Acesta a- 
nceput să zboare şi-a trecut iute printre stânci. Numai o 
pană de la coadă i-a fost prinsă de Simplegade. 

Văzând acest semn bun, voinicii au pus şi ei mâna pe vâsle. 
Orfeu cânta ameţitor. Stâncile se mişcau alene sub acest 
cânt duios de liră. Şi totuşi, valurile repezi şi înspumate 
dintre stânci smuceau pe Argo cu putere şi o trăgeau 
parcă-napoi. Nu mai era decât o clipă, şi stâncile s-ar fi 
lovit. Atunci eroii au vâslit mai cu putere, mai cu sârg, şi 
vasul Argo a trecut. Numai un căpătâi de lemn a fost 
zdrobit. Atâta tot. 

Fineu din Tracia spusese că de va trece vreo corabie 
printre stâncile Simplegade, blestemul lor se risipea. Într- 
adevăr, din acea vreme, teribilele Simplegade au rămas 
locului, pe veci. 

Acum vâsleau argonauţii fără de frică peste mare. Vâsleau, 
şi ochii lor, în zare, căutau mereu capătul lumii, ţara 


bogată-a lui Eete, unde era lâna de aur. 

E drept că, până să ajungă la ţinta lor cea mult visată, au 
mai trecut argonauţii prin multe alte încercări. În nişte 
lupte ce-au urmat, doi dintre ei au fost ucişi. Şi-au poposit 
de la o vreme într-o insulă mititică, o insulă a zeului 
războiului. Aicea se adăposteau negrele păsări ale lui Ares, 
care fuseseră gonite de marele erou Heracle din mlaştinile 
stimfaliene. La rândul lor argonauţii au înfruntat aceste 
păsări şi s-au luptat din greu cu ele. 

De la o vreme, au zărit munţii Caucaz, cu creste sure. 
Acolo, sus, pe vârful Elbrus, zăcea de veacuri Prometeu, 
titanul cel legat în lanţuri. Heracle încă nu-l scăpase. Către 
apus s-a auzit şi-un vâjâit tare de aripi. Era chiar vulturul 
lui Zeus. Trecea prin slăvi, către Caucaz. Şi, trecând el, 
credeau că vine furtuna înfricoşătoare; căci aripile lui 
uriaşe păreau că-s ale lui Boreu. 

Eroii au privit în urma acestei păsări, plini de spaimă. 
Ştiau că vulturul lui Zeus o să sfâşie iar ficatul însângerat al 
celui care îndura totul pentru oameni. 

Dar nu puteau să se oprească. Şi au vâslit tot mai departe, 
până ce au ajuns la gura râului larg şi-albastru, Fasis, din 
ţara regelui Eete24. Şi, lăsând valurile mării, s-au îndreptat 
în sus, pe Fasis. 

ÎN PALATUL SOARELUI. 

În stânga lor se vedea Ea, cetatea regelui Eete, şi-n 
depărtările verzui zăreau vestitul munte Elbrus, purtând pe 
fruntea lui cunună strălucitoare de omăt. În dreaptă-n 
schimb erau grădina şi templul mare al lui Ares, unde 
păstra regele ţării lâna berbecului vrăjit. 

Dar, fiindcă se făcuse noapte, au tras corabia la țărm. Au 
lăsat ancora cea grea să se înfigă-n mâlul gras şi au sărit pe 
o poiană. Acolo şi-au făcut culcuşul. Drumul cel greu se 
isprăvise. Erau în ţara lui Eete. Puteau să doarmă liniştiţi. 
S-au odihnit până la ziuă. Dar cum şi-a revărsat lumina 
trandafirie pe pământ zeiţa Eos - aurora - s-au deşteptat şi- 
argonauţii. Au adus jertfe Afroditei, şi-au spălat trupurile-n 


apă; au pus pe ei veşminte noi, şi lason s-a-ndreptat cu fală 
către oraşul lui Eete. În mână-avea doar un toiag, în semn 
de bună prietenie. Însă pe urma lui veneau, cu pas ferit, să 
nu se vadă, argonauţii încărcaţi - sub hainele de sărbătoare 
- cu săbii bine ascuţite. 

Palatul regelui Eete era din marmoră curată, şi turnurile 
lui de-argint se ridicau până la cer. Iar din înalt se 
oglindeau în apa limpede a mării. 

Sculpturi, coloane, porţi măiestre, obiecte rare, preţioase, 
împodobeau acest palat, pe care îl zidise însuşi Hefaistos, 
celebrul faur al zeilor de pe Olimp. 

Meşterul făurar zidise, de fapt, acest palat măreț zeului 
Helios, ca să-i arate prietenie, căci Helios sau mândrul 
soare îl ajutase pe Hefaistos în bătălia cu giganţii, luându-l 
în carul lui de aur. 

Iar Helios, având palate destule-n răsăritul lumii, îl dăruise 
pe acesta celui mai drag dintre feciori, adică regelui 
Eete25. 

Şi spre palat priveau acuma plini de nesaţ argonauţii, când 
a sunat o bufnitură şi porţile i s-au deschis. În pragul lor s- 
a-nfăţişat feciorul soarelui, Eete, şi-a strigat tare spre eroi: 

— Străinilor veniţi din lume, cine sunteţi şi ce căutaţi? 

— Sosim din ţara tesaliană, a răspuns Iason cu- 
ndrăzneală. Regele Pelias îţi cere lâna cu firele de aur, pe 
care ţi-a adus-o Frixos, odinioară, din Elada. Vrem să ne-o 
dai de bună voie. Este a noastră, şi ţi-o cerem. Tu ai păstrat- 
o pe nedrept. Altminteri noi ne vom lupta, şi-o să ţi-o luăm 
fără-ndoială, deşi am auzit că este păzită straşnic de-un 
balaur. 

O clipă regele Eete n-a putut să deschidă gura. Mânia îl 
înăbuşea. Avea doar un toiag în mână. C-un toiag nu putea 
lupta. A vrut să-şi cheme toţi oştenii şi să înceapă un război 
cu preavoinicii din Elada. Dar şi-a dat seama că războiul nu 
putea să-l câştige el. Argonauţii erau zdraveni şi încercaţi în 
lupte grele. Aveau, desigur, sub veşminte, scuturi şi săbii 


ascuţite. Până să-şi cheme el oştenii ar fi căzut, în ţărână, 
mort. 

EROS O ŢINTEŞTE ÎN INIMĂ PE MEDEEA. 

Atunci a cugetat că-i bine să-i tragă-n cursă şi să-i piardă. 

A deschis porţile mai largi şi i-a lăsat pe toţi să intre într-o 
ogradă minunată. Aici erau două clădiri. Într-una locuia 
chiar el, soaţa-i şi fiul său, Absirt. Într-alta îşi aveau sălaşul 
două copile-ncântătoare. 

Tot în ograda pietruită cu nestemate şi aramă erau patru 
fântâni de aur. Curgeau din ele, în cascadă: vin, untdelemn, 
lapte şi apă. lar apa curgea vara rece, şi-n timpul iernii- 
nfierbântată. Grădini cu flori îmbălsămate şi cu platani şi 
chiparoşi dădeau jur împrejur răcoare. Aici a poruncit Eete 
să se gătească un ospăț, spunând către argonauţi: 

— M-am mâniaT. Îmi cer iertare. Zeus ne porunceşte altfel, 
să primim oaspeţii cu cinste. Deci, vom petrece nouă zile. Pe 
urmă vom vorbi de treburi. 

Veseli, eroii-argonauţi s-au aşezat, pe loc, la mese; şi-au 
început să soarbă vin; şi să mănânce şi să cânte. Erau 
flămânzi şi însetaţi; şi nu se-nfricoşau de nimeni. Din când 
în când îşi atingeau cu palma săbiile sub haine. Râdeau cu 
hohote spre rege şi îi spuneau: 

— Ascultă, rege, când ne vei da lâna de aur? După ce s-o 
sfârşi ospăţul, adică după nouă zile? Mai bine ad-o de pe- 
acum! 

Şi iar râdeau, de răsunau curţile largi, încăpătoare, şi 
răsuna întreg palatul. 

În acest timp, zeiţa Hera, ce avea ciudă pe Eete, fiindcă nu 
o slăvea de-ajuns, s-a dus s-o caute pe-Afrodita. 

A aflat-o pe Afrodita într-o grădină din Olimp. Îşi pieptăna 
buclele blonde, care-i cădeau mai moi ca spuma pe gâtul 
alb, rotund şi neted, pe umerii fermecători. Ea a rugat-o pe 
zeiţă să-l cheme repede pe Eros, micuțul zeu înaripat, şi să-l 
trimită în ograda în care regele Eete, soţia sa şi două fete 
şedeau la masă cu eroii. 


Eros să tragă o săgeată în inima fetei mai mici, ce purta 
numele Medeea. Şi să-i aţâţe-o patimă nemărginită pentru 
Iason. 

Iar Afrodita, mulţumită că o chemau într-ajutor zeiţa şi 
argonauţii, l-a căutat în Olimp pe Eros şi i-a făgăduit un dar, 
o jucărie de-a lui Zeus, de când era copil, în Creta. Şi Eros 
şi-a sărutat mama. A-ntins aripile de aur şi a plutit grabnic 
spre Ea. 

A ajuns în ograda largă, în care petreceau eroii, şi a ţintit- 
o pe Medeea, în inimă cu o săgeată - cu o săgeată înmuiată 
în fiere verde şi venin. 

De cum a tras micuțul Eros săgeata lui înveninată, fata a 
cătat către Iason, prinsă - nu-n lanţul dragostei - ci într-o 
patimă bolnavă. Ea s-a jurat c-o să-l ajute să dobândească, 
din dumbravă, lâna cu firele de aur. 

EETE VREA SĂ-L TRIMITĂ PE IASON LA MOARTE. 

Cum s-a sfârşit acel ospăț, regele i-a grăit lui Iason: 

— Tu mi-ai cerut lâna de aur. I-o avuţie fără preţ. Altul s-ar 
bate pentru ea. Pentru că am primit-o-n dar. Nu am răpit-o 
din Elada. Da ţi-o dau fără nici o luptă, căci eşti odraslă 
olimpiană. Aşa mi-ai spus când petreceam şi sorbeam 
cupele cu vin că eşti din neamul lui Poseidon. Şi lui Poseidon 
eu mă plec. 

— Atuncea, dară, adă-mi lâna, a rostit Iason bucuros, şi noi 
ne vom urca pe Argo şi vom pleca către Elada, fără să te 
mai supărăm. 

— 'Ţi-o dau, cum nu, a spus Eete; dar trebuie să-mi 
dovedeşti că eşti odraslă olimpiană, făcând o anumită 
slujbă. 

— Ce slujbă? l-a întrebat Iason. 

Amândoi se priveau în ochi şi îşi zâmbeau, dar nu cinstit. 
Pentru că-n inimile lor clocotea ura-nverşunată, şi fiecare 
socotea, sub zâmbetul său prefăcut, cum să-l lovească pe 
celălalt. 

În Iason, Hera aţâţase pofta de-a stăpâni comoara doar 
pentru el, nu pentru oameni, nu pentru cei ce-l aşteptau să 


se întoarcă în Elada. Stârnise pofta de-a se face stăpân 
puternic şi bogat cum era regele Eete. Şi Iason îi căzuse 
pradă acestei pofte-njositoare. Ochii-i, mai înainte limpezi, 
erau acuma-ntunecaţi de planurile ce urzea. 

La rându-i, regele Eete fusese sfătuit, din slavă, de tatăl 
său, măreţul soare, cum să îi ia viaţa lui Iason. Şi regele a 
arătat feciorului venit din Iolco că are-n curtea lui doi tauri, 
ce au picioarele de-aramă şi varsă-ntruna foc pe nări. Mai 
are-un plug nemaivăzut, făcut din fier şi din aramă, mare 
cât bolta unei case26. Iason să-nhame aceşti tauri la plugul 
greu, cu lanţuri bune, şi să se ducă pe un câmp, ce-i dincolo 
de râul Fasis. Să are câmpul, plin de grijă, pentru că este al 
lui Ares. Să semene apoi pe câmp nişte colţi negri de 
balaur27, pe care îi păstra-ntr-un sac. Terminând el cu 
semănatul, din acei colţi o să răsară o ceată mare de 
războinici. lason să dea lupta cu ei şi să-i doboare pân-la 
unul. 

Iason s-a cam înfiorat, aflând de-această încercare. Însă n- 
a vrut să se arate; şi-a răspuns foarte liniştit că totul se va 
face-ntocmai. Să-i dea numai răgaz o noapte. 

— Ne vom retrage toţi pe Argo şi-acolo ne vom sfătui, i-a 
răspuns regelui Eete. 

— Bine. Să fie precum vrei, a-ncuviinţat şi regele. 

Însă-i venea să râdă-n hohot, pentru că îi băga-n capcană. 
Ştia că Iason n-o să scape. Oştenii, răsăriţi din colții aceia 
negri de balaur, aveau putere să-i răpună pe toţi eroii- 
argonauţi. Mai ales că lipsea Heracle. 

HERA II TRIMITE UN VIS MEDEEI. 

Şi fapta s-ar fi petrecut aşa cum plănuia Eete. Argonauţii- 
ar fi rămas pe acel ţărm pentru vecie, îngropaţi sub ţărână 
rece. Dar Afrodita nu-i da tihnă copilei regelui, Medeea. O- 
nflăcăra mereu mai tare în dragostea pentru flăcăul venit 
pe mare din Elada. 

În timpul nopţii următoare fata s-a zbuciumat într-una. 
Dorinţa ei cea mai fierbinte era de-a fi cândva regină. Zeița 
i-a trimis un vis. Se făcea-n vis că o lua Iason în braţe şi-o 


urca pe Argo, şi amândoi plecau spre Iolco. Acolo se urcau 
pe tron. El era rege, ea regină. 

Ce mult i-a plăcut visul fetii! Şi ea, trezindu-se din somn, a 
strigat iute două sclave. Sclavele au adus un car. A înhămat 
la el catâri şi au pornit spre ţărmul apei, unde se legăna, 
uşoară, corabia argonaută. 

Sclavele l-au chemat pe Iason, ce sta îngrijorat pe punte. 
Tânărul s-a grăbit spre țărm, mânat de poftele-i aprinse de 
avuţie şi putere, care îl mistuiau acum, şi-a glăsuit fetei aşa: 

— Cât de frumoasă eşti, Medeea! De la ospăț, când te-am 
văzut, n-am putut să te uit o clipă. 

Copila s-a împurpurat: 

— Şi eu, străine, te-am visal. Căci eşti voinic, eşti 
îndrăzneţ. Meriţi să ai noroc în toate. 

La aste vorbe, bucuros, lason a prins copilă-n braţe. Ea s-a 
lăsat şi i-a şoptit că ar primi să-i fie soaţă. 

— O, ai să fii soţia mea. Te voi urca pe tron în IlolcO. I-a 
glăsuit Iason repede. 

— Dacă te juri să-ţi fiu regină, a glăsuit atunci Medeea, voi 
face vrăji şi ai să birui. 

Ar fi aici să mai adaug că fata regelui Eete ştia 
nenumărate vrăji. Le învățase de micuță, de la o doică 
vrăjitoare. 

— Îţi jur orice, i-a răspuns Iason, ce nu avea altă dorinţă 
decât să capete mai iute nepreţuita avuţie. 

Şi, auzind făgăduiala, Medeea nu s-a mai gândit la tatăl 
său, nici la oraşul care pierdea lâna de aur. Avea şi ea un 
singur gând: să se mărite şi să fie regină-n ţara tesaliană. 

SEMĂNAREA COLŢILOR DE BALAUR PE GLIE. 

Medeea i-a adus lui Iason o alifie fermecată. Ungându-se 
cu alifia pe trup, pe arme şi pe scut, tânărul devenea mai 
tare decât Heracle, decât zeii. E drept că asta doar o zi. 
Chiar focul cel mai arzător, cea mai tăioasă dintre arme nu 
mai putea să-i facă rău, şi el îşi învingea duşmanii. 

Trebuie să spun că alifia era făcută dintr-o plantă care 
creştea-n munţii Caucaz, din sângele lui Prometeu. 


Iason s-a uns cu alifia; şi-aşa cum l-a-nvăţat Medeea, a şi 
pornit spre locul unde se aflau, într-o văgăună, taurii 
regelui Fete. 

Taurii s-au zvârlit spre el. De ar fi fost zid de cetate, ar fi 
căzut sub izbitură. Dar Iason a rămas pe loc. I-a prins de 
coarne cu putere şi, ajutat de-argonauţi, i-a înhămat bine la 
plug. Au arat câmpul larg şi neted. Pe el au semănat toţi 
colții aceia negri de balaur. 

Din colții semănaţi pe glie au răsărit nişte uriaşi, cu săbii, 
sulițe şi scuturi. Uriaşii au păşit spre Iason şi spre ceilalţi 
argonauţi, care stăteau mai la o parte. Însă flăcăul, învăţat 
de fata regelui, Medeea, a luat o stâncă mare în braţe şi a 
zvârlit-o-ntre uriaşi. Uriaşii, văzând stânca asta, au socotit 
că e de aur. S-au repezit nebuni la ea, ca nişte lupipe o 
mioară, şi s-au certat. S-au luat la luptă, căci fiecare vrea s- 
o aibă. În lupta care s-a iscat, lovindu-se turbaţi cu ură, s-au 
omorât. Au pierit toţi. 

Văzând că Iason biruieşte, regele - ce era de faţă - s-a 
întors repede-n palat. 

— Ce-i de făcut? Vom da noi lâna acestor tineri din Elada? 
a-ntrebat regele Eete pe sfetnicii săi de credinţă. Sau vom 
găsi o altă cale, ca totuşi s-o păstrăm la noi? 

— Nu! n-o vom da, au spus cu toţii. Ci mâine-n zori vom 
strânge oastea şi-i vom lovi pe-argonauţi la ceasul când ei 
încă dorm. 

Şi cum în vremea asta noaptea se coborâse peste lume, 
tăcută, plină de mistere, regele a cerut şi el o amânare de o 
zi. 

— Mâine vă dau lâna de aur, spusese regele lui Iason, care 
venise la palat să-şi ceară drepturile sale. 

În sinea lui însă gândea, cum era îndemnat de sfetnici, să-i 
prindă pe argonauţi şi să-i ucidă fără milă. lar vasul lor să-l 
facă ţăndări şi să-l cufunde-n râul Fasis. 

RĂPIREA LÂNEI DE AUR. 

Atâta doară că Medeea aflase tot ce plănuiau tatăl său şi 
cu dregătorii. Ea a făcut pe loc o vrajă. Iatăl şi sfetnicii şi 


oastea au căzut jos şi-au adormit. Porţile s-au izbit în lături 
şi ea a trecut fără grijă, având de mână pe Absirt, fratele ei 
cel mititel. 

S-au îndreptat spre vasul Argo. 

Acolo l-au găsit pe Iason, care stătea la ţărmul apei. El 
bănuia că va veni copila regelui Eete să-i dea un sfat, poate 
vreo veste. 

Şi, revăzându-se cei doi s-au strâns şi s-au îmbrăţişat; şi şi- 
au jurat din nou credinţă. Acuma ei erau uniţi. Dar nu uniţi 
prin dragoste sau prin dorinţa de a fi folositori celorlalţi 
oameni, de-a săvârşi fapte măreţe, de cinste şi de glorie. 
Nu, ei erau înlănţuiţi de pofta lor de-a fi bogaţi şi de-a fi 
rege şi regină. 

Aşa se-ntâmplă totdeauna cu cei care au firi prea slabe, 
lesne supuse lăcomiei. Alunecă uşor în rău. 

Iară trădările Medeei faţă de ţară şi părinţi pecetluiau, 
precum se vede, toate aceste jurăminte, ce amândoi şi le 
făceau noaptea, pe țărmurile apei. 

Medeea l-a călăuzit pe Iason, tânărul străin, înspre 
dumbrava înverzită, unde era templul lui Ares. Aici, lângă 
copacul sfânt, stătea de strajă un balaur. Balaur care-şi 
căsca gura, plină de foc şi de miasme către voinicul tesalian. 
Însă Orfeu, ce-l însoţise pe Iason până la dumbravă, după 
poruncile Medeei, a început să cânte dulce, şi monstrul, 
lung de nouă stânjeni, s-a lăsat moale la pământ. Iar 
flăcările otrăvite s-au stins în botul lui hidos. Abia mai 
pâlpâiau puţin. 

Medeea a zvârlit atunci asupra lui un suc vrăjit. Sucul l-a 
adormit pe monstru. Şi lason, cu argonauţii, s-au repezit 
către copac. În el lucea lâna de aur, într-o lumină orbitoare. 
Ei au smuls lâna din copac. lason a pus-o pe spinare. Şi au 
pornit, cu pas grăbit, către corabia lor, Argo. 

FUGA MEDEEI CU IASON. 

Fără să şovâăie o clipă, Medeea s-a urcat şi ea pe puntea 
vasului de lemn. L-a luat alături pe Absirt. Iar Iason, care 
conducea această expediţie, a ridicat ochii spre cer şi-a 


mulţumit zeiţelor Hera şi mândrei Afrodită, pentru tot 
ajutorul lor. A implorat apoi pe Zeus şi pe Poseidon 
furtunosul - zeul din care se trăgea - să-i ocrotească pe tot 
drumul de-ntoarcere către Elada. 

Unul dintre argonauţi a ridicat ancora grea. Ceilalţi au 
luat vâslele-n mâini, şi vasul a pornit în jos, pe râul Fasis, 
către mare. 

Cum au ajuns din nou pe mare, argonauţii au dat glas 
nemărginitei bucurii care-i înflăcăra pe toţi şi s-au pornit 
veseli să cânte. Lâna de aur strălucea şi lumina până 
departe, încât nu se vedeau pe cer nici stelele 
scânteietoare, şi nici făclia de argint a lui Selene, dalba 
lună. Nu se vedeau decât eroii, având în mijloc pe Medeea 
şi pe Absirt - ce tremura poate de frig, poate de teamă. 

Toţi erau veseli, fericiţi, pentru că nu ştiau niciunul ce 
planuri nutrea acum Iason. Numai Medeea sta pe gânduri. 
Prin farmece ea cunoştea că-n Ea regele, curtenii se şi 
treziseră din somn. Descoperiseră răpirea lânei de aur din 
copac şi fuga fetei, a Medeei, cu fratele-i, micul Absirt. 

Numai că regele Eete avea şi el corăbii bune. Avea oşteni 
şi avea prieteni, care erau adânc mâhniţi că se furase din 
dumbravă lâna cu firele de aur. 

Iar regele a poruncit să plece-ndată trei corăbii, pe urma 
vasului elin, şi, ca să poată să-i ajungă, a hotărât ca la o 
vâslă să tragă-n loc de un om, doi. Vântul bătea spre asfinţit. 
Deci să se-ntindă pânze multe. Pânze mai mari decât acele 
ce se aflau pe vasul Argo. 

— Şi vă mai spun să nu vă-ntoarceţi fără Medeea şi Absirt, 
căci veţi fi osândiţi la moarte! a rostit regele Eete către 
oştenii ce plecau, în toiul nopţii, să-i ajungă pe Iason şi 
argonauţi. 

CĂSĂPIREA MICULUI ABSIRI. 

lată de ce era Medeea atâta de îngrijorată. Ea ştia tot ce 
se-ntâmpla. 

Într-adevăr, a treia noapte de la plecarea lor pe mare, s-au 
văzut şi urmăritorii. 


De fapt, lason, şi-argonauţii n-o luaseră pe-acelaşi drum ca 
la sosire, prin strâmtori28, ci, tăind marea curmeziş, 
plecaseră către alt țărm. Spre ţărmul unde se vărsa râul cel 
larg, Istrul, în mare - adică-n Pontul Euxin. 

Căutaseră să schimbe drumul, socotind că urmăritorii or 
să se-ndrepte spre strâmtori. Dar lâna ce-o aveau cu dânşii 
i-a dat de gol, căci scânteia ca soarele în toiul zilei. 
Urmăritorii au văzut dincotro vine strălucirea şi, cum aveau 
pânze mai bune, vâslaşi mai mulţi şi odihniţi, s-au încordat 
şi erau gatA. Aproape gata să-i ajungă. 

Şi, ca să scape de primejdii, ea şi acela ce-i jurase că o va 
face soaţa lui, regină în oraşul Iolco, Medeea a făcut o crimă 
cumplită, înspăimântătoare. Ea s-a ascuns în fundul bărcii, 
să n-o vadă argonauţii, şi-a sfârtecat în bucățele pe micul 
său frate Absirt. lar membrele însângerate le-a risipit în 
largul mării, pe-ncetul, una câte una. Când au aflat 
argonauţii această crimă odioasă, s-au mâniat nespus de 
tare. Erau gata s-o zvârle-n valuri. 

— Noi suntem luptători, eroi, înfruntăm monştri, fiare, 
regi. Nu ucigaşi de rând, de-aceia care se luptă cu copiii. 

Chiar lason s-a uimit în sine, văzând ce fire-are Medeea. Şi 
totuşi, el a apărat-o, gândindu-se că-i va mai fi de ajutor şi-n 
patrie. La rugăminţile lui Iason, argonauţii au iertat-o şi au 
vâslit în sus, pe Istru. 

Văzând, pe valuri, colhidienii, membrele micului Absirt, s- 
au oprit ca să le adune. Le-au strâns bucată cu bucată şi le- 
au adus toate pe țărm. Acolo au orânduit slujbe şi jertfe 
pentru fiul cel sfârtecat al lui Fete. L-au ars pe rug şi au 
făcut serbări - cum cerea datina. Aşa s-a scurs o zi întreagă. 

În acest timp argonauţii urcaseră - pe cât se pare - pe 
Istru-n sus, destul de mult29. Urmaăritorii şi-au dat seama 
că nu i-ar mai putea ajunge. 

Dar fiindcă nu mai îndrăzneau să se întoarcă la Eete fără 
Medeea şi Absirt, ostaşii au rămas acolo, întemeind o 
aşezare bogată şi înfloritoare, ce-a primit numele de 
Tomi30. 


După această întâmplare, argonauţii au trecut, plutind pe 
Istru mai departe, dincolo de Iliria31. 

ÎNTOARCEREA LA IOLCO. 

Abia ajunşi în altă mare, şi s-a pornit cea mai grozavă 
dintre furtunile pe care le suferiseră în drum. Valuri se 
ridicau cât munţii şi pânzele se sfâşiau sub răsuflarea 
îngheţată a unui vânt de miazănoapte. Vâslele se frângeau 
şi ele în stânci ce răsăreau din apă. Corabia argonaută era 
ca o coajă de nucă, zvârlită-ncoace şi încolo, sub munţi de 
apă vineţii. 

Eroii abia se mai luptau şi îşi pierduseră nădejdea că vor 
putea scăpa cu zile, când iată, a sunat un glas. Un glas 
puternic de la proră. Vorbea, pe cât spunea legenda, 
ramura sacră, din stejarul marelui Zeus, din Dodona. 
Ramură ce era adusă, pusă la proră, de Atena. Şi ramura i-a 
îndemnat să plece-n marea Tireniană, în insula cea 
misterioasă unde-şi avea sălaşul Circe - o vrăjitoare 
renumită. lar Circe să-i purifice de moartea micului Absirt. 

Argonauţii, în furtună, au întors cârma către locul unde 
trăia faimoasa Circe. Cum s-au întors, a stat furtuna pe 
care-o trimisese Zeus; şi Argo a plutit pe mări, pe râuri şi 
din nou pe mări. Şi a ajuns până la Circe. Acolo s-au 
purificat de sângele vărsat la Tomi. 

Şi au întâmpinat, din nou, furtuni, primejdii fără număr. 
Sirenele i-au ispitit, prin cântece ademenitoare, să se 
arunce-n apa mării. Dar i-a salvat pe toţi Orfeu, care cânta 
mult mai frumos. Doar melodia lui duioasă le-a amintit de 
patrie şi i-a ţinut pe vasul Argo. Trecând prin apa ce scălda 
două stânci: Scila şi Caribda, două stânci amenințătoare, 
erau de asemeni să se-nece, la fel ca mai târziu Ulise. Dar s- 
au luptat cu valurile şi au scăpat iarăşi cu bine. 

Au mai trecut şi pe la Creta. Acolo s-au luptat cu Talos, un 
uriaş înspăimântător, din neamul monştrilor de-aramă şi, 
după multe lupte şi rătăciri, au atins ţărmul portului 
magnezian Pagase, din care Argo se pornise cu peste patru 
luni în urmă. În curând au sosit la Iolco. 


Corabia au închinat-o zeului mărilor, Poseidon, din care 
Iason se trăgea. Şi Pelias a primit lâna, comoara regelui 
Eete. În schimb, eroul i-a cerut tronul părintelui său, Eson. 

Ce-i drept, în sine chibzuia că având tronul şi puterea, tot 
lui o să-i revie lâna ce şi-o dorea atât de mult. 

Regele l-a ţinut cu vorba cât timp au stat argonauţii. Dar, 
cum s-au risipit aceştia, Pelias n-a mai vrut să-şi ţină 
cuvântul dat cu luni în urmă. A strâns oastea şi l-a gonit pe 
Iason din oraşul Iolco. 

PELIAS ESTE FIERT ÎNTR-UN CAZAN CHIAR DE CĂTRE 
FETELE SALE. 

Iason s-a mâniat amarnic. Visul său scump se spulbera. Şi 
nu ştia ce-ar putea face să pună mâna pe putere. Atunci 
Medoea, vrăjitoarea, a născocit un şiretlic. S-a prefăcut că 
s-a certat cu soţul ei, fiul lui Eson, şi a cerut un adăpost la 
fetele lui Pelias. Căci regele avea trei fiice. Stând ele într-o 
zi de vorbă, Medeea a-nceput să spună că ea cunoaşte vrăji 
prin care îi poate-ntineri pe oameni. Ca să le dovedească 
asta a umplut un cazan cu apă, şi, punând lemne dedesubt, 
a aprins foc cu pălălaie, şi apa a-nceput să fiarbă. A luat pe 
urmă un berbec - cel mai bătrân din toată turma - şi l-a 
tăiat în bucățele. Bucăţile le-a pus la fiert. A mai turnat un 
suc în apă, a mai rostit şi nişte vrăji. Şi ce să credeţi? Dintr- 
o dată, bucăţile s-au închegat. Din apă a ieşit un miel cu 
blană albă, behăind. 

Copilele lui Pelias, văzând această preschimbare, au rugat- 
o pe vrăjitoare să le întinerească tatăl. 

Medeea s-a lăsat rugată. Fetele i-au făgăduit şi un şirag de 
pietre scumpe, dacă le-ascultă rugămintea. Şi vrăjitoarea, 
mulţumită că planul i se-ndeplinea, le-a sfătuit pe-aceste 
fete să-l taie pe bătrânul rege în opt bucăţi, cu capul nouă., 
şi să le-arunce în cazanul în care apa clocotea. 

Iar fetele, căzând în cursă, şi-au doborât părintele, ca pe 
un taur la ospeţe, şi carnea lui au aruncat-o într-un cazan 
mare să fiarbă. 


Dar cum a dat în clocot apa, Medeea le-a strigat în faţă că 
ea l-a răzbunat pe Iason, şi Pelias rămâne mort. 

Apoi făcând nu ştiu ce vrajă, s-a arătat un car de flăcări, 
tras de doi şerpi înaripaţi. Medeea s-a urcat în car şi a pierit 
într-o clipită. 

Regele Pelias căzuse; dar nu-ntr-o luptă vitejească - 
precum se cade-ntre bărbaţi. Era răpus prin vicleşuguri şi 
uneltiri vrăjitoreşti. Nimeni nu l-a lăudat pe Iason pentru-o 
asemenea victorie. Şi el tot n-a putut să urce pe tronul mult 
râvnit din Iolco. Puterea a trecut în mâna unui fecior al celui 
mort, un alt argonaut: Adraste. 

Iason a fost silit să fugă la Creon, rege din Corint. 

GLAUCA ŞI CREON SUNT CUPRINŞI DE FLĂCĂRI. 

Creon îl admira pe Iason pentru că adusese lâna de aur de 
la Ea, şi l-a primit cu multă cinste. I-a dăruit şi un palat, 
cirezi de vite şi moşii. 

Ar fi putut acuma lason să vieţuiască liniştit, Medeea, 
soaţa. - i dăruise şi doi copii încântători. Dar tot ce se 
clădeşte-n viaţă pe crime şi pe vicleşug se prăbuşeşte prea 
adesea. La fel şi dragostea lui lason faţă de soaţa lui, 
Medeea, s-a istovit de la un timp. 

Toţi se temeau de vrăjitoarea ce-şi omorâse frăţiorul şi îl 
fiersese în cazan pe fostul rege de la Iolco. Iar crimele - pe 
cât se pare - aştern pe chipuri nişte umbre. Căci fata 
regelui Eete se urâţea de la un timp. 

Iason nădăjduise poate că tatăl ei, de supărare, fiindcă-şi 
pierduse şi copiii şi lâna cea nepreţuită, o să se stingă într-o 
zi. lar el, fiind bărbatul Medeei, va moşteni bogatul Ea. Dar 
dintr-acolo nu veneau deloc veştile aşteptate, şi Iason, ce 
iubea puterea şi bogăţia şi plăcerea, hotărâse s-o 
părăsească pe soaţa lui de pân-atunci şi să se-nsoare cu 
Glauca, fata lui Creon, gazda sa. Astfel, de nu putea fi rege 
nici peste mare, nici la Iolco, avea să moştenească jilţul 
regelui Creon, din Corint. 

Aflând Medeea ştirea asta s-a necăjit peste măsură. Dar 
cum era de stăpânită, s-a prefăcut că nici nu-i pasă şi a 


grăit către Glauca, fiica lui Creon, cu dulceaţă: 

— M-am săturat şi eu de Iason. Mă cere regele Egeu, care 
domneşte în Atena; şi-aş vrea să fiu şi eu regină. Destul am 
zăbovit aicea lângă un om fără noroc. Şi ca să te încrezi, 
frumoaso, că nu am nici o supărare, îţi fac şi eu un dar de 
nuntă. Poftim, acesta-i darul meu! 

Şi vrăjitoarea, prefăcută, i-a dăruit fetei lui Creon o haină 
scumpă, purpurie şi o cunună de mărgean. 

Glauca s-a înseninat, căci tare-i mai fusese teamă de fosta 
soaţă a lui Iason. Dar cum şi-a îmbrăcat veşmântul, a simţit 
un fior de moarte. Corpul i-a fost cuprins de flăcări. lară 
cununa îi strângea, ca într-un cleşte, fruntea albă. 

Ea a strigat şi s-a zbătut. A vrut să-şi scoată iute haina, dar 
stofa se ţinea de trup şi nu putea s-o dezlipească. 

La ţipetele ei grozave a alergat regele Creon. Însă cum s-a 
atins de fată a luat şi el îndată foc. Amândoi au pierit în 
flăcări32. 

FUGA MEDEEI ŞI PRĂBUŞIREA CORĂBIEI ARGO 

Dar vrâjitoarei nemiloase nu i-au ajuns aceste crime. A 
luat în mână un cuţit şi şi-a ucis cu el copiii al căror tată era 
Iason. Apoi a poruncit să vină carul său magic, tras de şerpi, 
şi a fugit către Atena, să se mărite cu Egeu; dar n-a stat nici 
acolo mult. A pus la cale alte crime. Şi era gata să-l omoare 
pe fiul lui Egeu: Tezeu. Aflând Egeu de uneltirea nesăţioasei 
vrăjitoare, a izgonit-o cu ruşine. Chemând Medeea un 
balaur, a şi zburat până la Ea. S-a împăcat cu tatăl său. ŞI. 
Nu s-a mai aflat nimic ce s-a-ntâmplat cu vrăjitoarea. 

Iason, mâhnit şi fără rost după uciderea Glaucei, a rămas 
singur în Corint33 

Şi prin legende se mai spune că Iason, într-o zi, dormea la 
umbra vasului său Argo, pe țărm, în istmul de Corint. 

Abia de închisese ochii. Prin mintea lui se perindau 
nenumăratele-ntâmplări din expediţia spre Ea. Dar Argo, 
care-odinioară ca un delfin tăiase apa şi deschisese drum pe 
mări cutezătorilor elini, era acuma putredă. 


Iason visa lâna de aur34. Tocmai visa că se găsea din nou 
pe Argo şi se zărise, în depărtare, o lumină. Era un munte- 
ntreg de aur. CânD. Lemnăria putrezită s-a prăbuşit c-un 
zgomot surd. În cele mai frumoase vise - corabia, pe care 
Iason o condusese-n expediţie, s-a prăbuşit asupra lui. L-a- 
ngropat sub dărâmături. Astfel s-a stins, fără de fală şi fără 
glorie, acela ce nu luptase pentru oameni şi se iubise doar 
pe sine. 

Note: 

1. Tesalia este o regiune din Grecia de nord, cu pământul 
destul de fertil. Aici creşteau prin munţi cai şi boi, despre 
care se spunea că erau cei mai frumoşi din lume. Dealtfel, 
regii tesalieni şi-au făcut cei dintâi oaste de călăreţi. Chiar 
turmele de boi erau duse la păşune de slujitori călări, 
mânându-le cu lănci. Păstorii tesalieni erau războinici. Ei 
străjuiau averea cea mai de preţ pe acele vremuri: cirezile 
de boi şi hergheliile de cai. Se luptau cu duşmanii ce vroiau 
să le fure, sau cu fiarele din munţi. Însă, în acelaşi timp, 
erau şi pricepuţi. Adunau buruieni din munţii Pelion şi 
făceau oblojeli cu care-şi vindecau caii muşcaţi de fiare, boii 
înţepaţi de lănci sau propriile răni dobândite în lupte. 
Umblând mereu călări, păstorii tesalieni păreau că-s 
contopiţi cu caii de sub ei. Din imaginea aceasta a 
călăreţului contopit cu calul, imagine dăltuită pe pereţii 
peşterilor, s-a născut poate noţiunea de centaur. Dealtfel, în 
limba greacă „henteo” înseamnă a înţepa cu lancea, a goni, 
a mâna. lar „tauros” e taur. S-ar putea ca din „henteo 
tauros” - cel care mână tauri - să fi derivat cuvântul 
centaur, cum afirmă unii mitologi. Centaurii aceştia, 
născociţi în legendă, erau până la brâu oameni şi, mai jos de 
brâu, aveau trupuri de cai. Ei par să întruchipeze în acelaşi 
timp - aşa cum s-a mai amintit odată - furtunile grozave din 
munţi. De aceea se mai spune că aveau drept tată pe 
legendarul Ixion - vijelia, şi mamă pe Nefele - zeiţa norilor. 

2. Dintre centauri unul este vestit. El se numeşte Hiron. 
Acest centaur Hiron este personificarea ştiinţei medicale ce 


o aveau păstorii. Din pricina aceasta, Asclepio-Esculap a 
deprins meşteşugul de a-i vindeca pe oameni în peştera lui 
Hiron. După cât se pare, în munţii Pelion era un soi de 
plante ce nu se mai cunoaşte. Din ele se scoteau sucuri 
întăritoare - un fel de vitamine - ce se dădeau copiilor şi-i 
ajutau să crească, să se facă voinici. 'Tot aici, în munte, 
băieţii învățau să îngrijească de vite sau să vâneze fiare, să 
mânuiască arcul, sabia şi lancea, să folosească scutul. Să 
devină astfel viteji şi să dispreţuiască moartea în bătălii. În 
legende vedem adeseori feciori de zei sau ai unor eroi de 
seamă trimişi la Hiron, ca un simbol al necesităţii creşterii 
copiilor în mijlocul naturii, unde forţele li se călesc cel mai 
bine. 

3. Motive asemănătoare, când un bătrân sau o bătrână 
încearcă firea şi bunătatea unui flăcău plecat în lume să 
săvârşească isprăvi mari, avem şi noi într-o mulţime de 
basme. 

4. Ţara lui Eete, faimoasa Colhida de mai târziu, Ceorgia 
de astăzi, era socotită, precum se ştie, ca fiind la marginea 
de răsărit a pământului. Dincolo de ea răsărea soarele în 
fiecare zori de zi. 

5. Hele se tâlcuieşte prin „cea strălucitoare”. Acelaşi sens 
îl are şi numele Helena, Elena. lar Frixos înseamnă cel care 
freamătă, care scânteiază. Amândoi par a fi simbolul luminii 
reflectate în nori. A doua nevastă a lui Atamas era regina 
Ino, mama lui Learh şi Melicerte (vezi legenda despre zeul 
Dionisos). 

6. Berbecele cu lâna de aur simbolizează poate norii 
călători. Norii se nasc din ape, ar fi deci tot nişte odrasle ale 
lui Poseidon, zeul apelor. Când soarele răsare, îi poleieşte. 
Ei par uneori făcuţi în întregime din aur. 

7. Este vorba de strâmtoarea Dardanele. 

8. În limba greacă „argo” înseamnă uşoară. Într-un 
basorelief, frumos şi expresiv, lucrat în teracotă de către un 
artist antic necunoscut, îi vedem pe argonauţi cum îşi 
construiesc cu pricepere, cu înţelepciune, vasul pe care vor 


pluti înspre ţara regelui Eete. În stângă este Iason, având 
pe cap un coif cu creastă. Scutul şi sabia le-a pus însă 
alături. Pentru că - ajutat de un argonaut - el întinde pânza 
pe catarg. Munca se vede a fi pe sfârşite. Totuşi, cu multă 
grijă, un alt argonaut mai înfrumuseţează cu dalta şi 
ciocanul o parte a corăbiei, sau poate încrustează acolo 
crenguţa din copacul lui Zeus. În folclorul românesc avem şi 
noi adesea elemente naturale: crenguţe, frunze, buruieni 
fermecate, care slujesc eroilor noştri. 

9. Atena, zeiţa înţelepciunii, era considerată ca 
sfătuitoarea şi sprijinitoarea tuturor eroilor. O vedem dând 
ajutor lui Prometeu, Heracle, Tezeu, Perseu Ş. A. Aceasta ca 
un semn că eroii şi faptele lor nu trebuiau să se bizuie 
numai pe îndrăzneală, ci şi pe înţelepciune. 

10. Sunt unii învăţaţi care afirmă că o parte din legendă 
este adevărată, că expediţia către extremitatea estică a 
Mării Negre s-ar fi făcut, probabil, cam cu optzeci de ani 
înaintea războiului renumit al Troiei. Bineînţeles că toate 
acestea sunt supoziţii. Nu avem destule date şi nu putem să 
ştim ce a fost şi când a fost. Însă, de bună seamă, legenda 
cântă pe acei navigatori care au cutezat întâia oară să plece 
în mari călătorii, deschizând drum spre răsărit, pe ape, 
negoţului elin. Aceştia au înfruntat primejdii şi furtuni 
nenumărate. S-au luptat cu popoare necunoscute, l-au 
înfrânt pe localnici şi i-au silit să dea tot ce aveau mai de 
preţ. Au adus apoi cu ei bogății şi aur mult în Elada. Însă, ca 
să înfrumuseţeze această aventură, poeţii au născocit că pe 
corabia Argo s-ar fi urcat cei mai de seamă eroi şi ei au trăit 
fel de fel de întâmplări de dragoste şi lupte. Tot poeţii au 
născocit, după dorinţele basileilor, care doreau să-şi 
legitimeze cuceririle, că marii olimpieni: Zeus, Hera, Atena 
şi, mai târziu, Afrodita i-ar fi ajutat să învingă. Prin această 
aşa-zisă protecţie a marilor olimpieni se dovedea neîndoios 
că regii elini aveau dreptul să cutreiere mările şi să le 
stăpânească, să cucerească orice ţinut şi să adune bogăţiile 
pe care şi le doreau. 


11. Plecarea se spune că s-ar fi făcut din portul magnezian 
Pagase. 

12. După unele legende, au fost ucişi şi toţi băieţii, ca 
aceştia, crescând mari, să nu-şi răzbune taţii. 

13. Regina din Lemnos se numea Hipsipila. 

14. Propontida - adică aceea care deschidea calea spre 
Pontul Euxin - era Marea Marmara. 

15. Ţară din Asia de sud-est, cu capitala la Pergam. 

16. Argonautul Polifem, care a auzit strigătul lui Hilas, 
răpit de nimfe, şi a plecat, alături de Heracle, în căutarea 
lui, a fost întemeietorul legendar al oraşului Hios. 

17. În Misia au rămas Heracle, Polifem şi Hilas. 

18. Unde se află Scutari, sau Uskiidar, în Turcia. Faţă în 
faţă cu Scutari se ştie că se află Istambulul. 

19. Lupta aceasta cu pumnii este strămoaşa boxului. 
Numai că luptătorii din antichitate îşi legau pumnii cu nişte 
curele, şi de curele erau prinse plăci mici de aramă, 
colţuroase, care striveau carnea şi sfărâmau oasele. 

20. Strâmtoarea Bosfor. 

21. Până în preajma oraşului Istambul se întindeau 
odinioară hotarele Traciei. 

22. Simplegade înseamnă stâncile care se izbesc între ele. 
Şi în basmele noastre se găsesc de multe ori stânci sau 
munţi care se izbesc cap în cap. 

23. Grecii îi ziceau, la început, Mării Negre: Pontul 
Axeinos, adică marea neospitalieră, fiindcă avea mereu 
furtuni. După ce au cunoscut-o mai bine şi au văzut că are 
țărmuri roditoare şi bogate, i-au schimbat vechiul nume şi i- 
au spus Pontul Euxeinos sau Pontul Euxin, adică marea 
ospitalieră. 

24. Este vorba de râul Rion din Georgia. 

25. Palatul sclipitor pe care îl avea Eete, ca fiu al astrului 
ceresc, reprezenta pentru elini lumina aurie ce se vede, în 
zori, spre răsăritul lumii şi se reflecta în apa Mării Negre, în 
lungi coloane argintii. 


26. Atât taurii cu picioarele de aramă, cât şi plugul erau 
creaţiile lui Hefaistos. 

27. Colţii ce trebuiau semănaţi pe câmpul lui Ares erau tot 
din botul balaurului doborât de Cadmos, când fondase 
oraşul Teba. Fuseseră dăruiţi regelui de zeul Ares. 

28. Lia înapoiere, argonauţii nu au mai trecut prin 
strâmtoarea Bosfor, în Marea Marmara, ci s-au îndreptat 
direct câtre ţărmul nostru, unde este astăzi oraşul 
Constanţa. Se spune că Istrul-Dunărea ar fi avut odinioară 
aici un braţ. 

29. Cât timp au durat slujbele pentru Absirt, argonauţii ar 
fi ajuns, după legendă, cam prin regiunea Cazanelor. 

30. Aceasta este legenda înfiinţării oraşului 'Tomi sau 
Tomis, cum i-au spus romanii. În greceşte, numele s-ar 
tâlcui prin locul celui tăiat (temio înseamnă tăiat), ca o 
amintire a faptului că micul Absirt fusese tăiat aici în 
bucățele de Medeea. 

31. Este vorba de Marea Adriatică. Grecii vechi credeau că 
fluviul Dunărea unea Marea Neagră cu Marea Adriatică. 

32. Această nouă crimă a fetei regelui Eete este povestită 
în versurile zguduitoare ale tragediei lui Euripide: 
„Medeea”. 


33. Spre deosebire de Heracle, Tezeu, Perseu şi alţi eroi, 
Iason închipuie pe omul viteaz şi generos, la început, ce 
părăseşte mai apoi calea dreaptă. Nu mai este folositor 
semenilor săi aflaţi în suferinţă şi luptă doar pentru sine, cu 
orice mijloc: jurăminte, cuvinte mari şi promisiuni - pe care 
nu şi le respectă - numai ca să-şi atingă scopul. Eroii l-au 
urmat pe Iason, căci el fusese năpăstuit de Pelias. El i-a 
chemat, în numele dreptăţii şi în folosul elinilor, de-a 
dobândi lâna de aur. Eroii erau bucuroşi să săvârşească 
fapte mari, îndrăzneţe, să cutreiere şi să cunoască lumea, 
să deschidă drumuri noi pe mări, să nimicească monştrii şi 
fiare, să biruie pe regii hapsâni. În toiul expediției ajunşi în 
Colhida, sau poate chiar mai dinainte, lason cade pradă 
poftei de mărire şi avere. De aceea el devine egoist, 
meschin şi ia parte la crime. Ca să înfiereze astfel de fapte, 
cântăreții antici subliniau în legende tragicul sfârşit al lui 
Iason. 

34. Lâna de aur pare a fi şi simbolul bogățiilor din ţările 
răsăritene, pe care elinii le-au râvnit mult, întotdeauna. 

RĂZBOIUL TROIAN. 

Se povesteşte că pe-un deal, din Asia de asfinţit, în 
apropiere de strâmtoarea Helespont, s-ar fi-nălţat, cândva, 
un oraş mare şi puternici. 

Cel care a zidit oraşul a fost, după legendă, Ilos, feciorul 
unui rege, Troş, care-şi trăgea obârşia - printr-un voinic, 
Dardan - din Zeus. Dar de la numele lui Troş acest oraş s-a 
chemat Troia, şi ţara înconjurătoare - parte din Frigia - 
Troada?2. 

DEALUL GREŞELILOR. 

La drept vorbind, locul unde se ridica oraşul se zice că s-ar 
fi chemat înainte „dealul greşelilor” - deoarece-ntr-o bună 
zi, Zeus s-a mâniat pe Ata, zeiţă a greşelilor, şi a zvârlit-o 
din Olimp. 

— Din cauza ta, i-a strigat Zeus, greşesc adesea, cum s-a- 
ntâmplat atuncea, la Mecona, când m-a-nşelat titanul 


Prometeu. De azi-nainte nu ai voie să mai urci în Olimpul 
nostru. Vor greşi numai pământenii. 

Şi i-a dat brânci zeiţei Ata. 

Locul unde a căzut ea a fost chiar dealul din poveste. În 
căzătură, s-a lovit zeiţa zdravăn, şi, de ciudă, a blestemat 
dealul acela să fie plin de amăgiri, şi oamenii să-l 
îndrăgească - însă s-aducă nenoroc. 

I-adevărat, colina asta era un loc fermecător. Se rezema, 
spre răsărit, pe muntele de piatră, Ida. Iar spre apus se 
cobora, în pantă dulce, către marea cu valurile azurii. 

Fiul lui Troş a hotărât să-nalţe-acolo, pe colină, o 
fortăreață. A făcut dară sacrificii şi i-a-ntrebat pe olimpieni 
dacă-i vor da încuviințarea. Atunci, din cer, ar fi căzut o 
statuetă misterioasă3, care o-nfăţişa pe-Atena. 

„Palas-Atena este-aceea care-mi va ocroti oraşul” - a 
cugetat regele Ilos, şi după ce-a zidit, pe deal, o fortăreață 
nu prea mare, a făcut lângă ea un templu. În templu, într- 
un loc de cinste, a pus această statuetă zisă paladiu- 
fecioara. Aceasta e prima greşeală, precum se va vedea-n 
poveste. 

Şi-au trecut ani câţi au trecut, şi Ilos într-o zi s-a stins. La 
tron i-a urmat fiul său, ce se numea Laomedon. 

PRIAM SE URCĂ PE TRONUL LUI LAOMEDON. 

Laomedon a fost un rege lipsit de cinste sau cuvânt. Lui îi 
plăcea să aibă slugi, dar nu vroia să le plătească. Era 
hapsân, apucător şi fără milă de supuşi, cum sunt mai de- 
obicei toţi regii. 

Având el multe avuţii, a vrut să şi le ocrotească şi să ridice- 
n jurul Troiei un şir de ziduri cât mai tari. Îi trebuiau deci 
lucrători. 

Tocmai în vremea când dorea el să ridice-aceste ziduri, s-a 
întâmplat ca în Olimp mai mulţi zei să se răzvrătească. 
Doreau să-l lege pe stăpân în ştreanguri tari şi să-l arunce 
în Tartarul întunecat. Dar Tetis, fiica lui Nereu, cea cu 
picioare de argint, aflând urzeala, îl vestise pe tatăl zeilor 
îndată, şi el îi osândise aspru pe răsculații din Olimp. Dintre 


toţi, cei mai greu loviți au fost Poseidon şi Apolo. Zeus a 
hotărât că ei se vor trudi, ca salahori, să-nalţe zidurile 
Troiei4. 

Când s-a sfârşit însă zidirea, Laomedon i-a izgonit pe cei 
doi zei din ţara sa, fără să le plătească munca, aşa precum 
făgăduise. La fel, tot fără de cuvânt, s-a purtat el şi cu 
Heracle5. Pentru asemenea greşeli, Laomedon şi-a pierdut 
tronul. Cei mai mulţi dintre fiii săi au fost ucişi în bătălii. I-a 
rămas numai un fecior, care căzuse prizonier. Acesta era cel 
mai mic. Se numea la-nceput Podarce. Mai târziu i s-a zis 
Priam. 

lar Priam, revenind la Troia, a luat de soaţă pe-o prinţesă 
gingaşă, bună, devotată, pe care o iubea nespus. Hecuba”? 
se chema copila. 

S-a urcat deci Priam pe tron - iar soaţa sa i-a dăruit 
cincizeci de fii, frumoşi ca zeii, şi-un număr mare de 
copile8. 

Atâta doară că atuncea când trebuia să vadă lumea unul 
dintre feciorii săi, Hecuba a avut un vis; şi se făcea c-ar fi 
născut nu un copil, ci-o torţă aprinsă. Flacăra torţei se- 
ntindea până ce cuprindea oraşul şi-l mistuia în întregime. 

FIUL NOU-NĂSCUT DE HECUBA ESTE PĂRĂSIT PE 
MUNIELE IDA. 

Priam, aflând de acest vis, i-a întrebat pe nişte preoţi; şi ei 
l-au sfătuit să-l ducă pe fiul nou-născut în munte; şi, după 
datina străbună, faţă de fiii nedoriți, să-l lase-acolo pe o 
stâncă. Fiarele, vulturii şi şerpii vor şti pe urmă ce să facă, 
fără ca tatăl să-şi mânjească mâna cu sânge de copil. 

Priam a ascultat de sfatul preoţilor. A luat băiatul. L-a- 
ncredinţat unui păstor. Şi el l-a părăsit pe-o creastă a 
muntelui cel înalt, Ida. Dar, peste patru sau cinci zile, 
trecând păstorul iar pe-acolo, a văzut - nu-i venea să 
creadă! - pe fiul regelui Priam sugând de zor la o ursoaică. 

Înduioşat, a luat păstorul pe-acest copil plin de noroc şi l-a 
dus în coliba sa. Acolo l-a crescut în taină, căci, dacă regele 
afla, îi aştepta desigur moartea şi pe păstor şi pe băiat9. 


Crescând, acest fecior de rege s-a tocmit şi el tot păstor, ca 
tatăl adoptiv, la Priam. Mâna cirezile de vite, la fel ca toţi 
ceilalţi păstori, şi nu ştia că el e fiul aceluia ce stăpânea 
aceste bogății pe Ida. 

Ba se mai spune că flăcăul era nespus de inimos. Îi era 
drag de animale şi le păzea de hoţi şi fiare cu-atât de multă 
vitejie încât păstorii l-au numit, din cauza asta, 
Alexandru10. 

Şi, cum trecuse vreme multă de când Priam îşi aruncase 
fiul cel nedorit pe Ida, trebuia, după străvechi datini, să 
facă-n cinstea lui serbări. Organizase deci, în Troia, slujbe şi 
jocuri şi întreceri. Iară ca premiu, în întreceri, oferea cel 
mai mare taur pe care îl avea-n cirezi. 

Dar taurul făgăduit era crescut chiar de-Alexandru. 
Tânărul ţinea mult la taur. Şi, fiindcă Priam i-l ceruse, a 
hotărât să-l recâştige, luând şi el parte la întreceri. 

Într-adevăr, prin iscusinţă şi vitejie, Alexandru i-a biruit pe 
ceilalţi tineri. Taurul l-a câştigat el, şi, fiind sărbătorit la 
curte, Priam, Hecuba şi ceilalţi l-au întrebat: de unde este şi 
cum îl cheamă? Şi bineînţeles că vorba aduce după sine 
vorbă, şi întrebarea, întrebare. Şi toate-acestea duc, la 
urmă, la dezlegarea unei taine. Destul că Priam a aflat că 
Alexandru i-e fecior. Bucuria regelui Troiei n-a fost mică. I- 
au dat pe loc haine de preţ. Au închinat în cinstea lui. Şi l-au 
chemat, nu Alexandru, cum îi ziseseră-nainte, ci Paris, nume 
care-nseamnă rudă de-aproape, regăsită. 

MĂRUL DISCORDIEI CADE ÎN MIJLOCUL NUNȚII ZEIŢEI 
TETIS CU PELEU 

Pe când se petreceau în Troia aceste întâmplări ciudate, în 
peştera unui centaur, faimosul Hiron din legendă, zeii, în 
fruntea lor cu Zeus, petreceau straşnic la o nuntă. 

Se cununa zeiţa etis, cea cu picioare argintii, cu un voinic 
numit Peleu, un rege din Iesalia. De fapt, şi Zeus şi 
Poseidon peţiseră pe nereidă. Dar Prometeu le prorocise că 
ea va naşte un fecior, care îşi va întrece tatăl în vitejie şi 
putere. Asta nu le era pe plac nici lui Poseidon, nici lui Zeus. 


Mai ales Zeus se temea de fiii lui, să nu-l doboare, precum 
făcuse el cândva tatălui său, bătrânul Cronos. Şi, ca să 
scape de buclucuri, se învoise ca Peleu să fie mirele lui 
Tetis. 

Şi-acuma începuse nunta. Zeii cântau şi dănţuiau cu nimfe 
şi cu pământene. Apolo le suna din liră. Dionisos le turna vin 
şi Momus, zeul caraghios, le făcea strâmbături destulE. Şi 
toţi râdeau cu-atâta poftă, încât se zguduiau pământul, 
marea şi cerul cel înalt cu luna şi cu stelele. 

De fapt, nu toţi râdeau cu poftă. Căci la intrarea peşterii 
sta Eris cea posomorâtă, zeiţa care proteja discordia, 
cearta şi bârfa, zeiţa care uneltea ca-n lume să nu fie pace 
şi înţelegere deplină. 

Zeița asta preahidoasă, nesuferită tuturor, şedea deci şi 
privea cu ură la cei care se desfătau. Şi, pentru că zeiţa 
Tetis nu o poftise la ospăț, dorind să fie armonie şi 
bunăvoie-ntre meseni - gândea cum să le strice cheful11. 

Şi dintr-o dată a rânjit. Găsise hâda iar o cale. Încălecând 
pe un balaur, zburase-n ţara hesperidă. Luase din grădina 
de aur un măr. Mărul cel mai frumos. Pe el scrisese cu 
cerneală de aur, mai strălucitoare decât lumina de amiaz, 
trei vorbe bine ticluite. Scrisese: „Celei mai frumoase”. 

S-a-ntors apoi la peşteră; şi-a vârât capul înlăuntru, cu 
limba roşie ca para strânsă-ntre colţii ruginiţi; iar braţu-i a 
zvârlit cu grijă mărul acela-ncondeiat între zeițele ce-n horă 
alunecau, ca într-un zbor. 

ÎNCEPE CEARIA ÎNTRE CELE TREI ZEIȚE. 

L-o fi văzut, pesemne, Hera sau Afrodita sau Atena! L-au 
ridicat şi au citit slovele-acelea otrăvite, scrise de 
certăreaţa Eris, şi fiecare-o fi rostit: 

— E mărul meu. Daţi-l încoace! 

— Ba e al meu, că-s mai frumoasă! 

— Nu-i al nici uneia. I-al meu. ZeuS. Nu vrei tu să ne faci 
dreptate? 

Şi tot aşa. Nu ştiţi cum este atunci când se porneşte sfada? 
Feţele parcă sunt schimbate. Vocile-s tari şi ascuţite. 


Răsuna vorbe deloc blânde, sudălmi şi uneori blesteme. 

Aşa şi cele trei zeițe strigau mereu spre adunare să li se 
spună care este cea mai frumoasă dintre ele. Zeii erau 
prevăzători. Să spună Hera sau Atena, se supăra rău 
Afrodita. Să zică-atunci că Afrodita, se mâniau zeiţa Hera, 
ca şi Atena, deopotrivă. 

— Ştiţi ce? a spus măreţul Zeus. Un singur om poate s- 
arate care-i deplinul adevăr. 

— Cine-i acela? au zis ele, întărâtate, într-un glas. 

— E Paris. Paris de la Troia, cel ce se află-acuma pe Ida. S- 
a dus ca să-şi revadă-n munte cirezile ce le-ngrijea, pe când 
era un păstor simplu, şi nu un prinţ cum este azi. 

— Cum îl găsim? a întrebat zeiţa Hera. 

— Hermes, pristavu-mi de credinţă, vă va călăuzi pe toate, 
i-a dat răspuns marele Zeus. Hermes! Călăuzeşte-le spre 
Ida, arată-le cine e Paris! Şi fă ce-oi face ca flăcăul să dea 
zeiţelor răspuns. 

Dar Hermes, preaşiretul Hermes, era neîntrecut în toate. 
— Lasă, stăpâne, i-a grăit, să nu ai nici un fel de grijă. Voi 
şti eu să-mi fac bine slujba, şi Paris o să dea răspunsul, chiar 

astăzi, după cum ţi-e voia. 

Şi - pentru că nunta cea mare, oricum, tot fusese stricată 
de Eris, de zeiţa vrajbei, care juca de bucurie în faţa 
peşterii lui Hiron - Hermes a spus către zeițe: 

— Veniţi cu mine să v-arăt pe tânărul judecător, feciorul 
regelui din Troia. El o s-aleagă dintre voi pe-aceea care-i 
mai frumoasă. 

Şi Hermes cu zeițele s-au urcat pe un nor de aur. Norul s-a 
ridicat în slăvi, şi n-au trecut decât trei clipe şi norul a ajuns 
pe Ida. 

PARIS DĂ AFRODITEI MĂRUL DE AUR. 

Paris păşea pe munte singur. Înduioşat îşi amintea de 
vremea când era păstor. 

Cerul era abia-nroşit de zorii care se vesteau. S-auzeau 
mugete de tauri, ce tropoteau către păşuni. Şi diamante, 
stropi de rouă, luceau pe ierburile moi. 


Deodată, s-au ivit din slavă zeițele înverşunate, având pe 
Hermes între ele. Şi Hermes a grăit spre Paris: 

— la stai, voinice, şi ne spune care zeiţa-i mai frumoasă: 
Atena mult preaînţeleaptă, sau Afrodita, drăgălaşa, 
ocrotitoare a iubirii, sau poate însăşi mândra Hera, 
stăpână-n marele Olimp, fiind soaţa regelui ceresc? Cui i-ai 
da tu mărul de aur, pe care-l vezi în mâna mea? 

Văzându-se-n încurcătură, Paris a vrut întâi să fugă. 
Numai că Hermes l-a ţinut, apucându-l pe după umeri. Şi, 
vorbindu-i cu meşteşug, l-a sfătuit să stea pe loc şi să 
răspundă mai degrabă. 

Zeiţele şi-au arătat lui Paris toată frumuseţea. Ba, fiecare 
dintre ele i-au mai făgăduit să-i dea şi o răsplată cât mai 
bună, dacă voinicul le-o alege. Astfel, soaţa lui Zeus, Hera, i- 
a spus că o să-l facă rege, nu în Troada sau în Frigia, ci 
peste toată Asia. Şi, după Zeus, el va fi cel mai puternic pe 
pământ. Palas-Atena i-a promis să-l facă-nvingător în lupte 
şi înţelept ca nimeni altul. Iar Afrodita i-a rostit că ea-l va 
face fericit, dându-i de soaţă o regină. Regina e mândra 
Elena, cea mai frumoasă-ntre femei, fiica lui Zeus şi a Ledei. 

Şi Paris n-a mai stat pe gânduri. A dat în lături şi puterea 
cu care-l îmbiase Hera, şi-nţelepciunea de la Palas, şi a ales 
numai plăcerea dăruită de dragoste - făcând, de-asemeni, o 
greşeală. 

— Cea mai frumoasă-i Afrodita, a răspuns el zeului 
Hermes12. Şi, luând mărul discordiei, l-a dat zeiţei 
dragostei. 

După această întâmplare, zeițele Hera şi-Atena au plecat 
tare supărate. Ele-au jurat să se răzbune nu numai pe 
tânărul Paris, ci pe întreg oraşul Troia. 

N-a rămas decât Afrodita, care l-a şi-ndemnat pe Paris să 
plece în cetatea Sparta, unde domnea un rege prieten, 
soţul Elenei cea frumoasă. Şi s-o răpească pe Elena, regelui 
prieten, Menelau. 

RĂPIREA ELENEI CEA FRUMOASĂ. 


Și Paris s-a înflăcărat. Pierzându-şi orice stăpânire şi 
chibzuire mai adâncă, s-a însoţit c-un alt voinic şi s-au 
călătorit spre Sparta. Flăcăul care-l însoțea era odrasla 
Afroditei şi-a unui prinţ păstor, Anhise, tot din tulpina 
dardaniană. Numele lui era Enea. 

Şi, după o călătorie destul de lungă şi de grea, tinerii au 
ajuns în Sparta. Aici regele Menelau i-a primit bine, ca pe 
prieteni. E] tocmai trebuia să plece cu nişte treburi din 
oraş. Pornea către insula Creta. Şi a rugat-o pe Elena să 
aibă grijă de voinici, în timpul cât o să lipsească. 

Dar cum s-a-ndepărtat din Sparta soţul Elenei, Menelau, s- 
a şi ivit din slăvi un car, ce era tras de porumbiţe şi-o 
aducea pe Afrodita. 

În urma ei venea şi Eros, zeul iubirii cel viclean, cu aripile 
lui de aur. Zeița i-a vorbit Elenei, ţinând-o blând pe după 
umăr, despre-nsuşirile lui Paris. Prin vrăji, numai de ea 
ştiute, zeiţa l-a făcut pe Paris mult mai frumos decât era. lar 
Eros a ţintit pe soaţa lui Menelau, în inimă, cu-o săgeată- 
nveninată, şi a făcut-o să-ndrăgească pe fiul lui Priam din 
Troia. Elena şi-a uitat de casă, de soţ, de prieteni, de popor. 
S-a urcat pe corabia unde-o-mbia Paris să vie, şi-amândoi 
au pornit spre Troia13. 

Când s-a-ntors Menelau la Sparta, mai, mai că nu-i venea 
să creadă că nu-şi mai regăseşte soaţa. Supuşii i-au povestit 
tot. 

De supărare, şi-a izbit fruntea de lespezi şi de ziduri. 
Inima-i s-a făcut cărbune. Şi din nimica n-a pierit, căci îşi 
iubise mult soţia. Însă, fiind el un om puternic, şi-a adunat 
iarăşi simţirea. Şi-ndemnat de zeiţa Hera, a plecat să se 
sfătuiască cu fratele său, Agamemnon, rege în Argos, la 
Micena. L-au luat cu ei la sfat pe Nestor, alt rege înţelept, 
din Pilos. 

SFATUL ÎNŢELEPTULUI NESTOR. 

lar Nestor le-a reamintit despre Elena că de mică fusese 
pricină de ceartă. Era atâta de frumoasă, încât la 
doisprezece ani a fost răpită de Tezeu. A fost nevoie să 


pornească cei doi voinici: Castor şi Polux, un război mare cu 
Atena, şi, liberând-o, s-o aducă iar în oraşul părintesc. 

Când s-a făcut ceva mai mare, a trebuit să se mărite. Şi 
Ţindăr, fostul rege-al Spartei, a dat de veste în Elada că-i 
caută un bărbat Elenei; şi-acest bărbat îi va urma pe jilţul 
său regal, din Sparta. Deci, câţi sunt dornici s-o peţească, 
să vină în oraşul lui. 

Dar ce să credeţi? N-au venit unul sau doi, cum credea 
Ţindăr. Ştiind-o toţi aşa frumoasă, s-au grămădit vreo 
nouăzeci de regi şi cei mai mari eroi. Unii bogaţi, alţii 
puternici sau înţelepţi sau iscusiţi. Şi fiecare şi-o dorea. 
Regele Ţindăr s-a temut că fata, alegând pe unul, ceilalţi or 
vrea să se răzbune, şi s-o isca vreo-ncăierare. Atunci, la 
sfatul lui Ulise, regele insulei Itaca, i-a pus pe cei veniţi să 
jure c-or să respecte hotărârea pe care o va lua Elena. Ea 
era liberă s-aleagă pe tânărul care-i plăcea. Şi dacă vreunul 
dintre ei ar fi-njosit pe cel ales şi ar fi vrut să-i fure soaţa, 
ceilalţi erau datori să sară şi să-i dea sprijinul cu oastea. 

Au jurat câţi au fost acolo. Elena l-a ales, pe urmă, pe 
Menelau, un tânăr chipeş. [indăr l-a hotărât urmaş. Au 
făcut nunta. Şi toţi ceilalţi au plecat liniştiţi acasă. Dar 
jurământul a rămas. 

— Şi-acuma uite-a venit vremea, a grăit înțeleptul Nestor, 
că Menelau a fost jignit şi soaţa lui i-a fost răpită. Deci, cei 
care-am jurat atunci suntem datori să-l ajutăm. 

Însă tot Nestor i-a-ndemnat ca, mai-nainte de război să- 
ncerce o împăcăciune. Să-i ceară deci regelui Priam să- 
napoieze pe Elena şi avuţia ce fusese luată de Paris, de la 
Sparta. 

Priam l-a întrebat pe Paris; dar Paris nici n-a vrut s-audă. 

— Elena e soţia mea, a strigat el cu îndârjire. N-o dau 
pentru nimic în lume. De-ar fi să-nceapă şi-un război. 

Şi, aflând ştirea, Agamemnon a chemat regii din Elada să-i 
vie toţi într-ajutor. Să-l răzbune pe Menelau. 

Mărul discordiei, pe care îl aruncase reaua Eris, stârnise 
ura-ntre zeițe. Ele îi aţâţau pe regi. Şi regii porunceau 


mulţimii să se jertfească pentru ei. Poftele lor şi certurile 
făceau din nou să curgă sânge. 

Se-ncepea deci războiul Troiei. Războiul cel mai crunt de 
care se povesteşte prin legende. 

Învinşii şi învingătorii vor suferi deopotrivă şi vor pieri 
aproape toţi, lăsând o jale fără margini în Europa şi-n Asia. 

ULISE SE PREFACE CĂ E NEBUN. 

Dar pân-atunci să amintim că Menelau şi Agamemnon, cei 
doi feciori ai lui Atreu - numiţi de-aceea şi atrizi - trimiteau 
soli din țărm în țărm, chemând pe regi, cu oastea lor, în 
vestitul oraş Aulida14 

Astfel, în insula Itaca, o insulă sărăcăcioasă, unde domnea 
pe-atunci Ulise1 5, plecase grabnic Palamede, un fiu al 
regelui Eubeei. 

— Avem nevoie de Ulise, spunea trufaşul Agamemnon. 
Este isteţ şi priceput. Ne poate sfătui la multe. El este cel 
care a dat ideea, mai de mult, în Sparta, ca regii să-şi jure 
credinţă şi sprijin de va fi nevoie. 

Însă de la acea-ntâmplare trecuseră atâţia ani. Omul se 
schimbă între timp. Ulise se căsătorise cu o copilă, 
Penelopa, o vară bună a Elenei. Ba dobândise şi un prunc, 
numit de mamă Telemah. lar pruncul era încă-n faşă. Deci 
nu-i era deloc pe plac să-şi mai primejduiască viaţa, pentru 
a-şi ţine jurământul. Nu-i mai era pe plac războiul şi se 
gândea că nu e drept să moară oameni cu duiumul pentru o 
ceartă-ntre doi regi. 

Şi, aflând el că a venit în insulă prinţul Eubeei, s-a prefăcut 
că e nebun. 

A înjugat la plug, alături, un cal schilod şi un asin; şi apoi 
cu ochii rătăciţi, bolborosind răzlețe vorbe, Ulise se făcea că 
ară şi nu-l cunoaşte pe trimis. 

Iar când trimisul Palamede îi rostea vorbe pe-nţeles, el se 
făcea că nu-l aude şi arunca pe brazdă neagră, în loc de 
boabe de secară, nişte grunji mărunţiţi de sare. 

Atâta doar că Palamede era destul de înţelept şi a băgat 
uşor de seamă că vrea Ulise să-l înşele. S-a dus în grabă la 


palat. A luat copilul lui Ulise, pe drăgălaşul Telemah, şi s-a 
întors cu el pe câmp. L-a aşezat pe Telemah în drumul 
plugului de lemn. 

Când a văzut Ulise însă că plugul său va reteza trupul 
micului Telemah, şi-a oprit calul şi asinul - şi a grăit lui 
Palamede: 

— Da! Ai ghicit. M-am prefăcut. Nu mai vream să pornesc 
la luptă. Războiul nu-mi mai este drag. Nu vream să se mai 
verse sânge şi să călcăm cetăţi străine, pentru o toană de 
regină şi pentr-un prinţ nechibzuit. Vreau să trăiesc tihnit 
acasă lângă iubita-mi Penelopa şi lângă fiu-mi Telemah. 

Dar, neavând totuşi ce face, Ulise s-a gătit de drum, ca să- 
şi păstreze jurământul, lăsând în urmă casa dragă, copilul 
Mic, încă în faşă, şi pe soţia-i credincioasă, pentru un timp 
îndelungat. 

ÎN CĂUTAREA LUI AHILE. 

Însă vestitul profet Calha îi spusese lui Agamemnon că nu 
vor cuceri cetatea regelui Priam cel bogat, de nu or să 
atragă-n luptă pe neîntrecutu-Ahile. 

Acest Ahile era fiul frumoasei nereide Tetis, cea măritată 
cu Peleu, regele din Tesalia. 

La nunta ei zvârlise Eris între zeiţele-olimpiene mărul 
discordiei, pe care îl dăruise Afroditei fiul lui Priam, 
mândrul Paris. 

Zeița nereidă 'Tetis ştia că pruncul său Ahile va creşte 
mare şi puternic. Va fi viteaz ca nimeni altul. Numele său o 
să rămână nemuritor în bătălia dată sub zidurile Troiei. Dar 
lui îi hotărâse Moira - destinul cel ne-nduplecat - să-şi 
piardă zilele acolo. 

Şi, cunoscând această taină, zeiţa Tetis, mama sa, căuta să 
lupte şi cu Moira şi să îl scape pe Ahile de soarta care-l 
aştepta. 

În acest scop, încă de mic, îi ungea trupul cu ambrozie, ca 
să-l facă nemuritor. Îl vâra-n flăcări să-l călească. Ba, într-o 
noapte, s-a dus şi până la Hades în Infern. Acolo şi-a scăldat 
în Stix, râul cel înfricoşător, pe pruncul său abia născut. 


Atât c-atunci când îl vârâse în flăcări, pentru a-l căli, şi 
când îl cufundase-n râu, 'Ietis îşi ţinuse copilul de un călcâi, 
călcâiul stâng. 

Îşi scăldase copilu-n Stix, pentru ca nici un fel de armă să 
nu-i mai poată răni trupul. Nu se gândise însă Tetis că, 
apucându-l de călcâi, locul acela-i va rămâne pe totdeauna 
necălit1 6. 

În acest fel fiul zeiţei nu mai putea fi doborât, decât dacă 
era lovit în locul necălit în Stix. 

Acum când are loc povestea, Ahile se făcuse mare. Ca şi 
mulţi alţi eroi de seamă, fusese dat de mititel bătrânului 
centaur Hiron, ca să-l înveţe meşteşugul armelor şi al 
vânătoarei. 

Se povesteşte că la Hiron fiul lui Tetis s-a hrănit doar cu 
măduvă şi cu creier de pui de urs şi cu ficat de leu 
năprasnic. Nici nu se ridicase Ahile mai mult de-o şchioapă 
şi lupta ca un bărbat, ucigând fiare prin codrii de pe Pelion. 

Iar când fugea, putea să-ntreacă şi căprioara cea mai iute 
şi cea mai sprintenă din munţi. Nu vă mai spun că învățase 
să cânte minunat din gură, acompaniindu-se cu lira. lar 
viersul lui vrăjea pe oameni şi chiar pe zeii din Olimp. 

Pe-acest flăcău vroiau să-l aibă, în război, lângă ei, atrizii, 
la ceasul când vor izbi Troia. lar Agamemnon trimisese, de 
astă dată, pe Ulise, să-l caute şi să-l cheme-n luptă pe fiul 
regelui Peleu şi al gingaşei nereide, cea cu picioare de 
argint. 

UN FLĂCĂU ÎMBRĂCAT ÎN HAINE DE FATĂ. 

Însă, aflând zeiţa Tetis de planul lor, s-a temut straşnic că 
fiul său îşi va da viaţa în faţa zidurilor Troiei. 

Îngrijorată, a ieşit din marea verde şi adâncă. L-a chemat 
lângă ea pe-Ahile, şi văzându-l, i-a glăsuit: 

— Te du fără nici o zăbavă în insula unde domneşte regele 
prieten Licomede17. Acolo ai să te ascunzi în haine 
femeieşti, Ahile. Cum eşti de alb la chip, frumos, nimeni nu 
o să deosebească pe fetele lui Licomede de fiul regelui 
Peleu. 


Ahile s-a împotrivit. Dar mama, Ietis, i-a cerut să-i dea- 
ntru-totul ascultare. 

Şi, cum Ahile-şi iubea mama şi nu vroia s-o necăjească, a 
pornit către insulă. lar Licomede, regele, sfătuit de zeiţa 
Tetis, l-a-n-veşmântat pe flăcăiandru în haine albe, femeieşti 
şi l-a ascuns într-un palat, unde stăteau fetele sale. 

În acest timp, şi Agamemnon şi Menelau, bătrânul Nestor, 
şi Palamede şi Ulise îi căutau urma lui Ahile şi nu puteau să 
i-o mai afle. 

De n-ar fi fost prorocul Calha, care vedea în depărtare, n- 
ar fi putut să-l mai găsească. Dar Calha i-a vestit pe regi că 
odrasla zeiţei 'Tetis i-adăpostit de Licomede. 

Ei, cin'să meargă pân-acolo? Cine să-l afle pe Ahile între 
frumoasele copile ale regelui Licomede? 

ADEVĂRUL IESE LA IVEALĂ. 

S-au sfătuit şi s-au gândit să îl trimeată pe Ulise, stăpânul 
insulei Itaca. El nu venise cu plăcere. Fusese chiar silit să 
plece, însă acuma se găsea în tabăra lui Agamemnon şi, 
potrivit vechilor datini şi jurămintelor făcute, trebuia să dea 
ajutorul atrizilor să biruiască, prin minte şi prin vitejie. 

Ulise s-a schimbat de haine, făcându-se neguţător. S-a dus 
apoi către palatul acelui rege Licomede, purtând cu el salbe 
de aur, brățări, cercei, văluri alese. Însă, între acestea 
toate, vârâse şi un coif, un scut şi-o suliță strălucitoare. 

Fetele regelui s-au strâns numaidecât să vadă marfa, şi 
între ele se grăbise şi flăcăul zeiţei Tetis. Ulise cerceta cu 
ochii să vadă unde e băiatul, însă nu desluşea deloc. Atunci 
le tot întindea marfa şi le-mbia s-aleagă salbe, brățări sau 
văluri, după plac. Toate prinseseră în mâini bijuterii 
scânteietoare şi văluri, care mai de care mai albe, mai 
frumos brodate. Numai Ahile se uita, cu jind, la armele de- 
aramă, la scut, la suliță şi coif. 

Şi tot atunci, însoțitorii lui Ulise, ce rămăseseră la porţi, au 
început să sune tare din trâmbiţe şi din chimvale. Fetele au 
fugit speriate, crezând că-ncepe vreun război. Însă Ahile-a 


luat o lance şi s-a şi repezit spre porţi, gata să apere 
palatul. 

Văzând că planu-i reuşise, Ulise a grăit spre rege: 

— Acesta nu e fata ta. E un voinic numit Ahile. Lasă-l să 
plece la război, unde îl cheamă Menelau. Să-şi dovedească 
voinicia. Este ruşine să rămână ascuns, în văluri, printre 
fete. 

— Adevărat, a spus Ahile. Nu sunt fecioară, sunt flăcău. 
Potrivit jurământului făcut de tatăl meu, Peleu, la nunta 
frumoasei Elena, am datoria să-l ajut pe Menelau să se 
răzbune, chiar dacă eu o fi să mor. 

Apoi şi-a smuls vălul cel alb şi cununiţa de pe plete, şi-a 
pus în schimb coiful lucios, cu creasta fâlfâind în vânt. A luat 
în mână-o sabie şi a plecat după Ulise. 

Se zice că a mai primit de la tatăl său, Peleu, o platoşă şi 
nişte arme. Peleu le căpătase toate de la zeii nemuritori, la 
nunta cu iubita-i Tetis. A mai primit o suliță, cu însuşiri 
miraculoase, de la bunul centaur Hiron, şi o pereche de cai 
albi de la Poseidon furtunosul, aprigul zeu al mărilor. 

Aşa s-a-nfăţişat Ahile în portul renumit Aulida, unde, 
precum ne spun poeţii, se adunaseră, la țărm, o mie o sută 
optzeci şi şase de corăbii, purtând pe ele peste-o sută de mii 
de oameni înarmaţi 8. 

ZEII CER O JERIFĂ LA PLECARE. 

Regii erau în fruntea oastei - în care trase de cai ageri - 
purtând pe ei armuri bogate, platoşe bune de aramă 
împodobite şi cu aur, având pe cap coifuri înalte cu coamele 
din păr de cal şi colţi lucioşi, albi, de mistreţ. În mâini aveau 
arme de preţ, săbii cu tecile de-argint, lănci lungi, tăioase, 
de aramă, pulpare pe picior şi scuturi. Oştenii cei de rând 
luptau numai cu sulițe şi praştii. Ei trebuiau să se supună 
poruncilor, destul de aspre, date de regi sau basilei. 

Oastea cea mare se-mpărţea pe triburi, fratrii şi pe 
ginţil 9. 

Iar dintre regi cei mai de seamă erau viteazul Agamemnon 
şi Menelau, fratele lui, feciorii regelui Atreu; apoi 


preaînţeleptul Nestor. Urmau Ulise cel isteţ şi Diomede 
preacuviosul şi Aias de la Salamina şi un alt Aias din Locrida 
şi Palamede şi Patrocle şi Filoctet, şi câţi, şi câţi. Dar între ei 
lucea Ahile cu oastea lui de mirmidoni, ca un luceafăr între 
stele. Atât era de ne-ntrecut în meşteşugul armelor. 

Numai că flota asta mare - cântată-n vechile legende - de 
la-nceput a fost lovită de mari furtuni ce-o răvăşeau, când 
încerca să iasă-n larguri. lar mai târziu, după furtuni, vântul 
a contenit să sufle şi pânzele s-au moleşit ca nişte aripi 
ostenite. Flota n-a mai putut să părăsească ţărmul aulic 
vreme lungă şi mulţi oşteni zăceau de friguri şi alte boale 
misterioase. 

Ca să cunoască adevărul - de ce nu puteau să pornească 
înspre Troada către Asia - regii l-au întrebat pe Calha. 
Calha le-a spus că o zeiţă, şi-anume Artemis, fecioara, e 
supărată rău pe el, pentru că regele-Agamemnon îi ucisese- 
o căprioară, care-i era zeiţei dragă. Deci, dacă vor să 
reuşească în întreprinderea lor grea, regele trebuie să-şi 
jertfească pe o copilă, Ifigenia. 

PLECAREA SPRE ASIA. 

Silit de cei din jurul său, regele a trimis un sol la 
Clitemnestra, soaţa lui, sora Elenei cea frumoasă, şi i-a 
cerut să îi trimită pe fata sa, pe Ifigenia, zicând că vrea să o 
mărite cu fiul lui Peleu, Ahile20. 

Când a sosit corabia, purtându-le pe Ifigenia şi pe regina 
Clitemnestra, Agamemnon nu le-a ieşit nici măcar în 
întâmpinare. 

Oştenii-au smuls-o pe copilă de lângă mamă şi au dus-o 
într-un sanctuar, s-o pregătească pentru groaznicul 
sacrificiu. 

A plâns zadarnic Clitemnestra. Regele-şi ascunsese 
fruntea sub un veşmânt întunecat. Nu vrea să-şi vadă nici 
soţia şi nici copila mult iubită. Porunca dată de zeiţă trebuia 
iute-ndeplinită, ca flota să poată porni şi oştile să biruiască. 

Câţiva voinici au vrut s-o scape şi au luat armele în mâini. 

Însă copila i-a oprit, cu ochii înecaţi în lacrămi: 


— Nu vărsaţi sânge în zadar. Mă voi jertfi de bunăvoie, ca 
tatăl meu să biruiască în luptele înfricoşate, ce vor urma 
foarte curând, după ce eu n-am să mai fiu. 

Şi singură s-a-nfăţişat marelui preot să o-njunghie2 1. 

Preotul şi-a-nălţat cuțitul ca să-i străpungă inima, în timp 
ce regele Agamemnon gemea îngenuncheat pe lespezi, iar 
mama fetei se zbătea în braţele oştenilor. 

Numai că-n clipele acelea, Artemis s-a înduplecat. Şi-a 
amintit că Ifigenia îi aducea adesea jertfe, jurase să nu se 
mărite şi să se facă preoteasă într-un lăcaş sacru al ei. Zeița 
s-a înfăţişat la locul jertfei şi a smuls-o pe Ifigenia. A dus-o 
într-un templu-al său, într-o pădure din Taurida22, unde-a 
făcut-o preoteasă. Iară în locul Ifigeniei, spre uşurarea 
tuturor, a pus zeiţa o cerboaică. 

Şi, după ce s-au săvârşit slujbele către Artemis, vântul a- 
nceput iar să bată. Flota a lunecat pe ape câtre Troada 
depărtată şi regii s-au înveselit. 

E drept că au mai poposit şi pe-alte ţărmuri, unde oastea 
şi-a prăpădit câţiva oşteni. Dintre aceştia cel mai greu i-a 
durut faptul c-au pierdut pe Filoctet, acela ce primise-n dar 
de la Heracle armele lui biruitoare. Filoctet a rămas în 
Lemnos. Fusese rău muşcat de-un şarpe şi suferea 
îngrozitor. Rana lui mirosea urât. Oştenii nu puteau să- 
ndure acest miros nesuferit. 

În sfârşit, după multe zile şi rătăciri şi vânturi rele, 
corăbiile aheiene au ajuns lângă Asia. Trebuiau numai să 
debarce. Dar nimeni nu-ndrăznea să sară pe ţărmul regelui 
Priam, fiindcă prorocul le spusese că primul care va atinge 
pământu-acesta va muri. 

Ce-i de făcut? Stăteau cu toţii pe punți şi nu vroiau să sară. 

Atunci ce i-a trăsnit prin minte isteţului de la Itaca? Să dea 
exemplu celorlalţi, fără să se primejduiască. A aruncat un 
scut pe țărm şi a sărit, dă-n aşa fel, încât să n-atingă 
pământul, ci numai scutul de aramă. Astfel, el a sărit întâiul 
şi nu i s-a-ntâmplat nimic. Ceilalţi oşteni, văzând că sare 


regele insulei Itaca, rămânând teafăr, neatins, şi-au făcut 
vânt de-asemenea. 

SE-AŞAZĂ TABĂRA AHEIE. 

Cel care i-a întâmpinat a fost eroul troian, Hector, cel mai 
voinic şi mai viteaz dintre odraslele lui Priam. Şi Hector şi-a 
azvârlit lancea către oşteanul Protesilau, care-a-nroşit 
numaidecât, cu sângele-i, glia troiană. De fapt, Hector vroia 
s- atingă cu lancea lui chiar pe Ulise. Însă Ulise s-a ferit. În 
urmă-i venea Protesilau. Şi lancea i s-a-nfipt în piept, fiind 
cel dintâi dintre războinici căzut pe țărm, în faţa Troiei. 

Pe urmă a sărit Ahile, urmat de prietenu-i Patrocle, şi cei 
doi Aias, şi alţi regi, care s-au şi încins la luptă. 

Oştenii regelui troian au trebuit să se retragă şi să se- 
nchidă în cetate. 

Mult mai departe de cetate şi-au făcut grecii tabăra. 
Tabără mare şi întinsă, cu mii şi mii de corturi. lar în 
mijlocul taberii era o piaţă foarte largă. Aici se adunau 
oştenii în faţa cortului regal, al celui care conducea 
întreaga oaste, Agamemnon. În apropiere, lângă piaţă, îşi 
ridicase cortul său şi preaisteţul din Itaca. El era dornic să 
audă, să afle şi să ştie tot. De-aceea îşi pusese cortul în aşa 
chip, încât nimica din ce se petrecea în piaţă să nu scape 
privirii sale. 

În schimb, la cele două margini, în locurile cu primejdii, şi- 
au făcut corturile lor regele de la Salamina, voinicul Aias şi 
Ahile. Ei şi-au pus corturile astfel, dorind să stea mereu de 
strajă la cele două capete ale întinsei tabere. 

Spre partea unde era Troia, tabăra mai era ferită de un 
val mare de pământ şi-un şanţ săpat foarte adânc. 

Războiul dintre oastea greacă şi cea troiană s-a-nceput. 

O! Mintea parcă se-nfioară de cât sânge a curs la Troia. 
Oştenii-aduşi din Grecia şi cei pe care-i trimitea regele 
Priam din cetate se ucideau unii pe alţii, după voinţa regilor. 

NOUĂ ANI DE LUPTE SÂNGEREOASE. 

Dar dup-o altă prorocire, Troia, cetatea-mbelşugată, urma 
să sufere asediul vreme-ndelungă, nouă ani, mai înainte ca 


oştenii lui Agamemnon s-o cuprindă şi s-o distrugă-n 
întregime. 

În acest timp, destule glasuri cereau să se curme războiul, 
să nu mai curg-atâta sânge pentru Elena cea frumoasă, 
răpită de troianul Paris. 

Astfel, în Troia, o copilă a regelui Priam, Casandra, o 
preoteasă a Atenei, le arătase tuturor că va urma 
nenorocirea. Oştirea le va fi zdrobită. Troia va cădea 
ruinată, şi-aproape toţi vor fi ucişi. 

La fel, în tabăra aheie, îi sfătuia des Palamede pe regi şi pe 
eroi să curme acest război încrâncenat care cerea prea 
multe jertfe. 

Dar nici în tabăra troiană Casandra n-avea ascultare, şi 
nici la greci n-avea crezare mult chibzuitul Palamede. 

Ba, profitând de întâmplare, Ulise a vrut să se răzbune pe 
Palamede ce venise şi îl chemase din Itaca şi-i dovedise 
şiretlicul, pe când se prefăcea nebun. 

În sinea lui gândea aşa: „Tu m-ai făcut să plec de-acasă, 
să-mi las soţia şi copilul, să lupt aici pentru atrizi. Eu nu mai 
pot părăsi lupta, căci sunt legat prin jurământ. Vreau să te 
saturi de război, şi de atrizi, şi să plăteşti”. 

Şi-a-nceput să-l învinuiască pe Palamede de trădare. Ulise 
era vorbitor fără pereche-ntre elini. A fost crezut. Şi 
Palamede a fost luat şi osândit la moarte cruntă: să fie 
doborât cu pietre. 

Aşa a plătit Palamede, care-i chemase la război şi pe Ulise 
şi pe alţii. Şi luptele au dăinuit din ce în ce mai sângeroase. 

CEARIA DINTRE AHILE ŞI AGAMEMNON 

lar anul cel de-al zecelea e povestit de regele poeţilor 
elini, Homer23. În acest an a venit Hrises, preot al zeului 
Apolo, cerând regelui Agamemnon să-i dea-napoi pe fata 
lui: Hriseis, ce-i fusese luată ca roabă de nişte oşteni. 
Regele l-a gonit pe Hrises cu vorbe grele şi-mbrânceli. 
Atunci preotul s-a rugat de zeul său să-i pedepsească pe- 
aheii cei înfumuraţi. 


Apolo, ascultându-i ruga, şi-a întins arcul şi-a ţintit în 
tabăra lui Agamemnon. În toată tabăra aheie ciuma a 
năpădit cu furie. Mureau ca muştele oştenii. Zilnic mureau 
sute şi mii. 

Durase molima aceasta ceva mai mult de nouă zile, când 
Calha i-a vestit pe regi că molima nu va-nceta, decât în clipa 
când Hriseis, robita fiică a lui Hrises, va fi-napoi la tatăl său. 

Ahile, auzind vestirea, s-a-nfăţişat în adunare şi i-a cerut 
lui Agamemnon, cel ce era stăpânul fetei, să i-o dea înapoi 
lui Hrises, şi astfel molima să piară. 

Regele, fiu al lui Atreu, nebiruitul Agamemnon, s-a supărat 
însă nespus şi a rostit către Ahile: 

— Pentru c-Apolo îmi ia roaba, iar tu, Ahile, îl ajuţi, voi lua, 
în schimb, pe roaba ta, Briseis cea îmbujorată, care îţi este- 
atât de dragă. 

Degeaba Nestor şi cu alţii au vrut să-mpiedice pe rege să 
săvârşească fapta asta: căci îngâmfatul Agamemnon n-a 
vrut să ţină socoteală şi, folosindu-se de dreptul pe care îl 
avea în oaste, a luat din cortul lui Ahile pe roaba lui cea mai 
iubită. 

Ahile a dus la şold mâna, să prindă sabia, să lupte şi să-l 
ucidă pe acela care-l jignise-atât de tare, dar l-a oprit Palas- 
Atena. Ea i s-a arătat în faţă şi, nevăzută de ceilalţi, a rostit 
numai spre Ahile: 

— Eu am solie de la Hera, zeiţa cea cu braţe albe, să te 
împiedic de la sfadă. Veni-vă ziua când tu însuţi vei înţelege 
c-a fost bine să nu te lupţi cu Agamemnon. Şi daruri vei 
primi-ntreite. 

Ahile s-a plecat zeiţei, a lăsat sabia la şold; dar, mâniat 
peste măsură, a mai rostit lui Agamemnon: 

— Va veni ceasul, Agamemnon, tu, care ai nesocotit pe cel 
dintâi viteaz aheu, tu, care te fereşti de lupte şi-i jupoi pe 
supuşii tăi, să gemi din greu. Oastea aheie va fi zdrobit- 
atunci de Hector, venit din tabăra troiană. Va fi însă târziu, 
să ştii, când ai să-ţi înţelegi greşeala. Nici tu, nici nimeni n-o 
să poată să le ajute-aheilor. Amar, amar va fi de ei. 


Aşa grăia mâhnit Ahile. 

Iar pe-o corabie cu pânze, sus pe catarg, se afla Eris - 
Eris, discordia, zeiţa care-nteţise iarăşi vrajba. Şedea sus 
pe catarg zeiţa, şi tare se mai bucura de cearta care 
izbucnise între Ahile şi-Agamemnon, ceartă ce-i va costa pe 
greci nespus de mult, nespus de greu, în faţa zidurilor 
Troiei. 

AGAMEMNON ESTE AMĂGIT DE MORFEU. 

S upărat prea adânc, Ahile a părăsit îndată lupta şi nici n-a 
vrut să mai audă despre războiul cu troienii. 

În acest timp, zeiţa Tetis cea cu picioare de argint s-a 
ridicat din apa mării şi prefăcându-se în ceaţă a plutit până 
în Olimp. Acolo a îngenuncheat lângă picioarele lui Zeus şi, 
suspinând, i-a amintit că i-a fost veşnic credincioasă. L-a 
ajutat şi-atuncea când a fost el primejduit de o urzeală-a 
zeilor, în fruntea căreia sta Hera. Ea l-a vestit numaidecât; 
ba i-a trimis în ajutor pe un gigant, pe Briareu. lar Zeus, 
ajutat în luptă de Briareu, i-a biruit cu uşurinţă pe 
răzvrătiţii din Olimp. 

De astă dată, ea, zeiţa, îl roagă pe măreţul Zeus să sprijine 
oastea lui Priam şi să-i lovească pe ahei, în aşa chip ca 
Agamemnon să nu mai poată face faţă. Să fie astfel nevoit 
să îl implore pe Ahile să se întoarcă iar în luptă. 

— Numai aşa, feciorul meu, cel înjosit de Agamemnon, îşi 
va recăpăta mărirea şi cinstea care i se cuvin, a glăsuit zeiţa 
Tetis. 

lar Zeus, amintindu-şi bine de ajutorul dat de Tetis, i-a 
promis sprijinul cerut. Ba, încă în aceeaşi noapte, a şi trimis 
la Agamemnon pe zeul viselor, Morfeu. Zeul a luat 
înfăţişarea bătrânului înţelept Nestor, şi-n vis, l-a sfătuit pe 
rege s-atace-n ziua următoare Troia, cetatea cea bogată, cu 
uliţi largi şi pietruite, pentru că o va cuceri. 

— Hera, ce ţine cu aheii - îi spunea-n vis bătrânul Nestor - 
i-a sfătuit pe ceilalţi zei: Apolo, Ares, Afrodita, toţi câţi erau 
de partea Troiei, de astă dată să o lase pradă vitejilor ahei. 


Trezit din vis, cu mulţumire, regele a şi dat poruncă să se 
adune toată oastea, în larga piaţă-a taberei. S-a îmbrăcat în 
haine scumpe, ţinându-şi spada cea ţintată în stropi 
strălucitori de-argint, prinsă frumos pe după umăr, având în 
mâini sceptrul regal, şi s-a înfăţişat, cu fală, în faţa oştilor 
greceşti. 

— Vitejii mei - le-a rostit el, gândind să-i pună la-ncercare 
dacă sunt gata pentru luptă ori vor să se întoarcă-acasă - 
mare-i osânda ce ne-o dete din cer neînduratul Zeus. Sunt 
nouă ani de când luptăm, aici, sub zidurile Troiei, iar 
biruinţa e departe. Ce-aţi zice voi, dacă v-aş spune să lăsăm 
chiar acum războiul şi să ne-ntoarcem pe corăbii, la vetrele 
din ţara noastră? Ce-aţi zice? Hai, răspundeţi iute. 

OASTEA AHEIE VREA SĂ SE ÎNTOARCĂ ACASĂ. 

Și-atunci. Atunci s-a petrecut un lucru negândit de rege. 

Dorul de ducă şi de pace i-a zguduit pe toţi oştenii. Gloata 
cea mare, adunată, s-a clătinat ca un talaz. Oastea părea că 
este-un lan, când bate vântul peste el şi-i scutură spicele 
dese. Cu ţipete fugeau oştenii buni-bucuroşi către corăbii, 
într-un nor greu de pulbere. Nimeni nu mai gândea s-aducă 
lui Agamemnon vreun răspuns. Ioţi ridicau proptelele, care 
ţineau bine la țărm corăbiile aheiene. Chiotul lor se ridica 
până la cer de bucuria nestăvilită a plecării. 

Cum să mai poţi ţine o oaste atât ade dezlănţuită şi gata să 
se-n-toarcă-acasă? Desigur, toţi ar fi plecat. Însă din ceruri 
vegheau Hera şi cu Atena deopotrivă. 

Ele aveau de răzbunat fapta feciorului lui Priam. Şi nu 
puteau deloc să uite că dăruise mărul scump fermecătoarei 
Afrodita, spunând că ea e mai frumoasă cu mult ca Hera şi 
Atena. 

De-aceea Hera şi Atena juraseră să nimicească Troia cu 
uliţi pietruite; şi-acum, vedeau că fuge oastea. Cum s-o 
oprească? 

— Fugi, Atena, a strigat Hera, fugi degrabă şi fă ce-oi face 
şi opreşte-i din goana asta nebunească. 

Atena a zburat pe ţărmuri lângă isteţul din Itaca: 


— Nobile rege, a zis ea, vreţi să lăsaţi nerăzbunată crima 
netrebnicului Paris? Călcaţi sfintele jurăminte? Du-te mai 
iute şi adună oastea, să nu se risipească. De nu m-asculţi, 
nu-ţi mai vezi soaţa, pe Penelopa, şi copilul. 

Ulise, auzind îndemnul şi amintindu-şi de soţie şi de copil, 
a alergat către corăbii. 

Cu vorba lui meşteşugită i-a-ntors pe toţi la adunare. 

ZEII ATÂTA PE RĂZBOINICI. 

Apoi acolo-n adunare, având alături pe Atena, Ulise le-a 
vorbit din nou cu-atât de mare măiestrie, încât toţi s-au 
înduplecat. 

S-au hotărât să stea la Troia, până vor cuceri oraşul 
regelui Priam cel bogat şi îl vor pedepsi pe Paris. 

Astfel s-a început iar lupta. Oştile iar s-au înfruntat. 

În faţa taberei troiene ieşise însuşi mândrul Paris, care era 
învesmântat într-o piele de leopard, având la şold o sabie, 
pe spate arcul şi o tolbă şi, în mâini, două sulițe. Dar 
văzându-l pe Menelau, soţul Elenei cea frumoasă, s-a- 
nspăimântat şi a fugit. A trebuit să vină Hector, cel mai 
viteaz dintre feciorii regelui Priam de la Troia, şi să-l 
întoarcă iar la lupta cu Menelau, soţul Elenei. 

S-a-ntors la luptă din nou Paris, dar Menelau s-a repezit 
cu-atât de mare îndârjire, încât, de n-ar fi fost zeiţa iubirii şi 
a frumuseţii, să-i vină iute-ntr-ajutor, Paris ajungea atunci 
rob. Căci Menelau îl înşfăcase de coiful lui strălucitor pe 
Paris cel înfricoşat şi îl târa spre tabăra unde sălăşluiau 
aheii. 

S-au dat iar multe lupte grele, până ce îndrăzneţul Hector 
a hotărât s-arunce-n mare pe-aheii care asediau oraşul 
tatălui său, Priam. 

Şi-a luat rămas bun de la soaţă, preadevotata Andromaca, 
şi de la micul său fecior, Astianax cel drăgălaş, şi de la 
mama lui, Hecuba. 

Nu ştia de se mai întoarce sau o să plece după luptă către 
regatul mohorât, unde domneşte zeul Hades. 


Lupta s-a început în zori, precum vroise însuşi Zeus. Mai 
mult, chiar el s-a coborât pe creştetul muntelui Ida şi de 
acolo a zvârlit un trăsnet înspăimântător în tabăra lui 
Agamemnon. Oastea lui s-a înfricoşat şi a-nceput să se 
retragă. 

Văzând că iarăşi grecii fug, Hera l-a rugat pe Poseidon să 
le vie în ajutor şi a trimis-o pe Atena să ia şi ea parte la 
luptă. 

Dar chiar aşa, cu sprijinul zeiţelor Hera şi-Atena, grecii tot 
au fost puşi pe fugă. Troienii erau ajutaţi acum de 
preamăreţul Zeus, la rugăminţile lui Tetis cea cu picioare de 
argint. 

HECTOR ÎL RĂPUNE PE PATROCLE. 

Şi, din ambiția zeiţei, s-a făcut un măcel cumplit. Grecii 
erau ameninţaţi să fie prăpădiţi cu totul şi azvârliţi în apa 
mării. Un singur om putea să-i scape, şi-acel viteaz era 
Ahile, aşa cum plănuise Tetis. El sta însă sub cortul său şi 
cânta liniştit din liră. 

Acuma se ivise vremea când grecii-l vor ruga să vină, ca 
să-i salveze de pieire. Într-adevăr, chiar Agamemnon şi-a 
înţeles marea greşeală de a-l fi înjosit pe-Ahile; şi, 
trimiţându-i o solie cerea să-l ierte pentru fapta nechibzuită 
ce-o făcuse. I-a trimis-o şi pe Briseis, roaba sa cea 
îmbujorată, şi alte douăzeci de fete, luate din Troia 
prizoniere, şi daruri scumpe. Ba-l ruga să-i fie ginere, să-i ia 
pe o copilă-a lui de soaţă. 

Însă Ahile n-a primit. A rămas neclintit în cort. Iară 
măcelul a urmat mereu mai greu, mereu mai crunt. Însuşi 
regele Agamemnon a fost rănit, împuns în braţ, şi-a trebuit 
să părăsească întinsul câmp al bătăliei. 

Moartea tăia tot mai flămândă vieţile-aheilor zdrobiţi şi ei 
fugeau, cuprinşi de spaimă, în faţa cetelor troiene conduse 
de marele Hector, fiul lui Priam cel bătrân. Fugind, ei 
ajunseseră lângă corăbiile de lemn, care se legănau pe 
mare. Şi Hector îşi pusese-n gând să ardă fără nici o milă 
corăbiile aheiene. 


Când au pătruns însă troienii în tabăra lui Agamemnon, s-a 
ridicat cel mai bun prieten al lui Ahile peleianul. Eroul se 
numea Patrocle. 

— Ahile, a rostit Patrocle, de nu vrei să-i ajuţi pe greci, dă- 
mi mie zalele şi lancea. Dă-mi oastea ta de mirmidoni. 
Troienii or să creadă poate că ai intrat chiar tu în luptă, şi 
asta-i va înspăimânta, îi va goni de la corăbii. 

În timp ce grecii se jeleau, cu moartea-n suflet, la corăbii, 
atâta s-a rugat Patrocle de prietenul lui cel iubit, încât Ahile 
peleianul i-a întins armele cerute şi s-a-nvoit ca mirmidonii 
să-l însoţească la război. 

Dar după voile lui Zeus, deşi Patrocle s-a luptat, ca 
vulturul, cu însuşi Hector, până la urmă a căzut. 

Cu mare greu, cu mare luptă, abia au izbutit aheii să scape 
trupul fără viaţă al lui Patrocle cel viteaz din mâinile 
troienilor. Însă armura lui Ahile, pe care o purta Patrocle, o 
luase pradă de război fiul lui Priam, dârzul Hector. 

AHILE SE HOTĂRĂŞTE SĂ INTRE ÎN LUPTĂ. 

Când a aflat această ştire, Ahile s-a încrâncenat; şi-a pus 
cenuşă peste plete şi a-nceput să plângă-n hohot. 

Plângea atât de desperat, încât l-a auzit din mare şi mama 
lui, zeiţa 'Tetis, şi s-a pornit şi ea să plângă, de jalea fiului 
său drag, A alergat spre el cu grabă şi l-a-ntrebat: 

— Feciorul meu, de ce ţi-e plânsu-atât de amarnic? Care-i 
durerea ce te arde şi cu ce pot să te ajut? 

Ahile i-a răspuns zeiţei: 

— Mamă, Patrocle a căzut. Hector l-a despuiat cu sila şi de 
armura dăruită tatălui meu, la nunta voastră, de către zeii 
olimpieni. Eu nu mai pot trăi pe lume, dacă nu izbutesc, în 
luptă să-l nimicesc pe cruntul Hector, să-l răzbun astfel pe 
Patrocle. 

— Dar ştii prea bine, a spus zeiţa, că după asta vei muri şi 
tu, aici, în faţa Troiei, precum îţi e urzit de soartă. 

— De moarte nu mă tem, o, mamă, a dat răspuns grabnic 
Ahile, acuma voi uita şi ura ce o aveam pe Agamemnon şi 
voi intra din nou în luptă, numai ca să-l dobor pe Hector. 


Mama a înţeles că fiul, orişice-ar fi să se petreacă, tot va 
pleca, tot va muri. Aşa că, neavând ce face, l-a rugat doar să 
mai aştepte până ce meşterul Hefaistos îi va bate pe 
nicovală altă armură, alte arme. 

Ahile s-a-nvoit cu asta, dar fără arme s-a urcat pe parapet 
şi a răcnit atât de tare spre troieni, încât ei s-au oprit în loc. 
În jurul capului, Ahile avea un nor mare de aur care lucea 
până departe. 

În acest timp, zeiţa Tetis se şi dusese în palatul de-aramă 
al zeului Hefaistos. Acesta tocmai făurea nişte trepiede 
fermecate, ce aveau roţile de aur şi se mişcau doar la 
poruncă, fără să le atingă nimeni. 

Auzind cererea zeiţei, Hefaistos a aruncat în foc aramă, 
cositor, argint şi aur lucitor; şi-a făurit întâi un scut, pe 
care-a-nfăţişat măiestru cerul şi marea şi pământul, iară pe 
cer soarele, luna şi stelele scânteietoare. Şi pe pământ a 
aşezat două oraşe mari, bogate. Într-unul dintre ele-i nuntă, 
în celălalt este război. 

A-nchipuit apoi pe scut şi un ogor; o holdă mândră; o vie, 
toată încărcată cu ciorchini negri pe haraci, în întregime de 
argint; cirezi de boi, şi pe-o păşune turme de oi albe ca 
neaua. Ba a înfăţişat şi-o horă, şi un aed ce-i desfăta pe 
tinerii care danţau în mijlocul oraşului. Pe margini zeul a 
făcut ca un chenar râul, Ocean, noianul apelor verzi care 
înconjură pământul. 

Şi, isprăvind cu acel scut, Hefaistos a mai lucrat, pe 
nicovala lui uriaşă, o platoşă mai luminoasă ca para vie-a 
focului şi-o chivără bine-ncheiată pe tâmplele eroului, pe ea 
cu o creastă de aur. Din cositor moale şi alb i-a încropit 
două pulpare, să-i apere picioarele. 

Fiind apoi gata armele, le-a dat zeiţei să le ducă iubitului 
său fiu, Ahile. 

Ahile-a primit armele şi s-a-mpăcat cu Agamemnon. 

La rugămintea lui Ahile, zeiţa Tetis a turnat peste cadavrul 
lui Patrocle ambrozie şi nectar divin, ca să-l păstreze 
neatins de aripa putreziciunii. 


DOBORÂREA LUI HECTOR. 

Apoi Ahile a plecat să se răzbune pe troieni. lar bătălia s-a- 
nteţit precum urziseră-olimpienii24. 

Războiul a durat cu furie puţină vreme şi aheii, conduşi 
acuma de Ahile, au doborât pe cei mai vrednici dintre eroii 
de la Troia. 

Porţile Troiei s-au deschis, ca toţi câţi mai trăiau să intre. 
Nu a rămas acolo-n luptă decât fiul lui Priam: Hector. 

Zadarnic îl ruga Hecuba smulgându-şi pletele ei albe. 
Zadarnic însuşi regele îl îndemna pe fiul său să se ascundă 
în cetate. Hector vroia să se măsoare cu marele erou Ahile. 

Întâi, ce-i drept, Hector, văzând înverşunarea lui Ahile, s-a- 
nspăimântat şi a fugit. Dar s-a întors la bătălie şi s-a luptat 
atâta timp, până ce Hector a căzut lovit de suliţă-n grumaz. 

Mai înainte de-a muri, Hector l-a implorat pe-Ahile să-i dea 
părintelui său trupul. Însă Ahile n-a voit nici să-i asculte 
rugămintea şi, murind Hector, i-a străpuns tendoanele de la 
picioare cu sabia lui cea tăioasă şi l-a legat cu o curea de 
carul său strălucitor. 

S-a repezit apoi în car şi-a târât trupul celui mort în jurul 
zidurilor Troiei. 

Mama, Hecuba, sta pe ziduri şi-şi smulgea părul de 
durere. Priam plângea în hohote şi toţi troienii se uitau, 
înmărmuriţi, cum pângărea Ahile trupul celui care fusese 
Hector, cel mai viteaz dintre ei toţi. 

Auzind plânsul, năvălise pe ziduri însăşi Andromaca. Jalea 
ei nu mai avea margini. Ţinând în braţe copilaşul, pe micul 
ei Astianax, îşi izbea fruntea şi striga: 

— Hector, sunt singură de astăzi. Băiatul nostru va rămâne 
fără nici o ocrotire, cum sunt copiii fără tată. Lasă-mă să te 
însoțesc în negrele genuni, la Hades25. 

Şi nimeni nu-i da alinare sărmanei soaţe a lui Hector. Toţi 
erau împietriţi de spaimă. Nu cutezau nici să vorbească. 
Pierind Hector, cine putea să mai zăgăzuiască drumul 
aheilor câtre oraş? 

PRIAM DOBÂNDEŞTE TRUPUL FIULUI SĂU. 


Astfel s-a răzbunat Ahile de moartea celui mai bun prieten. 
Şi el ar fi batjocorit la nesfârşit trupul lui Hector, de nu ar fi 
venit chiar Tetis să-l roage ca să înceteze. 

În acest timp au avut loc serbări şi jocuri mari în cinstea 
aheului căzut: Patrocle. Eroul a fost ars pe rug. S-au făcut 
jertfe sângeroase. Pe rugul lui s-au mistuit şi doisprezece 
prizonieri, dintre troieni, ucişi de-Ahile. Şi boi şi oi şi cai şi 
câini. Ba, chiar Ahile şi-a jertfit pletele lui cele frumoase, pe 
care le făgăduise zeului râu din ţara sa, ce purta numele 
Sperheios, dacă se va întoarce teafăr. 

În ziua cea de-a douăsprezecea, regele Priam a plecat 
către aheii victorioşi. Era călăuzit de Hermes, după 
poruncile lui Zeus. Ducea cu el un car cu daruri: velinţe 
scumpe şi covoare, aur, lighene de aramă, trepiede-nalte şi 
o cupă, pe care regele o primise, odinioară, de la traci. 

Aşa ajunge la Ahile în toiul nopţii, nesimţit, căci era ocrotit 
de Hermes. Întră în cort şi-mbrăţişează genunchii, mâinile- 
amândouă, duşmanului ce-i ucisese atâţia fii în bătălii, şi 
între ei, pe cel mai bun, pe neuitatul viteaz Hector. 

Îl roagă, plin de umilinţă, în vreme ce în barba sură lacrimi 
îi lunecă şiroaie, să-i dea-napoi trupul lui Hector. 

— O, preaputernice Ahile - îi spune el - aduc-ţi aminte de 
tatăl tău, bătrân şi el. Poate că şi oraşul lui e atacat de 
vreun vrăjmaş şi n-are cine să-l ajute. 

Şi prin cuvintele acestea, Priam îi readuce-n minte eroului 
pe tatăl său. Iară Ahile se îndură. Îi dă-napoi trupul lui 
Hector. Ba încă îi mai hotărăşte un timp, douăsprezece zile, 
când şi războiul va-nceta, ca regele să-i poată face 
feciorului său, după datini, slujbele de înmormântare26. 

Şi, încă în aceeaşi noapte, Priam s-a şi întors acasă, 
purtând cu el trupul lui Hector. Cea dintâi l-a văzut 
Casandra. Şi a trezit tot poporul. La căpătâiul celui dus, s- 
au strâns soţia: Andromaca, mama: Hecuba, şi Elena care 
stârnise tot războiul, şi fraţii lui, rude şi prieteni. Şi toţi 
plângeau cu deznădejde, căci el fusese-apărătorul cel de 
nădejde al cetăţii. 


Iar de-l plângeau, plângeau chiar Troia. Oraşului i-era 
aproape sfârşitul mult dorit de-ahei, în vremea când Priam 
pornise slujbele de înmormântare ale lui Hector cel viteaz. 

TROIENILOR LE VIN AJUTOARE. 

Priam, regele de la Troia, i-a făcut fiului iubit o 
preamăreaţă-nmormântare. Ahile, pe de altă parte, a pus la 
cale mari întreceri, jocuri şi lupte-n cinstea celui ce se 
dusese dintre vii, prietenul său iubit, Patrocle. Apoi s-a- 
nceput iar războiul. 

Troia fusese mult slăbită în urma pierderii lui Hector, cel 
mai de seamă-apărător şi viteaz comandant de oşti. Totuşi, 
în ajutorul Troiei a venit o armată mare, formată numai din 
femei. Erau vestitele-amazoane27 conduse de Pentesileea, 
regina lor, fiica lui Ares. Ele luptau numai călări, pe nişte cai 
care fugeau, pe câmpuri, iuți ca vijelia. 

La început oştirea asta de amazoane ne-nfricate i-a biruit 
deplin pe greci, i-a gonit până la corăbii. Dar a ieşit pe 
câmp Ahile, şi amazoanele-au fugit. Nu a rămas în faţa lui 
decât regina amazoană; şi ea a aruncat o lance. Lancea s-a 
frânt însă în scutul făcut de zeul făurar, pe care îl purta 
Ahile. Şi fiul lui Peleu, Ahile, s-a repezit către regină mai 
mâniat decât oricând. I-a vârât sulița în piept; apoi i-a 
doborât şi calul. 

Când i-a dat însă la o parte coiful de aur zimţuit, eroul s-a 
cutremurat. Pentesileea cea vitează era de-o frumuseţe 
rară, şi, aşa moartă cum era, Ahile s-a simţit cuprins de 
dragoste pentru regină. Şi a jelit-o multă vreme. Pe trupul 
ei însângerat, el a vărsat lacrimi amare şi ar fi vrut să-i dea 
iar viaţă. Dar umbra ei era plecată către tărâmul mohorât, 
în care stăpâneşte Hades. Nu i-a rămas eroului decât să dea 
troienilor trupul înţepenit al celei care fusese altădată cea 
mai vitează-ntre femei şi cutezase să se lupte, până la 
moarte, cu Ahile. 

Căzând regina cea vitează, oastea de tinere-amazoane s-a- 
napoiat în ţara lor de lângă Pontul Euxin. 

ÎNFRÂNGEREA LUI MEMNON, REGELE ETIOPIENILOR. 


Numai că, în aceeaşi vreme, i-a venit Troiei un alt sprijin. 
Era Memnon, nepot lui Priam, rege peste etiopieni. 

Ahile n-ar fi vrut să lupte cu Memnon şi etiopienii. Aceasta, 
fiindcă mama sa, zeiţa nereidă 'etis, îl înştiinţase, mai de 
mult, că el se va sfârşi la Troia, puţină vreme după moartea 
acestui rege-etiopian. Totuşi, în lupta începută cu oştirea 
etiopiană, Memnon a doborât cu lancea pe Antiloh, fiul lui 
Nestor. După Patrocle, cel răpus de Hector pe câmpul de 
luptă, la nimeni nu ţinea Ahile mai mult decât la Antiloh. Şi, 
îndârjit peste măsură, Ahile a uitat de toate şi a intrat, pe 
loc, în luptă. 

Legendele ne povestesc că Memnon ar fi fost feciorul 
zeiţei Eos-aurora. Purta şi el, ca şi Ahile, armură lucie de 
aur, făcută tot de zeul şchiop, cel ce trebăluia în Lemnos. 

În lupta care s-a încins, cei doi viteji păreau doi zei ce se- 
nfruntau fără de teamă. Memnon a luat un pietroi greu şi l- 
a zvârlit către Ahile. Feciorul nereidei Tetis s-a clătinat 
numai puţin; a rămas însă în picioare. Cu sulița, s-a repezit 
către fiul zeiţei Eos şi l-a străpuns adânc în piept. De 
disperare, biata mamă, frumoasa Eos-aurora, s-a-nvăluit 
într-un nor negru şi-a trimis vânturile repezi să-i ia pe aripe 
feciorul şi să i-l ducă într-o ţară îndepărtată, unde ea să-l 
poată mult jeli în voie. 

Căzând însă regele Memnon, urma sfârşitul lui Ahile. Şi el, 
cu mintea-nvolburată, s-a avântat către troieni. Atât era de- 
nverşunat, încât ar fi pătruns în Troia. Dar i s-a arătat 
Apolo, cu nimb strălucitor pe frunte. 

— Ajunge! Stai! i-a spus Apolo, căci ai vărsat râuri de 
sânge. Şi i-ai trimes zeului Hades mai multe umbre în 
Infern, decât întreaga voastră oaste. 

Însă Ahile, înfuriat că zeul i s-aşază-n cale, a simţit că îşi 
pierda firea şi, fără nici o chibzuială, i-a răspuns aspru lui 
Apolo: 

— Fereşte-te din calea mea! Nu te vâri în lupta asta. E 
timpul să dărâmăm Troia; zadarnic o mai ocroteşti. 


Şi cum Apolo mai şedea în faţa marelui Ahile, 
ameninţându-l din priviri, fiul lui Tetis şi-a-nălţat sulița s-o 
azvârle-n zeu. 

APOLO ÎNDREAPTĂ SĂGEATA LUI PARIS SPRE CĂLCÂIUL 
LUI AHILE. 

Ei bine, îndrăzneala asta avea să-l coste mult prea scump 
pe fiul nereidei Tetis. Zeul luminii s-a făcut în acea clipă 
nevăzut. Însă pe zidurile Troiei şedea fiul lui Priarn: Paris. 
Văzând pe marele Ahile că şovăie în faţa Troiei, Paris şi-a 
dus arcul la piept. A pus în strună o săgeată şi l-a ţintit cu- 
ndemânare pe cel mai brav dintre ahei. 

Însă Ahile, precum ştiţi, fusese descântat de Tetis în apele 
râului Stix, râul cel negru din Infern, încă de când era copil. 
Şi trupul lui, scăldat în Stix, era acum tare ca fierul. Nu 
putea fi rănit cu arma decât într-un loc, în călcâi. Asta 
fiindcă zeiţa 'Tetis ţinuse pruncul de călcâi atunci când îl 
vârâse-n râu. 

Mai mult încă, după destin, Ahile nu putea să piară de 
arma vreunui muritor, chiar dacă-l nimerea-n călcâi, decât 
ajutat şi de-un zeu. 

Astfel săgeata ucigaşă ar fi fost în zadar, de nu veghea zeul 
Apolo. Însă, fiul zeiţei Leto era turbat de supărare, pentru 
c-Ahile ridicase sulița către pieptul său. Şi el a îndreptat 
săgeata lui Paris de pe zidul Troiei, drept în călcâiul lui 
Ahile. Ba i-a mai dat săgeţii încă şi o putere fără margini. 

Ahile a simţit săgeata că-l fulgeră şi a ştiut că se apropie 
clipa morţii; dar n-a lăsat din mână arma, şi, clătinându-se 
uşor, tot a mai fugărit oştirea regelui Priam de la Troia. 

Lupta şi-l blestema pe-Apolo, care-i grăbise ceasul morţii. 

— O, zeu trufaş, glăsuia el, simt cum îngheţul îmi pătrunde 
în vinele acum sleite. Şi te blestem. Cum te blestem! Zeu 
nemilos, ce nu cutezi să mi te-mpotriveşti în faţă şi mă 
loveşti doar pe ascuns. 

Şi şi-a înfipt după aceea sulița lungă în pământ. S-a 
clătinat şi a rostit către oştirile lui Priam: 


— Vai vouă, care vă uitaţi la mine cum mă prăbuşesc. Vai 
vouă. Chiar şi după moarte, eu tot vă voi lovi cu sete. Şi prin 
urmaşii mei ahei, am să vă nimicesc oraşul în care vă 
adăpostiţi, cu toate că zeul Apolo, cu mama, lui, zeiţa Leto, 
şi Ares, Artemis şi Xantos şi Afrodita cea frumoasă încearcă 
să vă ocrotească. Vai vouă! a mai strigat el şi a căzut întins 
pe țărm, uriaş, cu faţa la pământ. 

EROUL RĂPUS ESTE ADUS ÎN TABĂRĂ. 

Troienii, auzindu-i glasul, o luaseră din nou la fugă. Însă 
văzându-l c-a murit s-au întors repede să-i smulgă armura 
lui strălucitoare, făcută de zeul Hefaistos. 

În acest timp au venit grecii. S-a început un măcel 
groaznic în jurul leşului întins în ţărâna umedă de sânge. 

Cei care se luptau mai dârz să scape trupul lui Ahile erau 
Ulise din Itaca şi Aias de la Salamina. Aias îi luase trupu-n 
braţe şi i-l ducea către corăbii; iară Ulise-l apăra. 

Când au ajuns în tabără, grecii au început să plângă, 
trântindu-se toţi la pământ. Iar plânsul lor l-a auzit mama 
eroului Ahile, zeiţa nereidă Tetis. Ea a strigat atât de tare: 
„Feciorul meu! „. Încât, de spaimă, Troada s-a cutremurat. 

S-au făcut slujbe fără seamăn. S-au înjunghiat mulţi robi 
troieni, tinere fete şi-alte jertfe: tauri uriaşi, cai ne-nvăţaţi 
încă la ham, dulăi de pază, capre, oi şi s-au vărsat vinuri 
alese ca libaţiuni pentru cel mort. 

Trupul viteazului Ahile a fost urcat apoi pe rug. La 
înmormântare au cântat copilele marelui Zeus, cele cu viers 
armonios, adică toate nouă muze. Iar luptătorii, în armuri, 
au strâns cenuşa lui Ahile, au pus-o în aceeaşi urnă cu-a 
prietenului său Patrocle. lar peste urnă-au grămădit un 
munte mare de ţărână, podit şi sprijinit cu pietre. Pe acest 
munte-au ridicat un monument de marmură28. 

Dar după moartea lui Ahile a fost o ceartă-n tabără. Cine- 
avea drept să-i moştenească armura marelui Ahile, 
viteazului între viteji? Se certau mai ales Ulise şi Aias de la 
Salamina. Ulise, fiindcă-l apărase; iar Aias, fiindcă îi dusese 
trupul în braţe, spre corăbii, după ce îşi dăduse viaţa. 


S-ar fi certat ei multă vreme, dacă regele Agamemnon nu 
făcea astfel ca Ulise să capete mândra armură. De 
supărare, mândrul Aias a-nnebunit şi s-a-njunghiat în piept 
cu sabia sa lungă. 

SFÂRŞITUL LUI PARIS. 

Murând şi îndrăzneţul Aias, regele de la Salamina, după 
Ahile şi Patrocle şi Antiloh, şi alţi eroi, s-ar fi părut că oastea 
greacă este destul de mult slăbită. Însă, din acel ceas, 
războiul nu-i renumit prin vitejii, ci prin isprăvile pe care le 
săvârşeşte preaisteţul rege al insulei Itaca. 

Prorocii arătau că Troia nu poate fi încă distrusă, până ce 
n-or intra în luptă fiul eroului Ahile şi Filoctet, acela care 
stăpânea arcul lui Heracle. Arcul, cu-o tolbă de săgeți 
muiate în veninul hidrei. 

A plecat după ei Ulise. 

Întâi a pornit către Sciros, unde stătuse-ascuns Ahile în 
straie albe de fecioară. Aici Ahile se-ndrăgise cu una dintre 
fetele29 aceluia ce-l găzduise, şi ea îi dăruise-un prunc. 
Pruncul era Neoptolem, ajuns flăcău în toată legea. 

Cu toată-mpotrivirea mamei şi lacrimile ei fierbinţi, Ulise 
face pe voinic să-şi cate armele, să plece şi să-l răzbune pe 
Ahile cel abia doborât la Troia. 

Se duc, pe urmă, amândoi, pe insula numită Lemnos, unde 
fusese părăsit nefericitul Filoctet muşcat rău la picior de-un 
şarpe. Filoctet îi ura de moarte pe amândoi fraţii atrizi. Însă 
Ulise, iscusit în vorbe blânde şi-nţelepte, îl face să se 
domolească pe urgisitul Filoctet. Ba încă i se-nfăţişează lui 
Filoctet, în vis, Heracle - după poruncile Atenei, 
sprijinitoarea lui Ulise. Iară Heracle-i porunceşte lui 
Filoctet să uite vrajba şi să-l urmeze pe Ulise, pentru că-n 
tabăra grecească sunt fiii lui Asclepio, care-or să-i vindece 
piciorul. 

Filoctet pleacă deci la Troia. Aici, într-adevăr, erau doi fii ai 
lui Asclepio, doi medici buni şi pricepuţi, care i-au lecuit 
uşor rana nespus de dureroasă. Şi, cum eroul Filoctet 


stăpânea arcul lui Heracle, el a ucis mii de troieni. Iar între 
ei l-a nimerit şi pe fiul lui Priam: Paris. 

Săgeata lui fiind otrăvită cu sângele hidrei din Lerna, 
Paris, acela ce răpise din Sparta pe mândra Elena, a înţeles 
că va muri. Luându-şi adio de la soaţă, el s-a ascuns în 
munţii Ida, unde trăise altădată o viaţă simplă de păstor. 

În chinuri neînchipuite, jelit de nimfe şi păstori, frumosul 
prinţ, care dăduse mărul de aur Afroditei, a închis ochii şi-a 
murit. 

ULISE SE STRECOARĂ ÎN TROIA. 

Auzând vestea c-a murit, alţi prinți din Troia au vroit s-o ia 
de soaţă pe Elena. 

Cu toate că bătea la uşă distrugerea cetăţii Troia, ei tot se 
mai certau acolo, care s-o aibă pe Elena. Şi, dintre toţi, a 
dobândit-o un chipeş tânăr: Deifob, frate cu Paris şi cu 
Hector. 

Ceilalţi s-au oţărât cu ciudă, duşmănindu-l pe Deifob, 
pentru c-o luase pe Elena, şi se certau mereu cu el. Şi nu 
ştiau că-n vremea asta pe ulițele pietruite, chiar în marea 
cetate Troia, se strecurase preaisteţul rege al insulei Itaca, 
înveşmântat în straie rupte, făcându-se că-i cerşetor. 

EI cerceta. Aflase totul. Ştia ce oaste-i pregătită. Cunoştea 
cearta din palatul regelui Priam pentru soaţa lui Paris cel 
căzut în luptă. 

Totuşi, se spune că Elena l-ar fi recunoscut îndată pe 
regele de la Itaca, dar nu ar fi destăinuit această taină 
nimănui, gândindu-se poate la vremea când grecii vor intră- 
n cetate. 

Ulise a răpit, pe urmă, paladiul sau statuia Palas-Atenei, pa 
care o zvârlise Zeus, din cer, la-ntemeierea Troiei. 

Ela răpit statuia din lemn ceresc, deoarece se spusese că 
Troia nu poate fi luată cât timp paladiul era în templul din 
oraş. 

Şi totuşi, după toate astea - deşi Ulise împlinise ce-l 
sfătuiseră prorocii - oraşul Troia rezista. Mulțimea sta 
adăpostită în dosul zidurilor tari, clădite, după cum se ştie, 


de către doi zei olimpieni: Febus-Apolo şi Poseidon, după 
poruncile lui Zeus. Şi, tot cum hotărâse Zeus, aceste ziduri 
nu puteau să fie date la pământ decât de cei care aveau în 
stăpânirea lor oraşul, adică numai de troieni. Şi cum să-i 
faci chiar pe troieni să-şi sfarme propriile ziduri? 

Toţi s-au gândit; dar numai unul a dat ideea cea mai bună. 
Acesta a fost tot Ulise. 

CALUL DE LEMN. 

Aheilor, le-a spus Ulise, să meşterim un cal de lemn. Calul 
să fie-atât de mare, încât în pântecu-i să intre cincizeci de- 
oşteni bine-narmaţi. Noi să ne facem că plecăm. Troienii or 
să vâre calul, îndată, în oraşul lor. Şi fiind calul atât de 
mare, neîncăpând firesc pe porţi, vor sparge zidurile 
singuri. 

Unii au râs, dar Agamemnon şi Menelau, fraţii atrizi, 
preţuiau sfatul lui Ulise. Au dat poruncă unui meşter30 să 
facă-un cal mare de lemn. 

În pântecul acestui cal s-au vârât cincizeci de oşteni: 
Neoptolem şi Filoctet şi Menelau, Aias cel tânăr, Ulise şi 
mulţi alţi eroi. 

După aceea, Agamemnon cu grosul oştilor greceşti s-au 
urcat grabnic pe corăbii şi au vâslit spre largul mării. De 
fapt, ei s-au făcut că pleacă. Însă şi-au tras corăbiile pe 
lângă insula Tenedos, pândind de-acolo-nfriguraţi tot ce se 
petrecea pe coasta unde fusese tabăra. 

Troienii au văzut plecarea şi se mirau nespus de mult. 
Cum? Grecii pleacă? Zei cereşti! Aşadar s-a sfârşit războiul. 
Şi, bucuroşi, au alergat pe ţărmul încă ud de sânge, unde 
luptaseră atât. 

Calul de lemn era acolo! Ce-o mai fi asta? Ce-i cu el? 

Nu-nţelegeau. 

— Să-l azvârlim în apa mării! strigau unii dintre troieni. 

— Ba să-l aducem în cetate. Să-l suim pe acropolă, ca 
semn al biruinţei noastre! răspundeau alţii-nveseliţi. 

LAOCOON ÎNŢELEGE ŞIRETLICUL AHEILOR. 


Să nu faceţi una ca asta! a glăsuit atunci un preot al zeului 
Febus-Apolo, ce se numea Laocoon. N-aveţi încredere-n 
ahei! Eu socotesc că-i vicleşug. 

Şi a pus mâna pe o lance. A aruncat-o drept în cal. Din cal 
s-a auzit un zgomot. Zgomot de săbii şi de scuturi. 

— Auziţi sunetul de arme! a mai rostit Laocoon. 

Însă troienii n-ascultau, pentru că, din Olimp, Atena, prin 
vrăji, le-ntunecase mintea. 

Tocmai atuncea s-a găsit pe ţărmul mării, în desişul de 
păpuriş, un oştean grec, pe trup cu urme de frânghii. L-au 
adus regelui troian. 

Oşteanul a-nceput să spună c-aheii au plecat spre casă, 
sătui de-atâta război; dar, la plecare, Agamemnon a vrut s- 
aducă zeilor, drept jertfă, un bărbat din oaste, ca să le fie 
drumul lin. Şi l-au ales tocmai pe el, fiind duşman al lui 
Ulise. Însă el s-a desprins de ştreanguri şi s-a ascuns în 
păpuriş, pân-au plecat corăbiile. 

— Dar acest cal? Ce e cu calul? a vrut să ştie apoi Priam. 

— Calul a fost făcut anume! a dat răspuns şiretul grec. 
Ştiţi că Ulise a furat paladiul din Troia voastră. Fapta 
aceasta ruşinoasă a supărat-o pe Atena. Ca să o poată 
îmblânzi, să nu le facă rău pe mare, precum i-au sfătuit 
prorocii, au construit calul acesta. Dacă-l veţi duce în oraş, 
el vă va ocroti de rele. 

— Nu e adevărat. Vă minte! a mai strigat Laocoon. 

— Vă jur pe zei că e aşa! a rostit mincinosul grec, ce purta 
numele de Sinon. 

Aici ar fi să adăugăm că-ntr-adevăr Sinon era oşteanul cel 
mai de credinţă al regelui de la Itaca. Şi chiar Ulise îl lăsase 
pe coasta asta din Troada, să-i amăgească pe troieni, căci 
era tare bun de gură. 

— Nu-l credeţi! a mai glăsuit Laocoon cu voce tare. În 
acest cal ne e pieirea. 

Cum a rostit el vorba asta profetică, s-au arătat, pe faţa 
mării, doi şerpi uriaşi, cu creste roşii. Din ochii lor 
azvârleau flăcări. Şi şerpii s-au târât pe țărm, unde 


Laocoon, bătrânul, şi cu doi fii se pregăteau tocmai s-aducă 
o jertfă zeului Apolo. 

Şerpii fuseseră trimişi de zeul mărilor, Poseidon, la 
rugăminţile Atenei, duşmana-nverşunată-a Troiei. lar şerpii 
s-au încolăcit pe cei doi fii nevinovaţi. Laocoon a vrut să-i 
scape. S-a repezit şi, disperat, a-nceput el lupta cu monştrii; 
dar cei doi şerpi, mai groşi ca braţul şi lungi de două ori cât 
omul, muşcându-l l-au înveninat, apoi i-au sugrumat, pe 
rând, pe el şi pe cei doi feciori31. 

AHEII IES DIN CALUL DE LEMN. 

Aşa a fost răpus bătrânul, pentru că îşi iubise Troia şi se 
luptase pentru ea. 

Însă troienii au luat moartea sărmanului Laocoon drept 
semn că zeii porunceau să vâre calul în oraş. Şi, bucuroşi, 
cu gălăgie, au început să-şi spargă zidul. Şi-au spart ei zidul 
ca nebunii. Zidul acela întărit, clădit de doi zei olimpieni, 
care le apărau oraşul de-aheii cei răzbunători. Căci altfel 
calul n-avea loc, pe porţi, să intre în cetate. 

Planul făcut de preaisteţul rege al insulei Itaca reuşea 
astfel pe deplin. Ulise biruia din nou. 

Troienii, în triumf, au dus calul de lemn pe-acropolă, 
făcând greşeli după greşeli, şi apoi fericiţi cu toţii au 
petrecut până târziu, istovind amfore cu vin, danţând, 
râzând şi făcând planuri să-nceapă ei acum război cu-aheii 
cei fugari pe mare. 

Şi îmbătaţi de vin şi planuri, şi obosiţi de cânt şi danţ, 
troienii au plecat, la urmă, prin case să se odihnească. 

O! Câte visuri înfloreau în minţile atâtor nobili din 
preabogatul oraş Troia! O! Cum dormeau de mulţumiţi! 

Când, s-au zărit flăcări uriaşe. Zgomot de arme a sunat şi 
gemete înfricoşate, de oameni spintecaţi de săbii, s-au auzit 
de peste tot, din casele nezăvorâte. 

În toiul nopţii, când troienii dormeau atât de fericiţi, Ulise 
şi ceilalţi ahei au părăsit calul de lemn şi, furişaţi pe uliţe, 
au şi dat foc oraşului. 


Şi tot atunci s-a întors flota. Prin zidul spart au năvălit 
cetele crunte de ahei, în fruntea lor cu Agamemnon. 

TROIA ESTE ARSĂ PÂNĂ LA TEMELII. 

Troiei îi sosise sfârşitul. Troienii-au fost surprinşi prin 
somn. Bărbaţi, femei, copii, cu toţii au fost trecuţi prin foc şi 
săbii. Pe ulițele pietruite curgea un râu roşu de sânge. 
Fumul se ridica-n coloane şi ajungea până la cer, în timp ce 
pe pământ curgea sângele-n valuri înspumate şi vaietele 
sfâşiau văzduhul pur al zorilor. Căci în palatele lui Priam, la 
acest ceas, cu o secure, spărsese porţile de-aramă feciorul 
marelui Ahile: Neoptolem, răzbunătorul. Priam, bătrân, 
bătrân ca lumea, tot încercase să mai lupte. Însă Neoptolem 
l-a prins de plete şi l-a îngenuncheat în faţă-i şi i-a vârât 
sabia-n piept. Pe-Astianax, fiul lui Hector, l-au azvârlit, din 
turn, cu silă, şi i-au sfărâmat capul de pietre. Pe Deifob, 
acela care luase de soaţă pe Elena, l-a ucis însuşi Menelau. 
Ba era gata s-o ucidă şi pe fugara lui soţie. Dintre bărbaţii 
de la Troia, doar câţiva au scăpat cu viaţă. Aceştia au fugit 
în munţi. Pe fetele şi pe surorile regelui Priam le-au luat 
roabe. Şi alte fete mai frumoase au căzut roabe de asemeni. 
Pe celelalte le-au ucis. Casandra, ce se-ascunsese în marele 
templu al Atenei, a fost smulsă de păr de Aias şi-mbrăţişată 
fără voie, acolo, în lăcaşul sacru. Aias a dărâmat în templu şi 
statuia mândrei Atena, de care se prinsese fata. Şi statuia s- 
a sfărâmat. 

În vremea asta, Andromaca, soaţa lui Hector, era prinsă de 
crudul fiu al lui Ahile, Neoptolem, răzbunătorul. Cu toate 
plânsetele ei, Neoptolem a luat, ca sclavă, pe Andromaca, 
din palat şi a târât-o la corăbii. 

Trei zile şi trei nopţi, întruna, aheii au purtat în care 
multele avuţii din Troia, ce le râvniseră atâta: aur, aramă, 
pietre scumpe, stofe de preţ, obiecte rare, statui şi câte şi 
mai câte. Toate le-au încărcat pe vase, ca să le ducă în 
Elada. 

Şi nouă zile sau mai bine, Troia s-a mistuit mereu. Fumul 
gros s-a tot ridicat vestind popoarele vecine şi corăbierii de 


pe mări că Troia. Troia nu mai este. Au nimicit-o aheienii; 
au jefuit-o-n-întregime; şi-au ars-o până-n temelii. 

Numai Hecuba rămăsese, după legende, ca o umbră 
rătăcitoare prin ruine. Aceea ce fusese soaţa regelui Priam 
cel puternic umbla cu părul despletit, cu hainele făcute 
zdrenţe, slabă, uscată şi zbârcită, căutându-şi fiii, fiicele, 
nurorile şi nepoţii. Şi ea, cu mintea rătăcită, urla şi şi-i 
striga pe nume. Plângea, acoperind cu lacrimi pietrele 
negre-ale cetăţii. Şi atât a plâns şi a urlat, încât se zice că 
Hecuba s-a preschimbat, pe voia Herei, într-o căţea, care s- 
a stins pe pragul casei, unde ea domnise-odată ca regină. 

Note: 

1. Troia se ridica pe dealul unde se află astăzi localitatea 
Hisarlâk, din Turcia. Lucrul acesta a fost susţinut în urma 
cercetărilor arheologice făcute de învățatul german 
Heinrich Schliemann. În acest fel, s-a arătat că opera 
atribuită bătrânului aed orb, Homer, are şi o bază istorică, 
nu numai una legendară. Luând ca temei cântece foarte 
vechi, despre un război dus de către căpeteniile tuturor 
triburilor din Grecia împotriva bogatului oraş Troia, ca şi 
despre isprăvile unora dintre ei la întoarcerea în patrie, 
Homer a creat cele două mari poeme epice: „lliada” şi 
„Odiseea”. Tradiţia grecească antică plasa evenimentele 
povestite de Homer prin anii 1199- 1183 Î. E. n. Adevărul 
este însă că baza istorică a „lliadei” o formează 
evenimentele legate de năvălirea cetelor aheiene în Troada. 
Aheii îşi aveau centrul în Argos, la Micena, şi alcătuiseră 
cultura aşa-numită. „miceniană”. lar epopeea lui Homer 
oglindeşte evenimentele reale, petrecute în Asia Mică între 
secolele XIV-lea şi al XII-lea Î. E. n., epoca marilor migrații. 
Se pare că imensa bogăţie a Troiei şi poziţia ei geografică, 
de ţară care domina strâmtorile, şi deci negoţul dinspre 
Marea Neagră şi Marea Egee, a trezit lăcomia şefilor de 
triburi ahei, strânşi în jurul legendarului rege Agamemnon 
din Micena. Aceştia, împinşi, la rândul lor, din miazănoapte, 
de dorieni, au plecat din Elada cu oastea în Asia Mică şi au 


atacat, au jefuit şi au distrus Troia. Ca să justifice însă acest 
război crud şi ca să-i dea nobleţe, elinii - cu fantezia lor 
bogată - au născocit legenda despre răpirea Elenei cea 
frumoasă, răpire făcută la îndemnul unei zeițe olimpiene. 
Cauza războiului, după legendă, nu mai era deci bogăţia 
mult râvnită a Troiei, nici încercarea de a coloniza şi alte 
regiuni de pe litoralul Asiei Mici, ci răzbunarea pentru o 
grea insultă adusă unui rege. Aezii şi mai ales Homer - 
despre care unii învăţaţi cred că nici n-a existat - om 
înfrumusețat legenda, amestecând în luptele din faţa Troiei 
pe cei mai mulţi dintre olimpieni. Dar chiar aşa, sub haina 
de legendă, poemele bătrânului Homer au şi valoare 
documentară deosebită. Ele ne zugrăvesc cu autenticitate 
societatea troiană şi cea din Grecia continentală, în timpul 
când se trecea de la orânduirea gentilică, a păstorilor 
nomazi, la societatea împărţită pe clase. Iar Friedrich 
Engels a arătat că „pentru popoarele care se găsesc în 
stadiul orânduirii gentilice, dobândirea de bogății a şi 
devenit unul dintre scopurile principale ale vieţii; jaful le 
pare mai uşor şi chiar mai onorabil decât agonisirea prin 
muncă”? lată de ce ne apropiem cu atâta interes de 
legendele acestea, care au pe lângă o importanţă istorică, şi 
una de documente ale vieţii sociale din timpurile acelea 
depărtate. 

2. Povestea spune că Dardan era fiul lui Zeus şi al Electrei 
- fiica lui Atlas. Omorându-l pe fratele său, Iasio, fusese 
obligat să fugă din Elada în Asia, întemeind o aşezare şi o 
dinastie dardaniană. Din neamul lui s-au tras regii troieni. 
De aceea Troiei i se mai zicea şi Dardania, iar troienilor, 
dardanieni. Tot el a dat şi numele strâmtorii, fostă 
Helespont, în Dardanele. În schimb, de la Ilos, fiul lui Troş, 
acela care se trăgea direct din Dardan, i s-a spus Troiei şi 
Ilionul. Din această pricină, marea epopee a lui Homer, 
unde sunt cântaţi eroii războiului troian, a fost numită 
„Lliada”. Legenda fusese ticluită de elini în aşa fel, încât să 
se arate că Dardan, cu urmaşii săi Iroş şi Ilos, erau şi ei 


elini. Deci Troia era o aşezare elină; aheii, debarcând în 
Asia Mică, soseau pe pământuri eline, nu cotropeau ţinuturi 
străine. Mai târziu, se pare că romanii au modificat legenda 
potrivit intereselor lor, arătând că Dardan venise nu din 
Elada, ci din Italia, în Asia Mică. În acest fel, Dardan nu mai 
era elin. El plecase din Italia şi Enea, strănepotul său, se va 
întoarce în Italia, după sfârşitul războiului, cu mâna de 
troieni rămaşi în viaţă. 

3. Statueta aceasta de lemn, reprezentând-o pe zeiţa 
Atena cu o lance în mâna dreaptă şi un caier cu lână şi un 
fus în cea stângă, era, potrivit povestirilor antice, înaltă cam 
de 1, 50 m. Ea se numea paladiu-fecioara şi era 
ocrotitoarea oraşului. 

4. Alegoria ne arată, cum presupun unii mitologi, că la 
zidirea cetăţii Troia s-ar fi folosit, întâia oară, în construcţii, 
mortarul. Până atunci se puneau numai pietrele una peste 
alta. La Troia, după cât s-ar părea, s-a întrebuințat 
cimentul, amestecat cu nisip şi apă. Cimentul se usca la 
soare şi lega pietrele mai bine. De aceea au lucrat Poseidon 
(zeul care întruchipa apa) şi Apolo (căldura soarelui). 

5. Ca să-l pedepsească pe Laomedon pentru lipsa lui de 
cuvânt, Apolo a trimis ciuma în Troia, iar Poseidon, un 
monstru. Acesta trebuia s-o primească pe Hesiona, fiica lui 
Laomedon, ca jertfă. Heracle s-a oferit s-o scape pe 
Hesiona, ca altădată Perseu pe Andromeda, dacă i-o va da 
de nevastă. Regele i-a promis-o. Heracle a ucis monstrul. 
Dar Laomedon nu i-a mai dat-o pe fiica lui de soţie. De 
aceea Heracle, după ce a scăpat din sclavia lui Euristeu, s-a 
dus cu armele asupra lui Laomedon şi l-a pedepsit. 

6. Podarce însemna: pas uşor, pentru că acest fiu al lui 
Laomedon era un alergător de frunte. Pe urmă i s-a zis 
Priam, adică răscumpăratul, pentru că fusese eliberat din 
robie, în schimbul unor daruri de preţ. 

7. Numele adevărat este Hecabe, dar, fiind prea puţin 
cunoscut, se foloseşte cel dat de romani, Hecuba. 

8. Se crede că fetele au fost în număr de douăsprezece. 


9. Şi în folclorul românesc se găsesc basme ca „Aflatul”, 
„Făt-Frumos cel găsit pe munte” Ş. A., unde pruncii nedoriți 
sunt aruncaţi prin păduri sau pe stânci, dar sunt găsiţi, 
salvaţi şi aduşi din nou în casa părintească. 

10. În româneşte. - „învingătorul”. 

11. Motivul cu vrăjitoarea care strică petrecerea sau 
nunta, uneori vârând discordia, alteori răpind mireasa sau 
scufundând palatul, îl găsim iarăşi în basmele şi legendele 
noastre. (Vezi de pildă basmul „Vălul miresii” din volumul 
„În ţara legendelor”). 

12. Scena alegerii celei mai frumoase zeițe, dintre Hera, 
Atena şi Afrodita, a fost pictată pe zeci de vase din vechime. 
În pictura modernă, pe tema aceasta, a creat o mare operă 
Rubens. Într-un decor exuberant, Paris îi dă mărul 
discordiei încântătoarei Afrodita. Artistul a ştiut să pună pe 
pânză, în culori măiestre, ameninţarea sumbră. Pentru că în 
văzduh pluteşte zeiţa Eris. Ea are în mâna stângă un şarpe, 
care închipuie veninul ce otrăveşte inima şi face să se nască 
ura. În mâna dreaptă ţine torţa. Torţa care aprinde vrajba şi 
o aţâţă tot mai mult. Din clipita aceea Paris - făcând marea 
greşeală de-a prefera desfătarea, dând la o parte 
înţelepciunea şi puterea - a şi dezlănţuit urgia. A început 
ruina Troiei, oraşul înfloritor, unde domnea regele Priam. O 
pictură asemănătoare, de o mare valoare, pictată de 
Giorgione, s-a distrus la Dresda, în timpul războiului. 

13. Într-un basorelief din secolul al III-lea Î. E. N. Se vede 
cum Afrodita, în schimbul mărului de aur, o convinge, 
ţinând-o de umăr pe soţia regelui din Sparta, să-şi trădeze 
căsnicia. Mai la o parte stă Paris. Lângă el este zeul Eros. 
Zeul îl face mai frumos şi mai atrăgător pe Paris, încât 
Elena îl îndrăgeşte şi, fără minte, este gata să-şi părăsească 
soţul, ţara, şi să alerge după zvânturatul tânăr din Troia. 

14. Pe ţărmul apelor ce se află între insula Eubeea şi 
Grecia continentală. 

15. Numele adevărat al lui Ulise este Odiseu. De aceea 
marea poemă epică a lui Homer, care-i cântă peripeţiile, pe 


drumul întoarcerii acasă, după sfârşitul războiului troian, se 
cheamă „Odiseea”. În literatură însă numele de Odiseu nu 
este aproape deloc folosit, fiind înlocuit cu cel roman, Ulise. 

16. Şi în folclorul altor popoare se găseşte motivul acesta. 
Astfel, în legenda Nibelungilor, eroul german Sigfrid se 
scaldă în sângele unui balaur ca să devină invulnerabil. În 
timpul scăldatului îi cade însă o frunză de tei pe umăr, şi 
aici va fi locul unde îl va lovi mai târziu duşmanul. 

17. Insula Sciros. 

18. Atât numărul corăbiilor, cât şi acela al oştenilor au fost 
mult exagerate. 

19. Bătrânul Nestor, înțeleptul, îl sfătuieşte pe 
Agamemnon să-şi organizeze oastea, spunându-i în felul 
următor: „Armia tu întocmegşte-ţi acum după neam şi- 
nrudire, Neamul pe neam să se-ajute la luptă şi ruda pe 
rudă. , 

Şi zice înțeleptul Nestor astfel pentru că în epoca 
homerică unitatea socială de bază era ginta paternă, adică 
grupul de persoane ce avea un strămoş comun în linie 
directă bărbătească. Mai mare decât ginta era fratria. Iară 
mai multe fratrii formau tribul. Regele, basileul, avea şi-un 
sfat al lui sau un consiliu, format, în primul rând, dintre 
reprezentanţii cei mai bogaţi ai ginţilor. Iară în timpuri 
grele, basileul putea să cheme şi adunarea poporului sau a 
oştirii, să îi aprobe măsurile pe care le lua. De fapt, în 
adunarea asta, tot nobilimea hotăra. Nu-i rămânea 
poporului decât să-şi arate, prin strigăte, dezaprobarea sau 
aprobarea faţă de-aceste hotărâri. 

20. Întâmplarea este povestită de Euripide în tragedia: 
„Ifigenia în Aulida”. 

21. Elinii socoteau că nici un lucru de seamă nu se face 
fără sacrificiu. Cu cât era mai prețioasă jertfa, cu atât 
succesul era asigurat. 

22. Taurida nu este altceva decât Crimeea. 

23. „lliada” nu cuprinde decât sfârşitul războiului troian, 
după cei nouă ani de asediu. 


24. Homer ne cântă în versurile nemuritoare ale „Iliadei” 
cum Zeus a grăit spre zei: „. Eu sta-voi aici în Olimp pe o 
culme. 

Şi voi petrece privind. Voi zeii ceilalţi după voie 

Mergeţi la Troia pe câmp unde luptă troienii şi-aheii, 
Volnic e-oricine cum vrea să-i ajute pe unii sau pe-alţii. 

Chiar dacă singur Ahile s-ar pune cumva cu troienii, N-ar 
putea dânşii cu el să se ţie pe loc o minută. 

Se-nfiorau la vederea viteazului şi înainte, Darmite acum 
când el e turbat că-i uciseră soţul; 

Mi-e să nu surpe în ciuda ursitei chiar zidul cetăţii”. 

Asta vorbi Cel-de-sus şi aprinse nestinsă-nfocare. 

Zeii îndată pornesc la război împărţindu-se-n două; 

Merge la tabăr-aheilor Hera şi Palas-Atena, Zeul Cutremur 
Poseidon şi dăruitorul de bunuri 

Hermes, isteţ ca niciunul. Fălos de putere, Hefestos 

Vine şoldiş după ei şi-şi deapănă slabe picioare. 

Ares, din coif strălucind, s-a dus la troieni şi pletosul 

Febos-Apolo cu el şi Artemida cu tolba, cu arcul, Leto şi 
Xantos în urmă şi galeşa zân-Afrodita. 

Până ce zeii statură departe de tabără, aheii 

Nu mai puteau de mândrie, că leul Ahile 

Iar se ivi la război dup-aşa îndelungă şedere. 

Dar pe troieni îi cuprinse un tremur grozav; fiecare 

Tot se uita cu uimire cum iutele-Ahile în arme 

Străfulgera între-ahei ca urgia bărbăţiilor, Ares. 

Dar mai pe urmă când olimpienii iau parte la luptă, Nalţă- 
se Vrajba cumplită ce-ntartă mulţimea, şi ţipă 

Groaznic Atena ba-ncoace la şanţ, după zidul ahaic. 

Ba pe la ţărmul bătut de talazuri dă chiot puternic. 

Urlă şi Ares în faţă-i asemenea negrului vifor, Ba pe troieni 
îmboldind cu ţipete de pe cetate, Ba de pe Dealul Frumos 
dă fuga spre râul Simois. 

Astfel, acuma de-o parte şi alta zoreau fericiţii 

Zei să se bată; chiar ei înde-ei îşi dau crâncenă harţă. 

Bubuie straşnic în nouri al lumii şi-al zeilor tată 


Sus din Olimp; Poseidon răzguduie jos în adâncuri 
Nemărginitul pământ şi munţii cu piscuri înalte, Tremură 
poalele, crestele toate-ale muntelui Ida, Vasele-aheilor şi se 

cutremură-ntreg Ilionul. 

Tremură Pluto în iad, al umbrelor Domn, şi de spaimă 

Ţipă şi sare din tron ca nu cumva zeul Cutremur 

Cu zguduirea-i de sus să crape pământul 

Şi pământenii şi zeii să-i vază cu ochii locaşul 

Muced şi negru, scârbit şi de zeii: aşa zgomot făcură 

Zeii când se încleştară-ntre ei pe câmpie. , 

25. Jalea Andromacăi este unul dintre cele mai 
zguduitoare cântece din marea poemă „Iliada”. Ea a 
inspirat adeseori pe artişti. O tragedie, „Andro-maca”, a 
creat în antichitate Euripide; iar în secolul al XVII-lea, pe 
aceeaşi temă şi cu acelaşi titlu, a creat o nouă operă tragică 
poetul francez Racine. Dealtfel, această operă a stabilit şi 
reputaţia poetică a renumitului scriitor francez. 

26. Această înduioşătoare întâmplare a fost pictată pe un 
vas antic de-o frumuseţe excepţională, care se găseşte în 
tezaurul artistic al Ermitajului. 

27. Amazoana s-ar tâlcui din limba vechilor greci prin 
„fără sân”, pentru că - aşa cum s-a spus - ele îşi retezau de 
mici copile unul dintre sâni, ca să le fie mai lesne când 
trăgeau cu arcul. 

28. Muntele acesta ridicat de greci deasupra mormântului 
lui Ahile, ca şi monumentul de marmură, pe un promontoriu 
numit Sigeion, aproape de strâmtoarea Helespont, au stat 
acolo secole întregi, cum spuneau grecii, şi se vedea de la 
mare depărtare de către toţi corăbierii. Asta, însă, până 
într-o bună zi, când a venit o mare furtună. Valurile au 
năvălit pe promontoriu şi muntele s-a spulberat, urna a fost 
luată de valuri. Vn cântec vechi spunea că Tetis urzise 
dinadins întâmplarea aceasta, ca să poată aduce în apele 
mării urna fiului ei iubit. 

29. Fata care ajunsese soţia lui Ahile se chema Deidamia. 

30. Artistul care a făcut calul de lemn se numea Epeios. 


31. Un grup de marmură vestit, intitulat „Laocoon”, 
sculptat în secolui întâi, înaintea erei noastre, de către 
sculptorii Agesandru, Polidor şi Atenondor din Rodos, ne 
înfăţişează scena aceasta cu un dramatism fără pereche. 
Laocoon, bătrânul preot, este în mijloc şi se luptă cu cei doi 
şerpi mai groşi ca braţul şi lungi de două ori cât omul, care 
îi strangulează fiii şi îl muşcă chiar pe el de mijloc. Fiii caută 
la el sprijin; dar lupta este pe sfârşite, oricât se încordează 
Laocoon. Mai sunt numai puţine clipe şi toţi trei vor fi ucişi 
de şerpii zeului Poseidon, trimişi la rugăminţile Atenei. 

ÎNTOARCEREA AHEILOR ÎN ELADA. 

Războiul ce durase atâta timp în Troia acum se isprăvise. 
Troia fusese arsă până la temelii. Însă urmările grozavului 
măcel abia se începeau. 

Aias de la Locrida săvârşise o crimă. Preoteasa Atenei 
fusese-m-brăţişată de Aias, fără voie, în sacrul ei lăcaş. Bai 
se sfărâmase şi statuia zeiţei pe lespezi, în bucăţi. Deci Aias 
pângărise lăcaşul, preoteasa şi statuia zeiţei. După datina 
veche, Aias urma să fie ucis, pe țărm, cu pietre. Atât doar că 
eroii nici n-au vrut să audă ca Aias, ce luptase plin de 
înverşunare, pe coastele Troadei, vreme de zece ani, să fie 
omorât. Atunci Palas-Atena, care îi ocrotise pe-ahei şi-i 
ajutase să nimicească Troia, s-a mâniat de moarte. 
Supărarea aceasta îi va costa pe-ahei mai mult decât 
războiul în toţi cei zece ani. 

MENELAU PORNEŞTE SPRE PATRIE, ÎMPREUNĂ CU 
ELENA. 

Menelau se-mpăcase cu soaţa lui, Elena, regina ce fugise 
cu Paris de la Troia. Se zice că bărbatul fusese hotărât să-şi 
ucidă nevasta, ce-l făcuse de râsul întregii omeniri. Însă 
mândra Elena, reîntâlnindu-şi soţul, biruitor, la Troia, 
căzuse în genunchi, în faţa lui, umilă. Pe faţa ei frumoasă, 
lacrimi curgeau şiroaie şi îşi cerea iertare, cu glas întretăiat 
de plâns şi de suspine: 

— O, rege, fie-ţi milă, nu ucide pe fiica puternicului Zeus şi 
a reginei Leda. Fapta am săvârşit-o din voia zeilor. M-a- 


ndemnat Afrodita, şi Eros, fiul ei, m-a săgetat în piept cu-o 
săgeată muiată în fiere şi venin. Am suferit destul. Mai bine 
te îndură şi ia-mă iar la Sparta. Îţi voi fi credincioasă. Asta 
pot să ţi-o jur. 

Astfel rostea odrasla lui Zeus şi a Ledei. Iar faţa ei era 
nespus de-ncântătoare. Deşi trecuse vremea, îşi păstra 
frăgezimea şi era mai frumoasă decât în tinereţe. Ochii ei 
cei albaştri îi muiau inima regelui Menelau. Simţea cum se 
topeşte toată mânia-i cruntă ca primăvara gheaţa, când iese 
soarele şi-o schimbă în pâraie vesele, zgomotoase, pe văile 
din munţi. Iubirea renăştea în pieptul regelui. Dragostea 
izbucnise din nou, năvalnică, pentru soţia lui care îl 
părăsise. 

E drept că prin legende se spune că zeiţa iubirii, Afrodita, 
văzând-o pe Elena că-i în primejdie, se coborâse iute din 
înaltul Olimp, cu carul din petale de flori de trandafir, cel 
tras de porumbiţe, însoţită de Eros, zeul înaripat. lar Eros, 
la porunca zeiţei Afrodita, trăsese o săgeată, de astă dată-n 
pieptul regelui Menelau şi îi reaprinsese dragostea-n 
vâlvătăi, pentru soţia sa, preafrumoasa Elena. 

Şi, cum, necum, bărbatul şi-a zvârlit sabia, pe care-o 
pregătise ca să-şi ucidă soaţa. A luat-o pe Elena în braţe şi-a 
dus-o la corăbii. Apoi a dat cu fală semnalul de plecare 
corăbierilor săi: 

— Vântul este prielnic, a grăit Menelau. Ridicaţi pânzele 
corăbiilor noastre, şi să pornim spre casă. Doar în puţine 
zile vom vedea iarăşi Sparta şi palatul dorit, din care am 
plecat acuma zece ani. 

Aşa crezuse el că în puţine zile se vor întoarce-n Sparta. 
Dar nu era aşa. Pentru că, mai întâi, Apolo - ce ţinuse cu 
Troia în război - a săgetat cârmaciull corăbiei regale, pe 
lângă capul Sunion. Vroia să-i mai lovească cel puţin înc-o 
dată şi să-i împiedice pe-aheii ce-i ura s-ajungă în Elada. 
Menelau şi oştenii i-au ars trupul pe rug şi i-au făcut o 
slujbă, cum era datina. Apoi, c-un nou cârmaci, au plecat 
mai departe. 


Dar le-a trimis Poseidon o furtună grozavă. Flota s-a 
risipit. Corăbiile aheie, în cea mai mare parte, s-au sfărâmat 
de stânci. Regele Menelau şi soaţa lui, Elena, au fost siliţi de 
Ares să rătăcească, apoi, vreme de şapte ani, prin ţări 
îndepărtate: Cipru, Fenicia, Libia şi Egipt, şi cu mare 
greutate au izbutit, la urmă, să-şi mai revadă Sparta. 

AHILE, CA SEMIZEU, SE AŞAZĂ ÎN INSULA LEUCE, 
CĂSĂTORINDU-SE EL CU FRUMOASA ELENA. 

Legendele mai noi spuneau că, după moarte, Elena a fost 
luată de Hera din Olimp şi dată de soţie eroului Ahile, ajuns 
un semizeu. În acest fel zeiţa cu braţele ca neaua răsplătea 
pe eroul ce biruise Troia. 

În timp ce în Troada aheii au ars trupul eroului Ahile, 
umbra celui răpus a fost luată de Tetis, zeiţa nereidă, care îi 
era mamă. Şi, cu voia lui Zeus, Ahile s-a schimbat din om în 
semizeu, ca toţi marii eroi2. 

La rugămintea mamei, Poseidon a-nălţat în Pontul Euxin o 
insulă frumoasă. Insula a clădit-o Poseidon furtunosul, din 
mâlul ce-l purtase Istrul în drumul său din Sciţia depărtată 
până la gura Psilon3. lar acest nou tărâm a fost numit 
Leuce sau insula cea albă, pentru că-n preajma ei marea se- 
nvolbura, izbindu-se de stânci şi stropind-o cu spumă, parcă 
o-ncercuia c-un brâu larg de argint. 

Aici şi-a aşezat zeiţa nereidă pe fiul ei Ahile, cel mai viteaz 
erou din războiul troian5. Şi-apoi s-a ridicat un templu 
maiestuos, din marmură ca neaua. Şi pentru că-ndrăgise, în 
viaţă, pe Elena, cea răpită de Paris - deşi păstrase taina 
ascunsă-n inimă - Hera i-a dăruit-o de soaţă, după moarte. 

A fost o nuntă mare în insula Leuce, la care au venit 
Poseidon, Amfitrita, nimfele nereide şi geniile toate din 
Pontul Euxin şi chiar din Meotida6. 

De-atunci, în orice seară, Ahile şi Elena se aşezau la masă. 
Şi Ahile cânta, lăudându-l pe poetul ce povestise-n versuri 
greul război troian”. 

„O, faimă şi renume - rostea în vers Ahile - voi care locuiţi 
pe coastele mănoase ale acestei mări, lira mea azi vă 


cheamă: slăviţi-mi pe Homer, divinul cântăreţ, gloria 
oamenilor, gloria suferințelor îndurate de mine. Căci, 
datorită lui, eu încă n-am murit. Şi datorită lui, Patrocle mai 
trăieşte, iar prietenul meu Aias s-aseamănă cu zeii. Şi chiar 
acei învinşi sunt încă proslăviţi, lăudaţi în cântece şi Troia 
nu-i uitată”. 

Această melodie era fermecătoare, şi, pe mări, corăbierii 
îşi opreau vasele şi ascultau, cuprinşi de-un simţământ de 
teamă. Ba unii povesteau că s-auzeau de-acolo şi zgomote 
de arme, strigăte de război şi tropote de cai. Şi dacă vreo 
corabie se afla în furtună şi îşi căuta scăparea în insula 
Leuce, Ahile s-arăta la pupă-nveşmântat în straie de război 
şi le-arată cu mâna încotro să cârmească. 

NIMICIREA AMAZOANELOR. 

În insula Leuce trăiau şi multe păsări: porumbei, pescăruşi 
şi alte zburătoare8. Ele plecau în zori, îşi muiau penele în 
valurile mării şi se-ntorceau pe țărm. Stropeau cu îngrijire 
tot templul lui Ahile, măturând lespezile cu aripile lor. 

Aicea, în Leuce, corăbierii salvaţi de Ahile, pe mare, îi 
făceau multe daruri: aur, argint, obiecte şi stofe preţioase. 
Atât de multe daruri se aduceau în templu, încât se adunase 
o mare bogăţie. Această bogăţie au vrut s-o stăpânească 
vitezele-amazoane, femeile acelea care luptaseră cu Ahile la 
Troia, ajutându-l pe Priam. 

De-aceea şi-au făcut corăbii măiestrite. S-au urcat pe 
corăbii, cu caii lor cu tot; şi-au pornit spre Leuce. Însă 
marele-Ahile, fiind acum semizeu, a săvârşit o vrajă. Ela 
cătat cu ochii-i crunţi şi străpungători spre caii ce purtau 
oastea de amazoane. Sub privirea aceasta, caii s-au 
scuturat, sforăind ca turbaţi, trântind pe amazoane cu 
frunţile-n ţărână. Apoi s-au repezit, ca nişte lei flămânzi, 
muşcându-le de braţe, de pântece, de şolduri, mâncându-le 
cu totul. 

Tot în aceeaşi vreme, s-a iscat o furtună ce-a scufundat în 
marş corăbiile pe care veniseră-n Leuce vestitele- 
amazoane. 


După osânda asta, semizeul Ahile a chemat apele Pontului 
Euxin peste insula sa. Apele-au năvălit şi au purificat 
pământul insulei de sângele vărsat9 

PEDEPSIREA LUI AIAS DIN LOCRIDA. 

Toate aceste fapte, povestite-n legende, s-au petrecut 
târziu, după ce Menelau şi frumoasa Elena - întorşi din 
rătăciri care-au durat, cum ştiţi, vreme de şapte ani - au 
sosit iar acasă şi-au vieţuit, un timp, în palatul din Sparta. 
Menelau a-nchis ochii, şi soaţa lui Elena a fost luată de 
Hera, fără a fi întrebată, şi dată lui Ahile. 

Să ne întoarcem însă din nou în faţa Troiei, după ce a fost 
arsă, şi să aflăm ce soartă au mai avut şi ceilalţi ahei rămaşi 
acolo. 

După ce Menelau plecase cu Elena şi-o parte din corăbii, 
pe mare, către Sparta, regele Agamemnon mai zăbovise 
încă o vreme în Troada. Întârzia acolo, cu gândul s-o- 
mblânzească pe zeiţa Atena, ce era supărată fiindcă nu-l 
pedepsise pe Aias din Locrida, acel ce-i pângărise templul 
său de la Troia. Şi ca s-o îmbuneze, îi ridica sanctuare şi-i 
tot aducea jertfe zeiţei purtătoare de coif şi de egidă. 

— Apleacă-te, zeiţă, cu mila ta spre noi şi nu ne oropsi în 
drumul către casă! se ruga Agamemnon de falnica Atena. 

N-avea de unde şti că ea-i şi presărase zeci, sute de 
primejdii, în drumul către casă. 

Terminând deci cu slujba şi jertfele-n Troada, regele 
Agamemnon a poruncit, de-asemeni, ca şi oştenii lui să se 
urce-n corăbii şi cu toţii să plece spre dorita Micenă. Şi au 
plecat pe mare. La început n-au fost pericole prea mari. Dar 
în câteva zile au început furtuni. Furtuni nenumărate, 
iscate de Poseidon la cererea Atenei. Dar cea mai grea din 
toate, mai înfricoşătoare, a fost dezlănţuită aproape de 
Eubeea. Părea că marea fierbe într-un cazan adânc. Cerul 
se coborâse până deasupra apei, vânăt şi mohorât. lar 
vântul împingea corăbiile-aheie spre stâncile din coastă 
unde, trosnind cumplit, se sfărâmau în ţăndări. Astfel au 
fost pierdute în apele adânci cele mai multe vase, oştenii 


înecaţi şi toată avuţia ce o purtau cu ei, din cetatea lui 
Priam, risipită pe fundul clocotitoarei mări. Printre aceste 
vase, a fost spartă-n bucăţi corabia pe care călătorise Aias. 
Însă eroul nostru nu s-a lăsat târât de valuri, spre adâncuri, 
ci s-a luptat cu ele, şi cum era voinic, a izbutit s-ajungă pe-o 
stâncă de la țărm. S-a căţărat pe stâncă, şi, vesel, a cătat cu 
ochii lucitori spre muntele Olimp şi a strigat din răsputeri: 

— Voi, zei, Palas-Atena şi tu, acel ce porţi alge în păru-ţi ud 
şi eşti rege pe mări, preacruntule Poseidon, aflaţi că n-am 
murit. Cu braţele acestea puternice. - omeneşti am 
răzbătut prin valuri. Ha, ha! şi am scăpaT. Şi râd acum de 
voi. 

Vă-nchipuiţi atunci cum s-a mâniat Atena, văzându-l pe 
eroul ce-i pângărise templul că mai trăieşte încă. Şi s-a- 
ncruntat amarnic zeul mării, Poseidon. 

— N-ai pierit? a răcnit din apele marine furtunosul 
Poseidon. N-ai pierit? Ai să pieri. 

Şi-a lovit cu tridentul acea stâncă înaltă pe care stătea 
Aias. Stâncă s-a despicat10. Se mai vede şi astăzi cum a fost 
ruptă-n două. lar partea despicată s-a prăvălit în valuri, 
târându-l şi pe Aias. Astfel l-au pedepsit Atena şi Poseidon 
pe-acel ce avusese curajul să-i înfrunte. 

ÎNECAREA CORĂBIILOR LA CAPUL CAFAREU. 

După-ntâmplarea asta, regele Agamemnon a plutit mai 
departe cu bruma de corăbii ce îi mai rămăsese. Credea că 
s-au sfârşit necazurile pe mări prin pierderea lui Aias. 
Numai că în Eubeea domnea pe-atunci Nauplios, tatăl lui 
Palamede, eroul ce fusese osândit în Troada şi omorât cu 
pietre. Atena şi zeiţa cu braţele ca neaua, care-i mânaseră 
pe-ahei până-n Troada, vruseseră să piară cel care cerea 
pacea. 

Acum, aflând Nauplios că se apropie flota, a vrut la rându-i 
să plătească regelui Agamemnon moartea fiului său. La 
capul Cafareu al insulei Eubeea răsar mai peste tot colţi 
mari, rânjiţi din ape. Şi, într-o noapte neagră, Nauplios a 
aprins pe-aceste stânci un foc. Flota tocmai trecea prin 


apele acelea adânci, clocotitoare. Pornise iar furtuna. Vântul 
bătea avan şi azvârlea-n corăbii munţi negri, grei, de apă. 
Şi, văzând Agamemnon foc scânteind pe țărm, a crezut că-i 
un port. S-a-ndreptat într-acolo cu corăbiile sale. Dar dintr- 
odată - zei! - vasele s-au ciocnit de colții ascuţiţi şi, una 
după alta, corăbiile lui s-au scufundat în mare. Iar vuietul 
furtunii a stins pe totdeauna gemetele de moarte ce le 
scoteau oştenii regelui Agamemnon, care se prăvăleau în 
apele adâncil 1. 

Când s-a sfârşit furtuna şi s-au ivit iar zorii, nu mai plutea 
pe mare decât un singur vas. Era vasul regal, care era mai 
bun ca toate celelalte, însă şi el lovit de stâncile din țărm şi- 
aproape plin de apă. Cu greu au izbutit de-au plecat mai 
departe. 

Au plutit ei pe mare. Au înfruntat şi alte furtuni şi lupte 
grele, şi-abia într-un târziu au izbutit s-ajungă acasă, la 
Micena. 

AGAMEMNON ESTE UCIS LA-NTOARCEREA ACASĂ DE 
SOŢIA NECREDINCIOASĂ. 

Atâta că în timpul cât lipsise-Agamemnon, soţia-i 
Clitemnestra, sora mândrei Elena, nu i-a fost credincioasă. 
Mânată de-Afrodita, duşmana grecilor din războiul troian, 
regina Clitemnestra a îndrăgit pe-un altul, vărul lui 
Agamemnon, ce se chema Egist. 

Dorind să nu-i sosească soţul pe negândite, regina aşezase 
pe-un munte foarte-nalt o strajă zi şi noapte. Când au 
distrus aheii bogatul oraş Troia, focul s-a ridicat în sus până 
la cer. În Lemnos s-au zărit coloanele de flăcări, care se 
ridicau din zidurile Troiei. Atunci locuitorii marei insule 
Lemnos au aprins şi ei focul pe o creastă de munte, dând 
veste că oraşul lui Priam a căzut. Din Lemnos s-a văzut 
până departe focul, pe coastele Eladei. Aşa, din munte-n 
munte, vestea a şi sosit într-o singură zi în oraşul Micena. 

E lesne de-nţeles ce-a fost pe Clitemnestra, când a aflat c- 
aheii au biruit Troia şi se înapoiază soţul său, Agamemnon. 


Sub îndemnul zeiţei, ea s-a făcut că este nespus de 
bucuroasă. L-a-mbrăţişat cu dor, şi toată numai zâmbet, l-a 
poftit în palat pe soţu-i Agamemnon. 

— Întâi şi-ntâi, stăpâne, i-a glăsuit regina, te rog să faci o 
baie, şi-astfel să te purifici de sânge şi de colb. 

Regele din Micena s-a învoit, fireşte; şi-a dezbrăcat 
armura; a dat încolo lancea, şi sabia, şi scutul. Ştia că e 
acasă, şi nu mai sunt primejdii. Trâmbiţele sunau. 
Chimvalele la fel. Şi adunaţi, curtenii îl aclamau pe rege, 
fiindcă se întorsese biruitor din Troia. 

Egist pândea la uşă cu-o sabie în mână. Regina 
Clitemnestra îl conducea pe rege într-o sală de baie, largă 
şi-mpodobită cu sculpturi şi cu aur. Regele a intrat în baie 
să se scalde. Dar, cum l-a văzut singur, regina Clitemnestra 
a şi zvârlit asupră-i un văl lung şi ţesut din fire foarte tari. 
Regele Agamemnon s-a încurcat în văl, la fel ca într-o plasă, 
şi a căzut pe lespezi. lar soaţa-i, Clitemnestra, cu sfatul lui 
Egist, l-a lovit cu securea în frunte de trei ori. 

RĂZBUNAREA LUI ORESTE. 

Îndată după crimă12, Egist s-a-nveşmântat în hainele 
regale şi a ieşit în piaţa oraşului, trufaş, stând lângă 
Clitemnestra. Mulțimea înfuriată de crima odioasă, care se 
săvârşise acolo, în palat, a vrut să-l şi înşface pe vicleanul 
Egist şi să-i scurteze viaţa. Însă l-a apărat regina 
Clitemnestra. Ea a strigat că fapta era o răzbunare pe 
regele-Agamemnon, fiindcă o îndrăgise pe copila lui Priam, 
urgisita Casandra. 

Fata căzuse roabă lui Aias; dar acesta pierise-n apa mării; 
şi regele-Agamemnon o luase la Micena. 

Se spune că poporul, văzând-o pe Casandra, cu chipul 
luminos şi cu privirea bună, o sfâătuia să fugă. Vroia să o 
ajute. 

Dar ea îşi dorea moartea. Fusese înjosită de nemiloşii-ahei. 
Nu vroia să trăiască o viaţă de robie. Şi, fără să se teamă, 
şi-a lepădat mantia, cununa de pe cap şi băţul ei profetic. A 
intrat în palat cu celelalte roabe aduse de la Troia. Acolo 


adăsta securea ucigaşă, aceeaşi ce lovise în frunte pe- 
Agamemnon. 

Îndată după moartea regelui Agamemnon, duşmanul său 
Egist voise să-i omoare şi unicu-i băiat, ce se numea Oreste. 

Însă micul Oreste fusese luat de doică, în acel ceas de 
spaimă, şi dus în altă ţară, pe tărâmul Focidei. 

Departe, în Focida, Oreste-a crescut mare, şi nu avea alt 
gând decât să-i pedepsească pe cei doi ucigaşi, cum cerea 
datina. În el ardea făclia urii răzbunătoare. Şi, ajungând 
flăcău, a plecat la Micena, însoţit de un prieten, ce se 
numea Pilade. S-a-nfăţişat acolo drept un sol din Focida şi-a 
pătruns în palat. 

— Eu sunt acel pe care tu ai vrut să-l răpul. I-a glăsuit, cu 
silă, fiul lui Agamemnon vicleanului Egist. Am venit să-ţi 
plătesc moartea tatălui meu! 

A început o luptă. Însă o luptă scurtă13. Oreste era tare şi 
priceput la arme; şi Egist a căzut - cu toate că regina sărise 
în ajutorul lui, cu o secure-n mână. De nu era Electra, sora 
lui Oreste, poate-l şi răpunea. Electra i-a strigat: 

— Fugi, frate! Fugi departe! Regina te pândeşte şi vrea să 
te omoare pentru iubitul ei. 

Oreste s-a întors spre mama ucigaşă. Plin de durere-n 
suflet a săgetat-o-n piept. 

Oreste, după fapta grozavă săvârşită, a avut de-ndurat 
chinuri nenumărate. El a fost urmărit de crudele erinii - 
geniile infernale trimise să-l răpună şi să-l ducă-n Infern, 
pentru că-şi omorâse pe propria lui mamă. Zeiţele erinii l- 
au urmărit mult timp. 

Până-n cele din urmă, se spune că Oreste ar fi fost judecat 
de zeii olimpieni în oraşul Atena, sus, pe stânca lui Ares14. 
Vreo câţiva olimpieni au hotărât să-l ierte, zicând că fapta 
lui a fost cu totul dreaptă. Regina Clitemnestra îşi meritase 
soarta. 

Parte dintre erinii şi-au curmat urmărirea. Ele s-au aşezat 
într-o peşteră largă, chiar sub areopag. S-au numit 
eumenide şi-au ocrotit oraşul atât de drag Ateneil5. 


Însă alte erinii l-au lovit mai departe pe tânărul Oreste. Ca 
să scape cu viaţă, a trebuit s-aducă din ţinutul Tauridei o 
statuie-a zeiţei caste a vânătoarei. Statuie fermecată. Ela 
plecat alături de prietenu-i Pilade. Dar în templul zeiţei 
slujea, ca preoteasă, fecioara Ifigenia, pe care-odinioară 
regele Agamemnon vrusese s-o jertfească pe-un altar în 
Aulida - ca flota aheiană să poată să pornească spre 
coastele Troadei. 

După multe necazuri, Oreste şi Ifigenia s-au cunoscut ca 
fraţi. Au plecat împreună spre patria dorită, ducând cu ei 
chipul de piatră al zeiţei. 

Ajungând în Micena, Oreste s-a-nscăunat pe tronul 
părintesc, tronul lui Agamemnon. Prietenul credincios al 
regelui Oreste, Pilade, s-a-nsurat cu prinţesa Electra. lar 
Ifigenia s-a făcut preoteasă într-alt templu măreț al 
preacastei zeiţe16. 

lată care-a fost soarta celor doi fraţi atrizi: Menelau şi- 
Agamemnon care au distrus Troia cu cetele de-ahei. Oastea 
lor a pierit la-ntoarcerea spre casă, pe mare, sub furtuni, şi 
toată bogăţia jefuită la Troia a fost pierdută-n ape, unde 
zace şi-acum. Zeii ce-i aţâţau să plece la război i-au asuprit 
pe urmă. Ba, până şi urmaşii, prietenii, rudele au îndurat la 
fel. Învinşi şi-nvingători au suferit din plin. 

Note: 

1. Pe nume Frontis. 

2. Oamenii din antichitate au născocit ideea că eroii 
deveneau în cea mai mare parte semizei, adică tot un fel de 
zei. Ei îşi închipuiau că eroii - care-i iubeau şi luptaseră în 
viaţă pentru pământeni - vor mijloci pe lângă zeii olimpieni, 
ori de câte ori aceştia ar fi vroit să-i urgisească. Şi în acest 
fel ar fi putut să scape de multe neajunsuri sau să capete 
ajutor în împrejurări grele. 

3. Psilonul era Sulina de astăzi. 

4. Noi îi zicem Leucei: Insula Şerpilor, pentru că ar fi 
vieţuit acolo nişte şerpi mici, negri, neveninoşi. 


5. Ahile reprezenta pentru elini vitejia şi curajul desăvârşit 
în război. Era un fel de erou naţional. În acelaşi timp, el se 
bucura şi de protecţia anumitor zei: în primul rând a lui 
Zeus, prin intermediul rugăminţilor mamei sale 'Ietis; a 
Herei, datorită urii ei nemărginite faţă de troieni; şi a 
Atenei, ca sprijinitoare a celor mai mari eroi. 

6. Marea de Azov. 

7. Aşa povesteşte scriitorul Filostrat din secolul întâi al 
erei noastre, aducând indirect, în acest fel, un omagiu 
neîntrecutului poet elin, Homer. 

8. În felul acesta povesteşte un alt scriitor: Flavius 
Arrianus, filosof şi istoric totodată, din cel de-al doilea secol 
al erei noastre. 

9. Filostrat, în „Heroica” sa, pretindea că acest atac al 
amazoanelor în Insula Şerpilor s-ar fi petrecut în anul 168 
al erei noastre. Istorii nu confirmă această luptă şi nici pe 
amazoane. Iotuşi, nu se ştie de n-o fi fost vreodată, cumva, 
vreun măcel în ostrovul cu şerpi. Poate nişte războinici or fi 
răpus cu armele vreo ceată de femei, din nu ştim care 
pricini. lar grecii, care erau atât de inventivi, or fi vrut să 
înnobileze acest măcel crud, creând povestea asta. Dacă 
este aşa sau altfel, noi nu avem de unde să cunoaştem. Nu 
ştim ce se ascunde sub cântecul străvechi despre Insula 
Şerpilor, care-şi scaldă şi astăzi coastele în apele înspumate 
ale Mării Negre. 

10. Este vorba de stânca numită Gerestes. Văzând ciudata 
ei formă, elinii au născocit această interesantă legendă. 

11. Motivul acestei legende, al regelui care atrage cu 
ajutorul focului corăbiile, pe furtună, între stânci, ca să le 
nimicească, a fost preluat de folclorul multor popoare. Se 
află şi în basmele noastre. 

12. În tragedia sa „Agamemnon”, poetul Eschil ne cântă 
cumplita întâmplare. 

13. Eschil, în tragedia „Heforele”, povesteşte moartea 
reginei Clitemnestra. Heforele erau nişte femei care-i jeleau 
pe morţi şi făceau libaţiuni pe mormintele lor. Titlul a fost 


dat simbolic de poet. Dealtfel, într-un desen pe-un vas, îl 
vedem pe Oreste vârându-şi paloşul răzbunător în trupul lui 
Egist. Regele învins dă strigătul de moarte. Dintr-o altă 
încăpere, ţâşneşte însă Clitemnestra cu o secure-n mână, şi 
este gata să-l lovească pe feciorul său, pe la spate. Mai 
încolo, se vede şi Electra, fata lui Agamemnon. Zărind-o 
Electra pe Clitemnestra, cu securea, îl vesteşte pe Oreste, 
ca să se poată apăra. Sunt unii învăţaţi care asemuiesc 
tragedia lui Eschil cu o altă operă, creată de Shakespeare, 
numită „Hamlet”. La fel, tânărul prinţ Hamlet doreşte să 
răzbune moartea tatălui său, regele ţării, ucis prin uneltirea 
unui unchi criminal, împreună cu mama necredincioasă. 

14. Areopagul. 

15. Acest lucru se arată în altă tragedie a lui Eschil, 
„Eumenidele”. Piesele: „Agamemnon”, „Heforele”, şi 
„Eumenidele” compun laolaltă trilogia „Orestia”, culme a 
artei lui Eschil. 

16. Întâmplările acestea atât de zbuciumate au fost 
povestite de Euripide în tragedia lui „Ifigenia în Taurida”. 
Într-un grup statuar din secolul al V-lea înaintea erei 
noastre ne sunt înfăţişaţi Oreste şi Electra, după ce se 
întâlnesc în pace la Micena. Electra îşi ţine braţul cu 
dragoste de soră pe umărul voinic al regelui Oreste. Feţele 
lor exprimă iubirea ce şi-o poartă, caldă şi sinceră. 

PĂŢANIILE LUI ULISE. 

Ahile-a-nsemnat vitejia în marele război troian. Fără de el, 
poate aheii erau zdrobiţi de dârzul Hector. Dar pe Ahile-l 
adusese în tabăra lui Agamemnon, prin isteţimea sa, Ulise. 
Acest erou întruchipează înţelepciunea, priceperea şi 
dibăcia. El a adus noi luptători, pe Filoctet, Neoptolem şi 
alţi eroi, în faţa Troiei, cu vorba sa meşteşugită. Fără de el, 
paladiul nu ar fi părăsit oraşul regelui Priam cel bătrân, nici 
n-ar fi fost meşteşugit calul de lemn. Zidul nebiruit al Troiei, 
clădit de doi zei olimpieni, ar fi rămas poate întreg. 

Ce-i drept, Ulise nu dorise acest război atât de crud. Greu 
se urnise de acasă. Însă, intrat în bătălie, el a făcut tot ce-a 


putut, cu mintea lui născocitoare, ca să asigure victoria 
cetelor regilor ahei. 

Atâta că-n timpul cât fusese plecat în crunta bătălie, nu 
vedea-n visurile lui decât Itaca, patria sa cea mult iubită, în 
care îşi avea căminul. 

N-avea alt gând, altă dorinţă mai fierbinte, decât să se 
întoarcă acasăl, lângă fecioru-i Telemah şi lângă draga-i 
Penelopa. 

Acuma, isprăvindu-se războiul, Ulise şi-a urcat pe cele 
douăsprezece corăbii ce le-avea, oastea care-i era 
încredinţată. Şi vântul a suflat în pânze, iară vâslaşii-au 
chiuit. Ziua era plină de soare şi marea lucie, în zări, îi 
chema ademenitoare şi-şi legăna, în faţa lor, valul cu 
murmure plăcute, aidoma unui cântec drag. 

Şi au plutit, au tot plutit, până ce au zărit un țărm locuit de 
un neam de oameni? ce-l ajutaseră pe Priam în marele 
război troian. 

Aici au debarcat cu oastea. I-au nimicit pe toţi bărbaţii. Au 
luat întreaga avuţie ce se găsea-n oraşul lor, femeile şi 
fetele. Iar prada, astfel dobândită, au împărţit-o-n mod 
egal3. 

E drept că pe acest tărâm Ulise a pierdut şi el cam 
şaptezeci şi doi de oameni. 

Şi iară au pornit pe mare. Au mai plutit o săptămână şi-ncă 
cinci zile pe deasupra. Au străbătut printr-o furtună, care i- 
a rătăcit pe ape, şi au ajuns lângă o coastă, unde sălăşluia 
poporul ciudat al lotofagilor4. Aceştia se hrăneau cu lotus. 
Cine mânca din floarea asta nu mai avea altă dorinţă decât 
să stea, pe veci, acolo, în insula cu lotofagi. Şi trei dintre 
însoțitorii cutezătorului Ulise, gustând din lotusul cel dulce, 
n-au vrut să plece mai departe. Însă Ulise se gândea la cei 
de-acasă, că-i aşteaptă. Fiindcă ei se împotriveau, a dat 
poruncă celorlalţi să-i ia cu sila, să-i aducă sus, pe corăbiile- 
aheie. Aceştia însă se zbăteau, sub vraja florilor de lotus. 
Vroiau să se arunce-n apă. Să se întoarcă-n insulă. Atunci 


Ulise i-a legat de băncile corăbiei cu ştreanguri tari de 
cânepă. 

ÎN PEŞTERA CICLOPULUI POLIFEM. 

Plutind ei apoi mai departe, au întâlnit o insulă care era 
plină de capre. De capre negre, sprintene. I-au spus Insula 
Caprelor5. Trecând apoi de insulă, au poposit pe-un țărm, 
pe care sălăşluiau nişte uriaşi c-un singur ochi, nişte ciclopi, 
am spune azi6. 

Ulise s-a urcat pe țărm, lăsând corabia pe apă, ferită într- 
un golfuleţ. Doar doisprezece soţi mai zdraveni şi curajoşi 
urmau pe rege în ţara asta misterioasă. 

Au luat cu ei puţină hrană şi-ntr-un burduf mare de capră 
un vin roşu, îmbătător, pe care îl primiseră, din Tracia, de la 
un preot. 

Urcându-se pe acea coastă au întâlnit o peşteră. O peşteră 
înaltă, largă, în care locuia ciclopul cel mai cumplit din tot 
ţinutul. Era ciclopul Polifem, feciorul zeului Poseidon. Şi, 
pătrunzând în peşteră, călătorii s-au minunat nespus de tot 
ce ochii le vedeau. Erau acolo îngrămădite coşuri cu 
brânză, şiştare mari şi alte vase pline cu lapte sau cu zăr. 
Iară în ţarcuri behăiau sute şi mii de iezi sau miei. 

Ciclopul nu era acolo. Era cu turmele pe vale. 

Dar nu trecu decât puţin şi s-auziră paşii-i groaznici, ce 
zguduiau pământul tot; şi el pătrunse-n peşteră, mânându- 
şi turmele cu-o bâtă, făcută dintr-un trunchi uriaş. Închise 
peştera cu-o stâncă, ce nu ar fi putut s-o tragă nici 
patruzeci - poate mai bine - de boi. 

Aprinde un foc bun şi vrea să-şi pregătească hrana. Dar la 
lumina focului zăreşte-ndată oaspeţii. 

— Cine sunteţi? răcneşte el. Cum aţi pătruns în peşteră? 

Şi îşi rotea sub frunte ochiul său arzător şi fioros. 

— Suntem ahei. Venim din Troia. Furtunile ne-au rătăcit. 
Ci tu, fii bun, ne ospeţeşte. Ştii foarte bine că-i poruncă de 
la stăpânul nostru, Zeus, să-i primeşti bine pe drumeţi. 

Ciclopul a-nceput să râdă. Şi ce râs, zei! Parcă era nu râs 
de fiinţă, ci un clocot, urlet de valuri şi furtuni. Ce râs! 


Parcă se dărâma asupra lor cerul întreg şi bubuiau din 
înălţimi tunete tari, înfricoşate, şi trăsnete parcă-i loveau. 

— Ha, ha, ha, ha! râdea ciclopul. Mă învăţaţi pe mine voi? 
Şi să mă tem cumva de Zeus, eu care sunt la fel de tare ca 
orice zeu? Ha, ha, ha, ha! 

Fără de alte multe vorbe, i-a înşfăcat pe doi oşteni şi i-a 
mâncat cât ai clipi. Apoi s-a-ndestulat cu lapte, şi, sătul bine, 
s-a culcat. 

Văzându-l că a adormit şi sforăie-nfricoşător, Ulise s-a 
gândit să-şi scoată sabia lui cea ascuţită şi să i-o vâre-adânc 
în piept. Însă şi-a dat isteţul seama că omorându-l e-n zadar. 

Erau închişi în peşteră de steiul cel enorm, proptit chiar la 
intrare de ciclop. 

Aşa s-a scurs pe-ncetul noaptea. În zori, ciclopul a mâncat 
pe alţi doi soţi ai lui Ulise, şi a plecat cu turmele, punând la 
uşă din nou stânca. 

URIAŞUL ESTE ORBIT CU UN TRUNCHI ÎNROŞIT ÎN 
FOC. 

Ulise s-a gândit un timp: ce-i de făcut şi cum să scape din 
peştera ciclopului? Căutând şi frământându-şi mintea, a 
zărit într-un colţ un trunchi lung de măslin: o altă bâtă, pe 
care o avea ciclopul, ca să îşi mâne turmele. 

L-au luat, l-au ascuţit la vârf şi l-au pus bine la o parte. 
Iară când s-a lăsat amurgul peste acel ţinut de spaimă, aheii 
au aprins un foc în peştera ciclopului. Tocmai venea şi el din 
vale. Cum a pătruns în peşteră, a înşfăcat alţi doi oşteni şi i- 
a mâncat numaidecât. 

Aheii se uitau pieriţi cum le mânca uriaşul soţii, scăpaţi de 
moarte-n faţa Troii. Însă Ulise, fără teamă, s-a repezit, a 
luat burduful cel plin cu vin roşu şi tare. 

Vinul era atât de tare, încât aheii îl sorbeau doar subţiat cu 
apă rece: trei sferturi apă, un sfert vin. Altfel, doar dintr-o- 
nghiţitură se prăbuşeau beţi la pământ. 

Acum însă isteţul nostru a turnat vinul spumegos într-un 
vas mare de pământ şi i l-a întins uriaşului: 


— Soarbe, să vezi cât e de bun, a glăsuit el spre ciclop. I-o 
băutură zisă vin. 

Ciclopul nu băuse încă sucul de struguri pân-atunci, şi l-a 
sorbit cu lăcomie. 

— Mai dă-mi! a poruncit voios. Şi spune-mi, măi, şi cum te 
cheamă? 

Ulise i-a turnat din nou ciclopului în oală vin şi i-a răspuns 
plin de dulceaţă: 

— Numele meu aheu e „Nimeni”. 

— Aha! a mormăit ciclopul. Nimeni te cheamă? Bine, bine. 
la mai deşartă-mi puţin vin. 

Dar cum l-a sorbit şi pe-acesta, puterea lui l-a doborât, 
ciclopul s-a lăsat pe-o rână şi-a lunecat pe lespezi, beat, 
chiar în mijlocul oilor. 

Ulise-atunci a făcut semn ostaşilor şi-au înroşit bârna de 
lemn în flacără. S-au apropiat de Polifem şi ascuţişul 
trunchiului i l-au vârât adânc în ochi. Ba încă i l-au răsucit. 
Şi ochiul lui a sfârâit ca fierul de pe nicovală, bătut, încins, 
vârât în apă. 

Uriaşul a-nceput să urle. Şi urletul lui i-a trezit pe toţi 
ciclopii insulei. Ei au venit la peşteră şi i-au strigat în cor 
de-afară: 

— Ce-i Polifem? Ce s-a-ntâmplat şi de ce ne trezeşti din 
somn? 

Iar Polifem, urlând mai tare, le-a dat răspuns: 

— Săriţi, ciclopilor, şi m-ajutaţi, că Nimeni mi-a vârât în 
ochi o ţeapă înroşită-n foc şi m-a orbit! 

— Ce tot spui? Nimeni te-a orbit? Îţi baţi, pesemne, joc de 
noi. Dacă nu-i nimeni, ce tot urli? Haideţi, ciclopilor, de-aici. 
Căci Polifem a-nnebunit. 7 

AHEII SE LEAGĂ SUB PÂNTECELE OILOR ŞI IES DIN 
PEŞTERĂ. 

Şi s-au pornit, buluc, ciclopii, spre peşterile-ntunecate 
unde-şi făcuseră culcuş, nemailuând seamă la feciorul 
zeului mărilor Poseidon, care urla necontenit şi se izbea de 


toţi pereţii peşterii sale, tot căutând pe Nimeni şi pe soţii 
săi. 

Însă Ulise şi cu soţii săreau prin peşteră mai sprinteni 
decât căpriţele de munte şi îi scăpau mereu din mâini. 

Asta până spre dimineaţă, când oile s-au grămădit la gura 
peşterii, să iasă. Atâta numai că Ulise legase câte trei 
berbeci, bine-n curmeie, laolaltă. Şi pe sub pântecele lor 
prinsese câte un oştean. Şi el se agăţase ţeapăn de cel mai 
mare animal, starostele berbecilor din turmele lui Polifem. 

Ciclopul s-aşezase-n uşă, pipăia oile pe spate. Iară aheilor, 
în piept le bătea tare inima, de bucurie, că uriaşul nu era 
cât de cât deştept şi nu căta sub pântec turma. 

Aşa au izbutit Ulise şi soţii lui să ias-afară şi să alerge, cu 
grăbire, pe vasul care-i aştepta în golfuleţul liniştit. Şi, 
urcați pe corabie, au început să şi vâslească, până ce au 
ajuns în larg. De-acolo a strigat Ulise: 

— Hei, Polifem! Hei, Polifem, acela care ţi-a scos ochiul nu 
este Nimeni, cum credeai, ci-s eu, UlisE. Din Itaca. Hei, 
Polifem, te-am păcălit! 

O! Când a auzit ciclopul a înşfăcat o stâncă mare cât un 
palat. Ce un palat?! Un munte-ntreg! Şi l-a azvărlit în apa 
mării, răcnind cu ciudă: 

— Vai! Auzisem prevestirea că tu, Ulise, vei veni. Însă 
credeam că-i un uriaş, şi nu un vierme cum te-arâăţi. 

— Un vierme, însă înţelept, iar tu, puternic eşti ca zeii, dar 
eşti netot, o Polifem! a glăsuit din nou Ulise, în timp ce 
stânca aruncată de Polifem zguduia vasul. 

Şi valurile se săltau şi clocoteau în jurul lor, pentru că 
Polifem, uriaşul, striga acum pe tatăl său, stăpânul mărilor, 
Poseidon: 

— O! Tată, tu, răsari din ape şi pedepseşte-l pe Ulise. Nu-l 
lăsa să se-ntoarc-acasă! O! Tată. Tată. Pedepseşte-l. 

Dar grecii hohoteau pe punte, auzind ţipetele lui 
înverşunate către ape; căci preaisteţul din Itaca le da curaj 
zicând aşa: 


— Am învins noi oraşul Troia, căruia soarta îi urzise să fie- 
n veci nebiruit, căci avea ziduri ridicate de zeii-Apolo şi 
Poseidon. Şi-am înfruntat pe-olimpienii, care îl sprijineau pe 
Priam: Apolo, Artemis, şi Leto, şi Afrodita, şi nebunul zeu al 
războiului, feciorul Herei. Şi nu o să răzbim prin marea 
ocârmuită de Poseidon? Eu nu mă tem deloc de el, de 
vreme ce-am înfrânt destinul cetăţii Troiei. Prindeţi în 
mâinile voinice vâslele tari şi să pornim fără de teamă mai 
departe. 

Şi pornind grecii, fără frică, au ajuns într-o insulă unde 
domnea, pe voia sa, Eol, regele peste vânturi8. 

ÎN INSULA LUI EOL ŞI ÎN ŢINUTUL LESTRIGONILOR. 

Aici Ulise i-a grăit cu vorba sa meşteşugită zeului Eol cel 
măreț şi i s-a plâns că l-au lovit pe-ntinsul mărilor furtuni. 
Furtuni pe care le-au iscat chiar vânturile ne-ndurate. Ulise 
i-a vorbit atât de iscusit şi de frumos, încât Eol, ce nu 
primeşte pe nimeni oaspe-n casa lui, l-a primit bine şi cu 
cinste. Iar la plecare i-a adus, în semn de mare preţuire, 
într-un burduf, făcut din piele, legat la gură cu un lanţ în 
întregime de argint, acele vânturi ce umblau, pe-ntinsul 
mării, deseori. 

— Să le păstrezi. Să le dai drumul, numai când ai s-ajungi 
la ţintă, a glăsuit regele Eol. 

Nu lăsase în libertate decât pe vântul de apus, Zefirul cel 
îmbălsămat, ca să-i împingă pânzele corăbiilor către Itaca. 
Dar zeul Eol l-a rugat un singur lucru pe Ulise: să nu arate 
nimănui ce se găseşte în burduf, nici măcar celorlalţi ahei. 

Plutind ei apoi peste mare, însoțitorii lui Ulise au socotit că 
în burduf se află aur şi argint. Şi pândind toţi un timp 
prielnic, când el, Ulise, dormea dus, au desfăcut din lanţ 
burduful. Iar vânturile au ieşit şi s-a dezlănţuit furtuna. Şi 
ce furtună! Niciodată nu mai bătuseră-mpreună atâtea 
vânturi peste mare. 'Toate-n acelaşi timp suflau şi zguduiau 
genunea neagră a apelor până-n adânc. 

Sub vijelia cea grozavă, s-a deşteptat însă Ulise, şi fiind 
navigator destoinic, după destule încercări, au reuşit să 


poposească la ţărmul altei insule. 

Însoţitorii lui Ulise, cu unsprezece din corăbii, au şi tras 
repede la țărm. Numai Ulise a rămas, prevăzător, în largul 
mării. El s-a urcat sus, pe catarg, să cerceteze insula, cu 
ochii lui străbătătorid. 

Însă pe insula aceasta trăia un neam, zis lestrigonii, uriaşi 
şi mâncători de oameni. 

Şi chiar sub ochii lui Ulise, neputincios stând pe catarg, 
uriaşii au sărit îndată, au sfărâmat corăbiile, şi pe ahei i-au 
tras în ţeapă. S-au dus acasă şi i-au fript. Şi i-au mâncat 
numaidecât, puşi în frigare, ca pe miei. 

Astfel n-a mai avut Ulise, din flota lui atât de mare, decât 
doar o corabie. Câţi rămăseseră cu eli-au plâns cu lacrimi 
arzătoare pe cei care pieriseră, mâncaţi de cruzii lestrigoni. 
Însă jelindu-i pe cei morţi, au înălţat pânzele toate şi au 
vâslit cu încordare, căci blestemaţii lestrigoni azvârleau 
iarăşi după ei cu stânci cât munţii, colţuroase, şi erau gata 
să-i zdrobească şi să-i afunde-n apa mării. 

— Vâsliţi! Văsliţi! striga Ulise. Eu ştiu că toate-aceste crime 
sunt uneltite de Poseidon, de zeul ce ne urmăreşte ca să-l 
răzbune pe ciclop. Dar nu mă voi lăsa eu pradă atât de 
lesne lui Poseidon. Mă voi lupta. Voi izbândi şi voi ajunge în 
Itaca. Vâsliţi! Vâsliţi! Nu vă lăsaţi! 

PE TĂRÂMUL VRĂJITOAREI CIRCE ŞI ÎN INFERN. 

Și, tot vâslind şi rătăcind pe mările fără hotar, Ulise cu 
oştenii săi, puţinii care mai trăiau, au ajuns pe un alt tărâm. 
Era o insulă Eea10. În ţara asta locuia o mare vrăjitoare, 
Circe1 1. 

Aici, frumoasa vrăjitoare, îndrăgostită de Ulise, n-a vrut 
să-l lase să mai plece şi l-a ţinut un an întreg, dându-i 
ospeţe strălucite. 

Ba chiar când anula trecut, la stăruința lui Ulise că vrea 
să plece către casă, ea i-a răspuns cu viclenie: 

— Te las să pleci, dacă-nainte ai să cobori până-n ţinutul lui 
Hades, zeul mohorât, şi-ai să-i întrebi pe cei de-acolo dacă e 
bine să te-ntorci. 


La drept vorbind, frumoasa Circe vroia să-l pună pe Ulise 
să se coboare în Infern; şi-acolo ea să uneltească prin 
Hades şi prin Persefona ca umbrele să-l sfătuiască pe regele 
de la Itaca să nu mai plece din Eea. Şi-astfel eroul să-i 
rămână pe totdeauna ca bărbat12. 

Neavând altfel nici un mijloc să plece din acel tărâm, Ulise 
i-a făgăduit să se coboare în Infern. 

Şi tot luptându-se cu soarta, dornic întruna s-o învingă, 
Ulise a plecat spre ţara întunecată a lui Hades. 

Acolo, a-ntâlnit în cale pe regele profeților: Tiresias cel 
preavestii. 

Tiresias i-a prevestit câte avea să mai îndure în drumul lui 
către Itaca şi cum se va dezlănţui mai tare ura-nverşunată a 
lui Poseidon furtunosul. Apoi, i-a mai rostit că soaţa, mult 
credincioasa Penelopa, este silită să-şi aleagă, în locul lui, 
un alt bărbat, pentru că toţi îl socot mort. 

După Tiresias, lui Ulise i s-au mai arătat şi alţii. Mama lui 
însăşi, Anticleea - care murise între timp - a venit să-l 
sfătuiască. 

S-a-nfăţişat şi Agamemnon, cel doborât de Clitemnestra 
atunci când a ajuns acasă. 

— Nu te încrede în soţie, a spus regele mânios. Să nu 
păţeşti ce-am păţit eu, de la iubita-ţi Penelopa. Mai bine stai 
tihnit la Circe! 

Heracle, Antiloh, Patrocle, Aias, chiar voinicul Ahile şi 
umbrele altor eroi i-au grăit în acelaşi fel: 

— Cu toţii-am suferit destul. Cel puţin tu să fii ferit de 
relele care te-aşteaptă. 

Toţi i-au vorbit, însă Ulise iubea atâta de fierbinte insula lui 
sărăcăcioasă, pe soaţa-i cea mult răbdătoare şi pe fecioru-i, 
Telemah, încât nu s-a înduplecat. 

— Orice mi-aţi spune, eu tot plec. Primejdiile nu mă 
opresc. Eu trebuie să văd Itaca, după aceea pot să mor. 

Era atât de avântat, când rostea vorbele acestea, încât şi 
umbrele acelor mult glorioşi eroi: Heracle, Patrocle, Aias şi 
Ahile se zice c-au zâmbit atunci, deşi erau în ţara morţii. 


Şi Circe n-a avut ce face. Potrivit înţelegerii, după această 
încercare a trebuit să se-nvoiască şi să-i dea drumul iar pe 
mări. 

ÎN INSULA OGIGIA, LA CALIPSO. 

A pornit, deci, din nou Ulise. Sirenele - fecioare-păsări, din 
insulele Sirenuse13 - l-au ispitit cu cântece înşelătoare să 
coboare în ţara lor şi să rămână. Ulise-a astupat cu ceară 
urechile vâslaşilor şi pe el însuşi s-a legat cu frânghii groase 
de catarg. 

Şi mai erau pe-atunci doi monştri, astăzi sunt stânci 
obişnuite, ce se numeau Scila şi Caribda14. Scila i-a luat 
şase luntraşi, de pe corabie, în cele şase boturi ale sale, ce- 
aveau, nu două, ci câte trei rânduri de dinţi. Caribda a supt 
apa mării şi-a azvârlit-o iar afară, ca să-i înece pe Ulise şi pe 
însoțitorii săi. Dar ei, vâslind mai încordaţi, au scăpat şi de 
aceşti monştri. 

Ajunşi în ţara soarelui, o insulă ce-avea trei vârfuri15, 
însoțitorii lui Ulise au mâncat boii cei sfinţiţi ai marelui zeu 
Helios. Drept răzbunare, Helios nu a mai vrut să dea 
lumină. lar Zeus, ca să-l îmblânzească şi să-l întoarcă iar pe 
cer pe zeul care luminează, a trăsnit vasul lui Ulise. Toţi 
corăbierii au pierit. Numai Ulise, agăţat de scândurile 
sfărâmate, a-nfruntat valurile repezi şi-a ajuns în Ogigia16, 
insula nimfei Calipso17. 

Frumos bărbat era Ulise! Nimfa l-a îndrăgit şi ea. L-a 
primit în palatul său şi i-a făgăduit să-l facă nemuritor pe 
veşnicie, dacă primea să-i fie soţ 8. 

Însă Ulise, însetat de a fi iarăşi în Itaca, i-a răspuns nimfei 
Calipso: 

— Eu ştiu că draga mea nevastă Penelopa nu e ca tine de 
frumoasă, pentru că tu eşti o zeiţă fără moarte. Dar eu nu 
am altă dorinţă decât s-ajung s-o văd şi să-mi văd ţara. 

Aşa a glăsuit Ulise, şi totuşi Calipso, neîndurată, l-a ţinut 
şapte ani la ea. Şapte ani l-a ţinut acolo, crescându-i dorul şi 
mărindu-i jalea, încât sărmanul ajunsese să nu-şi dorească 
altceva decât să vadă țărmurile insulei, şi-apoi să moară. 


PLUTA ESTE CUFUNDATĂ DE POSEIDON. 

Pâna la urmă, îndrăzneţul n-a mai putut să rabde dorul de 
ţara lui, Itaca dragă. Şi-a făurit atunci o plută, din 
trunchiuri de copaci negeluite, pornind pe mare, către casă. 

Nenorocirea lui a fost însă că zeul care-l ura de moarte - 
pentru vina de-a-l fi orbit pe Polifem, ciclopul - Poseidon, 
furtunosul, l-a zărit. Tocmai se întorcea de la un ospăț. 

— Aha! Tu vrei să scapi? a rostit zeul. 

Şi-a strâns îndată norii şi vânturile cele mai avane şi 
marea a clătit-o din adâncuri, cu fiorosul lui trident. 

Talazurile au urlat spre plută, ca nişte fiare-nverşunate. Au 
răsturnat-o într-o clipă, şi au sfărâmat-o-n bucățele. Iar pe 
Ulise l-au vârât la fund. 

Dar el nu s-a lăsat zdrobit de soartă, şi, cum era voinic şi 
zdravăn, s-a luat la luptă şi cu marea. S-a ridicat la 
suprafaţă, şi biciuit necontenit, trântit încoace sau încolo, a 
izbutit totuşi să-şi prindă palmele tari de un buştean. 

Astfel s-a războit, trei zile, cu marea cea învolburată, fără 
să-şi piardă nici o clipă încrederea că va ajunge în insula lui 
dragă, în Itaca. 

Abia atunci a izbutit s-atingă ţărmul cel nisipos al unei 
insule frumoase, numită Scheria19. Acolo locuiau feacii, un 
popor blând. 

Şi atingând ţărmul acela, Ulise, istovit de luptă, a căzut jos 
şi-a adormit. 

Din fericire pentru el, tocmai veneau la malul mării, să 
spele rufe, nişte fete. Şi printre ele se găsea încântătoarea 
Nausicaa, copilă a lui Alcinou, regele-acelei insule. 

O! Ce s-au mai speriat cu toate. Însă Ulise era chipeş. 

— Parcă-i un zeu picat din slavă! a şoptit mândra 
Nausicaa. 

OSPEŢIA LUI ALCINOU. 

Trezindu-se din somn Ulise, de ţipetele fetelor, a şi zărit-o 
pe copila lui Alcinou cea minunată. A stat un timp şi a privit- 
0. Ochii lui nu puteau să creadă că văd asemeni frumuseţe. 
Apoi a glăsuit cu duioşie: 


— Privesc la tine şi nu ştiu de eşti femeie sau zeiţă din 
Olimp. Semeni cu Artemis încântătoarea. Mă plec-naintea 
frumuseţii tale şi mă cutremur din adânc. 

După această cuvântare, Ulise s-a plecat din nou domniţei. 
lar ea l-a-ndestulat cu hrană, l-a adăpat cu vin de soi, 
negru, din insula feacilor; şi-a fost călăuzit la rege. Şi regele 
l-a ospeţit cu cinste mare, după datini. A pus la cale jocuri, 
lupte şi-ntreceri voiniceşti. Unii dintre flăcăi l-au îmbiat şi 
pe Ulise să lupte în ograda largă, să-şi dovedească- 
ndemânarea, destoinicia şi puterea. Iar Ulise, ca s-arate că 
nu se teme de nimic, a prins în braţe-un bolovan de o 
mărime uimitoare. L-a aruncat numai cu-o mână peste palat 
şi peste ziduri, până departe, către ţărmul în care marea se 
lovea cu înspumatele ei valuri. 

Văzându-l cât e de voinic, nimeni nu a mai cutezat să-l 
cheme pe Ulise-n luptă. Fecioara, mândra Nausicaa, l-a 
îndrăgit parcă mai mult. În sine îşi spunea vrăjită: „De ar 
vrea zeii să rămână aici, la noi, să-mi fie soţ! , 

Regele Alcinou, la rându-i, se bucura să aibă-n ţară un 
astfel de viteaz ca el. Deşi nu-l cunoştea pe nume, înţelegea 
că-i un oştean, un bărbat vrednic, fără teamă de nimeni şi 
nimic pe lume. 

ULISE ÎŞI POVESTEŞTE RĂTĂCIRILE. 

Și tot urmându-se ospăţul, s-a auzit un cântec dulce. Cânta 
bătrânul Demodoc, un aed orb, dar plin de har20. El, 
însoţindu-se cu lira, cânta - ce credeţi? - chiar războiul 
nimicitor, purtat de-ahei contra lui Priam cel bătrân; cânta 
pe-Ahile şi Ulise şi Menelau şi Agamemnon, pe cei doi Aias, 
Antiloh şi pe ceilalţi viteji de seamă. Şi, auzind acele stihuri 
prin care-aedul proslăvea pe toţi eroii de la Troia, Ulise a 
simţit că-i vin pe gene lacrimi arzătoare. 

— O, Demodoc, a glăsuit regele insulei Itaca, tu povesteşti 
mult prea frumos, de parcă ai fi fost acolo, în faţa zidurilor 
Troiei. Poate te-a inspirat Apolo. Dar ştii, bătrâne, să ne 
cânţi povestea calului de lemn, pe care grecii l-au lăsat în 
faţa porţilor troiene? 


— Ştiu, cum de nu, a spus aedul, cătând cu ochii stinşi în 
acea parte unde şedeau stăpânu-i şi Ulise. 

Şi Demodoc a prins să cânte şi-această faptă prea isteaţă a 
lui Ulise din Itaca, faptă ce-a dus în acea noapte la 
pierderea cetăţii Troia. 

Cânta, cânta duios bătrânul şi lira lui suna atât de jalnic! 
Cânta povestea cum s-aprinsese Troia şi cum arsese-n 
flăcări luminoase, ce lingeau cerul albăstrui al nopţii, încât 
pe faţa lui Ulise lacrimi curgeau din nou şiroaie. Cânta, 
cânta şi rătăcirile-i pe mare. Şi dorul s-aprinsese iară viu în 
pieptul multîncercatului Ulise, pentru soţie, pentru casă. 

Regele Alcinou, văzând aceasta, a dat poruncă-aedului să 
tacă, să-şi pună lira la o parte. Şi l-a rugat pe oaspete să-i 
spună ce nume poartă şi de unde vine. Deşi îi era drag şi ar 
fi vrut, desigur, să-l aibă ca soţ al scumpei lui copile, totuşi 
el i-a jurat că îl va duce, de va vroi, în orice ţară. 

Văzând atâta bunătate, Ulise şi-a rostit povestea. A arătat 
că este din Itaca şi vrea numai s-ajungă-acasă. Apoi a 
început să spună cum au pornit ei de la Troia, cum s-au 
luptat cu multe neamuri şi l-au orbit pe Polifem, feciorul 
zeului Poseidon. Şi cum Poseidon, pentru asta, l-a urmărit 
plin de mânie, pe mări; prin insule; la Circe; pe la sirenele 
cu glasuri înşelătoare ce-l chemau; apoi la Scila şi Caribda. 
Cum a ajuns după aceea la Calipso, scă-pând cu greu din 
mreaja ei şi, în sfârşit, cum a scăpat de moarte, prins de-un 
buştean, târât de valuri, zvârlit pe malul feacian. 

ÎNTOARCEREA ÎN ITACA. 

Toţi ascultau fără o şoaptă povestea lui. Când a sfârşit, 
într-un târziu, şi-a plecat fruntea pe o masă. Atuncea 
Alcinou a spus: 

— De vreme ce-ai sosit, Ulise, fii sigur că ai să te-ntorci în 
insula ta mult dorită. Amarul tău se va sfârşi. 

S-a-ndreptat apoi spre curtenii ce se aflau cu ella masă şi 
le-a cerut s-aducă daruri viteazului de la Itaca. Să i le pună 
într-un vas, cu pânze şi cu vâsle bune, care să-l poarte pe 
Ulise către pământul multdorit. 


Şi, chiar în ziua următoare, regele insulei Itaca şi-a luat 
rămas bun de la gazde. Ochii frumoasei Nausicaa - spun 
unii - că erau mâhniţi, scăldaţi în lacrimi, văzând pe rege că 
porneşte către Itaca şi soţie. 

După aceea regele Ulise, suindu-se pe vasul feacian, a dat 
semnalul de plecare. Vâslaşii s-au plecat pe rame. Unul a 
dat un chiot, şi-au pornit. Corabia plutea spre zări ca 
şoimul, căci nu erau în largurile mării vâslaşi mai buni ca ai 
lui Alcinou. Şi cu iuţeală îl purta cu sine corabia, spre 
țărmurile insulei Itaca, pe viteazul Ulise, preaisteţul, acel ce 
pătimise atât de multe, luptându-se-n războiul de la Troia, 
şi-apoi pe mările învolburate. Dar el în linişte-adormise, 
purtat de vâsle peste valuri. Uitase-n somnul lui ce suferise 
şi se visa acum acasă. 

Dormind trudit, Ulise n-a simţit când au ajuns în insula 
Itaca. Vâslaşii l-au dat jos de pe corabie, încet, încet 
culcându-l lin pe-un aşternut, sub un copac. l-au pus alături 
lăzile cu darurile feaciene şi au pornit pe calea-ntoarsă. 

Din întâmplare, i-a văzut din nou Poseidon. Şi el s-a 
supărat cumplit că prada lui, Ulise, îi scăpase. Cu îndârjire- 
a făcut un semn, cu marele-i trident strălucitor, şi vasul 
feacian a împietrit. S-a prefăcut pe loc în stâncă sură21. 

PORCARUL EUMEU II DESTĂINUIE LUI ULISE FAPTELE 
PEŢITORILOR. 

După un timp s-a deşteptat Ulise. Privea în jur şi nu-i 
venea să creadă. 

— Aici e insula Itaca! striga el parcă-nnebunit de-atâta 
fericire ce-o trăia. Şi săruta pământul drag. 

Dar fiind totuşi prevăzător, s-a dezbrăcat de hainele 
frumoase, primite de la Alcinou, şi s-a-mbrăcat în nişte 
straie de om sărac, de cerşetor. 

A ascuns într-o peşteră adâncă lăzile mari, pline de daruri, 
şi-a pornit prin insulă, s-o cerceteze mai întâi. 

Mergând prin insulă, Ulise l-a întâlnit pe un porcar, un om 
bătrân şi de credinţă, ce purta numele Eumeu. 


Acesta, socotind că-ntr-adevăr Ulise este un cerşetor, l-a 
omenit cum se cuvine. L-a ospătat, l-a odihnit şi, vorbind ei, 
dintr-una-ntr-alta, Eumeu i-a povestit durerea 
preacredincioasei Penelopa. 

— Soţul, Ulise, i-a plecat, zicea Eumeu, şi a pierit desigur, 
undeva, în lupte. În casa lui s-au oploşit mulţime de peţitori 
neruşinaţi. Unii sunt chiar din insulă, alţii de prin cetăţi 
vecine. Şi fiecare-ar vrea s-o ia pe Penelopa de soţie, căci e 
frumoasă şi e bună. lară cirezi şi turme are destule. Ea-i tot 
amână şi-i amână. Spune că-şi va alege soţul când va sfârşi 
de ţesut pânza cu care-şi va învăli fruntea regală-n ziua 
mult urât-a nunţii. Dar tot ce ţese-n timpul zilei, destramă 
iar în timpul nopţil. Şi îl aşteaptă pe UlisE. Şi îl aşteaptă. Şi- 
| jeleşte, vărsând nenumărate lacrimi, frumoasa, dulcea 
Penelopa. În acest timp neruşinaţii de peţitori pătrund în 
casa-i, benchetuiesc, îi sorb tot vinul, mănâncă turmele, 
fură din avuţia lui Ulise şi-i pângăresc întreg palatul. Ea n-a 
pierdut încă nădejdea ca să-şi revadă iar bărbatul. Nu 
crede c-a murit. Tot vrea să afle ce s-a mai întâmplat la 
Troia, când zidurile au fost arse. Cu cine a plecat de-acolo? 
Poate s-a mai aflat ceva între timp. De-aceea şi-a trimis 
feciorul, pe nume Telemah, la Sparta şi la bătrânul rege 
Nestor, să-ntrebe ce se mai aude despre aheii rătăciţi. 
Chiar astăzi trebuie să se-ntoarcă. Însă tâlharii peţitori au 
pus la cale să-l ucidă fiindcă prea le stătea în cale. 

Ulise ascultase totul, şi-n pieptul lui se aprinsese flacăra 
urii-n vâlvătăi. Ar fi pornit în acea clipă să se răzbune pe 
tâlhari. Dar el era prevăzător şi chibzuit în toate cele. Nu se 
pripise niciodată. Mai puţin se pripea acum. 

PLANUL FĂURIT ÎMPREUNĂ CU TELEMAH. 

Și-a stat Ulise la Eumeu, în ospeţie, toată noaptea. Când s- 
au ivit pe mare zorii, s-a arătat şi lelemah, venind cu o 
corabie. Ulise i-a ieşit-nainte. L-a cunoscut numaidecât, căci 
era tocmai cum fusese Ulise-n vremea tinereţii. 

După puţină cumpănire, Ulise i-a spus cine este. Tată şi fiu 
s-au strâns în braţe. Şi tatăl n-avea ochi destui să-şi vadă şi 


să-şi mângâie feciorul. Crescuse mare şi puternic. Îl cerceta 
la trup, la faţă, şi tot rostea: 

— Mă bucur, lelemah, că eşti voinic. Acum ne pregătim şi 
de răsplata netrebnicilor peţitori. 

Apoi, în taină-au făcut planul. Nu trebuia să afle nimeni că 
el, Ulise, s-a întors. Şi cel dintâi s-a dus acasă feciorul, 
Telemah, voios cum nu fusese pân-atuncea sărmanul tânăr 
niciodată. 

În urmă, a sosit Ulise în hainele de cerşetor. Când a intrat 
la el acasă, inima îi bătea să-i spargă pieptul, nimic alta. Pe 
poarta asta se pornise cu douăzeci de ani în urmă. Şi iată, 
dup-atâta vreme, îi era dat s-o vadă iar. 

În poarta casei sta un câine, sleit, bătrân, aproape mort. 
Cum a simţit însă c-atinge, cu paşii, lespedea, Ulise, câinele 
a ridicat capul, încet, încet, şi l-a privit. În ochii lui plini de 
credinţă a licărit o luminiţă. A încercat să dea din coadă şi 
să-şi arate bucuria. Era bătrânul câine Argos, ce îl slujise pe 
Ulise şi-l aşteptase să-l mai vadă. Acum, privindu-l cu iubire, 
bătrânul câine a-nchis ochii. 

Înverşunat parcă mai rău, Ulise a pătruns în sala unde-i 
benchetuiau duşmanii. În hainele de cerşetor, s-a prefăcut 
că-i este foame şi le-a cerut o-mbucătură. 

Şi ei, râzând în hohote, i-au dat nişte resturi de carne; dar 
l-au lovit, şi l-au batjocorit cu vorbe care de care mai urâte. 
Aflând regina Penelopa că-n casa ei un biet milog, fiindcă 

ceruse de mâncare, a fost bătut şi înjosit, s-a mâniat fără 
măsură. A dat poruncă unei roabe, bătrâna doic-a lui Ulise, 
să-i pregătească un pat moale drumeţului, să s-odihnească. 
lar mai-nainte, după datini, să-i spele-ntr-un lighean de- 
aramă picioarele preaostenite. 

Bătrâna doică Euricleea a pregătit patul cel moale; dar 
vrând să-l spele-n apa caldă pe cerşetor, simte la gleznă-o 
cicatrice. O cicatrice cunoscută, pe care o avea Ulise de 
când o fiară îl rănise, odată, la o vânătoare. 

I se păruse ei ciudată şi faţa cerşetorului. 

— Ulise eşti, stăpâne drag! rosteşte-n şoaptă Euricleea. 


Dar el îi pune peste buze palma şi-i face semn să tacă. Îi 
porunceşte să nu scoată nici un cuvânt, să nu se afle că s-a 
întors - până ce dânsul nu-şi isprăveşte pedepsirea celor ce- 
i pângăreau căminul. 

ÎNCĂ O NOAPTE. 

În acest timp venise noaptea. Ulise sta pe lângă vatră şi 
Penelopa, întristată, cu ochii-n lacrimi, s-apucase să-i 
povestească drumeţului cât suferise de amarnic în aceşti 
douăzeci de ani. 

Dar peţitorii, de-astă dată, puneau la cale să-l ucidă pe 
Telemah, feciorul ei şi-al lui Ulise, de nu se învoia s-aleagă 
dintre ei pe viitoru-i soţ. 

— Mâine va fi această ziuă, spunea mâhnita Penelopa. Am 
fost silită de ei toţi şi mă tem pentru Telemah. Însă şi eu am 
hotărât că nu e demn să-mi fie soţ acela care n-ar putea să- 
ndoaie arcul lui Ulise. Căci iată, am să pun în luptă securile 
pe care bietul Ulise le-nşiruia în sală, câte douăsprezece. El, 
stând departe, arunca săgeata; şi ea trecea prin toate 
găurile de la securi22. Acum la încercarea asta am să-i pun 
să se întreacă peţitorii. Şi-acela, oh! acela care va întinde 
arcul şi va răzbate, cu săgeata, toate securile, va trebui să- 
mi fie soţ. Nu voi avea ce să mai fac. 

— Să nu amâni această luptă, Penelopa, o sfătuia drumeţul 
pe regină. Eu ştiu că-ţi va sosi bărbatul mai înainte ca 
peţitorii tăi să-ntindă arcul şi repedea săgeată să străbată 
prin găurile-acelea din securi. 

— Aş vrea să fie astfel, spunea ea, şi lacrimile îi umpleau 
iar ochii. 

În acest chip a mai trecut o noapte. De dimineaţă, au venit 
cu fală toţi peţitorii la palat. S-au apucat întâi şi-ntâi de- 
ospăț. Apoi, cu jale, Penelopa a adus arcul lui Ulise. 
Telemah, care ştia taina, a-nfipt securile la rând, şi peţitorii 
au luat arcul. L-au luat şi-au încercat să-ndoaie, cât de 
puţin, struna lui tare. Ce n-au făcut? Cât s-au silit! L-au 
încălzit la foc, în vatră. I-au uns şi struna cu grăsime. Însă 
NIMIC, şi iar nimic. Arcul parcă era de piatră. 


PEDEPSIREA PEŢITORILOR. 

În acest timp orânduise Ulise, prin fiul lui, să se închidă 
poarta casei. Să nu mai poată fugi nimeni. Şi a grăit spre 
pețitori: 

— Daţi-mi şi mie puţin arcul. Aş vrea să îmi încerc şi eu 
puterea. 

— Tu, cerşetorule, au strigat ei, nu ţi-e destul că te- 
ndurăm aici? Vrei să te pui cu noi la rând, bărbaţi mai tineri 
şi mai plini de fală? 

Şi erau gata să-l lovească pe Ulise. 

A mijlocit însă, cu milă, Penelopa, spunând că nu e drept să 
se arate atât de aspri cu un oaspe, ce vrea numai să îşi 
măsoare forţa cu-a tuturor, după dreptate. 

Văzând că se apropie ceasul, Telemah a cerut reginei să 
urce sus, în încăperi. Şi-a poruncit să i se dea arcul cel greu 
drumeţului, deşi toţi peţitorii strigau tare şi îl amenințau cu 
moartea. 

Ulise-a luat în mână arcul, l-a încordat şi-a tras în ţintă... 
Toţi au rămas înmărmuriţi. 

— Vezi, 'Telemah, a zis atunci Ulise, iată că n-am greşit, nici 
n-am trudit prea mult cu arcul, deşi sunt mai bătrân. 
Puterea mi-e încă deplină. Nu e, cum mă defaimă peţitorii. 
Şi-acum e vremea să gătim ospăţul! 

Astfel rosti Ulise şi făcu semnul de luptă către Telemah. 
Acesta înşfăcă o sabie şi-o suliță mai ascuţită şi veni lângă 
tatăl său. 

O! Ce-a mai fost! Ulise a sărit pe prag, răsturnând tolba la 
picioare şi, luând săgeți de jos, porni să tragă. 

Şi cel dintâi şi cel mai rău dintre tâlharii peţitori a căzut 
mort, cu o săgeată-nfiptă în grumaz. 

Cine putea să lupte cu Ulise? Cine putea să-nfrunte pe 
viteazul care era atât de încercat? 

Vuietul greu al bătăliei se auzea până departe. Viclenii 
peţitori gemeau, fugeau înfricoşaţi pe lături. Privirea 
regelui Ulise îi străpungea ca un cuţit, şi ar fi dat orice pe 


lume să poată alerga prin porţi, să nu-l mai vadă pe Ulise, 
care le răsplătea purtarea. 

Până la urmă, într-un ceas sau două, sau, poate, mai puţin, 
Ulise, ajutat cu sârg de fiul său şi două slugi, ce şi-au 
recunoscut stăpânul, i-au nimicit pe peţitori. 

Slugile au primit poruncă să zvârle leşurile-ncolo. Ulise s-a 
spălat de sânge şi s-a înfăţişat soţiei: 

— Eu sunt Ulise, m-am întors! 

Ei încă nu-i venea să creadă că este el, cel aşteptat atâta 
timp. Tot se temea că s-ar putea să fie vreo-nşelăciune. 
Inima îi bătea de teamă. Dar când Ulise i-a rostit cum îşi 
făcuse singur patul, la nunta lor, dintr-un măslin, împodobit 
cu flori de-argint, de aur şi de fildeş alb, regina s-a 
încredinţat. Numai Ulise ştia taina. 

Ce bucurie-a fost, nu spun, că-i lesne de închipuit! 

Ulise, cât era de tare, plângea ca un copil, ţinând în 
braţele-i mult încercate pe scumpa, credincioasa lui soţie. 
lar ea-l ţinea de gât cu braţe albe. 

Şi mulţi, mulţi iscusiţi poeţi au luat atunci lirele-n mâini să 
cânte isprăvile eroului Ulise. Dar nimeni n-a ştiut cu atâta 
farmec şi-atâta de zguduitor, ca marele Homer, să cânte-n 
versuri dorinţa vechilor elini de-a-nvinge soarta - atunci 
când era duşmănoasă - de-a birui orice primejdii prin 
isteţime şi curaj. 

Note: 

1. În celebrul poem epic al lui Homer: „Odiseea”, Ulise 
glăsuieşte cu înflăcărare despre insula lui, Itaca: „Eu 
locuiesc Itaca, limpezitul 

Ostrov, pe unde-i muntele Neritul 

Cu freamăt de păduri, la-nfăţişare 

Măreţ, şi unde împrejur sunt multe 

Şi-apropiate insule, precum e 

Zachintul păduros, Dulichiu, Same. 

Itaca-i cea mai delungată-n mare 

Şi scundă spre apus, iar celelalte 

Sunt mai spre răsărit. Pietroasă, aspră-i 


Itaca, dar ca bună mamă creşte 

Feciori voinici. Şi-apoi nimic mai dulce 

Ca ţara ei nu pot vedea pe lume”. 

2. Este vorba de ciconi, un neam de traci, aflat la poalele 
muntelui Ismaros, pe ţărmul de miazănoapte al mării Egee, 
între insulele 'Tasos şi Samotrace. 

3. Astfel de fapte sângeroase dovedesc care era 
îndeletnicirea de bază a cetelor de ahei, conduşi de regii 
sau basileii lor, în cea de-a doua jumătate a mileniului al 
doilea înaintea erei noastre. În acest fel, „Odiseea”, la fel ca 
şi „lliada”, zugrăvesc societatea, moravurile de atunci şi, 
indirect, arată pricinile pentru care - în adevăr - a fost 
distrusă, jefuită Troia. Ele prevestesc pe viitorii cuceritori, 
care au năpădit cu sânge, săbii şi jaf peste pământ, şi dintre 
care este destul să amintim pe tânărul macedonean, fiul lui 
Filip: Alexandru, şi pe romanul care purta numele de Cezar. 

4. Vechii geografi pretindeau că insula lotofagilor era 
Djerba din Sirtă Mică. 

5. De aceea se spune că s-ar chema acum insula Capri. 

6. Homer le zice „ochi rotunzi”, iar noi îi denumim ciclopi. 
Ţara ciclopilor ar fi coasta din golful Neapole, coastă care 
este toată presărată de munţi - ca de nişte uriaşi - având pe 
creştet câte un ochi rotund şi stins, cratere de vulcani. Însă, 
în cântecele lor, elinii au transformat, probabil, pe aceşti 
uriaşi din piatră sură, în nişte fiinţe fabuloase, pe care le-a 
înfruntat eroul Ulise. 

7. În folclorul nostru, poate ca o influenţă a acestei 
legende, se găsesc poveşti despre Păcală sau alţi eroi 
populari care pătrund în iad sau la moara dracilor şi orbesc 
pe unii dintre încornoraţi cu o ţepuşă sau o frigare încinsă 
în foc. Fiindcă eroul se recomandase mai înainte „Eu 
singur” sau „Singur eu”, când cel orbit este întrebat de 
draci cine l-a înţepat cu frigarea, răspunde: „Singur eu”. În 
felul acesta eroul nostru scapă de pedeapsa dracilor, ca şi 
Ulise de aceea a ciclopilor. 


8. Această insulă cred unii geografi că ar fi Stromboli, cea 
cu mulţi vulcani. 

9. Sunt geografi care socotesc că ar fi vorba de coasta 
sardă a strâmtorii Bonifacio. 

10. Astăzi ar fi Monte-Circeo, în Italia, pe o coastă a Mării 
Tireniene. 

11. Numele ei în româneşte înseamnă: pasăre de pradă. 
Ea era, în legendă, sora regelui Eete şi fiica lui Helios - zeul 
soare. Se zicea că la sosirea aheilor în Eea, vrăjitoarea 
Circe a schimbat pe o mare parte dintre tovarăşii lui Ulise 
în porci. Dar regele insulei Itaca, prin isteţimea sa, a reuşit 
să le redea înfăţişarea lor obişnuită, ba chiar să-i facă mai 
frumoşi şi mai voinici decât fuseseră înainte. 

12. Una dintre isprăvile pe care le-au săvârşit aproape toţi 
eroii a fost pătrunderea în Infern. Ca să facă legenda 
despre Ulise mai palpitantă, aheii povesteau şi despre elcă 
s-ar fi coborât în negrele ţinuturi ale lui Hades, la fel ca şi 
Heracle, lezeu şi Orfeu. 

13. În apropiere de Amalfi sunt până astăzi insulele 
Sirenuse. 

14. Insulele poartă aceleaşi nume şi în geografia noastră. 

15. Homer numeşte insula: Trinakia - insula tridentului. 
Trinacria - insula cu trei vârfuri. Pare că este de fapt ţinutul 
Meşinei de astăzi, din marea insulă Sicilia. 

16. Ogigia ar fi insula Perejil din zilele noastre, în 
apropiere de Creta. 

17. Calipso era fiica lui Ocean şi a zeiţei Tetis - care era în 
acelaşi timp şi mama lui Ahile peleianul. 

18. Homer ne cântă astfel în „Odiseea”: 

Deşi dorit de ţară şi soţie 

Oprit era-ntr-o peşteră-adâncată 

De zâna cea frumoasă, închinată, Calipso care-a vrut 
bărbat să-i fie. 

19. Insula Corfu. Pe fundalul unei privelişti din insulă şi-a 
creat pictorul rus V. H. Serov cunoscutul său tablou „Ulise şi 


Nausicaa”. 

20. Unii mitologi cred că prin aedul bătrân şi orb, 
Demodoc, Homer s-a reprezentat chiar pe el. Nu ştim sigur 
dacă este aşa sau nu, dar lucrul pare cu putinţă. 
Cunoştinţele geografice ale lui Homer despre insula Corfu, 
ca şi despre celelalte coaste ale mărilor, cântate de el, sunt 
de-a dreptul uimitoare, chiar dacă sunt învăluite deseori în 
haina alegoriei şi legendei. 

21. Stânca în care legenda spune că s-ar fi prefăcut 
corabia feaciană, care l-a dus pe Ulise în Itaca, se vede şi 
astăzi lângă insula Corfu. Dealtfel, şi Corfu are înfăţişare de 
corabie. De aceea matrozii greci îi spun insulei nu Corfu, ci 
Karavi. Karavi înseamnă în limba greacă: corabie. 

22. Aceasta pare a fi fost una dintre încercările cele mai 
grele pentru arcaşi, la care nu se încumetau decât 
trăgătorii cei mai vestiți. Securile aveau în partea lor 
metalică nişte găuri, pentru a putea fi agăţate la 
cingătoare, când erau folosite ca arme, sau în piroane, în 
perete. Trăgătorii cei mai iscusiţi puneau aceste securi una 
în faţa celeilalte, la distanţă de 20-30 cm una de alta şi 
trăgeau în aşa fel încât săgeata să străbată toate aceste 
găuri ale securilor dintr-o dată. 

AVENTUROASA CĂLĂTORIE A LUI ENEA. 

Sfârşind legendele ce-au amintit păţaniile aheilor la- 
napoierea spre Elada, să-ntoarcem timpul iar în noaptea 
când flăcările mistuiau marea cetate a lui Priam. 

Cerul era roşu şi marea - până departe, către Creta - 
părea scăldată toată-n sânge. 

Unii troieni încă dormeau, visând poate calul de lemn, sau 
biruinţe în Elada. Şi dintr-o dată se trezeau cu lăncile 
vârâte-n piept, cu săbiile spintecându-i. 

Iar gemetele se-nălţau până-n palatele de aur ale lui Zeus 
din Olimp, până la Hera şi Atena, îndestulându-le în ura ce o 
aveau pentru troieni. 

În acel ceas s-a arătat, în vis, troianului Enea, umbra lui 
Hector cel viteaz. Hector ce apărase Troia şi se sfârşise de 


curând sub crunta lance a lui Ahile. 

Eroul s-a înfăţişat, însângerat şi plin de răni. 

— O, tu, Enea, glăsuia umbra eroului troian, tu, cel născut 
de Afrodital, mândra zeiţă-a frumuseţii, fugi, te salvează 
dintre flăcări. Duşmanul este între ziduri. Troia se va surpa 
acum. Fugi, ia penaţii2 - zeii care au ocrotit până azi Troia - 
şi focul sacru al cetăţii, urcă-i într-o corabie. Du-i peste 
mare, în tărâmul strămoşului nostru Dardan. Acolo tu ridică 
ziduri, în care să-i adăposteşti. Fă să re-nvie astfel Troia. 

Aşa a rostit aspru Hector, şi umbra lui însângerată s-a 
risipit. Atunci, Enea a şi sărit din aşternut. Dar n-a fugit, nu 
s-a ascuns. Ci, acest fiu al Afroditei şi al păstorului Anhise a 
înşfăcat o sabie şi a ieşit la bătălie, s-a luptat plin de 
îndrăzneală, făcând prăpăd printre duşmani. Şi, tot 
luptând, s-a strecurat prin marea de oşteni ahei, până la 
marele palat unde şedea regele Priam. 

Palatul era însă-n flăcări. Din el ieşeau oşteni ahei, cu 
prada-n braţe: aur, stofe, vase de preţ şi arme scumpe. În 
fruntea lor păşea feciorul vestitului erou, Ahile, cu sabia 
udă de sânge. Măcelăriseră pe Priam, care-i fusese lui Enea 
socru şi rege şi stăpân. 

— Mişeilor, a spus Enea şi, având sabia în mână, s-a 
repezit către ahei, şi-ntâi către Neoptolem, feciorul marelui 
Ahile. 

Însă deodată i-a ieşit-nainte însăşi Afrodita. 

— Stai, i-a rostit mândră zeiţa ce-i era mamă lui Enea. Un 
pas dacă mai faci, te stingi. Tu ai acum o datorie. Fugi şi-l 
salvează pe Anhise, bătrânul care mi-a fost soţ şi ţie-ţi este 
tată scump. Du-te cu el şi cu fecioru-ţi, micul Ascaniu, spre 
tărâmul de unde a venit Dardan, cel care-a pus temelii 
Troiei3. 

Enea n-a mai stat pe gânduri şi s-a zorit să-şi scape tatăl. 
Mai înainte a intrat în templul Hestiei4. A luat de-acolo focul 
sacru într-o căldare de aramă. A luat de-asemeni şi penaţii 
şi s-a grăbit spre casa sa, luptând necontenit cu-aheii. 


Acasă-l aşteptau soţia - fiica lui Priam cel bătrân, ce purta 
numele Creusa - feciorul său cel mititel: Ascaniu-lulus şi 
bătrânul, care fusese odinioară soţul zeiţei Afrodita. 

Enea şi-a urcat pe umeri tatăl cel slab şi gârbovit. Feciorul 
său, micul Ascaniu, s-a agăţat de haina lui, arsă de flăcări, 
găurită de loviturile de lănci. Iară soţia l-a urmat, purtând 
în braţe o lădiţă cu câteva lucruri din casă. 

Astfel a răzbătut Enea prin vălmăşagul bătăliei şi a ieşit pe 
o portiţă, afară din cetatea Troia, care ardea cu vâlvătăi. 

S-a căţărat pe-naltul munte ce se chema, precum ştim, 
Ida, şi s-a ascuns într-o dumbravă, după o culme-mpădurită. 

Aici nu mai putea duşmanul să-i urmărească nicidecum. 

PIERDEREA CREUSEI. 

Ajuns acolo în dumbrava unde erau mai toţi troienii, câţi se 
salvaseră cu zile, Enea a văzut cu jale că soaţa lui s-a 
rătăcit. 

— Unde-i Creusa? striga el. Unde-i Creusa, draga mea? S- 
a rătăcit între duşmani. 

Şi fără să asculte sfatul celor ce se sileau să-l ţină, el s-a 
întors, în goana mare, pe coastele împădurite. Ba a pătruns 
şi în oraş. S-a furişat cu-ndemânare printre aheii, ce jefuiau 
încă oraşul, adunau fete şi copii şi duceau totul la corăbii. 

Înfruntând moartea-n orice clipă, Enea a căutat să-şi afle 
soaţa şi-n cetele de robi; dar n-a putut s-o mai găsească. 
Căci ea, pe când părăsea Troia, s-a rătăcit între ahei. A fost 
surprinsă de-un oştean şi doborâtă cu o lance. Deasupra ei 
au căzut leşuri. Enea n-o putea zări. Umbra ei doar se 
ridicase şi rătăcea printre ruine. 

Şi printr-o vrajă misterioasă, făcută chiar de Afrodita, 
umbra Creusei a venit lângă iubitul ei Enea şi i-a rostit cu 
voce blândă: 

— Dragul meu soţ! Nu au vrut zeii să-ţi fiu tovarăşă de 
drum, pe calea spre Hesperia5, spre ţara unde curge Tibrul 
cu valurile lui domoale. Acolo tu ai să fii rege. Altă soţie vei 
avea. Deci nu mai plânge pe Creusa, ce te-a iubit atât de 


mult. Fii sănătos. Urmează-ţi calea. Ai grijă de feciorul 
nostru. 

Astfel a spus umbra Creusei, vestindu-i soţului, Enea, că 
trebuie să se îndrepte, cu cetele lui de troieni, undeva către 
asfinţit. Rostind cuvintele acestea, fiica lui Priam a pierit. 
Enea a strigat-o încă, dorind s-o mai îmbrăţişeze pe soaţa 
sa mult credincioasă; dar, după cum spune legenda, a 
strâns în braţe numai fum. 

N-a mai avut alta ce face decât să se întoarcă-n munte. 
Iară pe munte-l aşteptau, cuprinşi de spaimă şi nădejde, 
bărbaţi, femei şi chiar copii, care scăpaseră de moarte. Şi ei 
îl implorau cu toţii: 

— Du-ne, Enea, unde vrei. Călăuzeşte-ne prin lume şi fă-ne 
o cetate nouă, în care să renască Troia. 

HERA ÎNCEPE SĂ-I LOVEASCĂ IARĂŞI PE TROIENI 

La rugămintea lui Anhise, Enea a primit să fie 
conducătorul cetelor. Au trebuit însă s-aştepte până ce au 
plecat aheii. Atunci şi-au construit corăbii din trunchiurile 
de pe Ida. Au făcut douăzeci de vase şi, sub conducerea- 
nţeleaptă a lui Enea şi Anhise, troienii au pornit pe mare. 

Au poposit, în primul rând, în Tracia. Apoi în Delos. Aici 
Enea s-a plecat în templul zeului Apolo, a făcut jertfele de 
sânge şi a-ntrebat oracolul: încotro trebuie să pornească? 

Oracolul i-a dat răspunsul: 

— Voi, ce vă trageţi din Dardan, căutaţi pământu-i de 
obârşie, în care-acesta s-a născut. Întoarceţi-vă tot acolo. E 
ţara unde vor domni Enea şi urmaşii lui6. 

— Dar unde s-a născut Dardan, în care colţ din asfinţit? a 
întrebat din nou Enea. 

Însă Apolo n-a răspuns. Şi nici Creusa nu grăise, când s- 
arătase lui Enea, decât un nume, râul Tibru; dar unde 
curge acest râu, nu apucase să mai spună. 

— Unde o fi Hesperia? Unde-o fi ţara lui Dardan? se 
întrebau acum troienii. 

Şi nu găseau nici un răspuns. 


Le rămânea numai să caute Hesperia necunoscută şi să 
îndeplinească voia zeului cel bătrân şi orb, ce purta numele 
de Fatum?”. 

Dar împotriva lor sta Hera. Ea-l urmărea înverşunată pe 
acest fiu al Afroditei. Căci nu putea să ierte Troia, unde 
fusese-adânc jignită, unde nechibzuitul Paris dăduse 
premiul frumuseţii, mărul discordiei, de aur, mamei 
troianului Enea. 

Drept răzbunare pentru asta, Hera era tot ne-mblânzită şi 
după ce căzuse Troia9. 

Pe mări, plutind mereu, Enea întâmpina veşnic furtuni, şi, 
coborând pe orice ţărmuri, Hera-i punea-nainte piedici. 
Vremea trecea neostenită şi după-atâtea suferinţe troienii 
colindau pe mare şi nu ştiau încotro merg. Dar, cum, 
necum, plecând din Delos, flota troiană a atins de la o 
vreme ţărmul Cretei. 

— Aici ne e poate limanul, ţara pe care-a prevestit-o 
Febus-Apolo, prin oracol, a rostit tatăl lui Enea. 

Într-adevăr, insula Creta nu avea rege-n acea vreme. Enea 
s-ar fi învoit să stea acolo-n insulă, dar într-o noapte - ce să 
credeţi? - penaţii ce-i avea cu el prind viaţă şi încep să-i 
spună: 

ZEII PENAŢI ARATĂ DRUMUL SPRE ITALIA. 

Hesperia, pe care-o cauţi - ţara străveche şi bogată, din 
care a purces Dardan - este Italia, Enea. 

Îi spun penaţii, lui Enea, cum arată Italia şi care-i drumul 
pân-la ea. 

Numaidecât bunul Enea îşi părăseşte aşternutul, trezeşte 
pe toţi soţii săi, le spune vestea şi în grabă se şi îmbarcă pe 
corăbii, pornind către Italia. 

Şi-ar fi ajuns repede-acolo, de nu-i lovea din nou zeiţa cu 
braţe albe din Olimp. 

Ea i-a împins către Strofade, două mici insule aflate între 
Peloponez şi Zante. Aici se aflau nişte harpii, acele, genii 
răutăcioase, care aveau trupuri de păsări şi răpeau 
oamenilor hrana. Şi au luptat cu aceste păsări şi le-au învins 


până la urmă, prin iscusinţa lui Enea, şi s-au urcat iar pe 
corăbii. 

Au întâlnit în drum Itaca, insula regelui Ulise. Au poposit, 
după acea, şi-n insula Leucadia şi, curând, au atins Epirul, 
unde se afla Andromaca, fosta soţie a lui Hector, târâtă 
jalnic în robie de fiul marelui Ahile: Neoptolem, întors din 
Troia. 

Purtaţi apoi de vânturi aspre, troienii au trebuit să treacă 
pe lângă Scila şi Caribda10. 

Scăpând cu greu şi de-aceşti monştri, după atâţia ani de 
trudă, troienii au ajuns prin locuri unde călcase şi Ulise, 
unde sălăşluiau ciclopii. 

Acolo, îngroziţi de Etna, muntele care zvârlea flăcări, au 
stat troienii-o noapte-ntreagă, bine ascunşi într-o 
dumbravă, privind înmărmuriţi vulcanul. În zori, când să 
pornească iarăşi, li s-a ivit în faţă-un grec, uitat acolo de 
Ulise, în goana lui, când părăsise acest țărm neospitalier. I-a 
rugat în genunchi să-l ierte c-a fost duşmanul lor la Troia şi 
să-l salveze din tărâmul acesta înfricoşător. Până atunci 
stătuse, bietul, ascuns, ca fiarele-n păduri. 

Tocmai se arăta pe munte şi fiorosul Polifem, sprijinit într- 
un trunchi de pin, având orbit singuru-i ochi de-mpunsătura 
arzătoare a îndrăzneţului Ulise. De l-ar fi întâlnit pe grec, l- 
ar fi-nghiţit într-o clipită. 

Enea s-a înduplecat şi l-a luat pe corabie pe acest soţ al lui 
Ulise, uitat aici de-atâta timp. 

MOARTEA BĂTRÂNULUI ANHISE. 

Părăsind şi acest tărâm, au plutit iarăşi mai departe. Au 
ocolit Trinacria şi-au lăsat ancora-n alt port, numit Drepan, 
unde Anhise - zdrobit de-atâta oboseală şi rătăcire peste 
mări - a închis ochii şi-a murit. 

Mult l-a mai plâns bietul Enea pe tatăl său, bunul Anhise. 
Îşi amintea de acea noapte, când îl salvase din măcel, 
purtgndu-l printre-ahei, în cârcă. Acum, după draga-i soţie, 
pierdea la rându-i pe părinte. Nu-i rămânea decât băiatul, 


care crescuse-n acest timp, de când tot rătăceau pe mare, 
şi se făcuse-un flăcăiandru isteţ şi vesel şi voinic. 

După ce şi-au jelit durerea, Enea, fiu-i şi troienii au făcut 
slujba-nmormântării, demnă de-un soţ al Afroditei. L-au ars 
pe rug, l-au îngropat şi-au pus la cale multe jocuri. Apoi, 
sfârşindu-se cu toate, încă îndureraţi, troienii s-au urcat 
iarăşi pe corăbii. 

Italia era în faţă. Nu mai aveau decât un pas şi-i atingeau 
ţărmul dorit. Dar Hera, duşmănoasa Hera, cum i-a zărit că 
se apropie, chiar de Italia, troienii, a şi zburat către Eol, 
marele rege peste vânturi. 

— Eol, a poruncit regina, neamul duşman, sosit din Troia, 
este pe Marea Tireniană, s-apropie de Italia. Dă drumul 
vânturilor tale şi suflă straşnic peste mări; să mi-i dobori pe 
toţi de-a valma; şi-aşa să mi-i îneci în ape. 

Eol a ascultat pe soaţa celui ce stăpânea Olimpul şi 
poruncea întregii lumi. 

A hohotit şi s-a-ndreptat spre adăpostul-nalt de stânci, 
unde-şi păstra, ascunse bine, cele mai credincioase vânturi. 
A deschis poarta de aramă şi vânturile au ţâşnit în lungi 
vârtejuri peste mare. 

Marea a început să geamă şi valurile au crescut, 
rostogolindu-se, uriaşe, săpând morminte mari de apă. Zile 
şi zile a durat furtuna fără de pereche. 

Troienii se luptau din greu. Poate de n-ar fi fost Enea, 
niciunul n-ar mai fi scăpat de furia mare-a apelor. 

ZEUS PREZICE STRĂLUCIREA ROMEI. 

Şi i-a bătut furtuna asta pe bieţii călători, sosiți tocmai din 
Troia depărtată, vreme-ndelungă, cu mânie sporită ne- 
ncetat de Hera. 

Credeau că nu vor mai scăpa şi nu vor mai atinge ţărmul. 
Însuşi Enea fericea pe cei căzuţi în faţa Troiei. Dar când s-a 
potolit furtuna, au şi zărit 'naintea lor un țărm întins şi 
nisipos. Erau pe coasta Africii. Aici a poposit Enea cu numai 
şapte corăbii. Pe celelalte le pierduse; nu mai ştia de soarta 
lor. 


Câţi au ajuns însă acolo, scăpaţi de groaznica furtună, s-au 
strâns în braţe fericiţi şi-au chiuit pe malul mării. 

— O! Zeus, cât este de bine să vieţuieşti, când ai simţit că 
te atinge, îngheţată, suflarea morţii. 

Numai Enea era trist, căci îşi pierduse-atâţia oameni. El se 
urcase pe o stâncă, înaltă, de pe malul mării, doar, doar s-o 
mai zări ceva. 

În acest timp, zeiţa mamă a lui Enea se dusese la tatăl 
zeilor, ce-şi are tronul de aur pe Olimp. 

— O, tu, care-i conduci pe zei, ca şi pe oameni, deopotrivă, 
se ruga ea, de ce înduri ca fiul meu şi cu troienii oropsiţi să 
nu-şi găsească, pe pământ, patria care şi-o doresc? Tu mi-ai 
făgăduit, odată, că din troieni o să se nască neamul puternic 
de romani. Când o să se-mplinească totul? 

Zeus, stăpânul din Olimp, a ascultat plin de răbdare pe 
dulcea zeiţă-a dragostei şi, surâzându-i, i-a atins buzele 
roşii şi frumoase cu mâna lui plină de har şi i-a făcut un 
semn să tacă, să nu suspine în zadar. 

— Frumoasa mea, i-a răspuns Zeus. Să nu ai teamă. Fiul 
tău, vrednicul Enea, va stăpâni Italia. Va-ntemeia oraşe noi, 
va face legi. Şi-i va urma, la rândul lui, Ascaniu-lulus11, 
feciorul său. Neamul lui Hector va domni trei veacuri în 
Italia, până în ceasul când fecioara Ilia12, mândra 
preoteasă, va fi-ndrăgită de un zeu, zeul războiului, de 
Ares13. Ea îi va naşte lui doi gemeni. Dintre ei, Romulus va 
fi acel ce-o să zidească Roma, cetatea-n veci nebiruită a 
zeului războiului. Şi-apoi, frumoasă Afrodita, va veni ceasul 
când romanii vor răzbuna neamul troian. Micena, Ftia, 
Argosul, toate cetăţile aheie vor fi atunci legate-n lanţuri. Pe 
lume se va naşte Cezar, spiţă troiană, numit luliu, de la 
strălucitorul lulus - care va-ntemeia imperiul, ce va avea 
hotar Oceanul şi aştri luminoşi din slavă. El însuşi va deveni 
zeu. Atunci o să se curme vrajba. Războiul va fi ferecat, în 
lanţuri grele, sub romana pace augustă, pe pământ14. 

Astfel a spus măreţul Zeus, mângâind-o pe Afrodita, şi-a 
poruncit zeului Hermes15 să plece iute-n Africa16, în 


ajutorul lui Enea. 

ÎN CARTAGINA. 

Pe-această coastă a Africii se-ntemeiase de curând un 
regat nou: Cartagina. Regină-aici era Didona, o 
preafrumoasă feniciană. Didona stăpânise Tirul. Dar fratele 
ei, Pigmalion, dorind să îi răpească tronul, a pus la cale s-o 
ucidă. 

Temându-se de Pigmalion, Didona-şi luase avuţia şi se 
urcase pe corăbii cu câţiva prieteni credincioşi. Sosiseră în 
Africa. Şi, sfătuită de-un curtean, Didona-şi cumpărase- 
acolo pământ pentru-o cetate nouă. Legendele ne povestesc 
că ea ceruse unui rege din Africa să-i vândă numai atât 
pământ cât cuprindea pielea întinsă-a unui taur. Dar 
sfetnicul o învățase să taie pielea-n fâşioare subţiri ca firele 
de aţă. Fâşiile le-a înnodat la capete şi a făcut un curmei 
lung, cu care ea a-nconjurat o suprafaţă nespus de largă de 
pământ. 

Pe-acest pământ îşi zidea tocmai un nou oraş mândra 
regină, când a sosit la țărm Enea, gonit de vajnica furtună. 

Enea a aflat acolo pe cei mai mulţi dintre troieni. Aproape 
toate vasele, învârtejite de furtună, fuseseră împinse-aici. 

Mai mult s-a minunat Enea, când în Cartagina cea largă a 
zărit în basoreliefuri şi în picturi şi în statui înfăţişate 
întâmplări din marele război troian. Ochii i s-au umplut de 
lacrimi, văzând pe Priam şi pe Hector şi pe alţi mulţi viteji 
de seamă căzuţi sub armele aheie. 

Faima eroilor troieni trecuse peste mări şi ţări. Aşa încât, 
aflând Didona că ei, şi mai ales Enea, ar fi ajuns în ţara sa, 
mai, mai că nu-i venea să creadă. 

În măreţele ei palate, Didona a orânduit ospeţe mari 
pentru Enea şi pentru ceilalţi călători. Regina sta pe-un pat 
înalt, făcut din aur. Cincizeci de roabe se grăbeau s-aducă-n 
coşuri bunătăţi, fripturi şi prăjituri, care de care mai 
gustoase. Iară o sută de bărbaţi, tot robi şi ei, puneau pe 
mese amforele pline cu vinuri purpurii. Apoi troienii-au fost 
poftiţi să se aşeze-n jurul mesei, pe laviţe scumpe de lemn, 


acoperite cu covoare din lână albă împletită cu firişoare de 
argint. Şi dintr-un colţ, cu liră-n braţe, deştepta sunete 
duioase un cântăreţ cu viers divin. 

REGINA DIDONA SE ÎNDRĂGOSTEȘTE DE ENEA. 

În acest timp, privind Didona necontenit pe călătorul sosit 
din Troia depărtată, şi-a simţit inima cuprinsă de-un 
simţământ tare ciudat. Şi ar fi vrut ca acea noapte, plină de 
stele şi parfum, să nu se mai sfârşească-n veci. 

— O, tu, Enea, glăsuia dalba regină feniciană, sunt prea 
mulţi ani de când cutreieri pe nesfârşirea mărilor. Nu vrei 
să povesteşti acuma ce-ai pătimit şi ce mai speri? 

Enea i-a răspuns Didonei: 

— Tu-mi ceri să povestesc, regino, nenumăratele- 
ntâmplări pe care le-au trăit troienii, sub biciuirea asprei 
Hera. Doreşti să-mi reîmprospătez durerile, pe care noi ne 
străduim să le uităm. Însă dorinţa ta-i poruncă. Şi iacătă-ţi 
voi povesti cum Agamemnon, cu Ulise şi cu Ahile cel cumplit 
au nimicit oraşul Troia. 

A început atunci Enea să-şi depene, din amintiri, cum a 
fost arsă de-ahei Troia, cum şi-au făcut apoi corăbii troienii 
şi-au pornit de-acolo, pe mări, către Hesperia. 

A povestit totul Enea, cum vânturile şi răutatea zeiţei cea 
cu braţe albe i-a azvârlit încoa şi-ncolo. Au socotit că vor 
pieri. Însă vroiau să-ndeplinească poruncile destinului şi să 
ridice-o nouă Troia, acolo, în Hesperia, de unde le era 
strămoşul. De-aceea nu s-au lăsat pradă greutăților care-i 
loveau şi au luptat cu îndrăzneală. Şi vor lupta şi mai târziu. 

Didona nu-şi dezlipea ochii de pe chipul feciorului dulcei 
zeițe Afrodita. lar dragostea şi-a aprins focul şi-n pieptul 
dârz al lui Enea. 

Ospăţul s-a sfârşit în zori. Dar dragostea dintre ei doi, 
abia-n-cepută-n acea noapte, s-a-nvolburat, neistovită, în 
zilele care-au urmat. 

Enea parcă îşi uitase de soţii săi, de datorie, sub 
mângâierile Didonei. Nu mai trecea pe la corăbii, nu mai 
gândea să se pornească din nou către italia. Ci-nveşmântat 


în haină scumpă, de purpură, argint şi aur, el se trudea să- 
nalţe ziduri puternice Cartaginei. Numai că din Olimp 
veghea stăpânul cel cu braţ de fulger. 

— Cum? Nu se luptă să-mplinească îndatorirea-i de troian? 
A uitat de Hesperia? Înlănţuit de o femeie, se îngrijeşte să 
zidească cetăţi străine? a strigat. 

Şi-a poruncit fiului său Hermes, cel priceput la toate, să 
zboare în Cartagina şi să-l trezească pe Enea din dragostea 
ce-l mistuia. 

Hermes s-a dus şi l-a mustrat plin de asprime pe Enea, 
pentru această zăbovire pe țărmurile Cartaginei. 

— De te nesocoteşti pe tine, n-ai dreptul să îl uiţi pe- 
Ascaniu, feciorul tău, ce trebuie să stăpânească în ţara 
vechiului Dardan. 

Atunci Enea s-a trezit. Şi-a smuls din suflet moliciunea. S-a 
îndreptat către corăbii, şi-a poruncit troienilor să se 
gătească iar de drum. 

DIDONA ÎŞI STRĂPUNGE INIMA DE MÂHNIRE. 

Însă Didona a aflat. Cu gemete, înlăcrimată, i-a-mbrăţişat 
picioarele şi, umilită, l-a rugat să nu cumva s-o părăsească, 
căci îşi va pierde zilele. 

— Nu plec de voia mea, Didona, i-a dat răspuns fiul zeiţei 
care împrăştie iubirea. Şi nu am să te uit nicicând; căci tu 
mi-ai fost nespus de dragă. Însă eu am o datorie faţă de 
neamul meu troian şi de feciorul meu, Ascaniu. Nimic nu mă 
mai poate ţine. Tu nu mai plânge în zadar. 

Se povesteşte că Didona - văzând corăbiile troiene cum s- 
au îndepărtat de țărm - a fost prinsă de disperare. A 
poruncit robilor ei să îi clădească-un rug înalt. Pe rug a 
aşternut un pat. Ea, îmbrăcată în veşminte de sărbătoare, s- 
a urcat pe-acest rug. Şi a cerut să se aprindă - cu o făclie - 
focul, din toate patru părţi. Apoi, cu sabia lui Enea, ce 
rămăsese-n casa ei, Didona s-a străpuns în piept. 

Cartagina s-a zguduit aflând că a murit regina. Lumea a 
început s-alerge pe ulițele pietruite, strigând de groază şi 
mânie. 


Şi chiar Enea, de pe mare, a văzut focul rugului, ce-şi 
înălța pala spre slavă; dar nu ştia ce poate fi. 

NOUA PATRIE A TROIENILOR. 

Privind încă în depărtare, către Cartagina, Enea a simţit 
stropi săraţi pe buze. Vântul îi biciuia obrajii. Vasul se 
legăna mai tare. 

Poseidon17, ridicat din ape, privea la ei cu ochii tulburi. 
Unii l-au zărit pe zeu şi au strigat la el cu spaimă: 

— Ce pregăteşti, tată Poseidon? 

Da-ndată a-nceput năvala de ape reci şi înspumate peste 
corăbiile troiene şi vuietul s-a întețit. Nu mai vedeau în zări 
nimica. Doar hăuri negre lângă vase, creste de valuri 
vinete, nori ameninţători deasupra, ploaie şi muget ca de 
fiare, urlete ce-i înfricoşau, ţâşnind mereu din adâncimi. 
Poseidon îşi vărsa mânia pentru pierirea fenicienei, la 
rugăminţile zeiţei cu braţe albe din Olimp. Astfel s-a scurs o 
zi şi-o noapte în luptă crâncenă cu marea. Şi-abia cu greu 
au izbândit s-ajungă în Trinacria18. 

Se împlinea un an din vremea când mai fuseseră pe-aici şi 
avuseseră mâhnirea să îl îngroape pe Anhise, tatăl eroului 
Enea. Pentru aceasta, după datini, Enea a orânduit, în 
cinstea bunului Anhise, jocuri, întreceri şi serbări dând 
premii mari: tauri şi arme, vase de-aramă şi veşminte, 
biruitorilor în lupte. 

În timpul nopţii s-a ivit Anhise însuşi, ca o umbră, în visele 
fiului său, şi i-a rostit poruncitor: 

— Feciorule, du-i pe troieni, degrabă, spre Italia. Te vei 
lupta c-un neam sălbatic, acolo, în ţinutul Laţium, şi-i vei 
învinge negreşit. Mai înainte, vino însă în ţara neagră a lui 
Hades, jos, sub pământ. Mă vei găsi pe mine însumi nu în 
Tartar, ci în Câmpiile-Elizee. Şi ca s-ajungi până la mine, te 
va călăuzi sibila, clarvăzătoarea prorocită, care trăieşte 
lângă Cume. 

Umbra părintelui Anhise s-a risipit apoi ca fumul, deşi, 
prin somn, bunul Enea o mai striga, o mai ruga să-ntârzie 
încă o clipă şi să-i dea sfaturi înțelepte. 


Dar umbra nu s-a mai întors. Enea s-a trezit din somn. A 
pus doi oameni să adune pe toţi troienii cât mai grabnic, pe 
punţile corăbiilor; şi-au săltat ancorele grele, pornind către 
Italia. 

N-a trecut decât puţin timp şi, ocrotiţi de Afrodita, troienii 
au ajuns la Cume 19 

Ce-au chiuit! Ce-au mai cântat! Şi ce-au danţat pe coasta 
mării, văzându-şi noua patrie! 

PE CÂMPIILE-ELIZEE. 

În Cume au căutat troienii lăcaşul sacru-al lui Apolo. Acolo 
vieţuia pe-atunci o prorocită, o sibilă, cu numele de Deifoba. 

Ea a făgăduit să-l ducă pe fiul mândrei Afrodita până-n 
Infern, să-şi vadă tatăl. Dar a cerut să i s-aducă mai înainte 
o crenguţă, ce avea frunzele de aur, dintr-un stejar al zeilor. 

N-ar fi găsit această creangă Enea-n veci de veci, prin 
codri, fiindcă era ascunsă bine într-un desiş de nepătruns. 
Însă zeiţa Afrodita a trimis nişte porumbiţe albe ca laptele, 
uşoare, să zboare lin deasupra lui şi să-i câlăuzească mersul 
până-n dumbrava neştiută. Acolo a aflat crenguţa, a rupt-o 
iute; şi-a adus-o sibilei, care-n acest timp îi pregătise din 
făină, boabe de mac şi stropi de miere, o prăjitură, ca s-o 
dea câinelui Cerber, în Infern. 

Dulceaţa-l atrăgea pe Cerber. Macul, în schimb, îl 
adormea. 

Pe o cărare misterioasă, prin gura unei peşteri negre, 
sibila l-a condus pe fiul zeiţei dragostei la Hades. Câinele 
Cerber a mâncat din prăjiturile sibilei, şi, adormind, ei au 
putut să intre lesne în Infern. 

Aici i-a găsit pe eroii ucişi în luptele grozave purtate zece 
ani la Troia. Erau şi toţi vitejii-ahei. A-ntâlnit-o şi pe Didona. 
Enea i-a cerut iertare c-a părăsit-o din porunca lui Zeus cel 
ne-nduplecat. Dar ea şi-a-ntors încolo capul, mâhnită, toată- 
nlăcrimată şi nu a vrut să-i dea iertare. 

Pe urmă l-a aflat Enea pe tatăl său, bunul Anhise. Era-n 
Câmpiile-Elizee. Iar tatăl său i-a prevestit viitorul, pe 
urmaşii lui şi gloria cetăţii Roma20. 


RĂZBOIUL ISCAT DIN PRICINA LAVINIEI. 

Aflând cele ce-i prevestise părintele său preaiubit, Enea s- 
a înapoiat, călăuzit tot de sibilă, pe ţărmul mării, lângă 
Cume. Şi-a adunat în pripă oastea şi s-a călătorit spre 
Laţium, precum îl învățase Anhise. 

Stăpân în Laţium era regele cel bătrân Latinus21. Latinus 
se trăgea din spiţa zeului Cronos22, doborât, de mult, de 
mult, de-olimpieni, când au fost biruiţi titanii. Acest Latinus 
mai avea şi o copilă, pe Lavinia. Regele o făgăduise pe fata 
sa unui războinic stăpânitor peste rutuli, care avea un oraş 
mare, numit şi până azi: Ardeea. Războinicul se numea 
Turnus. Era din neamul lui Danae. 

Enea şi cu soţii săi, plutind de-a lungul coastelor, au 
poposit între Ardeea şi Ostia, acolo unde se înălța cetatea 
regelui Latinus, adică în Laurenţium2 3. De-aici pornise altă 
dată Dardan, strămoşul lui Enea, spre Asia, să-ntemeieze 
ţara Troadei cea bogată. Acuma se-ntorcea urmaşul, după 
voinţa zeilor, chiar pe pământul strămoşesc. 

Solii troianului Enea, trimişi la regele Latinus, i-au dus în 
dar sceptrul lui Priam, pocalul lui, haina regească şi alte 
daruri preţioase, ce le purta cu el Enea, din Troia nimicită-n 
flăcări. Latinus i-a primit pe soli cu bunătate şi cu cinste. Şi, 
aflând despre prorociri, s-a învoit să-i dea ca soaţă eroului 
sosit din Troia, pe fiica lui, Lavinia. 

El s-a-nvoit, însă regina, soaţa bătrânului Latinus, Amata 
cea cu păr cărunt, s-a necâjit că-şi calcă vorba faţă de 
Turnus şi rutuli. 

De-aicea s-a iscat şi sfada. Turnus a început războiul24. Şi 
s-au bătut fără cruţare. Turnus avea şi el aliaţi, mai mulţi 
vecini. Între aceştia, cei mai de seamă-au fost Mezenţiu, 
regele Cerei, şi Camila, o fată care se lupta neînfricată cu 
bărbaţii, gonind pe calul ei ca vântul. 

Enea era sprijinit de-un alt rege bătrân, Evandru, fiul lui 
Hermes cel şiret. Acest Evandru-ntemeiase pe malul stâng 
al Tibrului, într-o regiune păduroasă, la poalele unei coline 
- colină zisă Palatinul - cetatea sa Palanţium25. 


Cu ajutorul Afroditei şi al lui Zeus olimpianul, cu toate că-i 
stătea-mpotrivă, mereu, neîmblânzita Hera, Enea şi-a învins 
duşmanii. Turnus a fost răpus în luptă. Enea s-a căsătorit cu 
frumoasa Lavinia; şi-a urmat regelui Latinus, pe tronul său 
din Laţium. 

Ela domnit numai trei ani. Şi într-o altă bătălie, pe ţărmul 
fluviului Numiciu, pe când pornise o furtună, înconjurat de 
fulgere şi trăsnete nimicitoare, Enea a pierit în slăvi. 

Rege atunci a fost ales feciorul său Iulus-Ascaniu. Însă în 
noaptea ce-a urmat, Enea s-a înfăţişat fiului său, noului 
rege, purtând pe el încă armura şi-n mâini o sabie şi-o 
lance. Şi l-a vestit pe fiul său că Zeus l-a urcat în slăvi, c-a 
devenit la rându-i zeu. 

În amintirea şi spre cinstea acestui zeu strămoş, troienii i- 
au ridicat şi un sanctuar pe ţărmul fluviului Numiciu, unde 
Enea dispăruse, şi-au hotărât să i se-nchine sub numele de 
Indigetul. 

Iulus, feciorul lui Enea, a părăsit apoi Laurenţium şi a 
clădit un oraş nou, foarte întins, cu ziduri albe, numit de- 
aceea Alba Longa26. 

ÎNTEMEIEREA ROMEI. 

Și anii au trecut pe urmă, treizeci la număr, pân-s-a stins şi 
Iulus, fiul lui Enea. lar după lulus au domnit alţi 
doisprezece regi mai mici. Şi apoi s-a urcat pe tron, în Alba 
Longa, Numitor. Pe el însă l-a doborât fratele său, prinţul 
Amuliu. Şi fiindcă Numitor avea şi o copilă: Ilia, prinţul 
Amuliu a trimis-o în templul Hestiei, preoteasă. Fiind 
preoteasă n-avea dreptul să se mărite niciodată şi deci nu 
putea avea fii. Dar zeul Ares a pândit-o pe Ilia când a venit 
pe malurile Tibrului şi-a adormit sub un copac. Atunci s-a 
coborât, ca Zeus, şi-a-mbrăţişat-o pe vestală27. 

Ilia a născut doi fii. Amuliu, unchiul Iliei, a poruncit ca 
fraţii gemeni să fie aruncaţi în Tibru. 

Numai că Zeus tot veghea să se-mplinească hotărârea ce-o 
prevestise Afroditei. Şi, prin voinţa lui divină, râul s-a 
revărsat pe țărm ducând cu el, nevătămaţi, pe cei doi fraţi 


numiţi de mamă, de Ilia: Remus şi Romulus. Si valurile i-au 
lăsat la poalele unui smochin, care crescuse pe colina 
încântătoare, Palatină. 

Din fericire, o lupoaică, găsind copiii, i-a hrănit, după 
poruncile lui Ares, în marea grotă - Lupercal28. 

Un păstor i-a aflat pe gemeni şi i-a luat în coliba lui. 
Crescând, ei s-au luptat cu Amuliu. L-au doborât, şi-n locul 
lui s-a urcat Romulus pe tron. Ela pus temelia Romei pe 
Palatin, în locul unde îi hrănise fiara pe fiii crudului zeu 
Ares şi ai sărmanei Ilia29. 

Romulus şi-a mutat aici poporul său din Alba Longa. 

Din neamul lui şi-al lui Enea s-au tras apoi şi luliu Cezar şi 
fiu-i adoptiv, August, amândoi apoteozaţi şi preschimbaţi în 
zei romani. 

Aceasta e povestea Romei, oraşul închinat lui Ares, zeul 
războiului cel crunt30 


SFÂRŞIT 


1. Afrodita-Venus, prin Enea, fiul ei, era socotită drept 
strămoaşa romanilor. Şi, fiindcă zeiţa se născuse din 
sângele lui Uranus, care se scursese în apa mării, romanii 
se socoteau descendenţi direcţi din cea dintâi dinastie de 
zei, deci de origine mai bună decât elinii, care se trăgeau, 
prin Deucalion şi Pira, din Prometeu. 

2. Penaţii sau larii erau zeii particulari ai fiecărei cetăţi şi 
chiar ai fiecărei familii. 

3. Faptele săvârşite de supraviețuitorii din Troia au fost 
cântate de poetul latin Virgiliu, care a trăit şi a creat în aşa- 
numitul „secol de aur”, în timpul lui August, când pacea 
fusese statornicită, după nenumăratele războaie crâncene. 
Atunci şi-a înstrunat Virgiliu lira lui măiastră să cânte, după 
poruncile Cezarului, triumful poporului roman ajuns pe 


culmile puterii şi pretinsul lui drept la supremaţia politică şi 
economică în Mediterana. Pe baza legendelor romane, în 
bună parte cu elemente preluate însă de la elini, Virgiliu a 
creat o mare epopee: „Eneida”, slăvind eroii care au pus 
temeliile, după legendă, Romei antice. Aceşti eroi îşi 
transmiteau, în versurile „Eneidei”, mesajul lor către 
urmaşi de a păstra gloria străbună şi de-a o creşte prin 
virtuţi, cum ar fi mila faţă de cei în suferinţă, îndeplinirea 
datoriei sau dragostea caldă faţă de popor. În acest fel 
credea poetul Virgiliu că poporul roman poate contribui din 
plin la dezvoltarea grandioasă a unei noi civilizaţii. 

4. Hestia-Vesta la romani - zeiţa ocrotitoare a focului 
sacru, a căminului. 

5. Hesperia înseamnă ţara din asfinţit, referindu-se de fapt 
la Italia. 

6. Romanii susțineau că Dardan, acela care venise întâiul 
din Europa în Asia şi pusese bazele Troiei, ar fi fost de 
origine din Italia, nu din Elada. Astfel justificau faptul că 
troienii scăpaţi din măcel s-au stabilit în Laţium şi au 
întemeiat cetatea Roma. 

7. Fatum era zeul destinului la romani. Mai trebuie 
adăugat că în poema epică a lui Virgiliu: „Eneida”, eroii nu 
sunt ca aceia ai lui Homer. Deşi sunt puternici, ei nu se 
străduiesc să înfrunte soarta şi să-i calce voinţa, atunci când 
este împotriva lor. Dimpotrivă, vor s-o îndeplinească. Se 
simte astfel diferenţa dintre legendele elinilor, în care 
stăruie în bună măsură spiritul popular, şi această legendă 
romană, prelucrată de poetul Virgiliu. Acesta, creându-şi 
epopeea, nu a putut să se sustragă concepţiei aristocraților. 
De aceea, în cântecele sale, eroul Enea se supune soartei şi 
caută să-i îndeplinească hotărârile neclintite, aşa cum îi 
poruncesc zeii. 

8. În povestirea aceasta - deşi are ca temei epopeea 
romană a lui Virgiliu - folosim tot numirile greceşti ale 
zeilor. Facem acest lucru pentru a păstra unitatea firească a 
lucrării şi a face legătura directă între miturile şi legendele 


eline - homerice - şi cele italice, prin contopirea cărora şi-a 
realizat dealtfel însuşi Virgiliu grandioasa lui epopee 
„Eneida”. Suntem îndreptăţiţi şi mai mult la această 
păstrare a unităţii, întrucât epopeea lui Virgiliu se referă la 
zei, eroi şi acţiuni cunoscute de noi din capitolele anterioare 
ale „Legendelor Olimpului”. 

9. Hera-Junona îl duşmăneşte atât de mult pe Enea, nu 
numai fiindcă îl însoţise pe Paris la Sparta, când o răpise pe 
Elena, sau fiindcă era ginerele lui Priam şi luptase cu vitejie 
împotriva aheilor, alături de Hector, ci în primul rând 
pentru că salvase câteva cete de troieni şi urmărea să 
înfiinţeze în Hesperia - Italia - o nouă Troie. 

10. Vergiliu ne cântă această întâlnire în „Eneida”? 

„Scila-i pe dreapta, la stânga Caribda cea neîmpăcată, 
Care de trei ori înghite-n adâncul gâtlej al genunii 

Valuri ce nu au sfârşit şi de-a rândul din nou către ceruri 

Ţi le azvârle, lovind şi aştrii cu unda-i în spumă. 

Scila în tainică hrubă se-nchide şi capu-şi aruncă 

Din ascunziş şi atrage spre stânci plutitoarele vase. 

Chip omenesc are dânsa, fecioară cu piept ce încântă 

Pân'la mijloc, şi-ncolo-i balenă la trup uriaşă. , 

11. Numele fiului lui Enea: Ascaniu sau lulus, venea de la 
Ilus - adică cel din Ilion - Troia. 

12. Numele preotesei Ilia aminteşte de asemeni Ilionul. Ea 
se mai numeşte în legendă şi Reea-Silvia. 

13. Marte, la romani. 

14. Virgiliu, în epopeea lui, ne cântă plin de măreție 
imaginarul răspuns dat de Zeus-Jupiter zeiţei Afrodita- 
Venus, care-i ocrotea pe călătorii de la Troia. Acest răspuns 
este celebru. Împărații romani îl invocau adeseori, socotind 
că el justifica pe deplin pretenţiile de stăpânire asupra 
întregii lumi de atunci şi, mai ales, peste Elada. Moştenitorii 
lui Enea: lulii, sau dinastia de Cezari, şi-n primul rând însuşi 
Octavian-August, pretindeau că soarta şi zeii olimpieni au 
hotărât ca ei, romanii, urmaşii vechilor troieni, să se 
răzbune pe ahei, ocupând chiar oraşul vestitului rege 


Agamemnon, acela care-i condusese pe ahei la Troia, adică 
splendida Micenă. Să cucerească şi întregul Argos, unde 
domnise Diomede; Ftia, ţinutul păduros, unde văzuse 
lumina zilei cel mai puternic dintre ahei: Ahile, cel cu braţ 
de fier. Şi, în sfârşit, toate acele locuri, care-i dăduseră pe 
eroii biruitori la Troia. Prin acest închipuit răspuns, atât de 
drag inimilor imperiale, dat de Zeus-Jupiter, se hotăra de 
soartă, deci de puterile supreme, că el, August, care era 
neam de zei şi viitor zeu, avea dreptul să stăpânească tot 
pământul. Se ştie doar că Octavian-August ceruse încă din 
timpul vieţii să i se facă un templu şi să fie adorat ca zeu. 

15. Numit Mercur de romani. 

16. Este vorba de coasta Africii de Nord, cam pe unde este 
astăzi Tunisia 

17. Neptun, la romani. 

18. Sicilia. 

19. Pe lângă Neapole de astăzi. 

20. Această imaginară povestire era cântată de Virgiliu, 
probabil după dorinţa împăratului August. Cu ajutorul 
acestei aşa-zise prevestiri, Cezar-Octavian August dovedea 
că e din neamul lui Enea. Prin Enea se înrudea cu Dardan, 
fiul lui Zeus-Jupiter. După cum, tot prin Enea, se înrudea cu 
Afrodita şi cu cel dintâi zeu, Uranus. Deci, soarta - Fatum i- 
a hotărât lui August să întemeieze un imperiu, ale cărui 
graniţe să fie marginile lumii. 

„. Ochii îndreaptă-i acuma încoace: priveşte-ţi tu neamul 

Şi pe ai tăi, pe romani. Este Cezar şi spiţa întreagă 

A lui Iul, ce-o purcede sub larga tărie albastră. 

lată bărbatul, acesta-i ce-auzi că promis ţi-i, adesea, Cezar 
August mlădiţă de zeu; şi dura-vă el însuşi 

Veacul de aur în Latiu. 

Imperiu-i 

Dincolo de zodiac, se va-ntinde, afară încolo 

De-ale soarelui căi şi pe unde de cer purtătorul 

Atlas roteşte cu umăru-i boltă-n podoabă de aştri. , 


Enea este numit în versurile lui Virgiliu drept „cel pios”. 
Căci prin Enea, un luptător neobosit, dar cu respect faţă de 
zei, Virgiliu arăta cum doreau împăratul şi aristocrații să fie 
îndeobşte un supus cetăţean roman. Poetul îndeplinea astfel 
dorinţele stăpânului său Cezar-Octavian August, 
reprezentantul aristocrației, al stăpânilor de sclavi, care 
voiau să împiedice orice răscoală populară: a sclavilor, a 
plebeilor sau a ţăranilor aflaţi în depărtatele provincii ale 
imperiului; de asemenea, a popoarelor ţinute în lanţurile 
Romei. Să fie adică veşnic o „Pax romana” sau „Pax 
Augusta”, o pace aspră, asupritoare, orânduită de la Roma 
de împărat şi de aristocrați. 

21. De la ela venit numele de latini. 

22. Zeul Cronos sau Saturn, fiind doborât de olimpieni, se 
refugiase în Laţium, după tradiţiile romane. 

23. Adică cetatea laurilor sau a gloriei. 

24. Legendele eline înnobilează războiul Troiei, arătând că 
el avusese loc, nu din lăcomia regilor ahei şi din dorinţa lor 
de a stăpâni oraşul Troia, ci ca o urmare a răpirii frumoasei 
Elena. Ca să nu rămână mai prejos, legenda romană are un 
conţinut asemănător. În loc de a se povesti că oastea 
cutezătorului Enea a năpădit cu armele ţinutul Laţium, ca 
să-l ia în stăpânire, se arată că războiul a fost iscat de 
gelozia lui Turnus. 

25. Pe colina Palatină or să se înalțe primele ziduri ale 
Romei. Roma Quadrată din legendă. Aici se vor clădi cele 
mai mari şi mai strălucitoare palate ale oraşului. 

26. Alba Longa a fost cuprins de Roma. 

27. În muzeul din Cracovia se găseşte o splendidă camee 
antică, înfăţişând pe zeul Ares-Marte, când se coboară la 
preoteasa Ilia. - pe malul râului Tibru, unde neîntinata 
vestală doarme - ca să o îmbrăţişeze. 

28. Pe Palatin se ridicase, dealtfel, şi sanctuarul numit 
Lupercal, în amintirea acestei întâmplări. Aici, în sanctuarul 
Lupercal, se celebrau pe vremuri strălucitoarele serbări 
lupercalii. Scena aceasta a hrănirii celor doi gemeni de 


către lupoaică era însăşi emblema Romei. Imaginea de bază 
a fost dată de un bronz turnat în secolul al V-lea înaintea 
erei noastre. Acestui bronz, care cuprindea numai pe 
lupoaică, i s-au adăugat mai târziu cei doi gemeni, care sug 
lacomi laptele hrănitor al mamei adoptive. 

29. După cât se pare, legenda are un pic de adevăr. Pe 
malul stâng al Tibrului, pe colina Palatină, s-au găsit urme 
omeneşti cam de la începutul celui dintâi mileniu al erei 
noastre. 

30 Legenda aceasta, prin care urmaşii lui August îşi 
legitimau închipuitul drept de a cotropi orice teritoriu 
străin, are pentru noi o deosebită însemnătate. Pe temeiul 
său au pătruns oştile romane, conduse de împăratul Traian, 
până în ţinuturile noastre. Prin ea putem să apropiem 
„Legendele Olimpului” chiar de hotarele istoriei poporului 
român.