Alexandru I.Odobescu — Basme (1908)

E BIBLIOTECA PENTRU TOŢI | 


AL. I. ODOBESCU 


BASME 


(Jupân Ränică Vulpoiul, Tigrul păcălit, 
ae mitologice, Basmul feciorului de împărat cel 
| “cu noroc la vânat) 


BUCUREŞTI 


Editura Librăriei | LEON ALCALAY 
CALEA VICTORIEI, 37 
1908 


Jupân Rânică Vulpoiul 


Basm pentru copii, localizat 


A fost odată 
Ca niciodată ; 
Dacă n'ar fi, 
Nu s'ar povesti, 


pe vremea când chiar şi dobitoacele ajun- 
geau să se facă Domni şi boieri aci pe pă- 
mânt..., a lost un puiu de leu, mândru şi 
frumos, care, fiind el din viță de Domni, 
fiarele şi lighioanele îl aleseră pe dânsul 
ca să fie peste ele mai mare, şi de aceea 
îi şi ziseră Leonilă împărat. 

flând însă Leonilă împărat că dobitoa- 
cele nu trăiesc în bună pace unele cu al- 
“tele şi că cele mai tari jefuese pe cele mai 
slabe, fără măcar să ceară voie dela dânsul, 
el hotări într'o zi să adune la sfat pe toţi 


ma 


4 AL. ODOBESCU 


supușii săi, ca să le dea de ştire cum că 
voieşte cu tot dinadinsul ca lucrările să 
meargă îutraltfel pe viitor. De aceea, în- 
dată trimise peste tot locul porunci straş- 
nice ca toţi de acum înainte să aibă a trăi 
în cea mai bună înțelegere şi ca să nu mai 
fie voie a se face cuiva vre-o nedreptate, 
fără de ştirea şi de invoirea împărăției. 
Totdeodată, porunci să se cheme la curtea 
domnească tot neamul dobitocesc. Atunci 
veniră din toate părţile, păsări, lighioane 
şi fiare, animale de tot felul, care mai mari, 
care mai mici, şi toate se închinară împă- 
ratului şi îi mulţumiră din băierile inimii 
pentru porunca înțeleaptă ce o dăduse. Dar 
pe când toate căpeteniile dobitoceşti se adu- 
nase la curtea împărătească ca să ţie sfat, 
de odată se lăţi vestea cum că unul numai 
dintre fruntaşi lipsiă şi că acela cu nici 
un preţ nu voeşte să vină. Acesta eră 
chiar jupân Rănică Vulpoiul, lighioană 
vicleană şi pricepută. Lesne înțeleseră toţi 
pentru ce nu cuteză să-şi arate faţa dinain- 
tea împăratului ; căci pretutindeni erau 
cunoscute multe mişelii ce el făcuse, căl- 
când şi puind pe tot minutul la uitare po- 
runcile date de stăpânire. Și adevărul eră 
că toate dobitoacele veniseră cu câte o 
plângere împotriva lui, afară numai de buna 
lui rudă, vătaful Bursucel. 


AL, ODOBESCU 5 


Mai întâi ieşi cu jalbă, vornicul Lupu 
Falcă-Lată, cerând să i se facă dreptate 
pentru toate necuviinţele cu care jupân Ră- 
nică Vulpoiul îndrăznise a se purtà către 
soția şi către copiii d-sale. Apoi se arătă 
cu plângere tot împotriva lui, aprodul Po- 
taie Dulău şi medelnicerul Urechilă lepu- 
raş ; dar cel care din toţi sbieră mai tare 
şi mai fără de şir eră chiar Măgărilă ve- 
chilul, pe care îl alesese de advocat dobi- 
toacele cele mai puţine la minte. Indată 
însă ce toți aceştia îşi sfârşiră pârile şi je- 
luirile lor, vătaful Bursucel, ca o rudă bună, 
începu să apere cu vorbe pe verişorul său 
Vulpoiul şi p'aci paci eră să-l scape de. 
orice osândă, când deodată se repezi în 
mijlocul adunării, cu penile şi cu creasta 
sbârlite, vestitul logofăt Cucurigu Cocoş, 
care în gura mare, declară tuturor că ju- 
pânul Rănică i-a fost ucis pe pruncii şi pe 
pruncele d-sale: — «Impărate | strigă “bie- 
«tul Cucurigu — fă dreptate celui mai ne- 
«fericit dintre Cocoşi. Cocoana Cloşcă, soţia 
«mea, scosese o spuză, o mândreţe de pui- 
«şori, şi cu toții impreună trăiam noi noro- 
«ciți, sub paza câtorva dulăi din cei mai 
«voinici. Dar într'o zi, mişelul acela de Ră- 
«nică veni în bătătură la noi, îmbrăcat cu 
«o rasă călugărească şi prefăcându-se că 
«învaţă pe dinafară porunca Măriei-Tale, ca 


6 AL, ODOBESCU 


«s'o aibă în veci aminte. Noi biet, amăgin- 
«du-ne de haina lui cea mincinoasă, nu 
«ne-am temut de dânsul, ci am urmat a 
«colindă risipiţi da lungul gardului, ba 
«chiar şi de a rătăci prin bălării, departe 
«de paznicii noştri. Atunci vai! vicleanul, 
«îndată ce ne simţi fără de apărare, dete 
«năvală printre sărmanii puişorii mei şi pe 
«câţi dintr'înşii apucă, pe toţi îi sugrumă. 
«lată, priveşte: puica mea cea mai iubită 
«zace aci moartă dinaintea Măriei-Tale şi 
«eu, Mărite împărate, cu lacrimile în ochi 
«cer să mi se facă dreptate !» 

Leonilă împărat se supără foarte şi se 
întristă adânc de acestea: deci nu voi să 
mai dea crezământ spuselor şi apărărilor 
vătafului Bursucel. Indată porni pe banul 
Martin. Ursul, unul din cei mai de frunte 
boieri ai curţii, pentru ca, cu voie fără 
voie, să-i aducă pe vinovatul Rănică. Acesta 
însă, ocolind primejdia, făcu bună primire 
banului Ursul şi-i făgădui că va merge cu 
dânsul ; dar mai înainte de plecare, îl pofti 
ca să-i arate un loc unde el ziceă că se 
pot găsi multe faguri de miere, de cele ce 
plac aşa de mult urşilor. Când ajunseră 
însă la un loc cunoscut de Rănică, el-dete 
brânci Ursului, şi acesta căzu, biet, cu pi- 
ciorul prins într'o cursă; iar Vulpoiul fugi 


AL. ODOBESCU ? 


p'aci îţi e drumul, râzând cu hohote şi stri- 
gând mereu: 


— Joacă bine, moş Martine! 
Să-ţi dau miere de albine. 


Abia scapă sărmanul Urs din cursă, lă- 
sâhd în mânile sătenilor vecini, care um- 
blau să-l ucidă de bătăi, jumătate blana 
de pe dânsul şi mai ales coada întreagă. 
Vezi de aceea nici nu mai are ursul coadă | 
Aşa jumulit, .beteag şi rusinat, el se în- 
toarse înapoi la curtea lui Leonilă. 

Impăratul, mânios tare, trimise atunci 
pe postelnicul Motan Coloiul, care eră 
vestit prin iscusința lui, cu poruncă să 
aducă cu orice preţ pe Rănică; dar nici 
pacesla nu-l lăsă Vulpoiul nepăcălit. EI îl 
tot mână cu vorba, îl lăudă că e vânăto- 
rul cel mai minunat şi puindu-i mândria 
în joc, îl îndemnă în sfârşit să se cerce a 
vână şoareci şi chiţeani întrun ambar în-- 
tunecos, unde ştiă bine că sunt întinse 
laţuri pentru ca să prinză într'însele dihorii 
şi alte lighioane stricăcioase. Bietul Motan, 
picând şi el în capcană, miorlăia de durere 
şi de frică din lăuntru: iar Rănică, bătând 
cu laba în păreţii hambarului, îi strigă de 
afară râzând : 

— Tprruţ, pisică! Tprruţ, motan! 
Prins:ai şoarece ori chiţean? 


8 AL. ODOBESCU 


Postelnicul Cotoi mănâncă şi el o bătaie 
“bună ca văru-său banul Ursul şi se în- 
toarse la curte, plouat ca vai de dânsul şi 
cu coada între picioare. Atunci, toți într'o 
unire, osândiră la moarte pe jupân Rănică 
Vulpoiul, pentrucă nu ținuse în seamă 
poruncile împărăteşti şi îşi bătuse joc de 
trimişii stăpânirii. 

Cu toate acestea, vătalul Bursucel tot se 
mai rugă să se facă şi rudei sale şi oa 
treia chiemare şi se însărcină chiar dânsul 
a-l aduce. Când Vulpoiul văzu venind pe 
credinciosul său prieten Bursucel şi înțelese 
de la dânsul că numai este loc de joc, se 
gândi şi el că ar fi mai bine să se ducă 
însuşi la împărăție. Dar cu cât mai mult 
se apropiă de curte, cu atât i se făceă mai 
multă grijă, văzând mai ales cum se grămă- 
diă gloata ca să-l vadă trecând. Cu toate 
acestea, Rănică merse de se închină smerit. 
şi cu supunere la impăratul, care nici gând 
naveă să-i deă iertare. El povesti foarle 
lămurit neajunsurile ce pățise dela dânsul 
banul Martin şi postelnicul Motan şi se 
arătă gata a răbdă orice asprime a soartei. 
Atunci pâritorii lui ieşiră la lumină, având 
în capul lor tot pe vestitul lor vechil Mă- 
gărilă ; dar ei erau aşa de mumeroşi, avo- 
catul sbieră aşa de urit şi Rănică se apără 
cu așa multă iscusință, încât mulţi din adu- 


AL. ODOBESCU 9 


nare începură ca să-l vadă scăpat. Insă 
tocmai atunci se deteră pe faţă cele mai 
groasnice mişelii ale lui, şi judecătorii, 
într'o unire, Îl osândiră ca vinovat bun 
de spânzurătoare. Îndată atunci, rudele lui 
toate părăsiră curtea, şi împăratului nu-i 
părù bine de aceasta, căci acele rude şi 
rubedenii erau multe la număr şi tot dobi- 
toace cu putere şi cu dare de mână. Boierii 
Lupu Falcă-Lată, Martin Ursul şi Motan 
Cotoiul, zău, nu prea ştiau cum o vor 
scoate la căpătâiu cu îndeplinirea pedepsei; 
iar Rănică, simțind toate aceste greutăţi, 
îşi bătea joc pe ascuns de dânşii şi înce- 
puse a se chibzui cum să facă ca să scape 
nevătămat. Când i se puse ştergarul de 
gât ca să-l spânzure, el se rugă să fie în- 
găduit a-şi mărturisi în faţa lui păcatele, 
mai nainte de a muri. I se dete voie; şi 
el, numai atâta aşteptă. După ce povesti 
nemerniciile tinereţelor sale, prin cuvinte 
meşteşugite, dete să înţeleagă că, în vieaţa 
lui, furase o mare comoară de bani şi de 
scule, cu scop de a opri şi de a nimici 
un complot ce se urzise impotriva lui Leo- 
nilă Împărat. Auzind aceste cuvinte, îm- 
părăteasa prinse mare dorinţă de a 'şti cum 
şi ce fel se petrecuse lucrurile şi ea îndu- 
plecă pe soțul său ca să deă voie lui Rănică 
să spuie toate mai pe larg. Acesta, pre- 


10 AL, ODOBESCU 


făcându-se că ar fi adânc pătruns de mus- 
trare şi de grijă, istorisi, îndată o lungă 
poveste despre un complot care sar fi urzit 
mai de demult între banul Martin Ursul, 
vornicul Lupu Falcă-Lată şi postelnicul 
Motan Cotoiul ca să deă jos de pe tron pe 
Leonilă Împărat şi să ridice pe Martin 
Ursul la scaunul domniei. Ca să nu lase 
nici o bănuială asupra adevărului scor- 
nirilor sale, el amestecă în acel închipuit 
complot pe răposatul tatăl său, care mu- 
rise de mult, şi chiar pe prietenul şi ruda 
lui, vătaful Bursucel. De pe spusele lui, 
toată acea urzeală eră întemeiată pe o bo- 
gată comoară de bani, cu care răsvrătitorii 
aveau de gând să cumpere pe ostaşi, pe 
pasnicii şi pe slujitorii împăratului; iar el, 
Rănică, furând acea comoară şi ascuhzând-o, 
scăpase zilele lui Leonilă Împărat. 

Aflând acum mai întâi despre toate a- 
cestea, împăratul şi împărăteasa începură 
a cam dori să capete pe seama lor acea 
vestită comoară şi cercetară pe Rănică des- 
pre locul unde ea se află ascunsă; dar 
Vulpoiul şiret găsi atunci vremea numai 
bună ca. să intre la tocmeală asupra ier- 
tării sale. Împăratul cam sta la îndoială ; 
dar împărăteasa ceru cu tot dinadinsul ca 
jupân Rănică să fie iertat. Acesta spuse 
atunci că comoara se află pitită în preajma 


AL, ODOBESCU 41 


unei fântâni, în mijlocul unei păduri, de- 
parte, foarte departe; iar, fiindcă împăratul 
nu prea voiă. să dea crezământ la o istorie 
aşa de neauzită, Vulpoiul chiamă drept 
dovadă, pe bietul  medelnicerul Urechilă 
lepuraş, care tremură de frică, spre a 
mărturisi şi el dacă nu e adevărat că se 
află departe, foarte departe, o pădure, în- 
tocmai astfel după. cum el zisese. 

Ciudat lucru se pare, dar împăratul se 
mulțumi cu această mărturie. El bucuros 
ar fi mers însuşi cu Rănică până la acea 
pădure, dar Vuipoiul, rumegând i în mintea 
lui alte năsdrăvănii, îl rugă să-i da voiea 
se duce mai întâi la o tt de pre- 
cum se legase cu sufletul, ca să se roage 
pentru iertarea păcatelor sale. Impăratul 
nu făcu nici o împotrivire. Pe banul Martin 
şi pe vornicul Falcă Lată îi băgă la închi- 
soare; iar kir Behehe Berbecilă, care eră 
şi țârcovnicul palatului, citi lui Rănică o 
molitvă ca să-i fie drumul norocos. Se luă 
tot atunci hotărire ca toată curtea împără- 
tească să-l aştepte în cale, nu departe de 
locul unde aveă să meargă şi astfel el se 
porni. Dar ca să nu-i fie urit singur la 
drum, el rugă pe Behehe Berbecilă. şi pe 
medelnicerul lepuraş ca să-l însoțească 
amândoi măcar o bucată. 

Când se văzu aproape de casă, făcu ce. 


12 Al. ODOBESCU 


făcu şi despărţi pe tovarășii lui, unul de 
altul şi îndată inghesui pe bietul Iepuras 
la o strimtoare şi-i suci gâtul. Apucase, e 
şi ai lui, şi mâncase carnea sărmanului 
dobitoc, când sosi Berbecilă ca să caute pe 
soțul său de drum. Rănică îi spuse că me- 
delnicerul Urechilă, simțindu-se cam oste- 
nit, se închisese întrun cuptor ca să doarmă 
mai liniştit, dar totdeodată el adăogi: — 
«Ştii, frate Berbecilă că trebue îndată să 
pleci înapoi ca să duci împăratului o scri- 
soare foarte însemnată, din care negresit 
că şi d-niei tale ţi se vor trage mari fo- 
loase şi vei căpătà multă trecere pe lângă 
împăratul, dacă îi vei duce cât mai curând 
darurile care sunt în această desagă». 

Cum auzi una ca asta, gugumanul de 
Behehe începu a săltà şi a se gudurà de 
bucurie, pe când Vulpoiul cu Vulpoaica şi 
cu Vulpişorii lor şedeau lungiţi pe pat şi 
se uitau cu mirare la dânsul cât de poz- 
naş jucă el de veselie. Rănică îi atârnă de 
gât atunci o desagă, în care el ghemuise 
pielea lepuraşului jupuit şi mâncat, şi îi 
făcu vânt să plece. 

Puteţi să vă închipuiți ce supărare co- 
prinse pe împărat când deschizând desaga 
cea cu ştirile şi cu darurile, în loc de 
acestea, pică dintrinsa pielea sărmanului 
Urechilă ! Atunci pricepi că chiar şi pe 


AL. ODOBESCU 13 


dânsul îl înşelase mişelul de Rănică. Ba- 
nului Martin şi vornicului Falcă-Lată le dete 
drumul dela închisoare, i iar pe kir Behehe, 
împăratul, ne mai voind să-l vază în ochi, 
îl lăsă pe seama Lupului ca dânsul să-l 
procopsescă cum va şti şi să-i-găsească 
leac la toate neajunsurile câte suferise. De 
atunci sa şi făcut ruptoare ca berbecii şi 
oile să fie jefuite de lupi. Dar nici cu atâta 
nu se mulțumi împăratul, ci dete şi o ser- 
bare mare, numai pentru ca să aducă mân- 
gâiere lui Falcă-Lată şi lui Martin Ursul, 
pe cari îi nedreptăţise. Tocmai în mijlocul 
veseliilor acelei sărbători, sosiră şi alte 
ştiri despre mișelii mai proaspete ale ju- 
pânului Rănică Vulpoiul. Mâniindu-se atunci 
împăratul peste măsură hotărî să trămiță 
toată ordia sa ca să prăpădească cu totul 
pe acel îndrăzneț înşelător. Dar vătaful 
Bursucel, tot mereu credincios verişorului 
său, se grăbi a-i da de ştire şi-l îndemnă 
ca să vie cât mai neîntârziat la curte şi 
să răspunză însuşi la- învinovăţirile ce i-se 
aduceau. El se înduplecă şi veni. 
Bursucel se duse la împărat ca să-l roage 
să primească pe ruda sa, jupânul Rănică; 
iar aceasta, când şe văzu dinnaintea lui 
Leonilă, se apropie cu îndrăzneală de tron 
şi dete în genunchi, în faţa tuturor lighioa- 
nelor adunate. Impăratul, cu glas aspru, îi 


14 AL. ODOBESCU 


impută că ar fi ucis mişeleşte pe sluga lui 
"cea ' credincioasă medelnicerul lepuraş, şi 
că el a pricinuit moartea țârcovnicului său, 
kir Behehe, care cântă aşa frumos în 
strană. La acestea, Rănică cu făţarnice 
cuvinte, se prefăcu parcă ar fi adânc 
mâhnit de cele ce sau întâmplat; dar tot- 
"deodată, el arătă o mare mirare de câte 
auziă şi stărui fără de ruşine a zice că 
Berbecilă, iar nu el,a ucis pe iepuraş ca 
să ia dela dânsul nişte bogate daruri pe 
care chiar el, Rănică, le dase credinciosului 
“medelnicer ca să le ducă mai iute Măriei 
Sale. Dar împăratului ise făcu acru cu 
atâtea încurcături, neştiind ce să mai aleagă 
din aşa multe minciuni, şi de multă supă- 
râre se sculă şi plecă la vânătoare, lăsând 
pe boierii săi să facă cum vor şti. 

Rănică însă nu-şi perdu cumpătul şi pe 
“loc îi dete în gând să ceară ajutor dela o 
veche prietenă a lui, bătrâna jupăneasă Al- 
bina, care eră de casă la împărăteasa, îi 
făceă dulceţuri şi îi descântă de deochi. 
Dânsa puse pe fiecare zi la împărăteasă 
câte o vorbă bună pentru Rănică, astfel 
încât nu i se făcu nici un rău. Mai pe 
urmă ea se ispili a aduce aminte despre 
sculele pe care Vulpoiul zicea că le ascun- 
sese, le lăudă precum se pricepu mai bine 
şi încredință pe stăpână-sa că Rănică sin- 


,$ 


AE. -ODOBESCU 15 


gur ar fi în stare să le găsească şi 'să i le 
aducă, dacă i'sar da drumul dela închi- 
soare. Pe de altă parte, jupân Vulpoiul 
mijloci ca să se șoptească la urechia îm- 
părătului despre multele slujbe pe care le 
făcuse Statului răposatul tată-său, pe când 
trăiă; mai pe urmă el ceri ca cei ce l-au 
pârit să dea cel puţin dovezi şi în sfârşit, 
ca să curme mai iute toate greutăţile, pro- 
puse ca neînţelegerea între dânsul şi duş- 
manii lui, să se stingă printr'o luptă dreaptă. 
Pe vremea de atunci eră obiceiu şi lege ca 
orice sfadă, orice ceartă şi orice judecată 
să se spargă cu bătaie; părţile protivnice 
se apucau la trântă şi care din doi biruiă, 
aceluia îi rămâneau toate dreptăţile. 
Propunerea lui Jupân Rănică se ţinu 
seamă şi voinicul Falcă-Lată ceru numai 
decât ca el, şi nu altul, să intre în luptă 
cu Vulpoiul. Acesta, însă,. ştiind bine că lu- 
pul e mai vârtos la vână decât dânsul, se 
cam codiă şi căută prilej să scape; dar 
toate fură de prisos, căci Lupul eră. foarte 
îndârjit din pricina tuturor răutăţilor pe 
care Rănică cu drept şi cu nedrept le a- 
runcase asupra lui. Se hotări dar lupta 
lără de cruţare şi se alese ca loc de bătae 
țarcul rotund al târlei împărăteşti. i 
A doua zi, după ce trase un somn bun 


16 AL. ODOBESCU 


toată noaptea şi mâncă ca un voinic dimi- 
neața, Rănică intră în cercul luptei cu pă- 
rul de pe dânsul lins şi prelins, cu trupul 
uns peste tot cu ulei. Așa îl învățase ju- 

âneasa Albina, care se pricepea la tot fe- 
ul de fermece băbeşti; ba ea îi făcuse şi 
descântece ca să poată birui pe duşmanul 
său. Lupul şi Vulpoiul se puseră drept în 
faţă unul cu altul; iar toate celelalte do- 
bitoace, dela împărat până la pârcălab, şi 
dela Vlădică până la opincă, stau rânduite 
jur împrejurul țareului şi priviau cu ochii 
sticliţi la lupta voinicilor. Vulpoiul începu 
îndată să-şi învârtească coada cea stufoasă, 
ca o apărătoare, şi prefecându-se că vrea: 
să fugă aruncă cu țârână în ochii Lupului, 
de-i luă vederile; îndată sări iute pe dân- 
sul şi se cercă din toate răsputerile ca să-l 
sfâşie şi să-l sugrume. Dar vornicul Falcă- 
Lată, opintindu-se şi dânsul, printr'o su- 
ceală puternică, -culcă jos pe Rănică, îl 
„propti sub picioare şi-şi înfipse colții in 
laba lui. Vulpoiul însă nu-şi pierdu sărita 
într'o primejdie aşa de mare, ci întorcân- 
du-și pe furiş ochii în partea staulului, 
unde se închisese pentru acea zi, turma de 
oi a împăratului, începu să strige: — «Sai, 
jupân vornice, cau scăpat mieii din staul 
şi-i mănâncă câinii! — Lupul lacom și 


AL, ODOBESCU 17 


prost se repezi să apuce şi el un cârlan; 
dar în vremea aceasta, Vulpoiul sprinten 
îi sări în chică şi-l dobori jos. L-ar fi ucis 
pe loc dacă însuşi Le6nilă împărat nu i-ar 
fi zis să-l ierte cu zile. 

Din minutul acela jupân Rănică Vul- 
poiul rămase tare şi mare, și fără de vă- 
tămare. Împăratul puse de-l îmbrăcă cu 
caftan de catifea roşie îmblănit şi îl făcu 
mare vistier. Toți de toate părţile veniră 
de se închinară la dânsul cu smerenie şi 
supunere, ba încă şi la cucoana vulpoaica 
şi la coconaşii vulpişori, caitiYsosiră în- 
dată la curtea impărăteaseă. ! 

Trecu astfel cât trecu; dar fiindcă năra- 
vul din fire nu are lecuire, jupân Rănică 
Vulpoiul nu se lăsă de mâncătorii şi de 
vicleşuguri, nici când ajunse om de frunte. 
Mişeliile lui se deteră din nou pe faţă; dar 
în rândul acesta, nu-l mai ajută nici un 
meşteşug, ci fù silit să fugă şi dela curtea 
împărătească şi dela casa lui; hoinar şi 
pribeag, el de atunci înainte îşi petrecut 
vieaţa furişindu-se prin tufe şi prin vizuini, 
huiduit şi batjocorit de toţi, până ce într'o 
zi, umblând, după năravul său cel vechiu, 
să se våre întrun cotet cu găini, copoii 
din bătătură îl urmară, îl zăriră, îl luară 


2 


18 AL. ODOBESCU 


în goană prin pădure, îl prinseră şi-l fă- 
cură mici-fărămici. Să-i fie ţărâna uşoară! 


Incălecai p'o coadă de vulpe 

și spusei cui vrù s'asculte 
basmul lui Rănică Vulpoiul 
pe care l-a răpus copoiul. 


Tigrul păcălit 


Povestire pentru copii, localizată. 


Mai deunăzi eram la Galaţi şi pentru 
ca să-mi treacă de urit şi să mai aflu şi 
câte ceva, am ieşit să mă plimb la port. 
Norocul a voit ca să întâlnesc îndată pe 
un vechiu amic al meu, pe care de mult 
nu-l văzusem şi să petrec cu dânsul câte- 
va ore foarte plăcute. Amicul meu este un 
neguţător din partea locului, om foarte 
considerat şi foarte iubit de toată lumea, 
fiindcă el, prin munca sa, şi-a câștigat o 
avere însemnată, de care se bucură, făcând 
bine cui poate; iar firea lui este aşa de 
veselă şi de glumeaţă încât cu dânsul nu 
poate cineva să se unească. Ştie să spună 
şi să descrie o mulţime de lucruri pe care 
însuşi le-a văzut şi le-a învăţat în nume- 
roasele sale călătorii: căci, fiind de părinti 


9053 AL. ODOBESCU 


din Galaţi, el, de tânăr s'a înrolat ca matroz 
pe o corabie englezească şi, cutreierând 
toate ţările şi toate mările lumii, s'a ales 
până în sfârşit cu multă minte, sănătate, 
avere şi voie bună. Astfel este amicul meu 
domnul Stancu Poloboc, cu care mă plim- 
blam mai deunăzi prin portul Galatţilor. 

Vorbind cu dânsul când de una, când 
de alta, ne oprirăm în fața unei mândre 
corăbii englezeşti, care plutiă falnic d'asu- 
pra apelor Dunării, lănţuită în ancorile ei; 
dintr'însa se descărca felurită marfă şi mai 
ales butoaie cu căpăţâni şi cu bulgări de 
zahăr. Amicul meu, aducându-și aminte cu 

„plăcere de timpul tinereţii, pe când şi el 
maveă altă locuinţă decât o astfel de scoică 
uriaşă de lemn, îmi arătă şi-mi explică fo- 
losul şi intrebuinţarea diferitelor părţi ale 
corăbiei, preenm catarturi, pânze, rânghii, 
cârme, palimari și altele. 

In timpul acesta, matrozii corăbiei şi 
cărătorii sau hamalii portului umblau în 
sus şi în jos, ca furnicile, scoțând din ma- 
gaziile adânci ale pântecosului vas plutitor 
baloturi şi butoaie cu marfă, încârcându-le 
în roabe (sau cum ar zice la Galaţi, pe 
taraboanţe), şi aducându-le, pe un podişor 
de bârne, până la mal, unde le așezau în 
teancuri. Toate acestea se făceau cu o iu- 
țeală, cu o aprindere, cu un zgomot care 


AL. ODOBESCU 21 


mă asurziau şi mă ameţiau; dar totuşi 
îmi plăcea foarte a mă uită, căci toţi erau 
veseli, sprinteni şi lucrau cu inimă şi cu 
mulțumire. 

Pe când în acea învălmăşală tărăboan- 
tele încarcate cu marfă trepădau în toate 
părțile, purtate în fuga mare de matrozi, 
se întâmplă ca două din ele să se cioc- 
nească şi butoaiele de zahăr se răsturnară 
pe jos, rostogolindu-se care în cotro apucă. 
Unul din butoaie se şi desfundă în acea 
cădere şi zahărul in bulgări, ce eră în el, 
se risipi pe pământ. Îndată câinii, cari nu 
lipsesc în portul Galaţilor, se repeziră să 
îmbuce din el, socotind, bietele javre flă- 
-mânde, că au dat peste vreo mană; dar 
matrozii, ca să-i depărteze, deteră brânci 
butoiului crăpat, care sucindu-se deodată, 
“acoperi, ca într'o cușcă, pe unul din lacomi. 

Toată lumea s& puse pe râs, dar mai 
mult şi mai tare decât toti râdeă amicul 
meu Stancu Poloboc; îi dase lacrimile în 
ochi şi se țineă la piept şi la pântece, bie- 
tul om, de hohotele ce îl podidise. Mie 
unuia îmi eră teamă să nu se înece cu a- 
„tâta râs. 

Când se mai potoli această veselie, abia 
putu să-mi vorbească, stăpânindu-se cu 
anevoinţă., 

«Frate, — îmi spuse, — când am văzut 


22 AL. ODOBESCU 


intâmplarea cu câinele şi cu butoiul, mi-am 
adus aminte de o istorie ce am. păţit eu, 
sunt acum mulţi ani, tocmai prin insulele 
Atricei; şi trebue să ştii că de câteori îmi 
vine în gând istoria tigrului, pe care l-am 
păcălit aşa de frumos, zău, nu mă pot opri 
de a râde ore întregi». 

Şi spuind astfel, Stancu meu se porni 
din nou pe râs. Eram foarte curios să cu- 
nosc istoria tigrului păcălit; dar abia mai 
târziu o putui află dela amicul meu, care 
mi-o povesti într'astlel: 

«Pe când eram matroz, lucrând şi câşti- 
gându-mi pâinea pe o corabie englezească, 
se întâmplă adesea ca să călătorim pentru 
negoțul nostru până prin ţări foarte depăr- 
tate, şi treceau uneori luni întregi fără ca 
să vedem pământul cu ochii, ci numai va- 
lurile mării jur împrejurul nostru, iar 
d'asupra capului, cerul, când albastru şi 
senin, când întunecos şi posomorit. 

«Dar când, atunci, după o lungă plutire 
sosiam la vreun țărm, mare plăcere eră 
pentru noi de a ne cobori din corabie şi 
de a călcă pământul ţeapăn sub picioare. 
Eră pentru noi, corăbierii, ca o zi de săr- 
bătoare, când puteam să gustăm un prânz 
liniştit, întinşi la umbră, pe iarbă verde. 
Insă ocaziunile de acest fel erau aşa de 
rare încât uneori ne coboram chiar pe 


AL. ODOBESCU 23 


țărmuri pustii şi necunoscute, fără de a 
purtă cea mai mică grijă de primejdiile ce 
ni se puteau întâmplă. 

«Intro zi dar, trăgând cu vasul la coasta 
unei insule nelocuite din mările Africei, 
mi se făcu tare dor de a vedea de aproape 
şi de a pipăi cu piciorul iarba câmpului. 
Cerui atunci voe dela căpitanul corăbiei 
ca să mă dau jos la mal şi să petrec câte- 
va ore pe uscat. Matrozii, tovarășii mei, 
nu prea aveau încredere în acele locuri ne- 
cunoscute, şi abia găsii unul dinirînşii, 
un American înalt şi uscat, cu barbă dar 
fără mustăţi, care primi să mă însoţească 
în călătoria mea pedestră. Luarăm cu noi 
o spată grasă de râmător afumat, o butilcă 
cu vin din cel mai bun, un ulcior cu apă 
proaspătă şi cu aceste merinde, ne porni- 
răm veseli către mal. 

«Când mă simtii, eu unul, pe uscat,- 
de bucurie şi chiuind trăsei un pui de 
dant românesc, o corăbească vârtoasă de 
Galaţi; iar tovarăşul meu, Americanul, vă- 
zând aşa, începu şi el să tropote în fața 
mea, jucând foarte serios şi pe ţăcăneală 
un dant englezesc ce se chiamă «Gig». 
Danţul însă ne făcu gol la inimă şi în- 
dată ne veni în gând să găsim un adăpost 
de soare ca să ne aşternem masa. Eu cău- 
tam cu ochii în dreapta şi în stânga; mi 


24 AL. ODOBESCU 


se pornise, biet, mințile cu dor către ră- 
coroasele dumbrävi din lunca Siretului ; 
acolo, în insula cea pustie şi prigorită de 
soarele african, abia se zăriau câţiva co- 
paci din aceia cu ramurile înalte şi şuie, 
care se chiamă palmi, şi nişte tufiş săl- 
batic, pe unde mai totdeauna cuibează 
şerpii cei veninoşi cu plesnitori la coadă 
şi alte fiare urâcioase. 

«Pe câmpia şeasă, văzuram însă un ce 
negru şi rotund, despre care nu ne prea 
puteam da seama. Stălurăm câtva la în- 
doială dacă ne vom îndrepta sau ba către 
acel punct necunoscut, care, dreptul lui 
Dumnezeu, ne cam puneă la îngrijare ; dar 
Americanul meu scoase un ochian din bu- 
zunar şi, îndreptându-l către acel punct, 
văzurăm curat şi lămurit că obiectul bă- 
nuit nu eră altceva decât un butoiu de lemn, 
aşezat în mijlocul câmpiei. 

— «E un poloboc!» — strigai eu cu bu- 
curie, vorbind moldoveneşte, pare caş fi 
fost chiar în portul Galaţilor. 

— «O! o! Poloboc lb — repetă Ameri- 
canul de mai multe ori cu mirare şi din 
minutul acela, el nu mă mai chiemă altfel 
pe nume decât Poloboc. In urmă, matrozii 
ceilalţi [ăcură toţi ca dânsul, şi iată cum, 
iubite amice, mi-a rămas numele de Stancu 


AL. ODOBESCU 95 


Poloboc, de care nu mă plâng câtuşi de 
puțin. 

«Fie dar Poloboc! Noi alergarăm îndată 
până la butoiul cel minunat. şi acolo, la 
umbra lui ne şi aşezarăm ca să ne facem 
prânzul. Rezemaţi amândoi de doagele lui, 
cercuile, deşertarăm veseli butelca de vin, 
îmbucând şi din spata afumată. Lumea ni 
se păreă toată a noastră, şi crez că în pa- 
late de marmură şi pe covoare de mătase, 
n'am fi trăit mai fără grije decât la umbra 
butotului, pe iarba cea verde. 

«Dar pe când noi gustam aşa dulci şi j: 
niştite plăceri, un mare pericol) ni se pregătiă. 
Se vede că mirosul mâncărilor şi răsunetul 
veselelor noastre cântări deşteptară pe un 
tigru, mare şi flămând, care dormiă ascuns 
sub un tufiş învecinat. Fiara cea sălbatică, 
semănând la. trup cu o pisică uriaşă, la 
păr galbenă şi vărgată cu negru, se sculă 
binişor din locul unde eră pitită, se furişă 
printre bălării şi pe tăcute se apropie de 
butoiul nostru. Ajunsese foarte aproape, 
când noi auzirăm fâşâind în dosul butoiu- 
lui. Ne scularăm deodată în picioare, trân- 
tind jos talere şi pahare, şi când deterăm 
cu ochii de acea groaznică dihanie care 
sticliă privirea ei încruntată asupra noas- 
tră, inima în noi se făcu cât o gămălie de 
ac; tot sângele ne pieri din faţă; părul ni 


36 AL. ODOBESCU 


se ridică vulvoiu şi ne crezurăm mai mult 
morţi decât vii. Cu noi armă n'aveam. 
Fiera răcniă cu turbare, rânjiă şi-şi arătă 
colții. Butoiul singur ne despărţiă de dânsa. 

«Ce să facem? Incotro s'o apucăm ? 

«Tigrul lungi pasul ca să ne ajungă; noi 
ne strecurarăm împrejurul 'butoiului. El 
începu să iuțească, dând ocol polobocului; 
noi alergarăm mai tare în jurul lui. Și 
astfel, noi înainte şi tigrul dupe noi, oco- . 
lirăm de mii de ori butoiul. Nici dânsul 
nu ne puteă prinde; dar nici noi nu pu- 
team scăpă. Incepusem a crede că soarta 
ne-a osândit la groaznica pedeapsă de a 
ne petrece de aci înainte toată vieaţa, dând 
mereu raite şi târcoale în jurul butoiului, 
cu tigrul după noi. 

«Vai! ce viitor de spaimă |! — ziceam 
noi în minţile noastre, turbate de frică și 
de osteneală. 

«Dar se vede, că şi tigrului i se urise cu' 
această goană rotocolită, întocmai ca aler- 
gătura cailor când treieră la arie. El de 
odată se opri în loc, şi cugetând un minut, 
se repezi să sară drept d'asupra butoiul ca 
să ne ajungă îndată pe partea cealaltă. Dar, 
cum drese, cum făcu, că sărind, i se acă- 
țară labele de dinainte de buza butoiului, 
care eră desfundat. Greutatea fiarei îl făcu 
să se clatine şi să se povârnească în par- 


AL. ODOBESCU 27 


tea ei. Noi atunci, (pare că cerulne-a lu- 
minat) răsturnarăm polobocul cu fundul 
în sus, tocmai d'asupra tigrului ce sta acă- 
tat de buza lui, şi fieara rămase sub butoi, 
ca un 'şoarece prins în cursă. Atunci amân- 
doi sărirăm pe fundul vasului şi ne prop- 
tirăm din toate răsputerile d'asupra lui, ca 
nu cumva lighioana înfuriată să-l ridice 
de odată în sus şi să scape dela închisoare. 

«Tigrul răcniă cu turbare şi se zvârco- 
lià amarnic între doagele polobocului, iz- 
bind întriînsele cu capul, cu labele, cu 
coada, cu ce puteă. Noi apăsam d'asupra: 
cât ne stă prin putinţă, gândindu-ne acum 
că ne-a ajuns altă nevoie; căci într'adevăr, 
ceeace câştigasem eră numai o schimbare 
de osândă. In loc să dăm veşnice ocoale 
butoiului, acum ne vedeam siliţi să stăm 
toată vieaţa d'asupra lui, proptindu-l ca să 
nu se miște. 

«Dar norocul ne mai ajută şi în rândul 
acesta | 

«Din multele suceli şi învârteli ale ti- 
grului de desubtul polobocului, coada lui 
cea lungă şi stufoasă scăpă deodată pe 
gaura cepului ce eră dat la fund, şi ieși 
ca un pămătuf la iveală. Când văzurăm noi 
aşa, tovarășul meu se prinse cu amândouă 
mânele de dânsa, şi eu “de el, şi cu mul- 


28 AL. ODOBESCU 


tele noastre silințe, cu multă nevoie, o tră- 
serăm toată afară pe gaura cepului. 

«Ce mai coadă! parcă eră un şearpe 
flocos, cu dungi galbene şi negre, şapoi 
lungă, să te fi încins de două ori cu dânsa! 
D'aş fi putut atunci să o retez dela curmă- 
tura ei, negreşit că aş fi păstrat-o şi până 
acuma. 

«Americanul însă şi eu, ne gândirăm 
atunci întraltfel. Şi să vezi că rău nu ne-am 
gândit. Ce nu-i dă omului în cap la vreme 
de nevoie ! 

«Văzând aşa lungime de coadă, ne apu- 
carăm s'o inodăm de vreo două-trei ori 
şi, făcând astfel dintr'însa un câtă mai ghe- 
mul, mult mai gros decât vrana prin care 
ea ieşise, izbutirăm de a lega pe tigru de 
butoiu. 

— «Urra !! I» — strigarăm atunci amân- 
doi cu o nespusă veselie, şi sărind jos de 
pe butoiu, paci ne fù drumul! O luarăm 
la fugă cât ne ţineau picioarele şi apuca- 
răm drept către corabia noastră. 

«Tigrul smunci atunci butoiul şi işi scoase 
capul la lumină; dar trupul lui rămase 
jumătate în fundul vasului, încât abia pu- 
teà să se miște din loc. Scăpând la sănă- 
toasa, noi ne întorceam ochii din când în 
când spre dânsul, ca să râdem de turbarea 
lui, căci de câte ori voiă să facă o miş- 


AL. ODOBESCU 29 


care, el simţiă şi auziă polobocul rosto- 
golindu-se şi hodorogind în urma lui. 

«Când în sfârşit ne văzurăm noi în co- 
rabie şi tigrul urlând la mal, eu, simţin- 
du-mă atunci în largul meu, râdeam din 
băierile inimii şi pisând pumnii, după obi- 
cciul nostru românesc, strigam în gura 
mare : ` 

— «Sâc, tigrule, sâc! Sâc, că te-am 
păcălit !». 

«lar Americanul meu, şi toți matrozii 
după dânsul, înşiraţi d'a rândul pe coverta 
corăbiei, repeţiau cu hohote de râs: — 
Poloboe! poloboc! 

«Atunci şi eu, văzând că cu meşteşug 
am scăpat de primejdie, ziceam româneşte: 


Poloboe nu-i dobitoc! 
Poloboe e cu noroc !“ 


lată istoria tigrului păcălit pe care mi-a 
povestit-o râzând amicul meu dela Galaţi. 

Râdeţi şi domnia-voastră, dacă vă este 
pe plac! > 


Zece basme mitologice 


I 
EPITEMEU ŞI PANDORA 


O ceartă mare se scornise între Zevs şi 
oameni. Titanul Prometeu, cel cu minte 
multă, ţineă cu aceştia şi-i învăţă să nu facă 
pe placul noului zeu, ce coprinsese cu sila 
stăpânirea tatălui său Cronos. 

El le zise : — «Măi oamenilor | acest Zevs 
e lacom de avuţii şi de daruri; dacă voi, 
când înjunghiaţi vite în onoarea lui, i le 
veţi închină cu totul, apoi să ştiţi că veţi 
ajunge în curând să daţi de capăt tuturor 
turmelor voastre, oricât de numeroase ar 
fi. Aide mai bine să facem cu Zevs o toc- 
meală pentru ca şi voi oamenii şi el, să vă 


AL. ODOBESCU ši 


bucurați de câte o parte din vitele jertfite 
în ecatombe, adică cu sutele, pe altarele 
zeilor». 

Atunci el alese din cirezi un bou mare 
şi frumos, îl înjunghiè şi făcu dintriînsul 
două părţi. intruna puse vintrele şi carnea, 
şi le înveli în pielea boului; în cealaltă 
aşeză numai oasele bine înfăşurate în gră- 
sime. Apoi zise lui Zevs aşa: «Alege-ţi 
partea ce vei voi, cu hotărire că cea pe 
care vei pune acum acum mâna, să rămână 
în totdeauna pe seamă-ţi». 

Zevs se lăcomi şi întinse pe loc mâna 
la partea unde luciă grăsimea; dar când 
văzu că sub dânsa erau numai oase, foarte 
tare în sine se mânie. Cu toate acestea însă, 
din, acea zi înainte se făcu datină ca, în sa- 
crificii, oamenii să închine zeilor numai 
oasele şi grăsimea dela victime. 

Ca să-şi răsbune pe seminția muritoare 
a oamenilor, Zevs hotări să nu le mai tri- 
mită jos pe pământ focul cu care el îi 
dăruiă mereu mai înainte, şi astlel îi lăsă 
în mare lipsă, suferind foarte de ger, de 
întunerec şi de foame. Dar Prometeu se. 
repezi în cer, răpi de acolo foc, îl ascunse 
în țeava unei trestii, şi îl aduse oamenilor 
înapoi. 

Când Zevs află una ca aceasta, el se în- 
furie aşa de tare încât asvârli cu trăznetul 


39 AL. ODOBESCU 


în Prometeu şi trimise pe credinciosul său 
vestitor Ermes ca să-l prinză, să-l ducă 
tocmai pe piscurile sterpe ale muntelui Cau- 
caz, şi acolo să-l ferece de stâncă cu că- 
tuse ţepene de fier, punându-i streajă un 
vultur care să-i sfâşie mereu inima cu clon- 
tul său ascuţit. 

Dar nici cu atât nu se împăcă „Zevs; pl 
mai scorni şi un mijoc de a munci pe bieţii 
muritori. Îşi aduse aminte că Prometeu. îi 
povățuise, şi-i îndemnaşe să nu primească 
nici un dar dela zei şi le lăsase cu dânşii 
pă frate-său Epitemeu, ca să, le poarte de 
grijă şi să-i ferească de vicleniile fiului 
Cronos. - 

Atunci Zevs se gândi întrastlel: «Se- 
minţia omenească nu ştie până acum ce 
este nici boala, nici durerea, nici certurile, 
nici răsboiul, nici lurtişagurile, nici tră- 
darea; căci toate aceste rele le ține închise 
Epitemeu într'o cutie pusă sub bună pază. 
O să lac ce voi face ca ele să scape de 
acolo şi să umple pământul de mişelii şi 


de. nevoi». 
Îndată chemă pe Elestu, meşterul focului, 
şi-i vorbi aşa: — «Să-mi găteşti un ce mi- 


nunat, cu care zeii au să dăruească pe oa- 
meni. Să iei ţărână şi să plămădeşti cu 
dânsa un chip de femee. So faci cât mai 
frumoasă la vedere; dar să bagi întrinsa 


AL. ODOBESCU 33 


o fire rea, pentru ca dânsa să-mi răzbune 
de câte rele mi-au făcut mie oamenii». 

Ffestu luă tărână şi plămădi, după cum 

i se spusese, un chip frumos de femee. Zeița 
Atena o îmbracă cu o rochie minunată şi 
pe cap îi puse o cunună, de unde atârnă 
o maramă ca pânza păianjenului, de abia 
îi ascundeă umerii şi peptul, alb ca zăpada. 
Ermes o învăţă un grai plin de farmec și 
sutlă într'iînsa un cuget nesăţios şi neastâm- 
parat, pentruca să ştie a induplecă şi a a- 
țâţă pe neamul omenesc. Apoi Etestu o duse 
in adunarea zeilor, şi toţi rămaseră încântați 
de frumuseţile «i. 

Atunci Zevs luând-o de mână, o dete lui 
Epitemeu, şi-i zise aşa : — «Ştii ceva ? M'am 
gândit că voi oamenii sunteţi, biet, impo- 
văraţi de muncă multă pe pământ, şi că 
vă lipseşte o fiinţă care, prin dulcele ei des- 
'mierdări, să vă pună inima la loc după a- 

tea grele oste eli. De aceea noi zeii ne- 
muritori ne-am îndurat de soarta voastră, 
si, spre a vă aduce o blândă alinare, iată, 
vă dăruim această mângâioasă fiinţă a fe- 
meei pe care am și numit-o Pandora, fiindcă 
este înzestrată cu toate darurile». 

Epitemeu, cel cu mintea târzie, uimit de 
frumuseţile Pand: rei, uită poveţile fratelui 
său, şi împreuna cu dânsul toată seminţia 
muritorilor se amăgi de cuvintele lui Zevs 

3 


34 AL. ODOBESCU | 


şi primi darul, care îi fermecă pe toţi, în- 
dată ce dau cu ochii de dânsul. Dar, yn 
bucuria nu le țină mult. 

Pandora, nesățioasă de a ispitì toate, vă- 
zuse o cutie mare, pitită mai cu îngrijire 
decât orice alte avutii, în başca cu comorile 
lui Epitemeu. li ardeă inima să ştie ce va 
fi întriinsa. Deci, într'o zi se furişă de soţul 
ei cel prea lesne încrezător, şi ridică ca- 
pacul cutiei. 

Deodată scăpără dintrinsa cu grămada, 
ca nişte iesme pocite, certurile şi bătăile, 
nevoile şi boalele, hoţiile şi turbările, gri- 
jile şi necazurile toate. 

Coprinsă de spaimă, abia apucă ea să 
lase repede capacul în jos. Pe fundul cu- 
tiei rămăsese, pitilă, doar numai speranţa. 
De aceea, abia dacă cu dânsa se mai poate 
mângâiă uneori sărmana omenire de câte 
rele a răspândit pe pământ nesocotita Pan- 
doră. 


II 
BRIAREU 
Mare nemulțumire eră în palatele Olim- 


pului, locaş al zeilor nemuritori, de când 
Zevs biruise pe zeii cei bătrâni şi se aşe 


"AL. ODOBESCU 35 


-zase cu sila pe scaunul împărătesc al ta- 
tălui său Cronos. 

El ţineă acum în mânele sale trăznetul ; 
sub picioarele lui zăceau grămădite tunetele 
şi fulgerile, şi toți zeii rânduiţi imprejuru-i, 
iremurau de frică dinaintea puterii şi mă- 
ririi lui. 

El le impunea însăcinări grele şi le vor- 
biă tot aspru, voind prin astfel de purtări 
straşnice să intemeieze domnia lui fără 
cumpăt peste toţi zeii de pe uscat şi de pe 
mare. 

Toată ziulica, agerul lui vestitor Ermes 
trepădă în sus şi în jos, ca să ducă în toate 
părţile poruncile sale; căci Zevs voiă ca 
toată firea să-i fie de o potrivă supusă, şi 

“nu-şi mai aduceă câtuşi de puţin aminte 

de timpul pe când şi dânsul eră slab şi 
fără putere. 
- Atunci se auziră din partea. zeilor pă- 
mântului şi ai mării suspine şi şoapte în- 
fundate de nemulțumire, și ei toți se adu- 
nară la un loc ca să se sfătuească. 

Poseidon, împăratul valurilor întunecate, 
înnălță mai întâi glasul şi vorbi aşa : — «A- 
scultaţi-mă pe mine, voi, Ero şi Ateno; 
hai, să ne răsculăm împotriva lui Zevs şi 
să-i arătăm că el nare nici un drept de a 
ne străşnici pe noi! Vedeţi bine cât de rău 
“se poartă de când i-a încăput puterea în 


36 AL. ODOBESCU 


mâni. Nu-şi mai aduce de loc aminte că- 
tot noi l-am ajutat în răsboiul ce a avut 
cu tatăl său Cronos; iar după ce l-am fă- 
cut să îuvingă, el tocmai pe soţii lui cei 
mai puternici îi nedreptăţeşte mai tare, Pe 
Prometeu, titanul binefăcător care a dat fo- 
cul înnapoi muritorilor şi i-a scăpatde groaz- 
nicele urgii ale gerului şi ale foamei, iată 
că a pus să-l ferece pe piscurile sterpe ale 
Caucasului. Deoarece nu i-a fost teamă 
să lănţuească într'astfel tocmai pe un titan, 
bagă bine de seamă, Ero, să nu-i abată 
într'o zi de mânie, ca să te nenorocească 
mai rău şi pe tine!» 

Atena vorbi atunci  într'astfel : — «Înţe- 
lepciunea lui Zevs i-a părăsit minţile ; toate 
faptele sale sunt numai viclenii şi trădări. 
Ce mai aşteptăm ? Hai să-l prindem şi să-l 
ferecăm țeapăn ca nu doară să ajungă ce- 
rul şi pământul a fi cu totul prada luptelor 
şi a bătăilor», 

Deci se jurară cu toţii ca să nu mai 
rabde asupririle lui Zevs, şi după ordinul 
lor Efestu făuri nişte cătușe uriaşe, cu 
care să-l ferece îndată ce somnul greu i 
se-va lăsă pe: pleoape. 

Dar zeița Tetis, ascunsă în peștera ei de 
mărgeanuri din fundul mărilor, auzise cu- 
vintele lui Poseidon şi ale Atenei. Ea se 
înnălţă de pe mare ca o ceată alburie şi 


AL. ODOBESCU 37. 


se aşternu în genunchi dinaintea tronului 
lui Zevs. li îmbrăţişă picioarele şi-i vorbi 
aşa : — «Ascultă-mă şi pe mine, o Zevs! 
Zeii nemuritori tremură de frică dinaintea 
uterii tale; dar ei sunt amăriţi de vor- 

ele-ţi aspre şi de straşnica-ţi purtare ; ei 
zic că înţelepciunea a părăsit minţile tale, 
şi că faptele-ți sunt numai vielenii și tră- 
dări. Mai asculă-mă încă, o Zevs | Efestu 
a făurit cătuşe uriaşe; iar Era şi Poseidon, 
împăratul mărilor şi fecioara Atena sau 
jurat că te vor ferecă îndată ce somnul greu 
se va lăsă pe pleoapele tale. Dă-mi voie 
să-ţi aduc aci pe Briareu, uriașul cu o sută 
de mâni, ca să te apere la nevoie.. Cât va 
fi el lângă tine, n'ai să te temi nici de mânia 
Erei, nici de a lui Poseidon. Dar, îndată 
ce va trece primejdia, adu-ţi aminte o Zevs; 
ca să stăpâneşti cu blândeţe şi cu dreptate, 
căci cel ce voeşte a domni, nesocotind bi- 
nele şi iubirea supuşilor săi, acela zile lungi 
de domnie nu are. Apoi iar nu uită că a- 
celora care ţi-au dat ajutor, nu se cade să 
le faci ca lui Prometeu pe care l-ai ferecat 
pe stâncile Caucazului. Va veni poate'o zi 
când voiu cere şi eu cevaş pentru fiul meu 
Achileu, adu-ţi aminte că eu te-am scăpat 
de cătuşele lui Efestuy. 

Zevs răspunse cu omenie, şi vorbi așa: 
— «O Tetis, grăbeşte şi adu-mi încoace pe 


38 AL. ODOBESCU , 


puternicul Briareu ca să mă apere cu suta 
lui de braţe; iar pentru cele ce mi-ai spus, 
să nu aibi nici o teamă, căci Zevs nu va 
nesocoti povaţa ta cea bună, şi ceilalţi zei 
nu vor mai aveă cuvânt de aci înainte de 
a se plânge de străşnicia mea şi de vor- 
bele mele aspre». 

Atunci Tetis chemă pe Briareu ca.să iasă 

din băierile pământului şi să vină întru a- 

ărarea lui Zevs. Uriaşul se arătă ìn pa- 

atele Olimpului şi îndată toţi zeii începură 
a tremură, când îl văzură alături cu Zevs, 
care acum se răsfăță în puterea sa. 

Cu toate acestea, el le vorbi într'astfel: 

— «Ascultaţi-mă bine, voi, Ero, Poseidon 
şi Ateno l Eu, ale voastre planuri le cu- 
nosc; ştiu că aveaţi de gând să mă pu- 
neţi în lanţuri, ca să scăpaţi de relele mele 
purtări. Dar să nu aveţi nici o temere. Fiţi 
de aci înnainte totdeauna cu voie bună la 
îndeplinirea înţeleptelor mele voinţi şi vă 
jur că nu veţi mai aveă cuvânt a vă plânge 
că Zevs este un domn crnnt şi viclean». 
- Aşa se făcu iar pace, în cer, pe mări şi 
pe pământ. 


AL. ODOBESCU 39 


III 


DEUCALION 


De pe scaunul său, înnălțat pe muchia 
înnorată a Olimpului, Zevs privi la fiii oa- 
menilor şi-i văzi pretutindeni dedaţi cu 
patimile, fără a purtà câtuşi de puţin grija 
dreptăţii. În inimile lor răutatea crescuse 
mereu; iar, spre a îmbuna pe zei, ei închi- 
puise un nou soiu de înjunghieri şi de sa- 
erificii, care mohorîse pământul cu sânge. 

Departe, în văile adânci ale Arcadiei, 
fiii lui Licaon îşi petreceau vieața numai în 
ospeţe şi, in necumpătată lor rătăcire, vor- ' 
biau vorbe nesocotite şi nelegiuite „chiar şi 
despre Zevs. De aceea Zevs se cobori însuşi 
de pe scaunul său şi se duse să vază de 
mai aproape faptele şi traiul lor. 

Soarele eră pe scăpătat, când un biet un- 
chiaş bătrân se apropie încetinel de porţile 
cetăţii Licosura. Pletele lui cărunte îi a- 
târnau pe umeri, şi barba lui, albă şi deasă, 
ascundeă trenţele de pe dânsul. Sosiă greu 
şi cu anevoe unchiaşul, cu toiagul în mână, 
trăgând cu urechea la chiotele de veselie 
ce se auziau din depărtare. 

El ajunse în sfârşit până în piața cea 
mare a cetăţii; acolo, fiii lui Licaon se 


40 AL. ODOBESCU 


grămădiră îndată împrejurul lui, vorbindu-i 
aşa: — «Ei! bine ai sosit unchiaş bătrân! 
Tu trebue să ştii multe, Ei! ia să vedem | 
Ce ai să ne mai spui? Nu cumva ai să ne 
povesteşti de pe când a răsărit pământul 
din băerile lui Haos? Căci de bătrân ce 
eşti, tu trebue să fi şi fost atunci de faţă 1...» 

Și, bătându-şi joc într 'astfel de unchiaș, 
ei îl puseră să şază pe jos, lângă masa lor 
cea mare. Apoi îi ziseră: — «Azi noi am 
înjunghiat o mulţime de victime, lui Zevs. 
Te-ai nimerit tocmai bine, ca să capeţi şi 
tu o părticică din ospăţul nostru». 

Atunci umplură cu vârf o strachină cu 
cărnuri de om şi i-o întinseră; căci văr- 
sând sânge omenesc ei socoteau că vor 
face mai pe placul zeilor. 

Dar unchiaşul asvârli cât colo strachina 
mohorită şi deodată se ridică voinic în 
picioare. Semnele bătrâneţii pieriră de pe 
fața lui aprinsă, iar focul care scăpără 
dintrînsa, încinse şi mistui într'o clipă pe 
fiii lui Licaon. Căci acela ce se arătase lor 
eră însuşi Zevs şi trăznetele lui îi făcuse 
praf şi cenuşe. 

După aceea, Zevs se întoarse în Olimpul 
său şi, de mânios ce eră, făcu semn ape- 
lor să se reverse pe dasupra pământului 
şi să înnece. pe fiii oamenilor, ca să-i pe- 
depsească de multele lor nelegiuiri. 


AL. ODOBESCU 41 


Austrul suflă atunci cu turbare ; nori ìn- 
tunecoşi şi îndesaţi cu ploae, veniră mereu 
de se aşternură în voia lor peste tot cerul, 
căci vânturile de miază-noapte, cari risipise 
ceața şi abureala pământului, stau strâns fe- 
recate în fundul temniţelor.. Deci, începu 
cerul a turnă şiroae în cât şi văi şi dealuri, 
totul pe pământ eră înnecat; râurile, co- 
vârşind matca lor, se revărsară peste câm- 
pii, şi apele lor se ridicară mereu până la 
coastele munţilor. : 

Dar pe o culme de munte din țara Ftiei,- 
îşi avea casa lui, Deucalion, fiul lui Pro- 
meteu. El, de acolo de sus, se uită. cum 
creşteau mereu apele împrejuru-i ; când însă, 
ele ajuneră să acopere văile dela poalele 
muntelui, Deucalion chemă pe soţia sa,.pe 
Pira, fata lui Epitemeu, şi-i vorbi aşa : — 
«lată că ne-au sosit zilele prevestite odi- 
nioară de tatăl meu, de înțeleptul Pro- 
meteu. Găteşte tu chivotul lucrat de mine, 
şi pune într'insul merinde îndestule pentru 
cât timp va ţine potopul pe pământ. Colo 
în depărtare, tocmai pe stâncile Caucazului, 
Prometeu stă ferecat cu cătuşe de oţel şi 
un vultur îi sfâşie mereu inima; dar, pe 
nedrept ; căci iată, cuvintele lui s'au îm- 
plinit. El de demult spusese că răutatea 
oamenilor are să aducă pe pământ o groaz- 
nică vărsare de ape. Orice ar fi, nici însuși 


49 AL. ODOBESCU 


Zevs nu poate face alta decât ceeace este 
ursit de către unul, şi mai mare decât 
dânsul, şi pe care ei, vrând nevrând, tre- 
bue să-l asculte». 
Pira făcu îndată precum îi spusese Deu- 
câlion, şi umplu chivotul cu de toate. Ei 
aşteptară până ce apele, suindu-se aproape 
de culmea munţilor Ftiei, scăldară poalele 
vasului pregătit de Deucalion. Atungi peştii 
se strecurau în not printre virfurile bătrâ- 
nilor ulmi din codri şi plutiau alături cu 
„buştenii noduroşi de stejar, iar leşurile de 
oameni înnecaţi se clătiau şi se rostogoliau 
pe faţa apelor. Deucalion, din corabia sa, 
vedeă cu groază cum acele chipuri învineţite 
de voinici, de copile şi de prunci, ieşiau 
uneori la iveală pe dasupra valurilor ce 
spumegau în clocote, şi apoi îndată se a- 
fundau în sânul lor. 
Opt zile dearândul chivotul fù purtat pe 
ape d'asupra celor mai înnalte plaiuri, şi 
toţi fiii oamenilor pieriră, afară numai de 
câțiva, foarte puţini, cari-şi găsise adăpost 
pe câte un pise mai semet de munte. A 
noua zi, corabia se opri pe muchea Par- 
nasului, şi Deucalion, împreună cu soţia 
sa Pira, puseră din nou piciorul pe pă- 
mântul care acum eră cu totul pustiit. 
Cu încetul şi treptat, valurile. se scurseră 
prin văi, iar peștii și lighioanele de mare 


AL, ODOBESCU 43 


rămaseră atârnate de crăcile copacilor. Pe 
cât puteă coprinde ochiul, nu se mai zăriă 
împrejur nici o vieaţă, osebit numai de vul- 
turi cari dau roată pe cer, până ce se re- 
peziau la stârvuri. 

Atunci Deucalion se uită lung la Pira, şi 
pe amândoi îi coprinse o jale adâncă. El 
spuse atunci soţiei sale : — «Cine ştie, soro, 
de vor mai fi rămas şi alţi fii de oameni 
decât noi pe pământul acesta ? Ş'apoi iar, 
cine ştie când ne va sosi şi ceasul nostru! 
Atâta numai putem ști că cel atotputernic, 
care a năpustit potopul asupra oamenilor, 
sa îndurat de a ne scăpă zilele noastre. 
Hai ! să-i clădim un altar şi să ne închi- 
năm la dânsul, în semn de mulţumire !» 

Indată clădiră altarul şi Zevs ascultă cu 
plăcere rugăciunea lui Deucalion. De aceea 
se pomeni deodată dânsul în faţa lui cu 
trămisul lui Zevs, cu Ermes, care îi vorbi 
aşa: — «Cere tu acum ce vei voi, şi ce- 
rerea ta va fi împlinită, fiindcă numai la 
tine, dintre toți fiii oamenilor, a dovedit 
Zevs o mână curată şi o inimă fără de 


pată». 
Deucalion se închină dinaintea lui Er- 
mes şi ii spuse aşa: — «Pământul acesta 


a rămas tot pustiu. E păcat de dânsul! 
Noi nu-ţi cerem altceva decât să se iveaseă 
din nou oameni pe dânsul». 


44 AL. ODOBESCU 


Ermes îi răspunse într'astfel: — «Fie-vă 
pe plac! dar să vă acoperiţi fețele cu veş- 
mintele voastre și, umblând tot mereu 
înainte, să asvârliţi în urmă, oasele mumei 
voastre |». 

După aceasta, Ermes sbură către locuinţa 
lui Zevs, şi Deucalion rămase pe gânduri, 
cugetând la cuvintele zeului ; dar, înţelept 
fiind ca şi tatăl său Prometeu, el pricepi 
că mumă-sa trebue să fie însăşi tărâna pă- 
mântului, şi că, coborînd de pe Parnas, 
naveau alta de făcut decât a aruncă pietre 
în urma lor. 

Aşa şi fâcură; iar pietrele pe care le 
asvârliă Deucalion se făceau îndată băr- 
baţi, şi cele pe care le asvârliă Pira, se 
făceau femei, şi astfel răsări pe lume o 
seminţie nouă de oameni, cari nu cunoş- 
teau pe părinţii lor. 

Soarele ieşi iarăşi pe cer şi cu căldura 
sa dogori şi înțeleni huma cea jilavă ; de 
atunci înainte, oamenii avură a se luptă 
cu munca cea anevoioasă, cari nici până 
acum nu sa mai uşurat pe pământ. De 
aceea, traiul omului a rămas a fi greu şi 
silnic, ca şi piatra din care dânsul se 
născuse. 

După ce mai trecură ani la mijloc, Deu- 
calion şi Pira fâcură copii, al căror neam 
a stat cu locuinţa în munţii din Ftia. Din 


G 


AL. ODOBESCU 45! 


fiul lor Elen sa prăsit poporul viteaz al 
Elenilor, iar din fata lor, Protogenia, sa 
născut Aetliu care în viața lui a făcut 
multe fapte minunate şi al cărui fecior, 
frumosul Endimion, doarme dus pe colni- 
cul din Latmos. 


IV 
PATIMELE DEMETREI 


Perselona cea frumoasă se jucă cu alte 
fete, soaţe ale ei, pe câmpia Etnei din feri- 
cita țară a Siciliei. Ea eră fata mult iu- 
bită a mamei Demetre, pe care toată lumea 
o cinstiă; căci mama Demetra eră către 
toți bună şi darnică; iar decât fiică-sa Per- 
sefona nici o fată nu eră mai veselă si 
mai voioasă. 

Aşa dar, ea se jucă cu veselele ei soaţe 
culegând flori de pe câmpie şi împletind 
cu ele cunune ca să împodobească lungile 
lor cosițe. Adunase ele o mulţime de roze, 
de şofrănei, de viorele, de crini şi de zam- 
bile de pe pajiştea cea zmălţuită, când Per- 
sefona zări în depărtare un stuf îndesat de 
ghiocei înfloriţi ca prin minune; erau o 
sută de aceeaş tulpină şi răspândiau un 


46 AL. ODOBESCU 


miros îmbătător prin cer, pe mare şi pe 
pământ. 

Ea se repezi în grabă ca să culeagă mi- 
nunatele flori ; dar, de odată se crăpă şi 
se deschise țărâna dinaintea ei, şi dintr'insa 
ieşi un car poleit cu patru telegari negri 
ca tăciunile. In car eră un bărbat cu 
chip mândru dar posomorit, pare că faţa 
lui nu ştiă ce e zâmbetul, nici inima lui 
ce e bucuria. 

Intro clipă el sări jos din car, . prinse 
în brațe pe Persefona, o sui alături cu 
dânsul, şi, dând biciu cailor, se făcu cu 
totul nevăzut în adâncul pământului. 

Când sosiră fetele la acel loc, stuful cu 
ghiocei eră în ființă, dar soția lor Perse- 
fona pierise : ele o căutară în toate părțile, 
pe câmpia Etnei, cu gândul că se va fi pitit 
undeva ; dar, nu o putură găsi nicăieri 
până târziu înserat; atunci întorcându-se, 
de voie de nevoie, spre casă, ele trecură 
mai întâi pe la mama Demetra ca să-i 
spună că nu pot şti ce se va fi făcut fii- 
că-sa, care a pierit fără veste dintre ele. 

Mare jale coprinse pe mama Demetra, 
când se află una ca aceasta. Ea îndată se 
îmbrăcă cu veşminte de lână neagră, luă 
în mâini făclii aprinse şi se duse să caute 
pretutindeni pe fiică-sa, Persefona, aler- 
gând pe câmpi şi peste ape, din ochi lă- 


AL, ODOBESCU 4T 


crămând şi pe toți întrebând dacă nu cumyvă 
a văzut-o cineva. Dar nimeni nu ştiă să-i 
răspunză ce se făcuse fata ei. 

Tocmai după şase zile ea se întâlni cu 
Ecata, doamna lunei, şi cercetând-o şi pe 
dânsa, Ecata îi zise: — «Glasul i l-am au- 
zit, strigând pare car fi răpind-o cineva ; 
dar cu ochii nu am văzut-o şi nu ştiu 
unde va fi dusă». 

Mama Demetra îşi urmă calea înainte, 
Merse cât merse şi se întâlni cu Elios, 
domnul soarelui şi-i vorbi aşa : — «Elios, 
fătul meu, tu care cu făclia soarelui le 
vezi toate pe pământ, nu cumva vei fi vă- 
zut tu pe fiică-mea Persefona? Spune-mi ` 
adevărat, Elios, fătul meu !» 

Lui Elios i se făcu milă de multa ei 
durere, şi-i răspunse aşa : — Ba am văzut-o, 
mamă Demetro; Hades, împăratul Iadului, 
a răpit pe fiică-ta Persefona, ca să o ia de 
soție şi so facă împărăteasă peste țara cea 
adâncă şi întunecată din fundul pămân- 
tului». 

Cât eră de întristată biata mama De- 
„metra, ea însă nu-şi putu stăpâni mânia, 
când află una ca aceasta; de atunci în- 
nainte hotări să nu îi mai calce piciorul 
în palatele de pe culmea Olimpului pe care 
Zevs, împăratul cerului, şi le înălțase în 
în nori d'asupra ţării Teşaliei, fiindcă ea 


48 AL. ODOBESCU 


pricepuse îndată că numai cu voia lui Zevs 
îndrăznise domnul Iadului să fure pe fii- 
că-sa Persefona. 

Se cobori dar la vale de pe muntele 
Olimp şi apucă rătăcind o cale lungă. Toc- 
mai către seară, pe când soarele începe a 
se ascunde în tasul său de aur din dosul 
dealurilor tivite, ea ajunse la porţile cetăţii 
Eleusis. Acolo şezu jos lângă o fântână a 
cărui apă prefirindu-se prin iarba deasă, 
se scurge într'un iaz limpede, umbrit de 
un măslin cu frunziş stufos. 

Tocmai atunci veniau după apă, voioase 
şi cu urcioarele pe creştet, fetele lui Keleu, 
domnul din Eleusis. Ele văzură la fântână 
pe mama Demetra şi, cu toate că nu o 
cunoşteau, înțeleseră de pe portul şi de pe 
faţa ei, cât de tare eră amărită biata bătrână. 

O întrebară cu blândeţe dacă nu pot 
cumva să-i fie de vreun ajutor. Mama 
Demetra le mulțumi şi le povesti că a 
pierdut o fată, pe care a căutat-o peste tot 
locul şi nu a putut-o încă găsi. Atunci fe- 
tele deteră curând fuga acasă, ca să ceară 
dela părinţi voie să le aducă ca oaspe pe: 
biata babă străină şi se întoarseră îndată, 
sprintene şi vesele, îndărăt şi-i vorbiră aşa: 
— (Hai | vino cu noi acasă. Tata, mama 
şi noi toate îți vom da ce-ţi va trebui și 


AE. ODOBESCU 49 


vom face ce ne vya stà prin putinţă ca să-ţi 
uşurăm durerea». 

Mama Demetra se înduplecă de mân- 
gâioasele lor cuvinte. Keleu şi soţia lui o 
primiră cu voie bună în casa lor. Dar şi 
dânsa le fu întru toate de aşa mare ajutor, 
încât nu numai neamul lui Keleu, ci în- 
treagă cetate se bucură şi se läudà mereu 
de bunătatea şi de înţelepciunea mamei 
Demetre. De aceea, se hotăriră cetăţenii să 
ii înalțe, cu cheltueala lor şi numai pe 
seama ei, un mândru locaş, pe o măgură 
înaltă, chiar în mijlocul cetăţii. 

Acolo trăi, timp ‘de un an, Demetra pre- 
țuită şi lăudată de toţi, dar ascunzând mai 
adesea în taina singurătăţii, mâhnirea şi 
dorurile inimei sale. Ea luase la dânsa, 
ca să-l crească şi să-l înveţe, pe Tripto- 
lem, unicul fecior al lui Keleu. 

Insă copilul, de bine ce-l îngrijiă noua 
sa dădacă, ajunse a o iubi mai mult pe 
dânsa decât pe mama lui cea adevărată. 
Dintraceasta, soţia lui Keleu prinse pică 
asupra mamei Demetrei şi ceru să ia îna- 
poi dela străină pe copilul de suflet, care 
numai dânsul mângâiă ceva pe Demetra 
de pierderea fiicei sale. 

Scornindu-se atunci o ceartă între amân- 
două muierile, mama Demetra se supără 
foarte și se. porni cu mare urgie asupra lui 


4 


50 AL, ODOBESCU. 


= 
Keleu şi asupra tuturor oamenilor cari nu 
ştiuse să prețuească îndestul bunătățile ei. 

Din minutul acela, toate rodurile pă- 
mântului purtară blestemul mamei De- 
metre ; pomii nu mai -dau rod; holdele nu 
se mai împodobiau cu spicuri ; iarba şi 
florile nu mai răsăriau pe câmpii. Tari- 
nile erau sterpe şi înțelenite. Oamenii şi 
vitele pieriau de foamete şi de lingoare. 
Nici zeilor nu mai aveă cine şi ce să le 
închine. 

Atunci Zevs, ingrijat, de pe culmea mun- 
telui său din Tesalia îşi aruncă ochii pe 
pământ şi văzu că totul aveă să piară de pe 
faţa lui, de nu va găsi curând un mijloc 
ca să împace mânia şi durerea mamei 
Demetre. 

Indată trimise pe vestitorul său, pe Er- 
mes, în ad, la împăratul cel aspru şi po- 
somorit ca să-i facă cunoscut că trebue 
neapărat să lase pe Persefona a se întoarce 
la mama sa Hades nu cuteză a se împotrivi, 
dar Persefona îi eră și lui dragă, şi el nu 
voiă să o piardă cu totul; de aceea, îi 
dete să mănânce câteva boabe dintr'o ro- 
die minunată, ştiind bine că, dacă dânsa 
va gustă, îi se va face dor de dânsul și 
se va întoarce bucuros la el. 

După aceea, puse să înhame telegarii 
cei negri ca tăciunele la carul cel poleit, 


AL. ODOBESCU 51 


Ermes se sui întrinsul, alături cu Perse- 
fona, dete biciu cailor şi, iute ca vântul şi 
ca gândul, ajunseră la Eleusis. 

Când sosiră la porţile cetăţii, Ermes 
dete drumul telegarilor ca să întoarcă la 
Iad, şi pe la apusul soarelui plecă şi dân- 
sul către Olimp. j 

Persefona, rămânând atunci singură, se 
îndreaptă spre fântâna cea limpede unde 
zări şezând sub măslin, o femeie bătrână 
cu veșmânt de lână neagră. Ea pricepu că 
aceea trebuie să fie mama ei, care o do- 
riă şi o jăliă neîncetat. Când sosi aproape 
de dânsa, mama Demetra auzi o şoptă în 
preajmă-i, ridică ochii în sus şi văză pe 
însăşi Persefona dinaintea ei. 

Cine poate să spună cu ce bucurie o 
strânse la pept şi o sărută? Fericirea mu- 
mei eră poate acum şi mai mare de cum 
ii fusese mai înainte mâhnirea. O mângâiă, 
o desmierdă, o cercetă despre toate ce i 
se întâmplase, şi simţiă că o vieaţă nouă 
i se deşteaptă în inimă. 

Pe când o sărută şi o mângâiă, ea îi 
zise aşa: — «Acum, lata mea, copila mea 
dorită, tu eşti iarăşi a mea, şi cu mine 
voiu 'să rămâi pentru totdeauna. De acum 
înainte voiu şti să te feresc, de răpitori şi 
urgisitul acela de Hades nu te va mai prinde 
în întunecoasa lui împărăție». 


52 — AL. ODOBESCU 


Dar Persefona îi răspunse: — «Ah! 
mamă, taci; nu mai vorbi aşa. Eu nu pot 
să rămân pentru totdeauna cu tine, căci 
până nu ma ridicat Ermes din Iad, soțul 
meu mi-a dat să gust nişte boabe dulci de 
rodie şi m'a legat cu acest farmec ca să 
mă întorc la dânsul peste nouă luni de 
zile. Şi drept să-ţi spun mamă, nu-mi 
pare rău, căci, deşi el nu râde, nici zâm- 
beşte, deşi totul e întunecos în locașul lui, 
dar cu mine e bun şi blând, şi numai 
când sunt cu dânsul se simte îmblânzit. 
Să nu-ţi pară rău mamă; el sa făgăduit 
că în toţi anii mă va lăsă să sed cu tine 
aci pe pământ nouă luni de zile; iar trei 
le voiu petrece cu dânsul în negrul locaş 
de sub pământ». 

Printraceste făgăduințe mama Demetra 
se simţi şi dânsa mângâiată ; iar pământul 
şi rodurile lui se bucurară îndată de îm- 
blânzirea ei. Pomii se umplură iarăş de 
rod ; iarba şi florile împodobiră câmpii, şi 
spicurile aurite începură iarăş a se îndesă 
pe holde, legănate de adierea călduroasă 
a verei. 

Nouă luni de mulţumire şi de îmbielşu- 
gare trecură pe pământ, şi după aceea, 
vestitorul Ermes veni cu carul cel poleit 
şi cu telegarii negri ca tăciunile, ca să ia 
pe Persefona şi să o ducă în ţinuturile în- 


AL. ODOBESCU 53 


tunericului. Atunci, ea îşi luă ziua bună 
dela mama sa, zicându-i:; — «Nu plânge, 
mamă, şi nu fii îngrijată de mine; în lo- 
caşul soțului meu sunt la adăpost şi la 
căldură ; el mă iubeşte şi caută bine de 
mine. E bun, și peste trei luni îmi va da 
voie să mă întore tot veselă aci pe pământ). | 

Mama Demetra îşi stăpâni inima rea şi 
se hotărî să aştepte cu răbdare timpul do- 
rit al înapoerii. 

Totuşi, gândul ei adesea se repurtă cu 
dor la zilele fericite când Persefona, copilă 
voioasă, se jucă cu soaţele sale şi culegeau 
flori pe veselele câmpii ale Etnei. 

In răgazurile aşteptării, retrasă în locu- 
ința ei din Eleusis, ea îşi află mângâierea 
învățând cu mare taină şi înțelepciune pe 
Triptolem, copilul ei de suflet, cum să să- 
dească, cum să crească şi cum să îngri- 
jească rodurile folositoare ale pămâtului, 
daruri nepreţuite ale zeiţei Demetre. 

Acele măreţe şi spornice învățături, pe 
care zeiasca dădacă le împărtăşise invăţă- 
celului ei, în templul dela Eleusis, chiar 
şi în întunerecul nopţii, la flacăra făcliilor, 
rămaseră printre popoare ca o datină sfin- 
țită, şi fură numite Tainele Eleusine. 


54 AL, ODOBESCU 


y 
POSIDON ŞI ATENA 


Un oarecare Erechteu începuse să clă- 
dească o cetate pe un loc sterp şi pietros 
. ďa lungul apelor Kefisului. El eră părin- 
tele şi căpetenia unui popor de mândri voi- 
nici şi cu toate că cetatea lui eră încă mică 
şi puțin arătoasă, dar în înțelepciunea sa, 
Zevs prevăzuse că ea are să fie întro zi 
cea mai vestită din câte cetăţi sau înnăl- 
tat aievea pe pământ. 

De aceea, un zeu şi o zeiță, adică Posei- 
don împăratul mărilor, şi fecioara Atena, 
fiica prea iubită a lui Zevs, se certau amân- 
doi care din ei să deă numele său cetăţii 
lui Erechteu. Ca să curme cearta, Zevs ho- 
tări o zi, pentru ca în faţa adunării tuturor 
zeilor celor mari cari locuiau pe culmea 
Olimpului, să li se aleagă dreptatea. 

Când veni acea zi, toți zeii se aşezară 
pe scaunele lor de aur, rânduite în cere 
pe malul Kefisului. Mai presus de toate se 
înălță tronul lui Zevs, părintele zeilor şi 
al oamenilor, şi alături cu dâusul şedea 
zeița Era, soţia lui. 

Fiii oamenilor aveau voie să ridice ochii 
asupra lor, deoarece Zevs işi lăsase o parte 
din fulgerile sale, iar ceilalţi zei venise şi 


AL. ODOBESCU 55 


dânşii acolo cu totul lipsiţi de strălucirile 
lor, care iau vederile, ca să fie faţă la ju- 
decata dintre Poseidon şi Atena. 

Acolo eră Febus Apolon, cu lira sa de 
aur în mână şi cu chipul său blând şi lu- 
minos ; dar ochii lui nu scăpărau scânteie 
ca în ceasurile de mânie şi de sulița lui, 
de care nu se pot feri sufletele înşelătoare 
şi limbile mincinoase, sta rezemată de scaun. 
Alături cu dânsul, şedeă soru-sa Artemis, 
fecioara care-şi petrece zilele vânând pe 
uscat fiarele sălbatice şi jucându-se cu zâ- 
nele Nimfe prin stuful de pe malul râului 
Erotas. 

Lângă Zevs: se află Ermes, crainicul, 
care în adunări înnalță glasul în numele 
zeilor ; tot tânăr, tot sprinten şi tot frumos, 
el ţineă în mână caduceul sau toiagul său 
cu aripi, prin care îndepliniă poruncile ta- 
tălui său. Apoi, de-a rândul .veniră să se 
aşeze Efestu, meşterul focului, şi Estia zeiţa 
casnică care poartă grija vetrei, şi Ares 
zeiescul răsboinie turbat după lupte, şi 
Dionisiu cel mult dedulcit cu ospeţele şi 
“cu cupele de vin, în slârşit Afrodita, gin- 
gaşa zeiţă, răsărită din spuma mărilor, care 
când se iveşte umple lumea de zâmbete şi 
de lacrimi. 

In faţa acestora stau amândoi măreţii pro- 
tivnici, așteptând judecata lui Zevs. Atena 


-56 AL. ODOBESCU 


țineă tare în mâna stângă sulița ei cea 
nebiruită, şi la mijlocul pavezei sale de 
piele de capră, ascuns vederii muritorilor, 
eră acel îngrozitor chip al Medusei, pe care 
nici un om nu-l poate privi fără ca să 
pice îndată mort. 

Aproape de ea sta şi Poseidon, încrezător 
în marea lui putere şi adăstând cu o tru- 
laşă nepăsare urmele judecății. In mâna 
dreaptă ţineă cu mândrie furca lui cu trei 
dinţi, care zguduie pământul şi despică 
apele mării. 

Ermes, vestitorul zeilor, se sculă de pe 
scaunu-i de aur şi cu glas răsunător, voi 
într'astfel către adunarea măreaţă a zeilor: 
— «Ascultaţi voinţa lui Zevs, care va alege 
între Poseidon şi Atena. Cetatea lúi Erech- 
teu va purta numele aceluia dintre aceşti 
doi zei, care va face să răsară din pă- 
mânt, darul celui mai folositor pentru fiii 
oamenilor. Dacă acel dar va veni dela Po- 
seidon, cetatea seva chema Poseidonia; iar 
de va veni dela Atena, se va numi pururea 
Atena |» 

Împăratul Poseidon se scoală atunci cu 
toată fala măririi sale şi izbeşte jos pă- 
mântul cu tridintele său. Se cutremură 
muntele până în băierile lui; pământul se 
deschide, şi, din adâncul său, se repede 
un cal, precum încă nu sa mai văzut, 


AL. ODOBESCU Ă 57 


ager şi încordat. Mai alb decât fulgii de 
zăpadă îi eră părul, şi coama lui răsfirată 
fâlfâi mândru în vânt, când bătu cu copita 
în ţărână şi se porni în vesele desghinuri 
prin vâlcele şi pe costişe. 

Poseidon zise : — «Acesta este darul meu. 
Priviţi-l şi nu mai staţi la îndoială ; daţi 
numele meu cetăţii; căci cine va putea 
oare să dea fiilor oamenilor un dar mai 
nepreţuit decât calul?» 

Atena liniștită, cu ochii săi albaștri ca 
cerul se uită drept la zei; ea se plecă bi- 
nişor şi înfipse în pământ un sâmbure mă- 
runt pe care-l ţineă în mâna dreaptă. Nici 
o vorbă nu spuse, ci se uită mereu la a- 
dunare, fără de nici o grijă. Atunci, se 
zări încolţind din pământ un lăstăraş, 
care repede crescù mare, dete ramuri şi 
se acoperi cu frunze. El se înnalţă din ce 
în ce mai mult până ce se arătă pom mare 
împodobit cu frunziş verde şi stufos, şi în- 
cărcat cu rod îmbelşugat. 

Atunci Atena zise: — «Vezi, o Zevs! 
nu preţueşte oare mai mult darul meu de- 
cât al lui Poseidon? Calul, pe care el l-a 
dăruit fiilor oamenilor, va aduce printre 
dânşii bătălii, lupte şi griji; iar pomul meu, 
măslinul, e chiar un semn de pace şi de 
belşug, o dovadă de tărie şi de sănătate, 
un chezaş al fericirii şi al libertăţii. Oare, 


58 AL. ODOBESCU 


spune, nu se cuvine mai bine ca cetatea 
lui Erechteu să poarte numele meu? » 
Atunci, într'o unire, se auziră răsunând 
din glasul tuturor zeilor, aceste cuvinte: 
— «Darul Atenei este, fără îndoială, cel 
mai bun ce s'ar puteă face fiilor oamenilor. 
El vesteşte că cetatea lui Frechteu va fi 
mai mare în pace decât în răsboaie, şi că 


`` întrînsa libertatea va prețui mai mult de- 


cât puterea. Rămână dar cetăţii numele 
Atenei ». 

Zevs, feciorul lui Cronos, făcu semn. din 
sprinceană că primeşte de bun sfatul zei- 
lor; pletele nemuritoare ale părului său, 
fâlfâiră pe a sa frunte, iar pământul se 
cutremură sub picioarele lui, când se sculă 
de pe tronu-i de aur ca să se întoarcă în 
palatele sale din Olimp. 

Zeița Atena, rămase mai în urmă şi cătă 


„lung şi cu dor la pământul care de aci 


înainte eră al ei. Ea îşi întinse sulița ocro- 
titoare pe dasupra cetăţii lui Erechteu şi 
"vorbi aşa: 

— «A mea a fost izbânda şi aci îmi voiu 
aşeză eu locuinţa. Copiii mei vor creşte 
aci liberi şi fericiţi, şi fii oamenilor de pe 
aiurea vor veni aci ca să înveţe legile drep- 
tăţii şi ale cumpătului. Vor vedea ei atunci 
„câte minuni pot să faeă mâinile murito- 
rilor, când sunt ajutaţi de zeii Olimpului. 


AL. ODOBESCU 59 


Când însă făclia libertăţii se va stânge 
pentru Atena, ea de aci va fi purtată pe 
aiurea spre luminarea altor popoare. Oa- 
menii vor cunoaşte că darurile mele sunt 
cele mai bune şi vor zice pururea că pre- 
„țuirea legilor şi "dorul neatârnării în cugete 
şi în fapte, le vin din cetatea lui Erech- 
teu, care va purtà în veci numele Atenei l» 


VI 
APOLON ÎN DELOS 


Din ţară în ţară rătăciă biata zână Leto 
sau Latona, plină de temeri şi de durere, 
pentrucă nici o țară şi nici o cetate nu 
voiă să-i deă un locşor, unde să trăiască 
în pace. Toate locurile, dăruite de zei cu 
belşug, aveau frică de urgia zeiţei Era, 
care eră duşmană pipa cita a bietei zâne 
Latona. 

Din insula Cretei, ea trecuse la Atena, 
din Atena la Egina pe plaiurile Pindului 
şi ale Atonului, de acolo prin insulile . în- 
tinsei şi albei mări la lui Egeu, de-a-rân- 
dul, prin Skyros, şi Imbros, şi Lemnos, şi 
Chios cea mai frumoasă din toate, cerând 
pretutindeni un adăpost. Dar în deşert se 
rugase ea de toaţe aceste pământuri ca să 


60 AL. ODOdESCU 


o primească a se aşeză în sânul lor. Ni- 
căieri nu cutezase a o primi. 

Insfârşit ea ajunse şi până la mica in- 
sulă pustie din Delos şi-i făgădui că dânsa 
va dobândi în viitor o nesemuită mărire, 
dacă va voi să o adăpostească pe ţărmu- 
rile ei. Ea îi vorbi întrastfel, înnălțând 
glasul din depărtare : — «Ascultă-mă cel 
puţin tu, insulă din mare adâncă! De vei 
ingădui tu ca Latona să se aşeze cu lo- 
cuința pe pământul tău, va veni un timp 
când toate popoarele lumii vor pluti cu 
drag spre tine şi vor aduce în sânul tău 
tot felul de avuţii. Căci pe pământul tău 
voiu naşte pe Febus Apolon, domnul lu- 
minii şi al vieţii ; iar atunci, oamenii toți 
vor veni aci ca să afle voințele lui şi să 
câştige prin daruri a lui bună priinţă».. 

Insula Delos răspunse : — «Zână Latono, 
tu făgăduieşti lucruri mari; dar se aude 
zicându-se că puterea lui Febus Apolon 
are să fie aşa de mare, încât lumea în- 
treagă abia o să-l încapă, şi că nimic pe 
lume nu-i va puteă stă împotrivă şi că abia 
dacă lumea întreagă îi va fi de ajuns. Apoi, 
uite-te şi vezi cât e de îngust şi de sterp 
coprinsul meu. La mine, vai! nai pe ce 
să pui ochiul. Deci, mi-e teamă că lui 
Apolon îi va fi urît pământul meu pietros 
şi sterp. El, de aci se va duce în vreo 


AL, ODOBESCU 61 


altă ţară mai plăcută, unde i se vor înnălță 
templuri mărețe, şi atunci avuţiile pe cari 
tu mi le făgădueşti, el le va hărăzi altor 
popoare ; iar eu, biet, voi rămâne tot pă- 
răsită şi pustie !» 

Dar zâna Latona se jnră pe cerurile fără 
margini de pe capul ei, pe pamântul ne- 
măsurat ce o împresoară, iar mai cu seamă 
pe negrele ape ale râului Stixul, care scaldă 
poalele Iadului, se jură că în Delos va fi 
negreşit adăpostul sfinţit al lui Febus Apo- 
lon, şi că d'alungul anilor scumpe miresme 
vor arde altarele lui. 

Astfel se întâmplă ca Latona să-şi afle 
repaosul în mica insulă Delos, unde se şi 
născu, curând după aceea, zeul strălucit 
Febus Apolon. 

Mare fu atunci bucuria printre zeii ne- 
muritori, cari locuiau în Olimp şi tot aşa 
de mare printre oamenii de pe pământ, când 
toţi din toate părţile văzură faţa lui zâm- 
bitoare răsărind din ambele mări pe ce- 
rul înveselit. 

Templul cel de căpetenie al zeului lumi- 
nei fù înnălțat în Delos, şi mereu de prin 
toate ţările, veniră acolo popoarele ca să 
ceară dela dânsul prevestiri sau oracole, şi 
să închine la altarele lui victime numeroase 
şi daruri bogate. 


62 AL. ODOBESCU 


VII 
APOLON PITIANUL 


Febus Apolon şezu cât şezu la locul său 
de naştere, în insula Delos din mijlocul 
mărilor. Pe tot anul se adunau acolo 'stră- 
nepoţii bătrânului lon, ca să-i facă jocuri 
şi serbări dinaintea templului său. Dar 
când crescù mai mare şi se întări, tânărul 
zeu, cu părul de fir, se simţi pornit a stră- 
bate lumea şi a o limpezi. de iesmele în- 
tunericului. 

Luând cu sine lira lui de aur, pe care 
îi plăceă a cântă, el mai întâi sosi la pra- 
gul Olimpului, unde sta Zevs în mărirea 
lui, înconjurat de ceilalţi zei nemuritori ; 
acolo se puse a cântă, şi toţi îl ascultară“ 
uimiţi de plăcere. Nouă fete ale lui Zevs, 
toate meştere cântărețe, Muzele, se apu- 
cară şi ele a cântă cu viers dulce, fericirile 
fără de seamăn ale zeilor nemuritori, şi 
apoi nevoile şi necazurile bieţilor oameni 
muritori, cari'cu nici un chip nu pot scăpă 
nici de bătrâneţe, nici de moarte. 

Atunci celelalte zâne şi zeițe ale Olim- 
pului, Orele blajine, Haritele pline de da- 
ruri, Ebe şi Armonia, dezmierdătoarea A- 
frodită şi voinica Artemis, sora lui Apolon, 
se prinseră în horă, şi printre ele se ames- 


Roy 4: dp 


Si i % 
a eo 1208 


a 


tecară zeieştii flăcăi, Ares cel viteaz şi Er- 
mes, care ucise pe negrul balaur Argos, 
cel cu o sută de ochi. Astfel se petrecea 
timpul în Olimp, cu jocuri, frumos rân- 
duite, cu cântări frumos măsurate; iar 
Zevs, în a lui mărire, se bucură din suflet 
de aşa mândre serbări. 

Lui Apolon însă îi ardeă mai cu seamă 
de a folosi pe muritori cu virtutea sa şi 
de a-şi alege pe uscat un locaş statornic, 
de unde să răspândească printre oameni 
lumină prevestitoare a oracolelor sale. 

El se cobori de pe Olimp în ţara Pie- 
riei, la cetatea lolcos, şi pe câmpia Lelan- 
tei din insula Eubei; dar nicăieri, pe acolo, 
nu găsi loc potrivit pentru templul său. 
Apoi străbătu apele sărate ale Euripului 
și, trecând prin Micalesa şi prin grasele 
păşuni ale Temusei, ajunse pe locul unde 
aveă să fie Teba cetatea cea sfinţită; dar 
nici aci nu voi să se oprească, fiindcă oa- 
menii nu pătrunsese încă în aceste locuri; 
nu erau nici căi, nici poteci, ci numai 
codri sălbatici. 

El își urmă calea tot înainte; află pe 
drum dumbrava Onchestei unde păşteau 
ergheliile de cai ale lui Posidon ; trecu på- 
râul limpede al Kefisului, şi, lăsând în ur- 
mă-i mândra cetate Ocalea, se opri în câm- 
piile Aliarlei, tocmai lângă fântâna Telfuzei. 


j 


64 AL. ODOBESCU 


Acolo îi veni gândul a-și clădi un templu, 
căci locul eră plăcut şi înzestrat cu de 
toate; deci el vorbi într'astfel către fântână: 
— «O, Telfuso, în vălceaua ta cea plăcută 
îmi vine să-mi aleg şezătoare ; aci vor veni. 
oamenii de pretutindeni să iea poveţe din 
oracolele mele şi să-mi ceară ajutor la 
vreme de nevoie; iar tu vei fi vestită peste 
tot pământul, când mă vei aveă pe mine 
de stăpân şi de oaspe». 

Dar Telfusei nu-i plăceă de fel să vază 
pe Apolon. luând în stăpânire vâlceaua ei 
şi aşternând întrînsa” temeliile templului 
său, Ea îi vorbi atunci cu meşteşug şi-i 
spuse aşa; — «a, ascultă-mă şi pe mine, 
o, Febus Apolone. Tu umbli să-ţi faci aci 
locuință, şi nu te gândeşti că întracest loc 
nu vei află niciodată repaos. Câmpia mea 
e largă; deci oamenii toți âci au să-şi 
poarte luptele lor, şi, cu strigătele lor, cu 
zgomotoasele lor care, încurându-şi. ar- 
măsarii şi mularii, au să tulbure liniştea 
templului tău sfinţit. Apoi chiar şi în 
timpii de pace, turmele şi cirezile vor veni 
mereu să se adape în apele mele, şi mu- 
getele lor sălbatice vor strică armonia dul- 
celor tale cântări. Du-te mai bine până la 
Crisa, şi alege-ţi şezătoare în vreuna din 
văile adânci ale Parnasului; acolo oamenii 


AL. ODOBESCU 65 


vor merge mai bucuros să-ţi aducă daruri, 
din toate colţurile lumii ». 

Apolon se încrezi 'Telfuzei ; trecă din- 
colo detara Flegeilor și, suind repede stâncile 
Parnasului, se opri la Crisu. Acolo, într'o 
vale adâncă, umbrită de piscuri prăpăsti- 
oase, el aşeză. temeliile: templului său. Fe- 
ciorii lui Ergiu, meşterii Trofoniu şi Aga- 
mede, aducând de aiurea lucrători: mulţi, 
înnălțară păreţii tot cu lespezi lucioase de 
piatră. FR 

Dar împrejmuirile acestui loc erau pus- 
tii, căci aproape de-acolo, la gura unei 
fântâni, trăiă o iasmă sălbatică, un balaur 
uriaş care prădă, şi bântuia jur împrejur, 
pe oameni şi pe vitele lor, Sr 

Fiul pocit al Erei, cruntul uriaş 'Tifaon 
crescuse la sânul său cel plin de:cugete 


rele, pe acel şarpe veninat şi'îi dase domnia 


peste acele aspre locuri. zi 

Febus Apolon înfipse o'săgeată în inima 
balaurului, care: căzi la pământ urlând 
şi svârcolindu-se;- sângele lui, scurgându-se 
pe nisip, făcu o mlaştină în care până în 
sfârşit se nomoli şi trupul lui puroios. 
Atunci Apolon îi strigă : — «Piei aci, fiară 
turbată ; putrezi-ţi-ar trupul “în această tä- 
rână, pe care stârvul tău'o' va îngrăşă!! 
De acum înainte tu nu vei mai chinui pe 
biții muritori. Zilele ţi “Sau împlinit, şi 
$l 3 ECIS EA Tai 5 


66 AL. ODOBESCU 


nici Tifeu cel cu suflarea veninoasă, nici 
urgisita Chimeră cu trei capete de fiară, 
nici alte iesme nu te vor mai scăpă; ci 
numai muceda ţărână şi dogoreala soarelui 
vor putrezi aci rămăşiţele stârvului tău l» 

Astfel pieri balaurul, şi întradevăr el 
putrezi chiar pe; acel loc, care, de pe 
limba oamenilor de acolo, se numi de 
atunci înainte Pito, adică putrejune ; de 
aceea se dete şi mântuitorului Febus Apo- 
lon, la care oamenii se inchinau în tem- 
plul vestit din Parnas, numele de Apolon 
Pitianul. 

De pe aceste fapte însă, zeul Febus în- 
telese. că Telluza îl amăgise, căci ea nu-i 
“spusese nimic nici despre balaur, nici des- 
pre firea aspră a locului. El se întoarse 
atunci către dânsa, plin de mânie şi-i vorbi 
aşa: — «Telfuzo, nu ţi se cădeă ţie să mă 
înşeli prin cuvinte prelăcute. Ai voit să 
aibi, singură, parte de aceste frumoase lo- 
curi. Să ştii însă că nu va fi pe gândul 
tău; voiu curmă isvorul apelor tale, şi nu- 
mai eu voiu rămâneă mare şi tare acil» 

Îndată rostogoli de pe munţi, câteva 
stânci d'asupra isvorului, şi apele încetară 
de a mai curge, iar vâlceaua stârpită a 
Telfusei rămase pustie şi părăsită, pe când, 
din popoarele serbau mărirea lui Apolon 
Pitianul, în templul său strălucit dela Crisa. 


AL. ODOBESCU 67 


VIII 
NIoBE şi LATONA 


Odinioară, pe vremea de demult, eră 
într'o cetate grecească, numită Teba, o fe- 
meie de viță domnească, pe care o chemă 
Niobe. Ea aveă mulţi feciori şi multe fete, 
şi aşa tare se mândreă cu frumuseţea lor, 
încât i se păreă că în toată ţara, ba nici 
“chiar în toată lumea, nu se mai află alţi 
copii frumoşi ca ai ei. 

Drept este că, de câte ori pământenii 
locului vedeau pe feciorii şi pe fetele Nio- 
bei, alergând şi jucându-se prin văi şi 
prin livezi, împreună cu copiii lor, toţi se 
uneau a zice că cu aceia nici unii nu se 
puteau potriyi. lar Niobe, dacă auzeă aşa, 
îi creştea inima în piept, şi din ce în ce 
mai tare se îngânfă şi se ameţeă de trufie, 
lăudând către toţi puterea neasemuită şi 
virtutea şi mândreţea copiilor săi. 

Pe atunci însă veni acolo, din mica in- 
sulă Delos, o altă femeie de neam zeiesc, 
căreia îi ziceă Leto sau Latona. Aceasta 
aveă numai doi copii, o fată anume Ar- 
temis şi un fecior numit Febus Apolon ; 
dar fără îndoială, amândoi erau minune 
de frumoşi, de sprinteni şi de vârtoşi, în- 


+ 


68 ~ AL. ODOBESCU 


cât la soare şi la lună nu puteà nimeni 
să cate mai cu drag decât la dânşii. Cu 
toate acestea, Niobei tot i se părea că co- 
piii ei, cei mulți şi gingaşi, sunt şi mai 
frumoşi decât ai doamnei străine, 

Intro zi şedeau de vorbă amândouă fe- 
meile, Niobe şi Latona, privind pe copiii 
lor, cum se jucau toţi împreună pe o pa- 
jişte de verdeață. Febus Apolon, sunând 
minunat din strunele lirei sale, lăsă jos 
instrumentul, şi, luând de pe umăr arcul 
său de aur, începi să asvârle cu dânsul 
săgeți care toate nemereau fără greş la 
țintă. 

Niobe nu prea băgă de seamă nici la 
arcul, nici la săgețile lui Apolon, ci, că- 
tând mai cu drag la pruncii ei, spusese 
aşa către Latona : —« Vezi, surată, cât sunt 
de mândri şi de vârtoşi. şase feciori şi 
şase fete ale mele! N'am ce zice, uriţi nu 
sunt nici Artemis, nici Apolon ai tăi. Dar, 
ce au a face pe lângă ai mei? Departe 
sunt de dânşii! Şi apoi, tu ai numai doi, 
şi eu am tocmai şase feciori şi şase fete, 
tot unul şi una.» 

Pe când Niobe vorbea cu aşa nesocotită 
trufie, ea nici se gândeă cât de tare aţâţă 
mânia Latonei. Aceasta tăcu înfundat; dar 
îndată ce plecă de lângă dânsa Niobe cu 
copiii ei, ea chemă pe Apolon şi vorbi 


AL. ODOBESCU 69 


aşa: — «Nu pot să sufer pe această Niobe; 
ea se laudă su copiii ei şi cutează a zice 
că dânşii sunt mai frumoşi decât tine şi 
decât soră-ta.: Aş vrea să o învăţ minte, 
să-i arăt cât este de proastă şi cu cât voi 
sunteţi mai presus de odrasla ei.» 

Auzind acestea, deodată Febus Apolon 
se aprinse; fața lui, tânără şi luminoasă 
se înegură; fruntea i se posomori si din 
ochii îi sclipiră fulgere de mânie. El nu 
zise nimic; dar, luând cu sine arcul de 
aur şi atârnând pe umeri tolba cu săgeți 
arzătoare, el apucă în urma Niobei şi a 
copiilor ei, şi îi ajunse tocmai când se co- 
borau într'o vale adâncă. 

Se opri pe muchea unui pise de unde 
îi puteă ochi, luă din tolbă o săgeată, o 
puse d'a curmeziş pe arc, întinse cu mâna 
coarda către sine, până ce vârful săgeţei 
ajunse la marginea arcului, şi îi dete dru- 
mul să zboare în jos. Coarda înstrunată 
zbârnâi cu vuet şi, ca raza luminoasă de 
iute, săgeata ajunse la ţel, iar unul din fe- 
ciorii Niobei căzi mort la pământ. Indată 
după aceea, altă săgeată zbură de pe arc 
şi alt fecior al Niobei căzu, şi apoi încă 
unul, şi încă unul, şi încă unul, până ce 
toţi feciorii şi toate fetele bietei Niobe că- 
zură morţi în prelargul văii. 

Atunci Apolon, încins de o turbată ar- 


70 AL, ODOdESCU 


_şiță, strigă în gura mare Niobei; — «a! 
mai laudă-te şi acum cu mândreţea co- 
piilor tăi 

Dar toate acestea se petrecuse aşa: de 
repede, încât Niobei i se păreă că visează: 
nu-i veniă să crează că, coleă în preaj- 
mă-i, zac morţi copiii ei, pe cari adineauri 
încă îi văzuse plini de vieaţă şi de tărie. 
Acum ei erau culcaţi pe verdeață, reci, şi 
fără de mişcare. Ochii le erau închişi ca 
şi când ar fi dormind; pe faţă le rămăsese 
tipărit un zâmbet dulce, ce-i arătă mai 
frumoşi decât aevea. 

Niobe umblă dela unul până la altul, 
pipăind mâinele lor îngheţate, sărutând 
fețele lor albite. Abia din răceala şi din 
pălirea lor se putù ea domiri însfârşit că 
erau toţi ucişi de săgețile dogoritoare ale 
lui Apolon. 

Atunci şezu jos şi dânsa pe un pietroiu, 
în mijlocul lor, şi o podidiră lacrimile, 
curgând şiroaie din ochii ei. Cu faţa scăl- 
dată de plânsori, rămase ea acolo, zile, - 
săptămâni şi luni, tot aşa de neclintită ca 
şi copiii ei căzuţi morţi împrejuru-i. Ea 
nu-şi mai ridică capul în sus, nici voi să 
mai privească la seninul cerului. Incre- 
„menită acolo pe piatră, din ochii ei se 
scurse mereu un izvor nesecat de lacrimi, 
până ce însăşi fu coprinsă de răceala pie- 


AL, ODOBESCU 71 


trei. Plânsoarea îi eră tăcută ; în trupul ei 
se slei treptat căldura vieţii, şi inima îi 
îmcetă de a mai bate. Niobe eră moartă; 
dar şi moartă, plânsul ei picură lin d'a- 
lungul lespedei, căci nesecata ei. durere o 
prelăcuse în stană de piatră şi plânsoarea 
ei, în limpede izvor. 

Toţi oamenii, câţi de atunci încoace se 
întâmplă să treacă prin acea vale părăsită, 
văzând albele pietroaie risipite prin iarbă 
şi mai ales stânca cea cu izvor, zic: —«A- 
cesta este Niobe care s'a prefăcut în stană 
de piatră, după ce Febus Apolon i-a ucis 
toți copii, fiindcă se lăudase cu trufie că 
ei ar fi mai frumoşi decât dânsul». 

Mult timp în urmă, după ce piatra se 
învechi şi se acoperi cu muşchiu, tot încă 
păreă că se vede întrinsa chipul Niobei ; 
de aproape nu se mai deosebiau trăsurile 
unei femei ; dar din depărtare se cunoștea 
bieata Niobe, şezânid jos şi jelind pe mân- 
drii ei copii, doboriţi toţi la pământ de 
înfricoşatele săgeți ale lui Febus Apolon. 


DS 
ADMET 


Masă mare erà întinsă în palatele din 
Feres, căci domnitorul de acolo îşi adusese 
“acasă ca mireasă, pe frumoasa Alcesta, cea 


79 ` AL. ODOBESCU 


mai gingaşă dintre fetele lui Pelias. Cân- 
tăreții serbau măririle casei domneşti din 
Feres, şi, povestind isbânzile lui Admet, 
spuneau cum, prin ajutorul lui Apolon cel 
cu mândre plete, acest voinic înhămase ală- 
turi, la carul său, un leu şi un mistreţ, 
şi cu astfel de telegari intrase în cetatea 
lolcos, ca să îndeplinească dorinţa lui Pe- 
lias, carele dase pretutindeni de ştire că 
va mărită pe fiică-sa, numai după ce în- 
tr'astfel se va arătă dinaintea lui. 

Strigătele de veselie umpleau toată casa. 
Lui Zevs, mai întâi, şi apoi şi celorlalţi 
zei, se închinară pe rând cupe cu vin; dar, 
dintre toate numele zeieşti, numai acela al 
Artemidei fu uitat; şi această năpăstuire 
aprinse în inima zeiței o groaznică mânie 
în potriva casei lui Admet. 

Ca să-l apere însă de rele, Admet aveă 
un ocrotitor mai puternic decât însăşi zeița 
Artemis; căci fiul Latohei, Apolon, se află 
chiar atunci băgat ca argat în curţile dom- 
nești din Feres, şi, printr'această osândă, 
el se rescumpără de păcatul ce făcuse, uci- 
gând pe ciclopii, meşterii vestiți cari fău- 
rise trăznetele lui Zevs. ; 

Nu erà sânge de muritor, sângele ce 
curgeà prin vinele lui Apolon; dar, deşi 
erà scutit de moarte şi de bătrâneţe, el îşi 
îndepliniă pedeapsa cu blândeţe şi cu răb- 


f 


AL, ODOBESCU 73, 


"dare; şi deoarece nici unul dintre muri- 
tori nu eră în stare să-i pricinuească vre 
un rău, toţi îl prețuiau şi îl iubiau, de bun 
şi de milos ce eră. Din ziua când el in- 
trase în casa lui Admet, toate sporiau, 


"toate mergeau spre bine în întregul ţinut. 


Indată ce se slârşiră serbările şi veseliile 
nunţii, el chemă la o parte pe Admet şi-i 
vorbi întrastfel: —- «Să ştii că soră-mea 
Artemis e tare mâniată pe tine, şi poate 
să se întâmple ca să te ajungă vreo sä- 
geată de ale ei, care niciodată nu lovesc 
cu greş. Tu mi-ai fost stăpân bun, şi cu 
toate că-ţi sunt argat, 'dar tot mai am şi 
acum ceva trecere la tată-meu, la Zevs, 
care poate tot. ce vrea. Deci, am cerut şi 
am dobândit dela dânsul ca, de cumva te 
va atinge săgeata Artemidei, tu să nu mori, 
dacă se va găsi atunci cineva care să vo- 
iască a se cobori pentru tine în impărăţia 
întunecată a Iadului.» 

Trecură de atunci zile multe la mijloe 
şi soarele se suiă dimineaţa pe cer şi seara 
se afundă spre apus în apele dela margi- 
nile pământului, iar d'alungul atâtor multe 
şi liniștite zile, timpul se scurgeă numai în 
fericiri pentru Admet şi pentru tânăra sa 
soție Alcesta ; căci inimile lor erau unite 
în cea mai senină iubire, și nici un nor, 


Th AL, ODOBESCU 


nici o umbră de neînțelegere nu întunecă 
sufletele lor. | 

Numai întrun rând, Admet deschise 
vorbă Alcestei despre tristele prevestiri ale 
lui Apolon, şi atunci Alcesta îi răspunse 
zâmbind: — «Şi ce ne pasă nouă? Este 
oare moartea o suferință pentru acei ce se 
iubesc? Fără de tine, scumpul meu soţior, 
n'aş voi să trăesc nici o clipă pe lume; dar 
să mor în locul tău, ar fi o fericire pentru 
mine». ; 

Peste câtva timp se mai dete o masă: 
mare în casa lui Admet, spre a ospătă pe 
Eracle, vestitul fiu al Alcmenei, care pe 
atunci cutrieră pământul, îndeplinind pre-: 
tutindeni voințele vicleanului Euristeu. Pe 
când cântăreții spuneau isbânzile căpete-: 
niilor din Feres, deodată pieriră de pe fața 
' lui Admet, semnele vieţii; minutul pre- 
vestit de Apolon îl ajunse. Dar curând 
după aceasta, sângele i se prefiră din nou. 
prin vine, căci îşi aduse aminte că som- 
nul morţii putea să fie alungat dela dânsul, 
de va găsi pe cineva care să voiască a-i 
luă locul. 

Ce mwar face, biet, omul ca să-şi păstreze 
viața? Şi cum mai ales nu sar înduplecă' 
el so scape, când, glasul iubirii îl în- 
deamnă ? 

Alcesta, cătând la dânsul cu ochii plini 


AL. ODOBESCU 15 


de o nemăsurată dragoste, îi zise: —«Pen- 
tru mine, locaşele Iadului nu vor fi întu- 
necate, de aş muri acum eu, în locul tău». 

Abia apucase să rostească aceste cuvinte 
şi, ca printrun descântec, Admet se trezi 
din amorţeală, iar fiica lui Pelios îşi simţi 
puterile sleindu-se treptat. 

Intr'o clipă toată veselia se stinse; tăcere 
adâncă se făcu în sălile ospățului, şi li- 
rele cântăreților stătură mute; abia de cu- . 
teză câte unul să şoptească cu frică vreo 
cuvioasă rugăciune ; căci se aşteptă să so- 
sească înfricoşatele Mire, zeițele morţii, ca. 
să ridice pe Alcesta şi s'o ducă în împă- 
răția umbrelor. Ea eră întinsă pe al ei aş- 
ternut, mai albă decât albul nufăr care 
pluteşte pe luciul apei, şi frumoasă ca 
blânda Eos, zâna zorilor, când, în amurgul 
serci, lumina-i începe a se stinge de pe. 
ceruri. K 
„Un minut mai lipsià încă şi lupta vieții 
aveà să se sfârșească: iar bietul Admet, 
plin de dor şi de căinţă, rămânea pentrn 
totdeauna văduv de a sa mult iubită soție. 

In aşa groaznică prilejire, nobilul suflet > 
al lui Eracle fu pătruns de îndurare; el 
se jură că nu va iertă ca negrele Mire să-şi 
împlinească crunta lor dorinţă. Atunci în- 
"dată se şi porni în lungă cale şi, ajun- 
gând colo departe, departe, în locaşele ne- 


76 AL. ODOBESCU 


väzute, se luă la luptă cu doamnele mortii, 
şi astfel scăpă pe Alcesta din ghiarele pră- 
dătoare şi nesăţioase ale crudului Iad. 

Atunci ea se întoarse la vieaţă şi se arătă 
lui Admet mai frumoasă de cum aievea 
fusese. 

Strigătele de veselie răsunară iarăşi în 
palatele din Feres; dar cântăreții serbau 
acuma faptele vitejeşti ale bunului şi no- 
bilului Eracle; iar dânsul, lăsând pe toti 
cu sănătate şi cu bucurie în curţile lui 
Admet, plecă departe, în alte locuri, ca să 
îndeplinească, cu o stăruință fără de pre- 
get, voinţele mârşavului Euriseu. 


X 
NARCIS 


Pe malul Kefisului, zâna Echo văz pe 
frumosul Narcis şi îndată se prinse a-l iubi. 
Dar lui Narcis puţin îi păsă de dorul fe- 
cioarei dela munte; căci el ducea dorul su- 
'rorei sale, pe care i-o răpise Ermes, şi o 
dusese în negrul pământ, descindeă *) de tris- 
tele ape ale Stixului. 

Cât eră ziua de mare, el şedeă pe malul 
râului, cu gândul la gingaşa fiinţă a cării 
vieaţă eră legată de a lui, fiindcă tot într'o 

1) dincolo 


AL. ODOBESCU (ir 


zi şi tot într'o clipă, ei amândoi văzuse 
lumina soarelui. 

Biata Echo se apropiă de dânsul, se aşeză 
pe iarbă alături cu el şi în tot felul se 
cercà, sărmana să-şi facă un locşor, cât 
de mic în inima lui cea rece :—«Uită-te şi 
la minel» — îi ziceă cu glasul înecat de 
lacrimi ; — «vezi-mă, eu poate nu voiu fi 
mai urâtă decât surora pe care tu o je- 
leşti !» 

Dar Narcis nu A nimic, temân- 
du-se poate, ca nu cumva galeşa fetiță să 
afle vreun mijloc de a-l înduplecă. El stă 
tăcut, cu ochii ţintiţi în luciul limpeziu al 
apelor. Şi apele oglindind a lui faţă, îi adu- 
ceau aminte de surioara a cărei pierdere îl 
lăsase nemângâiat. 

Pare că i se mai alină durerea, când, 
în adâncul râului, zăreă doi ochi albaştri 
ca ai lui, privind la el cu drag, şi uneori 
i se arătă pare că şi din buzele ei rumene, 
năluca apelor îi şopteă- dulci cuvinte. 

O jale ca a lui Narcis nu se puteă po- 
toli cu lacrimi; ea cu încetul îi secà şi iz- ` 
voarele viețuirii. In deşert îi răsunau la 
urechi, blândele rugăminte, mereu îngânate 
de Echo: 

—  «Nareise, Narcise Il» — îi şoptiă dânsa 
cu glas prelungit, scoborîndu-se alene din 
văile vecine. — «Narcise, dorul tău cată 


18 AL. ODOBESCU 


o ființă care nu se poate să-ţi audă tăcuta 
chemare; şi tu nesocoteşti pe aceea care 
te cată şi te doreşte, care din adâncul su- 
fletului, răspunse duios la fiecare suspin 
al tău 

Dar Narcis, fără de a o asculă, fără de 
a o ţine în seamă, nu-şi mai luă ochii dela 
chipul gemenei sale, resfrânt în apele Ke- 
fisului ; şi astfel, sorbind mereu cu vede- 
rea acea scumpă nălucă, el adormi pe ma- 
lul lunecos al râului şi, furat binişor de 
valuri, sennecă şi pieri în sânul lor răcoros. 

De atunci îşi stinse şi Echo răsunetele 
glasului ei tânguios; ea se aşternu cu du- 
rere pe verdele mal, de unde pierise frumo- 
sul Narcis. Alături cu dânsa răsări o dalbă 
floare, un ghiocel cu bune rumeioare. şi 
cu dulce miros, care şi dânsul, plecat d'a- 
supra valurilor, se oglindeşte mereu în lu- 
ciul lor limpeziu. Oamenii locului ziseră, 
pe limha lor, acelui mândru ghiocel, floa- 
rea lui Narcis. 


Bucureşti, 1887. 


Basmul teciorului de împărat, cel cu 
noroc la vânat 


I 


Pe o frumoasă zi de vară, mă odihnisem 
câteva ore la schitul Gävanul, — o minu- 
nată înfundătură călugărească din munți, 
câteva colibe şi o bisericuţă de bârne, se- 
mănate printr'o pajiște smălțuită cu flori, 
pe care o încinge un semicerc de înalte 
stânci pestriţe, ce poartă numirea foarte 
nimerită de Curcubeata. De acolo plecai 
călare ca să merg la Bisoca, sat în două 
chipuri interesant: mai întâi fiindcă de sub 
dealul pe care el şeade, isvoreşte Peceneaga, 
un pâriu cu nume preţios pentru etnografii 
țărei; al doilea, pentru că într'nsul trăiesc 
și se prăseșc din neam în neam, cei mai 


80 AL, ODOBESCU 


Ramo bărbați din tot plaiul împrejmuitor. 
Ca probă despre această din urmă particu- 
laritate a satului Bisoca, — particularitate 
pe care am putut mai târziu să o constat 
în toată întinderea ei, — aveam cu mine, 
drept călăuză dela Găvanul până acolo, 
un voinic Bisocean, un fel de oacheş Apol- 
lon muntenesc, care cunoaşteă caîn palmă 
toate cotiturile munților şi se mai pricepeà 
şi la multe altele, căci eră şi vânător, şi 
cioban, şi cosaş, şi cântăreţ la biserică, şi 
cântăreţ cu cavalul, — Doamne iartă! 
pare-mi-se că mai meşter eră la {fluer de 
cât în strană, — ba încă ştiă să spuie şi 
basme de-ţi eră drag să-l asculţi. 

Cât a ţinut calea, — vre-o şase ore, — 
guriţa nu i-a tăcut. Dapoi nici eu nu-i 
dam vreme să răsufle: «Bădiţă, ce livede 
e asta ?» — îl întrebam, trecând prin nişte 
guşi de văi cari mă îmbătau cu dulcele 
lor miros de fân proaspăt cosit. — «Cum 
se chiamă erbile cele cari par împletite şi 
la vârf găitănite ?> — Şi el îmi spunea 
numirile tutulor florilor, erbelor şi burie- 
nelor, arătându-mi chiar şi pe acele care 
sunt bune de leac: — «Ceia este dobrişor 
«şi cealaltă ghisdeiu; asta e laptele stăncei 
«şi astălaltă, zârnă-miţoasă ; ici eată brân- 
«duşe şi colea dedeţei ; apoi lobodă şi 
«drobu, vâzdroagă și siminoc, iarba- -ciutei 


AL. ODOBESCU 81 


g 


«şi piperig, pojarniță şi sefterea» şi altele 
multe... Dar cine le mai ţine minte! D'aşi 
fi stat să le însemnez pe toate, poate că 
îmi da şi mie Societatea Academică să 
lucrez, — nu, vai de mine, la Dicţionarul 
cel cu: vorbe numai plivite, alese şi mai 
cu seamă croite de precurata lătiniă, — ci 
la păgubaşul de Glosar, unde procopsiţii 
noştri lexicografi, şi scornitori de grai nou 
şi pocit asvârlă ca borhot, mai bine de 
jumătate bieată frumoasa noastră limbă 
românească. ă 

Din norocire,  Bisoceanul meu nu ştiă 
nimic despre chipul cum ne batem noi joc 
în oraş de ce avem mai scump rămas dela 
părinţi, şi el, în limba sa, pe care aş da 
ani din vieaţă-mi ca so pot scrie întocmai 
după cum el o rostiă, în acea limbă spor- 
nică, vârtoasă şi limpede a ţăranilor noş- 
tri, îmi povestiă păsurile şi plăcerile oameni- 
lor dela munte. 

Când ajunserăm pe muchia plaiului ce 
desparte văile despre Buzău de cele despre 
Râmnic, priveliştea, din veselă şi plăcută 
ce eră, se făcu de odată măreaţă. 

In spate aveam culmea întinsă a Pen- 
teleului, starostele munţilor din Buzău, şi 
pe sub dânsul se rânduiau, ca trepte ale 
unei scări de uriași, plaiul Răboiului, munţii 
Neharnita, ambele Mușe, Macieşul, BEA 


6 


82 AL. ODOBESCU 


Piatra-penei, Carâmbul şi multe altele mai 
aşezate; dar drept în faţa noastră, adăpos- 
tite sub piscurile semeţe ale Furului şi 
ale Steşicului, se înălțţau, ca nişte păreți 
suri şi măcinaţi, da lungul unei perdele 
de brädet, stâncele Năculelor, la poalele 
cărora se aşterneă, întocmai ca un lăicer 
verde şi înflorit, o poiană largă şi desfătată. 

Intradevăr ai fi zis, ca balada păsto- 
rească, că acel picior de plaiu este întocmai 
o gură de raiu, 

Stam şi mă uitam cu acea uimire pro- 
dusă adesea în noi de priveliştile neaştep- 
tate ce ne izbesc vederile pe unele culmi 
despărţitoare de văi. Călăuzul meu care, 
cum am spus, aveă sămânță multă de 
vorbă, mă deşteptă din acea mirare mută: 
— «Aşa-i, Domnule, că's mândre Petrele 
«fetei dela Năcule? Văz cai rămas cu ochii 
«la ele; dar mite, când a-i şti şi povestea 
«lor?» — «Apoi ce mai stai voinice ?> — 
îi respunsei cu grabă; — «spune-o, dacă 
o ştii. O să-mi ţie de urât pe drum». Și 
Bisoceanul meu, care atâta aşteptă, începu 
ami spune următorul basm, povestindu-l 
în al său graiu poetic şi armonios, pe care 
în deşert mă voiy sili eu a-l rechiemă în 
amintirile mele: 

«Basmul meu, boieri dumneavoastră (a- 
veam cu mine pe un Neamţ care nu înțe- 


AL. ODOBESCU 83 


legeă româneşte) — «basmul meu e cam 
copilăros: dar pare-mi-se că nu e tocmai 
fără de folos!» 

Așa fù precuvântarea lui şi, precum zice 
bătrânul Omer: «După a lui limbă decât 
mierea mai dulce curgeă viersul». 


«In vremea de demult, pe când oamenii 
de pe lumea asta, ştiau şi puteau mai mult 
decât ce pot şi ştie cei de acum, pe când 
pruncul de trei zile îţi numără numai în- 
tro clipă toate stelele de pe cer, şi vedea 
cu ochişorii cum creşte iarba câmpului şi 
auziă cu urechile cum slârăe fusele când 
toarce păiajinul..., pe vremea de atunci 
trăiă în plaiurile Buzăului, o împărăteasă 
tare şi „mare, pe care o chiamă Doamna 
Neaga. Ea îşi aveă palatele ei tocmai colo, 
în codrii Cislăului, unde se văd şi astăzi, 
pe o măgură mare ocolită cu pâraie, teme- 
liile de zid ale cetăţei ei, iar grădinile şi 
livezile, în care ea se preumblă când i se 
făcea urât acasă, îşi le aveă pe colnicelele 
Lapoşului, unde stă şi acum puţul ei cu 
colac de peatră, săpat cu slove, pe care, 
zeu, nici cei mai cărturari din ziua de 
astăzi nu le mai pot ghici. 

«Din toți copii câţi Dumnezeu îi dase 
şi-i luase înapoi la sine, Doamna Neaga 
rămăsese, în văduvie, numai cu un fecior 


84 AL. ODOBESCU 


pe care îl iubiă ca lumina ochilor. Eră şi 
drăgălaş,—bătă-l fericeà— puiul de împărat l 
Mândru ca strălucitul soarelui la ameazi, 
blând ca razele line şi mângâiase ale lunei, 
sprinten ca luceafărul sclipitor al dimineţei 
şi înțelept ca şi întreaga tăria cerurilor. 
Nu ştiă maică-sa nici lumea toată cu ce 
să-l mai desmierde, atât eră tutulor de 
drag -şi de plăcut, 

«De micut îl dase ‘Doamna la carte şi 
când abia începuse tuleiele bărbei să-i um- 
briască pelita copilărească, el vorbiă pe de 
„rost toate limbile de pe lume, ba încă. în- 
țelegeă şi graiurile tăinuite ale paserilor şi 
ale fiearelor. 

«Atunci Doamna, cu inima îngânată în- 
tre dor şi bucurie, îi vorbi aşa : — «Fătul 
meu, carte cât a fost, ai învăţat-o toată 
din scoarță până în scoarță ; acum, ca să 
te faci om pe deplin și voinic ?cu temeiu, 
precum se cade unui bărbat şi mai ales 
unui fecior de împărat, toţi de toate păr- 
tile îmi spun că trebue să te duci lumea 
să o colinzi, ca să încerci şi să ispiteşti 
vieaţa prin tine însuţi şi să afli şi mă- 
runte ale lumei, care se vede că în carte 
nu se poate: serie. Du-te, copilul meu; 
mergi de vezi şi de învaţă; dar cată a 
nu te preă depărtă de pe aici; adu-ţi a- 
minte, voinicul meu, că pe câtă vreme 


` 


“AL, ODOBESCU 85 


nu te va simţi mama colea în preajma ei, 
grija, chinul şi mâhnirea din sânu-i nu 
«vor lipsi». 

«A doua-zi, dinzi de dimineaţă, feciorul 
de împărat, mai mult vesel decât duios, 
își luă ziua bună dela Doamna maică-sa, 
care se siliă, sărmana, pe cât putea, 'ca 
să-şi stăpânească plânsul şi obida ce o în- 
necau. Erà vesel voinicelul, fiindcă în curţile 
palatului îl aşteptau ca să-l însoţească în 
cale o sumă de 


boieri mari ai oștilor 
puterea domniilor j 

şi groaza duşmanilor, 

toți călări şi înarmaţi 

cu săgeți, cu buzdugane 
şi la brâie cu arcane ; 
gata 'a merge după soare 
să înceapă `n vânătoare 
după urşi şi căprioare, 
după pasări gălbioare, 
„ce sunt bune de mâncare 
şi plăcute la cântare. 


«Apucară în spre miază-noapte şi trecând 
pe Scărişoară, unde-i lesne cui scoboară, 
luară apa Buzeului în sus, tot cântând şi 
veselind. Răsunau dealurile şi văile şi a- 
pele râului pe unde treceă mândru ceată 
de voinici. Dar când sosiră la înfurcitura 
Bâscei, acolo unde se aşterne o poieniţă 


86 AL. ODOBESCU | 


verde, umbrită de plopi, de stejari şi de 
fagi, feciorul de împărat deodată îşi opri 
armăsarul în loc şi în gura mare strigă 
aşa către soţii săi: — «Măi fraţi ! vedeţi colo 
„«drept în sus muchea naltă şi pleşuvă a 
«Penteleului ; acolo am să mă duc, tot în 
«fuga calului. Cine poate, ție-se-după mine!» 
«= Şi dând pinteni sprintenului său fugar, 
ca un fulger se repezi prin valea îngustă 
a pâriului. Sub copita pintenogului, petrele 
scăpărau, apele clocoteau, pulbera în sus 
se 'nălţă, cu norii s'amestecă, şi-apoi în jos 
iar cădeă, vălceaua înegură şi pe voinic 
mi-l ascundeă cu totul din vederile boie- 
rilor, care rămăsese departe, departe în 
urma lui, 
«Trecu el ca în sbor, cu fugarul spu- 
megat, prin valea Rossilor, pe sub muchea 
„Paltinului pela gura Teghi; sări ca un 
“zmeu pe deasupra Curselor de peatră ; îşi 
zări, ca prin vis chipul oglindit în apele 
cătrănite ale Ghenunei Dracului, şi printre 
„ brazi, printre molifți, printre afini şi ie- 
nuperi, sui mlaca Cernatului până în vâr- 
“tul muntelui. Sbură calul nebun cu coama 
şi cu nara în vânt; iar călăreţul, cu min- 
tele răpite de mulţumire, sorbind cu des- 
fătare -în piept mirosul răcoros al brazilor 
şi al florilor, doar că se simţiă dus ca vån- 


AL. ODOBESCU 87 


tul şi ca gândul, peste stânci, peste ver- 
deaţă, peste gol şi earba creaţă. 

«Când fu la amiazul mare, fugarul stătù 
locului și feciorul de împărat se trezi sin- 
gur singurel chiar dasupra Penteleului. 
Jur împrejur, cât coprindeă ochiul, zări 
numai creste de munţi, cari mai mari, cari 
mai mărunți. Dar mai presus de toți se 
ridică creştetul gol, de pe care el priviă şi 
vedeă, jos pământul cu verdeţile, cufun- 
dându-se de toate părţile, iar sus, cerul 
limpede şi senin, scăldat numai în raze de 
lumină. Soarele dogoriă drept d'asupra şi 
în arşița ameazului, pare că contenise ori 
ce adiere ; nici o suflare nu se simţiă, nici 
un sunet, nici o mişcare. 


«Stă mărmurit voinicul ; — nici că mai 
pomenise el aşa tăcere, aşa “pustiu, aşa 
mândreţe ! — când deodată, pe sub roata 


aurită a soarelui, se ivi o pasăre măreaţă, 
un vultur negru cu aripile falnic întinse. 
De grabă puse voinicul mâna. pe arc, îl 
încordă şi gata eră să repează săgeata, 
când pe sus auzi vulturul croncănind în 
limba sa cea păsărească : 

„Impărate luminate, 

„nu-mi lua zilele toate; 

„la-mi-le pe jumătate ; 

„că-ţi voiu da eu. nestemate, 

„chiar pieatra zamfirului. 

plimpezimea cerului |“ 


88 4 AL. ODOBESCU 


«Feciorul de împărat destrună arcul, mi- 
nunat de aşa cuvinte: iar pasărea, drept 
mulțumită că o iertase cu vieaţă, lasă să-i 
pice din cioc pe oblâncul şelei voinicelului, 
o piatră de zamfir, mare şi frumoasă, lim- 
pede şi albastră întocmai ca seninul cerului. 

«Din ceasul când căpătă această neste- 
mată şi o ascunse în sân, nu mai rămase 
pasere pe cer care să nu fie robită la vo- 
ința lui. Pentru dânsul, toate zburătoarele, 
mândrii păunaşi, sălbăticoşi cocori, buf- 
niţe cobitoare, şoimi dârji, găinuşe mo- 
țate, dumbrăvence cu aripi verzi, pupăze 
cu creste bălțate, grauri pestriţi, sitari, 
dropii şi ierunci, toate picau ca fermecate, 
când eşiă el la vânătoare; iar de se pre- 
umblă numai prin codrii şi prin livezi, 
mierlile şi privighetorile, pitulicele şi sti- 
gletii, presurele şi sfranciocii, petroşeii şi 
sfredeluşii, botgroşii şi scatii, oii, ţintezoii 
şi pițigoii, toţi îl întâmpinau peste tot lo- 
cul cu dulcile lor cântări; cucul îi vestiă 
la tot ceasul mulţi ani cu noroc, şi prigorii, 
cu pene albastre, îl însoțiau pretutindeni, 
chiuind şi zburând vesel dasupra capu- 
lui său. 

«Trecù o zi, trecură două, ba mai tre- 
cură şi alte nouă şi voinicelul nu se în- 
dură ca să se înstrăineze dela mândrele 
plaiuri ale Buzăului, în care el domniă 


AL. ODOBESCU 89 


acum, cu voie bună, peste toată firea zbu- 
rătoare câtă fâlfăie sub soare. Noaptea pe 
la cântători, până a nu se revărsa bine de 
zori, el eră purces la vânătoare, şi mai 
adesea seara îl apucă prin păduri, ucigând 
şi stârpind alde paseri cobitoare ce se a- 
rătă numai prin întuneric. 

«Rătăciă într'o zi pe culmea păduroasă 
a Istriței, — tocmai colo jos, la curmătura 
dealurilor, sub care începu a se aşterne 
câmpiile, — când deodată, fără veste, pe 
la sfinţitul soarelui, se ridică din vale un 
vânt mare şi turbat, care îndoiă fagii, frân- 
geă plopii, zmulgeă ulmii şi clătină cu 
urlet tot codrul şi tot muntele. Intr'o clipă 
norii de pretutindeni la un loc se adunară, 
negurile se îndesară, şi peste tot cerul se 
destinse un pod întunecat de fer şi de 
aramă, peste care treceă şi se învârtiă Sân- 
tul Ilie, încurându-şi armăsarii cu tunete 
şi cu plesnete, şi scăpărând numai fulgere 
„şi trăsnete, de sub roatele carului său. 
Apoi dintro  năprasnică detunătură, se 
sparse deodată podul, brăsdat de mii de 
săgeți luminoase şi începu a curge pe pă- 
mânt, o ploaie groaznică, 


ploaie cu şiroaie 
de făceă păraie;: 
ploaie cu băşici 
de strica potici; 


90 AL. ODOBESCU 


ploaie spumegată 
meca lumea toată; 
ploaie de potop 

' fäceà lumea snop. 


«Când se mai potoli furtuna, feciorul 
de împărat cătă a se urni din scorburea 
unde stătuse pitulat; dar el nu mai ştiă 
încotro s'apuce, aşa de tare eră, în codru, ` 
şi frunza deasă, şi noaptea întunecoasă, şi 
calea petroasă; pe unde cătă urmă um- 
blată, urma eră ştearsă; pe sub atâtea tul- 
pine surpate şi în lapoviţă înecate, pe sub 
atâtea frunzare căzute, toate cărările se fä- 
cuse nevăzute. Nu vedeă, nu auziă, nici 
în greul pământului, nici în uşurelul vân- 
tului; numai când trăgeă bine cu urechea, 
îi veniă din depărtare la auz, chiotul ghio- 
noaei ce'şi ascuţiă noaptea ciocul de. coaja 
copacilor, şi miorlăitul cucuvaielor care se 
chemau jalnic una pe alta prin mijlocul 
besnei; apoi uneori îi treceă repede pe di- 
naintea ochilor şi câte o umbră neagră de 
lăstun rătăcit, care cădea din văzduh, cu 
lungile-i aripe ingreuiate de ploaie. 

«Toată noaptea ar fi umblat el fără 
spor; dar noroc că aveă cu sine pe coteiul 
lui cel mai bărbat, cel mai priceput, cel 
mai credincios, 


Miclăuş, câne 'nvăţat 
ştiă seama la vânat; 


AL. ODOBESCU 91 


el apucă spre colnic, 
uşor, sprinten şi voinic ; 
tot spre vale se lăsă, 

şi cărarea căută, 

botul prin iarbă vârând, 
urmele tot mirosind. 
Urma i 'ci, urma "i colea! 
Miclăuş n'o mai perdei, 
Pr'intuneric o simţiă, 
Noaptea ’ntocmai ca ziua. 


«Astfel, cu câinele călăuză bună, voini- 
“cul apucă d'alungul în jos, valea Orgoaei. 
Prin volbura apelor ei, se rostogoliau acum 
cu vuet, rădăcinile de copaci şi bolovanii 
de peatră, surpaţi dela munte. Şi câinele 
şi stăpânu umblau încet și cu sfială pe 
costişul lunecos ; dar când ajunseră tocmai 
dasupra priporului de unde se văd, în 
poală, urmele unei cetăţi de Uriaşi şi brasda 
vladnică a Troiannlui, Micliuş stătu în loc 
mârăind, ca în preajmă de vânat. Voini- 
celul sticli ochii. Flăcăraie alburii ieşiau 
pe acolo din pământ şi sburau W'asupra 
tainiței unde stătură ascunse, atâta mare 
de vreme, comorile cele dela Petroasa, 
closca cea vestită cu puii ei de aur; dar 
la lumina sclipitoare a văpaielor, vânăto- 
rul zări, printre ierburi şi petroaie, căpă- 
tâna lungăreaţă a unui dihor care, cu ochii 
răsleţi, cătà drept la dânsul. Trupul Şi 
coada, dobitocul îşi le încolcise, le făcuse 


J 


92 AL. ODOBESCU 


ghem, în fața coteiului, cum făc dihorii 
când n'au loc de scăpare în vizuinele lor 
de sub pământ. Voinicul nostru eră gata 
să asvârle într'nsul ghioaga lui cu ținte 
poleite ca să-l prăpădească, când dihorul 
îccepù a chiţăi în limba lui de lighioană 
şi a ztce.: 


„Impărate luminate, 

„Numi luă zilele toate; 
„la-mi-le pe jumătate ; 
„Că'ţi voiu da eu nestemate, 
„Chiar peatra smarandului, 
„Verdeaţa pământului !. 


«Feciorul de împărat, aducând-şi aminte 
cât de bun augur îi fusese asemenea vorbe 
din graiul vulturului, lăsă ghioaga jos şi 
goni câinele în lătări ; iar lighioana, bu- 
curoasă de a se simţi scăpată, începu să 
râcăe țărâna cu labele şi scoase dinaintea 
voinicului o piatră de smarand, mare şi 
frumoasă, de străluciă verde şi râmurată 
ca spicul crud al grâului, ca rodul pămân- 
tului. aini 

«Atâta fù voinicului până ce ridică de 
jos smarandul fermecat şi-l băgă în sân ; 
şi-apoi de atunci înainte toate jivinile câte 
se târăsc -prin țărână şi câte se ascund pe 
sub pământ, toate îl cunoscură pe dânsul 
de stăpân. Viezurii cu perii suri, lungi şi 


AL. ODOBESCU 93 


drepţi ca ţepele, şi bursucii somnoroşi, 
cari ies numai noaptea din vizuini ; şderii 
pădureţi cu blana ruginiă, deasă, moale şi 
frumoasă netezită, şi vidrele colţate de pe 
malul bălților; nevăstuicele cu trupu pre- 
lung şi mlădios şi cu guşe albe, care se 
furişează printre răzoare, vănând cuiburi 
de păsărele, şi veveriţele şugubeţe, cu coada 
vâlvoiu, care sar sglobii pe crăcile copaci- 
lor, ronţăind alune, ghindă şi scoruşe; 
pințele cu labe scurticele la pept, iar la 
spate cu picioroange, care, când umblă, 
se saltă ca locustele, şi căţeii pământului, 
— de le zice şi şuițe, — cari scot capul 
la ameazi din găuri, ca să latre la soare; 
apoi mişunii cei gropanele pline de grâne, 
şi sobolanii din smârcuri; toate lighioa- 
nele, până şi cârtiţele orbețe şi arici ghim- 
poşi, ba chiar serpi, guşterii şi şopârlele, 
toate i se arătau lui în cale, sau ca să-l 
slujiască la vre-o trebuinţă, sau ca să peară 
de mâna lui, câne aveă plăcere de vânat. 
Cu dânsul vulpile îşi cheltuiau de pomană 
şi viclenia minţii şi iuţeala piciorului, căci 
de fiecare minciună a vulpei, el află prea 
lesne mijloace o mie ca să-i viă de hac. 
Apoi şi cu ursul”cel? mai sălbatic, el îşi 
făceă jucărie; fără secure, fără cuţit el 
intră semet în viziuna lui, se luă cu dân- 


94 AL. ODOBESCU 


sul la luptă dreaptă şi în totdeauna ursul 
cădea mort la pământ. 

«Astfel prin văzduh, astfel pe sub pă- 
mânt, el eră mai tare, el erâ mai mare; 
de aceia şi traiul lui eră acum şi mai mult 
pornit pe vânătoare. 

Când feciorul de împărat treceă pe dea- 
lul Balaurului, d'a stânga Slănicului, lighi- 
oana cea întricoşată, cu o falcă în cer şi 
cu alta în pământ, 


Şerpoaică cu solzii verzi, 
—să n’o vezi să n’o visezi! — 


de grabă se zvârcoliă, se.pitulă şi se a- 
fundă până la gurile iadului, ca să nu o 
vază viteazul vânător, să nu-i reteze cu pa- 
loşul, şeapte capete şi să nu-i stingă şeapte 
suflete. Oricât de mult se siliă dânsul ca 
să-i apuce înainte, iazma iadului prididiă 
cu fuga şi voinicul rămânea mereu să-şi 
scoată necazul pe păsările cerului şi pe li- 
ghioanele pământului. Da zi peste zi şi nu 
puteă nemeri. 

«Aşa mai păți într'o noapte; şi a doua 
zi, de ciudă şi de mânie, se porni de pe 
dealul Balaurului în jos, când abiă se miji 
de ziuă, şi ajunse deodată cu zorile, când 
se deschideau florile, la valea stearpă şi 
pustiă a Piclelor de glod. 

«Dacă nu ştiţi şi n'aţi văzutitsă vă spui 


AL. ODOBESCU 95 


eu că acolo şi-a aşezat Necuratul cazanele 
cu catran şi cu smoală clocotită: pe sub 
pământ gâlgâie şi fierbe glodul noroios, mai 
rece decât ghiața, mai negru decât ceața; 
apoi, pe guri căscate prin tot ocolul acelei 
văi fără de scursoare, țâşneşte tina în sus, 
când de o şchioapă, când de o palmă, când 
de un stânjen şi mai mult; la fiecare gură 
împrejur sa durat muşuroiu, şi balele că- 
trănite pe care Ucigă-l-toaca le scuipă din 
văgăune, se scurg năclăite d'alungul mo- 
vilițelor, se adună în nomol, se usucă de 
vânt, se crapă de soare şi aştern tot fun- 
dul văii cu o humă sură şi jilavă, pe care 
nu se prinde, Doamne fereşte | nici troscot, 
nici ciulini. 

«Când, de pe culmea vecină, feciorul de 
împărat făcu ochii roată d'asupra văii ur- 
gisite, el văzu o biată căprioară rătăcită, 
călcând cu sfială prin nomolul urâcios al 
mocirlei; mai departe, o fiară sălbatică, un 
râs sta stârcit la pândă; părul de pe dàn- 
sul, lung şi subţire, alb şi cu pete negre, 
se zbârlise în sus; urechile-i ţuguiete cu - 
pămătuturi de peri negri la vârt, se ridi-. 
case drepte, şi ochii lui, vii şi pătrunzători 
ca ochii de femeie, scăpărau scântei. Nu- 
mai în două trei sărituri de pisică, el a- 
junse căprioara, se acăţă cu ghiarele de 
peptul ei, îşi înfipse dinţii în .beregată şi 


96 AL. ODOBESCU 


se gătiă să-i sugă cu desfătare sângele din 
vine, când voinicelul învârti repede praştia 
cu să o isbiască în fieara. Dar ochii râ- 
sului, care văd şi în miezul petrelor, zăriră 
ce i se gătiă; el se smulse dela pieptul 
căprioarei şi începu să latre în limba lui 
de fiară: | 


„Impărate luminate, 

„nu'mi lua zilele toate ; 
„ia-mi-le pe. jumătate, 

„că'ţi voiu dă eu nestemate, 
„chiar piatra rubinului, 
„coleotirea sângelui !“ 


«Şi-acum pentru a treia oară, feciorul de 
împărat iartă vieaţa râsului, precum iertase 
pe a vulturului, precum iertase pe a di- 
horului ; el strânse praştia pe mână, iar 
fiara, veselă şi mulțumitoare că scăpase 
cu zile, scăpără din ochii ei o piatră de 
rubină, mare şi frumoasă, roşie şi viie, 
mai roşie decât para focului şi întocmai 
ca sângele voinicului. 

«Când o luă voinicul în mână şi o băgă 
în sân, pare-că îi mai crescu de o schioapă 
inima întriînsul. De aci inainte toată firea 
cu suflare era prada lui. Toate fiarele pe 
cari iuțeala sângelui le împinge în fuga lor 
a se aşterne pământului ca iarba câmpului 
la suflarea vântului ; toate cele,care trăesc 


AL. ODOBESCU , -97 


trăesc din vărsarea sângelui ; toate câte din 
sânge îşi iau puterea şi prin sânge o şi 
pierd; toate se supuseră şi ele la voințele 
voinicului, ca. pasările cerului,” ca =lighioa- 
nele pământului. 

«Dinaintea unui aşa minunat vânător, 


cerbii de la munte 
plecau a lor frunte; 
mistreţii colțaţi 
cădeau împroşcaţi ; 
capra săltăreață 
nu scăpă cu vieaţă ; 
lupii din pădure 
picau sub secure; 

| iepuri fricoşi...» 


\ 


Cam pe acì ajunsese cu povestea Biso- 
ceanul meu, când deodată auzirăm, la spa- 
tele nostru, o detunătură de puşcă, urmată 
de un Donner- Wetter-Saperment! exprimat 
cu o energie de adevărat grenadir keșaro- 
lkrăiesc. Ne întorserăm iute ochii îndărăt; 

dar nu mai eră nimeni; tovarăşul meu 
_Neamţul se făcuse nevăzut. 

— «Sărăcuț de maica mea I»--strigă din 
băierile inimei Bisoceanul,—s'a repus dom- 
nul «ninger». —(Acest fel găsise el cu cale 
ca să localizeze titlul de «inginer» al tovară- 
şului meu). 

~ Alergarăm de grabă la locul de unde ve- 
nise zgomotul şi sub o tulă, găsirăm pe 


7 


98 AL. ODOBESCU E 


Neamţu răsturnat pe spate, dând din mâini 
şi din picioare ca să se scoale; alături eră 
puşca lui din a cărei țeavă ieşiă încă fum, 
puţin mai departe se tăvălia o păsărică, 
printre fulgii ei risipiţi pe iarbă. Calul, de 
„pe care căzuse inginerul, se zăriă departe ` 

în vale; cu şaua pe dânsul, el apucase, 
vesel şi în goană mare, drumul casei, lä- 
sând călăreţului libera facultate, sau de a-şi 
urmă calea cu orice alt mijloc de locomo- 
țiune. 

— «Bine prietene,—zisei în sfârşit eu pă- 
țitului, după ce constatarăm că nu se află 
în nici o primejdie,—«fă-mă să înţeleg mai 
«întâi, cum ai căzut de pe cal ?—Apoi pen- 
«tru ce ai tras cu puşca ?— In “sfârşit pen- 
«tru ce te-ai depărtat de noi?» — La toate 
aceste întrebări, el nu aveă alt răspuns de 
cât :—«Asta, zău, nu ştiu l». 

Călăuzul nostru nu era mai puţin curios 
decât mine ca să afle cum se petrecuse lu- 
crurile ; dar el cel puţin găsiă însuşi pen- 
„tru toate, câte un cuvânt de răspuns şi de 
mângâiere. 

Dar neamţul se apără că el na tras de 
fel cu puşca sa tras singură şi că, din 
aceia, calul speriăndu-se, a sărit şi la 
trăntit jos, unde la şi lăsat fără ruşine 
nici păcat. 

— «Lasă, Domnule ; nu e nimic, că ai 


AL. ODOBESCU 9 


«căzut pe spate şi te-ai rezimat în coate. 
«Rău eră dacă cădeai pe brânci, că puteai 
«nasul să ţi-l frângi». | 

Căutând apoi prin iarbă, el dete. peste 
păsărica rănită şi jumulită, care, sărmana, 

-se svârcoleă ca vai de ea; eră o biată cio- 
cârlie. Bisoceanul luând-o, în mână, cu- 
noscu îndată că erà ucisă, nu de alice ci 
de ciocul gaiţei :—«Cu bună seamă, Dom- 
«nule, dumneata ai vrut să tragi în pasă- 
«rea răpitoare şi nu vei fi nemerit-o ; dar 
«lasă, că nu e nici o pagubă; vânatul cel 
«bun tot al domniei tale a rămas. Vorba 
«românului : nu e pentru cine se găteste, 
«ci pentru cine se nimereşte.» 

— «Lasă, Domnule, că şi aşa e bine !»— 
zicea Bisoceanul.—«Dumneata tot nu rămâi 
«păgubaş, că şi dacă n'ai dat în vânat, vâ- 
«natul ţi-a picat din cer jumulit gata. Şi-a- 
«poi despre căzătură, să n'aibi vreo mâh- 
«niciune,.că pământul nostru românesc e 
«bun de obrânteală ; 


Cine cade pe el jos 
se scoală mai sănătos. 

Și întradevăr, Domnul ininger se ridi- 
case teafăr şi fără vătămare. Se vede că som- 
nul îl podidise pe când Bisoceanul îmi po- 
vestiă basmul, pe cate el nu-l puteă pri- 
cepe, și astfel, pe nesimţite, rămăsese în 


100 AL, ODOBESCU 


urmă de noi. Pe când dar Neamţul moţăiă 
călare şi calul îşi urmă calea în tihnă, o 
veselă ciocârlie se legăna prin aer, ciripind 
la soare, întocmai ca şi ciocârlia cea din 
grațioasele strofe ale glumei vechiului poe- 
[francez Ronsart, cel de viță românească: 


Hei! Doamne mult îmi sunt dragi 
plăcerile dulvei tale vieţi, 
ciocârlia, care despre amor 
cânţi dinzi de dimineaţă, 
scuturând. în aer roua 

cu care e stropită pana asta! 
mai nainte ca soarele să răsară 
tu înalți trupuți spălat 

spre a-l şterge de nuori, 
clătinându-ți aripele mărunte 

şi săltându-te în misi sărituri, 
Tu spui în aer așa dulci cântări 
în a ta veselă ciripire, 

încât ori ce amant ar dori, 

când te aude cântând primăvara, 
ca tine să fie păsărică, 


S'a întâmplat însă ca, în loc de poetici 
amanți, ciocârlia noastră să fie auzită nu- 
mai de o gaiță flămândă şi, în cazul de faţă 
urmaşul Banului Mărăcine se vede silit să 
treacă lyra în mâna strămoşului său Vir- 
giliu, ca să sfârşească această istorioară, 

Pasărea vrăjmaşe se repezi, zbierând prin. 
aer, ka să prindă pe cântăreaţă, şi aceasta, 
mititica, în zadar cearcă să-i scape prin 


AL. ODOBESCU 104 


fugă. «Pretutindeni unde dânsa, fugind uşu- 
rică, tăiă văzduhul cu aripile ei, iată şi duş- 
mana, cruda gaiţă o urmăriă cu chiote mari 
prin aer». 

La tipetele de bucurie ale gaitei, la văi- 


tările sărmanei ciocârlii, somnorosul, ple- 


cat pe oblâncul şelei, tresări şi, în mişca- 
rea-i zăpăcită, îi căzu puşcea de pe umeri; 
cocoşul se lovi de scară ; umplutura se des- 
cărcă cu zgomot; gaița şi calul se speriară 
amândoi deodată ; una lăsă prada să-i pice 
din cioc ; celălalt trânti jos pe călăreț, şi ast- 
fel vânătorul fără voie şi vânatul neaştep- 
tat s întâlni alături, pe iarba verde a 
plaiului. 

Dar calul, ca şi gaița, îşi văzu de calea 
sa şi tovarăşul meu rămase pe jos. De aceea 
şi Bisoceanul, cere eră cam atins în amo- 
rul său propriu de povestitor, prin somnul 
inginerului, îi spuneă drept mângâere :— 
«Vezi, Domnule ininger, dacă dumneata 
«ştiai româneşte şi ascultai la basmul meu, 
«nu erai să paţi atâtea nevoi! Dar fie! 
«când este vorba despre vânătoare, apoi 
«poţi să te lauzi că eşti născut cu tichia 
(în cap, şi 

Vânătorul norocos 


umblă bucuros 
pe jos. 


Astfel ne urmăriam calea spre Bisoca, 


102 AL. ODOBESCU 


II 


Eram acum toemai pe culmea dealurilor 
sub care se adăposteşte, ca într'o copae, 
satul Bisoca. Gata a cârmi la dreapta, ca 
să coborim în sat, aruncai imprejurul meu 
o lungă. şi mulțumitoare privire, voind 
să-mi iau astfel ziua bună dela întinsele 
privelişti ale plaiului, mai înainte de a le 
perde cu totul din vedere. 

Soarele apuneă drept dinaintea noastră ; 
cercul lui roşiatic scăpătase până pe zarea 
orizontului şi razele-i, calde şi senine, pare 
că se aşternuse- peste tot şesul răsăritean 
al ţărei, care ni se “destindeă acum sub 
ochi. De pe acest tăpşan culminante de 
unde munţii Săcuieni cotese spre ţara Vran- 

, tot Bărăganul, tot câmpul Brăilei, tot 
şesul Galaţilor, cu matca Râmnicului, cu 
valea Buzăului, cu lunca Siretului, toată 
acea lată şi oablă câmpie se arătă scăl- 
dată într'o lumină gălbue şi lucioasă, ca 
fața unei uriaşe sinii de aur; printrinsa, 
liniile şerpuite ale rîurilor se desprindeau 
ca fire creţe de beteală argintie, iar supra- 
fața netedă a apelor sărate din Balta-Albă 
şi din Balta-Amară oglindiau ca nişte o- 
chiuri de sticlă, ferecate în mijlocul dau- 
ritei table. In depărtarea cea mai afundată, 


AL, ODOBESCU 103 


dealurile dobrogene, tivite cu aburoasa 
cordea a Dunărei, încingeau, ca cu un cere 
plumburiu, acest curios tablou, al cărui 
aspect deveniă cu totul fantastic, prin ne- 
obişnuite şi metalice reflexe. 

Mai aproape de noi însă, sub forme şi 
cu colori mai reale, se vedeau, pe vârful 
Bisocei şi pe al Ulmuşorului, mari petroaie 
sure şi murgi, unele grămădite la un loc 
ca turme de vite adunate la repaos, altele 
risipite prin livezi, ca vacile: când pase 
pribege. Apoi, sub aceste muchii, la stânga, 
pământul se lăsă la vale, ìn costişe şi pri- 
poare gradate, până se cufundă în jghia- 
burile mult umbrite ale Râmnicului şi 
Râmaicelului ; tot pe acolo, la locul ce se 
zice între Râmnice, se zăriau încă poenile 
fragede şi verzi ale Năculelor, adăpostite 
sub. stâncile roșcate, care se numesc Pe- 
trele-Fetei ; şi în fund de tot, înălţându- -se 
în albăstreala înnegurată a cerului, se pier- 
deau culmile păduroase ale Steşicului, în= 
velite în umbre viorii, civite şi negre. 

Preumblându-mi ochii, când peste şesul 
cu străluciri şi scânteie, când prin munţii 
cu tainice şi răcoroase raze, mă aşezasem | 
pe un bolovan. de piatră şi aşteptând să 
dispară cu totul soarele, nu mă puteam 
sătură de asemenea privelişti, ce nouă, o- 
răşanilor, ne este dat arareori a le vedea ; 


104 AL. ODOBESCU 


dar călăuzul nostru ştiă că noaptea are să 
vie iute şi că scoborişul până la sat ne va 
cere, prin întuneric, poate o oră şi mai 
bine; de aceea el ne îndemnă să ne por- 
nim îndată, şi drept mângâiere, îmi spuse 
că are tocmai vreme ca să isprăvească şi 
basmul cel cu Feciorul de împărat, noro- 
cos la vânat, până vom sosi de vale. 

— «Bine zici, bădiţă ; — îi respunsei; — 
«negreşit că trebue să mi-l spui tot, dacă 
«mai este: Dar stăil unde rămăseseşi ?.... 
„ «pare că începuseşi a îndrugă o şiretenie 
«de lighioane ca cea din hora dăsgovelei : 

Ursul cu cercei 
umblă după miei. | 

Tupa cu cimpoi . 
umblă după oi. 

Vulpea în papuci 

umblă după curci. 

Şi-un iepure schiop, 

întrun vârf de plop, 

treeră la bob. 

«Aşa este? 

— «Cam aşa, dar -iar nu prea, — îmi 
răspunse munteanul pierzându-și oarecum, 
sărita, în urma glumei mele de care mă 
şi căiam, şi scărpinându-se la ceafă ca o- 
mul care stă la îndoială. — «Pe semne, 
boierule,» — adăogi el, — «ţi sa făcut urit 
unde am tot spus anume toate soiurile de 
păsări şi de jivine care trăese pe la noi, 


AL. ODOBESCU 105 


[i 


la munte. Dar de! ce să-i fac eu, dacă 
aşă e basmul? Va să-l spui şi eu după 
cum este şartul și datina lui. D'acum îna- 
inte însă nu mai avem nimic a face cu li- 
ghioanele cele cu patru picioare, nici cu 
cele multe zburătoare ; destul nnmai să vă ` 
fie în ştire că Feciorul de împărat nu a- 
veă seamănul său pe lume la ale vânătorii. 
Când d'abia da cu gândul să facă vre-o 
izbândă la vânat, voinţa pe dată i se şi 
împliniă ; d'aceia şi lumea întreagă când 
pomeniă despre dânsul, nu-i ziceă întralt- 
„el pe nume, ca: Feciorul de Impărat, cel 
cu noroc la vânat, 

«De va fi stat o lună, sau un an sau 
doi, petrecându-și vieaţa fără. alte nevoi de- 
cât numai cu plăcerea şi cu mângâierea de 
a prinde şi de a ucide fiare pădureţe şi 
păsări cântărețe, cine va şti, spună-o. Pe 
noi ceştia, plăiaşi şi vânători dela munte, 
atâta ne taie capul că omul la vânătoare, 
fie pe ger şi ninsoare, fie pe năduf de soare, 
nici nu prinde veste ca ce timp mai este, 
nici mu vrea “să ştie cum are să-i fie, nici 
nu bagăn seamă la muncă de-l chiamă, 
nici că ia aminte de orice cuvinte, ci ve- 
sel omoară vremea care zboară, fără griji 
trăeşte, pe pământ domneşte, şi e la vânat 
ca şi împărat. 

«Acum, daţi şi domniavoastră cu soco- 


106 AL. ODOBESCU 


K 
` 


teala, dacă chiar nouă, — nişte bieți pă- 
cătoşi plini de trude şi de- nevoi, — vână- 
toarea ne oţeleşte sufletele și ne „răpeşte 
minţile, apoi ce încântie de fală şi de vi- 
tejie trebuie să fi fost pe voinicul fecior al 
Doamnei Neagăi | Vesel şi voios la inimă, 
ager şi vârtos la trup, el zâmbind ieşiă 
dimineaţa din palatele: părintești, zâmbind 
se înturnă seara la maică-sa inapoi. Aşa 
vieaţă, lină şi neturburată, doar că în raiu 
poate să mai fi gustat cinevă. 

«Dar grijile şi mâhniciunea lăsat-au vreo- 
dată multă vreme pe om fără ca să se 
lege de capul lui? Firea omenească aşa 
este ea dela Dumnezeu osândită, ca să nu 
plutească neîncetat uşor, ca fulgul pe apă, 
şi să nu calce mereu tot pe căi desfătate. 
Căci acolo unde este poiana mai înflorită 
şi cu frunzari acoperită, acolo e şi cursa 
priponită. Dai 'întriînsa fără ca s'o vezi: te 
apucă, te glodeşte şi uneori chiar de rea 
nu vrei să o crezi. 

«la să vedeţi acum în ce fel păsul avea 
să-l ajungă pe voinicelul nostru, şi cu ce 
gingaşe amăgiri avea să-i sece puterile şi 
să-i stingă fericirile. 

«Intro seară ca cea de astăzi, pe la apu- 
sul soarelui, ca acum, el şezuse să se odih- 
nească pe unul din petroaiele măcinate de 
„pe dealul Ulmuşorului, tocmai d'asupra 


-= 


AL. ODOBESCU 107 


gârliciului de piatră, căruia îi zicem noi 
grajdul Zmeilor, fiindcă acolo se adăpostiau 
adinioară, în vremea de demult, fiarele - 
cele aripate. Şedeà el şi priviă în jos cum 
negurele întunecau treptat văile şi culmile, 
când văzu trecând încetinel pe d'asupra 
capului său, o porumbiţă, uşoară şi albă 
ca spuma laptelui la mulsoare, ca florile 
crinului de rază de soare. I se făcu dor de 
acea păsărică şi ca s'o prindă de vie, puse 
mâna în sân, la zamfirul cel fermecat; 
dar ea, uitându-se la dânsul cu ochi dulci, 
fermecători, gunguni galeş în limba ei cea 
păsărească, şi-i zise: 


„Ah, voinice, voinicele. 

„nu opri căile mele; 

„ci te ia dupe-al meu sbor; 
„căci; cu sânul plin de dor, 
„te chiamă să-ţi facă, dar 
„un scump, alb mărgăritar 
„mândra Fată-a pietrelor 
„din valea Năculelor. 


«Aceste cuvinte, aşa dulce şoptite, deş- 
teptară în inima voinicului un freamăt ne- 
cunoscut; în sânul lui se aprinseră dorinţe 
nedesluşite, pe care până în ceasul acela 
nici în vis nu le încercase. Fără dea mai 
stă să cugete, el se ridică iute în picioare; 
sângele i-se încinsese ca focul prin vine; 
peptul îi svâcniă; în tot trupul simţiă un 


- 


108 AL, ODOBESCU 


avânt neînstrunat ce-l porniă să meargă 
supus şi ascultător la chiemarea porum- 
bitei. Urmărind cu piciorul pe uscat sbo- 
rul ei lin — cumpătat, el scoboră văi, suiă 
dealuri, străbăteă păduri, treceă lunci şi 
pâraie, şi de ce umblă, pare că mai uşor 
păşiă. Când raza cea mai târzie a soarelui 
se prelungeă sfieață pe foiţele ierbei înflo- 
rite din poiana de sub stâncele Năculelor, 
păsărica se opri pe'o răsură îmbobocită 
şi cu grai dulce cântător, strigă aşa: 


„Tu ce plângi în stâncă 
„la umbră adâncă, 
„ieşi acum din piatră, 
„albă, dalbă fată, 
„vie şi frumoasă, 
„blândă, răcoroasă, 
„eu chip luminos, 
„cu trup mlădios, 
„eu par aurit, 

„pe umeri leit, 

„eşi, Fată, din poartă 
„să te vază-odată, 
„seumpul tău ursit; 
„căci iată-l sosit ! 


«Ca un vis, ca o părere, se cobori de 
pe stâncă, mândra albă fată, naltă, mlă- 
dioară ca o trestioară, cu părul de aur, cu 
ochi de: balaur, ' ruptă din soare întocmai 
ca Ileana Cosinzeana. De frumoasă ce eră, 
de albă ce s'arătă, la soare puteai cătă, iar 


AL. ODOBESCU 109 


la dânsa ba! Cine îi vedeă mersul, cine 
îi zăriă chipul, cine-i auziă glasul, nu pu- 
teă să o priviască şi să nu o îndrăgiască, 
nu puteă să o auză şi să nu i se încrează. 
«Cu zâmbetul gingaș pe guriţă, cu ochi 
_galeşi şi pătrunzători, venià mândra cam 
descinsă, păşind uşor şi legănat prin earba 
„moale şi deasă a pajiştei. Ea se opri dina- 
“intea voinicului şi, arătându-i între dege- 
tele, un bob mărunţel de mărgăritar, alb, 
curat şi luminat ca laptele la mulsoare, 
ca floarea crinului la soare, ca dragostile 
de fată mare, ea, cu viers dulce femeesc, 
care mai lesne decât săgeata străpunge 
inima voinicului, îi grăi, răzând, aşa: 


„Daţi-l-aş şi nu l-aş da, 

„că mă tem îl vei uită 

„când la vânat te tot plimbi! — 
„Ba l-aş da, de vrei să-l schimbi 
„cu piatra zamfirului, 
„limpezimea, cerului, 

„eu piatra smarandului, 

„verdeaţ pământului, 

„eu piatra rubinului, 

„colcotirea sângelui“. 


«Feciorul de împărat rămăsese uimit ca 
„dinaintea unei năluciri încântătoare. Nu 
ştiă bine dacă este deştept sau dacă vi- 
“sează. Nu-i vineă să deă crezământ nici 
vederilor, nici auzului ; şi că toate acestea, 


110 AL. ODOBESCU 


zâna ce-i stă în faţă îl priviă cu ochi fer- 
mecători, aruncând prin tot trupu-i, când 
aburi fierbinţi, când fiori de ghiaţă; vorba 
ei îi răsună până în suflet, dulce şi îndu- 
plecătoare. Pe când ea cătă la dânsul şi 
zâmbiă, lui i se năluciă pare că câmpul. 
înflorise şi cerul se luminase, iar când ea 
deschise gura ca să-i vorbească, pentru 
dânsul, munţii răsunară, apele se turbu- 
rară, brazii se scuturară, codrii. se treziră, 
frunzile şoptiră, stelele selipiră şi în loc se 
opriră. Atunci vieaţa, să i-o fi cerut dânsa, 

gata şi bucuros eră el să i-o deă, numai 
ca mereu să poată privi la ea, numai ca 
în veci să o poată auzi. 

«De grabă scoase din sân câte-şi trele 
nestematele fermecate, care până atunci 
fusese şi toată puterea şi toată bucuria lui, 
şi, fără să se mai gândească, fără să se 
îndoească, le aruncă cu mulțumire în poala 
drăgălaşei copile. Buzele ei fragede şi ru- 
meoare se resfoiră întrun râs de nebuna- 
tică bucurie, şi apucând mărgăritarul între 
dinţii ei, albi. si mărunți ca şi bobul nes- 
temat, il puse binişor pe buzele voinicului, 
întrun dulce şi lung sărutat. | 

«Atunci umbrele călduroase şi bălsămite 
ale nopței de vară ascunseră în negură şi 
in tăcere pe fericiţii miri; singură, po- 
rumbiţa cea albă îi desmierdă prin întu- 


AL. ODOBESCU E ui 


neric, când cu vesele cântări, când cu 
blânde văietări ; dar când răsăriră zorile, 
deodată cu florile, porumbiţa amăgitoare 
şi la dragosti îndemnătoare, peste ţări şi 
peste mări sburase, prin văzduh se depăr- 
. tase, fugind ca să nu mai vie, şi luând cu 
sine în vecie, scumpul, feciorescul dar, bo- 
bul alb de mărgăritar. 

«Zile şi nopţi, luni şi săptămâni trecură, 
Feciorul de împărat și Fata din piatră 
trăiau înstreinaţi de lume, singuri singurei, 
el numai cu dânsa, ea numai cu el, şi altă 
grijă nu purtau, altă plăcere nu gustau de 
cât ale dragostelor lor. Cercuind lumea în- 
treagă în poeniţa înflorită şi cu  frunzari 
acoperită de sub Petrele fetei, voinicul nă- 
pustise codrii, urâse isbânzile vieţei sale 
de mai nainte. Vânătoarea eră uitată ; ini- 
ma lui se scăldă acum toată în desmier- 
dări noui şi necumpătate. Pasări, fiare şi 
lighioane trăiau de el oropsite; toate se 
instrăinase şi se lepădase de a lor sbur- 
dalnică stăpână ; nici una nu-l mai cunoş- 
tea, nici una aal mai ascultă ; dar nici . 
lui, nesocotitul, de ele nu-i mai păsă. Ar- 
“cul şi săgețile, ghioaga şi praştia stau a- 
rancate. la pământ: rugina şi putregaiul 
se lipise de ele şi le rodeau puterea. Aşa 
feciorul de împărat, uitând vitejia vânăto- 
rească, uitând şi casa părintească, şedea 


112 AL. ODOBESCU + 
ziua şi noaptea lungit moale pe covoare 
şi cu capul în poala copilei, se uită cu o- 
chii în ochii ei, ìi sorbiă suflarea de pe gu- 
riță şi-i cereă mereu să-l desmierde cu cân- 
tecele ei. 


„Cântă-ţi, mândro, cânticul, 
„că mi-e drag ca sufletul. 
„Cântă, scumpul meu odor! 
„Lei cu tine-aş- vrea să mor!“ 


«Dar muierea tot muiere | Dă-i ce-ţi cere 
că o să te certe de ce i l-ai dat. Cu înce- 
tul cu încetul, începu fata a luă seama că 
sufletul voinicului se înmuiase de doga- 
reala dragostelor femeieşti ; acum îi păreă 
rău şi-i venià ciudă că iubitul ei nu mai 
eră ca mai nainte, vitejelul phiiurilor, că- 
ruia lumea îi zicea cu laudă: «teciorul de 
Impărat, cel cu noroc la vânat! In zadar 
îi cântă ea, cu viers dulce fameiese, mån- 
dru cântec haiducesc; în zadar îl rugă să 
"se trezească din traiul lânced şi trândav 
în care îl cufundase viața de iubire; în 
zadar îl tot îndemnă ca să iasă cu dânsa 
din pustietate, ca s'o ducă să vază lumea. 
El în braţe o strângeă, dulce o desmierdă, 
şi aşa îi tot vorbià : 

„Facă lumea ce va tace 


„noi trăim aci în pace, 
„cum ne drag şi cum ne REA 


AL, ODOBESCU 143 


"„Zică lumea ce va zice; 
„fericirea de aice i 
„tot nu poate să ne-o strice! 
„Spue lumea ce-o voi 

„noi aci cât vom trăi 


„fără griji ne vom iubi!“ 
- 


«Dar uritul, uritul cel pocit, boala cea 
fără de crezământ, care din plăceri trezite 
încolțeştej sufletul îl amăreşte, ca doruri 
se hrăneşte şi la noui plăceri râvnește, urâ- 
tul cel urgisit, care se usucă şi topeşte, me- 
reu şi necurmat în inima copilei se prefiră 
şi pe fiece zi mái adânc o pătrundeă, în 
ea :silnic se încuibâ, mai amarnic o rodeà. 
Feciorul de împărat vedeă şi simţiă toate; 

dar leac sie-şi nu-şi ştiă găsi, Fata umblă 
mai adesea razna prin păduri şi prin livezi 
cu fruntea 'mourată, cu fața lacrimată şi 
când se întorceă la soțul ei şi-l găsiă väi- 
tându-şi triştea, lungit sub tulpina brazilor, 
ea îi ziceă plângând şi suspinând: 

— „Scoală dragă; scoală frate | 

„nu mai tot zăceă pe spate, 

„că mi-am urît zilele, ; 

„mutând căpătâiele, 


„când la cap, când la picioare, 
„când la umbră, când la soare. 


— „Of! dragă, iubita mea! 

„nu pot, nu pot, chiar de-aş vrea; 
„boala mea nici că s'o duce. 
„pân'ce tu nu-mi vei aduce 


114 AL. ODOBESCU 


„mură-albastră şi amară, 
„Sloiu de ghiaţă ?n miez de vară. 


— „Of! dragă iubitul meu, 
„ajutaţi-ar Dumnezeu! ~ 
„eu toti munţii i-am călcat, 
„mură-albastră n'am aflat, 
„Sloiu de ghiaţă n'am găsit, 
„că pământu-i încălzit. 


— „Fetişoară din Buzău, 
„mură-albastră-i ochiul tău 
„care mă ucide rău; 

„Sloiu de ghiaţă netopită 
„e chiar inima-ţi răcită 

„ȘI de mine deslipită“. 


«Când ajunge inima să fie sleită de dra- 
goste, apoi curând piere şi mila. Fata din 
piatră, sătulă şi de pustiul munţilor şi de. 
iubirea singuratică, visà acum noaptea şi 
se gândiă ziulica întreagă, la locuri desfă- 
tate şi pline de lume, la oraşe cu sgomot, 
cu petreceri şi cu veselii, la cetăţi unde top 
să cate la dânsa cu dor şi cu drag, şi dânse 
cu mândrie la toţi să se arate frumoasă și 
împodobită în haine trufaşe şi în petre nes' 
temate. Destul, destul, își închisese ea ti: 
nereţele în depărtări, de lume înstrăinată 
destul gustase plăcerea iubirilor tăinuite 
Acum inima-i sbură, ca fluturele dupe lu 
mină; sufletul ei cereă zgomotul veseliilor 
strălucirea averilor, vâlva trufiilor. Astfe 


AL. ODOBESCU - 115 


de dorinţe îi frământau mereu minţile, şi 
stim cu toţii că ce se naşte în cap de mu- 
iere, întrînsul neistovit nu pere. 

«Intro dimineaţă când feciorul de îm- 
părat se trezi din somn, îngreuiat de lân- 
goare şi de inimă-rea, Fata din piatră pie- 
rise de lângă dânsul. O aşteptă să vie la 
amiazi, o aşteptă să vie seara; dar umbra 
molifților se aşternu încetinel da lungul 
pajiştei, scăzu şi crescu iarăşi, dovedind 
scurgerea vremei, şi nimeni, nimeni nu 
veni. .... 

«Atunci pricepu dânsul că copila a fugit 
şin păduri l-a năpustit; atunci văzu bine 
că puica a sburat, sa dus şi pe dânsul 
l-a răpus. Atunci în lăuntrul lui se făcu 
adânc întuneric; în pept, inima-i zdrobită, 
se încolăcia ca crâmpeie trunchiate de şearpe 
“veninos. Ziua la soare, el se frământă în 
durere: noaptea la stele, din ochi îi pi- 
cură izvor de plânsoare, şi la tot ceasul, 


Underin e i; 

«şi aduceà aminte d'ale ei dalbe frumu- 
seți, dale ei dulci cântări, de zilele fericite 
pe când glasul munţilor şi al apelor res- 
pundeă cu vesel susur la glasul copilei; 


146 AL, ODOBESCU 


, 


pe când ea umblă legănându-se, gingaşă 
şi uşoară, pe verdeaţa livezilor; pe când 
ea tremurând, scutură de pe cosițele-i bă- 
laie, zăpada mai puţin albă decât peliţa 
ei. Atunci inima lui, cu suspine, întrebă: 
în zadar pe codrii şi pe stânci: «Unde şi 
«în ce țară va mai fi acea mândră floare, 
«acea drăgăstoasă româncă, cu faţă albă 
«ea crinul, cu glas încântător de zână?.... 
«Numai rîul acuma, numai apele, când se 
«elătesc, răspund cu vuet la gemetele mele... 
«Ah! unde mai sunt, stăpâna mea dorită, 
«ah! căci numai sunt chiar şi viscolile de 
«odinioară l» ` 

«Dar toată jalea lui erà în deşert; ce 
a fost verde s'a uscat; ce a înflorit sa scu- 
turat. Intr'acele plaiuri, în care el găsise 
mai întâi multumirea, vânând şi prinzând 
cu nepăsare păseri de pe cer şi fiare de 
pe pământ; în acele dumbrăvi unde apoi 
işi aflase fericirea la sânul drăgălaşei fe- 
cioare, acum totul eră veşted, Aa eră ` 
ofilit, totul se îmbrăcase întrun giulgiu de 
ger şi de întristare. El cercă să ridice dela 
pământ arcul şi săgețile, ghioaga şi praş- 
tia; dar armele erau ruginite, puterele-i 
erau slăbite, ochiul vedeă turbure la țintă, 
brațu-i nu mai știă să nimeriască țelul. 
Deodată cu nestematele perduse şi far- 
meculilor puternic; Fata din piatră le 


AL. ODOBESCU 117 


luase cu dânsa ca să facă cu ele cercei și 
ghiordane; iar el,_sărmanul, el îşi aducea 
atunci aminte, cu dor şi cu jale, despre 
locul unde născuse, despre căminul unde 
crescuse, despre măicuţa dulce care pe så- 
nul ei îl legănase, despre toate bunurile, 
toate averile şi toate mulțumirile pe cari 
le pierduse. El se îngroziă văzându-se ajuns 
a rătăci, ca un suflet călător şi fără tărie, 
prin locaşele sălbatice ale fiarelor, a cercà 
prin codri şi prin pustii năluca fericirilor, 
și inima-i sângeră, răsipită în târzii şi za- 
Jarnice căinţe. 

«Câţi alţii pe lume îşi văd, ca dânsul, 
virtutea şi norocul spulberate prin neso- 
cotința lor! Când e omul tânăr, el nu ştie, 
„biet, să prețuiască bunurile cu care Pronia 
cerească, mumă darnică şi iubitoare, la 
înzestrat. Se îmbată de veselia juneţei, de 
farmecul frumuseţilor, de plăceri trecă- 
toare, de zburdări amăgitoare, şi, dacă 
într'acea beţie, îşi perde sau își răsipeşte 
nestematele odoare cu care îl împărtăşise 
soarta, curând, curând în urmă, îl ajunge 
şi ceasul amarnic al căinței; şapoi, după 
dânsul, se cască, întunecos şi rece, tăcu- 
tul, pustiul mormânt | 

«Aşa! vă veştejiți voi toate, plăpânde 
flori ale vieţei, tinereţi, iubire, plăceri, 


118 AL. ODOBESCU 


trecători frumuseți, — frumuseți, dar din 
cer, pe care cerul pizmaş îndată ni-l ră- 
peşte, — în grabă vă ofiliți şi periti toate, 
dacă printre voi doară, nu se prefiră vre 
un fulger cu arsură, vreun fior de ne- 
murire! Cată cu un ochiu de milă la cea 
tinerime de rând ce, în toiul frumusețelor, 
trăieşte în desmierdări şi în desfătări se 
îmbată... Când va goli până la fund pa- 
harul cu încântările, ce o să se aleagă din- 
trînsa ? Cine o să mai ştie de ea ?... Groapa, 
care o aşteaptă, o va înghiţi întreagă. Tă- 
cerea de veci o să stingă după lume, cu 
a ei ființă, şale ei sterpe iubiri l» ` 


o boa a ile 10 a T EA Elea rile 0 ăi ETO . 


Lacrămile de căinţă şi duioasele cuge- 
tări ale Feciorului de Impărat, cel ce fu- 
sese odinioară norocos la vânat, mă por- 
nise şi pe mine pe triste gânduri; îmi ve- 
niau acum, unul după altul aminte, atâtea 
falnice visuri ale juneţei mele, care, îm- 
preună cu anii cei repezi, sau nimicit în 
zadarnicul deşert... căci repezi, vai! repezi 
SEAS ECOLE ATI | a sa r e TSS a 


CEC 3) DUCE Da i a OT si separe i SRT 


Dar eră noapte în toată puterea când 
începură să ne salute lătrătorii din satul 
Bisoca. In bătătura casei arendăşeşti ardea 


AL. ODOBESCU 119. 


D= = 


un foc mare; descălecai la flăcăraia tros- 
nitoare a brazilor, şi domnul Sterie, aren- 
daşul, ne ieşi cu plin înainte. Intro mână 
țineă o botă cu păstrăvi vii, proaspeţi şi: 
sglobii, pescuiţi în părâul spumegos de sub 
poala umbrită a Pietrelor Fetei ; în cealaltă 
purtă o cuşcă cu iepuraşi de casă, plocoane 
trămise de starițul unui schit vecin, care 
hrăneşte şi prăseşte în curtea mănăstirei 
dalde -aşa arzoi şi spornic vânat, rar în 
țară la noi şi botezat în Codicele Civil, 
art. 468, cu numele posnaş de Lapinii ti- 
nuti pe lângă casă, iar în Dicţionarul limbei 
Române, elaborat că proect după însarcina- 
rea „dată de Societatea Academică Română, 
pagina 991, cu aceia, tot aşa diochiată şi 
puțin românească, de: «Cunicule sau cu- 
«nicle, specia de animali, din genul iepu- 
«relui, foarte asemine cu iepurele, şi de 
«acea-a numit pre alocurea şi iepure de 
«casa, trancesce lapin». 

Aşi dori să aflu caresunt locurile unde, 
vorbindu-se neaoş româneşte se mai zice 
şi altfel, bună-oară, — cinel, cinel, pus-ai 
degetul pe el? — Cuniclu şi Lapin. 


Pașa lătină dobitocească. 
Wașa păcălitoare franțuzească 
unul Domnul să ferească 
limba noastr'a părintească | 


i 


420 AL. ODOBESCU 


Dar domnul Sterie, din tindă, ne pof- 
teşte la mâncare. Drumul, basmul şi gân- 
durile melancolice mau secat la stomac; - 
mă grăbesc dar a intră în casă, unde ne 
aşteaptă masa, care de mult stă întinsă. 

Fiindcă, d-voastră însă, cinstiţi cititori, 
n'aţi fost poftiţi împreună cu mine, vă las 
afară şi, drept mângâiere, vă trimit de 
departe, ca hrană intelectuală bună de ru- 
megat, această poveste încurcată, însoțind-o 
cu o prietenească salutare... cam slabă şi 
searbădă mâncare | 


Dar să fie cu iertare, 
Căci am-fost la vânătoare! 


SFÂRȘIT