Dimineata Copiilor/Dimineata Copiilor, 1925 (Anul 2, nr. 47-98) 820 pag/DimineataCopiilor_1925-1669230514__pages651-700

ea dead RHET D UL Y ONERE Tu mE Wow EP "CON GU aee co NHAU m 
ta ^ 
<8 


„DIMINEAȚA COPIILOR? | z——Ó PAG. 9. 
cu balonul d Povestire de MOS. NAE 


'L roade dorul si nu-l lasă, 
Dor de tată, mamă, casă. 
Merge singur, tot oftează, 
Doarme rău, mai rău visează. 
Desperaţi sunt toţi curtenii 
Si máhniti Miradorenii, 

Că 'mpăratul lor iubit 
Amărât e, necájit. 

Si crezánd ca sá-l distreze, 
Pun fecioare sá danseze, 
Cántá muzici. In zadar, 
Coplesit e de amar 

Prea slávitul impárat, 

Care singur isi vorbește: 
„Împărat sunt eu, firește, 
Dar sătul sunt, plictisit 

Zău c'aș fi mai fericit 

La părinţi în satul meu, 
Cum lăsat-a Dumnezeu. 
Împărat e meserie, 

Care nu-mi priește mie. 

Nu că-i rău la Mirador, 

Dar mai bine-i Hăplișor 
Lângă Haplea la Háplesti 
Vesel, liber să trăeşti.“ 

Şi 'ntro noapte din palat 
Pe furis s'a strecurat, 

lute 'ncalecă balonul 
S'apásánd cum știm butonul, 
O pornește Hăplișor, ` 

La Háplesti să meargă 'n zbor. 


Merge-asa vr'o patru ceasuri, 
Când aude niște glasuri, 
Par'cá-i țipăt, parc'á-i geamát. 
De suspine parcá-i freamát. - 
'N jos báiatul o porneste, 
Când pe iarbă ce záresgte ? 
O fetiță... Lângă ea 

Un Harap ce'n mână-avea 
Palos mare si tăios 

Si Harapul urácios, 


in Nr. viitor: Hăplişor şi leana Cosinzeana 


~ 
ol 


O scurtă vizită vecinei noastre luna 


intre toate planetele (acum ştim cari şi câte 

sunt) cea mai apropiată de Pământ este 

planeta Marte. Ştiţi cam la ce depărtare se 

găseşte Marte de Pământ? La vreo sută şi 

ceva de milioane de chilometri. Luna însă 
nu e decât la o depărtare de 384 de mii de chilo- 
metri, deci nici la o jumătate de milion de chilo- 
metri. De aceea, se poate spune că luna este la 
doi paşi de noi, este un cartier al Pământului. 

Bunăoară, dacă ar fi un tren care să facă 90 de 
chilometri pe oră, trenul acesta ne-ar duce la lună 
în 178 de zile. Dacă în loc de tren, am călători însă 
pe o rază de lumină, treaba ar merge mult mai 
iute. 

Lumina străbate 300 de mii de chilometri pe se- 
cundă, deci în mai puţin de două secunde raza 
de lumină ne-a şi depus în lună. 

Să zicem că ne-a dat jos în marea Nectarului 
O, nu vá temeţi, nu e nici o primejdie să ne ine- 
căm sau să facem măcar o bae fără voia noastră. 
Mările din lună au nume frumoase — iată mai la 
sud de marea Nectarului vine marea Liniștei, ma- 
rea Seninătății, la Est e marea Belsugului. Sunt 
mări cu nume frumoase, dar fără o picătură de apă. 
De altfel, în lună nu e nicăieri apă, nu e aer, nu e 
verdeață si nu e nici o fiinţă. Luna este un corp 
mort şi rece. 

Şi nici frumoasă nu este, aşa cum ni-se pare 
nouă de aicea de pe pământ. O treime din supra- 
faţa lunei e ocupată de mări: sunt acele pete ce- 
uuşii pe cari le vedem chiar şi cu ochiul liber. 

Atunci ce sunt mările lunare? Nu sunt altceve 
decât întinderi triste, monotone, acoperite cu nisip 
şi cu pietriş. Aşa este o treime din suprafaţa lunei. 
Celelalte două treimi sunt nu numai triste şi pu- 
stii, dar sunt groaznice la vedere. Este o îngrămă- 
deală neînchipuită de stânci, aruncate unele peste 
altele, de nenumărate guri de vulcani stinşi de mult, 
de crăpături întinse, de prăpăstii, de munţi cari 
mau nici o ordine în modul cum sunt aşezaţi. Cine 
ştie câte milioane de ani înaintea noastră, au fost 
în lună cutremure si erupfiuni de cari noi cei de pe 
pământ nu ne putem face măcar o ideie cât de slabă. 

Toate lucrurile acestea se ştiu bine şi luna e aga 


de bine cunoscută — adică jumătatea ei, căci cea- 
laltă jumătate nu o vedem niciodată — că avem 


despre dânsa o hartă cât se poate de amănunţită. 

lar oameni sau alte fiinţe vii? Nu, nu căutaţi aşa 
ceva. Nu poate trăi nimica viu acolo unde nu este 
aer şi apă. 

E cu putinţă ca în lună să fi fost ceva fiinţe vii, 
atunci când luna era ca şi pământul. Dar luna 
şi-a” pierdut căldura din centru, a răcit şi a murit. 
Şi cu ea au murit şi toate fiinţele vii ce ar îi fost pe 
dânsa. De aceea luna este fara morții şi a veșniciei 
tăceri. 

Sá ne inchipuim, de exemplu, că te-ai dus cu 
un prieten in luná gi cá vrei sá mai stai de vorbá 
dânsul. Nu se poate. Mişti buzele, spui cuvintele, 
dar nu se aude nimic. Nu ţi-se aude glasul, pen- 
trucă nu este aer. Si ne fiind aer, nu sunt nouri, 
nu suflă niciodată vântul, precum de asemenea nici- 
odată nu ninge şi nu plouă. 

Eşti în lună şi, de acolo te uiţi la cer. Cât este 
de deosebit de cerul nostru! Văzut de pe pământ, 
cerul este albastru într'o zi cu soare şi cenuşiu în- 
tr'o zi cu nouri. Văzut de pe lună, cerul e negru, 
e totdeauna negru şi ziua şi noaptea şi în orice a- 
notimp. 

Iar stelele se văd totdeauna. Se văd nemişcate 
ca nişte ochi mari ce te privesc. 

Şoarele însă e măreț. Se vede mai mară“şi strálu- 
cirea sa îți face rău. Zilele pe lună sunt foarte 
calde, iar nopţile sunt geroase. 

Singurul câştig e că pe lună fiecare din noi 
are de 6 ori mai multă putere decât pe pământ. 
Sărim cu uşurinţă dela înălţimi mari şi asvârlim 
bolovani pe cari pe pământ nici nu-i putem urni 
din loc. 

Vor reuşi vreodată oamenii să meargă la lună? 
Se poate că da. Numai nu vedem cum ar putea trăi 
acolo fără aer şi fără apă. 

Vladimir Astronomul 
——— eom ———— 


Scandal 


Un scandal grozav pe stradá 
Doi copii se ceartá grav. 
Găsind un pachet. ,,Suchard" 
S'au bătut făcându-l prat. 


—Ó—— Pv 


/ 


„DIMINEAȚA COPIILOR: 


^ ACTA v or TE psgetettto 


"n PT 

i, 

M, d 7 LE 
A, 7 "77 127277. | 


TOI 


UL 


PAG. 11. 


= 


Ra SN, ue SP, E 


CES LES 


MÂNA 


NEAGRĂ 


2) (Urmare) 


Lea emeile sunt aşa de şmechere”, îşi zicea 
ed el in gând, încât găsesc o mie si unul de 
Tes mijloace, ca sá iasá din incurcáturá. Se 

prea poate ca si Pachita mea, asa cum 

! au făcut si fac azi toată ziua atâtea din 
semenele ei, să-l ducă de nas pe îngrozitorul acela 
de uriaş. La urma urmelor, nici uriaşul nu pare a 
fi aşa de rău, căci, uite, ne-a dat bani şi datorită 
lui am putut să mâncăm aşa de bine!” 

In ziua următoare, Pachita, îmbrăcându-şi rochia 
sa cârpită şi învelindu-şi capul cu broboada sa de 
sărbătoare, porni călare pe măgar şi urmată de 
tatăl său, la locul unde era varza cea năzdrăvană. 
Ea râdea, pe când Tio Pepe plângea. Când vă- 
zură întinzându-se la soare varza, care era şi mai 
frumoasă decât în ajun, Pachita, sări sprintenă de 
pe măgar, iar Tio Pepe se apropie de varză cu oa- 
recare teamă. 

„Nu-ţi pare rău deloc ,micufo?" o întrebă el pe 
Pachita mai înainte de a atinge varza. 

— „Nu, tată. Trage — te rog, — foaia!” 

Tio Pepe trase încet şi uriaşul apăru, o luă pe 
Pachita de mână şi-i zise lui Pepe: „Foarte bine, 
acum te poţi duce. Când vrei să mă vezi, nai de 
cât să vii aici ca şi astăzi.” Şi-i dete încă o pungă 
plină cu galbeni. 

Tio Pepe încălecă măgarul şi luă drumul spre 
casă, pe când pământul se deschise şi uriaşul o 
conduse pe Pachita la palatul său. 

Era un palat nemăsurat de mare; saloanele spri- 
jinite pe stâlpi de marmoră parte sculptați, parte 
pictaţi, parte auriţi de sus în jos. Mii şi mii de 
lumini făceau să strălucească culorile cele mai vii. 
In grădinile înflorite păsările cântau la murmurul 
apelor, care ţâşneau din havuzuri, pentru ca să cadă 
apoi în ploaie măruntă în albii de marmoră. Pa- 
chita, uluitá de atâtea frumuseți, nu mai îndrăznea 
să se mişte şi nici să vorbească. 

„Pachito, aceasta e casa ta!", ii zise uriagul. 
„Vei trăi fericită într'ânsa, numai dacă má asculţi: 


— Poveste populară spaniolá— 


Traducere de I. Bura 


pofi merge peste tot, să iai tot ce-ţi place, să faci 
tot ce vrei, numai nici odată să nu deschizi uşa de 
aur pe care o vezi în fundul acestei săli, căci de 
acolo ţi se va trage nenorocirea. Eu mă duc şi nu 
viu până diseară. Dacă doreşti ceva, orice ar fi, 
mai decât să chemi cu glas tare şi vei fi servită nu- 
maidecát. Nimica să nu te mire; să ştii numai că 
aicea nimeni nu-ţi face rău, afară de tine însă-ţi 
dacă nu mă ascul[i." 

Uriaşul plecă, iar Pachita se grăbi să cercetezel 
palatul. Intră intr'o odaie unde se uită într'o oglindă 
mare. Intr'ânsa îşi văzu opincile sale de sfoară şi ro- 
chia sa ruptă. ,,O, cât ag dori să fiu bine îmbrăcată!” 
îşi zise ea suspinând. 

Numaidecât o mână neagră îi puse înainte rochii 
de toate culorile. Erau rochii de mătase, tivite cu 
aur şi argint pe care mâna neagră le aşternea îna- 
intea Pachitei care nu mai putea de mirare. Cum 
să nu se mire când vedea o mână, dar nu vedea 
nici braţul şi nici trupul din care făcea parte a- 
ceastă mână? Dar hotárindu-se să nu se sperie de 
nimic, se gândi numai să-şi aleagă costumul cel 
mai frumos şi să se îmbrace cu el. Işi trecu o mi- 
nunată rochie roşie, pe cap îşi puse o coroană de 
giuvaericale, de gât îşi trecu un colan de mărgăritare, 
iar la braţe, brățări din cele mai frumoase. Şi când 
se uită din nou în oglinda de argint, fu foarte mul- 
ţumită de noua sa înfăţişare. 

,latá-má gátitá mai bine decât o împărăteasă, îşi 
zise ea răzând; sunt sigură că surorile mele, dacă 
m'ar vedea, nau să mă recunoască”. 

Gândul cá nu era acolo nimeni care să o admire ii 
cam strică plăcerea. După două ceasuri se plictisi 
chiar de-abinelea. Atunci îşi aduse aminte de uşa de 
aur. Cam ce putea fi după această uşă? Pachita se a- 
propie de mai multe ori de uşă, iar dorinţa ei de 
a o deschide creştea din ce in ce mai mult într'insa, 
La urmă, nemai putând răbda zise: Ei, şi dacă o 
deschid, n'o să ştie nimeni; de altfel, am să o crap 
pujintel," 


OPEP 


PAG. 12. 


Dar scoase un strigăt de groază. Abia deschi- 
Sese uşa, cá o mână neagră o trase înăuntru in o- 
daie şi-i tăie capul. 

A doua zi „tatăl ei Tio Pepe veni din nou la 
varză şi trase încet o foaie. Uriaşul se ivi numai 
decât. „Ce vrei cu mine? îl întrebă el. 

— „Aşi vrea să ştiu cum îi mai merge fetei mele.” 

— Bine, dar se plictiseşte singură, şi cere şi 
pe soră-sa. Ad'o mâine pe Lolita, împreună vor 
trăi mai fericite”. Şi-i dete o altă pungă cu galbeni. 

Lolita ardea de nerăbdare ca să meargă mai cu- 
rând la palatul de sub pământ. 

„Bagă bine de seamă”, îi zise sora ei mai mică, 
„fii cuminte. Mi-e teamă cá vei păţi ceva, cum mi-a 
fost teamă când a plecat şi Pachita”. 

Lolita îi răspunse: „Rosarito, tu nu eşti decât o 
proastă; sora noastră trăeşte ca o prinţesă şi tot 
aşa voiu trăi şi eu”. 

Când ajunse la palat, Lolita întrebă de Pachita. 

„Nu mai întreba de dânsa, îi zise uriaşul, căci 
deocamdată nu pofi s'o vezi. Fă tot ce-ţi place in 
palatul acesta, vei fi servită după pofta inimei, dar 
să nu deschizi uşa de aur, pe-care o vezi în fundul 
sălii, căci nenorocire va cădea pe capul tău”. Şi 
uriaşul plecă. 

Lolita se grăbi să cerceteze palatul întreg; nu 
se gândi să se îmbrace cu rochii frumoase, ci vroia 
să ştie unde stă ascunsă soră-sa. Deschise toate 
porţile şi uşile -şi când nu rămase nedeschisă decât 
uşa de aur, nu mai putu să se împotrivească ispitei, 
şi o deschise şi pe aceeea. Deodată însă mâna cea 
neagră îi tăie capul. 

Ziua următoare Tio Pepe veni din nou şi atinse 
încet varza. „Aş dori să ştiu ce fac cele două fete 
ale mele”, zise el. ; 

— „Petrec de minune, răspunse uriaşul, sunt aşa 

de fericite că îți cer să le aduci mâine şi pe sora 
lor mai mică, pentru ca să se bucure împreună. Şi 
îi dădu .o nouă pungă plină cu galbeni. 
. Tio Pepe o aduse plângând pe Rosarita; la ea 
ținea mai mult şi apoi nu-i mai rămânea alt co- 
pil în casă. „Vei fi mai fericită în palatul de sub 
pământ decât cu mine, îi zise el. Du-te şi nu-ţi 
face inimă rea.” 

Rosarita ascultă, cu toate că inima îi plângea 


într'însa. Când intră în palat, uriaşul îi vorbi cu ` 


multă blândeţe, si o rugă să nu-şi caute surorile şi 
să nu deschidă uşa cea de aur. 


(Sfârşitul în n-rul viitor) 
——— oo. 


La muzeu. 
— Ce este asta, tată? 


— O ființă mitologică, jumătate animal, jumătate 
om. 


— Atunci unde doarme el, în pat sau în grajd?... 
Trimisă de A. Spirac-Orhei 


——— Dore n DOD 


Path cm m = 
wert uoo PR 


„DIMINEAŢA COPIILOR” 


PITICII 


de Fraţii Grimm 


Un cismar era atât de sărac, încât nu mai avea 
piele decât pentru o singură pereche de ghete. Pe 
aceasta o croi seara, vroind să se apuce de lucru a 
doua zi, apoi fiind obosit, se rugă bunului D-zeu 
şi adormi. 

Dimineaţa, cismarul găsi ghetele făcute. Foarte 
mirat, le luă în mână, ca să le vadă mai bine. A- 
cestea erau atât de bine făcute, de parcă le-ar fi 
lucrat un meşter iscusit. Peste puţin timp, intră un 
cumpărător, care-i dădu un preţ bun, aşa că cismarul 
putu să-şi cumpere piele pentru două perechi de 
ghete. Le croi şi pe acestea seara; a doua zi, ghetele 
erau făcute şi cumpărătorii nu lipsiră. Cu banii lu- 
aţi, cismarul luă piele pentru patru perechi de ghete; 
în dimineaţa următoare erau lucrate. Astfel îi merse 
mereu: ghetele croite seara, erau gata în ziua urmă- 
toare, încât omul nostru deveni bogat. Intr'o seară, 
după ce croi mai multe perechi de ghete, cismarul 
zise nevestei sale: 

„Ce-ar fi dacă ne-am ascunde, ca să vedem cine 
ne ajută atât de mult?” Nevasta primi şi dupăce a- 
prinse o lumânare, se ascunse cu bărbatul ei după 
nişte haine, cari atârnau în cuiu. Spre miezul nopţii, 
veniră doi pitici goi; se aşezară la masa de lucru, 
luară pielea şi începură cu degetele lor micufe să 
bată şi să coasă atât de repede, încât cismarul nu-şi 
credea ochilor. Piticii nu lăsară lucrul, până nu-l 
terminará, apoi fugiră repede. După plecarea lor, fe- 
meea zise bărbatului: 

„Drăguţii de pitici, cari ne-au îmbogăţit, sunt ne- 
îmbrăcaţi; trebue să le arătăm recunoştinţa noastră. 
Eu le voiu face háinufe şi le voiu impleti o pereche 
de ciorăpiori, iar tusă le faci câte o pereche de pan- 
tofiori". Zis şi făcut. Intr'o noapte, când veniră pi- 
ticii, în loc de piele croită, găsiră îmbrăcăminte, de 
care se mirară mult. Apoi se puseră pe râs şi se 
îmbrăcară repede de tot. Luându-se de mână, cei 
doi pitici începură să joace peste scaune apoi pără- 
siră pentru totdeauna casa cismarului. 

Acesta era însă destul de fericit, căci orice lucru, 
de care se apuca, îi reuşia din plin. 

tr. de S. Fruchtmann 
2 ——— 

Un ţăran sărac trecea printr'o pădure. 

Deodată îi ieşi înainte un lup. Speriat, ţăranul 
întinse spre apărare ciomagul său. Spre norocul 
lui un vânător ascuns intr'un tufiş, trase asupra 
lupului şi-l omori. Țăranul care nu văzuse pe vâ- 
nător dar auzise sgomotul armei ţipă: 

„Minunea lui Dumnezeu, de 20 de ani am cio- 
magul acesta şi n'am ştiut că este încărcat. 

Din nemfeste de Lulu Aronovici-Arad 
—— — DOC k 


—— 


„DIMINEAȚA COPIILOR” 


CUDALBU 


7 


mA. 


f: 


/ '| 
FAN 
(e A N 


TLA 


/ 
7 


1 N 


PAG. 13. 


a os Andrei Terentea, gospodar in Mânăsti- 
N reni, a ieşit cu plugul în dimineața asta 
AN de primăvară, să-şi are şi el, petecul de 
HREP țarină, ce-l are la crucea lui Năstase. 

Moş Andrei, e cel mai sărac gospodar 
din sat. Are o bojdeucă de pământ, pe cari omăturile 
iernii o acoperă, şi fiuie vântul avan prin hornul 
scund, zicând un cântec trist de sărăcie. Are un 
suman petecit, şi ros, are pe deasupra multe năca- 
zuri, pe cari, le-'mparte cu singura ființă, ce-i mai 
îmbucură bordeiul, cu baba, fiindcă aşa cum îi şi 
ea năcăjită, cată ades să-l mângâie. 

— Că lasă moşule, că nu-i prăpăd, că Dumnezeu 
ne are grije. Şi aşa, numai cu mângăierile babei, 
se mai ostoieşte moşul. 

Azi a ieşit la arătură, cel din urmă, fiindcă n'avea 
plug. Pe cel de-acum l'a 'nprumutat de la un vecin. 
Boii, îi are din anii mai tineri. Cudalbu, mai cu 
seamă, e bătrân de tot sărmanul, si prin pielea 
roasă, coastele dau să iasă afară de nemânare. 

Când l'a scos azi dimineaţă din şandramaua ce 
fine loc de staul, s'a 'npleticit, şi s'a clătinat, ca 
bătut de crivăţ. Moşul l'a privit náuc şi a gráit: 

— Ce-ai măi Cudalbu, ce-ai măi bătrânule, ăi 
hi bolnav, măi sărmanule?... 

Cudalbu l-a privit cu ochii umezi pe moşneag 
şi-a pornit după tovarăşul de jug. 

Acum, moş Andrei a intrat în țarină, cu plugul 
străin şi cu boii lui bătrâni, şi îndemnându-i cu 
glas blajin, a prins să tragă prima brazdă, în glia 
din care eşeau aburiri cáldufe. 


a er 


PAG. 14 


Merge greu, şi moşul gândeşte cu tristeţă, la vre- 
mea când era tânăr, când prindea să chiuie la vite, 
şi să strângă cu putere coarnele plugului. 

Apoi la vremea, când pe alături mergea îndem- 
nând boii, fecioru-său Gheorghieş cu cicori la pă- 
lărie, háulind. 

Dar feciorul a murit în lupte pe muncele, ş'acum 
de mult, a rámas singur, sá-si ducá greul zilelor 
bătrâne. 

Si moşul oftează, cu năduf, si cată să 'ndemne 
boii.... 

— Hăis Cudalbu! Hăis Negru! 

— Dar Cudalbu, se vede că nici gând n'are azi 
de muncă. 

— Hai, măi copii, c'om rămâne cu ogorul nearat! 

Cudalbu şovăe, se poticneşte de fiece bulgăre, 
mergând par'că fără ţintă, cu toate că moş Andrei, 
îl îndeamnă spre capul arăturii. 

Deodată Cudalbu, se lăsă în genunchi, apoi se 
prăvale într'o parte pe bulgării negri. Moşul dă fuga 
la el, şi cearcă să-l ridice: 

— Măi Cudalb, măi tată... hai şi te ridică... Vă- 
leu... Nu te-o pune gândul... să mă laşi cu ogorul 
nearat, c'om pieri de foame cu toţii la iarnă!... 

Insă Cudalbu nici nu-i pasă de văicăreala moş- 
neagului nevolnic, ce se cearcá 'n zadar să-l ridice, 
icnind, suflând greu de trudă. Lui Cudalbu, nu-i 
pasă acum c'or pieri de foame la iarnă, el simte 
că se sfârşeşte, cá se duce, atât cât il slujeşte 
simţirea lui de animal. 

Mugeşte slab, şi clipeşte greu pleoapele mari peste 
ochii umezi. 

Tovarăşul cel negru de jug şade nemişcat si 

trist, simțind parcă sfârşitul apropiat al celuilalt. 
Moş Andrei stă asemenea cu capul gol, în pâl- 
pâitul de soare. 
- Căciula i-a căzut pe brazdă, tot cercând să-l 
ridice pe Cudalbu, vântul îi joacă firele argintii, 
şi el ţine ochii năuci, în golul zării, gândind că 
e amar să fii bătrân şi neajutorat. 

Acum când s'o duce acas', baba îl va întâmpina 
îngrijorată şi-l va întreba: 

— Unde-i Cudalbu?... 

Şi el, ce-o să-i zică? 

O să-i zică doar atât: 

— Apăi de acu... noi ne ducem, babo! 

— Dar ce-i, moşule, de ce?... 

— Apăi noi ne ducem, nu mai avem rost, o 
murit Cudalbu, nu mai avem rost... El a făcut în- 
ceputul... noi i-om ţine hangul, acum... pământul... 
cere tinereţe!... 

In adevăr, în slăvi firuia o ciocárlie, mai multe 
chiar, imbucurate de atâta soare si de atâta ver- 
deatá proaspătă,... neluând în seamă durerea moş- 
neagului şi-a boului după ogor. 

Deodată moş Andrei se svârli peste Cudalb, ii 
cuprinse gâtul alb şi-i sărută în neştire ochii mari 
blânzi şi umezi. 


£Z 


de soare, ca pentru rugăciune. 


„DIMINEAȚA COPIILOR”. 


— De-acum ne-om duce şi noi măi Cudalb, ne-om 
duce şi noi la locul nost!!... Tu mori Cudalbe, tu 
bătrânule, tu care m'ai hrănit atâta vreme... Poate 
te-am lovit măi Cudalbe, vreodată... când am fost 
năcăjit... Dar, iartă-mă... că şi pe mine ma bă- 
tut Dumnezeu... 

Si moşul plângea, şi-l săruta în neştire, în vreme 
ce Cudalb mai pâlpâia o privire tristă peste lume, 
şi se stingea, mugind duios şi slab... 

Alături, tovarăşul cel negru de jug al lui Cu- 
dalb stătea tăcut, nemişcat -şi trist în, pâlpâitul 


Radu Boureanu 
——— CD — 


Cel mai mare și mai bătrân copac din lume 


Acest copac, e smochinul din Anuradhapura, ca- 
pitala insulei Ceylon. | 

El e în vârstă de 22 de secole, vârstă stabilită 
prin mai mult de 25 de documente. Plantat în 
anul 288 înainte de naşterea lui Cristos, acest ve- 
teran al copacilor cunoscut sub numele de „copacul 
sfânt”, pentrucă, după legendă, el îşi are origina 
dintr'o creangă din copacul sub care zeul Budha 
obicinuia să se odihnească. In fiecare an mii de In- 
dieni din toate părţile Indiei vin în pel lerinaj spre 
a'l adora. E adevărat, cá acum! e o ruină, crácile, ale 
căror ramuri mai produc câte o frunză in formă de 
inimă, au fost de mult sprijinite, şi în jurul trun- 
chiului, înconjurat de altare budhiste, preoţii au con- 
struit un întreit zid protector. 

Tradusá de E. Comănescu Nehoiu 


DOC ——— 


Legenda viorelei 


In vremi de mult trecute venise primăvara cu- 
prinzând văile şi pădurile. 

Adusese multe flori primăvara, să le răspândeaccă 
în vale, să împodobească codrul şi să facă cunună 
isvorului ce stă în poiana tainică. Văzu primăvara 
că-i lipseşte o floare şi fu cuprinsă de jale şi mer- 
gând, ajunse lângă isvor. Tristă îşi plecă ochii şi 
zări o picătură de rouă care strălucea pe un fir de 
iarbă. Ea îşi oglindi ochii în picătura de rouă, ochii 
plini de lacrimi şi atunci se infápthi o minune, din 
lumină, din umbră şi din picătura de rouă răsări o 
floare, care intrupa tot seninul ochilor ei. Era mică 
floarea, de un albastru închis, tremura toată, la- 
crimile primăverii o udară şi ea crescu mângâiată 
de seninul ochilor ei. Aceasta e legenda viorelei, 
micuță floare. 

Micuţă floare albăstrue 

Ce creşte lângă cărărue. 

Moscovici Carol-Loco. 
——— co knn 


gum TERYTTTEUS 


TS — P E re 


Un nou concurs literar 


Concursul acesta n'are vreo legătură cu obisnui- 
tul şi interesantul concurs lunar şi care a fost a- 
nunţat în numărul trecut al revistei noastre. Iată 
în ce constă el: 

Ce reprezintă ilustraţia de faţă? Va răspunde fie- 
care aşa cum crede, scriind o poveste care să nu 
treacă însă de o coloană text din revistă. 

Alte explicaţii nu dăm, ci lăsăm fiecăruia toată 
libertatea. Adăugăm numai că cititorii cari doresc 
să ia parte la concursul acesta trebue să trimită rás- 
punsurile cel mai târziu 15 zile dela apariţia nu- 
mărului de faţă. 

Acordám trei premii: Premiul I-iu de 100 de lei 
celei mai bune bucăţi si două premii de câte 50 
de lei fiecare bucáfilor cari vor fi clasate a II-a şi a 
III-a. Se înţelege că vom publica bucăţile premiate. 


PAG. 15. 


Mecanicul 


După I. A. Krilov 


Un tânăr îşi cumpără o casă de o construcţie 
veche dar solidă. N'avea decât un singur cusur: 
apa era departe de casă. Ce se gândi tânărul? 
„Sunt stăpânul averii mele şi pot dispune de ea 
după placul meu. N'am decât s'o mut casa cu ma- 
şini din loc. Voiu săpa sub temelie şi trecând sub 
ea o sanie, voiu putea merge spre locul cel nou, 
stând în casă şi benchetuind la masă cu prieteni”. 

Atras de prostia sa, mecanicul nostru, necruţând 
nici muncă, nici avere, tocmi muncitori şi săpă sub 
temelie. Casa n'o putu muta, căci s'a prăbuşit în- 
nainte de a fi pusă pe sanie. 

Din ruseşte Tania II. F.-Bacáu 


——— „ra —— 


Ghicitori cu păcăleli 


Ce nu poate fi luminat de soare oricât s'ar plimba 


sub soare? 
(942940) 


* k * 
Incotro sboară toate păsările? 
(712079 7P7d24pul 1-17 04j02u[) 
*o* o , 
Ce nu poate povesti nici un om? 


(pamu v g9) 
Trimise de Gigi N. S.-Buzáu 


——— E —— 


T osa ni mE Iv uc T 


Ce asemánare e intr'un soldat si un compozitor. 
(14un$4puit 29] 20pupury ) 
*okx 
De ce nu stie Dumnezeu, ci numai oamenii? 


(von op) 
s.. 
Ce arde fără să fie cald. 
(miapay ) 
Când dormi un an. 
(“UP ] v] vupd o1qui222q I€ P12Q) 
LEE E 
Ce mare fierul. 
(anpgw) 
Trimise de Eugen Comănescu-Nekoiu 


— — P —— — ——— 


A apărut Pretul curent N. 2 cu noutăţi al 
casei FROMESCU, Bucureşti, str. Mircea Vodă, 9 
şi se trimete gratuit. : 

Cumpăr mărci Regele Ferdinand. 

Caut reprezentanți. 


PAG. 16. „DIMINEAȚA COPIILORP 


"Pomii ii ai ag 
1 TEA n 
TEROA f 


P 
. Pe C 
Ama 4 
——— --- — — a 


Mult nu stă, nici nu gândeşte, Fuge mielul voiniceşte. 


1559093 | Me) 


A Drept acolo a sárit, lar vulturul s'a oprit. 


Atelierele „ADEVERUL“ S. A. 


DIMINEATA 
^s COPI IILOR 


REVISTĂ SAPTAMANALA 
DinEcrTon: N. BATZARIA 


Care vă place mal mult: Miţu sau Azorel? PREȚUL 4 El 


PAG. 2. 


De unde vine cuvântul „păgân“? > 

Un cititor doreşte să ştie exact origina şi în- 
semnarea adevărată a cuvântului „păgân”. li facem 
pe plac. „Păgân” vine dela cuvântul latin paga- 
nus şi în limba latină însemna om dela fară, fă- 
ran. (Şi astăzi ţăranului ii se zice in franţuzeşte 
paysan). Când a început să se răspândească re- 
ligia creştină, mai întâiu au trecut la creştinism 
locuitorii dela oraşe, pe când cei dela ţară, (pa- 
gani) au continuat încă multă vreme să se ţină 
de vechea religie. Aşa sa ajuns ca paganus să în- 
semne nu numai ţăran, ci şi om care încă se în- 
chină la idoli, care nu crede într'un singur Dum- 
nezeu si n'a imbráfisat credinţa cea adevărată. In- 
felesul acesta din urmă il are si în limba română. 


Dece seamănă poveştile ? 


Asa ne întreabă un cititor care a citit şi poveşti 
româneşti şi poveşti străine şi a găsit că seamănă 
unele cu altele. Aşa este. Una şi aceiaşi poveste 
o găseşti cu deosebiri cari nu sunt tocmai mari, 
şi la Români, şi la Ruşi şi la Italieni, ba chiar şi 


la Chinezi. Iar cauza este că fondul tuturor poveşti- - 


lor este acelaş, precum şi origina lor tot aceiaş 
este. Leagănul poveştilor este orientul şi mai cu 
seamă India, care mai este şi patria fabulelor., De 
„aceea îi rugăm mereu pe cititori să ne lase nouă 
grijea de a scrie şi alege poveştile.- Noi avem po- 
veşti de ale celor-mai multe popoare, aşa că pu- 
tem să comparăm şi să alegem poveştile cele mai 
frumoase şi cari nu seamănă cu poveştile cunoscute. 


Fabulă, basm şi poveste... 


Acelaş cititor vrea să mai ştie şi deosebirea din- . 


tre fabulă,. basm şi poveste. 


Fabula este © poveste in genere scurtă si la - 


care in loc de oameni, iau parte mai mult ani- 
male si chiar flori si plante. De ex.: ,Broasca 
şi boul", „Stejarul si trestia”, etc., sunt fabule. 

Deosebirea între basm şi poveste e mai puţin 
lesne -de. lămurit. La început basm însemna numai 
fabulă. In adevăr, cuvântul basm e de origină slavă, 
iar în limbile slave şi astăzi şi-a păstrat aceiaşi 
însemnare. In limba română basm înseamnă acum 
mai mult o poveste in care sunt fiinţe suprana- 
turale ca zmei, balauri, zàne, iele, etc. 


—————-— 


E TOATE 9 AMESTECATE 


„DIMINEAȚA COPIILORE 


Dece pişcă urzicile ? 


Frunzele de urzică sunt acoperite cu nişte fi- 
rişoare. foarte subţiri si cari au vârfuri ascuţite. 

De cât urzica nu numai că pişcă, dar mai şi 
arde pe deasupra. Aceasta pentrucă firele de ur- 
zici au intr'insele un lichid numit acid formic. (Se 
numeşte aşa, fiindcă se găseşte si in corpul fur- 
nicilor). Acidul formic ne produce pe piele acea 
durere arzátoare. 


i 


Numele lunei Octombrie. 


De unde vine numele lunei Octombrie? Răspun- 
dem: Fiindcă la vechii Romani anul începea cu luna 
Martie dacă stăm şi socotim, vedem că Septem- 
brie era luna a şaptea — de aceea se şi numea 
Septembrie — Octombrie era luna a opta, Noembrie 
a noua şi Decembrie a zecea. După reforma re- 
gelui Numa Pompiliu, anul a început din Ianuarie, 
numele lunilor. pomenite au rămas însă cum fu- 
seseră mai înainte. 


Dece scrisului vechiu îi zice cirilic? 


Se ştie că până mai acum o jumătate de veac, 
limba română se scria cu alfabetul cirilic, iar nu 
cu alfabetul latin, cum se scrie astăzi. 

Vechiului alfabet îi se zice cirilic, fiindcă pe 
născocitorul lui îl chema Ciril. Ciril şi cu fra- 
tele său Metodius au fost doi călugări învăţaţi, 
de fel din oraşul Salonic (Macedonia) şi cari au 
predicat şi răspândit creştinismul printre Slavi. Ei 
sunt aceia cari au tradus pentru întâia oară în 
limba slavă Evanghelia şi alte cărţi sfinte. Astăzi 
alfabetul născocit de Ciril este întrebuințat de Sla- 
vii ortodoxi, pe când Slavii catolici întrebuinţează 
alfabetul latin. 

Ail EE 


Dacă des sărbători faci nu o să aibi ce să îm- 


braci. 
* + * 


Mai bine o împäcare strâmbă, decât o judecare 
dreaptă. 


+++ 


Cel ce începe multe, nu ispráveste nimic. 
+++ 
Cine pe sine se laudă, acela mai tare se injoseste. 
— OED 0 meia — 


- 


E 


„DIMINEAȚA COPIILOR” 


DAMiINER TET COPuLOH 
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA : 


BUCUREȘTI. - STRADA SĂRINDAR 9—11 BUCURESTI, - TELEFON 2i 
ABONAMENTE: UN AN 150 LEI | UN NUMĂR 4 LEI 


ŞASE LUNI 80 „ IN STRĂINATATE DUBLU 


25 OCTOMBRIE 1925 Manuscrisele nepublicate nu se inapolază 


In grădină... Povestea pace qun 


În grădină a intrat 
Scaraoschi, îmbrăcat 

“Cu costumul ce-a furat, 
Dela Galben Impárat. 
Si-a-dat ordin la toți dracii 
Ca să scuture copacii... 


: In grădină, jos la umbră, 
Stă copilul pe verdeață 
Si priveşte cu mirare 
Cum atâtea gâze viaţă 
Fericită, sorb din floare... 


Dar vida — aşa! în zare. — 
'N. taină vine în grădină, 
Pe la spate-i, ştiţi Mos Ene, 
Si co floare de sulcină 


Răsucindu-se pe-alei, 
li cădeau. în cap, din teiu, 
Frunze, frunze — bani „de aur... 


Pleoapele-i închide alene. Dar de-odată un balaur, 
~: ză Dintr'o scorbură-a. ieşit. 

Si în visul lui de aur Scaraoschi fu "nghifit 

Vede cum la o şaretă Cu costumu-i - de ?mpürat. 

Mică doar, aşa cum este į Si balauru-a intrat 

O drăguță bicicletă, — ` lar în scorbură, la loc. 


Vede tocmai ca'n poveste, 
. Dracii, parcă. arsi de joc, 


Cum doi fluturasi albaştri, — In copaci s'aü cocoțat 
Cârmuiţi de-o rândunică, — Si spre cer au blestemat. 
rag sareta si pe-un munte A VH 
Cu usurinfá o ridicá..., Dumnezeu a râs din nori 
Apoi sue 'n zări cárunte... Si i-a prefăcut. în ciori. 
Si a nins peste copaci, 
Dar când tocinai sus în ceruri i »tergànd. urmele de. draci. 


e f D. Teodoru 
Fluturaşii să oprească, 

Copilaşul se trezeste..., 

Si când cată să privească 
Cea saretá.., n'o zăreşte... | 


| ' se 
N. G. Mikäescu-R.-Sărat Prinde hoțul până nu te prinde el pe tine: 
Dacia Pe în ei E ei E Pal CD Sartre p a b umo a et A E Eel 


——— yt CI ————— 


Omul harnic, muncitor, de pâine nu duce dor. 


tz 


PAG. 4 


„DIMINEAȚA COPIILOR” 


Dacă am vorbi puţin despre eclipsel : 


ine a văzut o eclipsă, fie de soare, fie de 

lună, să ridice două degete? Mă uit şi văd că 

mai toți micii mei prieteni au ridicat dege- 

tul. Zic „mai toţi”, de oarece Mișulică şi 

Silvia cari acum au implinit cinci anişori 

— cei mulţi înainte — nici mau înţeles despre ce 
e vorba. Ei nu ştiu ce înseamnă eclipsă”. 

Dacă-i aşa, să le explicăm şi lor. Eclipsa, căreia 


Desenul acesta arată cum oamenii își lasă treburile și se suie 
unul peste altul, ca să vadă o eclipsă. 


ji se mai poate zice şi înfunecime, este sau de. 


soare sau de lună. Zicem cá este eclipsă de soare 
atunci când soarele, ziua nămiaza mare şi fără ca 


să fie nouri pe cer se întunecă, fie în parte, fie 
in intregime. 

De asemenea zicem „eclipsă de lună” atunci când 
se intunecá luna. Anul trecut, de exemplu, a fost 
într'o noapte din luna lui August o foarte frumoasă 
eclipsă de lună. 

Cum se produc eclipsele? Nimic mai lesne decât 
de răspuns întrebărei acesteia. Avem eclipsă de soare 
atunci când luna trece pe dinaintea soarelui, fiind 
între pământ şi soare. E luminată de pământ, iar 
umbra ei — şi se ştie cá umbra unui obiect esta 
mult mai mare decât obiectul însuşi — cade pe 
soare, acoperindu-l în parte sau în întregime. 

lar eclipsa de lună se produce atunci când pă- 
mântul, fiind între lună şi soare, umbra lui aco- 
peră suprafaţa lunei, intunecánd-o pentru o oră 
două. Şi fiindcă se întâmplă mai des ca pământul 
să fie între soare şi lună, decât luna între pământ 
şi soare, eclipsele de lună sunt mai dese.  - 

Incă reva. Eclipsele de lună sunt încă o dovadă 
foarte prețioasă că pământul este rotund. Cum aşa? 
Foarte simplu. Umbra pământului pe lună nu e 
rotundă? Da. Şi dece e rotundă? E rotundă fiindcă 
şi pământul e rotund. Altfel ar fi fost cu neputinţă 
ca umbra să fie rotundă. 


Nu-i aşa, dragii mei, că lucrurile acestea sunt 
uşoare de înţeles şi că e la mintea omului că nu 
pot fi intr'altfel? Pe lângă aceasta, eclipsele fie de 
lună, fie de soare, sunt nişte întâmplări naturale 
pe cari învățații ştiu să le socotească cu mulţi ani 
înainte şi să-ţi spună exact ziua şi ora la care vor 
avea loc. De aceea nu trebuie ca din cauza lor să 
ne neliniştim câtuşi de puţin. Nu ni-se va întâmpla 
nici o neplăcere, fie ea cât de mică. 

Cu toate acestea, dacă aţi şti cât de mult se spe- 
riau popoarele din vechime — ba şi astăzi mai 
sunt oameni .şi popoare cari se sperie — şi ce cre- 
dinfe neînchipuit de greşite aveau despre eclipse! 
De exemplu, vechii locuitori ai Suediei şi Norvegiei 
credeau că în cer sunt doi lupi nespus de mari. 
Unuia din lupii aceştia îi zicea Moongarm, iar celui- 
lalt Fenris. Cică atunci când li era foame, se repe- 
zeau şi căutau să înghită soarele şi luna. Şi ce 
făceau bieţii oameni? Se strângeau cu mic cu mare, 


„DIMINEAȚA COPIILOR” 


Sosoiu Sosolici-lui Miţu Milisor 


Dragă Miţu Miţişor, 
Să mă ierte Hăplişor 

Că n'aştept să isprăvească, 
Ce-a făcut să povestească. 
Insă dacă nu ţi-aş scrie, 

Simt că-mi vine nebunie. 
Dragă Mifu. mia murit 
Chimulică-al meu iubit. 

Da, murit-a Chimulică, 

Jur pe cinstea-mi de pisică 
Alt ca dânsul n'am avut 

Din vre-o patru ce am născut. 
Şi deştept si frumuşel 

Şi cuminte, sprintenel, 

Mare, straşnic vânător, 

Zàu, mă crede, Miţişor, 
Chimulic de-ar fi trăit 
Ajungea cel mai vestit 

Intre neamul pisicesc 

Şi 'n norodul şoricesc. 


te PAQ. 5. 


Drept sub nuc i s'a sápat 
Un mormânt si l-a'ngropat 
Lângă Bubi — ş'au venit 
De l-au plâns şi l-au jelit 
Şi Moş Nae şi Florica, 
Nicuşor şi Păpuşica, 
lar de-ai noştri Misu, Pusi, 
Coto, Mino, Lufo, Dusi, 

Tot pisici de prin vecini, 
Da venit-au si găini, 

lará Turcu tot ofta, 

Capu "n jos Malec ţinea, 
Cáci cu Chim ei s'au iubit, 
S'au jucat şi au g'umit. 

Şi sub nucul din grădină 
Doarme "n linişte deplină 
Chimulică Chimişor, 

Dragul mamei scump odor. 
Eu; Sosoiu Sosolici, 

Cea mai tristá din pisici. . 

Din limba pisicească de Moş Nae 


tipau, urlau, loveau în cratiţe, in tigăi, intr'un cu- 
vânt făceau o gălăgie asurzitoare. Aşa işi închipuiau 
că-i sperie pe lupi şi-i fac să fugă. 

lar /ncașii, adică vechii locuitori din America 
Centrală şi de Sud credeau în alte năzbâtii. 

Cică atunci când era eclipsă de lună, luna se în- 
bolnăvea greu de tot şi ajungea pe moarte. lar dacă 
ar fi murit, s'ar fi rupt din cer şi ar fi căzut peste 
dânşii zdrobindu-i. 

Şi care era leacul? Alte năzbâtii. Cică prietenii 
cei mai buni ai lunei erau câinii. Aşa dar, trebuia 
ca ei să latre la lună şi să o roage să nu moară 
şi să nu cadă pe pământ. Câinilor însă nu le plă- 
cea să latre aşa fără nici un rost. Incaşii însă 


îi trăgeau de urechi şi de coadă. 

Din nenorocire, şi în vremea de astăzi sunt mulţi 
oameni şi chiar popoare întregi cari mai cred că 
eclipsele se produc din cauză că ar fi un balaur care 
vrea să înghită luna şi soarele. 

Asa Indienii, când se produce o eclipsă, se a- 
runcá in apa fluviului Gange, râu sfinţit, după cre- 
dinţa lor. Chinezii şi multe popoare mahomedane 
trag cu puştile, ca să-l sperie pe balaur — un balaur 
care nu există decât în închipuirea lor. 

Bine că noi nu suntem ca dânşii! Nu-i aşa că 
noi nu ne temem de loc de eclipsă, fie de soare, 
fie de lună? 


Vladimir Astronomul 


BS sd CE TE EE 
J ^ 


PAG. 6. 


„DIMINEAȚA COPIILOR 


Capra, pisica si berbecele 


— Poveste parte in prozà, parte in Na E vox a 
T». a curtea unui ţăran, trăiau odată o pisicá,:. 


o capră şi un berbece. Şi trăiau ei ca buni 

prieteni. Numai atâta că pisica — un neam 

de-al lui Miţu Mifisor — era o hoajá cum 
: nu-i gáseai párechea. 

Si se duce odată pisica... staţi, staţi, că ştiu cum 
o cheamă: Pisu Cotoievici. Se duce, aşa dar, Pisu 
Cotoievici la capră şi la-berbece şi plânge şi plânge 
mereu. Iară capra şi berbecele o întreabă: ,,Ce plângi 
Pisu Cotoievici, cea mai hoaţă din pisici?” 

— „Cum să nu plâng si inima să nu-mi frâny! 
Baba m'a bătut, toate oasele mi-a rupt!” 

— „Şi dece baba te-a bătut şi toate oasele ţi-a 
rupt?” îl întreabă din nou capra şi berbecele. 

— „Findcă am mâncat o farfurie cu smântână 
ce-mi venise la 'ndemáná. lară baba-acum zicea: 
„Ce mă fac pe legea mea? Musafirii imi sosesc 


şi bs stiu ce să gátesc!" Auzii cá mai spunea, 
cá pe voi vă va tăia; deci, prieteni, nu mai staţi, 
ci hai putina spálati '" 

Câteşi trei vorbirá si cam mult se sfătuiră, 

Si o sterserá 'mpreuná, într'o noapte fără lună. 

Merserá pe drumuri neumblate, pe cárári necer- 
cetate, iară când se obosiră, 'ntr'o livede poposiră. 

Noaptea era întunecoasă, dar era şi răcoroasă. 
„Miau- Miau-am îngheţat, Bea-bea-bea am degerat " 

Vrut-au ei sá facá foc, dar nu-i chip si nu-i 
mijloc, pân'ce Pisu Cotoievici, cea mai hoaţă din 
pisici, ca să facă ce-i trăzni? Nişte vreascuri ea 
goi, şi pe capră mi-o chemă şi de coarne-i le 


Zise apoi şi. caprei şi berbecului: „Un la alt vă 
repeziţi, şi cu fruntea vă loviți”. 

Capra şi berbecele aşa au şi făcut, şi cu toate 
că tare i-a durut, dar din ochii lor scântei răsă- 
rit-au două, trei, cele. vreascuri mi-au aprins, fo- 


de Ali-Baba 


“cul mare-chiar s'a încins, căci acolo, dragii mei, 


fân era mai multe clăi, care toate s'au aprins. Insă 
focul mi-s'a 'ntins ş'a cuprins pădurea toată ce 
ca -ziua-i luminată. 

Şi capra şi berbecele şi Pisu Cotoievici, cea mai 
hoafá din. pisici, în jurul focului stăteau, se 'n- 
călzeau, se bucurau, dar de un glas ce mi-auziră, 
câteşi trei mi-se 'ngrozirá. lacă vine nepoftit, Moş 
Martin cel mucalit. „Bună seara!” blând le-a dat 
şi frumos. mi i-a rugat, ca şi lui voie să-i dea 
lângă foc ca să mai stea. 

Pisu-i zice: „Foarte bine, dar ian spune, Mog 
Martine, — si 'nteţeşte mereu focul — cine-fi rup- 


se, mái cojocul, căci îl văd cam jerpelit!" 


— „Vai, prieteni, ce-am páfit!" Mog Martin le 
povesteşte si se 'ntinde, se 'ncálzeste. „Rău ţăranii 
m'au bătut, căci la stup ei m'au văzut, când cu 
miere mà '"niruptam, dulcii;faguri inghifeam. Nu 
pot spune cát mi-au dat, cáci sá numár nici n'am 
stat." 

Si dupá ce au mai vorbit, s'au culcat si au dor- 
mit. Capra si cu cel berbece, cărora li-era mai rece, 
lângă foc mi-s'au culcat. Iară Pisu Cotoievici, cea 
mai hoafá din pisici, sus pe clăi s'a cocoţat, iar sub 
clae de priviţi, pe Moş Martin zău că-l găsiţi. 

ult nu trece si 'n noapte se zăreşte o haită de 
lupi ce soseşte, lacomi şi flămânzi sunt cu toţii şi 
vin umblând ca hoţii. Pe capră şi berbece când ză- 
resc, veseli urlă şi rânjesc. Insă rău au nimerit, căci 
Mos Martin mi s'a trezit şi 'n ei buzna când a dat, 
o, cum i-a mai seürmánat! Si picat-au lângă foc, 
trei sau patru morţi pe loc. 

In vremea aceasta capra si berbecele să se gân- 
dească mult mau stat, ci pe Pisu l-au chemat, 


„DIMINEAŢA COPIILOR” ————————— PAG. 9. 
cu balonul ES Povestire de MOŞ NAE 


Lui Barun-Baston moșie — 
Dare-ar Domnul nu mai fie? — 
Uite, asta-i, iar Harapul 
Ce vroia să-mi taie capul, 
Dacă tu n'ai fi venit, 
Pân'acum m'ar fi prăjit. 
Teamă mi-e că iarăși vine 
Şi te prinde și pe tine. 
Asa dar, să nu mai stăm 
Cu balonul să sburăm, 
Până'n Tara Românească, 
Pân'la casa părintească,“ 
Vorba 'ntoarce Háplisor: 
„De plecat e chiar ușor 
Si sunt foarte mulțumit, 
Că de tine-s însoțit, 
Ci nu sunt si alți copii, 
Ce robiti au fost de vli ? 
Dacá sunt, nu mai plecám, 
Pân' pe dânșii nu-i scăpăm.“ 
— „Da, mai sunt, dar cam puțini, 
Căci Harapii cei haini, 
'N toate zilele-au mâncat, 
Vr'o cincizeci au înjunghiat. 
Si douzeci de mai tráesc, 
Colo 'n satul arápesc.* 
Háplisor mai mult nu 'ntreabá, 
Cu lleana sboará 'n grabă, 
Ca să-i scape pe copii, 
Cât mai sunt bielii vii.. 
Trei minute si s'au dus, 
Când se uită Negrii sus 
Şi când văd că în balon 
Nu mai e Barun-Baston, 
Ci viteazul Háplisgor, 
Tot urlând în limba lor, 
Plini de groază au fugit, 
Sat, copii au părăsit. 

s.. 
Hăplișor şi cu Ileana, 
Fata marei Cosinzeana, 
'Ncet, încet coboară 'n sat 
Pe copii mi i-au chemat. 


P, 


in Nr. viitor:  Mápligor li scapă pe copiii robiţi 


ică într'o vreme, când mu erau încă oameni 
pe pământ Zeus sau Jupiter, cel mai mare 
zeu, porunci fiului sáu /7epAestos căruia Ro- 
b manii îi ziceau Vulcan, si care era socotit ca 
i zeul focului şi cel mai mare fierar să tacă 
pe cea dintâiu femeie. Vulcan luă lut şi făcu dintr'in- 
A Aiid : € 


Sul o fecioară de o frumuseţe răpitoare al cărei 
nume a fost Pandora, ceeace înseamnă aceea care 
are toate darurile. 

Insă cel dintâiu om a fost făcut — bine înţeles, 
toate acestea sunt simple basme, iar nu lucruri ade- 
várate — de către divinul Prometeu, fiul titanu- 
nului (adică al gigantului) Japetos. Şi Prometeu 
l-a făcut pe om din lut, se zice însă că în loc 
să-l înmoaie lutul în apă, l-a înmuiat în lacrimi 
şi de aceea oamenii suferă atâta în viaţa lor. 


„DIMINEAȚA COPIILOR: 
„Puţină mitologie _ 


; Legenda despre Prometeu | 


Dar omul acesta era gol, fără apărare şi fără 
arme. Isi acoperea trupul cu frunzele arborilor şi 
ale planielor, iar carnea o mânca crudă, căci nu 
cunoştea focul. Nu numai atât. Fiindcă nu cu- 
noştea focul, n'avea cum să se încâlzească in tim- 
pul iernei si nu ştia să topească metalele, ca să 
facă dintr'insele arme cu cari să se apere de fia- 
rele sălbatice. Aceşti vechi strămoşi ai noştri lo- 
cuiau în scorburi de arbori şi în peşteri întunecoase. 

Lui Prometeu îi fu milă de oameni şi vru să-i 
scoată din starea vrednică de plâns în care se 
găseau. 

De aceea fură din cer o scânteie din focul zei- 
lor, o ascunse într'o țeavă scobită şi o duse pe 
pământ, dând-o oamenilor în dar. Aşa au cunoscut 
oamenii focul. cu ajutorul căruia au ştiut să se lu- 
mineze în timpul nopţii, să-şi gătească mâncarea, 
să se încălzească şi totdeodată să-şi facă arme 
de apărare: Deci, soarta lor se schimbase foarte 
mult în bine. 

Dar Zeus, cuprins de o nespusă mânie la vestea 
că Prometeu furase focul din cer, porunci ca Pro- 
meteu să fie pus în lanţuri şi ferecat pe vârful înalt 
al muntelui Elbruz din Caucaz. In afară de aceasta, 
Zeus mai porunci ca un vultur să vie în toate 
zilele şi să-i sfágie şi să-i mănânce ficatul ne- 
norocitului Prometeu. Chinul acesta trebuia să du- 
reze o mie de ani fără întrerupere, mai ales cá fi- 
catul ros si mâncat: în timpul zilei, uer din 
nou in timpul nopţii. 

Totuşi, chinurile lui Prometeu nu finurá mai mult 
de trezeci de ani, căci veni vestitul “erou din ve 
chime Heracle sau Ercule, care îl omori pe vul- 
tur şi sfărâmă lanţurile lui Prometeu. 

Sunt mii” de ani de când s'a creat legenda a- 
ceasta. Totuşi, amintirea ei s'a păstrat până as- 
tăzi la diferite popoare, dar mai ales la locuitorii 
din Caucaz, unde se povestesc şi astăzi legende 
cari seamănă cu legenda lui Prometeu. 

In numărul viitor vom publica una din legendele 


acestea din Caucaz. 
I. N. Terim 


—ÓO0C—ÓÉ—0Q——— 
Cucoana către servitor: 

—- Doresc ca parchetele să fie bine frecate. 

— N'aveţi grijă, cucoaná. La primul etaj am fre- 
cat aşa de bine, încât de eri şi-au scrántit picioa- 
rele doi inşi. 

s.. 

Nicolae: — Ionel, trebuie să ne grăbim, serbarea 
începe la ora 4. 

lonel: — Nu-i nevoie, căci e abia 5. 

Trimise de Mira Han-Galaţi 


„DIMINEAȚA COPIILOR" 


MÂNA NEAGRĂ 


PAG. 11. 


3) (Sfårşit) 


— Poveste populară spaniolă— 


Traducere de I. Bura 


„Voiu face precum îmi spui, îi răspunse ea, cu gră care te servia şi te supraveghia s'a dus, vom 


toate cá nu mai pot de durere la gándul cá nu-mi 
voiu vedea surorile." ARN 

— „iți dau cuvântul meu, ii zise uriașul, că 
odată şi odată le vei vedea; până atunci însă ascultă 
orbeşte de mine, dacă nu vrei să fi se întâmple 
vre-o nenorocire. Rămâi cu bine, te las singură până 
diseară”, 

Rosarita era deşteaptă şi cuminte; se hotări 
să aştepte cu toată răbdarea. Ca şi surorile sale, 
tot aşa şi ea cercetă palatul, dar nu se gândi să 
deschidă uşa cea oprită. Când îi se făcu foame, 
mâna cea neagră îi aşternu o masă împărătească. 
Când văzu rochiile cele frumoase, îşi zise că n'ar 
strica dacă s'ar găti puţin, pentru ca să fie mai 
vrednicá de frumosul palat in care locuia. Işi a- 
lese o rochie simplă de mătase albă, pe care o 
prinse cu o cingătoare de argint, incáljá o pereche 
de pantofiori albi, îşi puse o garoafá în păr şi zise: 
„Până ce vine stăpânul, aş vrea să mai lucrez ceva”. 

Numai decât mâna cea neagră îi aduse un coşu- 
let cu mătăsuri şi cu stofe de tot felul, foarfeci de 
oţel şi un degetar de aur. Rosarita începu să coasă. 
. Uriasul fu foarte mulţumit cá o găsi în viaţă şi îi 
făcu complimente pentru găteala ei; se purtă aşa 
de blând şi de drăguţ că afară de lipsa tatălui său 
şi a surorilor sale, Rosaritei nu-i păru rău de nimic. 

Zilele trecură una după alta. Când uriaşul era 
dus de: acasă, Rosarita diretica peste tot, cânta şi 
lucra. Când se întorcea, se silia să-i placă cât mai 
mult. Nu-i mai părea aşa de urât, căci începuse să 
se obişnuiască cu chipul său şi chiar să-l iubească. 

Intr'o seară, cam pe vremea când uriaşul se în- 
torcea de obiceiu la palat, Rosarita văzu venind la 
dânsa un tânăr tot aşa de frumos ca şi Arhanghelul 
Mihail. Fata se sperie foarte mult văzându-l. 

„Nu te speria, Rosarita, îi zise tânărul necu- 
noscut. Eu. sunt soţul tău, uriaşul cel urâcios pe 
care ai consimţit să-l iubeşti. Stăpânul meu, îm- 
păratul duhurilor din păduri, faţă de care n'am fost 
ascultător, má osândise să tráesc sub înfăţişarea 
aceia groaznică şi în palatul acesta de sub pământ 
până când să pot găsi o femeie care timp de două 
luni sá-mi poată fi ascultătoare şi supusă. Sunt 
o sută de ani de când o caut pe femeia aceasta si 
abia acum te-am întâlnit pe tine. Astăzi mi-am 
luat din nou vechea înfăţişare, aşa că mâine vom 


“putea să ne întoarcem din nou pe pământ unde am 


credinţa “că vom trăi fericiţi. Toate câte veniseră 
aicea inaintea ta, au fost pedepsite din pricina că 
nu au fost ascultătoare. Tu eşti aceia care m'ai scá- 
pat şi totdeodată te-ai scăpat şi pe tine de o pe- 
deapsă sigură. Cu începere de astăzi mâna nea- 


- 


avea de aci incolo servitori mai plácufi la vedere. 
Acum má duc la stăpânul meu, dar mă întorc mâine 
ca sá plecám impreuná de-aicea. Ia inelul acesta; 
piatra lui este strávezie ca apa. Dacá esti neas- 
cultátoare, s'ar inrogi ca rubinul". : 

Rosarita nici nu indráznia să-şi dea pe faţă bucu- 
ria ce o simfea la vederea bárbatului sáu, pe care 
jl iubia mai mult aga cum era acuma decát cum fu- 
sese mai inainte. Cu toate acestea, ii era teamá de el. 
Nu-i spusese cá toate câte veniseră la palat inaintea 
ei fuseseră pedepsite? Unde erau acum nenorocitele 
acelea? Se poate ca să fie încă închise şi să plângă 
în odaia cu uşa de aur. Sau poate că au murit? U- 
riaşul îi spusese că o să-şi vadă din nou pe su- 
rioarele, acum însă se indoia de cuvântul lui. ` 

Grija de surorile sale o îndemnă să deschidă în 
sfârşit şi ea poarta pe care celelalte o deschiseseră 
de curiozitate. Ce-i fu dat să vadă? In mijlocul unei 
săli mari erau întinse Pachita şi Lolita, amândouă cu 
capetele tăiate. 

„Bărbatul meu este un căpcăun şi un ticălos!” 
strigă ea fugind îngrozită. Şi văzu aturici că piatra 
de pe inel se înroşise şi se făcuse ca sângele. 

Bărbatul Rosaritei se întoarse a doua zi. 

„Rosarita, îi zise el, te-ai îndoit de mine şi din 
cauza neascultárei tale m'ai pierdut pe mine, dar 
te-ai pierdut şi pe tine. Precum ştii, astăzi se is- 
prăvea vraja mea. Dar tu ai deschis uşa de aur, aşa 
că eu nu mai am dreptul să mă urc pe pământ şi să 
trăesc acolo. Din dragostea ce am pentru tine voiu 
reînvia pe surorile tale şi tu vei pleca cu ele. Nu 
plânge. Trebue să mă părăseşti. Dacă m'ai fi iubit 
mai mult decât totul pe lume, ai fi avut încredere 
în mine şi m'ai fi ascultat orbeste!" ; 

Şi tânărul cel frumos dete din nou viaţă celor 
două e o luă de mână pe, Rosarita care plân- 
gea şi Ie conduse pe câteşi trei la poarta palatului. 

„Rămâi cu bine, îi zise el, şi fii fericită!” 

Şi totul pieri într'o clipă, iar cele trei surori se 
găsiră din nou în: mijlocul unor. câmpii pustii. 

Tio Pepe se bucură foarte mult văzând că fetela 
sale s'au întors sănătoase. Cele două mai mari s'au 
măritat în curând, fiindcă tatăl lor se îmbogăţise. 
Rosarita însă rămăsese nemângăiată, o vedeai ră- 
tăcind toată ziua pe câmpii şi oprindu-se mai ales 
la locul unde îl văzuse pe uriaşul ieşind din pământ. 
Au trecut primăveri, au trecut şi verile, rând pe rând 
înverzind pământul şi arzându-l fără ca să mai fi 
răsărit vreodată varza cea năzdrăvană. Biata Rosa- 
rita nu mai văzu câte zile avu de trăit pe acela pe 
care-l iubise din tot sufletul său. 
(Stár;it) 


N NEy-- 


L7 A o FTN 


de N. BATZARIA 


fost odată un om bătrân care avea trei fii, 

A câteşi trei flăcăi voinici cum nu le găseai 

Y párechea. Pe lângă acestea, atât tatăl cât şi 

tinerii erau oameni drepţi şi temátori de 

Dumnezeu. Şi cum Dumnezeu le ajutase, 

ca să le meargă bine întru totul, se apucară cu 

toţii să clădească o biserică în cinstea şi slava Lui. 

Dar nu ştiu cum se face că tot ce lucrau ei ziua, se 
strica şi se năruia noaptea. 

Aşa a mers luni de zile. Munceau bieţii oameni 
din zori şi până moaptea, dar a doua zi găseau to- 
tul dărâmat şi zidurile făcute una cu pământul. 

Şi iată că într'o noapte Sfânta Duminică se arătă 
omului bătrân in vis şi-i zise: „Nu se va putea 
clădi biserica aceasta, până ce unul din fiii tăi nu 
aduce vrabia cea roşie!” 

A doua zi tatăl le povesti fiilor săi visul ce-l 
visase. Atunci fiul cel mai mare zise: „Mă duc eu 
în căutarea vrabiei celei roşii!” Porni la drum lung 
şi depărtat şi după ce umblă şapte zile şi şapte nopţi, 
în ziua a opta ajunse cam pe la chindie lângă un lac 
mare ce se găsea între doi munţi înalţi. Sezu jos, 
îşi scoase merindele din traistă.şi începu să mă- 
nânce. Şi eşi din lac o broască mare şi urâtă şi-l 
întrebă: „Imi dai şi mie voe să mănânc cu tine şi 
din mâncarea ta?” 

— „Nu, nu-ţi dau voe!" îi răspunse băiatul scâr- 
bit de vederea broaştei. Broasca nu-i mai zise nimic, 
ci sări îndărăt în lac şi-l stropi cu câteva picături 
de apă. Cât ai clipi din ochi, nenorocitul tânâr fu 
prefăcut. într'o stană de piatră. 

După câtăva vreme, se duse pe acelaş drum fra- 
tele său mijlociu, dar şi pe dânsul broasca îl pre- 
făcu într'un bolovan. de piatră. 

Porni apoi fratele cel mai mic. Sosi şi el la lac, 


şezu jos ca să mai îmbuce ceva şi broasca îl în- 
trebă de asemenea dacă îi dă voe să mănânce cu el 
şi din mâncarea lui. 

„Poftim, poftim, te rog!” îi zise băiatul. 

După ce se infruptará, broasca îi zise: „Ştiu 
pentru ce ai pornit la drum: vrei să găseşti vrabia 
cea roşie. Du-te la curtea împăratului Neghină şi 
intră fără să te vadă cineva. Ai să vezi acolo o sută 
de colivii cu păsări. Vrabia cea roşie este în coli- 
via a nouăzeci şi noua. Ia-o numai pe dânsa şi fugi 
numai decât. Dar să nu care cumva să te lăcomeşti 
şi să iei şi alte păsări, căci să ştii cá o páfesti.") 

Băiatul se duse cum îl învăţă broasca şi găsi cele 
o sută de colivii dela curtea împăratului Neghină. 
Luă mai întâiu colivia a nouăzeci şi noua în care era 
vrabia cea roşie, dar ispita îl împinse să mai ia şi 
alte câteva păsări din cele mai frumoase. Fu însă 
prins de paznicii dela palat cari ii ziseră: „Te ier- 
tám, şi îţi dăm vrabia cea roşie dacă pofi să furi, 
fără să te vadă cineva, calul cu şaisprezece pi- 
cioare din grajdul împăratului.” 

Băiatul dete fuga la lac pentru ca să-i ceară prie- 
tenei sale broasca sfat şi ajutor. 

„Ai páfit-o, fiindcă nu m'ai ascultat”, zise broasca. 
„Acum bagă bine de seamă: In grajdul împăratului 
sunt o sutá de cai, numai că grajdul e făcut in aşa 
fel că cel care intră într'ânsul nu vede decât capetele 
cailor. Să ştii însă că al nouăzeci şi noulea cal este 
calul cu şaisprezece picioare. Ia-l şi fugi, dar să nu 
mai iai şi altul că iar o páfesti!" 

Băiatul intră pe furiş in grajdul dela palatul îm- ` 
părătesc, îl luă calul cu şaisprezece picioare, însă şi 
de rândul acesta se lăcomi şi mai luă vreo doi cai 
mai frumoşi. Iarăşi fu prins şi de data aceasta fu 
dus inaintea împăratului. Impáratul îi zise: „Te iert 


„DIMINEAŢA COPIILOR" 


şi ifi dau şi calul cu şaisprezece picioare, dacă pofi 
să-i furi împăratului Secară pe fiicá-sa." 

Broasca, la care băiatul alergă îndată, îi zise: 
„Nu e greu. Eu mă voiu preface într'o corabie în- 
cărcată cu tot felul de stofe frumoase, iar tu vei fi 
negustor. Aşa ne vom duce la cetatea de scaun a 
impăratului Secară.” 

Şi iată că în locul broaştei se ivi o corabie încăr- 
cată cu mărfuri şi stofe cum nu se mai văzuseră 
prin locurile acelea. Iar în mijlocul lor stătea bă- 
iatul îmbrăcat ca un negustor venit de peste nouă 
mări şi nouă ţări. 


EX 
p> 


Piti, 
an 


Corabia porni inainte pe lac si se opri tocmai in 
faţa palatului împăratului Secará. Fiica acestuia, 
Domnița Mirina, vestită pentru frumuseţea ei, se 
duse pe corabie, ca să cerceteze mărfurile şi să a- 
leagă ce i-o plăcea mai bine. Indatá fu dusă in 
fundul corăbiei şi închisă acolo, corabia ridică an- 
cora şi porni îndărăt spre cetatea împăratului Ne- 
ghină. Ajunşi acolo, broasca îi zise băiatului: „Voiu 
lua chipul şi înfăţişarea Domniței Mirina, aşa cá în 
locul ei mă vei duce pe mine la palat, spunând 


= 


PAG. 13. 


că eu sunt Domnița Mirina. In schimb ii vei cere 
calul cu şaisprezece picioare şi vrabia cea roşie. 
Numai să ţii minte, ca să nu-i dai împăratului şi 
broboada mea din cap.” 

Asa făcu flácául nostru, iar împăratul Neghiná, cre- 
zând că are în sfârşit pe Domnița Mirina, pe care 
vrioa să o ia de nevastă, ii dete bucuros băiatului 
şi calul cel năzdrăvan cu şaisprezece picioare şi 
vrabia cea roşie şi încă vr'o două poveri cu galbeni. 

Băiatul se întoarse la corabie, ducând cu dânsul 
şi bogăţiile acestea, dar nici n'ajunse bine acolo, că 
broasca ii esi înainte, sărind şi fopáind veselă. 

Şi broasca îi grăi vorbind: „Cred că te-am răsplă- 
tit în deajuns, pentrucă nu ţi-a fost scárbá de 
mine şi m'ai primit la masă. Ai vrabia roşie, ai un 
cal năzdrăvan, ai două poveri de galbeni şi, pe dea- 
supra, mai ai şi o Domniţă frumoasă pe care o vei 
lua de nevastă. Intoarce-te dar acasă, clădeşte bi- 
serica făgăduită lui Dumnezeu si fá-[i nunta.” 

Băiatul îi întoarse vorba zicându-i: „Toate bune, 
dar ar fi fost şi mai bune, dacă mi-aş fi putut găsi 
şi pe iubiții mei frați.” 

— ,Ti-i găsesc eu, îi zise broasca, numai să ştii că 
vei avea mult de suferit din partea lor.” ` 

Şi broasca se cufundă în lac, eşi din nou, îi stropi 
pe cei doi fraţi, prefăcuţi in stane de piatră, şi iată 
că ei înviară aşa cum fuseseră. Se frecará la ochi şi 
ziseră: ,,O, dar mult am mai dormit!" 

Plecară apoi tustrei fraţii spre casă, ducând, fi- 
reste, cu dânşii şi pe Domnița Mirina şi vrabia cea 
roşie şi calul cu şaisprezece picioare şi galbenii. 

Insă chiar în noaptea aceea, pe când poposiseră la 
marginea unei păduri, cei doi frați mai mari se 
aruncară asupra celui mai mic şi care îi înviase din 


' morti şi-i străpunseră ochii cu cufitele. 


Il lásará apoi acolo iar ei luară drumul spre casă 
cu Domniţă, cu cal, cu vrabie roşie şi cu poveri de 
galbeni. Dar din clipa aceea Domnița îşi pierdu gra- 
iul, vrabia cea roşie nu mai cânta şi calul nu mai 
necheza. 

Sărmanul de băiat care îşi pierduse vederea se 
târi aşa cum putu până la lac şi/ începu să-şi strige 
broscufa care il ajutase aşa de mult. Broasca îi unse 
ochii cu o alifie vrăjită şi băiatul văzu din nou. 

Luă şi el drumul spre casă. Şi de odată vrabia cea 
roşie începu să cânte, Domnița Mirina să vorbească 
şi calul cu şaisprezece picioare să necheze. Cei doi 
fraţi mai mari alergară să vadă cum de s'a intám- 
plat minunea aceasta. S'a întâmplat însă o minune şi 
mai mare: din ochii băiatului mai mic au ţâşnit două 
flăcări cari au aprins ochii celor doi fraţi, orbindu-i 
cu desăvârşire. Şi leac pentru dânşii n'a fost. 

Povestea se sfârşeşte aşa cum se.sfárgesc mai 
toate poveştile. Băiatul cel viteaz şi atâta de bun la ` 
suflet a luat-o în căsătorie pe Domnița Mirina, iar 
cununia s'a făcut în biserica pe care şi el cu tatăl 
său o clădiseră în cinstea și slava lui Dumnezeu, 


Diad ctn] 


PAG. 14 


„DIMINEAȚA COPIILOR? 


Gândacul, cocostârcul si privighetoarea 


ândacul s'a hotărit însfârşit să iasă din as- 
cunzătoare şi să respire puţin aier curat. 
Grădina cu florile, cu copacii, cu iarba, 
îl imbia. Stătuse pitit trei zile şi trei nopţi. 
după o nucă căzută din copac, de teama 
unui cocostárc care voia să-l mănânce... 
Pe cărarea care urca un deluşor, se opri să pri- 
vească împrejur,  mirunăţiile. 
— A! ce frumos! 
Un melc care trecea pe acolo, îi răspunse: 
— Parcă ai fi ieşit din temniţă! Ti se pare atât 
de frumoasă lumea? 
— 0! minunată! Minunată, melcule!... 
— Nu prea! Mie nu-mi spune nimic! E atâta cale 


şi atâta vreme îţi trebuie ca să pofi ocoli toată lumea, 
încât mai întotdeauna renunţi, la jumătatea. drumului. 

— Cu toate acestea... 

— Da, cu toate acestea, nu merită să caşti gura 
şi să holbezi ochii când vezi luna după un nor, 
sau. când asculţi susurul izvoarelor. 

Asa vorbea melcul cu gândacul. 

Privighetoarea care se odihnea intr'un cais înalt, 
alb şi mândru, începu să cânte. Melcul rămase tă- 
cut. Gândacul se învârtea în jurul umbrei lui, într'un 
picior. Privighetoarea cânta şi în cântecul ei, susurul 
apelor, tremurul ierbii, frunzelor şi florilor, cântecul 
tălăngilor se amestecau de minune. 

Melcul tácea chitic. Era doar urechi. Gândacul 
n'avea astâmpăr; fugea încolo si 'ncoace, sé uita 
in sus, cáuta in jos, privea in dreapta si 'n stánga... 


de CLAUDIU ILARION 


Privighetoarea incetá să cânte, Mai státu o clipă, 
apoi zburá departe, departe.... | 

— Ei cum e lumea melcule? 

— Cum să fie?... ca o privighetoare!... 


Melcul se despărţi de gândac. Melcul rămase în 
loc, să facă un popas mai lung, gândacul porni. 

In drum se întâlni deodată faţă 'n față, — sur- 
priză neaşteptată — „u cocostârcul de care scă- 
pase acum trei zile: 

— A! bine te-am găsit. Ştii că-ţi pierdusem urma 
'ejejnB1 ep umd 'p2101s50202 IQIOA 'ƏNSIRARSƏP mo 

Gândacul rămase, de spaimă ca impietrit. Părea 
fără suflare. Nu avea putere nici să ridice ochii. 
Moartea era lângă el: stia cá e pierdut. . 

Cocostârcul îl privea cu un aier dispreţuitor şi-i 
zise: 

— Acum... totul s'a sfârşit. Trebuie „să ştii iu- 
bitul meu gândăcel, că mi-e o foame dé lup: Si 
tu... nu-i aşa, pofi fi pentru mine, o friptură. - 

Gândacul era mai mai să leşine de groază. Roţi 
ochii împrejur. Seara era senină şi liniştită. Pe 
ape, argintul lunei tremura deasupra. Copacii se 
legănau şi vântul adia plăcut. : 

Gândăcelul privi toate astea şi suspiná adânc. 
Le vedea pentru ultima oară. Dar ce putea să facă? 

Cocostârcul avu la un moment dat — ca să zic 
aşa — o ideie ingenioasă şi ciudată. Vorbi către 
gândac cu oarecare bunătate în voce. 

— Dragul meu, nu trebuie să fii supărat pe 
mine că vreau să: mă ospătez cu tine. Nu e vina 
mea. De altfel la drept vorbind tu ce folos aduci 
lumii? Ce bine poţi face tu? Alergi de colo până colo 
şi atâta tot. Tu nici nu pofi bucura pe cineva, nii^ 
pofi face, nimic, absolut nimic. Eşti o vieţuitoare 
lăsată de Dumnezeu aşa fără nici un rost şi fără 
nici un tâlc. Tu nu împrăştii parfum ca trandafirul, 
nici umbră ca stejarul, tu nu poţi minuna cu cân- 
tecul ca pasărea, tu nu eşti frumos ca fluturele 
nici trufaş ca vulturul, nici de aur ca soarele. 

Gândacul tácea, tremurând. Cocostárcul tăcu şi 
el. Se făcu linişte peste tot. Deodată, cocostârcul 
auzi triluri minunate. Privighetoarea cânta. 

Cocostârcul părea fermecat. Privi cerurile, lumina 
care alerga nebunatecá prin iarbă şi înţelese că in « 
glasul privighetoarei se ascunde glasul lui Dum- 
nezeu care-i spune să lase gândacul să nu-i facă 
nici un rău. Să se bucure şi el de frumuseţile lu- 
mei şi să binecuvânteze pe acel care i-a dat viaţa 
şi lui şi ‘tuturor vieţuitoarelor pământului. 

Si fără să spuie un-cuvânt, plecă mai departe, 
în vreme ce privighetoarea cânta mereu, mereu... 

—— —— ROCII — — 


- —— aQ— m a 


„DIMINEAȚA COPIILOR” 


Distractii 
Un joc drágut pentru fete 


Deoparte sunt mai multe fete — ar putea îi ori 
câte — cari se ţin de mână formând o linie dreaptă. 
In faţa lor, o altă fată merge spre colegele lor 
cântând: 

Mi-am pierdut fiica, din; dan don!” 

.. „Mi-am pierdut fiica cu trei [Lori la buton!” 

Fetele cari se ţin de mână înaintează şi ele cân- 
tând: , S P] 

„Spune cum e îmbrăcată — din, dan, don! 
„Rochia cum e colorătă — din, dan, don!” 


Cea intrebatá răspunde tot cântând, cá are o 
rochie albastră sau verde sau albă, după cum e ro- 
chia uneia dintre fetițe cari se tin de mână. 

După, rochie vine rândul sorfului, al. bluzei, al 
pălăriei. Pentru fiecare fata care e singură e între- 
bată de celelalte ce formă, ce coloare are etc: 

Se face aşa până ce una din fete se recunoaşte că 
ea este aceea care e îmbrăcată aşa cum a fost de- 
“scrisă. Ese atunci din rând şi se duce de dă mâna 
fetei care este singură. Atunci înaintează amândouă 
spre celelalte şi încep să cânte din nou: 


„Mi-am pierdut fiica etc., până ce in partea unde 
era grupul de fete cari se ţineau de mână nu ră- 
mâne decât una singură. 


Nici odată 


Oare cui, în lumea asta, 
Nu îi place ciocolată?! 
Mai ales dacă-i „Suchard” 
Nu renunţă niciodatál: -~ 
——— o ——— 
Haplea se duce la un optician şi cere o pereche 
' de ochelari negri. Opticianul zise: 
— „Pentru d-ta ar fi mai bine ochelari albaştri.” 
— „Ştiu, răspunse Haplea, aşa mi-a spus şi doc- 
torul, dar vezi cá sunt... in doliu!...” 


In numărul viitor vom publica o po- 
veste toarte frumoasă intitulată 


„Cerşetorul și grădina Raiului“ - 
Povestea aceauta, scrisă de ALI-BABA 


al nostru, va ocupa vreo cinci pagini de - 
Nu ne-am îndurat să o impár-. 


revistă. 
tim în două numere, căci ar fi pierdut 
mult din farmecul ei. 


PAG. 15. 


De vorbă cu cititorii 


Láz, St. N.-Loco.— Dupá scris se cunoaște că esti încă 
în vârstă mică De aceea, pâni să mai cresti, citeşte şi 
învaţă, mai târziu vei putea fi şi scriitor. Ai toată 
vremea- pentru aceasta. —À i 

Tic. Pleş.-T, Jiu. - Foarte frumos din partea d-tale cá 
te-ai gândit sa trimiţi coanei Frosa a lui Haplea feli- 
citár cu ocazia zile! ei onomastice. Vezi noi nici nu 
neam gândit să ne uităm în calendar. 

A. Con.-Bălţi. — ,De ce n'are ursul coadă“. Poves- 
tea aceasta, dragul meu, este așa de cunoscută încât nu 
e cititor care sănu o f. citit sau să nu fi auzit de dânsa. 
Lasâ-ne nouă grijea povestilor: avem şi frumoase şi pu- 
ţin cunosente, " À 

V. I. P.-Buzáu. — Impresia produsă de citirea celor 
două poezii „ia stină si „La mormântul lui Ștefan” 
este că ai un falent promițător, dar cá eşti prea influ- 
ențat de citirea. marilor noştri poeţi. „La stână”, de 
pildă, reaminteşte foarte mult „Noaptea de vară" a lui 
Coşbuc. De altf |, ambele poezii, prin stilul si limba 
lor, tind spre literatura înaltă, iar nu literatura pentru 
copii. Munceşte înainte cu încrederea în izbândă. 

R. D. Gr.-T. Severin. — lii vom publica bucăţica în 
proză. Ar fi mers şi burâta în versuri, dar versurile 
d-tale sunt schioape în ce priveşte accentul ritmic şi 
namaril de silabe. Se vede cà nu cunoşti tehnica ver- 
silicărei. ^ 

R. P.-laşi.— Povestitokul* e mai reuşită decât „Seara”. 
Pácá'ueste însă prin aceca că nu e bine observat ac- 
centul ritmic. Ai destule versuri schioape. De altiel, re- 
cunoaştem că pentru un începător sunt binişor scrise. 

Gh. I. H.-Serbánesti, —. Din copilărie“ e mai degrabă 
proză decât poezie Pe lângă aceasta, se zice "tiptil* 
iar nu ,tiptilis*, cum ai scris d-ta. Mai spui că seara „te 
duceai acasă si de acolo în dormitor“. Astfel de amá- 
nunte nu interesează, mai ales că toată lumea doarme 
noaptea 

L. F.-Bolgrad.—.Povestoa cea minunată“, Fii convins 
că noi publicàin poveşti — si originale și traduse— mult 
mai minunate şi mai frumoase. D-ta ești încă prea tâ- 


¿nàr ca să ştii că nu e tocmai ușor să scrii poveşti ori- 


ginale. De aceea te rugăm să continui a fi bunul nos- 
tru cititor si să lași pe seama noastră. grijea - scrisului. 

T. d. S.-Fálciu. — Toamna”. Te sfátuim în interesul 
d-tale sà iaşi pentru mai târziu, când vei fi mai mare 
si vei avea mai multă cultură și experienţă, poeziile cu 
subiecte asa de grele. Căci dacă ne spui cá în :crân- 
guri e linişte, pe arbori e brumă si peste tot sunt câr- 
duri de ciori, toate acestea le vedem si noi şi ma- 
vem nevoe să le citim. 

I. V. C.-Loco. — „Barca“. Zici că e frumos când te 
plimbi cu barca in Cişmigiu (iar nu Gigmigiu, cum ai 
scris d-ta). Te credem pe cuvânt. şi îţi dorim multă să- 


' nütate şi voe bună. 


Os. L.-Moineşti. — Nu e mai bine ca până ce cresti 
mare si ajungi om învăţat, d-ta să eitesti poveștile ce 
publicăm ? Asa vei fi folosit mai mult. : 

St. T..Giurgiu. — „Noaptea în sat“. .S'apoi adoarme 
totul. Nimica nu mii migcá'n a. noastră ţară“. E unul 
din versurile d-tale. Am numărat și am găsit că. are 19 
silabe ceeace nu merge de loc. De altfel, întreaga poe- 
zie e slábutà si epitetele d-tale- „duioasă, tainică“, pe 
urmă „valea orizontului“, „aripele morţii”, „valurile 


; nopții" o slăbesc şi mai mult. 


An. P.-Loco. — Vrei să-ți vezi numele tipărit în re- 
vistă? Dezieagá saradele si ghicitorile, ia parte la con- 
cursurile ce publicăm. Aşa e mai bine decât să ne tri- 
miti glume si ghicitori copiate. 

—— DOCET — cerea 


—— QI M eee Coma meer PT EROR tne - n __— - 


PAG. 16. 


EA 
"7 mec a i da $: 


jă să VILLA. 11171 
,DIMINEAT A T OR? 


Ce a pátit Pisu Cotoievici 


Coada 'n apă-şi adânceşte, Vrând aşa să prindă peşte. 


Drept în coadă ce zăreşte ? Şi de-atunci ce a păţit 
Rac ce strânge ca un cleşte. Sa lăsat ea de hoţit. 


Lied EL 
Ateilerele ,,ADEVERUL" S. A. 


DIMINEATA 
ANo 'GORPRILROR 


REVISTA SAPT ÎMANALĂ 
` Director: N. BATZARIA 


Spre „Grădina Raiului”. (Citiţi povestea la pagina a 3-a). PREŢUL 4 LEI 


PAG. 2. 


Poveştile lui Ali-Baba 


L-am întrebat pe Ali Baba: „Dar de unde ştii 
atâtea poveşti?” Si Ali-Baba ne-a ráspuns: ,Dela 
o mătuşe care, când erám mic, imi povestea nu- 
mai pentru plácerea mea, iar cánd eram mai mare, 
mi le povestea din nou — şi pentru plăcerea mea. 
dar si pentru ca să le scriu. Născocisem un fel 
de stenografie a mea şi mă sileam să scriu po- 
vestea întocmai cum era povestită. 

„Şi mai am — adăugă Ali-Baba — câte un vo- 
lum de poveşti dela fiecare popor din Europa, ba 
chiar câteva volume dela popoare din celelalte con- 
tinente”. 

Aşa fiind, să-l lăsăm pe Ali-Baba să ne poves- 
tească mai departe. 


Unde şi ce a fost cetatea Nicea. 


Un cititor care a văzut pesemne în ziare că Bi- 
serica noastră a serbat aniversarea a 1600 de ani 
dela ţinerea la Nicea a primului sinod creştin, ne 
întreabă unde este Nicea şi ce fel de cetate a fost. 

Ráspundem în câteva cuvinte: Nicea, care astăzi 
poartă numele de /smik, se găseşte in Asia Mică, 
aproape de coastă şi nu departe de Constantino- 
pole. Intemeiată cu vre-o trei sute de ani şi ceva 
mai înainte de lisus Hristos, Nicea a fost o ce- 
tate însemnată în timpurile vechi, fiind chiar ca- 
pitala Bitiniei. Patria astronomului Hiparc şi a is- 
toricului Dion Cassius, Nicea a fost cucerită de 
Turci, cari o stăpânesc şi acum, în anul 1326. 

Astăzi este un orăşel sărac şi în care partea cea 
mai interesantă sunt ruinele din vechime. 


Cine îi învaţă ? 


Cine îi învaţă pe păianjeni să feasá minunata 
lor pânză şi păsările să-şi facă cuibul? 

E întrebarea unei mici şi drágufe cititoare. 

Răspundem că păianjenii, păsările şi în genere 
toate animalele au o însuşire pe care noi oamenii 
nu prea o avem. Insuşirea aceasta se numeşte iz 
stinctul. Noi tot ce facem, trebuie să învăţăm; ani- 
malele fac, prin instinct, fără ca să le înveţe ci- 
neva. 

Insă, pe când animalele nu ştiu să facă toată 
viața decât unul şi acelaş lucru, puterea noastră 
a oamenilor de a învăţa mereu lucruri noui. şi, 
deci, de a le face, nu are margine. 


== 


E Tert, 9 AMESTECATE 


Cari. sunt popoarele slave ? 


In leguturá cu cele ce-am scris rándul trecut 
despre alfabetul cirilic, un cititor vrea să ştie mai 
amănunţit cari popoare sunt slave şi cum se îm- 
part după religie. : 

Răspundem: Popoarele slave tráesc in Europa si 
sunt următoarele: Ruşii, Polonezii, Cehoslovacii, 
Sârbii, Croaţii şi Bulgarii. Dintre acestea Ruşii, 
Sârbii şi Bulgarii sunt ortodoxi, iar Polonezii, Ce- 
hoslovacii şi Croafii sunt catolici. Se înţelege cá 
limbile acestor popoare seamănă între ele, tot aşa 
cum seamănă între ele şi limbile neolatine. 


Ceva despre Neolatini. 


Neolatini suntem noi Românii, dar nu numai noi, 
ci.mai sunt şi următorii: Francezii, Italienii, Spa- 
niolii, Portughezii, o jumătate din locuitorii Bel- 
giei (Valonii) şi o parte din locuitorii Elveţiei. 

Aceştia numai in Europa. In America însă, Me- 
xico, micile republici din America Centrală şi toate 
statele Americei de Sud sunt neolatine. In statele 
neglatine din America se vorbeşte limba spaniolă, 
afară de Brazilia unde limba vorbită e cea por- 
tugheză. Vedeţi, dar, că noi Neolatinii suntem mai 
numeroşi decât Slavii. 


Biserica Sfânta Sofia. 


Vestita biserică Sfânta Sofia dela Constantino- 
pol a fost clădită de împăratul roman Justinian 
pe ruinele unui vechiu templu păgân. Una din 
cele mai mari şi mai frumoase biserici din lume, 
„Sfânta Sofia" a fost prefăcută în moschee in- 
dată după cucerirea  Constantinopolului de către 
Turci în anul 1453. De atunci şi până astăzi ea 
este o moschee. 


Populaţia Albaniei. 


Un cititor ne întreabă care este populaţia Al- 
baniei, adăugând că nu o găseşte în cărţile sale 
de şcoală. Ráspundem că întreaga populaţie a Al- 
baniei cu capitală (Tirana), cu oraşe principale, 
cu sate cu tot, este de vre-o 800 până la 900 
de mii de locuitori. Vedeţi că e un stat foarte mic, 
este locuit însă de Albanezi cari sunt prieteni buni 
cu Românii. Pe lângă aceasta în Albania mai trăiesc 
mai multe zeci de mii de Români, pe cari suntem 
datori să-i iubim şi să-i ajutăm, 


„DIMINEAŢA COPIILOR” 


DIMINEATA COBA 1E ESER 


REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA : 
BUCUREȘTI. — STRADA SĂRINDAR 9—11 BUCUREȘTI. — TELEFON 6167 


ABONAMENTE: UN AN 150 LEI 
SASE LUNI 80 , 
1 NOEMBRIE 1925 


UN NUMĂR 4 LEI 
IN STRĂINATATE DUBLU 
Manuscrisele nepublicate nu se inapolază 


CERSETORUL i GRĂDINA RAIULUI 


— Poveste popuiară din Slavonia — 


de Ali-Baba 


n vremea când Domnul Dumnezeu — slăvit 
să-l fie numele — umbla pe pământ, luă în- 
tro zi o căruţă hodorogită cu două roţi, în- 
hámá la dânsa o mârţoagă slabă si prăpă- 
dită şi, îmbrăcat ca cerşetor, se duse într'un 

sat cerşind pe la toate porţile. Seara ceru pentru 
dânsul şi pentru cal adăpost la casa şi la curtea 
unui om bogat. 

„Casa mi-e plină de musafiri, iar în grajduri 

nu încap nici vitele mele, aşa că nu te pot primi.” 
' Asa ii răspunse omul cel bogat. Şi la fel ii rás- 
punseră şi ceilalți oameni cu dare de mână din 
satul acela. 

Se inoptase si cerşetorul, despre care ştim cine 
era, rămăsese cu cal şi cu căruţă pe stradă şi se 
uita de jur împrejur doar-doar o trece cineva căruia 
să-i fie milă de dânsul şi să-l adăpostească la noap- 
te. Sufla un vânt rece şi se vedea că vremea merge 
spre zăpadă. 

Şi iată că un ţăran sărac care se întorcea dela 
câmp îl vede pe cerşetor şi-l întreabă: „Prietene, 
dece stai afară pe o vreme aşa de rea şi nu-ţi cauţi 
un adăpost?” 

— „Am căutat, dar n'am găsit”, răspunse cerşe- 


torul, „nici pentru mine şi nici pentru bietul meu 
cal”. 

— „„Dacă-i aşa, poftim la mine!” îi zise ţăranul. 
„Casa mi-e mică şi nici grajdul nu mi-e mare, dar 
o să ne chivernisim aşa cum a dat Dumnezeu.” 

Şi aşa cergetorul — ştim cine era — se duse la 
casa ţăranului celui sărac. Acesta scoase afară din 
şopron căruţa sa şi puse la adăpost căruţa cerşe- 
torului, îi legă calul în grajd lângă măgarul său, 
iar în iesle puse fân din belşug, ca să aibă ce mânca 
şi calul şi măgarul. Pe cerşetor îl luă în casă la căl- 
dură şi-l ospătă cu tot ce avea şi cum putu mai 
bine. li pregăti apoi pe sobă un aşternut moale 
şi cálduf. Atât înainte, cât şi după cină ţăranul cu 
nevastă şi copii îşi făcură rugăciunea cu glas tare, 
iar cerşetorul se rugă cu dânşii. 

Dimineaţa următoare, cerşetorul îi zise ţăranului: 
„Ascultă, dragul meu prieten, vino şi tu odată la 
mine şi în casa mea, ca să mă plătesc şi eu de 
dragostea ce mi-ai arătat şi să te ospătez pe tine, 
cu aceiaşi prietenie cu care şi tu m'ai ospătat şi m'ai 
gizim: L 

— „Dar cum să-ţi găsesc locuinţa?” il întrebă tă- 
ranul pe cerşetor. 


j LLL Lal ixl ud dam o m 


' 
f 

-1 

. 


PAG. 4 


— „E lesne de găsit”, îi lămuri cerşetorul, mergi 
numai după urma roţilor dela căruţa mea. Roţile că- 
rufei mele sunt mai late decât ale altor căruţe şi 
trăsuri, aşa că se deosebesc îndată şi nici nu se 
şterg repede.” 

Țăranul îi grăi zicând: „ţi mulţumesc, frate, să 
ştii că viu, dacă am vreme; iar dacă se întâmplă şi 
n'am eu vreme, trimit pe cineva din ai mei. In satul 
acesta mai am doi fraţi de mamă şi amândoi sunt 
mai bogaţi decât mine”. 

— „Vie cine o veni, numai să-mi fie drag mie”, 
zise cerşetorul şi îşi căută înainte de drum. 

După plecarea cerşetorului, ţăranul cel sărac 'se 
duse în grajd ca să-l máture şi să-l curețe. Vede 
însă că străluceşte ceva, se pleacă şi ia de jos patru 
potcoave de aur, cari nu puteau fi decât dela calul 
cerşetorului. 

Şi bietul ţăran cade nedumerit pe gânduri: „Sfinte 
Dumnezeule, dar ce fel de cerşetor care îşi potco- 
veste caii cu aur! Ori se vede cá a venit sá má ispi- 
teascá. Pástrez potcoavele, ca sá le dau inapoi cer- 
setorului, când mai trece pe aicea sau când má duc 
eu la dânsul.” 

Din grajd se duce în şopron şi găseşte si acolo 
patru şuruburi de argint. ,lan poftim”, îşi zise 
el în gând, „şi şuruburile acestea trebue să fie 
din căruţa cerşetorului. Nu înţeleg cum au putut să 
cadă aşa toate. Dar ştii că îi se poate întâmpla pe 
drum o nenorocire, ii sare o roată, sau ii se rupe 
osia”. Si iarăşi căzu pe gânduri: ,,Doamne Dumne- 
zeule, dar ciudat mai e şi cerşetorul acesta care 
pune la căruţă şuruburi de argint. Pe semne o fi 
vr'un boer bogat care umblă aşa ca cerşetor, ori te 
pomeneşti cá e vrun prinţ sau chiar împăratul”. 

Țăranul puse bine spre păstrare si suruburile, 
după cum făcuse şi cu potcoavele. Dar când se uită 
mai bine în şopron la locul unde fuseseră peste 
noapte roţile cárufei, văzu că urmele de roţi strá- 
lucesc ca argintul şi străluceau aşa mai departe în 
curte şi pe câmp. "Sfinte Dumnezeule, dar ciudat 
mai e cerşetorul acesta!” îşi zise din nou ţăranul. 

Când după aceea îi întâlni pe fraţii săi vitregi, 
le povesti tot ce se petrecu cu cerşetorul, cu calul 
şi căruţa cerşetorului, cu potcoavele de aur şi cu 
şuruburile de argint. Se duseră şi fraţii săi vitregi 


. $i văzură şi ei cu ochii lor urmele argintii dela ro- 


— 


file căruţei cersetorului. După ce trecu câtăva vreme 
la mijloc, fratele cel mai mare puse la căruţă doi cai 
sprinteni, cum nu găseai alţii şi o porni la drum 
şi nu spuse altuia decât numai ţăranului celui să- 
rac, adică fratelui său vitreg, că are de gând să se 
tie de urmele argintii ale roţilor şi să se ducă până la 
locul unde s'ar sfârşi şi ele. 

Țăranul cel sărac îi zise: „Drum bun şi noroc, 
dragă frate, doream să vin şi eu, dar cum să-mi 
las casa? Precum ştii, copiii mei sunt mici şi tre- 
bue să muncesc în toate zilele, că să le pot aduce 
de mâncare” 


„DIMINEAȚA COPIILOR" 


Şi aşa, fratele mai mare, ţinându-se mereu de 
urmele căruţei cerşetorului, merse mai multe zile 
prin păduri şi câmpii, străbătu munţi şi văi. Toc- 
mai eşise dintr'o pădure şi dăduse într'o câmpie în- 
tinsă si şeasă, când zări de departe un râu care ser- 
puia prin câmpie, iar peste râul acesta un pod, cum 
drumeful nu văzuse până atunci. Podul era de lemn, 
dar toarte-frumos şi făcut cu un meşteşug de care 
nu te puteai minuna în deajuns. Drumeţul nostru 
trece peste podul acesta şi nimereşte într'o altă 
câmpie, încinsă de jur împrejur de o pădure. 

In câmpia aceasta şi nu 'departe de urmele ar- 
gintii vede el o cocină de porci, având de o parte 
o copae cu boabe de porumb, iar de partea cealaltă 
o albie plină cu apă. In jurul cocinei erau doi porci 
murdari şi foarte urâţi. Se învrăjbiseră din pricina 
hranei şi se aruncaseră unul asupra celuilalt. Igi 
smulgeau părul cu dinţii, îşi rupeau carnea de pe 
trup, aşa că la amândoi le curgea sângele gârlă. 


Ingrozit de vederea aceasta, drumeţul dă cailor 
un biciu şi pleacă mai departe. 

După o bucată de drum, ajunge la un alt pod. 
E tot de piatră, însă nu pare clădit din mai multe 
pietre, ci par'că ar fi fost săpat într'o singură pia- 
irá. Călătorul trece peste podul acesta şi soseşte 
intr'o livede. In livedea aceasta e un stog de fân în 
jurul căruia aleargă doi boi, izbindu-se cu puterni- 
cele lor coarne; sânge le curge la amândoi şi to- 
tuşi nu se lasă. Te ingrozesti când îi vezi cum se 
infeapá şi se izbesc şi-i auzi cum urlă şi mu- 
gesc. Din nenumărate răni sângele le curge şiroaie. 

Drumeţul stă, priveşte şi se miră cá nu e ni- 
meni acolo care să-i despárfeascá. Se vedea bine 
că nu se vor opri până ce amândoi nu vor cădea 
morţi la pământ. . 

Drumeţul îşi vede din nou de drum şi ajunge ia- 
răşi la un pod care era peste un râu ceva mai mare 
decât cel de mai înainte. Podul era tot de fier şi aşa 
de frumosul cá drumeful nu se mai sătură privindu-l. 

Trece şi peste podul acesta şi în câmpia în care 
intrase acum era un deal în vârful căruia răsărise 


un tufis verde. In jurul tufişului alergau doi fapi 


„DIMINEAȚA COPIILOR?» 


şi se izbeau cu capetele aşa de tare, încât le 
trozneau coarnele. Amândoi erau acoperiţi de sânge 


şi te îngrozeai când îi vedeai cum se lovesc. Dru- 
metul se uită puţin la dânşii şi după aceea merse 
iarăşi înainte. Şi iarăşi întâlni un râu şi un pod 
car sclipea şi strălucea din depărtare.. Când se apro- 
pie de pod, omul rămase cu ochii holbaţi de mirare. 
Podul era de aramă şi tot de aramă erau grin- 
zile cu cari era pardosit, ceva ce numai în vis 
ai putea să vezi. 

Drumeţul trece şi podul acesta si dá într'o vale 
lungă şi lată, închisă din toate părţile de dealuri. In 
“vale o furcă de lemn înfiptă în pământ si în furcă 
sunt bătute cuie. De cuiul dintâiu e agăţat un sfert 
de vițel tăiat, în cuiul al doilea un sfert de miel şi 
în cuiul al treilea un sfert de porc. Lângă furcă erau 
doi câini unul negru şi al doilea cu pete albe si 
ngere. Se luptau între dânşii pentru carnea ce a- 
târna în furcă, îşi sfâşiau însă unul altuia carnea 
de pe trup si se muşcau de te ingrozeai văzându-i 
Din râni sângele curgea gârlă. 

Drumeful se uită puţin şi după aceea merse mai 
departe. Zăreşte un nou râu şi un pod, la care 
însă nu te puteai uita, aşa de tare strălucea. Când 
se apropie, vede că podul acesta era tot de argint, 
şi frumos aga cum nu văzuse nici în vis. Se o- 
preşte şi se dă jos din căruţă ca să-l vadă mai bine: 
grinzi, stâlpi, parmaclâc, totul e de argint. Incearcă 
să scoată o grindă şi trage cât poate. Grinzile sunt 
lungi, late şi groase. ; 

Trage încoace si încolo si în sfârşit izbuteste 
Sá scoatá o grindá, care este aga de grea, cá abia 
poate să o ridice. Drumeţul se uită în toate părţile, 
vede că nu e nimeni de jur împrejur şi îşi zice apoi 
singur: „Scot două-trei din grinzile acestea, le în- 
carc în căruţă, le acopăr cu fân şi cu păturile cailor 
şi după aceea fuga îndărăt acasă. Atâta argint îmi 
ajunge pentru câte zile mai am de trăit”. 

. Aga şi făcuşi după câteva zile drum sosi acasă 
la dânsul în puterea nopţii. Scoase din căruţă grin- 
zile de argint şi le ascunse în grajd. Insă, când se 


duse a doua zi dimineaţa, ca să se uitela ele, gfin- 
zile se prefăcuseră peste noapte în grinzi de lemn 
putred şi viermănos. Omul le sparse şi le între- 
buinţă ca lemn de ars. 
După  cátáva vreme 
porni pe acelaş drum şi 
al doi'ea frate vitreg, 
care vázu si el tot ce va- 
zuse si fratele sáu mai 
mare, dar nu se opri ni- 
cáieri, ci trecu pe podul 
de argint si se pomeni 
într'o câmpie întinsă şi 
şeasă. Bietul om nici nu 
mai ştie unde să se uite 
mai întâiu: de.o parte. 
lângă drumul pe care e- 
rau urmele argintii dela 
roţile cárufei cerşetoru- 
lui stă un om şi izbeşte 
cu braţele în jurul său; 
un stol de corbi se re- 
pede asupra-i, vrând să-l 
lovească în ochi cu cio- 
curile; obrajii omului 
sunt o rană şi iată că a- 
cum nu-şi poate apăra 
nici ochii. Ceva mai în- 
colo pe un deal vede un 
moşneag cu o barbă lun- 
gă şi albă ca zăpada. O 
pereche de boi îi zmulg 
părul, aşa cum ar smul- 
ge fân dintr'o câpiţă, dar 
cât de mult smulg ei, tot 
atâta creşte numai decât 
în loc. Moşneagul plân- 
ge şi se vaită şi se roa- 
gă de Dumnezeu să-i tri- 
mită moartea. De unde îi 
smulg boii părul, sân- 
gele îi curge şiroaie. 
Ceva mai încolo e un 
măr încărcat cu mere; de BENE 
povara merelor, crăcile îi Pay 
se pleacă până la pă- [WA 
mânt. 
Sub pomul” acesta e un om care vrea să rupă 
mere; -mai ales că e flămând rău de tot, dar în- 
dată ce rupe unul, mărul îi se preface în mână 
în praf şi pulbere. In partea cealaltă vede ceva şi 
mai ciudat: un nenorocit, însetat de-i arde gât- 
lejul de sete, aleargă după o fântână, voind să 
bea apă; dar şi fântâna cu apă, cu ciutură, cu 
tot, fuge şi se depărtează mereu de dânsul. Şi 


multe alte minunăţii vede drumeţul în câmpia aceea. 


Omul îşi văzu înainte de drum şi iată că din 


PAG. 6. 


depărtare ceva străluceşte ca şi razele soarelui. E 
un pod, dar un pod făcut numai din aurul cel 
mai curat. 

: Te dor ochii si fi-se umplu de lacrimi, când 
te uiţi la dânsul. Si drumeţul nostru face ceeace 
făcuse şi fratele său cu podul de argint. Scoate 
două, trei grinzi de aur, le încarcă în căruță şi 
fuge acasă, unde le ascunde în grajd. Dar şi grin- 
zile acestea se prefăcură până a doua zi în grinzi 
de lemn putred şi viermănos. 

De atunci a trecut vreme multă la mijloc. Co- 
pacii ţăranului sărac care adăpostise şi ospătase pe 
cerşetor, crescuseră mari, iar nevasta îi murise; el 
însuşi imbátránise cu totul. Si cum se gândea în- 
tro zi la tot ce văzuse şi încercase în viaţă, ii 
veni în minte şi cerşetorul cu căruţa şi cu calul 
lui.. Se uită înaintea sa şi vede că strălucesc încă, 
par'că-ar fi din ziua aceea, -urmele argintii ale ro- 
filor dela căruţa cerşetorului. Si ţăranul nostru se 
hotărăşte să se ia şi el după urmele acestea şi 


— „DIMINEAȚA COPIILOR" 
să meargă în căutarea cerşetorului. Igi inhámá, aşa 
dar, măgăruşul la căruţă şi o porni la drum. Luă 
cu dânsul şi potcoavele de aur şi şuruburile de 
argint, ca să le dea îndărăt cerşetorului, dacă se 
întâmplă şi-l găseşte. 

Trecu şi el pe drumul şi peste podurile pe unde 
trecuseră fraţii săi vitregi şi văzu tot ce văzuseră 
şi ei. Este însă aşa de cinstit, că nici prin gând 
nu-i trece să întindă mâna şi să ia ceva despre 
care ştie cá nu e al său. De aceea, trecu fără să 
se oprească şi fără să se lăcomească şi podul de 
argint şi podul de aur şi ajunse la un zid minunat 
şi care se întindea aşa departe, că nu era chip 
să-i vezi capătul. Zidul era înalt, făcut numai din 
pietre preţioase cari străluceau tare de tot. Nici nu 
e cu putinţă să te uiţi la dânsele. Si mai avea zi- 
dul acesta o poartă mare, toată din aur şi im- 
podobită cu diamante, unele albe, altele negre, al- 
tele galbene sau verzi. O frumuseţe şi o minune 
ca în poveşti. 


Țăranul cel sărac nu se mai saturá, admiránd 
tot ce vedea inaintea sa. Poarta e incuiatá. Bietul 
țăran se dá jos din căruţă, îi dă drum măgarului 
să pască, iar el igi ia din căruţă traista in care 
pusese potcoavele de aur si suruburile de argint. 
Se duce apoi la poartă, trage zăvorul şi poarta se 
„deschide. 

Acum să fi avut omul şi o sută de ochi, că 
tot nu putea să vadă minunile ce erau acolo: o 
grădină întinsă, aşa de întinsă, că nu o puteai 
cuprinde cu ochiul, intr'insa fel de fel de pomi 
roditori, unii cu floare, alţii având pe ei fructe 
coapte, şi atâta de frumoase, încât nu te mai sa- 
turi privindu-le. Mai erau minunate flori cu par- 
fumul cel mai fin, şi poeni şi livezi şi dealuri 
şi izvoare. Din fântâni apa, limpede ca lacrima, 
curgea prin ţevi de diamante. 

In pomi cântă păsări frumoase cum omul nostru 
nu văzuse niciodată.. Auzindu-le cântecul, uitai şi 
de mâncare şi de băutură. 

Țăranul cel sărac stă locului uimit de mirare. 
Nu ştie dacă visează ori e treaz, dacă mai trăiește 


ori dacă a murit. Se uită de jur împrejur în toate 
părţile, merge înainte prin grădină încet şi ţinân- 
du-se mereu de urmele argintii dela roţile cárufei 
cerşetorului. Drumul îi era mereu printre grădini 
cu pomi roditori, printre grădini de flori, printre : 
páduri si cránguri, printre poeni si livezi. Nu i-e 
foame, nu i-e sete si nu simte nici o obosealá. 

E nápádit de bucurie la vederea atâtor frumuseți 
si din ochi ii curg lacrimi de fericire. Se opreşte 
din când în când, se uită ba la una, ba la alta, 
ascultă, merge mai încolo — când iată că dintre 
arbori şi tufişuri se ivi înainte-i cerşetorul. 

„Prietene, lăudat fie Domnul nostru lisus Hris- 
tos!” îi strigă el cerşetorului. 

— „In vecii vecilor, Amin!” îi răspunse cerşe- 
torul, întinzându-i mâna. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că te-am găsit!” 
făcu ţăranul din nou. „Ai să fii bun şi să-mi spui 
ce este tot ce-am văzut şi mai văd eu pe aicea. 
Dar mai întâiu să-ți dau potcoavele şi şuruburile 
ce le pierduseşi, când ai petrecut noaptea acasă 
la mine”. Le scoase din traistă şi le dete cerşe- 


„DIMINEAȚA COPIILOR” 


torului; acesta le aruncă în jos în verdeață şi-l 
duse pe cerşetor mai departe prin grădină. 

Țăranul îi se rugă să-i spună ce este tot ce 
văzuse pe drum. Şi tot plimbându-se prin minu- 
nata grădină, cerşetorul îi explică, zicându-i: „Cei 
toi pomi pe cari i-ai întâlnit, după ce ai trecut 
podul de lemn sunt doi veri buni, cari aveau pe 
pământ totul din belşug, dar cari se urau, se cer- 
tau şi se băteau mereu. Boii cari se izbesc cu 
coarnele si pe cari i-ai întâlnit, după ce ai tre- 
cut podul de piatră, sunt doi vecini, cari şi-au 
petrecut viaţa pământească în certuri şi sfezi. Și 
la fel vor trăi în lumea cerească. 

»Tapii pe cari i-ai întâlnit, după ce ai trecut 
podul de "tier, sunt de asemenea doi vecini cari 
pe pământ trăiau in nestinsá dugmánie şi căutau 
sá se prápádeascá unul pe altul. Si la fel vor trái 
şi in lumea cerească. Câinii din jurul cárnei de 
pe furca de lemn sunt doi fraţi buni, cari pe pă- 
mânt se luptau şi se sfâşiau între dânşii pentru 
averea părintească. Si la fel vor trái în lumea 
cerească. 

„Omul acela căruia corbii îi sfâşiau obrajii şi-i 
smulgeau ochii e un fiu care pe pământ sa pur-- 
tat rău cu părinţii săi, lovindu-i şi lăsându-i să 
sufere de foame. Acum îşi primeşte şi el răsplata. 

„Moşneagul căruia boii îi smulgeau părul, e un 
țăran care îi punea boii să pască in .holdele si 
livezile străine. In sfârşit, omul care aleargă după 
fântâna cu apă este un beţivan de rând”. 

Pe când cerşetorul îi dădea ţăranului lămuririle 
acestea, îl ducea din ce în ce mai departe prin 
grădina cea frumoasă. La urmă, ţăranul îi zise cer- 
şetorului: „Prietene, aş dori să-mi văd, măgăruşul, 
şi să-l adap, ca să nu sufere de sete; cât despre 
mâncare, ştiu că s'a săturat, păscând în iarba cea 
grasă. După aceea, te rog să-mi dai voie să mai. 
stau în grădină, ca să-mi satur ochii şi sufletul 
de frumuseţile ce sunt aicea”. 

Cerşetorul îi zâmbi prieteneşte şi-l însoţi până 
la poartă. Când ajunse afară, la locul unde îşi 
lăsase măgarul şi căruţa, ţăranul vru să-şi ia ră- 
mas bun dela cerşetor. Acesta îi întinse mâna şi-i 
zise: „Să vii din nou, te aştept cam spre seară!” 

Rămânând singur, ţăranul se uită de jur îm- 
prejur, dar de măgar nu era nici o urmă. Trece 
un pod, caută, mai trece altul, al treilea, al pa- 
trulea, merge mai departe, măgarul nu era nică- 
ieri. In sfârşit, merge până la cel din urmă pod, 
la podul de lemn, dar măgarul nu-i şi nu-i. Acum 
merge înainte, umblând tot pe jos şi ţinându-se 
mereu de urmele argintii, până la satul său. Când 
soseşte acolo, nu-şi recunoaşte satul şi nici pe oa- 
menii ce locuesc într'însul. Totul se schimbase, alte 
case, alţi oameni. Intreabă bietul om de căruţa sa, 
de copiii săi, de fraţii săi vitregi. 

Nimeni nu poate să-i dea vre-o lămurire şi toată 


a 


PAG. ? 


Se duc cocorii 


In stoluri dese trec cocorii 
Spre alte lumi mai fericite, 
Spre (ürmuri calde si "njlorite, 
Departe ?n nesfârşitul zării... 


li văd trecând pe sus, cu zor, 
O dungă neagră călătoare 

Cu țipete tânguitoare, 

Ce-mi umple sufletul de dor. 


Si duc cu ei spre negre-abisuri, 
Atâtea doruri ne 'mplinite, 
Atâtea gânduri risipite, 
Si-atátea fericite visuri... 
Lucreția Dăscălescu 


„Liga Bunătâţii“ 


O astfel de ligă s'a înființat nu de mult la 


Paris şi membrii ei sunt copii. Când intră în liga 
aceasta, copilul promite ca în toate dimineţile când 
se scoală din pat, 
face în cursul zilei. Mai promite să fie bun pen- 

tru animale, adică să aibă grije de ele, să nu le 

bată, să nu le chinuiască şi să se poarte cât mai * 
blând. 


să se întrebe ce bine poate 


Suntem siguri că membrii adică Ligi aşa de 


! 


PR E ERORI 


lumea se uita mirată la dânsul. Bietului om nu-i 
rămâne altceva de făcut decât să se ducă din nou 
la cerşetor şi să-l întrebe ce este ceeace sa în- 
tâmplat cu dânsul. Când intră în grădina cea îru- 
moasă, cerşetorul îl primi prieteneşte, 
rămase în vecii vecilor în acea grădină care nu 
era alta decât „grădina raiului”. 


folositoare, se ţin de promisiunea dată, iar seara 
îşi fac socoteala faptelor bune de peste zi. 


—— — DOC III —— — — 


iar ţăranul 


Prelucrare de Ali-Baba 


N > pi : TW T NEC 


e Cap oaia NETA Pr Acta pci ii pă Li ca A 08 TNI NEN UE 
. P * i -> " " * 


J A ~ 


„DIMINEAȚA COPIILOR? 
Desene de IORDACHE Călătoria lui Hăplişor 


15) Häplişor îi scapă pe copiii robiţi 


Fata zise: „Hai nu stati, 

Ci 'n balon să vă urcați 

Şi conduși de Háplisor, 

Bunul nostru salvator, 

Toti acasă să plecăm x 
Si de-aicea să scăpăm“. 

Dar când vrurá să pornească, 

Drept spre Ţara Românească, 

Dau de nouă supărare: 

Nu-i nacela tocmai mare, 

Ca într'ânsa toți să 'ncapă. 

Unde pui mâncare, apă 

Pentru-atâtea zile drum ? 

Se gândesc ei ce și cum. 

Dar Ileana — să trăiască ! — 

Mult n'a stat să se gândească, 

Ci strigat-a: „Am găsit, 

Să ne punem pe 'mpletit 

Patru coșuri de răchită. 

lar când treaba e gătită, 

De balon să le-agátám 

Si intránsele intrăm.“ 

Toli copiii se grábirá 

Patru cosuri de 'mpletirá 

Loc într'ânsele luară 

Şi 'náltándu-se plecară! 

„Ura! ura!“ strig micuţii, 

Sar şi topáe drágutii. 

„Staţi si fiti cuminţi copii, 
Si nu faceţi nebunii!“ X 
Tot le zice Háplisor 

Pe un aer mustrátor. 

lar ileana care este 

Ca s'o zână din poveste, 

Nici nu ráde, nu vorbeste, 

Ci la Háplisor priveste, 

Stă, se uită si ofteazá 

Şi din ochi tot lăcrimează. 

Când o simte Hăplișor, 

ÎI cuprinde tainic dor. 

Dor păgân și dor aprins, | 
Dor ce inima i-a'ncins. 

Ce-au copiii? Nu 'ntrebafi 

La sfârșit o să aflați. á 


LE. 
NT OMS 


PAG. 11. 


Un măgar mai siret decât vulpea 


iste vulpi puseseră odată stăpânire pe ogorul 

unui ţăran şi-şi făcuseră intr'insul vizuinile 
lor. Ba într'o zi mai furaseră o frânghie 
şi două curele pe cari ţăranul le pusese la 
marginea ogorului. 

Țăranul nu mai putea de necaz, văzând că vulpile 
îi prăpădiseră bunătatea de ogor şi, pe deasupra, îi 
furaseră frânghia şi cureaua. Țăranul acesta avea 
un măgar care văzându-l pe stăpânul său aşa de 
supărat, îi zise: „Stăpâne, las’ pe mine, cá te scap 
eu de dihăniile acestea şi-ţi aduc şi lucrurile fu- 
rate!” 

— „Ce să mă scapi şi ce să-mi aduci?!” ii răs- 
punse ţăranul cu dispreţ: ,,Oare nu ştii, mái Urechilă, 
cât de şirete sunt vulpile?” 

— „Şi totuşi, eu li-s naşul!” făcu Urechilă cam 
jignit că stăpânul său avea despre dânsul o pă- 
rere aşa de puţin măgulitoare. Şi nici una, nici două, 
se duse drept la intrarea în vizuină a vulpilor şi 
întinzându-se la pământ, cât era de lung, se făcu 
că e mort. 

A doua zi dimineaţa puii de vulpe povestiau ma- 
mei lor ce visaserá peste noapte.. „Eu, mămico, 
zise unul dintr'ingii, am visat cá. aveam o grămadă 
mare de pere." — „Eu, grăi al doilea puiu de vulpe, 
am visat că aveam o grămadă mare de pâini albe.” 

— „lar eu, făcu al treilea puiu de vulpe, am vi- 
sat cá aveam o legáturá mare de ceapá." 

După ce şi-au povestit visele, au esit din vi- 
zuiná si l-au vázut pe mágar lungit si cu limba 
care ii atárna afará din gurá. Au dat fuga indárát in 
vizuină si i-au strigat mamei lor: „Ah, mamá, ce 
fericire! Visele noastre s'au împlinit!” 

Toate vulpile esirá acum din vizuină si incepurá 
să-l împingă pe măgar înlăuntru. Puseseră cu toa- 
tele umerii, se opintiră, impinserá, dar în zadar; 
nici nu putură să-l urnească măcar din loc pe mă- 
garul care nu era un mágárug mititel. 


„Stai! îşi ziseră vulpile, să aducem din vizuină 
frânghia ţăranului. Il legám şi-l tragem de frân- 
ghie." Aduserá fránghia şi o trecurá de mijlocul 
mágarului. Dupá aceea o vulpe se legá de un ca- 
pát de fránghie, a doua de capátul celálalt, alte 
două se legará de mijlocul frânghiei şi începură să 
tragă toate odată. Abia-abia putură să-l mişte puţin 
pe măgarul care făcea înainte pe mortul. 

„Stai! zise o altă vulpe, eu merg să aduc cu- 
reaua ţăranului, ca să i-o trecem de gât.” O a- 
duse si o trecu de gâtul lui Urechilă. Apoi, făcân- 
du-şi una alteia curaj, toate vulpile îl traseră odată 
din toate puterile. 

Toate vulpile, afară de vulpea cea bătrână, mama 
lor, care privea de departe şi nu se amesteca în 
nimic. 

Dar pe când ele îl trăgeau şi chiuiau de bucurie, 
măgarul odată sări în sus şi o porni în galop ca ar- 
măsarul cel mai sprinten drept la casa ţăranului. 
Bine înţeles că după dânsul trăgea şi toate vul- 
pile, afară de vulpea cea bătrână care rămase în vi- 
zuină ca să plângă pierderea tinerilor vulpi pe cari 
putuse să le înşele un măgar cu urechile de trei 
coli. . 
Din pieile vulpilor ce-i adusese Urechilă, ţăranul 
îşi făcu o blană pe care o poartă şi astăzi. 

Marcu lonescu 
—— — = ees — — — 

Un vienez întâlni la plimbare, intr'o zi foarte 
călduroasă, pe prietenul sáu, un ungur, care purta 
peste un frac negru, o altă haină de aceeaşi cu- 
loare. Era aşa de obosit că deabia putea să meargá: 
„Ce dracu faci”, strigă vienezul ujmit, „pe căldura 
asta porţi 2 haine?” 

„Ah! trebuie”, răspunse maghiarul „alaltăeri mi-a 
murit unchiul şi azi mătuşa mea şi din cauza asta 
trebue să port doliu dublu!” 

Din nemfeste de Lulu Aronovici-Arad 


unu T 
4 


GEI CAM "m DE URECHE 


TE 
LED 


— Poveste populară grecească — 


fost odată un păstor care era cam fudul de 
urechi. Intr'o zi păstorul acesta îşi pierdu 
toate oile. Se duse aşa dar să le caute şi 
dete peste un ţâran care isi ara farina. In- 
tâmplarea însă făcu ca si ţăranul să fie 
tare de urechi. Crezând că-l întreabă drumul la 
satul vecin, îi arătă cu mâna zicându-i: „Uite, o 
iai pe aici!” 

Păstorul însă îşi închipui că-i arată unde văzuse 
oile şi o luă în partea aceea. Din fericire pentru 
dânsul, în drum dete peste turma de oi ce o pier- 
duse. Alese atunci mielul cel mai gras şi-l duse 
ţăranului: „la mielul acesta, îi zise el, ca răsplată 
că mi-ai arătat locul unde mi-se rătăciseră oile.” 

Tăranul însă care m'auzise decât cuvântul ,,oi", 
îi răspunse răstit: ,,N'am şi niciodată n'am avut oi; 
aşa dar cu ce drept îmi ceri bani de păşunat?” 

Si din senin izbucni o ceartă şi o sfadá şi o por- 
niră amândoi la judecată. 

In drum deteră peste unul care mergea călare pe 
un catâr. ,,Descalecá, îi zise păstorul şi fii judecáto- 
rul nostru!” Omul descălecă, iar păstorul îi povesti în- 
tâmplarea: „Pierdusem oile. Țăranul acesta le vă- 
zuse şi mi-a arătat unde sunt. Ca răsplată i-am 
adus mielul pe care îl vezi. El însă imi cere altul şi 
mai gras. Jur că în toată turma n'am unul mai gras 
decât acesta!” ; 


La rândul său ţăranul grăi zicând: „Imi cere bani 
de păşunat, iar eu bietul n'am nici o oaie!” 

Pe semne, ziua aceea era ziua surzilor, căci şi 
omul care mergea călare pe catâr, nu era mai puţin 
fudul de urechi, aşa cá nici el n'auzi vreun cuvânt. 

Inchipuindu-şi însă că e vorba de catâr, le zise: 

„Degeaba vá certaţi, ca să-mi cumpăraţi catâ- 
rul. Nu-i al meu, aşa că nu pot să-l vând!” 

Păstorul şi ţăranul se luară şi cu dânsul la 
ceartă şi acum porniră toţi trei la judecată. 

Merseră o bucată de drum şi întâlniră o femeie 
bătrână care — cel puţin aceasta — era surdă de 
tot. Drumeţii însă îşi ziseră: „Decât să umblăm 
pe la judecăţi, hai mai bine să ne rugăm de baba 


aceasta, ca să ne facă dreptate!” Ii povestiră fie- 
care pe rând, aşa cum ştim de mai sus, iar baba 
care n'auzise nici o boabá, le zise la urmă: „„Am 
înţeles totul. V'a trimis noră-mea, ca să mă împac 
cu dânsa. Dar să ştiu că cerul cade peste mine şi 
că mă înghite pământul şi tot pâine şi sare nu mai 
mănânc cu ea.” 

Precum vedeţi, nici cu bătrâna aceasta treaba n'a 
mers mai bine. O luară aşa dar şi pe dânsa şi se 
duseră tuspatru la judecată. Dar povestea noastră 
mar fi avut mare haz, dacă şi judecătorul nu era 
om surd. Era chiar aşa de surd, că-i întrecu pe 
cei ce se duseră să le facă dreptate. 

Cel dintâi vorbi păstorul care zise: „Imi pierdusem 
oile, iar ţăranul acesta mi-a spus unde sunt. I-am 
adus ca răsplată mielul meu cel mai gras. El însă 
îmi cere unul şi mai gras. Jur că în toată turma 
n'am unul mai gras decât acesta!” 

— „„Creştinul acesta, grăi la rândul său ţăranul, 
îmi cere ca să-i plătesc bani de păşunat. Dar mă- 
ştie tot satul că eu mam măcar o singură oaie.” 

— „Oamenii aceştia, domnule judecător, zise a- 
cum cel ce mergea pe catâr, au vrut să-mi ia catâ- 
rul; la urma urmelor mau decât să-l ia, fiindcă nu-i 
al meu: să-mi lase însă şeaua, căci şeaua este a 
mea.’ 

După aceea răsună glasul pițigăiat al babei, care 
strigă cât o ajutau puterile: „Mai degrabă prirnesc 
să se prăvălească cerul peste mine şi să mă inghifá 
pământul, decât să má-impac cu norá-mea!" 

“Tar judecătorul care n'auzise nimic şi nu înţelese 
nimic, deschise cartea cea mare de legi, îi intoarse 
câteva foi şi apoi grăi cu aerul cel mai serios: 

„Tu, ciobane, eşti vinovat şi de aceea te osándesc 
să laşi judecății mielul ce-ai adus. Vina ta e şi 
mai grea, zise el omului cu catârul. Totuşi, deo- 
camdată te osândesc să laşi judecății numai ca- 
târul. lar pe voi ceilalţi vă iert” îşi încheie jude- 
cătorul vorba, arătând spre ţăran şi spre babă. 

Prelucrare de Vlad Nicoară 


——— = x ——— 


„DIMINEAȚA COPIILOR” 


PAG. 13 


Un urs mai omenos decât omul 


n vremea de demult un prinț, care era un vâ- 

nător pătimaş, dete în pădure peste o ur- 

soaică. Ursoaica aceasta avea un puiu mic 

de vreo lună. Prințul se luă după ursoaică. 

Ea, biata, şi fugea, dar şi se oprea, căci pu- 
iul său nu putea să alerge aşa de iute. Şi plângea 
jalnic sărmanul de puiu şi se lipea de maică-sa, 
ca să fie ocrotit şi apărat. 


In sfârşit, prinţul o ajunse pe ursoaică şi o izbi 
cu lancea, rânind-o foarte greu. Ursoaica, strân- 
gându-şi ce puteri îi mai rămăsese, se ridică pe 
cele două picioare dindărăt şi vroi să-l strângă pe 
prinţ şi să-l înăbuşe. Prinţul însă scoase sabia şi 
o străpunsese. Ursoaica se prăvăli la pământ, iar 
prinţul, apucându-l pe ursoiu de gât, il puse pe 


şeaua calului şi luă drumul spre casă. 

„Il duc, îşi zise el, fiului meu Ionel, ca să se 
joace cu dânsul.” 

Nu departe de locul unde prinţul o răpusese pe 
ursodicá se întinseseră corturi unde prinţul cu prin- 
fesa si cu fiul lor Ionel, precum şi ceilalţi vânători 
aveau să petreacă noaptea aceea. 

Micul Ionel se bucură foarte mult de ursoiu.. Ii 
dete să mănânce, să bea şi după aceea îl culcă lângă 
dânsul la intrarea în cort. In curând Ionel şi ursoiu 
adormiră ca doi prieteni buni unul în wee ce- 
luiallt. HS 

Un vis urât il trezi din somn pe tatăl lui loe 
mai inainte de a se lumina de zi. Visase cá ursoaica 
il sfâşiase pe Ionel. 

Speriat şi tremurând din tot trupul, esi din cort, 
când... ce să-i vadă ochii? Puiul de urs şi Ionel 
dormeau imbráfisati, iar lângă dânşii şedea veghind 
ursoaica pe care prinţul o rănise în pădure, dar nu 
o omorâse deabinelea... Se luase după urmele lui 
şi se târâse până la cort, unde îşi găsise ursoiul, 
dar nu singur, ci împreună cu fiul prinţului. 

„Vai de mine!” îşi zise prinţul îngrozit, „s'a 
dus iubitul meu Ionel, acu vezi că-l sfâşie fiara 
cea sălbatică!” 

Ursoaica însă mormâi prietenos şi aproape pe 
şoptite şi linse cu limba atât pe ursoiu, cât şi pe 
Ionel. După aceea, apucându-l pe ursoiu cu dinţii de 
gât, fugi cu el în pădure, fără să se atingă de Ionel. 

Prinţul nu se mai luă după dânşii; se ruşinase 
de nobila şi frumoasa purtare a ursoaicei care se 
arătase mai omenoasă şi mai milostivă decât dânsul. 

Marin Opreanu 
—— — soc: 


GHICITORI 
Taie-mi capul, scoate-mi limba, dă-mi să beau 


şi lasă-mă să vorbesc.. Ce sunt? 
“(puvd ap 7n22pu0)) 


$+» 
Ce nu sunt trei pe lume? 
(24m qma 
-31| yanpyu 1$ 24014 ojsod apund “429 v] yavog) 
"M. 


Când nu fierbe oala pe maşină? 
“(204 avu puo) 


+++ 
— nu s'a născut, si totuşi a murit. 
'(upy ) 
+ +. 


Cine merge totdeauna la culcare şi niciodată nu 
doarme? 


La "(2724V0$ ) 
Comunicate de Eugen A. Comănescu-laşi 


PAG. 14 


Q legendă de azi despre Prometeu 


La sfârşitul bucății despre Prometeu, publicată 
în numărul trecut al revistei noastre, am spus că 
amintirea despre Prometeu s'a păstrat până astăzi 
da locuitorii din Caucaz. lată, precum am promis, una 
din legendele cari se povestesc încă prin satele din 
munţii Caucazului: 


De mult, foarte de mult, un uriaş care avea un 
singur ochiu în frunte, cuteză să pătrundă în tainele 
în cari Dumnezeu înfăşurase vârful muntelui Elbruz. 
Uriaşul acesta se cáfárá până la şeaua care este 
între cele două vârfuri, pe stânca din care igi ia 
nagtere un izvor cristalin. 

Dumnezeu însă nu răbdă aceasta şi-l ferecá pe 
aceiaşi stâncă cu un lanţ foarte lung pe uriaşul care 
se incumetase să-i pângărească tainele. De atunci 
au trecut ani foarte mulţi, uriaşul a îmbătrânit. 

Lunga sa barbă îi cade până la genunchi, trupul 
său, odată aşa de puternic, este acum şubred de 
tot şi chipul sáu semef e brăzdat de sbârcituri. 

Ca să-l pedepsească şi mai rău, Dumnezeu i-a 
trimis o pasăre de pradă, care vine în toate zilele 
să-i sfâşie uriaşului inima. lar când nenorocitul a- 
cesta se pleacă în jos, ca să bea apă, pasărea i-o ia 
înainte şi bea dânsa toată apa până la cea din urmă 
picătură. 

Apa izvorului acesta are însă o insugire minu- 
natá: cine bea dintr'insa, va trái în vecii vecilor. 

Dar va sosi o vreme când Dumnezeu se va supăra 
pe noi, fiii cei păcătoşi ai lui Adam. Atunci îi va 
da uriaşului cu un ochiu drumul şi va fi vai şi 
amar de oameni! Căci pe oameni îşi va răzbuna uri- 
aşul de toate chinurile şi lungile sale suferinţe. 

Tr. de I. N. Terim 


Când s'a început slefuirea diamantului 


* Popoarele antice n'au cunoscut diamantul. 

Acesta, extras altă dată din minele din Goleonda, 
se găseşte azi în Indii, în Ural, în Brazilia, în 
America de Sud. i 

Abea în secolul XV-lea Louis de Berquem din 
Bruges a născocit şlefuitul diamantului. Primul dia- 
mant a fost purtat de Carol Temerarul. Din acea 
epocă datează moda diamantului, care s'a răspân- 
dit foarte repede. 

Trad. de Răducănescu D. Grigore-T. Severin 


O condifie 


Ciocolata má incántá, 
Mai mult decát o jucárie, 
Insă numai Suchard” 
Căci bună trebue să fie. 


— — 9 —99— — 


»DIMINBATA COPIILOR 


Deosebire importantă 


Sărăcescu găseşte cu cale să facă câteva ob- 
servaţii lăptarului, care-i pune prea multă apă 'n 
lapte. Cu toate astea, din diferite consideraţii, face 
observaţii pe un ton glumef. 

— la ascultă, îi zice el, ştii ce deosebire e între 
nu zi i şi o vacă? 

— FTN e cá vaca dá totdeauna laptele curat. 

— Asa e, zice láptarul, dar mai e o deosebire cu 
mult mai importantá. 

— Care? 

: E: Aceea că vaca nu dă niciodată laptele pe da- 
orie 
Culese de Ow Shaterhand 


—— — (ok ——99——— 


Cunoştinţe folositoare 


Din ce se compune aerul? 


Un cititor ne pune întrebarea aceasta. Trebuind 
să scriem ceva mai mult, n'am putut să răspun- 
dem la rubrica „De toate şi amestecate”. 

De sigur, astăzi se ştie foarte bine din ce se 
compune aerul — aerul pe care-l respirăm şi fără 
de care n'am putea trăi nici un minut. - 

Numai, să ne înţelegem: este aer şi aer. Cu alte 
cuvinte, există o mare deosebire între aerul cu- 
rat de afară şi aerul din încăperile unde stau mulţi 
oameni sau unde nu se deschid decât rar fere- 
strele. Aerul acesta e stricat şi foarte „Vătămător 
sănătăţii. 

Aerul curat însă, adică RSN aer, se com- 
pune din cáteva gaze, cari toate sunt incolore si 
transparente. In numărul gazelor -din care se com- 
pune aerul intră si aşa numitul acid carbonic pe 
care il dăm afară din noi când respirám şi care 
serveşte ca hrană. plantelor şi florilor. 

Mai sunt în aer şi alte câteva gaze descoperite 
nu de mulţi ani, precum şi mici cantităţi de apă 
în formă gazoasă. Dar apa, precum şi gazele a- 
cestea nu formează, luate la un loc,-decât o foarte: 
mică parte din aer. Aerul se compune aproape în 
întregime din două gaze: aproape patru cincimi 
din conţinutul lui îl formează azoful, care este in- 
dispensabil pentru viaţă, deci şi pentru noi oa- 
menii, restul de o cincime de aer e formată din 
minunatul gaz — oxigenul, — fără de care n'am 
putea trăi nici un minut. 

Aşa este compus aerul .curat. Cât despre aerul 
din odăile închise, el are, în primul rând, prea 
mult acid carbonic şi prea puţin oxigen. Şi mai 
are și alte gaze vătămătoare sănătăţii, 

DOC 


POI 3 n. 


c cainii 2 aia 


„DIMINEAȚA COPIILOR" 


De vorbă cu cititorii 


P. Ros.-Bârlad. - „O întrebare". Poezia d-tale e „mi- 
cutà* și ,drágutá*, dar prea abuzezi de diminutive. 
Atâtea diminutive ti slábesc efectul. Si expresiunile de 
dezmerdare sunt frumoase, dar vorba ceia: Sarea-i bună 
la fiertură, în-ă nu peste măsură. Altfel, recunoaştem 
bucuros că talentul nu-ţi lipseşte. 

D. M. P.-Constan!a.—,Vine toamna“. Dacă ai sti cât 
de muit regretam că nici de rândul acesta nu putem 
să-ţi facem plăcerea! Decât, nu uita un lucru, dragul 
meu: Arta scrisului nu e o chestie de noroc, ci o ches- 
tie de pregătire, de cultură, de experienţă și de talent. 
Dacă n'ai acestea, firește că încercările dumitale nu 
pot reuşi. Deocamdată, citește și învaţă. Mai târziu îţi 
va veni si d-tale rândul să fii scriitor. 

B. M.-Podul Iloaiei.— Se cunoaște după scris că esti 
incă prea mic. De aceia, lasă pe cei mai mari să scrie 
lucrur' p? cari ei le știu mai bine decât d-ta. 

ai iar nu Galatz, — in glumele trimise ce 
d-ta, nu (ii de loc seamă de semnele de citaţie, de li- 
niuţe etc si ai un scris puţin citet. Se cunoaşte că scrii 
foarte grăbit, ceeace e rău, mai cu seamă când trimiţi 
ceva spre publicare. E în interesul d-tale să ai un scris 
ma! caligrafic, mai aşezat şi să nu scrii aga grăbit. 

D. Vintilă Costescu-Loco, este rugat să treacă pe la 
Re tacte fotr'o zr ue lucru între orele 5— 7 după amiazi. 

E. G.-Loco.— Lintre cele două poezii trimise de d-ta, 
„bunicuţii este mai reușită decit „Toamna si e mai 
potrivită pentru o revistă de copii. Am fi dispuşi să o 
publicăm, dacă printr'o scrisoare in care ne vei da a» 
dresa d-tale, școala și clasa în care eşti, ne vei mai a- 
sigura pe cuvântul d-tale că e făcută de d-ta si nu e 
copiată. 

Dr.-Brăila. — „Scrisoarea fiului“ este prea sensaţio- 
nală. E un gen de scriere de care te sfătuim să te laşi. 
» C.-Loco.—Regretăm că nu te putem satistace, pu- 
blicánuu-Q „Seara“ (o poezie cu tendinti de literatură 
Inaità) şi | egenda Norocului*. Citeşte legendele publi- 
cate de noi şi vei vedea cá sunt mai reușite. 

Aur. M.-Loco. — Nemulțumit“. Prietene, nu e bine să 
ne exprimam in termeni puţini serioşi pentru feţele bi- 
ser'cești. Despre poezia „Toamna“ iti scriem separat. 

Gh. Z.-Loco. — Anecdota cu lingura din cizniă e tra- 
tată de minune în ,Anecdotele* d lui Th D. Speranţia. 
Cât despre tabula cu „Câinele, cocoşul si vulpea“, noi 
am publ'cat-o de mult. i 

AL. Sc.-Loco. —.Jnterview ul“ lui Mark Twain este un 
fragment dintr'o povestire mai lungă şi care a fost tra- 
dusă de mult în românește, Intâmplarea cu Bulgarii 
eam lasă de dorit in ce privește spiritul ei. 

N. Pap -Galaţi. —„Banui pierdut“ (iar nu Pierdut). Nu 
e destui så şui fran(uzeste, dar ma! trebue să ştii şi ro- 
mânește şi să nu scrii plimbându ná*, „mea dat“, „v-il“ 
etc., ci plimbându-mă, mi-a dal, vi-l. Deci; istorioara 
trimisă de d-ta, o fı o lecție bună pentru copii, dar 
mai întâi se cere ca noi, care vroim să dăm lecţii, să 
ştim să scriem corect. 

Eg. T.Blaj. — Se vede că fiind încă mic, nu ştii cá nu 
e voe să copiezi bucăţi făcute de alţii şi să spui că sunt 
de d-ta. Te sfătuim să te siiești să-ţi indrepti scrisul, 
făcându-l mai frumos si mai citet. 

DL Dr. Botogani.—Zici că ai auzit-o de la un om de 
la ţară o anecdotă care este de Th. D. Speranţia ? Ne 
mirăm că „omul dela ţară nu ţi-a spus lucrul acesta, 
adăogând cà n'ai voe să semnezi d-ta bucăţile altora. 
O astfei de faptă poartă un nume care numai frumos 
nu este. 

F. M. î.-Pioeşti.—Ai trimis patru istorioare si repetăm 
că nu putem publica nici una, Să le luăm perând. Din 


PAG. 15. 


cauza conţinutului ei puţin moral, nu-ţi putem publica 
aceea cu „Invalidul“. Cea cu „Găina și oul* e arhicu- 
noscută, afară de cele trei întrebări cari sunt însă cu 
totul in altă formă. In „După faptă si răsplată“ îngerul 
Domnului nu vorbeşte tocmai ingereste. In sfârșit, a 
patra, „Vânătorul cel lăudăros“ pare o traducere puțin 
reuşită ca limbă şi construcţie română. 

St. G. Şt -C. de Argsş.— Bucata tradusă de d ta „Do- 
garul“ arată cá n'ai citit sau cel puţin n'ai ţinut seamă 
de numeroasele si repetatele observatiuni ce am tăcut, 
precum si de sfaturile si îndrumările ce am dat celor 
cari traduc din lmba franceză. De aceea scrii: „aveau 
a suferi” (avaient à souffrir), „nu culeza a veni“ (n'oaiti 
pas venir) se opri a se gândi etc.,expresiuni cari sau 
mai românești nu sunt. De asemenea, româneşte n- 
scrie „lichid*, .Rin',iar nu „liquid“, „Rhin“, cum se 
scris d ta. 

D-l P. B. Mar., autorul „novestei indiene” e rugat să 
treacă pe la Redacţie intro zi de lucru, între orele 5-7 
după amiazi 

E. A. C. Iagi —Dece scrii ,pute-ti", ráspunde-ti*, când 
nu se scrie decât ,puteji*, „răspundeţi”, fárà nici o des 
pártire? De asemenea. se serie „a-l publica , i»r nu „al 
publica^, a:a cum ai scris d-ta Sunt greseli nepermise 
unuia care vrea să pubiice ceva. Dorim mai bine să ne 
fii cititor decât colaborator. 

S'a omis de a se spune că JOCUL POLIGON din 
concursul iunar No. 4 publicat în No. 87 al revistei, 
— este făcut de d.1 Demetrius Ionescu-Albota (Ar- 
ges). Facem cuvenita rectificare. 

——— ocn 

Un elev, trimițând părinţilor săi o scrisoare şi 
neavând decât o marcă de 25 bani, le scrise: „Dragi 
părinţi, scrisoarea o plătiţi din cauză că pe drum 
i-au căzut mărcile”. 

Trimisă de Cristodorescu Traian-T. Măgurele 
"Pw cu EL CM EUG WD 

Sá iubesti adevárul cáci pentru adevár este partea 
cea mai importantă din perfecțiunea omenească in 
această lume şi izvorul tuturor celorlalte virtuţi. 

— | 

Pe un nenorocit nu-l întreba: „Din ce ţară ori de 
unde esti?" Iti spune sufár, e deajuns. pentru ca sá 
caufi a-i alina durerea. 

Culeso de Ow Shaterhand 


Mărci poştale pentru colecțiuni 


Colonii Franceze 


50 bucăţi diferite lei 25 
Cereti Preţul curent 


Librária Spanner 


18, Piața Amzei, 18 


Atelierele „ADEVERUL“ S. A. 


os - - e Pr UD E rR TINI T Ei J CY aa a GR a 


PAG. 16. „DIMINEATA COFIILORR 


Baia lui Nicuşor 


Intr'o albie pe apă 


Se tot plimbă Nicuşor. 


Dar, un val răstoarnă luntrea-i. Mă innec, má trage apa!” 
„Valeu, mamă, ajutor! Strigă bietul Nicuşor. 


Il aude-o gâscă mare, bi „Hai te-agaţă de picioare-mi, 
Sboará iute drept la el; Măi băiete. mititel!" 


Şi ţinându-se de gâscă, Şi jură să nu mai meargă 
Nicuşor de moarte scapă. Altă dată singur pe apă. 


DIMINEATA 
a RORE 4135, DR 


- i- 
REVISTA SAPTAMANALA 
DinEcron: N. BATZARIA | 


larna, vara voiu striga: „Asta e Revista mea!” PREŢUL 4 LEI 


PAG. 2. 


„In brațele lui Morfeu“. 


Un cititor ne întreabă: ,,Ce înseamnă expresiu- 
nea ,s'a aruncat în braţele lui Morfeu" pe care am 
întâlnit-o într'o carte? Si cine este Morfeu a- 
cesta?” 

Ii răspundem cititorului acesta cá ar fi înţeles 
numai decât ce înseamnă, dacă în loc de „in bra- 
tele lui Morfeu" ar fi zis „în braţele somnului”. 

După credinţa popoarelor din vechime, Morfeu era 
un Zeu, fiul Somnului şi al Nopţii, despre cari se 
credea de asemenea cá sunt zeități. Morfeu, pur- 
tat pe aripi de flutur, venea în mână cu o floare 
de mac. Cum te atingea cu floarea aceasta, cum în- 
chideai ochii şi adormeai. 

Asa dar, „sa aruncat în braţele lui Morfe”? în- 
seamnă pur şi simplu „a adormit”. 

Un fel de Morfeu românesc este Moș Ene, ştiţi, 
Moş Ene care vine pe la gene. 


Ce se credea despre somn. 


Am scris înadins Somn cu S mare, fiindcă, pre- 
cum am spus si mai sus, popoarele din vechime 
credeau cá e un zeu. Somnul era tatăl Viselor si 
frate cu Moartea. Se credea — de sigur, toate 
acestea erau simple închipuiri — că locueşte în 
insula Lemnos din Marea Egee, în fundul unei 
peşteri tăcute şi unde nu putea pătrunde lumina 
zilei. De acolo. venea şi se strecura printre noi, fără 
să-l vedem sau să-l simţim, si ne făcea să uităm 
grijile şi necazurile. Era întăţişat ţinând într'o mână 
un dinte, iar în mâna cealaltă un corn de belşug. In 
jurul patului său dormeau Visele, fiecare fiind cul- 
cat pe o floare de mac. 


— 


Minunile radiofoniei. 


Acum cáteva zile am stat intr'o odaie aicea la 
Bucuresti si am auzit, cát se poate de clar, cân- 
tece cari se cântau la Paris, precum şi un concert 
care se dedea la Londra. Aceasta cu ajutorul radio- 
foniei care nu va trece mult şi va putea fi în casa 
oricui. 

Vedeţi ce progrese mari face omenirea şi ce mi- 
nuni a ajuns să săvârşească ştiinţa! 

Acestea sunt rezultatele muncii omului. 

Deci, să muncim fără preget, dacă vroim să în- 
semnăm şi noi ceva pe lumea aceasta. 


E TOATE $ AMESTECHTE 


„DIMINBAȚ A COPIILORS 


Ce înseamnă ,,enciclopedie'' ? 


E un cuvânt de origină greacă şi e format din 
două cuvinte cari româneşte ar însemna cerc şi în- 
vățătură, adică o învăţătură sau o carte care cu- 
prinde toate cunoştinţele, toate ştiinţele. De aceea, 
când se spune de cineva că are „cunoştinţe enciclo- 
pedice”, înseamnă că are cunoştinţe generale, pri- 
cepându-se — de sigur, nu foarte bine — la toate. 

In limba română avem o „Enciclopedie” in 4 
volume, făcută de un scriitor din Bucovina. La alte 
popoare există însă Enciclopedii mult mai mari, 
cum e, de exemplu, Marea Enciclopedie franceză in 
$1 de volume. Există chiar şi Enciclopedii spe- 
ciale pentru copii şi tineret. Să sperăm că nu după 
mult vom avea şi noi Românii astfel de enciclo- 
pedii. 


Română sau românească ? 


Cum e mai bine să zicem: limba română sau 
limba românească? Aşa ne întreabă un cititor din 
Basarabia, iar răspunsul nostru pe care îl dăm, 
fără să stăm câtuşi de puţin la îndoială, este că 
prima formă, adică „limba română” este mult mai 
bine decât „limba românească”. La masculin, însă, 
se pot întrebuința ambele forme, alegând-o pe aceea 
care sună mai plăcut la ureche sau care se potri- 
veşte mai bine. 

De aceea, vom zice: „suflet românesc”, (nu ro- 
mân), însă vom zice numai „erou român” şi nici 
de cum „erou românesc”. 


Chestie sau chestiune ? 


Situaţie sau situaţiune? Nafie sau naţiune? De- 
scripţie sau descripţiune? Care formă e mai bună? 
Forma lungă în ¿une sau forma scurtă în ie? 

Ráspundem: forma în ¿une (chestiune, situafiune, 
naţiune). Cât despre descripţie-descripţiune, nu e 
bună nici una nici cealaltă, cuvântul românesc fiind 
„„descriere”. 


Abonatii cărora le-au expirat abona- 
mentele si nu le-au reînoit până acum, 
sunt rugaţi a ne trimite reînoirea cât 
mai neintárziat spre a nu fi întreruptă 


trimiterea regulatá a revistei. 
ADMINISTRAȚIA 


NN 


„DIMINEAȚA 


COPIILOR” 


( 


DiMiN 


LL 


RTR 


PAQ: S: 


COBuLDm 


REDACŢIA ŞI ADMINISTRATIA : 
BUCURESTI. — STRADA SĂRINDAR 9-11 BUCUREŞTI. — TELEFON 6167 


ABONAMENTE: UN AN 
ŞASE LUNI 


150 LEI 
80 , 
8 NOEMBRIE 1925 


$7 Români, sărbătoarea din ziua de 
8 Noembrie (Sfinţii Arhangheli Mi- 

hail şi Gavriil) este una din cele mai 
mari şi mai însemnate sărbători. 

In adevăr, în ziua aceasta 
se cinsteşte amintirea ma- 
relui şi strălucitului Domn 
şi Voevod Mihai Viteazul, 
acela care cu puterea săbiei 
sale a înfăptuit pentru o 
clipă ceeace vitejia şi jert- 
fele soldaţilor români a în- 
făptuit, în decursul războ- 
iului din care am eşit, pen- 
tru vecii vecilor. Anume, 
întregirea Țării, strângerea 
la un loc, sub acelaş steag 
şi sub aceiaşi cármuire a 
Românilor, cari se găseau 
supuşi şi robiţi de străini. 

Să nu uităm că Mihai 
Viteazul a unit într'o singură ţară Munte- 
nia cu Moldova şi cu Ardealul şi că pen- 
tru această mare şi strălucită faptă el a 
fost ucis mişeleşte pe la spate în anul 1601 
pe câmpia dela Turda. 

Cititori din Capitală, ştiţi că aicea în 
Bucureşti şi anume în strada Mihai Vodă 
este biserica zidită de Mihai Viteazul. Mer- 
geli şi cercetati-o cu toată 'smerenia în 


"O sărbătoare națională 


PRINCIPELE MIHAI 


UN NUMĂR 4 LEI 
IN STRĂINATATE DUBLU 
Manuscrisele nepublicate;nu se înapoiază. 


ziua de 8 Noembrie. In această zi la bise- 
rica lui Mihai se face o slujbă sărbătorea- 
scă pentru cinstirea amintirei marelui e- 
rou şi Domn al Românilor. 

Al doilea motiv pentru 
care ziua de 8 Noembrie 
este de asemenea o zi foarte 
prețioasă pentru toți Ro- 
mânii, este că în ziua acea- 
sta îşi serbează onomastica 
micul şi mult iubitul princi- 
pe Mihai, fiul Altetei Sale 
Regale Principele Mosteni- 
tor şi nepotul Majestății Sa- 
le Regelui. 

Prinţul Mihai creşte acum 
în sănătate şi în voe bună. 
Dar pe măsură ce creşte, 
capătă cunoştinţe nouă, ve- 
de multe şi se foloseşte de 
cele ce vede. Găseşte, atât 
la părinţi, cât şi la Augustii Săi bunici pil- 
de din cele mai frumoase de imitat. 

Invátátura si pildele acestea îi vor fo- 
losi si lui şi Țării în ziua in care Prinţul 
Mihai, astăzi un copil de toată drăgălăşe- 
nia, va fi chemat să se urce pe gloriosul 
Tron regal român. Până atunci să-i urăm 
iubitului Prinţ Mihai multă sănătate şi zile 
cât mai senine. NB, 


eor oe 


n tăetor de lemne avea obiceiul ca la fiecare 


lovitură să zică răsuflând din greu: ,,A- 
dame, dece ai muşcat?” 
Intr'una din zile, îl auzi boerul, stăpâ- 


nul pădurei şi-l întrebă: „Dar ce fi-s'a în- 
tâmplat de spui mereu cuvintele: Adame, dece ai 
muşcat?” . 

Tăetorul de lemne îi răspunse: „Mie nu mi-s'a 
întâmplat nimic, însă dacă Adam mar fi muşcat, 
pe când era în rai, din fructul oprit, ne-ar fi mers 
mai bine şi nouă, oamenilor necăjiţi şi săraci. Ne 
am fi chinuit mai puţin, pentru ca să câştigăm o 
bucăţică de pâine.” 

— „Ba si tu să fi fost în locul lui Adam, ai fi 
făcut la fel!” făcu boerul, un om căruia îi plăcea 
gluma şi vorba cu oamenii din popor. 

— „Ba nici nu mi-sar fi dus gândul la aşa 
ceva”, îi se împotrivi tăetorul de lemne. ,,Ce-mi 
trebuia mie să gust din fructul oprit şi să calc porunca 
dumnezeiască, atunci când aveam totul după pof- 
ta inimei şi când trăiam fără vreo supărare şi fără 
nevoia de a munci într'o /grádiná aşa de frumoasă 
cum era raiul?” 

Boerul îi zise: „Dir Cuvintele tale înţeleg că 
eşti un om şi deştept şi cinstit. De aceea, vreau 
să te am pe lângă mine şi să-ţi fac o soartă mai 
bună. Aşa dar, cu începere de mâine să te muţi 
cu nevasta dumitale la conac la mine, unde veţi 
trăi tot atât de bine, ca şi cum aţi fi fost in raiu.” 

Asa s'a şi întâmplat. Tăetorul de lemne şi ne- 
vastă-sa fură găzduiţi în două odăi mari şi bine 
mobilate, îmbrăcaţi în haine scumpe si slujiti de 
mai mulţi servitori. La masă li-se servirá una după 
alta şase feluri din mâncările cele mai gustoase. 

După ce bietii oameni se săturară bine, un ser- 
vitor mai aduse o farfurie de argint, inchisá cu un 
capac tot de argint. O puse si ea pe masá si le zise 
cá boerul a poruncit sá nu se atingá de farfuria 
aceasta, să nu o deschidă si cu atât mai puţin să 
guste din ce este într'însa. Tăetorul de lemne zise: 
„Wam săturat aşa de bine, cá nici nu mă gândesc 
la altă mâncare, aşa că o poţi lua farfuria numai- 
decât.” 

Nevastă-sa însă nu, că vrea să o mai vadă, că nici 
ei nu-i e foame, dar că poate ghiceşte după miros 
cam ce este intr'insa. Totuşi, nici ea nu avu curio- 
zitatea să ridice capacul şi să se uite înăuntrul ei. 

A doua zi aceiaşi farfurie, de asemenea acoperită, 


„DIMINEAȚA COPIILOR" 


fu pusă din nou pe masă cu aceiaşi poruncă din 
partea boerului să nu se atingă de dânsa. Femeia 


acum începu. 

„Oare ce gând să aibă boerul de ne trimite far- 
furia aceasta şi ne spune să nu o deschidem? Sau 
cine ştie ce este intr'insa?" 

— „„Nevastă, lasă tráncáneala si zi numai bogda- 
proste de norocul ce a dat peste noi. Ce avem noi 
cu gândul boerului si cu ce este în farfurie?” 

Noaptea următoare femeia aproape nu putu să 
închidă ochii. Farfuria de argint nu-i eşea din gând 
şi pace! Si chiar când putuse să afipeascá puţin, 
nu visa decât farfuria de argint. De aceea, a doua 
zi, când această farfurie fu adusă din nou la masă, 
femeia nu mai putu răbda şi începu să-i zică tăetorului 
de lemne: ,,Ce' ar fi dacă ne-am uita puţin inláuntru, 
mai ales cá nu e nimeni ca să ne vadă? Ridicám: 
puţin capacul, aruncăm o privire în farfurie şi apoi 
o acoperim din nou.” 

Dintru început, bărbatul dedea intr'una din cap 
şi zicea: „Nu si iar nu!" Femeia însă se porni să 
plângă şi să se vaete că ei nu-i face niciodată ha- 
târul, că bărbatu-so nu ţine de loc seamă de cu- 
vintele si de rugăminţile ei şi câte mai altele. 

Ce să facă şi bietul bărbat? Se sculá, se uită de 
jur împrejur, deschise uşea, ca să vadă nu cumva 
îi pândeşte cineva şi zise apoi oftând: „E, la naiba, 
deschide-o şi dă-mi pace!” 

Femeia ridică îndată capacul şi... ce să vezi? In 
farfuria de argint nu era altceva decât un şoricel 
care sări şi se ascunse într'o gaură din perete. 

Bărbatul şi ea se uitau acum unul la altul ză- 
páciti si îngroziţi. Si pe când stăteau aşa, iată că 
intră boerul care îi întreabă ce li-s'a întâmplat de 
sunt în halul acesta? 

„Nimic!” răspunse femeia tremurând. 


„DIMINEAȚA COPIILOR” 


Boerul însă înţelese ce se întâmplase şi de a- 
ceea luă de pe farfuria de argint capacul şi le zise: 

„Aşa dar, aţi călcat porunca mea!” 

— „Ea a vrut!” grăi supărat tăetorul de lemne 
arătând spre mevastá-sa. ' 


— ;Nevastá-ta, făcu din nou boerul, este o Eva, 
iar tu esti un Adam. Lăcomia a fost pentru voi şar- 
pele primilor noştri strămoşi. Ea va dus în ispită 
si maţi fost in stare să vă impotriviti. De aceea, 
trebue să primiţi îndată pedeapsa greşelei voastre 
şi să vă câştigaţi din nou pâinea în sudoarea frunfii". 

Şi-a trebuit ca şi el şi ea să se desbrace de 
hainele cele scumpe, să părăsească locuinţa cea fru- 
moasă şi să se ducă iar la coliba lor şi la vechia 
lor. treabă. De atunci tăetorul de lemne nu se mai 
supăra pe Moş Adam şi în toată viaţa sa na mai 
spus o singură dată cuvintele: „Adame, dece ai 
muşcat?” 

Prelucrare de Vlad Nicoară 


i —— 002—309 — — — 


` O vorbă nemuritoare 


După lupta dela Călugăreni, Mihai Viteazul se 
întorcea spre lagărul său foarte vesel. Deodată în- 
tâlni în drumul său pe un soldat rănit ce abia 
mai mergea. Mihai Viteazul întrebă: 

— „Unde te duci?" 

— „Mă duc să mor!...” fu răspunsul bravului sol- 
dat, care mai făcu doar doi paşi şi căzu jos mort. 


CODRUL 


lată cum se pierde 
Raza cea de soare 
Printre frunza deasă 
Unde e răcoare... 
Prin pomi, pásárele 
Ciripesc voioase; 
In tácere codrul 
Nu voesc să-l lase... 


Cáte-odatá 'n aer 

Câte-un flutur sboará 

Dupe el copiii 

Fuga se strecoară... 

Când îl pier din urmă, 

Când îl prind arare, ` 
Totdeauna veseli, 

Râde fieşcare... 

Sar şi joc cu toţii, ME a 
Sburdă 'n iarbă verde, 2 
Numai singur codrul 

Stie sá-i desmierde... 


Petru A. Basiliu 


——— —eoc— i-es — —— 


Limba si urechile 


— Din italieneşte — 


Eri un medic povesti 

Că urechilor vorbi 

Astfel limba: — ,„„Domnişoare, 

Fericite —. ascultátoare, 

Dece, la orice fiinfá, 

Voi, cu micá folosinfá 

Sânteţi două? Si una doar 

Eu, al vorbei fáurar?" 

Urechile: — „N'ai ghicit? 

Avem multe. de-auzit." 

— „Şi eu vorbesc câte 'n lună!” 
„Da, dar in gură nebună”. . 


Trad. Paul I. Papadopol 


Profesor . 


TOAMNA 


Plec în stoluri rândunele 
Frunze cad îngălbenite, 

Iară bietele căsuțe 

Par'că-s nişte maici cernite. 


Şi cum vântul trece iute 
Peste câmp şi peste sate; 
Frunze cad îngălbenite 
Totu-i trist, singurătate! 


Aurel Marin-Loco 


PAG. 


PAG. 6. 


„DIMINEAȚA COPIILOR” 


Dorinţa lui Ionel 


ra în timpul vacanței celei mari. 
Mai erau câteva săptămâni până 
la începerea noului an de şcoală. 
O mulţime de copii se înscriseră în clasa întâia 
primară, printre cari şi Ionel. 

Ionel, cum se văzu scris în condica d-lui pro- 
fesor, nu mai avea linişte; să-i cumpere şi lui o 
tăbliță şi un condeiu... ce? nu-i şcolar de-acuma în- 
colo?... nu trebuie să înveţe să scrie? 

Spunea el, cá are în puşculiţa sa câţiva bani, 
dar nu i-ajungeau pentru tăbliță şi condeiul... Şi încă 
ce condeiu voia el!? Din acelea poleite, care nu se 
tocesc!... 

Se ducea la mamă-sa, să-i mai dea gologani, ca 
să-şi complecteze suma, dar dânsa-i spunea să se 
ducă la — tăticu — că el are bani. 

Ionel, pleca plângând dela mamă-sa şi se ducea 
la — tăticu — dar şi dela dânsul tot plângând 
pleca... 

Intr'o seară, táticu, mămica şi cu Ionel, stăteau 
în curte la masă. Ionel adormise pe genunchii tă- 
ticului sáu, cu gândul la tăbliță. 

Deodată se trezeşte!... a auzit portiţa!... par'cá 
vede pe cineval.. vine?!... dal... e unchiul!... vine 
unchiul lui Ionel. 

Cum il vede pe unchiu, Ionel ii sare fuga inainte 
şi-i declară pe alde táticu, că nu vrea să-i cumpere 
nici tăbliță, nici condeiu!... si 'ncepu să plângă. 

Unchiul, spunându-i că are să-i cumpere, vru să-l 
ia pe Ionel în braţe, dar acesta plângând şi mai tare, 
fugi. Unchiul l-apucă însă de mână numai din doi 
paşi, şi-i zise: 

— „Stai, Ionel, unde pleci?... ori te-ai supărat 
pe mine? De ce?... Tine pachetul ăsta dela mine şi 
nu mai fi supărat... iartă-mă, dar vezi să nu desfaci 
pachetul până m'am plecat eu, c'atunci má supăr 
eu pe tinel..." 

Ionel îl asigură cá nu-l va desface, însă nu mai 


putea de nerábdare. Unchiul nu mai pleca, iar lui 
Ionel ii era somn. Aşteptă el cât aşteptă si numai 
iată, că unchiul plecă. Cum îl văzu plecat, Ionel 
desfácu pachetul: se aştepta la ciocolată sau alte dul- 
ciuri... la ceva de mâncare, când, ce să-i vadă o- 
chii?!... Era vis?... Nul... 

Incepu să joace şi să sară. De ce?... I se 'mpli- 
nise dorinţa!... In pachetul acela, unchiul şmecher, 
nu-i adusese bonboane, ci... o tăbliță si un condeiu, 
dar un condeiu din acelea poleite!... par'că-i spusese 
el să-i cumpere de ăsta!... apoi un burete, două ca- 
ete, un penar, pe care cum îl văzu, îşi zise că-i 
bun de un căruţ cu roțile de mosorel; ii mai a- 
duse nişte penife cu care se şi 'nfepá in degete, un 
ioc, cu care 'ncepu sá scrie pe placá crezánd cá-i 
condeiu si el... o cálimará de cernealá, cu care, 
când o destupá, se umplu tot de ea si câte altele. 

Le arată pe la toţi ai casei, ba si pela musafirii, 
cari veniserá tocmai atunci si dupá toate astea, plecá 
vesel ca nimeni altul, la culcare; dar luá cu el si 
darurile unchiului, pe care le puse sub perna dela 
capul sáu, de teamă ca nu cumva hoţul de ,,cocos", 
5á i le fure, aşa, precum îi fură in fiecare dimi- 
neaţă... pantalonii!... 

Nicu Lucian-Brăila 


— —— mm 


Natură moartă: flori si fructe (Vezi artic. din pag. următoare) 


„DIMINEAȚA COPIILOR? 


PAG. 7. 


Ceva despre fotogratie 


săi i-au cumpărat un aparat de fotografie, 

dar că nu prea ştie cum să umble cu dânsul. 

I-a fotografiat el si pe părinţii si pe fraţii 

săi şi pe prieteni, dar nu prea i-au reuşit 
fotografiile. Sunt strâmbe, nu tocmai clare, unele 
sunt prea luminate, altele prea întunecoase. Şi ci- 
titorul acesta ne cere sfaturi şi îndrumări, ca să 
facá fotografii bune. 

E foarte greu să-i putem da într'un singur ar- 
ticol sfaturile necesare. Fotografia e uşoară, to- 
tuşi nu se poate învăţa, cum se zice, în patru timpi 
şi cinci mişcări. 

Să ne silim însă să-i dám drágufului nostru ci- 
titor câteva sfaturi. Greşala lui, ca şi a tutulor câţi 
pun mai întâiu mâna pe un aparat fotografic, este 
că încep tocmai cu partea cea mai grea, adică cu 
portretul. E foarte greu să faci portrete reuşite, 
dar e şi mai greu ca persoana fotografiată să fie 
mulţumită de portretul ce i-ai făcut. Cum să cadă 
lumina asupra persoanei ce vroim să o fotografiem, 
cum să stea ea, cum îi şade mai bine când e blondă 
sau brună, cum să se uite etc. etc., sunt chestiuni 
pe cari un începător mare cum să le ştie. De a- 
ceea, un începător să lase pentru mai târziu foto 
grafierea persoanelor, mai ales că nici aparatul său 
mare să fie de cea mai bună calitate. 

In schimb să se ocupe cu fotografierea de ve- 
deri, peisagii, naturi moarte (flori şi fructe pe o 
masá). 

Lucrurile acestea au mari avantagii: stau nemiş- 
cate, le putem privi şi studia pe îndelete, nu ne 
cer să le facem mai frumoase de cum sunt şi nu 
se supără chiar când le facem mai urâte. Pe lângă 
aceasta, cu ele n'avem nevoe să luăm instantanee. 

Când fotografiem un peisagiu să nu ne gândim 
să-l .luăm întreg şi să îngrămădim pe placa noa- 
stră o mulţime de obiecte, ci e mult mai bine să 
ne alegem o parte mai răstrânsă şi numai pe a- 
ceea să o fotogratiem. 

Să nu ne grăbim, ci încet şi cu băgare de seamă 
să ne alegem poziţia cea mai convenabilă. 

Intr'un peisagiu avem un obiect principal şi alte 
obiecte (arbori, case, vreun pod etc.) secundare. 

Să căutăm ca obiectul principal să iasă cât mai 
clar, dar să nu-l punem tocmai în mijlocul fotogra- 
fiei noastre, ci ceva mai la dreapta sau mai la 
stânga. Să ne ferim de asemenea de a scoate tăiate 
sau înjumătăţite anume obiecte. Este, de exemplu, 
urât să iasă pe placa noastră o jumătate de casă, 
sau un picior de pod. 

Nu trebue să fotografiem arbori pe o zi cu vânt. 
Ramurile se mişcă şi nu es bine. 

Mymentul cel mai bun de fotografiat este dimi- 


ds din cititorii noştri ne scrie că părinţii 


neaţa sau, în timpul iernei, între orele 1—2 după a- 
miazi. Cât despre lumină, se înţelege că cea mai 
ună poziţie este ca soarele să fie la spatele celui 
ce fotografiază. 


Portretul unei mame mari 


Cât despre portrete, repetăm că trebue lăsate pen- 
tru mai târziu. Deocamdată dăm, ca exemplu şi 
model, portretul bine reuşit al unei mame-mari, fă- 
cut de un tânăr Francez (bine înţeles, nu de un 
fotograf). 

Şi mai dăm o natură moartă, adică flori şi fructe 
pe o masă. Şi fotografia aceasta e cât se poate de 
reuşită. 


Un ţigan vede în pod la naşu-său nişte slă- 
nini. Noaptea se duce să le fure. Dar podul se 
rupe şi figanul cade jos în odaia în care dormea 
naşu-său. 

— Bună dimineaţa, naşule, da multe uşi mai ai. 

Trimisă de Cioată Octavian-Bálánesti-Gorj 


PAG. 8 


Desene de IORDACHE 


16) Hăplişor spre Hăplegti. 


Sboară roată, cântă 'n cor, 
Preamărind pe Háplisor, - 

Si pe dânsul si pe fată, 

Pe Ileana minunată. 

lar balonul haide-hai, 

Însoţit de-acest alai, 

Ca o pasăre măiastră, 

Sboară drept spre tara noastră. 
Pân'la graniţă sosește, 

Stop! acolo se oprește. 

Dar când vede Hăplișor 
Mândrul nostru tricolor, 
Strigă : „Hai, copii, cu drag, 
Să cântăm: „Pe-al nostru steag!“ 
Cântă toți și stă balonul, 

Mii de păsări tin isonul. 

E frumos si 'náltátor: 

„Să trăești, tu Háplisor!^ 
Bucurosi pornesc toti iară, 
Când e vremea cam spre seară, 
Hop, balonul s'a oprit, 

Căci, în fine, au sosit. 

Unde? Oare nu ghicești, 

Au sosit chiar la Háplesti. 

Mic și mare s'au grăbit 

Să le zică „bun venit!“ 

Însă Haplea... ce să fie? 
Plânge... dar de bucurie! 
Plânge Haplea, Frosa plânge, 
Pe băiat în braţe-l strânge, 
Tot zicándu-i : „Hăplişor, 
Dragul mamei, scump odor, 
Fie Domnul lăudat, 

Ajunseși chiar împărat. 

Dar acum nici să gândești, 
Să-ţi dau drumul din Háplesti." 


„DIMINEAȚA COPIILOR" 


Călătoria lui Hăplişor 


Şi-l sărută, 'mbrátigeazá, 
Plânge, râde și oftează. 


Mult iubite cititor, 

Tot ce-a fost cu Hăplişor 
Rând pe rând ţi-am povestit. 
Dacă nu ești mulțumit, 

Rog, iertare, c'am făcut 

Eu, Moș Nae, ce-am putut. 
Toc, cerneală-aș vrea să las, 
Mi-as lua chiar „bun rămas“, 
Dar mi-e teamă de ceva 
Poate tu vei întreba: 

„Dar Ileana, unde este? 
Cum rămâne ea 'n poveste ?“ 
— Ai dreptate, deci ascultă, 
Mai ales că vorbă multă 
Nu-i nevoe, stai și 'ndată 

E povestea terminată. ? 
Eu ţi-am spus că Háplisor 
Mistuit era de dor, 

Pe lleana că iubea, 
Fata-asemeni îl plăcea. 

Mult atunci nu s'au gândit 
S'amándoi s'au logodit. 
„Când e nunta ?* Binişor, 
Mic e încă Hăplișor. 

Dar din parte-mi vă promit, 
Ca pe toți să và învit, 

C'o să fie, he-he-hei! 

Nuntă mare, dragii mei! 
Pân'atunci, m'am închinat 
Şi povestea-mi s'a 'ncheiat. 


Dragi cititori! Incepând cu numărul viitor 
vom publica la paginele acestea o nouă po- 
veste care sperăm să vă placă. Cum 1i zice si 
de cine e scrisă? Rugăm, aveţi răbdare până 
săpiămâna care vine. 


„DIMINEAȚA COPIILOR” 


cu balonul 


Haplea se duce pentru prima oară la târg unde o 
sumă de oameni mergeau forfota de colo până colo 
ca la târg. Uitându-se Haplea în pământ, vede un 
ban alb. Atunci, în culmea bucuriei, se sue pe o 
masă şi începe să strige: 

— „Staţi oameni buni. Nu-l mai căutaţi cá l'am 
găsit eul...” 


PAG. 9. 


Povestire de MOŞ NAE 


Haplea se prezintă la alegerile de deputat. A doua 
zi fu întrebat: 
— „Ei, Hapleo, te-au ales?" 
— „Era să mă aleagă, dar vezi că celalt candi- 
didat avea mai multe voturi decât minel...” 
Trimise de Wodan 


— — — UOCE — — — 


PAG. 10. 


„DIMINEAŢA COPIILOR” 


Luceafărul sau Venus. Sunt acolo 
fiinţe vii ? 


n cred să fie vreun cititor care să nu fi văzut 
SN! steaua Luceafărul. E steaua care apare cea 
dintâi seara pe cer şi care e cea mai stră- 
lucitoare. Nemuritorul nostru poet Emi- 
nescu a scris despre Luceafăr nu o simplă 

poezie, ci un mare şi admirabil poem. 
Totuşi, Luceafărul care în ştiinţa Astronomiei 
poartă numele de Verus nu e o stea, ci o planetă. 
Deosebirea o ştim. Steaua e un corp ceresc care 


Un astrolog care crede cá ghicește soarta omului în'stele. 


are lumina sa proprie. Cu alte' cuvinte steaua e un 
soare, pe când planeta este un corp ceresc fără 
lumină proprie, aşa cum e Pământul, şi care se 
învârteşte în jurul soarelui. Deci, lumina cea stră- 
lucitoare a Luceafărului nu este a lui ci o primeşte, 
ca şi Pământul, dela soare. 

E departe Luceafárul? De soare e cu vreo 42 de 
milioane de chilometri mai aproape decât pămân- 
tul. Deci, de pe pământ şi până la dânsul este un 
drum de vreo 100 şi ceva de milioane de chilome- 
tri. In Univers, distanţa aceasta e neînsemnată, pen- 
tru noi bieţii oameni, însă, e o distanţă pe care 
ni-e greu să o străbatem chiar cu închipuirea. Cu 
toate acestea, după lună, Luceafărul (să. nu ui- 
tám cá în ştiinţă ii se zice Venus) este planeta 
cea mai apropiată de pământ. 

LA 


Iată în puţine cuvinte ce se ştie despre Lucea- 
fár. Are aproape aceiaş mărime ca Pământul (Lu- 
ceafárul e ceva mai mic), a fost format din a- 
celeaşi materiale şi pe semne cam în acelaş timp. 
Pe lângă aceasta, se ştie că are şi aer şi apă ca şi 
pământul. 

Deosebirea este că Luceafărul e, precum am spus, 
cu vreo 42 milioane de chilometri mai aproape de 
soare. Această deosebire are urmări importante din- 
tre cari cea mai importantă este,... dar să nu cre- 
defi că spun o glumă, că suprafața Luceafărului 
ma putut fi văzută până acum nici cu ochiul liber, 
nici cu telescopul. Ceeace vedem sunt nourii cari 
îl înconjoară si pe cari se resfráng razele soa- 
relui. 

Cu un telescop care măreşte de 300 de ori, Lu- 
ceafărul se vede de 4 ori mai mare cât vedem noi 
luna plină cu ochiul liber. Insă nu se vede decât 
tot stratul de nouri. Cel puţin aşa cred cei mai 
mulţi astronomi. 

*** 


Oricum, având în vedere că Luceafărul are şi aer 
şi apă, şi că este ca şi pământul, s'ar putea spune 
că acolo sunt fiinţe vii. Nimeni nu le-a văzut şi nici 
nu va putea să le vadă, dar ar trebui să fie. 

E adevărat, că fiind mai aproape de soare, e 
mai cald decât pe pământ, cu vreo 20 de grade de 
căldură, ceeace face că oamenii sau alte fiinţe vii 
de pe pământ nu pot trăi acolo în zona tropicală 
(adică in partea care e aproape de Ecuator), dar 
se poate trái destul de bine in zonele temperate 
si aproape de poli. 

Asa ar fi, dacá.., dacá n'ar fi o mare indoialá 
asupra mișcării de rotațiune (adică mişcarea in ju- 
rul său) a Luceafărului. Se crede anume că Lu- 
ceafárul nu se învârteşte aşa cum se învârteşte pă- 
mántul, ci cá o jumátate din Luceafár e totdeauna 
întoarsă cu faţa spre soare, pe când jumătatea cea- 
laltă nu e luminată niciodată. 

Dacă ar fi aşa, slabă nădejde de locuitori şi de 
aite fiinţe vii. Vom avea, ca si pe Mercur, o ju- 
mátate arsá de soare si prefácutá intr'un adevárat 
cuptor, pe când în jumătatea cealaltă un frig ne- 
închipuit de mare. 

4 : 'Vladimir Astronomul 
ODC ——À ; 


ad 


„DIMINEAŢA COPIILOR” 


D 
-C v 


T 2 
Kui b iiti 
2 


—* 


CE 


PAG. 11. 


TREI PORTOCALE 


1) =- Povesie populară spaniolá— 


fost odată un fiu de împărat, care nu vrois 
A: se însoare, pentrucă — zicea el — nu 

găseşte nici o fatá care să-i placă. Tatăl sáu 

îi arătă rând pe rând 365 de fete, iar la a 

366-a pe care tânărul nici nu vroi măcar s'o 
privească, tatăl sáu se supără şi îi zise: „Eşi din 
împărăţia mea şi du-te de-ţi caută singur nevasta; 
dar să ştii că dacă peste doi ani cu începere de as- 
tăzi nu te întorci cu o nevastă, te desmostenesc 
şi o dau împărăţia uneia dintre rudele mele.” 

Feciorul de împărat se duse să găsească o vrá- 
jitoare bătrână şi îi zise: „Tatăl meu ţine cu orice 
preţ să mă însor; spune-mi te rog, unde pot să gá- 
sesc pe cea mai frumoasă fată din lume?” 

— „Cea mai frumoasă fată din lume, îi răspunse 
vrăjitoarea, locueşte cu surorile sale în Palatul ce- 
lor trei portocale; dar palatul acesta este foarte de- 
parte de aici. 

— „Şi totuşi má voiu duce până acolo!” zise 
prinţul. 

— „Dacă e aşa, apucă pe drumul ce-l vezi înain- 
tea ta şi mergi drept înainte fără să te opreşti. 

Când ajungi la palat să intri în grădinile lui şi 
acolo să cauţi un portocal care dă numai trei por- 
tocale pe aceiaşi cracă; rupe-le dintr'odată şi fără 
să te sui în arbore. In chipul acesta vei avea în 
mâinile tale minunea pe care o cauţi şi pe urmă se 
va întâmpla ceeace trebue să se întâmple”. 

Feciorul de împărat plecă. Umblă multe zile şi 
multe nopţi până ce sosi într'o ţară fără verdeață si 
fără apă, arsă şi uscată de secetă. Acolo văzu un 
palat strălucind de alb ce era şi intră intr'insul ca 
să întrebe dacă nu e acesta palatul celor trei por- 
tocale. i423 [el ea 

„Nu e aicea, îi răspunse o fată aproape nea- 
gră de oachesá ce era, dar tatăl meu Soarele se va 
întoarce peste puţin şi poate va şti să te îndrumeze.” 

Nu trecu mult la mijloc şi iată că palatul străluci 
şi mai puternic, căldura se făcu din ce in ce mai 


Traducere de I. Bura 


nesuferitá, lumina mai orbitoare, si Soarele intrá. 

„Miroase a carne proaspătă! zise el. Nu cumva 
e friptura ce vrei să-mi faci pentru prânzul meu?" 

— „Ah tată, ceeace miroase nu e friptură. E un 
nenorocit de băiat care întreabă de palatul celor trei 
portocale şi căruia i-am promis că îl vei îndruma.” 

— „Dacă băiatul acesta nu e bun de fript, să se 
ducă de aici. Nu ştiu unde este palatul pe care-l 
caută, dar sora mea Luna, care e o babă ce-şi bagă 
nasul în toate, poate să-i spue.” 

Feciorul de împărat, foarte mulţumit că poate 
scăpa teafár din palatul acesta în care pielea in- 
pepuse să| i se rumenească, plecă numaidecât şi um- 
blă mult în căutarea palatului Lunei. Sosi în sfârşit 
într'o ţară cu păduri şi livezi întunecoase şi zări 
la ţărmul unui rău argintiu un palat de marmoră 
albastră. 

„Mi-aţi putea spune unde este palatul celor trei 
portocale?” întrebă el intrând înlăuntru. 

— „Nici eu nu ştiu unde este acest palat, ii rás- 
punse o fată albă ca floarea de iasomie; şezi jos 
şi aşteaptă puţin, Luna care mi-e mamă se va în- 
toarce numai decât şi ea îți va spune”. 

Feciorul de împărat auzi după aceia un cântec 
de privighetoare. Palatul se lumină de o lumină 
tainică: Luna venea. 

„Miroase a carne proaspătă, zise ea. Nu cumva 
e friptura pe care mi-o faci pentru masa mea di- 
seară?” o întrebă ea pe fiică-sa. 

— „Nu, mamă, nu e o friptură pentru tine. E 
un băiat sărman care vine din partea unchiului meu 
Soarele, ca să te întrebe unde e palatul celor trei 
portocale.” 

— „Dacă băiatul acesta nu e bun de fript, să se 
ducă de aici. 

Nu ştiu unde este palatul celor trei portocale, 
dar fratele meu Vântul, care este foarte isteţ si 
se vâră peste tot, ştie cu siguranţă.” 

Tânărul plecă şi de acolo şi umblă multă vreme 


PAG. 12. 


până găsi palatul Vântului. Sosi într'o ţară unde 
toţi arborii erau rupfi, strâmbaţi, scoşi din rádá- 
cină şi păreau că-i trăsese cineva de păr. Acolo 
văzu el un palat de piatră cenuşie care n'avea decât 
o poartă si nici o fereastră. Intră şi întrebă unde 
este palatul celor trei portocale. 

„Nu e aicea, îi răspunse o fată tânără şi cu 
părul despletit, dar tatăl meu Vântul cred că ştie; 
aşteaptă puţin că iată că se întoarce. 

Din depărtare se auzi un vâjâit puternic; copacii 
se plecară până la pământ, iar palatul tremură din 
temelii, ca şi- cum ar fi fost gata să se nărue şi 
Vântul intră. ca un vârtej. 

„Miroaşe a carne proaspătă! Nu cumva mirosul 
acesta vine dela friptura ce mi-ai pregătit?” îi zise 
el fetei sale. 

— „O nu, tată, nu e friptură. E un băiat sárman 
care vine trimis de mătuşa Luna ca să-i spui unde 
se găseşte palatul celor trei portocale.” 

— Dacă nu e bun de fript, să se ducă de aicea! 
Palatul celor trei portocale este la patru leghe de- 
părtare după muntele Azaleelor. 

Fiăcăul cel tânăr străbătu muntele Azaleelor si 
zări un palat mult mai frumos decât tot ce şi-ar fi 
putut închipui. Trecu printr'o poartă măreaţă, după 
aceia într'o curte aşternută cu marmoră şi se pomeni 
într'o grădină plină cu arborii cei mai frumoşi. Dar 
atât grădina, cât şi casa erau pustii. Tânărul nostru 
se plimbă peste tot, cercetă toate tufişele şi în 
sfârşit descoperi un portocal răsărit printre o mie 
de alţi portocali şi care era înflorit, dar care avea 
pe o cracă trei portocale. Feciorul de împărat sări 
în sus, ajunse până la cracă, o rupse şi fugi cât 
il ţineau picioarele, ducând cu dânsul cele trei 
fructe minunate. 

Trebuia acum să se întoarcă acasă pe acelaş drum. 
însă nu mai putea de foame şi de jur împrejur nu 
era nici o locuinţă omenească. Cele trei portocale 
răspândiau o aromă ameţitoare. Nemai putând să 
se împotrivească ispitei de a mânca una, alese pe 
cea mai mică şi o rupse în două. Scoase însă un 
strigăt de uimire. Din portocală ieşi o fată tânără 
şi care era aşa de frumoasă încât prinţul îşi uită 
de foame şi stătea zăpăcit nemai săturându-se de 
a se uita la dânsa. 


„(Va urma) 
— aaa 
Dacă arunci sus plânge, dacă cade jos plânge, 
ce e? (Lanţul). 
* k ok 
Judecătorul. —  Ascultá domnule, păi d-ta nu 
te-ai gândit la viitorul dumitale, când ai făcut acest 
fapt? 
Tâlharul. — Ba da domnule judecător, acuma 


am pentru câțiva ani locuință şi mâncare. 
Trimise de Ioan Rotmüiler-Câmp na 
—— —ts0c———599— — — 


== — QDIMINEZ;4A COPIILOR” 


Aceasta nu e pentru persoanele mari!.. 


MONOLOG (spus de o fetiță vioae şi drăguță) 


„Mai toţi copiii doresc să ajungă oameni mari! 
Pentruce? Pentru ca să aibă toate drepturile? De- 
sigur că numai pentru asta!... Da, şi mai ales pen- 
trucă fiind copii, nau voe să fumeze, să meargă 
la teatru, să citească jurnalele, să mănânce de toate, 
să se culce târziu, etc., etc!.... 

Bunicul meu chiar, care are şaizeci de ani, spune 
mereu că ar da orice, pentru a putea să aibă 
vârsta mea... 

Ei bine, eu, şi eu nu sunt proastă, eu n'aşi 
dori să fiu mare... Trebuie să te foloseşti de co- 
pilărie, nu? 

Si totuşi, vezi, sunt oameni mari, cum e bu- 
nicul meu, care doresc să fie ca noi.... 

Când mergi la plimbare, cumperi baloane cu care 
te joci plin de plăcere. Alergi, tipi, strigi, iar oa- 
menii mari se uită la tine cu invidie... 

Hotărit, baloanele nu sunt pentru oamenii mari... 

In grădina publică este un lac frumos şi al- 
bastru. Tu, copil, te joci cu vapoare şi corăbii de 
hârtie, la care le dai drumul să plutească... Câţi 
oameni mari mar vrea să se joace ca noi? 

Dar hotărit, corăbiile de hârtie nu sunt pentru 
oamenii mari.... 

Mi s'a promis o medalie, dacă spun monologul... 
Dar nu o medalie de aur, argint sau de alt metal... 
Nu, e o medalie de ciocolată bună şi dulce.... Care 
dintre dumneavoastră n'ar dori o medalie de cio- 
colată? 

Dar... hotărit! Medaliile de ciocolată nu sunt 
pentru oamenii mari!... 

Adaptare de Elsa Glasberg 


——— opcm u—--— - 


— Dece plângi, fetiţo? 

— Mi-a spus mama să nu trec strada, până nu vor 
trece toate automobilele. Aştept de un ceas şi n'a 
trecut decât unul singur. 

**9* 
Scrisoarea tatălui către fiu. 

..$i vei găsi în fundul pachetului, printre rufele 
de iână, trei bilete de câte 100 de lei, pe care ţi le 
trimete mama ta, fără ca să ştiu eu.” 

*4* 

Un domn cumpărând un ziar dă vânzătorului un 

pol. 


Vânzătorul: —- Nam rest, domnule, veți plăti 
mâine. 
Domnul: — Dar dacă până mâine mă va călca 


un automobil? 
Vânzătorul: — Nu-i nimica, paguba nu va fi mare. 
Trimise de Mira Han-Galati 


—— — eec; ID —— 


„DIMINEAȚA COPIILOR" 


PAG. 13 


Hoţilă şi Vulpila 


fost odată o pisică, adică un cotoiu. Şi 
AM cotoiului acesta i-au dat porecla de „Ho- 
filá". Ba nici nu-i ziceau altfel, ci numai 


TIS . Hotilá". Si nu se poate spune cá nu i-se 

dáduse pe drept porecla aceasta. O pisicá 

mai hoaţă decât dânsa nu gáseai in toată ma- 
halaua. 

Intr'o zi, când furase dela bucătărie o găină fiartă 


mme a yoe eee mem DEEE e RP 20 EE 


şi gátitá, Hoţilă avu parte de o bătaie soră cu moar- 
tea. Atunci se supără şi el şi zise: ,,Dacá-i aşa, eu 
nu mai stau în casa aceasta!” Şi se duse în pă- 
dure. 

In pădure o fi plăcut, dar să ai şi de ale mân- 
cării. Nu trecu mult la mijloc si lui Hofilá ii se 
făcu foame. Se uită el în sus, in jos si zări o 
păsărică stând pe craca unui arbore. 

„Cam mică, dar tot nu e de disprețuit!” Aşa isi 
zise Hofilá şi se sui pe arbore încet si pe furis. 
Fu vázut insá de o cioará care sbura pe acolo. 
Cioara începu să cáráie: ‚Câr! cár!" Auzi păsă- 
rica şi sbură de pe arborele acela tocmai când 
Hoţilă se pregătea să sară asupra ei. 

Hoţilă se dete jos din copac si luându-şi coada 
între. picioare, porni prin pădure în căutarea vreunui 
şoarece, a vreunui şoricel, cât de mic şi mititel. 


Dar nu găsi nimic, nici măcar o coadă de vreun 
şoarece. Amărât de tot era bietul Hoţilă, când iată 
că-i ieşi înainte Vulpilă cel siret. 

„Ce eşti aşa de amărât, prietene? Nu cumva ai 
mâncat prea mult şi ţi-sa aplecat mâncarea?” 
Aşa-i vorbi Vulpilă, vrând să-şi bată joc de dânsul. 

Hoţilă se supără foc. Si-ar fi înfipt bucuros ghia- 
rele in cojocul lui Vulpilă, dar se cam temea de 
dinţii ascuţiţi ai acestuia. De aceea, se făcu că 
n'aude şi vru să-şi caute înainte de drum. Vul- 
pilă însă nu-l slăbea: „Nu-i aşa că tu esti ves- 
titul Cotoilă?” îl întrebă el din nou. 

— „Mie îmi zice Hoțilă/” zise în sfârşit prie- 
tenul nostru, mârăind de necaz. 

— „A, Hoţilă! Frumos nume, nam ce zice!” 
grăi din nou răutăciosul de Vulpilă. După aceea 
schimbă vorba şi-i zise: „Prietene Hofilá, hai să 


ne prindem tovarăşi. Să ştii că eu am să-ţi dau 
de mâncare!” 
Când auzi cuvântul „„mâncare”, Hoţilă uită toată 


PAG. 14 


supărare şi strigă: „Bine, să fim tovarăşi!” 

— „Dacă-i aşa, să nu mai pierdem vremea in 
zadar”, făcu din nou Vulpilă care adăugă: „Haidem 
să mergem drept la casa pădurarului, unde am 
văzut nişte minunafi pui de găină. Tu intri în curte, 
îi prinzi şi mi-i arunci peste gard. După aceea 
vom prânzi împreună, mai ales că eu ştiu să gă- 
tesc aşa de bine”. 

Şi se duse drept la casa pădurarului. Vulpilă 
se ascunse intr'un tufiş, iar Hoţilă intră in curte, 
prinse un pui de găină si peste gard il aruncă 
lui Vulpilă. Vulpilá nici una, nici două, il sfâşie 
şi-l înghiţi pe loc. 

Hoţilă prinse un al doilea puiu de găină. Dar 
tocmai când vroia să-l arunce peste gard, nevasta 
pădurarului îl văzu, îl apucă de coadă si cu un báf 
ce-l avea în mână îi dete şi-i dete, că bietul Ho- 
filá crezu că-i sunase ceasul din urmă. După aceea 
îl luă şi-l aruncă peste gard afară. 

La locul unde căzu, Hoţilă zări nişte fulgi din 
puiul de găină ce-l aruncase mai întâiu. Aceasta 
era singura urmă de pui, iar de Vulpilă nu era nici 
urmă. 

Toată noaptea a stat Hoţilă plângând, văetân- 
du-se şi lingându-şi numeroasele răni. A doua zi 
s'a întors acasă, s'a furişat încet în bucătărie, iar 
când a venit stăpâna casei a început să-i se je- 
leascá şi să-i zică în limba lui: „„Miau-mioa-aa-uu!” 
Adică: „lartă-mă, cá nu mai fur!" 

Adevărul e că s'a ţinut de cuvânt. N'a mai furat 
nimic şi chiar s'a învăţat să prindă soareci. 

V. Stănoiu 


—— — ocko 


Lemnul lui Dumnezeu 


Se zice că, după ce Dumnezeu făcu toate flo- 
rile şi ierburile de pe pământ, hotări să le boteze 
şi să le dea câte un nume. 

De aceea ci-că într'o zi, Dumnezeu a chemat pe 
Adani ca să fie faţă la acest botez, iar ierburilor şi 
florilor le porunci să treacă pe dinaintea lui. Dum- 
nezeu dete fie-căreia câte un nume. Aşa uneia îi 
zise garoată, alteia busuioc, alteia iasomie şi aşa le 
boteză pe toate. Mai în urmă veni şi rândul ierbei, 
ce poartă numele, „Lemnul lui D-zeu”. 

— Dar pe astă iarbă, Adame, cum s'o botezăm?” 
grăi D-zeu. 

— De! Doamne, zise Adam — eu aşi zice, s'o 
botezăm aşa ca să nu-i se uite numele. 

— Adică cum? întrebă Creatorul, vrând să încerce 
iscusinfa omului. 

— ]a s'o numesti / Thon lui D-zeu”, 
dam. i 

— „Aşa să fie!” grăi D-zeu şi de atunci i se 
zice acelei ierbi „Lemnul lui Dumnezeu”, după cum 
i-a zis Adam. 


Culeasă de Teodor Gh. Şuvăială-Fălciu 


zise A- 


„DIMINEAȚA COPIILOR 


^ 
i 


Pânza minunată a Penelopei 


Penelope, o renumită prinţesă greacă, era soţia 
lui Ulise, un bun luptător, de care se povestesc 
isprăvile cele mai minunate. Intr'o zi, acesta spuse 
soţiei ca a izbucnit războiul contra Troiei si deci 
trebuie să plece la luptă. Penelope fu foarte tristă, 
gândindu-se că va rămâne singură în palat; îşi 
pusese însă în gând să aştepte cu curaj întoar- 
cerea soţului. 

Războiul finu mulţi ani, şi lumea credea că Ulise 
a murit; numai sofia lui era convinsă cá trăeşte. 

Intro bună zi, mai mulţi prinți străini venirá 
s'o ceară în căsătorie. Penelope nici nu vroi să 
audă; dar prinții ii spuserá cá nu vor pleca, până 
ce nu va alege de soţ pe unul dintr'insii. Ea fu 
foarte mâhnită din această cauză; tot gândindu-se, 
descoperi un vicleşug. 

„Când voiu termina de ţesut această pânză”, zise 
dânsa, arătându-le o bucată mare de pânză, ' voiu 
alege un alt soț”. 

Şi se apucă de lucru; dar ce lucra ziua, noaptea 
ii seo au astfel ca să nu mai isprăvească nicio- 

ată 

Prinții se mirară văzând-o mereu lucrând, dar 
trebuiră să aştepte, căci prinţesa le-a spus doar 
că nu se va mărita atât timp, cât pânza nu va 
fi terminată. 

In sfârşit, după 20 de ani de lipsă, Ulise se 
întoarse din războiu şi îşi găsi sofia credincioasă, 
care aştepta cu nerăbdare. 


tr. de S. Fr. 


—— —ooc—sk—20——— 


0 lămurire pentru concursul literar 


Unii dintre cititori n'au înțeies bine de ce e vorba 
în „Concursul literar“ anunţat în n-rul 88 al revistei 
noastre. Nu vroim să ne spuneţi ceeace vedeţi în 
desen și să ne scrieţi — cum ne-au şi scris unii — că 
vedeţi o vilă înaintea căreia stă o fetiță descultá cu 
un cărucior, etc. Ce vroim, este ca din ceea ce ve- 
deti să faceţi o poveste. De exemplu, să ráspundeti 
la întrebări ca acestea : Dece stă fetița înaintea ca- 
sei celel frumoase? Cine este această fetiță ? Dece 
este cu un cărucior si ce are intr'ánsul ? Ce casă 
este aceea care se vede? Ce așteaptă fetița de la 
cei ce stau în casă? 

Am dat întrebările acestea ca exemple. Insă, a- 
ceasta nu înseamnă ca neapărat să se răspundă nu- 
mai la ele. Fiecare să-şi închipuiască aga cum crede 
el si să facă o poveste cum va găsi cá e mai bine. 

Din cauza lămuririlor acestora, prelungim cu încă 
zece zile data până la care ni-se pot trimite bucăţile 
celor ce doresc să ia parte la concursul acesta. 


D000 —— 


LA